Camilla Lackberg — Aripi de argint

(AMILIA 
| ACKBERG 


CAMILLA LÄCKBERG 


ARIPI DE ÎNGER 


Traducere din limba suedeză și note de Mădălina Grosoiu 
Titlul original: Vingar av silver, 2020 


Editura Trei, 2021 


Versiune ebook: v1.0, mai 2021 


„Un thriller psihologic de mare forță.” - The Washington Post 

„Puternic și perfect alcătuit. Părea că răzbunarea unei femei 
nu putea fi mai necruțătoare, însă «noua» Camilla Lăckberg 
continuă să ne ia prin surprindere.” - Bohuslâningen 

„De la celebrele romane crime din seria Fjällbacka, trecerea 
Camillei Läckberg la subiecte legate de angajamentul social și 
apărarea drepturilor femeilor e din ce în ce mai evidentă.” - 
Elle 

„Pe aripi de argint e un thriller plin de adrenalină, un 
cocktail de erotism și suspans, putere și subiecte fierbinţi, cu 
rădăcini adânci în realitate. În noul roman al Camillei nu e loc 
pentru concluzii moralizatoare. Läckberg aduce la zi tragedia 
greacă și îi da o nouă interpretare în era #MeToo.” - II 
Messaggero 

„Camilla Läckberg e neîntrecută în a construi o poveste care 
te ţine cu sufletul la gură.”- Mystery Tribune 


Pentru Karin 


Partea I 


Doi deținuți condamnați pentru omor au evadat în această 
dimineață din vehiculul cu care erau transportați. În timp ce 
gardienii s-au oprit la un popas de pe E4 din dreptul localității 
Gränna, bărbații au profitat de ocazie și au fugit în pădure. 

Câteva patrule ale poliției au fost chemate la fața locului, dar 
căutarea fugarilor n-a dat roade până în prezent. 

Potrivit  purtătoarei de cuvânt a Administratiei 
penitenciarelor și a Serviciului de Probațiune din Suedia, Karin 
Malm, bărbații nu sunt considerați un pericol public. 

Din Aftonbladet, 5 iunie 


Faye porni aparatul de cafea. În timp ce acesta îi prepara un 
espresso, ea se uita pe fereastra înaltă a bucătăriei. Ca 
întotdeauna, priveliștea o captiva. 

Casa din Ravi devenise paradisul ei pe pământ. Localitatea în 
sine nu era foarte mare, avea doar două sute de locuitori 
permanenţi. În numai cinci minute, o străbăteai la pas pe toată. 
În mijlocul micii pieţe se afla un restaurant în care se servea 
cea mai gustoasă pizza și cele mai delicioase paste pe care 
Faye le mâncase vreodată. Era arhiplin în fiecare seară. Uneori, 
Ravi era vizitat și de turiști, numărul acestora fiind mai mare în 
special acum, spre sfârșitul lunii mai. Veneau cicliști francezi 
entuziaști sau pensionari americani care închiriaseră o mașină 
și își împlineau acum visul de a vedea Italia și ai căror copii, 
ajunși la maturitate, se întrebau, cu disperare, de ce părinţii lor 
își doresc să se bucure de propria viaţă, în loc să fie la datorie 
și să aibă grijă de nepoți. 

Dar nu suedezi. 

Faye nu văzuse niciun suedez aici, de când cumpărase casa, 
acesta fiind un factor decisiv în alegerea zonei. În Suedia era o 
celebritate națională. In Italia și-a dorit și a simţit nevoia să fie 
anonimă. 

Frumoasa casă veche pe care o cumpărase nu se afla în sat, 
ci la o distanţă de douăzeci de minute de mers pe jos, în afara 
localităţii. Era situată pe culmea unui deal a cărui pantă era 
împânzită cu viță-de-vie, până în apropierea casei. Lui Faye îi 
plăcea să cutreiere văile, să cumpere pâine, brânză și 
prosciutto. Aceste plăceri erau simbolul italian al stilului de 
viață rural și Faye se bucura din plin de ele. La fel și mama ei, 
Ingrid, precum și Kerstin și Julienne. Deveniseră un mic grup 
unit în cei doi ani de când fostul soţ al lui Faye, Jack, fusese 
condamnat la închisoare. 

Kerstin și Ingrid se întreceau în a o răsfăţa pe Julienne, iar 
acum, când Kerstin petrecea tot mai mult timp departe de ele, 
Ingrid i-a promis lui Faye că-i va trimite zilnic fotografii și vești 
despre Julienne. 

Espressoul era gata, iar Faye își luă ceașca și traversă 
livingul, îndreptându-se spre partea din spate a casei, de unde 
răzbăteau țipete vesele de copii care se bălăceau, semn că 
acolo se afla o piscină. Îi plăcea livingul. Îi luase ceva timp să 


decoreze casa, dar cu răbdare și cu ajutorul unuia dintre cei 
mai pricepuţi decoratori din Italia, reușise să obţină exact ceea 
ce își dorea. Casa avea ziduri groase de piatră, care nu lăsau 
căldura să intre și datorită cărora era răcoroasă chiar și în cele 
mai caniculare luni de vară, dar și destul de întunecoasă. Au 
remediat asta cu un mobilier masiv în culori deschise și cu un 
iluminat discret. Ferestrele mari din spate lăsau, de asemenea, 
să pătrundă multă lumină. Lui Faye îi plăcea faptul că livingul 
se transforma, aproape imperceptibil, într-o terasă. 

În timp ce ieșea, simţi mângâierea draperiei albe. Sorbi din 
cafea și se uită la fiica și la mama ei, fără ca ele s-o vadă. 

Julienne crescuse atât de mare, iar părul i se deschisese la 
culoare, devenind aproape alb din cauza soarelui. li ieșeau 
pistrui aproape zilnic și era frumoasă, sănătoasă și fericită. Era 
tot ce își putea dori Faye. Tot ce îi putea oferi o viaţă fără Jack. 

— Mamă, mamă, uite, pot înota fără aripioare! 

Faye zâmbi și făcu o expresie uimită, ca să-i arate fiicei sale 
cât de impresionată era de reușita ei. Julienne înotă până la 
marginea cea mai adâncă a piscinei, cu respiraţia întretăiată, 
dar fără aripioarele cu Bamse, pe care le lăsase pe iarbă. Ingrid 
privea îngrijorată spre nepoata ei, stând pe jumătate așezată, 
pe jumătate în picioare, gata oricând să se arunce după ea în 
piscină. 

— Calmează-te, mamă, se descurcă ea. 

Faye mai luă o gură din espresso, care era pe terminate, și 
făcu apoi câţiva pași pe terasă. Regretă că nu-și preparase un 
cappuccino. 

— Se încăpăţânează să înoate unde apa e adâncă, zise mama 
ei, cu un aer ușor disperat. Te moștenește pe tine. 

— Da, mulţumesc, știu! 

Ingrid râse și Faye nu încetă să se mire, așa cum o făcuse de 
multe ori în acești doi ani, de cât de frumoasă era mama ei. 
După toate greutăţile la care o supusese viaţa. 

Singurele care știau că Ingrid și Julienne trăiau erau Faye și 
Kerstin. Pentru restul lumii, amândouă erau moarte. Julienne, 
ucisă de tatăl ei, crimă pentru care Jack era acum condamnat 
pe viaţă, în Suedia. Fusese atât de aproape s-o distrugă pe 
Faye. Dragostea pe care Faye i-o purtase o transformase într-o 
victimă. Dar, până la urmă, el a fost cel care a pierdut asul din 
mânecă. 


Faye se apropie de mama ei și se așeză lângă ea, într-un 
fotoliu din ratan. Ingrid continua să se uite încordată la 
Julienne. 

— Chiar trebuie să pleci din nou? întrebă ea, fără să-și ia 
ochii de la nepoata sa. 

— Se apropie rapid momentul în care ne vom extinde în SUA 
și avem foarte mult de lucru la noile acţiuni. Dacă reușesc să 
obțin o achiziţie sigură la Roma, compania respectivă va fi un 
câștig important pentru Revenge. Giovanni, proprietarul, vrea 
s-o vândă, mai rămâne doar să-l conving că preţul meu este cea 
mai bună ofertă pe care o poate primi. Dar, la fel ca toţi 
bărbaţii, își supraestimează propria valoare. 

Mama ei își muta neliniștită privirea de la Faye la Julienne. 

— Nu înţeleg de ce continui să muncești atât de mult. Deși ai 
doar zece la sută din Revenge, nu va mai trebui să ridici 
niciodată un deget, după acţiunile pe care le-ai obţinut. 

Faye înălță din umeri, termină de băut espressoul și așeză 
ceașca pe masa rotundă din răchită. 

— Sigur, o parte din mine ar vrea să rămână aici, cu tine. Dar 
mă cunoști. Aș muri de plictiseală după o săptămână. Și oricâte 
acţiuni am, Revenge este copilul meu. Iar eu, încă președinte. 
În plus, simt o responsabilitate uriașă pentru toate femeile care 
au investit și care deţin acum acţiuni la Revenge. Au riscat 
investind în mine, în compania mea, și vreau să o administrez 
în continuare. Dar, în ultima vreme, m-am gândit să cumpăr o 
parte mai mare din ea, dacă cineva este dispus să vândă. 
Oricum, ar fi o ieșire bună pentru ei. 

Ingrid se ridică puţin când Julienne se întoarse către partea 
adâncă a piscinei. 

— Da, da, solidaritatea între femei și toate astea, spuse ea. S- 
ar putea să nu am aceeași părere pe care o ai tu despre 
loialitatea femeilor. _ 

— Sunt vremuri noi, mamă. Femeile se solidarizează. În orice 
caz, Julienne este de acord ca eu să merg la Roma, am vorbit 
despre asta ieri. 

— Ştii că te consider capabilă, nu? Ştii că sunt mândră de 
tine? 

Faye o prinse de mână. 

— Da, știu asta, mamă. Tu să ai grijă de puștoaica mea, să nu 
se înece, că eu mă întorc în curând acasă. 


Faye se apropie de marginea piscinei, unde Julienne, 
bolborosind, alterna mișcările de înot cu scufundările. 

— Pa, draga mea, plec! 

— P-p-a... 

O înghiţitură de apă întrerupse salutul lui Julienne, în timp ce 
înota și încerca totodată să-i facă mamei sale cu mâna. Cu 
coada ochiului, Faye o văzu pe Ingrid îndreptându-se grăbită 
spre piscină. 

Valiza o aștepta pregătită în sufragerie. Limuzina care urma 
s-o ducă la Roma probabil sosise deja. Ţinând în mână eleganta 
valiză Louis Vuitton, astfel încât roţile sale să nu zgârie 
parchetul lucios din lemn de culoare închisă, se îndreptă spre 
ușa din faţă. În timp ce trecea pe lângă biroul lui Kerstin, o 
văzu uitându-se concentrată la ecranul calculatorului, cu 
ochelarii speciali, pe care îi ţinea întotdeauna pe vârful nasului. 

— Cioc, cioc, eu plec... 

Kerstin, cu fruntea încruntată de îngrijorare, nu-și ridică 
privirea la ea. 

— S-a întâmplat ceva? 

Faye făcu un pas în cameră și lăsă valiza jos. 

— Nu știu... spuse încet Kerstin, fără să ridice privirea. 

— Nu mă speria, e vreo problemă cu noile acţiuni? Sau e 
vorba despre extinderea în SUA? 

Kerstin clătină din cap. 

— Nu știu încă. 

— Este cazul să-mi fac griji? 

Kerstin întârzia să răspundă. 

— Nu... încă nu. 

O mașină claxonă afară și Kerstin arătă cu capul spre ușa din 
faţă. 

— Du-te acum. Ocupă-te de tranzacţia de la Roma. Discutăm 
după aceea. 

— Dar... 

— Te asigur că nu e niciun motiv de îngrijorare. Kerstin îi 
zâmbi liniștitor, dar, în timp ce se îndrepta spre ușa grea din 
lemn, Faye nu-și putea stăpâni senzaţia că se întâmpla ceva, 
ceva ameninţător. Dar va rezolva situaţia. Trebuie s-o facă. Așa 
este ea. 

Se așeză pe bancheta din spate, îi făcu șoferului semn să 
pornească și deschise mica sticlă care o aștepta. Pe când 


mașina se îndrepta spre Roma, ea sorbea, îngândurată, din 
șampanie. 


Faye își examină chipul în oglinda liftului. Trei bărbaţi la 
costum o priveau admirativ. Işi deschise geanta Chanel, își 
țuguie buzele și se dădu încet cu rujul marcă proprie, Revenge. 
Își trecu după ureche o șuviţă de păr blond, înșurubă capacul 
cu R-ul gravat, în timp ce liftul ajunse la recepţie și bărbaţii se 
dădură la o parte, pentru a o lăsa să treacă. Pașii îi răsunau pe 
podeaua de marmură albă și adierea nopţii îi făcea rochia roșie 
să fluture, în timp ce portarul ţinea ușa din sticlă. 

— Taxi, signora? întrebă el. 

Faye clătină din cap, cu un zâmbet, fără să încetinească, o 
coti la dreapta și ieși pe trotuar. Lângă ea, traficul era blocat. 
Mașinile claxonau, șoferii înjurau prin geamurile deschise. 

Se bucura de libertate, că vizita singură un oraș în care nu 
cunoștea prea mulţi oameni și unde nimeni nu putea cere nimic 
de la ea. N-avea nicio responsabilitate, niciun sentiment de 
vinovăţie. Întâlnirea cu Giovanni, proprietarul micii afaceri de 
familie cu produse cosmetice, care să completeze linia de 
produse existente a companiei Revenge, decursese excelent. De 
îndată ce Giovanni își dăduse seama că nu poate folosi tehnici 
de intimidare și dominație masculină pentru a o convinge să fie 
de acord cu termenii lui, întâlnirea se desfășurase în avantajul 
ei. 

Lui Faye îi plăcea jocul negocierii. Cel mai adesea, negociase 
cu bărbaţi care făcuseră întotdeauna greșeala de a-i subestima 
abilităţile, exclusiv din cauza faptului că era femeie. Când 
venise vorba ca aceștia să-și recunoască înfrângerea, se lovise 
de două tipuri de bărbaţi. Cei care abandonaseră întâlnirea 
fierbând de furie, cu un misoginism și mai înrăit. Și cei cărora 
le plăcuseră atitudinea autoritară și iscusinţa ei și plecaseră de 
la întrevedere cu o proeminentă în pantaloni și cu o invitaţie la 
cină, pentru mai târziu. 

In aerul cald al serii, Faye simţea că orașul vibra în jurul ei și 
o îmbrăţișa, oferindu-i tot ce își dorise. Plimbarea sa nu avea 
niciun ţel. Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut să se abandoneze 
pulsului orașului. 

În curând va fi nevoită să poarte din nou o mască, să joace 
rolul pe care și l-a însușit în ţara natală. Dar în seara aceasta 
putea fi cine voia. Își continuă drumul, până când ajunse într-o 


piaţă frumoasă, pietruită. Se adânci, rătăcind, în labirintul 
aleilor. 

„Trebuie să te pierzi ca să te regăsești”, își zise. 

Un bărbat se desprinse din întuneric, oferindu-și serviciile, 
cu o voce răgușită. Faye clătină din cap. O ușă mare care se 
scălda în lumina galbenă a becurilor stradale se deschise ușor 
și două persoane, un bărbat și o femeie, care așteptau afară, 
pătrunseră înăuntru. 

Faye se opri și se uită în jur, înainte să se îndrepte spre ușa 
care se închise din nou. O mică sonerie. Deasupra ei: o cameră 
de supraveghere. Apăsă butonul, aşteptă, dar nu auzi nimic. În 
cele din urmă, încuietoarea ţăcăni și ușa se deschise. In faţa ei 
apăru o încăpere imensă, plină de oameni eleganțţi și de sunetul 
de pahare ciocnite. Drept înainte se afla un perete de sticlă și, 
dincolo de el, o terasă superbă. Ruina iluminată a 
Colosseumului strălucea în depărtare, ca o navă spaţială 
prăbușită. 

Într-o oglindă mare cu ramă aurie vedea, în spatele ei, 
siluetele fără chip ale unor grupuri de femei bine îmbrăcate, 
care vorbeau. 

Femeile erau tinere, frumoase și machiate cu gust, îmbrăcate 
în rochii scurte, elegante. Majoritatea bărbaţilor erau puţin mai 
în vârstă, dar și ei arătau bine, emanând calmul și siguranţa de 
sine pe care ţi le oferă adesea bogăţia. Frânturile de 
conversaţie care ajungeau la ea erau în italiană. Paharele se 
umpleau, se goleau, se umpleau din nou. 

Puțin mai departe, un cuplu tânăr se săruta. Faye îi privea cu 
fascinaţie, neputând să-și ia ochii de la ei. Erau tineri, pesemne 
aveau în jur de douăzeci de ani. El era înalt, de o frumuseţe 
specifică bărbaţilor italieni, cu o barbă abia mijită, îngrijită, cu 
un nas proeminent și părul de culoare închisă, pieptănat cu 
cărare într-o parte. Ea purta o rochie albă, scumpă, care îi 
aluneca pe șolduri și îi accentua talia subţire. Își purta părul 
șaten-închis într-o coadă simplă. 

Era evident că erau atât de îndrăgostiţi, încât nu-și puteau 
lua mâinile unul de pe celălalt. Iar și iar, degetele lui lungi 
alunecau pe partea interioară a coapselor ei bronzate. Faye 
zâmbi. Când ochii ei și ai femeii se întâlniră, nu se uită în altă 
parte, ci îi susţinu calmă privirea. Duse la gură băutura, un 
whisky sour. Cândva, și ea fusese la fel de îndrăgostită. Dar 


dragostea o sufocase, o transformase într-o fiinţă chinuită, 
închisă într-o colivie de aur. 

Faye își întrerupse gândurile când tânăra se apropie brusc 
de ea. 

— Eu și logodnicul meu ne întrebam dacă ai vrea să bei cu 
noi, spuse ea în engleză. 

— Nu s-ar părea că aţi dori companie, zise Faye amuzată. 

— Vrem compania ta. Ești foarte frumoasă. 

Pe ea o chema Francesca, se născuse la Porto Alegre, pe 
coasta braziliană a Atlanticului, lucra ca model și picta tablouri. 
Numele lui era Matteo, familia lui deţinea un imperiu hotelier și 
de restaurante, picta și el, dar nu la fel de bine ca Francesca, 
după cum explică el, cu un zâmbet timid. Erau prietenoși, 
politicoși și o făceau să râdă. Pofta lor de viaţă și detașarea lor 
erau contagioase. Faye intră în jocul lor și bău încă două 
pahare. Era fascinată de frumuseţea, tinereţea și dragostea lor, 
fără să-i invidieze. Nu simţea nevoia prezenţei unui bărbat. 
Voia să-și controleze propria viaţă, fără să ţină cont de alţii. 
Dar îi plăcea să-i vadă împreună. 

După o oră, Matteo se scuză ca să meargă la toaletă. 

— Vom pleca în scurt timp, spuse Francesca. 

— Şi eu, plec acasă mâine. 

— Vrei să continuăm seara împreună, acasă la noi? 

Faye cântări oferta, fără să-i evite privirea. Putea să-și 
recupereze orele de somn la întoarcerea spre casă. Își dorea ca 
seara să nu se încheie încă. Nu voia să se despartă de ei. 


Taxiul se opri în fața unei case înalte, impunătoare. Matteo 
plăti, coborâră și fură întâmpinați de un portar în uniformă. 
Apartamentul era situat la ultimul etaj, avea ferestre 
panoramice și un balcon cu vedere spre un parc frumos. Pe 
pereţi atârnau fotografii alb-negru, iar când Faye le studie mai 
îndeaproape, observă că multe dintre ele o înfățișau pe 
Francesca. Un fel de muzică pop italiană curgea din boxe. În 
spatele ei, Matteo amesteca băuturi la bar, în timp ce 
Francesca spunea o poveste care o făcea pe Faye să râdă cum 
nu mai răsese de mult. 

Faye se așeză pe o canapea imensă de culoare crem, lângă 
Francesca. Matteo le întinse băuturile, apoi veni lângă ele. 
Faye simţea o ameţeală plăcută și auzea de jos, din stradă, un 


murmur care o liniștea, în timp ce o așteptare și o emoție 
încordată puneau stăpânire pe ea. 

Francesca își lăsă băutura pe măsuţa de cafea, se aplecă 
încet și, cu degetele sale moi, îi dădu lui Faye la o parte de pe 
umăr breteaua subţire a rochiei roșii și o sărută pe claviculă. 
Faye își simţi corpul cuprins de fiori fierbinţi. Matteo îi întoarse 
capul spre el, își apropie buzele de ea, apoi le îndepărtă pentru 
un moment, își plimbă gura de-a lungul gâtului ei și o mușcă 
ușor, înainte de a o săruta. Mâna Francescăi o mângâia ușor pe 
coapsă, în sus, oprindu-se în ultima clipă și mutându-se, 
provocator, în partea de jos a spatelui. Totul era ca un vis. 

Au dezbrăcat-o pe ea mai întâi, apoi s-au dezbrăcat și ei. 

— Vreau să vă văd pe voi doi, șopti Faye. Împreună. 

Îi apăru în minte chipul lui Jack și se gândi la vremurile în 
care vorbeau despre eventualitatea de a invita o altă femeie la 
ei. Faye refuzase. Nu fiindcă nu era atrasă de acest gând, ci 
deoarece era convinsă că totul ar fi fost pentru plăcerea lui. 
Pentru Francesca și Matteo era altceva. Faye era acolo pentru 
amândoi. Nu fiindcă se săturaseră unul de celălalt, ci fiindcă 
dragostea și atracţia lor erau atât de puternice încât se 
revărsau, devenind suficiente pentru încă cineva. lar ea se 
bucura de întreaga situaţie. 

Faye gemu, în timp ce Matteo o aplecă înainte, peste 
Francesca, și o pătrunse pe la spate. Se uita în ochii larg 
deschiși ai braziliencei, în timp ce logodnicul acesteia o 
penetra. Gura Francescăi era întredeschisă, iar ochii, plini de o 
dorinţă intensă. 

— Îmi place să mă uit cum i-o tragi, iubitule, îi șopti 
Francesca lui Matteo. 

Faye își dădea seama că era, pentru ei, doar un instrument 
prin care își consolidau relaţia, dar, în același timp, simţea că le 
aparţine. 

Când Faye era pe punctul de a avea orgasm, Matteo se 
retrase. Canapeaua moale era un labirint de trupuri goale, 
transpirate. Faye nu mai luase niciodată parte la ceva atât de 
intim ca plăcerea acestor oameni frumoși, îndrăgostiţi. Trupul îi 
tremura în timp ce Francesca se apropia de ea. Uitându-se fix 
una la alta, se așezară în patru labe, la marginea canapelei, cu 
spatele arcuit. Matteo veni în spatele lor și o pătrunse, mai 
întâi, pe Francesca, apoi pe Faye, mutându-se de la una la alta. 


În cele din urmă, Faye își dădu drumul. Ţipă de plăcere. Matteo 
nu mai putu rezista, respirând din ce în ce mai profund. 

— În ea, gâfâi Francesca. 

Faye simţi cum el o penetrează tot mai adânc, înainte de a 
exploda. 

Apoi, strâns îmbrăţișaţi, se așezară toţi trei în patul mare din 
dormitorul de alături. Fumau, pe rând, gâfâind, din aceeași 
țigară. Faye își setă alarma de la telefon, ca să se trezească 
devreme, apoi încercă să adoarmă. După o jumătate de oră 
renunţă. Se desprinse cu grijă și se ridică din pat, fără să-i 
trezească pe cei doi. Ei se mișcară ușor, în somn, își puseră 
braţele unul în jurul celuilalt și se apropiară unul de altul, în 
locul cald lăsat de Faye în pat. 

Goală, Faye își turnă un pahar de șampanie dintr-o sticlă 
deschisă și ieși pe balcon, luând cu ea paharul și sticla. Orașul 
era plin de sunet și lumină, iar Faye se așeză într-un șezlong și 
își sprijini picioarele pe balustradă. O adiere fierbinte de vară îi 
mângâia trupul gol, gâdilând-o. Dar ceea ce ar fi trebuit să fie 
un moment perfect fu distrus de amintirea expresiei pe care o 
avusese chipul lui Kerstin, în timp ce privea ecranul 
calculatorului din birou, ieri, înainte ca Faye să plece de acasă. 
Puţine lucruri puteau s-o tulbure pe Kerstin. Era tare ca o 
stâncă, în faţa căreia celelalte pietre se  măcinau, 
preschimbându-se în pietriș. Ceva nu era în regulă. 

Faye sorbi din șampanie, în timp ce gândurile i se 
învălmășeau în minte. Erau atâtea care puteau merge prost în 
privința unei companii atât de mari ca Revenge și a investiţiilor 
importante pe care le făcuseră. Mulţi bani, investiţii mari, 
profituri mari, dar și riscuri mari. Nimic nu era sigur. Nimic nu 
era de nezdruncinat. Faye știa asta mai bine decât oricine. 

Se întoarse, văzu frumosul cuplu întins în pat. Zâmbi spre ei. 
Acum nu voia să se gândească la chipul îngrijorat al lui Kerstin, 
acum nu voia să se gândească la tot ceea ce o aștepta. Voia 
altceva. 


— Mama! 

Julienne veni alergând spre Faye și îi dădu o îmbrăţișare 
umedă. 

— Nu alerga pe gresie! strigă Ingrid de departe, de lângă 
canapelele din ratan. 

— Acum te-ai udat, mamă, spuse Julienne îngrijorată, în timp 
ce se desprinse din îmbrăţișare și văzu că partea din faţă a 
bluzei lui Faye era udă. 

— Nu contează, draga mea. Se usucă. Dar n-ai ieșit din 
piscină de când am plecat? 

— Nu, chicoti Julienne. Am dormit în piscină și am și mâncat 
în piscină. 

— Ca să vezi! Am crezut că am o fetiţă, dar s-a dovedit că ești 
într-adevăr o sirenă! 

— Da! Ca Ariel! 

— Exact ca Ariel. 

Faye își mângâie fiica pe părul umed, care începuse să aibă 
reflexii verzui. 

— Mă duc să despachetez, nu stau mult, strigă ea la Ingrid, 
care dădu din cap și se întoarse la cartea ei. 

Se părea că începuse să aibă mai multă încredere în 
abilităţile de a înota ale lui Julienne. _ 

Faye urcă scările la etaj și își duse valiza în dormitor. Își 
dădu jos rapid bluza umedă și celelalte haine pe care le purtase 
pe drum și se schimbă într-un Jlounge-seti moale, din bumbac. 
Așeză valiza în walk-in-closet?. Mâna ei dreaptă, Paola, urma să 
o despacheteze mai târziu. 

Patul era atât de îmbietor, încât Faye se așeză pe cuvertură, 
cu mâinile împreunate la ceafă și își îngădui să se relaxeze. 
Gândul la ceea ce se întâmplase în patul din Roma o făcu să 
zâmbească în sinea ei. Căscă și simţi cât de obosită era - nu 
dormise absolut deloc noaptea trecută. Nici pe toată durata 
călătoriei spre casă. Nu voia să riște să adoarmă acum, dar de- 
a lungul anilor învățase arta de a-și oferi câteva minute de 
odihnă totală, dându-se apoi jos din pat cu mai multă energie. 
Secretul era să reziste impulsului de a închide ochii, așa că 


1 Set de îmbrăcăminte lejeră (în lb. engl., în orig.). 
2 Garderobă (în lb. engl., în orig.). 


privea în jur, lăsându-și ochii să rătăcească atât pe detalii, cât 
și pe ansamblu. 

Dormitorul era oaza ei de liniște. Culori pastelate, inclusiv 
aici, alb imaculat în combinaţie cu albastru-deschis. Mobilă 
ușoară, elegantă, nimic care să încarce peisajul. Nimic 
asemănător cu imensul birou din lemn masiv pe care îl 
cumpărase drept cadou pentru Jack, doar pentru că îi 
aparținuse lui Ingmar Bergman. Lui Jack îi plăceau lucrurile de 
genul ăsta. Gesturile mari. Ocaziile de a se lăuda. Să le ofere 
invitaţilor un tur al casei și să le menţioneze, ca în treacăt, că 
acest birou pe lângă care tocmai au trecut a aparţinut marelui 
regizor. 

Faye se uita mulţumită la biroul ei alb, îngrijit. Nu aparținuse 
niciodată vreunui bătrân influent și impertinent, care înșelase 
și exploatase femeile din viaţa sa. Îi aparţinea doar ei. Fără 
povara trecutului. La fel era și Faye. Se descătușase de propria 
sa istorie. Se reinventase. 

Se ridică, legănându-și picioarele pe marginea patului. 
Neliniștea cu privire la ceea ce spusese Kerstin începu să i se 
strecoare, din nou, în suflet. Acum nu mai era posibil s-o evite. 
Când Faye ajunsese acasă, biroul lui Kerstin era gol, așa că a 
presupus că aceasta se afla în camera ei. Lui Kerstin îi plăcea 
adesea să tragă un pui de somn după-amiaza, însă Faye încerca 
întotdeauna să alunge gândul că nu mai era tânără, că era 
trecută de șaptezeci de ani. Doar la gândul că n-avea să-i fie 
întotdeauna alături, lui Faye i se tăia respiraţia. De când o 
pierduse pe Chris, ea înţelesese foarte bine că nimeni și nimic 
nu ne este oferit pentru totdeauna. Și, chiar și atunci, moartea 
făcuse parte din viaţa ei de prea mult timp. 

Bătu la ușa camerei lui Kerstin. 

— Dormi? 

— Nu dorm. 

Kerstin se ridică buimacă în clipa în care Faye intră în 
cameră. Se întinse să-și ia ochelarii de pe noptieră, cu privirea 
înceţoșată. 

— Ai dormit bine? 

— Nu dormeam, spuse din nou Kerstin și se ridică, 
netezindu-și pantalonii. Doar îmi odihneam ochii. 

Faye strâmbă ușor din nas, simțind miresmele puternice din 
dormitorul mare al lui Kerstin. După ce îl cunoscuse pe Bengt, 


într-un avion cu care zburase în Mumbai, la Ambasada Suediei, 
începuse să petreacă tot mai mult timp în India. Își găsise de 
lucru într-un orfelinat și călătorea întotdeauna cu cantităţi mari 
de articole pentru copii la ea. De acolo adusese acasă multe 
obiecte decorative indiene. Din când în când, Kerstin așeza câte 
o pernă cu fir de aur sau câte o pătură pe canapea, dar Paola 
avea ordine stricte ca toate aceste lucruri să fie returnate 
degrabă în „Ms Karin's room”? Renunţaseră rapid la toate 
încercările de a o învăţa pe italianca iute la mânie să pronunţe 
Kerstin, astfel încât s-a ajuns la compromisul că era mai simplu 
să-i spună Karin. 

— Îţi este dor de Bengt? 

Kerstin pufni, încălţându-se cu o pereche de papuci așezați 
ordonat sub pat. 

— La vârsta mea, oamenii nu-și mai duc dorul unul celuilalt. 
E... altfel, când ești mai în vârstă. 

— O, ce tâmpenie, spuse Faye, zâmbind. Am auzit o bârfă de 
la Paola, că „Ms Karin has much nicer underwear now”. 

— Încetează, Faye! 

Kerstin se înroși până în vârful urechilor, iar Faye nu-și putu 
stăpâni impulsul de a o lua în braţe. 

— Sunt atât de fericită pentru tine, Kerstin. Dar sper că nu 
intenţionează să te ia cu normă întreagă, avem nevoie și de tine 
aici. 

— Stai liniștită, după ce stau o vreme acolo, mă plictisesc de 
el. 

Kerstin zâmbi, dar privirea ei era serioasă. 

— Hai să mergem în birou. Trebuie să-ţi arăt ceva. 

Coborâră scările în tăcere. Faye simţea o strângere de inimă 
cu fiecare pas pe care îl făcea. Ceva nu era în regulă. Nu era 
deloc în regulă. 


Kerstin se așeză în spatele biroului și porni calculatorul. Faye 
luă loc într-unul dintre cele două mari fotolii Chippendale din 
faţa biroului. Deși nu-i plăcea ca stilul indian să se regăsească 
nici în biroul lui Kerstin, Faye îl decorase ţinând cont de 
gusturile acesteia. Pe lângă noua sa pasiune pentru tot ce 
venea din India, Kerstin mai avea o mare dragoste în viaţă: pe 


3 Camera doamnei Karin (în lb. engl., în orig,). 
t Doamna Karin are lenjerie mult mai frumoasă acum (în lb. engl., în orig.). 


Winston Churchill. Așa că Faye se asigurase ca biroul să fie 
decorat în stil clasic englezesc, cu un twist” modern. lar la 
piece de resistance“ era o fotografie uriașă, înrămată, a lui 
Winston Churchill, care trona pe peretele de deasupra biroului. 

Kerstin întoarse monitorul spre Faye, care se aplecă și 
încercă să pună cap la cap toate cifrele ce pâlpâiau pe ecran. 
Se pricepea la afaceri, dar Kerstin se dovedise a fi și mai 
pricepută. Winston le privea cu un aer sever, dar Faye evita să 
privească tabloul. Mai ales acum nu avea nevoie de privirea 
aspră a unui bărbat. 

— Mă ocup de portofoliul de acţiuni al Revenge, din moment 
ce este atât de important pentru tine, în legătură cu extinderea 
în SUA și cu noua emisiune de acţiuni. Înainte de plecarea ta la 
Roma s-au vândut două acţiuni. Acum s-au mai vândut trei. 

— Este același cumpărător? 

Kerstin clătină din cap. 

— Nu, dar nu pot să nu observ că totuși toate par să se 
sincronizeze. 

— Crezi că cineva încearcă să preia compania Revenge? 

— Poate, spuse Kerstin, privind-o pe deasupra ochelarilor. 
Mă tem că asta ar putea fi problema cu care ne confruntăm. 

Faye se lăsă pe spate în fotoliul ei. Corpul îi era încordat și 
plin de adrenalină. Se forță să rămână calmă, în timp ce 
gândurile i se învălmășeau în minte. Era prea devreme pentru 
speculaţii. Acum avea nevoie cel mai mult de dovezi concrete. 

— Cine vinde? 

— Ţi-am făcut o listă. 

_ Kerstin îi întinse o foaie lui Faye. Kerstin o cunoștea bine. 
Intotdeauna preferase să primească informaţiile importante 
despre afaceri imprimate pe hârtie, nu doar să le citească de pe 
un ecran. Va trebui să găsească alt mod de a proteja pădurea. 

— Nu înţeleg... Că vând... 

— N-avem timp de sentimentalisme acum. Mai întâi trebuie 
să evaluăm situaţia, trebuie să afli tot ce se poate afla, în timp 
ce eu fac săpături mai departe. Abia atunci avem voie să ne 
supărăm. Dar nu acum. Nu ne permitem să ne risipim energia. 


5 Tentă (în lb. engl., în orig.). 
6 Piesa de rezistenţă (în 1b. fr., în orig.). 


Faye dădu încet din cap. Kerstin avea dreptate, știa asta. 
Totuși îi era greu să se abţină de la a specula care dintre toate 
femeile în care avea încredere își vânduse acţiunile. Pe ascuns. 

— Vreau să verificăm totul împreună. Filă cu filă, spuse ea. 

Kerstin dădu din cap. 

— Să începem. 

Faye se uită la ea și își îndreptă apoi privirea spre foaia de 
hârtie. Simţi o neliniște în stomac. Nu anticipase asta. Ceea ce 
o îngrijora mai mult decât orice. 


Era liniște în casă. Toată lumea se dusese la culcare. Cu 
excepţia lui Faye. Tot studia lista, parcurgând-o iar și iar. 
Incerca să-și adune gândurile. 

Cifrele îi jucau înaintea ochilor. Era obosită și demoralizată, 
sentiment pe care nu-l mai avusese de mult timp, de la Jack 
încoace, și care îi displăcea profund. Gânduri negre puneau iar 
stăpânire pe ea. Dacă era prea târziu? Dacă Revenge nu mai 
putea fi salvată? Dacă lăsase prea mult garda jos în acești doi 
ani, încât inamicul se putuse strecura neobservat? Nu și-ar fi 
iertat-o niciodată. Slăbiciunea ţinea de trecut. Renunţase la ea; 
acum era a lui Jack. El ducea acum slăbiciunea lui Faye, ținând- 
o la fel de aproape precum purta hainele lălâi de deţinut. 

Faye lăsă deoparte foaia de hârtie. Gândul la trădare o 
frământa. Numele femeilor care vânduseră acţiuni, enumerate 
pe listă, îi erau extrem de familiare. Chipurile acestora i se 
perindau prin minte, erau femei cărora le prezentase conceptul 
din spatele Revenge. Femei pe care le convinsese și care 
aleseseră să creadă în Revenge, să creadă în ea. De ce nu 
spusese nimeni nimic? Oare noţiunea de solidaritate între femei 
nu însemna nimic pentru ele? Doar pentru ea, pentru Faye? 

Iși frecă pleoapele grele și înjură când îi intră în ochi 
mascara uscată. Clipi de câteva ori și merse grăbită la baie, să 
se demachieze. Era încă prea obosită ca să mai facă altceva în 
seara asta; aventura din noaptea de dinainte încă își făcea 
simţite efectele. Faye își dădea seama că fără o noapte de somn 
odihnitor nu i-ar fi fost utilă nimănui, nici ei însăși și nici 
companiei Revenge. 

Imediat ce dădu la o parte cuvertura, ca să se strecoare în 
așternuturile apretate din bumbac egiptean, simţi că ajunsese 
la capătul puterilor. Se uită spre ușa îndepărtată, simțind un 
fior în tot corpul. Păși tiptil pe hol, în liniștea nopţii. Ușa 
camerei lui Julienne era întredeschisă; nu-i plăcea să doarmă 
cu ușa complet închisă. Faye o împinse cu grijă și intră. O mică 
lampă de veghe în formă de iepure lumina discret camera. Este 
suficientă lumină pentru a alunga toate fantomele. Fetița 
dormea pe o parte, cu spatele la Faye. Părul lung şi blond era 
întins pe pernă. Faye se strecură încet lângă ea. li dădu la o 
parte părul de pe pernă și se întinse ușor în spatele ei. Julienne 
gemu un pic în somn și se mișcă ușor, dar nu se trezi, nici 


măcar când Faye o cuprinse cu braţul. Se apropie de Julienne, 
milimetru cu milimetru, până când își îngropă nasul în părul ei, 
care mirosea a levănţică și clor. 

Faye închise ochii. Simţea cum se eliberează încet de 
încordare și cum o fură somnul. Stând așa, cu braţele în jurul 
fiicei sale, înțelegea că trebuie să facă totul pentru a salva 
Revenge. Nu pentru ea. Ci pentru Julienne. 


Fjällbacka - atunci 

Chiar dacă aveam doar doisprezece ani, mi se părea că deja 
știam totul despre viaţă. In Fjällbacka, viața era previzibilă. 
Timp de zece luni, domnea o liniște totală, care alterna cu două 
luni haotice de vară, într-un ciclu nesfârșit. Toată lumea știa pe 
toată lumea, vara veneau aceiași turiști, an de an. Acasă, 
niciodată nu se schimba nimic. Ne învârteam ca într-o rotiţă de 
hamster, în cerc, fără scăpare. Părea că nimic nu avea să se 
schimbe. 

Așadar știam deja, de când ne-am așezat la masă, să luăm 
cina, că va fi una dintre acele seri. Încă de când venisem acasă 
de la școală simţisem că tatăl meu mirosea a alcool. 

Uram și iubeam, deopotrivă, casa noastră. Era casa copilăriei 
mamei mele. O moștenise de la bunicii mei și tot ce iubeam la 
acea casă avea legătură cu ea. Ei îi datoram totul. Era o 
locuință drăguță și confortabilă, avea tot ce-i trebuia unui 
cămin vesel și plăcut. Masa uzată din lemn, rămasă de pe 
vremea bunicii și a bunicului. Perdelele albe de pânză, pe care 
mama, care se pricepea la cusut, le confecţionase singură. 
Carpeta înrămată cu cusătură în cruce pe care bunica o primise 
ca dar de nuntă de la străbunica. Scările înclinate, în spirală, 
cu o frânghie groasă pe post de balustradă, care purtau urmele 
pașilor mai multor generaţii. Încăperile mici și ferestrele albe, 
cu rame de lemn. lubeam toate aceste lucruri. 

Tot ce uram acolo avea legătură cu tata. Urmele de cuţit de 
pe blatul din bucătărie. Semnele de pe ușa de la camera de zi, 
din momentele în care tata o lovea cu piciorul, în accesele lui 
de furie, la beţie. Galeria ușor îndoită, de când tata trăsese în 
jos perdeaua, ca să înfășoare capul mamei în ea, până când 
Sebastian își făcuse curaj și sărise în apărarea mamei. 

lubeam șemineul din sufragerie. Dar portretele de deasupra 
lui erau o minciună. Fotografiile de familie pe care mama mea 
le pusese acolo reprezentau iluzia unei vieţi care nu exista în 
realitate. Fotografii cu ea și cu tatăl meu zâmbind, cu mine și 
cu fratele meu mai mare, Sebastian. Îmi venea să le rup, dar în 
același timp nu voiam s-o supăr pe mama. Pentru binele nostru, 
încercase să menţină vie această iluzie. Pusese acolo, cândva, o 
fotografie cu fratele ei. Dar când tata văzuse portretul 
unchiului Egil se înfuriase. Când mama era în spital, tata a avut 
grijă să scape de fotografie. 


Simţeam un ghem în stomac și mă aşteptam, din clipă în 
clipă, să izbucnească scandalul. Ca întotdeauna. 

După ce m-am întors de la școală, tata își petrecuse câteva 
ore în fotoliul său jerpelit, în faţa televizorului, care nici măcar 
nu era pornit, în timp ce băutura din sticla lui de Explorer 
scădea tot mai mult. Mama presimţea și ea că urma să se 
întâmple ceva rău. Mi-am dat seama de asta după gesturile ei 
neliniștite, agitate. A pregătit cu mare grijă mâncarea, a gătit 
pentru cină numai mâncăruri care îi plăceau tatei. Carne grasă 
de porc cu fasole brună, ceapă prăjită și cartofi. Plăcintă cu 
mere și frișcă. 

Niciunuia dintre noi nu-i plăceau carnea de porc și fasolea 
brună, dar știam că oricum le vom mânca. În același timp știam 
că totul era în zadar. Atinseserăm deja punctul critic, asemenea 
unui balansoar care a ajuns în poziţia din care singura direcţie 
este coborâșul. 

Nimeni nu spunea nimic. Am așezat masa în tăcere, am pus 
vesela frumoasă, am împăturit șerveţele în formă de evantai. 
Tatei nu i-a păsat niciodată de astfel de lucruri, dar am lăsat-o 
mereu pe mama să creadă că toate astea ar putea ajuta la ceva. 
Că el va vedea cu câtă grijă ne-am pregătit, ce mâncare bună a 
gătit mama, că ceva din el va fi impresionat de strădania 
noastră și că îl vom sensibiliza. Voiam doar să-l sensibilizăm. 
Să-l facem să lase balansoarul să ajungă în poziţia iniţială. Dar 
nicio coardă a sufletului său nu putea fi atinsă, mișcată. Era 
gol. Pustiu. 

— Gösta, mâncarea este gata. 

Vocea mamei tremura ușor, încercând să pară veselă. Și-a 
netezit ușor părul. S-a aranjat. Și-a prins părul într-un coc, s-a 
îmbrăcat cu o bluză și cu o pereche de pantaloni drăguti. 

Curând, ne-am așezat toţi la locurile noastre. Mama a pus în 
farfuria tatei exact câtă carne de porc știa că mănâncă. Cu la 
fel de multă atenţie, a pus fasole, cartofi, ceapă prăjită. Tata s-a 
uitat la farfurie. Lung, mult prea lung. Toţi trei știam ce 
înseamnă asta. Eu, mama, Sebastian. 

Am rămas nemișcaţi, captivi într-o închisoare în care eu și 
Sebastian trăiam de când ne născuserăm, iar mama, de când îl 
cunoscuse pe tata. Stăteam încremeniţi, în timp ce tata se uita 
la farfuria lui. Apoi, încet, ca în slowmotion’, și-a umplut 


7 Mișcare cu încetinitorul (în lb. engl., în orig.). 


pumnul cu mâncare. Carne de porc, fasole brună, ceapă și 
cartofi. A reușit să ia câte puţin din fiecare în pumnul lui mare. 
Cu cealaltă mână a apucat-o cu putere pe mama de păr, de 
cocul pe care și-l aranjase cu atâta grijă. Apoi a întins 
mâncarea pe faţa mamei. Încet, cu grijă, a mânjit-o pe toată 
faţa. 

Mama nu a făcut nimic. Ştia că singura ei opţiune era să nu 
facă nimic. Dar eu și Sebastian știam că nici asta n-o va ajuta 
acum. Privirea lui era prea rece. Sticla era prea goală. O trăgea 
rău de păr. Nu îndrăzneam să o privim. Nici să ne privim unul 
pe altul. 

Tata s-a ridicat încet. A tras-o pe mama de pe scaun. Am 
văzut pe faţa ei resturi de carne de porc și de fasole brună. Din 
cuptor ieșea un miros de zahăr și de scorțișoară, de la plăcinta 
cu mere, preferata tatei. Mi-am imaginat toate lucrurile pe care 
tata ar fi putut să le facă acum. Părţile corpului pe care ar fi 
putut să i le atace. Poate va alege un loc deja vătămat în trecut. 
Mâinile i le rupsese în cinci locuri. Picioarele, în două. Îi 
rupsese coastele de trei ori. Nasul, o dată. 

Se pare că tata dădea dovadă de creativitate în seara asta. 
Cu toată forţa braţului său musculos, a izbit obrazul mânjit al 
mamei, repede și tare, de masă. Dinţii i-au nimerit pe marginea 
mesei. Am auzit pârâitul lor, când au fost zdrobiţi. Un ciob de 
dinte a fost pe punctul de a-mi intra în ochi, dar s-a oprit în 
gene și a căzut în farfuria mea. În mijlocul boabelor brune. 

Sebastian a tresărit, dar tot nu și-a ridicat privirea. 

— Mănâncă! a șuierat tata. 

Am mâncat. Cu furculita, am scos bucata de dinte care 
fusese al mamei. 


— Cafea? 

— Nu, mulţumesc. Dar aș mai vrea puţină șampanie și niște 
vin roşu. 

— Eu aș dori o cafea, vă rog. 

Kerstin primi un pahar de carton cu cafea de la stewardesa 
care se duse apoi să aducă ce comandase Faye. 

— Cine crezi că ar putea fi? spuse Faye îngrijorată. 

— E imposibil de ghicit. Și ne-am pierde vremea încercând să 
ghicim, înainte de a afla mai multe. 

— Nu înţeleg cum am putut să fiu atât de naivă. Niciodată nu 
mi-a trecut prin minte că celelalte acţionare și-ar putea vinde 
acţiunile fără să se consulte mai întâi cu mine. 

Kerstin ridică din sprâncene. 

— Te-am avertizat că există riscul să se vândă o parte 
importantă din companie. 

— Da, știu, spuse Faye frustrată, uitându-se după stewardesa 
care ar fi trebuit să-i aducă sticlele. Părea să fie cea mai bună 
soluţie atunci. Dat fiind că erau toate problemele cu Jack și 
Julienne, cu procesul, cu mass-media. Și cu moartea lui Chris. 
Am asigurat capitalul și am presupus că, în calitate de 
președinte al consiliului de administraţie, voi putea deţine în 
continuare controlul. 

— În afaceri nu mergi niciodată pe presupuneri, zise Kerstin. 

— Ştiu că-ţi place să repeţi ce-am spus eu, dar vrei să te 
oprești puţin? Vorbim despre altceva acum. Pur și simplu mă 
neliniștește gândul de a mă afla într-un avion și de a nu putea 
face și afla nimic până la ședința de mâine. Mi-e de-ajuns că m- 
am gândit tot weekendul la asta. 

Stewardesa se întoarse cu o sticlă mică de șampanie și cu 
una de vin roșu. Faye luă cele două sticle goale de pe masa din 
fața ei și le dădu la schimb. Deschise mai întâi sticla cu 
șampanie și puse sticla de vin roșu rece între coapse, ca s-o 
încălzească. 

— Nu uita să bei ceva, spuse Kerstin pe un ton sec, sorbindu- 
și cafeaua, în timp ce Faye își turna șampanie în pahar. 

— După cum am spus, nu avem nicio ședință până mâine. 
Așadar îmi voi îneca durerea în alcool, fără remușcări. Nu 
cumva ar trebui să bei și tu? Nu tu te temeai să zbori? 


— Mulţumesc că-mi aduci aminte, tocmai reușisem să nu mă 
mai gândesc la asta. Nu, dacă e să mor, voi muri trează. 

— Mi se pare complet ilogic. Şi inutil. Când mor, vreau să 
mor beată criță. De preferinţă, cu acel pilot între picioare... 

Faye ridică dintr-o sprânceană și arătă cu capul spre unul 
dintre piloţii care ieșiseră din cabină pentru a schimba câteva 
cuvinte cu o stewardesă. Părea să aibă vreo treizeci de ani, era 
brunet, cu un zâmbet fermecător și un fund care arăta că 
petrece mult timp la sală. 

— Ştii, cred că ar fi mai bine să lași pilotul să se concentreze 
pe pilotarea avionului, decât să piardă vremea în toaleta 
avionului. 

Kerstin părea speriată și Faye râse. 

— Calmează-te, Kerstin, de aceea a inventat Dumnezeu 
pilotul automat... 

— Pentru ca pilotul să poată să se culce cu pasagerii? Mă 
îndoiesc. 

Faye sorbi ultima înghiţitură de șampanie din pahar, 
deschise sticla cu vin roșu și își turnă vin în același pahar. 

O iubea pe Kerstin, dar adesea își dădea seama că aparţineau 
unor generaţii diferite. Chris ar fi înțeles exact ce voise să 
spună Faye și ar fi râs împreună cu ea, probabil provocând-o să 
transforme vorbele despre pilot în fapte reale. După ce se 
împrieteniseră la Academia de Studii Economice, Chris îi fusese 
alături lui Faye. O sfătuise, o protejase, fusese cel mai mare 
susținător al ei - și cel mai onest critic. În ultima vreme, Faye 
purta mereu brăţara de la Fuck Cancer”, în amintirea lui Chris 
și a ceea ce pierduse. 

Kerstin o mângâie pe mână. Ca de obicei, își dădu seama că 
gândurile lui Faye zburau spre Chris. 

Faye își drese glasul. 

— Va dura câteva zile până când apartamentele pe care vrem 
să le închiriem vor fi disponibile, spuse ea. Până atunci trebuie 
să stăm la Grand Hôtel. 

— Cred că nu vom încurca pe nimeni acolo, spuse Kerstin pe 
un ton ironic. 

Faye zâmbi. Așa era. 


3 Fundatie care sprijină persoanele bolnave de cancer. 


— Mă gândesc uneori la perioada de după divorţ, spuse ea. 
Când locuiam la tine. Cum stăteam, după cină, și făceam 
planuri pentru Revenge. 

— Ai fost o femeie extraordinar de întreprinzătoare, zise 
Kerstin, apucând-o din nou de mână. Și așa ai rămas. 

Faye clipi ca să-și ascundă lacrimile și își întoarse din nou 
privirea spre cabină. Pilotul ieșise încă o dată pentru o scurtă 
conversaţie cu una dintre stewardese. Faye ridică paharul și îl 
închină în aer, primind ca răspuns un zâmbet abia schiţat. 

După câteva minute, pilotul anunţă în difuzoare că este 
timpul ca toată lumea să se pregătească pentru aterizare. 
Personalul strângea resturile și se asigura că toate scaunele și 
mesele erau corect poziționate și că toţi pasagerii aveau 
centurile prinse. 

Kerstin strângea braţul scaunului atât de tare, încât 
încheieturile degetelor i se albiră, iar Faye o prinse de mână. O 
mângâie ușor. 

— Majoritatea accidentelor se petrec la decolare și la 
aterizare, suspină Kerstin. 

În scurt timp, roţile avionului atinseră solul, iar Kerstin îi 
strânse mâna lui Faye atât de tare, încât inelele îi străpunseră 
pielea. Faye însă nu schiţă niciun gest. 

— Suntem pe pământ acum, spuse ea. Am scăpat. 

Kerstin răsuflă ușurată și îi zâmbi. 

Când avionul se opri, își luară bagajele de mână și porniră 
înainte, pe culoar. Personalul stătea la ieșire și își lua rămas- 
bun de la toţi pasagerii. Când pilotul îi întâlni privirea, Faye îi 
strecură discret cartea ei de vizită. Bărbatul îi zâmbi călduros, 
iar ea speră, în sinea ei, că ar putea aranja o întâlnire la care el 
să vină îmbrăcat în uniformă. 


După ce se cazară la Grand Hôtel, Kerstin se duse în camera 
ei, să se odihnească. Faye ar fi vrut să coboare la spa și să 
ceară un tratament, dar își dădu seama că era mult prea 
agitată ca să facă asta. În schimb, merse la Cadierbaren. 

Se așeză la tejgheaua lungă a barului și se uită în jur. Ca 
întotdeauna, Cadierbaren era plin. Cea mai mare parte a 
clientelei era formată din oameni de afaceri îmbrăcaţi în 
costume scumpe, cu început de chelie și cu burta mare. 
Femeile erau și ele îmbrăcate cu haine scumpe, iar Faye 
enumera în minte denumirea firmelor pe care le observase 
dintr-o privire rapidă: Hugo Boss, Max Mara, Chanel, Louis 
Vuitton, Gucci și câţiva excentrici care purtau articole marca 
Pucci. 

Emilio Pucci simboliza tipul „scump, dar rebel”, iar Faye 
avea ea însăși în garderobă un număr mare de articole de 
îmbrăcăminte din colecțiile ultimilor ani. 

Astăzi însă alesese ceva mai sobru. Pantaloni de la 
Furstenberg și o bluză de mătase de la Stella Mecartney. De 
culoare crem. Haine care se pretează la a fi spălate doar la 
curăţătorie. Love Bracelets de la Cartier. Tresări când își dădu 
seama că, pe lângă brăţara Fuck Cancer, mai avea încă o 
brățară făcută de Julienne. Perle colorate puse laolaltă la 
întâmplare. Şi-o dădu repede jos și o băgă în buzunar. Uitase o 
clipă că toată lumea din Suedia credea că Julienne era moartă. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Un barman tânăr, blond, o privea atent, iar ea comandă un 
mojito, una dintre băuturile preferate ale lui Chris. Parcă o 
vedea în faţa ochilor pe prietena ei, amestecând cu beţișorul în 
pahar, cu un surâs jucăuș în privire, în timp ce-i povestea 
despre ultima ei aventură - fie din lumea corporatistă, fie cu un 
bărbat tânăr și frumos. 

Barmanul se întoarse și, cu gesturi experte, începu să 
amestece băutura într-un pahar înalt. Faye își scoase laptopul, 
îi deschise capacul și-l porni. Până a doua zi nu putea afla mai 
multe despre vânzările de acţiuni, așa că se rezumă la a face 
demersuri legate de extinderea în SUA, ca și cum nimic nu s-ar 
fi întâmplat. Asta o ajuta să-și păstreze calmul. 

Munca avea întotdeauna acest efect asupra ei. Privind în 
urmă, nu înţelegea cum de Jack reușise s-o convingă să renunţe 


la studii și la cariera ei. Să rătăcească precum un spirit 
nefericit între patru pereţi sau să petreacă ore nesfârșite la 
mese neinteresante, făcând conversații lipsite de sens. Oare 
fusese mulţumită vreodată de stilul ăsta de viaţă, înainte ca 
totul să se destrame? Sau doar se amăgise? Pentru că nu 
avusese de ales? Pentru că Jack îi îngrădise libertatea de a 
alege? 

Jack o doborâse într-un mod în care nimeni altcineva nu mai 
reușise s-o facă. Dar ea se răzbunase pe el, construind o 
afacere de succes și zdrobind-o pe a lui. 

Cel mai bun prieten și partener al lui Jack, Henrik 
Bergendahl, falimentase și el și trebuise să înceapă de la zero. 
Sau nu tocmai. Întrucât avea câteva milioane în cont și o casă 
mare în Lidingö, achitată și complet amenajată, majoritatea 
oamenilor probabil n-ar fi considerat că asta însemna „a începe 
de la zero”. 

La început, lui Faye i-a părut rău pentru el. Henrik fusese 
întotdeauna destul de drăguţ cu ea și avusese de suferit doar 
pentru că era partenerul lui Jack. Dar știa că fusese în 
permanenţă infidel faţă de soţia sa, Alice, și, într-adevăr, nu era 
mare diferenţă între el și Jack. Amândoi trataseră femeile din 
viaţa lor ca pe niște obiecte de unică folosinţă. 

Henrik se pusese pe picioare, așa că dauna fusese doar 
temporară. Compania sa de investiţii înregistrase mari succese, 
iar averea sa era acum mult mai mare decât profitul pe care i-l 
adusese vreodată Compare. Faye nu-l invidia pentru succesul 
lui și nici nu-i purta pică. Dacă nu ar fi tratat-o atât de rău pe 
Alice, poate ar fi avut o urmă de empatie faţă de el pentru 
faptul că avusese și el de suferit în mod accidental. Însă acum 
nu mai avea niciun motiv să-și bată capul din cauza lui. 

Barmanul îi puse paharul cu mojito în faţă, cu un zâmbet, iar 
ea plăti. 

— Cum te cheamă? zise Faye, sorbind ușor cu paiul. 

Acest gust era legat indisolubil de Chris. 

— Brasse. 

— Brasse? E un alint...? 

— Nu. Așa mă cheamă, Brasse. 

— Bine, în cazul ăsta, trebuie să-mi explici. De unde vine? 


— A fost ideea tatălui meu, îi răspunse barmanul, în timp ce 
agita un shaker. Meciul Suedia-Brazilia. Cupa Mondială din 
1994. 

— 1994? Înseamnă că ai... 

— Douăzeci și cinci de ani, interveni un bărbat de lângă ea. 

Faye se întoarse spre el, măsurându-l cu privirea din cap 
până-n picioare. Costum gri. Hugo Boss. Cămașă albă. Atent 
călcată. Rolex din platină, cu cadran albastru, de vreo trei sute 
de mii de coroane, pe braţul stâng. Păr blond și des. Datora 
asta fie unei moșteniri genetice sănătoase, fie unei vizite 
discrete la vreun plastician. Avea un aspect aparent banal, dar 
părea preocupat să se menţină în formă. Probabil frecventa 
SPR”, în Östermalm, presupuse ea. Părea genul căruia îi 
plăceau artele marțiale. 

— Știu, par mai mic decât sunt, spuse barmanul, turnând o 
băutură într-un pahar în formă de matrioșka. 

— Arăţi destul de matur, remarcă Faye. 

Bărbatul de alături râse. 

— Nu vă supăraţi, spuse ea. Doriţi ceva? 

— Nu, nu, n-aș vrea să vă deranjez... 

Brasse se strecură în celălalt capăt al barului și începu să ia 
comenzi. Faye se întoarse către bărbatul în costum gri, care îi 
întinse mâna. 

— David, spuse el. David Schiller. 

Ea îi strânse mâna cu reticenţă. 

— Faye. 

— Frumos nume. Neobișnuit. 

Citi, în privirea lui, că făcea o conexiune. 

— Eşti... 

— Da, spuse ea scurt. 

Păru că David înțelese mesajul ei, pentru că nu insistă. Făcu 
semn din cap către laptopul din faţa lui Faye: 

— Lucrezi din greu, cred că asta stă în spatele oricărei 
afaceri de succes. Şi eu voi avea o întâlnire cu un bun prieten 
în scurt timp. 

— Înţeleg. Unde lucrezi? 

Faye puse deoparte laptopul. Deși i-ar fi făcut plăcere să 
flirteze cu Brasse, asta o abătea de la treburile ei. Putea să-și 
petreacă tot așa de bine timpul vorbind cu un străin. 


° Sală de artă marțiale din cartierul Östermalm, din Stockholm. 


— În domeniul financiar. E un clișeu, știu. Un tip care 
lucrează în finanţe și bea GT în Cadierbaren. 

— Mda, cam e un clișeu. Sau, mai bine zis, un clișeu cât se 
poate de răsuflat. 

— E chiar jalnic, dacă e să fiu absolut sincer. 

David îi zâmbi și chipul lui căpătă un aspect diferit. Pentru o 
clipă, lui Faye i se păru aproape chipeș. 

— E incredibil de jalnic, spuse ea, aplecându-se spre el. Vrei 
să jucăm bingo financiar? Să văd cât de multe pot ghici? 

— Fugi de-aici, spuse David amuzat, cu ochii sclipindu-i. 

— Bine, voi începe cu ceva simplu, zise Faye și se încruntă 
ușor. BMW? Nu, nu, Alfa Romeo! 

— Bingo. 

Zâmbi din nou, iar Faye nu se putu abţine să nu-i răspundă 
tot cu un zâmbet. 

— Hmm. Mergi la Teatergrillen cel puţin o dată, nu, nu, cel 
puţin de două ori pe lună? 

— Bingo. 

— Acum, întrebarea este dacă locuiești într-un apartament 
sau într-o vilă. În Ostermalm sau în Djursholm. Sau poate în 
Saltis? Da, într-o vilă din Saltis, cred. 

— Bingo din nou, ești incredibilă. 

— Da, sunt, dar până acum a fost vorba doar de lucruri 
evidente. De acum încolo e un pic mai greu... 

Faye își termină băutura, iar David îi făcu lui Brasse semn cu 
mâna. 

— Vă mai aduc una la fel? 

— Nu, acum aș vrea să încerc și eu o matrioșka de-asta. 

Brasse dădu din cap și se duse să pregătească băutura. 

— Sper că n-am stricat începutul unei eventuale povești 
fantastice de dragoste, zise David, arătând cu capul spre 
Brasse. 

— Nu, am început să mă plictisesc de puștii ăștia de douăzeci 
și cinci de ani, îi răspunse Faye. Sunt prea șterși și entuziaști. 

— Șterși și entuziaști... râse David. 

Lui Faye îi plăcea foarte mult râsul lui. 

— Hai, continuă să ghicești. Te-ai descurcat de minune până 
acum. Totuși mă îngrijorează gândul că aș fi într-un mod atât 
de evident previzibil. 


— Mmm, lasă-mă să mă gândesc. Faci sport, bineînţeles. Arte 
marţiale? SPR? 

— Da. Chiar mă impresionezi. 

— Ce fel de arte marţiale? 

— Jiu-jitsu brazilian. 

— Desigur. Să vedem, ce altceva? Ai încercat să joci padel în 
ultimul an și acum ești foarte pasionat? 

— Bingo. 

— Dar soţia ta încă joacă tenis la Royal Tennis Hall. Când nu 
călărește. 

David ridică ușor din sprâncene. 

— Bingo. Şi iar bingo. Uau, oprește-te acum, încep să mă 
simt ca Fredde din Solsidan!. 

Faye rânji. 

— Da, aveţi până și același nume de familie! Ce tip de grătar 
ai? 

David clătină din cap și își ascunse faţa, prefăcându-se 
rușinat. 

— Un Summit S-670 GBS, grătar pe gaz. 

— There you go.” 

Faye își primi băutura, din care începu să soarbă ușor. 
Ecranul telefonului lui David se lumină; primise un mesaj. 

— Persoana cu care trebuie să mă întâlnesc a ajuns, a ocupat 
un loc pe terasă. Mi-a făcut plăcere să te cunosc... Faye. 

După plecarea lui, ea se întoarse spre laptop și îl trase mai 
aproape. David îi crease o dispoziție neașteptat de bună, care o 
ajută să se concentreze din nou asupra treburilor sale. 

Pe ecran îi apăru un mesaj. De la Kerstin. Faye era pe cale să 
ducă băutura la gură, dar se opri la mijlocul drumului. Incă o 
acţiune Revenge fusese înstrăinată. Inchise laptopul și ceru 
nota de plată. Vestea asta îi stricase complet buna dispoziţie. 


10 Personaj dintr-un serial de comedie suedez, un om de afaceri de succes. 
11 „Poftim" (în 1b. engl., în orig.). 


La biroul de audit AKV, cafeaua era fadă și răsfiartă, ca de 
obicei. Încăperile erau mici și întunecoase, pretutindeni se 
vedeau rafturi pline de dosare burdușite cu documente. Nici 
vorbă de economie la hârtie. Totuși Faye și Kerstin preferaseră 
să se întâlnească în biroul acestora, în locul biroului lor 
elegant. Deocamdată, era mai bine să nu arate companiei că 
ceva nu este în regulă. La fel ca în ilustraţia pe care auditorul 
Revenge, Orjan Birgersson, o avea pe perete. O rață care părea 
că înota liniștit la suprafaţa apei, dar care dădea din labe ca o 
nebună, pe sub apă. Reda exact actuala stare de spirit a lui 
Faye. E 

— Mai doriți cafea? întrebă Orjan cu entuziasm, dar atât 
Faye, cât și Kerstin dădură hotărât din cap că nu. 

Acceptaseră, din politețe, o ceașcă, dar niciuna dintre ele n- 
ar mai fi putut s-o bea și pe a doua. 

— Aşadar, ce părere aveți? 

Faye se aplecă și încercă să citească pe chipul lui Örjan. Era 
mic, cu părul grizonant, cu ochelari cu rame metalice subțiri. 
Avea o privire pătrunzătoare şi era întotdeauna excesiv de 
entuziasmat de tot ce avea legătură cu numerele, cifrele-cheie, 
debitul și creditul. 

— Da, e o situație complicată, spuse el pe un ton vesel, iar 
Faye simţi că i se încleștează maxilarul. 

Pentru ea, asta era o problemă de viaţă și de moarte. Pentru 
ea, Revenge era o ființă vie, ceva din carne și oase care respira, 
trăia. Chris supravieţuia prin Revenge. O identifica pe Julienne 
cu Revenge. La fel și pe Kerstin. Pe toate femeile ale căror răni 
și cicatrici stătuseră la temelia Revenge. Toate trăiau prin 
această companie. Dar printre ele se numărau și cele care 
acum îi amenințau existenţa. 

— Kerstin avea perfectă dreptate. Când analizezi aceste 
achiziţii, poţi observa un tipar, deci există multe indicii că este 
vorba despre unul și același cumpărător. 

— Îţi poţi da seama cine este în spatele lor? Dacă există un 
numitor comun? 

Absentă, Faye luă o gură de cafea și făcu o grimasă, după 
care îndepărtă ceașca de buze. 

— Încă nu, va dura ceva. Cine cumpără acţiunile, persoana 
sau compania, știe ce face. Pot s-o descriu cel mai bine ca pe o 


rețea. Sunt o mulțime de companii care fac achiziţii, iar dacă 
nu ar urma toate același tipar, ar fi dificil să-ți dai seama că 
există un singur cumpărător în spatele lor. Tiparul le-a dat de 
gol. Ceea ce, după cum am spus, Kerstin a remarcat cu 
abilitate. 

Orjan aruncă o privire spre Kerstin, în timp ce Faye îl privea 
uimită. Kerstin nu părea deloc încântată. 

— Fă tot posibilul să afli cât de multe poţi. Cât mai curând, 
spuse ea pe un ton neutru. 

Orjan nu păru deranjat de tonul ei, ci continuă să o privească 
senin. 

— Desigur, Kerstin. Desigur. Aici, la AKV, facem mereu tot 
posibilul și, dacă îmi permiţi, eu sunt unul dintre cei mai buni 
din branșă. Îmi amintesc, de exemplu, o misiune pe care am 
primit-o de la forţele armate, când... 

— Cum stăm? îl întrerupse Faye. E 

Ştia din experienţă că poveștile ca de pe front ale lui Orjan în 
ceea ce privește auditul erau atât de lungi, încât îi făceau pe 
cei care erau nevoiţi să le asculte să-și piardă de tot cheful de 
viaţă. 

— Situaţia nu e prea roz. 

— Asta am înţeles, dar ne trebuie detalii. 

Faye își dădu seama cât de dur sunase, dar totul era din 
cauza stresului și a nerăbdării. Era un om de acţiune, voia să 
preia frâiele, dar, fără a avea toate dovezile la îndemână, 
posibilităţile ei de a acţiona erau mult limitate. Dacă ar fi vrut 
să se răzbune, trebuia să știe cum s-o facă și împotriva cui. 

— Judecând după noile achiziţii de acţiuni efectuate ieri, am 
impresia că celor care le fac nu le mai pasă acum să păstreze 
secretul, ci își asumă faptul că situaţia este deja cunoscută. 

Faye mormăi, iar Kerstin îi puse o mână pe braţ, ca s-o 
liniștească. Dar n-avea de gând să permită nimănui să ia ceea 
ce era al ei. Nimănui nu-i va fi îngăduit să-i ia ceea ce 
construise cu atâtea riscuri și sacrificii. 

Încorporase în Revenge compania lui Chris, moștenită după 
moartea acesteia. Ar fi însemnat că inclusiv întregul imperiu 
fost capturat de concurenţă. Și era sigură că, dacă ar fi putut, 
Chris s-ar fi întors de pe lumea cealaltă ca s-o stranguleze cu 


mâinile goale, pentru că a permis să se întâmple asta. Așa că 
trebuia să doarmă cu un ochi deschis după ce stingea lumina. 

— Află cine este în spatele acestei manevre. Apoi dă-ne un 
raport scris cu toate informaţiile pe care le obţii, ca să avem un 
punct de plecare. 

Faye se ridică, iar Orjan păru dezamăgit. Se uită la Kerstin, 
care se ridică și ea, își luă geanta și își netezi fusta. 

— Chiar dacă aveţi multe de făcut acum, tot trebuie să 
mâncaţi, așa că m-am gândit să vorbim despre... 

Se uită încă o dată la Kerstin, care o înghiontea panicată pe 
Faye în coapsă. 

Faye își drese glasul. 

— Nu avem timp să mâncăm acum, dar ai numărul meu. 
Sună-mă imediat ce afli ceva. 

— Desigur. Dar cred că va fi dificil pentru voi, fetelor, să vă 
faceţi dreptate. N-ar fi bine să apelaţi la o echipă de la 
McKinsey!2? Acolo lucrează niște tipi pricepuți. 

— Nu, mulțumim. 

Faye trânti ușa în urma lor. 

— Îl voi înlocui pe Örjan ăsta, spuse ea când urcau în taxi. 
Trebuie să găsim pe altcineva. 

Kerstin dădu aprobator din cap. 

— M-am așteptat la asta chiar din momentul în care ni s-a 
adresat cu „fetelor”. 

Curând, taxiul opri în faţa ușilor rotative aurii de la Grand, 
iar ele coborâră. 

— Luăm prânzul? întrebă Faye, apucându-și poșeta și haina 
și privind-o pe Kerstin. 

— Am de verificat urgent câteva lucruri. Te deranjează dacă 
mănânci singură? 

— Nu, mă descurc și mai e ceva de care trebuie să mă ocup. 
Dar ne vedem la ora două? În camera mea? Și ne apucăm de 
treabă. 

— Da, e bine la două. 

Kerstin intră prima pe ușa rotativă, iar Faye, în următorul 
compartiment; își mută haina de pe un braţ pe altul, ca să-și 
caute cheia în geantă, și tresări când i se păru că cineva o 
trăgea din spate, de haină. Se întoarse și văzu că haina îi fusese 
prinsă în ușă. 


12 Companie americană de consultanţă în management. 


— Drăcia dracului! 

Haina se rupse, dar rămase blocată în ușă. Portarul, care se 
afla spatele biroului de la recepţie, se grăbi s-o ajute, dar nici el 
nu reuși. Se scuză din priviri și urcă grăbit scările, ca să ceară 
ajutor, în timp ce Faye continua să încerce să scoată haina. 

Cineva bătu în geam. Era David, bărbatul de ieri, de la bar. 

— Fă un pas înapoi și eu împing ușa din direcţia mea. Ușa nu 
se va deschide dacă tragi de haină. 

— Am observat și eu asta, îi spuse Faye furioasă. 

Făcu un pas înapoi. David împinse ușa, care se deschise mai 
larg, astfel încât ea putu să-și scoată haina. Portarul, care 
cobora scările, împreună cu recepţionerul, răsuflă ușurat. 

David îi zâmbi. 

— Bine că s-a rezolvat. 

— Te duci să joci o partidă de padel? îl întrebă Faye ironic. 

Își dădu seama că ar trebui să-i fie recunoscătoare, dar o 
enerva cât de încântat părea că avusese ocazia să se comporte 
ca un cavaler în armură strălucitoare. 

— Nu, urma să iau prânzul de unul singur undeva în 
apropiere. Ai mâncat? 

— Nu, răspunse ea și imediat îi veni să-și muște limba. 

— Vrei să mâncăm împreună? 

— Da. Ba nu. Am ceva de lucru și m-am gândit să iau ceva... 

— Atunci, hai să luăm masa împreună. Vrei să mâncăm aici 
sau să mergem în altă parte? 

— Aș prefera aici. 

Lui Faye îi venea din nou să-și muște limba. Ce se întâmpla 
cu ea? Nici măcar nu avea chef să ia masa cu acest bărbat. Dar 
oricum i-ar fi fost greu să se concentreze asupra lucrului, după 
întâlnirea de la biroul de audit, așa că poate că era mai bine să 
ia o masă consistentă. 

— Hai la restaurantul hotelului. Faci cinste, îi spuse ea. 

El zâmbi din nou, cu aceeași expresie. 

— S-a făcut. 

— Te avertizez. O să te coste. Mănânc cât un cosaș. Și beau 
șampanie ca o soţie de lux al cărei soţ tocmai a părăsit-o pentru 
secretară. 

— Stai liniștită. Îmi permit. 

Începu să urce scările îmbrăcate în mochetă și se întoarse 
către ea, privind-o întrebător. Faye îl urmă, oftând. 


— Ba nu, la naiba, nici vorbă să faci tu cinste. Fac eu cinste. 

David ridică din umeri. 

— Tu decizi. Dar te avertizez. O să te coste. 

— Şi eu îmi permit, îi răspunse Faye. 

Dar întrebarea era cât timp avea să mai fie valabil lucrul 
ăsta. 


— Nu vrei să guști o stridie? Una mică? 

Kerstin se uită dezgustată la Faye. 

— Ţi-am dat vreodată alt răspuns, de câte ori mi-ai pus 
această întrebare? Nu. 

— Este delicioasă, te asigur. 

Faye stoarse niște lămâie peste stridie și adăugă o linguriţă 
de ceapă roșie tocată, cu oţet. 

— Nici nu știi ce pierzi. 

— Prefer mâncarea gătită. Ca acest homar, de exemplu. Pe el 
nu se încăpățânează nimeni să-l mănânce crud. 

Kerstin întinse mâna după una dintre jumătăţile de homar de 
pe uriașul platou cu fructe de mare din faţa lor. Sturehof 
forfotea de clienţi care râdeau tare, în zgomot de tacâmuri, în 
timp ce personalul îmbrăcat în sacouri albe, elegante, cu 
decoraţiuni aurii, jongla lejer printre mese. 

— Măcar heringul îţi place? 

_ — Da, dar nu ăsta... Ce dracu’ e ăsta? E afumat? E marinat? 
In orice caz, crud nu e. 

— Cum spui tu... 

— Acum taci și mănâncă-ţi fructele de mare. Altfel, mănânc 
eu și portia ta de homar. 

— Poţi s-o mănânci, sunt încă sătulă de la prânz. 

Faye se lăsă pe spate în scaun și sorbi din pahar. Spre groaza 
ospătarului, comandase o sticlă de Amarone. Se părea că 
Amarone nu mergea cu fructele de mare. Dar personalul era 
suficient de delicat încât să nu-i atragă atenţia. Clientul avea 
întotdeauna dreptate. Dar Faye era sigură că undeva, în 
bucătărie, somelierul plângea de disperare. 

— Așa, prânzul. A fost... frumos? 

— A, nu-i nimic de genul ăsta, s-a întâmplat să intru ieri în 
vorbă cu el, la barul hotelului. E exact genul de bărbat de care 
te aștepți să dai în Cadierbaren. 

— Şi totuși se pare că v-aţi simţit bine, nu-i așa? Ai adus 
vorba despre el de mai multe ori în după-amiaza asta... 

— Acum tu ești aia dificilă. 

Faye se întinse după un homar și începu să-l descojească cu 
îndemânare. Cine e din Fjällbacka știe să descojească fructe de 
mare și în somn. 


— Da, păi, ne-am simţit bine. Are un umor simpluţ, dar este 
educat, fără să se dea atotștiutor, trăsătură de apreciat 
întotdeauna la un bărbat. 

Kerstin ridică din sprâncene și Faye clătină din cap. 

— Destul despre prânzul meu. Așadar care-i planul? 

Își petrecuseră după-amiaza în camera de hotel a lui Faye, 
întorcând pe toate părţile informaţiile pe care le deţineau și 
eventualul plan de acţiune pe care îl puteau urma. Aveau mai 
puţine opţiuni decât speraseră. lÎncercaseră să ghicească 
numele companiilor și ale persoanelor despre care credeau că 
s-ar afla în spatele achiziţiei, dar ajunseseră la concluzia că 
putea fi oricine. Pur și simplu, Faye nu reușea să-și dea seama 
cine voia să pună mână pe Revenge. 

Nu înţelegea nici cum puteau coacţionarele să-i trădeze 
încrederea. Femeile cu care împărtășise succesul și evoluţia 
companiei. Nu își manifestaseră nicio nemulțumire. Stilul ei de 
conducere se bucurase numai de laude, avusese parte de 
articole laudative în presă și îi fusese acordat titlul de Femeia 
de Afaceri a Anului. Nimeni nu făcuse vreo plângere care s-o 
pună în gardă. Pur și simplu, nu înţelegea ce se întâmplă. 

— Nu poţi să lași capul așa, spuse Faye indignată, arătând 
spre jumătatea de homar a lui Kerstin. Partea maro e untură de 
homar, e cea mai gustoasă. Şi să știi că poţi suge măduva din 
oasele mici și, în plus, în coadă găsești felii mici și subţiri de 
carne, dacă îndepărtezi plăcile osoase... 

— Lasă-mă să mănânc cum vreau eu, mormăi Kerstin, 
așezând coaja homarului pe gheaţa de pe platou și luând în 
schimb o mână de creveţi. 

— Ai putea comanda conservă de homar data viitoare, ca să 
nu faci atâta mizerie cu coaja lor... 

Kerstin clătină din cap, râzând, și își netezi bretonul cu dosul 
palmei. Faye luă o gură de Amarone, uitându-se la Kerstin, cum 
se străduia din răsputeri să curețe creveţii. Fu din nou 
copleșită de recunoștință pentru norocul de a o avea pe Kerstin 
în viaţa ei. Totul se schimbase în bine din clipa în care se 
cunoscuseră. Când Faye închiriase de la Kerstin o cameră din 
vila ei din Enskede, Kerstin locuia acolo singură, pentru că 
bărbatul ei bun de nimic fusese internat într-un azil, după ce 
suferise un accident vascular cerebral. Lucru pe care Kerstin 
nu îl regretase, pentru că individul îi făcuse viaţa un iad, atât 


psihic, cât și fizic. Treptat, deveniseră o familie și acum se 
sprijineau reciproc, la bine și la rău. Faye, care nu se încredea 
în oameni, avea o încredere oarbă în Kerstin. 

Un domn distins, cu părul alb și cu o mustață îngrijită, 
rămăsese un timp îndelungat cu privirea aţintită asupra lui 
Kerstin. Faye o atenţionă cu piciorul, pe sub masă. 

— Uită-te acolo. La bătrânul care pare să coboare direct din 
vremurile coloniale. Nu-și poate lua ochii de la tine. Faci cumva 
baie în ulei de mosc sau ce să înţeleg? 

Faye arătă cu degetul spre Kerstin, care se înroși până în 
vârful urechilor. 

— N-am de gând să-ţi răspund. Mai bine mi-ai comanda un 
pahar de chardonnay și hai să trecem odată la treabă. 

Faye îi făcu semn ospătarului și comandă ce-i ceruse Kerstin. 
Bărbatul cu mustață îi zâmbi lui Kerstin, care făcea tot posibilul 
să-l ignore. 

— Mai întâi îl contactăm mâine pe Skavlan, apoi împărțim 
între noi numărul acţionarelor care nu și-au vândut încă 
acţiunile și stăm de vorbă cu ele. 

Faye luă încă un rac de pe platoul mare, argintiu. 

— Important e să nu dezvăluim cu ce se confruntă compania, 
nu e de dorit ca ele să știe că este ameninţată. 

— Știu, dar cel mai important e să împiedicăm să fie 
înstrăinate și mai multe acţiuni. 

— Din partea domnului de acolo, spuse ospătarul, așezând o 
găleată cu o sticlă de șampanie lângă masă. 

Apoi, cu gesturi elegante, puse un pahar înalt de șampanie în 
faţa lor și deschise sticla, care scoase un pocnet. 

Faye ridică dintr-o sprânceană, cu subîinţeles. Kerstin pufni. 

— Ce ţi-am spus? zise Faye. Ulei de mosc. 

Bănuia că fascinația pe care Kerstin o exercita asupra 
bărbaţilor provenea din fericirea pe care o emana de când îl 
cunoscuse pe Bengt. 

Faye înclină din cap către bătrânul care părea coborât din 
alte vremuri. Acesta ridică paharul și închină, cu un zâmbet 
până la urechi. Faye o atenţionă iar pe Kerstin cu piciorul pe 
sub masă. 

— Conformează-te și tu și mulțumește-i. Nu se știe niciodată 
cu ce te-ai putea alege. 

— Faye! 


Kerstin se înroși din nou. Dar ridică paharul și închină 
grațios. 


Luminile studioului erau ameţitoare, Faye pierduse noţiunea 
timpului; nu știa cât trecuse din interviu, nici cât mai rămăsese. 
Publicul stătea așezat pe scaune, în gradene, ca o masă avidă și 
nedefinită, atentă la fiecare cuvânt, la fiecare expresie a feţei. 

De regulă, Faye se simţea bine într-o astfel de atmosferă. Ca 
și cum ar fi purtat în sufletul ei o mascotă căreia îi plăcea să 
stea în faţa publicului, să simtă emoţiile din timpul unei 
emisiuni de televiziune. Dar astăzi era răvășită și îngrijorată. 

Gândul la vânzarea acţiunilor o făcuse să stea trează o mare 
parte din noapte, să se răsucească în pat și să se frământe. Își 
imaginase cum avea să discute cu femeile pe care trebuia să le 
convingă să-și păstreze acţiunile, fără să le dezvăluie în vreun 
fel că s-ar fi întâmplat ceva. Asta nu era deloc o sarcină ușoară, 
era nevoie de tact și de fineţe. 

O liniște prelungită o readuse la realitate. I se pusese o 
întrebare și toată lumea aștepta răspunsul ei. 

— Planul e să ne extindem în Statele Unite, se auzi ea 
spunând. Am venit la Stockholm de mai bine de o lună, ca să 
mă întâlnesc cu potenţiali investitori și să pun la punct 
împreună cu ei detaliile finale. Şi vreau să verific personal 
problema noilor emisiuni de acţiuni. 

Era cumplit de cald. Simţea cum îi alunecă sudoarea pe șira 
spinării. 

Fredrik Skavlan, moderatorul norvegian, se îndreptă de 
spate. 

— Dar pasiunea asta... De unde vine? Ești deja miliardară. 
Ești un simbol al mișcării feministe. 

Faye rămase câteva clipe pe gânduri. Mai erau invitaţi un 
actor american de la Hollywood, o profesoară de lingvistică ce 
tocmai lansase o carte de succes de nonficţiune și o femeie care 
escaladase Everestul cu un picior protetic. Actorul de la 
Hollywood cochetase fără reţinere cu Faye, chiar din momentul 
în care ea sosise în studio. 

— l-am promis celei mai bune prietene ale mele, Chris, 
înainte să moară, că voi trăi pentru amândouă. Vreau să văd cât 
de departe pot ajunge, de ce sunt capabilă. Cea mai mare 
temere a mea este să nu mor înainte de a-mi atinge potenţialul. 

— Şi Julienne, fiica ta, care a fost ucisă de fostul tău soţ. Ce 
înseamnă amintirea ei pentru tine? 


Fredrik Skavlan se aplecă înainte și tensiunea crescu în 
studio. 

Faye nu vorbi imediat, lăsând să crească și mai mult 
suspansul. Să ajungă la punctul de fierbere. Deși își pregătise 
răspunsul, era important să pară cât mai spontan. 

— Ea este cu mine în tot ce fac. Când pierderea și durerea 
devin prea puternice, mă pot refugia în muncă. Conduc 
Revenge, încercând s-o fac să crească, asta mă ţine în viaţă. Nu 
vreau să fiu încă o femeie redusă la tăcere, care trăiește în 
umbra unui bărbat. Pentru că el, bărbatul pe care l-am iubit 
cândva, dar care a ucis-o pe fiica noastră, nu mă va putea ucide 
și pe mine. 

Faye își strânse buzele, în timp ce o lacrimă îi alunecă încet 
pe obraz și căzu pe podeaua neagră, lucioasă, a studioului. Nu 
îi trebuise mult. Durerea ei era întotdeauna atât de prezentă, 
încât era ușor să iasă la suprafaţă. 

— Mulţumim, Faye Adelheim, că ai venit aici și ne-ai spus 
povestea ta. Știu că ești ocupată și că trebuie să pleci. 

Publicul se ridică în picioare și izbucni într-un ropot 
interminabil de aplauze. Continuă așa, în timp ce ea, trecând pe 
lângă gradene, ca să meargă în culise, se împiedică de 
podiumul studioului. 

În drum spre cabina de machiaj, făcu semn unei tinere cu 
căști pe cap și o rugă să-i cheme un taxi. La o oarecare distanță 
de coridor îl auzi pe actorul de la Hollywood, care o striga pe 
nume. Îl ignoră și trase ușa după ea. În cabină vâjâia un 
ventilator. Într-un colţ stătea uitată o canapea jerpelită, de 
culoare galben-muștar. Faye se opri. Se sprijini de perete și 
încercă să zâmbească la propria reflexie din oglindă. Misiune 
îndeplinită. Totul decursese bine. Piesele puzzle-ului de 
minciuni, adevăruri și jumătăţi de adevăr fuseseră reunite în 
imaginea pe care voia s-o transmită despre ea însăși. Totuși nu 
simțea obișnuita doză de adrenalină la care s-ar fi așteptat 
după o apariţie televizată bine executată. Nu putea să alunge 
anxietatea care o învăluia ca o pătură umedă. Făcuse greșeala 
să creadă că viitorul e previzibil. Se împăunase cu aceeași 
mândrie care l-a făcut pe Icar să se apropie prea mult de soare, 
cu aripile lui de ceară. Acum plătea preţul, pe când ceara se 
topea și aripile ei erau distruse. 


Fjällbacka - atunci 

La a treisprezecea aniversare a mea am fost violată prima 
dată. De fapt, a fost o zi ca oricare alta. Probabil că a fost, în 
mare parte, o coincidenţă că s-a întâmplat tocmai de ziua mea. 
Nu am sărbătorit, pentru că tata obișnuia să spună că este o 
risipă de bani să faci astfel de lucruri și, în plus, nu avea niciun 
chef să depună efortul de a cânta. 

La cină, am mâncat, tăcuţi, pește gratinat. Eu, Sebastian, 
mama și tata. De câteva ori, mama a încercat să lege o 
conversaţie, să pună câteva întrebări banale ca să înceapă o 
discuţie, ca să dea aparenţa de normalitate măcar pentru 
câteva secunde, dar, după ce tata i-a spus să-și ţină gura, a 
tăcut și și-a văzut liniștită de mâncare. Totuși apreciam 
încercarea ei. Probabil că nu era adevărat, dar îmi imaginam că 
făcea un efort în plus pentru că era ziua mea. Pe sub masă, i- 
am mângâiat repede mâna, într-un semn de mulţumire tăcută, 
pe care nu știu dacă l-a înţeles. 

După ce a terminat de mâncat, tata s-a ridicat și s-a cărat, 
lăsând farfuria pe masă. Sebastian a pus-o pe a lui pe blat. Pe 
mine și pe mama nu ne deranja să spălăm vasele. Dimpotrivă. 
În mod intenţionat, mama obișnuia să zăbovească la bucătărie, 
când pregătea cina, astfel încât să petrecem împreună cât mai 
mult timp. 

Când am auzit că pornește televizorul din sufragerie, ne-am 
zâmbit una celeilalte, ușurate că suntem singure. Profitând de 
zgomotul pe care-l scoteau vasele și apa de la robinet, am 
început să ne povestim în șoaptă despre ce făcusem în ziua 
aceea. Mă străduiam să scornesc și să adaug lucruri care mi se 
păreau amuzante, ca să n-o mai văd tristă. Cred că și ea făcea 
la fel. Clipele acelea petrecute împreună în bucătărie erau, 
pentru noi, ca o gură de oxigen. De ce să le fi stricat cu ceva 
atât de deprimant ca realitatea? 

— Vino. 

Mama m-a prins de mână, lăsând apa să curgă, astfel încât 
tata să creadă că încă spălam vasele. M-am strecurat după ea, 
afară, în hol. Și-a vârât mâna ușor în buzunarul jachetei, să nu 
se audă foșnetul, și mi-a întins un pachet mic legat cu o fundiţă. 

— La mulţi ani, draga mea! mi-a șoptit. 

Am tras cu grijă de fundiţă, am desfăcut hârtia și am ridicat 
ușor capacul cutiei. In ea se afla un colier de argint, cu un 


pandantiv în formă de aripi. Era cel mai frumos lucru pe care îl 
văzusem vreodată. 

Am îmbrăţișat-o pe mama. Mi-am ţinut braţele strânse în 
jurul ei, i-am mirosit parfumul, i-am simţit inima bătându-i 
puternic în piept. Când ne-am desprins din îmbrăţișare, ea a 
scos colierul din cutie și mi l-a pus la gât. Apoi m-a mângâiat 
duios pe obraz și s-a întors la chiuvetă. Am pipăit aripile. Le 
simțeam fragile, între degete. 

Tata tușea, în sufragerie. Am lăsat pandantivul din mână, mi- 
am ascuns rapid colierul sub bluză și m-am dus s-o ajut pe 
mama la spălatul vaselor. 

După ce am terminat, m-am dus în camera mea, care era 
perete în perete cu a lui Sebastian. Am făcut repede câteva 
teme. Chiar dacă eram în clasa a șaptea, aveam deja manualul 
de matematică de clasa a noua. lIncercasem să refuz 
propunerea profesorului, știind că asta îi va revolta pe colegii 
mei de clasă și va declanșa un adevărat război împotriva mea, 
însă profesorul meu a insistat, spunând că este important să 
depun mult efort dacă vreau să ajung cineva în viaţă. 

Biroul meu era vechi, strâmb, scorojit și plin de mâzgălituri, 
de la stiloul cu care mai depășeam uneori marginile hârtiei. Din 
când în când, trebuia să aranjez cocoloșul de hârtie de sub unul 
dintre picioarele biroului, ca să nu se zgâlţâie. 

Am pus jos stiloul și mi-am relaxat gâtul. Ca de obicei, mi-am 
aţintit privirea spre bibliotecă. Se aflau acolo cărţi citite și 
răscitite, păstrând amintirea degetelor care le răsfoiseră. 
Uneori trebuia să mă debarasez, cu inima grea, de unele dintre 
ele, pentru a face loc altora noi, pe care le cumpăram din 
pieţele de vechituri sau pe care mi se oferea cu generozitate 
bibliotecara Ella, când biblioteca din Fjällbacka se reorganiza. 

La unele dintre cărți n-aş fi putut renunţa niciodată. Fiicele 
doctorului March, Tess d'Urberville, Dantelă, Diavolița, Kristin 
Lavransdotter, Pasărea Spin, La răscruce de vânturi, Mica 
Prințesă. Nu erau doar cărţi pe care le moștenisem de la mama, 
ci erau amintiri. Ele îmi oferiseră momente în care puteam 
evada într-o altă lume. Îmi dăduseră aripi. Mă ajutaseră să mă 
transpun în pielea altcuiva. 

În locurile în care pereţii nu erau acoperiţi cu rafturi de cărţi 
pusesem fotografii cu câţiva dintre scriitorii mei preferaţi. Pe 
când celelalte fete din clasă aveau postere cu Take That, Bon 


Jovi, Blur și Boyzone, eu aveam fotografii cu Selma Lagerlof, 
Sidney Sheldon, Arthur Conan Doyle, Stephen King și Jackie 
Collins. Cândva fuseseră idolii mamei mele. Acum deveniseră și 
ai mei. Eroii mei. Mă scoteau din realitatea mea și mă purtau în 
alte locuri. Ştiam că asta mă făcea să par tocilară. Dar oricum 
nu venea nimeni niciodată pe la mine pe-acasă, deci ce mai 
conta, dacă nu le vedea nimeni? N 

M-am băgat în pat fără să mă spăl pe dinți. Il auzeam pe 
Sebastian umblând de colo-colo, în camera lui. La parter, tata o 
certa pe mama, ea tăcea și înghițea, iar eu presupuneam că îi 
promitea că se va îndrepta și speram că asta va fi suficient, ca 
să nu primească iar o bătaie soră cu moartea. Până la 
momentul ăsta din an fusese la spital de patru ori. Probabil că 
medicii înţeleseseră ce se afla dincolo de explicaţiile ei, cum că 
s-ar fi lovit cu ușa sau ar fi căzut pe scări. Părea că toate 
obiectele din casă aveau ceva împotriva ei, ca un dușman 
invizibil. Nimeni nu putea crede așa ceva. Dar nimeni n-a făcut 
nimic. În această comunitate mică, oamenii puteau să-și 
păstreze secretele pentru ei înșiși. Era mai ușor așa, asta îi 
unea pe toţi ca niște fire dintr-o uriașă pânză de păianjen. 

M-am întins pe o parte, cu capul în mâini. Cu faţa la perete. 
Când eram mai mici, eu și Sebastian comunicam unul cu altul 
bătând în perete. Mai ales când mama era lovită. Ultima dată 
când făcusem asta fusese în urmă cu câţiva ani. Uneori, 
Sebastian dormea în patul meu, când mama și tata se certau. 
Ghemuit lângă mine, ca un căţeluș. De cele mai multe ori însă 
băteam în perete. Într-o noapte a încetat să-mi mai răspundă. 
Am continuat să lovesc în perete, săptămâni întregi, până în 
ziua în care, bătând frenetic, din ce în ce mai tare, ca să obţin 
un răspuns, el s-a repezit în camera mea și a răcnit să încetez. 

— Târfă mică ce ești! mi-a strigat. 

Șocată de cuvintele lui, mi-am cerut iertare, bâlbâindu-mă. 

Jignirile au încetat după ce s-a împrietenit cu doi dintre cei 
mai populari băieţi, mai mari decât el, Tomas și Roger. 

Eu și Tomas schimbam mereu priviri între noi, când ne 
întâlneam la școală. Avea în el ceva care mă mișca, ceva fragil 
și totuși fermecător, ceva ce mă făcea să încetinesc mereu 
pasul, când îl întâlneam. Jumătate din mine spera că va veni la 
noi acasă, cu Sebastian. Cealaltă jumătate spera că n-o va face. 


După ce am stins becul din tavan, patul a devenit o mică 
insulă de lumină, într-o mare de întuneric și, dat fiind că 
terminasem romanul poliţist al Agathei Christie în timp ce 
așteptam cina și nu fusesem la bibliotecă pentru a împrumuta 
ceva nou, am recitit Aventurile lui Huckleberry Finn, una dintre 
cărțile la care n-aş fi renunţat niciodată și pe care o citeam cel 
puţin a zecea oară. 

Imi simțeam ochii arzând de oboseală, dar voiam să uit 
multe, așa că am continuat să citesc, pentru a evita să-mi 
înfrunt gândurile. Cu cât eram mai obosită, cu atât aș fi 
adormit mai repede și aș fi evadat din realitate. 

Cred că era cam miezul nopţii, când am auzit o ușă 
deschizându-se brusc. Mă aşteptam să aud scârţâitul scărilor, 
sub pașii cuiva care se ducea la toaletă. Dar mă înșelasem, se 
deschisese chiar ușa camerei mele. La început, m-am bucurat, 
crezând că era Sebastian și că vom reîncepe să vorbim unul cu 
altul. In ultima vreme îmi era atât de dor să stau de vorbă cu el. 


Cadierbaren era pe jumătate plin. Grupuri de turiști și de 
oameni de afaceri stăteau pe canapele, cu băuturi în mână. 
Ospătarii alergau de colo-colo. Faye dădu la o parte farfuria 
goală, iar un chelner veni repede la ea și o întrebă dacă mai 
dorește ceva. Faye dădu din cap că nu, se lăsă pe spate și privi 
la castelul iluminat de pe celălalt mal al canalului. Un grup de 
americani din apropierea ei vorbea tare, exprimându-și 
nemulțumirea și dezamăgirea faţă de percepţia suedezilor 
asupra noţiunii de castel. După părerea acestora, castelul 
semăna mai mult cu o închisoare. Faye se gândi că aveau 
aceste așteptări false din cauza castelelor Disney. 

Era complet epuizată, după o zi lungă. Mai întâi, emisiunea 
lui Skavlan, apoi mai multe discuţii cu acţionarele, unele la 
telefon, altele faţă în față. Dar totul decursese bine. Era de 
părere că reușise să-și transmită mesajul - că acţionarele nu-și 
vor mai înstrăina acţiunile - fără să trezească suspiciuni. Ea și 
Kerstin elaboraseră o strategie care părea să funcţioneze, și 
anume să le sugereze acţionarelor că se întâmplau lucruri 
importante în legătură cu extinderea companiei în SUA și că cel 
mai înţelept ar fi să-și păstreze acţiunile. 

Auzi, din ce în ce mai tare, o voce care o făcu să se întoarcă. 
La o masă de alături stăteau un bărbat de vreo cincizeci de ani 
și o femeie de vreo douăzeci de ani. Ar fi putut fi tată și fiică, 
dar Faye înţelese că se aflau în mijlocul unui interviu de 
angajare. Tânăra încerca să menţină conversaţia pe o 
traiectorie profesională și să-și prezinte abilităţile, în timp ce 
bărbatul, din ce în ce mai beat, divaga, întrebând-o dacă are 
iubit, dacă merge des la petreceri, sugerându-i insistent să bea 
ceva, ca să se destindă. Faye clătină din cap. Simţi cum 
indignarea pune stăpânire pe ea. 

— Sigur nu vrei un pahar de GT? o întrebă el. Sau poate că 
preferi băuturile dulci? Cum ar fi un mojito, poate? 

Tânăra oftă. 

— Nu, mulţumesc, îi răspunse ea. 

Lui Faye îi părea rău pentru tânără. Din conversaţie reieșea 
clar că bărbatul, probabil patronul unei agenţii de PR, se 
gândea la altceva decât la o posibilă angajare. 


Faye se ridică și se duse la masa lor, cu paharul de vin în 
mână. Bărbatul, care tocmai își lăuda barca, unde o invitase pe 
tânără, se opri din vorbit. 

— Am auzit, fără să vreau, fascinanta poveste despre modul 
în care ţi-ai construit agenţia. Bună treabă. N 

Se vedea că bărbatul o recunoaşte pe Faye. Işi umezi buzele, 
dând aprobator din cap. 

— A meritat efortul, spuse el. 

— Cum te numești? îl întrebă Faye, întinzând mâna. 

— Patrik Ullman. 

— Faye. Faye Adelheim. 

Îi zâmbi. 

— Un singur lucru nu înțeleg, Patrik, aşa că poate mă 
lămurești tu: ţii toate interviurile de angajare în barurile 
hotelurilor sau doar pe cele la care participă femei tinere? 

Patrik Ullman deschise gura și o închise la loc, amintindu-i 
de un biban care gâfâie pe un dig, într-o zi călduroasă. 

— Şi, dacă vrei să afli care sunt competențele profesionale 
ale unei persoane, nu este cel mai potrivit lucru să încerci s-o 
îmbeţi, s-o întrebi dacă are iubit și, în scurt timp, s-o inviţi pe 
barca ta. Dar ce știu eu? E 

Tânăra zâmbi. Patrik Ullman era tot mai roșu la faţă. Incercă 
să spună ceva, dar Faye i-o luă înainte. 

— Ce barcă ai, un Galeon 560? Prietene, n-aș ieși nici măcar 
la pescuit cu cutia aia din plastic. 

Tânăra nu se mai putea abţine să nu râdă. 

— A dracului târ... 

Faye ridică un deget și făcu un pas el, astfel încât nasurile 
lor aproape că se atingeau. 

— A dracului ce? zise ea încet. Ce voiai să spui, Patrik? 

Bărbatul își strânse buzele, iar Faye își îndreptă spatele. 

— Așa mă gândeam și eu, îi spuse ea, zâmbind. 

Luă o gură de vin și se întoarse către tânără, scoase din 
geanta-plic o carte de vizită și o așeză pe masă, în faţa ei. 

— Dacă vrei un loc de muncă adevărat sau să te plimbi cu o 
barcă adevărată, contactează-mă. 

Se răsuci pe călcâie și își reluă locul la masa ei. 

Roșu la față, Patrik Ullman îi spuse ceva tinerei, achită nota 
și ieși în grabă din restaurant. 


Faye flutură din mână în urma lui, mai luă o gură de vin și se 
pregăti să se întoarcă în camera ei. Tânjea să facă o baie 
fierbinte, să-și curețe machiajul, apoi să se trântească în pat. 

Cineva tuși în preajma ei și-i întrerupse gândurile. Când se 
întoarse, îl văzu lângă ea pe David Schiller. O privea zâmbind. 
Nu observase până atunci culoarea ochilor lui. Erau azurii. Ca 
Marea Mediterană. Ţinea un dry martini într-o mână. 

— Voiam doar să-ţi mulțumesc, spuse el. 

— Pentru ce? zise Faye nedumerită. 

— Pentru ceea ce ai făcut mai devreme. M-a dus cu gândul la 
cele două fiice ale mele - vreau să crească având certitudinea 
că întreaga lume e la picioarele lor, așa cum am crescut și eu. 
În locul acelei tinere ar putea fi, în câţiva ani, Stina sau Felicia 
mea. De aceea mă bucur că există oameni ca tine, care să le 
ţină partea. 

Auzindu-i cuvintele, Faye simţi o strângere de inimă. Apoi 
ridică paharul și închină. 

— Nu folosește la nimic să ai atâţia bani încât să-i lași pe toţi 
muţi, dacă nu ești în stare să le astupi gura celor care vorbesc 
prostii, spuse ea. 

David, care avea gura plină de dry martini, râse, iar băutura 
transparentă i se prelinse pe la colţul buzelor. 

— Cea mai bună prietenă a mea, Chris, obișnuia să spună 
asta. 

— În cinstea lui Chris, spuse David. 

El nu sesizase că Faye vorbea la trecut, iar ea nu îi explică. 
Durerea era încă prea puternică. Nici măcar nu mai avusese 
puterea să-l revadă pe Johan, bărbatul drăguţ cu care se 
căsătorise Chris, fiind pe patul de moarte. Îi amintea prea mult 
că o pierduse definitiv. 

Faye îl privi din nou pe David. Ridică din umeri, nici ea nu 
știa de ce, poate gândindu-se la observaţiile pe care i le făcuse 
bărbatului de mai devreme. 

— Vrei să iei loc? îl întrebă ea. 

Comandară încă un rând de băutură: un alt dry martini 
pentru David și un GT pentru Faye. 

— De când ești cazat la acest hotel? îl întrebă ea, 
îndepărtând paharul de buze. Că presupun că aici stai. Dacă 
nu, înseamnă că ai o slăbiciune nesănătoasă pentru a petrece 
constant timpul la Grand. 


David făcu o grimasă. 

— Stau aici de două săptămâni. 

— De mult timp. Faci asta dintr-un motiv anume? Pare inutil, 
când ai o vilă în Saltis. 

El oftă. 

— Sunt în divorţ cu mama fetelor. 

Scoase măslina din băutură și o vâri în gură. 

— Ar fi putut fi și mai rău, spuse el, măturând aerul cu mâna, 
în jurul său. Stau totuși la Grand Hôtel. La o aruncătură de băț 
de aici, oamenii nevoiași dorm pe trotuare, pentru că nu-și pot 
permite nici cel mai modest adăpost. Trebuie să iei lucrurile 
așa cum sunt. Johanna este o mamă mult mai bună decât sunt 
eu ca tată, oricât m-aș strădui și, atunci, este foarte bine că ea 
locuiește în casă cu fetele. Dar, la dracu', mi-e dor de ele. 

Faye luă o gură de GT. li plăcea cum vorbea despre viitoarea 
lui fostă soţie. Era un semn de respect să nu înfăţișeze cealaltă 
parte ca pe un monstru malefic. 

David râse; gândul la fiicele lui părea să-l fi binedispus puţin. 

— Stina și Felicia vor veni aici sâmbătă. Vom merge la Gröna 
Lund, apoi vom face un maraton de filme Harry Potter. Şi cred 
că, din păcate, eu sunt mai nerăbdător decât ele. 

Răsuci în aer o baghetă magică imaginară, iar Faye se forță 
să zâmbească. 

— Am stabilit deja că lucrezi în domeniul financiar, spuse ea. 
Ce faci, mai exact? 

li era greu să admită că David îi trezise interesul. Avea un fel 
de a fi dezarmant, deschis, care o atrăgea. 

— Păi... sunt chiar ceea ce s-ar numi un Business angels. 
Descopăr companii noi și interesante, de preferință aflate în 
stadiul cel mai timpuriu, și investesc în ele. 

— Şi care este cea mai de succes investiție a ta până în 
prezent? 

David menţionă o companie de biotehnologie, pe care Faye o 
cunoștea foarte bine. Era foarte bine cotată la bursă, iar 
fondatorii erau acum milionari, cu perspective strălucite. 

— Foarte bine. Felicitări! La ce stadiu ai intrat în afacere? 

— O, i-am cunoscut atât de devreme, încât băieţii nici măcar 
nu terminaseră liceul. Mai târziu au fost admiși la Chalmers!‘ și 


13 Finanţator al unor afaceri aflate la început de drum. 
14 Universitatea de Tehnologie Chalmers din Suedia. 


totul a început ca o lucrare de proiect. Dar s-a scris în presă 
despre inovaţia lor, iar eu am citit întâmplător, m-am interesat, 
i-am contactat și, ei bine... restul e istorie. Calitatea oamenilor 
din spatele companiilor în care investești e mai presus de toate. 
E mai important să te pricepi la oameni decât să stăpânești 
cifrele de afaceri. Ceea ce îi face pe unii să aibă succes este că 
nu renunţă până nu-și ating scopurile. Astfel de oameni trebuie 
să găsești. Mulţi dintre cei care vin la mine cu propuneri de 
afaceri sunt copii de bani gata, privilegiați, care n-au fost 
niciodată nevoiţi să lupte pentru nimic și care cred că a fi 
antreprenor este floare la ureche. 

— Da, știu, am avut astfel de colegi la Academia de Studii 
Economice. 

David arătă cu degetul spre paharul ei de GT. 

— Nu bei matrioșka azi? 

— Nu, sunt un om cu tabieturi și prefer băuturile clasice. 

— Tocmai de aceea sunt clasice, spuse el, ducând la gură 
paharul de dry martini. 

— Este adevărat. 

Se uită la David pe deasupra paharului. Era impresionată de 
spiritul lui motivat. Să fii business angel necesită pricepere, 
intuiţie, cunoaștere și capital real. 

— Totuși cred că este foarte riscant, nu? 

— Să bei dry martini? 

— Ha-ha! Nu, să-ţi investești banii în companii. Am văzut 
multe companii falimentând, chiar dacă aveau idei sau produse 
bune. Există multe riscuri în antreprenoriat, plus o piaţă 
nesigură. 

— Da, tu știi cel mai bine asta. Nu trebuie să-ţi spun decât că 
sunt incredibil de impresionat de ceea ce ai reușit să faci cu 
Revenge. Un exemplu ca la carte despre felul în care trebuie să 
pui pe picioare o companie ce valorează miliarde, într-un timp 
relativ scurt. Foarte impresionant. 

— Mulţumesc! 

— Dar revenind la întrebarea ta: sigur că este o afacere 
riscantă, însă mă simt bine făcând asta, în fiecare clipă. Dacă 
nu îndrăznești să-ți asumi riscuri, înseamnă că nu îndrăznești 
să trăiești. 

— Adevărat. 


Faye se juca îngândurată cu degetul pe gura paharului. Între 
timp, Cadierbaren se umpluse de clienţi și rumoarea pusese 
stăpânire pe sală. Barmanul arătă întrebător spre paharele lor 
goale. Faye se uită la David, care clătină din cap că nu. 

— Mi-ar plăcea să rămân să mai beau un rând cu tine. Poate 
două. Sau chiar trei. Dar chiar în această seară am o cină de 
afaceri, căreia trebuie să-i fac faţă. Și, da, după cum ai ghicit, 
la Teatergrillen... 

Faye îi răspunse cu un zâmbet. Spre surprinderea ei, îi părea 
rău să audă asta. Se simţea bine în compania lui. 

David îi făcu semn lui Brasse. 

— Trece băutura doamnei pe nota mea de plată, îi spuse. 

Apoi își luă sacoul și se întoarse spre Faye. 

— Nu te împotrivi. Faci tu cinste altă dată. 

— Cu plăcere, spuse Faye. 

Și chiar vorbea serios. Îl urmări îndelung cu privirea, în timp 
ce el se îndrepta încet spre ieșire. 


Faye își termină paharul de smoothie, stând pe terasa 
camerei ei, apoi se șterse la gură cu un șerveţel. Întinse mâna 
după telefon. Ar fi trebuit să-și verifice e-mailurile pe care le 
primise peste noapte, dar o strângere de inimă îi aminti că îi 
era dor de Julienne. Așa că, în schimb, îi căută numărul și 
așteptă cu nerăbdare să audă cum sună la celălalt capăt al 
liniei. 

Răspunse mama ei și, după ce discutară puţin, Faye o rugă 
să i-o dea pe Julienne la telefon. Simţi o căldură în piept când 
auzi vocea fiicei sale atât de aproape, o bucurie pe care 
Julienne i-o transmise spunându-i că a învăţat să facă 
scufundări până la fundul piscinei. 

Apoi urmă inevitabila întrebare: 

— Vii acasă azi, mamă? 

— Nu, spuse ea, simțind cum i se înmoaie vocea. Trebuie să 
mai stau aici o vreme. Dar mă voi întoarce curând acasă. Te 
iubesc foarte mult, îmi este dor de tine și îţi trimit mulţi, mulţi 
pupici. 

După ce închise telefonul, Faye își șterse câteva lacrimi 
încăpăţânate. Simţi din nou o strângere de inimă, dorul o 
înțepa ca un ghimpe, dar își spunea că fiicei sale îi era bine în 
Ravi, cu bunica. Acum n-ar fi trebuit să se mai gândească la 
Julienne, ci să se adapteze din nou la o lume care credea că 
fiica ei nu mai este în viaţă. 

Intră în cameră și se îndreptă spre dulapul în care își 
atârnase un taior-pantalon albastru. 

Soarele strălucea și căldura era apăsătoare, deși încă nu era 
ora douăsprezece. Răsfoind ziarele, află că meteorologii 
anunțau o vară neobișnuit de caldă. 

Luni urma să primească în sfârșit cheile apartamentului. 

— Ar fi putut fi și mai rău, mormăi ea, zâmbind în timp ce se 
gândea la seara petrecută în compania lui David Schiller. 

Fusese surprinsă de farmecul lui. Ceea ce spusese el, că, 
dacă nu îndrăznești să-ţi asumi riscuri, nu îndrăznești să 
trăieşti, îi dăduse de gândit. In privința companiei Revenge, 
putea să-și asume riscuri oricât de mari fără să clipească, în 
timp ce, în viaţa personală, se înconjurase de ziduri atât de 
înalte, încât oricine ar fi încercat să se apropie de ea ar fi avut 
nevoie de o scară solidă ca să le treacă. Se scursese mult timp 


de când cuvintele unui bărbat o făcuseră să cadă pe gânduri. 
David Schiller era cu totul diferit. 

Deschise laptopul, pentru a-și pregăti întâlnirea cu Irene 
Ahrnell, de la Taverna Brillo, din Stureplan. Amânase în mod 
deliberat întâlnirea cu Irene până când avusese timp să se 
familiarizeze cu toate celelalte investitoare. Irene fusese primul 
ei investitor. Și cel mai puternic. O legendă vie în lumea 
financiară suedeză, cu care, în timp, devenise bună prietenă. 

Irene era una dintre puţinele persoane de ale cărei sfaturi 
Faye ţinea cont, dar, în ultimul an, Faye se întâlnise destul de 
rar cu ea. Nu mai știa atât de bine ce se mai întâmplase în viaţa 
prietenei sale. 

Căută pe Google numele lui Irene. Citise deja câteva articole 
care se publicaseră despre ea în ultimul an, dar pe altele le 
ratase. Irene avusese un an bun. Obţinuse două noi funcții 
importante în consiliul de administraţie, vânduse una dintre 
companiile în a cărei ascensiune spre succes fusese implicată și 
căpătase funcţia de director general al uneia dintre cele mai 
respectate companii financiare din Europa. Irene cunoscuse un 
nou bărbat. Moștenitorul unei companii de automobile italiene. 
Urmau să aibă multe de vorbit amândouă la prânz. 

Costumul albastru de la Proenza Schouler îi venea perfect lui 
Faye. Îl cumpărase în mod neprevăzut de la Nathalie 
Schuterman și dăduse pe el o mică avere, dar își propusese ca 
astăzi să se simtă fantastic. Își netezi cu mâna câteva cute 
ușoare. Era pregătită să înceapă ziua. 


Faye își puse ochelarii de soare în timp ce cobori la recepţie. 
Cu coada ochiului, văzu o femeie ridicându-se de pe una dintre 
canapele și îndreptându-se spre ea. 

— Aveţi puţin timp la dispoziție? 

Faye se încruntă, recunoscând-o vag pe femeie. Presupuse că 
era o jurnalistă și își zise că era bine să-i dea impresia că se 
grăbește. 

— Nu e momentul acum, îi răspunse ea, cât se poate de 
amabil. 

Femeia privi peste umăr și scoase o legitimatie de poliţist din 
buzunarul blugilor. Yvonne Ingvarsson. Faye își dădu seama că 
era aceeași polițistă care fusese responsabilă de anchetarea 


uciderii lui Julienne. Închise ochii câteva secunde și intră în 
rolul mamei îndurerate. 

— Aţi găsit-o? șopti ea. Aţi găsit-o pe Julienne a mea? 

Yvonne Ingvarsson clătină din cap. 

— Putem să vorbim undeva în liniște? 

O luă pe Faye de braţ și o conduse spre ușa rotativă, 
coborând scările și ieșind pe cheiul din fața hotelului. Se 
așezară pe o bancă. 

— Încă n-am găsit cadav... fata, spuse anchetatoarea, 
urmărind cu ochii feribotul din Djurgărden. 

Faye se forță să rămână calmă și s-o lase pe Yvonne 
Ingvarsson să facă primul pas. Era îngrijorător că o căutase, 
dar, până acum, nu era chiar un dezastru. 

— Vă menţineţi declaraţia că vă aflaţi în Västerås în noaptea 
aceea în care se presupune că fostul dumneavoastră soț ar fi 
ucis-o pe fiica dumneavoastră? 

Faye se cutremură; se bucura că purta ochelari de soare. 

— Da, desigur, spuse ea liniștită. 

— La intersecţia dintre Karlavägen și Sturegatan este un 
bancomat, zise Yvonne Ingvarsson pe un ton calm, continuând 
să privească apa. 

Faye își adună gândurile. Îi era greu să creadă că, dacă 
femeia ar fi avut cu adevărat dovezi incriminatoare, ar fi 
anchetat-o aici, sub cerul liber. 

— Da? 

— Camera de supraveghere a surprins o persoană despre 
care există suspiciunea că aţi fi dumneavoastră, dar spuneţi că 
atunci vă aflaţi în Västerås, nu-i așa? 

Yvonne Ingvarsson întoarse în sfârșit capul și se uită la Faye, 
pe a cărei față nu se mișca niciun mușchi. 

— Ce insinuaţi? întrebă Faye. Ce vreţi să spuneţi? 

Yvonne Ingvarsson ridică din sprâncene. 

— Nu vreau să spun nimic. V-am întrebat dacă n-ar fi posibil 
să vă fi aflat în imediata apropiere a locului presupusei crime, 
și nu într-o cameră de hotel din Västerås. 

Urmară câteva clipe de tăcere. Faye își luă poșeta și se 
ridică. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. Faceţi-vă treaba, în loc să 
veniţi cu afirmaţiile astea ridicole. Găsiţi trupul fiicei mele. 

Se întoarse și se îndepărtă, cu inima bubuindu-i în piept. 


Faye ajunsese la Taverna Brillo cu un sfert de oră întârziere 
și cu transpiraţia șiroindu-i pe spinare. Irene Ahrnell se ridică 
zâmbind de la o masă din sala elegantă a restaurantului. Faye 
se apropie de ea, cu capul drept, ignorând șoaptele și privirile 
oamenilor care luau prânzul acolo, și o îmbrăţișă, apoi se 
așezară amândouă la masă. 

— Irene, nu ne-am mai văzut de mult și-mi pare rău că am 
întârziat. 

— Nu-i nimic, înţeleg că ai avut multe pe cap. 

— Da, am avut un an greu, atât din cauza pregătirilor pentru 
noua emisiune de acţiuni, pentru extinderea în SUA, cât și 
fiindcă m-am ocupat cu preluarea și integrarea în Revenge a 
companiei lui Chris, Queengruppen, care a fost o adevărată 
provocare. A durat destul de mult și abia acum încep să 
funcționeze ca o singură companie, nu ca două. p 

Irene o aprobă, dând din cap și întinse mâna după meniu. Își 
scoase din geantă o pereche de ochelari de citit și îi așeză pe 
vârful nasului. 

— Te înțeleg perfect, structuri diferite, culturi corporative 
diferite, o mulțime de aspecte care trebuie eficientizate. Și 
niciodată nu trebuie să te simţi obligată să mă contactezi. Și eu 
le am pe ale mele, dar poţi conta oricând pe mine, indiferent de 
cât timp a trecut de la ultima noastră întâlnire. 

— Apropo de a avea multe pe cap... zise Faye, privind-o pe 
Irene peste meniu. Am citit că ar fi apărut un nou bărbat în 
viaţa ta. 

Irene se înroși și Faye o privi amuzată. N-o mai văzuse 
niciodată pe Irene roșind, iar asta o făcea pe femeia în vârstă 
de șaizeci de ani să pară o școlăriţă. 

— Da, să vedem ce iese din asta. Dar, până acum, totul este 
în regulă. Mario este minunat. Mi se pare că totul este prea 
frumos ca să fie adevărat, așa că mă aștept tot timpul să 
descopăr că se ascunde ceva în spatele acestei aparenţe. 

— Sunt la fel de sceptică precum ești tu față de tagma 
bărbătească, știi asta. Dar trebuie să existe și bărbaţi buni pe 
lumea asta. Poate tu ai dat de unul dintre ei. 

— Niciodată nu-i târziu să speri, spuse Irene, așezând meniul 
pe masă. Chiar dacă am avut câteva eșecuri de-a lungul anilor. 

Clătină ușor din cap, iar Faye se aplecă spre ea. 


— Ce zici să comandăm și niște șampanie? 

Irene aprobă din cap, cu un zâmbet, și chemă chelneriţa. 

După ce le fu adusă șampania, Faye luă o înghiţitură mică și 
se gândi cu ce să înceapă. 

Inainte să apuce să spună ceva, Irene își drese glasul: 

— Există zvonuri că cineva vrea să pună mâna pe Revenge. 

Faye simţi un gol în stomac. Era clar că Irene auzise deja 
despre acest lucru. 

— Așa este. Nu știam în ce măsură cunoști situaţia. 

Irene ridică din umeri, își dădu jos ochelarii de citit și îi așeză 
pe masă. 

— Nu știu detalii, sunt doar simple zvonuri. 

Faye îndepărtă paharul de buze. 

— A început cu ceva timp în urmă, cu înstrăinarea câtorva 
acţiuni. Totuși s-au succedat atât de rapid, încât am intuit că 
urmează același tipar și că în spatele lor se află unul și același 
cumpărător. 

— Şi ai idee cine este? 

— Nu. Tranzacţiile au fost ascunse cu abilitate, printr-un 
păienjeniș de investitori. Dar facem săpături și sigur vom afla 
adevărul. Singura problemă e că durează mult și nu prea avem 
timp de pierdut. Nu știu care va fi următoarea mișcare. 

— Şi ţi-e teamă că voi vinde și eu? 

Le fu adusă o pizza, așezată pe un fund din lemn, în mijlocul 
mesei. Mirosea minunat. Avea din belșug caviar, creme fraiche 
și ceapă roșie. Gustară pe rând; era atât de fierbinte, încât 
ieșeau aburi din ea. Dar lui Faye nu-i stătea gândul la mâncare. 
Se uita la femeia din faţa ei: mondenă, sofisticată, în unele 
privinţe chiar inaccesibilă. 

— Da, nu înţeleg de ce au vândut celelalte și voiam să mă 
asigur că îţi păstrezi acţiunile. 

Irene era acţionarul principal, al doilea după Faye, și ar fi 
fost un dezastru dacă ar fi vândut și ea. 

— Nimeni nu m-a abordat în acest sens. Deocamdată. 
Probabil pentru că toată lumea știe că suntem bune prietene și 
că te-aș informa imediat. Dar îți dau cuvântul meu că nu voi 
vinde. 

— Este o ușurare pentru mine să aud asta, spuse Faye, luând 
încă o felie de pizza. 

Mușcă din ea și sorbi din șampanie. Avea un gust minunat. 


Chiar ai de gând să mănânci asta? îi veni în minte vocea lui 
Jack. Fruntea lui încruntată. Expresia lui dispreţuitoare. În anii 
de după nașterea lui Julienne se lega tot timpul de aspectul și 
de greutatea ei. Nimic din ce făcea ea nu era pe placul lui Jack. 

Acum își îngăduia să mănânce orice, dar fără să întreacă 
măsura și asigurându-se că făcea mișcare cât putea de des, 
înlocuind complexele de altădată cu aprecierea propriului corp. 
La urma urmei, o purtase în pântec și o născuse pe Julienne. 

Stima de sine era unul dintre multele lucruri pe care le 
recâștigase. 

— Şi, în rest? o întrebă Irene, privind-o. Te-a însoţit... cum o 
cheamă... Kerstin, în Suedia? 

— Da, Kerstin îmi este alături și lucrează întruna ca să afle 
cât mai multe despre ce se întâmplă. Ieri am discutat cu mai 
mulţi investitori, pentru a-i convinge să nu vândă. 

— Fără să  dezvăluiţi nimic despre pericolul pierderii 
companiei, sper? întrebă Irene, uitându-se la ea cu o privire 
gravă și întinzând mâna după o a doua felie. 

— Desigur. Şi cred că a funcţionat. Dar întrebarea este dacă 
e suficient atât. E important să știm cât de hotărâtă este 
persoana din spatele acestui demers. Mă tem că este o 
persoană foarte hotărâtă. 

Irene lăsă tacâmurile și o privi. 

— Cum te mai simţi? 

Faye, care știa că, într-o discuţie cu Irene, cel mai bun lucru 
era să fie onestă, răspunse: 

— Sunt sincer surprinsă de cât de mult mă afectează totul. 
Am mai avut crize în companie în acești ani. Sute, mii de crize 
mai mari sau mai mici. Știi și tu că să conduci o afacere 
înseamnă, practic, să știi cum să gestionezi o criză. Dar asta... 
Cineva încearcă să-mi fure munca de o viaţă. Am creat Revenge 
din nimic și sunt încă la cârma ei. Și naiva de mine nu s-a 
gândit niciodată că cineva va încerca să mi-o smulgă. 

Irene clătină energic din cap. 

— Nu ești naivă. Câte hostile takeovers!” au loc în prezent? 
În principiu, niciuna. E posibil să se afle Jack, în vreun fel, în 
spatele acestor încercări? 

— Jack? Nu, nu mai are mijloace. Şi nici relaţii. Este 
falimentar și toată lumea i-a întors spatele. Nu văd cum ar 


15 Preluări ostile (în lb. engl., în orig.). 


putea să pună la cale ceva de genul ăsta, mai ales că e la 
închisoare. 

— Bănuiești pe cineva? 

Chelneriţa le aduse felurile principale de mâncare și le așeză 
în faţa lor, pe masă. Se uită la pizza pe jumătate mâncată și 
întrebă: 

— Mai serviţi? Vreţi să o iau de aici? 

— Nu, nu, lăsaţi-o, avem nevoie de carbohidrați astăzi, spuse 
Faye și Irene o aprobă, dând din cap. Bineînţeles că mi-am 
făcut câţiva dușmani de-a lungul anilor, continuă Faye, după ce 
chelnerița plecă. Nu poţi construi o companie mare fără să-i 
calci pe alții pe bătături, pe parcurs, însă nu mă pot gândi la 
cineva anume. Mi-aș dori să-mi fac o impresie mai clară sau să 
am cel puţin o bănuială despre cine ar putea fi. Dar nu. Din 
păcate, habar n-am. 

— Te asigur că eu n-o să vând, sub nicio formă. Și mă voi 
informa despre asta, în cercul meu de apropiaţi. Poate voi afla 
ceva și fii convinsă că te voi anunţa imediat. 

Faye își simţi umerii relaxându-i-se și abia acum își dădu 
seama de cât de încordată fusese. 

Ridică paharul și ciocniră. În jurul lor se auzea în continuare 
murmurul de voci dinspre cei care luau prânzul, în timp ce și 
ele două înfulecau cu poftă. 


Simţea apa uimitor de caldă pe corp. Faye înota cu mișcări 
ample, energice, și nu uita să respire profund. Piscina de la 
Grand Hotel era ca o peșteră, cu arcade frumoase și lumină 
discretă. Se vorbea cu glas scăzut, iar în fundal se auzea o 
muzică în surdină, specifică oricărui spa din lume. 

Kerstin stătea pe scările late, iar apa piscinei îi venea până la 
brâu. Faye continuă să înoate și veni lângă ea. Se îndreptă, 
sprijinindu-se cu coatele de o treaptă a scării, apoi se lăsă pe 
spate, stropind încet cu picioarele. 

— Câte persoane ai pe listă azi? 

— Am între cinci și șapte persoane cu care cred că apuc să 
vorbesc, în funcţie de câte îmi răspund la telefon și cât durează 
fiecare apel. 

— Da, așa cum am spus, nu trebuie să ne facem griji pentru 
Irene, ea a promis că nu va vinde. 

— Bine. Nici nu m-aș fi gândit c-o va face, dar nu crezusem 
asta nici despre o parte dintre cele care au vândut. 

Faye privi în jos, în apă, la mișcările pe care le făcea cu 
picioarele, în timp ce urca scara. Își aminti din nou de apa 
tulbure. I se păru că aude iarăși tipetele. Revăzu, cu ochii 
minţii, feţele înspăimântate. 

— Faye, te simţi bine? 

Vocea lui Kerstin o readuse în prezent și Faye scutură ușor 
din cap. 

— Trebuie să mă ocup azi de câteva probleme urgente, în 
legătură cu extinderea în SUA, spuse ea. Nu-mi permit să-mi 
petrec tot timpul gestionând această criză, activităţile zilnice 
trebuie să continue, altfel nu vom mai avea ce să pierdem. 

— Concentrează-te pe problemele tale, iar eu voi continua să 
fac cercetări. 

Kerstin închise ochii și se bucură de apă. Venise la spa cu o 
oră înainte ca Faye să ajungă acolo și avusese timp pentru o 
repriză de înot, chiar dacă piscina era, de fapt, puţin cam mică 
pentru înotul sportiv. 

— Știu că ai multe de făcut, dar ai putea să mă ajuţi să mai 
verific ceva? 

— Sigur, spuse Kerstin, deschizând ochii. Despre ce e vorba? 

— Ai putea să afli detalii despre un anume David Schiller? 
Este business angel. 


— Sigur că pot, zise Kerstin cu un zâmbet ironic. Ceva îmi 
spune că e bărbatul de aici, de la Grand, despre care spuneai 
că nu e genul tău? 

Faye o stropi cu apă. 

— De ce ești obraznică? 

Kerstin zâmbi. 

— Nu sunt obraznică. Doar subliniez faptul că vrei să afli 
detalii despre un bărbat de care pretinzi că ești total 
neinteresată. 

Faye își privi din nou picioarele în apă. 

— Da, cred că mi-a demonstrat că are câteva calităţi. De 
aceea mi se pare cu atât mai important să afli detalii despre el. 

Se întoarse spre Kerstin. 

— Niciodată nu voi mai lăsa vreun bărbat să mă ia prin 
surprindere. 

Kerstin se ridică, își îmbrăcă halatul alb cu logoul hotelului și 
își legă cordonul în jurul taliei. 

— Voi afla tot ce se poate afla. Şi cred că ar trebui să profiţi 
de ocazie și să te relaxezi puţin. Nu avem niciuna de câștigat 
dacă te epuizezi de tot. Petrece o oră aici. 

— Ai dreptate. O să mă răsfăţ. 

Faye ieși și ea din piscină și întinse mâna după halatul de 
baie. 

După ce Kerstin plecă, se întinse pe unul dintre șezlonguri, 
savurând momentul de liniște. Prânzul cu Irene îi alungase 
mare parte din neliniște, iar frica pe care o simţise după 
întâlnirea cu anchetatoarea Yvonne Ingvarsson începuse să se 
potolească. Poate că ceea ce surprinseseră camerele fusese o 
imagine înceţoșată, a cuiva care semăna cu ea. Și ce dacă? Jack 
fusese deja condamnat pentru uciderea lui Julienne. N-avea să 
fie eliberat în următorii câţiva ani. Mass-media contribuise la 
asta, prin publicarea mai multor articole care întăriseră 
mesajul că Julienne era moartă. Acum devenise un adevăr 
acceptat. Chiar și în lipsa cadavrului. 

Intinse mâna după paharul cu suc de portocale proaspăt 
stors, aflat jos, lângă șezlong, și luă o înghiţitură, în timp ce 
gândurile îi alunecau către fiica ei iubită, care probabil se 
bălăcea într-o altă piscină chiar acum. Astăzi era întâi iunie și, 
cu siguranţă, un val de căldură venise peste Italia. 


Auzind zgomot de pași pe gresie, întoarse capul. David, care 
coborâse de la sala de sport de la etajul doi, se uita în jur, fără 
s-o observe, își dădu jos pantalonii scurţi și tricoul negru, 
expunând un spate neașteptat de bine lucrat și se aruncă în apa 
verde, strălucitoare, doar cu boxerii. Faye zâmbi. Probabil că 
regulile hotelului nu permiteau acest lucru. In timp ce David 
înotă câteva lungimi de bazin, Faye îl urmări discret. În cele din 
urmă, se sătură să-l privească, se ridică în picioare și se 
apropie de piscină. 

David înotă până la ea și o privi cu acel zâmbet care îi dădea 
o înfățișare nouă, făcându-l să pară aproape chipeș. 

— Bună dimineaţa, îi spuse ea. Cum a fost ziua petrecută cu 
fiicele tale? 

O umbră îi întunecă fața bărbatului. leși din piscină și 
acceptă cu recunoștință prosopul pe care i-l întinse Faye. 

— N-au putut veni, spuse el, scurt. 

— S-a întâmplat ceva? 

Merseră împreună spre șezlonguri. 

— Johanna a decis, în ultima clipă, să le ducă la Disneyland, 
în Paris. 

— Dar de ce a făcut asta? 

David se așeză pe un șezlong și își șterse picioarele cu 
prosopul. Evită s-o privească. 

— A mai făcut așa ceva și altă dată, spuse el încet. Află de la 
fete ce planuri am și mă lovește pe ascuns, cu hotărâri de ultim 
moment. Nu știu de ce, dar are cu siguranță motivele ei. 

— Credeam că, în ciuda circumstanțelor, vă înţelegeţi bine. 

— Poate că am romanţat puţin situaţia, când ţi-am povestit. 
Nu vreau să fiu genul de bărbat care vorbește urât despre fosta 
soţie. 

Faye îl privi adânc în ochi. 

— Mie poţi să-mi spui orice. 

Se uitară unul la altul în tăcere, o clipă, apoi el se întinse și 
își încrucișă mâinile la ceafă. Faye se întinse pe șezlong, cu faţa 
spre el. 

— Mereu a fost geloasă, spuse David în cele din urmă, dar 
cam de doi ani a întrecut orice măsură. N-am fost niciodată 
infidel, nici faţă de ea, nici față de altcineva. Dar am observat 
că începuse să mă urmărească, să-mi verifice și cel mai mic pas 
pe care îl făceam. La un moment dat a avut chiar și pretenţia 


să-mi citească mesajele din telefon. Nu aveam nimic de ascuns, 
așa că am lăsat-o s-o facă. Dar apoi... A început să mă 
urmărească și la birou. Îmi intimida angajatele, le trimitea 
mesaje de ameninţare pe Facebook. 

David oftă. 

— Am încercat s-o protejez, să mușamalizez situaţia, le-am 
plătit pe angajate să nu o reclame la poliţie. Am făcut totul 
pentru a o proteja pe Johanna, pentru a le proteja pe fete. 
Uneori era complet absentă, mergea ca o somnambulă prin 
casă. Ajunsese până acolo încât uita să le ia pe Stina și pe 
Felicia de la antrenamente, le vorbea urât. Inţelegeam să fie 
supărată pe mine, dar ce avea cu ele? Se îndepărtase de noi 
toţi. Am început să lucrez mai mult de acasă, pentru ca fetele 
să nu fie singure cu ea. i 

Pe obraz îi alunecă o lacrimă pe care și-o șterse repede. Își 
încordă maxilarul. 

— Mă simt al naibii de neputincios. 

Faye știa prea bine ce înseamnă să te simți neputincios. Dar 
rareori vorbea despre ce i se întâmplase. Vorbea rar despre 
Jack. 

— Ştiu exact ce vrei să spui, zise ea cu blândețe, cu ochii 
aţintiţi în jos. Am simţit asta ani la rând. Am trăit așa mulţi ani. 
Am fost dirijată, controlată, văduvită de propria identitate, de 
respectul de sine. De tot. 

Simti privirea lui David și se forţă să i-o susţină. Avea sufletul 
dezgolit, vulnerabil, dar viu. Cum putuse să-și închipuie că el 
era un om superficial? 

David își așeză mâna peste mâna ei, iar Faye se înfiora. 

— Îmi pare rău că cineva te-a rănit așa de tare, spuse el, fără 
să-și ia ochii albaștri de la ea. Și am încredere că, dacă există o 
persoană care poate să se descurce pe propriile puteri, aceea 
ești tu, dar vreau să simţi că poţi să mi te destăinui, despre 
orice, că nu trebuie să te lupti singură cu toate greutăţile. 

— M-am obișnuit, zise ea, retrăgându-și mâna. 

Încă simţea căldura pielii lui. 

— Vrei să-mi spui? Sunt aici. Și vreau să te ascult. 

Faye ezită. 'Ţinuse atât de mult timp închisă ușa trecutului ei 
cu Jack, încât nici nu mai era sigură că ar putea s-o redeschidă 
vreodată. Nici cum s-o facă. David tăcu. Aștepta, în timp ce ea 


își lăsa gândurile să-i zboare. După un timp, se hotări să 
vorbească. 

— Ne-am cunoscut când eram studenţi la ASE. 

David o prinse din nou de mână. Ea nu și-o mai retrase de 
data asta și continuă să vorbească. Mai întâi încet, ca și cum 
fiecare cuvânt ar fi rănit-o, apoi din ce în ce mai repede. 


Fjällbacka - atunci 

Stăteam întinsă, tremurând, în întuneric, cu ochii larg 
deschiși. 

— Dacă spui cuiva, te omor. 

Sebastian mă strânse de gât și își apropie faţa de a mea, așa 
încât îi simţeam respiraţia acră, în timp ce continua să mă 
strângă tot mai tare. 

— Înţelegi? 

Am aprobat încet din cap. 

— Da, am îngăimat eu. 

Când mi-a dat drumul, am tușit. Sebastian și-a ridicat chiloţii 
și s-a repezit spre camera lui. Am deschis geamul, să respir aer 
curat și m-am strecurat din nou sub pătura umedă. Mă durea 
între picioare și m-am șters cu puloverul. Apoi m-am ridicat în 
capul oaselor și m-am uitat pe fereastră. 

Intâmplările mi se învălmășeau în cap. Sebastian și cu mine, 
când eram mici. Ne tineam strâns de mână, pe sub masă, de 
câte ori tata ţipa la mama, cu faţa lipită de a ei. Sebastian se 
ghemuia lângă mine, căutându-mi căldura și protecţia. 

Totul dispăruse acum. Niciuna dintre acele amintiri nu mai 
valora nimic. Mi le răpise. 

Găseam sprijin unul în altul și părea că noi doi eram singurii 
care înțelegeau ce se întâmplă. Acum rămăsesem doar eu și 
mama. Dar mama era slabă. Nu era un lucru de condamnat. 
Era slabă pentru că ne trăsese după ea, ne protejase cât putuse 
mai bine. Se sacrificase de dragul nostru. 

Auzeam pe podea pașii lui Sebastian, care se plimba 
neliniștit prin camera lui, înainte ca fereastra să se deschidă și 
să se aștearnă liniștea. Incercam să-mi imaginez cum arăta și 
cum se simţea, stând aplecat peste pervaz, la doi-trei metri de 
mine. Atunci, mi-a trecut prin cap că l-aș putea ucide. și legăna 
picioarele, iar până la pământ erau cu siguranță patru-cinci 
metri. Dacă m-aș fi strecurat, aș fi deschis ușa camerei lui și m- 
aș fi repezit spre el, aș fi avut timp să-l împing de acolo. Le-aș fi 
spus mamei și tatei că l-am auzit urlând și am fugit să văd ce se 
întâmplă. Dar n-am putut să fac asta. Încă îl iubeam, în ciuda a 
tot ceea ce făcuse. 

Dacă aș fi bănuit ce mă aștepta, la ce urma să mă supună, l- 
aș fi ucis imediat și fără ezitare. M-aș fi scutit de multă durere. 
Și suferință. 


Faye stătea întinsă pe patul mare din camera ei de hotel. 
Bagajele erau făcute și așteptau la ușă; a doua zi urma să 
părăsească Grand Hâtel și să se mute în apartamentul din 
Ostermalmstorg. Deși avea să-i placă să locuiască într-un 
apartament, după atâtea zile petrecute la hotel, își dădu seama 
cu surprindere că avea să-i fie dor de David. 

Ecranul telefonului se aprinse și Faye văzu că primise un 
mesaj de la Kerstin. Îl deschise și îl citi, în timp ce un zâmbeti 
se răspândea pe faţă. 

„Totul pare să fie în regulă. N-am găsit, până acum, nimic 
dubios în legătură cu David Schiller. Nu are antecedente 
penale, nu are datorii, n-am găsit nimic rău despre el pe 
Flashback! și, de asemenea, m-am informat discret în grupul 
său de parteneri de afaceri și nu am descoperit nimic care să 
indice că nu este un om de încredere.” 

Faye se întoarse pe burtă. Continuă să zâmbească, 
amintindu-și de momentul pe care îl petrecuse cu o zi înainte 
cu David, la spa-ul hotelului. Stătuseră de vorbă mai bine de o 
oră, înainte de a-și lua rămas-bun. 

Faptul că putuse să-i spună cuiva despre Jack, despre ceea 
ce făcuse din ea, parcă îi luase o piatră de pe inimă. Simţise o 
ușurare enormă. David îi arătase că o vede și că o ascultă. O 
ajutase să se simtă o ființă umană. Nu doar o femeie, de la care 
un bărbat nu așteaptă decât să se culce cu el. 

Luă din nou telefonul și o sună pe Julienne pe Facetime. 

Chipul fiicei sale, așa cum apărea pe ecranul mic al 
telefonului, o făcea mereu să uite de toate grijile, de toate 
gândurile negative. Acesta era singurul lucru pentru care îi era 
recunoscătoare lui Jack. li oferise o fiică perfectă din toate 
punctele de vedere. De la unghiile vopsite în roz până la părut 
blond și creţ, care îi atârna pe spate. 

— Bună, draga mea! 

— Bună, mamă, spuse Julienne, fluturând fericită cu mâna. 

Avea părul umed și Faye bănui că înotase din nou în piscină. 

— Ce faci? 

— Bunica și cu mine ne-am bălăcit. 

— V-aţi distrat? 

— Mmnm, foarte tare, a răspuns Julienne. 


16 Forum on-line din Suedia. 


— Am fost și eu la piscină ieri și m-am gândit la tine. 

— Aha, făcu Julienne, iar Faye observă că se plictisise deja să 
vorbească la telefon. 

Realitatea o atrăgea mai mult. 

— Te sun diseară și vorbim mai multe. Mi-e dor de tine. 
Pupici. 

— Mmm, pa-pa, zise Julienne, făcând cu mâna energic și 
grăbit. 

— Salut-o pe bunica... mai apucă să spună Faye, dar Julienne 
deja închisese. 

Faye zâmbi. Când avea să crească, Julienne avea să fie cu 
siguranţă o femeie independentă. 

Se ridică din pat, intră în baie și deschise robinetul, ca să 
facă o baie fierbinte. Cineva bătu la ușă. Faye își aruncă ochii la 
ceas: era nouă fără douăzeci. Închise robinetul și ieși în hol. 

— Da? strigă ea prin ușa închisă. 

— Sunt Yvonne Ingvarsson, de la poliţie. 

Faye trase aer în piept și deschise ușa. Yvonne Ingvarsson o 
privi cu un zâmbet. 

— Pot intra puţin? 

Faye rămase nemișcată, cu braţele încrucișate. 

— Nu cred că e potrivit să veniţi așa, pe neașteptate. 

— Vreau să vă arăt ceva. Pot intra sau nu? 

Faye oftă și se dădu la o parte, făcându-i loc. După câţiva 
pași, anchetatoarea se opri. 

— Frumoasă cameră. 

— Nu știam că vizitele de genul acesta fac parte din munca 
dumneavoastră. Cu ce scop aţi venit? 

Yvonne Ingvarsson nu-i răspunse, vâri mâna în geantă și 
scoase o pagină decupată dintr-o revistă mondenă. Era o 
imagine veche cu Faye și Jack. I-o arătă. 

— Nu știu... 

Yvonne ridică un deget în aer, pentru a o face să tacă, mai 
vâri o dată mâna în geantă și scoase o fotografie. Faye observă 
că Yvonne avea unghiile roase, cuticulele uscate și inflamate. 
Această fotografie era mai neclară; părea făcută seara și era 
învăluită într-o lumină gălbuie. Faye văzu imediat că femeia al 
cărei spate era vizibil era ea însăși. Geaca pe care o purta era 
aceeași ca în poza cu Jack. 


— Ce ziceți despre asta? o întrebă Yvonne, scrutând-o 
curioasă. 

— Despre ce? 

— Sunteţi dumneavoastră în imagine, Faye. Știm amândouă 
asta. Nu erati în Västerås, ci la locul crimei. $ 

Pe fața femeii se ivi un zâmbet răutăcios. li aruncă o privire 
lui Faye. 

— Nu sunt eu, zise Faye. Geacă din aia, marca Moncler, are 
orice gospodină din Ostermalm. E ca saboţii din lemn, la ţară. 

Yvonne clătină încet din cap, dar Faye rămase calmă. La fel 
ca ultima dată când Yvonne apăruse așa, Faye era convinsă că, 
dacă poliţista ar fi avut suficiente dovezi, această conversaţie n- 
ar fi avut loc. Iar faptul că își făcuse apariţia într-o duminică o 
făcea pe Faye s-o suspecteze pe Yvonne că își depășește 
atribuţiile. 

Ce voia? Bani? Părea să fie un șantaj, o vendetă îndreptată 
împotriva lui Faye. 

— Ce vreţi, de fapt? o întrebă ea. 

— Adevărul, spuse Yvonne scurt. Caut, pur și simplu, 
adevărul. 

Fără să-și ia ochii de la Faye, mai scoase o bucată de hârtie 
din buzunarul de la spate. Faye se întreba câte lucruri mai avea 
de arătat Yvonne. Era ca Mary Poppins, cu geanta ei fermecată. 

Yvonne ţinea hârtia între degetul mare și arătător, fluturând- 
o în faţa lui Faye. Aceasta i-o luă din mână. Recunoscu imediat 
un articol vechi din Bohuslâningen. Stomacul i se făcu ghem, 
dar se strădui să se poarte în așa fel încât Yvonne Ingvarsson 
să nu observe tulburarea din sufletul ei. 

— Se pare că le purtaţi ghinion celor din jur, spuse Yvonne, 
apoi adăugă cu voce blândă: „Matilda”. 


„Doi băieţi din Fjällbacka au dispărut într-o plimbare făcută 
cu prietenii cu o barcă cu pânze. Toată localitatea este în stare 
de șoc. 

«Refuz să cred că sunt morti», spune Matilda, o fetiță de 13 
ani, care a fost martoră la accident.” 


Lui Faye i se puse un nod în gât, împături încet ziarul, fără a 
citi până la capăt și i-l întinse lui Yvonne, care clătină din cap. 


— Păstraţi-l dumneavoastră, spuse ea, îndreptându-se spre 
ușă. Frumoasă cameră. Într-adevăr drăguță, adăugă cu un 
mormăit, apoi deschise ușa și dispăru pe coridor. 

Faye se uită cu atenţie la fetița de treisprezece ani din 
fotografia de sub titlu, care privea direct în obiectivul 
aparatului foto. Părea nefericită și neputincioasă, dar Faye știa 
că doar se prefăcuse în faţa fotografului. Sufletul ei era 
stăpânit de întuneric. 

Se trânti pe pat și se uită în sus, la tavan. Dar nu vedea 
ornamentele albe ale hotelului Grand, ci ceva complet diferit, o 
apă învolburată și tulbure, care îi întorcea matele pe dos. 

Un sunet ascuţit o făcu să tresară. Se uită speriată în jur; 
câteva secunde avu impresia că se află lângă apa învolburată, 
înainte să își poată reveni. Pulsul i se liniști când își dădu 
seama că era doar telefonul, care suna. Numele lui Kerstin se 
vedea pe ecran. 

— Din păcate, am vești proaste. 

Ca de obicei, Kerstin trecu direct la subiect. 

— Ce s-a mai întâmplat? spuse Faye, închizând ochii. 

Își dorea să audă răspunsul? Mai avea putere și pentru asta? 
Nu-și dădea seama și lucrul ăsta o speria. 

— Am primit un telefon de la Dagens Industri. Au ajuns la ei 
zvonuri despre înstrăinarea acţiunilor. Dacă nu reuşim să 
împiedicăm publicarea articolului, se va afla totul în curând. 

Faye scoase un oftat. 

— Asta va duce la vânzarea și mai multor acţiuni. Șobolanii 
speriaţi părăsesc întotdeauna nava, spuse ea. 

— Ce aș putea să fac? o întrebă Kerstin. 

— Cunosc o femeie care lucrează acolo. O sun și o trag de 
limbă. Tu nu trebuie să faci nimic. Mă voi ocupa eu. 

Faye închise telefonul și-l aruncă pe pătură, lângă ea. Dacă i- 
ar fi stat în fire să renunţe, acum și-ar fi tras pătura peste cap 
și ar fi dormit câteva zile. Dar ea nu era așa. Nu fusese 
niciodată. A luat din nou telefonul. Trebuia să continue lupta. 


Faye stătea lungită în pat, gândindu-se la hârtia pe care i-o 
lăsase Yvonne și la vestea pe care i-o dăduse Kerstin în 
legătură cu înstrăinarea acţiunilor companiei. Chiar și luate 
separat, aceste două lucruri erau îngrijorătoare, dar împreună 
erau de-a dreptul copleșitoare. În curând, avea să înceapă 
efectiv demersurile pentru extinderea companiei în SUA. La 
sediul Revenge din Stureplan sunaseră mai multe persoane 
care doreau să investească în proiect, după ce aflaseră despre 
el de la Skavlan, unde Faye fusese invitată. Intr-un stadiu atât 
de timpuriu, era riscant s-o aibă pe Yvonne Ingvarsson pe 
urmele ei și, în plus, Faye trebuia să se asigure că salvează 
compania, ca să o poată extinde. 

Telefonul scoase un bip, iar ea deschise aplicaţia Telegram, 
în care mesajele și imaginile rămâneau disponibile doar 
cincisprezece secunde, și zâmbi când văzu poza lui Julienne 
lângă piscină. 

— Fetiţa mea dragă, murmură ea înainte ca poza să dispară. 

O nouă bătaie în ușă o făcu să tresară. Dădu la o parte 
cuvertura, puse hârtia jos, se ridică în picioare și se duse la 
ușă. Imaginea lui Julienne o încărcase cu energie, trezise în ea 
dorința de a lupta. Yvonne Ingvarsson nu știa cu cine se pune, 
iar ca să afle cine voia să-i atace compania, Faye era în stare să 
mute munţii din loc. _ 

La ușă o aștepta David Schiller. li zâmbi. 

— Arăţi precum cineva căruia i-ar prinde bine o plimbare cu 
un nou prieten. 

Faye și David plecară spre Strandvägen, în seara pustie de 
duminică. Era cald. Oamenii își plimbau câinii pe bulevard, 
luminile scânteietoare ale caruselelor care se învârteau în 
Gröna Lund învăluiau întregul Djurgården. Faye aproape că 
uitase cât de frumoase erau serile de vară la Stockholm. 

— Cum te simţi după discuţia noastră de ieri, după tot ce mi- 
ai spus? 

David părea îngrijorat. Faye își dădu seama că îl 
impresionase. 

— Bine, spuse ea zâmbind, în timp ce David o privea cu o 
strălucire în ochii lui albaștri. 

— Mă bucur. Îmi făceam griji că vei regreta mai târziu. 


— Nu, nu, nici vorbă. Am simţit că... mă eliberez. N-am vorbit 
niciodată cu nimeni despre tot ce s-a întâmplat și despre cum a 
fost viața mea cu Jack. Nici măcar lui Kerstin, pe care o 
consider prietena mea cea mai apropiată, nu i-am povestit mai 
nimic. Desigur, Chris știa aproape totul... 

— Cine e Chris? întrebă David prudent. Te-am mai auzind 
rostindu-i numele. 

Se purta ca și când pășea pe o pojghiţă de gheaţă formată 
peste noapte, încercând să vadă dacă-l ţine. 

— Chris. Ah, cum să-ţi explic? Ne-am împrietenit la ASE. 
Ea... era o forţă a naturii. Nimic nu era dificil pentru ea. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? Dacă îmi permiti să te întreb? 

Au traversat Strandbryggan, unde se vedeau primele semne 
ale vieţii de noapte. Tineri frumoși se îngrămădeau, analizându- 
și cu atenţie unul altuia genţile de designer și ceasurile Rolex 
pe care le primiseră cadou când intraseră la facultate. 

— S-a îmbolnăvit de cancer, spuse Faye, ridicându-și braţul 
ca să-i arate brăţara de la Fuck Cancer. Boala a avut o evoluţie 
rapidă. Dar apucase să se îndrăgostească de un bărbat 
fantastic care a fost perfect pentru ea. 

— Totuși e impresionant, spuse David. Să reușești să-ţi 
găsești jumătatea înainte de a muri. Nu asta căutăm cu toţii? 

O cotiră către Muzeul Nordic și Junibacken. 

David se uită gânditor spre apă. Muzeul Vasa se ivea printre 
copaci, un monument ciudat al unuia dintre cele mai mari 
eșecuri din istoria Suediei. 

— O iubești? îl întrebă Faye. 

David o privi mirat. 

— Pe cine? 

— Pe soția ta, pe cine altcineva? 

David râse jenat. 

— Da, da, ar fi trebuit să înţeleg că la ea te referi. După 
cincisprezece ani petrecuţi împreună, asta pare o întrebare 
amuzantă. Să iubești. Mai simţi asta după cincisprezece ani, 
petrecuţi zilnic împreună și după ce ai avut copii? Oare mai 
simte cineva asta? 

— Sună destul de cinic. 

— Poate. Sau poate pur și simplu ne-am amăgit unul pe 
celălalt, de la început. Dacă ar fi să fim complet sinceri. 

David clătină din cap, întorcându-și privirea de la ea. 


— Ce urmează să-ți spun va suna îngrozitor. 

— Spune. 

Faye îl luă de braţ, pe când se apropiau de Gröna Lund. 
Țipetele vesele din parcul de distracţii se auzeau din ce în ce 
mai tare. 

David își drese glasul. 

— Probabil că nu a fost niciodată vorba de dragoste. A fost... 
a fost mai degrabă pragmatism. A fost orgoliul de a bifa toate 
realizările, dar nu știu dacă a fost vorba de sentimente. 

Îi mângâie braţul lui Faye. 

— Sper să nu mă înţelegi greșit. 

— Nicidecum. Oamenii ajung să fie împreună din mii de 
motive foarte diferite. Probabil sunt puţini privilegiaţii care 
întâlnesc dragostea. Iubirea adevărată. 

— "ie ţi s-a întâmplat? spuse David și se opri. 

O parte din ea voia să-i evite privirea, să nu răspundă. Se 
auzeau ţipetele oamenilor care se aruncau voluntar în gol, 
pentru a simţi fluturi în stomac când ajungeau pe pământ. 
Semăna puţin cu senzaţia pe care ţi-o dă dragostea. 

— Da, l-am iubit pe Jack. Mai mult decât am crezut că pot 
iubi pe cineva. Dar asta nu a fost suficient. Eu nu i-am fost 
suficientă. Apoi s-a născut Julienne. Și am trăit un cu totul alt 
tip de iubire. Care m-a acaparat... 

Vocea i se frânse și se întoarse spre el. Pentru o clipă, toate 
amintirile o năpădiră. Toate încercările la care o supusese 
căsnicia. La care o supusese Jack. Și la care ea însăși se 
supusese, vrând să scape de el. 

— Nici nu vreau să mă gândesc prin ce-ai trecut, zise David 
și Faye tresări, uitând o clipă unde se afla. Cât despre 
pierderea copilului... Faye, eu... mi-aş dori să pot să-ţi şterg 
toată această durere, dar nu cred că ar reuși cineva să o facă. 

Faye se cutremură. Se forță să-și alunge toate emoţiile și 
amintirile care o năpădiseră. Dacă s-ar fi lăsat în voia lor, n-ar 
mai fi putut înainta nici măcar un pas. 

— Mă bucur că ești aici, îi spuse ea. Că mă asculti. 

Stăteau tăcuţi, iar în spatele lor se zăreau luminile 
intermitente ale parcului de distracţii. O vreme, niciunul dintre 
ei nu mai zise nimic. După un timp, David îi întinse mâna. 

— Hai să ne întoarcem. 


Faye dădu aprobator din cap. Făcură stânga-mprejur și se 
îndreptară spre Strandvägen. Când traversară din nou 
Strandbryggan, David se opri și se întoarse spre ea. 

— Vrei să facem o baie? o întrebă. 

— Aici? 

— Da, e cald astă-seară și trăim în Veneţia Nordului. Există 
peste tot locuri unde te poţi scălda. Acolo, de exemplu. 

Arătă spre un loc dintre două case înălțate pe stâlpi, unde un 
pod de lemn se prelungea în apă. Fără s-o aștepte, alergă într- 
acolo; la adăpostul bărcilor, nu putea fi văzut de pe 
Strandvägen. Se aplecă și își dezlegă șireturile de la pantofi. 
Faye privi în jur. Nu era nimeni prin preajmă. Traficul era 
redus. David își scoase maioul, blugii și pantofii. Șosetele. 
Boxerii. Fesele lui palide străluceau în întuneric și, dintr-odată, 
Faye auzi un strigăt căruia îi luă locul plescăitul apei. Se aplecă 
înainte. La doi metri în jos, el călca apa și se uita la ea. 

— E rece, dar e plăcut, îi zise. Vino și tu. 

Faye aruncă o privire peste umăr și constată că nu era 
nimeni în jur. Se descălță, își lăsă rochia lângă hainele lui 
David, dar își păstră lenjeria pe ea, apoi își luă avânt și lovi 
aerul cu picioarele, înainte de a atinge suprafaţa apei. Tipă din 
toți rărunchii, într-un amestec de plăcere și groază. Apa era 
foarte rece. 

Înotară o vreme, apoi se opriră. Stăteau unul lângă altul, 
urmărind luminile strălucitoare ale orașului. 

— Îmi place de tine, spuse David. 

Dinţii îi clănţăneau și vorbea cu un glas tremurat. 

Faye zâmbi, pentru că i se părea comic, iar căldura pe care o 
simţea înăuntrul ei o făcu să uite, o clipă, de frig. Voia să-i 
răspundă, dar rămase tăcută. Işi promisese să nu se mai 
îndrăgostească de nimeni, dar simţea că platoșa ei începea să 
se fisureze. David o făcea să râdă, era un adevărat gentleman, 
fără gânduri ascunse. Dimpotrivă, era un om de afaceri de 
succes, care îi aprecia eforturile profesionale și avea un zâmbet 
ce o făcea să se topească, până și în apa asta rece. 

După ce ieșiră și își traseră hainele pe ei cu mișcări grăbite, 
David o frecă pe braţe, ca s-o încălzească. 

— Ce facem acum? întrebă ea. 

Își dădu seama că nu voia să se întoarcă în camera de hotel. 

David avea un aer misterios. 


— Vino, îi spuse el scurt, încălțându-se. 

Îl urmă spre un debarcader de pe partea cealaltă a 
Djurgårdsbron. Părul îi stătea lipit de umeri și de spate, în timp 
ce alergau, ca să se încălzească. Se opriră la intrare. David se 
uită în ghereta paznicului, văzu că e goală și sări peste gard. 

—E o cameră de supraveghere acolo, îi spuse Faye, 
arătându-i-o. 

— Nu-ţi face griji, îi răspunse el, în timp ce ateriza pe partea 
cealaltă. Am un prieten care are o barcă aici, nu se supără dacă 
o împrumutăm. 

Faye ridică ezitant piciorul, se sprijini de gard, se săltă peste 
el și sări în partea cealaltă, unde o prinse David. 

El se uită cu atenţie la bărci. 

— Iat-o, exclamă, arătând spre o barcă mare cu motor, 
acostată la capătul cel mai îndepărtat. 

În clipa următoare, o luă de mână și o trase după el. 

Se urcară la bord, iar David se lăsă în jos, își strecură mâna 
sub o pernă albă și scoase câteva chei, cu un zâmbet 
triumfător. Descuie, iar Faye intră la căldură. Işi scoaseră 
hainele ude și se înfășurară în prosoapele mari de baie pe care 
David le găsise acolo. 

— A cui este barca? întrebă Faye, care se așezase pe o 
canapea, în timp ce el scotocea prin sertarele din bucătărie. 

— A unui prieten bun, zise el, apoi exclamă: Ia uite! Whisky. 

Umplu un pahar și i-l întinse, înainte să se așeze lângă ea. 
Alcoolul îi încălzi pe dinăuntru. Valurile loveau cu putere 
cabina, făcând barca să se legene într-un mod plăcut. O clamă 
de păr pentru copii, cu Elsa din Frozen și o bentiţă albastră se 
aflau pe canapea, iar Faye se juca distrasă cu ele. li aminteau 
de Julienne. O iubea pe Elsa din Frozen și obișnuia să cânte 
„Let it goooo” cât o ţineau plămânii, într-o engleză 
aproximativă. 

— La ce te gândești? o întrebă David, privind-o tandru. 

Văzu clama de păr și oftă. 

— Îmi pare rău... Eu... 

Faye îi puse o mână pe braţ, ca să-i arate că era în regulă. 
Căldura corpului lui o înfiora. 

David îi zâmbi. 

— Ce este? întrebă Faye. 

— Nimic, răspunse el. 


Era pe punctul de a-i mărturisi că și ei îi place de el, ca un 
răspuns întârziat la ceea ce îi spusese el în apă, dar nu găsi 
puterea s-o facă. Vorbele nu voiau să iasă. Erau înfipte în 
cicatricile trecutului. Cele pe care nimeni din afară nu le putea 
vedea. 

— Pot să te vizitez mâine, când te muţi de la Grand? o 
întrebă el. 

— Dacă vrei. 

— Vreau. 

— Şi eu. 

El oftă, zâmbind. 

— Nu știu ce se întâmplă cu mine, dar când sunt cu tine, sunt 
fericit într-un mod prostesc. Mă port ca un adolescent de 
cincisprezece ani, vreau să te impresionez. Mie nici nu-mi place 
să înot sub cerul liber. În același timp, știu că nu-ţi pasă, că 
oricum mă placi, chiar dacă nu-mi spui asta. Şi îți sunt 
recunoscător că te-ai deschis în faţa mea. 

Faye dădu din cap, fără să spună nimic. 

— Apropo, l-am cunoscut și eu, cu câţiva ani în urmă. Pe 
Jack. Mi se părea un încrezut și... 

Faye se aplecă spre el. Nu mai voia să vorbească despre 
Jack, nici acum, nici altă dată. li acoperi gura cu buzele ei, 
pentru a-l face să tacă. Buzele lui erau mai moi decât își 
închipuise ea. 

— Să nu vorbim despre el. Să nu vorbim despre nimic altceva 
decât despre noi înșine, cel puţin în această seară. 

— Deal.! 

Ca într-un acord tacit, se ridicară și intrară în cabină, cu 
sticlă cu tot. Patul era surprinzător de mare și acoperit cu 
cearșafuri albe. 

Faye se așeză pe pat. Lăsă prosopul să cadă. Pe sub el, era 
complet dezbrăcată. Se uită în ochii lui David. Privirea lui era 
înceţoșată, de whisky și de emoție, în aceeași măsură. Se 
apropie încet de ea. Își lăsă și el prosopul să cadă; membrul lui 
era deja tare. Se apropie și mai mult de Faye, care stătea pe 
marginea patului, sexul lui fiind la nivelul ochilor ei. 

Fără să-l slăbească din priviri, Faye îi apucă penisul în mână. 
Își apropie încet faţa și deschise gura. La început, îl învălui 
doar cu respiraţia ei caldă. Apoi îl atinse cu limba. Linse o 


17 S-a făcut (în lb. engl., în orig.). 


picătură de lichid. David gemu profund, închise ochii o clipă, 
apoi îi deschise și se uită la Faye. _ 

Ea deschise gura și mai mult. li înconjură cu buzele vârful 
membrului. Îl provoca, mișcându-și limba, îi plăcea să-l audă pe 
David gâfâind. Încet, încet, i-o luă din ce în ce mai mult în gură. 
Avu o ușoară senzaţie de greață, dar o scoase afară înainte să 
simtă disconfort. Apoi o luă din nou. Şi iar o scoase. Se folosea 
și de o mână, membrul lui devenise umed și alunecos, de la 
saliva ei, iar mâna îi aluneca ușor. 

David respira din ce în ce mai repede, gemând tare, apoi 
închise ochii, cu mâinile în jurul capului ei, cu degetele 
îngropate adânc în părul ei. 

— Nu mai pot aștepta, vreau să intru în tine, murmură el. 

Faye se întinse pe pat, iar el deasupra ei, între picioarele ei, 
și o pătrunse, croindu-și drum încet, insuportabil de încet, în 
ea. Era divin. Ea gemea acum, simțind între picioare căldura, 
duritatea, hotărârea lui. 

Când era aproape complet în interiorul ei, se împinse 
deodată repede și cu putere, până la capăt, și se prăbuși peste 
ea. Cu gura la urechea ei, cu respiraţia lui caldă pe obrazul ei, 
își dădu drumul în ea, în timp ce Faye își încolăcea picioarele în 
jurul lui. Îi ţinea strâns șoldurile, îl ajuta să-și găsească ritmul, 
își ridica șoldurile înspre el, voia mai mult, îl voia pe el cu totul. 

Apoi David ieși din ea. 

— Nu vreau să termin încă. Mă înnebunești. Vreau să te gust. 

li desfăcu picioarele, își linse degetele mâinii drepte și 
începu încet s-o mângâie. Faye își ridică puţin capul, uitându-se 
la el cum o atingea. David îi mângâie clitorisul, își strecură 
încet două degete în ea, apoi trei. Faye se înfioră. 

David își scoase degetele din ea. Faye gemea, era aproape de 
orgasm. El îi desfăcu și mai tare picioarele, apropiindu-și fața. 
Iși trecu vârful limbii peste clitorisul ei. Faye încercă să-și 
ridice șoldurile, însă el îi ţinea ușor mâinile pe genunchi. Limba 
lui moale, dar fermă apăsa din ce în ce mai tare pe clitorisul ei, 
rotindu-se. O aduse aproape de orgasm, în timp ce ea prinse 
strâns cearșaful, arcuindu-și spatele. Când își strecură din nou 
degetele în ea, Faye simţi că orgasmul e tot mai aproape, la 
granița cu durerea, iar granița dintre plăcere și durere era 
minunată. Își răsucea capul dintr-o parte în alta, apropiindu-se 
de orgasm. 


Faye își dădu drumul cu un urlet de plăcere. David nu se opri 
și crescu ritmul, în timp ce ea tremura din tot corpul și se 
contracta, în jurul degetelor lui. 

După ce valul de plăcere provocat de orgasm se potoli, 
întregul ei corp se relaxă, dar Faye nu voia să se odihnească, îl 
dorea și înăuntru. 

Barca se clătina; se auzea zgomotul valurilor. Faye se 
întoarse cu spatele. Se așeză în patru labe. Se lovi cu capul de 
peretele cabinei și amândoi chicotiră. Întoarse capul și-l văzu 
ridicându-se și apropiindu-se de ea, din spate. Dar nu o 
pătrunse imediat. În schimb, îi mângâie fundul, tandru, iubitor. 

— Ce frumoasă ești. 

— Trage-mi-o, spuse Faye, apropiindu-se și mai mult de el. 

David îi mângâie din nou fesele, apoi o apucă de șolduri, se 
împinse în ea și își vâri adânc penisul în ea. Chiar dacă Faye 
tocmai avusese orgasm, îl dorea la fel de mult, voia și mai mult. 

— Trage-mi-o, David, repetă ea cu încăpățânare, iar el nu 
întârzie să se supună. 

După aceea se culcușiră în pat și se bucurară fiecare de 
căldura trupului celuilalt. David îi dădu la o parte părul și o 
sărută pe gât, în punctul cel mai sensibil din spatele urechii. Ea 
chicoti, era un gest atât de duios, dar în același timp o gâdila. 
David se rostogoli și se întinse pe spate, cu mâna pe mijlocul ei. 

— Am transpirat, spuse Faye și se întoarse pe o parte, astfel 
încât mâna lui alunecă pe coapsa ei. 

Ridică mâna și o mângâie pe obraz. 

— Ştii că ești nemaipomenită? Că ești foarte frumoasă? 

— Nu, cred că ar trebui să mi-o spui tu. 

— Promit că o să fac asta. Iar și iar și iar. 

Faye își dădu seama că îi venea să zâmbească, stând așa, cu 
spatele la el. I se umeziră ochii. Işi repetă că nu ar trebui să se 
îndrăgostească din nou de un bărbat, chiar dacă începuse să se 
teamă că era deja prea târziu. 


Faye ieși din lift și păși cu precauţie spre ușa grea. Nu-i era 
dor de vechiul apartament. O legau prea multe amintiri de el. 
Jack făcea și el parte din aceste amintiri, însă apartamentul 
acesta avea să fie numai al ei. 3 

Simțea greutatea cheilor în mână. li plăcea senzația asta de 
nou, de necunoscut. Chiar dacă apartamentul era doar 
închiriat, obținuse permisiunea de a-l zugrăvi. 

Zâmbi, în timp ce băga cheia în broască, la amintirea nopţii 
petrecute cu David și a tot ceea ce făcuseră împreună. 

După ce deschise ușa, simţi mirosul de vopsea proaspătă. Nu 
crezuse niciodată că îi va plăcea atât de mult acest miros, dar 
asta simţea. Apartamentul era acum un teren virgin. Ea trebuia 
să-l cucerească. 

Kerstin se afla alături, în apartamentul ei. Rămâneau, în 
continuare, apropiate. Ca o familie. Dar acesta era al ei. Numai 
al ei. 

Își scoase pantofii Jimmy Choo și îi așeză pe suportul din 
lemn de nuc de pe hol. Încet, ezitant, intră apoi în apartamentul 
care i se deschidea în faţă, mare și aerisit. 

Avea peste două sute de metri pătraţi. Era, poate, cam prea 
mare doar pentru ea, dar, după toţi anii petrecuţi într-o colivie 
de aur, își dorea aer și spaţiu în jurul ei mai mult decât orice. Îl 
iubise de la prima vedere, de când îl văzuse pe site-ul cu 
apartamente de închiriat, o reprezenta atât de bine, chiar dacă 
nu era alei. 

Bucătăria amintea de o bucătărie de ţară, amenajată într-un 
stil modern. Philippe Starck, Gaggenau și Cordon-Bleu creaseră 
combinaţia perfectă de stiluri. Masa mare din lemn, cu bănci 
lungi din același lemn uzat fusese comandată special de la un 
tâmplar din Söder. Faye își trecu mâna peste blatul mesei. Avu 
o senzație plăcută. 

Când intră în living, zâmbi la vederea canapelei imense din 
catifea verde smarald. Încăperea era acum zugrăvită în culori 
luminoase, discrete, creând o senzaţie de confort. 

_ Se duse la fereastră și privi o vreme spre acoperișurile din 
Ostermalm, apoi făcu un tur prin toate camerele 
apartamentului. Asta urma să fie casa ei, pe toată perioada în 
care avea să lucreze la proiectul de extindere a companiei în 
Statele Unite și la salvarea Revenge. Deţinea acum două case. 


Una în Italia. Şi una aici. Ambele erau importante, din motive 
diferite. Jumătate din inima sa era în Italia, unde locuiau 
Julienne și mama ei. Iar cealaltă jumătate din inima ei avea să 
rămână pentru totdeauna aici. Stockholmul devenise orașul ei, 
din prima clipă în care venise aici. Julienne se născuse aici, aici 
învățase să meargă, aici făcuse primii pași. Stockholmul era 
orașul ei și al lui Chris. Aici împărtășiseră râsetele, aventurile, 
succesele, eșecurile și durerea cea mai profundă. 

Acest apartament avea să fie castelul ei, fortăreaţa ei. 

Era acasă acum. 


Lui Faye îi bătea inima din ce în ce mai tare când intră pe 
poarta clădirii de pe Birger Jarlsgatan. În clipa în care văzu 
logoul companiei Revenge, un R stilizat, îi dădură lacrimile. În 
drum prin spaţiul deschis de birouri, le zâmbi tinerelor care o 
salutau. 

O străbătu un fior prin tot corpul când deschise ușa biroului 
ei, pe care îl iubea; aici crease o lume magică și construise un 
imperiu. 

Tot de aici orchestrase prăbușirea lui Jack. Îl învinsese. 
Pusese stăpânire pe Compare. 

Își lăsă geanta pe birou, se așeză, deschise laptopul și se uită 
prin panoul de sticlă la cele douăzeci de angajate ale sale, care 
stăteau pe scaunele lor. Veniseră vreo zece noi, ale căror nume 
îi erau cunoscute din contactele pe care le avuseseră pe e-mail, 
iar acum se bucura să le vadă, în sfârșit, în carne și oase. Erau 
femei de toate vârstele. Inteligente, poliglote, motivate și 
profesioniste. Femei moderne, pline de încredere în sine. 

Cifra de afaceri a companiei ar putea atinge noi recorduri, se 
gândi ea uitându-se la angajate, caz în care nici n-ar mai fi 
nevoie să se extindă. De ce ar mai risca? N-ar fi mai bine să ne 
canalizăm toate eforturile spre a împiedica înstrăinarea 
acţiunilor? 

Din punct de vedere financiar, până și viitorii stră-stră- 
strănepoţi ai lui Julienne erau asiguraţi. Dar știa că lui Chris i- 
ar fi plăcut ca ea să-și transpună în realitate visul de a cuceri 
Statele Unite. Și interviul acordat lui Skavlan îi depășise toate 
așteptările. Căsuţa de e-mail se umpluse de finanţatori care 
doreau să aibă și ei o parte din profit, când Revenge va fi făcut 
pasul peste Atlantic. Acum, negocierile cu partenerul lor din 
Statele Unite erau foarte aproape de final. Mult mai aproape 
decât lăsase ea să se vadă. Însă voia să aibă de partea ei 
investitorii potriviţi. Oameni care să-i permită să opereze liber 
și, mai presus de asta, să fie oameni care fac bine. Oameni 
dintr-un aluat bun, după cum spunea Chris. 

Uneori și-o amintea pe Chris zâmbind, îi auzea râsul, îi 
simţea strângerea fermă a mâinii. Dacă închidea ochii acum, și- 
o putea imagina stând lângă ea. Lui Faye i se puse un nod în 
gât și își șterse lacrimile. Melancolia pusese din nou stăpânire 
pe ea. 


Ce rost aveau banii și succesul dacă era nevoită să trăiască 
departe de oamenii pe care îi iubea? Sigur, îi plăceau femeile 
angajate acolo, dar nu ele îi fuseseră alături când era un 
nimeni, pe vremea când nu era miliardară. Și dacă totul s-ar 
duce de râpă, acestea și-ar lua gentile de firmă și ar abandona- 
o, fără să clipească. O companie, la fel ca o relaţie, ar trebui să 
se bazeze pe loialitate. In același timp, probabil faptul că se 
dedicase mai mult lui Julienne și se pusese pe ea însăși pe 
primul loc, o făcuse să piardă controlul asupra Revenge. 

Aruncă ochii spre birou și tresări. Avea zece apeluri ratate de 
la Kerstin, pesemne își pusese din greșeală telefonul pe 
silențios. Cu inima strânsă, o sună pe prietena ei. 

— Am aflat cine e în spatele achiziţiilor, îi spuse Kerstin 
direct. 

Faye simţi un nod în gât. 

— Vorbești serios? spuse ea cât putu de calm. 

— Henrik Bergendahl. 

— Poftim? 

Faye închise ochii și se prăbuși pe spătarul scaunului. Fostul 
partener al lui Jack. Cum de nu prevăzuse asta? 

Chiar dacă, în prezent, Henrik avea mai mult succes ca 
niciodată, îi mersese prost o vreme. Dar Faye nu se gândise la 
el. 

— Şi asta nu e tot, continuă Kerstin. Tocmai am aflat că Irene 
Ahrnell i-a vândut lui acţiunile sale. 


Fjällbacka - atunci 

M-am grăbit să ajung acasă de la școală. Tata trebuia să 
meargă la Dingle să repare mașina și avea să se întoarcă târziu 
acasă. Mă bucuram de câteva ore de libertate mult râvnită. 

Mama îmi promisese că vom coase. Bunica îmi povestise că 
mama visa mai demult să devină croitoreasă și că, în copilărie, 
crea ţinute reușite pentru păpușile ei Barbie. Acum avea timp 
să coasă doar pentru nevoile gospodăriei, dar începuse să mă 
înveţe și pe mine. 

De fapt, eu nu eram foarte interesată să învăţ să cos. Dar, 
când ne așezam una lângă cealaltă la mașina de cusut 
Husqvarna a mamei, pe care tata, după multe insistenţe, îi 
permisese să și-o cumpere, ne simţeam ca în propriul nostru 
palat de cleștar. Mă uitam fascinată la mâinile ei, care 
manevrau cu îndemânare mașina de cusut, când îmi arăta cum 
se obține cusătura dreaptă, cusătura în zigzag, în ce fel se 
folosește fiecare tip de cusătură și cum se înnoadă firul, după 
ce termini de cusut. Îmi plăcea la nebunie fiecare minut 
petrecut astfel cu ea. 

În ziua aceea, îmi promisese că mă va ajuta să-mi cos o 
pereche de șalvari. Cumpărasem o bucată de pânză purpurie, 
lucioasă, de la atelierul de croitorie, și îmi imaginam cât de 
frumos vor arăta când vor fi gata. 

Când am intrat în casă, era o liniște adâncă. Am strigat, 
prudentă, pentru că nu eram foarte sigură că tata nu era acasă. 
Dar nu mi-a răspuns nimeni. 

M-am uitat în hol. Haina mamei era în cuier. Şi pantofii ei 
erau așezați ordonat pe raftul din lemn de pin. Am simţit că mă 
cuprinde neliniștea. 

— Mamă, ești acasă? 

Tot nu mi-a răspuns nimeni. Mai era o oră până când 
Sebastian ajungea acasă. Mama și cu mine am fi avut mult timp 
pentru noi două, un cadou rar, și știam că ea nu ar fi ratat asta 
pentru nimic în lume. Şi ei îi plăceau momentele pe care le 
petreceam la mașina de cusut. O fi fost obosită și se dusese să 
se culce? 

Am urcat cu grijă scările, până în dormitorul părinţilor mei. 
Treptele scârțâiau, dar nimeni nu părea să le audă. Am văzut că 
ușa dormitorului era închisă și asta m-a făcut să mă simt mai 
ușurată. Probabil că se odihnea puţin. 


Am deschis ușa încet. Într-adevăr. Era întinsă în pat. Nu-i 
vedeam faţa. Am intrat în cameră în vârful picioarelor; încă nu- 
mi dădeam seama dacă voiam s-o trezesc sau s-o las să mai 
doarmă. Ştiam că ar fi fost dezamăgită dacă am fi ratat 
momentul nostru petrecut la mașina de cusut. 

Când m-am apropiat de partea patului pe care se afla, m-am 
uitat mai întâi la ea cu sprâncenele încruntate. Pleoapele îi 
tremurau; părea pe punctul de a adormi. Ceva de pe podea mi-a 
atras atenţia. Un flacon alb. Era desfăcut, iar capacul se afla 
lângă el. M-am aplecat și am ridicat flaconul. Somnifere. 

M-a cuprins panica. Am zgâlţâit-o pe mama, dar nu a avut 
nicio reacţie. 

Gândurile mi se învălmășeau în cap, dar am reușit să mă 
liniștesc și să am luciditatea de a ști ce trebuie să fac. 

Am tras-o pe marginea patului, am întors-o cu faţa în jos și 
mi-am băgat degetele în gura ei, cât am putut de adânc, până 
în gât. La început nu s-a întâmplat nimic. Apoi, brusc, gura a 
început să i se contracte în jurul degetelor mele și, în sfârșit, 
am simţit cum îi curgea voma caldă pe mâna mea și cădea pe 
podea. 

În voma ei se vedeau bucățele de pastile amestecate cu 
spaghetele pe care le mâncase la prânz. Am continuat să-mi ţin 
degetele în gâtul ei, până când n-a mai curs decât lichid. Apoi i- 
am luat capul în mâini și i l-am lipit de pieptul meu. 

Îmi tineam mama în braţe ca pe un copil, în timp ce plânsul 
ei disperat răsuna în cameră. Nu mi-am urât niciodată tatăl mai 
mult decât în acel moment. De două lucruri eram sigură. Că nu- 
i voi putea spune niciodată mamei ce făcuse Sebastian. Și că 
trebuia cu orice preţ să scăpăm de acolo. 


— Oare există vreo lege în univers care spune că un necaz nu 
vine niciodată singur? 

Kerstin îi turnă lui Faye o ceașcă de ceai. Broms era plin de 
oameni care luau micul dejun. Murmurul și agitația îi provocau 
dureri de cap lui Faye. 

— Probabil că e una dintre legile lui Murphy, spuse ea. Dar, 
da, am observat de-a lungul vieţii mele, care este puţin mai 
lungă decât a ta, că lucrurile au tendinţa de a veni unele peste 
altele. Momentele fericite se suprapun. Durerile, la fel. 
Accidentele, și ele. 

— În cazul ăsta, e clar că acum au venit toate peste noi, 
mormăi Faye, sorbindu-și ceaiul cu o grimasă. Cine ar bea așa 
ceva de bunăvoie? Am nevoie de o cafea tare. 

Îi făcu semn unei chelneriţe care tocmai trecea pe lângă 
masa lor, strigându-i: 

— Un cappuccino, te rog. 

— Mănâncă și tu, îi spuse Kerstin, arătând cu capul spre 
mâncarea de pe masă. 

Comandaseră pâine cu maia, ouă fierte, iaurt cu musli și 
salată de fructe. 

Faye clătină din cap. 

— Nu mi-e foame. 

Kerstin mânca în tăcere, în timp ce Faye făcea cu mâna, 
furioasă, către chelnerița care încă nu-i adusese comanda. Nu 
închisese un ochi toată noaptea. 

— Nu-ţi vărsa nervii pe ea, îi spuse Kerstin. 

— Fac ce vreau. 

Faye își aţinti privirea spre chelnerița care se grăbi spre 
bucătărie. 

Afară, soarele strălucea cu putere. Oamenii treceau grăbiţi, 
cufundaţi în gândurile lor, și, o clipă, Faye se întrebă dacă, la 
fel ca ea, și ei se zbăteau între speranţă și disperare. 

— Mai bine ai vorbi despre problemele tale, decât să te 
răzbuni pe oameni, spuse Kerstin. Irene a acţionat pe la spatele 
tău, în ciuda promisiunilor pe care ţi le-a făcut. l-a vândut 
acţiunile lui Henrik, fostul partener al lui Jack. 

Faye bătu cu pumnul în masă. Nu era furioasă pe Kerstin sau 
pe chelneriţă. Era, pur și simplu, furioasă. 


— Mă duc să cumpăr o budincă de chia, spuse ea, ridicându- 
se. 

De fapt, nu-i era foame, așa cum îi spusese lui Kerstin, dar 
avea nevoie de câteva momente de pauză, pentru a-și aduna 
gândurile. Se așeză la coada lungă și furia ei creștea cu fiecare 
minut care trecea. Când, în sfârșit, îi veni rândul, ceru o 
budincă de chia cu afine, merișoare și fulgi de nucă de cocos. 

Când se așeză din nou la masă, Kerstin se uită la ea fără să 
spună nimic. Faye devoră, cu îmbucături mari, nu numai 
budinca de chia, ci tot ce se afla pe masă. Simţindu-și stomacul 
greu, inspiră adânc, rezemându-se de spătarul scaunului. Abia 
atunci observă că îi fusese adusă, în sfârșit, ceașca de 
cappuccino. 

— În primul rând, spuse ea, nu-mi vine să cred că Irene și-a 
vândut acţiunile. Nici n-a apucat să digere mâncarea de la 
prânzul pe care l-am luat împreună și a și acţionat. Intotdeauna 
am considerat-o loială, sinceră. Nu pot să înţeleg. 

— Sigur se ascunde ceva în spatele acestui fapt, spuse 
Kerstin. Dar va trebui să mai așteptăm, acum ne confruntăm cu 
această realitate, și anume că ea chiar și-a vândut acţiunile. 

— Şi tocmai lui Henrik, zise sumbru Faye, apoi dădu pe gât 
ceașca de cappuccino. 

Îi arătă chelneriţei ceașca. 

— O să te doară stomacul, îi spuse Kerstin sec. 

— N-are cum să mă doară mai tare decât mă doare deja. Am 
făcut atâtea greșeli, Kerstin. Asta îmi dă dureri de stomac. Am 
subestimat ura lui Henrik față de mine. Am subestimat 
vulnerabilitatea companiei Revenge. Şi am supraestimat 
loialitatea acţionarilor. 

— Amândouă am greșit. Nici eu nu bănuiam că s-ar putea 
întâmpla asta. 

— Ai dreptate. Dar, sincer, asta nu mă consolează. 

Faye simţi cum neliniștea îi pune stăpânire pe tot corpul și se 
ridică. În spatele ei, chelnerița îi lăsă încă cappuccino pe masă, 
dar Faye continuă să meargă, îndepărtându-se de tot și de 
toate. 

Telefonul îi sună și ea se uită la ecran. Deși nu avea numărul 
în agendă, îl recunoscu. Era Yvonne Ingvarsson. 

— Da, ce doriţi? spuse scurt. 


Se auzea respiraţia femeii de la celălalt capăt al liniei, iar 
Faye avu impresia că aceasta așteaptă ceva. 

— Din păcate, trebuie să vă informez că astăzi a avut loco 
evadare, în timpul unui transport de deţinuţi. Unul dintre 
deţinuţii care au scăpat este fostul dumneavoastră soț, Jack. 


Partea a Il-a 

Aftonbladet poate dezvălui acum cu certitudine că unul 
dintre cei doi deținuți care au evadat este omul de afaceri Jack 
Adelheim, condamnat pentru crimă. El a fost închis în urmă cu 
doi ani, pentru uciderea fiicei sale. Înainte de pronunțarea 
verdictului, compania de investiții Compare, al cărei director 
general și fondator era, se afla în mijlocul unui uriaș scandal. A 
fost căsătorit cu femeia de afaceri Faye Adelheim. 

Poliția încă se află pe urmele lui Jack Adelheim și ale celuilalt 
deținut împreună cu care a fugit din vehiculul ce îi transporta. 
Administraţia Penitenciarelor și Serviciul de Probaţiune încă nu 
se pronunță asupra modului în care a avut loc evadarea. 

„Tot ce pot să vă spun e că nu am încălcat procedurile de 
rutină. Dar vrem să investigăm amănunțit acest caz, înainte de 
a putea face declaraţii”, spune Karin Malm, purtătoarea de 
cuvânt a instituției. 

Din Aftonbladet, 10 iunie 


Faye stătea pe terasă, rezemată de spătar, cu picioarele pe 
masă. Își strecură degetele în buzunarul interior al poșetei 
Chanel și scoase fotografia pe care o ţinea acolo. Poza pe care 
ea însăși le-o făcuse mamei sale și lui Julienne, pe o plajă din 
Sicilia. În spatele lor se vedea marea strălucitoare ca o oglindă, 
iar Julienne, cu părul încâlcit și umed, stătea ghemuită în 
braţele bunicii sale. Era singura fotografie pe care o avea cu 
ele două împreună. Nici nu îndrăznea să păstreze pozele făcute 
în Italia. În schimb, amintirea clipelor trăite împreună rămânea 
vie în inima ei. 

Privi îndelung fotografia, apoi o puse la loc în geantă și se 
gândi că trebuia să găsească pentru ea un loc mai bun, mai 
sigur. Simţea dureros, cu toată fiinţa ei, dorul de Julienne, atât 
de tare încât, preţ de câteva clipe, sentimentul acesta îi umbri 
chiar și neliniștea pe care o simţise toată ziua, din momentul în 
care auzise vestea. 

Jack era liber de cinci zile. Deși poliţia îi asigurase, atât pe 
jurnaliști, cât și pe Faye, că investigaţiile se desfășoară pe niște 
piste sigure, nu fusese în stare să-l prindă. 

Panica din primele zile începuse să scadă. O sunaseră de la 
poliţie în fiecare zi pentru a verifica dacă totul este în regulă, 
chiar dacă ar fi fost incredibil și chiar stupid din partea lui Jack 
să încerce s-o caute. Dar, judecând după faptul că declarase, în 
timpul procesului, că e convins că Julienne trăiește, nu și-ar fi 
pus viaţa în pericol în felul acesta. 

Pe Faye o putea găsi cu ușurință, dar Julienne și mama lui 
Faye se aflau în siguranţă în Italia. Nu exista nicio urmă, nicio 
dovadă a existenţei lor - cu excepţia fotografiei pe care Faye o 
păstra în geantă. Ştia că era riscant s-o poarte cu ea, dar avea 
nevoie să o poată privi uneori și să-și amintească ce preţuia cel 
mai mult, motivul pentru care mergea mai departe. 

Un apel telefonic îi întrerupse gândurile. Simţi un val de 
căldură când văzu numele lui David pe ecran. El avea să vină 
peste o oră, iar Faye scoase din bar o sticlă de vin și o desfăcu, 
astfel încât vinul să se aereze. 

— Bună, dragule, mi-e dor de tine, îi spuse ea. 

Urmă un moment de tăcere, iar Faye înţelese că ceva nu era 
în regulă. Pentru o clipă, își imagină că va auzi vocea lui Jack. 
Că-l va auzi spunându-i că David e mort. 


— Trebuie să rezolv o mică problemă în seara asta, zise 
David. 

Vorbea încordat, aproape șoptit. 

— Johanna a făcut o criză de nervi. Tipă și plânge. Fetele 
sunt disperate. Și speriate. 

Faye oftă, încercând să nu se enerveze. Nu era vina lui. 

— Cred că nu i-a picat bine vestea că ai cunoscut pe 
altcineva... 

— Nici măcar n-am apucat să-i spun. Un amic ne-a văzut 
împreună în oraș. E un adevărat haos aici. 

— Şi ce vrea? Deja ai decis să divorțezi, n-are niciun drept 
să-ţi interzică să te întâlnești cu altcineva. 

— Mi-aș dori să fie atât de simplu. Ea crede că e prea 
devreme și e supărată pentru că a auzit asta de la altcineva. 
Pentru Johanna, imaginea pe care o arată lumii este foarte 
importantă. Și nu am spus nimănui că vom divorța. 

— N-ai putea totuși să vii? Nu merită să-ţi petreci seara 
acolo, certându-te cu ea. 

David oftă. 

— Vrea neapărat să le duc mâine pe fete la tabăra de 
echitație. Spune că se simt abandonate, că mă gândesc mai 
mult la sex decât la ele. 

— Nu uita că ea te-a împiedicat să le vezi. 

— Știu, spuse David, apoi inspiră adânc. Imi pare rău. Copiii 
sunt punctul meu slab și ea știe asta. Nu vreau ca fetele să 
sufere. Sper că mă înţelegi. 

Faye oftă. Trebuia să gândească limpede. Să-i facă pe plac 
Johannei. Cel puţin pentru moment. Oricum, David dormea în 
camera de oaspeţi, așa că eventuala încercare a Johannei de a-l 
seduce ar fi eșuat. 

— Este în regulă. Mi-e dor de tine, dar te înţeleg. Copiii sunt 
întotdeauna pe primul loc și așa trebuie să fie. 

— Îţi mulţumesc, spuse David, iar ea simţi ușurare în glasul 
lui. Îţi mulţumesc că mă ajuţi să-mi fie mai ușor. 

— Ne vedem mâine. 

— De-abia aștept. Promit să mă revanșez. 

Faye rămase cu telefonul în mână. Deși îl asigurase pe David 
că totul era în regulă, că era bine, nu putuse să nu se simtă 
singură și abandonată. 


Pentru prima dată de când îl cunoștea, se simţea dezamăgită 
de el, deși știa că era nedreaptă. Nu era vina lui David că 
făcuse copii cu o femeie care se dovedise a fi altcineva decât 
cine crezuse el la început, așa cum Faye nu putea fi învinuită 
pentru relaţia cu Jack. Ce fel de om ar fi fost el, dacă nu ar fi 
încercat să facă tot ce era mai bine pentru fiicele sale? 
Dimpotrivă, dragostea pe care le-o purta spunea multe despre 
ce fel de persoană era; era cineva pe care Faye își dorea să-l 
cunoască mult mai bine. 

Întinse mâna după telefon și îi trimise un mesaj lui Kerstin, 
întrebând-o dacă vrea să vină la ea. N-avea chef să fie singură 
în seara aceea. Kerstin își făcu apariţia în cinci minute. Unul 
dintre numeroasele avantaje de a locui perete în perete. 

— Am adus niște mezeluri și brânză, spuse ea. Am trecut pe 
la Hallen mai devreme, astăzi. 

— Ești un înger. 

Faye turnă un pahar de amarone și i-l întinse lui Kerstin, care 
se așeză pe canapea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, spuse Faye, umplându-și 
propriul pahar. 

Conversaţia cu David o tulburase și acum trebuia să-și adune 
gândurile. 

— Dar despre Revenge ești dispusă să vorbim? zise Kerstin, 
întinzând mâna după o felie de prosciutto. Nu ne permitem să 
evităm subiectul. 

— Despre asta aș vrea să vorbim, spuse Faye. Trebuie să 
analizăm care ne sunt aliaţii în acest moment. Nu vom putea 
rezolva singure problema. 

— Cred că știi deja pe cine sunt de părere că ar trebui să 
contactezi. 

— Iar tu știi ce cred eu, și anume că e o nebunie simplul fapt 
că te-ai gândit la asta, darămite că îmi mai și sugerezi s-o fac... 

— E posibil să fie nevoie de puţină nebunie în acest moment. 

Faye dădu încet din cap. Chiar dacă era vară, aprinsese focul 
în șemineul din living și se auzea un trosnet plăcut. Ridică 
paharul în faţa ei, îndreptându-l spre foc și privi vinul roșu, 
strălucitor ca rubinul, în bătaia flăcărilor. Întinse mâna după o 
bucată de brânză taleggio. O mestecă pe îndelete înainte de a 
răspunde, zăbovind, ca să-și pună gândurile în ordine. 


Kerstin avea dreptate. Oricât i-ar fi fost de greu să admită, 
Kerstin avea dreptate. Ylva Lehndorf. S-o primească din nou în 
viața ei? 

Inainte de a-i lua bărbatul lui Faye, Ylva fusese o stea în 
devenire în industria editorială, pe care o revoluţionase în 
câţiva ani. De fapt, Faye fusese cea care îl convinsese pe Jack s- 
o angajeze pe Ylva, ea o remarcase de pe vremea când era 
studentă la ASE. Prin urmare, se simţise trădată de două ori 
când îi găsise împreună în pat. Dar acum era cazul să privească 
situaţia cu alţi ochi. Dumnezeu știe ce-i povestise Jack despre 
ea Ylvei. Nu era și Ylva una dintre victimele lui Jack? Ca și 
Faye, fusese orbită și manipulată. O păcălise și o folosise. 
Profitase de dragostea ei - o făcuse să renunţe la cariera ei, să 
devină o gospodină oprimată. Un lucru era sigur însă: Ylva 
Lehndorf încă era una dintre cele mai strălucite economiste din 
Suedia, chiar dacă acum avea în frunte o etichetă roșie care 
arăta că era la reducere. 

— Bine, știu că te gândești la Ylva. Asta ar putea fi cea mai 
bună cale de urmat. 

Faye luă o gură de vin, apoi continuă: 

— Însă m-am gândit și eu la cineva. 

— Serios? spuse Kerstin, aplecându-se înainte. Despre cine 
este vorba? 

— Alice Bergendahl. 

— Alice? O gospodină din Lidingö, plictisită și pe punctul de 
a divorța? spuse Kerstin, râzând. 

— Da, chiar ea. 

Cât Faye fusese căsătorită cu Jack, Alice păruse un ideal de 
neatins. Era gospodina perfectă. Frumoasă, loială și 
înţelegătoare. Sexy, fără a fi vulgară. Arăta ca o zână 
seducătoare, cu sâni din silicon de o mărime bine echilibrată și 
cu picioare atât de lungi, încât, atunci când pășea, ar fi putut 
trece un feribot printre ele. 

Așadar, cu atât mai mare fusese surpriza pentru Faye când 
aflase de divorțul lui Alice de pe site-urile de știri mondene. 
Alice care, înainte, nu mergea nici la toaletă fără să-i ceară 
permisiunea soţului ei, iar în drum spre locul cu pricina îl 
întreba dacă să-i ofere sex oral înainte sau după cină, apăruse 
deodată la știrile de seară și în presa mondenă, susținută de o 
armată de avocaţi specializaţi în divorţuri. Timp de câteva luni, 


divorțul lor anevoios fusese unicul subiect al ştirilor mondene 
din Stockholm. 

Faye era curioasă să afle care fuseseră cauzele transformării 
lui Alice, a atât de docilei Alice. Însă știa că în ea se ascundea 
dorința de răzvrătire, pentru că Alice era una dintre femeile 
care investeau în Revenge, fără știrea soţului ei. 

— Nimic nu aduce oamenii împreună așa cum o face un 
dușman comun, spuse Faye. Însă nu înţeleg de ce face Henrik 
asta. S-a redresat. S-a pus pe picioare. 

Kerstin își lăsă mâna pe umărul lui Faye. O strânse ușor. 

— Pentru un om ca Henrik nu contează că și-a redobândit 
succesul, spuse ea. L-ai târât într-un scandal, i-ai știrbit 
reputaţia. Pentru bărbaţii ca Jack și ca Henrik, asta înseamnă 
că i-ai lovit în mândria lor, în masculinitatea lor. De aceea te 
urăște. De aceea vrea să pună mâna pe Revenge. 

Faye încuviință din cap. 

— Probabil ai dreptate, spuse ea. Dar cred că o subestimezi 
pe Alice. Dacă există cineva care îi cunoaște slăbiciunile, ea 
este. 

— Alice. Şi Ylva, spuse Kerstin gânditoare și se rezemă de 
canapea. Poate că această combinaţie nu este chiar atât de 
proastă. 

Faye mai luă o gură de vin. Poate că erau pe drumul cel bun. 
O privi pe Kerstin. 

— Trebuie să vorbesc și cu Irene. Trebuie să aflu de ce m-a 
trădat. 


Magnifica vilă a lui Alice și a lui Henrik Bergendahl era 
situată în capătul îndepărtat al insulei Lidingö și avea propria 
plajă. In apă se întindea un dig, iar lângă el se legăna o barcă 
mare cu motor, care scânteia în lumina asfinţitului. 

— Ce bine îmi pare că m-ai sunat, spuse Alice. Chiar mi-era 
dor de tine. 

Stăteau pe o canapea de pe terasa imensă, la doar câţiva 
metri de țărm. Pe masa din faţa lor, Alice așezase patru sau 
cinci sticle diferite din colecţia de vinuri a lui Henrik. Purta o 
rochie roșie simplă, iar părul ei lung și blond era prins într-un 
coc. 

Când Alice deschisese uşa şi o văzuse pe Faye, păruse 
surprinsă. Se îmbrăţișaseră cu răceală, dar odată ce se 
așezaseră pe terasă, conversaţia cursese ușor. Acum, lui Faye 
aproape că i se părea că vorbește cu o veche prietenă. 

— În unele seri mă simt destul de singură, continuă Alice. 

— Unde sunt Henrik și copiii? 

— Avem un apartament și pe Danderydsgatan, a amenajat 
acolo două camere pentru ei. 

Alice se aplecă în faţă, citi una dintre etichetele de pe sticle, 
dădu din cap și întinse mâna spre tirbușon. 

— Sunt vremuri noi, spuse Faye. 

— Vremuri mai bune. Adică... lartă-mă. Desigur, n-am vrut să 
spun asta. 

Trecură câteva clipe până când Faye își dădu seama că Alice 
se referea la moartea lui Julienne. 

— Regret foarte mult ce s-a întâmplat și mă gândesc la ea în 
fiecare zi. 

— Mulţumesc, spuse Faye încet și luă paharul pe care i-l 
întinse Alice. Să vorbim despre altceva. Poţi să-mi povestești ce 
s-a întâmplat cu Henrik? Versiunea necenzurată, te rog. 

Alice luă o gură de băutură, apoi încuviinţă încet din cap. 

— După cum știi, eram finet? față de Henrik, care mă înșela 
în văzul tuturor, începu ea. Atât timp cât a făcut-o discret, cu 
perdea, și nu ne-a afectat nici pe mine, nici pe copii, am 
considerat că este un preţ pe care sunt dispusă să-l plătesc. 
Bărbaţii de succes sunt infideli, îmi spuneam. Uneori mă 
amăgeam că asta este cheia succesului lor. Aviditatea, știi. De 


18 Aici, tolerantă (în lb. engl., în orig.). 


bani, de putere și, da... de femei. Nici eu n-am fost complet 
inocentă spre sfârșit, după cum știi. 

Zâmbi cu subînţeles, cu buzele ei subţiri și Faye își aminti că 
Alice îi ceruse numărul tânărului aceluia chipeș cu tatuaje, 
Robin. Probabil că avuseseră o perioadă în care se văzuseră o 
dată pe săptămână, când Henrik credea că Alice era la pilates. 

În ochii lui Alice zări o umbră de tristețe. 

— În august anul trecut am angajat o bonă nouă. Fiica unui 
prieten de-ai lui Henrik din copilărie, unul dintre cei mai mari 
finanţatori și clienţi de-ai săi. Avea șaptesprezece ani, era în 
penultimul an de liceu și îi trebuiau bani pentru o excursie cu 
prietenii ei, la Rodos. Avea un scuter. li plăcea să se joace cu 
părul și mesteca tot timpul gumă. Probabil că purta chiloţi 
Hello Kitty de la H&M. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap că s- 
ar putea întâmpla asta. 

Alice clătină din cap. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am venit acasă într-o după-amiază, după ce adusese ea 
copiii de la școală. Am parcat, am coborât din mașină și i-am 
auzit pe copii jucându-se în grădină. Am dat roată casei și mi- 
am dat seama că erau nesupravegheaţi. Baia este la parter și 
fereastra era deschisă. De acolo am auzit... ei, știi tu. 

Alice își umezi buzele, goli ultimele picături din pahar și îl 
puse pe masă. Faye îi înţelegea suferinţa. Ea însăși îl 
surprinsese pe Jack cu altcineva și nimic în lume nu te poate 
pregăti pentru șocul pe care îl trăiești în asemenea momente. 
Își amintea cum rămăsese ţintuită în ușă, înainte de a intra val- 
vârtej în cameră, plângând. Faye primise vestea că Jack vrea să 
divorțeze în timp ce el și Ylva Lehndorf erau încă dezbrăcaţi, în 
pat, iar ea îl implora să n-o părăsească. li promitea că va uita 
totul. Că totul se va rezolva. Numai să n-o părăsească. 

Amintirile o copleșeau. 

— În loc să mă enervez și să mă descurajez, mi-am dat seama 
că trebuie să acționez. Imediat. Am scos telefonul și i-am filmat, 
pe fereastră. 

— Filmarea respectivă are... 

— .„.„.ca probă ce poate fi folosită pentru șantaj, are o valoare 
de câteva sute de milioane, zise Alice, râzând. Și am făcut și 
câteva poze, ca să mă asigur. Am apropiat imaginea, ca să se 
vadă clar. Faye, nici nu poţi să-ţi închipui. Voi obţine jumătate 


din tot ce are. În caz contrar, o Suedie întreagă va vedea mai 
mult din magnatul Henrik Bergendahl decât și-ar fi dorit 
vreodată să vadă. Și mă îndoiesc foarte tare că Sten Stolpe va 
mai vrea să facă afaceri cu Henrik, după ce îl va vedea 
punându-și capul între picioarele fiicei lui. 

Alice ridică ușor din umeri. 

Faye se aplecă spre ea. 

— De ce alegi să rămâi aici, în casa asta, după tot ce s-a 
întâmplat cu Henrik și cu bona? 

— Pentru că este casa visurilor mele, m-am simţit 
întotdeauna bine aici. N-o să-l las să-mi ia asta. Dar nu mai calc 
în baia aia. Când termin cu divorţul, probabil că o voi 
transforma într-un walk-in-closet.!* 

Era o seară senină, fără vânt. Un pește sări în apă și Alice 
întoarse capul, auzind sunetul; apoi își mângâie încet braţul. 
Dintr-odată, părea foarte tristă. 

Faye își drese ușor glasul. 

— Cum te simţi, Alice? 

— Nu știu. 

— Ţi-e dor de Henrik? 

Alice se uită la ea, pufnind în râs. 

— Ai înnebunit? Mi-e dor de copii, când nu sunt cu mine. Dar 
nu de viaţa mea construită în jurul unui bărbat, așteptându-l să 
vină acasă, să-l fac să se simtă în centrul atenţiei, să-i stau 
alături, mai mult ca un obiect din casă decât ca parteneră a lui. 
Nu-mi lipsește asta. Doar că, în zilele în care copiii nu sunt aici, 
mă simt singură. Cei cu care vorbesc sunt doar avocaţii mei. 

— Sper că măcar arată bine. Că sunt atrăgători. 

— Pentru preţul pe care-l plătesc, ar trebui să arate ca niște 
zei greci. Dar, din păcate, sunt niște grăsani cu chelie care par 
să aibă la degetul mic profesia de avocat. 

— Ah, trist. Dar să ciocnim, spuse Faye și râse. Trebuie să 
existe un bărbat și pentru tine. Ar fi bine să-ţi facem rost de 
unul. 

— Da, după toţi anii ăștia în care am avut parte doar de scula 
mică a lui Henrik, s-ar putea să fie nevoie să mi se aducă 
aminte cum este să simţi ceva înăuntrul tău, spuse Alice. 
Noroc! 


19 Garderob (în lb. engl., în orig.). 


Faye izbucni în râs, gata să se înece cu vinul. S-ar putea să 
se împrietenească cu această nouă Alice. 

Ciocniră, iar paharele scoaseră un clinchet puternic. Henrik 
și Jack le mustrau întotdeauna când ciocneau așa. 

— Vulgar, spuseră ele acum în cor, imitându-le vocile și 
râzând. 

Repetară cuvântul, ca să se distreze. Faye luă câteva 
înghiţituri mari. Era un vin delicios. 

— Trebuie să-ţi ocupi timpul cu ceva, Alice. Altfel, îţi vei 
pierde minţile. În afară de discuţiile tale cu avocaţii, trebuie să 
ai un scop altău. Toţi avem nevoie de asta. 

Alice o aprobă încet din cap și privi gânditoare spre apă. 

— L-am cunoscut pe Henrik când eram mică, am renunţat la 
tot pentru a-l susține. Pe parcursul vieţii mele profesionale, am 
fost gospodina lui frumoasă și bine plătită. Vrei să fim sincere 
una cu cealaltă? Cel mai bine m-am priceput să organizez 
petreceri, să le zâmbesc oaspeţilor pe care îi avea soţul meu și 
să-i fac să se simtă confortabil. A fost specialitatea mea în toţi 
acești ani. Cine m-ar angaja? 

Faye clătină din cap. O compătimea pe Alice. Se descrisese 
corect. Dar Alice omisese cel mai important lucru. 

— Eşti expertă în socializare, Alice. Ştii cum gândesc bărbaţii 
puternici, pentru că i-ai avut pe toţi drept oaspeţi aici. Şi știi 
cum gândesc femeile. Cele bogate, care se întreţin singure. 
Lucrul acesta nu-l înveţi în nicio universitate. De fapt, 
valorează mai mult decât orice diplomă. 

— Pentru cine? 

— Pentru mine. Și pentru Revenge. 

Alice o privi o clipă, apoi izbucni în râs. 

— Sincer, Faye, știu că te-ai cherchelit, dar cu ce crezi că aș 
putea să-ţi fiu eu de folos? Apreciez gestul tău, totuși nu 
trebuie să-mi faci nicio favoare, doar pentru că ţi-e milă de 
mine. N-are de ce să-ţi fie milă de mine. Sunt nepricepută, dar 
mă descurc. 

Tăie aerul cu mâna în care ţinea paharul cu vin. 

— În plus, o ai pe Kerstin și nimeni nu poate să concureze cu 
superasistenta ta. 

„E tipic pentru femei”, se gândi Faye, „să se subaprecieze, să 
nu-și conștientizeze propria valoare. Așa am fost crescute. Asta 
ne-a învăţat lumea. Și lumea este condusă de bărbaţi care au 


de câștigat din faptul că noi ne apreciem propria valoare doar 
raportându-ne la ei.” 

Miji ochii la Alice. 

— Nu spune asta despre tine, nu spune că ești inutilă. Dacă o 
repeţi de prea multe ori, vei ajunge s-o crezi și tu. Şi o s-o 
creadă și fiica ta, la rândul ei. Iar Kerstin nu mai lucrează nici 
măcar cu jumătate de normă, își dedică tot mai mult timp unui 
orfelinat din India. Şi lui Bengt, bărbatul care a ajutat-o să 
descopere această ţară. O înţeleg. Merită o a doua șansă. Dar 
am nevoie de cineva. Am nevoie de tine. 

Duse paharul la gură, fără s-o scape din ochi pe Alice. 

— Crezi că am construit Revenge comportându-mă drăguţ? 
Făcându-le câte o favoare prietenilor mei? Nu, n-aș angaja 
niciodată pe nimeni din amabilitate. N-aș oferi niciodată un loc 
de muncă unei persoane a cărei activitate nu produce bani. Nu 
ai studii, și ce dacă? Educaţia academică nu valorează nimic în 
viața reală. Ştii și tu asta. Ai vorbit chiar tu cu acei bărbaţi cu 
diplome prestigioase de la universităţile americane și te-ai 
simţit mai deșteaptă decât ei. Nu înţelegi cifrele, dar înţelegi 
lumea și oamenii care lucrează în ea. Așa că nu te mai simţi 
inutilă. În plus, deja ești implicată, pentru că ești una dintre 
persoanele care au investit în Revenge de la început. 

Alice o privi ridicând din sprânceană. 

— Termină cu prostiile. De ce ai venit, de fapt? 

Își încrucișă braţele și așteptă răspunsul lui Faye. Faye o 
privi admirativ. Alice era, într-adevăr, la fel de deșteaptă pe cât 
spera ea. 

Respiră adânc. Apa strălucea în lumina asfinţitului. 

— Cineva încearcă să-mi fure Revenge. Sunt pe punctul de a 
pierde tot ce am construit. 

— Dar a mai rămas capital, nu? spuse Alice, încruntându-se. 
După vânzarea acţiunilor? 

— Da, mă pot descurca din punct de vedere financiar. Bine 
mersi. Dar nu asta e problema. Revenge sunt eu. Revenge este 
și Chris. 

Alice dădu din cap. Sorbi din vin și se uită în jos, la apă. 
Tăcerea era întreruptă doar de ciripitul păsărilor din păduricea 
din apropiere. 

Faye o lăsă pe Alice să mediteze. Mai avea încă multe să-i 
spună. După un timp, Alice se întoarse spre Faye. 


— Cine e persoana care cumpără acţiunile? 

— La început, n-am știut nici eu. Persoana respectivă se 
ascundea într-un hăţiș de cumpărători, din Suedia și din 
străinătate. Dar, până la urmă, am reușit să dăm de urma ei. 

— Henrik, spuse Alice. 

Faye o privi surprinsă. 

— Ştiai? 

— Nu, nu, negă Alice, scuturându-și mâna. Dacă aș fi știut, 
te-aș fi avertizat. Dar nu mă surprinde. Nu cred că înţelegi cât 
de mult te urăște. Nu mi-am închipuit însă că va acţiona în 
acest sens. Numai gura e de Henrik, întotdeauna a fost așa. La 
un moment dat, m-am gândit să te contactez și să-ţi spun cât de 
furios era Henrik pe tine, dar tu... aveai alte griji atunci. 

Soarele dispăru complet de pe linia orizontului. Faye privi în 
jos. Alice nu știa că Julienne trăiește. Și așa trebuia să rămână. 

Mai turnă vin în pahare. 

— E foarte aproape să-și atingă scopul, Alice. N-am fost 
destul de atentă. Am fost... la început, copleșită de tristeţe și de 
furie. Apoi mi-am îngăduit să mă relaxez. Am crezut că 
pericolul a trecut. 

Alice dădu din cap, apoi rămase nemișcată câteva secunde. 
Ridică paharul, ca să ciocnească cu Faye. 

— Bănuiesc că îţi dorești un complice. Pentru mine, va fi o 
adevărată plăcere să încercăm să-i punem bete în roate acelui 
ticălos. 

Faye râse și cele două femei ciocniră. Poate că mai exista o 
speranţă pentru surate, în ciuda trădării investitoarelor. 


Alice îi propuse să doarmă la ea, însă Faye voia să se 
întoarcă la apartamentul său și să stea de vorbă cu Kerstin. 
Dar, când taxiul ajunse pe Jungfrugatan, îi ceru șoferului să 
oprească. Acolo locuia Irene Ahrnell. Faye recunoscu casa, 
pentru că participase, cu câţiva ani în urmă, la o cină minunată, 
organizată de Irene. 

O clipă, Faye ezită. Parcă o vedea, în fața ei, pe frumoasa 
femeie. Întotdeauna calmă. Întotdeauna demnă. Cum reușea să 
fie așa? Plăti cursa și cobori. 

Apoi tastă la interfon numărul apartamentului. 

Auzi soneria sunând îndelung și își închipui că, probabil, 
Irene nu era acasă. Desluși niște pași rapizi în spatele ei și 


întoarse capul, dar era doar un tip îmbrăcat cu pantaloni 
colorați, care alerga. De când evadase Jack, încercase să evite 
să iasă singură noaptea în oraș, însă oprirea la Irene fusese o 
hotărâre spontană. Dintr-odată, orice mișcare pe care o vedea 
cu coada ochiului o speria. Sună din nou la interfon. De data 
asta îi răspunse Irene. 

— Bună, sunt Faye. Știu că, probabil, nu vrei să vorbești cu 
mine, dar... aș putea urca? 

Faye își ţinu respiraţia. Kerstin o sfătuise să nu discute cu 
Irene, înainte de a se ocupa de chestiunile mai urgente. Dar ei i 
se părea că era nevoie să vorbească urgent cu Irene. Deși Irene 
își vânduse deja acțiunile, îi plăcea de ea, avea încredere în ea. 
Nu reușea să-și explice de ce se întâmpla asta. Și trebuia să 
înţeleagă. Putea fi o cheie importantă pentru ceea ce se 
întâmplase, deși Kerstin nu credea acest lucru. 

— Irene? spuse Faye. Te rog? 

Ușa se deschise cu un ţăcănit, și, aruncând încă o privire 
peste umăr, Faye se repezi înăuntru. 

Liftul era vechi, mic și insuportabil de lent. Când ajunse la 
etajul al treilea și dădu la o parte grilajul negru, care zăngăni, o 
văzu pe Irene așteptând-o la ușă. Era îmbrăcată în haine de 
casă, nemachiată și cu o bentiţă pe cap, care îi ţinea părul 
ridicat. După luciul pielii, își închipui că o surprinsese în timp 
ce își făcea tratamentul facial, de dinainte de culcare. 

— Intră, îi spuse Irene încet. 

Se citea clar pe faţa ei că nu-și dorea să stea de vorbă cu 
Faye, chiar dacă o primise. 

— Te servesc cu un ceai? 

— Mmm... nu, zise Faye, cu o grimasă. 

— Ascult ce ai să-mi spui. 

Irene intră în bucătărie, scoase din frigider două pahare de 
vin și o sticlă deja deschisă de Chablis. Faye o urmă în livingul 
mare, spaţios, unde băuseră mai demult, la acea cină. Tavane 
înalte, stucaturi. 

Se așeză pe o canapea cu imprimeuri mari, de la Josef Frank. 
Se gândea cum să înceapă, dar Irene rezolvă problema în locul 
ei: 

— Eu... intenționam să te contactez. Mi-am dat seama ce 
puteai să-ți închipui despre mine. Și, crede-mă, n-am dormit 
aproape o săptămână. Dar... 


— Dar ce? spuse Faye, ale cărei sentimente rănite răzbăteau 
în glasul său, fără să și le poată stăpâni. 

Irene amână răspunsul. Roti paharul de vin, apoi îl așeză pe 
blatul de marmură al mesei, se ridică și trase de timp, 
aprinzând niște lumânări. 

Faye nu insistă. Deodată, observă cât de obosită era Irene și 
îi dispăru toată furia. Se întâmplase ceva și ea era pe deplin 
pregătită să-i dea lui Irene posibilitatea de a-și explica gestul. 

În cele din urmă, Irene se așeză din nou lângă ea, pe 
canapea, și luă paharul cu vin. Se ghemui într-un colţ, își îndoi 
picioarele sub ea și trase adânc aer în piept. 

— S-a întâmplat a doua zi dimineaţa, după ce am luat prânzul 
împreună. În faţa porţii mă aștepta un bărbat. Avea la el un plic 
în care mi-a cerut să mă uit. Și a spus că, după ce voi vedea ce 
este în plic, să aştept un apel. Am luat plicul, iar el a dispărut 
înainte ca eu să am vreo reacţie. La început mi s-a părut 
amuzant. Părea o scenă dintr-un film prost cu spioni. Dar apoi 
am urcat în apartament și am... am deschis plicul. 

Irene luă o înghiţitură mare de vin. 

— Ce conţinea? 

Irene nu răspunse. Clipi de câteva ori, înainte de a întâlni, în 
cele din urmă, privirea lui Faye. 

— Plicul conţinea niște secrete din viaţa mea. 

— Secrete din viața ta? Credeam că viața ta e o carte 
deschisă. 

— Toată lumea crede asta. Am reușit să-mi creez propria 
imagine, propria poveste, pe care toată lumea o crede. Să știi 
că este destul de ușor. Câteva anecdote mici. Mici povești 
răspândite ici-colo. Prezenţă continuă în mass-media. Nimeni 
nu se îndoiește de toate astea. 

Faye încuviinţă din cap. Dacă era cineva care se pricepea 
foarte bine la asta, aceea era, cu siguranţă, Irene. Rolul de 
bază al mass-mediei era, pe lângă difuzarea ştirilor, să facă 
săpături în viaţa cuiva. Dar nimeni din Suedia n-ar fi pus sub 
lupă o poveste de succes. Şi atât Irene, cât și Faye înţeleseseră 
lucrul asta. Că trebuie să-și creeze o poveste frumoasă. 

— N-am crescut în Bromma. Părinţii mei nu au fost avocaţi. 
Mama a fost singurul părinte pe care l-am cunoscut. O ticăloasă 
alcoolică, pe nume Sonja. Am urât-o din tot sufletul. Dar am 
repetat povestea ei. Am intrat într-un anturaj nepotrivit. Am 


băut prea mult. Am luat... și alte chestii. Am rămas însărcinată. 
Nu puteam, nu voiam să păstrez copilul. Așa că l-am dat spre 
adopţie. Habar n-am unde se află în prezent. Sau habar n- 
aveam. În plic erau imagini cu ea. Acum este adultă. 

Irene râse când își dădu seama ce spusese. 

— Bineînţeles că este adultă, acum. Ce remarcă stupidă. Are 
patruzeci de ani. A ajuns procuroare, în pofida condiţiilor 
vitrege. Și tocmai în Jönköping. Are un soţ și doi copii. O viaţă 
fericită, cel puţin judecând după profilul ei de Instagram, pe 
care, de atunci, îl urmăresc obsesiv. 

— Şi nu vrei să-i distrugi viaţa... 

Irene întâlni privirea lui Faye. Se putea citi în ea un ocean de 
durere. Lui Faye îi dispăru furia. O înţelegea. Pe deplin. Făcea 
ce era cel mai bine. Pentru a proteja ce era al ei. 

— Nu, n-am vrut să-i distrug viaţa. Așa că te-am sacrificat pe 
tine. Acesta este adevărul dureros și mai rău de atât nu poate 
fi. 

Irene parcă îmbătrânea înaintea ochilor lui Faye. Nu erau 
prietene atât de apropiate, încât Faye să-și permită să pună 
mâna pe mâna ei, ca s-o mângâie, dar lăsă paharul și își 
împreună mâinile în poală. 

Îi vorbi blând; voia ca Irene să-i recepteze fiecare cuvânt. 

— Te înţeleg. Te înţeleg pe deplin și la fel aș fi făcut și eu. Și 
cred că nu ești singura care și-a vândut acţiunile din cauză că a 
primit un astfel de plic. Trebuie să recunosc că m-am simţit 
rănită, tristă și confuză. Mi s-a părut că mi-ai înfipt un cuţit în 
spate. Dar acum am înţeles ce s-a întâmplat și o repet: și eu aș 
fi procedat exact la fel. Mi-ai oferit o piesă importantă a puzzle- 
ului. Mulţumesc. 

— Nu mi se pare că ar trebui să-mi fii recunoscătoare, îi 
spuse Irene, cu glas moale. 

— Asta e, zise Faye, ridicându-se. Acum trebuie să mă întorc 
acasă. Și ar trebui să te las să dormi. 

Irene o conduse pe Faye până la ușă. 

— Am auzit mai multe despre compania lui Henrik, de când 
cu povestea asta, spuse ea. 

Faye ridică din sprâncene. 

— Da? Ce anume? 

— Despre modul în care sunt tratate femeile acolo, spuse 
Irene, cu o grimasă. Sunt văzute doar ca niște trofee, care nu 


trebuie să iasă niciodată din rând și de a căror părere nu se 
ține cont. Este ca și cum acolo nu s-ar fi auzit despre 
emanciparea femeii. 

Faye oftă. Ceea ce spunea Irene îi trezea amintirea tuturor 
anilor petrecuţi cu Jack. 

— Nu mă surprinde neapărat, spuse ea. 

Irene clătină din cap. 

— Nici pe mine. În orice caz, mi-a făcut mult bine să vorbesc 
cu tine, spuse ea. Mă simţeam atât de prost. 

Faye îi puse mâinile pe umeri. 

— În primul rând, trebuie să știi că nu-ţi port pică. Și, în al 
doilea rând, folosești cremele Revenge sau ne-ai trădat? 

Irene zâmbi. 

— Am trădat. Sunt de școală veche. Folosesc doar Nivea. 
Cum am învăţat de la bunica. 

— La naiba cu Nivea, spuse Faye, apoi o îmbrăţișă. N 

Când coborî cu micul lift, o privi pe Irene prin grilaj. Işi 
făcură cu mâna. Faye își rezemă capul de oglinda liftului. Irene 
îi dăduse o explicaţie, dar nu era sigură că aceasta îi va fi de 
folos. 


Fjällbacka - atunci 

Probabil că eram singura persoană din Fjällbacka căreia nu-i 
plăcea să meargă cu barca. Marea mă înspăimânta. De aceea 
m-am surprins pe mine însămi auzindu-mă cum spun da când 
Sebastian mi-a propus să merg cu barca, împreună cu el, cu 
Tomas și cu Roger. 

Deși Sebastian m-a mai vizitat de câteva ori, noaptea, era 
foarte drăguţ cu mine în anumite zile. Așa cum era el înainte. 
Când luptam amândoi împotriva nedreptăţii lumii. 

Am interpretat invitaţia ca fiind felul său de a-și cere iertare. 
De a restabili ordinea lucrurilor. Așa îmi plăcea mie să cred. 
Voiam să uit. Să cred că totul era ca mai demult, ca înainte de 
noaptea în care ușa camerei mele s-a deschis. 

Insula pe care urma să ajungem se numește Yxön și este 
nelocuită. 

Barca se numea Marika și era a tatălui lui Roger. 

Ne-am întâlnit pe pod, la nouă dimineaţa. Era vineri. Tomas 
și Roger au ajuns cu un sfert de oră întârziere, târând după ei o 
sacoșă, un cort și patru baxuri de bere tare. Am urcat la bord. 
Roger era corpolent și taciturn. Vorbea doar dacă era întrebat, 
totuși părea să fie un uriaș simpatic. Un tip bun, dar prostuţ. 
Stătea tot timpul în preajma lui Tomas, de parcă îl veghea, ca 
un fel de bodyguard. 

Roger îi întinse lui Sebastian o doză de bere, pe care acesta o 
deschise și luă câteva înghiţituri. Sebastian nu băuse niciodată 
în prezenţa mea, dar nu voiam să-l fac să se simtă prost în faţa 
prietenilor, amintindu-i. Așa că am tăcut. M-am așezat la prora, 
m-am ghemuit cu genunchii la piept și am privit spre mare, în 
timp ce am pornit la drum. 

Nu îndrăzneam să mă uit la Tomas. l-am simţit privirea 
asupra mea și am încercat să mă prefac că nu-mi pasă. Era 
ceva rafinat la el. Mereu mi se păruse că avea un aer care 
sugera că provine dintr-un oraș mare. Poate pentru că părinţii 
lui erau bogaţi, cel puţin pentru Fjällbacka, iar mama lui punea 
accent pe îmbrăcăminte și cheltuia mulţi bani pe hainele lui. În 
acea zi purta o pereche de pantaloni scurţi bej și un tricou polo 
alb. Văzându-l acolo, așezat lângă mine, mi se părea cel mai 
frumos băiat pe care îl întâlnisem vreodată. 

— Vrei? a spus el, întinzându-mi o doză. 

— Dar ne ajunge berea? a întrebat Sebastian. 


Chiar dacă se purtase mai drăguţ cu mine în ultima vreme, 
asta nu însemna că se purta frumos tot timpul. Avea o ţigară în 
mână. Nu eram obișnuită să-l văd fumând. 

— A, bineînţeles că poate și Matilda să bea o bere, a spus 
Tomas. Avem destulă. 

Am luat doza. Am zâmbit. Dar tot n-am îndrăznit să-i 
întâlnesc privirea. Poate că urma să cunosc pe cineva ca Tomas 
când aveam să mă mut în alt oraș. 

Strângeam bani, lucram în timpul liber la o patiserie. Fiecare 
bănuţ pe care îl câștigam însemna plecarea mea din Fjällbacka. 

Berea avea un gust amar și am făcut un efort să nu mă 
strâmb. Dar după ce m-am forțat să beau jumătate de doză, am 
simţit cum mi se răspândește o căldură în stomac și am început 
să mă relaxez. Cu cât beam mai mult, cu atât mi se părea mai 
bună berea călduţă. 

— Mulţumesc pentru ajutor, am spus brusc, prinzând curaj și 
privindu-l pe Tomas pentru prima dată. 

— Pentru ce-mi mulțumești? m-a întrebat el amuzat. 

— Fiindcă m-ai ajutat săptămâna asta, când mi-am scăpat 
cărțile pe jos. 

— Pentru puţin. Prostu’ ăla de Stefan ţi-a pus piedică, nu? 

Am încuviințat din cap, iar Tomas mi-a mai întins o bere. 

— Nu-i băga în seamă pe toţi idioţii, a zis el, iar în privirea lui 
se răsfrângea sclipirea mării. 

Eram surprinsă că Sebastian nu intervenise cu o remarcă 
dură, dar când am întors capul, căutându-l, am văzut că stătea 
întins, cu ochii închiși, în cabină. Părea că doarme. Deodată, m- 
am simţit stânjenită. Simţeam privirea lui Tomas. 

Inima îmi bătea cu putere în piept. 


Mercedesul negru opri pe Götgatan, iar Faye plăti și cobori. 

Soarele strălucea, făcând să sclipească acoperișurile din 
Södermalm și Globen, care se zăreau în depărtare. Câţiva nori 
subţiri pluteau, ca fumul de ţigară, pe cer. Chitara electrică a 
unui muzician de stradă se tânguia trist. 

Faye se uita, prin mulțime, spre cafeneaua numită Muggen. 
Privea de la distanţă, încercând să deslușească ce se afla în 
încăperile întunecate. În interior se vedeau canapele și fotolii 
jerpelite, de diverse culori și ţesături. Pe pereţi atârna o 
adunătură de tablouri vechi, cu rame aurii. 

Când era pe punctul de a traversa strada, văzu înăuntru o 
faţă cunoscută. Dar nu era Ylva, ci polițista Yvonne Ingvarsson. 
Simti că-i stă inima în loc când descoperi că persoana cu care 
vorbea poliţista era Ylva. 

Intră repede într-un 7-Eleven aglomerat și se așeză pe un 
scaun de bar, cu vedere spre intrarea cafenelei. 

Ancheta lui Yvonne începuse să devină din ce în ce mai 
deranjantă. Chiar dacă Ylva i-l furase pe Jack, Faye îl 
recucerise. Filmase, în secret, scena de sex dintre ei și îi 
trimisese filmuleţul Ylvei. Ulterior, îi distrusese pe amândoi. 
Ylva nu știa nimic care ar fi putut s-o rănească pe Faye, dar ura 
ei era periculoasă. Brusc, Faye își dădu seama că era foarte 
important s-o câștige de partea sa. 

După cinci minute, Yvonne părăsi cafeneaua. Faye se 
ascunse în spatele unui raft din interiorul magazinului, apoi 
traversă strada și intră pe ușa cafenelei. 

Ylva se afla în spatele unei case vechi de marcat, care, în 
mod evident, era așezată acolo mai degrabă ca obiect de decor, 
decât pentru funcţionalitatea sa, dat fiind că un mic anunţ 
spunea că nu se acceptau plăţi în numerar. Avea părul prins 
într-un coc și purta un tricou negru, strâmt, mulat pe sâni. La 
coadă, în faţa lui Faye, se mai aflau două persoane, iar Ylva le 
servi rapid și eficient. 

În cele din urmă, veni și rândul lui Faye. Ylvei i se tăie 
respiraţia când o văzu. 

— O cafea și un sendviș cu brânză și șuncă, te rog. 

Ylva dădu din cap și preluă comanda lui Faye. 

— Face... spuse Ylva și își drese glasul. Face optzeci și nouă 
de coroane. 


Faye își apropie cardul Amex Black de aparat. 

— Mă gândeam că vei apărea mai devreme sau mai târziu. 

— Avem o problemă de rezolvat împreună, spuse Faye. 

Ylva dădu din cap, dar privirea ei rătăci spre oamenii care se 
aflau în spatele lui Faye. 

— Trebuie să mă ocup de comenzile celor care așteaptă la 
rând, dar ia loc și vin la tine când o să am o clipă liberă. 

Faye încuviinţă din cap, își luă cafeaua și sendvișul și se 
așeză la o masă de două persoane, lângă fereastră. 

Işi verifică telefonul. Avea un mesaj de la David. De fiecare 
dată când îi vedea numele pe ecran, inima îi tresălta. 

Cu un zâmbet, deschise mesajul și îl citi: 

„Nu m-am putut abţine când l-am văzut. Te reprezintă foarte 
bine. Și m-am aventurat, sperând c-o să fie pe placul tău”. 

Faye deschise poza pe care i-o trimisese el. Inspiră adânc. 
David reușise să achiziționeze lucrarea de artă fotografică pe 
care ea o îndrăgea cel mai mult dintre toate tablourile din 
lume. Fotografia, realizată de Terry O'Neill, o reprezenta pe 
Faye Dunaway, la piscina de la The Beverly Hills Hotel, în 
dimineaţa celei de-a doua zile după ce câștigase Premiul Oscar. 
De unde putea el să știe? Cum de putea s-o cunoască atât de 
bine, deși se știau de atât de puţin timp? Faye nu se putu 
abține să nu zâmbească larg. 

Lăsă telefonul din mână și luă un șerveţel, pe care mâzgăli 
ceva cu un stilou. Apoi scoase laptopul din geantă, îl așeză pe 
șerveţel și își deschise e-mailurile. Nu ridică privirea din ecran, 
până în momentul în care Ylva se așeză pe scaunul din faţa ei. 

Ylva își scutură niște firimituri de pe bluză, apoi și-o netezi. 
Evita privirea lui Faye. 

— A luat Jack legătura cu tine? întrebă Faye. 

Ylva clătină ferm din cap. 

— Nu. Şi nici nu cred c-o va face. De ce-ar face-o? N-am 
însemnat niciodată nimic pentru el. 

O spusese atât de simplu, de parcă ar fi fost sigură că Jack 
nu o iubise niciodată. Faye nici nu voia să-și imagineze cum 
fusese viaţa Ylvei cu el. 

— Nu te-a contactat nici din închisoare? 

— Nu. Nu cred că este interesat nici de mine, nici de Nora. 

Faye se uită pe fereastră. Nu se gândea prea des la faptul că 
Julienne avea o soră mai mică, de aproape doi ani acum. 


— Cum te descurci? 

— După cum se vede, spuse Ylva, arătând cu mâna în jurul ei. 
Am pierdut totul, după relaţia cu Jack. Nimeni nu vrea să mă 
mai angajeze și cum aș putea să-mi reiau vechea slujbă, când 
am și eu un copil mic, de care trebuie să am grijă? Dar sunt 
bine. Vom reuși. 

Faye luă o înghiţitură de cafea. Era convinsă că Ylva avea 
dreptate. Avea să reușească. Era o supraviețuitoare. 

— Ţi-e frică de el? o întrebă Ylva. 

Faye dădu încet din cap. 

— Da, îmi este. Jack a ucis-o pe fiica noastră. lar pe mine mă 
urăște. Pentru că am depus mărturie împotriva lui și pentru că 
am mers mai departe. Am devenit o femeie de succes. Acum i- 
am luat tot ce avea. 

Ylva se uită spre casa de marcat, dar nu se vedea niciun 
client a cărui comandă s-o preia. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Pentru tot. Pentru ceea ce ţi-am 
făcut. Fiindcă am fost o proastă și o naivă și am făcut tot ce mi- 
a spus el. Şi îmi pare atât de rău pentru ce i s-a întâmplat lui 
Julienne. Acum, că o am pe Nora, nici măcar nu-mi pot 
imagina... 

Vocea i se frânse și Faye își dădu seama că începuse să simtă 
empatie pentru femeia din faţa ei. Amândouă fuseseră păcălite 
de Jack. Amândouă plătiseră același preţ. Trebuia să dea uitării 
trecutul. 

— Îţi place să lucrezi la cafenea? o întrebă Faye. 

Ylva se foi pe scaun. 

— Este slujba mea, nici mai bună, nici mai rea decât oricare 
alta. 

— Ai etica muncii și ești conștiincioasă, spuse Faye. Sunt 
aproape sigură că șefii tăi de aici n-au avut niciodată un 
angajat atât de bun. Eşti perfecţionistă și să știi că te respect 
pentru asta. 

Ridică laptopul, scoase șerveţelul pe care scrisese ceva și îl 
împinse peste masă. Ylva se aplecă înainte și se uită bănuitoare 
la el. 

— Ce-i asta? întrebă. 

— Un contract de muncă. 


— Las-o baltă, spuse Ylva, înroșindu-se la faţă. Ai câștigat, 
Faye, nu-i nevoie să vii aici și să mă umilești. Mi-am învăţat 
lecţia. Am pierdut și n-ar fi trebuit să fac ce am făcut. 

Faye închise încet laptopul. 

— În inboxul meu am aproape o sută cincizeci de e-mailuri de 
la diferite persoane care doresc să investească în Revenge, 
înainte de extinderea noastră în SUA. Mai ales bărbaţi. Am 
nevoie de cineva cu adevărat priceput la finanţe care să ţină 
evidenţa doritorilor și să-i verifice pe investitori. Vreau să știu 
cu cine plec la drum. 

— De ce mă vrei tocmai pe mine? 

— Pentru că ești cea mai potrivită. Și pentru că pot să-ţi ofer 
același salariu pe care îl primești în această tavernă și, astfel, 
pe bani puţini, pot să dispun de serviciile unuia dintre cei mai 
buni economiști din Suedia. 

Ylva părea că nu pricepe. 

— Dar... dar ţi-am furat soțul. 

— Da, am uitat să-ţi mulţumesc pentru asta, spuse scurt 
Faye, zâmbind. Mi l-am luat înapoi, chiar dacă era doar pentru 
a-i fura afacerea. După cum vezi, suntem chit. 

— Pur și simplu, nu înţeleg cu ce pot să-ţi fiu de folos. 

— Atât pot să-ţi spun. Nu pot să-ți dau mai multe informaţii 
deocamdată. Am reușit deja să-i împiedic pe jurnaliștii de la 
Dagens Industri să scrie despre asta, pentru moment. Dar îmi 
asum riscul de a mă încrede în tine. 

— Poţi să ai încredere în mine, spuse Ylva pe un ton serios și 
Faye o crezu. 

— Revenge este pe cale să fie preluată. La început, s-a 
întâmplat în secret, dar acum este pe faţă. 

— Preluată? De cine...? 

— De către Henrik Bergendahl. 

— Partenerul lui Jack de la Compare? 

— Da. 

Ylva dădu din cap, analizând informaţiile pe care le primise. 

— Înseamnă că te urăște. 

— Da, chiar mai mult decât o urăște pe Alice. 

— Pe Alice? 

Faye flutură din mână, cu o expresie dezgustată. 

— E o poveste lungă. Cei doi trec printr-un divorţ, unul 
murdar. Henrik a înșelat-o cu bona. 


— Cu cine n-a înșelat-o Henrik? mormăi Ylva. 

Se auzi clopoţelul de la intrare, dar persoana se răzgândi și 
ieși. 

— Problema este că Henrik are capital. Mult capital. Destul 
cât să-și permită să preia compania. Şi nu cred că a fost un 
impuls de moment, cred că planificase asta de multă vreme. 

— Nu poţi face nimic? Ai verificat toţi colaboratorii? Ai vorbit 
cu acţionarii? Nu a făcut ceva compromiţător, cu care să-l poţi 
șantaja? 

Faye îi aruncă un zâmbet mulțumit. 

— Tocmai de aceea sunt aici, spuse ea. Am nevoie de cineva 
care să pună exact aceste întrebări, să gândească în această 
direcţie, să mă poată ajuta să obţin răspunsurile dorite și așa 
mai departe. 

Ylva clătină din cap. 

— Tot nu înţeleg de ce mi-ai oferi tocmai mie un loc de 
muncă. 

Clopoţelul de la intrare se auzi din nou și, de data asta, intră 
o tânără care se îndreptă spre casa de marcat. Ylva se ridică. 

Faye se ridică și ea, își strânse lucrurile și îi întinse o carte 
de vizită. _ 

— Sună-mă, dacă ești interesată. Insă vei fi angajată cu o 
condiţie. Privește-l ca pe un examen de admitere. Trebuie să 
concepi un plan care să mă ajute să-i opresc pe cei care vor să- 
mi preia compania. 

Luă șerveţțelul de pe masă și i-l puse Ylvei în mână. 

— Asta e complet valabil. De îndată ce-l semnezi, vei prelua 
funcția de director financiar al Revenge. Cu condiţia să-mi oferi 
informaţiile de care am nevoie. Și contactează-mă dacă te caută 
Jack. Amândouă trebuie să ne păzim spatele. E un om 
periculos. 

Îi făcu semn cu mâna, se răsuci pe călcâie și părăsi 
cafeneaua. 


Faye își dădea oarecum seama că visează, dar nu se putea 
trezi. In ultima vreme avusese tot mai des acest vis. Nu era 
întotdeauna la fel. Dar sentimentul era mereu același. Și părea 
întotdeauna înspăimântător de real. 

Se făcea că se întorsese acasă de la maternitate cu Julienne, 
de câteva săptămâni. Trăia încă în lumea ei. Incă pe deplin 
acaparată de mica ființă care, din momentul în care se născuse, 
pusese stăpânire pe întreaga ei viaţă. 

Era obosită, epuizată și o durea tot corpul. De când se 
întorsese acasă, își petrecuse nopţile singură, numai cu 
Julienne, și nu dormise mai mult de câteva ore pe noapte, în 
reprize. 

Cu toate astea, Jack găsise de cuviință să-i ceară să 
organizeze o mare cină de afaceri, pentru investitorii-cheie. Ca 
întotdeauna, ea îi făcu pe plac. 

Pregăti evenimentul zile întregi, încercând, în același timp, 
să răspundă nevoilor lui Julienne. Își dorea să fie frumoasă la 
cina respectivă, dar nimic din vechea ei garderobă nu se 
potrivea cu corpul ei de proaspătă mamă. Burta îi era moale și 
flască, iar sânii, enormi, plini cu lapte. Transpirată leoarcă, se 
îmbrăcă, în cele din urmă, cu un fel de tunică, pe care o 
cumpărase pentru una dintre vacanţele lor la mare. Pe sub 
tunică purta o pereche de colanţi cu burtieră și un sutien de 
alăptat, cu burete, care să absoarbă laptele ce ar fi putut să-i 
curgă. 

Când o văzu Jack, o măsură din cap până în picioare, cu o 
privire dezgustată. 

Oaspeţii sosiră, iar Faye și Jack îi întâmpinară în hol. Bărbaţii 
erau însoțiți de femei suple, care își păstrau silueta 
înfometându-se. Cu mărimea 34 la haine și cu obraji injectaţi cu 
botox, ca să nu arate scofâlcite și trase la faţă. Jack își plimba 
privirea de la acele femei la ea, iar Faye vedea pe faţa lui că nu 
era deloc mulţumit de prestaţia ei. 

La mijlocul aperitivului, Julienne se trezi. Faye se ridică de la 
masă, pregătită să se ducă în camera fetiţei, dar Jack îi puse 
mâna pe braţ, făcând-o să se așeze la loc. Se uită la el, rugător, 
dar privirea lui era fermă. 

Faye le zâmbea forţat oaspeţilor, în timp ce fiica ei ţipa în 
pătuţ. Câteva dintre femei o priveau cu ochi înțelegători, în 


timp ce bărbaţii făceau comentarii glumeţe, de genul: „E bine 
că i se dezvoltă plămânii”. 

În cele din urmă, Jack se duse la Julienne. Ieși cu ea în braţe. 
Era umflată de plâns, iar pijamaua era udă de lacrimi. Faţa lui 
Jack era transfigurată de furie, de parcă Faye o făcuse pe 
Julienne să plângă. Fără niciun cuvânt, i-o întinse, iar ea 
strânse la pieptul său, cu mulţumire, corpușorul lui Julienne. 
Jack era stăpânit de o furie mocnită. Râsul lipsit de griji al 
bărbaţilor răsuna între pereţii livingului lor elegant. Dar 
privirile compătimitoare, pline de empatie ale femeilor îi 
pătrunseră până în suflet. 

Ce se întâmplase? Cum de se ajunsese aici? 

Faye tresări și se ridică în capul oaselor, în pat. Era leoarcă 
de transpiraţie și tremura din tot corpul. 

A fost doar un vis, își spuse ea. Doar un vis. Dar privirea lui 
Jack îi rămăsese întipărită în minte. Se întinse ușor la loc pe 
spate, simţindu-și pulsul în tâmple. Jack era mereu acolo. Nu 
putea să-l alunge niciodată din visele ei. Era mereu prezent. 
Intrase, definitiv, în viaţa ei. 


Faye își puse telefonul înapoi în geantă și se uită la diferitele 
modele de ceasuri de mână pe care i le arăta vânzătorul 
insistent. Era sunată zilnic de la poliţie și întrebată dacă totul 
era în ordine. 

Ceasul de mână care îi atrase atenţia era marca Patek 
Philippe și costa trei sute cincizeci de mii de coroane. Faye își 
dădea seama că era o nebunie să-l cumpere pentru un bărbat 
pe care îl știa doar de câteva săptămâni. Totuși gestul i se 
părea potrivit. Zâmbi, gândindu-se la tabloul cu Faye Dunaway, 
care atârna acum pe peretele din livingul ei și dădu aprobator 
din cap către vânzător, când acesta o întrebă dacă s-a hotărât. 

— Îl cumpăr pe acesta, spuse ea, arătând spre ceas, înainte 
de a-i înapoia un Amex Black. 

Vânzătorul își împreună mâinile. 

— Este o alegere excelentă! exclamă el. 

Altercaţiile lui David cu soţia lui, Johanna, începuseră să 
devină foarte supărătoare. Nu putea să nu remarce cât de 
afectat era David, deși încerca să suporte totul cu stoicism. Era 
evident că Johanna nu putea accepta ca el să-și vadă de viața 
lui și încerca, prin orice mijloace, să-l păstreze aproape de ea. 


Continua să refuze să semneze actele de divorț - deși David 
fusese de acord să-i dea jumătate din avere, chiar dacă 
încheiaseră un contract prenuptial și nu era obligat să-i dea 
niciun bănuţ din averea lui. Faye îl admira pentru asta. 

Când vânzătorul o întrebă dacă dorește să graveze ceva pe 
ceas, Faye răspunse că nu. În timp ce semna teancul de hârtii 
pe care bărbatul îl împinsese spre ea pe tejghea, telefonul 
începu să-i vibreze în geantă. Nu recunoscu numărul și, în 
prima clipă, nu vru să răspundă. Se temea să nu fie Jack. 

Apoi se enervă pe ea însăși și își propuse să nu se lase 
dominată de frică. Când răspunse, se dovedi că era un jurnalist 
de la Aftonbladet. Faye oftă. Işi schimba periodic numărul de 
telefon, pentru a se ţine departe de presă, dar, până la urmă, 
tot reușeau să i-l afle. Jurnalistul se recomandă ca fiind Peter 
Sjoberg și Faye reuși să-și amintească faţa lui, din ediţia Online 
a ziarului. Era unul dintre reporterii care scriseseră articole 
despre divorțul lui Alice de Henrik. 

— Vă sun, bineînţeles, în legătură cu evadarea spectaculoasă 
a fostului dumneavoastră soţ, spuse repede jurnalistul, ca și 
cum ar fi fost vorba despre un sondaj oarecare de opinie despre 
soiul cel mai gustos de căpșuni. 

Faye se încruntă; știa că nu era bine să stea de vorbă cu el, 
dar nu-și putea stăpâni curiozitatea în legătură cu acel subiect. 
Jurnaliștii obișnuiau să aibă informaţii pe care nu le publicau 
din motive etice, asta însă nu-i împiedica să le răspândească în 
conversațiile telefonice. 

— V-a contactat? întrebă Peter Sjöberg, încercând marea cu 
degetul. 

— Nu, îi răspunse Faye direct. 

— Vă este frică? Având în vedere... cele petrecute? 

— Nu vreau să răspund la întrebarea asta. 

— Bine. Am înţeles. 

Urmă un moment de tăcere și Faye auzi șușoteli în fundal. 

— Mai doriţi să știți și altceva? îl întrebă ea. 

— Nu. Ba da, vă este cunoscut numele... 

Vocea reporterului fu acoperită de cea a vânzătorului de 
ceasuri. Nu observase că vorbea la telefon, pentru că Faye își 
pusese căștile. Îl atenţiona făcând un semn spre ureche, iar 
bărbatul își ceru scuze, ridicând palmele. 

— Iertaţi-mă, ce aţi spus? 


— V-am întrebat dacă numele Gosta Berg vă este cunoscut. 

Parcă o înjunghiase în inimă. Apoi i se făcu frig. Își întâlni 
privirea în oglinda din spatele casei de marcat. Văzu groază în 
ea. 

— De ce mă întrebaţi? reuși totuși să întrebe, prinzându-se 
cu mâna de marginea tejghelei. _ 

— Este numele bărbatului împreună cu care a evadat Jack. În 
principiu, voiam să aflu de la dumneavoastră dacă ei se 
cunoșteau dinainte. Dar îmi dau seama că doar din întâmplare 
se aflau în același loc, apoi au evadat împreună. 

Faye închise telefonul; mâna îi tremura. 

Finaliză, mecanic, achiziţia ceasului. Își simţea transpiraţia 
curgându-i pe gât. După ce termină, ieși împleticindu-se în 
Biblioteksgatan și își puse ochelarii de soare. Mergea cât putea 
de repede, cu picioarele tremurându-i. Decise să se ducă direct 
acasă și s-o sune pe mama sa, în Italia. Cum va reacţiona când 
va auzi că soțul ei a scăpat din închisoarea în care executa o 
condamnare pe viață pentru uciderea ei? 

Înainte ca Faye să intre pe poartă, se uită în jur, neliniștită. 
Deodată se simţi ca și cum ar fi fost privită din toate părțile. 
Intră repede și trânti tare ușa după ea. 

Se furișă în lift și se aplecă să-și privească faţa în oglindă. 
Inspiră adânc. I se liniștise pulsul. Inima îi bătea calm în piept. 
La etajul al cincilea, liftul se opri cu o smucitură. Faye dădu 
grilajul la o parte și ieși, înțelegând pe loc că nu era singură. 


Fjällbacka - atunci 

Nu mi-am închipuit niciodată ce avea să se întâmple pe barca 
Marika, la a cărei proră stăteam, ghemuită, cu genunchii la 
piept și cu braţele în jurul picioarelor mele subţiri și priveam 
spre mare. Sebastian se trezise și se ridicase. Băieţii fumau. 
Beau bere. Se uitau spre mine uneori, vorbind cu ochii fixaţi 
asupra mea. Mă întrebam, curioasă, ce spuneau. 

Tomas s-a apropiat de mine și mi-a întins o doză deschisă de 
bere Pripps Blà. Era pe jumătate goală și berea se încălzise. 

— Mulţumesc! 

Am luat câteva înghiţituri mari, în timp ce îmi tineam 
respiraţia, ca să nu-i simt gustul. 

— Bea-o tu, spuse el, când am vrut să i-o dau înapoi. Mai 
avem. 

S-a îndepărtat de mine. Am deschis o carte pe care o 
adusesem cu mine. Moby Dick, pentru că ne aflam pe mare. 
Aveam în bagaj și Robinson Crusoe. Era o ediţie veche, care 
aparținuse bunicului meu. Beam bere caldă și răsuflată și 
citeam. 

După aproximativ o oră, băieţii au strigat că am ajuns. Am 
ridicat privirea și am văzut Yxön. O oază verde, împădurită și 
pustie, pe întinderea albastră a apei. Am ancorat lângă niște 
stânci, am dat jos barca pneumatică și am încărcat în ea 
rucsacurile și proviziile. Roger și-a aprins o ţigară și a început 
să vâslească. 

Mi-am adus mâna la piept, am simţit pandantivul care atârna 
acolo, am pipăit aripile de argint, care păreau atât de fragile, 
dar erau foarte rezistente, la fel ca mama. Insula se întindea în 
fața ochilor mei și m-am cutremurat când am simţit, de-a lungul 
spatelui, o pală de vânt rece. 


Faye se uită la femeia care stătea în faţa ușii apartamentului 
său. Aproape că ţipă de uimire. Respiră adânc, în timp ce Ylva 
Lehndorf o salută cu mâna. 

— Te-am speriat? 

— Putin, spuse Faye, scoțând cheia și deschizând ușa. Intră! 

Tremura, în timp ce se descălţa. După ce Ylva intră în 
apartament, Faye încuie repede ușa. 

— Ce apartament frumos, spuse Ylva încet. 

— Mulţumesc, și mie îmi place. Am avut o zi infernală, așa 
că, deși e cam devreme, cred că voi bea un pahar de vin. Vrei și 
tu unul? 

Ylva încuviinţă din cap, cu un zâmbet stingher. 

— Bine, spuse Faye, conducând-o spre bucătărie. 

Scoase o sticlă de chardonnay, două pahare de vin și un 
tirbușon. Dumnezeule, risca să ajungă alcoolică, înainte ca 
toate astea să se termine. În perioada asta consuma cantităţi de 
vin care depășeau limitele rezonabile, dar acum numai vinul 
sau diazepamul o puteau ajuta să supravieţuiască. Așa că 
prefera, cu siguranţă, un chardonnay rece. Probabil că va bea 
sucuri după ce va trece totul și va petrece o săptămână 
întreagă la spa-ul La Prairies din Elveţia, unde va face o cură 
adevărată de dezintoxicare. Deschise congelatorul, scoase o 
pungă cu gheaţă și o răsturnă într-o frapieră din metal, pe care 
i-o întinse Ylvei. 

— Să ieșim pe terasă. 

Faye turnă vinul în pahare, apoi stătură un timp în tăcere, 
privind peste acoperișurile din Ostermalm și sorbindu-și 
băuturile. 

— Nu te întrebi de ce mă aflu aici? o întrebă Ylva cu 
precauţie. 

— Nu, spuse Faye, continuând să se uite în depărtare. 
Bănuiesc că te afli aici pentru că ţi-ai dat seama că oferta mea 
este prea bună pentru a o refuza. 

Ylva încuviinţă din cap. 

— Dacă încă vrei să mă angajezi, accept cu plăcere postul de 
director financiar al Revenge. Şi am informaţiile pe care le 
dorești. 


Faye simţi un fior de nerăbdare, dar mai întâi voia să 
lămurească un lucru mai urgent. Ceva care era mai important 
decât orice altceva. 

— Tot nu te-a căutat Jack? o întrebă ea. 

Ylva clătină repede din cap. 

— Nici pe tine? 

— Nu. 

Telefonul lui Faye începu să sune strident și amândouă 
tresăriră, apoi își zâmbiră, stânjenite. Faye presupuse că era 
tot un jurnalist și întoarse iPhone-ul cu ecranul în jos. Când 
primi un SMS care o informa că cineva îi lăsase un mesaj vocal, 
apelă mesageria vocală. 

„Bună, Faye, mă numesc Johanna Schiller și sunt căsătorită 
cu David. Aș dori să mă suni, cât mai curând posibil, la acest 
număr. Cred că trebuie să vorbim.” 

Vocea suna încordată, aproape nevrotică, se gândi Faye. Ylva 
o privea cu o expresie întrebătoare. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea cu băgare de seamă. Faye 
se gândi, prevăzătoare, ce răspuns să-i dea. N-ar fi fost nicio 
problemă să-i povestească despre relaţia ei cu David, de vreme 
ce el era în divorţ sau, cel puţin, așa ar fi stat lucrurile, dacă 
Johanna n-ar fi amânat procesul. Nu era mândră să fie cealaltă, 
femeia de pe locul doi, dar nimeni n-ar fi înţeles-o mai bine 
decât Ylva. 

Îi povesti, pe scurt, despre aventurile ei din ultimele 
săptămâni, iar Ylva o ascultă, cu chipul încordat. 

— Ai mustrări de conștiință? o întrebă ea, după ce Faye 
termină de vorbit. 

Faye se gândi o clipă, sorbind din vin. 

— Sunt îndrăgostită de el, iar el e îndrăgostit de mine. 
Suntem doi adulţi. Sigur, ar fi fost de preferat ca divorțul să se 
fi încheiat, dar ea refuză să-i dea libertatea. Asta înseamnă ca 
eu și David să stăm departe unul de altul? Nu, n-am nici cea 
mai mică mustrare de conștiință. 

Faye întinse mâna după sticlă și umplu paharele. 

— Ce ai de gând să faci? Vrei s-o suni? întrebă Ylva, arătând 
cu capul spre telefon. 

— Nu. Nu e treaba mea să rezolv asta. E treaba lui David. Nu 
știu exact ce anume au discutat ei. Din păcate, ea a aflat despre 
noi de la altcineva, înainte ca David să apuce să-i spună ceva, 


dar nu credeam că știa că eu sunt femeia pe care a cunoscut-o. 
La ce ar ajuta dacă aș vorbi cu ea? Asta n-ar face decât să 
înrăutăţească lucrurile. 

Se uită întrebător la Ylva. 

— Tu ai avut mustrări de conștiință? 

Ylva luă o gură de vin. Faye îi admira calmul, încrederea pe 
care o emana. Tonul lui Faye fusese neutru, dar voia cu 
adevărat să știe. Își reprimase amintirea trupurilor lor goale, al 
Ylvei și al lui Jack, în dormitorul ei. I se părea ireal că stă în 
fața acestei femei și vorbește cu ea despre momentul care 
schimbase, poate, mai mult decât orice altceva, viaţa lui Faye. 

— Da și nu, spuse Ylva, gânditoare. Adică Jack mi te-a descris 
uneori ca pe un monstru, alteori ca pe o fiinţă neajutorată. In 
plus, eram îndrăgostită. Îmi pierdusem minţile de îndrăgostită 
ce eram. Și, fără să-mi dau seama, el a reușit să mă schimbe, 
cum te schimbase și pe tine. Nici n-am observat asta. Eram ca o 
jucărie, ca un soldăţel de tinichea, gol pe dinăuntru, care avea 
un singur scop în viaţă: să-l facă pe băieţelul Jack Adelheim 
fericit. 

Faye dădu încet din cap. 

Un elicopter al poliţiei trecu pe deasupra lor, îndreptându-se 
spre sud. 

Se ridică și se apropie de balustradă. Ylva i se alătură. 

— Cred că nicio clipă nu a încetat să te iubească, Faye. Nici 
măcar în cele mai pasionale momente ale relaţiei noastre. Nici 
după ce ne-am mutat împreună, nici după ce am rămas 
însărcinată cu Nora. Era ceva ce simțeam permanent și care 
mă chinuia tot timpul. Am fost doar un substitut. Al tău. Cred 
că toate femeile cu care a fost au însemnat pentru el o 
încercare de a te regăsi. Asta e ciudat în toată această 
suferinţă. 

Faye, care își ţinuse respiraţia în timp ce vorbise Ylva, își 
drese glasul. I se pusese un nod în gât. Nu-și dădea seama de 
ce o afectase atât de mult ceea ce spusese Ylva. Poate pentru 
că înţelesese și ea acest lucru, dar nu îndrăznise niciodată s-o 
spună cu voce tare - nici pentru ea, nici pentru altcineva. 
Acum, era prima dată când primea o confirmare de la o altă 
persoană. Şi nu era o persoană oarecare, ci singura persoană 
din lume, în afară de Faye, care îl cunoștea foarte bine pe Jack. 


Își aminti din nou de vis. De visul cu Jack. Cum își bătea joc. 
De greutatea ei, de neputinţa ei. Dar și de felul în care îi 
zâmbea și o făcea să se simtă iubită. În vis, încă putea să-i fie 
dor de el, iar ăsta era lucrul cel mai rău dintre toate. Se ura din 
cauza asta. Acum însă nu-și putea permite să gândească așa. 

Se așezară din nou, iar Faye se întoarse spre Ylva. 

— La ce te-ai gândit? Putem să facem ceva sau e prea târziu? 

Ylva își rezemă picioarele de balustradă. Işi întinse puţin 
gâtul, care scoase un sunet neplăcut, făcând-o pe Faye să se 
înfioare. 

— Scuze, e o trăsătură de familie, râse Ylva. 

Iși cobori picioarele și se uită la Faye. 

— Am câteva idei. Nimic concret, nu înainte de a afla mai 
multe. Încă îmi lipsesc câteva piese din puzzle. Dar am un mare 
avantaj. Am lucrat cu Henrik. Cunosc felul în care gândește. Și, 
după cum știi, nu Henrik a fost creierul din spatele Compare. 

Faye pufni tare și zgomotos. Ylva zâmbi. 

— Da, acum știu că tu ai fost aceea. Atunci nu știam. Pe 
atunci credeam că Jack era. Nu mi se părea că Henrik ar fi 
putut să fie atât de înzestrat. Faptul că a reușit să se pună pe 
picioare, și chiar mai mult, este, din punctul meu de vedere, un 
miracol. Dar mai există multe companii de succes și averi 
construite de oameni mai puţin inteligenţi. Contează mult 
relaţiile și șansa de a te afla la locul potrivit, în momentul 
potrivit... 

— Da, mulţumesc, spuse Faye, sorbind din vin și ascultând cu 
interes ceea ce-i spunea Ylva. 

Își dădu seama că începea să-i placă de ea. Și, în plus, oricine 
merită a doua șansă. Sau nu. Poate nu toată lumea. Dar Ylva 
merita cu siguranţă. 

— Ceea ce știu despre Henrik, printre altele, este că e 
superficial. Nu are simţul detaliilor, așadar nici simţul 
întregului. Omite multe lucruri. Adeseori, Jack se supăra pe el, 
din cauza asta. Frecvent am fost pusă în situaţia de a gestiona 
daunele provocate de Henrik, de a îndrepta rateurile pe care le 
dădea. Să nu mă înţelegi greșit, Henrik nu e prost, nu asta 
vreau să spun. Nu trebuie să facem greșeala de a-l subestima. 
Și nu are scrupule în a-și atinge obiectivele. lar asta este o 
trăsătură periculoasă. Dar, dacă putem profita de o 
vulnerabilitate a lui, aceasta este superficialitatea. Am citit în 


treacăt contractele încheiate cu Revenge, mi-ar trebui o zi să le 
citesc din nou. Aș vrea să verific ce scrie acolo cu unchiul meu, 
care este avocat specializat în drept contractual. Unul dintre 
cei mai buni. Ar putea să mă lămurească el în problemele pe 
care nu le înţeleg. 

— Eu și Kerstin am citit contractele și am angajat avocaţi 
care le-au verificat. Ce aţi putea găsi în plus? 

— Rămâne de văzut, spuse Ylva. 

Se ridicase în picioare și se plimba de colo-colo, pe terasă, în 
timp ce vorbea. 

— Poate Henrik a scăpat din vedere ceva, în această afacere. 
Există o mie de lucruri, o mie de clauze care i-ar putea pune 
bete în roate, dacă nu s-a gândit bine la toate. Sau am putea, la 
fel de bine... 

— Ce? spuse Faye cu însufleţire. 

Ylva se însufleţise. Cenușiul dispăruse, pojghița subţire de 
melancolie dispăruse și ea, îi scânteiau ochii și vorbea cu tot 
corpul ei. 

— Ce anume? insistă Faye. 

Ylva se opri. Se rezemă de balustradă. Părul îi flutura în vânt. 
Zâmbi larg. 

— Cred că va trebui, în orice caz, să ne asigurăm dacă lui 
Henrik i-a scăpat ceva. 

Faye zâmbi din nou. Pentru prima dată, după o lungă 
perioadă, simţi că se poate relaxa. Inspiră adânc. Apoi dădu 
aerul afară, încet. Își dădu seama că o iertase pe Ylva. Era 
timpul să înceapă un nou capitol. 


Cu toate că era întuneric la Miss Voon, în ochii albaștri ai lui 
David se vedea o strălucire, când zâmbea. Trecuseră prea 
multe zile de când se văzuseră ultima dată. Problemele lui Faye 
cu Revenge și problemele lui cu Johanna le stătuseră în cale. 

— Trebuie să-mi spui mai multe despre extinderea în SUA, 
zise David. N-am apucat să vorbim pe îndelete despre asta. 

Luă cu beţișoarele o bucată de friptură în sânge și o întinse 
spre ea. 

— Înainte de toate, trebuie să guști din asta. Ti se topește în 
gură. 

Faye se miră când carnea fragedă îi dispăru, practic, din 
gură, fără ca ea să trebuiască să mestece. 

— Doamne, ce bună e. Gustă și tu din asta. 

Luă un mini-taco umplut cu homar de pe suportul de metal 
de lângă farfuria ei și îl strecură cu grijă în gura lui deschisă. 

— Extinderea în SUA a companiei a făcut parte din proiect 
încă de la început, spuse ea. Dar am vrut s-o iau pas cu pas. 
Mai întâi în Suedia, apoi în Norvegia, apoi în Europa. Apoi în 
SUA, când am fi dispus de resurse suficiente pentru a avea 
șanse de izbândă. Sunt pe deplin conștientă de cât de dificil 
este pentru o companie străină să reușească acolo. Avem multe 
piedici de înfruntat, concurăm cu companii uriașe, bine cotate, 
iar aceasta este una dintre cele mai competitive industrii. Dar 
tocmai asta m-a atras, de la început. Provocarea. Pasul ăsta 
este încă o latură a acestei provocări. 

Se șterse la gură. 

— Apropo, voi pleca la Amsterdam în weekend pentru câteva 
întâlniri, și le voi lua cu mine pe Ylva și pe Alice. 

— Serios? Dar nu vă cunoașteţi îndeajuns de bine, nu? 

— Asta e o ocazie bună să aflăm mai multe una despre 
cealaltă și, în plus, mi-ai spus că ești foarte ocupat cu fetele 
tale în weekendul care vine. 

— Așa e, zise David. Ai dreptate. 

Lăsă jos beţișoarele. 

— Trebuie să recunosc că sunt extrem de impresionat de tot 
ce ai realizat, de tot ce ai construit. 

Faye se înroși. Auzise acest lucru des, dar, venind de la 
David, însemna infinit mai mult pentru ea. 

Ridică din umeri. 


— Nu pot nega avantajul de care s-a bucurat Revenge când 
Chris mi-a lăsat compania ei drept moștenire. Îi voi fi veşnic 
recunoscătoare pentru asta și voi face totul ca să gestionez cât 
mai bine ceea ce mi-a oferit ea. 

— Ştiu că deja o faci. Și că o vei face în continuare, îi spuse 
David cu căldură. 

Fură întrerupţi de chelnerul care le aduse la masă alte 
platouri cu mâncare. 

— O, Doamne. Ești feeder”. 

— Oamenii grași sunt mai greu de răpit, spuse Faye cu un 
zâmbet, luând o bucată de sashimi cu beţișoarele. 

David o privi cu seriozitate. 

— Te iubesc, indiferent de mărimea pe care o porți. 

Faye se opri, cu beţișoarele în aer. Se uită la el. 

— Ce-ai spus? 

David înclină capul. 

— Ai auzit ce am spus. 

— Spune-o din nou. 

Ochii lui albaștri o fermecau, în timp ce zâmbea într-un fel pe 
care Faye nu-l mai văzuse niciodată. 

— Te iubesc, Faye. 


% Gurmandă (în 1b. engl., în orig.). 


Fjällbacka - atunci 

Când am pus piciorul pe uscat, Tomas a spus că la mică 
distanţă, în pădure, se afla o cabană. După ce am mers putin, 
am găsit-o într-o poiană. Afară se afla un grătar, iar Sebastian 
s-a apucat să facă focul. Părea mai fericit, mai încrezător, aici, 
alături de prietenii săi, decât acasă. Mai vioi și mai energic. 

Și eu mă simțeam mai în largul meu. Aveam sentimentul că, 
în sfârșit, eram văzută și tolerată. Fiind ora prânzului, am prăjit 
pe grătar cârnaţi, pe care i-am mâncat cu mare poftă. Băieţii au 
băut și mai multă bere, în timp ce eu m-am limitat la Coca-cola. 

Tomas a venit și s-a așezat lângă mine. Am simţit căldura 
corpului său și a trebuit să mă împotrivesc impulsului de a mă 
apropia de el. 

— Îţi amintești de aluatul ăla scârbos care se prăjea pe 
grătar, împreună cu cârnaţii, în excursiile școlare în care 
mergeam când eram mici? m-a întrebat. 

— Da, bleah, cel care se făcea dintr-un amestec de făină, sare 
și apă? 

— Cum se numea? Plastilină? 

— Plastilina nu e aia cu care te joci? 

— Dacă erau unul și același lucru? 

— Bleah! 

Am simţit că mă prăpădesc de râs. 

— Nu ţi-a plăcut berea? m-a întrebat Tomas, arătând spre 
doza de Coca-cola din care beam. 

— Ba da, dar tocmai începusem să mă ameţesc, i-am răspuns 
stânjenită, așezând doza de suc în spatele meu. 

Doza s-a vărsat, iar eu m-am ridicat. 

Tomas s-a ridicat și el brusc, a căutat în jur ceva cu care să 
șteargă pata umedă de pe fusta mea, dar nu a găsit niciun 
șerveţel. A luat o bucată de mușchi și a început să frece 
țesătura, singurul rezultat fiind că, acum, pata umedă devenise 
și murdară. 

— Nu ai note prea bune la lucru manual, nu-i așa? am 
chicotit eu și Tomas a ridicat din umeri, stânjenit. 

— Este atât de evident? a zis el. 

Ochii îi străluceau din nou. 

Roger și Sebastian ne priveau cu atenţie. Vorbeau încet, cu 
capetele apropiate. Am simţit un fior pe șira spinării pe care l- 
am pus pe seama vântului. 


După ce am terminat de mâncat, ne-am îndreptat spre 
cabană. În broască era o cheie mare și ruginită. Am întors-o și 
am pășit înăuntru. Nu erau multe de văzut acolo. 

— Nu e locul cel mai luxos din lume, a spus Tomas, dar 
Sebastian l-a bătut pe spate. 

— E gratuit. La ce te-ai fi așteptat? Dacă tu dormi pe 
cearșafuri de mătase... 

— Ei, ai grijă ce spui, a zis Tomas, înghiontindu-l pe 
Sebastian, care s-a ferit. 

Mă uitam în jur, în timp ce ochii mei începeau să se 
obișnuiască cu întunericul. Afară, soarele strălucea puternic, 
dar în cabană era aproape beznă. Ferestrele erau astupate cu 
scânduri groase de lemn. Singurul obiect de mobilier de acolo 
era un pat, într-un colț, cu o saltea murdară. Roger a călcat din 
greșeală pe o cutie goală de conserve, care a zăngănit. Am 
tresărit, cu inima bătându-mi cu putere, dar m-am calmat 
repede. 

M-am întrebat cine locuise acolo. Cabana părea să aibă cel 
puţin o sută de ani. Ar fi putut cineva să locuiască acolo? Pe tot 
parcursul anului? Cu siguranţă că da. Ştiam că multe familii 
locuiau pe insule, poate că această căsuţă fusese cândva plină 
de copii. 

Uneori îmi imaginam cum ar fi fost să trăiesc singură pe una 
dintre aceste insule măturate de vânt. Iar singurii mei tovarăși 
să fie pescărușii, aricii, caprifoiul și racii care se urcau pe 
stânci. 

Am mângâiat pereţii de lemn, trecându-mi mâna peste 
scândurile  noduroase ale cabanei. Avea două camere 
minuscule. Am intrat în camera din fund, dar mirosul de 
mucegai era atât de puternic, încât am ieșit imediat. 

— Alo! 

Am strigat. Niciun răspuns. Băieţii ieșiseră. M-am dus la ușa 
din faţă, care era închisă, și am apăsat pe clanţă. Am simţit, din 
nou, un fior pe șira spinării, când mi-am dat seama că era 
încuiată. 


După ce au fost luate de un taxi de la aeroport, Faye, Alice și 
Ylva și-au petrecut după-amiaza răcorindu-se în piscina de pe 
acoperișul hotelului. Valul de căldură care cuprinsese Suedia 
nici nu se compara cu aerul uscat și cald din Amsterdam. S-au 
așezat gâfâind pe șezlongurile lor, au băut margarita și au 
vorbit despre cum își vor petrece seara. Faye era îngândurată. 
Și-a informat persoana de contact de la poliție că era plecată la 
Amsterdam, în weekend. Nici acum nu aveau vreo informaţie 
despre Jack. 

— Încă nu mi-ai spus ce facem aici, în acest weekend, Ylva. 
Nu era chiar cel mai potrivit moment să fi plecat acum. 

— Suntem aici ca să gândim un plan B. O plasă de siguranţă. 

— Mie nu-mi pasă de ce suntem aici, spuse Alice, sorbind din 
margarita. Ne aflăm pe un acoperiș din Amsterdam. La piscină. 
Și bem margarita. Cui îi pasă de motivul pentru care ne aflăm 
aici? 

— Astăzi ne putem relaxa, zise Ylva, punându-și ochelarii de 
soare la ochi și înclinându-și faţa spre soare. Mâine vă voi 
spune de ce suntem aici. Și puteţi să mă și îmbătaţi, că nu vă 
voi spune înainte niciun cuvânt. Așa că profitaţi și bucuraţi-vă 
de ziua de azi. 

— Hear, hear,” spuse Alice, luând încă o gură de băutură. 
Dar, dacă planul este ca noi să ne relaxăm și să ne distrăm 
astăzi, vreţi să mergem la un coffeeshop”? 

Faye clătină din cap. 

— E unul dintre acele locuri în care se fumează hașiș? 

Încă încerca să-și imagineze ce anume își propusese Ylva să 
facă aducându-le aici. Dar insistase asupra faptului că era o 
plasă de siguranţă. În disperarea sa, Faye se mulțumise cu atât. 
Nu prea avea de ales și trebuia să se bizuie pe mica echipă pe 
care o strânsese în jurul ei. 

Alice zâmbi. 

— Exact. 

— Ai fumat vreodată? întrebă Faye pe un ton sceptic. 


2?! Așa, așa (în lb. engl., în orig.). 
a2 Cafenea. În Amsterdam, tip de local în care se vinde canabis (în lb. eng 
în orig.). 


— Toată lumea făcea asta în Djursholm, spuse Alice. Nu 
însemna că erai vreun gangster. Ci doar un adolescent, ca toţi 
ceilalţi. 

— Nu știu... spuse Ylva, ezitant. Mâine avem treabă. 

Alice flutură dezaprobator din mână. 

— Nu fi fraieră. De câte ori ţi-ai permis să te distrezi în 
ultimii ani? Cât de des ai apelat la o bonă? 

— Sunt foarte recunoscătoare că bona ta a putut... 

— Nu asta am vrut să spun. Faye, tu ai fi de acord? 

Faye sorbi din băutură și își întinse picioarele la soare. 

— Dumnezeule, suntem trei fete minunate în Amsterdam. Ce 
te-ai gândit că vom face? Că o stăm în cameră și o să ne uităm 
la televizor? Nu, eu vă propun să stăm aici, să ne bronzăm 
puţin și să ne bucurăm de ziua asta frumoasă, apoi să ne 
aranjăm și să ne ducem diseară la un club de noapte. Iar în 
drum spre club să ne oprim la un coffeeshop. Sunteţi de acord? 

Ylva și Faye murmurară ceva cum că erau de acord, dar Ylva 
arăta la fel de încordată pe cât se simţea și Faye. Alice nu stătu 
mult pe gânduri și chemă un chelner, ca să-l întrebe dacă le 
poate recomanda un coffeeshop din apropiere. El le spuse că 
cele mai bune se află în Cartierul Roșu și le sfătui să bea multă 
apă. Pe de o parte, din cauza căldurii, pe de altă parte, pentru 
că, dacă nu ești obișnuit să fumezi hașiș, riști să te 
deshidratezi. 

— Eu n-am probleme. Am fumat mult ganja. Sunt un Bob 
Marley al Djursholmului, glumi Alice. 

Faye și Ylva izbucniră în râs. Chelnerul le privi cu un chip 
lipsit de expresie și dispăru cu tava. 

Chiar dacă îi era dor de David, Faye se bucura că plecase. O 
călătorie cu două femei amuzante și inteligente, într-un oraș viu 
precum Amsterdamul, era exact ceea ce îi trebuia. 

Începea să-i placă planul lui Alice. Trebuia să îndrăznească 
să trăiască puţin. Să uite de problemele de zi cu zi. 

Când chelnerul veni cu alt rând de margarita rece, o dădu pe 
gât pe cea pe care o avea deja și o luă pe următoarea. Era 
calmul de dinaintea furtunii. Un moment de relaxare, departe 
de haosul și neliniștea a tot ce se întâmpla acasă. După cum 
spunea Alice: avea nevoie de asta. 


Cinci ore mai târziu, stăteau într-o cafenea și mâncau fiecare 
câte un spacecookie, fără să se întâmple nimic. Fără să simtă 
nimic. Erau dezamăgite, plictisite și sufereau din cauza 
căldurii. Și, pentru că nu se servea alcool în coffeeshop, 
sorbeau deja din al treilea cappuccino slab. Ameţeala de după- 
amiază, de la piscină, începea să le treacă și, pentru a treia 
oară, Alice chemă chelnerița și o întrebă cât trebuie să mai 
aștepte. 

Fata, care avea dreadlocks și corpul plin de tatuaje, repetă 
ceea ce îi spusese deja de două ori: 

— Mai așteptați un minut. 

După ce fata plecă, Alice clătină din cap. 

— Nu, n-am de gând să aştept, la dracu’, spuse ea, 
îndopându-se cu ce îi mai rămăsese din prăjitură. 

După două minute, Faye simţi furnicături în vârfurile 
degetelor. Clipi de câteva ori și o privi nedumerită pe Ylva, care 
se uita la mâna ei, cu gura căscată. Lumea începuse să se 
învârtă în jurul său. Se simţea ca și cum s-ar fi scufundat într- 
un acvariu în care peștii înotau sub un stroboscop. 

Se uită la Alice, mijind ochii. 

Buzele lui Alice se mișcau, dar Faye nu-și dădea seama dacă 
surzise ea sau dacă muţise Alice. Privi în jur. Totul se unduia, 
se rotea. Încercă să vorbească, însă în momentul în care 
deschise gura, nu era sigură dacă nu mai spusese deja ce voia 
să spună. Se tot gândi până când uită ce avusese în minte. 

Ylva chicotea întruna, imitând cu degetele diferite figuri, 
despre care susţinea că reprezintă tot soiul de animale. 

— O maimuţă, vezi, Faye? O maimuţă. 

Se ridică brusc și Faye întinse mâna spre ea. 

— Cred că ar trebui să stai pe scaun, dădu ea să spună, dar 
limba n-o ascultă și, la fel ca Alice, izbucni într-un hohot de râs. 

Alice își lăsă mâna pe Faye. 

— Îmi pare rău. 

— Pentru ce? 

— Pentru că m-am purtat ca o scorpie, mai demult. Pentru 
tot. 

Se îmbrăţișară. 

— Nu contează. 

— Mă bucur că l-ai cunoscut pe David, bălmăji Alice. 

O mângâie pe Faye pe braţ, cu vârful degetelor. 


— Şi eu. 

Faye nu se mai simţise niciodată atât de bine. Îi trecuse frica 
de la început. Totul era minunat, cald și prietenos. Zâmbi, 
făcându-le cu mâna câtorva turiști asiatici. 

Alice se lansă într-o lungă tiradă, din care Faye nu înţelegea 
decât o parte. 

— Faye? 

Alice o bătu pe umăr. 

— Faye? 

Faye își mută privirea de la turiști. 

— Unde e Ylva? întrebă ea. 

— Eu sunt Ylva. Eu sunt Alice. Am tot căzut, până am ajuns în 
Tara Minunilor. lar tu ești un iepure mic de tot! 

Faye îşi simţea gura uscată. Întinse mâna după apă. 

Capul lui Alice se rotea, ca și cum ar fi dansat pe o melodie 
pe care, oricât s-ar fi străduit, Faye nu reușea s-o audă. 

— Cred că trebuie s-o căutăm pe Ylva. 

Alice se ridică și se rezemă de masă. 

— Ylva! strigă ea. Ylva! 

Faye se ridică; fu pe punctul să cadă, dar Alice o prinse, își 
târâră picioarele pe podea, însă Alice reuși să se mențină în 
poziție verticală, susținând-o și pe Faye. 

— O vom găsi. Vom merge într-o expediție și o vom căuta pe 
prietena noastră. 

— Așa vom face. 

Coborâră încet pe scări și se îndreptară, clătinându-se, spre 
o ușă. Se întâmplă să fie ușa din spate, care dădea într-o alee 
pustie și îngustă. Ylva zăcea pe spate, pe pământ, lângă niște 
coșuri de gunoi. Faye avu un șoc când văzu ochii Ylvei daţi 
peste cap și corpul care tresărea, cu mișcări spasmodice. 

Ameţeala îi dispăru pe loc. Cu mintea limpede, se aruncă în 
genunchi lângă Ylva, încercând, în zadar, s-o readucă la viaţă. 
Simţea că o cuprinde o panică uriașă. 

— Ylva! strigă ea. Trezește-te, Ylva! 

În spatele ei o auzea pe Alice, urlând: 

— Chemaţi o salvare! Moare! Vă rog, chemaţi ambulanta! 

Faye o răsuci pe Ylva pe o parte și o mângâie pe fruntea 
transpirată, în timp ce Alice se întoarse repede în cafenea, ca 
să cheme pe cineva de la personal. 

— Ylva, nu muri. Te rog, Ylva, nu muri. 


Faye îi apucă mâna mică, cu unghiile roase, și i-o ţinu strâns. 
Își amintea cum stătuse la spital, lângă patul lui Chris, în 
ultimele ore din viaţa prietenei sale. De ce veniseră aici? De ce 
încercaseră acele  spacecookies? Faye ura cu adevărat 
drogurile, detesta să-și piardă controlul. Acum, aventura asta 
ar fi putut-o costa pe Ylva chiar propria viaţă. De ce nu se 
mulțumise să rămână cu această curiozitate? In ce încurcătură 
stupidă se băgaseră! Sentimentul de vinovăţie o sufoca. 

— There they are,” se auzi vocea lui Alice, în spatele lui 
Faye. 

Încordată. Aproape de nerecunoscut. 

— Help her. You've got to help her. She's dying!” 

Faye întoarse capul. Văzu un bărbat corpolent care se 
îndrepta lent spre ele. 

— Grăbește-te! strigă furioasă. 

La naiba, cât de încet se mișca! Nu părea s-o ia în serios, nu 
părea deloc îngrijorat. 

Se opri lângă Faye și se aplecă. 

— Don't worry, ladies, this happens all the time. Her blood 
sugar level is low. I'll give you some sugar for her. Then get her 
in a cab back to your hotel and give her some food and water.” 

Ylva deschise brusc ochii și Faye răsuflă ușurată. 

— Are you sure?’ întrebă Alice, agăţându-se de gâtul 
bărbatului, spre surprinderea acestuia. 

— I'm sure, ladies. This happens about ten times every day”, 
râse el. 

Apoi scoase un pliculeţ de zahăr pudră din buzunarul 
pantalonilor scurți, îl rupse cu dinţii și îi ceru Ylvei să deschidă 
gura, ceea ce ea făcu întocmai, confuză. Continua să se zbată în 
spasme ciudate și să mormăie incoerent. 

— Good girf?, spuse el, mângâind-o pe cap. 

Lui Faye îi venea să plângă de bucurie. Ylva nu murise. 


23 Aici sunt (în lb. engl., în orig.). 

24 Ajutaţi-o. Trebuie s-o ajutaţi. Moare! (în lb. engl., în orig.) 

> Nu vă faceţi griji, doamnelor, acest lucru se întâmplă tot timpul. I-a scăz 
glicemia. Vă voi da niște zahăr pentru ea. Apoi chemaţi un taxi, duceţi-o 
înapoi la hotel și daţi-i mâncare și apă (în lb. engl., în orig.). 

26 Sunteţi sigur? (în lb. engl., în orig.) 

Ar Sunt sigur, doamnelor. Asta se întâmplă de aproximativ zece ori în fieca 
zi (în lb. engl., în orig.). 

28 Bravo (în lb. engl., în orig.). 


O jumătate de oră mai târziu, cu ochii roșii, dar într-o 
dispoziție bună, stăteau toate trei în patul lui Faye, după ce 
comandaseră aproape toate felurile de mâncare din meniul de 
room-service. Se auzi o bătaie în ușă. Alice se ridică din pat și 
deschise. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, de la personalul 
hotelului, împingeau cărucior după cărucior, cu diferite feluri 
de mâncare. Hamburgeri, paste, fripturi, pește, pui prăjit, 
cartofi prăjiţi. Carafe mari cu apă cu gheaţă. 

Ca la un adevărat festin, bărbaţii îmbrăcaţi în alb așezară 
mâncarea pe masă și, chicotind, le urară doamnelor poftă bună 
- înțelegând, probabil, ce se petrecuse în după-amiaza aceea -, 
după care se retraseră. 

Faye, Alice și Ylva se năpustiră asupra mâncării, își umplură 
farfuriile și se așezară pe pat, începând să înfulece. Faye nu 
mai mâncase niciodată ceva atât de bun și la care să râvnească 
atât. Goleau pahar după pahar de apă. 

După ce terminară, se întinseră, sătule și mulțumite, pe patul 
mare, ţinându-se de burtă. 

— Trebuie să-mi dau jos pantalonii, mormăi Alice. Dacă nu, 
vomit. 

— Bună idee, spuse Faye. 

Urmară exemplul lui Alice și își dădură jos pantalonii, așa 
încât rămaseră toate în chiloti. 

— Ne-ai speriat rău acolo, pe alee, zise Faye. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? întrebă Alice. 

Ylva clătină încet din cap. 

— Chiar nu știu. Îmi amintesc că stăteam de vorbă cu cineva, 
apoi m-am prăbușit și n-am mai putut să mă ridic. Am stat 
întinsă acolo o vreme, ca un gândac, pe spate, încercând să mă 
ridic în picioare, dar n-am reușit. Următorul lucru pe care mi-l 
amintesc este că vă vedeam stând aplecate peste mine. 

Porniră televizorul și începură să schimbe canalele. 

Ylva fu prima care adormi, apoi și lui Alice i se închiseră 
ochii. În cele din urmă, sforăiau amândouă, de o parte și de alta 
a lui Faye. Ea se ridică din pat, își scoase telefonul din geantă 
și ieși pe balcon. Aerul de seară se mai răcorise, îi plăcea să 
simtă briza pe picioarele goale. Jos, în stradă, traficul se derula 
lin. Se așeză la masă și descoperi că ratase un apel de la David. 
Se neliniști imediat și apăsă pe apelare. 


— Bună, iubito, am avut un pic de timp liber și m-am gândit 
la Revenge și la aventura americană, spuse el și Faye aproape 
că-i vedea zâmbetul de pe faţă. Sunt complet captivat de asta, 
iar tu mă inspiri cu adevărat. Am suficient capital pe care să-l 
investesc, așa că am redactat un document, pe care aș vrea să-l 
citești. Ești de acord? 

La rândul ei, Faye își simţi faţa cuprinsă de un zâmbet larg. 

— Bineînţeles. 

— Nu crezi că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, nu? 

— Sigur că nu. Cum te-ai descurcat cu fetele și cu Johanna? 

— Ea vrea să ne împăcăm, dar i-am explicat că vreau să 
rămân cu tine. 

— Cum a primit vestea? 

— Nu foarte bine, însă am putea să vorbim despre asta mai 
târziu? N-aș vrea să-ţi stric weekendul cu Alice și Ylva. 

— Mi-e dor de tine, îi spuse Faye. 

— Şi mie de tine. 

După ce închise, Faye văzu că primise un mesaj de la Kerstin. 
Când îl deschise, buna dispoziţie îi dispăru într-o clipă. Yvonne 
Ingvarsson trecuse pe la apartamentul ei și o căutase. Puse 
încet telefonul deoparte. Trebuia să ia măsuri în legătură cu 
Yvonne. Se juca prea mult cu focul și una dintre ele avea să se 
ardă. Faye nu intenţiona să fie ea aceea. 


— Dumnezeule, cum m-am lăsat convinsă să fac asta? spuse 
Ylva, clătinând din cap. 

— N-ai cum să mai fii mahmură, îi răspunse Alice sec, 
făcându-i semn ospătarului să-i mai aducă de băut. 

În barul hotelului se strângeau din ce în ce mai mulţi oameni, 
iar rumoarea o făcea pe Ylva să-și maseze tâmplele. 

— Ieri am zăcut pe o alee. În Amsterdam. După ce am 
mâncat o prăjitură cu iarbă, într-un coffeeshop. Cred că am 
dreptul să mă simt puţin mahmură azi. 

— Da, eu mă simt bine, spuse Alice fericită, zâmbindu-i 
chelnerului, când îi aduse încă un pahar de cosmopolitan. 

— Sunt foarte fericită pentru tine, mormăi Ylva, ţinându-se 
de frunte. Foarte fericită. 

Faye o privi încruntată. 

— Ar trebui să ne spui motivul pentru care am venit aici, zise 
ea. Eu și Alice încă nu știm despre ce e vorba. Mai ai putere să 
faci asta? 

— Daţi-mi câteva ore, o pastilă de aspirină și câteva de 
paracetamol și voi fi ca nouă. Așa că, da, planurile rămân 
valabile. Și, da, o să vă spun. Trebuie doar să scap de... 
bubuitul ăsta de tobă din capul meu. 

— N-ai nevoie de un nenorocit de paracetamol, ai nevoie de 
tărie, spuse Alice sec, chemând din nou ospătarul. 

Acesta veni repede și se înclină ușor. 

— Un Long Island ice tea. Și un shot de tequila. Pentru 
doamna, spuse Alice în engleză și arătă spre Ylva. 

— Vrei să mă omori, Alice? gemu Ylva. 

— Scumpa mea, sunt o soţie de lux din Lidingö. Știu cum se 
vindecă o mahmureală. 

Băuturile sosiră și, cu o privire disperată spre Alice, Ylva luă 
ambele pahare. 

— Am încredere în tine acum. 

— Poţi avea întotdeauna încredere în mine, spuse Alice și 
zâmbi larg. 

Faye le privi amuzată, în timp ce Ylva, cu o grimasă, dădu pe 
gât tequila. 

— Până la fund. lar acum vreau să ne spui de ce ne-ai târât 
până la Amsterdam. În toiul unei crize de amploare. 


— Pentru Oficiul de brevete și înregistrare mărci, răspunse 
Ylva. 

Alice, care tocmai luase o înghițitură mare din 
cosmopolitanul ei, pufni, stropind masa cu băutură. 

— Oficiul de brevete și înregistrare mărci? spuse ea, 
ştergându-se la gură. 

Faye se uită și ea la Ylva, care întinse mâna spre paharul cu 
Long Island ice tea. Chiar începuse să prindă culoare în obraji. 

— Aici are loc o conferinţă, în weekendul ăsta. La acest hotel. 
Petrecerea cea mare este diseară... 

— Şi? spuse Alice, cu dezgust. 

— Da, nici mie nu-mi place asta, zise Faye, fluturând din 
mâini. 

— Revenge. Drepturi. Brevet. Planul B? insistă Ylva. 

Faye clătină din cap. 

— Nu. Tot nu înţeleg. Tu înţelegi, Alice? 

Alice clătină și ea din cap, făcând-i cu ochiul unui bărbat de 
la masa de alături. 

— Concentrează-te, Alice, o să-ți explic, spuse Ylva. 

Faye observă că Ylvei îi plăcea să fie cu un pas înainte. Asta 
îi oferea satisfacţie. 

— Nu, serios, Ylva, de ce ne-ar interesa pe noi Oficiul de 
brevete și înregistrare mărci de aici? 

Ylva avea un zâmbet poznaș. Se uită în jur, cobori vocea și își 
prezentă, în mare, planul. Alice râse tare. 

— Grozav, Ylva! Ești nemaipomenită. 

— Şi tu, Alice. Şi vei fi un personaj-cheie în această seară. 

Faye ridică din sprâncene. 

— Eşti conștientă la ce ne-am expune, nu, Ylva? 

— Pe asta mă și bazez, spuse Ylva, cu un rânjet. 

După o oră, cele trei erau ușor ametite și Ylva arătă spre bar. 

— Uitaţi-vă acolo. Ei sunt Kent, Borje și Eyvind. 

Le privi pe Faye și pe Alice. 

— Ştiţi ce avem de făcut? 

— Ne-ai explicat foarte clar, răspunse Faye, dând pe gât un 
hot shot. 

— Suntem frumoase, suntem amuzante, suntem deștepte, 
spuse Ylva, cu ochii încă aţintiţi asupra celor trei bărbaţi de la 
bar. Va fi mai simplu chiar decât să furi o acadea de la un copil 
mic. Putem doar să sperăm că nu te vor recunoaște, Faye. 


— Lucrează la Oficiul de brevete și înregistrare mărci. Nu 
prea cred că știu cine e Faye, spuse Alice nerăbdătoare și Ylva 
îi făcu semn să tacă. 

— Nu doar ei sunt aici. Este tot departamentul. Dar iau cina 
abia peste două ore. Avem timp. 

Alice se ridică în picioare; se clătina puţin. 

— Hai să ne revenim, spuse Ylva, ajutând-o să-și recapete 
echilibrul. 

Alice scoase din poșetă un ruj roșu-intens și se dădu generos 
pe buze. 

— Mes dames”, spuse Ylva și făcu un gest grăbit spre bar. 

Cu picioarele ei lungi, Alice se apropie de Kent, Borje și 
Eyvind. 

— V-am auzit vorbind suedeză? 

Bărbaţii o priviră pe Alice cu o expresie prietenoasă, fiind și 
mai încântați când Ylva și Faye se apropiară și ele. După ce 
comandară trei pahare cu băutură, pe cheltuiala Oficiului de 
brevete și înregistrare mărci, cei șase urcară în camera lui 
Faye, ca să bea un cocktail înainte de cină. 

Ylva se ocupa de Kent, în timp ce Faye îl fermeca pe Börje, 
iar Eyvind stătea, cu o privire de căţeluș, pe lângă Alice. 

După ce intrară în cameră, Ylva pregăti o masă cu băuturi, cu 
toate tipurile de alcool și de apă tonică pe care și le-ar fi putut 
dori cineva. 

Bărbaţii scoaseră mici exclamaţii încântate. 

— Ce cameră dată naibii! Ia uite, Börje! Noi nu avem o 
priveliște atât de frumoasă! 

__— Nu, la naiba, Kent, asta numesc eu o cameră de hotel! 
Într-adevăr, este foarte primitoare. 

— Da, e primitoare, spuse Alice, trântindu-se pe canapea și 
trăgându-l pe Eyvind lângă ea. Faye, darling. Te rog să faci un 
GT pentru mine și pentru drăguţul ăsta de aici. 

Faye își alungă un zâmbet. Părea că Alice l-ar fi mâncat pe 
sărăcuţul Eyvind la micul dejun. 

Imediat, le întinse câte o băutură și se întoarse spre Borje și 
spre Kent. Borje se uita neliniștit la ceas. 

— Cina începe într-o oră, nu-i așa? 


% Doamnelor (în 1b. fr., în orlg.). 


— Nu-i nicio problemă, spuse Kent repede, în timp ce primea 
fericit o băutură de la Ylva. O să bem ceva aici, cu doamnele, și 
vom pleca înainte să înceapă. Oamenii cu ștaif întârzie! 

Eyvind îl aprobă cu un mormăit, cu ochii fixaţi pe decolteul 
lui Alice. Ea îi ţinea un braţ peste mijloc și îi mângâia părut de 
la tâmplă. 

Ylva și Faye făcură un schimb de priviri. Amestecaseră 
băuturi slabe cu unele mai tari. După tot ce consumaseră la 
bar, bărbaţii nu aveau să-și dea seama cât de puternice erau 
băuturile. 

Faye își pipăi discret buzunarul în care avea telefonul și 
observă că și Ylva făcu la fel. 

Curând, Börje și Kent aţipiră pe canapea. Alice se aplecă 
asupra lui Eyvind și-i linse o ureche. Faye își scoase telefonul. 
Se asigură că Alice ieșea bine în imagine. Era mereu atentă la 
astfel de lucruri. 


Fjällbacka - atunci 

Am bătut și am tipat, dar m-au ignorat. Glasurile lor și 
mirosul cârnaţilor făcuţi la grătar pătrundeau prin pereţii de 
lemn. Erau binedispuși. Râdeau tare. M-am trântit pe podea, cu 
spatele rezemat de ușă. Mă gândeam la chipul lui Tomas, la 
zâmbetul lui prietenos, la ochii lui strălucitori. Oare 
înţelesesem eu greșit totul? 

Ce avea Sebastian în minte? Asta o fi fost ideea lui? De ce 
voiseră să vin cu ei? Acesta fusese planul lor încă de la început 
sau greșisem eu cu ceva? 

Timpul se scurgea. Chiar dacă nu aveam ceas, mi-am dat 
seama că trecuseră cel puţin două-trei ore. M-am ridicat în 
picioare, am mai făcut o încercare. Am lovit în ușă. 

— Vă rog, lăsaţi-mă să ies, i-am implorat. Mi-e sete. 

Nu mi-au răspuns. 

— Sebastian? Vreau să mă întorc acasă. 

Afară, băieţii continuau să vorbească. Să râdă. Am presupus 
că de mine, că le păream jalnică. Mă simțeam jalnică și proastă. 
Lumina care pătrundea prin crăpătura de sub ușă îmi arăta că 
era încă ziuă. 

Mă simțeam ca un câine. Un câine prost, înlănţuit. O 
corcitură stupidă, însetată de iubire. A fost de ajuns un mic 
gest de amabilitate, ca să mă rostogolesc pe spate și să renunţ 
la orice suspiciune. Ochii strălucitori ai lui Tomas și gropiţele 
din obraji când zâmbea mă făcuseră să uit tot ce știam că este 
adevărat. Că nu trebuia să am încredere în nimeni. 

Furia din mine a început, încet, să se trezească. Mai presus 
de toate, eram furioasă pe mine, pentru că fusesem atât de 
naivă. Am lovit din nou cu pumnii în ușă. Simţeam cum mici 
așchii de lemn mi se înfigeau în piele. Durerea îmi făcea bine. 
Am lovit și mai tare. Am strigat, până m-a durut gâtul. In cele 
din urmă, m-am trântit pe podea. Cu spatele rezemat de ușă. 

A mai trecut un timp. 

Vorbeau mai încet acum. Vorbeau în șoaptă, cu glasurile 
răgușite. Lucrul ăsta îmi trezea o presimţire ciudată. 

M-am ridicat din nou, am apropiat urechea de ușă, încercând 
să înțeleg ce spuneau. Începuse să-mi fie frică. „Ce aș face dacă 
m-ar lăsa aici? Aș muri de sete. Nimeni nu m-ar găsi.” Panica a 
crescut și am izbit din nou în ușă. 


Spre surprinderea mea, le-am auzit pașii apropiindu-se de 
cabană. M-am îndepărtat de ușă, cu braţele atârnate pe lângă 
corp. Am auzit cheia răsucindu-se în ușă. A intrat Sebastian. 

După el au venit Roger și Tomas. 

Niciunul dintre ei nu spunea nimic, doar mă priveau, cu ochii 
sticloși. M-am dat și mai în spate, m-am apropiat de perete și 
am încercat să mă fac cât de mică puteam. 

Dar nu era nicio cale de scăpare. 


„Cineva încercase să spargă apartamentul din 
Ostermalmstorg. Urmele se vedeau clar, ca niște cicatrici mari, 
în lemnul de culoare închisă al ușii de la intrare. Faye își lăsă 
jos bagajul de mână, se aplecă și le studie cu atenţie. Inima îi 
bătea cu putere în piept. Jack. Probabil că fusese aici, 
încercând, aparent fără succes, să intre. Era aproape ca un 
avertisment, un mesaj că se afla pe urmele ei. Faye aruncă o 
privire peste umăr, vâri cheia în broască, se întoarse, deschise 
ușa neagră blindată, păși în hol și o încuie la loc. 

Se rezemă de perete, închise ochii și încercă să-și adune 
gândurile. Era mai bine s-o caute pe ea și nu pe Julienne. 

Da, era mai bine că Jack venise aici. Dăduse cărțile pe faţă, 
transmiţându-i că n-avea de gând să se ţină departe de ea. 

Faye scoase telefonul din poșetă, formă numărul poliţiei și le 
spuse ce se întâmplase. Zece minute mai târziu, sosi o patrulă 
de poliţie. Poliţiștii examinară ușa, își făcură însemnări și îi 
puseră lui Faye o serie de întrebări, la care ea se strădui să 
răspundă cât putu de bine. 

— Trebuie să-l găsiţi, spuse ea, când încetară să mai pună 
întrebări. Imi va face rău. A omorât-o deja pe fiica mea. 

Polițistul o privi calm. 

— Cunoaștem problema. Nu avem posibilitatea să vă 
supraveghem non-stop, dar vă asigur că vom face tot ce putem 
pentru a pune mâna pe el. Acum știm că se află la Stockholm. 
Și poliţia ţine permanent legătura cu dumneavoastră prin 
telefon. 

— Cum pot să merg la birou sau să-mi continui viața când el 
este pe urmele mele? 

— Aveţi posibilitatea să locuiţi în altă parte, între timp? Până 
când îl prindem? 

Un zgomot dinspre ușă o făcu pe Faye să se întoarcă. Dând 
ochii cu David, se repezi la el și își înfășură braţele în jurul lui. 

— Am văzut ușa. A fost Jack aici? o întrebă el, strângând-o la 
piept. 

Faye dădu din cap, ochii i se umeziră și îi simţi parfumul. 
David se întoarse către unul dintre polițiști. 

— Puteţi face ceva? 


— Nu prea multe. După cum i-am explicat doamnei, nu o 
putem monitoriza permanent. Aţi putea să staţi câteva zile la 
un hotel? 

Poliţiștii plecară și îi lăsară singuri. Pentru prima dată de 
când îl cunoștea, Faye vedea că David era cu adevărat supărat. 
Cu un pahar de suc de portocale în mână, se plimba de colo- 
colo, în jurul mesei din bucătărie. 

— N-o să-l las să te distrugă sau să-ţi limiteze libertatea. 
Cunosc un bărbat care are o firmă de securitate. Angajăm niște 
paznici. Vei putea lucra ca de obicei, fără să trebuiască să te 
uiţi peste umăr. Al naibii idiot! Cine se crede? 

— Nu pot avea bodyguarzi, David. 

— [i plătesc eu. Nu trebuie să-i permitem să-ţi controleze 
viața. A făcut destule. La naiba, urăsc oamenii ca el. 

Pe Faye o înduioșa grija lui. 

— Nu este vorba de bani. Dacă vede că am gardă de corp, își 
dă seama că a reușit să mă sperie. Să mă domine. Și cine știe 
cât va dura asta? Ar putea rămâne în libertate luni întregi. 
Dacă avem noroc, va fi arestat în curând. Cel puţin, acum 
poliţia știe că este la Stockholm. 

David se opri în faţa ei. 

— Ştiu că de-abia ai ajuns acasă, dar vreau să plecăm 
undeva, doar câteva zile. Până când lucrurile se vor liniști 
puţin. 

Faye îl mângâie pe obraz. Da, voia să meargă cu el. 

— Ce zici de Madrid? întrebă ea. Oricum, trebuie să merg 
acolo, peste câteva zile, pentru niște întâlniri de afaceri. Vrei să 
sărbătorim Midsommar“ acolo? 

David o luă de mână și o trase spre el. 

— Sunt genul de persoană căreia îi place la nebunie 
Midsommarul. Tăria, heringul, brânza Västerbotten, prăjinile 
de Midsommar. Dar pentru tine, draga mea, sunt gata să 
sacrific totul. Yo amo Madrid.’ 


3 În Suedia, cea mai importantă sărbătoare a verii. 
31 Iubesc Madridul (în lb. sp., în orig.). 


Faye îl luă pe David de mână, în timp ce se plimbau pe 
Strandvăgen. Își aminti de seara când au coborât în barcă și au 
făcut dragoste prima dată. Relaţia cu David era, din multe 
puncte de vedere, experienţa cea mai curată, cea mai sinceră 
pe care o trăise. 

Cu Jack fusese adesea nesigură, adaptându-se mereu pentru 
a-i face pe plac. Era un război continuu între propriile dorinţe și 
teama de a nu-l pierde. În relaţia cu David nu era niciodată 
nevoită să renunţe la nimic. El îi arăta clar și onest că o iubea 
așa cum era ea. Poate datorită vârstei? Poate că, pur și simplu, 
legătura dintre ea și David era mai potrivită decât cea dintre ea 
și Jack? 

— La ce te gândești? o întrebă el, privind-o amuzat. Văd că 
zâmbești... 

— Mă gândesc la noi. 

— Suntem bine, spuse el. Îmi place că te gândești la noi. 

Soarele strălucea, iar căldura era apăsătoare. 

Trecură pe lângă Nybrokajen, unde feriboturile de Djurgârd 
așteptau să se umple cu turiști. În dreapta lor se întindea 
parcul Berzelii. Oamenii stăteau pe iarbă, la umbră, și mâncau 
de prânz. 

Când ajunseră la Grand Hotel, pe Blasieholmen, Faye rămase 
la recepţie, în timp ce David urcă în camera lui. 

Era răcoare și bine acolo. Faye închise ochii, bucurându-se 
de murmurul vocilor care răsunau între zidurile de piatră. 

Aștepta cu nerăbdare călătoria la Madrid, prima lor călătorie 
împreună. Avea o întâlnire de afaceri, dar, în plus, avea să se 
asigure că ea și David urmau să petreacă niște zile frumoase 
unul cu celălalt. 

Telefonul îi vibră în poșetă și îl scoase. 

— Tocmai a trecut Henrik pe la birou, îi spuse Kerstin. 

— La Revenge? Cred că glumești! 

— Din păcate, nu. Nu eram acolo, dar m-a sunat Sandra, de 
la PR. 

— Revenge nu este încă a lui, n-are niciun drept să... Ce ţi-a 
spus Sandra? 

Faye era atât de tulburată, încât se ridică de pe fotoliu. 

— Că Henrik s-a plimbat prin birou și s-a prezentat în faţa 
personalului. A examinat totul ca și când ar fi fost al lui. I-a 


rugat pe toţi să-i transmită CV-urile, astfel încât să poată 
„decide cine va fi un as în companie” - astea sunt vorbele lui. 

— Ce nenorocit plin de tupeu! Irene mi-a povestit cum 
tratează puţinele femei pe care le angajează în compania lui 
actuală, misoginul naibii! 

Faye era pe punctul de a se ciocni cu o doamnă mică de 
statură, cu părul alb, cu blană de chinchilla și câteva rânduri de 
coliere de perle. 

— Pardon. 

— Pentru ce? întrebă Kerstin. 

— Nu, nu ţie ţi-am zis. Dar ce-și închipuie că face? Singurul 
scop al gestului lui pare să fie acela de a mă enerva pe mine. 
Ceea ce a și reușit. 

— Ce o să faci? 

— Am de gând să-mi păstrez calmul, să nu fac nimic pripit, ci 
să pun în aplicare planul Ylvei. 

— Cu alte cuvinte, lucrurile au mers bine în Amsterdam? 

Lui Faye îi trecură rapid prin cap câteva amintiri din 
călătoria la Amsterdam, dar decise să-i spună lui Kerstin cât 
mai puţine despre cele întâmplate acolo. 

— Au depășit toate așteptările. 

— Așadar îl ignorăm pe Henrik, deocamdată, și facem ceea 
ce trebuie. 

— Da. Il ignorăm, spuse Faye și închise telefonul, simțind că 
îi vine să scrâșnească din dinţi. 

O voce isterică o făcu să se întoarcă. O femeie cu părul lung 
și brunet se certa cu recepţionerii. Faye o recunoscu imediat. O 
căutase, bineînţeles, pe Google, și văzuse că avea o predilecție 
pentru rochiile marca Chanel. Era Johanna Schiller, soţia lui 
David. Faye scoase telefonul, îl puse la ureche și se strecură 
grăbită spre ieșire. Dacă ar fi văzut-o Johanna, probabil ar fi 
făcut o scenă de gelozie. Sigur venise aici ca să-l caute pe 
David. În timp ce ieșea pe ușa rotativă, Faye o auzea pe 
Johanna continuând să strige la recepţioneri: 

— Cum adică nu puteţi să-mi daţi o cheie? Cel care locuiește 
aici este soţul meu. David Schiller. Sunt Johanna Schiller. Cum 
să nu pot obţine cheia de la camera propriului meu soț? 

Faye își încleștă mâinile, într-un gest de frustrare și furie, în 
timp ce continua să coboare repede pe scări și, mai departe, 
spre apă. Tot ce făcea Johanna era atât de josnic. Nu-l lăsa 


deloc în pace pe David. Nici măcar aici. Se folosea de copii ca 
să-l șantajeze. Era atât de egoistă. : 

Faye rămase nemișcată, în picioare, pe chei. Intr-o bună zi, 
avea să rezolve această problemă, dar nu era momentul acum. 
Acum trebuia să-l lase pe David să-și poarte singur de grijă. 
Încă nu-i spusese că Johanna încercase să ia legătura cu ea. Nu 
știa nici ea cu adevărat de ce ezitase să facă asta. Când erau 
împreună, nu voia să piardă timpul vorbind despre Johanna, 
nici măcar n-o pomenea. Dacă David voia să vorbească, nu-l 
oprea. Dar, în general, nu voia ca Johanna să stea între ei. 

Telefonul îi sună. Era Ylva. 

— Bună, Ylva, ţi-ai revenit deja, după weekend? 

Faye își dădu seama imediat că ceva nu era în regulă. Ylva 
vorbea agitat, printre suspine: 

— A fost aici, Faye. Jack a fost aici. 


Fjällbacka - atunci 

Tomas și Roger au încercat să mă trântească pe pat, dar i-am 
lovit cu piciorul, am ţipat și i-am mușcat atât de tare, încât m- 
au scăpat pe podea. Apoi m-au apucat de picioare și m-au târât 
după ei. Cu capul în jos, în timp ce mă târau, am văzut faţa 
încleștată a lui Sebastian. Dintr-un motiv sau altul, expresia lui 
m-a determinat să tac, cel puţin o perioadă. Ei erau trei. Nu 
aveam nicio șansă. Am înţeles lucrul ăsta. M-au pus pe pat, mi- 
au rupt pantalonii și chiloţii. 

— Nu! i-am implorat. Nu vreau! 

Dar nu m-am împotrivit. Asta doar ar fi înrăutățit situaţia. Și 
parcă tot corpul meu era ţeapăn, nu mă mai asculta. 

Cu ochii închiși, nu s-au lăsat înduplecaţi, când le-am cerut 
să mă lase în pace. Roger mă ţinea strâns de brațe. Tomas și-a 
scos mădularul și mi-a îndepărtat brutal picioarele. Încă îi 
străluceau ochii. Dar era un alt fel de strălucire. 

M-a pătruns. 

Mă ustura, mă durea atât de tare. 

El împingea. Din ce în ce mai repede. Mi-am încleștat fălcile. 
Cu ochii închiși. Corpul lui mirosea a bere și a grătar. Au trecut 
doar câteva minute până am simţit convulsiile în membrul lui 
Tomas și senzaţia lipicioasă și fierbinte când și-a lăsat sperma 
pe mine. 

Apoi a venit și rândul lui Roger. 

Mirosea a fum de ţigară. Era mai violent. Am observat că îi 
plăcea să-mi vadă frica, când s-a împins în mine. Am icnit. Nu-și 
lua ochii de la mine. M-a privit tot timpul, parcă dornic să vadă 
cum reacționez. Mă simțeam neputincioasă. Neajutorată. Am 
întors capul, ca măcar să nu-i las să-mi vadă faţa. Imi 
închipuiam că asta ar putea să-mi redea, câtuși de puţin, 
respectul de sine. 

Sebastian își aprinsese o ţigară și stătea rezemat de perete, 
privind. L-am urât. Dar, cel mai mult, m-am urât pe mine, 
pentru că dovedisem că eram o adolescentă însetată de 
afecțiune, care s-a bucurat când fratele ei mai mare a întrebat- 
o dacă vrea să-l însoțească. Când Sebastian a văzut că îl 
privesc, s-a întors și s-a uitat pe fereastră. Acolo, în acel 
moment, mi-am dat seama cât de mult semăna cu tata. Nu 
observasem asta până atunci. 


Aveam cinci ani. Nu observasem că mama și tata se 
certaseră. Nu auzisem ţipetele. M-am trezit, în mijlocul unui 
vis, mi-am luat ursul de pluș și, pe jumătate adormită, am intrat 
în dormitorul mamei și al tatălui meu. Făceam asta uneori, mă 
ghemuiam lângă mama, în timp ce ea își punea mâinile 
ocrotitoare în jurul meu, stând cu spatele la tata. 

Mă aflam deja la picioarele patului lor, când mi-am dat 
seama că nu dormeau. La început, mi s-a părut că se luptă. 
Tata îi ţinea mamei braţele. Mama era dezbrăcată. Nu o mai 
văzusem niciodată pe mama goală. Nu am înţeles ce se 
întâmpla. Dar am văzut că mama plângea. 

Acum, când îl vedeam pe Sebastian la fereastră, mi se părea 
că avea aceeași expresie pe care o avusese tata atunci. 


Prin pereţii apartamentului din blocul cenușiu de la periferia 
Stockholmului se auzeau vocile răstite ale vecinilor și un 
televizor pornit. Ylva stătea pe un scaun în bucătărie, aplecată, 
cu capul îngropat în mâini. 

Tremura din tot corpul. Plângea în tăcere. Faye o mângâia pe 
spate, încercând s-o liniștească. 

Poliţiștii plecaseră cu puţin timp înainte. Le spuseseră că 
regretă ce se întâmplase, alcătuiseră un raport și le 
promiseseră că vor face tot ce le stă în puteri pentru a-l prinde 
pe Jack. Jack îi dăduse Ylvei numărul lui de telefon și îi spusese 
că va ști când va fi momentul să ia legătura cu el. li precizase 
că era o cartelă prepay și că nu-și deschidea telefonul decât o 
dată pe zi. Deci nu are rost ca poliția să încerce să mă 
localizeze, spusese el, înainte de a pleca de la Ylva. 

— Dar nu mi-a făcut nimic, zise Ylva, ștergându-și câteva 
lacrimi încăpăţânate. Mi-a dat doar numărul lui de telefon, apoi 
a fugit. Nici n-a vrut s-o vadă pe Nora. Cred că... a făcut asta 
doar ca să te atragă în capcană. 

Faye se cutremură din tot corpul. _ 

Din dormitor se auzeau ţipetele fetiţei. In mod inexplicabil, 
Nora dormise cât duraseră manevrele lui Jack de a pătrunde pe 
ușa de la intrare, precum și pe tot parcursul vizitei polițiștilor. 
Dar acum se trezise. 

— Mă ocup eu de ea, spuse Faye încet. 

Ylva nu răspunse. 

Faye se ridică în picioare. Lângă un pat de o persoană, 
frumos aranjat, era un pătuţ de copil. Se apropie cu grijă de 
Nora, pe care n-o văzuse decât la televizor și în ziare. Era fiica 
lui Jack. 

l-ar fi plăcut să aibă mai mulţi copii cu el, dar, când a rămas 
însărcinată a doua oară, Jack i-a spus că nu dorește alţi copii în 
afară de Julienne. Privind în urmă, Faye înţelegea că era din 
cauză că începuse deja aventura cu Ylva. : 

Jack o obligase pe Faye să facă avort. Işi amintea orele 
petrecute la spital, când îi era greață, având-o pe Chris alături, 
pentru că Jack nu o însoţise. Oare el era cu Ylva atunci sau cu 
altcineva? 

Acum nu mai avea importanţă. 


Nora stătea întinsă pe spate, privind-o cu ochii ei albaștri și 
mari. Nu era nicio îndoială că era fiica lui Jack. Sau sora vitregă 
a lui Julienne. Era copia fidelă a tatălui ei. Faye o privi, ca 
vrăjită, înainte de a se apleca, întinzând braţele și ridicând-o. 
Strânse copilul la piept. 

— Gata, gata, șopti ea. 

Nora tăcu. Se lăsă luată în braţe. Intensitatea plânsului 
scăzu, în timp ce Faye traversă apartamentul și se întoarse în 
bucătărie. 

Faye stătea în faţa Ylvei, cu Nora în braţe. Era exclus ca Ylva 
să mai rămână acolo. Jack putea să apară oricând și chiar să 
reușească să intre. Se auziră din nou ţipete din apartamentul 
vecin. În curte, cineva tura un scuter. 

— Uite cum facem, spuse Faye. Pot să-ţi împrumut câţi bani 
îți trebuie, ca să-ţi cumperi un apartament în oraș. Și mi-i dai 
înapoi când poti. 

Ylva ridică ochii, își plimbă privirea între fiica ei și Faye, 
înainte să deschidă gura ca să se împotrivească. Faye o 
întrerupse: 

— Nu avem nimic de negociat. Este strict o propunere de 
afaceri, din partea mea. Dacă vei locui aici, nu te vei simţi în 
largul tău, îţi va fi permanent teamă că Jack va veni din nou. Și, 
din moment ce îndatoririle tale includ verificarea potenţialilor 
investitori ai Revenge, acest lucru mă va afecta și pe mine. lar 
tu mi-ai arătat deja ce poţi. Mi-ai dovedit că poti fi ceea ce-mi 
trebuie și că îmi ești loială. 

Ylva zâmbi vag. 

— Îţi mulţumesc. 

— Până găsești un nou apartament, nu cred că pe Alice ar 
deranja-o dacă tu și fetița v-aţi muta la ea. Se simte destul de 
singură, în casa ei mare din Lidingö, în timpul săptămânilor în 
care nu are copiii la ea. Iar Jack nu poate să te găsească acolo. 

Ylva își șterse lacrimile. 

— Sună bine, spuse ea. Atunci, voi putea continua să verific 
liniștită investitorii. 

Faye tresări. Încă nu le spusese celorlalte că David dorea să 
investească în extinderea companiei în SUA. Ylva o avertizase 
să nu mai amestece viața de afaceri cu cea privată, așa că, 
probabil, n-aveau să fie de acord să-l accepte pe David drept 
unul dintre investitori. Propunerea lui David avea să fie 


revizuită la fel de atent ca și ale celorlalţi și în aceiași termeni, 
lucru important pentru Faye. Apăruse ultimul, deci urma să fie 
evaluat ultimul. Asta, dacă vor ajunge până la capăt. Erau 
multe lucruri care trebuiau rezolvate până atunci. 

— Fă-ţi bagajele, pune lucrurile de care o să ai nevoie, și vom 
lua un taxi spre Alice. O voi suna între timp, spuse Faye și se 
așeză la masă, cu Nora în poală. 

Era nerăbdătoare să plece la Madrid. Se va reface, apoi se va 
întoarce la Stockholm cu un plan bine pus la punct, pentru a-l 
distruge pe Jack. Şi va opri încercarea lui Henrik de a-i fura 
compania. 


Partea a III-a 

Locuitorii unui imobil din Ostermalm au dat telefon la poliție, 
marti seara, după ce s-au auzit țipete și zgomote dintr-un 
apartament. „Se aude ca și cum cineva ar fi ucis”, a spus 
femeia care a sunat. 

Când o patrulă a poliției a ajuns în apartament, nu era 
nimeni acolo. Purtătoarea de cuvânt a poliției nu a vrut să 
dezvăluie detalii despre incident. 

Din Aftonbladet, 26 iunie 


Lui David îi sună telefonul. Din nou, era Johanna. Oftă, 
întoarse telefonul cu ecranul în jos și încercă să pară indiferent. 

Faye îi zâmbi și David îi răspunse cu un zâmbet. 

Se aflau într-un restaurant de tapas, într-o frumoasă piaţă 
pietruită, nu departe de Puerta del Sol. 

Soarele apusese, dar seara era încă fierbinte. Glasurile 
cântăreților de stradă răsunau între fațadele zugrăvite în alb. 
Faye purta o rochie subţire, de culoare albă, iar David purta o 
cămașă de in, albastru-deschis, și pantaloni subţiri din bumbac. 

Chelnerul le adusese un platou de gambas”? cu usturoi, pe 
care îl așezase între ei, iar în dreapta lui Faye se afla o sticlă de 
chardonnay, într-o frapieră argintie. 

— Vrei să vorbim despre asta? întrebă Faye, arătând cu capul 
spre telefon. 

— Nu prea, zise David. Nu vreau să vorbesc despre nimic 
care nu are legătură directă cu noi. 

— Atunci, nu vorbim. 

— Ne vom confrunta cu toate astea când vom ajunge acasă. 
N-am putea să ne simţim bine, aici și acum, doar tu și cu mine, 
în cel mai frumos oraș al Europei? 

Faye ridică paharul. 

— Ai dreptate. 

— Sunt foarte îndrăgostit de tine, știi? spuse David. 

În ciuda încercărilor încăpăţânate ale Johannei de a le 
distruge călătoria, petrecuseră două zile minunate la Madrid. 
Faye se îndrăgostea de David din ce în ce mai mult, cu fiecare 
minut petrecut împreună cu el. Era grijuliu și amabil. li 
deschidea ușa, îi potrivea scaunul, insista să plătească el tot, îi 
cumpăra flori și bomboane de ciocolată. In același timp, avea o 
viziune modernă în privinţa egalităţii de gen, într-un mod 
complet firesc, și putea înţelege că femeile erau tratate diferit, 
în comparaţie cu bărbaţii. În sălile de consiliu, pe stradă, în 
instituțiile de învățământ. Era interesat de ceea ce avea ea de 
spus și îi punea întrebări pertinente. Nu din obligaţie, ci pentru 
că era realmente curios legat de modul ei de a gândi și de 
opiniile ei. Ochii îi scânteiau în timp ce ea vorbea. O făcea să se 
simtă apreciată și iubită, într-un fel pe care Faye nu-l 
cunoscuse niciodată. 


32 Creveţi (în 1b. sp., în orig.). 


Faye își dădu seama că zâmbea, iar David o privi întrebător. 
Ea clătină din cap, pentru a evita un răspuns, îi era imposibil să 
exprime în cuvinte toate emoţiile pe care le trăia. 

— Scuză-mă un moment, spuse David și se ridică să meargă 
la toaletă. 

Toaletele restaurantului erau amplasate într-una dintre 
clădirile care înconjurau piaţa. Faye îl urmări cu privirea. 
Telefonul lui rămăsese pe masă. Pentru o clipă, se gândi să i-l 
ia, să se uite la conversațiile cu Johanna, să înțeleagă, din ceea 
ce îi scria, ce anume voia de la el. Din întâmplare, îi observase 
parola, când el o introdusese în faţa ei. Dar lăsă telefonul la 
locul lui. Voia să-i acorde încredere. 

Spionarea corespondenţei private a lui David ar fi însemnat o 
intruziune în viața lui personală. Și chiar dacă el n-ar fi aflat 
niciodată, îi era suficient că știa ea. În schimb, își concentră 
atenţia asupra oamenilor de la celelalte mese din jurul său. 
Faye observă că multe cupluri abia își vorbeau. În schimb, se 
uitau în telefoane, cu ochi goi. Era o pierdere de timp, o viaţă 
irosită. Sub un copac mare se jucau câţiva copii, alergând și 
râzând. Faye zâmbi, cu melancolie. Și-ar fi dorit ca Julienne să 
fie aici și să-l cunoască pe David. El ar putea fi tatăl care îi 
lipsise, de când Jack le părăsise. 

Gândul acesta căzu asupra ei ca o lovitură de trăsnet. 
Înţelese că își imaginase un viitor în care ar fi putut, cândva, să 
aibă copii cu David. 

Vocea lui o trezi din visare. 

— Faye... 

Se așeză la masă, în faţa ei. I se păru, deodată, neliniștit și 
simţi un ghem în stomac. Citea pe fața lui că ceva nu este în 
regulă. Se prinse cu mâna de marginea mesei, așteptând să 
vadă ce urma. 

— Faye, m-am gândit... 

Ea înghiţi în sec. Orice i-ar spune, ea va trebui să se 
comporte cu demnitate. Să nu arate slăbiciune. 

— M-am gândit la cât de bine ne simţim împreună, continuă 
David. Sau, cel puţin eu. Îmi place să fiu cu tine. Și sper că și 
ţie îţi place să fii cu mine. 

O privi întrebător, cu o vulnerabilitate pe care și-o arăta 
foarte rar. Faye se întinse ușor peste masă și-l prinse de mână. 

— Şi mie îmi place să fiu cu tine, spuse ea. 


Ochii azurii ai lui David străluceau mai luminoși ca niciodată. 
El îi strânse mâna. 

— Ştiu că pare prea devreme, dar nu pot să stau departe de 
tine. Aș vrea să începem să căutăm un loc în care să stăm 
împreună, un univers pe care să-l creăm amândoi. Un nou 
început. Sper să nu mă consideri prea îndrăzneţ. 

Privea stânjenit, în gol. 

Chelnerul veni cu mai multe feluri de mâncare, pe care le 
puse în fața lor. Pimientos de Padrón, tortillas, jamón, 
croquetas și bóndigas. 

Faye se trezi că râde în hohote. Un râs care răsună în 
noaptea spaniolă de catifea întunecată, se rostogoli peste pietre 
şi peste zidurile de cărămidă. Undeva, nu departe, poate la 
unul dintre numeroasele restaurante din cartier, cineva începu 
să cânte la vioară, acompaniat de o voce plină de patos, 
melodioasă, care străbătea străzile înguste. 

— Mi-ar face plăcere să împart cu tine o locuință, David. N-ai 
putea să te muţi cu mine, deocamdată, în apartamentul pe care 
l-am închiriat? Până ne găsim altceva. Am fost deja întrebată 
dacă vreau să-mi prelungesc contractul de închiriere, iar tu îmi 
oferi un motiv în plus să petrec mai mult timp în Suedia. 

— Sigur? întrebă David, prinzând-o din nou de mână. 

— Merită să încercăm, spuse ea, zâmbindu-i. Te poți muta 
imediat ce demarez extinderea în SUA. 

David scoase din buzunarul pantalonilor un pachet mic, 
învelit frumos, legat cu o panglică de mătase albă. 

— Nu-ţi face griji, spuse el, cu un zâmbet. Nu este un inel. 

Clipi de câteva ori. 

— Cel puţin, nu încă. 

Faye luă pachetul în mâini, încercând să ghicească ce se afla 
în el. Încet, desfăcu panglica și dădu capacul la o parte. 
Înăuntru se afla un medalion frumos de argint. 

Il scoase cu grijă. 

— Îmi place. Este minunat. 

— La un moment dat, ai menţionat că Kate Gabor a făcut 
poze cu tine și cu... cu familia ta, înainte de tot ce s-a 
întâmplat. Așa că am contactat-o, i-am spus cine sunt și de ce 
apelez la ea. Deschide medalionul, Faye. 

Cu degetele tremurânde, Faye îl deschise ușor. Privirea i se 
opri asupra fotografiei preferate a ei cu Julienne. Dragostea pe 


care și-o purtau se vedea din felul în care mângâia, cu multă 
tandrete, părul fiicei sale. Faye se uită la portret. Apoi la David. 
Clipi, încercând să-și stăpânească lacrimile. 

Violonistul cânta acum Kalinka. Întunericul nopţii îi învăluia, 
iar Faye își dădu seama că nu mai fusese atât de fericită de 
mult timp. Își aminti că și ea adusese ceva pentru el. Pentru 
David. Iși șterse lacrimile și scoase cutia din geanta Birkin, 
întinzându-i-o. În timp ce el deschidea cutia cu ceasul de la 
Patek Philippe, Faye își prinse medalionul la gât. Îl pipăi ușor. 
Oare era pregătită să se gândească la o nouă familie? 


Faye și David și-ar fi dorit ca seara să continue la nesfârșit, 
astfel că, după ce terminară de mâncat tot tapasul și plătiră, 
începură să hoinărească, ţinându-se de mână, pe străzile 
Madridului. Orașul li se părea fermecat. Mai viu decât orice alt 
loc pe care Faye și-l amintea. La fiecare colț, muzicanţii de 
stradă cântau melodii frumoase, vibrante. Copiii jucau fotbal 
sau alte jocuri zgomotoase. Cupluri de îndrăgostiţi stăteau pe 
băncile din parc. Tinerii fumau marijuana și beau vin, pe iarbă. 

Totul era scăldat în strălucirea galbenă și densă pe care o 
împrăștiau lămpile stradale. 

David și Faye nu-și vorbeau - cuvintele erau de prisos și 
insuficiente -, dar, din când în când, se opreau, se uitau unul la 
celălalt și își zâmbeau fericiţi. 

În cele din urmă, David sugeră să ia încă ceva de băut, 
înainte de culcare. Se așezară unul lângă altul, cu faţa spre 
stradă, la o masă șubredă de pe un trotuar și comandară o 
sticlă de vin. 

Faye îl privi pe David. 

Inima îi bătea foarte tare în piept. 

— Când sunt cu tine, nu-mi este rușine de nimic, spuse ea. 
Îmi vine ușor să-ţi povestesc despre slăbiciunile mele și despre 
situaţiile penibile prin care am trecut. E ca și cum, în felul ăsta, 
le-aș depăși. Cu nimeni din lumea asta nu m-am simţit atât de 
bine cum mă simt cu tine, cu excepţia lui Chris. 

— La fel simt și eu. Cred că asta vine din faptul că amândoi 
știm că celălalt nu are interese ascunse. Nu vom folosi 
slăbiciunile și eșecurile ca armă împotriva celuilalt. 

Un chelner în cămașă albă, vestă neagră și papion deschise 
sticla de vin și îi dădu lui Faye să-l deguste. Ea încuviinţă din 
cap, iar chelnerul îi turnă vin în pahar, puse sticla într-o 
frapieră, se înclină și dispăru. 

Faye ar fi vrut să-i spună lui David totul despre viaţa ei, deși 
știa că este imposibil. Dar într-o zi va trebui să-i povestească 
despre Julienne, altfel, viaţa lor împreună ar fi fost imposibilă. 
Putuse să bage multe sub preș, dar nu va putea să ascundă 
existența propriei fiice. 

— Cu aproximativ o săptămână înainte de a ne cunoaște, am 
fost la Roma, îi spuse ea. M-am plimbat singură. Am intrat într- 


un bar. Acolo am cunoscut un cuplu tânăr. Am stat de vorbă o 
vreme și m-au invitat acasă la ei. 

David ridică din sprâncene, în timp ce ducea paharul la gură. 
Un scuter trecu în mare viteză. Strada mirosea a benzină. 
Undeva, lătra un câine. 

— A fost fascinant să mă aflu lângă doi oameni îndrăgostiţi și 
să fac, într-un fel, parte din iubirea lor. A fost cea mai intimă 
experienţă pe care am trăit-o. Să fac dragoste cu soţul altei 
femei, în timp ce ea ne privea. Înţelegi? 

David o privi serios. 

— Cred că da. 

Pe lângă ei trecu un cuplu, ţinându-se de mână. Erau 
îmbrăcaţi în haine sport. 

— Îmi era atât de evident că o făcuseră unul de dragul 
celuilalt. Că eram un instrument pentru plăcerea lor. O 
modalitate de a-și oferi reciproc plăcere. A fost un sentiment 
nou și special. O experienţă aproape extracorporală. 

Faye oftă. Ceasul strălucea pe încheietura lui David. El o 
privise încântat, cât timp îi povestise. Dar, nu știa de ce, se 
simţea tristă. În ciuda faptului că avea motive să fie fericită, își 
simţea sufletul stăpânit de o tristeţe foarte adâncă. 

— Noi, femeile, suntem învăţate să trăim cu teama că cineva 
ne va fura soţul, partenerul, așa că ne impunem anumite 
restricţii. Suntem permanent atente la orice semn de trădare. 
Niciodată nu voi mai trăi așa. Am fost înșelată de Jack, dar o să 
am încredere în tine. Aleg să fac asta. În caz contrar, îmi 
periclitez propria viaţă. O limitez. Sper să nu mă înșeli 
niciodată, dar asta depinde de tine, nu de mine. 

Mâna lui se întinse peste masă, căutând-o pe a ei. 

— Nu te voi înșela, Faye. 

Lumina se reflecta în ceasul de la încheietura mâinii lui. Faye 
îi strânse tare mâna. Îl vedea pe David ca pe un liman unde să 
se poată odihni, ca pe o zonă liberă, în care nu trebuia să se 
gândească la tot ce o frământa. Dar, dacă ar fi să-l primească 
cu adevărat în viaţa ei, el ar trebui să știe mai multe despre ce 
s-a întâmplat. 

Inspiră adânc. Era timpul. 

— Cineva încearcă să preia compania Revenge. lar acest 
cineva se apropie alarmant de izbândă. 


Fjällbacka - atunci 

Îmi rămăseseră pantofii undeva în cabană. Odată ce mi-au 
dat drumul, nu mi-am dorit decât să ies de acolo. Așa că 
mergeam desculţă, împleticindu-mă, pe terenul stâncos. 

Roger, Tomas și Sebastian cărau bagajul, care, acum, era 
mult mai ușor de manevrat, dat fiind că berea pe care o 
băuseră deja cântărise cel mai mult. Mergeam în urma lor. Le 
vedeam spinările late și bronzate. La început, ne propuseserăm 
să plecăm devreme acasă, cât încă era lumină. Dar ei 
insistaseră să mai stăm. lar mie, care fusesem încuiată în 
cabană, nu-mi mai ceruse nimeni părerea. 

În ultimele două zile, o făcuseră după bunul plac, mereu 
împreună. Niciodată pe rând. După a treia oară, am încetat să 
mai protestez, stăteam pur și simplu întinsă, lăsându-i să facă 
ce vor. 

Mă durea trupul, îmi sângera și era plin de sperma lor, de 
transpiraţie și de bere. Mă abţineam din răsputeri să nu vomit. 

— Era mai distractiv când se împotrivea, spusese Roger, în 
clipa în care îmi desfăcusem de bunăvoie picioarele pentru el. 

Nu mi se adresau niciodată direct. Nu în timp ce mă violau. 
Nici înainte, nici după. În schimb, vorbeau între ei despre mine, 
ca și cum aș fi fost un animal de companie bătrân și credincios. 

N-am avut puterea să mă bucur când mi-au dat voie să ies și 
mi-au spus că este timpul să ne întoarcem acasă. Bagajul era 
deja gata. Tot ce trebuia să fac era să mă târăsc după ei. 

Barca gonflabilă ne aștepta unde o lăsaserăm, iar ei au 
încărcat bagajele. Aveau acum altă stare de spirit. Erau 
nervoși. Irascibili. Tăceam, ca să nu-i enervez. Să nu-mi atrag 
mânia lor. 

După ce respirasem două zile mirosul de mucegai al cabanei, 
aerul mării îmi dădea impresia că mă nasc a doua oară. 

Priveam stâncile și copacii. Mă gândeam că arătau altfel 
acum, decât la venire. Nu numai din cauza luminii, ci și pentru 
că eu, ca spectator, eram o altă persoană. 

Ne-am urcat în barcă și Tomas a pornit motorul. Mi-a făcut 
semn să mă apropii. M-am ridicat și m-am dus încet spre el, 
înfășurată într-o pătură pe care o găsisem. 

Am așteptat, răbdătoare, cu braţele în jurul corpului. 

Vântul sufla rece. 

— Să nu spui niciodată nimănui ce s-a întâmplat. Pricepi? 


N-am zis nimic. 

Tomas a dat drumul cârmei, m-a apucat de braţ și m-a privit 
în ochi: 

— Pricepi? Ești doar o curvă proastă. Dacă spui, te strâng de 
gât cu mâna mea. 

Apoi a zâmbit și i-am văzut iar sclipirea din ochi. 

— Şi de ce-ai spune? Am văzut că ţi-a plăcut. 

M-a cuprins cu braţul, iar eu l-am lăsat. Chiar dacă atingerea 
lui mă dezgusta. Mi se părea că trecuse o eternitate de când îi 
simţisem, pentru prima dată, privirea asupra mea, când 
stăteam la prora. O eternitate de când îmi permisesem să simt 
o oarecare speranţă. 

— Nu va spune nimănui, a zis Sebastian. Promit să mă asigur 
că n-o va face. Chiar eu am învăţat-o. 

M-am uitat spre orizont și mi-am dus mâna la piept, dar am 
îngheţat de spaimă. Colierul pe care mi-l dăduse mama 
dispăruse. Pandantivul acela frumos, îngerul cu aripi de argint, 
rămăsese în cabană. Am întors capul. Yxön nu se mai vedea. 

Lănţișorul se pierduse pentru totdeauna. 

— Pot să mai trec pe la tine, din când în când? a întrebat 
Tomas. Ești de acord, Sebastian, nu? A 

M-a strâns de umăr. Apoi mi-a lins obrazul. Încet. Umed. 

— Nu-i așa că pot să vin, Matilda? Doar îţi place de mine. 

Am încuviinţat încet din cap. În timp ce-i simţeam respiraţia 
duhnind a bere și durerea din braţul pe care încă îl strângea cu 
mâna, s-a petrecut ceva în sufletul meu. Pentru prima dată în 
viața mea am simţit nevoia să ucid. 


— Am auzit că ai ajuns la o înţelegere cu Giovanni... 

— Veștile bune circulă repede, spuse Faye, zâmbindu-i larg 
lui Jaime da Rosa, director general și proprietar al unei 
companii spaniole de produse cosmetice. 

Nu era una dintre cele mai mari din Spania, dar, ca și 
compania lui Giovanni, din Italia, era soluţia potrivită pentru a 
pune la punct producţia, distribuţia și logistica de care avea 
nevoie Revenge ca să poată lua cu asalt piața americană. 
Stătuseră de vorbă o vreme și mâncaseră câteva porţii de tapas 
cu un gust divin, dar acum, bând o ceașcă de espresso, era 
timpul să vorbească serios. 

— Şi veștile proaste circulă la fel de repede. 

Jaime vorbea cu un accent spaniol pronunţat, dar stăpânea 
foarte bine engleza, așa că nu era nicio problemă să se 
înţeleagă. Fiindcă acum Faye știa foarte bine limba italiană, ar 
fi fost în măsură să priceapă aproape tot, dacă ar fi discutat în 
spaniolă, dar i-ar fi fost mai greu să transmită exact ce voia să 
spună. De aceea vorbeau în engleză. 

— La ce te referi? zise ea, ezitând, și luă o bucăţică de 
ciocolată din vasul aflat în fața sa. 

— Am prieteni buni în Suedia. Circulă niște zvonuri despre 
Revenge. Despre o achiziţie. 

Faye simţi că îi stă în gât bucăţica de ciocolată. Exact de asta 
se temea. Până acum reușise să împiedice presa să vorbească și 
bănuia că nici Henrik nu voia să se scurgă vreo informaţie încă, 
ci ar fi vrut să arunce bomba în stil mare în mass-media, după 
ce totul i-ar fi reușit. Dar Stockholmul era mic, iar lumea 
afacerilor din Stockholm și mai mică, și nu o surprindea faptul 
că zvonurile ajunseseră și în alte ţări. 

Era crucial modul în care avea să facă faţă acestei 
conversații. Dacă n-ar mai continua să lucreze pentru 
extinderea în SUA, în care investise atât de mult timp, energie 
și speranţă, ar putea, la fel de bine, să renunţe la tot. Asta ar 
însemna că nu e demnă de Revenge. 

— Zvonurile vor exista întotdeauna, Jaime. Ştii asta la fel de 
bine ca mine. Cred că tot așa este și în Spania. La Madrid. Dacă 
aș începe să întreb lumea, câte zvonuri aș auzi despre tine și 
despre afacerea ta? Câte povești vor fi existat despre un bărbat 


chipeș ca tine, de-a lungul anilor? Câte amante au spus 
bârfitorii că ai fi avut, Jaime? 

Îi zâmbi, își întinse gâtul și îl privi cu ochi strălucitori, ca 
inelele ei cu diamant. El râse tare, flatat. 

— Da, ai dreptate. S-au spus multe lucruri neadevărate 
despre mine. 

Se aplecă spre ea și clipi de câteva ori. 

— Dar mă tem că unele au fost adevărate... 

— Am înţeles deja asta. Că ești un băiat rău, Jaime, spuse 
Faye, chicotind și trăgând aer în piept. 

Bărbaţii. Uneori se întreba cum au reușit să domine lumea, 
de-a lungul istoriei. 

— Mă bucur să aud că sunt doar zvonuri false, zise Jaime. De- 
abia aștept să încheiem acordul. Din câte am înţeles, au mai 
rămas doar câteva detalii tehnice, iar avocaţii mei spun că 
putem semna contractul într-o săptămână. 

— Asta îmi spun și avocaţii mei. 

Jaime își bău espressoul, își sprijini coatele de masă și își 
aruncă privirea spre Faye. Ea știa ce avea să urmeze. După 
atâtea întâlniri în care dansase același dans cu numeroși 
bărbaţi. Toţi își doreau același lucru. Mai întâi afaceri. Apoi 
sex. De parcă ar fi făcut parte din înţelegere. 

Faye zâmbi larg. În ultimii ani învățase să gestioneze, cu o 
precizie chirurgicală, astfel de situaţii. 

— Mă gândeam, începu Jaime, coborând vocea și privind-o în 
ochi. Dacă nu ai planuri diseară, aș putea să-ţi arăt câteva 
dintre locurile mele preferate. Știu cele mai bune restaurante și 
îi cunosc personal pe cei mai buni bucătari. Am și un 
apartament mic, aici, în oraș. Muncesc până noaptea, încât, 
uneori, se face prea târziu ca să mă mai întorc acasă, la 
frumoasa mea vilă din munţi. Poate trecem pe acolo, să ne 
relaxăm? Cu o cafea și... coniac. 

Îi făcu semn ospătarului și îi ceru nota de plată. 

Faye oftă în sinea ei. Nici măcar unul dintre ei nu era 
original. Cafea și coniac în micul lui apartament din oraș. 

— Ar fi minunat, spuse ea. Dar sunt aici, cu mine, în acest 
weekend, cea mai bună prietenă a mea și fiica ei. Are cinci ani 
și este, poate, cam prea plină de energie, dar e foarte drăguță, 
și nu le pot lăsa singure la hotel, așa că poate...? 


Faye zâmbi dulce, privind cum panica punea stăpânire pe 
chipul lui Jaime. 

— Îmi pare rău, dar tocmai mi-am amintit că i-am promis 
soţiei mele că merg acasă, la cină. Imi cer mii de scuze. Însă îţi 
pot recomanda câteva restaurante. Care sunt prietenoase cu 
copiii... 

— O, ce păcat, dar m-aș bucura de recomandări, e foarte 
drăguţ din partea ta. : 

Jaime puse repede banii pe masă, se ridică și dădu din cap. li 
întinse mâna. 

— Atunci, ne auzim săptămâna viitoare. 

— Așa facem, spuse Faye, strângându-i mâna. 

Se uită îndelung după el, cum se îndrepta grăbit spre ieșire. 

Râzând, se uită la ceas, își luă geanta și se întoarse la hotel. 
Buticul pe care îl căutase deja pe Google, din Suedia, era în 
drumul ei. Urma ca David să primească o nouă surpriză. 


Când intră în cameră, cu două pungi mari în mâini, îl găsi pe 
David în mijlocul unei discuţii de afaceri. Chipul i se lumină, îi 
făcu semn că termină în cinci minute, iar ea îi răspunse cu o 
bezea. Avea timp să-i pregătească surpriza. N 

Afară, pe terasa mare, despachetă tot ce cumpărase. In fața 
ei se întindeau acoperișurile Madridului; simțea cum toate 
grijile dispar, nu se mai gândea la nimic altceva decât la faptul 
că era aici, într-un oraș pe care îl iubea, cu un bărbat pe care îl 
iubea. Ea, care n-ar fi crezut că va mai avea vreodată încredere 
în vreun bărbat. David părea să fie pe punctul de a încheia 
conversaţia și Faye se grăbi să termine. Când David ieși pe 
terasă, se întoarse spre el și întinse braţele spre masă: 

— Tadaaa! 

— Ce Dumnezeu e asta? întrebă David, făcând ochii mari. 

— Pentru că te-am luat de la Midsommar, trebuia să aduc 
Midsommarul la tine. Înainte de venirea noastră aici, am căutat 
pe Google și am găsit în apropiere un butic care vinde mărfuri 
suedeze. Deci ai aici hering, pâine prăjită, brânză Vâsterbotten, 
tărie, smântână, arpagic, tot ce ţi-ai putea dori. Singurul lucru 
de care n-am putut face rost este prăjina de Midsommar, dar se 
rezolvă... Și uite! Am împletit coroniţe! 

Zâmbi larg și scoase două coroniţe pe care le cumpărase în 
fugă de la o florărie. Puse una pe capul ei și una pe al lui David. 


Arăta caraghios, dar sexy, într-o combinaţie irezistibilă. O 
cuprinse cu braţele și o sărută. 

— Nebună mai ești. Dar îţi sugerez să începem, conform 
tradiţiei, cu dansul în jurul prăjinii. 

— Ce mai așteptăm? spuse Faye, trăgându-l spre pat, în timp 
ce fredona Små grodorna”. 


33 Dans tradițional suedez, specific sărbătorii de Midsommar. 


David sugerase să meargă într-un restaurant de lux, dar Faye 
insistase să stea într-o cafenea din apropierea magazinului 
echipei Real Madrid, aflat în aeroport, pentru a se uita la 
călători. 

Faye iubea aeroporturile. Barajas, din Madrid, nu făcea 
excepţie. Oameni din toate colțurile lumii se perindau într-un 
vârtej nesfârșit. Din când în când, percepea câte un cuvânt într- 
o limbă pe care nu o recunoștea. Părinţii își struneau copiii, îi 
ţineau în braţe, îi îndemnau, îi certau. Așteptarea plutea în aer. 
Unii aveau să-i revadă pe cei dragi, iar alţii aveau să-și ia, în 
sfârșit, câteva zile libere, după luni întregi de trudă. 

Poate că dragostea ei pentru aeroporturi se datora faptului 
că zburase pentru prima dată abia după ce împlinise douăzeci 
de ani. 

Numărul lui Yvonne Ingvarsson clipea agasant pe ecranul 
telefonului. 

Când Faye vorbise cu Kerstin, de dimineaţă, aceasta îi 
spusese că, dintre toate zilele, Yvonne își alesese să treacă din 
nou pe acolo tocmai ieri, în ajun de Midsommar. Faye oftă. Se 
săturase să-și mai facă griji în legătură cu ancheta poliţistei, 
care părea să acţioneze strict din proprie iniţiativă. Nimeni 
altcineva de la poliţie nu o mai contactase cu privire la 
Julienne, de la procesul lui Jack încoace. 

Nu-i va mai permite lui Yvonne să-i provoace îngrijorare. 
Imediat ce va ajunge acasă, Faye se va ocupa de ea. Odată 
pentru totdeauna. Ea și David se vor muta împreună, Jack va fi 
în curând prins, era sigură de asta, și avea de gând să-l facă pe 
Henrik să-și ia labele murdare de pe Revenge. 

David stătea în faţa laptopului și lucra, foarte concentrat. Din 
când în când, se ridica și dădea telefoane de afaceri, umblând 
încolo și încoace și făcând gesturi ample. Îi plăcea să-l 
privească lucrând. Concentrarea și pasiunea lui evidentă 
pentru ceea ce făcea. Uneori îi adresa câte o întrebare rapidă, 
fără a da explicaţii. O întreba ce crede despre potenţialul de 
afaceri al utilizării tehnologiei ADN în sănătate. Sau cum crede 
că va afecta Brexitul cursul euro. Uneori știa să-i răspundă, 
alteori, nu. O impresiona, în fiecare zi, cu vastele lui cunoștințe, 
cu abilităţile și cu dăruirea lui. Era cizelat într-un mod în care 
Jack nu fusese niciodată. 


Avea multe calităţi pe care Jack nu le avusese niciodată. 

În cele din urmă, David închise capacul laptopului și se 
întoarse spre ea. 

— La ce te gândești? o întrebă. La preluarea acţiunilor? 

— Nu, nu mă gândesc la asta acum. Mă gândesc la... nu 
contează. 

David duse croasantul la gură. Când mușcă din el, îi căzură 
firimituri pe genunchi. Faye zâmbi. Fu din nou cuprinsă de 
uimirea că se găsiseră unul pe celălalt. 

— Ai avut timp să te uiţi la propunerea mea de finanţare, 
iubito? întrebă David, ștergându-se la gură. 

Ea clătină din cap. 

— Încă nu. 

— Bine, eram doar curios ce părere ai. 

— Ylva o să-i verifice pe toţi investitorii. Raportul ar trebui să 
fie gata în curând. Nu vreau să creadă că îţi ţin partea, n-ar da 
bine. Ştii cum este. Şi, după cum ţi-am spus ieri, am o treabă 
mai urgentă pe care trebuie s-o rezolv mai întâi. 

David dădu din cap. 

— Desigur. Ai dreptate. Şi ţi-ai stabilit corect priorităţile. 
Eram doar curios ce părere ai. 

Își feri privirea, dar Faye înţelese că îl rănise. Ce ar fi contat, 
de fapt, dacă Ylva ar fi analizat propunerea lui David puţin mai 
devreme decât pe ale celorlalţi? El făcea totul de dragul ei. De 
ce s-ar mai agăța de aceste principii, când ar putea să-l facă 
fericit pe bărbatul care însemna atât de mult pentru ea? Avea 
încredere în el. Și chiar dacă, acum, viitorul companiei Revenge 
era incert, nu strica să fie prevăzătoare. 

Faye îi puse mâna pe coapsă. 

— Îi voi cere Ylvei să acorde prioritate propunerii tale. 

— Nu-i nevoie, spuse David. Şi ai dreptate, probabil că nu e 
bine să amestecăm lucrurile. În plus, ai treburi mai importante 
la care să te gândești acum. 

Faye se aplecă, forțându-l s-o privească în ochi. 

— Eşti un om de afaceri genial și mă bucur că vrei să mă 
ajuţi cu Revenge. Pentru mine, este mai ușor să fac afaceri cu 
cineva despre care știu, de la început, că este loial și se află pe 
aceeași lungime de undă cu mine. Mai ales acum. N-am avut 
niciodată mai mare nevoie de loialitate decât acum. 


David zâmbi și încruntarea îi dispăru. Se temuse să nu fie 
respins? De ea? Poate că exista totuși un orgoliu masculin în 
David, pe care ea nu-l observase până acum. Sau îl ignorase. Pe 
de altă parte, era om de afaceri. Un învingător. Fiecare 
întârziere, în afaceri sau în viața personală, însemna o 
înfrângere. 

— Ești sigură? o întrebă el, la fel de imperturbabil acum ca 
înainte cu câteva minute, și îi mângâie mâna afectuos. 

— Absolut sigură. 

O strângea din ce în ce mai tare, ridicându-i mâna în sus pe 
coapsa lui, spre pântec. Faye îi simţi penisul în podul palmei. Il 
mângâie. 

— Să mă ocup de asta? îl întrebă. 

El încuviinţă din cap. 

Hoinăriră prin aeroport un timp, în căutarea unui loc retras. 
Găsiră o toaletă pentru persoane cu dizabilităţi, se uitară în jur 
și se furișară în ea, chicotind. 

Imediat ce închiseră ușa, David preluă controlul. 

— În genunchi, spuse el, făcându-i semn cu mâna. 

Își desfăcu șliţul. Faye îl cuprinse cu gura. 

— Privește-mă în ochi, îi ceru el, iar ea dădu din cap, 
deschise gura și începu să i-o sugă. 

Podeaua era tare. Pe Faye o dureau genunchii, dar îi plăcea. 
Când David își dădu drumul în gura ei, ea înghiţi, privindu-l în 
ochi. 


Yvonne Ingvarson avea părul ciufulit și se uita ostil la Faye; 
avea ochii roșii. Printr-o fereastră deschisă se auzeau strigăte 
de copii din apartamentul vecin. În curte lătra un câine. 

Faye se bucură să citească surprindere pe fața 
anchetatoarei. Așteptă ca Yvonne să rupă tăcerea, dar văzând 
că poliţista nu spunea nimic, decise să facă ea primul pas. 

— Pot să intru? 

— Ce cauţi aici? De unde știi unde locuiesc? 

Faye nu-i răspunse. Continuară să se privească în tăcere, 
până când Yvonne făcu un pas într-o parte. Holul era întunecos, 
iar pe lângă pereţi se înșirau grămezi de ziare, cutii din carton 
și sticle. Mirosea a fum de ţigară și a murdărie. Faye păși peste 
mormanul de gunoaie, fără să se descalțe. Yvonne stătea 
nemișcată, cu braţele pe lângă corp. 

Faye străbătu repede coridorul îngust. Văzu un dormitor mic 
și o baie, în drum spre camera de zi neluminată. Jaluzelele erau 
lăsate. Televizorul mergea, dat pe mut. Faye apăsă pe un 
întrerupător defect, apoi se duse la fereastră și ridică 
jaluzelele. Lumina pătrunse înăuntru, dezvăluind toată 
dezordinea. 

Pereţii erau decoraţi cu imagini din Grecia. Marea, de un 
albastru turcoaz, și clădirile albe străluceau în soare. Posterul 
cu Mamma Mia trona deasupra canapelei. 

Inima lui Faye bătea cu putere; știa că în următoarele câteva 
secunde se va decide totul. 

Trebuia s-o convingă pe Yvonne să nu-și mai bage nasul unde 
nu-i fierbe oala. Nu-i va permite s-o distrugă. Faye nu-și 
permitea să riște, nu acum. 

— Ce cauţi aici? întrebă Yvonne din nou. 

— Vi se pare ciudat? spuse Faye, cu un zâmbet scurt și rece. 
Dumneavoastră m-aţi vizitat de mai multe ori, acum e rândul 
meu s-o fac. 

— Nu e același lucru. Eu sunt polițistă și investighez o crimă. 
Aceasta este slujba mea. 

Din tonul ei nu răzbătea nimic. 

— Nu. Nu investigaţi o crimă. Fostul meu soţ a fost 
condamnat pentru crima despre care, evident, credeţi că eu am 
comis-o. În plus, sunteţi într-o misiune din proprie iniţiativă. Nu 
este vorba de nicio anchetă. Se desfășoară numai în capul 


dumneavoastră. Nimeni altcineva nu crede că mai trebuie 
investigat ceva. Faceţi asta pe cont propriu, nu-i așa? 

Yvonne nu răspunse. 

— Cred că tăcerea dumneavoastră înseamnă „da”. 

Yvonne înghiţi în sec. Buzele îi tremurau. Era o cu totul altă 
persoană aici, acasă, decât în momentele în care o vizitase pe 
Faye. Părea că faptul că o luase prin surprindere o făcuse 
nesigură pe ea. 

— Câţi ani aveţi, vreo cincizeci? 

— Cincizeci și nouă de ani, îi răspunse Yvonne. 

Rămase din nou tăcută. Faye începu să se simtă frustrată. 
Deși Yvonne părea mai docilă, nu reușea s-o descoasă. Nu întru 
totul. Avea o atitudine precaută. 

— Ce v-aţi dori? 

Yvonne se mută de pe un picior pe altul, dar nu spuse nimic. 

— Aţi lucrat ani de-a rândul. Pe un salariu mic. Aţi avut un 
program de lucru încărcat. Nu v-a mulțumit nimeni niciodată că 
aţi încercat să faceţi din Stockholm un oraș mai sigur. Nu aveţi 
familie. După orele de muncă, veniţi aici, în gaura asta de 
șobolan, și vă uitaţi la televizor. Vă place Grecia. Mai aveţi șase 
ani până la pensie, dacă nu veţi fi concediată până atunci, din 
cauză că sunteţi o mică ticăloasă incomodă, iar apoi veţi fi dată 
definitiv uitării. 

Faye își linse buzele, gândindu-se. 

„Îmi plac ticăloasele incomode”, își spuse în sinea ei. 

Cercetă pereţii, rămânând cu ochii fixaţi pe posterul filmului 
Mamma Mia. Nisip auriu. Apă turcoaz. Un pod. O barcă cu 
pânze, în depărtare. Oameni fericiţi, zâmbitori. Şi, deodată, 
înţelese cum ar putea s-o influențeze pe Yvonne Ingvarsson. 
Toată lumea avea un preţ. Și tocmai înțelesese cât valora 
Yvonne. 


Fjällbacka - atunci 

Vântul se înteţise. Stăteam așezată la prora și priveam 
amurgul, în timp ce mă ţineam de balustradă, să nu cad. „Dacă 
aș cădea, aș muri. Curenţii m-ar duce, m-ar trage în jos. Corpul 
meu probabil nu va fi găsit niciodată. Asta ar putea pune capăt 
coșmarurilor și fricii.” Gândul era ispititor. Dar, pe lângă 
durerea pe care eram sigură că i-aș fi provocat-o mamei, 
simțeam și că nu aș putea face asta niciodată. Lumea poate fi 
crudă și întunecată, dar poate fi și frumoasă și luminoasă. Ca 
mama. Ea era lumina. Trebuia să scăpăm de acolo. 

Oamenii fericiţi erau peste tot. În ziare, la televizor, la radio. 
Le-am văzut feţele, le-am auzit râsul, poveștile. Romanele pe 
care le-am citit erau pline de ei. Chiar și unii dintre vecinii 
noștri din Fjällbacka păreau fericiţi, deși trăiau alături de iadul 
nostru. Nefericirea noastră nu părea să treacă dincolo de 
gardul curţii. Dar, cine știe, poate că vedeam doar aparențele. 
La fel cum ei vedeau din noi doar aparențele, prin fereastra 
bucătăriei și în timpul conversaţiilor banale despre gazon, 
purtate peste gard. 

Am avut marele ghinion să mă nasc în familia greșită. O 
familie defectă de la început. Trebuia să mă eliberez, să fac 
dreptate, să repar răul. Mama nu era în stare de asta. Totul 
depindea de mine. 

Roger și Tomas nu aveau de gând să păstreze secretul. Le 
era teamă că voi vorbi. Dar știam. Aveau să se laude cu ceea ce 
făcuseră. Toate lucrurile pe care eu nu le spusesem. Tot ce se 
întâmplase în spatele ușilor casei noastre. Secretele familiei. 
Totul avea să iasă la iveală. Asta nu trebuia să se întâmple. 
Mama nu ar fi suportat. Erau și secretele ei. 

Am revăzut, cu ochii minţii, momentul în care Sebastian 
stătea la fereastră. După viol. In timpul violului. Cum semăna 
chipul lui cu al tatei. Asta avea să continue. Totul avea să 
continue. Deodată, lucrurile au devenit clare și am știut că va 
trebui să acţionez. 

Cât despre Sebastian? Simţeam doar ură faţă de el, dar 
mama îl iubea. Aveam să-l cruţ, de dragul ei. Sau măcar aveam 
să încerc. Nu puteam promite nimic. Nu mai puteam. Dar 
ceilalți... Ei trebuiau să moară. 


Faye scoase telefonul și formă numărul avocatului ei englez, 
George Westwood. Inima îi bătea cu putere, în timp ce telefonul 
suna. Miza era mare. 

Yvonne se uita la ea încruntată. 

Avocatul răspunse la al patrulea semnal, iar Faye îl salută 
scurt și trecu direct la subiect. 

— Vreau să cumpăr o casă în Grecia. Pe o insulă. Ceva ca în 
Mamma Mia. După ce te ocupi de achiziţie, te rog să treci 
imediat contractul pe numele unei prietene de-ale mele. 

Yvonne făcu ochii mari și rămase cu gura căscată, dar o 
închise la loc. Faye înţelese că o ghicise și se relaxă. 

— Vreau să o faci cât mai curând posibil, George, este vorba 
despre o prietenă foarte dragă. 

— Of course. 

Yvonne începu să umble de colo-colo prin încăpere. Părea că 
se sfătuiește cu ea însăși, iar Faye îi văzu privirea, sesiză 
schimbarea ei de dispoziţie, înţelese că lupta era deja câștigată. 

— Şi ca să înţelegi cât de dragă îmi e această prietenă, vreau 
să transferi trei milioane de coroane într-un cont aferent 
acestei tranzacţii. Pentru cheltuieli neprevăzute. 

Yvonne se opri și se uită la Faye. Ostilitatea din ochii ei 
dispăruse. Acum părea doar șocată. 

— Din contul Cayman? întrebă George, care, în ciuda 
conversațţiei oarecum ciudate, părea calm și rezervat. 

Aproape indiferent. 

— Da, se rezolvă. Îţi voi trimite toate detaliile mai târziu. 
Mulţumesc, George. Sună-mă când totul este gata. 

Faye se ridică și își puse telefonul înapoi în geantă. 

— Tocmai ai încercat să mă mituiești? o întrebă Yvonne. 

— Nu, am cumpărat o casă în Grecia pentru cineva care cred 
că ar merita o pauză în viaţă. Luaţi-o ca pe un gest de 
recunoștință, din partea unui cetățean, pentru serviciile 
dumneavoastră îndelungate și devotate. 

Yvonne se uită la ea. Faye zâmbi. Această criză fusese 
depășită. Acum trebuia să se ocupe de criza de la Revenge. 


Când Faye ajunse acasă, Kerstin o aștepta în apartament. 
Chiar dacă fiecare avea cheile de la apartamentul celeilalte, nu 


le foloseau decât pentru a avea grijă de locuinţă, când una 
dintre ele era plecată. 

Îl anunţase pe David că vor putea locui împreună doar șase 
luni pe an, iar el nu înţelegea de ce trebuia ca ea să-și petreacă 
atât de mult timp în Italia. I-a dat aceleași explicaţii pe care le 
oferise și presei, că avea nevoie de un refugiu, de o casă și deo 
ţară în care să nu se lovească la tot pasul de amintirea lui 
Julienne. David n-a acceptat pe deplin explicaţia și a încercat s- 
o convingă de faptul că, acum, ar putea să-și construiască aici, 
în Suedia, o nouă viaţă alături de el, cu noi amintiri. Faye știa 
că, în viitorul nu foarte îndepărtat, va trebui să-i spună 
adevărul gol-goluţ. Atunci, el avea s-o înțeleagă. Dar, din 
anumite motive, amâna să o facă. Avea încredere în el, nu asta 
era problema, dar se temea de felul în care ar fi privit-o el, 
când ar fi aflat cine era cu adevărat. 

— Bună! Ce faci aici? A 

Kerstin deschisese o sticlă cu vin și scosese două pahare. li 
făcu semn să se așeze pe canapea, lângă ea. 

— Am un zbor spre Mumbai mâine, dar vreau să mă asigur 
dacă nu cumva este nevoie să-mi amân călătoria. Se întâmplă 
multe lucruri acum și îmi fac griji pentru tine. Nu vreau să crezi 
că te abandonez tocmai când ai cea mai mare nevoie de mine. 

Faye se așeză și întinse paharul spre Kerstin, să-i toarne vin. 
Luă o înghiţitură, apoi scoase un oftat lung. 

— Sunt multe, Kerstin, dar nu mai multe decât pot să duc. Ai 
făcut tot ce ai putut, m-ai însoţit până aici. Acum este rândul 
Ylvei și al lui Alice să preia ștafeta. Ylva se va ocupa de 
registrul de acţiuni, cât timp tu vei fi în India. lar David îmi dă 
puterea să fac faţă. E din ce în ce mai important pentru mine. 

Kerstin se încruntă. 

— V-aţi apropiat, într-adevăr, într-un timp destul de scurt. 
Cât de multe știi despre el? Mai mult decât ce ţi-am spus eu? 

Faye o prinse de mână. 

— Ştiu că ai experienţe nefericite cu bărbaţii. Sau cu un 
bărbat. Și Dumnezeu știe că și eu am. Dar relaţia noastră pare 
în regulă. Mă simt în siguranţă cu el. 

— Mmm. 

Kerstin sorbi încet din vin, cu o expresie sceptică și ocolind 
privirea lui Faye. 


Faye clătină din cap și schimbă subiectul. Vorbiră despre 
Julienne, despre cuceritorul Jaime. În scurt timp, se înveseliră, 
așa cum obișnuiau, dar niciuna nu părea complet sinceră. 


Ylva și Faye stăteau în biroul lui Faye. Prin ferestrele mari, 
Stockholmul se vedea în toată splendoarea sa. Cerul era 
acoperit cu un strat subţire de nori, prin care razele de soare 
răzbăteau din când în când. 

— Te simţi în siguranţă acasă la Alice? întrebă Faye. 

— Da. Şi cred că Alice se bucură de compania mea, așa cum 
ai spus. 

— Bine. Trebuie să fim unite. Ai mai auzit ceva despre Jack? 

Ylva tresări, așa cum făcea întotdeauna, când venea vorba de 
Jack. 

— Nu, nimic, spuse ea, după un moment. 

— Sper să-l prindă cât de curând. 

Ylva dădu din cap. Porni laptopul, ca să-i arate lui Faye 
raportul ei. 

— Am făcut tot ce am putut pentru a opri achiziţiile. Dar încă 
sunt foarte multe persoane care își vând acţiunile. Suntem 
foarte aproape să pierdem compania. Probabil că va trebui să 
punem în aplicare planul din Amsterdam. 

Faye clătină din cap, îngrijorată. 

— Nu știu, Ylva. Chiar nu știu. Pentru prima dată, după mulţi 
ani, mă simt neputincioasă. Am crezut că lupta s-a terminat, 
dar o luăm de la capăt. Parcă ne-am afla în parcul de distracţii 
Grönan, cu marionete care apar și dispar. Când dobor una, 
apare alta nouă. Nu știu câtă putere mi-a mai rămas. Oare 
merită? 

Împinse laptopul la o parte. 

— Am bani cât să mă descurc. Puțin spus să mă descurc. Aș 
putea să nu mai muncesc niciodată. Aș putea să mă ocup de 
alte lucruri decât de afaceri. Să-mi petrec timpul cu David, de 
exemplu. Cine știe unde am putea ajunge? Iar planul din 
Amsterdam... este riscant. Poate să ne explodeze în faţă. 

Ylva se uită la ea, strâmbând din nas. 

— Nu te mai recunosc. Există lucruri pe care le putem face. 
Poţi cumpăra tu însăţi acţiuni. Deţii capitalul majoritar. Poţi 
lupta. Te comporţi ca și cum deja ai fi renunţat. Nu asta e Faye 
pe care o știu eu. Chiar îl vei lăsa pe Henrik să câștige? In cel 
mai rău caz, suntem foarte aproape să pierdem compania. 

Oftă. 


— Eu urmez instrucţiunile tale, tu ești șefa. Vreau doar să 
spun că vei regreta, dacă nu acţionezi eficient. 

Faye nu răspunse. Desena figuri cu degetul pe masă. 
Telefonul îi vibră. Era un mesaj de la David. Faye nu putu să-și 
stăpânească un zâmbet. 

Ylva se aplecă spre ea. 

— Pari fericită. 

Faye dădu din cap. 

— Cred că n-am fost niciodată atât de fericită cu un bărbat. 
Sunt îndrăgostită, mă comport ca o adolescentă. Amândoi ne 
comportăm așa. 

— Bine. Dacă cineva merită, tu ești aceea. Sper să-l cunosc 
cât de curând. 

— Se rezolvă. Are multe probleme acum, cu actuala soţie. 

Pe Faye o neliniștea ceea ce urma să-i ceară Ylvei. Mai ales 
după discuţia pe care tocmai o avuseseră. O cunoștea suficient 
de bine pe cea care îi fusese rivală pentru a bănui ce credea ea 
despre faptul de a-i oferi unei persoane avantaje în baza unor 
sentimente. Pe de altă parte, Revenge era compania lui Faye. 
Ylva era doar o angajată. Faye avea voie să facă așa cum dorea. 
Şi totuși ceva o neliniștea. 

Să ceri așa ceva însemna să te expui, să-ţi arăţi slăbiciunea. 
Se uită prin birou, la ușile din sticlă pe care ţinuse să le aibă 
când amenajase biroul, pentru ca personalul s-o vadă când era 
prezentă acolo. Recrutase ea însăși majoritatea angajatelor, pe 
vremea când era directorul general al companiei. Investise 
timp și bani în ele, voia să le vadă cum evoluează. Nu le putea 
dezamăgi. 

Fuck it, se gândi ea. 

— Apropo de David. Vrea să fie unul dintre investitorii noștri, 
spuse pe un ton cât se putea de neutru. 

Ylva dădu din cap, cu buzele ţuguiate, fără să se uite la Faye. 

— Drăguţ. 

În vocea ei se simţea ezitarea. 

— Vreau să verifici cât mai repede propunerile lui de afaceri 
și situaţia sa financiară. 

— Deci ar trebui să-i acordăm prioritate? 

Faye dădu din cap. 

— Bine. Nicio problemă. După cum am spus, tu ești cea care 
decide. 


Tăcură amândouă. Faye se rezemă de scaun și se uită la Ylva, 
care se încăpăţâna să privească ecranul laptopului. 

Inspiră adânc. 

— Crezi că îl voi lua pe David, indiferent cât de bună este 
propunerea lui? 

Ylva ridică privirea. 

— Nu, ești prea profesionistă ca să faci asta. Te admir și cred 
că știi ce e mai bine pentru Revenge. Sunt angajata ta de doar 
câteva săptămâni. Chiar o să ţii cont de părerea mea? 

— Da, pentru mine este importantă. 

Ylva oftă și închise laptopul. Își trecu o mână peste frunte. 

— Îl cunoști doar de o lună, nu? Ești îndrăgostită. Vă mutaţi 
împreună. Asta nu e rău. Dar să-l iei în companie? Nu știu ce să 
spun, dar cred că asta poate să-ţi creeze probleme. Nu repeta 
greșelile pe care le-ai făcut înainte. In plus, nici măcar nu pari 
interesată să te asiguri că o să păstrezi această companie, în 
care să investești. Așadar, este doar o întrebare retorică. Poate 
că mâine nici nu vei mai fi la conducerea Revenge. 

Faye simţi cum creștea în ea nervozitatea. 

— Ar fi un investitor pasiv. Are mulţi bani și, întâmplător, 
crede că Revenge va lua cu asalt Statele Unite. Crede în mine. 
Și e cel mai frumos om pe care l-am întâlnit vreodată. Nu este 
ca alţii. 

Ylva își ridică mâinile spre Faye. 

— Faci cum vrei. 

— Dar? 

— Dar nimic. 

— Totuşi e ceva. 

Faye era supărată. Pe ea însăși, pentru că riscase să se 
destăinuie și nu se putuse abţine să-i ceară părerea Ylvei. Şi pe 
Ylva, pentru că își băga nasul, chiar dacă Faye insistase să 
vorbească. 

— Nu pot spune că o cunosc pe Johanna Schiller, spuse Ylva. 
Pe de altă parte., am fost la câteva cine cu ea. Pare a fi o 
persoană destul de rezonabilă. Nicidecum nebună și agresivă, 
cum o descrii tu. Poate că ar trebui să asculţi și cealaltă 
perspectivă. Mai ales dacă tu și David vă mutaţi împreună. 

Faye pufni și clătină din cap. Se aplecă spre Ylva, care îi 
înfruntă, calm, privirea. 


— Oamenii se schimbă. Cândva, și Jack era un bărbat destul 
de rezonabil. Dar atât tu, cât și eu suntem conștiente cât de 
mult s-a schimbat. Johanna Schiller încearcă, cu orice preţ, să-l 
păstreze pe David în viaţa ei. Işi folosește fiicele în lupta 
împotriva lui. Schimbă brusc planurile și le duce în străinătate. 
Refuză să semneze actele de divorţ. 

— De unde știi că este adevărat? 

— De unde știu... spuse Faye, dar se opri. 

Ylva, pentru care făcuse atât de multe, în ciuda a tot ceea ce 
se întâmplase, în ciuda tuturor trădărilor, îl acuza acum pe 
David că o minte. Inspiră adânc, ca să se calmeze și să-și 
stăpânească tonul. 

— Pentru că mi-a spus el. Pentru că văd cât de aproape este 
să-l distrugă toată această situaţie. Ea încearcă să-l 
zdrobească, folosindu-se de copiii pe care îi au împreună. 

Ylva își scutură braţele. 

— Probabil ai dreptate, spuse ea încet. 

Faye continuă să se uite la Ylva, care privea în jos. Simţea că 
nu se făcuse înţeleasă, dar regretă chiar înainte de a continua: 

— Nimeni nu știe mai bine decât mine. De fapt, asta nu diferă 
prea mult de felul în care tu ai încercat să mă îndepărtezi, 
devenind cea mai bună prietenă a lui Julienne. Pentru că asta ai 
făcut, nu? Te-ai jucat de-a mama, tata și copilul cu Jack, în timp 
ce eu pierdusem totul. Ca să mă distrugi. 

— Nu e corect, murmură Ylva. Ştii și tu că nu este așa. 

Lui Faye îi tremurau mâinile. 

— Taci și fă-ţi treaba. Şi ţine-mă la curent cu modul în care 
evoluează acţiunile. 

Își luă poșeta și se ridică atât de brusc, încât răsturnă 
scaunul pe podea. Îi aruncă Ylvei o ultimă privire rece, înainte 
de a-i întoarce spatele și de a pleca. Apoi, trânti ușa în urma ei. 
Angajatele îi aruncară o privire și își întoarseră repede ochii 
spre ecranele lor. 


Faye conducea fără nicio ţintă pe drumurile din Lidingö. 
Zonele rezidenţiale pitorești, zonele împădurite, micile cafenele 
se înșirau de-o parte și de alta. Totul era perfect. Aranjat și 
impersonal. 

N-ar fi putut trăi niciodată aici. N 

Îi părea rău că răbufnise în fața Ylvei. În fond, ea însăși o 
rugase să-și spună părerea. Îi ceruse asta. Își pusese prietena 
într-o situaţie delicată. Ylva însă mersese prea departe. Il 
acuzase pe David că minte. De ce ar face asta? Faye însăși 
văzuse cât era de devastat, după fiecare conversaţie cu 
Johanna. Cum aceasta făcea ca totul să se întoarcă împotriva 
lui. Oare greșise cooptând-o pe Ylva în Revenge? Oare Faye o 
supraapreciase? Poate că era invidioasă? Dacă încă o acuza, în 
sinea ei, pe Faye de propriile eșecuri, de despărţirea de Jack, 
de faptul că fusese nevoită să iasă din lumea afacerilor? 

Faye îi întinsese o mână, deși rănile pe care i le provocase 
Ylva încă o dureau. Ca niște petice invizibile ale unor visuri 
pierdute. Şi acum, când Faye începea, în sfârșit, să se vindece 
și își găsise, în sfârșit, dragostea, Ylva nu-i permitea asta. Ylva 
nu preţuia ce avea. Datorită lui Faye, locuia la Alice. Datorită 
lui Faye, avea un serviciu bun. Și, lucrul cel mai important 
dintre toate: o avea pe fiica sa alături. Nu ca Faye, care fusese 
nevoită s-o părăsească pe Julienne. Inima ei era sfâșiată de dor. 

Faye trecu prin centrul orașului Lidingö și abia reuși să evite 
o pisică galbenă, care se grăbea să traverseze strada. Luă 
telefonul și îl sună pe David. Simţea nevoia să-i audă vocea. Se 
auzea tonul de apel, dar David nu-i răspunse. 

— La naiba! 

Când intră căsuţa vocală, trânti furioasă telefonul pe scaunul 
pasagerului. Respiră adânc și traversă podul Lidingö. 

Acceleră, în zigzag, printre celelalte mașini. Mergea cu 120 
de kilometri la oră. Îi plăcea viteza. În loc s-o ia prin tunelul 
proaspăt construit, care ducea în oraș, viră spre Gärdet. 
Încetini, trecând prin locul în care ea și Jack se sărutaseră 
prima dată, în urmă cu aproape douăzeci de ani. Un sărut scurt 
și rapid. Apoi el se răsucise pe călcâie și plecase. O lăsase 
acolo. Acel sărut, din acea seară, îi schimbase viaţa. I-o dăduse 
pe Julienne. 


Simţi că i se pune un nod în gât. Lacrimile îi ardeau în 
spatele pleoapelor. 

— Calmează-te, murmură ea. 

Se îndreptă spre Djurgârden. Se mai liniști puţin. 

O luă pe un mic drum forestier, de pe lângă Kaknăstornet. 
Opri motorul. Savură liniștea. Apoi întinse mâna după telefon. 
Se gândi o clipă, inventă un nume, fură câteva fotografii de pe 
contul de Facebook al unei americance și își creă un profil fals 
de Instagram. 

Adăugă, la întâmplare, câteva persoane în noul cont, apoi 
introduse în căsuţa de căutare numele Johannei Schiller. Avea 
profilul privat. 1489 de urmăritori. „Petra Karlsson” avea să fie 
urmăritorul ei cu numărul 1490. 


Fjällbacka - atunci 

Insulele și insulițele pe lângă care alunecam pe apă se 
zăreau ca niște umbre fără contur în lumina amurgului. 
Tjurpanneomrâdet. Peste tot mlaștini, plaje stâncoase și 
terenuri necultivate. Un ţinut sălbatic, cu ape înșelătoare. 

Marinarii din toate timpurile se temeau de Ijurpannan. 
Pentru că nu exista un dig împrejmuitor, locul era periculos. 

Tomas ieșise din cabină și se freca, somnoros, la ochi. A 
schimbat câteva cuvinte cu Roger, iar eu am presupus că 
vorbeau despre mine. Poate erau îngrijoraţi că îi voi pâri, când 
vom ajunge acasă. Nu-l vedeam pe Sebastian. Oare dacă ei s-ar 
decide să mă arunce peste bord, el s-ar împotrivi? Nu cred, îl 
cunoșteam pe fratele meu. Era îngrozit și acţiona doar sub 
impulsul forței și al fricii. 

Barca gonflabilă atârna la pupă. M-am îndreptat spre ea. 
Hainele îmi fluturau în vânt. Mișcarea elicei de la motor 
învolbura apa. Vâslele se aflau în barcă, de-a lungul pereţilor 
interiori. 

Roger și Tomas mă priveau bănuitori, în timp ce mă 
îndreptam într-acolo, așezându-mă departe de ei. 

— Ai grijă, a zis Tomas. Vântul este destul de puternic și știi 
ce se spune despre Tjurpannan. 

— Nu știu, am răspuns, deși știam foarte bine ce se spunea. 

Totodată m-a surprins grija lui neașteptată pentru mine. 

— Dacă se întâmplă să cazi aici, nu te mai găsește nimeni. 
Știi, curenţii. 

S-a întors din nou spre Roger, a luat o bere și a deschis-o. 

Am întins mâna, imperceptibil de încet, spre una dintre vâsle. 
Un val a clătinat barca. M-am sprijinit de balustradă. După 
câteva secunde, am mai încercat o dată. 

În depărtare, pe mare, se vedea trecând o navă comercială 
iluminată, ca un zgârie-nori orizontal. 

Am simţit suprafaţa aspră a lemnului când am tras vâsla spre 
mine. Am așezat-o ușor la picioarele mele și am aruncat o 
privire spre Tomas și Roger, care erau concentrați asupra 
hărţii. 

Am tras de câteva ori aer în piept. Au căzut câteva picături 
de ploaie, umezindu-mi fruntea. Am deschis gura, am scos 
limba și am închis ochii. Mi-am adunat toate puterile. 


M-am ridicat, continuând să mă ţin de balustradă. În clipa 
următoare, mi-am umplut plămânii cu oxigen și apoi am tipat 
cum nu mai ţipasem niciodată. Poate că groaza pe care o 
simţisem în ultimele zile, cât stătusem încuiată în cabană, ieșea 
acum, în sfârșit, la iveală. Tomas și Roger s-au îndreptat într-un 
suflet spre mine. 

Am arătat spre apă, bâiguind: 

— Acolo... 

Am tipat din nou. 

S-au înghesuit pe lângă mine și s-au uitat în apă, în timp ce 
eu am făcut un pas înapoi și am luat vâsla. Am ridicat-o. Am 
îndreptat-o spre spatele lor. Ştiam că trebuia să-i lovesc pe 
amândoi în același timp. În clipa în care vâsla s-a apropiat în 
viteză de el, Tomas s-a întors. N-a avut însă timp să reacționeze 
sau să se apere. l-am lovit cu vâsla la nivelul pieptului și i-am 
aruncat peste balustradă. Chiar înainte de a cădea în apă, am 
auzit un țipăt. 

Am lăsat vâsla din mână și m-am aplecat, nerăbdătoare, să-i 
văd dispărând. 

Tomas a reușit cumva să se prindă de balustradă și să se ţină 
strâns. Când ni s-au întâlnit privirile, am citit spaima din ochii 
lui. M-am uitat la el în tăcere. 

— Te rog, ajută-mă! a strigat. 

Mâna i s-a încleștat și încheieturile degetelor i s-au albit. A 
încercat să se prindă și cu cealaltă mână, ca să se poată ridica. 
M-am aplecat, impasibilă. Am deschis gura, mi-am pus dinţii pe 
degetele lui și l-am mușcat. 

A urlat de durere. 

Mi-am înfipt adânc dinţii, l-am mușcat până la os, până când, 
în sfârșit, a slăbit strânsoarea. A căzut ţipând. S-a lovit de 
suprafaţa apei. Apoi a dispărut sub apa care s-a liniștit. 


Când David sună, Faye tocmai parcase mașina în garaj și se 
îndrepta spre lift. O anunţă că va întârzia. Se certase cu 
Johanna. Din nou. Ea îi ceruse bani, amenințându-l că, în caz 
contrar, îi va suna pe partenerii lui de afaceri și îl va calomnia. 

— Zilele trecute avea de gând să mă raporteze la poliţie 
pentru agresiune. Suport toate astea doar de dragul fetelor. 
Dar abia aștept să se termine totul, să fim doar noi doi. 

— Şi eu. 

Glasul lui David suna foarte resemnat. Dacă Ylva ar fi auzit 
fie și numai această conversaţie, probabil că și-ar fi revizuit 
atitudinea. 

Sigur, a luat cina cu Johanna de câteva ori. Dar, în contexte 
sociale, oamenii își afișează partea cea mai plăcută, gata să 
facă orice ca să nu-și compromită, nici măcar cu o fisură, 
imaginea lor perfectă. Omul este un animal de turmă, pentru 
care cel mai negru coșmar este să fie exclus din comunitate. 
Desigur, cineva ca Johanna Schiller ar fi putut expune o faţă 
umană, pentru câteva ore. Și nimic din înfățișarea ei n-ar fi 
dezvăluit faptul că întotdeauna fusese așa cum o descria acum 
David. Oamenii se schimbă. Faye știa asta cel mai bine. 

Când Jack o părăsise, și ea își pierduse minţile. Uitase 
complet cine era. 

Își luă rămas-bun de la David - după ce el îi promise că va 
ajunge la ora nouă -, în timp ce liftul se oprea la etajul său. 
Deschise repede ușa, se uită în stânga și în dreapta, pentru a se 
asigura că Jack nu o aștepta, apoi descuie rapid ușa de lemn și 
pe cea blindată. 

Apartamentul era gol și pustiu. Era frumos, dar nu se simţea 
acasă aici. O casă are nevoie de viaţă, de alți oameni, de o 
poveste. 

Faye își lăsă geanta jos, deschise ușile glisante spre terasă, 
pentru a aerisi puţin, și se așeză pe una dintre canapelele albe 
din living. li era dor de Julienne și de mama ei. Luă un dosar cu 
documente de-ale companiei Revenge, cu schițe ale produselor 
americane pe care trebuia să le aprobe, dar privi hârtiile fără 
entuziasm. Oftă. Le așeză pe măsuţa de cafea. 

Nu mai avea energie. Nu în seara asta. De ce să investească 
atât de mult timp în extinderea în SUA, dacă oricum își va 
pierde afacerea? 


Întinse mâna spre telefon. Îi trimise un mesaj lui Alice: 
„Trebuie să ies în seara asta. Hai să ne întâlnim la 
Strandbryggan și mă voi asigura că va fi și David acolo”. 


La Strandbryggan, petrecerea era în toi. Un D] punea muzică 
de la Avicii pe puntea unui iaht purtând sigla restaurantului, 
unde dansau aproximativ douăzeci de tineri veseli. 

— Ce bătrână mă simt, mormăi Faye, în timp ce stăteau la 
coadă. 

— Eu, nu. Ba chiar dimpotrivă. Mă bucur de tinereţea lor, 
spuse Alice. Apropo, asta e prima dată când ne întâlnim, din 
clipa în care tu și David aţi decis să vă mutaţi împreună. 
Felicitări! 

Se îmbrăţișară, iar Faye simţi mirosul dulce al parfumului de 
vanilie al lui Alice. 

Alice era mai frumoasă ca oricând. Purta o rochie albă, 
scurtă, care, împreună cu pantofii cu toc înalt, atrăgea privirile 
băieţilor tineri. Faye nu putea să-și stăpânească zâmbetul. Cu 
câţiva ani în urmă, ar fi fost iritată și geloasă pe ea, pentru 
atenţia care i se acorda. 

Alice zâmbi spre doi tipi cu feţele tatuate. Farmecul ei era că 
se adapta repede oriunde. Bărbaţii din toate categoriile sociale, 
din toate mediile și de toate vârstele erau fascinaţi de ea. 

Recrutarea ei la Revenge fusese o sclipire de geniu, se gândi 
Faye, mulțumită. 

Majordomul, un tânăr cu părul șaten, strălucitor, îmbrăcat în 
tricou polo alb și pantaloni scurţi, o privi pe Faye ca și când ar 
fi recunoscut-o. 

— De fapt, toate locurile sunt ocupate în seara asta, dar 
putem face o excepţie pentru două frumuseți extraordinare, 
spuse el, arătând spre o masă. 

Alice chicoti fericită, în timp ce Faye își dădu ochii peste cap. 

— Ce mai snob, mormăi ea. 

Tânărul se opri în dreptul mesei, trase scaunele pentru ca ele 
să se așeze și chemă un ospătar. 

— Servește-le pe doamne cu o băutură, până se hotărăsc ce 
vor de mâncare. 

În scurt timp, fiecare primi câte un pahar de șampanie. 

— Cum a fost călătoria la Madrid? întrebă Alice. 

Faye zâmbi. 

— Să înţeleg că a fost bine? spuse Alice, ridicând paharul. 

Ciocniră, cu un clinchet, exclamând în același timp cu voci 
afectate: 


— Vulgar! 

Râseră și sorbiră din pahare. 

— Unde e David? întrebă Alice. Mi-ar plăcea să-l cunosc și să- 
l întreb cum a reușit să te cucerească. 

— Vine puţin mai târziu. Vei avea ocazia să-l cunoști. 

— În sfârșit. 

Iritarea pe care o simţise Faye cu câteva ore mai devreme îi 
trecuse imediat ce se întâlnise cu Alice. Viaţa i se părea acum 
simplă. Amuzantă. Captivantă. 

Comandară creveţi gratinaţi, cu parmezan, pâine dospită și o 
sticlă cu vin alb și se rezemară de spătarul scaunelor. O 
ambarcaţiune cu turiști trecea încet, iar valurile făceau ca 
puntea din lemn să se legene, într-o mișcare plăcută. 

Gândul îi zbură la David și la Johanna. Alice îi spuse că 
Henrik demarase o campanie pentru a o recuceri. li promisese 
să se schimbe, să facă terapie de cuplu, s-o lase mai moale cu 
munca. 

Alice dădea furioasă din cap, în timp ce repeta promisiunile 
lui. 

— Şi ce sentimente ţi-a trezit? întrebă Faye. 

— Niciunul. O femeie poate îndura multe, dar, până la urmă, 
puterea de înţelegere se epuizează. În plus, viaţa mea este mai 
palpitantă acum. M-am resemnat să fiu o simplă mamă, să mă 
dedic casei, copiilor - pentru că este o viaţă confortabilă și 
comodă. Dar nu mai vreau să depind niciodată de un bărbat. 
Nu voi mai accepta niciodată să nu fiu stăpână pe propria-mi 
viață. Și nici combinaţia dintre un penis mic și o tehnică jalnică. 

Faye pufni în râs. Apoi spuse: 

— Alice, trebuie să te întreb ceva... 

— Așteaptă puţin, zise Alice, ridicând un deget. Trebuie să 
merg la toaletă. Alcoolul din mine dă pe dinafară. 

Trase scaunul și se ridică. 

În timp ce se uita după ea, Faye auzi sunetul telefonului, în 
poșetă. O notificare de pe Instagram. Johanna Schiller 
acceptase cererea de prietenie. Tocmai când era pe punctul de 
a intra pe profilul ei, Faye îl văzu pe David pășind pe punte și 
privind în jur. Puse telefonul în geantă, se răsuci și îi făcu semn 
cu mâna. 


Înainte de a se așeza lângă ea, David o sărută. După câteva 
minute, Alice se întoarse, făcu apoi cunoștință cu David, iar cei 
doi se înţeleseră aproape instantaneu. Faye observă că, la fel 
ca toţi ceilalți bărbaţi, și el era tulburat de prezenţa prietenei 
sale. 

Cu capul dat pe spate, Alice râdea de ceva ce spusese David. 
Când el se aplecă peste masă și gesticulă, Alice râse și mai 
tare. 

În mod evident, exista chimie între ei. Era cam prea mult? 
Faye simţi mâna lui David pe coapsa ei și îi auzi râsul, ca prin 
vis. Cât de bine îl cunoștea, de fapt? Ar trebui să ia mai în 
serios discuţia cu Ylva? Să se întâlnească cu Johanna, să 
asculte ce avea de spus? 

— Faye? 

Discuţia încetase. Se uita, confuză, când la unul, când la 
altul. 

— Ce crezi despre asta? N-ar fi minunat? 

Alice o privea cu ochi strălucitori. 

— Îmi pare rău, cred că am băut prea mult. Ce cred despre 
ce? 

David o privi îngrijorat. 

— Eşti sigură că te simţi bine? 

— Sunt doar puţin ameţită, îl linişti ea. Doar eu sunt de vină. 
Şi vinul. 

Se conformă, intrând în conversaţie, dar gândurile ei zburau 
în altă parte, în timp ce își ţinea mâna pe mâna lui. 

Doar pentru că ai o relaţie cu cineva, nu înseamnă că încetezi 
să te simţi atras de altcineva. Evident, David o considera pe 
Alice atrăgătoare. Era normal să nu devină un robot asexual, 
doar pentru că el și Faye se mutaseră împreună. La fel cum 
făcuse și Faye altă dată, și el putea să creadă despre alte 
persoane că sunt sexy, să aibă fantezii cu ele, să-l excite acest 
gând, să dorească o femeie pe care o vede. 

Așa era sănătos. Indiferent de ce-și imaginează mulţi. Faptul 
că partenerul tău este atrăgător și pentru alţii te ţine în alertă. 
Te face să fii mai dedicat relaţiei. Şi ţie însuţi. Dacă lui Faye nu 
i-ar fi fost teamă să nu-l piardă pe David, s-ar fi simţit la fel de 
atrasă de el? Motivația oamenilor, în căutarea unui partener, 


este cam aceeași. De aceea unii indivizi sunt considerați mai 
atractivi decât alţii. 

Dar dacă Faye ar fi știut că este singura pe care David o 
poate cuceri, l-ar mai fi dorit atunci? 

Nu cumva certitudinea aceasta - că Faye nu avea de ales - îl 
determinase pe Jack s-o înșele pe Faye, iar și iar? Ea nu avea 
unde să plece. Nu putea să renunţe la el. Era blocată în colivia 
ei. Din punct de vedere economic. Și emoţional. Pentru ea, Jack 
era un zeu. Dar pentru Jack, Faye fusese o jucărie pe care el 
știa că nimeni nu putea să i-o ia. 

Dacă interzici gândurile cuiva, ele vor răsuna din ce în ce 
mai tare, până când vor ieși la iveală. Pentru a se transforma 
din fantezie în realitate. Ar fi chiar atât de grav dacă David ar 
avea acum fantezia de a face sex cu Alice? De ce să-l lase cu 
această curiozitate nesatisfăcută? De ce nu le-ar spune „auziţi, 
mergeţi voi doi acasă, împreună, și ne vedem mâine”? 

În teorie, funcţiona. Faye își dădea seama că aflase destul de 
multe despre sentimente și despre sex în ultimii doi ani, încât 
să nu mai fie geloasă. Încât să înțeleagă că să ţi-o tragi 
înseamnă doar să ţi-o tragi. Dar, în același timp, își dădea 
seama că ar vrea să participe și ea. 

Această revelaţie puse stăpânire pe gândurile ei: o dorea și 
pe Alice. 

Nu ca parteneră, nu pentru a-și împărți viaţa cu ea, ci pentru 
momentul de faţă. Voia s-o guste pe Alice, să-i cunoască trupul 
și sufletul. Să se reflecte în frumuseţea ei. Pentru că Alice era 
atrăgătoare, pentru că era o zeiţă. 

Inaccesibilă. 

Aruncă o privire spre Alice. Își mută privirea către David. 

Continua să strângă, din ce în ce mai tare, mâna lui David. 

Simţea cum gândul îi punea stăpânire pe trup. O excita. 
Devenea tot mai puternic. 

— Nu vi se pare că muzica este cam tare? spuse ea. N-aţi 
vrea să mergem în apartamentul nostru? 


Focul din șemineu arunca reflexii portocalii și roșii, iar 
lumina făcea ca trupul lui Alice și al lui Faye, care dansau, să 
lase umbre mișcătoare pe pereţii albi. Ușa terasei era deschisă, 
iar Dancing Queen a formaţiei Abba se contopea cu noaptea 
luminoasă de vară. 

Cu mâinile ridicate spre tavan, mimau că au microfoane și 
cântau împreună. 

David stătea într-un fotoliu, cu nasturii de sus ai cămășii 
descheiaţi, sorbind din whisky. Avea ochii înceţoșaţi de la 
băutură și zâmbea larg. Lui Faye îi plăcea zâmbetul lui, o 
excita, simţea cum se umezește. 

— Dansează cu noi! strigă ea, făcându-i semn să vină. 

Se simţea puternică, văzându-l cum se ridică în picioare și se 
îndreaptă spre ele. Se supunea ordinelor lor. Ele erau cele care 
îl invitau pe el, și nu invers. Ele dădeau tonul și ritmul. Ele 
controlau dansul. 

Faye își dădu seama, în acel moment, că nu îl văzuse 
niciodată pe David dansând; dar acum se destinse, făcu câţiva 
pași de dans în lateral și li se alătură. 

— Nu m-am mai îmbătat atât de tare de la balul de absolvire 
a facultăţii, spuse el. 

— Nici eu. Și, cu siguranţă, n-am mai dansat niciodată atât 
de mult! strigă Alice. 

Combinația dintre dans și alcool o eliberase pe Faye de toată 
tensiunea și neliniștea pe care le simţise. Tot ce era important 
se întâmpla aici și acum, în această cameră. Avea alături două 
persoane care însemnau mult pentru ea, într-o seară 
strălucitoare de vară, la Stockholm. 

Restul putea să mai aștepte. Lumea toată putea să mai 
aștepte. 

Piesa de la Abba se termină, fiind urmată de Fireworks, de la 
First Aid Kits. 

Se aplecară pe spate, întinseră mâinile și cântară împreună. 

Alice avea părul despletit, iar corpul ei se mișca ritmic, 
senzual, fără niciun efort, deși probabil că era conștientă de 
frumuseţea ei. Faye o trase spre ea și o sărută. 

Avea buzele moi și umede. Limba ei avea gust de mentă și de 
alcool. Se îmbrăţișară, iar când Alice o mușcă pe Faye de buza 
de jos, aceasta simţi un fior în tot corpul. 


Faye întoarse capul. David se așezase din nou în fotoliu și 
stătea parcă vrăjit, privindu-le fără să spună nimic. Prin rochie, 
simţi sfârcurile tari ale lui Alice, apăsându-le pe ale ei. Stăteau 
îmbrăţișate și se uitau provocator la David. 

Inţelese că era pe aceeași lungime de undă cu Alice, în 
săruturile lor era ceva care trecea de la joacă la dorinţă, într-un 
fel care nu lăsa loc de îndoială. 

Ea și Alice se îndreptară spre David și se opriră chiar în faţa 
lui. Faye o cuprinse pe Alice pe la spate, trăgându-i ușor de pe 
umăr breteaua rochiei. Rochia alunecă încet de pe Alice, 
formând o grămăjoară la picioarele ei. Alice rămase goală între 
David și Faye. David se holba la ea, dar nu se clinti, stătea 
perfect nemișcat, cu paharul de whisky sprijinit pe coapsă și cu 
ochii pe Alice. 

— Îţi place de ea? întrebă Faye, în timp ce mângâia sfârcurile 
lui Alice. 

Alice gemu și își dădu capul pe spate, așezându-l pe umărul 
lui Faye. Faye își lăsă mâinile să rătăcească, încet. Până 
ajunseră între picioarele lui Alice. Era udă, o mângâie, așa cum 
ei însăși îi plăcea să fie mângâiată. 

— Îţi place de ea? întrebă din nou. 

Alice gâfâia. Se umezi și mai tare, mângâiată de degetele lui 
Faye. E 

David dădu încet din cap. Își desfăcu pantalonii și își scoase 
mădularul tare ca piatra, mângâindu-l lent, în sus și-n jos, cu 
mâna dreaptă. Faye continuă s-o atingă pe Alice o vreme, în 
timp ce David își plimba mâna în sus și-n jos. 

Alice făcu un pas spre David. Îl încălecă. Se freca înainte și 
înapoi de coapsele lui, în ritmul muzicii. Ignorându-i membrul, 
îl forța să-și ţină mâinile departe de el. În schimb, începu să se 
frece de el, dar fără să-l strecoare în ea. Faye ocoli fotoliul și îi 
descheie cămașa lui David. Își trecu degetele în jurul 
sfârcurilor lui și îl ciupi ușor. Apoi începu să mângâie sfârcurile 
lui Alice. Se aplecă înainte, iar gura sa și a lui Alice se întâlniră 
într-un sărut umed, în timp ce Alice se mișca în sus și în jos și 
se freca de sexul lui David. 

David stătea ca paralizat; se afla sub controlul lor. 

— Atinge-o, șopti Faye, prinzându-l de mână și așezându-i-o 
pe unul dintre sânii lui Alice. 


Se ridică și se dezbrăcă, o trase spre ea pe Alice, o sărută și 
îi împinse capul între picioarele ei. Gemu și se rezemă de 
perete. _ 

David se uită la Faye, întrebător, iar ea dădu din cap. Își 
aruncă rapid hainele și se așeză lângă Faye, în faţa lui Alice. 
Faye mișcă ușor din cap, ca răspuns la întrebarea nerostită a 
lui Alice. Nu era geloasă. Ea era cea care îi împărțea. Pe David. 
Pe Alice. Chiar aici, chiar acum, nimeni nu datora nimic 
nimănui. 

Alice se așeză în genunchi și îi satisfăcu pe fiecare, pe rând. 
Faye întâlni privirea lui David, îi zâmbi ușor, își mușcă buza și o 
trase și mai tare de păr pe Alice. 

— Acum e rândul nostru. Tu ne vei privi. Haide! 

O luă de mână pe Alice și o conduse spre canapea. Alice se 
întinse pe spate, iar Faye se întinse în celălalt capăt, peste ea, 
cu limba lui Alice între picioare. Incepu, încet, s-o lingă și ea pe 
Alice. Cu coada ochiului, îl văzu pe David lângă ele, frecându-și 
încet penisul cu mâna în sus și în jos. 

Ochii îi scânteiau de plăcere, în timp ce Alice o lingea. Când 
simţi orgasmul, începu să tremure, lăsând să iasă din ea un 
strigăt puternic. Încetă s-o mai lingă pe Alice, se rostogoli pe o 
parte, pe canapeaua uriașă, și se uită încurajator la David. 

— Vreau să te văd cu ea, spuse. 

David se ridică și se apropie de ele. 

Stând în genunchi, Alice se îndreptă spre David, care o 
pătrunse repede. Faye simţea excitarea cum îi învăluie tot 
corpul, în timp ce David împingea din ce în ce mai tare. Incepu 
să mângâie clitorisul lui Alice, iar ea își duse mâna către 
mădularul lui. Îi mângâie scrotul cu mâna liberă, simţindu-l 
cum atârna greoi și cald. 

— Îţi place? îl întrebă ea cu o voce răgușită, chiar dacă citea 
răspunsul pe faţa lui. 

După un timp, Faye nu se mai putu abtine; îl dorea, cu toată 
fiinţa ei, cu pântecul umed și fierbinte de dorinţă. Așa că se 
așeză lângă Alice, în aceeași poziţie, înlocuind-o. Beţia o făcea 
să vadă totul în ceaţă: lumânările, trupurile lor goale, focul 
aprins. 

Glasurile și gemetele. 

Totul părea un vis. 

Simţea că i se învârte capul. 


Simţea gura lui Alice în jurul sfârcului ei întărit. Degetele lui 
Alice o mângâiau, în timp ce David se împingea în ea, 
răspândindu-i o durere plăcută în tot corpul, în fiecare 
terminație nervoasă. 

Spunea lucruri pe care nu le spusese niciodată, avea gânduri 
pe care nu le mai gândise până atunci. 

La sfârșit, toţi trei se întinseră pe canapea, râzând și 
respirând adânc. Își simțeau trupurile dureroase, transpirate, 
lipicioase, încă excitate, pregătite s-o ia de la capăt. 

În anumite momente din viață, parcă uiţi că ești fiinţă umană, 
iar asta este însăși esența umanităţii, gândi Faye, închizând 
ochii. Apoi simţi cum buzele lui Alice se mișcă pe corpul ei. O 
iubea pe Alice. Il iubea pe David. 


Fjällbacka - atunci 

Cadavrele lui Tomas și lui Roger au fost înghiţite de 
suprafața spumoasă a mării. În urmă cu o clipă trăiau, acum 
erau doar amintiri, mâncare pentru pești. Curenţii care 
circulau aici erau neregulaţi și sălbatici - speram ca trupurile 
lor să nu fie găsite niciodată. 

Am prins cârma și am continuat traseul parcurs de Roger. 

Sebastian a ieșit din cabină, unde se dusese să doarmă ca să- 
i treacă beţia. Privea în jur, buimac. 

— Unde sunt Roger și Tomas? a întrebat el surprins. 

S-a apropiat de mine și mi-a aruncat o privire. 

— Ce s-a întâmplat? a zis. Ai sânge la gură. 

Evitasem înadins să mă spăl. Trebuia să-l sperii pe Sebastian, 
ca să tacă. 

I-a strigat pe Tomas și pe Roger. L-am privit cu o expresie 
goală. 

— Au căzut în apă, am spus calm. 

— Poftim? 

L-am fixat cu privirea, în care cred că el a văzut ceva nou, 
înspăimântător. Mi-a întors spatele. 

— I-am lovit cu o vâslă, așa încât să cadă peste bord, am 
spus, arătând cu capul spre vâsla care se afla în același loc în 
care îi lovisem. Roger a căzut imediat. Tomas s-a agăţat de 
balustradă, așa că l-am mușcat de mână până s-a desprins. De 
asta am sânge la gură. 

Sebastian a căscat ochii și a făcut un pas spre mine. 

— Știm amândoi că nu îndrăznești să faci nimic când ești 
singur, i-am spus calm. A trecut vremea aceea. 

S-a oprit la o jumătate de metru distanţă de mine. Mi-am lins 
buzele și am simţit gustul metalic al sângelui lui Tomas. 

— Dacă te mai atingi de mine, te omor, Sebastian. Inţelegi? 
Nu mai sunt fraiera cu care poţi să faci tot ce vrei. Şi dacă o să 
spui cuiva, vreodată, ce s-a întâmplat aici, o să spun că tu i-ai 
împins peste bord și voi povesti tot ce s-a mai întâmplat. Am 
dovezi despre violurile tale. 

Ultima era o minciună. 

Sebastian a mormăit ceva, dar l-am ignorat. 

— Singurul motiv pentru care trăiești este acela că mama te 
iubește. 


Am încercat să-mi dau seama dacă simţisem ceva înainte de 
a face ceea ce făcusem. Ucisesem doi oameni. Dar mi-am dat 
seama, mulțumită, că procedasem corect. Pentru a supraviețui. 
Să fie ăsta momentul în care m-am maturizat brusc? 

Sebastian se uita la mine. Însă mânia care îl stăpânise mai 
devreme dispăruse; părea resemnat. Învins. 

— Acum îţi voi spune ce să povestești când vom ajunge 
înapoi, i-am zis. Trebuie să spui poliţiei că au căzut în apă. Că 
ne-am întors să-i căutăm, dar că apa era prea adâncă, înţelegi? 
Apoi vei repeta această poveste de fiecare dată când cineva te 
va întreba, pentru tot restul vieţii tale. 


— Te simţi bine, iubito? Nu-ţi pare rău pentru ce s-a 
întâmplat ieri? 

David o privi întrebător, în timp ce îi mângâia mâna cu 
degetele. Faye îl aprecie pentru îngrijorarea sa. Ar fi fost ciudat 
să nu fie îngrijorat. Ea însă îi răspunse sincer și direct: 

— N-am niciun regret. Suntem trei adulţi, cu voinţă proprie, 
și te iubesc atât pe tine, cât și pe Alice. Da, în moduri puţin 
diferite... adăugă ea, râzând. Şi totuși a fost drăguţ. A fost 
dragoste. A fost respect. 

— Eşti minunată, îi spuse David și Faye văzu în ochii lui că 
era sincer. 

— E, spui doar așa, zise ea, așteptând, în mod evident, o 
reacţie din partea lui. 

— Ştii că eu cred că ești cea mai frumoasă femeie de pe 
pământ, nu? Sau ar trebui să spun mai clar asta? 

— Cred că ar trebui să spui mai clar, zise Faye, aplecându-se 
spre el și sărutându-l. 

Ceva din atitudinea lui David o făcea să aștepte mereu 
complimente de la el. Îi plăceau declaraţiile lui de dragoste. Și 
sărutările lui. În legătură cu noaptea trecută nu exista nicio 
îndoială. David făcuse dragoste cu amândouă, dar tot timpul îi 
fusese clar că pe ea o iubea. 

— Ştii... începu el, ezitând. Am vorbit să ieşim la prânz, însă 
în cursul zilei de azi trebuie să plec la Frankfurt. Am de 
rezolvat niște probleme plictisitoare de afaceri. Aș prefera să 
ne întâlnim, dar... dar e nevoie să mai și muncim. 

— Desigur, spuse Faye, mângâindu-i mâna. Eu te înţeleg cel 
mai bine. Și eu va trebui să fiu plecată o vreme și ar fi foarte 
ciudat dacă nu aș înţelege când trebuie să pleci. 

— Sigur? i 

El o privi pe sub sprâncene, iar ea aprecie grija lui. În 
naivitatea ei din tinerețe, crezuse că Jack era bărbatul visurilor 
ei. Cu David era altceva. Mai presus de toate, nu era ca Jack. 

David îi luă mâna, o duse la gură și o sărută. 

— Nu mai e nimeni ca tine pe lume, știi asta, nu? Când mă 
întorc acasă, diseară, vreau să te scot la cină. La Frantzen. 
Bine? 

Faye dădu din cap și David o sărută într-un fel care îi tăie 
respiraţia. Dumnezeule, cât de tare îl iubea pe acest bărbat. 


Faye își mai frecă puţin părul cu prosopul, când intră în 
dormitor. Își legă cordonul halatului. Dacă tot nu lua prânzul cu 
David azi, voia, cel puţin, să se bucure de dimineaţa aceasta. 

Chiar atunci văzu cum se luminează ecranul telefonului, aflat 
pe pat. Era un mesaj de la Ylva. Faye îl deschise. 

„Vino la birou. Henrik este aici. A făcut mai multe achiziţii, 
despre care a anunţat abia acum. Este acţionar majoritar.” 

Faye tresări, gata să scape telefonul din mână. Nu putea să 
fie adevărat. Cum naiba se întâmplase asta? 

Se îmbrăcă rapid, se fardă și mai rapid și se aruncă într-un 
taxi. Când ajunse la birou, nimeni nu îndrăzni s-o privească în 
ochi. Alice o întâmpină la recepţie și își zâmbiră scurt, înainte 
ca gravitatea momentului să le copleșească din nou. 

— Te așteaptă în biroul tău, îi spuse Alice. N-am de gând să 
intru cu tine acolo. Din motive evidente. Dar Ylva este acolo, 
afară. Te așteaptă. 

Faye dădu din cap, înșfăcă strâns geanta Chanel și inspiră 
adânc, înainte de a urca până la ultimul etaj. Ylva o întâmpină 
în faţa liftului, când ușile se deschiseră. 

— Mai are tupeul să vină aici, imediat ce a obţinut 
majoritatea, spuse ea. E o nebunie. 

— Nu-l lăsa sa vadă ce simţi cu adevărat, zise Ylva. Voi 
încerca să salvez tot ce se poate salva. Și amintește-ţi: avem 
întotdeauna planul B. 

— Bine, spuse Faye, strângând din dinţi și bătând-o pe umăr. 

Ylva dădu din cap încurajator și se îndreptă, grăbită, spre 
biroul ei. Cu coada ochiului, Faye o văzu aplecându-se peste un 
maldăr de hârtii împrăștiate pe birou. 

Pe îndelete, făcând un efort conștient să se stăpânească, 
Faye se îndreptă spre biroul său, care se afla la cel mai 
îndepărtat capăt al etajului. Îl văzu pe Henrik prin peretele de 
sticlă și observă că și el o văzuse. Inălţă capul și se strădui să 
respire calm. Să nu-și piardă cumpătul. Nu-și putea îngădui 
nicio slăbiciune acum, deși o parte din ea nu-și dorea nimic 
altceva decât să se repeadă la el și să-i șteargă rânjetul 
arogant, cu o lovitură bine plasată, cu geanta ei Chanel. In 
plus, avea și ţinte. 

În schimb, intră cu pași calmi și siguri în biroul său mare. 


— Bună, Henrik, spuse ea, dând din cap. Se pare că te-ai 
făcut deja comod. : 

El n-o salută cu o mișcare a capului. În schimb, îi zâmbi larg. 

— Primul lucru de care mă voi ocupa va fi să arunc tot 
decorul de aici și să-l înlocuiesc cu altul. Dumnezeule, ce 
designer de interior ai avut? Pe Regina de Gheaţă din Narnia? 
Alb, alb, alb. Sterp și rece. Exact ca tine. 

Faye se așeză pe unul dintre scaunele pentru oaspeţi, își 
atârnă geanta de spătarul scaunului, își netezi fusta de mătase 
marca Dolce & Gabbana și își împreună mâinile în poală. 

— Da, recunosc că nu-ţi oferă senzaţia de confort pe care o 
preferi. Ce vei pune? Un bar într-un colț? Fanioane cu siglele 
echipelor de fotbal pe pereţi și un cap de elan despre care 
pretinzi că provine de la un elan pe care l-ai ucis chiar tu, dar 
pe care l-ai câștigat la o licitaţie, la Bukowski? Ştii cât de greu 
va fi să-l montezi aici, având în vedere că toţi pereţii sunt din 
sticlă, dar ai putea să atașezi pe spatele lui o ventuză uriașă? 

Rânji și văzu că asta îl irita pe Henrik la culme. În numai doi 
ani, cât trecuseră de când se văzuseră ultima dată, părul i se 
rărise neașteptat de mult. 

— Ştii, nu prea te avantajează lumina care cade pe capul tău, 
din acest unghi. Dar cunosc câteva persoane care au avut 
rezultate bune, la Clinica Poseidon. Acolo îţi rad părul de pe 
cap și aleg, de pe gât, o zonă de unde extrag foliculi de păr, pe 
care îi transplantează apoi în zonele în care părul s-a rărit. Am 
văzut rezultate foarte frumoase. 

Făcu un semn cu degetul mare de la mână, iar Henrik se 
prinse de birou. Pentru o clipă, părea că va exploda. Până 
acum, Faye nu se uitase în spatele ei, dar bănuia că toate 
angajatele se prefăceau doar că lucrează, încercând din 
răsputeri să ghicească ce se întâmpla în biroul său. Care, în 
curând, va deveni biroul lui Henrik, se gândi ea și se simţi rău, 
dintr-odată. 

— Ştiu ce încerci să faci, spuse Henrik, cu o grimasă, încerci 
să mă înnebunești, la fel cum ai făcut și cu Jack. I-ai distrus 
viața, Faye. I-ai luat totul. Și să știi că am auzit minciunile tale 
despre el și că nu cred o iotă. Jack nu era așa. Jack era... știu că 
minţi. _ 

Șuieră printre dinţi, iar lui Faye i se puse un nod în gât. Își 
reprimă dorința de a-l apostrofa, spunându-i că nu avea el 


căderea să aprecieze de ce era sau nu era capabil Jack. Mai 
ales ţinând cont de ceea ce îi făcuse propriei sale fiice. Dar știa 
că ar fi de prisos să-i spună asta. Henrik nu părea dispus s-o 
asculte. 

— Nu numai lui Jack i-ai luat totul. Mi-ai luat totul și mie. 

— Cu toate astea, se pare că te-ai descurcat destul de bine, 
spuse Faye, pe un ton sec, uitându-se la costumul lui unicat, de 
la Armani, și la ceasul lui Patek Philippe Nautilus. 

— Nu datorită ţie, zise Henrik. 

Faye ridică din umeri. 

— Ţi-a plăcut întotdeauna să te victimizezi, Henrik. Chiar de 
pe vremea când te-am cunoscut, la ASE. Mereu era altcineva de 
vină. 

— Crezi că ești în situaţia de a avea o asemenea atitudine 
faţă de mine, Faye? 

— Ce contează ce atitudine am? Ar schimba asta cu ceva 
lucrurile? 

Henrik zâmbi, se lăsă pe spate și își puse picioarele pe birou. 
Deodată, o privi absent. 

— Nu. Chiar deloc. Voi face ce trebuie făcut. Lucrurile sunt 
clare. Sunt acţionar majoritar și voi propune, cât mai curând, 
un nou consiliu de administraţie, din care tu nu vei face parte. 

Faye își întinse braţele, spunând: 

— Felicitări. În curând, vei deţine Revenge. Ia-mi deja biroul, 
este al tău. Dar, te întreb, ai vreo viziune, știi ceva despre cum 
se conduce o asemenea afacere? 

Henrik se lăsă pe spate. 

— Faye, problema ta este că nu ai nimic de oferit. La tine, 
totul este o aparenţă, în spatele căreia nu se ascunde nimic de 
valoare. Jack știa asta. Și eu știu asta. Toţi cei din jurul tău își 
dau seama de asta, după ce te cunosc. li poţi păcăli pe oameni 
pentru o perioadă scurtă, dar, mai devreme sau mai târziu, tot 
își vor da seama cine ești. Nimeni nu te poate iubi, Faye. 

Scoase un hohot de râs. Avea o sclipire malefică în ochi, iar 
Faye își imagină, încă o dată, că îl lovește cu poșeta cu ţinte, pe 
pielea lui înroșită. 

În loc să facă asta, se ridică încet. Se așeză pe marginea 
biroului. Văzu că lui nu-i pică bine și că își îndepărtează, cu 
câţiva centimetri, scaunul de birou. 


— Înţeleg de unde vine nevoia asta a ta de afirmare, Henrik. 
Alice mi-a spus totul. Dar, în ziua de azi, există operaţii prin 
care poţi să rezolvi chiar și problema asta. Poţi să adaugi cel 
puţin un centimetru sau doi. Poate ar trebui să ţii cont de asta. 
Căci nu-ţi voi permite niciodată să foloseşti compania mea ca 
pe o prelungire pentru penis... 

li zâmbi dispreţuitor, se ridică, își luă geanta Chanel și ieși 
din fostul său birou. 

In spatele ei auzi un zgomot. Henrik aruncase cu ceva drept 
în peretele de sticlă. Faye zâmbi. 1-0 pentru ea. Ea își păstrase 
cumpătul, el, nu. Spera doar că nu va fi o victorie ă la Pirus. 


În continuare orașul era copleșit de caniculă. Faye plecă din 
biroul de pe Birger Jarisgatan și se îndreptă spre Stureplan, 
pentru a lua prânzul singură. Avea nevoie să-și adune 
gândurile, să-și pună ordine în ele, după cele întâmplate. Spera 
ca pierderea companiei Revenge să fie doar temporară, pentru 
că Ylva părea să-și pună toată încrederea în planul B. 

Lui Faye îi fusese întotdeauna greu să gândească stând 
nemișcată, între patru pereţi, privind în gol. Avea nevoie de 
stimuli externi, să vadă oameni, să-i audă. 

Sezonul turistic începuse cu adevărat. Prin oraș rătăceau 
grupuri de turiști asiatici. Îi invidia. Stockholmul era frumos, 
iubea acest oraș, dar nu se mai putea bucura de el așa cum o 
făcuse când ajunsese prima dată aici, din Fjällbacka. Privirea 
nu îi mai era la fel de atentă la frumuseţea din jur. 

Faye ajunse la Stureplan și stătu o vreme pe loc, sub 
Svampen, gândindu-se încotro s-o apuce. 

Terasa restaurantului Sturehof era plină de oameni și, nu că 
i-ar fi displăcut neapărat să stea înăuntru, dar, mai presus de 
toate, nu voia să se întâlnească cu nimeni cunoscut. Nu acum, 
când cu siguranţă zvonurile despre pierderea companiei 
Revenge se răspândiseră cu viteza fulgerului. Se îndreptă spre 
Strandvägen, trecu pe lângă magazinele de lux, fără să se uite 
la vitrine, simțind că plimbarea o ajuta să-și limpezească 
mintea. Apa din Nybrovikens strălucea în bătaia soarelui. 
Cheiurile erau pline de oameni. Se opri în dreptul trecerii de 
pietoni, pregătindu-se să traverseze. 

Își simțea sufletul pustiit. Scurta stare euforică pe care o 
trăise când îl făcuse pe Henrik să-și dea jos masca îi trecuse. În 
locul ei nu se ivise nimic. Căuta să-și stârnească furia. Să-și 
amintească tenebrele. Apa tulbure. Dar găsi doar un gol, în 
adâncul sufletului ei. Asta o surprindea. O deruta. Ştia să se 
descurce când era furioasă, dar nu știa cum să procedeze când 
nu simţea nimic. 

Era obișnuită să lupte. Fusese abuzată de mică. Sfidase toate 
limitele stabilite de oameni, de sistemul judiciar, de logică. De 
legi și de morală. Le ignorase pe toate, fără să clipească. Dar 
acum era dezorientată. Nu se mai recunoștea pe sine și nu știa 
ce să facă cu o Faye care nu reacţiona în niciun fel. 


Telefonul îi vibră în buzunar, probabil că o suna Ylva. Dar 
Faye nu avea chef să-i răspundă. O frământa. Ceva ce-i spusese 
Henrik. Dar nu știa exact ce. Ca și cum ar fi fost un lucru pe 
care îl vezi într-o apă tulbure, dar nu poţi să-l scoţi de acolo. 
Ceva din ce îi spusese el trebuia lămurit. 

Semaforul arătă culoarea verde. In timp ce traversa strada, 
aruncă o privire spre una dintre mașinile oprite. Un taxi. Prin 
parbriz, în spatele șoferului, văzu două feţe cunoscute. Erau 
David și Johanna. Faye își mută privirea și se grăbi să 
traverseze, ajungând pe trotuarul de pe cealaltă parte, unde se 
opri. Se făcu verde pentru mașini și taxiul plecă. Inima îi 
bubuia în piept. 

Oare el o văzuse? 

Înainte de a pleca de la birou, Faye îi trimisese un mesaj, 
întrebându-l dacă putea să ajungă acasă mai devreme, după ce 
se întorcea din călătoria de afaceri. Voia să-i povestească 
despre pierderea companiei, despre Henrik, și să-i ceară sfaturi 
despre cum să procedeze mai departe. Voia ca el s-o ia în braţe, 
ca ea să-i plângă pe umăr și să-i audă, în ureche, glasul 
liniștitor. 

Dar el îi răspunsese că, din păcate, nu se poate, că mai avea 
de rezolvat niște lucruri și că rămânea să se vadă seara târziu, 
când va ajunge el acasă. Nu spusese niciun cuvânt despre 
Johanna. li scăpa oare ei ceva? 

Faye scoase telefonul, cu mâna tremurândă, și aruncă o 
privire rapidă peste mesaje. Nu, reieșea clar că nu ajungea 
acasă, la Stockholm, până seara târziu. Poate era vorba de o 
urgenţă? Poate că unul dintre copii se îmbolnăvise grav sau se 
rănise și trebuise să se întoarcă urgent acasă. Oare de aceea el 
și Johanna se aflau acum în același taxi? 

Faye își aminti figura Ylvei și îi auzi, din nou, cuvintele: 

„Cât de bine îl cunoști pe David?” 

La dracu' cu Ylva! La dracu' cu David! La dracu' cu Henrik! 

Își încleștă pumnii, atât de tare încât unghiile îi lăsară urme 
pe piele. 

Putea să se fi întâmplat orice. Nu-i va cere socoteală până 
când nu va cunoaște toate detaliile. Il iubea pe David. O făcea 
ca totul să-i pară simplu. Își doreau să se bucure de viață 
împreună. Să nu-și refuze nimic. Oare asta o făcuse pe Faye să 
nu vadă realitatea? S-o ia razna? 


Mergea ca în transă și, căutând o bancă liberă, ajunse în 
parcul Berzelii. La Berns, văzu oameni fericiţi. 

Apoi îi vibră telefonul. Îl scoase. Văzu că primise un mesaj de 
la David. Ce ușurare, acum totul va avea o explicaţie. Sigur 
fusese o urgenţă. 

Dar când deschise mesajul și îl citi, simţi ceva ca o lovitură 
de cuţit în inimă. 

„Mi-e dor de tine și abia aştept să ne vedem diseară, e al 
naibii de greu să fiu atât de departe de tine, mi-e dor de 
Stockholm și de tine.” 

Doar atât. Aceleași cuvinte pe care el i le scria mereu și pe 
care ea le credea de fiecare dată. 

În jurul ei vedea oameni care mergeau grăbiţi, ca să ajungă 
undeva, împreună cu cineva. Deodată, își dori să fie unul dintre 
ei. Deodată, își dori să nu mai fie Faye. 

Cu mâinile tremurânde, intră pe Instagram, căută numele 
Johannei Schiller și îi studie profilul. Un om al străzii se așeză 
lângă ea, deschise o doză de bere și luă o înghiţitură. 

— Frumoasă zi, spuse el. 

— Așa crezi? răspunse Faye, scurt. 

El chicoti. 

Faye derulă în jos, uitându-se la fotografii. Căută săptămâna 
în care ea și David se cunoscuseră. li luă ceva timp. Johanna 
posta frecvent. În unele zile încărca și trei-patru poze. Câteva 
dintre ele îl înfățișau pe David. Pe un dig, la o cină, într-un 
restaurant, în faţa unui grătar. Zâmbea, râdea, își îmbrăţișa 
fiicele, o săruta pe Johanna pe obraz. Se vedeau copii fericiţi. 
Apusuri de soare. Mâncăruri frumos aranjate. 

Faye rămase cu gura căscată. Citi descrierile pozelor. 

„Cina cu dragii mei.” 

„Soţul meu ne-a surprins cu lasagna preparată în casă.” 

„Grătar cu familia.” 

„Minivacanţă în Bästkusten.” 

Toate, urmate de cel puţin cinci-șase emoticoane. 

Faye își scoase laptopul, îl deschise, intră în calendar și 
compară datele. David nu-i povestise că fusese pe coasta de 
vest. În datele respective, îi spusese că se află într-o călătorie 
de afaceri. Și, conform contului de Instagram al Johannei, nu se 
aflau într-un divorţ mizerabil, ci, dimpotrivă, păreau să aibă o 
relaţie idilică. Sigur, reţelele de socializare sunt înșelătoare, 


pot crea imagini false, cosmetizate, înfrumuseţate - dar chiar 
așa? 

Inima îi bubuia în piept. Stomacul i se strânse și își aminti de 
ultima perioadă trăită alături de Jack. 

Căută, în telefon, numărul lui David. Simţea nevoia să 
vorbească cu el, să-i audă vocea, să-i ceară o explicaţie. Sigur 
era o neînțelegere la mijloc. 

li răspunse mesageria vocală. 

li trimise un mesaj, rugându-l s-o sune cât poate de repede. 

Cât putuse să fie de oarbă? 

De ce nu răspunsese la apelul Johannei și de ce nu o 
ascultase pe Ylva? De ce nu verificase contul de Instagram 
înainte? Cum putuse să fie atât de oarbă și atât de surdă? Din 
nou? 

Se ridică de pe bancă. Ştia unde se află biroul lui David, sau, 
cel puţin, unde îi spusese el că se află. Exista măcar? Străbătu 
repede parcul Berzelii, ocoli Berns și se îndreptă spre 
Blasieholmen, unde se aflau câteva dintre cele mai de renumite 
companii financiare din Stockholm. Îi sună telefonul. Tresări și 
îl deschise repede, sperând că era David. Dar era Ylva. 

— Da? răspunse ea, enervată. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. 

— N-am puterea să vorbesc despre Revenge acum, lasă-mă 
câteva ore să înţeleg tot ce s-a întâmplat. 

— Bine, în ceea ce privește Revenge, trebuie să ne întâlnim, 
ca să întocmim un plan, să vedem ce putem face, ca să nu 
pierdem controlul asupra companiei. Dar nu despre asta vreau 
să-ţi vorbesc acum. 

— Te rog, Ylva, nu e momentul potrivit. 

— E vorba despre David. Te interesează ce am să-ţi spun. 
Poate că pe mine nu mă crezi, dar m-ai rugat să verific totul, în 
legătură cu propunerile lui, cu situaţia lui financiară. Asta am și 
făcut, în ultimele zile. Am totul aici. Hârtia nu minte. Hârtia nu 
judecă. 

Faye se opri din mers. Se uită peste apă, peste frumoasele 
faţade de secol 19. Totul era atât de pitoresc. Cum putea ea, pe 
lângă toate aceste frumuseți, să trăiască un coșmar? 

— Unde ești? întrebă. 


— N-am putut să mai rămân la birou, după ce a venit Henrik, 
așa că m-am dus la Alice acasă. Cine știe cât va dura până ne 
dă afară... 

— Vin acolo, spuse Faye. 

— Te simţi bine? 

— Nu știu, șopti Faye. Nu știu. 

— Unde ești? 

— În parcul Berzelii. 

— Rămâi acolo. Vin să te iau. 


Pe masa din biroul lui Alice stăteau îngrămădite mormane de 
documente, pe care Ylva i le pusese la dispoziție când se 
mutase în vila ei. Trase un scaun, o împinse hotărât pe Faye în 
jos și se așeză lângă ea. 

În taxi nu-și spuseseră niciun cuvânt. 

— Mulţumesc, murmură Faye. 

Ylva o privi adânc în ochi. 

— N-ai pentru ce să-mi mulțumești. Şi tu ai fi făcut același 
lucru pentru mine. Ce s-a mai întâmplat? Evident, pe lângă 
masacrul prin care am trecut în această dimineaţă. Dar mai e 
ceva. Vrei să vorbim despre asta? 

Faye oftă. 

— Poţi deschide fereastra? Am nevoie de aer... 

Ylva dădu din cap și se duse la fereastră. Faye îi spuse 
ezitant: 

— Încep să cred că ai dreptate în legătură cu ceea ce mi-ai 
zis. Nu știu... la naiba, nu mai înțeleg nimic. 

Ylva o privi, încruntându-se. 

— Ce vrei să spui? 

Faye își plimbă degetul mijlociu de-a lungul mesei. Nu știa de 
unde să înceapă. li era rușine. 

Își drese vocea. 

— În tot timpul ăsta, David a trăit alături de Johanna, ca și 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Sincer, nici nu știu dacă a avut 
vreodată intenţia de a divorța de ea. Cred că toate poveștile 
despre cum luptă el pentru binele nostru, pentru ca noi să fim 
împreună, sunt doar o minciună. Au fost împreună la 
Marstrand, iar el mi-a spus că au fost la Saltis și că s-au certat 
tot weekendul. Au fost amândoi cu fiicele lor la Liseberg, când 
mi-a spus că este într-o călătorie de afaceri, la Tallinn. 

Faye nu-și mai putea stăpâni lacrimile. 

— Iartă-mă, te rog, Ylva. Pentru cum te-am tratat când ai 
încercat să mă avertizezi. Știu că te gândeai doar la binele 
meu, că voiai să mă protejezi. 

Ylva se apropie de Faye, punându-i capul pe umărul ei. 

— Nimeni nu vrea să audă așa ceva despre cel pe care îl 
iubește, spuse ea. Nu știam nimic. N-aveam nicio idee. Singurul 
lucru de care eram sigură era faptul că el exagera când îţi 
spunea cât de nebună e Johanna. 


— Nu înţeleg cum am putut să fiu atât de oarbă. Atât de 
naivă. 

Faye începu să plângă cu sughițuri. Ylva îi mângâie părul și îi 
vorbi în șoaptă, ca s-o liniștească. 

În cele din urmă, Faye își șterse lacrimile de pe obraji. 
Oftând, puse mâna pe grămada de documente din faţa ei. 

— Ce avem aici? Cred că sunt numai vești proaste. 

Ylva își drese glasul. Faye citi pe chipul ei îngrijorarea de a 
nu o răni și mai mult. 

— Să trecem la treabă, spuse ea. Pot să fac faţă. 

— David Schiller este pe cale să intre în faliment. Tu și 
Revenge eraţi colacul lui de salvare. Și, de fapt, este chiar mai 
grav de atât. Lucrurile se leagă. 

Apoi începu să-i explice. 


Fjällbacka - atunci 

În port era o cabină telefonică. În timp ce Sebastian se 
îndepărta, m-am repezit spre ea, am înhăţat telefonul și am 
format numărul de urgenţă. O jumătate de oră mai târziu s-a 
adunat o mulțime de oameni pe pod. Cineva anunţase presa 
locală, iar un reporter și un fotograf din Bohuslâningen se 
agitau de colo-colo, așteptând să vorbească cu noi. 

Oamenii s-au strâns în jurul meu și al lui Sebastian, ca niște 
rechini care își pândeau prada, dar polițiștii i-au rugat să 
aștepte, până vom da explicaţii în legătură cu ceea ce s-a 
întâmplat. Probabil că arătam foarte mică și foarte speriată. 
Dar, în sinea mea, eram mândră de ce făcusem. Sebastian era 
palid. Am stat tot timpul aproape de el. Poliţia și ceilalți oameni 
au crezut, probabil, că mă ţin după el pentru că eram speriată, 
dar singurul meu scop era să mă asigur că și el spune aceeași 
poveste pe care o inventasem. 

— Așadar au căzut? a întrebat unul dintre polițiști. 

Sebastian a aprobat din cap. 

— Ne-am întors cu barca să-i căutăm, dar nu am mai găsit 
nici urmă de ei, a murmurat fratele meu. 

Poliţiștii schimbau între ei priviri obosite. Nu se citea 
suspiciune în ele, doar tristeţe și disperare. 

— N-ar fi trebuit să ieșiţi pe vremea asta, a spus polițistul. 

— Îmi pare rău, am șoptit. Voiam cu tot dinadinsul să ne 
întoarcem acasă. Tomas și-a dorit cel mai mult să plecăm. 

În cele din urmă, i-a venit rândul și reporterului. El a 
preferat să vorbească cu mine, nu cu Sebastian; probabil că 
arătam mai nevinovată și aș fi stârnit mai multă empatie în 
rândul cititorilor. În timpul interviului, fotograful mi-a făcut 
poze. 

— Refuz să cred că sunt morti. Sper că vor fi găsiţi, am spus, 
încercând să par cât mai nefericită. 


Faye se plimba încet de-a lungul Humlegârdsgatan, cu 
ochelarii de soare la ochi, ca un paravan între ea și lumea 
exterioară. Totul i se părea ireal. Oamenii, râsul, bucuria. Cum 
puteau cu toţii să fie atât de lipsiţi de griji? Lumea ei tocmai se 
sfărâmase în mii de bucăţi, iar viitorul ei era nesigur. 

David și Henrik lucraseră împreună. Reușiseră să se acopere 
bine unul pe altul. Dar nu îndeajuns de bine încât Ylva să nu-i 
poată deconspira, cu perseverenţă și meticulozitate. Și fuseseră 
oarecum nepricepuţi. După cum o pusese la curent Ylva încă de 
la început, slăbiciunea lui Henrik era neglijenţa. Știau deja că 
își propusese să facă mai multe achiziţii în același timp, în 
încercarea lui de a le lua prin surprindere cu o nouă majoritate, 
și de a numi un nou consiliu de administraţie, cât mai curând 
posibil. 

În plus, înainte ca noii acţionari să devină, oficial, 
proprietari, Ylva aflase că David era unul dintre investitorii din 
spatele lui Henrik. Şi acest fapt fusese ascuns, cu neglijenţă, în 
spatele unei companii din Malta, dar, după realităţile din ultimii 
ani, Malta nu mai reprezenta un refugiu sigur pentru 
companiile care doreau să se sustragă de la plata impozitului 
sau care aveau ceva de mușamalizat, așa cum se întâmpla mai 
demult. Iată o altă greșeală a lui Henrik. 

Asta nu le era de niciun folos. Greșelile lui le oferiseră doar 
pârghiile pentru a descoperi legătura dintre David și Henrik. 
Nicidecum nu le-ar fi putut ajuta să nu piardă compania 
Revenge. 

Acum Faye înţelegea ce o frământa, după cearta pe care o 
avusese cu Henrik, în birou. li transmisese un semnal, acolo și 
atunci. li spusese că nimeni nu o poate iubi. 

Nici nu era nevoie să caute mobilul din spatele actelor celor 
doi bărbaţi. Henrik voia să-și reabiliteze masculinitatea știrbită. 
Asta însemna, în mod ironic, că dorea să recupereze ceva ce nu 
avusese niciodată. lar David? Pur și simplu: bani. Şi putere. 
Pentru el, Faye nu fusese decât un mijloc de a-și atinge cele 
două scopuri. Acum înţelegea asta. La câteva dintre acţionarele 
care îi vânduseră în ultimul timp lui Henrik, David ar fi putut 
ajunge doar accesând informaţiile de pe laptopul ei. Se simţea 
complet neputincioasă. 

Iși scoase telefonul. [i trimise un mesaj lui David. 


„Poţi să mă suni? Avem ceva de vorbit amândoi.” 

Totul se prăbușea. Pierduse controlul asupra companiei 
Revenge. Îl pierduse pe David sau, mai degrabă, pe cel care 
credea că fusese el. Pierduse ceva care nu existase niciodată și 
asta ar fi trebuit s-o ajute să nu regrete nimic. Dar ea crezuse 
în toate astea. 

Telefonul îi vibră în mână. 

„S-a complicat situaţia aici, la Frankfurt. Trebuie să mai 
rămân câteva zile. Mi-e dor de tine.” 

Faye își înghiţi lacrimile. Se hotări, pe loc. Va vinde totul și 
va pleca din Suedia, pentru totdeauna. Se va retrage. Julienne 
era în Italia. Acolo, lângă ea, era locul său. După trădarea lui 
David și având în vedere că va pierde curând compania 
Revenge, nu mai avea niciun motiv să rămână. 

Urma să urce la etaj, să-și facă bagajele și să se ducă la 
Julienne. Îi va delega pe avocaţii săi să se ocupe de vânzarea 
acţiunilor sale de la Revenge. Extinderea în SUA nu mai făcea 
parte din preocupările ei. Asta îi va reveni lui Henrik, în scurt 
timp. 

Nu va mai pune niciodată piciorul în Suedia. De fapt, nici 
măcar nu-și mai dorea să intre în apartament, dar avea acolo, 
într-un suport din plastic, din spatele căzii, fotografia lui 
Julienne și a mamei sale. Asta ar fi dovedit că atât fiica sa, cât 
și mama sa erau în viaţă. Nu putea părăsi Suedia fără să ia 
poza cu ea. 

David avea mai multe lucruri în apartament, dar Faye nici 
măcar nu se obosi să i le arunce. 

Oare ce vor zice Ylva și Alice? S-ar putea să fie dezamăgite 
de ea, dar, dacă Faye ar rămâne, ar risca doar să fie târâte în 
mizerie. Le-ar fi mult mai bine fără ea. 

Tastă codul și ușa se deschise. Așteptă puţin, până veni liftul. 

Urcă și trase ușa din grilaj. Liftul trecea de la un etaj la altul. 
Își făcea singură curaj. Doar în câteva minute, avea să se afle 
într-un taxi, în drum spre Arlanda. 

Liftul se opri. 

Faye se îndreptă direct spre ușa apartamentului, făcând 
zgomot cu tocurile pe pardoseală. Băgă cheia în ușă, o răsuci. 
În aceeași clipă, auzi un zăngănit metalic în spatele ei și simţi 
fierul rece pe gât. 


Se întoarse încet. Își dădu seama că era Jack, fără să-l vadă. 
Așa cum i se întâmpla întotdeauna. 


Partea a IV-a 

Cel puțin o persoană a fost rănită miercuri seara, când o 
cabană din apropierea localității Koping a ars. La sosirea 
brigăzii de pompieri la faţa locului, cabana era cuprinsă de 
flăcări. 

„Multe dintre aceste cabane de tip vechi nu au sisteme de 
siguranţă la instalaţia electrică. Scurtcircuitele duc adesea la 
acest tip de incidente”, spune Anton Ostberg, de la 
departamentul pentru situații de urgență din Västra 
Mälardalen. 

Nu se cunoaste încă nici identitatea, nici numărul celor care 
au murit în incendiu. 

„Ancheta abia a început, dar cele mai multe indicii arată că 
este un accident tragic”, spune Gun-Britt Sohiberg, de la poliția 
din KOping. 

Din Aftonbladet, 27 iunie 


Vârful cuţitului era îndreptat acum spre pieptul lui Faye. 
Gura lui Jack era schimonosită într-un zâmbet triumfător și 
dispreţuitor. 

— Deschide ușa, spuse el. Altfel, îţi iau gâtul. 

Lui Faye îi bătea inima să-i sară din piept. 

Făcu întocmai. Jack o împinse în apartament și încuie ușa 
după el. Nu avea cum să-i scape. 

O îmbrânci în faţă și o trânti jos, pe canapea, îi smulse 
geanta din mână, scotoci prin ea și îi vărsă conţinutul pe 
măsuţa de cafea. 

— M-ai trădat, ai păcălit pe toată lumea. Mi-ai distrus viaţa. 
N-am ucis-o pe fiica noastră. Nu știu cum ai făcut, dar ea este 
în viață, sigur trăiește. O ascunzi undeva. 

Faye nu găsi în ea puterea să-i răspundă. Era paralizată, 
aproape inertă faţă de ceea ce i se întâmpla. Jack apăruse atât 
de brusc, încât nu reușea încă să înţeleagă că asta se petrece 
aievea, că el chiar era aici. 

— O voi găsi pe Julienne pentru a le demonstra tuturor că mi- 
ai înscenat totul. Când voi termina cu tine, toată lumea va 
înţelege ce târfă perfidă ești. 

Jack vorbea repede și înflăcărat, aproape delirant, și mergea 
de colo-colo prin încăpere. Avea părut ciufulit și hainele 
murdare. 

li dispăruse eleganța cu care o impresionase altădată pe 
Faye. 

li luă telefonul și începu să caute prin fotografii. Faye era 
calmă, știind că acolo nu era nici urmă de Julienne. 

— Poţi căuta oriunde, spuse ea. Nu-ţi ascund nimic. 

Negăsind ce căuta, Jack îi aruncă telefonul, se trânti pe 
canapea și își apropie faţa de a ei. 

— M-ai acuzat de uciderea propriei mele fiice! ţipă el. Toată 
Suedia, familia mea, prietenii mei, toată lumea crede că sunt o 
bestie. Un ucigaș de copii. 

Saliva lui o stropi pe bărbie. 

— Ştii prin ce am trecut în închisoare? O voi găsi și voi 
scoate la iveală ce ai făcut! Îţi voi lua totul, așa cum mi-ai luat 
tu mie! 

Faye începea să se simtă din ce în ce mai încrezătoare, chiar 
dacă își dădea seama că se afla în pericol de moarte. Cuvintele 


ei îl afectau încă pe Jack, cel puţin așa credea și spera ea. Atât 
timp cât l-ar putea influenţa, ar putea rămâne în viaţă. 

Jack o răsturnă pe canapea, ridică brusc cuțitul și îl apropie 
încet de faţa ei. Faye strânse din buze și se forță să-l privească 
în ochi. 

— Ar trebui să-ţi sfârtec faţa, șuieră Jack. Ce mi-ai făcut tu 
m-a costat scump. 

Deși îi bubuia inima în piept, pe faţa lui Faye nu se mișcă 
niciun mușchi. 

— Mi-a fost dor de tine, șopti ea. 

Tonul vocii ei părea atât de credibil, încât până și ea se 
întreba dacă minte sau nu. Pentru o clipă, fu convinsă că el va 
ceda. 

— Jack, sunt eu. Faye. Ştiu că mă iubeşti. N-aș fi făcut 
niciodată ceea ce am făcut, dacă nu m-ai fi părăsit, dacă nu m- 
ai fi umilit. 

Jack se uită la ea cu o expresie uimită, aproape tandră. 

După o clipă, își ridică braţul stâng și o lovi cu pumnul strâns 
peste obraz. 

— Nici măcar nu te cheamă Faye. Te cheamă Matilda. Și i-am 
promis tatălui tău că, după ce voi termina ce am de rezolvat cu 
tine, îi voi rezerva lui plăcerea de a te omori, pentru ceea ce i-ai 
făcut. 

— Despre ce vorbești? 

Faye își mângâie obrazul și se ghemui, făcându-se cât mai 
mică. Inima îi bubuia în piept. 

— Ştii despre ce vorbesc. Am fost în aceeași închisoare cu el. 
Știu ce s-a întâmplat la Fjällbacka. Și lui i-ai luat totul, la fel 
cum ai făcut cu mine. Şi apoi ai fugit la Stockholm, gândindu-te 
că ai putea s-o iei de la capăt. 

— Nu e adevărat, spuse Faye, încercând să-și limpezească 
mintea. Greșești. 

O lovi din nou, de data aceasta, în burtă. Ei i se tăie 
respiraţia și se rostogoli într-o parte. 

— Te rog, Jack, gemu ea. Nu știu despre cine vorbești, sigur 
cineva te-a păcălit. Nu este așa cum crezi tu. 

Jack se ridică în picioare și începu să se plimbe dintr-o parte 
în alta a încăperii. Faye îl scruta, precaută. Oare o credea? 

— Crezi că din întâmplare am evadat din închisoare 
împreună cu Gosta? Ne-am cunoscut acolo. l-am promis că, 


dacă voi găsi o cale de ieșire, îl voi lua cu mine. Am înţeles că 
are și el de încheiat niște socoteli cu tine... 

Jack rânji. 

— Când am auzit că vom fi transportaţi în același timp, am 
înţeles că asta era o șansă unică pentru noi. Nu ne-a trebuit 
decât un gardian care avea nevoie să se ușureze și am evadat. 

Faye închise ochii câteva secunde, apoi se strădui să-l 
privească. 

— Pleacă de aici, spuse ea. Nu faci decât să-ţi înrăutăţești 
situaţia. N-am de gând să te denunţ, nu voi spune poliţiei că ai 
fost aici. Aș putea să-ţi dau bani, ca să pleci în străinătate și s-o 
iei de la capăt. Te iubesc. Te-am iubit întotdeauna. N-am iubit 
niciun bărbat cum te-am iubit pe tine, nimeni n-a putut să te 
înlocuiască. 

Amândoi tresăriră când telefonul ei începu să sune. Jack îl 
ridică de pe podea și se uită la el. Numărul i se părea cunoscut. 

— Este poliţia, spuse Faye. Mă sună o dată pe zi, pentru a se 
asigura că sunt în regulă. 

Imperturbabil, Jack îi întinse telefonul. 

— Răspunde. Spune-le că totul este în regulă. Dacă încerci să 
mă trădezi în vreun fel, te voi înjunghia în burtă, spuse el, 
trecând lama cuţitului chiar pe sub sânii ei. 


Faye răspunse și porni difuzorul. Jack se ghemui în faţa ei, 
tinând cuțitul pregătit. 

— Alo! spuse ea. 

— Bună ziua, sunt Oscar Veslander, de la Poliția din 
Stockholm, îi răspunse o voce. 

Faye trase aer în piept. 

— Vă sun, ca în fiecare zi, ca să-mi spuneţi dacă totul este în 
regulă. 

Faye întâlni privirea lui Jack. Nu-l mai recunoștea în el pe 
bărbatul cu care își împărţise viaţa. Cine era acest om? 

— Da, spuse ea, iar Jack aprobă din cap. 

Mâinile lui se îndreptară în jos, spre coapsele ei. 

— Totul e bine. 

Jack făcu o tăietură în bluza ei. Faye se cutremură. 

— Unde vă aflaţi? 

Faye strânse din dinţi. Se trase înapoi, încercând să se 
îndepărteze de lama cuţitului. 

— Alo? 

Se uită la Jack; chipul lui era neclintit. 

— Sunt acasă, lucrez, răspunse ea calm. 

— Din păcate, nu avem noutăţi despre fostul dumneavoastră 
soț, dar vă asigurăm că vom face totul pentru a-l găsi. 

— Bine. În regulă. Știu că faceţi tot posibilul. 

Vocea îi tremura. 

Dacă încă nu aflase, acum Faye era convinsă de un lucru: 
Jack era nebun. Complet imprevizibil. Ar putea foarte bine s-o 
omoare. Trebuia să scape de aici. 

— O zi bună. Și sunaţi-ne dacă aveţi probleme. 

— Mulţumesc. O zi bună. 

Faye închise telefonul și îl privi pe Jack. 

El se ridică încet, fără s-o scape din ochi. Deodată, fără 
niciun avertisment, o lovi din nou. Faye se prăbuși pe canapea. 
Jack îi smulse telefonul. Faye își ridică ochii spre el. 

— Jack, trebuie să dispari acum. Fugi de aici. Altfel, poliţia te 
va găsi. Nu le voi spune nimic. Nici că ai fost aici, nici ce mi-ai 
făcut. 

El nu-i răspunse. 

I se auzea doar respiraţia grea. Jack se așeză în faţa ei, îi 
apucă o șuviță de păr, o duse la nas și îi adulmecă parfumul. 


— Mi-a fost dor de mirosul tău. În ciuda tuturor necazurilor 
pe care mi le-ai făcut, m-am gândit mereu la tine. Ești iubirea 
vieţii mele. Restul n-a însemnat nimic, înţelegi asta? Inţelegi că 
am făcut-o doar pentru că s-a putut? Pentru că femeile s-au 
aruncat în braţele mele. Am fost slab. Dar, cu adevărat, numai 
tu ai fost importantă pentru mine. 

Faye se cutremură. Părea că Jack își lua rămas-bun de la ea. 

— O să mă omori? 

— Nu știu. Cred că da. 

Sângele îi zvâcnea atât de tare în tâmple, încât ameţi. I se 
făcu negru în faţa ochilor. 

— Nu, Jack. Tu nu ești un criminal. Nu-ţi stă în fire. Sunt eu, 
Faye. 

Îi cuprinse obrajii cu mâinile și îl forță să o privească în ochi. 

— Tu mai ai o fiică, Jack. Ce se va întâmpla cu ea, dacă vei fi 
condamnat pentru încă o crimă? Mai devreme sau mai târziu, 
poliția te va prinde. Și Julienne... ai dreptate, este în viaţă. E în 
siguranţă. Dacă uităm acest lucru, dacă mă vei putea ierta, se 
va bucura de asta. Încă vorbește despre tine. Ești eroul ei, Jack. 
La urma urmei, ești eroul ei. 

Faye înghiţi în sec și se uită cercetător la Jack, pentru a 
vedea dacă vorbele ei avuseseră vreun efect. Altădată reușea 
să-i citească cele mai intime gânduri, din clipa în care îl vedea 
intrând pe ușă. Dar acum faţa lui nu dezvăluia nimic. Devenise 
un străin. 

— Şi mie mi-e dor de tine, spuse ea, lăsându-și lacrimile să 
curgă. În ciuda a tot ceea ce am făcut, te iubesc și mereu te-am 
iubit. Tu însă m-ai rănit. M-ai umilit. M-ai zdrobit. Nu-mi 
doream decât să trăiesc alături de tine și de Julienne, dar m-ai 
înșelat, Jack. Mai întâi, mi-ai interzis să muncesc, mi-ai luat 
orice drept de a construi ceva. Apoi, propria familie. M-ai dat la 
o parte. 

Jack scrâșni din dinţi. Expresia feţei începu să i se 
îmblânzească. Se bucura, în sinea lui. Oare era pe punctul de a 
ceda? 

— Ai vreo poză cu Julienne? întrebă el. Mă gândesc la ea în 
fiecare clipă a vieţii mele. 

Faye își aminti de pozele pe care le găsise în calculatorul lui 
Jack. Erau imagini teribile, dezgustătoare. Privirea goală a lui 
Julienne. N-ar fi vrut niciodată să i-o arate pe Julienne. Dar ce 


altă alegere ar fi avut de făcut, dacă își dorea să 
supravieţuiască și să aibă un viitor alături de fiica ei? 

Dădu încet din cap. 

— O putem suna. Imaginează-ţi cât de fericită ar fi să te 
vadă. 

Jack o privi suspicios, mijind ochii. Clătină din cap și puse 
telefonul pe masă. 

— Nu, fără telefoane, fără tehnologie. 

Faye inspiră adânc. 

— Am o poză cu ea. Vrei s-o vezi? 

— Unde? 

— Dă-te la o parte, să ţi-o aduc. 

Jack se îndepărtă ușor. 

Când Faye se ridică în picioare, el îndreptă cuțitul spre ea. 

— Dacă încerci să mă păcălești, te omor pe loc. Nu uita. 

— Știu. 

Faye se duse la baie, simţindu-i răsuflarea în ceafă. Acolo se 
aplecă, cu mișcări controlate, peste cadă, întinse mâna în 
spatele acesteia și apucă suportul din plastic în care se afla 
fotografia cu Julienne și cu mama sa. Își îndreptă spinarea și îi 
întinse lui Jack suportul din plastic. El îl luă și privi poza, fără 
să spună nimic. Dar licărirea din ochii lui o speria. Se uita la 
poza lui Julienne de parcă ar fi fost prada lui, de parcă ar fi avut 
dreptul să facă orice cu ea, și o băgă în buzunarul jachetei. 

În acel moment, Faye își dădu seama că greșise, că Jack îi 
întinsese o capcană. lar acum avea s-o ucidă. El ridică mâna în 
care ţinea cuțitul. Faye ţipă și văzu negru în faţa ochilor. 


Fjällbacka - atunci 

Deși cadavrele lui Rogers și Tomas nu au fost niciodată 
găsite, a avut loc o ceremonie religioasă pentru ei. 

Am fost la biserică și am auzit fiecare cuvânt despre ce băieţi 
drăguţi și grijulii erau. În bănci, participanţii plângeau. 
Preotului i-a fost greu să-și stăpânească vocea. Mie însă îmi 
venea să vomit, amintindu-mi tot ce îmi făcuseră, tot ce 
îndurasem din partea lor. 

De pe altar, portretele lor mă priveau cu un zâmbet 
batjocoritor. Mi-am dus mâna la piept, unde cândva atârna, ca 
o ancoră, pandantivul pe care mi-l dăduse mama. Îmi răpiseră 
ultimul lucru care îmi oferea siguranţă. 

Nu mă puteam gândi decât la felul sinistru în care Roger și 
Tomas mă ţineau, mă pătrundeau și râdeau de implorările 
mele. Cum privirea caldă a lui Tomas devenise rece și dură. 

Îi uram pentru ceea ce-mi făcuseră și mă bucuram că nu mai 
erau în viaţă. 

Nici măcar nu-mi părea rău pentru părinţii lor, pentru bunica 
lui Roger. Ei erau cei care îi crescuseră și îi făcuseră să ajungă 
așa. Era și vina lor. 

Dar toată lumea îi lăuda și le ducea dorul. Asta a adâncit și 
mai tare prăpastia dintre mine și Fjällbacka, m-a făcut și mai 
hotărâtă să plec de acolo, departe de ipocrizie. De complicitate. 
De tăinuire. 


Faye deschise ochii. Era întinsă pe gresia rece din baie. 
Simţea că îi plesnește capul. Își duse încet mâna la frunte și o 
simţi lipicioasă. Își privi degetele și își dădu seama că încă 
sângera. 

În ciuda durerii, se bucura că trăia. Jack o lovise în cap cu 
mânerul cuţitului și probabil că leșinase. Deși simţea valuri de 
durere în cap, totuși trăia. Asta era cel mai important. 

— Mai bine m-ai fi ucis, Jack, murmură ea. 

Se întreba de ce nu o făcuse. 

Se ridică în picioare, clătinându-se și, ţinându-se de chiuvetă, 
își privi în oglindă faţa învineţită și umflată. 

Jack. 

Și David. 

Amândoi aveau să primească ceea ce meritau. Faptul că Jack 
avea la el fotografia care dovedea că Julienne trăia era cu 
adevărat un dezastru. Dar și-o va lua înapoi. Era greu de crezut 
că el va da buzna cu poza în cea mai apropiată secţie de poliţie. 
Mai avea timp. Gata cu slăbiciunea ei de moment, când și-a 
dorit să renunţe la tot ce avea și să plece. Ea nu era așa. Nu 
renunţa niciodată. Ea mergea mai departe. 

Închise ochii strâns şi se gândi din nou la fotografiile cu 
Julienne pe care le găsise în calculatorul lui Jack. Fotografiile 
cu Julienne dezbrăcată și vulnerabilă. Fusese expusă de 
persoana pe care o iubea cel mai mult. Asta declanșase totul. 
Asta o determinase să facă ceea ce știa ea cel mai bine. Să aibă 
grijă de cei pe care îi iubea. Și să-i apere. Cu orice preţ. 

Se bazase pe un fals sentiment de siguranţă, sperând că Jack 
va dispărea pentru totdeauna. A fost o naivitate din partea ei. O 
prostie. Nu va repeta această greșeală. De data asta, avea să-l 
oprească pe Jack. Pentru totdeauna. Pentru binele său, dar mai 
ales pentru binele lui Julienne. Nu-i va mai permite niciodată să 
se apropie de ea, s-o rănească. 


Era după miezul nopţii, iar birourile Revenge erau 
întunecoase și goale. Numai în biroul lui Faye se mai vedea 
lumină, iar ea își ridică privirea, închipuindu-și-l pe Henrik 
lucrând acolo. În compania ei. Trecu în viteză cu mașina pe 
lângă clădire. Nu mai voia s-o vadă. În schimb, își continuă 
drumul, prin întuneric, spre Lidingö. Asfaltul negru strălucea, 
după o ploaie liniștită de seară, care durase doar zece minute. 
Trebuia să meargă la Alice și să vorbească cu Ylva. 

Atât de multe depindeau de Ylva. Şi de Alice. 

Dacă Ylva ar refuza s-o ajute, Faye n-ar putea să-l împiedice 
pe Jack. În cel mai bun caz, ea ar ajunge la închisoare, iar în cel 
mai rău caz, tatăl ei ar reuși s-o omoare. El era undeva pe 
aproape. La fel și Jack. Faye avea nevoie atât de Ylva, cât și de 
Alice, pentru a-și recupera compania. 

Sună la ușă și Ylva îi deschise. Făcu ochii mari, văzând fața 
lui Faye. Deschise gura, dar o închise la loc. 

— Alice nu e acasă. Ce ai păţit? 

Faye făcu câţiva pași în hol. 

— N-am păţit nimic, spuse ea repede. Dar trebuie să vorbesc 
cu tine. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Ylva și o conduse în camera de 
oaspeţi. 

Faye se gândise cât de sinceră ar trebui să fie. Se hotărâse 
să-i povestească totul. Gata cu minciunile. Cel puţin faţă de 
Ylva. Dacă ar fi bănuit că Faye minte, ar fi existat riscul să-și 
piardă încrederea în ea. lar Faye nu-și putea asuma acest risc. 

— Jack. 

Ylva își duse mâna la gură. 

— M-a asaltat, în apartament. M-a lovit și m-a făcut să-mi 
pierd cunoștința. M-am trezit pe gresia din baie. 

Faye se așeză într-un fotoliu și întinse mâna după fotografia 
Norei, de pe noptieră. O examină și se gândi la fotografia pe 
care i-o dăduse lui Jack: cea care dovedea că atât Julienne, cât 
și mama lui Faye erau în viaţă. Asta o făcu să prindă curaj. 

— Nu ţi-am spus anumite lucruri despre Jack, Ylva. Sunt 
lucruri pe care nu le-am spus nimănui. Am trăit cu el aproape 
toată viața mea de adult, dar n-am văzut niciodată părţile lui 
întunecate, nu le-am înţeles. Până spre sfârșitul relaţiei. Prin 


urmare, mă îndoiesc că tu, care îl cunoști pe Jack și, ca și mine, 
ai trăit alături de el, le-ai observat. 

Ylva făcu ochii mari. 

— La ce te referi? 

— Pot începe prin a spune că Julienne este în viaţă. 
Locuiește, în siguranţă, în Italia, împreună cu mama mea. 

Ylva rămase cu gura căscată. 

— Deci despre asta vorbea poliţista care m-a căutat? Eu am 
repezit-o, i-am spus că e nebună. 

— Da, Yvonne Ingvarsson are dreptate. I-am înscenat lui Jack 
o crimă care nu a fost comisă niciodată. N-am făcut asta pentru 
mine, pentru orgoliul meu, pentru că Jack m-a părăsit și și-a 
însușit banii care îmi reveneau. Tu, care ne cunoști pe amândoi, 
știi cât de implicată am fost în construirea a ceea ce a devenit, 
mai târziu, Compare. 

Faye își mângâie bărbia. Îi venea greu să spună lucrurilor pe 
nume. 

— Este vorba despre niște poze pe care Jack i le-a făcut lui 
Julienne. I-a făcut poze foarte detaliate, goală. Ea era complet 
lipsită de apărare. Omul ăsta e bolnav, Ylva. Mi-am dat seama 
că trebuie s-o apăr pe Julienne de el. 

Faye se uită în jos, la podea. Făcea eforturi mari ca să 
vorbească. 

Ylva o privi, palidă la faţă. 

— Mă bucur atât de mult că Julienne este în viaţă, șopti ea. 
Dar este îngrozitor prin ce a trebuit să treacă din cauza lui 
Jack. La ce a supus-o. 

Faye își șterse lacrimile. Își veni în fire. 

— Şi tu ai o fiică împreună cu Jack. Şi atât timp cât Jack 
trăiește, Nora va fi în pericol. Ea și alți copii. Este un pedofil. 
Am nevoie de ajutorul tău. Ca prietenă, ca femeie. Pentru că 
există anumite lucruri pe care autorităţile nu le rezolvă, chiar 
dacă politicienii susţin întotdeauna că o fac. 

— Cu ce pot să te ajut? 

Faye o privi pe Ylva. Își punea viaţa în mâinile ei. Dacă Ylva o 
dezamăgea, o denunța, o trăda, Faye avea să ajungă la 
închisoare. Ar fi devenit una dintre cele mai detestate femei din 
Suedia. Ar fi fost nedrept, pentru că nu făcuse decât să se 
comporte ca orice mamă responsabilă. Societatea nu reușise s- 
o protejeze, nu făcuse asta niciodată. Nici când ea, ca fată, 


fusese violată și bătută acasă. Nici când fusese înșelată, 
pierzând banii de la compania în a cărei înființare se implicase 
și de unde fusese aruncată ca o măsea stricată, când soţul ei 
cunoscuse pe altcineva. 

Avea încredere în Ylva tocmai pentru că era femeie, pentru 
că putea înţelege vulnerabilitatea și neputința. Chiar dacă n-a 
simţit niciodată asta pe pielea ei, orice femeie poate, cel puţin, 
să intuiască acest sentiment. Și avea încredere în Ylva, de 
asemenea, pentru că și ea îl cunoștea pe Jack. Pentru că și ea 
văzuse monstrul din spatele măștii. Și pentru că și ea îl iubise. 

— Trebuie să-l înlăturăm pe Jack, dacă vrem siguranţă 
pentru copiii noștri. Şi Henrik va trebui să plătească scump 
pentru că a luat ce era al meu. 

Ylva își privi mâinile, pe care le ţinea împreunate în poală. 
Nu îi răspunse. Le întrerupse plânsul care se auzea din camera 
alăturată. 

Ylva se ridică repede. 

— Poţi să te duci. Ocupă-te de ea, spuse Faye. 

Ylva dădu din cap și se duse în camera de alături. După 
câteva minute, se întoarse cu Nora în braţe, îmbujorată de 
somn și cu părul zburlit. Când o văzu pe Faye, faţa i se destinse 
într-un zâmbet care îi dezvelea dinţișorii, ca niște boabe de 
orez. Ylva o sărută pe frunte. O privi pe Faye cu lacrimi în ochi. 
Apoi dădu din cap. 

— Sunt alături de tine, trup și suflet. Nu cumva e timpul 
pentru planul B? 

— Cu siguranţă e timpul pentru planul B. Și am o idee și 
pentru Alice. 

— Ce anume? întrebă Ylva curioasă, în timp ce o legăna pe 
Nora în braţe. 

Fetiţa închise ochii și adormi. Faye nu mai spuse nimic, doar 
zâmbi și își scoase telefonul. Când Alice îi răspunse, Faye auzi 
zgomot de mașini și râsete. Probabil că se afla la o terasă. 

— Nu-i așa că Sten Stolpe a fost întotdeauna îndrăgostit de 
tine? o întrebă Faye. 

— Îndrăgostit? chicoti Alice. Puțin spus îndrăgostit. 

— Te-ai gândit să iei legătura cu el? 

— Sigur, nu e niciun fel de problemă. Ce pui la cale? 

Faye îi explică și Ylva, care se afla în faţa ei, începu să 
zâmbească. 


Fjällbacka - atunci 

Vremea s-a schimbat, nopţile au devenit mai întunecate și 
mai reci și începea un nou an școlar. 

Treceam în clasa a opta și urma petrecerea tradițională, la 
care toţi tinerii din zonă se adunau în pădure, în weekendul de 
dinainte de prima zi de școală. Elevii de gimnaziu și de liceu 
beau, ascultau muzică, făceau sex, se băteau și vomitau în 
tufișuri. 

M-am dus acolo singură și am stat deoparte, mai degrabă 
pentru că nu aveam altceva mai bun de făcut. Sebastian era 
acolo. Devenise o mică vedetă, dat fiind că toată vara apăruse 
la televizor, în ziare și la radio, povestind cât de drăguţi 
fuseseră prietenii săi. 

Nu mergeam niciodată la petreceri. Nu voiam să fiu acolo. 
Dar trebuia să mă asigur că nimeni nu punea întrebări, nimeni 
nu-și făcea probleme, nimeni nu afla nimic. Nu simțeam nicio 
remușcare pentru ceea ce făcusem, doar o neliniște în legătură 
cu o eventuală pedeapsă. Voiam să aud ce se vorbea, să cunosc 
bârfele care circulau în Fjällbacka. Trebuia să fiu printre colegii 
mei, ca să știu dacă eram în siguranţă. Și voiam să fiu cu ochii 
pe Sebastian. 

Când m-a văzut, privirea i s-a întunecat și a venit, legănându- 
se, spre mine. Era beat. S-a împiedicat de pietre, gata să cadă, 
dar a reușit să rămână în picioare. 

— Ce naiba faci aici, târfă? a șuierat și s-a așezat lângă mine. 

Mirosea a alcool și a vomă. 

Nu i-am răspuns. Balanța de putere dintre noi se schimbase. 
Acum nu mai îndrăznea să mă trateze așa decât în momentele 
când era beat. Altfel, părea chiar destul de speriat de mine. Așa 
cum îmi dorisem. 

— Pleacă de aici, Sebastian, nu vreau să ne certăm. 

— Nu-mi spui tu mie ce să fac. 

— Ba da, chiar îţi spun. Și știi de ce. 

M-am sprijinit în mâini, pregătindu-mă să mă ridic și să plec, 
când el m-a apucat de braţ. 

— Le voi spune tuturor ce s-a întâmplat în noaptea aia 
nenorocită. Cum i-ai omorât. 

L-am privit calm. Nu mă mai atinsese de la violurile de pe 
insulă. Dar băuse prea mult. Şi când era beat, vorbea mult. Se 
enerva. Își pierdea controlul. Îl dispreţuiam, cu slăbiciunea lui 


cu tot. Semăna mult prea mult cu tata. Sebastian era un ratat, 
iar acum, pe măsură ce atenţia din jurul persoanei lui începea 
să scadă, căuta noi modalităţi de a se face remarcat. 

— Vrăjitoare, șuieră el. Vrăjitoare scârboasă și nenorocită. 
Sper că vei fi violată din nou. Și tu speri. Pentru că știu că ţi-a 
plăcut. 

Am oftat, m-am ridicat și am plecat de lângă el. 

În timp ce mergeam prin pădure, auzeam muzica, râsul și 
vocile răgușite ale petrecăreţilor. Ştiam că va trebui să-l fac pe 
Sebastian să tacă. Mama îl iubea, dar nu-l cunoștea ca mine. 
Nu știa de ce era capabil. 

Lumea nu avea nevoie de bărbaţi ca el. Bărbaţi violenti, lași 
și violatori. Într-o zi, se va căsători și va avea copii, pe care îi va 
teroriza. Nu aveam de gând să las să se întâmple asta. Nu 
aveam de gând să-i permit lui Sebastian să-și trateze, într-o 
bună zi, iubita, soţia, așa cum o trata tata pe mama. Nu aveam 
de gând să las niciun băieţel sau fetiță să crească văzând ce am 
văzut eu. Eram singura care putea să împiedice asta. 

Dar, mai presus de toate, nu aveam de gând să-l las să-mi 
distrugă viaţa. Îi dădusem o șansă. El nu se folosise de ea. 

Aveam de gând să-l las să trăiască. De dragul mamei. Chiar 
dacă mă rănise într-un mod care nu era vizibil din exterior, dar 
care, sufletește, m-a ţinut trează, noapte de noapte, cu 
amintirea răului pe care mi-l făcuse. Fusesem fiecare refugiul 
celuilalt, dar el îmi răpise și ultima fărâmă de alinare care 
exista între zidurile casei noastre. 

Îmi furase amintirile care mă ajutau să sper că în viață 
existau și lucruri bune și corecte. 

Dar nu numai că mă dezamăgise. Mama îl iubea. Ea vedea 
numai binele în el, nimic din partea lui întunecată, din răul pe 
care îl moștenise de la tata. li mai dădusem o șansă, datorită 
dragostei oarbe a mamei pentru el. Și, din nou, îmi 
demonstrase că nu o merită. 

Mamei i se va frânge inima, când își va da seama că 
Sebastian era la fel ca tata. Că va semăna groază și în rândul 
următoarei generaţii și că dragostea ei nu va putea schimba 
acest lucru. Prin urmare, trebuia ca el să moară. Pentru a o 
scuti pe mama de această durere. Nu avea să afle niciodată ce 
făcuse el. Și cine era cu adevărat. 


Cabana roșie de vacanţă era pustie, cocoţată pe o stâncă, nu 
departe de un lac, și înconjurată de o pădure deasă. Aparţinuse 
părinţilor Ylvei, care erau prea bătrâni ca să mai poată avea 
grijă de ea. Trecuseră ani întregi de când nu mai fuseseră pe 
acolo. 

Faye se uită mulțumită la mânerul metalic al ușii de la 
intrare, apoi dădu din cap și închise ușa în urma ei. 

În lumina apusului, văzu contururile, umbrele mobilierului 
vechi, simţi mirosul de umezeală. Bâjbâi după întrerupător și îl 
găsi. Apăsă pe el, însă becul nu se aprinse. Probabil că se 
arsese o siguranţă, pentru că Ylva spusese că instalaţia 
electrică funcţionează. Trebuia să găsească tabloul electric. Din 
fericire, avea la ea o lanternă. 

Podeaua scârţâi când intră în ceea ce părea a fi o cameră de 
Zi. 

Lăsă bidonul cu benzină pe podea, în casa veche în care 
domnea liniștea. Işi masă braţul drept; o durea, după ce cărase 
bidonul. 

De aici, drumurile ei și ale lui Jack se vor despărți, în sfârșit. 
Numai unul dintre ei va pleca din acest loc pe două picioare. 
Sunt multe lucruri care ar putea să meargă prost. Ar putea fi 
chiar ea cea care va pierde bătălia. 

Cât timp îi mai rămânea, până când el o să apară? O oră? 
Două? Ca să nu lase urme digitale, Ylva se ocupase de telefonul 
ei mobil. Aruncă o privire la ceasul de mână, observând că abia 
trecuse de ora zece seara. 

Ylva îl sunase pe Jack pe numărul de telefon pe care i-l lăsase 
când venise la ea acasă. Printre lacrimi, îi spusese că Faye 
venise la ea și o luase pe Nora cu ea. Că se comportase ca o 
nebună, strigând că îi va răpi lui Jack și ultimul lucru pe care îl 
are - pe fiica lui cea mică. Nu spusese unde o va duce pe Nora, 
dar, după ce plecase, Ylva descoperise că dispăruseră cheile de 
la cabana părinţilor ei. 

Faye scoase lanterna din geanta pe care o adusese cu ea, o 
aprinse și învârti fasciculul de lumină de jur-împrejur, căutând 
ușa care ducea la subsol. Studie fotografiile alb-negru, 
înrămate. Oamenii din ele păreau bătrâni, probabil că erau deja 
morţi. Alte fotografii o înfățișau pe Ylva în copilărie. Ylva fără 
dinții din față. Ylva pe un cal. Stomacul i se făcu ghem. O 


cunoștea Faye cu adevărat pe Ylva? Dacă trecuse de partea lui 
Jack? Dacă fusese tot timpul de partea lui? 

Faye se înșelase în privinţa lui Jack. Și a lui David. Oare și a 
Ylvei? Nu, nici vorbă de așa ceva. 

— Încetează, murmură ea. 

Deschise o ușă, care se dovedi a fi cea bună, și începu să 
coboare scările, la subsol. 

Ultimele raze ale soarelui, trecând peste vârfurile copacilor, 
se zăreau printr-o mică fereastră dreptunghiulară. Până în zori 
s-ar putea să fiu moartă, se gândi ea. Scările erau abrupte, 
scârţțâind la fiecare pas pe care îl făcea. 

Mirosul de umezeală devenea tot mai puternic, pe măsură ce 
cobora. 

Ajungând jos, Faye reuși să localizeze tabloul electric și 
apăsă pe întrerupătorul principal. Folosind lanterna, găsi alte 
siguranţe, reuși să le schimbe pe cele vechi și, când reporni 
instalaţia, lustra se aprinse. Se uită la ceas și urcă repede la 
etaj. În camera de zi alese un lampadar. 

Scoase cablul din priză. Deșurubă rapid ștecherul și făcu 
ajustările necesare, cu șurubelnița. Exact așa cum văzuse în 
clipul pe care îl urmărise. Puteai găsi orice pe internet, atât 
timp cât știai unde să cauti. 

Scoase firul și îl înfășură pe clanţa ușii de la intrare. Fir 
lângă fir. Strâns. Apoi turnă pe scară apa din sticla de 1,5 litri, 
pe care o adusese cu ea. Făcuse o mică baltă. 

În întuneric, nu se observa. 

După ce termină, mai așteptă cam patruzeci de minute. 
Stinse lumina și se așeză pe canapea, în întuneric. Se uita la 
cifrele luminoase de pe ceas și strânse șurubelnița în mână. 
Jack nu ar veni aici neînarmat și, dacă va fi cazul, va trebui să 
se apere de el. 

Să lupte pentru viaţa ei. 

Ar fi putut să moară, dar avea de gând să moară liberă, nu ca 
un animal hăituit și speriat. 

După fix nouă minute se auzi motorul unei mașini. 


Zgomotul motorului se stinse și se făcu liniște. Faye se ridică 
în picioare. Se descălţă cu grijă, își lăsă pantofii pe canapea și 
se furișă până la veioza pe care o așezase lângă ușă. O băgă în 
priză și aruncă o privire neliniștită spre clanţă. 

Se lăsă jos, rezemându-se cu spatele de perete. 

De afară se auzeau pași. Faye își umezi buzele uscate cu 
limba. Simti neliniștea ca o gheară în stomac. Jack dădea roată 
cabanei. Dacă nu intra pe ușă, ci pe vreo fereastră? Sau pe la 
subsol? 

Dar de ce ar face asta? Ştia că îl așteaptă. Credea că Nora e 
în casă și că e în pericol de moarte. 

— Faye! strigă Jack. Îmi vreau înapoi fiica. 

Îi văzu silueta pe fereastră, în timp ce stătea rezemată de 
perete. Jack n-o vedea pe ea. În secunda următoare, aprinse o 
lanternă și o îndreptă spre fereastră, privind înăuntru. 
Fasciculul de lumină trecu la câţiva centimetri de piciorul ei 
drept. Își tinu respiraţia. Oare bănuia ceva? De aceea se plimba 
pe lângă casă? 

Îi privi faţa. Cândva, îl iubise mai mult decât pe oricine, 
poate chiar mai mult decât o iubea pe Julienne. Acum voia doar 
să-l distrugă, pentru ceea ce-i făcuse fiicei lor, pentru umilința 
la care o supusese. Pentru toate femeile care păţiseră ce păţise 
ea, zdrobite, umilite, împinse la sinucidere, private de 
demnitate. Tinute în sclavie. Folosite. Femeile erau în 
continuare  încătușate, chiar dacă aspectul cătușelor se 
schimbase, de-a lungul secolelor. 

Faye voia să se răzbune. 

Nu va îngroșa rândurile femeilor ucise de soţ sau de fostul 
soţ. 

— leşi acum! strigă el. Dacă o rănești, te omor, Faye! 

Îi simţea furia stăpânită. Îi auzea vocea în spatele ei, de 
cealaltă parte a zidului. Asta însemna că se îndrepta spre ușa 
din faţă. 

Faye simţi un nod în gât. 

— Este cu mine, aici, înăuntru. 

Glasul ei suna răgușit, înfundat. 

Jack păși pe scară, ezitând. Părea că nu se poate decide ce să 
facă. Era speriat. O știa capabilă de orice. Ştia că este mai 


deșteaptă decât el. Că e periculoasă. Și că devenise periculoasă 
din cauza lui. 

— Adu-o afară! strigă el. 

Faye nu răspunse. Scrâșni din dinţi și închise ochii strâns. 
Nu voia să insiste prea mult, să-i trezească suspiciuni. 

— Fă-o, șopti ea. Fă-o. 

Nu se mai auzeau pași. Probabil că stătea nemișcat pe scară, 
la doar câţiva metri distanţă de ea. Îi simţea prezenţa, ezitarea, 
frica. 

Îi tremurau picioarele. Faye își înfipse unghiile în palmă. 

— Atinge clanţa, Jack, murmură ea. Deschide ușa. Te aştept 
aici. 

După o clipă, auzi un șuierat. 

Zâmbi și deschise ochii. 

— Unu, doi, trei, numără ea, înainte să întindă mâna și să 
apese pe întrerupătorul lampadarului. 

Auzi un bubuit puternic, de cealaltă parte a ușii. Se ridică 
încet, adulmecând aerul. De cealaltă parte, mirosea a ars. 


Faye împinse ușor ușa, care se poticni, blocată de trupul lui 
Jack. Îi văzu picioarele; era căzut pe spate, dar ea împinse ușa 
mai tare și, până la urmă, reuși să-și facă loc, să iasă din casă. 

Se apropie și îi studie chipul. Avea ochii larg deschiși. Goi. Se 
aplecă și îi puse două degete la gât. Nu mai avea puls. 

Se uită la bărbatul pe care îl iubise cândva, mai presus de 
orice altceva pe pământ, și încercă să-și înțeleagă propriile 
trăiri. 

Pădurea se înălța ca un zid în jurul casei, izolând-o de restul 
lumii. 

Era o liniște profundă. 

Parcă se aflau într-o altă dimensiune, doar Faye și Jack. 

Povestea care începuse la ASE, cu atâţia ani în urmă, se 
încheia acum și aici. Cea care o făcuse să sufere atât de mult. 
Care îi provocase gânduri de sinucidere. Umilinţă. Avortul. 
Femeile cu care a înșelat-o. Dar care a fost încununată de 
nașterea lui Julienne, de preluarea Compare, de crearea 
Revenge. De dezrobirea ei. Cine să se simtă liber, dacă nu 
cineva care și-a pierdut libertatea? Cum altfel să recunoști 
parfumul libertăţii? O persoană poate fi temniţa altei persoane, 
furia sau disprețul ei pot fi o formă de încătușare. 

Faye îl apucă pe Jack de încheieturi, târându-i corpul greu 
peste prag, în camera de zi. Capul lui se lovea de podea. 

Jack zăcea în mijlocul încăperii, în timp ce Faye, gâfâind din 
cauza efortului, se așeză pe canapea și se uită la cadavrul lui. 
Se ridică în picioare. Se apropie de el și îl lovi. Se auzi un sunet 
surd. Nu urmă nicio reacţie. Își luă avânt. li mai dădu o 
lovitură. Se gândi la pozele cu Julienne din calculatorul lui Jack. 
La privirea lui, în timp ce ea îi întinsese suportul din plastic, cu 
fotografia. 

Se aplecă peste trupul lui neînsufleţit. 

— Ar fi trebuit să te dai bătut, să nu fii atât de încăpățânat, 
atât de orgolios. Să nu mă fi umilit niciodată, să nu mă fi 
ameninţat pe mine sau pe fiica mea. Și să nu-i fi făcut niciodată 
ceea ce i-ai făcut lui Julienne. 

Faye se ridică în picioare. Ridică bidonul cu benzină, trecu în 
spatele lui Jack și deșurubă capacul. Se învârti în jurul lui, 
stropindu-i hainele cu benzină. 


Deschise ușa și azvârli chibritul. În următoarea secundă, 
corpul lui Jack fu cuprins de flăcări. 


Fjällbacka - atunci 

Simţeam mirosul familiar de fum de ţigară venind din camera 
lui Sebastian și auzeam clinchetul sticlelor. Asculta muzică la 
volum mic, ca să nu-l trezească pe tata. Mama tocmai venise 
acasă. Ajunsese din nou la Urgenţe, din cauza lui tata. Cu 
aceleași explicaţii atât de inutile, că a căzut pe scări, că a 
alunecat, vai, cât era ea de neîndemânatică. Explicații pe care 
niciun medic nu le putea crede, în mod rezonabil, dar pe care 
nimeni încă nu se sinchisea sau nu îndrăznea să le pună la 
îndoială. 

Mama făcuse greșeala să spună că dorea să-l viziteze pe 
fratele ei, Egil, și tata o împinsese, chiar din capul scărilor. 
Timpul nu era de partea noastră. Tata era tot mai furios. De 
data asta, mama căzuse pe braţ, cine știe dacă data viitoare nu 
va cădea în cap, lăsându-mă cu adevărat singură. 

Era imediat după miezul nopţii. Mama și tata dormeau. 
Întotdeauna se purta mai frumos după ce mama se întorcea de 
la spital. Am înţeles că nu voi mai avea niciodată o ocazie mai 
bună ca asta. 

Voiam s-o cruț pe mama. Nu-mi păsa de ce simţea tata. De el 
urma să mă ocup mai târziu. 

Am închis cartea și am pășit, cu picioarele goale, pe podeaua 
din lemn. Plănuisem deja cum să procedez, ce să fac. M-am 
îmbrăcat cu cămașa de noapte albă și subţire, care știam că îi 
plăcea lui Sebastian. Observasem că îi era greu să-și ia ochii de 
la mine când o purtam. Am căutat cele trei somnifere pe care le 
furasem de la tata și pe care le zdrobisem până obţinusem un 
praf alb, cu trei zile înainte. 

Am ieșit din cameră și am tras aer în piept, înainte să-i bat la 
ușă. 

— Ce este? 

Am apăsat clanţa și am intrat. 

Sebastian stătea la calculator. S-a învârtit în scaun spre mine 
și m-a privit fix. Ochii lui umezi s-au uitat mai întâi la picioarele 
mele goale, apoi și-au croit încet drum în sus. 

— Mă gândeam la ce ai spus. 

Fruntea lui Sebastian s-a încreţit și i se vedeau și mai clar 
vânătăile încasate după ultima bătaie pe care i-o administrase 
tata. 

— Despre ce dracu' vorbești? 


— La petrecerea din pădure. Despre faptul că mi-ar fi plăcut 
ce mi-aţi făcut. Te înșeli. 

— Da? a spus el indiferent și s-a întors din nou spre ecran. 

Am făcut un pas în cameră, sub bara de tracţiuni de 
deasupra ușii. Nu-l văzusem niciodată folosind-o. 

Pe pereţi erau postere cu femei îmbrăcate sumar, cu sânii 
acoperiţi doar de mici petice de pânză. Camera era murdară, cu 
farfurii pe care se vedeau resturi de mâncare și grămezi de 
haine peste tot. Se simţea un miros de mucegai, de sudoare și 
de mâncare stricată. Am strâmbat din nas, dezgustată. 

Am lăsat cu grijă punguţa pe podea și am împins-o cu 
piciorul, într-un colţ. 

— Nu mi-a plăcut ce mi-au făcut ei. Dar îmi place mult ce îmi 
faci tu. 

Sebastian a rămas nemișcat. 

— Vrei să plec? i-am spus. Sau vrei să mai rămân puţin? 
Mama și tata dorm. 

A încuviințat din cap, continuând să rămână cu spatele la 
mine, iar eu i-am interpretat gestul drept aprobare. 

— Pot să iau și eu o bere? 

— E cam caldă. 

— Merge și așa. 

S-a așezat pe burtă, lângă pat, a întins mâna pe dedesubt și a 
luat o sticlă. A deschis-o și mi-a dat-o. I se vedeau pe braţ 
urmele pe care i le lăsase o sticlă spartă cu care îl lovise tata. 

M-am așezat pe marginea patului, iar el s-a așezat lângă 
mine. Am luat fiecare câte o înghiţitură, în tăcere. Am aruncat 
o privire spre sticla lui; era aproape goală. În curând, avea să 
înceapă alta. Atunci va trebui să-i strecor somniferul. Pe biroul 
lui se aflau patru sticle goale și nu-l auzisem mergând la 
toaletă. 

Urma să facă asta, cât de curând. Era bine să fiu pregătită. 

— Îţi place când îţi opun rezistenţă? l-am întrebat încet. 

S-a înroșit la faţă; își ţinea privirea aţintită spre perete. 

— Nu știu, a răspuns. 

Vocea lui era moale. 

— Vreau doar să știu cum îţi place, cum este cel mai bine 
pentru tine. Poţi face cu mine tot ce vrei. 

— Mmm. 


Se foia. Sub pantalonii de pijama, vedeam cum i se umfla 
penisul. Şi-a dat seama că observasem și părea jenat. 

— Nu-i nimic, i-am spus. 

Am întins mâna și am așezat-o, cu stângăcie, pe membrul lui. 
Am avut o senzaţie de vomă, pe care mi-am stăpânit-o rapid. 

S-a foit. 

— Trebuie să merg la toaletă, a spus. 


Am dat din cap. 
— O să te aștept aici. 


Faye mergea goală prin pădure, iar în spatele ei casa ardea. 
Își aruncase hainele în foc, să ardă împreună cu Jack. 

Flăcările portocalii se întindeau spre cerul nopţii, iar fumul 
se ridica gros. 

Nu privea în urmă, ci se îndepărta de Jack, simțind forţa noii 
libertăţi care îi cuprinsese trupul. 

Farurile mașinii închiriate se vedeau strălucind, pe micul 
drum forestier, în punctul de întâlnire pe care îl stabilise 
împreună cu Ylva. Prietena ei, care fusese tot timpul în 
apropiere, îi promisese că, în momentul în care va vedea 
ridicându-se fum din casă, va fi prezentă la locul de întâlnire. 
Se ţinuse de cuvânt. 

Ylva îi zâmbi, palidă, de la volan. Fără nicio tresărire a feţei, 
Faye deschise portiera. Mașina era roșie, veche, pătată de 
rugină, nu avea GPS. Nimeni nu ar fi putut dovedi că trecuseră 
pe aici. 

— Gata? întrebă Ylva. 

— Gata. 

Ylva dădu din cap și întinse mâna spre bancheta din spate, de 
unde luă o geantă neagră, cu haine. Un schimb curat. 

— Vrei să te îmbraci, înainte să plecăm? 

Faye clătină din cap și sări pe scaunul pasagerului, cu geanta 
în poală. Mirosul de fum începu să umple mașina și Ylva tuși. 

— Nu, pornește. 

Faye văzu casa incendiată, printre trunchiurile copacilor, în 
timp ce acoperișul căzu, ca lovit de trăsnet. Ylva, care se 
pregătea să pornească motorul, se opri și își cobori încet mâna. 

Stătură în tăcere o vreme, privind frumoasa casă veche 
arzând, apoi Ylva băgă în prima treaptă de viteză și mașina se 
puse încet în mișcare. 

— Ce simţi? o întrebă ea. 

Faye se gândi o clipă. 

— Absolut nimic. Dar tu? 

Ylva înghiţi în sec, apoi se uită la Faye. 

— La fel. 

Pe autostradă se întâlniră cu patru mașini de pompieri, care 
veneau în viteză, cu sirenele pornite. 


Soarele dimineţii strălucea prin fereastra camerei de oaspeţi 
a lui Alice. Razele lui cădeau asupra Ylvei, care o ţinea pe Nora 
în braţe. Tocmai se trezise și era puţin cam agitată. 

— Cum te simţi? o întrebă Faye, care abia intrase în 
încăpere, după ce stătuse trează pe una dintre canapelele lui 
Alice. 

O privi insistent. 

— Mă simt bine, îi răspunse Ylva, dar cuvintele și tonul vocii 
ei erau trădate de felul în care o strângea pe Nora în braţe. 

— Am făcut ceea ce trebuia să facem. 

— Da, știu asta, spuse Ylva. 

Își îngropă nasul în părul Norei și închise ochii. Fetiţa își 
ţinea braţele dolofane strâns încolăcite în jurul gâtului ei. 

Alice intră în cameră, le privi și zâmbi. 

— Micul dejun e servit. 

Când ajunseseră acasă, noaptea trecută, Faye îi povestise 
totul lui Alice. Nu-i fusese ușor și, desigur, pe Alice o șocase 
povestea. 

Lui Faye îi sună telefonul, iar ea apăsă butonul verde când 
văzu cine o apelează. 

— Bună, scumpo, spuse ea, în timp ce chipul lui Julienne 
umplea ecranul. Nu pot vorbi acum, te voi suna mai târziu. Dar 
vin acasă curând. Promit. Foarte, foarte curând. Te pup! Te 
iubesc! 

— Bine, mamă, pa! 

Închise telefonul. 

— Îi e dor de tine? o întrebă Ylva. 

Nora clipi încet. Era pe punctul de a adormi. 

— Da, spuse scurt Faye. 

Nu era dispusă acum să vorbească despre Julienne. Tatăl ei 
dispăruse. Pentru totdeauna. Și, oricât de mult l-ar fi urât, 
oricât și-ar fi dat seama că nu era loc pentru el în viaţa lui 
Julienne, tot îi părea rău. Că Julienne va crește fără tată. 

Pe umerii ei apăsa o datorie grea. Nu pentru că îl ucisese, ci 
pentru că făcuse o alegere atât de greșită. Dar fără Jack nu ar fi 
avut-o pe Julienne. Era o temă de gândire grea. Își dorea doar 
să fi păstrat poza din suportul de plastic. Fusese, pentru ea, ca 
un talisman, care îi dădea putere și îi reamintea de lucrurile 
importante. Dar dispăruse, la fel ca Jack. 


— Care este pasul următor? întrebă Alice. 

Părea puternică și hotărâtă. 

Faye se uită la Nora, la pleoapele ei grele și la genele ei 
lungi. 

Uneori i se părea că seamănă atât de mult cu Jack. 

— Trebuie să folosim drept dovezi filmările și fotografiile. 
Este timpul pentru planul B al Ylvei. 

Alice zâmbi. 

— Vrei să spui că e cazul să-l șantajăm pe Eyvind? 

— Da, avem nevoie să obţinem hârtiile de la Oficiul de 
brevete și înregistrare mărci. 

— Trebuie să obţinem documentele potrivite, formulate în 
mod corect, spuse Ylva, legănând-o pe Nora. Am precizat exact 
de ce avem nevoie. 

Alice zâmbi din nou. 

— Când va vedea fotografiile și filmările, cu siguranţă va face 
tot ce îi cerem. Altfel, îi vom trimite totul soţiei sale. 

— Bine, spuse Faye. 

Se uită la Nora, care adormise pe umărul Ylvei. Arăta exact 
ca Julienne, când dormea. Pentru o clipă, îi veni să plângă. De 
dorul lui Julienne. De mila Norei. Pentru Ylva. Pentru ea însăși. 
Pentru toată lumea. 


Fjällbacka - atunci 

În cea mai mare viteză, am reușit să desfac punguliţa, să 
caut sub pat, să iau o sticlă nouă de bere, s-o deschid și să 
golesc în ea praful, înainte ca Sebastian să se întoarcă. 

I-am întins noua sticlă. A luat-o în tăcere, s-a așezat pe pat și 
a dus-o la gură. A sorbit îndelung din ea. 

Era încă rezervat, parcă nu-i venea să creadă că am cedat 
brusc și că îl las să se culce cu mine, fără să-i opun rezistenţă. 

— Crezi că ai putea pune altă muzică? 

— Ce anume? 

Acum trebuia doar să-l determin să bea toată berea, ținându-l 
departe de mine cât mai mult timp. Imi venea să vomit la 
gândul că voi fi nevoită s-o fac cu el. 

— Poate Metallica? 

El a dat din cap. S-a ridicat, s-a dus la aparat, a scos CD-ul și 
și-a trecut degetul peste raftul cu CD-uri, până când a găsit 
Metallica. L-a pus în aparat și a apăsat pe play. A crescut ușor 
volumul. 

Apoi s-a postat în fața mea. 

— Trebuie să mă îmbăt mai tare, am spus. Ştiu că ce vom 
face e greșit, dar nu pot să mă abtin. 

— Să bem până la fund, a spus el. 

Am zâmbit. 

— Bună idee. 

Mi-am dat capul pe spate și amândoi am golit sticlele în 
același timp. Mi-am ţinut respiraţia, ca să nu simt gustul. 
Gâfâiam, după ce am băut toată berea. Sebastian s-a șters la 
gură. M-a privit lacom și mi-am simţit trupul străbătut de un 
fior neplăcut. Oare cât va dura până își vor face efectul 
pastilele? 

— Ai vreo revistă porno? l-am întrebat. 

Ştiam că are o colecţie. O ţinea ori în spatele caloriferului, 
ori sub saltea. S-a întors și și-a vârât mâna sub saltea. 

Mi-a întins o revistă. Pe copertă era o femeie cu sâni imenși, 
care poza cu picioarele desfăcute, în fața aparatului de 
fotografiat. Era rasă între picioare. 

Am deschis revista și i-am răsfoit paginile. 

— Ce părere ai? E aici ceva ce ai vrea să facem împreună? l- 
am întrebat, cu ochii aţintiţi în revistă. 

Trăgeam de timp, așteptând ca somniferele să-și facă efectul. 


El a ridicat din umeri. 

— Sigur ai anumite preferinţe, nu-i așa? 

— Nu, nu știu, a spus el încet. 

— Mi-aș dori să am sânii mai mari. Nu-i așa că băieţilor le 
plac sânii mari? 

Sebastian n-a răspuns. 

Am continuat să răsfoiesc revista. 

— Dacă aș fi știut că îţi place să fii cu mine, nu i-aș fi lăsat 
niciodată să se atingă de tine, a mormăit el. 

Mi-am ridicat privirea din revistă. Nu mă privea în ochi. 

„Asta e o minciună”, m-am gândit, „niciodată nu mi-ai luat 
apărarea. Ești prea laș să faci asta.” 

În schimb, am spus: 

— Știu asta. 

— Dacă o luăm așa, este numai vina mea că ei sunt morți. 

„Ai dreptate”, m-am gândit. „Și, în curând, și tu vei fi mort. 
Nu voi vărsa niciodată nicio lacrimă pentru tine. Pentru că știu 
că ești un om dezgustător de jalnic și un laș. Nu vei mai 
distruge niciodată alte vieţi.” 

— Nu te gândi la asta acum. 

Sebastian a căscat. S-a lăsat pe spate, sprijinindu-se de 
perete. Pleoapele au început să i se închidă. 

— Întinde-te, i-am spus. Și o să-ţi fac ceva care o să-ți placă. 

Am închis revista porno și am pus-o deoparte. M-am tras mai 
aproape de el și i-am așezat perna sub cap. Mi se părea că 
adormise deja, așa că m-am ghemuit lângă el, uitându-mă la 
faţa lui liniștită. 

Am rămas nemișcată câteva minute, ca să mă asigur că 
pastilele avuseseră timp să-și facă efectul. Când am fost sigură 
că doarme adânc, m-am ridicat cu grijă din pat și m-am dus la 
calculatorul lui. Am deschis un document și am scris o 
scrisoare de adio, în care Sebastian vorbea despre pierderea 
celor doi prieteni și despre sentimentele lui de vinovăţie pentru 
că nu îi putuse salva. Ştiam că scriu mai bine decât el, de aceea 
am folosit un limbaj simplu și am făcut intenţionat câteva 
greșeli de ortografie. Mi-a luat ceva timp, pentru că am tastat 
cu două brichete, ca să nu las urme, în cazul în care cineva ar fi 
verificat amprentele de pe computer. 

Am lăsat documentul deschis pe ecran, astfel încât oricine ar 
fi intrat în cameră să-l vadă imediat. 


Greul de abia acum începea. 

M-am dus la dulap și, cu mișcări mecanice, am deschis ușa și 
am căutat o curea. Am avut grijă să pun un scaun la locul 
potrivit. M-am strecurat în spatele lui Sebastian și, ţinându-i 
corpul între picioarele mele, i-am prins cureaua de gât și am 
strâns-o. A fost greu. Mai greu decât crezusem. 

M-am ridicat în pat și am tras mai tare, proptindu-mă în 
picioare. Faţa i s-a învineţit. Gâfâia, încercând să respire. Dar a 
rămas cu ochii închiși. 

Am acţionat cu toată forţa, timp de cel puţin cinci minute, 
apoi am slăbit strânsoarea, am întins mâna și am pus un deget 
pe gâtul lui. Nu mai avea puls. Nu mai avea viaţă. 

Corpul lui era foarte greu; l-am târât încet spre dulap, 
ajutându-mă și de picioare. Acolo, l-am așezat pe scaunul de 
sub bară. Am legat cureaua de bară. Am împins scaunul cu 
piciorul, așa încât să cadă pe podea. Sebastian atârna moale de 
curea. N 

M-am uitat prin cameră. Imi scăpase ceva? Am atins punga în 
care ținusem somniferul de vârfurile degetelor lui Sebastian, ca 
să-i rămână amprentele pe ea. Nimeni nu mă va putea 
suspecta. Sinuciderea ar fi fost urmarea firească a unei veri 
infernale îndurate de Sebastian, în care îi muriseră doi dintre 
cei mai buni prieteni. 

Am aruncat o ultimă privire prin cameră, apoi mi-am luat 
sticla de bere și m-am întors în camera mea. M-am gândit să ies 
și s-o arunc, dar m-am mulțumit s-o ascund sub pat. 

Am stat trează până la șase dimineaţa, citind, reflectând și 
încercând să-mi dau seama dacă am conștiința încărcată. N-o 
aveam. Deloc. _ 

La ora șase am auzit pașii tatei în hol. În timp ce se îndrepta 
spre baie, probabil văzuse că ușa camerei lui Sebastian era 
deschisă și se oprise. După câteva clipe i-am auzit urletul. 

Prima parte a planului meu fusese dusă la îndeplinire cu 
oarecare ușurință. Mai rămânea să văd reacţia mamei. 


— E dimineaţă acasă? 

Faye dădu din cap. Kerstin părea odihnită. Fericită. Se 
bucura pentru ea. După tot haosul de care avusese parte în 
ultimul timp, fericirea lui Kerstin îi dădea puţină speranţă. 

Kerstin își apropie faţa de ecran. Ridurile fine se vedeau mai 
clar. Compasiunea din ochii ei o ajută pe Faye. 

— Te simţi bine? o întrebă Kerstin. 

— Da, chiar mă simt bine. Mi-am învăţat lecţia. Nu voi 
renunța niciodată să lupt. Nu vreau să mai fiu niciodată 
vulnerabilă. 

— Nu-mi poţi promite asta. Nu vreau să-mi promiţi asta. Toţi 
suntem îndreptăţiţi să avem slăbiciuni, din când în când. 

Faye oftă și se gândi la Julienne. La viitorul pe care voia să i-l 
ofere fiicei sale. 

— Da, probabil ai dreptate. Dar asta îmi va lua ceva timp. Nu 
știu dacă îmi pot permite să mai îngădui cuiva să-mi frângă 
inima. 

Kerstin izbucni în râs. Râsul ei cald te lua mereu prin 
surprindere. 

— Nu mai dramatiza, Faye. Ești mai puternică decât crezi, 
știi asta. Nu-ţi stă în fire să-ţi plângi de milă. Sunt multe 
persoane care te iubesc. Poate că ai pierdut bătălia, dar vei 
câștiga războiul. Nu uita niciodată asta. 

— Încă n-am câștigat. 

Kerstin puse o mână pe ecran, iar Faye își apropie obrazul, 
ca și cum ar fi vrut să-i simtă mângâierea. 

— Încă nu, dar vei câștiga. Sună-mă imediat ce termini. 

— Promit. Mi-e dor de tine. 

— Şi mie mi-e dor de tine. _ 

Faye încheie discuţia pe Facetime. Işi dădu seama că 
zâmbea, în ciuda încordării pe care o simţea faţă de ceea ce 
urma. Îi era dor de Kerstin, dar se bucura pentru ea, văzând-o 
cât de fericită era alături de Bengt, în Mumbai. 

Întinse mâna după telefon și o sună pe Ylva. 

— Bună, Faye, tocmai aveam de gând să te sun. 

Tonul grav pe care vorbea Ylva făcu să-i crească pulsul atât 
de tare, încât îi zvâcneau tâmplele. 

— Este gata investiţia? 


— Da, sub ameninţarea că soţia lui va afla totul. Investiţia 
este garantată. 

— Doamne, ce bine! 

Faye închise ochii. Pulsul îi mai scăzuse, în schimb, simţi în 
piept, pentru prima dată după mult timp, o mare nerăbdare. 
Puzzle-ul fusese completat cu ultima piesă. 

Se uită în oglindă și își dădu buzele cu un ruj roșu-aprins. 
Apoi își puse pe un braţ sacoul alb de la Max Mara și geanta de 
la Louis Vuitton pe celălalt și părăsi camera de hotel. Se cazase 
din nou la Grand, unde se simţea mai în siguranţă, după tot ce 
se întâmplase. Distanţa era destul de mică, așa că prefera să 
meargă pe jos, și nu cu taxiul. Își pusese o pereche de pantofi 
cu tocuri comode. Avea nevoie de o plimbare ca să-și 
limpezească gândurile. 

De-a lungul cheiurilor, apa scânteia. Era o zi perfectă. 
Soarele strălucea și nicio rafală de vânt nu încreţea suprafața 
apei. Le zâmbea tuturor celor pe care îi întâlnea. 

Se opri brusc. Văzu cu coada ochiului ceva ce îi atrase 
atenţia. IÎntoarse capul spre vitrina mare a galeriei de artă. 
Văzu bustul unei femei cu aripi de argint. Fascinată de 
sculptură, Faye își duse mâna la piept, unde, altădată, simţise 
pandantivul primit de la mama ei, cu mulţi ani în urmă. Înainte 
să-l piardă, în zilele cumplite petrecute pe Yx6n. 

Se apropie. Creatoarea era Caroline Tamm. Faye se uită la 
ceas și intră în galerie. 

— Vreau să cumpăr sculptura din vitrină. Cea din argint. 

— Nu vreţi să știți mai întâi cât costă? o întrebă surprinsă 
femeia care stătea la o masă din apropierea ușii. 

— Nu, spuse Faye, întinzându-i cardul Amex Black. Mă cam 
grăbesc. Plătesc acum și vă rog să-mi trimiteţi sculptura la 
această adresă. 

Faye îi dădu cartea ei de vizită. 

În timp ce cardul Amex îi era scanat, Faye se apropie de 
sculptură și o privi din direcţia opusă. Aripile ieșeau, ca niște 
coarne, din spatele femeii. Simbolizau puterea într-o manieră 
pe care nu o mai întâlnise până atunci. Simbolizau noul. Când 
credea că Henrik îi va lua compania Revenge, simţise că are 
aripi de ceară, care se topeau, pentru că îndrăznise să zboare 
prea aproape de soare. Acum simţea că poate zbura cât de sus 
dorește. Cu aripile sale de argint. 


Când ușa galeriei se închise în urma ei, Faye avu 
certitudinea că e pregătită. 


Își lăsă capul pe spate și admiră frumoasa fațadă de secol 19. 
Când venise prima dată la Stockholm, din Fjällbacka, fusese 
atât de uimită de frumuseţea tuturor acestor clădiri vechi. 
Acum, după aproape douăzeci de ani, era suficient de bogată 
pentru a cumpăra un întreg cartier. Era un sentiment ciudat. 

Își întoarse privirea spre stânga, spre Stureplan Și 
Biblioteksgatan, unde se afla clubul de noapte Buddha Bar. Işi 
aminti de acea seară de vară magică, strălucitoare, din 2001, 
când îl cunoscuse pe Viktor. Era un tip drăguţ și amabil. Cam 
prea amabil, se gândise ea atunci. Cum ar fi fost viaţa ei dacă l- 
ar fi ales pe el în locul lui Jack? 

Se uită din nou la fereastră. Acolo sus, la etajul cinci, o 
aștepta David. Şi Henrik. Fiecare, într-o altă încăpere. 

Alice și Ylva o anunţaseră, prin câte un mesaj, că totul era 
pus la punct și că niciunul dintre cei doi bărbaţi nu îl văzuse pe 
celălalt venind. Scenariul se desfășurase perfect. Faye încerca 
să-și dea seama cum se simțea, dacă era agitată, furioasă sau 
tristă. 

Dar, în adâncul sufletului ei, nu simţea decât fericire. O 
fericire nestăpânită și pură. Totul ar fi mers mult mai prost 
dacă Ylva și Alice nu i-ar fi fost alături. O salvaseră. Se 
salvaseră reciproc. A 

Tastă codul de la interfon și aşteptă liftul. In scurt timp, 
ajunse în zona birourilor goale din sediul companiei Revenge, 
savurând mirosul de cafea proaspătă. În sala de conferinţe se 
vedea lumină. Zări gâtul și spatele lat al lui David, care stătea 
de vorbă cu Ylva și cu Alice. Alice vorbea, zâmbind, dar ușa 
groasă din sticlă zădărnicea orice încercare de a auzi ce se 
spunea acolo. 

Faye deschise ușa, iar David se întoarse și se uită la ea. Se 
ridică și întinse mâinile s-o îmbrăţișeze. 

— În sfârșit, scumpa mea, mi-a fost atât de dor de tine! 
exclamă el. M-am simţit îngrozitor în Frankfurt, fără tine. 

Faye trecu pe lângă el fără să-l privească, trase scaunul din 
capul mesei și se așeză. 

Stătea picior peste picior. 

— Ce e... Faye? Ce se întâmplă? o întrebă el surprins. 


Zâmbetul de pe chipul lui Alice dispăru. Se uita la el cu o 
privire furioasă. David observă că starea de spirit din încăpere 
se schimbase. 

— Te-am chemat aici, astăzi, pentru a ţi-l prezenta pe noul 
nostru investitor, începu Faye, întinzând mâna către Ylva, care 
îi dădu un dosar. 

Faye îl deschise și se uită la documente, încuviințând din cap. 

— Da, probabil că te întrebi despre cine e vorba, având în 
vedere că eu nu mai deţin controlul asupra Revenge. Printre 
altele, din cauza faptului că i-ai livrat lui Henrik informaţii 
despre companie. El încă se află aici, în biroul de alături. Dar, 
crede-mă, Revenge va fi din nou a mea, în curând. În locul tău, 
m-aș feri, pe viitor, să fiu asociatul lui Henrik Bergendahl. Vei 
înţelege în scurt timp de ce. Dar, până atunci, cred că ţi-am 
spus destul. 

Faye luă primul document, îl puse pe masă și i-l întinse lui 
David, care îl ridică. 

— Aș putea... să-ţi explic, se bâlbâi el. 

Faye răbufni: 

— N-ai ce să-mi mai explici. Ascultă aici. 

Pentru prima dată, îl privi ţintă. Împinse spre el trei foi 
capsate. Sus scria „Cerere comună de divorţ”, iar numele erau 
David Schiller și Johanna Schiller. 

— Semnează asta. 

— Dar ce este asta? Ştii că încerc, de câteva luni, să duc la 
capăt acest divorț. 

Faye izbucni în râs. Alice și Ylva i se alăturară. David își muta 
privirea de la una la cealaltă; rămase cu gura căscată. 

— Prietene, s-a terminat. Ti-ai petrecut viaţa folosindu-te de 
femei. S-a terminat acum. Ai încercat să cumperi Revenge cu 
banii soţiei tale, pretinzând, în același timp, că divorţezi, într- 
un mod... creativ. Apoi te-ai protejat, oferindu-i lui Henrik 
informaţii confidenţiale despre extinderea companiei în SUA, 
spuse Faye, arătând cu capul spre primul document pe care i-l 
dăduse lui David. Trebuie totuși să recunosc că n-ai stat 
degeaba. Dar acum s-a terminat, înţelegi? Ar trebui să te 
bucuri dacă scapi fără să faci închisoare. 

David înghiţi în sec. Era tot mai roșu la faţă. 

— Eu... 

— Taci acum, răcni Faye. 


Se auzi o bătaie în ușă, iar ea invită înăuntru o femeie 
brunetă, îmbrăcată cu o elegantă rochie Chanel. 

— Bună, scumpul meu fost soţ, spuse Johanna Schiller, 
trăgându-și un scaun lângă Faye. 

David rămase din nou cu gura căscată. 

Își muta privirea de la una la alta, clipind. 

— Încearcă să te păcălească, Johanna, spuse el. Nu-i crede 
minciunile. Vrea doar să-ţi ia banii. Am avut o aventură, a fost 
un moment de slăbiciune, dar nu a fost niciodată mai mult 
decât atât pentru mine, niciodată. Doar noi doi contăm, 
Johanna. Te iubesc. 

Johanna începu să chicotească. 

— Nu te-aș păcăli niciodată, continuă el, arătând spre Faye. 
Ea m-a sedus. 

David lovi brusc cu pumnul pe masă; expresia feţei i se 
schimbase. Arăta ca un băieţel furios. 

— Oprește-te odată, spuse Johanna, clătinând din cap. 
Semnează hârtiile și dispari, urmează ședința consiliului de 
administraţie. 

David se aplecă spre ea. 

— Tu ești noul investitor? 

— Da, ești falit, mormăi Ylva. 

Johanna dădu din cap, fericită. 

— Fără tine și fără necazurile pe care mi le-ai făcut, am mult 
prea mult timp. Și bani. M-am săturat să-ţi tot ţin investiţiile 
eșuate pe linia de plutire. Când Ylva mi-a explicat cum stau 
lucrurile pe aici, i-am spus că voi investi cu plăcere în Revenge. 

David se întoarse spre Faye. Aceasta îl privea amuzată, cu 
braţele încrucișate. El deschise gura să spună ceva, dar o 
închise la loc. 

— Semnează și dispari acum, prietene. Avem multe de 
discutat, iar apoi vom ieși în oraș, să sărbătorim această 
reușită. 

David luă stiloul și, cu ochii încă aţintiţi asupra lui Faye, 
semnă. Apoi se ridică atât de violent, încât scaunul fu aproape 
să cadă în urma lui. Se îndreptă spre ușă, cu o privire 
mânioasă. 

— David Schiller, se auzi o voce în spatele lui. 

David se întoarse: în prag îl așteptau doi polițiști. 

Faye îi văzuse când sosiseră în tăcere. 


— Da? răspunse el răstit. 

— Vrem să vii cu noi. 

— De ce? 

Avea o atitudine defensivă. 

— Îţi vom explica afară. 

David se întoarse spre Faye: 

— Ce mi-ai făcut? 

— Te-am denunţat pentru infracțiunile pe care le-ai comis 
împotriva mea și a companiei mele. Vei face, probabil, câţiva 
ani de închisoare pentru spionaj industrial. 

Cei doi polițiști îl apucară pe David de braţe și îl luară cu ei. 
Protestele lui puternice răsunau în birou. Ylva adună 
documentele și le puse în dosar. A 

Faye se ridică și se îndreptă spre Johanna. li strânse mâna. 

— Bun venit la bord. 

— Mulţumesc! 

Faye inspiră adânc. Șampania pusă la rece mai avea de 
așteptat. Mai era un nemernic care trebuia demascat, înainte 
de a putea sărbători. 


Henrik se uită la Faye cu un rânjet larg, în timp ce ea intra în 
încăperea care, până nu demult, fusese biroul său. Ylva și Alice 
o urmau îndeaproape, iar Alice, care era ultima, închise ușa în 
urma lor. 

— Oare ce le frământă pe aceste trei foste angajate ale 
companiei? Ar trebui să ziceţi mersi că vă ofer un moment din 
timpul meu, am o grămadă de treabă, avem în derulare o 
extindere importantă în SUA, iar răbdarea mea faţă de 
plângerile foștilor angajaţi este extrem de limitată. Aducem la 
zi contractele de muncă existente. Cu toate astea, apreciez, 
desigur, dorința ta de a lucra, Alice. Este o latură nouă a 
personalităţii tale. 

— Taci, Henrik, spuse veselă Alice. 

El se încruntă. 

— N-am toată ziua la dispoziţie. Spuneţi ce vreţi și plecaţi de 
aici. Nu mai aveţi ce căuta în biroul ăsta. 

Își rezemă spatele de scaun și își împreună mâinile după cap. 

Ylva îi puse pe birou un teanc de hârtii. Anumite pasaje erau 
marcate cu verde. 

— Ce-i asta? 

Furios, Henrik ridică hârtiile și începu să se uite prin ele. 

— Poate că deţii Revenge, dar nu și drepturile asupra 
produselor noastre, îi spuse Faye. lată documentele care 
confirmă acest lucru, de la Oficiul de brevete și înregistrare 
mărci. Va fi interesant să vedem ce va spune partenerul 
Revenge din SUA despre asta. Ca să nu mai vorbim de 
partenerii tăi financiari. Faptul că deţii o companie, dar nu și 
produsele acesteia, înseamnă, de fapt, că proprietatea nu are 
nicio valoare. 

Făcu un semn cu capul spre Alice și Ylva. 

— Împreună cu ele, am început să le conving pe acţionare să 
se întoarcă la noi. Cât despre tot ce au dezgropat detectivii tăi 
particulari, ca să le șantajeze pe acţionare, inclusiv pe Irene 
Ahrnell, să-și vândă acţiunile către tine... ei bine, dacă 
intenţionezi vreodată să foloseşti aceste informaţii, știm 
amândoi că Alice nu are nevoie de detectivi particulari pentru a 
scoate la iveală lucruri compromiţătoare despre tine... 

Alice își încrucișă braţele, cu un rânjet, și aprobă din cap, 
veselă. 


— Târfă nenorocită! Spui doar minciuni! Avocaţii mei n-ar 
rata niciodată un detaliu atât de important! 

Cu faţa roșie ca focul, Henrik se ridică și o sfredeli cu 
privirea pe Alice. 

— Mmm, dar evident că asta au și făcut, spuse ea. Poate că e 
timpul să schimbi firma de avocatură? Aș putea și eu să te 
jignesc, făcând aluzie la penisul tău, însă avându-l atât de mic, 
ar fi mai potrivit să-i spun „cocoșel”. Dar n-ar da la fel de bine. 

— Du-te dracului... 

Henrik dădu să se apropie de Alice, dar Faye făcu un pas 
înainte și îl ţintui cu privirea. Se aplecă peste birou, împinse 
documentele spre el și spuse cu o voce rece: 

— Fără drepturile asupra produselor, această companie nu 
are nicio valoare. Cu alte cuvinte, e o mare pierdere financiară 
pentru tine. Și pentru investitorii tăi. Deci cea mai bună decizie 
pe care o poţi lua acum este să-mi vinzi toate acţiunile. La 
aceeași valoare la care le-aţi cumpărat tu și firmele tale fictive. 
Cred că ești de acord că ar trebui să-mi fii recunoscător pentru 
generozitatea de care dau dovadă acum. 

— De ce aș face asta? Am investitori puternici care mă 
sprijină, îmi permit să te dau în judecată, mă doare în cot de 
clauzele ascunse pe care le-ai găsit într-un blestemat de 
contract - mă voi lupta cu tine până la ultimul bănuţ... 

Henrik continuă să ţipe, astfel că din gură îi săreau stropi de 
salivă, iar Faye întinse calm mâna spre el, îi luă batista din 
buzunarul sacoului și se șterse pe faţă cu ea. 

— Având în vedere că cel mai puternic investitor în achiziţia 
Revenge este, de departe, Sten Stolpe, în locul tău, n-aș fi atât 
de sigură cu privire la acest lucru... 

— Sten este unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei și unul 
dintre clienţii și partenerii mei de afaceri cei mai fideli. Cred că 
pot spune cu certitudine că mă va susţine fără rezerve. 

Vocea lui Henrik era plină de dispreţ. Pe parcursul întregii 
discuţii, Alice își privise plictisită unghiile, iar acum zise calm: 

— Te-aș sfătui să-ţi verifici telefonul. Ceva îmi spune că Sten 
încearcă să dea de tine. 

— Ce dracu'? 

Henrik căută în servietă și își scoase telefonul. Faye se 
întinse ca să poată vedea ecranul. Se întoarse spre Ylva și 
Alice. 


— Vai, Henrik deja a ratat patruzeci și trei de apeluri și 
destul de multe mesaje de la Sten. Mă întreb ce are să-ţi 
spună? Pare nerăbdător să vorbească cu tine... 

Henrik deschise mesajele de la Sten, unul după altul, și se 
îngălbeni la faţă. 

— Ce dracu” ai făcut, Alice? 

Alice îl privi cu ochii ei albaștri, inocenți. 

— Eu? N-am făcut nimic. Ca printr-o întâmplare, ieri mi-a 
fost furat telefonul și am raportat cazul la poliţie, trebuie să fii 
atent cu lucruri de genul ăsta. Și habar n-am cine l-ar fi putut 
găsi și i-ar fi putut trimite de pe el ceva lui Sten. Ar putea fi 
vorba despre o filmare în care i-o tragi fiicei sale minore, 
dădacei noastre, dar ce știu eu? După cum spuneam, telefonul 
mi-a fost furat ieri. Oare v-am spus că am raportat furtul la 
poliție? 

Urlând, Henrik se repezi la Alice. Dar Ylva întinse un picior și 
el căzu, neputincios, la podea. 

Întins pe jos, tipa și își agita braţele spre ele. 

Cele trei femei ieșiră, dar Faye se întoarse, din prag. 

— Vreau, în seara asta, semnătura ta pentru răscumpărarea 
companiei Revenge, spuse ea. Găsești documentele în partea 
de jos a teancului, sub contracte. 

Înjurăturile lui continuară să se audă chiar și după ce femeile 
închiseră ușa în urma lor. 


Fjällbacka - atunci 

Am convins-o ușor pe mama. Era foarte confuză, după 
moartea lui Sebastian, iar tata își revărsa asupra ei toată 
durerea și frustrarea. Cu fiecare lună care trecea, furia lui era 
tot mai intensă. Când mă întorceam de la școală și apăsam 
clanța ușii de la intrare, simțeam că mi se taie respiraţia. 
Primul lucru pe care îl făceam mereu era s-o strig pe mama și, 
în fiecare zi, trăiam cu groaza că n-o să-mi mai răspundă. Îi 
auzeam tipetele, îi vedeam vânătăile de la ochi și eram nevoită 
să accept că mama slăbea tot mai mult. Abia dacă mai mânca. 
Am încercat s-o conving să mănânce și am învăţat să gătesc 
felurile de mâncare care îi plăceau. Uneori lua câteva 
îmbucături, dar, de cele mai multe ori, doar se uita în gol, la 
farfurie. 

Mama murea câte puţin, sub ochii mei. Tot timpul m-am 
temut că, până la urmă, mama va muri de mâna tatălui meu, 
când el va merge prea departe, în dorinţa de a-i face rău. Dar, 
pe măsură ce timpul trecea, mi-am dat seama că va muri de 
disperare. Nu vedea nicio rezolvare. Nu vedea nicio ieșire din 
starea asta. Ucigându-l pe Sebastian, speram s-o eliberez, s-o 
scutesc de a fi strivită de greutatea secretului nostru. În loc de 
asta, am ajuns s-o ucid pe ea, încet, dar sigur. 

Imi venea în minte, în fiecare zi, momentul în care o găsisem 
intoxicată cu somnifere. Imi aminteam cum îi vârâsem degetele 
pe gât, ca s-o forțez să vomite. Atunci o salvasem. Dar acum o 
ucideam. Trebuia să fac ceva. Trebuia să-i dau o speranţă. O 
cale de ieșire. 

Odată ce m-am hotărât, am început să fac planuri. 

Era atât de dureros că trebuia să aștept, să am răbdare, s-o 
văd pe mama învineţită, tot mai des. Dar îmi dădeam seama că, 
dacă nu o voi salva definitiv, va muri curând. Și n-aș fi putut 
trăi cu asta. 

Tata merita să-și primească pedeapsa. Pentru tot ce ne 
făcuse, pentru felul în care îl crescuse pe Sebastian, pentru 
teroarea în care ne forțase să trăim. 

Exista o singură persoană care știam că m-ar putea ajuta. 
Fratele mamei. Tatei nu-i plăcea de unchiul Egil și, în general, 
nu-i plăcea să vină nimeni la noi acasă. Era un risc prea mare, 
pe care el nu voia să și-l asume. Din acest motiv, pentru mine, 


unchiul Egil era doar o amintire îndepărtată. Dar mama îmi 
vorbea des despre el. Și am înţeles că ar face orice pentru ea. 

Mama avea numărul lui într-o agendă telefonică veche, 
ascunsă într-un sertar. Pe ea n-am implicat-o cu nimic în 
planurile mele. Privirea ei absentă mă făcea doar să-mi doresc 
să-mi încolăcesc braţele în jurul ei și s-o ţin strâns, dar îmi 
spunea, de asemenea, că, de acum, eu eram adultul care 
trebuia să aibă grijă de ea. Pentru prima dată în viața mea, eu 
eram părintele și ea era copilul. 

Era mică, precum o pasăre fragilă, vulnerabilă, și, cu fiecare 
zi care trecea, devenea din ce în ce mai fragilă. L-am sunat în 
secret pe unchiul Egil de la școală, când telefonul din biroul 
școlii a rămas nesupravegheat o vreme. Era important să nu las 
urme. I-am spus ce probleme aveam, iar el mi-a promis imediat 
că mă va ajuta. Necondiţionat. Fără întrebări. Vocea lui era 
atât de asemănătoare cu a mamei mele și mi-a dat un sentiment 
de siguranţă. 

Târziu, într-o seară de vară, am decis că eram pregătită. L- 
am sunat din nou pe Egil, de la școală, și i-am dat instrucţiunile 
mele stricte. Știam că le va respecta, până la ultimul detaliu. 

După ce somniferele din whisky-ul său de seară l-au adormit 
pe tata, m-am apucat să fac ceea ce trebuia făcut. Mama era 
complet moale, ca o păpușă de cârpe. Era atât de frântă, atât 
de mică, atât de slabă, încât nu a spus nimic, nu a întrebat 
nimic, făcea doar ceea ce îi spuneam și se lăsa condusă de 
mine. N-am avut curajul să împachetez nimic pentru ea. Nu 
trebuia să lipsească nimic. Nu trebuia să pară că ar fi luat ceva 
cu ea, ca și când ar fi plecat de bunăvoie de acasă. 

Seara era destul de răcoroasă. N-am simţit nicio adiere de 
vânt cald pe piele, când ne îndreptam încet spre apă. Aveam 
cizmele tatălui meu în picioare. Într-o mână, tineam ciocanul 
lui. Cu cealaltă mână, o tineam pe mama, conducând-o în jos, 
până la marginea apei. Mănușile tatei îmi erau mari, așa că 
trebuia să mi le tot aranjez pe mâinile mele mult mai mici. 
Mama a alunecat, am prins-o și am profitat de ocazie pentru a 
simţi în nări parfumul părului ei, în timp ce se sprijinea de 
mine, pe panta abruptă. Îmi va fi dor de ea. Doamne, ce doro 
să-mi fie de ea. Dar a iubi pe cineva înseamnă să-i dai 
libertatea. Asta aveam de gând să fac eu acum pentru mama 
mea. 


Unchiul Egil ne aștepta lângă apă, într-o barcă, cu luminile 
stinse. Ştia exact ce îmi propusesem. Nu-i ascunsesem nicio 
parte a planului meu. Nu se opusese, chiar dacă tăcerea de la 
celălalt capăt al firului spunea mai mult decât dacă ar fi vorbit. 
Dar știa că am dreptate. 

Nu i-am spus nimic mamei mele. Am simţit că era mai 
înţelept să aștept acest moment, pentru a obţine aprobarea ei. 
Dar știam că ea va fi de acord cu ceea ce voiam să fac. Era 
obișnuită cu durerea. 

— Mamă, trebuie să te lovesc. Trebuie să te lovesc tare. Cu 
ciocanul. Este ciocanul tatei. Va trebui să plătească pentru tot 
ce ţi-a făcut. Trebuie să-l scoatem din viața noastră. Inţelegi 
asta, mamă? 

Mama nu a ezitat nicio clipă. A dat din cap. L-am salutat pe 
unchiul Egil când ne-am urcat în barcă; acum nici nu 
îndrăzneam să-l privesc. Am îmbrăţișat-o pe mama. l-am simţit 
umerii subţiri, fragili, lipiți de pieptul meu. 

Îmi era atât de frică să n-o lovesc prea tare. Îmi era frică să 
n-o văd sfărâmându-se, ca un vas de cristal. Dar acum, nu mai 
era cale de întoarcere. Am luat ciocanul. L-am ridicat. Am 
închis ochii. Și am lovit-o. Am căutat o parte moale, unde nu 
puteam să-i rup nimic. Dar n-a ajuns nicio picătură de sânge pe 
ciocanul tatălui meu. Aveam nevoie de sânge. Am înţeles că 
trebuia s-o lovesc într-o parte mai tare a corpului. Ceva trebuia 
zdrobit, pielea trebuia să crape și sângele să curgă pe ciocan. 

Am ţintit spre tibie. Am ridicat ciocanul deasupra capului și 
am lovit-o. Din gura mamei a ieșit doar un geamăt liniștit. Am 
văzut cu coada ochiului că Egil se întorsese cu spatele. M-am 
uitat la ciocan. Era plin de sânge. Sângele mamei. 

Am lăsat ciocanul jos, la câţiva metri de mal. Suficient de sus 
încât apa să nu ajungă la ciocan, dacă nivelul apei ar fi crescut, 
înainte ca poliţia să aibă timp să-l găsească. Am condus-o pe 
mama cu multă milă la barca lui Egil. Nu putea să se sprijine 
prea bine pe piciorul la care o lovisem. Dar îi simţeam trupul 
cald și moale lipit de mine. l-am încredinţat-o, cu o strângere 
de inimă, unchiului Egil, simţindu-i pentru ultima dată parfumul 
în nări. Ştiam că vor trece mulţi ani înainte să o pot revedea. 

l-am urmărit cu privirea până ce au dispărut pe apă, în 
noaptea neagră, fără lună, apoi m-am îndreptat încet spre casă. 
Am văzut, cu coada ochiului, ciocanul însângerat. 


Când am ajuns acasă, am pus cu grijă cizmele tatei în hol. Pe 
ele ajunseseră câteva picături de sânge. Mi-am scos mănușile, 
pe care, de asemenea, se aflau câteva picături de sânge, și le- 
am așezat cu grijă pe raftul pentru pălării. 

În casă era liniște. Acum rămăseserăm doar eu și tata. 

După ziua de mâine aveam să rămân doar eu. Abia aşteptam. 

M-am întins în pat. Mă gândeam la mama. Mi-am amintit 
sunetul făcut de ciocan, când îi lovise piciorul. 

O iubeam. Și ea mă iubea. Ne iubeam. Acesta a fost ultimul 
meu gând, înainte să mă fure somnul. 


Pe marginea mesei rotunde de la Riche, într-o frapieră de 
argint, se afla o sticlă de Bollinger. Alice, Ylva și Faye ridicară 
paharele și ciocniră. Se aflau la a doua sticlă pe seara asta. li 
spuseseră chelnerului că vor comanda mâncare mai târziu, dar 
uitaseră de mult s-o facă. Faye se simţea ameţită, însă luase 
hotărârea că merită să călătorească mahmură, a două zi, spre 
Italia, dat fiind că n-avea să le mai vadă pe Alice și pe Ylva în 
următoarele trei luni. 

Plănuiseră, de comun acord, ce vor face în viitor. La 
începutul lui octombrie se vor întâlni toate trei la noul birou din 
New York, pentru inaugurarea companiei Revenge în Statele 
Unite. Li se va alătura și Johanna. Divorţată de curând, era 
fericită și se părea că făcea sex regulat cu antrenorul ei. Ţinând 
cont de faptul că acceptase foarte ușor să se culce cu el, Faye 
era ferm convinsă că relaţia nu era tocmai nouă. Dar asta nu 
era treaba ei. 

David fusese reţinut, în așteptarea rechizitoriului acuzării 
pentru spionaj în afaceri. Ultima veste pe care o aveau despre 
Henrik era că firma lui urma să dea faliment. În branșă circula 
zvonul că între Henrik și Sten Stolpe se produsese o ruptură și 
că acum Sten făcea tot ce-i stătea în putere pentru a-l distruge. 

Chelnerul, un tip arătos, de vreo douăzeci de ani, cu 
maxilarul lat, ochi albaștri și un trup ca de zeu grec, își drese 
vocea: 

— Mai doriţi ceva? Totul este în regulă aici? 

Îi zâmbi lui Faye, care simţi că o străbate un fior. Era liberă 
și fericită. Gata să meargă mai departe. Nu i-ar strica o 
aventură scurtă, dar intensă, în semn de adio faţă de Suedia. 

— Se putea și mai bine, îi răspunse ea serios. 

El tresări, surprins. Ylva și Alice o priviră mirate. 

— Da, spuse Faye, apropiindu-se de el. 

Se aplecă înainte. 

— Ar fi perfect dacă mi-ai spune la ce oră ești liber, ca să-ţi 
chem o mașină să te ducă la camera mea de hotel, îi șopti ea. 

Faţa lui deveni, din surprinsă, amuzată. 

Își îndreptă spatele și îi răspunse serios: 

— La ora unu, doamnă. 

Alice și Ylva râseră, pricepând acum ce îi ceruse Faye. 
Chelnerul își aranjă cămașa și dispăru într-o clipită. 


Ridicară paharele, ciocnind din nou. 

Cu coada ochiului, Faye văzu o mișcare care o făcu să 
privească pe ferestrele dinspre Birger Jarisgatan. Văzu, prin 
fereastră, un chip cunoscut. O faţă care o umplu de groază. Cu 
o mână tremurândă, puse jos paharul. 

Nu avea niciun dubiu. Bărbatul era tatăl ei. Se apropie de 
fereastră, întâlni privirea lui Faye și lipi de geam fotografia cu 
mama ei și cu Julienne. 

Apoi plecă. 


Mulţumiri 

Când scrii un roman, sunt mulţi oameni cărora le datorezi 
mulțumiri. Aș vrea să încep prin a oferi o explicaţie despre cine 
este Karin, căreia i-am dedicat această carte. Karin Linge 
Nordh mi-a fost editoare încă de la cea de-a doua carte a mea. 
Nu aș fi fost scriitoarea care sunt astăzi fără Karin și fără 
cunoștințele, înţelepciunea și pasiunea ei pentru literatură. De 
la ultimul meu roman, Karin și-a schimbat locul de muncă, dar 
voi ţine cont mereu, în toate cărțile pe care le voi mai scrie, de 
ceea ce m-a învăţat. Și beneficiez, de asemenea, de privilegiul 
de a o păstra pe Karin în viața mea, în calitate de prietenă 
apropiată. Un mare MULŢUMESC, din tot sufletul, Karin! 

În timp ce scriam această carte, am avut onoarea de a lucra 
cu John Hăggblom și Ebba Ostberg. Nu pot să-i laud îndeajuns, 
iar acest manuscris nu ar fi fost la fel fără contribuţia lor 
generoasă la șlefuirea lui. li consider niște profesioniști 
adevăraţi și le sunt profund recunoscătoare că am șansa să 
lucrez cu ei. Aș dori, de asemenea, să-i mulțumesc editoarei 
mele, Kerstin Odeen, și tuturor celorlalţi de la editura la care 
public, Forum/ Ester Bonnier. Sunteţi atât de mulţi cei care 
faceţi o treabă nemaipomenită și, deși nu vă enumăr pe toţi, nu 
înseamnă că v-am uitat, și știți voi cine sunteţi... 

O persoană foarte importantă, de ajutorul căreia m-am 
bucurat în timp ce am lucrat atât la acest roman, cât și la cel 
anterior despre Faye, este prietenul și colegul meu, scriitorul 
Pascal Engman. El a contribuit, cu strălucire de geniu și cu 
implicare, la furtuna de idei și sunt incredibil de fericită că mi-a 
oferit sprijinul său. Mulţumesc, Pascal! 

De asemenea, am în spate o echipă incredibil de competentă, 
cu care am lucrat zilnic, înainte de lansarea volumului Aripi de 
argint. Christina Saliba, Joakim Hansson și Anna Frankl, 
împreună cu alţi angajaţi ai Nordin Agency, precum și Lina 
Hellqvist și Julia Aspnăs. 

Când lucrezi la o carte, documentarea reprezintă o parte 
incredibil de însemnată, iar pentru pasajele despre domeniul 
financiar din această carte, Emmanuel Ergul a fost o sursă 
imensă de informaţii, la fel ca Martin Junghem și Sara Borsvik. 

Pe plan personal, sunt mulţi cei cărora le datorez mulţumiri. 
Fără familia mea, n-aş putea scrie un rând. Fără soțul meu, 
Simon, pe care îl iubesc mai presus de orice, și fără copiii mei 


minunați și uimitori, Wille, Meja, Charlie și Polly. Fără mama 
mea, Gunnel Lăckberg și fără socrii mei, Anette și Christer 
Skold. Vă mulţumesc că mi-aţi fost alături și că mi-aţi dat 
încredere în mine. 


Și, ca întotdeauna: îi mulțumesc tatălui meu, care mi-a 
insuflat dragostea pentru cărți. 


Camilla Läckberg 
Stockholm, martie 2020 


= 
Z 
5 
E: 
a, 
E 
É 
5 
= 
a 
£ 


CAMILLA LÄCKBERG este una dintre cele mai citite autoare 
din lume. Romanele din scria Fjällbacka, zece la număr, s-au 
vândut în peste 28 de milioane de exemplare, iar drepturile de 
publicare au fost achiziționate în 60 de țări. Camilla Läckberg 
este, de asemenea, o femeie de afaceri de succes și una dintre 
fondatoarele Invest in Her, o companie de investiții care 
susține antreprenoriatul feminin și luptă împotriva diferențelor 
de salarizare dintre femei și bărbaţi. 

La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut toate 
romanele din seria Fjällbacka, precum și primul volum despre 
Faye Adelheim, bestsellerul Colivia de aur. 


Continuarea bestsellerului Colvin de aur este o poveste 


despre răzbunare, vindecare şi solidaritatea dintre femei. 


"Tocmai când Faye Adelheim credea că problemele s-au 
sfârșit, intreaga sa existenţă e incă o dată în pericol. Si-a 
construit o viață numai a ci in străinătate, fostul său sot, 


Jack, este la închisoare, iar Revenge, compania pe care a 


creat-o, se bucură de un succes uriaş. Insă când Revenge 


epecaledea fi lansată şi în SUA, Faye se confruntă cu 
o ameninţare majoră la adresa companiei sale, aşa că e 
nevoită să se întoarcă la Stockholm. Cu ajutorul câtorva 
prietene de mare incredere, Fave se luptă să salveze ceca 
ce îi aparține - şi totodată să se protejeze pe sine însăşi și 


pe cei dragi ci.