Katherine Pancol — [Josephine] 02 Valsul lent al testoaselor

Dr 
PA | a m | i iati 
FII i Janra 
herine Panco 


VALSUL 


KATHERINE PANCOL 


Seria: Josephine 
Volumul 2 


VALSUL LENT 
AL ȚESTOASELOR 


Original: La valse lente des tortues 
[The Slow Waltz of Turtles] (2008) 


Traducere din limba franceză de: 
AURELIA ULICI 


J 

© 
e» - 
e i 


virtual-project.eu 
bb 


2019 


VP - 


E îngrozitor să trăim într-o epocă în 
care sentimentul este înțeles ca 
sentimentalism. Va trebui totuși să 
vină o zi când afectivitatea va fi 
recunoscută drept sentimentul cel mai 
puternic și va respinge intelectul 
dominant. 


Romain GARY 


VP-3 


PARTEA ÎNTÂI 


— Vin să ridic un pachet, spuse Josephine Cortes apropiindu- 
se de ghișeul oficiului poștal de pe rue Longchamp, în 
arondismentul al șaisprezecelea din Paris. 

— Din Franţa sau din străinătate? 

— Nu știu. 

— Pe ce nume? 

— Joséphine Cortès. C.O.R.T.E.S. 

— Aveţi avizul? 

Josephine Cortès întinse formularul galben „Aţi primit un 
colet”. 

— Un act de identitate? ceru pe un ton plictisit funcţionara, o 
blondă vopsită, cu tenul îmbâcsit, care clipea din ochi privind în 
gol. 

Josephine scoase cartea de identitate și o puse sub ochii 
femeii care începuse cu o colegă o discuţie despre un nou regim 
cu varză roșie și ridiche neagră. Funcţionara luă actul, ridică o 
fesă, apoi pe cealaltă și cobori de pe scaunul înalt masându-și 
șalele. 

Se legănă spre un coridor și dispăru. Acul negru al minutarului 
înainta pe cadranul alb al ceasului. Josephine zâmbi încurcată 
spre coada care se lungea în urma ei. 

„Nu e vina mea dacă pachetul meu a fost depozitat într-un loc 
unde nu-l găsesc”, părea ea să se scuze, curbându-și șira 
spinării. „Nu e vina mea că a ajuns la Courbevoie înainte de a fi 
depozitat aici. Și, în primul rând, oare cine mi l-a trimis? Poate 
Shirley, din Anglia? Totuși, îmi cunoaște noua adresă. E în stilul 
lui Shirley să-mi trimită faimosul ceai pe care-l cumpără de la 
Fortnum & Mason, un pudding și niște șosete îmblănite, ca să 
pot lucra fără să-mi fie frig la picioare. Shirley zice mereu că nu 
există iubire, ci mici semne de iubire. lubirea fără gesturi 
mărunte, adaugă ea, este ca marea fără sare, melcii fără 
maioneză, lăcrămioarele fără clopoței”. Îi lipsea Shirley. Plecase 
să locuiască la Londra cu fiul ei, Gary. 

Funcţionara se întoarse ţinând în mână un pachet de 
dimensiunea unei cutii de pantofi. 


VP -4 


— Faceţi colecție de timbre? o întrebă pe Josephine în timp ce 
se căţăra pe scaunul înalt, care scârțâi sub greutatea ei. 

— Nu... 

— Eu, da. Și pot să vă spun că sunt minunate! 

Le admiră clipind din ochi, apoi împinse pachetul spre 
Josephine, care își descifră numele și fosta adresă din 
Courbevoie pe hârtia grosolană ce servea de ambalaj. Sfoara, la 
fel de grosolană, se destrăma la capete, formând o ghirlandă de 
smocuri murdare după cât zăcuse pe rafturile din depozit. 

— Din cauză că v-aţi mutat, nu-l mai gaseam. Vine de 
departe. Din Kenya. A făcut ceva drum! Dumneavoastră, la fel... 

Spusese toate astea pe un ton sarcastic, și Josephine roși. 
Bâigui o scuză abia auzită. Dacă se mutase, nu era pentru că 
nu-și mai aprecia suburbia, oh, vai, nu, îi plăcea Courbevoie, 
fostul ei cartier, apartamentul, balconul cu balustrada ruginită, 
mai mult, ca să fie sinceră, nu-i plăcea deloc noua adresă, se 
simțea străină, nu era locul ei acolo. Nu, dacă se mutase, o 
făcuse pentru că fiica ei mai mare, Hortense, nu mai suporta să 
trăiască la periferie. Și când lui Hortense îi intra o idee în cap, nu 
mai rămânea decât s-o pui în aplicare, altfel te desființa cu 
disprețul ei. Graţie banilor pe care Josephine îi câștigase din 
drepturile de autor pentru romanul său, O regină atât de 
smerită, și unui împrumut bancar considerabil, reușise să 
cumpere un apartament frumos, într-un cartier frumos. 
Bulevardul Raphaël, în apropiere de Muette. In capătul străzii 
Passy cu magazinele ei de lux, lângă Bois de Boulogne. 
Jumătate la oraș, jumătate la ţară, subliniase omul de la agenţia 
imobiliară. Hortense se aruncase de gâtul lui Josephine: 
„Mulţumesc, mămicuţo, datorită ţie o să revin la viaţă, o să 
devin o adevărată pariziancă!” 

— Dacă ar fi ţinut numai de mine, aș fi rămas la Courbevoie, 
mormăi Josephine încurcată, simțind că vârfurile urechilor i se 
încinseseră. 

„Asta e ceva nou, înainte nu roșeam pentru orice fleac. 
Înainte mă purtam normal, chiar dacă nu mă simţeam 
întotdeauna bine, eram la locul meu”. 

— Bine... Timbrele? Le păstraţi? 

— Mi-e teamă să nu distrug ambalajul tăindu-le... 

— Nu e nimic, dați-i drumul! 

— O să vi le aduc dacă vreți... 


VP-5 


— Vă spun că n-are importanţă! ziceam și eu așa, pentru că 
pe moment mi s-au părut frumoase... dar le-am și uitat! 

Funcţionara își mută privirea spre persoana care urma la rând 
și o ignoră ostentativ pe Josephine, care se grăbi să-și pună 
cartea de identitate în geantă și să iasă din oficiul poștal. 

Spre deosebire de mama sau de sora ei, care se făceau 
ascultate sau iubite cu o privire, cu un zâmbet, Josephine Cortes 
era timidă. Avea un fel de a se da deoparte, de a se scuza că 
există, adesea mergând până acolo încât să se bâlbâie ori să 
roșească. Crezuse un moment că succesul avea s-o ajute să 
capete încredere în sine. Romanul ei, O regină atât de smerită, 
continua să rămână în fruntea listei bestsellerurilor după mai 
bine de un an de la apariţie. Banii nu-i dăduseră nicio siguranţă, 
ba dimpotrivă, deoarece îi schimbaseră viața, relaţiile cu ceilalți. 
„Singurul lucru pe care nu l-au schimbat banii este relaţia cu 
mine însămi, oftă ea, căutând din priviri o cafenea unde să se 
așeze și să deschidă pachetul misterios. 

„Trebuie să existe o posibilitate să nu iei banii în seamă. Banii 
alungă teama de ziua de mâine care te chinuie, dar imediat ce-i 
adunăm Suntem copleșiți de griji. Unde-i plasăm? Cu ce 
dobândă? Cine-o să se ocupe de ei? Cu siguranţă nu eu”, se 
gândi Josephine în timp ce traversa strada, evitând la mustață o 
motocicletă. li ceruse bancherului ei, domnul Faugeron, să-i 
gestioneze câștigurile, urmând ca acesta să-i dea o anumită 
sumă în fiecare lună, o sumă pe care ea o considera suficientă 
ca să trăiască, să plătească impozitele, să cumpere o mașină 
nouă, să acopere taxele școlare și cheltuielile zilnice ale lui 
Hortense la Londra. Hortense știa cum să folosească banul. Nu 
era genul de om care să se piardă în fața unui extras de cont. 
Josephine acceptase situaţia: fiica ei mai mare, la șaptesprezece 
ani și jumătate, se descurca mai bine decât ea la patruzeci și 
trei. 

Era sfârșit de noiembrie și peste oraș se lăsa întunericul. 
Vântul ascuţit despuia copacii de ultimele frunze, făcându-le să 
se învârtă într-un vals roșcat până la pământ. Trecătorii înaintau 
cu ochii plecaţi, de teamă să nu fie doborâţi de rafalele 
puternice. Joséphine își ridică gulerul paltonului și se uită la 
ceas. Avea întâlnire la ora șapte cu Luca în piaţa Trocadero, la 
braseria Le Coq. 

Se uită la pachet. Nu exista numele expeditorului. Ceva trimis 


VP-6 


de Mylene? Sau de domnul Wei? 

Urcă pe bulevardul Poincaré, ajunse în piaţa Trocadéro și intră 
în local. Avea de așteptat o oră întreagă înainte să se vadă cu 
Luca. De când se mutase își dădeau întotdeauna întâlnire în 
braseria asta, la insistența ei. Era o manieră de a se obişnui cu 
noul cartier. li plăcea să-și creeze tabieturi. 

— Găsesc locul ăsta prea burghez sau prea turistic, spunea 
Luca încet, nu are suflet, dar dacă tu ţii... 

În ochi citim întotdeauna dacă oamenii sunt triști sau fericiţi. 
Privirea nu poate fi fardată. Luca avea ochii triști. Chiar și când 
zâmbea. 

Impinse ușa de sticlă și căută o masă liberă. Văzu una și se 
așeză. Dându-și seama că nimeni nu se uita la ea, se simţi 
cuprinsă de ușurare. Oare era pe cale să devină o pariziancă 
adevărată? Işi duse mâna la pălăria din tricot verde-migdală, pe 
care o cumpărase săptămâna trecută, se gândi o clipă s-o 
scoată, apoi preferă s-o păstreze. Dacă o scotea, și-ar fi răvășit 
părul și n-ar fi putut să se pieptene. Nu se făcea să te piepteni în 
public. Era un principiu de-al maică-sii. Zâmbi. Deși n-o mai 
văzuse de mult, o purta mereu cu sine. Pălăria verde-fistic, 
alcătuită din trei burdufuri de lână tricotată semănând cu niște 
pneuri umflate, se termina cu o plăcintă turtită din catifea reiată 
ce avea pe margine un șnur din flanel aspru, la fel ca acela al 
beretelor clasice. 

Zărise pălăria într-un magazin de pe rue des Francs- 
Bourgeois, în Marais. Intrase, se interesase de preţ și o probase. 
li dădea un aer ștrengăresc de femeie spontană, cu nasul în 
vânt. li umbrea ochii căprui cu o lucire aurie, îi subţia obrajii 
rotunzi, îi făcea mai suplă silueta. Cu pălăria își crea o 
personalitate. In ajun, se dusese s-o vadă pe diriginta lui Zoé, 
doamna Berthier, ca să discute despre rezultatele fiicei sale mai 
mici, despre schimbarea școlii, despre capacitatea ei de 
adaptare. La sfârșitul discuţiei, doamna Berthier își îmbrăcase 
paltonul și-și pusese pe cap pălăria verde-fistic cu trei burdufuri. 

— Am una la fel, spusese Josephine. N-am pus-o pentru că n- 
am îndrăznit. 

— Ar fi trebuit! În plus, ţine cald și nu seamănă cu nimic din 
ce vedem de obicei. O zărești de la distanţă! 

— Aţi cumpărat-o de pe rue des Francs-Bourgeois? 

— Da. Dintr-un magazin foarte mic. 


VP -7 


— Și eu la fel. Ce coincidenţă! 

Pălăria le apropiase mai mult decât lunga discuţie pe tema lui 
Zoé. leșiseră împreună din liceu și, tot vorbind, o luaseră în 
aceeași direcție. 

— Veniţi din Courbevoie, mi-a spus Zoe? 

— Am locuit acolo aproape cincisprezece ani. Îmi plăcea mult. 
Chiar dacă erau probleme... 

— Aici nu copiii sunt cei care pun probleme, ci părinţii! 

Josephine o privise uimită. 

— Toţi cred că au adus pe lume un geniu și ne reproșează că 
nu-l descoperim pe Pitagora sau pe Chateaubriand care doarme 
în ei. li tâmpesc cu meditații, cursuri de pian, tenis, vacanțe în 
străinătate, în licee snoabe, și, copiii, epuizați, dorm în clasă sau 
îți răspund ca și cum ai fi sluga lor... 

— Adevărat? 

— Și când încerci să le amintești părinţilor că nu sunt încă 
decât niște copii, te privesc de sus și susțin că poate alţii, dar al 
lor cu siguranță nu! Mozart avea șapte ani când a scris Mica 
serenadă - o ritornelă plicticoasă, între noi fie zis - și 
progenitura lor este un Mozart! Nu mai departe de ieri am avut 
o dispută cu un tată, un bancher blindat de diplome și de 
decorații, care se plângea că fiul lui nu are decât media șapte. la 
te uită, e în aceeași grupă cu Zoé... l-am atras atenţia că nu era 
deloc rău, s-a uitat la mine ca și cum îl insultasem. Fiul lui! 
Carne din carnea lui! Numai media șapte! Am simţit napalmul în 
respiraţia lui. Ştiţi, în ziua de astăzi e periculos să fii profesor, și 
nu mă tem atât de copii, cât de părinţi! 

Izbucnise în râs dându-și o palmă peste pălărie, astfel încât să 
n-o ia vântul. 

Ajunse în fața casei lui Josephine, au fost nevoite să se 
despartă. 

— Eu locuiesc ceva mai departe, spusese doamna Berthier, 
arătând spre o stradă la stânga. O să am grijă de Zoé, promit! 

Făcuse câţiva pași, apoi se întorsese. 

— Și mâine, puneţi-vă pălăria! Așa o să ne recunoaștem chiar 
de la distanţă. Nu se poate să n-o remarcăm! 

„Asta e sigur”, gândi Josephine: se ridica la fel ca o cobră din 
coșul ei. Se aștepta să audă sunetul unui flaut și s-o vadă 
începând să șerpuiască. Promisese râzând că de a doua zi avea 
să iasă cu pălărioara ei cu burdufuri. Rămânea de văzut dacă 


VP-8 


Luca avea s-o aprecieze. 

Se întâlneau regulat de un an, și tot nu ajunseseră să se 
tutuiască. În urmă cu două luni, în septembrie, după vacanţă, 
încercaseră să treacă la o adresare familiară, dar era prea 
târziu. Era ca și cum ar fi amestecat doi necunoscuți în 
intimitatea lor. Două persoane care-și spuneau „tu” și care nu 
se cunoșteau. Recurseseră iarăși la „dumneavoastră”, ceea ce, 
dacă era de mirare, lor le convenea de minune. De asemenea, 
le convenea și modul lor de a trăi în doi: fiecare acasă la el, o 
independenţă apărată cu grijă. Luca scria o lucrare de mare 
erudiție pentru un editor universitar: o istorie a lacrimilor din 
Evul Mediu până în zilele noastre. Își petrecea cea mai mare 
parte a timpului la bibliotecă. La treizeci și nouă de ani, trăia ca 
un student, într-o garsonieră din Asnières, cu sticlă de Cola și o 
bucată de pateu în frigider, nu avea nici mașină, nici televizor și 
purta, indiferent de vreme, o scurtă de molton care-i era un fel 
de a doua casă. Căra în buzunarele încăpătoare tot ce-i trebuia 
în timpul zilei. Avea un frate geamăn, Vittorio, care-l scotea din 
minţi. Josephine nu trebuia decât să observe cuta dintre ochii lui 
ca să știe dacă noutăţile despre frate erau bune sau rele. Când 
brazda se adâncea, se anunţa furtuna. Ea nu punea întrebări. În 
astfel de zile Luca rămânea mut, întunecat. li luă mâna și o vâra 
în buzunarul scurtei de molton alături de chei, creioane, carnete, 
bomboane pentru gât, tichete de metrou, mobil, pachete de 
Kleenex, portofelul vechi din piele roșie. Invăţase să recunoască 
fiecare obiect cu vârful degetelor. Reușea chiar să identifice 
marca pungilor de bomboane. Se vedeau seara, când Zoé 
dormea la o prietenă, sau la sfârșit de săptămână, când pleca 
să-l întâlnească pe vărul Alexandre la Londra. 

O vineri din două, Josephine o conducea pe Zoé la Gara de 
Nord. Philippe și Alexandre, fiul lui, venea s-o ia la St. Paneras. 
Philippe îi oferise lui Zoé un abonament la Eurostar, și Zoe pleca 
nerăbdătoare să-și regăsească spaţiul ei în apartamentul 
unchiului, în Notting Hill. 

— Pentru că ai camera ta acolo? exclamase Joséphine. 

— Am chiar un dulap plin de haine, ca să nu mă car cu valiza! 
Se gândește la tot, Philippe, e un unchi grozav! 

Josephine recunoștea în această atenţie delicatețea și 
generozitatea cumnatului ei. Ori de câte ori avea o problemă, 
când ezita în faţa unei decizii de luat, apela la Philippe. 


VP-9 


El răspundea mereu: „Sunt aici, Jo, poţi să mă întrebi, știi 
bine”. Se liniștea imediat ce-i auzea tonul binevoitor. Ar fi rămas 
la nesfârșit să asculte vocea asta caldă, în care detecta o notă 
de tandrețe după „Alo, Philippe, sunt Jo”, dar în minte i se 
aprindea un bec de avertizare: „Atenţie, pericol! Este soțul 
surorii tale! Păstrează distanţa, Josephine!” 

Antoine, soțul ei, tatăl celor două fete ale lor, murise cu șase 
luni înainte. In Kenya. Administra acolo o crescătorie de crocodili 
pentru un om de afaceri chinez, domnul Wei, cu care se 
asociase. Cum afacerile îi mergeau prost, se apucase de băut și 
angajase un dialog ciudat cu reptilele care-l sfidau refuzând să 
se reproducă, sfâșiau grilajele de protecţie și devorau angajaţii. 
Işi petrecea nopţile scrutând ochii galbeni ai crocodililor care 
pluteau pe iazuri. Voia să le vorbească, să și-i facă prieteni. Într- 
o noapte, se scufundase în apă și fusese înghiţit de unul dintre 
ei. Mylene povestise sfârșitul tragic al lui Antoine. Mylene, 
amanta lui Antoine, cea pe care el o alesese să-l însoțească în 
aventura africană. Cea pentru care o părăsise. „Nu! Nu m-a 
părăsit pentru ea, m-a părăsit pentru că nu mai putea găsi de 
lucru, nu se putea târî toată ziua, nu putea depinde de leafa 
mea ca să trăiască. Mylene a fost un pretext. Un eșafodaj pe 
care să se reconstruiască”. 

Josephine nu avusese curajul să-i spună lui Zoe că tatăl ei a 
murit. li explicase că plecase să exploreze alte parcuri de 
crocodili în mijlocul junglei, fără mobil, că urma să le dea vești în 
scurt timp. Zoe dădea din cap și răspundea: 

— Atunci, nu te mai am decât pe tine, mamă, Doamne ferește 
să ţi se întâmple ceva. 

Bătea în lemn ca să alunge ghinionul. 

— Nu, n-o să mi se întâmple nimic, sunt invincibilă ca regina 
Eleanor de Aquitania, care a trăit până la șaptezeci și opt de ani 
fără să-și piardă puterile și fără să se vaite! 

Zoé se gândea o clipă și relua cu simţ practic: 

— Dar dacă ţi se întâmplă ceva, eu ce-o să fac, mamă? Aș 
putea vreodată să-l găsesc pe tata de una singură? 

Josephine se gândise să-i trimită cărți poștale semnate „Tata”, 
dar nu voia să ajungă o falsificatoare. Într-o zi sau alta trebuia 
să-i spună adevărul. Niciodată nu era momentul potrivit. Și, de 
altfel, există oare un moment ideal ca să anunţi o adolescentă 
de treisprezece ani și jumătate că tatăl ei a murit în botul unui 


VP - 10 


crocodil? Hortense aflase. Plânsese, se repezise agresiv la 
Josephine, apoi decretase că era mai bine așa, tatăl ei suferea 
prea mult că nu reușise în viaţă. Lui Hortense nu-i plăceau 
emoţiile, găsea că sunt o pierdere de timp, de energie, o 
bunăvoință suspectă care nu duce decât la compătimire. Ea 
avea un singur scop în viaţă: să reușească, și nimeni, nimeni n-o 
putea deturna de la acest traseu. Işi iubea tatăl, sigur, însă nu 
putea face nimic pentru el. Fiecare este răspunzător de destinul 
lui, el trăsese cartea necâștigătoare și plătise. 

Să fi vărsat torente de lacrimi pentru el, și tot nu l-ar fi adus 
din nou la viaţă. 

Se întâmplase în iunie trecut. 

Lui Joséphine i se părea că trecuse o veșnicie. 

Cu diploma de bac în buzunar, cu mențiunea „Foarte bine”, 
Hortense plecase să studieze în Anglia. Uneori o întâlnea pe Zoé 
la Philippe și petrecea sâmbăta cu ei, dar cel mai adesea apărea 
ca o vijelie, își săruta sora și pleca imediat. Se înscrisese la Saint 
Martin's College din Londra și muncea de se spetea. 

— E cea mai bună școală de design vestimentar din lume, își 
asigura mama. Știu, costă mult, dar acum avem posibilităţi, nu? 
O să vezi, n-o să regreţi investiția. O să devin o stilistă 
cunoscută pe plan mondial. 

Hortense nu se îndoia. Josephine nici atât. Avea o încredere 
deplină în fiica sa mai mare. 

„Ce de evenimente în mai puţin de un an! În câteva luni, viaţa 
mea s-a dat peste cap. Eram singură, abandonată de sot, 
speriată, urmărită de bancherul meu, asaltată de datorii, tocmai 
terminam de scris un roman pentru sora mea, pentru ca scumpa 
mea soră, Iris Dupin, să semneze cartea și să strălucească în 
societate. 

Și astăzi... 

Astăzi, drepturile romanului au fost cumpărate de Scorsese și 
se vorbește că Nicole Kidman o s-o întrupeze pe Florine, eroina 
mea. Nu mai pun la socoteală traducerile; tocmai am primit 
primul contract pentru ediţia în chineză. 

Astăzi, Philippe trăiește la Londra cu Alexandre. Iris zace într- 
un sanatoriu din regiunea pariziană unde e tratată pentru 
depresie. 

Astăzi, caut un subiect pentru al doilea roman, căci editorul 
m-a convins să scriu altul. Caut, caut și nu găsesc. 


VP -11 


Astăzi, sunt văduvă. Moartea lui Antoine a fost confirmată de 
poliţia locală, declarată la Ambasada Franţei din Nairobi și 
raportată la Ministerul Afacerilor Externe din Franţa. Sunt 
Josephine Plissonnier, văduvă Cortes. Pot, fără să plâng, să mă 
gândesc la Antoine, la moartea lui îngrozitoare. 

Astăzi, îmi refac viața: îl aştept pe Luca să mergem la film. 
Luca va cumpăra Pariscope și vom alege împreună filmul”. Cel 
care alegea era întotdeauna Luca, dar se prefăcea că-i lasă ei 
inițiativa. Punându-și capul pe umărul lui, mâna în buzunarul lui, 
avea să spună: 

— Alege tu. 

El avea să răspundă: 

— Bine, aleg, dar să nu te plângi pe urmă! 

Nu se plângea niciodată. Nu-i venea să creadă că lui îi făcea 
plăcere să fie împreună. Când dormea la el, când îl simţea 
ațipind alături de ea, se distra ţinând închiși ochii îndelung, apoi 
deschizându-i ca să descopere, ca și cum nu l-ar fi văzut 
niciodată, decorul auster al garsonierei lui, lumina albă 
strecurată printre lamelele  storurilor, teancurile de cărți 
îngrămădite pe jos. Deasupra fiecărui teanc, o mână distrată 
așezase o farfurie, un pahar, un capac de cratiţă, un ziar care 
amenința să alunece. Un apartament de holtei bătrân. Ea își 
savura situația de stăpână a domeniului. „Suntem acasă la el, și 
eu sunt cea care doarme în patul lui”. Se strângea lângă Luca, îi 
săruta pe furiș mâna, o mână uscată ca un vrej negru de viță- 
de-vie, trecută pe după mijlocul ei. „Am un amant. Eu, Josephine 
Plissonnier, văduvă Cortes, am un amant”. Simţind cum i se 
înroșeau urechile, aruncă o privire de jur-împrejurul cafenelei ca 
să verifice dacă n-o observa nimeni. „Măcar de i-ar plăcea 
pălăria! Dacă strâmbă din nas, o rup și fac din ea un basc. Sauo 
bag în buzunar și n-o mai port niciodată”. 

Privirea i se întoarse la pachet. Desfăcu sfoara grosolană și 
citi din nou adresa. DOAMNA JOSEPHINE CORTES. Nu avuseseră 
timp să divorțeze. Ar fi avut curaj? Soţ și soţie. Nu ne căsătorim 
pentru a fi mai bine, ne căsătorim din greșeală, slăbiciune, 
minciună, evadare. Nu mai era îndrăgostită de Antoine, dar 
rămânea soțul ei, tatăl lui Hortense și al lui Zoé. 

Scoase cu atenţie hârtia, privi încă o dată timbrele - avea 
oare să i le ducă funcţionarei de la poștă? -, deschise cutia de 
pantofi. Deasupra era pusă o scrisoare. 


VP - 12 


Doamnă, 
lată ce am găsit de la Antoine Cortes, soțul dumneavoastră, 
după nefericitul accident care l-a costat viața. Fiți sigură că vă 
suntem alături cu toții și păstrăm o caldă amintire acestui 
tovarăș și coleg mereu gata să ajute și să ne dea de băut 
tuturor. Viata nu va mai fi niciodată aceeași fără el, și locul lui la 
bar va rămâne gol în semn de devotament. 
Prietenii și colegii lui de la Crocodile Café din Mombasa 


Urmau semnăturile, toate  indescifrabile, ale fostelor 
cunoștințe ale lui Antoine. Chiar dacă ar fi putut să le descifreze, 
n-ar fi ajutat-o cu nimic, deoarece habar nu avea cine erau 
oamenii aceia. 

Josephine îndoi scrisoarea și înlătură hârtia de ziar care 
învelea obiectele lui Antoine. Scoase un ceas pentru scufundări, 
un ceas frumos cu cadran mare, negru, înconjurat de o rozetă 
de cifre romane și arabe, un pantof de sport portocaliu, numărul 
39 - suferea că avea picioarele mici -, o iconiţă de botez 
reprezentând un îngeraș din profil, cu bărbia sprijinită de dosul 
mâinii. Pe spatele iconiţei era gravat numele lui, urmat de data 
nașterii, 26 mai 1963. În sfârșit, lipită pe o bucată de carton 
îngălbenit, o șuviţă lungă de păr șaten, cu o legendă mâăzgălită 
de mână: „Părul lui Antoine Cortes, om de afaceri francez”. 
Șuviţa asta de păr fu cea care o tulbură pe Josephine. Contrastul 
dintre părul fin, mătăsos și atitudinea pe care voia să și-o 
impună Antoine. Nu-i plăcea prenumele, prefera să fie Tonio. 
Tonio Cortes. Tonio avea stil. Stil de fanfaron, de mare vânător 
de fiare, de bărbat care nu se temea de nimic, câtă vreme el era 
stăpânit de teama de a nu reuși, de a nu fi la înălțime. 

Degetele ei mângâiau șuviţa de păr. „Bietul meu Antoine, nu 
erai făcut pentru lumea asta, ci pentru o lume de catifea, 
senină, o lume de operetă unde îţi poţi bomba pieptul fără nicio 
grijă, o lume în care fanfaronadele tale ar fi speriat crocodilii. 
Te-au înfulecat dintr-o înghiţitură. Nu numai reptilele scufundate 
în mlaștini. Toţi crocodilii vieţii care-și cască fălcile ca să ne 
devoreze. Lumea e plină de bestiile astea murdare”. 

Asta era tot ce rămânea din Antoine Cortès: o cutie de carton 
pe care o ţinea ea pe genunchi. De fapt, întotdeauna își ţinuse 
bărbatul pe genunchi. Îi dăduse iluzia că el era șeful, dar ea se 
ocupase întotdeauna de tot. 


VP - 13 


— Și dumneavoastră, domniţă, ce doriţi? 

Chelnerul înfipt în fața ei aștepta. 

— O Coca light, vă rog. 

Chelnerul plecă în pas elastic. Trebuia să facă mișcare. Se 
îngrășa. Alesese apartamentul ăsta ca să poată să alerge în Bois 
de Boulogne. Se îndreptă, își trase burta și își promise să 
rămână dreaptă câteva minute lungi, ca să facă mușchi. 

Câțiva trecători se plimbau pe trotuar. Alţii treceau pe lângă 
ei, împingându-i. Nu se scuzau. Doi tineri mergeau strânși unul 
în altul. Băiatul își trecuse brațul peste umerii fetei care ţinea la 
piept niște cărți. El îi șoptea ceva la ureche și ea îl asculta. 

„Care va fi subiectul următorului meu roman? Să aibă 
acţiunea în zilele noastre sau în iubitul meu secol al XII-lea? Pe 
el, cel puţin, îl cunosc. Cunosc sensibilitatea acelei epoci, 
codurile îndrăgostiţilor, regulile vieţii sociale. Ce știu eu despre 
viaţa de azi? Nu mare lucru. În momentul ăsta învăţ. Învăţ 
despre raporturile cu ceilalţi, raporturile cu banii, învăţ totul. 
Hortense știe mai multe despre asta decât mine. Zoé este încă 
un copil, deși se schimbă văzând cu ochii. Visează să semene cu 
sora ei. Și pentru mine, când eram copil, modelul era sora mea. 

O idolatrizam pe Iris. Era principala sursă de inspiraţie pentru 
mine. Astăzi, e lăsată în voia sorții în umbra unei camere de 
spital. În ochii ei mari, albaștri, și-a făcut loc o privire pustie. Mă 
privește cu un ochi, în timp ce celălalt alunecă într-o vagă 
plictiseală. Abia dacă mă ascultă. Odată, când am îndemnat-o 
să colaboreze cu personalul, atât de grijuliu cu ea, mi-a răspuns: 

— Cum vrei tu să reușesc să conviețuiesc cu alţii când eu nu 
reușesc să trăiesc cu mine? 

Și mâna i-a căzut la loc, inertă, pe pătură”. 

Philippe venea s-o vadă. El plătea facturile medicilor, factura 
clinicii, plătea chiria apartamentului lor din Paris, îi plătea leafa 
lui Carmen. În fiecare zi, însoţitoare fidelă și încăpăţânată, 
Carmen făcea buchete de flori pentru lris, pe care i le aducea 
după o oră și jumătate de mers cu transportul în comun, 
schimbând două autobuze. Iris, deranjată de mirosul florilor, le 
trimitea înapoi, așa că se ofileau în faţa ușii. Carmen cumpăra 
prăjiturele pentru ceai de la Mariage Frères, aranja cuvertura de 
cașmir roz pe patul alb, așeza o carte la îndemână, stropea cu 
un parfum delicat de interior și aștepta. Iris dormea. Carmen 
pleca pe la ora optsprezece, în vârful picioarelor. Se întorcea a 


VP - 14 


doua zi, încărcată de noi ofrande. Pe Josephine o răneau atât 
devotamentul blând al lui Carmen, cât și tăcerea lui Iris. 

— Fă-i un semn, spune-i câteva vorbe... Vine în fiecare zi, și tu 
nu te uiţi la ea. Nu ești deloc amabilă. 

— Nu sunt aici să fiu amabilă, sunt bolnavă. Și apoi, mă 
obosește cu iubirea ei. Lăsaţi-mă în pace! 

Când își recăpăta iluziile, când mai prindea puţină viaţă și 
culoare, se putea dovedi foarte rea. Ultima dată când Josephine 
se dusese s-o vadă, tonul, la început neutru, indiferent, urcase 
foarte repede. 

— Am avut un singur dar, declarase Iris, admirându-se într-o 
oglinjoară care se afla în permanenţă pe noptiera ei, am fost 
frumoasă. Foarte frumoasă. Și până și asta e pe cale să se 
piardă! Ai văzut ridul ăsta, aici? Aseară nu exista. Și mâine va fi 
încă unul și încă unul... 

Pusese oglinda la loc făcând-o să lovească suprafaţa 
melaminată și își netezise părul negru tăiat în forma unui pătrat 
drept și scurt. O coafură care o întinerea cu zece ani. 

— Am patruzeci și șapte de ani și am ratat totul. Viaţa mea ca 
femeie, viața ca mamă, pe scurt, viaţa... Și tu ai vrea să am chef 
să mă trezesc? De ce s-o fac? Prefer să dorm. 

— Dar Alexandre? șoptise Josephine, fără să creadă în 
argumentul pe care-l aducea. 

— Nu te preface mai proastă decât ești, Jo, știi foarte bine că 

n-am fost niciodată o mamă pentru el. Am fost o apariţie, o 
cunoștință, nici măcar n-aș putea spune o amică: mă plictiseam 
în compania lui și bănuiesc că și el se plictisea cu mine. E mult 
mai apropiat de tine, mătușa lui, decât de mine, maică-sa, așa 
că... 
Întrebarea care ardea buzele lui Joséphine și pe care nu 
îndrăznea s-o pună se referea la Philippe. „Nu te temi că-și 
reface viața cu alta? Nu ţi-e frică să te trezești cu totul singură?” 
Ar fi fost prea dur. 

— Încearcă atunci să fii o fiinţă bună, încheiase ea. Nue 
niciodată prea târziu să devii un om cumsecade. 

— Cât poţi fi de plicticoasă, Josephine! Ai zice că ești o 
călugăriță rătăcită într-un bordel, care încearcă să salveze 
sufletele pierdute! Vii până aici să-mi dai lecţii. Data viitoare nu 
te mai obosi, rămâi acasă. S-ar părea că te-ai mutat? Într-un 
apartament frumos, într-un cartier frumos. Scumpa noastră 


VP -15 


mamă m-a informat. În paranteză fie spus, moare de poftă să-ţi 
facă o vizită, dar refuză să sune ea prima. 

Zâmbise fin, dispreţuitor. Ochii ei mari, albaștri, care-i 
acopereau întreaga față de când era bolnavă, se întunecaseră 
de invidie răutăcioasă. 

— Ai bani acum. Mulţi bani. Datorită mie. Eu sunt cea care a 
făcut să aibă succes cartea ta, nu uita niciodată. Fără mine, ai fi 
fost incapabilă să găsești un editor, incapabilă să răspunzi unui 
ziarist, să te dai în spectacol, să te lași scalpată în direct pentru 
a atrage atenţia asupra ta! Așa că scutește-mă de predicile tale, 
și profită de bani. Să folosească măcar uneia din noi! 

— Ești nedreaptă, Iris. 

Iris sărise în picioare. O șuviţă de păr negru scăpase din 
tunsoarea perfectă și-i intra în ochi. Strigase, îndreptându-și 
degetul spre Josephine; 

— Aveam un pact! Eu îţi dădeam toți banii, iar tu îmi lăsai 
gloria! Eu am respectat târgul. Tu nu! Tu le-ai vrut pe 
amândouă: și bani, și glorie! 

— Știi foarte bine că nu e adevărat. Nu voiam absolut nimic, 
Iris, absolut nimic. Nu voiam să scriu cartea, nu voiam banii de 
pe carte, voiam doar să le pot crește pe Hortense și Zoé în 
condiţii decente. 

— Indrăznești să-mi spui că n-ai dirijat-o cu telecomanda pe 
pacostea aia mică de Hortense ca să se ducă să mă toarne în 
direct la televiziune? „Nu mătușa mea a scris cartea, mama a 
scris-o...” Indrăznești? Ah! Ţi-a convenit grozav să vină ea să 
scuipe tot! Tu te-ai învăluit în demnitatea ta și ai luat până și 
pielea de pe mine. Dacă astăzi sunt aici, în patul ăsta, să mor 
încetul cu încetul, e din vina ta, Josephine, e vina ta! 

— Iris... Te implor... 

— Și nu-ţi ajunge? Vii să mă iei peste picior! Ce mai vrei în 
afară de asta? Pe soţul meu? Fiul meu? Dar ia-i, Joséphine, ia-i! 

— Nu se poate să gândești ce spui. Este imposibil. Ne-am iubit 
atât de mult, în orice caz, eu te-am iubit și încă te iubesc. 

__— Mă scârbești, Jo. Am fost aliata ta cea mai credincioasă. 
Intotdeauna ţi-am fost alături, întotdeauna am plătit pentru tine, 
întotdeauna am vegheat asupra ta. Singura dată când ţi-am 
cerut să faci ceva pentru mine, m-ai trădat. M-ai înjunghiat pe la 
spate! M-ai dezonorat! De ce crezi că stau închisă în spitalul 
ăsta și somnolez, îndobitocită de somnifere? Pentru că n-am de 


VP - 16 


ales! Afară, toată lumea o să mă arate cu degetul. Prefer să crap 
aici. Și în ziua aceea vei avea moartea mea pe conștiință. Atunci 
o să vedem cum o să mai trăiești. Pentru că n-o să-mi scapi! O 
să vin să te trag de picioare noaptea, piciorușele tale mici 
împletite cu picioarele mari ale soțului meu, la care tragi cu 
ochiul pe ascuns. Crezi că nu știu? Crezi că nu aud tremurul din 
vocea lui când vorbește despre tine? Nu sunt cu totul 
îndobitocită. li simt atracţia. N-o să te las să dormi, n-o să te las 
să-ți înmoi buzele în cupele de șampanie pe care el ţi le va 
întinde, și, când își va pune buzele pe umărul tău, o să te mușc, 
Josephine! 

Braţele descărnate îi ieșeau din rochia de casă, mușchii 
maxilarelor îi zvâcneau sub piele, ochii îi ardeau de ura cea mai 
sălbatică pe care o aruncase vreodată o femeie geloasă spre o 
rivală. Gelozia asta, ura de fiară o împietriră pe Josephine. Șopti, 
ca și cum își făcea singură o mărturisire: 

— Dar mă urăști, Iris... 

— În sfârșit, pricepi! În sfârșit, nu vom mai fi obligate să 
jucăm comedia surorilor care se iubesc! 

Țipa scuturând violent din cap. Apoi, coborând vocea, cu ochii 
arzători fixați în ochii surorii sale, îi făcu semn să plece. 

— Cară-te! 

— Dar, Iris... 

— Nu vreau să te mai văd. Nu te osteni să te întorci! Călătorie 
sprâncenată! 

Apăsă pe sonerie ca să cheme infirmiera și se lăsă să cadă pe 
pernă cu mâinile lipite de urechi, surdă la orice încercare a lui 
Josephine de a relua dialogul și de a face pace. 

Se împlineau trei săptămâni de atunci. 

Nu vorbise cu nimeni despre asta. Nici cu Luca, nici cu 
Hortense, nici măcar cu Shirley, care n-o plăcuse niciodată pe 
Iris. Josephine nu avea nevoie să-și judece sora, căreia îi 
cunoștea calităţile și defectele. 

„Mă acuză, mă acuză că am ocupat locul întâi, cel care-i 
revenea ei de drept. Nu eu am împins-o pe Hortense să scoată 
totul la lumină, nu eu am încălcat contractul”. Dar cum s-o faci 
pe lris să accepte adevărul? Era prea rănită ca să-l audă. O 
acuza pe Josephine că i-a distrus viaţa. E mai ușor să-i acuzi pe 
alţii decât să-ţi pui propriile fapte sub semnul întrebării. Iris 
fusese cea care avusese ideea de a o pune pe Josephine să scrie 


VP - 17 


un roman pe care să-l semneze ea, tot ea o ademenise dându-i 
toți banii din drepturile de autor - ea uneltise totul. Josephine se 
lăsase manevrată. În faţa surorii ei era slabă. Dar unde se află 
exact limita între slăbiciune și lașitate? Slăbiciune și duplicitate? 
Nu fusese ea fericită când Hortense declarase la televiziune că 
adevăratul autor al romanului O regină atât de smerită era 
mama ei, nu mătușa? „Am fost tulburată, este adevărat, dar nu 
de demersul lui Hortense, care, în felul ei, îmi spunea că mă 
iubea, că mă respecta, ci de faptul că am fost reabilitată ca 
scriitor. Mă doare-n cot de roman. Mă doare-n cot de bani. Mă 
doare-n cot de succes. Aș vrea ca totul să fie din nou ca înainte. 
Ca Iris să mă iubească, să plecăm în vacanțe amândouă, ea să 
fie cea mai frumoasă, cea mai strălucitoare, cea mai elegantă, 
aș vrea să strige din inimă: «Cric și Croc îl ronțăie pe Marele 
Cruc, care credea că el îi ronțăie pe ei», ca atunci când eram 
mici. Aș vrea să redevin cea care nu face doi bani. Nu mă simt 
în largul meu în noile mele haine de femeie de succes”. 

Atunci își zări imaginea în oglinda cafenelei. 

La început nu se recunoscu. 

Femeia aia era Josephine Cortès? 

Femeia elegantă, în pardesiul frumos, bej, cu revere late din 
catifea maro? Femeia frumoasă cu păr strălucitor? Cu gura bine 
conturată, cu ochi plini de o lumină uimită? Era ea? Pălăria cu 
burdufuri umflate dovedea îndrăzneală și o caracteriza pe noua 
Josephine. Aruncă o privire spre străina aceea. „Incântată de 
cunoștință. Cât sunteţi de frumoasă! Cât păreţi de frumoasă și 
de liberă! Aș vrea atât de mult să vă semăn, adică, să fiu pe 
dinăuntru la fel de frumoasă și luminoasă ca imaginea care 
dansează în oglindă! Acolo, privindu-vă, am ciudata impresie că 
suntem două: dumneavoastră și eu. Și totuși, nu suntem decât 
una”. 

Privi paharul de cola pus în faţa ei. Nici nu-l atinsese. Cuburile 
de gheaţă se topiseră formând un abur pe pereţii paharului. 
Ezită să scrie logo-ul cu degetele. „De ce am comandat cola? 
Detest cola. Detest bulele care-ţi intră în nas ca mii de furnici 
roșii. Nu știu niciodată ce să comand într-o cafenea, așa că spun 
cola, ca toată lumea, sau cafea”. 

Ridică fruntea spre ceasul din braserie: ora șapte și jumătate! 
Luca nu venise. Își scoase mobilul din geantă, formă numărul și, 
dând peste robotul care rostea sacadat: „Giambelli”, lăsă un 


VP-18 


mesaj. N-aveau să se vadă în seara aceea. 

Poate era mai bine așa. Ori de câte ori retrăia scena 
îngrozitoare pe care o avusese cu sora ei simțea că o cuprinde 
disperarea și o lasă puterile. Nu mai avea chef de nimic. Işi 
dorea să se așeze pe trotuar și să-i privească trecând pe 
necunoscuții de pe stradă. Imediat ce iubim pe cineva trebuie să 
suferim? Trebuie plătită o răscumpărare? Ea nu știa decât să 
iubească. Nu știa să se facă iubită. Erau două lucruri cât se 
poate de diferite. 

— Nu vă beți cola, domniţă? o întrebă chelnerul, bătându-se 
cu tava peste coapsă. Are gust rău? Nu e dintr-o recoltă prea 
grozavă? Vreţi s-o schimb? 

Josephine zâmbi ușor și scutură din cap. 

Decise să nu mai aștepte. Avea să meargă acasă, să ia cina 
cu Zoé. Plecând, îi lăsase mâncare rece pe masa de la 
bucătărie, un piept de pui cu o salată de fasole verde, o cremă 
de brânză cu fructe și un bilet: „Sunt la film cu Luca, mă întorc 
pe la opt. O să vin să-ţi dau un pupic înainte să adormi, te 
iubesc, frumoasa mea, iubirea mea, mama”. Nu-i plăcea s-o lase 
singură seara, dar Luca insistase să se vadă. „Trebuie să-ți 
vorbesc, Josephine, e important”. Josephine încruntă din 
sprâncene. Astea erau cuvintele pe care le spusese, însă ea 
uitase. 

Formă numărul de acasă. O anunţă pe Zoe că până la urmă 
se întorcea pentru cină, apoi îi făcu semn chelnerului să-i aducă 
nota. 

— E sub farfurioară, domniță. Sigur nu sunteţi în apele 
dumneavoastră! 

Ea îi lăsă un bacșiș generos și ieși. 

— Hei! V-aţi uitat pachetul! : 

Se întoarse, îl văzu fluturând coletul de la Antoine. Il lăsase pe 
scaun. „Și dacă sunt o ființă fără inimă? Uit ce a mai rămas din 
Antoine, îmi trădez sora, îmi abandonez fiica pentru a mă duce 
la film cu amantul, și ce mai fac?” 

Luă pachetul și îl strânse la piept pe sub haină. 

— Voiam să vă spun... Imi place foarte mult turbanul 
dumneavoastră! îi declară chelnerul. 

Ea își simţi urechile roșind sub pălărie. 


Josephine căută un taxi, dar nu zări niciunul. Era ora 


VP-19 


nepotrivită. Ora la care oamenii se întorc acasă sau se duc la 
restaurant, la film, la teatru. Decise să meargă pe jos. Cădea o 
ploaie măruntă și îngheţată. Strânse brațele în jurul pachetului 
pe care-l ţinea tot sub palton. „Ce-o să fac cu el? Nu pot să-l ţin 
în apartament. Dacă ar da Zoé peste el vreodată... O să-l duc în 
pivniță”. 

Era foarte întuneric. Bulevardul Paul-Doumer era pustiu. 
Înaintând cu pas grăbit pe lângă zidul cimitirului, zări la un 
moment dat benzinăria. Numai vitrinele magazinelor erau 
luminate. Descifra numele străzilor care intersectau bulevardul, 
încercând să le memoreze. Rue Schlossing, rue Pétrarque, rue 
Scheffer, rue de la Tour... | se povestise că în acest imobil 
frumos de la colț, pe rue de la Tour, își născuse fiul Brigitte 
Bardot. Își dusese toată sarcina închisă în casă, cu perdelele 
trase: erau fotografi pe fiecare creangă a copacului, sub fiecare 
balcon. Apartamentele vecine fuseseră închiriate la prețuri 
imense. Era prizonieră în propria locuinţă. Și dacă din 
întâmplare ieșea, se găsea vreo cotoroanţă s-o urmărească în 
ascensor, să o amenințe că-i scoate ochii cu o furculiţă, o trata 
ca pe o curvă. „Biata femeie”, gândi Josephine, „dacă asta este 
plata celebrităţii, mai bine rămâi necunoscut”. După scandalul 
declanșat de Hortense la televiziune, ziariștii încercaseră să se 
apropie de Josephine, s-o fotografieze. Plecase să se întâlnească 
cu Shirley la Londra și de acolo fugise la Moustique, în casa 
mare și albă a lui Shirley. La întoarcere se mutase și reușise să 
rămână anonimă. | se știa numele, dar nicio fotografie de-a ei nu 
apăruse în presă. Uneori, când spunea Josephine Cortes, 
C.O.R.T.E.S., o faţă se ridică și îi mulțumea că a scris O regină 
atât de smerită. Nu primea decât dovezi de bunăvoință, reacţii 
afectuoase. Deocamdată nimeni n-o ameninţase cu o furculiță. 

Paul-Doumer se continua cu bulevardul Emile-Augier. Ea 
locuia puţin mai departe, în grădinile Ranelagh. Zări un bărbat 
care făcea tracţiuni atârnat de o creangă. Un bărbat șic, în 
impermeabil alb. Era caraghios să-l vezi așa, atât de elegant, 
agăţat de o creangă, urcând și coborând, trăgând de braţe. Nu-i 
vedea fața: era cu spatele la ea. 

Ar fi putut fi un început de roman. Un bărbat agăţat de o 
creangă. Ar fi fost întuneric beznă, așa cum era în acea noapte. 
El, îmbrăcat în impermeabil, s-ar fi cățărat numărând fiecare 
efort. Femeile s-ar fi întors spre el, grăbindu-se în același timp 


VP - 20 


să ajungă acasă. 

intenţiona să se spânzure sau să se arunce în spinarea 
vreunui trecător ca să-l atace? Un disperat sau un criminal? 
Atunci ar fi început povestea. Avea încredere că viaţa îi va da 
indicii, idei, amănunte pe care să le transforme în povești. Așa 
își scrisese prima carte. Deschizând mari ochii spre lume. 
Ascultând-o, observând-o, adulmecând-o. Pe deasupra, așa nu 
îmbătrânim. Îmbătrânim când ne închidem, când refuzăm să 
vedem, să auzim, să respirăm. Viaţa și scrisul merg adesea 
mână-n mână. 

Înaintă spre mijlocul parcului. Era o noapte fără lună, o noapte 
fără niciun fel de lumină. Se simţi pierdută într-o pădure 
dușmănoasă. Ploaia făcea să tremure luminile farurilor din spate 
ale mașinilor, lumini slabe care aruncau o strălucire tulbure 
peste parc. O creangă mișcată de o rafală de vânt îi atinse ușor 
mâna. Josephine tresări. Inima i-o luă la goană și începu să bată 
cu putere. Ridicând din umeri, mări pasul. In cartierul ăsta nu se 
putea întâmpla nimic. Fiecare stă acasă la el, mâncând o supă 
bună de legume proaspete sau uitându-se la televizor cu 
familia. Copiii și-au făcut baia, și-au pus pijamaua și își taie 
carnea în timp ce părinţii își povestesc cum le-a mers peste zi. 
Nu există descreieraţi care să bântuie cu cuțitul în mână în 
căutare de scandal. Se strădui să se gândească la altceva. 

Nu-i stătea în fire lui Luca să n-o anunţe. | se întâmplase ceva 
fratelui său. Un incident grav din cauza căruia uitase de 
întâlnire. „Trebuie să-ţi vorbesc, Josephine, e important”. La ora 
asta probabil se afla la un comisariat, gata să-l scoată pe 
Vittorio dintr-un pocinog. De fiecare dată lăsa totul baltă ca să 
se ducă să-l găsească. Vittorio refuza s-o întâlnească: „Nu-mi 
place fata asta, te acaparează și pe deasupra pare și toantă”. „E 
gelos”, comentase Luca amuzat. „Nu m-ai apărat când a spus că 
sunt toantă?” îi răspunsese zâmbind: „Sunt obișnuit, aș vrea să 
nu mă mai ocup de el, nu era așa înainte, devine din ce în ce 
mai fragil, din ce în ce mai iritabil, de asta nu vreau să-l vezi, ar 
putea fi foarte antipatic, iar eu ţin mult la tine”. Ea nu reţinuse 
decât sfârșitul frazei și își strecurase mâna în buzunarul lui. 

„Prin urmare, scumpa mea mamă ar vrea să vină să-mi 
inspecteze noul apartament, dar refuză s-o recunoască. 
Henriette Plissonnier n-ar suna niciodată prima. Îi datorăm 
respect și supunere. Seara când i-am ţinut piept a fost prima 


VP -21 


mea seară de libertate, primul meu act de independenţă”. ȘI 
dacă totul începuse în seara aceea? Statuia Marii Comandante! 
fusese demontată, și Henriette Grobz căzuse cu cracii-n sus. 
Acela fusese începutul nenorocirilor pentru Henriette. Astăzi 
trăia singură în marele apartament pe care i-l lăsase cu 
generozitate Marcel Grobz, soțul ei. El o ștersese cu o tovarășă 
mai îngăduitoare, care îi făcuse un micut: Marcel Grobz junior. 
„Ar trebui să-l sun pe Marcel”, gândi Josephine, care-l îndrăgea 
mai mult pe tatăl vitreg decât pe cea care o adusese pe lume. 


Ramurile copacilor se legănau, mimând o coregrafie 
amenințătoare. Ai fi zis că este baletul Morţii: ramuri lungi, 
negre, ca niște zdrențe de vrăjitoare. Tremură. Un val de ploaie 
înghețată îi înțepă ochii, mici ace care-i torturau fața. Nu mai 
vedea nimic. Nu era decât un singur felinar care lumina 
marginea aleii. O dâră de lumină întreruptă de ploaie urca spre 
cer. Apa creștea, dădea pe-afară, cădea ca o brumă fină. 
Țâșnea, se rotea, dispărea, se sfâșia înainte de a se arăta din 
nou. Josephine urmări dâra luminoasă până ce se pierdu în 
întuneric, apoi se apucă să caute un alt fascicul tremurător, 
având grijă să urmeze traiectoria ploii. 

Nu văzu silueta strecurându-se în spatele ei. 

Nu auzi pașii grăbiţi ai bărbatului care se apropia. 

Se simţi trasă înapoi, zdrobită de un braţ, cu gura acoperită 
de o mână, în timp ce cu cealaltă un bărbat o lovea de mai 
multe ori drept în inimă. Se gândi imediat că voia să-i fure 
pachetul. Cu brațul stâng reuși să ţină coletul lui Antoine, se 
zbătu, se opuse din toate puterile, însă nu mai putea să respire. 
Icni și scuipă, dar, sufocată, până la urmă renunţă, lăsându-se 
să cadă la pământ. Avu timp exact atât cât să observe tălpile 
pantofilor de oraș lustruite, curate, care o loveau peste tot. Se 
apără cu bratele, se făcu ghem. Pachetul alunecă. Bărbatul 
șuiera înjurături, „târfă, târfă, să te fut în cur, putoare murdară, 
gata cu fraierii de agăţat, gata cu fitele de mare ștoariă, 
fleanca, scârbă, fleanca!” Trântea porcăriile înmulţind loviturile. 
Josephine închise ochii. Rămase nemișcată, un firicel de sânge îi 
curgea din gură; rămase lungită pe pământ, cu tălpile 
depărtate. 

Așteptă îndelung, apoi se îndreptă, se sprijini în mâini, în 


1 Aluzie la personajul Statuia Comandorului din piesa Don Juan a lui Moliere. 
VP - 22 


genunchi, se ridică. Înghiţi lacom aer. Respiră adânc. Constată 
că sângele îi curgea din gură, din mâna stângă. Se lovi de 
pachetul rămas pe jos. Îl luă. Partea de deasupra a pachetului 
era sfâșiată. Primul ei gând fu: „Antoine m-a salvat. Dacă nu 
aveam la piept pachetul, pachetul cu lucrurile rămase de la 
soțul meu, pantoful de jogging cu talpa groasă, aș fi fost 
moartă”. Se gândi la rolul protector al relicvelor din Evul Mediu. 
Păstrai asupra ta, închisă într-un medalion sau o punguţă din 
piele, o bucăţică din rochia sfintei Agnes, o fâșiuţă din talpa 
sfântului Benedict, și erai apărat. Își lipi buzele de hârtia de 
ambalaj și-i mulțumi sfântului Anton. 

Își pipăi burta, pieptul, gâtul. Nu fusese rănită. Brusc, simţi o 
durere sfâșietoare în mâna stângă: dosul mâinii fusese tăiat și 
sângera din plin. 

Îi era atât de frică să n-o lase picioarele! Se duse să se 
refugieze după un copac gros și, sprijinită de scoarța udă și 
aspră, încercă să-și recapete suflarea. Primul ei gând fu la Zoé. 
Mai ales să nu-i spună nimic, să nu-i spună nimic. Nu suporta să- 
și știe mama în pericol. „E o întâmplare, nu eu am fost ţinta, e 
un nebun, nu pe mine a vrut să mă omoare, nu pe mine, e un 
nebun, cine m-ar putea uri atât încât să vrea să mă omoare, nu 
pe mine, e un nebun”. Cuvintele i se învălmășeau în cap. Se 
sprijini în genunchi, verifică dacă se putea ţine pe picioare și se 
îndreptă spre poarta mare din lemn lăcuit care marca intrarea în 
imobilul ei. 

Pe măsuța de la intrare, Zoé îi lăsase un bilet: „Mami, sunt la 
subsol cu Paul, un vecin. Sunt sigură că mi-am făcut un prieten”. 

Joséphine intră în camera ei și închise ușa. La capătul 
puterilor. Işi scoase haina, o aruncă pe pat, își scoase puloverul, 
fusta, descoperi o dâră de sânge pe mâneca paltonului, două 
tăieturi lungi, verticale, pe poala stângă, îl făcu ghem, se duse 
să caute un sac mare de gunoi, îndesă în el toate hainele și-l 
aruncă în fundul dulapului. Avea să scape de ele mai târziu. Își 
cercetă braţele, picioarele, coapsele. Nu se vedea nicio urmă de 
rană. Se duse să facă un duș. Trecând prin faţa oglinzii mari 
fixate deasupra chiuvetei, își duse mâna la frunte și se privi. Era 
lividă. Transpirată. Cu ochii rătăciţi. Își pipăi părul, își căută 
pălăria. O pierduse. Probabil se rostogolise pe pământ. Fu 
copleșită de lacrimi. Ar fi trebuit să se întoarcă s-o ia pentru a 
șterge orice urmă care ar fi ajutat să fie identificată? Nu se simţi 


VP - 23 


destul de curajoasă. 

O lovise. Direct în piept. Cu un cuţit. O lamă subțire. „Aș fi 
putut muri”. Citise într-un ziar că existau în Europa în jur de 
patruzeci de criminali în serie. Se întrebase câţi din ei erau în 
Franţa. Totuși, insultele pe care le rostise păreau să 
demonstreze că avea de reglat un cont. „Gata cu fraierii de 
agăţat, gata cu fițele de mare ștoarfă, închizi dugheana, fleanca, 
scârbă, fleanca!” Răsunau dureros. „Probabil m-a luat drept 
altcineva”. Era absolut obligatoriu să-și spună asta, altfel viața i- 
ar fi devenit imposibilă. Ar fi trebuit să se ferească de toată 
lumea. l-ar fi fost frică tot timpul. 

Făcu un duș, se spălă pe cap, își uscă părul, îmbrăcă un 
tricou, niște blugi, se machie ca să ascundă eventualele urme, 
puse un stop de ruj pe buze, se cercetă în oglindă și se strădui 
să zâmbească. Nu se întâmplase nimic, Zoé nu trebuia să știe, 
avea să-și ia un aer vesel, să se poarte ca și cum nimic nu s-a 
întâmplat. Nu putea spune nimănui. Era nevoită să poarte în 
suflet acest secret. Sau să-i spună lui Shirley. „Pot să-i spun 
totul lui Shirley”. Gândul ăsta o linişti. Respira zgomotos, 
alungând tensiunea, îngrijorarea care-i zdrobea pieptul. Să 
înghită niște arnică ca să evite vânătăile. Luă un tubuleț din 
dulăpiorul cu medicamente, îl desfăcu, puse o doză sub limbă, o 
lăsă să se topească. Poate să alerteze poliţia? Să anunţe că un 
criminal dădea târcoale. Da, dar... Ar fi aflat Zoé. Să nu-i spună 
nimic lui Zoé. Ridică trapa de la cadă și ascunse acolo pachetul 
lui Antoine. 

Nimeni n-avea să caute acolo. În salon, își turnă un pahar 
mare de whisky și plecă s-o caute pe Zoé la subsol. 


— Mamă, ţi-l prezint pe Paul... 

Un băiat de vârsta lui Zoé, slab ca un bâtlan, cu o claie de păr 
blond, creț, cu pieptul într-un tricou negru strâmt, se înclină în 
fața lui Joséphine. Zoe pândea privirea aprobatoare a mamei 
sale. 

— Bună ziua, Paul. Locuiești în bloc? îl întrebă Josephine cu 
voce indiferentă. 

— La trei. Mă cheamă Merson. Paul Merson. Sunt cu un an mai 
mare decât Zoé. 

Părea important, din punctul lui de vedere, să precizeze că 
era mai mare decât puștoaica asta care-l admira, cu ochii 


VP - 24 


devorați de devotament. 

— Și cum v-aţi cunoscut? 

Făcea un efort să vorbească, de parcă nu auzea decât 
loviturile ascuţite și agitate ale inimii. 

— Am auzit un zgomot la subsol, făcea bum-bum, am coborât 
și l-am găsit pe Paul care cânta la baterie. Uite, mamă, și-a 
amenajat boxa ca pe un studio de muzică. 

Zo€ își invită mama să arunce o privire în studioul lui Paul. 
Instalase o baterie acustică, o tobă mare, o tobă mică, trei tom- 
tom, un fus-cinel și alte două cinele. Un taburet rotativ completa 
ansamblul, iar beţele se odihneau pe toba mică. Pe un scaun 
erau așezate partiturile. Un bec se legăna de tavan, răspândind 
o lumină șovăitoare. 

— Foarte bine, zise Josephine, stăpânindu-se să nu strănute 
de la praful care-i gâdila nările. Foarte frumoase instrumente. 
Cu adevărat profesioniste. 

Înșirase cuvintele la întâmplare. Nu știa nimic despre toate 
astea. 

— Normal. Este un set Tama Swingstar. L-am primit de 
Crăciun anul trecut, și la Crăciunul care vine o să primesc un 
Ride Giantbeat, de la Paiste. 

Era impresionată de precizia răspunsurilor lui. 

— Și boxa ai antifonat-o? 

— Păi, da... A trebuit, pentru că iese ditamai tărăboiul. Repet 
aici și la un prieten care are o casă la Colombes. La el putem 
cânta fără să deranjăm pe nimeni. Aici oamenii protestează... 
Mai ales tipul de alături. 

Arătă cu bărbia boxa care era lipită de a lui. 

— Poate nu ai antifonat-o destul, sugeră Zoé privind pereții 
acoperiţi cu un strat gros de izolant alb. 

— Să nu exagerăm! E un subsol. Nu locuim în pivniţă. Tata 
spune că a făcut tot ce se putea, dar că individul este cârcotaș 
de meserie. Niciodată mulţumit. De altfel, la fiecare adunare a 
proprietarilor s-o ia în gură cu cineva. 

— Poate are motive serioase... 

— Tata zice că nu. Că-i un cusurgiu. Se enervează din orice. 
Dacă o mașină parchează pe o trecere de pietoni devine isteric! 
Noi îl cunoaștem bine, sunt zece ani de când locuim aici, așa că 
vă daţi seama... 

Dădu din cap ca un om care nu se lasă ușor dus de nas. Era 


VP -25 


mai mare decât Zoe, dar mai avea încă urme de copilărie pe 
față și o siluetă fragilă, cu umeri înguști. 

— Rahat! Uite-l! Păzea! șopti Paul. 

Inchise repede ușa, rămânând în boxă cu Zoé. Pe coridor, 
Josephine văzu venind un bărbat înalt, foarte bine îmbrăcat, 
care tăia aerul cu o atitudine de stăpân. 

— Bună seara, reuși ea să articuleze lipindu-se de perete. 

— Bună seara, răspunse bărbatul, trecând pe lângă ea fără s- 
o vadă. 

Era îmbrăcat într-un costum elegant, gri-închis, și cu o 
cămașă albă. Costumul se mula pe fiecare mușchi al unui tors 
puternic, nodul gros al cravatei strălucea, iar mânecile 
impecabile ale cămășii erau închise cu două perle cenușii. Își 
scoase cheile din buzunar, deschise ușa boxei și o închise în 
urma lui. 

Paul apăru din nou când fu sigur că bărbatul nu mai era acolo. 

— N-a zis nimic? 

— Nu, răspunse Josephine. Cred că nici măcar nu m-a văzut. 

— Nu e un timp simpatic. Nu-și pierde timpul pălăvrăgind. 

— Tatăl tău spune asta? întrebă Josephine, amuzată de 
seriozitatea băiatului. 

— Nu. Mama. Ea cunoaște pe toată lumea din bloc. S-ar părea 
că are o boxă foarte bine pusă la punct. Cu un atelier și toate 
uneltele posibile! Și în apartament are un acvariu. Foarte mare, 
cu grote, plante, decor fluorescent, insule artificiale. Dar fără 
pești în el! 

— Ştie o mulţime de lucruri mama ta! zise Josephine, 
înțelegând că putea afla foarte multe despre locatarii blocului 
discutând cu Paul. 

— Și nici măcar n-a fost invitată vreodată să-i viziteze! A 
intrat acolo o dată, când nu erau acasă, împreună cu 
portăreasa, pentru că se declanșase alarma și trebuia oprită. A 
fost nebun de furie când a aflat. Nimeni nu se duce la ei. Eu Îi 
cunosc copiii; ei bine, niciodată nu mă cheamă pe la ei. Părinţii 
lor nu sunt de acord. Niciodată nu ies să se joace în curte. les 
numai când părinţii nu sunt acasă, altfel sunt închiși în 
apartament! În vreme ce la alţi vecini, la familia Van den Brock, 
suntem mereu invitaţi. Au un ecran mare cât peretele salonului, 
cu două boxe și sunet Dolby stereo. Doamna Van den Brock, 
când este o aniversare, face prăjituri și invită pe toată lumea. Eu 


VP - 26 


sunt prieten cu Fleur și Sebastien, aș putea să i-i prezint lui Zoe 
dacă vrea. 

— Părinţii sunt simpatici? întrebă Josephine. 

— Da, ultrasimpatici. El e doctor, iar soţia lui cântă în corul 
Operei. Are o voce grozav de frumoasă. Adesea face vocalize și 
o auzim de pe scară. Este mereu interesată de muzica mea. Mi- 
a propus să mă duc să cânt la pianul ei, dacă vreau. Fleur cântă 
la vioară, Sebastien la saxofon... 

— Și eu aș vrea grozav să învăţ să cânt la un instrument, 
spuse Zoé, care probabil se simţea ignorată. 

Ridică spre Paul o faţă supusă de fetiță tristă la gândul că el 
n-o privea, iar ochii aurii, sub părul bogat, castaniu, lansau 
apeluri de salvare. 

— Tu n-ai cântat niciodată la un instrument? se miră Paul. 

— Păi, nu, răspunse Zoé încurcată. 

— Eu am început cu pianul, solfegii și tot tacâmul, apoi m-am 
plictisit, am trecut la baterie. E mult mai distractiv când ești într- 
o trupă... 

— Tu ai o trupă? Cum se cheamă? 

— „Vagabonzii”. Eu am găsit numele. Sună bine, nu? 

Josephine se linişti pe măsură ce-i asculta discutând. Paul, 
atât de sigur pe el, avea o părere despre orice, pe când Zoe era 
la limita disperării pentru că nu reușea să atragă atenţia. Avea 
fața tensionată, sprâncenele încruntate, buzele strânse într-o 
expresie deznădăjduită. Josephine o auzea scotocind prin minte, 
așa cum râcâi de pe fundul unei forme de prăjituri resturile 
apetisante, în căutare de idei cu care să iasă în evidenţă în ochii 
băiatului. Crescuse mult în timpul verii, dar corpul avea încă 
liniile dulci și moi ale copilăriei. 

— Nu vrei să ne arăţi puțin cum cânţi? insistă Zoé, în lipsă de 
alte argumente ca să-l seducă. 

— Poate nu e momentul potrivit, interveni Joséphine. Arătă cu 
ochii spre boxa vecinului. Poate altă dată... 

— Ah! făcu Zoe dezamăgită. 

Renunţase, și acum desena cercuri largi cu vârful pantofului. 

— E momentul să plecăm, spuse Joséphine. Sunt sigură că 
Paul va urca și el curând... 

— Am luat cina. Işi suflecă mânecile, apucă beţele, își ciufuli 
părul și începu să se pregătească. Puteţi închide ușa după voi, 
vă rog? 


VP - 27 


— Salut, Paul! strigă Zoé. Ne vedem! 

Îi făcu un mic semn cu mâna, în același timp timid și 
îndrăzneț, vrând parcă să spună: „Aș vrea să ne mai vedem... 
dacă vrei și tu, bineînțeles”. 

El nu se osteni să răspundă. Nu avea decât cincisprezece ani 
și refuza să se lase orbit de o fată cu o frumusete lipsită de 
strălucire. Era la vârsta delicată când trăiești într-un trup pe 
care nu-l cunoști foarte bine și când, ca să-ţi dai importanţă, te 
poţi arăta crud fără să vrei. Indiferenţa cu care o trata pe Zoé 
demonstra că înţelegea să fie cel mai puternic și că, dacă 
trebuia să facă o victimă, aceea avea să fie ea. 

Bărbatul elegant în costum gri aștepta în faţa ascensorului. Se 
dădu deoparte ca să le lase să intre primele. Le întrebă la ce 
etaj mergeau și apăsă pe butonul cu cifra 5. Apoi, apăsă butonul 
4. 

— Deci dumneavoastră sunteţi cele care abia s-au mutat... 

Josephine aprobă. 

— Bine aţi venit în bloc. Mă prezint: Herve Lefloc-Pignel. 
Locuiesc la patru. 

— Joséphine Cortes și Zoé, fiica mea. Noi stăm la cinci. Mai 
am o fiică, Hortense, care trăiește la Londra. 

— Voiam să stau la cinci, dar apartamentul nu era liber când 
ne-am instalat. Era ocupat de un cuplu de persoane în vârstă, 
domnul și doamna Legrattier. Au murit amândoi într-un accident 
de mașină. E un apartament frumos. Aveţi noroc. 

„Se poate spune și așa”, gândi Joséphine, deranjată de tonul 
expeditiv pe care bărbatul amintise de moartea foștilor 
proprietari. 

— L-am vizitat când a fost pus în vânzare, dar am ezitat să ne 
mutăm. Acum regret... 

Zâmbi scurt, apoi reluă. Era foarte înalt, auster. Fața cu 
trăsături aspre, colțuroasă, cu trăsături neregulate. Părul negru, 
aspru, despărțit de o cărare dreaptă făcută pe o parte, lăsa o 
șuviță să cadă pe frunte, ochii căprui erau foarte depărtaţi, 
sprâncenele desenau două linii late, nasul, puţin turtit la bază, 
avea în partea de sus o cocoașă. Dinţii foarte albi expuneau un 
smalţ impecabil și îngrijirile unui dentist foarte bun. „Este cu 
adevărat uriaș”, își spuse Josephine, încercând să-l aprecieze cu 
un ochi discret, „probabil că are mai mult de un metru nouăzeci. 
Umeri laţi, drept, pântec plat”. ȘI-I imagină cu o rachetă de tenis 


VP - 28 


sub braţ, primind un trofeu. Un bărbat foarte frumos. Avea o 
pungă din pânză albă pe care o ducea culcată pe palmele 
deschise. 

— Ne-am mutat în septembrie, chiar în momentul când a 
început școala. A fost puţin cam aglomerat. Dar acum e bine. 

— O să vedeţi, blocul este foarte plăcut, oamenii sunt mai 
degrabă primitori, iar cartierul e fără probleme. 

Josephine făcu o strâmbătură ușoară. 

— Nu vi se pare? 

— Da, da, se grăbi ea să răspundă. Dar aleile nu sunt foarte 
luminate noaptea. 

Avu imediat tâmplele ude și își simţi genunchii tremurând. 

— E un amănunt. Cartierul este frumos, liniștit, și nu suntem 
invadaţi nici de bande de tineri scandalagii, nici de graffiti-urile 
care desfigurează imobilele. Îmi place atât de mult piatra 
galbenă a clădirilor pariziene, nu suport s-o văd murdărită. 

Vocea îi fusese afectată de o notă de furie. 

— Și apoi sunt copaci, flori, peluze, se aud cântând păsările 
dimineaţa devreme, uneori zărești câte o veveriţă care fuge 
repede, e important pentru copii să rămână în contact cu 
natura. Ție îţi plac animalele? o întrebă pe Zoé. 

Ea ţinea ochii în pământ. Probabil că își aducea aminte ce-i 
spusese Paul despre vecinul lui din pivniță și păstra distanţa, 
voind să rămână solidară cu noul ei prieten. 

— Ţi-a mâncat pisica limba? o întrebă bărbatul, aplecându-se 
spre ea cu un zâmbet larg. 

Zoé scutură din cap. 

— E timidă, se scuză Joséphine. 

— Nu sunt timidă, protestă Zoé. Sunt rezervată. 

— Oh! exclamă el. Fiica dumneavoastră are vocabular și 
simțul nuanţei! 

— E normal, sunt într-a opta. 

— Ca fiul meu, Gaétan... Și la ce școală mergi? 

— Cea din rue de la Pompe. 

— Și copiii mei la fel. 

— Sunteţi mulțumit? întrebă Josephine, care se temea ca 
mutismul politicos al lui Zoé să nu devină supărător. 

— Unii profesori sunt excelenți, alţii, incapabili. Așa că în 
acest caz trebuie ca părinţii să acopere lipsurile profesorilor. Mă 
duc la toate ședințele cu părinţii. O să ne vedem cu siguranţă 


VP - 29 


acolo. 

Ascensorul se oprise la patru. El ieși, ducând punga albă cu 
grijă, cu braţele înainte, apoi se întoarse, se înclină și le trimise 
un zâmbet larg. 

— Ai văzut, spuse Zoé, mișca ceva în pungă! 

— Ba nu! Probabil duce acasă o pulpă de rață sau de 
căprioară. Trebuie să aibă un congelator în pivniţă. Omul e cu 
siguranţă vânător. Ai auzit cum vorbea despre natură? 

Zoé nu părea convinsă. 

— Îți zic eu că mișca! 

— Zoé, încetează să inventezi mereu povești! 

— Îmi place grozav să-mi spun povești. Asta face viaţa mai 
puțin tristă. Când o să fiu mare, o să mă fac scriitoare, o să scriu 
Mizerabilii... 

Cinară în grabă. Josephine reuși să ascundă zgărieturile de pe 
mâna dreaptă. Zoe căscă de mai multe ori în timp ce termina 
brânza cu fructe. 

— Ți-e somn, puișorul meu... Du-te repede la culcare. 

Zoé se împletici până în camera ei. Când Joséphine veni s-o 
sărute, era pe jumătate adormită; alături, pe pernă, uzat de 
numeroasele spălări în mașină, stătea ursulețul de pluș. Zoe 
dormea întotdeauna cu el. Ducea entuziasmul atât de departe, 
încât o întreba pe maică-sa: „Nu-i așa că-i frumos Nestor, mami? 
Hortense zice că e urât ca un păduche șchiop!” Lui Josephine îi 
era greu să nu fie de acord cu Hortense, dar minţea eroic, 
încercând să descopere un dram de frumuseţe în cârpa fără 
formă, chioară și spălăcită. „La vârsta ei, ar trebui să renunțe”, 
își spuse. „Nu va crește niciodată dacă...” Buclele castaniu- 
roșcat se amestecau pe cearșaful alb al patului, mâna fetiţei se 
odihnea moale, cu degetul mic mângâia ce fusese odinioară 
piciorul lui Nestor, semănând cu o smochină mare, moale. „E ca 
un coi”, susținea Hortense, ceea ce-i smulgea ţipete de scârbă 
lui Zoé. „Mami, mami, zice că Nestor are două coaie mari în loc 
de picioare!” 

Josephine ridică mâna lui Zoé și-i mângâie degetele, punând 
câte un sărut pe fiecare. „Un pupic pentru tata, un pupic pentru 
mama, un pupic pentru Hortense, un pupic pentru Zoé, dar cine 
e ultimul micut?” Era un ritual de culcare. Cât timp avea să-i mai 
dea fiica ei mâna ca să recite refrenul magic care-i făcea nopţile 
blânde și fericite? O cuprinse o tristă tandreţe. Zoe mai arăta ca 


VP - 30 


un copilaș: obraji bucălaţi și roșii, nas mic, ochi migdalaţi ca de 
pisică pofticioasă, gropiţe și cute la încheieturi. Vârsta căreia i 
se spune ingrată încă nu-i deformase corpul. Josephine își 
arătase mirarea față de pediatru, însă acesta o liniștise: „O să 
vină brusc, fetița dumneavoastră nu se grăbește, își lasă timp. 
Într-o dimineaţă se va trezi și n-o s-o mai recunoașteţi. Va avea 
sâni, se va îndrăgosti, n-o să vă mai vorbească. Văd din ce în ce 
mai mulţi care se agaţă de copilărie ca de o cratiţă cu dulceaţă”. 

Hortense, sălbatică, tăioasă, o privea cu o anume ostilitate pe 
sora asta mică și delicată. Una supusă, cerșind afecţiune și 
recunoștință, cealaltă irascibilă, croindu-și drum cu spada. Zoé, 
senină, tandră. Hortense, închisă, inflexibilă, dură. „Din cele 
două fete ale mele aș face o stridie perfectă. Hortense pentru 
cochilie și Zoe pentru interior”. 

— Te simţi bine în noua ta cameră, iubirea mea? 

— Îmi place mult apartamentul, dar nu-mi plac oamenii de 
aici. Tare bine ar fi să ne putem întoarce la Courbevoie. Oamenii 
din blocul ăsta sunt ciudaţi... 

— Nu sunt ciudaţi, dragă, sunt altfel. 

— De ce sunt altfel? 

— La Courbevoie cunoșteai pe toată lumea, aveai prieteni la 
fiecare etaj, era ușor să staţi de vorbă, să vă vedeţi. Treceam de 
la un apartament la altul fără fasoane. Aici, sunt mai mult... Iși 
căuta cuvintele. Oboseala atârna pe pleoape și le îngreuna. In 
cele din urmă spuse: Mai pompoși, mai eleganţi... Mai puţin 
familiari. 

— Vrei să zici că sunt ţepeni și reci? Ca niște cadavre? 

— Eu n-aș fi folosit cuvintele astea, dar nu greșești, scumpo. 

— Pe domnul pe care l-am văzut în lift îl simt rece pe 
dinăuntru. Ai zice că are solzi pe tot corpul, ca să nu te apropii, 
și că trăiește de unul singur în capul lui... 

— Și Paul? Și el ţi se pare ţeapăn și rece? 

— Oh, nu Paul... Tăcu o clipă, apoi șopti dintr-o suflare: Paul îl 
are pe vino-ncoa', mamă. Mi-ar plăcea grozav să fiu prietena lui. 

— Dar o să fii prietena lui, scumpo... 

— Crezi că lui i se pare că eu am pe vino-ncoa'? 

— În orice caz, a stat de vorbă cu tine, ţi-a propus să te 
prezinte familiei Van den Brock. Asta înseamnă că vrea să te 
mai vadă, că te consideră mai degrabă drăguță. 

— Ești sigură? Mie mi s-a părut că nu e așa de interesat de 


VP - 31 


mine. Băieţii nu sunt atrași de mine. Hortense, ea îl are pe vino- 
ncoa'. 

— Hortense e cu patru ani mai mare decât tine. Așteaptă să ai 
vârsta ei și o să vezi! 

Zoé își privi mama gânditoare, ca și cum își dorea s-o creadă, 
dar îi venea prea greu să-și imagineze că ar fi putut într-o zi să- 
și egaleze sora în seducţie și frumusețe. In cele din urmă oftă, 
închise ochii și își lipi fața de pernă, învârtind piciorul ursuleţului 
între degete. 

— Mami, nu vreau să mă fac om mare. Uneori, dacă ai ști, mi- 
e atât de frică! 

— De ce? 

— Nu știu. Și asta mă face sa-mi fie și mai frică. 

Gândul era atât de corect, încât Josephine fu îngrozită. 

— Mamă... cum știm că suntem mari? 

— Când putem lua o decizie foarte importantă de unul singur, 
fără să întrebăm pe nimeni. 

— Tu, tu ești mare... Tu ești chiar foarte mare! 

Lui Joséphine i-ar fi plăcut să-i spună că adesea se îndoia, 
adesea se lăsa în voia sorții, a întâmplării, a zilei de mâine. 
Decidea urmându-și instinctul, încerca să corecteze tirul dacă se 
înșelase ori răsufla ușurată dacă avusese dreptate. Dar 
întotdeauna își atribuia reușita întâmplării. „Și dacă n-am deveni 
niciodată definitiv oameni mari?” își spuse, mângâind nasul, 
obrajii, fruntea, părul lui Zoe, ascultându-i respiraţia care se 
liniștea. Rămase acolo până ce fetița adormi, luând din prezenţa 
ei liniștitoare forţa de a nu se mai gândi la cele întâmplate, apoi 
se întoarse în camera ei. 

Inchise ochii și încercă să adoarmă. Ori de câte ori o fura 
somnul, auzea insultele bărbatului și simţea pe trupul ei 
loviturile de picioare. O durea peste tot. Se ridică și se duse să 
scotocească într-o pungă de plastic pe care i-o dăduse Philippe. 
„Sunt somnifere găsite pe noptiera lui Iris. Nu vreau să le aibă la 
îndemână. Nu se știe niciodată. la-le, Jo, ţine-le la tine”. 

Luă un Stilnox, cercetă tableta mică, albă, se întrebă dacă era 
doza recomandată. Decise să ia o jumătate. O înghiţi cu un 
pahar de apă. Nu voia să se mai gândească la nimic. Să doarmă, 
să doarmă, să doarmă. 

A doua zi, sâmbătă, avea s-o sune pe Shirley. 

Discuţia cu Shirley avea s-o liniștească. Shirley punea totul în 


VP - 32 


ordine. 

„E un delict că n-am anunţat poliţia? Ar trebui poate să mă 
duc la ei și să cer să rămân anonimă. M-ar putea acuza mai 
târziu de complicitate, dacă individul o ia de la capăt?” Ezită, voi 
să se ridice, dar adormi. 

A doua zi dimineaţă fu trezită de Zoe, care ţopăia în patul ei 
fluturând corespondenţa. Ridică braţele ca să se apere de 
lumină. 

— Dar, scumpo, cât e ceasul? 

— Unsprezece și jumătate, mamă, unsprezece și jumătate! 

— Dumnezeule, am dormit până acum! Te-ai sculat de mult? 

— Tralalala! Tocmai m-am trezit, m-am dus să mă uit pe preș 
dacă avem corespondenţă, și ghici ce-am găsit? 

Josephine se ridică în capul oaselor. Zoé flutura un teanc de 
plicuri. 

— Un catalog pentru Crăciun? Idei de cadouri? 

— Nici vorbă, mami! Mult mai bine... 

Doamne, ce cap greu avea. Un regiment defila cu cizmele 
ghintuite. Când mișca, o durea fiecare membru. 

— O scrisoare de la Hortense? 

Hortense nu scria niciodată. Ea telefona. Zoé scutură din cap. 

— Rece, mamă, foarte rece! N-ai nimerit-o deloc! 

— Nu mai spun o vorbă. 

— Senzaţionalul senzaţionalului! Super-hiper-ultratare- 
demential! O veste pe care apeşi ca să primeşti ca premiu luna 
și toate galaxiile lumii! Kisses and love and peace all around the 
world! Forţa să fie cu tine, surioară. Yo! Brother! 

Sublinia fiecare strigăt cu o puternică lovitură de picior care o 
făcea să sară pe saltea ca un sioux în transă, sărbătorindu-și 
victoria în timp ce flutura un scalp. 

— Incetează să mai sari, scumpo. O să-mi crape capul. 

Zoé își aruncă picioarele în aer și se lăsă să cadă cu toată 
greutatea pe pat. Ciufulită, triumfătoare, cu faţa brăzdată de un 
zâmbet de câștigătoare la loto, trâmbiţă: 

— O carte poștală de la tata! O scrisoare de la tăticuţul meu! 
E bine, e tot în Kenya, zice că n-a putut să ne vadă pentru că se 
pierduse în jungla plină cu crocodili de jur-împrejur, dar că o 
clipă, mami, pricepi? O clipă n-a încetat să se gândească la noi. 
Și mă îmbrățișează din toate puterile lui de tăticuț scump! 
Tralalala! Mi-am regăsit tăticuţul. 


VP - 33 


Într-o ultimă tumbă de fericire se aruncă peste maică-sa, care 
se strâmbă de durere. Zoé îi zdrobise mâna. 

— Sunt fericită, mami, sunt fericită, nici n-ai idee! Acum pot 
să-ți spun, credeam că a murit. Că fusese mâncat de crocodili. 
Îți amintești cât îmi era de frică atunci când m-am dus să-l văd 
acolo cu toate animalele alea mizerabile în jur? Ei bine, eram 
sigură că într-o zi sau alta o să fie mâncat de viu! 

Deschise o gură mare, înghițind aerul, făcând crant, crant, 
voind să imite zgomotul maxilarelor unui crocodil care-și 
mestecă prada. 

— Trăiește, mami, trăiește! O să vină să sune la ușă curând... 
Brusc, încremeni alarmată. Săriţi! Nu are noua noastră adresă! 
N-o să ne mai găsească niciodată! 

Josephine întinse mâna ca să apuce cartea poștală. Venea 
chiar din Kenya. Data de pe timbre arăta că fusese pusă la poștă 
cu o lună înainte, de la Mombasa, și adresa era, bineînțeles, cea 
din Courbevoie. Recunoscu scrisul lui Antoine, stilul lui fanfaron. 


Micuţele mele scumpe, 

Doar câteva cuvinte ca să vă spun că sunt bine și că m-am 
întors la civilizație după o lungă ședere în jungla dușmănoasă. 
Am învins totul, fiarele feroce, febra, mlaștinile, tântarii și, mai 
ales niciodată, niciodată nu am încetat să mă gândesc la voi. vă 
iubesc din toată inima. Pe foarte curând. 


Tata 


La șaizeci și șapte de ani, Marcel Grobz era în sfârșit un 
bărbat fericit și nu se mai sătura. In fiecare zi, la prima oră, se 
apuca să recite incantaţii, rugăciuni, implora îngăduinţă ca să 
dureze cât mai mult fericirea. „Mulţumescu-ţi, Doamne, că m-ai 
scăldat în binefaceri, că m-ai umplut de fericire, că m-ai stropit 
cu minunăţii, că m-ai dus pe drumul extazului, că m-ai dăruit cu 
voluptate, că m-ai înconjurat cu bunăstare, că m-ai umplut de 
beatitudine, că m-ai copleșit de bucurie. Mulţumesc, mulțumesc, 
mulțumesc!” 

O spunea dimineaţa punând un genunchi în pământ. O repeta 
în faţa oglinzii în timp ce se bărbierea. O psalmodia în timp ce-și 
trăgea pantalonii. Îl invoca pe Dumnezeu și sfinţii Lui în timp ce- 


VP - 34 


și făcea nodul la cravată, promițând să dea zece euro primului 
cerșetor de pe stradă, se stropea cu Eau de Cologne Impériale 
de la Guerlain, mărea obolul când își încheia cureaua, apoi se 
dădea cu mosc și, pocăindu-se pentru vinovăţie, adăuga încă doi 
cerșetori de cinstit. „Aș fi putut și eu să sfârșesc în stradă dacă 
n-aș fi fost salvat din ghearele lui Henriette și strâns la pieptul 
generos al Scumpetei. Câţi nenorociţi nu sunt copleșiți de 
greutăți pentru că nu li s-a întins o mână salvatoare în 
momentul când se scufundau?” 

In sfârșit, dușat, bărbierit, încins, mirosind bine a lavandă și 
pelin, intra în bucătărie ca să aducă un omagiu motivului 
fericirii, supremei feminităţi, Everestului senzualităţii: Josiane 
Lambert, tovarășa lui, rebotezată în mod corespunzător 
Scumpetea. 

Scumpetea se agita în fața mașinii de gătit Aga din fontă 
acoperită cu trei straturi de email vitrificat. Prepara ouă ochiuri 
pentru bărbatul ei. Ilmbrăcată într-un neglijeu roz, care o 
împodobea cu văluri vaporoase, veghea, cu sprâncenele 
încruntate, cu o mutră serioasă, ca gesturile să-i fie perfecte. 
Știa mai bine decât oricine să arunce ouăle în tigaia caldă, să 
adune albumina vâscoasă, să rumenească gălbenușul apoi să-l 
crape, răsturnând totul, adunând din nou, pentru ca în ultimul 
minut, cu o delicată mișcare din încheietură, să toarne un strop 
de oţet balsamic și să lase totul să alunece în farfuria pe care a 
avut grijă s-o încălzească dinainte. În acest timp, felii mari de 
pâine integrală cu seminţe de in se rumeneau în prăjitorul 
Magimix, cu patru spaţii cromate. Untul bun, sărat, normand, se 
scălda în untiera în stil vechi, câteva felii de jambon cu os și 
niște icre de Manciuria se odihneau pe o farfurie albă cu 
margine aurită. 

Toate acestea cereau o concentrare maximă, pe care lui 
Marcel Grobz îi era greu s-o respecte. Despărţit de numai 
douăzeci de minute de Scumpete, o căuta ca un câine care, 
pornit pe urma cerbului, amușină printre frunzele moarte și se 
oprește imediat ce simte vânatul în apropiere. Pentru Marcel 
Grobz oprirea se traducea prin aruncarea unui braţ pe umărul 
Scumpetei, o ciupitură de mijloc și un sărut zgomotos lipit pe 
pielea mătăsoasă care ieșea din cămășuţa de noapte. 

— Lasă-mă, Marcel, mormăi Josiane, cu privirea fixată pe 
ultima etapă a gătirii ouălor. 


VP - 35 


El dădu înapoi cu regret și luă loc în faţa tacâmului său așezat 
pe un șervet de masă din în alb. Un pahar de suc de portocale 
proaspăt stors, un flacon de vitamine „60 de ani plus”, o 
farfurioară din lac chinezesc pe care se afla o lingură de polen 
de castan completau meniul. Ochii i se umeziră. 

— Câtă grijă, câtă atenţie, cât rafinament! Știi, Scumpete, cea 
mai bună dintre toate este iubirea pe care mi-o oferi. N-aș fi 
nimic altceva decât o tigvă goală fără ea. Lumea întreagă n-ar fi 
nimic fără iubire. Este o forță teribilă, pe care cei mai mulţi 
dintre oameni o neglijează. Preferă să se consacre banilor, 
imbecilii! În timp ce cultivând iubirea, iubirea modestă de toate 
zilele, iubirea pe care le-o oferi tuturor fără să faci fiţe, te 
îmbogățești, crești, strălucești, sporești! 

— Acum vorbești în rime? întrebă Josiane, punând o farfurie 
mare pe șervetul din în alb. Pe când în alexandrine, Racine? 

— Bucuria, Scumpete. Ea mă face liric, fericit, chiar frumos. 
Nu ţi se pare că m-am făcut frumos? Femeile se întorc după 
mine pe stradă și mă mănâncă din priviri. Eu trec în grabă, nu 
spun nimic, dar sunt fericit, sunt fericit... 

— Pentru că vorbești singur când te admiră! 

— Nu, Scumpete, nu! Toată iubirea pe care o primesc m-a 
transformat într-un astru solar. Vor să se frece de mine ca să se 
încălzească. Uită-te la mine: de când trăim împreună m-am 
făcut mai frumos, mai tânăr, strălucesc, sunt chiar mai vânjos. 

Se bătu peste burta pe care și-o supsese și, cu o strâmbătură, 
se lipi de spătarul scaunului. 

— Ttt! Ttt! Marcel Grobz... Lasă sentimentalismele prostești și 
apucă-te să bei sucul de portocale, altfel vitaminele se evaporă 
și va trebui să înghiţi aer. 

— Scumpete, vorbesc serios! Și sunt fericit, atât de fericit... 
Dacă nu m-aș ţine, aș putea să-mi iau zborul! Înnodându-și 
șervetul mare în jurul gâtului, ca să salveze cămașa albă, 
continuă imediat, cu gura plină: Ce face moștenitorul? A dormit 
bine? 

— S-a trezit pe la opt, l-am schimbat, l-am hrănit și hop! în 
pat. Încă doarme, și nu se pune problema să te duci să-l 
trezești! 

— Doar un pupic ușor pe vârful piciorului drept, imploră 
Marcel. 

— Te știu eu. O să faci gura mare și o să-l înghiţi! 


VP - 36 


— Îmi place la nebunie chestia asta. Gângurește de plăcere 
pe masa de înfășat. leri l-am schimbat de trei ori. L-am uns cu 
Mytosil. Are niște coaie! De groază! Fiul meu o să fie un lup 
înfometat, o lance de bengali, o arbaletă care-și va înfige 
săgeata în inima fetelor și nu numai acolo! 

Izbucni în râs, frecându-și mâinile la perspectiva atâtor 
excese viitoare. 

— Pentru moment doarme, iar tu, tu ai întâlnire la birou. 

— E sâmbătă, îţi dai seama? Mi se dau întâlniri într-o sâmbătă 
dimineaţa, în zori! 

— E ora prânzului! Vorbești de zori! 

— Am dormit tot timpul ăsta? 

— Ai dormit tot timpul ăsta! 

— Totuși, am petrecut strașnic ieri cu René și Ginette! Ce-am 
mai băut! Și Junior care dormea ca un tort-buturugă de Crăciun! 
Haide... Scumpete, lasă-mă să-l pup înainte s-o șterg... 

Faţa lui Marcel Grobz se încreţi într-o implorare tremurătoare, 
își împreună mâinile, imitând un credincios care se 
împărtășește, dar Josiane Lambert rămase neclintită. 

— Bebelușii trebuie să doarmă. Mai ales la șapte luni. 

— Dar arată de douăsprezece! Ai văzut: are deja patru dinți, și 
când îi vorbesc înțelege tot. Uite, într-o zi mă întrebam dacă n-ar 
trebui să înființez o nouă fabrică în China, vorbeam foarte tare, 
crezând că el era ocupat să se joace cu picioarele - ai văzut cum 
își freacă picioarele, sunt sigur că învaţă să numere! - ei bine, 
guriţa lui mică de îngeraș a spus da. De două ori la rând! |ţi jur, 
Scumpete, mi-a zis: „Da, dă-i drumul, bagă!” Am crezut că am 
luat-o razna. 

— Dar ai luat-o, Marcel Grobz. Ţi-ai pierdut de tot busola. 

— Cred chiar că mi-a zis: „Go, daday, go!” Pentru că vorbește 
și englezește. Ştiai asta? 

— La șapte luni! 

— Perfect! 

— Pentru că îl adormi cu metodele Assimil? Nu crezi totuși că 
nu merge? Mă îngrijorezi, Marcel, mă îngrijorezi. 

În fiecare seară, culcându-și fiul, Marcel Grobz punea un CD 
de învăţare a limbii engleze. Îl cumpărase de la raionul „copii” la 
VJ Smith, rue de Rivoli. El se culca pe mochetă, lângă leagăn, își 
scotea pantofii, strecura o pernă sub ceafa, și repeta în întuneric 
frazele de la lecţia numărul 1. „My name is Marcel, what's your 


VP - 37 


name? | live in Paris, where de you live? I have a wife... Mă rog, 
a nearty wife” corecta el în întuneric. Vocea englezească, 
feminină și blândă, îl legăna. Adormea imediat, așa că nu 
trecuse niciodată de prima lecţie. 

— Nu vorbește curent, sunt de acord, dar bâiguie câteva 
cuvinte. Eu am auzit go-Da-day-go, în orice caz. Bag mâna în 
foc! 

— Ei bine, scoate-o imediat sau ajungi ciung! Marcel, revino-ţi. 
Fiul tău e normal, perfect normal, ceea ce nu-l împiedică să fie 
un bebeluș foarte frumos, foarte vioi, foarte îndemânatic... Dar 
nu-mi face din el împăratul Chinei poliglot sau un om de afaceri! 
Pe când primele voturi în consiliul de administraţie? 

— Eu îţi spun pur și simplu ce văd și ce aud. Nu inventez 
nimic. Nu mă crezi, e dreptul tău, dar în ziua când o să spună: 
„Hello mummy, how are you?” sau același lucru în chineză, 
pentru că intenţionez să-l pun să învețe chineza imediat ce 
termină cu engleza, să nu te mire! Te previn, asta e tot. 

Înmuie o bucată de pâine cu unt în ouăle prăjite, apoi răzui 
farfuria până la marginile murdare. 

Josiane îi întoarse spatele, dar îi supraveghea imaginea 
reflectată în fereastră. Mânca vânjos, înghițea bucăţile de pâine 
învârtind brațele ca un Tarzan de operetă. Zâmbea în gol, se 
oprea din mestecat ca să ciulească urechea, pândind gânguritul 
fiului său. Apoi, dezamăgit, mesteca din nou. Nu se putu 
împiedica să zâmbească. Marcel senior și Marcel junior aveau să 
facă o pereche de camarazi al naibii de șmecheră. „E adevărat 
că Junior are capul plin de materie cenușie și gândește foarte 
rapid”, recunoscu ea. La șapte luni stătea drept în scaunul de 
bebeluș și întindea poruncitor un deget spre obiectul pe care-l 
dorea. Dacă refuza să facă ce voia el, încrunta din ochi și îi 
arunca o privire gen rachetă Scud. Când vorbea la telefon, el 
asculta cu capul înclinat și aproba. Uneori părea că vrea să 
spună ceva, dar se enerva ca și cum nu-și găsea cuvintele. Intr- 
o zi, chiar pocnise din degete! Poate că nu știa prea multe 
despre evoluția bebelușilor, dar era nevoită să constate că 
Junior era foarte avansat. De aici până la a fi de acord să se 
pricepea la afacerile tatălui său nu era decât un pas, pe care 
însă ea refuza să-l facă. Junior avea să crească într-un ritm 
normal. „Refuz să ajungă laureatul unor premii de excelență, un 
savant pretenţios. Îl vreau mânijit de supă, în salopetă, cu fundul 


VP - 38 


în sus, să pot să-l giugiulesc până mă satur. L-am așteptat prea 
mult timp ca să-l las să se joace în curtea celor mari în 
Pampers”. 

Viaţa îi dăduse doi bărbaţi lui Josiane, unul mare și unul mic, 
doi bărbaţi care-i ţeseau fericirea mărunt și des. Era de 
neconceput să-i fie luați înapoi. Viaţa nu fusese niciodată foarte 
generoasă cu ea. De data asta o servise de minune, iar Josiane 
n-avea să îngăduie nimănui să-i fure cel mai mic strop de 
fericire, ar fi zdrobit și ultima bucăţică de carapace ca să scoată 
toată carnea. „Am și eu dreptul la fericire, o merit. E rândul meu 
să am noroc! Trebuie să-mi dai înapoi ce mi-ai luat, haide, nu 
încerca să mă tragi pe sfoară. S-a zis cu vremurile când eram 
victima nenorocirii! Gata cu vremurile când, neînsemnată 
secretară, moartă de foame, făceam pe odalisca pentru Marcel, 
patronul meu, proprietarul lanţului de magazine de mobilă 
Casamia, miliardar cu averea făcută din cherestea, accesorii 
pentru casă, covoare, lămpi, fleacuri bălțate”. Marcel o ridicase 
la rangul de parteneră de viaţă și o repudiase pe fosta nevastă 
ursuză, Henriette cea cu nasul lung! „Sfârșitul poveștii, 
începutul fericirii mele”. 

O descoperise pe Henriette bântuind în jurul blocului lor, 
ascunzându-se după colțul străzii, ca să treacă neobservată. „Cu 
plăcinta aia pe cap, bineînţeles că sărea în ochi. Ca să te joci de- 
a secretoasa trebuie să-ți asumi riscul de a nu purta pălărie, 
altfel ești descoperită cât ai zice pește. Și să nu se ostenească 
să pretindă că se duce la Hediard ca să-și umple burta cu 
delicatessen. O dată, poate, dar nu de trei ori”. Nu prevestea 
nimic bun lungana aceea care făcea ture de cartier ca să le 
spioneze fericirea. Cutremurându-se, Josiane se gândi: „Bântuie, 
bântuie, caută ceva. Pândește o ocazie. Incurcă divorțul cu 
pretenţiile ei. Refuză să cedeze un deget de teren. Ameninţă cu 
una, amenință cu alta. Pericol, pericol, provocare pe față”. 
Intotdeauna se  încurcase în niște braţe care-i turnau 
nenorocirea în cap; acum, pentru că ajunsese în siguranţă, n- 
avea să se lase jefuită sau îmbrobodită. 

„Neîncredere”, cânta o voce veche pe care o cunoștea prea 
bine. „Neîncredere și ochii larg deschişi pe orice mișcă și 
miroase a bălegar”. _ 

Soneria telefonului o smulse din visare. Intinse mâna să 
răspundă. 


VP - 39 


— Bună ziua, spuse ea, încă sub influenţa gândurilor negre. 

Era Josephine, fiica mai mică a lui Henriette Grobz. 

— Vreţi să vorbiţi cu Marcel? răspunse ea cu voce seacă. 

Îi întinse receptorul bărbatului ei. 

Când te măriţi cu un bărbat de vârsta asta, trebuie să-l iei cu 
toate bagajele. Și Marcel avea colecţia întreagă: de la cutia cu 
pilule până la cutia poștală. Henriette, Iris, Josephine, Hortense, 
Zoé fuseseră familia lui atât de multă vreme, încât nu le putea 
înlătura printr-o ștersătură a cârpei de menaj. Nu că i-ar fi lipsit 
dorința. 

Marcel se șterse la gură și se ridică să ia telefonul. Josiane 
preferă să iasă din cameră. Se duse la spălătorie să caute rufe 
în coș. Se apucă se separe albele de colorate. Concentrarea 
asupra acestei sarcini gospodărești îi făcea bine. Henriette, 
Josephine. Care avea să fie următoarea fantomă? Mica 
Hortense? Cea care-i făcea pe bărbaţi să meargă în mâini? 

— E Jo, spuse Marcel din pragul ușii. | se întâmplă o chestie 
ieșită din comun: soțul ei, Antoine... 

— Cel care a fost mâncat de un crocodil? 

— Chiar el... Imaginează-ţi că Zoé, fata ei, a primit o carte 
poștală de la el, ștampilată acum o lună, din Kenya. Trăiește! 

— Și ce legătură are asta cu tine? 

— Am primit-o pe amanta lui Antoine, o anume Mylène, în 
luna iunie, ca să-i dau niște contacte în lumea afacerilor din 
China. Voia să se lanseze în cosmetică, avea un bancher chinez 
și dorea niște informații practice. Am vorbit vreo oră după care 
n-am mai văzut-o niciodată. 


— Ești sigur? 

Lui Marcel îi sclipiră ochii. Îi plăcea s-o facă geloasă pe 
Josiane. Asta îi reda tinereţea, strălucirea. 

— Sigur și cert... 


— Și Josephine ar vrea să-i dai coordonatele fetei... 

— Exact. Le am undeva la birou. Făcu o pauză râcâind rama 
ușii, apoi sugeră: Am putea s-o invităm la cină într-o seară, 
întotdeauna am îndrăgit-o mult pe puștoaica asta... 

— E mai bătrână decât mine! 

— O, exagerezi! Un an sau doi, nu mai mult. 

— Un an sau doi înseamnă mai bătrân. Cel puţin dacă nu 
numeri invers, răspunse înțepată Josiane. 

— Dar o ştiu de când era foarte mică, Scumpete! Încă purta 


VP - 40 


scutece și se juca toată ziua cu un Diabolo! Am văzut-o 
crescând pe năpârstoaca asta. 

— Ai dreptate! Sunt nervoasă astăzi. Nu știu de ce... Ne 
merge prea bine, Marcel, prea bine, o să se abată asupra 
noastră un corb bătrân, o nenorocire care pute și croncăne. 

— Ba nu! Ba nu! N-o să ne fure fericirea. E rândul nostru să ne 
bucurăm. 

— Și de când e viața morală? De când e dreaptă? Unde ai 
văzut tu asta? 

Își trecu mâna pe capul lui Marcel și-i masă creștetul. El se 
lăsă mângâiat, pufnind de plăcere. 

— Tot te iubesc, Scumpete, tot... Te iubesc atât de tare, că 
mi-aș da testiculul stâng pentru tine. 

— Nu dreptul? 

— Stângul pentru tine, dreptul pentru Junior. 


Iris întinse mâna să-și ia oglinda. Pipăi cu degetele suprafaţa 
noptierei și n-o găsi. Se ridică furioasă. l-o furaseră. Le fusese 
frică să n-o spargă și să-și taie venele. „Dar drept cine mă iau? 
Drept o nebună imbecilă care se taie în bucăţi. Și de ce n-aş 
avea dreptul să-mi pun capăt zilelor? De ce mi-aș refuza această 
ultimă libertate? De ce mi-aş păstra viața? E terminată, la 
patruzeci și șapte de ani și jumătate. Ridurile se adâncesc, 
elastina se duce, celulita se adună pe alocuri. La început, se 
ascund ca să-și ducă la bun sfârșit bătaia de joc. Apoi, când te- 
au ronţăit bine, când nu mai ești decât o masă moale și 
fleșcăită, se arată fără să le pese și-și continuă fără rușine opera 
de distrugere. Pot s-o constat în fiecare zi. Cu oglinjoara mea îmi 
cercetez pielea din spatele genunchiului, spionez mormanul de 
grăsime care se umflă ca un animal hulpav. Și nu stând lungită 
în pat toată ziua o să scap de el. O să-mi pierd vigoarea în patul 
ăsta. Tenul îmi devine ca ceara, ca o lumânare care se prelinge 
în sacristie. O citesc în ochii doctorilor. Nu se uită la mine. Îmi 
vorbesc ca unei sticle gradate pe care o umplu cu medicamente. 
Nu mai sunt o femeie, am devenit o retortă de laborator”. 

Apucă un pahar și-l sfărâmă de perete. 

— Vreau să mă văd! urlă ea, vreau să mă văd! Daţi-mi înapoi 
oglinda. 

Era cea mai bună prietenă și cel mai mare dușman alei. 
Reflecta lucirea apoasă, adâncă, schimbătoare din ochii ei 


VP - 41 


albaștri sau îi arăta ridurile. Uneori, când o întorcea spre 
fereastră, o lumina și o întinerea. Întorcând-o spre perete, îi 
dădea zece ani în plus. 

— Oglinda mea! urlă ea lovind cearșaful cu pumnii. Oglinda 
mea, sau îmi tai gâtul. Nu sunt bolnavă, nu sunt nebună, am 
fost trădată de sora mea. E o boală pe care nu puteți s-o tratați. 

Apucă lingura cu care își lua siropul, o șterse de partea de sus 
a cearșafului și o întoarse ca să-și zărească în ea imaginea. Nu 
văzu decât o faţă deformată, ca și cum ar fi înțepat-o un roi de 
albine. O aruncă de perete. 

„Dar ce mi s-a întâmplat de m-am trezit singură, fără prieteni, 
fără bărbat, fără copil, ruptă de restul lumii? 

Și, de altfel, oare mai exist? 

Când suntem singuri nu mai suntem nimeni”. 

Amintirea lui Carmen păru s-o contrazică, dar respinse iute 
ideea: „Ea nu contează, ea m-a iubit întotdeauna. Și, de altfel, 
Carmen mă plictisește. Fidelitatea mă plictisește, virtutea mă 
apasă, liniștea îmi sfâșie urechile. Vreau zgomot, hohote de râs, 
șampanie, abajururi roz, privirile bărbaţilor care mă doresc, 
bârfele prietenilor. Berengere n-a venit să mă vadă. Are 
conștiința încărcată, așa că tace când se vorbește de rău despre 
mine la dineurile pariziene, tace până ce nu mai poate și se 
alătură haitei strigând: 

— Sunteţi rele, biata Iris mucegăiește într-un spital, a fost 
doar imprudentă la un moment dat. 

Și celelalte exclamă ascuţit: 

— Imprudentă? Ce bună ești! Necinstită, vrei să spui! Mai pe 
șleau, necinstită! 

Și așa, eliberată de fidelitatea de prietenă, își revine lacomă, 
gustând fiecare cuvânt, lăsându-se să alunece în mlaștina 
bârfelor: 

— Este adevărat că nu e bine ce a făcut. Nu e bine deloc! și 
se alătură, excitată, cercului bârfitoarelor care, fiecare în felul 
ei, adaugă un defect celei absente. 

— Și bine i-au făcut, conchide cea mai înverșunată, n-o să ne 
mai poată zdrobi cu disprețul ei, nu mai e nimeni. 

Sfârșitul discursului funebru și alegerea unei alte prăzi. 

Au dreptate, recunoscu Iris, admirând camera albă, 
cearșafurile albe, storurile albe. Cine sunt eu în realitate? 
Nimeni. Nu am nicio consistență. Am ratat totul, pot servi ca 


VP - 42 


definiţie pentru cuvântul «eșec» în dicţionar. Eșec, substantiv 
comun, neutru, singular, vezi Iris Dupin. Aș face mai bine să-mi 
reiau numele de fată, n-o să mai rămân multă vreme măritată. 
Josephine o să-mi ia totul. Cartea, soțul, fiul, banii. 

Oare poţi trăi ruptă de familie, de prieteni, de bărbat, de 
copil? Dar rupt și de sine. O să devin doar un spirit. Mă topesc în 
neant, îmi dau seama că n-am avut niciodată consistenţă. Că 
întotdeauna n-am fost decât o aparenţă. 

Înainte existam pentru că ceilalţi mă priveau, îmi acordau 
gânduri, talente, un stil, o eleganţă. Înainte existam pentru că 
eram nevasta lui Philippe Dupin, pentru că aveam cartea de 
credit a lui Philippe Dupin, carnetul de adrese al lui Philippe 
Dupin. Eram temută, eram respectată, mă tămâiau cu laude 
mincinoase. O umileam pe Berengere, o impresionam pe mama. 
Reușisem”. 

Își dădu capul pe spat și izbucni într-un râs furios. „Ce reușită 
amărâtă este cea care nu-ţi mai aparține, cea pe care n-o 
făurești, n-o construiești piatră cu piatră! Când o pierzi, te poți 
duce să te așezi pe vine în stradă și să întinzi mâna”. 

Nu cu foarte mult timp în urmă, înainte să se îmbolnăvească, 
într-o seară, când se întorcea de la cumpărături cu braţele 
încărcate de pachete și alerga să prindă un taxi, întâlnise un 
cerșetor proptit pe genunchi, cu privirea în jos, cu ceafa plecată. 
Spunea: „Mulţumesc, domnule, mulțumesc, doamnă”, cu glas 
înăbușit, pentru fiecare monedă care îi cădea în pahar. Nu era 
primul pe care-l întâlnea, dar acesta, nu știa de ce, îi sărise în 
ochi. Grăbise pasul, întorsese privirea. Nu avea timp să-i dea de 
pomană, taxiul se depărta, în seara aceea ieșeau, trebuie să se 
facă frumoasă, să facă o baie, să aleagă o rochie din zecile de 
toalete atârnate pe umerașe, să se coafeze, să se machieze. 
Întorcându-se, îi spusese lui Carmen: „Nu vreau să semăn cu 
cerșetorul ăla de pe stradă, nu vreau să ajung săracă”. Carmen 
îi promisese că niciodată nu i se va întâmpla, că-și va toci 
degetele făcând gospodărie ca ea să continue să strălucească. 
Ea o crezuse. Își pusese o mască de frumuseţe din ceară de 
albine, se lăsase să alunece în apa caldă din baie și închisese 
ochii. 

„Și totuși nu sunt departe de a semăna cu o cerșetoare”, 
gândi ea ridicând cearșaful ca să caute oglinda. „Poate a 
alunecat. Am uitat s-o pun la loc, s-a ascuns într-o cută. 


VP - 43 


Oglinda mea, daţi-mi înapoi oglinda, îmi vreau oglinda, să mă 
asigur că exist, că nu m-am evaporat. Că încă mai pot să plac”. 

Medicamentele pe care i le dădeau seara începeau să-și facă 
efectul, mai aiură o clipă, își văzu tatăl citind ziarul la capul 
patului ei, mama care verifica dacă acele pălăriei erau bine 
înfipte, Philippe care o conducea în rochie albă pe culoarul 
central al bisericii. „Nu l-am iubit niciodată. N-am iubit niciodată 
pe nimeni și aș vrea să fiu iubită. Biata mea fată! Ești jalnică. 
Într-o zi, prinţul meu va veni, într-o zi prinţul meu va veni... 
Gabor. El era prinţul meu minunat. Gabor Minar. Regizorul pe 
care toată lumea îl adulează, al cărui nume aruncă atâta lumină, 
că vrei să te ghemuiești sub reflectorul lui. Eram gata să 
părăsesc totul pentru el: soț, copil, Paris. Gabor Minar”. li scuipă 
numele ca pe un reproș. „Nu l-am iubit când era sărac, 
necunoscut, m-am aruncat pe el când a devenit celebru. Am 
mereu nevoie de semnătura altora. Chiar ca să iubesc. Ce iubită 
de doi bani sunt!” 

Iris era lucidă, ceea ce făcea nenorocirea și mai mare. Putea fi 
nedreaptă în timpul unui acces de furie, dar își recăpăta repede 
raţiunea și se blestema. Își blestema lașitatea, nestatornicia. 
„Viaţa mi-a dăruit totul la naștere, și eu n-am făcut nimic cu 
asta. M-am lăsat să plutesc pe spuma comodităţii”. 

Dacă ar fi avut un strop de respect pentru sine, ar fi putut 
atunci, datorită acestei lucidităţi nemiloase care, uneori, o făcea 
mai rea decât era, să se îndrepte și să înceapă să se iubească. 
Stima de sine n-o obţii decretând că există. Cere un efort, 
muncă; la gândul ăsta își încreţi nasul de silă. „Şi, apoi, nu mai 
am timp”, constată ea. Nu-ţi iei de la capăt viaţa la patruzeci și 
șapte de ani și jumătate. O cârpești, o lași neschimbată, dar nu 
faci una nouă”. 

„Nu”, își spuse ea, simțind că o cuprindea somnul, luptând să 
găsească o soluţie, „îmi trebuie repede, repede, un soț nou. Mai 
bogat, mai puternic, mai important decât Philippe. Un soț măreț. 
Care să mă farmece, să mă subjuge, în faţa căruia să 
îngenunchez ca o fetiță. Care să-mi ia viaţa în mâini, care să mă 
scoată din nou în lume. Cu bani, relaţii, cine în oraș. Imediat ce 
voi ieși de aici o să redevin frumoasa și minunata Iris. 

Primul meu gând pozitiv de când sunt închisă aici”, mormăi ea 
trăgând cearșaful sub bărbie, „poate sunt pe cale să mă 
vindec?” 


VP - 44 


Luca sună duminică dimineaţă. În ajun, Joséphine îi lăsase trei 
mesaje pe mobil. Fără răspuns. „Nu e semn bun”, își spusese ea 
bătând în smalţul dinţilor. Tot în ajun îl sunase pe Marcel Grobz 
ca să obţină coordonatele lui Mylene. Trebuia să vorbească cu 
ea, s-o întrebe dacă primise și ea o carte poștală de la Antoine. 
Dacă știa unde se afla, ce făcea și, în sfârșit, dacă era în viaţă cu 
adevărat. „Nu pot să cred, nu pot să cred”, repeta Josephine. 
Scrisoarea din pachet vorbea despre moartea lui îngrozitoare. 
Era chiar o scrisoare de condoleanţe, nu un anunţ de naștere. 

Vestea o tulbura. Aproape uitase de atacul căruia îi fusese 
victimă. De fapt, cele două întâmplări se ciocneau în capul ei și 
o făceau în același timp să tremure și să rămână perplexă. li era 
foarte greu să-i răspundă lui Zoé, care, euforică la gândul că 
tatăl ei avea să reapară în curând, punea mii de întrebări, făcea 
planuri, imagina regăsiri, săruturi, și nu avea stare. Ai fi zis că 
era o dansatoare de cancan îndrăcit cu o coroană de bucle de 
copil. 

Se pregăteau să ia micul dejun când sună telefonul. 

— Josephine, sunt Luca. 

— Luca! Dar unde sunteţi? V-am sunat ieri toată ziua. 

— Nu puteam să vă vorbesc. Sunteţi liberă după-amiază? Am 
putea merge să ne plimbăm în jurul lacului. 

Josephine se gândi repede. Zoe se ducea la cinema cu o 
colegă de clasă, avea trei ore libere. 

— La ora cincisprezece, lângă bărci? propuse ea. 

— Voi fi acolo. 

Inchise fără un cuvânt. Josephine, rămasă cu telefonul în aer, 
descoperi că era tristă. Fusese laconic. Niciun pic de tandreţe în 
vocea lui. Lacrimile urcau, le opri strângând ochii. 

— Eşti bine mamă? 

Zoé ridica spre ea o privire îngrijorată. 

— E Luca. Mă tem să nu i se fi întâmplat ceva lui Vittorio, știi, 
fratele lui. 

— Ah, făcu Zoé, ușurată că aerul îngrijorat al mamei avea 
legătură cu un străin. 

— Mai vrei tartine? 

— Oh, da! Te rog, mami. 

Josephine se ridică, se duse să taie pâine și o puse la prăjit. 

— Cu miere? întrebă ea. 


VP - 45 


Avea grijă să vorbească vioi, astfel ca Zoe să nu-i descopere 
tristeţea din voce. Își simţea inima golită. „Cu Luca sunt fericită 
intermitent. Îmi fur fericirea, o ciugulesc de ici, de colo. Intru în 
el prin efracţie. El închide ochii, se face că nu mă vede, mă lasă 
să-l prad. Îl iubesc în ciuda voinţei mele”. 

— Mierea bună a lui Hortense? 

Josephine aprobă. 

— N-o să fie mulţumită că mâncăm din ea când nu este aici. 

— Dar n-o să termini borcanul! 

— Nu se știe niciodată, spuse Zoé cu un zâmbet lacom. E un 
borcan nou-nouţ. De unde l-ai cumpărat? 

— De la piaţă. Negustorul mi-a spus că înainte de a-l deschide 
să-l încălzesc la bain-marie, pe foc moale, ca să se subţieze bine 
și să nu se zaharisească odată ce se răcește. 

La gândul că urma să ducă la îndeplinire această ceremonie a 
mierii de dragul lui Zoé, amintirea lui Luca se șterse, și 
Josephine se relaxă. 

— Eşti foarte drăguță, zâmbi ea, ciufulind părul fetei. Ar trebui 
să-ți descurci părul, o să faci câlți. 

— Aș vrea să fiu un koala... N-aș avea nevoie să mă pieptăn. 

— Stai dreaptă! 

— Viaţa este grea când nu ești un koala! oftă Zoe 
îndreptându-se. Când se întoarce Hortense, mami? 

— Nu știu... 

— Și Gary când vine? 

— N-am nicio idee, scumpo. 

— Și Shirley? De la ea ai vești? 

— Am încercat s-o sun ieri, dar n-a răspuns. Probabil că a 
plecat în weekend. 

— Mi-e dor de ei... Spune, mami, noi n-avem familie prea 
mare, nu? 

— E adevărat. Suntem o familie destul de mică, răspunse Jo 
pe un ton glumet. 

— Și Henriette? N-ai putea să te împaci cu ea? Măcar asta ar 
însemna o bunică. Chiar dacă nu vrea să-i spunem așa! 

Toată lumea îi spunea pe numele mic, Henriette, deoarece 
refuza să i se spună „bunică” sau „mamă-mare”. 

Zoé insistase asupra cuvântului una. Antoine nu avea nici el 
familie. Fiu unic, părinţii îi muriseră de multă vreme, se certase 
cu unchii, mătușile, verii și nu-i mai văzuse niciodată. 


VP - 46 


— Ai un unchi și un văr, asta e. 

— E puţin. Fetele din clasa mea au familii adevărate... 

— Chiar îţi lipsește cu adevărat Henriette? 

— Nişte dăţi, da. 

— Nu se spune „niște dăţi”, ci „uneori”, scumpo... 

Zoé aprobă din cap, dar nu se corectă. Oare la ce se gândea? 
se întrebă Josephine studiind-o. Avea o expresie sumbră. 
Gândea. Toată figura îi era concentrată pe un gând pe care-l 
aprofunda în tăcere, cu bărbia în mâini, fruntea încăpăţânată. 
Josephine urmărea pe chipul ei cum evolua gândul, 
respectându-i discuţia interioară. Ochii se  întunecau, se 
luminau, sprâncenele se încordau, se relaxau. În cele din urmă, 
Zoé își fixă privirea în cea a mamei sale și, cu o expresie 
îngrijorată, întrebă: 

— Spune, mami, ţi se pare că semăn cu un bărbat? 

— Absolut deloc! De ce spui asta? 

— Nu am umerii pătrați? 

— Nu! Ce idee caraghioasă! 

— Pentru că am cumpărat Elle. Toate colegele mele o citesc... 

— Și, ce-i cu asta... 

— N-ar fi trebuit să citesc niciodată £//e. Sunt prea frumoase 
fetele din revista asta... N-o să fiu niciodată ca ele. 

Avea gura plină și înghiţea a patra tartină. 

— Eu, în orice caz, te consider frumoasă. Și nu ai umerii 
pătrați, să știi. 

— Păi e normal, tu ești mama mea. Mamelor li se par mereu 
frumoase fetele lor. Henriette nu-ţi spunea asta? 

— Nu chiar, nu! Îmi spunea că nu-s frumoasă, dar dacă se uita 
mai bine, putea să mă găsească interesantă. 

— Cum erai când erai mică? 

— Foarte urâtă! 

— Aveai pe vino-ncoa'? 

— Nu chiar. 

— Atunci cum ai făcut să te placă tata? 

— Să spunem că frumuseţea mea i s-a părut „interesantă”. 

— Avea ochi tata, nu, mami? Când crezi că se va întoarce? 

— Habar n-am, iubito... Ai lecții pentru luni? 

Zoé aprobă din cap. 

— Le faci înainte de a te duce la film, pentru că după n-o să 
mai ai mintea la treabă. 


VP - 47 


— Am putea să ne uităm amândouă la un film diseară? 

— Două filme în aceeași zi? 

— Da, dar dacă ne uităm la o capodoperă nu e același lucru, e 
cultură generală. Când o să fiu mare o să mă fac regizor. O să 
filmez Mizerabilii... 

— Dar ce ai cu Mizerabilii în clipa asta, Zoe? 

— Mi se pare foarte frumoasă cartea, mamă. Cosette m-a 
făcut să plâng cu găleata, și păpușa ei... și apoi trăiește o 
poveste de dragoste frumoasă cu Marius și totul e bine. N-a mai 
avut un gol în inimă niciodată. 

„Și ce faci dacă iubirea sapă o gaură în inimă, o gaură atât de 
mare încât ai zice că e de obuz, atât de uriașă încât ai vedea 
cerul prin ea?” se întreba Joséphine, mergând să se întâlnească 
cu Luca. „Cine mi-ar putea spune ce simte pentru mine? Nu 
îndrăznesc să-i spun «te iubesc», mi-e teamă să nu fie un 
cuvânt prea mare. Știu foarte bine că în orice «te iubesc» al 
meu există un «tu mă iubești?», așa că nu îndrăznesc să-l 
pronunţ de teamă ca Luca să nu-și bage mâinile în buzunarele 
scurtei din molton. O femeie îndrăgostită este obligatoriu o 
femeie tulburată, suferindă?” 

O aștepta lângă bărci. Așezat pe o bancă, cu mâinile în 
buzunare, cu picioarele întinse, cu nasul mare spre pământ, cu o 
șuviță de păr șaten acoperindu-i faţa. Ea se opri să-l privească 
înainte de a-i vorbi. „Nenorocirea este că eu nu pot fi 
superficială în iubire. Aș vrea să mă arunc de gâtul celui pe 
care-l iubesc, dar îmi este atât de frică să nu-l sperii, încât întind 
o față sfioasă ca să mă sărute. Îl iubesc pe furiș. Când ridică 
ochii spre mine, când îmi prinde privirea, intru în rezonanţă cu 
starea lui de spirit. Devin îndrăgostita la care se așteaptă el. Mă 
înflăcărez la distanță, mă controlez imediat ce se apropie. 
Dumneavoastră nu știți asta, Luca Giambelli, mă credeţi un 
șoricel speriat, dar dacă aţi putea pune mâna pe iubirea care 
clocotește în mine aţi face o arsură de gradul trei. Îmi place rolul 
ăsta: vă face să zâmbiţi, vă linişteşte, vă fermecă, eu mă 
transform în blândă și răbdătoare infirmieră și adun firimiturile 
pe care binevoiţi să mi le daţi ca să le transform în felii groase. 
Un an de când ne întâlnim, și nu știu mai mult despre 
dumneavoastră decât ce mi-aţi șoptit la prima noastră întâlnire. 
În iubire, semănaţi cu un bărbat lipsit de poftă de mâncare”. 

El o zărise. Se ridică și-i puse pe obraz un sărut aproape 


VP - 48 


fratern. Joséphine se retrase, simțind deja durerea tulbure pe 
care acest sărut o făcea să se nască. „Astăzi o să-i vorbesc”, 
decise ea cu îndrăzneala marilor timizi. „O să-i povestesc 
nefericirile mele. La ce e bun un iubit dacă trebuie să-i ascunzi 
grijile și temerile?” 

— Sunteţi bine, Josephine? 

— Ar putea fi mai bine... 

„Haide”, își spuse ea, „curaj, fii tu însăţi, vorbește-i, spune-i 
despre atac, vorbește-i despre cartea poștală”. 

— Am avut două zile îngrozitoare, începu el. Fratele meu a 
dispărut vineri după-amiază, ziua când trebuia să vă întâlnesc în 
acea braserie care mie nu-mi place, dar care vă place atât de 
mult. 

Se întoarse spre ea și schiță un zâmbet ironic. 

— Avea programare la doctorul care-l tratează de accesele lui 
de violență, însă nu s-a dus. L-am căutat peste tot, n-a apărut 
decât în dimineaţa asta. Era într-o stare mizerabilă. Mă tem de 
ce e mai rău. Regret că v-am făcut să așteptați degeaba. 

Luase mâna lui Josephine, și contactul cu mâna lui subţire, 
caldă, o tulbură. Işi puse obrazul pe mâneca scurtei de molton. 
Se frecă de ea, ca pentru a spune: „Nu contează, te iert”. 

— V-am așteptat și apoi m-am dus să iau cina cu Zoé. Mi-am 
zis că trebuie să aveţi necazuri cu... eh... cu Vittorio. 

| se părea ciudat să-i spună pe nume unui bărbat pe care nu-l 
cunoștea și care o detesta. Asta îi dădea un sentiment de 
intimitate falsă. „De ce mă detestă? Nu i-am făcut nimic”. 

— Când s-a întors acasă la el, în dimineaţa asta, îl așteptam. 
Mi-am petrecut toată ziua de ieri și toată noaptea așteptându-l 
pe canapeaua lui. M-a privit ca și cum nu mă cunoștea. Era 
ratacit. S-a băgat sub duș și n-a descleștat dinţii. L-am convins 
să ia un somnifer și să doarmă, nu se ţinea pe picioare. 

Cu mâna lui strângea mâna lui Josephine, ca pentru a-i 
transmite deznădejdea celor două zile de așteptare cu spaima 
unei nenorociri. 

— Vittorio mă îngrijorează, nu mai știu ce să fac. 

Două femei tinere, subţiri, care făceau jogging se opriră în 
dreptul lor. Sufocate, se ţineau de coaste și își verificau ceasul 
ca să calculeze timpul care le mai rămânea de alergat. Una din 
ele spuse pe un ton răspicat: 

— Atunci i-am zis: „Dar ce vrei de fapt?” El mi-a spus - știi ce 


VP - 49 


a îndrăznit să-mi spună? „Încetează să mă mai hărțuiești!” Eu îl 
hărțuiesc! O să-ţi spun o chestie, sunt convinsă că o s-o termin. 
Nu mai suport. Și ce mai vrea? Să fac pe gheișa pentru el? Să 
mă dau de ceasul morţii? Să-i fac mâncărică bună și să desfac 
picioarele când poruncește el? Mai bine trăiesc singură. Cel 
puţin aș avea liniște și aș munci mai puţin! 

Tânăra își strânse brațele la piept în semn de decizie furioasă, 
ochii migdalaţi, căprui, enervaţi tremurându-i de furie. Prietena 
aprobă pufnind, apoi dădu semnalul de continuare a cursei. 

Luca le privi depărtându-se. 

— Nu sunt singurul care are probleme. 

„E momentul să-ţi povestești nefericirile”, se îndemnă 
Josephine. 

— Și eu... Am probleme. 

Luca ridică mirat din sprânceană. 

— Mi s-au întâmplat un lucru foarte neplăcut și o chestie 
surprinzătoare, spuse Jo pe un ton pe care-l voia glumet. Cu 
care să încep? 

Un labrador negru trecu grăbit prin faţa lor și se aruncă în 
apă. Luca își mută atenţia, ca să-l privească plonjând în apa 
verzuie a lacului. Apa era atât de unsuroasă, că la suprafaţă se 
formau cercuri de culoarea curcubeului. Cu botul căscat, câinele 
gâfâia înotând. Stăpânul îi aruncase o minge, și patrupedul 
dădea din labe ca să o prindă. Blana neagră și lucioasă agăța 
perle lichide, împroșca în urmă jeturi de apă. Rațele se depărtau 
repede și se așezau mai departe, neîncrezătoare. 

— Câinii ăștia sunt nemaipomeniţi! exclamă Luca. Priveşte! 

Animalul se întorcea. Se scutură stropind în jur și se duse să 
pună mingea la picioarele stăpânului, apoi dădu din coadă și 
lătră ca să reînceapă jocul. „Și eu cum să continui?” se întrebă 
Josephine, urmărind din priviri mingea care pornea din nou și 
câinele care se arunca în apă. 

— Ce-mi spuneaţi, Josephine? 

— Spuneam că mi s-au întâmplat două lucruri, unul violent și 
unul ciudat. Se strădui să zâmbească pentru a face povestea 
mai agreabilă. Am primit o carte poștală de la Antoine... ei... 
știți, soţul meu... 

— Dar credeam că a... 

Cum nu îndrăznea să rostească cuvântul, Joséphine i-l suflă: 

— Murit? 


VP - 50 


— Da. Mi-aţi spus că... 

— La fel credeam și eu. 

— Intr-adevăr, e ciudat. 

Josephine așteptă ca el să pună o întrebare, să lanseze o 
ipoteză, să-și strige uimirea, orice ar fi ajutat-o să comenteze 
vestea, dar Luca se mulțumi să încrunte din sprâncene: 

— Și cealaltă veste, cea violentă? 

„Poftim?” își zise Josephine, „eu îi spun că un mort scrie cărți 
poștale, cumpără un timbru, îl lipește pe vedere, îi dă drumul 
într-o cutie poștală, și el se interesează de cealaltă veste. | se 
pare normal. Morţii se ridică noaptea ca să-și scrie 
corespondenţa. De altfel, morţii nu sunt morţi, ci stau la coadă 
la poștă, de asta trebuie să aștepți întotdeauna”. Înghiţi și spuse 
dintr-odată: 

— Și era să fiu omorâtă! 

— Omorâtă, dumneavoastră? E imposibil! 

„Și de ce nu? Poate n-aș fi un cadavru frumos? Nu am un fizic 
care corespunde acțiunii?” 

— Vineri seara, întorcându-mă de la întâlnirea noastră ratată, 
am fost înjunghiată fix în inimă. Aici! 

Se bătu în piept ca să sublinieze tragismul frazei. Era de-a 
dreptul caraghioasă! N-ar fi fost credibilă ca victimă la rubrica 
de fapt divers. „Crede să fac pe interesanta ca să rivalizez cu 
fratele lui”. 

— Povestea dumneavoastră nu stă în picioare! Dacă eraţi 
înjunghiată aţi fi fost moartă... 

— Am fost salvată de un pantof. Pantoful lui Antoine... 

li dădu toate lămuririle pe un ton calm. El ascultă urmărind 
zborul unui porumbel. 

— Aţi depus plângere la poliţie? 

— Nu. Nu voiam să afle Zoé. 

El o privi neîncrezător. 

— Mă rog, Josephine! Dacă aţi fost atacată, trebuie să vă 
duceţți la poliţie! 

— Cum adică „dacă”? Am fost atacată. 

— Imaginaţi-vă că dacă bărbatul ăsta se leagă de altcineva, 
sunteţi răspunzătoare! Aveţi un mort pe conștiință. 

Nu numai că n-o lua în braţe s-o liniștească, nu numai că nu-i 
spunea: „Sunt lângă tine, o să te apăr”, ci o învinovăţea și se 
gândea la următoarea victimă. Îi aruncă o privire dezarmată. 


VP -51 


Oare ce-ar fi putut să-l emoţioneze pe omul acesta? 

— Nu mă credeţi? 

— Ba da... Vă cred. Vă sfătuiesc pur și simplu să mergeţi să 
depuneţi plângere pentru faptă cu autor necunoscut. 

— Păreţi foarte informat! 

— Cu fratele meu, sunt obișnuit cu comisariatele. Le cunosc 
pe aproape toate cele din Paris. 

Ea îl cercetă stupefiată. Luca se întorsese la povestea lui. 
Făcuse un mic ocol ca s-o asculte, apoi închisese bucla pe 
propria nenorocire. „El este iubitul meu, minunatul meu bărbat? 
Omul care scrie o carte despre lacrimi, omul care citează din 
Jules Michelet: «Lacrimi preţioase s-au scurs în diafane legende, 
în minunate poeme și s-au adunat grămadă spre cer, s-au 
cristalizat în gigantice catedrale care urcă spre Domnul»? O 
inimă uscată, da. O stafidă de Corint”. Luca îi trecu un braţ pe 
după umăr, o trase spre el și, cu voce blândă și plictisită, îi șopti: 

— Joséphine, nu pot avea grijă de problemele tuturor. Să 
rămânem senini, vreți? Sunt alături de dumneavoastră. Sunteţi 
singurul meu spaţiu de veselie, de râs, de tandreţe. Să nu-l 
pustiim. Vă rog... 

Josephine aprobă cu o mișcare din cap resemnată. 

Își continuară plimbarea în jurul lacului, întâlnind alţi joggeri, 
alţi câini înotători, copii pe bicicletă, părinţi care se ţineau după 
ei cu spatele aplecat ca să-i sprijine în șa, un negru uriaș, cu un 
tors impunător, ud de sudoare, care alerga pe jumătate gol. Ea 
se gândi să-l întrebe: „Despre ce voiai să-mi vorbești seara 
trecută când aveam întâlnire la braserie? Părea important”, dar 
renunţă. 

| se părea că mâna lui Luca, așezată pe umărul ei, o mângâia 
cu dorința de a scăpa. 

În ziua aceea, o bucăţică din inima ei se desprinse de Luca. 


Seara, Josephine se ducea să se retragă pe balcon. 

Când se apucase să caute un nou apartament, prima 
întrebare pusă agentului imobiliar, înainte de a ști prețul, 
expunerea la soare, etajul, cartierul, staţia de metrou, starea 
acoperișului și a burlanelor, era întotdeauna: 

— Există un balcon? Un balcon adevărat unde pot să stau jos, 
să-mi întind picioarele și să privesc stelele? 

Noul ei apartament avea un balcon. Un balcon mare și 


VP - 52 


frumos, cu o balustradă neagră, lată, elegantă, cu motive din 
fier forjat care se înlănţuiau la fel ca literele scrise de profesoară 
pe tablă. 

Josephine voia un balcon ca să stea de vorbă cu stelele. 

Să stea de vorbă cu tatăl ei, Lucien Plissonnier, mort într-o zi 
de 13 iulie, pe când ea avea zece ani, când petardele explodau, 
când oamenii dansau pe estradele balurilor, când focurile de 
artificii împroșcau cerul și făceau să urle câinii a moarte. Mama 
ei se recăsătorise cu Marcel Grobz, care se dovedise un tată 
vitreg bun, generos, dar care nu știa foarte bine cum să se 
împartă între nevasta lui ursuză și cele două fetițe. Așa că nu se 
amesteca. Le iubea de la distanţă, ca un turist care are biletul 
de întoarcere în buzunar. 

Era un obicei pe care-l luase când avea un gol în suflet. 
Aștepta să se facă noapte, se învelea într-o pilotă, se instala pe 
balcon și vorbea cu stelele. 

Tot ce nu-și spuseseră în timpul vieţii își spuneau acum, 
străbătând Calea Lactee. „Bineînţeles”, recunoștea Josephine, 
„nu e foarte raţional, bineînţeles s-ar putea spune că sunt 
nebună, s-ar putea să mă închidă, să-mi pună electrozi pe cap și 
să mă încarce cu electricitate, dar puţin îmi pasă. Eu știu că el 
este acolo, că mă ascultă și, de altfel, îmi trimite semne. Ne 
înţelegem cu ajutorul unei stele, cea mai mică de la coada Ursei 
Mari, pe care o face să strălucească mai tare. Sau o stinge. Nu 
funcționează de fiecare dată, ar fi prea simplu. I se întâmplă să 
nu-mi răspundă. Dar, când sunt în plin naufragiu, îmi trimite o 
geamandură. De asemenea, uneori face că clipească un bec în 
baie, un far de bicicletă pe stradă sau un felinar. Îi plac corpurile 
de iluminat”. 

Urma mereu același ritual. Se așeza într-un colț, strângea 
picioarele, își punea coatele pe genunchi, ridica fruntea spre 
cer. Mai întâi descoperea Ursa Mare, apoi steluța din capăt, și 
începea să vorbească. De fiecare dată când rostea acel cuvânt 
foarte scurt, „tata”, ochii o înțepau, iar când spunea „Tată! 
Tăticuţul meu drag”, de fiecare dată plângea. 

In seara aceea se instală pe balcon, cercetă bine cerul, 
descoperi Ursa Mare, îi trimise un pupic, șopti: „Tata, tata... am 
un necaz, un necaz mare, care nu mă lasă să respir. Mai întâi 
atacul din parc, apoi cartea poștală de la Antoine și apoi, 
adineauri, reacţia lui Luca, răceala lui, indiferența politicoasă. Ce 


VP-53 


facem cu sentimentele de care suntem prea plini? Dacă nu le 
exprimăm cum trebuie, facem totul pe dos. Când oferim flori, nu 
le dăm cu capul în jos, altfel celălalt nu vede decât spinii și se 
înțeapă. Eu așa fac cu sentimentele, le ofer invers”. 

Fixa steluța. | se părea că se aprindea, se stingea, se aprindea 
din nou, ca pentru a spune: „Dă-i drumul, draga mea, te ascult, 
vorbește”. 

„Tată, viaţa mea a devenit un vârtej. Și mă înec. 

Îţi amintești când, mică fiind, era să mă înec, în timp ce tu mă 
priveai de pe mal fără să poţi face nimic pentru că marea era 
dezlănţuită și tu nu știai să înoți... Îţi amintești? 

Când am plecat, mama, Iris și cu mine, marea era liniștită. 
Mama înota în frunte un craul puternic, urmată de Iris și de mine 
mai departe, în spate, încercând să nu mă pierd. Aveam vreo 
șapte ani. Și, apoi, dintr-odată, s-a pornit vântul, valuri din ce în 
ce mai puternice s-au prăbușit, curenţii ne-au tras, ne lua apa, și 
tu nu erai decât un punct foarte mic pe plajă, care agita speriat 
brațele. Ne aștepta moartea. Atunci mama a ales s-o salveze pe 
Iris. Nu putea să ne salveze pe amândouă, poate, dar ea a ales- 
o pe Iris. A strâns-o sub braţ, a tras-o până pe plajă, lăsându-mă 
singură, să beau castroane după castroane de apă sărată, să mă 
lovesc de valuri, să sar ca o piatră. Când am înţeles că mă 
abandonase, am încercat să înot până la ea, să mă agăţ de ea, 
însă s-a întors strigând: «Lasă-mă, lasă-mă!» și m-a respins. Cu 
o mișcare de umăr. Nu știu cum am făcut să ajung la apă mică, 
să mă așez pe mal, nu mai știu, am avut impresia că o mână m- 
a împins, m-a tras de păr și m-a adus pe uscat. 

Știu că eram gata să mă înec. 

Astăzi e la fel. Curenţii sunt prea puternici, mă poartă prea 
departe. Prea departe, prea repede. Prea singură. Sunt tristă, 
tată. Tristă că îndur furia lui lris, violenţa unui necunoscut, 
întoarcerea nesigură a bărbatului meu, indiferența lui Luca. E 
prea mult. Nu sunt destul de puternică”. 

Steluţa se stinsese. 

„Vrei să spui că mă plâng pentru fleacuri, că nu e grav? Nue 
drept. Știi foarte bine”. 

Ca și cum tatăl ei de acolo, de sus, i-ar fi confirmat spusele și 
și-ar fi amintit de crima veche, deghizată, steluța începu să 
strălucească. 

„Ah! Îţi amintești. N-ai uitat. Am supravieţuit o dată, înseamnă 


VP - 54 


că o să supraviețuiesc și de data asta? 

Asta e viaţa. 

Bună scuză viaţa ca să scapi de orice răspundere. Niciodată 
nu-ți oferă o lungă perioadă de odihnă, întotdeauna te pune la 
treabă. 

Nu suntem pe pământ ca să tăiem frunză la câini. 

Dar eu, eu nu mă opresc. Mă zbat ca o turbată. Ca atare, totul 
e pe umerii mei. 

Viaţa m-a și răsfăţat? Ai dreptate. 

Viaţa continuă să mă răsfeţe? Știi foarte bine că nu-mi pasă 
de bani, că mă doare-n cot de succes, că aș prefera o iubire 
frumoasă, un bărbat pe care l-aș respecta, l-aș iubi, știi foarte 
bine. Absolut singură nu sunt în stare de nimic. 

O să vină, e aici, nu e departe. 

Când? Când? Tată, spune-mi!” 

Steluţa nu mai răspundea. 

Josephine își ascunse capul între genunchi. Asculta vântul, 
asculta noaptea. Învăluită de o tăcere de mănăstire, se adăposti 
în ea. Işi imagină un coridor lung cu dale șchioape, cu stâlpi 
rotunzi din piatră albă, o grădină împrejmuită ca o pată verde, o 
boltă arcuită care se continua cu alta și încă una și încă una. 
Auzi clopotele care sunau în depărtare, trimițând notele limpezi 
la intervale egale. Inșira în mână niște mătănii, cerea îndurare și 
înălța rugăciuni pe care nu le știa. Slujbele de noapte, vecerniile, 
utreniile, o liturghie pe care ea o inventase și care înlocuia 
cartea de rugăciuni. Uită de frică, de întrebări și nu se mai gândi 
la nimic. Se lăsă în voia vântului, ascultă cântul pe care i-l 
șoptea foșnetul crengilor, compuse câteva note, fredona în 
surdină. 

Un gând îi trecu prin minte: „Dacă lui Luca nu i s-a părut grav, 
este poate pentru că nici eu nu consider că s-a întâmplat ceva 
grav. 

Dacă Luca nu mi-a mai acordat atenţie, este pentru că eu nu- 
mi dau atenţie. 

Luca mă tratează așa cum mă tratez eu. 

N-a detectat pericolul în cuvintele mele, nici teama în vocea 
mea, n-a simțit loviturile de cuţit pentru că eu nu le-am simțit. 

Știu că asta mi s-a întâmplat, dar nu simt nimic. M-a 
înjunghiat, dar nu m-am dus să depun plângere, să cer 
protecţie, răzbunare sau ajutor. M-a înjunghiat, și eu n-am zis 


VP-55 


nimic. 

Totul alunecă pe lângă mine. 

Enunţ un fapt, cuvintele există, le rostesc, dar emoția nu le dă 
culoare. Cuvintele mele sunt mute. 

El nu le aude. Nu poate să le audă. Sunt cuvintele unei 
moarte dispărute de multă vreme. 

Eu sunt acea moartă pentru care cuvintele nu au nicio 
valoare. Pentru care propria viaţă nu are nicio valoare. 

Din ziua aceea când mama a ales s-o salveze pe ris. 

În ziua aceea m-a șters din viaţa ei, m-a șters din viaţă. Era ca 
și cum mi-ar fi spus: «Nu-ţi dai osteneala să exiști, deci nu mai 
exiști». 

Și eu, fetiță de șapte ani, dârdâind în apa îngheţată, sunt 
luată prin surprindere. Izbită de uimirea acelui gest, de cotul 
care se ridică și mă aruncă în val. 

În ziua aceea am murit. Am ajuns o moartă care poartă masca 
unei fiinţe vii. Acţionez fără să stabilesc vreo clipă o legătură 
între ceea ce fac și persoana mea. Nu mai sunt reală. Devin 
virtuală. 

Totul alunecă. 

Când am reușit să ies din apă, când tata m-a luat în braţe 
numind-o criminală pe mama, mi-am zis că ea nu putea proceda 
altfel, nu putea să ne salveze pe amândouă, a ales-o pe Iris. Nu 
m-am revoltat. Mi s-a părut normal. 

Totul alunecă peste mine. Nu pretind nimic. Nu-mi însușesc 
nimic. 

Sunt admisă la concurs la facultatea de litere, aha, foarte 
bine... 

Sunt angajată la CNRS, trei aleși din douăzeci și trei de 
candidați, ah, chiar așa... 

Mă mărit, devin o nevastă dăruită, blândă, pe care se 
risipește iubirea distrată a soțului ei. 

Mă înșală? E normal, nu se simte bine. Mylene îl linişteşte, îl 
încurajează. 

Eu n-am niciun drept, nimic nu-mi aparține, pentru că nu 
exist. 

Dar continui să mă port ca și cum aș fi vie. Un doi, un doi. 
Scriu articole, ţin conferinţe, public, pregătesc o teză, curând voi 
avea certificat de conducător de doctorat, voi atinge în acel 
moment vârful carierei mele. Ah, bravo... 


VP - 56 


Faptul nu are niciun ecou în mine, nu-mi trezește nicio 
bucurie. 

Devin mamă. Aduc pe lume o fată, apoi încă una. 

Atunci prind viaţă. Regăsesc copilul din mine. Fetiţa dârdâind 
pe plajă. O iau în brațe, o legăn, îi încălzesc mierea, îi dau toate 
economiile mele. O iubesc. Nimic nu e destul de frumos pentru 
fetița moartă la șapte ani, pe care o însufleţesc cu îngrijiri, 
comprese, săruturi. 

Sora mea îmi cere să scriu o carte pe care ea o va semna. 
Accept. 

Cartea devine un imens succes. Ah, bravo... 

Sufăr că sunt deposedată, dar nu protestez. 

Când fiica mea, Hortense, dezvăluie adevărul la televiziune, 
când mă pune în lumina puternică a proiectoarelor, eu dispar, 
nu vreau să fiu văzută, nu vreau să fiu cunoscută. Nu e nimic de 
văzut, nimic de cunoscut: sunt moartă. 

Nimic nu mă poate atinge, pentru că din ziua aceea, în marea 
furioasă din Landes, am încetat să exist. 

Din ziua aceea, lucrurile mi se întâmplă, dar nu se întipăresc 
în mine. 

Sunt moartă. Fac figuraţie în propria mea viață”. 

Ridică fruntea spre stele. | se păru că era luminată Calea 
Lactee, clipea din mii de scântei sidefii. _ 

Își spuse că avea să se ducă să cumpere camelii albe. Îi 
plăceau mult cameliile albe. 

— Shirley? 

— Josephine! 

În gura lui Shirley, numele ei răsuna ca o trâmbiţă. Punea 
accentul pe prima silabă, urca și făcea arabescuri cu sunetele: 
Jooosâphiiine! Atunci trebuia să intre în rezonanţă de teama 
unui interogatoriu în toată regula: _ 

— Ce ai? Ce nu merge? Eşti cu moralul la pământ? Imi ascunzi 
ceva... 

— Shiiirley! Mi-e dor de tine! Întoarce-te să locuiești la Paris, 
te implor. Acum am un apartament mare, pot să te găzduiesc, 
pe tine şi tot ce e al tău. 

— În momentul ăsta nu am un paj îndrăgostit. Am încuiat 
centura de castitate. Abstinența este voluptatea mea. 

— Atunci vino... 

— În realitate, nu e imposibil să trec pe-acolo zilele astea, să 


VP -57 


dau o raită pe la broscuțele arogante. 

— Nu o raită, să ocupi teritoriul, un adevărat război de O Sută 
de Ani! 

Shirley izbucni în râs. Râsul lui Shirley! Lumina pereţii cu 
tapet colorat, agăța perdele, tablouri, umplea toată camera. 

— Când vii? o întrebă Josephine. 

— De Crăciun... Cu Hortense și Gary. 

— Dar o să stai puţin? Viaţa nu mai e la fel fără tine. 

— la zi, asta-i o declaraţie de dragoste! 

— Declaraţiile de dragoste și cele de prietenie seamănă. 

— Atunci... cum te descurci în noul tău apartament? 

— Am impresia că sunt invitată în propria casă. Mă așez cu 
marginea fundului pe canapea, bat la ușă înainte de a intra în 
salon și rămân în bucătărie, este camera unde mă simt cel mai 
bine. 

— Nu mă miră la tine! 

— Am ales apartamentul ăsta ca să-i fac plăcere lui Hortense, 
și ea s-a mutat la Londra... 

Scăpă un oftat adânc care voia să spună: „Cu Hortense 
lucrurile stau mereu la fel”. Își depunea ofranda în faţa unei uși 
închise. 

— Zoe îmi seamănă. Ne simţim străine aici. E ca și cum am fi 
schimbat ţara. Oamenii sunt reci, distanţi, înţepaţi. Poartă 
costume ciudate și au nume complicate. Numai portăreasa pare 
vie. Se numește lphigenie, își schimbă culoarea părului în 
fiecare lună, trece de la roșul indienilor irochezi la albastrul 
ghețarului, n-o recunosc niciodată, dar zâmbește sincer când îmi 
aduce poșta. 

— Iphigenie! O să sfârșească rău individa. Sacrificată de tată 
sau de soţ... 

— Locuiește în lojă cu doi copii, un băiat de cinci ani și o fată 
de șapte. Scot gunoiul în fiecare dimineaţă la ora șase și 
jumătate. 

— Lasă-mă să ghicesc: o să devină prietena ta... Te cunosc 
eu. 

„Nu e imposibil”, își spuse Joséphine. „Cântă făcând curat pe 
scări, dansează cu tubul aspiratorului, face să țâșnească bule 
uriașe de Malabar care-i acoperă faţa”. Singura dată când 
Josephine bătuse la ușa lojii, Iphigenie îi deschisese deghizată în 
cowboy. 


VP -58 


— Am încercat să te sun sâmbătă și duminică, n-ai răspuns. 

— Am fost plecată la ţară, în Sussex, la niște prieteni. Oricum, 
aveam să te sun. Cum îţi mai merge? 

Josephine șopti: „Ar putea fi mai bine...” apoi îi povesti totul în 
amănunt. Lui Shirley îi scăpă de mai multe ori „oh! shit! 
Jooos&phiiine!” ca să-și arate uimirea, groaza, ceru amănunte, 
se gândi, apoi decise să ia problemele pe rând, una câte una. 

— Să începem cu ucigașul misterios. Luca are dreptate, 
trebuie să te duci la poliţie. E adevărat că poate s-o facă din 
nou! Imaginează-ţi că omoară o femeie sub geamul tău... 

Josephine aprobă. 

— Când faci depoziția încearcă să-ţi amintești totul. Uneori, 
un amănunt e de ajuns ca să-i pună pe urmele lui. 

— Avea tălpile netede. 

— Tălpile pantofilor? Le-ai văzut? 

— Da. Tălpile netede și curate, ca și cum pantofii erau scoși 
din cutie. Pantofi frumoși, știi, gen Weston sau Church. 

— Ah, făcu Shirley. Un criminal de la periferie nu se plimbă în 
pantofi Church. Și apoi nu e o informaţie utilă pentru anchetă. 

— De ce? 

— Pentru că nu afli nimic din niște tălpi netede. Nici 
greutatea, nici înălțimea persoanei. Nici ultimele trasee. Când o 
talpă este uzată oferă informaţii preţioase. Ai vreo idee despre 
vârsta lui? 

— Nu. Era puternic, asta e sigur. Ah, da! Vorbea pe nas când 
își scuipa scârboșeniile. O voce nazală. Imi amintesc foarte bine. 
Vorbea așa... 

Se apucă să vorbească pe nas, repetând cuvintele bărbatului. 

— Și apoi mirosea bine. Vreau să spun că nu mirosea a 
transpiraţie sau a picioare. 

— Ceea ce arată că a făcut-o cu sânge-rece, fără să intre în 
panică. Și-a pregătit acţiunea, a gândit-o. A regizat-o. Probabil 
că trăiește un sentiment de răzbunare. Repară un rău care i s-a 
făcut. Am învăţat asta când lucram la informaţii. Spui deci că n- 
a existat nicio descărcare de umori apoase? 

Termenul, se miră Josephine, n-o uimea. Trecutul lui Shirley, 
cunoașterea unui univers de violenţă, revenea în aceste simple 
cuvinte „descărcare de umori apoase”. Ca să ascundă secretul 
nașterii sale, Shirley fusese o vreme angajată în serviciul secret 
al Maiestăţii Sale. Urmase o formaţie de gardă de corp, învățase 


VP -59 


să se bată, să se apere, să citească pe fețe cele mai 
neînsemnate intenţii, cele mai mici impulsuri. Frecventase 
bărbaţi gata de orice, dejucase comploturi, învățase să 
descifreze minţile criminale. Joséphine îi admira stăpânirea de 
sine. „Fiecare dintre noi poate cădea în păcatul unui delict, 
uimitor nu este că se întâmplă, ci mai degrabă că nu se 
întâmplă prea des”, avea ea obiceiul să răspundă când o întreba 
Josephine. 

— Deci nu poate fi Antoine, conchise Jo. 

— Te-ai gândit la asta? 

— Pe urmă... după ce am primit cartea poștală. N-am dormit 
prea mult, mi-am zis că poate era el... Mi-e rușine, dar, da... 

— Antoine transpira din plin, dacă îmi amintesc eu bine, nu-i 
așa? 

— Da. Curgeau apele pe el de teamă la apropierea unei 
dificultăţi. Părea că a trecut pe sub un jet. 

— Deci nu este el. Cel puţin dacă nu s-a schimbat... Și totuși 
te-ai gândit la asta. 

— Oh! Mi-e rușine... 

— Te înțeleg, de fapt, reapariţia lui e ciudată. Fie a scris 
cartea poștală și a cerut să fie expediată după moartea lui, fie 
trăiește și-ţi dă târcoale. Cunoscându-ţi bărbatul și simţul lui 
pentru înscenări, ne putem imagina. Își spunea atâtea povești. 
Se dorea atât de măreț, atât de important! Poate a vrut să-și 
prelungească moartea ca acei actori cabotini cărora le ia ore 
întregi să moară pe scenă, lungindu-și tirada ca să atragă 
atenţia asupra lor. 

— Ești rea, Shirley. 

— Pentru cei ca el e jignitor să mori, de la o clipă la alta să fii 
mort, să fii uitat, să te pună într-o groapă și să nu mai fi nimeni. 

Se pornise, și Josephine nu mai putea s-o oprească. 

— Trimiţând această carte poștală, Antoine își cumpără o 
bucată de viaţă în plus, vă împiedică să-l uitaţi și vă obligă să 
vorbiţi despre el. 

— Sigur că m-a șocat... dar este crud pentru Zoé. Ea îl crede 
tare ca fierul. 

— Nu-i pasă de asta! E prea egoist. Nu l-am respectat 
niciodată foarte mult pe soţul tău. 

— Termină, e mort! 

— Așa sper și eu. N-ar mai lipsi decât să vină să stea de 


VP - 60 


planton la ușa voastră! 

Josephine auzi zgomotul unui fierbător care șuiera. Probabil că 
Shirley oprise gazul, căci șuierul muri cu un oftat ascuţit. 7ea 
time. Joséphine și-o imagină pe Shirley în bucătăria ei, cu 
receptorul lipit de umăr, turnând apa aproape clocotită peste 
frunzele parfumate. Avea o combinaţie de ceaiuri închise în cutii 
de metal colorat care, când le ridica capacul, lăsau să iasă 
arome îmbătătoare. Ceai verde, ceai roșu, ceai alb, Prințul Igor, 
Țarul Alexandru, Marco Polo. Trei minute și jumătate la infuzat, 
apoi Shirley scotea frunzele din ceainic. Supraveghea timpul de 
odihnă cu mare atenţie. 

— În ce privește indiferența lui Luca, ce vrei să-mi spui? 
continuă Shirley trecând de la un subiect la altul, fără să se lase 
derutată. Este așa de la început, și tu îl menţii în această 
distanță afectuoasă. L-ai ridicat pe un piedestal, îl dai cu mir și 
tămâie și i te prosternezi la picioare. Întotdeauna ai făcut asta 
cu bărbaţii, te scuzi că respiri, le mulțumești că-și coboară ochii 
asupra ta. 

— Cred că nu-mi place să fiu iubită... 

— ... şi totuși? Haide, Jo, haide... 

— ... și totuși am impresia că sunt în permanenţă cu gura 
căscată, înfometată de iubire. 

— Va trebui să te tratezi! 

— Corect... Am decis să mă tratez. 

Josephine îi povesti ce înțelesese privind stelele și vorbind cu 
Ursa Mare. 

— Deci, tot vorbești cu stelele! 

— Da. 

— Observ că este o terapie și e gratis. 

— Sunt sigură că de acolo, de sus, mă aude și-mi răspunde. 

— Dacă tu crezi... Eu n-am nevoie să mă caţăr până la stele 
ca să-ți spun că mama ta e o criminală și tu ești o fraieră care se 
lasă călcată în picioare de când s-a născut. 

— Știu, tocmai am înțeles. La patruzeci și trei de ani... O să 
mă duc la comisariat. Ai dreptate. E atât de bine să-ţi vorbesc, 
Shirley. Totul se lămurește când stăm de vorbă. 

— E întotdeauna simplu să vezi lucrurile din afară când nu ești 
implicat. Și scrisul, avansează? 

— Nu chiar. Mă învârt în jurul cozii. Caut un subiect pentru un 
roman și nu găsesc. Încep o mie de povești ziua, iar noaptea 


VP-61 


toate se spulberă. Vorbind cu tine mi-a venit ideea pentru O 
regină atât de smerită, îți amintești? Eram în bucătăria mea din 
Courbevoie. Ar trebui să te întorci să mă ţii de mână... 

— Ai încredere în tine. 

— Încrederea în mine nu e partea mea tare... 

— Nu te grăbeşte nimic. 

— Nu-mi place să nu fac nimic cu timpul meu. 

— Du-te la film, plimbă-te, privește oamenii de pe terasele 
cafenelelor. Lasă-ţi imaginaţia să hoinărească, și într-o zi, fără 
să știi de ce, îţi va veni ideea unei povești. 

— Povestea unui bărbat care înjunghie femei singure în 
parcuri, noaptea, și a unui soț pe care-l credeam mort și care 
trimite cărţi poștale! 

— De ce nu? 

— Nu! Vreau să uit toate astea. Vreau să mă întorc la CCD. 

— La ce? 

— CCD, certificatul de conducător de doctorat. 

— Și în ce constă chestia... asta? 

— Este un ansamblu de publicaţii conţinând o teză, articolele 
și contribuţiile la conferinţe pe care le prezinţi în faţa unui juriu. 
Asta înseamnă un dosar gros. Am deja unul de șaptesprezece 
kilograme! 

— Și asta folosește la ce? 

— Să poţi îndruma teze de doctorat la o universitate. Să obţii 
o catedră... 

— Și să câștigi o grămadă de bani! 

— Nu! Universitarii nu sunt atrași de bani. Îi dispreţuiesc. Este 
încoronarea unei cariere. Devii o somitate, ţi se vorbește cu 
respect, toată lumea îţi cere părerea. Este tot ce-mi trebuie ca 
să-mi refac imaginea. 

— Josephine, ești uluitoare! 

— Așteaptă, încă n-am ajuns acolo! Mai am încă doi-trei ani 
înainte de susţinere. Și asta e cu totul altă treabă. Înseamnă să- 
ți aperi munca în faţa unui juriu, de obicei niște bărbaţi posaci 
care se cred superiori femeilor. Dosarul e puricat cu de- 
amănuntul și, la prima greșeală, ești respins. În ziua aceea este 
recomandabil să porţi o fustă șifonată, sandale, să ai picioarele 
neepilate și smocuri de păr la subrat. 

Ca și cum i-ar fi urmărit drumul secret al gândurilor, Shirley 
exclamă: 


VP - 62 


— Jo, ești masochistă! 

— Știu, m-am decis să lucrez și la asta și să învăţ să mă apăr! 
Am luat o mulţime de decizii bune vorbind cu stelele! 

— Calea Lactee te-a lovit în moalele capului. Și în 
învălmășeala asta de materie cenușie, viața amoroasă unde ai 
pus-o? 

Josephine se roși. 

— Când am terminat de consultat cărțile de farmece și am 
adormit-o pe Zoé... 

— Este exact cum credeam: subţire ca o foiţă de ţigară! 

— Nu toată lumea poate să se dea în bărci cu un tip în negru! 

— La fix! 

— Ce s-a ales de tipul în negru? 

— Nu reușesc să-l uit. E îngrozitor. Am decis să nu-l mai văd, 
inima mea nu mai vrea, dar fiecare por al pielii urlă de dorul lui. 
Jo, știi ce? lubirea se naște în inimă și trăiește sub piele. Și el, el 
este ghemuit sub pielea mea. Ascuns. Oh, Jo! Dacă ai ști cât de 
dor îmi este... 

„Uneori”, își aminti Shirley, „mă ciupea de interiorul coapsei, 
îmi făcea o vânătaie, îmi plăcea durerea, îmi plăcea culoarea pe 
care o păstram ca pe o urmă a lui, o dovadă a acelor clipe când 
aș fi putut accepta să mor pentru că știam că tot ce va urma nu 
va fi decât lipsit de gust, nimic, respiraţie artificială. Mă 
gândeam la el păstrând vânătaia, îl mângâiam, îl drăgăleam, nu 
ți-aș spune toate astea, micuță Jo...” 

— Și ce faci ca să nu te mai gândești la asta? vru Josephine să 
știe. 

— Strâng din dinţi... Și am organizat o asociaţie care luptă 
împotriva obezității. Mă duc în școli și-i învăţ pe copii să se 
hrănească. Suntem pe cale să dăm naștere unei societăți de 
obezi. 

— Niciuna dintre fetele mele nu este ameninţată. 

— Normal... tu le pregătești mâncare echilibrată de când erau 
bebeluşi. Apropo de asta, fiica ta și fiul meu sunt de nedespărțit. 

— Hortense și Gary? Vrei să zici că sunt îndrăgostiți? 

— Nu știu, dar se văd tot timpul. 

— O să-i întreb când vor veni la Paris. 

— L-am văzut și pe Philippe. Într-o zi, la Tate. Se oprise în faţa 
unui tablou roșu cu negru de Rothko. 

— Singur? întrebă Josephine, mirată să-și simtă inima bătând. 


VP - 63 


— Ei... Nu. Era cu o tânără blondă. Mi-a prezentat-o ca fiind o 
expertă în tablouri, care îl ajută să cumpere opere de artă. Face 
o colecţie. Are mult timp liber de când a renunţat la lumea 
afacerilor... 

— Și cum e experta? 

— Nu e rea. 

— Dacă n-ai fi prietena mea, ai zice că este chiar... 

— Nu e rea deloc. Ar trebui să vii la Londra, Jo. E seducător, 
bogat, comod. Pentru moment, trăiește singur cu fiul lui, este o 
pradă perfectă pentru lupii flămânzi. 

— Nu pot, știi foarte bine. 

— Iris? 

Josephine își mușcă buzele fără să răspundă. 

— Ştii, tipul în negru... Când se afla la hotel, când mă aștepta 
în camera de la etajul șase, lungit pe pat... Nu puteam aștepta 
ascensorul. Înghiţeam scările în viteză, împingeam ușa, mă 
aruncam pe el. 

— Eu, știi, sunt mai degrabă ca o țestoasă când mă mișc. 

Shirley oftă zgomotos. 

— Poate ar trebui să te schimbi, Jo. 

— Să mă transform în amazoană? Aș cădea de pe cal la 
primul pas de trap! 

— Ai cădea o dată și apoi te-ai urca din nou în șa. 

— Crezi că n-am fost niciodată îndrăgostită, cu adevărat 
îndrăgostită? 

— Cred că mai ai încă multe lucruri de descoperit, și este cu 
atât mai bine. Viaţa n-a încetat să te uimească! 

Josephine se gândi: „Dacă m-ar preocupa să aflu ce e viaţa în 
aceeași măsură în care mă preocupă munca la teza mea, aș fi 
poate mai relaxată”. 

Privirea ei făcu înconjurul bucătăriei. „Ai zice că e un 
laborator, atât e de curată și albă. O să mă duc la piață să 
cumpăr funii de usturoi și de ceapă, de ardei verzi și roșii, mere 
galbene, coșuri, unelte din lemn, cârpe, prosoape, o să lipesc 
fotografii și calendare, o să umplu pereţii de viaţă”. Discuţia cu 
Shirley o liniștea, îi dădea poftă să agaţe lampioane peste tot. 
Shirley era mai mult decât cea mai bună prietenă a ei. Era cea 
căreia îi putea spune totul fără ca asta să aibă urmări, fără s-o 
aștepte vreo capcană. 

— Vino repede, șopti ea înainte de a închide. Am nevoie de 


VP - 64 


tine. 


A doua zi dimineaţă, Josephine se duse la comisariatul de 
poliţie din cartier. După o lungă așteptare pe un coridor care 
mirosea a produse de curăţenie cu aromă de cireșe, fu introdusă 
într-un birou înghesuit, fără fereastră, luminat de o plafonieră 
gălbejită care dădea încăperii un aspect de acvariu. 

Prezentă faptele ofițerului de poliţie. Era o femeie tânără, cu 
părul șaten dat pe spate, cu buze subțiri, nas acvilin. Purta o 
cămașă albastru-pal, o uniformă bleumarin, un mic cercel de aur 
în urechea stângă. Pe plăcuţa de pe biroul ei se citea numele: 
GALLOIS. Îi ceru să-și spună numele, prenumele, adresa. Motivul 
prezenței sale în sediul poliției. O ascultă fără ca un mușchi să i 
se miște pe față. Se miră că Josephine așteptase tot acest timp 
ca să reclame atacul. Lăsa impresia că povestea i se părea 
dubioasă. Îi propuse lui Josephine să consulte un medic. 
Josephine refuză. Poliţista îi ceru să-l descrie pe agresor, să 
indice orice amănunt care putea ajuta ancheta. Josephine 
menţionă tălpile netede și curate, vocea pe nas, lipsa 
transpiraţiei. Poliţista ridică o sprânceană, mirată de acest 
amănunt, apoi continuă să tasteze. Îi ceru să specifice dacă 
exista vreo persoană care avea un motiv s-o atace, dacă se 
comisese vreun furt sau un viol. Vorbea cu o voce de automat, 
fără nicio emoție. Enunţa niște fapte. 

Lui Josephine îi veni să plângă. 

„Ce lume este asta în care violenţa a devenit ceva atât de 
banal, încât nici nu ridici capul de pe tastatură ca să te 
emoționezi, să împărtășești?” se întrebă ea când regăsi 
zgomotul străzii și lumina zilei. 

Rămase nemișcată, privind mașinile care se aliniau într-un 
lung șir nerăbdător. Un camion bloca strada. Șoferul nu se agita 
să descarce încărcătura, ducea cutiile una câte una fără să se 
grăbească, privind strada blocată cu un aer mulțumit. O femeie 
cu buzele încărcate de ruj scoase capul pe geamul mașinii și 
explodă: 

— Ce e porcăria asta? Rahat! O să dureze mult? 

Își scuipă ţigara și apăsă claxonul cu amândouă mâinile. 

Josephine zâmbi trist și plecă astupându-și urechile, ca să nu 
mai audă concertul de proteste. 


VP - 65 


Hortense încălecă maldărul de haine puse chiar pe podea în 
camera de zi a apartamentului pe care-l împărțea cu colocatara 
ei, o franţuzoaică anemică și palidă care-și stingea ţigările unde 
se nimerea, făcând găuri peste tot, fără cel mai mic regret. 
Blugi, colanţi, tricouri, pulovere pe gât, vestă, se dezbrăcase 
acolo și lăsase totul pe jos. 

Se numea Agathe, frecventa aceeași școală ca Hortense, dar 
nu dovedea același elan la treabă sau la întreţinerea 
apartamentului. Se trezea când auzea deșteptătorul, altfel 
rămânea în pat până la cursul următor. Vasele stăteau unele 
peste altele în chiuveta din colţul bucătăriei, lenjeria murdară de 
mai multe zile acoperea ceea ce odinioară semănase cu niște 
canapele, televizorul rămânea aprins în permanență, iar 
cadavrele sticlelor goale erau înșirate pe masa joasă de sticlă 
printre reviste decupate, coji de pizza uscate și mucuri vechi de 
jointuri maronii care dădeau pe-afară din scrumiere. 

— Agathe! urlă Hortense. 

Cum Agathe rămânea îngropată în așternut, în camera ei, 
Hortense porni un rechizitoriu împotriva nesimțirii colocatarei, 
subliniindu-l cu lovituri de picior în ușă. 

— Nu mai poate dura așa! Ești scârboasă! Fă mizerie în 
camera ta, dar nu în părţile comune! Tocmai mi-am pierdut un 
ceas să curăţ baia, erau numai smocuri de păr peste tot, totul 
este înfundat, tuburile de pastă de dinţi se preling, un Tampax 
vechi zace în chiuvetă, unde ai crescut? Nu trăiești singură aici! 
Te previn, o să caut alt apartament. Nu mai pot! 

„Cel mai rău”, gândi Hortense, „este că nu pot să plec. 
Contractul este pe numele amândurora, chiria e plătită pe două 
luni înainte. Pe deasupra, unde să mă duc? O știe foarte bine 
împuţita care nu e bună de nimic altceva decât să se înfometeze 
ca să intre în blugi și să-și fâțâie curul în faţa boșorogilor care 
salivează cu ochii cât cepele”. 

Dezgustată, se duse să caute un sac de gunoi și îndesă în el 
tot ce zăcea pe și sub masă. Se ţinu de nas, închise sacul și-l 
aruncă pe palier, de unde urma să-l ducă la tomberon. „Să fie 
nevoită să-și pescuiască blugii dintre gunoaie, poate asta o s-o 
facă să reacționeze. Nici măcar nu e sigur, o să-și cumpere alţii 
cu banii de la un boșorog bălos cu mutră de mafiot, care-și 
fumează ţigara în salon în timp ce anemica își lipește genele 
false în baie. Dar unde-i găsește? Nu trebuie decât să-i vadă 


VP - 66 


apărând de nicăieri în paltonul din păr de cămilă cu gulerul 
ridicat, și gata, i se și face poftă să-și agaţe picioarele de gâtul 
lor și să se ascundă într-un bârlog. Mă sperie îngrozitor toţi 
indivizii ăștia care defilează noaptea. O să sfârșească într-un 
bordel din Cairo, dacă o ţine tot așa”. 

— Mă auzi, târfa? 

Ciuli urechea. Agathe nu mișcă. 

Își puse mănușile din cauciuc, luă un burete, sticla de 
Domestos, un produs care se lăuda că omoară toti microbii, 
curăţă toate petele, și se apucă să deretice. Gary trecea s-o ia 
peste o oră, nu se punea problema să pună piciorul în mizeria 
asta. 

Firele lungi, încurcate, ale mochetei păstrau bucăţi de 
chipsuri, pixuri, agrafe de păr, Kleenex-uri vechi, bomboane 
Smarties. Aspiratorul sughiţă, dar înghiţi un pieptăn fără să se 
sufoce. Hortense făcu o mutră mulțumită: măcar o chestie care 
mergea. „Când o să am bani, o să iau un apartament singură”, 
oftă ea încercând să dezlipească o gumă de mestecat veche 
prinsă în firele mochetei. „Când o să am bani, o să amo 
servitoare, când o să am bani... 

Nu ai bani, așa că termină și curăţă”, mormăi ea foarte încet. 

Mama ei plătea apartamentul, școala, gazul, electricitatea, 
taxele locale, telefonul și sandvișul pe care-l mânca la prânz în 
parc. De fapt, mama ei plătea totul. Și la Londra nimic nu era 
gratis. Două lire Tropicana de dimineaţă, zece lire sanadvișul de 
la prânz, o mie două sute de lire pentru apartamentul de două 
camere cu salon. Într-un cartier frumos, sigur. Notting Hill, Royal 
Borough of Chelsea & Kensington. Probabil că părinţii lui Agathe 
aveau bani, sau dacă nu, o întreţineau bătrânii cu palton din păr 
de cămilă. Nu reușise să afle. Simţi mirosul produsului de 
curățat și se strâmbă. „O să put a Domestos. Chestia asta trece 
prin mănuși”. 

Se întoarse spre camera lui Agathe și trânti o nouă lovitură de 
picior în ușă. 

— Nu sunt servitoarea ta! Va trebui să-ţi bagi asta în cap! 

— Too bad! răspunse cealaltă. Și e prea târziu. Am fost 
crescută cu menajeră, aveam două acasă, ciocu' mic, 
sărântoaco! 

Hortense privi năucită ușa închisă. „Sărăntoaco!” Indrăznise 
s-o facă sărăntoacă! 


VP - 67 


„Ce m-a apucat s-o aleg pe ea dintre toate celelalte? Aveam 
lipici pe ochi în ziua aia. Din cauza aerelor ei?” Arăta de parcă 
merita să-și dea aere. Mândră, sigură pe ea, grăbită, gătită cu 
Prada-Vuitton-Hermes.  Urmărea cartiere frumoase și 
apartamente spaţioase. Afişa mijloacele și siguranţa unei fete 
cochete. Pe ea o întrebase simplu: 

— Locuiești la Paris? ca să știe dacă putea avea legături cu 
ea. 

Hortense răspunsese: 

— La Muette. 

Cealaltă lăsase să-i scape: 

— OK, îmi convine. 

Ca și cum îi făcea o pomană. „Bingo, am prins peștele cel 
mare”, gândise Hortense. Își spusese că stând pe lângă ea va 
profita de banii ei, de relaţiile ei. „Singura chestie pe care mi-a 
oferit-o este că pot intra la Cuckoo Club fără să stau la coadă. 
Ce mai avantaj! Ce toantă am fost! M-am lăsat păcălită ca o 
provincială care debarcă în capitală cu cosițele pe spate și un 
şort în carouri”. 

Gary locuia într-un apartament mare, pe Green Park, chiar în 
spate la Buckingham Palace, dar fusese clar: nu voia să-l 
împartă. 

— O sută cincizeci de metri pătraţi numai pentru tine, e 
nedrept, turba Hortense. 

— Poate, dar asta este. Am nevoie de liniște, de spaţiu, am 
nevoie să citesc, să-mi ascult muzica, să gândesc, să mă plimb 
în lung și-n lat, nu vreau să mă baţi la cap, așa că trebuie să-ţi 
cauţi un loc al tău, Hortense. 

— Dar o să mă fac mică, o să rămân în camera mea! 

— Nu, i-o retezase Gary. Nu insista, sau o să semeni cu acele 
fete pe care le detest, care miorlăie tot timpul și te hărţuiesc. 

Hortense se oprise brusc. Nu se punea problema să semene 
cu cineva, ea era unică și muncea din greu ca să reziste. De 
asemenea, nu se punea problema să piardă prietenia lui Gary. 
Băiatul ăsta era cu siguranță, la vârsta lui, celibatarul cel mai 
râvnit din Londra. Îi curgea sânge regal prin vene, nimănui nu-i 
era permis să știe, dar ea, ea știa. O auzise vorbind pe maică-sa 
cu Shirley. Și etcetera, etcetera, to make a long story short, 
Gary era nepotul reginei. Bunica lui locuia la Buckingham. Intra 
acolo când voia și nu se pierdea niciodată. Primea invitaţii 


VP - 68 


pentru serate, deschideri de localuri, expoziţii, brunch-uri, 
prânzuri, cine. Invitaţiile se îngrămădeau pe masa de la intrare, 
el le răsfoia distrat. Purta mereu același pulover pe gât, negru, 
aceeași vestă fără formă, aceiași pantaloni care se încrețeau pe 
ghetele mizerabile. Puțin îi păsa de look-ul lui. Nu-i păsa de 
părul negru, de ochii mari, verzi, de toate amănuntele pe care 
ea le sublinia ca să-l pună în valoare. Detesta să iasă ca să fie 
văzut. Trebui să-l implore ca să accepte și s-o ia cu el. 

— Pentru relaţiile mele, Gary, fără relaţii ești nimeni, și tu, tu 
cunoști pe toată lumea în Londra. 

— Greșeală, greșeală grosolană! Mama cunoaște pe toată 
lumea, nu eu. Eu trebuie să-mi demonstrez valoarea și, vezi tu, 
n-am chef s-o fac. Am nouăsprezece ani, sunt ceea ce sunt, 
încerc să fiu mai bun, e de muncă. Trăiesc așa cum vreau eu, și 
asta îmi place. Și, îmi pare rău, nu tu ești cea care o să mă 
schimbe! 

— Dar nu trebuie decât să apari, și dovada valorii tale există, 
stăruia Hortense, enervată de lipsa de frivolitate a lui Gary. Nu 
te costă nimic, pe când mie îmi poate aduce avantaje uriașe! Nu 
fi egoist. Gândește-te la mine! 

— NO way. 

El o ţinea pe-a lui. Ea îl moraliza, o lua de la început, el o 
ignora și își punea căștile pe urechi. Voia să fie muzician, poet 
sau filosof. Lua lecţii de pian, de filosofie, de teatru, de 
literatură. Se uita la filme vechi mâncând chipsuri ecologice, își 
scria gândurile pe caiete cu pătrăţele și se antrena să imite 
mersul săltăreţ al veverițelor din Hyde Park. | se întâmpla uneori 
să ţopăie în salonul mare, cu braţele îndoite și dinţii înainte. 

— Gary! Ești caraghios! 

— Sunt o veveriță minunată! Regele veverițelor cu blana 
lucioasă! 

Imita veverița, recita fragmente din Oscar Wilde sau din 
Chateaubriand, dialoguri din Scarface sau din Copiii paradisului. 
„Dacă cei bogaţi ar dori cu toţii să fie iubiţi, celor săraci ce le-ar 
mai rămâne? 

Se răsturna într-un fotoliu care-i aparținuse lui George al V-lea 
și medita la frumusețea frazei, ţinându-se de bărbie. 

Era, trebuia s-o recunoască, fermecător, strălucitor, original. 

Refuza societatea de consum. Accepta telefonul mobil, dar 
ignora gadgeturile la modă. Când își cumpăra haine, le lua la 


VP - 69 


bucată. Chiar și atunci când cămășile erau la promoţie, două la 
preț de una. 

— Dar ia-o pe a doua, e gratis! insista Hortense. 

— Nu am decât un bust, Hortense! 

„Pe deasupra”, medita ea mirosindu-și mănușile, „e frumos, 
înalt, frumos, bogat, cu sânge regal, totul în o sută cincizeci de 
metri pătrați în Green Park. Fără să facă niciun efort. E nedrept”. 

În timp ce dădea cu aspiratorul pe mânerele unui fotoliu 
vechi, din piele, se gândi: „Bineînţeles că mai există și alţii care 
se țin după mine, dar sunt urâţi. Sau scunzi. Detest bărbații 
scunzi. E specia cea mai rea, cea mai acrită, cea mai 
ranchiunoasă care există. Un bărbat scund este un om rău. Nu 
iartă lumii înălțimea lui mică. Gary poate fi nepăsător, 
indiferent: e minunat. Nu are de ce să-și facă probleme pentru 
trista realitate. El e scutit de asta. De altfel, asta îmi place mie 
la bani: te scutesc să cunoști realitatea. 

Când o să am bani, n-o să-mi mai pese de realitate”. 

Se aplecă peste aspirator și nu-și crezu ochilor. Printre firele 
mochetei erau niște creaturi. O colonie de gândaci care 
mișunau. 

Dădu deoparte firele, lipi tubul aspiratorului de insecte și își 
imagină moartea lor oribilă. „Perfect! Și pe urmă o să dau foc 
sacului ca să fiu sigură că au crăpat”. Şi-i imagina murind în 
flăcări, cu picioarele răsucite, cu carapacea topită, cu plămânii 
sufocaţi. Gândul îi smulse un zâmbet, și continuă curăţenia cu 
încântare. „O s-o aspir și pe Agathe odată cu gândacii. Ori o s-o 
sugrum încet cu ciorapii pe care-i lasă să zacă. O să se sufoce, o 
să scoată limba, grotescă și exagerat de mare, o să se 
învineţțească, o să se răsucească, o să implore...” 

— Draga mea Hortense, îi spusese Gary într-o zi când coborau 
pe Oxford Street, ar trebui să te duci la un psihanalist, ești un 
monstru. 

— Pentru că spun ce gândesc? 

— Pentru că îndrăznești să gândești ce spui! 

— lese din discuţie, mi-aș pierde creativitatea. Nu vreau să 
devin normală, vreau să fiu o nevrotică genială, ca domnișoara 
Chanel! Crezi că ea s-a dus la psihanalist? 

— Nu știu, dar o să mă informez. 

— Am defecte, le știu, le înţeleg și îmi cer iertare. Să nu mai 
discutăm. Când nu trișezi cu tine însuţi, ai răspuns pentru orice. 


VP - 70 


Sunt oameni care se duc să-și spună poveștile lungiţi pe 
canapeaua psihoterapeutului, eu mă iau așa cum sunt. Eu mă 
iubesc. Consider că sunt o fată extraordinară, frumoasă, 
inteligentă, dotată. Nu merită să faci eforturi să placi celorlalți. 

— E corect ce spuneam: ești un monstru. 

— Poţi să-ţi zic o chestie, Gary, am văzut-o de atâtea ori pe 
mama picând de fraieră, încât mi-am jurat să păcălesc întreaga 
lume înainte să se atingă cineva de un singur fir din părul meu. 

— Mama ta e o sfântă care nu merită să aibă o asemenea 
fiică. 

— O sfântă care m-a făcut să am oroare de bunătate și 
generozitate! Mi-a fost un fel de psiholog, dar invers: mi-a întărit 
toate nevrozele. De altfel, îi mulțumesc pentru asta, nu reușim 
decât dovedindu-ne diferiţi, categoric diferiţi și scăpând de toate 
sentimentele bune. 

— Ce reușim, Hortense? 

— Progresăm, nu pierdem timpul, ne eliberăm, stăpânim, 
facem ce vrem câștigând mulți bani. Ca domnișoara Chanel, îţi 
spun. Când voi reuși, o să devin umană. Va fi un hobby, o 
ocupaţie încântătoare. 

— Va fi prea târziu. O să fii singură, fără prieteni. 

— E simplu pentru tine să spui asta. Te-ai născut gata bogat. 
Eu, eu trebuie să vâslesc, să vâslesc, să vâslesc... 

— Nu ai mâinile prea bătătorite pentru cineva care dă la 
vâsle! 

— Bătăturile le am în suflet. 

— Pentru că ai un suflet? Încântat să aflu. 

Tăcuse, distrusă. „Bineînţeles că am un suflet. Numai că nu-l 
arăt, asta e tot”. Când Zoe o sunase s-o anunţe că tatăl ei 
trimisese o carte poștală, simţise o strângere de inimă. Și când 
Zoé o întrebase cu o voce mică, tremurândă: „Data viitoare 
când vin la Londra aș putea să rămân să dorm la tine?”, ea 
spusese: „Da, micuță Zoe”. Era un semn clar că avea un suflet, 
nu? 

„Emoţiile înseamnă pierdere de vreme. Nu înveţi nimic 
plângând. Astăzi toată lumea plânge la televizor pentru orice. 
Este dezgustător. Asta naște generaţii de asistați, de șomeri, de 
dezamăgiţi. Asta face din Franţa o ţară în care toată lumea 
geme și face pe victima”. Ea ura victimele. Cu Gary putea sta de 
vorbă. Nu avea nevoie să se deghizeze într-o sucursală a Crucii 


VP -71 


Roșii. Adesea nu era de acord cu ea, dar asculta și îi dădea 
replica. 

Făcu înconjurul salonului cu privirea. Ordine perfectă, miros 
plăcut de curat, Gary putea intra fără să alunece pe niște chiloţi 
sau un rest de guacamole. 

Se uită în oglindă: și aici totul era perfect. 

Își întinse picioarele lungi, le admiră mulţumită, luă ultimul 
număr din Harper's Bazaar. „O sută de sfaturi de frumusețe 
pentru staruri, profesioniști, prieteni”. Le citi, trase concluzia că 
nu avea nimic de învăţat, trecu la articolul următor: blugi, dar de 
care? Căscă. Era a mia oară când citea despre același subiect. 
Era nevoie să facă puţină curăţenie în capul redactorilor de 
modă. Într-o zi vor veni să-i ia ei un interviu. „Într-o zi o să-mi 
creez propriul brand”. Duminica trecută, în talciocul de la 
Camden Market, cumpărase niște blugi Karl Lagerfeld de ocazie 
pe care vânzătorul îi caracterizase drept autentici. „Aproape 
noi”, se lăudase el, „este modelul preferat al Lindei 
Evangelista”. „De-acum înainte va fi al meu!” trâmbiţase ea, 
oferind preţul pe jumătate. „Păstrează discursul pentru fraierele 
pe care chestia asta le impresionează, la mine nu ţine!” 
Bineînţeles că trebuia să-i personalizeze, să-i transforme în ceva 
special: avea să adauge niște jambiere, o vestă cambrată, o 
eșarfă groasă și lungă. 

În clipa aceea Agathe ieși din camera ei agitând o sticlă de 
Marie Brizard din care bea direct. Înaintă ca o somnambulă, se 
învârti, se lăsă să cadă pe canapea, își căută hainele, se frecă la 
ochi și trase încă un gât de lichior ca să se trezească. Nu se 
ostenise să se demachieze, și rimelul îi curgea pe obrajii palizi. 

— Uau! E curat! Ai spălat apartamentul cu jetul? 

— Prefer să nu abordăm acest subiect, dacă nu vrei să te 
altoiesc. 

— Și pot să știu unde mi-ai pus lucrurile? 

— Vrei să spui grămada de cârpe de pe jos? 

Blonda mereu înfometată aprobă din cap. 

— La gunoi. Pe palier. Cu mucurile vechi de ţigară, firele de 
păr din mochetă și resturile de pizza. 

Nemâncata urlă: 

— Ai făcut tu asta? 

— Și o s-o iau de la capăt atâta vreme cât nu faci ordine. 

— Erau blugii mei preferaţi! Blugi făcuţi de mână, două sute 


VP- 72 


treizeci și cinci de pounas! 

— De unde ai luat banii ăștia, cârnat anemic? 

— Îţi interzic să-mi vorbești așa! 

— Spun ce gândesc, și încă mă abtin. Îmi inspiri calificative 
mult mai violente, pe care nu le folosesc pentru că sunt 
educată. _ 

— O să mi-o plătești! II pun pe Carlos pe tine, o să vezi! 

— Sclavul tău negricios? lartă-mă, dar îmi ajunge până la 
bărbie, și asta urcat pe un scaun! 

— Râzi tu, râzi... O să glumești mai puţin când o să-ţi sfâșie 
sânii cu cleștele! 

— Dumnezeule, mi-e frică! Tremur de frică. 

Agathe se clătină până la ușă, cu sticla în mână, ca să-și 
recupereze bunurile. Gary stătea în prag și se pregătea să sune. 
Intră, făcu câţiva pași, apucă Harper's Bazaar și o strecură în 
buzunar. 

— Acum citești reviste de muieri? strigă Hortense. 

— Îmi cultiv latura feminină... 

Hortense aruncă o ultimă privire spre colocatara ei în patru 
labe, care își smulgea blugii din sacul cu gunoaie scoțând ţipete 
de godac speriat. 

— Vino, se rupe... strigă ea apucând sacul cu mâna. 

Pe scară se întâlniră cu celebrul Carlos, un metru cincizeci și 
opt, șaptezeci de kile, părul și tenul negru-corb, pielea găurită 
de o veche acnee rebelă. El îi studie cu atenție. 

— Ce are? Vrea fotografia mea? întrebă Gary întorcându-se. 

Cei doi bărbaţi se înfruntară din priviri. 

Hortense îl luă pe Gary de braţ și îl trase. 

— Nu e treaba ta! Este unul dintre băloșii care se învârt în 
jurul ei. 

— Tot certate sunteţi? 

Se opri, se întoarse spre el, făcu mutra cea mai rugătoare, 
cea mai emoţionantă pe care o avea în repertoriu și întrebă 
dulce: 

— Spune, n-ai vrea să vin să la... 

— Nu! Hortense! Nu se pune problema! Tu te descurci cu 
vecina ta, dar eu rămân acasă, liniștit și singur! 

— M-a ameninţat că-mi smulge sânii cu un clește! 

— Să zicem că ai dat peste una mai rezistentă decât tine. Va 
fi un meci interesant de urmărit! Îmi păstrezi un loc în primul 


VP-73 


rând? 

— Cu sau fără floricele? 

Gary chicoti. Fata asta chiar avea replică. Nu se născuse cel 
care să-i astupe gura, nici s-o facă să plece ochii. Trebuia să 
spună: „Haide, bine, vino să stai cu mine”, dar se răzgândi. 

— Cu floricele, dar dulci. Cu mult zahăr deasupra! 


În jurul patului zăceau hainele de care se dezbrăcaseră în 
grabă înainte de a se arunca pe patul king size care ocupa 
jumătate din cameră. Pe perdele erau imprimate inimioare roșii, 
pe jos se întindea o mochetă din acrilic roșu, iar deasupra 
patului atârna un voal transparent care imita un fel de baldachin 
medieval. 

„Unde sunt?” se întrebă Philippe Dupin cuprinzând dormitorul 
cu privirea. Un urs brun din pluș căruia îi lipsea un ochi de sticlă, 
ceea ce-i dădea un aer cu adevărat trist, un talmeș-balmeș de 
pernuţe din goblen dintre care una spunea WON'T YOU BE MY 
SWEETHEART? I'M SO LONELY, cărți poștale cu pisicuţe în poziţii 
acrobatice, un poster cu Robbie Williams ca bad-boy scoțând 
limba, un evantai de fotografii cu fete izbucnind în râs și 
trimițându-și bezele. 

„Dumnezeule! Câţi ani are?” În ajun, la pub, îi dădeai 
douăzeci-treizeci de ani. Uitându-se la pereţi, n-ar mai fi fost 
sigur. Nu-și mai amintea foarte bine cum o abordase. Frânturi de 
dialog îi reveneau în minte. Mereu aceleași. Doar pubul și fata 
se schimbau. 

— Can I buy you a beer? 

— Sure. 

Băuseră una, două, trei, în picioare, la bar, ridicând și lăsând 
cotul în timp ce trăgeau cu ochiul la ecranul televizorului care 
transmitea în reluare un meci de fotbal. Manchester-Liverpool. 
Suporterii urlau și băteau cu halbele în tejghea. Purtau tricourile 
echipei și își dădeau coate la fiecare acțiune de atac. In spatele 
barului, un băiat în cămașă albă se agita și transmitea 
comenzile altuia, al cărui braț părea sudat de dozator. 

Ea avea părul blond foarte fin, piele palidă, un ruj de buze 
închis care lăsa pe pahar un feston de săruturi roșii ca sângele. 
Înghiţea cu nesaţ berile. Suda ţigările. Citise în ziar un articol în 
care autorul se arăta îngrijorat de numărul mare de femei 
însărcinate care fumează ca să facă un copil foarte mic și să nu 


VP - 74 


le doară la naștere. Se uitase la burta ei: scobită, foarte scobită. 
Nu era însărcinată. 

Apoi îi șoptise: 

— Fancy a shag? 

— Sure. My place or your place? 

El prefera la ea. Acasă la el erau Alexandre și Annie, bona. 

„Acum îmi petrec timpul trezindu-mă în camere pe care nu le 
cunosc, cu trupuri necunoscute. Am impresia că sunt un pilot de 
linie care schimbă hotelul și partenera în fiecare seară. Ca să fiu 
mai dur, aș putea spune că m-am întors în plină pubertate. 
Curând o să mă uit la Bob pantaloni pătrați împreună cu 
Alexandre, o să învăţ pe dinafară dialogurile lui Carlo 
Calamarul”. 

| se făcu poftă să se întoarcă acasă, să-și vadă fiul dormind. 
Alexandre începea să se schimbe, să se impună. Se adaptase 
foarte repede la sistemul englez. Bea lapte, mânca brioșe, 
învățase să traverseze fără să fie călcat, lua singur metroul sau 
autobuzul. Mergea la liceul francez, dar devenise un adevărat 
mic britanic. În câteva luni. Philippe fusese nevoit să impună 
folosirea francezei acasă, ca să nu-și uite limba maternă. 
Angajase o bonă franţuzoaică. Annie era bretonă. Din Brest. 
Bondoacă, la vreo cincizeci de ani. Alexandre părea să se 
înţeleagă bine cu ea. Fiul lui îl însoțea la muzee, punea întrebări 
când nu înţelegea, întreba: „Cum facem să știm înaintea tuturor 
dacă ceva va fi frumos sau urât? Pentru că atunci când Picasso a 
început să picteze totul pe dos, multă lume a considerat că 
rezultatul este urât. Acum li se pare frumos... Deci?” Uneori, 
întrebările lui erau aproape filosofice: „Trebuie să iubești pentru 
a trăi sau să trăieşti pentru a iubi?” Sau erau legate de 
ornitologie: „Pinguinii, tată, fac sida sau nu?” 

Singurul subiect pe care nu-l aborda niciodată era mama lui. 
Când se duceau s-o vadă în camera ei de la spital, rămânea 
așezat pe un scaun, cu mâinile puse pe genunchi, cu ochii în 
gol. O singură dată Philippe îi lăsase singuri, crezând că 
prezența lui îi împiedica să vorbească. 

În mașină, la întoarcere, Alexandre îl avertizase: _ 

— Tată, niciodată să nu mă mai lași singur cu mama. Imi face 
frică. Cu adevărat frică. Este acolo, dar nu este acolo, are ochii 
goi. 

Apoi, pe un ton savant de doctor, în timp ce-și încheia 


VP-75 


centura, adăugase: 

— A slăbit mult, nu ţi se pare? 

Avea tot timpul să se ocupe de fiul lui și nu-și refuza plăcerea. 
Rămăsese președintele cabinetului de avocatură din Paris, însă 
funcţia lui se limita la rolul de supraveghere. Incasa dividendele, 
care nu erau de neglijat, departe de asta, dar nimic nu-l mai 
obliga, încă de anul trecut, să facă act de prezenţă zilnică și 
istovitoare. | se întâmpla să lucreze dosare grele când i se cerea 
părerea. Găsea uneori clienţi, o muncă de hăitaș care nu-i 
displăcea, urmărea începutul dosarelor. Pe urmă le dădea mai 
departe. Intr-o zi avea să-și regăsească dorinţa de a se lupta, de 
a munci. 

Pentru moment, nu avea vreo dorinţă specială. Era ca atunci 
când ai gura iască după băutură și nu-ţi mai trece. Ruptura de 
Iris fusese violentă și treptată. Se îndepărtase de ea puţin câte 
puţin, obișnuindu-se cu ideea de a nu mai trăi cu ea, iar atunci 
când avusese loc confruntarea dintre lris și Gabor Minar, la 
Waldorf Astoria, la New York, se întâmplase ca atunci când dai 
jos o tencuială dintr-o singură mișcare. Dureros, dar mulțumitor. 
Işi văzuse nevasta aruncându-se în brațele altuia, sub ochii lui, 
ca și cum el nu exista, îi făcuse rău. Și, în același timp, se 
simţise eliberat. Un alt sentiment, un amestec de dispreț și milă, 
înlocuise iubirea pe care i-o purtase lui lris atât de mulţi ani. 
„Am iubit o imagine, o imagine foarte frumoasă, dar și eu eram 
tot o imagine. Imaginea reușitei. Un bărbat plin de siguranță de 
trufie, de certitudini. Un bărbat mândru să evolueze repede, 
mândru să reușească. Un bărbat care nu se sprijinea pe nimic”. 

Sub pansament crescuse un alt bărbat, eliberat de aparentțe, 
de prefăcătorie, de mondenităţi. Un bărbat pe care învăța să-l 
cunoască, care uneori îl deruta. Care fusese rolul lui Josephine în 
apariţia acestui bărbat? se întreba el. jucase un rol, asta era 
sigur. In felul ei, discret și șters. „Josephine este ca un abur 
binefăcător care te învăluie și-ţi destinde plămânii”. Își amintea 
de primul lor sărut furat în biroul lui de la Paris. O apucase de 
încheietură, o trăsese spre el și... 

Alesese să se stabilească la Londra. Să renunţe la tabieturile 
pariziene ca să-și limpezească situaţia într-un oraș străin. Avea 
prieteni, sau mai degrabă relaţii, făcea parte dintr-un club. 
Părinţii locuiau aproape. N-o sunase niciodată pe Joséphine. Incă 
nu era momentul. „Trec printr-o perioadă ciudată. Sunt în 


VP - 76 


așteptare. Într-un punct mort. Nu știu nimic. Trebuie să învăţ 
totul de la început”. _ 

Își eliberă un braţ și se îndreptă. Își căută ceasul pe care-l 
pusese pe mochetă. Șapte și jumătate. Trebuia să se întoarcă 
acasă. _ 

„Cum o cheamă? Debbie, Dottie, Dolly, Daisy?” Işi trase 
chiloţii, cămașa, se pregăti să-și pună pantalonii când fata se 
întoarse, clipi din ochi, ridică braţul să se apere de lumină. 

— Cât e ceasul? 

— Șase. 

— Dar e miezul nopţii! 

Oripilat de duhoarea de bere din respiraţia ei, se trase înapoi. 

— Trebuie să plec, am... ei... am un copil care mă așteaptă 
și... 

— Și o nevastă? 

— Păi... da. 

Ea se întoarse dintr-odată și își luă perna în brațe. 

— Debbie... 

— Dottie. 

— Dottie... Nu fi tristă. 

— Nu sunt tristă. 

— Ba da. Citesc pe spatele tău că ești tristă. 

— Nici măcar... 

— Chiar trebuie să plec. 

— Tratezi toate femeile la fel, Eddy? 

— Philippe. 

— Le cumperi cu cinci beri, și apoi adio și nici măcar mersi! 

— Să zicem că în acest moment nu sunt foarte elegant, ai 
dreptate. Dar mai ales nu vreau să-ți fac rău. 

— Ai ratat. 

— Debbie, ştii... 

— Dottie! 

— Suntem de acord amândoi, nu te-am violat. 

— Nu contează. Pleci ca un hoț după ce ţi-ai făcut pofta. E 
neplăcut pentru cea care rămâne. 

— Chiar trebuie să plec. 

— Cum vrei să am o imagine frumoasă despre mine după 
asta? Ei? O să mă chinuie tristețea toată ziua! Și, cu puţin noroc, 
o să fiu la fel de tristă și mâine! 

Era tot cu spatele la el și vorbea mușcându-și perna. 


VP - 77 


— Pot face ceva pentru tine? Ai nevoie de bani, de sfaturi, de 
o ureche atentă? 

— Cară-te, căcănarule! Nu sunt nici curvă, nici cerșetoare! 
Sunt contabilă la Harvey & Fridley. 

— OK. Cel puţin am încercat. 

— Ce-ai încercat? urlă fata al cărui nume nu reușea să și-l 
amintească. Ai încercat să fii uman două minute și jumătate. Ai 
dat-o-n bară. 

— Ascultă, ei... 

— Dottie. 

— Am împărțit un taxi și un pat, o noapte. N-o să facem o 
dramă. Nu e prima oară când agăți un bărbat într-un pub... 

— DARE ZIUA MEA ASTAZI! ȘI NU VREAU SA MA TREZESC 
SINGURĂ CA DE OBICEI! 

El o luă în braţe. Ea îl respinse. El o strânse la piept. Ea se 
opuse din toate puterile. 

— La mulți ani, îi șopti el. 

— Dottie. La mulţi ani, Dottie. 

— La mulţi ani, Dottie. 

Stătu pe gânduri dacă s-o întrebe câţi ani are, dar se temu de 
răspuns. O legănă o clipă fără să spună nimic. Ea se lăsă trasă 
lângă el. 

— Îmi pare rău, OK? Chiar îmi cer scuze. 

Se întoarse spre el și îl cercetă neîncrezătoare. Părea sincer. 
Și trist. Ea ridică din umeri și se eliberă. El o mângăie pe păr. 

— Mi-e sete. Ție nu? Am băut prea mult ieri... 

Ea nu răspunse. Fixa inimile roșii de pe perdea. Philippe 
dispăru în bucătărie. Se întoarse cu o felie de pâine unsă cu 
marmeladă, pe care pusese cinci chibrituri. Le aprinse unul după 
altul și cântă: „Happy birthday. 

— Dottie, șopti ea cu ochii strălucind de lacrimi, fixând 
chibriturile. 

— Happy birthday, happy birthday sweet Dottie, happy 
birthday to you... 

Dottie suflă, el își desprinse ceasul Cartier, pe care lris i-l 
cumpărase de Crăciun, și-l prinse la încheietura fetei, care se 
uita încântată. 

— Cu siguranţă nu ești ca alţii... 

Nu-i ceru numărul. Nu spuse: „Te sun eu, ne mai vedem”. Ar fi 
fost laș. N-avea s-o mai vadă. Ea avea dreptate. Speranţa este o 


VP - 78 


otravă violentă. Știa el ceva despre asta, el, care nu înceta să 
spere. 

Işi luă sacoul și eșarfa. Ea îl privi plecând, fără să spună nimic. 

Trânti ușa și se trezi în stradă. Clipi din ochi privind cerul. 
„Este oare același cer cenușiu care ajunge până la Paris? 
Probabil că ea doarme la ora asta. Oare a primit camelia mea 
albă? Oare a pus-o pe balcon?” 

Nu așa avea s-o uite. Inceta să se gândească la asta câteva 
zile, apoi dorul se întorcea și îl chinuia. 

Un camion se opri în dreptul lui. Începea să bureze. O burniţă 
ușoară care nu uda. Işi ridică gulerul și decise să se întoarcă pe 
jos. 

* 

Blaise Pascal a scris cândva: „Există pasiuni care fac sufletul 
meschin și insensibil, și există altele care îl fac generos și dăruit 
celorlalţi”. Henriette Grobz, pentru că Marcel Grobz o părăsise 
ca să trăiască împreună cu secretara lui, Josiane Lambert, își 
descoperise o pasiune care-i ucidea sufletul: răzbunarea. Nu se 
mai gândea decât la un lucru: să-i plătească lui Marcel însutit cu 
aceeași monedă a umilinţei pe care i-o aplicase el. Voia să poată 
să-i spună într-o zi: „Mi-ai distrus viața, mi-ai furat liniștea, mi-ai 
jefuit sanctuarul, te pedepsesc, Marcel, te târăsc în noroi, pe 
tine și pe farfuza ta. N-o să-ţi mai rămână decât ochii chinuiţi de 
suferință ca să poţi plânge, și-o să-ţi vezi fiul iubit crescând în 
zdrenţe, lipsit de toate speranţele cu care l-ai împodobit în timp 
ce eu voi călări pe un maldăr de aur și te voi zdrobi sub 
disprețul meu”. 

Simţea nevoia să-l rănească pe Marcel Grobz, să-l însemne cu 
fierul roșu ca pe o marfă care-i aparținuse odinioară și acum îi 
fusese răpită. „A îndrăznit!” se sufoca ea, „a îndrăznit!” O 
jefuise de drepturile ei, de privilegiile ei, de acea rentă viageră 
pe care și-o asigurase luându-l de bărbat pe el, porcul 
respingător a cărui unică atracţie consta în averea lui 
considerabilă. O trăsese pe sfoară printr-o  înșelătorie 
administrativă abilă și josnică, pe ea, ea, care credea că-și 
construise un contract beton, menit s-o pună la adăpost de 
nevoi pe viaţă. li furase aurul. Maldărul ei mare de aur la care 
veghea cu ochi de mamă disperată. 

Uitase de bunătatea, de generozitatea lui, uitase infernul pe 
care-l făcuse să-l trăiască tratându-l ca pe un sărăntoc venit să-i 


VP - 79 


respire aerul, să mănânce la masa ei. Uita că, pentru a-l umili, îi 
impunea să folosească trei furculițe la masă, să poarte pantaloni 
strâmţi, să respecte cu sfințenie o gramatică imposibilă. Uita că- 
| alungase din patul conjugal, că-l trimisese într-o chilie în care 
abia încăpeau un pat și o noptieră, nu ţinea minte decât un 
singur lucru: nenorocitul avusese insolenţa să se revolte și să 
fugă cu banii ei. 

„Răzbunare, răzbunare!” striga din toată fiinţa ei încă de la 
trezire. Și, străbătând tristă apartamentul lipsit de enormele 
buchete de flori pe care i le trimitea odinioară florăreasa Veyrat, 
constata că nu mai avea majordom ca să stabilească meniul, 
nici lenjereasă să se ocupe de garderoba ei, nici servitoare care 
să-i aducă micul dejun la pat, nici șofer ca s-o plimbe prin Paris, 
nici programări zilnice la croitoreasă, pedichiură, masaj, coafor, 
manichiură. Ruinată. În ajun, în place Vendôme, în momentul 
când să plătească noua brățară la ceasul Cartier, trebuise să se 
așeze văzând suma de pe notă. Nu-și mai cumpăra produsele de 
frumusețe de la farmacie, se îmbrăca de la Zara, renunţase la 
agenda Hermes și la șampania blanc de blancs Ruinart. Fiecare 
zi aducea un nou sacrificiu. 

Marcel Grobz plătea chiria apartamentului și îi dădea o 
pensie, dar nu era destul pentru lăcomia lui Henriette, care 
cunoscuse zile de măreție în care era destul să deschidă 
carnetul de cecuri ca să obţină ce voia. Sunetul plăcut al peniţei 
stiloului din aur pe cecul alb... Ultima poșetă Vuitton, șalurile din 
cașmir pentru cazul în care ploua, acuarele plăcute ochilor ei 
obosiţi, trufe albe de la Hediard sau două locuri în primul rând al 
sălii Pleyel, unul pentru geantă, celălalt pentru ea. Nu suporta 
promiscuitatea. Banii lui Marcel Grobz era un adevărat sesam de 
care abuzase și care îi fusese luat brusc, așa cum îi iei tetina 
bebelușului care suge fericit. 

Nu mai avea bani, nu mai avea nimic. 

Cealaltă avea totul. Cealaltă. Avea coșmaruri în fiecare 
noapte, se trezea cu cămașa udă. Furia o sufoca. Trebuia să bea 
un pahar mare de apă ca să alunge mânia care-i apăsa pieptul. 
Işi încheia nopţile la sclipirea tremurândă a zorilor, morfolind o 
răzbunare pe care nu contenea s-o înflorească. „Josiane 
Lambert, o să-ţi jupoi pielea, și a ta, și a fiului tău”, șuiera ea, 
adâncită în pernele moi. Bine că nu-i luase așternuturile! Ar fi 
fost nevoită să doarmă pe perne de la Monoprix. 


VP - 80 


Trebuia să pună capăt acestei infamii. Asta nu se rezolva cu o 
nouă căsătorie, nu la șaizeci și opt de ani momim bărbaţii cu ce 
ne-a mai rămas din farmec, răzbunarea nu putea proveni decât 
dintr-o acțiune vizând s-o repună în drepturi. O răzbunare, 
serioasă, premeditată. 

Care? Incă nu știa. 

Ca să-și calmeze nervii, dădea târcoale locuinței rivalei, o fila 
când își plimba moștenitorul într-un landou englezesc, foșnind 
de dantele și păturele de stofa de lână, urmată de mașina la 
volanul căreia stătea Gilles, șoferul, în caz că uzurpatoarea s-ar 
fi întâmplat să obosească. Se sufoca de furie, dar galopa în 
urma  atelajului mamei și fiului, împleticindu-și picioarele 
slăbănoage, apărată, credea ea, de pălăria largă la care nu 
renunţa niciodată. 

Se gândise la vitriol. Să stropească mama și copilul, să-i 
mutileze, să întipărească pe fețele lor o lepră veșnică. Planul o 
transfigura, un zâmbet larg îi lumina faţa uscată, tencuită cu 
pudră albă, jubila. Se informă în legătură cu mijloacele de a-și 
procura concentratul de acid sulfuric, făcu o cercetare, studiind 
efectele. Ideea o fermecă un timp, apoi se răzgândi. Marcel 
Grobz ar fi acuzat-o, și furia lui ar fi fost îngrozitoare. 

Răzbunarea trebuia să fie secretă, anonimă, tăcută. 

Decise așadar să studieze terenul rivalei. Incercă s-o 
mituiască pe mica bonă care lucra la Marcel, s-o tragă de limbă 
despre prieteni, relaţii, familia patroanei. Știa să vorbească cu 
subalternii, să se coboare la nivelul lor, să le îmbrăţișeze 
punctele de vedere, să le accentueze fricile imaginare, insista, îi 
lingușea, le încuraja visurile, se arăta bună prietenă, totul ca să 
obţină informaţiile de care avea nevoie: Josiane asta nu avea 
cumva un amant? 

— Oh, nu... Doamna n-ar face una ca asta, roși servitoarea. E 
prea bună. Și apoi prea deschisă. Când are ceva pe inimă, îmi 
spune. Nu e genul să ascundă... 

„Sau o soră, ori vreun frate josnic care ar veni s-o stoarcă de 
bani când grăsanul tolomac nu e cu ochii pe ea?” Micuța bonă, 
după ce-și vâri bancnotele împăturite în buzunarul jachetei, 
spuse: 

— Nu cred, doamna Josiane pare foarte îndrăgostită și domnul 
la fel, se acoperă de sărutări, și dacă n-ar fi Junior cu ochii pe ei, 
s-ar tăvăli toată ziua în bucătărie, în antreu, în salon, e sigur că 


VP - 81 


de iubit chiar se iubesc. Sunt ca două caramele lipite. 

Henriette bătu din picior de furie. 

— Pentru că încă se freacă unul de altul? E respingător! 

— Oh, nu, doamnă, e fermecător! Dacă i-ați vedea. Asta îţi dă 
speranţă, cred din tot sufletul în iubire de când lucrez la ei. 

Henriette se îndepărtă ţinându-se de nas. 

Atunci încercă s-o ademenească pe portăreasa blocului ca să 
obţină informaţii care, corect folosite, ar fi putut să-i servească, 
dar renunță. Nu se vedea răpind copilul, nici plătind un bărbat 
care s-o facă în locul ei, s-o suprime pe mamă. 

Ea și Marcel nu erau încă divorțaţi, îi făcea mii de greutăţi, 
inventa mii de obstacole, respingea data fatidică când el și-ar fi 
recăpătat libertatea și ar fi putut să se recăsătorească. Era 
singurul ei atu: era încă măritată și nu aproape divorțată. Legea 
o apăra. 

Trebuia să bată fierul cât e cald, sigur și cu abilitate. Marcel 
nu era așa de neghiob. Se putea dovedi nemilos. Il văzuse la 
treabă. Reducea la tăcere dușmani de temut cu zâmbetul lui de 
copil naiv. Făcea adversarul să cadă în capcană în doi timpi și 
trei mișcări. 

„Trebuie să găsesc, trebuie să găsesc, trebuie să găsesc”, își 
spunea ea în fiecare zi, împleticindu-și picioarele pe avenue des 
Ternes, avenue Niel, avenue de Wagram, avenue Foch, 
urmărind căruciorul copilului pe care-l detesta. Traseul o epuiza. 
Rivala, mai tânără și mai vioaie, își împingea landoul cu elan. Se 
întorcea acasă cu tălpile pline de sânge. Și se gândea, cu 
degetele de la picioare întinse într-un lighean cu apă sărată: 
„întotdeauna m-am descurcat, n-o să-l las acum pe boșorogul 
ăsta dat în doaga dezmăţului să mă distrugă”. 

Uneori i se întâmpla, în zori, când ziua străbătea prin perdele, 
să-și ofere un lux pe care-l gusta din plin datoriră rarităţii lui: 
câteva lacrimi. Vărsa câteva lacrimi reci gândindu-se că ar fi 
putut duce o viaţă luminoasă, plăcută, dacă nefericirea nu s-ar fi 
înverșunat împotriva ei. „Înverșunat”, repeta ea, scăpând un 
hohot de furie. „Chiar n-am avut noroc, viaţa este o loterie și am 
tras ce nu trebuia. Fără să mai vorbesc de fetele mele”, rânji ea, 
dreaptă în pat. „Una nerecunoscătoare și banală, nu vrea să mă 
vadă, cealaltă, frivolă și răsfăţată, a lăsat să-i scape norocul 
vieții ei voind să ajungă doamna de Sevigné. Ce idee bizară! La 
ce-i trebuia să se travestească în autoare de succes? Avea totul. 


VP - 82 


Un soţ bogat, un apartament minunat, o casă la Deauville, bani 
de aruncat pe fereastră. Și, vă rog să credeţi”, adăugă ea ca și 
cum se adresa unei prietene imaginare așezate la picioarele 
patului, „arunca banii pe geam! A trebuit să se dea drept alta, 
să se abandoneze unor visări sterile, să-și dea aere de 
scriitoare. Astăzi se topește pe picioare într-un sanatoriu. Nu 
vreau s-o văd: mă deprimă. Și apoi, este atât de departe, și 
transportul în comun, Dumnezeule! Cum suportă oamenii să se 
înghesuie în fiecare zi în acele vagoane destinate mai degrabă 
animalelor? Nu, mulțumesc!” 

Intr-o zi, când o iscodea pe bonă despre relaţiile lui Marcel cu 
târfa lui - așa o numea pe Josiane când vorbea singură -, află că 
Josephine era așteptată la cină în curând. Işi vorbeau. Joséphine 
în cetatea dușmanului! Putea fi calul ei troian. Era absolut 
obligatoriu să se împace cu ea. Era atât de proastă, de naivă, că 
n-avea să observe nimic. 

Hotărârea îi fu întărită peste câteva zile, când, în timp ce 
aștepta să se facă stopul roșu și să-și poată continua filajul, avu 
surpriza să vadă mașina lui Marcel oprind în dreptul ei. 

— Deci coana mare ia aer? trâmbiţă Gilles, șoferul. 
Redescoperă plăcerile mersului pe jos? 

Ea întorsese capul, fixând vârfurile copacilor, concentrându-se 
pe castanele care săreau din coaja lor brună. Castanele, îi 
plăceau îngheţate. Le cumpăra de la Fauchon. Uitase că 
creșteau în copaci. 

El claxonase ca să-i atragă atenţia și continuase: 

— Mai degrabă căutăm scandal cu patronul ţinându-ne după 
coada frumoasei și a fiului său? Credeţi că nu v-am descoperit 
de multă vreme că tropăiţi în urma lor? 

Din fericire nu era nimeni care să se mire de acest dialog 
deplasat. Cobori ochii până la el și îl săgetă cu privirea. El profită 
ca să încheie: 

— Vă sfătuiesc s-o ștergeţi, și asta cât mai repede, altfel 
vorbesc cu patronul și s-a zis cu cecul dumneavoastră de la 
sfârșitul lunii! 

În ziua aceea, Henriette abandonă filajul. Era absolut 
obligatoriu să găsească un mijloc de a face rău, un mijloc 
invizibil, anonim. O răzbunare de la distanţă care să n-o implice 
în niciun fel. 

Nu intenţiona să se lase ucisă de supărare, avea să-și ucidă 


VP - 83 


supărarea. 


Josephine verifică dacă avea medalionul, trânti ușa și ieși. Își 
amintise de regulile de prudenţă pe care Hildegarde de Bingen 
le stabilise pentru a alunga pericolul: să porţi la gât, într-un 
săculeț, relicvele unui sfânt protector sau fragmente de păr, de 
unghii, de piele ale capului de familie care a murit. Pusese 
șuvița de păr a lui Antoine într-un medalion pe care-l purta la 
gât. Era convinsă că Antoine o salvase punându-se, sub formă 
de colet poștal, între ucigaș și ea. Putea așadar s-o apere de un 
nou atac dacă asasinul recidiva. Nu conta că putea fi luată drept 
sărită de pe fix! 

Până la urmă, credinţa în relicve protectoare rezistase destul 
de mult timp în istoria Franţei ca să i se acorde puţină încredere. 
„Pentru că trăiesc în niște vremuri care se vor dominate de 
știință și raţional, nu este un motiv să nu am dreptul să cred în 
supranatural”. Miracolele, sfinţii, manifestările din lumea de 
dincolo făceau parte din viaţa de toate zilele în Evul Mediu. Se 
ajunsese chiar să i se atribuie daruri vindecătoare unui câine. În 
secolul al XII-lea, în parohia din Châtillon-sur-Chalaronne. Se 
numea  Guignefort. Fusese martirizat de stăpânul lui și 
înmormântat în mare grabă de o femeie care obișnuia apoi să 
pună flori pe mormântul bietei javre de fiecare dată ce trecea 
prin luminiș. Într-o zi, când își adusese fiul de cincisprezece luni 
cu febră mare și pustule pe faţă, cât timp ea s-a dus să culeagă, 
ca de obicei, flori de câmp, și-a lăsat copilul pe mormânt. Când 
s-a întors, copilul, cu fața curată, gângurea și dădea din mâini, 
bucuros că scăpase de răul care-l chinuia. Țăranca le-a povestit 
tuturor întâmplarea, numind-o miracol. Femeile din sat au luat 
obiceiul să se ducă în pelerinaj la mormântul câinelui, imediat ce 
copilul li se îmbolnăvea. Se întorceau cântând, ridicând în slăvi 
câinele și puterile lui supranaturale. Curând au început să vină 
oameni de peste tot să-și pună copiii bolnavi pe mormântul lui 
Guignefort. Au făcut din el un sfânt. „Sfinte Guignefort, latră 
pentru noi”. | se închinau rugăciuni, i s-a ridicat un altar, i s-au 
adus ofrande. Povestea a făcut atâta vâlvă, încât în 1250, un 
călugăr dominican, Etienne de Bourbon, a interzis aceste 
practici superstițioase, dar ele au continuat până în secolul al 
XX-lea. 

Intenţionase să lucreze la bibliotecă, apoi să se ducă la școala 


VP - 84 


lui Zoé, la ora optsprezece și treizeci, pentru tradiționala 
întâlnire dintre părinţi și profesori. „N-o să uiţi, mamă? N-o să 
rămâi închisă într-un donjon să miroși un crin?” Ea zâmbise și 
promisese să fie punctuală. 

Deci se așezase în metrou, în sensul de mers, cu nasul lipit de 
geam. Se gândea la organizarea muncii ei, la cărțile pe care să 
le rezerve la bibliotecă, la fișele pe care trebuia să le umple, la 
sandvișul pe care urma să-l mănânce în grabă la tejgheaua unei 
cafenele. Avea de făcut un studiu despre toaletele tinerelor fete. 
Costumul se schimba în funcţie de regiuni și se putea spune de 
unde venea o femeie după îmbrăcăminte. Fata din popor purta o 
rochie, o căciuliţă și o centură cu o punguţă atârnată de ea, căci 
în Evul Mediu nu existau buzunare. Peste rochie purta o haină, 
un fel de mantie adesea dublată cu blană de pe partea ventrală 
a corpului veveriţei, numită vair. Astăzi ni s-ar scoate ochii și 
rupe urechile dacă am purta blană de pe burta veveriței! 

Intoarse capul și aruncă o ocheadă spre vecinul care studia un 
curs de electricitate. Un studiu despre curentul trifazic. Încercă 
să-i citească notele. Era o încurcătură de săgeți roșii și de 
cercuri albastre, rădăcini pătrate și împărțiri. Un titlu subliniat cu 
cerneală roșie spunea: „Ce este un transformator perfect?” 
Josephine zâmbi. Ea citise: „Ce este un bărbat perfect?” 
Povestea ei cu Luca lâncezea. Nu se mai ducea să doarmă la el: 
își adusese fratele. Vittorio era din ce în ce mai agitat. Luca era 
îngrijorat de starea lui mintală. „Mă tem să-l las singur și nu 
vreau să-l ţin închis. A făcut o adevărată fixaţie faţă de 
dumneavoastră”. Pe de altă parte, editorul devansase data 
apariţiei cărţii lui despre lacrimi, și trebuia să opereze 
corecturile. O suna, vorbea despre filme, expoziţii unde să se 
ducă împreună, dar nu-i dădea întâlnire. „Mă evită”. O întrebare 
o chinuia: ce voise să-i spună în acea faimoasă seară când nu 
venise la întâlnire? „Trebuie neapărat să vorbesc cu tine, este 
important...” Făcea aluzie la violența fratelui său? Vittorio îl 
ameninţase că avea s-o atace pe ea? Sau îl agresase chiar pe el, 
pe Luca? 

O stânjeneală se instalase între ei după ce îi povestise despre 
atacul căruia îi fusese victimă. Acum se gândea că ar fi trebuit 
să tacă. Să nu-l săâcâie cu problemele ei. Apoi își revenea și se 
acuza: „Ba nu! Gata, Jo, încetează să te mai consideri cantitate 
neglijabilă! Ești o persoană extraordinară! Trebuie să mă 


VP - 85 


antrenez să gândesc așa. Sunt o persoană extraordinară, merit 
să exist. Nu sunt de disprețuit”. 

Luca era un mister de nepătruns, asemenea curentului trifazic 
al vecinului de scaun. „Mi-ar trebui un circuit cu săgeți ca să-l 
înţeleg și să ajung la inima lui”. 

În fața ei, doi studenţi cercetau mica publicitate în căutarea 
unui apartament și exclamau văzând cât de scumpe erau 
chiriile. 

Arătau bine. Josephine și-ar fi dorit să-i invite să stea la ea, 
avea o cameră de serviciu la etajul șase, dar se stăpâni. Ultima 
oară când cedase unui elan de generozitate fusese nevoită să-i 
suporte în casă pe doamna Barthillet și pe fiul ei, Max: nu 
reușea să-i dea afară. Nu mai avea vești de la familia Barthillet. 
In stația Passy, metroul mergea pe deasupra. Era porţiunea ei 
preferată: când vagonul ieșea din pântecul pământului și se 
îndrepta spre cer. 

Se întoarse spre fereastră, pândind lumina. Dintr-odată apăru 
peronul, împroșcat de soare. Clipi din ochi. Asta o lua mereu pe 
neașteptate. 

Un metrou venind din direcția opusă se opri lângă al ei. 
Cercetă oamenii așezați în vagon. Îi observă, le inventă vieti, 
iubiri, regrete, încerca să-i ghicească pe cei care formau un 
cuplu, căutând să surprindă de pe buze frânturi de dialog. 
Privirea îi căzu mai întâi pe o doamnă solidă, învăluită într-un 
palton cu carouri mari, care încrunta din sprâncene. „Nu foarte 
inspirate carourile când ești gras, și sprâncenele alea! O declar 
antipatică și fată bătrână. Logodnicul i-a fugit într-o zi și-l 
așteaptă să-i spună ce a făcut, cu un făcăleţ ascuns la spate”. 
Apoi o altă femeie, foarte subțire, cu o dungă de eye-liner 
verde-fistic pe fiecare pleoapă. „Pentru că suge un creion, 
aplecată peste un ziar, probabil că dezleagă cuvinte 
încrucișate”. Nu avea verighetă, avea unghiile roșii, Josephine 
decise că era informaticiană, nemăritată, că nu avea copii și nu 
spăla niciodată vasele. Sâmbăta seara ieșea în baruri, dansa 
până pe la trei dimineaţa și se întorcea acasă singură. Alături, 
un bărbat cu umerii căzuţi, un pulover roșu pe gât, o jachetă gri, 
prea mare, cam tocită, stătea cu spatele la ea. O femeie voi să 
se așeze, și el se mișcă pentru a o lăsa să treacă. Când îi văzu 
fața, Joséphine încremeni. Antoine! Era Antoine. Nu se uita în 
direcția ei, ochii îi pluteau în gol, dar era el. Ea bătu în geam din 


VP - 86 


toate puterile, strigă: „Antoine! Antoine!” Se ridică, ciocăni iar în 
geam, bărbatul întoarse capul, o privi mirat și îi făcu un mic 
semn cu mâna. Ca și cum era încurcat și-i cerea să se calmeze. 

Antoine! 

Avea o cicatrice mare pe obrazul drept, iar ochiul drept era 
închis. 

Antoine? 

Nu mai era deloc sigură. 

Antoine? 

Nu lăsa impresia că o cunoaște. 

Ușile se închiseră. Metroul se puse în mișcare. Joséphine se 
lăsă din nou să cadă pe scaun, cu capul întors, ca să încerce să-l 
mai zărească o dată pe bărbatul care semăna cu Antoine. 

„Nu se poate. Dacă trăia, ar fi venit să ne vadă”. „Nu are 
adresa noastră”, șopti vocea mică a lui Zoé. „Dar o adresă se 
găsește! Chiar am primit coletul! O să se ducă s-o întrebe pe 
Henriette!” 

Băiatul întorcea pagina cursului de electricitate trifazică. 
Studenţii încercuiau cu carioca roșie un apartament de pe rue 
de la Glaciere. Un bărbat, urcat la staţia Passy, răsfoia o revistă 
despre reședințele de vacanţă. Finanțe și fiscalitate. Purta o 
cămașă albă, un costum gri cu dungulițe albastre fine și o 
cravată cu buline albastre. Bărbatul pe care-l luase drept 
Antoine purta un pulover roșu pe gât. Antoine detesta roșul. „E 
o culoare pentru camionagii”, susţinea el. 

Petrecu toată după-amiaza la bibliotecă, dar îi fu greu să 
lucreze. Nu se putea concentra. Revedea vagonul cu ocupanţii 
lui, femeia grasă în carouri, femeia subţire cu două linii de eye- 
liner verde și... Antoine cu un pulover pe gât, roșu. Scutură din 
cap și reluă studiul textelor. „Sfântă Hildegarde de Bingen, 
apără-mă, spune-mi că nu sunt nebună. De ce se întoarce să mă 
tortureze?” 

La ora șase fără un sfert își aranjă dosarele și cărţile și luă 
metroul în sens invers. La staţia Passy căută din priviri un 
bărbat cu pulover pe gât, roșu. „Poate c-a ajuns vagabond. 
Trăiește într-un vagon de metrou. A ales linia 6 pentru că este 
aeriană, Parisul se vede ca o carte poștală, poate să admire 
turnul Eiffel. Noaptea, doarme învelit într-un palton vechi sub o 
arcadă a metroului aerian. Sunt mulţi cei care se refugiază sub 
metrou. Nu știe unde locuiesc eu. Rătăcește ca un eremit. Și-a 


VP - 87 


pierdut memoria”. 

La șase și jumătate intră în școala lui Zoé. Fiecare profesor 
primea într-o sală de clasă. Părinţii stăteau la coadă pe coridor, 
așteptând să le vină rândul ca să discute despre problemele sau 
reușitele odraslelor. 

Scrise pe o foaie numele profesorilor, numerele sălilor 
corespunzătoare și ora la care era așteptată. Se duse să se 
așeze la rând pentru prima întâlnire, cu profesoara de engleză, 
miss Pentell. 

Ușa era deschisă, și miss Pentell stătea la catedră. Avea în 
fața ochilor notele elevului și comentariile despre purtarea lui în 
clasă. Fiecare discuţie era calculată să dureze cinci minute, dar 
nu rareori părinţii îngrijoraţi prelungeau întâlnirea în speranţa că 
astfel puteau crește cota progeniturii lor. Ceilalţi părinţi, care 
așteptau în pragul sălii de clasă, oftau uitându-se la ceas. 
Adesea se iscau discuţii aprinse, uneori chiar altercații. 
Josephine asistase deja la dispute memorabile în care părinţi 
solemni se transformau în scandalagii violenți. 

In timp ce așteptau, unii citeau ziarul, mamele trăncăneau, 
schimbând informaţii despre meditatori, cursuri de vacanţă, fete 
venite din străinătate care stăteau cu copiii primind la schimb 
casă și masă. Alţii stăteau cu urechea lipită de mobil, alţii 
încercau să trișeze și intrau peste rând, stârnind un cor de 
proteste. 

Işi zări vecinul, domnul Lefloc-Pignel, ieșind dintr-o sală de 
cursuri. El îi făcu un mic semn amical cu mâna, iar ea îi zâmbi. 
Era singur, fără soţia lui. Apoi veni rândul ei să discute cu 
profesoara de engleză. Miss Pentell o asigură că totul era în 
regulă, Zoe avea un nivel foarte bun, un accent perfect, o 
ușurință remarcabilă pentru limba lui Shakespeare, o purtare 
foarte bună în clasă. Nu avea nimic de semnalat în special. 
Josephine roși în faţa atâtor complimente și se ridică în grabă, 
răsturnându-și scaunul. 

La fel se întâmplă cu profesorii de matematică, spaniolă, de 
biologie, de istorie, de geografie: se plimba din sală în sală 
culegând laude și lauri. Toţi o felicitau că are o fată strălucită, 
nostimă și conștiincioasă. Și foarte bună colegă. Fusese 
desemnată îndrumătoare pentru o elevă cu probleme. Joséphine 
primea complimentele cu o satisfacţie enormă, de parcă ar fi 
fost pentru ea. Și ei îi plăceau efortul, perfecțiunea, precizia. 


VP - 88 


Strălucind de bucurie, mergea cu pas vioi spre ultima întâlnire, 
cu doamna Berthier. 

Domnul Lefloc-Pignel aștepta în ușa clasei. O salută mai puţin 
călduros decât înainte. Stătea sprijinit de tocul ușii deschise și 
bătea în tăblie cu arătătorul, făcând un zgomot neregulat și 
enervant care probabil o deranja pe doamna Berthier, căci 
aceasta ridică fruntea și ceru pe un ton plictisit: 

— Puteţi înceta cu zgomotul, vă rog? 

Pe un scaun, alături de ea, așezată cu grijă, se odihnea 
pălăria ei cu burdufuri. 

— Nu câștigați timp și mă împiedicaţi să mă concentrez, 
sublinie doamna Berthier. 

Domnul Lefloc-Pignel bătu în cadranul ceasului ca să-i arate 
că era în întârziere. Ea aprobă din cap, depărtă mâinile în semn 
de neputinţă și se aplecă spre o mamă care avea un aer 
disperat, umerii căzuţi, vârfurile picioarelor adunate, degetele 
ascunse în mânecile lungi ale paltonului. Domnul Lefloc-Pignel 
se stăpâni un timp, apoi își reluă ciocănitul cu arătătorul îndoit, 
ca și cum bătea la ușă. 

— Domnule Lefloc-Pignel, spuse doamna Berthier citindu-i 
numele pe lista părinţilor, v-aș fi recunoscătoare dacă v-aţi 
aștepta rândul răbdător. 

— V-aș fi recunoscător dacă v-aţi respecta programul. Sunteţi 
deja în întârziere cu treizeci și cinci de minute! Este inadmisibil. 

— Îmi iau cât timp am nevoie. 

— Ce fel de profesor sunteţi dacă nu știți că punctualitatea 
este o politețe pe care trebuie să le-o inculcaţi elevilor? 

— Ce fel de părinte sunteți dacă sunteţi incapabil să-i 
ascultați pe alţii și să vă adaptaţi? răspunse doamna Berthier. 
Nu suntem la bancă. Aici ne ocupăm de copii. 

— Nu-mi daţi mie lecţii! 

— Păcat, zâmbi doamna Berthier, v-aș fi tratat ca pe un elev 
și aţi fi fost obligat să fiți mai calm! 

Domnul Lefloc-Pignel se încordă furios. 

— Intotdeauna se întâmplă așa, spuse el, luând-o martoră pe 
Josephine. Primele întâlniri merg, apoi apar întârziaţii. Nicio 
disciplină! Și da, de fiecare dată face anume ca să mă ţină la 
ușă! Crede că nu observ, dar nu mă las păcălit! Ridicase tonul, 
astfel ca doamna Berthier să-l audă. Știţi că i-a dus pe elevi la 
Comedia Franceză seara, în mijlocul săptămânii, sunteţi la 


VP - 89 


curent, nu-i așa? 

Doamna Berthier dusese clasa să vadă Cidul. Zoe fusese 
încântată. Amestecase Mizerabilii cu fragmente din Cidul și 
bântuia cu un aer tragic pe coridor, recitând: 

— „O, suferinţă! O, disperare! O, bătrâneţe dușmănoasă! 
Oare n-am trăit decât pentru această infamie...” 

Lui Josephine îi fusese greu să nu izbucnească în râs în faţa 
acestui don Diego imberb, în pijama roz. 

— Și s-au culcat la miezul nopţii. E scandalos. Un copil are 
nevoie de somn. Echilibrul, dezvoltarea creierului său depind de 
asta. 

Vorbea din ce în ce mai tare. | se alăturase mama unui elev 
care-i alimenta furia și o încuraja. 

— Pe deasupra ne-a cerut opt euro de copil! urlă ea. 

— Când te gândești la banii pe care-i dăm pe impozite! 
exclamă un alt tată. 

— Este un teatru subvenţionat, mormăi mama. Ar putea să le 
ofere locuri gratuite elevilor de gimnaziu și liceu. 

— Categoric! întări o alta care îngroșa grupul nemulțumiților. 
Trebuie să fii sărac ca să se ocupe de tine în ţara asta 
terminată! 

— Dumneavoastră nu spuneţi nimic? spuse Lefloc-Pignel, 
indignat că Joséphine își păstra calmul. 

Pometii îi luară foc, își trase părul ca să nu se vadă că i se 
înroșiseră vârfurile urechilor. Doamna Berthier se ridică și veni 
să închidă ușa brusc. Părinţii rămaseră năuciţi. 

— Mi-a trântit ușa în nas! exclamă Lefloc-Pignel. 

Fixa ușa, livid. 

— Când vă spuneam că acum profesorii sunt luaţi din 
cartierele sărace! comentă o mamă ţuguindu-și buzele. 

— Când elitele se dezintegrează, nu mai răspundem de nimic! 
mormăi un tată. Biata Franţă! 

Josephine ar fi dat oricât ca să se afle în altă parte. Decise să- 
și organizeze retragerea. 

— Până-mi vine rândul, cred că mă duc să discut... ei... cu 
profesorul de educație fizică! 

O mamă o cercetă, și în privirea ei Joséphine descoperi 
disprețul generalului față de soldatul care dezertează. Se 
depărtă. În faţa fiecărei săli erau părinţi care tropăiau și-l 
invocau pe Jules Ferry. Un tată ameninţa să vorbească cu 


VP - 90 


ministrul, care-i era un apropiat. Jo, simțind un elan de 
solidaritate față de profesori, decise să le ușureze sarcina 
anulând ultimele două întâlniri. 

Îi prezentă un raport lui Zoé. Sublinie părerea bună pe care o 
aveau despre ea profesorii, îi povesti scenele de revoltă la care 
fusese nevoită să asiste. 

— Tu ai rămas zen pentru că erai mulţumită, observă Zoé. 
Poate că alţi părinţi au multe probleme cu copiii lor și se 
enervează... 

— Amestecă totul. Nu e vina profesorilor. 

Începu să se dezbrace. Zoé veni s-o ia de mijloc cu braţele. 

— Sunt foarte mândră de tine, iubita mea, șopti Josephine. 

Zoé o mângâie și rămase ghemuită lângă ea. 

— Când crezi că o să se întoarcă tata? oftă ea, după un timp. 

Josephine tresări. Uitase de bărbatul din metrou. 

O strânse mai tare. Revăzu puloverul roșu pe gât. Obrazul cu 
cicatricea, ochiul închis. Șopti: „Nu știu, nu știu”. 

A doua zi dimineaţă, Iphigenie, aducându-i poșta, o informă 
că în ajun fusese înjunghiată o femeie sub frunzișurile din Passy. 
Alături de cadavru găsiseră o pălărie, o pălărie caraghioasă cu 
burdufuri, verde-migdală... „Exact ca a dumneavoastră, doamnă 
Cortes!” 


VP - 91 


PARTEA A DOUA 


În reţetă se spunea: „Ușor, convenabil, timp de pregătire și de 
coacere - 3 ore”. In seara asta era Crăciunul. Josephine gătea un 
curcan. Un curcan umplut cu castane adevărate, nu cu unul din 
acele piureuri congelate fără gust, care se lipesc de cerul gurii. 
Castana este moale, parfumată când e proaspătă, fără gust și 
păstoasă când e congelată. Ca garnitură prevăzuse piureuri de 
țelină, morcovi, napi. Antreuri, o salată, un platou cu brânzeturi 
pe care le alesese de la Barthelemy, rue de Grenelle, un tort- 
buturugă de Crăciun cu pitici și ciuperci din mereng. 

„Ce am? Totul mă apasă și mă plictisește. De obicei îmi place 
să gătesc curcan de Crăciun. Fiecare ingredient îmi aduce o 
grămadă de amintiri, ajung până în copilărie. In picioare pe un 
taburet, îl priveam pe tata oficiind cu șorțul lui mare, alb, pe 
care era brodat cu litere albastre: EU SUNT ȘEFUL ȘI SUNT 
ASCULTAT. Am păstrat șorțul, mi-l leg în talie, îmi trec degetele 
peste literele în relief și-mi recitesc trecutul ca în alfabetul 
braille”. 

Privirea îi căzu pe curcanul gălbejit și flasc care se odihnea pe 
hârtia grasă de la măcelar. Curăţat de pene, cu aripile îndoite, 
cu burta umflată, carnea roșie, plin de puncte negre, oferea o 
imagine  dezolantă. Alături era un cuţit lung cu lamă 
scânteietoare. 

Doamna Berthier fusese înjunghiată. Patruzeci și șase de 
lovituri de cuțit în inimă. Fusese găsită nemișcată, cu coapsele 
depărtate, culcată pe spate. Josephine fusese convocată la 
comisariat. Ofițerul de poliţie făcuse legătura între cele două 
atacuri. Aceleași împrejurări, același mod de operare. Fusese 
nevoită să-i explice din nou cum pantoful lui Antoine, așezat sub 
inimă, o salvase. Căpitanul Gallois, care o primise prima dată, o 
asculta cu buzele pungă. Josephine îi putea citi gândurile: „A 
fost salvată de un pantof”. 

— Sunteţi un adevărat miracol, spusese poliţista scuturând 
din cap, ca și cum nu-i venea să creadă. Doamna Berthier a 
primit lovituri extrem de violente. Adâncimea tăieturilor este 
evaluată la zece - doisprezece centimetri. Bărbatul este 


VP - 92 


puternic. Știe să mânuiască arma albă, nu e un amator. 

Auzind cifrele macabre, Josephine își strânsese mâinile între 
picioare, ca să oprească tremurul care o zgâlţăia. 

— Talpa pantofului trebuie să fi fost neobișnuit de groasă, 
spuse căpitanul, ca și cum încerca să se convingă. A lovit în 
dreptul inimii. La fel ca la dumneavoastră. 

Îi ceruse să aducă pachetul de la Antoine, ca să-l analizeze. 

— O cunoșteaţi pe doamna Berthier? 

— Era diriginta fiicei mele. Ne-am întors într-o seară împreună 
de la școală. Mă dusesem s-o văd în legătură cu Zoé. 

— Nu v-a frapat nimic în discuţia pe care ați purtat-o? 

Josephine zâmbi. Urma să-i spună un amănunt comic. 
Căpitanul avea să creadă că o făcea anume sau că nu lua 
lucrurile în serios. 

— Da. Aveam pălării la fel. O pălărie caraghioasă cu trei etaje, 
cam extravagantă, pe care nu îndrăzneam s-o port, însă ea m-a 
încurajat... Mi-era teamă să nu atrag atenţia. 

Poliţista se aplecase, făcuse o fotografie. 

— Asta? 

— Da. În seara când am fost atacată o purtam, șoptise 
Josephine, privind fotografia tichiei pretenţioase. Eu am pierdut- 
o în parc... N-am avut curaj să mă duc s-o caut. 

— Nimic altceva nu v-a intrigat? 

Josephine șovăise, un alt amănunt comic... apoi adăugase: 

— Nu-i plăcea Mica serenadă de Mozart, i se părea că este un 
fel de ritornelă plicticoasă. Puțin oameni îndrăznesc să spună 
asta. Este adevărat că e destul de repetitivă ca melodie. 

Locotenentul de poliţie îi aruncase o privire pe jumătate 
enervată, pe jumătate disprețuitoare. 

— Bine. Rămâneți la dispoziţia noastră, o să vă chemăm dacă 
avem nevoie de dumneavoastră. 

Să tragă concluzii, să formuleze ipoteze, să traseze limite 
între posibil și imposibil - asta era munca anchetatorilor. 
Josephine nu mai putea să-i ajute. Era rândul bărbaţilor și 
femeilor de la brigada criminală să se apuce de treabă. Un 
amănunt: o pălărie verde cu trei etaje, numitor comun pentru 
două atacuri. Asasinul nu lăsase nicio urmă, nicio amprentă. 

Să încheie, să stabilească o limită de netrecut, să nu se mai 
gândească la doamna Berthier, la asasin. „Poate locuiește în 
cartier? Poate că de fapt voia să mă înjunghie pe mine? Ratase, 


VP - 93 


a vrut s-o facă din nou și a încurcat prada. A văzut pălăria, a 
crezut că sunt eu, aceeași înălţime, aceeași siluetă... Stop! Stop! 
O să ratezi toată seara”. Shirley, Gary și Hortense tocmai 
veniseră de la Londra, Philippe și Alexandre li se alăturau la 
cină. 

„O să mă izolez. Ca atunci când pregătesc o conferinţă. 
Munca mă linişteşte. Imi adună gândurile, le împiedică să 
vagabondeze printre gândurile triste”. Bucătăria, la fel, o 
readucea la iubitele ei studii. „N-am inventat nimic”, gândea 
Josephine, zdrelindu-și degetele în castane. „Fast-food-urile 
existau de pe vremea Evului Mediu”. Nu toată lumea avea 
bucătărie acasă, locuințele din oraș erau prea mici. Celibatarii și 
văduvele mâncau în oraș. Existau negustori de mâncare, 
profesioniști ai alimentelor, „mezelari” care puneau mese afară 
și vindeau cârnaţi, pateuri sau plăcinte de luat pentru acasă. 
Strămoșul  hotdog-ului sau ai McDonald's-urilor. Bucătăria 
reprezenta un sector foarte important al vieții de zi cu zi. Pieţele 
erau bine aprovizionate, ulei de măsline de Mallorca, raci și 
crapi din Marna, pâine de la Corbeil, unt din Normandia, slănină 
din Ventoux, totul ajungea în halele din Paris. În casele bune 
exista un „șef al bucătarilor” care de sus, din scaunul lui, fâlfâia 
polonicul ca să-i indice fiecăruia ce avea de făcut, îi 
supraveghea pe copiii hrăpăreţi care șterpeleau bucăți din 
mâncare ca să le înghită pe ascuns. Bucătarilor li se spunea 
„Pară mălăiaţă”, „Mâncău”, „Linge blide”, „Taillevent?”. Reţetele 
se scriau în termeni religioși. Se lasă la gătit „de la ora vecerniei 
până la căderea serii”, colțunașii cu carne se fierb cât spui de 
două ori Tatăl Nostru, scoicile Saint Jacques - preț de trei Ave 
Maria. |n bucătării, ajutoarele de bucătari spuneau rugăciuni, 
supravegheau gătitul, gustau, se rugau din nou prefirându-și 
mătăniile. Marea nobilime folosea foiţă de aur pentru decorarea 
farfuriilor. Masa lăsa loc unei adevărate ceremonii. Bucătarii se 
străduiau să gătească feluri pline de culoare, tocăniţă roșcată, 
tartă albă, sos cameline, în nuanţa părului de cămilă, pentru 
peștele prăjit. Culoarea mărea apetitul, alimentele albe fiind 
rezervate bolnavilor, pentru că era bine să nu fie excitaţi. 
Fiecare fel își schimba culoarea în funcție de sezon: supa de 
burtă era cafenie toamna, galbenă vara. Culmea rafinamentului 


2 Guillaume Tirel, cunoscut ca Taillevent (1310-1395) - figură importantă în istoria 
gastronomiei franceze, bucătar al mai multor regi din dinastia de Valois. 


VP - 94 


era sosul italienesc „albastru ca cerul”. Și, pentru delectarea 
mesenilor, bucătarii pictau blazoanele pe felurile în aspic 
folosind semințe de rodie sau violete. lInventau „feluri 
deghizate”, demne să apară în filmele de groază. Compuneau 
animale fantastice sau scene umoristice combinând mai multe 
specii. Cocoșul cu coif reprezenta un cavaler cu cap de cocoș 
călare pe un purcel de lapte. Erau și deserturi surpriză: se 
puneau niște păsări într-o turtă din pâine, iar în momentul 
servirii se ridica partea de sus și păsările zburau speriind 
asistenţa încântată. „Va trebui să încerc și eu într-o zi”, își spuse 
Jo, regăsindu-și zâmbetul. 

Când se întorcea în secolul XII, pe vremea lui Hildegarde de 
Bingen, necazurile ei se risipeau. Greu de ocolit, pe Hildegarde o 
interesa totul: plantele, alimentele, muzica, medicina, 
dispoziţiile sufletului care pun în mișcare trupul, îl fac slab sau 
puternic, după cum persoana respectivă râde sau meditează! 
„Dacă omul acţionează sub impulsul dorințelor sufletului, 
lucrările lui sunt bune, și-s rele dacă acţionează sub impulsul 
cărnii”. 

„«Compoziţie de cârnaţi. Amestecaţi castanele cu compoziţia 
de cârnaţi, ficatul și inima tocate, cimbru și verdeață, sare, 
piper.» Să mă întorc la certificatul meu de conducător de 
doctorat. N-am nicio idee pentru un nou roman. Nici idee, nici 
chef. Trebuie să am încredere: într-o zi, un început de poveste 
se va impune, o să mă ia de mână și o să mă pună să scriu. 

Am timp”, își spuse ea, începând să scoată coaja tare a 
castanelor, atentă să nu-și taie degetele. „De ce spunem 
«curcan umplut cu marrons» câtă vreme îl umplem cu 
châtaignes’?  Amănuntul este important. Amănuntul dă 
substanţă, întrupează, emană un miros, o culoare, o atmosferă. 
Și adunând amănuntele reconstituim o istorie, chiar Istoria. 
Rascolind casele modeste ale țăranilor, descoperim bucăți 
întregi din viaţa de zi cu zi din Evul Mediu. Am învăţat mai mult 
decât scotocind prin castele”. Se gândi la acele vase vechi din 
lut pe fundul cărora se găsiseră urme de caramel. La mănăstirea 
din Cluny se descoperiseră un sistem de aducțiune a apei, 
latrine, încăperi pentru toaletă asemănătoare băilor noastre. 

După ce aflaseră de moartea doamnei Berthier, domnul și 
doamna Van den Brock sunaseră la ușa ei, mai solemni decât 


3 În franceză, marron și châtaigne desemnează varietăţi de castană. 
VP - 95 


niște candelabre. Ea, fantezistă, grăsuță, spontană, el serios și 
slab. Ea avea niște ochi care se învârteau în toate direcţiile și se 
străduia cu încăpățânare să-i ţină într-un punct fix. El încrunta 
din sprâncene și își agita degetele lungi de călugăr farmacist ca 
pe o foarfecă uriașă. Cuplul lor semăna cu o căsătorie între 
Dracula și Albă-ca-Zăpada. Era un cuplu ireal. Se întreba cum 
reușiseră să facă copii. Un moment de neatentie, și ar fi aterizat 
peste ea îndoindu-și degețel lungi, tăioase, ca să n-o zgârie. 
Două libelule neîndemânatice acuplându-se în azur. „Trebuie să 
ne apărăm copiii”, spunea ea, „dacă atacă femeile îi poate ataca 
și pe cei mici. Da, dar ce e de făcut? Ce e de făcut?” Își agita 
capul rotund și cocul anemic prins cu două agrafe mari, subțiri. 
Propuseseră ca taţii de familie să facă rondul imediat ce se 
înnopta. Josephine replicase zâmbind că nu avea articolul la 
îndemână și, cum nu păreau să priceapă, adăugase: „Mă refer la 
tatăl de familie, eu nu am soţ”. Făcuseră o mică pauză ca să-i 
aprecieze gluma, apoi continuaseră: „Nu putem aștepta nimic 
de la poliţie, asta nu va fi o prioritate pentru ei, periferiile îi 
preocupă, în vreme ce cartierele bune...” O ușoară ironie 
colorase sfârșitul frazei, schimbând tonul până atunci 
responsabil și serios. 

Josephine se scuzase că nu putea participa la efortul de război 
comun, precizând însă că refuza să se lase dominată de frică. 
De-acum înainte avea să fie foarte atentă, avea s-o aștepte pe 
Zoé la ieșirea de la ore, seara, dar n-avea de gând să intre în 
panică. Lansase ideea de a se organiza astfel încât să-i ia cu 
rândul pe copii de la școală - cu toţii, copiii Van den Brock, 
Lefloc-Pignel și Zoé, mergeau la același gimnaziu. Hotărâseră să 
mai discute după sărbători. 

— O să-i spun lui Hervé Lefloc-Pignel să treacă pe la 
dumneavoastră, e foarte îngrijorat, îi spusese domnul Van den 
Brock cu glasul său viril. Nevasta lui nu îndrăznește să iasă. Nu-i 
deschide ușa nici măcar portăresei. 

— Spuneţi, nu vi se pare ciudată portăreasa asta care își 
schimbă culoarea părului la trei săptămâni? N-o avea vreun iubit 
care...? se îngrijorase doamna Van den Brock. 

— Care tocmai a ieșit din închisoare și umblă ţinând ascuns 
un cuțit la spate? întrebase Josephine. Nu, nu cred că lphigenie 
să fie amestecată în afacerea asta! 

— Am auzit că prietenul ei a avut probleme cu justiţia... 


VP - 96 


Plecaseră promițând să-l trimită pe Hervé Lefloc-Pignel 
imediat ce-l vedeau. 

„Până la urmă o să încurajez tot blocul”, oftase Jo după ce 
închisese ușa. „Ridicol, eu am fost agresată și eu sunt cea care-i 
liniștește! Bine am făcut că n-am vorbit cu nimeni. Aș fi devenit 
o ciudăţenie, ar fi venit să-mi lase de pomană pe preș”. 

La primul etaj al blocului locuia un tip cu mama lui, familia 
Pinarelli. El avea probabil vreo cincizeci de ani, ea, vreo optzeci. 
Era înalt, subțire, cu părul vopsit negru. Părea mai vârstnic 
decât era de fapt, ca Anthony Perkins în Psycho. lţi adresa un 
zâmbet ciudat când te vedea, un zâmbet care-i ridica un colț al 
gurii, ca și cum nu avea încredere în tine și-ţi cerea să te dai la o 
parte. Nu lucra, probabil făcea pe doamna de companie pentru 
mama lui. leșeau în fiecare dimineaţă la cumpărături. Inaintau 
cu pași mărunți și se ţineau de mână. El trăgea căruciorul ca pe 
un ogar ţinut în lesă, ea strângea între degete lista de 
cumpărături. Bătrâna era autoritară. Nu se ferea să spună ce-i 
trecea prin cap și făcea observaţii dure, de parcă s-ar fi crezut 
scutită de orice politeţe din cauza vârstei înaintate. Nu 
mulțţumeau niciodată, treceau fără să salute, intrau ca două 
alteţe regale cărora li se croiește drum printr-un gard viu cu 
sabia. 

Nu-i cunoștea pe ceilalţi locatari, cei din clădirea B, din fundul 
curții. Erau mai numeroși decât cei din clădirea A, care nu avea 
decât un apartament pe etaj. Imobilul B avea trei. Iphigenie o 
informase că locatarii imobilului A erau mai bogaţi, cei din B îi 
detestau, și adunările proprietarilor se transformau adesea în 
scena unor reglări de conturi violente. Se certau pe fleacuri, își 
dădeau tot felul de porecle. Cei din imobilul A îi dominau 
întotdeauna pe cei din B, care se trezeau că li se impun noi 
sarcini, noi lucrări și refuzau să plătească. 

Privirea i se fixă pe pendula lkea: ora șase și jumătate! 
Hortense, Gary și Shirley urmau să apară. leșiseră să facă 
ultimele cumpărături. Zoé era închisă în camera ei. Pregătea 
cadourile. De la sosirea englezilor, casa răsuna de zgomote și de 
râsete. Telefonul nu înceta să sune. Veniseră în ajun. Josephine 
le arătase apartamentul, mândră de spaţiul pe care li-l punea la 
dispoziţie. Hortense deschisese ușa camerei sale și se aruncase 
pe pat cu braţele cruciș: „Home sweet home!” Joséphine nu se 
putuse împiedica să se simtă emoţionată la exclamaţia ei. 


VP - 97 


Shirley ceruse un whisky, în timp ce Gary, așezat pe canapea, 
cu căștile pe urechi, întrebase: „Ce mâncăm în seara asta, Jo? 
Ce-ai făcut bun?” Ușile se trânteau, vocile șuierau, muzica se 
auzea din fiecare cameră. Josephine își dădu seama ce nu-i 
plăcea la acest apartament, era prea mare pentru Zoé și ea. 
Încărcat de râsete, de ţipete, de valize deschise, devenea cald. 

Cratița mare cu apă sărată aștepta pe foc ca Joséphine să 
arunce în ea castanele curățate. Munca în bucătărie îi dădea 
mereu idei. Ca și cum alerga în jurul unui lac. Mâinile se agitau, 
picioarele la fel, mintea, eliberată de grijile care o copleșeau, 
genera mii de idei. 

În fiecare dimineaţă își punea treningul și încălţările de sport 
și pleca să alerge în jurul lacului din Bois de Boulogne. Până 
acolo mergea încet uitându-se la jucătorii de pétanque, la 
biciclişti, la alţi joggeri, evitând rahatul de câine, sărind peste 
bălți. li plăcea mai mult decât orice să sară în șanțurile pline cu 
apă de ploaie. O făcea când era singură, fără ca nimeni să-i 
poată arunca vreo privire dezaprobatoare, îi plăcea zgomotul pe 
care-l făceau pantofii atingând apa, jeturile care ţâșneau. 
Imediat ce ajungea la ceea ce ea numea pompos „circuitul 
meu”, accelera. Făcea înconjurul lacului în douăzeci și cinci de 
minute. Apoi se oprea, sufocată, și făcea elongaţii ca să nu aibă 
febră musculară a doua zi. Pleca în fiecare dimineaţă la zece de 
acasă și în fiecare dimineaţă, la zece și douăzeci de minute, 
întâlnea un bărbat care, și el, făcea turul lacului. Mergând. Cu 
mâinile în buzunar, cu nasul într-o jachetă bleumarin, o căciulă 
de lână înfundată până la sprâncene, cu ochelari negri, un fular 
care-l îmbrobodea. Părea înfășurat în bandaje Velpeau. Ea îl 
botezase „omul invizibil”. Mergea cu sârguință, cu pas automat. 
Ca și cum urma prescripţiile unei rețete: unu până la două tururi 
de lac pe zi, de preferinţă dimineaţa, cu spatele drept, respirând 
adânc. Li se întâmpla să se întâlnească în două situaţii, dacă el 
grăbea pasul sau dacă ea mai făcea încă o dată turul lacului. 
„Se împlinesc cincisprezece zile de când alerg, cincisprezece zile 
de când îl văd și el mă ignoră. Nici măcar un semn din cap care 
ar însemna că-mi observă prezenţa. E palid, slab. Probabil că a 
terminat o cură de dezintoxicare. Sau a scăpat de o suferinţă 
din dragoste. A avut un accident de mașină, a avut arsuri de 
gradul trei. E un individ periculos, un recidivist care a evadat”. 
Își spunea mii de povești. „De ce un bărbat, singur și 


VP - 98 


perseverent, ar face turul lacului în fiecare zi între orele zece și 
unsprezece?” Avea în mersul lui o determinare aproape 
sălbatică, ca și cum, încordând mușchii, se agăța de viaţă sau 
regla niște conturi. 

O picătură de apă sări din cratiţă. Joséphine scoase un țipăt și 
micșoră focul. Turnă prima tranșă de castane și continuă să le 
curețe pe celelalte. 

„Lăsaţi să fiarbă treizeci de minute și jupuiţi a doua pieliţă pe 
măsură ce le scoateţi din apă”. 

„Tata tăia o cruce pe castană ca să se curețe mai ușor. 
Întotdeauna el era cel care gătea curcanul de Crăciun”. Cu puţin 
timp înainte de a muri, recopiase reţeta pe o foaie de hârtie 
albă. Notase în josul paginii: „Omul care-și iubește fiica și 
bucătăria”. Scrisese fiica. Și nu fiicele. Era pentru prima dată 
când îi sărea în ochi acel amănunt. Și totuși în fiecare an, în ziua 
de Crăciun, ea scotea hârtia scrisă de mână. Era fiica pe care o 
avea la inimă. Probabil că lris îl intimida. „Pe mine mă lua pe 
genunchi când își asculta discurile, Léo Ferré, Jacques Brel, 
Georges Brassens”. Iris îi privea trecând pe coridor și ridica din 
umeri. 

„Oare Philippe știe să gătească?” Căută din priviri un Kleenex 
și se scărpină pe vârful nasului cu dosul cuțitului. Philippe. Inima 
i-o lua la goană de fiecare dată ce se gândea la el. „Forget me 
not”. Ultimele lui cuvinte pe peronul unei gări în luna iunie. De 
atunci nu se mai văzuseră. Când aflase că în seara de Crăciun 
avea să fie singur cu Alexandre, îi invitase. 

„Să tragi linii, să trasezi graniţe între posibil și imposibil, să 
inventezi o distanţă pe care să-ți interzici s-o treci. Va fi mult 
mai simplu dacă îmi stabilesc niște reguli. Imi plac regulile, sunt 
o femeie care se înclină în faţa legii. Așa cum te oprești la stopul 
roșu. În viaţă trebuie să-ţi stabilești limite. Nişte distanţe între 
noi și ceilalţi. Pentru supravieţuire. Pentru a învăţa să te cunoști. 
Să cunosc sentimentul nelămurit care mă atrage spre el și să-l 
controlez. Când nu este aici, nu mă gândesc la el. Când este 
aproape totul se tulbură, totul ia foc. 

«Aprindeţi partea de jos a cuptorului. Cu termostatul la poziţia 
7, lăsaţi să se încălzească douăzeci de minute.» Legăturile 
noastre au evoluat fără să-mi dau seama. Din invizibilă, am 
devenit amabilă, altfel, specială, valoroasă, râvnită, atrăgătoare, 
interzisă. În ce mă privește, bărbatul care mă făcea să îngheţ se 


VP - 99 


dovedea  abordabil, familiar, atent, atrăgător, periculos. 
Minunata evoluţie treptată a sentimentelor ne-a condus, fără să 
observăm, la marginea unei prăpăstii. Camelia albă de pe 
balcon este ultima bornă atinsă. Când o ud, mă gândesc la el. li 
trimit o bezea. El nu știe, n-o să-i spun niciodată. 

Mă considera năucă. 

Sigur, probabil sunt nătângă. Vittorio i-o repetă neîncetat lui 
Luca. «Astăzi te vezi cu toanta ta? Ce face prostănaca de 
Crăciun? O să pupe picioarele papei la Vatican? Binecuvântează 
pâinea înainte de a o mânca? Se stropește cu apă sfinţită 
înainte de a și-o trage?» Luca n-ar trebui să-mi repete cuvintele 
astea. Mă rănește. Spune că Vittorio e din ce în ce mai 
incoerent, că odată cu trecerea timpului e tot mai neliniștit. 
Vorbește de un lifting, dar nu are destui bani. «Tapeaz-o pe 
nătânga ta, e plină de bani cu romanul ei pentru coafeze. O 
toantă e generoasă. Și tu numești asta scriitor?»” Luca ofta: 
„Dacă ne vedem mai rar nu e vina mea, are nevoie de mine”. 

În trei crăticioare de aramă gătea cartofii, napii, țelina din 
care avea să facă piure. Curând, castanele aveau să fie fierte și 
curățate. Pentru antreu se gândise la foie gras. Și felii de somon 
sălbatic. Zoe era înnebunită după somonul sălbatic. Avea gustul 
foarte dezvoltat, și-i era de ajuns să observe paloarea sau 
strălucirea cărnii ca să poată spune dacă peștele era suculent, 
bun sau rău. Uneori, în fața galantarului de pește își încreţea 
nasul. Era semnalul care avertiza: „Asta nu e bun, mamă. 
Somonul de crescătorie e umflat cu morcovi și alte chestii”. Lui 
Zoé îi plăceau gusturile, mirosurile, întârzia asupra unei culori 
anume, asupra unui sunet care putea fi imitat, închidea ochii și, 
plescăind din limbă, crea gusturi pe cerul gurii. li plăcea când 
venea iarna cu alaiul ei de geruri. Frigul tăios, frigul care se 
înmoaie, frigul cenușiu și apăsător care anunţă zăpada, frigul 
catifelat care te trimite lângă șemineu. 

— Îmi place frigul, mamă, îmi încălzește inima. 

Își confecţionase darurile din cutii, resturi de lână, cârlige, 
lipici, agrafe de hârtie, paiete. Făcea păpuși, tablouri, piese de 
mobilier minunate. Nu-i plăcea să cumpere, spre deosebire de 
Hortense. „E o adolescentă de pe vremuri fata mea. Nu-i plac 
schimbările, îi place să aibă în fiecare an același meniu de 
sărbătoare, să împodobească bradul cu aceleași globuri, 
aceleași ghirlande, să asculte aceleași cântece de Crăciun. 


VP - 100 


Pentru ea respect ritualul. Copilului nu-i place să-i bruschezi 
obișnuinţele. Din sentimentalism, din dorința de a fi liniștit, în 
tortul de Crăciun în formă de buturugă, pe care-l gustă cu limba 
înainte de a-și înfige dinţii în el, Zoe caută gustul tuturor 
celorlalte torturi, poate și savoarea celor pe care le mânca 
împreună cu tatăl ei”. Unde își petrecea seara asta de Crăciun 
bărbatul zărit în metrou? „E cu putință să fie vorba despre 
Antoine? Ar avea o cicatrice, ochiul pe jumătate închis. Dacă 
trăiește și dacă ne caută, probabil că se învârte în jurul locuinţei 
din Courbevoie. Portăreasa s-a schimbat. Cea nouă nu ne 
cunoaște. Numele meu nu figurează în cartea de telefon”. 

Zoé o rugase să pună un tacâm în plus la masa festivă. 

— O să vezi, mamă, o să fie o surpriză, o surpriză de Crăciun. 

— O să ne aducă un vagabond! își dăduse cu părerea 
Hortense. Dacă face asta, eu o șterg! 

Ochii lui Shirley râdeau tăcut. 

— Dacă n-o face Zoé, o s-o facă maică-ta! răspunsese ea. 

— Imi face rău să petrec când afară există atâta... 

— Termină, mamă, termină! strigă Hortense. Uitasem c-o să 
dau peste Maica Tereza! De ce nu înființezi un orfelinat de 
negrișori irezistibili, dacă așa gândești? 

„Adăugaţi în umplutură brânza de vaci și prunele uscate. 
Amestecaţi. Umpleţi burta curcanului”. „Era partea mea 
preferată când eram mică. Umpleam curcanul cu pastă groasă, 
aromată. Burta curcanului se umfla, îl întrebam pe tata: «Crezi 
că o să plesnească?» Iris și mama se strâmbau, tata râdea în 
hohote. Iris nu va fi aici în seara asta. Nici Henriette. Nu mi-aș 
dori Crăciunurile de odinioară, creanga de vâsc agăţată la ușă, 
colierul de perle cu trei rânduri al lui Henriette pe rochia ei 
neagră, panglica de catifea violetă care ţinea părul lui Iris și 
stârnea aceeași exclamaţie din partea lui Henriette: «N-ar trebui 
s-o spun în fața micuței, dar n-am văzut niciodată niște ochi de 
un astfel de albastru! Și dinţii! Și pielea!» Hohotea de parcă ar fi 
descoperit un șirag de safire în hârtie de mătase. Eu? Eu mă 
simţeam urâtă, aveam convingerea că nimeni, vreodată, nu se 
va uita la mine. Rana aceea nu s-a închis niciodată”. 

„Coaseţi gaura cu o aţă groasă. Ungeţi pasărea cu unt sau 
margarină. Săraţi, piperaţi. Puneţi pasărea pe tava cuptorului 
foarte încinsă. După circa patruzeci și cinci de minute, micșoraţi 
căldura la cuptor. Lăsaţi să se gătească o oră. Stropiţi foarte des 


VP - 101 


cu zeamă din tavă”. 

După moartea lui Lucien Plissonnier urmaseră Crăciunuri 
triste, când locul șefului familiei rămânea gol, iar apoi apăruse 
Marcel, cu vestele lui ecosez și cravatele din lurex. Cadourile se 
îngrămădeau în farfurii. Iris le primea cu bunăvoință, ca și cum 
catadicsea să-l ierte că se așezase pe locul tatălui ei, Josephine 
ezita să-i sară de gât în faţa mutrelor dezaprobatoare ale mamei 
și surorii ei. În seara asta, Marcel Grobz petrecea primul Crăciun 
cu Josiane și fiul lui. Curând avea să se ducă să-i vadă. Își trăda 
cumva mama trecând în tabăra dușmanului, dar îi era indiferent. 

Cineva sună la ușă. O bătaie scurtă și sigură. Josephine se 
uită la ceas, ora șapte. Probabil că-și uitaseră cheia. 

Era domnul Lefloc-Pignel. Venea să se scuze pentru 
eventualul zgomot care urma să se iște la petrecere: veneau în 
vizită rudele soţiei sale. Purta un smoching, papion, o cămașă 
albă cu cerculețe, un brâu lat din satin. Părul era lins, împărțit ca 
straturile dintr-o grădină în stil francez. 

— Nu vă scuzați! zâmbi Joséphine analizând metafora în 
minte și trăgând concluzia că prefera farmecul întâmplător al 
grădinilor englezești. Și noi o să facem zgomot... 

Își spuse că poate trebuia să-i ofere o cupă de șampanie. 
Stătu pe gânduri, apoi, cum el nu părea dornic să plece, îl invită 
să intre. 

— N-aș vrea să abuzez de timpul dumneavoastră, spuse el 
pășind hotărât în antreu. 

Ea se șterse pe cârpă și-i întinse o mână cam unsuroasă. 

— V-ar deranja să mă urmaţi în bucătărie? Trebuie să 
supraveghez curcanul în cuptor. 

Domnul Lefloc-Pignel o luă pe urma ei și zise pe un ton vioi: 

— Așa pătrund în sanctuarul dumneavoastră! Este o mare 
onoare... 

Păru gata să adauge ceva, dar tăcu. Ea scoase o sticlă de 
șampanie din frigider și i-o întinse s-o deschidă. Își urară un 
Crăciun fericit și un an care vine foarte bun. „în ciuda părului 
despărțit de cărări, e totuși foarte seducător”, gândi ea. „Cum 
arată nevastă-sa? N-o văd niciodată”. 

— Voiam să vă întreb, începu el cu voce ștearsă, fiica 
dumneavoastră... eh... Cum a reacţionat la ce i s-a întâmplat 
doamnei Berthier? 

— A fost șocată. Am vorbit mult despre asta. 


VP - 102 


— Pentru că Gaétan nu vorbește. 

Părea preocupat. 

— Și ceilalţi copii? întrebă Josephine. 

— Charles-Henri, cel mare, n-o cunoștea, el este la liceu, 
Domitille n-a avut-o profesoară... Gaétan mă îngrijorează. Și, 
cum e în clasa fiicei dumneavoastră... Poate că știți ceva de la 
ea. 

— Nu mi-a spus nimic. 

— Am auzit că aţi fost convocată de polițiști. 

— Da. Am fost atacată, acum ceva timp. 

— În același fel? 

— Oh, nu! Incomparabil cu ce i s-a întâmplat sărmanei 
doamne Berthier... 

— Nu asta mi-a spus comisarul. l-am cerut să-l văd și m-a 
primit. 

— Știţi, se exagerează mult la comisariate. 

— Nu cred. 

Rostise aceste cuvinte pe un ton aspru, ca și cum voia să 
spună: „Cred că minţiţi”. 

— Oricum, nu e important, n-am murit! Sunt aici, gata să 
beau șampanie cu dumneavoastră! 

— N-aș vrea să se lege de copiii noștri, continuă domnul 
Lefloc-Pignel. Ar trebui să cerem pază în faţa blocului, un poliţist 
de gardă. 

— Zi și noapte? 

— Nu știu. De asta am venit să discut cu dumneavoastră. 

— De ce-ar face-o numai pentru blocul nostru? 

— Pentru că aţi fost atacată. De ce negaţi? 

— Nu sunt sigură că e vorba despre același bărbat. Mă feresc 
de încurcături, de grabă... 

— Mă rog, doamnă Cortes... 

— Imi puteţi spune Josephine. 

— Eu... nu... prefer doamna Cortes. 

— Cum doriţi... 

Au fost întrerupţi de apariţia lui Shirley, urmată de Gary și 
Hortense, cu braţele pline de pachete, cu nasul și pomeții roșii 
de frig. Işi băteau mănușile, își suflau în mâini, cerând în gura 
mare o cupă de șampanie. Josephine făcu prezentările. Herve 
Lefloc-Pignel se înclină în faţa lui Shirley și a lui Hortense. 

— Incântat să vă cunosc, îi spuse celei din urmă. Doamna 


VP - 103 


Cortes mi-a vorbit adesea despre dumneavoastră. 

„Prima noutate”, gândi Josephine, „n-am amintit niciodată de 
Hortense”. 

Hortense îi oferi cel mai frumos zâmbet al ei. Joséphine 
înțelese atunci că Hervé Lefloc-Pignel ghicise adevărata natură 
a fiicei sale: Hortense era flatată și-l împodobea cu toate 
calitățile. 

— Studiați moda, adevărat? 

„De unde știe?” se întrebă Joséphine. 

— Da. La Londra. 

— Dacă vreodată pot să vă ajut, spuneți-mi, cunosc multă 
lume în mediul acesta. La Paris, la Londra, la New York. 

— Mulţumesc mult. N-o să uit. Contaţi pe mine! |n curând 
tocmai va trebui să caut un stagiu. Aveţi un număr unde pot să 
vă găsesc? 

Josephine, uluită, asista la baletul de păianjen al fiicei sale, 
care își țesea pânza în jurul lui Lefloc-Pignel, ciripea, aproba, 
nota numărul de mobil și mulțumea deja pentru ajutorul pe care 
el urma să i-l dea. Au discutat și despre viața la Londra, 
învățământ, avantajul de a fi bilingv. Hortense povesti cum 
muncea, se duse să caute caietul mare în care prindea 
eșantioane din materialele care-i plăceau, îi arătă crochiuri pe 
care le desena pornind de la culori, materiale, siluete întâlnite 
pe drum. „Tot ce desenăm, trebuie să știm cum se lucrează, 
acesta este principiul numărul unu al școlii”. Herve Lefloc-Pignel 
punea întrebări la care Hortense răspundea după o clipă de 
gândire. Shirley și Josephine fuseseră decăzute la rangul de 
figurante. Imediat ce el își luă rămas-bun, Hortense strigă: 

— Uite un bărbat pentru tine, mamă! 

— E însurat și tată a trei copii! 

— Și ce-i cu asta? Poţi să ţi-o tragi fără să știe nevastă-sa, nu? 
Nu trebuie nici să vorbești despre asta cu duhovnicul. 

— Hortense! mormăi Josephine. 

— Delicioasă,  șampania! Ce recoltă? întrebă Shirley, 
încercând să schimbe vorba. 

— Nu știu! Trebuie să scrie pe etichetă. 

Josephine răspunsese distrată. Comentariile lui Hortense în 
legătură cu vecinul nu-i plăceau. „Nu trebuie să las lucrurile așa, 
trebuie să înțeleagă că a te implica într-o iubire este ceva 
important, nu te duci cu primul frumos care-ţi iese în cale”. 


VP - 104 


— Dar tu, iubito, întrebă ea, tu ești îndrăgostită în momentul 
ăsta? 

Hortense bău o gură de șampanie și oftă: 

— Asta e! Back home! Înapoi la cuvintele mari! Vrei să știi 
dacă am întâlnit un bărbat frumos, bogat, inteligent de care să 
fiu îndrăgostită nebunește? 

Josephine aprobă din cap plină de speranţă. 

— Nu, trânti Hortense, lăsând un scurt timp de suspans 
înainte de a răspunde. In schimb... Intinse paharul să i-l umple 
din nou maică-sa și adăugă: În schimb... Am întâlnit un tip. 
Frumos... Dar frumos! 

— Ah! făcu Josephine cu voce abia auzită. 

Shirley urmărea schimbul dintre mamă și fiică și se ruga 
foarte încet: 

— Nu visa, Jo, cu fiică-ta o nimerești cu oiștea-n gard! 

Gary aștepta zâmbind: lovitura era inevitabilă pentru mama 
sentimentală care era Josephine. 

— Cât a durat? 

— Două săptămâni. Amândoi strâns lipiţi într-o pasiune 
greţțoasă... 

— Și pe urmă? întrebă Josephine plină de speranţă. 

— Pe urmă, gata cu fluturii în stomac! Nimic! Schimbare 
totală, într-o zi, imaginează-ţi, și-a ridicat marginea pantalonilor 
și am zărit un ciorap alb. Un ciorap alb pe o gleznă păroasă... Îţi 
vine să vomiti! 

— Dumnezeule! Ce părere ai despre iubire! oftă Josephine. 

— Dar nu e iubire, mamă! 

— Astăzi, explică Shirley, întâi și-o trag și pe urmă se 
îndrăgostesc. 

Hortense căscă. 

— Bărbaţii îndrăgostiţi sunt atât de plicticoși! 

— Eu n-o să trăiesc o pasiune greţoasă cu Hervé Lefloc-Pignel, 
mormăi Joséphine, care avea impresia că-și băteau joc de ea. 

— N-aș băga mâna în foc, trâmbiţă Hortense. Este exact genul 
tău, și te privea cu multă atenţie. li străluceau ochii. Avea un fel 
de a te pipăi fără să te atingă, era... fascinant! 

Shirley, simțind stânjeneala lui Josephine, decise să nu mai 
glumească pe seama unui subiect pe care, era evident, prietena 
ei îl lua în serios. „Ce i se întâmplă de-și pierde cu totul simțul 
umorului? Oare simte o adevărată atracţie pentru bărbatul ăsta 


VP - 105 


care, my God, is really good looking?" 

— Nu știu cum se descurcă mama, dar e mereu înconjurată 
de bărbaţi seducători, încheie Hortense, încercând să fie 
amabilă. 

— Mulţumesc, scumpo, spuse Josephine, străduindu-se să 
zâmbească în faţa acestui armistițiu improvizat. Și tu, Gary? Tu 
ești un sentimental sau un consumator, la fel Hortense? 

— O să te decepţionez, Jo, dar eu, în momentul ăsta, caut o 
târfa gata de orice. Îmi aprofundez cunoștințele de pervers 
grosolan, așa că... 

— Înţeleg. Probabil că eu sunt singura mare fraieră, nu e ceva 
nou. 

— Ba nu! Nu ești singura! mormăi Hortense. Mai e și frumosul 
Luca. De fapt, de ce nu e aici în seara asta? Nu l-ai invitat? 

— Își petrece Crăciunul cu fratele lui. 

— Trebuia să-i inviţi fratele! l-am văzut poza pe internet. 
Agenţia Saphir, pasajul Vivienne. E superb, Vittorio Giambelli! 
Brunet, rău, misterios. L-aș pune cu botul pe labe imediat! 

Încă o sonerie le întrerupse discuţia. Philippe, cu o cutie de 
sticle de șampanie în brațe, intră împreună cu Alexandre, 
încruntat, tăcut, cu privirea distrată. 

— Șampanie pentru toată lumea! strigă Philippe. 

Hortense țopăi de bucurie. 

— Roederer rosé, șampania mea adorată! 

Philippe îi făcu un semn lui Josephine și o trase în antreu sub 
pretextul că voia să agaţe în cuier paltonul lui și pe cel al lui 
Alexandre. 

— Trebuie să dăm cadourile foarte repede! Venim de la spital, 
și a fost îngrozitor! 

— Masa este pusă. Curcanul e aproape gata, ne putem așeza 
la masă în douăzeci de minute. Și pe urmă deschidem cadourile. 

— Nu! Cadourile mai întâi. Asta o să-l facă să se gândească la 
altceva. O să mâncăm pe urmă. 

— Bine, spuse ea, mirată de tonul lui autoritar. 

— Zoé nu e aici? 

— E în camera ei, mă duc s-o caut... 

— Tu ești bine? 

O apucase de braț, o trăsese aproape de el. 

Îi simţi căldura corpului sub lâna umedă a jachetei, și i se 
roșiră vârfurile urechilor. Răspunse grăbit: „Da, da, ocupă-te tu 


VP - 106 


de focul din șemineu până trag pe mine o rochie, îmi perii 
părul”. Vorbea foarte repede ca să uite de confuzia în care era. 
El îi puse un deget pe buze, o admiră o clipă care i se păru fără 
sfârșit și-i dădu drumul cu părere de rău. 


Focul sfârâia în șemineu. Cadourile de Crăciun străluceau 
îngrămădite pe parchetul cu model chevron. Se împart în două 
clanuri: cel al bătrânilor care nu așteaptă decât bucuria 
împărțirii, speranţa secretă că și-au atins scopul, și cel al tinerei 
generaţii care pândea împlinirea visurilor construite în secretul 
dorințelor nocturne. Cu o ușoară îngrijorare, unii răspundeau 
așteptării încordate a celorlalţi, care se întrebau dacă va trebui 
să-și ascundă dezamăgirea sau dacă vor izbucni într-o bucurie 
sinceră. 

Lui Josephine nu-i plăcea ritualul cadourilor. Simţea de fiecare 
dată o disperare inexplicabilă, ca și cum i se demonstra că e 
imposibil să iubeşti egal și foarte mult, și era mereu 
nemulțumită de felul în care își exprimă iubirea. Ar fi vrut să 
nască ceva cât un munte, și de cele mai multe ori se trezea în 
fața unui șoricel.* „Sunt sigură că Gary înțelege ce simt”, își 
spuse ea întâlnind privirea lui atentă. 

— Come on, Jo, zâmbește, o îndemnă el cu un zâmbet. E 
Crăciunul, o să ne strici seara cu mutrele tale de crucificată. 

— E așa de grav? întrebă Joséphine, care își arătă uimirea 
ridicând din sprâncene. 

Gary dădu din cap afirmativ. 

— Bine, o să fac un efort, îi promise ea cu voce joasă. 

Se întoarse spre Shirley, care îi explica lui Philippe în ce 
consta campania ei împotriva obezității în școlile englezești. 

— Opt mii șapte sute de morți în lume din cauza acestor 
negustori de zahăr! Și patru sute de mii de copii obezi în fiecare 
an numai în Europa! După ce au omorât sclavii ca să cultive 
trestia-de-zahăr, ne omoară copiii pudrându-i cu otrava asta 
albă! 

Philippe o opri cu mâna. 

— Nu exagerezi puţin? 

— ÎI toarnă peste tot! În dozatoarele de băuturi răcoritoare și 


4 Trimitere la un vers din Ars Poetica a lui Horaţiu, care se referă la o fabulă a lui Esop: 
Parturient montes, nascetur ridiculus mus (Muntele e în chinurile facerii și va naște un 
șoricel ridicol). 


VP - 107 


în batoanele de ciocolată din școli, astfel că li se strică dinţii, 
devin niște mâncăi grași! Toate astea pentru bani mulţi, 
bineînţeles. Nu ţi se pare scandalos? Ar trebui să te implici în 
cauza asta. Până la urmă ai un fiu, e și problema lui. 

— Chiar crezi? întrebă Philippe întorcându-și privirea spre 
Alexandre. 

„Fiul meu riscă mai degrabă să fie devorat de tristețe decât 
de zahăr”, gândi el. 

Era primul Crăciun al lui Alexandre fără mama sa. 

Era primul lui Crăciun de bărbat căsătorit fără Iris. 

Primul lor Crăciun de celibatari. 

Doi bărbați lipsiți de imaginea femeii care mult timp fusese 
regina lor. Părăsiseră sanatoriul în tăcere. Urcaseră mica alee cu 
pietriș cu mâinile în buzunare, fiecare privindu-și urmele 
picioarelor în promoroaca albă. Doi orfani într-un internat. Ar fi 
fost nevoie doar de un fleac pentru ca mâinile lor să se agaţe 
una de alta, dar se ţinuseră tare. Drepţi și demni sub mantia lor 
de suferinţă. 

— Șase morți pe minut, Philippe! Asta are vreun efect asupra 
ta? 

Privirea lui Shirley căzu pe silueta deșirată a lui Alexandre. 

— Ai dreptate: mai are loc! Bine, mă calmez! N-am zis că 
deschidem cadourile? 

Pe Alexandre nu părea să-l intereseze sclipirea grămezii de 
pachete de la picioarele lui. Privirea îi rămânea pierdută în gol, 
într-o altă încăpere, lugubră și goală, unde stătea o mamă mută, 
descărnată, cu braţele strânse la piept, braţe pe care nu le 
desfăcuse în momentul când i-a spus la revedere. 

— Distraţi-vă bine, șuierase ea printre buzele făcute pungă. 
Gândiţi-vă la mine dacă aveţi timpul și ocazia pentru asta. 

Alexandre plecase păstrând pentru el sărutul pe care ea nu i-l 
ceruse. În timp ce privea dansul flăcărilor, încerca să înţeleagă 
motivul răcelii mamei sale. „Poate nu m-a iubit niciodată? Poate 
nu e obligată să-și iubească fiul?” Gândul acesta săpa în el un 
abis care-i dădea ameteli. 

— Joséphine, strigă Shirley, ce așteptăm ca să deschidem 
cadourile? 

Josephine bătu din palme și decretă că în mod excepţional 
aveau să ofere cadourile înainte de miezul nopţii. Zoé și 
Alexandre jucau pe rând rolul lui Moș Crăciun, îndesând o mână 


VP - 108 


nevinovată în grămada mare plină de panglici. Se auzi o colindă, 
care așternu un văl sfânt peste tristețea mascată a serii. „O, 
noapte blândă, o noapte sfântă, pe cer un astru s-a aprins...” 
Zoé închise ochii și întinse mâna la întâmplare. 

— Pentru Hortense, din partea mamei, anunţă ea scoțând un 
plic lung. Citi cele câteva cuvinte scrise pe el: „Crăciun fericit, 
fetitei mele scumpe pe care o iubesc”. 

Hortense deschise plicul cu teamă. O felicitare? O scrisorică 
moralizatoare care îi explica faptul că viaţa la Londra, studiile 
costau scump, că era deja un mare efort din partea unei mame 
și că darul de Crăciun nu putea fi decât simbolic? Faţa ei 
crispată se relaxă ca rotunjită de adierea unei plăceri: „Pentru o 
zi de shopping împreună, scumpa mea iubită”. 

Se aruncă de gâtul mamei sale. 

— Oh! Mulţumesc, mamă! Cum ai ghicit? 

„Te cunosc atât de bine”, simţi Josephine nevoia să spună. 
„Știu că singurul lucru care ne poate uni fără jigniri și răutăți 
este o cursă frenetică într-o avalanșă de cheltuieli”. Nu spuse 
nimic și primi, emoţionată, sărutul fiicei sale. 

— O să mergem unde vreau eu? O zi întreagă? întrebă 
Hortense uimită. 

Josephine aprobă din cap. Ghicise perfect, însă această 
clarviziune o întrista puţin. Cum să-și mărturisească altfel 
iubirea ei pentru fiica ei? Cine o făcuse atât de lacomă, atât de 
blazată, pentru ca doar speranţa unei zile de cheltuit bani să-i 
poată smulge un elan de tandrete? „Existenţa pe care i-am 
impus-o, sau vremurile dure pe care le trăim? Nu trebuie să 
punem totul în seama timpurilor sau a altora. Și eu, și eu sunt 
răspunzătoare. Vinovăţia mea datează de la prima mea 
neatenție, de la prima mea incapacitate s-o consolez, s-o 
înţeleg, incapacitate pe care am ascuns-o cu îndemânare prin 
promisiunea unui cadou, a unui shopping în două, eu, încântată 
de felul în care se așază o rochie pe talia ei lungă, de croiala 
distinsă a unui mic top, de felul în care-i vin unii blugi pe 
picioarele ei lungi, ea, fericită să primească ce-i puneam la 
picioare. Orbirea mea în faţa frumuseții ei, pe care vreau s-o 
împodobesc ca să ascund rănile vieţii. E mult mai ușor să creez 
un astfel de miraj decât să dau sfaturi, să fiu prezentă, să dau 
un ajutor sufletesc pe care nu știu să-l ofer, încremenită în 
stângăciile mele. Plătim amândouă neglijenţa mea, iubita mea, 


VP - 109 


frumoasa mea, dragostea mea pe care o iubesc la nebunie”. 

O ţinu o clipă în braţe și îi repetă la ureche aceste ultime 
cuvinte: 

— Scumpa mea, frumoasa mea, dragostea mea pe care o 
iubesc la nebunie. 

— Și eu te iubesc, mamă, bâigui Hortense dintr-o suflare. 

Josephine nu era sigură că mințea. Simţea o bucurie 
adevărată care o înviora, îi reda dorinţa și pofta. Viața devenea 
frumoasă dacă Hortense o iubea, și ar fi scris încă douăzeci de 
mii de cecuri pentru ca fiica ei să-i șoptească la ureche o 
declaraţie de iubire. 

Împărţirea cadourilor continuă, ritmată de anunţurile lui Zoé și 
Alexandre. Hârtiile zburau în salon înainte de a muri în foc, 
panglicile se încolăceau pe jos, etichetele rupte se duceau să se 
lipească la întâmplare de ambalajele care zăceau pe podea. 
Gary punea lemne în șemineu, Hortense desfăcea nodurile 
pachetelor cu dinţii, Zoe deschidea tremurând pliculeţele- 
surpriză. Shirley primi o frumoasă pereche de ghete și operele 
complete ale lui Oscar Wilde în engleză, Philippe, o eșarfă lungă 
din cașmir albastru ca cerul și o cutie de trabucuri, Josephine, 
colecţia completă a discurilor lui Glenn Gould și un iPod. 

— Oh, dar nu știu să folosesc aparatele astea! 

— O să-ţi arăt, îi promise Philippe, luând-o cu mâna de umeri. 

Zoé n-avea braţele destul de încăpătoare ca să ducă totul în 
camera ei, Alexandre zâmbea încântat de cadouri; la un 
moment dat, regăsindu-și simțul de observaţie ascuţit, întrebă, 
așa, în general: „De ce pe ciocănitori nu le doare niciodată 
capul?” 

Toată lumea izbucni într-un hohot de râs. Ca să nu se lase mai 
prejos, Zoé spuse: 

— Credeţi că dacă vorbeşti mult, mult timp cu cineva, până la 
urmă uită că ai un nas mare? 

— De ce întrebi asta? se interesă Josephine. 

— Pentru că atât l-am ameţit pe Paul Merson ieri după- 
amiază, în pivniţă, încât m-a invitat să-i ascult formaţia 
duminică, la Colombes! 

Făcu o piruetă și se aplecă într-o reverență adâncă pentru a 
culege laudele. Melancolia după-amiezii se spulberase. Philippe 
desfăcu o sticlă de șampanie și întrebă unde era curcanul. 

— Dumnezeule! Curcanul! tresări Josephine, desprinzându-și 


VP - 110 


privirea de la obrajii frumoși, împurpuraţi, ai fiicei sale balerine. 

Zoé părea atât de fericită! Ştia cât de tare voia să se aibă 
bine cu Paul Merson. Joséphine descoperise o fotografie de-a lui 
în agenda fetei. Era pentru prima oară când Zoe ascundea poza 
unui băiat. Alergă la bucătărie, deschise cuptorul, examină 
pasărea. Încă foarte roz, fu diagnosticul. Decise să mărească 
temperatura. 

Stătea în faţa cuptorului, încinsă cu șorțul mare, alb, cu ochii 
încrețiţi în efortul de a stropi curcanul fără să facă sosul să sară 
pe placa încinsă, când simţi o prezenţă în spatele ei. Se 
întoarse, cu lingura în mână, și se trezi în braţele lui Philippe. 

— Ce plăcere să te revăd. A trecut atât de mult timp... 

Josephine ridică fruntea spre el și roși. Philippe o strânse la 
piept. 

— Ultima dată, își aminti el, o însoţeai pe Zoé, care venea cu 
noi, cu Alexandre și cu mine, la Evian... 

— l-ai înscris la un curs de călărie... 

— Ne-am trezit amândoi pe peron... 

— Era o vreme ca la jumătatea lui iunie, se simţea doar o 
mică adiere sub cupola mare de sticlă a gării. 

— Primele plecări în vacanţă. Îmi spuneam, încă un an școlar 
s-a terminat... 

— lar eu, eu îmi spuneam: „Și dacă i-aș cere lui Josephine să 
vină cu noi?” 

— Copiii s-au dus să cumpere băuturi... 

— Tu purtai o jachetă din piele de căprioară, un tricou alb, o 
eșarfă în carouri, doi cercei auriţi și aveai ochii ca aluna. 

— Tu m-ai întrebat: „Eşti bine?”, eu am răspuns: „Da”! 

— Și aveam o poftă grozavă să te sărut. 

Ea săltă capul și îl privi în ochi. 

— Dar n-am făcut-o... începu el. 

— Nu. 

— Ne-am spus că nu se putea. 

— Că era interzis. 

Josephine încuviinţă din cap. 

— Și aveam dreptate. 

— Da, șopti ea, încercând să se depărteze. 

— E interzis. 

— Total interzis. 


VP - 111 


Philippe o trase din nou lângă el și, mângâind-o pe păr, îi 
șopti: 

— Mulţumesc, Jo, pentru sărbătoarea asta de familie. 

Gura lui o atinse pe a ei. Ea se clătină, întoarse capul. 

— Philippe, știi... cred că... n-ar trebui... 

El se îndreptă, o privi ca și cum nu înţelegea, încreți nasul și 
exclamă: 

— Oare simţi ce simt eu, Josephine? Oare umplutura nu e cât 
pe ce să se împrăștie în tavă? Ar fi neplăcut să mâncăm o burtă 
uscată și goală! 

Josephine se întoarse și deschise cuptorul. Avea dreptate: 
curcanul se golea încet. Mai rămâneau niște resturi maronii și 
caramelizate pe margini. Tocmai se întreba cum să le împiedice 
să se scurgă, când mâna lui o acoperi pe a ei și amândoi, 
mânuind lingura cu grijă, îndesară la loc restul de umplutură 
care se revărsa din burta curcanului. 

— E bun? Ai gustat? întrebă Philippe lipit de gâtul ei. 

Josephine scutură din cap. 

— Și prunele uscate, le-ai lăsat la înmuiat? 

— Da. 

— În apă cu puţin armagnac? 

— Da. 

— E bine. 

Îi șoptea lipit de gât, ea simţea cum i se întipăresc vorbele pe 
piele. Tot cu mâna așezată pe mâna ei, îndreptând-o spre 
umplutura parfumată, luă din amestecul de carne tocată, 
castane, prune uscate, brânză dulce și încet, încet, ridică lingura 
plină și aburindă spre buzele lor unite. Gustară închizând ochii 
umplutura de prune moi care se topea în gură. Le scăpă un 
oftat, și buzele li se împreunară într-un lung sărut gustos, 
tandru. 

— Poate nu e destul de sărată, comentă Philippe. 

— Philippe, imploră Joséphine respingându-l. N-ar trebui... 

El o strânse la pieptul lui și zâmbi. Puțin sos gras îi curgea pe 
la colțul buzelor, ea și-ar fi dorit să-l guste chiar de acolo. 

— Mă faci să râd! 

— De ce? 

— Ești femeia cea mai caraghioasă pe care am întâlnit-o 
vreodată! 

— Eu? 


VP - 112 


— Da, atât de incredibil de serioasă, încât te face să râzi... 

Și mereu aceste cuvinte care i se așterneau pe buze ca o 
ceaţă. 

— Philippe! 

— De altfel, e foarte bună umplutura, Josephine... 

Și începu din nou să scormonească cu lingura, ducând 
conținutul la buzele lui Joséphine, aplecându-se de parcă ar fi 
zis: „Pot să gust?” Buzele i se amestecau cu cele ale lui 
Josephine, le mângâiau, buzele ei dulci, pline, parfumate cu sos 
de prune și un strop de armagnac, și atunci înțelese, înfiorată de 
un fulgerător presentiment de fericire, că nimic nu mai depindea 
de ea, că depășise acele limite pe care singură își promisese să 
nu le treacă niciodată. „Vine un moment”, își spuse, „când 
trebuie să înțelegem că limitele nu ne ţin departe unii de alţii, 
nu ne apără de probleme, de tentaţii, nu fac decât să ne 
închidă, să ne rupă de viaţă. Atunci, fie decizi să te usuci și să 
rămâi între limite, fie te lași năpădit de nenumăratele plăceri, 
depășind aceleași limite”. 

— Te aud gândind, Jo. Termină cu procesele de conștiință! 

— Dar... 

— Termină, altfel o să am impresia că sărut o călugăriţă! 

„Dar există unele de limite pe care e mult prea periculos să le 
depășești, unele limite care nu trebuie în niciun caz depășite și e 
absolut sigur că eu sunt gata s-o fac și Doamne, Dumnezeule, 
cât e de bine să mă simt înconjurată de braţele acestui bărbat!” 

— Doar că... încercă ea încă să mai spună. Am senzaţia că... 

— Josephine! Sărută-mă! 

O strânse tare lângă el, astupându-i gura ca și cum voia s-o 
muște. Sărutul deveni brutal, poruncitor, o împinse spre ușa 
fierbinte a cuptorului, ea făcu o mișcare ca să se elibereze, el o 
lipi, îi forță gura, o scotoci ca și cum mai căuta încă puţin din 
umplutura pe care ea o frământase cu degetele, ca și cum îi 
lingea vârful degetelor amestecând pasta, gustul prunelor îi 
umplea gura, saliva, „Philippe”, gemu ea, „oh, Philippe!” se 
agăţă de el, își lipi gura de a lui. „De când, Jo, de când, Jo...” și 
se arunca pe șorțul alb, îl mototolea, îl sufleca, o lipea de ușa cu 
geam a cuptorului, îi pătrundea în gură, i se lipea de gât, 
desfăcea cămașa albă, mângâia pielea caldă, cobora cu 
degetele spre sâni, își punea gura pe cea mai mică bucăţică de 
piele eliberată din cămașă, din șorț, punea capăt atâtor zile de 


VP-113 


așteptare chinuitoare. 

Un hohot de râs venit din salon îi făcu să tresară. 

— Așşteaptă! șopti Josephine eliberându-se. Philippe, nu 
trebuie ca ei... 

— Puțin îmi pasă, dacă ai ști cât de puţin îmi pasă! 

— Nu trebuie s-o luăm de la capăt... 

— Să n-o luăm de la capăt? strigă el. 

— Vreau să spun... 

— Joséphine! Pune braţele în jurul meu, n-am spus că s-a 
terminat... 

Era o altă voce, un alt bărbat. Pe acesta nu-l cunoștea. Se 
abandonă, purtată de o nepăsare necunoscută. El avea 
dreptate. Puțin îi păsa. Avea pur și simplu chef s-o ia de la 
capăt. Deci asta însemna un sărut? Era cum se spune în cărți că 
este când pământul se deschide în două, când munţii se clatină, 
când ne rugăm să murim în floarea vârstei, acea forță care te 
ridică de la pământ și te face să uiţi de soră, de cele două fiice 
din salon, de vagabondul cu cicatrice din metrou, de privirea 
tristă a lui Luca, ca să te arunci în braţele unui bărbat. Și ce 
bărbat! Soţul lui Iris! Ea se retrase, el o prinse, o strânse la 
piept, o ţintui din vârful picioarelor până la gât, ca și cum căuta 
un Sprijin puternic și definitiv, un sprijin pentru veșnicie, și 
murmură: „Și acum nu mai vorbim, decât cel mult în șoaptă!” 

În pragul bucătăriei, cu braţele pline de pachete pe care 
hotărâse să le ducă în camera ei, Zoé îi observa. Rămase acolo, 
admirându-și mama în braţele unchiului, apoi își plecă fruntea și 
se strecură în camera ei. 


— Acum pe cine mai așteptăm? întrebă Shirley. E o seară a 
magicienilor, dispăreţi cu toţii pe rând! 

Philippe și Josephine se întorseseră de la bucătărie povestind 
că salvaseră curcanul în ultimul moment. Agitaţia lor contrasta 
cu rezerva de la începutul serii, iar Shirley le aruncă o privire 
nedumerită. 

— O așteptăm pe Zoe cu misteriosul ei musafir! oftă 
Hortense. Niciodată nu știm cine este. 

Își verifică imaginea în oglinda de deasupra comodei, trase de 
o șuviţă ca s-o dea pe după ureche, se strâmbă, o lăsă din nou 
în față. Făcuse bine că nu-și tunsese părul. Era bogat, 
strălucitor, arunca reflexe arămii care-i subliniau verdele ochilor. 


VP - 114 


Încă o idee a viperei de Agathe, care urma cu sfinţenie sfaturile 
revistelor! „Unde își petrece Crăciunul, idioata? La Val-d'Isère, 
cu părinţii, sau la Londra, într-o bombă, laolaltă cu prietenii ei cu 
mutre bune de spânzurat? O să le interzic să pună piciorul în 
apartament. Nu le mai suport privirile jalnice. Până și pe Gary îl 
enervează”. 

— E poate cineva din bloc? spuse Shirley. A descoperit un 
vecin care n-are pe nimeni și l-a invitat. 

— Nu văd cine poate fi, zise Josephine. Van den Brock sunt în 
familie, Lefloc-Pignel la fel, soții Merson... 

— Lefloc-Pignel? repetă Philippe. Cunosc un Lefloc-Pignel, un 
bancher. Hervé, cred. 

— Foarte frumos bărbat, sublinie Hortense, o mănâncă din 
ochi pe mama! 

— A, da... făcu Philippe cercetând-o pe Josephine, care era 
roșie ca focul. Ţi-a făcut avansuri? 

— Nu! Hortense vorbește prostii! 

— Tipul are gusturi foarte bune! spuse Philippe zâmbind. Dar 
dacă este cel pe care-l cunosc eu, nu e genul pus pe șotii. 

— Imi vorbește cu dumneavoastră, refuză să-mi spună pe 
nume, Îmi zice doamna Cortes! Suntem departe de intimităţi și 
de jocuri de seducţie! 

— Trebuie să fie același, conchise Philippe. Bancher, bărbat 
frumos, auster, căsătorit cu o femeie dintr-o familie excelentă, 
al cărei tată are o bancă în fruntea căreia și-a pus ginerele... 

— Pe ea n-am văzut-o niciodată, spuse Josephine. 

— E blondă, ștearsă, abia dacă vorbește, îi lasă lui tot locul. 
Au trei copii, cred. Dacă îmi amintesc bine, au pierdut unul, 
primul, care a murit într-un accident stupid. Avea nouă luni. 
Mama îl pusese pe jos în scaunul de bebeluș, în parcare, în timp 
ce își căuta cheile, și a fost secerat de o mașină. 

— Dumnezeule! strigă Joséphine. Înţeleg de ce e total 
terminată. Biata femeie! 

— A fost îngrozitor. Niciunul dintre colaboratori nu îndrăznea 
să-i vorbească, îi fulgera cu privirea când încercau să-i transmită 
condoleanţe! 

— V-aţi fi putut întâlni, a trecut să mă vadă chiar înainte să vii 
tu. 

— Am lucrat cu el cândva. Un individ susceptibil, incomod și în 
același timp cu mult farmec, comunicativ, cult. Între noi îi 


VP - 115 


ziceam Două Fețe. 

— Ca adezivul? întrebă Josephine amuzată. 

— E o figură, să știi. ENA, Politehnica, Școala de Mine. Cred că 
are toate diplomele. A studiat patru ani la Harvard. A avut 
propuneri de la MIT. Când vorbea el, ne înclinam cu respect... 

— Ei bine, este vecinul nostru și se uită pe furiș la mama! Un 
nou serial de urmărit, trâmbiţă Hortense. 

— Dar ce face Zoe? Mor de foame, spuse Gary. Miroase bine, 
Jo! 

— S-a dus să-și aranjeze cadourile în camera ei, zise Shirley. 

— Mă duc să pregătesc platoul cu somon și foie gras, asta o s- 
o facă să vină. Așezaţi-vă la masă, am pus câte un cartonaș cu 
numele în dreptul fiecărui loc. 

— Eu vin cu tine, e rândul meu să dispar! spuse Shirley. 

Se întâlniră în bucătărie. Shirley închise ușa, arătă cu un 
deget spre Josephine, porunci: 

— Și acum îmi povestești tot! Avem timp, curcanul mai are 
până să se facă! 

Josephine roși, apucă un platou pentru foie gras. 

— M-a sărutat! 

— Ah, în sfârșit! Mă întrebam ce aștepta! 

— Dar e cumnatul meu! Ai uitat? 

— Și a fost bine? În orice caz, nu v-aţi grăbit. Ne întrebam ce 
făceați. 

— A fost bine, Shirley, foarte bine! Cum nici măcar nu-mi 
puteam imagina! Deci asta înseamnă un sărut! Am tremurat. 
Din cap până-n picioare. Cu bara încinsă a cuptorului în spate! 

— Era timpul, nu? 

— Bate-ţi joc! 

— Deloc! Maximum de respect pentru sărutul fierbinte, 
adevărat. 

Josephine scoase din formă ficatul cu vârful unui cuţit înmuiat 
în apă fierbinte, îl așeză pe un platou, înconjurat de aspic și 
frunze de salată, și murmură: 

— Și acum ce fac? 

— ÎI servești cu pâine prăjită... 

— Nu, proasto! Cu Philippe? 

— Ești în rahat! Deep, deep shit! Welcome în clubul iubirilor 
imposibile! 

— Aș prefera să aparțin altui club! Shirley, serios... oare ce-o 


VP - 116 


să fac? 

— Pune somonul pe un platou, pune pâine la prăjit, deschide 
o sticlă de vin bun, pune untul într-o untieră frumoasă, taie felii 
de lămâie pentru somon... Ești într-o situaţie din care cu greu 
poţi ieși! 

— Mersi, îmi ești de mare folos! Îmi crapă creierul, se dă 
bătălia între cele două emisfere, cea dreaptă spune: „Bravo, 
lasă-te dusă de val, ai cunoscut voluptatea”, cea stângă ţipă: 
„Atenţie, pericol! Revino-ţi!” 

— Cunosc povestea pe dinafară. 

Obrajii lui Josephine erau în flăcări. 

— Îmi place când mă sărută, îmi doresc s-o ia de la capăt. Oh, 
Shirley! Este atât de bine! N-aș vrea să se mai termine. 

— Vai! Pericolul crește. 

— Crezi că o să sufăr? 

— Marea voluptate este adesea o mare suferinţă. 

— Și tu ești specialistă... 

— Și eu sunt specialistă. 

Josephine se gândi îndelung, privirea se fixă pe bara 
cuptorului, o mângâie din ochi, oftă. 

— Sunt atât de fericită, Shirley, atât de fericită! Chiar dacă 
fericirea asta imensă nu trebuie să dureze decât acele zece 
minute și jumătate. Există oameni, sunt sigură, care nu au zece 
minute și jumătate de mare fericire în toată viaţa lor! 

— Vorbești de norocoși! Arată-mi-i, ca să-i ocolesc! 

— Eu sunt bogată cu aceste zece minute și jumătate de mare, 
mare fericire! O să-mi pun filmul sărutului în buclă și asta o să- 
mi fie destul. O să-l privesc, opresc, derulez, sărut cu 
încetinitorul, derulez, sărut cu încetinitorul... 

— Pasionante vor fi serile tale! pufni Shirley. 

Josephine se sprijinise de cuptor și se lăsa în voia reveriei, cu 
braţele în jurul corpului, ca și cum legăna un vis. Shirley o 
scutură. 

— Și dacă am sărbători? Acum chiar că se întreabă ce facem. 


În salon o așteptau pe Zoé. 

Hortense răsfoia operele complete ale lui Oscar Wilde și citea 
fragmente cu voce tare, Gary aţâţa focul. Alexandre mirosea 
trabucurile tatălui său, cu mutră dezaprobatoare. 

— „Frumusețea se află în ochii celui care privește”, declamă 


VP - 117 


Hortense. 

— Very thoughtful indeed, comentă Gary. 

— „Femeile se împart în două categorii: cele urâte și cele 
machiate, mamele sunt o categorie aparte!” 

— A uitat curvele perverse! urlă Gary. 

— „Când eram tânăr, credeam că în viață banul era cel mai 
important. Acum sunt bătrân și o știu”. 

Gary o ridiculiză pe Hortense: 

— Nu e rău... din punctul tău de vedere! 

Ea reluă, prefăcându-se că nu sesizase aluzia: 

— „In viaţă există două tragedii: una este să nu ai ce dorești, 
cealaltă, să obţii lucrul respectiv”. 

— Fals! exclamă Philippe. 

— Ultra-adevărat! îl contrazise Shirley. Dorinţa nu rămâne 
trează decât dacă alergi după ea. Se hrănește din depărtare. 

— Eu știu cine îmi hrănește dorinţa, șopti Philippe. 

Josephine și Philippe stăteau pe canapea, aproape de foc. El 
apucă mâna lui Jo pe la spate. Ea se făcu roșie ca focul și îi 
imploră din priviri să-i dea drumul la mână. El n-o băgă în seamă 
și o mângâie ușurel, deschizând palma, întorcând-o, trecând în 
sus și-n jos prin spaţiile dintre degete. Josephine nu se putea 
elibera fără să facă un gest brusc și să atragă atenţia celorlalţi, 
așa că rămase fără să miște, cu mâna fierbinte în mâna lui, 
auzind fără să asculte citatele din Oscar Wilde, încercând să 
râdă când ceilalţi râdeau, dar mereu cu ceva timp mai târziu, 
ceea ce sfârși prin a atrage atenţia. 

— Mamă, ai băut, ce e cu tine? exclamă Hortense. 

In acel moment alese Zoé să iasă din cameră și să decreteze 
solemn: 

— Fiecare la locul lui! Și sting luminile... 

Se îndreptară spre masă, căutându-și numele în dreptul 
farfuriei. 

Se așezară. Își despăturiră șervetele. Se întoarseră spre Zoé, 
care îi supraveghea cu mâinile la spate. 

— Și acum toată lumea închide ochii și nimeni nu trișează. 

Se executară. Hortense încercă să zărească ce se punea la 
cale, dar Zoé stinsese luminile, așa că nu reuși să distingă decât 
o formă rigidă, pătrată, care aluneca pe masă, susţinută de Zoé. 
„Ce e chestia asta? 

Trebuie să fie un boșorog care nu se ţine pe picioare. Ne trage 


VP - 118 


pe sfoară cu un invalid ca invitat misterios. Asta zic și eu 
surpriză! O să verse pe noi sau o să-i plesnească un vas la 
primul râgâit. O să chemăm salvarea, pompierii, Crăciun fericit 
tuturor!” 

— Hortense! Trișezi! Închide ochii! 

Ea se supuse, ciuli urechea. Individul, deplasându-se, scotea 
un zgomot de hârtie de împachetat. „Cu siguranţă nu are 
pantofi, are picioarele înfășurate în hârtie de ziar. Un vagabond! 
Ne-a adus un vagabond!” Se apucă de nas. „Săracii put”. Slăbi 
presiunea ca să simtă mirosul de putreziciune. Nu mirosi nimic 
suspect. „Probabil că Zoé l-a pus să facă un duș. De asta au 
așteptat atât de mult”. Apoi un ușor miros de lipici proaspăt veni 
să-i gâdile nările. Din nou foșnetul în întuneric. Ca o pisică 
frecându-se de mobilă. Scoase un oftat exasperat și așteptă. 

„A adus probabil un vagabond”, gândea Philippe, „unul dintre 
acei bătrâni care își petrec Crăciunul sub o cutie, pe stradă. Nu 
m-ar deranja. Ni se poate întâmpla tuturor”. Nu mai departe de 
ieri, așteptând taxiul la Gara de Nord, întâlnise un fost coleg 
care mergea sprijinit în baston. Cartilajul genunchiului se tocise, 
așa că nu se mai putea ţine pe picioare. Refuza să se lase 
operat. „Ştii ce înseamnă asta, Philippe, te oprești o lună, două 
luni, și ești scos din cursă”. „Eu împlinesc șase luni de când nu 
mai fac nimic”, îi răspunsese Philippe, „și mi-e total indiferent”. 
„Profit de viaţă și îmi place”, gândise Philippe, privindu-l cum 
pleca șchiopătând. „Cumpăr lucrări de artă și sunt fericit. Și 
sărut singura femeie din lume pe care nu am dreptul s-o sărut”. 
Regăsi pe buze gustul sărutului, care devenea tot mai intens. 
Căută cu vârful limbii o bucată de prună, supse puţin armagnac. 
Zâmbea prostește în întuneric. „Data viitoare, când plec la New 
York, o iau cu mine. O să trăim fericiţi, ascunși, cu ochii plini de 
frumusețe, vom asista împreună la vânzările la licitaţii”. Cifra de 
afaceri a ultimelor două săptămâni de vânzări la New York 
ajunsese la un miliard trei sute de mii de dolari, adică aproape 
echivalentul a două sute cincizeci de ani ca buget de achiziții 
pentru Centrul Pompidou. „M-aș vedea foarte bine la 
conducerea unui muzeu particular unde mi-aș expune achizițiile. 
L-aș învăţa pe Alexandre să cumpere tablouri”. Într-o zi, la 
Christie's, fericitul cumpărător al unei sculpturi de Jeff Koons, 
Cape Codder Troll, fusese un copil de zece ani, așezat între tatăl 
lui, un magnat al imobiliarelor, și mama lui, o psihiatră 


VP - 119 


renumită. Capriciul copilului îi costase trei sute cincizeci și două 
de mii de dolari, dar păreau foarte mândri! Alexandre, 
Josephine, New York, opere de artă cu grămada, fericirea i se 
părea un lucru modest care nu existase înainte de sărutul de 
lângă curcan, iar acum nu mai lăsa loc pentru altceva. 

— Aprind luminile și puteţi deschide ochii, anunţă Zoé. 

Scoaseră un strigăt de uimire. Pe locul scaunului gol era 
instalat... Antoine. O fotografie a lui Antoine în mărime naturală 
era lipită pe un panou din poliester. 

— Vi-l prezint pe tata, declară Zoé cu ochi strălucitori. 

Fixară stânjeniţi silueta lui Antoine, apoi privirile li se 
întoarseră spre Zoe. După care reveniră la Antoine, ca și cum 
urma să prindă viaţă. 

— Credea că va putea fi aici de Crăciun, dar ceva l-a 
împiedicat. Atunci m-am gândit că în seara asta ar fi bine să fie 
cu noi, pentru că fără tata Crăciunul nu este Crăciun. Nimeni nu- 
| poate înlocui pe tata. Nimeni. Așa că aș vrea să ridicăm cu toții 
un pahar în sănătatea lui, să-i spunem că-l așteptăm și să se 
grăbească încoace. 

Își învățase micul discurs pe dinafară, pentru că îl rostise 
dintr-o suflare. Cu ochii fixaţi pe figura tatălui ei în costum de 
vânător. 

— Era să uit! Nu e îmbrăcat foarte elegant pentru o seară de 
Crăciun, dar a spus că o să înțelegeţi... că după tot ce i s-a 
întâmplat, eleganța e cea mai mică dintre grijile lui. Pentru că a 
trecut prin pericole! 

Antoine purta o cămașă sport bej, o eșarfă albă, niște 
pantaloni kaki. Avea mânecile suflecate pe braţele blonde, 
bronzate. Zâmbea. Părul șaten-deschis, tuns scurt, tenul 
bronzat, sclipirea de mândrie în ochi îi dădeau îndrăzneala unui 
vânător de fiare mari. Avea piciorul drept pus pe o antilopă 
ascunsă sub pânză. Josephine recunoscu fotografia: fusese 
făcută chiar înainte de plecarea de la Gunman, când viitorul încă 
îi surâdea, când nu se vorbea despre fuziune și nici despre 
concediere. Efectul fu surprinzător. Cu toţii avură impresia că 
Antoine era la masă cu ei. 

Alexandre făcu un gest de spaimă și se lăsă pe spate în 
scaun; din cauza mișcării bruște, Antoine se clătină și apoi căzu. 

— Nu-i dai un pupic, mamă? întrebă Zoé ridicând panoul cu 
imaginea tatălui ei și punându-l în picioare în faţa farfuriei. 


VP - 120 


Josephine scutură din cap încremenită. „Nu e cu putinţă. Oare 
chiar o fi viu? S-a văzut cu Zoé fără știrea mea? Oare el este cel 
care a avut ideea acestei înscenări grotești, sau e numai opera 
ei?” Stătea nemișcată în fața lui Antoine din mucava, încercând 
să înţeleagă. 

Philippe și Shirley se priveau, cuprinși de o dorinţă nebună de 
râs pe care se străduiau să-l reprime mușcându-și obrajii pe 
interior. „Seamănă foarte bine cu el vânătorul ăsta de operetă 
care vine să ne strice petrecerea”, ironiza Shirley în gând, „cu 
acel Antoine pe care curgeau apele de frică imediat ce lua 
cuvântul în public!” 

— Nu e un gest foarte primitor, mamă. Trebuie să-i dai un 
pupic soțului în seara de Crăciun. Până la urmă, încă sunteţi 
căsătoriţi. 

— Zo€... te rog, bâlbâi Josephine. 

Hortense admira portretul tatălui ei, trăgând de o șuviţă de 
păr. 

— De-a ce te joci, Zoe? Ne prezinţi un remake după 
Invadatorii sau după Întoarcerea Tăticuţului? 

— Tata încă nu poate fi cu noi, așa că mi-a venit ideea să-i fac 
un loc la masă. Aș vrea să bem cu toții în sănătatea lui! 

— Tata-panou, vrei să spui! i-o trânti Hortense. Așa se 
numesc colajele de felul ăsta în Statele Unite, o știi foarte bine, 
Zoé! 

Zoé nu clipi. 

— N-a descoperit chestia asta singură, a citit-o în ziarele 
englezeşti, continuă Hortense. Flat Daddy! Asta vine din 
America. Povestea a început când nevasta unui soldat din Irak a 
constatat că fetița ei de patru ani nu și-a mai recunoscut tatăl în 
timpul unei permisii, apoi familiile soldaților din Garda Naţională 
au imitat-o și așa au apărut discipolii. Acum fiecare familie de 
militar american cu baza în străinătate primește un F/at Daddy 
prin poștă, dacă îl cere. Zoe n-a inventat nimic! Doar a decis să 
ne distrugă petrecerea. 

— Absolut deloc! Îmi doream să fie aici, cu noi. 

Hortense sări în picioare ca împinsă de un resort. 

— Ce vrei? Să ne faci să ne simţim vinovaţi? Să arăţi că numai 
tu nu-l uiţi? Că tu îl iubești cu adevărat? Ai scrântit-o. Pentru că 
tata e mort. Sunt șase luni de atunci! Halit de un crocodil! Nu ți 
s-a spus ca să te menajeze, dar ăsta este adevărul! 


VP - 121 


— Nu e adevărat, urlă Zoé lipindu-și mâinile de urechi. N-a 
fost mâncat de un crocodil, pentru că ne-a trimis o carte 
poștală! 

— Era o carte poștală veche, mucegăită, uitată prin depozite! 

— Fals! Ultrafals! Era tata care trăia și ne dădea vești! Nu ești 
decât o ploșniţă care pute și care ar vrea ca toată lumea să 
moară și să nu mai fie decât ea pe pământ! Oh, ploșniţa! Oh, 
ploșnița! începu să ţipe cât o ţinea gura, hohotind. 

Hortense se trânti pe scaun făcând din mână un gest care 
însemna: „E prea mult pentru mine, renunţ”. Josephine izbucni 
în lacrimi, își aruncă șervetul și plecă de la masă. 

— Genial, Zoé! urlă Hortense. Mai ai și altă surpriză ca să ne 
distrăm? Pentru că murim de râs! 

Gary, Shirley și Philippe așteptau stânjeniţi. Privirea lui 
Alexandre mergea de la o verișoară la alta, încercând să 
înțeleagă. Era mort Antoine? Mâncat de un crocodil? Ficatul se 
închidea la culoare pe platou, pâinea prăjită se întărea, somonul 
lăsa apă. Un miros de ars venea din bucătărie. 

— Curcanul! strigă Philippe. Am uitat să stingem cuptorul 
adineauri! 

În aceeași clipă, Josephine apăru din nou, încinsă cu șorțul 
mare, alb. 

— Curcanul s-a ars, anunţă ea strâmbându-se. 

Gary scoase un oftat de dezamăgire. 

— E ora unsprezece și tot n-am mâncat. Mă scoateţi din minţi 
cu psihodramele voastre! Nu mai petrec niciodată Crăciunul cu 
voi! 

— Dar ce se petrece? E război? exclamă Shirley. 

— Victorie! urlă Zoé, luând panoul cu Antoine și întorcându-se 
în camera ei în pas militar. 

Gary luă platoul cu somon, trase două felii în farfuria lui, făcu 
același lucru cu platoul de foie gras. 

— Îmi pare rău, zise el cu gura plină, încep înainte să se 
dezlanţuie un număr nou. O să-l apreciez mai bine cu burta 
plină! 

Alexandre îl imită și își înfundă mâinile în platouri. Philippe 
întoarse capul. Nu era momentul să-i dea fiului său lecţii de 
bună purtare. Josephine, prăbușită pe scaun, cerceta masa cu 
un ochi trist și mângăia literele brodate pe șorț. EU SUNT ȘEFUL 
ȘI SUNT ASCULTAT. 


VP - 122 


Philippe propuse să uite de curcanul scrum și să treacă direct 
la brânzeturi și la tort. 

— Începeţi fără mine. Mă duc s-o văd pe Zoé, spuse Joséphine 
ridicându-se. 

— Asta e! Începe din nou jocul cu oamenii care dispar! făcu 
Shirley. O să gust din foie gras înainte să mă transform în 
fantomă! 


Mylene Corbier își aruncă poșeta Hermes - una adevărată, 
cumpărată la Paris, nu o imitație cum găseai la orice colț de 
stradă - pe fotoliul mare din piele roșie de la intrare și admiră 
interiorul cu mulţumire. „Cât e de frumos”, șopti. „Dar cât e de 
frumos! Și e casa mea. Eu am plătit totul, cu banii MEI!” 

Se împlineau șase luni de când era la Shanghai, și nu stătuse 
degeaba. Dovadă era apartamentul. Spaţios, cu pereți mari de 
sticlă, perdele bogate din mătase gălbuie, lambriuri pe pereţi, 
care îi aminteau de casa copilăriei, când era coafeză ucenică și 
trăia la bunica, la Lons-le-Saunier. Lons-le-Saunier, al cărui titlu 
de glorie era faptul că acolo se născuse Rouget de Lisie. „Lons- 
le-Saunier, oprire două minute”. Lons-le-Saunier, o eternitate de 
plictiseală. 

Apartamentul avea forma lunguiaţă a unei hale, cu panouri 
despărţitoare dotate cu storuri. Pe pereţi, o patină de culoarea 
cojii de ou. „Culmea eleganţei!” rosti ea cu voce tare, pocnind 
limba de cerul gurii. Era nevoită să vorbească de una singură, 
nu avea pe nimeni cu care să-și împartă mulțumirea. Era și așa 
destul de neplăcut să trăieşti singur, dar să fii și singură, și 
mută! Mai ales în perioada asta a sărbătorilor. Crăciunul, Anul 
Nou, avea să le petreacă doar cu bradul din plastic, comandat 
pe internet. Și o mică iesle sub brad. Bunica ei i-o dăduse 
înainte de a pleca în China. „Şi nu uita să te rogi la micul lisus în 
fiecare seară! El o să te apere”. 

Până acum micul lisus își respectase contractul impecabil. Nu 
avea nimic să-i reproșeze. l-ar fi plăcut mult puţină companie, o 
mângâiere din când în când, dar nu părea să fie prioritatea ei. 
Ofta: „Nu putem avea totul, știu”. Alesese să trăiască la 
Shanghai și să dea lovitura, petrecerile de felicitare aveau să 
vină mult mai târziu. Când avea să fie bogată. Foarte bogată. 
Pentru moment era acceptabil de bogată. Avea un apartament 
frumos, un șofer permanent (cincizeci de euro pe lună!), dar 


VP - 123 


încă stătea pe gânduri dacă să investească într-un animal de 
companie. Cinci mii de euro pe an impozit dacă depășea talia 
unui chihuaha. Ea voia un câine adevărat, numai blană, și să 
lase bale, nu un model mic pe care să-l bage în geantă 
împreună cu pudriera. În ţara asta, cum mai adăugai un locuitor 
pe metru pătrat, trebuia să plătești. Salariul pe cinci ani dacă 
voiai al doilea copil! Deocamdată se mulțumea să vorbească de 
una singură sau să se uite la televizor. „Dacă singurătatea mă 
apasă prea tare, o să investesc într-un peștișor roșu. E permis. 
Chiar aduce noroc. Încep cu un peștișor roșu, fac avere și pe 
urmă... Sau îmi cumpăr o ţestoasă. Țestoasele poartă și ele 
noroc. O ţestoasă frumoasă și partenerul ei. O să mă privească 
cu ochii lor ca niște globuri, pe deasupra pintenului de pe nas. 
Se pare că sunt foarte drăgăstoase... da, dar când se sperie scot 
gaze urât mirositoare!” 

În iesle se aflau boul și măgarul, oile, ciobanii, sătenii purtând 
vreascuri pe umeri. lisus și părinţii lui nu veniseră încă. În seara 
asta, fix la miezul nopţii, îl va așeza pe micul lisus în scutec pe 
patul lui de paie, își va spune rugăciunea, își va alege o sticlă 
bună de șampanie și se va duce să se culce în faţa televizorului. 

De la intrare își zărea camera, patul mare cu baldachin făcut 
din fier forjat și acoperit cu pânză albă, parchetul cu lamele late, 
gălbui, mobila bine lustruită, lămpile mari din lac chinezesc. 
Învăţase gustul, bunul-gust al celor care se nasc cu simţul 
materiei, al culorilor, al proporţiilor. Studiase reviste de 
decoraţiuni interioare. În rest, era destul să plătești facturile. 
Totul era posibil. „Și când spun «tot» înseamnă chiar TOT. Le dai 
o chestie cât mai complicată, o copiază în amănunt. Hop, 
surpriza! Reproduc până și urmele carilor pe lemnul mobilei, 
pentru a imita patina timpului”. 

Străbătuse un drum lung de când părăsise garsoniera ei 
mizerabilă din Courbevoie. „Da, mizerabilă, fata mea! Nu te 
teme de cuvinte!” își spuse ea trimițând în zbor pantofii cu 
tocuri care îi cambrau spatele ca unui toreador faţă în faţă cu 
animalul. Mobilă la mâna a doua, o chicinetă strâmtă, prost 
aerisită, dând spre o singură cameră care servea drept salon- 
sufragerie-dormitor-dulap. O cuvertură din pichet alb, perne 
aruncate alandala, firimituri de pâine care se înfigeau în cute și-i 
zgâriau șalele când se culca. Și seara, când desfăcea scândura 
de călcat, putea atinge nasul prezentatorului jurnalului televizat 


VP - 124 


cu vârful fierului. „Salut, Patrick!” îi spunea în timp ce-și călca 
gulerul alb. Făcuse o glumă: „PPDA5, îl cunosc foarte bine, îi 
netezesc mărul lui Adam în fiecare seară!” Era cochetă și își 
călca cu grijă ţinuta de a doua zi. „Asta pentru că nu trebuie să 
ne purtăm ca niște lepădături”, îi explica ea jurnalistului care 
înșira cu voce tristă toate nenorocirile pământului. 

Ingrozitoare perioadă! Pândea bacșișurile ca să ajungă până 
la sfârșitul lunii și să-și întremeze puţin salariul mizerabil. Sărea 
peste mesele de seară ca să-și păstreze silueta, dar și pe cea a 
portofelului. Nu ridica receptorul când apărea numărul băncii și 
întorcea privirea la vederea unui plic oficial. „Şi zici că asta era 
viaţă!” Ajunsese să se gândească serios să agaţe niște tipi, o 
dată sau de două ori pe săptămână, ca să supravieţuiască. Avea 
colege care-i racolau pe internet. Se pregătise pentru asta: „Cel 
puţin tu ești cea care decide, care alege clientul, favorurile 
sexuale, durata întâlnirii, tariful. Tu ești patroana. Ai mica ta 
afacere. Nimeni nu te poate hărţțui. Gata surpriza, nu știu, n-am 
văzut. Există posibilitatea să faci altfel? Cum să plătesc chiria, 
impozitele, taxele locale, asigurările, dările fixe, gazul, 
electricitatea, telefonul, cu cele trei sute jumate ale mele?” 
Simţea privirea masculilor pe decolteul ei. Le curgeau balele. li 
asemăna cu câinele Rantanplan din serial. Când apăruse 
Antoine Cortes, era cât pe ce să cedeze unui Rantanplan bogat 
în călduri. Un salvator. Antoine Cortes, cavalerul fără teamă și 
reproș, care îi vorbea despre Africa, fiare sălbatice, bivuacuri, 
împușcături în noapte, profituri, mușcând din plăcinta congelată 
pe care i-o încălzea la microunde înainte de a se întinde sub 
cuvertura de pichet alb. 

Apoi se dusese în Africa. Croco Park la Kilifi. Între Monbasa și 
Malindi. Emoţia cea mare. Plajele de nisip alb. Cocotierii. 
Crocodilii. Planurile minunate. Casa cu servitori. Nimic de făcut 
decât să te lași servit. Fetele lui Antoine îi vizitau. Erau drăguțe. 
Mai ales Zoé, cea mică. Îi alcătuia o garderobă, o îmbrăca la fel 
ca pe o păpușă, îi făcea bucle. Cea mare, la început o măsurase 
din cap până-n picioare, dar până la urmă o cucerise. Când erau 
acolo, mergea. Mergea chiar foarte bine. Era înnebunită după 
micuțe. Trebuia să se stăpânească să nu le sărute tot timpul. 
Mai ales pe Hortense, căreia nu-i plăcea să fie atinsă. Le trimitea 


5 Patrick Poivre d'Arvor (supranumit „PPDA”), ziarist, moderator de televiziune și 
radio, scriitor francez. 


VP - 125 


la plajă cu un coș de picnic plin cu sanavișurile lor preferate, 
sucuri de fructe, de mango și ananas. Jucau cărți, găteau și 
urlau cât le ţineau plămânii. Işi amintea de un wapiti cu cartofi 
dulci care sfârșise caramelizat pe fundul cratiței, imposibil de 
dezlipit, un bloc de beton! Hortense îl botezase What a pity. 
„Când o să mai mâncăm What a pity?” striga ea prin casă. „Mai 
ales nu-i spune tatălui tău, susţine că sunt zero în bucătărie”, o 
implorase Mylène, „o să fie secretul nostru, micul nostru secret, 
bine?” „Bine, dar ce-mi dai în schimb?” ripostase Hortense. „Te 
învăţ să-ţi faci ochi de căprioară cu gene false și îţi fac o 
manichiură franțuzească”. Hortense întinsese mâinile. 

Dar altfel... zile când nu ai nimic de făcut decât să citești 
reviste și să-ţi faci unghiile. Să-l aștepți pe Antoine, să zaci în 
hamac. Antoine care muncea, Antoine care-și pierdea curajul, 
Antoine care era decepţionat. Greutăţi din cauza acelor animale 
mizerabile care refuzau să se înmulțească și înghiţeau angajaţii. 
Domnul Wei care-l ameninţa pe Antoine. Antoine care nu mai 
muncea. Antoine care se apucase de băut. Ea se plictisea în 
hamac. „O să ajung să am niște cioturi tot pilindu-mi unghiile! 
Nu sunt obișnuită să trândăvesc! Vreau să muncesc, să câștig 
bani”. El rânjea, el bea. Ea luase hăţurile în mâini. Se așezase în 
spatele biroului, ţinuse contabilitatea, notase cifrele într-un caiet 
mare, studiase veniturile, amortizările, beneficiile, învățase cum 
merg afacerile. Imita scrisul lui Antoine, picioarele lui „m” 
înguste și subţiri, „o” sugrumat, un „s” scurt care se turtește la 
sfârșitul cuvintelor. Îi imita semnătura. Gata surpriza! Domnul 
Wei nu se prinsese de nimic. Până în ziua tragică în care... 

Işi făcu vânt cu mâna ca să alunge amintirea îngrozitoare. 
Cumplit, cumplit, să uite, bietul de el. Tremură, scutură din cap. 
Mâna pipăi masa joasă, apucă o ţigară. O aprinse. Trase un fum. 
Era ceva nou. Nu făcea bine la ten. Işi botezase linia de machiaj 
„Belle de Paris” și fondul de ten „Lys de France”, cu un desen 
frumos, în relief, cu un crin alb pe cutie. 

„Bestsellerul meu! Produsul care albește, netezește, unifică și 
machiază în același timp”. Când era la Croco Park, când se 
scărpina în cap ca să descopere cu ce să se ocupe, se gândise la 
produse de frumusete. Frumusetea era specialitatea ei. Era 
cochetă și aprecia pictura. Mai ales pe Renoir și femeile lui 
grase, rozalii. Făceau impresie acele femei, nu e o întâmplare că 
ele inventaseră impresionismul, încă se mai vorbea despre asta. 


VP - 126 


Îi mărturisise lui Antoine, el ridicase din umeri. Îi vorbise 
domnului Wei, el îi ceruse un „plan de exploatare”. „Doamne!” 
își spusese ea, „ce vrea să însemne asta?” 

Începuse prin a face o anchetă printre chinezoaicele care 
trăiau în Croco Park. Citise pe internet că așa procedau 
numeroase întreprinderi străine înainte de a lansa un produs în 
China. Petreci timp cu clientul ca să-i înţelegi dorințele de 
consum. Șefii de proiect de la General Motors vizitaseră 
provincia Guangxi și se  întâlniseră cu cumpărătorii de 
camionete acasă la ei, la ferma lor. Se așezaseră pe trotuar 
discutând despre ce le plăcea acestora sau despre ce reproșau 
mașinii lor. Procedase la fel ca General Motors. Pălăvrăgise cu 
chinezoaicele în engleza de baltă și pricepuse că singurul produs 
de frumusețe care le făcea să viseze era cel care le albea pielea. 
White, white, repetau ele, atingându-i obrajii. Erau gata să-și 
dea salariul pentru un borcan de alb. li venise o idee genială: 
concepuse un produs care era deopotrivă fond de ten și albitor. 
Cu puţin amoniac. Doar puţin. Nu era sigur că era foarte bun 
pentru piele, dar funcţiona. Și domnul Wei acceptase să fie 
partenerul ei. 

Aici totul era simplu. Puteai produce tot ce voiai, era destul să 
explici bine ce doreai, și gata surpriza! Lanţul de fabricaţie se 
punea în funcţiune. Preţ de producție, preţ de vânzare, 
beneficiu, cât, how much, calculul se făcea repede. Nu era 
nevoie de contract. Nu se efectuau teste, nu-și făceau probleme 
dacă era bun sau nu pentru piele. O încercare, și, dacă 
funcționa, începeau producţia. 

Domnul Wei încercase produsul pe muncitoarele lui dintr-o 
fabrică. Stocul fusese devalizat în câteva minute. Hotărâse să 
vândă în zona rurală și apoi pe internet. Îi explicase, încreţind 
ochii ca niște fante de pușculiță, că șapte sute cincizeci de 
milioane de chinezi locuiau la ţară, că venitul pe cap de locuitor 
nu înceta să crească și că aceasta era ţinta lor. Apoi îi dăduse 
exemplul lui Wahaha, primul fabricant de băuturi din China, care 
se dezvoltase plecând din mediul rural. Marketingul lui Wahaha 
consta în a-și lipi logoul pe pereţii caselor de la sat. Mylene 
închisese ochii imaginându-și pereți întregi ai caselor din chirpici 
împodobiţi cu crinul regal și se gândise emoţionată la Ludovic al 
XVI-lea. Ca și cum îl urca din nou pe tron. 

— Multinaţionalele fac față unei sfidări uriașe în materie de 


VP - 127 


distribuţie în China rurală, insistase domnul Wei. Nu trebuie să 
facem ca occidentalii, care pur și simplu nu se gândesc la sate. 

Avea încredere în el. El se ocupa de producţie, ea, de creație. 
Treizeci și cinci la sută pentru fiecare, restul pentru intermediari. 
„Să ne pună producţia în vânzare. Labele trebuie unse. Așa stau 
lucrurile pe la noi”, spunea el cu vocea lui pe nas. Uneori avea 
chef să-i pună o întrebare. Atunci el tușea, tare, dezaprobator, 
ca și cum îi interzicea să pătrundă pe domeniul lui. „Nu trebuie 
să am încredere”, își spunea ea, „nu trebuie să-mi pun toate 
ouăle în același coș”. Marcel Grobz o ajutase. „O să-l urmăresc, 
nu ești niciodată destul de prudent. In același timp nu vreau să 
mă cert cu Wei, mă ajută să fac plasamente financiare 
profitabile. M-a ajutat să cumpăr acţiuni la compania de 
asigurări China Life, care s-au dublat la terminarea primei zile 
de tranzacţionare! Singură nu mi-ar fi venit niciodată ideea”. 

Și, totuși, idei avea cu grămada. In dimineaţa asta, când se 
trezise, hop, surpriza! Avusese o sclipire: un telefon mobil care 
ar conţine și fond de ten și ruj de buze. Pe o parte tastatura 
telefonului, în carcasă o cutie pentru machiaj. „Nu e o idee 
genială? Ar trebui s-o înregistrez. Să mă gândesc să-l sun pe 
avocatul lui Grobz. Bună ziua, sunt eu, fiica lui Einstein și a lui 
Estee Lauder!” Nu mai rămânea decât să sufle câteva cuvinte în 
mandarină. 

Wei pleca a doua zi la Kilifi. Avea să-l abordeze la întoarcere. 
Găsise un nou administrator pentru Croco Park. Un olandez 
brutal pe care nu părea să-l tulbure faptul că crocodilii îi mâncau 
pe angajaţi. Crocodilii începuseră să se împerecheze. li 
înfometase pentru ca natura să-și spună cuvântul și să se 
arunce unii asupra celorlalți. Fusese o baie de sânge, apoi cei 
mai puternici câștigaseră și își stabiliseră supremaţia în colonie. 
Femelele rămâneau borţoase fără să facă nazuri. „Simt stăpânul 
și se supun”, se lăuda el la telefon domnului Wei, care își 
mângâia coaiele, stând cu picioarele crăcănate. 

„Și el vrea să-mi arate cine e stăpânul”, gândise Mylene, 
trimițându-i un zâmbet puţin forțat. 

Trebuia să-i dea o scrisoare s-o pună la poștă. Se ridică, se 
așeză la biroul ei din lemn aruncat de ocean, pe care tronau 
fotografiile lui Hortense și Zoé, deschise sertarul, își scoase 
dosarul. Făcea o copie pentru fiecare, ca să nu se repete. Oftă. 
Strânse în dinţi capacul stiloului. Trebuia să fie atentă la 


VP - 128 


greșelile de ortografie. Din cauza asta nu scria texte prea lungi. 


— La ce oră sosesc? întrebă Josiane când ieși din baie 
masându-și șalele. 

De două săptămâni dormea prost. Avea ceafa înțepenită și 
spatele înţepat de mici cuțite ca acelea care se aruncă la circ în 
ţintele vii. 

— La douășpe jumate. O să vină și Philippe. Cu Alexandre. Şi 
una pe care o cheamă Shirley cu fiul ei, Gary. Vin cu toţii! Îmi 
saltă inima de fericire. O să te pot prezenta, mica mea regină. 
Intâi ianuarie de anul ăsta e o zi mare! 

— Eşti sigur că e o idee bună? 

— Nu mai încerca să strici petrecerea! Josephine e cea care a 
propus masa. Ne-a invitat la ea, dar am crezut că te vei simţi 
mai bine dacă-i primim la noi. Gândește-te la Junior. Are nevoie 
de o familie. 

— Nu e familia lui! 

— Pentru că nu are una, o împrumutăm pe a altora! 

Josiane se învârtea în jurul patului în neglijeu, întinzând gâtul 
ca o girafa cu artrită. 

— Nu mai e moda familiilor, nimeni nu mai are, bodogăni ea. 

El n-o asculta, recrea lumea, Lumea Nouă pentru el. 

— M-au cunoscut terorizat, minimalizat, umilit de Scobitoare. 
O să fac pe Regele-Soare, în galeria oglinzilor! Salut, cerșetori, 
iată palatul meu, lacheii mei, Micul prinț! Nevastă, adu-mi 
peruca și papucii cu cataramă! 

Se răsturnă pe pat cu bratele cruciș, coapsele uriașe, roșii, 
abia acoperite de poalele cămâășii albe. Marcel Grobz. Un ghem 
mare de păr blond, de colaci moi, de piele pistruiată. O faţă 
luminată de doi ochi ca floarea de nu-mă-uita, ascuţiţi ca niște 
lame de spadă. 

Josiane se lăsă să cadă pe pat alături de el. Era proaspăt ras, 
parfumat. Pe un scaun erau așezate un costum din alpaca gri, o 
cravată albastră, butoni asortaţi pentru manşete. 

— Te faci frumos... 

— Mă simt frumos, Scumpete. E altceva! 

Ea își puse capul pe umărul lui și zâmbi. 

— Înainte nu te simţeai frumos? 

— Înainte eram un broscoi urât. Uite! Chiar mă întreb cum de 
te-ai putut uita la mine... 


VP - 129 


Este adevărat că nu era un zeu grec, Marcel al ei. La început, 
trebuia să recunoască, fusese atrasă de averea, nu de farmecul 
lui, dar foarte repede vitalitatea și generozitatea lui o 
emoţionaseră, și până la urmă devenise amanta lui dorită, 
înainte de a ajunge singura femeie din viaţa lui și mama 
copilului său. 

— Nu m-am uitat la amănunte, am cumpărat tot pachetul! 

— Asta se spune despre urâţi! Celebrul farmec al urâţilor! Dar 
puțin îmi pasă, astăzi eu sunt marele mamamouchi?. 

— Chiar mai sexy decât marele mamamouchi... 

— Termină, Scumpete, mă exciţi! Uită-te la chiloţii mei! 
Sculaţi ca un catarg pe timp de furtună! Dacă ne întoarcem în 
pat, nu ne sculăm prea curând! 

Intotdeauna avea chef la pat. Omul acesta era făcut să 
mănânce, să bea, să râdă, să se bucure, să urce munţi, să 
planteze baobabi, să oprească tunete, să stingă fulgere. Și când 
te gândești că vipera de Henriette voise să facă din el un caniș 
coafat! 

Incă o visa. „Cum face individa să-mi bântuie nopţile?” 

— Ai vești despre Scobitoare? întrebă ea prudentă. 

— Tot nu vrea să divorțeze. Condiţiile ei sunt exagerate, n-o 
să mă las fraierit! Zici asta ca să mi se înmoaie? 

— Zic pentru că îmi bântuie nopţile! 

— Ah! lată de ce ești lipsită de dorinţă în ultima vreme... 

— Sunt tristă ca un ciorap care se usucă singur. Nu mai am 
chef de nimic... 

— Nici chiar de mine? 

— Nici de tine, iubiţelul meu! 

Vaporul rămase dintr-odată fără catarg. 

— Vorbești serios? 

— Mă târâi, nu mi-e foame, nu mai mănânc... 

— Trebuie să fie foarte grav! 

— Mă doare spatele. Ca și cum aș fi încasat o lovitură de cuţit. 

— Ai o sciatică. Sarcina ţi-a distrus oasele. 

— Nu am decât o dorinţă: să mă așez și să plâng. Până și 
Junior mă lasă de gheață. 

— De asta se strâmbă. Mi se pare trist acum. 

— Probabil se plictisește. Inainte îl încurajam. Mă jucam de-a 


6€ Cuvânt burlesc creat de Molière în Burghezul gentilom cu sensul de înalt demnitar, 
dar care, conform dicționarului Littré, ar însemna în arabă „bun de nimic”. 


VP - 130 


trenul care face ocoluri, rodeo pe banchiză, french-cancan cu 
jocuri de volane... 

— Și ai renunţat și la cumpărăturile tale la Vierzon! Ai fost la 
un doctor? 

— Nu. 

— Și madam Suzanne? 

— Nici atât! 

Marcel Grobz se ridică îngrijorat. Situaţia era gravă dacă nici 
madam Suzanne nu era dorită. Madam Suzanne prezisese 
semnarea contractului cu chinezii, mutarea în apartamentul 
mare, nașterea lui Junior, căderea lui Henriette și chiar moartea 
unui apropiat în botul tăios al unui monstru. Madam Suzanne 
închidea ochii și vedea. „Ochiul este mincinos”, susţinea ea, 
„vedem mai bine cu ochii închiși, adevărata vedere este 
interioară”. Nu se înșela niciodată, iar când nu vedea nimic, o 
spunea. Ca să fie sigură că-și păstrează neatins harul, nu cerea 
niciodată bani. 

Își câștiga existenţa ca pedichiuristă. Curăţa degetele de la 
picioare, freca pielea moartă, ungea monturile, ausculta 
organele apăsând niște puncte exacte și, în timp ce degetele ei 
alergau iuți de-a lungul metatarsienelor și falangelor, ea se 
cufunda în suflete și descifra Destinul. Cu o simplă apăsare a 
bolții plantare, ajungea până la organele vitale, descoperind 
bunătatea sau mișelia celui căruia îi ţinea piciorul. Scotea la 
iveală fluidul alb al inimii generoase, negreala sulfuroasă a 
conspiratorului, bila acidă a celui rău, umoarea gălbuie a 
gelosului, zgârcenia uluitoare a avarului, năvala sângelui 
libidinosului. Aplecată peste cele trei cuneiforme, pătrundea 
sufletul și citea viitorul. Degetele se duceau și se întorceau, 
mormăia fraze incoerente. Trebuia să ciulești urechea ca să auzi 
oracolul. Când mesajul era important, se legăna de la dreapta la 
stânga și repeta crescendo poruncile pe care o voce venită de 
sus i le șoptea la ureche. Așa s-a făcut că Josiane aflase că va 
avea un fiu, „un băiat frumos, puternic, foarte agitat, cu vorbe 
de argint, creier de platină, aur va curge de pe buzele sale, și 
brațele lui puternice vor face să se clatine coloanele templului. 
Nu va trebui să fie contrazis, căci bărbatul se va ridica repede 
din scutecele copilului”. 

De asemenea, i se întâmpla, după ce-și aranja cleștișorii 
tăioși, pilele, polizorul, unguentele și uleiurile, să se ridice și să 


VP - 131 


spună: „Nu cred că o să mă întorc, sufletul dumneavoastră este 
prea rău, pute a sulf și va putrezi în dumneavoastră, un 
macabeu nu-și va mai regăsi niciodată copiii”. Clientul, înmuiat 
de plăceri pe culcușul lui, își striga nevinovăția nepătată. „Nu 
insistaţi”, adăuga madam Suzanne, „pocăiţi-vă, pedepsiţi-vă, și 
poate atunci mă voi întoarce să vă mângâi talpa”. 

O dată pe lună, madam Suzanne își făcea apariţia cu valiza și 
mutra ei ascuţită de vrăjitoare a sufletelor. Venea la Marcel 
după ce comisese o escrocherie financiară sau dăduse o lovitură 
perfidă, să-i curețe bolta plantară cu puterile ei de 
clarvăzătoare, căci ţinea mai mult decât la orice să-și păstreze 
respectul de sine. Madam Suzanne îi explica atunci că uneori 
trebuia, în lumea nemiloasă în care trăia el, să folosească 
aceleași arme ca rivalii lui; cu condiţia să nu facă rău celor mai 
slabi decât el, escrocheria avea să-i fie iertată. 

— E ca și cum m-aș fi scurs, continua Josiane. Sunt într-o stare 
nefirească. Mă dedublez. Mă vezi aici, dar nu sunt aici. 

Marcel Grobz asculta fără să-i vină să creadă. Niciodată 
Scumpetei nu-i trecuse așa ceva prin cap. 

— N-o să faci o depresie nervoasă? 

— E posibil. N-am avut niciodată boala asta. Pe la noi nu 
suferi de așa ceva. 

El era năucit. Puse mâna pe fruntea lui Josiane și scutură din 
cap. Nu avea febră. 

— Poate ești puţin anemică? Ti-ai făcut analizele? 

Josiane negă strâmbându-se. 

— Păi, va trebui să începem cu asta... 

Josiane zâmbi. Grăsanul ei bun era îngrijorat. Teama de pe 
chipul lui îi amintea că ea era speranţa lui eternă. Îi era 
îndeajuns s-o vadă ca să se liniștească. 

— Spune, Marcel, mă iubești mereu ca pe Sfânta Fecioară pe 
care ai aduce-o în pat? 

— Te îndoiești, Scumpete? Încă te mai îndoiești? 

— Nu. Dar îmi place să te aud spunând-o... Frecându-ne prea 
mult pielea uităm s-o lustruim. 

— Vrei să-ţi spun, Scumpete, nu există zi, mă auzi, nu există 
zi pe care să n-o încep multumind Cerului pentru fericirea pe 
care mi-a dat-o prilejuindu-mi întâlnirea cu tine. 

Stăteau pe pat, sprijiniți unul de altul. Gândindu-se la acel rău 
ciudat care o lovea pe Josiane, la acea apatie care o învăluia și-i 


VP - 132 


lua pofta de viaţă, pofta de mâncare, dorința, toate acele calităţi 
care o ţinuseră până atunci pe picioare. 

Prânzul a fost un succes. Junior, pus în capul mesei, în scaunul 
de bebeluș, trona ca seniorul castelului. Își ţinea biberonul cu 
mâna și-l lovea de scaun ca să-și arate dorinţele. Îi plăcea ca 
masa să fie bine aranjată, paharele, cuțitele și furculiţele să fie 
la locul lor, și dacă, din întâmplare, un comesean greșea 
alinierea, lovea în scaun cu biberonul până ce vinovatul își 
îndrepta greșeala. Se simţea, după sprâncenele încruntate, că 
încerca să urmărească discuţia. Se concentra așa de tare, încât 
se înroșea. 

— Cred că e gata să facă caca, îi strecură Zoé lui Hortense. 

Marcel așezase câte un cadou în fiecare farfurie. O bancnotă 
de două sute de euro pentru fiecare copil. Hortense, Gary și Zoe 
scoaseră un sughiț când descoperiră bancnota mare, galbenă, 
îndoită într-un plic. Până la urmă Zoé întrebă: 

— E adevărată? 

Hortense înghiţi și se ridică să-i sărute pe Marcel și Josiane. 
Gary, stânjenit, își privea mama, întrebându-se dacă trebuia să 
protesteze. Shirley îi făcu semn să nu spună nimic, risca să-l 
supere pe Marcel. 

Junior aprobă cu un râgâit sonor. 

In farfuria lui Joséphine și în cea a lui Shirley, Marcel pusese 
câte o brățară din aur gri, împodobită cu treizeci de diamante 
tăiate în formă de briliant, iar în cea a lui Josiane, o pereche de 
clipsuri împodobite cu o perlă mare de cultură din Tahiti, 
înconjurată de diamante. Shirley protestă, nu putea accepta. În 
niciun caz. Marcel o anunță că părăsea masa dacă-i refuza 
cadoul. Se considera jignit. 

Ea insistă, el rămase pe poziţie, ea se încăpăţână, el o ţinu pe 
a lui, ea persistă, el rămase neclintit. 

— Imi place la nebunie să mă jos de-a Moș Crăciun, am un sac 
de cadouri care dă pe-afară, din când în când trebuie să-l 
golesc! 

Josiane, gânditoare, mângâia cerceii. 

— E prea mult, iubitul meu! O să semăn cu un bolovan! 

Josephine șopti: 

— Marcel, ești nebun! 

— Nebun de fericire, Jo. Nu știți ce cadou mi-aţi făcut venind 
să luaţi masa cu noi, niciodată nu mi-aș fi putut imagina că... 


VP - 133 


Uite, micuța mea Jo, chiar îmi vine să plâng! 

Vocea îi tremura, ochii îi clipeau, se strângea de nas ca să 
oprească emoția care-l copleșea. Josephine avea și ea un nod în 
gât, iar Josiane pufni și se întoarse ca să n-o vadă nimeni. 

Acesta fu momentul pe care Junior îl alese ca să alunge 
tristețea dând o lovitură puternică de biberon în scaun, ceea ce 
însemna: „Destul cu fasoanele, mă plictisiţi, vreau acţiune!” 

Se întoarseră miraţi spre el. Le trimise un zâmbet larg, 
întinzând capul ca pentru a-i încuraja să i se adreseze. 

— Ai zice că are chef de conversație, spuse Gary mirat. 

— Ai văzut cum își lungește gâtul? zise Hortense, făcând 
observația că era chiar urât când întindea capul, cu gâtul lung și 
flexibil, cu gura ca o despicătură, cu ochii ieșiţi din orbite. 

— Trebuie să-i vorbeşti tot timpul, altfel se plictisește, oftă 
Josiane. 

— Trebuie să fie istovitor, comentă Shirley. 

— In plus, nu poţi să-i spui orice prostie, pentru că altfel se 
înfurie! Trebuie să-l faci să râdă, să-l uimești sau să-l înveţi 
ceva. 

— Sunteţi sigură? întrebă Gary. E prea mic să înțeleagă. 

— Așa ne spunem de fiecare dată, dar de fiecare dată suntem 
surprinși! 

— Inţeleg că sunteți obosit, o compătimi Josephine. 

— Staţi așa, interveni Gary, o să-i spun ceva ce nu va putea 
înţelege. E imposibil. 

— Dă-i drumul, îl provocă Marcel, sigur de inteligența 
vlăstarului său. 

Gary se concentră un moment lung, căutând o afirmaţie cât 
mai inteligentă cu care să-l pună la încercare pe copilul acela 
insuportabil. „Ce mutră bizară poate să aibă!” își zise, 
descoperind că Junior nu-l scăpa din ochi și scotea mici ţipete 
care îi arătau nerăbdarea. 

— Am găsit! exclamă el triumfător. Și din asta, micul meu 
moșulică, poţi să încerci cât vrei, n-o să înţelegi absolut nimic! 

Junior ridică bărbia ca un gladiator uimit și întinse biberonul 
ca pe un scut, ca să-și măsoare adversarul. 

— „Eunucul decapitat își spune poveștile fără cap și fără 
coadă”, enunță Gary, articulând cuvintele ca și cum îi dicta unui 
analfabet. 

Junior ascultă, cu umerii și capul aplecaţi în față, cu gâtul 


VP - 134 


legănându-se, cu spinarea țeapănă, cu braţele de-a lungul 
corpului. Rămase o clipă în poziţia asta, cu sprâncenele 
încruntate, două mici semicercuri, cu obrajii acoperiţi de pete 
stacojii, mormăi, mormăi, apoi trupul i se destinse, dădu capul 
pe spate, izbucni într-un râs zgomotos, bătu din palme, din 
picioare, ca să arate că înțelegea, făcând cu latul palmei gestul 
de a-și tăia capul și partea de jos a burţii. 

— Chiar a înţeles ce i-am spus? întrebă Gary. 

— Se pare că da, spuse Marcel Grobz despăturind șervetul cu 
un aer încântat. Are dreptate să râdă, e foarte hazliu! 

Gary observa năucit bebelușul cu păr roșcat și piele rozalie, 
îmbrăcat în salopetă albastră; privirea lui spunea: „Mai vreau, 
mai vreau povești, fă-mă să râd, chestiile de bebeluș mă 
plictisesc, chiar mă plictisesc”. 

— E nebun! icni Gary. This baby is crazy! 

— Craizzzzy! repetă Junior scuipând pe salopetă. 

— E genial, piticul! strigă Hortense. 

La auzul cuvântului „genial”, Junior gânguri ca să-i arate cât 
de multă dreptate avea, întinse biberonul spre lumina din tavan 
și rosti clar: 

— Lampă... 

In faţa mutrelor stupefiate, izbucni într-un râs puternic din 
gât, apoi adăugă, cu o sclipire ștrengărească în priviri: 

— Light! 

— Dar este... 

— Incredibil! Asta vă spuneam, zise Marcel, și nimeni nu mă 
credea! 

— Luz, continuă Junior, cu degetul întins spre lumina spotului. 

— Și în spaniolă! Copilul acesta mă... 

— Deng! 

— Ah, asta nu înseamnă nimic! spuse Shirley liniștită. 

— Nu, o corectă Marcel, înseamnă „soare” în chineză! 

— Săriţi! strigă Hortense, piticul e poliglot! 

Junior o mângâie pe Hortense cu privirea, mulțumindu-i că-i 
recunoștea talentele. 

— Nu e un pitic, este un uriaș! Ai văzut dimensiunea mâinilor! 
Și a picioarelor! șuieră Gary impresionat. 

— Chuchu, urlă Junior, scuipând apa din biberon spre Gary. 

— Asta ce vrea să zică? 

— Nenea. În chineză. A hotărât că ești unchiul lui. 


VP-135 


— Pot să-l iau în braţe? întrebă Josephine ridicându-se. E 
multă vreme de când n-am mai ţinut un bebeluș... și un 
asemenea bebeluș vreau să-l privesc mai de aproape! 

— Numai să nu-ţi dea idei! mormăi Zoé. 

— Nu ţi-ar plăcea să ai un frate mai mic? o iscodi Marcel 
ironic. 

— Și cine ar fi tatăl, dacă pot să pun o întrebare indiscretă? 
zise Zoé, fulgerându-și mama cu privirea. 

— Zo€... bâigui Josephine, nemulțumită de agresivitatea fiicei 
sale. 

Se apropiase de Josiane, care-l luase pe Junior în braţe, și se 
aplecă spre el, gata să-i dea un sărut pe buclele roșcate. Junior o 
fixă, faţa i se încreţi și scoase un râgâit plin de piure de morcovi, 
care zbură să păteze cămașa lui Jo și bluza de mătase a mamei 
sale. 

— Junior! mormăi Josiane bătându-l pe spate. Îmi pare foarte 
rău... 

__— Nicio problemă, spuse Josephine ștergându-și cămașa. 
Inseamnă doar că a digerat bine. 

— Scumpete, și tu ai peste tot! remarcă Marcel luându-l pe 
Junior. 

— Ca și cum v-ar fi ţintit pe amândouă! chicoti Zoé. Îl înţeleg, 
toţi oamenii ăștia care vor să-l sărute, să-l atingă, probabil că e 
sătul. Ar trebui să respectăm bebelușii, să le cerem voie să-i 
pupăm! 

— Nu vrei să vii să te cureţi la baie? îi propuse Josiane lui 
Josephine. 

— Mai ales că începe să pută nasol! spuse Hortense ţinându- 
se de nas. N-o să am niciodată copii, put prea tare. 

Junior îi aruncă o privire ucigașă, care părea să spună: „Și eu 
care credeam că tu ești prietena mea!” 

In dormitor, Josiane îi propuse lui Josephine să-i dea o cămașă 
curată. Joséphine acceptă și începu să se dezbrace, apoi glumi: 

— Nu e un râgâit, este o erupție. Ar trebui să-i spuneţi 
Stromboli micuțului! 

Josiane deschise ușa șifonierului și scoase două cămăși albe 
cu jabou de dantelă. intinse una lui Joséphine, care îi mulțumi. 

— Vrei să faci un duș? propuse Josiane jenată. 

Işi dădea seama că jaboul alb nu era pe placul musafirei sale. 

— Nu, mulțumesc... e uimitor fiul vostru! 


VP - 136 


— Uneori mă întreb dacă este normal... E prea dezvoltat 
pentru vârsta lui! 

— Îmi aminteşte de o poveste... Un bebeluș care și-a apărat 
mama în timpul unui proces în Evul Mediu. Mama era acuzată că 
și-a conceput copilul în păcat, dăruindu-și trupul unui bărbat 
care nu era soţul ei. Urma să fie arsă de vie când a apărut 
judecătorul, ţinându-i bebelușul în braţe. 

— Ce vârstă avea? 

— Aceeași ca Junior... Atunci mama și-a ridicat copilul în aer și 
i-a spus: „Fiule, o să fiu ucisă din cauza ta, lucru pe care nu-l 
merit, dar cine ar vrea să creadă adevărul?” 

— Și atunci? 

— „N-o să mori din cauza mea”, a strigat copilul. „Eu știu cine 
e tatăl meu și știu că tu nu ai păcătuit”. La aceste cuvinte, 
cumetrele care asistau la proces au fost uluite, iar judecătorul, 
temându-se că n-a înţeles, i-a cerut copilului să dea explicaţii. 
„N-o să fie arsă prea curând!” a tunat el, „căci dacă i-am 
condamna la rug pe toţi cei și pe toate cele care s-au dăruit 
altora decât nevestele și bărbaţii lor, n-ar mai fi nimeni aici care 
să nu piară în flăcări!” 

— Vorbea atât de bine? 

— Așa se povestește în carte... Și a încheiat: „Eu îmi cunosc 
mai bine tatăl decât vi-l cunoașteți domnia voastră pe al 
vostru!” 

— Ai inventat povestea asta ca să mă liniștești? 

— Nu! Există în romanele Mesei Rotunde. 

— E bine să fii învăţat. Eu n-am ajuns prea departe cu studiile. 

— Dar ai învățat din viață. E mult mai folositor decât orice 
diplomă! 

— Eşti drăguță. Uneori sufăr că nu am cultură. Dar asta nu se 
recuperează! 

— Ba sigur că da! La fel de sigur cum doi și cu doi fac patru! 

— Asta știu și eu... 

Și Josiane, ușurată, îi dădu o lovitură în coaste lui Josephine; 
aceasta, mirată, așteptă puţin, apoi îi răspunse la fel. 

Așa deveniră ele prietene. 

Așezate pe pat, încheindu-și cămășile cu jabou, începură să 
vorbească. Despre copii mici și despre copii mari, despre bărbaţi 
pe care-i credem mari dar se dovedesc mici, dar și invers. 
Flecăreli în care nu spui nimic, afli de la celălalt, în care pândești 


VP - 137 


fraza care va face mai ușoară confidenţa sau o va opri brusc, în 
care spionezi privirea ascunsă după o șuviţă de păr, zâmbetul 
zgârcit sau generos. Josiane îndreptă jaboul cămășii lui 
Josephine, care nu se opuse. În cameră domnea o atmosferă 
plăcută, blândă. 

— Ne simţim bine la voi... 

— Mulţumesc, spuse Josiane. Ştii, mă temeam de venirea 
voastră. N-aveam chef să vă întâlnesc. Nu așa îmi imaginam că 
sunteți... 

— ţi imaginai că suntem mai degrabă decât mama? întrebă 
Josephine cu un zâmbet. 

— N-am iubit-o prea mult pe mama ta. 

Josephine oftă. Nu voia s-o vorbească de rău pe Henriette, dar 
înţelegea ce putea simți Josiane. 

— Mă trata ca pe o servitoare! 

— Il iubeşti pe Marcel, nu-i așa? întrebă Josephine încet. 

— Oh, da! La început mi-a fost greu. Era prea blând, eram 
obișnuită cu bărbaţi răi, duri. Amabilitatea mi se părea suspectă. 
Și apoi... are o inimă atât de curată, încât atunci când mă 
privește mă simt spălată. Mi-a curăţat mizeria. lubirea m-a făcut 
mai bună. 

Josephine se gândi la Philippe. „Când mă privește, mă simt 
uriașă, frumoasă, întreprinzătoare. Nu-mi mai este frică”. Zece 
minute și jumătate de fericire pură, nu înceta să-și ruleze filmul 
sărutului de lângă curcan. Roși, iar gândul i se întoarse la 
Marcel. 

— Multă vreme a fost nefericit cu mama. Se purta rău cu el. 
Sufeream pentru el. De când n-o mai văd, mă simt mai bine. 

— E mult de-atunci? 

— Aproape trei ani. Când a plecat Antoine... 

Josephine își aminti de scena de la lris, când Henriette o 
zdrobise sub disprețul ei. „Biata mea fiică nu-i în stare să 
păstreze un bărbat, chiar și pe cel mai amărât, incapabil să 
câștige bani, incapabil să reușească în viaţă... cum vrei să te 
descurci singură, cu doi copii?” In ziua aceea se revoltase. 
Scuipase tot ce avea pe inimă. Nu se mai văzuseră de atunci. 

— Mama mea este moartă. Dacă o pot numi mamă... 
Niciodată o mângâiere, niciodată un sărut, numai lovituri și 
mustrări! Când am îngropat-o, am plâns. Supărarea e ca iubirea, 
nu sunt lucruri pe care să le controlezi. În faţa gropii, la cimitir, 


VP - 138 


îmi spuneam că era mama, că un bărbat o iubise, îi făcuse copii, 
că răsese, cântase, plânsese, sperase... și dintr-odată devenea 
umană. 

— Știu, și eu îmi spun adesea același lucru. Ar trebui să ne 
împăcăm înainte de a fi prea târziu. 

— Trebuie să ai grijă cu ea! Nu fi prea bună, dar nici prea 
naivă! 

— Eu sunt amândouă: și bună, și naivă. De-a dreptul toantă! 

— Oh, nu! protestă Josiane. Nu toantă... Ti-am citit cartea, nu 
e scrisă de o toantă! 

Josephine zâmbi: 

— Mulţumesc. De ce nu suntem niciodată sigure pe noi? E o 
boală a femeilor, nu-i așa? 

— Cunosc puţini bărbaţi care nu sunt siguri pe ei, sau poate o 
ascund foarte bine! 

— Pot să-ţi pun o întrebare indiscretă? întrebă Josephine, 
privind-o pe Josiane în ochi. 

Josiane încuviinţă din cap. 

— O să te măriţi cu Marcel? 

Josiane păru mirată și scutură cu putere din cap. 

— De ce să-ţi pui un inel pe deget? Nu suntem porumbei! 

Josephine izbucni în râs. 

— E rândul meu să-ţi pun o întrebare indiscretă! declară 
Josiane, bătând în așternut. Dacă te supără, nu răspunde. 

— Dă-i drumul, o îndemnă Josephine. 

Josiane respiră adânc și se aruncă: 

— II iubeşti pe Philippe? Și el te iubește, se vede cu ochiul 
liber. 

Josephine tresări. 

— Se vede? 

— İn primul rând te-ai făcut foarte frumoasă... Şi asta, asta 
ascunde întotdeauna un bărbat! Femeie frumoasă, bărbat la 
pândă! 

Josephine roși. 

— Apoi... ești atât de atentă să nu te privească, să nu 
schimbaţi nicio vorbă, că devine șocant! Incearcă să fii naturală, 
o să se vadă mai puţin. iți spun asta pentru fetele tale, pentru 
că mie, mie îmi place, miroase a încredere. Și apoi, este frumos! 
Tipul ăsta e o dulceaţă! 

— Este soţul surorii mele, se bâlbăi Josephine. 


VP - 139 


„Nu mai încetez să repet cuvintele astea când vorbesc despre 
el. Aș putea să găsesc altceva! O să sfârșesc prin a-l reduce la 
această unică definiţie, «soțul surorii mele»”. 

— Nu poţi face nimic! lubirea nu claxonează înainte de a veni! 
Se arată, se impune, forțează barajele. Și apoi, așa cum te 
cunosc, nu te-ai aruncat de gâtul lui! 

— Asta nu! 

— Ai dat înapoi din toate puterile! 

— Și încă dau! 

— Ai grijă, totuși. Când iubirea se risipește, nu mai poţi să 
aduni firimiturile cu măturică! 

— Eu o să mă risipesc, dacă mai continuă așa. 

— Haide! Genul ăsta de lucruri sunt mai degrabă ocazii 
fericite, nu le transforma în situaţii penibile! O s-o întreb despre 
tine pe madam Suzanne. Lasă-mi o șuviţă de păr, îi e de ajuns s- 
o pipăie ca să-ți spună dacă va merge între voi doi. 

Josiane îi explică darul și calităţile doamnei Suzanne. 
Josephine își încreţi nasul: „Nu, nu, nu-mi plac chestiile astea, 
clarvăzătoarele”. 

— Oh! O să fie jignită să audă că e luată drept clarvăzătoare! 
Ea citește în suflete. 

— Și apoi nu am chef să știu. Prefer farmecul situaţiilor 
confuze... 

— Revino pe pământ! Haide, te înţeleg. Fii doar atentă la 
fetele tale! mai ales la cea mică, mi se pare gata să muște! 

— Este ceea ce se cheamă vârsta ingrată. E în revoltă totală. 
Trebuie doar să suport cu răbdare. Am trecut deja prin asta cu 
Hortense. Într-o seară s-au culcat ca doi îngerași bucălațţi și a 
doua zi s-au trezit niște demoni coroiați! 

— Dacă spui tu! 

Josiane părea să fie de altă părere. 

— E păcat că nu vrei s-o vezi pe madam Suzanne. Ea a prezis 
moartea soţului tău. „Un animal cu fălci tăioase...” Chiar a murit 
ronţăit de un crocodil? 

— Așa am crezut, dar într-o zi, în metrou... 

Și Joséphine povesti. Bărbatul cu pulover pe gât, roșu, ochiul 
închis, cicatricea, cartea poștală din Kenya. Spunea totul fără 
reținere. Simţea că Josiane o asculta cu bunăvoință, cercetând-o 
cu privirea ei caldă și atentă, netezindu-și jaboul alb. 

— Crezi că am vedenii? 


VP - 140 


— Nu... dar madam Suzanne l-a văzut în botul unui crocodil, și 
ea se înșală rareori. Totuși, nu e o moarte obișnuită! 

— Nu! E chiar singurul lucru ieșit din comun care i s-a 
întâmplat. 

Josephine râse ciudat, un râs nervos, apoi se opri stânjenită. 

— Poate că l-a văzut cu adevărat în botul unui crocodil, dar n- 
a murit! sugeră Josiane. 

— Crezi că ar fi putut scăpa? 

— Asta ar explica ochiul închis și cicatricea... 

Josiane reflectă un moment, apoi, ca și cum tocmai înţelegea 
ceva, exclamă: 

— De asta vrei coordonatele acelei femei, Mylène... Ca să știi 
dacă și ea a primit vreo noutate! 

— A fost amanta soțului meu. Dacă ne-a scris nouă, cu 
siguranţă i-a scris și ei. Sau i-a telefonat... 

— Știu că l-a sunat pe Marcel de curând. Vorbește adesea 
despre fetele voastre. Cere vești despre ele. l-a cerut adresa ta 
ca să-ți trimită o felicitare. 

— Respectă tradiţiile. Am observat că ești mai atent la 
lucrurile astea când trăiești în străinătate. În Franţa avem 
tendinţa să le uităm. Deci Marcel are adresa ei... 

— A notat-o pe o hârtie pe care mi-a arătat-o dimineaţă. Voia 
să nu uite să ţi-o dea. Se duse la noptieră, observă o foaie de 
hârtie care zăcea acolo, o citi și i-o întinse: Asta cred că este... 
În orice caz, sunt ultimele informaţii pe care le-a avut de la ea. ÎI 
caută uneori, când are probleme... 

— Și nu-ţi place asta? 

Josiane zâmbi ridicând din umeri. 

— E vicleană fata asta. Deci nu am încredere... Știi, averea 
falsifică vederea! Gătit cu toate bancnotele frumoase care i se 
lipesc de colaci, ursulețul meu grăsan devine un Apollo 
fermecător! 

Pe drumul de întoarcere, în mașina lui Philippe, Joséphine își 
spuse că-i plăcea mult Josiane. In rarele ocazii când se dusese în 
depozitul lui Marcel de pe avenue Niel, nu avusese decât o 
imagine trunchiată: cea a unei secretare care mesteca de zor 
chewing-gum. Vorbele mamei sale făcuseră restul, „mizerabila 
aia de secretară”, spunea Henriette, scuipând fiecare silabă. 
Peste imaginea femeii-trunchi se suprapusese o altă imagine, 
cea a femeii ușoare, obișnuite, venale, machiate ca o mască de 


VP - 141 


carnaval. „Este exact opusul”, oftă ea. „E bună, blândă, atentă. 
Molcuţă”. 

Shirley și Gary plecaseră să se plimbe în Marais. Ea se 
întorcea acasă cu Philippe, fetele și Alexandre. Philippe 
conducea berlina mare în tăcere. Un concert de Bach se auzea 
la radio. Alexandre și Zoe sporovăiau în spate. Hortense 
mângâia cu vârful degetelor plicul în care erau cele două sute 
de euro. Ploaia amestecată cu zăpada moale desena pe parbriz 
cercuri șovăielnice pe care ștergătoarele le înlăturau într-un 
dans regulat. 

Deasupra, pe copacii tremurători îmbrăcaţi cu lampioane 
luminoase, zărea decoraţiile de Crăciun de pe Champs-Elysees 
și avenue Montaigne. Crăciun! Anul Nou! Întâi ianuarie! Ce de 
ritualuri pentru a da un motiv copacilor tremurători să se 
împodobească cu ghirlande! Vom fi o familie care se întoarce 
acasă, este duminică după-amiază, copiii se vor distra în timp ce 
vom pregăti cina. Ne-am ridicat de la masă, nu ne este foame, 
dar ne vom strădui să mâncăm. Josephine închise ochii și zâmbi. 
„Visez întotdeauna «conjugal», nu visez niciodată «imoral». Sunt 
o femeie plicticoasă. Nu am nicio fantezie. Curând, Philippe va 
pleca la Londra. Mâine sau poimâine se va duce s-o vadă pe Iris 
la spital. Ce-o să-i spună despre aceste vizite? Va fi tandru? O va 
lua în braţe? Și ea? Ea cum se va purta? Alexandre va fi acolo și 
el?” 

Mâna lui caldă și blândă veni s-o cuprindă pe a ei, s-o 
mângâie. Îi răspunse, dar, temându-se să nu-i surprindă copiii, 
se eliberă. 

În holul blocului, se ciocniră de Hervé Lefloc-Pignel, care 
alerga după fiul lui, Gaétan, urlând: „Intoarce-te, întoarce-te i- 
me-di-at, am zis imediat!” Trecu pe lângă ei fără să se oprească, 
deschise ușa și se grăbi în stradă. 

Traversară holul, se îndreptară spre ascensor. 

— Ai văzut? Era ciufulit tot! șopti Zoé. El, de obicei atât de 
îngrijit! 

— Părea furios, n-aș vrea să fiu în locul fiului său! șopti 
Alexandre. 

— Gura, se întorc! murmură Hortense. 

Hervé Lefloc-Pignel traversa holul spaţios al blocului ţinându- 
și fiul de gulerul jachetei. Se opri în faţa oglinzii și urlă: 

— Te vezi, tâmpitule? Nu ţi-am interzis să te atingi de ea? 


VP - 142 


— Dar tot ce voiam era s-o scot la aer! Se plictisește, și ea se 
plictisește! Toţi ne plictisim în casă! Nu avem voie să facem 
nimic! M-am plictisit de culori obligatorii, vreau ecosez! Ecosez! 

Rostise aceste ultime cuvinte ţipând. Tatăl lui îl scutură 
violent, ca să-l facă să tacă. Copilului i se făcu frică și ridică 
braţele să se apere, moment în care îi căzu pe jos un obiect 
rotund și maro. Herve Lefloc-Pignel scoase un urlet. 

— Uite ce ai făcut! Ridică, ridică! 

Gaétan se aplecă, luă obiectul cu degetele și, stând la 


distanţă de teamă să nu încaseze o lovitură, i-l întinse tatălui 
său. Hervé Lefloc-Pignel îl luă, îl puse delicat în palmă și îl 
mângâie. 


— Nu mai mișcă! Ai omorât-o! Ai omorât-o! 

Se aplecă spre obiect, vorbindu-i încetișor. 

Datorită jocului de oglinzi, asistară la scenă fără să fie văzuţi 
și fără să piardă nimic. Philippe le făcu semn să nu facă zgomot. 
Intrară în ascensor. 

— În orice caz, e chiar Lefloc-Pignel pe care-l cunosc... Nu s-a 
schimbat. In ce situaţii se pot pune uneori oamenii! spuse 
Philippe închizând ușa apartamentului. 

— Au ajuns la capătul nervilor, oftă Josephine. Violenţa este 
peste tot. O simt în fiecare zi pe stradă, în metrou, e ca și cum 
oamenii nu s-ar mai suporta. Ca și cum viaţa ar trece peste ei și 
ar fi gata să-și zdrobească aproapele ca să scape. Se atacă din 
nimic, sar la beregată. Asta sperie. Înainte nu-mi era atât de 
frică... 

— Nu vreau să mă gândesc la ce-o să pățească sărmanul 
puști! spuse Philippe. 

Ei erau în bucătărie, fetele și Alexandre, în salon, deschideau 
televizorul. 

— Ura pe care o avea în glas... Am crezut c-o să-l omoare. 

— Nu exagera, totuși! 

— Te asigur. Simt în aer ura, resentimentul. Se strecoară 
peste tot. 

— Haide! O să deschidem o sticlă de vin bun, o să facem niște 
paste și o să uităm totul! propuse Philippe luând-o în braţe. 

— Nu știu dacă va fi destul, oftă Josephine. 

Starea de rău se accentua, o invada, o acoperea cu o mantie 
neagră, grea. Îşi pierdea echilibrul. Nu mai era sigură de nimic. 
Nu mai avea chef să se lase în brațele lui. 


VP - 143 


— Nu exagera! Pur și simplu își ieșise din minţi. N-o să te duc 
niciodată la un meci de fotbal. Ai fi îngrozită! 

— Eu plâng când văd la televizor reclama cu amicul Ricore! Aș 
vrea să fac parte din familia Ricor€... 

Se întoarse spre el și-i oferi un zâmbet tremurător, făcând 
efortul de a-i împărtăși deznădejdea care o paraliza. 

— Sunt aici, o să te apăr... cu mine nu te temi de nimic, spuse 
el luând-o în braţe. 

Josephine zâmbi distrat. Atenţia ei era în altă parte. Era ceva 
cunoscut în scena la care tocmai asistase. Un acces de violență, 
o izbucnire a vocii, un gest care se târa ca o eșarfă lungă. 
Scotoci în memorie ca să-și amintească. Nu găsea, dar se simţi 
ameninţată. Un alt mister din copilăria ei avea să se trezească? 
S-o poarte cu el într-o altă dramă? Câte drame ascundem când 
suntem copii, ca să nu mai suferim? Timp de treizeci de ani 
uitase complet că până la urmă maică-sa o lăsase să se înece. 
În seara asta, în holul blocului, în faţa oglinzii și a plantelor verzi, 
un alt pericol se strecurase. O umbră amenințătoare, trecătoare 
- era doar un semn, dar o făcuse să îngheţe. Un singur semn. 
Tremura. „Nimeni nu poate înțelege violența mută care mă 
amenință. Cum să explic frica fantomă care nu are nume, dar se 
strecoară și mă învăluie? Sunt singură. Nimeni nu mă poate 
ajuta. Nimeni nu mă poate înţelege. Întotdeauna suntem singuri. 
Trebuie să încetez să-mi spun povești dulcege ca să mă 
liniștesc, să încetez să caut refugiu în braţele bărbaţilor 
fermecători. Nu este o soluţie”. 

— Josephine, ce se întâmplă? o întrebă Philippe, cu o sclipire 
îngrijorată în privire. 

— Nu știu... 

— Poţi să-mi spui orice, știi. 

Ea scutură din cap. Simţea, ca pe o lovitură de pumnal, dubla 
certitudine că era singură și în pericol. Nu știa de unde venea 
această certitudine. Îl privi acuzator pe Philippe. „Cum poate fi 
atât de sigur de el? Atât de sigur de mine? Atât de sigur că e 
suficient pentru fericirea mea? Ca și cum viaţa era atât de 
simplă!” Percepea nevoia lui de a o apăra ca pe un amestec 
nedrept, declaraţia lui că o va apăra ca pe o aroganță 
inadmisibilă. 

— Te înșeli, Philippe. Tu nu ești o soluţie. Tu ești o problemă 
pentru mine. 


VP - 144 


El o privi stupefiat. 

— Ce te-a apucat? 

Vorbea privind fix, în gol, cu ochii larg deschiși, ca și cum 
citea dintr-o carte mare, marea carte a adevărului. 

— Tu ești căsătorit. Cu sora mea. Curând o să te întorci la 
Londra. Înainte o să te duci s-o vezi pe Iris, e nevasta ta, e 
normal, dar este și sora mea, și asta nu e normal. 

— Josephine! Incetează! 

Ea îi făcu semn să tacă și continuă: 

— Între noi nimic nu va fi cu putinţă niciodată. Ne spunem 
povești. Am trăit un basm, un basm de Crăciun... Trebuie să 
cobor pe pământ. Nu mă întreba cum, nu știu. 

— Dar... În ultimele zile ai lăsat impresia... 

Deci asta era nenorocirea pe care o simţise abătându-se 
asupra ei ca o rană făcută de o foarfecă de oțel? Trebuia să 
renunţe la Philippe, și fiecare cuvânt care o despărțea de el era 
o lovitură de cuțit drept în inimă. Dădu un pas înapoi, apoi altul, 
și spuse: 

— Îndrăznește să-mi spui contrariul! Nici măcar tu nu poţi 
schimba asta. Iris va fi mereu între noi. 

El o cercetă ca și cum n-o văzuse niciodată, ca și cum n-o 
văzuse niciodată pe această Josephine din faţa lui, dură, 
hotărâtă. 

— Nu știu ce să spun. Poate ai dreptate... Poate greșești... 

— Tare mă tem că am dreptate. 

Se depărtase și îl admira, cu braţele încrucișate la piept. 

— Prefer să sufăr pe loc. Dintr-odată... decât să mor la foc 
Mic. 

— Dacă asta vrei tu... 

Ea dădu din cap în tăcere, își strânse braţele în jurul corpului 
ca să nu le întindă spre el. Continuă să dea înapoi. În același 
timp implora: „O să protesteze, o să mă facă să tac, o să-mi 
astupe gura, o să mă facă nebună, nebuna mea iubită, nebuna 
pe care o iubesc, nebuna care dispare, nebuna mea, de ce spui 
asta, nebuna mea, amintește-ţi”. El o fixa nemișcat, cu privirea 
întunecată, și în această privire defilau ultimele lor zile 
împreună, degetele care se atingeau pe sub masă, mâinile care 
se înnodau în întunericul unui coridor, mângâierile furate când 
îmbraci un palton, când ţii o ușă, căutând cheile, săruturi 
murmurate din vârful buzelor, și sărutul lung, lung, lipiţi de bara 


VP - 145 


cuptorului, gustul de prună uscată, de umplutură, de 
armagnac... Imaginile defilau ca într-un fim mut în alb-negru, și 
Josephine putea citi povestea lor în ochii lui. Apoi el clipi, filmul 
se opri, își trecu mâinile prin păr ca pentru a-și interzice să le 
pună pe ea și, fără o vorbă, se îndepărtă. Se opri o clipă în prag, 
gata să adauge ceva, dar se răzgândi și închise ușa în urma lui. 

ÎI auzi strigându-și fiul: 

— Alex, schimbare de program, ne întoarcem acasă. 

— Dar nu s-a terminat The Simpsons, tati! Încă zece minute! 

— Nu! Imediat! la-ţi haina... 

— Zece minute, tati! 

— Alexandre... 

— Eşti rău! 

— Alexandre! 

Vocea urcase cu un ton. Poruncitoare, aspră. Joséphine 
tremură. Nu cunoştea vocea asta. Nu cunoştea acest bărbat 
care dădea ordine și voia să se facă ascultat. Auzi tăcerea care 
urmă, ciuli urechea, speră că ușa se va deschide, că se va 
întoarce, va spune: „Josephine...” 

Ușa de la bucătărie se crăpă. Josephine se aruncă înainte. 

Alexandre își băgă capul. 

— Pa, Jo! spuse fără s-o privească. 

— La revedere, dragul meu. 

Auzi trântindu-se ușa de la intrare. Vocea lui Zoé ţipând: 

— Dar de ce au plecat? Nu s-a terminat serialul. 

Josephine își mușcă pumnul ca să nu-și urle suferinţa. 


A doua zi dimineaţă, printre scrisori era o carte poștală de la 
Antoine. Pusă la poștă din Mombasa. Scrisă cu carioca neagră, 
cu vârful gros. 


Crăciun fericit, scumpele mele. Mă gândesc la voi tot timpul și 
vă iubesc mult de tot. Sunt mai bine, dar este încă prea 
devreme ca să fac o călătorie atât de lungă. Sărutați-vă mama 
din partea mea. Pe curând. 

Tăticul vostru iubit 


Josephine cercetă scrisul: era chiar cel al lui Antoine. Trasa 
întotdeauna linia orizontală de la „J” în mijlocul literei, ca și cum 
i-ar fi fost greu s-o urce până în vârf, și cocoșa „s”-urile ca pe 


VP - 146 


niște cioturi ale chinezoaicelor cu picioarele bandajate. 

Apoi aruncă o privire pe ștampila poștei: 26 decembrie. De 
data asta nu putea susține că era o carte poștală scrisă înainte 
de a muri. Reciti cartea poștală de mai multe ori. Singură în faţa 
scrisului lui Antoine. Shirley și Gary se întorseseră târziu în ajun, 
fetele dormeau încă. Puse cartea poștală pe masa de la intrare, 
la vedere, și se duse să-și facă o ceașcă de ceai. Așteptând ca 
apa să fiarbă, cu coatele lângă fierbătorul electric verde- 
migdală, pândind primele clocote, îi trecu prin minte o întrebare: 
de ce Antoine nu-și dădea adresa, nici telefonul la care putea fi 
găsit? 

Era a doua scrisoare fără ca el să indice un punct de contact, 
măcar provizoriu. Nu contează ce: o adresă e-mail, o cutie 
poștală, un număr de telefon, un hotel. Îi era teamă că va fi 
găsit și îi vor cere socoteală? Era atât de desfigurat că se temea 
să nu le facă scârbă? Trăia în metrou la Paris? Dacă trăia la 
Paris, trimitea scrisorile prietenilor de la Crocodile Cafe la 
Mombasa astfel încât ei să le pună la poștă și fetele să creadă 
că încă era acolo? Sau toate astea nu erau decât o șmecherie și 
Antoine era mort, cât se poate de mort? Dar atunci... cine avea 
interesul să-i dea de înțeles că era în viaţă? Și din ce motiv? 

S-o sperie? S-o stoarcă de bani? Acum era bogată. Asta 
subliniau ziarele care, atunci când aminteau de succesul cărții, 
nu scăpau niciodată ocazia să vorbească despre milioanele pe 
care autoarea le câștigase. 

Aflase că era adevărata autoare a romanului O regină atât de 
smerită? Dacă nu era mort, citea ziarele. Sau le citise în 
momentul scandalului provocat de Hortense la televiziune. Și, în 
acest caz, exista o legătură între atacul la adresa ei și reapariţia 
lui Antoine? Pentru că, dacă i se întâmpla ceva, fetele ar fi 
moștenit tot. Fetele lui Antoine. 

„Aiurez”, își spuse privind cum indicatorul de nivel al apei din 
fierbător sălta sub bule. „Antoine nu era în stare să tragă într-un 
iepure! Da, dar plăcutul, frumosul, veșnicul vis de putere, de 
virilitate ca un mijloc de a scăpa de realitate, de presiunea pe 
care o suportă, de inevitabila constatare a neputinței sale? 
Societatea actuală împinge oamenii la violenţă ca unică 
afirmare a sinelui. Dacă a aflat de succesul meu, cum să nu-l ia 
ca pe un afront personal? Eu, Josephine, înapoiata din Evul 
Mediu, mereu ţinută sub tutelă, reușesc și devin o provocare 


VP - 147 


reală căreia Antoine îi opune eșecurile lui repetate. Asta 
dezvoltă în el un sentiment de inferioritate și de frustrare pe 
care nu-l poate anula decât anulându-mă pe mine. Socoteală 
făcută repede în mintea unui om care nu mai are de ales. 

Antoine credea în succes, în succesul facil. Nu credea nici în 
Dumnezeu, nici în Om, credea în el, Tonio Cortes, strălucitorul. 
Cu pușca la șold, cu cizma pe fiara sacrificată, un fulger al 
aparatului care-l imortaliza. De câte ori i-am spus să aibă 
răbdare? Să nu ardă etapele. Succesul se construiește din 
interior. Nu apare prin magie. Anii mei de studiu și cercetare m- 
au ajutat să scriu un roman veridic, vibrând de mii de amănunte 
care au avut ecou în mintea cititorilor. Sufletul are partea lui. 
Sufletul cercetătoarei modeste, erudite, răbdătoare. Societatea, 
astăzi, nu mai crede în suflet. Nu mai crede în Dumnezeu. Nu 
mai crede în Om. A abolit majusculele, pune peste tot litere 
mici, naște speranţă și amar în cei slabi, dorinţa de a dezerta în 
ceilalți. Neputincioși și îngrijoraţi, înțelepţii se depărtează, 
lăsând loc liber nebunilor lacomi. 

Da, dar... de ce ar fi lichidat-o pe doamna Berthier? Pentru că 
purta aceeași pălărie și pentru că pe întuneric a crezut că eram 
eu? Asta nu se poate decât dacă este în Franţa de ceva timp. 
Dacă mă spionează, mă urmărește, îmi știe obiceiurile”. 

Ascultă muzica bulelor în fierbător, ușorul crescendo al apei 
care mormăie până la declic, turnă apa fierbinte peste frunzele 
de ceai negru. „Trei minute și jumătate de infuzare”, insista 
Shirley. „După trei minute și jumătate devine înţepător, fără 
gust. Amănuntul are importanţa lui, toate amănuntele au 
întotdeauna importanţă, nu uita, Jo”. 

„Există un amănunt care nu e în regulă, un foarte mic 
amănunt care nu se potrivește. Un amănunt pe care l-am văzut 
fără să-l văd”. Josephine recapitulă: „Antoine. Soțul meu. Mort la 
patruzeci și trei de ani, păr șaten, talie medie, francez obișnuit, 
număr la pantofi treizeci și nouă, victimă a unor transpirații 
abundente în societate, fan al lui Julien Lepers și al emisiunii 
întrebări pentru un campion, manichiură deschisă la culoare, 
bivuacuri africane și piei de fiare sălbatice pe post de covoraș la 
marginea patului. Soțul meu vindea carabine cu condiţia să nu 
fie pline cu cartușe. La Gunman îl păstrau pentru blândeţea lui, 
bunele maniere, conversaţia lui. O iau razna. De aseară gândesc 
pe dos”. 


VP - 148 


Rămase un moment să mediteze, înconjurând ceainicul 
fierbinte cu mâinile, gândindu-se la Antoine, apoi la omul cu 
pulover pe gât, roșu, cu ochiul închis, cu cicatricea... 


„Antoine nu este un asasin. Antoine este slab, asta e sigur, 
dar nu-mi vrea răul. Nu sunt într-un roman poliţist, îmi trăiesc 
propria viaţă. Trebuie să mă calmez. Este la Paris, poate, mă 
urmărește, e posibil, vrea să se apropie de mine, dar nu 
îndrăznește. Nu vrea să sune la ușă și să spună: «lată-mă, eu 
sunt.» Vrea ca eu să mă îndrept spre el, să-i propun să-l 
găzduiesc, să-l hrănesc, să-l ajut. Cum am făcut-o întotdeauna. 

Pe un peron de metrou... 

Două vagoane se încrucișează”. 

De ce pe traseul ăsta, linia numărul 6, pe care ea o lua tot 
timpul? Îi plăcea linia asta care traversa Parisul trecând peste 
acoperișuri. Care sărea peste lucarne, trăgea cu ochiul la 
fragmente de viaţă. Un sărut ici, o bărbie rasă colo, o femeie 
care își perie părul, un copil care-și înmoaie pâinea în cafeaua 
cu lapte. Linia care se joacă de-a capra, o dată pe deasupra 
imobilelor, o dată pe dedesubt, dintr-odată văd, dintr-odată nu 
văd, un șarpe mare de pământ, monstrul din Loch Ness parizian. 
Îi plăcea să intre în staţiile Trocadéro, Passy sau, când era 
vreme frumoasă, să meargă până la Bir-Hakeim, trecând peste 
pod. Peste micul parc unde îndrăgostiţii se sărută, unde Sena le 
reflectă săruturile în oglinda apelor ei roșcate. 

Alergă să caute cartea poștală pe care o pusese în antreu, citi 
adresa. Era chiar adresa lor. Adresa lor actuală. Scrisă de mâna 
lui. Nu corectată de o doamnă amabilă de la poștă. 

Știa unde locuiau. 

Bărbatul cu pulover pe gât roșu din metrou nu era pe linia 
numărul 6 din întâmplare. O alesese pentru că era sigur c-avea 
s-o întâlnească într-o zi. 

Nu se grăbea. 

Își înmuie buzele în ceașcă și se strâmbă. lute, atât de iute! 
Lăsase ceaiul la infuzat prea mult timp. 

Telefonul din bucătărie sună. Șovăi dacă să răspundă. Și dacă 
era Antoine? Dacă avea adresa lor, probabil că le știa și numărul 
de telefon. „Ba nu! Am cerut ca numărul să rămână la secret!” 

— Vă mai amintiţi de mine, Josephine, sau m-aţi uitat? 

Luca! Își luă un aer bucuros. 


VP - 149 


— Bună ziua, Luca! Sunteţi bine? 

— Cât sunteţi de politicoasă! 

— Aţi petrecut sărbători plăcute? 

— Urăsc această perioadă când oamenii se consideră obligaţi 
să se sărute, să frigă curcani mizerabili... 

Simţi din nou gustul de curcan în gură și închise ochii. Zece 
minute și jumătate de fericire trecătoare, când pământul se 
desface în două. 

— Am petrecut Crăciunul cu o mandarină și o cutie de 
sardele. 

— Singur? 

— Da. E un obicei al meu. Urăsc Crăciunul. 

— Uneori ne schimbăm obiceiurile... Când suntem fericiţi. 

— Ce cuvânt vulgar! 

— Dacă spuneţi... 

— Și dumneavoastră, Josephine, Crăciunul a fost vesel, aș 
spune... 

Rostise cuvintele cu o voce sinistră. 

— De ce spuneţi asta dacă nu credeţi o iotă? 

— Dar așa cred, Josephine, vă cunosc. Vă încântă un fleac. Și 
vă plac tradiţiile. 

Simţi o notă de superioritate în ultima lui frază, dar n-o luă în 
seamă. Nu voia să se certe, voia să înţeleagă ce se petrecea în 
ea. Ceva se desprindea fără voia ei. Se detașa. O fâșie veche de 
inimă uscată. Vorbi despre focul din cămin, despre ochii 
strălucitori ai copiilor, despre cadouri, despre curcanul ars, 
ajunse chiar să amintească de umplutura cu brânză proaspătă și 
prune uscate ca despre un savuros pericol pe care îndrăznea să- 
| înfrunte și nu simţi decât o încântătoare duplicitate, o nouă 
libertate care creștea în ea. Pricepu atunci că nu mai simţea 
nimic pentru el. Cu cât ea vorbea mai mult, cu atât el se 
îndepărta. Luca cel frumos care o făcea să tremure când îi luă 
mâna, strecurând-o în buzunarul scurtei de molton, dispărea ca 
o siluetă în ceaţă. Te îndrăgostești și, într-o zi, se dovedește că 
nu mai ești îndrăgostită. Când începuse dezîndrăgostirea asta? 
Își amintea foarte bine: plimbarea lor în jurul lacului, discuţia 
unor fete care alergau, labradorul care se scutura, Luca n-o 
asculta. lubirea lor se măcinase în ziua aceea. Sărutul lui 
Philippe când era lipită de bara cuptorului făcuse restul. Fără să- 
și dea seama, trecuse de la un bărbat la altul. II dezbrăcase pe 


VP - 150 


Luca de frumoasele lui calităţi ca să-l îmbrace pe Philippe. 
lubirea se evaporase. Hortense avea dreptate: te întorci o clipă, 
prinzi un amănunt, și fluturii din stomac dispar. Atunci, este o 
iluzie? 

— Vreţi să mergem la cinema? Sunteţi liberă în seara asta? 

— Ei... adică Hortense este acasă și aș vrea să profit cât... 

Urmă o tăcere. || jignise. 

— Bun. Daţi-mi un semn când sunteţi liberă... când nu aveţi 
nimic mai bun de făcut. 

— Luca, vă rog, îmi pare rău, dar nu vine des în ţară și... 

— Înţeleg: inima iubitoare de mamă! 

Tonul lui batjocoritor o enervă pe Joséphine. 

— Fratele se simte mai bine? 

— Staţionar... 

— Ah... 

— Nu vă simţiţi obligată să cereţi vești. Sunteţi prea 
politicoasă, Josephine. Prea multă politețe pentru a fi sinceră... 

Josephine simţi cum furia creștea în ea. Devenise un intrus 
căruia nu mai avea chef să-i vorbească. Observa acest 
sentiment nou cu uimire și oarecare siguranţă. Ar fi fost destul 
să apese pe această furie ca să formeze o pârghie și să-l arunce 
peste bord. Om la apă din cauza indiferenţei sale. Ezită. 

— Joséphine? Mai sunteţi acolo? 

Tonul era ironic, superficial. Ea își luă curaj și apăsă pe 
pârghie. 

— Aveţi dreptate, Luca, mă doare fix în cot de fratele 
dumneavoastră care își petrece timpul tratându-mă ca pe o 
tâmpită fără să vedeți nimic rău în asta! 

— Suferă, nu reușește să se adapteze la viaţă... 

— Asta nu vă interzice să mă apăraţi! Mă supără că nu mă 
apăraţi niciodată. Și că pe deasupra îmi și povestiţi. Ca și cum 
ați fi încântat să mă umiliţi. Nu-mi place atitudinea, Luca, ca să 
fiu foarte clară. 

Cuvintele ieșeau foarte repede, ca și cum le stăpânise prea 
mult timp. Simţea cum îi bubuie inima, emoția îi ardea urechile. 

— Ah! Ah! Călugăriţa se revoltă! 

Începea să vorbească la fel ca fratele lui. 

— La revedere, Luca, zise ea, cum nu mai avea ce să spună. 

— V-am rănit? 

— Luca, cred că nu merită să ne amintim. 


VP - 151 


Simţea că se detașa. Apoi repetă cu un fel de indiferență 
studiată, o lentoare calculată care o îmbăta: 

— La revedere. 

Închise. Se uită la telefon ca și cum ar fi fost arma unei crime, 
uimită de curajul ei, cuprinsă de un vag respect faţă de această 
nouă Josephine care trântea telefonul în nasul unui bărbat. 
„Sunt eu? Eu sunt cea care a făcut asta?” Izbucni în râs. „Am 
terminat! Pentru prima oară în viaţa mea, am terminat cu un 
bărbat! Am îndrăznit. 

Eu, cea stângace, prostesc de banală, înecata din oficiu, cea 
pe care o părăsești pentru o manichiură, ciuruită de datorii, 
copleșită, manipulată, eu am făcut-o”. 

Ridică fruntea. Era prea devreme să vorbească cu stelele, dar 
în seara asta avea să le povestească. Avea să le povestească în 
ce fel își țţinuse promisiunea: nimeni n-o va mai trata ca pe o 
cantitate neglijabilă, nimeni n-o va mai zdrobi sub dispreț, 
nimeni n-o va mai jigni fără să se apere. Işi ţinuse cuvântul. 

Alergă s-o trezească pe Shirley ca să-i dea vestea cea bună. 


Henriette Grobz ieși din taxi netezindu-și rochia de mătase 
grej și, aplecându-se spre portieră, îi ceru șoferului s-o aștepte. 

Bărbatul mormăi sarcastic că n-avea altceva de făcut. 
Henriette îi promise pe un ton sec un bacșiș bun. El fu de acord, 
continuând să-și regleze frecvenţa staţiei radio. 

— Eu îi ofer bani ca să stea așezat în spatele volanului fără să 
miște, și el se vaită! bombăni Henriette, zdrobind sub tocurile 
patrate pietrișul aleii. Blestemaţi să fie leneșii ăștia! 

Venea să-și ia fiica. 

— E suficient, te-ai odihnit destul, n-o să mucegăiești într-o 
cameră de spital, te complaci în starea asta, nimic mai mult. Fă- 
ţi valiza, pregătește-te de externare, o prevenise la telefon. 

Doctorii își dăduseră acordul, Philippe plătise nota. Carmen o 
aștepta acasă. 

— Ce-o să fac acum? întrebă lris odată așezată în taxi, cu 
mâinile pe genunchi. În afară de o manichiură bună... Își 
strecură mâinile sub poșetă ca să-și ascundă unghiile distruse. 
Mă simţeam bine în cămăruța mea. Nimeni nu venea să mă 
deranjeze. 

— O să te lupti. Să-ţi recucerești soţul, să-ţi regăsești rangul și 
frumuseţea pe care ai tendința s-o neglijezi. O mână de oase! 


VP - 152 


lată ce ai ajuns! Mă tai când te îmbrăţișez. O femeie care se 
abandonează este o femeie fără viitor. Ești prea tânără ca să te 
claustrezi. 

— Sunt terminată, spuse lris cu voce calmă, ca și cum 
constata un fapt. 

— Taratata! Faci un pic de gimnastică, te întremezi, te 
machiezi și îţi recucerești soțul. Un bărbat se pescuiește cu un 
dans frumos din buric. Invaţă să dai din șolduri! 

— Philippe... oftă Iris. Vine să mă vadă din milă. 

„il deranjez”, își spuse. „Nu știe ce să facă cu mine. Nu 
trebuie să deranjezi când nu mai ești iubit. Trebuie să te lași 
uitat, să te faci foarte mic ca să nu grăbești caderea. Să aștepți 
ca celălalt să te uite, să uite reproșurile pe care ţi le face. Să 
speri că, odată furtuna trecută, te vrea înapoi”. 

— Fă un efort! 

— Nu mai am chef... 

— O să-ţi recapeţi pofta, altfel o să sfârșești ca mine: 
îmbrăcată într-un pulover care zgârie, să mănânci ton în ulei de 
motor și mazăre de la Ed! 

Iris se îndreptă, cu o sclipire de amuzament în ochi. 

— De asta mă scoţi de aici? Pentru că nu ai bani, pentru că te 
bazezi pe Philippe să te scoată din belele? 

— Ah! Văd că ești mai bine, îţi recapeți forțele! 

— N-ai venit prea des săptămânile astea la spital. Lipsa ta s-a 
făcut simțită. 

— Mă deprima. 

— Și, dintr-odată, vii pentru că ai nevoie de mine, sau mai 
degrabă de banii lui Philippe. E deprimant! 

— Ceea ce este deprimant este că renunţi, în timp ce 
Josephine își dă ifose. S-a dus să ia masa la porcul de Marcel. La 
braţul soțului tău! 

— Știu, mi-a spus el... Nu se ascunde, știi. Nu face nici măcar 
efortul ăsta... Aș prefera să mă mintă, asta mi-ar da o speranţă. 
Mi-aș spune că mă menajează, că încă ţine la mine. 

— Și tu îl lași s-o facă? 

— Ce vrei să fac? Să plâng? Să mă ţin scai de coada lui? Așa 
era pe vremea ta. Astăzi mila nu mai funcţionează. Competiţia 
este peste tot, chiar și în dragoste. E nevoie de nerv, de 
siguranţă, de aplomb, calităţi care mie îmi lipsesc cu totul. 

— Nu e grav. O să înveţi din nou... 


VP - 153 


— În plus, nu sunt nici măcar sigură că-l iubesc. Nu iubesc pe 
nimeni. Până și fiul meu îmi este indiferent. Nu l-am sărutat de 
Crăciun. N-am avut chef să mă aplec în fața lui ca să-i dau un 
sărut! Sunt un monstru. Așa că soțul meu... 

Rostise ultimele cuvinte pe un ton senin, ca și cum observaţia 
mai mult o amuza decât o mâhnea. 

— Cine îţi cere să-l iubești? Tu ești cea care trăiește în trecut, 
sărmana mea scumpă! 

Iris se întoarse spre mama ei, decizând că discuţia devenea 
interesantă. 

— Tu nu l-ai iubit niciodată pe tata? 

— Ce idee cretină! Era un soţ, nu mi-am pus toate aceste 
întrebări. Oamenii se căsătoreau, trăiau împreună, uneori 
râdeau, alteori nu râdeau, dar pentru asta nu sufereau atât de 
mult. 

Iris nu-și amintea să-și fi auzit vreodată tatăl și mama râzând 
împreună. El râdea de unul singur de glumele pe care le 
inventa. „Ce om ciudat! Ocupa loc puţin, vorbea puţin, a murit 
cum a trăit: fără să facă zgomot”. 

— Oricum, continuă Henriette, iubirea e o capcană pentru 
proști pe care am inventat-o ca să vindem cărți, ziare, creme de 
frumsețe, bilete de cinema. În realitate este oricum, numai 
romantic nu. 

Iris căscă: 

— Poate ar fi trebuit să te gândești înainte de a ne aduce pe 
lume... E cam târziu, nu? 

— În ce privește sexul, despre care faceţi atâta caz în zilele 
noastre, să nu mai vorbim... Este o corvoadă respingătoare pe 
care suntem obligate s-o aducem la îndeplinire ca să-i 
mulțumim pe bărbaţii care se agită deasupra noastră. 

— Din ce în ce mai bine. Ai vrea să mă faci să-mi doresc să 
mă întorc în camera mea de bolnavă, pentru că altfel nu te-ai 
folosi de asta! 

— Dar n-ai ieșit ca să te îndrăgostești! Ai ieșit să-ți recapetți 
rangul, apartamentul, soțul, fiul... 

— Și contul din bancă, pe care să-l împart cu tine! Am înțeles. 
Dar mă tem că te dezamăgesc. 

— N-o să te las să aluneci pe panta disperării. E prea simplu! 
O să am din nou grijă de tine, fata mea. Contează pe mine! 

Iris zâmbi cu un fel de decepţie calmă și își întoarse faţa 


VP - 154 


frumoasă, melancolică, spre geam. De ce voiau cu toţii să se 
agite? Doctorul care o trata îi găsise un profesor de gimnastică 
la domiciliu care „s-o reconecteze cu trupul ei”. „Ce jargon 
îngrozitor! Ca și cum aș fi un prelungitor pe care îl bagi în priză”. 
Era un doctor tânăr. Inalt, blând, cu păr șaten, cu ochi negri, 
rotunzi ca niște bile, o barbă de bard melancolic. Un bărbat 
exact și fără mister, cu care ești sigură că nu suferi niciodată. 
Un bărbat care trebuie să fie întotdeauna punctual. li spunea 


„doamnă Dupin”, ea îi zicea „domnule doctor Dupuy”. li putea 
citi în ochi diagnosticul exact pe care era pe cale să-l 
stabilească. Putea aproape să ghicească numele 


medicamentului pe care avea să i-l prescrie. Nu trezea în el nicio 
tulburare. „Înainte de a intra în acest spital confortabil, încă 
plăceam. Privirile bărbaţilor nu alunecau pe mine ca aceea a 
doctorului Dupuy. Mama are dreptate, trebuie să-mi revin. Nu 
am decât să mint, să pretind că am cu cinci ani mai puţin și să- 
mi completez minciuna cu Botox”. 

Își căută pe pipăite pudriera în poșetă, ca să se admire în 
oglindă. Zări două pete albastre, imense și serioase, care o 
priveau. „Ochii mei! Mi-au rămas ochii! Câtă vreme am ochii, 
sunt salvată! Ochii nu îmbătrânesc”. 

— E bine să fii afară! spuse Iris, liniștită că și-a regăsit 
frumusețea. Apoi, întorcându-se la spectacolul străzii sub ploaie, 
exclamă: Ce urât este! Cum fac oamenii să trăiască în cuștile 
aste? Ințeleg că le dau foc. Ingrămădim oamenii în niște cuști și 
ne mirăm că sunt furioși... 

— Gândește-te bine. Dacă nu vrei să sfârșești într-unul dintre 
blocurile astea, ai interesul să te întremezi și să-și recapeţi 
soţul. Altfel o să fii nevoită să descoperi farmecul ascuns al 
periferiei... 

Iris zâmbi plictisită și, fără o vorbă, continuă să se uite pe 
geam. 

„Nu mi-a apreciat prea mult remarca”, își zise Henriette, 
observând pe furiș profilul încăpățânat al fiicei sale mai mari. Ori 
de câte ori se confrunta cu o realitate neplăcută, Iris încerca s-o 
ocolească. Niciodată n-o înfrunta. Mereu se visa în altă parte. 
„Transportată într-o lume ideală care alungă toate problemele, 
rezolvă toate greutățile. O lume comodă, blândă, în care nu are 
altceva de făcut decât să pătrundă. Va fi gata să asculte orice 
șarlatan care i-ar vinde fericire fără pată și fără cel mai mic 


VP - 155 


efort. Gata să se lase pe mâna maestrului care ar multțumi-o: 
Botox sau Dumnezeu. Ar putea să se călugărească, să se 
închidă într-o mănăstire, doar ca să nu fie nevoită să lupte. Ea, 
pe care o credem atât de puternică, nu se bazează decât pe 
visuri deșarte. Orice în loc să-și bage mâinile în mizeriile vieții. 
Cu toate astea, va trebui să se avânte. Philippe n-o să se lase 
recucerit ușor. E o fată ciudată. Te ucide cu zâmbetul ei 
îmbătător, apoi te măsoară cu privirea albastru-intens, fără să te 
vadă. Nici zâmbetul, nici privirea nu transmit strop de căldură, 
cel mai mic interes. Dimpotrivă, le desfășoară ca pe două 
paravane, două scuturi. Cu toate astea, toţi sunt terminaţi: este 
atât de frumoasă! Și când mă gândesc că vorbesc despre fata 
mea! S-ar putea crede că sunt îndrăgostită de ea. Precum 
Carmen, care o așteaptă acasă. In orice caz, n-o să plătesc eu 
taxiul. Cursa asta e ruinătoare!” 

„Ce va deveni viaţa mea?” se întreba Iris ștergând cu degetul 
aburul de pe geam. „Va trebui să ies, să-i înfrunt pe ceilalţi. 
Gurile însetate de calomniile care se răspândesc pe seama mea 
în ultimele luni”. Le auzea șușotelile răuvoitoare, șuierele de 
cumetre: „Frumoasa Iris Dupin moare într-o clinică din regiunea 
pariziană”. Scoase un oftat. „Va trebui să găsesc ceva să mă 
laud. Un cal troian care să mă ajute să mă reintegrez în acea 
societate înaltă, crudă și puturoasă. Berengere? Prea modest. N- 
are greutate. Un bărbat? Un bărbat bogat și puternic. Un bărbat 
vizibil care să mă vadă”. Râse ușor. „In starea mea! Am devenit 
invizibilă. Nu-mi rămâne decât să-mi seduc soţul. Mama are 
dreptate. Femeia asta are mereu dreptate. Știe despre ce e 
vorba, e dură. Deci nu rămâne decât Philippe. Nu am de ales. E 
singura carte pe care pot s-o joc. E îndrăgostit de curca de 
Josephine. Un elefant într-un magazin de porţelanuri. Ar răsturna 
masa în trecere, iar dacă aș scoate-o la prânz ar fi în stare să-i 
mulțumească fetei de la garderobă că i-a pus bine paltonul”. 
Brusc, se îndreptă și bătu cu palmele în poșetă. 

De ce nu se gândise la asta mai devreme? 

Josephine va fi calul ei troian. Bineînţeles! Cine mai bine decât 
ea ar putea arăta lumii pariziene că povestea cu cartea n-a fost 
decât o chestiune pe nedrept exagerată. Una dintre acele bârfe 
umflate peste măsură pe care o înțepătură de ac le face să 
plesnească. Să le facă să creadă pe acele guri de canal că 
povestea n-a fost decât o teribilă neînțelegere, un aranjament 


VP - 156 


între cele două surori. Una voia să scrie, dar refuza să semneze, 
să apară în public, pe cealaltă o distra gluma și a acceptat să 
joace un rol. Au vrut doar să se distreze. Ca atunci când erau 
mici și inventau diverse scenete. Ceea ce ar fi trebuit să fie o 
distracţie devenise un scandal. Și dacă erau vinovate de ceva, 
acela era faptul că nu prevăzuseră succesul. 

Cum de nu se gândise la asta mai devreme? „Din cauză că m- 
am prostit în clinica aia. Mi-am pierdut toată creativitatea, 
abrutizată de pastiluțele de toate culorile. Nu soţul meu este 
primul pe care trebuie să-l recuceresc, ci Josephine. Ea va fi 
pentru mine cheia întoarcerii în lume. Probabil că nu suportă să 
fie supărată cu mine și roșește de rușine la ideea că mi-a sedus 
soțul. Flăcările Infernului îi ling degetele de la picioare și-i încing 
până la roșu conștiința. O s-o invit la un restaurant cunoscut. O 
să rezerv o masă la vedere. A mă afișa cu cea care este 
considerată victima mea va fi destul să pună botniţă viperelor”. 
Işi imagina deja dialogurile la mesele învecinate: „La masa de 
acolo nu sunt surorile dușmane?” „Ba da! Parcă erau certate, 
într-adevăr”. „Atunci n-a fost chiar atât de groaznic, nu, dacă 
mănâncă împreună!” Uitarea avea să se aștearnă peste această 
lume cu memoria găurită ca o sită. Prea multe răutăţi de ţinut 
minte ca să-și permită luxul de a și le aminti pe toate. „Și astfel, 
fără să mă înjosesc, fără să dau explicaţii, fără să mă scuz, îmi 
voi recăpăta locul și voi șterge balele bârfelor. Senin. 
Copilărește. Eficient”. Avu chef să se aplaude. „Și, pe urmă”, 
decise ea, bătând în poșeta Chanel, încântată și ușurată, „nu voi 
mai avea altceva de făcut decât să-mi recapăt soţul”. Își scoase 
rujul și își retușă zâmbetul. 

„Va trebui să-mi cumpăr alt ruj. 

Să-mi refac garderoba. 

Să-mi fac programare la coafor. Dar o să-mi pun extensii ca 
să am din nou părul lung. 

Frumuseţea mâinilor, frumusețea picioarelor. Botox. 

Vitamine ca să arăt bine. 

Epilare braziliană. 

Apoi dans din buric, pentru că face bine!” 

Peisajul se schimbase. Zărea blocurile-turn din Defense și, 
ceva mai departe, copacii din Bois de Boulogne. Clădirile din 
piatră fasonată aveau să ia curând locul stâlpilor din beton, iar 
felinarele aveau să fie mai elegante. Știuse întotdeauna să iasă 


VP - 157 


din cele mai rele situaţii printr-o șmecherie abilă. Trebuia să i se 
recunoască această calitate. „Poate nu știu să fac mare lucru, 
dar îmi camuflez porcăriile de minune”. 

Se întinse și lungi brațele. 

— Asta arată că ţi-e deja mai bine, remarcă Henriette. Oare 
faptul că recunoști drumul spre grajd funcţionează ca un bici pe 
spinare? 

— Nu trebuie să am încredere în apele liniștite, scumpa mea 
mamă. Cele mai periculoase planuri se pun la cale în aparentă 
liniște. Dar tu știi asta, nu-i așa? Nimeni nu este așa cum îl văd 
ceilalți. Se aplecă spre șofer și-i ceru să oprească, apoi zise: 
Cred că vreau să fac pe jos ultima parte. Asta o să-mi facă bine 
și o să-mi dea lovitura de bici despre care vorbeai! 

Henriette aruncă o privire înnebunită spre contoar. Iris o 
surprinse. i 

— Te las să plătești... Nu am bani la mine. Imi pare foarte rău. 

— Dacă aș fi știut, ne-am fi întors cu autobuzul! mormăi 
Henriette. 

— Nu-ţi subaprecia forțele... Urăști transportul în comun. 

— Miroase a ceapă și a picioare! 

Iris îi oferi faimosul ei zâmbet. Cel care nu lua în seamă 
contoarele taxiurilor și capcanele vieţii. Un râs viclean îi lumină 
ochii. Henriette era liniștită. Avea să achite cursa, dar curând 
suma avea să-i fie înapoiată însutit. Făcuse cheltuieli mari în 
ultimul timp, cheltuieli neprevăzute. Dar dacă totul mergea cum 
fusese asigurată, mizerabila de secretară n-avea să ia nimic cu 
ea în rai. De altfel, în momentul ăsta probabil că era mai puţin 
interesantă. 

În momentul de faţă, probabil nu era chiar deloc interesantă. 


La întoarcerea acasă, în baie, în cămașa de noapte lungă, 
Henriette Grobz se gândea. Dacă planul A nu avea succes, 
planul B, cu Iris, era pe drum. În pofida contoarului șoferului de 
taxi - nouăzeci și cinci de euro fără bacșiș! -, ziua fusese bună. 

Nu mai fusese de mult așa. Cu Marcel păcătuise din 
neglijenţă. Se lăsase furată, crezuse că avea întreaga viaţă 
aranjată. Mare greșeală. Dar învățase o lecţie: niciodată să nu 
se lase legănată de aparenta siguranţă, să prevadă, să 
anticipeze. Viaţa unei femei de casă se organizează ca o 
întreprindere. Concurența există peste tot, gata să te detroneze! 


VP - 158 


Uitase, și trezirea fusese brutală. 

Planul A, planul B. Totul era pus la punct. 

Contemplă cu tandrețe urma veche a unei arsuri pe pulpă. Un 
dreptunghi palid de piele roz, neted și moale. 

Și când te gândești că totul plecase de aici! Un simplu 
accident casnic, care-i dăduse un avantaj decisiv asupra 
adversarului! Ce idee bună avusese în ziua aceea, era la 
începutul lunii decembrie, se hotărâse să-și facă singură cocul! 
Se felicita călduros mângâindu-și dreptunghiul roz. 

In ziua aceea, își amintea bine, se dusese să-și caute 
ondulatorul în dulapul din baie. Era un veac de când nu-l mai 
folosise! Îl pusese în priză. Își descurcase șuvițele lungi care se 
agăţau de pieptăn ca fânul uscat, le separase în fâșii egale, iar 
acum aștepta răbdătoare să se încălzească drotul ca să le 
întindă și apoi să le monteze, una câte una, în coc, în creștet. 
Trebuia să înveţe să se aranjeze fără ajutorul coafezei ei, 
Clopoţica. Inainte, pe vremea binecuvântată când Marcel Grobz 
îi umplea punga, Clopoţica venea s-o coafeze în fiecare 
dimineaţă, înainte de a se duce la salonul ei parizian. O 
botezase Clopoţica pentru că făcea minuni cu degetele ei de 
zână. Și pentru că îi uita mereu numele. Și apoi era o poreclă 
afectuoasă, care-i permitea să-i dea o oarecare importanţă 
bietei fete, rămânând în același timp destul de zgârcită și 
scăzând valoarea bacșișurilor. 

Nu mai avea mijloace să-și ofere serviciile puse la dispoziţie 
de Clopoţica. Un cent era un cent, și ea trebuia să aibă grijă să 
facă economii. Noaptea, când se trezea să se ducă la toaletă, 
folosea o lanternă și nu trăgea apa decât o dată din trei. La 
început, hărțuiala cheltuielilor inutile o enervase, o umilise. Dar 
se prinsese în joc și recunoștea cu plăcere că asta dădea un 
strop de adrenalină cotidianului. De exemplu, dimineaţa își fixa 
o sumă pe care să n-o depășească toată ziua. Astăzi, nu mai 
mult de opt euro. Avea uneori nevoie de comori de imaginaţie 
ca să-și respecte contractul. Dar nevoia te face inventiv, într-o 
dimineaţă, cuprinsă de o bruscă îndrăzneală, hotărâse: zero 
euro! O apucase un mic sughiț de mirare. Zero euro! Ce 
spusese? li mai rămâneau câţiva biscuiţi, jambon, Orangina, 
pâine albă, dar pentru bagheta călduță de dimineaţă și pentru 
tubul de ruj Bourjois de la Monoprix avea nevoie să găsească o 
stratagemă. Rămăsese în pat până la prânz. Se chinuia, 


VP - 159 


socotea, își imagina drumuri întortocheate unde să găsească o 
monedă rătăcită, un tub de ruj care se rostogolea de pe stand și 
pe care l-ar fi împins cu piciorul până la ieșire pe sub nasul 
paznicului, gângurea fără jenă, își încreţea nasul redevenit 
feminin, făcea gropiţe de plăcere sugându-și obrajii aspri și 
ridaţi, chicotea, oh, vai! ce aventură! Apoi, incapabilă să mai 
reziste, se ridicase, își rulase șuvițele sub pălărie, îmbrăcase o 
bluză, o fustă, un pardesiu și ieșise pe stradă cu un pas de 
cuceritor. „Curaj”, își spusese simțind cum vântul îi ardea ochii 
și făcea să-i curgă lacrimile. Frigul îi mușca degetele și nu-i 
ajungeau amândouă mâinile să-și ţină pe loc pălăria mare, care 
ameninţa să-i zboare de pe cap. De la brutăria de alături venea 
un miros plăcut de baghetă caldă. Privi în jur, căutând un mijloc 
de a-și atinge scopul, și regretă dintr-odată că se lăsase dusă de 
val: zero euro, totuși! Strânsese din dinţi, ridicase bărbia. 
Rămăsese un lung moment nemișcată, căutând din priviri o 
soluție pe care n-o găsea. Să plece fără să plătească? Să ia pe 
datorie? Însemna să trișeze. Lacrimi de frig îi ardeau pomeţii, 
scutura din cap descurajată, când, brusc, privind în jos, zărise 
un cerșetor. Un biet nenorocit cu baston alb care-și pusese la 
îndemână un castron pentru cerșit. Un castron, pe legea mea, 
foarte plin. Salvată! În lăcomia ei exagerată, căutase pe sus ce 
avea la picioare. Un oftat de fericire îi scăpase dintre buze. 
Tresărise de bucurie. Imediat mintea i se liniștise. Își ștersese 
sudoarea de pe frunte, cercetase calm situaţia, trecătorii de pe 
bulevard, poziţia ei. Orbul își întinsese picioarele slabe pe 
macadam și bătea cu vârful bastonului alb ca să atragă atenția. 
Ea se uitase în dreapta, se uitase în stânga și golise castronul cu 
o mișcare iute de mână. Nouă monede de un euro, șase de 
cincizeci de centime, trei de douăzeci și opt de zece! Era 
bogată. Aproape l-ar fi îmbrățișat pe orb. Pe drumul spre casă, 
parcurs în goană, își revenise. Cu râsul ascuns în zbărciturile 
adânci închise ușa, lăsând bucuria să izbucnească. „Măcar de-ar 
fi și mâine acolo! Dacă se întoarce, dacă nu observă nimic, o să 
repet pariul cu zero euro pe zi!” 

Aventura îi alina burta, nu-i mai era foame. 

Se întorsese. Așezat pe trotuar, cu o bonetă pe ochi, cu 
ochelari fumurii, o bucată de eșarfa în jurul gâtului și mâini 
îngrozitor de mutilate. Avu mare grijă să nu se uite la el, ca să 
nu simtă, în locul fiorului încântător al pericolului înfruntat, 


VP - 160 


chinurile unei conștiințe puţin obișnuite să comită găinării. 

Această aventură cu cheltuiala zero îi făcea zilele pasionante. 
„Uităm adesea să menţionăm acea voluptate clandestină a celor 
nevoiași obligați să șterpelească”, își spunea Henriette. Plăcerea 
interzisă care transformă fiecare clipă a vieţii în aventură. 
Pentru că dacă, printr-un ghinion, cerșetorul și-ar fi schimbat 
locul, ar fi trebuit să găsească altă victimă. Din acest motiv 
hotărâse să-i fure doar câteva monede de fiecare dată, lăsându- 
i din ce să trăiască. Și ca să nu creadă că îl jefuia, făcea să 
zornăie monedele furate, ca să creadă că le punea, nu că le lua. 

În acea zi faimoasă deci, în dimineaţa când aștepta să se 
încălzească drotul, se întrebase dintr-odată dacă orbul era la 
locul lui și, cuprinsă de îngrijorare, vrând să verifice pe loc dacă 
hrana zilnică îi va fi asigurată, se ridicase brusc și răsturnase 
fierul încins la roșu pe coapsă, arzându-se îngrozitor. Fâșii 
întregi de piele se smulseră când desprinse fierul înroșit. 
Sângele se scurgea pe pielea jupuită. Scoase un țipăt de oroare, 
alergă la portăreasă, îi arătă rana, implorând-o să se ducă să 
caute o cremă sau să ceară sfatul farmacistului din colțul străzii. 
Atunci, femeia cumsecade pe care odinioară o copleșea cu 
daruri de care ea nu mai avea nevoie, o lăsă să intre în loja ei, 
ridică receptorul și formă, cu un aer misterios, un număr. 

— În câteva minute n-o să vă mai ardă și într-o săptămână 
pielea va fi roz și frumoasă! o asigură ea, bătând în cadran cu 
un aer conspirativ. 

Apoi i-o dădu la telefon pe cea cu care vorbea. 

Și așa a fost. Arsura a dispărut, apoi pielea umflată s-a întins 
ca prin farmec. În fiecare dimineaţă, Henriette, buimăcită, 
constata vindecarea fulgerătoare. 

O costase totuși cincizeci de euro; se strâmbase, dar 
vindecătoarea de la capătul firului o ţinea pe-a ei. Asta era 
prețul. Altfel sufla în telefon și durerea revenea. Henriette 
promisese să plătească. Mai târziu, în posesia prețiosului număr, 
o sunase pe cea pe care deja o botezase „Vrăjitoarea”. li 
multumise, o întrebase la ce adresă să trimită cecul, apoi, când 
era pe punctul de a închide, auzise propunerea: 

— Dacă aveţi nevoie de alte servicii... 

— Ce faceți în afară de a vindeca arsuri? 

— Entorse, înțepături de insecte, venin, zona zoster... 

Înșira pe un ton mecanic un catalog de servicii la alegere. 


VP - 161 


— Diferite inflamații, scurgeri, eczeme, astm... 

Henriette o întrerupsese. Îi venise o idee strălucită: 

— Și sufletele? Lucraţi și cu sufletele? 

— Da, dar e mai scump... recâștigarea afecțiunii, depresie, 
alungarea spiritelor, dezlegarea farmecelor... 

— Și faceţi și farmece? 

— Da, dar e și mai scump. Pentru că trebuie să mă apăr și nu 
vreau să se întoarcă împotriva mea... 

Henriette se gândise. Și stabilise o întâlnire. 


Așa că, într-o bună zi, chiar înainte de sărbătorile Crăciunului 
care aveau să-i consfinţească singurătatea și lipsa de bani, se 
dusese la Cherubine. Într-un imobil ponosit din arondismentul 
douăzeci. Rue des Vignoles. Fără ascensor, o mochetă verde 
presărată cu pete și găuri, un miros de varză râncedă, un 
apartament la etajul trei, unde pe sonerie un afiș spunea: 
„DACĂ V-AŢI RĂTĂCIT, SUNAŢI AICI”. Îi deschise o femeie grasă. 
Intră într-un apartament minuscul, care cu greu cuprindea trupul 
în formă de butoi al proprietăresei lui. 

La Cherubine totul era roz. Roz în formă de inimă. Pernele, 
scaunele, ramele pe pereți, farfuriile, oglinzile și florile din hârtie 
creponată. Până și fruntea bombată și lucioasă a lui Cherubine 
era împodobită cu cârlionţi pomădațţi. Braţele grase și fleșcăite 
ca brânza de vaci ieșeau dintr-o djellaba din jerseu roz. Se 
simţea în vizită în rulota unei ţigănci obeze. 

— Mi-ai adus o fotografie? întrebă Cherubine, aprinzând 
lumânări roz pe o masă de bridge, acoperită cu o faţă de masă 
roz. 

Henriette scoase din geantă o fotografie a lui Josiane stând în 
picioare și o puse în faţa femeii puternice, al cărei piept se ridica 
în timp ce respira. Avea un ten palid, părul rar. Probabil era 
lipsită de clorofilă. Henriette se întrebă dacă reușea să iasă din 
casă. Poate că intrase aici într-o zi și nu mai putea ieși din cauza 
grăsimii și a locuinţei strâmte? 

Ridicând ochii, în timp ce Cherubine scotea o cutie de lucru de 
sub masă, Henriette zări, pusă pe un colț al comodei, o statuetă 
a Fecioarei Maria care, cu mâinile împreunate, cu o coroană 
aurită pusă pe un voal alb, se apleca spre ea. Se simți liniștită. 

— Ce vrea ea exact? întrebă atunci Cherubine luând același 
aer cucernic și supus ca Fecioara. 


VP - 162 


Henriette avu o clipă de șovăire, întrebându-se dacă 
Cherubine i se adresa ei sau Fecioarei. Apoi își reveni și-i 
explică: 

— În realitate nu vreau iubirea înapoi, vreau ca rivala mea, 
femeia din fotografie, să cadă într-o profundă depresie, ca tot ce 
atinge să se transforme în oţet și ca soţul meu să se întoarcă 
acasă. 

— înțeleg, înţeleg... spuse Cherubine, închizând ochii și 
încrucișându-și degetele pe pieptul bogat. E o dorință foarte 
creștinească. Soţul trebuie să rămână cu nevasta pe care și-a 
ales-o ca tovarășă pentru toată viaţa. Sunt legăturile sacre ale 
căsătoriei. Cel care le desface îndură furia divină. Vom cere deci 
o vrajă de gradul întâi. Ea nu-i vrea moartea? 

Henriette șovăi. Folosirea pronumelui personal de persoana a 
treia singular o tulbura. Îi era greu să știe cui i se adresa 
Cherubine. 

— Nu-i vreau moartea fizică, vreau să dispară din viaţa mea. 

— Înţeleg, înţeleg... psalmodie Ch&rubine, tot cu ochii închiși, 
trecându-și mereu mâinile peste piept, ca și cum îl masa. 

— Dar ce înseamnă mai exact o vrajă de gradul întâi? se 
interesă Henriette. 

— Uite, femeia se va simţi foarte obosită, nu va mai avea 
poftă de nimic, nu va mai avea chef începând de la actul sexual 
până la tartele cu căpșune, bârfele, jocurile cu fiii ei. Se va ofili 
pe picioare ca o floare tăiată. Își va pierde frumusețea, râsul, 
elanul. Într-un cuvânt: se va ofili încet, va avea gânduri negre și 
chiar sinucigașe. O floare tăiată, mai bine de-atât nu pot să 
spun... 

Henriette se întrebă dacă din acest motiv apartamentul era 
plin de flori din hârtie creponată. O floare pentru fiecare victimă. 

— Și soțul meu se va întoarce? 

— Plictiseala și dezgustul se va întinde peste tot ce va atinge 
această femeie și, chiar dacă este iubită cu o dragoste ieșită din 
comun, mai puternică decât destinul, îi va întoarce spatele. 

— Perfect, spuse Henriette fudulindu-se sub pălărie. Am 
nevoie să rămână în formă ca să-i meargă afacerea și să câștige 
bani. 

— O să-l protejăm, deci... Va trebui ca ea să-mi aducă o 
fotografie de-a lui. Ah! O să se întoarcă! 

Gura lui Henriette se făcu pungă, într-o strâmbătură de 


VP - 163 


dezgust. 

— Are copii cu acea femeie? 

— Da. Un fiu. 

— Ea vrea să-l lucrăm și pe el? 

Henriette ezită. Un bebeluș, totuși... 

— Nu. Mai întâi vreau să scap de ea... 

— Perfect. Acum ea poate pleca, o să mă concentrez pe 
fotografie. Efectele se vor vedea pe loc. Subiectul va fi cuprins 
de melancolie, un rău permanent, o depresie și va pierde 
dorinţa pentru orice. 

— Sunteţi sigură? Foarte sigură? 

— Dacă va avea posibilitatea, ea va putea verifica... 
Cherubine nu dă greș niciodată. 

Se întoarse spre statuia de ghips și-și împreună mâinile în 
semn de credinţă față de Fecioară. 

— Bărbatul căsătorit nu trebuie să-și părăsească soţia. Taina 
căsătoriei este sfântă. Ea va vedea, adăugă ea întorcându-se 
spre Henriette. Va trebui să spună... Are ea vreun mijloc de a 
verifica eficienţa vrăjii? 

Henriette se gândi la bona pe care o întâlnea în parc atunci 
când plimba copilul și pe care o mituia de mai multe luni ca să 
aibă vești despre cuplul pe care-l ura. 

— Da. Aș putea, de fapt, să urmăresc evoluţia... 

Voia să rostească cuvântul „lucrare”, dar nu reuși. Se simțea 
terorizată de atmosfera foarte încinsă în care mobila părea că se 
apropie încet, încet și o încercuiește. 

— Asta face șase sute de euro. Bani gheață. Accept cecuri 
pentru sume mici, pentru cele mari vreau banii în mână. Ea a 
înțeles? 

Henriette se sufocă. Sperase că vrăjitoarea îi va lua două 
sute, cel mult trei sute de euro. 

— Nu am decât trei sute la mine... 

— Nicio problemă, ea o să mi-i dea și se va întoarce cu restul 
când va aduce fotografia soţului. Dar trebuie să se întoarcă 
repede... adăugă ea, cu o nuanţă de ameninţare în glas. Pentru 
că dacă încep lucrul... g 

Respirația îi deveni șuierătoare. Işi puse mâna pe piept și 
scoase un oftat lung care se sfârși cu un muget. Henriette 
tremura. Se întreba dacă nu făcuse o greșeală foarte mare 
adresându-i-se acestei femei. Dar imaginea lui Marcel și a lui 


VP - 164 


Josiane topiţi de iubire, fericiți în apartamentul lor mare, îi 
alungă scrupulele. 

Scosese bancnotele din sutien și le așezase pe masă. 

In ziua aceea se trezise în stradă, năucită. Fără un ban. 
Trebuise să facă un efort ca să intre într-o gură de metrou și se 
întorsese acasă îngrijorată. Trebuia să înmulțească zilele cu zero 
euro ca s-o plătească pe Cherubine. 

Trei săptămâni mai târziu se dusese în parcul Monceau, în 
căutarea tinerei bone. O găsise pe o bancă, pregătită să 
citească o revistă, în timp ce plodul, în căruciorul lui, era ocupat 
să admire o bucată de hârtie foarte lipicioasă de caramele. 

— Bună ziua, spusese ea, așezându-se alături de fată. 

— Bună, răspunsese fata ridicând ochii din revistă. 

— Aţi petrecut bine de sărbători? 

— Așa și-așa... 

— Toate urările mele pentru un an bun, adăugase Henriette, 
căreia i se părea că fata nu tăcea prea multe eforturi să înceapă 
o conversaţie. 

— Mulţumesc. Și dumneavoastră la fel... 

— Ce face acolo? întrebase Henriette arătând spre puști cu 
vârful pantofului. 

— E hârtia de la caramelele Carambar, spusese fata, 
aplecându-se ca să șteargă obrajii bebelușului mâniiţi de 
caramel. Îi plac la nebunie bomboanele Carambar. Are niște 
dinţi... 

— Ai zice că le înghite pe nemestecate! exclamă Henriette. 
Caramelul și hârtia! 

— Incearcă să citească gluma scrisă pe hârtie! 

— Păi, citește? 

— Ah, da! Face minuni puștiul ăsta! Nu-mi mai revin. Cine știe 
la ce se gândeau când l-au făcut, dar probabil că nu-și spuneau 
vorbe de clacă! 

O lăsă pe bonă să vorbească despre copil, despre progresele 
uimitoare pe care le făcea în fiecare zi, despre mutrele lui 
vesele sau încruntate, despre starea dinţilor, despre picioare, 
despre scaunele bine formate. 

— Nu mai rămâne decât să vorbească. Și dacă vreţi părerea 
mea, n-o să întârzie! 

Henriette încerca să pară interesată, mai ascultă câteva 
povești surprinzătoare pentru un copil de vârsta lui, apoi i-o 


VP - 165 


reteză. 

N-o să se apuce să se înduioșeze în faţa unui vlăstar căruia îi 
curgeau balele pe o hârtie de Carambar. 

— Și mama? Ea e bine? N-am mai văzut-o în parc... 

— Nu-mi vorbiţi despre asta! E deprimată. 

— Și asta ce înseamnă? 

— O tristeţe îngrozitoare. 

— Cum adică? Cu toată fericirea care a intrat în viaţa ei? 

— Nu e nimic de înţeles! spusese fata scuturând din cap. Își 
petrece zile întregi în pat. Plânge tot timpul. A apucat-o într-o 
dimineaţă. S-a trezit, s-a așezat pe pat, a pus un picior jos, mi-a 
zis: „Cred că am gripă, mă simt slăbită, totul se învârtește” și s- 
a culcat la loc... și de atunci nu mai încetează să se târască. 
Bietul domn nu mai știe ce să facă! A făcut bube în creștet de 
cât se scarpină în cap. Până și micuțul nu mai gângurește. E 
cufundat în citit, apucă tot ce-i cade sub mână și, vă spun, 
curând o să citească singur! Categoric, nu mai e nimeni să-l 
distreze, se plictisește, așa că citește! 

Henriette asculta încântată. Ar fi sărutat aerul pe care-l 
respira. Deci, funcţiona! Așa cum a fost cu arsura: Josiane avea 
să dispară cu ajutorul farmecelor. 

— Dumnezeule! Dar este îngrozitor! făcuse ea cu o voce pe 
care o voia plină de compasiune, dar care necheza de fericire. 
Bietul domn! 

Fata fu de acord și continuă: 

— Se învârte împrejur ca un măgar. Ea rămâne în pat toată 
ziua, nu vrea să vadă pe nimeni, nu vrea nici măcar să tragă 
perdelele, lumina îi face rău la ochi. Până de Crăciun a mers așa. 
De Crăciun, s-a ridicat, chiar a primit lume, dar de atunci e 
îngrozitor! 

Henriette citea pe buzele fetei raportul victoriei sale. 

— Eu m-am ocupat de tot. Gospodărie, bucătărie, lenjerie și 
copil! Nu mai am o clipă pentru mine! Doar când ies să-l plimb... 
atunci respir puţin, pot să citesc o carte. 

— Depresiile astea apar uneori, să știi. Se cheamă revenirea 
ciclului după naștere. Mă rog, pe vremea mea așa se chemau. 

— Refuză să meargă la doctor. Refuză tot! Zice că are fluturi 
negri care-i zboară în cap. Vă jur, sunt cuvintele ei. Fluturi negri! 

— Doamne! oftase Henriette. În halul ăsta! 

— Pentru că, vă spun! Mie nu-mi convine. E imposibil s-o faci 


VP - 166 


să-și bage minţile-n cap! Ea zice că până la urmă o să treacă. Ce 
se va întâmpla este că o să plecăm cu toții! 

— Oh! Totuși, nu el! O iubește pe Josiane a lui! protestase 
Henriette, căreia îi era greu să-și stăpânească bucuria. 

— Cunoașteţi mulţi bărbaţi care suportă boala? Cincisprezece 
zile, da, dar nu mai mult! Asta durează de săptămâni întregi! Nu 
garantez pentru familia asta. E păcat pentru copil. Ei sunt cei 
care plătesc întotdeauna în cazuri ca ăsta... 

Coborâse ochii spre copilul care le privea insistent, ca și cum 
încerca să înțeleagă ce se vorbea pe deasupra capului său. 

— Bietul puișor, șoptise Henriette. E atât de drăguţ! Cu 
buclele lui roșcate și gingiile fără dinţi. 

Se aplecase spre bebeluș vrând să-i pună mâna pe cap. El 
scosese un țipăt strident, se încordase și se trăsese în fundul 
căruciorului, ca să scape de mângâierea ei. Mai rău: își 
apropiase degetele mari și arătătoarele și îndreptase spre ea un 
fel de romb, amenințând și urlând ca s-o facă să se depărteze. 

— Oh, asta acum! Ai zice că sunteți diavolul! În Exorcistu/ aşa 
se alungă Răul! 

— Ba nu, e pălăria mea! Îl sperie. Se întâmplă adesea cu 
copiii. 

— Categoric că e ciudată. Ai zice că e o farfurie zburătoare. 
Probabil că nu e practică în metrou! 

Henriette se stăpâni să riposteze. „Am eu mutră să merg cu 
metroul?” Gura i se strâmbă ca să împiedice să-i scape o replică 
usturătoare. Avea nevoie de fetișcana asta. 

— Bine, spusese ea, te las cu lectura dumitale... 

Strecurase o bancnotă în geanta întredeschisă a fetei. 

— Oh! Nu trebuia. Zic și eu așa, dar îmi prind bine... 

Henriette se îndepărtase cu zâmbetul pe buze. Cherubine 
lucrase bine. 

Toate costau bani, asta e sigur, calcula Henriette în cămașă 
de noapte, mângâindu-și pe coapsă arsura roz și netedă, dar 
erau și o investiţie. Curând Josiane nu va mai fi decât o 
zdreanţă. Cu puţin noroc, va deveni urâcioasă, agresivă. Il va 
respinge pe taica Grobz, îl va alunga din patul ei. Marcel, 
dezamăgit, se va întoarce la ea. Putea fi atât de nătăfleț. 
Întotdeauna se mirase că un bărbat atât de temut în afaceri 
putea fi așa de naiv în iubire. Şi apoi, bona avea dreptate, 
bărbaţii nu suportă deloc boala. O suportă o clipă, apoi întorc 


VP - 167 


spatele. 

„Poate acum”, își spuse ea băgându-se în pat, „ar fi momentul 
să trec la etapa următoare a planului meu: să mă apropii de 
Grobz, să mă prefac că discut termenii divorțului, să mă arăt 
blândă, înţelegătoare, să dau dovadă că mă căiesc. Că-mi 
recunosc vina. Să-l adorm și să-l momesc. Și de data asta n-o să 
mai scape”. 

Și dacă nu funcţiona, exista planul B. Se părea că Iris revenise 
la viaţă. Când coborâse din taxi, avusese un zâmbet triumfător. 
Planul A, planul B... Avea să fie salvată! 


Gary și Hortense savurau un cappuccino într-o cafenea 
Starbucks. Gary venise s-o întâlnească pe Hortense în timpul 
pauzei de prânz, înmuindu-și buzele în spuma albă și groasă, 
priveau prin vitrină cum treceau oamenii pe trotuar. Era una 
dintre acele zile de iarnă pe care englezii o numesc „magnifică”. 
What a glorious day! își spuneau dimineaţa, salutându-se cu un 
zâmbet mulțumit, ca și cum era meritul lor personal. Cer 
albastru, ger, lumină strălucitoare. 

Hortense zări un bărbat care se străduia să se îmbrace cu o 
mână, iar cu cealaltă să mănânce o gogoașă. „Un întârziat! 
Întârziat!” fredonă ea studiindu-i mersul de pinguin grăbit. Era 
atât de preocupat, încât nu văzu peretele transparent al unei 
staţii de autobuz și se ciocni frontal și violent. Sub șoc, se îndoi 
și scăpă totul. Hortense izbucni în râs și lăsă ceașca din care 
sorbea încetișor. 

— Păi... aș zice că ești în formă! declară Gary pe un ton dur. 

— De ce? Tu nu ești? răspunse Hortense, fără să-l scape pe 
bărbat din ochi. 

Era acum în patru labe și încerca să adune conţinutul servietei 
răsturnat pe trotuar. Valul de trecători se despărți ca să-l evite 
și se formă la loc imediat după ce obstacolul fu depășit. 

— Aseară am fost chemat la ordin de bunica... 

— La Palat? 

Gary aprobă. 

Cappuccino îi desenase o mustăcioară subțire, albă, deasupra 
buzelor. Hortense o șterse cu degetul. 

— Exista vreun motiv? întrebă ea urmărindu-l din priviri pe 
bărbatul în genunchi care răspundea la telefon, încercând în 
același timp să-și închidă servieta. 


VP - 168 


— Da, zice că am stat destul degeaba, că trebuie să decid ce 
voi face la anul. Suntem în ianuarie... Acum trebuie să ne 
înscriem la universitate... 

— Și tu ce-ai răspuns? 

Bărbatul se agățase, se pregătea să se ridice în picioare, când 
începu să se bată peste coapse, peste piept, cu un aer speriat, 
cu ochii învârtindu-se în toate părțile. 

— Păi, nimic precis. Ştii cât este de impunătoare. Te faci mic 
în faţa ei... 

Hortense se abţinu să nu râdă. 

— Acum ce mai avea? 

— M-a lăsat să aleg între academia militară sau o facultate de 
drept, ceva de genul ăsta. A specificat că toţi bărbaţii din familie 
au petrecut un timp în armată, chiar și bătrânul pacifist Charlie! 

— Vor să te radă în cap! exclamă Hortense, fără să-și ia ochii 
de la spectacolul străzii. Și o să porți uniformă! 

Bărbatul părea că-și pierduse telefonul și pornise din nou în 
patru labe prin mulţime în căutarea lui. 

— N-o să mă duc la academia militară, n-o să fac armata și n- 
o să studiez dreptul, afacerile sau orice altceva! 

— Păi, cel puţin e clar... Atunci care este problema? 

— Problema este presiunea pe care o s-o pună ea pe mine! 
Nu se lasă așa ușor, știi. 

— Asta tu trebuie să decizi, e viaţa ta! Trebuie să-i spui ce-ţi 
dorești tu să faci. 

— Muzică... Dar încă nu știu sub ce formă. Pianist. E o meserie 
să fii pianist? 

— Dacă ai talent și muncești ca un turbat! 

— Proful meu zice că am ureche absolută, că trebuie să merg 
mai departe, dar... nu știu, Hortense. Nu știu. Nu sunt decât opt 
luni de când fac pian. E ciudat să decid la vârsta mea ce voi face 
toată viaţa... 

Bărbatul își găsise mobilul și, tot ghemuit, încerca să pună 
carcasa la loc, ţinând în același timp servieta înţepenită sub 
braţ, ceea ce nu-i ușura sarcina. 

— Du-te să te culci, bătrâne, oftă Hortense, nu e ziua ta 
norocoasă! 

— Mulţumesc mult! exclamă Gary. Putem spune că găsești 
repede soluţia! 

— Nu cu tine vorbeam! Vorbeam cu tipul de pe stradă care a 


VP - 169 


căzut. N-ai văzut nimic? 

— Credeam că mă ascultai! Ești incredibilă, Hortense! Te 
doare-n cot de oameni! 

— Ba nu... abia începusem serialul cu individul de pe stradă 
când te-ai apucat să vorbești! Bine, nu mă mai uit la el, promit... 

O ultimă ocheadă: bărbatul se ridicase și căuta ceva pe jos. 
„Doar n-o să-și ia înapoi gogoașa!” Se săltă puţin ca să-l 
urmărească. Bărbatul cerceta trotuarul, zări gogoașa ceva mai 
departe, lipită de stâlpul staţiei de autobuz, se aplecă, o ridică, o 
scutură de praf și o duse la gură. 

— Oh! Ce scârboșenie! 

— Mulţumesc mult, spuse Gary ridicându-se. Ești enervantă, 
Hortense! 

Deschise ușa cafenelei și o trânti după el. 

— Gary! strigă Hortense, vino înapoi... 

Nu-și terminase cappuccino-ul și ezita să-l lase pe masă. Era 
prânzul ei. Se grăbi în stradă și căută din ochi direcţia în care o 
luase Gary. Îi zări spatele lat, silueta înaltă care dădea colțul pe 
Oxford Street cu o piruetă furioasă. Îl prinse din urmă și se 
agăță de brațul lui. 

— Gary! Please! Nu despre tine vorbeam când am spus „mare 
scârboșenie”! 

Nu răspunse. Înainta cu pași mari, așa că abia se putea ţine 
după el. 

— Dat fiind că ai cu optsprezece centimetri mai mult decât 
mine, pașii tăi sunt cu optsprezece la sută mai mari decât ai 
mei. Dacă continui în ritmul ăsta, curând o să mă lași în urmă și 
n-o să mai putem sta de vorbă... 

— Cine a spus că aveam poftă să vorbesc? mormăi el. 

— Tu, adineauri. 

El rămase tăcut și continuă să meargă cu pași mari, târând-o 
de braţul drept. 

— Trebuie să mă tăvălesc pe jos? întrebă ea sufocată. 

— Ești enervantă. 

— Argumentul e modest! Are dreptate bunica ta, ar trebui să- 
ţi reiei studiile, ești cât pe ce să-ţi pierzi vocabularul. 

— Mă plictisești! 

— Nu e mai bine! 

Continuară să meargă. What a glorious day! What a glorious 
day! fredona Hortense în gând. În dimineata asta luase cea mai 


VP - 170 


bună notă la ora de stil și desenase o butonieră foarte frumoasă 
pentru ora de după-amiază. Celelalte eleve aveau s-o urască. 
Aprecia stilul, dar nu neglija nici tehnica. Își amintea o frază 
dintr-o revistă: „Un stilist care nu știe tehnică nu este decât un 
desenator”. 

— Îți dau timp până la colţ să-ţi schimbi dispoziţia, pentru că 
la colțul străzii drumurile noastre se despart. Timpul meu e 
valoros. 

Gary se opri atât de brusc, încât se ciocni de el. 

— Vreau să fac muzică, este singura certitudine pe care o am. 
Nu fumez, nu beau, nu mă droghez, nu răsfoiesc disperat 
revistele în căutarea unui look, cred în Dumnezeu, nu-mi place 
luxul, dar vreau să fac muzică... 

— Păi, atunci, spune-i toate acestea. 

El ridică din umeri privind-o de sus, de la înălțimea lui. Ochii i 
se opriră asupra ei plin de furie. 

— Scot paratrăsnetul, sau mă trăsnești pe loc? întrebă ea. 

— Ca și cum ar fi atât de simplu! oftă el ridicând ochii spre 
cer. 

— Și mama ta ce spune? 

— Să fac ce vreau, că am încă timp... 

— Și are foarte mare dreptate! 

Se așezase pe un zid scund și își ridicase gulerul jachetei. Era 
emotionant, ascuns în gulerul mare, cu buclele de păr negru 
căzându-i în ochii rătăciţi. Hortense veni să se așeze alături de 
el. 

— Ascultă, Gary, ai luxul de a putea face ce vrei. Nu ai 
probleme cu banii. Dacă tu nu încerci să faci ce te pasionează în 
viaţă, cine s-o facă? 

— Ea n-o să înțeleagă. 

— De când lași tu pe altcineva să-ţi decidă viața? 

— O cunoști. Nu cedează ușor. O să facă presiuni asupra 
mamei, pe care o va învinovăţi că nu se ocupă de mine „serios” 
- desenă niște ghilimele în aer -, și o să intervină. 

— Cere-i să aibă încredere un an... 

— Dar un an nu este de ajuns! E nevoie de mai mult timp ca 
să faci cu adevărat muzică... O să urmez cursuri de bucătărie! 

— Înscrie-te la o școală de muzică. O școală bună de muzică. 
Una care s-o impresioneze. 

— N-o să vrea nici să audă despre asta... 


VP - 171 


— O să treci peste! 

— Mai ușor de zis decât de făcut! 

— E ciudat, până azi nu mi te-aș fi imaginat niciodată un 
loser! 

— Ah! ah! ah! Foarte nostim! 

El înclină capul ca pentru a spune: „Dă-i drumul, calcă-mă în 
picioare ca pe bărbatul care era pe jos, zdrobește-mă sub 
disprețul tău, ești tare la jocul ăsta”. 

— Renunţi înainte chiar de a încerca. Spune-i că este 
pasiunea ta, dovedește-i că ești serios, iar ea o să-ți acorde 
încredere. Altfel este ca și cum ai arunca prosopul înainte de a 
urca în ring! 

Se priviră lung în tăcere. 

— Tu așa faci? o întrebă el fără să coboare ochii, ca și cum 
răspunsul ei îi putea schimba viaţa. 

— Da. 

— Și funcţionează? 

O privea atât de serios, că i se făcuse pielea de găină. 

— În orice situaţie. Dar trebuie să muncești. Am vrut să iau 
bacul cu menţiune și l-am luat, am vrut să vin la Londra, am vrut 
să fac școala asta, o fac, iar peste câţiva ani o să devin o mare 
stilistă, poate chiar o mare creatoare de modă. Nimeni nu m-a 
făcut să mă abat de la drumul meu cu un centimetru, pentru că 
am decis că nimeni n-o va face. Mi-am stabilit un scop, e destul 
de simplu. Când hotărăști serios ceva, reușești întotdeauna să-l 
obţii. E destul să fii convins ca să-i convingi pe toţi ceilalţi. Chiar 
și o regină! 

— Mai sunt și alte lucruri pe care ţi-ai jurat să le obţii? o 
întrebă el, simțind că momentul era prețios, că Hortense lăsase 
garda jos. 

— Da, spuse ea fără să ezite, știind exact la ce făcea aluzie, 
dar refuzând să detalieze. 

Nu se scăpau din ochi. 

— Cum ar fi? 

— Nu e treaba ta! 

— Ba da, spune-mi... 

Ea scutură din cap. 

— O să-ţi spun când o să-mi ating scopul! 

— Pentru că o să-l atingi, bineînţeles. 

— Bineînţeles... 


VP - 172 


El zâmbi scurt, enigmatic, ca și cum accepta că ea avea 
dreptate, dar înțelegea că afacerea încă nu era pusă la punct. 
Departe de asta. Mai erau câteva formalităţi de îndeplinit. Urmă 
o clipă de mare solemnitate care îi atrase într-un domeniu în 
care încă nu pătrunseseră: cel al dăruirii. Işi devorau adâncul 
sufletului, trăirile cele mai ascunse, și puteau spune, fără să 
folosească vorbe, exact ce simțeau. Și-o spuneau din priviri. Ca 
și cum uitarea de sine nu exista sau că încă nu trebuia să existe. 
Dansară doi pași de tangou cu inima vibrând de emoție, se 
sărutară dulce pe buzele sufletelor, apoi reveniră la claxoanele 
de pe stradă și la trecătorii care își pierdeau câte o donut 
alergând. 

— Bun, să recapitulăm, spuse ea în cele din urmă, zăpăcită de 
aceste mărturisiri tăcute. În primul rând te duci să cauţi o școală 
bună de muzică. O să faci tot ce trebuie ca să fii acceptat. O să 
muncești, să muncești... 

El asculta fascinat cum Hortense îi trasa destinul. 

— Pe urmă, îţi înfrunţi bunica și capeţi aprobarea... Vei avea 
argumente, o să te zbaţi ca să-i dovedești că e o pasiune, nu o 
pierdere de timp. Asta o s-o impresioneze, o să te asculte. Ești 
prea indiferent, Gary. 

— Ăsta-i farmecul meu! glumi el deschizând larg braţele, 
făcându-le să plutească deasupra ei ca să continue tangoul mut. 

Ea se depărtă și reluă serioasă: 

— La nouăsprezece ani, da. Dar în zece ani vei fi un tip cu 
farmecul uzat și iluziile destrămate. Așa că ocupă-te de tine, 
dovedește-le celorlalţi că merită să-ţi acorde încrederea... 

— Există situaţii când nu am chef de nimic. Doar să fiu o 
veveriţă care ţopăie prin Hyde Park... 

Un vânticel rece se pornise, și lui Gary i se înroșise vârful 
nasului, își îndesă mâinile în buzunare ca și cum voia să le rupă, 
râcâi pământul cu botul pantofilor, continuă o clipă ceea ce 
părea a fi un lung monolog interior. Ea îl observa amuzată. Se 
cunoșteau de atâta timp! 

Nu exista nimeni de care să fie atât de apropiată. Se trase 
lângă el, își trecu o mână pe sub braţul lui, îi puse capul pe 
umăr. 

— Nu renunti niciodată! mormăi el. 

Hortense ridică fruntea spre el și îi zâmbi. 

— Niciodată! Și știi de ce? 


VP - 173 


— Pentru că nu mi-e frică. Tu mori de frică. Îți zici că în 
muzică sunt mulţi chemați, puţini aleși, și ţi-e teamă că nu ești 
printre aleși. 

— Adevărat... 

— Frica te împiedică să treci la acțiune. Și îţi va împiedica 
visul să se transforme în realitate. 

El o asculta emoţionat, aproape îngrozit de dreptatea spuselor 
ei. 

— Vrei să mergem la film în seara asta? întrebă el ca să 
însenineze atmosfera. 

— Nu. Trebuie să muncesc. Am o lucrare de predat mâine. 

— Muncești în fiecare seară? 

— Da. Dar în weekend, dacă vrei, o să fiu liberă. 

— Cât îţi datorez pentru consultaţie? 

— O să-mi plătești biletul la film. 

— Bine. 

Hortense se uită la ceas și scoase un strigăt. 

— Pe toţi dracii! O să întârzii! 

— Eşti la fel ca maică-ta, nu zici niciodată „rahat”! 

— Mersi de compliment! 

— Dar e un compliment frumos. O iubesc mult pe mama ta! 

Hortense nu răspunse. De fiecare dată când îi vorbea despre 
mama ei se închidea în sine. El o însoţi până la intrarea în 
școală. 

— Ştii ce altceva mi-a mai spus bunica? 

— Ti-a dat rangul de succesiune la tron? 

— No way. Vreau să fiu muzician, ţi-am zis! 

Hortense zâmbi ușor în semn de apreciere pentru răspunsul 
lui și grăbi pasul. 

— Mi-a vorbit despre cuceririle mele sentimentale, așa 
numește ea târfele ordinare cu care mi-o trag, și mi-a spus cu 
aerul ei de delicateţe regală... „Dragul meu Gary, când îţi 
dăruiești trupul, îţi dăruiești sufletul”. 

— Impresionant! 

— Te ia cu fiori, da! Nu ţi-o mai tragi niciodată după o 
asemenea replică! 

— Nu te mai plânge atâta! Eşti un privilegiat. N-o s-o uit 
niciodată. Nu sunt mulți tipi pe lume care să fie nepoţii reginei! 
În plus, ai toate avantajele: ai sânge regal și nimeni nu știe. Așa 
că shut up! 


VP - 174 


— Din fericire nu se știe! Îţi imaginezi cum ar fi viaţa mea 
dacă aș fi hărțuit de paparazzi? 

— Mie mi s-ar potrivi de minune. Aș fi în toate fotografiile și aș 
deveni celebră! Mi-aș lansa brandul cât ai clipi din ochi! 

— Nu conta pe asta! Aș pleca pe o insulă pustie și nu m-ai mai 
vedea niciodată. 

Ajunseseră în faţa școlii lui Hortense, în Piccadilly Circus. Ea îi 
dădu un sărut iute pe obraz și se îndepărtă. 

Gary o privi dispărând în valul de studenţi care se 
îngrămădeau în clădire. Fata asta avea talentul de a pune la 
punct problemele. Nu se încurca în sentimentalisme. Fapte, 
fapte, nimic altceva decât fapte! Avea dreptate. Trebuia să 
caute o școală bună. Avea să înveţe solfegii și teorie muzicală. 
Hortense îi dăduse un șut în fund, și un șut în fund te ajută 
întotdeauna să mergi înainte. Și să uiţi de gândurile negre. Nu 
mai avea senzaţia că-și ducea viaţa ca pe o povară, ci că o 
lăsase pe trotuar și o cerceta cu o privire detașată. Ca pe un 
lucru căruia urma să-o dea o direcţie, nord, sud, est, vest. Nu 
trebuia decât să aleagă. Un val de entuziasm îl cuprinse, și se 
simţi zburând spre Hortense ca s-o sărute. Strigă: „Hortense, 
Hortense”, dar ea dispăruse. 

Se întoarse spre stradă, trecători, stopuri, mașini și biciclete, 
și simţi dorinţa să li se alăture. 

— What a glorious day! strigă el zărind un autobuz roșu etajat 
care se profila maiestuos pe cerul albastru. Curând avea să fie 
înlocuit cu un autobuz obișnuit, dar nu era grav, viaţa continua 
pentru că viaţa era frumoasă, avea s-o ia în mâini și să se 
descotorosească de acea raniță neagră pe care uneori o căra în 
spinare. 

* 

Prima oră era un curs de istoria artei. Profesorul, un bărbat 
șters, cu un ten gălbejit, vorbea lent, monoton, și avea o burtă 
mică și rotundă care se contura sub vesta bordo. Gulerul 
cămășii era un guler de meschin. Ar fi trebuit să dea amploare 
gulerului, manșetelor, bascului, observa Hortense în timp ce 
desena schiţe pe foaia albă. Să sufle asupra lui vântul din larg. 
Profesorul le spunea că arta și politica uneori merg mână în 
mână, iar alteori unii trag hăis și alţii cca. Întrebă clasa adormită 
când luaseră naștere primele partide politice. 

— În lume? întrebă Hortense ridicând capul din caiet. 


VP - 175 


— Da, domnişoară Cortes. Dar mai exact în Anglia, căci 
primele partide, vă place sau nu, s-au născut în Anglia. Cu toată 
Revoluţia Franceză, nu deţineţi apanajul democrației. 

Hortense habar n-avea. _ 

— În Anglia, reluă el, trăgând de colţurile vestei. În secolul al 
XVII-lea. La început se numeau „agitatori” care ţineau discursuri 
în faţa militarilor, apoi, în 1679, a izbucnit un scandal între 
parlamentari și nobilii regatului. Dezbaterile au devenit aprinse, 
s-au insultat numindu-se „tories”, hoţi de vite, și „whigs”, 
bandiți la drumul mare. Aceste insulte au rămas, dând numele 
celor două mari formaţiuni politice engleze. Mai târziu, în 1830, 
a fost fondat primul partid politic, este vorba despre partidul 
conservator, primul partid din Europa și, putem spune, din 
lume... 

Se opri mulţumit. Se bătu cu mâna pe burtica rotundă. 
Hortense luă un creion și se apucă să-l îmbrace cu gust. Un 
bărbat atât de cultivat trebuia să fie elegant. incepu să 
deseneze o cămașă pentru bărbaţi; gulerul, mânecile, butonii, 
croiala, forma lungă, cu feţe egale, inegale. 

Se gândi la pieptul lui Gary și măzgăli un bust tineresc cu un 
guler de sacou. Gary cu sânge regal. Gary urmărit de paparazzi. 
Desenă cămăși de golan în bluzoane strâmte, la care adăugă 
zâmbind ochelari negri. Gary la Buckingham, la o recepţie, în 
fața reginei? Schiţă o cămașă pentru smoching într-un stil 
romantic, cu pliseuri. Nu prea late pliseurile. Vârful creionului se 
rupse, făcând o pată pe foaia albă. „Rahat!” lăsă ea să-i scape. 
„Ești la fel ca maică-ta, nu zici niciodată rahat!” Avea probleme 
cu maică-sa. lubirea ei cântărea tone. Dorinţa de a vrea să dai 
totul copilului pe care-l iubești otrăvește iubirea. Obligi copilul la 
o recunoștință dulceagă. Nu era vina maică-sii, dar era greu de 
suportat. 

Emoţia era un lux pe care ea nu și-l putea oferi. Ori de câte ori 
era pe punctul să cedeze, bloca totul. Clic, clac și închidea 
trapele. Și astfel, continua să fie un bun sfătuitor pentru ea 
însăși. Rămânea cea mai bună prietenă a ei. „Asta e problema 
cu emoţiile, te nimicesc. Te risipești în mii de bucăţi. Te 
îndrăgostești și, dintr-odată, ți se pare că ești prea grasă, prea 
slabă, cu sânii prea mici, prea mari, cu picioare prea scurte, 
prea lungi, cu nas prea mare, gură prea mică, dinţi galbeni, păr 
gras, proastă, ironică, lipicioasă, ignorantă, vorbăreaţă ca o 


VP - 176 


moară, mută. Nu mai ești cea mai bună prietenă ata”. 

Întorcându-se de la cumpărături cu maică-sa, când întindeau 
mâna să oprească un taxi, zăriseră un melc refugiat pe 
marginea bulevardului, retras în cochilia lui, încercând să treacă 
neobservat pe sub o frunză moartă. Maică-sa se aplecase, îl 
luase și-l trecuse strada. Imediat Hortense se închisese într-o 
dezaprobare tăcută. 

— Ce ai? o întrebase Josephine, pândind cea mai mică emoție 
care ar fi putut să apară pe faţa fiicei sale. Nu ești mulțumită? 
Credeam că-ţi fac o plăcere oferindu-ţi o zi de shopping... 

Hortense scuturase din cap exasperată. 

— Te simţi obligată să te ocupi de toţi melcii care îţi ies în 
cale? 

— Dar ar fi fost zdrobit dacă traversa! 

— Ce știi tu despre asta? Poate că i-a luat trei săptămâni ca 
să treacă pe partea asta, poate că se odihnea înainte de a-și 
întâlni iubita și tu, în zece secunde, tu l-ai dus înapoi la punctul 
de plecare! 

Maică-sa o privise interzisă. Ochii speriaţi i se umpluseră de 
lacrimi. Alergase să caute melcul, gata să fie călcată. Hortense o 
apucase de mânecă și o împinsese în taxi. Asta era problema cu 
maică-sa. Emoţia îi întuneca vederea. La fel și tatălui ei. Avea 
totul ca să reușească, dar se topea imediat ce se confrunta cu o 
bănuială de adversitate, cu un nor de ostilitate. Transpira cu 
picături mari. În copilărie, Hortense suferea când luau masa la 
Iris sau la Henriette, când vedea apărând primele semne de 
neliniște. Împreună mâinile sub masă rugându-se să înceteze 
inundația, zâmbea nemișcată. Cu ochii întorși spre sine, ca să 
nu vadă. 

Atunci învățase. Să-și blocheze transpiraţia, să-și blocheze 
lacrimile, să renunţe la pătratul de ciocolată care o făcea să ia 
un gram în plus, să-și blocheze glandele sebacee care s-ar fi 
transformat într-un coș, zahărul din bomboane care ar fi devenit 
o carie. Bloca toate intrările emoţiilor. Fata care voia să devină 
cea mai bună prietenă a ei, băiatul care o însoțea și încerca s-o 
sărute. Nu voia să-și asume niciun pericol. De fiecare dată ce se 
lăsa atrasă, se gândea la fruntea șiroind de sudoare a tatălui ei 
și emoția înceta brusc. 

Deci în primul rând să nu i se spună că semăna cu maică-sa! 
Strădania întregii sale vieţi era pusă sub semnul întrebării. 


VP - 177 


Nu se stăpânea numai din dezgust față de emoție, o făcea și 
pentru onoare. Onoarea pierdută a tatălui său. Voia să creadă în 
onoare. Și onoarea, era sigură de asta, n-avea nimic de-a face 
cu emoţiile. La școală, când studiase Cidul, se aruncase cu toată 
energia în suferințele lui Rodrigue și ale Ximenei. El o iubește, 
ea îl iubește, asta înseamnă emoție, asta îi face slabi și lași. Dar 
el i-a omorât tatăl, ea trebuie să se răzbune, onoarea lor este în 
joc, așa că își revin. În privinţa asta Corneille era foarte explicit: 
onoarea înalță omul. Emoţia îl face slab. Opusul lui Racine. Pe 
Racine nu-l suporta. Berenice a lui o călca pe nervi. 

Onoarea era o marfă rară. Compasiunea înlocuise onoarea. 
Duelurile fuseseră interzise. Îi plăcea la nebunie să se bată în 
duel. Să-l provoace pe cel sau pe cea care nu-i arăta respect. 
să-l ucidă cu o lovitură de lamă pe ofensator. „Cu cine din 
această clasă adormită mi-ar plăcea să-mi încrucișez spada?” se 
întrebă ea cercetând asistența. 

Zări în stânga profilul colegei sale de cameră. Agathe își 
îngropase capul în braț, ca și cum lua notițe, dar moțăia. Din 
faţă, ai fi zis că e absorbită de cursul profesorului, dar dintr-o 
parte se vedea clar că dormea. Se întorsese la patru dimineața. 
Hortense o auzise vărsând în baie. Ei bine, tipa asta nu s-ar fi 
bătut niciodată. Ea se târa. Lăsa niște ființe ciudate și suspecte 
să-i impună legea lor. Veneau s-o caute aproape în fiecare 
seară. Nici măcar nu sunau ca s-o anunţe. Apăreau lătrând: 
„Haide! Îmbracă-te, ieşim!” și ea îi urma. „Nu pot să cred că e 
îndrăgostită de vreunul dintre ei. Sunt niște pitici vulgari, brutali, 
îngâmfaţi. Au un ton ciudat în voce, ca de cărbuni care sfârâie, o 
voce care te violentează, îţi arde fața, te face să tremuri din tot 
corpul”. 

Ea îi evita, dar se și antrena să nu se lase copleșită de frică 
atunci când îi întâlnea. Îi ţinea la distanţă, se imagina punând un 
kilometru între ea și ei. Era un exercițiu dificil, căci, în ciuda 
zâmbetului forțat, erau îngrozitori. 

Și totuși fata era talentată. Era o creatoare de modele foarte 
inspirată, o stilistă care nu desena, dar găsea din instinct linia 
hainei, croiala. Adăuga un mic detaliu care subţia talia, lungea 
silueta. Știa să lucreze un material. Nu-i plăceau efortul și 
munca. Din o sută cincizeci de candidate, fuseseră reținute 
amândouă pentru un stagiu la Vivienne Westwood. Una singură 
avea să fie aleasă în final. Hortense spera din tot sufletul să fie 


VP - 178 


ea aceea. Mai avea de trecut un interviu. Se documentase în 
legătură cu istoria brandului, ca să presare interviul cu mici 
amănunte care i-ar fi creat un avantaj. Agathe, cu siguranţă, nu 
se gândise la asta. Era prea ocupată să iasă, să danseze, să bea, 
să fumeze, să dea din șolduri. Și să vomite. 

„Story of her life” gândi Hortense desenând ultimul nasture al 
cămășii albe pentru smochingul lui Gary, purtat la cină la 
Buckingham Palace. 


— Nu vrei să te duci la Londra? 

Zoé scutură din cap cu ochii plecaţi. 

— Nu vrei să te mai duci niciodată la Londra? 

Zoé scoase un oftat lung care spunea: „Nu”. 

— Te-ai certat cu Alexandre? 

Privirea lui Zoé alunecă într-o parte. Niciun semn pe faţa ei nu 
te ajuta să-ți dai seama dacă era furioasă, nefericită sau 
ameninţată de un pericol. 

_ — Vorbește, Zoé! Cum vrei să ghicesc? se enervă Josephine. 
Inainte ţopăiai de bucurie când plecai la Londra, acum nu vrei să 
te mai duci! Ce s-a întâmplat? 

Zoé îi aruncă o privire furioasă. 

— E opt fără cinci. O să întărzii la școală. 

Işi luă ghiozdanul, îl puse în spate, strânse curelele, deschise 
ușa de la intrare. Înainte de a ieși, se întoarse și ameninţă: 

— Și nu intra în camera mea! Interzis! 

— Zoe! Nu mi-ai dat măcar un pupic! strigă Josephine 
disperată. 

Alergă pe scară, cobori treptele câte patru, o prinse pe Zoé în 
holul clădirii. Se văzu în oglindă: în pijama, cu un sweat-shirt pe 
care i-l dăduse Shirley și care spunea: MOARTE GLUCIDELOR. Se 
rușină când întâlni privirea lui Gaétan Lefloc-Pignel, care i se 
alăturase lui Zoé. Se întoarse pe călcâie și intră în ascensor. Se 
ciocni de o tânără blondă care nu părea să fie mai în formă 
decât ea. 

— Sunteţi mama lui Gaétan? întrebă ea, fericită s-o cunoască 
pe doamna Lefloc-Pignel. 

— Și-a uitat banana pentru pauză. Uneori are căderi de 
tensiune, are nevoie de zahăr. Așa că m-am grăbit să-l prind... 
N-am avut timp să mă îmbrac, am ieșit așa. 

Işi pusese un impermeabil peste cămașa de noapte și era în 


VP - 179 


picioarele goale. 

Își frecă braţele, evitând privirea lui Josephine. 

— Îmi pare bine că vă cunosc. Nu v-am întâlnit niciodată... 

— Oh! Soţului meu nu-i place că eu... Se opri ca și cum putea 
s-o audă, apoi șopti: Ar fi furios să mă vadă ieșind așa din casă! 

— Nu sunt mai bine decât dumneavoastră, exclamă 
Josephine. Am alergat după Zo€. A plecat fără să mă sărute. Nu- 
mi place să-mi încep ziua fără un sărut din partea fiicei mele... 

— Nici mie! suspină doamna Lefloc-Pignel. Sunt dulci 
săruturile copiilor. 

Semăna cu un copil. Slăbuţă, palidă, doi ochi mari, negri, 
speriaţi, își plecă ochii și, tremurând, strânse poalele 
impermeabilului. Când liftul se opri, ieși spunând de mai multe 
ori la revedere, ținând ușa grea. Josephine se întrebă dacă voia 
să-i spună ceva. Nişte șuviţe blonde scăpau din părul împletit în 
două cozi subțiri. Arunca priviri neliniștite în dreapta și în 
stânga. 

— Vreţi să urcați să bem o cafea la mine? o întrebă Josephine. 

— Oh, nu! N-ar fi... 

— Ne-am putea cunoaște, am putea vorbi despre copii... 
Locuim în același imobil și nu ne cunoaștem. 

Doamna Lefloc-Pignel începuse din nou să-și frece braţele. 

— Am lista mea de lucruri de făcut. Nu trebuie să rămân în 
urmă... 

Vorbea de parcă ar fi chinuit-o teama să nu uite ceva. 

— Sunteţi foarte amabilă. Poate altă dată... 

Continua să ţină ușa ascensorului cu mâna slabă. 

— Dacă-l vedeţi pe soţul meu, nu-i spuneţi că m-aţi zărit așa, 
în neglijeu... E prea mult... Este foarte exigent cu eticheta! 

Și râse jenată, frecându-și nasul cu cotul, ascunzându-și fața 
în mâneca impermeabilului. 

— Gaétan este foarte drăguţ. Vine uneori să sune la noi, 
încercă Josephine. 

Doamna Lefloc-Pignel o privi îngrozită. 

— Nu știaţi? 

— Uneori dorm după-amiaza... 

— Nu-i cunosc prea bine pe ceilalţi doi copii ai 
dumneavoastră, Domitille și... 

Doamna Lefloc-Pignel ridică din sprâncene, ezită ca și cum 
căuta și ea numele fiului mai mare. Joséphine repetă: 


VP - 180 


— Dar Gaétan este foarte drăguţ... 

Nu mai știa ce să spună. Și-ar fi dorit să dea drumul ușii 
liftului. Era frig, și sweat-shirtul MOARTE GLUCIDELOR nu era 
foarte gros. 

Până la urmă, aproape cu regret, doamna Lefloc-Pignel lăsă 
ușa să se închidă. Josephine îi făcu un mic gest prietenos cu 
mâna. „Se poate să ia tranchilizante. Tremură ca frunza, tresare 
la cel mai mic zgomot. Probabil că nu e o companie foarte 
plăcută, nicio mamă foarte prezentă. N-am văzut-o niciodată la 
școală, nici la magazinul din cartier. Unde își face 
cumpărăturile?” Apoi se răzgândi. „Poate că face ca mine, care 
mă duc ori de câte ori am timp la piaţa din Courbevoie. Un 
obicei pe care l-am păstrat din fosta mea viaţă”. Incă mai avea 
cardul de fidelitate. Și Antoine avea unul. Două carduri pe un 
singur cont. Era încă o legătură pe care o păstra cu el. 

Odată ajunsă acasă, hotări să se ducă să alerge. Trecu prin 
faţa camerei lui Zoé și împinse ușa. Nu intră. O promisiune eo 
promisiune. Venise o scrisoare nouă. Cu scrisul lui Antoine. l-o 
dăduse lui Zoé, care se închisese în camera ei ca s-o citească. O 
auzise încuind de două ori, ceea ce însemna că nu trebuia s-o 
deranjeze. Joséphine nu pusese nicio întrebare. 

Zoe rămânea închisă în cameră cu tatăl de carton. Josephine 
își lipea urechea de ușă și o auzea pe fetiță cerându-i părerea 
despre o regulă de gramatică sau o problemă de matematică, o 
fustă, niște pantaloni. Ea punea întrebările, ea răspundea. 
Spunea: „Da, ai dreptate că sunt proastă!” și izbucnea în râs. 
Intr-un râs forţat, care o tulbura pe Josephine. 

Seara, Zoe mânca în liniște, fugind de privirile, de întrebările 
ei. 

„Dar ce-aș putea face?” se întreba Josephine alergând în jurul 
lacului în acea dimineaţă. Vorbise cu profesorii lui Zoé, dar ei îi 
răspunseseră: „Totul merge bine, participă, se joacă în curte, își 
face temele frumos și corect, își învaţă lecţiile”. Doamna 
Berthier îi lipsea. l-ar fi plăcut să i se confeseze. 

Ancheta morții ei nu înainta. Josephine se dusese să-i ceară 
informaţii doamnei căpitan Gallois. Amabilă ca un formular 
administrativ. 

— Avem prea puţine elemente. V-aș minţi dacă v-aș spune 
altceva... 

Femeia asta avea un mod foarte neplăcut de a i se adresa. 


VP - 181 


Termină primul tur al lacului și îl începu pe al doilea. Zări un 
necunoscut care-i venea în întâmpinare, cu mâinile în buzunare, 
cu o căciulă îndesată până la sprâncene. Trecu pe lângă ea fără 
s-o privească. 

Trebuia să-și aducă aminte exact când începuse 
transformarea lui Zoé. În seara de Crăciun. Cât se împărțiseră 
cadourile fusese încă veselă, făcea pe clovnul. Intrarea în scenă 
a panoului cu imaginea tatălui ei declanșase totul. „Incepând din 
momentul când Antoine a fost așezat printre noi, Zoe a rupt 
legătura cu restul familiei. Ca și cum ţinea partea tatălui ei 
împotriva mea... Dar de ce? La dracu'!” înjură Josephine, „totuși 
el e cel care a plecat cu manichiurista lui!” Ar fi trebuit s-o sune 
pe Mylène. Nu avusese timp. Timp sau dorință? Ezita să i se 
confeseze lui Mylene. Nu știa de ce. Nu face parte dintre acele 
femei care se bat pe burtă cu rivala și se împrietenesc cu ea la 
cataramă. Se opri. Forţase prea tare panta dinspre dig. 

Se întinse, ridică braţele în aer. Lăsă capul în jos, se bătu pe 
brațe, pe picioare. Îi lipsea. Îi lipsea. Și-l amintea tot timpul. | se 
strecura în minte, ocupa tot locul. „Intoarce-te”, implora ea, 
„întoarce-te, o să trăim fără să știe nimeni, o să ne ascundem, 
vom fura clipe de fericire așteptând să treacă timpul, să se 
vindece Iris, să crească fetele”. Fetele! Poate că Zoé știa. „Copiii 
știu despre noi lucruri de care habar nu aveam. Nu-i putem 
minţi. Poate că Zoé știe că l-am sărutat pe Philippe? Simte 
gustul săruturilor lui când mă aplec spre ea”. 

Se îndreptă. Își masă picioarele, pulpele. Se întinse încă o 
dată. Trebuia să stea de vorbă cu ea. Să-i mărturisească. 

Merse câţiva pași. Se gândea pășind mărunt. Inainta absorbită 
de gânduri când își auzi strigat numele: 

— Josephine! Joséphine! 

Se întoarse. Luca venea spre ea. Cu braţele deschise, cu un 
zâmbet larg pe față. 

— Luca! strigă ea. 

— Știam că o să vă găsesc aici. Vă cunosc tabieturile! 

Îl cercetă ca pentru a se asigura că era chiar el. 

— Sunteţi bine, Josephine? 

— Da. Și dumneavoastră sunteți bine? 

El o privi zâmbind. 

— Josephine! Trebuie să vorbim. Nu putem rămâne cu 
neînțelegerea asta. 


VP - 182 


— Luca... 

— Îmi pare foarte rău pentru data trecută. Probabil v-am rănit, 
dar nu voiam să vă fac rău, nici să-mi bat joc. 

Ea scutura din cap, își ștergea sudoarea care îi curgea pe 
frunte, înlătura părul lipit pe față. 

— Îmi permiteţi să vă ofer o cafea? 

Ea roși și îi refuză braţul. 

— Sunt lipicioasă toată, am alergat și... 

Joséphine nu-și mai revenea: Luca, bărbatul cel mai indiferent 
din lume, alerga după ea! Își simţi genunchii tremurând. Nu era 
obișnuită să trezească pasiuni. Nu știa cum să se poarte. Pe deo 
parte, îi era recunoscătoare. Se simţea importantă, seducătoare. 
Pe de altă parte, se uita la el și-și zicea că era frumos ca un 
lemn uscat. Se îndreptau spre chioșcul de lângă lac. Luca ceru 
două cafele și le puse în faţa ei. Ea strânse genunchii, își adună 
picioarele sub scaun și se pregăti. 

— Sunteţi bine, Josephine? 

— Da, merge... 

Nu era foarte pricepută să ţină bărbaţii la distanţă. Nu era 
obișnuită. Prefera să-l lase să vorbească. 

— Joséphine, am fost nedrept faţă de dumneavoastră... Făcu 
din mână un gest ca să se scuze: M-am purtat urât. 

Ea îl privi gândind că mulţi bărbaţi se purtau urât cu femeile 
pe care le iubeau. Nu era singurul. 

— Aș vrea să uităm toate astea... 

Ridică spre ea o privire sinceră. 

— Doar că... bâigui ea. 

Nu știa ce să zică. „Doar că e prea târziu, s-a terminat, doar 
că de atunci a apărut altcineva care...” 

— Nu sunt foarte pricepută la problemele de dragoste. Sunt 
un pic cam fraieră... Și adăugă, cu voce înceată: De altfel, știi 
foarte bine... 

— Mi-a fost dor, Josephine. Mă obișnuisem cu dumneavoastră, 
cu prezenţa, cu atenţia delicată, generoasă... 

— Oh! exclamă ea mirată. 

De ce nu-i spusese aceste cuvinte înainte? Când încă mai era 
timp. Când era disperată să le audă. ÎI privi dezorientată. El îi citi 
în ochi amărăciunea. 

— Nu mai simţiţi nimic pentru mine? Asta e? 

— Adevărul este că am așteptat atât de mult un semn din 


VP - 183 


partea dumneavoastră încât... cred că am... 

— Că ați obosit? 

— Da, într-un fel... 

— Nu spuneţi că e prea târziu! declară el înveselit. Sunt gata 
de orice... ca să mă iertaţi! 

Josephine se chinuia. Încercă să prindă un fir de iubire, un fir 
de care ar fi putut să tragă, să-l prindă, să-l strângă, să-l 
răsucească și să facă un pompon mare. Se cufundă în privirea 
lui Luca, se cufundă în ochii larg deschişi, căută, căută. Asta nu 
se putea stinge deodată! Pândi un capăt de fir în ochii lui, pe 
buzele lui, în răscroiala mânecii, „Îmi plăcea să mă ghemuiesc 
acolo când dormeam împreună, îi observam braţul care mă 
strângea, eram emoţionată, închideam ochii ca să păstrez 
imaginea”. Căută, căută, dar nu se zărea nicăieri capătul unui 
fir. Urcă la suprafaţă fără să fi găsit nimic. 

— Aveţi dreptate, Joséphine. Nu e o întâmplare că sunt singur 
la vârsta mea. N-am fost niciodată în stare să păstrez pe cineva! 
Măcar dumneavoastră aveţi fetele... 

Josephine se gândi la Zoé. Avea să procedeze la fel ca Luca. 
Avea să se arate dezgolită în faţa ei și să-i spună: „Vorbește cu 
mine, nu sunt bună de nimic când trebuie să-mi exprim iubirea, 
dar te iubesc atât de mult, încât dacă nu mă mai săruţi 
dimineaţa nu pot să respir, nu mai știu cum mă cheamă, nu știu 
ce gust are prima tartină, nu mai am plăcerea cercetărilor mele, 
nu mai simt plăcere pentru nimic”. 

— Dar îl aveţi pe fratele dumneavoastră... 

__El o privi ca și cum nu înţelegea. Încruntă din sprâncene. 
Incercă să afle la ce lucea aluzie, apoi rânji: 

— Vittorio! 

— Da, Vittorio... Sunteţi fratele lui, sunteți singura persoană 
spre care se poate îndrepta! 

— Uitaţi de Vittorio! 

— Luca, nu pot să-l uit pe Vittorio. A fost întotdeauna între 
noi. 

— Uitaţi de el, vă spun! 

Vocea era poruncitoare și furioasă. Ea dădu înapoi, mirată de 
schimbarea tonului. 

— Face parte din povestea noastră. Nu-l pot uita. Am trăit cu 
el pentru că... 

— Pentru că m-aţi iubit... Asta este, Joséphine? Cândva. E 


VP - 184 


mult de-atunci... 

Ea lăsă capul, stânjenită. Nu fusese iubire, trecuse atât de 
repede. 

— Josephine... Vă rog... 

Ea se întoarse. Doar n-avea s-o implore. Ar fi fost supărător. 

Rămaseră tăcuţi un lung moment. El se juca cu plicul de 
zahăr, îl zdrobea cu degetele lungi, îl apăsa, îl rula, îl turtea. 

— Aveţi dreptate, Josephine. Sunt o ghiulea. Trag pe toată 
lumea în jos. 

— Nu, Luca. Nu este asta. 

— Da, exact asta este. 

Cafelele erau reci. Joséphine se strâmbă. 

— Vreţi alta? Altceva? Un suc de portocale? Un pahar de apă? 

Ea refuză cu un gest al mâinii. „Încetează, Luca”, îl imploră ea 
în gând, „încetează. Nu vreau să te umilești în fața mea”. 

El întoarse privirea spre lac. Zări un câine care se scutura și 
zâmbi. 

— În ziua aceea a început totul... Nu-i așa? În ziua aceea când 
nu v-am ascultat... 

Fără să răspundă, Josephine se uita la câine. Stăpânul îi 
aruncase mingea în lac, și el plonja ca s-o caute. Stăpânul 
aștepta, mândru de arta lui de dresor, mândru că la un simplu 
pocnet din degete animalul i se supunea. Căuta în privirea 
oamenilor din jur recunoașterea acestei puteri. 

— Ştiţi ce-o să facem, Josephine? 

Se îndreptase, cu un aer decis. 

— O să vă las cheia de acasă și... 

— Nu! protestă Josephine, îngrozită de responsabilitatea pe 
care i-o dădea. 

— O să vă las cheia de acasă și, când o să-mi iertaţi 
indiferența, grosolănia, o să veniţi, iar eu o să vă aştept... 

— Luca, nu trebuie... 

— Ba da. N-am mai făcut niciodată așa ceva, Este o dovadă 
de... 

Ascultă cuvântul pe care trebuia să-l spună. Dar nu-l rosti. 

— O dovadă de atașament... 

El se ridică, scotoci după cheie în buzunar. O puse pe masă 
alături de cafeaua rece. O sărută pe Josephine pe păr și repetă: 

— La revedere, Josephine. 

Ea îl privi plecând, luă cheia. Era caldă încă. O strânse în 


VP - 185 


mână ca pe o dovadă inutilă a unei iubiri moarte. 


Zoe nu voia să vorbească. Josephine o așteptase să se 
întoarcă de la școală. li spuse: „Scumpa mea, trebuie să ne 
lămurim. Sunt gata să aud orice. Dacă ai făcut ceva ce regreți 
sau de care îţi este rușine, spune-mi, vom discuta și n-o să mă 
supăr, pentru că te iubesc mai mult decât orice”. 

Zoé își lăsă ghiozdanul la intrare. Işi scoase pardesiul. Se duse 
în bucătărie. Se spălă pe mâini. Luă un prosop. Işi șterse 
mâinile. Își tăie trei felii de pâine. Le unse cu unt. Puse untul la 
loc în frigider. Cuţitul în mașina de spălat. Luă două batoane de 
ciocolată neagră cu migdale. Puse totul pe o farfurie. Se întoarse 
să-și ia ghiozdanul de la intrare și, fără s-o asculte pe Josephine 
care insista: „Trebuie să vorbim, Zoé, nu putem continua așa”, 
închise ușa camerei sale și rămase acolo până la ora cinei. 

Josephine puse la încălzit puiul făcut după o reţetă bască. Zoé 
adora puiul basc. 

Luară cina împreună. Joséphine își înghițea lacrimile. Zoe 
sorbea sosul de pui fără o privire pentru mama ei. Ploaia bătea 
în geamurile bucătăriei și se strivea în picături mari, moi. Când 
picăturile sunt mari și grele, se lipesc de geam și le poţi număra. 

— Dar ce ţi-am făcut? urlă Josephine, rămasă fără cuvinte, la 
capătul nervilor, conștientă că-și epuizase toate argumentele. 

— Ştii foarte bine, spuse calm Zoé. 

Își strânse farfuria, paharul și tacâmul. Le puse în mașina de 
spălat. Dădu cu buretele pe masă, limitându-se strict la locul ei, 
având grijă să nu adune firimiturile din dreptul mamei sale, 
împături șervetul, se spălă pe mâini și se retrase. Josephine sări 
de pe scaun și alergă după ea. Zoé închise ușa camerei. O auzi 
încuind ușa de două ori cu cheia. 

— Nu sunt bona ta! strigă Josephine. Spune „mulţumesc 
pentru masă”. 

Zoé deschise ușa și spuse: 

— Mulţumesc. Puiul a fost delicios. 

Apoi închise la loc, lăsându-și mama fără glas. Josephine se 
întoarse în bucătărie, se așeză în faţa farfuriei de care nu se 
atinsese. Privi puiul rece în sosul lui. Roșiile fleșcăite. Ardeii 
scorojiți. 

Așteptă un lung moment, se întinse pe masă, cu capul pe 
braţe. 


VP - 186 


Un cântec al formaţiei Beatles izbucni din camera lui Zoé. 
Don't pass me by, dont make me cry, dont make me blue, 
cauze you know, darling, I love only you. „E inutil. Nu folosește 
la nimic să scoţi mărturisirile cu cleștele. Nu te lupţi cu un mort. 
Și mai puţin cu un mort viu”. Râse cu amărăciune. Nu auzise 
niciodată râsul acesta în gura ei. Nu-i plăcea. „Trebuie să lucrez. 
Să găsesc un conducător de lucrări. Să-mi susţin teza. Studiul 
m-a salvat întotdeauna din cele mai grele situaţii. De fiecare 
dată ce viaţa mi-a jucat o festă, Evul Mediu mi-a venit în ajutor. 
Ca să ascund angoasa de a doua zi sau tristețea din ajun, le 
vorbeam fetelor despre simbolismul culorilor. Albastru, culoarea 
doliului, violet, asociat cu moartea, verde, speranţa și seva care 
urcă, galben, boala, roșu, păcatul, în același timp focul și 
sângele, roșu asemenea crucii de pe pieptul cruciatului sau de 
pe roba călăului, negru, culoarea infernului și a tenebrelor. Ele 
tuguiau gura îngrozite, iar eu uitam de probleme”. 

Telefonul o smulse din gânduri. Il lăsă să sune, apoi se ridică. 

— Josephine? 

Vocea era jucăușă. Timbrul fericit și vesel. 

— Da, înghiţi Josephine, cu mâinile încremenite pe receptor. 

— Ai amuţit? 

Josephine râse stânjenită. 

— Chiar nu mă aşteptam să... 

— Ei, da! Eu sunt. Întoarsă la viaţa activă... și, precizez, fără 
nicio ranchiună. A trecut mult timp, nu, Jo? 

— E în regulă, Jo? Pentru că s-ar zice că nu merge deloc... 

— Da, da. Merge. Și tu? 

— În plină formă. 

— Unde ești? întrebă Josephine, căutând un loc de unde să 
apuce rochia acestei fantome. 

— De ce? 

— Fără motiv... 

— Ba da, Joséphine. Te cunosc, îţi umblă ţie o idee în cap. 

— Nu. Te asigur... Doar că... 

— Ultima dată, e adevărat, lucrurile între noi au fost cam 
violente. Și îmi cer iertare. Regret cu adevărat... Și o să ţi-o 
dovedesc: te invit la prânz. 

— Mi-ar plăcea atât de mult să nu ne mai certăm. 

— La un creion și scrie adresa restaurantului. 


VP - 187 


Josephine scrise adresa. Hotel Costes, 239, rue Saint-Honor€. 

— Eşti liberă joi după-amiază? o întrebă Iris. 

— Da. 

— Atunci, joi la ora treisprezece... Contez pe tine, Jo, e foarte 
important pentru mine să ne împăcăm. 

— Și pentru mine la fel, știi. Peste câteva clipe adăugă în 
șoaptă: Mi-a fost dor de tine... 

— Ce spui? întrebă Iris. Nu mai aud... 

— Nimic. Pe joi. 

Își luă pilota și se duse să se instaleze pe balcon. Ridică 
fruntea spre cer și-și fixă privirea pe stele. Un cer frumos, 
înstelat, luminat de o lună plină și strălucitoare ca un soare 
rece. Căută steluța din capătul Ursei Mari. Răsuci capul ca s-o 
descopere. O zări. La capătul drumului. Ilmpreună mâinile. 
„Mulţumesc că mi-ai adus-o înapoi pe Iris. Mulţumesc. E ca și 
cum m-aș întoarce acasă. Fă să se întoarcă și Zoe. Nu vreau 
război, știi bine, sunt o războinică mediocră. Fă să ne vorbim din 
nou. În seara asta, promit în faţa ta... dacă îmi redai iubirea 
fiicei mele mai mici, îţi promit, mă auzi, îţi promit că renunţ la 
Philippe. 

Voi, stele? Mă auziți? 

Știu că mă auziţi. Nu-mi răspundeţi imediat, dar nu uitaţi”. 

Privi steluța. Își trimisese problema acolo sus, foarte sus, la 
milioane de kilometri. Întotdeauna trebuie să pui problemele la 
distanţă, departe, pentru că le privești diferit. Vezi ce se află în 
spatele lor. Când le avem sub nas, nu mai vedem nimic. Nu mai 
vedem frumuseţea, fericirea care, în pofida tuturor, rămâne în 
jur. În spatele tăcerii îmbufnate a lui Zoé exista iubirea fiicei sale 
mai mici pentru ea. Era sigură de asta. Dar n-o mai vedea. Și 
Zoé nici atât. „Frumusețea și fericirea se vor întoarce... Este 
destul să aștepți, să fii răbdător”. 


Devenise un leneș. Un om care se târa prin barurile de hotel 
cu niște cărți și cataloage de artă. li plăceau barurile marilor 
hoteluri. Îi plăceau felul în care erau luminate, atmosfera 
catifelată. Muzica de jazz în fundal, limbile străine care se 
vorbeau acolo, chelnerii care treceau cu tăvi și mersul lor 
plutitor. Se putea imagina la Paris, la New York, la Tokyo, la 
Singapore, la Shanghai. Era nicăieri și peste tot. Asta i se 
potrivea foarte bine. Era în convalescenţă după iubire. „Ca stare 


VP - 188 


de spirit nu e ceva foarte bărbătesc”, își spunea. 

Își lua un aer dur, un aer de om de afaceri ocupat să citească 
lucrări serioase. De fapt, citea Auden, citea Shakespeare, citea 
Pușkin, citea Sacha Guitry. Toţi acei indivizi pe care nu-i citise 
niciodată în viața lui de dinainte. Voia să înțeleagă emoția, 
sentimentele. Marile probleme ale lumii le lăsa altora. Altora 
care erau asemenea lui, cel de pe vremuri. Când era serios, 
grăbit, când purta cărarea pe o parte, gulerul cămășii bine 
închis, cravata în dungi, două telefoane mobile. Un bărbat 
burdușit de cifre și de certitudini. 

Nu mai avea nicio certitudine. Înainta pe pipăite. Era cu atât 
mai bine! Certitudinile îţi astupă vederea. Se pregătea să 
citească Evgheni Oneghin de Puşkin. Povestea unui tânăr leneș 
care se retrage la ţară, obosit de viață, pradă spleenului. 
Evgheni îi plăcea infinit de mult. 

Dimineaţa trecea pe la birou, pe Regent Street, și urmărea 
câteva afaceri în curs. Telefona la Paris. Celui care-i luase locul. 
Dacă la început totul mersese bine, simţea acum la acesta o 
aluzie abia voalată. „Nu-mi mai suportă lenea. Nu mai suportă 
să continui să încasez dividende fără să asud din greu”. Apoi o 
suna pe Magda, fosta lui secretară devenită secretara 
Broscoiului. Era numele de cod al înlocuitorului: Broscoiul. 
Vorbea foarte încet, de teamă ca Broscoiul să n-o audă, și-i 
povestea ultimele cancanuri de la birou. Broscoiul era un 
obsedat sexual. 

— Într-o zi, chicoti Magda, eram cât pe ce să-l zbor pe 
fereastră, așa îi umblau mâinile de colo colo! 

Broscoiul rămânea la birou până la unsprezece seara, era 
urâţenia întruchipată, prefăcut, odios, pretențios. 

— Este extraordinar în afaceri! A dublat cifra de când este la 
comandă, spunea Philippe. A 

— Dar, dar poate exploda în orice clipă! In orice caz, fiţi atent, 
vă urăște! Îi sar și nasturii de la vestă după ce vorbește cu 
dumneavoastră! 

Philippe mărise salariul celor doi avocaţi din firmă, pentru a fi 
sigur că erau protejaţi. Trebuie să te ferești în lumea asta de 
rechinii-ciocan! Broscoiul era ciocan, rechin, dar strălucit. 

Adesea organiza mese de afaceri de prospectare. Cu clienți 
pe care-i alegea dintre oamenii bogaţi, plăcuţi, cultivați. Ca să 
nu piardă timpul. Începea primele negocieri, apoi îi îndrepta 


VP - 189 


spre Broscoi, la Paris. După-amiaza alegea barul unui hotel 
luxos, o carte bună, și citea. La șaptesprezece treizeci se ducea 
să-l ia pe Alexandre de la liceu și se întorceau împreună 
discutând. Adesea, se opreau într-un muzeu sau o galerie. Ori se 
duceau la cinema. Depindea de ce treabă avea Alexandre. 

Uneori, când era ocupat să citească, o fată venea să se așeze 
lângă el. O profesionistă deghizată în turistă care-i agăța pe 
oamenii de afaceri singuri. O privea pe sub sprâncene. Se agita. 
Se prefăcea că citește o revistă. El nu mișca, își continua 
lectura. După un moment, ea renunţa. Se întâmpla ca o fată mai 
îndrăzneață să-i ceară o informaţie, o adresă. El răspundea 
întotdeauna cu aceeași frază: 

— Îmi pare rău, domnișoară, îmi aştept soţia! 

În timpul ultimei șederi la Paris, Berengăre, cea mai bună 
prietenă a lui Iris, îl chemase să bea un pahar. Sub pretextul de 
a obţine informaţii despre școlile englezești pentru fiul ei mai 
mare. Începuse matern și grijuliu, apoi se apropiase. Cu gâtul 
întins sub cămașa întredeschisă, trecând mâna în sus și-n jos pe 
decolteu, ridicând părul, aplecând ceafa într-o poziţie de 
supunere lascivă, cu zâmbet atrăgător. 

— Berengere, nu-mi spune că speri să devenim... cum se zice, 
intimi? 

— Și de ce nu? Ne cunoaștem de multă vreme. Tu nu mai 
simţi nimic pentru Iris, presupun, după ce ţi-a făcut, și eu mă 
plictisesc de moarte cu soţul meu. 

— Dar, Berengere, Iris e cea mai bună prietenă ata! 

— Era, Philippe, era! N-o mai văd. Am tăiat punţile. Nu mi-a 
plăcut deloc felul în care s-a purtat cu tine! Dezgustător! 

El zâmbise scurt: 

— Îmi pare rău. Dacă vrei, rămânem... Nu găsea cuvântul. O 
să rămânem la asta, spusese în cele din urmă. 

Ceruse nota și plecase. 

Nu voia să-și piardă timpul. Hotărâse să muncească mai puţin 
ca să câștige timp. Să gândească, să înveţe. N-avea să-și 
risipească timpul cu Berengere sau altele asemenea ei. 
Renunţase la consiliera pentru achiziţionarea operelor de artă. 
Într-o zi, când erau amândoi într-o galerie și când proprietarul le 
arăta lucrările unui tânăr promiţător, zărise un cui. Un cui înfipt 
într-un perete alb, care aștepta să fie agăţat un tablou. Îi 
atrăsese atenţia consilierei, remarcând cât părea de ridicol. Ea îl 


VP - 190 


ascultase dezaprobator și spusese: 

— Nu te lăsa înșelat, Philippe, cuiul în sine este începutul unei 
opere de artă. Cuiul acesta participă la frumuseţea operei pe 
care o primește, cuiul acesta... 

El o întrerupsese: 

— Cuiul ăsta e un amărât de cui, fără importanţă, cuiul ăsta 
va folosi doar să susţină greutatea unui tablou. 

— Ah, nu! Philippe! Nu sunt de acord cu tine, cuiul este, cuiul 
există, cuiul acesta te cheamă. 

El făcuse o pauză, apoi spusese: 

— Draga mea Elizabeth, de-acum înainte o să mă lipsesc de 
serviciile tale. Sunt de acord să mă înclin, să-mi pun întrebări în 
faţa lui Damien Hirst, David Hammons, Raymond Pettibon, 
dansatoarei lui Mike Kelley, autoportretelor lui Sarah Lucas, dar 
nu în faţa unui cui! 

Făcea gol în jurul lui. Devenea mai simplu. Poate de asta se 
eschivase Josephine. „Mă găsea poate prea greu de suportat, 
prea complicat. Are un avantaj faţă de mine, a învățat să 
renunțe. O să învăţ și eu. Am tot timpul”. 

li era dor de Zoé. De weekendurile cu Zoé. De lungile discuţii 
secrete între Zoé și Alexandre, în timp ce el îi supraveghea cu 
coada ochiului. Alexandre nu cerea să-și vadă verișoara, dar 
putea spune după privirea lui tristă de vineri seara că-i era dor. 
Ea avea să se întoarcă. Era sigur de asta. Arseseră etapele 
sărutându-se în seara de Crăciun. Erau încă prea multe lucruri 
nerezolvare între ei. Și mai era și Iris... Se gândi la ultima lui 
seară la Paris. Iris ieșise din spital. Cinaseră „acasă”. „Am putea 
lua o mică cină toţi trei? Ar fi o prostie să mergem la 
restaurant”. Ea gătise. Un mic rateu, dar își dăduse toată 
osteneala. _ 

Lăsă cartea. Luă alta. Teatru de Sacha Guitry. Inchise ochii şi- 
și spuse: „Deschid la întâmplare și meditez la fraza pe care o 
găsesc”. Se concentră, deschise cartea, ochii îi căzură pe 
următoarea frază: „li putem face pe oamenii care ne iubesc să 
plece ochii, dar nu-i putem face să plece ochii pe cei care ne 
doresc”. 

„Eu n-o să plec ochii. Eu o să aștept, dar n-o să renunţ”. 

Singura femeie a cărei prezenţă o suporta era Dottie. Se 
întâlniseră din nou, din întâmplare, în seara unei recepții la New 
Tate. 


VP-191 


— Ce căutaţi aici? o întrebase el. 

Nu-și mai amintea prenumele. 

— Dottie. Vă mai amintiţi? Mi-aţi oferit un ceas, un ceas foarte 
frumos pe care îl port mereu de altfel... Işi ridicase mâneca și-i 
arătase ceasul Cartier. Face o avere, nu? Tot timpul mi-e frică să 
nu-l pierd. Nu-l scap din ochi. 

— Așa și trebuie: e un ceas, la asta folosește! 

Ea izbucnise în râs deschizând larg gura, lăsând la vedere trei 
plombe în stare proastă. 


— Tu ce cauţi aici, Dottie? repetase el cu un ușor aer de 
superioritate, ca și cum nu era locul ei acolo. 

Își regretase imediat tonul arogant și-și mușcase buzele. 

Ea răspunsese înțepată: 

— De ce, n-am voie să mă intereseze arta? Nu sunt destul de 
deșteaptă, destul de elegantă, destul de... 

— Punct ochit! recunoscu Philippe. Sunt un tâmpit cu ifose 
și... 

— Snob. Stupid. Arogant. Rece. 

— Nu mai înșira! O să roșesc... 

— Am înţeles. Sunt o amărâtă de contabilă care, evident, nu 
POATE fi interesată de artă. Doar o fată cu care te regulezi și n-o 
mai vezi niciodată! 

El avea un aer atât de smerit, încât Dottie izbucni în râs din 
nou. 

— De fapt, ai dreptate. Toate astea mi se par tâmpite și false, 
dar o amică m-a adus aici... mă plictisesc, nici n-ai idee! Nu 
pricep nimic din arta modernă. Am rămas la Turner și alţi câţiva! 
Mergem să bem o bere? 

O dusese să ia cina într-un mic restaurant. 

— Ah! Ah! Urc în rang. Am dreptul la restaurant, la faţă de 
masă albă... 

— Doar pentru seara asta. Și pentru că mi-e foame. 

— Uitam că domnul este căsătorit și nu voia să se complice. 

— Este încă de actualitate... 

Ea lăsase ochii. Era absorbită de citirea meniului. 

— Deci... Ce noutăţi ai după aniversarea ta ratată? întrebase 
Philippe, încercând să nu pară prea ironic. 

— O întâlnire și o ruptură... 

— Oh! 


VP - 192 


— Prin SMS, ruptura. Și tu? 

— Aproape același lucru. În tăcere. Fără nicio explicaţie. Nu e 
mai bine. 

Ea nu pusese nicio întrebare despre rolul celeilalte femei din 
povestea iubirii lui ratate. Îi fusese recunoscător. 

Se trezise acasă la ea. Fără să știe prea bine cum. 

Ea desfăcuse o sticlă de chardonnay. Ursul brun din pluș, 
căruia îi lipsea un ochi de sticlă, era tot acolo, la fel ca pernuțele 
din goblen care așteptau iubire și posterul cu Robbie William 
scoțând limba. 

Terminaseră noaptea împreună. El nu fusese strălucit. Ea nu 
făcuse comentarii. A doua zi, Philippe se trezise devreme. Nu 
voia s-o scoale, dar ea deschisese ochii și-i pusese mâna pe 
spate. 

— O iei la goană imediat sau ai timp pentru o cafea? 

Se sprijinise în cot și îl cerceta așa cum privești un pescăruș 
năclăit în motorină. 

— Ești îndrăgostit, așa e? Mi-am dat seama. Azi-noapte nu 
erai de fapt cu mine... 

— Îmi pare rău. 

— Nu! Mie îmi pare rău pentru tine. Așa că... Apucase o pernă 
și și-o lipise de sâni. Ea cum este? 

— Chiar vrei să mă faci să vorbesc... 

— Nu ești obligat, dar ar fi mai bine. Cum nu ne este destinat 
să trăim o mare pasiune fizică, măcar putem avea o prietenie 
strânsă! Așadar, ea cum este? 

— Din ce în ce mai frumoasă... 

— Este important? 

— Nu... Cu ea descopăr un alt mod de a vedea viața, și mă 
face fericit. Trăiește printre cărţi și sare în bălți cu amândouă 
picioarele... 

— Câţi ani are? Doisprezece și jumătate? 

— Are doisprezece ani și jumătate și toată lumea profită de 
ea. Fostul ei soţ, sora ei, fetele. Nimeni n-o tratează cum merită, 
și eu aș vrea s-o apăr, s-o fac să râdă, s-o fac să prindă aripi... 

— Eşti îngrozitor de îndrăgostit... 

— Și nu foarte evoluat! Îmi faci o cafea? 

Dottie se dusese la cafetieră. 

— Locuiește la Londra? 

— Nu. La Paris. 


VP - 193 


— Și ce vă împiedică să vă trăiţi frumoasa voastră poveste de 
dragoste? 

El se îndreptă și își luă cămașa. 

— Gata cu confidențele. Și mulţumesc pentru noaptea asta 
când am fost absolut jalnic! 

— Se întâmplă, știi! Să nu facem o dramă! 

Dottie își bea cafeaua și adăuga zahăr pe măsură ce nivelul 
scădea în ceașcă. El se strâmbă. 

— Așa îmi place! spuse ea văzându-i mutra dezgustată. Pot să 
mănânc o tabletă de ciocolată fără să iau un gram! 

— Ştii ce? Cred că o să ne mai vedem... Tu vrei? 

— Chiar dacă nu ești Tarzan, regele senzaţiilor? 

— Asta tu decizi! 

Ea luă aerul că se gândește și lăsă ceașca. 

— Bine, spuse în cele din urmă. Dar cu o condiţie... Tu o să 
mă înveţi pictură modernă, o să mă duci la teatru, la film, pe 
scurt, o să mă educi... Pentru că ea este la Paris, nu e supărător. 

— Am un fiu, Alexandre. El trece înaintea tuturor. 

— Nu ieși cu el seara? 

— Nu. 

— It's a deal? 

— It's a deal. 

Își strânseseră mâna ca între amici. 

O suna. O ducea la operă. Îi explica arta modernă. Ea asculta, 
cuminte ca un îngeraș. Nota nume, date. Cu o seriozitate 
neclintită. El o însoțea până acasă. Uneori, urca și adormea în 
brațele lui. Uneori, emoţionat de dăruirea, nevinovăția, 
simplitatea ei, o săruta și se trânteau pe patul king size care 
ocupa tot locul. 

N-o făcea nefericită. Era foarte atent. Îi supraveghea tremurul 
buzei care stăpânea un hohot sau încruntarea unei sprâncene 
care încremenea o durere. Învăţa cu ea ce este emoția. Dottie 
nu știa să mintă, să se prefacă. Îi spunea: „Ești nebună! Învață 
să disimulezi, se citește în tine ca într-o carte deschisă”. 

Ea ridica din umeri. 

El se întreba dacă povestea mai putea dura mult. 

Ea încetase să mai caute bărbaţi pe internet. 

El îi spusese că nu trebuia să-și întrerupă căutarea din cauza 
lui. Că nu era el bărbatul potrivit. Bărbatul care s-o ia sub braţul 
lui. Ea ofta: „Știu, știu”. Și își imagina venind suferința. Pentru 


VP - 194 


că așa ceva se termină întotdeauna cu o suferință, o știa prea 
bine. 

Până la urmă o întrebase câţi ani avea. Douăzeci și nouă. 

— Vezi? Nu mai sunt un bebeluș! 

Ca și cum voia să spună: „Pot să mă apăr, și am și eu partea 
mea în relaţia noastră ciudată”. 

El îi era infinit de recunoscător. 


De când așteptau răspunsul lui Vivienne Westwood, care 
urma să aleagă între cele două candidate la stagiu, atmosfera 
dintre Agathe și Hortense era încărcată de electricitate. Aproape 
nu-și mai vorbeau. Se ciocneau una de alta prin apartament. Işi 
ascundeau cursurile, caietele. Agathe se trezea devreme, se 
ducea la cursuri, nu mai ieșea. Se pusese pe treabă, și în 
apartament domnea un calm neobișnuit. Hortense se felicita 
pentru asta. Putea lucra fără dopuri în urechi, un mare progres. 

Într-o seară, Agathe se întoarse cu o cină cumpărată de la 
chinezi și-i propuse colegei sale de apartament să împartă 
mâncarea. Hortense se arătă suspicioasă. 

— Guști tu mai întâi. 

Agathe izbucni într-un râs copilăros și se rostogoli pe canapea 
ținându-se de burtă. 

— Chiar crezi că o să te otrăvesc? 

— Cu tine mă aștept la orice! mormăi Hortense, care se 
simțea puţin ridicol, dar nu-și putea suprima teama. 

— Ascultă. Dacă asta te linişteşte, mănânc eu mai întâi și îţi 
dau farfuria pe urmă... Chiar nu ai încredere în mine... 

— Dacă vrei să știi, nu am încredere deloc. 

Mâncaseră așezate pe mocheta cu fire lungi. Agathe nu 
vărsase nimic. Nu băuse peste măsură. Strânsese masa. Făcuse 
ordine. Se întorsese să se așeze turcește pe covor. 

— Am la fel de multe emoţii ca tine, să știi. 

— Eu nu am emoţii, răspunsese Hortense. Sunt liniștită. Eu o 
să iau locul. Sper că o să știi să pierzi! 

— Mâine-seară este o petrecere la Cuckoo's. O petrecere la 
care va fi toată școala franceză, știi, Esmod... 

Nu existau doar școlile Martins sau Parsons de la New York, ci 
și Esmod, la Paris. Hortense nu alesese să urmeze cursurile 
acolo deoarece voia să părăsească Parisul și pe maică-sa. 
Vanina Vesperini, Fifi Chachnil, Franck Sorbier sau chiar 


VP-195 


Catherine Malandrino se formaseră la școala pariziană. Dacă în 
urmă cu cinci ani nu se vorbea decât despre Londra, Parisul 
redevenise centrul planetei modei. Cu o specialitate 
franţuzească: crearea prototipurilor. La Esmod se predau 
tehnicile de mulare a materialului pe manechin, cum se 
formează cupa, cum se face un tipar. O tehnică foarte valoroasă 
pe care era foarte dornică s-o înveţe. Ezită. 

— O să fie acolo și amicii tăi? 

Agathe făcu o mutră care spunea: „Evident”. 

— Indivizii ăia nu sunt o plăcere! Sunt niște porci... 

— Dar sunt și drăguţi, să știi! 

— Drăguţi? 

Hortense izbucni în râs. 

— Uneori mă ajută, mă încurajează, îmi dau aripi... 

— Asta s-ar întâmpla dacă porcii ar avea aripi! Nu s-ar tăvăli 
cu curul în mocirlă, ar zbura! Și ei nu sunt pregătiţi să-și ia 
zborul. 

Până la urmă acceptase să se ducă la serată cu Agathe. 

Luaseră un taxi. Agathe dăduse o adresă care nu era a 
cabaretului. 

— Te deranjează dacă trecem mai întâi pe la ei? 

— La ei? uriașe Hortense. Eu nu urc la indivizii ăia. 

— Te rog, o implorase Agathe. Cu tine o să-mi fie mai puţin 
frică... Mă sperie de moarte când sunt singură. 

Chiar avea un aer îngrozit. 

Hortense urcase înjurând. 

Erau instalați în salon. Un decor care strălucea de atâta prost- 
gust. Marmură, aur, candelabre, perdele cu ciucuri auriţi, berjere 
strălucitoare, fotolii uriașe. Cinci bărbaţi în negru. Așezaţi pe 
cururile lor mari de porci. Nu-i plăcuse când se ridicaseră toți și 
se apropiaseră de ea. Nu-i plăcuse deloc când Agathe se 
îndepărtase sub pretext că se ducea la toaletă. 

— Deci... dintr-odată facem pe discreţii? Mi se pare, Carlos, 
sau puștoaica a făcut deja în chiloţi? întrebase unul scund și 
îndesat. 

Ea nu răspunsese, pândind ieșirea lui Agathe de la toaletă. 

— la, zi, puicuţă, știi de ce am pus să fii adusă aici? 

Căzuse în capcană. Ca o începătoare. Probabilitatea ca la 
Cuckoo's să fie o petrecere era la fel de mare ca măsura de bun- 
gust din salonul ăsta! 


VP - 196 


— Habar n-am. Dar cu siguranţă o să-mi explicaţi... 

— Voiam să-ţi spunem o chestie... Pe urmă, te lăsăm în pace. 

„O să-mi ceară să mă culc cu unul din ei. Să mă prostituez 
pentru mutrele lor scârboase de porci care nu zboară. Care se 
îngrașă în timp ce fetele trag la greu. lată de unde vin banii lui 
Agathe, blugii de trei sute de euro, vestutele Dolce & Gabbana”. 

— Cred că am o mică idee, și poţi să te lingi pe bot... 

— Cred că n-ai nicio idee, spuse cel care era probabil șeful, 
pentru că avea cel puţin un metru șaptezeci și cinci și le scuipa 
în cap tuturor. 

— M-ar mira. Nu m-am născut ieri, să știți... 

Numeroase studente se prostituau. Ca să-și plătească studiile 
sau ca să schieze la Val-d'Isère. Existau agenţii specializate care 
le închiriau pentru weekend. Plecau în ţările de Est să petreacă 
o noapte cu un grăsan îndesat și se întorceau cu buzunarele 
pline. 

— E un serviciu mai special cel pe care vrem să ţi-l cerem... 
Pe care ai interesul să ni-l acorzi. Pentru că altfel o să ne 
înfuriem. Foarte tare. Vezi acolo, ușa de la baie... 

Hortense se feri să se uite și-l fixă pe cel care probabil trecea 
drept un uriaș pentru piticii care-l înconjurau. Are părul aspru și 
bărbia vineţie, remarcă ea înfruntându-i privirea, și o mică pată 
galbenă în ochi, ca un strop de maioneză. 

— În spatele ușii ăleia, rişti să suporţi consecințele. Și să 
suporţi o corecție nasoală... 

— Ah, da? făcu Hortense încercând să ia o atitudine mândră, 
dar simțind cum frica o cuprindea ca o păclă albă, care făcea să- 
i tremure picioarele. 

— Așa că iată ce o să faci... o să fii foarte amabilă să te 
retragi din competiţia cu Agathe. Îi lași locul la Vivienne 
Westwood. 

— Niciodată! se  răsti Hortense, care înțelegea acum 
mâncarea chinezească, pasiunea neașteptată pentru curăţenie 
a colocatarei sale, ambianța studioasă din apartament. 

— Mai meditează. Îmi vine greu să mă gândesc la ce-o să ai 
de îndurat după ușa aia... 

— Inutilă insistența. Este nu. 

Agathe nu mai apărea. „Târfa”, gândi Hortense. „Și eu care 
credeam să începea să se dea pe brazdă! Aveam dreptate să nu 
am încredere în bunele ei sentimente”. 


VP - 197 


Nu trebuia să se lase doborâtă în faţa acestor personaje de 
prost-gust. Toţi îmbrăcaţi în negru, cu pantofi cu vârf ascuţit. „E 
o tabără de școlari, sau ce?” 

— Ai două minute să te gândești. Ar fi o tâmpenie să te lași 
desfigurată! 

„Și ar fi o tâmpenie să vă lipsiţi de o intrare gratuită în lumea 
asta”, se gândi Hortense. „O folosiți pe proasta asta de Agathe 
și pătrundeţi neobservațţi în templul modei. Contaţi pe mine, 
gagiilor. Contaţi pe mine”. 

Trecură cinci minute. Hortense cerceta locurile cu sârguinţa 
unui turist la Versailles: comodele aurite, sertarele borțoase, 
argintăria la vedere, deasupra - poate ca să lase impresia că e 
ora ceaiului? -, pendulul ceasului care lovea aerul fără zgomot, 
oglinzile bizotate, parchetul bine lustruit. Avea să le dea o lecţie. 

— Timpul a trecut, spuse ea uitându-se la ceas. O să plec. 
Încântată că v-am cunoscut și sper sincer să nu vă mai văd 
niciodată... 

Se întoarse pe călcâie și se îndreptă spre ușă. 

Unul dintre caraghioși se ridică și veni să blocheze ieșirea, 
întorcând-o în punctul de plecare. Un altul alese un CD, uvertura 
la Coțofana hoață de Rossini, și dădu volumul la maximum. 
Aveau s-o lovească, era sigur. „N-o să ţip. N-o să le fac plăcerea 
asta. N-o să ajungă să mă omoare. Ar fi foarte încurcați cu un 
cadavru în braţe!” 

— Te ocupi tu, Carlos, ordonă cel mai înalt, cu aer de șef. 

— OK, răspunse cel interpelat. 

O împinse spre baie, o aruncă pe jos și ieși. Ea se ridică, 
rămase un moment în picioare, cu braţele încrucișate. „Mă lasă 
să mă gândesc. Inutil să ne mai gândim, totul e decis. N-o să 
mucegăiesc aici”. 

leși din baie, li se alătură în salon și întrebă: 

— Deci ne-am dezumflat? 

Lunganul care se dădea drept șef văzu roșu. Se repezi la ea, o 
târi până în baie și o aruncă pe pardoseală urlând: „Târfă ce 
ești!” Trânti ușa. „L-am jignit”, își spuse Hortense. „Un punct 
bun pentru mine. Asta nu va îmblânzi loviturile, dar cel puţin 
sunt preveniţi. N-o să stau cu mâinile în sân”. 

Își aranjă jacheta, își puse fusta la loc, își perie umerii. 
Rămase demnă și dreaptă. Era tot ce-i mai rămânea. Aerul era 
la fel de alb, ca bumbacul, și ei îi venea să verse. 


VP - 198 


Mai ales nu trebuia să se lase stăpânită de frică. Trebuia să 
păstreze distanța. Să pună lucruri concrete între frică și ea. 
Realitate. Nu teorii care ameţesc mintea. Nu idei grandioase de 
genul: „Nu e corect, nu e bine ce faceţi, o să mă plâng celor în 
drept...” Asta ar fi însemnat să cadă în genunchi în faţa lor. 

Îl auzea pe numitul Carlos. Probabil că întotdeauna făcea 
zgomot, făcea scandal ca să se anunţe. Era acolo. In baie. Peste 
tot alb. Niciun strop de culoare de care să se agate, să 
pornească un început de opoziţie. Un metru cincizeci și cinci pe 
un metru cincizeci și cinci, un cub chel și gras. Un adevărat 
gnom. Îi lipseau părul pe nas, vocea groasă și urechile ascuţite. 
Deși firele de păr de pe nas, dacă te uitai mai de aproape, le 
puteai număra. 

Corpul lui lătăreț ascundea lumina plafonierei din sticlă mată. 
Era întuneric de jur-împrejur. În faţa violenţei pe care o citea în 
el, uită de tot. Nu putea nici măcar să-i privească ochii, atât de 
tare străluceau de furie. Dacă voia să-și păstreze puţin sânge- 
rece, era mai bine să fixeze perdeaua de la duș. Albă, în 
întregime albă, la fel ca albul de vată care urca în ea și o sufoca. 
Pereţii erau și ei albi. Oglinda, ferestruica, mobila de deasupra 
chiuvetei. Albă chiuveta, cada, albă. Covorul din baie, tot alb. 

El întinse brațul, o desfăcu la curea, îi ceru să-și dea jos blugii. 

— Nici măcar în vis! i-o trânti Hortense cu dinţii strânși, ca să 
alunge tot albul care o sufoca. 

— Dă-ţi jos blugii, sau scot briciul... 

Gândi repede. Dacă își dădea jos pantalonii, scotea pe urmă 
briciul. Avea să fie terminată într-o clipită. 

— Nici măcar în vis, repetă ea, căutând un strop de culoare în 
baie. 

El puse cureaua pe marginea căzii, deschise dulapul de 
medicamente și luă un brici mic. Un brici negru, cu lamă lungă, 
care se pliază. Briciul de bunicuţ mafiot de care se folosește 
Marlon Brando în Nasul. Ea se opri la scenă, o derulă în minte. 
„Are bărbia foarte albă și lasă să alunece lama cu mutră 
nemulțumită, o mutră lașă și crudă”. Nu se putea folosi de 
Marlon Brando ca să scape. Era prea puţin. 

— Nu mi-e frică, spuse ea, descoperind un prosop galben pe 
cadă. 

„De la roșu la verde tot galbenul se pierde”. Apollinaire. 
Mama ei le învățase acest vers când erau mici. Mama lor care le 


VP - 199 


spunea povestea culorilor. Albastru, verde, galben, roșu, negru, 
violet... O folosise într-o lecţie pe tema „Armonie și culori”, nu 
cu mult timp în urmă. Luase cea mai bună notă. „Frumoasă 
cultură”, spusese proful. Trimiteri interesante care fac analiza 
mai profundă. Îi mulțumise în gând mamei sale, secolului al XII- 
lea, lui Apollinaire și se mustrase acceptabil pentru că-și bătuse 
atât de des joc de toate astea. 

Teama dădu înapoi cu zece centimetri buni. Dacă găsea un alt 
strop de culoare era salvată. 

— Agathe, vino să vezi, urlă cubul. 

Agathe intră cu umerii strânși, cu privirea în pământ. 
Încremenită de frică. Hortense îi căută privirea, dar cealaltă se 
feri alunecoasă ca o anghilă. 

— Arată-i degetul de la picior! lătră cubul. 

Agathe se sprijini de peretele alb al băii, își desfăcu funda 
pantofului și arătă ciotul degetului mic de la picior. O chestie 
minusculă, chircită, care probabil că fusese tăiată de la 
rădăcină. Era scârbos la vedere: un ciot de carne de culoare 
violet cu roșu în capăt. Fără unghie, dar dat cu roșu. Roșu ca 
borhotul, roșu ciudat, dar roșu! 

— Poţi să te încalţi! Cară-te! 

Agathe ieși așa cum venise: prelingându-se de-a lungul 
peretelui. 

Hortense o auzi gemând de cealaltă parte a ușii. 

— Ai înţeles cum ascultă fetele? 

— Eu nu sunt o fată. Eu sunt Hortense. Hortense Cortes. Și vă 
scot din minţi! 

— Ai înţeles, sau trebuie să-ţi fac un desen? 

— Dă-i drumul. O să vă denunţ. O să mă duc la poliţie. Nici 
măcar nu vă trece prin cap în ce pacoste intrați! 

— Și eu cunosc lumea, micuța mea. Poate nu cinstită, dar sus- 
pusă, da! 

Lăsase bricul, luase din nou cureaua. 

Și zbură prima lovitură. În plină figură. N-o văzuse venind. Nu 
mișcă. Nu trebuia să-i arate că o durea sau că-i era frică. A doua 
lovitură o lăsă să vină, nu se aplecă și strânse din dinţi ca să nu 
tipe. Erau ca niște descărcări de foc în tot corpul. Inţepături care 
plecau de sus și coborau până la pântec. 

— Dă-i drumul... mă doare-n cot, n-o să-mi schimb părerea. 
Vă pierdeţi timpul. 


VP - 200 


O altă lovitură peste sâni. Apoi alta peste faţă. Lovea din 
toate puterile. II putea vedea cum dădea înapoi, se arunca din 
nou. Avea un aer serios, sârguincios. Era ridicol. 

— Mi-am anunţat iubitul, gâfâi Hortense cu gura plină de 
salivă, dacă nu mă întorc până la miezul nopţii, cheamă poliţia. 
l-am dat numele vostru, pe cel al lui Agathe, pe cel al 
cabaretului. O să vă găsească... 

Nu mai simţea loviturile. Se gândea doar la cuvântul pe care 
trebuia să-l adauge după fiecare cuvânt rostit. Işi găsea scuza 
de a vorbi ca să stea într-o parte și să nu ia totul direct în față. 

— Îl cunoaşteţi, scuipă ea între două lovituri. E tipul înalt, 
brunet care vine mereu la mine. Mama lui lucrează în serviciile 
speciale. Puteţi verifica. Face parte din poliţia secretă a reginei. 
Nu sunt niște îngeri. N-o să vă distraţi cu ei... 

Probabil că asculta, pentru că lovea cu mai puţină putere. Era 
un fel de șovăire în braţul lui. Ea încerca să nu urle pentru că, 
dacă se apuca să ţipe, el și-ar fi zis că aproape își atinsese 
scopul și s-ar fi dezlănţuit. Avea senzaţia că pielea îi cădea fâșii, 
că sângele ţâșnea, că dinţii aveau să-i sară. Auzea loviturile 
răsunând pe maxilar, pe obraji și pe gât. Lacrimile îi curgeau din 
ochi, dar individul nu trebuia să le vadă. Era prea întuneric, și 
apoi el acoperea toată lumina cu pieptul lui de brută, cu braţele 
de brută, cu gâfâielile de brută. 

După un timp, nu mai simţea nimic decât un vârtej uriaș în 
care numai cuvintele pe care încerca să le rostească îi mai 
rămâneau în minte, păstrând-o cât mai sigură, cât mai decisă cu 
putinţă, împiedicând-o să se prăbușească și să se lase să cadă 
la pământ. Cât timp rămânea în picioare, putea discuta. De la 
egal la egal. Cu atât mai mult cu cât îl domina pe gnom cu cel 
puţin două capete. Probabil că asta îl enerva, pentru că trebuia 
să se ridice pe vârfuri ca s-o lovească! 

— Poate nu mă credeţi? Dar dacă nu eram atât de sigură pe 
mine, m-aș fi târât deja la picioarele voastre... 

li vedea burdihanul urcând și coborând la fiecare respiraţie. 

Pusese un picior înainte, ca și cum voia să-și recapete 
echilibrul. Să-și recapete forţele. „Nu se simte bine”, avu ea 
timp să gândească înainte ca el să-și revină. Asta o făcu să râdă, 
și-l imagină prabușindu-se. Victimă a unui infarct pentru că 
lovise prea tare. 

— Eşti jalnic, bietul meu bătrân! Ar trebui să faci puţin sport, 


VP - 201 


nu ești într-o formă bună. 

ÎI scuipă în faţă. 

Lovitura îi veni de sus, despicându-i buza superioară. Scoase 
un sughiț de mirare, și lacrimile ţâșniră fără să le poată înghiți. 
Cureaua se abătea a doua oară. 

Individul își pierdea mințile. 

— Se numește Weston. Paul Weston. Puteţi verifica. Și mama 
lui este Harriet Weston, gardă de corp a reginei. Ultimul ei 
amant a fost expediat în Australia pentru că altfel ar fi dispărut 
în Tamisa. 

Avea vocea plină de sânge și de lacrimi, dar nu renunța. 

— Și șeful... Șeful ei este Zachary Gorjiack... Are o fată, 
Nicole, care este handicapată, și asta îl face să fie foarte furios 
pe indivizi de teapa voastră. Pentru că Nicole a ajuns în starea în 
care e din cauza unui tip ca voi. Prin urmare, nu poate înghiţi 
putoarea unor asemenea păduchi. li zdrobește sub degetul 
mare. Și ascultă zgomotul pe care-l face creatura când piere. Se 
pare că scoate un sfârâit de carne arsă. Cunoști zgomotul? Ar 
trebui să te intereseze, riști să-l auzi în curând... 

Era adevărul. Shirley le povestise cum acest Zachary era o 
minte sclipitoare și agilă, care-i ucidea pe cei care încercau să-l 
intimideze ori să-l înșele. Lichida fără vreun semn de regret. Și 
oamenii cădeau spintecaţi. Le mai povestise, ei și lui Gary, cum 
unul dintre acești oameni se răzbunase zdrobindu-i fata și 
călcând-o în picioare. Fata era ţintuită într-un fotoliu. Zachary își 
pierduse minţile de tot, era și mai violent, și mai hotărât în 
urmărirea oamenilor pe care să-i distrugă. 

Cubul se clătina. Loviturile erau mai puţin sigure. Acum putea 
să le îndure. 

— Și Diana, asta îţi spune ceva, Diana? Tunelul de la podul 
Alma? Așa o să sfârșiți. Pentru că eu, eu vă știu numele. Le-am 
dat amicului meu în cazul în care... O să vină un moment când o 
să pot să vă pedepsesc. Sunt o fată de înţeles, dar nu sunt 
tâmpită. Pentru că, știți, există și din astea. Dure și nu tâmpite! 
Aţi tras numărul care nu trebuia. Alegere greșită! Și, prin 
Agathe, vom putea oricând să vă găsim... Aţi fost filmaţi în 
cabaret împreună cu ea. Mi-a zis-o iubitul meu. Mi-a mai zis și să 
nu am încredere în voi. Avea dreptate. Ciudat de mare dreptate! 
In seara asta, cu cât trece timpul, cu atât se întreabă mai 
îngrijorat unde sunt, de ce nu sun. Nu mi-ar plăcea să fiu în locul 


VP - 202 


vostru... 

Nu se putea opri din vorbit. Asta o ţinea în picioare. Fixa 
prosopul galben, se agăța de el ca să anuleze albul. Nu-i mai era 
frică. Ce e bine cu durerea este că după un timp n-o mai simți. 
Lasă o urmă în plus, o mică urmă, apoi se topește în tot. Un tot 
mare care tresare la fiecare lovitură, apoi nu mai simţi nimic. 

Izbucni în râs și scuipă din nou pe el. 

Bărbatul lăsă cureaua și ieși. 

Ea privi în jur. Avea un ochi atât de umflat, încât nu vedea 
nimic, nu putea clipi fără să se strâmbe, dar celălalt era în stare 
de funcţionare. Avea impresia că este închisă într-o cutie. O 
cutie albă și umedă. Rămase în picioare. În caz că-i venea ideea 
să se întoarcă, își atinse faţa lipicioasă de sânge, de lacrimi și 
sudoare. Se linse cu limba, era un lichid gros și vâscos. Înghiţi 
apa sărată din gât. Probabil că deliberau în camera de alături. 
Cubul repeta tot ce-i spusese ea. Serviciile secrete ale Majestății 
Sale? Zachary Gorjiack, probabil că-i cunoșteau numele. 

Nu-i păsa că era desfigurată. Puteau chiar să-i taie degetul 
mic de la picior dacă voiau. Chestia asta se reface? Citise că 
ficatul se reface, așa că degetul de la picior ar trebui să se 
refacă și el. 

Se mișcă până la chiuvetă. Deschise robinetele. Se răzgândi. 
Ar fi putut să intre, și asta le-ar fi dat idei. De genul „capul sub 
apă și te sufoc”. La asta era mai puţin sigură că rezistă. Privi în 
jur. Zări un zăvor la ușă. Il trase. Se aplecă pe chiuvetă, își clăti 
fața. Apa era ca gheaţa, îi făcu atât de rău, că până la urmă 
urlă. 

Și apoi zări fereastra de deasupra căzii. O mică lucarnă albă. 
O deschise încetișor. Dădea pe o terasă. Porcii ăștia locuiau într- 
unul dintre cartierele frumoase, cu terase cu flori... 

Se căţără până la fereastră, trecu un picior, celălalt, se 
strecură, ateriză încetișor, alunecă în noapte până la terasa 
vecină, apoi până la o alta, și la alta, și se trezi în stradă. 

Se întoarse și notă adresa. 

Strigă după un taxi. Işi acoperi faţa ca să nu se sperie șoferul 
văzând-o. Era un adevărat Picasso din perioada suprarealistă. 

Taxiul se opri. li dădu adresa lui Gary strâmbându-se de 
durere: avea buza de sus tăiată rău. Putea chiar să vâre degetul 
între cele două părți de buză spartă. 

„Rahat!” gemu ea, „și dacă mă trezeam cu buză de iepure?” 


VP - 203 


Se prăbuși pe bancheta taxiului și izbucni în hohote de plâns. 


VP - 204 


PARTEA A TREIA 


Paul Merson nu se limita să cânte la baterie. Paul Merson avea 
o formaţie și Paul Merson anima seratele dansante sâmbătă 
seara. 

Paul Merson avea o mamă cu trup unduios care făcea ravagii. 
Lucra la relaţii cu publicul, la o societate de spirtoase. Cum 
domnul Merson nu era un apărător sălbatic al fidelității 
conjugale, doamna Merson avea toată libertatea să se fâţâie și 
le îngăduia clienţilor să se bucure de unduirile ei la început 
verticale, apoi orizontale. Obţinea ceva avantaje din acest fapt, 
unele răsunătoare și dubioase, altele mai subtile, care îi 
permiteau să se menţină într-un post râvnit de majoritatea 
colegelor ei. 

Paul Merson pricepuse repede ce profit putea trage din 
unduirile mamei sale. Când un oarecare venea s-o caute, seara, 
când o îmbrăţișa ceva mai cu foc, Paul Merson se băga și el și îl 
întreba nevinovat pe tipul respectiv dacă nu știa de vreo 
petrecere unde el și orchestra lui puteau crea ambianţă pe bani 
nu foarte mulţi. „Suntem buni, suntem chiar foarte buni, putem 
cânta la cerere, romantice sau la modă, nu cerem mare lucru, 
nu spectacole mari, ci reuniuni dansante, simple distracţii, așa 
ceva ni se potrivește foarte bine. Lansări de produse, finaluri de 
petrecere, acceptăm orice. Viaţa la gimnaziu e grea”, ofta el, 
„nu avem vârsta să obţinem slujbe adevărate, dar avem pofta 
nebună de a ne lua ceva nou sau de a ne duce să bem o bere. 
Cu toate relaţiile dumneavoastră, trebuie sa aveţi ceva 
deschideri...” Clientul, ai cărui ochi umezi urmăreau unduirile 
doamnei Merson, spunea: „Da, da, de ce nu?” și se trezea în pat 
după ce, distrat, își dăduse consimţământul. 

Altfel, unduirile încetau. 

Așa se face că Paul Merson și „Vagabonzii” au însufleţit 
petreceri promoţionale pentru tractoare VDirix, chipsuri Clin 
d'œil, cârnaţi Roches Claires. Încurajat de primele contracte, 
Paul Merson devenise un puștan îndrăzneţ, obraznic, grăbit să 
descopere lumea și înțelegând să profite de ea. Într-o seară, 
când Joséphine era la o ședință și urma să se întoarcă târziu, 


VP - 205 


Paul veni să bată la ușa lui Zo€. 

— Nu vrei să cobori în pivniţă? O să fie acolo Domitille și 
Gaétan. Părinţii lor au plecat. La Operă. Rochie lungă și tralala. 
Nu se întorc înainte de unu dimineaţa... Fleur și Seb nu pot: le 
vin niște rude în vizită. 

— Am lecţii... 

— Încetează să faci pe eleva bună! Până la urmă o să ai 
probleme! 

Avusese dreptate: la școală începea să fie privită cruciș. | se 
înțepase deja de două ori penarul, o împingeau pe scară și 
nimeni nu voia să se întoarcă seara cu ea. 

— Bine. De acord. 

— Genial. Te așteptăm. 

Se răsucise pe călcâie legănându-se, imitând pașii unui mers 
îngrijit, studiat în oglindă. Se oprise brusc, se întorsese, cu 
degetele mari în buzunare, cu șoldurile înainte. 

— Ai bere în frigider? 

— Nu. De ce? 

— Nu e nimic... Să aduci cuburi de gheață. 

Zoe nu era în largul ei. Dacă îi plăcea mult Gaétan, Paul 
Merson o impresiona, iar Domitille Lefloc-Pignel o făcea să se 
simtă stânjenită. Nu putea spune exact de ce, dar fata asta era 
alunecoasă. Nu știai niciodată cu cine aveai de-a face. Cu fata 
impecabilă, la patru ace, cu fustă plisată și guleraș alb, sau cu 
aceea care uneori avea o sclipire dubioasă în ochi. Băieţii 
vorbeau despre ea chicotind și, când Zoe întreba de ce, 
chicoteau și mai tare, umezindu-și buzele. 

Cobori pe la nouă și jumătate. Se așeză în întunericul pivniţei 
și spuse imediat: 

— N-o să pot să stau mult... 

— Ai cuburile de gheaţă? o întrebă Paul Merson. 

— Asta e tot ce am găsit, spuse ea deschizând un recipient de 
plastic. Și nu trebuie să uit să duc cutia înapoi... 

— Oh, gospodina, rânji Domitille sugându-și arătătorul. 

Paul Merson scoase o sticlă de whisky și patru pahare de 
muștar pe care le umplu pe jumătate. 

— Îmi pare rău, nu am P&rrier, spuse el punând la loc dopul 
sticlei și ascunzând-o după un tub gros învelit cu scotch negru. 

Zoé își luă paharul și admiră, cu teamă, lichidul ca ambra. 
Într-o seară, ca să sărbătorească succesul cărţii, mama 


VP - 206 


deschisese o sticlă de șampanie, ea gustase și se repezise la 
baie să scuipe totul. 

— Nu-mi spune că n-ai băut niciodată! se prăpădi de râs Paul 
Merson. 

— Las-o, protestă Gaétan, nu e un defect să nu bei! 

— Este pur și simplu delicios, spuse Domitille întinzându-și 
picioarele pe dușumeaua din beton. Eu n-aş putea trăi fără 
alcool! 

„Oh, fandosita!” gândi Zoe. „Face pe femeia fatală și 
voluptuoasă, când are cu un an mai puţin decât mine”. 

— Hei! Ştiţi la ce-i bună o jumătate de câine? strigă Gaétan. 

Așteptau răspunsul sugându-și cuburile de gheaţă. Zoe avea 
emoții. Dacă nu bea, aveau s-o trateze ca pe o fraieră. Se gândi 
să verse discret conţinutul paharului în spate. Era întuneric, nu 
se vedea nimic. Se apropie de tub, se lipi de el, depărtă braţul, îl 
făcu să alunece pe jos și vărsă încet paharul. 

— Să-i servească drept ghid unui chior! 

Zoé râse din toată inima și se simţi bucuroasă să se audă 
râzând. 

— Și tu știi care este diferenţa dintre Pastis 51 și un 69? 
întrebă Paul Merson, enervat să vadă că Gaétan îi fura rolul de 
vedetă. 

Își cufundară din nou nasul în pahare, căutând răspunsul. Paul 
Merson jubila. 

— Trebuie să fie o chestie foarte scârboasă, zise Gaétan. 

— O să fii dezamăgit! Ghiciţi sau nu? 

Scuturară din cap toţi trei. 

— Unul miroase a anason și altul a anus! 

Răâseră în hohote. Zoé își ascunse fața în cot, prefăcându-se 
că-și stăpânea un râs nebun. Paul Merson luă din nou sticla de 
whisky și întrebă pe toată lumea: 

— Încă un strop? 

Domitille își întinse paharul. Gaétan spuse: „Nu, mulțumesc, 
nu pentru moment”, și Zoé repetă aceeași formulă. 

— Eh... Coca nu este? întrebă ea prudentă. 

— Nu... 

— Păcat... 

— Data viitoare să-ţi aduci! Data viitoare aduceţi toţi câte 
ceva, și o să facem un adevărat chiolhan. Putem chiar să 
instalăm o staţie pe care s-o branșăm la contoarul pivniţei... Eu 


VP - 207 


mă ocup de sonorizare, Zoé, de haleală, Gaétan și Domitille de 
alcool. 

— N-o să putem niciodată. N-avem bani de buzunar! exclamă 
Gaétan. 

— Bine, atunci, tu, Zoé, te ocupi de haleală și de băuturi, iar 
eu o să-ți dau o mână de ajutor la alcool... 

— Dar eu, eu... 

— Voi, voi sunteți pline de bani! Mi-a spus maică-mea, cartea 
mamei tale a fost un succes! 

— Dar nu e drept. 

— Trebuie să știi ce vrei. Vrei să faci parte din bandă sau nu? 

Zoé nu era sigură că avea chef să facă parte din bandă. In 
pivniţă puţea a mucegai. Era frig. Pietrișul îi înţepa fundul. | se 
părea o tâmpenie să stai pe jos și să rânjești la glume dubioase, 
bând un lichid amar. Auzea zgomote ciudate, își imagina 
șobolani, lilieci, pitoni abandonaţi. li era somn, nu știa ce să 
spună. Nu sărutase niciodată un băiat. Dar dacă spunea nu, 
avea să fie complet izolată. Până la urmă se strâmbă și făcu o 
mutră care însemna „da”. 

— Haide, bate aici! 

Paul Merson îi întinse palma, iar ea o lovi fără convingere. Și 
cum avea să facă rost de bani pentru cumpărături? 

— Și ei, ei ce fac? întrebă Zoe arătând spre Gaétan și 
Domitille. 

— Noi nu putem face nimic, n-avem nimic! mârâi Gaétan. Cu 
tata nu se glumește. Dacă ar ști că suntem aici, ne-ar omori. 

— Sunt însă și seri când pleacă, suspină Domitille sugând 
marginea paharului. Ne putem descurca dacă știm dinainte... 

— Și fratele vostru n-o să vă toarne? întrebă Paul Merson. 

— Charles-Henri? Nu. E alături de noi. 

— Și de ce n-a coborât? 

— Are teme și ne acoperă dacă se întorc mai devreme... O să 
spună că am coborât în curte pentru că am auzit un zgomot 
ciudat și o să vină după noi. E mai bine să stea de pândă, căci 
dacă suntem prinși e de rău, dar rău de tot! 

— Maică-mea e mult mai cool, spuse Paul Merson, care nu 
suporta să nu fie el în centrul discuţiei. Imi povestește tot, sunt 
confidentul ei... 

— E foarte mişto făcută maică-ta, observă Gaétan. Cum se 
explică faptul că există tipese super-bine făcute, iar altele care 


VP - 208 


sunt niște maldăre? 

— Asta pentru că atunci când ne futem cum trebuie, bine 
întinși, concentrați, trasăm niște linii frumoase, curgătoare, 
care-i fac femeii un corp mișto. Când ne futem de ne întoarcem 
pe dos coaiele, zvârcolindu-ne de plăcere, frângem liniile și 
creăm niște cârnaţi groși, diformi... 

Izbucniră în râs. În afară de Zoé, care se gândi la tatăl și 
mama ei. Probabil că și-o trăseseră cât se poate de drept pentru 
Hortense și suciţi în toate felurile pentru ea. 

— Dacă te fuţi agitându-te pe un sac de nuci, de exemplu, fii 
sigur că faci un cârnăcior plin de celulită! continuă Paul Merson, 
mândru de demonstraţia lui și dorind să-și exploateze calităţile 
umoristice. 

— Eu nici măcar nu mi-i pot imagina pe ai mei trăgându-și-o, 
mormăi Gaétan, sau dacă da, atunci poate sub ameninţare! Tata 
probabil că i-a lipit un pistol la tâmplă... Nu pot să-l sufăr pe 
tata. Bagă groaza în noi. 

— Nu te mai enerva! E ușor de păcălit, zise Domitille. Cobori 
ochii și o ștergi, nu vede nimic în jur! Poţi face ce vrei în spatele 
lui. Tu trebuie mereu să-l înfrunţi! 

— Odată am pândit-o pe maică-mea când și-o trăgea, povesti 
Paul. E o nebunie! Nu se menaja deloc. Făcea kilometri întregi! 
N-am văzut tot, pentru că la un moment dat s-au închis în baie, 
dar pe urmă ea mi-a povestit că tipul făcuse pipi pe ea! 

— Puah! E scârbos! exclamară Gaétan, Domitille și Zoé în 
același timp. 

— Și chiar l-a lăsat să facă pipi pe ea? insistă Domitille. 

— Da. Și el i-a dat o sută de euro! 

— Ţi-a zis ea? întrebă Zoe făcând ochii mari. 

— Ti-am mai spus o dată că-mi povestește totul... 

— Tipul i-a băut pipiul? întrebă Domitille, tot interesată. 

— Ah, nu! Pur și simplu îi plăcea la nebunie să facă pipi pe ea. 

— S-a mai întâlnit cu el? 

— Da. Dara mărit preţul! Nu e tâmpită. 

Zoé era gata să vomite. Strângea din dinţi ca să stăpânească 
bila care urca. Stomacul i se răsucea ca o mănușă, pe faţă, pe 
dos, pe faţă, pe dos. Cum mai putea să dea ochii cu doamna 
Merson fără să se ţină de nas? 

— Și tatăl tău unde era când individul ăsta se pișa pe ea? se 
îngrijoră Domitille, nedumerită de viața ciudatului cuplu. 


VP - 209 


— Tata se duce la cluburi de partuze. Preferă să se ducă 
singur. Zice că n-are chef să iasă cu gospodina... Dar se înțeleg 
bine. Nu se ceartă niciodată, se distrează mereu! 

— Dar atunci, nimeni nu se ocupă de tine? spuse Zoé, care nu 
era sigură că înţelegea totul. 

— Mă ocup singur. Haide, bea, Zoe, n-ai băut nimic... 

Zoé, cu stomacul întors pe dos, îi arătă paharul gol. 

— Păi văd că tragi la măsea, nu glumă! făcu Paul, umplânau-i 
din nou paharul. Ești în stare să-l sorbi dintr-o dușcă? 

Zoé îl privi îngrozită. Să sorbi dintr-o dușcă e un joc nou? 

— Nu e o chestie pentru fete, răspunse ea ca să-și regăsească 
puţină siguranţă. 

— Depinde ce fel de fete! zise Paul. 

— Dacă vrei, și eu îl beau dintr-o dușcă! se lăudă Domitille. 

— Paharul gol și fofoloanca udă! 

Domitille se fâţăi puţin și râse prostește. 

„Dar despre ce vorbesc?” se întrebă Zoé. Păreau să fie cu toţii 
la curent cu o chestie despre care ea n-avea habar. Era ca și 
cum fusese bolnavă și lipsise de la ore. „Nu mă mai întorc 
niciodată în pivnita asta. Prefer să rămân singură acasă. Cu 
panoul cu tata”. Avea poftă să urce în apartament. Căută pe 
întuneric cutia cu cuburi de gheaţă, pipăi până ce o găsi, pregăti 
o scuză ca să-și justifice plecarea. Nu voia să treacă drept o 
tâmpită sau o găină bleagă. 

Acela a fost momentul ales de Gaétan ca să-și treacă braţul 
pe după umerii lui Zoé și s-o tragă spre el. O sărută pe păr, își 
frecă nasul de fruntea ei. 

Se simţi lipsită de puteri, slabă, sânii i se umflară, picioarele 
se întinseră, râse înfundat ca o femeie fericită și își puse capul 
pe umărul băiatului. 


Hortense îi povesti totul lui Gary. Sunase la el la ora două 
dimineaţa, plină de sânge. El scăpase, foarte serios, un Oh, my 
God! şi îi dăduse drumul să intre. În timp ce-i dezinfecta faţa cu 
apă oxigenată și o bucată de cârpă, îi spuse: 

— Îmi pare foarte rău, draga mea, nu am nici Kleenex, nici 
vată, nu sunt decât un băiat... 

Ea îi povesti capcana în care căzuse. 

— Și nu-mi zice „ţi-am spus eu”, pentru că e prea târziu, asta 
m-ar face să urlu de furie și mi-ar aţâţa durerea până n-aş mai 


VP - 210 


putea suporta! 

El o îngrijea cu gesturi sigure și blânde, milimetru cu 
milimetru, ea îl admira, liniștită și emoţionată. 

— Eşti din ce în ce mai frumos, Gary. 

— Nu mișca! 

Hortense scoase un lung oftat, își înăbuși un strigăt de durere. 
O apăsase pe buza de sus. 

— Crezi că o să fiu desfigurată? 

— Nu, e superficial. O să se vadă câteva zile, apoi se va 
dezumfla și se va cicatriza... Rănile nu sunt profunde. 

— De când ești doctor? 

— Am urmat niște cursuri de prim-ajutor în Franţa, adu-ți 
aminte, și mama a insistat să le continui aici. 

— Eu am chiulit de la cursurile astea. 

— Uitasem: grija faţă de alţii nu este menirea ta pe lume! 

— Foarte adevărat! Eu mă concentrez pe mine... și am treabă: 
dovada! 

Își arătă faţa cu degetul și se întunecă. Când zâmbea o durea. 

El o așezase pe un scaun în salonul imens. Putea vedea 
pianul, partiturile deschise, un metronom, un creion, un caiet de 
solfegii. 

Erau cărți peste tot, puse pe dos, deschise, pe o masă, pe 
marginea unei ferestre, pe canapea. 

— Trebuie să vorbesc cu mama ta să mă ajute. Dacă nu 
există represalii, o s-o ia de la capăt. In orice caz, nu mai pun 
piciorul acasă! 

Îi aruncă o privire rugătoare, care îl implora să accepte s-o 
găzduiască, și el aprobă neputincios. 

— Poţi să rămâi aici... și mâine o să vorbim cu mama... 

— Pot dormi cu tine în noaptea asta? 

— Hortense! Exagerezi... 

— Nu. Altfel o să am coşmaruri... 

— Bine, dar numai în noaptea asta... și rămâi în colţul patului! 

— Promit! Nu te violez! 

— Ştii foarte bine că nu e asta... 

— Bine, bine! 

El se îndreptă. Îi cercetă faţa cu seriozitate. Mai aduse câteva 
corecturii lucrării. Ea se strâmbă. 

— De sâni nu mă ating. Poţi face totul singură... 

Îi întinse flaconul și cârpa. Ea se ridică, se duse să se așeze în 


VP - 211 


fața oglinzii de deasupra șemineului și își dezinfectă rănile una 
câte una. 

— Mâine o să port ochelari negri și un pulover pe gât! 

— N-ai decât să spui că te-ai lovit în metrou... 

— Și o s-o-nghesui pe târfuliță ca să-i zic vreo două. 

— După părerea mea n-o să vină la școală... 

— Crezi? 

Se duseră la culcare. Hortense se instală într-un colț al 
patului, Gary, în celălalt. Ea ţinea ochii deschiși și aștepta să 
vină somnul. Dacă îi închidea, retrăia întreaga scenă, și nu se 
simțea în stare. Asculta respiraţia neregulată a lui Gary. 
Rămaseră un lung moment să se spioneze, apoi Hortense simţi 
un braţ lung așezându-se pe ea și îl auzi pe Gary spunându-i: 

— Stai liniștită. Sunt aici. 

Ea închise ochii și adormi imediat. 


A doua zi, Shirley veni să-i vadă. Scoase un țipăt văzând faţa 
tumefiată a lui Hortense. 

— E îngrozitor! Ar trebui să te duci să depui plângere. 

— N-ar folosi la nimic. Trebuie speriaţi. 

— Povestește-mi tot, o îndemnă Shirley luându-i mâna. 

„E pentru prima dată când fac un gest de tandrete faţă de 
ea”, își spuse. 

— N-am dat numele tău, Shirley. Am inventat un nume pentru 
tine și pentru Gary, dar am dat numele șefului tău: Zachary 
Gorjiack... și asta l-a potolit! În orice caz, destul cât să iasă din 
baie și să se ducă să discute cu ceilalţi pitici. 

— Ești sigură că n-ai făcut aluzie la Gary? se îngrijoră Shirley. 

Se gândea la bărbatul în negru. Se întreba dacă jucase vreun 
rol în atacarea lui Hortense. Dacă nu era un mod deghizat de a 
se apropia de Gary. Veșnic tremura pentru fiul ei. 

— Foarte sigură. Am rostit numai numele de Zachary 
Gorjiack... și asta e tot. Ah, da! Am povestit accidentul pe care l- 
a avut fiica lui, Nicole... 

— Bine, zise Shirley. O să vorbesc cu Zachary. După părerea 
mea nu vor mai mișca un deget pe urmă... Până atunci, fii 
atentă. Intenţionezi să te întorci la școală? 

— Mai mult, nu vreau să-i las drum liber ștoarfei! Mă duc 
după-amiază... Și o să avem o explicaţie! 

— Și unde o să locuiești între timp? 


VP - 212 


Hortense se întoarse spre Gary. 

— Cu mine, spuse el, dar trebuie să-și găsească un alt 
apartament... 

— Nu vrei să rămână aici? E foarte spaţios. 

— Am nevoie să fiu singur, mami. 

— Gary, insistă Shirley. Nu e momentul să fii egoist! 

— Nu e asta! Doar că am o mulţime de hotărâri de luat și 
trebuie să fiu singur. 

Hortense tăcea. Părea că-i dă dreptate. „E uimitor ce 
complicitate există între ăștia doi”, își spuse Shirley. 

— Sau atunci îi las apartamentul și mă duc să stau în altă 
parte... Mi-e totuna. 

— Nu se pune problema, spuse Hortense. O să-mi găsesc un 
apartament. Imi lași doar timp cât să mă descurc... 

— Bine. 

— Mulţumesc. Ești foarte drăguţ. Și tu la fel, Shirley. 

Shirley nu se putea împiedica s-o admire pe fata asta care 
ținuse piept celor trei tâlhari, scăpase pe o fereastră în miez de 
noapte, se trezise cu faţa și sânii sfâșiaţi și nu se plângea. 
„Poate am judecat-o greșit...” 

— Ah! Un ultim lucru, Shirley, adăugă Hortense. Nu se pune 
problema, ascultă-mă bine, nu se pune problema să-i spui 
despre asta mamei... 

— Dar de ce? se sufocă Shirley. Trebuie să știe... 

— Nu, i-o reteză Hortense. Dacă știe, n-o să mai trăiască. Își 
va face griji din orice, n-o să mai doarmă, va tremura ca o 
frunză și, pe deasupra, o să mă bată la cap... Și sunt politicoasă! 

— Atunci, cu o condiţie, acceptă Shirley. Îmi spui mie totul. 
Dar absolut totul! Promiţi? 

— Promit, răspunse Hortense. 

Gary avusese dreptate: Agathe nu era la școală. Hortense 
stârni interesul colegilor, întrebări și exclamaţii îngrozite 
izbucneau de peste tot. Fu nevoită să răspundă fiecărui student 
care o cerceta și lua un aer dezgustat sau compătimitor. Îi 
cerură să-și scoată ochelarii ca să vadă cât de mari erau rănile. 
Ea refuză, decretând că nu era un fenomen de bâlci, și 
incidentul fu închis. 

Se duse să pună un mic anunț la avizier. 

Preciză că era în căutare de o colegă de cameră care nu 
fuma, nu bea „și, dacă se poate, e virgină”, adăugă ea în gând 


VP - 213 


fixând anunţul cu pioneze. 

Gary era la pian când ajunse acasă. Traversă antreul pe vârful 
picioarelor și se duse până în camera ei. Era o bucată pe care o 
cunoștea, cântată de Bill Evans, Time Remembered. Se întinse 
pe pat, își scoase pantofii. Melodia era atât de tristă, încât nu se 
miră că simţea lacrimi pe obraz. „Nu sunt din oțel călit, sunt o 
ființă cu emoții, sentimente”, își spuse ea cu mirarea serioasă a 
celor care întotdeauna se consideră invincibili și descoperă 
dintr-odată o gaură în armură. „Îmi las zece minute de răgaz și- 
mi iau din nou armele”. Fusese întotdeauna de părere că 
emoţiile dăunează grav sănătăţii. 


Trecu o săptămână înainte să primească un telefon de lao 
fată care căuta o colegă de cameră. Se numea Li May, era 
chinezoaică din Hong 

Kong și părea foarte exigentă în materie de principii: o dăduse 
afară pe ultima parteneră pentru că fumase o ţigară pe balconul 
camerei sale. Apartamentul era bine situat, chiar lângă 
Piccadilly Circus. Chiria rezonabilă, etajul, superior. Hortense 
acceptă. 

Îl invită pe Gary la restaurant. El studie meniul cu seriozitatea 
unui contabil în fața unui bilanț de sfârșit de an. Ezită între o 
melba de scoici Saint-Jacques și o potârniche cu legume de 
sezon, cu sos foarte picant. Optă pentru potârniche și își aşteptă 
felul în liniște, ascuns după șuviţa de păr negru. Gustă atent 
fiecare înghiţitură, ca și cum mușca dintr-o ostie. 

— Mi-a plăcut mult viața noastră în doi. O să-mi lipsești, oftă 
Hortense la desert. 

El nu răspunse. 

— Ai putea fi politicos și să spui „și tu o să-mi lipsești”, 
observă ea. 

— Am nevoie să fiu singur... 

— Știu, știu... , 

— Nu pot avea grijă de DOUA persoane: eu și celălalt. E și așa 
destul de greu pentru un om să afle ce vrea de la el însuși... 

— Of, Gary! 

— În privinţa asta tu ești cel mai bun exemplu, Hortense. 

Ea ridică ochii spre cer și schimbă brusc subiectul: 

— Ai observat că mi-am scos ochelarii negri? M-am machiat 
cu mistria, ca să-mi ascund vânătăile! 


VP - 214 


— Observ totul la tine... Întotdeauna! spuse el cu voce egală. 

Ea se emoţionă și cobori ochii în faţa privirii lui insistente. 
Trăgea linii paralele pe faţa de masă, jucându-se cu furculita. 

— Și Agathe? Ai mai avut vești? 

— Nu ţi-am spus? A abandonat școala! În mijlocul anului! Un 
profesor ne-a anunţat la începutul orelor: „Agathe Nathier ne-a 
părăsit. Din motive de sănătate. S-a întors la Paris”. 

El închise ochii ca să deguste ultima înghiţitură din mărul 
confiat în miere, cu garnitură de sorbet cu Calvados. 

— Am sunat la ea și mi-a răspuns maică-sa că e bolnavă, că 
nu știe ce are... l-am spus că vreau să-i vorbesc, ea m-a întrebat 
cum mă cheamă, s-a dus să vadă dacă fiica ei s-a trezit - se 
pare că doarme tot timpul. Când s-a întors, mi-a spus că Agathe 
nu poate să vorbească cu mine. E prea obosită. Ce crezi, mai 
degrabă moartă de frică! Nu-mi pierd speranţa. Într-o zi o să mă 
duc s-o aștept jos, acasă la ea, cu o umbrelă! Lovește tare o 
umbrelă? 

— Nu așa tare ca o curea! 

— Ah... Şi acidul sulfuric? 

— Perfect! 

— Și ăsta unde se găsește? 

— Habar n-am! 

— Nu-ţi termini desertul? Nu-ţi place? Nu e bun? 

— Ba da. Îl savurez... E delicios, Hortense. Îţi mulţumesc. 

— Pari cu gândul aiurea... 

— Mă gândeam la mama și la acel Zachary. 

Hortense nu mai abordase subiectul cu Shirley, dar aceasta o 
asigurase că Zachary Gorjiack făcuse ce trebuia. „După toate 
probabilitățile, zac toţi cinci trași la fund de blocuri de ciment, în 
adâncul Tamisei. Cinci pitici negricioși în cămăși negre și 
picioare precum plumbul. Dacă așa stau lucrurile, chiar înainte 
de a fi trimiși în adâncuri, au avut timp să-l întrebe pe Zachary 
din ce motiv erau trataţi atât de dur, și sper din suflet că le-a 
spus numele meu”. 

Scoase un teanc de bancnote și fredonă un „ta-ta-ta” 
triumfător punându-l pe nota pe care tocmai o adusese 
chelnerul. 

— E prima dată când invit un băiat la cină! Oh, Doamne! O iau 
pe o pantă greșită! 

Se întoarseră braţ la braţ, discutând despre biografia lui Glenn 


VP - 215 


Gould pe care Gary tocmai o cumpărase. Traversară parcul. 
Gary se uită după veveriţe, dar probabil că dormeau. Noaptea 
era frumoasă, cerul, dantelat de stele. „Dacă mă întreabă dacă 
știu cum se numesc stelele nu e un tip pentru mine”, gândi 
Hortense. „Urăsc oamenii care vor să te înveţe numele stelelor, 
ale capitalelor, ale banilor străini, ale vârfurilor înzăpezite, toate 
cunoștințele astea de almanah pe care le găsești pe spatele 
pungilor de cornflakes”. 

— Există oameni care sunt alergici la Glenn Gould, îi spuse 
Gary. Oameni care spun că mereu cântă la fel... și există alţii 
care sunt nebuni după el și îi venerează până și scaunul 
demodat. 

— Nu e bine să venerezi... Fiecare om are defecte. 

— Tatăl lui i-a construit scaunul în 1953. Nu s-a despărțit de el 
niciodată, nici măcar când se desfăcea în bucăţi. Era pentru el 
ca un fel de jucărie de pluș... _ 

Rostise ultimele cuvinte cu o voce nesigură. In clipa 
următoare, prinzându-i privirea, o întrebă brusc: 

— De ce te uiţi așa la mine? 

— Nu știu. Mi-ai părut dintr-odată tulburat... 

— Eu? De ce? 

Hortense n-ar fi putut spune de ce. Continuară să meargă în 
tăcere. „De cât timp îl cunosc”, se întrebă ea, opt-nouă ani? Am 
crescut împreună, și totuși nu-l pot considera ca pe fratele meu. 
Ar fi mult mai bine, nu mi-ar mai fi teamă că se îndrăgostește, 
că se îndrăgostește pe bune de alta. Pentru că am atâtea de 
făcut înainte de a mă lăsa pradă sentimentelor”. 

— Ştii numele stelelor? o întrebă Gary ridicând nasul spre cer. 

Hortense se opri brusc și-și acoperi urechile. 

— Ce-ai păţit? zise el îngrijorat. 

O cerceta din priviri. 

— Nimic. E bine. Nu e nimic important, spuse ea. 

Exista atâta îngrijorare în ochii lui, atâta tandreţe în voce, 
încât se simţi derutată. Venise vremea să se mute. Era gata să 
devină îngrozitor de sentimentală. 


Ecouri de discuţii, frânturi de voci agitate veneau din mai 
multe separeuri mici din jur, așa că Josephine așteptă un timp la 
intrarea în restaurant. Decorul semăna cu un loc misterios din O 
mie și una de nopți. canapele adânci, perne pufoase, statui de 


VP - 216 


femei cu sânii goi, plante verzi aplecate, orhidee sălbatice de un 
alb catifelat, covoare fermecătoare, fotolii cu picioare curbate, 
un amestec eclectic de piese de mobilier. Chelneriţele păreau 
coborâte dintr-un catalog de manechine, închiriate cu ora ca să 
facă figuraţie, și dacă duceau un meniu, un carnet sau un 
creion, era și acela, fără îndoială, un accesoriu la modă. Subţiri 
și înalte, indiferente, își ofereau zâmbetul ca și cum întindeau o 
carte de vizită, o atingeau pe Josephine cu șoldurile lor subţiri cu 
aerul că spun: „Ce caută aici femeia asta lipsită de strălucire?” 

Josephine avea emoţii. Iris anulase prânzul de mai multe ori. 
De fiecare dată când Iris decomandase, pretextând o epilare cu 
caramel, o oră la coafor, un detartraj dentar, Joséphine se 
simţise respinsă. Toată plăcerea pe care o simţise la început, 
când Iris o căutase, dispăruse. Nu mai simţea decât o îngrijorare 
surdă la gândul de a-și revedea sora. 

— Am întâlnire cu doamna Dupin, bâlbâi Josephine către fata 
de la intrare. 

— Urmaţi-mă, spuse fiinţa de vis întinzându-și picioarele de 
vis. Aţi venit prima... 

Josephine se luă după pașii ei, fiind atentă să nu răstoarne 
nimic în trecere. Urma traseul minijupei de-a lungul meselor și 
se simţea greoaie, neîndemânatică. Petrecuse două ceasuri 
cercetându-și dulapul, rătăcită printre portmantouri ostile, își 
scosese ținuta cea mai frumoasă, dar se gândi acum că ar fi fost 
mai bine să îmbrace niște blugi purtaţi. 

— Nu-mi daţi paltonul să-l duc la vestiar? întrebă creatura, 
uimită, ca și cum Josephine tocmai comisese o greșeală de 
protocol. 

— Numai că... 

— VIi-l duc eu, încheie fata întorcând capul, grăbită să treacă 
la un client mai strălucitor. 

Un actor de film tocmai își făcea intrarea. Nu considera că e 
cazul să piardă timpul cu un caz social. 

Josephine se lăsă să cadă într-un mic fotoliu roșu, atât de 
scund, încât era să se răstoarne. Se prinse de masa rotundă, 
fața de masă alunecă, amenințând să tragă după ea farfuriile, 
paharele și tacâmurile. Își recăpătă echilibrul și-i întinse haina 
fetei de la vestiar, care îi urmărise impasibilă căderea. Ingrozită, 
trase aer în piept. Era transpirată. N-avea să se mai miște, nici 
măcar să se ducă la toaletă. Era prea riscant. Avea să aștepte 


VP - 217 


cuminte la locul ei până când Iris își făcea intrarea. Simţurile îi 
erau atât de încordate, încât cea mai mică privire insistentă, cea 
mai mică intonaţie ironică o puteau răni. ` 

Rămase așezată, rugându-se ca oamenii să uite de ea. In jurul 
ei, cuplurile beau șampanie și izbucneau în râs. Totul la ei era 
eleganţă și simplitate. Unde învăţaseră să fie atât de degajaţi? 
„Și totuși”, își spuse Josephine, „nu e atât de simplu, în spatele 
acestor fațade frumoase se ascund minciuni, ticăloșii, trădări, 
secrete. Unii, care își zâmbesc, ţin pumnalul pregătit în mânecă. 
Dar au această artă despre care eu nu știu nimic: cea a 
aparenţelor”. 

Își strânse picioarele sub masă - n-ar fi trebuit să aleagă 
pantofii ăștia -, își ascunse mâinile în șervetul alb - unghiile 
plângeau după o manichiură - și se puse pe așteptat. Era de 
neconceput ca lris să nu vină. Masa lor era locul către care se 
îndreptau toate privirile din restaurant. 

Așadar, avea să-și revadă sora... 

De ceva vreme trăia printre furtuni de gânduri. Iris. Philippe. 
Iris, Philippe. Philippe... Din numele lui se degaja o fericire, o 
plăcere tulbure pe care o savura ca pe o bomboană pe care o 
scuipa însă imediat, aproape îngreţoșată. „Imposibil”, șuiera 
furtuna în capul ei, „uită-l, uită-l”. „Bineînţeles că trebuie să-l 
uit. Și o să-l uit. N-ar trebui să fie atât de greu. Nu se naște o 
legătură de iubire în zece minute și jumătate, stând lipită de 
bara unui cuptor. E ridicol. Desuet. Dureros”. Era un fel de joc în 
care Josephine se antrena să spună lucruri pe care nu le credea, 
ca să se convingă. Asta funcţiona un moment, ea ridica fruntea, 
găsea o pereche de pantofi frumoși într-o vitrină, fredona aria 
dintr-un film, apoi furtuna se dezlănţuia din nou, șuierând mereu 
același cuvânt: „Philippe, Philippe”. Se agăța de acest cuvânt, îl 
relua, încăpăţânată, înduioșată: „Philippe, Philippe. Ce face? Ce 
gândește? Ce simte?” Se învârtea în jurul acestor întrebări ca o 
capră legată de un țăruș. Adăuga altele: „Mă urăște? Nu vrea să 
mă mai vadă niciodată? M-a uitat? S-a întors la Iris?” Nu era un 
gând, era o ritornelă, un refren care s-o zăpăcească de tot. 

Atunci își făcu apariţia Iris. 

Josephine asistă fermecată la intrarea surorii sale. Furtuna se 
calmă, o voce slabă se auzi: „Cât este de frumoasă! Doamne, 
cât este de frumoasă!” 

Intră fără să se grăbească, cu pas indiferent, tăind aerul ca și 


VP - 218 


cum înainta pe un teritoriu cucerit. Palton lung, din cașmir bej, 
cizme înalte din căprioară, vestă lungă, mov, care avea și rolul 
de rochie. Centură lată lăsată pe șolduri. Coliere, brățări, păr 
lung, negru, des, ochi albaștri care spintecă spaţiul cu ace de 
gheaţă. Îi întinse paltonul fetei de la vestiar care o învălui cu o 
privire lingușitoare, mătură din priviri mesele învecinate, cu un 
zâmbet absent, apoi, după ce adună toate privirile într-o jerbă 
de ofrande, se îndreptă spre masa unde zăcea prăbușită 
Josephine. 

Sigură pe ea și amuzându-se să-și vadă sora așezată atât de 
jos, îi aruncă o privire veselă. 

— Te-am făcut să aștepți? întrebă ea, de parcă abia își dăduse 
seama că întârziase douăzeci de minute. 

— Oh, nu! Eu am venit înainte! 

Iris zâmbi din nou, foarte generos, misterios, cu măreție. Își 
lărgea zâmbetul așa cum întinzi o stofa pe tejgheaua unui 
vânzător de metraje. Se întoarse spre mesele învecinate ca să 
se asigure că fusese bine văzută, că fuseseră identificate atât 
ea, cât și femeia cu care urma să ia masa, făcu din mână, zâmbi 
unuia, făcu un semn altuia. Josephine o privea ca pe un portret: 
o femeie seducătoare, elegantă, cu trăsături regulate, cu ochi 
de mare frumusețe, cu ceva mândru în linia gâtului și a 
umerilor, ceva încăpățânat, chiar crud, și, apoi, după o clipă, 
când aceeași femeie fixă ochii pe ea, o descoperi atentă, 
emoționată, aproape tandră. Urmări cum pe faţa surorii sale se 
perindau toate nuanțele afecțiunii. 

— Sunt atât de fericită să te văd, spuse Iris, așezându-se 
delicat pe scaunul jos, punându-și geanta fără să se răstoarne. 
Dacă ai ști... 

O luă de mână și i-o strânse. Apoi se apropie și o sărută pe 
Josephine pe obraz. 

— Și eu la fel, șopti Joséphine cu voce sufocată de emoție. 

— Nu ești supărată că am amânat atâtea întâlniri? Am avut 
așa de multe de făcut! Ai văzut? Am părul lung acum. Extensii. E 
frumos, nu? 

O ţinea prizoniera privirii ei albastre, adânci. 

— Îmi pare foarte rău. M-am purtat detestabil la clinică. 
Medicamentele pe care mi le dădeau mă luceau 
dezgustătoare... 

Oftă, își ridică părul greu și negru. „Ultima dată când am 


VP - 219 


văzut-o, sunt trei luni de atunci, avea părul scurt, foarte scurt. Și 
faţa ascuţită ca o lamă de cuţit”. 

— Uram pe toată lumea. Eram odioasă. În ziua aceea te uram 
și pe tine. Probabil că ţi-am spus lucruri îngrozitoare... Dar, știi, 
așa mă purtam cu toată lumea. Multora trebuie să le cer iertare. 

Gura schița o grimasă îngrozită, sprâncenele se ridicau în 
două linii paralele și drepte, subliniind grozăvia pe care i-o 
inspira propria purtare, și ochii de un albastru tremurător se 
cufundau în cei ai lui Josephine ca să-i smulgă iertarea. 

— Te rog, să nu mai vorbim despre asta, șopti Josephine 
stânjenită. 

— Ţin cu orice preț să-mi cer iertare, insistă Iris dându-se 
înapoi pe scaun. 

O cerceta cu o nevinovăție serioasă, ca și cum soarta ei 
depindea de răbdarea lui Josephine, și pândea din partea surorii 
sale un semn că fusese iertată. 

Josephine întinse braţele spre Iris, se ridică și o strânse lângă 
ea. Probabil că în poziţia asta avea un aer grotesc, cu fundul 
tras înapoi, în echilibru pe picioarele îndoite, dar emoția o 
copleșea; își strângea sora căutând pace, iertare, în menghina 
brațelor înlănţuite. 

— Uităm tot? Trecem peste asta? Nu mai vorbim niciodată de 
trecut? sugeră Iris. Cric și Croc, din nou? Cric și Croc pentru 
totdeauna? 

Josephine aprobă. 

— Atunci spune-mi ce mai faci, porunci Iris, luând meniul pe 
care i-l întindea o creatură devenită brusc transparentă în fața 
ei. 

— Nu! Tu mai întâi, insistă Josephine. Eu nu am nimic foarte 
nou să-ți spun. Lucrez la dosarul pentru certificatul de 
conducător de doctorat, Hortense este la Londra, Zoé... 

— Știu toate astea de la Philippe, o întrerupse Iris, care-i 
spuse apoi chelneriţei: Eu o să iau ca de obicei. 

— Și eu la fel ca sora mea, se grăbi să spună Joséphine, 
speriată la gândul că trebuie să citească meniul și să aleagă 
ceva. Ce mai faci? 

— Bine, bine. Imi recapăt încetișor pofta de viaţă. Am înțeles 
multe lucruri când eram la spital, și o să încerc să le pun în 
practică. Eram proastă, superficială, incredibil de superficială și 
egoistă. Nu m-am gândit decât la mine, am fost luată de un 


VP - 220 


vârtej de vanitate. Am distrus totul, nu sunt mândră, să știi. 
Chiar mi-e rușine. Am fost o soţie mizerabilă, o mamă 
mizerabilă, o soră mizerabilă... 

Continuă să se învinovăţească. Să-și înșire lipsurile, trădările, 
visurile de falsă glorie. Chelnerii puseră pe masă o salată de 
fasole verde, apoi un piept de pui. Iris ronţăi câteva fire de 
fasole și rupse pieptul. Josephine nu îndrăznea să mănânce, de 
teamă să nu pară grosolană, insensibilă la valul de mărturisiri 
care scăpau din gura surorii sale. Ori de câte ori se afla în 
prezenţa lui Iris își relua locul de servitoare. Ridică șervetul pe 
care Iris îl lăsase să cadă, îi servi un pahar de vin roșu, apoi 
puţină apă Badoit, rupse o bucăţică minusculă de pâine, dar mai 
ales, mai ales o ascultă vorbind: „Da, da, ai dreptate”. „Oh, nu! 
Oh, nu, în adâncul tău nu ești așa”. Iris aduna complimentele și 
le puncta cu un: „Eşti tu drăguță, Jo”, pe care aceasta îl primea 
cu recunoștință. Nu mai erau supărate. 

Işi evocară mama. Viaţa ei devenită grea prin plecarea lui 
Marcel, dificultăţile financiare. 

— Ştii, oftă Iris, când ești învăţat cu luxul, e greu să te 
dezobișnuiești. Comparând viața mamei noastre cu aceea a 
milioane de oameni, nu are de ce să se plângă, dar pentru ea, la 
vârsta ei, e greu... Zâmbi compătimitor, apoi adăugă: Și eu 
aproape că mi-am pierdut soțul, știu ce simte... 

Josephine se îndreptă, cu respiraţia tăiată. Așteptă ca Iris să-și 
continue discursul, dar aceasta făcu o pauză și întrebă: 

— Putem vorbi despre Philippe, nu te deranjează? 

— Oh, nu! De ce? bâigui Josephine. 

— Pentru că nu m-ai crezut niciodată, dar am fost geloasă pe 
tine! Da, da... Am crezut o clipă că era îndrăgostit de tine. Vezi 
în ce hal m-au îndobitocit medicamentele! Vorbea tot timpul 
despre tine, e normal, te vedea mult din cauza lui Zoé și a lui 
Alexandre, dar eu, eu am amestecat totul și am făcut din asta o 
dramă... E o tâmpenie, nu? 

Josephine simţi sângele urcându-i în urechi și zvâcnind ca într- 
o nicovală. Făcând un vacarm nebun. Bubuind peste tot. Nu mai 
auzea decât un cuvânt din două. Era obligată să ciulească 
urechea, să lungească gâtul până la gura lui Iris, ca să prindă 
cuvintele, sensul cuvintelor. 

— Eram nebună. Nebună de legat! Dar în timpul ultimei lui 
treceri prin Paris... 


VP - 221 


Lăsă un timp pentru suspans, ca pentru a anunţa o mare 
noutate. Buzele i se rotunjiră într-o grimasă pofticioasă, vestea 
părea să fie suculentă. Inainte de a-i da glas, o păstra în gură. 

— A fost la Paris? rosti Josephine cu voce indiferentă. 

— Da, și ne-am revăzut. Și totul a fost ca odinioară. Sunt atât 
de fericită, Jo, atât de fericită! Bătu din palme ca să aplaude 
imensitatea bucuriei sale. Apoi se răzgândi, superstiţioasă: 
înaintez foarte încet, nu vreau să-l bruschez, trebuie să fac 
multe ca să mă ierte, dar cred că suntem pe drumul cel bun. 
Asta este avantajul unui cuplu vechi... Ne înţelegem din jumătăți 
de cuvinte, ne iertăm dintr-o privire, ne îmbrăţișăm și totul s-a 
rezolvat. 

— El e bine? reuși să articuleze Josephine, care primise 
cuvintele „cuplu vechi” și „îmbrăţișat” ca pe niște bucăţi de 
metal care-i rămâneau înfipte în fundul gâtului. 

— Da și nu, îmi fac griji pentru el... 

— Griji, șopti Josephine, dar de ce? 

— Îți spun, dar nu mai vorbești nimănui despre asta, promiţi? 

Cu un aer conspirativ, Iris apucă o teacă de fasole pe care o 
ronţăi, adunându-și gândurile ca să nu spună vreo prostie. 

— Ultima dată când a venit la Paris, și când ne-am... cum să-ți 
spun, când ne-am împăcat, mă rog, înţelegi... Zâmbi puţin 
jenată, roși uşor. Am zărit o pată urâtă la stinghie. În interiorul 
coapsei stângi, foarte sus... 

Depărtă picioarele, puse degetul pe interiorul coapsei. 
Josephine privi degetul care vorbea despre intimitatea regăsită 
între soț și soţie, între iubit și iubită. Degetul o aducea la 
realitate, îi spunea: „Tu nu ești decât o intrusă, ce credeai?” 

— l-am spus să se ducă la un dermatolog, am insistat, dar n-a 
vrut să mă asculte. Pretinde că o are dintotdeauna, că l-a 
examinat un medic și că nu e nimic... 

Josephine nu mai auzea. Se lupta să rămână dreaptă, mută, 
când de fapt avea poftă să se răsucească și să urle. Se 
culcaseră împreună. Philippe și lris, unul în braţele celuilalt. 
Gura lui pe gura ei, trupurile împletite, așternuturile șifonate, 
cuvintele pe care și le șopteau îmbătaţi de plăcere, părul greu și 
negru risipit pe pernă, Iris care geme, Philippe care... Imaginile 
defilau. Işi duse mâna la gură ca să-și oprească geamătul. 

— Nu te simţi bine, Jo? 

— Nu. Doar că vorbești ca și cum... 


VP - 222 


— Ca și cum ce, Jo? 

— Ca și cum chiar ar avea... 

— Ba nu! Îmi fac griji, doar atât. Dacă e așa, el are dreptate și 
nu are absolut nimic! N-ar fi trebuit să-ţi povestesc niciodată 
asta, uitasem cât de sensibilă ești! Scumpa mea mică... 

„Mai ales nu trebuie să înceapă să plângă”, se enervă lris. 
„Toate eforturile mele s-ar duce de râpă! Mi-au trebuit trei 
încercări să obțin masa potrivită, să insist, să implor, să fac o 
lungă anchetă ca să fiu sigură că Berengere și Nadia vor fi aici, 
astăzi, chiar după planta asta verde, cu urechea ciulită, cu 
simţurile încordate ca să nu piardă nimic din discuţia noastră, și 
să poată să raporteze ca un tam-tam turbat din savană. Zile 
întregi de strădanii ca să aranjez totul, și ea o să-mi distrugă 
planul bocind!” 

Mută fotoliul, își luă sora în braţe și o legănă. 

— Ei, ei, șopti ea. Incetișor, Jo, încetișor. Sigur îmi fac griji 
degeaba... 

„Deci aveam dreptate, e ceva între ăștia doi. Un sentiment 
care se naște, o tulburare, o atracţie. Nimic trupesc, altfel n-ar fi 
venit la masă. E prea cinstită, nu știe să mintă, să trișeze. Nu m- 
ar fi putut privi în ochi. Dar e îndrăgostită, sunt sigură. Am 
dovada. Dar el? El o iubește? E fermecătoare, cu siguranţă. 
Chiar s-a făcut frumoasă. A învățat să se îmbrace, să se 
pieptene, să se machieze. A slăbit. Are un ușor aer demodat, 
atrăgător. Trebuie să fiu foarte atentă. Surioara mea cea mică, 
atât de stângace, atât de naivă! Surorile mici n-ar trebui să se 
facă mari niciodată”. 

Josephine își reveni, se eliberă din îmbrăţișarea lui Iris și se 
scuză: 

— Îmi pare rău... lartă-mă. 

Nu știa ce să mai spună. „lartă-mă că m-am îndrăgostit de 
soțul tău. lartă-mă că l-am sărutat. lartă-mă că mi-am făcut 
mereu niște amărâte de visuri de midinetă. Midineta din mine 
este o buruiană cu rădăcini adânci”. 

— Să te iert? Dar pentru ce, scumpa mea? 

— Oh, Iris... începu Joséphine frământându-și mâinile, 
hotărâtă să-i povestească tot. Iris, spuse ea respirând adânc... 
Trebuie să-ţi vorbesc... 

— Josephine! Credeam că am încheiat cu trecutul. 

— Da, dar... 


VP - 223 


Cele două surori continuară să se privească ochi în ochi, una 
gata să-și spună secretul, cealaltă refuzând să-l primească, 
fiecare avertizată de pericolul ascuns sub cuvinte. O ușă grea s- 
ar fi închis. O ușă blindată. Așteptau, șovăitoare, un semnal care 
ar fi făcut mărturisirea posibilă sau imposibilă, utilă sau inutilă. 
„Dacă îi vorbesc”, își spunea Josephine, „n-o mai văd. Il aleg pe 
el. El care s-a întors la ea... Dacă vorbesc, îi pierd pe amândoi. 
Pierd o iubire, un prieten, îmi pierd sora, îmi pierd familia, îmi 
pierd amintirile, îmi pierd copilăria, pierd chiar amintirea 
sărutului stând lipită de bara cuptorului”. 

Iris urmărea șovăirea din ochii surorii sale. „Dacă îmi pune pe 
tavă secretul ei, sunt obligată să mă arăt ofensată, s-o tratez ca 
pe o dușmancă, s-o alung. Asta înseamnă ruptura. Ne 
despărțţim. li las câmp liber. E liberă să-l revadă. Nu trebuie să 
vorbească, nu trebuie!” 

Rupse brusc tăcerea: 

— Îţi fac o mărturisire, Jo: sunt atât de fericită că m-am întors 
la viaţă, încât nimic, mă auzi bine, nimic nu va putea să-mi 
distrugă plăcerea. Așa că să uităm trecutul, dar să-l uităm cu 
adevărat... 

„Da”, își spuse Josephine. „Ce altceva să fac? Ce altceva s-a 
întâmplat? Strângeri de mână, ochi care se privesc insistent, o 
voce întretăiată, un zâmbet care îl continuă pe al celuilalt, o 
bucăţică de piele pe care o mângâi cu mâneca unui palton. 
Jalnice semne ale unei pasiuni destrămate”. 

— Și tu, tu ţi-ai reluat teza? Ce subiect ai ales pentru 
certificatul de conducător de doctorat? Vreau să știu tot... Este 
adevărat, eu vorbesc, vorbesc și tu nu spui nimic! Toate astea 
se vor schimba, Jo, se vor schimba. Pentru că am luat decizii, 
știi, printre care pe cea de a mă interesa cu adevărat de ceilalţi, 
să nu mă intereseze numai persoana mea... Spune, ţi se pare că 
am îmbătrânit? 

Jos&phine nu mai auzea. Își privea iubirea care dispărea dând 
repede din aripi printre sânii statuilor și palmierii ca niște 
evantaie. Un zâmbet de învins îi plutea pe faţă. Nu avea să mai 
vorbească. N-avea să-l mai revadă pe Philippe. 

N-avea să mai guste niciodată sărutul cu armagnac. 

Și, de altfel, nu asta le promisese stelelor? 

* 


Josephine decise să meargă pe jos. Urcă pe rue Saint-Honore, 


VP - 224 


oftă de fericire în fața frumuseţii perfecte a pieţei Vendôme, 
străbătu rue de Rivoli și arcadele ei, o luă de-a lungul cheiului 
Senei, lăsă în urmă caii înaripaţi ai podului Alexandre IIl, ca să 
ajungă la Trocadéro. 

Avea nevoie să-și recapete siguranța. Prezenţa lui Iris o 
sufocase. Ca și cum sora ei absorbise tot aerul din restaurant. In 
prezenţa lui lris se sufoca. „Destul!” se dojeni ea, lovind cu 
piciorul colțul unei pietre. „Mă compar cu ea și mă distrug. Mă 
aventurez pe terenul ei, cel al frumusetii, al firescului, al celei 
mai recente bârfe pariziene, al hainelor elegante, al extensiilor 
de păr, al dispariţiei ridurilor, și nu pot lupta. Dar dacă aș 
atrage-o pe partea mea, dacă i-aș vorbi despre intimitate, 
despre ce nu se vede, despre privirea fixată pe cealaltă, despre 
iubirea pe care o dăruim, despre emoţiile care ne copleșesc, 
despre vanitatea aparenţelor, despre eforturile pe care trebuie 
să le depui ca să afli cine ești, poate atunci aș reuși să mă înalt 
puţin, nu să mă pleoștesc moale ca un ciorap”. 

Privi cerul, în cuta unui nor zări conturul unui ochi. Găsi o 
oarecare asemănare cu privirea lui Philippe. „O să mă uiţi 
repede”, i se adresă norului care se desfăcu și se făcu la loc, 
ștergând ochiul. „«lubirea e un strop de miere pe care o aduni 
de pe mărăcini», cântau trubadurii la curtea lui Eleanor. Acum 
eu mănânc mărăcini. Cu gura plină. Din vina mea: eu l-am 
respins, și el s-a întors cuminte la Iris. N-a așteptat prea mult”. 
Furia o copleșea. Era un lucru bun, se gândi ea recăpătându-și 
speranţa: se revolta! 

Traversă parcul, aplecându-se din instinct. Nu se putea 
împiedica. Doamna Berthier fusese găsită puţin mai departe... 
Impinse ușa blocului și auzi ţipete în loja lui Ilphigenie. 

— E revoltător, urla o voce de bărbat. Dumneavoastră 
răspundeţi de asta! E mizerabil! Trebuie să faceți curățenie în 
fiecare zi. Pe jos sunt cutii de bere, sticle goale, Kleenex! Ne 
împotmolim în mizerie! 

Bărbatul ieși din lojă vociferând. Josephine îl recunoscu pe 
tânărul Pinarelli. Iphigenie, în spatele ușii de sticlă acoperite de 
o perdea, era lividă. Plăcuța care afișa programul se legăna în 
capătul lanţului. El se întoarse spre ea, ridică brațul s-o 
lovească, ea trase zăvorul. Josephine se grăbi spre el și îl apucă 
de braț. Bărbatul se eliberă și o trânti la pământ cu o forță 
uimitoare. Capul ei se lovi violent de perete. 


VP - 225 


— Sunteţi nebun! strigă ea tulburată. 

— Vă interzic să-i luaţi apărarea! E plătită pentru asta. Ea 
trebuie să facă curățenie! Curva! 

Un firicel de salivă i se scurgea pe bărbia tremurândă, pielea 
îi era plină de pete roșii, mărul lui Adam se agita ca un dop 
nebun. 

Se întoarse pe călcâie și urcă la el, sărind peste trepte. 

— Sunteţi bine, doamnă Cortes? 

Josephine tremura și își freca fruntea ca să nu mai simtă 
durerea. Iphigénie îi făcu semn să vină lângă ea, în lojă. 

— Vreţi să beţi ceva? Păreţi foarte agitată... 

Îi întinse un pahar de Coca și o invită să stea jos. 

— Ce aţi făcut să-l aduceți în starea asta? întrebă Josephine 
când își reveni în fire. 

— Curăţ incinta pentru gunoi. Vă asigur. Îmi dau toată silinţa. 
Dar mereu sunt oameni care lasă porcării despre care nici n-aș 
îndrăzni să vă vorbesc! Atunci, dacă uit să mă duc o zi sau două, 
gata mizeria! Dar blocul este mare, și nu pot fi peste tot... 

— Știţi cine face asta? 

— Nu! Noaptea dorm. Sunt obosită. E de muncă în clădirea 
asta. Și când s-a terminat ziua, trebuie să mă ocup de copii! 

Josephine străbătu loja cu privirea. O masă, patru scaune, o 
canapea ponosită, un bufet vechi, un televizor, o chicinetă din 
plastic care se jupuia, un linoleum vechi, galben, pe jos, și, în 
fund, separată de o perdea bordo, o încăpere întunecoasă. 

— E camera copiilor? întrebă ea. 

— Da, și eu dorm pe canapea. E ca și cum aș dormi pe hol. 
Aud ușa de la intrare pocnind toată noaptea când lumea se 
întoarce. Tresar în pat... 

— Ar trebui să zugrăviți puţin și să cumpăraţi niște mobilă... E 
cam trist. 

— De asta îmi vopsesc părul în toate culorile! zâmbi Iphigenie. 
Așa se mai luminează casa... 

— Ştii ce-o să facem, Ilphigenie? Ne ducem mâine la Ikea, la 
ora când ai pauză, și cumpărăm totul: paturi pentru copii, o 
masă, scaune, perdele, comode, o canapea, un bufet, covoare, o 
bucătărie, perne... și pe urmă o să ne ducem la Bricorama, o să 
alegem vopsele frumoase și zugrăvim totul! N-o să mai ai 
nevoie să-ţi vopsești părul. 

— Și cu ce bani, doamnă Cortes? Vreţi să vă arăt fluturașul de 


VP - 226 


salariu? O să plângeţi! 

— Eu o să plătesc. 

— Vă spun imediat, nu! 

— Și eu îţi spun da! Banii nu-i luăm în mormânt. Eu am tot ce- 
mi trebuie, dumneata nu ai nimic. La asta folosesc banii: să 
umple golurile. 

— Ah, păi, nu, doamnă Cortes! 

— Puțin îmi pasă, o să mă duc singură și o să cer să ţi le 
aducă la ușă. Nu mă cunoști, sunt încăpăţânată. 

Cele două femei se înfruntară în liniște. 

— Singurul lucru bun dacă vii cu mine este că vei putea alege, 
cu siguranţă nu aveam aceleași gusturi. 

Iphigenie  încrucișase mâinile la piept și încruntase din 
sprâncene. În ziua aceea părul ei avea culoarea mandarinei 
care, din loc în loc, bătea în galben. Sub lumina vechiului 
lampadar ai fi zis că din creștet îi ieșeau flăcări. 

— E adevărat că ar fi mult mai bine să fie culorile pe pereţi și 
nu pe cap, spuse Josephine strâmbându-se. 

Iphigenie își trecu mâna prin păr. 

— Știu, de data asta am greșit culoarea... dar e greu, dușul 
este în curte, nu e lumină și nu pot mereu să respect timpul de 
pauză. Pe deasupra, iarna trebuie s-o fac repede, căci altfel 
răcesc! 

— Dușul e în curte! exclamă Josephine. 

— Păi, da... Alături de spaţiul pentru gunoi... 

— Nu se poate! 

— Ba, da, doamnă Cortes, ba da... 

— Bun, decise Josephine. Mergem mâine! 

— Nu insistaţi, doamnă Cortes! 

Josephine o zări pe micuța Clara în cadrul ușii. Era o fetiţă 
uimitor de serioasă, ai cărei ochi priveau trişti și resemnați. 
Fratele ei, Leo, i se alăturase. Ori de câte ori Josephine îi 
zâmbea, se ascundea după sora lui. 

— Mi se pare că ești puţin cam egoistă, Iphigenie. Mi se pare 
că copiilor tăi le-ar plăcea să trăiască într-un curcubeu... 

Iphigenie își privi copiii și ridică din umeri. 

— Sunt obișnuiți așa. 

— Mie mi-ar plăcea să vopsesc încăperea în roz... și aș aveao 
pilota verde-măr, spuse Clara mozolind o șuviță de păr. 

— Oh, nu! Rozul e pentru fete, strigă Leo. Eu vleau galben 


VP - 227 


mac-mac și o pilotă roșie cu vampiri! 

— Nu sunt la școală? întrebă Josephine, căreia nu-i plăcea să 
se împăuneze cu victoria, așa că prefera să-i lase timp lui 
Iphigenie să capituleze fără să fie umilită. 

— E miercuri. Miercurea nu e școală! răspunse Leo. 

— Ai dreptate. Uitasem! 

— Ai zice că ești deprimată... 

— Eram, dar de când sunt cu voi e mult mai bine, spuse 
Joséphine luându-l pe genunchi. 

— Și apoi, mamă, am putea avea paturi suprapuse? continuă 
Clara. Așa eu aș putea dormi sus și aș crede că sunt în cer... Și 
un birou? 

— Și eu un cal care se leagănă! Tu ești Moș Crăciun? o întrebă 
Leo pe Josephine. 

— Ești fraier! Nu am barbă! 

Râsetul băieţelului semăna cu un ciripit. 

— Sunt convinsă că ai pierdut, Iphig&nie. Întâlnire mâine la 
prânz. Ai tot interesul să fii punctuală, pentru că vom avea exact 
timpul pentru un dus-întors... 

Cei doi copii își luară mama în braţe, ţipând de bucurie. 

— Spune da, mami, spune da... 

Iphigenie bătu cu mâna în masă și ceru liniște: 

— Atunci, în schimb, vă ajut la menaj. Două ore pe zi. 
Acceptaţi, sau renunţăm. 

— O oră va fi destul. Suntem numai două. N-ai multă treabă și 
o să te plătesc. 

— Fac treaba gratis, altfel nu mergem la Ikea! 


A doua zi la prânz, se întâlniră în hol și se urcară în mașina lui 
Josephine. Iphigenie ţinea o paporniţță pe genunchi și avea 
înnodat pe cap un fular. 

— Eşti musulmană, Iphigenie? 

— Nu, dar răcesc la urechi. Pe urmă fac otită, urechile ard pe 
dinăuntru și pe dinafară... 

— La fel ca mine. La cea mai mică emoție, se umflă... 

Traversară Bois de Boulogne și o luară în direcția La Defense, 
apoi parcară în faţă la Ikea. Se dotară cu un metru de hârtie, un 
carnet și un creion și pătrunseră în magazin. Josephine nota, 
Iphigenie  înjura. Josephine umplea carnetul de comenzi, 
Iphigenie tipa că e prea mare risipa: 


VP - 228 


— E prea mult, doamnă Cortes! Mult prea mult! 

— Nu vrei să-mi spui Josephine? Eu îţi spun Iphigénie! 

— Nu, pentru mine sunteţi doamna Cortes. Nu trebuie să 
amestecăm mere cu pere. 

La Bricorama aleseră o vopsea galben-canar pentru camera 
copiilor, roz-căpșună pentru camera mare, albastru-ţipător 
pentru colțul bucătăriei. Josephine văzu că lphigenie admira 
niște șipci de parchet cu gura țuguiată de plăcere. Comandă 
parchet. Un duș. Plăci de gresie. 

— Dar cine o să monteze toate astea? 

— O să găsim un faianţar și un instalator. 

Josephine dădu adresa lojii, astfel ca totul să fie livrat. Se 
întoarseră la mașină și se așezară răsuflând. 

— Sunteţi total sărită, doamnă Cortes! Pot să vă spun că o să 
vă lustruiesc apartamentul de-o să lingeţi de pe jos! 

Josephine îi zâmbi și ieși din parcare învârtind volanul cu un 
deget. 

— Și pe deasupra conduceti și grozav de bine! 

— Mulţumesc, Iphigenie. Cu tine mă simt apreciată. Ar trebui 
să ne vedem mai des! g 

— Oh, nu, doamnă Cortès! Aveţi alte lucruri de făcut... Își lăsă 
capul pe tetieră și șopti fericită: E prima oară când cineva e 
drăguţ cu mine. Adică drăguţ fără gânduri murdare. Pentru că 
doar se prefăceau amabili, dar toţi voiau ceva de la mine... In 
timp ce dumneavoastră... 

Făcu din gură un mic zgomot ca de artificii ude, ca să-și 
exprime mirarea. Eșarfa încadra o față de madonă tânără care 
se machiază făcându-și repede toaleta pe colţul unei chiuvete. 
Mirosea a săpun de Marsilia - se freca sub dușul rece și nu avea 
timp să-l clătească bine. Nasul lung, fin, ochii negri, tenul mat, 
dinţi strălucitori, un rid între sprâncene care dovedea, dacă 
Josephine încă s-ar mai fi îndoit, că avea caracter. Un trup cam 
greoi, un piept de femeie fatală, italiancă, și în plus seriozitatea 
copilăroasă a celei care luptă să ajungă la sfârșitul lunii și se 
minunează că reușește. 

— Cel mai rău a fost soţul meu... Mă rog, zic și eu, soțul meu, 
dar n-am fost căsătoriţi. Lovea tot ce i se punea împotrivă. Pe 
mine, prima. Mi-am pierdut doi dinţi din cauza lui. Am muncit 
din greu ca să-i pun la loc. Avea mereu câte o ieșire brutală. 
Într-o zi, a bătut măr un poliţai care-i cerea actele. Șase ani de 


VP - 229 


închisoare. Eu eram însărcinată cu Leo. Am fost mulțumită că l- 
au trimis la închisoare. O să iasă în curând. No să-i treacă prin 
cap să vină să mă caute aici. Cartierele bune îl intimidează. Zice 
că mișună de sticleți... 

— Copiii nu întreabă de el? 

Repetă micul sunet de trompetă, care, de data asta, exprima 
dispreţ. 

— Nu l-au cunoscut, și e cu atât mai bine. Când mă întreabă 
unde este, ce face, le spun că e explorator, că umblă pe la Polul 
Sud, Polul Nord, în Anzii Cordilieri, inventez călătorii cu vulturi, 
urși și pinguini. In ziua când o să-l vadă, și ziua aia blestemată 
se apropie, ar face bine să poarte cască și barbă! 

Incepuse să plouă. Joséphine puse în funcţiune ștergătoarele, 
ștergând aburul dinăuntru cu mâna. 

— Doamnă Cortes, aș vrea să vă mulţumesc. Chiar să vă 
mulțumesc. Mă mișcă grozav ce faceţi pentru mine. Mă 
impresionează. Işi puse la loc o șuviță care-i ieșea din eșarfă. N- 
o să le spuneți oamenilor din bloc că dumneavoastră aţi plătit 
tot, nu? 

— Nu, dar oricum, nu ai de ce da explicaţii! 

— La următoarea adunare a proprietarilor, nu aveţi decât să 
le spuneți tuturor că am câștigat la loto. N-o să-i mire. La loto nu 
câștigă decât săracii, bogaţii nu au dreptul! 

Trecură pe lângă Intermarche-ul unde își făcea cumpărăturile 
Josephine când locuia la Courbevoie. Iphigenie o întrebă dacă 
putea opri: avea nevoie de soluţie pentru curăţat toaletele și de 
o perie. Se prezentară la casă cu două cărucioare pline. 
Casierița le întrebă dacă aveau card de fidelitate. Josephine îl 
scoase pe al ei și îl folosi ca să plătească cumpărăturile lui 
Iphigenie. Aceasta se înfurie. 

— Ah, nu! E destul, doamnă Cortes! Nu mai suntem prietene! 

— Așa o să am mai multe puncte! 

— Fac pariu că nu vă folosiţi niciodată punctele! 

— Niciodată, recunoscu Joséphine. 

— Data viitoare o să vin cu dumneavoastră și o să le folosiți! 
Faceţi economii. 

— Ah! spuse Joséphine ironică. Deci va fi și o dată viitoare. Nu 
te-ai supărat de tot... 

— Ba da. Sunt supărată, dar sunt slabă! 

Plecară alergând sub ploaia torențială, având grijă să nu 


VP - 230 


răstoarne nimic. 

Josephine o lăsă pe lphigenie în fața blocului, iar ea se duse 
să lase mașina în parcare rugând cerul să nu aibă o întâlnire 
periculoasă. De când fusese atacată îi era frică în parcare. 


Când auzi bătaia în ușă, Ginette se pregătea să prepare 
cafeaua de dimineaţă. Șovăi, întrebându-se dacă trebuia să 
renunţe la ce făcea, rămase o clipă cu mâna în aer și decise să 
strecoare cafeaua în fața misteriosului vizitator. Rene avea să 
fie prost dispus toată ziua dacă nu era bună cafeaua. Nu vorbea 
înainte de a fi băut două căni și de a fi mâncat trei tartine cu 
baghetă proaspătă, pe care fiul brutăresei o lăsa pe palier când 
pleca la școală. În schimb Ginette îi dădea o monedă. 

— Ştii, mormăia René, cât costa bagheta când ne-am stabilit 
aici, în 1970? Un franc. Și astăzi costă un euro și zece! Plus 
comisionul micuţului, mâncăm cea mai scumpă pâine din lume! 

În zilele când puştiul nu avea școală, ea îşi trăgea o haină 
peste cămașa de noapte și cobora să stea la coadă la brutărie. 
René era bărbatul ei. Tovarășul ei de viaţă și de plăceri. Il 
cunoscuse la douăzeci de ani. Ea era coristă la Patricia Carli, el 
monta și demonta scena. Croit ca litera V mare, chel ca un 
patinoar pentru păduchi, vorbea puţin, dar ochii îi recitau din 
Iliada și Odiseea. La fel de grăbit să ţipe și să zâmbească, dotat 
cu seninătatea oamenilor care știu de când sunt pe lume ce vor 
și cine sunt, o apucase într-o seară de mijloc și n-o mai lăsase. 
Treizeci de ani de căsătorie, și încă mai tremura când punea 
mâna pe ea. Ce fericire Rene al ei! La orizontală trezea 
voluptatea, la verticală, respectul. lubitor, prevenitor, ursuz, tot 
ce-i plăcea ei. Se făceau aproape treizeci de ani de când locuiau 
în apartamentul mic de deasupra depozitului, pe care cu 
amabilitate i-l închiriase Marcel în ziua când îl angajase pe Rene 
în calitate de... „O să vedem mai târziu ce funcţie ai”. Asta a 
fost tot: nu mai vorbiseră niciodată, dar Marcel creștea preţul 
odată cu răspunderile și prețul baghetei. Copiii crescuseră: 
Johnny, Eddy, Sylvie. Odată ce copiii ajunseseră la liman, Marcel 
o angajase pe Ginette la depozit. Responsabilă cu intrările și 
ieșirile mărfurilor. Și anii trecuseră fără ca Ginette să aibă timp 
să-i numere. 

Bătaia în ușă se reluă. 

— Un moment! strigă ea, supraveghind apa ce bolborosea 


VP - 231 


peste pudra neagră. 

— Nu te grăbi! Sunt eu! strigă vocea. 

Era Marcel. Marcel? Ce căuta aici în zori? 

— Ai o problemă? Ţi-ai uitat cheile de la birou? 

— Trebuie să vorbesc cu tine! 

— Vin, repetă Ginette, doar un minut. 

Termină de turnat apa, lăsă fierbătorul, luă o cârpă și se 
șterse pe mâini. 

— Te previn, sunt încă în capot! anunţă ea înainte de a 
deschide. 

— Nu-mi pasă! Să fii și în chiloţi, și n-aș vedea nimic! 

Ginette deschise și Marcel intră, cu Junior pe burtă într-un 
marsupiu. 

— Ca vizită, asta da, vizită! Doi Grobz dintr-un foc! exclamă 
Ginette făcându-i semn lui Marcel să intre. 

— Oh! Biata mea Ginette! mormăi el. E îngrozitor ce ni se 
întâmplă... A dat peste noi dintr-odată. Nimeni n-a observat să 
se întâmplă! 

— Ce-ar fi să începi cu începutul? Altfel nu înţeleg nimic! 

Marcel se așeză, îl scoase pe Junior din portbebe, îl puse pe 
genunchi și luă o bucată de pâine pe care i-o vâri copilului în 
gură. 

— Haide, băiete, ascute-ţi dinţii cât vorbesc eu cu Ginette... 

— Ce vârstă are scumpetea asta? 

— Aproape de prima aniversare! 

— Ei poftim, pare mult mai mare! Ce voinic este! Dar cum se 
face că-l aduci la muncă? 

— Of, nu-mi mai vorbi despre asta! Nu-mi mai vorbi! 

Legăna din cap, distrus. Nu era bărbierit, și sacoul avea o 
pată de grăsime pe rever. 

— Bine, spune-mi exact! 

El începu, cu privirea tristă: 

— Îți amintești cât de fericit eram ultima dată când am luat 
cina la voi cu Josiane? 

— Chiar înainte de Crăciun? Ne-ai îmbătat. Nu mai puteam! 

— Dădeam pe-afară de fericire, mă umflam de bucurie, 
plesneam de încântare! Când am ajuns dimineaţa la birou, i-am 
cerut lui Rene să mă muște de ureche doar ca să văd că totul 
era adevărat. 

— Voiai să instalez un scaun de bebeluș în birou ca să-l iniţiezi 


VP - 232 


pe puști! 

— Erau vremuri bune, eram fericit. Acum... 

— Acum nu te mai văd. Parcă ești o fantomă! 

El deschise braţele în semn de neputinţă. Închise ochii. Oftă. 
Bebelușul se clătină, îl prinse și, cu mâinile puternice pline de 
păr roșu, se apucă să-l frământe. Își înfunda degetele în burtica 
rotundă a lui Junior, care se lăsa pipăit cu o strâmbătură de 
durere. 

— Termină, Marcel, plodul tău nu e plastilină! 

Marcel slăbi apăsarea. Junior răsuflă ușurat și-i întinse mâna 
lui Ginette, ca să-i mulţumească pentru intervenție. 

— Ai văzut? exclamă ea uluită. 

— Știu, e un geniu! Dar curând nu va mai fi decât un biet 
orfan. 

— Josiane? E bolnavă? 

— Cea mai rea dintre boli: e în depresie. Și cu asta, sărmana 
de ea, nu putem face nimic! 

— Haide! Haide! E depresia postnatală. Se întâmplă tuturor 
femeilor! Își revine. 

— E mai rău! Mult mai rău! Marcel se aplecă și șopti: El unde 
e, Rene? 

— Se îmbracă. De ce? 

— Pentru că... ce vreau să-ţi spun e absolut secret. Nu se 
pune problema să-i vorbești despre asta. 

— Să-i ascund ceva lui René? se supără Ginette. N-aș putea 
niciodată! Păstrează-ţi secretul, eu îmi păstrez bărbatul! 

Marcel se întunecă. Il trase pe Junior lângă el și începu din nou 
să-l frământe. Ginette smulse copilul din mâinile tatălui. 

— Dă-mi-l, până la urmă o să-i scoţi mațele! 

Marcel se prăbuși cu coatele pe masă. 

— Sunt terminat! Nu mai pot! Eram atât de fericiţi! Atât de 
fericiţi! 

Se agita, își trecea mâna pe cap, își mușca pumnii. Greutatea 
lui făcea scaunul să geamă. Ginette măsura încăperea cu pași 
mari, cu Junior lipit de umăr. Trecuse mult timp de când nu mai 
ținuse un bebeluș în braţe și era emoţionată. Tandreţea pe care 
o simţea pentru Junior se întorcea spre Marcel, acel Marcel bun 
care își mușca mâinile și asuda cu stropi mari. 

— Tu ești bolnav, pe cuvânt! spuse Ginette, văzându-l 
stacojiu. 


VP - 233 


— Ah! Eu, doar de îngrijorare, dar Josiane... Dacă ai vedea-o! 
Un văl alb! O arătare! Până la urmă o să se ridice la ceruri. Se 
prăbuși în sine și se puse pe plâns. Nu mai pot, am moralul la 
pământ. Rătăcesc prin apartament ca un cerb bătrân căruia i s-a 
tăiat pădurea. Nu mai boncăluiesc, sunt o otreapă fleșcăită. Nu 
mai știu ce semnez, nu mai știu cum mă cheamă, nu mai 
mănânc, mă scap pe mine și pe-o parte și pe alta. Put a 
nenorocire. CĂCI NENOROCIREA MI-A INTRAT ÎN CASĂ! 

Se sprijinise în coate și urla. René intră în bucătărie și scăpă o 
înjurătură. 

— Pe toţi dracii! Ce i s-a întâmplat acestui nefericit mohican? 
El face vacarmul ăsta? _ 

Ginette își dădu seama că era nevoită să ia situaţia în mâini. Il 
așeză pe Junior pe canapea, îl înconjură cu perne ca să nu cadă, 
puse în faţa lui Marcel și Rene vasul cu cafea parfumată, tăie 
felii de pâine, le unse cu unt, le întinse zaharniţa. 

— Mai întâi luaţi micul dejun, apoi rămân eu cu Marcel și-l 
ascult... 

— Nu vrei să vorbeşti cu mine? întrebă Rene bănuitor. 

— E ceva special, explică Marcel jenat, nu pot discuta decât 
cu o femeie. 

— Eu nu am dreptul să știu? se miră René. Sunt cel mai vechi 
camarad al tău, omul tău de încredere, brațul tău drept, braţul 
stâng și uneori chiar mintea ta! 

Marcel strâmbă din nas încurcat. 

— E ceva foarte personal, spuse el curățându-și unghiile. 

René își mângâie bărbia, apoi zise: 

— Haide, Ginette! Discută cu el! Altfel o să se sufoce... 

— Să mâncăm mai întâi. O să vorbim pe urmă... 

Își luară micul dejun toţi trei. În liniște. 

Ren€ își luă șapca și ieși. 

— O să facă mutre? 

— E jignit, asta e sigur. Dar aș prefera să-mi dea voie. Nu sunt 
bună la ţinut secrete... Aruncând un ochi la Junior, care stătea în 
mijlocul pernelor și asculta, sugeră: Poate ar trebui să-i dăm 
ceva de făcut... g 

— Dă-i o chestie să citească. li place la nebunie. 

— Dar eu n-am cărți pentru copii! 

— Nu contează ce! Citeşte orice. Inclusiv cartea de telefon... 
Ginette se duse să caute cartea de telefon și i-o întinse lui 


VP - 234 


Junior. 

— Nu am decât Pagini galbene... 

Marcel dădu din mână a lehamite. Junior luă anuarul, îl 
deschise, puse un deget pe o pagină și începu să scuipe pe ea. 

— Puștiul tău e totuși cam ciudat! L-ai dus la un doctor? 

— Dacă aș avea numai ciudățenia asta în viaţa mea, aș fi cel 
mai fericit om... 

— Nu te mai plânge atâta, fii curajos! Și acum hai, vorbește! 

El își suflă nasul în batista de hârtie pe care i-o întindea 
Ginette, o privi cu un aer temător și începu: 

— E vorba de Scumpete. | s-au făcut vrăji. 

— Vrăji? Dar chestiile astea nu există! 

— Ba da, îţi spun eu: a fost înțepată cu ace. 

— Sărmanul meu Marcel! Ai luat-o razna! 

— Ascultă... La început, eram la fel ca tine, nu voiam să cred 
în așa ceva. Dar apoi am fost nevoit să constat... 

— Ce? l-au crescut coarne? 

— Ești proastă! E mai subtil de-atât! 

— Atât de subtil, că nu-mi vine să cred. 

— Ascultă-mă, îţi spun! 

— Te ascult, moară stricată! 

— Nu mai are chef de nimic, se simte goală ca o albie. Stă 
nemișcată în pat toată ziua și nici nu mai ciripește cu micuțul. 
De asta crește așa de repede... vrea s-o poată ajuta. 

— Toţi sunteţi săriți! 

— Ea vorbește numai în monosilabe. Ca s-o faci să se ridice 
din pat e o întreagă poveste, zice că are pumnale în spate, că 
are două sute de ani, că totul o irită... Și asta durează de trei 
luni! 

— E adevărat că nu-i în firea ei... 

— Până la urmă am chemat-o pe madam Suzanne, știi... 

— Cea căreia tu îi spui vindecătoarea de suflete, iar eu 
doftoroaia? 

— Da. A spus-o clar: Scumpetei i s-au făcut vrăji. | se vrea 
moartea, dar să se stingă lent. De atunci încearcă s-o dezlege, 
dar de fiecare dată ce merge mai bine, are două zile bune, 
mănâncă puţin, zâmbește, își pune capul pe umărul meu, eu îmi 
țin răsuflarea... și apoi cade din nou. După cum spune ea, simte 
că e deconectată. Că e smulsă din viaţă. Madam Suzanne nu 
mai știe ce să facă. Ne asigură că sunt vrăji foarte puternice. Că 


VP - 235 


va dura mult. Până atunci, o să murim noi. Fata care se ocupa 
de bebeluș are sarcina să nu se dezlipească o clipă de 
Scumpete. Mi-e teamă să nu facă o prostie. Și eu mă ocup de 
Junior... 

— Sunteţi amândoi istoviţi, asta e tot. Nu e nici vârsta să faci 
un copil! 

Marcel o privi ca și cum îi luă dreptul la viață. Tot albastrul din 
privire i se șterse, și într-o clipă ochii îi deveniră cu totul 
spălăciți. 

— E chiar dimpotrivă, Ginette! Mă dezamăgești foarte tare. 

— lartă-mă. Ai dreptate. Sunteţi puternici ca doi stejari. Doi 
stejari care au buba la cap! _ 

Se apropie de Marcel, își trecu mâna pe gâtul lui de taur. Il 
mângâie încetișor. El se prăbuși pe brațele îndoite și gemu: 

— Ajută-ne, Ginette, ajută-ne... Nu mai știu ce să fac. 

Continuă să-l maseze pe gât, pe umeri. li vorbi încetișor de 
puterea lui în afaceri, de tenacitatea lui, de viclenia lui, de 
imperiul industrial pe care-l crease singur, ascultându-și doar 
instinctul. Alegea cu bună știință doar cuvinte pline de forţă, 
menite să-l îmbărbăteze. 

— Ai mai vorbit despre asta altcuiva? 

EI îi aruncă o privire rătăcită. 

— Cu cine vrei să vorbesc? O să creadă că sunt nebun! 

— Asta e sigur. 

— Am reacționat la fel ca tine atunci când mi-a spus madam 
Suzanne. Am trimis-o la plimbare. Și apoi m-am resemnat. Am 
făcut o adevărată anchetă. Lucrurile astea există, Ginette. Nu 
vorbim despre ele pentru că avem capul plin de rădăcini 
pătrate, dar există. 

— În ţările unde se face voodoo, în Haiti sau la Ouagadougou! 

— Nu. Peste tot. Se face o vrajă, una care ţine de magia 
neagră, și victima e năclăită în pânza de păianjen a nenorocirii. 
Nu mai poate mișca, nu mai poate face nimic fără să pățească o 
grozăvie. Într-o zi, Scumpetea a vrut să iasă cu micuțul în parc, 
și știi ce s-a întâmplat? Și-a scrântit glezna și i-au furat geanta! 
Când a încercat să-mi calce o cămașă, scândura a luat foc, iar 
acum două zile a luat un taxi ca să se ducă la coafor și a făcut 
accident la prima intersecţie... 

— Dar cine ar putea să-i dorească în asemenea hal moartea, 
moartea voastră, a amândurora? 


VP - 236 


— Nu știu. Nu știam nici macar că astfel de lucruri există. Așa 
că... 
Ridică mâinile și le lăsă să cadă grele. 

— Asta trebuie descoperit... Ai fost puţin prea dur în afaceri în 
ultimul timp? 

Marcel scutură din cap. 

— Nu mai mult decât de obicei. Nu fac niciodată porcării, știi 
bine. 

— Te-ai luat la harţă cu cineva? 

— Nu. Sunt mai degrabă amabil. Sunt atât de fericit, încât am 
chef ca toată lumea să fie fericită în jurul meu. Personalul meu e 
cel mai bine plătit din lume, primele l-ar înduioșa chiar și pe cel 
mai dur dintre sindicalişti, împart cu mare grijă toate 
beneficiile... Pe deasupra, ai văzut, am pus să se facă o 
grădiniță pentru copiii angajaţilor, un teren de pétanque în curte 
pentru pauza de prânz... Mai lipsesc doar bufetul cu răcoritoare 
și plaja, și e firma mea devine Club Med! Nu-i adevărat? 

Ginette se așeză alături de el și rămase pe gânduri. 

— De asta nu mai vine să ne vadă, spuse ea cu voce tare. 

— Cum vrei să-ţi explice? În plus, îi este rușine. Am făcut turul 
tuturor specialiștilor, tone de tomografii, radiografii, analize. N- 
au găsit nimic. Nimic! 

Pe canapea, Junior își holba ochii încercând să descifreze 
cartea de telefon. Ginette rămase un lung moment să-l observe. 
„E totuși un copil ciudat. La vârsta lui, un bebeluș se joacă cu 
mâinile, cu degetele de la picioare, cu un animăluţ de pluș, nu 
citește cărţi de telefon!” 

Micuţul ridică ochii și o cercetă. Avea aceiași ochi albaștri ca 
tatăl lui. 

— Ma-ra-bou! bolborosi el, plin de bale. Ma-ra-bou. 

— Ce a zis? întrebă Ginette. 

Marcel se îndreptă năucit. Junior repetă. Avea corzile vocale 
întinse să se rupă, și asta îi producea dâre roșii pe gât. Un 
triunghi din vene violete i se aprinsese între ochi. Işi mobiliza 
toată energia de copil, încercând să se facă auzit. 

— Marabout, traduse Marcel. 

— Asta îmi spuneam eu! Dar cum... 

— Verifică. Probabil a văzut o reclamă a vreunui şarlatan care 
promite dezlegarea de farmece! 

„Dumnezeule!” își spuse Ginette. „Eu o să-mi pierd minţile!” 


VP - 237 


Mylene era scârbită: dalele din baie se dezlipeau, iar mânerul 
ușii îi rămăsese în mână. 

— Porcăria dracului! bombăni ea. De nouă luni stau în 
apartamentul ăsta, și începe deja să se descompună! 

Fără să mai vorbească despre etajera de deasupra patului, 
care îi căzuse în cap, despre siguranțele care făceau 
scurtcircuit, aprinzând focuri de artificii noaptea, și despre 
frigiderul care funcţiona invers, dând căldură. 

Când aducea pe cineva să repare, omul nici nu pleca bine, că 
totul se dezagrega din nou. „Nu mai pot să trăiesc aici. M-am 
săturat să vorbesc cu mâinile sau să trăncănesc într-o engleză 
de baltă, să-mi petrec serile uitându-mă la televizor la 
spectacole de karaoke stridente, să văd oameni scuipând, 
râgâind, bășind pe stradă, scotocind prin mâncarea aruncată pe 
jos. De acord, își petrec timpul râzând și debordând de energie, 
de acord, nu trebuie decât să te apleci ca să aduni profituri 
uriașe, dar am obosit. Mi-e dor de malurile Loarei, de un soţ care 
să se întoarcă seara, de copii pe care să-i aștept să-și facă 
lecţiile și de mutra lui PPDA pe ecran. Nu aici o să le găsesc pe 
toate astea! Loara nu trece prin Shanghai, după câte știu! O 
căsuță la Blois, cu un soţ care lucrează la Gaz de France, copii 
pe care i-aș plimba în grădina Episcopiei, cărora le-aș face 
prăjituri și le-aș spune istoria Plantageneţilor”. Afișase pe 
peretele bucătăriei un plan al orașului și făcea profeţii măreţe 
stând în faţa lui și analizându-l. Tot mai des i se făcea dor de 
Blois. Visa acoperișuri din ardezie, maluri nisipoase, poduri din 
piatră veche, pagini de la Asigurări de completat și baghete bine 
rumenite scoase din cuptorul brutăriei. Dar mai ales, mai ales 
voia copii. Multă vreme preferase să-și ignore înclinațiile 
materne, amânând pe mai târziu o sarcină care ar fi însemnat 
sfârșitul carierei sale, dar nu mai putea s-o ascundă, pântecul ei 
cerea să fie locuit. 

In plus, ca un făcut, Shanghaiul era plin de copii. Zburdau, se 
jucau și dansau seara prin oraș. Când mergea pe străduțele din 
centru, aproape putea atinge cu mâna capetele rotunde de 
bebeluşi minunaţi care-i zâmbeau și-i aminteau că ceasul 
biologic se învârtește nemilos. „Curând faci treizeci și cinci de 
ani, bătrânica mea! Dacă nu vrei să naști o stafidă de Corint, va 
trebui să găsești pe cineva să te însămânţeze”. Nu voia un 


VP - 238 


logodnic cu ochii oblici. Nu avea mod de întrebuințare pentru 
chinezi. Nu pricepea de ce râdeau, tăceau, păreau furioși sau se 
strâmbau. Un adevărat mister. Într-o zi îi spusese lui Elvis, 
secretarul lui Wei, poreclit astfel din cauza perciunilor, că avea 
un aer obosit. Nu dormise bine? Era răcit? El fusese cuprins de 
un râs nebun pe care părea că nimic nu-l putea opri. Nu i se mai 
vedeau ochii, sughița, plângea, se răsucea. Singurătatea ei i se 
păruse definitivă și tragică. 

Exact după sărbători o cuprinsese nostalgia ţării natale și a 
unei vieți de familie. Bănuia că bradul din plastic comandat pe 
internet îi răscolise hormonii. Până la Crăciun pășise mărunt, 
calculând profitul, inventând noi formule, noi gadgeturi. 
Telefonul mobil-trusă de machiaj ieșise pe piaţă: un triumf! Banii 
se adunau în bancă, Wei era de acord cu fiecare idee nouă, 
contractele se semnau, lanţul de fabricare se punea în funcţiune 
și scuipa un produs nou care invada satele și transforma fiecare 
chinezoaică într-o adorabilă Barbie mireasă. Totul mergea foarte 
repede. 

Prea repede... Abia avea timp să respire, că produsul era 
împachetat, gata de vânzare. Marja de beneficiu era calculată. 
Tot timpul era nevoie să inventezi. Să încingi computerele. Ea 
avea nevoie de lentoare, de odihnă, de așteptare, de blândeţea 
angevină, de sufleul care crește în cuptor. 

incerca să-și explice stările sufletești faţă de directoarea 
comercială a lui Wei. Lunga liană brună o privea cu un interes 
amestecat cu îngrijorare. 

— De ce te gândești la toate astea? îi spunea. Eu nu mă 
gândesc niciodată, nu citesc niciodată ziare, și când ne adunăm 
cu prietenii nu vorbim niciodată despre politică. Cred că 
niciodată n-am rostit numele lui Hu Jintao în momentele astea! 

Era președintele Republicii. Mylene o privea cu ochii holbaţi. 

— Noi, în Franţa, nu facem decât asta: vorbim despre politică! 

Liana înaltă și brunetă ridica din umeri și spunea: 

— În timpul evenimentelor din piaţa Tienanmen, în 1989, am 
ieșit în stradă, eram pasionată de tot ce se întâmpla, însă a 
urmat tragedia, represaliile... Astăzi îmi spun că totul merge 
prea repede în China. Sunt emoţionată, dar în același timp 
speriată: țara noastră va naște un monstru? Oare copiii noștri 
vor deveni acești monștri? 

Rămânea pe gânduri un moment, apoi se cufunda din nou în 


VP - 239 


dosare. 

Mylene tremura. Și ea era pe cale să ajungă un monstru? Nu 
avea timp nici măcar să-și cheltuiască banii. Căţărată pe tocurile 
înalte, cambrată în taioarele de femeie de afaceri, muncea de 
dimineaţa până seara. La ce bun să aibă atâţia bani? Cu cine să- 
i cheltuiască? Cu imaginea mea din oglindă? Era satisfăcută, 
sătulă, și pândea cu îngrijorare momentul când va veni 
dezgustul. 

Nu era obișnuită cu abundența. Din copilăria la Lons-le- 
Saunier ţinea minte ritmul lent al anotimpurilor, zăpada care se 
topește și picură în burlane, pasărea mirată care scoate primul 
ciripit de primăvară, floarea care se deschide, scroafa care guiţă 
în coteț, fluturele care iese lipicios din coconul lui, castana care 
pocnește în tigaia găurită. O voce secretă urla în ea: „Prea 
repede, prea repede, prea nebunește!” Și, apoi, trebuia să 
recunoască: singurătatea o apăsa. 

Era prea în vârstă ca să-i atragă pe tinerii miliardari chinezi, și 
străinii pe care-i întâlnea aveau cu toţii verighetă. Avusese 
încredere în Louis Montbazier, fabricant de echipamente 
electrice. leșise cu el trei seri la rând, trei seri de râs, de 
strângeri de mâini, se vedea deja gata să-și organizeze mutarea 
la Blois, să împartă cu el taxa pentru televizor, dar, în a patra 
seară, Louis îi vârâse sub nas un album cu fotografii de-ale 
nevestei și copiilor. „Bine, am înţeles”, își spusese ea. Refuzase 
să-l sărute când o condusese. 

Alarma se declanșă cu adevărat în ziua când domnul Wei îi 
refuză o deplasare la Kilifi. Îi era dor să pășească pe urmele 
pașilor tinerei Mylene scăpate din Courbevoie, să miroasă aerul 
blând al Africii, să alerge pe nisipul alb al plajelor, să revadă 
ochii galbeni ai crocodililor. 

— Nici nu se pune problema, piui el. Rămâi aici și muncești. 

— Dar vreau numai să iau puţin aer... 

— Nu bine. Nu bine deloc. Nu mişti. Eşti schimbătoare. Eşti 
periculoasă pentru tine. Eu supraveghez la tine pentru binele 
tău. Eu am pașaportul tău în seiful meu. 

Tușise foarte tare ca să-i arate că discuţia se încheiase. Era 
felul lui de a-i trânti ușa în nas. Era prizoniera acestui chinez 
bătrân și lacom, care își număra banii pe abac și care se 
scărpina la coaie cu picioarele crăcănate. 

— What a pity! răspunse ea. 


VP - 240 


„Wapiti! Wapiti!” fredonaseră două fetițe adorabile agitând o 
cratiţă cu carne de wapiti arsă. Hortense și Zoé ţâșniseră ca doi 
drăcușori din cutiile lor. „Ce dor mi-e de ele!” Uneori li se adresa 
când adormea. Se juca de-a mama. Repara un tiv, călca niște 
pantaloni, aranja o buclă pe frunte. „Probabil s-au schimbat. N-o 
să le mai recunosc. O să mă studieze distante, cu indiferența pe 
care o arătăm unei străine. Am devenit o emigrantă, o 
dezrădăcinată...” 

Într-un ziar franțuzesc, vechi de mai multe săptămâni, citise 
un reportaj despre revoltele din satele chinezești. Țăranii 
refuzau să li se ia pământurile ca să se construiască fabrici. 
Armata îi potolise pe instigatori, dar totul o luase de la capăt. 
Frumoasele afișe cu flori de crin, care acopereau zidurile din 
paiantă, aveau să fie smulse. Avea să fie începutul sfârșitului. 

In dimineața următoare, când se trezi, Mylene Corbier decise 
să treacă la faza următoare a existenței sale: întoarcerea în 
Franţa. Pentru asta avea nevoie de Marcel Grobz. 


Henriette era în culmea fericirii: tocmai se întâlnise în parcul 
Monceau cu tânăra bonă și cu Josiane. În ce hal era Josiane! Un 
spectru. Mai lipseau pânzele de păianjen la oasele încheieturilor. 
Inainta cocoșată, pe tălpi groase de crep. Se apleca la stânga, 
se apleca la dreapta, plutea în haina de gabardină bleumarin, iar 
părul îi zbura în șuviţe drepte și rare. Bona n-o scăpa din ochi și 
făcea pauză la fiecare bancă de pe alee. 

Funcţiona! Vrăjile lui Cherubine făceau minuni. „Când te 
gândești că atâta vreme am desconsiderat puterile astea 
magice! Ce de comploturi abile aș fi putut pune la cale! De câţi 
dușmani aș fi putut scăpa! Și ce avere aș fi putut aduna!” O lua 
cu amețeli. „Dacă aș fi știut, dacă aș fi știut...”, își spuse ea 
scoțându-și pălăria mare. Işi pipăi părul ca să întindă cuta pe 
care i-o făcuse greutatea oribilei plăcinte și își adresă un zâmbet 
fericit în oglindă. Tocmai descoperise o nouă dimensiune: ce 
înseamnă să fii atotputernic. De-acum înainte, legile care 
acționau asupra tuturor muritorilor nu i se mai aplică și ei. De- 
acum înainte va merge drept la ţintă, cu Cherubine la manșă 
pentru treburile murdare, și își va regăsi strălucirea de 
odinioară. „Să vină la mine agenda Hermes, săpunul Guerlain, 
cașmirul ţesut în douăsprezece fire, apa de toaletă de lavandă, 
cărţile de vizită Cassegrain, talasoterapia la hotel Royal și contul 


VP - 241 


în bancă tot mai plin!” 

Mai avea puţin și dansa sub lambriurile din salon. Șovăi, 
apucă poala fustei, porni și începu să se învârtă, să se învârtă, 
stăpânită de o bucurie frenetică. Lumea era a ei. Avea să 
domnească la fel ca o suverană nemiloasă. „Și când o să fiu 
milionară, o să-mi cumpăr prieteni. Vor fi mereu de acord cu 
mine, mă vor duce la cinema, îmi vor plăti biletul, îmi vor plăti 
taxiul, îmi vor plăti restaurantul. Va fi destul să le trec pe sub 
nas câteva favoruri, o clauză în testament, un plan de credit 
imobiliar, și anticamera mea va fi plină de prieteni”. Valsurile lui 
Strauss îi bâzâiau în cap, și începu să fredoneze. Sunetul vocii ei 
răgușite o trezi din visare. Se opri brusc și se imploră: „Să nu mă 
ametțesc cu vise inutile, să-mi vin în fire, să-mi continui planul 
de luptă”. Încă nu-l abordase pe taica Grobz, se apropia 
momentul când va lua telefonul și va susura: „Alo, Marcel, sunt 
Henriette. Ce-ar fi dacă am discuta amândoi, fără avocaţi, fără 
intermediari?” Nu va fi în stare să-i reziste, va obţine ce va dori. 
Nu va mai fi nevoită să-l jefuiască pe orbul de lângă bloc. 

Cu toate că... 

Nu era atât de sigură. 

Faptul că-l jefuia în fiecare zi pe sărmanul om fără să fie 
prinsă, că aduna câteva monede calde în căușul mâinii, dădea 
zvăc vieţii ei. Era o plăcere pe care n-ar fi bănuit-o niciodată. 
Căci trebuia să recunoască, odată cu vârsta, plăcerile sunt tot 
mai puţine. Ce bucurii mari mai rămân? Dulciurile, bârfele și 
televizorul. Ei nu-i plăceau nici dulciurile, nici sticla. Bârfele îi 
plăceau mult, dar e o distracţie care cere parteneri, și ea nu 
avea prieteni. Avariţia este o activitate singuratică. Cere să fii 
singur, concentrat, dur, refractar. În dimineaţa asta chiar, se 
trezise murmurând: „Mai puţin de zece euro!” Făcuse un salt în 
pat. Nu numai că trebuia să-și petreacă ziua fără să cheltuiască 
nimic, dar trebuia, în plus, să șterpelească de ici, de colo câteva 
monede ca să respecte contractul. Cum să facă? N-avea nici cea 
mai mică idee. Ideile urmau să-i vină pe loc. Incepea să fie abilă. 
Într-o zi, de exemplu, își spusese în zori - era perioada când își 
lansa provocări: „Astăzi, o sticlă de șampanie gratis!” Trupul i se 
contractase imediat, cuprins de o plăcere dureroasă. Se gândise 
bine și pusese la punct un plan îndrăzneţ. 

Îmbrăcată modest, fără pălărie, nici alte semne exterioare de 
bogăţie, cu mutră umilă, cu picioarele goale într-o pereche de 


VP - 242 


sandale vechi, intrase într-un magazin Nicolas Feuillatte, își 
împreunase mâinile și ceruse cu lacrimi în ochi: 

— N-aveţi o sticluță de șampanie mai ieftină pentru doi 
bătrânei care sărbătoresc cincizeci de ani de căsătorie? Cu 
pensiile noastre, nu prea putem, știți... 

Era demnă, cu un aer fals de puștoaică rușinată că cerșește. 
Vânzătorul scuturase din cap încurcat. 

— Noi nu avem eșantioane, dragă doamnă... Avem sticle de 
un sfert, la cinci euro, dar le vindem... 

Ea plecase ochii spre vârful sandalelor, înfiptă cu șoldul în 
tejgheaua de lemn, și așteptase ca el să se înduioșeze. Nu se 
înduioșase. Se întorsese spre un client care comanda o casetă 
dintr-o recoltă reputată. Atunci, Henriette își luase „alura”, o 
alură de suferinţă și sfârșeală. li plăcea să creeze acest rol. Il 
îmbogăţea cu noi suspine, noi strâmbături. Înclina capul, lăsa 
umerii, gemea ușor. În ziua aceea, la Nicolas Feuillatte, 
vânzătorul nu ceda. Se pregătea deci să plece când o doamnă 
foarte dichisită se apropiase. 

— Doamnă, iertaţi-mă, nu m-am putut împiedica să urmăresc 
discuţia cu vânzătorul. Ar fi o onoare și o plăcere pentru mine să 
vă ofer o sticlă din această minunată șampanie... pe care o veți 
bea cu soţul dumneavoastră. 

Henriette se prăbușise în mulțumiri, lacrimile de recunoștință 
răsăreau ca niște perle în colţul ochilor. Învăţase să plângă fără 
să-și strice machiajul. Plecase, cu sticla bine proptită sub braț. 
Nu știau ce pierd cei care cheltuiau fără socoteală. Viaţa se 
dovedea palpitantă. În fiecare zi își aducea portia de hazard, de 
aventură, de temeri încântătoare. În fiecare zi, Henriette 
triumfa. Nici măcar nu era sigură că-l voia înapoi pe Marcel. 
Banii lui, da, dar, odată singur și ruinat, avea să-l ducă la un azil. 
Nici prin gând nu-i trecea să-l ţină lângă ea. 

Fetele nu-i lipseau, nepoţii, nici atât. Singura pe care o 
regreta era poate Hortense. Se recunoștea în această fetiță care 
mergea înainte fără procese de conștiință. Singurătatea îi pria. 

Murea de poftă s-o sune pe Ch&rubine. Nu ca s-o felicite, nici 
să-i mulțumească, mizerabila s-ar fi putut simţi măgulită și s-ar 
fi umflat în pene, ci ca să se asigure de fidelitatea ei. Femeia 
asta s-ar putea dovedi un aliat preţios. Formă numărul ei, 
recunoscu vocea domoală și monotonă a lui Cherubine. 

— Cherubine, sunt doamna Grobz, Henriette Grobz. Ce mai 


VP - 243 


faci, draga mea Cherubine? 

Henriette nu așteptă să răspundă. Continuă imediat: 

— N-o să ghicești niciodată cât sunt de mulțumită. Tocmai m- 
am întâlnit cu rivala mea pe stradă, știi, femeia mizerabilă care 
mi-a furat soţul și... 

— Doamna Grobz? 

Henriette, mirată că n-a fost recunoscută imediat, se prezentă 
din nou și reluă: 

— Este într-o stare jalnică! Jalnică! Abia am recunoscut-o! 
După părerea dumitale, care este următorul stadiu al decăderii 
ei? O s-o termine cu... 

— Mi se pare că ea îmi datorează bani... 

— Dar, Cherubine, ţi-am plătit toată datoria! protestă 
Henriette. 

Dusese cu mâna ei suma cerută. În bancnote mici. Suportase 
tortura metroului, înghesuită de trupurile transpirate și fără 
formă, cu geanta și pălăria îngrămădite sub braţ. 

— Ea îmi datorează bani... Dacă vrea să merg mai departe, va 
trebui să mă plătească. Mi se pare că este mulțumită de 
serviciile mele... 

— Dar, mă rog, credeam că eram... că suntem... Că v-am... 

— Șase sute de euro... Inainte de sâmbătă. 

Urmă un zgomot sec în urechea lui Henriette. 

Cherubine închisese. 

* 

Dimineața, când Zoé era plecată la şcoală, Joséphine 
pătrundea în bârlogul fiicei sale și se așeza pe pat. Doar cu 
fundul pe jumătate, să nu lase urme. Nu-i plăcea să intre pe 
furiș la Zoé. N-ar fi desfăcut niciodată o scrisoare, n-ar fi 
descifrat un cuvânt dintr-un jurnal personal, ar fi avut impresia 
că dă o spargere. Voia doar să guste puţin din intimitatea ei. 

Cerceta dezordinea, observa un tricou desfăcut, o fustă 
pătată, ciorapi desperecheaţi, dar nu le atingea niciodată. 
Interdicţie de a face curăţenie. Numai Iphig&nie, avea dreptul să 
intre în camera lui Zoé. 

Adulmeca mirosul cremei pe care o folosea, Nivea, aromele 
de lemn ale apei de toaletă, ale transpiraţiei călduţe care scăpa 
din cearșafuri. Citea pe pereţi, pe pagini de ziare pe care Zoé le 
decupa și le afișa. Titluri mari de la rubrica fapte diverse: „După 
dublul paricid, și-a moștenit victimele”, „Profesor se înjunghie în 


VP - 244 


mijlocul clasei”, fotocopii ale scrisorilor cititorilor subliniate cu 
pixul: „Sunt îngrijorat pentru viitorul omenirii. „Repet clasa a 
treia”, „Prea tânăr să mă sărut cu limba”. 

Și, solemn, într-un colț al camerei, drept în șortul bej, cu 
piciorul îndoit pe fiara prăbușită, panoul cu tatăl care zâmbea. 
Joséphine avea chef să-l împingă. Îl mustra: „Puțin curaj! leși din 
umbră și vino să mă înfrunţi, nu să-mi distrugi viaţa de la 
distanţă! E ușor să aprinzi imaginaţia unei adolescente 
trimiţându-i mesaje misterioase”. Și apoi își imagina un cadavru 
sfâșiat și i se făcea rușine. 

Nicio veste de la el. 

„Mâine va fi primăvară. Prima zi de primăvară. Poate și-a găsit 
o locuinţă... S-a stabilit într-o cameră mobilată”. 

Medita, tot așezată pe pat. Era tristă, pustiită, ca de fiecare 
dată când se simţea neputincioasă. Neputincioasă să distrugă 
bariera ridicată de Zoe care nu-i lăsa niciun locșor pe unde să se 
strecoare. Zoé se întorcea de la școală, se închidea în camera 
ei. Zoe se scula de la masă și se strecura în pivniță să asculte 
bateria lui Paul Merson. Zoé striga: „Noapte bună, mami” și se 
întorcea în camera ei. Crescuse  dintr-odată, sânișorii 
înmugureau sub pulover, fesele se bombau. Se dădea cu gloss 
pe buze, cu negru pe gene. Curând avea să facă paisprezece 
ani, curând avea să fie la fel de frumoasă ca Hortense. 

Josephine se străduia să nu-și piardă speranţa. Ne putem 
pierde totul, braţele, picioarele, ochii, urechile, dar dacă 
păstrăm de doi bani speranță suntem salvaţi. In fiecare 
dimineaţă se trezea spunându-și: „Astăzi o să vorbească cu 
mine”. Speranţa e mai puternică decât orice, îi împiedică pe 
oameni să se sinucidă când ajung pe pământ și se trezesc într-o 
baracă sau în deșert. Le dă puterea să gândească: o să plouă, o 
să crească un bananier, o să câștig la loterie, un om minunat o 
să-mi declare că mă iubește la nebunie. E o chestie care nu 
costă scump și care poate schimba viaţa. Putem spera până la 
sfârșit. Sunt oameni care, cu două minute înainte de a muri, 
încă își fac planuri. 

Când își pierdea speranţa, după ce muncise până nu mai 
înţelegea un cuvânt, închidea calculatorul și se refugia în loja lui 
Iphigenie, unde îl regăsea pe domnul Sandoz. Mobila de la Ikea 
fusese livrată, probabil că vopseaua se uscase, și parchetul era 
montat. Domnul Sandoz era zugrav. Agenţia pentru ocuparea 


VP - 245 


forței de muncă din Nanterre îl trimisese. Josephine îi explicase 
ce avea de făcut, el răspunsese: „Nicio problemă, pot face totul: 
zugrav, electrician, instalator, tâmplar!” 

Uneori îi dădea o mână de ajutor. Clara și Leo li se alăturau 
când veneau de la școală. Domnul Sandoz le dădea o pensulă și 
îi privea cu un zâmbet trist, repetând: „Trecutul, prezentul, 
viitorul, prezentul și trecutul, viitorul și prezentul”. Scutura din 
cap, ca și cum cuvintele îl aruncau în fundul unei mlaștini. 
Venea în fiecare dimineaţă în lojă în costum cu cravată, își 
îmbrăca salopeta de zugrav și, la ora prânzului, își punea din 
nou costumul, cravata, își curăța mâinile și se ducea la un 
bistrou. Tinea mult la demnitatea lui. O pierduse cu câţiva ani 
înainte, o regăsise in extremis și avea mare grijă să n-o 
rătăcească din nou. Nu dădea explicaţii despre cum reușise s-o 
piardă. Ea simţea durerea, nenorocirea gata să ţâșnească. Nu 
voia să  răscolească mâlul mlaștinii ca să-și satisfacă 
nedumerirea. 

Avea ochi foarte frumoși, albaștri, foarte trişti, dar foarte 
frumoși. Era conştiincios, muncitor, victimă a crizelor de 
melancolie. Își lăsa pensula și aștepta, tăcut, să treacă 
melancolia. Aveau lungi discuţii care adesea porneau de la un 
amănunt. 

— Câţi ani aveţi, domnule Sandoz? 

— Vârsta la care nu mai doresc nimic. 

— Fiţi mai exact. 

— Cincizeci și nouă și jumătate... Bun de aruncat! 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că până acum n-am înţeles că poţi să fii bătrân și să 
ai douăzeci de ani. 

— Este extraordinar! 

— Nu, absolut deloc. Când întâlnesc o femeie drăguță, am 
douăzeci de ani, fluier, mă dau cu apă de toaletă, îmi pun o 
eșarfă în jurul gâtului, iar când vreau s-o sărut, pentru că refuză, 
am șaizeci de ani! Mă privesc în oglindă, îmi văd ridurile, părul 
din nas, părul alb, dinţii îngălbeniţi, scot limba, e albă, miros 
urât... douăzeci și șaizeci de ani nu merg braț la braț. 

— Și simţiţi că aveți sufletul unui bătrân... 

— Simt sufletul unei fiinţe pierdute. Am un fiu de douazeci și 
cinci de ani și vreau să am eu douăzeci și cinci. Mă îndrăgostesc 
de iubitele lui, alerg în șort, mă umflu cu vitamine, ridic greutăți. 


VP - 246 


Dar nu văd soluţia, pentru că astăzi a fi tânăr nu înseamnă 
numai un moment din viaţă, este și o condiţie pentru a 
supravieţui. Înainte nu era așa! 

— Vă înșelaţi, susținea Josephine. În secolul al XII-lea bătrânii 
erau aruncați în stradă. 

El se oprea din pictat, așteptând explicaţia. Josephine 
începea: 

— Știu o fabulă care istorisește povestea unui fiu care își dă 
tatăl pe ușă afară, tocmai s-a însurat și vrea să trăiască singur 
cu tânăra soţie. Se numește La Housse partie, „pătura 
împărţită” în limbajul zilelor noastre. Fiul este cel care îi 
vorbește bătrânului tată, care îl imploră să nu-l arunce în stradă: 


Pleacă și du-te să bântui prin târg 

Unde încă zece mii ca tine mai sunt 
Care găsesc din ce trăi 

Așa ghinionist să fii 

Să n-ai cu ce să te hrăneşti 

Doar prost să fii norocul să nu-ti găsești! 


Vedeţi, nu era o fericire să fii bătrân pe vremurile acelea! 
Trăiau în bande, alungaţi de peste tot, obligaţi să cerșească sau 
să fure. 

— Dar de unde știți? 

— Studiez Evul Mediu. Mă distrez căutând asemănări între ieri 
și astăzi. Și există mai multe decât am crede! Violenţa tinerilor, 
dezamăgirea lor în faţa unui viitor limitat, serile de beţie, 
violarea fetelor în bande, piercingul, tatuajele, toate subiectele 
astea există în parabole. 

— Atunci e mereu aceeași nenorocire... 

— ... Și aceeași frică. Frica în faţa unei lumi care se schimbă și 
pe care n-o mai recunoaștem. Lumea nu s-a schimbat niciodată 
așa de mult ca în Evul Mediu. Haos, apoi reînnoire. Întotdeauna 
trebuie să trecem prin asta... 

El își lua o ţigară, o aprindea și își dădea cu vopsea roz pe 
nas. Zâmbea trist. 

— Și de unde știm că le era frică? 

— Din texte și arheologie, obiectele care se găsesc în 
săpături. Erau obsedaţi de siguranţa lor. Construiau ziduri ca să 
se apere de vecini, castele și turnuri ca să descurajeze 


VP - 247 


eventualii atacatori. Ideea era să bage spaima în toți. 
Nenumărate fose, incinte, ferestre în ziduri erau moduri de 
apărare simbolice și nu foloseau niciodată. Zăvoarele, lacătele și 
cheile sunt obiecte care se găsesc foarte des când se fac 
săpături. Totul era încuiat cu zăvoare: cuierele, ușile, ferestrele 
și poarta grădinii. Femeia ţinea cheile. Ea era stăpâna casei. 

— Puterea era deja în mâinile femeilor! 

— Erau speriaţi de schimbările climatice, de inundaţii, de 
încălzirea planetei. Numai că nu-i spuneau planetă... 

— | se spunea satul din valea râului Ubaye sau a râului 
Durance... 

— Exact. În anul o mie au existat mari diferențe de 
temperatură, iar încălzirea a făcut să crească nivelul lacurilor 
alpine cu doi metri! Numeroase sate au fost găsite apoi sub apă. 
Locuitorii au fugit. Cronicarul Raoul Glaber, călugăr la Cluny, 
scria că a plouat atât de mult timp de trei ani, încât „nu mai 
putea fi tăiată brazdă să se pună sămânţa. A urmat foametea, o 
foamete turbată, care i-a îndemnat pe oameni să mănânce 
carne de om”. 

Și vorbea, vorbea. „E ciudat, discutând cu el îmi redactez 
teza, îmi expun argumentele, le testez, le dezvolt”. 

Luă obiceiul să vină în lojă cu un mic caiet pe care mâzgălea 
șirul ideilor. Lui îi veneau idei mânuind pensula, trafaletul, 
racleta, pila, foarfecă de lemn, apăsând cu degetele pe o șipcă 
de parchet. Mult mai bine decât să se moleșească stând așezată 
în faţa computerului. Creierul se odihnește odată cu trupul, și 
trupul dă energie creierului agitându-se. Ca atunci când alerga 
dimineaţa. „Poate din același motiv se învârte necunoscutul 
acela în jurul lacului. Caută cuvinte pentru un roman, un cântec, 
o tragedie modernă?” 

Domnul Sandoz sfârșea întotdeauna prin a spune: 

— Sunteţi o femeie ciudată. Mă întreb ce gândesc bărbaţii 
despre dumneavoastră când vă întâlnesc... 

Avea chef să-l întrebe: „Și dumneata? Ce crezi despre mine?”, 
dar nu îndrăznea. Ar fi putut crede că aștepta un compliment. 
Sau că-și dorea ca el s-o invite la masă în timpul pauzei, s-o ia 
de mână, să-i vorbească la ureche și s-o sărute. Nu voia să se 
sărute decât cu un singur bărbat. Un bărbat pe care îi era 
interzis să-l sărute. 

Se apucau din nou de treabă. Frecau, pieptănau, ungeau, 


VP - 248 


amestecau pietrișul, ghipsul, placajul, stucul și lacurile. 

Adesea erau întrerupţi de Iphigénie: 

— Ştii ce am putea face, doamnă Cortes, imediat ce totul va fi 
gata? Vom invita lumea din bloc. Ar fi simpatico, nu? 

— Da, Ilphigenie, muy simpatico... 

Iphigenie își aștepta mobila cu nerăbdare. Dormea în aburii de 
vopsea, cu ferestrele larg deschise spre curte. Supraveghea 
evoluţia dușului, pe care domnul Sandoz îl transforma în sală de 
baie. Recuperase o cadă veche și reușise să-i facă loc. Îi lăsase 
niște pliante să aleagă robinetele. Ea ezita între unul cu bilă și 
altul cu cartuș. 

— O să fie geloși locatarii, o să mă boscorodească! se 
îngrijoră ea. 

— Pentru că aţi făcut dintr-un bordei un mic palat? 
Dimpotrivă, ar trebui să vă restituie cheltuielile! tună domnul 
Sandoz. 

— Nu eu plătesc, ea o face, șopti lphigenie arătând spre 
Josephine, care dezlipea o plintă mâncată de vreme. 

— Aţi tras lozul cel mare în ziua când v-aţi mutat aici. 

— Nu poţi avea tot timpul ghinion, ar fi plictisitor, spuse 
Iphigenie, apoi plecă făcând zgomotul ei de trompetă. 

Într-o dimineaţă, Iphigenie sună la ușa lui Joséphine ca să 
aducă poșta. Erau niște scrisori, niște tipărituri și un pacheţel. 

— Mobila tot n-a venit? întrebă Joséphine aruncând un ochi 
distrat pe scrisori. 

— Nu. Doamnă Cortes, săptămâna viitoare este adunarea 
proprietarilor, n-aţi uitat? 

Josephine scutură din cap. _ 

— O să-mi spuneți cum au reacţionat, nu? In legătură cu mica 
petrecere... Ar fi un lucru bun pentru tot blocul. Sunt oameni 
care trăiesc aici de ani de zile și nu-și vorbesc. Puteţi să vă 
invitați familia dacă doriţi. 

— O să-i spun surorii mele să vină. Așa o să-mi vadă în același 
timp și apartamentul. 

— Și pentru petrecere o să mergem să facem plinul la 
Intermarché? 

— Bine. 

— Lectură plăcută, doamnă Cortès, cred că este o carte! 
adăugă Iphigénie arătând spre pachet. 

Venea de la Londra. Nu recunoștea scrisul. 


VP - 249 


Hortense? Se mutase. Nu se mai înţelegea cu vecina de 
apartament. O suna din când în când. „Totul merge bine. Imi 
continui stagiul la Vivienne Westwood, am lucrat trei zile în 
atelierul ei și a fost foarte bine. Am urmărit începutul viitoarei 
colecţii, dar nu am voie să vorbesc despre asta. Invăţ să montez 
furniturile, să montez corsetele din voal fin, pălării uriașe, glugi 
din dantelă. Am degetele numai sânge. Mă gândesc deja la 
următorul stagiu pe care trebuie să-l fac. Poţi să-l întrebi pe 
Lefloc-Pignel dacă are vreo idee, sau preferi să-l sun eu?” 

Josephine deschise pachetul cu grijă. Un tipar de rochie 
desenat de Hortense? O carte despre ravagiile zahărului în 
școlile englezești prefațată de Shirley? Fotografii cu veveriţe 
țtopăind, făcute de Gary? 

Era o carte. Cei novă celibatari scrisă de Sacha Guitry. O 
ediţie rară, în piele de vițel roz. Deschise pagina de gardă. Un 
scris înalt, negru ţâșni de pe pagina albă: „Il poţi face să-și plece 
privirea pe cel care te iubește, dar nu-l poţi face să-și plece 
privirea pe cel care te dorește. Te iubesc și te doresc. Philippe”. 

Strânse cartea la piept și simţi căldura unei raze de fericire. 

O iubea! O iubea! 

Puse un sărut pe copertă. Închise ochii. Promisese stelelor... 
Avea să devină carmelită și să dispară în spatele gratiilor, într-o 
tăcere veșnică. 

* 

Chelnerița purta teniși albi, o minijupă neagră, un tricou alb și 
un șorțuleţ înnodat în talie. Plutea prin cafenea, cu părul blond 
strâns la ceafă, dădea ture în jurul meselor, aluneca dând din 
șolduri între doi clienţi; părea să aibă două perechi de urechi, ca 
să audă cererile strigate de la fiecare masă, și patru braţe, ca să 
care farfuriile fără să le răstoarne. Era ora prânzului și toată 
lumea se grăbea. În buzunarul de la spatele minijupei era 
strecurat un carnet de care se legăna un pix. Un zâmbet larg, 
absent îi plutea pe buze, ca și cum servea clienţii gândindu-se la 
altceva. La ce putea gândi ca s-o facă atât de fericită? se întrebă 
domnul Sandoz cercetând meniul. Avea să ia meniul zilei, 
cârnaţi cu piure. „Sunt rari oamenii care zâmbesc în tăcere. Ca 
și cum ascund un secret. Oare toţi oamenii au un secret care îi 
face fericiţi sau nefericiţi? Oare aș vrea să cunosc secretul 
acestei fete? Da, cu siguranță...” 

— Și dumneavoastră ce doriţi? întrebă fata aplecând spre el 


VP - 250 


privirea de un gri-palid. 

— Meniul zilei. Și apă de la robinet. 

— Fără vin? 

El scutură din cap. Fără vin. Alcoolul îl trimisese în fundul 
mlaștinii. El îl făcuse să-și piardă slujba de inginer, nevasta și 
fiul. Abia își regăsise fiul. N-avea să mai pună în viața lui un 
strop de alcool în gură. În fiecare dimineaţă se trezea spunându- 
și: „O să rezist până seara”, și în fiecare seară se culca 
repetând: „Încă o zi câștigată”. Se împlineau zece ani de când 
nu mai bea, dar știa că dorinţa de a întinde mâna spre un pahar 
era mereu prezentă. O simţea aproape ca pe o mână mecanică. 

— Valerie! strigă o voce din spatele tejghelei. Două cafele și 
nota la 6! 

Fata blondă plecase strigând: „Un cârnat, o dată!” 

Deci se numea Valerie. Valerie care zâmbește, Valerie care 
are o vorbă bună pentru fiecare, Valerie care nu pare să aibă 
mai mult de douăzeci de ani. Valerie care se apleacă deasupra a 
doi bărbaţi care își termină prânzul. Dacă unul se purta normal 
și părea coborât din Figaro Economie, celălalt semăna cu o 
libelulă înnebunită. Se agita, tresărea, bătea din pleoape ca un 
orb. Își ţinea tacâmul cu degetele lungi și subţiri ca niște lame 
de foarfece și înclina un bust ţeapăn și slab deasupra farfuriei. 
Pielea părea întinsă pe faţa lui ca un film transparent, lăsând să 
se vadă venele și arterele, iar când îndoia cotul te puteai teme 
să nu se rupă. 

„Ce ciudat personaj”, gândi domnul Sandoz. „O adevărată 
coleopteră. Are un aer întunecat, aproape sinistru”. | se adresa 
cu voce joasă bărbatului frumos, elegant, și părea nemulţumit. 
„Cei doi bărbaţi de acolo au și ei un secret, poate același?” 
Aveau aerul unei înțelegeri fără să fie nevoie să-și vorbească. 

— Aţi uitat de cafeaua mea! îi spuse bărbatul elegant lui 
Valerie, care se întorcea cu cârnatul cu piure și o cafea pusă pe 
același braț. 

— O clipă! Sosesc! răspunse ea. 

Puse farfuria în fața domnului Sandoz, prinzând la fix cafeaua 
care ameninţa să alunece. Domnul Sandoz îi zâmbi, uimit de 
îndemânarea ei. 

— Sunteţi foarte pricepută! 

— Asta înseamnă să cunoști meserie, răspunse fata întorcând 
capul spre bărbatul care-și pierduse răbdarea. 


VP - 251 


— În orice caz, eu sunt fascinat! 

— Ah, dacă ar putea fi toţi ca dumneavoastră! Sunt unii cu 
adevărat enervanţi! Ştiţi la cine mă refer, râse ea lăsând să se 
vadă un șirag de dinţi albi. 

— Întotdeauna sunteţi așa de veselă? continuă domnul 
Sandoz, fără s-o scape din ochi. 

Ea îi zâmbi amabil, aproape matern. O șuviţă de păr îi căzu 
peste ochii deschiși și scutură din cap ca s-o pună la loc. 

— O să vă spun secretul meu: sunt îndrăgostită! 

— Nu se mai poate așa, domnișoară! Este inadmisibil! strigă 
bărbatul elegant dând din mână. 

— Acum! Acum! Vin, spuse chelneriţa îndreptându-se de 
spate și ţinând cafeaua în echilibru. Și când ești îndrăgostit vezi 
viața în roz, nu-i așa? 

— Asta e sigur, răspunse domnul Sandoz. Dar e nevoie de 
doi... 

Iphigenie nu părea să fie sensibilă la privirile înflăcărate pe 
care i le arunca. Când domnul Sandoz ar fi avut chef să 
vorbească despre el, despre ea, tânăra femeie îi răspundea 
cuie, șuruburi, lipici pentru lemn și pensulă. Dacă era tentat să 
pună un deget pe cuta de pe fruntea lui lphigenie ca s-o 
netezească, ea se răsucea și pleca să aranjeze lăzile de gunoi 
sau să spele pe jos. El încerca timid să creeze momente între 
patru ochi, însă ea nu le observa. Își întinse șervetul de hârtie 
peste cămașa albă, tăie o bucată de cârnat, duse furculița la 
gură și o urmări din priviri pe Valerie, care se apropia de masa 
bărbatului elegant și a libelulei cu cafeaua în mână. 

În aceeași clipă, o femeie împinse scaunul și o lovi pe 
chelnerița care, dezechilibrată, se clătină. Cafeaua se varsă, 
stropind impermeabilul alb al bărbatului elegant, care făcu un 
salt de pe scaun. 

— Îmi pare foarte rău, spuse Valerie apucând cârpa pe care o 
ținea pe umăr, n-am văzut-o pe doamna care se ridică și... 

încerca să șteargă urmele de cafea de pe mâneca 
impermeabilului. Freca, freca, fără să ridice privirea. 

— Dar m-aţi opărit! urlă bărbatul sărind furios de pe scaun. 

— Nu exageraţi, totuși! V-am spus că-mi pare foarte rău... 

— Și pe deasupra mă și insultaţi! 

— Nu vă insult! Îmi prezint scuze... 

— Jalnice scuze! 


VP - 252 


— Reacţionaţi exagerat! V-am spus că n-am văzut-o pe 
doamna aceea! 

— Și eu vă spun că m-aţi insultat! 

— Oh, vai! Bietul om! Nu merită să fiţi în starea asta! Nu aveţi 
alte probleme în viață? Impermeabilul îl duceţi la curăţat, și n-o 
să vă coste o avere! Există asigurări pentru asta! 

Bărbatul elegant se bâlbâia de indignare. Luă deoparte 
libelula care, după cât părea, o cerceta pe Valerie cu o scânteie 
de poftă pe faţa ca pergamentul. Probabil că o găsea frumoasă 
pe femeia indignată. Ea se încinsese, obrajii palizi i se înroșiseră. 
Era și mai frumoasă așa, însufleţită de enervare. La douăzeci de 
ani, ce știa ea despre viaţă? Știa să se apere, fără îndoială, dar 
cu impetuozitatea tinereţii. Și bărbatul elegant părea jignit de 
asta. 

Se ridicase, își luase impermeabilul sub braţ și se pregătea să 
părăsească braseria, lăsând libelulei grija să achite nota. 

— Păi... sunteți tâmpit! Doar v-am spus că avem o asigurare! 
repetă Valerie, privindu-l cum pleacă. Tipul e tâmpit! 

Domnul Sandoz crezu atunci că bărbatul elegant avea s-o 
plesnească. Schiţă un gest, apoi își reveni și ieși scuipându-și 
furia. 

Libelula rămăsese la masă așteptând să-i fie adusă nota. 
Întinse mâna când Valérie o puse pe masă și-i mângâie dosul 
palmei cu degetele lui lungi, scheletice. 

— la te uită, Dracula pervers ce ești! Mă enervezi și tu! strigă 
ea fulgerându-l cu privirea. 

El lăsă nasul în jos, făcând pe smeritul, și se retrase ca un 
curent de aer. 

— Oh! Toţi sunt la fel! Caută mereu să găsească o portiţă! 
Nici măcar nu vi se cere părerea... 

Domnul Sandoz o privi amuzat. Probabil că mulţi căutau să 
găsească o „portiţă” cu ea. 

Rămase un moment admirând-o. Purta inele de argint pe 
fiecare deget, formând un fel de box american. Ca să se apere? 
Ca să respingă clienţii întreprinzători? Doi bărbaţi care stăteau 
cu coatele pe bar o urmăreau din priviri și, când se întoarse spre 
ei, o felicitară. Domnul Sandoz gustă din piure, era aproape 
rece, se grăbi să-l termine înainte să se răcească de tot. Era 
piure de la pachet, piure din fulgi care, știa el, avea să se 
transforme repede în ghips. 


VP - 253 


Când, la rândul lui, ridică mâna să ceară o cafea și nota, sala 
era goală. Chelneriţa se întoarse având grijă să nu verse nimic. 

— Vi se întâmplă des astfel de accidente? întrebă el, căutând 
în buzunar să vadă dacă avea mărunt. 

— Nu știu ce au parizienii, dar parcă au nervii pe bigudiuri! 

— Nu sunteţi de pe aici? 

— Nu! zise ea regăsindu-și zâmbetul. Eu vin din provincie, și 
în provincie pot să vă spun că nu ne enervăm așa! Avem 
răbdare. 

— Și atunci ce căutaţi aici, printre nervoși? 

— Vreau să fiu actriță, muncesc ca să-mi plătesc cursurile de 
teatru... Pe ăștia doi i-am ochit de mult, mereu grăbiţi, mereu 
antipatici și niciun sfant bacșiș! De parcă aș fi servitoare! 

Tremură, și zâmbetul fericit îi dispăru din nou. 

— Haideţi! Nu contează... spune domnul Sandoz. 

— Aveţi dreptate! Dacă uiţi de oameni, Parisul e totuși un oraș 
frumos! 

Domnul Sandoz se ridică. Lăsase o bancnotă de cinci euro pe 
masă. Ea îi mulțumi cu un zâmbet larg. 

— Păi, atunci... mă împăcaţi cu bărbaţii! Pentru că pot să vă 
spun un alt secret, mie nu-mi plac bărbaţii... 


— Și, deci? Ţi-a răspuns? întrebă Dottie. 

În seara asta se duceau la operă. 

Înainte de a se întâlni cu Dottie, luase cina cu Alexandre. 

— A telefonat mama, vrea să vină vineri, zice s-o suni, îi 
spusese fiul lui cu ochii în biftecul bine făcut, dând deoparte 
cartofii prăjiți pe care-i lăsa pentru mai târziu. 

Mânca friptura din obligaţie, cartofii prăjiţi din plăcere. 

— Ah, făcuse Philippe, luat pe nepregătite. Aveam planuri 
pentru weekendul ăsta? 

— După câte știu eu, nu, răspunsese Alexandre, mestecând 
carnea. 

— Pentru că dacă vrei s-o vezi, poate veni. Nu suntem 
supăraţi, știi. 

— Doar nu sunteţi de acord în privinţa modului de a vedea 
viaţa... 

— Exact. Ai înțeles. 

— Poate s-o aducă pe Zoe? Mi-aș dori mult s-o văd pe Zoé. Mi- 
e dor de ea... 


VP - 254 


Insistase pe „ea”, ca și cum nu-l interesa propunerea mamei 
sale. 

— O să mă gândesc, spuse Philippe, zicându-și că viaţa 
devenea foarte complicată. 

— La ora de franceză ni s-a cerut să spunem o poveste din 
maximum zece cuvinte... Vrei să știi cum m-am descurcat? 


— Bineînţeles... 
— „Părinţii lui erau poștași, așa i s-a pus ştampila de ciudat...” 
— Genial! 


— Am luat cea mai bună notă. leși în seara asta? 

— Mă duc la operă cu o prietenă, Dottie Doolittle. 

— Ah... Când o să fiu mare, o să mă iei și pe mine? 

— Promit. 

Își sărutase fiul, o luase pe jos până la apartamentul lui 
Dottie, sperând să găsească o soluție în timp ce mergea. N-avea 
chef s-o revadă pe Iris, dar nu voia s-o împiedice să-și vadă fiul, 
nici s-o bruscheze vorbind despre despărţire, divorț. „Cum se va 
simţi mai bine, o să abordez subiectul”, își spusese înainte de a 
suna la apartamentul lui Dottie Doolittle. Lăsa mereu pe mai 
târziu. 

Stătea pe marginea căzii cu un pahar de whisky în mână și o 
privea pe Dottie cum se machiază. De fiecare dată ce ridica 
paharul, cotul lovea perdeaua din plastic de la duș unde o 
Marilyn strălucitoare legăna din șolduri trimițând bezele. În faţa 
lui, în colanţi și sutien negre, Dottie se agita într-o harababură 
colorată de pudre, pensule, pufuri. Când rata o linie sau 
aplicarea unei culori, înjura ca un birjar și relua: 

— Deci? Ţi-a răspuns sau nu? 

— Nu. 

— Absolut nimic? Nici măcar o geană strecurată într-un plic? 

— Nimic. 

— Eu, când o să fiu foarte îndrăgostită de un băiat, o să-i 
trimit o geană prin poștă. E o dovadă de iubire, știi, pentru că 
genele nu mai cresc. Ne naștem cu un capital și nu trebuie să-l 
irosim... 

Își dăduse părul pe spate, îl strânsese cu două clame mari. 
Semăna cu o adolescentă care se machiază pe furiș. Scoase o 
cutiuță cu un maglavais negru, o periuţă cu peri aspri, scuipă, 
frecă periuţa de pasta neagră. Philippe se strâmbă. Cu ochii 
fixaţi pe oglindă, își dădea pe gene cu un scuipat gros, negru. 


VP - 255 


Scuipa, freca, ţintea atent, întindea și o lua de la capăt. Patru 
mișcări ritmate care vorbeau despre obișnuință, îndemânare, 
feminitate antrenată. 

— O frază ca asta o să-l facă într-o bună zi pe un băiat să se 
îndrăgostească de tine, spuse el, dând de înțeles că nu el era 
acel băiat. 

— Băieţii frumoși îndrăgostiţi de cuvinte nu mai există. Cresc 
vorbind cu consola de jocuri. 

O picătură de apă îi căzu de pe dulia dușului pe guler, așa că 
se mută mai încolo. 

— Dușul tău curge... 

— Nu curge. Nu am închis bine robinetul. 

Cu gura larg deschisă, cu ochii în sus, cu cotul în unghi drept, 
își ungea genele fiind foarte atentă ca pasta neagră să nu curgă. 
Se dădea înapoi cu un pas, se examina în oglindă, se strâmba și 
o lua de la capăt. 

— Vorbele de duh ale lui Sacha Guitry n-au dat-o pe spate, 
reluă Philippe gânditor. Fraza era frumoasă, cu toate astea... 

— O să găsești altceva. O să te ajut. Ca să seduci o femeie, nu 
există nimic mai bun decât o altă femeie! Tu ţi-ai ieșit din mână! 

Dottie își mușcă buzele, își aprecie imaginea din oglindă. Își 
strecură degetul într-o batistă Kleenex ca să șteargă ridul 
minuscul care era plin de negru. Ridică o pleoapă cu un gest 
brusc, de chirurg, ca să dea pe ea cu un beţișor cu khol cenușiu, 
închise ochiul, lăsă batonul să alunece și deschise din nou un 
ochi de Nefertiti uimită. Se întoarse spre el cu o mișcare iute din 
șolduri, așteptând nerăbdătoare un compliment. 

— Foarte frumos! spuse Philippe cu un zâmbet scurt. 

— E interesant, nu ţi se pare? zise ea reluând operaţiunea la 
celălalt ochi. Ne dăm amândoi de ceasul morții să seducem o 
femeie! 

El o cerceta, fascinat de dansul mâinilor, al beţișorului, al 
flaconului cu khol, pe care le mânuia ca o expertă fără să 
răstoarne pudra. A 

— Tu ești Christian, eu, Cyrano. In acea epocă, un bărbat 
angaja un alt bărbat ca să vorbească în locul lui. 

— Asta pentru că bărbaţii nu știu să le vorbească femeilor... 
Mie, în orice caz, nu-mi reușește. Sunt convins că n-am știut s-o 
fac niciodată. 

Cum o altă picătură îi căzuse pe mână, preferă să se așeze pe 


VP - 256 


capacul toaletei. 

— Ai terminat Cyrano? o întrebă, ștergându-și dosul mâinii cu 
primul prosop pe care-l găsi. 

Îi oferise Cyrano de Bergerac în engleză. 

— Mi-a plăcut la nebunie... So french! 

Flutură periuţa cu rimel și începu să recite versurile în 
engleză: 


Philosopher and scientist, 

Poet, musician, duellist - 

He flew high, and fell back again! 
A pretty wit - whose like we lack - 
A lover... not like other men... 


— E atât de frumos, încât am crezut că mor! Datorită ţie 
tremur. Adorm cu sonata de Scarlatti, citesc piese de teatru. 
Înainte, tremuram visând că mi se oferă haine de blană, mașini, 
bijuterii, astăzi aștept o carte, o operă! Nu sunt prea scumpă ca 
amantă! 

Cuvântul „amantă” suna ca un do luat cu o octavă mai sus de 
o divă care se prăbușește în fosa orchestrei. Il alesese anume, 
ca să vadă dacă reacţiona, dacă cuvântul grosolan va fi 
acceptat, consolidând locul pe care și-l făcuse în viaţa lui. El îl 
percepu ca pe o primă răsucire de cheie menită să-l 
întemniţeze. Ea aşteptă, agăţată de imaginea înșelătoare din 
oglindă, rugându-se ca vorba să-și facă efectul și să o poată 
repeta și mai târziu, chiar mult mai târziu, ca să-l poată stăpâni 
și mai bine. El se întrebă cum să alunge cuvântul fără s-o 
rănească. Să nu-l lase să se fixeze, să-l desprindă încetișor, să-l 
arunce în coșuleţul care dădea pe-afară de ambalaje din carton 
și de vată. Se instală o tăcere tulburată de așteptare și de 
rețineri. După un moment de gândire, Philippe își spuse că nu 
avea multe căi de a respinge cuvântul care îl bloca. 

— Dottie! Tu nu ești amanta mea, ești prietena mea. 

— O prietenă cu care te culci este o amantă, îl asigură ea, 
încurajată de felul în care uitase de sine în noaptea trecută. 

Nu rostise, ci îi strigase numele, ca și cum descoperea o lume 
nouă. „Dottie!” Dottie! Nu era un strigătul unui prieten, era un 
strigăt de amant care e dominat de jugul plăcerii. Cunoștea 
strigătul ăsta, așa că putea trage concluzii. „In noaptea asta”, își 


VP - 257 


spuse ea, „în noaptea asta, în așternut, a capitulat”. 

— Dottie! 

— Da, mormăi ea îndreptând o geană care se întorcea pe dos. 

— Dottie, mă înţelegi? 

— Bine, oftă ea, deși nu voia să înţeleagă. Unde mă duci în 
seara asta? 

— Să vezi La Gioconda. 

— De... 

— Ponchielli. 

— Super! Curând o să fiu pregătită pentru Wagner. Câteva 
seri încă, și o să ascult Tetralogia fără să mișc! 

— Dottie... 

Ea cobori brațele în fața oglinzii și o privi pe femeia învinsă 
care se strâmba în faţa ei. Nu mai părea la fel de bucuroasă, și o 
urmă de rimel aluneca pe obraz într-o dâră neagră. 

Philippe o apucă de mână, o trase spre el. 

— Vrei să încetăm să ne mai vedem? Aș înțelege foarte bine, 
știi asta. 

Ea înțepeni și întoarse privirea. „Pentru că lui îi e indiferent 
dacă ne vedem sau nu? Sunt în plus. Dă-i drumul, bătrâne, dă-i 
drumul, ucide-mă, înfige tot mai adânc cuțitul în rană, încă 
respir. Urăsc bărbaţii, mă urăsc pentru că am nevoie de ei, 
urăsc sentimentele, aș vrea să fiu o femeie bionică, să dau 
lovituri de picioare când vreau să-l sărut și să nu las pe nimeni 
să se apropie de el”. 

Respiră dând ochii peste cap, cu trupul ca al unei marionete. 

— Nu vreau să te fac nefericită... Dar nici nu vreau să crezi 
că... 

— Destul! urlă ea punându-și mâinile pe urechi. Sunteţi toți la 
fel! M-am săturat să fiu prietena cea bună. Vreau să fiu iubită! 

— Dottie... 

— M-am săturat să fiu singură! Vreau cuvinte din Sacha 
Guitry, mi-aş smulge genele una câte una și le-aș trimite 
așternute pe hârtie de mătase! N-aș face fiţe! 

— Înţeleg foarte bine... Îmi pare foarte rău. 

— Termină, Philippe, termină sau te omor! 

Se zice că un bărbat se simte neputincios în fața lacrimilor 
unei femei. Philippe o privea mirat pe Dottie. „Avem un 
contract”, gândi el ca om de afaceri civilizat, „nu fac decât să-i 
amintesc termenii”. 


VP - 258 


— Suflă-ţi nasul, spuse el luând un Kleenex. 

— Asta e! Ca să se distrugă fondul de ten de un miliard de la 
Yves Saint Laurent! 

El făcu ghem batista și o aruncă. 

Furtuna anunţată izbucnea, rimelul se scurgea pe obrajii 
brăzdaţi de negru și gălbui. El se uită la ceas. Avea să întârzie. 

— Sunteţi toţi la fel! Niște lași! Niște lepădături lașe! lată ce 
sunteți! Nu există unul care să răscumpere păcatele celuilalt! 

Urla ca și cum provoca la duel toţi masculii care abuzaseră de 
ea, o tăvăliseră sub ei o noapte, apoi o concediaseră prin SMS. 

„Dacă ai o părere atât de proastă despre bărbaţi, de ce ești 
așa de uimită?” gândea Philippe. „De ce speri de fiecare dată? 
Ar trebui să fie invers; eu, care-i cunosc bine, știu că nu trebuie 
să aştept nimic de la ei. Îi folosesc și îi arunc. Pentru că nu 
depășesc consistenţa unui Kleenex”. 

Rămaseră tăcuţi, fiecare încremenit în propriile nedumeriri, în 
singurătatea, în furia lui. „Vreau o piele de care să mă frec, dar 
o piele care să-mi vorbească și care să mă iubească”, tremura 
Dottie. „Aș vrea ca Joséphine să sară într-un tren și să-mi fie 
alături, să-mi facă o favoare de o noapte”. „Philippe, please! 
Love me!” implora Dottie. „La dracu'! Josephine, o noapte, o 
singură noapte!” poruncea Philippe. 

Fantomele cărora li se adresau nu răspundeau. Stăteau faţă în 
față, încurcați, fiecare într-o iubire pe care n-o putea avea. 

Philippe nu știa ce să facă cu mâinile. Le lăsă să cadă de-a 
lungul corpului, își luă haina și eșarfa și ieși. Se va duce să vadă 
La Gioconda fără fata agăţată de braţul lui. 

Dottie scăpă un ultim geamăt înainte de a se arunca pe pat, 
între pernuţele WON'T YOU BE MY SWEETHEART? I'M SO LONELY 
pe care le trimise în zbor de-a lungul încăperii, într-un vârtej 
violent. N-avea să mai fie niciodată iubita unui bărbat. 
Terminase cu ei. Avea să fie ca Marilyn: „I'M THROUGH WITH 
LOVE...” 

— Cară-te! Călătorie sprâncenată! urlă ea pentru ultima oară, 
întorcându-se spre ușă. 

Se ridică de pe canapea clătinându-se, puse un DVD din 
Unora le place jazzul, se înfăşură în cuvertură. Cel puţin 
povestea asta se termina bine. În ultimul moment, când totul 
părea pierdut, când Marilyn, strânsă într-o muselină fină, 
plângea cântând pe scenă, Tony Curtis se arunca pe ea, o 


VP - 259 


săruta apăsat și o lua. 
Chiar în ultimul minut? 
Un strop de speranţă crescu în ea. 
Se grăbi la fereastră, ridică perdeaua, cercetă strada. 
Și se înjură. 


„Viaţa e frumoasă. Viaţa e frumoasă”, fredona Zoé ieșind de 
la brutărie. Îi venea să danseze pe stradă, să spună trecătorilor: 
„Hei! Ştiţi ce? Sunt îndrăgostită! Pe bune! De unde știu? Pentru 
că glumesc singură, pentru că am impresia că o să-mi 
explodeze inima când ne sărutăm. 

Când ne sărutăm? 

Imediat după ore, mergem într-o cafenea, ne ducem în fundul 
sălii, acolo unde e sigur că nimeni n-o să ne vadă, și se sărutam. 
La început nu știam cum să facem, era pentru prima oară, nici el 
nu știa. Era prima oară și pentru el. Eu deschideam gura foarte 
mare și el spunea: «Nu ești la dentist». Atunci am făcut ca în 
filme. 

Hei! Știţi ce? Îl cheamă Gaétan. E cel mai frumos prenume din 
lume. În primul rând are doi «a», și mine îmi place «a», și apoi 
este și un «g». Îmi place «g». Și mai presus de orice, când asta 
face «Ga»... 

Cum este? 

Mai înalt decât mine, blond. Cu ochi mari, foarte serioși. li plac 
soarele și pisicile. Detestă țestoasele. Nu e voinic, dar când mă 
strânge în brațe este ca și cum ar avea trei milioane de mușchi. 
Are un miros, nu de parfum, miroase bine. Îmi place la nebunie. 
Preferă să meargă pe jos în loc să ia metroul, și iubita lui este 
ZOE CORTES. 

Nu știam că o să stârnească în mine o asemenea stare, că-mi 
vine să urlu către toată lumea pe stradă! De fapt, nu, vreau să 
le șoptesc tuturor ca pe un secret pe care nu mă pot împiedica 
să-l spun. NU mai știu ce spun. Bine, e un fel de secret. Un 
secret ultra-important pe care n-am dreptul să-l dezvălui, dar pe 
care ard de dorința de a-l spune în gura mare. Aparent, oricum, 
secretul meu iese singur la iveală. Îl spun fără să deschid gura. 
Totul se amestecă îngrozitor în capul meu. În plus, e o chestie 
ciudată, am impresia că strălucesc. E ca și cum aș fi mai mare, 
mai înaltă. Dintr-odată am devenit frumoasă. Nu mă mai tem de 
nimeni! Nici măcar de fetele din E//e nu-mi mai pasă. 


VP - 260 


În seara asta, când ieșim de la școală, am decis să mergem la 
cinema. El a găsit o scuză pentru părinţi. Eu n-am nevoie. În 
acest moment nu mai vorbesc cu mama. M-a dezamăgit prea 
tare. Când mă aflu faţă în faţă cu ea o văd pe cea care-l sărută 
pe Philippe pe gură și nu-mi place. Absolut deloc. 

Dar până la urmă nu contează, pentru că... Sunt fericită, 
fericită. 

Nu mai sunt aceeași. Și totuși, tot eu sunt. E ca și cum aș 
avea un balon mare în gât, ca și cum l-am înghiţit plin de aer. 
Asta face ca inima să-și ia zborul, să bubuie ca o tingire, chiar 
înainte să-l văd mi-e atât de teamă că nu sunt destul de 
frumoasă, că deja nu mă mai iubește, sau chestii de genul ăsta. 
Mi-e teamă tot timpul. Mă duc la întâlnire pe vârful picioarelor 
de frică să nu-și schimbe părerea. 

Când ne sărutăm, îmi vine să râd și-i simt buzele zâmbind. Nu 
închid ochii doar ca să-i văd pleoapele lăsate. 

Când mergem pe stradă, el mă ia pe după umeri și ne 
strângem așa de tare, încât colegii noștri mormăie că nu 
înaintăm destul de repede. 

Da, pentru că acum, datorită lui, am o grămadă de prieteni! 

leri aveam un pulover pe umeri, el m-a luat în braţe și mi-am 
dat seama numai prea târziu că puloverul căzuse... Era un 
pulover al lui Hortense, o să se înfurie teribil! Puțin îmi pasă. 

leri a spus: «Zoe Cortes este iubita mea», cu o privire foarte 
serioasă, și apoi m-a strâns tare de tot, iar eu am crezut că mă 
urc la ceruri. 

Când ne sărutăm în mers, ne pierdem tot timpul echilibrul, am 
putea scrie și un cântec despre asta. El râde de mine pentru că 
roșesc. Zice: «Ești singura fată care roșește și care merge în 
același timp». 

leri am avut poftă să-l sărut, așa, dintr-odată, în mijlocul unei 
fraze, ca și cum o albină mă înțepase. A râs când l-am sărutat, și 
apoi, cum eu mă îmbufnasem, a spus, scuzându-se: «Asta 
pentru că mi-a plăcut», și mi-a venit iar pofta să-l sărut. 

Imi doresc tot timpul să mă strângă în braţe. Nu să fac 
dragoste cu el am chef, ci doar să fiu împreună cu el. De altfel, 
n-am făcut dragoste. N-am vorbit despre asta. Ne îmbrăţișăm 
foarte tare. Și simţim că plutim. 

Mie îmi este destul să fiu în braţele lui. Aș putea rămâne așa 
ceasuri întregi. Închidem ochii și pornim în zbor. Ne spunem: 


VP - 261 


«Mâine mergem la Roma, duminică la Napoli». Are o slăbiciune 
pentru Italia. Râde de mine pentru că, după cum i-am mărturisit, 
ultima mea iubire a fost Marius din Mizerabi/ii. El preferă 
actrițele, cele blonde. Spune că eu sunt aproape blondă. Am 
niște reflexe în păr și sub o anumită lumină ai zice că sunt 
blondă. E o prostie, dar cel mai bine este când ne despărțim. Am 
impresia că ceva o să-mi iasă din piept și din pântec, atât sunt 
de fericită. Ceva o să explodeze, și lumea întreagă va ști ce se 
află în mine. 

În acel moment am un zâmbet care mi se lipește singur pe 
buze, iar în cap îmi răsună o melodie cool. Și în același timp am 
senzaţia că totul este ireal, ca și cum nu s-ar întâmpla cu 
adevărat. Îmi pun o dorinţă, dorinţa să mă iubească și mâine- 
dimineaţă și în dimineața care vine, pentru că mereu mi-e 
teamă că se termină. 

Nu i-am spus nimic mamei. Când mă gândesc la asta, mi se 
face rău. Mă întreb dacă și ea simte că explodează pe dinăuntru 
când se gândește la Philippe. Mă întreb dacă iubirea e la fel la 
toate vârstele...” 


Josephine împinse ușa sălii unde avea loc adunarea 
proprietarilor chiar în momentul când se vota desemnarea 
președintelui de ședință. Era în întârziere. Shirley o sunase chiar 
când pleca. Apoi așteptase autobuzul înjurând. „Cu toţi banii pe 
care i-am câștigat aș putea lua totuși un taxi!” Povestea asta cu 
banii se învaţă. Înveţi să-i câştigi, și înveţi să-i cheltuiești. 
Întotdeauna o mustra conștiința că-i cheltuiește pe fleacuri, pe 
desfătări, pe plăcerile vieţii. Incă nu concepea cheltuielile decât 
pentru lucruri „importante”: apartament, mașină, studiile lui 
Hortense, taxe și impozite. Îi displăcea profund să cheltuiască 
pentru lucruri inutile. Se uita de trei ori la preţul unei haine și 
punea la loc un parfum de nouăzeci și nouă de euro. 

Ai fi zis că se află într-o sală de examen. Vreo patruzeci de 
persoane erau așezate în faţa unor foi puse pe suporturile 
atașate scaunelor. Se așeză în fundul sălii, alături de un bărbat 
cu fața rotundă, cu părul prost pieptănat, tolănit pe scaun ca pe 
un șezlong. Nu-i mai lipseau decât crema solară și umbrela. 
Bătea măsura cu picioarele încrucișate, privindu-și fix vârfurile 
pantofilor. Ratase probabil un acord, pentru că se întrerupse 
mormăind: „Rahat! rahat!”, înainte de a reîncepe să bată din 


VP - 262 


picior. 

— Bună ziua, spuse Josephine așezându-se pe scaunul de 
alături. Sunt doamna Cortes, etajul cinci... 

— Și eu, domnul Merson, tatăl lui Paul... și soțul doamnei 
Merson, răspunse el, și ridurile i-o luară în sus, într-un zâmbet 
vesel. 

— Încântată, spuse Joséphine roșind. 

Avea o privire pătrunzătoare care părea să treacă dincolo de 
haine. Ca și cum voia să-i afle marca sutienului. 

— Există și un domn Cortes? întrebă el lăsându-și greutatea 
corpului înspre ea. 

Josephine, tulburată, se tăcu că n-a auzit. 

Tânărul Pinarelli ridică mâna ca să se propună ca președinte 
de ședință. 

— la te uită! A venit fără mămica! Ce curaj! murmură domnul 
Merson. 

O doamnă de vreo cincizeci de ani, cu faţă severă, așezată în 
fața lui, se întoarse și-l fulgeră cu privirea. Slabă, aproape 
descărnată, cu părul ca o cască neagră, sprâncenele negre 
înnodate într-o tufă deasă, semăna cu acele sperietori care se 
pun pe câmp ca să alunge păsările. 

— Puţină decentă, vă rog! croncăni ea. 

— Glumeam, domnişoară de  Bassonniere, glumeam, îi 
răspunse el cu un zâmbet larg. 

Ea ridică din umeri și se întoarse. Se auzi un zgomot ca de 
lamă care sfâșie aerul. Domnul Merson se îmbufnă ca un copil. 

— Sunt foarte puţini cei care au simţul umorului, repede o să 
vă daţi și dumneavoastră seama! 

— Am pierdut ceva important? 

— Mă tem că nu! Împunsăturile încep mai târziu. Deocamdată 
suntem la antreuri. Săbiile n-au fost încă scoase... Sunteţi 
pentru prima oară? 

— Da. M-am mutat în septembrie. 

— Atunci, bine aţi venit la filmul Masacru/ din Texas... N-o să 
fiți dezamăgită. Va curge sânge! i 

Privirea lui Josephine făcu înconjurul încăperii. In primul rând îl 
recunoscu pe Herve Lefloc-Pignel, așezat alături de domnul Van 
den Brock. Cei doi bărbaţi schimbau niște hârtii. Ceva mai 
departe, în primul rând, domnul Pinarelli. Avuseseră grijă să lase 
trei locuri libere între ei. 


VP - 263 


Administratorul, un bărbat în costum gri, cu privire tulbure, cu 
un zâmbet blând și împăciuitor, decise că domnul Pinarelli va 
prezida ședința. Apoi anunţă că trebuiau să aleagă un secretar, 
doi casieri. Mâinile se ridicară, dornice să fie luate în seamă. 

— E momentul lor de glorie! șopti domnul Merson. O să 
înțelegeţi ce înseamnă beţia puterii. 

Ordinea de zi conţinea douăzeci și șase de puncte, și 
Josephine se întrebă cât timp va dura adunarea generală. 
Fiecare punct era supus votării. Primul subiect de scandal fu 
pomul de Crăciun pe care lphigenie îl înălțase în holul blocului în 
timpul sărbătorilor. 

— Optzeci și cinci de euro bradul, lătră domnul Pinarelli. Dat 
fiind că bradul este acolo, cât se poate de evident, ca să te 
oblige să dai cadouri de Anul Nou, cheltuielile astea ar trebui să 
fie în sarcina portăresei. Or, se pare că noi, ca proprietari, nu 
punem mâna pe o centimă din banii adunaţi. Așa că eu propun 
ca de-acum înainte ea să plătească bradul și podoabele de 
Crăciun. Și să restituie cheltuielile făcute anul acesta. 

— Sunt de acord cu domnul Pinarelli, interveni domnișoara de 
Bassonniere. Și am rezerve în ce-o privește pe portăreasa asta 
care, o dată în plus, ne bagă mâna în buzunar. 

— Mă rog, exclamă Herve Lefloc-Pignel, ce înseamnă acești 
optzeci și cinci de euro împărțiți în patru? 

— E ușor să faci pe generosul cu banii altora! îl ridiculiză 
domnișoara de Bassonniere cu voce ascuţită. 

— Ah! Ah! Primul schimb de arme! comentă în șoaptă domnul 
Merson. În seara asta sunt în formă. De obicei se încălzesc mai 
mult timp. 

— Ce vreţi să spuneți cu asta? întrebă Hervé Lefloc-Pignel, 
ținând piept adversarului. 

— Înţeleg că banii se cheltuiesc ușor când nu-i câștigi cu 
sudoarea frunţii! 

Josephine crezu că Lefloc-Pignel avea să leșine. Avu o 
tresărire și se făcu livid. 

— Doamnă! Vă somez să vă retrageţi insinuările! exclamă el, 
sugrumat de gulerul cămâășii. 

— Bine, domnule Ginere! rânji domnișoara de Bassonniere, 
dând din nas ca și cum își ciugulea succesul. 

Josephine se aplecă spre domnul Merson și întrebă: 

— Dar despre cine vorbește? 


VP - 264 


— Îi reproșează că-i ginerele socrului său, proprietarul băncii 
unde este el director general! O bancă privată specializată în 
intermedieri financiare. Dar e prima oară când o face atât de 
explicit. Probabil că în onoarea dumneavoastră. E un fel de 
iniţiere... și un avertisment să nu vă atingeţi de ea, căci altfel o 
să vă scotocească trecutul. Are un unchi la Serviciul de 
Informații Generale și are dosarele tuturor locatarilor. 

— Nu mai rămân la această adunare dacă domnișoara de 
Bassonniere nu-mi prezintă scuze! urlă Lefloc-Pignel către 
administrator, a cărui privire tulbure plutea peste adunare. 

— Nu se pune problema, mormăi inamica, făcând să-i tremure 
ghearele. 

— Asta e obiceiul. Se hărţuiesc, se cântăresc, zise domnul 
Marson. Știţi că aveți picioare frumoase? 

Josephine roși și își trase impermeabilul peste genunchi. 

— Doamnă, domnule, vă cer să redeveniţi rezonabili, interveni 
administratorul, care își ștergea fruntea, zguduit de acest prim 
turnir verbal. 

— Aştept scuze! insistă Hervé Lefloc-Pignel. 

— Nici gând! 

— Domnișoară, nu mă voi retrage din cauza punctului 
optsprezece care cere prezenţa mea, dar să știți că dacă n-aţi fi 
femeie, ar trebui să dați explicaţii. 

— Oh! Nu mi-e teamă. Când se știe de unde se trage acest 
domn! Un ţărănoi... Ah! Ea, proprietăreasa, e frumoasă! 

Hervé Lefloc-Pignel tremura. Venele de pe frunte i se 
umflaseră, pe punctul să plesnească. Se legăna pe picioarele 
lungi, gata s-o ucidă pe mitocanca încântată, care adăuga, 
scuipându-și fierea: 

— Nevastă-sa bântuie pe coridoare și fiică-sa se leagănă dând 
din șolduri! Bravo! 

Lefloc-Pignel făcu un pas spre ea. Joséphine crezu o clipă că 
avea s-o plesnească, dar domnul Van den Brock interveni. Se 
ridică, îi vorbi la ureche și până la urmă Lefloc-Pignel se așeză, 
nu fără să fi aruncat o privire neagră viperei. Scena emana o 
violenţă ciudată. Ca și cum era repetiţia unei piese al cărui 
sfârșit îl cunoșteau cu toţii, dar în care fiecare ţinea să-și joace 
rolul. 

— Oh! Dar e violent! exclamă Josephine îngrozită. N-aș fi 
crezut niciodată că... 


VP - 265 


— Tot timpul e așa, oftă domnul Merson. Lefloc-Pignel îi 
îndeamnă pe proprietari la cheltuieli care o enervează pe 
zgârcita Bassonniere. El înţelege să-și ţină rangul și vrea ca 
imobilul să strălucească, pe când ea suferă de artroza 
cămatarului, n-ar da drumul nici unui bănuțt dintre degete. In 
plus, s-ar părea că știe niște lucruri despre originea lui pe care 
el ar prefera să le ţină ascunse. Ah! Ah! Aţi observat: când sunt 
înconjurat de lumea asta bună, am o exprimare foarte elevată! 
Altfel, vorbesc la fel ca un căruțaș... O cercetă zâmbindu-i larg și 
bătându-se în piept. În același timp aveţi și încheieturi fine! 
Foarte fine, foarte frumoase, o invitaţie la mângâiere... 

— Domnule Merson! 

— Îmi plac femeile frumoase. Cred că-mi plac chiar toate 
femeile. Le venerez. În special pe cele care se lasă în voia 
plăcerii. Atunci... frumusețea feminină atinge o perfecţiune 
aproape mistică! Pentru mine asta este o dovadă că Dumnezeu 
există. O femeie abandonată plăcerilor este întotdeauna 
frumoasă. 

Răsuflă excitat, încrucișă picioarele, le desfăcu și aruncă o 
privire de carnivor spre Josephine, care nu-și putu înăbuși râsul. 

Făcu o pauză și reluă: 

— Cum credeţi că este Bassonniere când se abandonează 
plăcerii? Dată pe spate și înțepenită sau dată pe spate și 
ademenitoare, blândă? Aș paria pentru răsturnată și înțepenită! 
Și uscată ca o gutuie! Fără moliciune, descărnată. Păcat! 

Domnișoara de Bassonniere provenea dintr-o familie nobilă, 
acum ruinată, care odinioară poseda întregul imobil, plus alte 
două sau trei în cartier. Nu avea decât nouă ani când 
surprinsese, cu urechea lipită de ușa biroului tatălui ei, 
gemetele sinistre ale unui om falit. Își anunţase nevasta în ce 
stare jalnică erau finanțele lor și cum trebuia să se decidă să 
vândă unul câte unul bunurile imobiliare. „Am fi fericiți dacă am 
reuși să păstrăm unul, de bun-simţ, ca semn de noblete!” 
spusese el, prăbușit la gândul că trebuia să renunţe la 
patrimoniul care-i permitea să întreţină cai pentru polo și 
amante și să joace pocher miercuri seara. Locuiau pe atunci la 
etajul patru al imobilului A, în apartamentul ocupat în prezent de 
familia Lefloc-Pignel. 

A fost prima lovitură pe care a primit-o Sibylle de 
Bassonniere. Datoriile tatălui ei creșteau. Avea optsprezece ani 


VP - 266 


când au fost nevoiţi să părăsească imobilul A ca să se retragă în 
trei camere întunecoase din curtea imobilului B, în care pe 
vremuri locuiau bătrâna lor bonă, 

Mélanie Biffoit, și soţul ei, șoferul domnului de Bassonniere. 
Auzise bârfe pe tema sărmanei Melanie, care se mulțumea cu 
atât de puţin! „Asta e”, spunea mama ei, „le dai un deget și îți 
iau toată mâna. Nu le face bine să-i alinţi prea mult! Satură un 
sărac, și devine turbat”. 

Rămasă fără bani, domnișoara de Bassonniere alesese să-și 
înalțe mizeria la rang de demnitate sfântă. Se lăuda că nu 
cedase niciodată cântului de sirenă al banilor, gloriei sau puterii, 
uitând pur și simplu că nu avea posibilităţi pentru niciuna dintre 
aceste trei tentaţii. Rămăsese deci fată bătrână și acră. Așa cum 
își acuza tatăl că și-a ruinat familia, îi învinovăţea și pe bărbaţi 
că erau creaturi slabe, lașe, risipitoare. După o lungă carieră de 
dactilografă la Ministerul Marinei, ieșise la pensie. Işi scuipa 
veninul la fiecare adunare a proprietarilor. Era singura ei 
defulare. În restul anului, economisea ca să plătească 
cheltuielile nebunești impuse de cei din imobilul A. 

După ce termină cu Lefloc-Pignel, se luă de domnul Merson pe 
tema unui scuter prost parcat, lansă o aluzie transparentă la 
sexualitatea lui dezmăţată, ceea ce-l făcu să toarcă de 
multumire, și, văzând că în loc să-l enerveze vorbele ei îl flatau, 
se întoarse împotriva domnului Van den Brock, referindu-se la 
pianul soţiei sale. 

— Și aș vrea să înceteze vacarmul care se aude la orice oră 
de la etajul dumneavoastră! 

— Nu e vacarm, doamnă, este Mozart! replică domnul Van 
den Brock. 

— Când cântă soţia dumitale, nu văd care e diferenţa! șuieră 
vipera. 

— Schimbaţi-vă aparatul auditiv! Nu mai face faţă! 

— Întoarce-te în ţara dumitale! Dumneata nu mai faci faţă! 

— Dar sunt francez, doamnă, și mândru de asta... 

— Van den Brock? E un nume franțuzesc? 

— Da, doamnă. 

— Un metec blond care se laudă și seamănă mici bastarzi în 
pântecele pacientelor violate! 

— Doamnă! strigă domnul Van den Brock, cu răsuflarea tăiată 
de enormitatea acuzaţiei. 


VP - 267 


Administratorul, epuizat, renunţase. Făcea cu stiloul cercuri și 
pătrate pe prima pagină a ordinii de zi, iar cotul părea să nu-i 
mai poată susține mult timp greutatea capului. Mai erau de 
examinat încă treisprezece puncte, și se făcuse deja ora șapte. 
La fiecare adunare asista la aceleași scene. Oare cum reușeau 
oamenii ăștia să coabiteze în restul anului? 

Fiecare își dădu cu părerea despre rasism, toleranță, 
exagerarea afirmațiilor, dar domnișoara de Bassonniere se 
încăpăţâna, susţinută în efluviile de bilă de domnul Pinarelli, 
care îi sublinia toate intervenţiile cu un „Asta chiar trebuia 
spus”, care o pornea din nou dacă, din întâmplare, era tentată 
să se calmeze. 

— Familiile  Bassonniere și Pinarelli locuiesc în imobil 
dintotdeauna și este ca și cum li s-ar fi invadat teritoriile! Pentru 
ei noi suntem niște imigranţi! îi explică domnul Merson. 

— Femeia asta este periculoasă, spuse Josephine. Respiră 
ură! 

— Deja i s-a dat peste bot de două ori. O dată de un arab pe 
care-l numise parazit social, data următoare de un polonez pe 
care-l acuzase că este nazist! Îl luase drept neamt. În loc s-o 
calmeze, ripostele astea au înrăit-o. Se dă drept victimă și ţipă 
că e nedreptăţită, un complot mondial! Schimbăm portarul la 
doi ani din cauza ei. li torturează, îi hărțuiește, și administratorul 
cedează. Dar Pinarelli nu e nici el mai breaz! Știţi că n-o suportă 
pe lphigenie pe care o acuză că e mamă de copii din flori! 
„Mamă de copii din flori!” Ce exprimare din alte vremuri! 

— Dar are un soţ! Problema este că e la închisoare, pufni 
Josephine. 

— De unde știți? 

— Ea mi-a spus... 

— Sunteţi prietenă cu ea? 

— Da. O plac mult. Și știu că vrea să organizeze o petrecere în 
loja ei când se termină lucrările... O să fie greu, ţinând cont de 
cum merg treburile, oftă Josephine. 

Domnul Merson izbucni în râs, ceea ce avu efectul unui tunet 
în sală. Toată lumea se întoarse spre el. 

— Râs nervos, se scuză el cu un zâmbet larg. Dar cel puţin o 
să calmeze atmosfera! Domnișoară de Bassonniere, sunteţi 
indignată că aparțineţi comunităţii noastre. 

La cuvântul „comunitate”, femeia fu cât pe ce să se sufoce și 


VP - 268 


se prăbuși pe scaun, mormăind că oricum era prea târziu, 
Franţa se ducea de râpă, răul era făcut, viciul și străinii 
stăpâneau ţara. 

In sală urmă un murmur de dezaprobare, iar administratorul, 
profitând de relativa acalmie, reluă ordinea de zi. La fiecare 
propunere, cei de la B votau nu, cei de la A, da, și atmosfera se 
electriza din nou. Repararea ușilor de la părțile comune aflate în 
curte? Da. Lucrări de reparare a balustradelor de zinc? Da. 
Lucrări de salubrizare a incintei pentru gunoi cu construirea de 
containere potrivite? Da. 

Josephine decise să zboare ca pasărea spre un ocean 
albastru, palmieri, o plajă cu nisip alb. Își imagină valurile mici 
care îi mângâiau gleznele, soarele pe spate, nisipul lipit pe 
burtă, și se destinse. Auzea din când în când frânturi de fraze, 
termeni străini ei, „constituire de provizii speciale”, „acoperiș și 
șarpantă” care îi tulburau paradisul, dar continua să viseze. li 
povestise lui Shirley despre fraza scrisă de Philippe pe pagina de 
gardă a cărții. 

— Deci, când te hotărăști, Jo? 

— Eşti proastă! 

— Sări în Eurostar și vino să-l vezi. Nimeni nu va ști. Vă dau 
eu apartamentul meu dacă vrei! Nici măcar nu veţi avea nevoie 
să ieşiţi. 

— Îți repet, Shirley, este imposibil. Nu pot. 

— Din cauza surorii tale? 

— Din cauza unei chestii care se cheamă conștiință? Cunoști? 

— Adică atunci când ţi-e frică de pedeapsa lui Dumnezeu? 

— Dacă vrei... 

— Oh! By the way, am ceva nostim să-ţi povestesc. 

— Nu e prea direct? Știi că asta mă deranjează întotdeauna. 

— Da, corect... Ascultă. Într-o zi, la un cocktail, întâlnesc un 
bărbat foarte bine, foarte frumos, fermecător. Ne privim. El mă 
place, eu îl plac, ne întrebăm, ne spunem da, șovăim, ne ducem 
să luăm cina, continuăm să ne plăcem, ne mâncăm din priviri, 
ne gustăm, ne cântărim și ne trezim în pat... La el acasă. 
Întotdeauna mă duc la adversar, ca să pot s-o șterg când vreau. 
E mai practic. 

— Shirley... gemuse Josephine, care vedea conturându-se 
confidenţa foarte directă. 

— Deci sărim în pat, ne apucăm de treabă și mă pregătesc să- 


VP - 269 


i fac o grămadă de drăgălășenii pe care nu le descriu în 
amănunt dat fiind nivelul tău de pudoare, când omul se pune pe 
gemut și mormăie: „Oh, my God! Oh, my God!”, dându-se cu 
capul de pernă. Atunci, indignată, mă opresc, mă sprijin într-un 
cot și-l corectez: „It’s not God! It's Shirley!” 

Josephine oftase descurajată: 

— Mă tem că sunt total nepricepută în pat... 

— De asta dai înapoi în faţa nopţii de dragoste cu Philippe? 

— Nu! Deloc! 

— Ba da, ba da... 

— Este adevărat că uneori îmi spun că trebuie să fi cunoscut 
femei mai pricepute decât mine... 

— De aici atâta virtute! Întotdeauna am crezut că oamenii 
sunt virtuoși din lene sau de teamă. Mulţumesc, Jo, tocmai mi-ai 
dat dreptate... 

Josephine trebuise să-i explice că era nevoită să scurteze 
discuţia pentru că avea să întârzie la adunare. 

— Va fi acolo și frumosul vecin cu ochi de jar? întrebase 
Shirley. 

— Da, cu siguranţă... 

— Și o să vă întoarceţi împreună, braţ la braţ, discutând... 

— Eşti chiar o obsedată! 

Shirley nu negase. 

— Rămânem atât de puţin timp pe pământ, Jo, să profităm, să 
profităm. 

„Eu”, își spuse Josephine în timp ce participanţii la întrunire 
începeau să se ridice, „eu am nevoie să mă privesc în oglindă, 
seara, să-i spun, ochi în ochi, fetei din oglindă: «E bine pentru 
azi, sunt mândră de tine»”. 

— Intenţionaţi să dormiţi aici? o întrebă domnul Merson. 
Pentru că toată lumea pleacă... 

— lertaţi-mă! Visam... 

— Am observat, nu v-am mai auzit! 

— Ups! făcu ea stânjenită. 

— Nu contează. Nu era vorba despre bugetul Faraonului! 

Îi sună telefonul, răspunse, și Joséphine îl auzi spunând: „Da, 
frumoasa mea...” 

Se întoarse și o luă spre ieșire. 

Hervé Lefloc-Pignel o prinse din urmă și îi propuse să o 
însoțească. 


VP - 270 


— V-ar deranja să ne întoarcem pe jos? Îmi place Parisul 
noaptea. Mă plimb adesea. E felul meu de a face mișcare. 

Josephine se gândi la bărbatul care făcea tracţiuni, agăţat de 
creanga unui copac, în seara atacului. Tremură și se trase puțin 
înapoi. 

— Vă este frig? o întrebă el pe un ton plin de amabilitate. 

Ea zâmbi și tăcu. Amintirea atacului îi revenea adesea în 
scurte evocări dureroase. Se gândea la asta, dar fără să se 
gândească cu adevărat. Câtă vreme nu-l arestau, bărbatul cu 
tălpi netede rămânea la pândă în mintea ei ca un pericol. 

O luară pe bulevardul Emile-Augier, de-a lungul fostei căi 
ferate, îndreptându-se spre parcul La Muette. Era o vreme de 
primăvară, răcoroasă, tăioasă, și Josephine își ridică gulerul la 
impermeabil. 

— Deci, se interesă el, cum vi s-a părut această primă 
adunare? 

— Detestabilă! Nu credeam că putea fi atât de violentă... 

— Domnișoara de Bassonniere depășește adesea măsura, 
într-adevăr. 

— Sunteţi amabil. jignește în faţă pe toată lumea! 

— Ar trebui să învăţ să mă stăpânesc. De fiecare dată cad în 
capcană. Și totuși o cunosc! Dar mă las... 

Părea furios pe el însuși și scutura din cap ca un cal sufocat 
de propriul ham. 

— Domnul Van den Brock a încasat-o și el, reluă Josephine. Și 
domnul Merson! Aluziile la sexualitatea lui! 

— Nimeni nu-i scapă. De data asta a lovit tare! Cu siguranţă 
ca să vă impresioneze. 

— Asta mi-a spus și domnul Merson! Mi-a explicat că ar avea 
dosarele tuturor... 

— Am văzut că v-aţi așezat lângă el, păreaţi că vă distraţi 
bine. 

Rostise cuvintele cu un strop de reproș. 

— ÎI găsesc hazos și mai degrabă simpatic, spuse Josephine, 
ca să se justifice. 

Se lăsase seara; cerul devenea ameninţător, acoperit de 
umbre violete și întunecate. Castanii, care abia așteptau prima 
căldură de primăvară, își întindeau ramurile verde-crud ca pe tot 
atâtea îndemnuri la blândeţe. Josephine și-i imagina ca pe niște 
uriași care își scuturau bocancii după iarnă. De după ferestrele 


VP - 271 


apartamentelor scăpau frânturi de discuţii, iar animația din 
spatele geamurilor întredeschise contrasta cu străzile goale pe 
care răsuna ecoul pașilor lor. 

Un câine mare, negru traversă și se opri sub un felinar. îi 
cercetă o clipă, întrebându-se dacă să se apropie sau să-i evite. 
Josephine puse mâna pe braţul lui Hervé Lefloc-Pignel. 

— Aţi văzut cum ne privește? 

— Cât este de urât! exclamă Lefloc-Pignel. 

Era un dog mare, negru, cu părul scurt, cu greabăn înalt, cu 
privire galbenă, oblică. Urechea stângă, ruptă atârna, iar 
cealaltă, prost tăiată, ajunsese un ciot. Se observa, pe coastele 
din dreapta, o tăietură mare pe unde se vedea pielea, roz și 
tumefiată. Scoase un mârâit surd, ca pentru a-i avertiza să nu 
miște. 

— Credeţi că e abandonat? întrebă Joséphine. Nu are zgaradă. 

Il cerceta atent, cu tandrețe. Avea impresia că ei i se adresa, 
că privirea lui o despărțea de Hervé Lefloc-Pignel, ca și cum îi 
părea rău că era însoţită. 

— Dulăul negru din pădurea Brocéliande”. Asta era porecla lui 
Du Guesclint. Era atât de urât, încât nici tatăl lui nu voia să-l 
vadă. S-a răzbunat devenind cel mai mare războinic din 
generaţia lui! La cincisprezece ani triumfa în turniruri și lupta 
mascat, ca să-și ascundă urâțenia... 

Intinse mâna spre câinele care dădu înapoi brusc, apoi se 
întoarse și o luă la fugă cu pași mărunți spre parcul La Muette. 
Silueta lui înaltă, neagră se pierdu în întuneric. 

— Poate are un stăpân care-l așteaptă sub copaci, spuse 
Herve Lefloc-Pignel. Un vagabond. Au adesea un câine mare ca 
tovarăș, aţi observat? 

— Ar trebui să-l punem pe preșul domnișoarei de 
Bassonniere! sugeră Josephine. Ar fi foarte enervată. 

— S-ar duce să-l predea la poliţie! 

— Asta e sigur! Nu e destul de șic pentru ea. 

El zâmbi trist, apoi continuă, ca și cum nu încetase să se 
gândească la vorbele lui Bassonniere: 

— Nu vă deranjează să vă aflaţi în compania unui ţărănoi? 


7 Brocéliande - pădure mitică citată în texte medievale referitoare la legenda Mesei 
Rotunde. 

8 Bertrand du Guesclin - cavaler breton, unul dintre comandanții armatei Franţei sub 
Carol al V-lea, în timpul Războiului de O Sută de Ani. 


VP - 272 


Josephine zâmbi. 

— Știţi, nici eu nu provin dintr-o familie nobilă... Suntem doi 
pe un balansoar! 

— Sunteţi amabilă... 

— Și apoi nu e un defect să nu te naști din coapsa lui Jupiter! 

El cobori vocea, adoptând un ton confidenţial. 

— Are dreptate, să știți: sunt un băieţandru de la ţară. 
Abandonat de părinţi, luat de un tipograf dintr-un sătuc 
normand. Datorită unchiului ei, are dosarele tuturor. Dacă n-a 
făcut-o deja, curând va ști totul despre dumneavoastră! 

— Mi-e absolut indiferent. Nu am nimic de ascuns. 

— Toţi avem un mic secret. Gândiţi-vă bine... 

— M-am gândit la tot! 

Apoi se gândi la Philippe și roși pe întuneric. 

— Dacă secretul dumneavoastră este de a fi crescut într-un 
sătuc de la capătul lumii, de a fi fost abandonat, apoi luat de un 
om generos, asta nu este o rușine! Ar putea fi chiar începutul 
unui roman în stilul lui Dickens... Îmi place Dickens. Nu-l citim 
destul. 

— Vă place să spuneți povești, să le scrieți... 

— Da. În momentul ăsta sunt în pană de inspiraţie, dar un 
simplu fleac m-ar putea ajuta s-o iau de la capăt! Văd peste tot 
numai începuturi de povești. Este o manie. 

— Mi s-a spus că aţi scris o carte care s-a vândut foarte bine... 

— A fost o idee a surorii mele, Iris. Este altfel decât mine: 
frumoasă, vioaie, elegantă, se simte bine oriunde! 

— Aţi fost geloasă când aţi fost mică? 

— Nu. O adoram. 

— Ah! Aţi folosit trecutul! 

— O iubesc, dar n-o mai venerez ca înainte. Mi se întâmplă 
chiar să mă revolt. Râse ușor și adăugă: Fac progrese în fiecare 
zi! 

— De ce? Vă teroriza? Ş 

— Nu i-ar plăcea să spun asta, dar, da... Işi impunea regula ei. 
Acum e mai bine, încerc să mă eliberez. Nu reușesc de fiecare 
dată... E ceva de muncă să schimbi un drum bătătorit! 

Râse iarăși ca să-și ascundă încurcătura. Bărbatul o intimida. 
Avea o ţinută elegantă, o figură frumoasă, o carură zveltă și 
înaltă și o amabilitate care măgulea. Se simţea flatată mergând 
alături de el și se acuza, în același timp, că simţea nevoia să se 


VP - 273 


pună în valoare. Avea supărătorul obicei de a se grăbi cu 
mărturisirile, ca să acapareze atenţia celor care o impresionau. 
Ca și cum ea nu se considera destul de interesantă ca să 
rămână tăcută, ca și cum trebuia „să se vândă”, să dea un kil de 
carne proaspătă pentru a-l fermeca pe celălalt. incepu să se 
bâlbâie. Pur și simplu nu se putea abţine. 

— Când mergem la sora mea, are o casă la Deauville, o iau pe 
autostradă și privesc satele din depărtare, din țara profundă. 
Văd ferme mici înconjurate de tufe, acoperișuri de stuf, hambare 
și aud povești de Flaubert și Maupassant... 

— Eu vin dintr-un astfel de sătuc... și viaţa mea ar fi un 
roman! 

— Povestiți-mi! 

— Nu e foarte interesant, să știți... 

— Ba da! Îmi plac poveștile. 

Mergeau în același ritm. Nici prea încet, nici prea repede. Și-ar 
fi dorit să-l ia de braț, dar se abţinu. Nu era un bărbat care invita 
la efuziuni. 

— Pe vremea aceea satul meu era plin de viaţă, animat. Avea 
o stradă principală cu magazine de fiecare parte. Un bazar, o 
băcănie, un coafor, un birou de poștă, o brutărie, două 
măcelării, un negustor de flori, o cafenea. Nu m-am mai întors 
niciodată acolo, dar probabil că n-a mai rămas mare lucru din 
lumea pe care am cunoscut-o. Au trecut de atunci... Căută 
printre amintiri, apoi spuse: Mai mult de patruzeci de ani... eram 
copil. 

— Câţi ani aveaţi când aţi fost... 

Șovăi dacă să spună „abandonat”, așa că nu-și termină fraza. 

— Trebuie să fi avut... Nu-mi amintesc, știți... Îmi amintesc 
anumite lucruri, dar nu vârsta pe care o aveam. 

— Aţi rămas mult timp la el? 

— Am crescut acolo. Mica lui afacere se numea TIPOGRAFIE 
MODERNA. Literele erau pictate cu verde pe o scândură din 
lemn alb. IIl chema Graphin. Benoit Graphin... Spunea că avea 
un nume predestinat. Graphin, grafie, grafică. Lucra zi și noapte. 
Nu era căsătorit, nu avea copii. De la el am învăţat totul. 
Sentimentul lucrului bine făcut, punctualitatea, pasiunea pentru 
muncă... 

Părea că se întorcea din altă lume. Chiar și cuvintele lui erau 
demodate. Se jupuiau pe scândura dată cu vopsea albă. Işi freca 


VP - 274 


degetul mijlociu ca pentru a șterge niște urme de cerneală 
imaginare. 

— Am crescut printre mașini. Pe vremea aceea tipografia era 
artizanală. Compunea textele cu mâna. Cu caractere din plumb 
pe care le alinia într-o casetă. Cel mai adesea erau caractere 
Didot sau Bodoni. Apoi trăgea o probă, corecta greșelile. Punea 
literele într-un cadru, tipărea. Avea o mașină OFMI care scotea 
două mii de exemplare pe oră. Supraveghea cerneala și în 
vremea asta, tot timpul cât lucra, îmi explica ce făcea. Imi 
repeta termenii tehnici, așa cum repeţi unui copil tabla 
înmulțirii. Trebuia să cunosc două sute de tipuri de caractere, 
precum și toate măsurile tipografice, punctul tipografic și cicero, 
îmi amintesc totul. Toţi termenii tehnici, gesturile lui, mirosurile, 
topurile de hârtie pe care le tăia cu ghilotina, pe care le uda, pe 
care le usca... Era o mașină mare în fundul atelierului, o 
Marinoni, care făcea un zgomot infernal. El stătea acolo, o 
supraveghea și mă ţinea de mână... Sunt amintiri minunate. 
Amintirile unui ţărănoi! 

Rostise aceste ultime cuvinte pe un ton vehement. 

— E o femeie rea, spuse Josephine. Nu trebuie să daţi atenţie 
spuselor ei! 

— Știu, dar e trecutul meu. Nu trebuie să te atingi de el. Este 
interzis. Am avut și o prietenă. Se numea Sophie. Dansam cu ea 
un doi, trei, un doi, trei... Își întindea capul micuţ spre mine, un 
doi, trei, un doi, trei, și mă simţeam mare, protector, important. 
Au fost momente de mare fericire. Îl iubeam pe acel om. La zece 
ani, când am intrat într-a șasea, m-a dus la internat, la Rouen. 
Zicea că trebuia să studiez în condiţii bune. In weekend și în 
vacanțe mă întorceam să-l văd. Creșteam. Mă plictiseam în 
atelier. Eram tânăr. Ce mă învăţa nu mă mai interesa. Mă 
dădeam mare cu noile mele cunoștințe, el mă privea 
mângâindu-și bărbia cu un aer în același timp melancolic și 
îndurerat. Cred că-l dispreţuiam pentru că rămăsese doar un 
meșteșugar. Ce idiot eram! Credeam că devin puternic 
arătându-mi știința. Voiam să mă impun... 

— Ar trebui să auziţi cum îmi vorbesc fetele mele când mă 
învaţă să folosesc internetul: ca unei tâmpite! 

— Când copiii știu mai mult decât părinţii, apare o problemă 
de autoritate... 

— Oh, mie îmi este indiferent, nu mă omor prea tare că mă 


VP-275 


consideră întârziată mintal! 

— Nu e bine. Trebuie să fiți respectată, ca mamă și 
educatoare. Ştiţi, în viitor, problemele de autoritate vor deveni 
importante. Lipsa tatălui în societatea actuală pune o uriașă 
problemă pentru educaţia copiilor. Eu vreau să reintroduc 
imaginea de pater familias. 

— De la un tată putem învăța și blândeţea, tandreţea, sugeră 
Josephine ridicând ochii spre cer. 

— Acesta este rolul mamei, o corectă Hervé Lefloc-Pignel. 

— Acasă la mine era invers! spuse Joséphine zâmbind. 

El îi aruncă o privire scurtă pe care și-o retrase imediat. Era în 
el ceva sălbatic, ascuns. Avea impresia că ezita să se dăruiască, 
dar că, atunci când o făcea, era în stare de mari renunțări. 

— Iphigenie, portăreasa, ar vrea să dea o mică petrecere în 
loja ei pentru terminarea lucrărilor... Cu toată lumea din bloc. 

Când intrară în parc, Josephine începu iar să tremure. Se 
apropie de el ca și cum criminalul putea apărea în spatele ei. 

— Nu e o idee bună. Nimeni nu-și vorbește în bloc. 

— Sora mea Iris o să vină... 

Spusese asta ca să-l convingă să participe. Iris rămânea 
sesamul ei, cheia ei magică. Cea care deschidea toate ușile. Işi 
amintea că în copilărie, atunci când dorea să invite prietene la 
ea și ele se arătau reticente, adăuga jenată: „O să fie acolo sora 
mea”. Și veneau. Și ea se simțea din nou cea mai jalnică făptură 
de pe pământ. 

— Atunci o să trec. Ca să vă fac plăcere. 

Nu-și putu reprima gândul că avea să fie atras de Iris. Și că 
Iris avea să se mire că sora ei cunoștea un bărbat atât de 
seducător. „Încetează să te compari cu ea, sărmana mea fată, 
încetează! Sau vei fi nefericită pentru veșnicie. Comparându-ne, 
pierdem întotdeauna”. 

Se despărțiră în ascensor, cu un mic salut din cap. El devenise 
din nou indiferent, iar ea se întrebă dacă era același om care 
tocmai își deschisese inima. 

Zoé nu era în camera ei: probabil că o ștersese în pivniţa lui 
Paul Merson. Nu-i mai cerea voie. 

— E destul, se adresă ea stelelor, cu coatele puse pe 
balustrada balconului. Ajutaţi-mă! Faceţi astfel să-mi vorbească. 
E insuportabilă tăcerea asta. 

Rămase un lung moment privind fix noaptea întunecată și 


VP - 276 


violetă. O durea gâtul din cauză că-l întindea spre cer. Avea să 
aștepte până îi răspundeau stelele, și dacă trebuia să ajungă o 
bucată de lemn, nu conta, o bucată de lemn avea să devină! 

Stătea nemișcată, cu capul drept. Promise să îndrepte 
greșeala dacă o rănise pe Zoé, promise s-o înțeleagă, promise 
să se îndoiască de ea însăși, să nu fugă ca o lașă care aveao 
problemă de înfruntat. Se goli de toate și rămase dreaptă, spre 
cer. Copacii mari din parc se unduiau încetișor ca și cum îi 
însoțeau așteptarea. Se strecură printre ramuri ca să-și pună de 
acolo întrebarea, să urce spre cer și să fie auzită. 

Curând zări scânteind steluța din capătul Ursei Mari. Îi trimise 
una, două, trei sclipiri, ca un mesaj în codul Morse. Josephine 
scoase un țipăt. 

Inchise fereastra și, plină de o fericire care cânta în ea din 
răsputeri, se duse să se culce, nerăbdătoare să vină a doua zi. 
Sau încă o zi. Sau încă una după asta... Nu se mai grăbea. 


Sibylle de Bassonniere ridică capacul lăzii de gunoi și se 
strâmbă. Un miros de pește gras, rânced, urcă dintre resturi. 
Decise s-o ducă jos fără întârziere. Mâncase somon în seara 
asta, și gunoiul puţea. „Gata, n-o să mai iau niciodată. În primul 
rând costă scump, apoi se arde și se lipește, și, în cele din urmă, 
pute. Pute în tigaie, pute în gunoi, pute până și în perdelele 
mele duble. O să miros a grăsime arsă de somon mai multe zile. 
De fiecare dată mă las păcălită de vânzător, de teoria lui cu 
omega 3, de colesterolul bun și rău! De-acum înainte n-o să mai 
iau decât halibut. Mama făcea mereu halibut vinerea”. 

Işi puse rochia de casă cumpărată prin corespondenţă de la 
Damart, își încălță papucii, puse o pereche de mănuși de 
cauciuc și o luă spre pubelă. Își scotea gunoiul în fiecare seară, 
la ora opt treizeci, era un ritual, dar în seara aceea își spusese 
că putea să aștepte până a doua zi. 

N-avea să aștepte. Un ritual e un ritual, ca să-ţi pastrezi 
respectul de sine nu trebuie să-l încâlci. 

Făcu o mică strâmbătură de femeie pofticioasă și își spuse că 
până la urmă nu regreta somonul. Era plăcerea ei săptămânală. 
Trebuia! Din nou îi pusese bine la punct. Frigăruia avea tot ce 
trebuia: Lefloc-Pignel, Van den Brock și Merson. Trei nerușinaţi 
care locuiau în casele ei. Primul reușise să-și facă uitată originea 
datorită căsătoriei, al doilea era un impostor periculos și al 


VP - 277 


treilea, un dezmăţat mândru de asta. Le cunoștea secretele cel 
mai bine ascunse datorită unchiului ei, fratele mamei. Lucrase la 
poliţie. La Ministerul de Interne. Avea dosarele tuturor. Când era 
mică, lua un ziar, urca pe genunchii lui, fixa un fapt divers cu 
degetul și-l ruga: „Povestește-mi cum a fost arestat ăsta”. El îi 
șoptea la ureche: „N-o să spui nimănui, nu? E secret”, ea dădea 
din cap și el îi povestea despre filaj, despre cursele întinse, 
indicii, ore întregi de așteptare înainte ca omul să cadă în plasa 
poliției. Mort sau viu. Existau trădări, imprudențe, somări, 
împușcături și mereu, mereu o dramă și sânge. Era mult mai 
interesant decât cărţile din Biblioteca verde sau roz pe care o 
obliga mama ei să le citească. 

Ea prinsese gustul secretelor. 

El prinsese gustul dosarelor și, chiar dacă nu mai era în 
funcţie, le păstra cu sfinţenie, aduse la zi. Pentru că oferea 
servicii. Pentru că era mut ca un mormânt, flexibil în asocieri, 
tolerant în ceea ce privește excesul de autoritate al unora sau 
slăbiciunea altora. 

Astfel aflase originea lui Lefloc-Pignel, lunga lui rătăcire de 
copil adoptat și respins de toţi, centrele de plasament unele mai 
mizerabile decât altele, căsătoria lui nesperată cu micuța 
Mangeain-Dupuy și ascensiunea lui în lumea bună. Ştia de ce 
Van den Brock plecase din Anvers și venise să practice în 
Franţa. „Eroare medicală? Crimă perfectă, mai degrabă”, se 
amuza ea să-i murmure când ieșea de la acele adunări anuale 
unde se confrunta cu cele trei victime ale ei. Și libidinosul de 
Merson? Nu se ducea să și-o tragă în cabaretele cu partuze? Nu- 
și amesteca el trupul în acele noduri abjecte? Ar fi fost neplăcut 
dacă se afla... Unchiul avea fotografii. Merson lăsa impresia că 
nu-i pasă, dar ar fi râs mai puţin dacă ea s-ar fi prezentat la 
biroul directorului general, foarte austerul domn Lampalle de la 
Banca Lampalle, „banca fericirii și a familiei”! Adio prime, adio 
avantaje, adio promovare! Nu depindea decât de ea ca acest 
viitor frumos să nu mai existe. 

Îi avea la mână. O dată pe an le dădea avertismente. Era 
seara ei cea mare. Se pregătea pentru ea cu multe săptămâni 
înainte. De data asta Van den Brock era gata să-și dea sufletul. 
Avea dosarul complet al „erorii” sale medicale. Râdea singură, 
imaginându-și redeschiderea procesului. Cu toate amantele 
prezente și trecute. Ar fi fost un mod minunat de a spăla rufele 


VP - 278 


în public, și i-ar fi adus un avantaj extraordinar! Nu numai că și- 
ar fi recuperat imobilul și acel frumos apartament din faţă, dar 
ar fi regăsit un strop încântător din acele vremuri când ea era 
cineva, când locatarii îi zâmbeau, o întrebau ce mai face. Astăzi 
i se trântea ușa în nas. Era doar o fată bătrână care nu folosea 
nimănui. 

Luă ascensorul, ţinând la distanţă sacul de gunoi care puţea a 
somon. Apăsă pe butonul pentru parter. Micuța cea nouă, cu 
ochi de căprioară rătăcită, o incitase. Dosarul ei era gol. Cartea 
scrisă de sora ei? Secret care nu mai interesează. Dar soțul ei, în 
schimb... Omul nu era curat. lpocrita care făcea pe sfânta nu 
știa totul. Sau se prefăcea să nu știe. Nu-și pierdea speranţa să 
afle câte ceva despre ea. Era deviza unchiului ei: fiecare om are 
secretul lui, mica lui mișelie, care, bine exploatată, îţi aduce un 
servitor sau un aliat. 

Traversă curtea și se îndreptă spre incinta pentru gunoi. 

Deschise ușa, iar duhoarea de mucegai umed, de resturi 
putrezite o făcu să icnească. Duse mâna la gură și se strânse de 
nas. Ce mizerie! Și portăreasa asta care nu făcea nimic! Prea 
ocupată să-și vopsească loja! Dar avea să se termine cu chestia 
asta, avea să i se plângă administratorului. Ştia ea cum să-i 
vorbească. 

Se felicită că-și pusese mănuși de cauciuc și ridică capacul 
greu al primei pubele, dând înapoi ca să nu primească 
mirosurile greţoase drept în nas. „E jalnic! Pe vremea părinţilor 
mei nu s-ar fi tolerat o astfel de mizerie. Mâine o să-i trimit o 
scrisoare administratorului și o să-i cer s-o dea afară pe fata 
asta. Acum cunoaște procedura pe dinafară, nu mai am nevoie 
să insist, nu va fi nevoie nici măcar să menţionez numele 
concubinului care este la închisoare. Când mă gândesc că a 
angajat-o pe fată fără să-i cerceteze relaţiile! Tatăl copiilor ei, un 
criminal! Ce neglijenţă! O să-i bag dosarul sub nas”. 

Nu auzi ușa încăperii deschizându-se în spatele ei. 

Aplecată deasupra lăzii mari, cenușii, cu gândul la lphigenie, 
cu rochia de casă de la Damart desfăcută peste cămașa de 
noapte roz, se simţi trasă înapoi cu violenţă, primi o primă 
lovitură în piept, apoi alta, și încă una. 

Nu avu timp să strige după ajutor. Căzu în față, peste pubelă. 
Trupul ei lung de fecioară uscată căzu greu peste capac, apoi se 
lovi de o altă pubelă înainte de a se prăbuși la pământ. Se răsuci 


VP - 279 


și căzu ca o cârpă moale. Se gândi că încă nu spusese tot, că 
mai erau încă mulţi oameni cărora le știa secretele rușinoase, 
mulţi oameni care o urau, și îi plăcea atât de mult să fie ţinta 
urii, pentru că cei slabi nu sunt urâţi, nu-i așa, nu sunt urâţi 
decât cei puternici. 

Întinsă pe jos, zări pantofii atacatorului, pantofi frumoși de 
bărbat bogat, pantofi englezești cu botul rotunjit, pantofi noi, cu 
tălpile netede, care aruncau sclipiri albe în noapte. Se aplecase 
și o înjunghia ritmic, reușea să numere loviturile și era ca un 
dans, le număra în timp ce se abăteau asupra ei, în mintea ei se 
amestecau cu sângele din gură, sângele de pe degete, sângele 
de pe braţe, sângele de peste tot. O răzbunare? S-ar putea să fi 
văzut bine: toți erau încurcaţi în secrete prea grele pentru ei? 

Se prelingea încet pe dușumea, cu ochii închiși, spunându-și: 
„Da, da, știam eu, toți au ceva de ascuns, chiar și acel bărbat 
frumos care pozează în slip pe panourile publicitare”. Un bărbat 
frumos, brun, cu o șuviţă romantică. Cât îi plăcea! Puternic și 
fragil, apropiat și distant, minunat și absent. Cu o dereglare 
mintală care-l lăsa la mâna ei. Unchiul îi povestise despre boala 
psihică. Cunoștea toate mijloacele de a-i controla pe oameni. 
„Toată lumea are un preţ”, spunea el, „toată lumea are o rană”. 
Bineînţeles, era mai tânăr decât ea, bineînţeles, nu se uita la ea, 
dar asta n-o împiedica să adoarmă visând că ajungea să nu se 
poată lipsi de ea, devenea confidenta lui, o asculta și, încet, 
încet între ei se țeseau niște legături, manechinul și fata 
bătrână. Unchiul avea fișe despre el: mai multe arestări în stare 
de beţie sau sub influenţa stupefiantelor. Insultarea agenţilor, 
tulburarea liniștii publice. „Are o figură de înger, dar se poartă 
ca un tâlhar, prietenul tău”. „Oh, măcar de-ar putea fi prietenul 
meu!” își spusese ea, gata să-i scape mărturisirea. 

Îi aflase numele, adresa, locul de muncă, galeria Vivienne. 
Dar, mai ales, îi aflase secretul. Secretul vieții lui, viața lui dublă. 
Poate n-ar fi trebuit să-i trimită acea scrisoare anonimă. Fusese 
imprudentă. Își depășise universul. Unchiul ei îi spunea mereu 
să-și aleagă ţinta cu înţelepciune, să se ferească de pericol. 

Să știe să se ferească. Ea uitase. 

Se lăsă să alunece încet în durere, apoi într-o dulce 
inconștiență, o baltă de sânge cald, lipicios. l-ar fi plăcut să se 
întoarcă să vadă faţa agresorului, dar nu avu puterea. Mișcă un 
deget de la mâna stângă, simţi sângele vâscos, gros, sângele ei. 


VP - 280 


„Poate m-a identificat după ce a primit scrisoarea? Ce greșeală 
am făcut ca să mă găsească? Am avut grijă să nu las amprente, 
să mă duc s-o pun la poștă în celălalt capăt al Parisului, 
cumpărasem ziare pe care nu le citesc niciodată ca să decupez 
cuvintele. N-o să-mi mai pun niciodată buzele pe pozele lui. Ar fi 
trebuit să-i mărturisesc unchiului despre patima care m-a 
cuprins. M-ar fi pus în gardă: «Sibylle, păstrează-ţi firea, e 
problema ta, nu știi să te stăpânești. Ameninţările se trimit cu 
încetul. Cu cât rămâi mai puţin excesivă, cu atât impactul este 
mai puternic. Dacă te lași dominată, nu mai sperii pe nimeni, îţi 
dovedești slăbiciunea»”. Era o altă deviză a lui. Ar fi trebuit să-și 
asculte unchiul. Vorbea ca din Biblie. 

„Deci”, se miră ea, „pot continua să gândesc când sunt atât 
de aproape de moarte? Creierul funcţionează încă, în vreme ce 
corpul se golește, inima șovăie să mai bată, respiraţia se stinge. 

Simţi cum agresorul o împingea cu piciorul, îi rostogolea 
trupul inert în spatele pubelei mari, cea din fund, care nu se 
scotea decât o dată pe săptămână. O împingea și o îndesa în 
capătul încăperii ca s-o ascundă, înfășurată într-o bucată de 
mochetă murdară, ca să nu fie descoperită imediat. Se întrebă 
cine lăsase mocheta, de ce zăcea acolo. Incă o neglijenţă a 
incapabilei portăresei Oamenii nu-și mai fac meseria, vor prime 
și vacanțe, dar nu vor să-și murdărească mâinile. Se întrebă 
după cât timp aveau s-o găsească. „Vor putea stabili ora exactă 
a morții?” Unchiul îi explicase cum se făcea. Pata neagră de pe 
burtă. Va avea o pată neagră pe burtă. Se lovi de o cutie pentru 
băuturi care se rostogoli pe braţul ei, mirosi o pungă goală de 
alune, se miră încă o dată că rămânea conștientă chiar dacă 
toată puterea i se scurgea odată cu sângele. Nu mai avea curaj 
să reziste. 

Uimită, uimită și atât de slabă. 

Auzi ușa incintei închizându-se cu un scârţăit ruginit în liniștea 
nopţii. Înainte de a scoate un suspin și de a muri, mai numără 
încă trei bătăi ale inimii. 


VP - 281 


PARTEA A PATRA 


Iris scoase pudriera Shisheido din poșeta Birkin. Gara St. 
Pancras se apropia, și voia să fie cea mai frumoasă când cobora 
pe peron. 

Își legase părul lung, negru, își dăduse cu un fard gri-violet pe 
pleoape, un strat de rimel pe gene - ah! ochii ei! Nu se mai 
sătura să-i admire: „E incredibil cum își pot schimba culoarea, 
când sunt tristă sunt ca cerneala, se luminează de o lucire aurie 
când sunt veselă, cine mi-ar putea descrie ochii?” Işi ridică 
gulerul cămășii Jean-Paul Gaultier, se felicită că alesese 
costumul-pantalon din jerseu mov care-i punea silueta în 
valoare. Scopul călătoriei sale era simplu: să-l recucerească pe 
Philippe, să-și recapete locul în familie. 

Fu cuprinsă de un elan de tandrete pentru Alexandre, pe care 
nu-l mai văzuse de șase luni. Fusese foarte ocupată la Paris. 
Berengere fusese prima pe care o sunase. 

— Erai splendidă alaltăieri, la Costes. N-am vrut să te 
deranjez, erai la masă cu sora ta... 

Continuase să pălăvrăgească de parcă nimic nu s-ar fi 
întâmplat. „Timpul șterge tot”, își zise Iris făcând un retuș cu 
pudră. „Timpul și indiferența”. Berengere „uitase” pentru că 
Berengere nu acordase niciodată atenţie. Adunase spuma 
bârfelor pariziene, se linsese pe buze, spuma se risipise, ea nu- 
și mai amintea nimic. „Mortală superficialitate, cât îmi ești de 
utilă!” gândi Iris. Pe obrazul stâng zări un rid fin, apropie 
oglinda, înjură și își promise să-i ceară lui Berengere adresa 
dermatologului. 

Bărbatul din faţa ei n-o scăpa din ochi. Probabil că avea vreo 
patruzeci și cinci de ani, o mutră hotărâtă, umeri lați. Philippe 
avea să se întoarcă. Dacă nu, avea să seducă pe altul! Trebuia 
să fie realistă, trăgea ultimele cartușe, și un general trebuie să 
fie lucid în bătălia finală. Îşi folosește toate puterile ca s-o 
câștige, dar e pregătit și pentru o soluție de retragere. 

Işi puse la loc pudriera și-și trase burta. Angajase un „coach”, 
domnul Kowalski, care o masa ca pe plastilină. O sucea, o 
răsucea, o îndoia, o lungea, o aduna, o punea să sară, să se 


VP - 282 


întindă. Îi ordona serii de abdomene fără să clipească, n-avea 
nicio milă când îl implora să fie mai puţin exigent, el număra: „Și 
unu și doi, și trei, și patru, trebuie să știți ce vreţi, doamnă 
Dupin, la vârsta dumneavoastră trebuie să lucraţi de două ori 
mai mult”. Îl ura, dar era eficient. Venea la ea de trei ori pe 
săptămână. Venea fluierând, pe umăr cu bastonul pe care îl 
folosea la exerciţii. Părul tuns cu castronul, ochi mici castanii, în 
fundul capului, un nas cât un nasture și un bust de marinar pe 
un vas de pescuit. Purta întotdeauna același trening albastru- 
deschis cu dungi portocalii și violete și o borsetă în bandulieră. 
Antrena femei de afaceri, avocate, actrițe, ziariste, niște leneșe. 
Le înșira numele și performanţele în timp ce ea transpira. ÎI 
cunoscuse la Berengere, care renunțase după șase ședințe. 

Se lăsă pe spătarul scaunului. Avusese dreptate să-l anunțe 
pe Alexandre că sosea, înainte de a vorbi cu Philippe. Nu putuse 
refuza s-o primească. Totul avea să se joace în timpul acestei 
șederi. Un frison îi trecu pe șira spinării. 

Și dacă o zbârcea? 

Privirea i se opri pe suburbiile cenușii ale Londrei, căsuţele 
înghesuite una în alta, grădinile meschine, rufele care se uscau 
pe scaunele de grădină rupte, pereţii mâzgăliţi. Își amintea de 
șirurile de imobile de la periferia Parisului. 

Și dacă o dădea în bară? 

Își răsuci inelele, mângâie poșeta Hermès, etola bogată din 
cașmir. 

Și dacă eșua? 

Nu voia să se gândească la asta. 

Înclină din cap când bărbatul din faţa ei se oferise să-i dea jos 
valiza. Îi mulţumi cu un zâmbet politicos. Mirosul de apă de 
colonie ieftină care se împrăștie când ridică braţele ca să ajungă 
la bagaj îi spuse tot: nu merita osteneala să-și piardă timpul. 

Philippe și Alexandre o așteptau pe peron. Cât de frumoși 
erau! Înaintă în direcţia lor fără să se întoarcă spre bărbatul care 
mergea chiar în spatele ei și care, când văzu că era așteptată, 
încetini. 

Luară cina într-un pub în colțul dintre Holland și Clarendon 
Street. Alexandre povesti cum a luat cea mai bună notă la 
istorie, Philippe aplaudă și Iris făcu la fel. Se întrebă dacă vor 
împărţi aceeași cameră sau dăduse dispoziţii să doarmă alături. 
Își aminti cât de îndrăgostit fusese de ea și se convinse că asta 


VP - 283 


nu se putea termina așa, dintr-odată. „Până la urmă, un mic 
incident regretabil într-o viaţă conjugală lungă se întâmplă 
tuturor, important este că am construit împreună... Dar ce am 
construit eu cu el?” se întrebă ea imediat, blestemându-și 
luciditatea care o împiedica să se simtă mulțumită. „El a 
încercat să construiască, dar eu?” 

Îl auzi pe Alexandre, care îi explica în amănunt cum aveau să- 
și petreacă weekendul. 

— Vom reuși să facem totul? întrebă ea amuzată. 

— Dacă te scoli devreme, da. Dar nu va trebui să tărăgănezi... 

Cât părea de serios! făcu un efort să-și aducă aminte câţi ani 
avea. 

Paisprezece, în curând. Vorbea o engleză fără accent când i 
se adresa chelnerului ori amintea titlul unui film. 

Ca să evite contactul direct, Philippe comunica prin 
intermediul băiatului. Spunea: „Crezi că ar interesa-o pe mama 
să vadă retrospectiva Matisse sau ar prefera să meargă la 
expoziția Mir6?” Și Alexandre răspundea că după părerea lui 
mama ar vrea să le vadă pe amândouă. „Sunt un fel de fluturaș 
de badminton pe care și-l trimit veseli sub formă de întrebări la 
care nu trebuie să răspund”. Ușurinţa asta nu-i inspira 
încredere. 

Apartamentul lui semăna cu acela de la Paris. Nu era de 
mirare: el le mobilase pe amândouă. Ea fusese o simplă 
spectatoare. Decoraţiunile n-o interesau. Aprecia un decor 
frumos, dar nu-i plăcea să alerge prin anticariate, pe la licitaţii. 
„Mi-e dezagreabil tot ce presupune un efort prelungit, îmi place 
să mă plimb, să visez, să citesc ore întregi, întinsă. Sunt o 
contemplativă. Ca doamna Recamier. O leneșă, da!” murmură o 
voce slabă din conștiința ei, pe care o reduse imediat la tăcere. 

Philippe îi pusese valiza la intrare. Alexandre se duse la 
culcare după ce îi ceru politicos un sărut, și ei se treziră singuri, 
în salonul mare. Alesese o mochetă albă, probabil nu primea 
mulţi musafiri. Ea se așeză având grijă să se expună pe o 
canapea mare. Îl privi cum deschise combina, alese un CD. 
Părea atât de impenetrabil, încât se întreba dacă nu făcuse o 
greșeală venind. Nu mai era sigură că avea ochii albaștri, talia 
fină, umerii rotunzi. Își frecă vârfurile părului, își îndoi picioarele 
lungi într-o atitudine de apărare și așteptare. Se simţea străină 
în acest apartament. Nicio clipă nu observase vreo slăbiciune 


VP - 284 


din partea lui Philippe. Era afectuos, politicos, dar păstra 
distanţa. „Cum s-a ajuns aici?” Hotări să nu se mai gândească. 
Nu-și putea imagina viaţa fără el. Mirosul apei de colonie a 
bărbatului din tren îi revenea în valuri, și se strâmbă scârbită. 

— Pare că-i merge bine lui Alexandre... 

Philippe zâmbi și scutură din cap, ca și cum vorbea cu el 
însuși. 

— Sunt fericit cu el. Nu știam că mă poate face atât de fericit. 

— S-a schimbat mult. Aproape nu l-am recunoscut. 

„Nu l-ai cunoscut niciodată”, gândi el, dar nu spuse nimic. Nu 
voia să deschidă ostilitățile vorbind despre Alexandre. Problema 
nu era Alexandre, problema era această căsnicie care nu înceta 
să moară, care părea să dureze. O privea, așezată în faţa lui. 
Cea mai frumoasă dintre toate, degetele ei alintau colierul de 
perle fine pe care el i-l oferise la zece ani de la căsătorie, 
privirea albastru-violet fixată în gol, punându-și întrebări despre 
viitorul relaţiei lor, despre viitorul ei, numărând anii de seducţie 
care-i rămâneau, evaluând mijloacele pe care trebuia să le 
folosească pentru a rămâne soţia lui sau a deveni nevasta 
altuia, sufocată de perspectiva de a lua totul de la început cu un 
străin când el era aici, la îndemână, o pradă atât de ușoară și 
care atât de mult timp se arătase supusă. 

Analiză cu amănuntul braţul subţire, gâtul lung, gura 
cărnoasă, o decupă în bucăţi și acordă fiecăreia premiul întâi 
pentru cea mai frumoasă din câte există. Și-o imagină vorbind 
cu prietenele despre weekendul ei la Londra, sau poate nu, 
probabil că nu avea prea multe prietene. Și-o imagină în tren, 
calculându-și șansele, cercetându-și fața în oglindă... Se 
pierduse atât de mult timp în mirajul iubirii lui. „Acolo unde 
vedeam o oază, palmieri, un izvor de apă vie, nu era decât 
uscăciune și calcul. Oare a simţit plăcerea alături de mine? Nu 
știu nimic despre această femeie pe care am ţinut-o în braţe. Nu 
mai este problema mea. Problema mea, în seara asta, este să 
pun capăt iluziilor ei. A căutat din priviri unde i-am pus valiza. 
Se întreabă unde va dormi. N-o să dormim împreună, Iris”. 

Deschise gura să spună cu voce tare ce gândea, dar ea se 
aplecă în faţă și mâna porni în căutarea unui cercel care-i 
căzuse. „Uite”, își spuse Philippe, „pe ăsta nu-l știu! E posibil ca 
altcineva în afară de mine să-i ofere bijuterii? Sau este un 
gablonz zărit într-o vitrină?” 


VP - 285 


Iris își regăsise cercelul, îl pusese la loc. Îi aruncă un zâmbet 
ameţitor. „Inima ei e un cactus cu ţepi de zâmbete”. Unde citise 
fraza asta? O notase gândindu-se la ea. Schiţă și el un zâmbet 
scurt. „Te cunosc, o să supravieţuiești despărțirii noastre. Pentru 
că nu mă iubești. Pentru că nu iubești pe nimeni. Pentru că nu ai 
emoţii. Norii plutesc deasupra inimii tale, dar nu lasă urme. Ca 
un copil răzgâiat căruia îi dăm o jucărie. Bate din palme, se 
distrează o clipă, apoi o lasă să cadă. Ca să treacă la alta. Mai 
mare, mai frumoasă, mai dezamăgitoare. Nimic nu poate umple 
golul din inima ta. Nu mai știi ce să cauţi ca să te facă să 
tremuri... E nevoie de furtuni, de uragane ca să simţi o mică, o 
foarte mică emoție. Devii periculoasă, Iris, periculoasă pentru 
tine. Ai grijă, o să te zdrobești. Ar trebui să te protejez, dar nu 
mai simt dorinţa, nu mai am chef. Te-am protejat mult timp, 
însă timpul acela s-a terminat”. 

— Ți-am adus niște cadouri, spuse până la urmă Iris, ca să 
rupă tăcerea. 

— Drăguţ... 

— Unde mi-ai pus valiza? întrebă ea pe un ton glumet. 

„Ştii foarte bine”, ar fi trebuit el să spună... 

— La intrare. 

— La intrare? repetă ea uimită. 

— Da. 

— Ah... 

Se ridică, se duse să-și caute valiza. Scoase un pulover din 
cașmir albastru, o cutie de prăjiturele. | le întinse cu zâmbetul 
unui cercetaș yankeu care negociază cu un sioux viclean. 

— Calissons? se miră Philippe luând cutia albă în formă de 
romb. 

— Îți amintești? Weekendul nostru la Aix-en-Provence... Ai 
cumpărat zece cutii ca să avem peste tot: în mașină, la birou, 
acasă! Mie mi se păreau prea dulci... 

Vocea fredona, fericită. El auzi refrenul pe care ea nu 
îndrăznea să-l cânte. „Eram atât de fericiţi atunci, mă iubeai 
atât de mult!” 

— A fost acum mult timp... spuse Philippe, făcând un efort de 
memorie. 

Puse cutia pe masa joasă, ca și cum refuza să se întoarcă din 
nou spre o fericire inventată. 

— Oh! Philippe! Nu e chiar atât de departe! 


VP - 286 


Se așezase la picioarele lui și-i îmbrățișa genunchii. Era atât 
de frumoasă, încât îi era milă de ea. „Lăsată singură, fără 
protecţia unui bărbat care s-o iubească, slăbiciunile vor face din 
ea o pradă ușoară. Cine o va mai apăra când nu voi mai fi 
acolo?” 

— Ai zice că ai uitat că ne-am iubit... 

— Eu te-am iubit! o corectă el cu voce blândă. 

— Ce vrei să spui? 

— Că a fost cu sens unic... și că s-a terminat. 

Ea se îndreptase și îl cerceta neîncrezătoare. 

— S-a terminat? Dar nu e cu putință! 

— Da, o să ne despărțim, să divorțăm... 

— Oh, nu! Te iubesc, Philippe, te iubesc. Tot timpul, în tren, 
m-am gândit la tine, la noi, îmi spuneam: „O s-o luăm de la zero, 
o să luăm totul de la capăt”. lubitul meu... 

Il luase mâna și-l strângea tare. 

— Te rog, Iris, nu complica lucrurile, știi bine care e situaţia! 

— Am făcut greșeli. Știu... Dar am și înțeles că te iubesc. Că 
te iubesc cu adevărat... M-am purtat ca o fetiță răzgâiată, dar 
acum știu, știu... 

— Ştii ce? întrebă el, deja sătul de explicaţiile ei. 

— Știu că te iubesc, că nu te merit, dar te iubesc... 

— Cum îl iubeai pe Gabor Minar... 

— Nu l-am iubit niciodată. 

— In orice caz, te prefăceai foarte bine. 

— M-am înșelat! 

— Tu m-ai înșelat! Nu e același lucru. Și apoi ce contează? A 
trecut. Am depășit momentul. M-am schimbat, nu mai sunt 
același, iar bărbatul ăsta nou nu mai are nimic în comun cu tine. 

— Nu spune asta. Și eu m-am schimbat. Nu mă sperie, nimic 
nu mă sperie cu tine! 

El o privi ironic. 

— Crezi că dacă spui că te schimbi, o să te schimbi, și pentru 
că spui că-ţi pare foarte rău eu o să uit totul și o s-o luăm de la 
capăt! Viaţa nu este așa de simplă, draga mea! 

La auzul acestui cuvânt afectuos își recăpătă speranţa. Își 
puse capul pe genunchii lui și-i mângâie piciorul. 

— Îți cer iertare pentru tot! 

— Iris! Te rog! Mă faci să mă simt prost... 

Işi scutură piciorul ca și cum ar fi alungat un câine care-l 


VP - 287 


ataca. 

— Dar n-o să pot trăi fără tine! Ce-o să fac? 

— Nu e problema mea, dar să știi că, material, n-o să te las 
baltă... 

— Și tu, tu ce-o să faci? 

— Încă nu știu. Îmi doresc liniște, tandreţe, comunicare... Îmi 
doresc să-mi schimb viaţa. Multă vreme tu ai fost raţiunea mea 
de a fi, apoi m-a pasionat meseria, apoi fiul meu, pe care l-am 
descoperit nu cu mult timp în urmă. M-am plictisit de meserie, 
tu ai făcut totul să mă satur de tine, îmi rămân Alexandre și 
dorinţa de a trăi altfel. Am cincizeci de ani, Iris. M-am distrat 
mult, am câștigat mulți bani, dar m-am și risipit mult. Nu mai 
vreau bune maniere, mondenități, false declaraţii de iubire și 
prietenie, concursuri de egouri priapice! Prietena ta, Berengere, 
mi-a făcut avansuri ultima dată când am văzut-o... 

— Berengere! 

Făcu o mutră mirată și amuzată. 

— Știu cum vreau să fiu fericit acum, și această nouă fericire 
nu are nicio legătură cu tine. Ești chiar opusul. Când te văd te 
recunosc, dar nu te mai iubesc. Asta nu s-a întâmplat peste 
noapte, a fost nevoie de timp, timpul unei clepsidre care 
durează optsprezece ani, timpul cât minusculele fire de nisip 
alunecă dintr-o parte în alta a clepsidrei. Stocul tău de nisip s-a 
terminat, iar eu am trecut în grămada de cealaltă parte. În fond, 
e foarte simplu... 

Ridică spre el o față adorabilă și îngrijorată pe care se citea 
neîncrederea. 

— Dar nu e cu putinţă! strigă ea din nou, citindu-i hotărârea 
din privire. 

— A devenit cu putinţă, Iris, știi foarte bine, nu mai simţim 
nimic unul pentru celălalt. De ce să ne prefacem? 

— Dar eu te iubesc! 

— Te rog! Nu deveni indecentă! 

Zâmbi îngăduitor. O mângâie pe păr, așa cum mângâi un 
copil ca să-l liniștești. 

— Ţine-mă lângă tine, aici. O să fiu cuminte. 

— Nu, Iris, nu... Am sperat mult timp, dar s-a terminat. Te-am 
iubit enorm, dar nu te mai iubesc. Și în privinţa asta, draga mea, 
nu pot face nimic. 

Ea se dădu înapoi ca mușcată de șarpe. 


VP - 288 


— Există o femeie în viața ta! 

— Asta nu te privește. 

— Ai o femeie în viața ta! Cine este? Trăiește la Londra? De 
asta ai venit aici! Mă înșeli de mult? 

— E ridicol. Să ne scutim de așa ceva. 

— lubești pe alta. Am simţit-o de când am venit. O femeie știe 
când nu mai este dorită, pentru că devine transparentă. Eu am 
devenit transparentă. Este de nesuportat! 

— Mi se pare că ești într-o situaţie destul de proastă ca să-mi 
faci o scenă, nu? 

Mina lui ironică o făcu să izbucnească în exclamaţii furioase. 

— Nici măcar nu te-am înșelat cu el! Nu s-a întâmplat nimic. 
Absolut nimic! 

— Se poate, dar asta nu schimbă lucrurile. S-a terminat și nu 
merită osteneala să ne întrebăm cum și de ce. Sau mai degrabă 
tu ar trebui să te întrebi cum și de ce... Ca să nu repeţi aceleași 
greșeli cu un altul! 

— Și ce faci cu iubirea mea? 

— Nu e iubire, e amor-propriu. O să te vindeci repede. O să 
găsești un alt bărbat, am încredere în tine! 

— Atunci nu trebuia să-mi spui să vin! 

— Ca și cum mi-ai fi cerut părerea! Ai forțat lucrurile, n-am zis 
nimic din respect pentru Alexandre, dar nu te-am invitat 
niciodată. 

— Să vorbim despre Alexandre! Îl iau cu mine pentru că așa 
trebuie. N-o să-l las aici cu... amanta ta! 

Scuipase cuvântul care îi murdărea buzele. 

El o apucă de păr, o trase până la durere, își lipi gura de 
urechea ei și șopti: 

— Alexandre rămâne aici, cu mine, și nu mai discutăm despre 
asta! 

— Dă-mi drumul! 

— Mă auzi? Dacă trebuie, o să ne batem, dar nu te atingi de 
el. O să-mi spui cât îți datorez ca să încheiem toate socotelile, o 
să-ţi dau bani, dar nu vei avea custodia lui Alexandre. 

— O să vedem! E fiul meu! 

— Nu te-ai ocupat niciodată de el, niciodată nu ţi-ai făcut griji 
pentru el, și n-o să te las să te folosești de el ca de un 
instrument, ca să mă șantajezi. Ai înțeles? 

Ea își plecă fruntea fără să răspundă. 


VP - 289 


— Cât despre seara asta, o să te duci să dormi la hotel. E unul 
foarte frumos chiar alături. O să-ţi petreci acolo noaptea, iar 
mâine o să pleci acasă fără să faci din asta o dramă. O să-i 
explic lui Alexandre că te-ai îmbolnăvit, că te-ai întors la Paris și 
că de-acum înainte o să vii să-l vezi aici. Vom decide împreună 
datele, aranjamentele, și atâta vreme cât te vei purta cum 
trebuie, îl vei vedea de câte ori vei voi. Cu o condiţie, să fie 
foarte clar între noi, să nu-l amesteci în povestea asta. 

Ea se eliberă și se ridică. Se aranjă. ȘI, fără să se uite la el, 
spuse: 

— Am înţeles. O să mă gândesc și o să discutăm. Sau mai 
bine, ca să discut cu tine, voi lua un avocat. Vrei război, ei bine, 
vei avea război! 

El izbucni în râs. 

— Și cum o să faci să te baţi, Iris? 

— Ca toate mamele care se luptă ca să-și păstreze copilul! Nu 
i se ia niciodată mamei custodia copilului. Doar dacă este o 
târâtură, o alcoolică, o drogată! 

— Femei care, îţi atrag atenţia, pot fi mame foarte bune, în 
orice caz mai bune decât tine! Nu te lupta cu mine, Iris, ai putea 
pierde totul... 

— Asta o să mai vedem! 

— Am fotografii dintr-un ziar cu tine în timp ce te sărutai cu 
un adolescent, am martori ai purtării tale dezmăţate la New 
York, am angajat chiar un detectiv particular ca să aflu 
amănunte despre povestea cu Gabor Minar, ţi-am plătit o lungă 
ședere într-o clinică, ţi-am plătit notele coaforului, maseurului, 
croitorului, notele de la restaurant, mii de euro pe care i-ai 
cheltuit fără să ţii socoteala, fără ca măcar să poţi face 
adunarea! Nu vei fi o clipă credibilă ca mamă care suferă. 
Judecătorul va râde de tine. Mai ales dacă este o femeie, căci 
atunci, spre deosebire de tine, ea muncește ca să-și câștige 
existența! Tu nu știi ce este viaţa, Iris. N-ai nicio idee. Vei fi de 
râsul tribunalului. 

Era palidă, înfrântă, albastrul ochilor își pierduse strălucirea, 
colțurile gurii îi căzuseră, conturând mutra unei bătrâne 
jucătoare de cazinou ruinate, șuvițele lungi ale părului atârnau 
ca niște perdele negre, nu mai era splendida, minunata Iris 
Dupin, ci o femeie învinsă care vedea cum îi pier puterea, 
frumusețea, averea. 


VP - 290 


— Am fost destul de clar? o întrebă Philippe. 

Ea nu răspunse. Părea să caute o replică usturătoare, dar n-o 
găsi. Își luă șalul, poșeta Birkin, valiza. Plecă trântind ușa. 

N-avea chef să plângă. Pentru moment, era năucită. Inainta 
pe un lung coridor alb, iar la capătul coridorului, știa, cerul avea 
să-i cadă în cap. Atunci, viaţa n-avea să mai fie decât un 
morman de ruine. Nu știa când va veni acest moment, voia doar 
să-l împingă cât mai departe cu putinţă, spre capătul 
coridorului. Îl ura. Nu suporta să-i scape. „Este al meu! Nimeni 
nu are dreptul să-l ia. Imi aparţine”. 

Observase hotelul când veniseră pe jos de la restaurant. 

Avea să se ducă singură. Nu avea nevoie să-i rezerve el o 
cameră. Avea nevoie doar de cartea lui de credit. Și asta, până 
la noi ordine, o avea întotdeauna la ea. Și nu voia cu niciun preţ 
să se lase deposedată. 

„Și totuși”, își spuse mergând cu pași furioși, „n-a fost 
niciodată mai seducător decât în seara asta, iar eu n-am fost 
niciodată mai grăbită să mă arunc în brațele lui. De ce sunt 
întotdeauna iubiţi bărbaţii care te resping, care te tratează rău, 
de ce nu te emoţionează un bărbat care ţi se târăște la picioare? 

O să mă gândesc la asta mâine”. 

Împinse ușa hotelului, întinse cardul albastru și ceru 
apartamentul cel mai frumos. 

* 

A doua zi după întrunirea proprietarilor, Joséphine decise să 
încalțe baschetii și să se ducă să alerge. „O să fac două tururi de 
lac, ca să alung miasmele acelei adunări împuţite”. 

Pe masa de la bucătărie lăsă un bileţel pentru Zoé, care încă 
dormea. Era sâmbătă, nu avea ore. Curând aveau să-și 
vorbească, stelele i-o promiseseră. 

În ascensor îl întâlni pe domnul Merson, care ieșea cu 
bicicleta. Purta pantaloni colanţi, negri, o borsetă și o cască. 

— Un mic footing, doamnă Cortes? 

— Puţină pedalare, domnule Merson? 

— Sunteţi glumeaţă, doamnă Cortès! 

— Mulţumesc mult, domnule Merson! 

— Mi se pare că aseară iar a fost petrecere în pivniţă... 

— Nu știu ce fac, dar lasă impresia că le place! 

— E bine să petreci la tinereţe... Toţi ne-am pierdut timpul 
prin pivnițe, nu-i așa, doamnă Cortès? 


VP - 291 


— Vorbiţi pentru dumneavoastră, domnule Merson! 

— Uite că faceţi iar pe fecioara speriată, doamnă Cortès! 

— Veniţi la petrecerea lui lphigenie de diseară, domnule 
Merson? 

— În seara asta? Va fi un masacru! Mă tem de ce e mai rău. 

— Nu. Cei care vin vor ști să se stăpânească. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră! O să trec, doamnă Cortes. 
Doar de dragul ochilor dumneavoastră frumoși! 

— Veniţi cu soţia. Așa o să facem cunoștință. 

— Punct ochit, doamnă Cortès! 

— Și apoi asta îi va face plăcere lui lphigenie, domnule 
Merson. 

— Dumneavoastră aș vrea să vă facă plăcere, doamnă 
Cortes! Am o poftă nebună să vă sărut. Aș putea bloca 
ascensorul, știți... și să încerc să vă violez. Sunt grozav la violuri. 

— Nu renunţați niciodată, domnule Merson! 

— Asta e farmecul meu! Sunt foarte perseverent sub aparenţa 
mea superficială... Bună ziua, doamnă Cortes! 

— Bună ziua, domnule Merson! Și nu uitaţi, în seara asta la 
ora nouăsprezece, în lojă. Cu soţia! 

Se despărțiră, și Joséphine se îndepărtă alergând ușor, cu 
zâmbetul pe buze. Omul ăsta era făcut să glumească. O bulă de 
șampanie. Părea mai tânăr, mai senin decât fiul lui. „Oare ce 
face Zoé în pivniţă?” Se opri la intersecție, așteptând stopul 
roșu, continuând să alerge pe loc. Nu încetinești mișcarea, altfel 
metabolismul încetează să ardă grăsimile. 

Se pregătea să bată pasul pe loc când zări pe panoul mare de 
afişaj din fața ei o reclamă în care-l recunoscu pe Vittorio 
Giambelli, fratele geamăn al lui Luca. Poza în slip, cu braţele 
încrucișate pe piept, cu sprâncenele încruntate. Avea un aer 
morocănos. Viril, dar morocănos. Sloganul se întindea deasupra 
capului pe o fâșie colorată: FII BĂRBAT, POARTĂ PERFECȚIUNEA. 
Nu era de mirare că era deprimat! Să te vezi în slip, lipit pe 
zidurile Parisului, probabil că nu te îndeamnă la un mare respect 
de sine. 

Semaforul pentru pietoni se făcu verde. Traversă, gândindu- 
se că trebuia să-i înapoieze cheia lui Luca. „O să trec pe la el 
imediat, când o să fac cumpărăturile cu lphigenie. Și dacă îl 
întâlnesc, o să-i spun că nu pot rămâne, că lphigenie mă 
așteaptă în mașină”. 


VP - 292 


Sări peste un parapet scund. O luă pe aleea mare care ducea 
spre lac, îi recunoscu pe jucătorii de pétanque de sâmbătă 
dimineaţa. Sâmbăta jucau în cuplu. Femeile aduceau picnicul. 
Vin rosé, ouă tari, pui rece și maioneză, totul în răcitor. 

Începu primul tur de lac. Mergea în ritmul ei. Avea niște 
repere: cabana vopsită în roșu cu galben a tipului care închiria 
barăci, băncile care marcau traseul, gardul de bambus care 
pătrundea pe drum și te forța să ţii stânga, copacul uscat pe 
care ea îl botezase Indianul și care semnala jumătatea cursei. li 
întâlnea pe obișnuiţii de sâmbătă: bătrânul domn care alerga 
cocoșat respirând foarte tare, un labrador mare, negru, visător, 
care făcea pipi aplecându-se, uitând că era băiat, un ciobănesc 
german care se arunca în apă mereu în același loc și ieșea 
imediat, ca și cum îndeplinise o corvoadă, bărbaţi care alergau 
doi câte doi discutând despre serviciu, niște fete care se 
plângeau de bărbaţii care nu vorbeau decât despre slujba lor. 
Era încă puţin prea devreme ca să-l întâlnească pe plimbărețul 
misterios. Sâmbăta apărea spre prânz. Era vreme bună, și ea se 
întreba dacă n-o să renunţe la o eșarfă sau la bonetă. Așa ar fi 
putut să-i zărească trăsăturile, să-și dea seama dacă era amabil 
sau ursuz. „Poate este o celebritate și nu vrea să fie deranjat”. 
Într-o dimineaţă îl întâlnise pe Albert de Monaco, altă dată pe 
Amelie Mauresmo. Se dăduse la o parte ca să o lase să treacă și 
o aplaudase. 

În depărtare, pe insulă, auzi ţipătul strident al păunilor. 
Observă amuzată un răţoi care își scufunda capul în căutare de 
hrană, oferind imaginea fundului care plutea la suprafaţă ca un 
dop de plută. Alături de el, o rață care afișa un aer mulțumit de 
nevastă gătită de duminică. Unii joggeri miroseau a săpun, alţii, 
a transpiraţie. Unii priveau îndelung femeile, alţii le ignorau. Era 
ca un fel de balet al obișnuiţilor locului, care făceau o tură, 
transpirau, sufereau și o luau de la capăt, îi plăcea să facă parte 
din această lume de derviși rotitori. Capul i se golea încet, încet, 
se simţea plutind. Problemele se detașau ca niște fâșii de piele 
moartă. 

Soneria mobilului o trezi la realitate. Văzând pe ecran numele 
surorii sale, se grăbi să răspundă. 

— Jo? 

— Da, spuse Josephine oprindu-se sufocată. 

— Te deranjez? 


VP - 293 


— Mă pregăteam să alerg. 

— Pot să te văd în seara asta? 

— Dar ne vedem diseară! Ai uitat? Petrecerea de la 
portăreasă? Și pe urmă am zis că luăm cina împreună... Nu-mi 
spune că ai uitat? 

— Ah! Da, este adevărat. 

— Ai uitat... constată Josephine supărată. 

— Nu, nu e asta, dar... Trebuie neapărat să-ți vorbesc! De 
fapt, sunt la Londra și e îngrozitor, Jo, e îngrozitor... 

Avea vocea spartă. Josephine se îngrijoră. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Vrea să divorțeze! Mi-a zis că s-a terminat, că nu mă mai 
iubește. Jo, cred că o să mor. Mă auzi? 

— Da, da, șopti Josephine. 

— Există o altă femeie în viaţa lui. 

— Eşti sigură? 

— Da. La început am bănuit după felul în care-mi vorbea. Nu 
mă mai vede, Jo, sunt transparentă. E îngrozitor! 

— Ba nu... Îţi faci gânduri! 

— Te asigur că nu. Mi-a zis că s-a terminat, că o să divorţăm. 
M-a trimis să dorm la hotel. Oh! Jo, îți dai seama! Și azi- 
dimineaţă, când m-am întors să-l văd, ieșise să bea o cafea, știi 
că-i place să citească ziarul singur, pe o terasă de cafenea, așa 
că am vorbit cu Alexandre și el mi-a spus tot! 

— Ţi-a spus ce? întrebă Josephine, cu inima bătându-i 
nebunește. 

— Mi-a spus că tatăl lui se vede cu o femeie, că se duce cu ea 
la teatru și operă, că adesea petrece noaptea la ea, că face în 
așa fel să se întoarcă în zori ca Alexandre să nu observe nimic, 
că se îmbracă în pijama și joacă teatru, chipurile abia s-a trezit, 
cască, își trece mâna prin păr... că el, el nu spune nimic pentru 
că, stai așa, la asta am crezut că mor, mi-a zis că de când se 
vede cu femeia asta Philippe pare mai senin, s-a schimbat. 
Alexandre știe tot, îți spun! Îi știe și numele... Dottie Doolittle. 
Oh, Jo! Cred că o să mor... 

„Și eu la fel, o să mor”, își spuse Josephine sprijinindu-se de 
trunchiul unui copac. 

— Sunt distrusă, Jo! Ce-o să se întâmple cu mine? 

— Poate că a inventat totul? sugeră Josephine, agăţându-se 
de această speranţă. 


VP - 294 


— Părea foarte sigur pe el. A spus toate astea cu tonul unui 
mic profesor, calm, detașat. Ca și cum voia să-mi spună: „Nicio 
problemă, mamă, nu face o dramă...” Chiar a folosit un cuvânt 
ciudat, mi-a zis că fata asta e cu siguranţă „tranzitorie”. E 
drăguţ, nu? A spus asta ca să-mi facă plăcere... Vai, Jo! 

— Dar unde ești? 

— La gara St. Paneras. O să fiu în Paris în trei ore. Pot veni la 
tine, zici? 

— Trebuie să mă duc cu lphigenie la cumpărături... 

— Asta cine e? 

— Portăreasa mea. l-am promis c-o ajut să-și facă 
cumpărăturile. 

— O să vin totuși. Nu vreau să stau singură. 

— l-am promis că-i dau o mână de ajutor cu pregătirile de 
petrecere... îndrăzni Josephine. 

— Nu ai niciodată timp pentru mine, te ocupi de toată lumea 
în afară de mine! Vocea îi tremura, era gata să-i dea lacrimile. 
Sunt terminată, distrusă, bună de aruncat la gunoi. Sunt 
bătrână! 

— Ba nu! Termină! 

— Pot să vin direct la tine? Am valiza cu mine. Nu vreau să 
rămân singură. Îmi pierd minţile... 

— Bine. Ne vedem acasă. 

— Nu merit așa ceva, să știi. Oh, dacă ai ști cum m-a privit! 
Ochii lui nu mă vedeau, a fost îngrozitor! 

Josephine închise năucită. „Pe cel care te iubește îl poţi face 
să-și plece ochii, dar nu-l poţi face să-și plece ochii pe cel care 
te dorește. Eu te iubesc și te doresc”. Il crezuse. Işi însușise 
acele vorbe de iubire făcând din ele o flamură în care se 
înfășurase. „Nu știu nimic din meandrele iubirii. Sunt o naivă. 
Sunt atât de naivă. O toantă...” Picioarele n-o mai ţineau, se 
lăsă să cadă pe o bancă. 

Închise ochii și rosti numele „Dottie Doolittle”. „E tânără, e 
frumoasă, poartă cercei mici, are strungăreațţă, îl face să râdă în 
hohote, nu e sora nimănui, dansează rock și cântă Traviata, știe 
sonetele lui Shakespeare și Kama Sutra. M-a alungat așa cum o 
mătură înlătură o frunză moartă. Și eu o să mă chircesc pe 
pământ ca o frunză moartă. O să-mi reiau viața de femeie 
singură. O să trăiesc singură. Sau, mai degrabă, o să 
supraviețuiesc singură. Perna de alături care rămâne rece și 


VP - 295 


netedă, patul în care dorm nu se desface decât pe o parte, 
lăsând tot locul celuilalt care nu vine, pe care îl aștept uneori cu 
fruntea plecată și încăpăţânată, cu braţele cunoscute și reci ale 
tristeţii care se strâng în jurul acestei așteptări care devine fără 
sfârșit. 

Singură, singură, singură. Nici măcar o frântură de vis care să 
aline, un rest de film la care să te uiţi. Și totuși, cu ce putere m- 
am aruncat asupra lui în seara de Crăciun! Puritatea mea de 
fetiță când m-a sărutat și visele primei mele iubiri pe care i le 
dăruiam! Pentru el am redevenit copil. Eram gata de orice. Să 
aștept, să-i respir mirosul de departe, să nu sorb din iubirea lui 
decât niște cuvinte mâăzgălite pe pagina de gardă a unei cărți. Ar 
fi fost destul să mă facă să aștept luni și ani”. 

Simţi o adiere sub mână și deschise ochii speriată. 

Un câine negru o privea cu capul aplecat pe o parte. 

— Du Guesclin! spuse ea rar, recunoscând câinele negru, 
vagabond, din ajun. Ce cauţi aici? 

Un fir de salivă îi atârna de buze. Părea întristat s-o vadă atât 
de abătută. 

— Sunt supărată, Du Guesclin. Sunt foarte supărată... 

El lăsă capul pe partea cealaltă, ca pentru a-i arăta că o 
asculta. 

— lubesc un bărbat, credeam să mă iubea și el, dar m-am 
înșelat. Asta e problema mea, să știi, am mereu încredere în 
oameni... 

El lăsa impresia că înţelege și așteaptă urmarea poveștii. 

— Ne-am sărutat într-o seară, un sărut adevărat de 
îndrăgostiți, și am trăit... O săptămână de iubire nebună. Nu 
spuneam nimic, abia ne atingeam, dar ne sorbeam din priviri. 
Era frumos, Du Guesclin, era puternic, era violent, era blând... Și 
apoi, nu știu ce m-a apucat, i-am cerut să plece. Și a plecat. 

Îi zâmbi, îl mângâie pe bot. 

— Și acum plâng pe o bancă pentru că tocmai am aflat că se 
vede cu o altă fată, și asta doare, Du Guesclin, doare foarte 
tare. 

El scutură din cap, și firicelul de salivă se lipi de părul de pe 
bot. Era ca un filament lipicios care strălucea în soare. 

— Ești un câine ciudat... Tot nu ai stăpân? 

Dogul înclină capul ca pentru a spune: „Asta e, nu am 
stăpân”. Și rămase așa, cu capul înțepenit într-o poziţie ciudată, 


VP - 296 


cu firul lui de salivă lipicioasă pe post de zgardă. 

— Ce aștepți de la mine? Nu pot să te păstrez. 

Mângâie cicatricea mare, umflată, de pe partea dreaptă. Părul 
aspru era din loc în loc lipit de cruste. 

— Chiar că ești urât. Are dreptate Lefloc-Pignel. Ai eczemă... 
Nu ai coadă. Ți-au tăiat-o de la rădăcină. Ai o ureche care 
atârnă, iar cealaltă e doar un ciot. N-o să-ţi dea nimeni un 
premiu de frumusețe, să știi! 

El ridică spre ea o privire de un galben-sticlos; Josephine 
observă că avea ochiul drept ieșit în afară și alburiu. 

— Ti-au spart un ochi! Bietul meu bătrân! 

Îi vorbea mângâindu-l, și el o lăsa. Nu mârâia, nu dădea 
înapoi. Apleca gâtul sub dezmierdare și încreţea ochii. 

— iți place grozav să te mângâi? Pariez că ești mai obișnuit cu 
loviturile de picior! 

El gemu încetișor, ca pentru a aproba, și ea zâmbi din nou. 

Căută pe ureche urma unui tatuaj, cercetă coapsele în 
interior. Nu găsi nimic. El se culcă la picioarele ei și așteptă 
gâfâind. Inţelese că-i era sete. li arătă cu degetul apa murdară a 
lacului, apoi îi fu rușine. Ce voia el era un castron cu apă curată. 
Se uită la ceas. Avea să întârzie. Se ridică brusc, iar câinele o 
urmă. Mergea cu pași mărunți alături de ea. Înalt și negru. Își 
aminti versurile lui Cuvelier*: 


De la Rennes la Dinan nu era altul mai urât 
Indesat și negru, prost făcut și solid 

Tatăl și mama îl detestau atât 

Încât adesea în sufletul lor și-au dorit 

Ori să fie mort, ori inecat în râu să fi pierit. 


Oamenii se dădeau deoparte din calea lui. Ei îi veni să râdă. 
— Ai văzut, Du Guesclin? Sperii lumea! Se opri să-l privească 
oftă: Ce-o să fac cu tine? 

El se legăna de pe un șold pe altul, ca pentru a-i spune: 
„Haide, nu te mai gândi, ia-mă la tine”. O implora cu ochiul 


Ș 


? Truver și menestrel din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, născut la Tournai. 
Poemul La Chanson de Bertrand du Gueslin, început după moartea comandantului 
suprem al armatei regelui Franţei, în 1380, a fost terminat în 1387, sub forma unui 
rezumat în proză. A fost considerat ultimul chanson de geste, căci reia forma vechilor 
poeme eroice, care relatează fapte de război. Este unul dintre principalele izvoare 
despre viaţa lui Bertrand du Guesclin. 


VP - 297 


frumos de culoarea romului vechi și părea că-i pândește 
aprobarea. El aștepta încrezător, ea calcula șovăitoare. 

— Cine o să aibă grijă de tine când o să mă duc să lucrez la 
bibliotecă? Și dacă latri sau urli a moarte? Ce va spune 
domnișoara de Bassonniere? 

Botul îndrăzneţ veni să i se culcușească în palmă. 

— Du Guesclin! gemu Josephine. Nu e înțelept. 

Işi reluase cursa, el o urma, cu botul lipit de tălpile ei. Se 
oprea când se oprea și ea. O lua ușor la drum când ea pornea 
din nou. Incremenea la semaforul roșu, pornea când pornea și 
ea, respectând mulţimea, fără să se încurce în picioarele 
oamenilor. O urmă până la bloc. Se strecură după ea când 
deschise ușa. Așteptă să vină ascensorul. Se furișă înăuntru cu 
agilitatea unui contrabandist mândru că trage pe sfoară 
dușmanul. 

— Poate crezi să nu te văd? spuse Josephine apăsând pe 
butonul liftului, mișcată de privirea cu care câinele își lăsa 
soarta în mâinile ei. Ascultă, o să facem o înțelegere. Te ţin o 
săptămână și dacă te porţi bine, mai prelungesc o săptămână și 
tot așa... Altfel, te duc la protecţia animalelor. 

El scoase un căscat puternic care, cu siguranţă, însemna că 
era de acord. 

Intrară în bucătărie. Zoe lua micul dejun. Ridică fruntea și 
exclamă: , 

— Uau! Mamă! Asta da, câine, nu e un căţel de buzunar! 

— L-am găsit în jurul lacului și n-a vrut să se mai despartă de 
mine. _ 

— Sigur e abandonat. Ai văzut cum se uită la noi? Il putem 
păstra, mami? Spune da! Spune da! 

Işi regăsise graiul și obrăjorii frumoși de copil colorați de 
emoție. Josephine se prefăcu că ezită. Zoé o imploră: 

— Întotdeauna mi-am dorit să am un câine mare. Știi foarte 
bine. 

Privirea lui Du Guesclin trecea de la una la alta. De la 
îngrijorarea lui Zoe la calmul aparent al lui Josephine, care își 
regăsea complicitatea cu fiica ei și o gusta în tăcere. 

— Mă face să mă gândesc la Câinele albastru, povestea pe 
care ne-o citeai ca să adormim. Ne era atât de frică, încât 
aveam coșmaruri... 

Josephine lua o voce groasă, amenințătoare, când Câinele 


VP - 298 


albastru era atacat de Spiritul Pădurilor, moment în care Zoé 
dispărea sub cearșafuri. 

Deschise braţele. Zoé se aruncă lipindu-se de ea. 

— Chiar vrei să-l păstrăm? 

— Oh, da! Dacă nu-l păstrăm, nimeni n-o să-l vrea. Va rămâne 
singur. 

— O să ai grijă de el? O să-l scoţi afară? 

— Promit! Promit! Haide, spune da! 

Josephine prinse privirea rugătoare a fiicei sale. O întrebare îi 
frigea buzele, dar n-o puse. Aștepta ca Zoé să vrea să-i 
vorbească. Işi strânse fata la piept și șopti: 

— Da. 

— Oh, mami, sunt atât de bucuroasă! Cum o să-l cheme? 

— Du Guesclin. Dulăul negru din pădurea Broceliande. 

— Du Guesclin, repetă Zoe mângâindu-l pe spate. Cred că are 
nevoie de o baie bună. Și de o masă bună... 

Du Guesclin mișcă din crupa fără coadă și o urmă pe Zoe 
până la baie. _ 

— O să vină Iris. li deschizi? strigă Josephine de pe coridor. 
Plec să fac cumpărături cu lphigenie. 

Auzi vocea lui Zoé care-i răspunse „Da, mamă”, vorbind în 
același timp cu câinele, și plecă fericită să dea de lphigenie. 

Trebuia să cumpere și niște cutii pentru Du Guesclin. 


— Și acum am un câine! o anunţă Josephine pe Iphigenie. 

— Păi v-aţi asigurat, doamnă Cortes! Va trebui să-l scoateţi 
seara, cum faceţi să nu vă mai fie frică de întuneric? 

— O să mă apere. Cu el nimeni nu va îndrăzni să mă atace. 

— De asta l-aţi luat? 

— Nici măcar nu m-am gândit la asta. Stăteam pe o bancă în 
parc și... 

— A venit și nu l-aţi mai lăsat să plece! Păi atunci, aţi putea 
lua pe oricine! Bine, am luat lista, plasele, pentru că acum nu se 
mai dau pungi gratuite, trebuie să plătești pentru tot! Haideţi, la 
drum! 

Josephine verifică dacă luase cheia lui Luca. 

— Va trebui doar să mă opresc două minute la un prieten să-i 
las cheia. 

— O să vă aștept în mașină. 

Vâri mâna în buzunar și se gândi că nu cu mult timp înainte 


VP - 299 


era nebună de fericire că avea cheia asta. 

Parcă în faţa blocului lui Luca, privi în sus spre apartamentul 
lui. Obloanele erau închise. Nu era acasă. Respiră ușurată. 
Căută în torpedo un plic. Găsi unul vechi. Rupse o pagină din 
carnet și scrise în grabă: „Luca, îţi înapoiez cheia. N-a fost o idee 
bună. Noroc în toate. Joséphine”. Reciti în timp ce lphigenie 
privea intenţionat în altă parte. Tăie propoziţia „n-a fost o idee 
bună”. Copie mesajul pe curat pe o altă foaie, pe care o băgă în 
plic. Nu mai trebuia decât să-l lase la portăreasă. 

Femeia se pregătea să dea cu aspiratorul în lojă. Veni să-i 
deschidă cu tubul aspiratorului înfășurat pe umăr, ca un șarpe 
boa de metal. Josephine se prezentă. Întrebă dacă putea lăsa un 
plic pentru domnul Luca Giambelli. 

— Vreţi să spuneţi Vittorio Giambelli? 

— Nu. Luca, fratele lui. 

„N-ar mai lipsi decât ca Vittorio să dea peste un bilet de la 
«toantă»!” 

— Nu există niciun Luca Giambelli aici! 

— Ba da! zâmbi Josephine. Un brunet înalt cu o șuviţă de păr 
care îi intră în ochi și care poartă mereu o scurtă de molton! 

— Vittorio, repetă femeia sprijinindu-se de tubul aspiratorului. 

— Nu! Luca. Geamănul lui. 

Portăreasa scutură din cap, deznodând șarpele boa. 

— Nu-l cunosc. 

— Locuiește la cinci. 

— Vittorio Giambelli. Dar nu Luca... 

— Bine, mă rog! se enervă Josephine. Am mai fost la el. Vă 
pot descrie garsoniera. Și mai știu că are un frate geamăn care 
se numește Vittorio, care este manechin, dar nu locuiește aici. 

— Păi, tocmai asta e, el este cel care locuiește aici. Pe celălalt 
nu l-am văzut niciodată! Și, de altfel, nici măcar nu știam că are 
un frate geamăn. Nu mi-a vorbit niciodată despre el! Totuși, nu 
sunt nebună! 

Se supărase, amenințând să închidă ușa. 

— Pot să vă vorbesc o clipă? o rugă Josephine. 

— Nu am numai asta de făcut. 

Prost dispusă, îi făcu semn să intre. Împinse aspiratorul lăsând 
șarpele boa înnodat. 

— Cel pe care-l cunosc eu se numește Luca, recapitulă 
Josephine, strângând plicul în mâini. Scrie o lucrare despre 


VP - 300 


istoria lacrimilor pentru un editor italian. Petrece mult timp la 
bibliotecă, cu aerul unui student întârziat. E sumbru, melancolic, 
nu râde prea des... 

— Asta, sigur! N-are un caracter prea vesel! Se enervează din 
orice. Pentru că are arsuri la stomac. Se hrănește prost. E 
normal, un bărbat singur nu-și gătește mâncare zilnic! 

— Ah! Vedeţi, vorbim despre același. 

— Da, da. Oamenii care digeră prost sunt imprevizibili, sunt 
dominați de sucurile gastrice. Și el, el așa este, într-o zi îţi 
zâmbește, în alta face mutre. Vittorio, vă spun. Un bărbat foarte 
frumos. Model în reviste... 

— Nu! Fratele lui, Luca! 

— Dar vă spun că nu există niciun Luca. Există un Vittorio 
care nu digeră bine! Totuși, sunt cea mai în măsură s-o spun, eu 
sunt cea care-i duce poșta! Și pe plicuri nu scrie Luca, scrie 
Vittorio. Și pe amenzi, Vittorio. Și pe facturi, Vittorio! Nu e niciun 
Luca aici, după cum nu e nicio fântână cu galbeni la colțul 
străzii! Mă credeţi? Aveţi cheia? Urcaţi și verificaţi personal... 

— Dar am mai fost aici și știu că e casa lui Luca Giambelli. 

— Eu vă spun că nu există decât unul, anume Vittorio 
Giambelli, manechin de meserie, persoană dificilă cu intestine 
fragile. Care își pierde actele, își pierde cheile, își pierde capul și 
își petrece noaptea adunat de sticleţi! Așa că nu trebuie să-mi 
povestiți și să mă faceţi să cred că sunt doi când nu este decât 
unul! Și e mai bine așa, pentru că mi-aș pierde minţile dacă ar fi 
doi ca el! 

— Nu se poate, șopti Joséphine. Este Luca. 

— Vittorio. Vittorio Giambelli. O cunosc pe mama lui. Am 
vorbit cu ea. Are mari necazuri cu el... E unicul ei fiu și nu merita 
asta. Am văzut-o cum vă văd. Așezată pe scaunul ăsta... 

Și arătă spre un scaun pe care dormea un motan mare, 
cenușiu. 

— Plângea povestindu-mi grozăviile pe care le făcea. Nu 
locuiește departe. La Gennevilliers. Dacă vreţi, vă pot da 
adresa... 

— Nu se poate, murmură Josephine scuturând din cap. N-am 
visat... 

— Mi-e foarte teamă că v-a spus minciuni, scumpă doamnă. 
Păcat că nu este aici. E plecat în Italia. La Milano. La o paradă de 
modă. Se întoarce poimâine. Vittorio Giambelli. Asta ca să facă 


VP - 301 


impresie, se pare. El centrează, el dă cu capul... Portăreasa 
medita ca și cum își revenea dintr-o deceptie amoroasă. Peste 
câteva clipe spuse: Trebuie să-l fi inventat pe Luca numai ca să 
facă pe interesantul. Urăște să i se spună că pozează pentru 
reviste. Îl scoate din minţi. Și totuși, din asta trăiește. Credeţi că 
pe mine mă amuză să fac menajul pentru alţii? Dar din asta 
trăiesc! Pe de altă parte, la vârsta lui... Ar fi timpul să-i vină 
mintea la cap. 

— Dare nebun! 

— Minte cum respiră, dar într-o zi asta o să se termine prost, 
vă spun eu! Pentru că imediat ce i te împotrivești devine 
furios... Trebuie să vă spun că în bloc sunt persoane care au 
cerut să fie evacuat. S-a luat de o doamnă care-i cerea un 
autograf pe una dintre fotografiile lui, a ameninţat-o, trebuia să 
vedeţi în ce hal! l-a dat cu o cutie drept în gură! Sunt oameni în 
libertate despre care s-ar zice că e mai bine să fie închiși. 

— Niciodată n-aş fi crezut... se bâlbâi Josephine. 

— Nu sunteţi prima căreia i s-a întâmplat! Vai, nici ultima! 

— Nu-i spuneţi că am venit... Ce ziceţi? Promiteţi? Nu vreau 
să știe că știu. Vă rog, este important... 

— Cum doriţi. Nu mă costă nimic, nu vreau să-i fiu prietenă. 
Atunci, cheia? O păstraţi? 

Josephine luă plicul. 

Avea să i-l trimită prin poștă. Se prefăcu că se depărtează, 
așteptă ca portăreasa să închidă ușa și se așeză pe treptele 
scării. Auzi aspiratorul torcând în lojă. Avea nevoie de un răgaz 
înainte de a da ochii cu Ilphigenie. Luca era bărbatul în slip care 
se încrunta pe afiș. Își aminti că la începutul poveștii lor 
dispărea tot timpul. Apoi reapărea. Nu îndrăznea să-i pună 
întrebări. 

Cine era? Deopotrivă Vittorio și Luca? Vittorio care visa să fie 
Luca? Sau Luca pe care-l încurca Vittorio? Cu cât se gândea, cu 
atât minciuna devenea un abis fără fund care se deschidea dând 
într-un alt abis în care se prăvălea. 

Avea o viaţă dublă. De manechin, pe care îl dispreţuia, de 
cercetător și erudit, pe care îl respecta... asta explica de ce era 
așa de distant, de ce îi spunea „dumneavoastră”. Nu se putea 
apropia de frică să nu fie dat în vileag. Nu se putea lăsa pradă 
placerii de teama de a nu recunoaște totul. 

Și când îi spusese, în noiembrie, chiar înainte ca ea să fie 


VP - 302 


atacată: „Josephine, trebuie să vă spun un lucru important...”, 
poate își dorea să mărturisească, să se elibereze de minciuna 
asta. În ultima clipă însă, îi pierise curajul. Nu mai venise. „Și nu 
era de mirare că nu-mi dădea atenţie! Era ocupat cu altele. Ca 
un jongler concentrat pe mingile lui, își supraveghea fiecare 
minciună. E muncă grea să minţi, cere al dracului de multă 
organizare. O atenţie constantă. Și multă energie”. 

Se îndreptă spre mașina unde o aștepta lphigenie. Băgă cheia 
în contact, cu ochii pierduţi în gol. 

— Ceva nu e în regulă, doamnă Cortès? Păreți derutată... 

— O să treacă, lphigenie. 

— Sunteţi albă! Aţi avut o revelaţie? 

— Se poate numi și așa. 

— Dar nu e nicio nenorocire? 

— Într-un fel... totuși, oftă Josephine, încercând să găsească 
drumul spre Intermarché. 

— Asta e viața, doamnă Cortes! Asta e viaţa! 

Și puse la loc o șuviță scăpată din şal ca și cum cu gestul își 
făcea ordine în viaţă. 

— Ştii, Iphigenie, îi explică Josephine destul de supărată de a 
fi atât de repede inclusă în categoria „întâmplările vieţii”, viața 
mea a fost mult timp tristă și monotonă. Nu sunt obișnuită. 

— Păi va trebui să vă obișnuiți, doamnă Cortes. Adesea viața 
e un drum presărat cu răni și cucuie. Rareori e o plimbare 
liniștită. Ori, dacă e altfel, înseamnă că a adormit, și atunci când 
se trezește nu mai încetează să te zgâlţăie! 

— Mie tocmai mi-ar plăcea să se oprească puţin! 

— Nu dumneavoastră hotărâți... 

— Știu, dar îmi pot exprima o dorinţă, nu? 

Iphigenie scoase micul ei șuierat de fluier înţepenit în buzele 
făcute pungă, cu aerul că nu trebuie să contezi prea mult pe 
asta. La capătul drumului, Joséphine recunoscu bulevardul care 
ducea la Intermarche. 

Işi umplură cele două cărucioare cu mâncare și băuturi. Dacă 
Iphigenie socotea mai mult decât era necesar, Josephine încerca 
s-o potolească, nefiind sigură că avea să se înghesuie lumea. 
Domnul și doamna Merson, domnul și doamna Van den Brock, 
domnul Lefloc-Pignel promiseseră că o să treacă, acceptaseră și 
două cupluri din clădirea B, precum și o doamnă care trăia 
singură, cu canișul ei alb. Dar ceilalţi? lphigenie afișase invitaţia 


VP - 303 


în hol și susţinea că imobilul B va veni în întregime. „Ei nu se 
dau mari ca proprietarii din imobilul A, care au spus da ca să vă 
facă plăcere dumneavoastră, nu mie”. 

— la zi, lphigenie, o luăm de la capăt cu lupta de clasă? 

— Spun doar ce gândesc. Bogaţii rămân cu bogaţii, săracii se 
bagă și ei. Sau, în orice caz, le-ar plăcea să se bage, dar nu li se 
dă voie tot timpul! 

Josephine ar fi trebuit să-i spună încă de la început că nu i se 
părea înţelept să adune niște oameni care nu se bagă în seamă 
tot anul. Apoi își zise: „La ce bun? Să rămânem pozitivi și plini 
de elan”. li era greu să rămână pozitivă și plină de elan: 
trădarea lui Philippe, minciuna lui Luca și acum lupta de clasă! 

Iphigenie număra tartinele și sandvișurile, sticlele de apă 
minerală și de vin. Șervetele de hârtie, paharele de plastic, 
măslinele, alunele, feliile de friptură și cârnaţii. Își consultă lista. 
Adăugă o sticlă de Coca pentru copii, o sticlă de whisky pentru 
bărbaţi. Josephine luă mâncare pentru câini. Un sac mare pentru 
câini adulţi. „Ce vârstă ar putea să aibă Du Guesclin?” 

La casă, Ilphigenie scoase banii, mândră. Josephine o lăsă. 
Când casieriţa le întrebă dacă aveau card de fidelitate, lphigenie 
se întoarse spre Josephine. 

— E momentul să vă scoateţi cardul și eu să-l umplu! 

Fremăta de bucure la gândul că putea să alimenteze contul 
lui Josephine, se legăna și flutura în aer bancnotele. Josephine își 
întinse cardul de fidelitate. 

— Câte puncte are? întrebă lphigenie nerăbdătoare. 

Casieriţa ridică din sprânceană, își cobori privirea pe cadranul 
aparatului de marcat. 

— Zero. 

— Nu se poate! exclamă Josephine. Nu l-am folosit niciodată! 

— Poate, dar contul este zero... 

— Ah, păi așa, doamnă Cortès! 

Iphigenie o cerceta cu gura căscată. 

— Nu pricep nimic... mormăi Josephine stânjenită. Nu l-am 
folosit niciodată! 

Și imediat își aminti că nu crezuse niciodată în cardul ăsta de 
fidelitate. Mirosea a înșelătorie, a reduceri pentru pateul perimat 
sau brânza învechită, a stocuri de ciorapi deșirați sau pastă de 
dinţi care favorizează cariile. 

— Probabil vă înșelaţi. Chemaţi-l pe angajatul responsabil de 


VP - 304 


case, ceru lphigenie, revoltată în faţa nedreptății. 

— Las-o baltă, Iphigenie, pierdem timpul... 

— Nu, doamnă Cortes. Aţi cotizat, aveţi dreptul. Dacă e așa, 
este o greșeală a aparatului... 

Casieriţa, obosită după douăzeci de ani de stat în spatele unei 
case de marcat, își găsi puterea să apese pe o sonerie. O 
doamnă agitată, cu părul grizonant, se prezentă: era contabilă și 
superviza casele. Le ascultă cu un zâmbet larg, comercial. Le 
ceru să aibă amabilitatea să aștepte, se ducea să cerceteze. 

Ele se așezară deoparte și așteptară. lphigenie bombănea. 
Josephine se gândea că-i era indiferent dacă-i șterpeliseră 
punctele de fidelitate. Era o zi fantomă, o zi în care totul 
dispărea: punctele de fidelitate și oamenii. 

Contabila se întoarse bălăbănindu-se. Mergea ca și cum 
zdrobea mucuri de ţigară cu vârful piciorului. Asta îi dădea un 
mers de iapă care se clatină. 

— E foarte normal, doamnă Cortes. Există o serie de 
cumpărături făcute cu cardul dumneavoastră în ultimele trei 
luni, în diverse magazine Intermarché... 

— Dar... e imposibil! 

— Da, da, doamnă Cortes! Am verificat foarte bine și... 

— Dar dacă vă spun... 

— Sunteţi sigură că este singurul card pe contul 
dumneavoastră? 

Antoine! Antoine avea un card! 

— Soţul meu... reuși să articuleze Josephine. El... 

— Probabil l-a folosit și a uitat să vă anunte. Pentru că am 
verificat, cumpărăturile au fost făcute, aș putea să vă prezint și 
datele exacte, dacă doriţi... 

— Nu. Nu e nicio problemă, spuse Josephine. Mulţumesc mult. 

Contabila le aruncă un ultim zâmbet comercial și, mulțumită 
că a rezolvat o problemă, se îndepărtă cu pasul ei de iapă care 
stinge incendii. 

— Are tupeu soțul dumneavoastră, doamnă Cortès! Nu mai 
stă cu dumneavoastră și vă trage punctele! Nu mă miră! Toţi 
sunt la fel, profită de noi. Sper că o să-l muștruluiţi zdravăn data 
viitoare când o să-l vedeţi! 

Furioasă, lphigenie vărsa valuri de bilă împotriva genului 
masculin. Trânti ușa mașinii și continuă să mormăie multă 
vreme după ce Josephine demară. 


VP - 305 


— Nu știu cum faceți să rămâneți calmă, doamnă Cortes! 

— Există zile când n-ar trebui să te scoli, să nu pui piciorul jos! 

— Aţi observat că întotdeauna se întâmplă ca veștile proaste 
să vină în rafale? Dacă e așa, n-aţi ajuns la capătul necazurilor! 

— Spui asta ca să mă încurajezi? 

— Ar trebui să vă uitaţi la horoscopul de astăzi. 

— Nu prea am chef! Și apoi, cred că am bifat toate rubricile. 
Nu văd ce mi s-ar mai putea întâmpla! 

— Ziua nu s-a terminat! rânji lphigenie, scoțând sunetul ei 
dogit de trompetă. 


Petrecerea în lojă era în toi. Până în ultima clipă, Josephine și 
Iphigenie aranjaseră scaune, întinseră pasta de anşoa pe feliile 
de pâine, desfăcuseră sticle de vin, de Coca, de șampanie. 
Șampania era oferită din partea imobilului B. 

Iphigenie apreciase corect: imobilul B era reprezentat în forță, 
pe când din imobilul A nu veniseră deocamdată decât soții 
Merson și fiul lor, Joséphine, Iris și Zoé. 

— E cât pe ce să înghită toate canapelele, mamă! observă 
micuța Clara arătând cu degetul spre Paul Merson, care se 
îndopa fără jenă. 

— la spuneți, doamnă Merson, vă ţineţi fiul nemâncat? strigă 
Iphigenie, dându-i peste degete lui Paul Merson. 

— Paul! Stai locului! intonă doamna Merson cu voce blândă. 

— Face copii și nici măcar nu-i educă! mărâi lphigenie, 
fulgerându-l din priviri pe Paul Merson. 

El se strâmbă la ea, își șterse mâinile pe blugi și se aruncă pe 
un copan de pui în aspic. Doamna cu canișul alb părea foarte 
interesată de conversaţia lui Zoe, care povestea despre baia lui 
de Du Guesclin și primul castron de crochete. 

— S-a aruncat pe ele de parcă n-a mai mâncat de ani întregi, 
apoi a venit să se așeze la picioarele mele în semn de 
recunoștință! 

O felicită pe Zoe pentru vocabular și-i recomandă numele 
veterinarului ei. 

— Dar pentru ce? Nu e bolnav. l-a fost chiar foame. 

— Dar va trebui să-l vaccinezi! În fiecare an. _ 

— Ah, bine... zise Zoe, care trăgea cu ochiul spre ușă. In 
fiecare an? 

— Contra turbării, e obligatoriu, spuse doamna strângând 


VP - 306 


canișul sub braţ. Arthur e la zi! Și va trebui toaletat regulat, 
altfel va avea purici și se va scărpina... 

— Pfff! Du Guesclin vine de pe stradă, nu dintr-un salon de 
coafură! 

Un cuplu, el cu dinţii stricaţi, ea îngrămădită într-un taior 
ieftin, vorbea despre creșterea preţurilor imobiliare în cartier 
unei doamne în vârstă, cu tenul tencuit de pudră albă, în timp 
ce altă doamnă o felicita pe Ilphigenie și mulțumea Cerului că a 
răsplătit-o cu un câștig la loto. 

— Nu e întotdeauna moral jocul ăsta de noroc, dar s-ar putea 
spune că dumneata îl meriţi! Cu toată strădania pe care ţi-o dai 
ca să întreţii acest imobil! 

— Spuneţi-i asta domnișoarei de Bassonniere! răspunse 
Iphigenie. Nu încetează să-mi facă observaţii, ba chiar încearcă 
să mă dea afară! Dar n-o să-mi părăsesc loja tocmai acum, când 
e un palat! 

Domnul Sandoz își bombă pieptul. Cuvântul „palat” îi mersese 
la inimă. Simţi un impuls spre lphigenie. Ea își dăduse cu un 
șampon colorant roz-bombon pe creștet și albastru pe vârfuri și 
purta o rochie cu carouri roșii. Ce femeie hotărâtă! In ajun, când 
așeza la locul ei ultima piesă de mobilier, îi șoptise: „Iphigenie, 
ești frumoasă ca o walkirie”, iar ea, înțelegând „Vache qui rit”, 
scosese sunetul de trompetă. Acum o mângâie din priviri, oftă și 
decise să plece discret. Nimeni n-avea să-i observe absenţa, 
după cum nimeni nu-i observa niciodată prezența. 

— Haide, nu e chiar așa de îngrozitoare domnișoara de 
Bassonniere! Ne apără mai bine interesele, spuse un domn care 
purta o beretă și panglica Legiunii de Onoare la rever. 

— E o vrăjitoare bătrână! exclamă domnul Merson. N-aţi fost 
aseară la adunare. De altfel, v-am remarcat lipsa... 

— Am delegat-o pe ea, spuse bărbatul întorcându-i spatele. 

— Recunosc, am greșit! chicoti domnul Merson. In orice caz, 
suntem siguri că n-o vedem în seara asta! 

— Și domnul Pinarelli n-a venit? întrebă stăpâna canișului. 

— Mama lui nu i-a dat voie să iasă! Il urmărește, îl urmărește. 
Crede că mai are doisprezece ani. Tânărul încearcă să facă 
tâmpenii pe la spatele ei, dar imediat se alege cu o pedeapsă. El 
mi-a spus. Știţi că nu are voie să iasă seara? Sunt sigur că e 
virgin! 

Intr-un colț, așezată pe un scaun de la Ikea, Iris admira scena 


VP - 307 


spunându-și că ajunsese foarte jos. La ora asta ar fi trebuit să fie 
la Londra, în apartamentul frumos al lui Philippe, mutând un 
bibelou ca să-și facă simțită prezenţa ori punându-și la loc 
puloverele de cașmir; iată însă că se afla în loja unei portărese 
ascultând baliverne lipsite de interes, refuzând canapelele fără 
gust și șampania ieftină. Niciun bărbat interesant, în afară de 
domnul Merson, care o mânca din priviri. Era stilul lui Josephine 
să se înhăiteze cu oameni atât de mediocri. „Dumnezeule! Ce-o 
să se aleagă de viaţa mea?” | se părea că încă mergea pe lungul 
coridor alb. Căuta o ieșire. 

— E încântătoare sora dumneavoastră, suspină domnul 
Merson la urechea lui Josephine. Cam rece, poate, dar aș 
dezgheța-o eu zdravăn! 

— Domnule Merson, domoliţi-vă înflăcărarea! 

— Îmi plac cazurile grele, fortărețele de necucerit pe care le 
pun la pământ făcându-se să se topească de voluptate... O mică 
partidă în trei, doamnă Cortes, v-ar spune ceva? 

Josephine se pierdu cu firea și roși toată. 

— Ah! Aș zice că am atins un punct sensibil! Aţi mai încercat? 

— Domnule Merson! 

— Ar trebui să încercaţi. Amorul fără sentiment, fără 
posesiune este încântător... Ne dăruim fără obligaţii. Sufletul și 
inima se odihnesc în timp ce trupul se agită... Sunteţi prea 
serioasă! 

— Și dumneavoastră, lipsit de măsură! răspunse Josephine 
grăbindu-se spre Zoé, care fixa ușa lojii cu disperare. Te 
plictisești, draga mea? Vrei să urci? Să te întorci la Du Guesclin? 

— Nu, nu... 

Zoé îi zâmbi cu o tandră îngăduinţă. 

— Aștepţi pe cineva? 

— Nu. De ce? 

„Așteaptă pe cineva”, își spuse Josephine, citind o maturitate 
nouă pe faţa fiicei sale. „În dimineaţa asta, la micul dejun, era 
bebelușul meu, în seara asta este aproape femeie. Se poate să 
fie îndrăgostită? Prima iubire. Credeam că era atrasă de Paul 
Merson, dar nu se uită la el. Fetița mea, îndrăgostită!” | se 
strânse inima. Se întrebă dacă avea să fie ca Hortense sau ca 
ea. Inimă de jeleu sau de nuga neagră? Nu știa ce să-i dorească. 

Iphigenie deschidea dulapurile, arăta diferitele aranjamente, 
insista asupra culorilor, prezenta afișele înrămate și puncta 


VP - 308 


fiecare frază cu o încruntare din sprâncene, atentă la cea mai 
mică critică, la cel mai mic comentariu. Leo și Clara umblau de 
colo colo ducând tăvi, împărțind tuturor șerveţele. Dintr-odată 
se auzi muzică. Era Paul Merson care căuta un post de radio. 

— Dansăm? întrebă doamna Merson întinzându-se, cu sânii 
scoși la înaintare. O petrecere de casă nouă fără muzică e ca 
șampania fără bule! 

Acesta fu momentul ales de Hervé Lefloc-Pignel, Gaétan și 
Domitille să-și facă intrarea. Urmati de familia Van den Brock și 
de cei doi copii ai lor. Hervé Lefloc-Pignel, înalt, zâmbitor. Soții 
Van den Brock, mereu la fel de nepotriviţi, el palid, agitându-și 
cleștii lungi de coleoptera, ea zâmbitoare și cumsecade, 
rostogolindu-și ochii de parcă ar fi fost două bile care au luat-o 
razna. Atmosfera se schimbă ușor. Cu toţii lăsară impresia că 
iau poziția de drepţi, în afară de doamna Merson, care continua 
să se unduiască. 

Josephine surprinse privirea neliniștită cu care Zoé îl urmărea 
pe Gaétan. Deci, el era. Puștiul se apropie de ea și-i șopti ceva 
la ureche care o făcu să roșească și să lase ochii. „Inimă de 
jeleu”, trase concluzia Josephine, tulburată. 

Sosirea în forţă a imobilului A răci întrucâtva atmosfera. 
Dându-și seama, Ilphigenie se grăbi să le ofere șampanie nou- 
veniţilor. Era toată numai un zâmbet, și Josephine pricepu că și 
ea era încurcată. Ea, cea care ridicase pumnul și cântase 
Internaționala printre raioanele de la Intermarché, ea era 
intimidată. 

Doamna Lefloc-Pignel nu coborâse. Hervé Lefloc-Pignel o 
felicită pe lphigenie, familia Van den Brock la fel. Curând 
oamenii se îngrămădiră în jurul lor ca în jurul unor altețe regale. 
Josephine fu uimită, în pofida oricăror ironii, puterea banului, 
prestigiul unui apartament frumos, hainele scumpe impuneau 
respect. De la distanţă ironizăm, de aproape ne înclinăm. 

Domnul Van den Brock transpira cu stropi mari și nu înceta să 
se tragă de gulerul cămășii. Iphigenie deschise fereastra care 
dădea spre curte. El o închise cu un gest brusc. 

— Se teme de microbi, e culmea pentru un doctor! comentă o 
doamnă drăguță din imobilul B. Când te examinează își pune 
mănuși! E ciudat să simţi niște mâini de cauciuc care se plimbă 
pe tine... Aţi fost la el la cabinet? Totul este curat și îngrijit... Se 
poartă cu mare prudenţă! 


VP - 309 


— Eu m-am dus o dată și mi-a fost de ajuns. Mi s-a părut puţin 
prea... insistent, cum să zic, spuse alta îndesând în gură o 
canapea cu somon. Are un fel de a-și mișca degetele privindu-te 
fix! Ca și cum te-ar înțepa și te-ar prinde cu un ac în insectarul 
cu fluturi. Păcat, era convenabil. Un ginecolog în bloc! 

— Mie două lucruri nu-mi place să fac la doctor: să deschid 
picioarele și gura! Fug de dentiști și de ginecologi! 

Izbucniră în râs și puseră mâna pe o cupă de șampanie. O 
zăriră pe doamna Van den Brock, care le cerceta cu ochi care se 
învârteau în toate direcţiile, și se întrebară dacă le auzise. 

— Asta are un ochi la Valparaiso și altul la Toronto! spuse una 
dintre ele. 

— Aţi auzit-o cântând? Cei din imobilul A sunt toţi niște săriţi! 
Ce părere aveți de tipa nou-venită? Tot timpul în loja 
portăresei... Nu e normal. 

In colțul ei, Iris aștepta ca Josephine să facă prezentările. Cum 
sora ei nu schiţa nici cel mai mic gest, se îndreptă spre Lefloc- 
Pignel. 

— Iris Dupin. Sunt sora lui Josephine, spuse ea, încântător de 
timidă și elegantă. 

Hervé Lefloc-Pignel se înclină și îi sărută mâna curtenitor. Iris 
observă costumul de alpaca antracit, cămașa cu dungi, în 
albastru și alb, cravata cu nod mare, gros și lucios, batista 
discretă, bustul de atlet, eleganța subtilă, naturaleţea bărbatului 
frumos obișnuit cu saloanele. Detecta apa de toaletă Armani, un 
ușor parfum de „Aramis” pe părul negru, lins. Și când ridică 
ochii la el, se simţi luată de un val de fericire. li adresă un 
zâmbet ca o invitaţie la dans. Joséphine îi observa stupefiată. El 
se aplecă spre ea așa cum miroși o floare rară, ea se lăsă în voia 
lui cu o rezervă calculată. Nu scoaseră un cuvânt, dar fiecare 
părea magnetizat de celălalt. Tăcuţi, uimiţi, zâmbitori. Nu se 
scăpau din ochi, cu toate discuţiile care-i înconjurau. Se aplecau 
spre unii, spre alţii, și se întorceau să se atingă tremurând. 

Când Josephine se întorsese de la cumpărături, Iris o 
întrebase cine venea la petrecerea lui Iphigénie și dacă era chiar 
obligată să meargă. 

— Faci cum vrei. 

— Nu! Spune-mi... 

— Bem un pahar între vecini. N-o să fie nici Putin, nici Bush! 
spusese ea ca să descurajeze alte întrebări. 


VP - 310 


Iris se bosumflase. 

— Puțin îţi pasă că sufăr! Te doare-n cot că Philippe mă 
aruncă la fel ca pe un ciorap vechi! Până la urmă, sub aerul de 
binefăcătoare nu ești decât o egoistă! 

Josephine o privise uluită. 

— Sunt o egoistă pentru că nu mă ocup doar de tine? Asta e? 

— Am un necaz. Sunt cât pe ce să mor, și tu pleci să faci 
cumpărături cu o... 

— Dar tu, tu m-ai întrebat cum îmi este? Nu. Ce mai face Zoé? 
Hortense? Nu. Mi-ai spus o vorbă despre noul meu apartament? 
Despre viaţa mea nouă? Nu. Singurul lucru care te preocupă ești 
tu, tu și iar tu! Părul tău, mâinile tale, picioarele tale, ţoalele 
tale, ridurile tale, stările tale sufletești, dispoziţiile tale... 

Se sufoca. Nu-și mai stăpânea cuvintele. Le scuipa așa cum 
un vulcan scuipă lava care-i înfundă craterul și-l ţine în 
adormire. 

— Ultima dată când am luat masa împreună, după ce m-ai 
amânat de trei ori din motive atât de neserioase încât mi-ar fi 
venit să plâng, n-ai vorbit decât despre tine. Reduci totul la tine. 
Tot timpul. Și eu, eu exist ca să te ascult, să se slujesc. Imi pare 
foarte rău, Iris. Am obosit să-ţi stau la dispoziţie. Te anunţasem 
că va fi această petrecere pentru lphigenie... Te anunţasem că 
pe urmă vom lua cina împreună, mă bucuram, și tu ai plecat la 
Londra! Uitând că eram și eu aici, că te așteptam, că eram 
bucuroasă să-ţi arăt apartamentul! Și acum ţipi că e nedrept că 
soțul tău, de care îţi pasă cât de o mobilă prost lustruită, s-a 
săturat și s-a dus... Vreau să-ţi spun un lucru: a avut dreptate, și 
sper că asta o să-ţi folosească drept lecţie! Și că, de acum 
înainte, vei fi ceva mai atentă la oameni. Din cauză că nu dai 
nimic, ci iei totul, o să te trezești singură și n-o să mai ai decât 
minunaţii tăi ochi cu care să plângi. 

Iris o ascultase uluită. 

— Dar nu mi-ai vorbit niciodată așa! 

— Am obosit... M-am săturat de nevoia ta enervantă de a fi 
centrul atenţiei. Lasă puţin loc și altora, ascultă-i respirând și o 
să fii mai puţin nefericită! 

Coborâseră în lojă fără să vorbească. Zoe pălăvrăgea cât 
pentru trei. Povestea despre progresele uluitoare ale lui Du 
Guesclin, care făcuse prima baie fără să miște și nici măcar nu 
plânsese când au plecat. Pregătiseră petrecerea. Iris rumegând 


VP - 311 


în colţul ei, ajutând din vârful degetelor, ostilă și tăcută. 
Îmbufnată la primii invitaţi, îmbufnată la următorii. 

Până să apară Hervé Lefloc-Pignel. Joséphine se apropie de 
Iphigenie și-i șopti la ureche: 

— la zi, ea nu iese niciodată, doamna Lefloc-Pignel? 

— Să știți că n-am văzut-o niciodată! Nu-mi deschide nici 
măcar când duc poșta! O pun pe preș. 

— E bolnavă? 

Iphigenie își duse degetul la tâmplă și murmură: 

— Bolnavă la cap... Sărmanul om! El se ocupă de copii. Ea se 
pare că stă toată ziua în capot. Într-o zi am găsit-o pe stradă. 
Aiura, cerea ajutor, zicea că e terorizată... Există femei care nu- 
și dau seama că sunt fericite. Eu, dacă aș avea un soț frumos ca 
el și trei odrasle drăgălașe, vă asigur că nu m-aș plimba în 
capot! M-aș delecta numai la Regalade! 

— Am aflat că a pierdut un copil mic, un accident îngrozitor. 
Poate nu și-a mai revenit după asta... 

Iphigenie pufni, cuprinsă de milă. O nenorocire așa de mare 
cu siguranţă explica purtarea capotului. 

— E foarte reușită petrecerea ta! Ești mulțumită? 

Iphigenie îi întinse o cupă de șampanie și ridică paharul. 

— În sănătatea zânei mele bune! 

Băură în tăcere, observând baletul oaspeţilor în jurul lor. 

— A plecat foarte repede domnul Sandoz... Cred că inima lui 
tânjește după tine, Iphigenie... 

— Visaţi! Nu mai departe de ieri, mi-a zis „Vache qui rit!” Sunt 
și declaraţii de dragoste mai reușite! Oricum, mâine va trebui să 
fac curat și să umplu pubelele! 

— Dacă vrei, te ajut... 

— Nu se pune problema. Mâine e duminică și dormiţi. 

— Va trebui aranjat totul foarte bine, ca Bassonniere să nu se 
plângă! 

— Oh! Să stea acolo unde este! E prea rea! Sunt oameni care 
chiar se întreabă de ce-o mai ţine Dumnezeu în viață! 

— Iphigenie! Nu spune asta! O să-i aduci ghinion! 

— Oh! E rezistentă ca un gândac... 

Domnul Merson, care trecea prin spatele lor, ridică paharul și 
șopti: 

— Atunci, doamnelor... În sănătatea gândacului! 


VP - 312 


În seara asta Zo& nu cobori în pivniţă. Rămase cu mama și 
mătușa ei. Îi venea să cânte, să urle. În seara asta, la petrecerea 
lui Iphig&nie, Gaétan îi șoptise: „Zoe Cortes, sunt îndrăgostit de 
tine”. Ea se transformase într-o făclie. El continuase să-i 
vorbească la ureche, prefăcându-se că bea din pahar. li spusese 
chestii nebunești: „Sunt atât de îndrăgostit de tine, încât sunt 
gelos pe pernele tale!” Și apoi se depărtase ca să nu fie 
observat, iar ei i se păruse înalt, foarte înalt. Putea să fi crescut 
din ajun? Peste câteva momente se întorsese și-i șoptise: „În 
seara asta nu voi putea cobori în pivniţă, așa că o să-mi las 
puloverul sub preșul tău, ca să adormi gândindu-te la mine”. 
Atunci nodul din gât îi sărise. Îi spusese: „Și eu sunt îndrăgostită 
de tine”, iar el o privise atât de serios, încât până la urmă 
izbucnise în plâns. Înainte de culcare avea să ia puloverul de 
sub preș ca să doarmă cu el. 

— La ce te gândești, scumpa mea? o întrebă Josephine. 

— La Du Guesclin. Poate să doarmă în camera mea? 

Iris termină sticla de bordeaux și ridică ochii la cer. 

— Un câine e o grijă, trebuie să te ocupi de el! Cine o să-l 
scoată în seara asta, de exemplu? 

— Eu, strigă Zoé. 

— Nu! răspunse Joséphine. Tu n-o să ieși la ora asta, o să mă 
duc eu... 

— Vezi, începe, oftă Iris. _ 

Zoé căscă, declară că era obosită. Işi sărută mama și mătușa 
și plecă la culcare. 

— Cum se numește frumosul tău vecin? 

— Hervé Lefloc-Pignel. 

Iris duse paharul la buze și șopti: 

— Frumos bărbat! Foarte frumos bărbat! 

— E căsătorit, Iris. 

— Cu toate astea e seducător... O cunoști pe nevasta lui? Ea 
cum este? 

— Blondă, delicată, puţin cam năucă... . 

— Da? Nu pare să fie un cuplu prea unit. In seara asta a venit 
fără ea. Josephine începu să strângă masa. Iris întrebă dacă a 
mai rămas puţin vin. Sora ei se oferi să mai deschidă o sticlă. 

— Îmi place grozav să beau puţin seara... Mă linişteşte. 

— Cu toate pastilele pe care încă le iei, n-ar trebui să bei... 

Iris scăpă un oftat lung. 


VP - 313 


— la zi, Jo, aș putea rămâne la tine? N-am chef să mă întorc 
acasă... Carmen mă deprimă. 

Josephine, aplecată deasupra pubelei, curăța farfuriile înainte 
de a le pune în mașina de spălat. „Dacă Iris rămâne, s-a zis cu 
intimitatea mea cu Zoé”, își zise. „Abia ce o regăsisem”. 

— Ascunde-ţi bucuria, surioară! rânji Iris. 

— Nu... Nu e asta, dar... 

— Ai prefera să nu? 

Josephine se răzgândi. Iris o primise atât de des la ea! Se 
întoarse spre sora ei și minţi: 

— Noi avem o viaţă atât de liniștită... Mă tem c-o să te 
plictisești. 

— Nu-ţi face probleme! O să am eu grijă. Doar dacă nu mă 
vrei cu adevărat. 

Josephine protestă atât de neconvingător, că lris se simţi 
jignită. 

— Când mă gândesc de câte ori v-am adăpostit pe tine și pe 
fetele tale! Și tu, la primul serviciu pe care ţi-l cer, dai înapoi... 

Işi pusese alt pahar și pălăvrăgea. Ameţită de alcool, nu 
observă privirea deopotrivă furioasă și rănită a surorii sale. „Nu 
ne-ai «adăpostit», Iris, ne-ai «primit», e o diferenţă”. 

— Toată viaţa am fost alături de tine! Te-am ajutat cu bani, 
te-am susţinut moral. Uite, până și cartea, n-ai fi scris-o fără 
mine. Am fost sufletul tău, ambiția ta, izbucni într-un râs ironic și 
continuă: Muza ta! Putem s-o spunem! Tremurai la gândul că 
exiști. Te-am obligat să scoţi la suprafaţă ce era mai bun în tine, 
am fost succesul tău, și iată cum îmi mulțumești tu! 

— Iris, ar trebui să încetezi să mai bei, îi sugeră Josephine, cu 
mâinile înţepenite pe o farfurie. Spui prostii. 

— Poate nu e adevărat? 

— ţi convenea grozav să fiu acolo. Fetele îi ţineau companie 
pentru Alexandre, iar eu, eu serveam drept tampon între 
Philippe și tine! 

— Să vorbim despre el! La ora asta probabil că și-o trage cu 
Miss Doolittle! Ce nume ciudat! Probabil că se îmbracă în roz- 
bombon și are buclișoare! 

„E brunetă sau blondă această Miss Doolittle?” se întrebă 
Josephine în timp ce punea detergent în mașina de spălat. 
„Tranzitorie”, spusese Alexandre. Asta voia să însemne că nu 
era îndrăgostit. Că se distra. Că avea să găsească alta, și alta, și 


VP - 314 


alta. Josephine făcuse parte dintr-o lungă serie. O coroană în 
seara de Crăciun. 

— Mă întreb dacă m-a înșelat când trăiam împreună, urmă Iris 
golindu-și paharul. Nu cred. M-a iubit prea mult. Ce m-a mai 
iubit! Îţi amintești? Zâmbi în gol. Și apoi, într-o zi, totul s-a 
terminat, și habar n-am de ce. O mare iubire ar trebui să fie 
veșnică, nu? 

Josephine își aplecă brusc capul. Iris izbucni în râs. 

— lei totul în tragic, Jo. Astea sunt cărările vieţii. Dar tu n-ai 
de unde să știi, tu n-ai trăit nimic... 

Își privi paharul și își mai turnă. 

— În același timp, la ce bun să fi trăit atât? Ca să-ţi atenuezi 
sentimentele? 

Oftă: 

— Dar durerea, ea nu se domolește. De altfel, e ciudat: 
iubirea se uzează, însă durerea rămâne vie. Işi schimbă masca, 
dar rămâne. Nu încetăm niciodată să suferim, în vreme ce, într-o 
zi, încetăm să iubim. Viaţa e prost făcută! 

„Nu e aşa de sigur”, își spuse Josephine, „viaţa grăbeşte 
evenimentele pe care imaginaţia n-ar îndrăzni să le înlănțuie”. 
Avea să-și amintească mult timp de acea zi. Ce voise să-i spună 
viața?  „Trezește-te, Josephine, dormi”. „Trezește-te”, sau 
„revoltă-te”? 

— Nu mai am nimic. Nu mai sunt nimic. Viaţa mea s-a sfârșit, 
Jo. Distrusă. Umilită. Gunoi. 

Josephine citi groaza în ochii surorii sale și furia i se potoli. Iris 
tremura, își cuprinsese pieptul într-o îmbrăţișare disperată. 

— Mi-e frică, Jo. Dacă ai ști cât mi-e de frică... Mi-a zis că o să- 
mi dea bani, dar banii nu ţin loc de orice. Banii nu m-au făcut 
niciodată fericită. E ciudat, dacă stai să te gândești. Toţi se luptă 
ca să aibă mereu mai mulţi bani, și oare lumea e mai bună? Nu. 
Oricâţi bani am avea, nu suntem niciodată mulţumiţi. Mereu 
găsim pe cineva care are mai mulţi. Poate că ai dreptate că 
numai iubirea te împlinește cu adevărat. Dar cum învăţăm să 
iubim? Tu știi? Toată lumea vorbește despre asta, însă nimeni 
nu știe ce înseamnă. Tu repeţi tot timpul că trebuie să iubim, să 
iubim, dar unde se învaţă asta? Spune-mi. 

— Uitând de tine, șopti Josephine, îngrozită de starea surorii 
ei, care vorbea aiurea, golindu-și și umplându-și paharul. 

Iris izbucni într-un râs sarcastic. 


VP - 315 


— Încă un răspuns pe care nu-l înţeleg! Aş zice că faci anume. 
Ai putea să vorbești clar? 

Își legăna capul, se juca cu părul, pipăia o șuviţă, o rula, o 
derula, ascunzându-și fața. 

— Oricum, e prea târziu să învăţ. E prea târziu pentru tot! 
Sunt terminată. Nu știu să fac nimic. Și o să sfârșesc singură... O 
bătrână ca acelea pe care le vedem pe stradă. Ți-am povestit 
despre cerșetorul pe care l-am întâlnit acum câţiva ani? Eram 
tânără pe vremea aceea, și nu m-am oprit pentru că aveam în 
brațe niște pachete. El rămăsese acolo, pe trotuar, sub ploaie. 
Oamenii treceau peste el, și el se dădea deoparte ca să nu 
deranjeze... 

Se lovi peste frunte cu pumnul. _ 

— De ce mă gândesc tot timpul la cerșetorul ăla? Imi revine 
mereu în minte, și eu îi iau locul pe stradă, întind mâna la 
trecătorii care se uită în altă parte. Crezi că o să sfârșesc așa? 

Josephine îi aruncă o privire lungă, încercând să-și dea seama 
ce era sincer în groaza asta. La picioarele ei, Du Guesclin căscă 
să-și rupă fălcile și se uită la ea întrebător. Se plictisea. 

Iris i se părea jalnică. Se gândi din nou la deviza adevăratului 
Du Guesclin: „Curajul dă ceea ce frumusețea refuză”. „De fapt”, 
își spuse Josephine, „pur și simplu îi lipsește curajul. Visează la o 
soluţie de-a gata. O fericire pe care n-ar avea decât s-o tragă pe 
ea ca pe o rochie de seară. Se imaginează prințesă și își 
așteaptă prințul. El îi va lua viața în mâinile lui și ea nu va avea 
de făcut niciun efort. E lașă și leneșă”. 

— Haide, vino, ai nevoie de odihnă... 

— O să fii aici, Jo, n-o să mă părăsești? O să stăm treze 
amândouă, ca două mere ofilite... Spune da, Jo. Spune da. 

— N-o să te părăsesc, Iris. , 

— Eşti drăguță. Întotdeauna ai fost amabilă. Asta a fost atuul 
tău, amabilitatea. Și seriozitatea. Intotdeauna spuneam: „Jo este 
muncitoare, o fată serioasă”, pe când eu, eu aveam restul, tot 
restul. Dar dacă nu ai grijă de restul, se risipește ca fumul... 
Vezi, viaţa, în fond, este un capital. Un capital pe care-l fructifici 
sau nu... Eu n-am făcut nimic să dea roade. Am risipit totul! 

Avea vocea năclăită. Se prăbuși pe masa din bucătărie, însă 
mâna moale și șovăitoare tot căuta pe pipăite paharul. 

Josephine o luă de braţ, o ridică și o conduse ușurel spre 
camera lui Hortense. O întinse pe pat, o dezbrăcă, îi scoase 


VP - 316 


pantofii și o ajută să intre sub cearșafuri. 

— O să lași lumina aprinsă pe coridor, Jo? 

— O să las coridorul luminat... 

— Ştii ce aș vrea? Aș vrea ceva uriaș. O iubire imensă, un 
bărbat ca în Evul Mediu, un cavaler curajos care m-ar lua, care 
m-ar proteja... Viaţa e prea dură, prea dură. Mă sperie... 

Mai aiură o clipă, apoi se întoarse pe o parte și căzu imediat 
într-un somn adânc. Curând, Josephine o auzi sforăind. 

Se duse în salon, unde se lungi pe canapea și-și îndesă o 
pernă la spate. Evenimentele i se învălmășeau în cap. „Ar trebui 
să-i iau pe rând, unul câte unul. Philippe, Luca, Antoine”. Avu un 
mic zâmbet trist. Trei bărbaţi, trei minciuni. Trei fantome care-i 
bântuiau viața în mantie albă. Ghemuită, închise ochii și văzu 
cele trei fantome dansându-i sub pleoape. Dintr-odată, hora se 
opri și în cadru rămase numai Philippe. Ochii lui negri străluceau 
în visul ei, zări capătul înroșit al ţigării, inhală fumul. Numără un 
cerc, două cercuri pe care el le lăsă să-i scape rotunjind gura. Il 
văzu la braț cu Dottie Doolittle, o trăgea de gulerul hainei, o 
lipea de ușa unui cuptor în bucătăria ei și o săruta lipindu-și 
buzele calde și dulci de buzele ei. Asta îi făcea o gaură în 
stomac, o gaură de durere rece care creștea, creștea. Işi lipi 
mâinile de corp, ca să împiedice groapa să se mărească. 

Se simţea foarte singură, din cale-afară de nenorocită. Puse 
capul pe cotieră și plânse încetișor, cu hohote mici, măsurate, 
cu grija zgârcită a contabilei care nu vrea să piardă niciun 
bănuţ. Era modul ei de a refuza să se lase atrasă în valul 
supărării. Plânse, cu nasul în mânecă, până ce auzi ecoul altor 
hohote. Gemete lungi, o lentă melopee ca răspuns la plânsul ei. 

Ridică fruntea și îl zări pe Du Guesclin. Cu labele împreunate, 
cu gâtul întins, își trimitea bocetele spre tavan, le modula ca pe 
un fierăstrău muzical, le creștea, le scădea, le relua. Cu ochii 
închiși într-un cânt de sirenă disperată. Josephine se aruncă spre 
el. Il îmbrăţișă, îl acoperi de sărutări, repetă ca beată: „Du 
Guesclin! Du Guesclin!” până ce se calmă, până ce el tăcu și se 
priviră unul pe altul, uimiţi de valul de lacrimi. 

— Cine ești tu? Cine ești? Nu ești un câine! Eşti o ființă 
umană. 

II mângâie. Era cald sub degetele ei și mai dur decât un zid de 
beton. Se sprijinea pe labele puternice și musculoase și o 
cerceta cu atenţia unui copil care învaţă să vorbească. Avu 


VP - 317 


impresia că o imita ca s-o poată înţelege mai bine, ca s-o poată 
iubi mai mult. N-o scăpa din ochi. Nu-l interesa nimic altceva 
decât ea. Josephine îi primi iubirea ca pe o minge fierbinte și 
zâmbi printre lacrimi. El părea să-i spună: „Dar de ce plângi? Nu 
vezi că eu sunt aici? Nu vezi toată iubirea pe care ţi-o port?” 

— Și încă n-ai ieșit afară! Chiar că ești un câine extraordinar! 
Mergem? 

El își mișcă crupa. Ea zâmbi gândindu-se că nu va putea da 
niciodată din coadă, că nu vor vedea niciodată dacă e mulțumit 
sau nu. Se gândi că trebuia să cumpere o lesă, dar apoi își spuse 
că n-ar fi folosit la nimic. N-avea s-o părăsească niciodată. O 
citea în privirea lui. 

— Tu n-o să mă trădezi, nu? 

Dansând pe picioarele din spate, o aștepta să se decidă să 
iasă. 

Când urcă din nou, Josephine crăpă ușa de la camera lui Zoé, 
iar Du Guesclin se duse să se culce la picioarele patului. Se 
învârti pe pernă, o mirosi înainte să se lase să-i scape un oftat 
adânc. 

Zoé dormea înfășurată într-un obiect de lână. Josephine se 
apropie, recunoscu un pulover, îl atinse cu degetele. Privi fața 
fericită a fiicei sale, zâmbetul de pe buze și pricepu că era 
puloverul lui Gaétan. 

— Nu face ca mine, îi șopti. Nu trece pe lângă iubire sub 
pretextul că ești prea puţin obișnuită cu ea și că n-o recunoști. 
Suflă pe fruntea caldă a lui Zoé, îi suflă pe obraji, pe șuviţele de 
păr lipite de gât și murmură: O să fiu aici, o să veghez că nu 
pierzi din ea o firimitură, voi face ca șansa să fie de partea ta... 

Zoé suspină în somn și mormăi: „Mami?” Josephine îi luă 
vârful degetelor și le sărută: 

— Dormi, frumoasa mea. Mama care te iubește este aici și te 
apără... 

— Mami... bolborosi Zoé. Sunt atât de fericită... A spus că e 
îndrăgostit de mine, mamă, îndrăgostit de mine... 

Josephine se aplecă să prindă cuvintele în agitația visului. 

— Mi-a dat puloverul lui... Cred că am fluturi în stomac. 

Tresări ușor și căzu din nou într-un somn adânc. Josephine 
ridică cearșaful, aranjă puloverul și părăsi camera închizând 
încetișor ușa. Se lipi cu spatele de perete și-și zise: „Asta e 
fericirea, să regăsesc iubirea fetiţei mele, să-mi amestec 


VP - 318 


degetele și răsuflarea cu degetele și răsuflarea ei, să ţin pe loc 
clipa asta, s-o fac să dureze, să mă cufund în ea, s-o gust, încet, 
încet, altfel fericirea va fugi înainte să o pot gusta”. 


Junior avea un an. Decisese că venise vremea să se elibereze. 
Gata cu toate astea. „M-am jucat destul de-a bebelușul ca să-i 
distrez. E rândul meu să preiau conducerea, căci în momentul 
ăsta lumea a luat-o razna”. 

Se ridicase, făcuse câţiva pași nesiguri, căzuse pe teancul de 
scutece - curând avea să scape de ele, știau ei ce înseamnă să 
lași un pachet plin cu caca între picioarele unui îngeraș? -, se 
ridicase și o luase de la capăt. Până când traversase camera 
fără să se împiedice. Nu era chiar atât de greu să pui un picior 
înaintea celuilalt, și asta simplifica mult viaţa. Incepea să aibă 
iritaţii la coate și genunchi din cauza mersului de-a bușilea. 

Apoi ridicase ochii spre mânerul ușii camerei lui. Ce idee s-o 
țină închisă! Nu-i ușurau deloc sarcina. Trebuia să fie mania 
acelei puștoaice inculte pe care îl obligaseră s-o aibă drept 
bonă. O prostănacă ipocrită, ocupată să citească reviste tâmpite 
și să încaseze bancnotele pe care i le dădea Farfuria Zburătoare 
ca să-i cumpere bârfele. Totul mergea cu fundul în sus în casă. 
Mama lui zăcea distrusă în pat. Tatăl lui își plângea nenorocirea, 
se scărpina în creștet și avea eczemă peste tot: pe gât, pe 
coate, în sprâncene, pe braţe, pe picioare, pe piept și chiar pe 
testiculul stâng, cel din dreptul inimii. Se auzea musca zburând 
și nici o singură izbucnire de râs! Nu tu musafiri, nu mese bine 
stropite cu vin, nu tu miros de trabuc care îi înțepa nasul, gata 
cu mâinile plimbăreţe ale tatei dezmierdând-o pe mama, care se 
lăsa în voia plăcerii cu râsul ei din gât care-i plăcea atât de mult. 
„Oh! Marceeel! Marceeel!” Asta îi ieșea odinioară din piept, ca o 
gargară caldă, intonând melodia fericirii. Acum, nimic. O liniște 
totală, mutre de înmormântare și plânsete îngropate în adâncul 
gâtului sufocat. „Biata mea mamă, ţi-au făcut o vrajă, știu foarte 
bine. Numai doctorii vorbesc de depresie. Imbecilii! Au uitat de 
unde vin, au uitat că sunt legaţi de Cer și că sunt turiști pe 
Pământ. Ca majoritatea oamenilor, de altfel! Se cred foarte 
importanţi și-și închipuie că stăpânesc totul: cerul și pământul, 
focul și vântul, marea și stelele. Niște lăudăroși. Dacă stai să-i 
asculţi, ei au făcut lumea! În așa măsură au uitat de unde vin, 
încât se laudă că sunt mai puternici decât Binele și Răul, îngerii 


VP - 319 


și diavolii, Dumnezeu și Satan. Ţin discursuri de la înălțimea 
creierului lor mic de oameni. invocă Rațiunea, Unu plus Unu, Nu- 
văd-nu-cred, și își încrucișează mâinile pe burdihan, bătându-și 
joc de naivul care acordă credit acestor cuvinte fără noimă. Eu, 
care nu cu mult timp în urmă eram așezat alături de îngeri și 
trăiam fără griji, știu. Știu că venim de Acolo de Sus și că acolo 
ne vom întoarce. Știu că trebuie să ne alegem tabăra, știu că 
trebuie să ne luptăm împotriva celeilalte tabere și știu că 
dușmanii din cealaltă tabără au răpit-o pe Josiane și îi vor răul. 
Asta ca Henriette să-și recapete averea. Am făcut primii pași, 
însă n-am uitat de unde vin. 

Când m-au întrebat Acolo-Sus dacă voiam să-mi reiau slujba 
pe Pământ, la un cuplu fermecător care se văicărea că nu are 
copil și care făcea rugăciuni de dimineața până seara ca să 
primească unul frumos, iubitor, auriu, i-am analizat îndelung pe 
cei doi, pe Josiane și Marcel, și mi s-au părut înduioșători. 
Generoși, vrednici, blânzi, nu niște tâmpiţi. Atunci am zis: «Da, 
vreau. Dar e ultima mea misiune». Pentru că e mult prea bine 
Acolo-Sus, pentru că am o grămadă de lucruri de făcut, cărţi de 
citit, filme de văzut, chestii de inventat, formule de găsit, și, se 
știe foarte bine, pe Pământ nu e cine știe ce plăcere. E aproape 
un Infern. Ți se bagă mereu bețe în roate. Asta se cheamă 
gelozie, invidie, răutate, ipocrizie, lăcomie, are o grămadă de 
nume, cum ar fi Șapte păcate capitale, și asta îţi pune bețe în 
roate. Dacă reușești să duci ca bun sfârșit o idee sau două, ești 
izolat! Luaţi exemplul lui Mozart. Îl cunosc bine. E vecinul meu 
Acolo-Sus. Priviţi cum a sfârșit pe Pământ: invidiat, copiat, 
ridiculizat, în mizerie. Și totuși, nu era nimeni mai fermecător și 
mai vesel decât el. O adevărată fericire! O simfonie!” 

Dar... 

Discutase despre plecarea lui cu Mozart, care îi spusese: „De 
ce nu, sunt oameni cumsecade... Eu, dacă nu aveam Marșul 
turcesc de refăcut, pentru că m-am lăsat furat de câteva artificii, 
o serie de arpegii cam exagerate, aș cobori bucuros să le cânto 
arie la pian, o mică Sonată pentru Doi bătrâni fericiți, în si 
major”. Putea avea încredere în Mozart. „Era un tip bine. Modest 
și vesel. Veneau mereu să-l viziteze Bach, Beethoven, 
Schumann și Schubert, Mendelssohn, Satie și mulți alţii, și 
discuta cu ei fără să se dea mare. Vorbeau mai ales despre 
muncă, optimi, șaisprezecimi, o întreagă nebunie din care nu 


VP - 320 


înţelegeam nimic. El era mai degrabă cu ecuaţiile, creta și 
tabla”. Până la urmă spusese „da” și coborâse la Josiane și 
Marcel. O mămicuţă cumsecade și un tătic cumsecade. Doi 
oameni buni, mult timp îngropaţi în nefericire, dar cerul 
hotărâse să-i răsplătească la sfârșitul vieţii pentru serviciile 
aduse omenirii. 

Cât de bucuroși fuseseră cei doi bătrânei când își făcuse 
apariţia! Erau în extaz. Aprindeau lumânări. Făceau rugăciuni, 
se bâlbâiau de fericire. Mai ales el. Îi clănţăneau dinţii! Își flutura 
copilul ca pe un trofeu, îl arăta, îl punea la capătul biroului și îi 
explica afacerile. Pasionant, de altfel. Bătrânul era foarte 
priceput. Abil, abil, abil! Își vindea marfa în lumea întreagă. 
Trebuia să-l auzi târguindu-se! Junior se distra grozav când 
Marcel îl lua la birou. Nu putea participa cu adevărat, pentru că 
era prizonier în corpul acela de bebeluș care bâiguie și se 
clatină, dar se zbătea ca un adevărat diavol în scaunul lui ca să-i 
trimită semne. Uneori, Marcel înțelegea. Clipea din ochi, se 
întreba dacă n-avea orbul găinilor. Dar îl asculta. Îi vorbea în 
chineză, engleză, îl punea să citească bilanţurile, analizele 
financiare, rapoartele de cercetare. Nu trebuia să se plângă: cu 
Bătrânul era răsfățat. El avea intuiţie cerească. Chinul era cu 
ceilalți: cei care rămâneau cu gura căscată deasupra lui și se 
strâmbau ca niște bufoni! Deasupra leagănului său, gurile 
deveneau ca niște garguie înspăimântătoare. Îi dădeau jucării 
tâmpite. Plușuri care nu scoteau un sunet, cărți din pânză cu o 
literă pe pagină, telefoane care-l împiedicau să doarmă. Data 
viitoare când avea să coboare - dacă trebuia să mai existe o 
dată viitoare - intenţiona să se întrupeze direct în Matusalem. 
Avea să sară peste copilărie și plictiselile ei. După părerea lui 
Mozart nu era posibil. Trebuia să treci prin faza cu bavetele! Știa 
el, Mozart, care este rolul vieților anterioare: le cumula. „Altfel 
cum crezi că aș fi scris Mica serenadă la șase ani și jumătate? 
Ei? Pentru că aveam o viaţă în spate. Vieţi și vieți de compozitori 
ignoraţi pe care i-am răzbunat dintr-o mișcare de pană pe 
portativ! De altfel, dacă mă gândesc puţin, și pe asta ar trebui s- 
o rescriu, e mai mult o ritornelă, nu? Tu ce crezi despre asta, 
Albert?” 

Nici n-a avut timp să-i răspundă, l-au trimis pe Pământ, într-o 
clinică minunată din arondismentul al șaisprezecelea din Paris, 
Franța. Acolo-Sus se băteau care să coboare în clinica asta. 


VP - 321 


Patru stele. Personal reputat. Grijă în exces. O baie caldă și 
mângâieri de îndată ce sosești. Viața lui începuse bine. Fericire, 
confort, funduleț la căldurică și doi amorași grăsani și bucălațţi 
aplecaţi peste salopeta albastră. 

Lucrurile se stricaseră când se arătase Farfuria Zburătoare. 
Prima dată când o văzuse a avut un gest reflex: făcuse semnul 
de apărare pe care-l înveţi Acolo-Sus ca să te aperi de Cel-Rău, 
degetele mari și arătătoarele în romb, îndreptate spre dușman, 
și gleznele încrucișate. Ferecase intrarea. Nu putuse să-l atingă. 
Dar nu reușise să-și apere mama. Ea încasase totul. 

Mai avea timp să ia frâiele în mână. 

S-o anihileze pe Farfuria Zburătoare. Toate necazurile de la ea 
veneau. Conform vechiului aforism poliţist: „Cine profită de pe 
urma crimei?” citit pe un ambalaj de la bomboanele Carambar. 
„Nu sunt rele glumele de pe Carambar. Te ajută să-ţi recapeţi 
echilibrul când cazi pe Pământ. Te pun repede la curent cu 
marile tendinţe în modă. Și apoi erau unul dintre puţinele lucruri 
pe care le puteam citi, bebeluș fiind, în afară de cărțile din 
pânză cu o vocală pe pagină. Și asta se cheamă lectură! Trebuia 
să umpli o perdea ca să faci o frază întreagă!” 

Se gândise bine mestecându-și bomboana Carambar și 
ajunsese la concluzia că Farfuria Zburătoare le făcuse o vrajă. 
Făcuse un pact cu forțele Răului și, n-am văzut, n-am auzit, 
Abracadabra, ţi-am încurcat minţile! Apoi, într-o zi când Mica 
Toantă îl lăsase în fața televizorului - își petrecea tot timpul în 
fața televizorului privind niște spectacole tâmpite, care îţi 
înmoaie creierul -, văzuse o chestie care îi amintise de ceva. O 
vrăjitoare care făcea farmece mișcând repede din nas. De altfel, 
era ciudat, pentru că acel program avea un mare succes. Toată 
lumea se uita la el încântată, dar nimeni nu credea în așa ceva. 
Ei numeau asta divertisment. Sărmanii! Dacă ar fi știut... 
Divertismentul putea să aibă două aripi pe spate sau două 
coarne în frunte, nu era același lucru! „Altă dată, am văzut un 
film, așezat pe o grămadă de caca, pentru că Neghioaba lpocrită 
mă schimba când avea chef, film care se numea Fantoma mea 
iubită. Ziceau că e un blockbuster. Asta voia să spună că 
avusese un succes nebun”. Și în loc să asculte învățămintele 
filmului, care explica exact cum se petreceau lucrurile Acolo- 
Sus, nu reţinuseră decât povestea de iubire! Frumoasa Demi 
Moore care plânge suferind, prinsă în trupul ei de lut. In ziua 


VP - 322 


aceea bătuse ca un nebun în Lego ca să adune lumea și să-i 
facă să înţeleagă că asta era. Exact asta! Binele și Răul. Lumina 
și întunericul. Demonii care se strecoară peste tot și Lumina 
care luptă împotriva Diavolului. _ 

Absolut nimic! Nu văzuseră absolut nimic. Işi pierduse minţile 
bătând în tot ce găsea. Își mușcase pumnul până la sânge cu 
singurul dinte, dar singura lor reacţie fusese să-l pedepsească. 
„Totuși, e violent!”, spunea Josiane, făcând ochii mari. „Nu 
violent!” scuipa el râgâind: „clarvăzător!” _ A 

Nu văzuse niciodată sfârșitul filmului. II culcaseră. In seara 
aceea, în pătucul lui, îl apucase nebunia. Și-ar fi mâncat gratiile. 
„Vă ofer modul de întrebuințare, vă dau totul de-a gata, și voi 
rămâneţi orbi! 

Ah, dacă aș putea vorbi! 

Dacă v-aș putea povesti! Cum să trăiţi altfel! Cum aţi ajunge 
în paradisul vostru pământean în loc să pregătiţi îndelung 
Infernul dând curs liber celor mai rele plăceri! Farfuria 
Zburătoare va sfârși arsă, goală, desfigurată, dacă nu încetează 
să se joace cu Diavolul!” 

În ziua aceea era duminică. Duminică, 24 mai. Se împlineau 
cincisprezece zile de când mergea, și abia aștepta să iasă din 
cameră. Pândise atent zgomotele din apartament; nu se auzea 
nimic, și liniștea asta nu părea deloc bună. Unde era tatăl lui? 
Ce făcea mama lui? Ipocrita își luase o zi liberă? De ce nu 
veneau să-l caute? Îi chiorăia stomacul de foame, și gândul unui 
mic dejun bun nu-i displăcea deloc. 

În ziua aceea, așadar, în camera lui, după ce împinsese un 
scaun ca să ajungă la mânerul ușii, hotărâse să treacă la 
acțiune. Să lupte cu răul. Știa că avea o aliată: faimoasa madam 
Suzanne, căreia ei, necredincioasa, nimic nu-i scăpa. Nu mai 
venea, n-o mai interesa afacerea, dar nu se știe niciodată, poate 
că Cerul era de partea lui și se arăta atât de binevoitor încât s-o 
facă să vină. Ceruse o mână de ajutor Acolo-Sus, îngerilor. 

Deschise ușa, o luă pe coridor, aruncă un ochi în salon, în 
spălătorie, nu văzu pe nimeni, se grăbi, fără să cadă, până la 
camera mamei lui, unde ceea ce văzu îl făcu să urle. Cu un 
strigăt lung și strident se aruncă peste Josiane, care în clipa 
aceea păru să se trezească dintr-un vis. 

Josiane pusese un scaun pe balconul camerei sale - locuiau la 
etajul șase - și, îmbrăcată în cămașă de noapte albă, lungă până 


VP - 323 


la glezne, se clătina, irezistibil atrasă de gol. Ținând lipită de 
inimă fotografia bărbatului și a fiului ei, se balansa cu ochii 
închiși, cu buzele albe. 

Ca smulsă brusc din letargie, deschise ochii și își văzu la 
picioare copilul, care o privea urlând și întindea mânuţa spre ea. 

— Ahh! răcni el, punându-se între ea și abis. 

— Junior... îngăimă ea, recunoscându-l. Mergi? Nu știam. 

— Brubrum... articulă el, blestemându-și scutecul de bebeluș. 

— Dar ce se petrece? se întrebă ea trecându-și mâna pe 
frunte. Ce caut aici? 

Privi scaunul, picioarele, abisul din faţa ei. Gata să leșine, se 
legănă pe picioare, cu brațele întinse spre gol. Junior se 
îndreptă, îi oferi sprijinul braţelor sale, ca să amortizeze șocul, și 
își primi mama drept peste piept. 

Se rostogoliră pe parchet, se prăbușiră făcând un zgomot 
înfundat, zgomotul îngrozitor a două trupuri care cad, ceea ce o 
făcu să tresară pe tânăra bonă ocupată, în bucătărie, să 
completeze grila de cuvinte încrucișate de la Télé 7 Jeux. Urmă 
un zgomot de pași grăbiţi, de ţipete, „Dumnezeule! Nu se 
poate!” Prostănaca se ridică, se asigură că nu spărseseră nimic, 
repetă la fel de tare că nu auzise nimic, că era în bucătărie să 
pregătească micul dejun... Curând apăru Marcel, roșu și 
desfigurat. Nevasta lui, copilașul lui! Amândoi loviți, amândoi 
palizi! Își frângea mâinile. Punga cu croasanţii calzi pe care-i 
cumpărase pentru ei se rostogoli pe jos. . 

Junior apucă unul și îl îndesă în gură. li era foame. Cu burta 
plină avea să gândească mai bine. Trebuia să acţioneze repede. 
În noaptea asta urma să dea o fugă până Acolo-Sus. Mozart 
avea să-i spună de unde să înceapă. Liniștit, umflă al doilea 
croasant. 


În aceeași duminică, Hortense lua brunch-ul la Fortnum & 
Mason în compania lui Nicholas Bergson, director artistic la 
Liberty. Îi plăcea Liberty, acel magazin cu un stil în același timp 
desuet și avangardist, a cărui intrare de pe Regent Street 
semăna cu aceea a unei case vechi alsaciene. Adesea pierdea 
mult timp acolo. Tot plimbându-se printre raioane, luând notițe 
și făcând fotografii pentru detalii mai interesante, la un moment 
dat îl întâlnise pe Nicholas Bergson. Bărbatul era seducător, cu 
condiţia să uiţi că era scund. Nu-i plăcuseră niciodată piticii, dar, 


VP - 324 


stând jos, asta nu se vedea. Era simpatic, avea o idee pe minut 
și acea fermecătoare atitudine a englezului care constă în a 
pune mereu o distanţă între tine și ceilalți. 

Se pregăteau să discute despre dosarul ei de sfârșit de an. 
Portofoliul pe care-l prezenta era hotărâtor pentru trecerea în 
anul al doilea. Din o mie de studenţi, numai șaptezeci aveau să 
fie păstraţi. Ea alesese ca temă Sex íis about to be slow. Era 
original, dar greu de dovedit. Era sigură că nimeni nu va avea 
aceeași idee, dar nu era sigură că va reuși s-o ilustreze. În afară 
de un sketch-book pe care trebuia să-l prezinte, trebuia să 
organizeze și o paradă cu șase modele. Șase modele de desenat 
și de realizat și numai un sfert de oră pentru a convinge. Prin 
urmare, vâna detaliul. Detaliul care va face să se împletească 
seducţia cu precizia, transpunerea scenică a creșterii lente a 
dorinţei sexuale. O rochie neagră, în întregime neagră, închisă 
cu o fundă complicată, un spate gol croit în tehnica trompe-l'oeil, 
o umbră desenată pe un obraz, o voaletă care ascunde un ochi 
negru-cărbune, o cataramă a pantofului pe o gleznă cambrată... 
Nicholas putea să-i dea o mână de ajutor. De altfel, nu era chiar 
așa de scund, avea un bust înalt. Un bust foarte înalt. 

O invitase la etajul patru de la Fortnum & Mason, în salonul ei 
de ceai preferat. Era a treia oară la rând când Gary îi refuza 
propunerea pentru brunch-ul de duminică. Nu atât faptul că 
refuzase o îngrijora, ci tonul politicos pe care îl folosise. Cine 
spune „politețe” spune rezervă, stânjeneală, secret bine ascuns. 
Brunch-ul de duminică era un ritual al lor. Probabil că avea ceva 
deosebit de important ca să se sustragă. Ceva sau cineva. ȘI 
această a doua presupunere nu-i plăcea absolut deloc. 

Increți nasul, și Nicholas crezu că nu era de acord cu el. 

— Ba da, pot să te asigur, negrul și dorinţa se potrivesc atât 
de bine, încât trebuie să creezi un model în întregime negru, din 
cap până-n picioare. Și acum ajung și la manechin. Fata va 
trebui să fie mai neagră decât cărbunele, doar cu un zâmbet cu 
dinţii albi pentru a sugera fanta alungită, fanta căscată de 
dorință, prăbușirea timpului în fanta dorinței, prăbușirea dorinţei 
masculului în fanta dorinţei femeii... 

— Poate că ai dreptate, spuse Hortense, luând o bucăţică de 
biscuit și o gură de ceai lapsang-souchong delicios, impregnat 
de mirosul de lemn de cedru pe care fusese uscat. 

Da, era chiar cedru, cu toate că se simțea și un strop de 


VP - 325 


chiparos pe care-l descopereai la final. 

— Bineînţeles că am dreptate, și de altfel... 

Și, de altfel, de când nu se mai văzuseră între patru ochi? De 
la celebra cină când ea îl invitase la restaurant, de la plimbarea 
nocturnă prin Londra, de când locuia cu Li May. Fusese foarte 
ocupată cu mutarea, cursurile, sfârșitul anului se apropia, 
defilarea trebuia organizată, sărise o duminică, două, trei, poate 
patru, și când îl sunase din nou cu voce dulce, gata să 
recupereze timpul pierdut, el avusese tonul acela politicos. Acel 
oribil ton politicos. De când erau ei doi politicoși? Amândurora le 
plăcea să spună tare tot ce gândeau mai abject, fără să le fie 
rușine, fără să roșească, și iată că el devenea politicos! Vag, 
evaziv. O luase pe ocolite. Da, pe ocolite. Fiecare nou sinonim 
era o lovitură de pumnal în inimă, și ea se înjunghia amuzată. 
Mușcă marginea ceștii de ceai. Nicholas, furat de propriul 
discurs, nu observă nimic. „E o fată la mijloc”, își spuse 
Hortense lăsând ceașca de ceai lapsang-souchong și chiparos. 
„Sunt sigură de asta. Sunt sigură. Bine, ce-mi place la Gary, 
printre multe alte lucruri, este independenţa lui și faptul că se 
îndreaptă liniștit spre destinul său, dar nu-mi place când îmi 
alunecă printre degete. Nu-mi place când bărbaţii îmi scapă. Și 
nu-mi place nici când se ţin scai. Pfff! Prea complicat! Prea 
complicat!” 

— Și nici în privinţa manechinelor nu te las baltă, o să-ți 
găsesc șase fiinţe adorabile, cu mișcări line și tulburătoare. Am 
deja trei nume în cap... 

— Nu am buget să le plătesc, răspunse Hortense, ușurată că 
prin această ofertă generoasă o întrerupsese din visarea sterilă. 

— Și cine a zis ceva de plătit? O vor face cu plăcere. Saint 
Martin's este o școală de prestigiu, în ziua aceea vor fi prezenţi 
toți cei care contează în modă și media, se vor grăbi, draga 
mea, vor alerga. 

„Trebuia să se întâmple. E frumos ca un prinţ din O mie și una 
de nopți, inteligent, simpatic, bogat, cultivat. Are o ţinută de 
pur-sânge, orice femeie ar visa să pună mâna pe el... Și mi-a 
scăpat! Și nu îndrăznește să mi-o spună. Cum s-a întâmplat de 
s-a îndrăgostit?” se întrebă ea. „Oare eu aș reuși să mă 
îndrăgostesc de Nicholas dacă m-aș strădui puţin? Nu e rău, 
Nicholas. Și ar putea să-mi fie de folos”. Încreţi nasul. „Nu merg 
împreună «a fi îndrăgostit» și «a fi de folos». NU VREAU CA 


VP - 326 


GARY SĂ FIE ÎNDRĂGOSTIT DE ALTA”. Da, dar... poate îi picase 
din cer, pe neașteptate. De asta era amabil și alunecos. Nu știa 
cum să-i spună. 

Simţi toată nenorocirea din lume - sau ceea ce-și imagina ea 
ca fiind toată nenorocirea din lume - căzându-i pe umeri. „Nu”, 
își reveni ea, „nu Gary”. El se ţinea după vreo curvă grasă care îi 
luă tot timpul sau hotărâse să recitească dintr-o suflare Război 
și pace. Citea romanul o dată pe an și se retrăgea în 
apartamentul lui. „Sex is about to be slow but nobody is slow 
today because if you want to survive you have to be quick. 
„Acesta era argumentul ei final. Şi-ar fi putut încheia parada cu 
o fată care se prăbușește, prefăcându-se moartă, iar celelalte 
cinci încep să meargă în mare viteză, făcând dorinţa lentă să se 
întoarcă la rangul de accesoriu al unui roman prost. Nu era o 
idee rea. 

— Ar fi ca un film care s-ar accelera pentru a sfârși într-un 
vârtej orbitor, îi explică ea lui Nicholas, care păru încântat. 

— Draga mea, ai atât de multe idei, că te-aș angaja la 
Liberty... 

— Adevărat? întrebă Hortense flatată. 

— Când vei termina cei trei ani de studii... 

— Ah, făcu ea dezamăgită. 

— Dar nu uita, ce este lent este distins... Tu ai spus-o. 

Ea îi zâmbi. Ochii mari, verzi se întunecară de un interes pe 
care bărbatul îl observă. Ridică mâna ca să ceară nota, achită 
fără să se uite la sumă și adăugă: 

— Ridicăm ancora, camarade? 

Hortense își luă poșeta Miu Miu pe care el i-o oferise înainte 
de a comanda ceaiul și biscuiţii și îl urmă. 

Când părăseau etajul patru, în timp ce așteptau ascensorul, 
se petrecu acel lucru îngrozitor. 

Ea aștepta într-o parte, legănând noua poșetă, apreciind 
preţul la șase sau șapte sute de lire cel puţin - i-o oferise cu o 
asemenea dezinvoltură, încât se întreba dacă n-o scosese dintr- 
un container și o strecurase sub braț înainte de a părăsi 
magazinul -, Nicholas vorbea la telefon, spunea „ba nu, ba da” 
pe un ton nerăbdător, ea se antrena să treacă poșeta dintr-o 
mână în alta, s-o pună sub braţul drept, sub braţul stâng, 
examinându-și imaginea în ușa ascensorului, se sucea, se 
învârtea, când ușa liftului se deschise lăsând să treacă o femeie 


VP - 327 


minunată. Una dintre acele creaturi atât de elegante, că te 
oprești pe stradă ca să le studiezi, să încerci să înţelegi cum au 
reușit această minune: să fie unică și orbitoare, fără nici cel mai 
mic amănunt banal. Purta o rochie dreaptă, neagră, o zgardă de 
câine cu diamante false, mari cât niște tablete de ciocolată, 
balerini, mănuși lungi, negre, și o pereche de ochelari enormi, 
negri, care subliniau un adorabil năsuc cârn și o gură roșie, 
delicată, ca o cireașă pe care îţi venea s-o muști. O frumuseţe 
enigmatică. O risipă de feminitate îmbătătoare. Cât despre 
negru, era un negru atât de special, încât strălucea în mii de 
culori. Lui Hortense îi căzuse falca. Era gata să urmeze 
încântătoarea creatură până la capătul lumii și să-i fure 
secretele. Se răsuci ca să urmărească apariţia, iar când se 
întoarse din nou zări un bărbat ocupat să adune conţinutul unei 
poşete care se răsturnase. Nicholas împiedică ușa ascensorului 
să se închidă, și ea îl auzi pe bărbatul care spunea: „Scuzaţi- 
mă... Mulţumesc mult”. Cu cine semăna bărbatul care însoțea 
femeia asta magnifică? se întrebă Hortense ţinându-și 
răsuflarea, așteptând ca bărbatul ghemuit să se ridice. 

Semăna cu Gary. Când o zări pe Hortense, sări înapoi ca 
opărit cu smoală topită. 

— Gary? strigă minunata creatură. Vii, love? 

Hortense închise ochii ca să nu mai vadă. 

— Vin... spuse Gary, sărutând-o pe Hortense pe obraz. M-ai 
strigat? 

Ea închise și deschise ochii. Era un coșmar. 

— Hmm... Hmm, făcu Nicholas care terminase conversaţia. 
Mergem? 

Încântătoarea creatură era instalată la o masă și îi făcea 
semn lui Gary să i se alăture. Ridicase rama groasă a 
ochelarilor, descoperind niște ochi lungi, negri, de căprioară la 
pândă, uimiţi că nu văd hoarda de paparazzi porniţi pe urmele 
ei. 

— Mergem? repetă Nicholas ţinând ușa ascensorului deschisă. 
Nu am intenţia să mă fac liftier! 

Hortense aprobă din cap, apoi îl salută pe Gary ca și cum nu-l 
recunoștea. 

Intră în ascensor, se lipi de perete. „O să mă prăbușesc până 
la subsol. Coborâre garantată în infern”. 

— Dăm o raită pe la Camden? o întrebă Nicholas. Ultima dată 


VP - 328 


am găsit două pulovere Dior la zece pounas! A real bargain! 

ÎI privi. „Bustul e într-adevăr prea lung”, gândi ea apropiindu- 
se, „dar are ochi frumoși, o gură frumoasă, un ușor aer de 
corsar... o să mă concentrez pe corsar, poate că...” 

— Te iubesc, îi spuse aplecându-se spre el. 

El tresări mirat, o sărută. Săruta bine. Nu se grăbea. 

— Chiar crezi? 

— Nu. Voiam doar să știu ce se întâmplă dacă o spun. N-am 
spus-o niciodată nimănui. 

— Ah, făcu el. Și eu îmi ziceam că-i puţin cam... 

— Puțin cam repede... Ai dreptate. 

ÎI luă de braţ și se îndreptară spre Regent Street. Brusc, 
Hortense încremeni în loc. 

— Dar e o babă! 

— Cine? 

— Creatura din ascensor, e o babă! 

— Exagerezi... Charlotte Bradsburry, fiica lordului Bradsburry, 
declară douăzeci și șase de ani, ca să nu recunoască douăzeci și 
nouă. 

— O babă! 

— Un idol, draga mea, un idol al scenei londoneze! Absolventă 
de Cambridge, scriitoare rafinată și erudită, atentă la tot ce se 
creează în artă, în muzică, mecena vremurilor ei, generoasă și, 
în plus, are reputaţia unei descoperitoare de talente! Își pune 
timpul și relaţiile în slujba tinerilor necunoscuţi care, foarte 
repede, devin celebri. 

— Douăzeci și nouă de ani! E timpul pentru lumea cealaltă! 

— Încântătoare și, pe deasupra, redactor-șef la The Nerve, 
știi, revista care... 

— The Nerve! gemu Hortense. Ea este? Sunt terminată! 

— Dar de ce, dragă, de ce? 

Strigă un taxi care veni să parcheze în dreptul lor. 

— Pentru că am intenţia să-i iau locul! 


În acea duminică de 24 mai, Mylène Corbier era la post. 
Înlocuise televizorul cu un binoclu mare și își spiona vecinii. Se 
grăbise să se întoarcă de la birou ca să se strecoare în vieţile 
altora. Scotea limba, își umezea buzele, scotea mici strigăte sau 
acuza cu un pocnet din limbă. Când îi întâlnea, îi privea 
chicotind. „Știu totul despre voi”, se gândea, „aș putea să vă 


VP - 329 


denunțţ la poliție dacă aș vrea. 

In dimineaţa aceea avusese loc o descindere a poliţiei la 
etajul cinci, și un cuplu fusese arestat. Doi sărăntoci amărâţi 
care plecaseră încadraţi de un escadron de agenţi care băteau 
pământul cu cizmele ca să avertizeze vecinii să nu încalce 
legea. Domnul și doamna Wang nu plăteau impozit pentru 
copilul în plus. Se descoperise că aveau doi copii, pe unul 
ascunzându-l când venea cineva în vizită. Nu i se permitea să 
iasă, dar uneori se strecura afară fără știrea părinților, 
îmbrăcând hainele surorii mai mari. Asta l-a trădat. El era foarte 
slab, în timp ce sora lui era voinică. Plutea în hainele ei ca un 
cărăbuș în sutană de lână. Mylene îi descoperise pe cei doi copii 
de multă vreme. Se rugase ca micuțul să nu fie depistat. Avea 
ochi mari, negri, speriaţi, smocuri de păr în toate direcţiile. Ea 
nu înceta să se roage. Domnul Wei punea să fie urmărită, era 
sigură de asta. Incercase să ia legătura cu Marcel Grobz, dar 
acesta nu răspunsese la telefon. 

Voia să se întoarcă în Franţa. „Nu mai pot sta singură, nu-mi 
mai pot petrece timpul muncind, nu mai accept să mi se pipăie 
nasul pentru că sunt străină, nu mai suport karaoke de la 
televizor! Vreau liniștea angevină”. 

Duminicile erau îngrozitoare. Rămânea în pat cât mai mult 
timp. Micul dejun dura ore întregi, făcea o baie, citea ziarele, 
sublinia o adresă, studia un machiaj, o coafură, căuta idei pe 
care să le copieze. Apoi făcea puţină gimnastică. Își cumpărase 
programul Fitness al lui Cindy Crawford. Ea n-ar fi mucegăit în 
China. Ar fi plecat foarte repede. 

„Da, dar ce să fac? Plec renunțând la bani? 

Nu se pune problema. 

O să mă refugiez la Consulatul Franţei? Povestesc totul și cer 
un alt pașaport? Wei o să afle și o să mă pedepsească. Mă pot 
trezi închisă într-un sicriu. Și nu am familie în Franţa care să se 
îngrijoreze. 

Incerc să-i adorm neîncrederea lui Wei... Să-mi dea înapoi 
pașaportul. Ideal ar fi să-mi împart timpul între Franţa și China. 

Asta n-ar rezolva nimic. N-aș putea trăi ruptă între Blois și 
Shanghai. Wei o știe foarte bine, de asta nu vrea să plec”. 

Nu înceta să-i spună că era fragilă, dezechilibrată. Sigur că 
asta o dezechilibra. Dacă i-o repeta cu orice ocazie, sigur că 
asta o dezechilibra. Avea să sfârșească prin a crede și ea. Și în 


VP - 330 


ziua aceea avea să fie pierdută. Pentru totdeauna pierdută. 

In cele din urmă își spunea că trebuia să aibă încredere în el, 
să se lase în seama lui; în definitiv, el o îmbogăţise, fără el n-ar 
fi fost nimic. „Muncește, muncește, face bine la sănătate, dacă 
încetezi să muncești...” Și lipea mâinile la spate mimând o 
cămașă de forță. Două palme care îi găureau timpanele. 
Tremura și tăcea. 

Pe la șapte seara, supărarea ajungea s-o copleșească. Era ora 
îngrozitoare. Soarele apunea printre zgărie-norii de sticlă și oțel, 
pâlpâind peste un strat de aer poluat roz și cenușiu. De zece 
luni nu văzuse cerul albastru! Işi amintea foarte bine ultima dată 
când cerul fusese albastru: se anunţa venirea unui taifun, și 
vântul sfâșiase pânza cenușie. Se sufoca, nu mai putea. 

Duminica asta de 24 mai era ca toate celelalte duminici. 

„Una în plus”, oftă ea. p 

Avea să scrie o scrisoare. Asta n-o mai distra. Inainte se juca 
de-a mama, își spunea o întreagă poveste, se exilase ca să le 
plătească studiile copiilor, îmbrăcămintea frumoasă. Acum nu 
mai ştia. La ce foloseau toate astea dacă rămânea prizonieră 
aici? 

Luni seara lua cina cu un francez care fabrica în China jucării 
și le vindea apoi supermarketurilor din Franţa, joi pleca din nou 
la Paris. Ea voia vești proaspete, nu noutăţi pescuite de pe 
internet. Avea să-l întrebe cum erau străzile, care era cântecul 
pe care-l fredonau, și La Nouvelle Star? Cine era favoritul în 
acest sezon? Și ultimul disc al lui Raphael? Și blugii tot tip 
țigară, sau evazaţi? Și bagheta era mai mare? Era viaţa ei, 
bucăţi de viaţă pe care i le oferea peste o farfurie, într-un 
restaurant. O viaţă prin procură. Bărbaţii îi întâlnea pe internet. 
Nu avea decât să aleagă. Erau impresionați de reușita ei, de 
apartament. Nu aștepta nimic de la ei, nimic decât o ușurare de 
moment, apoi dispăreau... cum era cântecelul pe care i-l cânta 
bunica? Se-nvârt de trei ori și-apoi se duc? 

„Se-nvârt de trei ori și-apoi se duc. Și eu rămân”. Când se lăsa 
noaptea, lua binoclul și spiona viaţa vecinilor. Asta îi dădea de 
lucru până se făcea ora de culcare. Se vâra în pat spunându-și: 
„Mâine o să fie mai bine, mâine o să-l sun din nou pe Marcel 
Grobz, până la urmă o să-mi răspundă, va găsi o soluţie să-mi 
scot banii”. Marcel Grobz era ultima ei salvare. 


VP - 331 


În duminica aceea, la sfârșitul după-amiezii, Joséphine, care 
muncise toată ziua pentru lucrarea ei făcând cercetări despre 
istoria dungilor negre de pe rasa fraţilor carmeliţi, decise să facă 
o pauză și să se ducă să-l plimbe pe Du Guesclin. 

Iris își petrecuse după-amiaza lungită pe o canapea din salon. 
Se uita la televizor și vorbea la telefon în timp ce-și masa 
picioarele și mâinile cu o cremă, ţinând aparatul înțepenit între 
umăr și bărbie. „O să-mi ungă cu grăsime toată canapeaua”, 
mormăise Joséphine când trecuse prima dată prin faţa surorii ei 
ca să se ducă la bucătărie să-și ia o cană de ceai. La al doilea 
drum, Iris era tot la telefon și tot în faţa televizorului. Michel 
Drucker o avea drept invitată pe Céline Dion. Iris își masa 
brațele. La ultimul drum, își schimbase poziţia și făcea trei 
lucruri în același timp: se uita la televizor, vorbea la telefon și, 
ghemuită în arc de cerc, își lucra fesierii. 

— Nu... Nu e rău la sora mea. Nu e mobilat cu prea multă 
atenţie, dar bine... Prefer să fiu aici decât acasă cu Carmen, 
care se întreabă cum să urce pe Cruce și să se bată în cuie ca să 
mă salveze! N-o mai suport. E plicticoasă, dar plicticoasă... 

Josephine îndesase furioasă ceaiul în filtru și turnase jumătate 
din apa din fierbător pe lângă ceainic. 

Zoé îi ceruse voie să se ducă la cinema. „O să mă întorc la 
cină, promit, mi-am făcut toate lecţiile, totul pentru luni, marți și 
miercuri”. „Și când o să-ţi găsești timp să-mi explici de ce mi-ai 
făcut mutre, de ce m-ai urât în tot acest timp?” gândea 
Josephine. Zoé schimbase șase ţinute. Năvălea în camera 
mamei sale, întrebând: „E bine așa? Îmi face fundul mare?” „Așa 
mi se văd pulpele groase, nu?” „Spune, mamă, e mai bine cu 
ghete sau cu balerini?” „Și părul, îl leg sau nu?” Intra și ieșea, 
începea întrebarea de pe coridor, o termina înfigându-se în faţa 
mamei sale, se întorcea cu o nouă ţinută, o nouă întrebare, lui 
Josephine îi era greu să se concentreze la munca ei. 
Discriminarea prin dungi. O poveste frumoasă care să ilustreze 
capitolul ei despre culori. 

La sfârșitul verii anului 1250, călugării din ordinul carmelit au 
venit din Palestina în Europa și au pus piciorul în Paris purtând o 
rasă maro și pe deasupra o mantie în dungi albe și maro sau 
albe și negre. Blasfemie! Dungile sunt foarte prost văzute în 
Evul Mediu. Sunt rezervate pentru oamenii care fac rău, Cain, 
luda, tâlhari, condamnaţi, bastarzi. Prin urmare, atunci când 


VP - 332 


acești sărmani călugări se plimbă prin Paris, locuitorii își bat joc 
de ei. Îi numesc „fraţii dungaţi”, sunt victimele violenţelor 
verbale și fizice. Sunt asemănaţi cu diavolul. Li se fac gesturi 
jignitoare, și oamenii își acoperă feţele când trec pe lângă ei. 
Locuiesc lângă mănăstirea beghinelor!%, caută refugiu la surori, 
dar ele refuză să le deschidă poarta. 

Conflictul va dura treizeci și șapte de ani. În 1287, în ziua 
sărbătoririi Mariei Magdalena, carmeliţii renunţă în sfârșit la 
mantia dungată și adoptă o mantie albă. 

— Pune un tricou alb, o sfătui Josephine, sfâșiată între 
secolele al XIII-lea și al XXI-lea. Avantajează tenul și merge cu 
orice. 

— Ah... făcu Zoé, nu foarte convinsă. 

Plecă să încerce o nouă ţinută. 

Du Guesclin, ghem la picioarele ei, moţăia. Joséphine închise 
cărţile, își frecă laturile nasului, semn de mare oboseală, și 
hotărî că puţin aer proaspăt avea să-i facă bine. Nu fusese să 
alerge dimineaţă. Iris nu încetase să se plângă, să pună aceleași 
întrebări despre viitorul ei nesigur. Se ridică, îmbrăcă o jachetă, 
pătrunse în salon făcându-i semn lui lris că ea ieșea. lris 
răspunse depărtând telefonul și continuând conversaţia. 

Josephine trânti ușa și cobori scara sărind treptele. 

Furia creștea în ea mai neagră decât funinginea. Era la limita 
sufocării. „Oare trebuie să mă închid în camera mea ca să am 
liniște? Să mă duc să-mi fac ceaiul plutind pe parchet ca să nu-i 
tulbur flecărelile?” Furia se intensifica, aburi negri îi înceţoșau 
mintea. Iris nu ridicase un deget ca să pună sau să strângă 
masa pentru micul dejun. Ceruse să i se prăjească pâinea - 
„aurie, fără s-o arzi, te rog” - și adăugase: „Din întâmplare, nu 
aveţi niște miere bună de la Hediard?” 

Traversă bulevardul, ajunse în Bois de Boulogne. „la te uită!” 
remarcă ea, „n-am văzut afișul lui Luca”. | se părea ciudat să 
spună „Luca” și nu „Vittorio”. „Probabil că am trecut pe lângă el 
fără să-l observ...” Grăbi pasul, dădu un șut într-o minge veche 
de tenis. Du Guesclin îi aruncă o privire mirată. Ca să se 
calmeze, se gândi din nou la lucrarea ei despre culori. Culorile și 
simbolistica lor. Acesta avea să fie primul capitol, o prezentare 
înainte de a aprofunda subiectul. Să-l momească pe profesorul 


10 O beghină era o femeie cel mai adesea celibatară sau văduvă, care ducea o viaţă 
monastică, însă aparținea unei comunităţi religioase laice. 


VP - 333 


posac, să-i stârnească interesul. Să-l facă să înghită cele cinci 
mii de pagini care urmau... În Evul Mediu, albastrul reprezenta 
expresia melancoliei. Putea fi o culoare de doliu. Mamele care 
pierdeau un copil purtau ceru/a vestis, o rochie albastră, timp de 
optsprezece luni. În iconografie, Fecioara îmbrăcată în albastru 
purta doliu după Fiul Său. Galbenul era culoarea bolii și a 
păcatului. Cuvântul latin ga/binus dăduse francezul jaune, 
cuvânt având o rădăcină germanică care amintește de ficat și 
vezică. Se opri și duse mâna la șold: simţea o înţepătură într-o 
parte. Producea bilă, fabrica „jaune”! Galbenul, culoarea 
invidioșilor, a avarilor, a ipocriţilor, a mincinoșilor și trădătorilor. 
Boala trupului și boala sufletului se împleteau în această 
culoare. luda e întotdeauna îmbrăcat în galben. El a transmis 
culoarea lui simbolică tuturor comunităţilor evreiești din 
societatea medievală. Evreii au fost persecutați, alungaţi în 
cartiere izolate, „ghetoul” din Roma. Conciliile s-au pronunţat 
împotriva căsătoriei între creștini și evrei și au cerut ca evreii să 
poarte un semn distinctiv, o stea, cea care va deveni sinistra 
stea galbenă impusă de naziștii care au preluat ideea din 
simbolistica medievală. 

În timp ce verdele... „Gândește-te la verde”, se îndemnă 
Josephine privind copacii, peluzele, băncile publice. „Soarbe 
clorofila atunci când aceasta cade precum bruma din frunzele 
moi. Umple-ţi ochii de iarba verde, de aripa raţei netezită de 
verdele apei, de culoarea găletușei copilului care-și răstoarnă 
grămăjoara de nisip pe gazon. Verdele, asociat cu viaţa, cu 
speranţa, simbolizează adesea paradisul, dar dacă bate puţin în 
negru evocă răul, și trebuie să te temi. Mă tem de negrul care 
îmi invadează capul. Să nu mă sufoc sub funinginea furiei. E 
sora mea, e sora mea. Suferă. Trebuie s-o ajut. Să o acopăr cu o 
mantie albă. De lumină. Ce m-a apucat? Inainte, când abuza de 
influenţa pe care o avea asupra mea, nu mă enervam. Nu eram 
nici invidioasă, nici deprimată. Mă supuneam. Coboram ochii. 
Roșeam. Roșu, culoarea morţii și a pasiunii, călăii erau îmbrăcaţi 
în roșu, cruciații purtau o cruce roșie pe piept. Roșii erau și 
rochiile curvelor, a femeilor adulterine. Roșu, sângele femeii 
care se eliberează și se înfurie... Mă schimb. Cresc ca o 
adolescentă furioasă, turbată împotriva autorităţii”. Incepu să 
râdă. „Sunt independentă, fac inventarul noilor mele 
sentimente, le evaluez, le cântăresc, mă ia cu frig, mă ia cu cald 


VP - 334 


și mă desprind de Iris, mă îndepărtez înfuriată ca un copil, dar 
mă îndepărtez”. 

Du Guesclin se învârtea în jurul ei. Pășea mărunt, cu botul 
întins în faţă, la nivelul pământului, delectându-se cu amestecul 
de mirosuri. Cu botul lipit de urmele altor patrupede care 
trecuseră înaintea lui. Avansa făcând cercuri mai mult sau mai 
puţin largi. Dar mereu se întorcea spre ea. La lumina zilei, pe 
coastele lui se distingeau dungile de carne roz, acel roz 
bolnăvicios care semnifică arsuri grave, iar pe bot, două urme 
negre formau un fel de mască a lui Zorro. Se îndepărta, 
vagabonda, se ducea să miroasă alt câine, stropea un arbust, o 
creangă căzută pe jos, pleca din nou, se întorcea și se arunca 
între picioarele ei, bucurându-se s-o regăsească după o 
despărțire atât de îndelungată. 

— Încetează, Du Guesclin, o să mă dai jos! 

El o privea cu devotament, ea îl freca pe bot, plecând de la 
nas spre urechi. Câinele făcu trei pași lipit de ea, cu labele între 
picioarele ei, cu umerii laţi lipiţi de coapsele ei, după care plecă 
din nou să scotocească, prinzând din zbor o frunză care cădea. 
Pornea cu o viteză care o speria, apoi se oprea brusc, simțind o 
pradă bună de vânat. 

În depărtare îi zări pe Hervé Lefloc-Pignel și pe domnul Van 
den Brock, care mergeau în jurul lacului. „Deci, sunt prieteni. Se 
plimbă împreună duminica. Își lasă nevestele și copiii acasă ca 
să discute ca «între bărbaţi»”. Antoine nu discuta niciodată „ca 
între bărbaţi”. El nu avea prieteni. Era un singuratic. l-ar fi 
plăcut să știe despre ce vorbeau. Purtau amândoi câte un 
pulover roșu aruncat pe umeri. Ai fi zis că erau doi fraţi 
îmbrăcaţi de mama lor. Dădeau din cap vehement, părând să nu 
fie de acord. Bursa? Plasamentele? Antoine nu avusese 
niciodată noroc la Bursă. De fiecare dată ce alegea un titlu care 
asigura câștiguri rapide și ușoare, titlul respectiv „cădea”. Era 
termenul folosit de el. Își investise toate economiile în 
Eurotunnel, și nu după mult timp spusese: „A căzut rău de tot”. 
Și acum îi șterpelea punctele de la Intermarche! „Bietul Tonio! 
Un vagabond care trăiește în metrou cu niște saci de plastic pe 
care-i umple cu alimente furate. Într-o zi se va întoarce și va 
suna la ușa mea. Va cere un pat și de mâncare... și eu o să-l 
strâng de pe drumuri”. Descria această perspectivă cu 
seninătate. Se obișnuise cu întoarcerea lui. Nu-i mai era frică de 


VP - 335 


fantoma lui. Era aproape grăbită să se întoarcă. Grăbită să se 
termine cu îndoială. Nu e nimic mai rău decât să nu știi. 

„Oare ea există cu adevărat, Dottie Doolittle, sau lris a 
inventat-o ca să justifice despărţirea de Philippe?” O îndoială se 
năștea. Uneori Iris vorbea anapoda. „E îngrozitor să recunoști că 
soţul te părăsește din cauza ta. E mai ușor să spui că te 
părăsește pentru alta. Ar trebui să mă duc să văd. N-aș avea 
nevoie să pun întrebări, m-aș așeza în faţa lui și mi-aș cufunda 
privirea în ochii lui. 

să mă duc la Londra... 

Editorul meu englez a cerut că mă cunoască. Aș putea folosi 
acest pretext”. 

Era o idee. Când mergea pe jos sau alerga îi veneau mereu 
idei. Se uită la ceas și decise să se întoarcă. lphigenie se 
pregătea să golească pubelele, Joséphine îi propuse s-o ajute. 

— Nu trebuie decât să lăsăm totul în ușa incintei, propuse 
Iphigenie. 

— Dacă vrei... Du Guesclin, vino aici! Imediat! 

Se strecurase ca o săgeată în curte. 

— Dumnezeule! Dacă face pipi în curte și e văzut! O să 
trebuiască să-l duc la protecţia animalelor! chicoti Josephine, 
înăbușindu-și râsul cu mâna. 

El era lipit de ușa încăperii cu pubelele și amușina furios. 

— Dar ce are? întrebă Josephine uimită. 

Zgâria ușa cu laba și încerca s-o deschidă împingând cu botul. 

— Vrea să ne ajute, zise lphigenie. 

— E ciudat... ai zice să urmărește o pistă. Ascunzi droguri, 
Iphigenie? 

— Nu glumiţi, doamnă Cortes, fostul meu ar fi fost în stare s-o 
facă! A fost prins o dată pentru trafic de droguri. 

Joséphine apucă un sac plin cu farfurii din carton și pahare din 
plastic și se îndreptă spre incintă. In urma ei, lphigenie târa doi 
saci mari de gunoi. 

— O să separ sticla și hârtia mâine, doamnă Cortes. 

Când deschiseră ușa, Du Guesclin ţâșni înăuntru, cu botul lipit 
de pământ, râcâind betonul cu ghearele. Aerul era de 
nerespirat, cald, împuţit. Josephine se simţi strânsă de gât de un 
miros acru și grețos de carne împuţită. 

— Dar ce caută? întrebă ţinându-se de nas. Pute îngrozitor! 
Până la urmă o să cred că Bassonniere are dreptate! Işi duse 


VP - 336 


mâna la gură cuprinsă de o bruscă dorinţă să verse. Du 
Guesclin... mormăi ea, doborâtă de scârbă. 

— Probabil a descoperit un cârnat vechi! 

Mirosul persista, se impregna. Du Guesclin își înfipsese colții 
într-o bucată veche de mochetă care era înfășurată la perete și 
se chinuia s-o aducă mai aproape de ușă. O apucase cu toată 
gura și trăgea, sprijinit pe labele din spate. 

— Vrea să ne arate ceva, spuse lphigenie. 

— Cred că o să vomit... 

— Da, da. Priviţi! Acolo... În spate... 

Se apropiară, mutară trei pubele mari, priviră în jos, și ce 
văzură le îngrozi: un braţ de femeie, palid, ieșea din mocheta 
murdară. 

— Doamnă Cortes... Nu mișcaţi! Poate e un strigoi! 

— Ba nu, Ilphigenie! E un... cadavru! 

Priviră fix braţul care ieșea părând că cere ajutor. 

— Trebuie să chemăm poliţia! Rămâneţi aici, mă duc în lojă... 

— Nu! spuse Josephine clănţănind din dinţi. Vin cu tine... 

Du Guesclin continua să tragă de mochetă spre el și, cu gura 
mânjită de spumă și bale, sfârși prin a scoate o faţă lividă 
tărcată cu cenușiu, ascunsă în părul lipit, aproape cleios. 

— Bassonniere! exclamă lphigenie, în timp ce Josephine se 
sprijinea de zid ca să nu cadă. A fost... 

Se priviră năucite, incapabile să miște, ca și cum moarta le 
poruncea să-i rămână alături, 

— Omorâtă? bâigui Josephine. 

— Așa pare... 

Rămaseră nemișcate, cercetând fața descompusă și strâmbă 
a cadavrului. Ilphigenie își reveni prima și scoase sunetul de 
trompetă. 

— In orice caz, și-a păstrat aerul dușmânos! Putem spune că 
le zâmbește îngerilor... 


Poliţia ajunse repede la fața locului. Doi agenţi în uniformă și 
doamna căpitan Gallois. Ea stabili un perimetru de siguranță, 
fixă un cordon din panglică galbenă în jurul incintei cu pubele. 
Se apropie de cadavru, se aplecă, îl analiză și comentă cu voce 
tare, articulând fiecare silabă cu precizia unei eleve care spune 
lecţia: „Putem constata că procesul de putrefacție a început 


VP - 337 


deja, crima s-a produs probabil cu patruzeci și opt de ore în 
urmă”. Ridică rochia de casă a domnișoarei de Bassonniere și 
atinse pata întunecată pe pântec. „Pata abdominală... provocată 
de gazele emise sub dermă. Pielea se înnegrește, dar rămâne 
suplă, ușor umflată, corpul se îngălbenește. Probabil că a murit 
vineri seara sau în cursul nopţii de vineri spre sâmbătă” 
conchise ea, după care trase capotul la loc. Observând muște 
deasupra trupului fără viaţă, le alungă cu un gest moale. li 
chemă pe procuror și medicul legist. 

Rămânea imperturbabilă, cu buzele strânse, cercetând 
cadavrul care zăcea la picioarele ei. Niciun mușchi de pe faţă nu 
trăda oroarea, dezgustul sau mirarea. Apoi se întoarse spre 
Josephine și Iphigenie și le interogă. 

Ele povestiră cum descoperiseră cadavrul. Petrecerea din lojă, 
lipsa domnișoarei de Bassonniere - „dar nu e de mirare, toată 
lumea o detesta în bloc”, nu se putu împiedica să spună 
Iphigenie -, pubelele, rolul lui Du Guesclin. 

— Aveţi de mult câinele? vru să știe căpitanul Gallois. 

— L-am adunat de pe stradă ieri-dimineaţă... 

Se acuză că spusese „adunat”, voi să se corecteze, se bâlbâi 
simțindu-se vinovată. Nu-i plăcea felul în care i se adresa 
reprezentanta legii. Percepea din partea ei o animozitate surdă 
pe care nu și-o explica. Privirea i se opri pe o broșă ascunsă sub 
gulerul cămășii, înfățișând o inimă străpunsă de o săgeată. 

— Aveaţi să-mi faceţi vreo observaţie? o întrebă Gallois cu 
duritate. 

— Nu. Mă uitam la broșa dumneavoastră și... 

— Fără remarci personale. 

Josephine își spuse că femeii i-ar fi plăcut grozav să-i pună 
cătușele la încheieturi. 

Sosi medicul legist, urmat de un fotograf. Legistul luă 
temperatura corpului, era de 31 de grade, examină rănile 
exterioare, măsură tăieturile și ceru o autopsie. Apoi începu să 
discute cu șefa anchetei. Josephine surprinse fragmente: „Uzură 
la nivelul pantofilor? Opoziţie? Surprinsă de agresor? Corpul a 
fost târât, sau a fost ucisă la fața locului?” Fotograful, ghemuit 
la picioarele victimei, făcea poze din toate unghiurile. 

— Va trebui făcută o anchetă printre vecini, șopti căpitanul. 

— Crima, căci este vorba probabil de un atac, a avut loc în 
noaptea de vineri spre sâmbătă... la ora când oamenii 


VP - 338 


cumsecade dorm. 

— Imobilul are un cod. Nu se intră ca la moară, observă 
Gallois. 

— Știţi, codurile... Medicul făcu un gest evaziv. Asta nu-i 
liniștește decât pe naivi! Oricine poate intra, din păcate! 

— Evident... ar fi foarte simplu să spui că vinovatul locuiește 
în bloc. 

Legistul scoase un lung oftat de descurajare și declară că 
ideal ar fi ca asasinul să se plimbe cu un anunţ pe spate. 
Căpitanul nu păru să-i aprecieze remarca și se întoarse să 
inspecteze spațiul pentru pubele. 

Apoi sosi procurorul. Un bărbat uscat, cu părul blond, tuns 
perie. Se prezentă. Strânse mâna colegilor, ascultă concluziile 
fiecăruia. Se aplecă spre cadavru. Discută cu medicul legist și 
ceru o autopsie. 

— Dimensiunea lamei, forța loviturilor date, adâncimea 
tăieturilor, urme de hematoame, strangulare... 

Înșira diverse elemente care trebuiau cercetate, indiferent și 
fără grabă, cu meticulozitatea omului obișnuit cu astfel de 
scene. 

— Aţi observat dacă partea cauciucată a mochetei era moale 
sau tare? Dacă a lăsat urme pe corp sau dacă prezintă 
amprente digitale? 

Medicul răspunse că partea cauciucată era moale și suplă. 

— Urme de degete? 

— Pe cauciuc. E prea devreme ca să spunem pentru corp... 

— Urme de pași în încăpere? 

— Probabil că agresorul purta tălpi netede sau își învelise 
picioarele cu plastic. Nicio urmă, nicio amprentă... 

— Nicio urmă de degete, sunteți sigur? 

— Nu... Mănuşi de cauciuc, poate? 

— Să-mi trimiteţi fotografiile imediat ce le aveţi, încheie 
procurorul. O să începem anchetarea vecinilor... și faceţi o 
scurtă prezentare a victimei. Dacă avea dușmani, probleme de 
inimă... 

— l-ai văzut mutra? rânji unul dintre cei doi agenţi la urechea 
colegului. Te scapi în izmene din prima! 

— Dacă a mai fost atacată, dacă a fost înregistrată... Rutină! 

Îi făcu semn căpitanului să i se alăture și se izolară într-un colt 
al curții. Privirea procurorului se fixă pe Josephine. Căpitanul se 


VP - 339 


pregătea probabil să-i spună că fusese atacată cu șase luni în 
urmă și că așteptase aproape o săptămână înainte de a se duce 
la comisariat ca să depună o plângere. 

— Brigada criminală va prelua dosarul, spuse procurorul. Dar 
să începem investigaţiile, să facem primele interogatorii, 
judiciarul va prelua dosarul pe urmă... O să vorbesc cu 
judecătorul de instrucție. 

Căpitanul fu de acord, cu faţa întunecată. 

— Cu siguranță va trebui să-i interogăm din nou, adăugă 
procurorul privind cu ochii ţintiţi pe Josephine. 

„De ce se uită la mine așa? Doar nu-și închipuie că sunt 
complice!” Se simţi din nou invadată de un îngrozitor sentiment 
de vinovăţie. „Dar n-am făcut nimic!” îi veni să strige sub ochii 
ficși ai procurorului. 

Prezenţa mașinilor de poliţie în fața blocului atrăsese niște 
vecini care încercau să vadă cadavrul. Șocaţi, murmurau: 
„Incredibil! Incredibil! Până la urmă, cât suntem de 
neînsemnațţi!” Un domn bătrân, cu părul complet alb, îi asigură 
că o cunoscuse de copil, o femeie plină de Botox mormăi că nu-i 
părea rău după ea, iar o a treia întrebă: „Sunteţi sigur că e 
moartă?” „Cât sunt de sigur că sunteţi vie”, răspunse tânărul 
Pinarelli. Joséphine se gândi la Zoé și întrebă dacă putea urca 
acasă. 

— Nu înainte să vă fi interogat! o somă căpitanul. 

Incepură cu lphigenie, apoi veni rândul ei. Povesti despre 
adunarea proprietarilor de vineri, despre ciocnirile cu domnii 
Marson, Lefloc-Pignel și Van den Brock. Căpitanul lua note. 
Josephine adăugă ce-i spusese domnul Merson despre cele două 
agresiuni pe care le suferise domnișoara de Bassonniere. 
Preciză că, personal, nu asistase la scene. Văzu cum căpitanul 
nota în carnet: „De întrebat domnul Merson”. 

— Pot să urc? Fetița mă așteaptă acasă... 

Căpitanul o lăsă să plece, nu fără s-o întrebe în care parte a 
imobilului și la ce etaj locuia, și o invită la comisariat să 
semneze depoziţia. 

— Ah, uitam, spuse la final ridicând vocea. Unde eraţi vineri 
noapte? 

— Acasă... De ce? 

— Eu pun întrebările. 

— M-am întors de la adunarea proprietarilor cu domnul Lefloc- 


VP - 340 


Pignel pe la ora nouă și am rămas acasă... 

— Fata era cu dumneavoastră? 

— Nu. Era în pivniţă împreună cu alţi tineri din imobil. În boxa 
lui Paul Merson. A urcat spre miezul nopții. 

— Spre miezul nopții, spuneți... Nu sunteţi sigură? 

— Nu m-am uitat la ceas. 

— Nu vă amintiţi de vreun film la care vă uitaţi la televizor sau 
de o emisiune radio? 

— Nu... Asta e tot? întrebă Josephine. 

— Pentru moment. 

„Categoric, e ceva ce nu-i place la mine” își spuse Josephine 
pe când aștepta liftul. 

Zoé nu se întorsese. Iris zăcea lungită pe canapea, în faţa 
televizorului, cu telefonul înfipt între ureche și umăr. Pe ecran, 
Celine Dion, cu o voce nazală, îi vorbea lui Michel Drucker 
despre suflet. 


În această duminică de 24 mai, întorcându-se de la cinema, 
Gaétan și Zoe se despărțiră la intrarea în scuar, în faţa 
imobilului. 

— Tata m-ar omori dacă m-ar vedea! Treci tu înainte, eu vin 
după. 

Se sărutară o ultimă dată, se smulseră unul din brațele 
celuilalt și se îndepărtară mergând cu spatele, ca să se vadă cât 
mai mult timp posibil. 

„Sunt fericită, atât de fericită!” se mira Zoe în timp ce 
traversa peluza, mirosind bucuroasă pământul moale și 
parfumat. „Totul e frumos, totul miroase frumos. Nimic nu e mai 
bun decât iubirea. 

Adineauri, în fața cinematografului, mi s-a întâmplat o chestie 
ciudată... 

Il aşteptam pe Gaétan, aveam puloverul lui în geantă și l-am 
scos, l-am luat cu amândouă mâinile și am simţit dintr-odată 
mirosul. Mirosul lui. Toţi avem un miros. Nu știm de unde vine, 
nu știm să-l definim, dar îl recunoaștem. Încă nu știam cum e al 
lui, nu mă gândisem cu adevărat la asta. Dar când am 
adulmecat puloverul am fost cuprinsă de fericire. L-am pus 
repede la loc în geantă ca să nu se evapore mirosul. Părea o 
prostie, dar mi-am zis că iubirea înseamnă să-ţi crească inima 
pentru că ai mirosit un pulover vechi. Și asta te face să-ţi dorești 


VP - 341 


să fugi și să îmbrățișezi pe toată lumea. Lucrurile frumoase 
devin foarte frumoase, și ajungi să nu-ţi mai pese de neplăcerile 
vieții! Nu-mi mai pasă că mama l-a sărutat pe Philippe! Până la 
urmă, poate e îndrăgostită, poate că are și ea un balon în inimă. 

Nu mai sunt furioasă, pentru că SUNT ÎNDRĂGOSTITĂ! Am 
impresia că viaţa va fi un lung drum luminat de râsete și 
săruturi, plin de mirosul puloverelor lui și de planuri. Vom avea o 
mulţime de copii și-i vom lăsa să facă tot ce vor vrea. Nu ca 
tatăl lui Gaétan. Pare ciudat. Le interzice să invite prieteni 
acasă. Nu au voie să vorbească la masă: trebuie să ridice 
degetul și să aștepte să li se dea voie să vorbească. Nu au voie 
să se uite la televizor. Să asculte la radio. Uneori, seara, vrea ca 
totul să fie alb: hainele, mâncarea, faţa de masă și șervetele, 
pijamaua copiilor. Alteori, totul să fie verde. Mănâncă spanac și 
broccoli, lasagna verzi și kiwi. Mama lui se scarpină pe brațe de 
disperare. Le e tot timpul teamă ca mama lor să nu facă o 
prostie, să-și taie venele cu un cuţit sau să sară în gol. Și nu-mi 
spune tot... Văd că e gata să rostească niște cuvinte, dar și le 
înghite. Gaétan a făcut un târg cu Domitille: ea nu spune nimic 
despre noi și el tace în legătură cu restul... nu mi-a explicat 
exact ce înseamnă restul, dar e sigur că trebuie să fie nasol, 
pentru că Domitille e chiar o fată sărită. Și ce face cu băieţii la 
școală! Merită să vezi! Rămâne singură cu ei în toaletă și iese cu 
obrajii roșii și părul zburlit. Probabil că se sărută cu limba sau 
chestii de genul ăsta. Ea și prietena ei, Ines, au jocuri ciudate și 
sexy. Își trimit biletele împăturite în patru, bancnote de cinci 
euro, desenează cruci pe marginea caietelor și câștigă cea care 
are mai multe cruci! Și mai mulţi bani. 

Totuși, e o familie ciudată! Toate familiile sunt ciudate. Chiar 
și a mea. Un tată despre care nu știm unde este și o mamă care 
se sărută cu cumnatul în bucătărie, în seara de Crăciun! Până și 
cei care sunt considerați ultra-serioși fac tâmpenii. Un individ 
face pipi pe doamna Merson, și domnul Merson glumește. 
Domnul Van den Brock mă atinge când mă întâlnește, nu iau 
niciodată ascensorul împreună cu el, iar doamna Van den Brock 
este atât de sașie, că uneori lasă impresia că are un singur ochi 
în frunte”. 

În faţa imobilului erau parcate trei mașini de poliţie. Lui Zo€ îi 
veni să leșine. | se întâmplase ceva mamei. O luă la goană, 
deschise ușa blocului și se grăbi spre scară, nu mai era timp să 


VP - 342 


aștepte liftul. „Mama e pe moarte și eu nu i-am spus ce am pe 
suflet, o să plece fără să știe că o iubesc mai presus de orice!” 

Se opri brusc. Mulțimea era în curte. lar îi veni să leșine: 
precis se aruncase pe fereastră. Fusese prea supărată că nu-i 
explicase totul în amănunt. „Mama e înnebunită după detalii. Un 
cuvânt prost ales, și lacrimile i se înnoadă în gât. Oh! nu pot să-i 
ascund nimic, n-o s-o mai supăr niciodată, o să-i promit că-i 
explic tot dacă o găsesc în curte și nu e moartă”. 

Il zări din spate pe domnul Lefloc-Pignel, care stătea de vorbă 
cu un bărbat blond, cu părul tuns perie. Era acolo și domnul Van 
den Brock, care vorbea cu o doamnă de la poliţie, una măruntă 
cu faţă severă, și domnul Merson, aplecat spre urechea lui 
Iphigenie. 

— Când au găsit-o? întreba domnul Merson. 

— Păi, v-am spus de două ori! Nu ascultați! Doamna Cortès și 
cu mine am găsit-o înfășurată în mochetă! Mă rog, mai degrabă 
câinele... el a mirosit-o... 

— Și au vreo idee despre cine a putut face asta? 

— Eu nu lucrez la poliţie! N-aveţi decât să-i întrebaţi! 

Zoé respiră uşurată. „Mama n-a murit”. Îl căută din priviri pe 
Gaétan, dar nu-l văzu. Probabil că se dusese acasă. 

Urcă scările câte patru, trânti de perete ușa de la intrare, 
trecu prin fața salonului unde Iris era la telefon și năvăli în 
camera mamei sale. 

— Mami! Trăiești! se grăbi spre maică-sa, își frecă nasul de 
pieptul ei, căutându-i mirosul. Mi-a fost atât de frică! Am crezut 
că poliţia a venit pentru tine! 

— Pentru mine? șopti Joséphine legănând-o la piept. 

Și adăpostul cald al braţelor mamei rupse ultimele zăgazuri în 
Zoé. Îi povesti totul. Sărutul lui Philippe, scrisorile tatălui ei, deși 
Hortense susţinea că tatăl lor murise în gura unui crocodil, 
supărarea care o sufoca, furia care se amesteca cu supărarea. 

— Numai eu îi luam apărarea! E totuși tata! 

Josephine, cu bărbia în părul fiicei sale, o asculta închizând 
ochii de fericire. 

— Și eu nu puteam lăsa totul în urmă ca s-o iau de la capăt! Și 
nu mai știam ce să fac cu voi două, care păreaţi să vă fi 
desprins de trecut! Atunci te-am acuzat și nu ţi-am mai vorbit. În 
seara asta, văzând mașinile poliției, am crezut că nu mai 
suportai să nu-ţi vorbesc. Simţeam clar că așteptai să-ți explic, 


VP - 343 


dar nu puteam, nu reușea să-mi iasă, era ca blocat... 

— Știu, știu, spunea Josephine mângâindu-i părul. 

— Atunci am crezut că... 

— Că am murit? 

— Da... Mami! Mami! 

Și plânseră amândouă, îmbrăţișate, strângându-se gata să se 
sufoce. 

— Uneori viața este atât de complicată și uneori atât de 
simplă. E greu să te regăsești, oftă Zoé ștergându-și nasul de 
umărul mamei. : 

— De asta trebuie să stăm de vorbă. Intotdeauna. Altfel se 
adună confuziile și ajungem să nu ne mai înţelegem. Nu ne mai 
ascultăm. Vrei să-ţi explic cum e cu Philippe? 

— Cred că știu... 

— Datorită lui Gaétan? 

Zoé se făcu stacojie. 

— Nu alegem, știi. Uneori, iubirea dă peste tine și te trezești 
pus la pământ. Am făcut totul ca să-l evit pe Philippe. 

Zoé luă o șuviţă din părul mamei și o înfășură pe deget. 

— İn bucătărie, în seara aceea, nu mă aşteptam... Era prima 
oară, Zoé, pe cuvânt. Și de altfel ultima... 

— Ți-e frică să n-o superi pe Iris? 

Josephine încuviinţă din cap în tăcere. 

— Şi l-ai mai văzut? 

— Nu. 

— Și asta te doare? 

Josephine oftă: 

— Da, încă doare. 

— ȘI Iris, ea știe? 

— Cred că bănuiește, dar nu știe nimic. Crede că sunt 
îndrăgostită de Philippe în secret, dar că el nu mă bagă în 
seamă. Nu-și poate imagina că el poate pune ochii pe mine... 

— Oricum, pentru Iris, întotdeauna a existat numai ea! 

— Șttt, scumpo! E mătușa ta și trece printr-o perioadă grea... 

— Termină, mami, încetează să-i ierți totul! Eşti prea bună... 
Și tata? Este adevărată povestea cu crocodilul? 

— Nu știu mai mult. Nu înţeleg mai mult... 

— Vreau să știu, mamă. Chiar dacă este dur... 

O cercetă serios. Trecuse prăpastia care despărțea fetiţa de 
femeie. Cerea adevărul ca să se formeze. Josephine nu putea s- 


VP - 344 


o mintă. Putea îmblânzi realitatea atroce, dar nu să i-o ascundă. 

Îi povesti cum Mylène anunţase moartea lui Antoine, 
cercetările făcute de Ambasada Franţei, declararea oficială a 
morții lui Antoine, statutul ei de văduvă, coletele, scrisoarea 
prietenilor de la Crocodile Cafe, tot ce o îndemna să creadă că 
era mort. Evită să spună „în botul unui crocodil”, imaginea s-ar 
fi întipărit în mintea lui Zoé și s-ar fi întors s-o tulbure noaptea... 
Îi vorbi despre scrisori. Nu pomeni despre bărbatul întâlnit în 
metrou - nu era sigură că era el - și despre punctele de pe 
cardul de fidelitate de la Intermarche - nu voia s-o rănească 
acuzându-i tatăl de furt. 

— De asta nu mai știam... 

Era din nou dezamăgiră și fixa un punct pe jos, cu 
încăpăţânarea celei care voia să afle, dar nu primea răspuns. 

— Ştii, scumpo, dacă ar suna la ușă l-aș primi, nu l-aș lăsa să 
cadă. L-am iubit, e tatăl vostru. 

Uneori se gândea la plecarea lui Antoine. Se întrebase cum 
avea să facă să trăiască fără el. Cine avea să mai aleagă 
traseele pentru vacanţă, vinul, operatorul de internet? | se 
întâmpla adesea să simtă nostalgia unui soţ. Un bărbat pe care 
să se bazeze. Și atunci se gândea că un bărbat n-ar trebui să-și 
părăsească nevasta... 

Zoé îi luă mâna și se așeză alături de ea. Semnau probabil cu 
două neveste de militari care-și așteptau bărbaţii plecaţi pe 
front fără să știe dacă aveau să se mai întoarcă. 

— Va trebui să citim foarte atent următoarea scrisoare, spuse 
Zoé. Dacă este unul dintre prietenii de la Crocodile Cafe care o 
face ca să se distreze, vom putea vedea după scris... 

— Scrisul este cel al tatălui tău. Am comparat... Sau e foarte 
bine imitat! Și de ce s-ar distra cineva făcând asta? întrebă 
Josephine, copleșită dintr-odată de îndoială. 

— Oamenii sunt din ce în ce mai nebuni, mami, știi... 

Ochii negri ai lui Zoé se întunecară. Josephine se sperie. Oare 
dispariţia tatălui ei, lucrarea lentă a absenței o făcuseră să se 
maturizeze și să alunge cu o ridicare din umeri dispreţuitoare 
inocența copilăriei? Sau primele suferinţe din iubire? 

— Și pentru cine sunt toţi oamenii ăștia din curte? întrebă 
Zoé, ca și cum revenea la realitate. 

— Domnișoara de Bassonniere. | s-a găsit cadavrul în incinta 
pubelelor. 


VP - 345 


— Ah! făcu Zoé. A făcut un atac de cord? 

— Nu. Cred că a fost asasinată... 

— Uau! O crimă în bloc! O să ajungem la ziar! 

— E singura impresie pe care ţi-o face? 

— Nu-mi plăcea, n-o să mă prefac. Se uita la mine 
întotdeauna ca și cum îmi creștea păr pe nas! 

A doua zi, Josephine trebui să se ducă la comisariat ca să 
semneze declaraţia. Toţi locatarii blocului erau convocați unul 
după altul. Fiecare trebuia să povestească exact ce făcuse în 
noaptea crimei. Căpitanul îi întinse declaraţia din ajun. 
Josephine o luă și o semnă. in timp ce citea, cu nasul în 
exemplarul ei, poliţista primi un telefon. Interlocutorul, probabil 
un superior ierarhic, vorbea cu voce puternică. Josephine nu se 
putu împiedica să audă ce spunea: 

— Am terminat 77. Trimit o echipă să recupereze dosarul. Aţi 
încheiat audierea martorilor? 

Căpitanul răspunse încruntând din sprâncene. 

— Avem o noutate: victima este nepoata unui fost comisar de 
poliţie din Paris. Unul cu grad mare! Nicio greșeală, mai ales 
nicio greșeală. Respectaţi exact procedura, și vă eliberez de 
sarcină cât pot de repede... 

Gallois închise preocupată. 

— Vineri seara nu aţi ieșit cu câinele? întrebă ea după o lungă 
tăcere, timp în care sucea și răsucea niște agrafe. 

Josephine se zăpăci. Este adevărat: probabil ieșise cu Du 
Guesclin, trecuse pe lângă incinta pentru gunoi, probabil se 
întâlnise cu ucigașul. Rămase câteva secunde cu gura căscată, 
cu degetele tricotând un fir de lână imaginar, încercând să-și 
amintească. Privirea întunecată a ofițerului de poliţie o urmărea. 
Josephine șovăia. Se concentră și își puse mâinile pe genunchi, 
ca să nu mai aibă un aer vinovat. 

— Faceţi un efort, doamnă Cortes, e important. Crima a fost 
comisă vineri seara, cadavrul a fost descoperit duminică. 
Probabil că v-aţi scos câinele în seara crimei. N-aţi auzit nimic, 
n-aţi observat nimic special? 

Se strădui să-și ţină nemișcate mâinile care își reluaseră 
tricotatul febril, se concentră asupra felului în care își petrecuse 
seara de vineri. leșise de la adunare, se întorsese pe jos cu 
Lefloc-Pignel. Discutaseră pe drum, el îi povestise copilăria sa, 
cum fusese abandonat pe drumurile Normandiei, tipografia... se 


VP - 346 


destinse și zâmbi. 

— Ba nu! Sâmbătă dimineaţă l-am adoptat pe Du Guesclin! Ce 
proastă sunt! îi scăpă, de ușurare că se salvase de un pericol 
care avea forma unor gratii de închisoare. 

Gallois păru dezamăgită. Citi o ultimă dată declaraţia 
semnată de Joséphine și-i spuse că putea pleca. Aveau s-o 
convoace din nou dacă erau necesare clarificări. 

Pe coridor așteptau domnul și doamna Van den Brock. 

— Curaj, șopti Josephine, nu e ușor cu ea! 

— Știu, oftă domnul Van den Brock, am fost deja interogați 
azi-dimineaţă și a cerut să ne vadă din nou! mai ales poliţista 
asta! Are un dinte împotriva noastră. 

Josephine ieși în stradă cuprinsă de tulburare. „Nu sunt 
vinovată de nimic, și totuși polițista mă suspectează. O enervez. 
De la început. Pentru că am fost atacată și am refuzat să depun 
plângere? Mă consideră complice: am atras-o pe domnișoara de 
Bassonniere în incinta pubelelor, am închis ușa în urma ei și am 
dat-o pe mâna asasinului. Am stat la pândă în timp ce el o 
înjunghia și m-am întors două zile mai târziu la locul crimei, 
prefăcându-mă că descopăr cadavrul înfășurat în mochetă. Și de 
ce? Pentru că Bassonniere avea un dosar despre mine. Sau 
despre Antoine. Asta e: l-am ajutat pe Antoine să scape de acea 
femeie care-l ameninţa... Aflase de la unchiul ei că Antoine nu e 
mort, descoperise că face trafic, că are interesul să se creadă că 
e mort și că... Nu e mort, pentru că îmi fură punctele de pe 
cardul de fidelitate. Nu e mort, pentru că trimite scrisori și cărți 
poștale. Nu e mort, pentru că poartă pulovere cu guler rulat în 
metrou. Nu e mort, și-a înscenat moartea. Și-a pierdut minţile 
sub soarele Africii. A devenit un criminal, și Bassonniere l-a 
descoperit. 

Nu ţine, aiurez”, își spuse lăsându-se să cadă pe un scaun pe 
terasa unei cafenele. Inima îi bubuia în piept, se lovea de 
coaste, se umfla și lovea, lovea cu bătăi repetate. Avea mâinile 
ude, și le șterse pe coapse. Trei mese mai departe, Lefloc- 
Pignel, aplecat deasupra unui carnet, lua note. Îi făcu semn să i 
se alăture. 

Purta o jachetă frumoasă din în verde-închis, iar nodul 
cravatei verzi cu dungi se profila rotund și gros. O privi amuzat 
și spuse: 

— Deci, aţi scăpat de întrebări? 


VP - 347 


— E penibil, șopti Josephine, până la urmă o să cred că eu am 
omorât-o! 

— Ah! Și dumneavoastră! 

— Femeia asta are un fel de a pune întrebările că mă 
îngheață! 

— De fapt nu e foarte amabilă, spuse Herve Lefloc-Pignel. Mi 
s-a adresat într-o manieră... să zicem bruscă. E inadmisibil. 

— Probabil ne suspectează, oftă Josephine, ușurată să afle că 
nu era singura terorizată. 

— Pentru că a fost omorâtă în bloc nu e obligatoriu ca 
vinovatul să fie unul dintre noi! Domnul și doamna Merson, care 
au intrat chiar înaintea mea, au ieșit indignati. Și aştept reacţia 
familiei Van den Brock... Tocmai îi interoghează, le-am promis 
că o să-i aştept. Trebuie să ne concertăm. Nu putem permite să 
fim trataţi astfel. E un scandal! 

Fălcile i se albiseră, înțepenite într-o grimasă plină de ură. Era 
rănit și nu putea s-o ascundă. Josephine îl contemplă 
emoţionată; pe neașteptate, fără să știe de ce, teama pe care o 
adunase într-un ghem dureros se spulberă. Se destinse și simţi 
nevoia să-l ia de mână, să-i mulţumească. 

Chelnerul de la cafenea se apropie și-i întrebă ce voiau să 
bea. 

— Un sirop de mentă, răspunse Herve Lefloc-Pignel. 

— Și eu la fel, spuse Josephine. 

— Două mente, deci, zise chelnerul, după care se îndepărtă. 

— Dumneavoastră aveți un alibi? întrebă Josephine. Pentru că 
eu nu am. Eram singură în casă. Asta nu mă prea ajută... 

— Când ne-am despărțit vineri seara, am trecut pe la familia 
Van den Brock. Purtarea domnișoarei de Bassonniere mă 
revoltase. Am discutat până spre miezul nopţii despre... ploșnița 
asta! Despre felul mizerabil în care ne-a atacat la adunare. E din 
ce în ce mai rău... sau mai degrabă era din ce în ce mai rău, 
pentru că, mulțumesc lui Dumnezeu, s-a terminat! Dar în seara 
aceea, îmi aduc aminte că Herve voia să depună plângere... 

— Herve este domnul Van den Brock? Aveţi același prenume? 

— Da, spuse Hervé Lefloc-Pignel roșind, ca prins în flagrant 
delict de intimitate. 

Josephine se gândi că e un prenume original, deloc obișnuit. 
„Înainte nu cunoșteam niciun Hervé, acum știu doi”. Apoi spuse: 

— Trebuie să recunoaștem că în seara aceea a fost chiar mai 


VP - 348 


odioasă decât de obicei. 

— Ştiţi, adesea se întâmplă așa cu foștii seniori. Trebuie să 
știți asta, dumneavoastră care sunteţi specialistă în Evul 
Mediu... Pentru ea eram niște ţărani săraci care ocupam castelul 
strămoșilor ei. Nu ne putea da afară din casă, așa că ne jignea. 
Totuși, există niște limite! 

— Probabil nu eram singurii care îi suportam fulgerele. 
Domnul Merson mi-a spus că îl atacase deja de două ori... 

— Fără să-i punem la socoteală pe cei de care nu știm! 
Scotocind acasă la ea cu siguranţă vor găsi scrisori anonime, cu 
asta își ocupa timpul după părerea mea... Răspândea ura, 
calomnia. 

Chelnerul aduse două pahare de sirop de mentă și Herve 
Lefloc-Pignel plăti consumaţia. Josephine îi mulțumi. Se simțea 
mai bine de când stătuseră de vorbă, El luase lucrurile în mâini. 
O apăra. Făcea parte dintr-o nouă familie și, pentru prima oară, 
își dădu seama că-i plăceau cartierul, blocul, vecinii. 

— Mulţumesc, șopti ea. Mi-a făcut bine să vorbesc cu 
dumneavoastră. Peste câteva clipe, ca atrasă pe panta 
confesiunilor, adăugă: E greu să fii femeie singură. Trebuie să fii 
puternică, energică, hotărâtă, și nu e chiar cazul meu. Eu aș fi 
mai degrabă una lentă, atât de lentă... 

— O mică țestoasă? sugeră el fixând-o cu o privire 
binevoitoare. 

— O mică ţestoasă care abia se târăște și moare de frică! 

— Îmi plac mult ţestoasele, zise el cu voce blândă. Sunt 
animale drăgăstoase, să știți, foarte fidele... Merită cu adevărat 
interesul nostru. 

— Mulţumesc, zâmbi Josephine, o iau ca pe un compliment! 

— Când eram mic, într-o zi am primit în dar o ţestoasă, a fost 
cea mai bună prietenă a mea, confidenta mea. O luam peste tot 
cu mine. Trăiesc mult timp, cel puţin dacă nu au un accident... 

Se poticnise la cuvântul „accident”. Josephine se gândi la 
aricii zdrobiţi pe marginea drumurilor. De fiecare dată când 
vedea un mic cadavru însângerat închidea ochii de neputinţă și 
tristeţe. 

Trecu o limbă uscată peste buze și oftă: 

— Mor de sete. 

El o privi cum bea delicat, ridicând paharul cu o mână 
graţioasă. Gusta cu înghiţituri mici, ștergând niște mustăţi 


VP - 349 


imaginare, verzi, de la colţul buzelor. 

— Sunteţi înduioșătoare, îi spuse cu voce joasă. Îmi treziţi 
dorinţa să vă protejez. 

Vorbise fără fanfaronadă. Pe un ton tandru, afectuos, în care 
nu descoperi nici cea mai mică intenţie de seducţie. 

Josephine își înălță capul și-i zâmbi încrezător: 

— Atunci ne-am putea spune pe nume? 

El avu o ușoară mișcare de recul și se albi. Îngăimă: 

— Nu... nu cred, nu cred. 

intoarse capul. Căută din priviri un interlocutor care nu mai 
venea. Işi puse mâinile pe masă, apoi le retrase brusc, ca să le 
pună pe genunchi. Ea se îndreptă uimită. Ce spusese că să-l 
facă să-și schimbe atât de repede atitudinea? Se scuză: 

— Nu voiam... Nu voiam să vă forţez să... Era doar ca să 
devenim... mă rog, să devenim prieteni. 

— Doriţi să beți altceva? întrebă el cu mișcări sacadate din 
cap, asemenea unui cal care se cabrează în faţa unui obstacol. 

— Nu. Mulţumesc mult. Îmi pare rău că v-am jignit, dar... 

Ochii îi alunecau în dreapta, în stânga, și stătea într-o parte, 
evitând ca ea să se apropie, să-i pună mâna pe braţ. 

— Sunt atât de stângace uneori, se scuză din nou Josephine, 
dar, sincer, n-a fost cu intenţia să vă rănesc... 

Se agită pe scaun căutând alte cuvinte ca să repare ceea ce 
el considerase a fi o intruziune insuportabilă; într-un final, 
neștiind ce să mai zică, se ridică, mulțumi și plecă. La colțul 
străzii îi zări pe soţii Van den Brock, care se apropiau de terasa 
cafenelei. Van den Brock puse mâna pe umărul lui Lefloc-Pignel 
ca pentru a-l liniști. „Poate că se cunosc de multă vreme... E 
nevoie de timp ca să fii prieten cu omul ăsta, pare atât de 
sălbatic!” 

Ușa lojii lui lphigenie era întredeschisă. Josephine bătu în 
geam și intră. Portăreasa bea o cafea cu doamna cu canișul, 
bătrânul domn cu părul alb și o tânără în rochie de muselină 
care locuia la bunica ei, la etajul al treilea din blocul B. Fiecare 
își povestea interogatoriul cu multe amănunte și exclamaţii, în 
timp ce lphigenie le oferea fursecuri. 

— Sunteţi la curent, doamnă Cortes? spuse lphigenie, 
făcându-i semn lui Josephine să vină să se așeze la masă. S-ar 
părea că acum trei săptămâni a fost găsit cadavrul unei 
chelnerițe înjunghiate la fel ca Bassonniere! 


VP - 350 


— Nu v-au spus? întrebă tânăra făcând ochii mari de uimire. 

Copleșită, Josephine scutură din cap. 

— Asta înseamnă unu, doi, trei morţi în cartier, zise doamna 
cu canișul numărând pe degete. În șase luni! 

— E un asasin în serie! conchise savant lphigenie. 

— Și toate trei la fel! Harșt! Pe la spate, cu o lamă fină, atât 
de fină încât s-ar părea că n-o simţi intrând. Ca în unt. Precizie 
de chirurg. Clic! Clac! 

— De unde știți asta, domnule Edouard? întrebă doamna cu 
canișul. Inventaţi! 

— Nu inventez, reconstitui! o corectă jignit domnul Edouard. 
Comisarul mi-a explicat. Pentru că și-a găsit timp să stea de 
vorbă cu mine! 

Işi perie pieptul cu latul palmei, ca să-și sublinieze importanţa. 
„__— Pentru că sunteţi extraordinar de important, domnule 
Edouard! 

— Vă bateti joc, sigur! Nu pot decât să constat, asta e tot... 

— Poate și-au petrecut timp cu dumneavoastră pentru că vă 
bănuiesc! sugeră lphigenie. Vă adorm vigilența lingușindu-vă, 
mărturisiţi și, hop! vă închid. 

— Absolut deloc! E din cauză că o cunosc bine. Gândiţi-vă, am 
crescut împreună. Ne jucam în curte când eram copii. Era de pe 
atunci o păcătoasă, o ipocrită. Mă acuza că făceam pipi în nisip 
și o obligam să facă aluat cu nisipul ud. Mama mă altoia din 
cauza ei! 

— Și dumneavoastră aveaţi motive s-o detestaţi, reluă 
doamna cu canișul. Nu vă iubea prea mult și de asta nu vă 
vedeam la adunările proprietarilor. 

— Nu eram singurul, protestă bătrânul domn. Speria pe toată 
lumea! 

— Trebuia să fii curajos să te duci acolo, întări doamna cu 
canișul. Ştia totul femeia asta! Totul despre toată lumea. Îmi 
povestea uneori niște lucruri... Luase un ton misterios. Despre 
unii oameni din bloc! șopti ea, așteptând să fi rugată să dea 
amănunte. 

— Pentru că eraţi prietenă cu ea? întrebă tinerica, interesată. 

— Să zicem că mă simpatiza. Știţi, nu poţi trăi singur tot 
timpul. Uneori trebuie să cedezi! Atunci mi se întâmpla să iau un 
deget de Noilly Prat, seara, acasă la ea. Ea bea două păhărele și 
se îmbăta. Și atunci povestea chestii incredibile! Într-o seară mi- 


VP - 351 


a arătat în ziar fotografia unui bărbat foarte frumos și mi-a 
mărturisit că i-a scris! 

— Un bărbat! Bassonniere! pufni lphigenie. 

— Vă spun, cred că era îndrăgostită... 

— Ah, asta-i bună! O să mi-o faceţi simpatică! exclamă 
bătrânul domn. 

— Aţi fi crezut una ca asta, doamnă Cortes? întrebă lphigenie, 
ridicându-se să mai facă niște cafea. 

— Ascult și mă întreb cine putea s-o urască atât încât s-o 
omoare... 

— Depinde de grosimea dosarului pe care-l avea despre 
criminal, zise bătrânul domn. Suntem gata de orice ca să ne 
salvăm capul. Și ea nu-și ascundea puterea de a face rău, chiar 
se bucura! 

— Putem spune că trăia periculos, e chiar de mirare că a trăit 
atât de mult! oftă lphigenie. Totuși, e o situaţie tragică. Numai 
domnul Pinarelli e în vervă. Povestea asta l-a înviorat de tot! Se 
zbate, e furios, își petrece timpul pe la comisariat ca să afle 
informaţii. Aseară l-am găsit bântuind pe lângă incita pubelelor. 
Oricum, sunt niște ciudaţi! 

„Toţi oamenii din blocul ăsta sunt ciudaţi”, își spuse 
Josephine. „Până și doamna cu canișul! Și eu? Eu nu sunt 
ciudată? Dacă ar ști oamenii ăștia care-și înmoaie fursecurile în 
cafea că era cât pe ce să fiu înjunghiată acum șase luni, că 
fostul meu soț, declarat mort în botul unui crocodil, bântuie prin 
metrou, că fostul meu iubit e schizofrenic și că sora mea e gata 
să se arunce peste Herve Lefloc-Pignel, s-ar sufoca de mirare...” 


Josephine intră în salon și se lăsă să cadă gemând într-un 
fotoliu mare. Adâncită în pernele groase ale canapelei, cu 
picioarele nervoase și fine puse pe cotieră ca pe un suport 
pentru bijuterii, Iris citea un ziar. 

— Ce zi! Dar ce zi! Niciodată n-am văzut ceva mai sinistru 
decât un comisariat! Și toate întrebările alea! Și căpitanul 
Gallois! 

Își masa tâmplele în timp ce vorbea, cu capul aplecat înainte. 
Oboseala îi agăța greutăţi de membre, de articulaţii. Iris lăsă în 
jos ziarul ca să-și cerceteze sora, apoi își reluă lectura 
mormăind: 

— Păi, ia zi... nu pari foarte în formă. 


VP - 352 


Înţepată, Joséphine ripostă: 

— Am băut un sirop de mentă cu Hervé Lefloc-Pignel... 

Iris trânti ziarul pe genunchi. 

— Ţi-a vorbit despre mine? 

— Niciun cuvânt. 

— N-a îndrăznit... 

— Omul ăsta e ciudat. Nu se știe niciodată pe ce picior 
dansezi cu el. Trece de la cald la rece, de la dulcegării la 
picanterii... 

— Picanterii? zise Iris ridicând din sprânceană. Ţi-a făcut 
avansuri? 

— Nu. Dar a fost un adevărat duș scoţian. Îţi zice una caldă și 
pe urmă devine sloi de gheaţă. 

— Probabil că ai făcut din nou pe victima. 

Josephine nu se aștepta la afirmaţia asta categorică. Se 
revoltă: 

— Cum așa, „am făcut pe victima”? 

— Da, nu-ţi dai seama, dar faci pe neajutorată ca să-i 
determini pe bărbaţi să-și dorească să te protejeze. Poate fi 
foarte incitant. Te-am văzut făcând-o cu Philippe. 

Josephine asculta năucită. 

— M-ai văzut făcând ce cu Philippe? 

— Făcând pe prostuţa care nu știe, nu știe nimic. Probabil că e 
felul tău de a seduce... Se întinse, căscă, lăsă ziarul să cadă. 
Apoi se întoarse spre Joséphine și-o anunţă pe un ton indiferent: 
Ei bine... scumpa noastră mamă a sunat și nu va întârzia să 
apară! 

— Aici? urlă Joséphine. 

— Moare de poftă să vadă unde stai! 

— Ai fi putut să mă întrebi, totuși! 

— Ascultă, Jo, ar fi timpul să vă împăcaţi! E bătrână, trăiește 
singură. Nu are pe nimeni de care să se ocupe... 

— Nu s-a ocupat niciodată decât de ea! 

— Și e mult timp de când nu v-aţi mai văzut! 

— Trei ani, și mă simt foarte bine! 

— E bunica fetelor tale... 

— Și ce-i cu asta? 

— Eu sunt pentru pace în familie... 

— De ce ai invitat-o? Îmi spui? 

— Nu știu. Mi-a făcut milă. Părea deprimată, tristă. 


VP - 353 


— Iris, aici sunt acasă la mine. Eu decid pe cine invit! 

— Ea mama ta, nu? Nu e o străină! Iris făcu o pauză și 
adăugă, lăsând să-i alunece privirea în cea a surorii sale: De ce 
te temi, Jo? 

— Nu mă tem. Nu vreau s-o văd. Și încetează să mă priveşti 
așa! Nu funcţionează! Nu mă mai hipnotizezi. 

— Ți-e frică... Mori de frică... 

— N-am văzut-o de trei ani și nu mă așteptam la vizita ei în 
seara asta! Asta e tot. Am avut o zi grea, și asta era ultimul 
lucru care-mi trebuia. 

Iris se îndreptă, își netezi fusta dreaptă care îi strângea talia 
ca un corset și spuse: 

— la cina cu noi în seara asta. 

Josephine repetă năucită: 

— la cina cu noi! 

— De altfel, ar trebui să mă duc la cumpărături. Frigiderul tău 
e gol... 

Oftă, își întinse picioarele lungi, își privi o ultimă dată 
degetele delicate cu unghii roșu-carmin și se îndreptă spre 
camera ei să-și ia geanta. Josephine o urmări din priviri, ruptă 
între furie și dorinţa de a-și decomanda mama. 

— Va sosi dintr-un minut în altul, pregătește-te să-i deschizi, îi 
strigă Iris. 

— Și Zoe? Ea unde este? întrebă Josephine înnebunită, 
căutând un colac de salvare de care să se agaţe. 

— A venit și a plecat, fără să spună. Dar se întoarce la cină... 
Mă rog, dacă am înțeles bine... 

Ușa se trânti. Joséphine rămase singură, zăpăcită. 


— Nu înțeleg nimic din femei... murmură Gary cu cuțitul 
ridicat în aer, cuţit care-i folosea la tocat pătrunjelul, usturoiul, 
busuiocul, salvia și jambonul pe care urma să le pună peste 
roșiile tăiate în două înainte de a le băga la cuptor. Era regele 
roşiilor provensale. 

Işi invitase mama la cină, o așezase cu forţa în fotoliul mare 
care-i servea drept observator când privea veverițele din parc. 
Sărbătoreau aniversarea lui Shirley: patruzeci de ani rotunzi și 
solemni. „Eu gătesc, tu sufli în lumânări!” îi spusese la telefon 
mamei sale. 

— Cu cât trece timpul, cu atât le înțeleg mai puţin... 


VP - 354 


— Îi vorbeşti femeii sau mamei? întrebă Shirley. 

— Amândurora! 

— Și ce nu înţelegi? 

— Femeile sunt atât de... pragmatice! Vă gândiţi la 
amănunte, vă transformați după o logică implacabilă, vă or-ga- 
ni-zaţi viaţa! De ce nu întâlnesc decât fete care știu exact 
încotro vor să meargă, ce vor să facă, cum vor să facă... Să 
facă, să facă, să facă! Nu au pe buze decât cuvântul ăsta! 

— Poate pentru că avem tot timpul contact cu materia. 
Frământăm, spălăm, călcăm, coasem, gătim, facem curat sau 
ne apărăm de mâinile insistente ale bărbaţilor! Nu visăm, 
facem! 

— Și noi facem... 

— Nu la fel! La paisprezece ani avem ciclu și nu avem de ales. 
„Facem” pace cu legile naturii. La optsprezece ani înțelegem 
foarte repede că trebuie să ne luptăm de două ori mai mult 
decât un bărbat, să facem de două ori mai multe lucruri dacă 
vrem să existăm. Apoi „facem” copii, îi purtăm nouă luni, ne dau 
greţuri, lovituri de picioare, ne sfâșie venind pe lume, încă niște 
amănunte practice! Apoi trebuie spălaţi, hrăniţi, îmbrăcaţi, 
cântăriţi, unși pe fund. O „facem” fără să punem întrebări și, în 
plus, „facem” și restul. Orele de muncă și dansul din buric 
pentru Bărbat, seara. Suntem fără oprire gata „să facem”, 
puţine sunt fetele care trăiesc în stele, cu nasul în vânt! Voi 
faceți un singur lucru: vă purtaţi ca niște bărbaţi! Modul de 
întrebuințare este înscris de secole în genele voastre, îl 
transpuneţi în practică fără efort. Noi trebuie să ne luptăm tot 
timpul... sfârșim prin a deveni pragmatice, așa cum spui! 

— Aș vrea să întâlnesc o fată care să nu știe „să facă”, care 
să nu aibă în plan o carieră, care să nu știe să numere, să 
conducă, nici măcar să ia metroul. O fată care trăiește din cărți 
bând litri de ceai, mângâindu-și pisica bătrână, ghemuită pe 
burta ei! 

Shirley era la curent cu legătura fiului ei cu Charlotte 
Bradsburry. Gary nu-i spusese nimic, dar murmurul londonez 
zumzăia de mii de amănunte. Se cunoscuseră la o petrecere la 
Malvina Edwards, marea preoteasă a modei. Charlotte tocmai 
pusese capăt unei legături de doi ani cu un bărbat însurat care o 
rupsese cu ea la telefon, în timp ce soţia îi șoptea la ureche 
cuvinte ucigătoare. Toată Londra vorbise despre asta. „Onoare 


VP - 355 


și satisfacţie” urla gura zâmbitoare a lui Charlotte Bradsburry, 
care dezminţea povestea cu o mutră plictisită, căutând pe 
cineva cu care să se afișeze, ca să astupe gurile rele cât se 
poate de fericite să-l lase fără pene pe redactorul-șef de la The 
Nerve, revista care își înțepa prada cu o cruzime rafinată. ÎI 
întâlnise pe Gary. Era mai tânăr decât ea, desigur, dar era mai 
ales seducător, misterios, necunoscut în lumea ei mică. Datorită 
lui crea mister, întrebări, presupuneri. „Crea” noul. Era frumos, 
dar n-o știa. Părea să aibă bani, dar nu știa nici asta. Nu 
muncea, cânta la pian, mergea în parc, citea de ametea, îi 
dădeai între nouăsprezece și douăzeci și nouă de ani, în funcţie 
de subiectul conversaţiei. Dacă i se vorbea despre viaţa de zi cu 
zi, despre starea dezastruoasă a metroului, despre prețurile 
apartamentelor, afișa aerul mirat al unui adolescent. Dacă 
aminteai de Goethe, Tennessee Williams, Nietzsche, Bach, Cole 
Porter sau Satie, îmbătrânea dintr-odată și lua o mutră de 
expert. „Ai zice că e un înger, un înger care-ţi stârnește o poftă 
nebună să te lași în voia desfrâului”, își spusese Charlotte 
Bradsburry cercetându-l așezată cu coatele pe pian. „Dacă nu 
pun mâna pe el prima, o să mi-l fure repede alta”. Îl cucerise 
lăsându-i iluzia că o răpea din calea tuturor pretendenţilor 
stângaci care își aruncau pălăriile la picioarele ei. 

— Ce plictiseală! Ce vulgaritate! În timp ce mă simt atât de 
bine acasă citind Visările unui hoinar singuratic, cu bătrâna mea 
pisică și ceașca mea de ceai! Pregătesc un număr inspirat din 
Rousseau, v-ar distra să participaţi? 

Gary fusese încântat. Nu minţea: îi studiase pe Rousseau și 
toţi enciclopediștii francezi la Cambridge. De atunci nu se mai 
despărțeau. Ea dormea la el, el dormea la ea, ea îi făcea energic 
o educaţie de om de lume care avea să facă din tânărul încă 
stângaci un bărbat distins, îl ducea la teatru, la concert, în 
cabarete pline de fum unde se cânta jazz, la serate de 
binefacere cu pretenţii. Îi oferise un sacou, două sacouri, o 
cravată, două cravate, un pulover, o eșarfă, un smoching. Nu 
mai era băiatul înalt, deșirat, care studia muzica închis în casă 
ori observa veveriţele din parc. 

— Ştii că veverițele mor de boala Alzheimer? îi șoptise într-o zi 
Gary la ureche, abordând cu elan unul dintre subiectele lui 
preferate. Ajung gaga și uită unde și-au lăsat provizia de alune 
pentru iarnă. Se lasă să moară tremurând tocmai la poalele 


VP - 356 


copacului unde este ascunsă comoara. 

— Ah... făcuse Charlotte ridicându-și ochelarii, lăsând să se 
vadă ochii mari, lipsiţi de cea mai mică compasiune pentru 
veverițele senile. 

Gary se simţise îngrozitor de copilăros și singur. 

— Și Hortense? Ea ce zice? întrebă Shirley. 

— Despre ce? 

— Despre... Ştii foarte bine la ce mă refer, sau, mai precis, la 
cine... 

El se apucase din nou să toace pătrunjel și jambon, să adauge 
piper, sare grunjoasă. Să guste un deget din amestec, să 
adauge un căţel de usturoi, pesmet. 

— Face mutre. Așteaptă s-o sun. Și eu n-o sun. Ca să-i spun 
ce? 

Gary repartiză compoziţia peste roșii, deschise cuptorul pe 
care-l încălzise dinainte și, încruntând din sprânceană, reglă 
timpul de coacere. 

— Că sunt fermecat de o femeie care mă tratează ca pe un 
bărbat și nu ca pe un prieten? Asta o s-o supere... 

— Și totuși ăsta e adevărul. 

— Nu am chef să povestesc despre acest adevăr. O să-l 
povestesc prost, și apoi... 

— Ah! zâmbi Shirley, fuga bărbatului de explicaţii, un mare 
clasic! 

— Ascultă, dacă vorbesc cu Hortense, o să mă simt vinovat... 
Mai rău, o să fiu constrâns s-o denigrez pe Charlotte ori să 
minimalizez locul pe care-l ocupă în viaţa mea... 

— Vinovat de ce? 

— Cu Hortense am făcut un jurământ secret: nu ne 
îndrăgostim de altă persoană... până nu suntem amândoi destul 
de mari ca să iubim... vreau să spun să ne iubim cu adevărat... 

— N-a fost puțin cam îndrăzneț? 

— Atunci n-o cunoșteam pe Charlotte... Era înainte. 

Parcă fusese în secolul trecut! Viaţa lui devenise un vârtej. 
Vânătoarea de curve se terminase. Venise timpul vrăjitoarelor 
cu gâtul lung, cu umeri înguști și musculoși, cu braţe mai sidefii 
decât un colier de perle. 

— Și acum... 

— Sunt foarte încurcat. Hortense nu sună. Eu nu sun. Nu ne 
mai sunăm. Dacă vrei, pot să conjug și la viitor... 


VP - 357 


Deschisese o sticlă de bordeaux și mirosea dopul. Shirley nu 
se simţea în largul ei când era vorba despre viaţa sentimentală 
a fiului său. Când era copil vorbeau despre orice. Despre fete, 
despre Tampax, despre dorinţă, despre iubire, despre barba 
care crește, despre capodoperele literare, despre cărţile de 
colorat, despre filmele care se văd cu încetinitorul și filmele de 
doi bani, discuri pentru dans și discuri de ascultat, reţete de 
bucătărie, vârsta vinului, viața după moarte și rolul tatălui în 
existența unui băiat care nu-l cunoscuse pe al lui. Crescuseră 
împreună, mână în mână, împărtășiseră un secret apăsător, 
înfruntaseră pericole și ameninţări fără ca în solidaritatea lor să 
apară vreo fisură. Dar acum... Era un bărbat, cu păr peste tot, 
cu braţe lungi, cu picioare mari, cu voce groasă. Era aproape 
intimidată. Nu mai îndrăznea să pună întrebări. li plăcea când 
vorbea despre el fără ca ea să aibă ceva de întrebat. 

— ii la Charlotte? spuse până la urmă, tușind ușor ca să-și 
ascundă încurcătura. 

— Mă farmecă... 

Shirley consideră că era un cuvânt mare, foarte mare, că prin 
asta putea spune multe lucruri, dar oare putea să exprime mai 
exact gândul? Gary zâmbi, recunoscând mimica mamei atunci 
când ochii lui Shirley se măreau punând o întrebare mută, și 
dezvoltă: 

— E frumoasă, inteligentă, curioasă, cultivată, nostimă... Îmi 
place să mă culc cu ea, îmi place felul ei de a mi se strecura în 
braţe ca o viperă, de a se lăsa în voia plăcerii, de a face din 
mine un amant minunat. Este o femeie. Este o apariţie! Nuo 
târfă! 

Shirley zâmbi trist. Ea nu fusese decât o târfă pentru Jack, 
bărbatul în negru care-i lăsase tăieturi în inimă și pe piele? 

— Învăţ odată cu ea... E interesată de tot, mă întreb chiar ce 
găsește la mine! 

— Găsește la tine ce nu găsește la ceilalţi bărbaţi prea 
ocupați să alerge după umbra și cariera lor: un amant și un 
complice. A reușit, nu are nevoie de mentor. Are bani, are 
relații, este frumoasă, este liberă, se afișează cu tine pentru că 
în asta găsește plăcerea... 

Gary mormăi ceva pe tema vinului și încheie spunând: 

— De fapt, doar Hortense mă îngrijorează... 

— Nu-ţi face probleme, Hortense va supravieţui. Hortense 


VP - 358 


supraviețuiește în orice situație, asta ar putea fi deviza ei! 

Gary turnase vinul în două pahare frumoase din cristal 
Lalique, împodobite cu o ghirlandă de perle la bază, probabil un 
cadou de la Charlotte, își spuse Shirley răsucind paharul în 
mână. 

— Și vinul? Tot Charlotte? ` 

— Nu. L-am găsit adineauri căutând tocătorul. Inainte de a 
pleca, Hortense a ascuns o grămadă de cadouri peste tot ca să 
n-o uit. Deschid un dulap și cade un pulover, împing un teanc de 
farfurii și apare un pachet din biscuiţii mei preferaţi, îmi iau 
vitaminele din dulăpiorul cu medicamente și găsesc un bilet: 
„Presupun că deja ţi-e dor de mine...” E nostimă, nu? 

Nostimă sau îndrăgostită, gândi Shirley, pentru prima oară 
mica pacoste întâlnea în drumul ei ceva ce i se opunea. Un 
obstacol pe nume Charlotte Bradsburry, care nu avea de gând 
să renunţe! 


Hortense se trezi lac de apă. Voia să urle, dar niciun sunet nu- 
i ieșea din gură. Mai avusese acest coșmar îngrozitor! Se afla 
într-o sală pietruită, umedă, plină de aburi albi, și în faţa ei 
stătea un bărbat înalt cât un butoi de bere brună, cu o mulțime 
de cicatrice peste pieptul acoperit de păr negru, care flutura un 
bici lung cu capete ţintate. Rotea biciul strâmbându-se, lăsându- 
și la vedere dinţii negri, care clănțăneau deasupra ei și o 
mușcau de peste tot. Ea se ghemuia într-un colț, urla, se zbătea, 
bărbatul arunca biciul, ea se ridica, se îndrepta pe o ușă prin 
care trecea fără să știe cum și se trezea gata să fugă pe o 
stradă îngustă, murdară. Îi era frig, hohotele o scuturau, dar 
continua să alerge, jupuindu-și tălpile de pietre. Nu mai avea pe 
nimeni la care să se refugieze, nimeni s-o apere, auzea insultele 
bărbaţilor porniţi în urmărirea ei, se trântea la pământ, o mână 
mare o apuca de guler... Atunci se ridica, lac de apă, în patul ei. 

Ora trei dimineața! 

Rămase un lung moment dârdâind de frică. Și dacă nu erau 
morţi, cu picioarele încremenite în fundul Tamisei? Și dacă știau 
unde locuia? Era singură. Li May era plecată pentru două 
săptămâni la Hong Kong, la căpătâiul mamei sale bolnave. 

l-ar fi fost imposibil să adoarmă la loc. Nu mai putea să se 
ducă să bată la ușa lui Gary. Sau să-l sune la miezul nopții ca să- 
i spună: „Mi-e frică”. Gary dormea cu Charlotte Bradsburry. Gary 


VP - 359 


n-o mai suna, nu-i mai vorbea despre cărţi, nici despre muzică. 
Nu mai știa ce se întâmpla cu veveriţele din Hyde Park și nu 
avusese timp să învețe numele stelelor de pe cer. 

Luă o pernă și o strânse la piept ca să înăbușe hohotele carei 
se înnodau în gât. Voia braţele lungi ale lui Gary. Numai braţele 
lungi ale lui Gary puteau să-i alunge spaimele. 

Și era cu neputinţă! 

Din cauza unei femei. 

E îngrozitor să-ţi fie frică noaptea. Noaptea totul devine 
amenințător. Noaptea totul devine definitiv. Intr-o noapte aveau 
s-o prindă și s-o ucidă. 

Se ridică, se duse la bucătărie, luă un pahar de apă, o bucată 
de brânză din frigider, două felii de pâine, puţin muștar, 
maioneză și își făcu un sandviș pe care îl ronţăi străbătând 
bucătăria impecabilă. „Aș putea să mănânc de pe jos! Am trecut 
de la o curvă îngălată la o maniacă a gospodăriei”, își spuse ea 
mușcând din sandviș. „În orice caz, n-o să mai sun! De-ar fi să 
crăp din picioare, să înţepenesc de frică noaptea. Din fericire 
pentru mine, încă am principii! O fată fără principii este o fată 
pierdută. În astfel de situaţii trebuie să-ţi păstrezi ferm 
principiile. Niciodată n-o să sun prima, niciodată n-o să sun 
înapoi imediat - de așteptat trei zile -, niciodată n-o să stârnesc 
mila, niciodată n-o să plâng pentru un băiat, niciodată n-o să 
aștept un băiat, niciodată n-o să depind de un băiat, n-o să-mi 
pierd timpul cu un ţărănoi care habar nu are cine sunt Jean-Paul 
Gaultier, Bill Evans sau Ernst Lubitsch, gata cu tipul care verifică 
nota sau lasă prețul pe un cadou, poartă șosete albe, trimite 
trandafiri roșii sau garoafe roz, cel care își sună mama duminică 
dimineaţa sau vorbește despre averea tatălui, niciodată n-o să 
fac sex din prima seară, nici măcar n-o să sărut din prima seară! 
N-o să mănânc niciodată varză de Bruxelles, n-o să port 
niciodată haine portocalii, ca un muncitor de la drumuri și 
poduri...” Își repetă cele zece porunci și mușcă din pâine. „Sunt 
plină de principii, dar n-am chef să le pun în aplicare. Îl vreau pe 
Gary. Este al meu. Eu am pus ochii pe el. Și el a fost de acord. 
Până când apare fata asta. Dar cine se crede?” 

Intră pe Google, tastă „Charlotte Bradsburry” și se albi citind 
numărul de intrări: 132.457! Ocupa toate rubricile: familia 
Bradsburry, domeniul Bradsburry, familia Bradsburry în Camera 
Lorzilor, familia Bradsburry și familia regală, revista lui Charlotte 


VP - 360 


Bradsburry, parties date de ea, regulile ei în privinţa modei, 
replicile ei. O citau chiar dacă nu spunea nimic! 

Totul părea palpitant la femeia asta. Cum se îmbracă 
Charlotte Bradsburry, cum trăiește Charlotte Bradsburry, se 
trezește în fiecare dimineaţă la ora șase, se duce să alerge în 
parc, face un duș foarte rece, mănâncă trei alune și o banană cu 
o ceașcă de ceai și pleacă la birou pe jos. Citește ziarele din 
lumea întreagă, primește stiliști, autori, creatori, face sumarul, 
scrie editorialul, mănâncă un măr și o alună caju la prânz și, 
când pleacă, nu rămâne mai mult de jumătate de oră la o 
petrecere, apoi se întoarce acasă să se culce la ora douăzeci și 
două. Pentru că lui Charlotte Bradsburry îi place să citească, să 
asculte muzică și să viseze în pat. „E foarte important să visezi 
în pat”, susținea Charlotte Bradsburry, „așa îmi vin ideile”. 
„Bullshit!” izbucni Hortense Cortes ronţăind coaja sandvișului. 
„Tu nu ai idei, Charlotte Bradsburry, tu te îngrași cu ideile 
altora!” 

America era la picioarele lui Charlotte Bradsburry, Vanity Fair, 
New Yorker, Harper's Bazaar și-o disputau, dar Charlotte 
Bradsburry rămânea încântător de englezoaică. „Unde să 
trăiești în altă parte? Celelalte naţiuni sunt niște pigmei!” Un 
filmuleţ o arăta din faţă, din profil, trei sferturi, în rochie lungă, 
în ţinută de cocktail, în blugi, în șort, gata să alerge... Hortense 
simţi că se sufocă descoperind o rubrică: „Ultima cucerire a 
Charlotte Bradsburry”. O diaporamă îi arăta pe Charlotte și Gary 
la o expoziţie cu ultimele desene ale lui Francis Bacon. EIl, 
zâmbitor, elegant, în sacou cu dungi verde cu albastru, ea 
subţire, atârnată de braţul lui, arborând un zâmbet larg în 
spatele ochelarilor negri. Legenda spunea: „Charlotte 
Bradsburry zâmbește”. „Mi-aș fi vândut sufletul să fiu acolo”, 
blestemă Hortense. „Sfârșeam călcată în picioare la intrare. 
Imposibil să capeţi o invitaţie! Și au stat numai zece minute, 
promițând că se vor întoarce pentru o vizită privată!” 

Nu exista nici măcar o fotografie în care Charlotte Bradsburry 
să fie urâtă! Căută „regimul lui Charlotte Bradsburry” și nu găsi 
nicio menţiune despre colaci de grăsime sau celulită. Nicio 
fotografie retușată care să ascundă un defect fizic. Tastă: 
„păreri negative despre Charlotte Bradsburry” și nu găsi decât 
trei amărâte de note ale unor nătăflețe geloase care susțineau 
că Charlotte Bradsburry își remodelase nasul și făcuse liposucţie 


VP - 361 


la obraji. „Slabă pradă”, oftă Hortense, „n-o să ajung departe cu 
așa niște argumente de două parale”. 

Bătu „Hortense Cortes”. Nicio intrare. 

Viaţa e prea grea pentru debutanţi. Gary ridicase ștacheta 
prea sus, Charlotte Bradsburry se dovedea greu de învins. 

Răâcâi de pe farfurie o ultimă bucăţică de pâine, o mestecă 
îndelung. Apoi își reveni și se înjură: ce-o apucase să înghită un 
sandviș în miezul nopţii? Sute de calorii aveau să se 
îngrămădească în țesuturile adipoase de pe fese și șolduri, în 
timpul somnului! Charlotte Bradsburry avea s-o transforme într- 
un cârnat. 

Alergă la toaletă, își băgă două degete pe gât și vomită 
sandvișul. Ura să facă acest lucru, dar era un caz de extremă 
urgență. Dacă voia să-și înfrunte rivala omniprezentă până la 
sufocare pe Google, trebuia să scape de cel mai neînsemnat 
gram de grăsime. Trase apa și privi firicelele de brânză rotindu- 
se la suprafaţă. Trebuia să curețe vasul dacă nu voia ca Li May 
s-o dea afară din apartament, arătând cu degetul o pată gălbuie 
pe emailul alb. 

„Trăiesc cu o chinezoaică maniacă în două camere, fără 
ascensor, printre mobile de plastic, în timp ce...” 

Işi interzise să continue. Gânduri negative. Foarte rele pentru 
minte. Să gândească pozitiv: „Charlotte Bradsburry este o babă, 
se va ofili. Charlotte Bradsburry este o imagine, nu te culci cu un 
poster. Charlotte Bradsburry are în vine sânge albastru învechit, 
va face o boală rară, fără leac. Charlotte Bradsburry are un 
nume de doi bani, care sună ca o marcă de ciocolată proastă. 
Lui Gary nu-i place decât ciocolata neagră, cu minimum 71% 
cacao. Charlotte Bradsburry este cunoscută: 132.457 de intrări 
pe net. Curând un nou star își va arăta vârful nasului, și 
Charlotte Bradsburry va fi dată deoparte”. 

Și apoi, cine era Charlotte Bradsburry? 

Se întinse pe jos, făcu o serie de abdomene. Se ridică, își 
șterse fruntea. Cum se putuse îndrăgosti de o Google Girl, el, 
atât de independent, atât de singuratic, atât de dispreţuitor faţă 
de fastul și nebunia modei? Ce se întâmplase? „Se schimbă. 
Caută. Este încă tânăr”, oftă Hortense spălându-se pe dinţi, 
uitând că avea cu un an mai mult decât ea. 

Se culcă la loc, furioasă și tristă. 

Atât de mirată că este tristă! „Am mai fost tristă?” Căută prin 


VP - 362 


memorie, nu-și amintea să fi încercat acest sentiment, acest 
amestec căldicel, ușor greţos, de abandon, de neputinţă, de 
melancolie. Nici furie, nici furtună. Tristeţe, tristeţe, nici măcar 
sunetul cuvântului nu este frumos! O baltă de apă călduță. In 
plus, nu folosește la nimic. Ne împăcăm repede cu el. „Ca 
mama. Nu vreau să semăn cu mama!” 

Stinse lampa cu abajur roz, ieftină, de pe noptieră, pe care o 
acoperise cu o eșarfă roșu-lalea ca să înveselească încăperea, și 
se strădui să se gândească la buna desfășurare a paradei sale. 
Era absolut obligatoriu să reușească: rămâneau numai șaptezeci 
de candidați din o mie. „Trebuie să fac parte din grup. Să nu 
scap potoul din ochi. /'m the best, I'm the best, I'm a fashion 
queen. |n cincisprezece zile o să fiu eu, Hortense Cortes, pe 
podium, cu creaţiile mele, căci domnișoara asta, Charlotte 
Bradsburry, nu creează, se hrănește din nimic”. Deschise ochii 
încântată. „Asta-i adevărat! Într-o zi, nu se mai vorbi despre ea, 
și în ziua aceea eu sunt cea care-o să aibă 132.457 de intrări pe 
Google, ba chiar mai mult!” 

Fremăta de entuziasm; își ridică cearșaful până la bărbie, 
savurându-și răzbunarea. Apoi scoase un mic țipăt: „Charlotte 
Bradsburry! Va fi acolo, în ziua paradei! in primul rând, cu 
ținutele ei perfecte, cu picioarele perfecte, cu atitudinea 
perfectă, cu moaca plictisită, cu ochelarii mari, negri!” Parada 
școlii Saint Martins era evenimentul anului. 

El avea s-o însoțească. 

Avea să stea alături de ea, în primul rând. 

Coșmarul reîncepea. 

Un alt coșmar... 


În Eurostarul care o ducea la Londra, Jos&phine medita. 
Fugise, își lăsase sora și mama la Paris. Zoe plecase să repete 
pentru brevetul de final de gimnaziu la o prietenă: „Vreau o 
menţiune «Foarte bine». Cu Emma o să trag tare”. Gândul de a 
rămâne cu lris în apartamentul imens o făcuse să se grăbească 
spre o agenţie SNCF ca să cumpere un bilet pentru Londra. l-l 
lăsase pe Du Guesclin lui lphigenie și își făcuse valiza, 
pretextând un colocviu la Lyon despre condiţiile de viaţă ale 
seniorilor în mediul rural medieval, prezidat de o specialistă în 
secolul al XII-lea, doamna Elisabeth Sirot. 

— Tocmai a scos o carte extraordinară, Noble et forte maison, 


VP - 363 


la Picard. O adevărată lucrare de referinţă. 

— Ah! mormăise Iris. 

— Vrei să știi despre ce e vorba? 

Iris își înăbușise un căscat. 

— Este cu adevărat originală, să știi, pentru că înainte nu 
eram interesaţi decât de castelele fortificate, pe când ea 
urmărește viața de zi cu zi, pornind de la casele obișnuite. Nu le- 
am băgat în seamă multă vreme, și acum ne dăm seama de 
potenţialul lor arheologic. Au păstrat structura epocii, sistemele 
de aducțiune, latrinele, șemineurile. E uimitor, pentru că, într-o 
casă care nu spune mare lucru, îndepărtăm plafoanele false, 
sondăm zidurile și găsim toate elementele medievale, 
decorurile, tavanele cu stucaturi și picturi, tot ce alcătuia viața 
omului în Evul Mediu. Casa devine un fel de matrioșcă 
suprapunând diferite epoci, și chiar în mijloc apare nucleul 
medieval, e extraordinar! 

Era gata să-i facă rezumatul întregii cărţi ca să-și facă 
minciuna credibilă. 

Iris nu pusese întrebări. 

La fel cum nu spusese nimic întinzându-i corespondenţa. Era 
o scrisoare de la Antoine. Expediată de la Lyon. Zoé i-o arătase 
mamei sale. Mereu același discurs: „Sunt bine, îmi refac 
sănătatea, mă gândesc la fetiţele mele pe care le iubesc și o să 
le regăsesc în curând, muncesc din greu pentru ele”. 

— Se apropie, mamă, este la Lyon. 

— Da, dar nici măcar nu vorbește despre asta în scrisoare... 

— Probabil vrea să ne facă o surpriză... 

„Deci a părăsit Parisul. Când, de ce? Ar trebui să-mi urmăresc 
punctele de la Intermarché și să cercetez data următoare când 
sunt făcute cumpărăturile. 

Patru zile singură! Incognito. În trei ore o să pun piciorul pe 
peronul de la St. Pancras. Trei ore! In secolul al XII-lea era 
nevoie de trei zile ca să traversezi Canalul Mânecii cu barca. Trei 
zile ca să mergi de la Paris la Avignon cu toată viteza, cu opriri 
doar pentru schimbatul cailor. Altfel, trebuia să socotești zece 
zile. Totul merge atât de repede în zilele noastre, mi se învârte 
capul”. Uneori își dorea să oprească timpul, să capituleze, să se 
ascundă sub carapace. Nu anunţase pe nimeni de sosirea ei. 
Nici pe Hortense, nici pe Shirley, nici pe Philippe. La sfaturile 
editorului ei reţinuse o cameră într-un hotel de lângă Holland 


VP - 364 


Park, în cartierul Kensington. Pleca în aventură. 

„Singură, singură, singură”, ritmau roţile trenului. „Liniștită, 
liniștită, liniștită”, scanda ea răspunzându-le. „Englez, englez, 
englez”, reluau roţile trenului. „Francez, francez, francez”, 
articula Josephine privind defilând câmpurile și pădurile pe care 
le traversaseră atât de des armatele engleze în timpul războiului 
de O Sută de Ani. Englezii nu șovăiau să facă drumul dus-întors 
între cele două ţări. Erau acasă la ei în Franţa. Eduard al III-lea 
nu vorbea decât franceza. Documentele regale, corespondența 
reginelor, a mănăstirilor, a aristocrației, actele juridice, 
testamentele erau scrise doar în franceză sau în latină. Henri 
Grosmont, duce de Lancaster și interlocutorul englez al lui Du 
Guesclin, scrisese o carte de rugăciuni în franceză! Când 
negocia cu el, Du Guesclin nu avea nevoie de interpret. 
Noţiunea de patrie nu exista. Aparţineau unui senior, unui 
domeniu. Se luptau pentru a face respectate drepturile 
seniorului, dar nu dădeau doi bani pe culorile regelui Franţei sau 
Angliei, iar unii soldaţi treceau dintr-o tabără în alta, în funcţie 
de soldă. In ce-l privește, Du Guesclin a rămas credincios toată 
viaţa regatului Franţei și niciun butoi plin cu scuzi nu l-a făcut 
să-și schimbe părerea. 

— De ce mă urâăști, Josephine? întrebase mama ei în seara 
aceea, îndată ce sosise. 

Henriette își scosese pălăria mare și era ca și cum și-ar fi scos 
peruca. Lui Josephine îi fusese greu s-o privească în față: 
semăna cu o pară trecută din copt. Iris nu se întorsese de la 
cumpărături. 

— Dar nu te urăsc... 

— Da. Mă urâști... 

— Ba nu... bolborosise Josephine. 

— Se împlinesc trei ani de când nu m-ai văzut. Ti se pare asta 
normal din partea unei fiice? 

— Noi n-am avut niciodată relaţii normale... 

— Din vina cui? aruncase Henriette, strângând buzele într-o 
linie aspră și amară. 

Josephine scuturase trist din cap. 

— Vrei să spui că e din vina mea? Asta e? 

— M-am sacrificat pentru Iris și pentru tine, și iatâ-mă frumos 
răsplătită! 

— Am auzit asta toată viaţa... 


VP - 365 


— Dar acesta este adevărul! 

— Există un alt adevăr despre care n-am vorbit niciodată... 

„Să nu știi este cel mai rău dintre lucruri”, își spusese 
Josephine, în seara aceea, în faţa figurii acuzatoare a mamei 
sale. „Nu putem să nu știm toată viaţa, există întotdeauna un 
moment când adevărul ne prinde din urmă și ne obligă să-l 
privim în faţă. Întotdeauna am ocolit această explicaţie cu 
mama. Viața îmi poruncește să vorbesc și să mă impun în 
această confruntare cu ea”. 

— Există o întâmplare despre care n-am vorbit niciodată... 
Ceva îngrozitor ce mi-am amintit nu demult și care lămurește 
bine lucrurile... 

Henriette se îndreptase cu o mișcare bruscă a bustului. 

— O reglare de conturi? 

— Nu-ţi vorbesc despre o ceartă, ci despre ceva mult mai 
grav. 

— Nu văd la ce faci aluzie... 

— Dacă vrei, pot să-ţi reîmprospătez memoria... 

Henriette îi zisese cu un aer disprețuitor: 

— Dă-i drumul, dacă îţi face plăcere să mă murdărești... 

— Nu te murdăresc. Îţi povestesc un fapt, un simplu fapt, dar 
care explică perfect această... căuta cuvântul corect. Această 
reținere din partea mea... Nevoia de a sta la distanţă. Nu 
înţelegi despre ce vorbesc? 

Henriette nu-și amintea. Uitase. Episodul fusese atât de puţin 
important pentru ea, încât îl ștersese din memorie. 

— Nu văd cu ce te-aș fi putut răni... 

— Nu-ţi amintești de ziua când ne-am dus să facem baie în 
Landes, Iris, tu și cu mine? Tata rămăsese pe mal... 

— Bietul om nu știa să înoate! 

— Am plecat toate trei departe, în larg. Se stârnise vântul, și 
curenţii au devenit brusc violenţi. Nu mai puteam ajunge la mal. 
Iris și cu mine înghițeam apă, tu, ca de obicei, tăiai valurile. Erai 
o foarte bună înotătoare... 

— O înotătoare remarcabilă! Campioană la înot artistic! 

— La un moment dat, când am văzut că eram în dificultate și 
când am vrut să mă întorc, m-am agăţat de tine ca să mă iei în 
spate, să mă tragi, dar m-ai respins și ai ales s-o salvezi pe Iris. 

— Nu-mi amintesc. 

— Da, fă un efort... Se formase un val imens care ne dădea 


VP - 366 


înapoi de fiecare dată ce încercam să trecem de el, curenţii ne 
trăgeau, eu mă sufocam, strigam după ajutor, am întins mâna 
spre tine, însă tu m-ai respins ca s-o apuci pe lris. Voiai s-o 
salvezi pe Iris, nu pe mine... 

— Inventezi, biata mea copilă! Întotdeauna ai fost geloasă pe 
sora ta! 

— Îmi amintesc foarte bine. Tata era pe plajă, a văzut totul, 
te-a văzut trăgând-o pe lris, te-a văzut lăsându-mă acolo, te-a 
văzut trecând de val cu lris, punând-o pe uscat, ștergând-o, 
ștergându-te, fără să te întorci să mă cauţi! Aș fi putut muri! 

— Nu e adevărat! 

— Ăsta e adevărul! Și când am reușit să ajung la mal, când 
am ieșit din apă, tata m-a luat în brațe, m-a înfășurat într-un 
prosop mare și te-a făcut criminală! Și începând din acea zi, o 
știu, n-aţi mai împărţit niciodată aceeași cameră! 

— Baliverne! Nu mai știi ce să inventezi ca să ieși în evidenţă! 

— Te-a făcut criminală pe tine, mama mea, pentru că m-ai 
abandonat. M-ai lăsat să mor... 

— Nu vă puteam salva pe amândouă! Eram sfârșită! 

— Ah! Vezi, îți aduci aminte! 

— Dar te-ai salvat foarte bine! Erai voinică. Întotdeauna ai 
fost mai puternică decât sora ta. Viitorul a dovedit-o, ești 
independentă, îţi câştigi existenţa, ai un apartament foarte 
frumos... 

— Puțin îmi pasă de apartamentul meu! Puțin îmi pasă de 
femeia care am devenit, eu îţi vorbesc despre fetiță! 

— Dramatizezi totul, Josephine. Întotdeauna ai târât după tine 
tone de complexe faţă de alţii, și mai ales faţă de sora ta... De 
altfel, nu știu de ce. 

— Eu știu foarte bine, mami! spuse Josephine, cu vocea 
tremurând de lacrimi. 

Îi spusese „mami” lui Henriette. Erau ani de zile de când nu-i 
mai spusese „mami”. Lacrimile i se transformară în torent. 
Hohotea ca un copil ţinându-se de marginea mesei, în picioare, 
cu ochii larg deschiși, ca și cum vedea indiferența sălbatică a 
mamei sale pentru prima oară. 

— Dar oricui i se întâmplă să fie în pericol de înec ori să se 
rănească în cădere! răspunse maică-sa ridicând din umeri. 
Întotdeauna trebuie să exagerezi! 

— Nu vorbesc despre o bubiţă, mami, îţi vorbesc despre ziua 


VP - 367 


când era să mor din cauza ta! Și în toți anii ăștia când mi-am 
spus că nu fac doi bani pentru că tu nu ţi-ai dat osteneala să mă 
salvezi, în toţi acești ani când m-am străduit să nu-i iubesc pe 
oamenii care puteau să mă iubească, care puteau să mă 
găsească extraordinară, doar pentru că gândeam că nu merit 
osteneala, toţi anii ăștia pierduţi trecând pe lângă viaţă ţie ţi-i 
datorez! 

— Sărmana mea dragă, să nu mai batem câmpii cu amintiri 
din copilărie la vârsta ta, e jalnic! 

— Poate, dar în copilărie ne formăm, ne facem o imagine 
despre sine și despre viața care ne așteaptă. 

— Oh! vai! Ce simţ al tragicului! Faci o dramă dintr-o mică 
întâmplare. întotdeauna ai fost așa. Împiedicată, încăpăţânată, 
arțăgoasă... 

— Arţăgoasă, eu? 

— Da. Neîmplinită. Cu un soț amărât, un apartament mic într- 
o periferie modestă, o slujbă neînsemnată, o viață mediocră... 
Sora ta te-a scos de acolo dându-ţi ocazia să scrii o carte, să 
cunoști succesul, și tu nici măcar nu-i ești recunoscătoare! 

— Ar trebui să-i mulţumesc lui Iris? 

— Da. Așa mi se pare. Ţi-a schimbat viaţa... 

— Mi-am schimbat singură viaţa. Iris n-a avut nicio 
contribuţie. Cu cartea n-a făcut decât să-mi înapoieze ceea ce 
ea, ceea ce tu mi-ai luat în ziua aceea. lată că n-am murit, v-am 
supraviețuit! Și ceea ce era cât pe ce să mă distrugă acum mult 
timp este ceea ce reprezintă puterea mea de astăzi. Am avut 
nevoie de ani și ani ca să ies din valuri, ani și ani ca să-mi 
regăsesc suflarea, uzul braţelor, al picioarelor și să încep să 
înaintez, și pentru asta nu sunt datoare nimănui. Mă auzi, 
nimănui în afară de mine! Nu-ţi datorez nimic, nu-i datorez nimic 
lui Iris! Dacă sunt vie, dacă mi-am putut oferi acest frumos 
apartament și viaţa pe care o duc astăzi, totul mi se datorează 
mie. Mie, numai mie! Și de asta nu ne mai vedem noi două. 
Suntem chit. Nu e ură, înţelegi, ura este un sentiment. Nu mai 
am nici cel mai mic sentiment în ce te privește. 

— Ei bine, e perfect! Cel puţin acum lucrurile vor fi clare. Ţi-ai 
golit sacul de calomnii, sacul de grozăvii, ai acuzat-o de toate 
eșecurile tale trecute chiar pe cea care ţi-a dat viaţă, care s-a 
luptat să fii bine educată, să nu-ți lipsească nimic... Eşti 
mulțumită? 


VP - 368 


Josephine era sfârșită. Plângea cu lacrimi mari. Avea opt ani și 
apa sărată a lacrimilor o arunca din nou în mare. Mama ei o 
privea plângând și ridica din umeri, sucindu-și nasul lung într-o 
strâmbătură de dezgust pentru cea pe care cu siguranță o 
considera manifestarea  rușinoasă a unor sentimente 
respingătoare. 

Plânsese îndelung, îndelung, fără ca mama ei să întindă o 
mână spre ea. Iris se întorsese și remarcase: „la te uită... aveţi 
niște mutre ciudate!” Cinaseră în bucătărie, discutând despre 
neglijenta generală, despre criminalitatea care continua să 
crească, clima care se schimba în rău, despre deteriorarea 
calităţii în general și despre cașmirul de la Bompard care era tot 
mai prost. 

Seara, la culcare, Josephine avea în permanenţă impresia că 
se sufocă. Nu mai reușea să respire. Stătea la ea în pat. Căuta 
aer, se sufoca, se rostogolea în valuri de neliniște. „Am nevoie 
să se întâmple ceva în viața mea. Nu mai pot continua așa. Am 
nevoie de lumină, am nevoie de speranţă”. Se dusese în baie, își 
turnase apă rece pe pleoapele umflate, își privise faţa buhăită în 
oglindă. In adâncul privirii exista o scânteie de viaţă. Nu era 
privirea unei victime. Nici a unei moarte. Crezuse multă vreme 
că murise. Nu era moartă. Oamenii încă mai cred că ceea ce 
trăiesc e muritor. Uită pur și simplu că asta face parte din viață. 

Fugise ca pentru a-și salva pielea. Işi sunase editorul englez, 
plecase la Londra. 

Auzi anunțul că trenul intra în tunel. Trei sferturi de oră de 
traversat pe sub Canalul Mânecii. Trei sferturi de oră în 
întuneric. Pasagerii tremurau și comentau. Ea zâmbi gândind că 
ea, ea se pregătea să iasă din tunel. 


Hotelul se numea Julie's și se afla pe Portland Road 135. Un 
mic hotel „nice and cosy”, subliniase Edward Thundleford, 
editorul ei. 

— Nu exagerat de scump, sper, murmurase Josephine, puţin 
stânjenită să pună întrebarea. 

— Dar, doamnă Cortès, sunteţi invitata mea, sunt fericit să vă 
întâlnesc, am apreciat mult romanul dumneavoastră și sunt 
mândru să-l public. 

Avea dreptate. Julie's semăna cu o cutie de bomboane 
englezești. La parter se afla un restaurant cam piperat și la etaj 


VP - 369 


vreo zece camere bej și roz, cu o mochetă groasă cu flori și 
perdele pufoase ca niște mănuși. Cartea de oaspeţi semnala că 
acolo fuseseră cazaţi Gwyneth Paltrow, Robbie Williams, Naomi 
Campbell, U2, Colin Firth, Kate Moss, Val Kilmer, Sheryl Crow, 
Kylie Minogue și mulţi alții pe care Josephine nu-i cunoștea. Se 
lungi pe patul cu o cuvertură roșie și își spuse că viața era 
frumoasă. Că avea să rămână închisă în această cameră 
luxoasă fără vreo dorință de a ieși. Avea să comande ceai, pâine 
prăjită, marmeladă, să se strecoare în cada veche cu picioare 
sculptate ca niște spinări de delfin și să se prelingă. Să profite. 
să-și numere degetele de la picioare, să-și tragă cuvertura peste 
cap, să inventeze povești pornind de la zgomotele filtrate din 
celelalte camere, să reconstituie cuplurile, certurile, 
îmbrățişările. 

„Oare Philippe locuieşte departe de aici? Ce tâmpenie: am 
numărul lui de telefon, dar n-am adresa”. Londra i se păruse 
întotdeauna un oraş atât de mare, că se simțea pierdută. Nu 
făcuse niciodată efortul să-i învețe geografia. „Aș putea s-o 
întreb pe Shirley unde locuiește și să mă duc să bântui prin 
cartierul lui”. Își înăbuși un hohot de râs. „Cum aș arăta? O să 
mă duc întâi s-o văd pe Hortense”. Domnul Thundleford 
specificase că exista un autobuz, 94, care ducea direct în 
Piccadilly. 

— Dar acolo se află școala fetei mele! 

— Ei bine, n-o să fiți departe, și plimbarea e una dintre cele 
mai plăcute, o bună bucată e de-a lungul parcului... 

Prima seară rămase în cameră, luă masa în faţa unei grădini 
luxuriante, plină de trandafiri roz, grei, care se aplecau peste 
ferestre, merse cu picioarele goale pe parchetul închis la culoare 
al băii, înainte de a se cufunda în apa parfumată. Încercă toate 
săpunurile, toate șampoanele, cremele pentru corp, loţiunile de 
gomaj și balsamurile hrănitoare; apoi, cu pielea roz și moale, 
desfăcu patul imens, se strecură sub cuvertură și rămase un 
lung moment admirând broderia de lemn a tavanului. „Am făcut 
bine venind aici, mă simt alta, mă simt ca nouă. Am lăsat-o pe 
vechea Jo la Paris. Mâine o să-i fac o surpriză lui Hortense și o s- 
o aștept la ieșirea de la cursuri. O să mă postez în hol și o să-i 
pândesc silueta prelungă. Inima o să-mi sară la fiecare coafură 
arămie și o s-o las să treacă prin faţa mea fără să-i vorbesc dacă 
este însoțită, ca să n-o încurc. Cursurile se ţin dimineaţa, o să fiu 


VP - 370 


la postul meu la prânz”. 

Reîntâlnirea nu se derulă chiar așa. De fapt, Josephine fusese 
punctuală: la amiază era în holul mare de la Saint Martin. 
Grupuri de elevi ieșeau, ducând dosare grele în brate, 
schimbând câte un cuvânt, bătându-se pe umăr în semn de la 
revedere. Nici urmă de Hortense. Pe la ora unu, fără să-și 
zărească fata, Josephine se apropie de recepție și întrebă o 
femeie solidă, de culoare, dacă o cunoștea pe Hortense Cortes 
și dacă știa, din întâmplare, la ce oră termina cursurile. 

— Sunteţi din familie? o întrebă femeia aruncându-i o privire 
bănuitoare. 

— Sunt mama ei, răspunse mândră Joséphine. 

— Ah... făcu mirată femeia. 

Și în privirea ei Josephine recunoscu aceeași mirare pe care o 
citea odinioară, atunci când o plimba pe Hortense în parc, în 
ochii celorlalte mame care o luau drept bona. Ca și cum nu 
putea exista o legătură de rudenie între ea și fiica sa. 

Se dădu înapoi stânjenită și repetă: 

— Sunt mama ei, vin de la Paris s-o văd și aș vrea să-i fac o 
surpriză. 

— Nu mai întârzie mult, cursurile de termină la unu și un sfert, 
îi răspunse femeia, consultând un registru. 

— Atunci, o să aștept... 

Se așeză pe un scaun din plastic spălăcit și se simţi la fel de 
spălăcită. Avea emoţii. Poate că nu era o idee bună s-o ia prin 
surprindere pe Hortense. Privirea femeii îi stârnise amintiri 
vechi, ocheadele dezaprobatoare ale lui Hortense spre ţinutele 
ei când venea s-o ia de la școală, ușoara distanţă pe care o 
păstra între ea și mama ei mergând pe stradă, suspinele 
exasperate ale fiicei sale dacă se oprea să discute cu un 
negustor: , 

— Când o să încetezi să fii amabilă cu TOATA lumea! Mă 
scoate din minţi felul ăsta de a te purta! Ai zice că oamenii ăştia 
sunt prietenii noștri! 

Era pe punctul de a pleca atunci când Hortense apăru în hol. 
Singură. Părul dat pe spate cu o bentiţă neagră. Palidă. 
Sprâncene  încruntate. Căutând evident un răspuns la o 
problemă pe care o avea. Ignorând un băiat care alerga după 
ea, întinzându-i o foaie care-i căzuse. 

— Scumpo, șopti Joséphine, așezându-se în drumul fetei. 


VP - 371 


— Mamă! Ce bine îmi pare că te văd! 

În realitate, părea mulţumită, și Jos&phine simţi o ușurare 
imensă. Propuse să care teancul de cărți pe care Hortense le 
ținea în brațe. 

— Nu! Lasă! Nu mai sunt bebeluș! 

— Ţi-a căzut asta! strigă băiatul întinzându-i o foaie dublă. 

— Mulţumesc, Geoffrey. 

Aștepta ca Hortense să-l prezinte. Fata lăsă să treacă câteva 
secunde, apoi se resemnă: 

— Mamă, ţi-l prezint pe Geoffrey. E în clasă cu mine... 

— Încântată, Geoffrey. 

— Încântat, doamnă... Eu și Hortense suntem... 

— Altă dată, Geoffrey, altă dată! N-o s-o lungim, cursurile 
încep din nou într-o oră! 

Îi întoarse spatele și își trase mama după ea. 

— Părea fermecător, spuse Josephine întorcând capul ca să-i 
spună băiatului la revedere. i 

— Un pisălog groaznic! Fără strop de creativitate! Il suport 
pentru că are un apartament mare și mi-ar plăcea grozav să-mi 
închirieze o cameră la preţ mic anul viitor, dar mai întâi trebuie 
să-l dresez, să nu-și facă gânduri greșite... 

Se duseră la un coffee-shop aproape de școală. Joséphine 
puse coatele pe masă ca să-și observe mai bine fata. Avea 
cearcăne sub ochi și o mutrișoară mototolită, dar părul avea tot 
aceeași culoare frumoasă de reclamă la șampon. 

— Totul merge bine, scumpo? 

— Mai bine nu s-ar putea. Și tu? Ce cauţi la Londra? 

— Am venit să-mi văd editorul englez... Și să-ţi fac o surpriză. 
Nu ești cam obosită? 

— Nu mai fac nicio pauză! Parada are loc la sfârșitul 
săptămânii, și sunt departe de a fi gata. Muncesc zi și noapte. 

— Vrei să rămân să asist la paradă? 

— Aș prefera să nu. Aș avea prea multe emoţii. 

Josephine simți o înţepătură în inimă. Și un gând rău. „Sunt 
mama ei, eu sunt cea care-i plătește studiile și nu am dreptul să 
fiu acolo! Exagerează!” Îngrozită de violenţa reacției sale, puse 
o întrebare la întâmplare ca să-și ascundă tulburarea. 

— Și la ce folosește parada asta? 

— La a căpăta în sfârșit dreptul de a aparţine acestei 
prestigioase școli! Nu uita, primul an este eliminatoriu. Sunt 


VP - 372 


păstraţi foarte puţini, și eu vreau să fac parte dintre puţinii 
aleși... 

Privirea îi devenise dură și străpungea aerul ca și cum ar fi 
vrut să-l descompună. Işi băgase degetele mari în palmă și 
strângea pumnii. Josephine o admiră cu uimire: atâta 
determinare, atâta energie! Și nu avea decât optsprezece ani! 
Puterea irezistibilă a atașamentului și dragostei materne anula 
orice resentiment. 

— O să reușești, șopti Josephine învăluind-o cu o privire 
admirativă la care renunţă imediat de teamă să n-o enerveze. 

— În orice caz, o să fac totul pentru asta. 

— Și din când în când te vezi cu Shirley și cu Gary? 

— Nu văd pe nimeni. Muncesc zi și noapte. Nu am un minut 
pentru mine... 

— Totuși, am putea lua cina într-o seară? 

— Dacă vrei... dar nu prea târziu. Trebuie să dorm, sunt 
terminată. N-ai ales momentul potrivit ca să vii. 

Hortense părea distrată. Josephine încercă să-i capteze 
atenţia dându-i vești despre Zoé, povestindu-i despre moartea 
domnișoarei de Bassonniere, apariţia lui Du Guesclin în casă. 

Hortense o asculta, dar privirea trăda o absenţă politicoasă; în 
mod clar, se gândea la altceva. 

— Îmi pare bine să te văd, oftă Joséphine punându-și mâna pe 
cea a fetei sale. 

— Și mie, mamă. Pe bune. Doar că sunt terminată și obsedată 
de parada asta... E îngrozitor să-ţi joci viața în câteva minute! 
Întreaga Londră va fi acolo, nu vreau să fiu luată de tâmpită! : 

Se despărțtiră promițându-și să ia cina împreună, a doua zi. In 
seara respectivă, Hortense avea întâlnire cu un electrician care 
avea s-o ajute la paradă și trebuia să retușeze două modele. 

— Ne-am putea întâlni la Osteria Basilico, este chiar în spatele 
hotelului tău, pe Portobello Road. Ora nouăsprezece? Nu vreau 
să mă culc târziu. 

„Nu face eforturi”, îi trecu prin minte lui Joséphine. „Dar ce 
am? Mă revolt împotriva tuturor acum? N-o să mai suport pe 
nimeni!” 

— Perfect, spuse prinzând din zbor bezeaua fiicei sale. Pe 
mâine. 

Se întoarse la hotel pe jos, privind vitrinele. Se gândi la un 
cadou pentru Hortense. „Când era mică era atât de serioasă, 


VP - 373 


încât uneori aveam impresia, tatăl ei și cu mine, că suntem niște 
puștani față de ea”. Ezită în faţa unui pulover. „Are atât de mult 
bun-gust, n-aș vrea să fac o greșeală, mi-ar plăcea atât de mult 
să reușească, tatăl ei ar fi mândru de ea”. Ce făcea el la Lyon? 
Plecase înainte sau după moartea domnișoarei de Bassonniere? 
Nu mai avusese vești de la căpitanul Gallois, ancheta se 
învârtea în cerc. Ar fi putut să ia cina cu Shirley, da, dar asta 
însemna să vorbească, pe când ea avea chef de liniște, de 
tăcere, de singurătate. „Nu sunt niciodată singură, să profit, să 
profit, să observ străzile, oamenii, să-mi golesc mintea”. Zări o 
tânără care lustruia pantofii trecătorilor, avea mâini delicate și 
un profil de copil, o pancartă la picioare spunea: 3 £ 50 
PANTOFII, 5 £ GHETELE, râdea, își freca vârful nasului cu 
singurul deget curat. „Trebuie să fie o studentă care muncește 
ca să-și plătească locuinţa, e atât de scumpă chiria în orașul 
ăsta, Hortense lasă impresia că se descurcă bine, locuiește într- 
un cartier frumos, dar Philippe?” 

Urcă pe Regent Street, trotuarele mișunau de pietoni, oameni- 
sendviș care purtau pancarte publicitare, turiști care exclamau 
și făceau fotografii. Deasupra imobilelor zări zeci de macarale. 
Orașul era un adevărat șantier care se pregătea pentru Jocurile 
olimpice. Schelele metalice, palisadele, betonierele și muncitorii 
cu căști barau străzile. Făcu la stânga pe Oxford Street. „Mâine 
o să mă duc la British Museum și la National Gallery, mâine o s-o 
sun pe Shirley... 

să profit, să profit, să aud zgomotele care-mi răsună în cap. 
Zgomote de indignare, de furie. De ce Hortense mă respinge? 
Chiar are emoţii sau îi este rușine cu mine? «Toată Londra va fi 
acolo...»” Scutură din cap și intră într-o librărie. Luă cina 
singură, cu o carte. Nuvelele publicate de Saki la Editura 
Penguin. li plăcea la nebunie cum scria Saki, fraza sarcastică și 
seacă. „Reginald closed his eyes with the elaborate weariness of 
one who has rather nice eyelashes and thinks it's useless to 
conceal the fact”. |n câteva cuvinte personajul era creionat. Nu 
era nevoie de amănunte psihologice sau de lungi descrieri. „One 
of these days, he said, I shall write a really great drama. No one 
will understand the drift of it, but everyone will go back to their 
homes with a vague feeling of dissatisfaction with their lives and 


VP - 374 


surroundings. Then they will put new wall-papers and forget.” ™ 

Închise ochii și savură fraza și sandvișul. Nimeni nu se uita la 
ea. Ar fi putut intra cu o supieră pe cap, că n-ar fi observat-o. 
„Aici nu mi-ar fi rușine să port cipilica cu trei burdufuri, cipilica 
doamnei Berthier, sărmana doamnă Berthier!” Și chelneriţa de 
la cafenea? Nu se lua decât de femei, lașul. Exista o legătură 
între cele două victime? Un mister... Era liniștită s-o știe pe Zoe 
la prietena ei, Emma. După câte crime o să aibă poliţia destule 
indicii? Saki ar fi știut să scoată o poveste amuzantă din 
moartea răutăcioasei Bassonniere, l-ar fi decorat pe asasin 
pentru serviciul adus ordinii publice. 

Citi mai multe nuvele chicotind de plăcere, închise cartea, 
ceru nota și se întoarse la hotel. Plouase, și în aer plutea un 
abur umed ca o eșarfă. Işi înăbuși un căscat de oboseală, ceru 
cheia și urcă la culcare. 

Era vineri, avea voie să trăiască singură și liberă până marți. 
„Viaţa e frumoasă! Cât de frumoasă este viaţa! Ce face Philippe 
la ora asta? la cina cu Dottie Doolittle, o conduce acasă, urcă 
scara? Mâine sau poimâine o să mă duc să mă așez în faţa lui, o 
să-i citesc în adâncul ochilor și o să știu dacă este adevărată sau 
nu povestea asta cu Dottie Doolittle. Mâine o să-mi perii părul 
până scoate scântei, îmi dau cu negru pe gene și le las în jos în 
faţa lui, ca să le admire... Nici nu voi avea măcar nevoie să-i 
vorbesc. Doar să mă uit la el și voi ști, voi ști”, avu ea încă timp 
să-și spună înainte de a cădea într-un somn liniștit în care visă 
că încăleca pe nori și zbura să-l regăsească pe Philippe. 


— Tu crezi în fantome? îl întrebă Marcel pe René, retras în 
micul lui birou de la intrarea în depozit. 

— Nu pot spune că nu cred, răspunse Ren6, ocupat să 
aranjeze facturile într-un clasor, dar nici nu e domeniul meu 
preferat. 

— Crezi că pot vrăji pe cineva și să-l facă să-și piardă minţile? 

René ridică ochii spre prietenul lui și-l cercetă uluit. 

— Dacă pot crede în fantome, pot crede și în forțele 


A 


întunericului, răspunse în cele din urmă, mestecându-și 


11 „Reginald închise ochii cu plictiseala elaborată a unuia care are gene frumoase și i 
se pare inutil să ascundă acest lucru. [...] Într-o bună zi, spuse el, o să scriu o dramă 
extraordinară. Nimeni n-o să priceapă o iotă, dar toţi o să se întoarcă acasă cu un 
sentiment vag de nemulţumire față de vieţile și mediul lor înconjurător. Apoi o să-și 
schimbe tapetul și o să uite” (în limba engleză în original, n.red.). 


VP - 375 


scobitoarea. 

Marcel râse încurcat și, sprijinindu-se de rama ușii, rosti clar: 

— Cred că Josiane a fost vrăjită... 

— Despre asta vorbeai cu Ginette deunăzi? 

— N-am îndrăznit să-ţi spun de frică să nu mă crezi într-o 
ureche, dar cum Ginette nu mă ajută să fac progrese, mă întorc 
la tine. 

— Mâna a doua! Calitate proastă! Mulţumesc mult! 

— Mi-am zis că poate ai cunoscut niște șmecherii de genul 
ăsta sau că ai auzit vorbindu-se despre așa ceva. 

— Apreciez că mi te destăinui după ce ai ales-o pe nevastă- 
mea să te spovedești... De cât timp suntem prieteni, Marcel? 

Marcel întinse braţele ca și cum nu putea cuprinde toți anii. 

— Așa e, tu ai spus-o: o veșnicie. Și acum mă iei drept un 
mânz fără experienţă! 

— Ba nu! Numai că mi-a fost frică să nu par tâmpit. E un 
subiect aparte, recunoaște... Nu e pentru oricine! Femeile sunt 
mai intuitive, mai îngăduitoare, tu nu ai mutra unui tip căruia să- 
i povestesc tot ce-mi trece prin cap. 

— Sunt un fel de mânz, tu o repeţi! Un tâmpit de mânz care 
se învârte în cerc și nu înțelege nimic din nimic! 

— Ascultă, René, trebuie să mă ajuţi. În fiecare zi îmi mai 
cade o nicovală în cap... Într-o zi, am ieșit să cumpăr croasanţi și 
când m-am întors ea se legăna pe un taburet pus lângă 
fereastră pentru că voise să sară! 

— În ce parte? Înăuntru sau afară? întrebă René ironic, 
aruncând scobitoarea mestecată ca să ia una nouă. 

— Crezi că ai haz? Sunt pe marginea prăpastiei, și tu faci 
mişto! 

— Nu fac mişto, insist asupra jignirii. Am suportat-o prost, 
Marcel. Mi-a rămas aici! 

Își îndesă degetul în stomac și se strâmbă. 

— Îţi cer iertare, uite! Eşti mulțumit? Te-am luat drept un 
mânz nepriceput și am greșit. Mă ierți acum? 

Marcel îl implora cu o îngrijorare nesfârșită în ochi. René își 
aranja clasorul pe etajeră, amânând răspunsul. Marcel lovea cu 
piciorul marginea de jos a ușii și repeta „Deci? Deci? Trebuie să 
mă tăvălesc pe jos, să fac pe mocheta?” Dădea din picioare de 
nerăbdare ca Rene să-l ierte, dar René nu se grăbea. Cel mai 
bun amic al lui, totuși! Treizeci de ani de când erau împreună, 


VP - 376 


de când gestionau afacerea amândoi, de când se luptau cu 
chinezoii și Pieile Roșii, și Marcel se ducea să plângă în altă 
parte decât în poala lui. Din acea dimineaţă îi era rău. Până și 
cafeaua îi rămăsese în gât. Și Ginette! Nu-i mai vorbea, urla. Era 
jignit, gelos. Supărat ca un văduv de neconsolat, închis în turnul 
lui. Se întoarse și își cercetă vechiul prieten. 

— Totul merge de-a-ndoaselea în viața mea, René. Eram 
multumit, atingeam în sfârșit fericirea cu degetul, un deget care 
tremura atât de tare, că-mi era frică să nu fac Parkinson! Și 
acum, când ies să cumpăr croasantul de dimineaţă, croasantul 
care adună familia, stârnește pofta, alimentează emoția, ei 
bine... ea se caţără pe un taburet pentru saltul fatal. Nu mai 
pot! 

Se lăsă să cadă cu toată greutatea pe scaun. Prăbușit ca un 
teanc de rufe murdare. La capătul puterilor. Respirația lui făcea 
un zgomot aspru care-i sfâșia pieptul. 

— Termină! i-o trânti René. Nu ești fierar! Ascultă-mă bine, 
pentru că ce-o să-ţi povestesc n-am spus nimănui niciodată, 
înţelegi? Nici măcar lui Ginette. Nimănui, și nu vreau să mă iei 
de fraier! 

Marcel promise printr-o înclinare solemnă a capului. 

— Mai mult decât atât! Jură pe capul copilului și al nevestei. 
Să ardă în flăcările iadului dacă nu te ţii de cuvânt! 

Pe Marcel îl trecu un frison pe spinare când și-i imagină pe 
Junior și Josiane trași în ţeapă, învârtindu-se deasupra focului 
unei fierării, întinse o mână tremurândă și jură. René lăsă un 
timp de răgaz, scoase o nouă scobitoare și se așeză pe 
marginea biroului. 

— Și nu mă întrerupi! Și așa mi-e greu să pun povestea cap la 
cap! Deci, iată... Era acum mult timp, locuiam cu tata în 
arondismentul douăzeci, eram un mucos. Mama murise și eram 
trist ca un pian fără clape. Nu plângeam în fața tatei, dar 
strângeam din dinţi tot timpul. Nu mai aveam decât gingii de cât 
de tare strângeam. Trăiam din puţin, tata era coșar, știu cănue 
o treabă curată, dar așa își câștiga existenţa și pot să-ţi spun că 
nu era patron, lucra cu ziua. Trebuia să curețe coșuri ca să aibă 
o bucată de carne pe care s-o arunce în zeamă seara. Deci 
mângâierile nu erau specialitatea lui, îi era tot timpul frică să nu 
mă murdărească. Sau să murdărească o femeie. Pretindea 
mereu că de asta nu se recăsătorise, dar eu, eu știam că era 


VP - 377 


negru de disperare. Așadar stăteam acolo, amândoi, ca doi 
amărâţi abandonați, plângând fiecare pentru sine, tăind pâinea 
în liniște și mâncând supa fără să spunem nimic. Asta pentru că 
mama a fost o femeie extraordinară! O blândeţe, o zână a 
munţilor albaștri, cu o inimă cât trei conopide, își împrăștia 
iubirea tuturor, în cartier oamenii o venerau. Într-o zi, 
întorcându-mă de la școală, am găsit un corb. Acolo, în drumul 
meu, cum îţi spun, era ca și cum mă aștepta. L-am luat și l-am 
îmblânzit. Nu era frumos, era cam jumulit, dar avea un cioc 
lung, foarte galben, galben ca și cum ar fi fost vopsit. Și în vârful 
penelor avea niște pete albastre și verzi care semănau cu un 
evantai. 

— Nu era un păun? 

— Ti-am spus să nu mă întrerupi, altfel nu mai spun nimic. 
Imaginile sunt dureroase. L-am îmblânzit și l-am învățat să 
spună „Eva”. Eva era numele mamei. Tata o găsea atât de 
frumoasă, încât îi spunea Eva Gardner. „Eva, Eva, Eva”, îi 
repetam imediat ce eram singur cu el. Până la urmă a spus 
„Eva” și am fost nebun de fericire. Îţi zic, era ca și cum mama se 
întorsese. Dormea căţărat pe marginea patului meu și seara, 
înainte să adorm, croncănea: „Eva, Eva!” și eu le zâmbeam 
îngerilor. Dormeam ca o ființă fericită. Nu mai eram niciodată 
trist. Îmi alungase supărarea, îmi curăţase inima de funingine. 
Tata nu știa nimic din toate astea, dar și el începuse să fluiere. 
Pleca dimineaţa cu prăjina lui, găleata și cârpele, și fluiera. Nu 
mai bea decât apă. Ştii, coșarilor le este sete întruna. Inghit 
cărbune toată ziua, așa că au nevoie să-și potolească setea. El 
scăpase de griji! Senin și luminos, ca Tatăl Nostru. Eu nu ziceam 
nimic, priveam corbul care nu scotea un cuvânt în faţa lui și, îţi 
jur, se uita la mine cu o privire... cum să spun... cu aerul că 
zicea: „Sunt aici, veghez asupra voastră, totul va fi foarte bine”. 
Asta a durat destul de mult timp, fluieram, fluieram și apoi... A 
murit zdrobit. Un beţiv s-a prăvălit peste el. Era turtit ca o 
tortilla, nu mai rămăsese întreg decât ciocul lui lung, foarte 
galben. Am plâns, am plâns atât, încât pe lângă lacrimile mele 
Amazonul era ca un robinet uscat! Împreună cu tata l-am pus 
într-o cutie și l-am îngropat pe ascuns, în micul scuar din 
apropiere. A trecut ceva timp, și apoi, într-o noapte întunecoasă, 
am fost trezit de un zgomot la fereastră. Ca și cum bătea cineva 
cu o cheie. M-am uitat: corbul meu era acolo, cu același cioc 


VP - 378 


foarte galben, cu aceleași pene cu vârfurile verzi și albastre. 
Croncănea „Eva, Eva”, mi-am dat seama uluit. „Eva, Eva”, 
repeta el, bătând în geam. L-am văzut așa cum te văd pe tine. 
Corbul meu. Am aprins lumina ca să fiu sigur să nu vizez și l-am 
lăsat să intre. S-a întors în fiecare seară. La căderea nopții. Până 
ce m-am făcut destul de mare ca să răstorn cu cracii-n sus o 
fată. Probabil s-a gândit că nu mai am nevoie de el și a plecat. 
Nu-ţi spun cât am fost de trist, nici n-ai idee! N-am mai revăzut 
fata niciodată și mult timp nu m-am mai atins de alta, 
spunându-mi că se va întoarce. Nu s-a mai întors niciodată. lată, 
asta a fost povestea mea cu fantoma. Toate asta ca să-ți spun 
că dacă e posibil ca un corb să apară și să-mi dea tandrețea 
unei mame, același lucru se poate întâmpla cu diavolul și răul 
din Infern... 

Marcel ascultase cu gura căscată. Povestea lui Rene îl 
înmuiase atât de tare, încât îi venea să plângă. |și dorea să-și ia 
în braţe bătrânul amic și să-l strângă să-l sufoce. Intinse mâna și 
mângâie fața lui René, simțind înțepăturile bărbii sub degete. 

— Of, René! E atât de frumos! spuse el cu hohote în glas. 

— Am făcut-o pentru că te văicăreai! Doar ca să-ţi arăt că 
există lucruri pe care nu le înţelegem în viaţă, lucruri de 
neconceput și care totuși se întâmplă. Așa că pot foarte bine să 
cred pe Josiane a ta o lucrează cineva pe la spate, dar nu mai 
vreau să vorbesc niciodată despre așa ceva... 

— Păi, de ce? Nu vrei să mă ajuţi? 

— Nu asta e, bietul meu eschimos! Dar cum să fac eu să te 
ajut? Nu am nici cea mai mică idee. Doar să chem corbul sau să 
invoc spiritul mamei mele! Pentru că ea, ea nu s-a întors 
niciodată. Mi-a trimis corbul și pe urmă m-a abandonat. Fără 
hartă ca s-o regăsesc! 

— Nu știi nimic despre asta... Poate ea ţi-a trimis-o pe 
Ginette... E totuși mai bine decât un corb bătrân! 

— Nu-ţi bate joc de corbul meu! 

— Ea ţi-a trimis-o pe Ginette... și copiii. Ce fericire! Ea m-a 
trimis și pe mine. 

— Ai dreptate. Nu e puţin... Știi ce? Trebuie să încetăm să 
vorbim despre asta, pentru că altfel o să mă apuc și eu să 
jelesc! O să am inima fleașcă. 

— Și o să arătăm ca două coaie care se văicăresc la unison, 
completă Marcel. 


VP - 379 


Faţa tristă i se lumină pentru prima oară de un zâmbet 
adevărat, după mult timp. 

— Dar trebuie să mă ajuţi să găsesc o soluţie, nu, Rene? Nu 
pot rămâne așa. E vorba de firmă, știi. Nu sunt deloc în formă 
bună... 

— Am văzut foarte clar că nu ţi-era mintea la afacere, și asta 
mă îngrijora. 

Luă o altă scobitoare și o aruncă la gunoi pe cea veche. 
Marcel se aplecă și observă dușumeaua plină de beţigașe de 
lemn. 

Ridică ochii spre René, care oftă: 

— Asta de când nu mai fumez. Înainte îmi trebuia un pachet 
de ţigări pe zi, acum consum o cutie de scobitori. Fiecare cu 
șmecheria lui! Unii poartă scobitorile ca piercing... 

Niciun zâmbet nu încreţi fața năucă a lui Marcel. 

— Chiar că te-ai prostit, eschimosule! Nu mai guști glumele 
mele? Oh, asta e nasol, e chiar nasol! Ca piercing, ca la 
acupunctura, ace mari care se înfig în tălpile picioarelor și... 

— Talpa piciorului! urlă Marcel lovindu-se peste frunte. Da, cât 
se poate de sigur! Sunt un tâmpit! Dar cât sunt de tâmpit! Ar fi 
trebuit s-o ascult pe madam Suzanne... Ea, ea o să poată să mă 
ajute! 

— Pescuitoarea în ape tulburi? Cea care îţi gâdilă degeţelele? 

— În persoană. Ea mi-a spus o dată că lui Josiane i s-au făcut 
„lucrături”. Zicea că dacă vrei să anulezi răul, trebuie să-i 
descoperi originea, zicea o grămadă de lucruri pe care nu le 
înţeleg, bietul meu René. Eu știu să umblu cu cifre, pieţe, taxe, 
beneficii și frontiere, nu cu vrăjitorii... 

— Atunci, ascultă-mă bine... Uite ce-o să facem... 

Și în ziua aceea, în micul birou din depozit, Marcel și Rene 
puseră pe picioare un plan prin care să scape de rău sufletul lui 
Josiane. 


Josephine se învârtea, se învârtea, se învârtea. Neobosit. De 
la opt dimineața. Făcea pe turista senină care se plimbă cu 
nasul în vânt și descoperă orașul, străbătând insistent același 
grup de străzi: Holland Park, Portland Road, Ladbroke Road, 
Clarendon Road, înapoi pe Holland Park și încă un tur pe jos. 

În timpul nopţii plouase, și lumina zilei tremura în aburul care 
se ridica din trotuare, înainte de a deveni aurie în razele soarelui 


VP - 380 


de dimineaţă. Supraveghea terasa de la Ladbroke Arms. După 
părerea lui Shirley, în pubul ăsta își lua micul dejun Philippe în 
fiecare dimineaţă. „Mă rog... ultima dată când ne-am văzut, l- 
am găsit acolo. Era instalat cu cafeaua, sucul de portocale, 
ziarele. Acum, n-aş ști să-ţi spun dacă pontează în fiecare 
dimineaţă, dar du-te. Plimbă-te pe jos până ce îl zărești și 
prezintă-te...” 

Asta intenţiona să facă. Să-i citească în ochi. Să-l ia prin 
surprindere înainte ca el să aibă timp să-i scrie o minciună. Se 
gândea la asta de mai multe nopţi. Analizase mai multe 
stratageme, reţinând-o pe cea mai simplă: întâlnirea surpriză. 
„Sunt la Londra, invitată de editorul meu, m-am sculat devreme, 
am plecat să mă plimb și... ce surpriză! Ce întâmplare! Ce 
fericită coincidenţă! Să dau peste tine. Ce mai faci?” 

Uimirea. Era partea cel mai greu de jucat. Mai ales când ai 
repetat replicile până la bâlbâială! Greu să fii natural. „O să fiu o 
actriță mediocră”. 

Se învârtea, se învârtea prin cartierul elegant. Case albe, 
scumpe, cu ferestre înalte, cu peluze în faţa fiecărui peron, 
trandafiri, glicină, flori care se răsucesc ca să iasă din tufă și să 
fie admirate. Uneori fațadele erau zugrăvite în albastru ca cerul, 
verde-tare, galben-canar, roșu-ţipător, ca pentru a se deosebi 
de vecina prea cuminte. Atmosfera era în același timp prețioasă 
și exuberantă. După chipul englezului. Un magazin Nicolas se 
afla în colţul unei străzi. Mai departe, un negustor de brânzeturi 
și o brutărie Chez Paul. Probabil că Philippe se simţea ca acasă. 
Avea sticla lui de vin, camembertul, nu mai lipsea decât bereta! 

Cu o seară înainte luase cina cu editorul. Discutaseră despre 
traducere, copertă, titlul în engleză, A Humble Queen, despre 
prezentarea în presă, despre tiraj. 

— Englezii sunt înnebuniţi după cărți istorice, iar secolul al XII- 
lea nu este foarte cunoscut la noi. Țara era puţin populată în 
epocă. Știţi că am fi putut găzdui toată populaţia Londrei în doi 
zgârie-nori? 

Edward Thundleford avea pe față și pe nas cuperoza 
amatorilor de vin bun, părul alb lipit de creștetul ţuguiat într-o 
parte, papion și unghii bombate. Rafinat, politicos, atent, îi 
pusese numeroase întrebări despre munca ei, despre cum 
mergeau cercetările pentru certificatul de conducător de 
doctorat, apoi o condusese la hotel și-i propusese să viziteze 


VP - 381 


birourile editurii în Peter Street, a doua zi după-amiază. 
Josephine acceptase, cu toate că nu avea niciun chef. Ar fi 
preferat să se plimbe. 

— N-am avut curaj să-i refuz invitaţia! îi mărturisise mai târziu 
lui Shirley, așezată turcește pe covorul din faţa șemineului 
imens din salonul prietenei sale. 

— Ştii că-ţi poţi rata viaţa fiind politicos... 

— E fermecător, se străduiește mult pentru mine. 

— Va câștiga o grămadă de bani datorită ţie. Las-o baltă și 
vino să te plimbi cu mine. O să te fac să cunoști Londra 
uimitoare. 

— Nu pot. Am promis. 

— Joséphine! Învață să fii bad girl! 

— Nu mă crezi, dar asta vine treptat... leri am gândit rău 
despre fiica mea. 

— Ai din nou ciocniri cu Hortense! 

În salonul acela puseseră la punct o strategie ca să dea peste 
Philippe „din întâmplare”. Totul era gândit, analizat, pregătit. 

— Deci, el locuiește aici, spusese Shirley arătând cu degetul 
pe hartă o stradă din Notting Hill. 

— E cea a hotelului meu! 

— Și ia micul dejun aici... 

Arătase pe plan locul unde se afla pubul în jurul căruia se 
învârtea acum Josephine. 

— Așa că te scoli devreme, te faci frumoasă și începi să dai 
târcoale pe la opt. Uneori vine înainte, uneori, după. De la ora 
opt, fără să pară nimic ciudat, te învârţi pe-acolo. 

— Și când îl văd, ce fac? 

— Exclami: „Dumnezeule, Philippe!” Te apropii, îl săruţi ușor 
pe obraz, mai ales să nu creadă că ești ușor de ademenit, te 
așezi neglijent... 

— Cum se așază cineva „neglijent”? 

— Vreau să spun că nu te trântești cum ai tu obiceiul... și lași 
impresia că ești o fată care trecea pe acolo, care nu are numai 
asta de făcut, te uiţi la ceas, asculţi mobilul și... 

— N-o să reușesc niciodată. 

— Ba da. O să repetăm... 

Repetaseră. Shirley îl juca pe Philippe, cu nasul în ziar, așezat 
la masa lui. Josephine bâiguia. Cu cât repeta mai mult, cu atât 
se bâlbâia mai tare. 


VP - 382 


— Nu mă duc. O să am un aer prostesc. 

— O să te duci și o să ai un aer inteligent. 

Josephine oftase și ridicase nasul spre un panou de lemn de 
acaju împodobit cu o friză lată pe care erau sculptați ciorchini de 
struguri, buchete de bujori, de floarea-soarelui, spice de grâu, 
vulturi regali, cerbi în rut și căprioare înnebunite. 

— Asta ar fi stilul Tudor? 

— Mai degrabă stilul Shirley. Nu vine nimeni pe-aici. Un singur 
tip într-un an și jumătate! O să ajung din nou fecioară! 

— O să-ţi ţin companie. 

— Nu se pune problema. Tu se învârți și te învârţi până ce te 
răstoarnă în patul lui. 

Și ea se învârtea, se învârtea. Ora opt treizeci, nici urmă de 
Philippe. Era o nebunie. N-avea s-o creadă niciodată. Ea avea să 
roșească, să răstoarne scaunul, să transpire cu stropi mari, 
simțind cum i se îngrășa părul chiar în acele momente. „Sărută 
atât de bine! Încet, blând, apoi mai puţin blând... Și tonul vocii 
cu care-mi vorbea în timp ce mă săruta!” Era tulburător, acele 
cuvinte amestecate cu săruturi îi trimiteau frisoane din cap 
până-n picioare. Antoine nu vorbea în timp ce o săruta, Luca nici 
atât. Ei nu-i spuseseră niciodată „Josephine! Taci!” dându-i un 
ordin care o împietrea în pragul unui teritoriu necunoscut. Se 
opri în faţa unei vitrine ca să-și verifice ţinuta. Gulerul cămășii 
albe era turtit. Îl îndreptă. Își frecă nasul și se încurajă. „Haide, 
Jo, dă-i drumul!” 

Începu din nou să dea târcoale. „De ce forţez destinul? Ar 
trebui să las totul la voia întâmplării. Tată, spune-mi, să mă duc 
sau să nu mă duc? Dă-mi un semn. E momentul, acum ori 
niciodată, dă-mi un semn. Coboară din stele și vino să-mi dai o 
mână de ajutor”. 

Se opri în faţa unei parfumerii. „Să cumpăr un parfum?” Eau 
des merveilles de la Hermes. O îmbăta. Il vaporiza pe gât, pe 
becurile lămpilor, pe încheieturi înainte de a adormi. Citi 
programul pe ușa magazinului: nu deschidea decât la zece. Işi 
reluă marșul forțat. 

Atunci auzi o voce în minte care-i spunea: „Lasă-mă pe mine, 
fata mea, mă ocup eu de tot”. Tresări. Cu siguranţă, își pierdea 
minţile. „Continuă să mergi, ca și cum nimic nu s-a întâmplat!” 
Făcu un pas, doi pași, privi în jur. Nimeni nu-i vorbea. „Haide! 
Haide! Continuă-ţi drumul de pelerin, rezolv eu totul, ai 


VP - 383 


încredere în mine. Viaţa este un balet. Trebuie doar să ai un 
profesor de dans. Ca în Burghezul gentilom”. „Îţi plăcea piesa 
asta, tată?” „La nebunie! Critica ironică la adresa burgheziei 
care se dă mare! Mă gândeam la mama ta. Era răzbunarea mea 
pentru spiritul ei atât de meschin, atât de conformist”. „Nu 
știam!” „Nu-ţi spuneam chiar tot, există lucruri pe care nu le 
spui copiilor. Nu știu de ce m-am însurat cu maică-ta. 
Intotdeauna m-am întrebat. Un moment de rătăcire. Ea nici atât 
n-a înţeles, cred. Unirea crapului cu iepurele. Probabil s-a gândit 
că o să devin bogat. Numai asta o interesa. Înaintează, îţi spun! 
Inaintează...” „Crezi că este o idee bună? Mi-e frică...” „E 
momentul să te întărești, fiica mea! Bărbatul ăsta e făcut pentru 
tine”. „Crezi?” „Nici el n-a ales femeia potrivită. Pe tine ar fi 
trebuit să te ia de nevastă!” „Tată! Exagerezi!” „Niciun strop! 
Cumpără un ziar, asta o să-ţi dea ceva de făcut...” Josephine se 
opri la chioșcul de lângă staţia de metrou, luă un ziar. „Stai 
dreaptă, ești cocoșată”. Ea se îndreptă și strecură ziarul sub 
braţ. „Acolo, acolo, încetișor. Mergi încet. Pregătește-te, a 
venit”. „Am emoţii!” „Ba nu... totul o să meargă bine, dar când o 
să ieși, îngerul meu, cu inima beată de bucurie, fii atentă la 
portocala perfidă care pândește în umbră”. „Ce e asta? Un 
citat?” „Nu. Un avertisment! Cu nenumărate întrebuinţări”. 

Se întorsese pe ultima latură a pătratului. Ultimii metri înainte 
de terasă. Îl zări. Din spate. Așezat la o masă. Deschidea ziarele, 
își așeza telefonul, chema chelnerul, dădea comanda, își 
încrucișa picioarele și-și începea lectura. Era minunat să-l 
admire fără ca el să știe, să citească pe spatele lui sfârșitul 
nopţii, începutul zilei, pauza sub duș, sărutul dat copilului care 
pleacă la școală, pofta stârnită de ouăle cu bacon, espresso-ul 
negru și speranţa unei noi zile. | se dăruia neajutorat. Ea îi 
descifra spatele. li împrumuta visele ei, îl încălzea cu săruturile 
ei, el i se dăruia. Intinse mâna spre el și schiță o mângâiere. 

Acum știa că nu aparţinea alteia. O putea citi în braţul care se 
întindea ca să întoarcă pagina ziarului, în mâna care lua ceașca, 
o ducea la gură, în seninătatea care se degaja din fiecare dintre 
mișcările lui. 

Nu erau gesturile unui bărbat îndrăgostit de alta. Nici cele ale 
soțului surorii ei. Erau gesturile unu bărbat liber... 

Care o aștepta. 


VP - 384 


Era ultima seară. A doua zi, Joséphine se întorcea la Paris. 
„Mâine va fi prea târziu”. 

Se duse drept la dulapul unde se afla tabloul electric, trase în 
jos maneta și luminile se stinseră. Frigiderul se opri cu un 
sughiţat, combina hi-fi din salon tăcu. Liniște. Întuneric. Nu-i mai 
rămânea decât să acționeze. 

Cobori și sună la ușa familiei Lefloc-Pignel. Ora nouă și un 
sfert. Copiii luaseră cina. Doamna făcea ordine în bucătărie. 
Domnul era liber. 

El îi deschise. Se propti, masiv, în rama ușii, cu o mutră 
severă. Iris își plecă ochii și luă un aer pocăit. 

— Îmi pare foarte rău că vă deranjez, dar nu înțeleg ce s-a 
întâmplat. Dintr-odată s-a oprit curentul... și nu știu ce să fac... 

El ezită, apoi spuse că avea să urce imediat ce-și termina 
treburile. 

— Aveţi un tablou electric vechi sau unul nou? 

— Nu știu. Nu sunt la mine acasă, știți, răspunse ea schițând 
un zâmbet năucitor. 

— Vin după dumneavoastră în zece minute... 

Închise ușa. Nu avusese timp să arunce un ochi în 
apartament, dar i se păru ciudat de liniștit ca să găzduiască o 
familie cu trei copii. 

— Copiii s-au culcat deja? îl întrebă ea mai târziu. 

— În fiecare seară la ora nouă. Asta e regula. 

— Și ascultă? 

— Bineînţeles. Așa sunt crescuţi. Nu există niciodată 
comentarii. 

— Ah... 

— Știţi unde este tabloul electric? 

— Veniţi după mine. E în bucătărie... 

El deschise dulapul unde se afla contoarul și zâmbi cu 
îngăduinţă. 

— E un fleac. A sărit maneta... 

O puse la loc și lumina se aprinse, frigiderul o luă din loc și o 
muzică îndepărtată se făcu auzită din salon. Iris aplaudă. 

— Sunteţi extraordinar. 

— N-a fost greu... 

— Fără dumneavoastră eram pierdută... O femeie nu este 
făcută să trăiască singură. Eu, în orice caz, sunt neputincioasă în 
faţa micilor neplăceri ale vieţii. Trebuie să spun că și în fața 


VP - 385 


celor mari, la fel! 

— Aveţi dreptate. În zilele noastre am uitat care e rolul 
fiecăruia. Femeile se poartă ca bărbaţii și bărbaţii devin 
iresponsabili. Eu sunt pentru pater familias care se ocupă de tot. 

— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră. Vă ofer ceva? 
Un whisky sau o ușoară infuzie de plante proaspete? Am 
cumpărat mentă de la piaţă în dimineaţa asta... 

Scoase un buchet de mentă dintr-o folie de aluminiu și-i dădu 
să miroasă. „Infuzia ar fi potrivită. Cât timp se prepară, facem 
conversație. El o să se destindă, eu o să găsesc metoda să mă 
insinuez, să-mi fac puţin loc”. 

— Prefer o infuzie de mentă... 

Iris puse apă la încălzit. Îi simţi privirea fixată pe ea, 
urmărindu-i toate gesturile, și se întreba cum să destindă 
atmosfera, când el i-o luă înainte: 

— Aveţi copii? 

— Un băiat. Nu locuiește cu mine, ci cu tatăl lui, la Londra. 
Sunt în proces de divorț, de asta stau la Josephine. 

— Vă cer iertare, nu voiam să intru în intimităţi... 

— Dimpotrivă, îmi face bine să vorbesc. Mă simt bine singură. 

Pregăti o tavă cu un ceainic și două cești. Scoase două 
șerveţele albe. „Va fi sensibil la acest amănunt”. Le îndoi cu 
grijă, ca și cum urmașe cursuri de gospodină perfectă. Simțea 
că îi spiona toate gesturile, privirea lui o străpungea ca un șurub 
ascuţit. Peste câteva clipe se cutremură ostentativ. 

— Tatăl lui a cerut tutela și... 

— Nu l-aţi abandonat? întrebă el brusc. 

— Oh, nu! O să fac totul să-l iau înapoi. L-am prevenit pe tatăl 
lui, o să mă lupt... 

— O să vă ajut, dacă vreți. O să vă găsesc un avocat bun... 

— Sunteţi amabil... 

— E normal. Nu trebuie despărțit un copil de mama lui. 
Niciodată! 

— Nu așa gândește soțul meu... 

Turnă apă peste frunze și luă tava în salon. Servi, îi î 
ceașcă. Lefloc-Pignel ridică fruntea spre ea: 

— Aveţi ochi foarte albaștri, foarte mari și foarte depărtaţi... 

— Când eram mică detestam faptul că am ochii atât de 
depărtaţi. 

— Îmi imaginez o fetiță foarte frumoasă... 


ntinse o 


VP - 386 


— Atât de puţin sigură pe ea! 

— Probabil că repede aţi devenit încrezătoare... 

— O femeie nu se simte sigură decât când este iubită. Nu fac 
parte dintre acele femei emancipate care pot trăi fără privirea 
unui bărbat. 

Iris nu mai avea nici amor-propriu, nici mândrie, nici simţul 
ridicolului, nu era decât strategie: trebuia ca Herve Lefloc-Pignel 
să-i cadă în plasă. Frumos, bogat, strălucitor, era o pradă 
perfectă. Trebuia să-l seducă. Lucidă și disperată, juca ultima 
carte și arunca harponul în inima lui Herve Lefloc-Pignel, 
flatându-l cu un surâs, un gest, o privire. Nu-i păsa că avea o 
nevastă și trei copii. Ce contează! În zilele noastre toată lumea 
divorțează, ar fi singurul care vrea să rămână cu o consoartă 
care zace toată ziua în capot. Nu e ca și cum aș distruge un 
cuplu unit! Era gata să accepte copiii. Ea era femeia care-i 
trebuia. Numai că nu-și spunea că-i face un serviciu oferindu-i- 
se. 

El stătea în fața ei și o privea cu o dăruire copilărească. „Ce 
om ciudat! Cât de repede își schimbă privirea! Din prădător 
devine copil care tremură”. Era în atitudinea lui un abandon 
temător, ca și cum n-o putea privi decât de departe și îi era 
interzis să se apropie. Sub costumul gri de bancher descoperea 
un alt bărbat, mult mai atrăgător. 

— Nu suntem foarte vorbăreţi, remarcă ea zâmbind. 

— Eu vorbesc toată ziua, e odihnitor să nu spui nimic Vă 
privesc și asta îmi este destul... 

Iris oftă și își întipări fraza în memorie. Tocmai făcuseră un 
pas împreună, un pas de dans într-o intimitate promițătoare. | se 
păru că toate necazurile pe care le trăise în ultimul an aveau să 
dispară, îndreptate de acest bărbat puternic și sensibil. 

Dădu mai tare sonorul la radio și îi propuse încă puţin ceai. El 
întinse ceașca. Ea îl servi. Il lăsă să-și alunece mâna pe lângă a 
ei, sperând că o va apuca, atinse mâneca sacoului într-un 
simulacru de mângâiere. El nu schiţă niciun gest. 

In atitudine avea un nu știu ce poruncitor care vorbea despre 
obișnuinţa de a fi ascultat. Lui Iris nu-i displăcea. „Nu am nevoie 
nici de un dandy, nici de un seducător care vânează prima fustă. 
Imi trebuie un tip serios, și cine e mai potrivit decât el? Cu 
siguranţă și-a dorit să-și părăsească nevasta, dar simţul datoriei 
l-a dominat. Este genul de bărbat căruia trebuie să-i lași 


VP - 387 


inițiativa. Să nu-l bruschezi, să-l conduci încetișor acolo unde 
vrei să-l duci, cu hăţurile moi, dar sigure. 

Să-l fac să înțeleagă și că nu poate rămâne cu nevastă-sa. E 
rău pentru imaginea lui în societate, pentru cariera lui. Trebuie 
să-i redau încrederea, să-l ajut să se pună în valoare”. 

Și astfel, din femeie hoață de bărbaţi, Iris devenea muză și 
sfătuitoare. Făcu o pauză și zâmbi plină de încredere viitorului. 

Ascultară la radio știrile de la ora unsprezece. Schimbară o 
privire, mirându-se de timpul care a trecut fără să-și dea seama. 
Nu mai rostiră niciun cuvânt. Ca și cum totul mergea de la sine. 
Cât erau de fericiți de-acum. Lăsau impresia că așteptau să se 
întâmple ceva. Nu știau ce. La radio se încheia rapsodia ungară 
de Liszt, „trebuie să fie Georges Cziffra”, spuse el, „îi recunosc 
tușeul”. Ea aprobă din cap. 

Nu purta verighetă, era un semn. Inima era liberă. Unui 
bărbat îndrăgostit îi place să-și mângâie verigheta, o răsucește 
între degete, o caută peste tot dacă din întâmplare a uitat-o pe 
o chiuvetă sau o etajeră. Îi este teamă că a pierdut-o. Nu-și 
amintea dacă purta verighetă în loja portăresei. O scosese de 
atunci? De când o cunoscuse... 

Pe postul Radio Classique, o voce anunţă o serie de valsuri de 
Strauss. Herve Lefloc-Pignel avu aerul că e smuls din visare. 
Pleoapele îi fremătară. 

— Dansaţi vals? o întrebă el cu voce joasă. 

— Da. De ce? 

— Un doi, trei, un doi, trei, zise el bătând aerul cu mâinile. 
Uităm de tot. Ne învârtim, ne învârtim. Aș fi vrut să fiu dansator 
la Viena. 

— N-aţi fi putut întreţine o familie. 

— Da, e păcat, oftă el. Uneori dansez în gând... 

— Vreţi să dansăm? șopti Iris. 

— Aici? În salon? 

Ea îl încurajă din priviri. Fără să miște. Fără să întindă braţele 
spre el. Adoptând atitudinea rezervată a tinerelor din secolul 
trecut la seratele organizate de mamele lor ca să le mărite. 
Ochii spuneau:  „Îndrăznește, îndrăzneşte”, dar mâinile 
rămâneau cuminţi, puse pe genunchi. 

El se ridică stângaci, legănând din șolduri ca un om obosit, 
veni să se așeze în faţa ei, se aplecă dând pe spate șuviţa de 
păr, îi întinse un braţ și o conduse în mijlocul salonului. 


VP - 388 


Așteptară începutul unui nou vals, apoi se luară în braţe, ochi în 
ochi. 

— Va fi micul nostru secret, șopti Iris. Nu vă trebuie să 
spunem nimănui. 


Când Philippe dădu să-și miște braţul înțepenit, Joséphine 
protestă: 

— Nu mișca... E atât de bine. 

El se strâmbă emoţionat. Tandreţea care urca în trupurile lor 
era la fel ca invazia unei armate de furnici. O strânse la piept, îi 
mirosi părul și simţi un parfum pe care-l cunoștea. Cobori spre 
gât ca să-l identifice, pe umăr, în căușul încheieturilor, ea fu 
străbătură de un fior și se lipi de el, făcând să renască dorinţa o 
clipă adormită. 

— Mai vreau, șopti ea. 

Și din nou uitară de tot. 

În felul ei de a se lăsa în voia iubirii era o pasiune mitică. Ca și 
cum lupta ca printre ruinele lumii să rămână această lumină 
între două corpuri care fac dragoste iubindu-se cu adevărat, nu 
copiind gesturi și poziţii. O scânteie care țâșnește și transformă 
o simplă frecare a pielii în jar încins. Setea asta de absolut ar fi 
putut să-l sperie, dar nu cerea decât să se adape de la izvorul ei. 
Viitorul are gustul unor buze de femeie. Ele sunt cuceritoarele, 
cele care desfiinţează graniţele. Noi suntem efebi efemeri care 
se strecoară în viaţa lor pentru a face figuraţie, dar rolul 
principal e al lor. „Asta mi se potrivește”, își spuse el respirând 
parfumul lui Josephine, „vreau să învăţ să iubesc ca ea. 
Odinioară am iubit o carte cu poze frumoase. Mi-e foame de alte 
lecturi. Să iubesc ca și cum aș porni în aventură. Orice bărbat 
care crede că știe ce se petrece în mintea unei femei este un 
nebun și un ignorant. Sau un îngâmfat”. El nu crezuse niciodată 
că va veni să-l caute pe terasa unui pub englezesc. Și totuși... 
Se înfipsese în faţa lui. Voia să știe. Femeile vor întotdeauna să 
știe. 

— Joséphine! Ce cauţi tu aici? 

— Am venit să-mi întâlnesc editorul, O regină atât de smerită 
a fost cumpărată de englezi și sunt o mulțime de amănunte de 
pus la punct. Amănunte practice cum ar fi supracoperta, coperta 
a patra, legăturile cu presa, care nu se pot stabili prin e-mail sau 
prin telefon și... 


VP - 389 


Părea că spune o lecţie. El o întrerupse: 

— Joséphine... Stai jos și spune-mi adevărul! 

Ea împinsese scaunul pe care i-l întindea. Mototolise un ziar 
strâns în mâini, lăsase ochii și spusese dintr-o suflare: 

— Cred că voiam să te văd... voiam să știu dacă... 

— Dacă mă mai gândesc la tine sau dacă te-am uitat de tot? 

— Asta e, spusese ea ușurată, fixându-și privirea în privirea lui 
ca să-i smulgă o mărturisire. 

El asculta emoţionat. Nu știa să mintă. Să minţi, să te prefaci 
este o artă. Ea, ea știa să roșească și să meargă direct la ţintă. 
Nu pe ocolite. 

— Ai fi fost un diplomat jalnic, să știi. 

— De asta e bine că n-am încercat niciodată și că m-am retras 
între vechile mele cărți de farmece... 

Josephine frământa ziarul și degetele i se pătau de negreală. 

— Nu mi-ai răspuns, insistă ea rămânând în picioare, ţeapănă, 
în faţa lui. 

— Cred că știu de ce mă întrebi asta... 

— E important. Spune-mi. 

Dacă o lăsa să aștepte prea mult, ziarul n-ar mai fi fost decât 
o grămadă de confetti. Il rupea metodic. 

— Vrei o cafea? Ai luat micul dejun? 

— Nu mi-e foame. 

El ridică mâna spre chelner, comandă un ceai și pâine prăjită. 

— Imi pare bine să te văd... 

Ea încerca să-i citească în priviri, dar nu prinse decât o sclipire 
ironică. Lăsa impresia că se distrează grozav de încurcătura ei. 

— Ai fi putut să mă anunti... Aș fi venit să te iau de la gară, te- 
aș fi dus acasă. Când ai venit? 

— E adevărat, să știi, am venit să-mi întâlnesc editorul. 

— Dar n-a fost unicul scop al călătoriei tale... 

li vorbea încetișor, ca și cum îi sufla replicile. 

— Ei... Să zicem că trebuia să-l văd, dar nu eram obligată să 
stau patru zile. 

Işi plecase ochii cu expresia dușmanului învins care se predă. 

— Nu știu să mint. Nu merită să mă prefac. Voiam să te văd. 
Voiam să știu dacă ai uitat sărutul lângă curcan, dacă m-ai iertat 
că te-am... să zicem, respins așa cum am făcut în ultima seară, 
și voiam să-ţi spun că eu m-am gândit mereu la tine. Este 
complicat, pentru că există Iris și pentru că sunt în continuare 


VP - 390 


sora ei, dar e ceva mai puternic decât mine, mă gândesc la tine, 
mă gândesc la tine și aș vreau să am inima curată și să știu 
dacă și tu... sau dacă tu m-ai uitat de tot, pentru că atunci ar 
trebui să-mi spui, ca să fac totul să te uit, chiar dacă trebuie să 
fiu nenorocită, dar știu foarte bine că totul este din vina mea 
și... 

Îl cerceta cu sufletul la gură. 

— Intenţionezi să rămâi înţepenită în fața mea? Aș zice că ești 
pe scenă și că spui un rol! În plus, nu e practic, sunt nevoit să 
ridic mereu capul ca să-ţi vorbesc. 

Se lăsase să cadă pe scaun și șoptise: „Nu așa trebuia să se 
petreacă lucrurile!” Își privise dezamăgită mâinile murdare de 
cerneală tipografică. El luase un șervet, înmuiase un capăt în 
paharul cu apă caldă și i-l întinsese să se șteargă. O observa în 
liniște și, când își lăsase mâinile să cadă de-o parte și de alta a 
corpului, abătută că nu reușise să ducă la bun sfârșit planul pus 
la punct cu Shirley, el îi luase mâna și o ţinuse în a lui. 

— Vei fi într-adevăr foarte nefericită dacă... 

— Oh, da! strigase Josephine. Dar o să înţeleg, să știi. N-am 
fost... nu știu... S-a întâmplat ceva ce nu mi-a plăcut în seara 
aceea, și mai ales totul s-a amestecat în mintea mea, am simţit 
un fel de angoasă și am crezut că era din cauza ta... 

— Și nu mai ești sigură? 

— Adică mă gândesc la tine, mult... 

El îi dusese mâna la buze și șoptise: 

— Și eu mă gândesc la tine... mult. 

— Oh! Philippe! Adevărat? 

E| clătinase din cap, dintr-odată cu un aer serios. 

— De ce e atât de complicat? întrebase ea. 

— Poate că noi complicăm totul... 

— Și n-ar trebui? 

— Taci, poruncise el, altfel o luăm de la capăt... și nu va folosi 
la nimic să ne chinuim mai tare. 

Atunci ea făcuse acel gest nebunesc. Se aruncase la pieptul 
lui și îl sărutase, îl sărutase ca și cum viaţa ei depindea de asta. 
El abia avusese timp să arunce banii pe masă ca să plătească, 
Josephine îl luase de mână și îl trăsese după ea. Imediat ce ușa 
camerei de hotel se închisese, îi simţise unghiile în ceafa și ea îl 
sărutase din nou. El o trăsese de păr ca să se desprindă. 

— Avem tot timpul, Joséphine, nu suntem hoți... 


VP - 391 


— Da... 

— Nu ești o hoață și eu nu sunt un hoţ... Și ce se va întâmpla 
nu este în niciun caz o faptă rea! 

— Sărută-mă, sărută-mă... 

Pe când traversau camera se întorseseră în timp. Simţiseră 
mirosul de curcan umplut, simţiseră arsura cuptorului în spate, 
palmele mâinilor, auziseră rumoarea copiilor în salon și își 
smulseseră fiecare haină ca și cum scoteau niște pietre din 
amintire, dezbrăcându-se fără să se scape din ochi, ca să nu 
piardă nicio clipă prețioasă; știau că minutele le erau numărate, 
urmau să se cufunde într-un spațţiu-timp, un spaţiu-inocenţă pe 
care nu erau gata să-l regăsească și din care nu trebuiau să 
piardă nimic. Se împleticiseră până la pat și numai atunci, ca și 
cum și-ar fi atins scopul călătoriei, se priviseră cu un zâmbet 
tremurător de învingători uimiţi. 

— Mi-a fost așa de dor de tine, Josephine, așa de dor... 

— Și tu! Dacă ai ști... 

Nu puteau repeta decât aceste cuvinte, aceste unice cuvinte 
permise. Și apoi se lăsase întunericul în plină zi peste patul 
mare și nu mai vorbiseră. 

Soarele se ridica prin perdelele roz, desenând în cameră o 
auroră boreală. Ce oră putea fi? El auzi zgomotele restaurantului 
de la parter. Douăsprezece și jumătate? Decorul camerei îl 
aducea la realitate, îl asigura că nu visase: era chiar în acea 
cameră de hotel, cu Joséphine alături. Iși aminti fața 
transfigurată de plăcere. Era frumoasă, de o frumuseţe nouă, ca 
și cum și-o desenase cu mâna ei. O frumusețe în plus care se 
așternuse pe chipul ei cu delicateţea unei invitate întârziate 
care aduce daruri ca să se facă iertată. O gură care se rotunjea, 
ochi alungiţi, un ten cu textura mai fină și niște pomeţi înalţi și 
puternici, hotărâți să nu se mai lase dominați niciodată. 

— La ce te gândești? mormăi Josephine. 

— Eau des merveilles de la Hermes! Asta este, am găsit 
numele parfumului tău! 

Ea se întinse rostogolindu-se spre el și mărturisi: 

— Mor de foame. 

— Coborâm să luăm micul dejun? _ 

— Ouă jumări, pâine prăjită și o cafea! Mmmm... Imi place că 
avem deja tabieturi. 

— Ritualuri și rut, asta e temelia unui cuplu! 


VP - 392 


Făcură un duș, se îmbrăcară, lăsară în urma lor camera în 
dezordine, patul mare desfăcut, perdelele roz, pendula de pe 
șemineu, prosoapele de baie albe aruncate pe parchetul 
întunecat, o luară pe coridor printre cameristele care făceau 
curățenie. O femeie scundă și durdulie aduna tăvile cu micul 
dejun lăsate pe jos și fredona o arie din Sinatra: „Strangers in 
the night, exchanging glances, lovers at first sight, în love for 
ever”. Ei completară cântecul în gând și își zâmbiră. 
„Dubidubidu dududli...” Joséphine închise ochii ca să-și pună o 
dorinţă: „Doamne, fă ca fericirea asta să dureze, să dureze, 
dududi”. Nu observă marginea unei tăvi, se lovi de ea, își pierdu 
echilibrul, încercă să se redreseze, dar alunecă pe o portocală 
care se rostogolise de pe tavă pe mochetă. ` 

Scoase un țipăt și căzu cu capul înainte pe scară. In timp ce 
se rostogolea își aminti de vocea tatălui ei: „Dar când vei ieși, 
îngerul meu, cu inima beată de bucurie, fii atentă la portocala 
perfidă care pândește în umbră”. „Deci este adevărat că mi-a 
vorbit!” Inchise ochii ca să guste ciudata fericire amestecată cu 
pace, cu bucurie, cu infinit, care o umplea. Deschise ochii și îl 
zări pe Philippe care o cerceta înnebunit de îngrijorare. 

— Nu e grav, spuse ea. Cred că pur și simplu sunt beată de 
fericire... 

A doua zi o duse la gară. Petrecuseră noaptea împreună. Își 
întipăriseră pe piele cuvintele de iubire pe care încă nu 
îndrăzneau să și le spună. El se întorsese acasă în zori, ca să fie 
de faţă la trezirea lui Alexandre. Ea simţise o ciudată 
împunsătură în inimă când auzise ușa camerei închizându-se. 
Făcea la fel când dormea la Dottie? Apoi își revenise. Puțin îi 
păsa de Dottie Doolittle. 

Ea se întorcea la Paris. El pleca în Germania, la Documenta 
din Kassel, unul dintre cele mai mari târguri de artă 
contemporană din lume. 

O ţinea de mână și îi ducea valiza. Purta cu mândrie o cravată 
galbenă cu mici Mickey în chiloţi roșii și bocanci mari. Ea arătă 
zâmbind spre cravată. 

— Alexandre. El mi-a cumpărat-o de Ziua Tatălui... Insistă s-o 
port când iau avionul, spune că poartă noroc... 

Se despărţiră la intrarea în vamă. Se sărutară în mijlocul 
pasagerilor grăbiţi care își întindeau pașaportul și biletul, 


VP - 393 


împingându-se cu valizele lor pe rotile. Nu-și promiseră nimic, 
dar citiră în ochii celuilalt același legământ mut, aceeași 
seriozitate. 

Așezată pe scaunul ei din vagonul 18, locul 35, la fereastră, 
Josephine mângâie agale buzele pe care i le sărutase el. In 
minte i se învârtea doar numele lui, Philippe, Philippe. Fredonă 
„Strangers in the night, în love for ever” şi scrise cu degetul for 
ever pe geam. 

Ascultă zgomotul trenului,  foiala pasagerilor, sunetele 
telefoanelor, piuitul laptopurilor care porneau. Nu-i mai era frică, 
nu-i mai era frică deloc. | se strânse inima gândindu-se la 
parada lui Hortense la care nu putuse asista, dar își reveni. 
„Hortense, așa e ea, n-o s-o schimb, asta nu înseamnă cănu mă 
iubește...” 

La gara de Nord cumpără Le Parisien. Se așeză la coadă la 
taxi și deschise ziarul. „O femeie poliţist asasinată într-o 
parcare”. Cu un presentiment îngrozitor, citi articolul fără să se 
miște, în mijlocul oamenilor care o împingeau din toate părțile. 
Căpitanul Gallois, femeia cu buzele pungă, fusese înjunghiată în 
fața mașinii ei, un Clio alb, în parcarea comisariatului. 


„Trupul tinerei a fost găsit ieri, la ora șapte dimineaţa, zăcând 
pe pământ. Își terminase serviciul noaptea târziu. Camerele de 
supraveghere au înregistrat un bărbat cu cagulă, îmbrăcat într- 
un impermeabil alb, în timp ce o aborda și o ataca cu lovituri de 
cuţit. Este al patrulea atac de acest gen în patru luni. «Toate 
ipotezele sunt luate în calcul», au dat asigurări surse apropiate 
anchetei, de care se ocupă serviciul departamental al poliţiei 
judiciare. PJ nu exclude faptul că această crimă are legătură cu 
celelalte atacuri. Anchetatorii consideră îngrijorător faptul că 
defuncta investiga în acel moment una dintre crimele comise 
recent. Asta stârnește o mare agitaţie printre polițiști. Prudenţă 
din partea secretarului Sindicatului general al polițiștilor: 
«Numai asta ne mai lipsea în plină perioadă de dificultăţi în 
sânul forțelor de ordine». Alliance și Synergie, alte sindicate ale 
polițiștilor, sunt mai tranșante: «Sunt mult prea mulți polițiști 
răniţi și atacați, nu putem continua fără să reacționăm, poliţia 
nu mai este respectată». 


VP - 394 


PARTEA A CINCEA 


_ Hortense deschise ochii și își recunoscu camera: era la Paris. 
In vacanţă. Scoase un oftat și se întinse sub cearșafuri. Anul se 
terminase. Se terminase în glorie! De-acum făcea parte din cei 
șaptezeci de candidați admiși la prestigiosul colegiu Saint 
Martin! Ea! Hortense Cortes. Crescută în Courbevoie de o mamă 
care se îmbrăca de la Monoprix și credea că Repetto e o marcă 
de spaghete. „Sunt cea mai bună! Sunt excepţională! Sunt 
însăși esenţa eleganţei franceze!” Parada ei fusese cea mai 
rafinată, cea mai inventivă, cea mai fără cusur dintre toate. Fără 
stridenţe, elemente de plastic, crinoline din carton, măști din 
gudron, numai linie și caracter! Nu cultiva fronda falsă, ci se 
înscria în tradiţia unei domnișoare Chanel sau a unui domn Yves 
Saint Laurent. Închise ochii și revăzu derulându-se parada cu 
tema „Sex is about to be slow”, legănarea din șolduri a 
manechinelor, fluiditatea materialelor, croiul perfect, banda 
sonoră pregătită de Nicholas, fotografii de la baza podiumului și 
valsul lent al celor șase modele care smulgeau suspine de extaz 
acelui public atât de blazat, atât de sătul să-și clătească ochii cu 
frumosul. „Vreau să fac parte din această școală care i-a văzut 
născându-se pe John Galliano, Alexander McQueen, Stella 
McCartney, Luella Bartley, ultima favorită de la New York. Eu, 
Hortense Cortes! Dar de unde am atâta geniu?” se întreba ea 
mângâind marginea așternutului. 

Reușise. Nopți albe, zile cenușii, cumpărături frenetice ca să 
facă rost de broderia, panglica, pliseul pe care și-l dorea și nimic 
altceva. Să facă și să desfacă, să verifice și s-o ia de la început. 
Ochii înroșiți, mâinile care tremură, „n-o să reușesc niciodată, n- 
o să fiu gata niciodată, n-a fost o idee bună să fac modelul ăsta, 
dar celălalt? Nu e în regulă. Și unde îl plasez, al doilea, al 
treilea?” Și apoi, totul se însuflețise, devenise vis. Nicholas 
obținuse ca celebra Kate Moss, acea Kate Moss, să defileze 
purtând ultimul model într-un amestec de lumini albe și negre, 
ascunsă sub o perucă-turn și o mască din satin pe care și-o 
smulsese la capătul podiumului, arcuindu-se și șoptind: „Sexxx 
izzz about to be slooow”. Urmase o dezlănţuire! Sex is about to 


VP - 395 


be slow devenise o frază-fetiș. Primise o propunere de la un 
fabricant de tricouri să o imprime pe mii de exemplare, iar 
modelul făcuse furori la petrecerea școlii. 

„Și acum atenţie la mine, Gucci, Yves Saint Laurent, Chanel, 
Dior, Ungaro”. Reprezentanţii lor o felicitaseră și-i promiseseră 
s-o angajeze când termina școala. Ea ascultase propunerile cu 
un aer plictisit și declarase: „Vorbiţi cu agentul meu”, arătând 
cu bărbia spre Nicholas. „Și mâine... mâine după-amiază, am 
întâlnire cu Jean-Paul Gaultier în persoană”, urlă ea bătând din 
picioare sub cearșafuri. „Cu siguranţă îmi va oferi un stagiu vara 
asta... Şi voi mormăi: «Da, poate, trebuie să mă gândesc». După 
două zile o să accept și o să mă duc să mă hrănesc din toate 
minunile pe care le inventează acest om care are în priviri 
scânteieri de geniu pofticios. 

Sunt fericită, sunt fericită, sunt fericită!” 

Bineînțeles, exista și o notă falsă, una singură: ploșnița de 
Charlotte Bradsburry la picioarele podiumului, luând note pentru 
foaia ei de varză și făcând mutre când toţi ceilalți aplaudau. 
Enervată în fața nerăbdării lui Gary de a aplauda și a se ridica, 
furat de entuziasm. Incasase o lovitură de pumn în plex când îl 
zărise așezat în primul rând alături de Bradsburry. Gary îi lăsase 
mesaje pe robot, însă ea nu-i răspunsese. „ll ignor”. Zâmbise 
politicos pe podium când se înclinase în faţa publicului, dar nicio 
privire spre Gary. Dimpotrivă! Îi ceruse lui Nicholas să urce, îl 
îmbrăţișase, îi șoptise: „Sărută-mă, sărută-mă”, „Aici, în faţa 
tuturor?” „Aici. Imediat. Un sărut de îndrăgostit”. „Și tu ce-mi 
dai în schimb?” „Ce vrei”. Și așa s-a făcut că i-a promis să plece 
cu el în Croaţia. După stagiul la Gaultier, dacă reușea să-l 
obțină. 

Așa că o sărutase. Gary își ferise privirea. „La fix”, mormăise 
ea, cu buzele deghizate într-un zâmbet fals. Se lipise de 
Nicholas, mimând abandonarea miresei fericite. Nu avea o clipă 
de pierdut cu speculaţii dureroase: „El ce face? E îndrăgostit? Și 
de ce eu nu? Neghiobii fără rost! Ura pentru mine! Șaptezeci 
dintr-o mie! / am the best. Crema cremelor. Și am numai 
optsprezece ani! În timp ce Bradsburry luptă împotriva ravagiilor 
timpului. Sunt sigură că se înţeapă cu Botox, nu are un rid! E 
ciudat, miroase a descompunere lentă”. 

Se întoarse pe burtă turtind perna și n-o auzi pe Zoé intrând 
în cameră. „Următoarea mea paradă se va numi Gloria e doliul 


VP - 396 


strălucitor al fericirii și o să fie un omagiu pentru doamna de 
Staël. O să desenez rochii de regine mândre, cu inima 
însângerată, o să mă joc cu roșul, negrul, violetul, pliuri lungi 
care cad ca niște lacrimi uscate, o să fiu violentă, maiestuoasă, 
rănită. Aș putea chiar...” 

— Dormi? șopti Zoé. 

— Nu. Îmi revăd triumful și sunt într-o dispoziţie încântătoare. 
Profită de ea. 

— Încă o scrisoare de la tata! 

— Zoé, termină! Ti-am spus, nu mai e pe lumea asta! E 
îngrozitor de trist, dar asta este. Va trebui să te obișnuiești. 

— Da, dar... citește asta. 

Hortense ridică cearșaful pe piept, îi porunci lui Zoe să-i dea 
tricoul și luă scrisoarea pe care o citi cu voce tare: 


Micuţele mele scumpe adorate, 

O scrisorică pentru a vă spune că sunt din ce în ce mai bine şi 
că mă gândesc mereu la voi. Că îmi revin în minte zilele fericite 
petrecute la Kifili și mă ajută să-mi recapăt dorința de a trăi... 


— Ce stil dezgustător! șuieră Hortense. 
— Exagerezi, e drăguţ! 
— Exact. Tata nu era drăguţ! Un bărbat nu scrie așa! 


În chinurile prin care trec, mutritele voastre sunt cele care îmi 
dau tandretea și puterea de a merge mai departe... de apune 
din nou piciorul în această lume nemiloasă. 


— Oh! vai! E chiar grav. „Mutriţele” noastre! S-a ramolit sau 
ce e cu el? 
— E obosit, nu-și găsește cuvintele... 


O amintire îmi revine mereu, cea cu carnea de wapiti arsă pe 
fundul cratiței când ati gătit voi, într-o seară, vă amintiţi. Am 
râs, ce-am mai râs! 


Hortense lăsă scrisoarea și strigă: 

— E Mylene! Ea e cea care scrie scrisorile. Wapiti era un 
secret între Mylène și noi. Îi era rușine că a ars mâncarea și noi 
am promis să nu spunem nimic. Amintește-ţi, Zoé! In schimbul 
tăcerii, eu am cerut gene false și tu, o manichiură 


VP - 397 


franțuzească... 
Zoé o privea disperată cu ochii aţintiţi în ai ei. 
— Wapiti, what a pity! fi amintești? insistă Hortense. 
Înlăcrimată, Zo€ înghiţi în sec. 
— Atunci tu chiar crezi că... 
— Ai celelalte scrisori? 
Zoé aprobă din cap. 
— Du-te să mi le aduci! 
Cât sora ei fugi să le caute, Hortense termină de citit. 


Momentele acelea imi lipsesc. Sunt atât de singură. 
Disperată. Niciun umăr pe care să mă sprijin... Oh, scumpele 
mele dulci! Frumoasele mele dragi. Aș vrea să fiu cu voi și să 
mă strângeți în brațe! Ce grea e viața fără voi! Nimic nu e la fel 
precum dulceata brațelor copiilor în jurul tău. Banii şi succesul 
nu însemnă nimic fără asta. Vă sărut tare, așa cum vă iubesc, și 
vă promit că în curând, în curând vom fi reunite... 

Tata. 


— Uluitor! exclamă Hortense lăsând jos scrisoarea. 

Cercetă timbrul. Plicul fusese expediat din Strasbourg. O luă 
de la capăt, atentă la fiecare cuvânt. „Sunt sigură că am 
dreptate și că nu este el. Este Mylene. Ea vrea să ne facem să 
credem să trăiește. S-a trădat cu wapiti-ul. «Sunt atât de 
singură», «disperată», «reunite». Ea este! El nu făcea greșeli de 
ortografie. Spunea că poţi judeca un om după greșelile de limbă. 
Cât ne-a mai putut pisa cu regulile lui de gramatică și corecta 
lor folosire! Nu se spune «dimpotrivă», ci «în schimb», și, dacă 
într-o zi un băiat vă anunţă că vine să vă ia cu mașina «lui 
mama», lăsaţi-l baltă, e un necioplit”. Urlă: 

— Zoé! Ce naiba faci? 

Zoé se întoarse cu respiraţia tăiată și-i întinse celelalte 
scrisori de la tatăl lor. Hortense cercetă plicurile. Primele veneau 
chiar de la Mombasa, dar altele fuseseră expediate de la Paris, 
Bordeaux, Lyon, Strasbourg. 

— Nu ţi se pare ciudat? E pe jumătate mâncat de crocodil și 
face pe turistul în jurul globului... 

— Poate că se tratează în diverse spitale... Zoe se juca cu 
degetele de la picioare pe care le jupuia ca să se gândească la 
altceva și să nu plângă. Nu vreau să fie mort... 


VP - 398 


— Eu nici atât! Doar că eram acolo când Mylène a anunţat-o 
pe mama, spunând că Ambasada Franţei a făcut o anchetă 
soldată cu o singură concluzie limpede: este mort. Punct. 
Mylene este în China. Le dă scrisorile unor francezi în trecere, 
diferite persoane care le pun la poștă când ajung acasă... 

— Eşti sigură? 

— Ceea ce nu înțeleg este de ce face asta... Pentru că sunt 
sigură că ea este. S-a dat de gol. Cu wapiti și acordul la feminin. 
Haide, o să vorbim cu mama. 

Josephine făcea ordine în salon, cu Du Guesclin pe urmele ei. 
„Cât de lipicios e câinele ăsta! Nu l-aș suporta o clipă”, gândi 
Hortense. „În plus, e de speriat!” Tot timpul avea chef să-i tragă 
un picior. 

— Fetelor, v-am rugat să nu vă lăsați lucrurile aruncate peste 
tot! Nu e un salon, este o groapă de gunoi! Și ați văzut la ce oră 
v-aţi sculat? 

— Oh! Vai! Cool, mamă. Lasă baltă ordinea, stai jos și ascultă- 
mă, îi porunci Hortense. 

Josephine se așeză cu umerii lăsaţi, cu ochii goi. 

— Ce ai? o întrebă Hortense, impresionată de lipsa de elan a 
mamei sale. Ești supărată? 

— Nimic. Sunt obosită, asta e tot. 

— Bine, ascultă. 

Hortense povesti. Scrisorile, ștampilele de la poștă, wapiti, 
greșelile de ortografie. 

— E adevărat, tatăl vostru era un maniac al gramaticii... Și eu, 
de altfel. 

— Deci, am tras concluzia că nu el este cel care le-a scris... 

— Ah... făcu Josephine visătoare. 

— Asta e singura ta reacţie? 

Josephine se îndreptă, încrucișă braţele pe piept și scutură din 
cap ca și cum încerca să-și facă o părere. 

— Mamă, revino-ţi! Nu-ţi vorbesc despre ultima minijupă a 
Victoriei Beckham sau de ţeasta rasă a lui Britney Spears, ci 
despre soţul tău... 

— Zici că nu el este cel care scrie scrisorile? spuse Joséphine 
părând că făcea un efort îngrozitor de a urmări discuţia. 

— Dar ce ai, mami? Eşti bolnavă? se îngrijoră Zoé. 

— Nu. Doar obosită. Atât de obosită... 

— Bine, atunci, zise Hortense. Nu el este cel care scrie 


VP - 399 


scrisorile, ci ea. Îi imita scrisul. Spre sfârșit, el era atât de 
visător, încât ea se ducea la birou, nota în registre, semna 
borderourile, astfel încât chinezoii să nu-i ia la ochi. O știu 
pentru că lucrul ăsta mă îngrijora. Imi spuneam că o să ajungă 
rău! Într-o zi chiar i-am atras atenţia tatei că Mylène e chiar 
talentată, că-i imita scrisul la perfecţie, iar el mi-a răspuns că 
manichiura este o meserie de precizie și că așa a învăţat să 
imite o mulțime de scrisuri diferite, că asta a ajutat-o de multe 
ori în viaţă... Și de asta ce mai zici? 

— Zic că este complicat... Josephine făcu o pauză, apoi, 
frământându-și degetele, adăugă patetic: Nu v-am spus totul. 
Au existat și alte semne de la tatăl vostru. 

Aminti de bărbatul cu pulover roșu din metrou. 

— Dar e același lucru! Nu e posibil! Ura roșul, se enervă 
Hortense. Spunea că este vulgar. N-ar fi îmbrăcat niciodată un 
pulover roșu, ar fi preferat să umble gol. In plus, cu guler rulat! 
N-am zice că ţi-ai petrecut douăzeci de ani alături de el! Era 
minuţios cu lucrurile lipsite de importanţă și se lăsa depășit de 
restul. Dar amintește-ţi, mamă, trezește-te, fă un efort! 

— Mai este încă un lucru ciudat... 

Josephine povesti despre punctele de la Intermarche. 

— Și asta? Nu e o dovadă că este în viaţă? Numai noi doi 
aveam card la Intermarche: el și cu mine. 

— Poate cineva l-a furat, sugeră Hortense. 

Se priviră în tăcere. 

— Și nu s-a folosit de el imediat? A așteptat aproape doi ani 
să-l folosească? Nu, nu stă în picioare. 

— Poate ai dreptate, acceptă Hortense. Totuși, nu el este cel 
care scrie scrisorile, de asta sunt sigură. 

— S-a întors, nu îndrăznește să urce pentru că a căzut foarte 
jos, așa că, așteptând să-și revină, scrie scrisori și trăiește din 
punctele mele de la Intermarché... Întotdeauna a fost așa tatăl 
vostru: un dulce visător zdrobit de viaţă. Pe mine nu mă miră 
așa de tare... 

Du Guesclin se culcase la picioarele lui Josephine și își muta 
privirea de la una la alta, ca și cum urmărea argumentele 
fiecăreia. 

— Sunt de acord pentru omul din metrou, spuse Josephine. M- 
am gândit la același lucru ca tine. Poate ai dreptate cu scrisorile, 
tu o cunoști pe Mylène, dar mai sunt punctele furate, și asta n- 


VP - 400 


am visat. lphigenie era cu mine, ar putea să-ți povestească... 

Atunci auziră vocea mică, tremurătoare, a lui Zoé care șopti: 

— Cu punctele de la Intermarche eu sunt. Am luat cardul din 
portofelul tatei când eram la Kilifi, ca să mă joc de-a 
cumpărăturile, și mi-a spus că puteam să-l păstrez, lui nu-i mai 
folosea. Și apoi, într-o zi, l-am folosit de-adevăratelea. Am 
început acum vreo șase luni... 

— Dar pentru ce? întrebă Josephine, ieșind din moleșeală. 

— Din cauza lui Paul Merson. Când ne întâlneam în pivniță, 
spunea că trebuia ca toată lumea să participe și n-am îndrăznit 
să-ți spun, pentru că mi-ai fi pus o grămadă de întrebări și... 

— Cine e Paul Merson? întrebă Hortense nedumerită. 

— Un băiat din bloc. Zoé se duce des să-l întâlnească, pe el și 
pe alţii, în pivniţă, răspunse Josephine. Continuă, Zoé... 

Zoé își recăpătă suflul și spuse: 

— Gaétan și Domitille nu aveau bani pentru că tatăl lor este 
foarte sever, nu au voie să facă absolut nimic și uneori sunt 
chiar obligaţi să poarte în fiecare zi altă culoare... 

— Ce tot spui! Nu pricep nimic! Treci direct la obiect, Zoé! îi 
ceru Hortense. 

— Atunci eu fac cumpărături pentru toată lumea datorită 
punctelor de pe cardul tatei... 

— Ah! șopti Josephine, acum înţeleg... 

— Și asta face ipoteza mea și mai credibilă! proclamă 
Hortense. Scrisorile sunt scrise de Mylene, bărbatul din metrou 
semăna cu tata, dar nu era el, iar punctele de la Intermarché 
erau cheltuite de Zoé! Așadar, bine că m-am întors, sunteţi 
periculoase lăsate singure! Tu, mamă, vezi fantome, iar Zoe dă 
târcoale prin pivniţă! Voi două staţi de vorbă vreodată? 

— N-am îndrăznit să vă spun ca să nu vă dau speranțe inutile, 
se scuză Josephine. 

— Rezultatul probelor: confuzie totală! De asta ai inventat 
panoul cu tata, Zoé? 

— Păi, da... Imi ziceam că o să se întoarcă repede și că așa 
așteptarea va fi mai scurtă. 

— M-ai minţit Zoé, spuse Josephine. Ai furat și m-ai minţit... 

Zoé îngăimă roșind: 

— Era pe vremea când nu vorbeam... Aveam să-ţi povestesc. 
Tu făceai prostiile tale, eu pe ale mele! 

— Ce porcărie! oftă Josephine. 


VP - 401 


Hortense încerca să înțeleagă, dar în faţa mutrelor 
descompuse ale mamei și surorii sale trebui să renunțe. Reluă 
firul anchetei: 

— Bun... acum va trebui să avem o explicaţie cu Mylene. Să 
înceteze cu toată șarada asta. Știi unde o putem găsi? 

— Marcel știe. Are numărul ei. Mi l-a dat la Crăciun, dar l-am 
pierdut. M-am gândit s-o sun după prima scrisoare, apoi... n-am 
avut chef să vorbesc cu fata asta. 

— Ai foarte mare dreptate! După părerea mea este sărită... 
Probabil că se plictisește ca un șobolan castrat în China și se 
joacă de-a doamna de Sévigné. Işi spune povești. Se simte 
singură, timpul trece, nu are copii, își imaginează că suntem 
fetele ei. O să-l sun pe Marcel. 

— Păi, atunci, tata e mort cu adevărat? întrebă Zoé, 
tremurând de supărare. 

— Nu există zeci de feluri de a fi mort, Zoé. Eşti sau nu ești, 
și, după părerea mea, el e de mult timp! replică Hortense. 

Zoé își privi sora de parcă tocmai își omorâse tatăl cu mâna ei 
și izbucni în hohote de plâns. Joséphine o luă în braţe. Du 
Guesclin o imită și începu să geamă legănând din cap ca 
bocitoarele antice sub vălurile lor negre. Hortense îi dădu o 
lovitură de picior. 

Seara, încercă să dea de Marcel acasă. Numărul suna cu 
încăpățânare ocupat. 

— Dar ce dracu’ face? Pariez că se dă în bărci cu Josiane și au 
închis telefonul! La vârsta lor oamenii nu și-o mai trag, stropesc 
mușcatele și joacă solitaire! 


Hortense avea dreptate. Dar și greșea. Marcel închisese 
telefonul, dar nu se dădea în bărci cu Josiane. Ba, dimpotrivă, 
încerca s-o aducă cu picioarele pe pământ. 

Îi chemase în salon pe madam Suzanne și René. Junior, în 
scaunul lui, molfăia o coajă de cantal salivând mult și arătându- 
și gingiile mari, roșii. Josiane zăcea într-un fotoliu, înfășurată 
într-un şal de mohair. Dârdâia. De ce o priveau toţi așa? Avea 
rădăcinile negre? Și de ce era în halat la ora șapte seara? De 
ceva timp nu se mai îngrijea ca înainte, dar ar fi trebuit să se 
aranjeze cât de cât. „Și de ce tremur? Suntem în mijlocul lui 
iulie. În momentul ăsta nu sunt chiar în regulă. Mă simt ca o 
găină trasă de o barcă cu motor”. 


VP - 402 


Madam Suzanne era așezată în faţa ei și îi masa glezna 
dreaptă, îi cuprindea picioarele cu mâinile ei moi și apăsa 
anumite puncte. Sprâncenele i se împreunau ca toartele unui 
COȘ Și respira cu zgomot. 

— Simt clar că e prinsă, dar nu văd nimic... spuse după câteva 
minute. 

René și Marcel se aplecară spre ea ca s-o asigure că-i erau 
alături. Josiane recunoscu mirosul care se răspândea din cămașa 
bărbatului ei. Asta îi amintea de nopţile sălbatice când se 
tăvăleau, și oftă gândindu-se că era multă vreme de când nu se 
mai călăriseră. Nu mai avea chef de nimic. Madam Suzanne 
începu să vorbească rar, încetișor, ca să nu-și sperie pacienta: 

— Josiane, ascultă-mă bine, știi că ai vreun dușman? 

Josiane scutură ușor din cap. 

— Ai rănit cu bună știință sau fără să vrei pe cineva care ar 
putea nutri idei de răzbunare în așa hal încât să-ţi dorească 
moartea? 

Josiane se gândi, însă nu găsi pe nimeni pe care ar fi putut să- 
| jignească. În familia ei, căsătoria cu Marcel stârnise gelozii, 
primise cereri de bani pe care nu le onorase, dar de aici până la 
a se arunca pe fereastră, nu! Își amintea de ziua când a vrut să 
încalece balconul, își amintea scaunul, balustrada, chemarea 
golului, dorinţa de a termina cu melancolia asta ucigătoare care- 
i otrăvea sângele. Să uite. Să se urce pe un scaun și să sară. 

— Poate că m-am purtat mitocănește, am felul meu de a vorbi 
direct, dar niciodată n-am făcut rău cu bună știință... De ce mă 
întrebaţi asta? 

— Mulțumește-te să-mi răspunzi la întrebări... 

Madam Suzanne îi pipăia piciorul, pulpa, închidea ochii, îi 
deschidea. Marcel și René îi urmăreau toate gesturile aprobând 
din cap. 

— Nu e bolnavă, ești foarte sigură? întrebă Rene, căruia i se 
părea că Josiane era albă ca chiuveta. 

Șalul mare în mijlocul lui iulie și tremurăturile din toate 
încheieturile nu-i spuneau nimic bun. 

— l-am făcut toate examenele posibile. N-are nimic, răspunse 
Marcel. 

— M-ar ajuta mult dacă aș avea numele persoanei care i-ar 
putea vrea răul. Asta mi-ar da un punct de pornire. Spune-mi 
niște nume la întâmplare, Josiane. 


VP - 403 


Josiane se concentră, dar nu scoase un cuvânt. 

— Nu încerca să te gândești. Spune niște nume, de persoane 
așa cum îţi vin în minte. 

— Marcel, Junior, Rene, Ginette... 

— Ah! Păi, nu, nu putem fi noi, strigă Marcel. 

— Poate se trage de la dumneavoastră, spuse madam 
Suzanne, adresându-se lui Marcel. Un rival? Un angajat dat 
afară? 

Se priviră uluiţi. Marcel își șterse fruntea, Rene mesteca 
scobitoarea. Junior se fâțâia în scaun și scotea ţipete furioase. 

— Stai liniștit, Junior, nu-i de glumă! îl dojeni Marcel. 

— Nu, lăsaţi-l, interveni madam Suzanne. Încearcă să ne 
spună ceva. Dă-i drumul, îngeraș. Vorbește... 

Atunci Junior începu să sară în scaun și să imite gesturi 
caraghioase: mima o elice care se învârtea deasupra capului și 
scuipa sonor balonașe din gură. 

— Îi chiorăie maţele de foame și e nemulţumit că nu se ocupă 
nimeni de el, traduse Marcel. Copiii sunt egoiști, și când îi 
încolțește foamea, nu se mai gândesc la nimic altceva! 

Madam Suzanne îi făcu semn să tacă și își fixă privirea în cea 
a lui Junior. 

— Copilul ăsta vrea să ne spună ceva... 

— Dar nu vorbește, are cincisprezece luni! exclamă René. 

— În felul lui, încearcă să comunice. 

Junior se calmă imediat și zâmbi larg. Ridică degetul mare în 
aer ca pentru a spune „Bravo, bătrânica mea, ești pe drumul cel 
bun” și începu din nou să mimeze elicopterul care decolează. 

— Ai zice că joacă mima! spuse Rene năucit. E adevărat că 
mucosul vrea să vorbească! 

— Aveţi vreo legătură cu vreun pilot de avion? o întrebă 
madam Suzanne pe Josiane, fără să scape copilul din ochi. 

— Nu, murmură Josiane. Nici pilot, nici marinar, nici militar. 
Nu-mi plac uniformele. Nu le pot deosebi... 

— Bravo ţie! glumi René. 

— Taci, bruiezi undele! îl repezi Marcel. 

— Sau cineva care poartă o coroană, o pălărie mare? încercă 
madam Suzanne, urmărind gesturile insistente ale lui Junior. 

— Un cioban? sugeră René. 

Junior negă din cap. 

— Un cowboy? spuse Marcel. 


VP - 404 


Junior luă un aer exasperat. 

— Un mariachi? zise Rene făcând gestul de a zdrăngăni o 
chitară imaginară. 

Junior îl fulgeră cu privirea. 

— Doamna de Fontenay??? încercă Marcel, care se concentra 
trecând în revistă toate capetele încoronate faimoase din istorie. 

Junior se opri și dădu din mâini în semn de așa-și-așa. Cum ei 
nu luceau niciun progres, le arătă că voia să încerce altceva. Ei 
nu-l scăpau din ochi, Josiane se întreba dacă fiul ei nu era 
cuprins de convulsii. Junior imita acum un animal. Incepu să 
behăie, mimă două coarne și o bărbuţă. Madam Suzanne roși 
violent. 

— Nu poate fi o capră, totuși... 

Junior insista. Intinse degetul spre ea, ca pentru a-i spune că 
mergea în direcția corectă. 

— O capră, deci? zise atunci madam Suzanne. 

„Continuă, continuă, nu e rău”, părea să spună Junior dând 
din piciorușele lui durdulii. Acum își încrețea fața cu mâinile și 
făcea o strâmbătură oribilă. 

— O capră bătrână... 

El aplaudă din răsputeri. Și o încurajă făcând din nou semnul 
cu elicea deasupra capului. 

— O capră bătrână cu o elice sau o pălărie mare pe cap? 

Junior scoase un strigăt de bucurie, un strigăt de ușurare, și 
se lăsă să cadă în scaun, istovit. 

— Henriette! strigă René, lovit brusc de inspiraţie. Henriette 
este! Capra bătrână cu pălărie pe cap ca o farfurie zburătoare. 

Junior aplaudă și fu gata să înghită coaja de brânză, dar 
Marcel era atent și i-o scoase la timp din gură. 

— Henriette! exclamară Marcel și Rene în același timp. Ea 
este cea care i-a făcut vrăji Scumpetei! 

Madam Suzanne, în genunchi, intrase deja în sufletul și 
destinul lui Josiane. Ceru ca toată lumea să se reculeagă, și o 
liniște de catedrală umplu salonul. Cei doi bărbaţi, cot la cot, 
așteptau ca madam Suzanne să pună diagnosticul. Junior la fel. 
Işi ţinea picioarele cu mâinile și le scutura ca să grăbească 
timpul, părând să spună: „Trebuie acţionat, repede, repede...” 

— Intr-adevăr, este o anume Henriette... șopti madam 


12 Geneviève de Fontenay, fosta președintă a comitetului Miss France, celebră pentru 
pălăriile sale. 


VP - 405 


Suzanne, aplecată peste piciorul lui Josiane. 

— Cum e cu putinţă? spuse Marcel palid, ca un om care vede 
un strigoi. 

— Gelozia și momeala banilor, continuă madam Suzanne. Se 
duce să se întâlnească cu o femeie, o femeie foarte grasă cu 
inimioare roz peste tot în apartament, o femeie care are acces 
la rău și care a lucrat-o pe Josiane... Le văd împreună. Femeia 
grasă asudă și se roagă la o Fecioară din ghips. Doamna cu 
pălărie mare îi dă bani, mulţi bani. Îi dă o fotografie a lui Josiane, 
și femeia grasă o ia în stăpânire și o lucrează, o lucrează... Văd 
ace! Va fi neplăcut, va fi greu, dar ar trebui să reușesc! 

Se concentră asupra picioarelor, pulpelor lui Josiane, îi luă 
mâinile în ale ei și rosti cuvinte de neînțeles, formule care sunau 
ca în latina populară. Marcel și René ascultau șocați. Junior 
dădea din cap cu aerul că înţelege. Distingeau o frază care 
cerea „demonilor să iasă”. Josiane sughiţă și vomită puţină bilă. 
Madam Suzanne o șterse ţinând-o de ceafă. Josiane clătină din 
cap cu ochii rătăciţi, cu bale la gură. Junior zâmbea. Apoi 
madam Suzanne începu un ritual cu pase în jurul corpului tinerei 
femei. Dură vreo zece minute, până când se înfurie și le porunci 
spiritelor rele să se predea și s-o șteargă. 

Marcel și René se traseră înapoi îngroziţi. 

— Preferam povestea ta cu corbul... Era mai poetică. 

— Și eu! șopti Rene, care nu-și credea ochilor. ` 

Junior le porunci din priviri să tacă. Ei lăsară ochii, smeriți. In 
sfârșit, madam Suzanne se îndreptă, își frecă șalele și declară: 

— Își va reveni. Dar va fi epuizată... 

— Aleluia! exclamă Junior ridicând braţul spre cer. 

— Aleluia! îi ţinură isonul René și Marcel, care nu știau pe ce 
picior să danseze. 

Josiane, înfofolită în șalul de mohair, începu să tremure din 
toate mădularele și se lăsă să alunece pe jos, inertă. 

— Asta este... S-a eliberat, constată madam Suzanne. Va 
dormi și, în timpul somnului, se va curăța total... Rugaţi-vă 
pentru mine, dușmanul e perseverent, am nevoie de toate 
puterile. 

— Am uitat rugăciunile! mărturisi René. 

— Spui orice, începând cu „mulțumesc”, î 
interesează cuvintele, inima vorbește. 

René mormăi. Nu venise acolo să spună rugăciuni! 


| sfătui Marcel. Nu te 


VP - 406 


— Cât vă datorez? întrebă Marcel. 

— Nimic. E un dar pe care l-am primit și nu trebuie să-l 
mânjesc luând bani. Altfel îmi va fi imediat luat înapoi. Dacă 
vreți să daţi, găsiţi pe cineva în nevoie. 

Își aranja uleiurile și cremele, beţișoarele de tămâie și 
lumânarea mare, albă, și se retrase, lăsându-i cu gura căscată 
pe cei doi bărbaţi, pe Junior încântat și pe Josiane adormită. 

Telefonul era tot scos din furcă. 


— Dar ce are mama? exclamă Hortense, care lua micul dejun 
în bucătărie împreună cu Zoé. Chiar nu e în apele ei! 

Era douăsprezece și jumătate. Cele două fete abia se 
sculaseră, iar Josephine le pregătise micul dejun ca o fantomă 
distrată. Pusese cafeaua în ceainic, mierea în microunde și 
lăsase feliile de pâine să se ardă în prăjitor. 

— Toate crimele astea trebuie s-o îngrijoreze la culme, spuse 
Zoé. În plus, a fost chemată la comisariat după moartea 
poliţistei. Au fost cu toții chemaţi să dea declarații, toţi oamenii 
din bloc... 

— Când am văzut-o la Londra, arăta bine. Era chiar vioaie. 

— Când ai văzut-o? exclamă Zoé. 

— Acum cincisprezece zile. Avea întâlnire cu editorul englez. 

— Era la Londra? Nouă ne-a spus că pleca la o conferinţă la 
Lyon. Ne-a tras pe sfoară pe toate! Mi se pare că a cam 
exagerat... Dar, mă rog, e întotdeauna too much când vorbește 
despre Evul Mediu... 

— Nu! Era la Londra și am văzut-o cum te văd... 

— Uite, din cauză că nu-mi dai vești niciodată, nu știu nimic! 

— Detest să dau vești! E plicticos, și apoi nu am mereu ceva 
de spus! Dar de ce să mintă? Asta nu-i stă în fire... 

Cele două surori se priviră nedumerite. 

— Cred că știu, spuse Zoé cu un aer misterios. 

Tăcu o clipă ca pentru a-și aduna gândurile. 

— Dă-i drumul! porunci Hortense. 

— Cred că s-a dus să-l vadă pe Philippe și n-a zis nimic din 
cauza lui Iris. 

— Philippe? Și de ce-ar fi minţit ca să se vadă cu el? 

— Pentru că este îndrăgostită... 

— De Philippe! exclamă Hortense. 

— l-am prins în seara de Crăciun gata să se sărute cu limba. 


VP - 407 


— Mama și Philippe? Ești total sărită! 

— Nu, nu sunt nebună. Asta explică totul... A minţit-o pe Iris, 
i-a spus că se ducea la Lyon pentru un seminar și a plecat să-l 
caute... la Londra. Știu, pentru că am încercat s-o sun și pe 
mobil, dar am dat peste un robot care vorbea în engleză! Acum 
înțeleg! 

— Nu ţi-a spus nici ţie? 

— Probabil s-a temut să nu mă scap și s-o dau în vileag față 
de Iris. Mi-a spus doar că o să mă sune ea. Și apoi știa că sunt la 
Emma. Nu-și făcea griji. 

— Așa deci! Viaţa sentimentală a mamei m-a fascinat 
întotdeauna! Credeam că iese cu Luca, tipul mișto de la 
bibliotecă! 

— l-a dat papucii. De pe o zi pe alta. De altfel, ar trebui să-i 
spun că l-am văzut de mai multe ori umblând prin cartier pe 
frumosul Luca. Nu știu dacă nu mai sunt împreună... 

— l-a dat papucii lui Luca! făcu Hortense uimită. Dar de ce nu 
mi-ai spus nimic? 

— Nu erai aici, nu aveam chef să vorbesc despre asta și, mai 
rău, eram furioasă pe mama. 

— Furioasă? E foarte mișto Philippe! 

— İl trăda pe tata... 

— Exagerezi! El a lăsat-o baltă pentru Mylène! 

— Totuși... 

— Nu-l trăda deloc! Ai memoria scurtă, Zoe! 

— Să zicem că el era de vină! E totuși un șoc să-ţi vezi mama 
sărutându-se cu limba cu unchiul tău! 

Hortense alungă argumentul printr-o fluturare a mâinii. 

— ȘI Iris, ea nu bănuiește nimic? 

— Păi, nu, pentru că i-a zis că se duce o săptămână la Lyon. În 
plus, de ceva vreme e pe altă lume. A pus ochii pe Lefloc-Pignel. 
Astăzi ia masa cu el... 

— Cine e Lefloc-Pignel? 

— Un tip din bloc... Mie nu-mi place, dar impresionează! 

— Gagiul mișto pe care l-am văzut de Crăciun și voiam să-l 
încurcăm cu mama? 

— Exact. Nu-mi place, nu-mi place! Gaétan e băiatul lui... 

— Cel cu care te întâlnești în pivniţă? 

Zoé ardea de dorința de a-i spune: „Cât despre mine, sunt 
îndrăgostită de Gaétan”, dar se stăpânea. Hortense nu era o 


VP - 408 


sentimentală, se temea să nu-i distrugă iubirea cu o formulă 
seacă. „Dacă îi vorbesc despre balonul care se umflă în inima 
mea, o să moară de râs”. 

— Deci zici că mama s-a schimbat! Se sărută pasional cu 
Philippe! Interesant! 

— Da, dar este și tristă... 

— Crezi că n-a mers cu Philippe? 

— Dacă ar fi mers, n-ar fi fost tristă! 

Își dorea să adauge: „Știu, pentru că sunt îndrăgostită și am 
chef să dansez tot timpul”. Dar se abţinu. „Uneori îmi spune că 
sunt Nicole Kidman a lui. E o tâmpenie, dar îmi place la nebunie. 
Nu sunt blondă platinată, în plus nu am doi metri și șaisprezece, 
am pete de roșeaţă și urechile clăpăuge. Dar îmi place grozav 
când îmi spune asta, mi se pare că sunt și mai frumoasă. 
Datorită acestei frumuseți pe care a descoperit-o el în mine am 
luat menţiunea «Foarte bine» pe diplomă! Pleacă în august în 
vacanţă și mi-e frică să nu mă uite. Jură că nu, dar eu mă tem”. 

Hortense încrunta din sprâncene și medita. Sigur nu era 
momentul potrivit să se confeseze. Problema cu Hortense era 
însă că rareori găseai momentul potrivit. 

— Mă alinţi puţin? șopti Zoé. 

— Aș prefera să nu. Sunt prea puternică pentru genul ăsta de 
lucruri, dar pot să-ţi dau un ghiont dacă vrei! 

Zoé izbucni în râs. Nu numai că Hortense era ultrarafinată, 
dar pe deasupra era și nostimă. 

— Ai o întâlnire după-amiază? 

— La Jean-Paul Gaultier? Nu. S-a amânat pentru mâine... 

— Putem să ne uităm la Thelma și Louise... 

— Dar l-am văzut de o sută de ori! 

— Îmi place mult! Când Brad Pitt se dezbracă și pe urmă când 
explodează camionul! Și la sfârșit, când dispar amândouă! 

Hortense șovăia. 

— Spune da! Spune da! A trecut prea mult timp de când nu l- 
am mai văzut împreună. 

— OK, surioară. Dar nu de două ori! 

Zoé scoase un strigăt victorios și se duseră să se ghemuiască 
una în alta pe canapeaua din salon, în faţa televizorului. 

— Mama unde este? întrebă Hortense înainte de a apăsa pe 
Play. 

— În camera ei, lucrează. Muncește încontinuu. Sigur, ca să se 


VP - 409 


gândească la altceva... 

— Niciun bărbat nu merită să-ţi sfâșii inima, decretă Hortense. 
Ține bine minte, Zoé! ă 

Se uitară la film de două ori. In timp ce priveau cu ochi mari 
scena în care Brad Pitt își scoate tricoul, Hortense se gândi la 
Gary și se simţi vinovată, Zoe avea chef să-i povestească despre 
Gaétan, dar se stăpâni. Aplaudară în momentul în care camionul 
explodă și, la sfârșit, când cele două femei dispar în gol, urlară 
ținându-se de mâini. Zoé își spunea că reușea să fie fericită cu 
Gaétan și cu sora ei. Nu era aceeași fericire, dar se simţea la fel 
de bine. Nu reușea să păstreze secretul numai pentru ea. 
Trebuia să i se destăinuie surorii sale. Cu atât mai rău dacă își 
bătea joc. _ 

— O să-ţi spun un secret, șopti ea. lţi spun cea mai frumoasă 
minune a lumii care... 

Nu avu timp să-și termine fraza. Iris intră în salon și se trânti 
pe un fotoliu, lăsând să cadă pe covor niște pungi pline cu 
haine. 

— Mama voastră e acasă? 

— Da, în camera ei, răspunseră cele două fete în cor. 

— Își petrece timpul în camera ei. E toantă... 

— Muncește la certificatul de conducător de doctorat, 
răspunse Zoé. E o muncă importantă, știi! 

— Dintotdeauna muncește ca o apucată! E o nebunie cât timp 
își petrece cu nasul în cărți... 

— Tu preferi să ţi-l petreci în magazine, o ironiză Hortense. 

Fără să ia în seamă înțepătura, Iris flutură pungile. 

— Sunt convinsă că e nebun după mine! 

— EIl ţi-a plătit toate astea? se sufocă Hortense. 

— V-am mai zis: e nebun după mine... 

— Dar e căsătorit, protestă Zoé. Și are trei copii! 

— M-a invitat la prânz, la un restaurant adorabil, la hotelul 
Lancaster, leșini de plăcere la fiecare înghiţitură, și pe urmă ne- 
am plimbat pe Champs-Elysees, pe avenue Montaigne, și la 
fiecare butic m-a copleșit cu cadouri! Un adevărat prinţ din 
basme! 

— Povestea cu prinții fermecători e o minciună! declară 
Hortense. 

— Nu în cazul lui! Mă tratează ca pe o prinţesă. Curtenitor, cu 
delicateţe, mă mănâncă din ochi... Și apoi este frumos, dar 


VP - 410 


frumos! 

— E însurat și are trei copii, repetă Zoé. 

— Cu mine uită totul! 

— Frumoasă mentalitate, oftă Zoé. 

— Mă duc să-mi aranjez lucrurile în camera mea... 

— Ea mea, bombăni Zoé îndată ce ieși Iris. Din cauza ei eu 
dorm în biroul mamei, iar mama lucrează în dormitor! 

— Nu-ţi place? 

— Mi se pare că n-o tratează bine pe mama. Ai zice că e 
acasă la ea! Își cheamă profesorul de gimnastică, o invită pe 
Henriette, vorbește ore întregi la telefon cu prietenele... Pe 
scurt, e ca la hotel, și mama nu zice nimic. 

— Mama s-a întâlnit cu Henriette? 

— Au luat cina toate trei, de atunci n-am mai văzut-o. 

— Deci s-au petrecut o mulţime de evenimente cât n-am fost 
acasă! 


Iris scoase cumpărăturile din pungi și le puse pe pat. La 
fiecare haină își amintea de privirea lui Hervé. Chicoti mângâind 
pielea suplă și moale a unei poșete Bottega Veneta. O poșetă 
mare, matlasată, din piele argintie. Visa la ea! Mai alesese și o 
rochie ivoar din bumbac și sandale asortate. Rochia avea guler 
șal decoltat, talia strânsă, pliuri care se evazau ca o corolă 
curgătoare. Îi venea la perfecţie. Putea fi o rochie de mireasă... 

Luaseră prânzul ochi în ochi. El îi vorbise despre afacerile lui. 
Îi explicase cum numărul cinci din sectorul maselor plastice se 
pregătea să-l cumpere pe numărul patru pentru a deveni, poate, 
numărul unu mondial. Apoi bâiguise: „Probabil vă plictisesc. Nu 
se vorbește despre afaceri cu o femeie frumoasă! O să mergem 
să facem cumpărături ca să vă răsplătesc că m-aţi ascultat...” 
Iris nu spusese nu. Pentru ea, culmea bărbăţiei era un bărbat 
care o acoperea cu cadouri. O lăsase la o staţie de taxiuri, îi 
sărutase mâna. „Din păcate trebuie să mă întorc la muncă!” Ce 
bărbat distins! 

Primele lui cadouri. Devenea mai îndrăzneț. „Curând va fi 
primul sărut, prima noapte petrecută împreună, un weekend 
poate! Pentru a încheia cu un marș nupţial și un inel pe deget! 
Tralalala!” Nu se putea mărita în alb, bineînțeles, dar o rochie 
ivoar ar fi fost perfectă. Dacă se căsătoreau vara... Se trânti pe 
pat strângând rochia la piept. 


VP - 411 


Trebuia pur și simplu să aibă răbdare. Nu era genul de bărbat 
care să te înghesuie într-un colț sau să te hărțuiască. li telefona 
dimineaţa, întreba dacă era liberă la prânz, îi dădea întâlnire 
într-un restaurant și se purta atât de curtenitor, încât nimeni n- 
ar fi putut crede că erau intimi. „Dar încă nu suntem intimi! Nu 
m-a sărutat niciodată”. Îi propusese să meargă să ia prânzul în 
parcul Saint-Cloud. „E foarte plăcut vara, ne-am putea plimba 
pe alei”. Pricepuse că atunci o va săruta și roșise brusc. Cu el 
regăsea emoţiile de adolescentă. 

Uneori îi era greu să-și ascundă sentimentele faţă de 
Josephine. Lipsa de siguranță, neîndemânarea ei o enervau în 
cel mai mare hal. Și apoi... nu reușea să-i ierte scandalul cu 
cartea. „Dacă are astăzi un cont gras în bancă, asta se întâmplă 
datorită mie!” Jo îi stârnea o aversiune geloasă. | se întâmpla să 
simtă nevoia să plece brusc atunci când Joséphine se apuca să 
vorbească despre cercetările ei pentru teză, CCD, CDC sau DCC, 
nu reușea niciodată să reţină ordinea acestor iniţiale 
îngrozitoare şi plicticoase. Cu toate astea, date fiind 
împrejurările, viața era mai plăcută la sora ei decât acasă, cu 
acea Carmen lipicioasă ca hârtia pentru muște. Și apoi... Herve 
nu era departe. Remarcase că alegea întotdeauna locuri de 
întâlnire unde nu era cunoscut. Nu-l vedea niciodată în 
weekend. Luni dimineaţa aștepta să-i sune mobilul. Alesese o 
sonerie specială pentru el. Își punea telefonul sub pernă. Lăsa să 
sune de trei-patru ori, apoi răspundea. Trebuia să recunoască, 
își petrecea timpul așteptând. „Nu am de ales”, își spunea ea 
lucidă. Luna august se apropia. Nevasta și copiii plecau în 
vacanţă în casa mare din Belle-ile. 

Despături o cămașă mare, albă, cu guler înalt. Ca să ascundă 
ridurile de pe gât. Scoase acele, cartonul, o întinse pe pat. Se 
înțepă la deget într-un ac și constată, distrusă, că picurase un 
strop de sânge pe frumoasa rochie Bottega Veneta. De furie 
scoase o înjurătură. „Cum se scoate sângele de pe bumbacul 
ivoar?” Trebuia s-o sune pe Carmen. 


Henriette ieși din staţia de metrou Buzenval și făcu la dreapta 
pe rue des Vignoles. Se opri în fața casei prăpădite a lui 
Cherubine ca să-și recapete suflul. Degetul mare de la piciorul 
drept o făcea să sufere, iar nervul sciatic o înțepa în șold. Nu 
mai avea vârsta să ia metroul, să coboare și să urce scările, să 


VP - 412 


se trezească îngrămădită între niște necunoscuţi cu subsuorile 
împuţite. Deși își scosese pălăria și se îmbrăcase cu haine 
ieftine, mereu avea impresia că o priveau insistent. Că știau de 
bancnotele ascunse în cupele sutienului. Strângea braţele pe 
sâni ca să prevină atacul unui bădăran oacheș și-și lua aerul 
unei bătrâne urâcioase de care nu trebuie să te atingi. Uneori, 
când își zărea imaginea în geamul metroului, se speria! Râdea, 
cu nasul înfundat în eșarfa parfumată cu /icky de la Guerlain. Se 
scălda în /icky când lua metroul. Era singurul mod să nu leșine. 
Nu fusese niciodată atacată, dar, cu cât mergea mai des cu 
transportul în comun, cu atât devenea mai antipatică și mai 
arțăgoasă. 

incepu să urce încet scările locuinţei lui Cherubine. Cu 
stomacul întors pe dos de la mirosul de varză veche, stricată, 
făcând o pauză pe fiecare palier, ajunse în sfârșit la etajul trei. 
Își pipăi sutienul și oftă. Cât mai iubea bancnotele alea! Cât erau 
de plăcute la pipăit! Scoteau un foșnet moale, înduioșător, 
zgomotul unui puișor care își scutură penele. „Șase sute de 
euro, totuși! Ca să înfigă niște ace. Nu e ieftin. Și rezultate, nu 
văd nimic. Am tot stat pe sub ferestrele lui Marcel, n-am văzut 
niciun corp zdrobit pe trotuar. Am întrebat la jandarmerie, 
zadarnic. Nici accident, nici sinucidere. În ritmul ăsta, contul 
meu din bancă se va goli la fel de repede ca o cadă de apa 
murdară! Sunt la a șasea rată. Șase ori șase, treizeci și șase, 
adică trei mii șase sute de euro aruncaţi. E prea mult! Mult prea 
mult”. , TA 

Zări tăblita pusă deasupra soneriei: DACA V-AȚI RATACIT 
SUNAȚI AICI. „Eu m-am rătăcit? Sunt oare una dintre acele femei 
sărmane, rătăcite, gata de orice ca că-și găsească bărbatul? 
Câtuși de puţin. Înfloresc într-un celibat pe care l-am ales și sunt 
șefa unei întreprinderi înfloritoare. Adun, adun, nu m-am distrat 
niciodată așa de bine. Fur cerșetorii, jefuiesc, înșel și reușesc să- 
mi duc traiul fără să cheltuiesc o centimă. Și, în același timp, las 
o avere în mâinile acestei escroace obeze! E ceva ce nu merge, 
draga mea Henriette. Revino-ţi!” Cercetă un lung moment 
tăblița, apoi declară răsunător: 

— Ei bine, n-o să sun! 

Și se răsuci pe călcâie. 

„Eram cât pe ce să mă rătăcesc”, gândi ea pe drumul de 
întoarcere pe linia 9 de metrou. Işi pipăia sutienul, ascultând 


VP - 413 


foșnetul moale al banilor. „Ce mă interesează pe mine că 
Josiane și Marcel se simt bine împreună? Nu sunt mai fericită 
acum? Mi-au făcut un serviciu că s-au cărat. Asta a dat vieţii 
mele un sens care-i cam lipsea, trebuie să recunosc. Astăzi, cum 
spun tinerii idioţi, mă distrez grozav”. 

Chiar în ziua precedentă furase de la Hediard. Da, furase. 
Intrase să-și facă obișnuitul număr de bocitoare, de femeie 
bătrână obosită de viață - încălțase sandalele găurite și-și 
pusese paltonul vechi de sărăntoacă, pentru că, e bine 
cunoscut, săracii se îmbracă la fel și vara și iarna - și aștepta să- 
și înceapă lunga jelanie când își dăduse seama că era singură în 
magazin. Vânzătoarele erau la subsol, ocupate să bârfească sau 
făcându-se că muncesc. Deschisese traista mare și o umpluse: 
vin roșu de Sancerre, oțet balsamic (optzeci și unu de euro o 
sticluţă de cincizeci de centilitri), foie gras, pastă de fructe, 
ciocolate, supă cu castraveți, supă cu pesto, nuci caju, fistic, 
marţipan, pacheţele de primăvară, felii de friptură, ouă în aspic, 
diverse brânzeturi. Umflase tot ce-i era la îndemână. Traista 
atârna greu, foarte greu. Aproape îi scotea umărul din 
articulaţie. Dar ce plăcere! Dâre de sudoare caldă îi curgeau de- 
a lungul brațelor. 

„Nu e decât un gest de dreptate: Furam de la săraci, și acum 
fur de la bogaţi! Viaţa este extraordinară. Probabil că nu mi-a 
mai funcţionat creierul când m-am lăsat pe mâna grăsanei. Îmi 
lăsasem mintea la vestiar. Aș putea să mă duc s-o denunț la 
poliţie pe această Cherubine. Sunt sigură că sunt ilegale 
manevrele ei. Probabil că nu declară o centimă! Dacă mă 
ameninţă cu acele ei, o avertizez: o torn la poliţie și la fisc. O să 
se gândească de două ori. 

În sfârșit! Tocmai am economisit șase sute de euro. Șase 
bancnote adorabile de o sută de euro care dorm ghemuite la 
sânul meu. Scumpele mele! Mama e aici și veghează, odihniţi-vă 
liniștite!” 

Și apoi, era vremea să înceteze cu extragerile bătătoare la 
ochi din contul comun. Până la urmă Marcel avea să bănuiască 
ceva. Putea să facă o anchetă legată de retragerile de bani 
neprevăzute. 

Trecuse la un pas pe lângă pericol. 

Binecuvânta ziua acea de iulie când în sfârșit își regăsise 
bunul simţ. „Oamenii au mutre cumsecade în vagonul ăsta! Nu e 


VP - 414 


vina lor că nu zâmbesc. Sunt fiinţe sărmane. Nevoiţi să facă o 
muncă grea ca să-și câștige pâinea, nu le poţi cere, în plus, să 
se simtă bine și să zâmbească. Chiar dacă săpunul nu costă așa 
de mult... 

Și apoi”, își spuse ea, purtată de un val de fericire, „trebuie să 
știi să ierţi în viaţă. Uite, eu îl iert că a plecat. ÎI iert și o să-i cer 
avocatului meu să înceapă procedura de divorţ. O să-l storc și 
de ultimul bănuț, dar o să-i redau libertatea. O să păstrez 
apartamentul și o să dublez pensia pe care mi-o propune. Cu 
toți banii pe care îi câștig furând de la săraci și bogaţi o să devin 
milionară!” 

leși din metrou veselă ca un cintezoi, urcă treptele cu pas 
ușor, ţinându-și sânii cu mâinile, și lăsă să cadă o monedă de 
douăzeci de centime în cutia unui cerșetor culcat pe trepte. 

— Mulţumesc, bună doamnă, spuse bătrânul ridicându-și 
șapca. Dumnezeu o să vă dea însutit! Dumnezeu îi recunoaște 
mereu pe ai Lui. 


Joséphine era bântuită de gânduri negre. 

Josephine trăia închisă în camera ei. Teancuri de dosare 
înconjurau patul. Ca să se culce, trecea peste ele. 

Nu mai avea chef să coboare în loja frumos colorată a lui 
Iphigenie. Devenise salonul la modă, unde se comentau fără 
încetare crimele recente. Circulau zvonurile cele mai nebunești. 
Era vorba despre un preot care, obligat de jurământul de 
castitate, se revolta contra Romei. Era măcelarul care a văzut 
asta într-un film, numai el putea avea cuțite tăioase, mereu 
ascuţite. Nu! Era un adolescent furios împotriva unei mame prea 
severe. Ori de câte ori îl pedepsea, alegea o victimă, o femeie 
singură, noaptea. Era un șomer, un fost funcţionar, care, 
nesuportând să fie dat afară, hotărâse să se răzbune. Și de ce 
cercetările poliţiei se concentraseră asupra imobilului A? „Ca 
întotdeauna, ei sunt vedetele”, ofta doamna cu canișul. 

Fiecare avea vinovatul ideal și insistau asupra amănuntelor 
suspecte, asupra mutrelor sinistre, asupra impermeabilelor albe. 
Când lphigenie o zărea pe Josephine, îi făcea semne insistente 
să li se alăture. Josephine era o sursă interesantă: fusese de mai 
multe ori convocată de inspectorul Garibaldi. Probabil că avea 
informaţii noi. Josephine se ducea în silă. Asculta, dădea din cap, 
răspundea: „Nu știu mare lucru”, iar ei sfârșeau prin a o privi cu 


VP-415 


ostilitate, părând să spună: „Nu suntem destul de buni pentru 
dumneavoastră, nu-i așa?” 

Singur într-un colţ, retras într-un mutism dureros, domnul 
Sandoz o mânca pe lphigenie din ochi. Incerca să-și facă auzită 
suferința amoroasă, dar portăreasa avea alte preocupări și nu-i 
acorda decât o atenţie distrată. | se destăinuia lui Joséphine cu 
voce joasă, ascunzându-și mereu unghiile care nu i se păreau 
niciodată destul de curate: 

— Nu îndrăznește să-mi spună că sunt prea bătrân. Și fac tot 
ce pot să-i fiu simpatic... 

— Faceţi probabil puţin prea mult, răspundea Josephine, care 
descoperea un ecou al suferinţei sale în melancolia domnului 
Sandoz. lubirea nu rimează cu graba, ba, dimpotrivă... Asta îmi 
repetă fiica mea mai mare, și ea este specialistă în seducţie. 

Domnul Sandoz avea o cămașă cu guler mic, ascuţit, și o 
cravată neagră din tricot. 

— Nu reușesc să fac pe indiferentul. Se citește în mine ca într- 
o carte deschisă... 

„Avem aceeași problemă”, își spuse Joséphine, „și eu sunt 
previzibilă și transparentă”. li fuseseră de ajuns douăzeci și 
patru de ore ca să se plictisească. 

Domnul Sandoz se întorcea în lojă. Lăsa flori, ciocolată pe 
consola mică de la Ikea. Imbrăcat mereu în costumul gri, 
cămașa albă și impermeabilul alb pe care îl purta tot timpul. 
Părea un plimbăreț elegant. 

— Fără să vă supăraţi, nu e o chestiune de vârstă, este... 
sunteți prea cenușiu pentru lphigenie. 

— Doamnă Cortes, eu sunt cenușiu peste tot. Am inima plină 
de funingine... 

Și ea mai avea puţin până să se acopere de funingine. Se 
împlineau șaisprezece zile de când se despărţiseră pe peronul 
din St. Paneras. Marca zilele cu bastonașe pe marginea unui 
caiet. Începuse prin a număra orele, apoi renunțase. Prea multe 
bastonașe îi dărâmau moralul. Șaisprezece zile de când nu mai 
avea nicio veste de la Philippe. De fiecare dată când suna 
telefonul inima i-o lua la goană, urca muntele ca apoi să-i cadă 
precum stânca lui Sisif la picioare. Nu era niciodată el. Dar de ce 
nu suna? Își făcuse o listă de motive și argumenta fiecare 
propunere. 

„Și-a pierdut telefonul și numerele mele?” Puțin probabil. 


VP - 416 


„A avut un accident?” Ar fi aflat. 

„Are treabă până peste cap?” Nu ţinea. 

„S-a văzut din nou cu Dottie Doolittle”. Posibil. Și măzgălea o 
pereche de balerini și de cercei. 

„Incă o iubește pe Iris”. Posibil. Desena ochi mari, albaștri și 
rupea mina creionului. 

Se simţea stânjenit faţă de Alexandre. Sau de Zoé. Probabil. 
„Nu le-am ascuns și eu fetelor că l-am văzut la Londra?” 

„Sau atunci...” și creionul cădea pe foaie. 

Se plictisise după ce o îmbrăţișase. 

„Nu i-a plăcut mirosul corpului meu, mica venă spartă de pe 
șoldul meu stâng, gustul gurii mele, creţul ușor de pe 
genunchiul meu drept, marginea buzei de sus, consistenţa 
gingiilor... am sforăit, m-am îndrăgostit prea tare, nu m-am 
îndrăgostit destul, am fost o găină, toantă, nu sărut bine, fac 
dragoste ca o legumă. 

Nu lași baltă o femeie pentru că distanţa dintre nas și gură nu 
e destul de mare sau pentru că are gingiile prea moi! Și de ce 
nu? Dacă în spaţiul ăla stă idealul lui de frumuseţe, de 
perfecţiune?” Işi amintea că-i dăduse papucii lui Jean-François 
Coutelier deoarece susținea că taica Goriot avea doi fii. „Nu! 
Două fete, Anastasie de Restaud și Delphine de Nuncigen”. „Ești 
sigură? Credeam totuși că erau doi fii”. Ea îl privise, și toată 
frumusețea lui Jean-François Coutelier se evaporase. 

Dorinţa. Acel parfum pe care nu putem niciodată să-l punem 
într-un flacon. Îl blestemi, îl implori, îţi răsucești mâinile, îi oferi 
averea, el rămâne volatil. 

Își chemă tatăl. „Am nevoie de tine, dă-mi un semn. Sunt 
zdrenţe”. „Dar când vei ieși, îngerul meu, cu inima beată de 
bucurie, fii atentă la portocala perfidă care pândește în umbră”. 
„Asta ce este, un citat?” „Nu. Nu, un avertisment! Cu 
nenumărate întrebuinţări”. 

Coborâse în grabă scara hotelului după ce alunecase pe o 
portocală. 

Avea să-l piardă pe Philippe din cauza unei „portocale 
perfide”? 

Tastă „Orange” pe Google. Orange, compania de telefonie, 
Orange fructul, Orange orașul, filmul L'Orange mécanique, 
festivalul Chorégies d'Orange, genealogia casei de Orania. Dădu 
clic pe „genealogie”. Ajunse până la Philibert de Chalón, Prinţ de 


VP - 417 


Orania, născut la Lons-le-Saunier, care îl trădează pe regele 
Franţei, Francisc |, și trece de partea lui Carol Quintul. Un 
trădător. „Philippe mă trădează. S-a întors în braţele perfidului 
Albion”. Lons-le-Saunier, citi pe ecran, orașul nașterii lui Rouget 
de Lisie. 

Se ghemui pe fotoliul preferat, cu cotiere moi, al cărui spătar 
îi susținea bine șalele. „Iubirea mea se face fărâme: un sărut cu 
spatele lipit de cuptor, un citat din Sacha Guitry, o escapadă la 
Londra și o lungă așteptare care mă lasă fără suflare”. 

Se aplecă din nou asupra lucrării pentru certificatul de 
conducător de doctorat și-și-și răsfoi notele. Unde ajunsese? La 
magnetul pe care și-l puneau pe burtă ca să ţină copilul dorit ori 
între picioare ca să avorteze? La carta meșteșugarilor care 
impunea ca munca să se facă la lumina zilei? Unii meșteri, ca să 
crească randamentul calfelor, le cereau să lucreze la lumânare 
imediat ce se înnopta, ceea ce era interzis. De unde expresia „a 
munci la negru”. Gândurile îi umblau aiurea. 

ÎI zărise pe Luca de departe, sub frunzișul scuarului. Se 
învârtea în jurul imobilului, cu mâinile în buzunarele scurtei de 
molton. Ea se ascunsese împreună cu Du Guesclin în spatele 
unui copac și așteptase să se depărteze. Ce voia? Aflase de la 
portăreasă că fusese la el și-i descoperise dubla identitate? Nu 
îndrăznea s-o recunoască, dar îi era frică. S-ar fi luat de ea? 
Văzându-l, Du Guesclin mârâise. Părul i se zburlise. 

Anchetatorii brigăzii criminale păreau să creadă că asasinul 
locuia în bloc. 

— Investigaţiile se strâng în jurul dumneavoastră, zâmbise 
inspectorul Garibaldi. De ce n-aţi depus imediat plângere după 
atacul din noiembrie? Îl apăraţi pe vinovat? Îl cunoașteţi? 

— Ba nu! se bâlbâia Josephine de fiecare dată când îi punea 
întrebarea - repetarea ei era probabil o tehnică de interogare 
menită s-o prindă pe picior greșit -, nu voiam să-mi îngrijorez 
fiica, Zoé. Tatăl ei a murit devorat de un crocodil, îmi spuneam 
că n-are nevoie de altă tragedie... 

El clătina din cap a îndoială. 

— Vi se înfige un cuţit în inimă, și primul lucru la care vă 
gândiţi este să vă menajaţi fiica? 

— Bineînţeles... 

— Ah... Dacă asta nu se cheamă masochism... Și cum ați 
scăpat de loviturile de cuţit repetate? 


VP - 418 


Josephine îl privea uluită. Răspunsese deja la această 
întrebare! 

— Datorită unui pachet trimis de prietenii soțului meu, în care 
se afla un pantof de sport. 

Inspectorul zâmbea cu un aer ușor amuzat. 

— Un pantof de sport! la te uită... Original! Ar trebui 
întotdeauna să avem la noi unul când ieșim seara! 

Și continua cu o întrebare despre Anglia. 

— Și din întâmplare eraţi la Londra când căpitanul Gallois a 
fost ucis... Ca să vă fabricațţi un alibi? 

— M-am dus să-mi întâlnesc editorul englez. Pot să 
dovedesc... 

— Nu se poate să nu știți că nu vă aprecia. 

— Am observat. 

— Avea întâlnire cu dumneavoastră a doua zi când... 

— Nu știam. 

— De altfel, a lăsat o notă... Vreţi s-o citiți? 

Îi întinsese o foaie albă pe care căpitanul scrisese cu litere 
mari, cu carioca neagră: DE SĂPAT MAI BINE RV. DE SĂPAT MAI 
BINE RV. DE SĂPAT MAI BINE RV. 

— Probabil voia să vă pună alte întrebări în timpul rendez- 
vous-ului. Ați avut vreo neînțelegere amândouă? 

— Nu. Mă miram de animozitatea ei. Îmi spuneam că nu-i 
plăcea mutra mea. 

— Ah! rânjise el, asta-i părerea dumneavoastră despre 
interogatoriile poliţiei! Va trebui să găsiţi altceva... Sau un foarte 
bun avocat. Sunteti într-o mare încurcătură. 

Ea izbucnise în hohote de plâns. 

— Dumnezeule! Vă spun că n-am făcut nimic! 

— Doamnă, așa spun toţi! Cei mai răi criminali neagă 
întotdeauna și jură pe capul lor că n-au făcut nimic... 

Bătuse în birou cu arătătorul întins ca într-o imitație de solo la 
baterie. Își întrerupsese numărul când un coleg deschisese ușa 
biroului. 

— Ce chestie! Avem o nouă mărturie. Trăsnet! O prietenă de- 
a chelneriţei. Se întoarce dintr-o călătorie de trei luni în Mexic și 
vine să se intereseze de prietena ei. 

— Bine, vin, îi zisese inspectorul. Cât despre dumneavoastră, 
doamnă Cortes, puteți pleca acum, dar povestea nu e lămurită 
deloc, în locul dumneavoastră m-aș mai gândi! 


VP - 419 


Își întâlnea vecinii de fiecare dată când ieșea din biroul 
inspectorului. Așteptau instalaţi pe băncile de lemn, pe coridorul 
cu pereţi scorojiți. Nu îndrăzneau să vorbească. Deja se simțeau 
vinovaţi. Domnul și doamna Merson glumeau, tânărul Pinarelli 
zâmbea ironic ca și cum deţinea secrete numai de el știute și nu 
era acolo decât ca să facă figuraţie, în timp ce Lefloc-Pignel și 
familia Van den Brock se simțeau jigniţi. 

— Nu putem face nimic! Dacă refuzăm să ne prezentăm, o să 
ne închidă, se revolta doamna Van den Brock, ai cărei ochi se 
rostogoleau frenetic în toate direcţiile. 

— Ba nu, o potolea soțul ei. E insuportabil, desigur, dar 
trebuie să ne supunem procedurii. Nu folosește la nimic să ne 
enervăm, ba, dimpotrivă, trebuie să le arătăm un calm 
desăvârșit. 

Ca să se sustragă interogatoriilor, doamna Lefloc-Pignel își 
scosese certificat medical. 

„Și de ce ar fi printre noi criminalul?” se întreba Josephine. 
„Pentru că unchiul lui Bassonniere, cu dosarele lui, duce mai 
departe răzbunarea familiei, furioasă că a fost alungată în 
curtea din spate? Domnișoara de Bassonniere avea dosare 
pentru toată lumea. Nu numai pentru imobilul A! Și chiar dacă le 
cunoșteam pe trei din cele patru victime, asta nu face din mine 
un complice! lar chelnerița, nici măcar nu știu cum arăta. 
Povestea nu stă în picioare. Gallois i-a pus pe urmele mele. Am 
enervat-o de la prima noastră întâlnire. Am acest efect asupra 
anumitor persoane: mă găsesc de la început apatică, inertă, 
chiar proastă. Sau poate nu i-a plăcut cartea mea? Ar fi vrut să 
fie scriitoare și i s-au refuzat trei manuscrise. Iși spunea: «De ce 
ea și nu eu?» DE SAPAT MAI BINE RV, DE SAPAT MAI BINE RV. Nu 
e nici măcar corect. Nu aprofundezi un rendez-vous, aprofundezi 
o idee”. 

Se ridică și se duse să caute dicţionarul Littré. Când ajunse la 
pagina respectivă, mormăi: „Aveam dreptate, verbul a săpa 
«are ca sens figurat a aprofunda, a analiza în profunzime». Nu 
sapi un rendez-vous, îl propui, îl pregătești, îl aranjezi, îl 
organizezi, îl anulezi, îl amâni, renunţi la el, îl eșalonezi dacă ai 
mai multe. Totuși, căpitanul vorbea corect, asta chiar mă 
frapase. Sunt foarte puţini oameni care vorbesc o limbă 
impecabilă”. 

Scrise cele două litere pe caietul ei. RV, RV, RV... Rendez-vous 


VP - 420 


sau: Reproducere Vagă, Raţionament Variabil, Raport Vicios, 
Rămâi Vigilent, Relaţii Vagi. Zoé își băgă capul pe ușa camerei și 
aruncă o privire îngrijorată spre mama ei. 

— Ce faci, mamă? 

— Lucrez... 

— Chiar lucrezi? 

— Nu, fac niște desene, recunoscu Joséphine, sătulă să-și tot 
întoarcă pe toate feţele gândurile. 

— Mi le arăţi? întrebă Zoé cu voce slabă, de intrusă. 

— Nu sunt grozave, să știi... 

Zo€ veni să se așeze pe cotiera fotoliului. Josephine îi întinse 
foaia plină de RV și pregăti un răspuns pentru curiozitatea fiicei 
sale. Nu voia să-i spună despre anchetă. 

— Ah... făcu Zoé, decepţionată, lăsând foaia să cadă. Înveţi să 
scrii SMS-uri? 

— Nu, spuse Joséphine mirată. Dimpotrivă, când trimit un 
mesaj mă străduiesc să scriu fiecare cuvânt întreg, și sper că și 
tu faci la fel! Altfel o să uiţi ortografia... 

— Eu așa fac. Dar alţii, nu. Ştii ce mi-a trimis Emma într-o zi? 

Zoé luă un creion și scrise alături de RV-urile mamei sale: 

— Un mesaj din patru litere, CMFF... 

— Asta nu spune nimic! exclamă Jo, încercând să descifreze 
sigla. 

— Da, nu reiese din prima. Caută bine. 

Josephine reluă literele, pe faţă, pe dos, dar nu găsi. Zoé 
aștepta, mândră că descifrase enigma de una singură. 

— Mă dau bătută, oftă Josephine. 

— Rostește cu voce tare. Intotdeauna citeşti cu voce tare ca 
să înţelegi. 

— Ce me fe fe. Tot nu-mi spune nimic. 

— Ba da, caută bine. 

Josephine reluă cele patru litere, le articulă încet și renunţă. 

— Nu reușesc... 

— Ascultă: ce mai faci, fată? Și pe urmă spune-o repede... Ce 
mai faci, fată? 

— Nu m-aș fi prins niciodată! 

— Păi, și mie mi-a luat cinci minute! Și sunt obișnuită! 

— În timp ce eu sunt bătrână și nu am antrenament... 

— N-am zis asta, mami... 

Se rostogoli spre Josephine și-i înconjură gâtul cu braţele, 


VP - 421 


întinzând burtica rotundă. Zoé era la vârsta când într-o clipă 
treci de la femeie la copil, când ceri un sărut unui băiat și un 
alint de la mama. Lui Joséphine îi era greu să și-o imagineze în 
brațele lui Gaétan, cu toate că atingerile lor erau încă 
nevinovate. Își strecură mâinile sub tricoul lui Zoé și o strânse la 
piept. 

— Eşti cea mai frumoasă dintre mame! 

— Şi tu, tu vei fi mereu bebelușul meu! 

— Nu mai sunt un bebeluș! Sunt mare... ` 

— Știu, dar pentru mine vei fi mereu bebelușul meu... Işi 
îngropă faţa în părul fiicei sale, închise ochii, inhală parfumul de 
șampon cu vanilie și ceai verde. Miroși delicios, murmură ea. Îmi 
vine să te mănânc... 

— Spune, mamă, nu știu ce să fac... 

— Hortense unde este? 

— A plecat la Marcel. N-a vrut să mă ia cu ea. Zice că trebuie 
să-i vorbească despre Mylene între patru ochi... 

— Atunci te plictisești... 

— Haide, mami, lasă treaba și hai să-l plimbăm pe Du 
Guesclin. 

Când corpul lui Zoé se lăsă moale pe al ei, Joséphine simți o 
dorință nestăvilită să-i facă plăcere. Dădu de-o parte hârtiile și 
se ridică. 

— Bine, scumpa mea. 

— Dar numai noi două. N-o luăm și pe Iris. 

Joséphine zâmbi. 

— Chiar crezi că ar avea poftă să meargă în jurul lacului cu un 
câine șchiop? 

— Oh, nu! Preferă să se izmenească pe lângă frumosul 
Hervé... „Crezi, Hervé?” „Ştii, Hervé...” „Spune-mi, Hervé, tu 
care ești atât de frumos...” „Abia aştept viitoarea întâlnire, 
Hervé!” 

Zăpăcită, Joséphine se lăsă să cadă pe fotoliu. 

— Ce-ai spus? 

— Păi... nimic. 

— Ba da. Repetă ce mi-ai spus adineauri! îi porunci cu glas 
tremurat. 

— Preferă să cocheteze cu frumosul Hervé! Lefloc-Pignel, 
dacă îţi place mai mult! Crede c-o să divorțeze și o s-o ia de 
nevastă. Nu e bine, să știi. E însurat și are trei copii. Nu că sunt 


VP - 422 


nebună după el, dar... nu e bine. 

Zoé continuă, dar Josephine n-o mai asculta. RV. Și dacă 
căpitanul Gallois voise să vorbească cu Herve Lefloc-Pignel și 
Herve Van den Brock? 

Să sape pe pista celor doi Hervé. Descoperise ceva sau era pe 
punctul să descopere după ce fusese înjunghiată ea. Işi aminti 
atunci de tulburarea lui Lefloc-Pignel când voise să-i spună pe 
nume. Pe terasa cafenelei, în faţa comisariatului, chiar după 
primul ei interogatoriu. Devenise ostil și rece. 

— Oh! Doamne! Dumnezeule! șopti ea, prăbușită în scaun. 

— Ce ai, mamă? 

Era absolut necesar să-i vorbească inspectorului Garibaldi. 


A doua zi, Josephine se prezentă la sediul poliției judiciare de 
pe Quai des Orf&vres, numărul 36. 

Așteptă o oră pe coridorul lung. Prin faţa ei treceau bărbaţi 
grăbiţi care trânteau ușile și vorbeau tare. Se auzeau râsete 
care ieșeau în valuri când ușile se deschideau, conversații care 
încetau când ușile se închideau. Exclamaţii, telefoane care 
sunau, plecări grăbite în doi sau în trei, închizând cureaua 
pistolului sub braț. „Haideţi, viteză! Acţiune, băieţi, să-i 
prindem! Ca de obicei, băieţi, zen!” Indesaţi, în blugi și scurte de 
piele, călcau apăsat cu pas grăbit. In mijlocul acestei agitaţii, ea 
aștepta, nu la fel de sigură ca în ajun de importanţa vizitei sale. 
Timpul trecea, se uita la ceas, bătea nervos brăţara, râcâia cu 
unghia o crestătură în bancă și aduna o bilă neagră pe care o 
trimitea în zbor. 

În sfârșit, inspectorul Garibaldi o invită în birou și o pofti să se 
așeze. Purta o cămașă frumoasă, roșie, și părul negru îi era lipit 
de creștet, ca ţinut de un elastic. Sub privirea lui insistentă, 
simţi cum i se încingeau urechile. Işi dădu părul pe spate, îi 
netezi și îi povesti totul: scena cu cafeaua împreună cu Lefloc- 
Pignel, schimbarea lui de atitudine când voise să-i spună pe 
nume și cum aflase atunci că Van den Brock și el se numeau 
amândoi Hervé. 

— Știţi, când mă gândeam la ei spuneam Lefloc-Pignel și Van 
den Brock. Devenise ca un prenume. In plus, așa cum sunt 
numele compuse, era destul de lung și... 

Se oprise, așa că el îi spuse încetișor: 

— Vă ascult, doamnă Cortes, continuaţi... 


VP - 423 


— Ei bine, ieri încercam să scriu la lucrarea mea pentru 
certificatul de conducător de doctorat, o teză lungă de mii de 
pagini pe care urmează s-o prezint în faţa unui juriu de profesori 
universitari, e dificil, la cea mai mică greșeală ești picat. In plus, 
sunt prea tânără să candidez, așa că vor fi neiertători... 

Ridică fruntea. Inspectorul nu părea exasperat de lentoarea 
ei. O urmărea cu privirea neagră sub o umbrelă de sprâncene 
groase. Își recăpătă încrederea și se destinse. Până la urmă, 
bărbatul acela nu era chiar atât de îngrozitor. Nu-l găsea nici 
măcar ameninţător. Avea probabil o nevastă, copii, se întorcea 
seara acasă, se uita la televizor făcând comentarii despre cum a 
fost ziua. Nevasta îl asculta în timp ce călca, se ducea să-și 
învelească în pat copiii. Una peste alta, un om ca toţi oamenii. 

— Stăteam așa și, în loc să lucrez, mă gândeam la ce mi-aţi 
spus. Nu înţeleg de ce sunt bănuită. Complice la ce? Complice 
pentru ce? Deci mă gândeam. Și mi-am amintit de povestea 
dumneavoastră cu „sapă RV”... Am scris pe o hârtie „sapă RV” 
și nu se potrivea. Sunt foarte sensibilă la stil, la cuvinte, mi se 
trage cu siguranță de la formaţia mea literară, așa că mă 
învârteam în jurul acestor cuvinte când a intrat fetița mea... 

— Zoe? făcu inspectorul. 

— Da. Zoé. 

Îi reţinuse prenumele. Era un punct bun. Poate avea și el tot o 
micuță Zoé. Când se născuse, ezitaseră între Zoé și Camille, dar 
Josephine găsise că Zoe suna mai puternic, era ca o șansă în 
plus pe care i-o dădeau. Și însemna „viaţă” în greacă. Până la 
urmă Antoine cedase. 

— Zoe a intrat în camera dumneavoastră și... reluă 
inspectorul, smulgând-o din visare. 

Ea continuă încercând să fie clară și precisă. Simțea că 
urechile îi reveneau la temperatura normală. El asculta, lipit de 
spătarul fotoliului. Îi lipsea un nasture de la cămașă. Când 
ajunse la CMFF și la RV care devenea Hervé, el exclamă: 
„Drace!”, apăsând pe prima silabă și lovind în birou cu mâna. 
Obiectele de pe birou se împrăștiară, și Josephine tresări. 

— lertaţi-mi limbajul, reluă el stăpânindu-se, dar tocmai ne-aţi 
dat o serioasă mână de ajutor, doamnă Cortes. Aș putea să vă 
cer să nu suflaţi o vorbă nimănui despre discuţia noastră? 
Nimănui. Mă înțelegeți? Pentru siguranţa dumneavoastră. 

— E atât de important? șopti Josephine cu voce mică, 


VP - 424 


îngrijorată. 

— O să treceţi în camera de alături, o să vă luăm declaraţia în 
scris. 

— Credeţi că e de folos să depun mărturie? A 

— Da. Sunteţi amestecată într-o poveste ciudată... Incă nu 
avem toate argumentele și toate rezultatele, dar se poate să fi 
descoperit un amănunt hotărâtor pentru continuarea anchetei. 

— Credeţi că asta are vreo legătură cu diferitele crimei. 

— N-am spus asta, nu! Și suntem foarte departe. Dar e un 
amănunt și, în astfel de anchete, nu avansăm decât datorită 
unor amănunte... Un amănunt alături de alt amănunt conduc 
adesea la rezolvarea unei afaceri care părea foarte încurcată... 
E ca un puzzle... 

— Pot să vă întreb de ce m-aţi bănuit? întrebă Joséphine, 
prinzând din nou curaj. 

— Asta este meseria noastră, să suspectăm anturajul 
victimelor. Știţi, asasinul este adesea un apropiat. Ce nu se 
potrivește la dumneavoastră este tăcerea de după primul atac. 
Oricum, într-un caz ca al dumneavoastră, alergi să ceri ajutor la 
comisariat și să spui tot. Imediat. Dumneavoastră, nu numai că 
aţi refuzat să veniţi să declaraţi atacul, dar aţi așteptat mai 
multe zile și ați refuzat să depuneți plângere. Aţi făcut un simplu 
denunț... Ca și cum îl cunoșteaţi pe vinovat și voiați să-l apăraţi. 

— Acum pot să vă spun... M-am gândit la Zoé în primul rând, 
dar și pentru că îl bănuiam pe soţul meu. 

— Antoine Cortès? 

Inspectorul scoase un dosar din teanc și îl deschise. Îl răsfoi și 
citi cu voce tare. 

— Mort la patruzeci și trei de ani, în botul unui crocodil la 
Kilifi, Kenya, după ce doi ani a administrat o crescătorie pentru 
un chinez, domnul Wei, domiciliat în... 

Și derulă toată viața lui Antoine. Data și locul nașterii, numele 
părinţilor, întâlnirea lui cu Mylene Corbier, serviciul la Gunman, 
relaţiile, studiile, împrumuturile bancare, numărul de la pantofi. 
Nu uită transpiraţia excesivă. Un rezumat al vieţii lui Antoine 
Cortes. Josephine asculta năucită. 

— E mort, doamnă. Știţi. Ambasada Franţei a anchetat și a 
ajuns la această concluzie. Ce vă face să credeţi că ar putea fi în 
viaţă și că și-ar fi înscenat dispariţia? 

— Am crezut că-l văd în metrou, într-o zi... de fapt, sunt 


VP - 425 


sigură că l-am văzut. Dar s-a făcut că nu mă recunoaște. Și apoi 
fiica mea, Zoé, a primit niște scrisori de la el. Scrise de mâna lui. 

— Aveţi scrisorile? 

— Fiica mea le-a păstrat... 

— Aţi putea să mi le aduceţi? 

— Vorbea despre convalescenţa lui, despre cum a scăpat de 
crocodil, am crezut că nu e mort, că s-a întors, că a venit să mă 
sperie... 

— Sau să vă lichideze... Și din ce cauză? 

— Vorbesc anapoda, știți, am o imaginaţie care o ia razna. 

— Nu. Răspundeţi-mi. 

Josephine își frământă mâinile, și urechile începură din nou 
să-i ardă. 

— Era prin noiembrie, cred. Căutam un subiect pentru un 
roman și aș fi început cu orice... Mi-am zis că putea fi el pentru 
că era slab, pentru că voia să reușească cu orice preţ și că ar fi 
putut să le poarte pică tuturor celor care reușeau. Mie, prima. 
Știu că e groaznic ce spun, dar am gândit-o... În lumea de astăzi 
e îngrozitor să fii perdant. Asta poate dezvolta ura, furia, o 
nevoie nestăpânită de răzbunare... 

El lua note în timp ce o interoga. 

— Pe ce linie de metrou l-aţi văzut pentru prima oară? 

— Nu l-am văzut decât o dată. Pe linia numărul șase, dar, mai 
ales, nu mă înțelegeți greșit. Am luat-o razna. Poate nu era el. 
Avea oroare de roșu, ori, în ziua aceea purta un pulover cu guler 
rulat, roșu, și dacă îl cunoști pe Antoine așa ceva este cu 
neputinţă. 

— Pe asta v-aţi bazat? Detesta roșul, deci nu poate fi el... 
Sunteţi derutantă, doamnă Cortes! 

— Este un amănunt, cum spuneţi, dar amănuntul este 
important. Antoine era foarte strict în privința anumitor 
principii... 

— Nu în privinţa tuturor, o întrerupse Garibaldi. Am în dosarul 
acesta mai multe relatări despre conflictele pe care le-a avut cu 
colegii de acolo, la Mombasa. Încăierări de noapte dintre care 
una s-a terminat prost... Un om a rămas pe ciment. 

— Nu se poate. Nu Antoine! El n-ar fi omorât o furnică! 

— Nu mai era același om, doamnă. Un om căruia toate 
visurile i se prăbușesc poate deveni periculos... 

— Dar nu în măsura în care... 


VP - 426 


— Să încerce să vă elimine? Gândiţi-vă: ați reușit, el a eșuat. 
Aţi păstrat fetele, aţi câștigat mulţi bani, v-aţi făcut un nume, 
era firesc să se simtă umilit. Vă face răspunzătoare, a făcut o 
fixaţie pentru dumneavoastră. Data viitoare când căutaţi o idee 
pentru un roman veniţi să-mi faceţi o vizită. O să vă spun niște 
povești! 

— Nu se poate... 

— Totul este posibil, și, în privinţa asta, realitatea depășește 
adesea ficțiunea. 

O muscă mare se plimba pe dosarul lui Antoine. „Turnătoare, 
am devenit o turnătoare”, își spuse Joséphine înfigându-și 
unghiile în carnea braţelor. 

— O să începem o cercetare. Spuneţi chiar dumneavoastră că 
putea fi atât de iritabil, atât de supărat încât ar fi putut să atace 
femei care îl respinseseră, îl ofensaseră sau ameninţaseră, cum 
pare a fi cazul domnișoarei de Bassonniere, care trimitea scrisori 
otrăvite multor oameni... 

— Oh, nu! strigă Josephine îngrozită. N-am spus niciodată așa 
ceva! 

— Doamnă Cortès, ne aflăm în fața unei afaceri foarte grave. 
Un ucigaș în serie care elimină femei cu sânge-rece și mereu cu 
aceeași metodă. Gândiţi-vă la tânăra chelneriță... Valérie 
Chignard, douăzeci de ani, venise la Paris să se facă actriță și 
muncea ca să-și plătească orele de teatru. Avea toată viaţa 
înainte și o grămadă de vise. Nu trebuie neglijată nicio pistă... 
Avem un dosar gros despre el, pe care l-am găsit între notele 
domnișoarei de Bassonniere. Și peste toate celelalte, s-ar părea 
că soțul dumneavoastră s-a dedat, ca să zicem așa, câtorva 
malversațiuni financiare înainte de a dispărea... Ar fi deci 
interesant de aflat dacă și-a înscenat moartea sau dacă a murit 
cu adevărat. 

— Dar nu pentru asta am venit! strigă Josephine, gata să 
plângă. 

— Doamnă Cortès, liniștiţi-vă. În orice caz nu am afirmat că 
soțul dumneavoastră este un criminal, am spus doar că o să 
facem o anchetă printre oamenii care se adăpostesc la metrou... 
pentru a elimina sau a confirma o ipoteză. Așa, o să vă simţiţi 
eliberată de această bănuială groaznică. Trebuie să fie cumplit 
să vă bănuiţi soţul. Căci aţi crezut-o, nu-i așa? 

— N-am crezut-o, mi-a trecut prin minte. E totuși o diferență. 


VP - 427 


Și nu am venit aici ca să-l acuz pe Antoine, de altfel nici să acuz 
pe altcineva! 

„Niciodată, niciodată nu mă amestec în ce nu mă privește. 
Dar ce m-a apucat? M-am simţit în siguranţă, am crezut că-i 
puteam vorbi deschis, să mă eliberez de acest gând care, este 
adevărat, mă bântuie, dar de aici până la a-l denunța pe 
Antoine!” 

— Aţi mai avut și alte bănuieli, doamnă Cortes? întrebă 
inspectorul cu voce mieroasă. 

Josephine șovăi, se gândi la Luca, la violenţa lui, la sertarul 
aruncat în vecină, șopti: „Am...” și tăcu. Niciodată nu se va mai 
destăinui unui inspector de poliţie. 

— Nu. Pe nimeni. Și îmi pare rău că am venit să vă văd! 

— Aţi ajutat poliţia ţării dumneavoastră și, cine știe, și 
justiția... 

— N-o să mai spun niciodată nimic. Chiar dacă criminalul mi 
se confesează și îmi dă toate amănuntele! 

El zâmbi ușor și se ridică cât era de înalt. 

— Atunci voi fi obligat să vă pun sub acuzare pentru 
complicitate. Așa cum v-am bănuit de la începutul anchetei. 

Josephine îl privi cu gura căscată. N-avea s-o ia de la capăt! 

— Pot să plec? întrebă, dezorientată. 

— Da. Și nu uitaţi: niciun cuvânt nimănui! Și dacă vă zăriţi 
soțul, încercaţi să fiți mai exactă în declaraţie. Notaţi data, ora, 
locul, împrejurările. Asta o să ne ajute. 

Josephine dădu din cap tremurând și ieși fără să-i întindă 
mâna; nici nu-i spuse „la revedere”. În curtea veche, pietruită a 
sediului poliției judiciare îl zări pe tânărul Pinarelli pregătit să 
execute o serie de pase de luptă cu un tânăr inspector în blugi și 
tricou Lacoste. Se mișca cu agilitate și declanșa atacuri violente 
pe care tânărul le evita la fix. 

Când o văzu se întrerupse și se îndreptă spre ea. 

— Deci? Ceva noutăți? întrebă el privind-o lacom. 

— Rutină. Nu mai știu nici măcar de ce m-au convocat. 
Trebuie să fie vreo manie de-a lor! 

— Nu vă lăsaţi păcălită, știu ei foarte bine ce fac. Sunt tari, 
foarte tari! Se pregătesc să lanseze o perdea de fum, 
interoghează pe toată lumea, ne smulg informaţii, lasă impresia 
că ne ascultă, dar ne conduc încetișor acolo unde vor să ajungă! 

„Și eu am căzut în capcana lor”, își spuse Joséphine. „Cu 


VP - 428 


capul înainte. Garibaldi mi-a ascultat elucubraţiile despre RV, a 
părut interesat, apoi a trecut la Antoine. Dar mai degrabă euil- 
am adus pe tavă pe Antoine. Fără să mă întrebe nimic”. 

— Frumos bărbat, Garibaldi ăsta! S-ar părea că face ravagii în 
rândul genului feminin. E teribil de viclean! Incepe prin a te face 
să te simţi bine, te lasă să înţelegi că te bănuiește, te derutează 
și, hop! dă lovitura. Ca la krav maga! Știţi ce înseamnă krav 
maga? 

— Nu chiar... 

— Mă pregăteam să-i fac o demonstraţie tânărului inspector. 
Tehnica a fost pusă la punct de armata israeliană. Ca să ucidă 
dușmanul. Nu e nicio artă, nicio disciplină, este arta de a ucide 
într-o străfulgerare. Toate loviturile sunt permise. Se pot ţinti 
părțile genitale, dușmanul poate fi insultat... 

Avea o sclipire de plăcere în priviri. 

Își aminti de modul în care o agresase pe lphigânie. De 
violenţa loviturii pe care i-o dăduse când ea voise să intervină și 
de agilitatea cu care urca scările. „l-aș putea vorbi despre el lui 
Garibaldi. Asta i-ar oferi o nouă pistă. Ah, e timpul să plec de 
aici! Văd asasini peste tot”. 

În stradă, ridică nasul și zări Notre-Dame de Paris. Rămase un 
lung moment admirând faţada, se strâmbă văzând autocarele 
cu turiști care se revărsau spre catedrală. Nu mai era un loc de 
cult, devenise un fel de Lido sau de Moulin Rouge. ` 

Se uită la ceas. Petrecuse două ceasuri în sediul poliției. In 
aceste două ceasuri nu se gândise la Philippe. 


Broscoiul era în trecere prin Londra și lua masa cu Philippe. 
Alesese restaurantul Claridge, unde zgâria fața de masă albă cu 
unghiile lui scurte și pătrăţoase. 

— Ştii ce vor muierile în ziua de azi? Bani. Scurt. Mie, care nu 
sunt o frumusețe după toate canoanele, nu-mi scapă niciuna! In 
ultimul timp a existat una singură care mi-a întors spatele la un 
cocktail, dar m-a căutat după aceea. Da, da, bătrâne! Probabil a 
aflat câţi bani fac și s-a întors să mi se târască la picioare. A 
plătit scump! Ce-am mai umilit-o! Nu-ţi povestesc! 

— E inutil, spuse Philippe cu voce blândă, dar hotărâtă. 

— Îi fac chestiile cele mai dezgustătoare, și ea înghite. Și când 
zic „înghite”... 

Philippe îi făcu semn cu mâna să nu dezvolte, și Broscoiul 


VP - 429 


păru decepţionat. Degetele mici, nerăbdătoare băteau în faţa de 
masă albă. 

— Toate, niște târfe, îţi zic. De altfel, vreau să-ţi fac o 
confidenţă, am ajuns chiar să le tăbăcesc fundul. 

— Nu ţi-e rușine? 

— Câtuși de puţin: le plătesc cu aceeași monedă. Chelnerul ce 
face? Ne-a uitat? 

Broscoiul își consultă ceasul, un Rolex mare, din aur, pe care-l 
răsuci ostentativ. 

— Foarte șic! remarcă Philippe. 

— Miroase a bani. Nici n-ai nevoie să ridici degetul mic, tipele 
se aliniază. Și tu, tu cum stai cu viaţa sexuala? 

— Not your business. 

— Niciodată n-am înțeles cum merge la tine treaba! Le-ai 
putea avea pe toate și n-ai profitat niciodată! Ce câștigi dacă 
complici inutil lucrurile simple? Poţi să-mi spui... 

Chelnerul le servea mâncarea, descriind în amănunt 
ingredientele cu un aer savant, cu ochii pe jumătate închiși, cu 
degetele lipite. Broscoiul îi tăcu semn s-o scurteze. El se retrase 
jignit. 

— Să zicem că e mai interesant decât ce găsești în cele 
simple... 

— E ca în afaceri, niciodată n-am înţeles de ce te-ai retras! Cu 
tot bănetul pe care-l făceai. 

— Și continui să-l fac, îi atrase atenţia Philippe, admirându-și 
șalăul meuniere. 

„Și acum”, gândi el, „o să mă anunţe că mi-a redus 
participarea sau va propune ca la următoarea adunare a 
consiliului să mă excludă din postul de președinte. Acesta este 
motivul pentru care m-a invitat la masă. Nu văd altul. Să-i 
ușurez sarcina și să terminăm!” 

— Ești chiar nebun! Ai avut cea mai frumoasă femeie din Paris 
și i-ai dat papucii. Ai construit o afacere în aur și ai renunţat, ce 
urmărești? 

— Cum ziceai: complic lucrurile inutil! 

— Așa ceva nu există, bătrâne! Evoluează, evoluează puţin... 

— Ca să ajung ca tine? Nu am chef. 

— Ah! Nu începe! scuipă Broscoiul, cu gura plină. 

— Atunci schimbă subiectul. Mă dezguști vorbind așa. Știi ce, 
Raoul? Ai talentul de a distruge tot ce e frumos în jurul tău. 


VP - 430 


Dacă te-aș lăsa singur alături de un Rembrandt, după patru ore 
n-ar mai fi decât o pânză albă și niște cuie. 

— Atenţie! O să mă supăr! exclamă Broscoiul arătând cu 
vârful cuțitului spre Philippe. 

— Și ce ar schimba asta? Nu mă sperii. Nu am nevoie de banii 
tăi, pentru că banii tăi eu sunt cel care i-a făcut. Și eu te-am ales 
ca să continui să-i faci să dea roade. Nu te știam atât de josnic, 
altfel cred că aș fi stat pe gânduri... Ca și cum sufletul oamenilor 
știe să se ascundă, iar tu l-ai ascuns pe al tău multă vreme. 

— Ei, da, bătrâne, am căpătat siguranţă. Nu mai sunt 
cătelușul tău... Și, de altfel, vreau să-ți spun... 

„Asta e! Ne apropiem de miezul afacerii. Îl ţin în umbră. Nu 
mă mai suportă”. 

— Am intenţia să-ţi abordez nevasta! 

— Iris? icni Philippe sufocându-se. 

— Ai alta? 

Philippe scutură din cap. 

— E pe piaţă, nu? 

— Putem spune și așa. 

— E pe piaţă, n-o să rămână mult timp. Așa că lansez o ofertă 
de cumpărare, și mi se pare mai cinstit să te anunţ. Nu te 
deranjează? 

— Faci ce vrei. Suntem în proces de divorț. 

Broscoiul lăsă încă o dată impresia că era decepționat. Ca și 
cum o mare parte din farmecul lui lris consta în faptul că 
Philippe încă o mai iubea. 

— Am Sunat-o aseară. Am invitat-o la cină și a acceptat. Ne 
vedem săptămâna viitoare. Am rezervare la Ritz. 

— Probabil că a căzut foarte jos, murmură Philippe 
desprinzând o bucată de șalău. 

— Sau are nevoie de bani. Nu mai e foarte tânără, știi. 
Pretenţiile au scăzut. Am șansa mea. Oricum, trebuie să mă 
recăsătoresc. Se impune pentru afaceri, și nu există soluție mai 
bună decât Iris. 

— Intenţionezi s-o iei de nevastă? 

— Cu inel pe deget, contract, totul... Bine, o s-o facem cu pași 
mărunți, dar asta nu mă deranjează, am avut deja două. Știu ce 
neplăceri presupune! 

Işi puse buzele groase pe marginea paharului de vin roșu, luă 
câteva guri de château-petrus, înghiţi și făcu o mutră de 


VP - 431 


cunoscător. 

— Nu e rău, nu e rău. Având în vedere preţul, observ, se 
poate... Bine, am acordul tău? Drumul e liber? 

— Ai chiar o autostradă. Dar nu m-ar mira s-o șteargă de la 
prima ieșire... 

— Cine nu încearcă nu câștigă. Și pe ea, trebuie să spun, m-aș 
arunca! Căsătorindu-mă cu frumoasa Iris îmi poleiesc blazonul. 

Scoase un râset morfolit de mucozităţi, scuipă o bucată 
rămasă în gât. Apoi rupse o chiflă, o unse cu unt. Avea deja trei 
colaci în jurul taliei și pregătea un al patrulea. 

— Pot să-ţi pun o întrebare, Raoul? 

Broscoiul îi zâmbi fanfaron: 

— Dă-i drumul, bătrâne, nu mă tem! 

— Ai fost vreodată îndrăgostit, dar cu adevărat îndrăgostit? 

— O dată, spuse Broscoiul, ștergându-și degetele pe faţa de 
masă albă. 

Un văl de tristeţe îi acoperi ochiul drept și pleoapa îi tremură 
de un tic nervos. Philippe începu să spere. „Omul acesta hidos 
are o inimă, omul acesta hidos a suferit”. 

— Și ai cunoscut deja marea suferinţă din iubire? 

— Tot atunci. Era să mor, atât îmi era de rău. Jur, nu mă mai 
recunoșteam. 

— Și cât timp a durat suferința? 

— O veșnicie! Am pierdut șase kilograme! Trei luni n-am fost 
om. Și, apoi, într-o seară, amicii m-au dus într-o cârciumioară 
mai specială, știi ce vreau să spun, mi-am tras-o cu patru muieri 
la rând, patru curve grozave care m-au supt bine, și hop! s-a 
terminat, dă-i bătaie! Dar cele trei luni, bătrâne, au rămas 
întipărite aici... 

Își duse mâna la inimă și se strâmbă ca un clovn. Lui Philippe 
îi veni să izbucnească în râs. 

— Ai grijă cu Iris. Ea nu are o inimă, are o bucată de gheață! 

Broscoiul ridică picioarele la nivelul mesei, niște picioare 
groase, scurte, într-o pereche de mocasini de la Tod's. 

— Nu-ţi face griji. Am învățat să mă descurc! Atunci, așa 
rămâne, am binecuvântarea ta? N-o să ne afecteze afacerile? 

— E o problemă încheiată, și chiar definitiv încheiată! 

„Și nu mint”, se miră Philippe care se surprinsese vorbind ca 
Broscoiul. 


VP - 432 


După prânz, Philippe se întoarse acasă pe jos. Mergea mult pe 
jos de când locuia la Londra. Era singurul mod de a învăța 
orașul. „Diferenţa dintre Londra și Paris este că Parisul e făcut 
pentru străini, iar Londra, pentru englezi. Anglia a construit 
Londra pentru propriul folos, Franţa a construit Parisul pentru 
lumea întreagă”, declarase Ralph Emerson. Ca să cunoști orașul 
trebuie să-ţi tocești tălpile. 


„Și când mă gândesc că am lucrat cu Broscoiul! Eu l-am ales, 
l-am angajat, am petrecut seri întregi cu el pregătind dosarele, 
am luat avionul, am băut, am mâncat, am rânjit în faţa unei 
fuste prea scurte a hotelierei. Într-o noapte, la Rio, am împărțit o 
cameră, hotelul era plin. Purta chiloţi negri pe care-i cumpăra la 
pachet de pe rafturile supermarketurilor unde își făcea 
cumpărăturile de celibatar, după ce-l părăsise nevasta. O 
brunetă frumoasă, cu părul lung, des. S-o agate pe Iris! 
Curajos”. 

Se opri la un chioșc, cumpără Le Monde și The Independent. 
Urcă din nou pe Brook Street, o luă de-a lungul caselor albe, 
frumoase, din Grosvenor Square, se gândi la familia Forsythe, 
Upstairs, Downstairs, coti pe Park Lane și intră în Hyde Park. 
Câteva cupluri dormeau înlănţuite pe iarbă. Nişte copii jucau 
cricket. Fete lungite pe șezlonguri își suflecaseră blugii și se 
bronzau. Un domn bătrân, îmbrăcat în alb, își citea ziarul în 
picioare, nemișcat, pe peluză. Câţiva puștani ghemuiţi pe skate- 
uri alunecau alături de joggeri, atingându-i. Avea să meargă 
până la Serpentine și să urce pe Bayswater. Unde intenţiona să 
se lungească pe iarbă și să termine cartea. Clar de femeie de 
Romain Gary. „Ar fi trebuit să-i citesc Broscoiului cuvintele lui 
Gary. Să-i spun că un bărbat, unul adevărat, nu e cel care 
pocnește femeile sau se lasă supt de necunoscute lacome, ci 
acela care scrie: «Nu știu ce e feminitatea. Poate e doar o 
manieră de a fi bărbat». Mi-e silă pentru bărbatul care am fost și 
care râdea cu el. Și încă nu-l cunosc pe bărbatul care sunt pe 
cale să devin. In fiecare zi scap de o parte din fostul meu eu. Mă 
las dezgolit cu eleganța calmă a celui care speră că hainele noi 
vor fi suficient de uzate ca să se simtă bine”. 

Optsprezece zile de când ea plecase, optsprezece zile de când 
el păstra tăcerea. Ce să-i spui, după optsprezece zile, unei femei 
care a venit să te ia de mână și să ţi se ofere dezinteresat? Că 


VP - 433 


dădea înapoi în faţa unei asemenea generozităţi? Că era 
încremenit? Işi spunea că nu va avea niciodată brațele atât de 
largi pentru a primi toată iubirea pe care o răspândea Josephine. 
Ar fi trebuit să inventeze cuvinte, fraze, jurăminte, containere, 
trenuri de marfă, gări de triaj. Pătrunsese în el ca într-o încăpere 
goală. 

Ar fi trebuit ca ea să rămână. Ar fi mobilat încăperea cu 
cuvintele ei, cu gesturile ei, cu dăruirea ei. „l-aș fi spus foarte 
încet să nu meargă așa de repede, sunt doar un începător. 
Putem să improvizăm un sărut pe peronul gării, să-l repetăm 
fără să stăm pe gânduri lipiti de un cuptor, dar când, dintr- 
odată, totul devine posibil, nu mai știm”. 

Lăsase să treacă o zi, două zile, trei zile... optsprezece zile. 

Și poate nouăsprezece, douăzeci, douăzeci și una. 

O lună... Trei luni, șase luni, un an. 

„Va fi prea târziu. Ne vom schimba în statui de piatră, și ea și 
eu. Cum să-i explic că nu mai știu cine sunt? Am schimbat 
adresa, ţara, nevasta, ocupaţia, ar trebui poate să-mi schimb și 
numele. Nu știu nimic despre mine. 

Știu, în schimb, ce nu mai vreau să fiu, unde nu mai vreau să 
mă duc”. 

La întoarcerea de la Documenta, așezat la clasa întâi a 
avionului, citea un catalog de artă, făcea bilanţul 
cumpărăturilor, își spunea că trebuia să se mute, nu va avea 
niciodată destul loc ca să depoziteze toate piesele colecţiei. Să 
se mute? La Paris, la Londra? Cu ea, fără ea? O femeie venise să 
se așeze alături de el. Înaltă, frumoasă, elegantă, vaporoasă. O 
splendoare de femeie. Păr lung, șaten, ochi de pisică, un zâmbet 
de prinţesă cu pedigri, două brățări grele de aur la încheietura 
dreaptă, ceas Chanel la încheietura stângă, o geantă Dior, el 
gândise: „la te uită, ia te uită! Există deci copii ale lui Iris”. Ea îi 
zâmbise: „Nu suntem decât noi doi. N-o să mâncăm fiecare 
singur, să terminăm cu neghiobiile”. Neghiobie! Cuvântul îi 
răsunase în minte. Era un cuvânt folosit de lris. „E totuși o 
neghiobie!” „Omul acesta, ce neghiob!” Își pusese din oficiu 
tava alături de a lui și se pregătea să se așeze când Philippe se 
auzise răspunzând: „Nu, doamnă, prefer să mănânc singur”. 
Adăugase în gând: „Ştiu că sunteți frumoasă, elegantă, sigur 
inteligentă, sigur divorțată, locuiţi într-un cartier frumos, aveţi 
doi sau trei copii care învaţă la școli bune, le citiţi rezultatele 


VP - 434 


școlare distrată, petreceţi ore întregi la telefon sau prin 
magazine și căutaţi un bărbat cu venituri convenabile care să 
țină locul cardurilor de credit ale fostului soț. Nu mai vreau să 
fiu niciodată un card de credit. Vreau să fiu trubadur, alchimist, 
războinic, bandit, fierar, conducător de combină agricolă! Vreau 
să galopez cu caii în luptă, cu cizmele pline de noroi, vreau 
lirism, visuri, poezie! Și sigur nu am aerul, dar mă pregătesc să-i 
scriu un poem femeii iubite pe care o voi pierde dacă nu mă 
grăbesc. Și nu e așa de elegantă ca dumneavoastră, sare cu 
picioarele în bălțile de apă, alunecă pe o portocală și se 
rostogolește pe scară, dar a deschis în mine o ușă care nu vreau 
să se mai închidă niciodată”. 

În acea clipă simţise dorinţa de a sări cu parașuta la picioarele 
lui Josephine. Prinţesa îl privise ca pe un deșeu nuclear și se 
dusese să se așeze din nou la locul ei. 

La sosire își acoperise chipul cu niște ochelari mari, negri și-l 
ignorase cu desăvârșire. 

La sosire Philippe nu deschisese parașuta. 

O minge de fotbal îi atinse picioarele. El o trimise înapoi cu 
toată puterea spre puştiul ciufulit care-i făcea semn. „Well 
done!” făcu puştiul oprind mingea. 

„Well done, bătrâne, îşi spuse Philippe deschizând Le Monde 
și lăsându-se să cadă pe iarbă. O să-mi înverzesc fundul, dar 
puţin îmi pasă!” Căută paginile de la sfârșit, ca să citească un 
articol despre Documenta. Se vorbea acolo despre opera unui 
chinez, Ai Weiwei, care trimisese o mie de chinezi din China ca 
să fotografieze lumea occidentală, intenţionând să realizeze o 
lucrare pornind de la aceste fotografii. Domnul Wei. Era numele 
patronului chinez al lui Antoine Cortes în Kenya. Inainte de a 
dispărea, Antoine îi trimisese o scrisoare. Dorea să vorbească 
„de la bărbat la bărbat”. O acuza pe Mylene. Spunea că nu 
trebuia să aibă încredere în ea, că făcea un joc dublu. Toate 
femeile îl trădaseră. Josephine, Mylene, chiar și fiica sa, 
Hortense. „Ne fac terci, și noi le dăm voie”. Femeile erau prea 
puternice pentru el. Viaţa era prea greu de trăit. 

Odată ajuns acasă avea să lucreze la dosarul șosetelor 
Labonal. Era nebun după șosetele astea. li învăluiau piciorul ca 
niște papuci moi, elastici, odihnitori, nu se deformau la spălat, 
nu zgâriau, nu strângeau. „Ar trebui să-i trimit câteva perechi lui 
Josephine. Un buchet frumos de șosete de calitatea întâi. Ar fi 


VP - 435 


un mijloc de a-i spune: «Mă gândesc la tine, dar îmi tremură 
picioarele de emoţie»”. Zâmbi. „Și de ce nu? Ar face-o să râdă, 
poate. Ar încălţa o pereche de șosete albastru precum cerul sau 
roz și s-ar fandosi prin apartament spunându-și: Nu m-a uitat, 
mă iubește ca pe un picior, dar mă iubește!” Directorul general 
de la Labonal îi devenise prieten. Unul dintre acei bărbaţi care 
se luptă pentru calitate, pentru excelenţă. Philippe îi dădea o 
mână de ajutor că să supravieţuiască în competiţia sălbatică de 
pe piața mondială. Dominique Malfait făcuse nenumărate 
călătorii în China. Pekin, Canton, Shanghai... Poate o întâlnise pe 
Mylène. Își exporta șosetele în China. Noii îmbogăţiţi erau 
înnebuniţi după ele. În Franţa avusese ideea extraordinară de a 
vinde șosetele fără să le mai treacă prin supermaket, abordând 
clienţii direct. In chioșcuri ambulante, de un roșu strălucitor, pe 
care era imprimată o panteră galbenă, gata să sară. Camioanele 
străbăteau drumurile, se opreau în pieţe, în locuri circulate. 
Omul acesta știa să se lupte. Nu gemea ca Antoine. Işi sufleca 
mânecile și elabora strategii. „Aș face bine să pun la punct un 
plan prin care s-o recuceresc pe Josephine”. 

Inchise Le Monde și scoase din buzunar romanul lui Romain 
Gary, îl deschise la întâmplare și citi fraza: „Iubirea e singura 
bogăţie care crește dacă o risipești. Cu cât dai mai mult, cu atât 
îți rămâne mai mult din ea”. 


— Spune, mamă, ce facem în vacanţă? întrebă Zoe 
aruncându-i un băț lui Du Guesclin, care alergă să-l caute. 

— E adevărat că e vacanţă! exclamă Josephine observându-l 
pe Du Guesclin, care se întorcea spre ea cu băţul în gură. 

Uitase total. Nu înceta să se gândească la întâlnirile ei cu 
Garibaldi. „M-am lăsat trasă pe sfoară. L-am turnat pe Antoine. 
Din fericire, n-am vorbit despre Luca. Ar fi fost complet: Antoine, 
Luca, Lefloc-Pignel, Van den Brock!” Îi era rușine. 

— Chiar că ești visătoare în momentul ăsta! comentă Zoé 
felicitându-l pe Du Guesclin care punea băţul la picioarele ei. Ai 
văzut cum l-am dresat? Săptămâna trecută nu mi-ar fi adus 
băţul! 

— Ce ţi-ai dori să faci? 

— Nu știu. Toţi prietenii mei sunt plecaţi... 

— Și Gaétan la fel? 

— Pleacă mâine. La Belle-île. Cu familia... 


VP - 436 


— Nu te-a invitat să te duci la el? 

— Tatăl lui nu știe nici măcar că ne vedem! exclamă Zoé. 
Gaétan face totul pe ascuns! lese seara prin bucătărie, coboară 
pe scara de serviciu până în pivniţă, zice că dacă e prins e mort, 
total mort! 

— Și mama lui? N-ai vorbit niciodată despre ea... 

— E nevrotică. Se scarpină pe braţe și se burdușește cu 
pastile. Gaétan zice că e din cauza bebelușului pe care l-a 
pierdut, știi, a murit zdrobit într-o parcare. Zice că asta a 
aruncat viaţa familiei în aer... 

— De unde știe el asta? Nu era născut! 

— Mama lui i-a povestit... Ea zice că înainte era o fericire 
totală. Că părinţii lui se ţineau de mână și își dădeau pupici... și 
că după moartea bebelușului el s-a schimbat de la o zi la alta. 
Și-a pierdut minţile. Știi, eu înţeleg. Uneori, noaptea, deschid 
ochii și îmi vine să urlu imaginându-mi-l pe tata cu crocodilul. 
Nu-mi pierd minţile, dar aproape... 

Josephine îi îmbrăţișă umerii. 

— Nu trebuie să te gândești la asta... 

— Hortense zice că trebuie să priveşti lucrurile în față pentru 
a le exorciza. 

— Ce e valabil pentru Hortense nu e obligatoriu pentru tine. 

— Crezi cu adevărat? Pentru că mi-e teamă când exorcizez... 

— În loc să te gândești la moartea lui, gândește-te la el când 
era viu... și trimite-i iubirea ta, fă-i mici declaraţii și, o să vezi, n- 
o să-ţi mai fie frică... 

— Dar spune, mami, în vacanţă... 

Hortense pleca în Croaţia după săptămâna de stagiu la Jean- 
Paul Gaultier, Zoe avea să rămână foarte singură. Josephine 
reflectă. 

— Vrei să mergem la Deauville, la Iris? Am putea să-i cerem 
să ne împrumute casa. Ea rămâne la Paris. 

Zoé se strâmbă. 

— Nu-mi place la Deawville. E pentru bogătașii cu nasul pe 
sus... 

— Cum vorbești! 

— Dar e adevărat, mami! Nu sunt decât parcări, buticuri și 
oameni burdușiți de bani! 

Du Guesclin se învârtea în jurul lor, mergea alături de ele, cu 
bățul în gură, așteptând ca Zoe să vrea să se joace cu el. 


VP - 437 


— Alexandre mi-a trimis un mail. Pleacă să facă în Irlanda un 
curs de echitație. Zice că au mai rămas locuri. Mi-ar plăcea 
grozav... 

__—lată o idee bună! Răspunde-i că vrei să mergi și tu. 
Intreabă cât costă, nu vreau ca Philippe să plătească pentru 
tine... 

Zoé se apucase din nou să se joace cu Du Guesclin. Arunca 
bățul fără plăcere, aproape mecanic, și râcâia pământul cu 
vârful pantofilor. 

— Ce ai, Zoe? Am zis ceva ce nu ți-a plăcut? 

Zo€ își privi picioarele și mormăi: 

— Și de ce nu-l suni pe Philippe? Știu foarte bine că ai fost la 
Londra și l-ai văzut... 

Josephine o apucă de umeri și îi spuse: 

— Crezi că te mint, nu-i așa? 

— Da, spuse Zoé cu ochii plecați. 

— Atunci o să-ţi spun exact ce s-a întâmplat, bine? 

— Nu-mi place când minți... 

— Poate, dar nu-i pot spune totul fiicei mele. Sunt mama ta, 
nu sunt prietena ta... 

Zoé ridică din umeri. 

— Da, e important, insistă Joséphine. Și, de altfel, tu însăţi nu- 
mi spui tot ce faci cu Gaétan. Și eu nu te întreb. Am încredere în 
tine... 

— Păi, atunci... 

— De fapt m-am văzut cu Philippe la Londra. Am luat cina 
împreună, am vorbit mult și... 

— Asta e tot? întrebă Zoé cu un zâmbet mic. 

— Asta nu e treaba ta, mormăi Josephine. 

— Pentru că, dacă vreţi să vă căsătoriți, eu nu am nimic 
împotrivă! Voiam să-ţi spun. M-am gândit bine și cred că înţeleg. 
Luă un aer serios și adăugă: De când cu Gaétan, sunt o mulţime 
de lucruri pe care le înţeleg... 

Josephine zâmbi. 

— Atunci o să înţelegi că situația este complicată, că Philippe 
este în continuare căsătorit cu Iris și că n-o poate uita așa... 

Pocni din degete. 

— Numai că Iris, ea uită, remarcă Zoé. 

— Da, dar asta e problema ei. Deci, ca să ne întoarcem la 
vacanţă, ar fi mai bine să discuţi amănuntele cu Alexandre, ca 


VP - 438 


eu să nu rezolv decât problemele practice. Îţi plătesc orele de 
călărie și te pun în trenul de Londra... 

— Și n-o să vorbeşti cu Philippe! Sunteţi certaţi? 

— Nu. Dar prefer să nu vorbesc cu el în acest moment. Zici că 
ești mare, că nu mai ești un bebeluș, e momentul s-o dovedești. 

— De acord. 

Josephine îi întinse mâna ca să pecetluiască înțelegerea, dar, 
spre mirarea ei, Zoe ezită. 

— Nu vrei să-mi strângi mâna? 

— Nu e asta..., spuse Zoé stânjenită. 

— Zoé! Ce ai? Spune-mi. Poţi să-mi spui tot... 

Zoé întoarse capul fără să răspundă. Josephine își imagină ce 
putea fi mai rău: se tăiase cu lama, încercase să-și taie venele, 
voia să termine, ca să uite că tatăl ei murise în gura unu 
crocodil. 

— Zoé! Arată-mi mâinile! 

— N-am chef. Nu e treaba ta. 

Josephine îi smulse mâinile din buzunarele blugilor și le 
cercetă, în clipa următoare izbucni în râs ușurată. Sub degetul 
mare de la mâna stângă a lui Zoé, Gaétan scrisese cu pix negru, 
cu litere mari: GAETAN O IUBEȘTE PE ZOE ȘI N-O VA UITA 
NICIODATĂ. 

— E foarte drăguţ! De ce o ascunzi? 

— Pentru că nu e treaba nimănui... 

— Dimpotrivă, ar trebui să le arăţi... o să se șteargă repede. 

— Nu. M-am decis să nu mă mai spăl peste tot unde scrie. 

— Pentru că a mai scris și în altă parte? 

— Păi, da... 

Îi arătă scobitura braţului stâng, glezna dreaptă și partea de 
jos a pântecului. 

— Sunteţi foarte drăguţi amândoi! spuse Josephine râzând. 

— Termină, mami, e ultraserios! Când vorbesc despre el, 
cuvintele cântă în minte. 

— Știu scumpa mea. Nimic nu e mai plăcut decât iubirea, e ca 
și cum ai dansa un vals... 

Regretă că rostise aceste cuvinte. Îl revăzu pe Philippe luând- 
o în braţe în camera de hotel, făcând-o să se învârtă, un doi, 
trei, un doi, trei, „dansaţi minunat, domnişoară, locuiţi cu 
părinţii?” Întinzând-o pe pat, așezându-se peste ea, sărutând-o 
lent pe gât, ajungând până la gură, gustând-o, amânând... 


VP - 439 


LU 


„Sărutaţi divin, domnişoară...” Simţi că o sfâșie o durere 
fulgerătoare. Își dori să se scufunde în el, să se înece acolo, să 
moară, să renască, să se lase îmbătată de el, să-i simtă mirosul 
pe mâini, puterea în căușul pântecului. „E aici, e aici, o să-l ating 
cu degetele...” Își înăbuși un vaiet și se aplecă spre Du Guesclin, 
astfel ca Zoe să nu-i vadă lacrimile din ochi. 

* 

Iris auzi telefonul; nu era soneria lui Hervé. Deschise un ochi 
și încercă să citească ora pe ceas. Zece dimineața. Luase două 
somnifere înainte de a adormi. Avea gura încleiată. Când apăsă 
pe buton, auzi o voce de bărbat autoritară, puternică. 

— Iris? Iris Dupin? lătră vocea. 

— Mda... mormăi ea îndepărtând mobilul de ureche. 

— Sunt eu, Raoul! _ 

Broscoiul! Broscoiul la ora zece dimineața! Işi aminti vag că o 
invitase la cină săptămâna trecută și că spusese da... De fapt, 
ce spusese? Era seara, băuse puţin și nu avea decât o amintire 
confuză. 

— Sunam pentru confirmarea cinei la Ritz... N-ai uitat? 

Deci spusese da! 

— Nnnuu... îngăimă ea. 

— Atunci, pe vineri, la ora opt treizeci. Am rezervat pe numele 
meu. 

Cum îl chema? Philippe îi spunea întotdeauna Broscoiul, dar 
trebuia să aibă un nume de familie. 

— Vă place sau doriţi un loc mai... cum să zic... intim. 

— Nu, nu, va fi foarte bine. 

— Pentru o primă întâlnire mi-am zis că ar fi perfect... Se 
mănâncă excelent, serviciul este impecabil, cadrul, foarte 
plăcut. 

Vorbea ca din ghidul Michelin! Se răsturnă pe pernă. Cum 
ajunsese aici? Trebuia să înceteze cu medicamentele. Trebuia să 
înceteze să bea. Seara era momentul îngrozitor. Clipa regretelor 
inutile și a angoaselor care se îngrămădeau. Nu mai avea niciun 
strop de speranţă. Și singurul mod de a adormi teama, de a nu 
mai auzi mica voce interioară care o izbea de realitate, „ești 
bătrână, ești singură și timpul trece în viteză”, era să bea un 
pahar. Sau două. Sau trei. Privea sticlele goale ca niște 
regimente ridicole lângă pubela din bucătărie, le număra 
zăpăcită. „Mâine renunţ. De mâine nu mai beau decât apă. Sau 


VP - 440 


un singur pahar. Ca să-mi dau curaj, dar numai unul!” 

— Mă bucură gândul acestei cine. La sfârșit de săptămână o 
să fiu mai destins, n-o să mă mai trezesc în zori, vom avea tot 
timpul să stăm de vorbă. 

„Dar n-am nimic să-i spun!” se văită Iris. „De ce aș accepta?” 

— Tu o să-mi povestești micile tale neplăceri și eu, îți promit, 
o să te ajut. 

Se îndreptă enervată: o tutuise? 

— O femeie frumoasă nu e făcută să rămână singură. O să 
vezi... Dar poate te deranjez? 

— Dormeam, bodogăni Iris cu voce adormită. 

— Atunci dormi, frumoasa mea. Pe vineri! 

Iris închise îngreţoșată. „Dumnezeule!” își spuse, „atât de jos 
am căzut, încât Broscoiul crede că mă poate lua în braţele lui?” 

Işi trase cearșaful peste cap. Broscoiul o invita la cină! Era 
culmea singurătăţii și a mizeriei. Lacrimile îi umplură ochii și 
începu să hohotească din toată inima. Ar fi vrut să nu se mai 
oprească niciodată, să se sfârșească în lacrimi și să dispară într- 
un ocean sărat. „Viaţa a fost prea ușoară pentru mine. Nu m-a 
învăţat nimic, iar acum îmi aduce umilințe în serie. Ah! Dacă aș 
fi cunoscut nenorocirea, acum mi-aș fi apreciat fericirea!” 

In ajun se demachiase și descoperise niște riduri pe decolteu. 

Hohoti și mai tare. „Ce bărbat o să mă mai vrea? Curând n-o 
să-l mai am decât pe Broscoi ca ieșire de salvare... Trebuie 
neapărat ca Herve să se decidă”. Avea să-l preseze, iar el 
trebuia să recunoască. 

Avea întâlnire cu el la ora optsprezece, la un bar din place de 
la Madeleine. Pleca a doua zi să-și lase familia la Belle-lle și pe 
urmă... Pe urmă Iris putea să-l aibă pentru ea, numai pentru ea. 
Fără nevastă, fără copii, fără weekenduri în familie. Luaseră 
prânzul în parcul din Saint-Cloud, se plimbaseră pe alei, se 
adăpostiseră sub un copac din cauza unei ploi ușoare, ea 
râsese, își scuturase părul lung, lăsase capul pe spate, oferindu- 
și buzele... El n-o sărutase. De-a ce se juca? Erau trei luni de 
când se vedeau aproape în fiecare zi! 

Ajunse la întâlnire la ora stabilită. Herve nu suporta nici cea 
mai mică întârziere. La început, din cochetărie, îl lăsa să aștepte 
zece - cincisprezece minute, dar pe urmă făcea toate eforturile 
din lume ca să-l înveselească. Se bosumfla. Ea râdea de el 
spunând: „Oh! Hervé, ce înseamnă zece minute de întârziere în 


VP - 441 


fața eternității?” Se apleca spre el, îi atingea obrazul cu părul ei 
lung, însă el dădea înapoi jignit. „Nu sunt nevrozat, sunt exact, 
sunt precis, ordonat. Când mă întorc acasă, îmi place ca nevasta 
să-mi servească un whisky cu trei cuburi de gheaţă pe fundul 
paharului și copiii să-mi povestească ce-au făcut în ziua 
respectivă. E momentul meu cu ei și înțeleg să profit de el. Apoi 
luăm cina, și la ora nouă sunt culcaţi. Dacă lumea merge atât de 
prost astăzi, se întâmplă din cauză că nu mai este ordine. Vreau 
să aduc din nou ordinea în lume”. Prima dată când declamase 
această lungă tiradă îl privise amuzată, dar își dăduse repede 
seama că nu glumea. 

Acum o aștepta așezat într-un fotoliu mare, roșu, din piele, în 
fundul barului, cu brațele încrucișate la piept. 

— Valizele sunt făcute? întrebă ea bucuroasă. 

— Da. Nu mai rămâne decât a mea, dar o s-o fac în seara 
asta, la întoarcere. 

O întrebă ce voia să bea, ea răspunse distrată: „O cupă”. La 
ce era nevoie de o valiză dacă nu făcea decât un drum dus- 
întors? 

— Dar, reluă ea cu un zâmbet crispat, nu ai nevoie de valiză 
pentru că nu rămâi! 

— Ba da, petrec cincisprezece zile în familie... 

— Cincisprezece zile! exclamă ea. Dar mi-ai spus... 

— Nu ţi-am spus nimic, draga mea. Tu ai interpretat așa. 

— Nu e adevărat! Minţi! Mi-ai spus că... 

— Eu nu mint. Ți-am spus că o să mă întorc înaintea lor, dar 
nu că fac drumul dus-întors... 

Ea se  strădui să-și ascundă decepţia, încercă să-și 
stăpânească tremurai vocii, dar dezamăgirea era prea mare. Işi 
bău cupa de șampanie dintr-o înghiţitură și comandă încă una. 

— Bei prea mult, Iris... 

— Fac ce vreau, mormăi ea furioasă. M-ai minţit! 

— Nu te-am minţit, inventezi! 

Avu o străfulgerare de furie în privire și îl fixă mânioasă. Se 
simţea ca un copil care făcuse o prostie mare și era pedepsit. 

— Da! Eşti un mincinos! strigă ea, scoasă din minti. 

Chelnerul care servea la masa de alături îi aruncă o privire 
mirată. 

Rupsese liniștea catifelată a locurilor. 

— Mi-ai promis... 


VP - 442 


— Nu ţi-am promis nimic. Acum, dacă vrei s-o crezi, ești 
liberă. N-o să intru în această controversă idioată. 

Avea vocea tăioasă, dură. Ca și cum se refugiase deja pe 
insula lui. Iris luă cupa pe care o adusese chelnerul și își cufundă 
nasul în pahar. 

— Atunci eu ce vrei să fac? 

ÎI întreba, dar de fapt își vorbea singură. „Eu, care am 
așteptat luna asta cu atâta nerăbdare, care îmi imaginasem 
nopţi de iubire, săruturi, cine pe terasă. O lună de miere înainte 
de cea adevărată, oficială”. | se părea compromisă luna lor de 
miere. Tăcu și așteptă să vorbească el. Lefloc-Pignel o privea cu 
un aer ușor dispreţuitor. 

— Eşti un copil, o fetiță răzgâiată... 

Ar fi vrut să-i răspundă: „Am 47 de ani și jumătate și riduri pe 
decolteu”. Dar se stăpâni la timp. 

— O să mă aștepți, nu-i așa? porunci el. 

Ea încuviinţă din cap și-și goli paharul. Avea oare de ales? 


Marcel o dusese pe Josiane să se refacă. Alesese dintr-un 
catalog luxos un hotel frumos într-o staţiune balneară frumoasă, 
în Tunisia, iar acum se odihnea pe nisip, sub umbrelă. Se temea 
de soare; în timp ce Josiane făcea plajă, el medita la umbră. 
Alături de el, uns bine cu cremă și cu o pălărie galben-lămâie, 
Junior observa marea. Încerca să înțeleagă misterul valurilor și 
al mareelor, atracţia Lunii și a Soarelui. Nici lui nu-i plăceau 
razele fierbinţi și prefera să rămână la adăpost. Când soarele 
apunea, înainta până la malul mării și se arunca în apă cu viteza 
unei ghiulele de tun. Se răsucea, întindea braţele, făcea să 
țâșnească apa ca din roţile unei mori înnebunite, apoi se 
întorcea să se întindă pe prosop, răsuflând ca o balenă. 

Josiane îl observa emoționată. 

— Îmi place grozav să-l văd în apă... Cel puţin când face baie 
seamănă cu un copil de vârsta lui. Pentru că altfel... Îmi pun 
întrebări. Nu e normal, Marcel, pur și simplu nu e normal! 

— E un geniu! mormăia Marcel. Nu suntem obișnuiți să trăim 
cu genii. Va trebui să te înveţi! Eu îl prefer așa decât un tâmpit. 

Mormăia, mormăia. Josiane îl spiona cu coada ochiului. Părea 
absent. Cuprins de gânduri întunecate. li vorbea, dar fără 
floricele, fără emoție în glas, fără gângurit, fără refrenele de 
amor cu care era obișnuită. 


VP - 443 


— Ce te necăjește, iubitul meu? 

Fără să-i răspundă, lovi nisipul, dovedind că era într-adevăr 
nemulțumit. 

— Ai necazuri la birou? Îţi pare rău că ai plecat? 

El încreţi ochii și se strâmbă. Prinsese o rază de soare pe 
nasul care strălucea în mii de raze. 

— Nu regretele mă copleșesc, ci furia. Aș vrea să pot călca pe 
cineva în picioare, să omor un gândac pentru că nu pot să omor 
persoana la care mă gândesc! Dacă o ţine tot așa, o să mă duc 
să mă bat cu un cocotier, o să-l smulg din rădăcină și o să faco 
catapultă și voi trimite nuci de cocos până la Paris, în scăfârlia 
celei căreia nu vreau să-i spun numele de teama ca magia 
neagră să nu se întoarcă să ne lege burduf! 

— Ești furios împotriva... 

— Nu-i rosti numele! Nu-i rosti numele dacă nu vrei ca Cerul 
să ne trăsnească cu mii de fulgere! 

— Dimpotrivă, trebuie să-l spun ca s-o exorcizez, s-o ţin la 
distanţă! Temându-te de ea, o faci să se întoarcă... Îi dai forță, 
crezând-o atât de puternică. 

Marcel bodogăni și făcu o mutră de care s-ar fi împiedicat și 
moartea. 

— Nu te mai recunosc, Loulou al meu, aș zice că nu mai ai 
snagă... 

— Eram gata să te pierd, încă mai tremur... 

„Josiane e leacul meu. Dacă dispare ea, s-a zis cu mine. Era 
să mi-o omoare cu manevrele și acele ei!” 

— O să-ţi spun o chestie care o să te facă să-ţi sară ţandăra, 
spuse Josiane întorcându-se pe o parte. Imi promiţi să nu 
explodezi... 

El o privi cu aerul că spunea: „Scuipă bomboana, o să văd eu 
ce gust are”. 

— Povestea asta m-a făcut să evoluez. Mi-a dat importanţă... 
Nu mai sunt aceeași, sunt senină, nu-mi mai este frică. Înainte, 
întotdeauna mi-era frică să nu-mi cadă cerul în cap, iar acum mă 
plimb cu balonul pe deasupra norilor... 

— Dar eu nu vreau să zbori! Vreau să rămâi pe pământ cu 
mine și Junior! 

— Era o metaforă, scumpul meu grăsan. Sunt aici. N-o să te 
părăsesc niciodată... nici măcar în gând. Și nimeni nu mă va mai 
putea despărți de tine. 


VP - 444 


Întinse braţul până la răcoarea umbrelei și începu să pipăie 
mâna lui Marcel, care se agăță de ea ca de un colac de salvare. 

— Vezi că ţi-e frică de ea? Te ţine prizonier, te termină... 

— O să mă răzbun, o să mă răzbun, repeta Marcel, scăpând în 
sfârșit de furia care îl sufoca. O urăsc, buboi plin de puroi! Îi 
scuip în faţă, o calc în picioare, îi smulg dinţii unul câte unul... 

— Ba nu. O s-o ierți și o s-o uiţi! 

— Niciodată, niciodată! O să meargă în fundul gol pe stradă și 
o să doarmă sub poduri! 

— Faci exact ce nu trebuie. O lași să intre în viaţa ta, îi dai 
putere. N-o lua în seamă, îţi spun! Puterea supremă este 
ignorarea. 

— Nu pot. Chestia asta mă sufocă, mă apasă, îmi crește ca o 
iederă în plămâni... 

— Repetă după mine, dragul meu grăsan: nu mi-e frică de 
Henriette și o distrug cu disprețul meu. 

Marcel scutură din cap încăpățânat. 

— Marcel... 

— Vreau să-i tai veniturile Scobitoarei! Să-i iau apartamentul, 
să mănânce cât o vrăbiuţă... 

— Ba nu! Așa o să se înfurie și-o să ne dea din nou târcoale! 

— Dar să vezi ce-o să mă înfurii eu! 

— Ascultă-mă, Marcel, și repetă: nu mi-e frică de Henriette și 
o distrug cu disprețul meu... Haide, scumpul meu grăsan! Ca să- 
mi faci pe plac. Ca să urci cu mine în balon... 

Marcel se apucase să sape în nisip cu pumnii strânși. 

Josiane repetă cu voce blândă: 

— Nu mi-e frică de Henriette și o zdrobesc cu disprețul meu. 

Marcel ţinea dinţii încleștaţi și privea fix marea cu aerul că 
vrea s-o despice în două. 

— Loulou al meu? Ai surzit de tot? 

— N-are rost să insiști... 

— Nu mi-e frică de Henriette și o zdrobesc sub disprețul 
meu... Dă-i drumul! O să vezi cum te eliberezi pe urmă! 

— Niciodată, niciodată! Refuz să mă eliberez! 

— Pui paie peste foc... 

— Și așa o termin! 

Atunci se auzi vocea subțţirică a lui Junior: 

— Nu fică de Hiette, fac pipi pe ea! 

Lăsară ochii în jos spre vlăstarul lor roșu ca un homar ș 


VP - 445 


rămaseră cu gura căscată. 

— A vorbit! A vorbit! A făcut o frază cu subiect, predicat, 
complement! strigă Josiane. 

— Nu fică de Hiette, fac pipi pe ea! repetă Junior, încântat să 
vadă efectul pe care cuvintele lui îl avea asupra mutrelor 
amuzate și în sfârșit bucuroase ale părinţilor lui. 

— Oh! lubiţii mei! strigă Marcel, prăvălindu-se peste nevasta 
și fiul lui și turtindu-i sub el. Ce m-aș face fără voi? 


Veni luna august. Era cald, magazinele trăseseră obloanele. 
Trebuia să mergi un sfert de oră ca să cumperi pâine, douăzeci 
de minute ca să găsești o măcelărie deschisă, o jumătate de oră 
ca să ajungi la raionul de fructe și legume de la Monoprix și să 
te întorci cu brațele încărcate pe caniculă, vânând umbra rară a 
copacilor nemișcaţi sub căldura umedă a orașului. Joséphine 
rămânea închisă în camera ei și lucra. Hortense plecase în 
Croaţia, Zoé, în Irlanda, Iris, lungită pe canapea, în fața unui 
ventilator, trecea de la telecomandă la mobilul pe care tasta 
niște numere care nu răspundeau. Parisul era pustiu. Nu mai 
rămânea decât Broscoiul, fidel și elegant, care suna în fiecare 
seară și o invita la cină pe terasă. Iris pretexta o migrenă și 
răspundea lasciv: „Mâine poate... o să mă simt mai bine”. El 
protesta. Ea repeta: „Sunt obosită” și adăuga „Raoul” pe un ton 
mai dulce, care îl potolea pe Broscoi. El orăcăia: „Atunci pe 
mâine, frumoasa mea!” și închidea, fericit că și-a auzit numele 
rostit de gura lui Iris Dupin. „Fac progrese, fac progrese”, își 
spunea el, dezlipind cu un deget agil fundul pantalonilor. 
„Frumoasa e vicleană, se lasă rugată, e normal, are clasă, se 
zbate, rezistă, nu cedează ușor, nu am premiul întâi la 
frumusețe și lasă impresia că nu-i pasă de banii mei, dar se 
gândește, calculează, lungimea funiei se micșorează în fiecare 
zi, se apropie. Pune în asta oarecare încetineală care dă și mai 
mult preţ capturării finale. În cele din urmă o să mi-o bag în pat 
și să-i dau un șut în cur până la primărie!” 

Iris n-avea niciun chef să repete seara de la Ritz: îl privise 
cum mânca străduindu-se să ignore zgomotul laicilor, degetele 
pe care și le ștergea pe fața de masă și fundul pantalonilor pe 
care îl dezlipea discret, ridicându-și fesele de pe scaun. Vorbea 
cu gura plină, scuipând la fiecare cuvânt, își țţuguia buzele ca să 
mimeze un sărut care o făcea să se tragă înapoi pe scaun și îi 


VP - 446 


arunca ocheade ca și cum „afacerea era ca și încheiată”. Nu 
rostea vorbele, dar Iris le putea citi în ochii lui strălucitori și 
hotărâți. 

— Nu ai îndoieli niciodată, Raoul? 

— Niciodată, frumoasa mea. Îndoiala este pentru cei slabi, și 
cei slabi, în lumea asta... 

Turtise cu o lovitură de pumn o bucată de pâine până făcu din 
ea o plăcintă subţire, apoi o rulase, făcând un inel pe care-l 
așezase în faţa farfuriei. 

— Sub o aparenţă, să zicem puţin cam dură, sunteţi un 
romantic.. 

— Tu. Tu mă inspiri... Nu vrei să mă tutuiești? Am impresia că 
ies cu bunica! ȘI, cinstit, nu e o etapă a vieţii după care să mă 
înnebunesc! 

„Mai bine ai spune”, gândise lris cu nasul în paharul de 
șampanie, „că în curând voi avea vârsta primei proteze și o să 
mă calci în picioare ca să mă arunci la gunoi și să iei una mai 
tânără”. 

Stătea pe gânduri dacă să-l respingă. Nicio veste de la Hervé. 
Și-l imagina adulmecând aerul proaspăt seara, cu un pulover 
înnodat pe umeri, printre arbuștii cu flori galbene și dune, ieșind 
cu barca cu fiii săi, jucând badminton cu fata, plimbându-se cu 
nevasta. Zvelt, elegant, cu șuviţa de păr lipicioasă de la aerul 
marin, cu zâmbetul enigmatic. „Ştie să seducă bărbatul ăsta 
care se vrea auster. Cu capacitatea lui de face pe inabordabilul, 
devine irezistibil”. Broscoiul nu făcea doi bani faţă de el, da, 
dar... Broscoiul era de neclintit ca o stâncă, cu traista plină de 
bani și inelarul care tremura cerând o verighetă. Inelul din miez 
de pâine o dovedea. „Deci nu vrea pur și simplu să mă agaţe ca 
pe un trofeu, vrea să mă ia de nevastă. 

Își spunea că nu trebuia să decidă nimic în acel moment. 

Lua din nou telecomanda și căuta un film. Uneori striga 
„Josephine! Joséphine! Ce faci?”, dar Josephine nu răspundea, 
îngropată în cercetările și notele ei. „Ce intelectuală cu ifose!” 
Nu vorbea niciodată despre Philippe. Nici măcar nu-i amintea 
numele. Iris încercase într-o seară, când împărțeau o farfurie de 
paste în bucătărie... 

— Ai noutăţi de la soțul meu? întrebase amuzată, cu furculița 
în aer. 

Josephine roșise. 


VP - 447 


— Nu, niciuna. 

— Nu mă miră! Fete ca tine sunt cu miile! Nu ești tristă? 

— Nu. De ce-aș fi tristă? Ne înţelegeam bine, atâta tot. Și tu ai 
făcut o întreagă poveste... 

— Ba nu! Văd pur și simplu cu câtă ușurință m-a alungat, fără 
o vorbă, fără un telefon, și am tras concluzia că omul este 
superficial și ușuratic. Trebuie să fie criza de la cincizeci de ani. 
Zboară din floare în floare... Totuși, eraţi foarte apropiaţi, nu? 

— Mai ales din cauza copiilor... 

Josephine renunţase la farfuria cu paste. 

— Nu-ţi mai e foame? 

— E prea cald. 

— Dar după părerea ta m-a iubit, ce zici? 

— Da, Iris. Te-a iubit, a fost nebun după tine și, după părerea 
mea, încă mai este... 

— Chiar crezi? întrebase Iris, făcând ochii mari. 

— Da. Cred că treceţi printr-o criză, dar se va întoarce. 

— Eşti cu adevărat drăguță, Jo. Îmi face bine să aud asta, 
chiar dacă nu e adevărat. lartă-mă pentru adineauri... 

— De ce? 

— Când am zis că fete ca tine sunt cu miile... 

— Nici măcar n-am observat! 

— Eu m-aș fi simţit jignită... Nu cunosc nicio persoană la fel de 
drăguță ca tine. 

Josephine se ridicase și-și pusese farfuria în mașina de spălat. 

— Mă duc să lucrez o oră și apoi, gata, la culcare. 

În acel moment sună cineva. Era Iphigenie. 

— Doamnă Cortes! Vreţi să veniți cu mine? E o scurgere de 
apă la familia Lefloc-Pignel, trebuie să mă duc să văd și nu am 
chef să mă duc acolo singură. De-atâtea ori au spus că am furat 
câte ceva! 

— Vin, lphigenie! 

— Pot să vin cu voi? întrebă Iris. 

— Nu, doamnă Dupin, nu i-ar conveni să duc acolo alte 
persoane. 

— N-o să știe! Mi-ar plăcea atât de mult să văd unde stă... 

— Ei bine, n-o să vedeţi! Nu vreau să am neplăceri! 

Iris se așeză din nou și împinse farfuria cu spaghete. 

— M-am săturat de viaţa asta, chiar m-am săturat! Toţi mă 
enervaţi! Toţi! Căraţi-vă! 


VP - 448 


Iphigenie se răsuci pe călcâie scoțând sunetul de trompetă, și 
Josephine o urmă. 

— Ei poftim! Mă întreb cum puteţi fi surori! 

— N-o mai suport, Ilphigenie, e îngrozitoare! Nici n-o aud când 
vorbește. Devine o caricatură a propriei persoane. Cum se poate 
schimba atât de repede? Era femeia cea mai elegantă, cea mai 
sofisticată, cea mai distinsă din lume, și a devenit... 

— O fandosită acră. Asta e tot ce este! 

— Nu. Aici exagerezi! Nu trebuie să uiţi că e nefericită! 

— Mă scoateţi din minţi cu mila dumneavoastră, doamnă 
Cortes! E bogată de dă pe-afară, are un soţ care plătește totul, 
nu are nevoie să muncească și se smiorcăie! Așa sunt 
întotdeauna bogaţii, vor totul. Cum au bani, cred că pot 
cumpăra orice, inclusiv fericirea, și sunt furioși când sunt 
nefericiţi! 

Apartamentul familiei Lefloc-Pignel era cufundat în întuneric. 
Intrară pe vârful picioarelor. 

— Am impresia că sunt un spărgător, șopti Josephine. 

— Și eu, un instalator! răspunse lphigenie, care se strecură 
spre bucătărie să oprească apa. 

Josephine rămase în apartament. În salon, fiecare mobilă era 
acoperită cu un cearșaf alb. Ai fi crezut că e o adunare de 
fantome. Descoperi două scaune scunde cu spătar, un fotoliu 
confortabil, o canapea, un pian și, în mijlocul încăperii, o mobilă 
mare, dreptunghiulară, care trona ca un sicriu pe un catafalc. 
Ridică un colţ al cearșafului și descoperi un acvariu imens, fără 
apă, plin cu pietricele, pietre plate, crengi de copac, bucăţi de 
scoarță, de rădăcini, cioburi de argilă arsă, cupe de apă și lăstari 
de stuf. Ce ţineau în el? Dihori, tarantule, un boa constrictor? 
Dar unde duceau jivinele când plecau în vacanţă? 

Trecu în camera care trebuia să fie a părinţilor. 

Perdelele duble erau trase, transperantele coborâte. Aprinse 
lumina, și o lustră mare din picături de sticlă lumină încăperea. 
Deasupra patului era un crucifix cu o bucată de buxus uscat și o 
poză a sfintei Tereza de Lisieux. Josephine se apropie de ramele 
înșirate pe pereţi ca să privească pozele de familie. Îi găsi acolo 
pe domnul și doamna în ziua nunţii. Rochie lungă pentru 
mireasă, frac și joben pentru mire. Zâmbeau, doamna Lefloc- 
Pignel ţinea tandru capul pe umărul soțului ei. Avea aerul une 
fete la prima comuniune. În alte rame puteai vedea botezul 


VP - 449 


celor trei copii, diferitele etape ale educaţiei lor religioase, 
Crăciunuri în familie, plimbări călare, partide de tenis, gustări 
pentru zile aniversare. Chiar alături de fotografii, într-o ramă 
aurită, Josephine zări un document scris cu litere mari și groase. 
Se aplecă și citi: 


Extras dintr-un manual catolic de diplomaţie casnică 
pentru femei, publicat în 1960 


V-aţi căsătorit în faţa lui Dumnezeu și a oamenilor. 

Trebuie să fiți la înălţimea misiunii voastre. 

SEARA CÂND SE ÎNTOARCE ACASĂ 

Pregătiţi lucrurile dinainte, astfel încât o masă delicioasă să-l 
aștepte. Este un fel de a-l face să știe că v-aţi gândit la el și că 
sunteţi preocupată de nevoile lui. 

FIŢI PREGĂTITĂ 

Rezervati cincisprezece minute pentru a vă odihni ca să fiți 
destinsă. Retușaţi machiajul, puneţi o panglică în păr și fiți 
proaspătă și prevenitoare. Și-a petrecut ziua în compania unor 
oameni copleșiți de griji și de muncă. Ziua lui grea are nevoie să 
fie înveselită, este una dintre îndatoririle voastre să i-o faceți 
astfel. Soţul vostru va avea sentimentul că a poposit într-un port 
de liniște și ordine, și asta o vă aducă fericire. În definitiv, a 
avea grijă de starea lui de bine vă va oferi o imensă satisfacţie 
personală. 

REDUCEȚI TOATE ZGOMOTELE LA MAXIMUM 

In momentul sosirii lui, opriţi toate zgomotele mașinii de 
spălat, ale uscătorului de rufe sau ale aspiratorului. Încurajaţi 
copiii să fie liniștiți. Primiţi-l cu un zâmbet călduros și arătaţi 
sinceritate în dorinţa de a-i plăcea. 

ASCULTAȚI-L 

Se poate să aveţi zeci de lucruri importante să-i spuneţi, dar 
sosirea acasă nu este momentul potrivit. Lăsaţi-l pe el să 
vorbească mai întâi, nu uitaţi că subiectele lui de conversaţie 
sunt mai importante decât ale voastre. 

NU VĂ PLÂNGEȚI NICIODATĂ DACĂ SE ÎNTOARCE TÂRZIU 

Sau dacă iese să ia cina sau să se ducă în alte locuri de 
distracţie fără voi. 

NU-L ÎNTÂMPINAȚI CU PLÂNGERILE ȘI PROBLEMELE VOASTRE 

Lăsaţi-l să se așeze și să se simtă bine. Propuneţi-i să se 


VP - 450 


relaxeze într-un scaun confortabil sau să se ducă să se întindă în 
dormitor. Vorbiţi-i cu voce blândă, liniștitoare. Nu-i puneţi 
întrebări și nu-i puneţi niciodată la îndoială judecata sau 
integritatea. Nu uitaţi că el este stăpânul casei, ca atare, el își 
va impune întotdeauna voinţa cu dreptate și cinste. î 

CÂND A TERMINAT DE MÂNCAT STRÂNGEȚI MASA ȘI SPĂLAȚI 
REPEDE VASELE 

Dacă soțul vă propune să vă ajute, refuzaţi oferta, căci altfel 
va risca să se simtă obligat să o repete, și după o zi lungă de 
muncă nu are deloc nevoie de muncă în plus. Incurajaţi-l să-și 
practice hobby-urile preferate și arătaţi-vă interesată fără ca 
totuși să lăsați impresia că vă amestecați în treburile lui. Faceți 
în așa fel încât să nu-l plictisiţi vorbindu-i, căci centrele de 
interes ale femeilor sunt adesea lipsite de importanţă în 
comparație cu cele ale bărbaţilor. Imediat ce v-aţi retras 
amândoi în cameră, pregătiți-vă să intraţi imediat în pat. 

ASIGURAȚI- VĂ CĂ SUNTEȚI ÎN CEA MAI BUNĂ STARE CÂND 
MERGEŢI LA CULCARE.. 

Incercaţi să aveți un aspect atrăgător, fără să fiți seducătoare. 
Dacă trebuie să vă ungeţi cu cremă sau să vă puneţi bigudiuri, 
așteptați să i se facă somn, căci ar putea fi împiedicat să 
adoarmă cu un asemenea spectacol. , 

ÎN CE PRIVEȘTE RELAȚIILE INTIME CU SOȚUL TAU 

Este important să vă amintiţi jurămintele de căsătorie și în 
special obligaţia de a vă supune lui. Dacă el consideră că are 
nevoie să doarmă imediat, așa să fie. In orice caz, lăsaţi-vă 
ghidată de dorinţele lui și nu faceţi în niciun fel presiune asupra 
lui pentru a provoca sau a stimula o relaţie intimă. 

DACĂ SOȚUL TĂU SUGEREAZĂ RELAȚIA SEXUALĂ 

Acceptaţi atunci cu umilinţă totul, păstrând în minte ideea că 
plăcerea unui bărbat este mai importantă decât cea a unei 
femei. Când ajunge la orgasm, un mic geamăt din partea ta îl va 
încuraja și va fi absolut suficient pentru a exprima orice formă 
de plăcere pe care ai avut-o. Și 

DACA SOȚUL TAU SUGEREAZA UNA DINTRE PRACTICILE MAI 
PUȚIN OBIȘNUITE 

Arată-te supusă și resemnată, dar sugerează o eventuală 
lipsă de entuziasm păstrând tăcerea. Probabil că soţul tău va 
adormi mai repede: aranjează-ţi ţinuta, împrospătează-te și dă-ţi 
cu cremă de noapte și produsele de îngrijire a părului. 


VP - 451 


POȚI ATUNCI POTRIVI DEȘTEPTĂTORUL 
Ca să fii în picioare cu puţin timp înaintea lui dimineața. Asta 
o să te ajute să-i oferi ceașca de ceai când se va trezi. 


Josephine fu străbătută de un fior de groază. 

— Iphigenie! Iphigenie! 

— Ce s-a întâmplat, doamnă Cortès? 

— Vino repede! 

Iphigenie veni într-un suflet ștergându-și mâinile cu o cârpă. 
Găsise scurgerea și oprise apa. Își trecu mâna prin părul galben- 
lămâie și întrebă amuzată: 

— Aţi văzut un șoarece? 

Joséphine întinse degetul spre textul din ramă. lphigenie se 
apropie și citi atent, cu gura pungă de uimire. 

— Sărmana! Nu e de mirare că este epuizată și că nu scoate 
niciodată nasul afară! Sau poate e de râs? E o glumă... 

— Nu cred, Iphigenie, nu cred. 

— Păcat că sora dumneavoastră nu vede asta! La cum nu 
face nimic toată ziua, i-ar da idei! 

— Nicio vorbă lui Iris! șopti Josephine, ducând degetul la gură. 
l-ar povesti despre asta și ar ieși o dramă. Mi-e frică de omul 
asta. 

— Și pe mine mă deprimă apartamentul lor! Nu e un strop de 
viață. Probabil că ea își petrece timpul făcând curăţenie și poate 
că nici copiii nu se distrează! Trebuie să fie un tiran în familie. 

Închiseră ușa de la intrare cu cheia și se întoarseră. Iphigenie 
în loja ei colorată, iar Joséphine, în camera încărcată de cărți. 


Pe puntea vasului tras la mal în portul din Korcula, Hortense 
visa privind un scarabeu care mergea pe o felie veche de roșie. 
Încă o săptămână și va scăpa din această închisoare aurită. Ce 
plictiseală, dar ce plictiseală! Nicholas era fermecător, dar 
ceilalți! Plicticoși, snobi, cu ifose, își comparau ceasurile Breitling 
și Boucheron, cântăreau caratele cerceilor, citeau Vogue în 
toate limbile, vorbeau despre faptele lor bune, despre Sofia 
Coppola, despre USB-ul Dior și ultimul show al lui Cindy 
Sherman entuziasmați, cu ochii daţi peste cap și mâna pe gât. 
„N-o să mai fac greșeala să mă arunc cu capul înainte într-o 
croazieră de lux”. „Ce mai faaaci, draaagă?” era salutul de 
dimineaţă în faţa mesei fastuoase pentru micul dejun, aranjată 


VP - 452 


de un echipaj care se trezea în zori ca să ia provizii din port. „M- 
am dus în oraș, ieri, e fermecător!” „Aţi văzut mizeeeria de pe 
jooos?” „E pitoresc, nu-i așa?” „Spune-mi, dragă, am băut prea 
mult ieri? Nu-mi mai amintesc nimic!” „Și Josh, unde este Josh? 
Ştii că este cel mai mare aaartist în viaaață! Darul lui pentru 
transformarea subconștientului, a acestei materii devenite teren 
de joc pentru inconștient, descifrată de eul conștient, este tema 
vieţii lui. Numai el știe să treacă de la mizerie la eleganța 
infinită, definind prin asta categoria de urât universal pe care 
până la urmă îl sublimează și imortalizează în operele lui!” 

„Stooop!” striga Hortense, mitraliind cu privirea. 

— Nu mai pot! Vreau să-i strâng de gât! urla ea față de 
Nicholas, odată ajunși în cabină. Și nu mă atinge, că ţip că mă 
violezi! 

— Dar, mă rog, darling! 

— Nu mai face asta! Eu sunt Hortense. 

— Asta e lumea paietelor! Va trebui să te obișnuiești dacă vrei 
să progresezi... 

— Nu sunt TOŢI așa! Jean-Paul Gaultier e normal. Nu vorbește 
fandosit și nu-și dă importanţă cu concepte împrumutate din 
lumea sclivisiților! Și tonele de bijuterii pe care le târâie peste 
tot! Nu le este frică să nu se scufunde? 

Nicholas lăsă capul în jos. 

— Îmi pare foarte rău. Nu te-aș fi adus, credeam că o să te 
distreze... 

Se lăsă să cadă alături de el și zgârie nasturele de la blazerul 
bleumarin. 

— Chiar te-au transformat într-un clovn! De ce porți blazer? E 
unsprezece dimineaţa... 

— Nu știu. Ai dreptate. Sunt niște tâmpiţi, înfumuraţi, fără 
idei. 

— Mulţumesc! Mă simt mai puţin singură... 

— Acum pot să te ating? 

— A fost o șmecherie? 

Nicholas clipi din ochi, ea începu să urle: „Viol!” și o șterse pe 
punte. 

Erau cu toţii la masă. Hortense era calmă. Se lungi pe o saltea 
și se strădui să găsească punctele pozitive. „Altfel o să sar în 
apă și ajung la Marsilia înot”. Își spuse că probabil multă lume o 
invidia, pentru că, de departe, puteau crede că se distra. In 


VP - 453 


fiecare seară, gazda lor, doamna Stefanie Neumann, le punea 
un cadou pe șervetul alb, împăturit, și mai avea încă opt 
surprize încântătoare dacă rămânea la bord. Dar mai ales, mai 
ales își aminti că Charlotte Bradsburry visa să se alăture acestei 
companii denaturate, însă doamna Neumann nu voise niciodată 
s-o invite! 

Se simţi imediat în cea mai bună dispoziţie. Cineva își uitase 
mobilul. O husă din aur cu un enorm diamant încrustat pe 
suprafață. II luă și-l cântări. Ce vulgaritate! II deschise, ora se 
afișa cu cifre mari. Douăsprezece și jumătate la Korcula. Ora 
unsprezece și jumătate la Londra. Gary cânta la pian sau 
fotografia veveriţele în parc. Refuză să și-l imagineze pe Gary în 
cearșafurile șifonate alături de Domnișoara-fară-nume. Ora șase 
și jumătate la New York. Ora optsprezece treizeci la Pekin sau la 
Shanghai... Shanghai! Scoase din sacoșa Prada (un cadou de la 
doamna Neumann) micul carneţel Hemingway, găsi numărul lui 
Mylène Corbier și-l formă. Incercase de mai multe ori s-o sune, 
Mylène nu răspundea niciodată. Probabil că Marcel făcuse o 
greșeală copiind numărul. N-o costa nimic să mai încerce. 

Sună o dată, sună de două ori, de trei ori, de patru ori... Era 
gata să închidă când auzi vocea lui Mylene, cu ușorul accent din 
Lons-le-Saunier la care în zadar încerca să renunţe. 

— Alo? 

— Mylene Corbier? 

— Da. 

— Hortense Cortes. 

— Hortense! Draga mea, iubirea mea, iepurașul meu 
albastru... Cât sunt de fericită să te aud! Oh! Imi lipsiţi atât de 
mult, micuțele mele acadele... 

— Mylène Corbier, autoarea scrisorilor? 

Hortense auzi un mic guițat sugrumat, urmat de o lungă 
tăcere. 

— Mylène Corbier, cea care le trimite falsuri infantile unor 
orfane făcându-le să creadă că tatăl lor trăieşte când de fapt 
este mort, cât se poate de mort? 

Același mic guițat, mai puternic de data asta. 

— Mylène Corbier, cea care se plictisește atât de tare în 
China, încât nu mai știe ce joc pervers să inventeze? Mylene 
Corbier care își fabrică o familie prin corespondență? 

Guițatul se transformă în hohot sugrumat. 


VP - 454 


— Dacă nu încetezi să trimiţi scrisorile astea scârboase, te voi 
denunța tuturor poliţiilor din lume și dau pe faţă micile tale 
afaceri, plastografiile, cecurile falsificate și socotelile trucate. M- 
ai înţeles bine, Mylene Corbier din Lons-le-Saunier? 

— Dar... eu niciodată... hârâi Mylène Corbier, răgând ca o 
măgăriţă. 

— Eşti o mincinoasă și o manipulatoare. Și o știi! Așa că... 
spune-mi pur și simplu: „Da, am înţeles, n-o să mai scriu scrisori 
mizerabile!” și îţi salvezi pielea murdară de grăsană... 

— Eu niciodată... 

— Vrei să fiu mai clară cu amenințările? Să-i cer lui Marcel 
Grobz să-ţi închidă pliscul? 

Mylène Corbier șovăi, apoi repetă docil angajamentul. 
Hortense aprobă cu un plescăit din limbă. 

— Un ultim sfat, Mylene Corbier: inutil să apelezi la Marcel 
Grobz și să i te plângi. l-am povestit totul și s-a oferit personal 
să-ți pună pe urme toți sticleții de pe planetă! 

Urmă un ultim guiţat întretăiat de hohote. Mizerabila se 
sugruma fără să poată scoate o vorbă. Hortense așteptă să fie 
sigură că era la pământ și închise. Lăsă mobilul cu diamant pe 
saltea, alături de sticla cu ulei de plajă și o pereche de ochelari 
Fendi. 

* 

Căldura lunii august se strecura prin obloanele închise de la 
bucătărie. O căldură apăsătoare, nemişcată, care nu se potolea 
decât câteva ceasuri noaptea, ca să revină, ucigătoare, la 
primele sclipiri ale zilei. Era abia ora zece, dar soarele își arunca 
razele arzătoare luând cu asalt obloanele metalice, albe, 
încingându-le cu lansatoarele de flăcări. 

— Nu mai înţeleg nimic din starea vremii, oftă Iris, tolănită pe 
scaun, acum două zile spuneam să dăm drumul la încălzire, și în 
dimineața asta visăm la ghețari... 

Josephine mormăi: „Nu mai există anotimpuri”, conștientă că 
era răspunsul potrivit și prea leneșă ca să schimbe vorba. 
Căldura copleșitoare îi topise grija pe care o punea de obicei în 
alegerea vocabularului, în exprimarea gândirii, așa că prelua 
laitmotivele populare, nu mai există anotimpuri, nu mai sunt 
copii, nu mai sunt bărbaţi, nu mai sunt femei, nu mai există 
peștișori, nu mai vezi homari mari, roșii, când ridici pietrele din 
apă... Canicula le tâmpea, le abrutiza și le limita ca pe două 


VP - 455 


creaturi  blegite în încăperea cea mai răcoroasă a 
apartamentului, unde cele două surori împărțeau elicea unui 
ventilator și stropii unui spray cu apă Caudalie. Se stropeau, 
apoi întorceau spre palele zumzăitoare cu niște mutre încinse de 
femei buimăcite. 

— Luca a sunat de două ori! spuse lris, urmărind drumul 
ventilatorului cu capul. Vrea cu orice preţ să-ţi vorbească. Am 
spus că o să-l suni... 

— Drace! Am uitat să-i dau înapoi cheia! O s-o fac imediat... 

Se ridică încet, se duse să caute un plic cu timbru, scrise 
adresa lui Luca și strecură cheia înăuntru. 

— Nu-i scrii o vorbă? îl expediezi cam dur. 

— Unde mi-a fost capul? oftă Josephine. Acum trebuie să mă 
ridic iar! 

— Curaj! zâmbi Iris. 

Josephine se întoarse cu o foaie de hârtie albă și se întrebă cu 
voce tare ce să scrie. 

— Spune-i că pleci în vacanţă... cu mine, la Deauville. O să te 
lase în pace. 

Josephine scrise. „Luca, iată cheia. Plec la Deauville, la sora 
mea. Un sfârșit de vară plăcut. Joséphine”. 

— Gata, spuse ea lipind plicul. Și călătorie sprâncenată! 

— N-ai de ce să te plângi! După părerea fetelor tale e un 
bărbat frumos... 

— Poate, dar nu mai am chef să-l văd... 

Vârfurile urechilor i se înroșiră, căci ar fi vrut să adauge: „de 
când îl iubesc pe Philippe”. „Pentru că eu continui să-l iubesc, 
chiar dacă el nu dă niciun semn de viaţă. Am convingerea asta 
în sinea mea”. Strecură scrisoarea în geantă și își luă adio de la 
Luca. 

— Asta e bine, oftă Iris întinzându-și picioarele pe scaunul de 
alături. 

— Mmmm... mormăi Josephine mutându-se câţiva milimetri 
pe scaun, ca să stea pe o bucată mai rece. 

— Vrei să-ţi citesc horoscopul? 

— Mmda... 

— lată... „Atmosferă generală: sunteți prins într-un vârtej 
începând de la 15 august...” 

— Astăzi este, observă Joséphine întorcând ceafa, ca să ofere 
pielea umedă și caldă adierii răcoroase a ventilatorului. 


VP - 456 


— „... și până la sfârșitul lunii. Renunţaţi, riscă să devină 
violent și n-o să scăpaţi nevatămat. lubire: o flacără veche se 
reaprinde și veți fi vrăjit. Sănătate: atenţie la palpitaţiile 
cardiace”. 

— Aş zice că o să fie ceva agitaţie, mormăi Josephine, sfârşită 
la gândul că urma să fie luată de un vârtej. Și tu? 

Iris luă un cub de gheață din carafa cu ceai rece făcut de 
Josephine și, plimbându-l pe tâmple și pe obrajii încinși, spuse: 

— Să vedem, să vedem... „Atmosferă generală: vă confruntaţi 
cu un obstacol important. Vă folosiţi farmecul și diplomaţia. 
Dacă alegeţi să ripostaţi prin violenţă, o să pierdeţi. lubire: va 
avea loc o confruntare, nu ţine decât de dumneavoastră să 
câștigați sau să pierdeţi. Totul se va juca pe muchie de cuțit...” 
Brrr... nu e deloc încurajator! 

— Și sănătatea? 

— Nu citesc niciodată sănătatea! pufni Iris închizând ziarul pe 
care îl făcu evantai ca să se răcorească. Aș vrea să fiu un 
pinguin și să mă dau pe un tobogan de gheață... 

— Ne-ar fi mai bine la Deauville, bălăcindu-ne... 

— Nu-mi mai vorbi de asta! Adineauri, la radio, spuneau că 
acolo va fi o furtună teribilă la noapte. 

Întinse o mână moale spre radio ca să asculte alte buletine 
meteo, dădu mai tare, dar oftă, era pauză publicitară. Dădu 
încet. 

— Cel puţin ne-am bucura de puţină răcoare... Nu mai pot. 

— Dă-i drumul, dacă vrei, îţi dau cheile. Eu nu mă mișc de 
aici. 

„Mâine el va fi aici. Dacă își ţine promisiunea... Tot n-a dat 
nicio veste. L-am făcut mincinos. Trebuie să învăţ... lăsă ochii pe 
horoscop... să-mi folosesc farmecul și diplomaţia. O să mă 
târăsc ca o adevărată viperă, la fel de rușinoasă ca o novice în 
harem. Și de ce nu?” Descoperea cu uimire că visa să i se 
supună. „Niciun bărbat n-a făcut să se nască în mine acest 
sentiment. S-ar putea să fie semnul unei iubiri adevărate? Să nu 
mai am chef să joc teatru, ci să-mi ofer sufletul pur și simplu 
acestui bărbat șoptindu-i: «Te iubesc, fă ce vrei din mine»? E 
ciudat cum absenţa poate face sentimentele mai puternice. Sau 
el, prin atitudinea lui, este cel care-mi provoacă această 
capitulare? A lăsat în urma lui o femeie furioasă, găsește o 
îndrăgostită supusă. Vreau să mă ghemuiesc lângă el, să-mi pun 


VP - 457 


viața în mâinile lui, n-o să protestez, o să șoptesc foarte încet: 
«Eşti stăpânul meu». Astea sunt cuvintele pe care ar fi vrut să le 
audă în ajunul plecării lui. N-am știut să le spun. Două 
săptămâni de absenţă dureroasă au reușit să mi le aducă pe 
buze. Se întoarce mâine, se întoarce mâine...” Spusese 
„cincisprezece zile”. Auzea în curte zgomotul cunoscut al lăzilor 
de gunoi care sunt puse la loc și zgomotul unui dispozitiv de 
stropit care începea să meargă. Făcea clic-clic și răcorea. Făcea 
clic-clic și  răspândea niște promisiuni. Portăreasa muta 
ghivecele de flori târându-le pe jos, și Iris își aminti de 
jardinierele pline de trandafiri din casa de la Deawville. 
Amintirea unui paradis pierdut pe care o alungă imediat. Herve 
reușise să-l alunge pe Philippe. Și pe Broscoi. Pusese capăt 
atingerilor lui Raoul, recunoscându-i că era îndrăgostită de alt 
bărbat. El își trântise cardul platinum pe nota de plată și 
spusese: „Nicio problemă, va veni și clipa mea”. „Nu te îndoiești 
niciodată, Raoul!” „Îmi ating întotdeauna scopurile. Uneori asta 
ia mai mult timp decât am prevăzut, căci nu sunt magician, dar 
n-am îmbrăcat niciodată, niciodată, haina unui învins”. Se 
îndreptase, mândru și strălucitor ca un împărat roman la 
întoarcerea dintr-o campanie triumfătoare. Îi plăcuse tonul lui 
războinic. Îi plăceau grozav bărbaţii puternici, hotărâți, brutali. 
„Fac să se nască în mine un freamăt, trupul se întoarce spre ei, 
mă simt dominată, posedată, îndrăgostită, legată. Îmi place 
forţa brută la un bărbat. Este o calitate pe care o femeie rareori 
o amintește, îngrozită de cruzimea mărturisirii”. Îl privise altfel, 
zâmbise în treacăt. „Până la urmă nu este urât. Și strălucirea din 
ochi sclipește ca o sfidare... Dar exista Hervé. Inabordabilul 
Hervé. Niciun cuvânt, niciun mesaj în cincisprezece zile”. 
Tremură în scaun și își ridică părul greu ca să-și ascundă 
tulburarea. 


— Pleacă la Deauville. Casa este goală! 

— Nu știu dacă... Aș putea deranja apărând pe neașteptate. 

— Philippe nu este acolo. Am primit o carte poștală de la 
Alexandre. Tatăl lui îi s-a alăturat în Irlanda și i-a dus, pe Zoé și 
pe el, la un lac din Connemara. 

„Eşti sigură?” și-ar fi dorit să întrebe Josephine. Zoe nu-i 
spusese nimic. Dar nu voia să atragă atenţia lui Iris. 

— O să verifici dacă furtuna n-a făcut stricăciuni. Reporterul 


VP - 458 


de la radio vorbea despre copaci doborâţi, despre acoperișuri 
smulse... Mi-ai face un serviciu. 

„Și n-o să mi se încurce între picioare când va fi aici Herve. Ar 
putea strica totul”. Dădu mai tare volumul la radio. 

— O să-mi facă bine. Chiar crezi că... șovăia Josephine. 

Josephine, odată cu iubirea, învăţa și viclenia. Ridică spre Iris 
niște ochi nevinovaţi, așteptând ca ea să repete invitația. 

— Nu e decât un drum de două ore... Deschizi casa, 
inspectezi acoperișul, numeri ţiglele care lipsesc și, dacă 
trebuie, chemi meseriașul, domnul Fauvet, numărul de telefon 
este pe frigider. 

— E o idee, oftă Josephine, care nu voia să lase să i se vadă 
bucuria. 

— O idee bună, crede-mă, repetă Iris, fluturând ziarul ca pe o 
frunză de palmier. 

Cele două surori schimbară o privire, fiecare încântată de 
duplicitatea sa. Își reluară visarea, lăsând picăturile de apă să li 
se usuce pe piele în dâre unduitoare, ascultând cu o ureche 
absentă comentariile unui moderator de radio care povestea 
viața marilor navigatori. „Mâine o să-l văd!” gândea una, „o să 
fie acolo?” gândea cealaltă. „O să mă ghemuiesc la picioarele 
lui”, își spunea una, „o să mă arunc la pieptul lui înnodându-mi 
braţele în jurul gâtului”, își imagina cealaltă. „Şi tăcerea mea va 
vorbi și va repara cioburile trecutului”, se liniștea una, „dar dacă 
a adus o musafiră, o Dottie Doolittle?” tresări cealaltă. 

Josephine se ridică, incapabilă să îndure gândul. Puse la loc 
ceștile, dulceaţa, resturile micului dejun. Dar bineînţeles! N-o să 
fie singur! Ce idee îi trecuse prin cap? „Ca și cum n-aș exista 
decât eu în viața lui!” Incerca să-și ocupe mâinile, mintea, să le 
deturneze de la această îngrozitoare ipoteză când auzi, mai întâi 
în surdină, apoi din ce în ce mai tare, până ce cântecul izbucni 
violent în mintea ei, Strangers in the night, care se difuza la 
radio și trâmbița: „Da, este acolo, da, este singur, și, da, te 
așteaptă...” Strânse carafa de ceai rece la piept, făcu doi pași 
de dans ascunzând mișcarea picioarelor sub masă, exchanging 
glances, lovers at first sight, în love for ever, dubidubidu... și 
spuse, ferindu-și privirea: 

— Și dacă aș pleca imediat? Nu te-ai supăra? 

— Acum? întrebă Iris mirată. 

Ridică fruntea spre sora ei și o văzu decisă, nerăbdătoare, 


VP - 459 


strângând carafa de ceai gata s-o spargă. Lăsă impresia că 
ezită, apoi aprobă. 

— Dacă vrei. Dar fii atentă la drum. Nu uita de furtună și de 
horoscop! 

Josephine își făcu bagajul în zece minute, îl umplu aruncând în 
el tot ce-i cădea sub mână, gândind: „O să fie acolo? O să fie 
acolo?”, așezându-se pe pat ca să-și calmeze bătăile inimii 
înnebunite, oftând, continuând să scotocească după haine, 
atingând laptopul, ezitând dacă să-l ia, „dar nu, dar nu, va fi 
acolo, sunt sigură, dubidubidu...” Năvăli în bucătărie s-o sărute 
pe Iris, se lovi cu umărul de perete, scoase un țipăt, îi aruncă 
strâmbându-se: „O să te sun imediat ce ajung, ai grijă de tine”, 
își zise: „Ar trebui să iau alţi pantofi să merg pe plajă, cheile 
mele! Nu am cheile!” Chemă ascensorul. „Și câinele? Du 
Guesclin, unde e castronul lui, perna lui? Am luat totul?” se 
întrebă punându-și mâna pe cap ca și cum urma să-și ia zborul, 
bătu din picioare ca să grăbească mersul liftului care se opri la 
etajul doi. Micul Van den Brock, cum îl chema, Sebastien? Da, 
Sebastien intră târând o geantă mare de voiaj. Părul blond se 
ridica în smocuri de paie scurte și aurii, obrajii și braţele 
bronzate semănau cu niște bucăţi de turtă dulce, iar vârful 
genelor care acopereau niște ochi serioși era decolorat de soare. 

— Pleci în vacanţă? îl întrebă Josephine, gata să verse asupra 
oricărei fiinţe umane iubirea care-i umplea inima și ameninţa să 
dea pe-afară. 

— Plec din nou, o corectă băiatul, cu tonul pedant al unui șef 
de serviciu. 

— Aha! Și de unde te întorci? 

— La Belle-ile. 

— Ai fost la familia Lefloc-Pignel? 

— Da. Am stat o săptămână. 

— Și te-ai distrat bine? 

— Am pescuit creveţi roz... 

— Gaétan e bine? _ 

— El e bine, dar Domitille a fost pedepsită. Inchisă în camera 
ei timp de o săptămână, fără să aibă voie să iasă, cu pâine 
uscată și apă... 

— Oh! exclamă Josephine. Ce a făcut atât de îngrozitor? 

— Tatăl ei a prins-o gata să se sărute cu un băiat. Nu are 
treisprezece ani, știți, explică el pe un ton reprobator, ca pentru 


VP - 460 


a sublinia îndrăzneala lui Domitille. Se dă mereu mai mare, dar 
eu știu. 

leşi din lift la parter trăgând geanta mare. Gâfâia, transpira și 
semăna în sfârșit cu un copil. 

— Mașina e parcată chiar în faţă. Mama tocmai închide 
apartamentul, tata încarcă bagajele. Vacanţă plăcută, doamnă. 

Josephine continuă până la al doilea nivel al subsolului, unde 
se afla parcarea. Deschise portbagajul, aruncă valiza, îl invită pe 
Du Guesclin să urce și se așeză la volan. Întoarse retrovizorul 
spre ea și se privi. „Tu ești cea care dintr-un presentiment alergi 
să regăsești la Deauville un iubit tăcut? Având drept garanţie un 
cântec auzit la radio! Nu te mai recunosc, Josephine”. 

Când ajunse la Rouen, zări pe cer niște nori groși, negri, atât 
de denși încât acopereau lumina zilei, și continuă spre Deauville 
cu ameninţarea unei furtuni îngrozitoare deasupra capului. „Un 
ciclon! Așadar, iată-l”. Se strădui să zâmbească. „Obligată să 
trăiesc cu Iris, ajung ca ea și cred în prostiile astea. Curând își 
va pune pe umăr o pisică și va da în cărți. Va vizita diverse 
clarvăzătoare, și toate îi vor prezice marea iubire «pe viaţă, 
până la moarte». Deocamdată așteaptă în faţa ventilatorului. 
Pândind zgomotul cheilor de la etajul lui Lefloc-Pignel. Aș fi 
încurcat-o dacă rămâneam”. 

Ajunse la începutul după-amiezii. Auzi ţipătul pescărușilor 
care se roteau deasupra casei în cercuri joase. Respiră mirosul 
umed al vântului sărat. Privi atent casa din capătul drumului 
care cobora până la treptele de la intrare. Văzu obloanele 
închise. Scoase un oftat. Nu era acolo. 

O rafală de vânt bruscă smulse o plăcuţă de ardezie de pe 
acoperiș și i-o aruncă la picioare. Josephine se apără cu mâna, 
apoi înălţă capul și descoperi că jumătate din acoperiș zburase. 
Din loc în loc nu mai rămâneau decât căpriorii goi și straturi 
groase de vată de sticlă ca niște frunze de coada șoricelului 
bătute de vânt. Ai fi zis că o greblă mare trecuse peste casă, 
luând unele șiruri de ardezie și lăsând altele. Se întoarse spre 
copacii din parc. Unii se ţineau drepţi, tremurând ușor, dar alţii 
erau crăpaţi în două ca niște tulpini de praz curăţat. Mai întâi 
trebuia să discute cu meșterul, abia după aceea avea s-o 
informeze pe Iris de amploarea catastrofei. 

„De altfel”, gândi ea, „presupun că nu se prea omoară cu 
firea în privinţa casei. Probabil își dă cu ojă unghiile la picioare, 


VP - 461 


se unge cu cremă, își parfumează părul, dă cu rimel negru pe 
ochii mari, albaștri”. Avea să-i trimită un mesaj ca să-i spună că 
ajunsese cu bine. 


Iris se trezi cuprinsă de o anxietate care îi răscolea tot corpul 
și o obliga să stea culcată. Era 16 august. Spusese cincisprezece 
zile. Puse telefonul pe pernă și așteptă. 

N-avea să sune imediat. Vremurile alea trecuseră. Era foarte 
conștientă că depășise o limită de neiertat tratându-l de 
mincinos. Pe deasupra, în public! Oh! Privirea uimită a 
chelnerului de la bar când strigase: „Mincinos! Eşti un 
mincinos!” Hervé n-avea s-o ierte ușor. Impusese deja 
cincisprezece zile de tăcere. Mai existau și alte pedepse. 

„Ce-mi pasă? Bărbatul ăsta mă învaţă iubirea. Mă dresează de 
la distanță, fără cuvinte”. Un frison de plăcere o gâdilă între 
picioare, și se ghemui ca să-i păstreze freamătul în căușul 
pântecului. „Deci asta este iubirea? Această rană fulgerătoare 
care îţi dă dorinţa să mori... Această așteptare încântătoare 
când nu mai știm cine suntem, când întindem gâtul docil ca să 
ni se pună hamul, să fim legaţi la ochi, să fim ţintuiţi la stâlpul 
uitării de sine. O să merg cu el până la capăt. O să-i cer iertare 
că l-am insultat. Încerca să mă facă să urc drumul iubirii, și eu 
dădeam din picioare ca o fetiţă răzgâiată. Ceream un jurământ, 
un sărut, când el îmi cerea să pătrund într-un loc sacru. N-am 
înțeles nimic”. 

Fixa telefonul implorându-l să sune. „O să spun... Trebuie să- 
mi aleg cuvintele ca să nu-l jignesc și ca să înțeleagă că mă 
predau. O să-i spun: «Hervé, te-am așteptat și am înţeles. Fă din 
mine ce vrei. Nu cer nimic, nimic decât apăsarea mâinilor tale 
pe trupul meu, care mă modelează ca pe o bucată de lut. Și 
dacă este încă prea mult, poruncește-mi să aștept și voi aștepta. 
Voi rămâne închisă și voi cobori ochii atunci când te vei arăta. 
Voi bea dacă vei porunci, voi mânca dacă îmi vei comanda, mă 
voi curăța de furiile mele inutile, de capriciile mele de fetiță»”. 

Oftă cu o bucurie atât de intensă, încât crezu că leșină. „El m- 
a învățat ce e iubirea. Această fericire inefabilă pe care o 
căutam acumulând, în vreme ce, dimpotrivă, trebuia să mă 
abandonez, să dăruiesc, să renunţ la tot... El mi-a dat viața. O să 
mă ridic, o să îmbrac rochia ivoar, cea pe care el mi-a cumpărat- 
O, o să pun o panglică în păr și-o să rămân așezată, lângă ușă, 


VP - 462 


așteptând. El nu va telefona. Va suna la ușă. O să deschid, cu 
ochii coborâţi, cu faţa curată de orice fard, și voi spune...” 

Ora adevărului se apropia. 

Își petrecu toată ziua pândindu-i pașii, deschizând telefonul, 
verificând dacă funcţiona bine. 

Nu veni în seara aceea. 

A doua zi dimineaţa sună lphigenie. 

— Nu e acasă doamna Cortès? 

— E plecată să se odihnească. 

— Ah, făcu dezamăgită portăreasa. 

— Probabil că imobilul este gol, spuse Iris, ca să reia dialogul. 

— Nu sunteţi decât dumneavoastră și domnul Lefloc-Pignel, 
care s-a întors aseară. g 

Lui Iris îi sări inima. Se întorsese. Avea s-o sune. Inchise ușa și 
se sprijini de canat, sfârșită de bucurie. „Trebuie să mă 
pregătesc, să mă pregătesc. Nu mai las pe nimeni să se 
amestece între noi”. 

O chemă înapoi pe lphigenie de pe scară și o anunţă că pleca 
pentru câteva zile la o prietenă, așa că o ruga să păstreze de- 
acum corespondenţa în lojă. Iphigenie ridică din umeri și îi ură: 
„Vacanţă plăcută, o să vă prindă bine”. 

Frigiderul era plin, nu avea nevoie să iasă. 

Făcu un duș, își puse rochia ivoar, își strânse părul, își șterse 
lacul roșu de pe unghii și așteptă. Petrecu ziua în așteptare. Nu 
îndrăzni să dea sunetul televizorului prea tare, de teamă că nu 
aude soneria telefonului sau trei bătăi ușoare în ușă. „Știe că 
sunt aici. Știe că-l aştept. Mă face să aştept”. 

Seara deschise o cutie de ravioli. Nu-i era foame. Bău un 
pahar, două pahare, ca să-și facă curaj. Crezu că aude muzică în 
curte. Deschise fereastra, auzi acordurile unei opere. Apoi vocea 
lui... Discuta afaceri la telefon. „Mă pregătesc să studiez dosarul 
fuziunii...” Ea tresări, închise ochii. „O să vină. O să vină”. 

Așteptă toată noaptea, așezată lângă fereastră. Opera se 
termină, lumina se stinse. 

Nu venise. Iris plânse, așezată în scaunul ei, în rochia 
frumoasă, ivoar. „Nu trebuie s-o murdăresc. Frumoasa mea 
rochie de mireasă”. 

Termină sticla de vin roșu, luă două somnifere. 

Se vâri în pat. 

Îi dăduse de veste că se întorsese punând muzică la volum 


VP - 463 


mare. 
Ea îi dăduse de veste că i se supunea abţinându-se să 
coboare pentru a suna la ușa lui. 


În prima seară, Joséphine dormi pe una dintre canapelele din 
salon. Casa era devastată, dormitoarele nu mai aveau acoperiș. 
Când se culca pe pat, zărea cerul negru și încărcat, fulgere ca 
niște izbucniri la gura puștii și dâre de ploaie. Noaptea fu trezită 
de bubuitul unui tunet, și Du Guesclin urlă a moarte. 

Numără unu, doi, ca să-și dea seama cât de departe erau 
descărcările electrice, dar n-avu timp să ajungă până la trei, că 
fulgerul lumină parcul. Urmă un trosnet îngrozitor, zgomotul 
făcut de un copac care se prăbușește. Alergă la fereastră și văzu 
fagul cel mare din faţa casei căzând peste mașina ei. Vehiculul 
se îndoi cu un zgomot îngrozitor de tablă ruptă. „Mașina mea!” 
Se grăbi spre întrerupător. Era pană de electricitate. Un alt 
fulger izbucni pe cerul negru, dându-i ocazia să vadă că, într- 
adevăr, mașina ei fusese transformată în clătită. 

A doua zi sună la domnul Fauvet. Nevasta meșterului îi 
raspunse că bărbatul ei era depăşit. 

— Toate casele din regiune sunt afectate. Nu numai a 
dumneavoastră! O să treacă în cursul dimineţii. 

Avea să aștepte. Așeză ligheane în care să se adune apa care 
cădea din loc în loc. La un moment dat sună Hortense. „Mamă, 
plec la Saint-Tropez, sunt invitată de niște prieteni. M-am 
plictisit la Korcula. Mamă, nu-mi plac bogătașii! Nu, glumesc. Îmi 
plac bogătașii inteligenţi, strălucitori, modești, cultivați... Crezi 
că există?” 

Sună Zoé. Legătura era atât de proastă, încât nu prindea 
decât o silabă din două. 

„Mă auzi? Totul e bine, nu mai am baterie, te iubesc, mai stau 
o săptămână, Philippe e de aco...” 

„De acord”, murmură Josephine în tăcerea care prelungea 
apelul. Se duse în bucătărie, deschise dulapurile, scoase un 
pachet de biscuiţi, dulceaţă. Se gândi la congelator și la tot ce 
urma să arunce. „Ar trebui s-o sun pe lris, s-o întreb ce-i de 
făcut...” _ 

O sună pe Iris. li făcu un raport cât mai puţin alarmant posibil, 
dar semnală pana de electricitate și problema congelatorului. 

— Fă ce vrei, Jo. Dacă ai ști ce puţin îmi pasă... 


VP - 464 


— Totul va fi pierdut! 

— Nu e o tragedie, răspunse Iris cu voce plictisită. 

— Ai dreptate. Nu-ţi face griji, o să mă ocup eu. Tu ești bine? 

— Da. S-a întors... Sunt atât de fericită, Jo, atât de fericită. 
Cred că descopăr în sfârșit ce este iubirea... Toată viaţa mea am 
sperat la momentul acesta, și iată, a venit. Datorită lui. Te 
iubesc, Jo, te iubesc... 

— Și eu te iubesc, Iris. 

— N-am fost întotdeauna drăguță cu tine... 

— Oh! Iris! Nu e nicio problemă, știi! 

— N-am fost drăguță cu nimeni, dar cred că aşteptam ceva 
important, foarte important. Acum, în fine, l-am găsit. Învăţ. Mă 
descopăr puţin câte puţin. Știi că nu mă mai machiez? Într-o zi 
mi-a spus că nu-i plac artificiile și mi-a șters fardul cu degetul 
lui. Mă pregătesc pentru el... 

— Sunt fericită că ești fericită. 

— Oh! Jo, atât de fericită... 

Avea vocea cleioasă, întârzia unele silabe, renunţa la altele. 
„Probabil că a băut aseară”, își spuse Joséphine cu părere de 
rău. 

— O să te sun mâine să te ţin la curent. 

— N-are rost, Jo, ocupă-te tu de tot, am încredere în tine. 
Lasă-mă să-mi trăiesc iubirea. Parcă aș avea o piele veche care 
cade... Trebuia să fiu singură, înţelegi? Avem foarte puţin timp 
să fim împreună. Vreau să profit din plin. Poate c-o să mă duc să 
stau la el... 

Râse ușor, ca o puștoaică. Joséphine se gândi din nou la 
camera austeră, la crucifix, la sfânta Tereza de Lisieux și la 
regulile unei soţii perfecte. N-avea s-o primească la el. 

— Te iubesc, surioara mea dragă. Mulţumesc că ai fost atât 
de bună cu mine... 

— Iris! Termină, mă faci să plâng! 

— Dimpotrivă, bucură-te! Sentimentul acesta e nou pentru 
mine... 

— Ințeleg. Sunt fericită. O să rămân aici, am de lucru până 
peste cap! Hortense și Zoé nu se întorc înainte de zece zile. 
Profită! Profită! 

— Mulţumesc. Și, mai ales, nu are rost să mă suni... N-o să 
răspund. 

In seara următoare, Iris auzi muzica de operă, apoi vocea lui 


VP - 465 


la telefon. Recunoscu Trubadurul și fredonă o arie, așezată pe 
scaun în rochia ei frumoasă, de culoarea fildeșului. „Fildeș, turn 
de fildeș. Suntem amândoi în turnul nostru de fildeș. Dar”, își 
zise ea sărind în picioare, „dacă-și închipuie că am plecat? Sau 
că încă sunt bosumflată? Da, bineînțeles! Și, apoi, nu el trebuie 
să vină la mine, eu trebuie să mă duc la el. Spășindu-mă. Nu știe 
că m-am schimbat. Nu poate fi sigur”. 

Cobori. Bătu timid. El deschise, rece și maiestuos. 

— Da? întrebă, ca și cum n-o vedea. 

— Eu sunt... 

— Care eu? 

— Iris... 

— Nu e destul. 

— Vin să-mi cer iertare... 

— E mai bine... 

— lertare că te-am tratat de mincinos... 

Iris înaintă în crăpătura ușii. El o respinse cu degetul. 

— Am fost frivolă, egoistă, furioasă... Timp de cincisprezece 
zile absolut singură am înțeles atâtea lucruri, dacă ai ști! Intinse 
braţele ca ofrandă. El se trase înapoi. 

— De-acum înainte mi te supui, întru totul și pentru totul? 

— Da. 

Îi făcu semn să intre. O opri imediat ce lăsă impresia că se 
îndrepta spre salon. Închise ușa în spatele ei. 

— Am petrecut o vacanţă foarte rea din cauza dumitale, 
spuse el. 

— Îți cer iertare... Am învăţat atâtea lucruri! 

— Și mai ai încă multe de învăţat! Nu ești decât o fetiță 
egoistă și rece. Fără inimă. 

— Vreau să învăţ totul de la tine... 

— Nu mă întrerupe când vorbesc! 

Ea se lăsă să cadă pe un scaun, biciuită de tonul lui autoritar. 

— În picioare! Nu ţi-am spus să stai jos. 

Ea se ridică. 

— Dacă vrei să mă mai vezi, acum o să te supui... 

— Vreau! Vreau! Mi-e atât de poftă de tine! 

EI făcu un salt înapoi, îngrozit. 

— Nu mă atinge! Eu sunt cel care decide, eu sunt cel care dă 
voie! Vrei să-mi aparții? 

— Din toate puterile mele! Nu trăiesc decât cu speranţa asta. 


VP - 466 


Am înţeles atât de... 

— Gura! Ce ai înțeles cu creierul ăla mic de femeie care nu 
face doi bani nu mă interesează. Mă auzi? 

Micul frison de plăcere începu din nou să-i sfârâie între 
picioare. Lăsă ochii, rușinată. 

— Ascultă și repetă după mine... 

Ea aprobă din cap. 

— O să înveți să mă aștepți... 

— O să învăţ să te aștept. 

— O să mi te supui întru totul și pentru tot. 

— O să mă supun întru totul și pentru tot. 

— Fără să pui întrebări! 

— Fără să pun întrebări... 

— Fără să mă întrerupi vreodată. 

— Fără să te întrerup vreodată. 

— Eu sunt stăpânul. 

— Tu ești stăpânul. 

— Ești creaţia mea. 

— Sunt creaţia ta. 

— Nu vei face nicio obiecţie. 

— Nu voi face nicio obiecţie. 

— Eşti singură sau cu cineva? 

— Sunt singură. Ştiam că ai să te întorci și am îndepărtat-o pe 
Josephine. Și pe fete la fel. 

— Perfect... Eşti gata să primești legea mea? 

— Sunt gata să primesc legea ta. 

— O să petreci o perioadă de purificare ca să te eliberezi de 
demoni. O să rămâi acasă la tine, respectând strict sfaturile 
mele. Eşti gata să le asculţi? Fă un semn din cap și de-acum 
înainte ţine ochii plecaţi când ești în prezența mea, nu-i ridici 
decât atunci când îţi voi da eu ordin... 

— Ești stăpânul meu. 

__li dădu o palmă cu toată puterea. Capul lui Iris căzu pe umăr. 
Işi atinse obrazul, el îi luă mâna și i-o răsuci. 

— Nu ţi-am spus să vorbeşti. Gura! Eu sunt cel care 
poruncește! 

Iris aprobă. Işi simţea obrazul cum se umflă și o arde. Simțţi 
nevoia să mângâie arsura. Frisonul țâșni din nou între picioare. 
Se clătină de plăcere. Lăsă capul în jos și șopti: 

— Da, stăpâne. 


VP - 467 


Un moment el rămase tăcut ca și cum o încerca. Ea nu mișcă, 
ramase cu ochii plecaţi. 

— O să urci acasă la tine. O să trăiești închisă câtă vreme voi 
hotărî eu și-ţi vei folosi timpul după cum îţi voi spune eu. Accepti 
legea mea? 

— O accept. 

— Te vei trezi în fiecare dimineaţă la ora opt, te vei duce să te 
speli cu mare grijă, peste tot, peste tot, cel mai mic colțișor 
trebuie să fie curat, o să verific. Apoi o să îngenunchezi, o să-ți 
treci în revistă toate păcatele, o să le scrii pe o hârtie pe care o 
voi lua eu. Apoi, îţi spui rugăciunile. Dacă nu ai carte de 
rugăciuni, o să-ţi dau eu una... răspunde! 

— Nu am carte de rugăciuni, spuse ea cu ochii plecaţi. 

— O să-ţi dau eu una... Apoi te vei ocupa de gospodărie, vei 
curăța totul perfect, vei face asta în genunchi, cu mâinile în 
Javel, mirosul plăcut de Javel care alungă toți microbii, vei freca 
pe jos oferind munca ta îndurării lui Dumnezeu, o să-l ceri 
iertare pentru fosta ta viață dezmăţată. Vei deretica până la 
prânz. Dacă trec pe acolo, nu vreau să văd pic de mizerie, pic de 
praf, sau vei fi pedepsită. La prânz, vei avea dreptul să mănânci 
o felie de jambon și puţin orez alb. Și să bei apă. Nu vreau niciun 
aliment colorat, e clar? Spune „da” dacă ai înţeles... 

— Da. 

— După-amiaza vei citi din cartea de rugăciuni, în genunchi, 
timp de un ceas, apoi vei spăla rufe, vei călca, vei spăla 
gemurile, draperiile, perdelele. Vreau să fii îmbrăcată cât mai 
simplu posibil. În alb. Ai o rochie albă? 

— Da. 

— Perfect, o s-o porţi tot timpul. Seara, o s-o speli și o pui la 
uscat pe un umeraș, deasupra căzii, ca să fie bună de îmbrăcat 
dimineaţa. Nu suport mirosurile corpului. Ai auzit? Spune „da”. 

— Da. 

— Da, stăpâne. 

— Da, stăpâne. 

— Cu părul dat pe spate, fără bijuterii, fără machiaj, o să 
lucrezi cu ochii plecaţi, tot timpul... Pot veni la orice oră a zilei, 
și dacă te surprind încălcând regulile, o să te pedepsesc. O să-ţi 
aplic o pedeapsă pe care o voi alege cu grijă, ca să te vindec de 
vicii. Seara vei mânca la fel. O să urc să fac inspecţie și să arunc 
toate sticlele... căci bei. Ești alcoolică. Ești conștientă de asta? 


VP - 468 


Răspunde! 

— Da, stăpâne. 

— Seara vei aștepta pe un scaun să binevoiesc să vin în 
inspecție. In cel mai total întuneric. Nu vreau nicio lumină 
artificială. Vei trăi la lumina zilei. Nu vei face niciun zgomot. 
Fără muzică, fără televizor, fără cântece fredonate, îţi vei șopti 
rugăciunile. Dacă nu vin, n-o să plângi. Rămâi în tăcere pe 
scaunul tău și meditezi. Ai multe fapte ce trebuie să ţi se ierte. 
Ai dus o viaţă fără rost, centrată numai pe tine. Eşti foarte 
frumoasă, o știi... Te-ai jucat cu mine, și eu m-am lăsat atras în 
șiretlicurile tale. Dar mi-am revenit. Vremea aceea a trecut, 
înapoi. Nu-ţi mai permit să te apropii... 

Iris dădu un mic pas înapoi și, din nou, un frison electric o 
sfâșie la baza pântecului. Se aplecă în faţă înainte ca el să 
observe că zâmbea de plăcere. 

— La cea mai mică abatere, vor urma represalii. Voi fi obligat 
să te lovesc, să te pedepsesc, și mă voi gândi chiar la pedeapsa 
care îţi va face rău fizic și moral, trebuie, trebuie... Trebuie să fii 
umilită după ce te-ai împăunat ca o mică orgolioasă. 

Ea își încrucișă mâinile la spate ţinându-și fruntea plecată. 

— Fii pregătită pentru vizitele mele neanunţate. Am uitat să-ţi 
spun, o să te încui ca să fiu sigur că nu scapi. O să-mi dai 
legătura de chei, jurându-mi că nu mai există altele. Mai ai încă 
timp să te retragi din acest program de purificare. Nu-ţi impun 
nimic, tu trebuie să decizi liberă, să reflectezi și să spui da sau 
nu. 

— Da, stăpâne. Mă dărui ţie. 

El o plesni cu dosul palmei, ca și cum o mătura. 

— Nu te-ai gândit. Te-ai grăbit să răspunzi. Viteza este forma 
modernă a demonului. Am spus: gândește-te! 

Ea lăsă ochii și rămase tăcută. Apoi șopti: 

— Sunt pregătită să mă supun întru totul, stăpâne. 

— Asta e bine. Ești credibilă. Ești pe drumul îndreptării. Acum 
o să mergem la tine acasă. Vei urca fiecare treaptă cu fruntea 
plecată, mâinile la spate, încet, ca și cum urci muntele 
pocăinţei... 

O lăsă să treacă înaintea lui, luă o cravașă care era agăţată în 
perete și o lovi peste picioare ca s-o facă să înainteze. Ea se 
încordă. El o pocni din nou și îi porunci să nu manifeste nicio 
nemulțumire, nicio durere când o bătea. În apartamentul lui 


VP - 469 


Josephine, goli toate sticlele în chiuvetă, rânjind și bombănind 
pe nas: „Viciu, viciul e peste tot în lumea modernă, nu există 
limite pentru viciu, trebuie curățată lumea, trebuie scăpată de 
toate mizeriile, această femeie murdară se va curăța”. 

— Repetă după mine: N-o să mai beau. 

— N-o să mai beau. 

— Nu am ascuns sticle ca să beau pe furiș. 

— Nu am ascuns sticle ca să beau pe furiș. 

— Și o să mă supun stăpânului meu întru totul. 

— Și o să mă supun stăpânului meu întru totul. 

— Pentru seara asta e destul. Poţi să te duci la culcare... 

Ea dădu înapoi ca să-l lase să treacă, îi întinse cheile, iar el le 
băgă în buzunar. 

— Nu uita, pot să apar oricând, și dacă treaba nu e făcută... 

— O să fiu pedepsită. 

Când o pocni din nou din toate puterile, Iris lăsă să-i scape un 
vaiet. O lovise atât de tare, încât urechea încă îi ţiuia. 

— Nu ai dreptul să vorbeşti când nu-ţi dau eu voie! 

Ea plânse. Elo lovi iar. 

— Astea sunt lacrimi false. Curând vei vărsa lacrimi 
adevărate, lacrimi de bucurie. Sărută mâna care te pedepsește. 

Ea se aplecă, îi sărută delicat mâna, abia îndrăznind s-o 
atingă. 

— E bine. Cred că o să pot scoate ceva din tine. Înveţi repede. 
În timpul purificării vei fi îmbrăcată în alb. Nu vreau să văd urmă 
de culoare. Culoarea înseamnă dezmăt. 

O apucă de păr și o trase înapoi. 

— Lasă ochii când te inspectez... 

Îi trecu un deget pe faţa fără fard și fu mulţumit. 

— Aş zice că ai început să pricepi! 

Rânji. 

— Îţi place purtarea în forţă, nu-i așa? 

Se apropie de ea. Îi ridică buzele ca să-i verifice cât de curaţi 
erau dinţii. Frecă cu o unghie ca să scoată un rest de mâncare. 
Ea îi simţi mirosul de bărbat dur, puternic. „E bine că se 
întâmplă așa”, își zise. „Sunt a lui. Sunt a lui”. 

— Dacă te vei supune în toate, dacă vei deveni pură așa cum 
orice femeie trebuie să fii, ne vom căsători... 

Iris își înăbuși un mic țipăt de plăcere. 

— O să mergem împreună spre iubire, singura, cea care 


VP - 470 


trebuie consfinţită prin căsătorie. La momentul pe care eu îl voi 
decide... Și o să fii a mea. Spune: „Vreau, doresc” și sărută-mi 
mâna. 

— Vreau, doresc... 

Și îi sărută mâna. El o trimise la culcare. 

— Vei dormi cu picioarele strânse, astfel ca niciun gând 
vinovat să nu te străbată. Uneori, dacă ești rea, o să te leg. Ah! 
Uitam, o să pun, la ora opt fix, în fiecare dimineaţă, pe masa din 
bucătărie, două felii de jambon și niște orez alb pe care îl vei 
fierbe. Nu vei mânca decât atât. Asta e tot. Du-te la culcare. 
Mâinile sunt curate? Te-ai spălat pe dinţi? Cămașa de noapte 
este pregătită? 

Iris scutură din cap. El o ciupi violent de obraz, ea își înăbuși 
un țipăt. 

— Răspunde. Nu admit nicio abatere de la regulă. Altfel o să 
ai necazuri. 

— Nu, stăpâne! 

— Du-te să te pregătești. O să aștept. Grăbește-te... 

Ea se execută. 

El se întoarse cu spatele ca să n-o vadă când se dezbrăca și 
se vâra în pat. 

— Ai o cămașă de noapte albă? 

— Da, stăpâne. 

El se apropie de pat și o mângâie pe cap. 

— Dormi, acum! 

Iris închise ochii. Auzi ușa trântindu-se în urma lui. Cheia se 
răsuci în broască. Era prizonieră. Prizonieră a iubirii. 


De două ori pe zi Josephine îl suna pe domnul Fauvet și 
vorbea cu doamna Fauvet. Insista, spunea că la fiecare vijelie 
alte plăci zburau, că era periculos, că intra apă în casă, că în 
curând avea să rămână fără baterie la telefon și că n-o să mai 
poată da de el. Doamna Fauvet spunea: „Da, da, soțul meu va 
veni...” și închidea. 

Ploua fără oprire. Nici măcar Du Guesclin nu mai voia să iasă. 
Urca pe terasa distrusă, amușina vântul, ridica laba la ghivecele 
din lut sparte și cobora oftând. Era chiar o vreme să nu dai un 
câine afară din casă. 

Josephine dormea în salon. Făcea duș cu apă rece, golea 
congelatorul. Mânca toate înghețatele, Ben & Jerry, Hăagen- 


VP - 471 


Dazs, chocolate chocolate chips, pralines and cream. Nu-i păsa 
că se îngrașă. El nu avea să vină. Işi oglindea faţa într-o lingură, 
își umfla obrajii, i se părea că semăna cu un borcan de 
smântână, se mânjea cu ciocolată. Du Guesclin lingea capacele 
borcanelor. O privea cu devotament, dădea din fund și aștepta 
ca ea să-i dea un alt capac. „Ai o iubită, Du Guesclin? Vorbești 
cu ea sau te mulţumești să o încaleci? E obositor, să știi, 
sentimentele sunt obositoare! E mult mai simplu să mănânci, să 
te umfli cu grăsime și zahăr. Adevăratul Du Guesclin n-a avut 
niciodată aceste probleme, nu s-a îndrăgostit niciodată, sufleca 
fustele fetelor și lăsa în urma lui o mulțime de mici bastarzi 
care, abia ieșiţi din culcuș, plecau la război alături de tatăl lor. 
Nu era bun decât de asta. Să inventeze strategii și să câștige 
bătălii. Cu cincizeci de oameni în zdrenţe, zdrobea o armată de 
cinci sute de englezi în armuri, mânuind catapulte! Deghizându- 
se în băbuță cu vreascuri în spate. iți dai seama! Băbuţa se 
strecura pe meterezele cetății de cucerit și, odată intrat, Du 
Guesclin trăgea spada și înfigea în ea șiruri întregi de englezi. În 
timp de pace, se plictisea. Avea o nevastă savantă și mult mai 
în vârstă decât el, o specialistă în astrologie. In ajunul fiecărei 
bătălii, ea îi făcea preziceri și nu se înșela niciodată! Când 
oamenilor li se ia războiul, nu mai știu cine sunt. Pe timp de 
pace, Du Guesclin se învârtea roată și nu făcea decât prostii. 
Singura problemă cu îngheţatele, bătrânul meu Du Guesclin, 
este că pe urmă te simţi ușor îngreţoșat și ai chef să dormi, dar 
tu ești atât de gras, că nici măcar nu mai reușești să adormi și 
te bălăbăni ca o sticlă de lapte care se scurge”. 
Îi sună mobilul. Un mesaj. ÎI citi. Luca! 


„Știţi, Josephine, știți, nu-i așa?” 


Ea nu răspunse. „Știu, dar nu-mi pasă. Sunt cu Du Guesclin, la 
adăpost, sub un acoperiș făcut zdrențe, într-o pătură frumoasă 
din mohair roz, care mă gâdilă la nas”. 

— Ştii, singura problemă astăzi este că vorbesc cu câinele... 
Nu este normal. Te iubesc mult, mult, dar nu-i ţii locul lui 
Philippe... 

Du Guesclin gemu, ca și cum îi părea foarte rău. 

Mobilul sună. Un nou mesaj de la Luca. 


VP - 472 


„Nu răspundeţi?” 


N-avea să răspundă. Curând i se termina bateria, și nu voia să 
risipească ultimele gloanţe pe Luca Giambelli. Sau mai degrabă 
Vittorio. 

Găsise pe o etajeră o ediţie veche din Verisoara Bette a lui 
Balzac și o deschisese, adulmecând-o. Cartea mirosea a 
sacristie, a veșminte bisericești și a hârtie mucegăită. Avea să 
citească Verișoara Bette la lumina unei lumânări, noaptea. Cu 
voce tare. Se înfășură în cuvertură, apropie lumânarea, o 
lumânare frumoasă care se consuma fără să curgă, și începu: 

— „Unde se va duce pasiunea să se cuibărească? Spre 
mijlocul lunii iulie a anului 1838, una dintre trăsurile recent puse 
în circulaţie în pieţele Parisului și numite mi/oras înainta pe rue 
de l'Université ducând un bărbat gras, de talie medie, în 
uniforma gărzii naţionale. Printre numeroșii parizieni acuzaţi de 
a fi foarte spirituali există și cei care se cred infinit mai buni în 
uniformă decât în hainele lor obișnuite și care le atribuie 
femeilor gusturi atât de depravate, încât își închipuie că vor fi 
plăcut impresionate de aspectul unei căciuli de blană și de 
uniforma militară...” Vezi, Du Guesclin, în asta constă toată arta 
lui Balzac, ne descrie hainele unui bărbat și intră în sufletul lui! 
Amănunt și iar amănunt! Dar ca să aduni amănunte e nevoie de 
timp, să știi să pierzi timpul, să-l lași să treacă astfel încât să 
descopere un cuvânt, o imagine, o idee. Astăzi nu mai scriem ca 
Balzac pentru că nu mai avem timp de pierdut. Spunem 
„miroase bine”, „e frumos”, „e frig”, „e bine îmbrăcat” fără să 
căutăm neînsemnatele cuvinte care s-ar potrivi mănușă și ar 
arăta indirect că e vreme frumoasă, că miroase bine, că un 
bărbat este elegant. 

Lăsă cartea și reflectă. „Poate ar fi trebuit să-i vorbesc despre 
Luca lui Garibaldi. L-ar fi pus pe lista suspecţilor. Am greșit. M- 
am enervat pe el și am omis să-i vorbesc despre cel mai 
amenințător dintre toţi!” Dădu deoparte cuvertura, netezi firele 
lungi de mohair roz într-o șuviță aspră și luă din nou cartea. Un 
al treilea mesaj. 


„Știu unde sunteți, Josephine. Răspundeţi-mi”. 
Inima începu să-i bată. Vorbea serios? 


VP - 473 


Încercă s-o găsească pe Iris. În zadar, probabil lua cina cu 
frumosul Hervé. Verifică toate ușile dacă erau închise. Ferestrele 
mari erau din sticlă groasă, asigurată antișoc. Dar dacă trecea 
prin acoperiș? Erau goluri peste tot. Era destul să se caţere pe 
fațadă, să treacă pe balcon. „O să sting lumânarea. N-o să știe 
că sunt aici. Da, dar... o să vadă mașina zdrobită sub copac”. 

Urmă o serie de mesaje mitraliate. „Sunt pe drum, sosesc”, 


„Răspundeţi, mă înnebuniţi!”, „Nu scăpaţi așa”, „Mă apropii și o 
să faceţi mai puţin pe mândra”. „Târfa! Târfă!”, „Sunt la 
Touques”. La Touques! li aruncă o privire speriată lui Du 


Guesclin, care nu mișca. Cu capul pus pe labe, aștepta ca ea să- 
și reia lectura sau să deschidă un nou borcan cu îngheţată. 
Josephine alergă la fereastră ca să se uite în parcul cufundat în 
beznă. „A aflat probabil de la portăreasa lui că am fost acolo, că 
am stat de vorbă cu ea, se teme că o să spună întregii 
universităţi că e un individ ridicol care se afișează în slip pe 
panourile publicitare. Sau știe că m-am întâlnit de mai multe ori 
cu Garibaldi... 

O să-l sun pe Garibaldi... 

Nu am numărul lui de la birou. 

Încercă din nou să dea de Iris. Auzi robotul. 

Un nou semnal, un nou mesaj. 


„Parcul e frumos, marea e aproape. Du-te la geam, o să mă 
vezi. Pregătește-te”. 


Se apropie de fereastră, se sprijini tremurând de toc, aruncă o 
privire afară. Noaptea era atât de întunecoasă, încât nu vedea 
decât niște umbre uriașe care se mișcau însufleţite de vânt. 
Copaci care se aplecau, crengi care trosneau, o vijelie care 
smulgea frunzele care cădeau în vârtejuri... „Toate au fost 
înjunghiate. Drept în inimă. O mână care alunecă pe gât, 
strânge, te ţine ca într-o menghină, și cealaltă care înfige 
cuțitul. În seara când am fost atacată, voia să-mi vorbească: 
«Trebuie să-ți vorbesc, Josephine, e important». Voia să se 
confeseze, n-a mai avut curaj, a preferat să mă elimine. M-a 
lăsat să mor. N-a mai sunat două zile. li lăsasem trei mesaje pe 
mobil. N-a răspuns. Și indiferența lui când ne-am întâlnit pe 
malul lacului. Răceala când i-am povestit despre atac. Se 
întreba pur și simplu cum reușisem să scap... Era singurul lucru 


VP - 474 


care-l preocupa. Nu stă în picioare! Doamna Berthier, 
domnișoara de Bassonniere, tânăra chelneriță? Pe ele nu le 
cunoștea. Ce știi tu despre asta? Ce știi despre viaţa lui? 
Bassonniere știa mai mult decât tine”. 

Tremura atât de tare, că nu reușea să se depărteze de 
fereastră. „O să intre, o să mă omoare, Iris nu răspunde, 
Garibaldi nu știe nimic, Philippe râde într-un pub cu Dottie 
Doolittle, o să mor singură. Fetitele mele, fetiţele mele... 

Lacrimi mari îi curgeau pe obraji. Le șterse cu sosul mâinii. Du 
Guesclin ciuli urechea. Auzise ceva? începu să latre. 

— Taci, taci! O să-l faci să ne descopere. 

Lătra din ce în ce mai tare, se învârtea în salon, se ridică pe 
fereastră și puse labele pe geam. 

— Termină! O să ne vadă... 

Îndrăzni să arunce o privire afară, zări o mașină care înainta 
pe alee cu farurile aprinse. Când lumina pătrunse în cameră pe 
geamurile mari, Joséphine se trânti la pământ. „Dumnezeule! 
Doamne! Tată, apără-mă, apără-mă, nu vreau să sufăr, fă să mă 
ucidă imediat, fă să nu sufăr, mi-e frică, oh, mi-e frică...” 

Du Guesclin lătra, pufnea, se lovea în întuneric de mobila din 
salon. Joséphine găsi curajul să se ridice și căută un loc unde să 
se ascundă. Se gândi la spălătorie. Ușa era groasă, dotată cu 
broască. „Măcar de mi-ar rămâne puţină baterie! O s-o sun pe 
Hortense. Ea o să știe. Ea nu intră în panică niciodată, o să-mi 
spună: «Mamă, nu te speria, mă ocup eu, chem poliţia, 
important în astfel de cazuri este mai ales că nu arăţi că-ţi este 
frică, încearcă să te calmezi, și dacă nu reușești vorbește.-i, 
distrage-i atenția, vorbește-i calm. Dă-i de lucru, până când 
sosesc sticleții...»” Avea s-o sune pe Hortense. 

Se îndreptă, tot în patru labe, spre spălătorie. Du Guesclin 
rămânea în faţa ușii, cu fruntea în jos, cu umerii înainte, ca și 
cum provoca adversarul. Ea îi șopti: „Vino, ne retragem”, dar el 
rămase la pândă, spumegând, cu părul zburlit. 

Auzi pași pe pietriș. Pași apăsaţi. Bărbatul înainta, sigur pe el, 
sigur că o găsește acolo. Bărbatul se apropia. Auzi o cheie 
răsucindu-se în ușă. O dată, de două ori, de trei ori... 

O voce puternică răsună: 

— E cineva înăuntru? 

Era Philippe. 


VP - 475 


Într-o dimineaţă, Iris se trezi și îl găsi în picioare lângă patul 
ei. Tresări. Nu auzise ceasul! Nu ridică braţul să se apere de 
lovitura de cravașă care avea să-i pedepsească greșeala. Cobori 
ochii și așteptă. 

N-o bătu. Nu aminti nici de vreo abatere de la regulă. Făcu 
ocolul patului, îndoi cravașa, biciui aerul și spuse: 

— Astăzi nu mănânci. Am pus feliile de jambon alb și orezul 
pe masă, dar nu ai voie să te atingi de ele. Feliile sunt frumoase. 
E jambon alb de bună calitate, felii frumoase, groase, 
parfumate, și mirosul lor te va tenta. O să-ţi petreci ziua citind 
din carte, iar diseară o să vin să verific dacă feliile sunt 
neatinse. Ești murdară. Munca e mai grea decât credeam. 
Trebuie să te cureți peste tot înainte de a fi o soție frumoasă. 

Făcu câţiva pași. Săltă cu vârful cravașei partea de jos a 
cearșafului ca să verifice dacă podeaua era curată. Il lăsă să 
cadă la loc, mulțumit. 

— Bineînţeles, vei face curat ca în fiecare dimineaţă, dar nu 
vei mânca. Ai dreptul la două pahare de apă. Le-am pus pe 
masă. Trebuie să le bei imaginându-ţi izvorul care curge și te 
purifică. Apoi, când vei termina treaba, îţi vei lua scaunul, vei 
citi și mă vei aștepta. E clar? 

Ea gemu: „Da, stăpâne”, simțind foamea, care o sfâșia din 
ajun, trezindu-se ca o fiară în stomacul ei. 

— Ca să mă asigur că stai cuminte și studiezi cartea de 
rugăciuni, o să-ţi dau una pe care o vei învăţa pe dinafară și pe 
care va trebui să mi-o reciţi FARA SA FACI GREȘELI, căci cea mai 
mică bâlbâială va fi pedepsită în așa fel încât să o reţii lecţia. 
Priceput? 

Iris își plecă ochii și oftă: „Da, stăpâne”. 

El o biciui cu o lovitură de cravașă. 

— N-am auzit! 

— Da, stăpâne, strigă ea, cu lacrimile curgându-i pe piept. 

El luă cartea de rugăciuni, o răsfoi și, când găsi ceva ce părea 
să-l mulțumească, spuse: 

— Este un capitol din /mitatiunea lui Hristos. Se intitulează 
„Cum trebuie să ne opunem ispitelor”. Tu n-ai știut niciodată să 
reziști ispitelor. Textul acesta o să te înveţe. Işi drese vocea și 
începu: 

„Nu putem fi fără păcat și fără ispite câtă vreme trăim pe 
această lume. Acest lucru l-a făcut pe lov să spună că viaţa 


VP - 476 


omului pe pământ este o nesfârșită ispită. De asta fiecare ar 
trebui să fie atent la ispitele la care este supus și să vegheze în 
rugăciune ca nu cumva demonul, care nu doarme niciodată și 
care ne dă târcoale din toate părţile, încercând să ne 
zăpăcească, să nu găsească prilejul de a ne lua prin surprindere. 
Nu există om atât de perfect și atât de sfânt încât să nu fi fost 
ispitit uneori, și nu putem fi cu totul scăpaţi de ispita. Totuși, 
deși aceste ispite sunt supărătoare și rele, sunt adesea de mare 
folos pentru noi, căci ajută să fim smeriţi, să ne purificăm, să 
devenim mai înţelepţi. Toţi sfinţii au fost supuși la mari ispite și 
grele încercări și au găsit în asta calea de a deveni mai buni...” 

Citi mult timp, cu o voce monotonă, apoi puse cartea pe 
cuvertura patului și spuse: 

— Vreau să te aud recitând pe dinafară, cu toată umilinţa și 
grija pentru cerinţele mele. În seara asta, când o să te vizitez. 

— Da, stăpâne. 

— Sărută mâna stăpânului! 

Ea îi sărută mâna. 

Se răsuci pe călcâie și o lăsă, moartă de foame, nemișcată 
sub cearșafurile albe. Plânse mult timp, cu ochii larg deschişi, 
fără să miște, fără să protesteze, cu braţele de-a lungul corpului, 
cu mâinile lipite de cuvertură. Nu mai avea putere. 


— Jo! Ușa este blocată. Nu reușesc s-o deschid! 

— Philippe... Tu ești? 

Lăsase farurile mașinii aprinse, dar în întuneric nu era sigură 
că-l recunoaște. 

— Te-ai încuiat? 

— Oh, Philippe! Mi-e atât de frică! Cred că... 

— Jo! Încearcă să-mi deschizi... 

— Spune-mi că ești tu... 

— De ce, așteptai pe altcineva? Te deranjez? 

Râse ușurată. Era chiar el. Se aruncă pe ușă și încercă s-o 
deschidă. Dar ușa rezista. 

— Philippe! A plouat atât de mult, că s-a umflat tocul! Când 
am venit, era atât de frig, încât am dat drumul la căldură, și asta 
probabil că a făcut lemnul să se umfle... 

— Ba nu! Nu e de asta... 

— Te asigur. În plus, continuă să plouă! 

— E din cauză că am pus să schimbe toate ușile și ferestrele. 


VP - 477 


Intra aer peste tot, mă plictisisem să încălzesc grădina! Sunt 
toate noi și încă ţepene. Trebuie forţat la început. 

— Dar eu am reușit să intru! 

— Probabil că s-au înțepenit când ai dat drumul la căldură 
tare! Încearcă încă o dată... 

Josephine se conformă. Verifică dacă zăvoarele nu erau trase 
și încercă să deschidă ușa. 

— Nu reușesc! 

— Sigur că prima dată e greu... Așteaptă, o să văd... 

Probabil că dăduse înapoi, pentru că vocea lui se auzea mai 
departe. 

— Philippe! Mi-a frică! Am primit mesaje de la Luca, vine, o să 
mă omoare! 

— Ba nu... Sunt aici, nu ţi se poate întâmpla nimic! 

Îi auzea paşii pe pietriș, mergea de-a lungul casei, căutând un 
loc pe unde să intre. 

— Am pus să se monteze ferestre și uși antifurt peste tot, nu 
e nici măcar o crăpătură! Casa asta este un adevărat seif... 

— Philippe! Vine, repeta Joséphine înnebunită. El e cel care le- 
a înjunghiat pe toate femeile alea, știu acum. El este! 

— Fostul tău admirator? întrebă Philippe amuzat. 

— Da, o să-ţi explic, e complicat. E ca la păpușile rusești, sunt 
o grămadă de povești care pornesc una din alta, dar sunt sigură 
că el este... 

— Ba nu! Te pierzi cu firea pentru nimic! De ce ar veni aici? 
Pleacă de la ușă, o să încerc s-o forțez... 

— Crede-mă, e nebun. 

— Te-ai dat înapoi, Jo? 

Josephine făcu doi pași în spate și așteptă zgomotul unui corp 
care se aruncă pe ușă. Ușa tremură, dar nu cedă. 

— Pe toți dracii! urlă Philippe. N-o să reușesc! O să ocolesc 
prin spate... 

— Philippe! strigă Josephine. Fii atent! Vine, îţi spun! 

— Jo, termină cu panica! Faci scenarii! _ 

Ea îi auzi pașii pe pietriș. Se depărta. Il aștepta mușcându-și 
degetul. Luca avea să vină, aveau să se bată și ea nu putea face 
nimic, își scoase mobilul și se gândi să sune la pompieri. Era 
atât de agitată, că nu reușea să-și aducă aminte numărul. Apoi 
mobilul se stinse. Nu mai avea baterie. 

Pașii se întorceau. Se așeză la fereastră și îl văzu pe Philippe 


VP - 478 


la lumina farurilor. Îi făcu semn. El se apropie. 

— Nu e nimic de făcut. Totul e zăvorât! Liniștește-te, Jo, spuse 
el punând mâna pe geam. 

Ea își lipi palma de a lui, de cealaltă parte a sticlei. 

— Mă sperie. Nu ţi-am povestit totul ultima dată când am fost 
la Londra. N-am avut timp, dar este un nebun, un tip violent... 

Era nevoită că vorbească tare ca s-o audă. 

— N-o să ne facă nimic! Termină cu panica! 

Se întoarse spre ușă și mai dădu o lovitură de umăr, însă 
lemnul nu cedă. Se întoarse la fereastră. 

— Vezi, nici măcar n-ar putea intra... 

— Ba da. Trecând prin acoperiș! 

— Pe întuneric? Ar cădea. Ar trebui să aștepte să se lumineze, 
și tu ai avea timp să ceri ajutor. 

— Nu mai am baterie. 

li auzi cum se lăsa să cadă proptit de ușă. 

— O să trebuiască să petrec noaptea afară... 

— Oh, nu! gemu Josephine. 

Se așeză și ea lipită de ușa grea. Zgârie cu vârful degetului ca 
și cum voia să facă o gaură. Zgârie, zgârie. 

— Philippe? Eşti acolo? 

— O să ruginesc dacă petrec noaptea afară! 

— Camerele sunt pline de apă și aproape nu mai există 
acoperiș. Eu dorm în salon pe canapeaua mare, cu Du 
Guesclin... 

— Asta e o armură? 

— E paznicul meu. 

— Salut, Du Guesclin! 

— E un câine. 

— Ah... 

Probabil că trebuise să-și schimbe poziția, pentru că l-a auzit 
mișcând în spatele ușii. Și-l imagină, cu picioarele adunate la 
bărbie, cu braţele în jurul genunchilor, cu gulerul ridicat. Ploaia 
încetase. Nu mai auzea decât vântul care șuiera printre copaci, 
poruncitor și ascuţit, pe două note amenințătoare. 

— Vezi, nu vine, spuse Philippe după un timp. 

— N-am inventat eu mesajele! O să ţi le arăt... 

— Face asta ca să te înnebunească. E jignit sau furios că l-ai 
lăsat baltă și se răzbună. 

— E nebun, ţi-am zis. Un nebun periculos... Când mă gândesc 


VP - 479 


că nu i-am spus nimic lui Garibaldi! L-am turnat pe Antoine, și 
pe el l-am protejat! Sunt o proastă, dar chiar proastă! 

— Ba nu... Îţi pierzi minţile din nimic. Și chiar dacă apare, o să 
dea peste mine, ceea ce o să-l calmeze. Dar n-o să vină, sunt 
sigur... 

Treptat, în sufletul ei se așternea liniștea. Își lăsă capul pe 
canatul ușii și respiră încetișor. Philippe era acolo, chiar în spate. 
Nu se mai temea de nimic. Venise singur. Fără Dottie Doolitlle. 

— Jo? 

Făcu o pauză și adăugă: 

— Eşti supărată pe mine? 

— De ce n-ai sunat? murmură Josephine, gata să plângă. 

— De prost... 

— Ştii, nu-mi pasă că ai alte femei. Nu trebuie decât să-mi 
spui. Nimeni nu este perfect. 

— Nu am alte femei. Am fost copleșit de emoții. 

— Nimic nu e mai rău decât tăcerea, bombăni Joséphine. Îţi 
imaginezi totul, și totul devine ameninţător. Nu ai de ce să te 
agăţi, nici măcar un crâmpei de realitate ca să te cuprindă furia. 
Urăsc tăcerea. 

— Uneori e atât de practică! 

Josephine oftă. 

— Tocmai ai vorbit... Vezi, nu e așa de complicat. 

— Asta pentru că ești după ușă! 

Ea izbucni în râs. Un râs care lua cu el frica. El era acolo. Luca 
n-o să se apropie. O să vadă mașina lui Philippe parcată în faţa 
ușii. A ei era zdrobită sub copac, va ști că nu era singură. 

— Philippe... Vreau să te sărut! 

— O să trebuiască să aștepți. Ușa nu pare să fie de acord. Și 
apoi... Nu sunt un bărbat comod. Îmi place să mă las dorit. 

— Știu. 

— Ești aici de multă vreme? 

— De trei zile... cred. Nu mai știu... 

— Și plouă așa de trei zile? 

— Da. Fără încetare. Am încercat să dau de Fauvet, dar... 

— M-a sunat. Vine mâine cu muncitorii. 

— Te-a sunat în Irlanda? 

— Mă întorsesem din Irlanda. Când am ajuns în tabără să-i iau 
pe Zoé și Alexandre, au spus că vor să mai stea. M-am întors la 
Londra... 


VP - 480 


— Singur? întrebă Josephine, zgăriind tare ușa. 

— Complet singur. 

— Prefer. Zic eu că mi-e indiferent, dar nu mi-e chiar 
indiferent... Ce nu vreau este să te pierd. 

— N-o să mă pierzi. 

— Poţi să repeți? 

— N-o să mă mai pierzi, Jo. 

— Chiar am crezut că te-ai îndrăgostit din nou de Iris... 

— Nu, spuse el trist. S-a terminat, s-a terminat definitiv cu Iris. 
Am luat la Londra masa cu admiratorul ei. Mi-a cerut mâna... 

— Lefloc-Pignel? A fost la Londra? 

— Nu. Asociatul meu. Vrea s-o ia de nevastă... Ce-i cu Lefloc- 
Pignel? 

— N-ar trebui să-ţi spun, dar pare foarte îndrăgostită de el. 
Acum trăiesc iubirea perfectă la Paris. 

— Iris cu Lefloc-Pignel! Dar e cât se poate de căsătorit! 

— Știu... Cu toate astea, după spusele lui Iris, se iubesc... 

— Întotdeauna m-a uimit. Nimic nu-i stă în cale... 

— L-a vrut imediat ce a dat cu ochii de el. 

— N-aș fi crezut niciodată că o să-și lase nevasta. 

— Încă nu s-a întâmplat... 

Ar fi vrut să-l întrebe dacă vestea îl supăra, dar tăcu. Nu avea 
chef să vorbească despre soră-sa. N-avea chef să se amestece 
între ei. Așteptă ca el să reia dialogul. 

— Ești puternică, Jo. Mult mai puternică decât mine. Cred că 
de asta mi-a fost frică și am tăcut... 

— Oh! Philippe! Sunt orice, dar nu puternică! 

— Ba da, ești. Nu știi, dar ești... Ai trăit mult mai multe lucruri 
decât mine, și toate astea te-au întărit. 

Joséphine protestă. Philippe o întrerupse: 

— Joséphine, voiam să-ţi spun... Într-o zi mi se va întâmpla 
poate să nu fiu la înălţime, și în ziua aceea va trebui să ai 
răbdare cu mine... Să aștepți să termin de crescut. Am rămas 
atât de mult în urmă! 

Își petrecură noaptea vorbind. De-o parte și de alta a ușii. 


Fauvet sosi de dimineaţă și o eliberă pe Josephine, care se 
stăpâni să nu sară în braţele lui Philippe. Se ghemui lângă 
mâneca jachetei lui și îşi frecă obrazul de țesătură. 

Îl sună pe Garibaldi. fi povesti despre hărţuirea a cărei victimă 


VP - 481 


fusese, conţinutul mesajelor. 

— Mi-a fost cu adevărat frică, să știți. 

— Trebui să spun că aveaţi toate motivele, răspunse Garibaldi 
cu o oarecare empatie în voce. Singură, într-o casă mare, 
izolată, cu un bărbat care vă urmărea... 

„O să mă las încă o dată trasă pe sfoară”, gândi Joséphine, 
dar de data asta decise să vorbească. li povesti despre 
indiferența lui Luca, dubla lui personalitate, crizele de violență. 
Inspectorul nu făcu niciun comentariu. Era gata să închidă, când 
se gândi că trebuia să-i dea numele portăresei. 

— Am vizitat-o. Știm totul, răspunse Garibaldi. 

— Pentru că l-aţi anchetat deja? întrebă Josephine. 

— Conversaţia s-a terminat, doamnă Cortes. 

— Vreţi să spuneţi că știți cine este asasinul... 

El închisese. Se întoarse gânditoare spre Philippe și domnul 
Fauvet, care inspectau acoperișul și făceau lista reparațiilor 
necesare. 

Când Philippe veni spre ea, îi șopti: 

— Cred că l-au arestat pe criminal... 

— De asta n-a venit? L-au interceptat la timp... 

Își trecu un braţ peste umerii ei și îi spuse că trebuia să uite. 
Adăugă că trebuia să anunţe asigurările pentru mașină. 

— Ai o firmă bună de asigurări? 

— Da. Dar e cea mai mică dintre grijile mele. Simt pericolul 
peste tot... și dacă nu-l arestau la timp? Dacă ne urmărea? E 
periculos, să știi... 

Plecară la Etretat. Se închiseră într-un hotel. Nu ieșiră din 
cameră decât ca să mănânce prăjituri și să bea ceai. Uneori, în 
mijlocul unei fraze, Joséphine se gândea la Luca. La toate 
misterele vieţii lui, la tăcerile lui, la distanţa pe care o 
menţinuse mereu între ei. Ea luase asta drept iubire. Nu era 
decât nebunie. „Nu!” se mustră ea într-o seară, „aproape mi-a 
vorbit, aproape mi-a mărturisit totul, și ar fi trebuit poate să-l 
ajut”. Tremura. „M-am culcat cu un asasin”. Se trezea lac de 
apă, se ridica în șezut. Philippe o liniștea vorbindu-i cu blândețe: 
„Sunt aici, sunt aici”. Ea adormea din nou, plângând. 

Ploua fără încetare. Priveau din vârful patului ploaia care 
cădea în șiroaie lungi pe fereastră. Du Guesclin ofta, își schimba 
poziţia și adormea la loc. 

Deciseră să se întoarcă la Paris fără să se grăbească. 


VP - 482 


— Vrei s-o luăm numai pe drumuri secundare? o întrebă 
Philippe. 

— Da. 

— Să ne rătăcim adică pe drumuri secundare? 

— Da. Așa o să fim mai mult timp împreună! 

— Dar, Jo, vom fi tot timpul împreună! 

— Sunt atât de fericită, aș vrea să prind un pescăruș, să-i 
șoptesc la ureche secretul meu și să zboare spre cer ducându-l 
cu el... 

Ploua așa de tare, că se rătăciră. Josephine răsucea harta 
rutieră în toate direcţiile. Philippe îi spuse râzând că n-o va mai 
lua niciodată copilot. 

— Dar nu văd nimic! O să ne întoarcem pe o șosea. Nu 
contează! 

Găsiră șoseaua departamentală 313 și traversară niște 
sătucuri pe care abia le zăreau sub baletul agitat a 
ștergătoarelor până ajunseră la un loc numit „Le Floc-Pignel”. 
Philippe fluieră. 

— la te uită! Omul e important. Are un sat cu numele lui! 

Mergeau de cinci ore. Prin geam, Joséphine zări o prăvălie 
veche, cu fațada scorojită. Pe firmă, cu litere verzi aproape 
șterse, pe un fond alb, putea citi: TIPOGRAFIE MODERNA. 

— Philippe! Oprește! 

El parcă. Josephine ieși din mașină și se duse să cerceteze 
casa. Zărind lumină, îi făcu semn lui Philippe să se apropie. 

— Cum se numea pe atunci? mormăi ea, încercând să-și 
amintească cuvintele lui Lefloc-Pignel. 

— Cine? întrebă Philippe. 

— Tipograful care l-a adunat de pe drumuri pe Lefloc-Pignel... 
Îmi stă pe limbă! 

Se numea Graphin. Benoit Graphin. Era un bătrân pe care 
vârsta îl acoperise cu promoroacă. Le deschise uimit și-i invită 
într-o încăpere mare, plină cu mașini, cărţi, borcane cu lipici, 
plăci tipografice. 

— lertaţi-mi dezordinea, spuse bătrânul. Nu mai am putere să 
fac ordine... 

Josephine se prezentă. Abia rostise numele lui Herve Lefloc- 
Pignel, că ochii omului se însuflețiră. 

— Tom, șopti el, micul Tom... 

— Vreţi să spuneţi Hervé? 


VP - 483 


— Eu îi spuneam Tom. După Tom Degețel... 

— Deci este adevărat ce mi-a povestit, că l-aţi luat de pe 
drumuri, l-aţi crescut... 

— Luat, da. Crescut, nu. Ea nu mi-a lăsat timp... 

Se duse să caute o cafetieră pusă pe o sobă veche, cu lemne, 
și le oferi o cafea. Mergea cocoșat, târându-și picioarele. Purta 
un pulover vechi din lână, niște pantaloni de catifea tocită, 
papuci. Deschise o cutie plină cu prăjituri și-i pofti să se 
servească. El își bea cafeaua înmuind prăjiturile și turnând din 
nou cafea fierbinte în ceașcă atunci când prăjiturelele înghiţeau 
tot lichidul. Se mișca automat, cu ochii în gol, ca și cum n-ar fi 
fost așezați în fața lui. _ 

— Trebuie să mă scuzaţi, nu vorbesc prea des. Inainte era 
lume în sat, animaţie, vecini, acum sunt aproape toţi plecați... 

— Da, știu, răspunse Josephine încetișor. Mi-a povestit de 
strada mare, de negustori, de munca lui cu dumneavoastră... 

— Își mai amintește? spuse el emoţionat. N-a uitat? După 
atâta timp... 

— Își amintește de tot. Își amintește de dumneavoastră, vă 
iubește, să știți. 

Luase între mâini mâna deformată a lui Benoit Graphin și o 
strângea zâmbindu-i blând. 

El scoase o batistă din buzunarul pantalonilor și își șterse 
ochii, apoi încercă s-o pună la loc cu mâna tremurândă. 

— Când l-am cunoscut, nu era mai mare decât atât... 

Întinse braţul și arătă înălţimea unui puști. 

— Era acum mult timp? întrebă Josephine. 

El ridică din umeri pentru a arăta că nici măcar nu putea 
număra anii. 

— Tom. Micul Tom... Dacă mi s-ar fi spus dimineaţă că voi 
vorbi despre el! 

— El vorbește mereu despre dumneata. A devenit un bărbat 
foarte frumos, realizat... 

— Oh, așa! Eram sigur. Era deja foarte inteligent... Cerul mi l- 
a trimis pe micul Tom. 

— V-a bătut la ușă? spuse Josephine zâmbind. 

— A, nu! Mă pregăteam să lucrez... Arătă spre mașinile 
acoperite de praf din spatele lui. Pe vremea aia mergeau. 
Făceau un zgomot infernal... Când am auzit un scârțâit puternic 
de frâne. Atunci m-am ridicat și m-am apropiat de geam, și ce- 


VP - 484 


am văzut! Ce-am văzut! 

Își lovi mâinile în aer, ca și cum nu-și mai revenea. 

— O mașină mare care se oprise aici, chiar în faţa mea, și o 
mână de femeie care l-a aruncat. Așa cum arunci un câine de 
care vrei să scapi! Puștiul a rămas acolo, încremenit în drum. Cu 
o ţestoasă în braţe. Probabil că avea trei sau patru ani, niciodată 
n-am știut. 

— Nici el nu-și amintește... 

— L-am lăsat să intre. Nu plângea. Strângea testoasa la piept. 
Mi-am zis că vor face cale-ntoarsă și vor veni după el. Era drăguţ 
în toate cele. Blând, dulce, speriat. Nu știa cum îl cheamă. De 
altfel, la început nu vorbea. De asta i-am spus Tom. Nu știa 
decât numele țestoasei, Sophie. Sunt mai mult de patruzeci de 
ani, să știți. Altfel spus, altă epocă! Am anunţat jandarmii, mi-au 
zis să-l păstrez până se lămurea treaba... 

Un biscuit se rupsese în ceașca de cafea. Se ridică să caute o 
linguriţă. Se lăsă în scaun, apoi reluă, vorbind în timp ce pescuia 
biscuitul: 

— Nu spunea niciodată nici mama, nici tata. Nu voia să spună 
nimic. Într-o zi, a spus doar: „Ţine-mă la tine”... Asta m-a 
emoţionat foarte tare. Eram noi trei pe lume, el, eu și ţestoasa. 
O adora și, lucru ciudat, și ea era atașată de el. Ridica spre el 
capul mic, el o lua în braţe și mergea foarte încet. Dormea în 
camera lui. La picioarele patului său, într-o cutie. Mă obișnuisem 
cu puştiul și ţestoasa. Mergea cu mine peste tot. Nu făcea un 
pas fără mine. Când lucram, era acolo, când eram în grădină mă 
urma. Îl dădusem la școala din sat, o cunoșteam pe educatoare, 
nu făcuse mutre. Jandarmii treceau din când în când să bea o 
cafea. Îmi spuneau că trebuia totuși să-l declar, că poate părinţii 
lui îl căutau. Eu nu spuneam nimic, ascultam. Îmi ziceam că 
părinţii, dacă ar fi vrut, ar fi venit să-l ia. Nu era greu să se 
întoarcă și să întrebe. Nu-i așa? 

Josephine și Philippe răspunseră amândoi: „Da, bineînţeles”, 
cu ochii la bărbatul căruia supărarea îi umezea din nou privirea, 
la degetele bătrâne care înmuiau prăjitura. 

— Într-o bună zi a apărut o femeie la poartă. O asistentă 
socială. Evelyne Lamarche. Uscată, autoritară, dură. In ziua 
aceea notase în caietul ei „RV Le Floc Pignel”. Hotărâse că 
trebuia să plece cu ea. Pur și simplu! Fără să ne întrebe nimic, 
nici pe el, nici pe mine! Când am protestat, a spus doar că asta 


VP - 485 


era legea. Și când a trebuie să-i găsească un nume, a declarat 
că se va numi Herve Lefloc-Pignel și că va fi plasat într-o familie 
de adopţie. Am protestat, am spus că era deja într-o familie de 
adopţie. A răspuns că trebuie înscris pe o listă, că sunt o 
mulțime de oameni care vor să înfieze copii, că eu nu mă 
înscrisesem niciodată. Pentru Dumnezeu! Eu nu mă gândisem 
să înfiez! 

Işi șterse din nou ochii, îndoi batista, o puse la loc în buzunar, 
agăţă  firimiturile de prăjitură de pe masă cu mâneca 
puloverului. 

— A plecat în două minute. Petrecuse cu mine șase ani. Urla 
când l-a luat, a zgâriat-o, a mușcat-o, i-a dat șuturi. Ea l-a 
aruncat într-o mașină și a încuiat portiera. El urla: „Bunicule! 
Bunicule!” Așa îmi spunea. La vremea aia nu eram bătrân, dar 
așa îmi spunea... am crezut că mor. In noaptea aceea mi-a albit 
părul. 

Își trecu mâna prin păr, își netezi sprâncenele. 

— Nu știu ce făceau cu el, dar de peste tot unde îl lăsau fugea 
și se întorcea la mine. La vremea aceea, copiii nu erau ascultați, 
cei abandonaţi cu atât mai puţin. li spusesem un lucru, îi 
spusesem să înveţe bine, e singurul mod să scapi. El m-a 
ascultat. Mereu era primul din clasă... Într-o zi, într-una dintre 
nenumăratele lui escapade, s-a întors fără Sophie. In familia 
unde fusese plasat, bărbatul era un nebun furios, un fost 
parașutist. Il teroriza, îi impunea o lege dementă. Să doarmă pe 
jos, să spele toaletele cu periuţa de dinţi, „da, șefule”, „nu, 
șefule”, „la ordinele dumneavoastră, șefule”! La cea mai mică 
greșeală îl bătea. Avea urme de arsuri pe tot corpul. Nevasta nu 
zicea nimic. Când băiatul plângea, ea îi spunea: „Fă cum a spus 
șeful! El e cel care are dreptate. Trebuie să înveţi să muncești și 
să suferi!” Adunaseră mai mulţi puștani ca să aibă mână de 
lucru gratis. Ea nu se ocupa de ei niciodată. Niciodată. Avea o 
relație foarte puternică cu bărbatul ei. Trebuia, înainte ca el să 
se întoarcă de la muncă, să se pregătească. Işi punea 
portjartierul, ciorapii și lenjerie atrăgătoare. Se proțăpea în faţa 
copiilor în sutien, în chiloți. El se întorcea, o mângâia în faţa 
copiilor și îi obliga să privească și să înveţe ce înseamnă viaţa! 
Imi povestea că cei mici vomitau uneori, atât erau de scârbiţi, 
dar el spunea: „Nu-mi pasă. Mă uit anume, ca să le arăt că-mi 
este absolut indiferent!” Omul îl obligase să fie primul din clasă, 


VP - 486 


altfel va fi pedepsit. Într-o zi, a luat o notă proastă. Nebunul a 
luat-o pe Sophie și a măcelărit-o pe masa de la bucătărie. Cu 
lovituri de ciocan. Și pe urmă a făcut o chestie îngrozitoare, i-a 
cerut să se ducă să arunce corpul făcut terci al ţestoasei la 
gunoi. Avea probabil vreo treisprezece ani. S-a aruncat asupra 
bărbatului, a încercat să se bată, omul i-a venit de hac fără 
probleme, când a ajuns aici era plin de sânge... Ei bine, 
înțelegeţi? 

Sângele îi urcase în faţă și lovea cu pumnul în masă. 

— Asistenta socială s-a întors după el! Cu ghiozdanul ei mic, 
cu fustița strâmtă, cu cocul ei. Și l-a luat! O ura pe femeia asta. 
De fiecare dată ce scăpa venea să-l caute la mine, îi găsea altă 
familie de ţicniţi care-l luau să le taie lemne, să lucreze la câmp, 
să aibă grijă de casă, să tundă iarba, să zugrăvească, să 
șmirgheluiască, să curețe fosa septică. Abia dacă îi dădeau să 
mănânce, îl băteau, dar ea, ea spunea că trebuia domesticit. O 
sadică, o să spuneți. Pe mine chestia asta mă îmbolnăvea. Nu 
mai aveam chef de nimic. Am lăsat baltă atelierul... În 1974, 
Giscard a stabilit vârsta majoratului la optsprezece ani. Doi ani 
mai târziu, Tom și-a luat bacul cu mențiunea „foarte bine”. Fix la 
șaisprezece ani. Nu știu nici măcar cum a făcut! S-a apucat de 
învățat ca un nebun. Aproape nu mai venea să mă vadă... 
Ultima dată când l-am văzut a apărut în miez de noapte, cu un 
prieten. Erau destul de beţi, spuneau că o omorâseră pe târfă... 
El chiar mi-a spus: „M-am răzbunat, o iau de la-nceput fără 
părere de rău”. Eu i-am spus că n-o iei de la zero răzbunându-te. 
Prietenul a glumit. „Ăsta e un tâmpit! N-a priceput nimic”. Eu m- 
am enervat. Tom - pentru că eu tot timpul i-am zis Tom - l-a pus 
să-și ceară iertare. Prietenul mi-a atras atenţia: „Nu e Tom, este 
Hervé. De ce îi spui Tom? Ai ceva împotriva lui Hervé?” l-am zis: 
„Nu, n-am nimic împotriva lui Hervé, doar că eu îi spun Tom”, și 
el mi-a răspuns: „Păi, chestia asta pică foarte bine, pentru că și 
pe mine mă cheamă tot Hervé, sunt un băieţel de la orfelinat și 
eu, tot târfa de Evelyne s-a ocupat și de mine și mi-a distrus 
viaţa...” 

— ÎI chema Hervé și mai cum? întrebă Joséphine. 

— Nu știu. Un nume ciudat. Un nume belgian... Van cam așa 
ceva... Mi-am notat într-un carnet, pentru că pe urmă am notat 
totul, când s-au întors. Era atâta violenţă în scena asta, încât am 
scris tot. Uneori, când lucrurile sunt prea violente, se șterg din 


VP - 487 


memorie, nu vrem să ni le mai amintim. Dacă vreţi, o să-l 
găsesc... 

— E foarte important, domnule Graphin, spuse Josephine. 

— Țineţi cu adevărat? zise el ridicând din sprâncenele albe. O 
să vi-l arăt. Este într-o cutie... Cutia mea cu amintiri. Nu sunt 
numai lucruri frumoase, să știți! 

Işi târî picioarele până la o etajeră, îi ceru lui Philippe să ia o 
cutie plină de praf. 

Dezgropă un carnet, îl deschise cu mare grijă și strănută. 
Scoase din nou batista. Se întoarse la carnet ștergându-se la 
ochi. Citi o dată: 2 august 1983. 

— Van den Brock. lată, se numea Van den Brock. Luase 
numele familiei de adopţie. Dar rămăsese doi ani într-un cămin 
înainte de a fi adoptat. Așa s-au cunoscut cei doi Hervé. Nu s-au 
despărțit niciodată. Când au venit în seara aceea, hotărâseră să 
sărbătorească sfârșitul studiilor. Trebuie să fi avut vreo douăzeci 
și trei de ani, douăzeci și patru. Cel mare, prost crescut, făcuse 
medicina. Tom reușise la politehnică și la o mulţime de alte școli 
pe care sunt prea ramolit ca să mi le amintesc! Au continuat să 
bea toată noaptea, după un timp i-am spus: „De ce ai venit să 
mă vezi?” Mi-a zis... uite, vă citesc de aici răspunsul lui: „Ca să 
închei un ciclu, ciclul nenorocirii. Ai fost singura ființă bună pe 
care am cunoscut-o în viața mea. Celălalt adormise pe o bancă, 
rămăseserăm doar noi doi. Mi-a povestit chinurile pe care le 
îndurase în toate familiile, avusese parte numai de nebuni! Au 
plecat în zori. Se îndreptau spre Paris. N-am mai avut niciodată 
vești de la el. Într-o zi, deschizând ziarul local, am aflat că s-a 
însurat cu fata unui bancher, Mangeain-Dupuy. Familia are un 
castel nu departe de aici. Culegea ciuperci din parc când era 
mic, îi fusese întotdeauna frică să nu fie luat de fundul 
pantalonilor de câinii castelului, dar ne ieșeau niște omlete 
foarte gustoase. Mi-am spus că era o frumoasă răsplată... 

Zâmbi ușor și își scutură de praf plastronul. 

— Nu știu dacă a fost bine primit. Purta totuși numele unui 
cătun. Nu venea din lumea lor... Dar era strălucit. În sfârșit, asta 
scria în ziar. Se vorbea și de o universitate americană, de 
posturi importante care-i fuseseră oferite, așa că Mangeain- 
Dupuy l-a acceptat până la urmă drept ginere. Eu n-am fost 
invitat la nuntă. La puţin timp după asta, de la niște oameni care 
lucrau la castel am aflat de moartea primului său copil. 


VP - 488 


Îngrozitor! Călcat într-o parcare. La fel ca Sophie, ţestoasa. Mi- 
am zis că totuși viața își bate joc de noi! Să-l facă să treacă prin 
așa ceva! Pe el! Pe urmă l-am urmărit din când în când... Unii 
localnici îl zăreau la castel cu nevasta și copiii. Se șoptea că este 
ciudat, extrem de inteligent, dar ciudat. Se înfuria din nimic, era 
obsedat. Probabil era nefericit. Nu știu cum te vindeci de o astfel 
de copilărie. Micul Tom! Era atât de drăguţ când valsa cu Sophie 
în atelier. Un vals foarte lent, ca să n-o ameţească. O strecura 
sub haină, ea scotea capul mic și el îi vorbea. Vedeţi, eu nu m- 
am însurat niciodată, n-am avut niciodată copii, dar cel puţin n- 
am făcut rău. 

— Deci se cunosc din copilărie... șopti Josephine. 

— Adesea mi s-a vorbit despre el, dar niciodata nu mi-aş fi 
putut imagina o asemenea copilărie, spuse Philippe! Niciodată! 

Benoit Graphin ridică fruntea și îl privi pe Philippe drept în 
ochi. Vocea îi tremura: 

— Pentru că nu e o copilărie, iată de ce! 

Işi puse la loc carnetul, închise cutia și scutură din cap în gol, 
ca și cum era singur, ca și cum ei plecaseră. 

In mașină, Josephine își punea întrebări. Deci se cunoșteau... 
Asta era celebra pistă pe care o urmărea căpitanul Gallois 
înainte de a muri. 

— Nu crezi că ar trebui s-o avertizăm pe Iris? spuse Josephine. 
Totuși, povestea asta e violentă... 

— N-o să te asculte. Nu ascultă niciodată. O să-și continue 
visul... 


Se împlineau opt zile de când se purifica. 

Opt zile de când trăia închisă în apartament. Se trezea la ora 
șapte și jumătate în fiecare dimineaţă, pentru a fi curată când el 
venea să-i pună mâncarea. 

Suna fix la ora opt și întreba: „Te-ai sculat?”, iar dacă nu 
răspundea cu voce tare și clară, era pedepsită. Își petrecuse o zi 
întreagă legată de scaun pentru că într-o dimineaţă nu auzise 
ceasul. Işi păstrase provizia de somnifere ascunsă sub saltea și 
înghiţea comprimatele ca să uite că nu mai putea bea. Pierduse 
noţiunea timpului. Știa că se împlinesc opt zile pentru că el i-o 
amintea. În a zecea zi aveau să se căsătorească. Îi promisese. 
Avea să fie un legământ. Un legământ solemn. 

— Și voi avea un martor? întrebase ea cu ochii plecaţi, cu 


VP - 489 


mâinile legate la spate. 

— Vom avea un martor pentru amândoi, care va lua notă de 
legământul nostru înainte ca el să devină oficial în fața 
oamenilor... 

Îi convenea. Avea să aştepte câtă vreme făcea actele pentru 
divorț. Nu vorbea niciodată despre divorț, ci întotdeauna despre 
căsătorie. Ea nu punea întrebări. 

Căpătaseră de acum o rutină. Ea nu se mai revolta și el părea 
mulțumit. Uneori, o dezlega și îi pieptăna părul lung, spunându-i 
cuvinte de iubire: „Frumoasa mea, preafrumoasa mea, nu ești 
decât a mea... N-o să lași niciun bărbat să se apropie, îmi 
promiţi? Acel bărbat cu care te-am văzut odată la restaurant”... 
Cum de știuse? Era în vacanţă. Se întorsese? O urmărise? Deci o 
iubea, o iubea! „Pe acel bărbat n-o să-l mai lași să se apropie, 
nu-i așa?” Ea învățase să-i vorbească. Nu punea niciodată 
întrebări, nu vorbea decât dacă-i dădea el voie. Se întreba cum 
aveau să procedeze când se întorceau nevasta și copiii lui. 

Dimineaţa el o trezea. Punea cu mâna lui jambonul alb și 
orezul pe masa din bucătărie. Ea trebuia să fie curată, în rochie 
albă. Îi trecea cu degetul peste pleoape, pe gât, între picioare. 
Nu voia să existe miros între picioare. Iris își jupuia pielea cu 
săpun de rufe. Era încercarea cea mai îngrozitoare: nu trebuia 
să se trădeze și strângea din dinţi ca să-și stăpânească un lung 
geamăt de plăcere. El dădea cu degetul pe ecranul televizorului 
ca să vadă dacă nu avea „praf static”, un alt deget pe dale, pe 
parchet, pe poliţa șemineului. Părea mulțumit când totul era 
curat. Atunci se întorcea spre ea și o mângâia pe obraz, o 
mângâiere foarte blândă, care o făcea să plângă. 

— Vezi, tu, îi spunea atunci - și era unul din rarele momente 
când o tutuia -, vezi tu, asta este iubirea, când dăruim totul, 
când ne abandonăm total, orbește, nu știai, nu puteai ști, trăiai 
într-o lume atât de falsă... Când se vor întoarce toţi, îţi voi 
închiria un apartament și o să te instalez acolo. Vei fi purificată 
și vom putea, probabil, dacă purtarea ta este exemplară, să 
renunțăm puţin la reguli. O să mă aștepți, va trebui să mă 
aștepți, și eu mă voi ocupa de tine. O să-ţi spăl părul, o să te 
scald, o să-ţi dau să mănânci, o să-ţi tai unghiile și te voi îngriji 
când o să fii bolnavă, iar tu, tu vei rămâne pură, pură, fără o 
privire de bărbat care să te murdărească... O să-ți dau cărți de 
citit, cărţi pe care eu le voi alege. Vei deveni o savantă. O 


VP - 490 


cunoscătoare a lucrurilor frumoase. Noaptea te vei odihni, cu 
picioarele desfăcute pe pat, și eu mă voi lungi peste tine. Nu va 
trebui să mişti, doar să scoţi un mic geamăt ca să-mi arăţi că 
simţi plăcere. Voi face ce voi vrea din tine și tu nu vei protesta 
niciodată. 

— Nu voi protesta niciodată, repetă ea. 

Când găsea o furculiță murdară sau boabe de orez pe masă, 
se enerva, o trăgea de păr și ţipa: „Ce e asta, asta ce este? E 
murdărie. Eşti murdară”, și o lovea, iar ea se lăsa lovită. li 
plăcea spaima de dinaintea loviturilor, așteptarea chinuitoare. 
„Am făcut bine, am făcut totul bine, o să fiu pedepsită sau 
răsplătită?” Așteptarea și îngrijorarea îi umpleau viaţa, fiecare 
clipă era importantă, fiecare secundă de așteptare o umplea de 
o fericire necunoscută, incredibilă. Era nerăbdătoare să afle cum 
avea să fie, fericit și mulţumit sau, dimpotrivă, furios și violent. 
Inima îi bătea, capul se învârtea. Nu știa niciodată. Se lăsa 
lovită, se lăsa la picioarele lui și promitea să nu mai repete 
greșeala. Atunci el o lega de scaun. Toată ziua. Se întorcea la 
prânz ca să-i dea să mănânce. Ea deschidea gura când îi 
poruncea el. Mesteca tot când îi poruncea, înghiţea când îi 
poruncea. Uneori părea atât de fericit, încât valsau prin 
apartament. În liniște. Fără să facă vreun zgomot, și era încă și 
mai frumos. Işi sprijinea capul de al ei și o mângâia. Chiar o 
săruta ușor pe păr, făcând-o să se topească de plăcere. 

Intr-o zi când greșise, într-o zi când o legase, sună telefonul. 
Nu putea fi el. Știa că era legată. Descoperise uimită că n-o 
interesa deloc să afle cine suna. Nu mai aparţinea acestei lumi. 
Nu mai dorea să vorbească cu alţii. N-ar fi înţeles cât era de 
fericită. 

Seara, acasă la el, punea muzică de operă. Deschidea larg 
fereastra salonului și lăsa muzica să cânte foarte tare. Ea 
asculta fără să spună nimic, în genunchi, lângă scaun. Uneori 
dădea muzica mai încet ca să vorbească la telefon. Sau la 
dictafon. Se auzea în toată curtea. „Nu e nicio problemă”, 
spunea el, „toţi sunt în vacanţă”. 

Și apoi stingea lumina. Oprea muzica. Se ducea să se culce. 

Sau urca furișat ca să verifice dacă ea dormea. Trebuia să se 
culce cât era soare. Nu avea dreptul la lumină artificială. „De ce 
te-ai apuca să umbli printr-un apartament cufundat în beznă?” 

Trebuia să fie culcată, cu părul lung întins pe pernă. Cu 


VP - 491 


picioarele strânse, cu mâinile pe marginea așternutului, și 
trebuia să doarmă. El se apleca spre ea, verifica dacă dormea, 
își trecea mâna pe deasupra corpului ei, și Iris se simţea 
invadată de o plăcere imensă, un val enorm de plăcere care o 
lăsa udă pe pat. Nu mișca, simţea doar cum o inundă plăcerea. 
Când intra în cameră, nu știa dacă avea s-o lovească, s-o 
trezească pentru că lăsase să zacă o hârtie la intrare sau avea 
să-i spună vorbe dulci aplecat deasupra ei, șoptind. li era frică, 
însă frica aceea se transforma într-un val de plăcere. 

A doua zi se spăla cu și mai mare grijă, ca el să nu-i simtă 
mirosul corpului, dar numai la gândul plăcerii din ajun se uda din 
nou. „Cât e de ciudat, niciodată n-am fost mai fericită, deși nu 
am nimic al meu. Nu mai am voința mea. l-am dat lui totul”. 

Totuși, încălca o regulă: își scria fericirea pe foi albe pe care le 
ascundea în spatele plăcii șemineului. Povestea totul. In 
amănunt. Și retrăia întreaga plăcere și întreaga teamă. 

„Vreau să descriu această iubire atât de frumoasă, atât de 
pură, ca să pot s-o citesc și s-o recitesc și să plâng cu lacrimi de 
bucurie. Am străbătut un drum mai lung în opt zile decât în 
patruzeci și opt de ani de viaţă”. 

Devenise exact ceea ce voise el să fie. A 

„În sfârșit fericită!” șoptea ea înainte de a adormi. „În sfârșit 
fericită!” 

Nu mai simţea dorinţa de a bea, a doua zi avea să renunțe și 
la somnifere. Nu-i era dor de fiul ei. El aparținea unei alte lumi, 
lumea pe care ea o părăsise. 

Și apoi veni seara când urma să-i ceară mâna. 

Ea îl aștepta desculță, în rochia ivoar, cu părul desfăcut. El îi 
ceruse să-l aștepte în picioare la ușă, ca o mireasă frumoasă 
care se pregătește să meargă la altar. Era pregătită. 


În seara aceea, Roland Beaufrettot era furios. Își rodea 
muștiucul pipei, scuipa o zeamă galbenă, tunând și fulgerând 
împotriva societății ăsteia de căcat care nu mai știe să-și ţină în 
frâu căcănarii și lasă pe toată lumea să-și facă de cap! 

| se semnalase o bandă de rockeri drogaţi care căuta un loc 
unde să-și ţină „bairamul cu vise”. „V-arăt eu vouă bairam cu 
vise! Vin să-mi arunce în aer domeniul, drogaţii dracului”. | se 
mai spusese și că marcau puncte de reper noaptea. Ei bine, 
aveau să fie dezamăgiţi, degeneraţii! Cât ai zice pește aveau să 


VP - 492 


se trezească nas în nas cu carabina lui. „N-am văzut, n-am auzit, 
ţi-am și descărcat o ploaie de alice în turul nădragilor, și 
derbedeii o s-o ia la goană cu izmenele căcate de frică”. 

Câmpurile astea, pădurile, luminișurile, le știa pe dinafară. 
Ştia pe unde trec hoţii de lăcrămioare, hoţii de ciuperci, hoţii de 
castane, hoţii de iepuri, hoţii tuturor lucrurilor care erau treaba 
lui și îi dădeau o pâine de mâncat. Nu avea de gând să-și lase 
jefuite pământurile de niște căcănari zgomotoși și drogaţi! 

Înainta deci cu prudenţă prin tufișurile care-i mărgineau 
câmpul. Era frumos, câmpul lui, și foarte bine ascuns. Trebuia să 
știi locul ca să-l găsești! Tot anul îl îngrijea, aduna pietrele una 
câte una, săpa, plivea, punea îngrășăminte... 

Era deci bine ascuns, pândindu-i pe „zombi” cum li se spune 
la televizor, când auzi zgomotul unei mașini, apoi al alteia, și 
peste câteva clipe văzu cele două vehicule îndreptându-se spre 
el. „la te uită, în sfârșit văd de aproape cum arată un drogat! 
Doar să-mi clătesc ochii înainte să le trag în coaie, presupunând 
că au!” 

Prima mașină se opri aproape sub nasul lui. Se trase înapoi ca 
să nu fie văzut. Era pe la sfârșitul lui august, noaptea era 
senină, luna plină, foarte rotundă, o minune de lună, ca un 
felinar din oraș. Îi plăcea totul la câmpul lui, chiar și luna care îl 
lumina. A doua mașină veni să se parcheze în faţa primei, cu 
capota la vreo zece metri de capota celeilalte. 

Din prima mașină ieși un bărbat. Inalt, îmbrăcat în 
impermeabil alb. Și din cealaltă, un alt bărbat, foarte slab, 
aproape scheletic. Se concentrară un moment așa cum făcea el 
cu Raymond la cafenea înainte să joace la pariuri, apoi bărbatul 
scheletic se întoarse la mașina lui, aprinse farurile și puse 
muzică. O muzică extraordinar de frumoasă. Nu muzica pe care 
o dau la televizor în reportajele cu drogaţi. O muzică 
învăluitoare, plină de fineţe și elanuri, și o voce de femeie 
frumoasă ca luna care se înălța în pădure și împodobea toți 
copacii din jur, stejari centenari, plopi și plopi cenușii, pe care 
tatăl lui îi plantase chiar înainte de a muri și de care avea grijă 
disperată. 

Bărbatul cu impermeabilul alb aprinse și el faza lungă, astfel 
că se formă un fel de schelă de lumină. Cu particulele care 
pluteau în lumina farurilor și muzica urcând ca un drapel, totul 
era extraordinar de frumos. Impermeabilul alb ajută să coboare 


VP - 493 


din mașină o femeie frumoasă cu părul lung, descultă, 
îmbrăcată în rochie albă. „N-am avut niciodată în pat una ca 
asta!” Înainta cu graţie și ușurință, ca și cum nu atingea 
pământul cu tălpile. Erau frumoși, ca dintr-un basm, asta era 
sigur. Nu semănau a drogaţi, și asta era la fel de sigur. Nu 
aveau vârsta, erau trecuţi de patruzeci de ani. O atitudine 
elegantă, cumva trufașă, așa cum au oamenii avuţi, care sunt 
obișnuiți să treacă prin mulţimea care se dă deoparte în faţa 
lor... Și muzica! Muzica... Ce de vocale lansate în noapte ca un 
omagiu adus pădurii lui! Nu auzise niciodată o muzică atât de 
frumoasă. _ 

Roland Beaufrettot își lăsă jos carabina. Işi scoase carneţelul 
și, profitând de ultimele raze de lumină ale serii, notă cu vârful 
moale al creionului numărul plăcilor de înmatriculare, marca 
mașinilor, spunându-și că erau poate organizatorii care veneau 
în cercetare. Nu drogaţii, prea leneși să se miște, c 
producătorii... „Nu trebuie să-mi spui mie că nu sunt oameni 
care să se îmbogăţească de pe urma petrecerilor de drogati. E și 
asta o afacere! Nouă, ţăranilor, asta nu ne aduce niciun ban, dar 
aduce cu siguranţă cuiva!” 

Își puse la loc carnetelul, își scoase binoclul și privi femeia. 
Era frumoasă! Cu adevărat frumoasă. Mai ales avea o ţinută 
care impunea... Curând se va întuneca de tot și nu va mai vedea 
nimic. Dar, dacă lăsau farurile mașinilor aprinse, își putea 
continua misiunea de observare. „Nu se poate, ăștia nu sunt 
drogați. Nici măcar drogați-șefi. Dar atunci ce caută aici?” 

Bărbatul cu impermeabilul alb i-l prezentă pe bărbatul 
scheletic femeii foarte frumoase, foarte elegante, și ea înclină 
capul foarte încet. Cu multă reţinere. Ca și cum era la ea în 
salon și primea un invitat important. Apoi bărbatul scheletic se 
duse să dea mai încet muzica. Frumosul cuplu rămase 
îmbrățișat în mijlocul luminișului. Drepţi, frumoși, romantici. 
Impermeabilul alb își trecuse braţul în jurul femeii și o înlănţuia 
într-o atitudine foarte castă. Scheleticul se întoarse, se puse 
între ei doi, împreună mâinile ca un preot care începea slujba, îi 
spuse câteva cuvinte femeii care răspundea cu fruntea plecată, 
cuvinte pe care el nu le auzea. Apoi scheleticul se întoarse spre 
impermeabilul alb și îi puse o întrebare la care impermeabilul 
alb răspunse tare și cu putere: DA, O VREAU. Atunci, scheleticul 
luă mâna bărbatului și mâna femeii, le împreună și declară 


VP - 494 


foarte tare, ca și cum voia ca toate animalele din luminiș să afle 
și să le fie martori: VĂ DECLAR UNIȚI PRIN LEGĂTURA 
CĂSĂTORIEI. 

Deci asta era! O căsătorie romantică la căderea nopţii, pe 
câmpul lui! Pe toți dracii! Era onorat că niște domni atât de bine 
și o femeie atât de frumoasă veniseră acolo să oficieze o 
căsătorie. Trebuia să iasă din tufiș și să aplaude. Încă nu 
schimbaseră verighetele. 

N-a fost niciun schimb de verighete. 

Femeia se lăsă atrasă la pieptul impermeabilului alb, ochii ei 
mari pluteau pe umerii lui, și începură să se învârtă prin luminiș. 
Valsau sub luna rotundă și plină care zâmbea ca de fiecare dată 
când este lună plină. Era frumos, era emoţionant! Dansau în 
lumina farurilor, femeia lăsată peste bărbat, bărbatul protector 
și foarte cast, înconjurând-o cu braţele, făcând-o să dea înapoi 
puţin, ca să danseze vals după toate regulile, așa cum vezi în 
seara de Crăciun la televizor. Bărbatul scheletic dăduse din nou 
muzica foarte tare, chiar puţin prea tare, și aștepta sprijinit de 
capotă, fără să piardă nimic. 

Cuplul valsa lent, foarte lent, și Roland Beaufrettot își spuse 
că nu văzuse niciodată un spectacol atât de frumos. Femeia 
zâmbea cu ochii plecaţi, cu picioarele goale în iarbă, bărbatul o 
susținea cu un soi de autoritate calmă, cu eleganța altor 
vremuri... 

Peste câteva clipe, bărbatul scheletic ridică brațele în aer ca 
un semafor, bătu din palme și strigă: ACUM! ACUM! Și atunci, 
bărbatul în impermeabil alb scoase ceva din buzunar, ceva ce 
străluci în lumina farurilor cu un reflex alb, iute, și îl înfipse în 
femeie, hotărât, metodic, numărând: „Unu, doi, trei”, 
continuând să valseze și ţinând-o strâns cu mâna. 

„Visez”, își spuse Roland Beaufrettot, „Dumnezeule, nu se 
poate!” Sub ochii lui, un bărbat înjunghia o femeie valsând, iar 
femeia se prăbușea în iarbă și forma o umbră mare, albă. 

Și atunci dansatorul, fără s-o privească, se întoarse spre 
bărbatul scheletic și îi oferi, ridicându-l spre cer ca pe o ofrandă 
a druizilor, ceea ce părea a fi un pumnal scurt, la fel cu acela 
care se folosește la vânătoarea cu gonaci ca să doboare cerbul. 
l-I întinse bărbatului scheletic, care îl luă ceremonios, îl șterse, îl 
puse într-un fel de teacă - nu vedea prea bine, nu era sigur -, 
apoi se întoarse la mașină, scoase un fel de sac mare pentru 


VP - 495 


gunoi, reveni alături de bărbatul în impermeabil alb, îndoiră 
femeia, o făcură să alunece în sac, închiseră sacul și, ducându-l 
fiecare de un capăt, plecară să-l arunce chiar în iazul din spate. 

Roland Beaufrettot se freca la ochi. Lăsase carabina și 
binoclul și se ghemui bine pe călcâie, la adăpost. Tocmai 
asistase la o crimă în direct. 

Ea nu făcuse niciun gest de protest! Nu scosese un țipăt, 
dansase până la sfârșit și murise fără să facă un zgomot, ca un 
văl alb care se prelinge. 

Doamne, nu era cu putinţă! 

Cei doi bărbaţi reveniră după vreo zece minute. Întorși la 
mașina bărbatului în impermeabil alb, scoaseră o cutie, o 
deschiseră și risipiră niște pietricele pe câmp, așezându-le în 
formă de cerc. „Șterg urmele, asta e”, gândi Roland Beaufrettot, 
„Şterg sângele...” Apoi își strânseră mâinile și plecară fiecare în 
drumul lui. Farurile dispărură în noapte și zgomotul motoarelor 
se depărtă. 

— Așa ceva... șopti Roland Beaufrettot îngrozit, așa ceva... 

Așteptă să fie sigur că cele două mașini nu se vor întoarce și 
ieși din tufișuri. Voia să vadă ce lăsaseră pe jos ca să șteargă 
urmele crimei. Pietricele, rumeguș? 

Işi fixă lanterna pe pământ și zări vreo zece pietre plate, mari 
și rotunde, maro cu galben, așezate în cerc perfect. Ca și cum 
se ţineau de mână, dansând în horă. Împinse una cu vârful 
pantofului. Piatra se mișcă, întinse o labă mică, apoi o a doua, o 
a treia... Injură: „Să-mi bag picioarele în ei de nenorociţi!”, își 
luă călcâiele la spinare și o șterse. 

A doua zi se duse la jandarmi și le povesti tot. 


— Cred că ar trebui să mă duc să-l văd pe Garibaldi și să-i zic 
despre povestea cu tipograful, îi spuse Josephine lui Philippe. Aș 
vrea să știu și dacă l-au arestat pe Luca... 

— Vrei să vin cu tine? 

— Mai bine nu... 

— O să te aștept aici. 

Se întorseseră la Paris. Philippe luase o cameră la hotel. 
Doreau să petreacă încă puţin timp împreună. Pe ascuns. Zoé și 
Alexandre soseau peste două zile. Două zile numai ei amândoi 
într-un Paris pustiu. Josephine formă încă o dată numărul 
mobilului lui Iris. Nu răspundea. 


VP - 496 


— E ciudat, ea care e mereu lipită de mobil... Mi se pare 
îngrijorător. 

— L-a închis, nu vrea s-o deranjăm. Las-o să-și trăiască 
pasiunea... Probabil că au plecat câteva zile împreună. 

— Nu-ţi pasă deloc să știi că a plecat cu altul? 

— Ştii, Jo, nu am decât o dorință, ca ea să fie fericită, și o să 
fac totul ca să fie. Cu Lefloc-Pignel sau cu altul... Dar mă tem să 
nu se lovească de un zid cu el. Crezi că o să divorțeze? 

— Nu știu. Nu-l cunosc destul... Ar trebui să mă duc să văd 
dacă este acasă... 

— Nu! Stai cu mine... 

O luă în braţe și ea se lăsă atrasă spre el, cu gura lipită de a 
lui, nemișcată, gustând un sărut care nu se mai termina. O 
săruta, îi mângâia gâtul, mâna cobora, prindea un sân, îl 
strângea, Josephine se lipea de el, își îndesa gura în a lui, 
gemea. O trase spre pat, o răsturnă ţinând-o strâns în braţe, ea 
oftă: „Da, da...” moment în care zări ora pe pendula din lemn de 
acaju pusă pe șemineu. 

Se smulse din îmbrăţișare. 

— E zece! Trebuie să mă duc să-l văd pe Garibaldi... Am prea 
multe întrebări în cap. 

Philippe mormăi nemulţumit. Întinse un braţ ca s-o prindă. 

— Dar mă întorc imediat... 

Josephine se pregătea să explice gărzii de la intrarea în sediul 
poliţiei judiciare de pe quai des Orf&vres că trebuia neapărat să- 
| vadă pe inspectorul Garibaldi, când îl văzu pe acesta coborând 
scara. 

— Domnule inspector! Trebuie să vă vorbesc, am vești... 

El le făcu semn celor doi colegi să-l urmeze și nu se opri în 
fața figurii îngrijorate a lui Josephine. 

— Și eu am noutăţi, doamnă Cortes, însă acum nu am timp. 

Ea alergă alături de el. 

— În legătură cu RV... 

— Dacă vă spun că n-am timp! Vă aştept după-amiază. La 
mine în birou. 

Ea începu prin a spune: „E important...” 

El plecase deja, mașina tocmai ieșea din curte. Josephine se 
întoarse la hotel, unde o aștepta Philippe. 

— Era grăbit, pleca în misiune, dar îl văd după-amiază... 

— Nu ţi-a spus nimic? 


VP - 497 


— Nu... Avea aerul, cum să-ţi spun, un aer... un ar care nu-mi 
place. 

Un aer febril, neliniștit, întunecat. Asta îi amintea de ceva. Nu 
știa de ce. Și mereu întrebarea care i se învârtea în cap și pe 
care i-o repetă lui Philippe: 

— De ce nu răspunde? 

— Liniștește-te. O cunosc. Uită de restul lumii. Curând e 
sfârșitul lunii, nevasta și copiii se vor întoarce, nu vor mai fi 
liberi să se vadă, nu vor să fie deranjaţi... 

— Poate ai dreptate. Îmi fac griji degeaba... Și totuși, e ceva 
ce mă îngrijorează în tăcerea asta... 

— Nu e mai degrabă că ești cu mine la hotel și asta te 
stânjenește? 

— E adevărat că e ciudat, șopti ea. Am impresia că sunt o 
femeie adulterină... 

— Și nu e plăcut? 

— Nu sunt obișnuită să mă ascund... 

Era să întrebe: „Dar tu?”, dar se stăpâni la timp. 

ÎI privi pe Philippe printre genele lăsate și își spuse că-l iubea 
pe acest bărbat la nebunie. Și pentru că lris era și ea 
îndrăgostită... Asta avea să pară ciudat la început, era sigur. Va 
trebui să se obișnuiască, să aștepte ca Zoé și Alexandre să fie 
pregătiţi să audă noutatea. Hortense avea să se bucure. 
Întotdeauna îl iubise pe Philippe. Îi era dor de fetele ei. Abia 
aștepta să se întoarcă. „Zoe va fi acasă în curând, cu cine s-a 
dus Hortense la Saint-Tropez? Nici măcar n-am întrebat-o...” 

Auzi semnalul care anunţa un mesaj. Philippe mormăi: „Cine 
e?”, Josephine se ridică și se duse să verifice. 

— E Luca... 

— Și ce spune? 

— „Deci ai scăpat de mine!” 

— Ai dreptate, omul e nebun! Deci încă nu l-au arestat? 

— Se pare că nu... 

— Ce așteaptă? 

— Am înţeles! exclamă Joséphine. Spre el alerga Garibaldi 
dimineaţă! Pleca să-l aresteze! 


Când ajunse la întâlnire, Garibaldi o aștepta. Avea o cămașă 
frumoasă, neagră și-și răsucea nasul și gura ca și cum erau de 
cauciuc. Ceru să nu fie deranjat și îi oferi lui Josephine un scaun. 


VP - 498 


Își drese de mai multe ori vocea înainte de a începe să 
vorbească. Nu înceta să-și jupoaie unghiile cu degetele mari. 

— Doamnă Cortes, începu el, știți cum am putea să luăm 
legătura cu domnul Dupin? 

Josephine roși. 

— E la Paris... 

— Deci poate fi găsit. 

Josephine aprobă din cap. 

— li puteţi cere să ne caute? 

— S-a întâmplat ceva grav? 

— Aș prefera să fie aici ca să... 

— E una dintre fetele mele? strigă Josephine. Vreau să știu! 

— Nu, nu e niciuna din fetele dumneavoastră, nici fiul lui... 

Mai calmă, Josephine se așeză. 

— Sunteţi sigur? 

— Da, doamnă Cortes. Puteţi să-l sunaţi? 

Josephine formă numărul lui Philippe și îi ceru să vină la biroul 
inspectorului. Sosi imediat. 

— Aţi fost foarte rapid, se miră inspectorul. 

— O aşteptam pe Josephine la cafenea, în faţă... Voiam să vin, 
dar a preferat să vă vadă singură. 

— Informaţia pe care o să v-o dau nu e deloc plăcută... 
Trebuie să fiţi tare și să vă păstraţi calmul. 

— Nu sunt nici fetele, nici Alexandre, îl liniști Josephine. 

— Domnule Dupin... Am găsit trupul soţiei dumneavoastră 
într-un iaz din pădurea de la Compiegne. 

Philippe se albi, Josephine strigă: „Ce?”, spunându-și că nu 
auzise bine. „Nu se poate. Ce putea căuta Iris într-o pădure din 
Compiegne? E o greșeală, e o femeie care seamănă cu ea”. 

— Nu se poate. 

— Și totuși, oftă inspectorul Garibaldi, chiar corpul ei l-am 
găsit... L-am văzut și îmi aduc foarte bine aminte de ea pentru 
că am interogat-o în cadrul anchetei. Doamnă Cortes sau 
dumneavoastră, domnule Dupin, când aţi vorbit cu ea ultima 
dată? 

— Dar cine a făcut-o? întrebă Josephine. 

Philippe era livid. Întinse mâna spre Josephine. Ea nu-l văzu. 
Avea gura deformată într-un hohot mut. 

— Vreau să știu cine a vorbit cu ea ultimul... 

— Eu, spuse Josephine. La telefon, acum, să zicem, nu sunt 


VP - 499 


sigură, opt-zece zile. 

— Și ce v-a spus? 

— Că trăia o mare poveste de iubire cu Lefloc-Pignel, că nu 
fusese niciodată atât de fericită, că nu trebuia s-o mai sun, că 
voia să-și trăiască povestea în liniște... Și că avea să se 
căsătorească. 

— Am ajuns și aici! A dus-o în pădure promiţțându-i căsătoria, 
a făcut un simulacru de ceremonie și a înjunghiat-o. E un ţăran 
care a văzut totul. A avut deosebita prezenţă de spirit să ia 
numerele de pe plăcuțele de înmatriculare. Așa i-am putut 
identifica. 

— Când spuneţi „i-am”, întrebă Philippe, la cine vă referiţi? 

— Van den Brock și Lefloc-Pignel. Sunt complici. Se cunosc de 
multă vreme, foarte multă vreme. Au acţionat împreună. 

— Exact ce venisem să vă spun azi-dimineaţă! strigă 
Josephine. 

— Am trimis niște oameni la Lefloc-Pignel și alţii în Sarthe, 
unde își petrece vacanţa, ca să-l aresteze pe Van den Brock. 

— Dacă m-aţi fi ascultat, i-aţi fi putut împiedica... 

— Nu, doamnă, când ne-am întâlnit dimineaţă, sora 
dumneavoastră era deja moartă. Alergam să iau depoziţia 
omului care a asistat la... 

Tuși și duse pumnul la gură. 

Philippe îi luă mâna lui Josephine. Povesti despre întoarcerea 
cu mașina pe drumuri lăturalnice normande, oprirea în locul 
numit „Le Floc-Pignel”, mărturia tipografului. Josephine îl 
întrerupse ca să precizeze cum auzise vorbindu-se prima oară 
despre sat și tipograf chiar din gura lui Herve Lefloc-Pignel. 

— Vi s-a destăinuit! E uimitor, făcu inspectorul. 

— Zicea că semăn cu o mică țestoasă... 

— O mică ţestoasă care ne-a ajutat foarte mult în povestea 
căutării lui RV... 

Venise rândul lui să povestească. 

Plecând de la notele lui Bassonniere, aflaseră istoria lui Lefloc- 
Pignel, faptul că fusese abandonat în copilărie, originea numelui 
său, lista familiilor de adopţie. 

— N-am acţionat pe loc, nu este un delict să fii copil 
abandonat și să urci scara socială făcând o căsătorie 
avantajoasă. Incidentul cu copilul călcat în parcare ne-a stârnit 
mai degrabă compasiune. Doamna căpitan Gallois este cea care 


VP - 500 


a făcut prima legătura între cei doi Herve. 

— Cum s-a gândit la asta? Nu este evident, întrebă Philippe 
strângând mâna lui Josephine într-a lui. 

— Mama ei era asistentă socială în Normandia. Lucra la DGAS 
și se ocupa și ea de plasarea copiilor abandonaţi. Avusese o 
colegă, mai în vârstă decât ea, doamna Evelyne Lamarche, o 
femeie dură, convinsă că toţi acei copii nu erau decât niște 
buruieni, atât de convinsă, încât nici măcar nu încerca să le dea 
un prenume care să li se potrivească ori să le placă. Bieţilor, de 
exemplu, le spunea sistematic Herve. Când căpitanul a citit cele 
două prenume în aceeași declaraţie, în momentul morţii 
domnișoarei de Bassonniere, și-a amintit de acea femeie, în 
copilărie tot auzise vorbindu-se despre acea doamnă Lamarche. 
Mama ei o amintea adesea, criticându-i modul de a proceda. „O 
să facă niște fiare furioase din acești copii”. S-a uitat la vârsta 
celor doi Hervé, s-a dus să scotocească în fişele unchiului și a 
tras concluzia că era foarte probabil să fi trecut prin mâinile 
acestei Lamarche. A avut ceea ce se cheamă o intuiţie. Și-a zis 
că cei doi aveau poate aceeași istorie, că se cunoșteau de multă 
vreme. Asta i-a trezit o bănuială. Și dacă cei doi bărbați 
alcătuiseră un fel de alianţă malefică? Dacă se aliaseră ca să se 
răzbune pe toate cele care-i tratau rău? A săpat pe pista asta. 
Și-a sunat mama ca să ia informaţii despre această doamnă 
Lamarche, să știe dacă mai trăia, ce se întâmplase cu ea. Era 
convinsă că avea de-a face cu un ucigaș în serie. Studiase serios 
profilul acestor criminali. Ca să afle cum operează, de ce... l-am 
găsit notele, subliniase titlul unei cărţi, copiase numeroase 
pasaje. Le am aici, undeva prin birou... 

Căută printre hârtiile întinse în faţa lui, întoarse câteva, sfârși 
prin a pune mâna pe notele căpitanului. 

— Uite, asta e... „La originea unei crime există aproape 
întotdeauna o umilinţă. Ca s-o repare, ucigașul în serie ia viața 
altuia, anulând umilinţa prin această crimă. Este o acţiune 
terapeutică permițându-i să se reinventeze ca individ. Când un 
obstacol îi stă în cale, chiar dacă este vorba despre o îmbulzeală 
pe stradă sau o cafea care i se servește câlduţă, evenimentul 
ameninţă imaginea fragilă pe care o are despre propria 
persoană. Asta îi provoacă un dezechilibru psihologic pe care 
trebuie să-l restabilească pentru a se simţi din nou puternic, iar 
uciderea cuiva îți dă un sentiment de putere ieșită din comun. 


VP - 501 


Te simţi egalul lui Dumnezeu. Imediat ce au ucis, se liniștesc, 
dar simt un gol pe care trebuie să-l umple și au nevoie să ucidă 
din nou”. Ea subliniase pasajul. 

Se întrerupse și se lăsă pe spătar. 

— Ce-aș mai fi vrut să am o astfel de femeie în echipa mea! 
Vă daţi seama, pricepuse totul! În munca asta, trebuie să știi să 
asociezi metoda cu intuiţia. O anchetă nu înseamnă numai fapte 
obiective, înseamnă să te implici cu toate sentimentele. Cu 
toată trăirea. 

Era ca și cum vorbea singur. Reveni la ei. 

— Deci, și-a sunat mama ca să se informeze despre asistenta 
socială. A aflat că Evelyne Lamarche fusese găsită spânzurată 
acasă la ea, lângă Arras, în noaptea de 1 spre 2 august 1983. 

— Este data pe care ne-a dat-o tipograful! Ultima oară când l- 
a văzut pe Lefloc-Pignel, însoţit de Van den Brock! exclamă 
Josephine. 

— Totul se potrivește! zise inspectorul. Să vă explic... A 
existat o anchetă în epocă în legătură cu moartea unei femei 
care nu era deloc depresivă. Se întorsese în satul natal, lângă 
Arras, trăia singură, fără prieteni, fără copii, intenţiona să 
participe la alegerile locale, devenise un fel de notabilitate. 
Nimeni n-a crezut în sinucidere; cu toate astea, ea se 
spânzurase. Asta a confirmat bănuielile căpitanului Gallois: nu 
era un suicid, era o crimă. O răzbunare a unui fost RV? Fraza 
mamei sale: „O să facă din acești copii niște fiare furioase” îi 
revenea mereu în minte. Și dacă Evelyne Lamarche plătise cu 
viaţa umilințele pe care exercitase odinioară? Bănuiala se 
învârtea în jurul celor doi Hervé. Fără îndoială, i-a convocat, i-a 
interogat din nou și cu siguranţă a comis o imprudenţă 
vorbindu-le despre asta. Știa prea multe. Au decis s-o lichideze. 

— N-a suspectat nimic? întrebă Philippe mirat. 

— Nu era destul de veche în meserie. Cât despre ei, nu erau 
la prima crimă și nu fuseseră niciodată prinși. Se credeau 
atotputernici. Dacă citiţi lucrări pe tema ucigașilor în serie, veţi 
afla că pe măsură ce comit alte și alte crime, fantezia ia locul 
lumii reale. Pierd controlul asupra propriei existente, trăiesc într- 
o altă lume, o lume pe care o creează după regulile, legile, 
ritualurile lor... 

Josephine se gândi la regulile vieţii conjugale afișate în 
dormitorul cuplului Lefloc-Pignel. Citindu-le, i se făcuse frică, ca 


VP - 502 


și cum se afla în prezenţa unui creier bolnav. Trebuia s-o fi 
prevenit pe lris, s-o pună în gardă. Sora ei era moartă... Nu-i 
venea să creadă. Nu era posibil. Erau doar niște vorbe care 
pluteau ieșind din gura inspectorului, dar care aveau să se 
risipească. 

— Lumea reală nu mai există, intră în lumea lor imaginară. 
Singurul lucru care rămânea real pentru ei era alianţa lor: cei doi 
Hervé. Van den Brock nu omora, nu avea putere, el mânjea 
femeile, le hărțuia sexual, dar nu cred că a luat viaţa cuiva. 
Lefloc-Pignel, el ucidea. Mereu din același motiv: ca să se 
razbune pe umilinţă, indiferent care ar fi fost aceasta, chiar dacă 
nouă ni s-ar părea fără însemnătate. 

— După moartea domnișoarei Gallois v-aţi dat seama? întrebă 
Josephine. 

— Eram pe urmele lor, dar bâjbâiam. De ce își sunase mama 
ca să se informeze despre moartea asistentei sociale? De ce nu 
ne-a spus nimic despre cercetările ei? De ce lăsase aceste 
cuvinte, „a se săpa mai bine RV”? Și apoi a urmat descoperirea 
dumneavoastră, doamnă Cortes. RV, Hervé. În acel moment am 
înţeles că ne apropiam de rezolvarea cazului. La puţin timp după 
asta, mama domnișoarei Gallois ne-a povestit conversaţia pe 
care a avut-o cu fiica sa și ne-a încredințat notițele ei. Am 
urmărit mai multe piste înainte de a ne concentra asupra 
acesteia. Am crezut, un moment, că soțul dumneavoastră, 
Antoine Cortes, putea fi criminalul. Dar astăzi sunt în măsură să- 
i confirm decesul... 

înclină capul spre Joséphine, ca și cum îi prezenta 
condoleanţe. 

— Am examinat și cazul lui Vittorio Giambelli. Omul este 
bolnav, este un schizofrenic, dar nu este un criminal. De altfel, a 
cerut singur să fie tratat. Și-a dat seama că își pierde minţile 
după ce v-a trimis seria aceea de mesaje și s-a predat de 
bunăvoie. Părea ușurat că a fost luat în grijă... 

— Mi-a trimis încă un mesaj, azi-dimineaţă. 

— Va fi internat în zilele următoare. 

— Deci nu era el... murmură Josephine. 

— Atunci ne-am întors la pista celor doi Herve. După moartea 
căpitanului și povestea cu RV, știam c-o să reușim, dar, pentru a 
nu-i alerta pe cei doi principali suspecți, am fost nevoiți să 
interogăm și să bănuim pe toată lumea... Inchideam ușile. 


VP - 503 


— Deci domnul Pinarelli avea dreptate când îmi spunea că 
aruncaţi o perdea de fum, spuse Josephine. 

— În orice caz, nu trebuie să ne îndoim de un lucru... Mama 
căpitanului Gallois ne-a ajutat mult. Ea a găsit ziarele vremii, mă 
refer la ediţiile locale, care povesteau despre moartea ciudată a 
acestei femei puternice, despre care nimeni nu și-ar fi imaginat 
că se va sinucide. Drama făcuse senzaţie până și la Arras. În 
plus, să aleagă să se spânzure... Ne-a trimis fotocopii ale 
ziarelor din epocă, iar într-un exemplar, pe ultima pagină, am 
găsit o scurtă informaţie, relatarea unui fapt divers care avusese 
loc în noaptea morţii lui Évelyne Lamarche. O recepţioneră de 
hotel fusese maltratată de doi studenţi care o acuzaseră că le-a 
„vorbit urât”, ea protestase și unul din cei doi bărbaţi o lovise. 
Ea se dusese să depună plângere, a doua zi dimineaţă, și 
dăduse numele celor doi agresori, scrise în registrul hotelului: 
Herve Lefloc-Pignel și Herve Van den Brock. Numele nu erau în 
ziar, jandarmii ni le-au dat. N-aveau nicio legătură cu localitatea, 
veneau amândoi de la Paris și n-au petrecut decât noaptea 
aceea în regiune. Până la urmă n-au dormit la hotel și au plecat 
imediat după altercaţie, plătind nota de la cină... 

— Au omorât-o împreună pe asistenta socială? întrebă 
Philippe. A 

— Ea îi umilise când erau copii. Işi făceau dreptate. Și asta a 
fost, după părerea mea, prima lor crimă, care le-a dat ideea de 
a o lua de la capat, pentru că au rămas nepedepsiţi. Işi 
terminaseră strălucit studiile, aveau să intre în viața activă și 
voiau, îmi imaginez, să spele jignirea din copilărie. Probabil că 
au surprins-o acasă, noaptea, au umilit-o, au terorizat-o, apoi au 
spânzurat-o... Nu avea nicio urmă de violenţă pe corp. Semăna 
a sinucidere, dar nu era o sinucidere. Am găsit-o pe 
recepționeră de la hotel. Își amintea foarte bine de incident. l- 
am arătat fotografia celor doi bărbaţi, ea i-a recunoscut imediat. 
Pista era din ce în ce mai solidă, dar nu aveam nicio dovadă. Or, 
fără dovadă, nu putem face nimic... 

— Și mai ales cum să faci legătura între toate crimele? spuse 
Philippe, gândind cu voce tare. Ce au în comun toate victimele? 

— Îi umiliseră, spuse Jos&phine. Doamna Berthier s-a luat la 
harţă cu Lefloc-Pignel pe tema studiilor fiului său, în timpul unei 
ședințe cu părinţii, eram acolo... Domnișoara de Bassonniere îi 
insultase în adunarea proprietarilor. Și de data asta eram de 


VP - 504 


față. În seara aceea m-am întors pe jos împreună cu el. Mi-a 
povestit despre copilăria lui... Dar Iris? Ce le făcuse? 

— După cât o cunosc, oftă Philippe, probabil a avut mari 
așteptări de la el, probabil și-a făcut atât de multe iluzii, încât a 
fost dezamăgită să-l vadă plecând în vacanţă și a luat foc. 
Probabil că l-a făcut în toate felurile! Nu se simţea bine, era 
disperată, bărbatul ăsta era ultima ei speranţă... 

— Începând din acel moment, i-am supravegheat îndeaproape 
pe cei doi bărbaţi. Ştiam că aveau să petreacă împreună o 
săptămână de vacanţă la Belle-ile, apoi Van den Brock a plecat 
la casa lui din Sarthe, iar Lefloc-Pignel s-a întors la Paris. Mai 
știam și că o vizita pe sora dumneavoastră, așa că am plasat un 
om zi și noapte ca să supravegheze imobilul. Nu ne mai 
rămânea decât să așteptăm că comită o nouă crimă și să-l 
prindem asupra faptului. Mă rog, vreau să spun, chiar înainte, 
bineînțeles. Nu ne gândeam că avea să se lege de soţia 
dumneavoastră... 

— Dar v-aţi și folosit de ea ca momeală! strigă Philippe. 

— Am văzut-o pe doamna Cortes plecând, dar, începând din 
acel moment, n-am mai zărit-o pe soţia dumneavoastră. Am 
crezut că plecase și ea din Paris. Am interogat-o pe portăreasă, 
care ne-a confirmat, soția dumneavoastră îi ceruse să păstreze 
corespondenţa. Pleca în vacanţă. Locotenentul însărcinat cu 
supravegherea imobilului s-a concentrat atunci pe Lefloc-Pignel. 
Și, ca să fiu cinstit, n-am crezut o clipă că avea să se lege de 
ea... 
— Tot o intuiţie? întrebă Philippe ironic. 

— Observasem că era blând ca un mielușel cu ea. Părea s-o 
adore. O acoperea cu daruri, o vedea aproape în fiecare zi, îi 
trimitea masa. El părea foarte îndrăgostit, și îmi pare rău că vă 
spun, și ea părea foarte prinsă... Gângureau ca la douăzeci de 
ani. Nu făcea niciun gest deplasat faţă de ea. Nu ne-am făcut 
probleme... 

— Totuși, era în bloc! Trebuie să fi văzut lumină, să fi auzit 
zgomote! se revoltă Philippe. 

— Nimic. La etajul ei nu era nici lumină, nici zgomot. Nici cel 
mai mic semn de viață. Obloanele erau închise. Probabil trăia ca 
un pustnic. Nu ieșea nici măcar să facă cumparături. Seara, 
Lefloc-Pignel rămânea acasă. Toate rapoartele omului însărcinat 
să-l supravegheze o atestă. Se întorcea, lua cina repede, se 


VP - 505 


așeza la birou și nu se mai mișca. Asculta operă, vorbea la 
telefon, dicta corespondenţa. Ferestrele biroului erau larg 
deschise și dădeau spre curtea blocului. Curtea e ca o cutie de 
rezonanţă, se aude totul. Nu a existat niciun apel de la Lefloc- 
Pignel pentru Van den Brock. Ne spuneam că trecea printr-o 
perioadă de liniște... Chiar în seara crimei, ne-a făcut să credem 
că era acasă. Aceeași rutină ca în fiecare seară: o operă, 
telefoane, încă o operă... De fapt, probabil înregistrase o bandă 
sonoră pe care a lăsat-o să meargă, timp în care a ieșit, a luat-o 
pe soţia dumneavoastră și a dus-o pe câmpul acela. Luminile 
fuseseră reglate astfel ca să credem că era acasă. Există în 
comerţ întrerupătoare care se pot programa și care se aprind în 
diferite camere, la ore diferite. Oamenii le folosesc ca să alunge 
spărgătorii când lipsesc de acasă. Omul este de temut. Rece, 
organizat, foarte inteligent... In seara aceea a pus o operă, apoi 
luminile s-au stins una după alta, la fel ca în fiecare seară. 
Agentul nostru a fost retras la miezul nopţii fără să bănuiască 
faptul că pasărea zburase! 

— Dar cum a putut s-o ucidă pe lris cu atâta sânge-rece? 
exclamă Josephine. 

— Pentru un ucigaș în serie, victima nu înseamnă nimic. E cel 
mult un obiect prin care îşi împlinește fantasmele... Înainte de a 
ucide, foarte adesea, e posibil să-și „înjosească” victima. O 
umilește, preia controlul asupra ei, o terorizează. Poate chiar să 
organizeze un întreg ritual care se cheamă „ritualul iubirii”, în 
timpul căruia o face să creadă că din iubire o maltratează, și ea 
acceptă. E suficient ca sora dumneavoastră să fi fost puţin 
dezechilibrată... Se lasă atunci cuprinsă de nebunia ei și totul 
este posibil. Ce ne-a povestit ţăranul este edificator. A venit de 
bunăvoie, nu era legată, n-a opus rezistență, a schimbat 
jurămintele căsătoriei, a dansat cu el fără ca măcar să încerce 
vreodată să fugă. Zâmbea. Se arăta fericită. Nu-și mai 
aparţinea. Știţi, adesea sunt oameni foarte inteligenţi și foarte 
nefericiţi, oameni care suferă enorm și exprimă această imensă 
durere aplicând suferinţe îngrozitoare victimelor... 

— Mă iertaţi, domnule inspector, nu pot simpatiza cu 
suferințele lui Lefloc-Pignel! se enervă Philippe. 

— Incerc să vă explic cum s-a putut întâmpla... Am vrea să 
cercetăm apartamentul ca să vedem dacă n-a lăsat semne 
despre ce a însemnat viaţa ei în aceste ultime opt zile... Aţi 


VP - 506 


putea să ne daţi cheile? 

Intinse mâna spre Josephine. Ea se uită la Philippe, care 
aprobă din cap, și îi dădu cheile inspectorului. 

— Aveţi un loc unde să staţi până terminăm? o întrebă 
inspectorul pe Josephine, care era pierdută în gândurile ei. 

— Nu reușesc să pricep, spuse ea, este un coșmar. Osă mă 
trezesc... Dar eu de ce am fost agresată? Nu i-am făcut nimic. 
Abia dacă îl cunoșteam când am venit. 

— A fost un amănunt care ne-a intrigat și care îi atrăsese deja 
atenţia căpitanului Gallois. Imediat ce am preluat ancheta, ne-a 
arătat că purtaţi aceeași pălărie ca doamna Berthier. O pălărie 
caraghioasă cu etaje. Pe întuneric, în seara când v-a atacat, cu 
siguranţă v-a confundat cu doamna Berthier. Se certase deja cu 
ea... Se luase după pălărie, aveaţi aceeași siluetă... 

— Ea mi-a spus că, atunci când ești profesor, cel mai greu nu 
e cu elevii, ci cu părinţii. Îmi amintesc foarte bine... 

— Ar fi ucis-o doar pentru că-l pusese la punct? întrebă 
Philippe. 

— Lefloc-Pignel este un om care nu suportă să fie jignit. Vom 
afla mai multe despre asta când îl vom interoga și, mai ales, 
după ce vom draga iazul, deoarece bănuiesc că au mai fost și 
alte crime. Dar să luăm povestea tinerei chelnerițe... Este 
perfectă. L-a servit într-o zi pe Lefloc-Pignel, a vărsat cafea pe 
impermeabilul lui alb, și-a cerut scuze într-un fel pe care el l-a 
considerat superficial. L-a luat de sus, l-a tratat ca pe un 
„sărăntoc!” Asta a fost destul ca să-i stârnească furia... A 
lichidat-o. Dar a lichidat-o și pentru că îl tratase pe Van den 
Brock drept un „bătrân Dracula pervers”! Era foarte frumoasă, 
nu i se citea frica în priviri, Van den Brock o hărţuia cu 
avansurile lui... Nu se putea stăpâni, asta l-a costat scump în 
carieră. Ea l-a respins, l-a trimis la plimbare, l-a amenințat că-l 
denunță pentru hărțuire sexuală. Prietena tinerei chelnerițe, 
care s-a întors din călătoria ei în Mexic, ne-a povestit episodul 
cu cafeaua vărsată și propunerile lui Van den Brock. Işi semnase 
condamnarea la moarte. 

— Nu i-a fost niciodată teamă că o să fie prins? întrebă 
Josephine. 

— Avea pregătit un alibi: Van den Brock susținea că era cu el. 

— La fel a fost și cu domnișoara de Bassonniere? 

— Da. Cei doi erau legaţi prin aceste crime, le împărtășeau. 


VP - 507 


Furia unuia alimenta furia celuilalt. Refăceau de fiecare dată 
alianţa încheiată în momentul primei lor crime... 

— Și eu am scăpat acestui măcel... șopti Josephine. 

— Pe dumneavoastră, într-un fel, vă apăra. Vă spunea „mica 
țestoasă”. Nu l-aţi provocat niciodată nici fizic, nici moral. N-aţi 
încercat să-l seduceţi, nici nu i-aţi pus la îndoială autoritatea... 
Dacă aș fi în locul dumneavoastră, i-aș feri pe copii și aș evita 
ziarele un timp. E genul de poveste după care ziariștii sunt 
înnebuniţi în perioada verii. Îmi imaginez deja titlurile: „Ultimul 
vals”, „Vals funebru în pădure”, „Bal tragic în luminiș”, „O crimă 
atât de romantică...” 


Hortense află prima. Era la Saint-Tropez, așezată pe terasa de 
la Senequier, gata să ia micul dejun cu Nicholas. Era ora opt 
dimineaţa. Lui Hortense îi plăcea să se trezească devreme la 
Saint-Tropez. Spunea că orașul nu era încă „distrus”. Inventase 
o întreagă teorie despre timpul și viața micului port din Saint- 
Tropez. Cumpărase un teanc de ziare și citea observând 
legănarea bărcilor, mersul agale al turiștilor, dintre care unii 
abia încheiau noaptea și veneau să ia o cafea înainte de a se 
duce la culcare. 

Hortense scoase un țipăt, îi dădu un cot lui Nicholas, care era 
să se înece cu croasantul, și o sună imediat pe maică-sa. 

— Bună, mami! Ai citit ziarele? 

— Știu, scumpo. 

— E adevărat ce scrie? 

— Da. 

— Dar e îngrozitor! Și eu care voiam să te arunc în brațele lui! 
El nu e rău în fotografie, dar cu Iris n-au făcut niciun efort... Și 
Alexandre? 

— Vine mâine, cu Zoé. 

— Ai face mai bine să-i lași în Anglia! O să-și vadă mama 
peste tot în ziare. Va fi foarte afectat! 

— Da, dar Philippe e aici. Sunt o grămadă de formalităţi de 
făcut, acte de completat. Și nu putem să-i ascundem adevărul... 

— Cum au reacţionat, Alexandre și Zoe? 

— Alexandre a rămas foarte serios. A spus „Ah! Bine... a murit 
dansând”, asta e tot. Zoe a plâns, a plâns. Alexandre a luat din 
nou telefonul și mi-a zis: „Mă ocup eu de ea”. E uimitor puștiul 
ăsta! 


VP - 508 


— E ciudat! 

— Și eu cred la fel... 

— Vrei să vin să mă ocup de cei mici? Aș putea s-o fac. Îmi 
imaginez că tu ești un izvor de lacrimi... 

— Nu reușesc să plâng... Am cioburi de lacrimi uscate în gât. 
Nu mai pot să respir... 

— Nu-ţi face griji! O să vină dintr-odată și n-o să te mai poți 
opri! Hortense se gândi o clipă, apoi adăugă: O să-i duc la 
Deauville... O să închid telefonul, radioul și fără ziare! 

— Casa e în lucrări. Acoperișul a fost smuls de furtună. 

— Shit! 

— Și apoi Alexandre sigur o să vrea să vină la înmormântare. 
Și Zoé la fel... 

— Bine, mă întorc și mă ocup de ei la Paris... 

— Apartamentul este sigilat. Caută urme ale ultimelor zile ale 
lui Iris. 

— Păi... la Philippe, atunci! O să mergem toți la el. 

— Cu toate lucrurile lui Iris? Nu cred că e o idee bună. 

— Totuși, n-o să mergem la hotel! 

— Păi, da... În momentul ăsta eu și Philippe suntem la hotel. 

— Asta e o veste bună. În sfârșit una! 

— Găsești? întrebă Josephine timid. 

— Da, da... După o scurtă pauză spuse: Gândește-te, pentru 
Iris e grozav să moară așa. Valsând în brațele prințului ei 
fermecător. A murit într-un vis. Iris va fi trăit mereu într-un vis, 
niciodată în realitate. Mi se pare că e o moarte care i se 
potrivește. Și, apoi, știi, n-o vedeam îmbătrânind. Ar fi fost 
îngrozitor pentru ea! 

Josephine consideră că era un elogiu funebru puţin cam dur. 

— Și Lefloc-Pignel, l-au arestat? 

— leri, când eram la inspector, polițiștii se duceau să-l 
aresteze, dar de atunci nu mai am vești. Sunt atâtea lucruri de 
făcut! Philippe s-a dus să identifice cadavrul, eu n-am avut 
curaj. 

— In ziar vorbesc de un alt bărbat... Cine este? 

— Van den Brock. Locuia la etajul doi. 

— Era un prieten de-al lui Lefloc-Pignel? 

— Într-un fel... 

Josephine o auzi spunând ceva în engleză lui Nicholas, dar nu 
înțelese. 


VP - 509 


— Ce ziceai, scumpa mea? întrebă ea, atentă la cea mai 
tresărire de supărare a fiicei sale. 

— li ceream lui Nicholas să-mi dea un alt croasant... Mor de 
foame! O să-l iau pe al lui! 

Se auzi zgomot de ceartă la celălalt capăt al firului. Nicholas 
refuza să-i dea croasantul și Hortense rupea din el o bucată. In 
cele din urmă, Hortense reluă cu gura plină: 

— Bine, mami! Spune-i lui Philippe să rezerve o cameră mare 
la hotel pentru mine, Zoé și Alexandre. Nu-ţi face griji. Știu că e 
greu... dar o să ieși tu și din asta. Intotdeauna te descurci. Ești 
puternică, mami. N-o știi, dar ești puternică! 

— Eşti drăguță. Eşti chiar drăguță. Dacă ai ști ce... 

— O să fie bine, o să vezi... 

— Ştii, ultima dată când am fost împreună, eram în bucătărie 
și ea mi-a citit horoscopul și pe urmă l-a citit pe al ei, dar n-a 
vrut să citească rubrica „Sănătate”... Am întrebat-o de ce și... 

Josephine izbucni în hohote, hohote care veneau unele după 
altele și ţâșneau ca aruncate cu praștia. 

— Vezi... oftă Hortense. Ți-am spus că o să vină. Și acum nu 
te mai poţi opri! 

Josephine își spuse că ar trebui s-o sune pe maică-sa. Formă 
numărul lui Henriette. Lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji. O 
revedea pe lris în camera ei, gata să-și aleagă ţinuta pentru 
școală, întrebând-o dacă era frumoasă, cea mai frumoasă din 
bloc, cea mai frumoasă din școală, cea mai frumoasă din cartier. 
„Cea mai frumoasă din lume”, șoptea Joséphine. „Mulţumesc, 
Jo”, spunea Iris, „o să fii de-acum înainte prima mea doamnă de 
onoare”. Și o lovea cu peria pe umăr ca s-o înnobileze. 

Henriette răspunse urlând: 

— Alo? 

— Mamă, sunt eu. Josephine... 

— la te uită... Josephine. Un strigoi! 

— Mamă, ai citit ziarele? 

— Să știi, Josephine, citesc ziarele în fiecare dimineaţă. 

— Și n-ai citit nimic care... 

— Citesc toată presa economică și apoi îmi fac operaţiunile. 
Am titluri care merg foarte bine, altele pentru care îmi fac griji, 
dar asta e Bursa, învăţ. 

— lris a murit, zise Josephine. 

— Iris a murit? Ce-mi tot spui? 


VP - 510 


— A fost asasinată, în pădure... 

— Dar spui prostii, biata mea fiică! 

— Nu, a murit... 

— Fata mea! Asasinată! Nu se poate. Cum s-a întâmplat? 

— Mamă, nu am puterea să-ţi povestesc acum. Sună-l pe 
Philippe, o să-ţi spună mai bine decât mine. 

— Mi-ai spus că este în ziare. Ce rușine! Trebuie să-i 
împiedicăm să... 

Josephine închisese. Nu-și mai putea stăpâni lacrimile. 

Philippe ieși din baie. Se refugie lângă el și se șterse la nas cu 
mâneca halatului alb. El o luă pe genunchi și o strânse la piept. 

— O să fie bine, o să fii bine... șopti el, sărutând-o pe păr. Nu 
mai puteam face nimic pentru ea. S-a pierdut singură... 

— Da! Dar ar fi trebuit să rămân, să n-o las... 

— Nimeni nu-și putea imagina un asemenea scenariu. 
Întotdeauna a avut nevoie de ceva mai puternic decât ea și a 
crezut că în sfârșit găsise. Dar nici iubirea mea, nici iubirea ta n- 
ar fi putut s-o mulţumească sau s-o vindece. Nu ai ce să-ți 
reproșezi, Jo. 

— Nu mă pot împiedica... 

— E normal. Dar gândește-te și o să înţelegi. Am trăit mult 
timp cu ea, i-am dat totul. Era ca un sac fără fund. Nu avea 
niciodată destul. A crezut că alături de el atinge cerul... 

Vorbea ca și cum se încuraja singur, ca să răspundă acelorași 
remușcări precum Josephine. 

— Hortense tocmai a sunat, vine să se ocupe de Alexandre și 
Zoé. Am contactat-o pe scumpa mea mamă, i-am spus, însă 
voia amănunte, așa că i-am zis să te sune. Eu nu mă simţeam în 
stare să vorbesc cu ea... 

— Am vorbit cu Carmen. Vrea să vină la funeralii. Face o listă 
de oameni care ar trebui anunțați. 

Josephine își spuse că trebuia să-i spună lui Shirley. Și lui 
Marcel și lui Josiane. 

— Nu vor veni dacă mama ta e acolo, observă Philippe. 

— Nu, dar trebuie să-i anunţ... 

Rămaseră un lung moment îmbrățișaţi. Se gândeau la Iris. 
Philippe își spunea că murise fără să-și dezvăluie secretele, că el 
nu știa mare lucru despre nevasta lui. Josephine revedea 
frânturi de scene cu sora ei, toate din copilărie. 

Se strânseră unul în altul. 


VP - 511 


— Nu reușesc să cred, murmură Josephine. Toată viaţa mea a 
fost aici. Tot timpul... Era o parte din mine. 

Fără un cuvânt, Philippe o strânse mai tare. 

Când îl sună pe Marcel, Josephine nimeri peste Josiane, care 
făcea o maioneză și îi ceru două secunde s-o termine. Junior 
puse mâna pe telefon. Josephine o auzi pe Josiane strigând: 
„Junior! Lasă telefonul!”, dar copilul bâigui: 

— Joefine! Mege? 

Josephine făcu ochii mari. 

— Deja vorbești, Junior? 

— Aaa... 

— Eşti foarte avansat pentru vârsta ta! 

— Joéfine! Nu tist! Ea ucat a șer... 

— Junior! 

Josiane luă aparatul și se scuză. 

— Nu voiam să mi se taie maioneza... Ce vânt te aduce? Eo 
veșnicie de când nu te-am mai auzit! 

— N-ai citit ziarele? 

— De parcă aş avea timp! În momentul ăsta nu am timp de 
nimic! Alerg cu micuțul peste tot. Mă înnebunește. Umblăm prin 
muzee! Are optsprezece luni! Vorbești de timp liber. Trebuie să-i 
citesc tot, să-i explic tot! Mâine ne ocupăm de cubism! Și Marcel 
care este în China! Știi că am fost bolnavă? Foarte bolnavă. O 
boală ciudată. Ca un vis urât. O să-ţi povestesc. Trebuie să 
veniţi pe la mine cu fetele... 

— Josiane, voiam să-ţi spun că Iris... 

— Nici de la ea n-am mai avut vreo veste. Probabil că sunt 
prea necioplită pentru ea. 

— A murit. 

Josiane scoase un țipăt, și Josephine îl auzi pe Junior repetând: 

— E la șer, e bine acolo. 

— Dar cum se poate? Când o să-i spun lui Marcel, o să se 
piardă cu firea! 

Josephine povesti cu voce joasă. Josiane o întrerupse: 

— Nu te chinui, Jo. E destul de trist și așa... Dacă vrei să vii să 
plângi la mine, ușile sunt larg deschise. O să fac o prăjitură 
bună. Ce prăjitură îţi place? 

Josephine scoase un hohot slab. 

— N-ai poftă de nimic acum, e de-nţeles, sărăcuţa! 

— Eşti atât de drăguță, sughiţă Josephine. 


VP - 512 


— la spune, și copiii? Ei cum au reacţionat? Nu, nu-mi spune. 
O să-ți curgă din nou lacrimile valuri... 

— Hortense, ea... începu Josephine. 

— Vezi, nu trebuie, te sufoci. Apropo de Hortense, spune-i că 
Marcel s-a dus la Shanghai să-i frece ridichea lui Mylene Corbier. 
A recunoscut totul: scrisorile ea le scria, iar Antoine, nu știu 
dacă asta n-o să-ţi facă și mai rău, a murit într-adevăr mâncat 
de un crocodil. Ea l-a găsit, așa că este sigură. Ține cont că 
poate asta a făcut-o să se ţicnească... l-a servit o adevărată 
tocană lui Marcel spunându-i că n-are copii și că voia să-ți 
adopte fiicele și că din cauza asta le scria, asta îi mai potolea 
supărarea și dorința de a fi mamă. Dacă vrei părerea mea, a 
luat-o razna! 

— Hortense o descoperise... 

— E eficientă fiica ta. Ah, da! Mylène a spus că pachetul ea ţi 
l-a trimis, ca să ai o amintire de la Antoine, și că celălalt pantof 
l-a păstrat pentru ea. Nu știu dacă e clar pentru tine, dar pentru 
mine e ca la Horace Vernet. 

— Horace Vernet? 

— Da, tehnica clar-obscur... Și frumosul Philippe, tot 
îndrăgostită ești? 

Josephine roși și se uită la Philippe, care se pregătea să se 
îmbrace. 

— Bărbatul ăsta e bun ca maioneza mea, nu-l rata! 

Când închise telefonul, Josephine zâmbea. Apoi se gândi din 
nou la Junior și își spuse că puștiul era cu totul ieșit din comun. 

Nu mai rămânea decât Shirley, dar știa că Shirley avea să-i 
toarne balsam pe răni. Așteptă să plece Philippe ca s-o sune. 
Shirley decise să sară în primul avion. 

— Nu știu dacă e necesar, să știi. N-o să fie prea vesel. 

— Vreau să fiu cu tine. E totuși ciudat s-o știu moartă... 

Cuvântul o făcu pe Josephine să se schimonosească. Avu un 
nou acces de plâns. Oftând, Shirley repetă: 

— Sosesc, sosesc, nu plânge, Jo, nu plânge. 

— E mai puternic decât mine. 

— Spune-ţi cuvinte. Cuvintele te-au liniștit întotdeauna. Ştii ce 
spunea O. Henry? 

— Nu... Și nu-mi pasă! 

— „Nu drumurile pe care o luăm, ci ceea ce avem în sinea 
noastră ne face să devenim ceea ce suntem”. O definește foarte 


VP - 513 


bine pe Iris, mi se pare. Avea un mare gol în ea și a vrut să-l 
umple. Nu puteai face nimic pentru asta, Jo, nu puteai face 
nimic! 


Când cei trei polițiști sunară la ușa lui Hervé Lefloc-Pignel, era 
ora șase dimineața. 

Le deschise vioi, proaspăt ras. Purta o haină de casă verde- 
deschis și o eșarfă verde-închis în jurul gâtului. Îi întrebă distant 
pe cei trei bărbaţi cărui fapt datora neplăcuta lor vizită atât de 
matinală. Poliţiștii îi cerură să-i urmeze, aveau un mandat de 
arestare pe numele lui. El ridică dintr-o sprânceană dispreţuitor 
și îi somă să nu-i vorbească atât de aproape, unul dintre ei 
mirosea a tutun acrit. 

— Şi pe ce temă veniţi să mă deranjaţi atât de dimineaţă? 

— Pe tema unui bal în pădure, spuse un poliţist, dacă vrei să 
știi... 

— E un ţăran care v-a văzut, pe amicul tău și pe tine, gata să 
căsăpiţi o femeie frumoasă! continuă altul. Tocmai se curăță 
fundul iazului. Ai încurcat-o, boierule, piaptănă-te și urmează-ne. 

Hervé Lefloc-Pignel tresări. Făcu câţiva pași înapoi și ceru 
permisiunea să se schimbe. Poliţiştii se sfătuiră din priviri și 
acceptară. El îi conduse în salon și o luă spre camera lui, urmat 
de unul dintre cei trei inspectori. 

Ceilalţi doi polițiști se plimbau de colo colo. La un moment 
dat, unul din ei arătă cu degetul la niște țestoase ce se aflau în 
spatele unui perete de sticlă, printre frunze de salată și sferturi 
de măr. 

— Frumos acvariu! spuse el ridicând degetul mare. 

— Nu-i un acvariu, e un terariu. În acvariu stau peștii, în 
terariu - țestoase, iguane. 

— Eşti mare cunoscător! 

— Cumnatul meu e nebun după testoase. Le vorbește în 
șoaptă, le alintă, cheamă veterinarul când au răcit. Nu avem 
voie să dansăm sau să punem muzica prea tare în salon, 
vibraţiile le deranjează pe țestoase! Trebuie să vorbești încet... 
și când mergi, trebuie să plutești fără zgomot! 

— E într-o doagă individul! 

— N-o zic cu voce tare faţă de soră-mea, dar cred că de fapt 
n-are toate țiglele pe casă... 

— Probabil că are crescătorie! Sunt o grămadă care dorm! 


VP - 514 


— E sezonul reproducerii. Trebuie să fie borţoase și se 
pregătesc să-și depună ouăle... 

— Dacă e așa, de asta s-a întors din vacanţă... 

— Cu smintiţii nu te plictisești niciodată... 

Își lipiră nasul de geamurile terariului, bătură cu unghia în 
perete, dar ţestoasele nu mișcau. Se îndreptară nedumeriţi. 

— la zi, cât timp îi trebuie să se îmbrace... 

— Tipii ăștia se lustruiesc, nu ies nearanjaţi! 

— Hai să vedem ce meșterește. 

În același moment, colegul lor apăru în salon strigând: 

— N-am putut face nimic, n-am putut face nimic, mi-a cerut 
să mă întorc în timp ce-și schimba chiloţii și a sărit! 

Alergară în dormitor. Podeaua camerei era presărată cu 
broscuţe, frunze de salată galbene și verzi, sferturi de măr, 
mazăre, castraveți, pere, smochine proaspete. Fereastra era 
larg deschisă. 

Se aplecară spre curte și zăriră trupul nemișcat al lui Hervé 
Lefloc-Pignel. În mâna crispată, zdrobită în cădere, se afla 
carapacea unei țestoase. 

* 

Hervé Van den Brock văzu venind un Citroën C5 pe pietrișul 
alb al aleii care ducea la locuinţa socrilor, pe care soția lui o 
moștenise după moartea acestora. Ridică ochii din cartea pe 
care se pregătea s-o citească, îndoi colţul paginii, puse cartea 
pe măsuţa de lângă şezlong. Dădu deoparte punga cu fistic din 
care ronțăia. Nu-i plăcea zgomotul pe care-l făcea pietrișul 
țâșnind pe gazonul verde și aspru, pe care un grădinar îl 
întreținea cu mare atenţie. Oamenii ăștia erau total needucați. 
Nu-i plăcu nici tonul pe care-l folosiră ca să-i ceară să-i urmeze. 

— Din ce motiv? întrebă el dojenitor. 

— O să aflați foarte repede, răspunse unul din cei doi bărbați 
zdrobind ţigara în iarba verde și grasă și scoțând legitimaţia de 
polițist. 

— V-aș ruga să vă ridicaţi mucul, altfel îl sun pe amicul meu, 
prefectul... Va fi foarte supărat să afle cât sunteţi de necivilizaţi. 

— Va fi și mai supărat când va afla ce aţi făcut în pădurea de 
la Compiègne seara trecută, răspunse cel mai tânăr arătându-i o 
pereche de cătușe pe care le lăsă să atârne neglijent. 

Herve Van den Brock se albi. 

— Trebuie să fie o greșeală, spuse cu voce mai blândă. 


VP - 515 


— O să ne explicaţi, îi răspunse tânărul desfăcând cătușele. 

— Nu va fi nicio problemă... vă urmez. 

Făcu un gest cu mâna spre nevastă-sa, care răsădea lăstari 
de bambus într-o jardinieră. 

— O mică afacere de rezolvat, mă întorc foarte repede... 

— Sau niciodată, rânji bărbatul care zdrobise mucul de țigară 
pe peluză. 


Vocea lui Joséphine se înălță, pură și melodioasă, în cripta 
întunecată a crematoriului de la Père-Lachaise. 

— „O, voi stele rătăcitoare, gânduri nestatornice, cu stăruință 
vă rog, plecaţi de lângă mine, lăsaţi-mă să-i vorbesc 
Preaiubitului, lăsaţi-mi darul fiinţei sale! Tu ești bucuria mea, tu 
ești fericirea mea, tu ești veselia mea, tu ești lumina zilei mele. 
Tu ești al meu, eu sunta Ta, și întotdeauna va fi așa! Spune-mi, 
Preaiubitul meu, de ce mi-ai lăsat Tu sufletul să te caute atât de 
mult timp, atât de dureros neputincioasă să te găsesc? Te-am 
căutat în noaptea voluptăţii acestei lumi. Am traversat munți și 
câmpii, nebună ca un cal scăpat din frâu, dar Te-am găsit în 
fine, și fericită mă odihnesc, în pace, senină la pieptul Tău”. 

La ultimele cuvinte simţi că se sufocă și abia reuși să 
găsească puterea să bâiguie: „Henri Suso, 1295-1366”, ca să 
aducă un omagiu poetului care scrisese această odă pe care o 
dăruia surorii sale, culcată printre flori. „La revedere iubirea 
mea, tovarășa mea de viață, frumusețea mea adorabilă”. 
Împături foaia albă și se retrase la locul ei în criptă, între cele 
două fete. 

În crematoriul de la Père Lachaise nu era multă lume. Se 
adunaseră Henriette, Carmen, Josephine, Hortense, Zoe, 
Philippe, Alexandre, Shirley și Gary. 

Sosise de la Londra în aceeași dimineață cu mama lui. 
Hortense avu o mică tresărire de uimire zărindu-l în 
apartamentul de la hotelul Raphael. Lăsase să treacă un timp, 
se apropiase de el, îl sărutase pe obraz și-i șoptise: „Drăguţ din 
partea ta că ai venit”. Aceeași frază pe care i-o spusese și lui 
Carmen sau lui Henriette. Philippe încercase să adune câteva 
dintre prietenele lui Iris: Berengere, Agnes, Nadia. Le lăsase un 
mesaj pe mobil. Niciuna nu răspunsese. Probabil erau în 
vacanţă. 

Sicriul era acoperit de trandafiri albi și jerbe lungi de iriși de 


VP - 516 


un violet aprins, cu puncte galbene. O fotografie mare a lui Iris 
era pusă pe un trepied, și un cvartet de coarde de Mozart își 
picura arpegiile în liniște. 

Josephine alesese câte un text pe care fiecare să-l citească la 
rândul lui. 

Henriette refuzase, pretextând că nu avea nevoie de astfel de 
maimuţăreli ca să-și exprime durerea. Era foarte dezamăgită de 
simplitatea ceremoniei și de asistența modestă. Stătea dreaptă, 
sub pălăria mare, și nicio lacrimă nu-i uda batista frumoasă cu 
care își tampona ochii, sperând să stoarcă o picătură care să-i 
dovedească suferinţa imensă. Îi întinse lui Josephine un obraz 
reticent. Făcea parte dintre acele femei care nu iartă, și întreaga 
ei atitudine arăta că după părerea ei Moartea greșise persoana. 

Lui Carmen îi era greu să se ţină pe picioare. Hohotea 
ghemuită în scaun, scuturată de suspine furioase care făceau 
să-i tremure umerii. Alexandre privea portretul mamei sale cu 
solemnitate, cu bărbia strânsă, mâinile încrucișate pe sacoul 
bleumarin. Încerca să-și adune amintirile. Dar încruntarea 
încăpăţânată a sprâncenelor demonstra că nu era o sarcină 
ușoară. Nu-și amintea despre ea decât momente efemere: 
săruturi pe fugă, o dâră de parfum, un zgomot înfundat de 
sacoșe pline de cumpărături pe care le lăsa la intrare, strigând 
„Carmen! Am venit, pregătește-mi un ceai cu două feliuţe de 
pâine prăjită. Mor de foame!”, vocea ei la telefon, exclamaţii de 
mirare, de poftă, picioarele ei fine cu unghii vopsite, părul lung 
desfăcut pe care îi dădea voie să-l perie când era fericită. 
„Fericită, de ce? Nefericită, de ce?” se întreba el studiind 
portretul mamei sale ai cărei ochi mari, albaștri, îl ardeau cu 
ciudata lor încremenire. „Cum poţi să suferi cu adevărat având 
toate astea?” Alături de mama lui învățase ce înseamnă o 
femeie foarte frumoasă care se vrea liberă, dar nu poate da 
drumul mâinii bărbatului care o întreţine. Când era mic, și-o 
închipuia jucând rolul unei frumoase captive și o vedea în 
spatele gratiilor. La baza portretului, tatăl lui pusese o lumânare 
mare, albă, pe care el ceruse s-o aprindă cu mâna lui. Ca ultim 
omagiu. „La revedere, mamă”, spusese aprinzând lumânarea. 
Până și aceste cuvinte i se păruseră prea solemne pentru femeia 
frumoasă care îi zâmbea. Încercă să-i trimită un sărut, dar se 
opri. „A murit fericită, pentru că a murit dansând. Dansând...” și 
gândul acesta îi întărea și mai mult, dacă mai era nevoie, 


VP - 517 


sentimentul că el nu avusese mamă, ci avusese alături o străină 
superbă. 

Zoé și Hortense stăteau de-o parte și de alta a mamei lor. Zoé 
își strecurase mâna în cea a lui Josephine, o strângea să-i rupă 
oasele, rugând-o: „Nu plânge mamă, nu plânge”. Era pentru 
prima oară când vedea un sicriu atât de aproape. Işi imagină 
corpul rece al mătușii ei lungit sub covorul de trandafiri albi și 
de iriși. „Nu mai mișcă, nu ne mai aude, are ochii închiși, îi este 
frig, poate vrea să iasă? Regretă că a murit. Și e prea târziu. Nu 
va mai putea niciodată să se întoarcă”. Și se gândi imediat: 
„Tata n-a avut parte de o cutie atât de frumoasă, a murit gol, 
mâncat de viu, zbătându-se între șirurile de dinți ascuţiţi care l- 
au sfâșiat”. Era prea mult pentru ea; se lăsă hohotind pe mama 
ei, care o susţinu, ghicind ce supărare o făcea pe Zoé să-și 
exprime în cele din urmă îngrozitoarea suferinţă. 

Hortense se uită la hârtia pe care Josephine îi imprimase 
textul și oftă: „Încă o idee de-a mamei! Ca și cum mi-ar sta 
capul la citit poezie. Mă rog...” Ascultă până la capăt cvartetul 
de coarde al lui Mozart și, în momentul când îi veni rândul să 
citească poemul lui Clement Marot, începu cu o voce pe careo 
detesta pentru că tremura: 


— „Eu nu mai sunt ce-am fost odinioară...” 
Tuși, reluă cu ceva mai multă siguranţă. Și continuă vitejește: 


— „Eu nu mai sunt ce-am fost odinioară 

Și-a fi nu voi mai ști nicicând. 

lar primăvara și frumoasa mea vară 

S-au dus pe geam zburând. 

Al meu stăpân ai fost mereu, Amor, 

Nu mi-a păsat de zei, doar ție fost-am slujitor. 
Ah, şi de-ar fi să mă mai nasc o dată 

Cu mult mai bine-aș ști să-ți fiu slugă plecată!” 


Și atunci, la gândul că Iris ar fi putut să se ridice din sicriu, să 
vină să se așeze în mijlocul lor, să ceară o cupă de șampanie, 
să-și încalţe cizmele de vidanjor și să le asorteze cu un top roz- 
fucsia de la Christian Lacroix, izbucni în hohote de plâns. Plânse 
furioasă la început, cu braţele întinse în faţă, ca și cum încerca 
să respingă cohortele de lacrimi care o devastau. „E și din vina 


VP - 518 


lor! Regia asta macabră! Stăm aici ca niște imbecili, bocim în 
fundul unei cripte sinistre, ne lamentăm recitând versuri și 
ascultând Mozart. Și ăla care se uită la mine cu moaca lui de 
mare prostănac! Ah! N-o să se apropie! N-o să facă asta, nu va 
veni spre mine și...” 

Și se aruncă în braţele lui Gary, care o cuprinse așa cum duci 
un buchet de flori, își puse capul pe creștetul ei și o strânse tare, 
tare, spunând: „Nu plânge, Hortense, nu plânge”. Și cu cât o 
strângea, cu atât ea își dorea să plângă, dar era un plâns ciudat, 
nu mai semăna deloc cu plânsul lui Clement Marot, erau lacrimi 
pentru altceva, ceva ce nu știa cu adevărat, dar care era mai 
dulce, mai vesel, lacrimi ca pentru un fel de fericire, de ușurare, 
de mare bucurie care îi răsucea inima, care o făcea să râdă și să 
plângă în același timp, ca și cum era prea mare, prea vagă, prea 
de neatins starea de bine pe care o atingea cu degetele. El era 
și nu era acolo, îl ţinea și nu-l ţinea, un fel de împăcare înainte 
de o altă despărțire, poate, nu știa. Işi dorea să nu se oprească 
niciodată din plâns. 

Și apoi, la naiba! O să se gândească la asta mai târziu, când o 
să aibă timp, când o să se termine cu toate lacrimile astea, cu 
toate regretele înăbușite în batiste, cu nasurile roșii, cu părul 
prost pieptănat. Își reveni, pufni și își dădu seama furioasă că nu 
plânsese niciodată în viaţa ei, că era prima dată și că trebuia să 
se întâmple în braţele lui Gary, acel trădător în solda lui 
Charlotte Bradsburry! Se eliberă dintr-odată, veni să se așeze 
alături de mama ei și o luă strâns de braț, arătându-i lui Gary că 
scena de tandrete se încheiase. 

Fură anunţaţi că urma să aibă loc incinerarea, iar ei puteau 
aștepta afară. leșiră în rânduri disciplinate. Josephine strângând 
mâinile fetelor, Philippe ţinând-o pe cea a lui Alexandre. 
Henriette, singură, o evita cu grijă pe Carmen, care stătea 
retrasă. Shirley și Gary încheiau alaiul. 

Philippe hotărâse să împrăștie cenușa lui Iris în mare, în faţa 
casei lor din Deauville. Alexandre era de acord. Joséphine la fel. 
O informă pe Henriette, care declară: „Sufletul fiicei mele nu se 
află într-o urnă, puteţi face ce vreţi. În ce mă privește, osă mă 
întorc acasă... Nu mai am ce face aici”. li salută și plecă. O urmă 
și Carmen, căreia Philippe îi promisese că va continua să aibă 
grijă de ea. O îmbrăţișă pe Josephine și se retrase ca o umbră 
tristă, luând-o pe aleile cimitirului. 


VP - 519 


Shirley și Gary plecară să viziteze mormintele. Gary ţinea să 
le vadă pe cele ale lui Oscar Wilde și al lui Chopin. li luară pe 
Hortense, Zoé și Alexandre. Philippe și Josephine rămaseră 
singuri. Se așezară pe o bancă. Philippe luase mâna lui 
Josephine în a sa și o mângâia încetișor, în tăcere. 

— Plângi, iubirea mea. Plângi pentru viaţa ei, căci astăzi Iris 
și-a gasit liniștea. 

— Știu. Dar nu mă pot împiedica. Voi avea nevoie de timp ca 
să-mi dau seama că n-o s-o mai văd. O caut peste tot. Am 
impresia că va apărea, că-și va bate joc de noi și de mutrele 
noastre triste. 

O femeie blondă, destul de în vârstă, se îndrepta spre ei. 
Purta pălărie, mănuși, un taior foarte bine croit. 

— O cunoști? întrebă Philippe printre buze. 

— Nu. De ce? 

— Pentru că sunt convins că vrea să ne vorbească... 

Se îndreptară, și femeia se opri în faţa lor. Părea foarte 
demnă. Faţa boțită vorbea despre nopţi nedormite, iar colţurile 
gurii erau lăsate ca niște virgule. 

— Doamna Cortes? Domnul Dupin? Eu sunt doamna 
Mangeain-Dupuy, mama lui Isabelle... 

Philippe și Josephine se ridicară. Le făcu semn că nu era 
nevoie. 

— Am citit ferparul în Le Monde și voiam să vă spun... mă rog, 
nu știu cum... E destul de delicat... voiam să vă spun că 
moartea surorii dumneavoastră, doamnă, cea a soției 
dumneavoastră, domnule, nu a fost în zadar. Ea a eliberat o 
familie... Pot să mă așez? Nu mai sunt foarte tânără, și 
evenimentele m-au epuizat... 

Philippe și Jos&phine se ridicară. Îi făcură loc. Ea se așeză pe 
bancă, iar ei se așezară alături de ea. și puse mâinile 
înmănușate pe poșetă. Ridică bărbia și, fixând bucata de gazon 
din faţa ei, începu o lungă confesiune pe care Josephine și 
Philippe o ascultară fără s-o întrerupă, atât de mare li se părea 
efortul pe care îl făcea femeia ca să vorbească. 

— Probabil că vizita mea vi se pare absurdă, soţul meu nu 
voia să vin, i se pare deplasat, dar mi se pare că e datoria mea 
de mamă și de bunică să fac acest lucru... 

Își deschise geanta și scoase o fotografie, cea pe care 
Josephine o zărise pe peretele dormitorului familiei Lefloc-Pignel: 


VP - 520 


fotografia de la căsătoria lui la Herve Lefloc-Pignel cu Isabelle 
Mangeain-Dupuy. O șterse cu dosul mâinii înmănușate, apoi 
reluă: 

— Fiica mea, Isabelle, l-a întâlnit pe Herve Lefloc-Pignel la 
balul Politehnicii de la Operă. Ea avea optsprezece ani, el, 
douăzeci și patru. Era drăguță, cuminte, tocmai își luase bacul și 
nu se considera nici frumoasă, nici inteligentă. Avea un 
îngrozitor complex de inferioritate față de surorile ei mai mari, 
care făcuseră studii strălucite. S-a îndrăgostit foarte repede, și 
la fel de repede a vrut să se mărite. Când ne-a spus, am 
avertizat-o. O să fiu cinstită, nu vedeam căsătoria asta cu ochi 
buni. Nu din cauza originii lui Hervé, nu mă înțelegeţi greșit, ci 
pentru că ni se părea bănuitor, dificil, extrem de susceptibil. 
Isabelle n-a vrut niciodată să ne asculte, așa că a trebuit să ne 
dăm acordul. În ajunul nunţii, tatăl ei a implorat-o o ultimă dată 
să renunţe. 

Atunci ea i-a spus verde în faţă că dacă pe el îl deranja 
mezalianța, ei nu-i păsa dacă Hervé se născuse într-un grajd plin 
de balegă sau cu o linguriţă de argint în gură! Sunt cuvintele 
ei... Noi n-am mai insistat. Am învăţat să ne ascundem 
sentimentele și l-am primit ca pe ginerele nostru. Omul era 
strălucit, este adevărat. Dificil, dar strălucit. La un moment dat a 
știut să scoată banca familiei dintr-o teribilă încurcătură, și 
începând din acea zi l-am tratat ca pe un egal. Soţul meu i-a 
oferit președinția băncii și foarte mulţi bani. El s-a relaxat, părea 
fericit, raporturile cu noi erau mai destinse. Isabelle strălucea. 
Era însărcinată cu primul ei copil. Lăsau impresia că sunt foarte 
îndrăgostiţi. A fost o perioadă binecuvântată. Noi chiar regretam 
că am fost așa de... conservatori, atât de neîncrezători față de 
el. Adesea, când eram singuri, soțul meu și cu mine vorbeam 
despre această răsturnare de situaţie. Și apoi... 

Se întrerupse emoţionată, și vocea începu să-i tremure. 

— S-a născut micul Romain. Era un bebeluș foarte frumos. 
Semăna extraordinar cu tatăl lui care era nebun după el. Și... a 
urmat tragedia pe care cu siguranţă o știți... Isabelle lăsase 
scaunul de bebeluș al lui Romain pe aleea unei parcări 
subterane, în timp ce aranja câteva cumpărături. A fost o 
tragedie îngrozitoare. Tatăl l-a luat pe micul Romain și l-a dus la 
spital. A fost prea târziu! De la o zi la alta, s-a schimbat. S-a 
închis din nou. Avea schimbări de dispoziţie teribile. Nu venea 


VP - 521 


aproape niciodată să ne vadă. Fiica mea, uneori. Dar din ce în ce 
mai rar... ne spunea pur și simplu că el se credea „blestemat”, 
că reîncepea coșmarul, dar până la urmă coșmarul ea l-a trăit. 
Cred că i-a indus un sentiment de vinovăţie teribilă, se 
considera răspunzătoare de moartea micului Romain și nu s-a 
iertat niciodată. Fusese crescută în credința creștină și își 
spunea că trebuie să-și ispășească păcatul. Am văzut-o cum se 
stinge încet, încet. Bănuiesc că lua calmante, că a fost abuzată, 
trăia într-un fel de teroare permanentă. Nașterea celorlalți copii 
n-a schimbat nimic. Într-o zi, a cerut să vorbească cu tatăl ei, i-a 
spus că voia să plece, că viaţa ei devenise un calvar. l-a spus 
povestea culorilor, luni verde, marți alb, miercuri roșu, joi 
galben, stricta supraveghere a recomandărilor impuse de el. A 
adăugat că ea putea suporta totul, dar că nu voia ca 
nenorocirea să se abată asupra copiilor. Când Gaétan, ca să se 
revolte, a îmbrăcat un pulover ecosez - un pulover pe care-l 
împrumutase de la un prieten -, a fost pedepsit cu sălbăticie, și 
întreaga familie odată cu el. Isabelle era la capătul puterilor. Se 
temea tot timpul să nu se întâmple ceva, trăia cu nervii 
încordațţi, tremura la cea mai neînsemnată greșeală. Soţul meu 
i-a dat în ziua aceea un răspuns pe care l-a regretat pe urmă. l-a 
spus: „Tu ai vrut, tu l-ai luat, noi te-am prevenit”, și, mai rău, l-a 
abordat pe Hervé: „Isabelle vrea să te părăsească, nu mai 
poate! Revino-ţi!” Aceste cuvinte au fost ca dinamita, cred. S-a 
simţit respins de soţia lui, a crezut probabil că pierde copiii. 
Cred că începând din acea zi a înnebunit cu adevărat. La bancă 
nu se observa nimic. Era mereu la fel de eficient, și soţul meu 
nu voia să se despartă de el. leșise la pensie și era foarte 
mulțumit că ginerele îi luase locul. Asta le convenea tuturor: 
soţului meu, surorilor lui Isabelle și celorlalţi asociați care 
încasau dividendele. Se vorbea că avea manii îngrijorătoare, dar 
până la urmă cine n-are micile lui manii? 

Făcu o pauză, ridică o șuviţă care-i ieșise din coc și o puse la 
loc, netezind-o cu degetele. 

— Când am aflat ce se întâmplase, evident, m-am gândit la 
dumneavoastră, dar mai ales, mai ales m-am simţit eliberată de 
o mare povară... Și Isabelle! A intrat în camera mea, a apucat 
să-mi spună: „Sunt liberă, mamă, sunt liberă!” și s-a prăbușit. 
Era epuizată. Astăzi este pe mâinile unui psihiatru... Cei doi 
băieți au fost și ei ușuraţi. Își detestau tatăl, pe care totuși nu l- 


VP - 522 


au acuzat niciodată. Pentru Domitille va fi mai complicat. A 
devenit o fetiță confuză, duplicitară. Va fi nevoie de timp. De 
timp și de multă iubire. lată ce voiam să știți. Soţia 
dumneavoastră, domnule, n-a plecat în zadar. A salvat o familie. 

Se ridică la fel de mașinal cum se așezase. Scoase o scrisoare 
din geantă, i-o dădu lui Josephine: 

— Este de la Gaétan, m-a însărcinat să vă dau asta... 

— El ce face? șopti Josephine, cutremurată de lunga 
confesiune. 

— l-am înscris pe toţi trei la o școală excelentă din Rouen. Sub 
numele mamei lor. Directoarea îmi este prietenă. Vor putea 
merge la școală normal, fără să fie ţinta tuturor bârfelor. Fiica 
mea își va relua numele de fată. Dorește să schimbe și numele 
copiilor. Soţul meu are relaţii, n-ar trebui să fie o problemă. Vă 
mulțumesc că m-aţi ascultat și vă rog să scuzați ciudățenia 
gestului. 

Le făcu un mic semn din cap și se depărtă așa cum venise, 
siluetă ștearsă din alte vremuri, femeie puternică și supusă în 
același timp. 

— Ce femeie ciudată! șopti Philippe. Rigidă, rece și totuși 
atentă. Franţa marilor familii de odinioară. Totul va intra în 
normal. In ce normal, nu știu. Aș fi curios să aflu ce vor deveni 
copiii... Pentru ei va fi foarte complicat. Întoarcerea la normal nu 
va fi destul. 

— Philippe, n-o spune nimănui, dar cred că trăim într-o lume 
de nebuni... 

Atunci descifră numele de pe plicul pe care i-l dăduse mama 
lui Isabelle Mangeain-Dupuy. Era o scrisoare de la Gaétan 
pentru Zo€. 


A doua zi se întâlniră cu toţii în apartamentul de la hotel 
Raphaël. Philippe ceruse sandvișuri, Coca și o sticlă de vin roșu. 

Hortense și Gary se atingeau, se evitau, se atrăgeau, se 
respingeau. Hortense spiona mobilul lui Gary. El îi propunea să 
iasă, să se ducă la cinema, ea răspundea „de ce nu”, dar atunci 
suna telefonul, era Charlotte Bradsburry. Vocea i se schimba, se 
oprea în pragul ușii, îi arunca o privire furioasă și anula mersul 
la film. 

— Haide! Eşti proastă! Să mergem! spunea el după ce 
închidea. 


VP - 523 


— Nu mai am chef! îi arunca ea îmbufnată. 

— Știu de ce, spuse el zâmbind. Ești geloasă! 

— Pe ploșniţa bătrână? Nici gând! 

— Atunci mergem la cinema... Dacă nu ești geloasă! 

— Aștept să mă sune Nicholas... și pe urmă o să văd. 

— Împăiatul ăla? 

— Ești gelos? 

Josephine și Shirley râdeau pe înfundate. 

Philippe le propuse lui Alexandre și Zoe să se ducă să vadă 
cupola de sticlă de la Grand-Palais. 

— Vin şi eu! spuse Hortense ignorându-l pe Gary, care prinse 
invitaţia din zbor și o urmă. 

— În sfârșit singure! strigă Shirley la plecarea lor. Și dacă am 
comanda încă o sticlă din vinul ăsta excelent? 

— O să ne îmbătăm! 

Shirley ridică telefonul, ceru să li se aducă încă o sticlă și 
întorcându-se spre Josephine, adăugă: 

— E singurul mod de a te face să vorbești! 

— Să vorbesc despre ce? spuse Josephine, aruncându-și 
pantofii din picioare. N-o să-ţi spun nimic. Nici măcar sub tortura 
unui vin bun! 

— Ești foarte frumoasă... Din cauza lui Philippe? 

Josephine își puse două degete pe gură ca să arate că nu va 
vorbi. 

— O să vă mutaţi împreună? 

Ea o privi pe Shirley și îi zâmbi. 

— Deci vă mutaţi împreună? 

— E încă prea devreme... Trebuie menajat Alexandre. 

— Şİ Zoé. 

— Și Zoé. E de preferat să rămân încă un timp singură, 
împreună cu ea. O să merg la Londra în weekend sau vor veni ei 
la Paris. O să vedem. 

— O să se mai vadă cu Gaétan? 

— L-a sunat ieri. L-a asigurat că pentru ea rămâne Gaétan, cel 
care-i oferă baloane, că Rouen nu era atât de departe de Paris, 
că eu aș fi o mamă mai degrabă cool! 

— N-a greşit. Dar el? 

— El e mai puţin optimist. Îi este foarte frică să nu semene cu 
tatăl lui și să-și piardă minţile. Nu mai doarme, are coșmaruri 
îngrozitoare. Bunica lui a găsit un psihiatru... 


VP - 524 


— Deci toată familia merge la psihiatru... 

Se auzi soneria de la ușă și un băiat aduse o sticlă de vin. 
Shirley îi turnă un pahar lui Josephine. Ciocniră. 

— Pentru prietenia noastră, my friend, spuse Shirley. Să 
rămână mereu frumoasă și tandră și blândă și puternică! 

Josephine se pregătea să răspundă când sună telefonul. Era 
inspectorul Garibaldi. O informa că putea să se întoarcă în 
apartament. 

— Aţi găsit ceva? 

— Da. Un jurnal pe care îl ţinea sora dumneavoastră... 

— Pot să-l citesc? Mi-aș dori să înțeleg. 

— L-am lăsat dimineaţă la hotel, vă aparţine. Era pe altă 
lume... O să înțelegeţi citind. 

Josephine sună la recepţie. | se aduse imediat un plic. 

— Te deranjează dacă-l citesc imediat? îi spuse lui Shirley. N-o 
să pot să aștept. Aș vrea atât de mult să înţeleg... 

Shirley îi făcu semn că avea să aștepte în camera de alături. 

— Nu. Rămâi cu mine... 

Josephine deschise plicul, scoase vreo treizeci de foi și se 
grăbi să le parcurgă. Pe măsură ce citea se făcea albă la față. 

Îi întinse foile lui Shirley fără o vorbă. 

— Pot? întrebă Shirley. 

Josephine îi făcu semn că da și alergă la baie. 

Când se întoarse, Shirley terminase și fixa un punct în gol. 
Josephine veni să se așeze alături de ea și îi puse capul pe 
umăr. 

— E îngrozitor! Cum a putut... 

— Știu exact ce a simţit. Am cunoscut starea asta. 

— Cu bărbatul în negru. 

Shirley aprobă. Rămaseră tăcute, schimbând între ele foile, 
studiind scrisul elegant al lui Iris care, la sfârșit, nu mai era 
decât niște măzgăleli înșirate pe niște foi albe. 

— Ai zice să sunt mâăzgălelile unui școlar, spuse Josephine. 

— Exact asta este, spuse Shirley. A transformat-o într-un terci 
și a adus-o la starea de copil. Îţi trebuie o forţă extraordinară ca 
să scapi de o asemenea nebunie... 

— Dar trebuie să fii nebun ca să intri în ea! 

Pe chipul lui Shirley apăru o nostalgie ciudată. 

— Atunci și eu am fost nebună... 

— Dar tu ai scăpat! Nu ai rămas cu bărbatul acela! 


VP - 525 


— Cu ce preţ! Dar cu ce preț! Și încă lupt în fiecare zi să nu 
cad din nou. Nu mă mai pot culca cu un bărbat fără să mor de 
plictiseală, atât îmi pare de nesărat! E o dependenţă, la fel ca 
drogul, alcoolul sau ţigara. Nu poţi să scapi. Încă visez la asta. 
Visez la acea dependenţă totală, la acea pierdere a conștiinței 
de sine, la acea voluptate ciudată făcută din așteptare, durere, 
bucurie, senzaţia de a depăși limita de fiecare dată... de a trece 
dincolo de limitele unui pericol mortal. Ea s-a îndreptat spre 
moarte, dar pot să te asigur că a făcut-o fericită, fericită cum nu 
fusese niciodată înainte! 

— Eşti nebună! strigă Joséphine, depărtându-se de prietena 
ei. 

— Am fost salvată de Gary. De iubirea pe care i-o port lui 
Gary. El e cel care m-a ajutat să mă smulg din abis... Iris n-a fost 
o mamă. 

— Dar tu ești normală! Spune-mi că ești normală! Spune-mi 
că nu sunt înconjurată de nebuni! 

Shirley trimise o privire ciudată în ochii dintr-odată înnebuniţi 
ai lui Joséphine și șopti: 

— Ce înseamnă „normal”, Jo? Ce nu este normal? Who knows? 
Și cine decide care este normalul? 


Josephine își încălță pantofii de jogging și-l chemă pe Du 
Guesclin. Picotea în fața radioului și asculta TFS Jazz dând din 
ciotul de coadă. Era postul de radio favorit. Petrecea ore întregi 
ascultându-l. In timpul publicităţii se ducea să-și miroasă 
castronul sau se rostogolea la picioarele lui Josephine, oferindu-i 
burta spre scărpinat. Apoi se întorcea. Când o trompetă suna 
prea tare, își punea labele la urechi și legăna capul cu durere. 

— Haide, Du Guesclin, mergem. 

Trebuia să se miște. Să se ducă să alerge. Să alunge, 
forțându-și corpul, valul de durere care o zdrobea. „Dar cum se 
poate? Cum se poate să-mi fie atât de rău de fiecare dată? N-o 
să mă vindec niciodată, niciodată”. 

— Din fericire ești aici tu! Cu botul tău de bandit rănit, îi șopti 
ea lui Du Guesclin. 

Când oamenii se aplecau spre ea și întrebau cu un ton mirat: 
„E al dumneavoastră  câinele?”, voind să spună: 
„Dumneavoastră l-aţi ales așa de negru, așa de greoi, așa de 
urât?”, ea se revolta: „E câinele MEU și nu vreau altul! Chiar 


VP - 526 


dacă nu are coadă, are o ureche ruptă, un ochi acoperit, dacă 
pe alocuri nu are păr, e plin de cicatrice, are gâtul foarte gros și 
capul îndesat între umeri. Nu cunosc altul mai frumos”. Du 
Guesclin se umfla în pene, mândru de a fi atât de bine apărat, și 
Josephine spunea: „Vino, Du Guesclin, oamenii ăștia nu știu 
nimic”. 

Așa ar trebui să fie întotdeauna când iubești. Fără condiţii. 
Fără să judeci. Fără să stabilești criterii, preferinţe. 

„N-am fost niciodată prea arătoasă, nu-i așa? Nu sunt nici 
acum... Refrenul ăsta mi-a distrus copilăria, îmi distruge viaţa de 
femeie și se pregătește să-mi sape și iubirea”. 

La puţin timp după moartea lui Iris o sunase pe Henriette. O 
întrebase dacă putea să-i dea pozele cu ea și Iris când erau 
copii. Voia să le înrămeze. Henriette răspunsese că fotografiile 
erau în pivniţă, că nu avea timp să se ducă să le caute și să le 
aleagă. 

— Și, de altfel, cred că e mai bine să nu mă mai suni. Nu mai 
am fiică. Am avut una și am pierdut-o. 

Și rostogolirea valului o zdrobise, o luase, o trimisese în larg 
spre un înec sigur. De atunci totul era tulbure. Nu mai simţea 
pământul. Nimic și nimeni n-o putea salva. Nu putea conta 
decât pe ea, pe puterile ei ca să pună piciorul pe pământ. 

Femeia asta, mama ei, avea toată puterea s-o ucidă de 
fiecare dată. Nu te vindeci niciodată dacă ai o mamă care nu te 
iubește. Asta sapă o groapă adâncă în inimă, și e nevoie de 
iubire și iar iubire ca s-o umpli! Nu ai niciodată destulă, 
întotdeauna de îndoiești de tine, îţi spui că nu ești plăcută, că nu 
faci doi bani. 

„Poate că Iris suferea și ea de răul ăsta... Poate că din cauza 
asta a alergat spre acea iubire nebunească. De asta acceptase 
totul, îndurase totul. «Mă iubește», își spunea, «mă iubește!» 
Credea că a găsit o iubire care să umple fântâna fără fund. 

Și eu, Du Guesclin, eu ce vreau? Nu știu. Cunosc iubirea 
fiicelor mele. În ziua incinerării eram unite, ţinându-ne toate de 
mână, și a fost prima oară când am simţit că noi trei suntem 
una. Mi-a plăcut această aritmetică. Acum trebuie să învăţ 
iubirea cu un bărbat”. 

Philippe plecase, acum era rândul ei să păstreze tăcerea. 
Plecând îi spusese: „O să te aștept, Josephine, am tot timpul” și 
o sărutase blând, înlăturându-i șuvițele de păr, așa cum le 


VP - 527 


înlături pe cele ale unui înecat. 

„O să te aştept...” 

Ea nu mai știa dacă încă era în stare să înoate. 

Du Guesclin văzu pantofii de jogging și lătră. Ea zâmbi. 
Câinele se ridică cu graţia unei foci care se leagănă pe o 
banchiză. 

— Chiar că ești gras, să știi! Trebuie să te miști puţin! 

„Două luni fără să alerg, nu e de mirare să am depus 
grăsime”, păru el să spună întinzându-se. 

La etajul familiei Van den Brock se întâlniră cu o doamnă de la 
o agenţie imobiliară care organiza o vizită a apartamentului. 
„Mie nu mi-ar plăcea să stau în apartamentul unui asasin”, îi 
spuse Josephine lui Du Guesclin, „poate că noii locatari n-o să 
afle!” Curăţind fundul iazului din Compiègne, scafandrii găsiseră 
trei cadavre de femei în saci de gunoi legaţi cu pietre. 
Inspectorul Garibaldi îi spusese că erau două feluri de victime: 
cele pe care ucigașii le abandonaseră pe drumul public și cele 
care avuseseră parte de un „tratament special”. Ca Iris. Cele din 
urmă, cel mai adesea, erau „pregătite” de Lefloc-Pignel, care i le 
„oferea” lui Van den Brock după un ritual de purificare pus la 
punct de cei doi. Van den Brock își aștepta procesul în 
închisoare. Urmărirea penală începuse. Fusese confruntat cu 
țăranul şi  recepţionera de la hotel care, amândoi, îl 
recunoscuseră. El continua să nege, să spună că nu fusese 
decât un martor și că nu putuse împiedica nebunia criminală a 
prietenului său. In seara crimei scăpase de supravegherea 
poliţistului însărcinat să-l urmărească și fugise cu mașina 
închiriată pe care o parcase la cinci metri de casă. „Dacă nici 
asta nu e premeditare!” se revolta Josephine. Mai mult, își 
lăsase propria mașină la vedere, în fața casei. Polițistul nu 
observase nimic. Procesul urma să aibă loc în doi-trei ani. 
„Atunci va reveni coșmarul...” 


Era toamnă și frunzele băteau în roșu. Trecuse un an. „Un an 
de când mă învârt în jurul lacului. Acum un an mă duceam la 
clinică s-o văd pe Iris și ea aiura, acuzându-mă că i-am furat 
cartea, i-am furat soţul, i-am furat fiul”. Scutură din cap ca să 
alunge gândul care se potrivea cu trunchiurile negre ale 
copacilor despuiaţi de primul frig. „Tot un an de când credeam 
că l-am zărit pe Antoine în metrou. Era o sosie. Și tot acum un 


VP - 528 


an înconjuram lacul, dârdâind alături de Luca, indiferent”. Ploaia 
începuse să cadă, așa că Josephine mări pasul. 

— Vino, Du Guesclin! O să ne jucăm strecurându-ne printre 
stropi... 

Își vâri capul între umeri, lăsă în jos ochii ca nu cumva să 
alunece pe o bucată de lemn, dar observă că Du Guesclin n-o 
urma. Continuă să alerge cu coatele strânse, forțând corpul, 
forțând braţele, forțând picioarele să lupte cu valurile, forțând 
inima să se încordeze și să fie mai puternică. 

Marcel îi trimitea flori în fiecare săptămână, întotdeauna cu un 
mesaj de îmbărbătare: „Rezistă, Jo, rezistă, suntem lângă tine și 
te iubim...” Marcel, Josiane, o nouă familie care nu dă lovituri de 
cuţit în inimă? 

Se opri să-l caute pe Du Guesclin din priviri și îl zări departe în 
urma ei, așezat, cu botul spre orizont. 

— Du Guesclin! Du Guesclin! Haide! Vino! Ce faci? 

Bătu din palme, fluieră Podul de pe râul Kwai, cântecul lui 
preferat, bătu din picior, repetând: „Du Guesclin, Du Guesclin!” 
la fiecare lovitură cu călcâiul în pământ. El nu se mișca. 
Josephine se întoarse, îngenunche lângă el, îi vorbi la ureche: 

— Eşti bolnav? Eşti supărat? 

El privi în depărtare cu nările fremătând de acel tremur uşor 
care spunea: „Nu-mi place ce văd, nu-mi place ce se arată la 
orizont”. Era obişnuită cu dispozițiile lui. Era un câine delicat 
care refuza cârnatul dacă nu i se scotea pielea. Incercă să-l 
aducă la realitate, îl trase de spinare, îl împinse. El se 
încăpăţâna. Atunci ea se ridică, cercetă malul lacului cât de 
departe bătea cu privirea până îl zări pe bărbatul care mergea 
cu pas de militar, înfășurat în eșarfe. Cât timp trecuse de când 
nu-l mai văzuse? 

Du Guesclin mărâi. Observând că-și strânsese ochii în două 
săgeți ascuţite, Josephine șopti: 

— Nu-ţi place individul? 

El mârâi și mai tare. 

Ea nu avu timp să interpreteze răspunsul: bărbatul se afla în 
fața lor. Nu mai avea eșarfele în jurul gâtului și arbora o faţă 
dolofană, bonomă. Probabil că făcuse exces de un produs 
autobronzant, căci avea pe gât urme portocalii. „L-a întins 
prost”, își spuse Josephine gândindu-se că erau în noiembrie și 
era o cochetărie inutilă. 


VP - 529 


— E câinele dumneavoastră? întrebă el arătând cu degetul 
spre Du Guesclin. 

— E câinele meu și e foarte frumos. 

Bărbatul zâmbi cu un aer amuzat. 

— Nu e cuvântul pe care l-aș folosi ca să-l descriu pe Tarzan. 

Tarzan? Ce nume ridicol pentru un câine cu un caracter nobil! 
Tarzan, bărbatul în pantaloni scurţi care sărea din creangă în 
creangă, scoțând ţipete și mâncând banane? Prototipul 
hollywoodian al sălbaticului cumsecade? 

— Nu-l cheamă Tarzan, ci Du Guesclin. 

— Nu, Eu îl știu și îl cheamă Tarzan. 

— Vino, plecăm, porunci Josephine. 

Du Guesclin nu se clinti. 

— E câinele meu, doamnă... 

— Deloc. E câinele meu. 

— A scăpat acum vreo șase luni... 

Josephine fu tulburată. Era chiar perioada când îl găsise pe Du 
Guesclin. Neștiind ce să mai spună, i-o trânti: 

— Nu trebuia să-l abandonați! 

— Nu l-am abandonat. Il adusesem de la ţară, unde stătea în 
cea mai mare parte a timpului, și a fugit! 

— Nimic nu dovedește că este al dumneavoastră! Nu este 
tatuat, nu are medalion... 

— Pot să aduc dovezi, câinele este al meu. A trăit doi ani la 
mine, la Montehauvet, strada Petit-Moulin numărul 38... Era un 
câine de pază foarte bun. A fost cam mutilat de hoţi, dar s-a 
bătut ca un leu și casa n-a fost jefuită. Pe urmă era destul să se 
arate, că până și cei mai îndrăzneţi o ștergeau! 

Josephine simţi lacrimile urcându-i în ochi. 

— Vă este indiferent că a fost total desfigurat! 

— E treaba lui de câine de pază. De asta l-am ales. 

— Şi de ce veniţi să-l plimbaţi aici dacă locuiţi la țară? 

— Imi păreți foarte agresivă, doamnă... 

Josephine se îmblânzi. li era atât de teamă că avea să i-l ia pe 
Du Guesclin, că era gata să muște. 

— Ințelegetți, reluă ea pe un ton împăciuitor, îl iubesc atât de 
mult și ne simţim atât de bine împreună! Eu, de exemplu, nu-l 
leg niciodată și merge cu mine peste tot. Cu mine ascultă jazz, 
se rostogolește pe spate și eu îl frec pe burtă, îi spun că este cel 
mai frumos și el închide ochii de plăcere, iar dacă încetez să-l 


VP - 530 


mângâi și să-i fac complimente, îmi atinge mâna ca să continui. 
Nu puteți să mi-l luaţi, e prietenul meu. Am trecut prin momente 
foarte grele, și el mi-a fost alături tot timpul. Când plângeam, 
urla a moarte și mă lingea ușor cu limba, așa că înţelegeţi, dacă 
îl luaţi, va fi îngrozitor pentru mine și n-aș putea... 

„Și atunci valul va câștiga...” 

Du Guesclin gemea ca să sublinieze adevărul, sinceritatea 
cuvintelor ei. Bărbatul păru gata să cedeze. 

— Ca să răspund la întrebarea dumneavoastră indiscretă, să 
știți că scriu. Versuri pentru cântece, librete de opere moderne. 
Lucrez cu un muzician care are studioul lui la Muette și, de 
fiecare dată înainte de a mă întâlni cu el, mă concentrez 
mergând în jurul lacului. Este un ritual. Nu vreau să fiu deranjat. 

Lăsă un timp ca Josephine să aibă timp să-l recunoască. Dar 
cum ea nu-i arăta respectul care i se cuvenea, continuă, ușor 
jignit: 

— Mă înfofoleam ca să nu fiu deranjat. Nu-l luam niciodată pe 
Tarzan cu mine de teamă să nu mă distragă. L-am pierdut la 
Paris în ziua când am vrut să i-l las unei prietene. Plecam la New 
York să asist la înregistrarea unei comedii muzicale pe 
Broadway. A fugit și n-am mai avut timp să-l caut. Imaginaţi-vă 
uimirea să-l văd în dimineaţa asta... 

— Dacă tot timpul călătoriţi, îi este mai bine la mine... 

Du Guesclin scoase un lătrat ușor prin care-și exprima 
aprobarea. Bărbatul îl privi, apoi spuse: 

— Știţi ce vom face? Eu o să-i vorbesc, dumneavoastră o să-i 
vorbiţi, și apoi plecăm fiecare în drumul lui, în direcţii diferite. O 
să vedem după cine se ia. 

Josephine îl privi pe Du Guesclin, se gândi la cele șase luni pe 
care le petrecuseră împreună. Făceau mai mult decât doi ani pe 
care-i îndurase alături de bărbatul înfofolit, nu? „În plus, o să fie 
un semn dacă o să mă aleagă pe mine. Un semn că sunt 
drăguță, că merit să se atașeze de mine, că nu am fost înghițită 
de val”. 

Răspunse că era de acord. 

Bărbatul se ghemui lângă Du Guesclin, îi vorbi încet. 
Jos&phine se depărtă și le întoarse spatele. Își chemă tatăl, îi 
spuse: „Eşti aici? Veghezi asupra mea? Atunci fă astfel ca Du 
Guesclin să nu devină din nou Tarzan Banană. Fă în așa fel ca 
încă o dată să trec de valul care se rostogolește, să ajung la 


VP - 531 


mal. 

Când se întoarse, văzu că bărbatul scotea dintr-un pachet o 
prăjitură cu portocale. l-o dădu s-o miroasă lui Du Guesclin, care 
saliva, lăsând să curgă două fire de bale transparente, apoi îi 
făcu semn lui Joséphine că era rândul ei să discute cu 
patrupedul. 

Josephine îl luă în braţe și îi spuse foarte încet: „Te iubesc, 
grăsanule, te iubesc la nebunie, și fac mai mult decât un biscuit 
cu portocală. Are nevoie de tine ca să-i păzești casa lui 
frumoasă, tablourile de maeștri, gazonul, piscina limpede, eu 
am nevoie de tine ca să mă aperi. Gândește-te bine...” 

Du Guesclin continua să saliveze cu ochii aţintiţi pe bărbatul 
care flutura pachetul în mână, ca să-i amintească de prăjitura 
râvnită. 

— Nu e bine ce faceţi, spuse Josephine. 

— Fiecare cu armele lui! 

— Nu-mi plac ale dumneavoastră! 

— Nu începeţi din nou să mă jigniţi, altfel îmi iau câinele! 

Se întoarseră amândoi cu spatele ca doi dueliști și înaintară în 
direcţii diferite. Du Guesclin rămase pe loc mult timp, 
amușinând prăjitura cu portocală care se îndepărta, se 
îndepărta. Joséphine nu se întoarse. 

Strângea pumnii, se ruga de toate stelele Cerului, de toți 
îngerii păzitori agăţaţi de coada Ursei Mari să-l îndrepte pe Du 
Guesclin spre ea, să uite de mirosul delicat al prăjiturii cu 
portocală. „O să ţi le cumpăr eu pe cele mai bune, rotunde, 
turtite, gofre, crocante, îngheţate, catifelate, pufoase, pe care le 
voi inventa numai pentru tine”. Mergea cu inima strânsă. „Să nu 
mă întorc dacă nu vreau să-l văd alergând după un biscuit cu 
portocale, ceea ce n-ar face decât să-mi adâncească 
disperarea”. 

Se întoarse. Du Guesclin se dusese spre creatorul de versuri 
cântate pe Broadway. Îl urma legănându-se. Părea fericit. O 
uitase. Il privi apucând prăjiturică cu botul, înghiţind-o dintr- 
odată, zgâriind pachetul ca să mai găsească una. 

„N-o să fiu niciodată o femeie iubită. Mă las învinsă de un 
biscuit cu portocale. Sunt un nimeni, sunt urâtă, sunt proastă, 
nu sunt destul, nu sunt destul, nu sunt destul...” Ridicând din 
umeri, hotărî că nu voia să mai asiste la festinul lui Tarzan 
Banană. 


VP - 532 


Porni din nou la drum cu pas agale. Nu mai avea chef să 
alerge. Să meargă în jurul lacului și al tufelor de trestie. „Trebuie 
neapărat să găsesc un motiv serios pentru care m-a părăsit, 
altfel o să fiu prea tristă. Altfel valul mă va distruge pentru 
totdeauna... Ea va câștiga. 

În primul rând, nu-mi aparţinea, avea alte obiceiuri cu celălalt 
stăpân, iar viața este mai des făcută din obișnuinţe decât din 
alegeri libere. Apoi, cu siguranță și-a dorit să stea cu mine, dar 
simţul datoriei a învins. Nu l-am numit degeaba Du Guesclin. E 
născut să apere un teritoriu, e fidel regelui său. N-a trădat 
niciodată. Nu și-a schimbat niciodată gândul în funcţie de 
oportunitate, ca să se alăture regelui Angliei. El ilustrează 
tradiția nobilului său strămoș. Nu i-am acordat încrederea mea 
unui trădător. Mă rog, nu i-am respectat natura războinică. L-am 
crezut bun și blând pentru că avea nasul roz-bombon, dar i-ar fi 
plăcut să-l tratez ca pe un soldat brav. Aș fi tăcut din el un 
fricos, a fugit la timp!” 

Lupta împotriva lacrimilor. Să nu plângă, să nu plângă. „E tot 
apă sărată, tot naufragiu. Ajunge! Gândește-te la Philippe, el te 
așteaptă, ţi-a spus. Bărbatul ăsta nu spune vorbe în vânt. Dare 
vina mea dacă sunt tot timpul în ceaţă, dacă totul se 
descompune înainte de a ajunge la mine, dacă sunt 
anesteziată? E vina mea dacă nu mă vindec dintr-odată și dacă 
trebuie neîncetat să-mi pansez rănile din copilărie? Du Guesclin 
m-ar fi ajutat, asta e sigur, dar trebuie să învăţ să mă vindec 
singură. Cu preţul ăsta devin cu adevărat puternică...” 

Ajungea la mica baracă de închiriat bărci când auzi un galop 
furios în urma ei. Se dădu la o parte ca să lase să treacă 
nebunul care ar fi răsturnat-o dacă nu se ferea, ridică nasul ca 
să-l vadă pe curajos și scoase un țipăt. 

Era Du Guesclin. Alerga spre ea dând din labe ca un turbat, la 
întâmplare, ca și cum murea de teamă că n-o s-o prindă din 
urmă niciodată. 

Tinea în gură pachetul de biscuiţi cu portocale. 


VP - 533 


virtual-project.eu 


violin 


C 


VP - 534