Chris Pavone — Expatriatii

EXPATRIA [II 


CHRIS PAVONE 


CHRIS PAVONE 


EXPATRIAȚII 


Original: The Expats (2012) 


Traducere din limba engleză de: 
CRISTINA TRIPON 
prin Lingua Connection 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2014 


Adevărul este minunat, fără doar și poate; 
însă și minciunile. 


RALPH WALDO EMERSON 
(1803-1882) 


Farmecul unei căsătorii este că face ca o 
viață plină de înșelătorii să fie absolut 
necesară pentru ambii parteneri. 


OSCAR WILDE 
(1854-1900) 


PROLOG 


I, 10:52 A.M., PARIS 

— Kate? 

Kate se uită cu ochii pierduţi la o vitrină plină cu perne, feţe 
de masă și draperii, toate în nuanţe de gri, maroniu și verde- 
închis, o paletă care înlocuiește cromatica de săptămâna 
trecută. Anotimpul s-a schimbat pe nepusă masă. 

Ea se întoarce de la vitrină către această femeie care stă 
lângă ea pe trotuarul îngust al rue Jacob. Cine este femeia 
aceasta? 

— Dumnezeule, Kate? Tu ești? 

Vocea pare cunoscută. Dar nu ajunge. 

Kate a uitat ce anume caută fără nicio tragere de inimă. Un 
material. Să fie oare draperie la baia oaspeţilor? Ceva lipsit de 
importanţă. 

Işi aranjează cordonul de la impermeabil, un gest de 
autoapărare. A plouat dimineaţa devreme, când și-a lăsat copiii 
la școală, iar acum ceața începea să se furișeze dinspre Sena. 
Tocurile botinelor ei de piele fac zgomot pe pavajul ud. Poartă 
încă pardesiul ușor, din al cărui buzunar iese ziarul Herald 
Tribune. A completat rebusul în cafeneaua de lângă școală, 
unde ia de obicei micul dejun împreună cu alte mame 
expatriate. 

Această femeie nu este una dintre ele. 

Femeia poartă ochelari de soare care îi acoperă jumătate din 
frunte, cea mai mare parte a obrajilor și ochii; îi este imposibil 
să o identifice din cauza plasticului negru și a logourilor din aur. 
Părul scurt, castaniu îi este dat peste cap și prins cu o eșarfă din 
mătase. Este înaltă și în formă, dar pieptul și șoldurile îi sunt 
rotunde; e voluptuoasă. Pielea ei are un bronz sănătos, natural, 
care dovedește că își petrece mult timp afară, jucând tenis sau 
grădinărind. Nu seamănă deloc cu acel bronz puternic, prea 
exagerat, pe care îl preferă franţuzoaicele, generat de razele 
ultraviolete ale lămpilor fluorescente din cabinele acelea care 
seamănă cu niște sicrie. 


Hainele femeii, cu toate că nu sunt chiar pantaloni de călărie 
și jachetă, aduc a echipament de echitație. Kate recunoaște 
jacheta din stofă ecosez din vitrina unui butic ridicol de scump, 
care se află în apropiere, un magazin nou care a luat locul unei 
librării îndrăgite; un troc pe care multe voci locale îl consideră a 
fi sfârșitul suburbiei St-Germain, cea pe care o știau și o iubeau. 
Însă librăria era cam necunoscută și mai tot timpul goală, în 
vreme ce noul butic este de obicei plin nu numai cu soții texane 
și oameni de afaceri japonezi sau mafioţi ruși, care plătesc în 
numerar - teancuri ordonate de bani proaspăt spălaţi - pentru 
mormane de cămăși, eșarfe și genţi, ci și cu localnici bogaţi. Nu 
există săraci. 

Femeia aceasta? Zâmbește, iar dinţii ei albi sunt perfect 
aliniaţi. Este un zâmbet familiar care însoțește o voce familiară; 
însă Kate ar trebui să-i vadă ochii ca să i se confirme cea mai 
mare temere. 

Există mașini noi-nouţe din Asia de Sud-Est care se vând cu 
mult mai puţin decât jacheta din stofă ecosez pe care o poartă 
această femeie. Și Kate este bine îmbrăcată, în stilul preferat de 
femeile de genul ei. Femeia aceasta se ghidează după cu totul 
alte principii. 

Femeia aceasta este americancă, dar nu vorbește cu accent. 
Ar putea fi de oriunde. Ar putea fi oricine. 

— Sunt eu, zice femeia, scoțându-și, în sfârșit, ochelarii de 
soare de la ochi. 

Fără să vrea, Kate face un pas în spate, împiedicându-se de 
piatra cenușie de la baza cladirii. Ornamentele metalice de pe 
geanta ei zornăie alarmant când se lovesc de geamul vitrinei. 

Kate rămâne cu gura căscată, incapabilă să scoată un sunet. 

Primul gând i se îndreaptă către copiii ei, după care, la scurt 
timp, urmează un atac de panică. Esenţa ideii de a fi părinte: 
panică imediată când vine vorba despre copii, întotdeauna. 
Acesta a fost un aspect pe care Dexter nu l-a luat niciodată în 
serios: spaima - starea de neliniște continuă - atunci când sunt 
implicaţi copiii. 

Femeia aceasta se ascunde în spatele ochelarilor de soare. 
Părul îi este vopsit într-o altă culoare și are o tunsoare nouă, 
nuanţa pielii îi este mai închisă decât de obicei și s-a îngrășat 
vreo cinci kilograme. Arată diferit. Cu toate astea, Kate este 


uluită că nu a recunoscut-o din momentul în care a rostit prima 
silabă. Asta pentru că nu a vrut. 

— Dumnezeule! reușește ea să rostească. 

În mintea lui Kate totul se desfășoară cu repeziciune - o ia la 
goană pe stradă, dispare după colț, se strecoară pe ușile grele și 
roșii prin care pătrunde mereu o briză lejeră, trece pe sub 
galeria care înconjoară curtea și intră în holul cu pardoseală din 
marmură, urcă în liftul din alamă și iese în foaierul vesel, 
zugrăvit în galben, unde o întâmpină un desen din secolul al 
XVIII-lea, cu ramă poleită. 

Femeia își ţine brațele deschise, o invitaţie la o îmbrăţișare în 
stil american. 

O ia la goană către capătul coridorului, înspre biroul cu pereți 
lambrisaţi și cu vedere către Turnul Eiffel. Folosește cheia 
dantelată din alamă ca să deschidă sertarul de jos al biroului 
vechi. 

De ce să nu se îmbrăţișeze? La urma urmei, sunt prietene 
vechi. Dacă cineva le-ar urmări, ar putea da de bănuit că aceste 
două femei nu se îmbrățișează. Sau poate ar da de bănuit că se 
îmbrățișează. 

Nu i-a luat mult timp să realizeze că existau oameni care o 
urmăreau. Că aceștia o urmăriseră în tot acest timp. Abia în 
urmă cu câteva luni reușise, într-un final, să își imagineze că 
trăia fără a mai fi sub lupă. 

Apoi, în interiorul sertarului: cutia de oţel ranforsat. 

— Ce surpriză! zice Kate, ceea ce era adevărat și nu prea. 

După care deschide cutia: cele patru pașapoarte cu identități 
diferite pentru membrii familiei. Și teancurile groase de bani 
legate cu elastic, un amestec de euro, lire sterline și dolari 
americani, bancnote noi-nouțe, în ceea ce o privește, 
echivalentul banilor spălaţi. 

— Mă bucur să te văd. 

Și înfășurat într-o bucată de piele albastră moale, un pistol 
Beretta 92FS pe care l-a cumpărat de la un pește scoțian din 
Amsterdam. 


PARTEA | 


1. 
DOI ANI MAI DEVREME, 
WASHINGTON, DC 
— Luxemburg? 
— Da. 
— Luxemburg? 
— Exact. 


Katherine nu ştia cum să reacționeze la această veste. 
Așadar, hotărî să nu răspundă, deviere prin ignoranță. 

— Unde este Luxemburg? 

Regretă chiar în momentul în care puse acea întrebare 
nesinceră. 

— În Europa Occidentală. 

— Adică în Germania? Ea își luă ochii de la Dexter, de la 
rușinea care o cuprinse știind că își săpa singură groapa. 
Elveţia? 

Dexter se uită la ea pierdut, străduindu-se din răsputeri să nu 
spună ceva greșit. 

— E o ţară de sine stătătoare. Este un mare ducat, preciză el 
pe un ton irelevant. 

— Un mare ducat. 

El dădu din cap. 

— Glumești. 

— Este singurul mare ducat din lume. 

Ea nu spuse nimic. 

— Se învecinează cu Franţa, Belgia și Germania, continuă 
Dexter, pe neașteptate. Il înconjoară. 

— Nu, zise ea clătinând din cap. Nu există o astfel de ţară. 
Poate vorbești, nu știu, despre Alsacia. Sau Lorena. Vorbești 
despre Alsacia-Lorena. 


— Locurile astea sunt în Franţa. Luxemburg este, ăă, o altă 
naţiune. 

— Și ce îl face să fie un mare ducat? 

— Este guvernat de un mare duce. 

Ea își îndreptă atenţia către fundul de lemn, pe care se afla o 
ceapă pe jumătate tăiată și pe care îl așezase pe blatul care 
amenința să se desprindă complet de restul mobilei deformate, 
tras de vreo forţă primitivă - apă sau gravitate sau ambele - 
conferind astfel bucătăriei un aspect uzat, neigienic și extrem 
de periculos, obligându-i în cele din urmă să o renoveze 
complet; după ce eliminaseră toate propunerile irelevante 
privind îmbunătăţirea și aspectul, renovarea tot avea să-i coste 
patruzeci de mii de dolari, pe care ei nu îi aveau. 

Până una-alta, Dexter fixase niște cleme cu șurub la colțurile 
blatului, ca să împiedice placa de lemn să alunece de pe mobilă. 
Asta se întâmpla în urmă cu două luni. Între timp, din cauza 
acestor cleme prost fixate, Katherine spărsese un pahar de vin, 
iar o săptămână mai târziu, se lovise într-o clemă, în timp ce 
tăia un mango, iar cuțitul îi alunecase din mână, lama acestuia 
rănindu-i palma stângă și acoperind fructul și fundul de lemn cu 
sânge. Ea stătuse lângă chiuvetă, ţinând un prosop de bucătărie 
pe rană. Sângele picura pe covorașul uzat, împrăștiindu-se 
printre fibrele de bumbac și urmând același model ca în ziua 
aceea de la Waldorf, când ar fi trebuit să se uite în altă parte, 
dar nu o făcuse. 

— Și ce este acela un mare duce? 

Ea își șterse lacrimile provocate de ceapă. 

— Individul care se ocupă de marele ducat. 

— Inventezi. 

— Nu, este adevărat. 

Dexter schiță un zâmbet, ca și când ar fi luat-o peste picior. 
Dar nu, zâmbetul era prea vag; era zâmbetul pe care Dexter îl 
afișa ori de câte ori se prefăcea că ia pe cineva peste picior, 
când, de fapt, era foarte serios. Un zâmbet prefăcut. 

— Bine, zise ea. Te cred: de ce-ai vrea să te muţi în 
Luxemburg? _ 

— Să câștig o grămadă de bani și să călătoresc prin Europa. li 
oferi acel zâmbet larg, sincer. Așa cum am visat mereu. Privirea 
sinceră a unui om care nu avea niciun secret și care nu accepta 


posibilitatea ca alţii să aibă. Asta preţuia cel mai mult Katherine 
la soțul ei. 

— Vei câștiga o grămadă de bani? In Luxemburg? 

— Da. 

— Cum? 

— Duc lipsă de bărbaţi atrăgători. Așadar, o să mă plătească 
regește doar pentru că sunt incredibil de arătos și uluitor de 
sexy. 

Era o glumă a lor; glumeau pe tema asta de mai bine de un 
deceniu. Dexter nu era nici foarte chipeș, nici deosebit de sexy. 
Era un geniu al informaticii tipic, greoi și stângaci. De fapt, nu 
arăta chiar atât de rău; trăsăturile lui erau banale: păr șaten- 
deschis, bărbie ascuţită, obraji rotunzi și ochi căprui. Cu ajutorul 
unei tunsori decente, pregătire media și, poate, psihoterapie, ar 
fi putut deveni un bărbat de-a dreptul chipeș. Însă el emana 
sinceritate și inteligenţă, nu senzualitate sau sexualitate. 

Asta o atrăsese prima oară pe Katherine: un bărbat care nu 
era ironic, crispat, plictisitor, fiţos, neatent. Dexter era direct, 
previzibil, de încredere și amabil. Bărbaţii din domeniul ei de 
activitate erau manipulatori, vanitoși, nemiloși și egoiști. Dexter 
era antidotul ei. Un bărbat statornic, neautoritar, de neclintit în 
sinceritatea lui, cu o înfățișare obișnuită. 

Ea se obișnuise demult cu înfățișarea și cu firea lui liniștită. 
Prin urmare, el își accentua aspectul de tocilar, urmând 
tendinţele modei în această direcţie: ochelari de vedere cu ramă 
din plastic, haine șifonate, demodate și neasortate, păr ciufulit. 
Glumea pe seama înfățișării lui. 

— O să mă plimb haihui prin locurile publice, continuă el. 
Dacă o să obosesc, o să mă așez. Și, doar ca să știi, o să fiu cât 
se poate de chipeș. Chicoti, încântat de propriile cuvinte hazlii. 
Luxemburgul este capitala lumii când vine vorba despre bănci 
private. 

— Și? 

— Tocmai mi s-a oferit un contract avantajos de către una 
dintre aceste bănci. 

— Cât de avantajos? 

— Trei sute de mii de euro pe an. Aproape o jumătate de 
milion de dolari, la cursul valutar de azi. Plus cazare și masă. 
Plus bonusuri. Totalul ar putea ajunge la aproape trei sferturi de 
milion de dolari. 


Cu siguranţă, era o grămadă de bani. Mai mult decât își 
imagina ea că ar putea câștiga vreodată Dexter. Cu toate că se 
ocupase cu internetul aproape de la începuturile sale, el nu 
avusese niciodată dorința de a se îmbogăţi. De cele mai multe 
ori, se ținuse deoparte, în vreme ce prietenii și colegii lui adunau 
capital și își asumau riscuri, dădeau faliment sau aveau 
probleme juridice sau ajungeau să își cumpere avioane 
particulare cu care zburau prin lume. Dar nu și Dexter. 

— Și-apoi, cine știe? continuă el. Plus că - își întinse brațele, 
pregătindu-se pentru lovitura de graţie - nici nu voi fi nevoit să 
muncesc prea mult. 

Cândva amândoi fuseseră ambiţioși. Dar după zece ani 
petrecuți împreună, din care cinci cu copiii, numai Dexter își mai 
păstrase un dram de ambiţie. Și asta însemna, în mare, să 
muncească mai puţin. 

Sau cel puţin asta crezuse ea. Acum, din câte se vedea 
treaba, el începuse să aspire și la bogăţie. In Europa. 

— De unde știi? întrebă ea. 

— Cunosc amploarea operaţiunii, complexitatea ei, tipurile de 
tranzacții. Cererile lor în ceea ce privește securitatea nu sunt 
atât de mari precum cele cu care sunt obișnuit acum. Plus că 
sunt europeni. Toată lumea știe că europenii nu prea se omoară 
cu munca. 

Dexter nu fusese niciodată bogat, dar câștiga destul de bine. 
Și Katherine avansase treptat în ceea ce privea salarizarea. Cu 
un an în urmă, câștigaseră împreună un sfert de milion de 
dolari. Dar cu ipoteca și cu toate reparaţiile majore pe care le 
făceau la casa cea veche, care se afla la marginea unui cartier 
așa-zis recondiționat, Columbia Heights, plus școala privată - 
centrul DC-ului nu era locul potrivit pentru a trimite copii albi de 
gimnaziu la o școală de stat - și cele două mașini, nu aveau 
niciodată bani. Aveau doar cătușe din aur. Dar nu, nu din aur: 
cătușele lor erau din bronz, în cel mai bun caz; poate din 
aluminiu. lar bucătăria lor se desfăcea în bucăți. 

— Așadar, vom fi bogaţi, zise Katherine, și vom călători peste 
tot, iar tu vei fi alături de mine și de băieţi? Sau vei fi plecat mai 
tot timpul? 

În ultimele două luni Dexter călătorise foarte mult; nu prea 
luase parte la viaţa de familie. Prin urmare, în acel moment, 
călătoriile lui de afaceri reprezentau o coardă sensibilă. Tocmai 


10 


se întorsese din Spania, unde petrecuse câteva zile, o călătorie 
de ultim moment care o obligase să își anuleze activităţile 
sociale, care erau puţine și cam rare, și care nu puteau fi 
anulate fără motive întemeiate. După cincisprezece ani de 
muncă de dimineaţa și până seara și cinci ani petrecuți cu 
creșterea copiilor, nu prea mai avea nici viaţă socială, nici prea 
mulţi prieteni. Dar era mai bine decât nimic. 

Într-o perioadă, călătoriile în interes de serviciu ale lui 
Katherine fuseseră o problemă. Dar, în urmă cu cinci ani, după 
nașterea lui Jake, ea renunţase aproape în întregime să mai 
călătorească și își redusese drastic orele de muncă. Chiar și cu 
schimbarea programului, rareori reușea să ajungă acasă înainte 
de ora șapte. Își dedica timpul copiilor doar în week-end-uri, pe 
care și-l împărțea între cumpărături, curăţenie, teme și toate 
celelalte. 

— Nu prea mult, zise el, fără să dea prea multe explicaţii. 

Ea nu îl lăsă să se eschiveze. 

— Unde? 

— Londra. Zurich. Poate în Balcani. Poate o dată, de două ori 
pe lună. 

— În Balcani? 

— Sarajevo, poate. Belgrad. 

Katherine știa că Serbia era ultimul loc pe care Dexter ar fi 
vrut să-l viziteze. 

— Banca are niște interese acolo. Ridică ușor din umeri. 
Oricum, călătoriile nu vor reprezenta o caracteristică a postului 
meu. Însă traiul în Europa da. 

— ţi place Luxemburgul? întrebă ea. 

— Am fost acolo doar de două ori. Nu știu prea multe. 

— Dar știi ceva, totuși? Este evident că se poate să mă fi 
înșelat în legătură cu continentul pe care se află. 

Odată ce Katherine începuse să spună această minciună, știa 
că nu va mai putea da înapoi. Acesta era secretul susţinerii 
minciunilor: să nu încerci să le ascunzi. Intotdeauna reușea să îl 
mintă cu ușurință pe soțul ei. 

— Știu că este o ţară bogată, zise Dexter. Are cel mai ridicat 
produs intern brut din lume. 

— Nu poate fi adevărat, zise ea, cu toate că știa că așa era. 
Poate Emiratele, sau Qatar, sau Kuwait. Nu un loc care, până 
acum cinci minute, am crezut că se află în Germania. 


11 


El ridică din umeri. 

— În regulă. Altceva? 

— Este... ăăă... mic. 

— Cât de mic? 

— Țara are cinci sute de mii de oameni. Suprafaţa este cam 
cât a Rhode Island. Dar Rhode Island este, cred, mai mare. Cu 
puţin. 

— Și orașul? Există un oraș, nu? 

— Are capitală. Tot Luxemburg îi spune. Acolo locuiesc 
optzeci de mii de oameni. 

— Optzeci de mii? Asta nu-i oraș. Este - știu și eu - un centru 
universitar. _ 

— Da. Dar este un centru universitar frumos. In centrul 
Europei. Unde cineva mă va plăti cu o grămadă de bani. Așadar, 
nu este un centru universitar obișnuit, gen Amherst. Și este un 
centru universitar unde nu ești nevoit să ai o slujbă. 

Katherine se opri din tăiat ceapa la auzul acestei posibile 
întorsături din viaţa lor, pe care o anticipase în urmă cu zece 
minute, de îndată ce el rostise întrebarea: „Ce-ai zice dacă ne- 
am muta în Luxemburg?” Această întorsătură însemna ca ea să 
renunțe la slujba ei pentru totdeauna. În prima clipă, se simţi 
profund  ușurată; ușurată pentru că apăruse o soluţie 
neașteptată la o problemă stringentă. Va trebui să renunțe. Nu 
era decizia ei; nu avea de ales. 

Nu recunoscuse niciodată faţă de soțul ei - nici măcar faţă de 
ea însăși - că voia să renunţe. lar acum nu mai era nevoită să o 
facă. ` 

— lar eu ce o să fac? întrebă ea. In Luxemburg? Care, apropo, 
nu sunt încă sigură că există. 

El zâmbi. 

— Trebuie să recunoști că pare o invenţie, zise ea. 

— Vei trăi după placul inimii. 

— Fii serios. 

— Sunt serios. Vei învăţa să joci tenis. Sau te vei reapuca de 
ciclism. Vei planifica vacantele noastre. Vei amenaja noua casă. 
Vei învăţa limbi străine. Îţi vei deschide un blog. 

— Și când mă voi plictisi? 

— Dacă te vei plictisi. Poţi să găsești ceva de lucru. 

— Și să fac ce? 


12 


— Washingtonul nu este singurul loc din lume unde oamenii 
scriu articole în ziare. 

Katherine își întoarse privirea către ceapa ciopârțită și începu 
din nou să taie, încercând să cugete asupra subiectului despre 
care vorbeau. 

— Touché. 

— De fapt, continuă Dexter, Luxemburg este una dintre cele 
trei capitale ale Uniunii Europene, în afară de Bruxelles și 
Strasbourg. Parcă se transformase într-un spot publicitar pentru 
nenorocitul ăla de loc. Imi imaginez că există multe ONG-uri 
care ar avea nevoie de un american priceput pe care să îl 
adauge pe statele lor de plată cu fonduri nelimitate. Combinat 
cu un agent de recrutare. Genul de indivizi exagerat de 
entuziaşti de la resurse umane, care poartă pantaloni cu pense 
și mocasini în picioare. 

— Și când se va întâmpla asta? zise Katherine renunțând la 
tratative, la perspective, la viitorul ei. Preferă să se ascundă. 

— Păi... oftă el, prea evident, un actor prost care își 
supraevalua talentele, aici e problema. 

Tăcu. Acesta era unul dintre obiceiurile proaste ale lui Dexter: 
să o facă pe ea să îi pună întrebări, în loc să îi dea răspunsurile 
pe care știa că le aștepta ea. 

— Ei bine? 

— Cât mai repede, recunoscu el, ca și când ar fi fost constrâns 
sau nevoit să îndure toate huiduielile. 

— Asta ce înseamnă? 

— Trebuie să fim acolo înainte de sfârșitul săptămânii. 
Probabil eu va trebui să merg acolo o dată sau de două ori 
singur, mai repede. Cum ar fi luni. 

Katherine rămase cu gura căscată. Nu numai că vestea venea 
pe nepusă masă, dar era și șocantă. Mintea ei o luă razna, 
încercând să găsească o soluţie pentru a renunţa la slujbă într- 
un timp atât de scurt. Va fi greu. Va da de bănuit. 

— Știu că este foarte repede, zise Dexter. Dar pentru banii 
ăștia? Trebuie să facem sacrificii. lar sacrificiile? Nu sunt chiar 
atât de mari, doar că trebuie să ne mutăm în Europa cât mai 
repede posibil. Și uite. Işi vâri mâna în buzunarul hainei și 
scoase o coală A4 de hârtie pe care o întinse pe blatul mobilei. 
Părea să fie o foaie de calcul, care avea scris în antet „Buget 


13 


Luxemburg”. Sincronizarea este chiar bună, continuă Dexter, pe 
un ton de apărare, evitând să motiveze ce era cu graba aceea. 

Katherine nu avea să înțeleagă motivul decât mult, mult mai 
târziu. 

— Vacanţa de vară nu s-a terminat încă, astfel încât putem fi 
în Luxemburg când vor începe copiii noul semestru la noua 
școală. 

— lar școala este...? 

— O școală privată în engleză. Dexter avea un răspuns 
pregătit la orice. Întocmise o foaie de calcul, pentru numele lui 
Dumnezeu! Ce romantic! Plătită de client. 

— Este o școală bună? 

— Capitala cu cele mai multe bănci private din lume și cu cel 
mai mare venit de pe planetă are și o școală decentă, bănuiesc. 
Sau două. 

— Nu e nevoie să fii ironic. Nu pun decât niște întrebări 
obișnuite despre educaţia copiilor noștri și despre locul unde 
vom trăi. Ştii, chestii mărunte. 

— Scuze. 

Katherine îl lăsă pe Dexter să se perpelească preț de câteva 
secunde înainte să reia conversaţia. 

— Cât timp vom locui în Luxemburg? 

— Contractul este pe un an. Dar se mai poate prelungi încă 
unul. 

Ea aruncă o privire rapidă peste hârtie și ajunse la ultimul 
rând: câștig net de aproape două sute de mii pe an. Euro? 
Dolari? N-avea importanţă. 

— Și pe urmă? întrebă ea, mulțumită de ceea ce văzuse în 
acel ultim rând. Se resemnase demult la gândul că va fi pentru 
totdeauna falită. Însă, în acel moment, „pentru totdeauna” 
părea a fi totuși o perioadă „limitată”. 

— Cine știe? 

— E un răspuns cam neconvingător. 

El ocoli masa de bucătărie, care se afla într-o stare 
deplorabilă, și, cuprinzând-o cu brațele pe la spate, schimbă 
tonul conversaţiei. 

— Asta e, Kat, zise el, iar respiraţia lui caldă îi mângâie pielea. 
Este altceva decât ne-am imaginat noi, dar asta e. 

Dar, de fapt, era tocmai ceea ce visaseră ei: să înceapă o 
nouă viaţă în străinătate. Amândoi aveau impresia că rataseră 


14 


multe experienţe importante, amândoi fiind împovăraţi de 
circumstanţe care nu ţinuseră de viaţa lipsită de griji a unui 
tânăr. Acum, când aveau aproape patruzeci de ani, tânjeau în 
continuare după acele momente pe care le rataseră; credeau în 
continuare că mai era posibil. Nu admiseseră niciodată că era 
imposibil. 

— Vom reuși, îi șopti el în ceafă. 

Ea lăsă jos cuțitul. Se predă. Nu era pentru prima oară. 

Vorbiseră mai serios despre asta, târziu în noapte, după un 
pahar de vin. Cât de serios putură, târziu, ametțiţi. Insă 
conveniseră că, deși nu știau cât de greu va fi să ajungă într-o 
altă ţară, cu siguranţă le va fi foarte ușor să plece din 
Washington. 

— Totuși, Luxemburg? întrebă ea. 

Meleagurile străine pe care și le imaginaseră ei erau locuri 
precum Provence sau Umbria, Londra sau Paris, poate Praga sau 
Budapesta, chiar și Istanbul. Locuri romantice; locuri unde își 
doreau să ajungă, unde toată lumea își dorea să ajungă. 
Luxemburg nu se afla pe lista lor; nu se afla pe lista nimănui. 
Nimeni nu visează să locuiască în Luxemburg. 

— Ştii cumva ce limbă se vorbește în Luxemburg? întrebă ea. 

— |Ì se spune luxemburgheză. Este un dialect germanic, 
amestecat cu franceză. 

— Nu te cred. 

El o sărută pe gât. 

— Așa este. Dar se vorbește și germana obișnuită, plus 
franceză și engleză. Este un loc foarte „internaţional”. Nu ești 
nevoit să înveţi luxemburgheză. 

— Mie îmi place spaniola. Am studiat franceza un an. Dar 
vorbesc spaniolă. 

— Nu-ţi face griji. Limba nu va fi o problemă. 

El o sărută din nou, apoi își cobori mâna pe abdomenul ei, 
strânse betelia fustei ei. Copiii erau la joacă. 

— Ai încredere în mine. 


15 


2. 


Katherine îi văzuse de multe ori în aeroporturile 
internaţionale, cu o mulţime de bagaje ieftine după ei, cu fețele 
transfigurate de griji, de uimire, de oboseală, cu copiii 
zgomotoși, taţii ţinând bine în mâini pașapoartele roșii și verzi 
care îi separau de pașapoartele albastre americane. 

Erau emigranţi care emigrau. 

Îi văzuse părăsind aeroportul Mexico City după ce veniseră cu 
autobuzul din Morelia sau Puebla, sau cu cursele de legătură din 
Quito sau Guatemala City. Îi văzuse în Paris, sosind din Dakar, 
Cairo și Kinshasa. Îi văzuse în Managua și Port-au-Prince, 
Caracas și Bogotâ. Oriunde umblase în lume, îi văzuse plecând. 

Dar îi văzuse și sosind, în New York și în Los Angeles, în 
Atlanta și în Washington, la capătul unui drum lung, istoviţi, dar 
totuși hotărâți să își continue călătoria epică. 

Acum făcea și ea parte din această categorie. 

Asta era ea, cea de pe trotuarul de lângă aeroportul din 
Frankfurt-am-Main. În spatele ei, un morman format din opt 
valize supradimensionate, de diverse forme. Mai văzuse astfel 
de valize gigantice și își spusese: „Ce om întreg la minte și-ar 
cumpăra geamantane atât de hidoase și de greu de manevrat?” 
Între timp aflase răspunsul: cineva care trebuie să împacheteze 
repede totul. 

Împrăștiate în jurul celor opt valize urâte, de statura unui om, 
se aflau patru genţi de mână și o poșetă, două genţi de 
computer, două rucsacuri mici de copii, iar pe iarbă, jachete, 
ursuleți de pluș, o pungă etanşă plină cu batoane de cereale și 
fructe, atât proaspete, cât și uscate, plus bomboane maro M&M; 
toate bomboanele colorate fuseseră mâncate înainte să ajungă 
în Noua Scoție. 

Asta era ea, cea care ţinea strâns în mână pașapoartele 
albastre ale familiei ei, diferite de cele roșii nemţțești și ieșind în 
evidență nu doar datorită culorii, ci și pentru că localnicii nu 
stăteau pe mormane de valize hidoase, ţinând bine 
pașapoartele lor. 

Asta era ea, cea care nu înțelegea nimic din ce spuneau 
oamenii, o limbă incomprehensibilă. După un zbor de șapte ore, 


16 


timp în care reușise să doarmă doar două ore, cu ochii umflaţi, 
epuizată, flămândă, scârbită, nerăbdătoare și temătoare. 

Asta era ea: o emigrantă care emigra. 

e 

Începuse să se împace cu ideea că folosea numele de familie 
al lui Dexter. Conștientiza faptul că nu va mai avea nevoie de 
numele ei de fată, de numele ei profesional. Prin urmare, se 
dusese la primăria districtului Columbia și completase niște 
formulare. Aplicase pentru un carnet de șofer nou și un pașaport 
în regim de urgenţă. 

Işi spusese că va fi mai ușor să lupte cu birocraţia și să 
locuiască într-o ţară catolică dacă purta același nume de familie 
ca și soțul ei. Oricum, începuse să renunțe deja la restul 
identităţii sale - la aparențele care ascundeau adevăruri mult 
mai complexe -, iar un nume era doar ceva în plus. 

Era deja o persoană pe care nu o mai întruchipase niciodată: 
Katherine Moore. Ea își spunea Kate cea veselă și relaxată. În 
loc de Katherine cea severă și serioasă. Acest nume suna 
plăcut; Kate Moore era cineva care știa cum să se distreze în 
Europa. 

O testă în gând pe Kate Moore câteva zile, ajungând la 
concluzia că Kate Moore sugerează mai mult numele unui 
personaj dintr-o carte pentru copii sau al unei majorete. 

Kate Moore organizase mutarea. Ea blocase, anulase sau 
schimbase adresa zecilor de conturi. Ea cumpărase valizele 
acelea hidoase. Ea sortase bunurile lor în trei categorii 
indispensabile: bagaje de mână, bagaje de cală și bagaje pentru 
vapor. Completase formulare de transport, formulare de 
asigurări și formulare tipizate. 

Reușise să renunțe și la slujbă. Nu fusese ușor, nici rapid. Dar 
când scăpase într-un final de ultimul interviu și de toate 
obstacolele birocratice, acceptase să bea un pahar de rămas- 
bun acasă la șeful său, în Capitol Hill. Cu toate că nu mai 
renunțase niciodată la o slujbă, participase la câteva demisii de- 
a lungul anilor. La început fusese dezamăgită că nu se duseseră 
într-un pub irlandez, unde toată lumea bea peste măsură, stând 
la barul de mărimea unei mese de biliard, întocmai ca în filme. 
Dar, bineînţeles, colegii ei nu s-ar fi putut strânge într-un bar, să 
bea. In schimb, aceștia sorbeau din sticlele de bere la parterul 
casei lui Joe, ceea ce o făcu pe Kate să se simtă parțial ușurată, 


17 


parţial dezamăgită când descoperi că aceasta nu era nici cu 
mult mai mare, nici într-o stare cu mult mai bună decât a ei. 

Închină un pahar cu colegii ei, iar peste două zile părăsi 
continentul. 

„Acum am ocazia să mă reinventez”, își spuse ea. Asemenea 
unei persoane care nu face prea multe eforturi într-o carieră 
nepotrivită; care nu face sacrificii când vine vorba despre 
sarcinile părintești; care nu locuiește într-o casă dărăpănată, 
lipsită de confort, aflată într-un cartier neprietenos, dintr-un oraș 
mare și aglomerat - un loc pe care ea îl alesese intenţionat în 
momentul în care plecase la facultate, și pe care nu îl mai 
părăsise niciodată. Ea rămăsese în Washington și își păstrase 
postul, deoarece totul se legase din inerție. Nu ea își hotărâse 
viața; se întâmplase pur și simplu. 

Şoferul neamt dădu volumul mai tare: muzică electronică din 
anii '80. 

— Un curent nou! exclamă el. Îmi place la nebunie! 

Bătea tare cu degetele în volan, lovea cu piciorul ambreiajul și 
clipea ca un nebun, de parcă ar fi luat amfetamine la micul 
dejun. 

Kate îl ignoră pe nebun și admiră peisajele nemţești idilice pe 
lângă care treceau, dealurile și pădurile dese, grupurile mici de 
case din piatră, îngrămădite unele într-altele, de parc-ar fi vrut 
să-și țină de cald, dispuse în sătucuri și înconjurate de pășuni. 

Iși va reveni. Se va relansa. Cel puţin va deveni o femeie care 
nu își minte în mod constant soţul în legătură cu adevărata ei 
meserie și identitate. 

(J 

— Bună, spuse Kate când intră în biroul lui Joe la prima oră a 
dimineții. Această singură silabă reprezentă introducerea. Îmi 
pare rău că trebuie să îți spun, dar îmi dau demisia. 

Joe își ridică ochii de pe un raport, niște pagini cenușii privind 
productivitatea, scoase la o imprimantă matricială care se afla, 
probabil, într-un suport din metal de fabricaţie sovietică, pe un 
birou undeva prin America Centrală. 

— Soţul meu a primit o ofertă de muncă în Europa. În 
Luxemburg. 

Joe ridică o sprânceană. 

— Și m-am gândit să plecăm și noi. 


18 


Această explicaţie semăna mai mult cu o concluzie, dar cel 
puţin era una sinceră. Kate hotărâse să fie sinceră în timpul 
acestui proces. Cu excepţia unui singur aspect, dacă ar fi apărut 
în discuție. Era aproape convinsă că va apărea, în cele din urmă. 

Joe închise dosarul, a cărui copertă groasă era ornată cu o 
mulţime de ștampile, semnături și iniţiale. Pe partea laterală se 
afla o clemă din metal. El o închise. 

— Ce fel de muncă? 

— Dexter se ocupă cu securitatea electronică a băncilor. 

Joe încuviinţă din cap. 

— In Luxemburg există o mulţime de bănci, adăugă ea. 

Joe schiţă un zâmbet. 

— Va lucra pentru una. 

Kate fu surprinsă de sentimentul de regret care o copleșea. 
Cu fiecare secundă care trecea, devenea din ce în ce mai 
convinsă că luase hotărârea greșită, însă trebuia să o onoreze. 

— E momentul meu acum, Joe. Fac treaba asta de... nici nu 
mai știu... 

— De mult timp. 

Regretul era însoţit de rușine, acel gen de rușine care îi afecta 
propria mândrie - neputinţa de a reveni asupra unei decizii 
greșite, odată luată. 

— Da, de mult timp. Și, sincer, m-am plictisit. Sunt cam 
plictisită de la un timp încoace. lar pentru Dexter este o mare 
șansă. Și pentru noi. Să avem parte de aventură. 

— N-ai avut parte de suficientă aventură până acum? 

— Ca familie. O aventură cu familia. 

El dădu scurt din cap. 

— De fapt, nu este vorba despre mine. Aproape deloc. Este 
vorba despre Dexter, despre cariera lui și, poate, despre bani 
mai mulți, la urma urmei. Și despre a avea o viață diferită. 

Joe deschise ușor gura, lăsând să i se vadă dinţii gălbui de sub 
mustata căruntă și deasă, care parcă îi fusese lipită pe fața 
pământie. Ca să se asorteze, Joe purta, de obicei, costume gri. 

— Există vreo șansă să te răzgândești? 

În următoarele zile, timp în care Dexter adunase mai multe 
informaţii utile, probabil că răspunsul ar fi fost afirmativ. Sau cel 
puţin posibil. Apoi, în toiul nopţii, hotărâtă să ia o decizie, Kate 
se trezise de-a binelea la ora patru dimineaţa, se ridicase în 
capul oaselor în pat și, cuprinsă de agonie, începuse să-și frângă 


19 


mâinile, încercă să își dea seama ce voia. Își petrecuse cea mai 
mare parte din viaţă - dacă nu pe toată - încercând să găsească 
răspunsul la o altă întrebare: de ce avea cu adevărat nevoie? 
Însă faptul că încerca să își dea seama ce voia reprezenta o 
provocare complet diferită pentru ea. 

Ajunse la concluzia că ceea ce își dorea în acel moment era să 
își dea demisia. Să plece pentru totdeauna din acel birou. Să 
renunţe complet la acea carieră. Să înceapă un capitol nou-nouţ 
- o carte complet nouă - din viaţa ei, în care ea să fie un alt 
personaj. Nu că și-ar fi dorit să fie o femeie casnică, fără un scop 
profesional; însă nu mai voia să fie o femeie care să aibă acea 
profesie și acel scop. 

Prin urmare, în lumina acelei dimineţi toride de august, 
răspunsul ei fu: 

— Nu, Joe. Îmi pare rău. 

Joe schiță din nou un zâmbet; semăna mai puţin cu un zâmbet 
și mai mult cu o grimasă. Mina lui se schimbă complet, de la 
birocratul mediocru care părea a fi de obicei la războinicul demn 
de milă pe care îl cunoștea ea. 

— Ştii că vei fi supusă mai multor interogatorii? 

Ea încuviinţă din cap. Cu toate că oamenilor nu le făcea 
plăcere să vorbească despre demisie, ea era oarecum 
conștientă că nu va fi niciun proces rapid, niciunul simplu. Știa 
că nu va mai pune niciodată piciorul în acel biroul, că nu se va 
mai plimba niciodată în acea clădire centrală. Lucrurile ei 
personale îi vor fi trimise prin curierat. 

— Și vom începe chiar acum. Joe își porni computerul. Închide 
ușa, te rog, zise el, făcând un gest rapid cu mâna, autoritar și 
indiferent în același timp, apoi își încleștă fălcile și se încruntă. 

e 

leșiră din hotel și o luară prin labirintul de străzi înguste și 
pietruite din centrul orașului, înaintând de-a lungul zidurilor 
cetăţii medievale. Trecură pe lângă palatul monarhului, pe lângă 
cafenele cu terase și ajunseră într-o piață mare, unde fermierii 
își etalaseră pe tarabe mărfuri și flori. 

Kate simţea prin talpa subţire a pantofilor fiecare piatră din 
pavaj. Odinioară își petrecuse mult timp din viaţă străbătând 
străzile  denivelate ale cartierelor nesigure din orașe 
necunoscute; odinioară avusese și încălțămintea adecvată. 
Străbătuse exact aceleași străzi cu mai bine de cincisprezece 


20 


ani în urmă. Ea recunoscu arcada care unea cele două pieţe 
principale, oprindu-se la capătul dinspre sud și întrebându-se 
dacă nu cumva urma să nimerească într-o capcană periculoasă. 
Se aflase pe urmele unui puștan din Texas care, până la urmă, 
nu făcuse nimic altceva decât să-și cumpere o clătită. 

Asta se întâmplase cu mult timp în urmă, pe vremea când 
picioarele ei erau mai rezistente. Va fi nevoită să-și cumpere o 
colecție nouă de pantofi care să se potrivească cu garderoba ei, 
care era tot nouă. 

Copiii mărșăluiau ascultători în fața părinţilor, cufundați într-o 
conversaţie secretă, specifică băieţilor, despre frizura Lego. 
Dexter o luă de mână pe Kate chiar acolo, în inima orașului, într- 
o piaţă europeană animată, unde oamenii beau și fumau, 
râdeau și flirtau. El o gâdilă în palmă cu vârful degetului, 
invitaţie ascunsă - o promisiune tainică - a ceva ce urma să se 
întâmple mai târziu, când vor fi singuri. Kate simţi cum se 
îmbujorează. g 

Se aşezară la masa unei braserii. In mijlocul pieței 
aglomerate, o trupă formată din zece membri, toți adolescenți, 
tocmai începuse o cacofonie. Scena îi aducea aminte de 
nenumăratele oraşe mexicane prin care hoinărise cândva: o 
piațetă mărginită de cafenele și magazine de suvenire, toate 
generațiile de localnici - de la nou-născuți care gângureau până 
la bătrâne bârfitoare, care se țineau de braț - adunate în fața 
unei scene, unde nişte amatori cântau prost cântecele preferate 
ale publicului. 

Influența îndepărtată a colonialismului european. 

Kate își petrecuse cea mai mare parte din timp în zócalo din 
Oaxaca, care se afla la câteva sute de metri de garsoniera ei, 
lângă şcoala de limbi străine unde urma cursuri particulare 
pentru avansați, învățând să stăpânească dialectele. Se îmbrăca 
la fel ca restul femeilor, cu fuste lungi din in și bluze țărănești, 
își lega părul cu basmale, lăsând să se vadă pe ceafă un mic 
tatuaj fals, reprezentând un fluture. Se amesteca în peisaj, 
zăbovea pe la cafenele și bea Negra Modelos, folosea plase ca 
să care produse de la târgul care avea loc pe 20 noiembrie. 

Într-o seară, fură alăturate mai multe mese la care se așezară 
un cuplu german și câţiva americani, plus nelipsiţii mexicani 
care încercau mereu să agaţe femei - bărbaţii de genul acesta 
aruncau multe săgeți prin întuneric și, din când în când, 


21 


nimereau ţinta - când un individ chipeș, sigur pe sine, îi întrebă 
dacă putea să stea cu ei. Kate îl mai văzuse și înainte, şi încă de 
multe ori. Ştia cine era; toată lumea îl cunoștea. Il chema 
Lorenzo Romero. 

De aproape, era mai chipeș decât și-l imaginase ea din 
fotografii. Când se convinse că el venise ca să îi vorbească ei, 
abia dacă reuși să-și stăpânească încântarea. Respirația îi 
deveni întretăiată, iar palmele începură să îi transpire. Abia 
reușea să se concentreze la glumele și aluziile din răspunsurile 
lui prompte, dar nu avea nicio importanţă. Inţelegea ce se 
petrecea. Când bluza i se desfăcu, ea nu și-o aranjă. Kate îi 
atinse braţul cu mâna, zăbovind prea mult. 

Kate luă o ultimă înghiţitură de bere, încercând să pară 
stăpână pe sine. Apoi se aplecă spre el. 

— Cingo minutos, zise ea, făcând semn din cap spre catedrala 
care se afla în partea de nord a pieţei. 

El încuviinţă, își umezi buzele și îi aruncă o privire 
nerăbdătoare. 

| se păru că durează o veșnicie până traversară piaţa. Copiii și 
părinţii se întorseseră pe la casele lor, în piaţă rămânând doar 
adulţii tineri, bătrânii și turiștii, un amestec de fum de trabuc și 
marijuana, cuvinte bolborosite în engleză și clevetelile bunicilor. 
Pe sub copaci, departe de lumina felinarelor, cuplurile se pipăiau 
fără rușine. 

Lui Kate nu îi venea să creadă că făcea asta. Așteptă 
nerăbdătoare în întuneric, pe Independencia, lângă catedrală. El 
se apropie și dădu să o sărute. 

— No. Ea clătină din cap. No aqui. 

Se îndreptară în tăcere către El Llano, parcul unde cândva se 
aflase o grădină zoologică și care acum era un teren abandonat, 
care ar fi înspăimântat-o pe Kate dacă ar fi fost singură. Insă nu 
era. Ea îi zâmbi lui Lorenzo și pătrunse în întuneric. El o urmă - 
un animal de pradă gata de atac. 

Ea inspiră adânc. In sfârșit, sosise momentul. Se ascunse în 
spatele unui trunchi gros de copac, sub umbra deasă și îl 
aşteptă să o urmeze. Își vâri mâna în buzunarul hainei largi din 
pânză. 

Când bărbatul își făcu apariţia de după trunchi, ea îi împunse 
stomacul cu ţeava armei și apăsă pe trăgaci de două ori înainte 


22 


ca el să își dea seama ce se întâmpla. Lorenzo căzu moale la 
pământ. Ea îl mai împușcă o dată în cap, ca să fie sigură. 
Lorenzo Romero fusese primul om pe care îl omorâse. 


3, 


— Ai văzut-o? întrebă italianca. Pe americanca nou-venită? 

Kate sorbi din café latte și se gândi că n-ar strica puţină 
zaharină. 

Se chinuia să-și amintească dacă pe italianca respectivă o 
chema Sonia sau Sophia sau Marcella, cu toate că părea să i se 
potrivească acest ultim nume. Singurul nume pe care îl reținuse 
cu adevărat fu cel al englezoaicei elegante, Claire, care 
sporovăise preţ de cincisprezece minute, apoi plecase. 

Și-apoi, lui Kate nu îi trecu prin minte că această întrebare i-ar 
fi putut fi adresată ei, deoarece ea însăși era o americancă nou- 
venită. 

Rămânând tăcută, Kate privi cu atenţie obiectele de pe masă, 
căutând zaharina. Pe masă se afla un recipient mic din porțelan 
cu niște cuburi de zahăr alb, o zaharniţță mare din sticlă cu zahăr 
brun - sau mai degrabă maroniu; nu semăna deloc cu cel care 
se folosea de obicei la negrese, prăjituri pe care Kate le făcuse 
de doar de două ori în viaţă, cu ocazia strângerii de fonduri 
pentru școală. Mai erau un recipient mic din oţel cu lapte cald și 
o carafă din sticlă cu lapte rece. 

Mai demult, Kate nu uita niciun nume; mai demult folosea cu 
religiozitate tehnici mnemonice. Dar nu le mai practicase de ani 
buni. 

Ce bine ar fi dacă oamenii ar purta ecusoane tot timpul. 

Intr-o cutie din plastic tare se aflau mai multe suporturi de 
pahare din carton pe care apărea un blazon baroc, care înfățișa 
un leu și steaguri și, poate, niște șerpi și un soare și o semilună, 
și niște dungi, turnul unui castel, plus litere gotice pe care ea nu 
le înţelegea, deoarece de unde ședea ea, vedea cu capul în jos 
aceste litere negre, stilizate. Prin urmare, nici măcar nu știa ce 
limbă era aceea. 

Pe masă se mai afla un suport din oţel pentru șerveţele, care 
erau împăturite în triunghiuri și care erau subțiri și rezistente în 


23 


același timp, fapt care părea imposibil, dar nu era. Deseori se 
trezea că îi suflă nasul lui Ben cu astfel de șervețele, care se 
aflau peste tot; copilul răcise. Nu găsise acele pachete de 
șerveţele pe care în State le puteai cumpăra practic de la orice 
magazin mic, staţie de benzinărie, magazin din colţ, 
supermarket, cofetărie, stand cu ziare și farmacie. Dacă ai cere 
șerveţele - dacă ai reuși să ceri șerveţele - femeia cu înfățișare 
severă din spatele tejghelei probabil ţi-ar râde în nas. Toate 
vânzătoarele aveau o înfățișare severă. 

Mai erau un iPhone alb, un iPhone negru și un BlackBerry 
albastru. Un Blueberry. Kate nu reușise încă să își achiziționeze 
un telefon mobil local și, în ciuda asigurărilor pe care le primise 
de la un reprezentant al serviciului clienţi din Mumbai, care lucra 
pentru furnizorul ei de servicii aflat în Colorado, nu exista nici 
prefix, nici combinaţie de cifre, nici vreo schimbare la setările de 
rețea, nimic care i-ar fi permis să primească apeluri sau să sune 
de pe telefonul ei mobil, model franțuzesc, produs în Taiwan și 
procurat din Virginia, aici în Europa. 

Fusese mai simplu când avusese o echipă de oameni care să 
se ocupe de aspectele tehnice din viaţa ei. 

Numai zaharină părea să nu fie pe acea masă; nu era nici 
urmă de zaharină pe nicio masă. 

Nu învățase cum se spune en francais la „zaharină”. Kate 
formulă în gând o propoziţie care s-ar fi tradus astfel: „Aveti 
ceva ce se pune în cafea, ca zahărul, dar diferit?” Incercă să își 
amintească dacă substantivul „zahăr” era de genul masculin 
sau feminin; această diferenţă ar fi schimbat pronunția pentru 
cuvântul different. Sau nu? Oare cu ce substantiv se acorda 
adjectivul? Oare cuvântul different este adjectiv? 

Kate se temea că „Aveţi ceva ce se pune în cafea, ca zahărul, 
dar diferit?” va părea oricum o întrebare idioată, prin urmare, de 
ce naiba ar mai conta dacă ar pronunţa sau nu ultima consoană 
la different/differente? N-avea importanţă. 

Pe masă se afla o scrumieră, desigur. 

— Kate? Italianca se uita la ea. Ai văzut-o? Pe americanca 
nou-venită? 

Kate fu surprinsă când își dădu seama că întrebarea îi era 
adresată ei. 

— Nu. 


24 


— Cred că americanca nou-venită nu are copii sau, cel puţin, 
nu la școala noastră, sau nu este genul de persoană care să îi 
ducă și aducă de la școală, interveni indianca. 

— Corect, zise cealaltă americancă de la masă. Amber, poate? 
Kelly? Ceva de genul. Dar soţul ei este super-sexy. Genul de 
bărbat înalt și brunet. Nu, Devi? 

Indianca chicoti, acoperindu-și gura cu mâna, și se înroși. 

— O, nu știu dacă e sau nu chipeș, asta vă pot spune sigur. 

Kate era impresionată de cât de multe cuvinte folosea femeia 
aceea ca să-și exprime gândurile. 

Nu putu să se abţină să nu se gândească ce spuseseră 
femeile acelea despre ea și Dexter, în urmă cu două săptămâni, 
când veniseră în prima zi de școală. Ea își plimbă privirea prin 
acea cafenea ciudată, cu tavan jos, de la subsolul sălii de sport. 
Sus, copiii luau lecţii de tenis de la doi antrenori suedezi care 
vorbeau engleza și pe care îi chema Nils și Magnus. Unul era 
foarte înalt, celălalt avea o înălțime medie; ambii puteau fi 
descriși ca fiind antrenori de tenis suedezi, înalţi și blonzi. După 
câte se părea, toţi antrenorii de tenis erau suedezi. Suedia se 
afla la nouă sute șaizeci și cinci de kilometri depărtare. 

Făceau asta în fiecare miercuri. Sau vor face asta în fiecare 
miercuri. Sau asta era a doua miercuri când făceau asta, iar 
planul era să facă asta în fiecare miercuri. 

Poate că intraseră deja în rutină, dar nu își dăduse ea seama 
încă. 

— Kate, îmi cer iertare dacă te-am mai întrebat asta, așa că 
te rog să mă ierți dacă ţi se va părea nepoliticos, dar nu îmi mai 
amintesc dacă te-am mai întrebat cât timp plănuiţi să staţi în 
Luxemburg? 

Kate se uită la interlocutoarea sa indiancă, apoi la cealaltă 
americancă și, în cele din urmă, la italiancă. 

— Cât timp? se întrebă Kate pentru a suta oară. Habar n-am. 

e 

— Cât timp vei sta cu familia în Luxemburg? întrebase Adam. 

Kate se holbase în oglinda care acoperea un perete al sălii de 
interogatorii fără ferestre - oficial numită sală de conferință, dar 
toată lumea ştia mai bine - de la etajul şase al sediului central, 
unde venise cu SUV-ul negru imediat după discuția de o oră 
avută cu Joe. 


25 


Ea își dădu după ureche o șuviţă rebelă de păr castaniu. Kate 
își purtase întotdeauna părul scurt, fiind mai practic și chiar 
necesar atunci când călătorea în mod regulat. Chiar și după ce 
încetase să mai călătorească în străinătate, tot ca o mamă 
muncitoare și plină de griji arăta, așadar, tunsoarea scurtă i se 
potrivea. În general, nu prea reușea să-și facă programare la 
coafor, prin urmare, părul ei era mereu puţin cam lung, iar 
șuvițele, cam rebele. Cum se întâmpla și în acel moment. 

Obrajii îi erau fleșcăiți. Kate era înaltă și zveltă - costel/ivă, ar 
zice unii, nefiind generoși în mod particular, dar preciși în mod 
indiscutabil - și nu era genul nebunelor care se vedeau grase 
sau se prefăceau că gândeau asta. Doar obrajii îi avea fleșcăiţi, 
fapt care arăta că nu mâncase bine sau nu făcuse destulă 
mișcare, o jumătate de kilogram, poate un kilogram în plus. 

Pungile de sub ochii ei verzui erau mai evidente în acea zi, la 
lumina aceea fluorescentă. Nu se odihnise bine - îngrozitor -, iar 
noaptea trecută fusese una dezastruoasă. Kate arăta în ultimul 
hal. 

Ea oftă. 

— Am explicat asta deja, acum două ore. 

— Mie nu, zise Adam. Așa că, te rog, mai explică o dată. 

Kate își încrucișă picioarele, iar gleznele i se atinseră. 
Picioarele îi fuseseră unul dintre cele mai bune atuuri ale ei. 
Deseori dorise să aibă sânii mai mari sau o siluetă în formă de 
clepsidră. Dar, în cele din urmă, fu nevoită să recunoască faptul 
că picioarele frumoase reprezentau, în mod ciudat, o parte a 
corpului pe care bărbaţii o găseau atrăgătoare. Sânii mari erau, 
în mod evident, o corvoadă, iar fundul, dacă nu era mic, avea 
tendinţa să se transforme în ceva absolut îngrozitor la o femeie 
de vârsta ei, care nu făcea exerciţii fizice prea des și care nu 
refuza un răsfăț cu îngheţată. 

Kate nu îl mai văzuse pe individul acesta, Adam, care era 
genul de fost cadru militar, pregătit oricând de atac. Dar nu era 
o surpriză. Compania la care lucra folosea zeci de mii de oameni 
peste tot în lume, plus mii de angajaţi numai în DC, împrăștiați 
prin cine știe câte clădiri. Va întâlni mulţi oameni pe care nu îi 
mai văzuse niciodată. 

— Contractul soțului meu este pentru un an. Din câte am 
înţeles, este o chestie standard. 

— Și după un an? 


26 


— Sperăm să se prelungească. Și asta este o situaţie des 
întâlnită în cazul expatriaţilor. 

— Și dacă nu i seva prelungi contractul? 

Ea se uită peste umărul lui Adam în oglinda dublă, în spatele 
căreia știa că se aflau mai mulţi superiori ai ei, care o urmăreau. 

— Nu știu. 


— Băieți! 

— Dara fost Jake. El... 

— Băieți! 

— Mami, Ben mi-a luat... 

— Băieți! Terminati! În secunda asta! 

Apoi, în mașină se așternu tăcerea - acea liniște a dimineţii 
după trecerea unei tornade: copaci smulși din rădăcină, ramuri 
împrăștiate peste tot, ţigle luate de pe acoperișuri. Kate inspiră 
adânc, încercând să se liniștească și să-și relaxeze mâinile pe 
volan. Nu suporta ciorovăiala. 

— Mami, am un nou prieten bun, zise Ben, fără nicio legătură, 
cu vocea lui cristalină, lipsită de griji. Nu îi păsa că tocmai 
fusese certat, în urmă cu cincisprezece secunde. Nu avea pică 
pe mama lui. 

— Minunat! Cum îl cheamă? 

— Nu știu. 

Firește că nu. Copiii știu că n-are importanţă numele. 

„La următorul sens giratoriu, luaţi. A doua. leșire. Și intraţi. Pe 
autostradă.” GPS-ul îi vorbea lui Kate într-o engleză elevată, 
spunându-i ce să facă. 

— „Intraţi. Pe autostradă”, îngână Jake, din spate. „Intrati. Pe 
autostradă", cu o altă intonaţie. „/ntrați. Pe autostradă”. Mami, 
ce este o autostradă? 

Existase o vreme când Kate studiase hărțile; îi plăceau foarte 
mult. Putea conduce oriunde, busola ei internă nu fluctua 
niciodată, iar memoria ei referitoare la viraje și direcţii era 
impecabilă. Insă cu acel GPS din care se auzea parcă vocea 
Juliei Andrews și care o anunţa de fiecare viraj și pantă a 
drumului, ea nu mai era nevoită să-și folosească creierul, să-l 
pună la muncă. Chestia aia semăna cu un calculator: era mai 
rapid și mai ușor, dar obositor. 


27 


Kate sugeră cu o jumătate de gură că nu aveau nevoie de 
GPS, însă Dexter fusese de neclintit. Nu stătuse niciodată prea 
bine cu simțul orientării. 

— O autostradă este o magistrală, răspunse Kate pe un ton 
extrem de răbdător, încercând să-și înăbușe criza, să-și 
ispășească greșeala. Drăgălășenia băieţilor ei făcea să i se 
înmoaie inima care, în alte situaţii, părea inuman de rece. Copiii 
o făceau să-i fie rușine de ea însăși. 

Soarele, care atârna jos, pe cer, o orbi pe moment când își 
aruncă privirea către sud-vest, ca să vadă mașinile care intrau 
în sensul giratoriu. 

— Mami, asta este autostrada? 

— Nu. Vom intra pe autostradă după ce trecem de sensul 
giratoriu. 

— O, mami, ce este un sens giratoriu? 

— Un sens giratoriu, răspunse ea, este un cerc rutier. 

Ura sensurile giratorii, care păreau o invitaţie deschisă la o 
coliziune laterală. Plus că erau semianarhice. Plus că avea 
impresia că își legăna în mod constant copiii în scaunele lor și 
scutura pungile cu alimente din portbagaj. Buf. și se răsturnau 
toate legumele, roșiile se rostogoleau de colo-colo, iar merele 
„se învineţeau”. 

În America Latină, străzile erau infernale, iar stilul de condus, 
mortal. Dar nu îi avusese niciodată pe copii pe bancheta din 
spate. 

— Mami, ce este un cerc rutier? 

Cercurile rutiere erau peste tot, o chestie generală. Ca și 
mânerele de la ferestre, care erau exact la fel, oriunde ar fi 
mers. Ca și rezervoarele de toaletă care erau încorporate în 
perete, deasupra closetelor. Ca și întrerupătoarele mari, și 
balustradele din fier forjat, și gresia exagerat de lustruită de pe 
jos... Fiecare lucrare și finisaj păreau a fi acordate exclusiv 
anumitor constructori, care monopolizau piața. 

— Acesta este, zise ea, încercând să nu-și iasă din fire din 
cauza întrebărilor pe care i le punea băiatul. Acesta este un cerc 
rutier, dragul meu. lar aici, în Luxemburg, i se spune sens 
giratoriu. ` 

Ce faci cu copiii când ești tot timpul cu ei? In Washington, se 
ocupase de copii doar în week-end-uri; grădinițele și bonele 


28 


suportaseră responsabilităţile de zi cu zi legate de îngrijirea 
copiilor. Pe atunci își dorise să petreacă mai mult timp cu copiii. 

Dar acum? Acum erau împreună în fiecare zi după școală, în 
fiecare seară, în fiecare noapte, în fiecare dimineaţă și în toate 
week-end-urile. Cum ar fi trebuit să-i distreze, fără să-și 
petreacă viaţa întinsă pe jos, jucându-se cu piese Lego? Fără ca 
băieţii să nu se bată, sau să nu facă o dezordine inimaginabilă, 
sau să nu o înnebunească? 

Acum, că i se îndeplinise dorinţa, avea unele îndoieli. Aceasta 
fusese și teama ei cea mai mare. 

— Mami, asta este autostrada? 

— Da, dragul meu. Aceasta este autostrada. 

Becurile de la bord începură să clipească. Computerul de la 
bord îi trimitea constant mesaje în limba germană, cuvinte 
incredibil de lungi, care clipeau uneori și pe care ea se chinuia 
să le ignore. Era o mașină închiriată; nu își făcuseră încă timp 
să-și cumpere una. 

— Mami? 

— Da, dragul meu. 

— Trebuie să merg la toaletă. 

Ea se uită la GPS: mai aveau doi kilometri. 

— Ajungem acasă în câteva minute. 

leși de pe autostradă și intră pe o stradă de lângă triaj, unde 
erau parcate unele lângă altele câteva trenuri de mare viteză, 
apoi trecu pe lângă turnul cu ceas din mijlocul gării. Acum știa 
încotro să o ia. Opri GPS-ul; nu mai avea nevoie de ajutor. Doar 
așa putea învăţa. 

a 

— Soțul tău a lucrat acolo timp de patru ani înainte să se 
mute la bancă? Adam nu își luase ochii de pe hârtii și își ţinuse 
pixul pregătit. 

— Corect. 

— A plecat cu un an înainte de IPO}. 

— Da. 

— Nu pare a fi o mutare prea inteligentă. 

— Dexter n-a fost niciodată un strateg financiar prea bun. 

— Așa se pare. Și la banca asta cu ce s-a ocupat mai exact? 


1 Ofertă publică inițială: prima fază de vânzare a acţiunilor unei companii către public. 
(n.tr.). 


29 


— S-a ocupat de sistemele de securitate. Sarcina lui era să 
descopere cum putea fi spart sistemul și să prevină acest lucru. 

— Care sistem? 

— Conturile. El proteja conturile. 

— Adică banii. 

— Corect. 

Adam părea neîncrezător. Kate știa că atât el, cât și ceilalți îl 
priveau cu scepticism pe Dexter și mutarea lui la Luxemburg. 
Însă Kate nu era suspicioasă. Își făcuse temele cu mult timp în 
urmă, iar Dexter era curat. Tocmai de aceea se căsătorise cu el. 

Desigur că ei nu aveau de unde să știe asta. Desigur că se 
impunea să fie bănuitori. Poate chiar și ea ar fi trebuit să fie 
bănuitoare. Însă își promisese mai de mult să nu fie. 

— Ştii ceva despre acest gen de muncă? întrebă Adam. 

— Mai nimic. _ 

Adam se holbă la ea, așteptând o explicaţie. Insă ea nu simţi 
nevoia să dea explicaţii, nu cu voce tare. Nici măcar nu voia să o 
rostească pentru ea, în gând. Adevărul gol-goluţ era că nu voia 
să înţeleagă lumea lui Dexter, deoarece nu voia ca el să o 
înţeleagă pe a ei. Qui pro quo. Adam nu era dispus să accepte 
tăcerea ei. 

— De ce? 

— Atâta timp cât nu vorbeam despre munca lui, nu trebuia să 
vorbim despre munca mea. 

— Și acum? 

Kate se holbă la bărbatul care ședea în faţa ei la masă, la acel 
străin care îi cerea acele detalii personale, întrebări pe care nu 
și le punea nici măcar ea, răspunsuri pe care nu și le dorea. 

— Și acum ce? 

— Acum că pleci de la noi, îi vei povesti despre munca ta? 


30 


AZI, 10.54 A.M. 


A 


Kate face un pas în faţă și își întinde brațele către femeia 
aceea. Se îmbrățișează, dar este o îmbrăţișare stingheră, 
precaută; poate pentru că nu vor să-și șifoneze nelipsitele 
eșarfe sau coafurile perfecte. Sau poate nu. 

— Cât mă bucur să te văd, șoptește femeia, încet și sincer, în 
părul lui Kate. Mă bucur mult. 

— Și eu mă bucur, răspunde Kate, la fel de încet, însă mai 
puţin sincer. 

Când se despart, femeia își odihnește mâna pe braţul lui Kate. 
Gestul pare prietenos. Dar poate fi și unul prin care să o 
împiedice pe Kate să se miște, făcând-o să rămână pe loc printr- 
o atingere blândă, dar fermă. 

Kate nu își imaginează numai că lumea se uită la ele, dar și 
suspectează tot. Absolut tot. 

— Locuiești aici? În Paris? 

— In cea mai mare parte a anului. 

— Prin apropiere? 

Kate aruncă o privire în direcția apartamentului lor, care se 
află la câteva străzi depărtare. 

— Nu departe, răspunde ea. 

— Și în restul anului? 

— Vara asta am petrecut-o în Italia. Am închiriat o vilă. 

— În Italia? Ce frumos! Unde? 

— În sud. 

— Pe Coasta Amalfi? 

— Prin zonă. Kate nu dă detalii. Dar tu? Unde locuiești în 
prezent? 

— 0... Ridică ușor din umeri. Nu m-am stabilit nicăieri. Pe ici, 
pe colo. Femeia zâmbește. De fapt, zâmbește cu subiînțeles. 

— Așadar - Kate își flutură mâna înspre străduţă, care nu este 
tocmai Champs-Elysee sau bulevardul St. Germain - ce faci prin 
partea asta a Parisului? 

— Cumpărături. 

Femeia ridică o pungă mică, iar Kate observă că poartă pe 
deget un inel de logodnă cu un diamant mic, dar nu și verigheta 


31 


de aur pe care o purta altădată. Dispariţia verighetei pare a 
avea logică. Dar apariţia inelului este uimitoare. 

Dacă această femeie adora un lucru, atunci acela era să 
meargă la cumpărături în magazine de genul celor de pe rue 
Jacob: antichităţi, materiale, articole de mobilier. Cărţi cu 
coperte tari de la anticariat și materiale și articole de mobilier. 
Kate crezuse că femeia doar juca teatru. 

Era imposibil să-ţi dai seama dacă se prefăcea sau nu. 

— Desigur. 

Se privesc îndelung, cu un zâmbet pe buze. 

— Hei, știi, mi-ar plăcea să mai stăm de vorbă. Dexter este în 
oraș? 

Kate încuviințează din cap. 

— Ne-am putea întâlni la un pahar în seara asta? Sau să luăm 
cina împreună? 

— Ar fi frumos, răspunde Kate. Îl voi întreba pe Dexter să 
vedem când are timp. În timp ce vorbește, Kate își dă seama că 
femeia va insista să îl sune de îndată, prin urmare, adaugă: Insă 
nu îl pot suna chiar acum. 

Ea scotocește prin geantă după telefon, încercând să câștige 
timp ca să găsească o explicaţie logică. 

— Este la sala de sport. 

Este primul lucru care îi vine în minte. Suficient și, probabil, 
adevărat. În fiecare zi, Dexter merge fie la sala de sport, fie 
joacă tenis. Slujba lui cu normă întreagă, care implică 
administrarea investiţiilor, este, de fapt, o slujbă cu jumătate de 
normă. 

— Dă-mi numărul tău de telefon. 

— Ştii ceva? Femeia își înclină capul într-o parte. Ce-ar fi să- 
mi dai tu numărul tău de telefon? 

Își vâră mâna în geantă și scoate un blocnotes învelit în piele 
și un stilou. Obiecte nepreţuite, cumpărate din același butic ca și 
haina. Femeia aceea venise la Paris și cheltuise o avere la doar 
câteva străzi de apartamentul lui Kate. Să fie o coincidenţă 
oare? 

— Nu-mi găsesc încărcătorul, continuă femeia, și n-aș vrea să 
nu reușim să ne întâlnim din cauză că mi s-a închis telefonul. 

Sunt niște aiureli sfruntate, iar lui Kate aproape că îi vine să 
râdă. Dar este oarecum echitabil. Nu poţi să-i porţi cuiva 
ranchiună pentru că minte în vreme ce tu însuţi minţi, din exact 


32 


aceleași motive. Kate rostește numărul ei de telefon, iar femeia 
îl notează. Cu toate că Kate știe prea bine că femeia nu are 
nevoie să noteze un număr de telefon ca să îl ţină minte. 

Kate se minunează câtă prefăcătorie există între ele. 

— Te sun pe la cinci, bine? 

— Minunat. 

Se îmbrățișează din nou, apoi își aruncă un zâmbet prefăcut. 

Femeia începe să se îndepărteze. Kate se trezește că îi 
privește posteriorul, care este mai mare ca odinioară; această 
femeie fusese cândva slabă. Nu cu mult timp în urmă. 

Kate se întoarce și o ia în direcția opusă, îndepărtându-se de 
casă fără niciun alt motiv decât să mărească distanţa dintre ea 
și această femeie. Încearcă din răsputeri să nu se uite înapoi, să 
nu o urmărească cu privirea. Ştie că n-ar trebui. Știe că n-ar 
putea. 

— O, Kate? Femeia vine spre ea fără să se grăbească. 

— Da? 

— Poţi să-i transmiţi lui Dexter un mesaj din partea mea? 
Merge agale și se apropie de Kate. 

— Desigur. 

— Spune-i, zice ea, când se apropie la un pas de Kate, că a 
murit Colonelul. 


4. 


— Așa, zise Kate, ridicându-și privirea de la cărţile de colorat 
pe care le aranja pe masă în faţa băieţilor. O altă cină în familie 
într-un alt restaurant modest, aceeași soluție veche de trei 
săptămâni pe care o foloseau când erau nevoiţi să se 
acomodeze cu un nou stil de viaţă, într-o altă casă, pe un alt 
continent. Muncești destul de mult în ultima vreme. 

Dexter își ridică sprâncenele, luat prin surprindere de tonul 
critic - nemulțumit - pe care îl simţi în comentariul soţiei lui. 

— Trebuie să rezolv niște chestiuni cât mai urgent. 

— Dar lucrurile se vor liniști. 

O afirmaţie pe care Kate o bănui ca fiind contrară realității. 
Dar voia să îl facă să o respingă. Deși relaţia dintre ei fusese 


33 


armonioasă de când se mutaseră, el nu fusese atât de prezent 
pe cât ar fi sperat ea. 

— Nu prea. 

— Am crezut că vei reuși să te acomodezi cu noua slujbă. Că 
vei avea timp să ne ajuţi să ne instalăm. 

După un tur de trei ore alături de agentul imobiliar, ei 
aleseseră un apartament generos în centrul vechi al orașului. 
Mobila închiriată sosise la câteva zile după ce semnaseră 
contractul de închiriere, apoi se mutară de la hotel. Kate începu 
să despacheteze valizele hidoase, precum și oalele și cratițele 
închiriate, prosoapele și așternuturile. Mai aveau de așteptat 
încă o lună până să sosească transportul celorlalte bunuri ale 
lor, pe care le trimiseseră cu vaporul. 

Kate se așteptase ca Dexter s-o ajute la despachetat, însă nu 
fusese așa. 

— Dexter, mi-ai promis că nu voi fi nevoită să fac toată treaba 
asta de una singură. 

El aruncă o privire plină de subînţeles către copii. 

— Vreau să te ajut, însă trebuie să și muncesc. 

— De ce tocmai acum? De ce imediat? 

— Pentru că a trebuit să-mi aranjez urgent biroul. A trebuit să 
instalez sisteme de securitate. A trebuit să cumpăr aparatură și 
să angajez electricieni și tâmplari, să le verific activitatea. Am 
fost nevoit să rezolv de urgenţă toate astea, deoarece a trebuit 
să mă apuc de ceva important care se desfășoară acum. 

— Ce mai exact? Ce se întâmplă? 

— E greu de explicat. 

— Poţi să încerci? 

El oftă. 

— Da, pot să încerc. Dar, te rog, nu în seara asta. Bine? 

Kate îl privi insistent, dar nu răspunse imediat, cu toate că 
amândoi știau care va fi răspunsul ei și că acea pauză nu 
însemna nimic mai mult decât un protest din partea ei. Cu cât 
tăcea mai mult, cu atât mai înverșunat era protestul. 

— Bine, zise ea după câteva secunde. Nu fu un protest prea 
lung, nici prea tăios. Dar aș vrea să-mi spui măcar cine este 
clientul tău. 

El oftă din nou. 

— Katherine, eu... 

— Ti-am mai zis: te rog, spune-mi Kate. 


34 


El o privi ameninţător. 

— Kate, ţi-am explicat deja. Toţi din orașul acesta lucrează în 
domeniul bancar. Nu ar fi bine - ar fi chiar rău - dacă rivalii 
clientului meu ar afla că a angajat un expert în securitate din 
State ca să îi analizeze procedurile. 

— De ce? 

— Este un semn al slăbiciunii, al incertitudinii. Este vorba 
despre informaţii pe care concurenţa le-ar putea folosi împotriva 
noastră, ca să îi îndepărteze pe clienţi, pretinzând că nu suntem 
îndeajuns de siguri. Nu ar fi bine nici dacă ar afla oamenii care 
lucrează /a clientul meu. 

— Bine, am înțeles asta. Dar de ce nu poţi să-mi spui mie? 

— Pentru că nu are nicio relevanţă, Kat. Kate. Numele acestor 
bănci nu mai au nicio importanţă pentru tine acum. Dar, mai 
devreme sau mai târziu, vei afla, poate, că soţul celei mai bune 
prietene ale tale lucrează pentru clientul meu. Și poate, după 
câteva pahare, va deveni mai insistentă: „Haide, Kat, mie poți 
să-mi spui”. Atunci vei fi pusă într-o situaţie stânjenitoare. Și 
pentru ce? El clătină din cap. N-are niciun rost. 

— N-are niciun rost? Să fii sincer cu soţia ta? 

— Nu, iubito. Nu are niciun rost să îţi spun ceva care trebuie 
să rămână secret. Față de toată lumea. Acesta este marele 
dezavantaj. Fără a avea și o latură bună. 

Secrete. Ce știa Dexter despre păstrarea secretelor? 

— Și eu ce să le spun oamenilor? 

— Spune-le adevărul: că termenii contractuali îmi interzic să 
divulg numele clientului meu. 

— Și soției tale? 

— N-o să-i pese nimănui. Întreaga economie se bazează pe 
discreţie. 

— Totuși, spuse ea, sună îngrozitor de - nu știu - neconjugal. 
Ea se minună când își dădu seama că nu se putea abţine să nu îl 
acuze pe Dexter de propriile ei greșeli. 

— Va fi bine, zise el. Ai încredere în mine. 

e 

Dexter conduse Volvo-ul închiriat în jurul ambasadei, în ploaia 
măruntă, descriind un cerc larg și plin de hopuri - de fapt, nu un 
cerc, ci un poligon cu cinci laturi inegale, un pentagon diform - 
în căutarea unui loc de parcare. Găsiră în cele din urmă un loc 
îngust, sub un castan mare, la baza căruia pământul era 


35 


acoperit cu frunze și coji. Britanicii îi spun „pocnitori”. Atunci 
când cad, castanele te pocnesc în cap. 

În faţa gheretei erau șase persoane care se plimbau de colo- 
colo, așteptând ca paznicii să le facă semn, să le ia lucrurile și 
să le treacă printr-un aparat de scanat, să îi însoțească prin 
grădină către mica sală de așteptare care se afla în clădirea 
consulatului și să îi lase să aștepte cinci, zece, cincisprezece 
minute. 

Kate mai vizitase această ambasadă în urmă cu câţiva ani, 
dar nu fusese nevoită să aștepte. 

Fură chemați. Kate și Dexter intrară în încăperea mică. O 
fereastră antiglonţ forma un perete, iar în spatele ei se afla un 
bărbat în uniformă. 

— Bună dimineaţa, zise el. Pașapoartele, vă rog. 

Își vârâră pașapoartele printr-o fantă. Bărbatul cercetă 
documentele, apoi verifică în computer. Preţ de un minut sau 
două, se așternu o tăcere adâncă. Kate auzi ticăitul unui ceas de 
perete, care se afla în spatele geamului. Bărbatul făcu clic pe 
maus, mută cursorul și tastă. Kate nu avea niciun motiv să fie 
agitată, dar era. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule și doamnă Moore? 

— Ne-am mutat aici, zise Dexter. Am sosit acum câteva 
săptămâni. 

— Înţeleg. 

Ofițerul îl privi în ochi pe Dexter. 

— Este vreo problemă? Dexter privea prin geam și încercă să 
zâmbească, dar nu reuși decât să facă o grimasă care sugera că 
ar avea nevoie la toaletă. 

— Lucrează vreunul din voi aici, domnule Moore? 

— Eu. 

Kate simţi cum inima începe să-i bată cu putere. Este foarte 
ușor să te agiţi când ești departe de casă și cineva în uniformă 
are pașaportul tău, în spatele unui geam antiglont. 

Ofițerul aruncă o privire înspre Kate și îi întâlni privirea. Nu 
reușise să treacă de acea etapă din viaţa ei când își făcea 
constant griji în legătură cu secretele ei. Nu îi trecuse niciodată 
prin minte că cel bănuit ar putea fi soţul ei, și nu ea. 

El reveni la Dexter. 

— Aveţi permis de muncă? 

— Da, zise Dexter. Am. 


36 


— Nu vă avem în baza noastră de date cu permisul de lucru. 
Dar guvernul luxemburghez ne va trimite copii ale permiselor de 
muncă eliberate pentru americani. 

Dexter își încrucișă brațele la piept, dar nu spuse nimic. 

— Când a fost eliberat? 

— Mă scuzati? 

— Permisul dumneavoastră de muncă, domnule Moore. Când 
a fost eliberat? 

— Aăă, nu știu sigur... a fost... de curând. 

Cei doi bărbaţi se priviră îndelung prin geamul gros. 

— Trebuie să fie o neînțelegere, invocă Dexter. 

— Cu siguranţă. 

— Aveţi nevoie de o copie? A permisului meu de muncă? 

— Da. 

Kate simţi încordarea lui Dexter; era ca un câmp electric. 

— Atunci, voi reveni, zise Dexter. Cu o copie. Trebuie să 
venim amândoi? 

— Nu, domnule Moore. Doar dumneavoastră. 

e 

— Încă ceva, Katherine. 

Ea fixase cu privirea masa, încercând să-și descarce 
conștiința de informaţiile confidenţiale. Va fi nevoită să treacă 
prin asta și mâine, și poimâine, și cine știe cât timp, până când 
cineva va termina de verificat toate dosarele și proiectele și 
lucrurile ei personale, trecând iar și iar peste aceleași detalii, ca 
să se asigure că nu minţțea. 

— Mai ai ceva de adăugat în legătură cu decizia ta de a pleca 
în urmă cu cinci ani? g 

Ea se uită la Adam cu o privire sfidătoare. Incercă să nu intre 
în panică. O imagine pe care nu reușise să și-o reprime cu o 
noapte în urmă: era escortată în parcare, dusă într-o dubă fără 
geamuri la un alt birou, care era, de fapt, un aerodrom, unde se 
afla un avion particular, era însoţită de două matahale în timpul 
zborului de la ora nouă, lăsată în faţa intrării închisorii din Africa 
de Nord, unde va fi bătută zilnic timp de o lună, până când va 
muri din cauza hemoragiei interne fără să apuce să-și mai vadă 
familia. 

— Nu, răspunse ea. Nu cred. 


37 


Adam își luă mâinile de pe masă și le așeză pe coapse, 
adoptând aceeași poziţie ca și când s-ar fi pregătit să riposteze 
fizic. 

e 

Kate scutură umbrela și o lăsă pe preșul de la intrare ca să se 
usuce. Butonul pentru mesaje al telefonului clipea. Dar mai întâi 
trebuia să îi așeze pe copii în faţa televizorului, după ce va găsi 
un canal potrivit în franceză. Trebuia să  despacheteze 
cumpărăturile. Trebuia să înceapă să pregătească cina, folosind 
aparatura în germană - zecile de butoane ale cuptorului 
includeau opţiuni precum Ober-Unterhitze, Inten-sivbacken. și 
Schnellaufheizen. Ei îi plăcea cum sună /nten-sivbacken, prin 
urmare, folosea această opţiune pentru tot ce gătea. 

Apoi scăpă din mână o sticlă de nectar de piersici. Aceasta se 
Sparse când căzu pe pardoseala din piatră, împrăștiind peste tot 
nu numai bucăţi mari, cioburi și țăndări de sticlă, ci și picături și 
băltoace de suc gros și lipicios. Avu nevoie de cincisprezece 
minute ca să curețe mizeria, în patru labe, cu prosoape de 
hârtie și bureţi și aspiratorul vertical ieftin care venise odată cu 
mobila închiriată. 

Era imposibil de exprimat în cuvinte cât de mult ura ceea ce 
făcea. 

Se scurse o jumătate de oră până când Kate își făcu timp să 
apese pe butonul pentru mesaje. 

„Bună, sunt eu.” Dexter. „Îmi pare rău, dar nu voi ajunge 
acasă la cină.” Din nou. Devenise un obicei obositor. „Am o 
întâlnire la ora șase și una la opt. Voi ajunge acasă pe la nouă și 
jumătate. Sper. Spune-le băieţilor că îi iubesc.” 

Șters. 

„Bună, Kate, sunt Karen de la CFAL.” Ce naiba înseamnă 
CFAL? „Voiam să văd ce mai faci și să te anunţ că un alt cuplu 
de americani tocmai a sosit în oraș.” Cui îi pasă? „Cred că ar 
trebui să vă cunoaşteţi.” 

e 

— Eşti sigură? o întrebase Adam. 

Kate se străduise să respire normal. Ar putea fi vorba despre 
evenimentele din Barbados, care nu fuseseră tocmai autorizate. 
Sau putea fi vorba despre dosarul dispărut despre teroriștii din 
Salvador, cu care nu avusese nicio legătură. Sau poate că nu 


38 


era nimic din toate astea, ci doar simplul fapt că Joe nu avea 
încredere în ea. 

Mai degrabă era vorba despre Torres. În ultimii cinci ani, Kate 
fusese convinsă că Torres va veni să o bântuie. Să se răzbune. 

Sau, poate, nu era vorba decât despre protocol. 

— Da, răspunse ea. Sunt sigură. 

Adam o privi insistent. Ea își găsi curajul să îl privească în 
ochi. O fricoasă, care ședea în partea cealaltă a mesei. Cinci 
secunde, zece. Treizeci de secunde de tăcere. 

El putea aștepta o veșnicie. Din asta își câștiga traiul. 

Dar și ea putea aștepta. 

Nu Torres era cel care o bântuia pe Kate, ci apariţia 
neașteptată a femeii. Femeia aceea nevinovată. 

— In regulă, atunci, zise în cele din urmă Adam. Se uită la 
ceas, apoi notă ceva pe blocnotes. Legitimaţia pe masă. 

Kate își desfăcu șnurul de la gât, ezită, apoi așeză legitimaţia 
pe masă. 

Adam rupse foaia de hârtie. Se ridică în picioare, ocoli masa și 
se apropie de Kate cu mâna întinsă. 

— Aici vei merge mâine-dimineaţă, la ora nouă. 

Kate se uită la foaia de hârtie, nevenindu-i să creadă că acea 
etapă se încheiase. Lucrurile se termină întotdeauna mai repede 
decât te-ai aștepta. 

Nu va avea loc nicio confruntare. Nu azi, nu aici. Dacă nu azi 
și nu aici, atunci când? Unde? 

— Întreabă de Evan, zise el. 

Kate se uită la Adam, încercând să nu pară surprinsă că nu 
vor vorbi despre Torres. 

— Cât va dura toată treaba asta? întrebă, ca să spună și ea 
ceva, ca să schimbe subiectul, spre marea ei ușurare. Nu era 
încă prea târziu să o dea în bară. Nu va fi niciodată prea târziu. 

— Cel puţin câteva zile. Nu știu cât timp. Ar trebui să-ţi rezervi 
vreo două săptămâni întregi, timp în care vei mai primi salariu. 
Nu va dura atât de mult, dar vei avea timp să-ţi faci un program, 
care va fi, desigur, cel normal. 

— Desigur. 

— Asta a fost tot. Adam zâmbi și întinse mâna, de astă dată 
ca să i-o strângă pe a ei. Nu mai ești angajat al Agenţiei 
Naţionale de Inteligență. Succes, Katherine! 


39 


5, 


— Eu sunt Julia, zise femeia. Încântată de cunoștință. 

— Eu sunt Katherine. Kate. Se așeză pe unul dintre scaunele 
de răchită ale cafenelei și se uită la noua americancă, pe care 
cei de la CFAL i-o vârâseră pe gât. Între timp aflase că era vorba 
despre „Clubul Femeilor Americane din Luxemburg”, din care 
făcea și ea parte. Din câte se părea, asta trebuia să faci dacă 
erai o americancă în Luxemburg. 

— Ai reușit să te acomodezi? întrebă Kate. 

Se simţi ca o impostoare în momentul când îi adresă acea 
întrebare, pe care și celelalte femei i-o adresaseră ei. Intrebarea 
implica ideea că cea care o punea se acomodase deja și era în 
măsură să ofere un sfat sau un ajutor. Kate nici nu voia, nici nu 
putea să facă asta. 

— Da, presupun, răspunse Julia. Dar nu știu să fac nimic din 
ce ar trebui să fac aici. 

Kate încuviinţă din cap. 

— Tu știi ce trebuie să faci? 

— Nu. Kate clătină din cap. Dar sunt expertă în asamblarea 
mobilierului de la Ikea. La asta chiar că mă pricep. Aici nu există 
dulapuri în perete. 

— Niciunul! zise Julia. Ai dreptate. Clădirile astea vechi au fost 
construite înainte să apară dulapurile în perete. 

— În ultima lună am asamblat birouri și șifoniere. Până și 
lămpi. Oare de ce este diferită electricitatea de aici de cea din 
America? Are vreo logică? 

— Niciuna. Nu se ocupă soţul tău de asta? De asamblatul 
mobilei? 

— Niciodată. Soțul meu nu face nimic altceva decât să 
muncească. Tot timpul. 

— Și al meu. 

Amândouă priveau paharele de vin din faţa lor, când veni 
chelnerul și le luă comanda. 

— Și, de cât timp ești aici? întrebă Julia. 

— De patru săptămâni. 

— N-a trecut mult timp. 

— Nu, n-a trecut. 


40 


Era un chin. Kate voia să se scuze, să se ridice și să plece, să 
dispară. Acesta era unul dintre numeroasele aspecte legate de 
viaţa de expatriat pentru care ea nu se simțea pregătită: să 
poarte discuţii inutile cu străinii. 

— Am înțeles că ești din Washington, zise Julia. Trebuie să fie 
foarte interesant! 

lar conversaţia asta? Cât de plictisitoare. 

Însă Kate era hotărâtă să încerce. Avea nevoie de prieteni și 
de un stil de viaţă, și doar astfel puteai să ai parte de ambele: 
stând la taclale cu străinii. Toţi erau străini, pe picior de 
egalitate în străinătate. Caracteristicile definitorii ale originii tale 
- familia, școala, experienţele - nu mai contau. Toată lumea 
începea de la zero; așa stăteau lucrurile. Ședeai alături de un 
străin și purtai o conversaţie. 

— De fapt, nu sunt din DC, zise Kate. Am locuit acolo 
cincisprezece ani. Sunt din Bridgeport, Connecticut. Tu? De 
unde ești? 

Chelnerul le aduse salatele. 

— Din Chicago. Ai fost vreodată acolo? 

— Nu, recunoscu Kate, ușor rușinată. Dexter o tachinase de 
multe ori pe seama acestui subiect, iar el îi făcuse jocul, și astfel 
devenise una dintre glumele lor. Kate ura atât de mult orașul 
Chicago, încât nici nu voia să pună piciorul acolo. Ba chiar 
refuza să se împrietenească cu cineva din Chicago. 

— Păcat, zise Julia, ridicându-și privirea de la pâinea prăjită cu 
brânză de capră pe care se chinuia să o taie în două - de fapt, 
încerca să-și împartă întreaga salade composée în două. Este un 
oraș frumos. 

În realitate, Kate nu ura deloc orașul Chicago. Pur și simplu nu 
avusese niciodată ocazia să meargă acolo. 

— Poate vei veni în vizită când ne vom întoarce în ţară, zise 
Julia. Când aveţi de gând să vă întoarceți acasă? 

— Suntem aici pe perioadă nedeterminată. 

— Și noi. 

— Cu ce se ocupă soţul tău? întrebă Kate. 

— Ceva legat de finanţe, dar nu prea înţeleg. Julia o privi 
insistent pe Kate. Dar al tău? 

— La fel. 

— Fiecare se ocupă cu chestii financiare pe care noi nu le 
înțelegem, nu-i așa? 


41 


— Așa se pare. 

Pentru asta era Luxemburgul: să faci bani și să eviţi taxele. 

— Am o vagă idee despre ocupația soţului meu, recunoscu 
Julia. Se ocupă cu operaţiuni valutare. Dar habar n-am ce 
înseamnă asta. Al tău? 

— Este expert în sisteme de securitate, specializat în 
programe software de tranzacţii pentru instituţiile financiare. 

Era o replică pe care și-o însușise. 

— O! Este foarte, âă, diferit. Și ce face mai exact? 

Kate clătină din cap. 

— Sincer, nu prea știu. 

Ceea ce știa era faptul că sarcina lui Dexter era să-i împiedice 
- sau să-i împiedice pe cât posibil - pe hackeri să fure bani în 
timpul tranzacţiilor electronice. Aceasta devenise oarecum 
specializarea lui Dexter în ultimii zece ani, trecând de la furnizor 
de servicii pentru internet la bancă, apoi la o altă bancă, până 
când, în urmă cu un an, luase hotărârea să înceapă o carieră de 
consultant liber-profesionist. Apoi treaba cu Luxemburg. 

— Unde lucrează? întrebă Julia. 

— Are un birou pe bulevardul Royal, lucrează pe cont propriu. 

— Cine sunt clienţii lui? 

Kate se înroși. 

— Habar n-am. 

Julia chicoti. Kate zâmbi la rândul ei, apoi izbucniră amândouă 
în râs până când Julia făcu brusc o grimasă. 

— Vai, Doamne! zise Julia, dând din mâini de parcă ar fi 
încercat să-și ia zborul. Tocmai mi-a ieșit vinul pe nas de atât 
râs. Ahhhh! 

După ce se opriră din râs, Julia reluă conversaţia. 

— Și tu? Lucrezi? 

— Nu ca angajată. Am grijă de copii, de casă. Aceasta era o 
altă propoziţie pe care Kate o rostise de zeci de ori. Tot nu se 
putea obișnui; își întoarse privirea când spuse: Dar tu? 

— Eu sunt decorator de interioare. Am fost decorator de 
interioare. Nu cred că voi avea ocazia să fac asta și aici. De fapt, 
nu cred că voi face deloc așa ceva aici. 

Kate nu își imaginase niciodată că va lua prânzul cu femei 
necunoscute care avuseseră meseria de decorator. 

— De ce nu? 


42 


— Trebuie să cunoşti mulți oameni înstăriți - aceștia 
alcătuiesc clientela ta. Plus că trebuie să-i cunoşti pe toți 
comercianții - pe toţi cei la care să apelezi pentru ajutor apoi 
mai sunt magazinele și alți furnizori. Eu nu cunosc pe nimeni aici 
și nu știu nimic. Nu pot fi decorator de interioare în Luxemburg. 

Kate o analiză cu atenţie pe această americancă nou-venită. 
Părul blond îi ajungea până la umeri - mai mult ca sigur era 
vopsit de către un profesionist -, era cârlionţat și bogat, tratat 
cu balsam și aranjat cu grijă; femeia aceasta își dădea toată 
osteneala. Ochii albaștri erau machiaţi discret, cu puţină 
mascara și fard de pleoape, nimic exagerat. Era drăguță, dar nu 
frumoasă; atrăgătoare, dar nu de natură să intimideze. O idee 
mai înaltă decât Kate, avea poate 1,75 m, era subţirică peste tot 
- genul de corp care nu dăduse încă naștere unui copil. Avea 
treizeci și cinci de ani. Cel puţin. 

— De când ești căsătorită, Julia? 

— De patru ani. 

Kate dădu din cap. 

— Știu la ce te gândești, continuă Julia. Căsătorită de patru 
ani, are treizeci și ceva de ani... unde sunt copiii? Ca să scăpăm 
de nedumerirea asta, îţi spun acum; nu pot. 

— O! Kate ajunsese să realizeze că atunci când venea vorba 
despre fertilitatea lor, femeile americane erau destul de directe. 
Îmi pare rău. 

— Și mie. Dar asta-i viaţa, nu? Viaţa îţi mai dă și câte o palmă. 

— Bănuiesc că da. 

— Oricum, ne gândim și la adopţie. Din moment ce nu ceasul 
biologic este problema, am hotărât să așteptăm până vom 
împlini patruzeci de ani. Anii aceștia îi vom petrece bucurându- 
ne de viaţă, în timp ce Bill se îmbogățește. Apoi ne vom linişti și 
vom avea grijă de copii. 

Kate fu uluită de această limbuţie excesivă. Oamenii care 
erau prea sociabili o făceau să devină bănuitoare. Nu se putu 
abţine să nu se gândească la faptul că toată acea vorbărie 
ascundea, de fapt, niște minciuni. Și, cu cât era mai detaliată 
latura exterioară, cu atât mai convinsă era că totul nu era decât 
o prefăcătorie. 

Julia o puse în alertă pe Kate. Cu toate astea, trebuia să 
admită că femeia avea un aer plăcut. 

— Pare o idee bună. 


43 


— Nu-i așa? Julia sorbi din vin. Și cu ce te-ai ocupat acasă? 

— Cercetare pentru guvern. Argumentaţii despre comerţ 
internațional, dezvoltare, genul acesta de muncă. 

— Trebuie să fi fost interesant. 

— Uneori, zise Kate. Alteori era oribil. 

Râseră din nou, mai luară o înghiţitură de vin și își dădură 
seama că paharele lor erau aproape goale. 

— Monsieur! strigă Julia unui chelner care trecea pe-acolo. 
Encore du vin, s'il vous plait? Accentul ei franțuzesc era 
îngrozitor. Nici măcar nu puteai fi sigur că vorbea în franceză. 

Chelnerul păru confuz. Kate își dădu seama că bărbatul 
încerca să înțeleagă propoziţia Juliei, cu toate acele vocale 
pronunţate exagerat. În cele din urmă, reuși să înţeleagă. 

— Oui, madame. 

Reveni cu o sticlă de riesling. 

— Ce zici? întrebă Julia. Încă puțin vin? 

— N-ar trebui. Nu ne-a venit încă mâncarea. 

Julia mâncase exact o jumătate din salată, apoi lăsase jos 
furculița. Kate era impresionată de acea disciplină riguroasă. 

— Nu-ţi face griji. Pour elle aussi, îi spuse Julia chelnerului. 
După ce chelnerul se îndepărtă, Kate zise: 

— Vorbești foarte bine franceză. 

— Mulţumesc pentru amabilitate, dar nu este adevărat, spuse 
Julia. Am un accent îngrozitor. Blestemul din Midwest. Nu părea 
a fi originară din Midwest. Pe de altă parte însă, accentele 
începeau să dispară treptat în toată America. In douăzeci de ani, 
toată lumea, de pretutindeni, va vorbi la fel. 

— Dar am învăţat cuvinte. Julia își ridică paharul și îl îndreptă 
către Kate. A ta santé! zise Julia, și ciocniră. Și á nouvelles 
amies. 

Kate o privi pe femeia aceea îmbujorată, ai cărei ochi sclipeau 
din cauza vinului. 

— Pentru noi prietenii! spuse Kate. 

e 

Kate miji ochii în Ilumina puternică a soarelui când zări silueta 
soțului ei, care înainta târșâindu-și picioarele pe aleea acoperită 
cu pietriș. 

— Ce cauţi aici? întrebă ea. 

Nu prea îl văzuseră pe Dexter în ultima săptămână. Și în 
putinul timp în care îl văzuseră, acesta fusese distras și distant. 


44 


Kate se bucură să îl vadă acolo. Era chiar încântată că venise la 
un eveniment atât de neinteresant. 

— Este o zi mai ușoară, zise Dexter, aplecându-se și sărutând- 
o scurt pe buze. 

Lui Kate îi displăcea acel sărut superficial și inutil, însă nu își 
făcuse niciodată curaj să-i spună lui Dexter să înceteze. Ştia că îi 
va fi foarte greu să își exprime repulsia și îi era teamă că va 
părea neiubitoare, în ciuda părerii ei că acel sărut superficial nu 
reprezenta un semn de afecţiune. Prin urmare, nu spuse nimic și 
îl sărută și ea scurt pe buze. 

— M-am gândit să vin să văd ce faceţi tu și copiii după școală. 

Işi plimbă privirea prin locul de joacă, care era format dintr-o 
corabie mare de pirați și un tobogan închis, care semăna cu un 
tobogan cu apă, fără apă. Jake era undeva în interiorul acelei 
structuri; Ben se furișa într-o parte a corăbiei, aproape complet 
vizibil, nereușind să își înăbușe chicotelile. 

In urmă cu o jumătate de oră, după câteva zile de ciorovăială 
continuă, Jake îl lovise pe Ben, acesta din urmă ripostase 
trăgându-l de păr pe Jake și amândoi băieţii sfârșiseră prin a ţipa 
și a plânge. Aveau nevoie de o pauză, acolo, în public. Ca să îi 
pedepsească, Kate îi despărţise și îi obligase să stea turcește 
lângă copaci, pe frunzele căzute. Băieţilor le era frică de pădure, 
iar Kate se simţise îngrozitor, însă fusese o pauză bine-venită. 
Băieții se cuminţiseră. 

— E o chestiune de rutină, zise Kate. Ședea la o masă de 
metal dintr-o cafenea, cu o ceașcă de cafea în faţă și cu o sticlă 
de apă pregătită pentru momentul în care, inevitabil, băieţii vor 
veni Și vor spune: „Mi-e sete”. Avea cartea de gramatică a limbii 
franceze deschisă la prima pagină. 

Dexter privi cum băieții se furișează în tăcere. 

— Ce fac? 

Kate încercă să nu tresară atunci când murmură: 

— Se joacă de-a spionii. Nu voia să dea explicaţii despre acel 
joc pe care îl inventase. 

— Poftim? 

— Spioni, zise ea mai tare. Se joacă de-a spionii. Este un joc 
pe care l-am inventat eu. 

In mod ciudat, el păru că se încordează. Apoi încercă să 
zâmbească și întrebă: 

— Și cum funcţionează? 


45 


— Vezi șervețelele acelea care le ies din buzunarele din 
spate? Găsise o altă întrebuințare pentru șervețelele acelea 
triunghiulare. Avea de gând să scrie și o carte: 101 întrebuințări 
pentru șervețele triunghiulare. Obţii un punct dacă reușești să 
șterpelești șerveţelul din buzunarul celuilalt, furișându-te prin 
spatele rivalului tău. Trebuie să ai răbdare, să fii atent și 
precaut. 

Dexter privi în jurul lui, zâmbind. 

— Pare interesant. 

Soarele se afla jos, pe cerul sudic, lăsând impresia de iarnă, 
cu toate că era doar septembrie. Era o zi destul de caldă, iar 
copiii alergau de colo colo în tricouri. Însă soarele care se afla 
jos, pe cer, prevestea altceva. Kate știa că până la asfinţit, 
vremea se va schimba în rău; întotdeauna se întâmpla asta. 

Înainte să îi ia pe copii de la școală, ea își petrecuse ziua 
singură, ocupându-se de anumite sarcini domestice: spălase 
haine și le întinsese la uscat, făcuse cumpărături, spălase baia. 
Faianţa din băi și din bucătărie era pătată în mod constant de 
mineralele din apa grea, fapt care făcea ca încăperile să semene 
cu o staţie polară abandonată. Avea nevoie de soluţie de 
decalcifiere, sau înălbitor, sau poate de ambele. Prin urmare, se 
dusese la hypermarché - un magazin cu mult mai mare decât 
un supermaket normal, încât i se spunea hipermarket - doar ca 
să descopere că toate etichetele erau în franceză sau în 
germană și că ea nu învățase aceste cuvinte în timpul lecţiilor 
de iniţiere și că nu le va învăţa niciodată la cursurile de la Berlitz 
la care mergea de două ori pe săptămână. 

Kate se întoarse acasă ca să-și ia dicţionarul de buzunar, apoi 
revenise la magazin, înfruntând un ambuteiaj provocat de 
câteva zeci de tractoare parcate în mijlocul străzii: lăptari care 
protestau. Nemultumiţi din cauza vacilor; vaci nebune. Sau 
nemulţumiţi din cauza taxelor; cu siguranță despre asta era 
vorba. Toată lumea de pretutindeni era nemulțumită din cauza 
taxelor. Taxele aveau nevoie de publicitate. 

Una peste alta, dură două ore ca să cumpere un produs de 
curăţat care costa patru euro. 

Nu își putu explica acea situaţie; nu se putea plânge. Nu era 
nevoită să se plângă despre viața ei, nu încă. Probabil, 
niciodată. Își dorise o astfel de viaţă, îi mărturisise soţului ei că 
era fericită. Nu putea să se plângă. 


46 


— Da, zise ea, nu-i chiar atât de rău. 
e 

Kate fusese un candidat perfect: alesese să urmeze cursurile 
facultăţii din DC, care se potrivea cu interesul pentru serviciul 
public. Studia atât științele politice, cât și limba spaniolă, într-o 
perioadă în care cea mai serioasă ameninţare străină era în 
America Latină, iar cele mai importante informaţii secrete 
veneau din partea de sud a graniţei. li muriseră ambii părinţi, iar 
ea nu avea nicio legătură apropiată cu ceilalți membri ai 
familiei, de fapt cu nimeni. Mai mult, știa cum să folosească o 
armă: tatăl ei fusese vânător, iar ea trăsese prima oară cu un 
Remington la vârsta de unsprezece ani. 

Se potrivea perfect acelei meserii. Singurul ei defect era că nu 
avea un simţ patriotic foarte dezvoltat. Se simţise trădată de 
propria ţară din cauza faptului că aceasta îi abandonase pe 
părinţii ei, care fuseseră lăsaţi să moară pur și simplu doar 
pentru că erau săraci. Capitalismul era nemilos. Măsurile de 
siguranţă socială ale Americii erau dureros de insuficiente, iar 
rezultatele, inumane, barbare. După decenii de hegemonie 
republicană, societatea devenea mai stratificată. Bill Clinton nu 
realizase nimic, în afară de a răspândi în lumea largă cuvântul 
„speranţă”. 

Dar îi era ușor să-și păstreze temerile doar pentru ea, așa 
cum o făcuse întotdeauna. Nu îi trimisese niciodată o plângere 
senatorului, nici nu scrisese vreun articol critic. Nu ţinuse 
niciodată vreo pancartă ca să-și arate solidaritatea cu vreun 
sindicat aflat în grevă, nici nu luase parte la vreun protest. Era 
pe la începutul anilor '90. Nu exista nicio frământare socială 
care să te influențeze și să-ți schimbe modul de a gândi. 

În primăvara celui de-al treilea an de facultate, Kate fusese 
invitată la un pahar de vin unde venise și un profesor de relaţii 
internaţionale, cadru universitar de-o viață, despre care Kate 
aflase, în cele din urmă, că era și agent de recrutare - o 
activitate neoficială prin care identifica studenţii care aveau 
stofă de ofițeri. O săptămână mai târziu, băură o cafea 
împreună la cantina campusului, iar profesorul o invită la o 
întâlnire în biroul său. Un reprezentant al guvernului recruta 
stagiari, îi spusese el. Deși preferau licenţiaţi, uneori luau în 
considerare și studenţi foarte bine pregătiţi. 


47 


Kate părea să se încadreze perfect în standardele acestor 
agenţi de recrutare, și chiar așa era. Și, din câte se părea, CIA-ul 
era perfect pentru Kate. Viaţa ei fusese un șir lung de 
dezamăgiri întrerupt de crâmpeie de potenţial. Avea nevoie de 
ceva important care să umple acel gol imens, care să o ajute să- 
și folosească potenţialul într-o anumită direcţie. Era sedusă de 
caracterul romantic al situaţiei; se simțea însufleţită de 
nemărginirea oportunităţilor. 

Prin urmare, acceptă - cu degetele încrucișate ușor la spate - 
îndoctrinarea. Acceptă faptul că juca un rol important într-o 
misiune crucială împotriva dușmanilor periculoși. Era adevărat 
că America, imperfectă cum era, nu suferea comparaţie cu Cuba 
sau Nicaragua sau Chile, cu atât mai puţin cu o Uniune Sovietică 
dezbinată sau cu o Chină greoaie sau chiar cu ţările democratice 
din vestul Europei, care băteau pasul pe loc și erau ineficiente. 
Statele Unite rămăseseră singura superputere din lume, și toată 
lumea dorește să joace în ligă. Sau aproape toată lumea. 

Kate fu primită în sânul noii familii de la Directoratul Operații, 
care era foarte unită și atotcuprinzătoare și care era formată din 
oameni ca ea, oameni deștepți și ambițioși, cu capacități 
discutabile când venea vorba despre relaţii intime. li plăcea 
acolo, cu toate că anumite aspecte ale meseriei o făceau să se 
trezească brusc în toiul nopţii, transpirată. Avansă în Serviciul 
Clandestin. 

Apoi, reuși cumva să-i facă lui Dexter loc în viața ei. Și nu 
după mult timp, copiilor. Pe măsură ce în viața lui Kate apărea 
această nouă familie - această familie adevărată -, secretele 
începură să devină o problemă, un disconfort supărător, o 
suferinţă a psihicului. Se văzu nevoită să lase deoparte vechea 
viață, cea fabricată, cea în care nu existau sentimente de 
dragoste. Avea nevoie de Agenţie din ce în ce mai puțin. Avea 
nevoie de soț și de copii din ce în ce mai mult. 

Incepu să își sacrifice vechea identitate în favoarea celei noi. 
În fond și la urma urmei, cu toţii avem nevoie de o viaţă nouă. 


6. 


— E ca și cum am fi în anul întâi de facultate, nu? 


48 


Dexter scuipă surplusul de pastă de dinţi. 

— Ce vrei să spui? 

Kate își privi soţul în oglinda formată din trei părți, fiecare 
îndreptată într-o altă direcţie, surprinzând imagini împrăștiate și 
adunându-le într-un întreg format din bucăţi. Baie în stil cubist. 

— Întâlnești oameni noi, încerci să-ţi dai seama cine îţi va fi 
prieten, cine îţi va fi dușman, cine va fi ratatul pe care încerci să 
îl eviţi la petreceri. Periuţa de dinţi îi atârna într-un colț al gurii, 
iar ea o mută. Îţi imaginezi pe unde te vei plimba, de unde îţi vei 
cumpăra cafeaua, pe unde îţi vei pierde timpul. Cu toţii ne aflăm 
în aceeași situaţie, practic, ne căutăm fiecare drumul nostru, 
împreună. 

— Chiar că seamănă cu viața de student, zise Dexter. Dar 
viaţa mea nu este așa. Îmi petrec tot timpul singur, holbându- 
mă la un ecran. Luă în căușul palmei apă și își clăti gura; era un 
bărbat ordonat și îngrijit, un coleg de cameră politicos. Nu stau 
la taclale cu noii prieteni. 

Kate scuipă, apoi își clăti gura cu apă. 

— Ştii că azi nu am vorbit practic cu nimeni? Doar când mi-am 
comandat un sendviș de la brutărie. „Un petit pain jambon- 
fromage, merci.” Atât am spus. El repetă propoziţia, pocnind din 
degete. Zece silabe. Adresate unui străin. 

Nici Kate nu își făcuse prieteni. Îi știa după nume pe unii, dar 
nu putea spune că îi erau prieteni. Însă acum, că Dexter își 
strigase singurătatea, i se părea ridicol să facă la fel. 

— Am luat prânzul cu o femeie azi, zise ea. Julia. Ni s-a aranjat 
un fel de întâlnire pe nevăzute. 

Kate așeză crema împotriva ridurilor în dulăpior, lângă o 
sticluță de parfum decorativă, din cristal. Ultima oară când se 
parfumase era studentă. Primise cadou de Sfântul Valentin o 
sticluță de parfum de la un admirator. De obicei, parfumurile 
erau interzise în breasla ei; puteau fi remarcate, identificate, 
memorate și detectate. Nu doreai să se întâmple asta. 

— E din Chicago, ca să vezi. 

Dexter îi surprinse privirea lui Kate în oglindă. 

— Eşti sigură că poţi fi prietenă cu ea, Kat? 

Nu rata nicio ocazie să nu glumească pe acest subiect, cu 
toate că de astă dată nu păru să fie la fel de vesel. Gluma lui, la 
fel ca și majoritatea săruturilor lui, devenise superficială. 


49 


— Voi încerca. Ea mirosi parfumul din sticluţă - acesta era un 
cadou de Sfântul Valentin de la soț. Poate va începe să îl 
folosească, mai ales că acum îi era îngăduit. Dexter? 

— Mmm? 

— Ai putea să nu-mi mai spui Kat? Sau Katherine? Aici vreau 
să fiu Kate. 

— Scuze, mereu uit. El o sărută pe buze, având gust de 
mentă. Imi va lua ceva timp până mă voi obişnui cu noua mea 
soție. 

Acel sărut nu fu unul superficial. El își așeză mâna pe talia ei, 
pe elasticul lenjeriei intime. 

— Chicago, zici? 

El chicoti, apoi își mută buzele pe gâtul ei, iar mâna pe 
coapsă. 

Mult mai târziu, Kate realiză că Chicago ar fi trebui să fie 
primul ei indiciu. 

e 

De ce nu Îi spusese adevărul lui Dexter? 

La începutul relației lor, din motive evidente, ar fi fost ridicol 
să îi mărturisească ceva. Nu ar fi avut niciun rost, cel puțin până 
când s-ar fi căsătorit. Dar mai târziu? 

Ea se uită la el. Dexter avea o carte în mână, ca de obicei. 
Soțul ei era un cititor înrăit - reviste tehnice, jurnale financiare și 
cărți de nonficţiune, dar și, surprinzător, niște romane polițiste 
englezești pe care Kate le considera a fi destinate femeilor. Pe 
noptiera lui exista mereu un vraf de cărți, care reprezenta și 
singura dezordine din viaţa lui de altfel ordonată și liniștită. 

Ce o determinase să păstreze secretul? După ce se 
căsătoriseră, după ce veniseră pe lume copiii? Chiar și după ce 
încetase să mai fie agent secret? 

Nu doar pentru a respecta protocolul, cu toate că nu putea 
înlătura nici această variantă. Putea fi doar din simplul motiv că 
nu voia să admită că îl minţise în tot acest timp? Cu cât amâna 
mai mult să spună adevărul, cu atât mai greu îi era să înceapă 
discuţia. „Dexter, ar zice ea, vreau să-ți spun ceva.” 
Dumnezeule, va fi îngrozitor! 

Pe lângă asta, nu voia să îi mărturisească lui Dexter toate 
lucrurile pe care le făcuse, genul de fapte pe care era în 
continuare capabilă să le facă. Dacă nu îi putea spune tot 
adevărul, atunci nu era dispusă să îi mărturisească nimic. Asta 


50 


părea a fi mai rău. Și, din moment ce partea cea mai rea a 
întregii povești era dimineaţa din New York, motivul pentru care 
luase totul sfârșit, povestea ei nu ar fi completă - nu ar avea 
logică - dacă nu i-ar explica ce se întâmplase. Povestea ei nu ar 
fi ușor de susţinut fără această explicaţie. 

Trebuia însă să admită că, într-o oarecare măsură, 
comportamentul ei discret se datora și faptului că ascundea 
ceva, doar pentru ea. Dacă nu îi spunea adevărul lui Dexter, 
avea posibilitatea să se întoarcă la vechea ei viaţă. Putea să fie 
din nou agent secret. Putea fi acea persoană capabilă să 
ascundă cele mai mari secrete faţă de oricine, inclusiv faţă de 
soțul ei. Pentru totdeauna. 

e 

Kate se prezentă în apartamentul hotelului din Penn Quarter 
la ora nouă dimineaţa, așa cum i se ordonase. Se așezase în 
faţa unui blocnotes cu foi galbene, a unui pix Bic și a unui bărbat 
de vârstă mijlocie, cu o atitudine înțelegătoare, pe nume Evan, 
care timp de opt ore o interogă despre fiecare operaţiune la 
care luase parte, despre fiecare incursiune pe care o făcuse, 
despre fiecare pistă pe care nu reușise să o urmeze. 

Era deja supusă unor astfel de interogatorii de trei zile, când 
Evan o întrebă: 

— Și Sarajevo? 

Vorbiseră deja despre tot ce ar fi putut ea omite să raporteze 
legat de misiunile la care luase parte - adresa birourilor, numele 
atașaţilor, descrierea iubitelor. Apoi trecuseră la evenimente 
mai puţin importante. Primele ei misiuni de pregătire în Europa: 
cum livrase un pachet într-un pa/azzo transformat de lângă 
Campo dei Fiori; cum negociase cu un naţionalist basc în San 
Sebastien; cum urmărise un informator pe străzile pietruite și 
prin băncile private din Luxemburg. 

lar acum, din câte se părea, urmau să discute despre 
evenimente inexistente. 

— N-am fost niciodată în Sarajevo, răspunse ea. 

— Nici măcar o dată? 

— Nu. 

— Dar soțul tău a fost. De curând. Evan își ridică privirea de la 
foaia galbenă plină de mâzgălituri, cuvinte subliniate, X-uri și 
săgeți. De ce? 


51 


Nimeni nu vrea să recunoască faptul că habar nu are pe unde 
umblă soțul, ce obiceiuri și înclinații are. Kate nu voia să 
vorbească despre călătoriile soțului ei în străinătate. Nu vedea 
cum puteau fi relevante pentru cariera ei. _ 

— Nu știu, zise ea, încercând să pară - să fie - indiferentă. In 
interes de serviciu. 

e 

Corespondenta începu să sosească; schimbarea adresei și e- 
mailurile trimise își făcuseră efectul. Kate deschise un plic din 
partea guvernului Statelor Unite în care se afla un cec care 
acoperea zilele de concediu care îi mai rămăseseră. Contractul 
de închiriere a casei lor din DC, pe care, din nefericire, nu 
reușiseră să o închirieze decât la un preț puţin mai scăzut decât 
rata ipotecii. Mai erau niște plicuri neimportante: o reclamă a 
unui centru de sănătate dintr-o suburbie a Virginiei, o invitaţie 
de la un club de lectură - oare cluburile de lectură existau cu 
adevărat? 

Nu primise încă niciun fel de corespondenţă de la banca lui 
Dexter, din care sperase să afle numele angajatorului lui. Dar, 
probabil, nici nu ar trebui să primească ceva: era liber- 
profesionist, nu angajat. Avea un birou unde primea 
corespondenţa de afaceri. Era ușor bănuitoare - cine n-ar fi? -, 
însă își reaminti clauza pe care și-o impusese ea însăși în 
momentul jurămintelor de nuntă: să nu îl cerceteze niciodată pe 
soțul său. 

Și asta pentru că îl cercetase deja, desigur, pe Dexter înainte 
să se căsătorească. În detaliu și nu o singură dată. Prima oară 
fusese imediat după ce se cunoscuseră, la târgul Dupont Circle, 
când ajunseseră amândoi în același timp la o ladă cu produse. 
Era o dimineață frumoasă de vară, un moment plăcut al zilei; 
amândoi erau stimulați de endorfine în urma exerciţiului de 
dimineaţă - asta se întâmpla pe vremea când Dexter alerga, iar 
Kate mergea regulat cu bicicleta, o pasiune care nu durase -, 
prin urmare, erau amândoi neobișnuit de relaxaţi. In drum spre 
apartamentele lor, care se dovediră a fi la doar câteva străzi 
depărtare, se opriră la o cafea într-o librărie din apropiere, 
încărcaţi de sacoșe cu fructe și legume. Fusese o întâlnire 
salutară; suspicios de salutară. 

Kate se întrebase dacă nu era cumva o capcană. Ședea la 
computer în fața bovindoului de la ultimul etaj al casei din 


52 


cărămidă galbenă, printre scâncetele înăbușite ale unui nou- 
născut care răsunau din apartamentul de jos. Se conectă la 
server și căută diverșii Dexter Moore din America până când îl 
găsi pe cel care o interesa. li verifică codul numeric personal în 
mai multe baze de date: cea a facultăţii, a Serviciului Public 
Comunitar și a Departamentului de Educaţie din Arkansas, 
cazierul tatălui său - atac deosebit de grav în Memphis -, 
precum și trecutul militar al fratelui său mai mare, ucis în 
Bosnia. 

După o oră de cercetări, fu mulțumită: acest Dexter Moore era 
un cetățean model. Ea luă telefonul, formă numărul și îl invită la 
un film. Săptămâna viitoare avea să fie plecată din oraș pentru 
o lună - poate pentru mai mult timp - în Guatemala, în nordul 
junglei. 

Doi ani mai târziu, ea săpă și mai adânc, scoțând la iveală 
desfășurătoare telefonice și extrase bancare, apoi scoase pe 
ascuns un set de amprente pe care le verifică în baza de date a 
CIA-ului. Işi confirmă încă o dată că Dexter era cel care 
pretindea că este, un om direct și fără pată. 

Acceptase deja cererea lui în căsătorie. 

Asta se întâmpla în urmă cu șase ani. Abia atunci începuse să 
scape de acel sentiment de neîncredere pe care îl avea faţă de 
oameni și să creadă în puritatea vieţii. O credință pe care și-o 
pierduse cu mult timp în urmă, în adolescenţă, din cauza 
nenumăratelor nenorociri care se abătuseră asupra familiei sale. 

Atunci crezuse - voise să creadă, simţise nevoia să creadă - 
că va putea lăsa cinismul deoparte ca să se mărite cu acel 
bărbat și să ducă o viaţă cât de cât normală. Mulțumită de 
rezultatele cercetărilor ei, își promisese să nu repete acest 
lucru. 

Chiar și în momentul respectiv realiza că fusese un act de 
ignoranță voit; poate că, în toţi acești ani, se amăgise singură. 

— Ben, zise ea, făcându-i semn să se oprească băiatului ei 
mai mic, care se îndrepta în fugă înspre locul de joacă. 

— Ce-i? 

— Vino aici! Ea își deschise braţele, iar băiatul se lipi de ea, 
cuprinzându-i coapsele cu braţele subţirele. Te iubesc, zise ea. 

— Și eu, mami, dar acum trebuie să plec. Pa, pa! Te iubesc! 
Pa! 

Se prea poate să se fi amăgit, dar avea nevoie de așa ceva. 


53 


Kate nu se putu abţine. Scotoci prin cartotecă, răsfoind 
repede extrasele cărţilor de credit și polițele de asigurare, 
precum și facturile vechi de utilităţi. Nimic. Apoi adoptă o altă 
metodă, mai lentă, începând să scoată fiecare dosar din sertarul 
de sus, răsfoind fiecare foaie de hârtie, punând deoparte 
manualele de utilizare pentru routere și pentru drivere externe, 
precum și pentru sisteme stereo pe care știa sigur că le lăsase 
în Washington. 

Își turnă o cană de cafea și începu să cotrobăie prin sertarul 
de jos, începând din spate. Dădu peste un dosar din hârtie, cu o 
etichetă îndoită și ruptă pe care scria: „Refinantare ipotecă”. 
înăuntru, în spatele formularului pentru credit ipotecar la 
domiciliu și în faţa bilanţului, îl găsi, în cele din urmă: contractul 
de prestări servicii încheiat între Dexter Moore și Banca 
Europeană Continentală. 

Kate citi de două ori paginile pline cu termeni juridici. Nu găsi 
nimic care să-i atragă atenţia. 

Preţ de o secundă se înfurie pe Dexter că ascunsese 
contractul de ea. Dar, desigur, așa era normal să facă dacă voia 
ca ea să nu afle numele băncii. 

Prin urmare, îl iertă. Se mustră pentru că îl bănuise, pentru că 
își vârâse nasul peste tot. Pentru lucrurile pe care promisese că 
nu le va face, pentru sentimentele pe care promisese că nu le 
va avea. 

Apoi, după ce se căi, se duse la școală după copii. 

e 

— Mi-am pierdut ambii părinţi, zise Kate. Noi, eu și sora mea, 
i-am îngropat unul după altul. 

— Dumnezeule! zise Julia. Și sora ta unde este acum? 

— Hartford, cred. Poate New London. Nu ţinem legătura. 

— V-aţi certat? 

— Nu tocmai, răspunse Kate. Emily are probleme cu băutura. 
Se mai și droghează. 

— Of. 

— Când părinţii mei s-au îmbolnăvit, nu prea am mai avut 
parte de atenţie. Sau de bani. Părinţii mei erau prea tineri 
pentru programul de asigurare medicală Medicare, iar fabrica 
unde muncea tata s-a închis - un fabricant de electronice -, prin 
urmare, când s-au îmbolnăvit, amândoi munceau cu jumătate 


54 


de normă, având o asigurare de sănătate aproape inexistentă. 
Mai precis, erau terminaţi. Au avut parte de un tratament 
inuman. 

— De aceea te-ai mutat în străinătate? 

— Nu. Ne aflăm aici pentru experienţă. Bănuiesc însă că am 
anumite resentimente. Deși nu știu dacă „resentiment” ar fi 
termenul potrivit. Dezamăgire, poate? Să nu mă înţelegi greșit: 
iubesc America. Dar nu tot ce e legat de ea. In consecință, sora 
mea a căzut victimă nenorocirilor care s-au abătut asupra 
familiei noastre, afundându-se tot mai mult în acest abis. 

În vreme ce Emily își găsise alinarea în băutură și în droguri, 
Kate se izolase, devenind independentă și distantă, și se 
îngropase în muncă. Începuse, de asemenea, să își însușească 
acel rol care avea să-i definească viaţa de adult, și anume acela 
de martiră. Ea era cea care avea grijă de ele, cea care câștiga 
bine și care îndeplinea toate sarcinile gospodărești. Câte 
sacrificii; câtă suferință! Kate nu își dăduse niciodată seama că îi 
plăcuse acea latură a sa decât în momentul în care aceasta 
dispăruse. 

— În cele din urmă, a trebuit să renunţ să mai am grijă de 
Emily. Devenise o cauză pierdută. 

— Cum de ai încetat să mai vorbești cu sora ta? 

— Ea nu prea era comunicativă. După ce au murit părinții 
noștri, nefiind apropiate de nicio altă rudă a noastră, nu am mai 
fost nevoite să discutăm despre alte probleme. Mi-a fost ușor să 
nu o mai sun deloc. 

Nu era adevărat. Kate păstrase legătura cu Emily mai mulți 
ani la rând după moartea părinţilor lor, pe toată perioada 
studiilor sale și a decăderii treptate a lui Emily. Insă când Kate 
se angajă la Agenţie, păstrarea legăturii cu Emily ar fi însemnat 
nu numai o încercare personală, ci și un handicap profesional. O 
responsabilitate care ar fi putut fi folosită împotriva ei. Kate își 
dăduse seama că trebuia să îndepărteze acel sentiment de 
compasiune care o copleșea, trebuia să scape de el, așa cum 
scapi de niște haine zdrențuite și murdare, care nu mai pot fi 
curățate sau reparate și trebuie aruncate la gunoi. 

În primul an petrecut în cadrul Agenţiei, primise vești de la 
Emily, mesaje la care nu răspunsese. Apoi nu mai auzise nimic 
de ea vreme de zece ani, până în momentul în care Emily 
avusese nevoie de cineva care să-i plătească cauţiunea ca să 


55 


iasă din închisoare. Însă Kate, fiind plecată în El Salvador, nu o 
putuse ajuta. După ce revenise în State, nu dorise să o ajute. 

— Apoi familia lui Dexter, continuă Kate. Mama lui, Louise, a 
murit, iar tatăl lui s-a recăsătorit cu o femeie îngrozitoare. Și 
fratele lui a murit. 

— Fratele lui? Groaznic. 

— Îl chema Daniel. Era mai mare decât Dexter; de fapt, se 
născuse când părinţii, Andre și Louis, erau foarte tineri. Daniel s- 
a înrolat pe la sfârșitul anilor '80. Ceva mai târziu, el a părăsit 
oficial Marina și a ajuns neoficial în Balcani, drept unul dintre 
acei-ziși consilieri pe probleme militare, pe care acum îi numim 
„liber-profesioniști”. Însă Daniel a fost, de fapt, un mercenar. 

— 0! 

— Trupul lui a fost descoperit pe o alee din Dubrovnik. 

— Dumnezeule! zise Julia, pe un ton ferm. Părea surprinzător 
de  nesurprinsă; sau, invers, era atât de şocată, încât 
încremenise. Kate nu reuși să-și dea seama care dintre ele. 

— Da. Oricum, continuă Kate, schimbând subiectul, acesta a 
fost, probabil, un răspuns mai detaliat decât te-ai fi așteptat la 
întrebarea „Îţi e dor de familia ta?” 

e 

După ce Kate îi relată saga familiei sale, Julia îi povesti cum îl 
cunoscuse pe Bill. Își donase serviciile de designer în cadrul unei 
licitaţii susţinute în timpul unei recepții pentru strângere de 
fonduri, în încercarea de a împușca mai mulţi iepuri dintr-un 
singur foc: caritate, formarea unor legături de afaceri, atragerea 
clientelei, socializare. lar Bill făcea ceea ce făceau de obicei 
bărbaţii tineri care lucrau în domeniul financiar: cheltuia sume 
uriașe încercând să atragă genul potrivit de femeie, mai exact, o 
mondenă necăsătorită, noua generaţie de tineret de douăzeci și 
ceva de ani care își făceau apariţia la recepţiile unde plăteai 
cinci sute de dolari de persoană și care se organizau pentru 
acordarea de burse elevilor de la școlile secundare, care 
proveneau din familii nevoiașe. 

Lui Bill i se păru că Julia era o astfel de femeie. Trei ore mai 
târziu, după ce îi dovedise contrariul, erau dezbrăcațţi. Julia 
urgentă această situaţie, deoarece nu îi venea să creadă că acel 
bărbat incredibil de arătos era interesat de ea. 

— De-a lungul anilor, zise ea, am descoperit că bărbaţii mă 
găsesc mult mai interesantă atunci când sunt dezbrăcată. 


56 


Kate își dădu seama că Julia nu glumea. 

Opriră în parcarea plină din faţa uriașului magazin CACTUS. 
Femeile fugiră prin ploaia necruțătoare, apoi își traseră 
răsuflarea sub copertină. 

— Fir-ar să fie! Julia scotocea prin poșetă. Cred că mi-am lăsat 
telefonul în mașină. Pot să merg să-l iau? 

— Te însoțesc, zise Kate. 

— O, nu. Ploaia asta este îngrozitoare. Du-te înăuntru. Vin și 
eu imediat. 

Kate își scoase cheile de la mașină din geantă. 

— Te rog. 

— Mulţumesc. 

Kate își aruncă privirea peste parcare, peste șoseaua 
principală, peste monotonia udă a suburbiei, peste acea 
imensitate de piatră plină cu magazine, pline cu rafturi, pline cu 
nimicuri pe care nu ar trebui să și le dorească sau să și le 
cumpere. leșirea aceea fusese o greșeală. Ar fi trebuit să facă 
altceva. Să bea o cafea undeva, sau să viziteze Germania, sau 
să ia prânzul în Franţa. O minivacanţă. 

Călătoriile deveniseră noua pasiune a lui Kate. De îndată ce 
se întorseseră de la Copenhaga, primul lor weekend prelungit 
petrecut împreună în străinătate, ea începuse să plănuiască 
următoarea lor vacanţă. Weekendul viitor urmau să meargă cu 
mașina la Paris. 

— Mulţumesc, zise Julia, scuturând picăturile de ploaie de pe 
umbrelă. Îi întinse cheile lui Kate, afișând un zâmbet misterios. 


57 


AZI, 11:02 A.M. 


Kate ajunge la colţul străzii și trece de el, intră pe rue de 
Seine, ieșind de pe rue Jacob și din raza vizuală a celor care ar 
putea-o urmări, înainte să se oprească din mers și să răsufle 
ușurată. Uitase să mai respire, adâncită tot mai mult în gânduri, 
în nebuloasă, cuprinsă de panică. 

Locuiau în Paris de un an, fără să fie remarcați, fără să sară în 
ochi, fără să atragă atenţia sau bănuiala. Ar fi trebuit să fie în 
siguranţă. 

Atunci de ce se află această femeie aici, acum? 

Starea de anxietate crescândă o obligă pe Kate să rămână pe 
loc, pierdută în gânduri, sub arcada unor porţi imense din lemn. 
Una din ele se deschide cu un scârţâit, împinsă de o femeie 
micuță și gârbovită, îmbrăcată într-un costum bouclé impecabil, 
care se sprijină într-un toiag. Ea se holbează la Kate cu acea 
îndrăzneală inventată parcă de franțuzoaicele în vârstă. 

— Bonjour! strigă brusc bătrâna, iar Kate este cât pe ce să-și 
piardă echilibrul. 

— Bonjour! răspunde Kate. 

Zărește dincolo de femeie curtea luminoasă, acoperită de 
frunze, de la capătul pasajului întunecat ai cărui pereţi sunt plini 
de cutii poștale, legături electrice, tomberoane, fire desprinse și 
biciclete prinse cu lanţul. Și clădirea în care locuiește ea are un 
pasaj asemănător; există mii de astfel de pasaje în Paris. Toate 
concurând pentru premiul „cel mai bun loc unde să ucizi pe 
cineva”. 

Kate începe să meargă, pierdută în gânduri. Se oprește din 
nou în faţa vitrinelor mari ale unei galerii de artă. Fotografie 
contemporană. Priveşte reflexia trecătorilor în geam, 
majoritatea femei care sunt îmbrăcate ca și ea, precum și 
bărbați, la fel de bine îmbrăcați. Mai trec pe acolo niște nemți 
guralivi, care poartă sandale și șosete, și trei tineri americani 
tatuați, cu rucsacurile în spate. 

Pe trotuarul pe care se află ea înaintează încet un bărbat 
îmbrăcat într-un costum uzat și încălțat cu pantofi care nu se 
potrivesc, gen teniși, care sunt prea obișnuiți, prea urâţi. Ea se 


58 


uită la el cum trece mai departe, luând-o pe stradă în sus și 
dispărând din raza vizuală. 

Kate continuă să se holbeze la vitrine, însă acum se uită 
înăuntru, nu la imaginile reflectate. Câţiva oameni se plimbă 
prin niște încăperi spaţioase, aerisite, care dau dintr-una într- 
alta. Ușa de la intrare este deschisă, fixată cu un suport din 
plastic și lasă să pătrundă înăuntru aerul proaspăt de toamnă. 
Înăuntru va fi gălăgie, îndeajuns încât să poată purta o 
conversație telefonică fără să observe cineva asta. 

— Bonjour, îi spune ea fetei șic de la recepție, care seamănă 
cu toate celelalte fete frumoase de la casele de marcat sau cu 
cele care întâmpină clienţii în restaurante, pentru a atrage 
oamenii cu bani care cutreieră străzile arondismentelor centrale. 

— Bonjour, madame. 

Kate simte că tânăra îi studiază și evaluează pantofii și 
poșeta, bijuteriile și tunsoarea, că măsoară întreg ambalajul 
dintr-o singură privire. Dacă vânzătoarele pariziene se pricep la 
un lucru, atunci acesta ar fi că reușesc foarte repede să își dea 
seama cine este un client interesat și cine aruncă doar un ochi 
sau, în cel mai fericit caz, cumpără cel mai ieftin lucru din 
magazin. Kate știe că ea va trece testul. 

Kate își plimbă privirea peste fotografiile în format mare din 
prima încăpere, peisaje semiabstracte: șiruri nemișcate de 
câmpuri agricole, fațade repetitive ale unor clădiri de birouri 
moderne, trestii unduitoare în apă. Aceste peisaje s-ar putea 
afla oriunde în lume. 

Întârzie puţin în faţa fiecărei fotografii înainte să treacă mai 
departe, în încăperea următoare, care este plină cu fotografii cu 
plaje. Acolo se află un cuplu de tineri care vorbesc cu voce tare 
în spaniolă, cu accent madrilen. 

Kate își scoate telefonul. 

Își spusese că nu o va mai vedea niciodată pe femeia aceasta, 
însă Kate nu era prea convinsă. De fapt, știuse întotdeauna, în 
adâncul sufletului, exact opusul: o va vedea din nou pe această 
femeie, așa cum tocmai se întâmplase. 

Oare trecutul lui Dexter o ajungea din urmă? Ea apasă pe un 
buton. 

Sau era trecutul ei? 


59 


7. 


În Paris, Kate își petrecu timpul liber în districtul Marais. 
Dexter fu de acord că ea avea dreptul să viziteze unele orașe de 
una singură. O călătorie nu este amuzantă dacă nu vezi sau faci 
ceea ce vrei; era un alt gen de muncă, într-un loc diferit. 

În urmă cu două săptămâni, când fuseseră în Copenhaga, 
Kate își petrecuse câteva ore plimbându-se prin buticurile din 
centrul orașului. Acum, în Village St. Paul, ea cumpără un set de 
șervete vechi pentru ceai, o frapieră gravată din argint și o 
solniță emailată; antichităţi casnice franţuzești. Își mai cumpără 
și o pereche de espadrile cu talpă de cauciuc cu care să bată 
străzile pavate cu piatră cubică din Luxemburg, din Paris, din 
bătrâna Europă. 

Cerul era albastru, presărat cu nori înalţi, pufoși. O vară 
indiană. Șaptesprezece grade. Sau erau douăzeci? 

Kate încerca încă să se obișnuiască cu ideea că putea să se 
plimbe într-un oraș străin fără să își facă deloc griji că cineva ar 
putea, dintr-un motiv sau altul, să vrea să o ucidă. 

O luă în zigzag înapoi înspre râu, spre locul unde urma să se 
întâlnească cu soțul și cu copiii ei, pe Ile St. Louis. După patru 
ore fără ei, le simţea deja lipsa; își imagina întruna feţele lor, 
ochii zâmbitori, braţele lor mici și subţiri. Își petrecea atât de 
mult timp din viaţa ei dorind să ia o pauză de la meseria de 
mamă, ca apoi să aștepte cu nerăbdare să se întoarcă la ei. 

Ajunse la braserie, intră, dar nu își văzu familia. Se așeză la o 
masă afară și miji ochii în lumina soarelui. Îi văzu venind dinspre 
lle de la Cite, catedrala Notre Dame cu vestiții gargui și pilaștrii 
de suport ai arcelor înălțându-se în spatele lor. Băieţii fugeau pe 
partea pietonală a singurului pod care separa o insulă de 
cealaltă, printre oameni și biciclete și terieri Jack Russell 
dezlegaţi din lesă. 

Kate se ridică în picioare, strigă și le făcu semn cu mâna. Ei 
alergară la ea, o îmbrăţișară și o sărutară. 

— Mami, privește! Jake îi întinse o figurină neagră din plastic 
care îl reprezenta pe Batman. 

— Hei! strigă Ben, prea încântat ca să se poată stăpâni. Uite! 
El avea un Spiderman. 


60 


— Am găsit un magazin cu benzi desenate, recunoscu Dexter. 
Nu ne-am putut abţine. Părea că se scuză, rușinat că le 
cumpărase copiilor produse din plastic ieftine, licenţiate de 
corporaţiile americane și fabricate în Asia de Sud-Est. 

Kate ridică din umeri; nu mai făcea observaţii despre cum ar 
trebui să petreci o zi cu copiii. 

— Dar am intrat și într-o librărie, nu-i așa, băieți? 

— Da, aprobă Jake. Tati ne-a cumpărat Micutul print. 

— Micul. 

— Corect. E o cărticică, mami. 

Un micuţ destul de perseverent. 

— Nu. Cartea se numește Micul prinț. De la Shakespeare and 
Company. 

— Da, aprobă din nou Jake. Era dispus să aprobe orice. Când o 
putem citi? Acum? 

— Nu chiar acum, scumpule, zise ea. Poate mai târziu. 

Jake oftă, marea dezamăgire pe care o poate simţi un băieţel 
de o sută de ori pe zi fără niciun motiv întemeiat. 

— Monsieur? Chelnerul se afla lângă Dexter, care comandase 
o bere. 

Chelnerul se dădu la o parte ca să facă loc unui cuplu rus 
între două vârste care se ridica de la masă într-o manieră 
zgomotoasă și nepoliticoasă. Femeia era încărcată cu sacoșe de 
cumpărături de la buticurile exorbitant de scumpe de pe rue St. 
Honore, care se afla la mai mult de un kilometru depărtare. 
Oamenii aceștia veniseră prea de departe, într-un loc nepotrivit. 

— Et pour les enfants? întrebă chelnerul, ignorându-i pe ruși. 
Quelque chose ă boire? 

— Oui. Deux Fanta, orange, s'il vous plaît. Et la carte. 

— Bien sûr, madame. 

Chelnerul luă două meniuri din piele, apoi se dădu din nou la 
o parte când un alt cuplu se așeză la masa alăturată. 

Chiar și dacă nu ar fi ţinut cont de aperitivul de stridie - „o 
chestie gigantică și gri care înoată în muci”, așa o descrisese 
Jake -, mâncarea nu fusese apreciată de copii. Prin urmare, Kate 
spera, se ruga, ca această braserie să aibă ceva pe gustul 
copiilor. Ea cercetă cu grijă meniul. 

Bărbatul de la masa alăturată comandă ceva de băut, iar 
femeia adăugă: „La meme chose”. Era o voce cunoscută. Kate 
își ridică privirea și văzu un bărbat răvășitor de chipeș, care 


61 


şedea în fața ei, în timp ce femeia ședea în faţa lui Dexter; 
ambele femei purtau ochelari de soare. Datorită acestei 
configurații și a paharelor și datorită faptului că Kate era 
preocupată cu meniul - avea poftă de pulpă de porc înăbușită, 
care se servea întotdeauna cu sos de mere - trecu un minut 
până când cele două, așezate una lângă cealaltă, să își dea 
seama lângă cine se aflau. 


— Nu-mi vine să cred! 

— Julia! exclamă Kate. Ce surpriză! 

— Aha, zise Dexter, zâmbindu-i cu subiînţeles lui Kate. Tu ești 
femeia din Chicago! Era o ironie. 

Kate îl lovi cu piciorul pe sub masă. 

Băură ceva, apoi cei patru stabiliră să ia cina împreună mai 
târziu. Mai mult ca sigur hotelul oferea servicii de babysitting, 
sugeră Bill, și avu dreptate. Kate descoperi repede că Bill era 
genul de persoană care avea mereu dreptate. 

După ce îi hrăniră pe copii, se întoarseră la hotel. 
Recepţionerul le promise că bona va sosi pe la zece. Kate și 
Dexter îi pregătiră pe băieți de culcare, cu speranţa că minţile 
lor tinere vor înțelege că dacă se vor trezi în toiul nopţii ca să 
bea un pahar de apă, sau să meargă la toaletă, sau din cauza 
unui coșmar, în încăpere vor găsi o străină, care, probabil, nu 
vorbea deloc engleză. 

Cei patru adulţi piliţi ieșiră în stradă la zece și jumătate și o 
luară către un restaurant nou de fiţe pe care îl alesese Bill. 
Acesta se afla pe o străduță liniștită și pustie, însă înăuntru 
atmosfera era caldă și însufleţită, iar spaţiul destul de mic: 
genunchii se loveau de marginile meselor, scaunele erau lipite 
de pereți, chelnerii păreau un amestec fluid de transpiraţie, cu 
braţe și mâini care cărau tăvi și farfurii, clinchet de pahare, 
zăngănit de furculițe și cuțite. 

Chelnerul lor își vâri nasul în paharul de vin și își încruntă 
sprâncenele, evaluând într-o manieră critică vinul pe care urma 
să îl servească. Apoi făcu o grimasă. 

— Pas mal, zise el. „Destul de bun.” 

Acesta trebui să se strecoare, să danseze și să se învârtă ca 
să poată înconjura masa lor și să le toarne vinul așa cum se 
cuvine, fiind nevoit să facă loc altor clienţi și altor chelneri, care 
își fluturau braţele către oaspeţi. 


62 


Kate privi pe fereastră, peste perdelele care ajungeau până la 
jumătatea geamului - perdele de restaurant, își aminti ea, iar în 
acel moment realiză de ce erau denumite astfel - „peste 
stradă”, la balustrada ornată în stil art nouveau a unui balcon 
jos dispus în faţa unor ferestre incredibil de înalte, luminate de 
lumânările aprinse, aflate în spatele perdelelor din voal 
transparent, prin care Kate zări mișcările petrecăreţilor, forme 
schimbătoare și lumini pâlpâitoare. O femeie despărţi perdelele 
ca să sufle fumul de ţigară prin ușile franțuzești întredeschise - 
aha! uși! franţuzești! - afară, în bulevardul larg. 

Bărbaţii se angrenară într-o discuţie despre schi. Bill îl încânta 
pe Dexter cu povești despre Zermatt, Courchevel și Kitzbuhel. 
Bill era expert în toate, un tip care avea o staţiune preferată în 
Alpi, o insulă preferată în Caraibe și o cabană preferată în 
Bordeaux; căutase cele mai bune schiuri și cele mai 
performante rachete de tenis, avea echipa britanică de rugby 
favorită și emisiuni culturale din anii '60. 

Dexter îl venera. 

Bill luă sticla și turnă vinul în porţii egale până la ultima 
picătură. Apoi își ridică butonul de la cămașă și se uită la ceas - 
genul de ceas cu brățară din metal cum purtau bogătanii. 
Dexter purta un Timex, cumpărat de la drogherie. 

— E aproape miezul nopţii, anunţă Bill. 

— Mai comandăm o sticlă de vin? întrebă Julia, căutând din 
priviri obiecţii, confirmări, aprobări. 

— Păi, am putea. Bill se aplecă spre cei trei cu un aer 
conspirativ. Sau am putea merge într-un loc pe care îl știu eu. 

e 

— Nous sommes des amis de Pierre, îi spuse Bill portarului. 

Se aflau pe trotuarul larg al bulevardului liniştit, de cealaltă 
parte a Pont d'Alma. 

— Est-il chez lui ce soir 

Bărbatul din spatele cordonului de catifea era un negru pleșuv 
şi masiv. 

— Votre nom? 

— Bill Maclean. Je suis americain. 

Bărbatul rânji la auzul acestui nume și îi făcu semn din cap 
unei fete mlădioase, îmbrăcate într-o rochie argintie, care stătea 
la câţiva metri mai încolo și fuma; și ea semăna oarecum cu o 
țigară. Tânăra aruncă mucul și se întoarse înăuntru. 


63 


Kate, Dexter, Julia și Bill așteptară alături de alţi oameni care, 
probabil, așteptau exact același lucru. Poate exact același lucru, 
de la aceeași persoană. Alţi presupuși prieteni ai lui Pierre. 

Kate și Dexter nu făcuseră niciodată așa ceva în DC. Nicăieri, 
de fapt. El o luă de mână - vârfurile degetelor îi erau reci din 
cauza aerului pătrunzător al toamnei - și o gâdilă în palmă cu 
vârful arătătorului. Kate își înăbuși un chicotit când simţi 
semnalul secret pentru sex al soţului ei. 

Fata se întoarse, îi făcu namilei un semn din cap, apoi își 
aprinse o altă ţigară și își reluă atitudinea plictisită. 

— Bienvenue, Beel, zise namila. 

Un alt negru masiv, cu o frizură scurtă afro, care se afla lângă 
coardă, și nu în spatele ei, apucă balamalele de alamă și ridică 
sfoara groasă și împletită. 

Bill o invită pe soţia lui să treacă prin spaţiul deschis. Apoi 
repetă gestul pentru Kate, care îi simţi atingerea degetelor prin 
materialul hainei, era ușoară, însă fără îndoială perceptibilă prin 
mătase și prin lână. Kate își dădu imediat seama că acea 
atingere era nepotrivită. Bill nu o atinsese la fel pe Julia. 

— Merci beaucoup. Bill dădu mâna cu namila. 

Coridorul era întunecat și roșu, lumina slabă reflectându-se pe 
pereții care erau lucioși și maţi în același timp. Kate își întinse 
mâna și își plimbă degetele peste irișii de catifea adunaţi în 
mănunchiuri pe fundalul din satin. Coridorul se lărgi și se 
deschise. Se opriră lângă un bar scurt, comandară o sticlă de 
șampanie, iar Bill puse pe lemnul lucios o carte de credit pe care 
barmanul o trecu prin aparat, după care o așeză lângă casa de 
marcat ca să o folosească dacă mai era cazul. 

Dincolo de bar se aflau mese joase și canapele care încadrau 
un mic ring de dans. Două femei dansau în jurul unui bărbat, 
care stătea nemișcat și își legăna capul dintr-o parte în alta. 
Dans minimalist. 

Bill se aplecă la urechea lui Kate. 

— E devreme, îi explică el. Vor mai veni și alți oameni. 

— Devreme? E miezul nopţii. 

— Localul nu se deschide până la unsprezece. Nu vine nimeni 
la unsprezece. 

Se duseră la masa unui bărbat zvelt, cu ten măsliniu, care 
duhnea a fum de ţigară și care avea urechile pline de cercei, 
braţele pline de tatuaje și cămașa descheiată până la brâu. El și 


64 


Bill se sărutară pe obraz. Bill îl prezentă pe Pierre mai întâi lui 
Kate, apoi lui Dexter și, în cele din urmă, soţiei. 

— Ma femme, Julia. 

Pierre păru surprins că Bill era căsătorit. 

Americanii ocupară o masă de lângă cea a lui Pierre, unde 
ședeau un bărbat cu o înfățișare asemănătoare și două femei 
care arătau ca niște fotomodele, îmbrăcate în blugi și bluze 
subțiri, și fără pic de grăsime pe ele. 

Kate mai luă o gură de vin. 

(J 

Era întuneric și multă gălăgie, iar ringul de dans, luminile și 
muzica atrăgeau atenţia tuturor către o lumină sau o persoană, 
către un ritm sau o voce și toată această nebunie, această 
încărcătură senzorială, crea un soi de intimitate, un paravan de 
energie din spatele căruia Kate putea, în sfârșit, să îl cerceteze 
pe Bill, soțul unei femei care devenise repede cea mai bună 
prietenă a ei de pe continent. 

Bill își ţinea braţul pe spătarul canapelei. Rămăsese doar în 
cămașa care avea doi nasturi desfăcuţi. Părul negru, cârlionţat îi 
era puţin răvășit, iar pe buze îi flutura zâmbetul relaxat al cuiva 
care băuse timp de șase ore. Părea în elementul lui în acest c/ub 
privé de pe malul drept al fluviului. Își lăsă capul într-o parte ca 
să-l asculte pe Pierre, apoi izbucni în râs. Ar fi putut fi un creator 
de modă sau un producător de film, nicidecum o persoană care 
se ocupa cu operaţiuni valutare. În Ile St. Louis, ai fi zis că Bill 
era un turist american oarecare, mai chipeș decât majoritatea 
și, poate, mai priceput la vinuri. 

Gluma lui Pierre își pierdu efectul, iar zâmbetul lui Bill dispăru 
și el. Bărbatul își întoarse atenţia către prietenii săi americani de 
la masă, iar ochii lui îi întâlniră pe ai lui Kate. O fixă câteva clipe, 
fără să spună nimic și fără să întrebe nimic, doar o privi. Ea se 
întrebă ce căuta și cine naiba era. 

Persoana lui Bill, prezenţa lui umpleau încăperea, făcând-o pe 
soția lui să pară mică și tăcută, chiar și atunci când ea se ridica 
în picioare și se manifesta zgomotos. Erau o pereche ciudată; 
Julia nu părea să fie de nasul lui Bill. 

— Hei, băieţi, se adresă Kate soțului ei și lui Bill, scoțându-și 
telefonul din buzunar. Ce ziceţi de o poză? 

Amândoi părură că ezită, dar nu îndeajuns încât să se 
împotrivească. 


65 


Kate întâlnise mulţi tipi de genul lui Bill: masculi alfa, 
încercând să ia locul unui alt mascul alfa. In breasla ei avusese 
de-a face cu ei. În viaţa personală însă, încercase să îi evite. 

— Julia? întrebă ea. Te apropii puţin? 

Cei trei zâmbiră, iar Kate le făcu o poză. 

Ea se uită la acești bărbaţi care ședeau în partea cealaltă a 
mesei joase, pline cu pahare - la soțul ei și la celălalt. Un bărbat 
a cărui întreagă fiinţă deborda de încredere de sine, care se 
ridica la suprafaţă dintr-o fântână adâncă ce izvora Dumnezeu 
știe de unde - poate excelase în vreun sport sau avea memorie 
vizuală sau era foarte bine dotat - și se transforma într-o făptură 
care se mișca ușor, fluid, de parcă toate încheieturile i-ar fi fost 
bine unse, lubrifiate în mod constant, funcționând în mod 
eficient, având gesturi fine, zâmbete jucăușe și o sexualitate 
animalică de necontestat. 

Bărbatul acesta nu își trecea mâna prin păr, nu își aranja 
gulerul de la cămașă, nu își arunca privirea prin încăpere și nici 
nu căsca gura fără motiv; nu se agita deloc. 

Celălalt bărbat ducea lipsă de această încredere de sine. 
Resursele îi erau compromise, o fântână aproape goală sau o 
țeavă spartă din care curgea doar un firicel, insuficient pentru a 
netezi marginile aspre ale anxietăţii sau ale nesiguranţei, ale 
limbajului corporal grosolan. Acesta era bărbatul ei, cel care nu 
numai că o dorea, dar și avea nevoie de ea, și nu doar temporar, 
ci cu disperare. Aceasta era moștenirea educaţiei pe care o 
primise ea, rezultatul propriei încrederi de sine, propriei evaluări 
în lume: Kate simţea cu disperare nevoia să fie de folos. Se 
căsătorise cu cel care avusese mai mare nevoie de ea. 

Noul bărbat se holba din nou la ea, se holba la el, o provoca, 
sigur fiind că ea îl studia, dorind ca ea să știe că și el o studia. 

Kate nu se putu abţine să nu se gândească cum ar fi să fie cu 
un bărbat care nu avea deloc nevoie de ea, ci doar o dorea pur 
și simplu. 

e 

Kate nu văzu pe nimeni să comande sau să aducă cea de-a 
treia sticlă de șampanie, însă era imposibil să fie doar a doua 
sticlă. Îi era cald și sete. Luă o gură zdravănă de băutură, apoi o 
alta, înainte ca Julia să o tragă înapoi în mulţimea care se agita 
pe ringul de dans. Toţi se mișcau la fel, pe același ritm. Toţi erau 


66 


transpiraţi. Orga de lumini mătura ușor încăperea, iar oglinzile 
scânteiau. 

Dexter era cufundat într-o discuţie cu o femeie uluitor de 
frumoasă, crainică la un canal de știri. Această știristă franceză 
voia să se mute la Washington, corespondent pe teme politice; îi 
cerea lui Dexter tot felul de informaţii pe care acesta nu le prea 
avea. Kate nu îl invidia pentru faptul că era, în mod evident, 
extrem de încântat că o femeie superbă îi acorda atenţie. 

Cu toții erau chercheliţi. 

Julia își mai desfăcuse un nasture de la bluză, depășind linia 
subțire dintre sexy și exhibiţionism. Însă jumătate din femeile 
din acel club erau la fel de dezbrăcate. 

Kate nu se mai uită la Julia, încercând să vadă dincolo de 
fasciculele de lumină și trupurile care se mișcau. Privirea îi fu 
atrasă în partea cealaltă, unde Bill stătea aplecat lângă o femeie 
atrăgătoare, care își întoarse capul către el și îi linse urechea, 
sau nu? 

Kate se uită pe furiș la Julia, care își ţinea ochii aproape 
închiși. Nu observase nimic. 

Kate cercetă din nou acea mare mișcătoare de trupuri. Acum 
era rândul lui Bill să se ocupe de gâtul femeii. Aceasta zâmbi și 
încuviinţă din cap. Bill o apucă de încheietura mânii și o trase 
după el. 

Julia își deschise ochii, însă nu privi în direcția soțului ei. 

Kate văzu cum Bill o conduce pe fată pe unul dintre acele 
coridoare specifice cluburilor și barurilor, care duc la locuri 
retrase, toalete, debarale și magazii, către uși din dos care dau 
în străduțe laterale. Locuri unde oamenii înfierbântaţi merg 
târziu în noapte ca să se pipăie și să se strângă în brațe, să-și 
desfacă șliţul de la pantaloni și să dea deoparte lenjeria intimă, 
pentru o partidă de sex rapidă. 

Kate clipi lung și încet, ţinându-și ochii închiși preţ de câteva 
ritmuri puternice de tehno. Julia începu să se miște lasciv și să 
danseze cu un tânăr înalt, periculos de slab. Buzele umezite îi 
erau ușor întredeschise, lăsând să i se vadă dinţii albi. Își plimbă 
ușor limba peste buze. Își ţinea o mână pe abdomenul plat, apoi 
și-o ridică mai sus, la piept și și-o trecu peste un sân, apoi o lăsă 
din nou să coboare încet, mângâindu-și abdomenul, apoi șoldul 
și, în cele din urmă, coapsa. Își ținea capul pe spate, 
expunându-și gâtul subţire; ochii îi erau umbriţi, deschiși dar nu 


67 


foarte mult. Nu se uita la bărbatul cu care dansa, ci în partea 
cealaltă a încăperii și nu în direcţia în care dispăruse soţul ei, ci 
în direcția, Kate știa fără să se întoarcă, lui Dexter. 

Era trei și jumătate dimineaţa. 

e 

Bulevardul se golise de petrecăreţi musculoși și de fete 
nubile. Nu se vedeau nici taxiuri, nici alți oameni, însă, brusc, de 
nicăieri, își făcură apariţia doi indivizi cu glugă pe cap și blugi 
bufanţi, piercing-uri și bărbi neîngrijite. Unul îl îmbrânci cu 
putere pe Dexter și îl lipi de un zid. Celălalt își ridică repede 
arma - o mișcare ce trăda starea de agitaţie. 

Kate își imagină următoarele secunde, cadru cu cadru. Chipul 
panicat al lui Dexter, cel încremenit de groază al Juliei și calmul 
impresionant al lui Bill. 

— Je vous en prie, zise el. Un moment. 

Kate rămăsese neluată în seamă. l-ar fi fost ușor să acţioneze. 
Varianta pe care o putea alege ca să pună capăt acestei scene 
era simplă: o lovitură rapidă cu piciorul în cap, un pumn în 
rinichi, apoi îndepărtarea armei. Dar dacă ar fi procedat astfel, 
toată lumea s-ar fi întrebat cum naiba avusese curajul și de 
unde știuse tehnica, iar ea nu ar fi putut da explicații. 

Prin urmare, Kate se gândi dacă avea asupra ei lucruri de 
valoare pe care să le dea atacatorilor. Tâlharii nu împușcă 
turiștii pe străzile din centrul Parisului, nu? Nu. 

Apoi, se întâmplă un lucru ciudat. Bill luă poșeta Juliei și i-o 
întinse bărbatului înarmat. Era evident că cei doi nu voiau ca 
tranzacţia să se desfășoare astfel, deoarece clătinară amândoi 
din cap. 

— Tenez, zise Bill. 

Kate își dădu seama că el știa ce face și de ce, în momentul în 
care împinse poșeta înspre armă, apropiindu-se prea mult și 
obligându-l pe celălalt individ să se interpună între Bill și gloanţe 
ca să ia prada. În acel moment, Bill se năpusti asupra bărbatului 
neînarmat, folosindu-l ca pe un scut, apoi își întinse mâna și 
smulse arma din mâna celuilalt fără niciun efort, fără să 
clipească. 

Încremeniră cu toţii preţ de o clipă. Se uitau când la armă, 
când unii la alţii, cu respiraţia întretăiată, cu gurile căscate, 
încercând să anticipeze ce avea să se întâmple... 

Tinerii o luară la fugă, iar Bill aruncă arma în șanț. 


68 


8. 


Era luni după-amiaza și ploua cu găleata. 

Kate stătea singură, în faţa școlii, ţinând umbrela atât de jos, 
încât nailonul dungat îi atingea vârful capului, iar spiţele de 
aluminiu se odihneau pe umărul ei. Incerca să protejeze acea 
parte a corpului care mai era încă uscată. De la brâu în jos era 
udă leoarcă. 

Stropi mari și grei de ploaie cădeau din cerul negru și dens, 
lovind asfaltul, culcând la pământ iarba, împroșcând zgomotos 
apa din băltoacele adânci care se acumulaseră în fiecare 
groapă, hârtop sau crăpătură. 

Grupurile de mame erau împărţite după naţionalitate. Erau 
grupurile independente de daneze cu ochi albaștri și olandeze 
blonde, de italience pe tocuri înalte și de sudeze plesnind de 
sănătate. Grupurile amestecate, vorbitoare de engleză, 
dominate de englezoaicele palide, din care mai făceau parte 
americance scunde și îndesate și australience mereu cu 
zâmbetul pe buze, neozeelandeze enervant de prietenoase, 
precum și câteva irlandeze și scoțiene. Mai erau indiencele 
exagerat de rezervate și japonezele inabordabile. Rusoaice și 
cehe și poloneze care nu aparțineau niciunui grup și care sperau 
să se alăture Europei Occidentale, gudurându-se, strângând 
mâini, încercând să obţină o invitaţie în UE, ignorând - 
deliberat? - inutilitatea universală de a încerca să obţină 
vreodată o invitaţie undeva. 

Prin preajmă mai erau și câţiva bărbaţi, dar nu își vorbeau, 
fiecare cu ciudățenia lui. 

Tehnic, Kate nu era mahmură după noaptea de sâmbătă. Dar 
era obosită fizic din cauza lipsei de somn - copiii se treziseră 
duminică la ora șapte dimineaţa, neștiind că părinţii lor se 
întorseseră acasă noaptea târziu - și își simțea trupul amorţit. 

Mai simţea și un oarecare disconfort psihic, parţial legat de 
faptul era posibil să fi fost martoră la infidelitatea lui Bill, parțial 
din cauza exhibiţionismului deplasat al Juliei faţă de Dexter, 
parțial legat de atitudinea curajoasă a lui Bill - excesiv de 
curajoasă? - față de tâlhari. Și parţial legat de propria disperare, 
când odată întorși la hotel, în baie, cu ușa închisă ca să nu fie 
descoperiţi de vreun copil somnambul, sărise pe Dexter, cerșind 


69 


pentru mai mult, mai tare, în timp ce în mintea ei își făceau loc 
imagini necontrolate cu oameni care nu erau soțul ei, și uneori 
nici măcar ea, cu trupuri înfierbântate, buze și limbi... 

Începuse să plouă și mai tare. N-ar fi bănuit că era posibil. 

Kate nu reușea să-și dea seama ce se întâmplase mai exact 
între ei patru, în acea noapte de sâmbătă petrecută în Paris, 
dacă era bine sau rău, sau ambele. 

e 

— Uite, zise Dexter, voi întârzia în seara asta. 

Din nou. 

Kate și băieţii își schimbaseră hainele ude cu pantaloni de 
trening și papuci moi de casă și se înfășuraseră în pături. Cu 
toate astea, încă tremura de frig. 

— E totul în regulă? 

— Mda. Mă duc să joc tenis. Cu Bill. 

Nu vorbiseră nimic despre Julia și Bill de când se urcaseră în 
taxiuri separate la ora patru și jumătate dimineaţa, pe 
bulevardul George V, în urmă cu patru zile. 

— Are un abonnement la un club de tenis, iar partenerul lui nu 
poate veni. 

Prin faţa ochilor îi trecu o imagine: Bill fără cămașă în vestiar, 
desfăcându-și cureaua, dându-și jos... 

Kate își așeză celularul în suportul de lângă laptop și se 
întoarse către priveliștea de obicei splendidă și care acum nu 
oferea decât o întindere nemărginită de nori și ceaţă și ploaie pe 
fundalul căreia se zăreau copacii cenușii, despuiaţi de frunze, 
tiglele negre ale acoperișurilor, nuanțele de bej și cafeniu ale 
fortificațiilor din piatră și străzile pavate cu piatră cubică. 

Vremea era posomorâtă, iar ea era din nou singură după ce 
petrecuse o după-amiază de miercuri în subsolul fără ferestre 
din Kockelscheuer, pălăvrăgind despre epilarea inghinală. 
Cândva fusese o persoană activă. Nu cu o slujbă banală, ci una 
extrem de periculoasă. Trecerea ilegală a granitelor 
internaţionale. Evitarea poliţiei. Angajarea unor asasini plătiţi, 
pentru numele lui Dumnezeu! Acum împăturea lenjeria. Oare 
viața ei ajunsese să însemne doar asta? 

— Când vine tati acasă? întrebă Jake, strângându-și la piept 
ursulețul și șezând lângă fratele lui care tăcea. 

Amândoi băieții erau înfriguraţi și obosiţi și îl voiau pe tatăl 
lor, din nou. 


70 


— Îmi pare rău, dragul meu, zise Kate. Va sosi acasă după ce 
veţi merge la culcare. 

Ben se întoarse repede și ieși furios din cameră. Dar Jake 
rămase. 

— De ce? întrebă el. De ce nu vine acasă? 

— O, el vrea, dragul meu. Dar, uneori, mai are unele lucruri 
de rezolvat. 

Băiatul își șterse o lacrimă de pe obraz. Kate îl îmbrățișă. 

— Îmi pare rău, Jake. Dar îți promit că tati îţi va da un pupic 
când va veni acasă. In regulă? 

El încuviință din cap, încercând să-și stăpânească lacrimile, 
apoi se duse îmbufnat la fratele lui, care începuse să se joace cu 
piesele Lego. 

Kate se așeză în fața computerului. Dădu deoparte niște 
dosare - „Mobilă de închiriat Luxemburg”, „Școli Luxemburg”, și 
„Utilităţi Luxemburg”. Așteptă ca acesta să localizeze semnalul 
wireless. Se holbă la ecran, reflectând la ce urma să facă. La ce 
spera să găsească și dacă voia sau nu să afle. 

Nu îi trecu prin minte că făcea exact ceea ce se aștepta de la 
ea. 

Dar înainte să apuce să facă ceva, telefonul sună din nou. 

kd 

— Mulţumesc din suflet, zise Julia. Mă simt complet pierdută 
fără internet. 

— Nicio problemă. Kate închise ușa în urma Juliei. Cunosc 
sentimentul. Băieți, salutaţi-o pe Julia. 

— Salut! 

— Bună! 

După ce trecu euforia creată de sunetul soneriei, băieţii fugiră 
în bucătărie ca să își reia sarcinile gospodărești. Ben curăța 
niște morcovi, iar Jake îi tăia în bucăţi. Amândoi stăteau pe 
scaune înalte, în fața blatului, concentrându-se la maximum și 
având grijă la uneltele ascuţite. 

— Văd că ai ajutoare, zise Julia. 

— Da. 

Băieţii pregăteau un poule au pot, având o carte de bucate 
deschisă pe tejghea, sub un raft pe care se aflau alte câteva 
cărți de bucate, toate comandate prin poștă de la depozitele 
Amazon din Anglia. 

Julia intră în camera de zi. 


71 


— Uau! Observase priveliștea. Locul acesta este minunat. 

— Mulţumesc. 

Se aflau în camera de zi, la două uși depărtare și afară din 
raza vizuală a băieţilor. Nu puteau fi auzite. Dacă aveau să 
amintească vreodată de noaptea de sâmbătă, atunci era 
momentul. Însă nu o făcură. 

— Computerul este aici, zise Kate, arătând înspre camera de 
oaspeţi. 

— Mulţumesc încă o dată. Îţi sunt recunoscătoare. Nu va dura 
mai mult de zece minute. 

— Nu te grăbi. 

Kate o lăsă pe Julia singură. 

e 

Copiii adormiseră, Dexter juca tenis cu Bill, iar Kate era 
singură, în strălucirea cenușie a ecranului computerului, cu 
mâinile pe tastatură, mângâind cu arătătoarele tastele „J” și „F”. 
Simţi un val de căldură, o furnicătură. Încerca să-și găsească o 
preocupare ca să scape de plictiseală. Și o imagine, ca să-și 
îmbogăţească imaginaţia. Tastă: BILL spaţiu MACLEAN. 

Prima pagină a căutării scoase la iveală informaţii despre o 
persoană cu acel nume, însă nu era cea pe care o căuta ea. 
Dădu pagină după pagină în căutarea unor rezultate - șapte, 
opt, nouă pagini, nenumărate trimiteri -, dar niciuna nu îi oferi 
informaţii despre vreun trader valutar, mutat de curând din 
Chicago în Luxemburg, în vârstă de vreo patruzeci de ani. 

Nu avea cont pe Facebook. Nici pe Linkedin. Nicio informaţie 
despre universitatea urmată, nicio arhivă a liceului sau fotografii 
pe vreun site de socializare sau trimiteri în periodice. 

WILLIAM spaţiu MACLEAN. 

Un alt calup de trimiteri ușor diferite, dar în marea majoritate 
cam aceleași. Dădu peste un site profesional, unde găsi o 
pagină despre un anume William Maclean din Chicago, a cărui 
profesie era în domeniul financiar, nimic altceva. Fără fotografie, 
fără informații personale, nimic care să atragă atenţia. 

Încercă și alte ortografieri - Mclean, McLean, Maclane, 
Maclaine, dar rezultatele fură aproape aceleași. Nu îl găsi. 

e 
— Ce știi despre Santibanez? o întrebase Evan. 
— Am auzit că a fost Leo, răspunsese Kate. 


72 


— Mda, toată lumea a auzit asta. Ai informaţii mai exacte? 
Acum, când în sfârșit aborda acel subiect, Kate se simţea 
ușurată. Așteptase de mult timp această discuţie. Fu surprinsă 
că se ajunsese la subiect pe ocolite, prin atâtea interogatorii și 
execuţii și asasinate cu care, evident, ea nu avusese nimic de-a 
face. 

— Nu. 

Evan își aruncă ochii peste blocnotes. 

— A fost ucis în Veracruz. Două gloanţe în piept și unul în cap. 
Fără răpire, fără măcel, fără a atrage atenţia. 

Întocmai cum fusese și ea instruită. 

Discuţia - chestionarea, interogatoriul - ajunsese în punctul în 
care ea înţelese, în cele din urmă, scopul acelui șir nesfârșit de 
acte de violenţă: îi aminteau lui Kate că, deși părăsise breasla 
de cinci ani, tot nu scăpase de urmările operațiunilor 
clandestine. Și nu avea să scape niciodată. fi 

— Nu pare să fi fost mâna celor de la Narcotice. Insă pare a fi 
fost mâna cuiva din branșa noastră. 

lar ei știau asta. 

— Santibanez a fost cândva în cârdășie cu Lorenzo Romero, 
nu? 

Kate tresări când auzi numele bărbatului pe care îl eliminase 
în Oaxaca, în urmă cu zece ani. Romero fusese un informator al 
CIA-ului care îi oferise agentului său informații secrete false în 
schimbul unor sume fabuloase de bani primite de la 
narcotraficantes. Din nefericire, din cauza acelor informaţii false, 
agentul fusese omorât, iar trupul lui aruncat în portul Tampico. 
Întreaga divizie mexicană fusese de acord cu răzbunarea. Lui 
Kate, singura femeie din grup, nu-i fusese greu să-l prindă cu 
garda jos pe afemeiatul acela notoriu. 

— După cum am spus, nu am alte informaţii despre 
Santibanez. 

— În regulă. Evan încuviinţă din cap și se uită peste 
blocnotes. Dar despre Eduardo Torres? 

Kate inspiră, nici prea mult, nici prea puţin. Sosise momentul, 
în sfârșit. 

e 

Dexter era în Londra când avu loc mutarea: cei de la 
compania de închirieri își făcură apariţia la ora opt dimineața cu 
o macara mică și încărcară toate lucrurile: canapelele, paturile, 


73 


lenjeriile de pat și vasele, periile de toaletă și aspiratorul. 
Scaune, un birou, masa de sufragerie. Toate fuseseră scoase pe 
fereastră până la ora zece. Semnă hârtiile, iar camionul o porni 
din loc, făcându-se nevăzut. 

Era o nouă zi de toamnă posomorâtă și ploioasă. Fereastra 
fusese deschisă toată dimineaţa. Apartamentul era gol și rece. 
Kate era singură, din nou. 

Singură în așteptarea containerului care trebuia să sosească 
după ce stătuse trei săptămâni în vamă. Același container 
portocaliu pe care îl trimisese ea din DC în urmă cu două luni, 
când rămăsese tot singură în cealaltă casă goală ca să semneze 
hârtiile care confirmau că totul fusese împachetat, încărcat și 
legat într-un tir negru, decorat în mod vulgar cu neoane care 
redau conturul unor femei incredibil de voluptuoase și care 
trebuia să ajungă în portul din Baltimore pentru a fi încărcat pe 
cargobotul Osaka. Vasul urma să străbată Atlanticul în 
unsprezece zile și să ajungă la Antwerp, iar containerul să fie 
preluat de un tir alb, aparţinând unei companii de transport 
olandeze. Un tir alb, imaculat, care tocmai își făcea apariţia de 
după colţ, acolo, în faţa acelui apartament gol, iar ea era din 
nou singură în timp ce soțul ei activa în același domeniu, pe un 
alt continent, iar copiii erau la școală și învățau aceleași lucruri, 
iar lucrurile din container erau aceleași, singura diferenţă fiind 
locul unde se afla și cine era ea. În mijlocul Europei, o nouă 
Kate. 

e 

— Dexter pare a fi un soţ minunat, nu? 

De obicei, conversațiile cu Julia deveneau mult mai personale 
decât și-ar fi dorit Kate. Nevoia Juliei de apropiere era evidentă, 
implorând-o practic pe Kate să își deschidă sufletul în faţa ei. In 
ciuda faptului că afișa o încredere de sine debordantă, Julia era 
teribil de nesigură pe ea. Fusese ghinionistă în dragoste, 
neîncrezătoare în relaţii și stânjenită în intimitate. Se simţise 
singură toată viaţa, la fel ca și Kate, până când îl cunoscuse pe 
Bill. Dar se ghida în continuare după principiile unei persoane 
singure, făcându-și griji că fericirea îi va fi luată în orice moment 
din motive pe care nu le putea controla. 

Kate nu știu cum să-i răspundă la întrebare - nu găsea un 
răspuns nici pentru ea. Relaţia ei cu Dexter se îmbunătăţise 
imediat după ce se mutaseră - Dexter fusese neobișnuit de 


74 


atent, iar ei deveniseră mai apropiaţi, mai intimi. Schimbarea le 
priise; mutarea fusese un aspect pozitiv pentru mariajul lor. Cu 
toate că nu prea bună pentru Kate ca persoană. 

Apoi Dexter începuse să lipsească din ce în ce mai mult, 
călătorind cine știe pe unde. Abia mai avea energie să îi asculte 
itinerariile. De asemenea, devenise mai evaziv, mai distant și 
mai distras când era acasă. 

Kate nu știa dacă să își încalce sau nu promisiunea de a nu-l 
bănui pe soţul ei. Și dacă n-ar fi rezistat, de ce ar fi putut să-l 
bănuiască? De infidelitate? Că trecea printr-o criză psihologică? 
Oare lucrurile nu mergeau la slujbă, iar el nu voia să-i spună? 
Oare îi dăduse ea vreun motiv de supărare? 

Nu își putea da seama de unde izvora problema. Sau dacă 
exista vreuna. Chiar dacă simţea o vagă nevoie să vorbească 
despre asta, intuiţia îi spunea să ţină totul pentru ea. 
Întotdeauna se simţise mai împăcată când nu se destăinuise, 
când păstrase secretele doar pentru ea. 

Kate o privi pe Julia în ochi, prin această ușă către un alt nivel 
al relaţiei lor și hotărî să nu meargă mai departe. Așa cum 
făcuse toată viața. 

— Da, zise Kate, este un soț minunat. 

(J 

Kate își stabilise o rutină. 

Marţea și joia, după ce ducea copiii la școală, își făcea temele 
la franceză, apoi se ducea la curs. Profesoara lui Kate, o femeie 
somaleză vorbitoare de franceză, extrem de tânără și de 
amabilă, era impresionată de progresul rapid pe care îl făcea 
Kate și de corectitudinea cu care pronunţa cuvintele. Pentru 
Kate, limba franceză nu era grea, după atâţia ani în care vorbise 
spaniola, stăpânind perfect nuanțele dialectale: cubanez, 
nicaraguan, din nordul și din estul Mexicului. 

De două sau de trei ori pe săptămână mergea la sală. 
Acceptase sfatul lui Amber - care făcea mereu exerciții fizice, 
dar nu era niciodată în formă - și se înscrise la o sală de fitness 
ciudată care oferea sendvișuri cu șuncă și cappuccino, dar nu și 
prosoape sau program de fitness dimineaţa; locul nici măcar nu 
se deschidea înainte de nouă. 

Kate se învârtea cu mașina, căutând tot felul de lucruri. 
Conduse o jumătate de oră până la un magazin mare de jucării 
dintr-un centru comercial din Foetz, care se pronunță futz. 


75 


Căuta un obiect care era greu de găsit, pe Robin, personaj de 
film. Nicio surpriză, căci cine îl vrea pe Robin, când îl poate avea 
pe Batman? Ben, cine altcineva? 

Se duse la Metz, care se afla la patruzeci de minute 
depărtare, și căută un blender manual. 

Bătea străzile principale din Luxemburg - route d'Arlon, route 
de Thionville, route de Longwy - ieșind și intrând în malluri, 
mâncând de prânz la fast-food-uri indiene, tikka masala și lipii 
prea unsuroase. 

Se așeza în faţa computerului, căutând destinaţii de weekend, 
hoteluri și atracţii turistice, zboruri și itinerarii, restaurante și 
grădini zoologice. 

Işi ducea mașina la spălat. Odată, fusese nevoită să aștepte o 
jumătate de oră. Un angajat zelos îi arunca ocheade din cinci în 
cinci minute. La un moment dat, el îi sugeră că putea să cheme 
poliţia dacă dorea. i 

Işi tunsese părul. In Luxemburg nu prea vedeai coafuri 
frumoase, iar ea nu avea cum să evite să nu devină o victimă, 
deoarece abia reușea să îi explice că nu dorea frizură „mullet”, 
sau breton, sau ţepi, care erau specialitatea coafezei. 

Cumpără jaluzele și covorașe, șervețele de masă și accesorii 
pentru baie. 

Cumpără și instală un suport pentru prosoape suplimentar în 
baia principală, care atrase după sine achiziţionarea unei 
bormașini. Apoi fu nevoită să revină la magazinul de bricolaj ca 
să ia burghie, deoarece acestea nu fuseseră incluse în preţul 
bormașinii. Apoi se întoarse din nou la magazin să cumpere 
burghie cu vârf de diamant pentru zidărie ca să poată găuri 
ceea ce se afla în spatele tencuielii. Fiecare drum dus-întors 
până la magazin dură o oră. 

Se întâlnea să bea o cafea sau să ia prânzul cu alte femei. De 
cele mai multe ori cu Julia, uneori cu Amber sau Claire sau 
altele; nu excludea pe nimeni: olandeze, suedeze, nemţțoaice și 
canadience. Era propriul ei ambasador. 

Și bonă, pe deasupra. Se așeza pe jos cu băieţii și construiau 
chestii din lego sau cuburi din lemn sau încercau să facă un 
puzzle din treizeci și șase de piese. Citea cu voce tare carte 
după carte după carte. 


76 


Din când în când, lua masa împreună cu soţul ei. Dar nu 
foarte des. Dexter rămânea la serviciu toată ziua și majoritatea 
serilor. 

Aștepta cu nerăbdare ieșirea în oraș seara, care era de faţadă 
și se întâmpla o dată pe săptămână. De cele mai multe ori însă, 
era contramandată din cauza muncii sau a călătoriilor. În 
Washington, ieșirile seara în oraș nu erau importante, mai 
degrabă opţionale. Insă în acel moment era ceva ce își dorea, o 
ocazie să împărtășească aspecte din viaţa de casnică, să 
smulgă sau să aibă parte de compătimire, de confirmare. 

Multe dintre atribuţii erau lipsite de valoare. Se plimba prin 
apartament, strângând jucăriile și hainele, aranjând pernele și 
completând tot felul de hârțoage. li spăla pe păr pe băieţi, îi 
săpunea la subsuori și îi supraveghea în arta de a se șterge la 
fund, de a se spăla pe dinţi și de a face pipi direct în closet, ca 
să nu rateze ţinta. 

Mergea să cumpere alimente și căra sacoșele. Pregătea micul 
dejun, împacheta prânzul, gătea pentru cină și spăla vase. 
Dădea cu aspiratorul și cu mopul și ștergea praful. Sorta hainele 
spălate, le punea la uscat, le împăturea și le așeza în sertare, pe 
umerașe și în cuier. 

Odată aceste treburi casnice terminate, trebuia să o ia de la 
capăt. 

lar soțul ei habar nu avea de toate astea. Niciun bărbat nu 
știa ce făcea nevasta lui în fiecare zi, timp de șase ore cât copiii 
erau la școală - nu numai treburile casnice nesfârșite, dar și 
momentele de relaxare, cum ar fi cursuri de gătit și de franceză, 
ore de tenis și, în situaţii speciale, aventuri cu instructorul de 
tenis. Întâlnirile la o cafea. Efortul depus la sală. Incursiunile prin 
mall. Mersul în parc cu copiii, unde te udai până la piele. Doar 
unul dintre locurile de joacă avea și un foișor care te mai ferea 
de ploaie. 

Dexter habar nu avea de toate astea. La fel cum nu avusese 
habar ce făcea Kate în Washington, unde făcea lucruri complet 
diferite față de ceea ce pretindea. 

Insă în acel moment nici Kate nu avea habar ce făcea el toată 
ziua. 


77 


AZI, 11:09 A.M. 


— Bonjour, răspunde Dexter. Comment ça va? 

Kate își plimbă privirea prin galeria unde nu mai e nimeni, în 
afară de cuplul de spanioli. Bărbatul face diverse comentarii pe 
un ton jos. Se crede un connoisseur. 

— Ca va bien, răspunde Kate. 

Se mutaseră din Luxemburg la Paris cu un an în urmă, la 
începutul noului an școlar, la o școală nouă, într-un oraș nou, 
într-o ţară nouă. În decembrie, Kate ajunsese la concluzia că 
niciunul din ei nu făcuse progrese importante în ceea ce 
privește limba. Prin urmare, îl convinsese pe Dexter că ar trebui 
să vorbească în franceză marţea și joia. Azi este o zi de marţi, 
nouă luni mai târziu. Dar ca să poarte această conversaţie, e 
nevoie să vorbească în engleză; e nevoie să comunice la un alt 
nivel. 

— M-am întâlnit azi întâmplător cu o veche prietenă, zice ea. 
Cu Julia. 

Dexter tace o clipă, iar Kate nu insistă. Știe că încearcă să 
înțeleagă semnificaţia apariţiei acestei femei. 

— Quelle surprise, zice el ferm. A trecut mult timp. 

Nici Kate, nici Dexter nu o mai văzuseră pe Julia de la 
plecarea ei precipitată, dar deloc neașteptată din Luxemburg, în 
urmă cu două ierni. 

— Ne-am putea întâlni cu ei la un pahar în seara asta? Și Bill e 
în Paris. 

Dexter ezită o clipă. 

— În regulă. Va fi plăcut să stăm de vorbă. 

— Da, zice Kate. Însă ea nu se gândește că ar fi ceva plăcut. 
Ce zici de ora șapte, la cafeneaua din Carrefour de l'Odéon. 

— Sigur, zice Dexter. Perfect. 

Cafeneaua se află după colţul garajului unde își parchează ei 
mașina și la câteva sute de metri de o staţie de metrou 
aglomerată. Are băi micuţe fără fereastră și nu există nicio 
încăpere sau ușă dosnică. Nimeni nu se poate ascunde, nimeni 
nu se poate furișa pe la spate. De la mesele de pe terrasse se 
vede bine intersecția. Este locul perfect unde să bei ceva. Și 
locul perfect de unde să scapi ușor. 


78 


— Îl voi suna pe Louis și voi rezerva o masă, zice Dexter. Te 
anunţ dacă există vreo problemă. 

Kate știe că nu va exista vreo problemă, nu când vine vorba 
ca Louis să le rezerve o masă. Dar își poate imagina o serie de 
alte situaţii neprevăzute, majoritatea sfârșindu-se cu o notă de 
plată roz de cincizeci de euro și o bancnotă așezată sub 
scrumiera grea din sticlă a cafenelei, pașii lor grăbiţi care se 
pierd după colț, zgomotul scos de centurile de siguranţă care îi 
fixează în scaunele confortabile ale autoturismului combi, copiii 
deja așezați în scaune și făcându-i cu mâna bonei Sylvie, cursa 
nebună către Sena și pe Pont Neuf și pe panta rapidă de sub 
chei, pătrund pe /'autoroute de /'Est, traficul lejer și o autostradă 
largă la est pe A4 și apoi la nord pe A31, apoi pătrund într-o altă 
țară, pe alte drumuri, care se îngustează și șerpuiesc pe deal în 
sus până când, în cele din urmă, după patru ore de când au ieșit 
din garajul de sub malul stâng, opresc în fața porților de piatră 
ale unei case vopsite în alb, aflate pe un platou împădurit, dintr- 
o zonă mai izolată din Ardeni. 

Și, în baia de jos a căsuței din piatră, în spatele panoului 
caloriferului nefuncțional, se află o cutiuţă din oțel fixată cu 
magneţi puternici. 

— Bine. A, Dexter? Julia m-a rugat să-ţi transmit un mesaj. 

Cursa până în Ardeni este ceva ce ei au exersat. Un test. 

— Da? 

— Colonelul a murit. 

Dexter nu răspunde. 

— Dexter? 

— Da, zice el. Am înțeles. 

— În regulă, atunci. A bientôt. 

Și, în cutia din baia de la fermă, teancuri noi de bancnote, un 
milion de euro, bani nemarcați. Bani pentru o viaţă nouă. 

Cuplul spaniol a ieșit din galerie. Kate este singură și privește 
fotografiile - imagini cu apă și nisip și cer, apă și nisip și cer, apă 
și nisip și cer. Un șir nesfârșit de linii paralele albastre și cafenii 
și nuanţe de cenușiu și alb. Linii hipnotizante, abstracţiuni ale 
unor locuri care sunt atât de abstracte, încât nu mai sunt locuri, 
doar linii și culori. 

Poate va fi o plajă, gândește Kate. Poate ne vom muta pe o 
plajă îndepărtată. După ce vom dispărea de aici. 


79 


9. 


Era greu să suni pe cineva în America din cauza diferenţei de 
fus orar și a programului școlar. Ea era liberă toată dimineaţa, 
însă cei de pe Coasta de Est dormeau când aici se lua micul 
dejun. Când era ora nouă dimineaţa în Washington, ea își lua 
copiii de la școală, își petrecea timpul cu ei, mergea la băcănie, 
la măcelărie, la brutărie, la locurile de joacă sau la centrul 
sportiv, era la volan, deretica sau gătea. Când avea, în cele din 
urmă, puţin timp liber - copiii curaţi și culcaţi, vasele spălate, 
casa ordonată - era epuizată, indispusă și urmărea pe iTunes 
emisiunile ultimului sezon de pe HBO; laptopul era conectat la 
televizor prin cabluri groase, cu multe mufe - un soi de 
aparatură digitală media. 

Exista o singură persoană care avea același fus orar cu alei 
pe care o putea suna. Ea formă numărul lung, la care i se 
răspunse de la primul apel. 

— Da. 

— Salut, zise ea. Sunt plictisită. Nu își rosti numele, nici pe al 
lui. Nu își spuneau niciodată numele la telefon. De fapt, nu cred 
să fi fost vreodată mai plictisită. 

— Îmi pare rău, zise el. 

— Spăl haine. 

— Asta-i bine, zise el. Este important să-ţi porţi familia cu 
haine curate. 

Kate realiză că acea conversaţie - plictisită, haine - semăna 
perfect cu raportul codificat pe care îl dădea un agent secret. 

— Spune-mi ceva interesant, zise ea. 

— Interesant? Hm... să vedem. Niciun președinte american nu 
a fost singur la părinţi. Cu toţii au avut fraţi. Dacă nu biologici, 
cel puţin prin alianţă. 

ÎI cunoștea pe Hayden de când intrase în branșă. În tot acest 
timp uitase repede cât de evident era felul tărăgănat în care 
vorbea, cât de pronunțat accentul lui de Long Island. Nimeni nu 
vorbea ca el în Luxemburg. Nici măcar britanicii. 

— E de patru. 

— Nu-i adevărat. Din punct de vedere statistic, douăzeci la 
sută din copiii americani sunt singuri la părinţi. Dar niciun 
președinte american n-a crescut singur? Mă lași! 


80 


— Bine, cinci, zise ea, zâmbind, în ciuda stării proaste în care 
se afla. Adevărurile amuzante ale lui Hayden o înveseleau 
întotdeauna. Mă simt singură. 

— Știu că este greu, zise el. Totul va fi bine. 

Hayden își petrecuse întreaga viață de adult în străinătate. 
Știa cum stăteau lucrurile. 

— Îţi promit. 

e 

— Poate tata vrea să ne spună ce a făcut azi. 

Jake și Ben nu își ridicară privirile de pe feliile maro de 
Bofflamott, din Cartea mea de bucate bavareză, pagina 115. 
Chiar dacă ar fi știut că unul din părinţii lor începuse un atac, ar 
fi știut, de asemenea, că nu era lupta lor. 

Dexter nu spuse nimic. 

— Sau poate tata crede că mama nu e destul de inteligentă 
ca să îi înțeleagă meseria. 

E| se opri din mestecat. 

— Sau poate tatei nu îi pasă că mama este curioasă. 

Jake și Ben se uitară unul la altul, apoi își întoarseră privirile 
spre tatăl lor. 

Kate știa că nu era corectă. Nu ar trebui să facă asta. Însă 
frustrarea era mai puternică decât ea. Curăţase trei toalete în 
acea după-amiază, una dintre sarcinile gospodărești pe care le 
detesta cel mai mult. 

Dexter lăsă jos furculiţa și cuțitul. 

— Și ce-ai vrea să știi mai exact, Kat? 

Ea tresări când îl auzi rostindu-i fostul nume. 

— Vreau să știu cu ce te ocupi. Kate nu se băgase niciodată în 
viaţa profesională a lui Dexter, cel puţin nu cu știrea lui. 
Formaseră întotdeauna un cuplu relaxat, oferindu-și unul altuia 
spaţiu. Lucrul pe care ea îl aprecia cel mai mult la soţul ei: 
bunăvoința cu care închidea ochii. Acum venise rândul lui Kate 
să vrea să știe. Ce ai făcut azi? Cer prea mult? 

El zâmbi de dragul copiilor. 

— Firește că nu. Să vedem... azi. Azi am plănuit una dintre 
fazele unui test de încărcare a penetraţiei pe care urmează să îl 
pun în funcţiune în câteva săptămâni. 

Semăna cu o partidă de sex experimentală. 

— Un test de penetrare este atunci când un consultant, cum 
sunt eu, încearcă să spargă un sistem de securitate. Intruziunea 


81 


are trei abordări principale. Prima este, practic, o metodă 
tehnică: să găsești o breșă, o fisură în sistem prin care te 
strecori, să îţi faci loc și să te plimbi în voie. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi un computer în buclă deschisă. Unul care este 
legat la reţea, dar nu este parolat. Sau dacă are parolă, numele 
utilizatorului este fie ușor de spart, fie se află încă în setările 
iniţiale. Cum ar fi pentru nume utilizator - utilizator și pentru 
parolă - parolă. Această unitate este un portal, dar tot trebuie 
să treci de paravanul de protecţie care necesită spargerea unui 
cod sau reconfigurarea regulilor de administrare a sistemului. 
Acest lucru se poate face, trecând peste mai multe grade de 
dificultate, însă necesită timp. Unele sisteme pot fi sparte în 
câteva ore. Altele pot dura luni întregi. Cu cât durează mai mult, 
cu atât mai probabil este ca un hacker să renunţe și să caute o 
țintă mai ușoară. A doua abordare este una fizică: să intri 
neautorizat într-o instituţie. Să te strecori pe lângă paznici, 
intrând pe fereastră, și să cobori la subsol. Sau să scotocești 
prin gunoi în căutare de informaţii utile. Sau prin violenţă, pur și 
simplu: să vii cu oameni înarmaţi. Acest gen de abordare nu 
este specialitatea mea. 

— Așa cred și eu. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic. Care este cea de-a treia abordare? 

— A treia este, de obicei, și cea mai eficientă. Inginerie 
socială - arta de manipulare a unei persoane, care de cele mai 
multe ori implică manipularea mai multor oameni - pentru a 
obţine accesul. 

— Și cum funcţionează? 

— Toate metodele au practic la bază același principiu: să-i faci 
pe oameni să creadă că ești de partea lor, când, de fapt, nu ești. 

Ingineria socială. Aceasta fusese îndeletnicirea lui Kate. 

— Și cel mai eficient este atunci când le combini pe cele trei - 
inginerie socială ca să poţi ajunge la locul faptei și să-ţi pui în 
practică abilităţile tehnice. Așa poţi să distrugi guverne, să furi 
secrete industriale importante și să escrochezi cazinourile. Și, 
cel mai relevant pentru mine, așa poţi jefui bănci. Poate fi cel 
mai mare coșmar al unei bănci. 

Dexter luă o îmbucătură din carnea de vită. 

— De-asta ne aflăm aici. 


82 


Și o gură de vin. 

— Cu asta mă ocup eu. 

e 

Kate privi afară pe fereastră, peste marginea stâncoasă, în 
defileul Alzette, dincolo de podul modern din oțel, lung de patru 
sute de metri, și de vechiul apeduct feroviar, de fortificațiile 
medievale și de pajiștile verzi, luxuriante, de pădurile dese și de 
casele cu acoperișuri negre și de clopotniţe și de râul învolburat, 
dincolo de clădirile de birouri din sticlă și oţel din Kirchberg, iar 
deasupra tuturor, imensitatea cerului senin. Era o priveliște 
spectaculoasă, o priveliște care oferea posibilităţi infinite. O 
priveliște care închidea Europa într-o capsulă. 

Apoi își întoarse privirea la computer. Pagina web pentru 
amenajări interioare a Juliei Maclean avea înainte de toate o 
prezentare bună. Se putea observa amprenta unui profesionist. 
Muzică ambientală și imagini care dispăreau încet, precum și 
diverse corpuri de litere și fraze banale. Existau câteva imagini 
cu camere amenajate într-un mod plăcut, dar nimic deosebit. 
Potrivit uneia dintre pagini, intenţia estetică era „tradiţional 
eclectic”, ceea ce părea a consta în combinarea unor artefacte 
americane vechi, extrem de scumpe, cu măști tribale africane, 
scăunele chinezești și obiecte de ceramică mexicane. 

Nu existau comentarii din partea clienţilor. Nici aprecieri din 
partea celebrităților. Nu existau nici articole în ziarele locale, nici 
trimiteri la alte pagini. La biografie apăreau următoarele: 


Julia Maclean, născută în Illinois, a studiat 
arhitectura și artele textile la facultate și deține o 
diplomă de masterat în arte, cu specializare în 
amenajări interioare. Înainte să îşi lanseze propria 
afacere, ea a luat parte la mai multe stagii de 
prestigiu, iar în ultimii zece ani a avut clienți fideli care 
i-au adoptat abordarea ciudată și totuși tradițională a 
rafinamentului. La fel de familiarizată cu modernismul 
din Lake Shore Drive sau cu traditionalismul din North 
Shore, Julia este unul dintre cei mai căutați decoratori 
din zona orașului Chicago. 


83 


Pe pagina de contacte exista o adresă de e-mail, dar nu și o 
adresă reală, sau număr de telefon sau de fax, sau numele 
angajaţilor, ale colegilor, ale colaboratorilor sau alte referințe. 

Dincolo de toate acele pagini atrăgătoare care alcătuiau 
pagina de web, nu exista nicio informaţie reală care putea duce 
la o persoană sau adresă. 

Kate mai văzuse astfel de pagini de web. Semănau cu niște 
legende, cu niște articole de primă pagină. 

e 

— Băieți! strigă Kate, ignorându-l pentru moment pe soțul ei. 
Nu îl ignoră, nu îi răspunse, de fapt. Micul dejun! 

Ea așeză clătitele pe masă - una unsă cu Nutella, cealaltă cu 
Speculoos, ambele rulate bine și tăiate în jumătate. Nu găsise 
vafe îngheţate nicăieri; cu atât mai mult umplute cu afine. Din 
fericire, copiii păreau destul de încântați să încerce diferite 
dulciuri la micul dejun. 

Însă nu păreau deloc încântați că nu își vedeau tatăl în fiecare 
zi. Kate începea să-și dea seama că nu le mai suporta 
nemulţumirile legate de absenţa lui, deoarece o făceau să aibă 
impresia că nu era o mamă suficient de bună. Dacă băieţii 
aveau atât de mare nevoie de el, asta însemna că pe ea nu o 
iubeau îndeajuns. Quod erat demonstrandum. i 

Gândind la rece, știa că acest lucru nu era adevărat. Insă 
simțea, în mod absurd, că era adevărat. 

— Nu. Kate se întoarse furioasă către Dexter, fără să încerce 
să ascundă asta. Nu-mi aduc aminte să-mi fi spus că vei merge 
la Sarajevo săptămâna asta. 

Încercă să se liniștească, să-și reamintească faptul că a 
călători în interes de serviciu era rareori o chestie facultativă; 
era stresant, nu relaxant; trist, nu amuzant. lar Sarajevo era 
unul dintre ultimele locuri din lume unde Dexter ar fi vrut să se 
ducă. Avea resentimente faţă de ţările din fosta lugoslavie, 
ţinând cont că acolo fusese ucis fratele lui. 

— Îmi pare rău, spuse el. Dar eu voi merge. 

Kate nu ar fi trebuit să îl urască pentru că o lăsa singură cu 
copiii într-o ţară străină, singură și părăsită, dar o făcea totuși. 

— Și când te întorci? 

Copiii se așezară confortabil pe scaune, uitându-se la 
televizor. În Washington nu văzuseră nici măcar un episod din 


84 


SpongeBob Square Pants; nu știau că există în engleză. Ceea ce 
vedeau ei era Bob /'Eponge. Versiunea în franceză. 

— Vineri seara. 

— Și ce vei face mai exact în Sarajevo? 

Aceasta era a doua călătorie a lui Dexter în Sarajevo, pe lângă 
Liechtenstein, Geneva, Londra și Andorra. 

— Voi ajuta câţiva clienţi ai băncii să întărească sistemul de 
securitate. 

— Banca nu are angajaţi care să se ocupe de asta? întrebă ea. 
În Bosnia? 

— Pentru asta mă plătesc: ca să îi mulțumesc pe clienţi. Cu 
asta mă ocup, Kat. 

— Kate. 

El ridică din umeri. Ea deschise gura cu intenţia de a țipa la el, 
dar nu voia să facă asta în fața copiilor. 

Kate trânti ușa de la baie. Se rezemă de chiuvetă, care fusese 
curățată de nimeni alta decât de ea. Se holbă în oglindă. 
Lăcrima. Se șterse la un ochi, apoi la celălalt, dar în zadar, 
începuse să plângă. Se simţea copleșită de singurătate, de un 
sentiment de neimplicare. Nu își putea imagina că se va 
transforma vreodată într-una dintre acele femei mulțumite de 
viața lor, care stau într-o cafenea și fac haz de încercările și 
suferinţele pe care le presupune epilarea. Care se distrează sau 
măcar lasă impresia că se bucură de viaţa ei. Ă 

Kate și Dexter nu aveau o viaţă plăcută, nu încă. Işi făcuseră 
c6pii legalizate după pașapoarte, după certificatele de naștere și 
după certificatul de căsătorie, ca să poată obţine permisul de 
rezidenţă. Își deschiseseră conturi la bancă, încheiaseră polițe 
de asigurare, își cumpăraseră telefoane mobile și tot felul de 
aparatură, birouri de la lkea și chiftele congelate. Bătuseră 
drumul până la al doilea cel mai mare oraș din ţară, Esch-sur- 
Alzette, ca să cumpere un Audi combi la mâna a doua, cu cutie 
automată, care avea sub cincizeci de mii de kilometri la bord. 
Căutaseră mașina pe internet câteva săptămâni și avuseseră 
nevoie de tot atâta timp ca să își dea seama că „break” 
înseamnă combi. 

Tăiau lucrurile scrise pe o listă fixată cu un magnet pe 
frigider. Pe listă erau nouăsprezece lucruri. Tăiaseră deja 
cincisprezece. 

Ultimul lucru era subliniat: trăiește viața. 


85 


Poate că totul era o mare greșeală. 
e 

— Nu deţin informaţii clare despre Torres, răspunsese Kate. 

— Dar generale? 

Kate se străduise să-i susţină privirea lui Evan. Se așteptase 
la astfel de întrebări încă de la începutul acestui proces, de mai 
bine de cinci ani. 

— Torres nu a dus lipsă de dușmani, zise ea. 

— Așa e. Însă înainte să moară, se afla la strâmtoare. Ciudat 
moment să fie scos din joc. 

Kate abia reuși să îl privească în ochi. 

— Ranchiuna nu are vârstă, răspunse ea. 

Evan își ţinuse pixul pregătit deasupra foii de hârtie, însă nu 
aflase nimic care merita notat. Lovi cu vârful în hârtie, patru 
lovituri rare, încercând să păstreze ritmul. 

— Da, așa este, încuviinţă el. 

e 

— Măi să fie! Ce surpriză plăcută! 

Kate se plimba pe Grand Rue, mărginită de brutării, 
chocolatiers și măcelării, magazine de lenjerie și de pantofi, 
farmacii și bijuterii. Zona pietonală era deschisă traficului 
dimineaţa, dar numai pentru livrarea de mărfuri. Furgonete mici 
înaintau încet pe stradă sau stăteau parcate în faţa magazinelor. 
Vânzătoarele descuiau ușile, cărau cutii, își verificau coafura și 
machiajul; furnizorii foloseau lifturi hidraulice, împingeau 
cărucioare, cărau lăzi voluminoase. Și iată-l pe așa-zisul Bill 
Maclean, broker inexistent din Chicago. 

— Chiar că este o surpriză plăcută, zise Kate. Cum de nu ești 
la birou în dimineaţa asta? 

Kate abia așteptase să îi povestească lui Dexter despre 
căutările ei. Se amuzase când descoperise că soţii Maclean erau 
oarecum fictivi. Dar își imaginase și scenarii în care aceștia 
fugeau de consecințele unui faliment, sau se aflau în programul 
de protecţie a martorilor, sau erau mafioţi care se dăduseră la 
fund. Jefuitori de bănci, asasini, criminali periculoși care fugeau 
mâncând pământul. Sau, poate, erau chiar de la CIA. 

Însă avu unele reţineri când veni vorba să-i spună lui Dexter. 
Prima, Bill era prietenul lui Dexter. Singurul lui prieten. Cei doi 
bărbaţi jucaseră tenis din nou, luaseră cina împreună din nou, 
iar Dexter se întorsese acasă târziu și fericit. 


86 


Kate și Dexter participaseră la o degustare de vinuri 
organizată de Clubul Femeilor Americane; fuseseră la o 
petrecere organizată de școală; merseseră la film și la teatru. 
Fuseseră invitaţi la cină acasă la alte familii și făcuseră și ei pe 
gazda. Cunoșteau câţiva oameni. De fapt, Kate era cea care 
cunoștea câteva femei, iar Dexter își îndeplinea rolul de soț, 
sporovăind cu bancheri britanici, avocaţi olandezi și comercianți 
suedezi. Însă Bill Maclean era prietenul lui Dexter, iar Kate nu 
voia să i-l răpească. Nu voia să pară că vrea să i-l răpească. 

A doua reținere: nu voia să recunoască faptul că în parte acea 
căutare impetuoasă pe internet se datora vechiului ei obicei de 
a nu avea încredere în nimeni. Un obicei dobândit poate 
conștientizând faptul că ea însăși nu era demnă de încredere. 

— Hmm. Bill zâmbea cu subînțeles. Se pare că m-ai prins. 

— Cu ce? 

lar a treia, nu putea nicidecum să admită că unul dintre 
motive - aproape minuscul - era atracţia sexuală. 

— Ei bine, soţia mea nu este în oraș. A plecat la Bruxelles azi- 
dimineață. 

Kate hotărâse să nu-i spună nimic lui Dexter despre natura 
fantomatică a soţilor Maclean. Nu până când nu avea să afle mai 
multe. Sau până când încerca să descopere mai multe și nu va 
afla nimic, iar totul va ieși la iveală pe neașteptate. 

— Așa că am hotărât să mă plimb prin ville - Bill făcu un pas 
înainte, și încă unul, apoi îi șopti la ureche - în căutarea unei 
femei cu care să-mi petrec restul zilei în pat. 

Kate rămase cu gura căscată. 

Bill zâmbi larg, apoi începu să râdă. 

— Glumesc, zise el. Ridică o pungă mică de cumpărături. A 
trebuit să cumpăr ceva de la magazinul de calculatoare. 

Ea îl lovi cu palma pe piept, dar nu prea tare. 

— Ticălosule! 

Se holbă la el, intrigată; el se holbă la rândul lui la ea, jucăuș. 
Ar putea fi amuzant. Poate le va prii atât lui Kate, cât și lui Bill, 
poate, într-un fel sau altul, va fi un lucru bun pentru toţi patru. 
Un mic flirt nevinovat. Toată lumea face asta. 

— Ai făcut o figură frumoasă în Paris, zise Kate. Foarte 
curajos. Foarte bărbătesc. 

— Ei, aș! zise el pe un ton de glumă. N-a fost nimic. 

— Unde ai învățat să faci asta? 


87 


— N-am învăţat nimic. Stau foarte bine cu reflexele. 

Deși nu îl crezu, Kate nu mai insistă. 

— Chiar este în Bruxelles? Julia? 

— Da. S-a dus să se întâlnească cu o prietenă veche care este 
în trecere, deși nu știu care ar putea fi motivul pentru care 
oamenii vizitează Belgia. 

— O prietenă veche de facultate? 

— Nu. 

— Că tot a venit vorba, unde a făcut Julia facultatea? Kate îl 
privi drept în ochi pe Bill, încercând să descopere un semn de 
eschivare. Nimic. 

— La Universitatea din Illinois. 

— Și tu? Ce facultate ai terminat? 

— Uau! 

— Uau ce? 

Bill privi la stânga, apoi la dreapta. 

— Nu mi-am dat seama că sunt supus unui interviu de 
angajare, aici, în mijlocul străzii. După cum știi, nu-mi doresc 
decât o mică desfătare în miezul zilei. El rânji. Dar dacă tot veni 
vorba, aș vrea să știu: cu cât se plătește postul ăsta? 

— Depinde de mai mulţi factori, zise ea. 

— Cum ar fi? 

— Păi, unde ai obținut diploma de licență? 

O expresie nedumerită - poate îngrijorată - îi apăru în ochi. Se 
încruntă. Zâmbetul îi îngheţă pe buze. 

— Chicago. 

— Universitatea din Chicago? 

— Corect. 

— Nu-i rău. Profilul? 

— M-am descurcat. 

Ea ridică o sprânceană. 

— Hai să-i spunem interdisciplinar. 

— Hmm. Studii postuniversitare? 

— Nu. 

— Am înţeles. Cea mai recentă funcție? 

— Partener executiv al unei firme de tranzacţii financiare. 

— De ce ai plecat? 

— Pentru că a dat faliment, răspunse el, ca o concluzie; semn 
că jocul luase sfârșit. 


88 


Însă Bill afişă în continuare acel zâmbet îngâmfat, acea privire 
încrezătoare a unuia care se pricepe la toate - la schi și la tenis, 
la reparaţii auto și la tâmplărie, să comunice în limbi pe care nici 
nu le cunoștea, să dea bacșiș ușierilor și să mituiască polițiști, la 
preludiu și la sex oral. 

— Ascultă, zise el, mai apropiindu-se cu un pas de ea, ca să 
fiu sincer, slujba mea actuală este destul de satisfăcătoare și 
abia am început; nu sunt în căutarea uneia noi. Deci - se aplecă 
înspre ea apropiindu-și gura de tâmpla ei și buzele de ureche, 
făcând-o să i se înfioare tot trupul - mergem sau nu la culcare? 

Bill se prefăcea că glumește, dar nimeni nu face astfel de 
glume decât dacă intenţiile sunt altele. Este o scuză pentru a 
iniţia ceva; este un anunț, tare și răspicat, al disponibilității. 

— Din câte știu, și soţul tău este plecat din oraș. 

Deși Kate nu fusese niciodată infidelă, fusese tentată. De mai 
multe ori. Acest gen de glumă era, de obicei, paravanul pentru o 
propunere cât se poate de serioasă. 

Kate se simţi vulnerabilă în fața lui Bill, care era genul de 
bărbat căruia încercase să-i reziste toată viaţa: alunecos, 
manipulator, periculos. Exact opusul genului cu care se 
căsătorise ea, genul mai civilizat pe care ea îl alesese de 
bunăvoie, raţional și pragmatic. 

— Nu, nu mergem la culcare, răspunse Kate, clătinând din 
cap, dar continuând să zâmbească, conștientă de faptul că 
raspunsul ei sună extrem de echivoc. Chiar dacă știa că nu avea 
să facă pasul, se simţi obligată să îl lase pe Bill să preia 
iniţiativa. 

— Cum vrei tu, zise el. 

e 

Kate lăsase garda jos, permițându-le băieților să se joace în 
camera de oaspeți - biroul -, locul unde se afla ea în acel 
moment, și aștepta să se deschidă calculatorul. Işi plimbă 
dezgustată privirea prin încăpere, la vehiculele uriaşe din plastic 
- un avion lung cât brațul unui om, un elicopter, nenumărate 
mașini de poliție și de pompieri - care zăceau împrăștiate pe jos. 
Simţi un imbold să facă curăţenie, dar și o repulsie; nu suporta 
să adune jucăriile. 

Ecranul prinse viaţă, redeschizând pagina pe care o accesase 
și care se încărcase. Universitatea din Illinois avea trei 
campusuri: Urbana-Champaign, cu șapte mii de absolvenţi pe 


89 


an; șase mii în Chicago; cinci mii în Springfield. După niște 
calcule rapide, ajunse la cincizeci de mii de studente în total. 
Câte dintre ele purtau numele de Julia? 

In ceea ce-l privește pe Bill, existau mai puţin de o mie cinci 
sute de absolvenţi pe an la Universitatea din Chicago, și nu era 
nici numele de fată care să-i dea bătăi de cap. 

Kate se holbă la numărul de telefon de pe ecran și la 
receptorul din mână. Chiar avea de gând să facă asta? De ce? 

Da. Deoarece era neîncrezătoare din naștere și suspicioasă 
din punct de vedere profesional. Deoarece se plictisea. 
Deoarece nu se putea abţine. 

— Da, răspunse femeia de la registratură, cu un puternic 
accent din Vestul Mijlociu, pe care nici Bill, nici Julia nu păreau 
să-l fi moștenit. Am avut un William Maclean în promoţia anului 
'92. Ar putea fi persoana pe care o căutaţi? 

— Bănuiesc că da. Aţi putea să-mi trimiteţi prin e-mail o 
fotografie? 

— Nu, îmi pare rău. Nu păstrăm fotografiile absolvenţilor 
noștri. 

— Dar un album? întrebă Kate. Ar trebui să apară în album. 

— Nu toţi studenţii aleg să își pună poza în album, doamnă. 

— Aţi putea verifica? Pe un ton cât se poate de mieros. Vă 
rog. 

Niciun răspuns. Kate crezu că se întrerupsese convorbirea. 

— Alo? 

— Da, doamnă. Voi verifica. Așteptaţi, vă rog. 

Kate profită de pauză și se întrebă dacă Dexter ar putea 
verifica vreodată desfășurătorul conversaţiilor telefonice. Și 
dacă da, oare ar întreba-o pe Kate de ce dădea telefoane în 
special în Chicago; știa, desigur, că ea nu avea prieteni acolo. Și 
dacă ar verifica desfășurătorul și i-ar pune întrebări, oare i-ar 
spune adevărul sau... poate ar susţine că era vorba despre vreo 
neînțelegere legată de serviciul cu clienţii, ceva legat de... ce?... 
Care ar putea fi motivul fals... 

— |mi pare rău, doamnă. Se pare că William Maclean din 
promoţia anului '92 se numără printre acei studenţi care au ales 
să nu își pună poza în album. 

— Foarte rău. 


90 


Nu se potrivea: bărbatul pe care îl cunoștea Kate nu părea 
genul care să nu-și afișeze chipul. Nu ar rata niciodată o astfel 
de ocazie. 


10. 


Singură, din nou. Nu chiar singură: cu copiii, dar fără soţ. 

Kate se așeză din nou în faţa computerului. 

Care ar fi cel mai logic și mai evident motiv pentru care să-ți 
creezi o identitate falsă? Ea deschise îngândurată motorul de 
căutare... 

Primul ei gând, cel mai puternic presentiment era acela că se 
ascundeau de ceva oribil. O faptă de neiertat și de neuitat pe 
care o comisese unul din ei. O ilegalitate. O crimă. El sau ea 
fusese achitat sau achitată, însă viața lor, distrusă. Prin urmare, 
părăsiseră ţara. 

Sau putea să nu fi implicat violenţa, să fi fost o escrocherie: el 
era un delapidator, un contabil necinstit. Un director financiar, 
un contabil care falsificase registrele contabile și îl vânduse pe 
directorul general în schimbul imunităţii. Cu reputaţia distrusă și 
fără statut social, o luau de la capăt. 

Sau vinovata fusese ea. Poate ispășise o pedeapsă de zece 
ani pentru... ce? Coruperea unui minor? Omor prin otrăvire? El o 
așteptase, nefiind nici nerăbdător, nici fidel, dar, cu toate astea, 
o așteptase. Ea fusese pusă în libertate. Işi schimbaseră numele 
și părăsiseră ţara. 

Kate deschise un tabel, gata să introducă numele, datele și 
faptele incriminatorii. Accesă din nou internetul și găsi câteva 
pagini de știri din Chicago. Incepu să citească despre infracţiuni, 
căutând fotografii ale celor care fuseseră acuzaţi, condamnați, 
achitaţi și eliberaţi. 

e 

— Îmi pare rău să te informez, dar nu îţi vom permite să te 
desconspiri, zise Evan. 

Kate se așteptase la asta, mai ales după tot ce făcuse și 
văzuse. Intr-un fel, acea acoperire permanentă era o ușurare, 
deoarece nu mai trebuia să ia decizii în această privință. Dacă i 


91 


se interzicea să divulge secretul cuiva, nu mai era nevoită să ia 
decizia să nu o facă. 

— Înţeleg. E în regulă. 

Evan o privi cu atenţie, încercând probabil să își dea seama 
dacă era dezamăgită sau nemulțumită sau furioasă din pricina 
acestei hotărâri. Ea însă nu părea afectată. 

— Asta e, Kate. 

— Ce anume? 

— Am terminat. 

Kate se uită la ceas. Era ora unsprezece și jumătate 
dimineața. 

— Pe ziua de azi? 

— Pentru totdeauna. 

— Oh. Ea nu își împinse scaunul, nu se ridică în picioare, nu 
făcu nicio mișcare. Nu voia să se termine. Fiindcă, dacă se 
termina, totul se termina. Întreaga ei carieră. Pe bune? 

Evan se ridică în picioare. 

— Pe bune. 

Îi întinse mâna. O încheiere tristă. 

e 

Strada pe care locuia Kate o cotea ușor, apoi se termina 
abrupt, asemenea multor străzi din Europa. In State străzile 
erau toate lungi și drepte, kilometrice, se întindeau cât vedeai 
cu ochii, de-a lungul a zeci și sute de cvartale. Europa versus 
America, mai pe scurt. Francezii nici măcar nu au un termen 
pentru conceptul de cvartal urban. 

La intrarea pe rue de Rost se afla o barieră, dungi diagonale 
roșii și albe pe o bară din oţel așezată pe niște suporturi, pe 
care stătea scris cu litere de tipar negre „RUE BARREE”. Un 
poliţist stătea pe loc repaus și sporovăia cu o femeie care purta 
un șorț scurt. Era o chelneriţă în pauza de ţigară. 

Kate trecu de porţile palatului și îi văzu pe paznici cum o 
urmăresc cu privirea și o lasă să treacă. ÎI privi pe unul în ochi - 
un bărbat proaspat ras, cu ochelari fără rame - și schiţă un 
zâmbet, dar acesta nu reacţionă. Parcarea din spate era plină de 
mașini, de oameni și de agitaţie. 

Ea traversă strada, intră într-o clădire și sună la sonerie. 

— Urcă! exclamă Julia în interfon. 

Liftul era strâmt, la fel ca acela din casa în care locuia ea. 
Trebuie să fi fost o adevărată provocare pentru arhitecți și 


92 


pentru ingineri ca să găsească o soluţie să facă loc puțurilor de 
ascensor în toate aceste clădiri vechi. 

— Bine-ai venit! 

Julia ţinea ușa deschisă cu o mână, iar cu cealaltă îi făcu semn 
lui Kate să intre. Acest gest avea un aer de rafinament; 
manierat, dar nu ironic. Un aer ciudat. 

— Cât mă bucur că ai venit, în sfârșit, în vizită! 

Kate păși înăuntru șovăind, neobișnuită să facă vizite în 
miezul zilei. În Washington, singurele locuri pe unde hoinărise în 
miezul zilei fuseseră birourile, drumurile până la Departamentul 
de Stat, Capitol Hill sau Langley. Seara socializase, de obicei, în 
restaurante, la teatru. Locuri publice. Simţi un sentiment de 
intimitate când se trezi singură cu Julia în apartamentul 
acesteia, în miezul zilei. Parcă ar fi fost ceva ilicit. 

— Mulţumesc pentru invitaţie. 

Kate trecu de vestibul și intră într-o încăpere lungă care 
servea atât ca living, cât și ca sufragerie și care avea mai multe 
ferestre pe peretele dinspre vest. Prin fiecare fereastră se zărea 
o părticică din palais, draperii bogat ornate și porți din fier forjat, 
balcoane prevăzute cu balustradă și turnulețe din piatră și un 
steag necunoscut care flutura în vârf. 

Julia observă că amica ei se holba la palat. Se uită și ea în 
direcția steagului. 

— A fost ridicat steagul, zise Julia. Asta înseamnă că marele 
duce este înăuntru. 

— Zău? întrebă Kate. Chiar este adevărată chestia asta? 

— Da. Şi este coborât când nu se află în clădire. 

— Dar steagul acesta nu este cel al Luxemburgului. 

— Poftim? Julia veni la fereastră lângă Kate. Ai dreptate. Cred 
că este steagul italian. Asta înseamnă că un oaspete italian de 
vază se află în vizită. Poate prim-ministrul? Sau președintele? Ce 
au în Italia? 

— Amândouă. Kate încercă să nu arate că ar ști prea multe. 
Cred. 

— Ei bine, unul din ei se află înăuntru acum, zise Julia ridicând 
din umeri. 

— Pun pariu că n-ai mai locuit niciodată peste stradă de un 
monarh. 

Julia râse. 

— Unde ai locuit? 


93 


— În diferite zone din Chicago. 

— Toată viaţa? 

— Aproape. Julia se întoarse de la fereastră. Mă duc să fac o 
cafea. Cappuccino pentru tine? 

O eschivare tipică pentru Julia. Nu refuza niciodată fățiș să 
răspundă la o întrebare, ci prefera să răspundă fără să dea 
detalii, întorcând întrebarea celui care i-o adresa și schimbând 
subiectul conversației fără ca interlocutorul ei să își dea seama. 
Însă Kate observase acest lucru, fapt care o făcu să intre la 
bănuieli. 

Uneori, Julia găsea pur și simplu un motiv ca să iasă din 
încăpere. 

— Un cappuccino ar fi minunat. 

Kate privi în curtea palatului, un petic de pământ acoperit cu 
pietriș nisipiu, umbrit de coroanele pinilor și ale castanilor. 
Câteva mașini, majoritatea dintre ele marca Audi, de culoare 
albastru-închis. În loc de plăcuţe de înmatriculare, aveau plăcuţe 
formate din două fâșii, albastru și portocaliu, fără numere, litere 
sau alte semne de identificare. Singurul vehicul care nu era 
Audi, parcat lângă porte cochere, era un Rolls-Royce de colecție, 
mare, care strălucea în tente de albastru identic cu al celorlalte 
mașini - sau, probabil, era invers. Pe plăcuța de înmatriculare a 
Rolls-Royce-ului nu se afla decât o coroană. Regalitate. Mai mult 
decât bogăţie. 

Câţiva militari luxemburghezi pierdeau vremea în curtea din 
spate, lângă un grup de bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme diferite; 
trebuie să fi fost italieni. Niște indivizi care păreau a fi agenţi de 
securitate se ţineau deoparte, părând a fi mai vigilenţi decât 
personalul în uniformă. 

Kate auzi pietrișul scrâșnind sub talpa tare a bocancilor din 
piele ai unui bărbat înalt care traversa curtea, îmbrăcat într-o 
haină militară cu epoleţi. Militarii luxemburghezi luară poziţia de 
drepți și îl salutară pe bărbatul care trecu pe lângă ei fără să se 
oprească, fără să încetinească sau să se uite la cineva. 

Militarii italieni nu salutară, dar luară poziția de drepţi, se 
opriră din vorbit și îl urmăriră cu privirea până când acesta intră 
pe porte cochere. Zgomotul pașilor lui răsună pe pardoseala din 
lemn, o alternativă mult mai silenţioasă pentru copitele cailor 
decât dacă ar fi fost pietruită. 


94 


Dădu să se întoarcă de la fereastră, însă ceva îi atrase 
atenția: la al doilea etaj, care era cam la același nivel cu ea, 
cineva deschidea o ușă franceză înaltă care dădea într-un 
balcon mic. Un bărbat îmbrăcat într-un costum negru, elegant 
ieși și începu să scruteze curtea de jos. Își vârî mâna în buzunar, 
scoase un pachet de ţigări și luă din el o ţigară. O aprinse cuo 
brichetă din aur și se rezemă de balustrada din piatră. 

Kate reuși să vadă mai bine că cravata lui, care la o primă 
vedere părea de un bleumarin-închis, avea motive paisley 
albastre și violete; era o cravată minunată. 

Măsurând în linie dreaptă, bărbatul nu se afla la o distanţă 
mai mare de treizeci de metri. 

Kate nu putu să nu se gândească la faptul că ar constitui o 
țintă incredibil de ușoară. 

(J 

Bărbatul din balconul palatului trase cu sete din țigară, eliberă 
un nor de fum, apoi trei rotocoale perfecte. Kate vedea cum 
ochii lui cercetau curtea pietruită de jos. 

Acesta era exact tipul de scenariu pe care Kate îl pusese la 
cale la Peyne's Bay. O locuință de sezon închiriată, cu o vedere 
perfectă în linie. Însă în Barbados fusese o distanță de două sute 
şaptezeci de metri. In cazul de față, nici nu aveai nevoie de 
lunetă. 

— E ca o dependenţă, nu-i așa? întrebă Julia. Să urmărești 
acel du-te-vino de acolo. 

— Mmm, rosti Kate, absentă. 

Prima ei bănuială fusese aceea că soţii Maclean fugiseră din 
State ca să scape de ceva. Insă acum începea să creadă exact 
opusul: veniseră la Luxemburg cu un scop anume. Oare ar fi 
prea exagerat să creadă că era vorba de un asasinat? 

(J 

Kate stinse lumina și se întoarse către Dexter; gust de vin 
roșu amestecat cu cel de pastă de dinţi, un ritm anume, o mână 
ici, o limbă colo, o partidă de sex mecanică, nu foarte 
satisfăcătoare, dar nici problematică, doar una obișnuită dintr- 
un lung șir de alte astfel de partide. 

După aceea, o gură de apă, pijamalele îmbrăcate la loc, 
respiraţia regulată. 

— Ascultă, mâine-seară voi juca tenis cu Bill, zise Dexter. 

Ea nu se întoarse către Dexter prin întuneric. 


95 


— Te distrezi cu el, nu-i așa? 

— Da. E un tip de treabă. 

Kate stătea cu ochii pironiţi în tavan. Voia, simţea nevoia să 
vorbească despre asta cu cineva, cu acest cineva. Oricât de 
mult îl dispreţuia pe Dexter și noul ei stil de viaţă, el rămânea 
cel mai bun prieten al ei. Era îngrijorată - nu, era ceva dincolo 
de incertitudinea unei griji; era conştientizarea faptului că acest 
lucru va depăși limitele impuse de căsnicia lor, limite pe care 
nimeni nu le conștientizează decât atunci când se află pe 
marginea prăpastiei. Știi că acele limite există, le simţi: sunt 
reprezentate de aspectele despre care nu se vorbește. 
Fanteziile sexuale. Flirtul cu alți oameni. Neîncrederea 
înrădăcinată, îndoielile, resentimentele. Încerci să-ţi vezi mai 
departe de viaţă, cât mai departe de aceste limite, și te prefaci 
că acestea nu există. Și când ajungi, în cele din urmă, aproape 
de limite și faci un pas mărunt înainte, nu numai că ţi se pare 
șocant și îngrozitor, dar și banal. Deoarece ai fost întotdeauna 
conștient că acele limite există în timp ce tu încerci din răsputeri 
să nu le vezi, deși știi că le vei vedea, mai devreme sau mai 
târziu. 

— De ce? întrebă Dexter. Mi se pare că te frământă ceva. 

Dacă Kate ar zice: „Dexter, mi-e teamă că Bill și Julia nu sunt 
cine pretind că sunt”, el s-ar înfuria. Ar intra în defensivă. Ar 
găsi tot felul de explicaţii posibile, plauzibile. 

— Ai ceva împotriva lui Bill? 

Până la urmă, Dexter îl va înfrunta pe Bill, dar nu într-un mod 
agresiv. Și i se va da o explicaţie pe care Dexter o va crede. Se 
aflau într-un program de protecţie a martorilor, asta credea Kate 
că vor susţine ei. Nu aveau voie să ofere detalii, veridicitatea 
poveștii nu va putea fi confirmată, dovedită sau infirmată. Asta 
ar fi varianta ei, dacă s-ar afla în locul lui Bill. 

Kate nu știa ce voia să evite cel mai mult: să se certe cu 
Dexter din cauza posibilelor secrete ale lui Bill sau să-i 
mărturisească, în sfârșit, lui Dexter propriile ei secrete. 

Rămase așa, întinsă, cu picioarele depărtate, privind tavanul 
negru și încercând să găsească un răspuns pentru soțul ei. 

Ulterior, înțelese că acela fusese momentul - nu un moment 
unic, dar unul aparte pe care și-l va aminti mai târziu - care ar fi 
putut schimba multe. Nu ar fi început toată nebunia; nu 


96 


începuse încă să adune noi secrete, fiecare legat de cel anterior, 
un cerc vicios scăpat de sub control. 

Intinsă în pat, dorind să înceapă o conversaţie, dar fără să știe 
cum, ea nu reuși să rostească în cele din urmă decât: 

— Nu, desigur că nu. Bill este minunat. 

Gestul cel mai lipsit de atitudine din viaţa ei. 


97 


AZI, 11:40 A.M. 


La capătul holului se află dulapul cu lenjerie, cu rafturi 
ordonate și cutii pline de așternuturi de pat cu motive florale și 
prosoape albe, flaușate. La capătul celălalt se află debaraua în 
care își țin valizele. Kate învârte mânerul rotund de alamă, fixat 
pe o plăcuţă turnată și bogat ornamentată, care este prins în 
şuruburi de vopseaua lucioasă a ușii de la debara. 

Bagajele mai mari sunt așezate unele peste altele pe jos, un 
cufăr și două geamantane de mărime normală. Pe acestea le 
foloseau când rămâneau toată vara pe Coasta de Azur sau 
câteva săptămâni în Umbria. Însă ea scoate două trolere de 
mărime mijlocie și o sacoșă. g 

Kate îl împinge pe unul în camera băieților. Impachetează 
pantaloni, cămăși, șosete și lenjerie intimă pentru trei zile. Intră 
în baia alăturată și ia o trusă de toaletă de pe etajera de 
deasupra oglinzii, în care pune periuţele lor și pasta de dinţi. la 
trusa de prim ajutor din coșul de sub chiuvetă. Băieţeii se 
accidentează mereu, oriunde merg; locurile de joacă europene 
sunt mai puțin sigure decât cele americane. Kate se săturase de 
mult să mai caute plasturi și creme cu antibiotic în Belgia și 
Germania, în Italia și în Spania. Prin urmare, când călătoreau, 
aveau propria trusă medicală. 

Intră în dormitor, îl traversează și se duce la dulap. Desface 
un suport pentru bagaje și așază geamantanul pe el. Işi pune 
mecanic în el lucrurile, cu gândul în altă parte, nicidecum la 
haine. Dacă își aduce bine aminte, ea a făcut bagajele de 
patruzeci și trei de ori în cei doi ani de când s-au mutat în 
Europa. Mai demult, în fosta ei viaţă, înainte să se nască băieții? 
De sute de ori. 

Kate termină împachetatul mecanic. Înainte de plecare, va 
trebui să-și amintească să pună: un încărcător de telefon, cărțile 
băieţilor,  pașapoartele. Întotdeauna face asta când 
împachetează și este absentă. Prin urmare, nu închide 
geamantanul și îl lasă pe suport, ca să poată adăuga ulterior ce 
a uitat. 


98 


Habar nu are pentru ce pregătește bagajele. S-ar putea să le 
facă degeaba. Sau pentru o noapte sau trei nopţi, sau pentru 
câteva săptămâni sau câteva luni. Sau pentru totdeauna. 

Dar asta hotărâseră ei, ea și Dexter. Dacă apărea cineva, 
dacă li se părea că erau compromiși, își vor face bagajele pentru 
trei zile. Geamantane ușor de cărat, care să nu lase să se 
înţeleagă că se mută, ci că merg în excursie. Dacă vor fi plecaţi 
o perioadă mai lungă, vor cumpăra cele necesare. Aveau bani 
suficienţi. Banii de care dispuneau le vor asigura traiul în altă 
parte, mai târziu. Ceea ce nu mai era posibil acolo, în Paris, în 
acel moment. 

Kate scoate cel de-al doilea troler, îl aduce în partea cealaltă 
a dulapului și îl reazemă de suportul pe care se afla celălalt 
geamantan. Al lui Dexter. 

Geamantane gemene. Nu ar fi crezut niciodată ca va ajunge 
genul de femeie care să aibă un set format din zece 
geamantane. Devenise o altă persoană, fără să fi avut vreodată 
această intenție. 

Kate se află din nou în holul lung și elegant, pe ai cărui pereţi 
tapetați sunt înșirate poze cu copiii ei schiind în Alpii francezi, 
zbenguindu-se în valurile Mediteranei, pe canalele din 
Amsterdam și din Bruges, la Vatican și la Turnul Eiffel, la grădina 
zoologică din Barcelona și la parcul de distracţii din Danemarca, 
la locul de joacă din Grădinile Kensington. Ușile holului sunt 
toate deschise larg, dând înspre spaţii comune și dormitoare, iar 
lumina răzbate dintr-o mulţime de surse, din unghiuri diferite. 

Kate oftează. Nu vrea să plece din Paris. Vrea să rămână aici, 
să trăiască aici. Vrea ca băieţii ei să răspundă „Paris” când sunt 
întrebaţi „De unde ești?” 

Nu are nevoie decât de altceva, aici, ca să ducă o viaţă 
împlinită. Trebuie să-și satisfacă o poftă. Dacă se va muta în Bali 
sau în Tasmania sau în Mykonos nu stinge această sete. 
Problema este - problema va fi mereu - în interiorul ei, 
înrădăcinată în trecutul îndepărtat, în momentul în care luase 
hotărârea fatală să devină persoana care devenise, pe vremea... 
pe vremea când era la facultate... 

li vine în minte ceva și pornește în grabă de-a lungul holului. 


99 


11. 


Kate se holba la computerul ei care se afla în faţa ferestrei 
dincolo de care se zărea peisajul sumbru și învăluit în ceaţă, 
presărat cu puncte nedeslușite de lumină. Impresionism negru și 
sumbru, cu electricitate. 

Jake și Ben ședeau turcește pe jos și se jucau liniștiți. Kate își 
luă degetele de pe tastatură și oftă. 

— Mami, ce s-a întâmplat? 

Ea se uită la Jake. Ochii lui îngrijoraţi o priveau de sub fruntea 
inocentă, nebrăzdată de gânduri. 

— N-am găsit ce căutam. 

— O, făcu Ben. Vrei să te joci cu noi? 

Kate petrecuse o săptămână întreagă căutând criminali care 
ar fi putut fi Bill și Julia. Nu găsise nimic. 

— Da. Ea închise laptopul. Renunţă la meseria de spion și 
reveni la cea de mamă. Da, vreau. 

e 

Zgomotul uscătorului de rufe încetă chiar în momentul în care 
Kate tăie o roșie în două. Așeză absentă roșia pe o bucată de 
prosop din hârtie. După zece minute de împăturit haine, sucul 
tomatei se îmbibase în hârtie, împrăștiindu-se de-a lungul 
fibrelor, tentacule de un roșu-închis care se întindeau, 
pătrunzând în conștiința lui Kate și târând-o înapoi într-o cameră 
de hotel din New York City. Întins pe jos zăcea un bărbat, cu o 
gaură de glonţ în ceafă, din care șiroia sângele care se infiltra în 
mocheta deschisă la culoare întocmai ca sucul roșiei care se afla 
pe prosopul de hârtie. 

Și apoi prezenţa neașteptată a femeii care stătuse acolo, 
încremenită, cu gura deschisă. 

Cu ani buni în urmă, Hayden fusese cel care îi explicase 
despre sânge. 

— Shakespeare n-a fost prost, îi spusese el lui Kate în timp ce 
traversau Ponte Umberto |. Terminaseră antrenamentul pe ziua 
respectivă, iar instructorul ei o invitase la masă, la o trattoria 
din spatele Castelului Sant'Angelo. Ceea ce a torturat-o pe Lady 
Macbeth a fost sângele lui Duncan. Același lucru îl vei păți și tu, 
dacă vei permite asta. „Piei, pată blestemată!”? 


2 Macbeth, William Shakespeare, actul V, scena |. 
100 


Kate se uită la Hayden. Peste umărul lui se înălța maiestuosul 
dom al bazilicii Sfântul Petru, scăldat în lumina aurie a soarelui. 
Și el se întoarse să admire priveliștea. 

— Odată ce vei înțelege anumite lucruri, continuă Hayden, nu 
le vei uita niciodată. Dacă nu vrei să le mai vezi niciodată, e mai 
bine să nu te uiţi. 

Se îndepărtară de Vatican și o luară spre vechea închisoare. 
„Dar cine ar fi crezut că bătrânul are atâta sânge în vine.”3 
Hayden era un agent CIA care trecuse prin Back Bay, apoi prin 
Groton și Harvard, întocmai ca și tatăl și bunicul lui. Kate bănuia 
că dădeau cu toții citate din opere literare vechi de câteva sute 
de ani. 

— Ţine minte, Kate, îi spusese el. Cu toții au o cantitate 
surprinzător de mare de sânge. 

Cincisprezece ani mai târziu, cu ochii aţintiţi la prosopul de 
hârtie, Kate realiză de ce plănuise o excursie cu familia în 
Germania. 

e 

Copiii erau la etaj și se costumau, făcând hărmălaie. Își 
puseră pe cap coifuri de gladiatori, pe care le numeau g/adier 
helmicks. Pe Kate nu o lăsa inima să îi corecteze. Dacă nu lua în 
seamă aceste stâlceli copilărești ale cuvintelor, poate vor 
rămâne tineri mai mult timp. Prin urmare, și ea. 

Kate închise ușa de la camera de oaspeți. Formă numărul. 

— Ce ai azi pentru mine? întrebă ea. 

— Hm, să vedem... Odată, Charlie Chaplin s-a înscris la un 
concurs de sosii ale lui Charlie Chaplin și a pierdut. Nici măcar 
nu a ajuns în finală. 

— Frumos. Nota șapte. Poate opt. 

— Mulţumesc frumos. 

— Ascultă, plănuiesc o excursie cu familia în Bavaria. 

Kate știa că acea conversaţie era înregistrată. Poate 
monitorizată în direct de către cineva care asculta în căști preţ 
de un minut, apoi îl suna pe șeful lui, care îl suna pe un coleg, 
toți cu căști la urechi, legate la un circuit, întrebându-se la ce se 
refereau replicile. Era din nou o legătură neobișnuită de la 
această linie particulară din Luxemburg către biroul din 
Munchen. 

— Ai să-mi dai sfaturi? 


3 Idem. 
101 


— Bavaria! Minunat! Am o mulţime de sugestii. Hayden 
începu să înșiruie nume de hoteluri și restaurante, itinerarii și 
atracții turistice. 

După ce el tăcu, Kate zise: 

— M-am gândit că poate ai vrea să mergem împreună, tu și 
cu mine. 

Dacă Hayden avea unele suspiciuni în privinţa asta, nu lăsă să 
se vadă. Desigur că nu. 

e 

— Bonjour? se auzi o voce nesigură la interfon. 

— Bună! strigă Kate la microfon. Sunt Kate! 

Tăcere. 

— Kate? 

— Da! 

— 0... Bună. Urcă. 

Se auzi soneria, un bâzâit difuz, asemănător celui scos de un 
prăjitor de pâine defect. La etaj, pe holul întunecat, Julia stătea 
rezemată de cadrul ușii, îmbrăcată într-un halat flaușat, 
încercând să zâmbească, cu toate că nu îi prea reușea. Era ora 
nouă dimineața. 

— Îmi cer scuze că nu am sunat. Am o dimineaţă agitată. 

— Nu-ţi face griji, zise Julia, ceea ce era ciudat, deoarece ea 
nu spunea lucruri precum: „Nu-ţi face griji”. 

— Am plecat în grabă azi-dimineaţă, continuă Kate, și mi-am 
uitat atât telefonul mobil, cât și cheile de la casă. Nu am decât 
cheile de la mașină. Îmi dai voie să folosesc telefonul tău? 
Trebuie să-l sun pe Dexter. 

— Desigur. 

Julia intră în camera de oaspeţi, care era folosită ca birou, luă 
telefonul de pe masă, apoi i-l dădu lui Kate. 

— Mersi. Îmi cer scuze încă o dată că te-am deranjat. Și pe 
Bill. Este acasă? 

— Nu. A plecat acum câteva minute. 

Kate știa asta. 

— Mulţumesc încă o dată. 

Kate formă numărul de la biroul lui Dexter. Când pusese la 
cale planul, se gândise să dea un telefon fals - să formeze un 
număr de telefon inexistent sau pe cel al mobilului ei, apoi să 
poarte o conversaţie fictivă. Dar dacă avea dreptate în privința 
Juliei și a lui Bill, aceștia o vor prinde; vor găsi o cale. Poate Bill îi 


102 


va punte întrebări lui Dexter; poate Julia va verifica 
desfășurătorul. 

Prin urmare, trebuia să fie o convorbire reală. Și ca să pară 
cât mai adevărat în ochii Juliei, ai lui Dexter și ai ei, Kate 
hotărâse să iasă în grabă din casă și să își lase înăuntru cheile și 
telefonul pe blatul din bucătărie. 

— Bonjour. Dexter Moore. 

— Salut, zise Kate. Sunt eu. Mi-am uitat cheile acasă. Ne-am 
putea întâlni acolo? 

— Dumnezeule, Kat! 

Ştia că el se va înfuria; mizase pe asta. Plecase la serviciu la 
ora șapte dimineaţa, pregătit pentru o zi agitată, pentru o zi 
importantă. Tocmai de aceea hotărâse ea să acţioneze în ziua 
respectivă: ca el să se înfurie, iar ea să poată spună: „Nu începe 
cu morala, Dexter”, și să-și dea ochii peste cap uitându-se la 
Julia și scuzându-se, ca să poată merge în camera de oaspeţi și 
să poarte o conversaţie personală, singură, cu soțul ei. 

Kate aruncă repede o privire prin încăpere, încercând să 
observe toate detaliile. Patul era făcut cu grijă, dar nu perfect; 
dintre cele patru perne, una era șifonată și deformată, semn că 
cineva dormise acolo și nu o aranjase. 

— Mi-am uitat cheile din greșeală, zise Kate, nu ca să te 
deranjez pe tine intenţionat. 

Pe noptiera de lângă perna folosită se afla o carte, un volum 
broșat cu o copertă simplă care înfățișa o fermă. Autorul era o 
femeie. Zări cuvântul „roman” scris sub un titlu lung, evaziv; 
literatură pentru femei. Un pahar cu apă. O cutie cu șerveţele. 
Balsam de buze. 

Julia era cea care dormise acolo, în acest pat care nu se afla 
în dormitorul mare. 

— Sunt pe punctul de a pleca la o ședință, zise Dexter. 

Biroul era mic, ordonat. Laptopul era închis, iar în jur nu 
existau alte hârtii, în afară de câteva plicuri pe care era scrisă o 
stradă din Limpertsberg și adresată unei entităţi numite WJM, 
S.A. Aceasta era o société anonyme, similară cu o société à 
responsibilité limitée, care era echivalentul continental pentru 
Ltd. Ea bănui că era vorba despre William J. Maclean, Inc. 

Exista acolo și un fișet cu dosare, însă Kate nu avea cum să îl 
deschidă; dacă era prinsă, nu avea cum să explice. 


103 


Echipamentul era complex, scanner, copiator și imprimantă, 
toate într-unul. Pe birou se mai afla un teanc mic de cărţi de 
vizită. Kate își scoase batista din buzunarul de la blugi și o folosi 
ca să le răsfoiască, fără să atingă nimic cu mâna. Una dintre ele 
era de la un club de tenis; Julia nu juca tenis de câmp. Kate o luă 
cu batista și o vâri în buzunar. 

— Înţeleg, Dex, și îmi pare rău. 

Se duse lângă noptieră, ieșind din raza vizuală a Juliei. Ridică 
balsamul de buze cu batista și îl vâri în buzunar, alături de 
cartea de vizită pe care o șterpelise. 

Kate se întrebă dacă erau semnele unui mariaj nefericit sau 
dacă Julia suferea de insomnie sau dacă era răcită și nu voia să 
îl deranjeze noaptea pe soțul ei. 

Sau dacă era ceva cu totul neobișnuit. 

e 

— Dexter va veni mai târziu, zise Kate. Întotdeauna vine 
târziu de la întâlniri; nu știu cum se face că întotdeauna lucrurile 
durează mai mult decât ar trebui. Prin urmare, nu e nevoie să 
ne întoarcem decât la ora unu. 

— Bine! strigă Julia din baie, unde se machia. Kate o cunoștea 
pe Julia îndeajuns de bine, încât să știe că aceasta nu ieșea 
niciodată din casă fără să arate perfect. 

Kate se îndreptă agale către fereastra cu vedere spre palat. 
Nu era niciun steag ridicat; niciun membru al casei regale nu se 
afla înăuntru. În curte nu era niciun vehicul. Poarta din spate era 
păzită de o singură santinelă, care își ţinea arma pe umăr, 
părând plictisită. Fereastra aceea avea o poziţie extrem de 
avantajoasă. p 

Kate ştia că factorul decisiv era să ştii cum să scapi. Intocmai 
ca în cazul unui jaf la bancă sau a unei aventuri extraconjugale: 
să intri era ușor. 

— Mergem? Hotărâseră să-și omoare timpul într-un mall. 

— Mergem. 

Kate apăsă pe un buton mic al ceasului, se îndepărtă de 
fereastra care dădea către rue de l'Eau, apoi ieșiră din 
apartament, coborâră cele șase etaje cu liftul mic, ajunseră în 
garaj, unde urcară în Mercedesul Juliei și ieșiră pe o altă stradă, 
rue du St. Esprit, o alee pietruită care se afla aproape de palais. 
După aproximativ cincizeci de metri strada oferea un viraj de 
nouăzeci de grade, coborând abrupt înainte să se termine într-o 


104 


alee pietruită la fel de îngustă, denumită rue Large, care urca pe 
un pod medieval înainte să se termine în rue Sigefroi, care, 
după o distanţă mică, se unea cu Montee du Clausen, cunoscută 
drept ruta locală 1, o șosea pe care puteai conduce cu o sută de 
kilometri la oră în toate direcţiile: spre Germania sau Franţa, 
spre aeroport sau zona rurală, spre oriunde. 

Kate se uită la ceas: sub două minute de la fereastră până la 
libertate. 

Erau cetăţeni străini, care purtau nume false și care locuiau 
vizavi de ţinta perfectă, cu un avantaj de netăgăduit și 
posibilitatea de a fugi fără nicio problemă. 

Kate știa că toate astea nu erau decât probe indirecte. Poate 
nici nu era cu adevărat suspicioasă. Poate își inoculase această 
bănuială ca să aibă o scuză să îi investigheze. Ca să aibă ceva 
de făcut. Orice. 

Din cauza imaginaţiei ei întunecate, îi era greu să cearnă care 
scenarii erau plauzibile și care nu. Pe de altă parte, era puţin 
probabil - dacă nu scandalos - ca o echipă de asasini să vină în 
Luxemburg ca să omoare pe cineva. Nu putea nega acest lucru. 
Dar nici nu putea omite acest aspect ca fiind o explicaţie logică 
pentru care un cuplu, sub identitate falsă, ar închiria un 
apartament care le oferea ocazia ideală să pună la cale un 
asasinat. 

Alte scenarii se învârteau în jurul fugii. Oare acești oameni 
erau într-adevăr fugari? 

Sau, desigur, cel mai urât scenariu: oare se aflau în 
Luxemburg pentru Kate? 

Doar un singur fir din trecut putea să se extindă și în prezent, 
să traverseze o perioadă de cinci ani, precum și Atlanticul, ca să 
o tragă în spate, să i se înfășoare în jurul gâtului și să o 
stranguleze. 

Kate știuse mereu că Eduardo Torres era o fire răzbunătoare. 
Existau răfuieli neîncheiate, întrebări fără răspuns; dovezi. Plus 
că nimeni nu scosese la iveală averea lui Torres, despre care se 
credea că să ridica la zeci de milioane de dolari. Se presupuse 
că banii fuseseră ascunși în conturi bancare „numerotate” din 
Europa. 

Și iat-o pe Kate, pensionată recent înainte să împlinească 
patruzeci de ani, care trăia în cartierul general al conturilor 
bancare „numerotate”, cu un soţ care era un expert fără 


105 


pereche în ceea ce privea securitatea conturilor bancare 
„numerotate”. 

Kate dădea de bănuit. 

La fel și Bill și Julia. Trebuia să facă săpături mai adânci. 


12. 


Ploua mărunt sau burniţa sau cum s-o fi zicând atunci când 
picături minuscule de ploaie, prea fine ca să fie stropi obișnuiți, 
cad din cer. 

Ștergătoarele de parbriz funcționau la cea mai joasă treaptă. 
Trei secunde între ștergeri, timp în care parbrizul se umplea de 
apă, devenind aproape opac, iar apoi vâj, curat din nou. 

Motorul fusese pornit, farurile aprinse, radioul potrivit pe 
France Culture. Lui Kate îi plăcea să urmărească discuţia. 
Subiectul general părea a fi Baudelaire. Cel puţin Baudelaire era 
cuvântul pe care îl recunoștea, deoarece era repetat de 
nenumărate ori. Sau se vorbea despre beau de l'aire, un soi de 
ambianță frumoasă. Ceea ce era opusul lui Baudelaire. 

Pe scaunul din dreapta era cartea de vizită a unui medic 
podolog. Ar putea pretinde că ajunsese mai devreme decât 
fusese programată. Va spune că are fasceită plantară, că o 
durea, însă doar un medic își putea da seama. Prin urmare, 
hotărî să rămână în confortul mașinii și să înveţe franceza prin 
osmoză radiofonică, ascultând câţiva savanţi înflăcăraţi care 
purtau o discuţie aprinsă obscură, dar nesfârșită despre 
Baudelaire - care erau oponenţii?, care erau problemele 
discutate? - în timp ce ea aștepta ceea ce urma să se întâmple 
peste o jumătate de oră. Atunci avea acea programare fictivă. 

Nu, va răspunde ea, habar nu avea că biroul lui Bill se afla 
acolo. De unde să știe? Memorase adresa de pe plicurile pe care 
le descoperise în camera de oaspeți. 

De-a lungul trotuarului se întindeau clădiri înalte din piatră, 
care aveau în față grădini, mici petice de iarbă și tufișuri 
desfrunzite. Clădirile erau cenușii sau cafenii sau gălbui; 
trotuarul era pavat cu beton gri-deschis, iar strada, cu asfalt gri- 
închis. Mașinile aveau nuanțe de argintiu, de cenușiu și, uneori, 
de negru; cerul, un burete îmbibat. Era un peisaj monoton, 


106 


spălat de ploaie, construit anume pentru a se potrivi cu vremea 
urâtă. 

Kate aștepta de aproape o oră și mai avea încă trei ore la 
dispoziție până să îi ia pe copii de la școală. Trei ore, și nimeni 
nu va afla ce făcea, sau unde se afla sau care era motivul 
nebunesc pentru care o făcea. 

Asta dacă nu îi umblase cineva la mașină și îi instalase, de 
exemplu, un transmiţător GPS în spaţiul de sub scaunul 
pasagerului, îmbrăcat în piele gri. 

Bill ieși la 11:40. Se uită la stânga și la dreapta înainte să 
coboare cele câteva trepte care se opreau pe trotuar. Se 
schimbase în echipamentul de tenis: pantaloni scurți albi și o 
bluză de trening care avea pe mâneci dungi roșii și albastre. În 
ploaia rece, era o aparență comică, semănând cu un personaj 
din Monty Python. 

Se îndreptă cu pași repezi către BMW-ul lui, o jucărie de 
mașină. Ambală motorul, schimbând nervos vitezele și gonind 
pe străzile liniștite către întâlnirea de la ora douăsprezece din 
Bel-Air. Apoi la masa de prânz. Împreună cu Dexter. 

Julia fusese cea care îi sugerase asta lui Kate - „Nu crezi că ar 
trebui să joace în timpul zilei? Și să își petreacă serile alături de 
noi?” -, iar ea o transmisese mai departe lui Dexter. „iţi va 
prinde bine puţină mișcare”, îi spusese Kate. În Washington, 
Dexter obișnuise să facă mișcare seara. Însă acum, muncea de 
obicei până târziu. lar când nu trebuia să meargă la serviciu, 
voia ca el să își petreacă timpul acasă, împreună cu copiii. Cu 
ea. 

Astfel se întâmplă că, știind că Bill nu va fi la biroul din acea 
clădire, Kate avea la dispoziţie două ore. Așteptă încă cinci 
minute ca să se asigure că el nu își uitase sticla cu apă sau cutia 
cu mingi, celularul sau genunchiera, sau altceva; apoi mai 
așteptă alte cinci minute, doar ca să se convingă pe deplin. Și să 
tragă de timp. 

Se uită în oglinda retrovizoare. 

Era un moment bizar: această trecere de la un plan imaginar 
la o poznă adevărată, cedând în faţa a ceea ce ar putea să fie o 
idee extrem de ciudată, care ar depăși judecata sănătoasă. 
Hotărî să meargă mai departe cu planul. Însă nu era convinsă 
sută la sută, deoarece asta ar fi însemnat să recunoască prea 
multe despre ea, faţă de ea însăși. Însă fiind hotărâtă nouăzeci 


107 


și cinci la sută, îndeajuns încât să treacă la fapte și nu îndeajuns 
încât să creadă că totul nu era decât o boacănă, o farsă, și nu 
un plan nebunesc. 

Kate își trase cât putu de mult pe frunte gluga de la pelerina 
de ploaie galbenă. Pelerina ei, cea pe care o cumpărase din 
Copenhaga în urmă cu o lună, era multicoloră. În Scandinavia 
puteai găsi o mulţime de astfel de articole de îmbrăcăminte care 
să te apere de vremea urâtă; fiindcă acolo este vreme urâtă mai 
tot timpul. Însă pelerina pe care o purta în acel moment era una 
ieftină, pe care o cumpărase cu o zi înainte, dintr-un magazin de 
reduceri. O va arunca mai târziu. 

Luă plicul de pe scaunul pasagerului și scrise pe el adresa 
biroului lui Bill; înăuntru se afla o ofertă specială de la un 
magazin care vindea biciclete, care avea reduceri de 20% la 
orice fel de bicicletă. Luase broșura de la magazinul respectiv cu 
o zi în urmă, când încerca să ia o decizie cu privire la acest plan 
nebunesc. 

Cobori din mașină, își puse mănușile de piele și traversă 
strada. 

Dintre cele cinci sonerii, cea de-a cincea nu avea nume. Pe 
prima era scris un nume luxemburghez sau nemtesc; pe a doua 
unul franțuzesc, ușor de pronunţat, Dupuis; pe a treia scria 
Underwood. Pe a patra, WJM, S.A. 

Ea scrise „Underwood” pe plic. 

Sună la soneria lui Bill. Dacă ar fi răspuns cineva pe 
neașteptate, ar fi putut pretinde că dorea cu familia Underwood. 
Singura mișcare pe care o văzuse în acea clădire fusese o 
doamnă care ieșise pe la unsprezece, cu o sacoşă de 
cumpărături împăturită la subraţ, care revenise o oră mai târziu 
cărând aceeași sacoșă, mai grea decât ar fi trebuit. Bătrâna 
doamnă mergea înclinată într-o parte, sub povara greutăţii. Kate 
o urmărise chinuindu-se să urce strada în pantă, o urcare 
interminabilă, mișcându-și întruna gura, ţuguindu-și buzele și 
sugându-și obrajii: grimasele unei persoane a cărei limbă 
maternă era franceza și care dorea să-și menţină mușchii faciali 
tonifiaţi ca să poată pronunţa corect toate acele vocale nazale. 
Trebuie să fi fost Mme. Dupuis. 

Kate sună din nou. Ușa nu părea monitorizată de camere de 
supraveghere. Însă în vremurile noastre, camerele puteau fi 
peste tot. Ochii îi erau acoperiţi de gluga de la pelerină. 


108 


Sună la Dupuis. 

— B0000000n-jourrrrrrrr! 

Perfect, era vocea bătrânei. 

— Bonjour, madame, răspunse Kate. J'ai une lettre pour 
Underwood, mais il ne répond pas. La lettre, elle este très 
importante. 

— Ouuuuiiii, mademoissellllle. 

Bătrâna îi deschise ușa de la intrare. Kate împinse ușa cu 
geam, lăsând-o să se închidă singură în urma ei; aceasta se 
trânti cu un tremurat al geamului. 

Kate urcă scările și când trecu de colț, o văzu pe Mme. Dupuis 
așteptând în cadrul ușii. 

— Merci, madame, zise Kate. 

— De rien, mademoisseliillle. Au deuxième étaggggggge. 

Kate urcă până la etajul doi, vâri plicul pe sub ușa familiei 
Underwood, apoi cobori în grabă scările. Deschise ușa de la 
intrare și o lăsă să se închidă singură. Dar ea rămase înăuntru. 
Rămase nemișcată un minut. Apoi începu să urce tiptil scările. 

Când se apropie de colțul care dădea către etajul doi, auzi 
voci. Un bărbat și o femeie. La naiba! Kate aruncă o privire în 
spate: nu avea unde să se ascundă. Ar fi putut alerga la subsol, 
dar dacă aceștia coborau în garaj? Kate nu voia să fie surprinsă 
încercând să se ascundă. 

Va găsi ea o modalitate să treacă de ei. leşi de după colţ și 
începu să urce scările. Când cei doi se întoarseră, Kate privi în 
sus, prefăcându-se surprinsă și zâmbind. 

— Bonjour, zise ea. 

— Bonjour, răspunse bărbatul, urmat de femeie. Cei doi 
așteptară în capul scării înguste, permițându-i lui Kate să treacă. 

— Est-ce que je peux vous aider? întrebă bărbatul. 

Kate se uită nedumerită la el, cu toate că știa prea bine la ce 
se referea întrebarea lui. 

— Pot să ajut cu ceva? încercă el în engleză. 

— O! Kate zâmbi. Nu, mulțumesc. Am venit în vizită la Bill 
Maclean? 

Bărbatul schiță un zâmbet; femeia rămase tăcută. 

Kate se strecură pe lângă ei. 

— Merci! 

Inima îi bătea cu putere. lar acesta nu era decât începutul. 


109 


Biroul lui Bill se afla la ultimul etaj; una din cele două uși care 
se aflau pe un hol scurt, luminos; pe prima ușă nu scria niciun 
nume. Incercă ușa lui, dar, desigur, nu se deschise. Se duse la 
fereastra de la capătul holului și apăsă pe clanţă ca să o 
deschidă - în Luxemburg, toate ferestrele funcționau la fel: 
aveau balamale și pe partea laterală, și în partea de sus. 

O deschise, scoase capul afară și verifică ferestrele și 
pervazurile, în căutarea unei modalităţi de a pătrunde înăuntru. 
Nu vedea clădirea învecinată din cauza șirului de brazi. 

Se întoarse în holul cu pardoseală din piatră. Ușa lui Bill avea 
în faţă un preș, o plăcuţă din alamă pe care era inscripţionat 
numele companiei și o sonerie. Existau trei yale, din care una 
părea mai neobișnuită. Holul era luminat de două aplice, 
îndreptate în sus, și de lumina naturală care pătrundea prin 
fereastra fără perdea. 

Nu părea să existe camere de supraveghere în hol. 

Kate îngenunche în faţa ușii. Își vâri mâna în buzunar și 
scoase o trusă mică din piele, uzată și legată cu elastic. Înăuntru 
se aflau câteva șurubelniţe mici, șperacle și un cleşte cu vârf 
ascuţit. Se puse serios pe treabă, ţinând acele unelte micuţe cu 
degetele și faţa la doar câţiva centimetri de ușă. Nu își va bate 
capul cu cele două yale obișnuite - dispozitive de securitate de 
calitate proastă, care fuseseră montate mai mult ca să 
intimideze decât ca să prevină - decât dacă nu reușea să o 
deschidă pe cea de-a treia. 

Era adevărat că avea intimitate acolo, la ultimul etaj, și că 
existau puţine șanse să fie întreruptă, însă timpul nu era 
nelimitat. lar ea nu fusese niciodată expertă în spargeri. 
Încuietorile nu erau importante în America Latină - dacă exista 
ceva ce trebuia ţinut sub cheie, atunci era păzit cu arme. 

Hărțile avuseseră întotdeauna o importanţă covârșitoare în 
branșa ei, iar ea devenise o expertă în cititul lor. Și în arme, fiind 
extrem de pricepută să le curețe, să le repare și să tragă cu ele. 
Fusese nevoită să stăpânească o multitudine de dialecte ale 
limbii spaniole, cu accent pe argou, în special pe cuvintele 
vulgare care făceau referire la părţile intime ale corpului. 
Crescuse într-un oraș aflat în declin, pe coasta statului 
Connecticut, care fusese invadat de latino-americani. Avusese 
nenumărate ocazii să înveţe spaniola de cartier, pe străzi, 
precum și spaniola corectă, acasă, de la bonele plătite prost, 


110 


angajate de părinţii lui Kate ca să aibă grijă de ele după școală, 
pe vremea când ea și sora ei erau niște fetițe inocente, care 
ieșeau de la școală la ora trei și se cuibăreau în brațele unor 
femei scunde și dolofane, pe care le chema Rosario și 
Guadalupe. 

Uneori, Kate fusese nevoită să piloteze elicoptere civile și 
avioane cu propulsie. Invăţase cum să le facă pe amândouă, dar 
nu în mod exhaustiv, ci pe lângă pregătirea paramilitară 
standard de care avusese parte luni întregi la Fermă. 

Gustase, încercase și trăsese pe nas mici cantităţi de cocaină 
din diferite zone geografice și fumase și puţină marijuana. Știa 
cum era când cineva îi dădea pe furiș „drogul violului” sau o 
doză de LSD. 

Putea să ţină minte un număr format din zece cifre, după ce îl 
auzise o singură dată. 

Putea să ucidă. 

Insă ceea ce nu putea să facă era să deschidă yala aceea și 
nu voia să își piardă vremea cu o cauză pierdută. 

Se apropie de cea de-a doua ușă, cea care nu avea nicio 
plăcuţă. Clanța de alamă și soneria erau la fel ca la ușa lui Bill. 
Nu exista plăcuţă, nici preș. Işi întinse mâna și pipăi cu atenţie 
partea superioară a cadrului ușii, în speranţa că va găsi cheia cu 
care să deschidă ușa acelui spaţiu nelocuit. Nu avu noroc. 

Rămase nemișcată, cu urechile ciulite. 

Nu auzi niciun zgomot. 

Kate se apucă să descuie yala, care era una simplă. După 
treizeci de secunde, se auzi un clic ușor, iar ușa se deschise. 

Intră într-o încăpere generoasă, dar goală și prăfuită, care 
avea doar o singură fereastră. O deschise și își scoase capul 
afară. Erau acolo, după cum se aștepta: ferestrele de la biroul 
lui Bill. De-a lungul celor patru ferestre se afla un pervaz îngust. 
Putea s-o facă; o mai făcuse și înainte. Trase adânc aer în piept 
și urcă pe fereastră. 

(J 

Kate stătea pe pervazul lat de douăzeci și doi de centimetri, în 
ploaie, ținându-se de o parte a clădirii, la trei niveluri deasupra 
pământului. 

Puteau să se întâmple multe lucruri neplăcute. Unul dintre 
acestea era că putea fi zărită printre ramurile brazilor deşi care 


111 


separau acea clădire de cea învecinată, prin urmare, trebuia să 
acționeze repede. 

Apoi, putea să cadă și să moară, prin urmare, trebuia să se 
miște cu grijă. 

Se deplasă centimetru cu centimetru, cu fața aproape lipită 
de tencuiala umedă. 

Auzi un zgomot jos, în spatele ei. Își întoarse capul prea 
repede și fără băgare de seamă și își zgârie obrazul de perete. 
Zgomotul era produs de ramura unui brad care mătura 
acoperișul unei mașini. 

Simţea că îi curge sânge, dar nu avea cum să verifice. Nu 
putea să-și ducă o mână la obraz fără să își piardă echilibrul. 

Continuă să înainteze câţiva centimetri, încet și cu grijă, 
încercând să-și păstreze echilibrul... apoi alţi câţiva centimetri... 
până ajunse în dreptul ferestrei lui Bill. 

Kate se opri, acordându-și câteva secunde de răgaz înainte să 
treacă la următorul pas. 

Îi era teamă, însă această teamă nu o deranja, era ca o 
plăcere ciudată pe care o simţi când îţi masezi un mușchi 
încordat, deși nu faci altceva decât să constaţi că te doare. 

Acolo era locul ei, sus, pe pervaz. De asta dusese lipsă în 
viaţă. 

Scoase șurubelnița cu cap plat din trusa pe care o ţinea în 
buzunarul din spate. O plimbă încet de-a lungul îmbinării 
ferestrei până când găsi încuietoarea. 

Se opri, apoi împinse ușor șurubelniţa în sus. 

Încuietoarea nu cedă. 

Încercă din nou, împingând mai ușor. 

Din nou, nimic. 

Kate încercă să nu intre în panică, acea panică specifică unei 
situaţii-limită. Trecu încet capul subţire și ascuţit al șurubelniţei 
între glaf și ramă. 

Încercase metoda asta pe fereastra casei ei. În toiul nopţii, ca 
să nu o vadă nimeni. Îi luase douăzeci de minute, afară pe 
pervaz, la doisprezece metri deasupra aleii pietruite, dar reușise 
să-și dea seama cum să miște șurubelniţa în încuietoare și să îi 
învârtă capul foarte ușor, ca să deblocheze nu numai 
încuietoarea, ci și să deschidă larg fereastra vertical, nu 
orizontal. 


112 


Mecanismul acelei ferestre era asemănător cu cel al ferestrei 
ei; toate erau la fel. 

Ea exersase. Trebuia să funcţioneze. 

Trebuia să funcţioneze. 

Încercă din nou... încet... Clic. 

Kate împinse cu genunchiul balamaua din partea laterală a 
ferestrei, iar aceasta se deschise larg. Se lăsă pe vine pe 
pervaz, sprijinindu-se cu palmele pe tencuiala decorativă ca să 
își menţină echilibrul. Făcu o mică pauză, apoi intră cu capul 
înainte în încăpere, amortizându-și căderea cu mâinile și 
rostogolindu-se ușor pe pardoseala de piatră lustruită, plăci mari 
de marmură, așa cum vedeai peste tot în Luxemburg. 

Rămase nemișcată, încercând să-și recapete suflul, încercând 
să-și controleze bătăile inimii. Se așteptase să îi crească pulsul, 
dar era prea mult; nu i se mai întâmplase asta de foarte mult 
timp. 

Kate n-ar trebui să continue în acea stare de panică; nu voia 
să facă vreo greșeală. Închise ochii și rămase nemișcată, 
încercând să se liniștească. 

Apoi se ridică în picioare și privi în jurul ei. 

e 

În capătul îndepărtat al încăperii se afla o bicicletă eliptică, 
așezată în fața unui televizor mic; o bancă de forță și un set de 
greutăți, haltere și discuri, aranjate toate pe o saltea cauciucată. 

Pe birou se afla un laptop, o imprimată cu scanner, un telefon, 
un blocnotes și câteva pixuri. Câteva foi de hârtie fuseseră rupte 
din blocnotes. Kate rupse prima pagină, o împături și o vâri în 
rucsac; o va citi mai târziu. 

Laptopul era pornit, dar se afla în modul stand-by. Apăsă pe o 
tastă, iar ecranul se lumină. 

„Acest computer este blocat. Vă rugăm introduceți numele 
utilizatorului și parola.” Nici nu avea sens să încerce. 

În sertarul biroului se găseau dicţionare, precum și alte 
blocnotesuri și pixuri. Într-un sertar se aflau niște dosare: 
extrase bancare. Câteva conturi diferite, cu transferuri de bani 
între ele, câteva sute de mii, sumele fiind depuse și scoase, 
depuse și scoase, încontinuu, un ciclu de investiţii și dividende, 
retrageri și transferuri. 

Numele era al lui Bill, adresa, cea la care se afla 
apartamentul. 


113 


Acolo se mai găseau reviste, ziare, înștiințări. Informaţii 
generale legate de afaceri, precum și informaţii specifice, 
tehnologie și alte noutăţi. Erau cu grămada. Kate alese o ediţie 
a revistei The Economist. Hârtia era fină, netedă, nepătată cu 
cafea, fără urme de pahar. Necitită, poate. Sau poate citită cu 
grijă, fără stropi de băutură. Bill părea un tip grijuliu. 

Kate se lăsă pe spătarul scaunului rotativ, privind absentă în 
jurul ei în timp ce gândea febril, încercând să găsească ceea ce 
căuta. 

Apartamentul mai avea și un mic dormitor, cu un pat 
matrimonial, aranjat neglijent. Cearșafuri mătăsoase. Patru 
perne normale și o pernă mare, decorativă. Un alt pat gol, 
șifonat. Cine dormea acolo? 

În sertarul noptierei, o cutie de prezervative. O cutie aproape 
goală, care cândva conţinuse o duzină de prezervative, și în 
care se mai aflau doar câteva. Cine se regula acolo? 

Kate se întinse lângă sertarul cu prezervative, dar își ţinu 
picioarele jos ca să nu murdărească așternuturile. Își lipi obrazul 
de pernă. Mirosea a spumă de ras sau a loţiune după bărbierit 
sau a apă de colonie. Mirosul lui Bill. 

Își întinse mâna spre noptieră, în spatele ei, apoi pipăi... dar 
nu găsi nimic. Își vârf mâna sub noptieră, bătând ușor cu 
degetele pe placa fibrolemnoasă a unui alt articol de mobilier de 
la Ikea... nimic. 

Își îndoi braţul și își întinse mâna sub pat, sub șipcile de lemn 
care susțineau salteaua... simţi ceva, din piele... își mută mâna 
câţiva centimetri mai încolo... 

Kate trase, știind exact ce avea să scoată de sub pat. Prin ușa 
de la dormitor vedea ușa de la intrare înspre care, fără măcar să 
aibă această intenţie, îndreptă din instinct pistolul Glock 22 pe 
care Bill îl ţinea în tocul prins cu bandă adezivă de placajul 
patului. 


114 


PARTEA a l-a 


AZI, 12:02 P.M. 


Kate stă în pragul glasvandului camerei de zi unde se află 
covoare peste covoare, tipare pentru torturi de nuntă, rafturi 
pline cu cărţi și porțelanuri, vase cu flori, rame ornate pentru 
picturi mici în ulei, oglinzi deteriorate cu rame poleite. 

Chestia asta nu îi dă pace, prinde rădăcini în subconștientul 
ei, se intersectează cu evenimente și supoziţii și se 
întrepătrunde cu convingerile ei actuale despre viață, despre 
soţul ei, despre istoria lor. Chestia asta se lovește de amintiri, 
obligând-o să le reexamineze din perspectiva nouă a unei alte 
posibile explicaţii pentru tot ceea ce s-a întâmplat. O chestie 
legată de facultate... 

Kate traversează încet încăperea și se îndreaptă către cărțile 
exagerat de mari, adunate grămadă pe un raft exagerat de 
înalt. Scoate albumul de absolvire al lui Dexter. Se așază pe 
divan, ţinând în poală albumul greu. 

Ea privește colțurile, urmărind ordinea alfabetică, apoi 
deschide albumul, dă pagină după pagină, până când găsește o 
versiune mai tânără a lui Dexter Moore. O tunsoare umflată, 
cravată subţire, frunte netedă. 

Este din ce în ce mai convinsă că va găsi ce caută. 

Pe ticălosul duplicitar. 

Kate auzise numele o singură dată, în urmă cu aproape doi 
ani, în Berlin. Este aproape sigură că se termină cu owski, ceea 
ce o va ajuta să confirme acest lucru în momentul în care va 
găsi, în cele din urmă, fața potrivită. 

Revine la prima pagină cu portrete, ale căror nume de familie 
încep cu A. Privește cu atenție fiecare imagine, fotografii vechi 
de două decenii, fete și băieţi care acum sunt femei și bărbați 
de vârsta ei. Întoarce cu răbdare pagină după pagină. Brusc 
chestia asta pare atât de evidentă, atât de inevitabilă. 

Nu îi ia mult timp să o găsească. Nu îi ia deloc mult timp. Cu 
excepția, desigur, a celor doi ani în care nu știuse ce căuta. 


115 


Acum, o schimbare totală de paradigmă. Toate bucăţile din 
puzzle se mișcă și se învârt la voia întâmplării. Kate avusese 
impresia că rezolvase acel puzzle cu mult timp în urmă. 

Privește îndelung acel chip cunoscut care se holbează la ea cu 
privirea optimistă a unui absolvent de colegiu, care pozează 
pentru posteritate. 

Explicaţiile posibile o bombardează pe Kate, sunt ca focurile 
de mitralieră, prea rapizi ca să scape. Nu poate decât să se 
ascundă și să aștepte ca acestea să se calmeze, ca ea să poată 
răsufla ușurată. 

Kate surprinde mișcare în camera de zi, dar realizează repede 
că este chiar ea, o șuviţă din părul ei reflectată în oglinda de pe 
peretele îndepărtat, o părticică din ea care se mișcă, desprinsă 
de partea invizibilă. Se ridică în picioare și duce albumul greu la 
locul său obișnuit, pe o etajeră din mijlocul camerei de zi, din 
mijlocul vieţii familiei ei. Cele mai bune ascunzători nu sunt cele 
mai izolate locuri; sunt cele mai puţin cercetate. 

Acum că deţine o informaţie nouă, acum că albumul și-a 
dezvăluit secretul, acum că Kate recunoaște această realitate 
nouă, se simte mai mult decât trădată. Dar simte și prezența 
unor noi oportunităţi. Se deschid alte uși. Nu știe ce se află în 
spatele acestor uși, dar vede lumina pătrunzând prin ele. 

Acest nou element a schimbat totul. 


13. 


Kate era supărată pe Dexter. Îi luase o oră înainte să 
mărească, în sfârșit, pilotul automat la 160 de kilometri la oră, 
depășind linia roșie a spidometrului care indica 130. Și, cu toate 
astea, la o sută șaizeci de kilometri la oră pe A8, jumătate din 
mașinile de pe autostradă rulau cu o viteză mai mare. 

Era supărată pe copiii care ședeau pe bancheta din spate și 
care se plângeau despre filmul mediocru de pe DVD player-ul 
portabil care înclina mereu ori de câte ori Dexter vira scurt, 
făcându-i să ţipe. 

Dar cel mai mult era supărată pe ea însăși. Era obsedată de 
greșelile pe care le făcuse. Urma pantofului ei în noroi; 
amprentele ei murdare pe ușa apartamentului învecinat; urmele 


116 


umede lăsate de pașii ei pe pardoseala curată a lui Bill. Firele ei 
de păr și piele exfoliată în patul lui - poate chiar câteva fire de 
păr pe perna lui, zăcând acolo la vedere, implorând să fie 
prelevate, analizate și stoarse de ADN. Oare ce alte greșeli 
idioate mai făcuse? 

Se zgâriase pe faţă, iar pe obraz îi apăruse o pată roșie de 
forma unei boabe de zmeură. Găsi o explicaţie ușoară pentru 
Dexter - o întâmplare nefericită în garaj, în timp ce descărca 
pungile cu cumpărături dar, cu toate astea, neconvingătoare. 
Nu-i venea să creadă cât de neglijentă fusese. 

Se comportase ca un amator nenorocit. 

Plus că mai existaseră și cei doi vecini de pe scări, precum și 
bătrâna Mme. Dupuis. Martori ușor de găsit; o chestie practic 
inevitabilă. 

Kate privi peisajul german anost pe lângă care treceau. Valea 
Saar, clădiri industriale mătăhăloase și clădiri de birouri din 
sticlă și oțel împrăștiate printre păduri dese, cu magazine 
pătrăţoase și reprezentanţe auto înghesuite de-a lungul 
autobahn, coșuri industriale de fum și depozite și drumuri de 
acces care duceau la intersecţii aglomerate. 

Aceasta fusese cea mai murdară misiune din cariera sa. Dar 
nu mai era vorba de cariera ei, nu? iși dăduse demisia în urmă 
cu trei luni. 

e 

Rothenburg Ob Der Tauber în frigul aspru, lemn aproape 
peste tot, faţade pictate, perdele din dantelă, berării, mezelării, 
un târg de Crăciun imens, fortificații medievale, ziduri de piatră 
cu arcade și tunulețe. O altă versiune de basm, o altă ilustrată a 
unui loc. Un alt turn al primăriei în care să urci, distracție pentru 
băieți: să urce repede. Treptele - câte la număr? două sute? 
trei? - care șerpuiau de-a lungul pereților turnului, care 
deveneau din ce în ce mai înguste, mai uzate, mai inegale și 
mai șubrede. Ajunși în vârf, trebuiră să-i dea bani unui individ, 
un fel de funcţionar, care nu avea un ochi. Copiii nu se puteau 
abţine să nu se holbeze. 

Apoi erau afară, pe o pasarelă îngustă, în bătaia rafalelor 
puternice de vânt, sus, deasupra pieţei și a străzilor care se 
răspândeau dincolo de zidurile orașului, de zona rurală, de râu, 
de dealuri și de copacii Bavariei. Dexter își trase urechile căciulii 


117 


roșii, o căciulă de vânător căptușită cu blană de iepure, pe care 
Kate i-o cumpărase de Crăciun în urmă cu cinci ani. 

Kate privi în jos la tarabele din piață, la creștetele turiștilor, 
acoperite cu căciuli de schi sau pălării din fetru verde - ridicol 
de ușor de ucis. 

Și dacă soţii Maclean erau asasini? Care era responsabilitatea 
ei? Nu era treaba ei, nu era problema ei. Nu aveau de gând s-o 
omoare pe ea sau pe Dexter. Atunci, ce treabă avea ea? 
Niciuna. Și dacă veniseră la Luxemburg ca să omoare pe cineva, 
pe cine? 

Cine erau? Cu siguranţă nu erau mafioţi; cel puţin Julia nu 
părea a face parte din crima organizată. Nu erau nici militanţi 
islamici. Trebuie să fi fost agenţi secreți americani. Poate erau 
de la Agenţie, sau de la Forţele Armate Speciale, sau din 
Marină? Liber-profesioniști? Se aflau în Europa ca să se ocupe de 
mârșăviile ascunse ale politicii externe americane? Să asasineze 
pe cineva care venise în Luxemburg ca să ascundă banii 
murdari - vreun oligarh ucrainean, vreun lord al războiului 
somalez, vreun contrabandist sârb? 

De ce îi păsa ei de lipsa de relevanţă a banilor murdari? 

Sau era vorba despre cineva a cărui moarte ar fi imediat 
relevantă pentru interesele americanilor? Un diplomat nord- 
coreean? Vreun trimis iranian? Vreun președinte sud-american 
cu o agendă marxistă? 

Sau nu erau decât niște ucigași angajaţi într-o misiune civilă, 
vreo dușmănie, vreo intrigă corporatistă? Vreun director 
executiv? Un președinte de bancă? Un bancher privat care 
delapidase o avere de la un milionar, înfuriindu-l? 

Poate era vorba despre ceva extrem de întortocheat. Poate 
aveau de gând să asasineze un american - pe secretarul 
trezoreriei? pe secretarul de stat? - apoi să-i însceneze totul 
unui cubanez ori unui venezuelean ori unui palestinian, găsind 
un motiv să ia atitudine, să se răzbune, să atace. 

Acolo, la câteva sute de metri deasupra Germaniei, se simțea 
precum Charles Whitman, sus, pe puntea de observaţie din 
Austin, încercând să se hotărască pe cine să împuște. 

Deși făcuse o mulţime de greșeli, tot se simţise bine acolo, pe 
pervazul ferestrei lui Bill; se simţise ca și când acolo îi era locul. 
Nu la subsolul unui centru sportiv, sporovăind despre 


118 


programele de fidelizare ale băcăniilor. Ci pe un pervaz, fără 
plasă de siguranță. 

Kate era din ce în ce mai convinsă că nu va fi niciodată o 
casnică fericită. Dacă exista așa ceva. 

— Haideţi! își îndemnă ea familia, nerăbdătoare să se pună în 
mișcare, să controleze ceea ce putea. 

Dexter le făcea poze copiilor înfriguraţi, care stăteau 
Zgribuliţi. Feţele le erau roșii și le curgea nasul. 

— E foarte frig aici. 

e 

— Ne vedem la hotel, la ora șase. 

— Bine, zise Dexter, răspunzând sărutului lui Kate, dar abia 
aruncându-i o privire; un țuguiat al buzelor, nici măcar un sărut 
scurt. Ședea pe pervazul unei ferestre de la parterul Muzeului 
de Știință. 

Kate urma să se bucure de cele patru ore de libertate. Unele 
mămici din Luxemburg numeau asta „a scăpa din lesă”, așa 
cum se întâmplă când unui terier nerăbdător i se dă drumul în 
curtea împrejmuită cu gard prin ușa de la bucătărie. Mergeau 
împreună, mici grupuri de câte trei sau patru femei, fără soţi și 
fără copii, la Londra, Paris sau Florenţa: patruzeci și opt de ore 
să meargă la cumpărături, să bea și să mănânce, poate să 
întâlnească un străin într-un bar și, sub un nume fals sub efectul 
băuturii, să meargă cu el în camera ei de hotel pentru o partidă 
de sex înainte să îl dea afară și să comande micul dejun în 
cameră. Satisfăcută și ameţită de băutură. 

Kate își croi drum printre oamenii înfriguraţi care se grăbeau 
să ia masa de prânz în centrul orașului Munchen, printre 
vânzătorii de mâncare din Viktual-markt, traversă Marienplatz, 
unde se afla catedrala Rathaus-Glockenspiel, străzile pietonale 
largi - oare era singurul oraș de pe continent unde nu existau 
H&M și Zara? - și o luă pe luxosul Maximillianstrafe, care 
pornea de la operă, așa cum porneau, de obicei, străzile 
elegante, cu magazine de blănuri, cu limuzine lungi cu șofer 
așteptând la colţuri, cu buticuri în care te întâmpinau 
vânzătoare tinere care vorbeau despre mătase și piele în 
engleză, franceză și rusă și care așezau frumos lucrurile în pungi 
mici, ușor de recunoscut. 

Kate traversă agale vestibulul opulent al unui hotel, găsi un 
telefon public, vâri înăuntru câteva monede și formă numărul pe 


119 


care îl luase din biroul lui Bill, 352 codul ţării; bănui că numărul 
era din Luxemburg. 

Avusese dreptate. 

— Alo, răspunse femeia, în engleză. Jane la telefon. Accent din 
regiunea centrală a Americii, ușor familiar, cu toate că Kate nu 
își putea imagina chipul persoanei. Alo? 

Kate nu vru să riște ca femeia să îi recunoască vocea. 

— Alo? 

Kate închise. Așadar, Bill suna o americancă din Luxemburg 
pe care o chema Jane. Kate avu sentimentul că era vorba despre 
o chestiune legată de sex. Un sentiment sporit de acel hotel 
sexy și elegant, de posibilitatea de a lua liftul până sus, de a 
deschide o ușă către... 

Desigur că era Bill. Acum mai mult ca oricând, acum că știa că 
era periculos. Era un criminal sau un poliţist, sau, poate, 
asemenea multor oameni pe care îi întâlnise, ambele. Era 
chipeș, sexy, fermecător și curajos și își ţinea arma sub patul în 
care făcea sex cu femei cu care nu era însurat. Poate femei 
precum Kate. 

leşi din hotel, traversă în grabă strada către stația de taxiuri și 
se urcă într-unul. 

— Alte Pinakothek, danke, zise ea. Se uită pe fiecare geam, în 
toate direcţiile, mulțumită să descopere că nu era urmărită. 
Chiar și așa, îl rugă pe șofer să oprească pe Ludwigstraße. 

— Mai este o jumătate de kilometru până la muzeu, zise el. 

— Este în regulă, răspunse ea, întinzându-i zece euro. Vreau 
să mă plimb. 

În faţă, staţia de metrou de la universitate te întâmpina cu 
luminile și agitația din barurile, magazinele și restaurantele care 
împânzesc, de obicei, staţiile de metrou. Însă trotuarul pe care 
se afla Kate era pustiu. Trecu pe lângă clădirile amenințătoare 
din piatră; vântul biciuia cu putere, înghețându-i urechile și 
nasul. 

e 

Kate era agitată, dar reușea să se stăpânească. Se simţea din 
nou în largul ei, la fel cum se simţise pe pervaz, pulsul începea 
să-i crească în timp ce străbătea hotărâtă străduțele 
necunoscute, cu toate simţurile treze și cu mintea alertă. Fusese 
desconsiderată de către ceilalți când părăsise Departamentul de 
Operaţiuni ca să devină analist în cadrul Serviciului de 


120 


Informaţii. Când alesese să nu mai facă muncă de teren, să nu 
mai înfrunte pericolul. Când se  desconsiderase singură, 
mulțumită să stea pe un scaun confortabil în spatele unui birou 
liniștit. 

Simţi din nou un fior, dorinţa i se trezi la viață împreună cu 
celelalte simţuri. 

Brusc, îl învinui pe Dexter pentru atracţia pe care o simţea 
faţă de Bill. Dacă Dexter ar fi prezent mai mult, dacă ar fi mai 
atent în toate privinţele - în orice privință: dacă i-ar mulțumi mai 
mult, dacă ar suna-o din când în când să îi spună și altceva 
decât că nu venea acasă, dacă ar fi regulat-o mai des, mai 
pasional, mai creativ sau dacă ar împături măcar niște 
nenorocite de rufe - atunci, poate, ea n-ar bântui pe străzi, 
având fantezii cu acel pat sub care se află o armă. 

Știa că nu avea nicio logică. Să transfere propria vină asupra 
altcuiva, o scuză ca să fie supărată pe oricine altcineva în afară 
de ea însăși. Incercă să se concentreze. 

Traversă piaţa bătută de vânt din fața Galeriei de Artă Veche, 
fără să se intersecteze cu cineva. Cărările în zigzag creau forme 
ascuțite, uriașe de iarbă, forme geometrice imense, presărate 
cu sculpturi din metal, mărginite de copaci desfrunziţi. Parcă se 
făcea din ce în ce mai frig pe măsură ce se apropia de clădirea 
impunătoare; ferestrele arcuite nu erau luminate. Avea impresia 
că se apropia de un tribunal misterios, prezidat de un judecător 
omniscient. 

În drum spre Vrăjitor. Încercase să le arate filmul băieţilor, la 
insistenţele lui Jake, dar după zece minute, amândoi ieșiseră 
fugind din cameră, îngroziți. 

Kate plăti biletul, dar refuză turul audio; își ţinea strâns 
geanta și haina. Urcă scările, un spaţiu larg și aerisit din 
marmură lucioasă, treaptă cu treaptă. O luă de la început, cu 
pictura olandeză timpurie, apoi cu pictura germană timpurie, 
nepărând prea interesată. Traversă galeriile spaţioase, pline cu 
lucrări uriașe ale marilor artiști - Rafael, Botticelli, da Vinci. 
lnăuntru se aflau câţiva turiști japonezi, ca peste tot, de altfel, 
cu aparatele foto agăţate de gât și concentrați la ceea ce 
auzeau în căști. 

Un bărbat, care își ținea paltonul din lână pe braţ, stătea în 
faţa picturii Fecioara cu pruncul a lui da Vinci. 


121 


Soarele scruta orizontul dinspre miazăzi din centrul Munchen- 
ului, aruncând raze diferite prin ferestrele uriașe. Ea se uită la 
ceas: 3:58. 

Kate trecu în galeria din centrul clădirii, care era plină cu 
pânze uriașe pictate de Rubens. Moartea lui Seneca, filosoful 
fiind surprinzător de dezgolit. Vânătoarea de lei, violentă, 
barbară. Și cea mai mare, Judecata de Apoi, o mare de oameni 
dezbrăcaţi, care erau judecaţi de Hristos, care era judecat la 
rândul lui de Tatăl Ceresc. 

— Este incredibil, nu-i așa? 

Ea se uită pe furiș la bărbatul din încăperea cealaltă, care își 
ținea paltonul pe braţ și purta un sacou sport cu buzunar pe 
piept, cravată, pantaloni de stofă și pantofi din piele de 
căprioară. Ochelari de vedere cu rame groase, părul cărunt 
pieptănat cu grijă. Era înalt și zvelt, părând să aibă între 
patruzeci și cinci și șaizeci de ani. 

— Da. Ea își întoarse privirea la pânza uriașă. 

— A fost comandată pentru un altar din Neuburg an der 
Donau - Dunărea, pentru yankei ca noi - în nordul Bavariei. Insă 
aceștia - preoţii, vreau să spun - n-au fost prea încântați să 
vadă atâta nuditate. Făcu un gest cu mâna către carnea pictată. 
Prin urmare, pictura a stat agăţată în biserică doar câteva 
decenii, mai mult acoperită, ascunsă de ochii lumii, înainte să 
scape de ea. 

— Mulţumesc, spuse ea. Este interesant. 

Kate își plimbă privirea prin încăpere. Nu mai era nimeni 
acolo. Zări un paznic într-una dintre galeriile alăturate, care era 
atent la o familie cu doi băieţi, școlari, cam neastâmpăraţi, o 
ameninţare pentru muzee, pentru weltanschauung-ul unui 
paznic neamţ de muzeu. 

— De fapt, nu este decât pe jumătate interesant. Nu trece de 
patru. Un patru cu indulgență. 

Bărbatul izbucni în râs. 

— Mă bucur să te văd, draga mea. 

— Și eu. A trecut mult timp. 


122 


14. 


— Încă îţi mai place Munchen-ul? întrebă Kate. A trecut o 
veșnicie, nu-i așa? 

Hayden izbucni din nou în râs. Într-adevăr trecuse o veșnicie 
de când trăia în Europa, toată cariera lui. Fusese în Ungaria și 
Polonia în cea mai mare parte a Războiului Rece. În Germania - 
Bonn, Berlin, Hamburg - în perioada lui Reagan, fusese martor 
la ascensiunea lui Gorbaciov, la prăbușirea URSS-ului, la 
schimbările post-sovietice, la reunificarea Germaniei. Fusese în 
Bruxelles la nașterea UE, la eliminarea graniţelor, la apariţia 
monedei euro. Hayden sosise în Europa cu ceva timp înainte de 
căderea Zidului Berlinului; acesta căzuse cu mai bine de două 
decenii în urmă. 

Kate se angajase la Agenţie după ce căzuse Zidul. America de 
Sud era viitorul - emisfera noastră, granițele noastre - chiar 
dacă sandiniștii fuseseră învinși, iar Clinton vorbea despre 
normalizarea relațiilor cu Castro. 

La vremea respectivă nu i se păruse că va intra în acea 
poveste în mijlocul ultimului capitol. Părea doar la mijloc, având 
în vedere dezastrul lăsat în urmă de afacerea lran-Contra și 
dispariţia amenințării comuniste. Viitorul va fi concret, orientat 
către acțiune, cu rezultate relevante pe plan intern. 

Și așa și fusese. Însă încet, încet, an după an, Kate simţise că 
activitatea din cadrul departamentului ei devine din ce în ce mai 
lipsită de sens, un sentiment care se acutizase odată cu 11 
septembrie, când chiar nu mai avusese nicio importanţă cine 
avea să ajungă primar în Puebla. Cu toate că CIA ca instituţie își 
redescoperise țelul în 12 septembrie, Kate, ca agent secret, nu 
își recăpătase niciodată simțul relevanţei. Sau irelevanţei. 

În toată această perioadă, Hayden fusese acolo. 

— Îmi place mult aici, zise el. Hai să-ţi arăt niște picturi mai 
mici. 

Kate îl urmă în încăperea mică, una dintre galeriile dinspre 
nord care dădea către intrarea dinspre piaţă, acum complet 
umbrită. El trecu pe lângă tablouri și se duse la fereastră. Ea 
privi în direcţia în care se uita el și zări un bărbat care se 
sprijinea de stâlpul de felinar din piaţa întinsă și rece, și care 
fuma o ţigară, privind în sus la ferestre. Privind în sus la ei. 


123 


— Cum a fost Romantische Straße? Cred că băieţilor le-a 
plăcut castelul acela caraghios, Neuschwanstein. Câţi ani au? 

— Cinci și patru. 

— Zboară timpul. 

Deși Hayden nu avea copii, își dădea seama că mulţi oameni, 
la un moment dat în viaţa lor, încep să măsoare timpul nu în 
funcție de evoluția lor, ci după vârsta copiilor lor. 

Hayden privea în continuare pe fereastră la bărbatul din piaţă. 
O femeie cobora în grabă treptele. Bărbatul se desprinse de 
stâlpul de felinar. Când femeia se apropie, el își aruncă ţigara și, 
după ce se îmbrăţișară, se îndepărtară împreună. Kate se 
întrebă dacă ea și Dexter se vor mai plimba vreodată braț la 
braţ, ca la începuturile relaţiei lor. 

Hayden se întoarse de la fereastră și se apropie de o natură 
moartă, de mici dimensiuni, îngrijită, întunecată. O capodoperă 
flamandă de lumini și umbre. _ 

— Cei mai înalţi oameni din lume sunt olandezii, zise el. În 
medie, 1,85 m. 

— Bărbaţii? 

— Toţi. Bărbaţi și femei. 

— Hm. E de nota cinci. 

— Cinci? Doar atât? Ești nemiloasă. Ridică din umeri. Spune- 
mi, cu ce te pot ajuta? 

Kate își vâri mâna în buzunarul hainei din tweed și îi întinse 
hârtia, o fotografie mică făcută în clubul de noapte parizian, 
aparent cu ani de zile în urmă, dar, în realitate, veche de doar o 
lună și jumătate. 

Hayden o vâri în buzunar fără să se uite la ea. Nu voia să fie 
văzut stând într-un muzeu și holbându-se la o fotografie. 

— Pe spate este un număr de telefon. 

— Telefon mobil cu cartelă? 

— Corect, răspunse ea și se îmbujoră, anticipând lecţiile de 
morală pe care urma să le primească de la el. 

Însă Hayden, văzând-o înroșindu-se, își dădu seama că ea se 
pedepsea deja pentru că folosise telefonul de acasă pentru a 
stabili acea întâlnire; nu mai era nevoie ca el să mai aducă 
vorba despre asta. 

— Ştii cine sunt? întrebă Kate. 

— Ar trebui? 

— M-am gândit că poate sunt de-ai noștri. 


124 


— Nu sunt. 

Familia cu cei doi copii - francezi - se afla acum în galeria 
alăturată. În galeria de dincolo de cea în care erau francezii, 
poate la vreo șaizeci de metri depărtare, un alt bărbat singur 
stătea cu spatele la Kate, îmbrăcat în pardesiu. Pe cap purta 
pălărie, o pălărie din fetru maro. Înăuntru. 

— Ești sigur? întrebă ea. 

— Cât se poate de sigur. 

Kate nu era pe deplin convinsă, dar în acel moment nu prea 
putea face mare lucru. 

— Bărbatul din dreapta este soţul meu. Ea vorbi încet, 
aproape șoaptă, dar nu chiar. Șoaptele atrăgeau atenţia. 
Bărbatul din stânga își spune Bill Maclean, broker din Chicago, 
care acum trăiește în Luxemburg. 

Incepură să se plimbe printr-o altă galerie sudică bine 
luminată, pașii lor răsunând în încăperea imensă, sub privirea 
sfinţilor, a martirilor și a îngerilor. 

— Nu este? 

— Nu. 

Hayden trecu pe lângă o altă pictură a lui Rubens, Căderea 
damnaților. 

Kate își ridică ochii la pictura care înfățișa orori după orori. 

— Femeia este, cică, soţia lui, Julia. Puțin mai tânără decât 
Bill. Designer de interioare, tot din Chicago. 

Hayden se opri, și se uită la Sacrificiul lui Isaac. Abraham, pe 
punctul de a-și ucide singurul fiu, acoperind ochii tânărului cu 
mâna lui, apărându-l pe Isaac de soarta-i iminentă. Însă un înger 
își făcuse apariţia la timp și îl apucă pe bătrân de încheietura 
mâinii. Lama care cade, purtată de aer, în continuare 
amenințătoare, această armă care plutește. Un pumnal 
rătăcitor. 

— Vrei să-mi spui la ce te gândești? întrebă Hayden. 

Kate continuă să privească imensa pictură a lui Rembranat, 
amestecul de emoții întipărite pe chipul lui Abraham, groază și 
durere, dar și ușurare. 

— Oamenii ăștia nu sunt ceea ce pretind a fi, răspunse ea. Nu 
sunt numele lor adevărate. Nu se ocupă cu ceea ce pretind că 
se ocupă. 


125 


Ea își întoarse privirea de la pânză și îl privi pe Hayden, 
surprinzându-l cu coada ochiului pe celălalt bărbat, care trecu 
pragul; puţin din profilul lui, dar nu suficient... 

— Deci? întrebă Hayden. Cine sunt? Care-i teoria ta? Ce 
căutăm? 

— Cred, zise ea cât putu de încet, că au de gând să asasineze 
pe cineva. 

Hayden ridică din sprâncene. 

— Știu că pare dubios. 

— Dar? 

— Dar locuiesc vizavi de palatul monarhului, cu vedere 
perfectă la mai multe zone neprotejate. lar serviciul de pază 
este o glumă. Palatul lasă impresia că este securizat, dar, de 
fapt, nu este. Dacă ai căuta un loc unde să ucizi pe cineva, 
acesta ar fi locul ideal. Dacă ai căuta o cale să elimini o ţintă 
extrem de importantă - un președinte, un prim-ministru - nici că 
ţi-ai dori mai mult. 

— Nu este oare o simplă coincidenţă? 

— Sigur. Apartamentul lor este frumos, dar au arme. Cel puţin 
una. 

— De unde știi? 

— Am văzut arma. 

— Și eu am armă. Poate chiar și tu. Dar n-avem de gând să 
asasinăm pe nimeni. 

Kate îi aruncă o privire de genul „glumești?” 

— Sau da? 

— Te rog, știi la ce mă refer. 

— În regulă, zise el. Recunosc că arma ridică unele suspiciuni. 
Dar există nenumărate motive pentru care cineva deţine o 
armă... 

— Un american? În Europa? 

— ... Și numai unul dintre ele este asasinatul. 

— Da, dar foarte puţine dintre aceste motive sunt verosimile. 

Hayden ridică din umeri și făcu o grimasă care sugera că avea 
o altă părere, dar nu voia să o împărtășească. 

— Și care-i treaba cu numele? întrebă Kate. 

— Te rog. Cine nu are un nume fals? 

— Bancherii obișnuiți care se mută în Luxemburg, de 
exemplu. Kate începea să-și piardă răbdarea; Hayden nu părea 


126 


dornic să admită că exista o posibilitate ca acești oameni să fie 
ucigași. Am cunoscut destui asasini la vremea mea. 

— Și eu. 

— Atunci știi că acesta este modul în care operează. 

De fapt, exact la fel procedaseră și ei când Kate angajase o 
echipă să elimine un general în Salvador. Inchiriaseră o casă pe 
plaja unde știau că, mai devreme sau mai târziu, avea să vină și 
generalul: o casă de vacanţă în Barbados, proprietatea 
principalului furnizor de arme al generalului. Oamenii ei 
sfârșiseră prin a aștepta aproape două luni, timp în care se 
bronzaseră și își îmbunătăţiseră tehnica la golf. Ba chiar 
învăţaseră să facă surfing. 

In cele din urmă, într-o seară, înainte de cină, femeia scosese 
ușor ţeava puștii pe geamul băii de la etajul doi, și ochi de lao 
distanţă de două sute șaptezeci de metri - ar fi putut ochi de la 
o distanţă de două sau de trei ori mai mare - peste un acoperiș, 
în grădina bine îngrijită de lângă plajă, unde generalul se relaxa 
pe un șezlong, cu o sticlă de bere Banks în mână și, brusc, o 
gaură mare în mijlocul capului. Cealaltă jumătate a echipei 
aștepta în mașină, cu motorul pornit, cu bagajele în portbagaj. 
Un avion particular îi aștepta pe pista din partea de est a insulei, 
la o jumătate de oră de locul crimei din Payne's Bay. 

Kate îl zări din nou pe bărbatul din galeria cealaltă. Îl urmări 
cu coada ochiului. 

— Și chestia asta s-a întâmplat în Paris. Am fost atacați 
noaptea târziu, iar el s-a luptat cu tâlharii... Comportamentul lui 
a fost prea, nu știu, prea... 

— Prea profesionist? 

— Da. 

— Bine, fie: dacă sunt asasini, atunci cine este ţinta lor? 

— Habar n-am. Dar pe la palat se perindă mereu oameni 
importanţi. 

— Asta nu ne prea restrânge cercul, nu? 

Kate clătină din cap. 

— Ascultă, eu nu... Oare cum să mă exprim? Eu nu cred că 
cineva ar angaja niște asasini care să se dea drept soţ și soţie 
pentru... De când durează chestia asta? 

— De vreo trei luni. 

— De un sfert de an, cu speranţa că se va găsi, la un moment 
dat, un moment prielnic ca să tragă, practic, în oricine. 


127 


Indiferent cât de superficial crezi că este păzit palatul, se poate 
stabili o tactică complet diferită, oriunde, oricând, în patruzeci și 
opt de ore. 

Ea îl zări pe bărbatul din cealaltă galerie apropiindu-se. 

— Îmi pare rău, continuă Hayden. Sunt de acord că aceste 
personaje dau de bănuit. Dar cred că ai înţeles greșit situaţia. 
Nu sunt asasini. 

Kate își dădu brusc seama că el avea dreptate. Nu îi venea să 
creadă că investise atât de mult într-o teorie nefondată; că 
inventase în mod voit un scenariu care era, în mod evident, 
contrar realităţii. Fusese o idioată. 

Atunci de ce se aflau soţii Maclean în Luxemburg? 
Subconștientul lui Kate se străduia să găsească ceva într-un colț 
al minţii, un colț întunecat pe care încerca, rareori reușind, să îl 
dea uitării. 

— Dacă nu te superi că întreb. 

— Da? 

— Ce te interesează pe tine? 

Kate nu găsi un alt răspuns decât cel adevărat, ceva ce ea nu 
voia să admită: îi era teamă că o urmăreau pe ea, pentru cele 
întâmplate cu Torres. 

— Poate-ar fi mai bine să renunţi la chestia asta, zise Hayden. 

Ea se întoarse cu faţa spre el și văzu acea privire de 
avertisment. 

— De ce? 

— S-ar putea să nu îţi placă deloc ce vei descoperi. 

Kate cercetă chipul lui Hayden, însă acesta rămase lipsit de 
expresie. Nu putea să ceară mai multe lămuriri, fără să nu dea 
la rândul ei explicaţii. 

— Trebuie. _ 

El se holbă la Kate, așteptând ca ea să îi dea explicaţii. Insă 
acestea nu veniră. 

— Bine. Hayden își vâri mâna în buzunar, scoase fotografia și 
i-o înmână. Îmi pare rău. Nu te pot ajuta. Sunt sigur că înţelegi. 

Kate se așteptase la asta. Hayden devenise o persoană 
importantă în Europa; nu își permitea să alerge după potcoave 
de cai morți. 

Bărbatul cu pălărie pe cap se afla într-o altă galerie alăturată, 
stând în continuare cu spatele la ei. Kate făcu câţiva pași prin 
încăpere, încercând să-i zărească faţa. 


128 


— Cât staţi în Munchen? 

Intrară în galeria următoare și trecură pe lângă tânăra familie 
și pe lângă agentul de pază care îi însoțea. Hayden se opri în 
fața unui tablou de Rembrandt. Kate privi în jur, dar nu îl mai 
văzu pe străinul cu pălărie pe cap. Apoi îl zări în încăperea 
alăturată. 

— Plecăm poimâine, răspunse ea. Petrecem o zi în Bamberg, 
apoi ne întoarcem acasă. In Luxemburg. 

— Frumos orășel. Îţi va plăcea Bamberg, dar... 

Ea se întoarse către el. 

— Da? 

— Aţi putea merge mai bine la Berlin. Să vă întâlniți cu un tip. 

e 

Bărbatul din încăperea alăturată se apropia din ce în ce mai 
mult, aflându-se într-o poziţie din care părea că încearcă să 
tragă cu urechea la conversaţia lor. 

Kate îl privi cu ochi mari pe Hayden și îi făcu un semn din cap 
către galeria învecinată. Hayden înțelese și încuviință din cap. 
Alunecă spre perete, tălpile sale pășind fără zgomot pe podea. 
Cum stătea nemișcat, îmbrăcat în acele haine dichisite și cu 
părul vâlvoi, Hayden arăta ca orice alt bărbat între două vârste. 
Însă altceva era deosebit în ţinuta lui, în felul în care își flutură 
mâna când arătă înspre un tablou. Ca și Travolta, care se mișca 
aproape în pași de dans în Pu/p Fiction, acea energie care se 
acumula era vizibilă doar dacă priveai mai atent. Acum, când 
intrase în acţiune, Hayden devenise deosebit de sprinten. El se 
strecură în următoarea galerie mare, în timp ce Kate o luă 
repede înspre cea mică. 

Kate nu văzu nimic. Privi în susul și în josul coridorului lung, 
cu ferestre pe o parte și galerii nevizitate pe cealaltă. 

Nimeni. 

Se puse în mișcare. În galeria următoare, îl zări pe Hayden în 
sala învecinată, cei doi înaintând în paralel, cercetând, căutând. 

Tot nimeni. 

Kate grăbi pasul, auzi vocile școlarilor francezi și zări pentru o 
fracțiune de secundă un pardesiu care se furișa pe ușă afară; 
japonezii tresăriră când Hayden trecu grăbit pe lângă ei, dar 
pardesiul nu se mai vedea, iar Kate se mișcă și mai repede, 
ajunse la capul scărilor, se întoarse și privi în jos... 


129 


Era acolo, coborând ultimele trepte ale scării șerpuitoare, 
făcându-se nevăzut după colţ, cu pardesiul fluturând în urma lui. 

Kate și Hayden coborâră în fugă scările, un paznic strigând în 
urma lor - Halt! -, se făcură nevăzuți după colț, apoi coborâră 
alte scări și se făcură nevăzuţi după un alt colț, apoi foaierul se 
întinse dinaintea lor, iar ei se opriră brusc, abia respirând. 

Cercetau încăperea imensă care fusese goală puţin mai 
devreme. Acum era plină până la refuz, turiști coborâţi din mai 
multe autocare fuseseră aduși acolo, sute de oameni în paltoane 
și cu pălării pe cap așteptând la coadă ca să cumpere bilete sau 
ca să-și lase hainele la garderobă, șezând pe bănci sau stând în 
picioare. 

Kate scrută mulţimea, înaintând ușor ca să aibă un unghi mai 
bun, iar Hayden o luă agale în direcția opusă. Cei doi coborâră 
scările din direcţii opuse și își croiră drum prin mulţime, 
pensionari nemți din provincie, cu haine din lână și pantaloni de 
vânătoare, și fulare flocoase, cu răsuflarea mirosind a bere, 
râzând cu poftă, cu obrajii rumeni și plete subţiri, răvășite. 

Kate observă o mișcare în partea cealaltă a mulțimii și începu 
să-și facă loc - „Pardon, bitte, pardon” - până când ajunse la 
ușile din sticlă de la intrare. Îl văzu pe bărbatul în pardesiu și 
pălărie din fetru maro apropiindu-se de capătul pieţei și o 
mașină oprind în fața lui. El urcă pe bancheta din spate, în 
spatele scaunului șoferului, ferindu-și în continuare chipul. 

Când mașina o porni din loc, șoferul își întoarse capul către 
muzeu preţ de o fracțiune de secundă înainte să-și îndrepte 
atenţia către TheresienstraBe. Şoferul era o femeie care purta 
ochelari mari de soare. 

Mașina se afla la peste o sută de metri de ea, lumina era 
destul de slabă, însă Kate fu aproape convinsă că șoferul era 
Julia. 

e 

— Cred că ar trebui să plecăm, zise Kate. Când vom mai 
ajunge atât de departe în est? 

Se plimbau prin Englischer Garten în lumina crepusculară, un 
peisaj dominat de cafeniuri și cenușiuri, pe sub o dantelă extrem 
de complicată de ramuri desfrunzite care se înălțau pe cerul 
argintiu. 

— Dacă nu, va trebui să luăm avionul. Și, la drept vorbind, n-o 
să cumpărăm acum patru bilete de avion pentru Berlin. 


130 


— Atunci de ce nu a fost Berlinul inclus de la început în 
itinerarul nostru? întrebă Dexter, pe un ton sincer. 

Frunzele uscate foșneau sub picioarele lor. Băieții 
scormoneau pământul în căutare de ghinde, pe care le vârau în 
buzunar. Făceau întrecere. 

— Nu mă gândeam la întreaga Germanie. 

— Am de lucru luni. 

— Dar poţi face asta din Berlin, nu? 

Dexter nu luă în seamă comentariul ei. 

— Plus că băieţii vor mai lipsi două zile de la școală. Știi că nu- 
mi place asta. 

Coborâră un delușor, apoi urcară un altul, iar Kate simţi că 
picioarele îi alunecă pe covorul umed de frunze. 

— Știu asta, răspunse ea. Și sunt de acord. Dar sunt 
preșcolari. 

— Ben, da, însă Jake merge la grădiniţă. 

Kate îi aruncă o privire dispreţuitoare. Oare Dexter își imagina 
că ea nu știa în ce clasă era Jake? Încercă să ignore acea 
remarcă; o ceartă ar fi fost neproductivă. Ea răspunse pe un ton 
cât se poate de calm. 

— Știu. Din gură îi ieșeau aburi mari și albi în aerul rece și 
uscat. Dar de asta am vrut să locuim în Europa. Pentru noi și 
pentru ei: să mergem peste tot, să vizităm tot. Hai să vizităm 
Berlinul. Jake poate să reia alfabetul miercuri. 

Kate știa că nu avea niciun argument. Se afla într-o poziţie 
greu de apărat, iar ei îi displăcea s-o apere, să pretindă că era 
pentru binele copiilor când, de fapt, era vorba despre ceva de 
care ea avea nevoie. Sau ceva ce își dorea. Era exact acel 
sentiment groaznic pe care sperase să nu îl mai cunoască atunci 
când părăsise Agenţia. Era exact genul de minciună pentru care 
renunţase la carieră ca să nu fie nevoită să vorbească. 

Se opriră lângă un iaz înghețat. Deasupra suprafeţei sticloase 
atârnau crengi lungi și joase. 

Dexter își puse braţul în jurul taliei lui Kate și priviră împreună 
acel tablou liniştit și rece. Își frecară ușor umerii ca să se 
încălzească. 

— Fie, zise el. Vom merge la Berlin. 

e 

Kate îi obligă pe băieţi să facă o poză la Checkpoint Charlie, în 

faţa indicatorului de pe Friedrichstraße, pe care stătea scris 


131 


„Sunteţi pe punctul de a ieși din sectorul american”. Kennedy 
fusese acolo în 1963, cu ocazia aceleiași vizite ţinuse discursul 
Ich bin ein Berliner, în Schöneberg. Apoi, în 1987, lângă Poarta 
Brandenburg, Reagan îl provocase pe Gorbaciov să dărâme acel 
zid. 

Americanilor le plăcea să ţină discursuri emfatice în Berlin. 
Kate păstră această tradiţie, ţinându-le băieţilor propriul discurs: 
„Dacă nu vă potoliţi chiar în clipa asta”. Probabil ciocolata era 
de vină, gândi ea. Prin urmare, o soluţie ar fi ca ei să nu mai 
mănânce niciodată ciocolată. 

În privirile lor se citea groaza; Ben începu să plângă. Kate se 
înduioșă, ca de obicei. 

— Nu îmi doresc asta. Așa că nu mă obligaţi s-o fac. 

Ei își reveniră repede, cum se întâmpla mereu. Ea le dădu 
startul printre  șirurile vălurite de monoliţi ai Memorialului 
Holocaustului, mii de blocuri din beton ridicându-se și coborând. 

— Când ajungeţi la trotuar, opriţi-vă! le strigă ea. 

Băieţii habar nu aveau ce era locul acela, iar ea nu avea de 
gând să le explice. 

Dexter rămăsese la hotel, conectat la wifi și plin de cofeină. 
Kate se trezi brusc cu un bărbat lângă ea. 

— Aveţi ceva pentru mine, zise el în engleză. 

Fu șocată când îl recunoscu pe șoferul care îi luase de la 
aeroportul din Frankfurt, când sosiseră în Europa. Hayden o 
supraveghea în continuare. Poate pentru totdeauna. Dacă 
stătea să se gândească mai bine, nici nu era atât de șocant. 

Kate îl salută din cap pe bărbat, iar acesta îi răspunse la fel. 
Ea își băgă mâna în buzunar și îi întinse o pungă etanșă în care 
se aflau balsamul de buze și cartea de vizită de la clubul de 
tenis, pe care le șterpelise din apartamentul soţilor Maclean. 

— La aceeași oră mâine, la capătul dinspre nord al 
Kollwitzplatz, Prenzlauerberg. 

Aflat la cincizeci de metri mai în faţă, Ben strigă: 

— Salut, mami! 

Privi peste șirul lung de mornoliţi uriași și cenușii pe lângă care 
fiul ei părea un pitic. Îi făcu semn cu mâna. 

— În regulă, zise ea, întorcându-se către bărbat, dar acesta 
dispăruse. 


132 


Se simţea bine în acea misiune în Berlin. Chiar dacă exista 
riscul ca întreaga misiune să fie doar rodul imaginaţiei ei. Poate 
asta îi lipsise în viaţă, de aceea se simţise atât de plictisită, de 
inutilă, de nefericită. 

Dar ce gen de misiune își dorea? Poate nu avea nevoie de 
acel gen care implica arme și identități secrete și telefoane 
codificate și pericole mortale. Poate misiunea ei era familia. Să 
se apropie de copiii ei - să se ocupe de educaţia lor, de 
activităţile lor - ar putea fi o slujbă, o problemă pe care să o 
rezolve. Nimic nu o împiedica să-și facă viața mai bună, să ducă 
un trai normal, să-i ajute pe băieţi la teme, să își concentreze 
atenţia asupra „Cum să stăpânești arta bucătăriei franceze” și 
să stăpânească arta bucătăriei franceze. 

Insă, mai întâi, trebuia să afle cine erau Julia și Bill. 

Kate se opri lângă locul de joacă din Kollwitzplatz. 

— Mă duc să-mi iau o cafea, îi spuse ea lui Dexter. Vrei ceva? 

— Nu, mulțumesc. 

Ea traversă strada, intră într-o cafenea și se așeză la o masă, 
departe de fereastră. O chelneriţă grăbită ieși repede din 
bucătărie, cu tava plină de mâncare pentru un grup mare și 
guraliv de la masa din colţ. Ușa se deschise din nou, iar înăuntru 
își făcu apariţia bărbatul. Se așeză la masă, în faţa lui Kate. 

Ea îl privi cu atenţie: un bărbat în jur de treizeci de ani, cu 
barbă nerasă, cămașă de cowboy, blugi, adidași și o haină de 
postav scurtă. Semăna cu alcoolicii din Austin, Brooklyn, 
Portland, Oregon sau Maine. Acesta era efectul globalizării: 
toată lumea de pretutindeni era interschimbabilă. Puteai fi 
oricine oriunde și puteai face orice. Acest șofer de dubă care 
adopta stilul New Wave, care se îndopa cu pastile și avea 
înfățișarea celor din Williamsburg era spion. 

— Nu am mult timp la dispoziţie, zise ea. 

— Da. Văd că ai companie. 

Chelneriţa trecu în grabă pe lângă ei fără să le arunce măcar 
o privire. 

— Deci? întrebă Kate. 

— Oamenii ăștia sunt Craig Malloy și Susan Pognowski. 

— Pognowski? 

— Da, este un nume polonez. A crescut în Buffalo, New York. 
lar individul, Malloy, este de lângă Philadelphia, Pennsylvania. 


Chelnerița se opri în dreptul lor, ţinând în mână meniurile. 
Kate comandă o cafea la pachet. Bărbatul nu comandă nimic. 

— Sunt căsătoriți? întrebă Kate. 

— Hm? Nu. Nu sunt căsătoriţi. 

— Atunci ce sunt? 

— Este interesant, zise el, aplecându-se rânjind. 

In acel moment cineva spuse o glumă la masa din colţ și toţi 
izbucniră în râs. Cineva trânti o halbă de bere pe masă. 
Schimbătorul de viteze al unei furgonete care staţionase afară 
fu băgat în treapta întâi, iar vehiculul porni din loc, lăsând în 
urma lui un zgomot care acoperi celelalte sunete. Din bucătărie 
răsunară sfârâituri când chelnerița ieși, ducând în mână o 
farfurie mare cu cartofi prăjiţi. Un hohot de râs, din curtea școlii 
care se afla în apropiere. Strigătul fiului ei mai mare, de peste 
stradă, când acesta se urcă pe un tobogan. 

După ce zgomotele încetară, bărbatul zise: 

— Sunt agenţi FBI. 

Kate rămase mută, cu ochii mari și gura căscată, încremenită. 

FBI? Ea încercă să proceseze această informaţie, simțind că 
mintea i-o ia razna, încercând să priceapă. Se holbă pe fereastră 
la copiii ei, la Dexter, care ședea pe o bancă de lemn, cu spatele 
la ea, și privea soarele dinspre miazăzi pe cer. 

— Și ce este și mai interesant? continuă bărbatul. Sunt 
detaşaţi. 

Kate își întoarse privirea către el, nedumerită. 

— Într-o misiune specială. 

— Pe lângă Interpol. 


15. 


Kate se plimbă în piața de miercuri din Place Guillaume: flori, 
fructe și legume, carne și pâine, pește și pui la rotisor. Trecu pe 
lângă un francez mărunţel, dar vânjos, care își lăuda cu 
însufleţire brânza pe care o vindea de lângă un belgian care nu 
avea nimic de oferit, în afară de ceapă și usturoi. Existau tarabe 
cu paste făinoase, ciuperci sălbatice și măsline. O femeie 
incredibil de guralivă vindea specialităţi din Bretania, iar un 
cuplu durduliu și rumen în obraji, care nu vorbea o boabă 


134 


franceză, darămite engleză, făcea comerț ambulant cu mezeluri 
din Tyrol. 

Ea așteptă înfrigurată la coadă ca să cumpere pui la rotisor, 
pierdută în gânduri. Partea bună - dacă era să găsească un 
aspect pozitiv - era faptul că nu înnebunise. Așa-zișii Maclean 
erau, de fapt, agenţi federali. Dar oare ce puneau la cale? Omul 
lui Hayden din Berlin nu mai avea alte informaţii, nici nu le 
putea obţine fără să dea de bănuit, ceea ce nu avea de gând să 
facă. Ea nu putuse să îl contrazică. Ba da, o făcuse, însă în 
zadar. 

Kate și confrații ei de la CIA împărtășeau același sentiment de 
dispreț pe viață pentru agenţii federali care dădeau raportul în 
Clădirea Hoover. Animozitatea dintre spioni și polițiști era 
aproape în întregime iraţională, născută din consideraţiile 
politice ale celor care conduceau cele două agenţii, care nu 
aveau încredere unul în celălalt, care nu cooperau, care 
concurau pentru atenţia succesiunii de „tătici” care se perindase 
prin reședința de pe Pennsylvania Avenue. 

Indiferent dacă ea respecta sau nu FBl-ul, acești agenţi se 
aflau în Luxemburg. De ce? 

Poate nu avea nicio legătură cu ea. Poate urmăreau un fugar: 
un criminal, un terorist. Acest criminal deţinea un cont anonim 
în Luxemburg, milioane de euro - miliarde? - care puteau fi 
retrase doar de el, în persoană. Prin urmare, mai devreme sau 
mai târziu, tot avea să-și facă apariţia. Asta făceau Bill și Julia în 
Europa: așteptau să îl aresteze pe infractor. 

Poate investigau o operaţiune de spălare de bani, droguri sau 
arme, bani murdari care erau spălaţi prin conturi anonime din 
băncile din Luxemburg. Supravegheau curierii care treceau pe la 
serviciul de vamă din micuțul aeroport din Luxemburg, cu 
geamantanele pline de dolari care fuseseră transportaţi din 
ghetourile americane la sediul central al cartelului din America 
de Sud și apoi puși în geamantane care fuseseră trimise cu Air 
France sau Lufthansa de la Rio sau Buenos Aires către Paris sau 
Frankfurt, cu escală la Luxemburg. Curierii aveau să părăsească 
Europa cu cecuri bancare curate. Prin urmare, agenţii FBI 
monitorizau totul: instrumentau un caz. 

Kate comandă un poulet fermier și un petit pot de cartofi 
prăjiţi în grăsimea care picura de pe puii puși la rotisor. 


De ce veniseră în Luxemburg? De ce ar detașa FBl-ul agenți 
pe lângă Interpol și i-ar trimite în Marele Ducat? 

Desigur, mai trebuia să îl ia în calcul și pe Dexter. Oare ce 
făcuse? De ce se afla în Luxemburg? Poate sustrăsese niște 
fonduri de la vreun client. Poate chiar în acel moment intra în 
baza de date a unei corporaţii și cumpăra acţiuni pe baza unor 
informaţii furate. 

Sau. 

Kate vâri punga termică în care se aflau puiul și cartofii în 
sacoșa din pânză. Nu mai folosea demult pungi din plastic. 

Sau, în mod evident, Interpolul era pe urmele ei. În clipa în 
care ajunse la etajul lui Torres din Waldorf - nu, în clipa în care 
intrase în Union Station din DC și cumpărase un bilet la Amtrak 
cu destinația New York - avusese premoniţia că, într-o bună zi, 
vor apărea și consecințele. lar acestea apăruseră când se 
așteptase mai puţin. 

Sacoșa era plină de cumpărături: cale, pâine franțuzească, 
legume și fructe, pui și cartofi. Era grea. 

Va încerca să o evite pe Julia, va pune o oarecare distanţă 
între ele. Nu era o rezolvare pe termen lung; de fapt, se putea 
dovedi neproductivă. Dar era exact ceea ce avea nevoie în acel 
moment, alături de florile pentru masa din sufragerie și o cură 
de relaxare prin gătit. 

Kate ieși din piaţă și o luă pe o stradă circulată, trezindu-se 
brusc pe un trotuar ticsit de măicuţe. Trebuie să fi fost în jur de 
douăzeci și șase, toate bătrâne. Kate se întrebă unde se aflau 
cele tinere, poate ascunse de ochii lumii, precum răsadurile într- 
o seră. 

Cobori de pe trotuar, lăsându-le în urmă pe călugărițele în 
vârstă. Păși pe piatra cubică, printre ale căror îmbinări curgeau 
firișoare de apă, un sistem de canale liliputan, o Olandă în 
miniatură. 

Maica stareță se uită la Kate printr-o pereche de ochelari mici, 
cu rame subțiri. 

— Merci, madame, zise măicuţa încet. 

Pe măsură ce Kate trecea pe lângă celelalte, fiecare rostea 
același lucru, un șir nesfârșit de merci, madame, însoţit de 
priviri rapide aruncate lui Kate. 

Apoi femeile plecară, dispărură. Kate se întoarse, privi strada 
pustie, întrebându-se dacă măicuţele fuseseră într-adevăr acolo 


136 


sau își imaginase doar. Crâmpeie din pietatea lor mai pluteau în 
aer, umplând-o pe Kate de vinovăţie. 
e 

Kate se afla din nou la subsolul centrului sportiv, fără să dea 
atenție zumzetului din jurul ei. Se auzi sunând un telefon, 
undeva, pe fundul unei genţi. Nu răspunse nimeni. Când sună a 
doua oară, Kate își dădu seama că putea să fie celularul ei. Nu îl 
mai auzise sunând până atunci. 

Kate își săltă geanta în poală. 

— Scuze. Se foi, apoi se ridică în picioare și ieși din cafenea, 
rămânând în capul scărilor. Alo? 

— Bună. 

— Așteaptă puţin... Să ajung... Se afla în capul scărilor și 
trecea pe lângă vestiarul bărbaţilor. Într-un loc mai retras. leși în 
frigul și vântul și întunericul și urâțenia toamnei târzii din nordul 
Europei. Era ora patru și un sfert după-amiaza. 

— Sunt de la FBI, zise ea. 

Din simplă curiozitate, Kate sunase din nou la secretariatul 
universităţii din Chicago, apoi la decan, care, după multe ezitări, 
îi dăduse vechea adresă a părinţilor lui William Maclean, pe 
care, după alte câteva telefoane, Kate îi găsi în Vermont. 
Reușise să vorbească în cele din urmă cu Louisa Maclean, care îi 
spusese că, în urmă cu douăzeci de ani, în timp ce conducea o 
Vespa închiriată, fiul ei, Bill, pierduse controlul autovehiculului 
pe drumul înșelător de coastă din Cirque Terre și se izbise de un 
zid de sprijin din piatră. Motocicleta se oprise în zid, un morman 
de fier pe marginea drumului. Însă Bill fusese aruncat peste 
zidul jos și căzuse în gol de la o distanţă de șaizeci de metri pe 
plaja stâncoasă. 

Bill Maclean murise în iulie 1991. 

— Da, răspunse Hayden. Am auzit. 

— Trebuie să aflu ce pun la cale. 

— De ce? Acum că știi că nu sunt criminali, nu trebuie să-ţi 
mai faci griji în privinţa bunurilor tale. Și nici nu au de gând să 
asasineze pe cineva din palais și să creeze un ambuteiaj 
nemaiîntălnit. Așadar, de ce te interesează? 

In acel moment își dădu seama că, de fapt, îi investiga pe soţii 
Maclean ca să evite să îl investigheze pe soţul ei. Născocirea 
unui dușman în exterior pe care să îl demonizezi, după cum știe 


137 


orice politician, este mult mai convenabilă decât să îl confrunţi 
pe cel din interior. 

— Pentru că au intrat în viața mea, zise ea. 

La capătul celălalt al firului se așternu tăcerea, iar Kate tăcu și 
ea, amândoi convenind tacit să sară peste acea parte a 
conversației pe care niciunul din ei nu voia să o poarte. Una care 
începea cu întrebarea lui Hayden: „Ai ceva de ascuns?” 

— În regulă, zise el. Există cineva cu care poţi vorbi în 
Geneva. Kyle. 

Geneva. Hayden începu să îi explice cum putea lua legătura, 
însă mintea lui Kate rămase blocată la etapa anterioară, 
încercând să găsească variante care i-ar fi permis să ia avionul 
spre Elveţia pentru o întâlnire rapidă. 

Pe vremuri obișnuia să își facă apariţia în Mexico City sau în 
Santiago, cu pretextul că participă la o conferinţă în Atlanta. Dar 
asta se întâmpla pe vremea când avea o rezervă serioasă de 
scuze; pe vremea când slujba lui Dexter nu era imprevizibilă și 
solicitantă. Pe vremea când avea libertatea de a merge oriunde 
trebuia să meargă, oricând trebuia... 

— Eu... 

Kate tăcu, nedorind să rostească cu voce tare concluzia la 
care ajunsese: probabil că vor trece săptămâni până va putea 
merge la Geneva. Își dădu dintr-odată seama cât de flexibil era 
timpul de care dispusese în trecut. Cu siguranţă nu i se păruse 
așa la momentul respectiv. 

— Da? întrebă Hayden. 

— Dar Paris? Sau Bruxelles? Sau Bonn? Locuri unde putea să 
ajungă și din care putea să se întoarcă într-o zi, cu copiii; putea 
să-i spună lui Dexter că voia să se relaxeze. 

— Tipul tău se află în Geneva. 

— Dar nu pot să merg acolo, zise ea. Era același gen de 
umilinţă pe care o simţise și în adolescenţă, când fusese nevoită 
să le spună prietenilor că nu putea ieși în acea seară, deoarece 
trebuia să stea acasă și să aibă grijă de punga de colostomie a 
tatălui, de escarele mamei ei. Nu imediat. 

— Este treaba ta cum îţi faci programul. 

— Nu pot face treaba asta virtual? 

— Ba da. Dacă l-ai cunoaște pe individ, iar el ar avea 
încredere în tine, și ai putea garanta o conexiune sigură. Dar tu 
nu dispui de așa ceva. Deci, nu. 


138 


— Bine, zise ea. Am o întrebare ciudată: este posibil ca ei să 
fie pe urmele mele? 

— Nu. 

Kate așteptă, dar el nu îi dădu alte detalii. 

— De unde știi? 

— Pentru că, dacă cineva ar fi pe urmele tale, noi am fi aceia, 
răspunse Hayden. Eu, mai precis. 

e 

Dimineaţa îl duse pe Dexter cu mașina la aeroport, unde el 
închirie o mașină pentru o călătorie de o zi la Bruxelles. El se 
întoarse acasă la ora cinei, iritat, tulburat, mai distant ca 
niciodată. Abia dacă era atent la ce se discuta la masă; poate se 
dezobișnuise atât de mult să ia cina în sânul familiei, încât 
uitase cum era. 

Când unul din copii îl strigă a patra oară, iar el nu răspunsese, 
Kate își trânti furculita în farfurie și se ridică de la masă. 
înţelegea că trebuia să muncească și că era nevoit să 
călătorească. Dar nu trebuia să fie absent chiar și atunci când 
era prezent. 

leși din bucătărie, încercând să se calmeze. Se holbă la preș, 
la consola pe care se aflau cheile, la corespondenţă, la 
telefoanele mobile și la bolul plin cu monede, la covorașul pe 
care își lăsau încălțămintea, cu mic, cu mare. 

Pantofii lui Dexter erau murdari. Plini cu noroi - un strat gros 
pe talpă, stropiţi deasupra. Plouase toată ziua, mocănește, însă 
Kate se îndoia că peisajul din centrul orașului Bruxelles includea 
și porţiuni de pământ ud prin care Dexter fusese nevoit să își 
târască picioarele ca să ajungă la birourile băncii. 

Ea îi privi îndelung încălțămintea plină de noroi, încercând să 
nu îl suspecteze. Își promisese că va lăsa bănuielile deoparte 
după ce avea să se mărite cu el. 

Dar toată lumea are secrete. E în firea omului să aibă secrete 
și să vrea sa afle secretele altor oameni. Fetișuri obscene, 
obsesii  bolnăvicioase, înfrângeri  rușinoase și succese 
nemeritate, egoism umilitor și lipsă de omenie. Lucrurile oribile 
pe care oamenii le-au gândit și le-au făcut, cele mai josnice 
momente din viața lor. 

Ca și când ai intra într-un hotel din New York și ai comite o 
crimă cu sânge-rece. 


Kate nu își putea dezlipi ochii de la încălțămintea lui Dexter. 
Doar pentru că descoperise că soţii Maclean erau murdari, nu 
însemna că Dexter era curat. 

Își aminti ceva ce se întâmplase în urmă cu trei ani, în toiul 
iernii, la Washington DC, pe un vânt rece și năprasnic. Se 
grăbea pe | Street pentru o întâlnire la IMF“, înfruntând vântul și 
regretând că nu chemase o mașină. Un pasager tocmai cobora 
dintr-un taxi aflat pe aleea circulară a Bibliotecii Clubului 
Armatei și Marinei, iar Kate se grăbi să-l ia, însă altcineva, care 
cobora scările de la intrarea în club, se urcă în el. Kate se opri în 
drum, uitându-se în jur după alt taxi. Această amintire 
nemiloasă fu neașteptată. 

Privirea îi căzu pe o bancă care se afla peste stradă, pe o alee 
din Piaţa Farragut. Nu era nici prima bancă de lângă trotuar, nici 
a doua; banca respectivă se afla la cincizeci de metri în parc. Pe 
ea, purtând acea căciulă roșie de vânătoare pe care ea o 
comandase din Arkansas, şedea Dexter. Cu un bărbat 
necunoscut. 

a 

După ce Dexter adormi, Kate se așeză în fața șemineului și 
întocmi o listă. O listă cu posibilele motive pentru care niște 
agenţi FBI detașaţi pe lângă Interpol se aflau acolo, în 
Luxemburg, și intraseră în viaţa unui fost agent CIA. Kate dădu 
câte un calificativ fiecărui motiv. Cele mai slabe calificative - de 
la unu la cinci - le dădu tuturor explicaţiilor care nu aveau nicio 
legătură cu ea sau cu Dexter. Apoi erau unele variante legate de 
Dexter, care primiră calificative de la unu la șapte. Majoritatea 
dintre ele fiind inofensive. 

Însă existau și acele scenarii care se învârteau în jurul ei și 
care primiră note de opt și de nouă, chiar dacă Hayden o 
asigurase că acei agenţi nu erau pe urmele ei. Se putea ca toată 
povestea să fie o  încurcătură; existaseră întotdeauna 
neloialitate și țeluri opuse între Birou și Agenţie. Sau poate că o 
protejau de altcineva care era pe urmele ei. Sau își dăduseră 
seama de plecarea ei neașteptată de la CIA și deveniseră 
suspicioși, sau poate exista o altă dovadă care le atrăsese 
atenţia, făcând-o astfel suspectă de o crimă pe care eanuo 
comisese. 


4 International Monetary Found. 
140 


Ridică foaia pe care întocmise lista în lumina aurie a focului 
care începea să se stingă. 

Singurul zece curat îl atribui scenariului care implica o crimă 
de care ea se făcea vinovată. 

În acea noapte friguroasă și vântoasă din Washington, Kate se 
luptase cu ea însăși dacă - cum - să îl întrebe pe Dexter ce 
căutase în Piaţa Farragut. În cele din urmă, reușise să îl întrebe 
doar atât: „Ceva deosebit azi?” Singurul răspuns pe care îl 
primise fusese: „Nu”. 

Lăsă totul deoparte, închis într-un sertar din adâncul sufletului 
ei, pe care avea să-l deschidă doar la nevoie. Nu voia să știe, 
decât dacă ar fi fost absolut nevoită, secretele soțului ei. 


16. 


— Salut, zise Dexter. Ce faceţi? Era ceva static în vocea lui, 
cum se întâmpla deseori când suna din acele adăposturi fiscale, 
din acele paradisuri ale fărădelegii, din acele locuri unde 
mergea, probabil ca să îi ajute pe escroci să-și ascundă banii 
sau să facă cine știe ce altceva care îl obliga să își mintă soţia. 

Kate oftă, exasperată de copii, furioasă pe soțul ei. 

— Bine, răspunse ea, îndepărtându-se de băieţi. Totul este 
minunat. 

— Chiar? Pari... 

— Cum? 

— Nu știu. 

Ea privi pe fereastră. Afară lumina lăsa tot mai mult loc 
întunericului trist. 

— E totul în regulă? 

Nimic nu era în regulă. Dar ce era să spună, în acea 
convorbire telefonică cu Zurich? 

— Da, răspunse ea, acea singură silabă accentuată dând de 
înţeles că subiectul era închis. Când te întorci? 

Tăcere. 

— Mda, în legătură cu asta. 

— La naiba! 

— Știu, știu. Îmi pare foarte rău. 

— Mâine este Ziua Recunoștinței, Dexter. Ziua Recunoștinței)! 


141 


— Da, dar oamenii pentru care lucrez nu știu de Ziua 
Recunoștinței. Pentru ei, mâine este joi. 

— Indiferent ce-ar fi, nu suportă amânare? întrebă ea. Nu se 
poate ocupa altcineva? 

— Ascultă. Nici mie nu-mi convine. 

— Așa zici tu. 

— Ce vrei să spui? 

Oare de ce voia să se certe? 

— Nimic. 

Tăcere. 

Kate știa de ce voia să se certe: pentru că era furioasă, pentru 
că FBl-ul și Interpolul intraseră, dintr-un motiv sau altul, în viața 
ei, pentru că, la un moment dat, luase o decizie îngrozitoare 
care avea să o urmărească toată viața și pentru că singura 
persoană din lume în care avusese încredere deplină o minţea. 

Poate minciuna era nevinovată. Și poate că minciuna nu avea 
nicio legătură cu furia ei. La urma urmei, nu el o obligase să 
aleagă o carieră care s-o facă să aibă mustrări de conștiință. Nu 
el o obligase să păstreze totul în secret. Nu el o obligase să aibă 
copii, să-și sacrifice ambițiile, să pună capăt carierei ei. Nu el o 
obligase să se mute în străinătate. Nu el o obligase să aibă grijă 
de copii, să facă curățenie și cumpărături, să gătească și să 
spele de una singură. Nu el o obligase să fie singură. 

— Pot să vorbesc cu băieţii? întrebă el. 

li trecură prin minte tot felul de replici răutăcioase. Dar se 
abţinu să le dea glas. In fond, nu pe Dexter era furioasă, ci pe ea 
însăși. Poate că soţul ei nu o minţea, poate nu o minţise 
niciodată. 

Așeză receptorul pe blat și se îndepărtă de el de parcă ar fi 
fost un fruct stricat. 

— Ben! strigă ea. Jake! Tati la telefon! 

Ben veni numaidecât. 

— Dar trebuie să merg la toaletă! Intrase în panică. Pot să 
merg? 

Kate avea chef de ceartă pentru că era Ziua Recunoștinței, iar 
ea nu era recunoscătoare pentru nimic. 

e 

Kate se întinse pe canapea, schimbând canalele: emisiuni în 
italiană, meciuri de fotbal din campionatul spaniol, drame 
deprimante la BBC și o gamă nelimitată de programe în 


142 


franceză și germană. Copiii adormiseră în cele din urmă, după o 
discuţie  frustrantă despre absența tatălui lor: băieţii 
lamentându-se, Kate străduindu-se din răsputeri să își înăbușe 
acea dorinţă iraţională de a-l condamna și explicându-le, în 
schimb, totul într-un mod pozitiv. Încercând să își ajute soţul și 
copiii; încercând să își aducă aminte că astfel se va ajuta și pe 
ea însăși. 

Auzi râsetele adolescenților care ieșeau dintr-un bar din 
apropiere, tipetele răsunând pe strada pietruită. Auzi frânturi de 
engleză. Aceştia erau copiii  expaţilor; adolescenți de 
șaisprezece și șaptesprezece ani, care fumau Marlboro Light și 
beau Red Bull cu votcă până când vomitau în holurile de la 
intrarea în blocurile din vecinătatea barurilor. Femeile de 
serviciu portugheze veneau la serviciu la ora șapte dimineaţa, 
cu o oră înainte de răsăritul soarelui, prima lor sarcină fiind 
aceea de a verifica holurile de la intrarea în blocuri, trăgând 
după ele o găleată pe roţi de oțel și un mop care stătea drept în 
storcător, și să curețe voma adolescenților. 

Nu era vina lui Dexter că ea era furioasă. Era a ei. Toate 
deciziile care o aduseseră în acea stare le luase ea singură. 
Inclusiv aceea de a nu îl suspecta de nimic. 

Se holbă la ecranul care pâlpâia, era un canal olandez, un film 
american dublat, adaptat pentru micul ecran, de la mijlocul 
anilor '80. Coafurile, îmbrăcămintea, mașinile și mobila, chiar și 
iluminatul, toate arătau întocmai cum era. Uimitor câte detalii 
pot fi surprinse într-un singur cadru. 

Kate nu se putea abţine să nu îl suspecteze pe Dexter. Își 
dădu seama că până atunci nu făcuse decât să ignore evidența. 

Nici nu voia să îl înfrunte, să îi ceară explicaţii. Era îndeajuns 
de deștept încât să găsească o minciună plauzibilă, credibilă. 
Dacă l-ar fi luat la întrebări, nu ar fi făcut nimic altceva decât să 
îl avertizeze că îl bănuia. Nu prin întrebări voia să afle ce se 
întâmpla. Dacă el ar fi vrut să-i răspundă sincer la întrebări, i-ar 
fi spus adevărul de la început. Dar nu o făcuse. 

Kate știa ce avea de făcut. Dar mai întâi, Dexter trebuia să se 
întoarcă acasă. Apoi va aștepta ca el să plece din nou. 

e 

— Salut, familie! strigă Dexter din prag. 

Tinea în mână o sticlă de șampanie. 

— Tati! 


143 


Băieţii veniră fugind în hol, rotindu-și mâinile ca în desenele 
animate, și săriră bucuroși în braţele tatălui lor. Kate îi așezase 
la masa din sufragerie pe care întinsese niște ziare locale, două 
seturi noi de acuarele, pensule și mai multe căni cu apă. Tema 
era „Lucruri pe care vreau să le fac în vacanţa următoare”. Kate 
începuse prin a picta un peisaj alpin, inițiind o campanie de 
promovare a unui plan de Crăciun, în timp ce îi ajutase și pe 
copii în activitatea lor. Două păsări. La rândul lor, băieții 
pictaseră câte un peisaj hibernal, pe care Kate le lipise pe ușa 
frigiderului. „Scorpie manipulatoare”, trebuia să admită faptul 
că i se potrivea de minune această descriere. 

— Cu ce ocazie? Kate își îndreptă cuțitul către sticla de 
șampanie adusă de Dexter, cu etichetă aurie și ornată cu picuri 
de apă de la condens. 

— Tati, hai să vezi ce am pictat! 

— Imediat, Jakie, zise el, apoi se întoarse la Kate. Vom 
sărbători. Eu am câștigat - noi am câștigat - douăzeci de mii de 
euro azi. 

— Poftim?! E nemaipomenit! Cum? Kate reușise să se 
convingă că nu i-ar fi folosit la nimic dacă era răutăcioasă. 
Trebuia să rămână bănuitoare, dar să afișeze o mină veselă. 

— Îţi mai amintești derivatele despre care ţi-am povestit? 

— Nu. Ce înseamnă? 

El deschise gura, apoi o închise, apoi o deschise din nou și 
spuse: 

— N-are importanță. Dar, oricum, azi am lichidat mai multe 
instrumente financiare, iar profitul a fost de douăzeci de mii. 
Dexter căuta prin dulapurile din bucătărie. Habar nu avea unde 
ţineau paharele de vin. 

— Acolo, îi arătă Kate cu cuțitul. 

Acum, când el se afla atât de aproape, cuțitul părea 
nepotrivit. Ea îl lăsă jos. 

Dexter scoase dopul și turnă în pahare. Spuma se ridică, apoi 
se așeză ușor. 

— Noroc! 

— Noroc! răspunse ea. Felicitări! 

— Tati! Te rog! 

Kate duse sticla în sufragerie. Dexter se așeză la masă, 
încercând să înțeleagă ce pictaseră băieţii. Capodoperele erau 
oarecum abstracte. 


144 


Părea fericit. Acum era momentul potrivit, își zise ea. 

— Mă gândeam, zise ea, că în loc să mergem în sud de 
Crăciun, să mergem la schi. 

— Pe legea mea! - expresia lui favorită când voia să facă pe 
spiritualul - nu vrei ca banii ăștia să se înmulțească, nu? 

— Nu despre asta e vorba. Mă gândeam la asta înainte să... 
știi. Putem anula rezervările de la hotel. Mai există încă locuri 
libere în staţiunile de munte. 

— Dar știi că sudul Franţei se află printre primele cinci 
destinaţii din lume, zise el. 

Primele cinci destinaţii. În acel moment lista cuprindea: 
Parisul, Londra, Toscana, Costa Brava și întreaga regiune din 
sudul Franţei - Riviera sau Provence, poate Monaco, care, deși 
nu aparţinea practic de Franța, era cam același lucru, cu 
excepția câtorva detalii de logistică. 

Dexter îi vorbise lui Kate despre această listă la Londra, în 
urmă cu câteva săptămâni. Din motive nejustificate, școala 
internaţională britanică fusese închisă pentru ceva britanic, prin 
urmare, ei luaseră cel mai matinal zbor din City Airport, își 
lăsaseră bagajele la hotel pe la zece dimineaţa și ieșiseră în 
atmosfera mohorâtă de toamnă târzie, trecând pe lângă curți 
interioare și porți din fier forjat, faţade terne și magazii pentru 
trăsuri. Și minunata limbă engleză peste tot. 

Se oprise în dreptul conacelor maiestuoase de pe Wilton 
Crescent, în faţa clădirilor din Piaţa Belgrave, prevăzute cu 
camere de supraveghere. Dexter insistase să viziteze acel 
cartier, acea stradă. La momentul respectiv, Kate nu înțelesese 
motivul. 

Kate îi privea pe copii alergând pe trotuar, încântați de acea 
stradă în formă de arc. Se bucurau din orice. 

Un Rolls vechi și un Bentley nou-nouț, ambele de culoarea 
abanosului cu nuanţe de cenușiu, erau parcate la bordură. 
Dexter se uită la numărul de pe casă, apoi mai făcu câţiva pași 
și ajunse în faţa următoarei. Erau identice. 

— Poate, într-o bună zi, vom locui aici. 

Ea râse zgomotos. 

— Nu vom avea niciodată atâţia bani. 

— Și dacă banii nu ar fi o problemă, ţi-ar plăcea să locuiești 
aici? 

Ea răspunse ridicând nepăsătoare din umeri. Vise copilărești. 


145 


El îi enumeră primele cinci locuri preferate ale lui, iar ea îi 
făcu jocul. li sugeră să renunţe la Costa Brava în favoarea New 
Yorkului. 

— Poate într-o zi, răspunse el. Dar nu vreau să mă gândesc că 
ne vom întoarce în State. Nu acum. Doar unde vom locui în 
Europa - zâmbi - după ce mă voi îmbogăţi. 

— Zău? Și când te vei îmbogăţi mai exact? 

— O, nu știu, zise, încercând să pară modest. Am un plan. 

Nu îi dăduse detalii, iar ei nu îi trecuse prin minte că el chiar 
avea un plan să se îmbogăţească. Oare va reuși? 

— La schi? întrebă el, înconjurat de copii și de rezultatele 
imaginaţiei lor. Și cum vom ajunge acolo? Doar n-o să stăm în 
mașină douăsprezece ore. 

— Ar fi o variantă. 

Dexter își ridică privirea ca și când s-ar fi uitat peste niște 
ochelari de vedere pe care nu îi purtase niciodată, pe care nu îi 
avusese niciodată. Un gest prins din filme. 

— Sunt de acord că nu e cea mai bună variantă, zise Kate. Am 
putea lua avionul. 

— Încotro? 

— Geneva, răspunse ea cu nonșalanţă, de parcă acesta ar fi 
fost singurul motiv pentru care mergeau la schi. 

e 

Şampania dinaintea cinei fu urmată de o sticlă de vin alb de 
Burgundia însoțită de tocăniță de vițel, apoi Kate scoase 
coniacul de Armagnac ca Dexter să bea un pahar sau două în 
timp ce ea ducea copiii la culcare. Apoi vorbiră despre schi și 
despre vacanță în timp ce beau coniac în lumina slabă, cu 
muzică în surdină, cu focul arzând în șemineu, preludiu pe 
canapea, sex sălbatic pe dușumea. Se culcară târziu. 

Dimineaţa Dexter dormi mai mult, cum se întâmpla de obicei 
după ce bea coniac. Când se întoarse Kate, după ce îi dusese pe 
copii la școală, el era încă acasă, ceea ce era o raritate. Își 
aduna lucrurile, fiind pe punctul de plecare. Se sărutară tandru 
la ușa pe care ea o închise ușor în urma lui. 

Kate rămase în hol, lângă consolă. Într-un colț observă câteva 
bucățele de noroi uscat, dovezi fizice ale locurilor pe unde 
umblase cu o săptămână în urmă, când pretinsese că fusese la 
Bruxelles. 


146 


Avea cheile în mână și haina pe ea. Kate așteptă până când 

liftul se opri din huruit, apoi ieși și ea. 
e 

Faptul că era nevoită să apeleze la această metodă ca să afle 
unde era biroul soțului ei i se părea umilitor, degradant. Il 
urmări prin oraș, fără a încerca să se ascundă prea mult. Dexter 
nu se întoarse nici măcar o dată în drumul lui către bulevardul 
Royale ca să vadă dacă era urmărit. Nu încercă să scape de 
cineva sau să prindă pe cineva sau să ascundă ceva. 

Traversă spațiile publice de la parterul unei clădiri obişnuite, 
cu opt etaje, o construcție din beton de la sfârșitul anilor '60, 
demodată, urâtă, dar funcţională. În galeriile pe jumătate 
deschise se aflau o curăţătorie și un magazin unde se vindeau 
sendvișuri, tabac și presse, o farmacie și un restaurant cu 
specific italian. Cuptoarele cu lemne pentru pizza puteau fi 
găsite peste tot în Luxemburg, peste tot în Europa; la fel și 
mozzarella proaspătă. În general, pizza era gustoasă. 

Dexter intră în holul cu pereţi de sticlă, chemă liftul și aşteptă, 
apoi intră în el împreună cu un alt bărbat, cu înfățișare 
asemănătoare. Urcă până la etajul trei sau cinci. 

Kate cercetă clădirea care semăna cu un buncăr. Paznicul din 
hol supraveghea toate intrările. Privi cu atenţie ferestrele: nu 
erau prevăzute cu pervazuri, toate cele patru fațade dădeau 
înspre străduţe diferite, aglomerate, trotuarele pline de oameni 
erau pline cu magazine, la o distanţă de un cvartal de centrul 
civic și de autogara centrală, oficiali peste tot, uniforme și arme 
și camere de supraveghere, bulevardul mărginit de bănci 
internaționale, străzile pline cu mașini ale oficialilor care parcau 
în garajele private, Audi-uri și BMW-uri cenușii ale familiștilor, 
Lamborghini-uri galbene, luxoase și Ferrari-uri roșii ale 
celibatarilor. 

Un centru de interes pentru afaceri și pentru guvern. Un 
mediu securizat. Mult mai securizat decât clădirea unde se afla 
biroul lui Bill. Era imposibil ca ea să pătrundă pe fereastră. 

Aici va trebui să intre pe ușa din faţă, în văzul tuturor. 


147 


17. 


— Mami! Vino repede! Jake apăru brusc la masa lor din locul 
de joacă, panicat și gâfâind. 

Zilele reci și cețoase se scurseseră spălând pardoseala 
bucătăriei, făcând cumpărături şi frecând oale. Sau 
achiziționând cadouri pentru profesorii băieţilor, ajutându-i pe 
băieţi să aleagă felicitări pentru cei mai buni prieteni ai lor și 
participând la spectacole de Crăciun. Luând micul dejun și 
prânzul cu celelalte mame. Vizitând târgurile de Crăciun. 

Kate avea o mulţime de scuze pregătite pentru Julia. Pe zi ce 
trecea, devenea tot mai distantă, încercând să se apere de ceea 
ce urma să se întâmple. Îşi petrecea din ce în ce mai mult timp 
cu englezoaica Claire, sau cu daneza Cristina, sau cu oricine 
altcineva. 

— Ce s-a întâmplat, iubitule? îl întrebă Kate pe Jake. A păţit 
ceva Ben? 

— Ben e bine. 

Kate răsuflă ușurată. 

— Dar Colin nu. 

Claire sări în picioare. Toată lumea cobori în goană panta 
acoperită cu iarbă către corabia piraţilor, unde mai mulţi copii 
erau adunați în jurul unui băiat care zăcea întins pe pământul 
acoperit cu pietriș și căruia îi curgea sânge din cap. 

— Scumpul meu, zise Claire, examinând capul lui Colin. 

Băiatul era uluit. Ea se întoarse către Kate. 

— Aș prefera să nu o iau pe Jules cu noi la spital. Și mă tem că 
Sebastian este, desigur, la Roma. 

Ea își desfăcu eșarfa de cașmir de la gât și o înfășură de 
câteva ori în jurul capului lui Colin, apoi o strânse bine, 
încercând să oprească sângerarea. Băiatul avea faţa acoperită 
cu sânge. 

— Ai putea oare să ai grijă puţin de Jules? continuă ea, 
incredibil de calmă. Cred că îl vor ţine câteva ore la c/inique 
pediatrique. 

— Bineînțeles. 

Claire se uită la ceas. 

— Nu mai e mult până la cină. Jules nu va face nazuri la 
mâncare, nu-i așa, iubito? 


148 


— Da, mamă. 

— Ce fetiță cuminte! 

Claire îi zâmbi slab, dar sincer lui Kate. Își luă copilul în braţe 
și se îndreptă înspre mașină, apoi către spital și către chinurile 
de care se temea cel mai mult Kate: era în joc sănătatea unui 
copil, urgent, acolo, într-o ţară străină, unde se vorbea o limbă 
străină, singură. 

Kate știuse întotdeauna că ea însăși era o femeie puternică. 
Nu îi trecuse niciodată prin minte că peste tot în lume existau 
femei puternice, cu vieţi normale, care nu implicau purtarea de 
arme în mijlocul unor oameni disperaţi, pe punctul de a începe 
un al treilea război mondial, dar care, în schimb, își duceau 
liniștite copiii răniți la spital, departe de casă. Departe de 
părinţii și fraţii lor, de amicii de la școală și de foștii colegi. Într- 
un loc unde nu se puteau bizui pe nimeni decât pe ele însele, 
pentru orice problemă. 

e 

În următoarea zi, Kate păși pe strada pietonală, ținând în 
mână o altă pungă de cadou ornată cu fundă, pentru o altă 
petrecere de zi de naştere, organizată la un loc de joacă pentru 
copii dintr-un mall din suburbia belgiană. 

— Nu-mi vine să cred! Era Julia, chiar în faţa ei, însoțită de un 
bărbat mai în vârstă. Ce mai faci? Julia se aplecă și o sărută pe 
Kate pe ambii obraji. 

— Bună, Julia. Imi pare rău că nu te-am mai sunat, dar am 
fost... 

Julia își flutură mâna. 

— Kate, acesta este tatăl meu, Lester. 

— Te rog, spune-mi Les. 

— Tată, ea este Kate. Una dintre cele mai apropiate prietene. 

— Incântat, spuse el. 

Kate îl studie pe bărbat și reflectă asupra acestei întâlniri 
ciudate. 

— Mă bucur mult să vă cunosc. 

Acest personaj, Les, purta uniforma standard a pensionarilor 
americani: pantaloni kaki, tricou de golf și pantofi sport. 
Puloverul din lână avea pe piept inscripţia „The Highlands” și un 
jucător de golf brodat, pe punctul de a lovi cu crosa; o amintire 
de la petrecerea de pensionare, de pe la sfârșitul anilor '90. 


149 


Genul de pulover pe care l-ar purta un ofițer de poliţie dacă ar 
vrea să se dea drept altcineva. 

— Sunteţi în vizită? întrebă Kate. De unde? 

— De acasă! Da, m-am hotărât într-un final să vin să văd și eu 
orășelul în care s-a mutat Julia-kins. Este un oraș frumos, nu-i 
așa?! 

Kate încercă să ignore impertinenţa cu care acest bărbat se 
eschiva să-i răspundă la întrebări. 

— Oamenii nu prea obișnuiesc să își viziteze rudele după Ziua 
Recunoștinței, zise ea. 

Lester zâmbi. 

— Ce să fac? Sunt nonconformist. 

— Ascultă, Kate. Julia își așeză mâna pe braţul lui Kate. Ce 
planuri ai în seara asta? Crezi că tu și Dexter aţi putea lua cina 
împreună cu noi? 

Kate făcu ochii mari, căutând cu disperare o scuză, 
dădu repede seama că ar fi părut o prostie. 

— Desigur. 


însă își 


— Tati! 

— Hei, Jake, ce faci? 

— Tati, uite ce am făcut! 

Jake îi arătă câteva bucăţi de carton - rupte din cutii de 
cereale - care fuseseră lipite, prinse cu scotch sau capsate de 
jumătăți de peturi de apă. Kate păstrase reciclabilele pentru așa 
ceva. Mai adunase și bucăţi de material - șosete desperecheate, 
pantaloni de trening vechi - pentru un alt gen de proiect. 
Adăugase sarcini noi activităţii culinare a băieţilor - să curețe de 
coajă și să taie cubuleţe merele pentru sos, să bată carnea de 
vițel pentru șniţele. Începuse să considere activităţile băieţilor 
ca pe o activitate a ei, în loc să le vadă ca pe o întrerupere a 
sarcinilor ei de zi cu zi. 

— Nemaipomenit, rosti Dexter pe un ton nesigur, privind cu 
atenție acea construcţie cu formă ciudată. Ce este? 

— Un robot! 

De parcă n-ar fi fost suficient de evident. 

— Desigur. E frumos, zise Dexter. Este un robot minunat. Se 
întoarse către Kate. Așadar, tatăl Juliei a venit în vizită? Și ai 
găsit pe cineva care să stea cu copiii? 


— Bona trebuie să sosească în câteva minute. Ne întâlnim cu 
ei la restaurant, la ora șapte. Dar numai cu Julia și cu tatăl ei. 
Bill nu poate veni. Sau nu vrea. 

— În regulă. Dexter se uită la ceas, smucindu-și încheietura ca 
să îi vadă cadranul. Ce faceţi copii? Ce-am putea face? Tati este 
acasă până la cină, așa că putem face ce vreţi. Ce vreţi să 
facem? 

— Lego! 

Dexter părea neliniștit, irascibil și plin de energie. Parcă luase 
ceva. Oare se droga? Ar fi o turnură neașteptată. 

— Bine, ne jucăm cu Lego! Să mergem. Deschise ușa 
debaralei și scoase cutia cu scule. Unul dintre sertarele de la 
biroul lor s-a desprins, explică el, pe un ton sec. 

Kate nu observase ca vreunul dintre sertare să se fi desprins. 
Era surprinsă de neobișnuitul lui interes pentru reparaţiile 
casnice. 

— Băieți, începeţi să construiți ceva din piesele Lego până mă 
ocup eu de sertar. 

Dexter nu era genul acela de bărbat. 

e 

— Ce v-a adus în Luxemburg? 

Ședeau într-un separeu dintr-o braserie din Place d'Armes. 
Piaţa era plină cu standuri de lemn pentru târgul de Crăciun, 
împodobite cu lumini și ghirlande. Bătăile de ciocan și huruitul 
generatoarelor electrice portabile pătrundeau înăuntru ori de 
câte ori se deschidea ușa, însoţite de aerul rece. lernile în 
Luxemburg nu te lăsau să te lipsești de pulovere și de jachete. 
Temperaturile erau destul de scăzute. 

— Slujba mea, răspunse Dexter. Lucrez în domeniul bancar. 

— În domeniul bancar? Nu! Există așa ceva în Luxemburg? 
Faţa îmbujorată și jovială a lui Lester, precum și acel sarcasm 
inofensiv îl făceau să semene cu tatăl unui prieten. și 
schimbase echipamentul de golf cu un sacou bleumarin, o 
pereche de pantaloni crem călcaţi și o cămașă albastru-deschis, 
încheiată până la gât. Parcă venise direct de la birou și își lăsase 
cravata în Buick. O caricatură a propriei persoane. 

— De unde ești, Les? întrebă Kate. 

— O, ne-am cam plimbat, nu-i așa, Julia-kins? Dar acum 
locuiesc lângă Santa Fe. Ai fost acolo? 

— Nu mă pot lăuda că am fost. 


151 


— Dar tu, Dexter? 

El clătină din cap. Își consumase energia aceea nefirească, iar 
acum era tăcut, timid. 

— Frumoasă ţară, zise Les. Foarte frumoasă. 

— Sunteţi din Chicago? întrebă Kate. 

— Am locuit acolo o vreme, ce-i drept. 

— Nici acolo nu am fost niciodată. 

— Hm. Dar pun rămășag că vă plimbaţi prin Europa. Toată 
lumea face asta, așa mi-a spus Julia. Corect? 

— Bănuiesc. 

— Eu voi vizita - ce voi vizita oare? Să vedem: Amsterdam, 
Copenhaga, Stockholm. Aveţi ceva sugestii? Les își plimbă 
privirea de la Kate la Dexter, apoi înapoi la Kate, dându-și 
seama că ea avea să vorbească în numele familiei ei. 

— Ce vă interesează? întrebă ea. 

— Hoteluri. Restaurante. Atracţii turistice. Ce știți. Nu am mai 
fost prin această parte a lumii, probabil nici nu voi mai reveni. 
Așa că m-am gândit să vizitez aceste locuri înainte să mor. 

Kate zâmbi. 

— Din cele trei orașe, am vizitat doar Copenhaga. 

Sosi mâncarea, farfurii mari pline cu chestii maro și bej - 
pulpe de porc și de miel. Farfuria lui Kate conținea și spaetz/e cu 
unt și cartofi cu unt. Garnitura cu pătrunjel era singura chestie 
verde de la masă. 

— Unde aţi stat? întrebă Les. Hotelul a fost frumos? 

— Destul de frumos. 

— Câte stele? 

— Patru, cred. Sau poate trei. 

— Nu, mă tem că nu. La vârsta mea, am devenit un adept al 
hotelurilor de cinci stele. 

— Atunci nu te pot ajuta, Les. Kate se uită pe furiș la Julia, 
care era tăcută, smerită. 

— Dar restaurante? întrebă Lester. Este un oraș unde se 
mănâncă bine, nu? 

Ea zâmbi. 

— Mă tem că va trebui să te dezamăgim din nou, Les. Cu copii 
și cu un buget limitat, nu prea luăm cina la cele mai luxoase 
restaurante. 

— Buget limitat? Eu credeam că voi, bancherii din Luxemburg, 
sunteți mai bogaţi decât Cresus. Se uită la Dexter. 


152 


— Se prea poate, zise Dexter. Dar eu nu sunt bancher. Eu 
lucrez în domeniul bancar, dar slujba mea ţine mai mult de IT. 

— IT? Les păru șocat. Măi să fie! 

— E atât de neobișnuit? 

— Nu, nu, deloc. Doar că nu mă așteptam ca o bancă din 
Luxemburg să angajeze un american pentru chestii legate de IT. 

— De ce? întrebă Dexter. 

— Pentru că a devenit oarecum specialitatea tuturor, nu? 

Dexter își cobori ochii în farfurie. 

— Ei bine, ce fac eu are mai mult legătură cu securitatea. 
Sunt consultant de securitate. Ajut băncile să asigure protecţie 
sistemelor lor. 

— Şi cum faci asta? 

— Incerc să intru în mintea atacatorului. Ce ar face? Cum ar 
proceda? încerc să orchestrez eu un atac și să găsesc punctele 
slabe de care ar profita un hacker. Mă întreb: „Ce caută? Cum 
va încerca să găsească ceea ce caută?” 

— Te referi la punctele slabe ale computerului? 

— Da. Dar și la slăbiciunea umană. 

— La ce te referi? 

— Mă refer la acele slăbiciuni care îi fac pe oameni să lase 
garda jos. Să aibă încredere în oameni în care nu ar trebui să 
aibă încredere. 

— Vorbești despre manipulare? 

— Da. Dexter și Lester se priviră îndelung. Despre asta 
vorbesc. 

e 

După ce făcură dragoste, Kate simți o nevoie acută să stea de 
vorbă cu Dexter. Să îi spună că Bill și Julia erau agenți FBI. Să-i 
spună lui Dexter că știa că o mințea în legătură cu ceva și să Îi 
ceară explicații. 

Pe parcursul întregii sale cariere de agent CIA, discuţiile din 
pat nu jucaseră niciodată un rol important. Insă acum începea 
să înțeleagă cât ar fi avut de câștigat dacă ar fi făcut sex pentru 
a obține informaţii. Se întrebă dacă această revelaţie i-ar fi 
schimbat comportamentul în trecut. 

Rămase din nou cu ochii pironiţi în tavanul dormitorului, 
neștiind cum să înceapă conversaţia. Chiar dacă avea o frază de 
început: „Lester nu este tatăl Juliei”, tot nu reuși să scoată o 
vorbă. 


153 


Peste două zile, Dexter urma să plece la Londra. Va aștepta. 
18. 


— Nu trebuie să faci asta, zise Dexter, adunându-și lucrurile. 
Pot să iau un taxi. Își închise bagajul de mână, trăgând nervos 
fermoarul. Iți place să vizitezi micul nostru aeroport? Sau încerci 
cu disperare să scapi de mine? 

— Număr secundele, zise ea, evitându-i privirea. 

El luă inelul de chei de pe măsuţa din hol și îl vâri în geanta 
computerului. Era același inel argintiu pe care agentul imobiliar 
i-l dăduse lui Dexter când cumpăraseră casa din DC și care avea 
gravate inițialele lui pe brelocul oval. Și Kate primise unul 
similar, însă ea îl ascunsese de mult în cutia cu bijuterii. 
Brelocurile identice erau de rău augur. 

Acum, atașate de brelocul lui Dexter erau cheile 
apartamentului din Luxemburg, împreună cu alte două chei 
necunoscute, probabil de la biroul lui, și o cheiță de la un lacăt 
de bicicletă, pe care rareori o folosea. Plus un stick de memorie 
cu carcasă tare, rezistentă, inscripţionat, cu protecţie 
antimalware şi antidistrugere. Acest dispozitiv nu fusese 
achiziționat întâmplător din  Eurobureau; acesta era un 
mecanism ingenios. 

— Călătoria asta e la Londra? întrebă ea, închizând ușa în 
urma ei. 

— Da. 

Ajunși în parcare, Dexter își așeză laptopul și geamantanul 
Samsonite din plastic rezistent în portbagaj, pe mocheta neagră 
proaspăt spălată, curățată de profesioniști în urmă cu câteva 
săptămâni în parcarea subterană a unui centre commercial din 
Kirchberg, cu programare, în timp ce Kate făcuse cumpărături 
deasupra: alimente, DVD-uri și jucării pentru Crăciun, un set de 
doisprezece chiloţi pentru băieţii care creșteau prea repede ca 
să mai încapă în haine mai mult de câteva luni, vechea lenjerie 
intimă rămânându-le mică și strâmtă, făcându-i să se simtă 
stânjeniți. 

Kate deschise portiera șoferului, apoi se opri, prefăcându-se 
că vrea să-și dea jos haina. Se duse în spatele mașinii. Se uită 


154 


pe furiș la soţul ei, agitată, îngrijorată din cauza oglinzilor, cu 
toate că era sigură că acestea nu îi reflectau imaginea, nici cele 
laterale, nici cea retrovizoare; știa sigur că Dexter nu avea cum 
să o vadă în oglinzi. 

Lumina din garajul subteran se stinse, declanșatorul automat 
deconectându-se. Singura sursă de lumină erau becurile mașinii, 
luminiţe împrăștiate în locuri unde, dacă nu ar fi fost, ai fi putut 
da cu capul sau te-ai fi putut împiedica. 

Kate își întinse mâinile înspre geamantanul lui Dexter, 
așezându-și cu grijă haina grea din lână bleumarin, căptușită cu 
mătase și cu nasturi de culoarea bronzului. Tuși ca să acopere 
zgomotul pe care îl făcea fermoarul când îl trase ca să deschidă 
geamantanul. Tinea strâns în pumn cheile ca să nu zornăie. Tuși 
din nou când trase la loc fermoarul, apoi vâri cheile lui în 
buzunar în același moment în care trânti portiera. Când privi în 
jur, Dexter stătea lângă ea. Kate își ţinu respiraţia, încremenită. 
Tuși. 

Se priviră preţ de câteva secunde. Păru o veșnicie. 

— Ce faci? 

Ea nu răspunse; nu putu. 

— Kate? 

Ea nu îi vedea expresia feţei în întuneric. 

— Kat? 

— Ce e? 

— Te dai la o parte, te rog? 

Ea făcu un pas în spate, iar Dexter deschise ușa portbagajului, 
își luă laptopul. Se uită pe furiș la Kate. Becul din portbagaj se 
aprinse, iar ea îi văzu chipul: tulburare, îngrijorare. Paraliză. Ce 
urma să se întâmple acolo? Ce urma să se întâmple cu viața ei? 

Dexter deschise geamantanul. Își vâri mâna înăuntru și pipăi. 
O privi din nou pe furiș, nedumerit, apoi continuă să 
scotocească încruntat. 

Kate încremenise pe loc. 

În cele din urmă, Dexter își scoase mâna din geamantan, se 
uită la ea și la obiectul pe care îl ţinea în mână: o bucată de 
plastic înfășurată în cablu. 

Kate rămase încremenită. Nu se putea mișca. 

— Am crezut că mi-am uitat încărcătorul. 


Dexter ridică obiectul ca ea să îl vadă: dovada că nu îl uitase, 
spre marea ușurare a amândurora, chiar dacă motivele erau 
diferite. 

e 

Kate se îndreptă împleticindu-se înspre partea din față a 
mașinii și se prăbuși pe scaunul șoferului. Porni motorul cu 
mâna tremurândă, aprinse farurile și apăsă pe butonul 
telecomenzii ca să deschidă ușa garajului. Băgă maneta în 
viteză în timp ce Dexter își puse centura de siguranţă. 

Kate minţise exagerat de mult de-a lungul vieții; de obicei, 
scăpase ca prin urechile acului să nu fie prinsă. Insă este diferit 
când vine vorba despre soțul tău, iar minciuna pe care o spui nu 
se referă la tine, ci la el. Nu putea să ia totul în joacă; îi era 
imposibil să pretindă că nu ţinea de realitate. 

— Te simţi bine? întrebă Dexter. 

Kate știa că nu își va putea controla vocea, așa că dădu din 
cap. 

Drumul până la aeroport dură zece minute. Dexter încercă să 
inițieze o conversaţie, însă Kate îi răspunse cu mormăieli. Prin 
urmare, renunţă, lăsând-o în pace. 

Ea făcu sensul giratoriu și pătrunse în parcarea micului 
aeroport. De acolo ajungeai într-un minut la ghișeu. Mai 
niciodată nu era coadă, iar la punctul de control nu era nimeni. 
Distanțele aici se măsurau în pași, în loc de kilometri, cum se 
întâmpla în aeroporturile din Dulles sau Frankfurt. Făcură 
douăzeci de minute de la ușa apartamentului lor până la poarta 
de îmbarcare. 

— Mersi, zise Dexter, apoi o sărută scurt, îi zâmbi și cobori din 
mașină. 

În parcare, alţi bărbaţi coborau de pe locul pasagerului ale 
unor maşini germane, luându-și bagajele și pipăindu-și 
buzunarele să verifice dacă aveau pașapoartele la ei, spunându- 
le aceleași cuvinte soțiilor lor ca și Dexter: „Ne vedem în câteva 
zile”, toţi cu gândul în altă parte. 

kd 

Kate ieşi din clădire chiar în momentul în care telefonul 
începu din nou să-i sune. Era un apel de la Julia Maclean. Kate 
nu răspunse. Din nou. 

O luă la pas prin burnița rece de decembrie, afară 
temperatura fiind prea ridicată ca să ningă. Refăcu traseul de 


156 


data trecută, când îl urmărise pe soţul ei prin oraș. În aceeași 
direcţie mergea, de obicei, și la cursurile de franceză, sau la o 
măcelărie bună, sau la poștă. Aceeași plimbare pe care o făcea 
pe jos în fiecare zi, ca să își îndeplinească nenumăratele sarcini 
de gospodină. Insă azi, Kate era altcineva. 

Ea traversă recepţia fără să se uite la paznic, chemă liftul și 
urcă până la etajul trei împreună cu doi bancheri italieni, care 
urcară mai departe până la cinci. Nu știa care era ușa biroului lui 
Dexter - nu urcase cu el în lift când îl urmărise, dar bănuia că nu 
avea niciun semn distinctiv, nici plăcuţă, nici nume pe ușă. Găsi 
repede o astfel de ușă, la capătul coridorului cu lumină 
fluorescentă. Prima cheie pe care o încercă descuie yala - ușor! 
-, iar Kate împinse ușa, deschizând-o. 

Păși într-un antreu mic, slab luminat. La câţiva metri în faţa ei 
se afla o altă ușă. Acolo încăpeau două persoane, cel mult, dar 
era destinat pentru o singură persoană. 

Pe peretele opus o întâmpină o tastatură ale cărei numere 
erau roșii. 

Oare câte combinaţii avea voie să încerce? Sistemul avea să 
se blocheze după câte încercări? Trei încercări ratate? Două? 
Oare va avea doar o încercare înainte ca sistemul să se 
blocheze și să îi trimită lui un mesaj pe telefon sau un e-mail 
către un cont? 

Prin minte îi trecură mai multe combinaţii de cifre: 
aniversarea lor, zilele de naștere ale copiilor lor, ziua lui de 
naștere, a ei, sau, poate, a părinţilor lui, numărul de telefon din 
copilărie, o inversiune a acestor cifre, un cod reînnoit...? 

Singura modalitate prin care i-ar fi putut ghici codul? Dacă ar 
fi fost un idiot. 

e 

Ajunsese deja acasă când îi sună telefonul mobil; un număr 
necunoscut, un șir lung de cifre, trebuie să fi fost dintr-o altă 
tară. 

— Bonjour. Nu ştia de ce răspunse în franceză. 

— Sunt eu. 

— O, salut. 

— Mi-am uitat cheile, zise Dexter. Sau, mai rău, le-am pierdut. 

— 0? 

— Am nevoie de ele. Îmi trebuie ceva de pe stickul de 
memorie. 


157 


Se uită la cheile lui, care se aflau în vasul de ceramică de pe 
măsuţa din hol, exact în locul unde le-ar fi lăsat el, dacă ar fi 
făcut asta, intenţionat sau întâmplător. 

— Și ce propui? întrebă ea, încercând să păstreze un ton 
distant, nepăsător, față de disperarea care era sigură că îl 
cuprinsese. 

— Ești acasă? întrebă el. 

— Da. 

— Le-ai putea căuta? 

— Unde? 

— Unde le pun eu de obicei. 

— Bine. Ea traversă holul, se opri lângă măsuţă și se holbă la 
cheile din vas. Nu, nu sunt acolo. 

— Nu cauţi în mașină? Poate au căzut când mi-am căutat 
încărcătorul. 

— Sigur. Ea cobori în garajul subteran și deschise ușa de la 
portbagaj. Sunt aici. 

— Slavă cerului! Vocea lui se auzea întrerupt; semnalul era 
slab în garaj. 

Ea nu răspunse. Se îndreptă către lift. 

— Ascultă, începu el, dar nu continuă. 

— Da? Ă 

Se gândește, își spuse ea. Il lăsă în pace. 

— Fă-mi o favoare. 

— Sigur. 

— Du-te cu cheile la computer. 

— O clipă. Kate intră în camera de oaspeţi. Se așeză în fața 
laptopului. Așa. 

— Computerul e pornit? Bagă stickul de memorie înăuntru. 

Ea vâri stickul în fanta computerului. 

— Gata. 

— În regulă. Fă dublu clic pe el. 

Pe ecran apăru o fereastră de dialog. 

— Numele utilizator este AEMSPM217, zise el. Parola este 
MEM-CWP718. 

Ce naiba...? Ea notă pe hârtie aceste secvenţe înainte să le 
introducă în computer, ca să le păstreze pentru ea; erau prea 
complicate ca să le memoreze pe loc. Mintea ei o luă razna, 
încercând să înțeleagă semnificaţia acelor numere, dar nu reuși. 
Nimic nu îi era cunoscut. 


158 


— Ce sunt numerele astea? 

— Au fost create de un generator de numere alese aleatoriu. 
Le-am memorat. 

— De ce? 

— Pentru că numai așa poţi obţine un cod care nu poate fi 
spart. Și-acum, te rog, dă clic pe iconița de sus. Pe „I” albastru. 

Aceasta lansă o aplicaţie, pe ecran apărând un logo 
necunoscut, apoi o fereastră mai mică, alte șiruri de litere și 
numere, bolboroseală. 

— Citește-mi-le. 

— Și astea sunt alese aleatoriu? 

El nu răspunse. 

— De ce ai nevoie de ele? 

— Kat, te rog. 

— La naiba, Dexter! Nu-mi spui niciodată nimic. 

El oftă. 

— Acesta este un program care generează parole dinamice. 
Așa îmi deblochez eu computerul. Un cod nou în fiecare zi. 

— Nu e puţin cam ridicol? 

— Cu asta mă ocup, Kat. Ţi se pare ridicol? 

— Nu, n-am... vrut... îmi cer scuze. 

— În regulă. Îmi citești, te rog, codul? 

— CMB011999. 

Ea îl notă pe hârtie în timp ce i-l dicta, iar el îl repetă. 

— De ce nu ţii programul acesta pe computerul tău? 

El oftă din nou, înainte să răspundă. 

— Este crucial să izolezi elementele unui aparat de securitate 
prevăzut cu mai multe etape. Indiferent cât de bine este 
securizat, orice computer - inclusiv al meu - poate fi spart. Orice 
computer poate fi furat. Confiscat de forțele de ordine. Un 
computer poate exploda sau face implozie. Aprins cu un litru de 
kerosen, făcut ţăndări cu o crosă de golf, șters cu un dispozitiv 
portabil care emite unde joase electromagnetice. 

— Pfiu! 

— De aceea memorez codurile generate aleatoriu și de aceea 
folosesc parole dinamice create de dispozitive externe. Ti-am 
satisfăcut curiozitatea? 

— Da. 

— Minunat. Acum mă pot întoarce la ale mele? 


Terminaseră convorbirea telefonică. Kate privi îndelung 

ferestrele de dialog, apoi sări în picioare. 
e 

leși din nou pe pietrele cubice alunecoase și în ceața densă și 
rece; traversă străzile liniștite din apropierea casei și piața 
sumbră, Place du Théâtre, trecu pe sub placa din beton care 
acoperea o parcare publică de lângă micul teatru, pătrunse pe 
trotuarele înguste, mărginite de copaci, de-a lungul rue 
Beaumont: magazine cu haine scumpe pentru copii, magazine 
cu ciocolată scumpă, magazine cu antichități scumpe, femei 
bogate intrând și ieșind pe uşile restaurantelor luxoase 
italienești și japoneze, la ora prânzului. Apoi trecu de intersecţia 
aglomerată cu bulevardul de la Porte Neuve și reveni agitată pe 
anostul bulevard Royale. 

Kate își trase mănușile pe mâini. 

Intră la adăpostul din beton al clădirii de birouri. Urcă singură 
în lift și ajunse pe holul lung și cenușiu; intră în vestibulul mic și 
întunecat. Își plimbă degetele de la mâna dreaptă peste tastele 
roșii. Simţi cum o străbate electricitatea transmisă de tastele 
care se aflau la câţiva centimetri de vârful degetelor. Momentul 
anticipării. 

Codul nu putea fi cel al zilei curente; nu avea niciun sens ca 
Dexter să se folosească de stick ca să intre în biroul lui. Era ceva 
- ar trebui să fie - ceva ce memorase; ar trebui să fie ceva ce 
folosea în fiecare zi. Ar trebui să fie parola pe care i-o 
dezvăluise, fără să vrea. Işi spusese asta de zece ori, de 
douăzeci de ori, în drumul scurt până la birou: ar trebui să fie 
aceeași parolă. Trebuia să fie aceeași parolă. 

Oare dacă introducea parola greșită va rămâne blocată în 
acea încăpere strâmtă până sosea poliţia? Sau va fi 
electrocutată? 

Nu era nevoie să se uite la bucata de hârtie pe care o ţinea în 
mâna stângă. Tastă M, apoi E și la urmă, repede, MCWP și 718. 

Apăsă tasta cu săgeată verde și așteptă... 

Code bon. 

Se auzi un clic. Ea răsuflă ușurată și deschise ușa. 

Biroul personal al unui alt bărbat, o încăpere secretă, ascunsă 
de ochii soţiei. Hârtii peste tot. Fotografii înrămate cu Kate și 
băieții, singuri sau împreună. Până și o fotografie de la nuntă, în 
alb și negru, o imagine necunoscută, pe care ea nici măcar nu 


A 


160 


știa că o are, darămite că o înrămase, o trimisese peste ocean și 
o agăţase pe peretele lui secret. Această fotografie îi oferea 
dovada a ceva bun. 

Un birou, un computer, un telefon, un calculator complicat, o 
imprimantă. Toate chestiile obișnuite: pixuri și un capsator, 
dosare și post-it-uri, agrafe de birou și clipsuri pentru hârtie. 

Rafturi pline cu cutii pentru dosare, cu etichete scrise de 
mână: „TEC” și „BIOMED” și „MFTG” și „DERIV IMOB”. Vrafuri de 
ziare, The Financial Times și Institutional Investor. 

Nu înțelegea ce erau toate chestiile acelea. Nu - înțelegea ce 
erau, dar nu înţelegea motivul pentru care se aflau acolo. 

Kate se așeză pe scaunul rotativ, ergonomic, cu spătar înalt, 
îmbrăcat într-o textură aerisită și înălțime reglabilă. Își plimbă 
privirea peste ecranul computerului, peste tastatură și peste 
maus, peste boxe și peste căști, peste hard drive-ul extern și 
peste un track pad ciudat. 

Porni computerul, ascultă huruitul și privi cum ecranul prinde 
viață. Când se deschise fereastra de întâmpinare, ea introduse 
numele utilizatorului și parola, ţinându-și respirația, 
îngrijorându-se din nou că laptopul și computerul de birou nu 
aveau același mod de securizare, dar repetându-și mereu că nu 
putea fi altfel. 

Se potriviră. 

Ecranul deveni din negru alb, hard drive-ul începu să huruie, 
se deschise o fereastră de dialog, cu un semn de exclamaţie 
roșu și o instrucțiune: „AMPRENTA DEGET MARE”. 

Kate privi track pad-ul ciudat de pe birou și înţelese: fusese 
învinsă din nou. 

Opri computerul. 

Kate se opri în dreptul rafturilor și scoase fișierele din cutii, 
răsfoind rapoarte cu câștiguri, liste de preţuri, broșuri cu 
investitori, procese-verbale de la ședințele cu acţionarii, hârtii 
lucioase și grafice circulare multicolore, inventare, axe de la „x” 
la „y”, sume uriașe în colțul din dreapta jos, măsurate în sute de 
milioane, mii de milioane. 

Mai erau tabele și grafice, adnotate și împăturite, cu „urechi 
de măgar” și corectate. Numere încercuite, săgeți. Măzgăleli pe 
marginea paginilor. 

lar acel birou? Nu era biroul unui specialist în securitate. 
Acesta era locul de muncă al unui investitor bancar. Sau al unui 


161 


administrator de fonduri, sau al unui consilier financiar. Toate 
astea aparţineau cuiva care avea o cu totul altă ocupaţie decât 
soţul ei; această încăpere aparţinea cuiva care nu era soţul ei. 

Kate privi din nou prin încăpere, plimbându-și ochii de la 
fotografiile înrămate, perfect aliniate, la ferestrele care dădeau 
înspre strada pe care traficul avansa încet, la clădirea de birouri 
de vizavi, la fel de urâtă, dar care reprezenta un alt capriciu 
arhitectural. Își surprinse reflexia în geam, iar aceasta îi distrase 
atenţia de la priveliște. Își plimbă privirea prin încăperea 
reflectată, o imagine în oglindă a biroului, o lume răsturnată, cu 
colțurile inversate, iar într-unul din colțuri se afla o chestie, 
acolo, sus, unde pereții se îmbinau cu tavanul. Se întoarse 
cuprinsă de panică, mai întâi privind colţul greșit, apoi găsindu-l 
pe cel bun. După ce făcu un pas, apoi încă unul, își dădu seama 
că acea chestie la care se uita și care se afla acolo, sus, în colț, 
era un dispozitiv care o privea la rândul lui, o bucată de sticlă de 
mărimea unei monede, învelită în plastic. 

O cameră de supraveghere. 

e 

Patruzeci de minute mai târziu ea stătea în mașină, așteptând 
să se facă ora trei, din nou. Ploaia măruntă se transformase într- 
o ploaie torențială, rece, care nu putea fi ignorată. 

Le privi pe celelalte mame traversând în fugă campusul, 
ținând bine umbrelele, strângându-și pe lângă trup pelerinele de 
ploaie, apa scurgându-se de pe nailon, de pe hainele de piele și 
de pe pânzele cauciucate. Unele dintre ele împingeau 
cărucioare cu copii sau sugari prin potopul rece ca gheața. 

O vreme mizerabilă. 

Din cauza ploii, mulțimea începuse să se adune aproape de 
ora de ieșire. În zilele frumoase, acestea soseau mai repede, în 
jur de două și jumătate. În zilele frumoase, era mai puţin vizibil 
că mamele erau adunate în turmă. 

Camera aceea de supraveghere. 

Nu trecea niciun minut fără ca Kate să nu se gândească la 
camera aceea de supraveghere. Oare când va verifica Dexter 
înregistrarea? Oare camera era legată la un server, monitorizat 
de altcineva - de cine? - în mod regulat? Oare imaginile erau 
înregistrate? Putea Dexter să verifice de la depărtare, din 
Londra? Sau va aștepta până se va întoarce la biroul din 


162 


Luxemburg, ceea ce avea să se întâmple peste două săptămâni, 
după Anul Nou? 

Oare acele dosare erau ale lui? Sau aparţineau clientului său, 
oricare ar fi fost acela? Poate că acea cameră de supraveghere 
aparţinea și clientului său? Poate că toate acele lucruri din birou, 
care nu aveau niciun sens, nici măcar nu erau ale lui Dexter? 

Kate cobori din mașină, gândindu-se la întrebări la care nu 
avea răspuns, și păși în ploaie, alăturându-se turmei și intrând în 
campus în momentul în care primii copii ieșiră pe ușile din sticlă 
și oţel, sărind în bălți, liberi, ignorând vremea urâtă. Ignorând în 
general. 

Oare când va fi prinsă? Și de către cine? 

e 

Kate revenea mereu la sintagma „prezumția de nevinovăție”. 
Ar trebui să i-o spună lui Dexter; ar trebui să și-o spună ei înseși. 
Ar trebui introdusă în jurămintele de nuntă. Să fie mai 
importantă decât: „la bine și la rău, în sărăcie și în bogăţie, până 
ce moartea ne va despărţi”. Prezumția de nevinovăție. 

Cum să-i explice? Ce argument să folosească pentru a-i 
explica de ce îl urmărise până la birou, de ce îi furase cheile, de 
ce intrase prin efractie și își vârâse nasul peste tot? 

Ar putea susţine varianta că îi căzuseră cheile în portbagaj. Ar 
putea pretinde că în momentul în care el îi dăduse codurile prin 
telefon, ea nu se putuse abține. 

Sau poate ar trebui să adopte o atitudine agresivă: și-ar putea 
explica această curiozitate invadatoare dând vina pe discreţia 
lui exagerată. „Dacă mi-ai fi spus ceva, ar zice, orice, atunci 
poate nu aș fi simţit această nevoie. Este vina ta, l-ar putea 
acuza ea. Tu m-ai obligat să fac asta.” 

Dar cum - cum? - i-ar fi putut explica motivul pentru care îl 
urmărise până la birou? 

Apoi, întorcând toată această situaţie nenorocită, care ar 
putea fi explicaţia lui? 

El putea fi exact ceea ce pretindea că este: consultant de 
securitate pentru o bancă, iar munca lui se desfășura doar 
electronic. Toată munca lui, toate informaţiile lui se aflau în acel 
computer pe care ea nu îl putuse accesa. Nimic profesional nu 
se afla pe hârtie. Și toată hârţogăria din biroul lui? Era acolo ca 
să-și umple timpul, hârţogărie întocmită de un amator. 

Sau? Sau ce? 


În fiecare lună, Dexter adăuga sume consistente de bani în 
contul lor de economii și nu efectua retrageri de numerar 
anormale. Cineva îl plătea să facă ceva. Cine? 

Apoi, nu exista nicio coincidenţă în faptul că Julia și Bill erau 
agenți FBI detașaţi pe lângă Interpol, care, cel mai probabil, o 
cercetau pe ea sau pe Dexter. De ce? 

Kate avu impresia că trăise atât de mult fără să știe cineva 
adevărul despre ea, despre cine era. Acum rolurile se 
inversaseră și toți acești oameni care se aflau de partea cealaltă 
erau necunoscuți, de neînțeles. Din nefericire, ceea ce știa sigur 
era faptul că trebuia să reconsidere tot ce își propusese să 
creadă despre soțul ei. 

Se întinse peste băieţi, ca să le prindă centurile de siguranţă. 
Simţi cataramele de metal reci pe piele, iar marginile lor tăioase 
i se înfipseră în carne. 

Desigur, mai exista și varianta ca Dexter să fie complet 
nevinovat. Ar putea fi explicaţiile la care ea se gândise deja, sau 
altele pe care nu și le putea imagina, în legătură cu biroul lui. 
Atunci cea vinovată ar fi ea. Era ţinta Interpolului. lar crima era 
Torres. 

Se urcă la volan. 

Totuși, nu își putea da seama ce legătură avea întâmplarea 
aceea veche cu ancheta actuală. Ori existau dovezi vechi de 
cinci ani împotriva ei, ori nu existau. Dar nimic legat de viaţa ei 
din Luxemburg nu avea vreo legătură cu ceea ce se întâmplase 
în New York, un lucru pe care ea se străduise foarte tare să îl 
îngroape. Acel lucru o făcuse să înţeleagă că nu mai putea fi 
agent secret. O făcuse să realizeze faptul că nu mai era 
îndeajuns de puternică sau de raţională ca să rămână obiectivă. 
Că nu mai putea să separe temerile părintești de 
responsabilitățile profesionale. Nu mai putea avea încredere în 
ea că va acţiona corect; nu mai putea fi de încredere. Trebuia să 
își dea demisia. Și o făcuse. 

Dar demisia ei nu schimba ceea ce făcuse deja. Era o 
perioadă din viaţa ei pe care nu o va putea îndrepta niciodată. 


164 


19. 


Ambasadorul stătea în spatele vestibulului, lângă o masă 
rotundă pe care se afla o vază supradimensională plină cu flori 
înalte, crengi și crengute, ramuri cu frunze și boboci care 
înfloreau în toate culorile, formele și mărimile. Era un 
aranjament complet haotic. Un non-aranjament. 

— Bine-aţi venit! Eu sunt Joseph Williams, zise el întinzându-i 
mâna lui Dexter. Aceasta este soţia mea, Lorraine. Mă bucur că 
aţi acceptat invitaţia la petrecerea noastră anuală de Crăciun. 

Își strânseră cu toţii mâinile, câte doi, intersectându-se 
stânjeniţi în formă de „X” și chicotind stânjeniți. 

— Bineînţeles că ne-am cunoscut, îi zise soția ambasadorului 
lui Kate, făcându-i cu ochiul, de parcă ar fi împărtășit un secret, 
o poveste. Dar nu era adevărat; acestei femei îi plăcea să facă 
cu ochiul. 

— Bineînţeles, zise Kate, aducându-și vag aminte de o cafea 
de dimineață, poate la școală. Fuseseră atât de multe! Cafea 
peste tot, mereu. 

— Și, Dexter? întrebă ambasadorul. Ești nou aici? 

— De aproape patru luni. 

— Asta e o eternitate în Luxemburg, nu-i așa? Ambasadorul 
râse zgomotos de propria glumă, care nu aducea a glumă și nu 
era amuzantă. Noi suntem aici de doi ani, dar mi se pare că au 
trecut douăzeci. Nu-i așa, draga mea? Ambasadorul nu așteptă 
răspunsul, nici nu se gândea că va primi vreunul. Își așeză 
binevoitor mâna pe umărul lui Dexter. V-aţi acomodat? 

Dexter dădu din cap, vizibil obosit. Tocmai se întorsese de la 
Londra în urmă cu o oră. Nu apucase să treacă pe la birou de 
când Kate se autoinvitase înăuntru, aruncase o privire și fusese 
surprinsă de camera ascunsă. Și nu va avea ocazia să treacă pe- 
acolo decât peste o săptămână și jumătate. Plecau la Geneva în 
dimineața următoare. 

— Bine, bine, spuse ambasadorul. Ne bucurăm că aţi putut 
veni. Nu prea avem ocazia să adunăm toată comunitatea 
americană. Vă rog să vă serviţi cu ceva de băut. Avem cremant 
din belșug. Râse din nou la un alt comentariu deloc amuzant. 
Era roșu la faţă și transpirat. Ori era beat, ori era un idiot. Posibil 
ambele. 


165 


Kate și Dexter se retraseră politicos când sosi un alt cuplu. Un 
val de aer rece și vocea zgomotoasă a ambasadorului, care afișa 
o jovialitate forțată, îi însoţiră în camera de zi plină cu mobilă 
luxoasă și mărunţișuri scumpe, plachete și statuete din bronz, 
sticlă decorativă și mahon incrustat, o mulţime de perne 
aruncate pe tapiţeria de mătase cu dungi. 

— Hei, salut! 

Amber se apropie însoţită de o altă femeie, despre care Kate 
își aminti că era de undeva din Statele Unite, un loc neașteptat. 
Oklahoma, oare? Vorbea mult despre biserică și descria orice ca 
fiind „super”. Era super-încântată că își cumpărase acea bluză 
super-drăguță de la acel magazin super-la modă. 

— Bună, zise femeia, prea tare. Se împletici și vărsă vinul. 
Scuze! 

— Dumnezeule, șopti Dexter la urechea lui Kate. Când a 
început petrecerea asta? leri? . 

— Eu sunt Mrrnda, i se adresă femeia lui Dexter. Incântată de 
cunoștință. 

— Miranda? întrebă Dexter. 

— Exact. 

— Încântat de cunoștință. Cum este /e crémant? 

— Super-bun. 

Kate privi în jur la acea mare de feţe, majoritatea 
necunoscute. Această petrecere era dominată de acel sentiment 
al fortuitului care plana deasupra americanilor. Formau un grup 
exclusivist, patriot. Se comportau ca și când nu ei aleseseră să 
trăiască în Europa, ci fuseseră mutaţi împotriva voinţei lor, prin 
urmare, opuneau rezistenţă. Erau revoluționari. 

Kate, pe de altă parte, hotărâse să încerce să se 
împrietenească cu non-americanii, cu persoane de alte etnii pe 
care le va întâlni în Europa. Totuși, într-un fel sau altul, Kate 
reușise asta. Se furișase, în jurul perimetrului. Ca și când s-ar fi 
aflat într-o misiune. 

Un chelner își făcu apariţia, ţinând în mână o tavă din argint 
pe care se afla ruladă de șuncă. Cu toţii clătinară din cap, 
respingându-l pe el și carnea lui procesată. 

Kate o zări pe Julia în încăperea alăturată, uitându-se la 
fotografiile comemorative care erau înșirate pe perete. Cercetă 
din priviri încăperea în căutarea lui Bill, încercând să vadă peste 
capetele oamenilor de diferite staturi, care se adunaseră în jurul 


166 


mesei cu mâncare și pe lângă bar. El stătea deoparte, într-un 
colț, lângă o femeie frumoasă care părea agitată, ţinându-i 
morală în șoaptă. Bill părea smerit; sau părea că se preface 
smerit. 

Jane, așa o chema pe femeia aceea frumoasă. Banala Jane, 
care nu era atât de banală, deoarece purta o rochie frumoasă, 
de culoare verde, mulată pe corp, cu un decolteu adânc și cu 
umerii goi. Era membră de vază în Clubul Femeilor Americane, 
soțul ei deţinând o funcţie de conducere - sau ceva de genul 
acesta - în cadrul ambasadei. Un cuplu american alfa. 

Acum înțelegea Kate: Jane era femeia pe care o sunase din 
Munchen, când încercase numărul de telefon pe care Îi 
șterpelise din biroul lui Bill. Kate fusese acasă la Jane, pentru 
cafeaua de dimineață. Acolo o cunoscuse pe soția 
ambasadorului. 

Kate se îndreptă spre camera de zi, la fel și Julia. Era imposibil 
să se evite, prin urmare, Kate hotărî să meargă înainte, să 
controleze situaţia. 

Julia îi simţi prezența sau îi zări silueta prin sticla decorativă. 
Se întoarse încet când Kate ajunse la câţiva metri depărtare. Se 
sărutară pe ambii obraji. Kate simţi miros de gin. l-ar fi fost 
imposibil să nu îl simtă. 

— Crăciun fericit! spuse Julia. 

— La fel. 

— Pe unde-ai umblat? Nu prea te-am văzut. Julia îi lăsase 
câteva mesaje, însă Kate nu îi răspunsese; Kate nu reușise să 
găsească o metodă prin care să interacţioneze cu Julia, știind 
ceea ce știa. 

— Ei, știi tu, sărbătorile. 

Kate nu îi dădu detalii, iar Julia nu îi ceru explicaţii. Cu toate 
că se aflau la niveluri diferite de conștientizare, amândouă știau 
că relaţia lor ducea lipsă de un răspuns sincer. Acest lucru 
implica și posibilitatea ca una din femei să o evite pe cealaltă, 
fără să dea explicaţii. O relaţie care putea fi ușor considerată 
nesinceră de câtre cealaltă. 

— A fost plăcută întâlnirea cu tatăl tău. 

Julia zâmbi. 

— Mersi. M-a cam luat prin surprindere. 

— Ah! 


167 


— Și, aștepți să vizitezi sudul Franței? întrebă Julia. Va fi o 
călătorie minunată. 

— O, făcu Kate, ne-am răzgândit. 

— Zău? 

Ceva din tonul Juliei, ceva din curiozitatea forțată pe care o 
afișă o făcură pe Kate să creadă că nu era o noutate pentru ea. 

— Mergem la schi. 

— La schi? Glumești. Și noi! 

Din câte știa Kate, Julia și Bill urmau să-și petreacă sărbătorile 
de iarnă acasă. In Chicago. 

— Unde mergeţi? întrebă Kate, deși cunoștea deja răspunsul. 

— Alpii francezi. La Haute-Savoie. 

Bineînţeles. _ 

— Și voi? Kate încercă să pară entuziasmată. Insă nu reuși să 
scape de acel sentiment de paranoia care o sufoca. 

— Nu-mi vine să cred! Trebuie să ne întâlnim. Să schiem 
împreună. Bill va fi atât de bucuros! 

Kate schiţă un zâmbet. 

— Și Dexter. 

— Și Dexter ce? întrebă Dexter, apropiindu-se agale. Și Dexter 
este chipeș? Se aplecă și o sărută pe Julia pe obraz. Și Dexter 
este sexy? 

Aceasta îl lovi cu palma peste piept. 

— Și Dexter va fi bucuros că vom merge împreună în Alpi. 

El își întoarse capul către soţia lui, aruncându-i o privire 
acuzatoare. 

— Știu la ce te gândești, protestă Kate, dar aceasta nu este o 
conspirație. N-am știut nimic despre asta. Julia? Spune-i. 

— N-a știut nimic despre asta, aprobă Julia. Jur. Eu și Bill am 
luat această hotărâre de curând. In urmă cu două zile. 

— Minţi, zise Dexter, mai în glumă, mai în serios. Sunt 
înconjurat de femei care mă mint. 

e 

Nimeni nu mânca în adevăratul sens al cuvântului. Lumea 
alegea și ciugulea, dar nu luau loc la masă, nu exista un anume 
moment dedicat cinei. Prin urmare, de cele mai multe ori, 
tacâmurile rămâneau neatinse. Mâncarea solidă se servea cu 
degetele. Preferata petrecăreților era însă băutura. 

Kate nu era sigură dacă băuse cinci sau șase pahare de vin. 
Jazzul cântat la pian fusese înlocuit cu un post de radio care 


168 


difuza în surdină rock clasic. Apoi cineva dădu volumul puțin mai 
tare. Hotel California nu te lasă să pleci. 

Ea stătea în mijlocul încăperii, legănându-se ușor. O anumită 
doză de luciditate străbătea aburii bahici, aducând în prim-plan 
ceea ce ar fi putut fi o altă realitate, în care niciuna dintre 
persoanele prezente acolo nu era cine pretindea. Kate știa prea 
bine că nici ea însăși nu fusese, pentru o foarte lungă perioadă 
de timp, cine pretinsese că era. 

Și, după cum stăteau lucrurile, nici Dexter nu părea a fi cine 
pretindea că este. Ce naiba erau toate chestiile acelea din biroul 
lui? Ce punea la cale? 

Kate privi în jurul ei și o zări pe Julia prinsă la strâmtoare de 
către unul dintre taţii de la școală pe care toată lumea îl bănuia 
că ar fi homosexual nedeclarat. Bill dispăruse. La fel și „Banala 
Jane”. 

Kate se servi cu încă un pahar de vin de la bar. Se întoarse 
agale în camera de zi, aparent fără niciun scop, și își plimbă 
degetele peste bibelouri, forme variate reci și netede, din sticlă, 
bronz sau din argint. Când ieși de după colț și pătrunse în hol, își 
scoase telefonul de poșetă și apăsă pe un buton care îi lumină 
ecranul. 

— Da, zise ea unui interlocutor imaginar, s-a întâmplat ceva? 

Funcţionarul îmbrăcat în costum negru care păzea ușa îi 
aruncă o privire, iar ea îi zâmbi stânjenită. 

— Nu, iubitule, zise prefăcându-se că protestează la telefon. 
Nu mă deranjezi, spune-mi care este problema. 

Ea voia să îl facă pe paznic să se simtă ca și cum ar fi 
deranjat, deoarece stătea acolo, pe poziţie, și trăgea cu urechea 
la problema ei, o problemă personală pe care i-o explica 
„lubitul”. Paznicul își ţuguie buzele, se întoarse și se îndepărtă 
câţiva pași, îndreptându-se către bucătărie, sau către birou, sau 
către o debara, oferindu-i femeii puţină intimitate. Inginerie 
socială, la urma urmei. 

— Bineînţeles, continuă Kate pe un ton îngrijorat și plin de 
compătimire; „lubitul” era bolnav. Ea începu să urce scările, 
ieșind din raza vizuală și nefăcând niciun zgomot pe covorul 
roșu, plușat. Holul de la etaj se întindea în ambele direcţii, 
luminat slab într-o parte, întunecat în cealaltă. Ea o luă spre 
partea întunecată. Ușile erau toate deschise, însă becurile nu 
erau aprinse, nu se zărea nicio rază de lumină care să pătrundă 


169 


în hol. Kate intră încet și cu grijă în prima încăpere. Era un 
dormitor mic, aproape gol. Draperiile erau trase, iar înăuntru, o 
beznă aproape totală. leşi. 

O ușă din capătul îndepărtat al holului slab luminat se 
deschise și o lumină puternică pătrunse pe hol. Zări ieșind un 
picior acoperit cu dres și purtând pantof cu toc; Kate se ascunse 
repede în dormitor. 

— Scutește-mă, zise femeia printre dinţi. La naiba, este 
petrecerea de Crăciun, Lou. Ar fi trebuit să fii aici. Convorbirea 
telefonică răsună pe scări în jos. 

leși înapoi pe hol și intră în încăperea următoare, care era mai 
încăpătoare. Era prevăzută cu un birou, o canapea și o măsuță 
de cafea. O cameră de studiu. Draperiile erau trase, iar lumina 
pătrundea de afară printre crengile golașe ale copacilor, 
luminând un perete. Lumina era tăiată de copaci, creând umbre. 
Pe peretele semiluminat se afla o ușă întredeschisă. 

Kate auzi gâfâăieli. 

Privi în jos prin crăpătura ușii, unde lumina era mai puternică 
și zări o pereche de pantaloni boţiţi peste pantofi, iar deasupra o 
gambă în dres, care era ţinută în aer, iar mai deasupra ceva 
gros și negru între despărțţitura dintre picioare, curbat, venos și 
lucios, care ieșea afară, apoi aluneca la loc înăuntru, iar 
deasupra o fustă ridicată, o bluză descheiată, un sfârc, un gât 
arcuit și o gură deschisă, nări fremătând și ochi închiși, pleoape 
strânse. ă 

Femeia mârâi. Bărbatul îi acoperi repede gura cu mâna. Işi 
lăsă degetul mare să alunece ușor între buzele ei, iar femeia îl 
apucă cu dinţii albi ca laptele. 

Kate încremeni. Nu se putu abţine să nu privească, să nu 
asculte. Ba chiar simțea mirosul. 

Femeia gemu. Își ţinea ochii strânși, capul dat pe spate. Kate 
nu își putea reveni. 

— O, Doamne. Femeia avea orgasm, mișcându-și capul în 
lumina slabă. Nu era lumină suficientă ca să îi confirme că era 
„Banala Jane”. lar bărbatul era Bill, desigur. 

Kate se retrase înspre ușă, ușor, în tăcere, cu băgare de 
seamă... aproape ajunse... încă un pas... 

— La naiba! zise Bill. 

Kate ieși pe ușă și pătrunse pe hol, când o auzi pe „Banala 
Jane” întrebând în șoaptă. „Ce este?” Apoi din nou: „Ce este?” 


170 


Kate o luă la fugă pe holul întunecat. Cobori scările puternic 
luminate, simțind cum îi alunecă picioarele pe covorul plușat. 
Paznicul se uită la ea, deschise gura ca să protesteze, dar nu se 
hotărî ce să-i spună. Ea trecu repede pe lângă el și pătrunse 
într-un hol. Se va ascunde în baie preţ de un minut. Apăsă pe 
clanţă, dar aceasta nu se clinti. Ușa era încuiată. 

La capătul coridorului se afla o tăblie din bronz inserată în 
ceea ce trebuie să fi fost o ușă rabatabilă. Bucătăria. Kate făcu 
un pas în faţă, dar apoi ușa începu să se deschidă, iar ea 
rămase pe loc. 

Aceasta se deschise mai larg, iar ea auzi râsul unui bărbat și 
chicotitul unei femeie, ambele sunete - ambele voci - fiindu-i 
cunoscute, foarte cunoscute, apoi ușa se deschise larg. Bărbatul 
ieși primul, urmat de femeie. 

Erau Dexter și Julia. 

(J 

— Kate! exclamă veselă Julia. Părea falsă, ca atunci când o 
femeie încerca să dea de înţeles că nu făcea nimic greșit. 

Dexter era roșu la faţă. 

Kate simţi nevoia să își explice prezenţa, însă, de fapt, ei erau 
cei care trebuiau să dea explicaţii. Ea se abținu. 

— Salut! zise Dexter, scurt și neconvingător, deloc acuzator. 
Kate își plimbă privirea de la unul la celălalt, de la soțul ei la 
prietena lui imaginară și înapoi. Nu era o surpriză, dar totuși nu 
se așteptase la asta. Cel puţin nu se așteptase la una ca asta de 
la Dexter. 

Stăteau toți trei în hol, fiecare secundă părând o eternitate. 
Julia tăcu, la fel și Dexter. Fiecare milisecundă de tăcere îi făcea 
să pară din ce în ce mai vinovați. 

— Ce puneţi la cale voi doi? întrebă în cele din urmă Kate. 

Julia și Dexter se uitară unul la celălalt. Julia chicoti din nou. 

Cei doi păreau mai degrabă frate și soră sau prieteni la 
cataramă, nicidecum adulteri. 

— Vino, spuse Dexter, luând-o pe Kate de mână. 

Bucătăria era mare și dotată profesional cu o masă mare în 
mijloc, nenumărate ochiuri de aragaz, capace, dulapuri deschise 
și oale atârnate, mixere, sticle cu dop cu picurător, oale uriașe 
uzate. Julia se duse la un sertar, îl trase și scoase ceva. 

— Uite, zise ea. 

Kate era confuză. Se uită la mâna Juliei, apoi la ea. 


171 


Dexter se îndreptă înspre capătul îndepărtat al încăperii, către 
un aparat mare, cu uși din otel, un frigider sau un congelator. Și 
el scoase ceva, apoi trânti ușa și se întoarse către Kate. 

Aceasta se uită la ceea ce îi oferea soțul ei, apoi prietena ei. 
Îngheţată și o lingură. 

Kate nu reușea să îndepărteze acel sentiment că îi prinsese 
făcând ceva nelalocul lui, ceva secret. Și nu era vorba nici 
despre îngheţată, nici despre acel lucru evident. Era vorba 
despre altceva. 


172 


AZI, 12:41 P.M. 


Kate rătăcește pe străzile din St. Germain-des-Pres, pierdută 
în gânduri, încercând să priceapă înţelesul descoperirii ei, să 
găsească o explicaţie pentru dovada incontestabilă din album. 
Dovada că Dexter și femeia care își zicea Julia nu se 
cunoscuseră în urmă cu doi ani, în Luxemburg. Ei se 
cunoscuseră în urmă cu douăzeci de ani, în facultate. 

Ploaia de dimineaţă lăsase locul unor nori înalţi, neuniformi, 
care traversau în grabă cerul, lăsând în urma lor crâmpeie de 
lumină puternică. Rafale de vânt măturau covorul de frunze 
uscate. 

Traversează terrasse de Flore, unde întreaga familie s-a 
relaxat după interviul de la școala băieţilor și înainte să își 
aleagă în pripă apartamentul. Este o cafenea faimoasă, ușor de 
recunoscut după vasele de porțelan alb cu verde. Acesta este 
Parisul din ghidul turistic, Parisul lui Picasso. Căminul lui Kate. 

Nu se așteptase niciodată la un astfel de trai. 

Ultimul an petrecut în Paris a fost mult mai bun decât cel 
petrecut în Luxemburg. lar ea știe că anul următor va fi și mai 
bun. Îi plac noii prieteni pe care ea și Dexter și i-au făcut anul 
trecut; și știe că îi va plăcea și mai mult anul acesta. Unde mai 
pui că vor cunoaște oameni noi. Ea și-a dat seama că îi place să 
cunoască oameni noi. 

O ia pe rue Apollinaire și trece prin fața restaurantului luxos 
Le Bonaparte. 

Lui Kate îi place și tenisul. S-a apucat de acest sport în urmă 
cu un an, mergând la cursuri de trei ori pe săptămână ca să 
înveţe cât mai multe și să se poată înscrie la turneul la care 
participau mamele de la școală și care se ţinea în Jardins du 
Luxembourg. Până la sfârșitul anului, va ajunge una dintre cele 
mai bune jucătoare din grup. Însă nu este nici tânără, nici înaltă, 
nici rapidă, și nici nu va fi vreodată, prin urmare, nu va fi 
niciodată o jucătoare excelentă. Doar una suficient de bună. Dar 
va putea juca tenis cu Dexter. 

Acum că nu mai este nevoit să muncească atât de mult și nici 
să călătorească, au timp suficient la dispoziţie - și bani din 


173 


belșug - ca să facă mereu lucruri plăcute împreună. Se simt ca 
niște turiști în Paris. Viaţa lor pare un vis. 

Însă Kate nu neagă că nu își dorește mai mult. Sau altceva. 
Nu va fi niciodată genul acela de femeie care să deschidă un 
magazin de încălțăminte pentru copii sau un butic cu 
decoraţiuni interioare unde să vândă obiecte din plastic la 
modă, importate din Stockholm și Copenhaga. Nici nu se va 
dedica studiului marilor clasici sau existenţialiștilor. Nu se va 
plimba de colo colo cu un blocnotes și o cutie de creioane 
colorate; nici cu un laptop, încercând să scrie un roman. Nu se 
poate imagina făcând pe ghidul pentru grupurile mici de 
pensionari, trecând de la cele mai bune brutării la cele mai bune 
magazine de brânzeturi, descoperind piețele acoperite, dând 
mâna cu patronii care afișează o falsă amabilitate. 

Sunt multe lucruri pe care Kate știe că nu vrea să le facă. 

Deși duce un trai bun, Kate nu poate spune că nu se 
plictisește. A mai trecut prin asta; acum însă conștientizează 
mai bine cum stau lucrurile. Fapt care o face să fie convinsă că 
nu există decât o singură rezolvare a problemei. Și este 
conștientă că în după-amiaza aceasta va avea la îndemână 
rezolvarea, graţie dovezii din album și a metodei prin care se va 
putea folosi de această nouă informație. 

Pentru Kate nu este o surpriză că agentul sub acoperire a 
minţit-o. Nu s-a simţit niciodată ofensată de asta. Însă faptul că 
soțul ei a trădat-o este cu totul altceva. Kate nu s-a îndoit 
niciodată că Dexter nu îi iubește - pe ea și pe copii. Nu își face 
griji în legătură cu firea lui: este un bărbat bun. Bărbatul ei bun. 
Oricare ar fi explicaţia pentru duplicitatea lui și a Juliei, acest 
lucru trebuie să corespundă realităţii indiscutabile că el este o 
persoană bună, nu una rea. 

Prin minte îi trecuseră deja o mulţime de scenarii, însă Kate le 
eliminase pe rând. O ia de la capăt, pornind de la mesajul Juliei: 
„A murit Colonelul”. 

Trece de colțul teșit al ușii elegante a restaurantului Le Petit 
Zinc, care emană art nouveau până afară, pe trotuar. Lumina 
caldă a după-amiezii face ca pietrele de culoarea nisipului din 
care sunt făcute clădirile de pe rue St. Benoit să strălucească. 

Acesta este un loc elegant, un colţ elegant. O cotitură 
elegantă... 


174 


Kate rămâne nemișcată în mijlocul străzii, cu privirea aţintită 
înainte, iar în mintea ei totul se amestecă și se învârte până 
ajunge la începutul, la certitudinea, la confirmarea, la 
genialitatea situaţiei. 

Știe ce s-a întâmplat. 


20. 


Kate își trase căciula mai jos, încercând să se apere de rafala 
de vânt rece care sufla dinspre Mont Blanc, care se ridica în 
depărtare. Piscurile Alpilor se întrepătrundeau cât vedeai cu 
ochii, până în Geneva, care se afla pe marginea lacului Leman. 

Înghețata putea fi o explicaţie plauzibilă. Exageraseră cu 
băutura, în sufragerie nu prea mai exista mâncare și nu mai 
voiau şuncă. Toată lumea se săturase de şuncă. Oriunde 
mergeai dădeai de sendvișuri cu şuncă. La brutărie și la 
măcelărie, în supermarketuri și în cafenele. La chioșcurile din 
malluri, la automatele din birouri, sub capacele de sticlă ale 
tejghelelor din sălile de forță, în avioane. Nenorocitele acelea de 
sendvișuri cu șuncă erau peste tot. 

Intraseră în bucătărie, căutând ceva de mâncare fără șuncă. 
O decizie discutabilă, aceea de a bântui prin locurile mai retrase 
ale ambasadei. Un beţiv pus pe șotii. Perfect credibil. 

Kate trecu prin Paquis, care se afla lângă gară, unde erau 
nord- africani și arabi, restaurante unde se servea cușcuș și 
magazine cu suvenire, prostituate turcoaice plinuţe care fumau 
la intrările în clădirile cenușii, bărbaţi uscățivi, îmbrăcați în blugi 
bufanţi, care pândeau din umbră. Era locul potrivit unde putea 
cumpăra o armă; era genul de cartier de unde mai cumpărase 
arme și înainte. Kate era aproape convinsă că trebuie să-și 
achiziţioneze o armă. 

Traversă Ronul pe Pont du Mont Blanc și intră în Jardin 
Anglais, o grădină acoperită de zăpadă, pustie, măturată de 
vânturi aspre. Ochii începură să îi lăcrimeze. 

Kate trebuia să-și reamintească mereu că nu descoperise 
nimic incriminatoriu în biroul lui Dexter. Toate documentele de 
acolo puteau la fel de bine să fie folosite în meseria lui. Ea nu 


175 


înţelegea cu ce se ocupa el, nu înţelesese niciodată. Habar nu 
avea ce implica. 

Dar, Dumnezeule, videocamera aceea! Cum avea să îi explice 
de ce intrase în biroul lui? Și prin ce modalitate? 

Din fericire - sau nu; cine știe? - nu părea ca Dexter să fi 
observat faptul că ea intrase în biroul lui. Sau, dacă observase, 
cu siguranță nu era omul cu care crezuse ea că se căsătorise. 

Kate trecu pe trotuar pe lângă o femeie care avea un aer 
familiar, înaltă, cu păr negru și gene lungi. La început Kate nu își 
dădu seama de unde o cunoaște, apoi își aduse aminte: era una 
dintre  însoţitoarele de bord din zborul de dimineaţă. 
Stewardesele companiei LuxAir, cu eșarfele lor albastru aprins, 
pasau practic sendvișurile cu șuncă pasagerilor de îndată ce 
avionul se afla în aer, nerăbdătoare să scape cât mai repede de 
gustări, deoarece cursa era scurtă. LuxAair avea doar curse 
scurte. 

Kate urcă dealul pe rue Verdaine. Arhitectura dezvăluia 
blocuri de piatră medievală, străduţe pietonale înguste, o 
promenadă de-a lungul parcului, fortificaţii, arcade, trotuare 
pietruite. Această parte a Genevei îi aducea aminte de 
Luxemburg, de Arlon, de alte locuri. 

Fulgii de zăpadă începură să cadă, așternându-se ușor pe 
strada mărginită de hôtels particuliers din secolul al 
optsprezecelea, cu uși boltite din lemn masiv care dădeau în 
curţi interioare, un șir alcătuit din trei clădiri impunătoare, lipite 
una de cealaltă, precum niște modele care pozează într-o 
postură erotică, piele pe piele. 

Exista și posibilitatea ca Dexter și Julia să aibă o aventură. 
Poate se întâlneau în apartamentul Juliei, dimineaţa, în timpul 
săptămânii, când Bill se afla în biroul lui ciudat ridicând greutăţi 
sau regulându-se pasional cu Jane - posibil ambele, în același 
timp -, iar Kate bea cafeaua de dimineaţă împreună cu niște 
femei care se plângeau de absenţa soţilor lor, în timp ce propriul 
ei soţ se afla după colţ, în pat cu cea mai bună prietenă a ei. 

Sau se ascunseseră pur și simplu în bucătărie, băuseră până 
la ultima picătură și se sărutaseră cinci minute? 

Sau fusese doar un flirt nevinovat, ceva, ca să se amuze? 

Pe rue de l'Hôtel de Viile, aproape toate magazinele de 
antichităţi erau închise. Plăcuţele cu un scris de mână îngrijit 
anunțau sărbătorile de iarnă, ferme până la începutul lui 


176 


ianuarie. Nu putea cumpăra cadouri. În State era inimaginabil ca 
magazinele să fie închise înainte cu două zile de Crăciun. 

Și dacă era vorba despre o aventură? Ce va face Kate? Oare 
ar înţelege, ar trece cu vederea, ar ierta? Oare Dexter o mai 
iubea? Oare era plictisit, sau curios, sau excitat, sau egoist, sau 
îngrozit de ideea morţii? Oare trecea prin criza vârstei de mijloc? 
Oare mai făcuse asta? Oare era un crai pătimaș? Oare o înșelase 
în toţi acești ani? Oare se dovedea a fi un nemernic, iar ea nu își 
dăduse seama? Timp de aproape un deceniul!!! 

Sau infidelitatea lui era conjuncturală? Oare fusese sedus, 
fără justificare? Ilmbibat cu băutură și tachinat și, în cele din 
urmă, i se propusese ceva ce nu putuse refuza? 

Pe coama dealului, strada dădea în Place du Bourg-de-Four - 
cafenele și o fântână în mijlocul unui spaţiu larg, pietruit, cu 
formă neregulată. Kate se uită la ceas - 2:58 - și se așeză pe un 
scaun de nuiele, lângă instalaţia de încălzire cu propan care 
împrăștia căldură în aer, o pietricică în ocean. Comandă o café 
au lait de la un chelner chipeș, înfumurat. 

Sau era ceva mai cumplit decât sexul? 

In partea cealaltă a terasei, mama și fiica, purtând căciuli 
identice din blană, fumau ţigări identice, scobitori lungi și 
subțiri, umplute cu tutun. Mama mângâia un căţeluș pe care îl 
ținea în poală, o pufoșenie albă. Fiica zise ceva, însă Kate nu 
înţelese; erau prea departe. Bine. 

| se aduse cafeaua, cu o prăjiturică învelită în ambalaj, cum 
era obiceiul peste tot. 

Chelnerul se apropie de masa mamei și a fiicei. Ele râseră 
când el le spuse ceva, în timp ce se sprijinea de spătarul 
scaunului, legănându-se, flirtând. Kate auzi zgomot de pași în 
spatele ei, talpa tare a încălțămintei de bărbat răsunând pe 
pavaj. Nu se întoarse. Bărbatul se așeză la masa alăturată, 
despărțită de cea a lui Kate de încălzitorul cu capac strălucitor, 
care semăna cu o farfurie zburătoare. 

Chelnerul reveni. Bărbatul comandă ciocolată caldă. Deschise 
ziarul, împăturind cu grijă de mai multe ori cotidianul Le Monae. 
Purta o haină gri, un fular roșu, blugi strâmţi, încălțăminte 
neagră cu vârf ascuţit și șireturi verzi. Tenul îi era curat și 
luminos, fără niciun fir de barbă pe faţă. Dexter nu reușise 
niciodată să se radă atât de bine. Semăna cu băieţii de la Circul 
Dupont, pe ale căror chipuri se putea citi orientarea sexuală. 


177 


Kate își așeză sacoșa pe masă. Scoase ghidul Elveției și o 
hartă mototolită a Genevei, un pix și un carnețel. 

Chelnerul îi aduse bărbatului ciocolata caldă. 

Ea își scoase aparatul foto din buzunar, îl ridică în aer și se 
aplecă către bărbat. 

— EXxcusez-moi, zise ea. Parlez-vous anglais? 

— Da, vorbesc engleză. 

— Îmi faceţi, vă rog, o poză? 

— Desigur. 

Işi trase scaunul mai aproape și luă aparatul foto. 

Kate privi în jur în căutarea unui fundal potrivit - o fântână, 
clădiri frumoase, zăpadă pe iarbă. Își mută scaunul câțiva 
centimetri. Așeză ghidul deoparte, ca să nu apară în cadru. Intre 
paginile ghidului se afla o fotografie. 

— V-aţi oprit să vizitaţi Geneva în drum spre staţiunea de 
schi? 

— Da. Plecăm mâine la Avoriaz, pentru o săptămână. 

Bărbatul îi spuse să se dea mai la dreapta și îi mai făcu o 
fotografie. Chelnerul își făcu din nou apariţia, îi întrebă pe Kate 
și pe bărbat dacă totul era în regulă, apoi se întoarse la mamă și 
la fiică. Probabil el era motivul pentru care femeile se aflau 
acolo. 

Bărbatul se ridică puţin. Se aplecă, își întinse mâna în care 
ținea aparatul foto și îl așeză pe ghidul lui Kate. Inainte să-și 
retragă mâna, scoase fotografia dintre paginile ghidului și o vâri 
în buzunarul hainei. Apoi își duse cana la buze și luă o gură 
sănătoasă de ciocolată caldă. 

— Trei zile, zise el. Poate patru. El așeză o monedă uriașă pe 
masă; acești franci elveţieni erau practic peste tot. De ce ar fi 
avut nevoie de o altă monedă? Elveţieni afurisiţi. 

— Atunci, vă voi contacta eu. 

e 

Când ajunseră pe la jumătatea urcușului, începu să ningă 
abundent pe măsură ce înaintau cu mașina. Traficul era greoi, 
iar pe marginea drumului erau oprite autoturisme combi. Șoferii 
stăteau în genunchi, în pietrișul amestecat cu zloată, și încercau 
să monteze lanţurile. Serpentină după serpentină, apoi porțiuni 
de drum drept de câteva sute de metri, panta abruptă care 
cobora pe lângă grupuri de stânci crestate și pini falnici, și 
cabane din lemn. 


178 


Luni dimineaţa stratul de zăpadă ajunsese aproape de un 
metru, iar norii se risipiseră în noapte, lăsând loc unui răsărit în 
nuanţe rozalii și cenușii care se zărea pe fereastra care dădea 
către centrul staţiunii, către Village des Enfants, către cafenele 
și magazine. Când intrase în camera de zi, lui Kate i se tăie 
respiraţia văzând peisajul, care rămăsese învăluit în nori și 
ceaţă și vârtejuri de zăpadă în primele treizeci și șase de ore de 
când se aflau pe munte și care acum era limpede, lăsând să se 
vadă piscurile Alpilor în toată măreția lor, toţi înveșmântaţi în 
zăpadă, ca într-un tablou. 

e 

Julia începu să schieze de la marginea pârtiei, alunecând cu 
lejeritate. 

— Dumnezeule! exclamă ea. E minunat, nu-i aşa? O sărută pe 
Kate pe obraz. Bill se apropie pe schiuri, dădu mâna cu Dexter și 
îl lovi prietenește peste braţ. 

Zăpada era orbitor de albă, iar vizibilitatea părea nemărginită 
în toate direcţiile, de parcă întreaga lume ar fi fost așezată sub o 
lupă a cărei lentilă fusese ștearsă. Priveliștea înspre nord era 
alcătuită din patru creste ale lanţului muntos, apoi o fâșie din 
lac, apoi alţi mulţi în depărtare, depresiuni înguste sub 
imensitatea cerului senin. 

— Gata? întrebă Bill, luându-și avânt cu beţele de schi. 

— Să-i dăm drumul! răspunse Dexter, mai entuziasmat decât 
înainte. 

Mult mai entuziasmat. Fusese neîncrezător, îngrozit când 
venise vorba să schieze pe vreme urâtă, deoarece telefericele îi 
lăsau pe schiori în mijlocul zăpezii, la o înălţime de două mii 
șapte sute de metri, deasupra copacilor, fără păduri care să 
atenueze riscurile, fără să te poţi adăposti, fără să vezi limitele 
pistelor, fără să ai vizibilitate mai mare de nouă metri, fără să 
poţi anticipa pericolul. După ce coborâse o dată din vârf, Dexter 
refuzase să mai schieze pe piscuri, preferând porțiunile mai 
joase ale muntelui, pârtiile liniștite care șerpuiau printre copaci. 

— Vreau să văd pe unde naiba cobor, susţinuse el. 

Coborând ușor pe pârtiile ușoare, Kate ajunsese să 
împărtășească filosofia soțului ei. Și ea voia să știe pe unde 
naiba cobora. Se întrebă dacă avea să reușească. 

Reveniseră pe vârful muntelui, o experiență complet diferită 
sub acel soare puternic. Kate își trase ochelarii de schi de pe 


179 


cască, îi potrivi la ochi, simțind garnitura moale pe pomeţi și pe 
frunte. Ochii îi erau protejați de acea peliculă roz. La vie en rose. 
Kate își aduse aminte de sângele ce se scurgea din capul lui 
Torres, de ochii lui goi, lipsiţi de viață, de scâncetul de copil. 

Kate înlătură această imagine. 

Schie până la buza pârtiei care se termina cu o trambulină. 
Vântul îi suflă în faţă, ridicând în aer vârtejuri de zăpadă. 

— Eu o iau înainte, zise Bill, și își luă avânt peste margine. 
Dexter nu păru prea încântat de acest traseu, dar îl urmă 
conştiincios. Apoi Julia. 

Kate rămase în vârf, urmărindu-i cu privirea pe cei trei, toți 
așteptând ca ea să se arunce de pe stâncă. 

e 

Kate se opri într-o curbă mare a unei pârtii largi. Trecuseră 
trei zile de la întâlnirea ei cu Kyle în Geneva și sosise momentul 
ca el să apară de nicăieri pe schiuri, să se oprească lângă ea și 
să-i spună... să-i spună ce? Să-i spună că acești agenți FBI 
investigau ceva și că acel ceva nu avea legătură cu Kate sau cu 
Dexter. În acel moment, asta își dorea cel mai mult Kate: acea 
veste neverosimilă. 

Kate așteptă câteva secunde, o jumătate de minut, privind 
peisajul alb și pufos, dealurile care semănau cu niște bezele. Nu 
sosi nimeni. 

Renunţță și începu să coboare panta, virând în tăcere în 
zăpada moale, trecând pe lângă jaloanele care marcau traseul 
până la poalele pârtiei, unde alte câteva trasee se întâlneau 
lângă trei telescaune și câteva cafenele. Acolo, sute de 
șezlonguri din pânză erau așezate la soare. O mulţime de 
oameni, fără geci de schi, fumau și beau bere. Era unsprezece 
dimineaţa. Dexter și Julia se aflau la una dintre aceste cafenele, 
cu clăparii desfăcuți. Se odihneau. 

Kate i se alătură lui Bill. Alunecară prin marea de oameni, 
trecură printre porţi și își fixară beţele. Se întoarseră cu fața 
către telescaunul care își făcu apariţia zornăind de după o 
cotitură. Bara din oţel din fața scaunului le atinse genunchii, 
obligându-i să se așeze mai repede și mai greoi, resimţind 
impactul în partea posterioară. 

Nimeni nu li se alătură pe scaun. Acesta prinse viteză, mai 
întâi în plan drept, apoi începu să se ridice, trecând peste o 


180 


stâncă izolată traversată de o multitudine de filoane întunecate. 
O stâncă „varicoasă”. 

— E distractiv, nu? zise Bill. 

Telescaunul se ridică pentru a trece peste o vale puţin 
adâncă, o vâlcea tăiată în versantul muntelui, pe unde curgea 
un pârâu înconjurat de pini pe jumătate îngropaţi în zăpadă, cu 
margini înalte și abrupte și apă cristalină, cu pietre în albie, mii 
și mii de pietre, albe și negre, maro și cafenii, mari, mici și 
medii. 

— Când cobori în viteză nu prea știi la ce să te aștepți. 

Telescaunul trecu de vâlcea și urcă de-a lungul unui alt 
versant stâncos, apoi de-a lungul unei pante lungi și 
accidentate, ţurțuri și troiene, bolovani imenși ici-colo, niște 
mingi aruncate de uriași. Se aflau acum foarte sus, într-unul 
dintre acele puncte ale unui urcuș de șase sute de metri când 
telescaunul depășește înălțimea normală de șase metri și 
ajunge mai degrabă la cincisprezece sau optsprezece metri. 

Telescaunul încetini. Apoi se opri. 

Erau expuși vântului, frigului. Telescaunul se legănă în spate, 
o reacţie egală și opusă mișcării în faţă. A treia lege a lui 
Newton, care se aplica în timp ce ei atârnau acolo, pe munte. 
Legănându-se înainte, apoi înapoi. Înainte, înapoi. 

Scârțâind. 

Kate simţi un fior pe șira spinării. Făcuse o greșeală. Nu ar fi 
trebuit să fie acolo, singură cu Bill. 

Vântul se înteţi, vuind, legănând telescaunul și mai tare și 
făcând ca balamalele să scârțâie și mai strident. Gerul năprasnic 
îndurat pe un telescaun blocat într-o zi vântoasă; fără apărare. 

Kate își ridică ochii la cârligul de care era prins cablul 
telescaunului, care semăna cu capătul unui șiret. 

— Cam înspăimântător, nu? 

Capătul șiretului se numește „aglet”. 

Bill se aplecă în faţă și privi în jos. 

— Dacă ai cădea de aici, crezi că ai muri? 

Dispozitivul de prindere care semăna cu un aglet era fixat de 
cablu și semăna cu un clește uriaș. Kate putea zări îmbinarea pe 
unde putea fi desfăcut. 

— Ce părere ai? 

Kate se uită la el. Citi prin lentilele roz ceva nou pe chipul lui, 
o expresie pe care nu o mai văzuse. Ceva dur. 


181 


— Te-ai temut vreodată pentru viaţa ta, Kate? 
e 

Eduard Torres ocupase un apartament în Waldorf, hotelul 
unde erau găzduiţi președinții atunci când veneau în New York 
pentru o ședință foto la sediul Naţiunilor Unite sau la teatrul de 
pe Broadway sau la un meci pe stadionul Yankee. Torres însă nu 
ocupa apartamentul prezidenţial. Nu era președinte și nici nu 
fusese vreodată. Dar luase în calcul această variantă. Și nu doar 
președinte al Mexicului. Torres avea o viziune grandioasă - un 
suprastat latino-american - el Consejo de las Naciones, Consiliul 
Naţiunilor - al cărui lider va fi el. De fapt, scopul lui era să 
devină conducător peste emisfera vestică și peste jumătate de 
miliard de locuitori care trăiau la sud de graniţa cu Statele Unite. 

Dar, mai întâi, trebuia să aibă parte de o revenire triumfală 
dintr-un exil neoficial. Când pierduse alegerile, nu se retrăsese 
cu eleganţă, ci se împotrivise vehement. Incitase la violenţă, 
care primise un răspuns violent, creând un mediu nesigur 
pentru fostul general. Prin urmare, fugise din Polanco, 
refugiindu-se în Manhattan, unde nu avea nevoie de o 
garnizoană întreagă ca să poată lua cina liniștit la restaurant. În 
America se simţea în siguranţă doar cu câteva gărzi de corp. 

În urmă cu un an Torres încercase să își facă aliaţi și să 
strângă bani pentru următoarele alegeri electorale, sau pentru o 
lovitură de stat, sau pentru cine știe ce altă cale alesese pentru 
ascensiunea lui; își făcea iluzii. 

Nicio persoană influentă raţională nu era dispusă să îi ofere 
vreun sprijin. 

Începuse să dispere. Disperarea lui îl făcea din ce în ce mai 
vulnerabil, fapt care îl făcea să devină din ce în ce mai disperat. 
Un cerc vicios. 

Între timp, Kate tocmai plecase în sudul Mexicului, ceea ce se 
dovedise a fi și ultima ei misiune în străinătate. Avusese o serie 
de întâlniri, nu neapărat secrete, cu politicienii locali, încercând 
să se împrietenească - sau, cel puţin, să nu îndepărteze - cu 
potenţialii succesori, generalii și antreprenorii și primarii care 
urmau să-și lanseze, mai devreme sau mai târziu, propriile 
campanii prezidenţiale. Kate își petrecea timpul în grădini 
interioare, pe ale căror ziduri spoite se cățăra bougainvillea cu 
flori violacee și sorbea cafea din cești din ceramică colorată, 


182 


servite pe tăvi din argint, forjate manual, conferindu-le un 
aspect exagerat. 

Apoi revenise în Washington, la soțul și la primul ei născut, 
care avea șase luni. Se afla pe G Street, se întorcea la birou 
după masa de prânz, când o limuzină opri lângă trotuar. Şoferul 
lăsă geamul jos. 

— Señor Torres v-ar fi recunoscător dacă i-aţi acorda câteva 
minute. 

Kate evaluă repede ce variante avea, ce răspuns să dea. 
Indiferent cât de irațional devenea Torres, era imposibil să îi 
facă vreun rău unui ofițer CIA în Washington. 

— Stă la Ritz-Carlton. Este disponibil acum. 

Kate urcă în spate și, cinci minute mai târziu, intră în recepţia 
hotelului, unde fu întâmpinată de o gradă de corp și îndrumată 
către apartamentul lui Torres. 

— Nici nu mă gândesc, zise ea. Ne întâlnim la bar. 

Señor i se alătură la bar și comandă o sticlă de apă, apoi o 
întrebă de sănătate, un răgaz care dură treizeci de secunde 
înainte să înceapă să-și dea aere. Ea îl ascultă preţ de o 
jumătate de oră povestindu-i despre nenorocirile din viaţa lui, 
despre viziunea lui legată de Mexic și America Latină. li expuse 
într-o manieră pătimașă și totuși ridicolă motivul pentru care CIA 
ar trebui să îl sprijine. 

În timp ce îl asculta, Kate se strădui să pară circumspectă și 
neîncrezătoare, însă încercă să rămână neutră și să nu îl 
înfrunte. Îl cunoștea pe Torres de zece ani. Nu voia să îl înfurie 
decât dacă era nevoită. _ 

Torres îi ceru chelnerului nota de plată. li spuse lui Kate că 
dimineaţa se întorcea la New York și că aștepta următoarea lor 
întrevedere cu primul prilej. Ea îi spuse că va discuta problema 
cu superiorii ei. 

El încuviință ușor din cap, închizând ochii, ca și când ar fi vrut 
să-și exprime recunoștința. Dar nu îi mulțumi. 

Kate se ridică în picioare. 

În acel moment Torres își vârî mâna în haină și scoase ceva 
din buzunarul de la piept. O așeză pe masa lucioasă din lemn de 
cireș, fără să spună nimic. 

Ea își cobori privirea. Era o fotografie lucioasă de 7,5 pe 12. 
Se aplecă să vadă mai bine acea imagine clară, capturată 
evident cu un fotoobiectiv puternic. 


183 


Kate își îndreptă umerii încet, încercând să-și păstreze calmul, 
își mută privirea de la fotografie la bărbatul care stătea la masă 
în faţa ei. 

Torres se uită în depărtare, ca și când nu avea nicio legătură 
cu acea potenţială ameninţare. De parcă nu ar fi fost decât un 
simplu emisar, iar acea treabă urâtă era între Kate și altcineva. 


21. 


Bill o luă înaintea lui Kate, coborând o pârtie abruptă, 
neamenajată, mărginită într-o parte de o pădure deasă, iar în 
partea cealaltă de stânci marcate cu jaloane de delimitare - 
jaloane cu vârful negru, pentru profesioniști, depășind cu mult 
abilităţile lui Kate. Părea hotărât să o ducă la nivelul următor. 
Ori va refuza, ori va încerca și va eșua. Dar, în orice caz, va fi 
ceva diferit. 

Kate se chinui să coboare pârtia sinuoasă. Doi adolescenți 
curajoși trecură în viteză pe lângă ei și se făcură nevăzuţi în 
câteva secunde. Kate și Bill rămaseră din nou singuri, învăluiţi în 
acea tăcere mormântală a muntelui acoperit cu zăpadă, de la 
granița franco-elveţiană. 

Ea parcurse traseul accidentat până în locul unde muntele se 
termina brusc și se unea cu cerul. Pe măsură ce se apropia de 
marginea pantei reușea să zărească priveliștea care se 
desfășura dincolo de munte, dar nu vedea versantul; căderea 
era prea abruptă. In acel loc era înfipt un indicator 
înspăimântător, o pictogramă a unui schior în cădere, 
rostogolindu-se, fără un schi și cu un băț în aer. Acel indicator 
promitea o moarte sigură. 

Bill se afla în spatele ei. 

— Te descurci minunat, zise el. 

Kate nu era prea sigură. Hotări să se oprească, dar nu se opri, 
continuă să înainteze, apoi hotărî să se oprească din nou și din 
nou nu se opri, înaintă mai repede și mai repede, devenind mai 
agitată. Il auzi pe Bill făcând slalom în spatele ei și zări râpa în 
stânga ei, o cădere liberă de nouă metri către niște bolovani, 
încă șase metri până pe fundul râpei. Schiul din piciorul stâng îi 
alunecă într-o parte, către margine, apropiindu-se de hău... 


184 


Se întoarse brusc, căutând un punct sigur, înfigând părțile 
laterale ale schiurilor în zăpadă, sprijinindu-se cu toată forța în 
ele, până când reuși să se oprească, împroșcând zăpadă în jurul 
ei... Își dădu seama, prea târziu însă, că se oprise fără să 
avertizeze. Încă încerca să își dea seama ce se întâmplase când 
auzi un strigăt... 

Simţi cum el încercă să o dea la o parte cu băţul... 

Trecu cu vârful schiurilor peste ale ei... 

Simţi coliziunea, impactul în șold, în trunchi, în umăr și în braț, 
apoi se trezi în aer, propulsată către marginea traseului, către 
marginea râpei, alunecând într-o parte pe pârtie în direcţia unei 
căderi libere cu deznodământ fatal. Scăpase bețele din mâini, 
însă acestea rămaseră prinse de încheieturi în curelușele de 
nailon; acestea se învârteau în aer, doar un singur schi prins de 
clăpar, iar ea încerca să își amintească dacă auzise vreodată 
vreo instrucțiune - oriunde: la Clubul Cercetașilor, în timpul 
instructajului de la „Fermă”, sau pe ESPN sau, cine știe, poate 
pe PBS - referitoare la cea mai potrivită poziţie în care să 
aterizezi pe o stâncă, de la o înălțime de cincisprezece metri. 

e 

Kate încercă să-și ridice capul, dar nu reuși. Nu își putea 
mișca gâtul, umerii, braţele. Nu vedea nimic în afară de o 
nuanţă roz pe un fundal aproape negru. Rămase nemișcată, cu 
faţa în zăpada densă și grăunţoasă. Frigul îi intrase în oase, și își 
imagină cum mușchii feţei i se răcesc, cum rămân imobilizaţi, 
asemenea somonilor roșii care sunt prinși de traulere în Pacificul 
de Nord și care nu își mișcă niciodată ochii în timp ce privesc în 
lateral. 

Avea impresia că o greutate enormă îi apăsa coloana, 
țintuind-o locului. 

Încercă să-și miște degetele de la picioare, dar nu își dădu 
seama dacă reușise; clăpari afurisiți! 

Intră în panică. 

Apoi avu impresia că greutatea de pe coloană se mută. ȘI 
chiar așa și era, la început simţi o presiune mai puternică, apoi 
aceasta scăzu și, în cele din urmă, dispăru complet. 

Kate auzi ceva. 

Se gândi să încerce să se miște. Și încercă, răsucindu-și mai 
întâi trunchiul, apoi umărul și gâtul. Își întoarse faţa din zăpadă. 
Ochelarii îi erau acoperiţi, dar nu în totalitate, prin urmare, 


185 


reușea să discearnă împrejurimile. Apoi auzi din nou acel 
zgomot, era o voce. Printre fâșiile de zăpadă îl văzu pe Bill, care 
stătea aplecat deasupra ei și o întreba dacă se simţea bine. 

Și se simţea bine. 

e 

În munti, întunericul se lăsa repede. La ora trei, soarele se 
afla deja în unghi oblic, iar lumina cu nuanţe albăstrii era slabă, 
fără umbre. 

Kate ajunse singură la poalele unei pârtii line - un moment de 
respiro de la nebunia lui Bill. 

O luă în grabă către porţile telescaunului cât timp nu aștepta 
nimeni, intenţionând să se urce singură. Însă un alt schior se 
opri lângă ea. 

Era un bărbat - Kyle. În sfârșit. 

Porţile se deschiseră, iar cei doi se apropiară de linia roșie 
vopsită pe covorul de cauciuc, întorcându-se cu faţa la 
telescaunul care se apropia. Apoi, lângă Kate își făcu apariţia un 
alt schior, invadându-le spaţiul. La naiba. 

Cei trei se așezară cu o bufnitură. Kyle trase bara de 
protecție. 

— Bonjour, zise el, aproape imperceptibil din cauza 
scârţâitului telescaunului care pornise din loc. 

Kate își scoase ochelarii de la ochi. Se uită la personajul acela, 
Kyle, din Geneva, apoi aruncă o privire pe furiș la celălalt schior. 
Fu surprinsă când își dădu seama că era Dexter, care îi zâmbea. 

— lubitule, zise ea. Te-ai furișat pe lângă mine, continuă 
îndeajuns de tare încât să o audă și Kyle. 

— Așa este, răspunse Dexter, pe un ton triumfător. Cum te 
descurci? 

— Minunat, răspunse ea, întrebându-se dacă Dexter auzise 
când o salutase Kyle. 

Dexter se aplecă în faţă și se uită, peste Kate, la Kyle. La 
naiba. 

— Voi doi vă cunoașteţi? 

„Dă, Doamne, gândi Kate - se rugă - ca individul să nu fie 
vreun idiot.” 

— Nu, răspunse Kyle. 

— Dar v-aţi salutat. 

— Voiam să fiu politicos. 


Kate privea în faţă în timp ce cei doi bărbaţi vorbeau peste 
ea, traversând cerul. 

— Eu sunt Dexter Moore. Soţia mea, Kate. 

— Eu sunt Kyle. 

— Sunteţi cazat aici? întrebă Dexter. Sau aţi venit din altă 
stațiune? 

— Evadare de o zi, de fapt. Vin din Geneva. Acolo locuiesc. 

Telescaunul trecu huruind pe lângă un stâlp de susținere. 

— Noi schiem împreună cu niște prieteni americani, zise 
Dexter. Niște prieteni din Luxemburg. Acolo locuim. 

Kyle nu știu cum să continue conversaţia, nici cum să îi pună 
capăt. Kate habar nu avea cum să procedeze. Prin urmare, 
păstră tăcerea, în timp ce bărbaţii sporovăiau. 

e 

Bill își scoase mănușa, la fel făcu și Kyle, iar cei doi dădură 
mâna, făcând cunoștință. 

— L-am găsit pe acest american singuratic pe munte, explică 
Dexter. 

Se aflau pe o culme măturată de vânt, prevăzută într-o parte 
cu o pantă abruptă care dădea înspre o pârtie pentru slalom, iar 
în partea cealaltă cu o pantă impracticabilă, prevăzută cu o 
frânghie galbenă care nu ar fi încetinit, nici nu ar fi oprit căderea 
schiorilor în abis. 

Bill îl măsură din cap până-n picioare pe Kyle. 

— Nu mai spune! 

Kyle zâmbi, lăsând să i se vadă dinţii albi care contrastau cu 
faţa roșie de la frig. 

Dexter se uită la ceas. 

— Trebuie să plecăm. Cursurile de schi se termină în câteva 
minute. Se întoarse înspre Kyle. Vrei să vii cu noi? 

Kyle ezită, dar nu prea mult, lăsând impresia că era doar 
cineva care lua în calcul o invitaţie neașteptată de socializare. 

— Desigur, răspunse el. Mi-ar face plăcere. 

Lumina începea să scadă, iar soarele dispăruse la sud-vest, 
dincolo de o creastă muntoasă. Cei cinci americani începură să 
coboare panta, șerpuitoare, marginile schiurilor lor frecându-se 
zgomotos de zăpada compactă, îngheţată, și alunecând lejer pe 
porțiunile acoperite cu zăpadă moale. Se auzi foșnetul nailonului 
și un sunet metalic când un băț se lovi de un clăpar. Kate îl auzi 
pe Bill apropiindu-se din spate și simţi un fior pe șira spinării. 


187 


Nimeni nu scotea o vorbă. 

După ce luară un viraj, văzură centre de la station - un grup 
de clădiri înalte care înconjurau /e Village des Enfants, trăsuri 
trase de cai ce se deplasau cu o viteză surprinzătoare, toate 
acoperite de un veșmânt proaspăt de zăpadă, presărat cu 
luminițe, un prim-plan complicat pe un fundal simplu, alcătuit 
din canioane, văi și munţi și infinitul albastru al cerului. 

— Cine-i Kyle? întrebă Bill. 

Kate ridică din umeri cu indiferenţă. 

— Un tip de pe telescaun. 

— Mda, pufni Bill, iar eu sunt un tip de la clubul de tenis. 

Kate simţi că se pierde cu firea. Nu înțelegea la ce se referea 
Bill. Deschise gura, apoi o închise, apoi o deschise din nou, dar 
nu îi veni în minte niciun răspuns care să nu o dea de gol. Dar și 
tăcerea ar fi putut-o da de gol la fel de bine. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

O rafală de vânt spulberă zăpada în aer. Cerul părea că se 
întunecă cu fiecare secundă care trecea. 

— N-ai de gând să-mi spui? 

Bill se holbă la ea preţ de o secundă sau două, apoi se 
îndepărtă pe schiuri fără să spună nimic. 

Nu exista decât o singură explicaţie: știa. Ştia ce știa și ea. 

Kate își luă avânt, urmându-l pe Bill pe deal în jos, apoi viră și 
traversă un platou până ajunse în centrul stațiunii înţesate de 
lume: părinţi care pătrundeau în grupuri în zona destinată 
copiilor, cu care se îmbrăţișau și băteau palma. Copilași care 
plângeau ușurați că în sfârșit își revedeau mamele după o zi 
interminabilă și înspăimântătoare. 

Dexter intră schiind pe poarta școlii de schi în timp ce Julia și 
Bill se oferiră să se ducă în cea mai apropiată cafenea și să 
ocupe o masă. Kyle și Kate rămaseră singuri, unul lângă celălalt, 
în mijlocul drumului principal, înconjurați de mii de oameni. 

Kate îl privi pe Dexter cum se apleacă și îi îmbrățișează 
călduros pe ambii copii. Remarcă zâmbetul larg de bucurie 
întipărit pe feţele băieţilor, dincolo de mulțime, de echipamente, 
de căști și de ochelari. Reuniune familială. 

— Pe cine investighează, începu Kyle. 

Kate se întoarse către el. 

— Da? 

— Pe soţul tău. 


Kate și-ar fi dorit să fie surprinsă, dar nu era. Și-ar fi dorit, de 
asemenea, să nu se simtă ușurată, dar era. Măcar puţin. Orice 
ar fi făcut soțul ei nu putea fi la fel de grav precum ceea ce 
făcuse ea. 

— Ce cred că a făcut? 

Dexter le scoase băieților vestele de un galben aprins - SCHI 
DE PRIM RANG - care îi făceau să semene cu niște concurenţi în 
miniatură la un slalom. 

— Furt cibernetic. 

— Ce-a furat? 

Julia își făcuse brusc apariţia. 

— Suntem acolo, zise ea. 

Lui Kate îi stătu inima în loc. 

— La bistroul acela cu copertină verde, continuă Julia. Kate 
abia dacă reușea să o audă din cauza gălăgiei; era imposibil ca 
Julia să fi auzit conversaţia lor. Sau o auzise? 

Copiii se apropiau, cărându-și schiurile, urmaţi de Dexter care 
zâmbea. Kate îi îmbrăţișă pe copii, încercând, fără să reușească, 
să uite, fie și pentru o secundă, de acea situaţie groaznică. 

Se îndreptară cu toţii prin zăpadă și prin mulţime spre locul 
unde se afla Bill, care stătea singur la o masă lungă de picnic, 
asemenea unui președinte dezonorat la sfârșitul unei ședințe a 
consiliului. 

Kate trebuia să rămână singură cu Kyle măcar un minut sau 
câteva secunde. 

Se așezară cu toții în jurul mesei din lemn finisat grosolan și 
comandară ciocolată caldă cu frișcă, halbe uriașe de bere cu 
spumă și plăcinte de mere. 

— Kyle, nu? zise Bill. 

— Exact, Bill. 

— Locuiești în Geneva? 

— Da. 

— E un oraș interesant? 

— Nu cine știe ce. 

— Îmi pari cunoscut. Ne știm? 

Kate era pe punctul să clacheze. 

— Nu cred. 

Bill dădu din cap, însă nu a încuviinţare. 

— Cu ce te ocupi, Kyle? 


— Sunt avocat. Dar v-aș ruga să mă scuzaţi, zise el, ridicându- 
se în picioare, sunt un avocat care trebuie să folosească toaleta. 

Kate simţi ochii lui Bill aţintiţi asupra ei, simţi bănuiala pe care 
o avea în legătură cu Kyle, care începea să o învăluie și pe ea. 
Ea se prefăcu interesată de ceea ce era în jur - schiori în 
costume viu colorate și căști de protecţie, copii care se 
bulgăreau, câini care lătrau, chelneriţe care cărau tăvi pline cu 
halbe de bere, bunici în blănuri, adolescenţi care fumau. 

Kate își trecu picioarele peste bancă. 

— Mă scuzați, zise ea, fără să se uite la ei. 

Știa că Bill și Julia schimbau priviri, știa că își trimiteau 
semnale, că purtau o întreagă conversaţie dacă să o 
urmărească sau nu pe Kate la toaletă, care să meargă după ea, 
dacă să se ascundă sau să o facă pe faţă. 

— Vin cu tine, zise Julia. 

Bineînţeles. 

Kate ocoli mesele și așteptă să treacă o trăsură trasă de cai și 
două fete care fugeau ţipând. Una din ele se întoarse și primi în 
față un bulgăre, impactul atrăgând după el sângerarea nasului 
și ţipete. Un strop mare și gros de sânge căzu pe zăpada 
îngheţată, apoi un altul, apoi o înșiruire de stropi, adunându-se 
la picioarele fetei. Sosi și mama care îl dojeni pe fratele evident 
multumit de isprava lui și apăsând un șervețel pe nasul rănit al 
fetei. Sângele începu să se împrăștie în zăpadă. Același model 
din nou, la o scară mai mică. Sânge care se împrăștia. 

e 

Kate petrecuse o noapte grea după deznodământul neplăcut 
al întâlnirii neprogramate cu Torres de la hotel; îi era teamă de 
el, nu încăpea nicio îndoială. Petrecuse o noapte îngrozitoare 
frângându-și mâinile, ţesând planuri și desfăcându-le. 

Kate nu reușise să adoarmă până la ora trei dimineaţa, când 
luase o hotărâre, cu un final înspăimântător. Fu trezită două ore 
mai târziu, când Jake dădu startul unei noi zile. ÎI hrăni, stătu cu 
el, îl legănă, privind spre răsărit, unde cerul începea să se 
lumineze, peste gardul care separa grădina ei, aproape deloc 
îngrijită, de curtea plină de buruieni a celeilalte case de 
închiriat. 

Kate nu știa încă, dar rămăsese din nou însărcinată. Nu 
plănuise, dar nici nu ar fi fost dezamăgită. 


Douăzeci și patru de ore mai târziu se afla în trenul Amtrak 
spre New York, cu un bilet fără loc rezervat pe care îl cumpărase 
cu numerar de la ghișeul din Union Station, purtând ochelari de 
vedere foarte mari, cu lentile false - vederea ei nu avea nevoie 
de corectare - și o perucă blondă. Apoi traversă orașul pe jos de 
la Penn Station, treizeci de minute prin aglomeraţia din 
Manhattan, cu o scurtă oprire ca să-și cumpere o șapcă de la o 
tarabă cu produse fabricate în China. Își îndesă șapca pe cap, iar 
bretonul blond îi intră în ochi. 

Kate intră în hotelul Waldorf-Astoria nu din Park Avenue, ci din 
49 Street, o stradă mai liniștită, nesupravegheată. Coborî din 
lift puţin după ora nouă. Era prea devreme pentru cameriste să 
înceapă curăţenia - mulţi oaspeţi dormeau încă. Insă era 
îndeajuns de târziu ca oamenii de afaceri să fi plecat deja. De 
obicei, în hotel era liniște în acel moment al zilei. 

Kate știa că Torres nu făcea excepţie de la regula mexicană. 
Deseori întârzia la întâlniri, uneori chiar și o oră. lar înainte de 
ora zece dimineaţa nu avea întâlniri, dar nici nu făcea nimic. 
Sincer, Kate nu reușise să înţeleagă niciodată cum reușeau să 
realizeze ceva oamenii din ţara aceea. 

Kate știa că va fi singur în cameră la ora 9:08 dimineaţa. 

Nu se întâlni cu nimeni pe holul mochetat până când ajunse 
lângă garda de corp care stătea în faţa ușii lui Torres. Era un 
bărbat bine făcut, cu o privire aspră, îmbrăcat într-un costum 
negru ieftin, care îi era prea strâmt. În tura de dimineaţă nu era 
niciun membru al echipei de elită, niciun individ impunător care 
stătea noaptea la barul restaurantului. Individul din acea 
dimineaţă făcea parte dintr-o echipă secundară. Cel puţin. 

Când Kate ajunse la doar câţiva metri de el, îi zâmbi cu sfială 
bărbatului fără să încetinească sau să ezite, prefăcându-se că se 
îndreaptă către o altă cameră de pe hol. Işi scoase mâna din 
buzunarul hainei, briceagul fiind deja deschis. Cât ai clipi, își 
întinse brațul și înfipse cuțitul cu precizie și fără zgomot în 
traheea bărbatului. Acesta căscă ochii, dându-și seama de 
situaţia cumplită în care se afla, încercă să își ridice braţele, dar 
era prea târziu. Simţi că se prăbușește, trupul lui începu să 
alunece de-a lungul peretelui, iar ea îi sprijini greutatea 
apucându-l de subsuori, astfel încât bufnitura să nu trezească 
suspiciuni. 


191 


Kate trebuia să facă în așa fel încât Julia să ajungă în faţa ei, 
însă nu îi permitea nici spaţiul, nici timpul. Kate înaintă câţiva 
pași șchiopătând. 

— Scuză-mă, zise ea. Mi s-a adunat șoseta. la-o înainte. 

Kate se aplecă, evitând privirea Juliei, știind că femeia nu o 
credea. Dar dacă Bill știa despre Kate, atunci și Julia știa despre 
Kate. Probabil că amândoi știau cine era Kyle sau bănuiau. 
Puteau să o confrunte pe Kate atunci sau altă dată. 

Incerca să nu se lase intimidată de teatrul pe care îl jucau, 
cusut cu aţă albă, de altfel. Kate trăgea de timp. Își desfăcu 
încet clemele de prindere ale clăparilor, așteptând ca Julia să se 
miște din loc, îngrijorându-se că nu o va face. Însă, în cele din 
urmă, aceasta se îndepărtă. 

e 

— Ssst! rosti Kate printre dinți, arătând cu capul către toaleta 
femeilor. E înăuntru. 

Kate îl trase după ea pe Kyle, îndepărtându-se de ușă. 

— Repede. 

— İl bănuiesc că ar fi furat bani. 

Ochii lui Kate căzură pe ochelarii de schi pe care Kyle îi purta 
în jurul gâtului, fapt care o duse cu gândul la microfoane 
ascunse, cu toate că nu își putea închipui cine ar fi avut de 
câștigat dacă ar fi tras cu urechea la cuvintele ei. 

— Cât? 

— Cincizeci de milioane. 

— Poftim?! Kate abia reuși să se ţină pe picioare. Cât?! 

— Cincizeci de milioane de euro. 

e 

Îşi aruncă cu apă pe față, apoi se privi îndelung în oglindă, 
fără să se șteargă. Lucrurile nerostite între Kate și Dexter erau 
dincolo de orice putere de înțelegere. Relația lor crescuse în 
fiecare zi luni și ani la rând. Însă acum, minciunile și secretele 
începuseră să își facă loc în viața lor. Creșterea era 
exponențială. 

Cum putea să nu-i spună soțului ei? 

Pe de altă parte, cum putea să-i spună? Cum și-ar fi putut 
explica suspiciunea, faptele și legăturile pe care le avea? Să-i 
spună oare că intrase pe ascuns în apartamentul lui Bill? Să-i 
spună despre Hayden din Munchen și despre agentul șofer din 
Berlin și despre Kyle, care stătea chiar în faţa lui la masă? Cu 


192 


copiii? Cum i-ar fi putut explica toate astea fără să nu-i spună că 
era agent CIA? Fără să deschidă cutia Pandorei? 

Era prinsă - își întinsese singură capcana - sub un văl de 
tăcere insuportabilă. 

e 

— Ce trebuie să faci - ce trebuie să fac - este să încerc să 
gândesc ca atacatorul, ca hackerul. Cum aș proceda dacă aș 
încerca să sparg un sistem? 

Dexter se lăsă pe spătarul banchetei. Era neras, bronzat la 
față, cu părul dezordonat și privirea neliniștită. Și îi vorbea 
despre munca lui tocmai lui Kyle. 

— Prin urmare, trebuie să caut și să găsesc punctele slabe. 
Este vorba despre arhitectura sistemului? Sistemul de protecţie? 
Protocoalele referitoare la actualizarea programelor soft? Sau 
este vorba despre o chestiune fizică - schiţa biroului, accesul la 
server, confuzia creată de aglomeraţia de la ora prânzului? Ori 
ingineria socială nu va constitui o problemă? Oare angajaţii au 
fost instruiți în legătură cu problemele de securitate? Existau 
oare suficiente proceduri prin care să alegi, să schimbi și să 
protejezi parolele? 

Kate le aruncă o privire copiilor care mâncau; înfulecau din 
supa groasă ca niște prizonieri evadați, devorau cartofi prăjiţi și 
pâine, printre lingurile de supă, pe care o sorbeau zgomotos. 
Jake făcu o pauză, bău apă până rămase aproape fără suflare, 
apoi se apucă din nou să înfulece. 

Copiii erau roșii la față și aveau buzele crăpate. Chelneriţă 
rubicondă purta o bluză în carouri, decoltată, iar durduliul /e 
maitre era întruchiparea veseliei. Oamenii păreau pictaţi în acel 
cadru decorat cu sănii vechi și bețe de schi din lemn, care 
atârnau pe pereți, cu un suport pentru vinuri de statura unui om 
și un șemineu în care ardea focul. Mese solide din lemn, oale cu 
brânză topită și castroane cu cartofi. 

Dexter dădu la o parte farfuria cu resturi de tartiflette, o altă 
mâncare cu nuanţe de alb, apoi luă o gură zdravănă de bere 
înainte să își continue discursul. 

— Nici cel mai bun hacker nu este expert în aspectele tehnice 
ale sistemelor de proiectare și inginerie, în portaluri și coduri, nu 
cunoaște punctele slabe ale programelor soft. Nu. Aici este 
vorba despre priceperea programatorului. Ceea ce face ca un 
hacker să fie bun este șiretenia inginerului social care poate 


193 


identifica și valorifica cele mai mari slăbiciuni ale unui sistem, 
ale unei organizaţii: slăbiciunea umană. 

Kyle era în extaz. 

— Odată ce am găsit o cale prin care să pătrundă hackerul, 
trebuie să mă gândesc cum va plănui să scape neprins. 

Julia și Bill schimbară repede o privire, pe care Kate abia o 
sesiză. 

— Când încerci să sustragi ceva de oriunde, există multe căi 
prin care să fii prins. Intrebaţi-l pe jefuitorul de bănci, care va 
sta închis treizeci de ani în închisoarea federală. E foarte ușor să 
intri și să iei banii. Cel mai greu este să scapi. Mai ales neprins. 

e 

Kate trase adânc aer în piept și bătu cu grijă în ușă; un cioc- 
cioc ușor, politicos, asemănător cu cel al chelnerului care 
aducea mâncarea în cameră sau al unei soții grijulii. 

Era genul de operaţiune care nu trebuia să dureze mai mult 
de o jumătate de minut; trebuia să intre repede și să iasă la fel 
de repede și să se bazeze în totalitate pe elementul-surpriză. Un 
ciocănit puternic în ușă ar fi stricat surpriza. 

Ea numără secundele - șase, șapte - în timp ce încerca să-și 
înăbușe imboldul de a bate din nou la ușă, o altă metodă dea te 
da de gol - opt, nouă - până când mânerul rotund se învârti, iar 
ușa fu întredeschisă. Atunci, Kate o împinse cu toată puterea cu 
umărul, dându-l pe Torres la o parte. 

El se dădu câţiva pași în spate, împleticindu-se, până ajunse 
în camera de zi a apartamentului, încercând în tot acest timp să- 
și păstreze echilibrul și să nu cadă în fund și realizând totodată 
că făcuse o greșeală monumentală. Că, într-un fel sau altul, 
dintre toate greșelile pe care le făcuse de-a lungul celor 
cincizeci și șapte de ani plini de aventură, de satisfacţii și lipsiţi 
de evenimente, dintre sutele, miile de oameni pe care îi 
înfuriase, acea chica avea să-i pună capăt zilelor, chiar atunci. 
Nu ar fi trebuit niciodată să îl angajeze pe acel fotograf ca să o 
fotografieze prin fereastra camerei de zi a casei ei din 
Washington. Nu ar fi trebuit să scoată pe hârtia lucioasă acele 
imagini cu mama și băieţelul ei, stând pe canapea și citind dintr- 
o carte. Nu ar fi trebuit să îi arate fotografiile când se întâlniseră 
la bar. Nu ar fi trebuit să îi amenințe viaţa și siguranța familiei. 

Deschise gura ca să o implore să îi cruţe viaţa, dar nu apucă 
să spună nimic. 


194 


În timp ce Torres se prăbușea la pământ, răpus de două 
gloanţe în piept și unul în cap - nu avusese nicio scăpare - Kate 
auzi acel scâncet de copilaș. Își ridică privirea și văzu o tânără 
care își făcu apariţia din dormitor. 


PARTEA a lll-a 


AZI, 12:49 P.M. 


— Kate! Bună! 

Carolina îi face semn cu mâna în timp ce se apropie. O altă 
mamă expatriată pe un alt trotuar îngust din Paris, care 
zâmbește. Este o mamă olandeză. O altă femeie cu un set 
complet de geamantane, cumpărate de la un magazin aflat la 
câteva sute de metri de locul unde se află pe rue de Verneuil, la 
aproape o sută de metri de sumbrul Pont Royal care traversează 
Sena și duce spre Luvru și Grădinile Tuileries. 

Carolina începe să vorbească însuflețită, o înșiruire de 
exclamații. 

Este o femeie entuziastă, sociabilă și extrem de prietenoasă, 
aproape de patologic, care îi lansează mereu invitaţii să viziteze 
comunitatea mare de expatriaţi de pe malul stâng. Kate 
descoperise că olandezii sunt foarte prietenoși. 

Kate nu se prea poate concentra la discuţie. Vede cum buzele 
Carolinei se mișcă, dar abia înțelege monologul, ceva legat de 
cafeneaua reamenajată de după colţ, de pe rue du Bac, și când 
vor organiza o ieșire între mame, și că venise o nouă 
americancă din New York - o cunoscuse? 

Kate îi zâmbește și o aprobă din cap pe prietena ei, pe 
această femeie pe care o cunoaște de un an, pe această femeie 
cu care se întâlnește aproape zilnic, uneori de două sau trei ori 
pe zi, așteptând pe strada pietruită în faţa ușii gigantice și verzi 
a școlii, în cafeneaua de alături și în restaurantul de mai încolo, 
la tabac și la presse, la locurile de joacă și în parcuri, la Musée 
d'Orsay, la o partidă de tenis sau la o cafea, când cumpără 
haine pentru copii, vin roșu, pantofi și genţi, perdele și sfeșnice, 
când vorbesc despre bone și despre menajere și despre spaţiul 
dintre scaune în zborurile transatlantice, despre seturi de 
geamantane. 

Această femeie pe care s-ar putea să n-o mai vadă, aceasta 
fiind ultima lor conversaţie. Aceasta este viaţa de expatriat: nu 
știi niciodată când cineva cu care te întâlnești în fiecare zi 


196 


dispare pentru totdeauna, transformându-se brusc într-o 
fantomă. În scurt timp îi vei uita numele de familie, culoarea 
ochilor, clasele în care erau copiii ei. Nu îţi poţi imagina că nu o 
vei vedea și mâine. Nu-ţi închipui că ești una dintre acele 
persoane, cineva care, într-o bună zi, va dispărea. Dar ești. 

— Ne vedem mâine? întreabă Carolina. 

O întrebare retorică. 

— Da, răspunde Kate, un consimțământ nechibzuit, dar își dă 
seama că, în realitate, este de acord cu ceva complet diferit, 
acceptând un plan la care se gândise în ultima oră. 

Kate știe că nu va avea nevoie nici să facă bagajele pentru a 
patruzeci și patra oară, nici să folosească Audi-ul cu rezervorul 
plin. Familia ei nu va pleca nicăieri. Nici în seara aceea, nici în 
următoarea zi. 

Kate poate duce o altă viaţă aici și știe cum va proceda. 


22. 


Poc! 

Kate se învârti, tresărind la auzul unui alt dop pe care Cristina 
îl scoase brusc, prea grăbită sau poate prea beată ca să îl 
răsucească încet, în loc să-l smulgă dintr-odată. Spuma băuturii 
se scurse pe prosop. Ea șterse sticla, apoi turnă repede 
șampania în pahare, vărsând și pe lângă ele. In bucătărie 
trebuie să fi fost o mulţime de sticle goale. 

Era prima vizită de curtoazie după vacanţa de schi și cina 
alături de  așa-zișii Maclean, în urmă cu o săptămână. 
Reveniseră în Luxemburg cu o zi în urmă. Kate se așteptase să îi 
vadă pe soţii Maclean în zborul de Geneva, însă aceștia 
aleseseră altă cursă. 

Cristina îi umplu din nou lui Kate paharul greu din cristal. 
Oamenii ăștia chiar aveau zeci de pahare din cristal? Sticlărie în 
valoare de o mie de dolari? Pentru Anul Nou? 

Kate o observă pe Julia în încăperea alăturată. Ultima oară 
când vorbiseră, se aflau pe terasa restaurantului din stațiune. 
Schimburi de săruturi false pe obraji. Fusese distrasă de copiii 
obosiţi și de compania surprinzător de plăcută a lui Kyle și de 
noile informaţii cum că acești agenţi FBI suspectau faptul că 


197 


soţul ei ar fi furat aproximativ șaptezeci și cinci de milioane de 
dolari. 

Kate nu îi pomenise încă nimic despre asta lui Dexter. 

Limba vorbită la petrecere era engleza; toată lumea prezentă 
o vorbea. Însă cum gazdele erau de origine olandeză, exista și 
mult zgomot de fond, de nedeslușit pentru Kate - suedeză și 
norvegiană, foarte asemănătoare cu olandeza și cu germana. 
Kate se descurca cu limbile latine; putea comunica în toate, 
chiar și în portugheză, care avea unele sunete mai ciudate. Insă 
limbile nordice? Păsărească. 

Julia îi surprinse privirea. Kate inspiră adânc, încercând să se 
liniștească. 

Dexter purta blugi și o cămașă neagră, la fel ca majoritatea 
bărbaţilor de acolo. Insă Dexter era singurul care nu avea 
cămașa vârâtă în pantaloni, în vreme ce toți ceilalți purtau 
curele groase cu catarame personalizate, simbol al statutului, 
logouri argintii sau aurii, un H mare, grotesc, un G înconjurat de 
un chenar; aceste catarame atrăgeau atenţia. Lui Dexter nu i-ar 
fi trecut niciodată prin cap să-și cumpere o curea cu o astfel de 
cataramă, să-și vâre cămașa în pantaloni ca să lase la vedere 
simbolul. Nu îl caracteriza; îl cunoștea și știa că nu îl caracteriza. 
Însă, dacă se gândea mai bine, nu putea spune că îl cunoaște cu 
adevărat. 

Kate se uită la bărbaţi. Acești bancheri cu ceasurile lor de 
platină și pantofi cu model perforat din piele de crocodil, cu 
blugi de firmă și un amestec de mătase și bumbac, cu nasturi 
sidefii și butoniere cusute manual, care vorbeau despre tehnicile 
lor de schi și despre cabanele lor complet utilate din Elveţia, și 
vilele lor din Spania, și zboruri „first class” către Singapore, 
despre Audi-urile pe care și le vor cumpăra anul următor și 
despre ultima generaţie de Jaguar, despre dolar versus euro, 
despre venituri și vânzări fără acoperire. Bani: cum să-i câștigi, 
cum să-i cheltui pe mâncare, pe băutură, pe îmbrăcăminte. 

Dexter îi oferise cadou de Crăciun lui Kate un ceas din aur, cu 
curea din piele, simplu și elegant. Preţul era afișat acolo, în 
vitrine, pe rue de la Boucherie, în văzul tuturor: 2 100 de euro. 
Toţi soții mergeau la cumpărături pe arterele centrale de două 
ori pe an, de Crăciun și de zilele de naștere ale soțiilor. Priveau 
vitrinele acelorași magazine de pe aceleași străzi, luând în calcul 
aceleași prețuri pe care le luau în calcul și femeile, prin urmare, 


198 


cei interesaţi știau exact cât costa fiecare geantă - cea de 
mărime medie era 990 de euro, iar cea cu buzunare mai mari, 1 
390 de euro. 

lar femeile acelea, toate acele mame, toate acele foste 
avocate, foste profesoare, foste psihiatre și foste ziariste. 
Expatriate, care deveniseră bucătărese și menajere; care 
mergeau la cumpărături și luau masa de prânz împreună. 
Acestea purtau pe braţ etichete de preţ care reflectau venitul 
soțului și dispoziţia de a cheltui nelimitat. Beneficiu matrimonial. 

Oare Dexter devenise unul dintre acești bărbaţi, fără ca ea să 
știe? Dacă era așa, atunci încă îi ascundea acest lucru. lar Kate 
îi permitea încă, deoarece nu credea că era indicat să îl 
confrunte când era ferm convinsă că agenţii FBI îl suspectau. 
Trebuia să descopere adevărul. Și avea la fel de multe șanse ca 
oricine. Mai mult: avea acces la computerul lui, la lucrurile lui, la 
programul lui zilnic. La trecutul lui. La mintea lui. 

— Bună, Kate, zise Julia. 

Kate nu reuși să citească expresia de pe chipul ei. Nu își 
dădea seama la ce nivel de adevăr sau de înșelăciune se aflau, 
de comun acord, acolo, în mijlocul petrecerii. Onestitatea este o 
chestiune consensuală. 

Oare Julia știa că aflase că era agent? Și că aflase și despre 
misiunea ei? 

Kate lăsă la o parte mândria sau dezgustul. Simţul protector și 
ostilitatea. 

— Salut, Julia! 

e 

Ce sentiment de singurătate! Înconjurată de oameni, 
copleșită de minciună, neputând să spună nimănui nimic. Nici 
cunoștințelor îndepărtate, nici amicilor, nici prietenilor apropiați, 
nici măcar sufletului ei pereche, singura persoană din lume, 
partenerul ei, aliatul ei, care era totul pentru ea. El își dădu 
capul pe spate și râse cu poftă; pleoapele îi erau întredeschise, 
părul, ciufulit, zâmbetul, strâmb. Îl iubea atât de mult! Chiar și 
atunci când îl ura. 

Kate se gândi la soțul ei, la secretele dintre ei, la distanța pe 
care o creau acestea. Secretele ei: viaţa ei secretă. Faptul că îl 
spionase și plănuia să o facă în continuare, zidul de neadevăruri 
care devenea din ce în ce mai impenetrabil pe zi ce trecea, de 


199 


fiecare dată când nu vorbeau, de fiecare dată când ea nu 
recunoștea. 

Kate urcă scările în tăcere, singură, trecând de la etajul 
părinţilor la cel al copiilor, până ajunse la o baie mai retrasă. Pe 
marginea căzii se aflau obiecte din plastic colorate, sticle de 
șampon pe care se aflau imagini din desene animate 
necunoscute - emisiuni de televiziune produse în Franța, 
Germania, poate Danemarca. Câteva tuburi de pastă de dinţi, 
aflate în stadii diferite de folosință, murdărite de pastă de dinţi 
lipicioasă - haosul incontrolabil care domnește, de obicei, în baia 
copiilor. 

Kate se așeză. În partea cealaltă a încăperii cu pereţi acoperiţi 
cu faianţă se afla o oglindă în mărime naturală, o invitaţie - o 
provocare - să-ţi analizezi propria goliciune. Kate își privi 
îndelung reflexia în oglindă - purta o fustă neagră și dresuri, un 
pulover negru, lanţ și cercei extravaganţi, precum și acel ceas 
nou, foarte scump. Bijuterii absurde. 

Totul era atât de evident: firește că era atrasă de un bărbat 
care avea o viaţă secretă. Firește că se va simţi atrasă de 
cineva care avea ceva de ascuns, ceva scandalos, un secret. 

Incercase să se convingă că lăsase totul în urmă în momentul 
în care îl alesese pe Dexter: acea lume în care oamenii se 
caracterizau prin duplicitate. lar în viaţa ei, plină de dezamăgiri, 
aceasta fusese cea mai mare: autoamăgirea. 

Dexter spusese că cea mai bună metodă folosită de hackeri 
era exploatarea slăbiciunii umane. Kate știuse întotdeauna că și 
ea avea propriile slăbiciuni. La fel ca toată lumea. Însă nu le 
conștientizase până în acel moment. 

Oare își cunoștea cu adevărat soţul? 

Kate începu să plângă, din nou. 

e 

Uşa fu închisă. Dexter se ducea la birou. Nu mai fusese acolo 
dinainte de Crăciun. Revenea în încăperea în care Kate intrase 
neinvitată. Revenea în fața computerului pe care ea nu reușise 
să-l acceseze, la dosarele pe care le răsfoise. Înapoi la camera 
de supraveghere suspendată într-un colț. 

Era prima zi după Anul Nou. Prima zi de reluare a rutinei de 
când Kate aflase că soțul ei era, probabil, un infractor. 
Cumpărături, cărat, despachetat, împachetat. Umplut și golit 


200 


mașina de spălat vase. Sortat și împăturit hainele, grămezi 
peste grămezi. Albe și deschise la culoare, închise și colorate. 

Dimineaţa totul era acoperit cu gheaţă neagră, o pojghiţă 
periculoasă care acoperea orice suprafaţă pavată; mașinile 
derapau și se tamponau peste tot, pe străduțe sau pe 
autostrăzi, pe rampele aleilor private. Kate era recunoscătoare 
că locuiau în centru, unde mașinile bancherilor care plecau în 
zori la muncă topeau gheaţa din centru înainte ca ea să se 
așeze pe scaunul încălzit al mașinii sale la ora opt fix și să facă 
slalom printre accidente. Porsche-ul care derapase și se izbise 
de un zid de piatră, Ferrari-ul care era tras din trunchiul 
copacului în care se înfipsese. Sirenele urlau și străluceau în 
ceața densă. 

Dexter ajunsese la birou. Dacă verificase prima dată 
înregistrările video, atunci aflase. 

Kate își verificase telefonul mobil de o sută de ori, gândindu- 
se că poate ratase vreun apel de la Dexter. De fiecare dată când 
își verifica telefonul se aștepta să primească un mesaj vocal de 
la el: „Ce dracu' ai căutat în biroul meu?” Insă nu primi niciun 
mesaj. Singura persoană care o sună fu Julia. Kate nu răspunse, 
iar Julia nu îi lăsă niciun mesaj. 

Dexter plecase la serviciu mai târziu decât de obicei și se 
întorsese acasă mai devreme. 

— Plec la Londra mâine-dimineaţă, zise el. Va fi ultima 
călătorie o vreme. Ultima mea călătorie de afaceri. Dar știi că 
vom petrece weekendul în Amsterdam, nu? 

— Bineînţeles, răspunse Kate. 

Dexter făcuse toate aranjamentele pentru călătorie, deoarece 
trebuia să se întâlnească cu unul dintre vechii lui prieteni, care 
era în trecere cu afaceri, un amic de la începuturile carierei lor 
la una dintre firmele furnizoare de internet. Reluaseră legătura 
prin intermediul rețelelor de socializare. Căzuseră de acord că 
va fi plăcut să se revadă după atâţia ani, în Europa. 

Era prima excursie cu familia pe care Kate nu o organizase de 
acasă. De pe laptopul pe care Julia îl folosise o singură dată, preţ 
de zece minute, ca să-și verifice e-mailul, atunci când rămăsese 
fără internet acasă. 

e 

Dexter se trezi cu mult înainte de ivirea zorilor. Kate rămase 

în pat, nemișcată, holbându-se la peretele întunecat în timp ce 


201 


el făcu duș și se îmbrăcă. După ce auzi ușa închizându-se, se 
ridică și ea. 

Kate își începu cercetările la computer, în semiîntuneric. 
Accesă conturile lor bancare deschise, cel din Luxemburg și pe 
cel din Washington. Contul curent american avea un grad de 
securitate minim online - nimic complicat, doar un nume de 
utilizator și o parolă. Însă contul din Luxemburg cerea un nume 
de utilizator lung și abstract, un șir de cifre și litere lipsite de 
sens. Apoi o parolă asemănătoare. Apoi un cod de acces, unde 
Kate trebui să introducă cifrele și literele corecte dintr-un cifru 
care semăna cu un puzzle. Toate aceste informaţii se aflau într- 
un fișier obișnuit, intitulat „treburi casnice”, care se afla în 
laptop. 

Dacă un cont care conţinea 11 819 de euro presupunea 
atâtea etape până să-l acceseze, nu putea decât să-și imagineze 
cât de greu va fi să acceseze contul care conţinea 50 000 000 
de euro; 50 000 000 de euro furaţi. Aceste coduri erau prea 
grele ca Dexter, sau oricine, să le memoreze. Trebuia să existe 
pe undeva o înregistrare a numerelor de cont și a procedurilor 
de securitate. Nu putea fi la biroul lui, într-o clădire instituțională 
aflată în centrul civic și înconjurată de forțe de ordine. Într-un 
loc care putea fi supus raziilor, într-o clădire care putea fi 
închisă, o proprietate care putea fi confiscată. 

Informaţiile trebuie să fi fost undeva în apartament. 

Kate începu să deschidă și să închidă repede fișiere de pe 
hard drive sau de pe driverele comune, fișiere care nu erau ale 
ei, căutând informaţii similare pentru un cont diferit. 

Când băieţii se treziră înfometați, Kate tot nu descoperise 
nimic în computer. Se așteptase la asta. După cum spusese și 
Dexter, orice computer putea fi compromis. Însă Kate trebuia să 
fie perseverentă și răbdătoare. 

Trebuia să fie acolo, undeva. 

(J 

Îi luă două ore să caute prin sertarul cu dosare din biroul lor 
de acasă, să răsfoiască fiecare hârtie, fiecare plic și fiecare 
fișier, în căutarea unor notițe scrise de mână, tot felul de tabele 
scoase la imprimanta de acasă, mâăzgăleli pe facturile de 
telefon, ceva pe care Dexter ar fi putut nota un cod. 

Nimic. 


Kate își întoarse atenţia către cărţile pe care el alesese să le 
aducă în Europa, niște romane, dicționare de limbi străine, 
ghiduri de călătorie, manuale tehnice. Tot ceea ce descoperi fu 
faptul că el avea o afinitate pentru câteva rânduri din Conjurația 
imbecililor. 

Verifică fiecare blocnotes împrăștiat prin casă - caietele 
băieţilor, cărţile mari de compunere și blocurile uriașe de desen, 
încercând să nu se lase distrasă de capodoperele lor. Ben mai 
ales trecuse printr-o perioadă portretistică în care se 
concentrase în mod comic asupra șosetelor. 

Carnete de cec americane, chitanţe de depunere, registre de 
cecuri. Albume foto. Pașapoartele copiilor. Noptiere. Dulapul cu 
medicamente. Buzunarele hainei. Sertarele din bucătărie. 

Nimic. 

e 

La zece și jumătate, Dexter se întoarse epuizat de la Londra. 
Parcă plecase de câțiva ani, nu în dimineața aceea. Abia dacă 
vorbiră - zborul nu fusese atât de rău, întâlnirea, plăcută - 
înainte ca el să adoarmă pe pat, cu o carte cu coperte groase pe 
piept, un volum despre piețele financiare. 

Încă nu pomenise nimic despre camera de supraveghere din 
biroul lui. Nu spusese nimic despre lucrurile importante. 

Se întinse lângă el, își luă revista, o deschise la sumar, 
întoarse paginile, încercând în zadar să citească, ochii ei doar 
trecând peste cuvinte și imagini. 

Era posibil, cu toate că Kate nu era sigură, ca Dexter să nu fi 
întors nicio pagină a cărții înainte să adoarmă. Continuă să 
răsfoiască revista, trăgând de timp, întorcând încet paginile, 
privind cu atenţie fotografiile, analizându-le în detaliu, forme 
abstracte și culori. Era o revistă veche de două luni, din Statele 
Unite, care conţinea bârfe depășite despre celebrităţi și reclame 
de modă irelevante, precum și un articol lung pe un subiect 
politic care părea a fi nu numai dintr-o ţară și un continent 
diferite, ci dintr-o cu totul altă lume. O planetă pe care locuise 
cândva și pe care acum abia o mai recunoștea. 

Kate așteptă cinci minute până când Dexter începu să sforăie. 
Apoi se strecură jos din pat. 

Cobori la parter în vârful degetelor, pe întuneric. După ce îi 
luă portmoneul, intră în baie și închise ușa. O încuie. Scoase pe 


203 


rând totul din el: cărţi de credit și cărţi de identitate, chitanțe, 
diferite bancnote de diferite valute. 

Kate verifică totul, dar nu descoperi nimic. 

Luă un prosop de bucătărie din cârlig și se apropie de biroul 
unde se afla celularul lui Dexter, conectat la încărcător și cu 
lumina roșie strălucind. Înfășură celularul în prosop, ca să 
înăbușe sunetul pe care îl va scoate când îl va deconecta. Se 
întoarse în baie și se așeză pe closet, căutând în lista de 
contacte, în notițe, în apeluri recente, oriunde ar fi putut nota și 
salva o înșiruire de cifre și litere. 

Descoperi că el nu dăduse niciun telefon cât timp fusese la 
Londra. Când verifică lista cu apeluri trimise sau primite din 
ultimele șaizeci de zile, observă că Dexter nu dăduse niciun 
telefon în străinătate cât timp fusese plecat în călătorii de 
afaceri. O sunase doar pe ea. 

Inchise telefonul, gândindu-se cât era de ciudat să mergi în 
călătorii de afaceri și să nu dai nici măcar un telefon. Nu tu 
secretare care să confirme vreo întâlnire, nu tu organizarea unei 
logistici, nu tu să chemi un taxi, nu tu să rezervi o masă. Nutu 
procese-verbale ale întâlnirilor. Nu tu detalii discutate, niciodată, 
cu nimeni? 

Nu părea prea verosimil. 

Era imposibil. 

Ori nu făcuse aceste călătorii, ori avea încă un telefon. 

e 

Pe vremea când Kate își imagina ceea ce nu voia - cum nu 
voia să îl investigheze pe Dexter -, aceasta era exact imaginea 
din mintea ei: ea furișându-se în propria casă pe întuneric în 
toiul nopţii, scotocind prin lucrurile personale ale soțului ei în 
timp ce acesta dormea. 

Tocmai de aceea își promisese că după ce se vor căsători, nu 
îl va mai investiga niciodată. Nu voia să facă asta, să se simtă 
cum se simţea. 

Insă iat-o ducând servieta lui în baie și încuind ușa. Pipăi în 
interiorul buzunarelor, desfăcând încuietoarea, așteptându-se să 
nu găsească nimic, când... ce să vezi?... un cotor din mătase pe 
fundul servietei... 

Simţi cum îi crește pulsul. Îndepărtă acea bucată neagră 
pătrată, însufleţindu-se brusc. Ridică bucata de nailon rigid și 


204 


descoperi un compartiment secret. Înăuntru, un celular. O 
bucată necunoscută de plastic și metal. 

Privi îndelung această primă dovadă, care îi permitea să intre 
în acea văgăună de unde se putea să nu mai iasă. Se gândi să 
pună obiectul la loc în compartimentul lui și servieta înapoi în 
hol. Ar putea, în schimb, să urce la etaj și să-l scuture pe soţul 
ei, trezindu-l. „Ce dracu' se întâmplă, Dexter?” 

Dar nu făcu asta. 

Porni telefonul. Ecranul prinse viaţă. Se uită la acea lumină 
albastră, la iconițele aplicaţiilor, la liniuţele de semnal. Apăsă pe 
butonul de apeluri recente și se holbă la listă, simțind cum 
pereţii văgăunii se apropie din ce în ce mai mult în jurul ei: 

Marlena, ieri la 9:18 A.M. 

Marlena, alaltăieri la 7:04 P.M. 

Un număr de Londra, prefixul orașului 44-20, nesalvat în lista 
de contacte, la 4:32 P.M. 

Marlena cu o zi înainte, apoi iar, lunea trecută, noaptea. 

Kate deschise lista de contacte: doar două. Marlena, cu număr 
de Londra. Și Niko, cu un prefix pe care nu îl recunoscu. Kate le 
memoră pe ambele. 

Marlena și Niko: cine naiba erau? 

e 

Dexter se trezi târziu. Luă micul dejun împreună cu Jake și cu 
Ben, dar nu urcă să facă duș și să se bărbierească decât după 
ce băieţii plecară la școală. După patru luni de muncă asiduă, 
devenise brusc leneș. După patru luni de muncă asiduă. 

Însă când Kate se întoarse acasă, el plecase. Se întorsese la 
camera de supraveghere care o surprinsese pe ea. Se întorsese 
la biroul lui ciudat, la celularul lui secret, la contactele lui 
necunoscute și la cei cincizeci de milioane de euro furaţi. Se 
întorsese la cealaltă viaţă. 

Kate abia reușea să respire. 

Se puse din nou pe treabă. Scotoci prin beci, căutând printre 
aparatele electrocasnice americane care nu funcționau acolo. 
Cercetă cu atenţie în spatele televizorului vechi, în interiorul 
abajururilor, în fantele aparatului de prăjit pâine, în filtrul 
cafetierei. În cutia vaselor Tupperware, în seturile de sticlărie 
desperecheate, printre farfuriile de porțelan cumpărate la 
grămadă și fără chibzuinţă. În anvelopele de vară ale mașinii. În 


205 


pompa de la bicicletă. În  geamantane. În etichetele 
geamantanelor. 

Printre acele obiecte nefolosite și nefolositoare se afla o cutie 
cu îmbrăcăminte, „Hainele de lucru ale lui Kate”, costume negre 
de lână și cămăși albe, apretate, cu gulere lucioase de cât le 
folosise. Vechea ei viaţă, împachetată și uitată în beci. 

Se duse la brutărie și comandă un sendviș cu şuncă. In timp 
ce aștepta, încerca să găsească o modalitate prin care să le 
investigheze pe Marlena și pe Niko, fără să sune la numerele 
respective. Ar fi fost ușor de urmărit, iar ea ar fi fost 
descoperită. 

Dacă nu Dexter era acela care verifica înregistrările video, 
atunci cine? De ce fusese instalată camera aceea acolo? 

Kate căută în sertarul unde își ţinea el șosetele, apoi în cel cu 
lenjerie de corp și în cel cu tricouri; îi scotoci prin buzunarele de 
la blugi și prin cele ale sacourilor și pardesiurilor; în interiorul 
cusăturilor de la curele. În căptușeala cravatelor. Verifică 
interiorul, tocul și talpa încălțămintei. 

Îi luă pe copii de la școală, cumpără niște prăjiturele și îi 
așeză în faţa televizorului, la desene animate în limba franceză. 
Bob l'Eponge părea să ruleze fără întrerupere. 

În timp ce stătea pe canapea lângă copii, cercetă cu atenţie 
cotoarele CD-urilor, buzunarele mari ale albumelor foto și 
spatele fotografiilor. 

— Mami? zise Jake. Mi-e foame. 

Uitase să le dea de mâncare copiilor. 

(J 

Kate nu îl auzi pe Dexter intrând. Pornise hota, deoarece 
prepara un sauté. 

— Salut. 

Ea tresări. Ridică tigaia pe care o ținea în mâna dreaptă, 
bucăţile de pui zburară în aer, iar marginea tigăii îi atinse 
antebraţul stâng, arzându-i carnea. Ea scăpă tigaia pe plita 
vitroceramică, iar aceasta zăngăni. Kate scoase un țipăt scurt și 
ascuţit. 

— O! exclamă Dexter, intrând repede în bucătărie, dar își 
dădu numaidecât seama că nu știa cum să o ajute. 

Kate alergă la chiuvetă, dădu drumul la apă și își așeză braţul 
sub jet. A 

— Îmi pare rău, zise el. Îmi pare așa de rău. 


206 


În ultimele secunde, ea uitase de camera de supraveghere, 
de bani și de Marlena și de Niko. Însă acum își reaminti. 

Dexter își puse o mână pe umărul ei. 

— Imi pare rău, zise el din nou, după care îngenunche, culese 
bucăţile de pui de pe jos și le aruncă. Apoi adună resturile de pe 
plită și le puse în tigaie. 

— Se pot mânca, nu? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Să aduc trusa de prim-ajutor? 

O dungă roșie lungă de cinci centimetri îi străbătea pielea 
albă a antebraţului. El i-o ţinu sub jetul de apă rece. 

— Da. Mersi. 

Se uită la soţul ei. Ochii lui, în care se citea îngrijorarea, îi 
întâlniră pe ai ei. Dexter nu se arsese niciodată în timp ce 
gătise. Nu gătea atât de mult, încât să facă greșeli în bucătărie. 
Nu își desprinse pielea de pe degetul mare cu decojitorul 
manual, nu își ciupise vârful degetului cu cuțitul, nu își opărise 
mâinile cu apă fierbinte, nici nu făcuse bășici de la uleiul încins. 

Nu făcuse decât să fure cincizeci de milioane de dolari. 

Luară cina. Părinţii le citiră copiilor din niște cărţi, apoi citiră 
din propriile cărţi, apoi Dexter adormi, fără să spună ceva 
despre camera de supraveghere. 

Ea stătea întinsă lângă el. N-avea somn. 

Marlena și Niko. 

e 

— Și Dexter? întrebă Claire. Era ora trei și așteptau în fața 
școlii. 

— Poftim? Kate era complet cufundată în gândurile ei 
obsesive. 

Incă nu descoperise nimic important: nicio evidenţă contabilă, 
nicio pistă care să ducă la Marlena sau la Niko, nicio informaţie 
că ar fi furat cincizeci de milioane de euro de la cineva. Plus că 
familia trebuia să plece cu mașina în seara aceea la Amsterdam, 
iar ea nu făcuse încă bagajele. Dexter avea să sosească acasă la 
patru și jumătate, nerăbdător să pornească la drum. Nu mai 
avea mult timp la dispoziţie. 

— Ziceam că Sebastian nu mă ajută cu treburile casei. Dexter 
te ajută? 

— Nu, recunoscu Kate. Nu prea îmi este de ajutor. Eu mă ocup 
de gospodărie. 


207 


— Ai montat chestii de la Ikea? întrebă Claire. 

Toţi expatriaţii locuiau în apartamente sau case pline cu 
articole de mobilier de la Ikea, ieftine și cumpărate în grabă. 
Odată, Kate montase o comodă cu sertare alcătuită din 388 de 
piese. 

— Da, recunoscu ea. Îi luase patru ore să monteze comoda. 

— Sebastian va încerca, zise Claire, dar numai dacă îl rog. 

— La fel face și Paolo, interveni Sophia. 

— Și Henrik, zise Cristina, aplecându-se și vorbind în șoaptă. 
Trebuie să-l satisfac oral ca să îl conving să schimbe un bec. 

Kate știa că Cristina glumea în legătură cu sexul oral. Dar 
poate nu era o idee rea, având în vedere că Dexter niciodată... 

Totuși, reparase ceva în casă, își aduse aminte Kate, fără să-l 
roage. O singură dată. 

e 

Aruncă pe pat șosetele și lenjeria de corp, puse una peste alta 
cămășile și pantalonii, lăsă deoparte hanoracele și puloverele 
care nu voiau să stea împăturite. 

Luă șurubelnița automată, bzzz-bzzz, desfăcu șuruburile, 
desprinse panoul, întoarse o bucăţică de lemn, apoi fâșia de 
placă fibrolemnoasă, apoi bucata aceea de plastic ABS. 
Demonta biroul din camera băieţilor, singurul articol de mobilier 
de la Ikea la care meșterise Dexter, mult după ce îl montase, 
sub pretextul că trebuia reparat - când? Acum o lună? Două? - 
cu toate că ea nu observase să fi avut nevoie de reparații. 

Întoarse cu susul în jos rama biroului și se aplecă deasupra 
fundului întors care era alcătuit din patru plăci de lemn 
dreptunghiulare. Ea le deșurubă, le desprinse una de cealaltă și 
le scoase. 

Nimic. Nu îi venea să creadă. Era ferm convinsă că va 
descoperi ceva. 

Ea cercetă cu atenţie marginile plăcilor, verifică găurile în 
care fuseseră fixate șuruburile; prima, a doua. 

Oftă. 

La baza piciorului, era... sau i se părea?... o despicătură în 
lemn pe care nu o observase. Încercă să-și vâre degetul 
înăuntru, dar nu încăpu, nici măcar degetul mic. Luă șurubelnița 
și îi vâri vârful înăuntru...  mișcându-l... împingându-l... 
ridicându.-l... făcându-l să alunece... 


208 


Ceva căzu pe covor. O bucăţică de hârtie împăturită bine, în 
formă dreptunghiulară. Zăcea pur și simplu acolo. 

Ridică de pe jos acea bucăţică de hârtie și o despături - era 
de mărimea unui ambalaj de gumă de mestecat - și se holbă la 
acele cifre și litere fără logică, scrise de mână. 


23. 


Ceasul ei, cadoul scump de Crăciun, arăta ora 3:51. Kate se 
uită la dezastrul din camera băieţilor, la hainele împrăștiate 
peste tot, la biroul dezmembrat, la piesele deșurubate, la 
uneltele aruncate pe jos. 

Dexter avea să ajungă acasă în patruzeci de minute - treizeci 
și nouă - pregătit să pornească în lunga călătorie către Olanda. 

Kate luă bucăţica de hârtie. O întinse pe jos. Își scoase 
celularul din buzunar, o fotografie și verifică dacă se putea citi. 
Apoi vări la loc bucăţica de hârtie în ascunzătoarea ei. 

Luă șurubelniţa și începu să asambleze piesele din memorie, 
bătând dibluri, învârtind piulițe, înșurubând. 

La ora 4:02, Jake își făcu apariţia în prag. 

— Ce faci, mami? 

— Nimic, iubitule. 

— Mami? S-a terminat Bob /'Eponge. 

Bzzz-bzzz. 

— Şi n-au început alte desene noi? 

— Ba da, dar nu îmi plac. 

Bzzz-bzzz. 

— Nu pot face nimic în legătură cu asta, iubitule. 

— Poţi schimba canalul. 

— La naiba, Jake! strigă ea, fără avertisment. 

Copilul rămase împietrit. 

— Trebuie să termin aici! Lasă-mă să-mi fac treaba! 

El începu să plângă și se furișă afară. Ea se simţea îngrozitor, 
dar și cuprinsă de panică. 

La ora 4:13, rama era montată în întregime. 

Kate oftă, pe jumătate ușurată. Cât timp i-ar fi putut lua 
sertarele? Se apucă de primul, cronometrându-se. Îi dădu mai 


209 


multe bătăi de cap decât se așteptase și avu nevoie de patru 
minute ca să îl monteze. Erau șase sertare. 

Se grăbi. Pe al doilea îl montă mai ușor - nu îi dăduse atâtea 
bătăi de cap - însă avea multe şuruburi de pus la loc. li luă mai 
puțin de trei minute. Însă nu avea să termine la timp. 

— Mami? Acum era Ben. 

— Da? zise ea fără să se uite la el. 

— Asta-i mobila lui tati. 

— Da, zise ea, așa este, a reparat-o data trecută. 

— Nu s-a descurcat bine și trebuie să o repari tu din nou? 

Of. Cum să-i explice oare? 

— Nu, răspunse ea. S-a stricat din nou. 

Asta era o problemă; una cu totul neașteptată. Se ridică în 
picioare și se duse la copilul ei. 

— Dar să nu-i spui nimic lui tati, bine? 

— De ce? 

— Pentru că se va întrista. 

— Pentru că nu a făcut o treabă bună? 

„Da, gândi ea. Nu făcuse o treabă prea bună.” 

— Exact. 

— O! 

— Să rămână între noi. Bine? Îi cerea copilului ei să își mintă 
tatăl. Era al naibii de neplăcut. 

— Bine. Ben zâmbi; îi plăceau secretele. Băiatul ieși din 
cameră. 

Cel de-al treilea sertar îi luă două minute, la fel și discuţia cu 
Ben. Era 4:27. 

Kate privi în jurul ei disperată. Dexter va întârzia, desigur; 
întotdeauna întârzia. Nu ajungea niciodată acasă la ora la care 
spunea. 

Cu excepţia zilelor în care plecau din oraș. 

Nu avea cum să termine. Ea luă de pe jos partea din față a 
sertarului și o potrivi cu restul componentelor, fără șuruburi, 
fără partea din spate, fără cleme. Rezistă. Ridică sertarul încet, 
apoi îl vârî la locul lui ușor, ușor... partea din față căzu cu 
zgomot pe jos. 

— Tati! se auzi jos. ` 

Kate ridică de pe jos partea din față a sertarului. Il împinse din 
nou, îl lovi cu partea laterală a pumnului, iar acesta rămase 
fixat. 


210 


— Salut! îi strigă el de jos. 

— Salut! îi răspunse ea. Kate repetă aceeași procedură cu 
celălalt sertar. Îi auzi vorbind jos, pe soțul și pe copiii ei, dar nu 
reuși să deslușească ce spuneau. Ceva de genul adulţilor din 
benzile desenate Peanuts. 

Fixă un alt sertar, lovindu-l cu pumnul. 

Îl auzi urcând scările de piatră. 

Mai rămăsese un sertar. Nu avea timp suficient să-l monteze, 
nici să adune piesele. Luă cu mâna dreaptă partea din faţă și 
fundul sertarului. Cu mâna stângă trase o cutie mare din plastic 
plină cu piese Lego. Așeză partea din faţă a sertarului la locul ei 
și o sprijini cu cutia. 

— E totul gata? întrebă Dexter din capul scărilor, apărând de 
după colț. 

Kate aruncă o privire peste dezordinea din cameră, peste 
haine și văzu - /a naiba! - cutia cu scule. Apucă pătura 
portocalie de pe patul lui Jake și o aruncă peste cutia de scule 
tocmai în momentul în care Dexter își făcu apariţia în prag. 

— Suntem gata? Aruncă o privire în jur. Ce se întâmplă aici? 

Kate își dădu părul de pe frunte și îl vâri după ureche. 

— Le făceam ordine printre haine. Au multe care le-au rămas 
mici. Trebuie să le-arunc. 

Ochii lui căzură asupra biroului, care nu era lipit de perete. 

— Cum? 

— Scuze, m-am luat cu treabă. 

Kate  traversă camera, depărtându-se de birou și de 
încercarea de a ascunde ce făcuse. Ridică de jos bagajul de 
mână pe care îl adusese în camera lor dimineaţa - oare de ce nu 
împachetase atunci? - și îl cără în dormitor. 

— Durează un minut, zise ea. Tu ţi-ai făcut bagajul? 

— Da, răspunse el. L-am făcut azi-dimineață. Tu? 

Ea clătină din cap. 

— Uite, zise el, luând geamantanul, împachetez eu lucrurile 
băieţilor. 

Ea rămase mută. 

— Care este grămada cu haine prea mici? întrebă el. 

— Eu, ăâ... le-am aruncat deja. 

— Da? EI își ridică sprâncenele. Ce-ai făcut cu ele? 

Suspicios sau doar curios? 


211 


— Le-am pus î 
subsol. 

— E pentru haine? Credeam că este pentru prosoape uzate, 
așternuturi de pat. Chestii de-astea. 

— Și pentru haine, zise ea. Sunt sortate la centru. Habar nu 
avea dacă era adevărat. 

— Hm. Bine, atunci. Mâna lui se odihnea pe umărul ei. Du-te 
și împachetează. 

Oare îi putea distrage atenţia? Oare putea să-l trimită jos, să 
stea cu copiii? Oare putea să-i spună vreo minciună care să nu îl 
facă să rămână singur în acea cameră? Nu. 

Oare voia să rămână singur în acea încăpere? Oare își dăduse 
seama ce se întâmpla? 

— Mersi, zise ea. Îmi pare rău că nu am împachetat mai 
devreme. 

Ea ieși și rămase pe hol, ciulind urechile ca să audă ce făcea. 
Sunetele erau prea slabe, se auzi un foșnet, respiraţia lui. Cutia 
de plastic nu fu trasă; părţile componente ale biroului nu căzură 
pe jos. 

Ea își alese lucrurile cât putu de repede. Va fi una dintre acele 
călătorii de patruzeci și opt de ore. Precum Strasbourg, Bruges, 
Köln. Făcuseră asemenea călătorii de prea multe ori, încât ea 
învățase să nu stea prea mult pe gânduri, nici să nu 
împacheteze prea multe lucruri. 

Călătoria nu trebuia să fie prea diferită de cea în care plecai 
de acasă într-o zi de două ori. 

Își duse hainele în camera băieţilor, înaintând neliniștită de-a 
lungul coridorului... _ 

Dexter stătea în mijlocul camerei. lIlmpacheta pătura 
portocalie a lui Jake. 

Lădiţa cu scule rămăsese descoperită, deschisă. Șurubelnița 
zăcea pe covor, lângă cutia cu scule portocaliu cu negru, din 
plastic. 

Dexter o privi insistent când se aplecă. Nu spuse nimic. 

Traversă camera, îndreptându-se către patul lui Ben, unde se 
afla bagajul de mână, deschis, pe jumătate plin cu hainele 
băieților. Își așeză lucrurile înăuntru și trase fermoarul. 

Kate se uită la Dexter cum așază pătura pe pat, apoi cum iese 
din cameră fără să spună nimic. Se uită pe furiș la birou. Partea 
de jos a ultimului sertar, complet desprinsă de cadran, 


n, ăăă... în... containerul pentru textile. La 


212 


alunecase câţiva centimetri. Stătea rezemată de cutia de 
plastic, nu căzuse pe jos. Insă era evident pentru oricine s-ar fi 
uitat că nu era prinsă. Că se desprinsese sau fusese îndepărtată. 

Că ceva era în neregulă. 

Oare Dexter verificase? 

e 

Canalele din Amsterdam licăreau în noaptea rece, iar apa 
forma o pătură de luminiţe - reflexii ale becurilor din felinare, 
din restaurante, din baruri, din case. Toate casele aveau 
obloanele ridicate, perdelele trase, oameni care stăteau în 
camerele de zi sau în sufragerii, citeau ziarul sau beau un pahar 
de vin, familii strânse în jurul mesei la cină, copii care se uitau la 
televizor, toate în văzul vecinilor, al străinilor, al lumii. 

Dexter găsi un loc de parcare lângă hotel, de-a lungul 
canalului și înaintă cu mașina încet și cu grijă, deoarece nu 
exista balustradă între strada pietruită și malul înalt de trei sute 
de metri. Cumpără un permis de parcare în valoare de patruzeci 
și cinci de euro de la un aparat automat și îl lipi pe parbriz. Era 
valabil douăzeci și patru de ore. În urmă cu câteva luni, Dexter 
nu s-ar fi descurcat, însă acum totul venea de la sine: să 
descifreze instrucţiuni în limbi pe care nu le vorbea, să apese 
butoane și să folosească cărţile de credit, să îndese bilete în 
portofel pentru a fi validate și să le vâre în automate la ieșire, 
sau să așeze pe bord hărtiuţe, care să cadă pe jos când 
deschidea ușa într-o zi cu vânt. 

Dexter era mult mai priceput decât înainte. Ştia să parcheze. 

Traversară un pod, canalul fiind mărginit de case mari din 
cărămidă, prevăzute cu ferestre mari luminate și uși lucioase 
vopsite în nuanțe de verde-închis spre negru. Derulă în minte 
aceeași conversaţie imaginară. „Dexter, ar spune ea, Julia și Bill 
sunt agenţi FBI care lucrează pentru Interpol. Cred că ai furat 
cincizeci de milioane de euro. Știu că ai un cont bancar secret și 
tind să cred că ești vinovat. Însă cel mai important lucru acum 
este să găsim o soluţie să nu fii prins.” Dexter ar întreba: „De 
unde știi de cont?” 

Kate i-ar povesti despre cum dezasamblase biroul și cum 
descoperise bucata de hârtie. „Și așa ţi-a venit ţie să cotrobăi?” 

Din acest punct al conversaţiei, ea nu mai știe ce să zică. Nu 
știe cum să răspundă la această întrebare; nu poate da o 
explicaţie. „Nu tocmai”, i-ar spune ea. Apoi ce i-ar mai spune în 


213 


continuare? Cum să aducă vorba și să îi spună: „Am lucrat la CIA 
cincisprezece ani?” 

Amână din nou acest subiect - pentru a o suta oară, pentru a 
o mia oară, cine mai ţinea socoteala? - în timp ce străbătea 
acea stradă din Amsterdam, înfrigurată, obosită și flămândă. 

— Ce zici dac-am intra aici? 

Dexter se opri în faţa ușii unei cafenele maro, cu lambriuri pe 
pereţi, mese neacoperite, oglinzi mari, fumurii, rânduri de sticle 
pe rafturile groase. Toată lemnăria era ornată și de culoare 
maro, de unde și numele. 

Fură conduși la o masă din sala principală, singura liberă, 
celelalte fiind ocupate cu cupluri și de grupuri vesele. Era vineri 
seara. Totul din meniu părea gustos; toate specialităţile descrise 
de chelneriță păreau delicioase. Erau lihniţi de foame. Ar fi 
trebuit să mănânce pe drum, însă luaseră această hotărâre prea 
târziu, iar zona de refugiu se afla la periferia orașului, la vreo 
trei sferturi de oră de Canal District. 

Copiilor le dăduseră niște gustări. Torpedoul era plin de astfel 
de gustări. 

Chelneriţa aduse beri și sucuri maro și portocalii în pahare de 
sticlă groasă, spre marea satisfacție a mușteriilor de la masă. 
Băieţii erau ocupați cu cărţile lor de desenat, ca de obicei. 
Adulții știau cum să parcheze în ţări străine; copiii știau cum să 
se distreze în restaurante, departe de casă. Până și casa lor era 
departe de casă. 

— Ce-ai făcut cu lădiţa cu scule? 

Din senin. O lovitură sub centură, la cinci ore după faptul în 
sine. 

Kate nu răspunse și simţi cum mintea i-o ia razna. 

Dexter nu insistă, nici nu dădu lămuriri, nici nu repetă 
întrebarea, neacordându-i răgaz. 

Ea nu își mai amintea minciuna pe care o pregătise mai 
devreme, pentru o conversaţie mai timpurie. 

— Eu, ăăă... fereastra... 

Observă că Ben era numai ochi și urechi. Nu își putea da 
seama dacă i se părea amuzant sau o chestie serioasă; dacă o 
va da sau nu de gol. Pe buzele lui se înfiripă un zâmbet. 

— A trebuit să repar jaluzeaua. Apoi hotărî brusc. Băieți? Hai 
să ne spălăm pe mâini. 

— Mă duc eu cu ei, zise Dexter. Haideţi! Ben, Jake. 


214 


Dexter se ridică în picioare, îi luă pe băieţi de mânuţe și îi 
duse cu el. Ajunși pe la mijlocul încăperii, Ben își întoarse capul 
și îi zâmbi cu subînțeles mamei lui. 

e 

Deoarece veniseră la Amsterdam ca să se întâlnească cu 
prietenul lui, Dexter fusese cel care alesese hotelul și făcuse 
rezervările. Hotelul acela părea mai scump decât cele în care se 
cazau de obicei. Patru stele, care, cu siguranță, se apropia de 
cinci stele și nu cobora către trei. 

În timp ce Dexter se ocupa de cazare, Kate și băieții aşteptau 
în hol, pe o canapea din catifea roșie, cu cadran din lemn 
sculptat, înconjurată de tapet și de basoreliefuri din ipsos care 
se intersectau cu tavanul înalt de patru metri și jumătate. 

— Ben, zise ea în șoaptă, i-ai spus lui tati ce-am făcut? 

— Când? 

— Sus? In camera voastră? 

— Când i-am spus, vrei să spui? 

— În baie, la restaurant? Sau, nu știu, vreodată? l-ai spus 
vreodată? 

Ben se uită pe furiș la fratele lui mai mare, de parcă ar fi 
așteptat o explicaţie sau un ajutor. Însă Jake ţinea strâns în 
braţe ursuleţul de pluș, cu degetul mare în gură, aproape 
adormit. Niciun ajutor. 

— Despre treaba proastă pe care a făcut-o? întrebă Ben. 

— Exact, zise Kate. l-ai spus? 

Dexter privi în spate, îi zâmbi lui Ben, apoi se întoarse către 
recepţioneră. 

— Nu, spuse Ben. Și el zâmbea. 

— Ben? Nu mă minţi? 

— Nu, mami, zise zâmbind în continuare. 

— Atunci de ce zâmbești cu toată gura, iubitule? 

— Nu-i adevărat. 

e 

Copiii adormiră imediat pe canapeaua desfăcută, unul înspre 
celălalt, despărțiți de ursulețul de pluș vesel, uzat și pricăjit, 
destul de zdrențuros. 

Kate înţelese că refuzul ei de a-l suspecta pe Dexter fusese 
absurd. Dar cel puţin își dădea seama de ce fusese absurd: un 
mincinos nu vrea să creadă că și alţi oameni mint, deoarece 


215 


atunci ar suspecta-o și pe ea de minciună, căci așa era și va fi 
prinsă. 

Dexter ieși din baie în boxeri și într-un tricou alb, părul de pe 
picioare și de pe mâini ieșea în evidenţă pe pielea lui albă, 
făcând-o să pară și mai albă. Un bărbat palid în mijlocul unei 
ierni fără soare. 

El se întinse pe pat și își împreună mâinile în poală. Nu luă 
nimic de citit, nu spuse nimic. 

Jake începu să sforăie. Dexter stătea nemișcat. Kate nu voia 
să se uite la el, să îi vadă expresia întipărită pe faţă, să își dea 
seama ce gândește. Nu voia să înceapă o conversaţie, nu voia 
să discute despre nimic. 

Și totuși, voia. Cu disperare. Avea nevoie de asta - avea 
nevoie de ceva - ca să lămurească lucrurile. Avea nevoie să 
înceteze cu secretele, să nu își mai pună tot felul de întrebări. 

Inchise ghidul turistic pe care îl ţinea în poală - o mulţime de 
hotărâri, zgomotul gândurilor ei care o asurzeau -, se întoarse 
către el, deschise gura, simțind cum îi zvâcnesc tâmplele, 
începu să vorbească, pregătită să spună tot ce avea pe suflet 
sau măcar o parte, nu era sigură. 

— Dexter, rosti ea, întorcându-se către el. Eu... 

Kate se opri brusc la mijlocul frazei, la mijlocul gândului. El 
dormea buștean. 

e 

Vizitară Muzeul Van Gogh și piața de flori; nu erau prea multe 
de văzut în toiul iernii. Bulbi de vânzare, mistrii, plicuri cu 
seminţe. 

Fură de acord că Muzeul Anne Frank ar deschide mult prea 
multe subiecte neplăcute și ar ridica mult prea multe întrebări 
fără răspuns, prin urmare, renunţară la el. 

Când venise momentul să îi mituiască pe copii, intrară într-un 
magazin cu jucării. Le dădură undă verde să aleagă ce cutie de 
Lego doreau. Orice cutie mică. 

— Mă ocup eu, zise Dexter, prea puţin conștient de discuţiile, 
argumentele și negocierile care aveau să rezulte. 

Kate se întoarse pe Hartenstraat. Era aglomeraţie, toată 
lumea umbla înfofolită, cu căciuli trase pe cap, fumând și 
râzând, pe biciclete sau pe jos. Zări cu colțul ochiului o figură 
cunoscută, la capătul străzii. Erau o poziţie a corpului și o 
atitudine, o înălţime și o greutate pe care Kate le recunoscu sub 


216 


acea pălărie neagră cu boruri largi și pelerină de lână. Femeia 
stătea cu faţa la vitrină, o întindere imaculată de sticlă. 

Femeia nu se așteptă ca ea să iasă din magazin atât de 
repede, după doar câteva secunde. Nu luase acest lucru în 
calcul. Prin urmare, își îngădui puţină relaxare, fără să se 
ascundă și fără să ţină garda ridicată. Și fusese luată prin 
surprindere. 


217 


AZI, 1:01 P.M. 


Kate descuie sertarul de la masa de scris și cutia de valori. 
Apucă de mâner pistolul Beretta, care este mult mai ușor fără 
muniție. Simte răceala metalului negru și neted. 

Aruncă o privire la fotografia de pe birou - o poză la minut 
încadrată de o ramă veche din piele, înfăţișându-i pe băieţi 
râzând în valurile mării, la St. Tropez. Fusese făcută cu mai mult 
de un an în urmă; băieţii erau bronzaţi, iar soarele verii se juca 
în părul lor bălai, aveau dinţii albi ca laptele. Lumina aurie se 
reflecta în Mediterană, într-o după-amiază de la sfârșitul lunii 
iulie. 

In cele din urmă, Dexter o lăsase pe Kate să hotărască unde 
vor locui. li spuse că el prefera zona rurală sau orășelele din 
Toscana sau Umbria, din Provence sau de pe Coasta de Azur, 
chiar și de pe Costa Brava. Insă Kate bănuia că, în realitate, 
Dexter nu își dorise niciodată să locuiască la ţară. In schimb, 
dorise să nu iniţieze o dispută. Voia să îi lase impresia că ea 
câștigase ceva, ca și când ea luase acea hotărâre, nu el. 

Kate bănuiește că el continuă să o manipuleze în legătură cu 
tot. O schimbare uriașă după atâţia ani în care crezuse că el era 
cea mai nepricepută persoană în arta manipulării. 

Probabil Kate alesese Parisul de dragul copiilor. Astfel puteau 
crește educați și cosmopoliţi, nu protejaţi și răsfățaţi; nu dorea 
ca singurele lor competenţe să fie la tenis și la navigație. Ei 
puteau oricând să se mute în Provence odată ce copiii mergeau 
la facultate. 

Kate se lasă pe spătarul scaunului, ţinând pistolul în mână și 
gândindu-se la acești oameni: la celălalt cuplu, străini pe care îi 
crezuse prieteni și care, de fapt, erau niște străini. Și la soţul ei, 
surprinzător de perfid. Și la propriul ei comportament, discutabil, 
dar și justificat. Și la ce avea de gând să facă. 

Fixează încărcătorul în pistol. Ridică panoul tare de pe fundul 
genții ei - foarte asemănător cu compartimentul din servieta 
veche a lui Dexter, unde își ţinea telefonul secret. Ascunde 
pistolul pe fund, apoi așază la loc panoul. 

Kate se duce la un raft plin de cărţi și scoate telefonul din 
încărcător. Nu mai pornise telefonul de mai bine de un an și 


218 


jumătate, dar are grijă să fie încărcat. Îl pornește și formează un 
număr lung. Nu păstrează astfel de numere în nicio agendă 
telefonică. 

Nu recunoaște vocea de femeie care îi răspunde la capătul 
celălalt al firului, care spune „Bonjur”, dar nici nu se așteaptă la 
așa ceva. 

— Je suis 602553, zice Kate. 

— O clipă, madame. 

Kate se uită pe fereastră, peste acoperișurile triunghiulare din 
St. Germain. Sena și Luvrul se află în dreapta, domurile din 
sticlă ale Grand Palais, chiar în faţă, iar la stânga se înalță 
Turnul Eiffel. Razele soarelui pătrund pe furiș printre norii din 
spatele ei, aproape nevăzute, învăluind orașul într-o mantie 
aurie, înfrumuseţând priveliștea aproape fără cusur. 

— Da, madame. La salonul doamnelor din Bon Marche. 
Cincisprezece minute. 

Kate se uită la ceas. 

— Merci. 

Incă o dată iese grăbită pe ușă, coboară cu liftul și 
traversează holul și palierul interior. lese în stradă. Rue du Bac 
se unește cu boulevard Raspail, care șerpuiește spre sud prin 
marea de oameni ieșiți în pauza de masă. Intră în magazinul 
universal, urcă în lift, apoi se furișează pe lângă femeile care se 
îndreaptă agale către toaletă, lângă care se află un telefon 
public care sună. 

— Bună, răspunde ea, închizând ușa în spatele ei. 

— Mă bucur să-ţi aud vocea, zice Hayden. A trecut mult timp. 

— Și eu mă bucur, zice Kate. Trebuie să vorbim, între patru 
ochi. 

— Vreo problemă? 

— Nu chiar, nu. O soluție. 

El nu răspunde. 

— Ne-am putea întâlni pe la patru? întreabă ea. 

— In Paris? Mă tem că nu. Nu sunt... prin apropiere. 

— Dar nu ești nici departe. Și dacă nu mă înșel, ai acces la un 
avion. 

Hayden fusese promovat în urmă cu un an, în ciuda faptului 
că muncise o viaţă pe teren, nu în administraţie. lar în prezent 
este, în mod surprinzător, detașat în Europa. Funcţia ocupată îi 
permite să aibă avion privat, dar și să păstreze discreţia în ceea 


219 


ce privește personalul, începând cu ofițerii inferiori din Lisabona 
și Catania și terminând cu ofiţerii din Londra și Madrid. Și din 
Paris. 

El nu răspunde. 

— Îţi mai amintești de cele cincizeci de milioane de euro 
furate de la un sârb? întreabă Kate. 

Tăcere. 

— Înţeleg. 

— Ora patru? 

— Hai să fie cinci. 


24. 


Kate se minuna cât de mult trecuse cu vederea semnele. Cât 
de mult ignorase ce ar fi trebuit să vadă demult: că soții 
Maclean supravegheaseră fiecare mișcare luni la rând. 

Jake îi făcu semn cu mâna din partea cealaltă a vitrinei 
magazinului. Kate îi făcu și ea cu mâna. Dexter și băieţii se aflau 
într-un alt magazin, unul de dulciuri, în timp ce ea rămăsese 
afară. Făceau ochii mari, arătau cu degetele, implorând din tot 
corpul. Copii într-un magazin de dulciuri! 

Kate preferase să se prefacă a nu o fi văzut pe Julia. O luase 
în direcția opusă pe Hartenstraat, privind înainte, dându-i ocazia 
agentei FBI să se retragă, nesigură dacă fusese sau nu 
deconspirată. 

Kate se afla pe o altă straat, realizând când începuse filajul: în 
acea zi ploioasă - ploua cu găleata - sfârșit de septembrie - în 
urmă cu trei ani - în parcarea centrului comercial Belle Étoile din 
Strassen. Când Julia pretinsese că își uitase telefonul în mașina 
lui Kate și insistase ca ea să o aștepte sub copertină. Când se 
întorsese la mașină singură și instalase ceva subtil și greu de 
găsit și revenise în locul unde o aștepta Kate, fluturând pe buze 
un zâmbet discret și triumfător. Mona Lisa. 

Din acel moment, Bill și Julia știuseră mereu unde se afla 
Kate. 

Prin urmare, soţii Maclean știuseră că în următoarea vineri 
Kate și Dexter o luaseră pe autostrada A3, că trecuseră graniţa 
în Franţa și pe lângă reactoarele nucleare din Thionville, că 


220 


viraseră la Metz intrând pe autostrada A4, care ducea la Reims. 
Schimbarea aceea de direcţie îi făcuse, probabil, pe Julia și pe 
Bill să pornească în urmărirea lor, să sară în BMW-ul lui mic, să 
ruleze cu viteză ca să îi ajungă și să micșoreze distanţa de trei 
ore până la Paris și să încetinească la 140 km/h numai când 
GPS-ul îi anunţa în legătură cu camerele de supraveghere. Sau 
poate nu încetiniseră. Ce le păsa agenţilor FBI de amenzile 
pentru depășirea vitezei din Uniunea Europeană? 

Și în timp ce soţii Moore găseau un loc de parcare în Paris, 
soţii Maclean se aflau încă pe autostradă, traversând în viteză 
regiunea Champagne ale cărei podgorii erau presărate cu 
camioane rămase peste noapte pe câmpuri - era vremea 
recoltei. Localizară mașina lui Kate într-un garaj murdar. Intrară 
pe rând în hotelurile din apropiere, până când îl găsiră pe cel în 
care exista un apartament rezervat pe numele de Monsieur et 
Madame Moore. Soții Maclean rezervară și ei o cameră la un 
hotel din apropiere și începură filajul. 

Soții Moore erau ușor de urmărit. Mergeau încet, luau 
metroul, niciodată taxiul și se plimbau pe străzile aglomerate. 
Erau mereu în spaţiile publice. 

Soții Maclean făceau probabil cu schimbul - zece minute 
pauză, zece minute acţiune, urmărindu-se unul pe celălalt în 
timp ce urmăreau familia - așteptând momentul potrivit, o 
situaţie obișnuită, o atracţie turistică, o șansă ușoară să se 
întâlnească, încât să nu pară nimic plănuit. Sunaseră deja la 
hotelul unde erau cazaţi soţii Moore și verificaseră dacă oferea 
servicii de babysitting, știind că le va ieși planul, știind că Dexter 
și Kate vor accepta invitaţia să iasă seara în oraș, să consume 
prea mult vin, să petreacă într-un club la modă, să se apropie și 
mai mult și să devină pe loc intimi. 

Acea sâmbătă noapte spontană fusese, de fapt, orchestrată 
cu mare grijă. Acea încercare de jaf fusese un tertip, o farsă. 

Totul începuse în urmă cu câteva luni. 

Dexter ascundea ceva - oare chiar să fie vorba despre cele 
cincizeci de milioane de euro furate? -, iar acești agenți FBI nu îl 
scăpau din ochi. Îi urmăreau fiecare mișcare, în Luxemburg, în 
Belgia și în Olanda, iar acum se aflau pe urmele lui în 
Amsterdam. Erau pe punctul să descopere ceva și nu își putea 
permite să îl piardă din priviri pe Dexter nici măcar un weekend. 
De ce? 


221 


Băieţii ieșiră în fugă din magazinul de dulciuri, victorioși și 
ținând în mâinile întinse prada - „Mami! Uite!” - nerăbdători să 
îi arate mamei ce îi lăsase tatăl să își aleagă. Cât erau de 
inocenți și de naivi! 

Kate le zâmbi copiilor, însă tremura de frig și de groază. 

— Minunat, iubitule! 

Indiferent despre ce era vorba, părea că se apropia de sfârșit. 
Kate spera să nu fie unul violent. Dar trebuia să fie pregătită. 

e 

Kate era singură. Se oprise la mijlocul podului, privind cerul 
spectaculos: albastrul de damasc al amurgului, norii pufoși care 
îl traversau în viteză, straturi de alb și argintiu și cenușiu 
așezate unul peste altul. Luminile erau aprinse la ferestre, la fel 
și farurile bicicletelor, reflectându-se în apă. 

Dexter îi dusese pe băieţi înapoi la hotel ca să se uite la 
televizor înainte de cină; urmau să se întâlnească cu prietenul 
lui obositor, Brad, abia la unsprezece. 

În capătul celălalt al podului, ultimul magazin părea 
îndepărtat, ca o prelungire a cartierului comercial pe o stradă de 
periferie, ultimul Sizzler și Meineke sub felinare înainte să 
înceapă peisajul rural, cufundat în beznă. Fumul de ţigară cu 
marijuana plutea deasupra capetelor unor adolescenţi cu codițe 
afro. 

Kate găsi o bancă și intră în mica anticameră unde se aflau 
bancomatele. Ignoră cardurile care se aflau la locul lor în 
portmoneu, cardurile de uz zilnic. În schimb, își vârî degetul 
mare într-un buzunar interior, unde se aflau câteva bucăţi de 
plastic, lucruri pe care nu fusese nevoită să le ia cu ea în 
Europa, dar pe care le luase: permisul de lucru american, 
vechea legitimaţie de la birou, cardul de membru de la sala de 
sport. Și cardul bancar, contul de economii pe numele ei de fată. 
Contul despre care Dexter nu știa nimic. 

Scoase suma limită: o mie de euro. 

Mai scoase și suma limită din contul lor comun din 
Luxemburg, încă o mie. Apoi scoase bani în avans de pe două 
cărţi de credit, o mie de pe fiecare. 

leși în stradă, luminile roșii începură să se aprindă, femei 
corpolente și neatrăgătoare, din sud-estul Asiei, porțjartiere și 
tocuri înalte, sâni lăsaţi care ieșeau din dantele. 


Kate găsi un magazin de cartier. Cumpără un sul de saci de 
plastic, o rolă de bandă adezivă și o sticlă cu apă. Îi era sete, era 
agitată. 

Străzile deveneau mai înguste, iar vitrinele mai compacte, 
șase fete una lângă cealaltă, europene atrăgătoare cu părul 
negru; apoi, după colţ, câteva africane cu buze pline și funduri 
bombate. Păreau împărţite pe departamente. Ca într-un 
supermarket. 

Intră într-o cafenea bine luminată, curată, care din exterior 
părea sigură, dar înăuntru te făcea să te simţi mai puţin sigur. 
Comandă o sticlă de cola, lăsă monedele pe bar și bău repede. 
Apoi se duse în spatele cafenelei și găsi indicatorul pentru 
toaletă; arăta în jos, spre o scară spiralată, care îţi cam dădea 
fiori. La baza ei se aflau doi bărbaţi; avea loc o tranzacţie 
dubioasă, misterul plutind în aer. 

— Mă scuzaţi, spuse ea, furișându-se pe lângă ei și încuind 
ușa. Scoase sulul de saci din buzunarul hainei, rupse unul de-a 
lungul perforaţiei și aruncă restul în coșul de gunoi. Apoi scoase 
teancul de bancnote. Alese câteva bancnote de o sută și le vârî 
în buzunarul drept; câteva bancnote de douăzeci le îndesă în 
buzunarul stâng. Puse restul de euro în sacul de plastic. Apăsă 
ca să iasă aerul, apoi înfășură pachetul bine și îl legă cu bandă 
adezivă. 

Se așeză pe closet. Își scoase cizma din piciorul stâng. Când 
își încrucișa picioarele, întotdeauna așeza dreptul pe stângul. Nu 
știa dacă își va încrucișa picioarele - nu știa cum aveau să 
decurgă lucrurile. Dar mai bine să se știe în siguranţă decât să 
regrete. 

Cizma avea toc jos, dar era suficient. În spatele tălpii, la 
curbura piciorului, acolo unde talpa de piele întâlnea flecul de 
cauciuc al călcâiului, exista un spaţiu mare. Așeză sacul cu banii 
acolo și îl fixă cu bandă adezivă. 

Când ieși, bărbaţii își târau picioarele, schimbau priviri scurte 
prin miasma roșie și prin întinderile de sticlă reflectorizantă, 
încadrate de catifea. lnăuntru se aflau adolescenţi zgomotoși, 
grupuri de câte trei sau patru, care încercau să braveze ca să 
compenseze lipsa lor de experienţă. Bărbaţi de vârstă mijlocie 
îmbrăcaţi în costume, unii veniţi pentru prima dată, alţii, clienţi 
fideli, sau pur și simplu nepăsători la ce ar crede străinii, 


223 


convinși că acolo fiecare își vede de treaba lui. Nu ca în alte 
parți. 

Cafenelele erau pline, zgomotoase și împuţite, mirosul 
înțepător furișându-se afară și persistând pe trotuare. 

Un tânăr îi întâlni privirea, o invitaţie la ceva. După ce îl 
cercetă cu atenţie, își văzu de drum. 

Inaintă de-a lungul unui alt canal, foarte diferit de ceea ce 
văzuse în partea bună a Amsterdamului. Era mărginit de sex- 
shopuri, cluburi de noapte și ferestre cu lumină roșie. Dintr-un 
bar răsunau hohotele de râs ale unor beţivi, engleză cu accent 
australian, chicotelile stânjenite ale unei femei. 

Un alt bărbat îi întâlni privirea, acesta era mai în vârstă, mai 
dur. El o salută din cap, iar ea îi răspunse la fel. Rosti ceva în 
olandeză, iar ea încetini pasul, dar nu răspunse. 

— Cauţi ceva? Accent din India de Vest, departe de casă. Ca 
și ea. 

— Mda. 

Un dinte de aur strălucind. 

— Ce anume? 

— Ceva deosebit, zise ea. Ceva din oțel, cu plumb. 

Zâmbetul lui dispăru. 

— Nu te pot ajuta. 

Işi vâri mâna în buzunar și scoase o bancnotă de douăzeci. 

— Cine poate? 

— Du-te la Dieter. Mai sus. Când își înclină capul, cozile îi 
căzură pe ochi. 

Kate își continuă drumul pe trotuarul de-a lungul canalului 
îngust, împresurată de zgomote și mirosuri. În faţa unui club 
erotic, afișele nu lăsau niciun dubiu în legătură cu genul de 
spectacol, stătea un bărbat într-un costum negru lucios, cu 
pantofi cu vârf ascuţit, o cravată îngustă din piele, care se uita 
la trecători. Îi întâlni privirea lui Kate. 

— Guten tag. 

— Salut. Tu ești Dieter? 

El încuviință din cap. 

— Caut ceva. Mi-a spus un prieten că mă poţi ajuta. Este 
vorba de oţel. 

Dieter păru nedumerit. 

— E un obiect furat? 


224 


— Nu, răspunse ea. Oțel. Metal. Ea își ridică mâna și își 
îndreptă arătătorul către el, ţinându-și degetul mare ridicat. 
Îndoi degetul. Poc. 

Dieter înțelese și clătină din cap. 

— Nu se poate. 

Ea scoase două bancnote albastre de douăzeci din buzunar și 
i le întinse. El se strâmbă și refuză banii, clătinând din nou din 
cap. 

Ea scoase o nouă bancnotă, de o sută de data aceasta. 

Dieter aruncă o privire la bucata de hârtie verde, 
recunoscându-i imediat valoarea. 

— Vino cu mine, zise el, strângându-și mâna în jurul 
bancnotei. 

Pășea repede, privind mereu în jurul lui, nesimţindu-se în 
largul lui în acea misiune care nu avea legătură cu sexul. 
Traversară un pod și o luară pe o străduță îngustă și 
aglomerată, cu prostituate atrăgătoare la fiecare fereastră, o 
porțiune faimoasă, o secţiune de top a districtului, nimic 
deosebit. Apoi o luară pe o străduță întunecată, o alee mai 
degrabă, unde nu erau aprinse decât câteva lumini roșii și care 
era mărginită de un zid lung de cărămidă. 

Dieter se opri în faţa unei ferestre roșii, iar Kate se opri lângă 
el. Blonda frumoasă dinăuntru se uită la el, apoi la Kate și 
deschise ușa fără să scoată un cuvânt. Mirosuri de tămâie, de 
fum de ţigară și de dezinfectant cu amoniac. Dieter trecu pe 
lângă fată și pe lângă cămăruţa ei sordidă, în care se afla un pat 
aranjat cu grijă, încadrat de oglinzi. Fata nu se uită la Kate. 

Înaintară de-a lungul unui hol îngust, cu pereţi din rigips ieftin, 
neornamentat. La capătul holului se afla o scară șubredă, cu 
tavan jos, slab luminată. 

Kate începu să se agite. Se opri în loc. 

— Haide. Un gest cu mâna, deloc reconfortant. Haide. 

Urcară scările, traversară un palier nesigur și urcară din nou 
spre un hol care părea construit de curând. Pardoseala ieftină 
vibra sub picioarele lor, iar Kate auzi un ritm de hip-hop, apoi un 
solo, apoi un bas ameninţător, sintetizatoare. Muzica se auzea 
din ce în ce mai tare, versuri clare în engleză, vulgare și brutale. 

Kate părăsi covorul și păși pe gresia unui hol mai larg, cu 
tavan înalt, trecând dintr-o magherniţă într-o casă mare, 
ascunsă parcă acolo, cu niște uși mari din lemn vopsit. Dieter îi 


225 


aruncă o privire peste umăr, apoi deschise ușile, împingându- 
le... 

Kate observă dintr-o privire dezordinea din acea cameră 
uriașă. Canapele și divane și scaune, măsute de cafea și 
covoare persane, abajururi cu ciucuri fixate pe suporturi de 
alabastru, șemineuri din marmură și ferestre uriașe care dădeau 
spre canal, câteva fete mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, 
una dintre ele ţinându-și capul în poala unui individ tatuat, cu 
cercei și cu o înfățișare înspăimântătoare. Capul îi era aplecat și 
ridicat de urechi, și apoi mai era un bărbat cu capul de un 
portocaliu aprins, care se apleca peste o măsuţă de cafea cu 
tăblia din oglindă, apoi și-l ridica și-l azvârlea pe spate, inhalând 
pudra albă, iar apoi și-l scutura, păru-i lung și aţos biciuindu-i 
faţa. 

— Ahhhhh! strigă el. E al naibii de bine. Se șterse la nas, se 
uită la Kate, apoi la Dieter. Cine-i cucoana? 

Dieter ridică din umeri. 

— Caută ceva. 

— O cunoști? 

— Deloc. 

— Bine atunci. 

Dieter ridică din umeri, se întoarse și plecă, închizând ușa în 
urma lui, bucuros să scape de Kate și de întrebările ei 
alarmante. 

— Angelique? Verific-o. 

Fata se ridică fără tragere de inimă. Avea 1,82 m și purta doar 
chiloți și pantofi cu toc înalt. Bărbatul cu părul roșcat o urmări 
cu o privire pofticioasă. Angelique era un specimen fantastic și 
nu avea mai mult de șaptesprezece ani. O percheziţionă pe 
Kate, apoi se îndreptă agale, înapoi la scaunul și la revista ei. 
Vogue. O fată goală care citea o revistă de modă. 

— Ce vrei? 

— Vreau o bucată. 

Individul cu tatuaje părea că se apropie de punctul culminant, 
coborând și ridicând capul fetei cu mișcări rapide, în timp ce ea 
se îneca și înghiţea și încerca să nu plângă. 

— Și tu vrei o bucată. Rânji. Vrei să-ţi gust păsărica? Drăguţ... 

Kate zâmbi larg. 

— Vreau o armă, scoţian tâmpit. 

— Ahhh, gemu individul tatuat. 


226 


— Poftim? Ai auzit, Colin? 

— Ahhhhhh! Colin o apucă de păr pe fată. 

— Nu mă întrerupe, Red. 

— O armă, zici? 

Kate nu răspunse. 

— Da ce ești? Vreun curcan? Unde ţi-e microfonu'? 

— N-am microfon. 

— Atunci, arată-mi. 

Kate îl privi în ochi; el nu clipi. 

— Sau cară-te naibii de-aici. 

Ea rămase nemișcată preţ de o secundă sau două, 
nedezlipindu-și privirea de la el, apoi începu să-și dea încet jos 
haina, lăsând-o să cadă pe jos și privindu-l drept în ochi. 

Își trase puloverul peste cap dintr-o mișcare, iar părul i se 
electriză. Își duse mâinile la spate, își desfăcu fermoarul la fustă 
și o lăsă să cadă pe podea. leși din ea, cu mâinile pe șolduri. 

— Ești americancă? o întrebă el. 

Kate rămase în cizme și în lenjeria intimă. Nu răspunse. 

— Restul. El pocni din degete. Dă și restul jos. 

— Du-te naibii! 

— De ce-ai nevoie de armă? 

Ea își dorea cu disperare să se îmbrace, dar se simţi 
învingătoare cu fiecare secundă în care rămânea goală, 
adunându-și forțele ca să învingă umilința. 

— Colin? Ce-avem pentru ea? 

Colin își trăgea fermoarul la blugii negri și se apropie, la 
bustul gol, acoperit cu un amestec indescifrabil de cerneală 
ștearsă. Se aplecă peste oglinda mesei și luă o priză. Apoi se 
ridică și traversă încăperea. Deschise un sertar și se uită 
înăuntru. 

— Beretta, zise Colin. 

— Oh. Red zâmbi. Frumoasă armă. Am găsit-o pe stradă 
săptămâna trecută. 

Kate nu voia să audă nicio poveste inventată care să ascundă 
proveniența armei. 

— Să văd. 

Cu o mișcare sigură, Colin trase cocoșul Berettei și o azvârli 
din partea cealaltă a încăperii, de la cinci metri, o aruncare 
perfectă înspre Kate, care prinse arma cu lejeritate. Se uită cu 
atenţie la armă, în parte ca să o examineze, în parte ca să Îi 


227 


arate lui Red că nu era bine să se pună cu ea. Beretta 92FS era 
probabil cea mai populară armă din lume, un fel de Toyota 
Corolla a revolverelor. Părea să fie în stare perfectă. 

— Două mii, zise ea. 

Nu voia să îi ceară prețul, nu voia să îi ofere ocazia lui Red să 
înceapă negocierea. Prețul final era rezultatul negocierii și nu 
avea legătură cu valoarea obiectivă. Putea valora cincisprezece 
euro sau douăzeci de mii de euro; ideea era dacă el o putea 
determina să îi plătească suma pe care ea îl va convinge să o 
accepte. 

— Pleacă naibii de-aici! Zece. 

Ea se aplecă și își ridică de pe jos fusta. Îi trase fermoarul. 

— Opt, zise el, iar ea știu că va câștiga. 

Kate își îmbrăcă puloverul. 

— Două mii cinci sute. 

Kate își scoase părul de după guler, dar nu spuse nimic. 

— Cară-te de-aici, târfă! 

Își culese haina de pe jos și o îmbrăcă. 

— Nu accept niciun bănuț mai puţin de cinci. 

— Îţi dau trei. 

— Du-te naibii! 

Ea ridică din umeri și dădu să plece. 

— Patru, zise el. 

— Trei mii cinci sute. Batem palma sau nu? întrebă zâmbind. 

El încercă să o înduplece cu privirea, însă își dădu seama că 
era în zadar. 

— Trei mii, zise. Plus un oral. 

Ea abia se abţinu să nu râdă. 

— Du-te naibii! 

El zâmbi larg. 

— Hai, cred că ne putem înţelege. 

e 

Kate insistă să viziteze muzeul de științe care se afla în port. 
Apoi, după masa de prânz, merseră la un târg, prin care ea 
rătăci, negocie și cumpără diverse nimicuri, o tavă din porțelan 
și tacâmuri din argint. Apoi vru să se oprească undeva și să bea 
cafea, cumpărând și niște prăjituri pentru copii. 

În geanta pe care o ţinea sub masă, Beretta atârna greu, dar 
și mai greu în conștiința ei. 


228 


Dexter recunoscu că Brad se transformase într-un nemernic 
insuportabil în ultimii zece ani de când nu mai lucrau împreună. 
Se mutase la New York ca să facă nu știu ce chestii tehnice 
pentru niște companii. Se lăuda întruna cu funcţia de CMO, 
vorbea despre achiziţia unui apartament și despre verile 
petrecute în Hamptons și alte nimicuri. Kate îl considerase pe 
Brad de la început un nesuferit și se bucură că Dexter realizase 
și el în cele din urmă acest lucru, acum că Brad își dăduse 
arama pe față. New Yorkul îi alimentase infatuarea. 

Dacă Dexter avea ascunse cincizeci de milioane de euro pe 
undeva, atunci se abţinea foarte bine să nu se transforme într- 
un infatuat egoist. 

Kate mai comandă o cafea. Încerca să tragă de timp, de lao 
oră la două, de la două ore la trei, până când se asigură că în 
momentul în care se vor întoarce la Luxemburg va fi târziu, iar 
copiii vor merge la culcare, fără să mai aprindă lumina în 
camera lor. Dexter nu va avea ocazia să rămână singur în 
camera băieţilor și să verifice biroul dezmembrat, dovada 
suspiciunii ei, dovada descoperirii ei. 

Goniră pe autostrada care traversa Olanda, netedă ca palma, 
prevăzută cu câte o ieșire la fiecare câţiva kilometri și cu un 
oraș la fiecare ieșire. La răsărit o luară pe drumul care ocolea 
Bruxelles-ul, apoi goniră către sud prin partea flamandă a 
Belgiei, pustie și întunecată și deluroasă - prăpăstii și păduri și 
pustietate, pustietate, pustietate. 

Kate privi pe geam afară în întunericul care învăluia Munţii 
Ardeni, unde fuseseră duse războaiele mondiale sângeroase. 
Bătălia de la Bulge, cel de-al Doilea Război Mondial, cel mai 
mare și mai nimicitor. Asta se întâmpla în urmă cu șaizeci și 
ceva de ani. lar acum? Acum nu mai existau graniţe între 
Germania, Franţa, Belgia și Luxemburg. Tot acel măcel pentru 
suveranitate și integritatea graniţelor, iar acum nu mai aveai 
nevoie de pașaport ca să călătorești de la aliaţi la dușmani. 

George Patton fusese îngropat în Luxemburg, la mică distanţă 
de școala copiilor, alături de alţi cinci mii de soldaţi americani. 

Mașina germană torcea la 150 de kilometri la oră, tăind ceața 
densă care se lăsa repede peste capotă. Urcau și coborau 
dealurile, intersectându-se rareori cu câte o mașină sau un 
camion; se aflau în pustietate în întunericul nopţii. 

Locul perfect să dispari. 


229 


25. 


Ora opt dimineaţa. Cinci minute după opt. Șapte minute. 
Sosise vremea să meargă la școală, și așa erau în întârziere, 
însă Dexter încă nu plecase de acasă, ci moţăia la duș. 

Dacă pleca, Dexter va cotrobăi prin apartament. Putea merge 
oriunde, putea face orice. Putea verifica biroul și să descopere 
că ea îl dezasamblase. Putea verifica coșul din cămară și să 
găsească arma. 

— Haideţi, băieţi, zise ea din bucătărie. Scoase arma din coș 
și o vâri în geantă. Mama este gata. 

Nu putea trăi astfel. 


— Salut! 

Închise ușa de la intrare încet, fără zgomot. Clic. 

— Salut! 

Aruncă o privire la farfuria de ceramică de pe masa din hol, 
unde își ţinea el cheile. Era goală. 

— Dexter? 

Kate urcă la etaj ca să se asigure, traversă holul, apoi intră în 
dormitorul lor și în baie. Când trecu pe lângă camera băieţilor, 
se uită la birou; era neschimbat, nereparat. Se va ocupa de asta 
în curând. _ 

Cobori la parter, traversă holul și trecu prin camera de zi. Işi 
vâri capul în bucătărie, verificând de trei ori. Devenea din ce în 
ce mai agitată, începând să tremure. _ 

Se așeză la birou. Deschise laptopul. Işi verifică e-mailul, 
căzând pe gânduri. Răspunse la ceva neînsemnat, citi ceva 
irelevant. Goli fișierul cu spamuri. 

Nu mai avea nimic de făcut în afară de asta. 

Deschise fișierul cu poze din telefonul ei. Alese imaginea cu 
bucata de hârtie a lui Dexter, cea care conţinea numerele de 
cont și parolele. Nu existau nume de bănci. Dar câte bănci 
puteau exista? Doar câteva. Cât i-ar fi putut lua? O jumătate de 
oră? O oră? 

Se ridică în picioare. Se duse în bucătărie și își turnă o cană 
de cafea. De parcă ar fi ajutat-o cofeina la ceva. 


230 


Se așeză din nou, odihnindu-și îngândurată degetele pe 
tastatură. Trebuia să înceapă cu ceva mai simplu: cu banca 
unde aveau contul comun. 

Făcu clic pe iconiţa care se afla în partea de sus a motorului 
de căutare. Se deschise pagina de întâmpinare a băncii care îi 
cerea să introducă numarul contului bancar și parola. 

Kate se uită din nou la telefon, la imagine, la numere... 

Apăsă pe prima tastă, numărul opt, ţinându-și degetul mijlociu 
pe asteriscul de deasupra numărului... gândindu-se la ceva... la 
computerul acela... 

Îi veni în minte Julia. Ziua în care aceasta îi făcuse o vizită 
acasă, pe motiv că nu avea internet și voia să-și verifice e- 
mailul. Când Julia se așezase pe scaunul acela, în fața aceluiași 
computer, și folosise tastatura. 

Kate realiză ceva: Julia nu își verificase e-mailul. Instalase un 
program spion care înregistra accesările lui Kate și ceea ce tasta 
ea, un program care le trimitea prin e-mail Juliei și lui Bill tot 
ceea ce căuta ea. Astfel puteau fura numerele de cont și 
parolele soţilor Moore, puteau verifica soldurile bancare și 
investițiile, monitoriza biletele de avion cumpărate și rezervările 
la hotel făcute pe internet. 

Soții Maclean monitorizau activitatea de pe acest computer, 
însă rezervările pentru Amsterdam nu fuseseră făcute de pe 
acest computer. 

Desigur! Soții Maclean nu știau unde pleca familia Moore, 
pentru cât timp și de ce. Și asta pentru că Dexter făcuse 
rezervările la hotel de la biroul lui. Din biroul lui ultrasecurizat și 
de la computerul lui imposibil de accesat. Prin urmare, agenţii 
FBI nu știau dacă Dexter și Kate încercau să fugă. Dacă se aflau 
în drum spre Insula Man, sau Hamburg, sau Stockholm. Dacă se 
mutau permanent, dacă se ascundeau, dacă aveau pașapoarte 
false și saci plini cu bani. 

Prin urmare, agenţii FBI îi urmăriseră agitati, ca să se asigure 
că suspectul lor nu avea să dispară. 

Kate își luă mâinile de pe tastatura compromisă. 

e 
— Bună, Claire? Sunt Kate. Kate Moore. 
— Kate! Ce mai faci? 


— Sunt bine, mulţumesc. Kate surprinse un chip cunoscut 
care trecu prin faţa cabinei telefonice din P&T. Claire, aș vrea să 
îți cer o favoare cam ciudată. 

— Orice, draga mea. Orice. 

— Aș putea trece pe la tine ca să îţi folosesc puţin 
computerul? 

e 

Biroul lui Claire de acasă era înghesuit într-un colț, în spatele 
scărilor, și avea o fereastră care dădea înspre aleea din față - 
cea mai neprimitoare încăpere dintr-o casă mare din suburbii. 
Kate văzu o mașină pe stradă și se întrebă dacă nu cumva Julia 
și Bill vor trece pe acolo, furișându-se pe stradă și așezându-se 
să o pândească. _ 

Ea deschise pagina de căutare. Incepu cu cele mai mari bănci, 
ale căror firme se aflau peste tot în oraș, pe clădiri, pe afișe cu 
sponsorii festivalurilor, pe tricourilor echipelor de ciclism. 

Pe bucăţica de hârtie a lui Dexter erau scrise două numere de 
cont. Primul număr era însoțit de un nume de utilizator și o 
parolă, precum și alte informaţii; celălalt, nu avea informaţii 
suplimentare. Kate nu avea de gând să îl încerce pe al doilea; nu 
avea nicio logică. 

Însă primul avea logică. Era prea simplu, prea rapid: la zece 
minute după ce începuse, a cincea bancă la care încercase, 
primul număr de cont fusese valid. 

Trase aer în piept și își ținu respiraţia în timp ce introduse 
parola... validă. 

Apoi trebui să aleagă imaginea corectă dintr-un număr de 
treizeci, poate, care explica notarea „câine” de pe bucăţica de 
hârtie. Apoi trebui să potrivească un puzzle cu un șir de litere de 
pe hârtia lui Dexter. Apoi se deschise o fereastră de dialog: 

„Accesare arhiva contului dumneavoastră. Un moment, vă 
rugăm.” 

„Accesare arhiva contului dumneavoastră. Un moment...” 

Ecranul se înnegri. 

Kate încremeni, intră în panică, privi repede în jurul ei, 
întrebându-se ce putea... 

Ecranul se lumină din nou - sumarul contului, informații 
puţine, generale. Ea își plimbă privirea pe ecran, încercând să 
înțeleagă. 

„Titular cont: LuxTrade S.A.” 


„Adresă cont: rue des Paris 141, Bibonville, Luxemburg.” 

Pe pagină nu existau cifre, sume, doar acea informaţie 
neconcludentă, care nu demonstra nimic, care nu oferea nimic. 
Îi pieri entuziasmul. 

Apoi observă iconiţa pentru „Bunuri”. Puse mâna pe maus și 
mișcă cursorul, făcu clic, apoi așteptă acea milisecundă 
frustrantă în care nu se întâmplă nimic, apoi acea microsecundă 
îngrozitoare când ecranul se înnegri, apoi ecranul prinse din nou 
viață, alb și albastru, cu două linii în mijlocul paginii: 

„Balanţă cont economii 409 018, 00 EUR” 

Era o sumă neașteptată de bani. Dar era foarte departe de 
suma de cincizeci de milioane de euro. Kate răsuflă ușurată, se 
lăsă pe spătarul scaunului, îndepărtându-se de computer. Orice 
ar fi făcut Dexter, era limpede că nu furase cincizeci de milioane 
de euro. 

Privi îndelung ecranul, pierdută în speculaţii și în gânduri... 
întrebându-se ce însemnau toate astea, marea discrepanţă între 
patru sute de mii și cincizeci de milioane... 

Atunci observă iconiţa pentru celălalt cont. 

e 

Traversa în viteză Luxemburgul în mașina sport a soțului lui 
Claire, către nord-vest, pe șosele cu două benzi de circulație și o 
porțiune scurtă pe autostradă, trecu prin sensuri giratorii, 
urmând traficul, accelerând și frânând și depășind. La radio nu 
se auzea nimic, nici muzică, nici emisiune culturală în franceză. 
Era pierdută într-un labirint de explicaţii, ajungând mereu într-o 
fundătură. 

Se holbase la ecranul computerului, cu gura căscată, preţ de 
un minut. 

„Sold cont curent 25 000 000,00 EUR” 

Apoi ieșise de pe interfaţa băncii, ștersese arhiva paginii de 
căutare, golise cookie-urile, ieșise din program și repornise 
unitatea centrală, gândindu-se la următorii pași. 

Intrase în bucătărie cu un zâmbet forţat pe buze. Claire 
rămăsese perplexă când Kate o întrebase dacă poate să 
împrumute BMW-ul lui Sebastian. 

— Mașina mea scoate niște sunete ciudate, explică ea, iar 
condiţiile sunt îngrozitoare aici. N-aș vrea să rămân pe drumuri 
pe o vreme ca asta. Îmi voi duce mâine mașina în garaj. 


233 


Simţi cum îi fuge pământul de sub picioare când o luă spre 
vest, către valea Petrusse și centrul ţării. De partea cealaltă a 
râului, dealurile joase începeau să se ridice din nou, pante lungi, 
platouri, care coborau pentru a traversa izvoare și pâraie, 
înainte să își continue urcușul. 

Exista o diferenţă mare între cele cincizeci de milioane de 
euro despre care FBI credea că le furase Dexter și cele douăzeci 
și cinci de milioane pe care le avea el în cont. Jumătate. Insă 
diferența consta în însemnătate. Ideea generală era aceeași: o 
sumă uriașă de bani. O sumă necâștigată. 

Kate traversă în viteză pădurea. Copacii erau înșiraţi de-a 
lungul șoselei, trunchiuri subțiri, cu scoarță albă, înălțându-se 
către cer. Brusc, copacii deveniră mai albi, mai luminoși. Era una 
din acele zone rurale care se desfășura dinaintea ochilor în toată 
splendoarea în zile ca aceea, când temperatura era sub zero 
grade Celsius, ceața dinaintea zorilor plutind deasupra 
câmpiilor, apoi înghețând, învăluind totul - copaci și arbuști, 
crenguţe și ace de brazi, indicatoare rutiere și stâlpi de felinare 
- într-un strat de gheață albă, strălucitoare și orbitoare. Mistic. 

Trebuia să existe o explicaţie logică. Dexter era om bun. Dacă 
făcuse un lucru rău, trebuia să existe un motiv întemeiat. 

La urma urmei, ea însăși făcuse cel mai rău lucru posibil. Și ea 
era un om bun. Sau nu? 

(J 

Jumătate din cincizeci de milioane... 

Mașina traversa în viteză pustietatea rurală, goală și 
dezolantă, specifică iernii. Chiar și cele mai mici structuri păreau 
înalte, hambare și grânare și case din piatră cu un singur etaj, 
construite chiar pe marginea drumului, care la început fusese o 
cărare medievală, apoi, în perioada Renașterii, fusese lărgită 
pentru cai, apoi lărgită din nou și pavată în secolul XX pentru 
mașini, un alt crâmpei din istoria Europei, ascuns într-un drum 
îngust. 

Unde era jumătatea cealaltă...? Trebuie să fi fost în celălalt 
cont, cel care nu oferea nicio informaţie suplimentară, niciun 
nume de utilizator sau parolă. De ce ar păstra o evidenţă scrisă 
doar cu un singur cont? Doar cu jumătate din sumă? 

Mașina hurui pe asfaltul uzat, ieșind și intrând prin păduri de 
conifere, care acopereau aceste zone înalte. 

Pentru că avea un partener. Marlena? Niko? Amândouă? 


234 


Kate nu folosea GPS-ul lui Sebastian. Alesese mașina lui cu 
scopul de a nu fi urmărită. Folosea o hartă, pe care trebuia să o 
verifice în mod constant, deoarece șoselele întortocheate, fără 
număr, își schimbau denumirea la câţiva kilometri, unindu-se, 
terminându-se într-o înfundătură și repliindu-se. 

Ajunse în cele din urmă în Bigonville, pe rue des Pins, o stradă 
ușor de ratat, deoarece nu avea marcaje și era mărginită cu 
conifere. O stradă de pini, într-adevăr. 

Kate era acum convinsă - 99 la sută, dacă nu 100 la sută - că 
Dexter își însușise ilegal o sumă uriașă de euro, care se ridica la 
câteva milioane. Din acești bani plăteau întreținerea, 
alimentele, jucăriile, motorina cu care își umpluse rezervorul 
mașinii cu o zi în urmă, un plin în valoare de șaizeci și trei de 
euro, echivalentul a aproape o sută de dolari de benzină pentru 
un Audi la mâna a doua. 

O mașină la mâna a doua. Aici se băteau cap în cap cele două 
realități: cine ar cumpăra o mașină la mâna a doua dacă ar avea 
douăzeci și cinci de milioane de euro în cont? 

Kate abia rezistase la cină în Amsterdam, în compania 
infatuatului aceluia de Brad. Un individ care avea milioane în 
conturi. Și care își petrecea timpul liber și își consuma toată 
energia cheltuind bani. Mașinile lui, casele lui, vacanțele lui. La 
fel ca și bancherii bogaţi din Luxemburg, a căror ocupaţie era să 
facă bani și a căror pasiune era să îi cheltuiască. 

Soțul ei nu se număra printre ei. 

Drumul acela îngust și plin de curbe cobora și urca și era 
acoperit cu porţiuni de zăpadă și gheaţă. Traversa păduri dese 
și un pârâu șerpuitor. Nu se alocase niciodată un buget pentru 
construirea unui pod și nici nu se va aloca vreodată. 

Nimic nu avea nicio logică. 

Drumul lăsă în urmă pârâul și urmă un urcuș abrupt, ajungând 
în vârful unei alte culmi despădurite, dezvăluind o priveliște 
presărată cu alte culmi și întinderi de un alb murdar, amintind 
de blana unui câine bătrân. Drumul era mărginit de un zid din 
piatră de ţară, alcătuit din bolovanii care fuseseră îndepărtați de 
pe câmpul din partea cealaltă pentru a putea fi arat. Zidul nu 
era decât un produs secundar, un loc unde fuseseră puși 
bolovanii. Câmpul era imens, acoperit cu iarbă scundă, verde- 
maronie și ruginie. 


Kate zări ferma vopsită în alb, cu acoperiș din șipci negre, 
asemănător cu toate acoperișurile din acea țărișoară. Casa era 
străjuită de o parte și de alta de pâlcuri de stejari desfrunziţi, un 
loc umbros în timpul verii. Terenul din jurul casei era traversat 
de o serie de ziduri din piatră joase, aflate în ruină, care 
semănau cu niște ruine romane, delimitând încăperi uriașe - 
sufragerii, vomitorii și foaiere mari. 

Kate încetini și aruncă o privire în oglinda retrovizoare, 
asigurându-se încă o dată că nu fusese urmărită. Nu se vedea 
nicăieri nici ţipenie de mașină, camion sau tractor; obloanele de 
lemn erau trase. Nici ţipenie de om, acolo în acea casă blindată 
sub cerul liber de acel pâlc de străjeri desfrunziți. 

Nu aveai cum să oprești pe marginea drumului care se 
termina brusc în șanțurile de scurgere. Aleea care ducea spre 
casă trecea printr-o deschizătură a zidului din piatră și era 
barată de un lanţ prevăzut cu un lacăt. Pe unul din stâlpii de 
piatră se afla o plăcuţă albă, emailată, pe care era scris cu 
negru numărul 141. Era rue des Pins 141, Bigonville, 
Luxemburg. Sediul central al LuxTrade S.A. 

Kate se opri brusc în mijlocul drumului. Nu avea cum să dea 
târcoale pe-acolo; nu avea cum să fileze casa, pe locuitorii sau 
vizitatorii ei. Se uită în stânga și în dreapta, în faţă și în spate; 
nu exista nicio ascunzătoare pe o rază de câteva sute de metri 
în orice direcţie. Nu avea cum să se furișeze înăuntru. 

Era un sediu ciudat pentru o companie care valora cincizeci 
de milioane de euro. Semăna mai mult cu un adăpost. 

e 

Cele câteva mame care ieșiseră în oraș ședeau pe niște 
scaune de bar, în jurul unei mese. În mai puţin de o jumătate de 
oră, majoritatea dintre ele erau cherchelite. 

Această ieșire trebuia să îi ia gândul lui Kate de la acea 
situaţie imposibilă. Plus că trebuia să păstreze aparențele unei 
vieți normale. Asta învățase de-a lungul formării ei, de-a lungul 
carierei, era propria ei deviză: indiferent ce s-ar întâmpla, 
trăiește ca o persoană obișnuită. Fă lucruri normale, întâlnește- 
te cu oameni obișnuiți. Nu da nimănui un motiv să se îndoiască 
de tine, să te investigheze. Nu da răspunsuri pline de înțeles la 
întrebări indiscrete care ar putea fi puse după ce ai plecat. Nu 
lăsa pe nimeni să suspecteze că nu ai fi cel care pretinzi că ești. 


236 


Bârfa nefondată și maliţioasă începu să-și facă loc la masă. 
Soţul nu știu căreia dintre femei o înșela cu secretara. Bona 
alteia era târfa școlii. Familia cehă care păruse atât de bogată? 
Săracă. Femeia acea guralivă și vulgară din Texas, cu trei copii? 
Făcea tratamente pentru fertilitate ca să îl aibă pe al patrulea. 

Că nu știu care era nu știu cum. 

Kate încerca neîncetat să înțeleagă ce punea la cale soţul ei și 
de unde ar fi putut obţine acele milioane de euro altfel decât 
prin metoda de care îl suspecta FBI-ul: furt. 

Așeză discret pe masă o bancnotă de zece euro când celelalte 
mame nu erau atente și se îndepărtă, ca și când ar fi mers la 
toaletă. Se îndreptă către ușa de la intrare, își luă umbrela din 
suport și ieși în stradă și în ceaţă, în lumina diafană a felinarelor. 
Râul curgea zgomotos, umflat de zăpada topită. 

În jurul podului din Grund se aflau mai multe baruri unul lângă 
celălalt, fiecare cu atmosfera sa discretă de fum și zgomot; 
dintr-unul răsunau zgomotele unui meci de rugby de la televizor, 
dintr-altul muzică pop europeană, dintr-un al treilea, urletele 
unor adolescenţi beți, cu toate că avea un indicator care 
interzicea accesul persoanelor sub șaisprezece ani, atrăgându-i 
astfel pe toţi adolescenţii de șaisprezece ani din oraș. 

Kate traversă podul, traversă strada, intră în tunelul lung, 
bine luminat, săpat adânc în stânca pe care fusese construit 
haute ville. Pereţii erau acoperiţi de tot felul de desene, se 
simţea un ușor miros de urină, ca în orice pasaj urban, chiar și în 
cele mai îngrijite orașe. Era un urcuș de aproape o sută de metri 
până la cartierul de deasupra acestei formaţiuni stâncoase, un 
exerciţiu bun dacă ar fi urcat dealul pe care se afla rue Large, 
însă în seara aceea nu asta urmărea. Voia răspunsuri, nu 
exerciţii cardio; voia să fie acasă, singură, cu gândurile ei. Avea 
o bonă pe care trebuia să o plătească și să îi dea liber și un soț 
care juca tenis cu agentul FBI care îl investiga. Ce încâlceală 
nenorocită! 

Din lift ieși un grup mic, vreo doi adolescenți, vreo doi 
bancheri, o femeie, care se uită la Kate cu o expresie de 
solidaritate. 

Kate era singură în ascensor, așteptând să urce. Auzi zgomot 
de pași în tunel, cineva care se grăbea. Părea a fi un bărbat - 
pași lungi și apăsaţi. Ea apăsă butonul în mod repetat, o decizie 
iraţională și zadarnică, dar pe care o luase, totuși. 


237 


Ușile se închiseră tocmai în momentul în care sosi bărbatul, 
care încercă să își vâre brațul în despărţitura dintre ușile de oțel 
- o fracțiune de secundă prea târziu. 

Ascensorul urca încet, tras de cabluri, huruind și scârțâind. 
Kate ieși pe platoul St. Esprit, unde se aflau cartierul 
administrativ, tribunalele și agenţiile naţionale, piaţa în mijlocul 
unor clădiri foarte curate. Intreaga zonă era puternic luminată, 
însă pustie și liniștită. 

Kate traversă în grabă piața. Trecu pe lângă un club de 
noapte din care răsuna muzica. Dispăru după un colț și începu 
să urce, ajungând într-o altă piaţă. Aici se aflau un bar, o 
fântână arteziană, un restaurant luxos și un taxi care aștepta. 
Din restaurant ieși un cuplu de vârstă mijlocie și se urcă în taxi. 

Aruncă o privire peste umăr; nu era nimeni. Traversă în grabă 
la place și intră pe o stradă al cărui pavaj fusese scos. Utilajele 
de construcție zăceau în șanțuri adânci și murdare. Auzi zgomot 
de pași în urma ei. i 

Kate grăbi pasul, mergând cât putea de repede. Incepu să 
fugă, apoi să meargă cu pași grăbiţi, alternând ritmul. Trecu de 
o intersecție. In partea dreaptă se afla un restaurant italian 
aglomerat, în partea stângă, palatul marelui duce, iar ea își 
dădu seama că avea să treacă pe sub fereastra soţilor Maclean. 

Persoana din spatele ei era bărbat, deoarece talpa pantofilor 
cădea grea pe pavaj în timp ce încerca să ţină pasul cu ea. 
Aruncă o privire peste umăr. O haină lungă, neagră, o pălărie cu 
boruri largi. Oare era același bărbat din tunel? Vârsta și statura 
nedeslușite, ascunse de întuneric. Totul era nedeslușit. 

Kate se uită la localul italian, gândindu-se să se ascundă 
înăuntru. Insă își continuă drumul, mai repede, trecând pe lângă 
un restaurant chinezesc, pe lângă un bar, apoi traversă o alee 
abruptă, cel mai scurt drum către casă, din nefericire și cel mai 
înspăimântător. Incepu să alerge, incomodă și nesigură pe 
tocurile care atingeau piatra cubică udă. Incercă să se sprijine 
de un perete tencuit ca să nu cadă și își zgârie pielea degetelor 
de suprafaţa dură. Se făcu repede nevăzută după un colț, 
ajutându-se de umbrela mare ca să-și menţină echilibrul și 
încercând să se concentreze la drumul spre casă. Incepuse să 
sprinteze. Observă un pasaj întunecat și se răzgândi. 

Se ascunse în pasajul care ducea la ușa de la intrare a unei 
clădiri similare cu cea în care locuia ea - o altă structură 


238 


medievală căreia i se schimbase complet înfățișarea, pereți din 
piatră acoperiţi cu tencuială striată, lemn înlocuit, ferestre noi, 
duble, jgheaburi moderne. 

Se lipi cu spatele de perete și așteptă în tăcere. 

Zgomotul pașilor se auzi din ce în ce mai tare, tropăind pe 
piatra cubică, apoi cineva alunecă pe panta abruptă, apoi se 
apropie de ea, la trei secunde depărtare, acum două, acum... 

Kate se dezlipi de zid și ieși brusc în stradă, cu braţul drept 
ridicat. În momentul în care se învârti, braţul ei prinse viteza 
maximă, iar mâna ei întinsă pe orizontală, un proiectil ferm, lovi 
din plin gâtul bărbatului, trecând prin piele și prin os. 

Bărbatul căzu în genunchi, cu mâinile la gât, chinuindu-se să 
respire. Ea apucă umbrela cu ambele mâini și o învâărti astfel 
încât partea curbată a mânerului din lemn să lovească ceafa 
bărbatului. Acesta căzu înainte, se izbi cu fața de piatra cubică 
și își sparse, probabil, nasul. 

Kate îngenunche deasupra lui și se asigură că era inconștient, 
dar în viaţă. Observă că bărbatul nu purta pălărie. Nu bărbatul 
acesta o urmărise în urmă cu treizeci de secunde. 

Îi scotoci prin buzunare și îi scoase portofelul. Își dădu seama 
repede că tocmai pusese la pământ un avocat elveţian care 
locuia în clădirea ei. 


239 


AZI, 4.57 P.M. 


Demult Kate nu a mai avut o armă asupra ei, de cândnua 
mai trecut de controlul poliţiei și de camerele de supraveghere, 
încercând să nu pară agitată. Este un sentiment cunoscut, ca 
atunci când ţi se agravează o rană mai veche. 

Aruncă o privire la ecranul de deasupra peronului metroului. 
Următorul tren 12 care ajunge la La Chapelle va sosi într-un 
minut, iar următorul, peste patru minute. Il va aștepta pe al 
doilea. Ar trebui să urce în primul tren 12 care sosește la ora 
cinci sau mai târziu. 

Kate se uită în jurul ei. Îi surâde ideea de a încerca să își dea 
seama care dintre persoanele aflate pe peron o urmărește, însă 
este inutil. Înțelege raţionamentul din spatele măsurilor de 
precauţie. Ei trebuie să se asigure că ea însăși nu este urmărită, 
că nu se află în cârdășie cu vreo persoană dubioasă, cu oricine. 
Și că ea nu încearcă să fugă de nimeni sau de nimic. Prin 
urmare, nu are importanţă cine o urmărește. 

Răsfoiește paginile revistei Match, cu fotografii ale unor 
oameni pe care se așteaptă să îi vadă în paginile acestei reviste. 
Cândva crezuse că tabloidele franceze erau diferite, superioare 
celor americane. La un an de când locuiește în Franţa, știe că nu 
este adevărat. 

Primul tren este mai aglomerat decât celălalt, mulţimea de 
navetiști mai densă cu fiecare oră care trece. Kate nu găsește 
un loc liber. Se reazemă de peretele de lângă ușă. Işi mută 
greutatea de pe un picior pe altul, începând să se foiască. 

Acum nu se mai poate abţine: vrea să afle cine o urmărește. 
Privește cu atenţie chipurile oamenilor din metroul de ora cinci. 
Nimeni nu întârzie prea mult cu privirea asupra ei și nimeni nu îi 
evită privirea în mod intenţionat. Ar putea fi oricare dintre acei 
oameni. Sau niciunul. 

Trenul se oprește la Solferino, și nu apare nicio schimbare. 
Apoi la Assemblee Nationale; tot nimic. Apoi la Concorde, unde 
metroul încetinește când intră în staţia mare și aglomerată, al 
cărei peron este plin de lume, călători în așteptare care se 
apropie de tren, cu toate că acesta se află încă în mișcare. Când 
ușile se deschid, Kate aude vocea joasă și gravă a unui bărbat. 


240 


„Transferaţi aici. Mergeţi la Beaubourg, cafeneaua de sus.” Ușile 
sunt deschise, iar ea coboară. 

Nu se uită nici măcar o dată la bărbatul care i-a dat 
instrucţiunile; nici măcar nu încercă. Îl aude întorcându-se, îl 
vede retrăgându-se, chiar când ultimul sunet scos de el atârna 
încă în aer, transformându-se într-o șoaptă în mijlocul 
vacarmului produs de mulţime. 

Kate își croiește drum prin correspondance, urcă și coboară 
scările, dispare după colțuri, traversează coridoare lungi care 
dau într-altele mai lungi, până când ajunge, în cele din urmă, pe 
peron tocmai în momentul în care trenul cu numărul 1 intră în 
staţie. Această linie centrală este aglomerată, mulţimea care a 
ieșit de la serviciu se îndreaptă spre mașini, oameni care se 
împing și se grăbesc; cinci opriri incomode până când, la Hôtel 
de Ville, este împinsă afară de mulțime, o mare de oameni. 

lese în stradă și se îndepărtează de fluviu, apoi, fără niciun 
avertisment, monstrul Tinkertoy din Centrul Pampidou se ridică 
în faţa ei - culori primitive și străluciri de oţel pe fundalul unui 
cer senin al unei după-amiezi târzii. 

Kate plătește biletul și intră singură într-un lift. 

Cunoaște muzeul. Este unul dintre locurile unde vine cu 
Dexter ca să privească timp de o oră o expoziţie înainte să ia 
masa de prânz pe acoperișul care le oferă cea mai frumoasă 
priveliște către malul drept. 

Intră în restaurant, îl salută din cap pe chelner și se îndreaptă 
către cea mai îndepărtată masă din colţ. Pe masă se află o sticlă 
de apă minerală, două pahare, iar pe un scaun, un client fidel. 

O femeie de la o altă masă îi aruncă pe furiș lui Kate o privire, 
apoi își coboară ochii la ceașca de cafea. Bărbatul de lângă ea 
își studiază unghiile. Întăririle. 

Kate simte cum pulsul i se accelerează. Este perfect 
conștientă de pistolul încărcat din compartimentul secret al 
genţii ei, de celelalte arme ascunse în poșete, de tocurile de 
umăr care se aflau în acel restaurant rafinat de pe acoperiș, de 
sacourile croite în așa fel încât să ascundă alte arme. 

Hayden se ridică să o sărute, obrajii se ating unul de celălalt, 
barba lui țţepoasă zgâriindu-i tenul uscat de perioadele lungi 
petrecute afară vara și de nepăsarea ei de a aplica o cremă cu 
factor de protecţie. Respirația lui miroase a cafea și a gumă 
mentolată. 


241 


— Un alt muzeu, zice Kate, așezându-se. Ești un mare amator 
de artă, nu? 

— Este unul dintre motivele principale pentru care trăiesc în 
Europa. 

— Da. 

— Al tău care e? 

— Aventura. 

— A, desigur. Cu toţii iubim aventura, nu-i așa? 

Hayden îi toarnă un pahar cu apă, iar bulele sfârâie încet. El 
zâmbește discret și strâmb. Pare să posede o varietate infinită 
de zâmbete. 

— Deci, ai pomenit ceva despre niște bănuți furaţi. 

Kate ia o gură de apă, încercând să se liniștească și 
pregătindu-se să se ţină pe poziţie. Să nu îngăduie să fie 
manipulată sau păcălită. 

— Da, zice ea. Așază paharul pe masă și se uită la Hayden. 
Dar vreau ceva în schimb. 

El încuviințează din cap. 

— Două lucruri, mai exact. 


26. 


Pe ușa unei clădiri noi, mici și joase de birouri, scria: 

„REGISTRE DE COMMERCE ET DES SOCIETES”. Aceasta se afla 
pe o stradă pe care ea nu mai fusese, nici nu o băgase vreodată 
în seamă. In spatele unui computer de pe un birou se afla o 
femeie cu ochelari de vedere pătraţi cu rame purpurii. 
_ Kate memorase cuvinte noi și învățase conjugarea verbelor. 
In buzunar avea, desigur, un mic dicţionar. Se aștepta să se 
rostească multe cuvinte necunoscute la registrul naţional de 
comerţ. Dar după prima propoziţie pe care Kate o rosti în 
franceză, femeia îi răspunse în engleză. 

— Desigur. Îmi spuneţi, vă rog, denumirea companiei? 

— LuxTrade. 

Femeia tastă denumirea, apoi lovi hotărâtă tasta Enter. 

— Prăâsident-directeur general, zise ea, este monsieur Dexter 
Moore. 

— Imi puteţi spune ceva despre companie? 


242 


— Apare ca investitor în piața financiară. 

— Când a fost înfiinţată? 

— Nu știu. 

— Îmi cer scuze, voiam să zic, când a fost înregistrată aici, în 
Luxemburg? 

Femeia se uită la ecran. 

— Octombrie precedent. 

— Mulţumesc. Îmi mai puteţi spune și altceva? 

— Doar atât. 

Kate dădu să plece, apoi se opri și se întoarse. 

— Prin „octombrie precedent”, voiaţi să spuneţi în urmă cu 
trei luni, nu? 

— Nu, madame. LuxTrade a fost înregistrată în Luxemburg în 
urmă cu cincisprezece luni. 

În urmă cu cincisprezece luni? Cu un an înainte să se mute în 
Luxemburg. Atunci când Dexter plecase de la bancă și devenise 
liber-profesionist. 

Se părea că atunci pusese la punct planul de a fura o sumă 
colosală de bani și de a o ascunde în Luxemburg. Cincisprezece 
luni. 

e 

Kate se întorcea năucă la garajul mall-ului, înaintând de-a 
lungul bulevardului larg și aglomerat, JFK, înconjurat de clădiri 
de birouri din sticlă și oţel, de mașini din sticlă și oţel, de aceste 
containere de diferite forme și mărimi care conţineau viața 
umană, un pieton aflat pe o stradă care nu era destinată 
pietonilor. Înfrunta vântul aspru și rece, biciuitor când sufla în 
rafale. 

Bulevardul era mărginit de bănci, și de societăți pe acţiuni - 
diferite configurații puse la dispoziţie pentru a proteja profiturile 
din taxe și procese. Peste tot se vedeau macarale și fundații, 
clădiri noi de birouri care înconjurau muzeul nou de artă, 
clădirea nouă a operei, noul centru sportiv, toate acele spații 
publice noi finanţate de taxele reduse puse pe banii care erau 
depozitati aici, în siguranță, în fiecare zi. Ca și cele douăzeci și 
cinci de milioane de euro ale LuxTrade. 

Kate urcă scările și intră în mallul din sticlă și oţel, 
strecurându-se printre oameni, înainte să coboare singură în 
ascensorul din sticlă și oţel. 


243 


Dexter înregistrase LuxTrade, o companie de investiţii - sau 
nu? -, aici, în Luxemburg, în urmă cu cincisprezece luni. Cum 
era posibil? 

Kate auzi un scârțâit de roți, huruitul unui motor, o portieră 
trântită. 

Păși între liniile vopsite care demarcau cărarea, respectând 
regulile, privind în jurul ei și ciulind urechea. 

Un zăngănit puternic, undeva în depărtare - cineva izbise un 
cărucior de cumpărături într-altele. 

Kate se îndreptă spre locul unde credea că se afla mașina ei. 
Nu departe auzi zgomot de pași, dar nu văzu pe nimeni. Alungă 
spaima ce puse stăpânire pe mintea ei, apoi se răzgândi și o 
acceptă. Privi din nou în jurul ei, mai atentă de data asta, ciulind 
urechile la alte zgomote - unele erau sunete normale, 
liniștitoare, altele anormal de îngrozitoare. 

Se afla în miezul zilei, într-o parcare din Luxemburg. Era un 
loc la fel de sigur ca orice loc din Washington DC, la orice oră 
din zi. Ca să nu mai vorbim de celelalte locuri în care ajunsese 
de-a lungul carierei, care fuseseră cu mult mai periculoase. 

Kate ţinea cheile în mână, aruncând mereu priviri în jur. Auzi 
zgomot de pași și ușa unui camion trântindu-se, o mașină care 
accelera pe rampă în sus, huruitul unui cărucior cu o roată care 
oscila, apoi își zări - slavă Cerului! - mașina. Portierele se 
descuiară cu zgomot, iar ea, cu inima să-i sară din piept, se 
furișă în spatele volanului, porni motorul, băgă maneta în viteză, 
ridică piciorul de pe frână și apăsă acceleraţia, încercând să 
plece naibii de acolo. Frica lăsă loc stânjenelii - cum era posibil 
să îi fie teamă în parcarea magazinului Auchan? Lăsă geamul jos 
ca să introducă tichetul de parcare. Bariera se ridică, iar ea 
cobori rampa ieșind în lumina zilei, înspre... 

Pe bancheta din spate auzi un foșnet, o mișcare și o voce, un 
mârâit jos. 

e 

— Fă următoarea la dreapta, zise el. 

Kate se gândi la variante. Putea frâna brusc, apoi să deschidă 
portiera și să sară din mașină, să fugă în mijlocul străzii și să 
alerteze poliția. Sau putea refuza să plece până când el nu îi 
dădea explicații. 


244 


Sau putea să își vâre mâna în geanta care se afla pe scaunul 
din dreapta, să scoată arma, să se întoarcă și să îl împuște pe 
acel agent FBI. 

Sau putea să îl asculte. 

— Unde mergem? 

Bill nu răspunse, ci rămase în mijlocul banchetei din spate, 
fixându-i privirea în oglinda retrovizoare. 

Kate viră după cum i se spuse, apoi din nou, ocolind acel sens 
giratoriu uriaș, în mijlocul căruia se afla o sculptură din oţel. 
Cineva spusese că era făcută de Richard Serra, însă pentru ea 
nu avea nicio noimă. Opri mașina unde i se spuse, la câteva 
sute de metri după ce trecură de sensul giratoriu, lângă o 
parcare îngustă, pe o pantă lungă, prevăzută cu bănci și 
felinare. Un bătrân plimba un câine. 

— Să ieșim. 

Bill o conduse la o bancă din apropiere. Totul era la vedere, în 
loc public; îi era greu să-și imagineze că nu se afla în siguranță. 
Kate era convinsă că asta fusese și ideea. 

Bill se așeză. Kate se gândi să se așeze pe o bancă oarecare, 
nu pe una aleasă intenţionat. Dar aceasta era o bancă oarecare, 
nu? Îi era greu să facă diferenţa între propriile decizii și cele 
luate de alţii. 

Pe lângă ei trecu o mașină, urmată îndeaproape de o alta. 
Una din ele semăna cu a lui Amber. Kate mai fusese pe strada 
aceea, mai trecuse pe lângă parcul acela. Toată lumea trecea cu 
mașina pe strada aceea. 

— Lumea va crede că ai o relaţie extraconjugală, zise Kate. Se 
așeză lângă Bill pe scândurile reci de lemn tratat. 

— Ar fi mai bine să știe asta decât adevărul. 

De ei se apropie o mașină cunoscută. Kate se încordă, gândul 
purtând-o din nou la arma pe care o avea în geantă. Julia cobori, 
se apropie de bancă și se așeză lângă Bill. 

— Salut, Kate, zise ea, schițând un zâmbet asemănător cu cel 
cu care oamenii se salută la înmormântări. 

Kate nu răspunse. 

— Crezi că un spiriduș precum Kyle Finley ar putea accesa 
dosarele FBl-ului și Interpolului fără să observe nimeni? întrebă 
Bill. Că nimeni nu îi va alerta pe agenţii aflaţi pe teren? 


245 


Kate se holbă la Bill, apoi la Julia, apoi din nou la Bill. Înţelese 
că ei o confruntau și că putea obţine informaţii de la ei. Ea însă 
nu trebuia să le ofere niciuna. 

— Unde bateţi? 

— Ascultă, zise Bill, nu există o cale mai ușoară ca să te 
pregătim pentru asta. 

Kate râse. 

— Văd că ești deja pregătită. Așa că uite cum stau lucrurile: 
Kate, soţul tău este hoţ. 

Kate fu surprinsă de cât de uimită era să audă această 
acuzaţie rostită cu voce tare de câtre anchetatori. Era un 
moment rar de claritate, de certitudine. Cel puţin Kate era 
sigură că bărbatul credea ceea ce tocmai rostise. 

— Spune-mi ce crezi că știi. 

— Din câte îţi putem spune, a comis prima ilegalitate vara 
trecută, când locuiaţi în Washington. A furat un milion de dolari, 
sabotând o tranzacţie electronică. 

Kate nu răspunse. 

— In sistemul electronic de localizare existau anumiţi 
indicatori, indicii că banii furaţi au ajuns în Andorra, continuă 
Bill. Însă furtul a fost iniţiat de pe un computer din State. Prin 
urmare, am început să verificăm profilurile americanilor care 
soseau în aeroportul din Barcelona, cel mai apropiat de Andorra, 
care nu are. 

— Nu are ce? întrebă Kate, încercând să câștige timp ca să își 
aducă aminte de vara trecută și de călătoria neașteptată a lui 
Dexter la Barcelona... 

— Un aeroport, zise Bill. Andorra nu are aeroport. La patru zile 
după sabotaj, într-unul dintre avioanele americane care au 
aterizat în Barcelona, s-a aflat și un bărbat care, din întâmplare, 
era și cel mai mare expert din întreaga /ume în ceea ce privește 
securitatea tranzacţiilor electronice. 

Kate își împreună braţele peste piept. 

— Acest bărbat a închiriat o mașină ca să poată pleca din 
Barcelona, un drum de trei ore, și s-a întors a doua zi. O mașină 
luxoasă. Știi unde s-a dus? 

Ea îi aruncă o privire Juliei, care o urmărea insistent. 

— Bărbatul acesta a petrecut o zi în Andorra, apoi s-a întors la 
aeroport și a luat avionul către State. O săptămână mai târziu, 
același bărbat a cumpărat bilete de avion pentru Frankfurt. 


246 


Patru bilete de avion: pentru doi adulți și doi copii. Și-a închiriat 
casa. Și-a pus mașina la vânzare; a înregistrat un titlu de 
vânzare la DMV. lar soţia lui? A renunţat la slujbă. 

Kate îl privi pe Bill în ochi și își dădu seama că știa cine era și 
cu ce se ocupa. Cu ce se ocupase. Kate îi aruncă o privire Juliei. 
Amândoi știau. 

— Cu ce ţi se pare că seamănă? întrebă Bill. 

Kate își luă privirea de la el și urmări cele trei mașini care 
coborau panta. Traficul se înteţise pe această stradă deja 
aglomerată. 

— Mie mi se pare un infractor care încearcă să fugă, răspunse 
el la propria întrebare. Aveam deja o echipă care ancheta furtul 
milionului de dolari, însă am luat legătura cu Interpolul ca să ni 
se alăture și să putem urmări suspectul în Europa, cu deplină 
autoritate și acces. Noi... 

— De ce? 

— De ce ce? 

— De ce l-aţi urmărit? A furat - ce susţineți? - un milion de 
dolari? Oamenii fură mereu un milion de dolari. Ce rost are să 
urmăriţi pe cineva în străinătate? 

— Pentru că nu am reușit să ne dăm seama cum a făcut-o. 

Kate nu înţelegea; știa că îi scăpa ceva. Clătină din cap. 

Julia interveni. 

— Deoarece nu am reușit să ne dăm seama cum a făcut-o, nu 
am reușit să găsim o modalitate de a-l opri. Să nu mai fure nicio 
sumă de bani, ori de câte ori cineva face un transfer, undeva în 
lume. 

Aha. Asta într-adevăr merita o mică operaţiune sub acoperire. 

— Ceea ce s-a și întâmplat. Julia se aplecă în faţă. In 
noiembrie, de Ziua Recunoștinței, mai exact. Îți aduci aminte de 
Ziua Recunoștinței, Kate? 

Kate o privi pe Julia cu dispreț. Această distrugătoare de 
familii. 

— Pun pariu că te-ai înfuriat. Soţul tău a plecat într-o așa-zisă 
„călătorie de afaceri”. Ţi-a spus c-a fost singur? 

Kate nu avea de gând să le spună nimic. Își frecă palmele ca 
să se încălzească. Părea din ce în ce mai frig. 

— Ei bine... Julia ridică din umeri. Își vâri mâna în geantă și 
scoase un plic mare de hârtie. Scoase ceva din plic, hârtii poate. 


247 


— A fost în Zurich, zise Julia, întinzându-i hârtiile lui Kate. Cu o 
altă femeie. 

Kate luă teancul de fotografii, pe care erau notate cu pixul 
date, locuri și nume. Dexter cu niște bărbaţi dubioși într-o 
cafenea din Sarajevo, Dexter în băncile din Andorra, din Zurich. 
Dexter într-un club de noapte din Londra, alături de o femeie 
superbă. Kate întoarse fotografia și văzu o dată și un nume: 
Marlena. 

— Ce-i cu asta? întrebă ea, încercând să-și păstreze calmul și 
să nu se piardă cu firea complet. Nu se așteptase ca personajul 
acela misterios, Marlena, să arate ca un fotomodel. Ce 
dovedește asta? 

— Fiecare fotografie dovedeşte altceva. Toate astea 
alcătuiesc adevărul. 

Kate nu își putea dezlipi ochii de pe o fotografie din Zurich, 
făcută cu un an în urmă, în iunie, care îl înfățișa pe Dexter într- 
un magazin de bijuterii, aplecat peste sticlă, alături de acea 
frumoasă creatură, căreia îi zâmbea. Marlena. În spatele acestei 
fotografii mai existau și altele, tot din Zurich, cu Marlena, cu 
Dexter ieșind și intrând într-un hotel, în liftul acestuia. Luând 
cina la restaurant. Luând micul dejun. Apoi la Londra, într-un 
restaurant, pe treptele unei case din cărămidă. 

Kate clătină din cap. 

— Poţi să faci orice în Photoshop. Nu se așteptase să fie atât 
de geloasă sau de îngrijorată. Cu o imprimantă bună oricine 
poate crea o poveste. 

Telefonul lui Kate suna: era Claire. Kate respinse apelul. 

— Poţi păstra pozele astea, zise Julia, neluând în seamă 
obiecţia lui Kate. Compară-le cu calendarul tău. Cu e-maillurile, 
cu desfășurătoarele convorbirilor telefonice, cu ce vrei. Vei 
descoperi că Dexter a fost mereu acolo unde susţinem că a fost. 
Că a deschis conturi bancare, unul după altul, conturi bancare în 
toată Europa. Și că a fost însoţit de femeia aceasta. 

— Se poate să-i fi înscenat voi totul, zise Kate. 

Incerca din răsputeri să nu creadă că Dexter ducea o viaţă 
dublă ca infractor, alături de o altă femeie care locuia în Zurich 
sau în Londra. Nu era o concluzie imposibilă, dar era una destul 
de verosimilă. 

— Cât timp a fost în Zurich, continuă Julia, a făcut-o din nou. 
Dar de data asta a furat douăzeci și cinci de milioane de euro. 


248 


Bill tresări, se încruntă și miji ochii. 

— Cât? întrebă Kate. Încercă să se prefacă surprinsă; încercă 
să afișeze o expresie uluită. 

— Douăzeci și cinci de milioane, răspunse Julia. 

Bill își deschise gura ușor și privi repede într-o parte. Apoi 
închise gura și se uită din nou la Kate, încruntat. 

— Sunt o grămadă de bani, zise Kate. Cu toate că nu atât de 
mult cât îi spusese Kyle. De la cine i-a furat? 

— De la un traficant de arme sârb. 

Kate se uită la fotografia pe care o ţinea strâns în mână. 
Fermecătoarea Marlena. Plus douăzeci și cinci de milioane de 
euro. Era greu să concurezi cu așa ceva. 

Kate îndepărtă acest gând. 

— Cine sunteţi? întrebă ea. 

— Ştii cine suntem. 

— Sunteţi agenţi FBI delegaţi pe lângă Interpol? 

Julia încuviinţă din cap. 

— Sunteţi agenţi speciali profesioniști care se ocupă cu 
ilegalităţile cibernetice.  L-aţi urmărit pe soţul meu în 
Luxemburg, suspectându-l că a furat douăzeci și cinci de 
milioane de euro anul trecut în noiembrie, plus un milion de 
dolari vara trecută. 

— Exact. 

— Și este foarte important să îl prindeţi pentru că habar nu 
aveţi cum să-l opriţi. 

— Da. 

— De ce-mi spuneţi mie toate astea? 

Nu răspunse niciunul, așteptând ca ea să tragă concluzia. 
Kate se uită pe rând la ei și își dădu seama că avusese dreptate. 
Ştia ce încercau să facă. 

Telefonul lui Kate sună din nou, era tot Claire. Putea fi ceva 
important. Ce nu este important? Răspunse. 

— Salut. 

— Kate? E totul în regulă? 

— Aăă... Ce întrebare. Aăă... 

— Băieții tăi au rămas ultimii. Toată lumea a plecat. 

La naiba! Kate se uită la ceas: întârziase cincisprezece 
minute. 

— Îmi pare rău, zise ea, cerându-și scuze cui nu trebuia. Se 
ridică în picioare. Înţelese de ce se aglomerase strada: mamele 


249 


plecau de la mall ca să-și ia copiii de la școală. Mulţumesc că m- 
ai sunat, Claire. Ajung în cinci minute. 

Kate își vâri telefonul în buzunar. 

— Trebuie sa-mi iau copiii de la școală. 

Julia încuviință din cap, ca și când i-ar da permisiunea, fapt 
care o înfurie pe Kate. Se întoarse și se duse la mașină ca să-și 
ia copiii, în timp ce mintea ei neobosită începu să lucreze 
frenetic. La un nou plan. 


27. 


Kate se trezi la două dimineața. Preţ de câteva minute încercă 
să adoarmă la loc, însă își dădu seama că nu va reuși. Cobori 
tiptil scările, îmbrăcată într-un halat și în papuci de casă. In 
apartament era răcoare și liniște, iar ecoul secretelor îl făcea să 
pară neprimitor. Se uită pe geam afară la panta întunecată a 
defileului adânc, la felinare, la câte o mașină care traversa prea 
repede străzile șerpuitoare, înclinate și acoperite cu polei. 

Porni computerul și începu să deschidă din nou fișierele. 
Aceleași fișiere pe care le deschisese în urmă cu o săptămână. 
Cercetă din nou paginile web ale conturilor lor bancare. Nu 
găsise nimic în urmă cu o săptămână. Nu va găsi nimic nici în 
noaptea aceea. Însă asta făcea o soţie bănuitoare când soţul ei 
nedemn de încredere dormea. Trebuia să facă asta. 

La ora patru dimineaţa închise computerul. Scrise pe un 
bilețel niște litere mari, citeţe, cu un marker gros. Aruncă o 
privire în camera băieţilor, cum făcea întotdeauna când trecea 
noaptea pe lângă camera lor. Îi privi o clipă cum dorm, absolut 
nevinovați. 

Kate se întoarse în dormitor și aprinse veioza cu lumină 
difuză. Rămase în picioare lângă pat, privindu-l pe soţul ei care 
dormea buștean, respirând adânc, cu gura întredeschisă. 

ÎI înghionti. 

Dexter deschise ochii, clipi buimac și se holbă la bucata de 
hârtie pe care soția lui i-o ţinea dinaintea ochilor. 

Tăcere. Coborâră la parter, se îmbrăcară și ieșiră pe balcon. 


Zece ore mai târziu, Kate urca scările placate cu gresie de la 
intrare, ridică trei degete către maître d’. 

— Trois, s'il vous plaît. 

— Je vous en prie, zise el, întinzându-și braţul și conducând-o 
prin barul slab luminat, în încăperea mai luminoasă din spate. 

Acolo luaseră masa Kate și Dexter în seara în care semnaseră 
contractul de închiriere pentru apartament. Sărbătoriseră în 
timp ce copiii dormeau, lăsaţi în grija bonei de la hotel. 

Oare asta se întâmplase doar în urmă cu o jumătate de an? 
Era cald. Mesele de afară fuseseră așezate pe două rânduri pe 
strada pietonală, o piaţetă la umbra unui copac, cocoţată pe 
marginea unei stânci, o priveliște spectaculoasă. Kate și Dexter 
luaseră cina la asfinţit, la o masă acoperită cu o faţă de masă 
albă, terasa înţesată cu tineri îmbrăcați în costume, cu pahare în 
mâini și fumând. 

După cină, Dexter o luase de mână și o gâdilase în palmă. Ea 
se rezemase de el, simțind confortul căsătoriei, promisiunea 
unei partide de sex, cât de curând. 

Aceea fusese vara petrecută în nordul Europei. Niciunul din ei 
nu bănuise cum va arăta locul acela în timpul iernii dezolante. 

Kate se lăsă să alunece pe scaunul de la fereastră, așezându- 
se într-o parte, pe jumătate cu fața la fereastră - începuse să 
ningă - și pe jumătate cu faţa la încăperea cu înfățișare de club, 
tapet sumbru și aplice cu lumină difuză, mobilă greoaie, 
luminată pieziș de razele argintii ale soarelui. Işi așeză geanta 
lângă ea, grea din cauza Berettei. 

Chelneriţa așeză meniurile pe masă, cu salutul luxemburghez 
obișnuit „Wann ech gelift”. 

Aproape toate mesele erau ocupate de bărbaţi, câte doi sau 
câte patru, cu cravate la gât și îmbrăcaţi la sacou. In partea 
cealaltă a încăperii se afla o femeie care ședea singură. Ea își 
dădu părul la o parte și se uită în jur, încercând nu numai să 
atragă atenţia, dar și să vadă câte priviri s-ar fi oprit asupra ei. 
O tactică folosită doar de o fată singură, neatrăgătoare. 

Toată lumea se comporta normal. 

Julia și Bill stăteau în pragul ușii, cu expresii serioase. 

Și Kate trebuia să se comporte normal, să-și joace rolul. 

— Bună, zise Julia, așezându-și haina pe un scaun gol, 
comportându-se de parcă era vorba despre o întâlnire de afaceri 
spinoasă, în care interlocutorii își purtau pică. 


251 


— Așa. 

Julia se așeză și zâmbi. 

— Voiai să ne întâlnim? 

Chelnerița se afla prin zonă. Comandară de băut. Când 
chelnerița se îndepărtă, Kate îi spuse sec: 

— Vă înșelați. 

Julia încuviință din cap, ca și când ar fi de acord cu o idee 
bună, cu o propunere de a merge la un picnic pe malul lacului, 
într-o zi frumoasă de primăvară. 

— Problema este, Kate, - îi aruncă un zâmbet binevoitor - că 
nu am găsit niciun contract de angajare la vreo bancă pe 
numele lui Dexter. 

Kate fu surprinsă de lipsa de însemnătate a acestui detaliu 
administrativ. Avea încă în minte imaginea contractului de 
muncă în chestiune, pus la păstrare într-un dosar obișnuit în 
care erau păstrate documentele de refinanțare a ipotecii lor. 
Apoi își aduse aminte de funcţionarul ambasadei care susținuse 
că autorităţile americane ar fi trebuit să primească o copie a 
permisului de muncă al lui Dexter, de la angajatorul lui. Acesta 
nu era un detaliu administrativ minor; era una dintre dovezile pe 
care le deţineau. 

— Angajatorul lui Dexter este confidenţial, adăugă Kate, deloc 
convinsă. 

— Nu apare niciun document din care să reiasă sursa 
venitului său, continuă Julia, devenind mai agitată. V-am 
verificat contul bancar, desigur. Mă refer la contul bancar uzual, 
cel deschis pe numele amândurora, cu cărţi de credit și de 
debit, ale cărui extrase de cont le primiţi acasă prin poștă. 
Vedem venitul normal care intră și cheltuielile normale care ies, 
dar nu vedem sursa venitului. 

Julia făcu o pauză, o privi îndelung pe Kate, oferindu-i răgaz 
să cugete asupra celor auzite. 

— Transferurile sunt făcute dintr-un cont numerotat, zise Julia. 
Fără nume, anonim. 

— Păi, tocmai asta-i ideea în Luxemburg, nu? Secretul bancar. 

— l-ai cunoscut vreun coleg? întrebă Julia, continuând să 
ignore răspunsurile în răspăr ale lui Kate. Ai văzut contractul de 
angajare al lui Dexter? 

Era prima afirmaţie pe care Kate nu putea să o respingă. 
Văzuse, într-adevăr, contractul lui de angajare, un document 


252 


scurt, obișnuit, pe care el îl vârâse într-un dosar care avea o 
etichetă înșelătoare. Nu spuse nimic. 

— Ai văzut vreun stat de plată? A primit ceva prin poștă de la 
angajatorul lui? A completat vreun formular? Poliţe de asigurare 
de viață? 

Kate se holba la masa veche și uzată. Contractul putea fi fals, 
desigur. Era fals. 

— Vreo carte de vizită? Vreo carte de credit pentru afaceri? 
Vreo cartelă pentru accesul în birou? 

Chelnerița le aduse băuturile, trântindu-le pe masă - două 
sticle de cola light și o bere, pe lemnul gol. 

— Ai văzut vreodată ceva - orice - care să dovedească - nu să 
dovedească, să fie de necontestat; care să indice că soțul tău 
lucrează pentru vreo companie? 

Julia ridică sticla de suc și luă o înghiţitură. Nu își continuă 
atacul. 

— O adevărată colecţie de probe circumstanţiale, zise Kate. 

— Chiar dacă probele circumstanţiale nu sunt suficiente 
pentru o condamnare, sunt întotdeauna suficiente pentru a 
dezvălui adevărul. Nu-i așa? 

— Probe circumstanţiale care să sprijine ipoteze incredibile. 

— Concluzii logice, mai degrabă. Julia se uita la Kate cu 
hotărâre şi convingere, încercând să-i transmită aceeași 
siguranţă din locul unde stătea. 

Kate își mută privirea, uitându-se afară pe fereastră la zăpada 
viscolită. 

— Ce vreți de la mine? întrebă ea. 

După o tăcere lungă, Julia răspunse, cerându-i exact ceea ce 
se așteptase Kate să-i ceară. 

— Vrem să ne ajuţi. 


— Dexter. 

EI își ridică privirea de la aperitivul în spirală din furculița lui, 
ceva cu sos. Erau în cel mai bun restaurant din ţară. Bucătarul 
câștigase cea mai prestigioasă distincţie din lume. Gratificarea 
avusese loc cu mult timp în urmă, dar totuși. 

— Știu, zise ea. De neliniște simțea furnicături prin tot corpul. 
Urma să fie o conversaţie grea, cu o miză ridicată. 

— Ce știi? Dexter vâri în gură furculita cu mâncarea aceea 
greu de identificat. 


253 


— Știu că nu ești consultant de securitate. 

Dexter se holbă la ea, mestecându-și încet OZN-ul. 

— Nu înțeleg la ce te referi. 

— Știu despre contul bancar secret. 

El se opri o clipă din mestecat, apoi începu iar să mestece, 
căzut pe gânduri. 

Kate tăcu. Mingea se afla în terenul lui, iar ea așteptă să i-o 
paseze. El înghiţi. Işi ridică șervețelul din poală și își șterse 
colțurile gurii. 

— Ce crezi că știi? întrebă el. 

— Nu încerca să negi. 

Tonul sună puţin mai ostil decât ar fi intenţionat ea. 

— Cine ce-ţi spune, mai exact? 

Intre mese era un spaţiu mare. Aveau suficientă intimitate, 
acolo, în mijlocul mulţimii îmbrăcate elegant, la cravată și 
costum negru, perle și poșete aurii. 

— N-a fost nevoie să-mi spună nimeni, răspunse ea. Am 
descoperit contul cu cele douăzeci și cinci de milioane, Dexter. 

— Nu-i adevărat, zise el, încet și calm, încercând să-și 
păstreze calmul. Pentru că nu există. Nu am un cont cu douăzeci 
și cinci de milioane de euro în el. 

Kate se holbă la Dexter, care minţea, iar el îi susţinu privirea. 

— Cine-a vorbit cu tine, Kat? 

Ea mormăi. 

— Cine? 

— Bill și Julia. Sunt agenţi FBI, detașați pe lângă Interpol. 

Dexter păru să reflecteze. 

— Au venit aici, la Luxemburg, pe urmele tale, Dexter. Este o 
operaţiune de amploare pentru o faptă ilegală gravă, iar tu ești 
suspectul. 

De masă se apropiară doi chelneri, cărând farfurii albe sub 
niște capace argintii. Așezară cu grijă farfuriile în tandem. Unul 
din chelneri începu să explice conţinutul mâncării, în engleză 
sau, posibil, swahili, Kate nu era sigură; nu le acordă atenţie. 

— Tu ai furat banii, Dexter? 

El se holbă la ea. 

— Dex? 

EI își cobori privirea în farfurie și își luă furculița. 

— După ce terminăm de mâncat, zise el, mergem puţin la 
toaletă. 


254 


Dexter încuie ușa. 

— Arată-mi că nu porţi microfon. 

Ea se holbă la el, dar nu zise nimic, nu făcu nimic. 

— Arată-mi. 

— Doar nu vrei să faci asta. 

— Trebuie. _ 

Era surprinsă cât de violată se simţea. Insă firește că un om 
ca el ar face una ca asta. Prin urmare, era ceva ce trebuia să 
facă. 

Kate își scoase bluza. Trecuse multă vreme de când nu mai 
fusese percheziționată până la piele. lar acum i se întâmpla de 
două ori într-o săptămână. Işi desfăcu fermoarul de la fustă și o 
dădu jos. Dexter o pipăi de-a lungul cusăturii și a fermoarului. 
Nu și-ar fi dat seama dacă exista vreun microfon nici dacă l-ar fi 
împuns în nas. 

Dexter îi întinse înapoi hainele. 

În zilele noastre, transmiţătorii puteau fi orice, oriunde și 
puteau avea orice mărime. Cel pe care îl purta ea, de exemplu, 
era un disc mic, lipit de partea interioară a ceasului de mână. 
Cadoul pe care Dexter i-l oferise în urmă cu câteva săptămâni, 
în dimineaţa de Crăciun, pe când se aflau în Alpi, împachetat cu 
grijă într-o cutie cafenie, înfășurată într-o panglică din mătase, 
cumpărat de la bijutierul de pe rue de la Boucherie. Ceasul 
elvețian care fusese dat la schimb unui distribuitor în Olanda, 
apoi preluat de o dubă de către buticul din Luxemburg, apoi 
adus cu avionul de Dexter înapoi în Elveţia ca să i-l ofere lui 
Kate în Franţa, la patruzeci și opt de kilometri de unde fusese 
fabricat, apoi dus înapoi cu avionul în Luxemburg, unde, în 
toaleta bărbaţilor unei braserii din centru, fusese îmbunătăţit de 
un agent FBI sub acoperire și omis, în cele din urmă, de un 
semiinfractor american, acolo, în acel moment, în toaleta cu 
tapet argintiu. 

Kate începu să-și încheie nasturii și fermoarul. 

Dexter îi deschise geanta și începu să scotocească: ruj, pudră, 
telefon, pixuri și chei, un pachet de gumă, naiba știe pentru ce, 
toate putând fi dispozitive de înregistrare și de transmitere. Era 
imposibil ca acea geantă să fie trecută cu vederea într-o astfel 
de percheziție minuțioasă. 

Lăsase Beretta în apartament. 


— Îți duc geanta în mașină, zise Dexter. Ne vedem la masă. 
(J 

Ea ieși împleticindu-se din toaletă și intră în hol. Se rezemă de 
perete ca să își revină, înainte să pășească pe covorul moale. 

Era mai greu decât se așteptase. Mai trecuse prin astfel de 
situaţii. Dar niciodată cu soțul ei. Din mai mult motive, sperase 
să fie mai ușor de această dată. 

Kate încercă să-și păstreze calmul. Luă o înghiţitură de vin, 
apoi una de apă. Işi șterse gura cu șervetțelul și se jucă absentă 
cu furculita, masându-și podul nasului. 

Dexter reveni în restaurant. 

— Îmi pare rău, zise el. N-am vrut să fac asta. 

Chelnerii așezau farfurii albe adânci pe fața albă de masă. 
Supa, desigur. Câteva linguri de lichid, amestecat cu ceea ce 
părea a fi carne de homar. 

— Înțelegi că am fost nevoit? 

Kate se uita în supă. 

— Mai întâi, zise Dexter, nu știu nimic despre cele douăzeci și 
cinci de milioane de euro. După cum stabiliseră cu o noapte în 
urmă pe balconul lor rece, când puseseră la bătaie un dialog, 
trebuiau să apară trei minciuni uriașe în acea conversaţie. 
Aceasta era prima. N-am furat, de fapt, niciun ban de la nimeni. 
Aceasta era a doua. Insă trebuie să recunosc că nu am câștigat 
banii printr-o cale tocmai legală. 

— Deci, nu ești consultant de securitate? 

— Nu, nu mai sunt. Sunt agent de bursă, în domeniul 
securităţii. Mă ocup de chestia asta de câţiva ani, e un hobby. 
Apoi, acum un an și jumătate, după câteva reușite, am început 
să mă satur de meseria mea, prin urmare, am... Kate, îmi pare 
rău... mi-am dat demisia. 

Un picolo le luă farfuriile, netezi pânza, apoi se retrase. 

— Atunci de ce este ilegal ceea ce faci? 

— Pentru că intru în computerele corporațiilor ca să accesez 
informaţii din interior. Le folosesc ca să mă asigur că tranzacţiile 
mele sunt profitabile. Aceasta era cea de-a treia minciună, 
spusă pe un ton liniștit, calm. Un rol exersat. 

La masa lor veni un chelner ca să se asigure că totul era în 
regulă. O întrebare absurdă. 

— Câţi bani ai câștigat? 


— Am câștigat șase sute de mii de euro din... ăă... activitatea 
asta. 

Kate îi zâmbi slab lui Dexter, încuviințând încurajator. Ultimele 
două minute fuseseră cea mai grea parte a conversaţiei, cea 
mai mare provocare a jocului. Dexter se descurcase bine. Restul 
va fi mult mai ușor. Mult mai aproape de adevăr. 

e 

Chelnerii ridicară ceremonios alte capace sub care se aflau 
piepți mici de păsări neidentificabile, cu piele lucioasă și un sos 
maroniu și vâscos, cu garnitură de legume tinere, ca pentru 
grădiniţă. 

— Cine-i Marlena? Mi-au arătat fotografii cu tine împreună cu 
o femeie răvășitor de frumoasă. 

— Este prostituată. Seduce bărbaţii și le accesează 
computerele, astfel mă ajută pe mine să intru în sistemele lor. 

— Dar e îngrozitor. 

El nu spuse nimic în apărarea lui. 

— Prin urmare, nu ai o slujbă reală. Dar am găsit un contract 
de angajare ascuns într-un dosar. E fals? 

El încuviință din cap. 

— Dar ai permis de lucru? Suntem legal aici? 

— Da. Am o afacere aici. 

— Dar a existat totuși o problemă. Când am venit aici prima 
oară, la ambasada Statelor Unite. 

— Problema este că am aplicat pentru obţinerea permisului 
de lucru mult mai devreme decât am ajuns noi aici. Și între 
timp... 

— Între timp fiind cam un an? 

— Corect. În anul respectiv, guvernul Luxemburgului a 
început să trimită automat câpii ale noilor permise de lucru 
ambasadelor străine. Nu am știut despre schimbarea asta de 
protocol. Prin urmare, dacă lucrurile ar fi decurs normal, 
ambasada americană ar fi trebuit să primească în septembrie o 
copie a permisului meu de lucru, dacă l-aș fi primit când ei - 
când tu - ai crezut că l-am primit; când am pretins că îl aveam. 
Dar nu atunci l-am primit. 

— Ce facem cu ei? întrebă Kate. 

— Cu cine, cu soţii Maclean? 

— Da. 


257 


— Nu au nicio dovadă în legătură cu cele douăzeci și cinci de 
milioane de euro furate, pentru că nu am furat douăzeci și cinci 
de milioane de euro. Așa că n-ai de ce să-ţi faci griji. 

— Cum îi facem să ne lase în pace? întrebă Kate. Cum îi 
facem să plece? 

Ea contemplă cel de-al doilea fel de mâncare: două cotlete de 
miel micuţe, de un roz perfect, care fuseseră aranjate în farfurie 
ca două săbii încrucișate. Alt soi de vin, pahare de mărimea unui 
cap de copil, cu o adâncime întunecată de lichid roșu, 
asemănătoare unei  băltoace dintr-o carieră de piatră 
abandonată, într-un film de groază. 

— Cred că sunt pe punctul de a o face, reluă Dexter. De aceea 
te-au abordat, după... de când sunt ei aici? Patru luni? 

— Ce crezi că au așteptat? 

— Să descopere o dovadă. Să cheltuim sume uriașe de bani. 
Să cumpărăm mașini, iahturi, vile pe Riviera. Să ne cazăm la 
hoteluri de lux, să cumpărăm bilete de avion la clasa întâi, să 
zburăm cu elicopterul pe Mont Blanc. Să facem toate acele 
lucruri pe care le-am face dacă am avea douăzeci și cinci de 
milioane de euro. 

— Spune-mi, cum crezi că se va sfârși toată povestea asta? 

— Nu cred că trebuie să facem ceva anume, răspunse Dexter. 
Doar să întrerupem legătura cu Bill și Julia. 

— Și ce explicaţii le vom da? 

— Nu trebuie să le dăm explicaţii. Știu ei exact de ce. 

— Nu, nu lor: explicaţii celorlalţi prieteni. 

Dexter ridică din umeri. Nu îi păsa; el nu prea avea prieteni. 

— Bill ţi-a făcut avansuri? sugeră el. Sau Julia mie? Care 
variantă o preferi? 

Kate își aduse aminte de petrecerea de Crăciun de la 
ambasadă, când îi surprinsese pe Dexter și pe Julia ieșind din 
bucătărie. 

— Julia s-a dat la tine, zise Kate. Este mai important să existe 
o rivalitate între mine și ea decât între tine și el. 

— Are logică. 

Kate se holbă la acea ciudățenie multicoloră din ciocolată 
care apăruse în fața ei. 

— În regulă. Deci, nu mai vorbim cu ei. Altceva? 


— Mai devreme sau mai târziu - probabil mai devreme - vor 
renunţa. Nu au nicio dovadă. Nu vor descoperi nimic, deoarece 
nu există nimic. 

Kate își împlântă furculița în tortul învelit în ciocolată, dând la 
iveală straturi peste straturi de creme și culori, toate ascunse 
sub acea glazură neagră și tare, care pentru mulţi ar semăna cu 
un amestec cât se poate de simplu. 

— Așa ne vor lăsa în pace, zise Dexter, împlântându-și și el 
furculita în glazura maro și lucioasă, crema scurgându-se în 
farfurie. Și nu o să-i mai vedem niciodată. 


AZI, 7:03 P.M. 


Kate îl observă pe bărbatul care traversează intersecţia din 
partea cealaltă, unde se află o cafenea mai mare și mai 
aglomerată, dar mai puţin exclusivistă, un loc turistic. Poartă 
ochelarii de soare pe cap și o barbă stufoasă, care-i amintește 
de moda din New York și Los Angeles; Kate văzuse poze în 
reviste. Un actor surprins în poză într-o dimineaţă de duminică 
pe Beverly Drive, ţinând în mână un pahar din carton cu capac 
plin cu macchiato. 

Kate își dă seama că cei doi stau acolo, în cafenea, ascunși în 
spatele ochelarilor de soare, urmărindu-i pe ea și pe Dexter. 
Kate este impresionată și aproape deloc intimidată de această 
atenţie. După atâta timp încă mai au energie. 

Este bine că Kate a avut grijă la zaharniţă când s-a așezat. 
Este întotdeauna indicat să fii prudent. 

— Bonsoir, zice bărbatul. 

Femeia începe să împartă săruturi false în jurul ei. 

Chelnerul sosește imediat, mai atent ca niciodată la monsieur 
Moore și la oaspeții lui. M. Moore lasă întotdeauna bacșiș gras 
aici. Peste tot, de fapt. 

— Cum vă mai merge? întreabă Dexter. 

— Bine, răspunde Bill. Chiar bine. 

Julia nu zice nimic. 

Chelnerul sosește și îi arată sticla lui Dexter pentru aprobare. 
Dexter încuviințează din cap. Chelnerul își scoate tirbușonul și 
începe să desprindă ambalajul de la gâtul sticlei. 

— Acum locuiţi aici? întreabă Bill. 

Dexter încuviinţează din cap. 

Dopul sare - poc! -, iar chelnerul îi toarnă puţin vin lui Dexter, 
care degustă și încuviinţează. Chelnerul umple până la jumătate 
cele patru pahare de la masa liniștită. 

Cei patru americani se uită pe furiș unul la celălalt, pe rând, 
întrebându-se cum să înceapă o conversaţie. Kate se întreabă în 
continuare care ar putea fi motivul acestei întâlniri și cum ar 
putea-o întoarce în favoarea ei. Are propriile planuri. Știe că Julia 
și Dexter s-ar putea să aibă alte planuri, cunoscute de ei doi și, 


260 


poate, de Bill. Sau poate că Bill are planuri total diferite. Sau 
poate niciunul. 

— Am primit un mesaj, zice Dexter, uitându-se la Julia, apoi la 
Bill. Despre Colonel. 

Julia își așază mâinile pe masă, cu degetele încrucișate. 
Diamantul inelului de logodnă surprinde lumina, strălucind. Cu 
cine urmează Julia să se căsătorească? Sau acest inel nu este 
decât un paravan pentru o nouă deghizare? 

— Da, răspunde Bill, care stă confortabil picior peste picior, 
pregătit să spună povestea. Știi, desigur, că cineva a furat o 
avere de la el în timpul unei tranzacţii. 

Kate observă că Bill nu menţionează suma exactă. 

— Am auzit despre asta, zice Dexter. 

Cei doi bărbaţi se privesc în ochi. O partidă de pocher, ambii 
jucând la cacealma. Sau prefăcându-se. 

— Ei bine, furnizorul Colonelului în tranzacţia respectivă, un 
fost general rus pe care îl cheamă Velten, a fost foarte furios 
când o sumă uriașă de bani nu a intrat în contul lui din Elveţia la 
încheierea afacerii. 

— Îmi imaginez. 

— Colonelul a petrecut o noapte neplăcută în West London. 
Sau mai degrabă, pentru un neavizat, a părut al naibii de 
plăcută, la un restaurant de trei stele în compania unei 
prostituate ruse fantastice, Marlena. Dar sunt convins că pentru 
el a fost o noapte furtunoasă. 

Bill învârte băutura în pahar, ia o sorbitură, apoi lasă lichidul 
să se odihnească pe papilele-i gustative, înainte să-l înghită. 

— Prin urmare, continuă el, ţuguindu-și buzele, Colonelul s-a 
trezit dimineața și a început să își transfere averea - mașinile, 
bijuteriile, iahtul; bunurile - pe General. În câteva săptămâni și-a 
vândut și apartamentul din Londra, iar banii i i-a dat tot 
Generalului. Apoi a... 

— Unde se afla? 

Amândoi bărbaţii se uită la Kate, surprinși de intervenţia ei. 

— Unde se afla ce? 

— Apartamentul din Londra. 

— În Belgravia, răspunde Bill, întorcându-se înapoi la Dexter. 

— Unde mai exact? 

— Wilton Crescent. 


Kate îi aruncă o privire soțului ei, care îi răspunde ridicând 
ușor din umeri, vinovat, pregătit să accepte dezavantajul de a 
avea o grămadă de bani. Acum Kate înţelege de ce s-au aflat pe 
strada de lângă Belgrave Square, în faţa acelor conace albe, 
visând la casa în care vor locui într-o bună zi, când vor fi bogaţi. 
La acea vreme, Kate nu își dăduse seama că acea adresă ar fi 
avut vreo însemnătate. Un alt secret al soțului ei. ă 

— Colonelul a mai vândut un apartament în New York. Insă 
piaţa nu era grozavă, mai ales pentru o persoană bogată ca el. 
lar el nu prea mai avea timp. Prin urmare, a acceptat un preţ 
mai mic. Bill se întoarce către Kate. Cred că apartamentul 
acesta se afla pe East Sixty cu Eighth Street. La mică depărtare 
de Fifth Avenue. 

— Mulţumesc pentru lămuriri. 

— Cu plăcere. 

— A rămas fără bunuri, zice Dexter, încercând să continue 
povestea. Dar tot a mai rămas cu o grămadă de bani. 

— Da. Colonelul încercase să se apuce de o nouă afacere - un 
depozit secret pentru rachete antiaeriene -, însă în Congo se 
auzise despre declinul lui. Prin urmare, a întâmpinat greutăţi. 
Între timp, Generalul se arăta mult mai răbdător decât s-ar fi 
așteptat cineva. Asta s-a întâmplat la un an după ce apăruse 
datoria. 

— De ce atât de răbdător? întreabă Dexter. 

— Pentru că Velten n-a fost nevoit să scoată bani. Nu a trebuit 
să plătească niciun fel de vânzător cu amănuntul pentru MiG-uri; 
le-a furat. Era la curent cu afacerea asta. Chiar și așa, voia ca 
datoria să îi fie plătită. Avea o reputaţie de păstrat, la urma 
urmei. În cele din urmă, Colonelul a reușit să construiască o altă 
afacere. Care a căzut în ultimul moment. 

— Cum? 

— Cred că cineva din forțele de ordine americane i-a spus 
furnizorului că domnul Colonel era monitorizat îndeaproape. 

— Interesant, zice Dexter. Ce ghinion. 

— Groaznic. 

— Colonelul a rămas fără bunuri, zice Dexter, și fără opţiuni. 

— Așa este, confirmă Bill. Ce crezi c-a făcut? 

— Cred că a dispărut. 

— Absolument. S-a ascuns în Bali, sau Buenos Aires, sau nu 
mai știu pe unde. Cine știe pe unde s-o fi ascunzând un traficant 


262 


de arme de furnizorul său furios, periculos? Apoi, câteva luni 
mai târziu, își face apariţia în Brighton Beach. Știi unde-i asta? 

— Orașul New York. Cartierul rusesc. 

— Exactement. Prin urmare, era în vizită în Brighton Beach, 
sau stătea acolo, sau locuia acolo, nu știu. Nu cunosc toate 
detaliile referitoare la domiciliul lui. Dar știu că vinerea trecută, 
pe la unsprezece seara, a ieșit dintr-un restaurant însoţit de doi 
tovarăși, amândoi de vârstă mijlocie, ca și el. O tavernă ieftină, 
numai pentru localnici. 

Bill ia o gură de vin. Kate observă că Julia nu s-a atins de alei. 

— Colonelul n-a fost niciodată un bărbat chipeș. Dar aproape 
toată viața a avut bani și putere, iar prin intermediul acestora a 
atras niște femei. Sau, cel puţin, și le-a permis. Acum însă, 
sănătate bună! Așadar, el și amicii lui la fel de neatrăgători au 
ieșit pe Brighton Beach Ave., în fața restaurantului, încercând să 
agaţe câteva tinere care așteptau un taxi să le ducă în 
Manhattan, la un club, unde plănuiau să bea Cristal din sticla 
unui administrator de fonduri de acoperire înainte să meargă 
acasă și să se tăvălească cu jucători profesioniști de baschet. 
Acestea erau niște fete sexy, care pretindeau că sunt majore. 
Însă n-aveau mai mult de șaptesprezece, optsprezece ani. 

— Colonelul și prietenii lui nu erau de nasul lor. 

— O generaţie cu totul diferită, însă erau niște nemernici 
insistenţi. Gazda restaurantului, care urmărise toată această 
hărțuire încă din interior, se întreba dacă va fi nevoită să cheme 
câţiva chelneri și picoli ca să intervină, sau chiar să sune la 
poliţie. Apoi, lângă trotuar a tras o dubă albă, simplă. Ușa 
laterală s-a deschis în timp ce vehiculul se afla încă în mișcare. 
Din el au coborât doi mascaţi și, poc-poc, câte un glonţ pentru 
fiecare din prietenii Colonelului, ambele în frunte, împroșcându- 
le pe fete cu sânge. Fetele ţipau ca din gură de șarpe. Gazda 
restaurantului la fel. A fost un masacru. 

— Și Colonelul? 

— A primit un pumn în față, a fost cules de pe trotuar, târât în 
dubă, ușa a fost trântită, iar vehiculul a demarat în trombă cu 
scârţâit de roți. 

— Bănuiesc că duba nu avea numere de înmatriculare. 

— Rien. 

— Apoi? 

— Apoi nimic, tot weekendul. 


263 


— A fost un weekend lung pentru Colonel, zice Dexter. 

— Vraiment. 

— Care-i treaba cu franceza, Bill? intervine Kate. 

— Este o limbă frumoasă. 

— Și? Dexter își pierde răbdarea. 

— Și exersez. 

— Nu, nu mă refeream la lecții de franceză, idiotule. Ce s-a 
întâmplat cu Colonelul? 

— Te-am prins! Luni dimineaţa, un labrador mare, eliberat din 
lesă pe plaja Brighton Beach, a refuzat să iasă de sub faleza de 
lemn. 

— Colonelul. 

Bill încuviinţează din cap. 

— Braţele? întreabă el retoric. Tăiate. 

Lui Kate i se taie respiraţia, fiind luată prin surprindere. 

— Și picioarele. 

— Dumnezeule! 

— Din Colonel n-au mai rămas decât trunchiul și capul. Și 
ochii? 

— Da? 

— Sunt deschişi. Bill mai ia o înghiţitură din vinul scump. Ştiţi 
ce înseamnă asta? 

Toţi știu, dar niciunul nu răspunde. 

— A fost făcut să privească, zice Bill. Colonelul a fost făcut să 
se uite când i-au fost tăiate braţele și picioarele. 


28. 


Dexter se uită la biletul lui Kate, apoi la ea, apoi la ceas. Era 
4:06 A.M., cu o seară înainte să meargă la restaurant. 

Kate  evitase asta, sau așteptase cu nerăbdare, sau 
anticipase, sau se temuse, sau ignorase problema asta parcă de 
o veșnicie. Acum că era pusă în faţa faptului, nu era surprinsă 
că ezita să înceapă discuţia. Ezita să încheie acel capitol din 
viața ei, chiar dacă acea conversaţia nu avusese loc încă. Ezita 
să afle cum avea să fie viața ei după acel episod. 

Cobori scările încet. Își mușcă buza, simțind brusc că îi vine să 
plângă. Toate monologurile sale interioare în legătură cu acea 


264 


discuţie fuseseră pline de furie și teamă. Dar nu și de tristețe. 
Insă acum, când sosise momentul, se simțea copleșită. 

Oare vor mai avea o viaţă împreună după noaptea aceea? 
Sau totul avea să se sfârșească? Oare va fi nevoită să își facă 
bagajele, să îi trezească pe băieţi, să meargă la aeroport și să ia 
un zbor matinal... Încotro? Washington? Cine ar putea-o salva în 
DC? Pe umărul cui să plângă? 

Nu îl avea decât pe Dexter. Alături de el își petrecuse viaţa de 
adult. Își aminti drumul de întoarcere dintr-o misiune în 
Guatemala. Se afla în avionul militar rece și se holba la pereţii 
de metal prinși cu nituri, recunoscând că nu exista decât un 
singur lucru, o singură persoană în Washington pe care aștepta 
cu nerăbdare să o revadă. 

Cu spatele la Dexter, ea își șterse ochii, încercând să-și 
înăbușe lacrimile. Își luară hainele pe ei, își traseră ghetele în 
picioare și ieșiră în frigul și vântul care mătura balconul 
suspendat deasupra cheiului adânc și întunecat. Lumina abia 
răzbătea din interior, însă era suficient ca ea să îi poată vedea 
chipul lui Dexter. Işi dădu seama că el știa exact ce se întâmpla. 

— Dexter, zise ea. Inspiră adânc, încercând să se liniștească, 
fără succes însă. Am aflat despre cele douăzeci și cinci de 
milioane de euro furate - sau poate sunt cincizeci de milioane 
de euro. Știu despre conturile numerotate, despre LuxTrade și 
despre fermă. Știu... Dexter, știu că nu ești consultant de 
securitate pentru niciuna dintre băncile de aici. Știu că faci de 
multă vreme ceea ce faci. 

Vântul îi suflă în faţă, iar Dexter se crispă. 

— Pot să-ţi explic. 

— Nu vreau să-mi explici. Vreau să mă convingi că mă înșel. 
Sau să recunoști că am dreptate. 

Kate știa deja adevărul; sperase să audă altceva. Primul lucru 
pe care voia să îl afle era dacă Dexter avea să nege. Dacă 
alegea să spună și alte minciuni. Dacă i se spulberase orice 
speranţă. 

Și, pentru o fracțiune de secundă, cum stăteau acolo, la cinci 
metri deasupra aleii pavate cu piatră, Kate se întrebă, oricât de 
irațional ar fi părut, dacă Dexter va încerca să o omoare. 

(J 

Kate își imaginase de multe ori cum va decurge această 

discuție. Dacă Dexter va spune A, ea va zice B, iar el va 


265 


răspunde C, și tot așa. Încercase să-și imagineze cel mai fericit 
scenariu, dar și cel mai rău. Cântărise toate posibilităţile. Luase 
în considerare și câteva schimburi de replici care ar fi făcut-o să 
plece cu copiii și să nu-l mai vadă niciodată pe Dexter; luase în 
calcul și varianta în care s-ar putea folosi de armă. Beretta se 
afla înăuntru, deasupra caloriferului, ascunsă de o perdea pe 
care o cumpărase de la mallul Belle Etoile, și care atârna de o 
bară pe care o fixase cu ajutorul unui burghiu pe care îl 
cumpărase când mersese pentru a treia oară la magazinul de 
bricolaj, nu cu mult timp în urmă, pe vremea când nu era decât 
o soţie obișnuită de expatriat. Inainte ca ea să facă toate acele 
descoperiri. Sau înainte ca ea să-și dea seama de cum era viața 
ei. 

Când Dexter deschise gura, toate scenariile posibile năvăliră 
parcă asupra lui Kate, împiedicând-o să audă ce spune el. 

— Ai dreptate. 

Ea nu răspunse, iar el nu detalie. Stăteau tăcuți în frig, fără să 
se uite unul la celălalt. 

— De ce am ieșit afară? întrebă Dexter, cu privirea fixată în 
altă direcţie. 

— Pentru că Bill și Julia sunt agenţi FBI, care lucrează pentru 
Interpol și care te investighează pe tine. Computerul nostru este 
supravegheat, sunt sigură de asta. Pe mașina noastră au montat 
un dispozitiv de urmărire. Telefoanele ne sunt ascultate. Și sunt 
aproape convinsă că există microfoane în apartament. 

El cugetă o clipă asupra celor auzite. 

— Și aici suntem în siguranţă? 

Kate ridică din umeri. Se întoarse în cele din urmă cu fața la 
soţul ei. Chipul lui era chinuit de îngrijorare. Asta era bine, gândi 
ea. Dacă ar fi fost calm, dacă ar fi fost nepăsător, ar fi fost mult 
mai rău. 

— Pot să-ţi explic acum? întrebă el. Te rog? 

Ea dădu din cap. 

— Nu este o poveste scurtă. Dexter arătă spre masa cu 
scaune și aşteptă să se așeze ea mai întâi, apoi luă loc și el. 

— Îți aduci aminte că fratele meu a fost în Marină? 

Ce naiba era cu întrebarea asta? 

— Bineînţeles, se răsti ea, pe un ton mai furios decât ar fi 
dorit. Da, adăugă ea, pe un ton mai blând. 


266 


— Ştii că a murit în războiul din Bosnia. Dar nu ţi-am spus 
niciodată cum a murit. 

— Mi-ai spus că a părăsit Marina. Că a fost consilier pe 
probleme militare. Kate știa tot felul de lucruri despre indivizii 
aceștia. Că a fost capturat și omorât. 

— Așa este. Capturat de un colonel sârb pe care îl chema 
Petrovic. Ai auzit vreodată de el? 

Kate clătină din cap. 

— Petrovic nu era prea cunoscut în afara Europei. Dar în 
Balcani, i se dusese vestea pentru că era un sadic. Tortura din 
plăcere. Înţelegi ce vreau să spun cu asta? 

— Pot bănui. 

— Tortura numai ca să se amuze. Smulgea unghiile cu 
cleștele. Tăia urechile cu cuțitul de măcelar. Desprindea brațele 
de corp cu macetele, Kate. Mutila oamenii, ucigându-i încet și în 
chinuri, într-o baltă de sânge. Nu făcea asta ca să obţină 
informaţii, ci pentru că îi plăcea. Ca să i se ducă vestea că este 
necruţător. Când l-au găsit pe fratele meu, Kate, nu mai avea 
niciun deget. Nici la mâini, nici la picioare. Nici organele 
genitale. Nici buze. Buze/e, Kat. Petrovic i-a tăiat buzele lui 
Daniel. 

Ea simţi un fior străbătându-i trupul. 

— Petrovici l-a ucis pe fratele meu în chinuri, doar de 
amuzament, apoi i-a aruncat trupul mutilat pe o alee lăturalnică, 
lăsându-l să putrezească acolo și să fie devorat de pisici 
vagabonde, șobolani și haite de maidanezi. 

Era o poveste mult mai îngrozitoare decât și-ar fi imaginat 
Kate. Cu toate astea, nu reușea să facă legătură între povestea 
auzită și milioanele de euro furate. Nu își putea imagina cum de 
nu aflase povestea mai demult, când cercetase trecutul lui 
Dexter. 

— E îngrozitor. Nu vreau să par o ticăloasă nerăbdătoare și 
insensibilă, Dexter, dar ce legătură are povestea asta cu faptul 
că ai furat cincizeci de milioane de euro? 

— Douăzeci și cinci. 

— Câţi or fi fost! La naiba, Dexter! 

— Pentru că - el inspiră adânc, tremurând -, pentru că 
Petrovic este cel de la care le-am furat. 


— În regulă, zise ea, prinzându-se de părţile laterale ale 
scaunului, încercând să se liniștească. Explică-mi asta. Cum ai 
aflat? 

— Cum am aflat ce? întrebă Dexter cu o voce tremurândă, iar 
Kate își dădu seama că avea lacrimi în ochi. 

— Toate astea? Despre fratele tău? Despre Petrovic? 

Din nou, Dexter inspiră adânc. Mai întâi, au existat fotografii 
cu trupul fratelui lui Dexter. În raportul iniţial întocmit de 
Departamentul de Stat referitor la moartea lui. 

— Când ai văzut raportul? 

— Pe la sfârșitul anilor nouăzeci. Cineva din partea 
departamentului a luat legătura cu părinţii mei, zicând că 
documentele din timpul războiului au fost făcute publice, 
inclusiv raportul asupra morții lui Daniel. 

— Ai văzut raportul? 

El dădu violent din cap. 

— O fotocopie. Raportul se sfârșea cu informaţia că Petrovic 
trăia și ducea o viaţă bună, câștigând sume exorbitante ca 
traficant de arme, pe care le vindea celor mai periculoși oameni 
de pe planetă: traficanţi de droguri mexicani, criminali sudanezi, 
talibani. 

— Informaţiile astea apăreau în raportul asupra morţii lui 
Daniel? 

— Nu. Le-am primit de la tipul care a luat legătura cu noi. L- 
am întâlnit câţiva ani mai târziu. Nu știa mai multe decât ce 
apărea în raport. Insă m-a pus în legătură cu un emigrat croat, 
Smolec, care cunoștea multe chestii legate de armată. Smolec 
avea dovezi împotriva Colonelului. Fuseseră împreună în 
armată, iar Smolec știa tot ce punea la cale Colonelul. 

Aceasta era cea mai ridicolă poveste pe care o auzise 
vreodată Kate. 

— L-am angajat pe Smolec, continuă Dexter, ca să mă ajute 
să îl ţin sub observaţie pe Colonel. De unde vine și unde pleacă, 
ce achiziții imobiliare face, ce înțelegeri cu armele încheie. 

— A cui a fost ideea? Ca Smolec să îl supravegheze pe 
Colonel? A lui sau a ta? 

Kate observă un zâmbet ușor pe buzele lui Dexter, o umbră 
de ușurare. Ea știa ce gândea el: dacă punea astfel de întrebări, 
însemna că ea încerca să înțeleagă. Încerca să-l ierte. Și avea 
dreptate. 


268 


— Nu-mi amintesc, zise el. Poate a făcut aluzie la cât de ușor 
va fi, iar eu l-am rugat să încerce? A trecut mult timp de-atunci. 

— Unde te-ai întâlnit cu Smolec? 

— În parcul din Piaţa Farragut. 

Desigur: asta făcea Dexter în acea zi friguroasă când Kate 
observase șapca lui roșie pe partea cealaltă a | Street, iarna 
trecută. 

— De ce-ai făcut asta? 

— Bună întrebare. Adevărul este că nu prea știu. Nu am avut 
niciun plan, dacă asta te întrebi. Însă informaţiile existau și mi s- 
a părut firesc să mă folosesc de ele. 

— Bine, zise Kate, încercând să ignore caracterul neverosimil 
al întregului scenariu. Smolec îl urmărea pe Colonel pentru tine, 
înțeleg oarecum asta. Dar uite ce nu înţeleg, Dexter: nu mi-ai 
pomenit niciodată despre asta, deși lucram la stat. 

În ciuda situaţiei în care se aflau, Kate își dădu seama că i se 
ivise o altă ocazie să spună adevărul. O lămurire adusă 
propoziției rostite putea reprezenta pietricica de pe munte, 
lovită cu piciorul, care să declanșeze alunecarea de teren. Insă, 
în acel moment, cel mânjit - cel mai mânjit - era tot Dexter. 

— Totul a început înainte să te cunosc pe tine, zise el. Ceea 
ce făceam eu nu prea era logic. Mi-era rușine și nu voiam să afli. 

Lui Kate i se păru o tâmpenie, dar măcar era sincer. 

— În regulă. Apoi? 

— Acum câţiva ani, lucrurile s-au schimbat pe neașteptate în 
domeniul meu de activitate. În cursul unui test asupra 
protocolului de securitate, am descoperit o cale de a scăpa 
neprins când furi bani electronic, în timpul transferurilor. 

— Și ai descoperit asta din pură întâmplare? 

— Nu. Nu a fost o coincidenţă că s-a întâmplat în timp ce 
căutam pe eBay. Asta era treaba mea. Cu asta mă ocupam. 
Căutam posibile breșe în sistemul de securitate și le închideam. 

— Așa. 

— Colonelul își conducea afacerile prin transferuri electronice, 
știam asta. Transfera în mod regulat milioane, câteodată zeci de 
milioane, în și din conturi numerotate. Făcea traficul de arme de 
la computerul lui de acasă. 

— lar tu ai hotărât să-l jecmănești? 

— Da. Nu am vrut să-i golesc doar conturile bancare; asta-i 
simplă hoţie. Tremurul din vocea lui Dexter dispăruse, iar el 


269 


începuse să vorbească mai tare, mai repede. Ușurat că putea să 
îi explice totul soţiei lui. Prietenei lui celei mai bune. Voiam să 
găsesc un moment când era vulnerabil, când deţinea o grămadă 
de bani care nu erau ai lui, în mijlocul unei tranzacţii. Când 
deținea o sumă uriașă de bani pe care o datora altcuiva. 

— Cineva care nu ar fi fost prea fericit dacă nu îi primea. 

— Exact. 

— Prin urmare, nu a fost vorba doar despre o răzbunare 
financiară? 

— Nu. Dexter clătină din cap. Îi doream moartea Colonelului. 

Kate fu surprinsă de dorinţa de răzbunare de neclintit a lui 
Dexter. 

— Asta-i ideea, Kate: dreptatea. Zâmbi forțat, revenind la o 
explicaţie raţională. Nu am furat banii pentru că sunt lacom. Am 
făcut-o ca să îl pedepsesc pe unul dintre cei mai răi oameni din 
lume. 

Kate cugetă asupra acestei explicaţii pe jumătate justificate. 

— Ar fi și asta o variantă. 

— Și cealaltă? 

— Că ești un hoț. 

— Incerc doar să fac dreptate. 

— Eşti un hoț și un răzbunător. 

— Nu fac decât să scap lumea de ticăloși. 

— Posibil. Dar nu așa cum procedăm noi. 

— Noi? 

— Americanii. Nu asta este metoda americană de a face 
dreptate. 

— Metoda americană? Te referi la arest, punere sub acuzare, 
proces, sentinţă, recursuri, închisoare? 

Kate dădu din cap. 

— Și cum aplici toate astea unui cetăţean sârb care trăiește în 
Londra? întrebă Dexter. 

— Tratându-l ca pe un criminal internaţional de război. 

— Să fie judecat la Haga. Nici varianta asta nu este prea 
americană, nu? 

— Dar este în spiritul american să respecţi legile 
internaţionale. 

El pufni. 

— Dar asta nu-ţi va aduce, desigur, douăzeci și cinci de 
milioane, zise ea. 


270 


Un tren de marfa trecu huruind pe podul feroviar care 
traversa defileul, îndreptându-se către nord. Era un tren lung, 
care se deplasa încet. 

— Care a fost primul pas pe care l-ai făcut? Când? 

Kate începea să pună distanţă între sentimentul de trădare, 
furia ei și comportamentul lui Dexter. 

Începea să treacă de partea lui. Sau, cel puţin, începea să 
privească lucrurile din punctul lui de vedere. 

— Cu aproximativ un an și jumătate în urmă, am înregistrat o 
afacere aici, o firmă de investiţii, o société anonyme. Şi am 
deschis un cont numerotat pentru S.A. Am început să 
monitorizez îndeaproape activităţile Colonelului, conturile lui, 
diversele transferuri pe care le făcea, încercând să văd ce șanse 
aveam, încercând să-mi dau seama cum să le valorific. 

— Și cum ai făcut? 

— Într-una din călătoriile la Milano, el a folosit punctul de 
acces la serviciul hotelului pentru a face o tranzacţie pe 
internet, iar această legătură mi-a permis să instalez și să 
ascund un program pe hard drive-ul lui, un program care îi 
înregistra activitatea. În fiecare dimineaţă, la 4 A.M. GMT, dacă 
avea computerul pornit, acesta îmi trimitea prin e-mail un raport 
al activităţii sale din ultimele douăzeci și patru de ore. 
Programul nu îmi oferea și parolele sau ceva de genul acesta; 
doar îmi permitea să văd ce făcea. Mă ajuta să îmi fac un plan. 
Apoi, pe la începutul lui august - acum o jumătate de an - eram 
pregătit. Totul era în ordine. Aproape totul. Dar mai întâi trebuia 
să îmi confirm că puteam face asta. 

— Cum? 

— Printr-un mic test. De obicei spărgeam paravanele de 
protecție ale băncilor. O firmă de avocatură își ţinea fondurile 
într-o bancă din Andorra, înainte să facă plăţi către clienţii ei. 
Firma aceasta de avocatură reprezenta o singură societate de 
asigurări - o societate de asigurări de viaţă. In urmă cu câţiva 
ani, din cauza unei gafe teribile a justiţiei, firma aceasta nu 
numai că a apărat o astfel de societate împotriva unei plângeri, 
dar l-a făcut pe pârât să plătească taxele juridice: un milion și 
jumătate de dolari. Firma de avocatură și-a păstrat onorariul, o 
treime din suma totală, în Andorra. Apoi au transferat cele două 


271 


treimi rămase clientului său. Sau cel puţin au încercat să facă 
transferul. 

— Un milion de dolari. l-ai furat? 

— Da. Știi ce societate de asigurări a fost? 

Mintea lui Kate încercă să caute în marea de posibilităţi, apoi 
își dădu seama că era irelevant. Nu se mai gândise la societatea 
respectivă de mult timp. De două decenii. 

— American Health, murmură ea. 

Una dintre ocupațiile timpurii ale lui Kate fusese să ţină 
corespondența cu AmHealth. Să poarte discuţii cu ei, să le 
completeze formularele, să ceară audiențe, implorând și 
susținând că era obligaţia lor să aprobe tratamentul tatălui ei, în 
ciuda împotrivirii lor. 

— Ai furat un milion de dolari de la AmHealth! 

— Un milion de dolari murdari. Care ar fi aparţinut de drept 
unei persoane ca tatăl tău. Sau ca tine. Procesul a fost intentat 
de o fiică, în numele tatălui ei defunct. 

— Acesta a fost testul tău? 

— M-am gândit să mă folosesc de asta. Și a funcţionat. Eram 
pregătit să îl distrug pe Colonel. 

— Și-atunci ne-am mutat aici? 

— Da. A 

— Bine, zise ea, aplecându-se în faţă. Intreaga poveste 
începea să aibă logică. Explică-mi cum a funcţionat. 


29. 


Dexter nu era tocmai bărbatul care crezuse Kate că era. Însă 
devenea din ce în ce mai evident că nu era foarte diferit de ceea 
ce se temuse ea. 

— Mai întâi, zise el, aveam nevoie de un acces mai bun la 
computerul Colonelului. Așa că am angajat pe cineva care să mă 
ajute, o tânără din Londra. 

Ea simţi un sentiment de ușurare. 

— Cum o cheamă? 

— Marlena. 


Aceasta era una din cele două persoane pe care Dexter le 
suna de pe telefonul lui secret. Kate își imagină că Niko era cea 
de-a doua. 

— Care este prenumele lui Smolec? 

Dexter păru nedumerit, dar îi răspunse. 

— Niko. 

Aceasta era cealaltă persoană de contact. Cele două 
persoane aveau legătură. 

— Și Marlena ce trebuia să facă? întrebă Kate. 

— Să mă ajute să accesez computerul. 

— Cum? 

— S-a culcat cu el, răspunse Dexter. 

— Deci, este prostituată? 

— Da. 

— Tu ai regulat-o? 

El râse. 

— Nu, nu ai dreptul să râzi la niciuna din întrebările mele. 
Trebuie să-mi recâștigi încrederea. 

— Îmi pare rău. 

— Deci? Ai făcut-o? 

El se abținu să nu zâmbească. 

— Ai văzut cum arată Marlena? 

— Am văzut fotografii, da. 

— Știu că sunt un bărbat incredibil de atrăgător, Kate. 
Amândoi suntem de aceeași părere. Dar chiar crezi că o femeie 
ca Marlena s-ar culca cu mine? 

— Dacă o plătești pentru sex. 

Dexter îi aruncă o privire de genul „mai lasă-mă în pace!” 

— Bine, zise Kate. Continuă. 

— Marlena este o rusoaică de douăzeci și doi de ani. Aceasta 
este specialitatea, ăă, Colonelului. Am creat un scenariu - barul 
unui hotel cunoscut ca un loc unde puteai găsi astfel de fete. 

— Deci, știa că era prostituată. 

— Da. 

— lar ea a urcat pur și simplu în apartamentul lui și a intrat în 
computerul lui? 

— Nu, trebuia să fie o chestie de durată. Când s-au întâlnit, i-a 
dat numărul ei de telefon. El a sunat-o - ea e prostituată -, iar 
Marlena s-a dus la el. În prima noapte, i-a oferit un spectacol 
special. 


273 


— Adică? 

— Exagerarea obișnuită. Plus un moment de tandreţe între 
așternuturi, în care ea i-a mărturisit că, deși făcea sex cu bărbaţi 
aproape în fiecare noapte, nu ajunsese niciodată să simtă o 
astfel de satisfacție cu un client. A lăsat clar să se înțeleagă că a 
avut parte de un moment unic de apropiere fizică. Și că i-ar face 
mare plăcere dacă Colonelul i-ar deveni client fidel. 

— Și el a crezut? 

— Cine n-ar crede? 

Kate nu avea să înţeleagă niciodată cât de proști puteau fi 
bărbaţii. 

— Abia la a cincea lor întâlnire Colonelul a lăsat-o singură 
suficient timp încât să îi îngăduie să îi acceseze computerul. A 
instalat un detector, un program de diagnosticare ce realizează 
configurația arhitecturală a unui sistem și dezvăluie numele de 
utilizator și parolele. Până la a treia vizită a Marlenei - relația lor 
devenise săptămânală -, eu creasem deja un pachet software 
pe care ea l-a instalat și care includea un keylogger, care 
înregistrează toate butoanele apăsate pe tastă; programul îmi 
trimitea prin e-mail toată activitatea. Mai includea și un 
dispozitiv care îmi conferea privilegii administrative la sistemul 
lui, adică îmi permitea să mă conectez din nou la el în cazul în 
care eram blocat. Apoi a trebuit să petrec o sută de ore ca să 
sparg algoritmul sistemului de parolare ca să pot intra în contul 
lui bancar fără ca el să știe. A fost o corvoadă. Am petrecut 
câteva săptămâni ca să construiesc o pagină web falsă a băncii 
lui. 

— De ce? 

— Pentru că atunci când transferi milioane de dolari, nu apeși 
pur și simplu pe butonul „Trimite”. Trebuie să vorbești la telefon 
cu un reprezentant legal al băncii ca să confirmi tranzacţia. 
Clientul specifică detaliile tranzacţiei, iar reprezentantul legal al 
băncii execută transferul. Astfel împiedică băncile frauda. 

— Și cum a reușit o pagină web falsă să păcălească acest 
sistem de securitate? 

— Atunci când Colonelul credea că se conectează la pagina 
web a băncii, accesa, de fapt, o parte a software-ului din hard 
drive, nu de pe pagina web. Tastele pe care le apăsa și imaginile 
care îi apăreau pe ecran aveau doar o legătură fictivă cu contul 


274 


lui real. Întreaga activitate era direcţionată către mine, de la 
depărtare. 

— Vrei să spui că el credea că intrase pe internet ca să 
transfere bani. Și că se afla la telefon, confirmând un transfer, 
însă tu erai cel care executa un transfer diferit. 

— Corect. 

— Genial! 

e 

Dexter ieși din nou pe balcon, cu căciula de schi pe cap. l-o 
întinse lui Kate pe a ei, iar ea și-o trase peste urechile care îi 
îngheţaseră. Se acoperiră cu niște pături din lână. 

— Colonelul punea întotdeauna la cale o afacere importantă 
cu trafic de arme, zise Dexter. Insă cea pe care o urmăream eu 
era colosală, iar cumpărătorii erau niște africani certaţi cu legea. 
Era cea mai mare șansă a mea, exact tipul de tranzacţie 
complicată la care sperasem. Colonelul cumpăra o flotă de MiG- 
uri 29UB de la un general ex-sovietic, apoi urma să vândă 
avioanele unui grup revoluționar congolez. Știi despre războiul 
din Congo? 

Carnagiile din lumea a treia fuseseră cândva treaba lui Kate; 
era bucuroasă să scape de ea. Asta nu însemna că era fără 
pată. Va fi întotdeauna interesată de politică. 

— Cel mai teribil conflict de la cel de-al Doilea Război Mondial 
încoace. Mai mult de cinci milioane de morți. 

— Așa este. Afacerea asta a Colonelului cerea încredere din 
partea generalului Ivan Velten, pe care Colonelul o câștigase de- 
a lungul a vreo două decenii de parteneriat. Mai cerea să aibă 
loc simultan câteva transferuri, în aceeași zi în care urmau să fie 
livrate MiG-urile. Fapt care s-a întâmplat de Ziua Recunoștinței. 

Kate încuviinţă din cap, înțelegând motivul pentru care Dexter 
lipsise de acasă. 

— În dimineaţa tranzacţiei, congolezii au plătit avansul către 
Colonel, care a transferat jumătate din sumă în contul lui Velten. 
Prin urmare, jumătate din numărul de avioane au fost livrate la 
un aerodrom aflat lângă granița cu Angola. Au fost aduse 
noaptea din Zambia, unde Generalul le ţinuse ascunse de când 
le furase dintr-o bază aeriană din Kazahstan. In acel moment, 
Colonelul a fost obligat să îi plătească Generalului următoarea 
tranșă de bani. A iniţiat transferul, iar fondurile au părăsit contul 
lui. Însă banii nu au ajuns niciodată în contul Generalului. 


275 


— Pentru că i-ai transferat în contul tău. 

— Da. Colonelul îi datora Generalului douăzeci și cinci de 
milioane pe care nu îi avea și încerca să își dea seama unde 
dispăruseră. L-a sunat pe bancherul lui, o femeie, însă ea avea 
înregistrarea convorbirii lor în care el își dăduse acordul și 
confirmase același transfer bancar. Atât Generalul, cât și 
Colonelul aveau conturi deschise la SwissGeneral. Transferurile 
în cadrul aceleași bănci sunt active instantaneu, deoarece banca 
poate verifica fondurile. Și eu aveam un cont deschis la 
SwissGeneral. 

— Banca nu putea descoperi tranzacţia făcută de tine? Nu 
putea găsi contul în propriul lor sistem? 

— Ba da. Sunt sigur că au făcut asta. Insă tot ce au găsit a 
fost un cont gol deschis de un individ pe care l-am plătit ca să 
deschidă unul în urmă cu un an, un individ care nu îmi cunoștea 
numele și nu mă văzuse niciodată. Am golit imediat acest cont 
de la SwissGeneral și am mutat banii într-un cont din 
străinătate. 

— Și nu puteau descoperi și tranzacţia asta? F 

— Ba da, într-o situație normală, puteau. Insă în ziua 
respectivă a existat o „fisură” în sistemul de securitate de la 
sediul lor central din Zürich. Cu câteva luni mai devreme am 
închiriat un seif la filiala respectivă. In dimineața în care 
Colonelul a făcut tranzacţia, m-am dus la seif. Am fost condus în 
sala de conferințe pentru vizualizare. Am scos din seif un 
dispozitiv mic cu acces wireless - semăna cu un cablu de 
alimentare a unui computer apoi l-am conectat la routerul care 
se afla sub masă și am plecat. Routerul a accesat serverul 
principal al băncii, iar dispozitivul a emis un semnal wireless, ca 
eu să pot avea acces din exteriorul clădirii. 

— De ce nu ai accesat sistemul din sala de conferințe? 

— Dacă aș fi folosit conexiunea de acolo, administratorul ar fi 
putut verifica și ar fi descoperit exact unde mă aflam. Plus că nu 
voiam să mă conectez din interior, deoarece am bănuit că 
sistemul lor de securitate ar fi închis clădirea în momentul în 
care s-ar fi descoperit „fisura”. 

— Și așa s-a întâmplat? 

— Da. Eu eram deja în camera de hotel, care se află în 
apropiere. Ferestrele dădeau spre stradă. Am fixat o antenă 
direcțională care să capteze semnalul WAP. 


276 


— De unde ai știut că va funcţiona, din punct de vedere 
tehnic? 

— Am făcut o încercare într-o călătorie anterioară. Am testat 
aspectele tehnice și am interceptat parolele sistemului de 
securitate al băncii. Am reușit să analizez structura și să înțeleg 
sistemul, protocoalele și măsurile de precauţie folosite de către 
administratorii săi. Nu am reușit să fac nimic încă, dar am știut 
că, la momentul potrivit, voi reuși să fac ceea ce trebuia. 

— Și anume? 

— După ce am redirecționat tranzacţia făcută de Colonel și 
am transferat fondurile din contul de la SwissGeneral într-un 
cont din Andorra, am accesat în câteva minute acea parte a 
sistemului bancar care înregistra conexiunile și numerele de 
cont din care s-au făcut tranzacții în ziua respectivă. 

— Ai șters înregistrările? 

— Da. Atunci a observat administratorul sistemului 
intruziunea mea și a închis sistemul, blocând accesul în clădire. 
Până atunci însă, eu reușisem să transfer banii în câteva zeci de 
conturi din toată lumea, fiecare tranzacţie având altă sumă. 
Apoi, din toate aceste conturi, într-unul singur. In Luxemburg. 

e 

— Ce făceai la birou? Când munceai până seara târziu și în 
weekenduri... de ce erai atât de ocupat? 

— Trebuia să analizez sistemele, cel de pe computerul 
Colonelului și al contului de la SwissGeneral, firește. Cere mult 
timp să plănuiești o intruziune. Există multă muncă în spatele 
unei teorii. 

— Şi de ce trebuia să faci asta seara târziu? 

— În majoritatea  serilor făceam altceva: monitorizam 
activitatea Colonelului - e-mailurile și convorbirile telefonice - ca 
să fiu la curent cu afacerile lui. Deseori, trebuia să stau pe- 
aproape ca să aflu rezultatul unei conversații de genul „te sun 
peste câteva ore”. Și așteptam. 

— Doar așteptai? 

— Da. Dar mă foloseam de acest timp mort ca să fac alte 
lucruri. Un fel de hobby: cercetam o categorie neclară de 
sisteme de securitate. 

— De ce? 

— M-am gândit că dacă sistemul de securitate avea o 
structură atât de complexă, încât un nespecialist să nu îl poată 


277 


înțelege, atunci bancherii trebuie să fi ascuns ceva incredibil de 
profitabil. Logica circulară a acestor aranjamente - care sunt 
sigur că au fost construite cu scopul de a induce în eroare - a 
fost pe placul inginerului din mine. În orice caz, este o altă 
formă de a risca la piaţa bursieră. În ultimele luni am câștigat un 
sfert de milion de euro din aceste investiţii. Cu asta mă ocup eu 
acum. 

— Eu credeam că îţi câștigi traiul furând. 

— Nu, zise el. Asta o fac doar ca să mă amuz. 

e 

Kate puse pe masă cele două căni, aburii cafelei înălțându-se 
în fuioare albe și groase în aerul rece al dimineţii. Se așeză, 
înfofolindu-se din nou cu pătura cenușie din lână. 

— Cum ești prins? 

Kate încerca să înțeleagă logica schemei lui Dexter. Încercă 
să îndepărteze cele mai confuze caracteristici - moralitate, 
sinceritate, căsnicie, ilegalitate - și să se concentreze pe cele 
practice, măcar în seara aceea. Măcar în acel moment. 

— Nu pot fi prins. 

— Nu? Nu este posibil? 

— Nu. 

Kate era surprinsă - impresionată - de încrederea nerușinată 
a soțului ei. De unde venea? 

— Și dacă cei de la FBI găsesc banii? 

— N-are importanţă. Nu au cum să descopere fiecare 
tranzacţie, din fiecare cont. Din băncile comerciale și cele 
private, din ţări cu sistem bancar deschis și paradisuri fiscale, 
din sistemele secrete din Andorra, Elveţia, Insula Man și Insulele 
Cayman și, desigur, din Luxemburg. Și-apoi, Kate, conturile 
acestea nu mai există; tranzacţiile au fost șterse. Nu au cum să 
mă descopere. 

— Toate? 

— Absolut toate. 

— Și dacă descoperă pur și simplu banii? Cum am făcut eu? 
Cum explici că ai atâţia bani? A 

— Nu trebuie. De aceea banii sunt aici, în Luxemburg. In acest 
sistem bancar secret. 

— De aceea ne aflăm aici? 

— În principiu. 

— Apropo, ne putem întoarce acasă? In America? 


— Sigur. 

— Dar...? 

— Dar nu ar trebui să păstrăm sume importante de bani în 
niciun cont american și nu ar trebui să transferăm mai mult de 
zece mii dintr-un cont într-altul. Nu ar trebui să cumpărăm nicio 
proprietate în America. Nu ar trebui să cheltuim nicio sumă 
considerabilă acolo. De asemenea, nu ar trebui să avem niciun 
venit acolo și nu ar trebui să ne vindem casa din DC - ar trebui 
să o dăm în continuare în chirie. Nu ar trebui să facem nimic 
care să atragă atenţia Fiscului asupra noastră. 

Kate înţelese. Trebuiau să se ascundă de Fisc, ca să nu Îi 
descopere nici agenţii federali. 

— Bărbatul de la care i-ai furat, Colonelul, zise ea, poate să te 
găsească? 

— Nu pe mine mă caută. Am găsit alt țap ispăşitor. l-am 
înscenat totul unui alt individ, ca să pară că el a furat banii 
Colonelului. Un alt criminal sârb care a fost în armată. 

— Ce s-a întâmplat cu el? Cu bărbatul aceasta? 

— A primit ce a meritat. 

Ce mai voia să știe? 

— Și contul acela, cu douăzeci și cinci de milioane? Un număr 
par. Nu există interese producătoare de venituri. 

— Nu. 

— Nu vrei să declari niciun venit pe sumă. Nici chiar aici. 

— Corect. Asta pentru că trebuie să declarăm venitul nostru 
de aici acolo. 

— Întotdeauna? 

— Întotdeauna. Atâta timp cât suntem cetăţeni americani, 
trebui să plătim taxe statului american. 

— Și ce vom face în această privință? 

— Ne limităm venitul doar la câștigurile obținute din investiţii 
legale. Asta nu înseamnă că trebuie să restrângem și 
cheltuielile. 

— Plânuiești să cheltuim și din banii furaţi? Sau i-ai furat doar 
ca să iei ceva de la o persoană pe care o urâști? 

— Plănuiesc să îi cheltuim. 

Kate cugetă asupra răspunsului primit, răsucindu-l pe toate 
părţile în mintea ei, ca vinul în pahar. 

— Când? 

— Când vom fi în siguranţă. Când FBl-ul ne va lăsa în pace. 


279 


Această afirmaţie părea logică în acel moment, având în 
vedere povestea lui Dexter, încărcată de o mulţime de informații 
surprinzătoare. Va trece mult timp până când Kate să își dea 
seama de logica acestui raționament: dacă Dexter aștepta ca 
agenţii FBI să îi lase în pace, însemna că el știa deja că aceștia îl 
urmăreau. Înainte să-i spună ea. 

e 

— Povestește-mi despre fermă. 

— Este o adresă de corespondență; pentru actele bancare. 
Este retrasă și nu poate fi monitorizată. ` 

Era potrivită pentru un adăpost, dacă ar fi fost nevoie. Insă 
Dexter gândea în termeni bancari, nu de spionaj. Adăposturile 
erau specialitatea lui Kate. 

— Ai închiriat o mașină ca să mergi acolo. Atunci când ai spus 
că mergi la Bruxelles. De ce? 

— Negocierea era iminentă. Prin urmare, am deschis mai 
multe conturi noi, pentru o săptămână, ca să pot muta banii. 
Documentele referitoare la conturi au fost trimise prin poștă la 
fermă. Trebuia să le iau de acolo. Să le distrug. 

— Înţeleg. Atunci ai ascuns și bileţelul cu conturile în biroul 
copiilor, nu? 

El păru rușinat de această descoperire. 

— Asta s-a întâmplat după, ăă, tranzacţie. Când a fost foarte 
important să păstrez secretul contului. 

Kate își aduse foarte bine aminte de noaptea respectivă. 

— Atunci a apărut și așa-zisul tată al Juliei, nu? Când am luat 
cina împreună cu el? 

— Da? Nu-mi mai aduc aminte. 

Părea neverosimil. Imposibil. Kate deveni din nou suspicioasă, 
bănuitoare, neîncrezătoare. 

— Pe bune? 

El ridică din umeri. 

— Cine crezi că era? întrebă ea. Parcă îl chema Lester, nu? 

— Probabil șeful lor. Sau vreun coleg. 

Tăcură, gândindu-se fiecare separat, dar în același timp la o 
ipoteză. 

— De ce nu ţii informaţiile contului la birou? Sau la fermă? 

— Nu vreau să fiu nevoit să mă deplasez, zise el, dacă va 
trebui să plecăm pe neașteptate. 

— De ce artrebui să plecăm pe neașteptate? 


280 


— Dacă voi fi prins. 

— Dar ai spus că acest lucru este imposibil. 

— Totuși. Trebuie să-mi iau măsuri de precauţie. 

Kate nu se putea abţine să nu se gândească la faptul că cea 
mai bună măsură de precauţie pe care și-o luase fusese 
împotriva ei. lar asta o duse cu gândul la camera de 
supraveghere. Nu era hotărâtă cât de mult să insiste. Nu își 
dădea seama cât de disperată era să afle dacă Dexter văzuse 
înregistrarea din biroul lui. Și dacă ar fi putut să-și dea seama 
cât de dezamăgită fusese. Ea hotărâse să își păstreze bine 
secretele. 

— Biroul tău nu este un loc sigur? întrebă ea, insistând. 

— Foarte sigur. 

— Ai camere de supraveghere acolo? Nemaiputându-se 
abţine, odată ce începuse. Nu reuși să citească nimic pe chipul 
lui. 

— Am cumpărat o cameră de supraveghere. 

Inima îi stătu în loc. 

— Dar n-am avut timp să o conectez la computer. 

e 

Dexter nu știa. Oare câte nu știa Dexter? 

Dexter nu știa că ea îi furase cheile. Nu știa că ea se furișase 
în biroul lui și îi scotocise printre lucruri. Nu știa că îl bănuise cu 
mult timp înainte ca Bill și Julia să îi spună adevărul. Nu știa că 
ea îi bănuise și pe cei doi. Nu știa că soţia lui intrase prin 
efracţie în biroul fals al lui Bill și că luase legătura cu o veche 
cunoștință de la Agenţie în Munchen și cu altele noi în Berlin și 
Geneva. Nu știa că soția lui crezuse, doar cu câteva săptămâni 
înainte, că cei doi agenţi erau asasini. 

Dexter nu știa că el și familia lui fuseseră urmăriţi prin toată 
Europa. Și nu știa că soţia lui era fost agent CIA. 

e 

Nu se iviseră încă zorile, însă mașinile, camioanele și 
autobuzele treceau din ce în ce mai frecvent. Nu era nevoie de 
lumină ca să fie ziuă. 

— Și ultima ta călătorie la Londra, chiar înainte de Crăciun? 
Te-ai dus s-o plătești pe Marlena? 

— Da. 

— Cât i-ai dat? 

— Douăzeci de mii de lire. 


— Nu mi se pare mult. 

— Nici nu este. Am plătit-o suficient cât să-și facă treaba, dar 
nu prea mult încât să își dea seama că se implicase într-o 
situaţie de o asemenea anvergură. Nu mi s-a părut că mai mulți 
bani vor asigura și siguranța; m-am gândit că vor garanta mai 
puţin. 

Kate fu surprinsă de perspicacitatea lui Dexter. 

— Și ce s-a întâmplat cu Marlena după, ăăă, cum să-i 
spunem? 

— Tranzacţie? 

— Bine, tranzacţie. Ce s-a întâmplat cu ea? 

— S-a întâlnit cu Colonelul seara, însă a contramandat 
întâlnirea din săptămâna următoare. S-a ascuns, dar a rămas în 
Londra. În caz că s-ar fi întâmplat ceva și ar fi trebuit să îl 
stârnească din nou. Avea și o poveste pregătită, cum fusese 
atacată de un client și se speriase. Am găsit un individ pe care 
puteam da vina. 

— Te-ai gândit la toate, nu-i așa? 

— Da. 

— Și, ai terminat cu ea? 

— Da. 

— Dar trăiește. 

— Știu la ce te gândești. 

— Şi? 

— În primul rând, nu știe tot ce s-a întâmplat; nu cunoaște 
decât o parte din puzzle. 

— Dar totuși. 

— Am o mulţime de dovezi împotriva ei. Că a comis multiple 
ilegalităţi. 

— Dar ar putea să ceară imunitate dacă ar depune mărturie 
împotriva ta, nu? 

— Este o listă cam lungă. Unele dintre ilegalităţile pe care le-a 
comis sunt destul de grave. 

— Și totuși. 

— Da, zise Dexter, cu exasperare în glas. Ai dreptate. Există și 
posibilitatea ca, într-o bună zi, să se întoarcă împotriva mea. El 
se uită în ochii soţiei lui, privind-o insistent. Dar ce pot să fac? 

Kate se uită la el. Putea citi în privirea lui o provocare, aceea 
de a o face să spună cu voce tare ceea ce ar zice dacă ar fi fost 
o persoană schimbată. 


282 


Acea persoană i-ar fi spus: „Omoar-o”, însă cea schimbată, 
nu. 

Cuvintele nerostite rămaseră în aer, oferindu-i lui Kate o altă 
șansă, o altă posibilitate să deschidă subiectul despre trecutul ei 
ascuns. Dar, la fel ca și altă dată, lăsă această șansă să treacă. 
În schimb, mintea ei urmă o nouă ofensivă și întoarse situaţia, 
așa cum făcea mereu când trebuia să se apere: de ce Îi 
ascunsese Dexter toate astea? 

Însă cine era Kate să pună sub semnul întrebării motivele 
cuiva de a ţine ceva secret? Avea mai multe motive - motive 
importante - pentru care Dexter nu îi spusese nimic. Nu avea 
niciun drept să-l întrebe. 

Dar nu asta înseamnă căsnicia? Să pui întrebări pe care nu 
ești îndreptăţit să le pui? 

— De ce nu mi-ai spus, Dexter? 

— Când? întrebă el. Când să-ţi fi spus? 

Kate își repetase mereu același argument. 

— Când mi-a venit în minte pentru prima oară acest plan 
ridicol? întrebă el. Când am angajat o prostituată din Londra ca 
să seducă un criminal bătrân ca să îi poată compromite 
computerul? Când ne-am mutat la Luxemburg ca să pot sabota 
un trafic de arme cu africanii? M-ai fi părăsit. 

Ea clătină din cap. Nu, nu era adevărat. Sau era? Kate nu își 
imaginase niciodată că Dexter ar putea ști ceva despre ea. Insă 
pentru prima oară, în seara aceea, ea avea dubii. Și asta pentru 
că Dexter era mult prea deștept, mult prea înșelător, mult prea 
necinstit decât și-ar fi imaginat ea vreodată. În toţi acești ani se 
înșelase în privinţa lui. Cât de mult se înșelase? 

e 

— Cum crezi că ar trebui să procedăm cu agenții FBI? întrebă 
el. 

Kate nu își dăduse seama la vremea aceea cât de vicleană 
fusese acea întrebare bine plasată. 

Ea privi în gol, încercând să descifreze această provocare. 

— O voi suna pe Julia dimineaţă, răspunse ea, uitându-se la 
ceas. Trebuie să se trezească copiii. Voi stabili o întâlnire. 

— De ce? 

— Pentru că sunt aproape convinsă că îmi vor cere să îi ajut. 
Probabil să înregistrez conversaţia. Mă voi preface că sunt 
scandalizată, însă ei vor insista, promițându-mi că ne vor face 


283 


viața un calvar dacă nu voi coopera. Acum când Kate rostea 
toate astea cu voce tare, planul începea să prindă contur. Prin 
urmare, voi fi de acord să îi ajut. 

Dexter își ridică sprâncenele și se aplecă în faţă. 

— Și-apoi? 

— Apoi, eu și cu tine vom merge într-un loc public și vom lăsa 
să se creadă că ne asigurăm că nu suntem urmăriţi. Intr-un local 
neutru, neașteptat. Un restaurant, zic eu... Kate tăcu, încercând 
să-și imagineze locul potrivit. Încercând să rezolve toate 
problemele deodată. 

— Da? Apoi? 

— Apoi vom juca teatru, în favoarea lor. 


30. 


Spectacolul lor luă sfârșit. Mașina înainta prin întuneric, 
străbătând strada neluminată și pustie, prevăzută cu două benzi 
de circulaţie. Rotile zdrăngăneau pe pavaj, iar motorul huruia în 
timp ce traversau zona rurală și se apropiau de strălucirea 
orizontului îndepărtat de deasupra orașului, de deasupra casei și 
a copiilor lor, către viața lor normală sau către începutul unei noi 
vieți. 

Dexter conducea mai repede decât de obicei. Poate băuse 
prea mult la restaurant, copleșit de emoţiile rolului pe care îl 
jucase, știind că existau un microfon și doi agenţi FBI care 
ascultau convorbirea. Dispozitivul era încă pornit. 

Se lăsară învăluiţi de tăcerea care se așternuse în mașină, o 
senzaţie plăcută de liniște, ușurarea că nu trebuiau să joace un 
rol. Pentru prima dată, tăcerea dintre ei nu era presărată cu 
minciuni, însă Kate era conștientă de acel mare neadevăr care 
plutea între ei. 

Ea urmărea cu privirea șoseaua și acea linie galbenă 
hipnotizantă în mijlocul unei fâșii negre. Șovăia, din nou. Apoi, 
brusc, deveni din ce în ce mai frustrată, încât simţi că nu mai 
poate suporta. 

Era de-ajuns. 

— Dexter, zise ea, încercând să rostească cuvintele înainte să 
se răzgândească, oprești te rog la următoarea zonă de odihnă? 


284 


Bărbatul își luă piciorul de pe accelerație și îi aruncă o privire 
soţiei lui. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

e 

Zona de odihnă se afla la câţiva kilometri sud de oraș și era 
un complex uriaș plin de tiruri parcate, de adolescenți băuţi care 
ieșeau din Skode lovite ca să cumpere bere, ţigări și pungi mari 
de chipsuri, de tineri olandezi cu piercing-uri, care se întorceau 
din excursia din Alpi, cu muncitori portughezi, tăcuţi și epuizați, 
care își mâncau sendvișurile și care se întorceau acasă după ce 
șterseseră  ketchupul de pe  pardoselile  lipicioase ale 
restaurantelor de fast-food. 

Dexter nu opri motorul, lăsă căldura din scaune pornită și 
stinse farurile. Se întoarse către Kate. 

Ea luă în calcul microfonul. Se gândi să îi propună lui Dexter 
să coboare din mașină, în singurătatea tristă a parcării. Însă 
agenții FBI și cei de la Interpol știau deja ce urma să îi spună, ce 
rost mai avea să își facă probleme? 

— Dexter, începu ea, nu am scris niciodată argumentaţii. 

Era greu să îi citească chipul în strălucirea albastră slabă a 
luminilor de la bord. Ea își înăbuși imboldul de a privi în altă 
parte, de a-și ascunde ochii. Acum, când hotărâse în sfârșit să 
spună adevărul, îi era greu să scape de acel obicei pe care și-l 
făcuse de a-și acoperi minciunile. 

— Și nu am lucrat niciodată pentru Departamentul de Stat. 

Pe lângă ei trecu încet un tir, al cărui motor puternic hurui și 
bodogăni, iar remorca zornăi și zăngăni. Kate așteptă ca 
zgomotul să se diminueze. 

— Cu ce m-am ocupat eu... 

Apoi se răzgândi. Deși Kate știa ce voia să-i spună, nu știa 
cum avea să reacționeze Dexter. 

Kate aruncă o privire clădirii luminate din mijlocul parcării, 
magazinul universal și cafeneaua, cu pardoseli lucioase și mese 
îngrijite. 

Ea își desfăcu ceasul de la mână și îl vâri în buzunarul de piele 
al scaunului. 

— Hai să bem o cafea! 

(J 

Dexter vâri o monedă în aparat, apăsă pe buton și aşteptă 

bolborositul, șuieratul și gâlgâitul cafelei espresso care ieșea 


285 


prin duza din plastic și se scurgea în paharul subțire de unică 
folosinţă. 

Kate luă o gură de cappuccino. Nici nu era așa de rău acest 
aparat de cafea din zona de odihnă; cafeaua era fierbinte, tare 
și avea o aromă bună. In Europa găseai cafea bună. 

Se așezară la o masă cu suprafaţă din sticlă zgrunțuroasă, cu 
scaune ușoare din oţel, lângă o fereastră mare care dădea spre 
autostradă. In partea cealaltă a încăperii şedea un alt cuplu. 
Femeia avea ochii înlăcrimaţi, din cauza unei situaţii dramatice; 
o despărțire, o sarcină nedorită, o aventură. Oamenii aceia 
aveau propriile probleme, nu ar fi tras cu urechea la problemele 
celorlalți. 

Nu avea rost să mai tărăgăneze. Kate se întinse peste masă și 
îi luă mâinile lui Dexter într-ale ei. 

— Am lucrat pentru CIA, zise ea. Am fost ceea ce se cheamă 
spion. 

Dexter făcu ochii mari. 

— Treaba mea era să mă ocup de bunuri în America Latină. 
Am lucrat puţin în El Salvador, Venezuela, Nicaragua, Panama și 
Guatemala. Dar cel mai des în Mexic. 

El dădu să spună ceva, apoi se răzgândi. 

— Am început să lucrez la Agenţie imediat ce am terminat 
facultatea. Asta am făcut mereu. A fost cariera pe care mi-am 
ales-o eu, în cea mai mare parte, deoarece am crezut că nu sunt 
capabilă să ofer iubire cuiva. Experienţa mea cu părinții, cu sora 
mea... mă simțeam amorțită. Renunţasem la ideea că voi avea 
parte de intimitate. Am crezut că nu îmi voi întemeia niciodată 
propria familie. 

Kate îi strânse mâinile lui Dexter, subliniind cele spuse, cea 
mai eficientă dovadă de scuză. 

— Am crezut că voi fi mereu singură, Dexter. Am crezut că nu 
va trebui să mint niciodată persoana pe care o iubeam, 
deoarece nu voi întâlni acea persoană pe care să o iubesc. Eram 
tânără și eram nefericită și nu îmi puteam imagina că nu voi 
rămâne tânără și nefericită. Mai ţii minte cum e să fii tânăr? 

El încuviință din cap în tăcere. 

— Era imposibil să înţeleg cât de repede va trece. Mi se părea 
că tinereţea va dura mult timp; că va dura o veșnicie. Dar nu 
este decât o clipită. 


286 


Femeia de la masa din partea cealaltă a cafenelei lăsă să-i 
scape un suspin. 

— Când ne-am cunoscut, firește că nu ţi-am spus adevărul 
despre ocupaţia mea. Mă aşteptam să ne despărţim după șase 
luni. Sau că te vei sătura de caracterul meu introvertit și mă vei 
părăsi. Am crezut că nu ne vom înțelege, așa cum nu m-am 
înțeles cu nimeni. 

Dexter o privea încordat. 

— Dar m-am înșelat. M-am îndrăgostit de tine. 

Atenţia lui Kate fu captată de un bărbat care tocmai intra în 
cafenea și privea în direcţia ei. Spera să sosească și ziua în care 
nu avea să mai bănuiască pe nimeni care trecea pe lângă ea. 

— Am vrut să-ţi spun, Dexter. Te rog să mă crezi. M-am gândit 
la asta de mii de ori. Aproape în fiecare zi de când ne 
cunoaștem. Dar când să-ţi spun? Când să îmi fac curaj? 

Era același raționament pe care îl folosise el cu o seară în 
urmă, pe balcon, când mărturisise totul, după care întocmiseră 
un plan pentru acea mărturisire falsă, interpretată în acea seară 
pentru urechile agenţilor federali. 

În acel moment, acolo, în acea zonă de odihnă, ei reveniseră 
la intimitatea căsniciei lor. ` 

— Apoi ne-am căsătorit și tot nu îți spusesem. Ingrozitor. Pe 
bune, recunosc: a fost îngrozitor din partea mea. 

Dexter schiță un zâmbet, un mic semn de concesie. 

— Apoi, după Jake... Kate ezită, întrebându-se cât să îi 
mărturisească soţului ei, cât de deschisă să fie ca să se simtă 
împăcată. Am renunţat la munca de teren și am ales să fiu 
analist, la un birou din Washington. Nici nu știi ce înseamnă 
asta. Este... este ca și cum ai renunţa să mai fii apărător și ai 
alege să fii antrenor. 

Dexter fusese cândva un mare iubitor de baseball. El îi zâmbi 
din nou trist lui Kate, însă nu reuși să scoată o vorbă. 

— Mi-am aruncat practic cariera pe fereastră. Dar am rămas 
în CIA. Aveam nevoie de bani și de asigurarea de sănătate, pe 
care tu nu ne-ai mai putut-o oferi. 

Dexter lăsă să-i scape o grimasă; Kate nu ar fi trebuit să 
meargă acolo. În Luxemburg, asigurarea de sănătate era 
universală și gratuită. 

— Oricum, zise ea, ideea este că nu am avut niciodată ocazia 
să-ți spun. Kate nu își dădea seama dacă el era furios, sau trist, 


287 


sau scandalizat, sau șocat. Mai târziu ea avea să realizeze că el 
dăduse dovadă doar de stoicism. Nu fusese niciodată pregătit 
pentru o astfel de confruntare. Nu era prefăcut din fire sau din 
cauza profesiei, ci pur și simplu din întâmplare. 

— lar când ne-am mutat aici, mi-am dat demisia, desigur. În 
acel moment m-am gândit ce rost avea să-ţi mai spun adevărul? 
Cum aș fi putut? Doar te-am minţit în ultimii zece ani. Însă acum 
nu mai eram nevoită să te mint. Pe zi ce trecea, aveam toate 
motivele să cred că povestea devenise irelevantă. Atunci de ce 
să recunosc? La ce ar folosi? Mi-am amintit când mi-ai spus 
odată, referitor la clientul tău secret - inexistent, de fapt -, că ar 
fi un mare dezavantaj, că n-ar ieși nimic bun. 

Dexter privea în gol. 

— Numai că m-am înșelat, Dexter. La un moment dat, ar fi 
trebuit să găsesc o modalitate să-ți mărturisesc totul. Dar n-am 
făcut-o. Incercă să îl implore din priviri să o ierte. Și îmi pare 
atât de rău. 

Dexter îi zâmbi larg lui Kate, un zâmbet plin de îngăduință, de 
superioritate și de bunăvoință. Zâmbetul cuiva care iartă pe 
cineva care se căiește din tot sufletul. Un zâmbet blând, dar 
superior. Un zâmbet care ar spune: „Sunt dispus să-ţi accept 
scuzele, însă acum îmi ești datoare”. 

Sau cel puţin așa i se păruse lui Kate la momentul respectiv. 

Abia peste un an și jumătate, avea să-și dea seama că 
zâmbetul lui Dexter fusese unul de ușurare profundă. Un zâmbet 
pe care cineva îl afișează atunci când poate, în sfârșit, să 
înceteze să se prefacă că nu știe ceva ce știa, de fapt, de mult 
timp. 

(J 

Începuse să plouă, ca de obicei. Încet mai întâi, stropind 
fereastra care dădea spre autostradă. Apoi se auzi ropotul 
stropilor grei de ploaie care cădeau pe geamul acoperișului de 
deasupra. 

O mașină întoarse, iar lumina farurilor îi intră în ochi lui 
Dexter. 

— Cu ce te ocupai? 

— De cele mai multe ori mă întâlneam cu oameni, răspunse 
Kate. li încurajam să facă lucruri pe care noi - Statele Unite, sau 
cel puţin CIA - doream să le facă. Îi convingeam. 

— Cum? 


288 


— Le ofeream bani și informaţii. Îi ajutam să se organizeze. 
Uneori îi amenințam cu repercusiuni grave dacă nu cooperau. 

— Cum ar fi? 

— De cele mai multe ori, cu privarea lucrurilor pe care și le 
doreau. Bani sau arme sau sprijin din partea guvernului Statelor 
Unite. Că le vom oferi sprijin adversarilor lor sau bani, sau arme. 

— Dar alteori era vorba despre altceva? 

— Uneori le spuneam că vor fi uciși. 

— De tine? 

— De obicei, nu dădeam detalii. 

— Și erau uciși? 

— Uneori. 

— De tine? 

— Nu tocmai. 

— Ce înseamnă „nu tocmai”? 

Kate nu voia să răspundă la această întrebare. Prin urmare, 
tăcu. 

Dexter privi în altă parte, fiind pe punctul de a întreba ceva ce 
nu își dorea. 

— Slujba ta implica și sexul cu alte persoane? 

— Nu. 

— Dar ai făcut-o? 

— Ce anume? 

— Te-ai culcat cu alte persoane? 

— Nu, răspunse ea. Tu? 

— Nu. 

Kate luă ultima înghiţitură de cappuccino, care se răcise, la fel 
ca și temperatura de afară. Aceasta era o schimbare 
neașteptată în acea sferă irelevantă a fidelității sexuale, singura 
decepţie la care nu se pretase niciunul. 

— Ai omorât vreodată pe cineva? întrebă el brusc. 

Kate știa că va urma și acea întrebare - se temuse de ea -, 
dar tot nu pregătise un răspuns. Nu știa dacă să dea sau nu un 
răspuns complet. 

— Da. 

— Câţi oameni? 

Nu voia să rostească un număr. Acesta era unul dintre 
motivele principale pentru care ea nu îi spusese niciodată 
adevărul lui Dexter. Motivul nu era acela că ar fi încălcat codul 
tăcerii impus de Agenţie sau din cauza faptului că ezitase să 


289 


recunoască faptul că minţise în toţi acești ani. Motivul principal 
pentru care nu își dorise niciodată să poarte o astfel de 
conversaţie era că nu voia să răspundă la această întrebare, 
adresată de acest bărbat, care nu va mai avea aceeași părere 
despre ea. 

— Câţiva. 

Expresia de pe chipul lui cerea mai multe detalii, mai multă 
sinceritate. Însă Kate clătină din cap. Nu avea de gând să îi 
spună numărul. 

— Recent? întrebă el. 

— Nu chiar. 

— Adică? În vocea lui se simţea nerăbdarea, extenuarea din 
cauza răspunsurilor ei vagi. 

— Ultima dată s-a întâmplat la câteva luni după ce l-am 
născut pe Jake. A fost o persoană pe care am cunoscut-o în 
Mexic. Dacă avea să-i spună asta, atunci trebuia să-i spună 
întreaga poveste. Sau aproape toată povestea. 

— A fost vorba despre un politician care pierduse alegerile 
prezidențiale. Plănuia să mai facă o încercare și avea nevoie de 
sprijin. De sprijinul meu. Însă eu l-am scos de pe listă și, de fapt, 
în ultima mea călătorie în Mexic trebuia să mă întâlnesc cu alți 
politicieni, alţi indivizi care ar fi avut șanse să câștige. El a aflat 
despre toată povestea și, când m-am întors acasă, m-a obligat 
oarecum să mă întâlnesc cu el. 

— Te-a obligat? Cum? 

— M-a răpit. De pe stradă. Nu a fost un act violent, însă a 
constituit în mod categoric o amenințare. Întâlnirea s-a 
transformat într-un discurs lung despre motivele pentru care noi 
- eu - ar trebui să îi ofer sprijin. Apoi mi-a arătat o fotografie 
făcută prin fereastră. O fotografie cu mine și cu Jake în camera 
de zi a casei noastre. 

Dexter își înclină capul într-o parte, cerând să i se confirme că 
înţelesese bine. 

— Mă ameninţa. Dacă nu îl sprijineam, familia mea avea de 
suferit. Nu mi-am putut da seama dacă această ameninţare 
trebuia luată în calcul. Nu aș fi luat-o în considerare dacă acest 
bărbat nu ar fi fost un jucător complet irațional. Un individ care 
își făcea tot felul de iluzii. lar eu aveam un copil mic. Primul 
născut. Primul nostru născut. 

— Prin urmare? 


290 


— Prin urmare, nu vedeam nicio altă modalitate de a mă 
asigura că ne va lăsa în pace. Pe un astfel de individ nu l-ar fi 
speriat deportarea sau închisoarea sau... Sau nimic. Dacă voia 
să ne facă rău, ne făcea. 

— Asta dacă nu îl omorai. 

— Așa este. 

— Cum? Când? 

Nu voia să îi relateze povestea pas cu pas. Nu voia să îi spună 
cum traversase Manhattanul, ce lungime avea lama cuțitului și 
de câte ori apăsase pe trăgaci, ce culoare avea tapetul din 
camera de hotel, împroșcat cu sânge, cum se prăbușise pe jos 
bărbatul, cum auzise scâncetul bebelușului, cum o văzuse pe 
femeie intrând în încăpere și scăpând din mână sticla, cu un 
sfârc la vedere și laptele curgând pe covor, cum o implorase 
femeia „Por favor”, cu mâinile ridicate, scuturând din cap, 
rugând-o - implorând-o - să-i cruţe viaţa. În ochii ei mari și negri 
se citise groaza când Kate își îndreptase arma către ea, o 
dezbatere interioară interminabilă. Copilașul părea de aceeași 
vârstă cu Jake, de aproape un an, iar biata femeie de aceeași 
vârstă cu Kate, o altă versiune a ei, o femeie ghinionistă care nu 
merita să moară. 

— Dexter, nu vreau să intrăm în detalii. 

Nu voia să îi povestească despre sângele care se scursese din 
gaura mare din capul lui Torres și care începuse să se împrăștie 
printre fibrele covorului. Nenorocita aia de pată! 

— Poate altă dată, zise Kate. Dar nu acum. In regulă? 

Dexter încuviinţă din cap. 

— Însă mi-am dat seama, continuă Kate, că ajunsesem să mă 
înfurii foarte repede. Să mă comport așa cum nu ar fi trebuit. 
Știam că trebuia să renunţ la munca de teren; că nu mai trebuia 
să interacţionez cu clienţii. 

Tânăra aceea o văzuse pe Kate la faţă. Văzuse că îi omorâse 
pe Torres și pe bodyguardul lui. Femeia aceea, martoră la o 
crimă cu sânge-rece, ar fi putut-o trimite pe Kate la închisoare. 
Ar fi putut-o smulge de lângă copilașul și soţul ei. Ar fi putut-o 
priva de viaţa pe care o ducea. 

— După ce l-am ucis pe bărbat, m-am întors la birou și am 
cerut să fiu transferată. 

Kate își ţinea arma îndreptată către pieptul femeii, ţinându-și 
încheietura mâinii drepte în palma stângă și începând să intre în 


291 


panică, întrebându-se dacă va avea curajul să o facă. 
Intrebându-se dacă avea puterea să nu o facă. 
Din camera alăturată se auzi și mai tare plânsetul copilașului. 
[A] 

Nu îi luase mult timp să vorbească deschis, după atâţia ani 
presăraţi cu atât de multe minciuni. Era surprinzător cât de 
indiferentă se simţea, acum când totul - aproape totul - fusese 
lămurit. 

Amândoi aveau dreptul să fie furioși unul pe altul. Însă 
indignarea lor, îndreptăţită de altfel, părea să fie echitabilă și 
niciunul din ei nu era supărat. Pe chipul lui Dexter apăru o 
umbră de îngrijorare. Kate crezu că își făcea griji pentru viitorul 
lor. Poate se întreba dacă vor rezista împreună, având în vedere 
că minţiseră amândoi. Că aveau o căsnicie clădită pe atâtea 
neadevăruri. Că duseseră o viaţă falsă atâta timp. 

Kate nu știa că Dexter nu își recunoscuse toate minciunile. La 
fel cum nici ea nu îi dezvăluise toate secretele ei. 

El deschise gura, dar rămase tăcut, se luptă să spună ceva, 
dar renunţă. 

— Și mie îmi pare rău, Kate. Îmi pare foarte rău. 

Stând în acea zonă de odihnă, ea realiză mai târziu că Dexter 
dusese o luptă cu el însuși dacă să recunoască sau nu cea mai 
mare dezamăgire a lui. Insă hotărâse să nu spună nimic. 

La fel făcuse și ea. 


31. 


Kate traversă bâjbâind holul, pipăind cu degetele tapetul 
zgrunţuros, către camera băieţilor, pe sub a cărei ușă se zărea 
lumină. Când plecase la cină, deoarece fusese abătută, uitase să 
tragă jaluzelele. Lumina felinarelor se furișa în dormitorul lor, 
scăldând totul într-o nuanţă argintie, o lume pudrată de hăinuţe, 
jucării și băieţei, cu frunţi netede și umeri incredibil de subțiri. 

Se apropie de paturile lor, cu saltele puțin mai mari decât cele 
ale unor paturi de copil, dar care aparţineau unor „băieţi mari”. 
Sărută fiecare creștet, acoperit cu păr curat și mătăsos. Ambii 
copii erau rășchiraţi în poziţii caraghioase, cu mâinile în șold, de 


parcă ar fi fost aruncaţi în acele paturi mici de la mare înălţime. 
Pleosc! 

Kate privi pe geam înainte să tragă jaluzelele. Bona urca în 
dreapta, iar Dexter se afla la volan, pregătit să traverseze cu 
mașina podul până la Gare, către străduţa îngustă pe care 
locuia aceasta, înţesată cu restaurante asiatice mediocre. 
Luxemburgul este un loc unde o friptură cu piper delicioasă o 
găsești la jumătate de preţ faţă de acea mâncare chinezească 
oribilă. 

La capătul străzii era parcat un taxi. Şoferul dădea fumul de 
țigară afară, pe geamul pe jumătate deschis, iar acesta se ridica 
în cascadă, amestecându-se cu aerul rece al nopții. 

In direcţia opusă, Kate abia dacă putea discerne conturul unei 
siluete care stătea sub un stejar plantat într-un luminiș 
împrejmuit de un gard negru din fier. Probabil va rămâne acolo 
până în zori - sau poate vor sta de strajă cu schimbul - ca să se 
asigure că soţii Moore nu vor fugi. Stătea inconfortabil pe piatra 
cubică, rezemat de gardul din fier cu margini ascuţite, adunat și 
tremurând, simțind durere în picioare, obosit, flămând, înfrigurat 
și plictisit. 

Însă asta era meseria lui. Și cu toate că Kate nu știuse asta la 
momentul respectiv, el făcuse recent o descoperire care ÎI 
motivase și mai mult, motivaţie care ajunsese vecină cu 
obsesia. Prin urmare, pasiunea lui îl ajută să reziste în acea 
noapte lungă. 

e 

Când se întoarse Dexter, Kate şedea din nou în balcon. El își 
așeză cheile în farfuria de pe masa din hol, cum făcea de obicei. 
Păși prin semiîntuneric pe pardoseala din gresie lucioasă, așa 
cum erau toate apartamentele din Luxemburg. leși pe balcon și 
închise ușa în urma lui. 

Ploaia și norii dispăruseră. Cerul era senin, iar stelele 
străluceau. 

— Poţi să mă alegi pe mine, zise Kate, sau poţi alege banii. 
Luase o hotărâre și nu se putea negocia. Era convinsă că știa 
trăsătura fundamentală a lui Dexter. Nu era un bărbat care 
dorea să cumpere iahturi și mașini sport cu banii murdari furati. 
Voia pur și simplu să îi fure. Nu le poţi avea pe amândouă. 

Stăteau față în faţă în întunericul rece pentru a doua noapte 
la rând, o distanţă considerabilă care se instalase între ei. 


293 


Dexter își lăsă capul pe spate și privi cerul. 

— Chiar trebuie să aleg? 

— Aş vrea să nu fie așa, dar da. ` 

El înţelese: ceva se schimbase profund în ea. li era imposibil 
să-și dea seama care era poziția ei. 

— Pe tine, răspunse el, privind-o. Firește că te aleg pe tine. 

Kate se uită la el. Între ei se întâmplă ceva, însă ea nu știa 
exact ce anume - acceptare, resemnare, recunoștință, un 
amalgam de emoţii între doi oameni care erau căsătoriți de mult 
timp. El își întinse mâna și o luă pe a ei. 

— Lăsăm cele douăzeci și cinci de milioane în cont, zise ea, și 
nu ne atingem de ei. 

— Atunci de ce să îi păstrăm? De ce să nu îi dăm? Să 
construim o școală în Vietnam. Sau o clinică SIDA în Africa. 
Orice. 

Kate își dăduse seama că era capabilă să renunțe la o sumă 
uriașă de bani. Că era capabilă să doneze orice oricui. Ea își 
reevaluase planul, variantele, în acea lumină nouă și ciudată. 
Rămaseră tăcuţi preţ de câteva clipe, pierduţi în gânduri. 

— Nu cred, zise ea. Trebuie să păstrăm un colac de salvare. O 
sumă mare de bani pentru zile negre cu care să începem 
imediat o viață nouă, de la zero. 

— De ce? 

— Nu sunt convinsă că nu există nicio modalitate să nu fi 
prins. Întotdeauna se găsește o cale. Poate există dovezi despre 
care tu nu știi. Fata din Londra, de exemplu; sursa ta croată, 
oriunde, oricine ar fi ea. Mai sunt persoanele cu care au vorbit 
acești oameni, cele cu care s-au culcat. Mai sunt agenţii FBI și 
consemnările lor. Interpolul. 

Dexter se prăbuși pe scaun. Era ora unu dimineaţa. 

— Va trebui să fim cu ochii-n patru mulţi ani de-acum încolo, 
continuă Kate. Poate pentru totdeauna. Va trebui să fim 
pregătiţi să dispărem cu o valiză plină cu bani. 

— Bine. Dar cât? Un milion? Și restul? 

— Nu ne atingem de ei. Un fel de garanţie. 

— De ce? 

— Pentru că, într-o bună zi, s-ar putea să avem nevoie de ei. 


Kate se trezi brusc, udă leoarcă. 


294 


Traversă în grabă holul întunecat, îi sărută pe băieţi pe 
creștet, le ascultă respiraţia. Erau teferi. 

Privi afară pe fereastră. Bill se afla tot acolo, asigurându-se că 
nu fugeau. 

Dexter dormea buștean, acum când i se luase o piatră de pe 
inimă. 

Insă Kate era trează, urmărită de același demon care o 
bântuia mereu, mai ales când încerca să-l uite. 

e 

Coborâșul era abrupt și îngust, cu o curbă de nouăzeci de 
grade în mijloc și o altă curbă periculoasă în partea cealaltă a 
ușii garajului, care dădea în strada îngustă, mărginită de un zid 
de piatră, o pantă la fel de abruptă, cu viraje mai scurte. Kate 
străbătea străduţele înguste cu mașina, urcând și coborând pe 
piatra cubică udată de ploaie, virând cu atenţie. La radio se 
difuza France Culture, știrile de dimineaţă, scandaluri politice. 
Nu înțelegea un sfert din cuvinte, dar era oarecum mulțumită că 
înţelegea povestea. Pe bancheta din spate, băieţii discutau 
despre ce le plăcea să taie și să cioplească. Lui Jake îi plăceau 
merele; lui Ben, surprinzător, kiwi. 

Kate ajunsese la acel nivel de oboseală care tindea să devină 
halucinant. Un sentiment pe care îl experimentase când copiii 
fuseseră mici, iar ea se trezea la ora patru dimineaţa. Când 
fusese plecată în misiuni și trebuia să se trezească la ora trei 
dimineaţa sau la cinci dimineața pentru zboruri neprogramate 
de pe piste improvizate în luminișurile din junglă. 

Traversă campusul împreună cu copiii prin ceața dimineţii, 
salutând și zâmbind zecilor de prieteni și cunoștințe. Schimbă 
câteva vorbe cu Claire. Amber îi făcu cunoștință cu o 
americancă nou-venită, o tânără pistruiată din Seattle, al cărei 
soţ lucra la Amazon, o berărie veche din Grund, care fusese 
transformată. Kate fu de acord să li se alăture la o cafea înainte 
să ia copiii de la școală, adică peste șase ore și jumătate, 
răgazul zilnic în care puteai să faci cumpărături, să faci 
curăţenie, să vizionezi un film sau să ai o aventură cu antrenorul 
de tenis. Puteai duce orice tip de viaţă secretă doreai. Sau 
măcar să bei o cafea în compania celorlalte soţii expatriate. 

Cobori dealul, traversă cu mare grijă un șantier periculos, apoi 
trecerea nesemnalizată la nivel cu calea ferată, urcă din nou 
panta, apoi o cobori și trecu peste râul Alzette din Clausen, apoi 


295 


urcă înspre Haute Ville, trecu de ieșirea de pe autostradă care 
ducea la palatul marelui duce, trecu de paznicul gras și arogant 
cu ochelari de soare și reveni la locul ei din parcare. Pic-pic! 

Începuse din nou să plouă. Kate o luă la picior prin centru, pe 
strădutele pe care le cunoștea pe dinafară - fiecare cotitură, 
fiecare vitrină, fiecare proprietar de magazin. 

În faţa catedralei St. Michel stătea o călugăriţă bătrână. 

— Bonjour, o salută ea pe Kate. 

— Bonjour. 

Kate o privi pe călugăriţă cu atenţie. Aceasta purta ochelari 
fără ramă și un veșmânt încheiat pe sub haina lungă din fetru 
negru. Kate observă că aceasta nu era bătrână; doar de la 
depărtare părea așa. Probabil că nu era mai în vârstă decât 
Kate. 

Montée du Clausen oferea o panoramă dramatică de o parte 
și de cealaltă a platoului îngust și înclinat - întinderi ude și 
posomorâte, maronii și cenușii. 

Un tren traversă valea pe podul înalt care semăna cu un 
apeduct. Pe râul aproape îngheţat de jos, o rață măcănea 
insistent, semănând cu un bătrân morocănos care se certa cu o 
casieră. Trei turiști japonezi care purtau pelerine din plastic 
traversau grăbiţi strada. 

Kate urcă la punctul de observare a fortificațiilor, care erau 
traversate de un labirint de tuneluri. Sub oraș se aflau sute de 
kilometri de tuneluri, unele destul de largi încât să încapă cai, 
mobilă, regimente. În timpul războaielor, locuitorii orașului se 
ascundeau, trăiau în aceste tuneluri, feriți de carnagiul de la 
suprafață. 

Kate mai făcu un pas pe platformă. Acolo se mai afla o 
femeie, care privea către nord-est, spre turnurile strălucitoare 
ale UE din Kirchberg. Stătea deasupra bătrânei Europe, cu 
privirea pierdută către nou. 

— V-aţi înșelat, zise Kate. 

Femeia - Julia - se întoarse către ea. 

— Şi vreau să ne lăsaţi în pace. 

Julia clătină din cap. 

— Ai găsit banii, nu-i așa? 

— La naiba, Julia! Kate încerca din răsputeri să-și păstreze 
calmul. Nu era prea convinsă că avea să reușească. Pur și 
simplu nu este adevărat. 


296 


Julia miji ochii ca să și-i protejeze de o rafală de ploaie. 

— Minti. 

În întreaga ei carieră, Kate nu își pierduse niciodată cumpătul 
în timpul unei misiuni, al unei confruntări. Insă când băieţii 
fuseseră mici, aceștia o lăsaseră fără vlagă și o făcuseră să nu 
mai aibă răbdare, iar de atunci ea își pierduse cumpătul de 
nenumărate ori. Apăsarea pe care o simţea în piept înainte să-și 
piardă controlul devenise un sentiment familiar. 

— Și am s-o dovedesc, zise Julia, făcând un pas către Kate și 
afișând un rânjet insuportabil pe buzele ei rujate exagerat. 

Kate își ridică brusc mâna și îi trase o palmă Juliei, iar 
încheietura îi pocni când îi atinse obrazul ud. O palmă 
usturătoare care îi lăsă o urmă mare și roșie. 

Julia își apăsă palma pe obraz și o privi pe Kate în ochi, o 
privire de satisfacţie. Zâmbi. 

Apoi se năpusti asupra lui Kate, o apucă de umeri, de gât, 
împingându-se în ea și proptindu-se bine în picioare. Kate se 
dădu în spate împleticindu-se, către scări; dacă nu își recăpăta 
echilibrul, avea să se rostogolească pe scări în jos. Kate se 
întoarse, proptindu-se în zidul jos de piatră care o separa de 
căderea în gol de douăzeci de metri. 

Kate aruncă o privire în jurul ei, conștientă de pericolul care 
venea din trei părţi; Julia stătea în capul scărilor, în cea de-a 
patra latură, ţinându-i calea ca să nu poată scăpa. Japonezii 
dispăruseră, în mijlocul săptămânii nu era nici urmă de turist 
sau vizitator în acel orășel din nordul Europei, în toiul iernii, în 
ploaia torențială și rece. 

Erau singure. 

Julia făcu un pas spre Kate, cu capul plecat, cu maxilarele 
încleștate și o privire feroce. Încă un pas. Kate stătea lipită de 
zid. 

Julia se afla la doar câţiva metri depărtare. Kate își îndoi brusc 
brațul și lovi repede cu pumnul. Julia se feri, se învârti și își 
scoase mâna din buzunar, ridicând în aer un obiect argintiu și 
lucios. 

Kate lansă un nou atac, lovind cu piciorul drept mâna cu care 
Julia ţinea arma, însă aceasta nu o scăpă, în schimb Kate își 
pierdu echilibrul din cauza pietrelor ude și alunecoase. Căzu în 
fund și se lovi cu ceafa de gresia dură, densă și neregulată. 

Totul deveni negru. 


Dar numai pentru o fracțiune de secundă. Apoi Kate își reveni, 
la început văzând doar puncte, stele și vârtejuri de lumini 
multicolore. Când își vâri mâna în buzunar, o văzu pe Julia care 
încerca să-și recapete echilibrul. Se întoarse către Kate, care își 
ridică repede brațul. Vedea totul ca prin ceaţă. Apoi se auzi 
fâsâit de nailon. 

Julia stătea deasupra, cu arma aţintită către capul lui Kate. lar 
Kate își ţinea Beretta neagră și mată îndreptată spre pieptul 
Juliei. 

e 

Se auzi huruitul unui autobuz care trecea pe strada de jos, 
nevăzut, schimbând vitezele ca să-și ia un ultim avânt înainte să 
urce panta abruptă a dealului Clausen. 

Cele două femei se priveau peste armele lor. Amândouă erau 
ude până la piele, picăturile de apă se prelingeau prin părul lor, 
pe feţele lor, intrându-le în ochi. Kate clipi încercând să înlăture 
apa. Julia își șterse fruntea cu mâna stângă, rămasă liberă. 

Continuară să se privească. 

Apoi, fără niciun avertisment, Julia își coborî arma. O privi 
intens pe Kate o secundă, apoi dădu din cap. O încwviinţare 
aproape imperceptibilă. O aplecare ușoară a gâtului și a capului. 
Sau poate nu își mișcase deloc nici gâtul, nici capul; poate 
încuviințarea apăruse doar în ochi, când clipise. Mușchii obrajilor 
i se mișcară când zâmbi, sau mai degrabă rânji. 

Kate avea să revadă de nenumărate ori această privire 
enigmatică în următorul an și jumătate. Julia încerca să-i 
transmită ceva, acolo sus, pe puntea de observare, în ploaia 
torențială. Însă Kate nu reuși să înțeleagă ce anume. 

Apoi Julia se întoarse, traversă platforma, cobori scările și se 
făcu nevăzută. Dispăruse. Kate spera să fie pentru totdeauna. 

e 

— Ai auzit despre soții Maclean? 

Kate stătea în fața școlii, așteptând să se facă ora trei. Era 
frig, dar senin, o zi tipică de iarnă din nord-estul Americii, dar 
care aici era o plăcere rară, un respiro de la peisajul mohorât de 
zi cu zi /a grisaille. 

Auzi întrebarea la trei metri în spatele ei. Nu voia să ia parte 
la acea conversaţie, însă voia să tragă cu urechea. 

— Ce-i cu ei? 

— Pleacă. Se poate să fi plecat deja. 


298 


— Se întorc în America? Îi era cunoscută vocea femeii. De ce? 

Ușa uriașă se deschise, iar copiii începură să iasă din clădire, 
zăpăciţi de lumina puternică a soarelui. 

— Nu știu. Am auzit doar că pleacă. De la Samantha. Știi că 
lucrează la Luxemburg Relocation Experts? Tocmai a primit un 
inventar al apartamentului în care locuiesc soţii Maclean. A 
vorbit cu un agent imobiliar și a aflat că renunţă la chirie pentru 
că se întorc de urgenţă în America, la muncă. 

Jake ieși la lumina soarelui și o căută din priviri pe mama lui. 
Când o zări, chipul i se lumină, așa cum se întâmpla în fiecare zi. 

— Bună, mami! 

Kate se întoarse și le privi pe furiș pe femeile care bârfeau. Pe 
cea care avea crâmpeie de informaţii o cunoștea vag. Kate îi 
simţi ochii aţintiţi asupra ei. Era o amică a Juliei Maclean, 
afectată, probabil, de plecarea subită a celor doi. 

Cealaltă femeie, cea a cărei voce îi era cunoscută, era Banala 
Jane. li întâlni privirea lui Kate, apoi își plecă ochii în pământ, 
vădit rușinată. Credea probabil că ea era cauza; că aventura ei 
cu Bill le distrusese mariajul. Toţi avem impresia că lumea se 
învârte în jurul nostru. 

e 

Puterea iernii scăzuse. Petrecură o săptămână în Barcelona, 
unde vremea era mai caldă decât în nordul continentului; unde 
puteai purta haine scurte în loc de paltoane. Apoi un weekend 
cu mașina la Hamburg. Un weekend cu avionul la Viena. Locuri 
străine, unde se vorbeau limbi străine. 

Kate petrecu singură un weekend în Parisul îngheţat. Luase 
trenul de vineri dimineaţă, o călătorie plăcută de două ore. Apoi 
făcuse o plimbare revigorantă de la Gare de l'Est până la o piaţă 
acoperită, unde luase prânzul. Mesele erau acoperite cu 
mușama, aburii se ridicau de la standul vietnamez, aluatul 
sfârâia în tigăile mari de clătite, în farfurii erau frumos aranjate 
picioare de porc. Intrase și ieșise din marile magazine de pe 
marile bulevarde. Vizitase Luvrul. 

Duminică după-amiază stătu pe Pont Neuf, sub care fluviul 
curgea lin, strălucind în nuanţe argintii în lumina iernii. Ea își 
aranjă mai bine fularul cel nou în jurul gâtului, ca să îi ţină mai 
bine de cald. Traversă din nou strada și trecu pe trotuarul 
aglomerat de pe malul stâng. Cafenelele și braseriile erau pline 
de oameni care serveau băuturi și fumau. Lumina soarelui 


299 


scăzuse și fusese înlocuită de cea electrică. În timp ce aștepta la 
semaforul de la intersecția din Place St. Michel, în înghesuială, 
Kate observă că o ramură a copacului care atârna deasupra 
intersecţiei începea să înmugurească. 

e 

Când plecaseră din Luxemburg în sudul Franței, ca să-și 
petreacă vacanţa de vară acolo, crezuseră că se vor întoarce 
peste cinci săptămâni. Că îi vor trimite pe copii la aceeași 
școală. Însă în acea lună petrecută pe malul Mediteranei își 
reevaluaseră planul. Chiar voiau să continue să locuiască în 
Luxemburg? Erau oare nevoiţi? 

Ceea ce voiau cu adevărat era ca Dexter să poată să deschidă 
conturile numerotate ultrasecurizate de care avea nevoie pentru 
planul lui. Trebuia să înfiinţeze o société anonyme care să aibă o 
activitate care să nu atragă atenţia autorităţilor: investiții în 
piața bursieră, în Luxemburg. Trebuiau să plătească impozite 
undeva unde FBI nu avea jurisdicție. 

Trebuia să fie Luxemburg? Nu. Putea fi Elveţia, sau Insulele 
Cayman, sau Gibraltar, sau orice altă naţiune-stat micuță și 
primitoare. Dexter le vizitase pe toate în anul anterior mutării 
lor. Alesese Luxemburgul deoarece i se păruse cel mai plăcut 
paradis fiscal în care puteai trăi. Era un loc real, nu vreo insulă 
îndepărtată din Marea Irlandei sau vreun club din Caraibe, sau 
vreo zonă stâncoasă din Pirinei. Avea o comunitate mare de 
imigranţi, școli bune și oferea acces ușor la bogăţiile culturale 
ale Europei Occidentale. 

Și nimeni din America nu știa ce era Luxemburgul. Când 
americanii auzeau că te muţi în Zurich sau Grand Cayman, 
bănuiau că ascunzi bani sau ești fugar, sau ambele. Nimeni nu 
știa ce făceai în Luxemburg. 

Una peste alta, Kate admise că Luxemburgul fusese cea mai 
bună alegere, pentru întreaga familie. Însă totul fusese 
compromis de felul cum începuse. Și de soţii Maclean. 

Acum când Luxemburg S.A. fusese înființată, acum când 
Dexter le oferea un trai legitim și surprinzător de prosper prin 
firma lui de investiţii, acum când deţineau permise de ședere și 
carnete de șofer europene, acum când își plăteau impozitele în 
Luxemburg... acum când obţinuseră toate astea, chiar era 
nevoie ca ei să rămână în Luxemburg? 

Nu. 


e 

Copiii își făcură primii prieteni pe plaja din St. Tropez. Adulții 
făcură și ei cunoștință a doua zi. După care, în ziua următoare, 
se aflau cu toţii pe aceeași plajă din nou, apoi în zilele ce urmară 
luară prânzul împreună - un pahar de rose rece și flecăreala 
veselă a americanilor expatriaţi, care se aflau în vacanţă. Kate 
asculta povești de viață din Paris, informaţii despre școlile 
internaționale din St. Germain și despre noua piaţă imobiliară... 

Apoi plecară cu un avion de dimineaţă către Marsilia. Băieții 
aveau părul spălat și pieptănat și cămășile vârâte în pantaloni. 
Luară un taxi de la aeroport la școală, unde avură două 
interviuri, unul mai scurt cu copiii, și altul mai lung cu adulţii. 
Apoi dădură mâna cu directorul școlii, zâmbind și ascultând 
asigurările că băieţii aveau un loc la școală. 

Mâncară și băură ceva la Flore. Apoi o porniră din nou la 
drum, într-o zi de vară caniculară. In drum dădură peste o 
agence immobiliere, ale cărei ferestre erau împodobite cu 
fotografii de apartamente. Se prezentară și făcură un tur al 
locuințelor. 

Dimineaţa, semnară contractul de înscriere la școală și pe cel 
de închiriere al apartamentului. 

e 

Luxemburgul părea părăsit în mijlocul lunii august. Sau, cel 
puţin, nu erau expatriaţi. Prietenii lui Kate erau cu toţii în 
vacanţă - americanii plecaseră în America, europenii își 
închiriaseră cabane pe malul mării în Suedia, sau vile în munţii 
Spaniei, sau case vesele cu piscină în Umbria. 

Kate se plimba prin orașul vechi, pe lângă feţele prietenoase 
ale proprietarilor de magazine, pe lângă vânzătorii din Place 
Guillaume, pe lângă chelnerițele care făceau pauză de ţigară, pe 
lângă gărzile palatului. Toţi acești oameni ale căror nume nu le 
cunoștea, dar care făceau parte din viaţa ei. Avea acel 
sentiment că trebuia să-și ia rămas-bun pe rând, de la fiecare. 

Ar fi vrut ca prietenii ei să fi fost acolo în acel moment. Simţea 
nevoia să fie într-o cafenea cu Claire, Cristina și Sophia, să 
savureze împreună ultima ceașcă de cafea, să se îmbrăţișeze 
pentru ultima oară. Probabil era mai bine așa. Ura despărțirile. 

Kate se întoarse la apartament, cu un sendviș cu șuncă într-o 
pungă de hârtie ceruită, și își reluă activitatea de sortare a 
jucăriilor băieților, separându-le pe cele care trebuiau aruncate 


301 


sau donate de cele care trebuiau păstrate. Dexter îi dusese pe 
copii pentru ultima dată la locul de joacă în formă de corabie de 
pirați. 

Kate știa că le va fi mai ușor de această dată. Părţile dificile 
vor fi mai puţin dificile, iar cele amuzante, mult mai amuzante. 
Ca și în cazul celui de-al doilea copil, Ben: va fi mai puţin 
intimidant, mai ușor, mai puţin confuz, având în vedere 
experienţa anterioară. 

Trebuiau să păstreze un domiciliu, sub o formă sau alta, o 
adresă la care să primească înștiințările legate de impozit, la 
care să pretindă că locuiesc. Căsuţa din Ardeni, închiriată cu o 
mie de euro pe lună era perfectă. Intr-un colț al camerei de zi se 
aflau mai multe cutii pregătite pentru a fi trimise la căsuţă, pline 
cu lămpi ieftine, veselă nefolositoare și seturi incomplete de 
tacâmuri. Și o căsuță poștală unde vor ascunde un milion în 
numerar. 

Banii Colonelului erau neatinși, în același cont numerotat, 
probabil pentru totdeauna. În acel moment erau douăzeci și 
patru de milioane. 

Kate privi afară pe fereastră la acea priveliște vastă, o parte 
din Europa care devenise căminul ei temporar. Ochii i se 
umplură de lacrimi. Simţi povara grea a disperării când se gândi 
la deznodământ, la marșul neiertător al vieţii ei către sfârșitul 
iminent. 


32. 


AZI, 7:32 P.M. 


Amintirile încep să se șteargă, conturul lor devine din ce în ce 
mai nedefinit, iar Kate nu mai este atât de sigură că amintirile 
sunt reale. Ar fi totul mai logic dacă ea și-ar fi imaginat întreaga 
poveste, întreaga viaţă. Prezentul ar fi doar prezent, legat de un 
alt trecut, mai cinstit. 

Trecuse un an și jumătate de când Kate și Julia stătuseră în 
ploaia rece, pe platforma deschisă care atârna deasupra montée 
du Clausen, amândouă înarmate, furioase și nesigure dacă una 
din ele va trebui să o omoare pe cealaltă. 


302 


Acum, aflate în această cafenea pariziană, ele se privesc cu 
sfială, asemenea unor tineri îndrăgostiți după prima lor ceartă. 

Julia se reazemă de Bill, atrasă ca de un magnet. Este ceva 
diferit în comportamentul acestei femei și al acestui bărbat când 
sunt împreună. Totul pare mai natural decât pe vremea când 
locuiau în Luxemburg. Ceva mai mult. Sau, poate, mai puţin. 

— Și cum vă merge? o întreabă Julia pe Kate, după ce bărbaţii 
își  terminară conversaţia despre traficul cu arme și 
dezmembrări. 

Kate se uită pe furiș la Dexter. El nu se uită la ea, nu o ajută. 
Pare foarte încrezător, ca și când nu ar putea exista niciun 
dezavantaj al acestei interacțiuni, nimic care ar putea merge 
prost, niciun deznodământ neplăcut. Fapt care îi întărește 
convingerea lui Kate că are dreptate în legătură cu ce se 
întâmplă în realitate între ei. De fapt, este sigură. 

Ceea ce nu înțelege însă este cum să converseze cu acești 
oameni, prefăcându-se că ar fi niște oameni obișnuiți, iar 
această întâlnire ar fi una plăcută între niște prieteni adevăraţi 
sau o confruntare tensionată între adversari. La cât de multă 
sinceritate se aștepta Julia? Ce fel de conversaţie crede femeia 
aceasta că vor purta? 

— De ce Parisul? întreabă Julia. Speră că o întrebare mai clară 
va aduce și un răspuns. 

— De ce nu? răspunde răspicat Kate. 

Bill își ridică mâinile în aer, arătând împrejurimile. 

— De-asta? întreabă el. Dar este al naibii de îngrozitor. 

Julia o privește cu ochi rugători. 

— Haide, Kate. Nu-ţi cer prea multe. Nu trebuie să fim... 
prieteni... 

Kate își coboară privirea. 

— Dar nu trebuie să fim nici dușmani, Kate. Nu suntem 
dușmani. Nu suntem aici... nu este... Vorbește tărăgănat, o 
privește insistent. 

Kate se uită lung la Julia. Își ţine mâinile împreunate, coatele 
pe masă, se apleacă în față, își ridică sprâncenele și își înclină 
capul într-o parte, nerăbdătoare să audă orice detaliu irelevant 
al unei povești la fel de irelevante. Orice. În această stare de 
entuziasm, lui Kate i se pare că recunoaște ceva ciudat: 
prietenia. 


— Eu... Kate se simte brusc îngrozitor de tristă. Ce-ai vrea să- 
ți spun, Julia? 

— Nu știu, Kate. Orice. Îţi lipsește Luxemburgul? 

Kate ridică din umeri. 

— Mie da, recunoaște Julia. Mi-e dor de prietenii mei. Mi-e dor 
de tine, Kate. 

Kate își mută privirea, luptându-se să nu plângă. 

— Doamnelor, zice Bill, ridicându-și paharul. Hai să nu ne 
întristăm. Pentru Luxemburg! 

Kate o privește pe Julia cum ridică paharul, își umezește 
buzele cu puţin vin, apoi îl așază la loc pe masă. 

— Pentru Luxemburg! 

e 

— lertaţi-mă că sunt atât de directă, zice Kate, făcând acel 
pas pe care niciunul nu părea că vrea să-l facă, dar de ce sunteţi 
aici? 

Julia și Bill schimbă o privire. 

— Am venit, zice Julia, să vă spunem - să îi spunem lui Dexter 
- despre Colonel. 

— Aha. Kate încuviinţează. Înţeleg. 

Tăcere din nou. 

— Nu înțeleg de ce trebuie s-o faceţi în persoană, reia Kate. 
De fapt, nu înțeleg de ce este nevoie de așa ceva. La urma 
urmei, Dexter este o persoană pe care o anchetați - acuzaţi - 
pentru o ilegalitate gravă și îl faceţi în continuare vinovat de 
asta. 

— Dar am fost și prieteni, zice Julia. 

Kate se apleacă în faţă. 

— Oare? 

Cele două femei se privesc insistent. 

— Așa am crezut. Și mai cred încă. 

— Dar... Kate încearcă să-și exprime cât mai clar 
consternarea, sentimentul de trădare. 

— Eu am făcut - noi am făcut - ce trebuia să facem. 

Kate se simte ușurată că Julia nu susține că nu și-a făcut 
decât datoria. Cel puţin este sinceră în această privinţă. 

— Ar mai fi ceva, zice Bill, intervenind în discuţie. Am vrut să 
știți că, având în vedere că acum Colonelul este mort, ancheta 
s-a încheiat. 

— De tot? întreabă Dexter. 


304 


Preţ de o clipă, niciunul nu rostește un cuvânt în acel asfinţit 
parizian. Bill își golește paharul și și-l umple din nou. 

— De tot. Pentru totdeauna. 

e 

Un poliţist în uniformă albastră stă sprijinit de o mașină și 
flirtează cu o tânără care stă călare pe o motoretă și fumează o 
țigară. Kate își îndreaptă atenţia către pistolul poliţistului care 
atârnă la vedere. l-ar fi ușor să îl doboare și să îi ia arma în timp 
ce el este concentrat asupra altor priorităţi mai... franțuzești. 

Kate revine la tovarășii ei. Oare oamenii aceștia vor fi 
vreodată sinceri cu ea? Oare ea va fi vreodată sinceră cu ei? 

În ultimul an, Kate fusese extrem de sinceră faţă de Dexter. 
Sau aproape. Crezuse că și el fusese sincer cu ea. Dar această 
iluzie îi fusese spulberată în această după-amiază. Nu îi vine să 
creadă că îi luase atât de mult timp ca să îi verifice anuarul; 
acum își dă seama că existase multă negare în această 
omisiune. 

Ea descoperise o fotografie mică, de proastă calitate, în culori 
spălăcite. Al treilea rând din partea de sus a paginii, a doua de 
la dreapta: o femeie drăguță, cu nimic ieșită din comun, care 
zâmbea larg și avea luciu roz pe buze și păr blond, bogat. 

— Ce veţi face cu jumătatea voastră? zice Kate. 

Aceeași femeie drăguță, cu nimic ieșită din comun stă acum 
în faţa ei, la masă. Zâmbetul îi dispare de pe buze și își ridică 
sprâncenele, prefăcându-se mirată. 

— Care jumătate? întreabă Julia. 

— Jumătatea voastră din bani. 

e 

Julia și Bill nu dau niciun răspuns: chipul lor nu exprimă nimic, 
nu le tresare niciun mușchi, nu scot niciun sunet. Nimic: tăcerea 
exersată a unui mincinos profesionist. Totuși, nu sunt niște 
actori atât de buni pe cât ar fi crezut Kate; nici măcar la fel de 
buni ca ea. Poate este adevărat ceea ce afirmă toţi din CIA în 
ultima jumătate de secol despre rivalitatea dintre instituții: 
agenţii FBI nu sunt la fel de buni ca agenţii CIA. Sau poate că, la 
fel ca și Kate, și-au ieșit din mână. 

— Care bani? întreabă Julia. 

Kate zâmbește condescendent. 

— Nu v-aţi hotărât încă? 


Ea îi privește pe rând pe cei trei tovarăși ai ei, privește 
măștile pe care aceștia le afișează, încercând să ascundă 
minciunile pe care și le-au spus unul celuilalt. Minciunile pe care 
fiecare încearcă să le menţină, sperând că acestea îi vor ajuta 
să ducă în continuare o viaţă împlinită și satisfăcătoare, în ciuda 
adevărurilor pe care ei au ales să le ascundă de cele mai 
importante persoane din viaţa lor. 

Kate își ţine ochii aţintiţi asupra vinovatului principal, Julia. 
Când Kate își dăduse seama în acea după-amiază că Dexter și 
Julia - pe numele real Susan Pognowski - se cunoșteau din 
facultate, primul ei gând fusese că acesta era un plan pe care 
cei doi îl puseseră la cale încă de pe atunci sau imediat după 
absolvire. Însă nu reușea să potrivească acest scenariu cu acel 
Dexter pe care îl cunoștea ea. Nu era genul acela de persoană. 
Nu era un manipulator. Era genul de persoană care cădea pradă 
manipulării. 

Kate realiză un lucru - Julia orchestrase întreaga afacere, îi 
păcălise pe toţi. Între ea și Dexter nu existase niciodată nimic 
sexual, nimic romantic. Doar un nivel extraordinar de 
prefăcătorie și o capacitate uluitoare de a plănui și a anticipa. 

Când văzuse pentru prima dată anuarul, Kate se simţise 
rănită, furioasă, trădată și nedumerită. Insă în timp ce 
străbătuse străzile aglomerate și zgomotoase din Paris, ea 
pusese cap la cap întreaga poveste. Și, pe măsură ce se contura 
acel puzzle, Kate era din ce în ce mai puţin furioasă pe Dexter și 
din ce în ce mai surprinsă de Julia. Când ajunse pe rue St. 
Benoit, în fața restaurantului elegant Le Petit Zinc, Kate îl iertă 
pe Dexter. După ce străbătuse încă o stradă, ea își revizuise 
întregul plan de viaţă. lar când ajunsese acasă, câteva minute 
mai târziu, știa ce măsuri trebuia să ia. 

Kate înţelege de ce Dexter păstrase acest secret. Dacă i l-ar fi 
spus, ar fi fost nevoit să recunoască și altceva ce nu putea 
suporta - faptul că știa că Kate era agent CIA, dar păstrase 
tăcerea. Nu avea curajul să recunoască faţă de soţia lui cât de 
mult o minţise. 

Însă Dexter nu știe că a fost iertat. Nu știe decât că ultima lui 
minciună tocmai i-a fost descoperită. Acum este foarte agitat, 
abia dacă reușește să stea pe scaun. Această imagine îi aduce 
aminte lui Kate de vremea când trebuia să îi lege pe copii de 
scaune înalte, ca aceștia să nu se dea jos de pe ele în timpul 


306 


mesei. Ea își imaginează cum se întinde și îl ţintuiește pe Dexter 
în scaunul de răchită al cafenelei, legându-l cu centura de 
siguranţă. Această scenă imaginară o face să zâmbească. 

Zâmbetul lui Kate îi dă curaj Juliei să rupă tăcerea. 

— Despre ce naiba vorbești? 

Kate îi răspunde imediat. 

— Vorbesc despre cealaltă jumătate din cincizeci de milioane 
de euro. Apoi, ca să se asigure că a înţeles, ea adaugă: Susan. 

e 

Bill este cât pe ce să se înece cu vinul. 

— Vă rog să mă corectaţi dacă greșesc, zice Kate. În regulă? 

Bill, Julia și Dexter se uită unul la celălalt. „Cei trei 
prostovani.” 

Dau din cap la unison. 

— Niciunul dintre voi nu a crescut în Illinois, zice Kate. Bill, tu 
nu ai făcut facultatea în Chicago. Julia, tu nu ai urmat cursurile 
niciunei filiale a Universităţii din Illinois. Aţi inventat povestea 
asta cu Chicago pentru că aţi știut că nu am fost niciodată acolo 
și nu am nici prieteni în oraș. Să nu ne mai ascundem după 
deget. Bill, tu ești oarecum irelevant. Voi doi - ea arătă cu 
degetul către Dexter și Julia - v-aţi cunoscut fie pentru că ați 
locuit în același cămin studențesc, fie pentru că aţi frecventat 
vreun curs cu mai puţini studenţi. Bănuiesc că v-aţi cunoscut în 
primul trimestrul din primul an de facultate. 

Preţ de o clipă niciunul nu răspunde, amândoi surprinși că 
fuseseră descoperiţi. 

— Același internat, recunoaște Julia, fiind prima care ajunge la 
concluzia că adevărul - sau cel puţin acest adevăr - nu mai 
poate fi evitat. În primul an de facultate. 

— Ceva a făcut să deveniți mai mult decât colegi de cămin. 
Ce anume? 

— Am urmat același curs, în semestrul al doilea, zice Julia. 
Limba franceză. Așa că ne-am împrietenit repede în primul an, 
atunci când este mai ușor să îţi faci prieteni. La fel ca atunci 
când ești expatriat. 

Kate își aduce aminte de ziua în care a cunoscut-o pe Julia. De 
acea seară când ea și Dexter se spălau împreună pe dinţi, iar ea 
îi spusese că acea viaţă nouă a lor semăna cu primul an de 
facultate. Când îi spusese că făcuse cunoștință cu o femeie din 
Chicago. Dexter glumise, zicând că Kate nu putea să se 


307 


împrietenească cu această femeie din cauza aversiunii ei față de 
Chicago. Fusese atât de stăpân pe el. Kate nu și-ar fi închipuit 
niciodată că are un soț mincinos. Dar, în ciuda celor întâmplate, 
Dexter reușește să o impresioneze. 

— Dar vă învârteaţi în cercuri diferite, continuă Kate. În pragul 
absolvirii, nu mai eraţi tocmai prieteni. Niciunul dintre colegii 
voştri nu ar putea spune că aţi fost prieteni. Dacă i-am întreba, 
niciunul dintre ei nu și-ar aminti ca voi doi să fi fost apropiaţi. Și 
asta pentru că, de fapt, doar voi doi știaţi despre relaţia voastră, 
corect? Nu ați arătat-o niciodată în public. Aţi păstrat-o secretă. 

Niciun răspuns. Nicio rectificare. 

— Astfel au trecut cincisprezece ani. Tu - arătă cu capul către 
Julia - lucrai la FBI. Te ocupai cu investigarea infracţiunilor în 
domeniul informaticii. Tranzacţiile bancare online luaseră avânt, 
plecând de la nimic și ajungând la miliarde în doar câţiva ani, 
apoi, în cinci ani, aproape toţi banii din lume erau transferați 
prin intermediul internetului. Ai devenit expertă în acest 
domeniu, printre primii din FBI. Corect? 

— Corect. 

Kate se întoarce către Dexter. 

— Tu lucrai la o bancă. Și tu ai devenit între timp expert, în 
același domeniu. Apoi, într-o bună zi, pe nepusă masă și în văzul 
tuturor, te-ai întâlnit cu prietena ta, cu fosta ta prietenă. Unde 
anume? 

— Intr-o librărie, răspunde repede Dexter. 

— Ce ciudat! In această librărie, vechea ta prietenă te-a 
invitat la un pahar, nu? Cu plăcere, ai răspuns tu, mi-ar face 
plăcere să stăm de vorbă. Așa că v-aţi întâlnit într-un bar de pe 
M Street și, în timp ce sporovăiaţi, Julia a început să-ţi vorbească 
despre planul ei. Găsise o cale prin care priceperea ta să se 
îmbine cu a ei ca să scoateţi un profit uriaș. Intr-o zi. Corect? 

— În principiu. 

— Dacă tu reușeai să interceptezi tranzacţiile bancare și să 
duci la bun sfârșit furtul, ea îţi garanta că nu vei fi prins. Și asta 
pentru că ea era cea care va conduce ancheta. lar voi doi veți 
împărţi prada. Așadar, v-aţi urmărit îndeaproape. Julia, tu l-ai 
supravegheat pe el. Pe noi. Ai aflat că renunţasem la carieră. Că 
nu aveam bani. Că Dexter, spre deosebire de ceilalţi tocilari din 
generaţia lui, nu strânsese nicio avere. El se simţea oarecum 


308 


frustrat din această cauză și era motivat din punct de vedere 
financiar. 

Kate o privește insistent pe acea femeie malefică din faţa ei, 
flancată de cei doi parteneri inutili ai ei. 

— Bineînţeles că știai că îl urăște de moarte pe cel care i-a 
ucis fratele. Încă nu este hotărâtă dacă să dezvăluie secretul. Da 
sau nu, nu sau da... 

Kate deschide gura ca să dea lovitura de graţie, o acuzaţie 
formată dintr-o expresie. O expresie care va schimba totul 
pentru Dexter, din nou. 

— Vorba vine. 


33. 


AZI, 8:08 P.M. 


Dexter este vizibil nedumerit. La fel și Bill. Amândoi sunt 
încruntați. 

— Cum adică, vorba vine? întreabă Dexter. 

Julia își încleștează fălcile, mijește ochii. Ştie că Kate cunoaște 
adevărul. Și știe că este pe cale să îl dezvăluie. 

— În timp ce tu te gândeai la propunerea ei, Dex, - Kate se 
întoarce către soţul ei -, în timp ce făceai pe sârguinciosul, ai 
primit vreo veste nouă despre Colonel? Ceva din care să îţi dai 
seama cât a fost de malefic? 

Dexter nu clatină din cap, nu încuviinţează, nu clipește, nu 
deschide gura. Se holbează, se gândește, încercând să înțeleagă 
vorbele soției sale, să tragă o concluzie înainte ca ea să o 
rostească cu voce tare, să evite o posibilă umilire. 

Kate îi adresează un rânjet, oarecum triumfător. O lovitură 
sub centură, evident. Chiar dacă l-a iertat, jubilează când vede 
expresia surprinsă și jenată întipărită pe chipul lui. 

— Bineînţeles că ai primit, iubitule. 

Se simte îndreptăţită să se răzbune dezvăluindu-i că fusese 
păcălit de această persoană în care el avusese încredere. Va fi 
dureros, dar nu va dura mult. Spre deosebire de acea înșelătorie 
care durase un deceniu. 


Kate aproape îl aude pe Dexter clocotind pe dinăuntru, simte 
miros de fum, când el își dă seama că sursa sa anonimă croată 
era falsă, un impostor, un alt actor plătit care luase parte la acel 
plan complex. Dexter se întoarce către scenaristă, Julia. 

lată un moment de revelaţie. El rămâne cu gura căscată. 

e 

— Tu erai sursa mea? 

Julia îi aruncă o privire sfidătoare lui Dexter. 

— Da. 

Dexter face ochii mari. Încearcă să digere enormitatea acestei 
dezvăluiri, căutând să își aducă aminte de începutul acestei 
povești. 

— Ti-am povestit despre moartea lui Daniel pe vremea când 
eram studenţi? întreabă el. 

— Da. 

— Și după facultate, când ai început să lucrezi pentru FBI, ai 
căutat informaţii despre moartea lui? Atunci ai aflat că cel care 
l-a omorât pe Daniel a fost Colonelul? 

Kate observă expresia inocentă de pe chipul lui Dexter. Un 
bărbat în toată firea care dorește cu disperare ca realitatea să 
fie conformă cu percepţia lui. Care speră că, dacă își rostește 
gândul cu voce tare și cu încredere, lumea va fi în acord cu el. 

Exact așa sunt și copiii când testează teorii despre pirați sau 
dinozauri sau călătorii în spaţiu. „Dacă ne vom lăsa părul să 
crească, precum păsările, îi explicase Ben chiar în dimineaţa 
aceea, atunci vom putea zbura și noi. Nu-i așa, mami?” 

Julia nu spune nimic, ezitând să spulbere și această mică 
frântură de naivitate. 

Dexter se uită la vinul din pahar. Kate își dă seama că el 
derulează totul în minte: dacă nu existase niciodată o sursă 
croată secretă, asta însemna că nu existase niciodată un oficial 
de la Departamentul de Stat care să îi fi făcut legătura cu sursa. 
Ceea ce însemna că nu existase niciodată un raport referitor la 
moartea violentă a lui Daniel. Ceea ce însemna... 

— Colonelul Petrovic nu a avut nicio legătură cu moartea lui 
Daniel, nu-i așa? 

Kate își întinde mâna peste masă și i-o strânge pe a soţului ei. 

— Uau! exclamă Dexter. Își ridică sprâncenele care îi ajung 
până la jumătatea frunţii. Își trage mâna din strânsoarea lui 


310 


Kate, se lasă pe spate, îndepărtându-se de masă, se închide în 
el însuși, încercând să înfrunte umilința. Uau! 

— Îmi pare rău, zice Julia. Totuși, Petrovic este o persoană 
îngrozitoare. El... 

Dexter își ridică o mână. 

— Stai să văd dacă am înțeles bine. O privește ameninţător 
pe Julia. Tu ai inventat acel telefon din partea Departamentului 
de Stat prin care am fost anunţat că Petrovic mi-a ucis fratele. 
Tu ai inventat raportul privitor la moartea lui, tu ai inventat un 
oficial care mi-a dat acel raport și care m-a pus în legătură cu un 
expatriat croat fictiv, care în decursul a - cât a durat? un 
deceniu? - mi-a oferit informaţii false despre Colonel? 

— În principiu, recunoaște Julia. 

Nimeni nu spune nimic. 

— „Niko” în croată înseamnă „nimic”, adaugă Julia. 

Lui Dexter îi scapă un hohot de râs puternic, amenințător. 

— Dar aș vrea să clarific faptul că majoritatea informaţiilor 
despre Colonel au fost corecte, continuă Julia. 

— Cu excepţia celor care aveau legătură cu Daniel. Și, prin 
urmare, cu mine. 

Kate se uită pe furiș la Bill, care tace. Bâănuiește că nici el nu a 
știut nimic despre acest aspect al poveștii. Insă lui nu pare să-i 
pese prea mult; el consideră această scenă foarte amuzantă. 
Are propriile minciuni pe care trebuie să le ascundă. 

— Mi-ai trimis informații prin așa-numitul Niko, zice Dexter, ca 
să îmi acaparezi din ce în ce mai mult atenţia și să mă faci să 
mă implic din ce în ce mai mult în povestea acestui traficant de 
arme ilegale care, chipurile, l-ar fi măcelărit pe fratele meu. 
Toate astea ca să fiu motivat, ca să mă simt obligat să te ajut să 
furi de la un bogătaș. Este adevărat? 

— Da. 

— Să înţeleg că ai pus la cale planul acesta acum treisprezece 
ani? 

— Da. 

— Nu înţeleg, zice Dexter, arătându-se cât se poate de uluit. 
Ce ai fi făcut dacă, între timp, Colonelul ar fi fost omorât? Sau ar 
fi dat faliment? Sau dacă eu nu aș fi cooperat? După ce ai 
investit atâta timp în mine? 

— Ce te face să crezi că ai fost singurul? întreabă Julia. 


311 


— Monsieur! îi strigă Julia chelnerului care trecea pe-acolo. 
Une carafe d'eau, s'il vous plaît. 

Kate observă că accentul franțuzesc al Juliei s-a îmbunătăţise 
simțitor, acum că nu mai este nevoită să vorbească prost. 

— Ce vrei să spui? întreabă Dexter. 

— Mi-e cam sete, le spune Julia tovarășilor ei, încercând să 
tragă de timp până vor fi iar singuri. Chelnerul umple două 
pahare, ale doamnelor. Julia bea însetată, golindu-și paharul. ÎI 
umple din nou, prelungind suspansul, lăsându-i pe ceilalți cu 
sufletul la gură. Pe chipul ei apare o expresie ciudată, 
neliniștitoare. Apoi spune: Nu ai fost singura mea variantă. 

— Nu înțeleg. 

— Tu și Colonelul nu aţi fost singurii adversari cărora le-am 
întins o cursă. 

Acum e rândul lui Kate să încerce să înţeleagă. Însă nu 
reușește, iar Julia continuă: 

— Dexter, nu ești singura persoană din lume care ar fi putut 
face treaba asta. De fapt, îmi pare rău să-ţi spun că, în multe 
privinţe, ești cel mai puţin potrivit pentru asta. Sincer, sunt 
surprinsă că te-am ales pe tine. 

— Hm? 

— Am petrecut ani din cariera mea încercând să-l identific pe 
cel mai deștept, pe cel mai priceput în domeniul securității 
online. Apoi m-am întâlnit cu toţi. Și, la momentul potrivit, i-am 
întrebat despre cele mai ascunse secrete ale lor. Despre cele 
mai mari frici ale lor și despre cele mai puternice dorinţe. 
Despre resentimentele și sentimentele lor de ură. Le-am aflat 
punctele sensibile pentru a-i putea manipula. 

— Cum ai reușit să faci asta? 

— Este destul de simplu și complet justificabil să întrebi pe 
oricine orice atunci când lucrezi pentru FBI și iei interviuri noilor 
candidaţi sau anchetezi pe cineva. 

Cu fiecare cuvânt, Kate devenea din ce în ce mai uimită. 

— In cele din urmă, am selectat vreo șase dintre voi. 

— Dacă sunt cel mai puţin potrivit, atunci de ce m-ai ales pe 
mine? 

— Nu te-am ales. Le-am propus tuturor această schemă. Cel 
care a acceptat primul a câștigat. 


312 


— lar eu am descoperit-o primul? Dexter încearcă să-și 
înăbușe sentimentul de mândrie, la doar câteva secunde după 
ce fusese insultat. 

— Da. Însă, pe parcurs, am descoperit o mică problemă. Julia 
se întoarce către Kate. Până nu am demarat planul, nu am știut 
de tine, Kate. Îl cercetasem pe Dexter, desigur. Însă nu mi-am 
bătut capul să le cercetez pe soțiile, pe iubitele și pe foștii iubiţi 
ai mamelor candidaților mei. Dar când ai apărut cu jumătatea 
ta, am făcut-o. 

— Și? 

— Și, să fiu sinceră, m-am gândit să renunţ la tot. Sau doar la 
Dexter și să găsesc un motiv pentru care planul nu ar funcţiona 
cu el și să dau ideea lui altcuiva care s-o pună în practică. M-am 
gândit și la varianta că mi s-a întins o cursă; că am fost trasă pe 
sfoară. Apoi mi-am dat seama că Dexter nu știa despre tine. 

Lui Kate nu îi plăcea că toate astea erau rostite cu voce tare, 
în public. Se simţea îndreptăţită să îl umilească pe soţul ei 
duplicitar, însă nu voia ca și Julia să o facă. Fusese deja destul 
de umilit de Julia. 

— Dexter era prea cinstit, continuă Julia. Viaţa lui era prea 
ușor de verificat, prea simplă. Nu era spionul nimănui, cârtița 
nimănui, informatorul nimănui. Era cine este și acum. Insă el nu 
știa că tu erai. 

— Și ce-ai făcut? 

— l-am spus. 

— De ce? 

— Nu am avut încotro. Dexter era cel care avea răspunsul. El 
era cel care putea pune mâna pe bani. Durase mult timp până 
să ajungă acolo, iar eu nu credeam că vreunul dintre candidaţii 
mei ar fi putut-o face. Trebuia să merg mai departe cu Dexter și 
cu planul lui. Sau ar fi trebuit să-l îndepărtez și să îl omor. 

Dexter râde, dar apoi își dă seama că nu era o glumă. Se 
încruntă. 

— Firește că nu era de dorit să ucizi soțul unui fost analist CIA. 
Așa că am făcut în așa fel încât Dexter să fie foarte atent în 
preajma ta. Nu avea voie să ia legătura cu mine, niciodată. 
Trebuia să respecte fiecare instrucţiune întocmai. Trebuia să 
știe că indiferent cât de serioasă credea că este treaba asta, în 
realitate era mult mai serioasă. 

— De unde ai știut că te va crede? 


— Hei, sunt și eu de față. 

— De ce-ai crezut-o? întreabă Kate. 

— De ce ar fi minţit în privinţa asta? 

— De ce nu mi-ai spus pur și simplu? 

Julia este cea care răspunde, pufnind. 

— Ei, haide! zice ea. Să-i spui unui agent CIA că ai pus la cale 
un plan prin care vrei să interceptezi o tranzacţie bancară și să 
furi o avere? 

— Ai dreptate. Ce-aţi făcut atunci? 

— Noi, mai exact eu, am aranjat ca toate tranzacţiile să ducă 
numai la Dexter. El trebuia să fie singurul care să ţină banii, 
pentru o perioadă îndelungată. El trebuia să se facă vinovat de 
toate ilegalităţile și infracțiunile: falsificarea consemnărilor, 
intrările ilegale, fraudele, furtul de la American Health. Toate 
astea ne-au garantat bugetul operaţional, inclusiv pe cel al 
familiei tale. A servit drept infracţiune iniţială pe care eu am 
descoperit-o - destul de ușor, evident - și am adus-o la 
cunoștință superiorilor mei cu scopul de a primi acest nou caz 
pe care să îl anchetez. Acest nou tip de problemă: o formă de 
piraterie electronică, greu de oprit. Am avut și un suspect 
principal, despre care am prezis că va fugi din ţară. După câte 
se pare, am avut dreptate. Astfel m-am asigurat că voi primi 
cazul. Era evident că intuiam bine ce avea să se întâmple în 
continuare. 

— Toată șarada asta pare să depindă de alegerea ta ca 
anchetator principal al investigaţiei, zice Kate. De ce? 

— Pentru că Dexter poate fi prins. 

— Da? 

— Bineînţeles că poţi fi prins. Există o mulţime de dovezi care 
te incriminează, Dexter. Consemnări că ai deschis și închis 
conturile prin care au trecut banii furați, chiar și câteva fotografii 
și înregistrări video cu tine intrând în bănci. 

Dexter pare din nou nedumerit. 

— Există dovezi în legătură cu relaţia ta cu acea fată pe care 
ai angajat-o să se prostitueze, dovezi de fraudă și furt. Mai e și 
fata, evident, și mărturia ei zdrobitoare că ai plănuit tot ceea ce 
ai făcut, de fapt, ceea ce faci și acum. 

Dexter clatină din cap. 

— Acestea sunt dovezi convingătoare pentru infracţiuni grave. 

— Nu înţeleg, zice el. 


314 


Dar Kate înțelege. 

— Este polița ei de asigurare, nătărăule. 

Bietul de el. 

— Este adevărat? Este din nou șocat de caracterul duplicitar 
al Juliei. 

— Trebuia să mă asigur că vei duce la bun sfârșit partea ta 
din înţelegere, recunoaște Julia. Trebuia să mă asigur că voi 
putea să te oblig. În același timp trebuia să fiu prezentă și la 
Birou, ca să mă asigur că nimeni nu va descoperi ceea ce știam 
că se întâmplă, având în vedere că eu am plănuit totul. 

Kate își ţine capul sus la finalul acestui discurs, care este 
exact confirmarea pe care se așteptase să o audă. 

— Și-atunci, eu, zice Kate, încercând să învârtă cuțitul în rană, 
ca să își ţină și ea partea sa din înţelegere. 

— Da, tu, zice Julia, ghimpele din coasta mea. Ei bine, a 
trebuit să mă asigur că această soție-agent CIA nu își va turna 
soțul. Nu m-am gândit că o va face; nu îmi puteam imagina că o 
femeie și-ar distruge viaţa doar pentru că soţul ei e hoţ. La urma 
urmei, fura de la cineva pe care îl credea cel mai mare ticălos 
de pe suprafața pământului - bărbatul care îi omorâse fratele. 
Asta da infracţiune justificată. Desigur, primul milion furat de la 
acea companie de asigurări nemiloasă a fost floare la ureche. 
Dar trebuia să fiu sigură, nu? Să mă conving. Trebuia s-o testez 
pe soţie. Trebuia să o ademenesc, să o fac să își dea seama că 
soțul ei era vinovat. Că cei de la FBI îl urmăreau și că aveau 
dreptate. Trebuia să o las să descopere adevărul și să hotărască 
ea ce să facă cu el. 

— Mă simt flatată că m-ai luat atât de în serios. 

— Ei bine, ca să fiu cinstită, am mai avut un motiv ca să te 
înfrunt. 

— Care anume? 

— Și anume eu, intervine Bill. 

e 

Kate este în continuare impresionată de actele extraordinare 
de înșelăciune la care se pretase această femeie, pe care le 
introdusese în acest plan meschin și fals al ei. 

— Prin urmare, tot timpul cât ai stat în Luxemburg, i se 
adresează Kate lui Bill, ai crezut că participai la o anchetă 
adevărată? 

— Da. 


315 


— Ha! Kate se întoarce către Julia. Bravo, Julia. Absolut genial! 

— Mulţumesc. 

— Așadar, misiunea voastră era legitimă, autorizată de către 
conducerea FBI: îl cercetaţi pe Dexter pentru primul milion furat. 
Julia, tu conduceai ancheta, iar acest măscărici chipeș era 
partenerul tău. 

Julia încuviințează din cap. 

— Așadar, voi doi aţi fost „trimiși” la Luxemburg, zice Kate. V- 
ați dat drept cuplu. Aţi stat cu ochii pe bietul meu soț, ați 
verificat ce sume cheltuia, i-aţi urmărit stilul de viaţă. El era 
tipul care tocmai furase un milion de dolari? El era tipul care 
descoperise o cale prin care putea fura sume nelimitate de bani, 
oricând dorea? 

Kate clatină din cap. 

— Locuia într-un apartament modest. Închiria camere mici în 
hoteluri medii, zbura la clasa economică, mergea la birou în 
fiecare zi. Soţia lui freca singură toaletele. S-a dus la Esch-sur- 
Alzette ca să cumpere un Audi vechi. Milionarii nici măcar nu 
merg la Esch, darămite să cumpere un combi la mâna a doua. 

Foloseau în continuare acel Audi la mâna a doua. Nu 
avuseseră ocazia să-și achiziţioneze lucruri noi. Sau, poate, 
hotărâseră pur și simplu, fără a se consulta între ei, că acel Audi 
vechi era suficient de bun. La urma urmei, era doar o mașină. 

— Nu, ţi-ai spus, tipul ăsta nu are o minte criminală, iar 
familia asta nu este bogată. Cu toate astea, trebuia să te 
asiguri, deoarece, mai devreme sau mai târziu, trebuia să te 
întorci la clădirea J. Edgar Hoover cu un raport complet în mână, 
știind că e în joc cariera ta. Și-atunci ce-ai făcut? 

Chelnerul se apropie de masă aducând o altă carafă cu apă, 
iar Kate așteaptă ca el să se îndepărteze pe trotuarul parizian, 
învăluit în amurg și luminat de becuri. Oamenii care se 
pregătesc să ia cina în restaurante și care se plimbă prin 
Carrefour sunt mulți, se înghiontesc și sunt veseli. Kate simte un 
val de bunăstare, în acest loc plăcut, în compania acestor 
oameni deștepţi, pe care în sfârșit îi înţelege, și cu acest plan pe 
care începe să îl aprecieze din ce în ce mai mult cu fiecare 
secundă, de parcă n-ar face parte din el. Întreaga afacere este 
al naibii de genială. 

— Trebuie să recunosc că îmi place partea asta, zice Kate. Ai 
încercat să o stârnești pe soţia suspectului. Mai întâi, ai inventat 


316 


o poveste superficială, care știai că îmi va da de bănuit: 
Chicago. Apoi m-ai lăsat să-mi dau seama exact când era 
momentul potrivit să mă furișez în biroul lui Bill - m-ai manipulat 
ca să amintesc de meciul lor de tenis din miezul zilei, nu-i așa? 

Julia își ridică paharul de vin și ia o înghiţitură minusculă, 
savurând acea picătură de vin. Savurând povestea care este 
construită în jurul ei, care se referă la ingeniozitatea ei. 

— Dar nu am găsit nimic în acest birou care să îţi susțină 
povestea, care ar fi fost ușor de inventat. Cu toate astea, n-ai 
făcut-o. În schimb, ai lăsat la vedere o armă și câteva 
prezervative. Ai amenajat un birou fals care arăta exact ca un 
birou fals destinat unei profesii false. Proveneai dintr-un loc fals 
despre care știam că este inventat și aveai un mariaj fals care 
arăta exact ca un mariaj fals. M-ai condus pas cu pas către 
aceste falsuri. De ce? 

— Pentru că am vrut să le descoperi. 

— Da, dar de ce? 

— Ca să pot controla descoperirile pe care le-ai făcut. Ca să 
afli cine eram și ce făceam. Să descoperi că soţul tău se făcea 
vinovat de furtul banilor. Că el va fi cel arestat, cel pus sub 
urmărire. Voiam ca tu să te implici, să faci parte din această 
infracţiune. Infracţiunea /ui. Voiam să descoperi totul de una 
singură. 

Kate afișează un zâmbet răutăcios la auzul acestei ironii. 

— Ei bine, nu chiar de una singură, recunoaște Julia. Dar pe- 
acolo. 

e 

Privirea lui Kate este atrasă de recipientul din metal în care se 
află cuburile de zahăr și în care, în urmă cu o oră, ea ascunsese 
discret transmiţătorul lui Hayden. Se ţinuse de promisiune. 

— Cine-a fost Lester? întreabă Kate. Presupusul tău tată care 
nu era din New Mexico? 

— Les este șeful nostru. 

— De ce-a venit aici? 

— Asta s-a întâmplat imediat după marele furt. Les a vrut să-i 
cunoască în persoană pe hoţ și pe soţia lui. Pe cei care tocmai 
furaseră cincizeci de milioane de euro. A întrebat-o pe soție 
despre obiceiurile ei de a mânca la restaurant când vizita 
capitale străine. Voia să știe cât mai multe despre stelele 
hotelurilor. Răspunsul: era puţin probabil ca acești oameni să fi 


317 


fost hoţi. Cu toate astea, Dexter a rămas suspectul principal. 
Singurul suspect, având în vedere, desigur, faptul că era 
vinovat. Lester ne-a mai acordat o lună să încheiem ancheta. 

— Atunci ai hotărât să mă înfrunți. 

— Da. La urma urmei, erai patriotă. Julia zâmbește. Și-apoi 
puteam să îţi arătăm dovezi zdrobitoare care să demonstreze că 
soțul tău avea o aventură cu o tânără frumoasă în hotelurile de 
cinci stele din Elveţia. Nici măcar tu nu te-ai cazat în hoteluri de 
cinci stele. În Nicaragua nu au așa ceva, nu-i aşa? 

— Așa e, nu au. 

— Prin urmare, te-am înfruntat ca să vedem cum vei 
reacţiona, cum vei încheia toată treaba asta. 

Kate își amintește de acea dimineaţă de ianuarie, când ei trei 
stătuseră pe banca rece din parc. Când Julia rostise cu voce tare 
suma greșită - douăzeci și cinci de milioane. Când Bill păruse 
vădit nedumerit, neștiind de unde venea acea discrepanţă. El 
știa că suma furată era dublă. 

Acum Bill se uită la Kate - aceeași privire deschisă, stânjenită, 
pe care ea o mai văzuse în acel club de noapte din Paris, pe 
Grand Rue din Luxemburg. O privire care recunoaște: „Știi cine 
sunt”, dar care și provoacă: „Ce ai de gând să faci în privinţa 
asta?” 

Kate îl subestimase pe Bill. Aflase adevărul cu mult înainte să 
i-l spună Julia. 

Încă o dată, Kate realizează că îi lipsise o piesă importantă din 
acel puzzle. lar această piesă? Faptul că Bill se ocupase de 
propria înșelăciune. lar persoana pe care o înșelase era Julia. 


34. 


AZI, 5:50 P.M. 


— Glumești. 

Pe buzele lui Hayden apăru un zâmbet slab. 

— Nu, spuse Kate. Nu glumesc. 

Era aproape ora șase. După programul de lucru, pilangii 
începuseră să sosească la Georges, precum și turiști care aveau 
rezervări pentru cină. Unul dintre colegii lui Hayden îi strecurase 


318 


șefului de sală o bancnotă de douăzeci ca să asigure un 
perimetru de intimitate. Dar asta nu avea să dureze prea mult 
timp. 

— Ce îţi imaginezi că vei face? întrebă Hayden. 

— Vorbesc fluent spaniola. Acum mă descurc bine și în 
franceză. Cunosc câte ceva despre Europa. M-aș putea descurca 
într-o ambasadă sau consulat sau într-un birou ONG. N-am uitat 
cum se fac lucrurile. 

— Numai că nu cunoști pe nimeni. Nu ai nicio persoană de 
contact. 

Acesta fusese și pretextul Juliei când afirmase că nu putea fi 
decorator în Luxemburg. O scuză pe termen scurt. Un 
raționament fictiv. 

— Imi dau seama că va trebui să o iau de la zero. Și să rămân, 
probabil, în umbră. Pentru totdeauna. 

Hayden se lăsă pe spătarul scaunului. 

— De ce ai vrea să faci asta? 

Lui Kate îi trebuise mult timp să recunoască faptul că nu mai 
dorea să facă aceeași meserie, să aibă aceeași carieră. Că voia 
să fie doar mamă. Insă în ultimii doi ani își dăduse seama că se 
înșelase. Se dovedi, la urma urmei, că nu asta își dorea. 

— Copiii sunt la școală, am tot timpul la dispoziţie, trebuie să 
mi-l umplu cumva. Am nevoie de un motiv ca să mi-l umplu. Un 
motiv mai bun decât plictiseala. 

Știa că nu se va întoarce la vechea ei meserie. Probabil că nu 
va mai purta niciodată o armă; nu va mai simţi niciodată acel 
sentiment de pericol iminent care aștepta dincolo de ușa în care 
avea loc întâlnirea cu un posibil colaborator. Prin urmare, avea 
să fie ceva oarecum diferit de vechea ei viaţă, de vechea ei 
carieră, de vechea infuzie de adrenalină. Dar ar fi ceva mai mult 
decât nimic. 

Pe de altă parte, ar lucra într-un mediu mult mai civilizat. Plus 
că acum avea mulţi bani și locuia în Paris, iar copiii ei, care 
deveniseră din ce în ce mai independenţi, nu mai purtau 
scutece, iar relaţia cu soțul ei era mai apropiată... avea multe. 
Doar că își dorea ceva mai mult. 

— Nu vreau însă, continuă ea, să îmi fac griji că fiii mei vor fi 
răpiți de vreun psihopat hispanic. Prefer să am o slujbă liniștită. 

Hayden tresări. 

— Deci asta era? 


— Poftim? 

— Torres ţi-a ameninţat familia? 

Kate nu răspunse. Nu avea de gând să recunoască faptul că 
omorâse cu sânge-rece și cu premeditare un străin pe pământ 
american. 

— Sunt dispusă să fac compromisuri, zise ea, ignorând 
întrebarea lui, știind că Hayden nu avea să insiste. Sunt aici să-ţi 
propun un târg. 

— În regulă. Ce ai de oferit? 

— Pe cel care se face vinovat de furtul a cincizeci de milioane 
de euro. 

— Interesant. 

— În schimb, îmi vreau înapoi vechiul post. 

El încuviință din cap. 

— Încântat. 

— Bine, zise ea. 

El își întinse mâna peste masă ca să pecetluiască înţelegerea. 

— Există însă o problemă, zise ea. 

Zâmbetul lui se risipi și își lăsă mâna moale. 

— Care anume...? 

— Am nevoie de imunitate. Pentru mine, dar și pentru soţul 
meu. 

— Imunitate? Pentru că l-ai împușcat pe Torres? Te rog. 
Nimănui nu i-a trecut prin cap măcar să investi... 

— Nu la asta mă refer. 

— Te referi la o altă crimă? 

— Nu știu ce înţelegi prin „o altă”, zise ea, refuzând în 
continuare să aibă de-a face cu vechea mizerie. Dar nu, nu este 
vorba despre o crimă. Mai degrabă o evaziune. 

El ridică din sprâncene. 

— Deci, batem palma? 

Hayden nu spuse nimic preț de câteva secunde, doar o privi 
îndelung pe Kate, așteptând ca ea să continue. În cele din urmă, 
el se resemnă, știind că ea nu va mai adăuga nimic. 

— Îmi pare rău, Kate, zise el. Nu. 

Kate trebuia să se întâlnească peste o oră cu Julia, Bill și 
Dexter pe malul celălalt al fluviului. Și trebuia să ajungă acolo 
mai repede, înaintea tuturor. Înaintea soţului ei. 

Ea aruncă o privire peste oraș, peste străzile care porneau în 
toate direcţiile de la muzeu, peste acel amestec de acoperișuri. 


320 


încercă să se resemneze la gândul că, în cele din urmă, va 
trebui să-i spună adevărul lui Hayden. Chiar dacă nu tot 
adevărul, măcar o parte. 

e 

Kate se Întreabă dacă Hayden se află în duba de după colț și 
ascultă conversaţia. Sau poate se află pe trotuarul celălalt și îi 
urmărește. Când se despărțiseră în urmă cu două ore, el nu îi 
spusese clar cum se va implica în evenimentele din acea seară. 

Hayden se pricepea foarte bine să fie evaziv. 

— Salvarea ta, zice Kate, îndreptându-și atenția către Julia, a 
venit în momentul în care m-ai înfruntat. Însă nu ai avut nimic 
de câştigat. Ba chiar ai avut de pierdut, deoarece am hotărât să 
întrerupem legătura cu voi. Nu ai mai avut acces la suspectul 
tău. Ancheta ta ajunsese într-un impas. Joc terminat. Apoi, 
brusc, parcă întreg orașul părea să te evite. 

— Chiar voiam să te întreb, zice Julia. Cui ce i-ai spus? 

— l-am spus lui Amber Mandelbaum, super-mama evreică din 
sud, extraordinar de pisăloagă, că Julia - cea mai bună prietenă 
a mea! - își vârâse limba pe gâtul soţului meu. Ce scârbă! 
Firește că nu mai puteam fi prietene. 

— Firește. 

— Prin urmare, aţi plecat, zice Kate. Și așa nu aveaţi prea 
mulţi prieteni - doar nu vă aflați în Luxemburg ca să duceţi un 
trai adevărat -, și probabil tu te-ai simţit ușurat, Bill, că scapi de 
amanta ta. Bănuiesc că Jane era o adevărată provocare, era 
pretențioasă. 

Julia se zbărlește. 

— Dar bănuiesc că, tehnic vorbind, ea n-a fost amantă, din 
moment ce, în realitate, nu erai căsătorit. 

Bill tace. _ 

— Oricum, te-ai întors la Washington cu mâna goală. Iți părea 
rău - îţi era rușine - să recunoști că te-ai înșelat: Dexter Moore 
nu era hoț. Interpolul a clasat cazul. Tu te-ai întors la activitatea 
de zi cu zi de la Birou, la rutină. După ce ai investit atât de mult 
timp într-o anchetă atât de costisitoare, care se dovedise a fi un 
adevărat eșec, a început să îţi cam apună steaua. Nu-i așa, 
Julia? 

Julia nu răspunde. 


321 


— Prin urmare, n-a fost o surpriză când ţi-ai dat demisia. Mai 
ales când s-a aflat că în timp ce pretindeaţi că eraţi un cuplu, aţi 
și devenit unul. 

Bill se foiește pe scaun. Dexter este din nou nedumerit și nu 
ascunde acest lucru. Julia încuviințează, confirmându-i cele 
auzite. El clatină din cap uluit. 

— Se întâmplă deseori, nu-i așa? continuă Kate. Mie nu mi s-a 
întâmplat niciodată, ca să vezi. Dar am văzut întâmplându-se de 
multe ori. Altor agenţi secreți. 

Kate tace, întrebându-se cât de mult să întindă coarda, dacă 
există vreun avantaj. Știe că una dintre cele mai periculoase și 
distrugătoare concesii este aceea de a arăta cât ești de 
inteligent. Este unul dintre motivele pentru care poţi fi împușcat. 

Dar nu se poate abtine. 

— Spune-mi, Julia, când l-ai implicat și pe Bill? 

— Are vreo importanţă? 

— Are pentru mine. 

— l-am spus după ce mi-am dat demisia, zice Julia. După ce 
ne-am dat demisia. 

Kate derulează în minte evenimentele care s-au întâmplat în 
ultimul an și jumătate în Franţa, apoi în Luxemburg, cu două 
ierni înainte, își amintește de seara de la restaurant când ea și 
Dexter jucaseră teatru în faţa agenţilor FBI, și de noaptea 
precedentă, când el îi mărturisise aproape totul. 

— De când sunteţi împreună? 

— De câteva luni. 

Kate îi aruncă o privire lui Bill, care tăcuse, lăsând pe 
altcineva să vorbească în numele lui. Să spună varianta lui de 
poveste. 

— De ce i-ai spus? ` 

— ÎI iubesc, răspunde Julia. Ne-am unit destinele. Își ridică 
inelarul. Suntem logodiţi. 

— Frumos, zice Kate, cu un zâmbet crispat. Felicitări! Dar 
când v-aţi cuplat prima dată? 

— Ce te interesează pe tine? întreabă Bill. 

El începe să se alarmeze, renunțând treptat la atitudinea lui 
calmă. Kate bănuiește că el știe exact unde vrea să ajungă ea 
cu întrebările și de ce. 

— Sunt curioasă. Încerc să înțeleg toată povestea. 


322 


Bill se uită insistent la ea, cu o privire aspră, încleștându-și 
maxilarele. Kate știe că el știe că ea știe. 

— Către sfârșit, răspunde Julia. Chiar înainte să plecăm din 
Luxemburg. 

Gândul o poartă pe Kate la banca din Kirchberg, când ea 
fusese abordată de Bill și de Julia în frig. 

— Deci, nu eraţi împreună de Crăciun, în Alpi? 

Julia chicotește. 

— De Anul Nou nu v-aţi îmbătat și v-aţi regulat? 

Kate nu observă că Bill își ascunsese mâna dreaptă sub masă. 

— Nu. 

Kate își aduce aminte brusc de momentul în care Julia 
spusese „douăzeci și cinci de milioane”, iar Bill păruse 
nedumerit, când acesta dăduse să intervină, să o corecteze pe 
Julia cu privire la suma de cincizeci de milioane. Când se 
răzgândise, ignorând scăparea Juliei, și verificase povestea la 
birou, în DC, unde i se confirmase că suma furată de la Colonel 
fusese de cincizeci de milioane, dublu faţă de cea pe care i-o 
menţionase Julia lui Kate. O discrepanță ciudată, prea curată și 
exactă ca să fie o scăpare. Era convins că trebuia să existe o 
explicaţie logică. Posibilele motive îl nedumereau, dar, în cele 
din urmă, pricepuse. Poate reușise să privească povestea din 
exterior. Se detașase ca să o analizeze în voie, realizând miza 
mare care se afla în joc. Hotărâse să își folosească atuurile - 
înfățișarea și șarmul, precum și capacitatea lui de a păstra un 
secret important, pentru totdeauna - împotriva vulnerabilităţilor 
ei, împotriva nesiguranței ei și sentimentului de singurătate, 
știind că ea își dorea cu disperare să-și întemeieze o familie, cu 
toate că nu avea nicio speranţă să-și găsească un sot. 

— Poate s-a întâmplat în Amsterdam? propune Kate. 

Ea își pune mâinile în poală, cu palmele pe coapse și se 
apleacă în faţă, schimbându-și poziţia. Apoi se lasă pe spate, 
schimbându-și din nou poziţia, își ia mâna stângă de pe coapsă 
și o așază pe masă. Se folosește de această manevră ca să își 
poată păstra mâna dreaptă sub masă și să o vâre în geantă, 
fără să observe cineva. 

Și Bill se foiește pe scaun, mai puţin teatral decât Kate, însă 
având același scop, iar ea știe asta. 

Julia se întoarce către noul ei iubit, care nu este atât de nou, 
deoarece se cuplaseră în ianuarie, în urmă cu un an și jumătate. 


323 


O perioadă destul de lungă fără persoana pe care o iubești. Sau 
poate că Bill o iubește într-adevăr pe Julia. Poate s-a obișnuit cu 
ea. 

— Amsterdamul este un loc romantic, presupun, zice Kate. În 
ciuda drogurilor și prostituatelor de-acolo. Însă ea știe că s-a 
întâmplat după Amsterdam. După episodul cu banca. 

Kate își mișcă mâna dreaptă încet și discret, ocolind pudra, 
ochelarii de soare, guma de mestecat, carnețelul, pixurile, cheile 
și bucățele de hârtie împrăștiate, ajungând pe fundul genții, 
acolo unde se află obiectele mai grele. Unul dintre ele se află în 
compartimentul secret, pe care îl deschide. 

Kate și Bill nu își dezlipesc privirile unul de la celălalt. Sunt 
înconjurați de mii de oameni în Carrefour de l'Odeon, învăluiți în 
amurgul unui septembrie timpuriu, vremea, lumina, vinul și 
cafeneaua alcătuind imaginea perfectă. Europa pe care și-o 
imaginează toată lumea. 

Kate își încolăcește degetele în jurul mânerului Berettei. 

Bill își ţine în continuare mâna dreaptă sub masă. 

Kate se întoarce către Julia. O femeie nefericită, singură până 
să apară acest bărbat. lar acum par fericiţi. Faţa Juliei 
strălucește, are obrajii îmbujorați. 

Insă relația lor, fericirea lor au la bază această minciună 
uriașă. Acest motiv fals. Femeia făcuse o mică greșeală când 
rostise suma incorectă. lar acest bărbat țesuse o întreagă 
intrigă, un plan măreț - seducţie, aventură, relaţie, cerere în 
căsătorie, o întreagă viaţă - în jurul greșelii ei și a faptului că el 
o sesizase. Profitase de minciuna ei. 

Insă acest lucru face oare ca relaţia lor să fie mai puţin reala? 
Oare acest aspect i-ar împiedica să se iubească sincer? 

Ea se întoarce spre Bill și observă asprime, hotărâre. Până 
unde ar merge pentru a-și apăra secretul? 

Kate și Bill își țin armele îndreptate unul spre celălalt, pe sub 
masă. Este oare pregătit să o omoare acum? Va apăsa oare pe 
trăgaci, aici, în mijlocul Parisului? Va ajunge oare un fugar? Ar 
prefera să renunţe la viaţa lui - viaţa lui cea nouă - doar ca să 
nu o lase pe Kate să-i dezvăluie adevărul Juliei? 

Adevărul lui este că își dăduse seama ce puneau la cale 
partenera lui și suspectul lor. Insă în loc să-i spună Juliei, el îi 
făcuse jocul, prefăcându-se că nu știa ce se întâmpla; 


324 


prefăcându-se că se îndrăgostise de ea; prefăcându-se surprins 
când Julia îi spusese, în cele din urmă, adevărul. 

Kate se uită la Julia, această femeie ciudată, genială în multe 
privințe, dar atât de incapabilă sau de încăpăţânată să vadă 
ceva ce se afla chiar sub nasul ei. 

Dar cine știe? Poate Julia este perfect conștientă de adevăr. 
Poate Julia a descoperit adevărul cu mult înainte ca acesta să se 
contureze: poate că menţionase intenţionat suma de douăzeci și 
cinci de milioane. Poate că se prefăcuse, ca să îl facă pe Bill să o 
deconspire, să o seducă și să o ceară în căsătorie. Poate că 
plănuise și asta, împreună cu restul intrigii. 

Și poate că Dexter nu lăsase din greșeală anuarul în camera 
de zi. 

In timp ce cugetă la toate astea, Kate își plimbă privirea de la 
conspiratori la obiectele de pe masă, oprindu-se în cele din 
urmă pe paharul de vin al Juliei, care se afla la câţiva centimetri 
de marginea mesei. Ședeau la masă de o oră, ajungând la a 
doua sticlă de vin. Însă Julia abia dacă se atinsese de alei. 
Femeia care obișnuia să termine o sticlă de vin la prânz, acum 
se îndopa cu apă. Julia se îngrășase vreo cinci kilograme, poate 
zece. Faţa îi este îmbujorată, radiază. 

— Dumnezeule, ești însărcinată! exclamă Kate. 

Julia se înroșește. In ciuda faptului că în urmă cu doi ani 
susținea că nu suportă copiii. Doar un alt paravan. 

Însărcinată. Asta schimbă totul. 

e 

Kate și Hayden ședeau sub cerul strălucitor, pe care norii 
pufoși, luminaţi din spate de razele aurii ale soarelui, păreau 
astfel dispuși încât să spargă monotonia albastră. O scenă de 
tablou, lumină Vermeer. 

Kate nu apreciase niciodată cu adevărat pictura din Europa de 
Nord până când nu ajunsese să trăiască în Europa de Nord; până 
când realizase că cerul pictat de artiști nu era rodul imaginaţiei 
sau o distorsiune a realităţii, ci o reflectare exactă a unui cer 
unic. Acest cer nu semăna cu cel din Bridgeport CT sau 
Washington DC sau Mexico City DF sau din alte locuri unde ea își 
petrecuse ani din viaţă, uneori privind îndelung cerul. 

— Trebuie să-mi spui pentru ce este imunitatea, zise Hayden. 

iși reluară poziţiile. Însă Kate știa că ea se prefăcea, în timp 
ce el nu. Va trebui să cedeze și asta, pentru că își dăduse seama 


325 


în sfârșit ce voia, de ce avea nevoie, iar Hayden îi putea oferi 
toate astea. Însă el nu avea nevoie de nimic de la ea. 

Plus că se grăbea și trebuia să pecetluiască înţelegerea ca să 
se poată întoarce pe malul stâng. 

— Este pentru complicitate la furtul celor cincizeci de 
milioane, zise ea. 

Hayden își ridică paharul, luă o înghiţitură zdravănă de apă, îl 
așeză din nou pe masă și se uită la Kate. 

— Priveşte lucrurile astfel, continuă ea. Aceasta a fost exact 
genul de misiune pe care ar fi derulat-o și Agenţia. Colonelul 
ăsta a fost ca o ciumă. Nu a fost doar o persoană îngrozitoare, ci 
și o forță destabilizatoare, un dement iresponsabil al cărui 
armament ar fi ajuns într-o zi - dacă nu a și ajuns deja - în 
mâinile unor oameni care ar vrea să le facă rău americanilor, 
poate chiar în America. 

Nu se putea citi nimic pe faţa lui Hayden. 

— Prin urmare, noi - nu eu, subliniez, dar... în fine, acest 
Colonel a fost eliminat. lar banii lui nu au ajuns în mâinile unor 
persoane ca el. Plus că există un bonus pe care cred că îl vei 
considera extrem de interesant. 

— Da? 

— Vinovatul - celălalt vinovat - este, dacă îţi poţi imagina, un 
agent FBI. 

El râse. Scoase un chicotit gros, însoţit de un fornăit ciudat. | 
se părea extrem de amuzant. 

— Şi banii? 

— O să-i returnăm, zise Kate. Adică n-o să-i returnăm per se. 
O să-i dăm... nu știu... O să ţi-i dăm ţie? Însă trebuie să recunosc 
că nu avem chiar toată suma... 

Hayden se uită la colegii lui, care se aflau în partea cealaltă a 
acoperișului, protejaţii lui, din partea cealaltă a restaurantului. 
Apoi o privi din nou pe Kate. 

— Ce zici, batem palma? întrebă ea. 

e 

— Felicitări, zice Kate. Când trebuie să naști? 

— Eu... Sunt doar în luna a treia. 

— E minunat! zice Kate. Se întoarce către Bill. Felicitări! 

Își ține în continuare mâna sub masă, pregătit să apere 
minciunile Juliei frumos și elegant prezentate. Miza este foarte 


326 


mare pentru el: nu numai douăzeci și cinci de milioane de euro, 
dar și o soţie și un copil. O viaţă nouă. 

Kate va abandona subiectul. Nu va spune niciodată nimic 
despre duplicitatea lui. 

Lasă arma să alunece la loc în compartimentul secret de pe 
fundul genţii ei. Își scoate mâna, o întinde peste masă, o așază 
pe-a Juliei, simțind cum diamantul inelului de logodnă îi taie 
palma când o strânge de mână. O mângâie pe Julia cu degetul 
mare. 

Bill dă din cap către Kate, apoi clipește - fără îndoială un 
„mMulțumesc” nerostit. Apoi își schimbă poziţia, își ridică mâna 
de sub masă și ia cu ea paharul de vin. 

Kate nu vrea ca femeia aceasta să nască în închisoare. Nu 
vrea să fie responsabilă pentru ororile unei astfel de situaţii. Era 
deja responsabilă de ceva îngrozitor. Nu: ceea ce făcuse ea era 
și mai îngrozitor. 

e 

Pe Park Avenue răsună claxonul unui taxi; se auziră frânele 
unui tir. Lumina dimineţii pătrundea prin perdeaua transparentă 
din spatele draperiei groase din catifea, firele de praf plutind în 
fasciculele de lumină. Pe o tavă erau împrăștiate resturi de 
pâine prăjită, ouă mâncate pe jumătate, felii subțiri de şuncă 
prăjită, bucăţi de cartofi copţi. La un capăt al mesei se aflau o 
cafetieră argintie cu cafea și o ceașcă din porțelan. Aroma 
umplea încăperea, vasul strălucea în bătaia soarelui. 

Sângele se scurgea în tăcere din capul și pieptul lui Torres, 
îmbibându-se în covor. 

Copilașul începu din nou să plângă. 

Într-o fracțiune de secundă, lui Kate îi trecură prin minte toate 
acele informaţii. Ştia despre soţia lui Torres, cea care murise cu 
câţiva ani în urmă din cauza unor complicaţii postoperatorii. 
Aceea era o informaţie veche. 

Kate nu știa însă despre noua lui soţie și despre copilaș. Kate 
făcuse niște investigaţii: care hotel și care cameră, câte gărzi de 
corp, unde erau poziționate, când. Işi făcuse și un plan: cum să 
ajungă în secret de la DC la NYC, cum să se deplaseze între 
stații și destinaţii, cum să scape de armă, cum să iasă din hotel. 

Insă fusese leneșă, neatentă și nerăbdătoare. Nu investigase 
suficient; nu fusese meticuloasă. Nu aflase tot ce trebuia să știe. 


327 


Astfel apăruse acel element-surpriză, acea femeie care stătea 
în ușa dormitorului apartamentului din hotelul Waldorf-Astoria, 
care își întorsese capul în direcţia de unde se auzea plânsetul 
bebelușului, incapabilă să lupte împotriva acelui instinct de 
nestăpânit de a-și proteja copilul. Neștiind că odată ce avea să 
piardă contactul vizual cu Kate, rupând acea legătură umană 
care se stabilise între ele, îi permitea lui Kate să facă cel mai 
îngrozitor lucru pe care l-ar fi putut face vreodată. 

Fusese vina lui Kate. Nu plănuise misiunea cu grijă. Acesta 
fusese motivul pentru care intrase în biroul șefului ei în ziua 
următoare și își dăduse demisia. 

În camera alăturată, copilul începu din nou să plângă. Kate 
apăsă pe trăgaci. 

e 

Kate își coboară privirea și se uită la zaharniță, reflectă 
asupra microfonului ascuns înăuntru. Abia trecuse o oră de când 
se aflase la o jumătate de kilometru nord, pe malul celălalt al 
fluviului, și pecetluise înțelegerea ei cu Hayden. lar acum, ea 
pune planul în aplicare. 

Nu este treaba ei să îi aresteze pe cei doi sau să participe 
măcar la arestarea lor. Ea nu trebuie decât să îi facă să 
recunoască totul, ceea ce este pe cale să și realizeze. lar a doua 
zi trebuie să transfere cele douăzeci și patru de milioane de 
euro într-un fond secret pentru operaţiuni sub acoperire în 
Europa. Pe care le va conduce chiar ea. 

— Ai nevoie de ceva de la Dexter ca să îţi recuperezi 
jumătatea din sumă? 

Julia încuviinţează din cap. Dar nu e suficient numai să dea 
din cap. 

— Ce anume? întreabă Kate. 

— Am nevoie de numărul de cont. Am numele utilizatorului și 
parolele, dar nu știu numărul de cont. 

Dexter dă din cap. A sosit momentul. Îşi 
buzunarul hainei și scoate o bucată de hârtie. Ins 
de încheietura mâinii. 

El se întoarce către ea, privind-o întrebător. Toţi sunt 
nedumeriţi, neștiind ce se întâmplă. Până și Kate este surprinsă 
cât de puternică este dorinţa ei de iertare. Nu-i poate rezista. 
Ştie că asta se datorează sarcinii Juliei, că transforma o 


âră mâna în 


v 
ă Kate îl apucă 


răufăcătoare într-o eroină simpatică, pur și simplu. Kate este de 
partea Juliei, nu împotriva ei. De cele mai multe ori. 

Kate ţine strâns cu mâna stângă încheietura lui Dexter, care 
ascunde bilețelul în pumn. Cu mâna dreaptă apucă zaharniţa și 
îi răstoarnă conţinutul pe masă. la transmiţătorul între degetul 
mare și arătător și îl ridică în aer ca să îl poată vedea toți. 
Aceștia privesc uluiți. 

Kate îl lasă să cadă în paharul ei cu vin. 

— Aveţi un minut, zice ea, poate două. 

Julia își plimbă repede privirea de la transmițătorul din 
paharul lui Kate la Dexter, care ţine numărul de cont în mână. 
Kate își răstoarnă cu grijă paharul, vărsând vinul și dispozitivul 
defect pe masă. Găsind un motiv, o scuză, pentru care acesta 
nu mai funcționa. 

— Nu puteţi avea banii, zice Kate. Vinul roșu începuse deja să 
se îmbibe în faţa de masă, iar din acea baltă roșie începuseră să 
se împrăștie firicele printre fibrele materialului. Același tipar, din 
nou. Dar dacă vă mișcaţi repede, puteţi scăpa. 

Julia și Bill se ridică repede, fără a intra însă în panică, fără a 
atrage atenţia. 

— Traversaţi recepţia hotelului, continuă Kate, coborâţi scările 
și ieșiți pe ușa din spate care dă într-o stradă lăturalnică. 

Julia își așază geanta pe umăr. Se uită la Kate, pe fața ei 
citindu-se un amestec de emoţii. Bill o apucă de cot, 
îndepărtându-se cu un pas de masă, de soţii Moore, de bani. 

— Noroc! zice Kate. 

Julia își întoarce capul și îi privește pe Kate și pe Dexter. Pe 
buzele ei apare un zâmbet, iar colțul ochilor i se încreţește. 
Deschide gura ca și când ar vrea să zică ceva, dar se 
răzgândește. Apoi își întoarce capul. _ 

Kate îi vede pierzându-se în marea de oameni. In Carrefour de 
|'Odeon toate felinarele și lămpile sunt aprinse, un Fiat mic și 
roșu claxonează un Vespa verde-deschis, care face slalom în 
trafic; nepăsător, polițistul continuă să flirteze cu frumoasa 
tânără; fumul de ţigară se ridică de la mesele pline cu pahare de 
vin și de tărie, carafe și sticle, farfurii cu șuncă și felii de foie- 
gras terrine şi coșuri căptușite cu șerveţele, în care se află felii 
de pâine franţuzească crocantă; femeile poartă eșarfe înnodate 
la gât, iar bărbaţii sunt îmbrăcaţi în sacouri sport din stofa 
ecosez; hohote de râs și zâmbete jucăușe; unii își dau mâna, 


329 


alţii se sărută pe obraz, urându-și bun venit sau luându-și 
rămas-bun; și, în acea mare însuflețită de oameni, un cuplu de 


expatriaţi își pierde repede, dar discret urma, când seara se 
așterne peste Orașul Luminilor. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


330