M.J. Arlidge — [Helen Grace] 03 Casa papusilor

== 
= 
= 
= 
22 
<r 


Helen Grace #3 


1d: 


Ser 


M.J. ARLIDGE 


Seria: Helen Grace 
Volumul 3 


CASA PĂPUȘILOR 


Original: The Do//'s House (2015) 


Traducere din limba engleză și note de: 


LAURA KARSCH 


y 


virtual-project.eu 


TREI 
2016 


VP - 


1. 


Ruby se zvârcolea în pat după o noapte agitată. De câteva 
ceasuri bune, părea că ba-și pierdea, ba-și recăpăta cunoștința - 
nu era nici complet trează, nici pe de-a-ntregul adormită. Vise 
neliniștite, înspăimântătoare se încrucișau cu senzaţia bizară că 
era purtată în pat, pe braţe, de către mama ei. Ceea ce ar fi fost 
plăcut, dar era, desigur, imposibil. Ruby locuia singură și 
trecuseră mai bine de cincisprezece ani de când părinţii ei 
fuseseră nevoiţi să facă așa ceva. 

Ruby regreta că-și făcuse de cap cu o seară înainte, în 
Revolution.  Supărată pe viață, fusese într-o dispoziţie 
autodistructivă, lipsita fie de voinţa, fie de dorinţa de a refuza 
băuturile pe care i le oferiseră diverși tipi cu anumite așteptări. 
La mijloc mai fuseseră și ceva pastile, și cocaină - toată 
chestiunea se cam pierduse în ceaţă. Dar oare chiar băuse atât 
de mult, se ameţțise în asemenea hal, încât să se simtă atât de 
rău? 

Se întoarse iarăși de pe-o parte pe alta și-și îngropă în 
așternut capul care-i bubuia. Avea tot felul de chestii importante 
de rezolvat în ziua aceea - curând avea să vină și mama ei - dar 
brusc avu sentimentul că nu le va putea face faţă. Nu voia 
altceva decât să se ascundă de lume, să se lase învăluită de 
mahmureala ei ca de un cocon, la adăpost de intervenţia 
nedorită a familiei, a responsabilităţilor, a trădării și lacrimilor. 
Voia ca viaţa ei să dispară - măcar pentru două ceasuri. 

Işi vâri capul sub pernă și gemu ușor. Era surprinzător de 
răcoros dedesubt - mai răcoros decât de obicei - și pentru o 
clipă se simţi înviorată și alinată. Era un ascunziș bun, cel puţin 
pentru o... 

Ceva nu era în regulă. Mirosul. Ce naiba era cu mirosul 
așternuturilor? Miroseau... greșit. 

O senzaţie de spaimă începea să răsară din mahmureală. 
Așternuturile ei miroseau întotdeauna a citrice. Folosea același 
balsam de rufe ca mama ei. Atunci de ce mirosea acum a 
lavandă? 


VP -3 


Ruby își ţinea ochii închiși, cu perna trasă peste cap. Creierul, 
care derula cele întâmplate în cursul nopţii, o durea cumplit. Se 
linsese cu un tip, mai flirtase și cu alţii... dar nu se dusese acasă 
la niciunul, sau? Nu, se întorsese acasă la ea, singură. Işi 
amintea că-și aruncase cheile pe masă, băuse apă direct de la 
robinetul din bucătărie, luase un Nurofen și se trântise în pat. 
Toate acestea se petrecuseră noaptea trecută, nu? 

Începu să respire greu, simţea cum i se strânge pieptul. Avea 
nevoie de inhalatorul pentru astm. Întinse un braţ, bâjbâind 
după noptieră - beată sau nu, își punea întotdeauna la 
îndemână inhalatorul. Dar nu era acolo. Mai întinse puţin brațul. 
Nimic. Noptiera nu era acolo. Mâna i se lovi de perete. Cărămidă 
aspră. Peretele ei nu era de... 

Ruby dădu perna la o parte și se ridică în capul oaselor. 
Deschise gura să spună ceva, dar nu scoase decât un sunet slab 
- corpul îi împietrise de spaimă. Se dusese la culcare în patul ei 
plăcut, confortabil. Dar se trezise într-o pivniţă rece, 
întunecoasă. 


2. 


Soarele era sus pe cer, iar plaja Carsholt arăta splendid, o 
lungă fâșie de nisip auriu care se îngemăna cu apele line ale 
strâmtorii Solent. Andy Baker se felicită în sinea sa - Carsholt 
era la propriu la capăt de drum, prin urmare, deși plaja era 
minunată, nu prea venea nimeni până aici. Tot locul le aparţinea 
lor, lui Cathy, lui și copiilor. Ideal pentru o sâmbătă perfectă la 
mare. Un picnic, câteva jocuri de frisbee, câteva beri - și grijile 
din timpul săptămânii se topeau deja. 

Lăsându-i pe băieţi să-și sape șanțul - preludiul unor bătălii 
aprige între gemenii lui zvăpăiaţi - Andy porni singur către 
marginea apei. Oare ce făcea locul acesta atât de liniștitor? 
Faptul că era izolat? Priveliștea? Sunetul valurilor care se loveau 
de țărm? Andy lăsă apa să-i ude degetele de la picioare. Venea 
aici de când era copil. Își adusese nevasta - prima nevastă - și 
băieţii aici. Sigur, povestea nu se sfârșise bine, dar acum, 
privind spre Cathy, care glumea și săpa împreună cu Tom și 
Jimbo, se simţea binecuvântat. 


VP - 4 


Locul acesta era sanctuarul lui, după care tânjea toată 
săptămâna. Să fii patronul unei firme de pază și protecţie suna 
bine în teorie, dar nu era altceva decât o mare bătaie de cap. 
Mai demult nu era greu să angajezi niște tipi cumsecade, acum 
lucrurile stăteau altfel. De vină era poate afluxul de străini sau, 
pur și simplu, se schimbaseră vremurile, dar fiecare al treilea 
angajat ori era amestecat în afaceri cu droguri, ori era mereu cu 
ochii după fete. Luna trecută fusese dat în judecată de către un 
patron de club care-l prinsese pe unul dintre băieţii lui vânzând 
ketamină în toaletele clubului. Era prea bătrân pentru astfel de 
încurcături - poate că sosise momentul să iasă la pensie. 

Un zgomot îl făcu pe Andy să-și întoarcă privirea. Venise din 
spatele lui. Din direcţia băieţilor. Strigau. Ba nu, urlau. 

Andy traversa deja în goană fâșia de nisip, cu inima bătând 
mai să-i sară din piept. Îi atacase cineva? Pe Cathy o vedea, dar 
unde erau băieţii? 

— Cathy? 

Femeia nici măcar nu se întoarse spre el. 

— CATHY? i 

În sfârșit, își ridică privirea. Era lividă. Încercă să vorbească, 
dar înainte de a apuca să-i spună ceva, băieţii veniră în goană și 
se agățară disperaţi de ea. 

Andy se holba la ei, derutat și înfricoșat. Cathy îi strângea pe 
băieţi la piept, cu privirea aţintită asupra șanțului. Era ceva 
acolo, înăuntru, care-i băgase în sperieți? Vreun animal mort 
sau... 

Andy se apropie de marginea șanțului. Presimţea peste ce 
avea să dea acolo. Parcă și vedea cu ochiul minţii. Dar chiar și 
așa, inima îi stătu în loc când privi în groapă. Pereţii erau 
abrupți, șanțul era adânc - cam de un metru - și acolo, la fund, 
perfect încadrat de nisipul ud, se găsea chipul palid al unei 
tinere. 


3. 


Era orbită ca de sclipirea zăpezii și gheara din piept i se 
strângea tot mai rău. Ruby avea o criză puternică de astm, iar 
panica o făcea să respire sacadat și neregulat. Işi auzea inima 


VP-5 


bătând într-un ritm necruţător, de parcă ar fi fost pe punctul de 
a exploda. Ce dracu’ se întâmpla cu ea? Era reah 

Își înfipse dinţii în braţ. Durerea o străfulgeră; își descleștă 
apoi dinţii și încercă să tragă mai mult aer în piept. Era real. Ar fi 
trebuit să-și dea seama, după cât de al dracu' de frig îi era. 
Tremurând, se întinse pe pat și încercă să se liniștească. Gândul 
că nu avea la ea inhalatorul o scotea din minţi, dar trebuia să 
încerce să-și controleze panica, fiindcă altfel și-ar fi pierdut 
cunoștința. Or, asta nu-și putea permite. Nu aici. 

Calmă. Încearcă să fii calmă. Gândește-te la lucruri plăcute. 
Gândește-te la mama. La tata. La Cassie. La Conor. Gândește-te 
la pajiști. La râuri. La lumina soarelui. Gândește-te la copilărie. 
La locurile de joacă. La verile în grădină. La cum alergai pe sub 
instalaţia de irigație. Gândește-te la lucruri fericite, fericite. 

Acum, pieptul lui Ruby se ridica și cobora mai puţin violent, 
respiraţia ei era ceva mai puţin disperată. Păstrează-ţi 
cumpătul. Va fi bine. Trebuie o explicație simplă pentru toate 
acestea. Sprijinindu-se de perne, Ruby inspiră adânc și deodată 
strigă: 

— Hei! 

Glasul îi sună ciudat, cuvântul lovindu-se parcă cu un ecou 
înfundat de pereţii goi din cărămidă. Incăperea era cufundată în 
întuneric, cu excepția luminii care se strecura pe sub marginea 
de jos a ușii, suficientă să o facă să-și înțeleagă situaţia. 
Încăperea avea cam cinci pe cinci metri și ar fi arătat ca orice 
altă cameră mobilată - un pat, o masă cu scaune, o mașină de 
gătit și un ceainic, câteva rafturi pentru cărți - numai că nu avea 
ferestre. Tavanul scund de deasupra ei era din scânduri, dar, în 
mod ciudat, nu se strecura lumină prin nicio crăpătură sau 
fisură. 

— Hei! 

Glasul îi tremură, în timp ce Ruby se străduia să înăbușe 
spaima care pusese stăpânire pe ea. Niciun răspuns, niciun 
semn de viață. 

Deodată sări în picioare - orice era mai bine decât să stea 
nemișcată și să se gândească la lucruri oribile. Traversă 
încăperea și apăsă clanţa ușii grele din metal, dar era încuiată. 
Înnebunită, înconjură o dată mica încăpere, căutând vreo cale 
de evadare, dar nu găsi nimic. 


VP-6 


Tremura. Era speriată de moarte și îngheţată bocnă. Privirea i 
se opri asupra mașinii de gătit. Era un aragaz vechi, cu două 
cuptoare și patru ochiuri. li trecu prin minte c-ar putea să-l 
aprindă. Cele patru ochiuri ar încălzi spaţiul și l-ar mai și lumina 
puţin. Răsuci butonul de gaz și apăsă butonul de aprindere. 
Nimic. Ruby îl încercă pe următorul. Și pe următorul. Nimic. 

Inconjură aragazul, pentru a vedea ce era în spate. Nu se 
pricepea deloc la aragaze, dar poate era ceva evident? 

Nu era conectat. In spate nu era nicio ţeavă care să-l fi 
conectat la gaz. Era doar de formă. Ruby se prăbuși pe podea. 
Lacrimile îi șiroiau acum, când nedumerirea se contopea cu 
frica. _ 

Ce era cu locul ăsta? De ce se afla ea aici? Intrebările îi luau 
cu asalt mintea, care încerca să proceseze această realitate 
stranie. Simţea cum o cuprinde disperarea, iar lacrimile îi 
picurau de pe bărbie pe podea. 

Brusc, un zgomot undeva aproape o făcu să ridice privirea. 

Ce se auzea? Era de sus sau de jos, de-acolo? 

Același zgomot. Pași. Erau pași, mai mult ca sigur. Se 
apropiau. Se opriră în faţa ușii. Ruby sări în picioare, conștientă 
de primejdie. 

Tăcere. O ferestruică se deschise apoi în ușă și doi ochi 
umplură deschizătura. Poticnindu-se, Ruby se dădu înapoi și se 
lipi de colțul încăperii - voia să fie cât mai departe posibil de 
ușă. 

Cineva deschidea niște zăvoare. 

— AJUTOR! strigă Ruby. 

Dar altceva nu mai apucă să spună. Ușa se deschise larg, 
revărsând lumină în încăpere. Orbită de explozia de lumină, 
Ruby închise ochii. Apoi încet, cu prudenţă, îi redeschise. 

Un bărbat înalt stătea în ușă. Incadrat de lumina din spatele 
lui, Ruby nu-i putea distinge trăsăturile. Era doar o umbră - 
plana deasupra ei, o observa. 

Pe urmă, la fel de brusc cum se deschisese, ușa grea se trânti 
la loc. Acum se aflau amândoi în întuneric. 

Ruby își acoperi fața cu mâinile și se rugă unui Dumnezeu în 
care nu credea, implorându-l să se îndure de ea. Dar, în pofida 
rugăciunilor, nu putu să facă abstracţie de sunetul pașilor care 
se apropiau. 


VP - 7 


4. 


Vântul o lovea în rafale pe inspectorul de poliție Helen Grace, 
care gonea pe șoseaua de coastă. Nu mai fusese niciodată aici, 
pe această limbă de pământ izolată, dar îi plăcea ceea ce 
vedea. Sălbăticia, izolarea - era locul ideal pentru ea. Cum 
drumul se întindea pustiu înaintea ei, Helen mări viteza, 
luptându-se cu vântul puternic care o lovea din faţă. 

Curând se ivi înaintea ei locul crimei și Helen lăsă mai domol 
maneta de accelerație, reducând viteza motocicletei «ei 
Kawasaki la respectabilul nivel de 50 km/h. Agentul-șef Lloyd 
Fortune o aștepta în dreptul benzii de protecţie a poliţiei, care 
flutura în vânt. Tânăr, chipeș, băiatul-model pentru integrarea 
minorităţilor etnice în structurile poliției din Southampton, Lloyd 
era sortit unor lucruri mărețe. Helen îl simpatizase și-l 
respectase dintotdeauna, și totuși era o senzație ciudată să-l 
aibă drept adjunct. Charlie fusese promovată temporar la gradul 
de agent-șef pe perioada urmăririi Ellei Matthews, însă ridicarea 
ei în grad nu rămăsese definitivă. Şi apoi, de îndată ce anunţase 
că este însărcinată, devenise un fapt general recunoscut că în 
viitorul apropiat avea să-și păstreze gradul iniţial, de agent. Nu 
era drept, dar așa merg lucrurile în lume, mamele care lucrează 
vor fi întotdeauna defavorizate. 

Vechea echipă se destrăma. Tony Bridges părăsise definitiv 
poliția, agentul Grounds avea să iasă curând la pensie, iar 
Charlie era în concediu de maternitate, urmând să nască peste 
câteva săptămâni. Lloyd era noul agent-șef, mai aveau doi 
agenţi noi - în echipa pentru incidente majore domnea acum o 
altă atmosferă. In care Helen, dacă era să fie sinceră, se simțea 
cam stingheră. Încă nu învățase cum să se poarte cu nou-veniţii, 
încă nu reușise să găsească un ritm de lucru firesc cu echipa 
recent alcătuită. Dar singura cale de a-l găsi era să treacă prin 
foc toți împreună. 

— Care-i treaba, Lloyd? 

Trecuseră deja pe sub banda de protecţie și traversau acum 
fâșia de nisip în direcția șanțului. 

— O femeie tânără. Îngropată cam la un metru adâncime. Au 
găsit-o doi copii acum vreo oră. Sunt acolo, cu părinţii lor. 


VP-s 


Lloyd arătă către cele patru persoane care, învelite în păturile 
poliţiei, își dădeau acum declaraţiile în faţa unui poliţist în 
uniformă. 

— Vreo legătură cu victima? 

— Nu. Vin aici aproape în fiecare weekend. De obicei nu mai e 
nimeni în afară de ei. 

— Locuiește cineva prin apropiere? 

— Nu. Cele mai apropiate case sunt la distanţă de cinci 
kilometri. 

— Farul bate noaptea până aici? 

— E prea departe. 

— Deci e un loc destul de bun ca să te debarasezi de un 
cadavru. 

Merseră tăcuţi până la marginea șanțului. Meredith Walker, 
șefa Serviciului de Criminalistică al secţiei centrale de poliţie din 
Southampton, era pe fundul gropii și dezgropa cu grijă cadavrul. 
Helen cuprinse scena cu privirea: un ofiţer criminalist în costum 
alb, aplecat într-o poziţie care nu prevestea nimic bun, deasupra 
unei femei pe care nimic nu părea s-o tulbure, în ciuda nisipului 
ud care i se lipise de păr, ochi și buze. 

Fața, umerii, bustul și braţele femeii fuseseră deja dezvelite. 
Brațele ei erau oribil de subţiri, iar pielea era foarte albă, ceea 
ce scotea și mai mult în evidenţă unicul tatuaj pe care-l avea. 
Deși era deja parțial descompusă, femeia oferea o priveliște de 
o frumusețe stranie, cu părul acela negru care-i încadra ochii de 
un albastru strălucitor. Lui Helen îi amintea de poveștile fraţilor 
Grimm, de prinţesele din literatura gotică, aflate în așteptarea 
sărutului iubirii. 

— De când zace acolo? întrebă Helen. 

— Greu de spus, răspunse Meredith. Nisipul e rece și ud la o 
asemenea adâncime - condiţiile ideale de conservare a unui 
cadavru. Aici nu sunt nici animale sau insecte care să-i vină de 
hac. Dar nu e îngropată de curând. După gradul de 
descompunere aș zice vreo doi, trei ani - Jim Grieves o să-ți 
poată spune mai multe, după ce o va duce la morgă. 

— Am nevoie de fotografiile de la locul crimei în seara asta, 
dacă se poate, răspunse Helen. 

— S-a făcut. Deși nu sunt sigură că-ţi vor fi de vreun folos. 
Cine a făcut treaba asta a fost prudent. l-a scos cerceii și 


VP-9 


piercingurile din nas. l-a tăiat unghiile. Și îti imaginezi ce au 
făcut timpul și fluxul cu orice probă criminalistică. 

Helen îi mulțumi lui Meredith și se îndreptă spre marginea 
apei, pentru a cuprinde mai bine cu privirea scena. Işi simțea 
deja nervii în alertă. Cineva care știa exact ce face scăpase de 
cadavru într-un mod prudent și premeditat. Nu era opera unui 
amator. Ceea ce pentru Helen era un indiciu clar că ucigașul lor 
mai făcuse asta și înainte. 


5. 


— Stai acolo. Nu te apropia. 

Ruby era prinsă într-un colţ al camerei. Ridică mâinile pentru 
a respinge atacul, dar își dădu imediat seama că era un gest 
lipsit de sens. 

Clic. Raza puternică a unei lanterne fu îndreptată spre ea. Cu 
inima bătând să-i spargă pieptul, Ruby urmărea cum raza o 
măsura, cum aluneca de pe faţa ei peste piept, către coapse și 
apoi la picioare. În pofida hotărârii ei de a se ţine tare, își pierdu 
stăpânirea de sine și începu să plângă. 

— Să nu-ţi fie frică. 

Glasul lui era cumpătat și ferm. Ruby nu-l recunoscu, deși 
accentul de Southampton era evident. 

— Te rog dă-mi drumul, îngăimă ea printre lacrimi. N-am să 
spun nimănui. N-am... 

— Ți-e frig? 

— Te rog! Vreau să merg acasă. 

— Dacă ţi-e frig, pot să-ţi mai aduc o pătură. Vreau să-ţi fie 
bine. 

Pragmatismul lui imperturbabil era zdrobitor. Vorbea de parcă 
nu s-ar fi întâmplat nimic neobișnuit. De parcă ar fi fost o 
situaţie normală. 

— Ţi-e foame? 

— Vreau acasă, cretinule. Nu-mi mai... nu-mi mai vorbi. Vreau 
doar să mă duci acasă. O să mă caute poliţia... 

— N-o să te caute nimeni, Ruby. 

— Mă așteaptă părinţii mei. Mama o să treacă astăzi... 

— Părinții tăi nu te iubesc. 


VP - 10 


— Cum? 

— Niciodată nu te-au iubit. 

— Ce tot spui... 

— Am văzut cum se poartă cu tine. Ce spun când nu ești tu de 
faţă. Vor să scape de tine. 

— Nu-i adevărat. 

— Chiar? Tu i-ai părăsit pe eí, ai uitat? Atunci de ce te-ar 
căuta ei acum pe tine? 

Logica înfiorătoare a spuselor lui o lăsă pe Ruby fără cuvinte. 

— Nu... nu. Te înșeli. Minţi. Dacă vrei bani, ei au... 

— Îţi spun doar adevărul. Ei nu te vor. Eu, în schimb, te vreau. 

Ruby începu să plângă mai tare. Ce se întâmpla era de 
neimaginat. 

— Vreau acasă, scânci ea. 

Raza lanternei veni și mai aproape. Bărbatul era acum lângă 
ea. Ruby își plecă capul și închise ochii. li simțea respiraţia pe 
piele. Tresări când simţi că o mângâie pe păr. 

— Mă bucur să aud asta, scumpa mea. 

Glasul lui era o șoaptă caldă. 

— Fiindcă asta e acum casa ta. 


6. 


Alison Sprackling era furioasă pe fiica ei. Stabiliseră să se 
întâlnească la ora unsprezece - acum era aproape unu după- 
amiaza. Pe unde naiba umbla? 

Fiindcă nu-i răspunsese nimeni la sonerie, Alison descuiase cu 
cheia ei. Ruby locuia singură într-un apartament minuscul, 
dărăpănat. Era o fată petrecăreaţă din fire și de multe ori ieșea 
vinerea să chefuiască, deci n-ar fi fost ceva ieșit din comun să 
stea pitită sub plapumă, alinându-și mahmureala, izolându-se de 
restul lumii. Mai era desigur și posibilitatea să fi venit cu cineva 
acasă - un gând asupra căruia lui Alison nu-i prea plăcea să 
zăbovească, dat fiind trecutul amoros al fiicei ei - dar erau prea 
multe la mijloc, pentru a mai fi sfioasă. 

Durase atât de mult să readucă familia în punctul în care o 
împăcare devenea posibilă - Alison era extrem de hotărâtă să 
nu strice acum totul, oricât de neserioasă și căpoasă ar fi fost 


VP - 11 


Ruby. Câteva luni de diplomaţie fuseseră necesare pentru a 
aranja întoarcerea lui Ruby la familia ei - astăzi voiau să ia 
legătura cu proprietarul garsonierei și să angajeze o firmă de 
mutări. Era o zi de sărbătoare, o zi care marca victoria greu 
obținută a rațiunii asupra supărării. 

Era tot ce-și dorea Alison. Întoarcerea la normalitate, la o 
familie fericită și unită. Și atunci pe unde umbla? Unde putea fi 
Ruby - taman astăzi? Să-l sune pe Jonathan? Să-l cheme aici? 
Nu, când armistițiul era atât de șubred, cel mai bine era să nu-i 
mai ofere și ea muniție. 

Exilul de un an de zile al lui Ruby departe de familie fusese 
cumplit. Nu atât acuzaţiile dure, lacrimile, amenințările, cât 
simplul fapt că ea, fiica lor cea mare, lipsea de la întrunirile de 
familie, din vacanțe, de la grătare. Întreaga situaţie păruse 
greșită, ca și cum ei - și ea - ar fi ignorat cu bună știință o 
clădire în flăcări sau un înotător care se îneacă. 

Alison mai traversă o dată locuinţa - din dormitor în baie și în 
living - dar nici urmă de Ruby. Ce însemna asta? Un ultim act de 
revoltă? Un avertisment că putea - și avea - să rămână 
independentă? Sau era ceva mai serios? Renunţa la înţelegerea 
lor? Lipsa de certitudine o neliniștea profund pe Alison. 

Apoi, brusc, un ciripit - telefonul lui Alison anunţa primirea 
unui nou tweet. Ruby dădea tweet-uri în mod regulat - aproape 
numai așa o mai putea urmări Alison. Se grăbi așadar să ajungă 
la poșetă și o goli în căutarea telefonului. 

Chiar era de la Ruby. Alison citi tweet-ul. Încruntată, îl mai citi 
o dată. Nu putea fi atât de egoistă! 

„Trebuie să plec să fiu singură. Dacă aș fi fost mai iubită aș fi 
rămas... sal”. 

Ei bine, se pare că putea. Ruby le trăsese clapa. lar Alison 
înţelese că nu mai exista cale de întoarcere. 


7. 


După ce postă tweet-ul, închise telefonul și-l băgă cu grijă în 
buzunarul jachetei sale. Mai verifică o dată dacă nu-l urmărise 
careva, dar era mult prea prudent: nimeni nu se aventura atât 
de departe în pădure. 


VP - 12 


Înaintă, croindu-și încet calea prin tufăriș, atent să nu-și agaţe 
hainele de vreun spin sau rug. Hainele lui din materiale sintetice 
nu prea aveau cum să lase scame, dar nu strica să aibă grijă. 

leși într-un luminiș. Aici frunzișul era mai rar, solul nisipos și 
uscat. Ideal pentru ce avea el de gând să facă. Curăţă de 
vegetaţie un petic de pământ, scoase din rucsac mănunchiul 
gros de surcele și le aranjă cu grijă pe jos. Curând avea o 
grămăjoară numai bună, înconjurată de șănţuleţul pe care-l 
săpase atent cu o mistrie, și care avea să împiedice vreo 
scânteie să sară - un incendiu aici, în pădure, ar fi fost o 
catastrofă. Siguranţa înainte de toate, întotdeauna siguranţa 
înainte de toate. 

Fărâmiţă o pastilă pentru aprins focul. Pericolul era, 
bineînţeles, mai mare decât dacă ar fi folosit hârtie de ziar, dar 
ziarele puteau oferi indicii valoroase unui poliţist chiar și pe 
jumătate inteligent - deci mai bine parafină. Era o senzaţie 
ciudată să simtă dogoarea focului într-o după-amiază de 
sâmbătă oricum caldă, dar n-avea încotro. Dacă ar fi văzut 
totuși careva focul, ar fi putut crede că sunt niște vilegiaturiști 
veniţi la un grătar - era plin de ei în perioada aceea din an. 
Oricum, până să-l descopere careva, el și-ar fi luat de mult 
tălpășița, așa că... 

Gândul că ar putea fi descoperit, oricât de ridicol era, îl făcu 
să se grăbească. Scoase din geantă pijamaua lui Ruby și o puse 
pe foc. Cu privirea aţintită asupra focului molcom, o urmări cum 
arde. La început pijamaua se împotrivi cu încăpățânare, apoi, 
când materialul se aprinse, se ivi primul licăr, pentru ca în final 
să se lase biruită de inevitabil. 

Era o prostie să se bucure atât de mult. Dar nu se putea 
abtine. Era frumos - flăcările care săltau, jăraticul care dogorea 
și, la urmă, cenușa fină ca funigeii. Era mișcat de ceea ce vedea, 
conștient de splendida sa semnificaţie. Era sfârșitul lui Ruby. Era 
moartă, odată pentru totdeauna, dar din foc, din cenușă, ceva 
nou și frumos avea să se nască. 


VP - 13 


8. 


Tânăra femeie zăcea rece și neînsufleţită pe masă. Nisipul 
care o acoperise atâta vreme fusese curăţat grăunte cu grăunte 
și trimis la laborator, victima părând, în felul acesta, neobișnuit 
de curată. Acum, când nu se mai afla pe plajă, ci era expusă 
goală în morga poliţiei, oferea o priveliște demnă de toată mila. 
Era extrem de slabă - scheletică, după cum se exprimase la 
telefon Jim Grieves, medicul legist. În timp ce stătea și se uita la 
cadavru, Helen simţi că o cuprinde greaţa. Femeia aceasta 
fusese odinioară o tânără plină de viaţă, iar acum pielea ei era 
cenușie, buzele erau crăpate, iar oasele încercau să străpungă 
peste tot ceea ce mai rămăsese din piele. Helen o compătimea 
din tot sufletul. 

O căutaseră în computerul naţional al poliţiei și în registrul 
persoanelor dispărute, dar nu găsiseră nimic. Atunci Helen luase 
hotărârea să meargă direct la morga poliţiei și să vadă dacă Jim 
nu putea lămuri în vreun fel cine fusese femeia și cum ajunsese 
în halul acesta. 

— A fost înfometată, îi spuse de la bun început Jim. 

Nu că ar fi fost lipsit de compasiune, dar anii de serviciu și 
sutele de cadavre îi erodaseră dorinţa de a se mai angaja în 
conversații afabile, așa că prefera să se exprime la obiect. 

— Stomacul i-a ajuns de mărimea unei portocale, oasele și-au 
pierdut duritatea și în aparatul ei digestiv am găsit urme de 
substanțe necomestibile - lemn, bumbac, ba până și metal. 

Helen dădu din cap. 

— Mai am de lucru, dar deocamdată n-am găsit nicio cauză 
evidentă a decesului. Ceafa și vertebrele sunt intacte, nu există 
leziuni provocate de glonţ sau cuţit, nici urme de strangulare 
manuală sau prin legare, deci deocamdată putem porni de la 
premisa că a fost ucisă prin înfometare. 

— Dumnezeule! 

— Asta s-ar lega și cu alte lucruri pe care le-am observat. 
Pielea ei e cenușie, pergamentoasă - chiar și acolo unde e bine 
conservată - iar ochii sunt grav deteriorați. Aș zice că în ultimele 
zile a fost, practic, oarbă. Sângele, de asemenea, indică o lipsă 
totală de vitamina D în organism. 

— Însemnând ce? 


VP - 14 


— Toate la un loc indică faptul că a fost ţinută în beznă totală 
în ultimele săptămâni sau chiar luni de viață. 

De data asta, Helen nu mai găsi cuvinte să-și exprime 
oroarea. Tânăra din faţa ei fusese înfometată într-un infern lipsit 
de lumină? 

— Altceva? se grăbi Helen să întrebe. 

— Observi, desigur, tatuajul - o mierlă albastră pe umărul 
drept - făcut cândva în ultimii trei până la cinci ani. De 
asemenea, gropițele din regiunea inghinală. Par a fi cicatrici de 
la o infecţie cu transmitere sexuală - aș zice molluscum 
contagiosum, dar o să-ţi confirm asta după ce mai fac niște 
analize. 

— Cât timp a zăcut îngropată? 

— Greu de spus cu exactitate. După cum vezi, corpul a 
început să se descompună. Procesul de scheletizare a ajuns cam 
la treizeci la sută, dar mai este încă destul de multă piele, iar 
părul e aproape intact. Căldura grăbeşte procesul de 
descompunere, frigul îl încetinește și acolo jos a fost destul de 
rece. Așa că aș zice între doi și patru ani. 

Helen oftă - era un interval cam mare pentru a-i fi pe plac. 

— Dar mai am ceva ce te-ar putea ajuta, continuă Jim. 

Se întoarse și-i întinse lui Helen un castronaș de metal. Helen 
se uită înăuntru - era un mic aparat electronic. 

— Victima ta suferea de o boală de inimă. Ăsta e stimulatorul 
ei cardiac, o lămuri Jim ștergând aparatul de rugină și sânge 
uscat, și are notat pe el numele firmei producătoare și numărul 
de serie. 

Helen schiţă un zâmbet: în sfârșit o veste bună. 

— Caută numărul de serie, adaugă Jim, și ai găsit fata. 


9. 


Agentul Sanderson se îndrepta cu inima grea către locuinţa 
din Millbrook. Asta devenise soarta ei în ultima vreme - să preia 
cazurile pe care nu le voia nimeni altcineva din echipa pentru 
incidente majore. Helen, Lloyd și alţi câţiva se duseseră la 
Carsholt, să se ocupe de chestiile mai interesante. Și cu ce-o 
încălțaseră pe ea? li pasaseră cazul unei persoane dispărute. Nu 


VP -15 


dădea vina pe Helen, care se purtase întotdeauna corect faţă de 
ea și o încurajase, ca de la femeie-poliţist la femeie-polițist. Nu, 
vina îi aparţinea în întregime lui Lloyd Fortune, care părea să-i 
prefere pe noii agenţi în detrimentul ei. Nu era corect - ea avea 
mai multă experienţă, cunoștea Southampton mai bine decât 
nou-veniţii ăștia - dar așa era politica în poliţie, schimbătoare. 

Nici interiorul apartamentului nu-i îmbunătăţi starea de spirit. 
Era incredibil ce-și puteau permite proprietarii în ziua de astăzi, 
când nimeni nu mai avea bani să-și cumpere o locuinţă. 
Garsoniera aceea era înghesuită și lipsită de orice farmec. Pe 
tavan erau pete de igrasie, ferestrele nu se închideau bine și în 
spatele plintelor era convinsă că locuiau niscai vietăți. Sau poate 
mureau, întreaga locuinţă mirosea a putregai. 

Și, cu toate astea, cineva stătea acolo, iar chiriașa - Ruby 
Sprackling - era fiica cuiva. Alison, mama ei, flancată de soțul ei 
îngrijorat, Jonathan, umbla cu pas mărunt de colo-colo. De-abia 
se abţinea să nu plângă, motiv pentru care Sanderson hotărî să 
nu piardă timpul și să încerce să obţină cât mai multe informaţii. 

— Am avut o mulţime de... probleme în ultimii doi ani, dar n- 
ar fi dispărut ea așa, îi spuse Alison. Săptămâna viitoare urma 
să se mute iar acasă, la familia ei, am discutat despre asta luni 
de zile, am aranjat niște treburi... 

— E posibil s-o fi speriat ideea și să se fi răzgândit? 

— Nu, se grăbi Alison să răspundă, dar lui Sanderson i se păru 
că detectează o umbră de îndoială; în plus, faptul că soțul cu 
fața împietrită nu scotea un cuvânt o punea pe gânduri. 

— Spuneaţi că în ultima vreme a ţinut legătura cu mama ei 
biologică? întrebă Sanderson. 

— Nu în ultima vreme, ci din când în când în ultimii doi ani. 

Tatăl lui Ruby chiar era dornic să vorbească despre asta. 

— A avut o influenţă îngrozitoare asupra ei, continuă el, a 
amestecat-o în afaceri cu droguri, a început să chiulească, a 
avut de-a face cu poliţia. Ruby și-a ratat examenele de absolvire 
a liceului din cauza ticăloasei ăleia. 

O privire tăioasă din partea lui Alison îl făcu să se 
stăpânească. Își curmă tirada, dar nu dădea semne că i-ar părea 
rău. Işi făcuse el o părere despre Shanelle Harvey și n-avea de 
gând să și-o schimbe. Anul trecut, fiica lui, care promitea atât de 
mult, o luase complet razna, ceea ce dusese la certuri 
înverșunate și acuzaţii reciproce în familie - toate din cauza 


VP - 16 


dorinței ei nevinovate și bine intenţionate de a stabili o legătură 
cu mama ei biologică. 

Pe măsură ce tatăl lui Ruby îi explica cum stăteau lucrurile, lui 
Sanderson îi trecu prin minte că, pentru Ruby, cel mai bine ar fi 
fost să se mulţumească cu ce-avea. Shanelle Harvey se 
dovedise a fi o persoană care tăinuia ocazional lucruri furate, o 
hoaţă și o traficantă de droguri cu hobby-uri îndoielnice și iubiți 
și mai îndoielnici. Nicidecum mama inimoasă, dar săracă, pe 
care Ruby sperase, poate, s-o găsească. 

— Spuneaţi că în primul moment nu aţi fost foarte îngrijorată, 
dar acum... Sanderson readuse în discuţie subiectul inițial. 

— Nu am fost, recunoscu Alison. Ruby e uneori neserioasă și 
impulsivă - nu e un lucru de neimaginat să-și ia tălpășița și să 
dispară un timp. Dar de aseară nu a postat decât un singur 
tweet și, vă rog să mă credeţi, nu e ceva obișnuit pentru ea. 
Telefonul ei e închis - am sunat de vreo doișpe ori... 

— Dar cheile? Portofelul? 

— Se pare că le-a luat cu ea, recunoscu Alison. 

— Deci și-a luat un bagaj...? 

— Rucsacul ei lipsește. Și e adevărat că și-a luat cele mai 
multe haine cu ea. 

— Aţi observat cumva dacă a fost forţată ușa? 

— Nu, broasca e nouă și destul de bună, iar ferestrele par în 
regulă, dar chiar și așa... 

Sanderson simţi că era pe cale să se distanţeze în mintea ei 
de cazul acela, trecând-o pe Alison în categoria „mamă care 
refuză să accepte realitatea”, dar își dădu o palmă imaginară, 
pentru a-și redobândi concentrarea. Pe Helen Grace o interesau 
foarte mult cazurile de persoane dispărute - obișnuia să spună 
că erau doar un pas preliminar până la omucidere sau viol - și 
Sanderson știa că Helen aștepta de la ea să facă tot posibilul 
pentru a afla ceva. 

— Inhalatorul ei. 

Alison recâștigă atenţia lui Sanderson. 

— Suferă de astm? 

— Din naștere. A avut câteva crize urâte când era mică. A 
ajuns de două ori la spital. Acum are întotdeauna inhalatorul la 
ea. E mantra ei când iese din casă: „Cheile, portofelul, 
inhalatorul...” N-ar pleca niciodată fără el. 

— Și? 


VP - 17 


— Și l-am găsit lângă pat. Cred că a căzut de pe noptieră. 
Chiar dacă s-ar fi grăbit, chiar dacă ar fi vrut să dispară, i-ar fi 
fost mult prea frică să plece fără inhalator. 

— Dar dacă l-a uitat? 

— Atunci s-ar întoarce, orice-ar fi, spuse Jonathan fără să 
șovăie, după toate aparențele la fel de îngrijorat ca Alison, în 
ciuda neînțelegerilor pe care le avusese cu fiica lui adoptivă. 

Sanderson îi mai întrebă câteva lucruri, apoi puse capăt 
discuţiei. Cazul acesta de persoană dispărută tocmai căpătase o 
tentă mai lugubră. Oricât de dornică ar fi fost ea să-i liniștească 
pe Alison și Jonathan, detaliul acestui inhalator uitat o alarma pe 
Sanderson. Altcineva l-ar fi uitat poate, dar nu Ruby, care 
suferise toată viaţa ei de astm. Ceea ce te făcea să te întrebi: 
oare chiar plecase Ruby din proprie iniţiativă? Sau era și 
altcineva implicat în povestea asta? 


10. 


Uneori e greu să fii părinte. Ba nu, întotdeauna e greu să fii 
părinte. Subcomisarul de poliţie Ceri Harwood urca într-o 
dispoziție sumbră scările spre etajul al treilea al casei ei 
impresionante. De aproape o oră își bătea copiii la cap să se 
culce, dar ei continuau să o sfideze, găsind mereu câte un 
pretext pentru a nu face ce li se cerea. Fusese o zi lungă - chiar 
nu avea chef să defileze toată noaptea pe scări, când se putea 
cuibări pe canapea cu un pahar de vin. 

— Dacă în două minute nu sunteţi în pat și nu tăceți din gură, 
nu mai vedeți PS4-ul timp de-o săptămână. 

Se simţi bine să-i amenințe cu o săptămână - nu-i mai 
ameninţase niciodată cu o săptămână întreagă. Obţinu efectul 
dorit. Etajul superior amuţi instantaneu, picioare lipăiră, lumini 
se stinseră și tăcerea se lăsă. Harwood mai așteptă câteva 
minute, apoi urcă tiptil la ultimul etaj și băgă capul pe ușă. 

Cele două fete dormeau buștean și, în ciuda nervilor și a 
oboselii, asta o făcu să zâmbească. Avuseseră zile pline, cu 
școală, înot, lecţii de muzică, dar chiar și așa, Harwood se mira 
de cum reușeau copiii ei să adoarmă în câteva secunde. Un 


VP - 18 


talent care ei îi lipsea - stresul și bilanţul consumului zilnic de 
cofeină o agitau și o ţineau deseori trează până în zori. 

Fusese un an dificil. Un an pe care-l petrecuse digerând zi de 
zi eroismul și popularitatea lui Helen Grace. Aceasta reușise să 
prindă până acum doi ucigași în serie și, drept urmare, 
dobândise statutul de legendă în cadrul poliţiei. Și nici în afară, 
în lumea reală, lucrurile nu stăteau mult mai bine: subiectul 
Helen Grace era deseori adus în discuţie la petrecerile la care 
lua parte Harwood, lumea sâcâind-o cu întrebări despre 
caracterul și talentele poliţistei. Întruna Helen, Helen, Helen. 

La nivel profesional, Harwood avusese o purtare ireproșabilă. 
O lăudase pe Helen, o felicitase pentru recunoașterea oficială a 
meritelor ei și-i pusese la dispoziţie toate resursele de care avea 
nevoie. Succesul lui Grace se răsfrângea până la urmă și asupra 
ei - dar toate astea nu o făceau să se simtă mai împăcată. Nu 
uitase cuvintele ucigătoare cu care Grace îi desființase 
caracterul, când ajunseseră să se înfrunte în timpul anchetei în 
cazul Ella Matthews. Înfuriată de ceea ce ea percepea drept 
încercările lui Harwood de a o alunga din poliţie, Helen îi trântise 
că era doar o persoană care făcea politică, nedemnă să poarte 
insigna de poliţist. De atunci, Helen nu mai revenise asupra 
disputei lor, dar Harwood o ţinuse minte cuvânt cu cuvânt. 

Și totuși existau lucruri pe care Ceri le avea și Helen nu. 
Gradul superior. Un soț iubitor. Două fiice minunate. Harwood își 
privea acum fetele adormite și simţea cum deznădejdea îi 
dispare treptat. Fusese întotdeauna o luptătoare și, deși Helen 
Grace o eclipsa de atâta vreme, speranța moare ultima. 

Coborând pentru a nu știu câta oară scările, Harwood era 
convinsă că i-o va plăti. Cândva, curând, avea să-și ia revanșa. 
Pierduse, în fond, doar o bătălie. Dar nu pierduse războiul. 


11. 


În biroul de la etajul al șaptelea era o liniște mormântală. 
Orele de program se încheiaseră și restul echipei pentru 
incidente majore plecase deja acasă, lăsând-o pe Helen singură. 
Așa cum îi plăcea. Nu avea nevoie de public pentru ceea ce 
avea de gând să facă. 


VP - 19 


După ce mai verifică o dată că nu pândea nimeni pe 
coridoare, Helen se așeză în faţa unui computer și-l porni. Să 
folosească aparatul altcuiva era o mârșăvie, dar una necesară - 
dat fiind că era strict interzis să accesezi computerul naţional al 
poliţiei în interes personal. 

În mai puţin de un minut intrase în sistem. Nu mai stătu pe 
gânduri, ci tastă rapid „Robert Stonehill”. În timp ce sistemul 
căuta vreo crimă sau vreun incident legat de acel nume, Helen 
încercă să ignore slaba speranță care încolţise în sufletul ei. 
Nepotul ei dispăruse de pe radar cu aproape douăsprezece luni 
în urmă - nu-și mai contactase nici părinţii adoptivi, nici prietenii 
- iar Helen îl căutase necontenit, dar zadarnic. Disputa ei cu 
Emilia Garanito avusese drept rezultat faptul că răzbunătoarea 
jurnalistă locală dezvăluise că Robert era fiul biologic al surorii 
lui Helen, Marianne. Faptul că aflase ce crime abominabile 
săvârșise mama lui, în vreme ce casa bieţilor să-i părinţi era 
asediată de către jurnaliști, fusese lovitura de graţie pentru 
tânăr. Dispăruse, ca să scape de șleahta de jurnaliști. Helen 
crezuse că avea să se întoarcă de îndată ce zarva se va fi 
potolit, dar n-a fost așa. Robert voia să rămână ascuns. 

Absența lui era un calvar pentru Helen. El era singura rudă 
care-i mai rămăsese și, în intervalul scurt de timp cât păstrase 
legătura cu el, Helen își promisese - sie înseși și lui Robert - să 
fie îngerul lui ocrotitor. Să-l apere de lumea întunecată care-i 
luase viața mamei lui și care o distrusese pe a ei. Dar eșuase în 
mod lamentabil - și acum îl pierduse definitiv. 

_ Căutarea nu dădu niciun rezultat. Ca de fiecare dată. 
Inăbușind tristețea profundă care încolțea în sufletul ei, Helen 
închise calculatorul și părăsi în grabă biroul. 

e 

Scurta bucată de drum parcursă până la casa lui Charlie îi 
îmbunătăţi starea de spirit. Ea și Charlie trecuseră prin atâtea - 
bune și rele - dar Helen se simțea întotdeauna binevenită. 
Căminul lui Steve și al lui Charlie nu era grandios, dar era unul 
fericit. Cu atât mai mult acum, când nu mai era mult până la 
nașterea fetiţei lor. 

— Arăţi bine, spuse Helen după ce se instalară în livingul lui 
Charlie. 

— Ăsta e un eufemism pentru enormă? ripostă Charlie. 

— Nu. Chiar îţi priește. 


VP - 20 


— Glezne umflate și vergeturi - un look avantajos, răspunse 
Charlie, privind cu invidie la silueta suplă a lui Helen. Sper să 
ajungă la modă. 

— Cum vă descurcaţi, tu și Steve? 

— Aparent suntem bucuroși. În sinea noastră, îngroziţi. 

— O să fie bine. Sunteţi făcuţi pentru asta, amândoi. 

— Posibil. Dacă peste un an vom mai fi căsătoriţi, vom putea 
spune că ne-am făcut treaba bine. 

Helen zâmbi și sorbi din ceai. Fiindcă nu consuma niciodată 
alcool, era compania ideală pentru orice viitoare mămică. 

— Dar tu? McAndrew mi-a spus despre cadavrul de pe plajă, 
continuă Charlie. Sună cam... neobișnuit. 

Helen își dădu seama după tonul lui Charlie că acesteia îi 
lipsea deja munca de poliţist. După ceea ce se întâmplase cu 
Marianne, Steve insistase ca Charlie să plece din poliţie și ea 
fusese la început de acord. Dar apariţia neașteptată a sarcinii o 
ajutase pe Charlie să împace și capra, și varza, optând pentru 
un rol secundar și, mai apoi, pentru un an concediu de 
maternitate, ceea ce deocamdată o scotea din prima linie. Deși 
n-ar fi spus-o niciodată cu voce tare, Helen spera ca Charlie să 
se întoarcă în poliție când avea să considere ea potrivit. 

— Așa e. Totul a fost făcut cu cea mai mare acuratețe - și 
asta mai demult - o chestie care mă face să mă întreb... 

— Ce-o mai fi făcut de-atunci? spuse Charlie, completând 
fraza lui Helen. 

Helen dădu din cap. 

— Şi cum se dezvoltă echipa în absenţa mea? 

— Încă nu s-a închegat, răspunse Helen diplomatic. 

— Dar Lloyd - cum se descurcă? 

Helen pricepu că asta era, de fapt, ceea ce voia să afle 
Charlie. Promovarea neașteptată a poliţistului talentat, dar lipsit 
de experienţă, la gradul de agent-șef era o chestie care o cam 
râcâia pe Charlie. O punea în egală măsură atât pe seama 
neîncrederii subcomisarului Harwood în Charlie, cât și pe seama 
meritelor individuale ale lui Lloyd. Nimic nu e mai rău decât să 
cazi victimă manevrelor politice și, deși Charlie avea un suflet 
bun, Helen știa că speranţa ei era ca Lloyd să nu aibă prea mult 
succes. 

— E devreme să ne pronunţăm, răspunse Helen cu o mină cât 
mai neutră cu putinţă. 


VP - 21 


Indiferent de opiniile ei personale, nu putea lăsa să se vadă 
că echipa, în stadiul ei actual, o cam îngrijora. 

Helen plecă la scurt timp, urându-i lui Charlie numai bine și 
promițând să mai treacă pe la ea înainte de ziua Z. Se îndrepta 
spre motocicletă, când sună telefonul. Era agentul Grounds. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez atât de târziu, dar avem niște 
date privitoare la stimulatorul cardiac. 

Helen se opri în loc. 

— Femeia care a fost ucisă se numește Pippa Briers. Ar fi 
împlinit douăzeci și cinci de ani. Ruda cea mai apropiată e tatăl 
ei, Daniel Briers. Avem o adresă din Reading și un număr de 
telefon. Doriţi să-l anunț eu? 

— Nu, o să sun eu. Trimiteţi-mi datele prin SMS. 

Helen închise. După câteva clipe, sosi SMS-ul de la Grounds. 
Helen se înarmă pentru ceea ce avea să urmeze. Nu putea 
amâna - le-o datora lui Daniel și Pippei Briers să telefoneze cât 
mai degrabă cu putință. Mai aşteptă însă o clipă să-și recapete 
stăpânirea de sine. Indiferent de câte ori ai mai făcut asta, nu e 
niciodată ușor să-i comunici unui părinte că fiica sa iubită este 
moartă. 


12. 


Ruby se trezi, speriată și derutată. Deși fusese hotărâtă să nu 
lase garda jos, aţipise. Scană dintr-o privire încăperea, 
conștientă, în ciuda mahmurelii de care nu scăpase și a durerii 
de cap, de pericolul care o pândea, dar nu era nimeni acolo. Era 
încă singură. 

Cât să fi fost ora? Ruby nu avea ceas, iar cel de pe perete se 
înţepenise la ora douăsprezece şi-un sfert. Era posibil să fi 
dormit cinci minute sau cinci ore, n-avea de unde să știe, un 
fapt care o descumpănea profund. Era ca Frumoasa din Pădurea 
Adormită, o moartă vie, ţinută captivă. Numai că fata asta 
singură nu avea pe nimeni care să o salveze. 

Ruby tremura, îi amorţise tot corpul de frig. Se făcuse 
probabil noapte, deoarece temperatura din încăpere scăzuse 
simţitor. Era un frig oribil, umed, care-ţi pătrundea în plămâni și 


VP - 22 


creier. Ruby știa deja că avea să se îmbolnăvească. Sau mai 
rău. Şi își petrecuse ziua întrebându-se de ce. 

Încercase să-și dea seama unde îl mai întâlnise pe temnicerul 
ei. Înalt, slab, cu o purtare ciudată, ceva îi părea familiar la el - 
să fi fost faţa lui? Sau mirosul pe care-l emana? - își storsese 
creierii încercând să-și amintească unde-l mai văzuse. Dacă și-ar 
fi putut da seama cine era, ar fi știut cum să-l ia, l-ar fi putut 
face să înţeleagă cât rău îi provoca. Dar nu știa de unde să-l ia și 
toate încercările de a-l identifica o demoralizau și mai mult. 

De ce? De ce? De ce? 

De ce se afla ea acolo? Ce făcuse? 

Iniţial crezuse că avea s-o omoare. Sau mai rău. Dar el nu 
încercase în niciun fel să-i facă vreun rău. Apoi se gândise că 
vrea bani. Dar nu era așa. Ea era ceea ce-și dorea el. Incăperea 
aceasta ciudată, cu imitaţia ei de intimitate domestică - ceasul 
oprit, rafturile goale, așternuturile proaspăt spălate - era 
concepută ca un cămin, nu ca o celulă. 

De unde o cunoștea el atât de bine? Făcuse ea ceva ce-l 
determinase s-o răpească? Era ea în vreun fel vinovată? 

În timp ce stătea tremurând în întuneric, lui Ruby explicaţia 
aceasta îi păruse cea mai plauzibilă. Se purtase oribil ca fiică și 
urât ca prietenă. De când o adoptaseră Alison și Jonathan, viața 
ei fusese marcată de stabilitate și succes. Nedorită la naștere, 
Ruby ar fi putut-o sfârși rău de tot, dar datorită bunătăţii și 
generozităţii părinţilor ei adoptivi avusese un început frumos în 
viață. Și le-o plătise cu vârf și îndesat. Intenţiile ei fuseseră 
bune. Nu uitase niciodată că mama ei biologică o abandonase și 
simţise nevoia s-o cunoască, să vadă dacă, după atâţia ani, îi 
păsa cât de cât de copilul ei. 

Și peste cine dăduse? Peste o infractoare calculată, 
manipulatoare, interesată numai de folosul pe care l-ar putea 
avea de pe urma copilului pe care-l abandonase. Ruby se 
blestema în sinea ei pentru prostia de a fi avut încredere în ea. 
Pentru că-i înghiţise minciunile, pentru că tânjise după atenţia 
ei, îi respinsese pe singurii oameni care o iubiseră cu-adevărat. 
Și, atunci când ei reacţionaseră urât la nebunia ei, ea îi 
răsplătise cu sarcasm și vorbe grele. li făcuse în toate felurile, îi 
scuipase în față, îi zgâriase. Era sub influenţa alcoolului - și nu 
numai - atunci când comisese acele fapte oribile împotriva 


VP - 23 


familiei ei, dar asta nu-i scuza purtarea. Fusese o ticăloasă cu 
cei care o meritau cel mai puțin. 

Intinsă pe pat, capitulând definitiv, Ruby credea că înțelege. 
Făcuse niște lucruri îngrozitoare. Fusese și avea să rămână o 
fiinţă oribilă. 

Și acum avea să fie pedepsită pentru asta. 


13. 


Helen stătea nemișcată în umbra bisericii St. Barnabas. N-ar fi 
putut spune cum ajunsese acolo. Poate c-ar fi trebuit să se 
întoarcă la secție să-i telefoneze lui Daniel Briers, dar era deja 
foarte târziu și, în afară de asta, era de datoria ei să-i dea 
cumplita veste cât mai curând posibil. li telefonase așadar chiar 
din stradă. Pe măsură ce conversaţia lor înainta, Helen umplând 
pauzele apăsătoare cu cât mai multe amănunte și cuvinte de 
încurajare, căutase un loc mai retras și ajunsese aici, în curtea 
pustie a unei biserici. 

Convorbirea o răvășise, ca de fiecare dată. Daniel Briers nu o 
declarase dispărută pe fiica lui și habar n-avea că i se 
întâmplase o nenorocire. Se certaseră cu câţiva ani în urmă și, 
deși ea se mutase de acasă, el susținea că ţineau legătura 
ocazional prin intermediul mediilor de socializare, deși nu se mai 
văzuseră de atunci. Ba chiar primise de la ea un SMS chiar în 
ziua aceea, ceva mai devreme, astfel încât vestea „morţii” ei fu 
un șoc pentru el, cel puţin. Helen își dădu seama că bărbatul nu 
o credea. Helen îi spusese tot ce putuse și apoi stabiliseră ca el 
să vină în ziua următoare la Southampton. Poate că atunci avea 
să răzbată și până la el realitatea acelei tragedii. 

Helen tremura. Tăcerea care urmase convorbirii era 
tulburătoare, în special într-un loc ca acela. Oricât s-ar fi 
străduit, nu-și putea alunga din minte imaginea interlocutorului 
ei. Ce făcea acum? li spunea soţiei sale că Pippa era moartă? 
Plângea? Vomita? Mulţi făceau asta după ce primeau o 
asemenea veste. Era cumplit să fii instrumentul care provoca 
atâta durere. 


VP - 24 


O jumătate de oră mai târziu, Helen era la ușa lui Jake, 
sunând de trei ori scurt la sonerie - era codul lor secret. Ușa 
bâzâi, Helen intră și urcă grăbită scările. 

De ce o mustra conștiința? Doar făcuse ce era de făcut - ce 

era de datoria ei - când îi telefonase lui Daniel Briers. Dar acum 
o chinuiau gânduri sumbre, imagini ale ei drept un necruţător 
instrument al nefericirii, care întina orice lucru și persoană pe 
care le atingea. 
_ Prima lovitură nimeri drept la ţintă și îi întrerupse introspecţia. 
In semn de protest, pielea ei se inflamă și se coloră într-un roz 
profund, iar Helen, simțind cum o săgetează durerea, închise 
ochii în așteptarea bine cunoscutului sentiment de eliberare. 
Acesta urcă treptat în ea și demonii bătură în sfârșit în 
retragere, alungaţi de loviturile lui Jake. 

După aceea, el o privi cum se îmbracă. Helen apela deja de 
câţiva ani la serviciile lui Jake și depășiseră de mult momentul 
când el se întorcea cu spatele. Odată petrecuseră chiar o noapte 
împreună, fapt care promisese să conducă la o mai mare 
intimitate, dar Helen se speriase și dăduse bir cu fugiţii. Jake, 
dominatorul ei, era ceva. Dar Jake, iubitul ei, era cu totul altă 
poveste. Trecuseră mai bine de douăsprezece luni de atunci și 
Jake părea să-și fi înghiţit dezamăgirea evidentă și să fi acceptat 
revenirea la situaţia inițială. 

Dar când Helen scoase bancnotele din portofel, el o opri. 

— Lasă. 

Un cuvânt rostit simplu, dar cu emoție. 

— Haide, Jake, i-ai meritat. 

— De data asta e din partea casei, replică el cu un zâmbet 
stingher. 

Helen se uită la el. Chiar era o excepţie - un gest de prietenie 
- sau era primul pas dintr-un plan mai amplu? Helen nu știa ce 
determinase această schimbare de curs, dar cert era că nu-i 
convenea. 

— Insist, răspunse ea și-i îndesă lui Jake bancnotele în mână. 

— Helen... 

— Te rog, Jake, am avut o zi grea. la-i. 

Se întoarse și plecă - nu avea nervi să se certe. Ultimele 
douăzeci și patru de ore fuseseră extrem de dure și, deși erau 
abia la începutul anchetei, Helen bănuia că greul abia urma. 
Norii de furtună se adunau și ea știa din crunta-i experienţă că 


VP - 25 


nu era în stare să lupte simultan pe prea multe fronturi. Merse 
spre motocicletă fără să mai privească în urmă. Dar chiar și așa, 
era convinsă că Jake o urmărea de la fereastră, pas cu pas. 


14. 


Agentul Sanderson apăsă cu fermitate butonul soneriei și se 
înarmă pentru ceea ce avea să urmeze. Se trezise devreme și, 
în jurul orei 7, era deja pe M2, conducând spre est, în direcţia 
Kent. Ruby Sprackling era declarată dispărută de numai treizeci 
și șase de ore, dar Sanderson își făcea deja griji serioase. 

După ce-și dăduse întâlnire cu mama ei, pentru a pune în 
sfârșit în practică mult așteptata reconciliere cu familia, Ruby 
dispăruse pe neașteptate. Îl înștiințase printr-un scurt e-mail pe 
proprietarul locuinţei că renunţă la contractul de închiriere, apoi 
postase un singur tweet, prin care-și anunţa familia și prietenii 
că pleca pentru o vreme. Și asta de la o tânără care socializa 
online cu vehemenţă, de la o fată din generaţia Twitter, care-și 
trăia viaţa în văzul lumii, postându-și fiecare gând, reproș sau 
revelație. Și mai suspect era faptul că, de când dispăruse, 
telefonul ei era închis. Dacă nu putea fi contactată de atâta 
vreme însemna fie că nu voia să fie găsită, fie că telefonul nu se 
mai afla în posesia ei. Teama care o rodea pe Sanderson era că 
a doua variantă era cea corectă. 

Mama biologică a lui Ruby, Shanelle Harvey, locuia într-un 
bloc dărăpănat din Maidstone. Sanderson mai avusese de-a face 
și în alte ocazii cu zone pe care era mai bine să le ocolești, dar 
Taplow Towers chiar era un loc infect - înţesat de mame cu 
locuinţe sociale și de tot felul de personaje cu regim de 
semilibertate. Dispoziţia lui Sanderson deveni și mai sumbră 
când examină penisul supradimensionat desenat cu spray pe 
ușa de intrare a lui Shanelle Harvey. 

Se auziră pași, apoi ușa, blocată cu un lanţ de siguranţă, se 
întredeschise. 

— Agent de poliţie Sanderson, putem sta de vorbă? 

Shanelle Harvey își privi vizitatoarea, își drese glasul într-un 
mod neplăcut (rezultatul aterizând lângă piciorul stâng al lui 
Sanderson) și deschise apoi în silă ușa. 


VP - 26 


Înăuntru era și mai rău decât afară. O mulţime de cutii de 
carton, conţinând probabil tot felul de mărunţișuri ieftine, erau 
aruncate vraiște prin locuință. Nu prea mai era loc pentru 
ornamentele care înfrumuseţează de regulă locuinţa unei familii. 
De fapt, singurele ornamente pe care le zări Sanderson erau 
niște scrumiere pline ochi de chiștoacele câtorva sute de țigări 
nemarcate. Puţea stătut a fum - Sanderson și-ar fi dorit să poată 
deschide o fereastră, dacă ar fi ajuns la vreuna. 

— Nu știu nimic despre asta. 

Shanelle se grăbi să nege orice amestec în dispariţia lui Ruby. 

— Dar nu negaţi faptul că aţi ţinut legătura cu ea în ultima 
vreme? 

— Se poate s-o fi făcut. 

Shanelle avea aerul blazat al unei oportuniste versate, 
hotărâtă să nu-și asume răspunderea pentru nimic. 

— Putem verifica lista apelurilor dumneavoastră telefonice, 
Shanelle, deci aș propune să sărim peste rahaturile astea, ok? 
continuă Sanderson. g 

— Ok. M-am întâlnit cu ea de câteva ori în ultimii doi ani. li 
plăcea să vină aici. Eu nu mă țin așa bățoasă ca ei. 

— Ca părinții ei? 

— Dacă lor asta le place să se considere. O tot pisau la cap, 
ce să facă și ce nu, cum să fie și cum nu. Aia nu e viață. 

— Și asta este? i-o întoarse Sanderson. 

— Da, cum să nu, dumneavoastră vă place să mă luați pe 
mine de sus, dar eu măcar îi dau pace, ripostă Shanelle. In loc 
să veniţi aici și să arătaţi cu degetul, mai bine l-aţi lua pe el/la 
întrebări. 

— Pe cine? 

— Pe „tăticul” ei. 

— De ce ar ști ceva domnul Sprackling? 

— E cam ţâfnos domnul. Îi place ca toate să meargă după 
voia lui. Nu-i plac fetele neascultătoare. Se cam... supăra el pe 
Ruby. 

Sanderson nu spuse nimic. 

— A trecut o dată pe-aici. M-a făcut în toate felurile, m-a 
ameninţat c-o să-mi taie capul. Eu m-am ţinut tare, dar nu mi-e 
rușine să recunosc că am cam făcut pe mine de frică. Eram 
singură, n-aveam nimic la îndemână, nimic cu ce să-l opresc... 


VP - 27 


— Și ce s-a întâmplat? 

— A ieșit un vecin. Ne-a spus să nu mai facem scandal. Asta 
nu i-a convenit. Nu i-a plăcut să fie văzut într-un loc ca ăsta. Nu 
cred că i-a spus neveste-sii unde se duce. 

Ultimele cuvinte le rosti voioasă, amintindu-și cu satisfacţie 
stânjeneala lui. 

— Așa că de ce nu-l întrebaţi pe e/ de Ruby? De ce nu-l 
întrebaţi pe el ce a vrut să-i facă fetiţei care s-a pus împotriva 
lui? 

Spusele lui Shanelle o enervau pe Sanderson, dar o și 
nelinișteau. Majoritatea  dispariţiilor erau rezultatul unor 
neînțelegeri domestice și Sanderson știa că nu exista niciun 
motiv ca acest caz să fi fost diferit. Să fi avut Jonathan 
Sprackling vreun amestec? S-o fi pedepsit el oare pe Ruby 
pentru faptul că nu fusese loială și ascultătoare? 

— V-aţi întâlnit cu Ruby săptămâna trecută? 

— Nu. Ultima dată a fost cam acum o lună. 

— A rămas vreodată la dumneavoastră peste noapte? 

— Da, și ce dacă? 

— Doar dumneavoastră cu ea. 

Pentru prima oară Shanelle ezită. Sanderson se grăbi să 
profite de avantajul obţinut. 

— Cine a mai fost aici? 

— Nimeni... 

— Nu mă obligaţi să vă arestez, Shanelle. 

— Doarun tip. 

— Ce tip? 

— Mai trecea uneori pe aici. Să fumeze ceva. Cred că a fost o 
dată când era și Ruby. li plăcea de ea. l-am spus că numai să se 
uite la ea și îi tai boașele. 

— Numele? 

O nouă ezitare, apoi: 

— Dwayne nu-mai-știu-cum. Asta-i tot ce știu, adăugă 
Shanelle drept reacţie la enervarea evidentă a lui Sanderson. 

— Cât de des venea? 

— O dată, de două ori pe lună. 

— Unde pot să-l găsesc? 

— Nu știu și nici nu-mi pasă. 

— Ne-am cam certat, sau cum? 

— L-am dat afară pe jegul ăla. 


VP - 28 


— De ce? 

— Fiindcă mi-a furat ceva. Știam că e un parazit. Toată ziua 
stătea în cur, fuma și se uita la filme porno, și într-o bună zi m- 
am trezit că mi-a furat două sute. El zicea că nu, dar nici eu nu 
m-am născut ieri. Așa că l-am dat afară. Le-am zis la toţi în bloc 
că e pedofil și de-atunci nici că l-am mai văzut. 

Shanelle  zâmbi, încântată de propria-i inteligenţă și 
inventivitate. 

— V-a mai contactat de atunci? 

— Nu direct. 

— Însemnând? 

— O cărămidă prin geam și niște căcat de câine prin ușă - 
asta se numește „contact”? Data viitoare o să pun eu mâna pe 
el. 

Nu era mult, dar era totuși un început. Sanderson mai știa 
cazuri de foști parteneri care, din ură, îi răpiseră și-i ţinuseră 
captivi pe copiii fostelor iubite. Era puţin probabil ca un pungaș 
mărunt de teapa acestui Dwayne să fie responsabil de așa ceva 
- dar Sanderson știa că trebuia să urmărească firul. 

Timpul trecea. 


15. 


Nu-i plăcea cum arăta tipul ăsta. Nu-i plăcea chiar deloc. 

Bărbatul venise la ușă înjurând, evident nemulțumit. 
Transpira și voia cu tot dinadinsul să evite orice contact vizual, 
de parcă cine-i bătea la ușă era cumva contagios. Când ridică în 
sfârșit privirea, pe fața lui se citi suspiciunea, ca și cum curierul 
venise să-l jefuiască, nu să-i livreze ceea ce e/ însuși 
comandase. 

Curierul îi întinse bărbatului pachetul și-l rugă să semneze de 
primire. În timp ce bărbatul semnă, curierul privi pe după 
umărul acestuia, curios să vadă în ce văgăună locuia un 
asemenea tip. Parcă aruncase cineva o bombă. Mobilă stricată 
sau acoperită cu cearșafuri, cutii de carton, ambalaje goale de 
pizza. Clădirea înaltă, din perioada victoriană, fusese probabil 
odinioară reședința din oraș a vreunui bogătaș; acum era o 


VP - 29 


dărăpănătură împuţită. Curierul tresări la vederea unui şobolan 
care o zbughi dintre ambalajele de pizza. 

Când își ridică privirea, se trezi că bărbatul se holba la el. 
Ochii lui pătrunzători, de un albastru acvamarin, îl pedepseau în 
tăcere pentru indiscreţie. 

— La revedere, rosti bărbatul, cu o schimonoseală de zâmbet. 

Deși mereu politicos, de data aceasta curierul nu răspunse, ci 
se mulţumi să se răsucească pe călcâie și s-o ia la picior, în 
vreme ce ușa din spatele lui se închise. 

În casă, bărbatul ascultă cum se îndepărtează furgoneta și se 
zgâi printre perdelele murdare, să vadă dacă plecase cu 
adevărat. Apoi dădu la o parte de pe bufet niște ziare vechi și 
așeză cutia acolo. Smulse de pe ea banda de scotch cu care era 
lipită și-și băgă mâinile înăuntru. Se blestemase în sinea sa 
pentru prostie, pentru neatenţie, dar valorosul conţinut al cutiei 
avea să îndrepte situaţia. 

Și noua lui cunoștință avea să-i fie recunoscătoare. 


16. 


Durerea era oribilă. Îi străfulgera orbitele până în creier. 
Terminaţiile ei nervoase urlau în semn de protest, capul îi 
bubuia. Își îngropă faţa în așternut, rugându-se să se sfârșească 
odată. 

Când se întâmplase, era întinsă pe pat. Pașii care se apropiau 
nu o alarmaseră, așa cum o făcuseră înainte. Era lihnită de 
foame și își dorea companie - chiar și compania lui - după o 
noapte rece și lungă. Ferestruica se deschisese, apoi se 
închisese și Ruby se așteptase să audă cheia răsucindu-se în 
broască - o rutină ciudată începea deja să prindă rădăcini. 

În schimb, în mod cu totul neprevăzut, fusese orbită. Luminile 
din celula ei se aprinseseră fără nicio avertizare. Ruby strânsese 
pleoapele, dar era deja prea târziu. Ochii ei, care se obișnuiseră 
cu întunericul, fuseseră brusc agresaţi de lumina celor trei lămpi 
puternice, cu vapori de sodiu, prinse în tavan. 

Miji ochii, îi închise iarăși, apoi îi redeschise foarte încet. 
Forme și lumini bizare dansau în faţa ei, în vreme ce retinele ei 
speriate se străduiau să regleze cumva imaginea. 


VP - 30 


E| stătea deasupra ei. 

— Nu mă atinge. 

— Ai dormit bine? 

— Nu. Am înţepenit de frig, cretinule. O să mor aici, asta vrei? 

— O să-ţi mai aduc o pătură. 

— Lasă-mă să merg acasă, te rog. 

— Ridică-te. 

Se răsti la ea, tonul lui devenind brusc nerăbdător și 
neprietenos. Ruby își dădu seama că nu știa nimic despre omul 
acela sau despre felul în care îi funcționa mintea. Era posibil să 
devină violent? Era nebun? 

— Dezbracă-te. 

— Te rog... 

— Dezbracă-te, repetă el ridicând glasul. 

Își ferea privirea de ea. În mod ciudat, mâinile îi tremurau. 
Ruby încercă să spună ceva, dar inima îi bătea prea repede, 
lăsând-o fără suflare, cuprinsă de panică. 

— Nu vreau, reuși într-un final să îngaime. 

— Ori te dezbraci, ori Dumnezeu știe ce am să... 

Când făcu un pas spre ea, Ruby se ridică anevoie din pat. 

— Mă dezbrac. Mă dezbrac. 

Se ferea în continuare s-o privească. Plângând în tăcere, Ruby 
își scoase bluza subțire de pijama din bumbac, pe care el i-o 
dăduse în schimbul propriei ei pijamale. Nu putea să-i suporte 
atingerea și mirosul, dar măcar o împiedica să moară de frig. 
Acum dârdâia, cu pielea goală expusă aerului rece. Cu mișcări 
șovăielnice, însoţite de un nou hohot de plâns, Ruby își scoase 
pantalonii de pijama și-i așeză lângă ea, pe pat. 

Se simţea atât de vulnerabilă, stând goală în faţa unui străin, 
cu trupul firav luminat de lămpile din tavan. Arăta ca o stafie, cu 
pielea albă încadrată de negrul buclelor și al părului pubian. Işi 
fixase privirea în podea, refuzând să se uite la el. 

Simţea că el o privea acum, apreciind ceea ce vedea. „Să te 
ia dracu'”, gândi Ruby, dar bravada ei deșartă nu-i ridică 
moralul câtuși de puţin. Se simţea expusă și neputincioasă. 

El făcu un pas spre ea. Ruby continua să fixeze podeaua. Mai 
făcu un pas - acum era lângă ea. Întinse mâna și îi înălţă bărbia. 
ÎI privea acum în faţă, stăteau practic nas în nas. Mirosul lui 
neobișnuit îi umplu iarăși nările. Ruby refuza să clipească sau să 
zâmbească. 


VP - 31 


Mâinile lui se înălțară și Ruby tresări. Ceva rece îi apăsa 
stomacul. Îndrăzni să arunce o privire în jos. Era capătul unei 
rulete. O măsura. 

Ruby se străduia să stea nemișcată, dar trupul i se cutremura 
de frică. El îi măsura șoldurile, umerii, pieptul. Când banda rece i 
se lipi de sfârcuri, îi mai alunecă o lacrimă pe obraz și se simţi 
cuprinsă de un sentiment tot mai accentuat de groază. 

El îi înfășură banda în jurul gâtului și o strânse. 

Apoi se dădu mulțumit înapoi. 

— Poţi să te îmbraci. 

Ruby își adună pijamaua și o trase pe ea cu mișcări grăbite și 
stângace. 

— Trebuie să plec acum, dar n-o să lipsesc mult, spuse el, și o 
privi cum se îmbracă. Și, fiindcă ai fost cooperantă, ţi-am adus 
un cadou. 

Scoase un obiect din buzunar și-l așeză pe masă. 

Un inhalator. 

Ruby dădu să se apropie, dar se răzgândi. 

— E al tău acum. Să nu mă obligi să ţi-l iau înapoi. A 

Un zâmbet îi însoţise spusele, dar lui Ruby îi stătu inima. In 
clipa aceea înţelesese ceea ce ar fi trebuit să înțeleagă de la 
bun început, și anume că viaţa ei depindea acum de acel străin. 


17. 


Era mai înalt decât se așteptase ea. La telefon îi lăsase 
impresia unui om ezitant și mărunţel. Dar realitatea era cu totul 
alta. Daniel Briers era înalt și arătos, cu o purtare dezinvoltă și 
un mers care exprima încredere în sine. Părul închis la culoare, 
grizonant la tâmple, încadra o faţă prietenoasă. 

— Inspector de poliţie Helen Grace. Vă mulțumesc că aţi venit 
atât de repede. 

— Vreau doar să lămurim povestea asta. Cred că s-au 
încurcat numerele de serie. Pippa a mai dat un tweet chiar azi- 
dimineaţă, deci nu cred că... 

— Pot să văd? 

leșeau din gara Southampton și se îndreptau spre mașina de 
serviciu a lui Helen. Daniel Briers îi dădu telefonul. Helen citi 


VP - 32 


tweet-ul - un comentariu scurt și neînsemnat despre 
mahmurelile de duminică dimineaţa. 

— Aţi vorbit efectiv cu ea în ultimii doi, trei ani? întrebă Helen 
și-i înapoie telefonul. 

Daniel ezită, se încruntă și apoi spuse: 

— Nu, n-am vorbit. 

Brusc părea mai puţin încrezător, oboseala unei nopţi 
nedormite citindu-i-se pe faţă, erodându-i optimismul. 

— Am încercat de nenumărate ori, i-am lăsat o mulţime de 
mesaje, dar... cred că nu era pregătită să stăm de vorbă și 
atunci a trebuit să ne mulțumim cu câte un tweet sau SMS. 
Aveam impresia că-i merge bine în Southampton și... mă 
bucuram pentru ea. 

În drum spre morgă, Daniel îi explică lui Helen motivul 
înstrăinării lor. Dar Helen îl ghicise încă înainte de a spune el 
ceva: o soţie nouă. 

Când Pippa avea șase ani, mama ei murise de cancer la sân și 
lucrul acesta le dăduse familia complet peste cap. Dar după 
câţiva ani, când Daniel se recăsătorise, lucrurile păruseră să 
reintre pe făgașul lor. Însă Pippa și noua lui soţie nu se 
înțelegeau. Kristy mai avea doi copii dintr-o căsnicie anterioară 
și în vreme ce, după părerea ei, aceștia erau bine crescuţi și 
ascultători, Pippa era ostilă, necooperantă și refuza să o accepte 
pe Kristy în rolul de mamă. Situaţia se înrăutățise și mai mult 
când era Pippa adolescentă și, de îndată ce ajunsese la vârsta la 
care să poată renunţa atât la școală, cât și la familie, plecase 
de-acasă. 

— Am încercat să stau de vorbă cu ea, explică Daniel, dar ea 
ținea morţiș să plece. Așa că a locuit o vreme la o fostă colegă 
de școală, care era la facultate în Portsmouth, și, în cele din 
urmă, s-a mutat la Southampton. Și-a găsit un job, o locuinţă, 
totul părea să meargă bine. Mi s-a rupt sufletul când s-a mutat 
de-acasă, nu a trecut zi în care să nu-mi fie dor de ea, dar am 
sperat că, în timp, vom putea rezolva situaţia. Că o voi putea 
convinge să se întoarcă acasă. 

Opriră în parcarea morgii și intrară să-l caute pe Jim Grieves. 
De îndată ce pășiră în clădire, purtarea lui Daniel se schimbă. 
Dacă înainte nu-i mai tăcuse gura, acum părea impresionat de 
locul acela steril și rece. Era tăcut, concentrat, corpul îi devenise 
rigid. Helen văzuse asta de multe ori - încordarea care pune 


VP - 33 


stăpânire pe toate persoanele din afară, atunci când se 
pregătesc să vadă pentru întâia oară un trup neînsufleţit. 

Nu schimbară prea multe amabilităţi - nu avea niciun sens să 
amâne inevitabilul. Jim Grieves trase încet cearșaful în jos, 
dezvelind chipul tinerei femei. 

Efectul asupra lui Daniel Briers fu cumplit și instantaneu. 
Groază, suferinţă. Părea să i se fi tăiat respiraţia, iar Helen își 
așeză mâna pe braţul lui, să vadă dacă se simţea bine. El se 
întoarse spre ea, livid, ca un om care îmbătrânea sub privirea ei. 

Când în sfârșit putu vorbi, șopti printre lacrimi: 

— E Pips. 


18. 


Andrew Simpson își trecu un deget peste cravată de sus în jos 
și o privi pe tânăra femeie care se așezase vizavi de el. Nu era 
obișnuit să aibă o companie atât de plăcută în timpul unei zile 
de lucru. 

— Așadar, Ruby v-a anunţat acum două zile printr-un e-mail 
că renunţă la locuinţă? întrebă Sanderson. 

Simpson Rentals avea o paletă largă de locuinţe de închiriat 
în Southampton, majoritatea fiind apartamente cu unul sau 
două dormitoare, în case dărăpănate, recompartimentate. Erau 
ieftine, dar, la fel ca biroul lui Andrew Simpson, nu erau prea 
apreciate. 

— Așa e. Printr-un e-mail scurt, dacă se poate numi astfel. 

Andrew Simpson își întoarse laptopul către Sanderson, ca să 
poată vedea și ea. Mișcarea lui trimise în direcţia ei o duhoare 
de transpiraţie stătută. Era un bărbat slab, cu trăsături bine 
conturate și un fel de-a fi foarte pedant, dar mai avea ceva, ce-ţi 
inspira decădere. 

— Prin prezenta renunţ la contractul de închiriere. Ruby 
Sprackling. 

Sanderson citi e-mailul cu voce tare. 

— Bineînţeles că ar trebui comunicat în scris, dar nimeni nu-și 
mai bate capul cu asta, adăugă Simpson. 

— V-a atras atenţia ceva? Aţi avut vreo bănuială de ce ar vrea 
să se mute? 


VP - 34 


— Nu, m-a luat cu totul prin surprindere. Dar ea era o fată 
cam distrată. Mereu pierdea câte ceva, uita să plătească chiria 
la timp... 

— Și aveţi idee unde s-ar fi putut duce? 

— Nu. Nu sunt în contact prea des cu chiriașii mei. 

Lui Sanderson nu-i venea greu să creadă asta. Ochii care nu 
se văd se uită. 

— Aveţi un set de chei de la locuinţa ei? 

Aici avusese Sanderson de gând să ajungă. Dacă în dispariţia 
lui Ruby mai era amestecată o altă persoană, era logic ca 
aceasta să fi avut acces la locuinţă. Nu existau urme de intrare 
forțată, în coșul de gunoi se găsiseră resturi din noaptea de 
dinaintea dispariţiei, ușa fusese încuiată de două ori la plecare - 
totul era în ordine, cu excepţia inhalatorului uitat. Dacă cineva o 
scosese pe Ruby din locuinţă, atunci fusese mai degrabă o... 
mutare decât o răpire sau un act de violenţă. 

— Da, dar nu le am momentan aici. 

Sanderson știa că existau patru seturi de chei - pe unul îl 
avea Ruby, unul era la Shanelle Harvey și unul la Alison 
Sprackling. Existenţa cheilor la cele două femei fusese deja 
confirmată. Ruby le avea probabil pe ale ei la ea, mai rămânea 
așadar un set. 

— Unde sunt? 

— Le-am dat joi angajatului meu. Am avut ceva probleme cu 
niște țevi sparte în casa aia. L-am rugat să treacă pe acolo în 
weekend și să zugrăvească unde se inundase. 

Cu două zile în urmă. Suficient timp pentru a pune la cale și a 
înfăptui răpirea. 

— Și cum îl cheamă? 

Andrew Simpson părea cam nesigur, pentru prima oară de 
când stăteau de vorbă ezita, de parcă s-ar fi temut de urmări, 
dar într-un final răspunse: 

— Îl cheamă Nathan Price. 


19. 


Era o prezență neobișnuită în studioul de tatuaje. Cu pungile 
de la New Look și Marks&Spencer în mână, arăta ca orice tată 


VP - 35 


târât, într-o sâmbătă după-amiaza, la cumpărături. Numai că nu 
era sâmbătă și el nu se afla într-un mall. Se afla în studioul de 
tatuaje al lui Angie - o speluncă ascunsă în umbra Docurilor de 
Vest, specializată în tatuaje ieftine și trafic de droguri. 

Când intră el, localul deschisese abia de cinci minute. Era încă 
vraiște de pe urma activităţilor nopţii precedente - marinari, 
prostituate, petreceri de burlaci - și patroana ursuză părea 
enervată să aibă clienţi atât de devreme. Era încă pe jumătate 
adormită și mai mult decât pe jumătate ameţită. Îi oferi cu o 
mână tremurândă catalogul de tatuaje: 

— Alege-ţi otrava, spuse fără să schiţeze un zâmbet. 

El o privi din cap până-n picioare, înainte de a răspunde. 

— De fapt aș vrea să cumpăr niște ace. 


— Vrei un kit? 
— AŞ avea nevoie de ace pentru linii, ace pentru umbre și de 
tuș, desigur. 


— Vreo culoare anume? 

— Toată paleta, te rog. 

Angie îl privi din cap până-n picioare - n-avea niciun tatuaj și 
nici nu părea genul care să-și facă vreunul - apoi căută lucrurile 
cerute. El o urmări atent, pândind vreun semn de curiozitate sau 
suspiciune din partea ei. 

Dar își alesese bine prada. Banii erau tot ce o interesa pe 
Angie. 

Îi aşeză cele cerute pe tejghea, dar când el întinse mâna după 
ele, ea îl opri lovind cu palma. 

— Întâi banii. Fără carduri și fără cecuri. 

El îi dădu banii și ieși, luându-și cumpărăturile. Mergând pe 
străduțele dosnice ale acestei zone a orașului uitate de lume, își 
îngădui un zâmbet. Acum avea tot ce-i trebuia și, deși nu era un 
amator de asemenea distracţii ieftine, trebui să admită că 
gândul de a fi achitat cu banii lui Ruby îi dădea un mic fior de 
plăcere. Nu-i va fi recunoscătoare pentru asta - cine ar fi, ţinând 
cont de durerea care o aștepta? - dar el era pregătit să înfrunte 
orice protest sau sfidare. În fond, rolul ei pe acest pământ era 
de a-l face pe el fericit. Și cea mai bună cale de a-l face fericit 
era de a învăţa să i se supună. 


VP - 36 


20. 


Erau captivi într-un infern bizar. Unul cu flori de plastic, o 
statuetă a lui lisus și niște canapele uzate. Mulţi oameni, după 
ce se treziseră faţă în faţă cu tot ce putea fi mai rău, părăseau 
morga cât mai curând, încercând să lase cât mai departe în 
urmă realitatea tragediei lor. Altora, precum lui Daniel Briers, 
pur și simplu li se tăiau picioarele. De aceea stătea Helen acum 
alături de el în încăperea rezervată aparținătorilor. 

— E absurd. 

Daniel Briers nu scosese un cuvânt de când își identificase 
fiica. O jumătate de oră mai târziu, încerca să proceseze 
cumplita veste, învâărtind în mâini o ceașcă de ceai rece. 

— Mi-a trimis SMS-uri, a postat tweet-uri, continuă el. l-am 
răspuns la SMS-uri, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Dar ea v-a răspuns vreodată imediat la SMS-uri? Să zicem 
în cursul următoarei zile sau cam pe-acolo? 

Daniel o privi, dar nu spuse nimic. De parcă n-ar fi înțeles 
întrebarea. 

— Daniel, știu că totul pare ireal, că sunteţi în stare de șoc, 
dar e foarte important să-mi răspundețţi la întrebări, dacă puteți. 

El o privi scurt, derulând în minte tot ce se întâmplase, 
încercând să regăsească trecutul în care existase și fiica lui. 

— Nu. E adevărat, întotdeauna trecea mult timp până venea 
un nou SMS. Sau un tweet. 

Mintea îi era asaltată de toate ororile pe care acest fapt le 
făcea posibile. 

— Mi s-a părut ciudat, continuă el, dar plecase într-o dispoziţie 
atât de neagră, încât m-am gândit că ăsta e felul ei de a păstra 
controlul asupra situaţiei, de a ne da nouă de înţeles că ea e cea 
care decide. 

În clipa aceea, cedă. Ultimele cuvinte fuseseră rostite 
precipitat și apoi înghiţite de hohote de plâns, întretăiate de 
suspine sfâșietoare. Suferinţa lui era primară, elementară - un 
bărbat înalt și impunător urlând de durere că-și pierduse fiica. 
Helen asistase de multe ori la asemenea scene și întotdeauna 
lua parte la suferința celor îndoliaţi. Ea știa ce înseamnă să 
pierzi o persoană dragă și să te simţi vinovat. Dar pe Daniel 
Briers îl compătimea în mod deosebit. 


VP - 37 


Nu numai fiindcă trebuia să accepte faptul că fiica lui murise 
înainte ca ei să se poată împăca - ci și fiindcă acum începea să 
înțeleagă că nu comunicaseră cu adevărat în ultima vreme, că 
fusese stratagema unui ucigaș perfid. Cineva făcuse în așa fel 
încât fetița lui să pară vie de dincolo de mormânt. 


21. 


— Îmbracă-le! 

Ruby stătea în dreptul patului, orbită de lămpile cu vapori de 
sodiu care se aprinseseră pe neașteptate. Să o orbească înainte 
de a descuia ușa părea acum să facă parte din strategia 
răpitorului ei. 

Işi îndreptă privirea către patul pe care el îi pusese o ţinută 
completă. Chiloţi, ciorapi, o fustă scurtă de blugi, un top cu un 
decolteu adânc, o pereche de cercei rotunzi. Fie o ţinută cool 
pentru o seară de sâmbătă, fie uniforma unei prostituate, 
depinde cum o purtai. 


— Acum! 
Faptul că ridicase glasul o făcu să se cutremure. Dar de data 
aceasta nu-și mai pierdu cumpătul - deși îi tremura buza 


inferioară, când ridică de pe pat acel tanga negru minuscul - nu 
avea de gând să-i mai dea satisfacția să o vadă plângând. Se 
dezbrăcă și se îmbrăcă în grabă, fiindcă nu voia să rămână 
goală prea mult timp. Dar ezită când își puse cerceii. Spre 
deosebire de haine, aceștia nu erau noi - își pierduseră luciul, 
păreau vechi. Nu știa nici ea de ce, dar o făceau să se 
gândească la moarte. 

— Hai, să te văd. 

Se întoarse spre el. La început nu avu nicio reacție, dar apoi 
se ivi un zâmbet pe fața lui nerasă. 

— E bine. 

Savurând momentul, o ţintuia cu privirea. În tot acest timp 
Ruby se străduia să înghită fierea care îi urcase în gâtlej. 

— Fiindcă azi e duminică, continuă el cu voioșie, mă gândeam 
că am putea mânca împreună. Știu că-ţi place friptura. 

Abia acum observă Ruby tava de pe masă. Pe ea erau așezate 
două pahare pline și două farfurii acoperite cu capace de plastic, 


VP - 38 


care țineau mâncarea caldă. Ruby nu avea niciun chef să-i facă 
jocul, dar îi era atât de foame. El descoperi farfuriile, dând la 
iveală un meniu de duminică semipreparat. Era doar imitația 
unui meniu autentic... dar sosul mirosea bine. Ruby luă loc la 
masă și se năpusti asupra mâncării, îndesându-și în gură cât de 
mult putea. 

— Vezi să nu ţi se facă rău. 

Foamea ei părea să-l amuze. Ruby se mai potoli puţin, dar nu 
avea de gând să lase nimic în farfurie din acest ospăț. 

— Mă bucur că ţi-a revenit pofta de mâncare, Summer. 
Întotdeauna ai mâncat bine. 

Ruby făcu o scurtă pauză, dar apoi continuă să mănânce, 
încercând să înăbușe spaima care-i încolţise în suflet. 

— Nu-mi spune așa. 

— De ce nu? Așa te cheamă. 

— Nu mă chea... 

— Cum să-ţi spun altfel? 

Furculiţa lui Ruby căzu cu un zornăit pe farfurie, sosul 
împroșcând în toate părţile. Lacrimile îi șiroiau deja pe obraji, 
tăria ei se evaporase într-o clipită. 

— Încetează, te rog. Vreau acasă. Vreau la familia mea... 

— Dar aici ești acasă, Summer. 

— Vreau la mama și la tata. La Cassie și la Conor... 

— TACI DRACULUI DIN GURĂ! 

Răcni la ea și o lovi cu putere peste obraz, inelele de pe 
degetele lui ciocnindu-se dureros de pometele ei. Ea se clătină 
pe scaun și fu cât pe-aci să cadă, dar, înainte de a se prăbuși, el 
o prinse cu o smucitură și o trânti cu brutalitate la loc pe scaun. 

— TACI DRACULUI DIN GURĂ ȘI MĂNÂNCĂ- ŢI MÂN-CA-REA. 

Ochii îi fulgerară cât urlă la ea. Ruby înlemni, paralizată la 
gândul că de o moarte violentă nu o mai despărțeau, poate, 
decât câteva secunde. 

— Mănâncă, spuse el mai calm, străduindu-se să-și 
stăpânească furia. 

Ruby duse încet furculita la gură. Dar carnea, care se răcise, 
părea acum ceva străin și nedorit. O ţinu în gură fără să o 
mestece, lipsită de puterea de a face ce i se cerea. 

— Așa-i mai bine, adăugă el și își vâri un cartof mic și cenușiu 
în gură. Și acum hai să încercăm să mâncăm în tihnă. 


VP - 39 


22. 


Mâncau în tăcere, împingând mâncarea de colo-colo în 
farfurii. Cumpăraseră pulpa de miel, cartofii Maris Piper și 
broccoli-ul cu intenţia de a sărbători ceva - întoarcerea acasă a 
lui Ruby. Dar, în absenţa ei, prânzul de duminică în familie 
semăna mai degrabă cu un parastas. Jonathan ar fi vrut să 
arunce mâncarea la gunoi și să renunţe la prânzul acela, dar 
Alison se împotrivise. Nu-i stătea în fire să arunce la gunoi 
alimente scumpe și, în afară de asta, nu putea să se împace cu 
gândul că Ruby nu va veni. 

Chiar credea ea că, dacă va găti, avea să apară și Ruby? N-ar 
fi știut să răspundă la această întrebare, n-ar fi putut să explice 
ce avea de gând, dar se simţea obligată să salveze aparențele. 
Cât marină carnea, cât tăie broccoli-ul, nu scăpă din ochi ușa 
casei, sperând, împotriva oricărei evidențe, că o cheie avea să 
se răsucească în broască și că Ruby avea să intre, invocând 
diverse scuze și pretexte. 

Era ciudat cum se schimbau toate în asemenea împrejurări. 
Alison oscilase în atitudinea ei față de Ruby, ba pedepsind-o 
pentru purtarea ei urâtă, ba încercând să înţeleagă ce se 
întâmpla cu ea. Acum Alison știa că avea să-i ierte totul - că nu 
avea să-i mai facă niciodată vreun reproș - numai să intre pe 
ușa aceea. Oare Jonathan ar face la fel? Alison nu era sigură. De 
obicei, deborda de energie, dar, de când dispăruse Ruby, fusese 
neobișnuit de tăcut. 

Era posibil ca Ruby să fi plecat de bunăvoie? Să se fi răzgândit 
și să nu mai vrea să se întoarcă acasă? Sigur că era posibil, date 
fiind agitația și supărarea din ultima vreme. Alison se blestema 
în sinea ei pentru că o încurajase pe Ruby să-și caute mama 
biologică. La vremea respectivă considerase că așa se cuvine - 
așa trebuie să se poarte niște părinţi deschiși la minte, nu? - dar 
iată unde se ajunsese. 

Ea și Jonathan luptaseră atât de mult pentru familia lor. 
Dintotdeauna își doriseră trei copii, dar Alison nu putea avea 
copii. Când aflaseră, Alison se temuse că Jonathan o va părăsi, 
din dorinţa de a avea o parteneră fertilă. Dar, în mod ciudat, 
lucrul acesta îi apropiase și mai mult. Deși adopţia fusese un 
proces anevoios, ea și Jonathan își puseseră în minte să nu se 


VP - 40 


lase cu niciun chip descurajați și, de-a lungul anilor, reușiseră să 
clădească un cămin primitor și trainic pentru Ruby, Cassie și 
Conor. Până când Ruby - sau, mai precis, Shanelle - îl 
distrusese. 

Conor și Cassie erau speriaţi - era evident. Citeau ziarele, se 
uitau la știri - știau cum se sfârșesc uneori cazurile fetelor 
dispărute. Alison făcuse tot ce-i stătuse în putere pentru a-i 
convinge că în cazul lor avea să fie altfel, că totul avea să se 
termine cu bine. Uneori ajungea să creadă și ea acest lucru. In 
lipsa unor date exacte, a unor certitudini, nu mai rămânea decât 
speranţa - și credinţa prostească a unei mame cu inima 
zdrobită. 

De aia stăteau ei patru acum în tăcere la masa din sufragerie, 
mâncând o mâncare de care nimeni nu avea nevoie, gândindu- 
se la fata de care fiecăruia îi era dor. 


23. 


Nathan Price nu era acasă. Soţia lui fusese foarte categorică 
în privinţa asta. În toate celelalte, fusese exasperant de vagă. 
Sanderson insistase cât putuse, dar nu aflase de la Angela Price 
altceva decât că soţul ei lucra foarte mult în deplasare și că în 
momentul de față avea un job pe undeva - dar ea nu știa nici 
unde era, nici când avea să se întoarcă acasă. 

Price lucra pe cont propriu, se ocupa de zugrăveli și amenajări 
interioare și se ducea acolo unde i se dădea de lucru. Avea 
câteva contracte de întreţinere cu proprietari locali de locuinţe - 
Sanderson le verificase pe toate și nu aflase mare lucru. Angela 
era așadar ultima ei speranţă de a căpăta vreun indiciu. 

După ce aruncă o privire în micul apartament, Sanderson se 
simţi în mod ciudat deprimată. Atmosfera locului urla a eșec și 
disperare. Angela și Nathan nu aveau copii și, din câte își dădea 
seama Sanderson, nicio relaţie prea grozavă. Deși erau de 
câţiva ani împreună, nu se vedea nicăieri vreo fotografie a lor, 
nici vreun indiciu că ar fi format un cuplu fericit și unit. Angela 
nu lucra și depindea de Nathan să-i suplimenteze cu niște bani 
ajutorul social. Era obeză, complexată, și își petrecea timpul 
așteptând întoarcerea soțului rătăcitor. Asupra lui Sanderson 


VP - 41 


făcea impresia unui om trist, care știa că se va afla întotdeauna 
pe locul doi. Pentru prima dată în viaţa ei, Sanderson era 
bucuroasă că e singură. Mai bine singur decât cârpa altcuiva. 

Sanderson plecă de acolo cu mâinile goale și cu o deznădejde 
mocnită. Cine era omul acesta care lăsa atât de puţine urme în 
viaţă? O făcea dinadins? Dacă da, atunci avea să fie greu de 
găsit. Ceea ce era o veste proastă pentru Sanderson. 

Și chiar mai proastă pentru Ruby. 


24. 


Great Southern nu era cel mai luxos hotel din oraș, dar era 
central - chiar lângă Brunswick Place - și, lucrul cel mai 
important, era liniștit. Cheflii de sâmbătă noaptea părăsiseră 
deja hotelul, care avea acum o atmosferă pașnică de duminică. 
Era primul hotel care-i venise în minte lui Helen când Daniel 
Briers insistase să rămână în Southampton, în loc să se întoarcă 
acasă. 

Daniel era încă în stare de șoc, așa că Helen se ocupă de 
formalităţi și îi rezervă, cât mai discret cu putință, o cameră. 
Câteva clipe mai târziu, ieșeau din lift la etajul al paisprezecelea 
și intrau în camera bine aranjată a lui Daniel. Helen era 
conștientă că ar fi trebuit să apeleze la un ofițer de la serviciul 
de consiliere psihologică al poliţiei, să rezolve el toate 
mărunţișurile acestea, dar ceva îi spunea că era mai bine să nu-l 
lase pe Daniel singur într-o zi ca aceea. Brusc, bărbatul acela 
puternic și optimist părea foarte labil. După ce-i dăduse viaţa 
peste cap, Helen se simţea acum responsabilă de siguranţa și 
de starea lui. Nu-l putea lăsa singur înainte de a se asigura că-și 
revenise cât de cât. 

Așezat pe pat, cu haina pe el, Daniel se holba în gol, aparent 
indiferent la tot ce-i spunea Helen. 

— O să rămân aici, o întrerupse el brusc. Cât durează 
ancheta. 

— Sigur. Faceţi ce considerați dumneavoastră oportun, 
răspunse Helen. Dar trebuie să vă atrag atenţia că o anchetă 
durează de regulă câteva săptămâni, dacă nu chiar luni... 


VP - 42 


— Am abandonat-o o dată pe Pips, nu vreau s-o mai fac o 
dată. 

În tonul lui nu era nici urmă de autocompătimire. Doar 
hotărâre neclintită. 

— Trebuie să înţeleg ce s-a întâmplat cu ea, continuă el. Cu 
ce am... greșit. 

Glasul îi tremura acum puţin, dar adăugă: 

— Era copilul meu, Helen. Vreau să rămân aici până când îl 
prindetți... 

Glasul i se frânse, durerea îl împiedică să-și mai continue 
fraza. 

— Și o să-l prindem, se grăbi Helen să-l asigure. O să-l 
prindem pe cel care i-a făcut asta Pippei. Vă dau cuvântul meu. 

Era o prostie să-i facă o asemenea promisiune și Helen știa că 
avea s-o regrete, dar asta era ceea ce Daniel avea nevoie să 
audă în clipa aceea. Singurul lucru care avea să-i dea puterea să 
meargă mai departe. Își înălţă privirea spre Helen, cu ochii plini 
de recunoștință și prinzând din nou culoare în obraji. De parcă 
spusele ei l-ar fi trezit la viaţă. 

Intinse un braţ și o luă de mână. 

— Mulţumesc, Helen. 

Cei doi șezură câteva clipe tăcuţi pe pat. Apoi Helen plecă, 
după ce se mai asigură o dată că Daniel era bine. Daniel avea 
niște telefoane de dat - cele mai groaznice convorbiri telefonice 
din viaţa lui - iar Helen avea de lucru. 

In timp ce se îndepărta de hotel, Helen se simţi deodată 
mânată de imboldul de a face dreptate nu doar Pippei, ci și lui 
Daniel. 


25. 


— Deci, ce știm despre Pippa Briers? 

Helen se adresa echipei, care se adunase în centrul de 
comandă al secţiei centrale de poliţie din Southampton. 

— Născută în 1990 la Reading, fiica lui Daniel și a Samanthei 
Briers, continuă Helen. Mama ei a murit când ea avea șase ani. 
La scurt timp, Pippa a fost diagnosticată cu bradicardie - inima îi 
bătea prea încet - i-a fost implantat așadar un stimulator 


VP - 43 


cardiac la vârsta de zece ani. La scurt timp, tatăl ei s-a 
recăsătorit. Lucrurile nu au mers prea bine și, după o ceartă cu 
mama ei vitregă, Pippa s-a mutat în sud, unde a locuit întâi la 
prietena ei, Caroline Furnace, în Portsmouth - am reușit să dăm 
de ea? 

— Am vorbit azi-dimineaţă cu ea la telefon, răspunse agentul 
Grounds. Caroline mai primea din când în când câte un SMS, 
mai citea câte un tweet, dar de văzut n-a mai văzut-o pe Pippa 
de mai bine de trei ani. 

Helen lăsă informaţia să-și facă efectul și apoi continuă: 

— Se stabilește așadar în Southampton, unde primește un job 
la agenţia de turism Sun First din centrul comercial WestQuay. 
Ei ce zic? 

— A lucrat aproape șase ani la ei ca agent de turism, 
răspunse agentul McAndrew. O fată liniștită, muncitoare, 
îndrăgită. Era apreciată și nu lipsea de la serviciu, până când 
într-o bună zi nu a mai apărut. Le-a trimis un e-mail scurt de pe 
BlackBerry-ul ei, cum că s-a săturat să organizeze vacanţele 
altora și că acum vrea să călătorească și ea. Și de atunci nu mai 
au vești de la ea. S-au enervat, fiindcă de fapt avea perioadă de 
preaviz de o lună, dar... 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum trei ani. 

— Ceea ce se încadrează în intervalul de timp când a fost 
răpită. Unde locuia? 

— S-a tot mutat, luă cuvântul agentul Stevens, unul dintre 
noii membri ai echipei. Bitterne Park, Portswood, St. Denys. De 
regulă garsoniere sau camere cu baie, nimic prea fiţos. Ultima 
adresă este Merry Oak. O verificăm. 

— Cât mai repede, vă rog, spuse Helen cu un ton deopotrivă 
mustrător și încurajator. 

Aveau nevoie de date certe, nu de ipoteze. 

— Prieteni? lubiţi? 

— Am aruncat o privire peste lista apelurilor ei telefonice, 
peste conturile de e-mail, răspunse agentul Lucas, noua femeie- 
agent de poliţie din echipă. Socializare intensă și o grămadă de 
tipi pe care i-a cunoscut online. Toate relaţiile au fost de scurtă 
durată, cu excepţia uneia - un tip cu care ba se certa, ba se 
împăca, totul a durat cam un an, dar l-a lăsat baltă când a aflat 
că e însurat. 


VP - 44 


— Numele? 
— Nathan Price. 


26. 


Cât timp stătu aplecată deasupra găleţii, el nu-și desprinse 
privirea de ea. Fiindcă nu suporta să fie privită în timp ce 
urinează, amânase momentul cât putuse. Dar simţea că-i 
explodează vezica și, cum el nu dădea semne că ar vrea să 
plece, ea se resemnase, își dăduse jos chiloţii și își golise cât de 
repede putuse vezica într-o găleată veche pentru mortar. 
Sunetul urinei care lovea plasticul răsuna în temniţa ei de 
cărămidă. 

După ce termină, își trase chiloţii pe ea și o luă cu pași grăbiţi 
în direcția patului. 

— Vino aici. 

O urmărea de ceva vreme în tăcere, de parcă și-ar fi făcut 
curaj să spună ceva, încât acum cererea lui neașteptată o făcu 
să tresară. Se opri și îndrăzni să-i arunce o privire, înfricoșată de 
ce i-ar fi putut cere. 

— Vino, repetă el. 

Se apropie de el cu pași ezitanţi. 

— Stai jos! 

Îi făcu pe plac și se așeză lângă el la masa uzată. 

— Suflecă-ţi mâneca dreaptă. Mai sus. Vreau să-ţi văd umărul. 
Bun, acum pune-ţi cotul pe masă. Așa. Ține-te cu mâna dreaptă 
de speteaza scaunului meu, nu-ţi mișca brațul. 

— Te rog... 

— S-ar putea să te doară puţin la început, dar o să-ţi treacă. 

Se aplecă și scoase la iveală o trusă de piele, pe care o 
deschise și o întinse pe masă. Ace, tușuri, desene - 
instrumentarul unui tatuator. 

— Te rog, nu face asta. Nu vreau să faci asta. 

Ruby îl implora acum. Avea o adevărată fobie de ace - de 
câteva ori i se întâmplase să leșine înaintea unei injecții - și 
gândul că el îi va introduce un ac în carne îi stârnea repulsie. 
Drept răspuns, el o apucă de antebraţ, îi prinse cu două degete 


VP - 45 


pielea și o răsuci atât de dureros, încât lui Ruby îi dădură 
lacrimile. 

— Nu te pune cu mine, Summer, spuse el calm, continuând 
să-i răsucească pielea. 

Ruby urla și plângea, dar în zadar. Nu avea de gând să-i dea 
drumul. Printre lacrimi, Ruby văzu înverșunarea din ochii lui și 
acele lungi așezate pe masă, în faţa ei. Deși gândul la ceea ce 
avea să-i facă o îngrozea, își dădu seama că nu avea niciun sens 
să i se împotrivească. Își plecă atunci capul, scâncind. 

— Așa-i mai bine. 

El îi dădu drumul și se apucă de treabă. Deschise cu grijă 
sticla cu tuş negru. După ce fixă vârful de oţel și mânerul pe 
aparatul de tatuat, alese un ac, îl înmuie în tuș negru și se 
pregăti să înceapă. 

Ruby închise ochii, încordându-se în așteptarea inevitabilei 
dureri. Când acul îi străpunse pielea își înăbuși un țipăt. Durerea 
se înteți instantaneu când acul începu să se deplaseze pe 
suprafaţa pielii - Ruby avea senzaţia că o pisică îi râcâia pielea 
cu ghearele. In ciuda suferinței ei evidente, el nu șovăi, nu-și 
pierdu nici măcar pentru o clipă concentrarea și contură cu 
meticulozitate desenul. După ce lucră răbdător vreme de zece 
minute, se opri, îi zâmbi scurt lui Ruby și luă sticla cu tuș 
albastru. Nu-i lăsă lui Ruby decât un răgaz scurt și se apucă din 
nou de treabă, aceeași durere ascuţită străbătându-i corpul pe 
măsură ce el înainta. 

Ruby închise ochii, în speranţa că totul avea să se sfârșească 
mai repede dacă nu mai vedea ce se întâmplă. Ce era mai rău 
trecuse - acceptase să fie tatuată - acum nu mai avea altceva 
de făcut decât să reziste până la capăt. 

— Acum poţi să te uiţi. 

Când Ruby deschise ochii, văzu că el ţinea în mână o oglindă 
mică, pentru ca ea să-i admire opera. O clipă i se uită drept în 
ochi, sfidătoare, refuzând să privească în oglindă. Însă privirea 
lui fixă avea prea multă forță și Ruby, învinsă, își cobori privirea 
în oglindă. Nu știuse la ce să se aștepte, dar rezultatul o 
surprinse oricum. 

Pielea ei albă era iritată, un cerc mare și roșu îi împodobea 
umărul. Dar în mijlocul cercului, nevinovată și cumva nepotrivită 
în acea ambianţă nefericită, era o mică mierlă albastră. 


VP - 46 


27. 


Agentul de poliție Sanderson şedea în biroul lui Helen, de 
cealaltă parte a mesei, cu niște dosare răsfirate în fața ei. Ușa 
era închisă bine, jaluzelele erau lăsate - discuţia lor nu trebuia 
să ajungă la urechile celorlalţi. Dorinţa lui Helen de a păstra 
confidenţialitatea era însă oarecum lipsită de sens - câţiva 
dintre membrii echipei știau că Nathan Price era un subiect de 
interes în cazul Ruby Sprackling și făceau fără îndoială ei înșiși 
anumite conexiuni, însă Helen nu voia să se speculeze cu privire 
la o posibilă legătură între cele două anchete, înainte de a fi 
sigură că într-adevăr exista o legătură. Jaluzelele lăsate și ușa 
închisă transmiteau exact acest mesaj. 

— Am nevoie de orele exacte, spuse Helen, în vreme ce 
Sanderson răsfoia lista cu apelurile telefonice ale lui Ruby 
Sprackling. 

— Ruby și-a postat primul tweet de adio ieri în jurul orei unu 
după-amiaza, răspunse Sanderson. 

— De unde a fost postat? 

— Încă nu avem locul exact, dar de undeva de la marginea de 
est a Pădurii Noi. 

Faţa lui Helen nu trăda nicio emoție, în ciuda neliniștii care o 
cuprinsese. 

— Și al doilea? 

— A fost trimis azi-dimineaţă, în jurul orei zece, din centrul 
orașului Southampton. 

Asta era! Erau exact orele și locurile de unde trimisese și 
Pippa Briers ultimele e; SMS-uri și tweet-uri. Caracterul laconic, 
de fapt-divers, al mesajelor care nu erau adresate cuiva anume 
era alarmant, la fel și faptul că ambele telefoane nu emiseseră 
semnal decât un timp foarte scurt, fiind după aceea probabil din 
nou închise. Toate acestea sugerau că o terță persoană simula 
prezenţa digitală a fetelor. Era evident că ucigașul nu știa că 
găsiseră și identificaseră cadavrul Pippei. Helen era bucuroasă 
că presei i se ascunsese deocamdată această descoperire, 
fiindcă astfel aveau dovada că tweet-urile și SMS-urile erau 
false. 

— Aș vrea să ţinem deocamdată sub tăcere legătura aceasta, 
adăugă Helen, după ce-i explicase lui Sanderson raţionamentul 


VP - 47 


ei. Dar Nathan Price este acum suspectul nostru numărul unu în 
ambele cazuri și vreau să-l găsim. Dă-le celor de la Ordine poza 
lui, trimite oameni acasă la el, pune-i pe cei de la Rutieră să 
verifice numărul de înmatriculare al dubei lui - și să meargă 
Stevens acasă la Pippa, în Merry Oak. Poate mai sunt chiriași 
care-și amintesc de Pippa și Nathan. Avem nevoie de cât mai 
multe informaţii cât mai repede cu putință. 

Sanderson dădu din cap și plecă grăbită să execute ordinele. 
Helen privi în urma ei, tulburată. Făceau progrese, și îi vedea 
deja pe membrii echipei cum se însuflețesc la ordinele lui 
Sanderson - după cum se prezenta situaţia la momentul acela, 
întoarcerea în siguranţă acasă a lui Ruby Sprackling era posibilă, 
dacă ei se mișcau repede și precis. Pe de altă parte, cea mai 
recentă descoperire a lor confirmase cele mai negre temeri ale 
lui Helen. Aveau de-a face cu un criminal în serie. Cu un răpitor 
versat. In cursul scurtei ei cariere, Helen prinsese deja doi 
ucigași în serie. Avea să mai fie oare norocoasă și în cazul celui 
de-al treilea? 


28. 


— Cadavrul a fost găsit sâmbătă dimineaţa și între timp a fost 
identificat ca fiind Pippa Briers din Reading, o femeie în jur de 
douăzeci și cinci de ani. Familia ei a fost anunţată. 

Subcomisarul de poliţie Ceri Harwood expunea situaţia scurt 
și la obiect. Helen, care stătea lângă ea, trebui să admită în 
sinea ei că Harwood era făcută pentru așa ceva - cu toți 
jurnaliștii adunaţi în faţa ei ca un public adulator - și că părea 
întotdeauna calmă și stăpână pe situaţie. Spre deosebire de ea, 
Helen avea deseori, în asemenea situaţii, dificultăţi în a-și 
stăpâni nerăbdarea. Ştia că presa putea fi un instrument valoros 
într-o anchetă, dar nu putea suporta să stea cu mâinile în sân, 
răspunzând la întrebări, când ar fi putut urmări piste. 

— Cum a murit? întrebă Emilia Garanita. 

Prima întrebare venea, ca de obicei, din partea reporterului 
criminalist al ziarului Southampton Evening News. Garanita avea 
uimitorul talent de a o lua întotdeauna înaintea colegilor ei din 


VP - 48 


presă. Întrebarea îi era adresată lui Helen, dar, înainte ca 
aceasta să apuce să răspundă, interveni Harwood. 

— Examinarea post-mortem este în curs de desfășurare. Vom 
oferi mai multe informaţii pe parcurs. 

— Plaja e sigură? Oamenii au motive de îngrijorare? ripostă 
Emilia fără să ezite. 

Helen pricepu că ziarista era în căutarea unei povești 
senzaţionale. Dar Harwood rămase în continuare neclintită. 

— Plaja este absolut sigură. Ţin să subliniez că, din câte se 
pare, cadavrul a fost îngropat acum câţiva ani - nu este un 
incident recent. Plaja a fost redeschisă publicului, care o poate 
frecventa după bunul său plac, ca și până acum. 

— Urmăriţi o pistă anume, inspector Grace? întrebă Tony 
Purvis de la Portsmouth Herald, devansând-o pe Emilia. 

— Ancheta noastră se desfășoară în câteva direcţii, răspunse 
Helen, și rugăm pe oricine a cunoscut-o pe Pippa Briers sau a 
lucrat cu ea la agenția de turism Sun First să contacteze echipa 
de incidente majore. Orice detaliu - oricât de neînsemnat - 
despre viaţa ei în Southampton poate fi extrem de util. Pippa 
avea câteva piercinguri și un tatuaj - aveţi o fotografie în mapa 
dumneavoastră informativă - despre care credem că a fost 
realizat în perioada cât a locuit în Southampton. Dacă cineva 
recunoaște tatuajul sau știe unde a fost făcut, îl rugăm să ne 
contacteze. 

— Aveţi vreun suspect? Vreo persoană pe care ați vrea s-o 
luaţi la întrebări? continuă Tony. 

— Încă nu, răspunse Helen răspicat. Dar vă anunţăm de 
îndată ce se schimbă situaţia. 

Discutaseră îndelung dacă să dezvăluie presei numele lui 
Nathan Price. Dar Harwood le ceruse să fie precauţi și, de data 
aceea, Helen fusese de acord cu ea. Dacă numele lui devenea 
cunoscut, era posibil să se dea și mai mult la fund - or, acesta 
era ultimul lucru pe care și-l doreau. 

La scurt timp, conferinţa de presă se încheie. Helen dădu să 
plece, când simţi pe umăr atingerea unei mâini cunoscute. Se 
întoarse și se trezi față în față cu Emilia Garanita. Erau 
adversare vechi, dar Emilia se străduise totuși în ultima vreme 
să o susțină public pe Helen. În cursul anchetei în cazul Ella 
Matthews, Emilia sărise rău de tot calul, urmărind-o în mod 


VP - 49 


ilegal pe Helen în goana ei după ucigaș - și încă mai arăta căinţă 
pentru fapta ei. 

— Mai aveţi ceva picant pentru News? Am fi bucuroși să vă 
putem ajuta în orice fel. 

Helen zâmbi în sinea ei. Era evident cât se străduia Emilia să 
fie amabilă - când, de fapt, atacul frontal era ceea ce-o 
caracteriza. 

— Încă nu, Emilia. Dar te sun eu dacă e cazul. 

Emilia privi în urma ei. De un an de zile, de când încheiaseră 
armistițiul, nu mai aflase mare lucru de la Helen și efortul de a fi 
amabilă începea să lase urme. Se dădea peste cap să scoată 
ceva de la Helen, dar era mai mult decât evident că încă era 
exclusă. Enervată, Emilia își strânse lucrurile și porni către ieșire 
în urma celorlalţi jurnaliști. Sperase că acel caz avea să-i 
ușureze întoarcerea - avea să-i dea o șansă de a-și relansa 
cariera - dar încă de pe acum se întrezărea o nouă oribilă 
fundătură. 


29. 


De data asta avea să-l strângă de gât. Avea de gând să se 
ducă aţă înăuntru și să-l strângă de gât pe nemernic. Ce tâmpită 
fusese. Să-l apere, să mintă pentru el - și în tot acest timp el îi 
turna ei minciuni. Unde e, ce face, cu cine e... 

Angela Price spumega de furie, totuși se codea. O prietenă îi 
ciripise Angelei că-l văzuse pe Nathan în centrul orașului 
Southampton, când el îi spusese ei în mod explicit că avea să 
lucreze toată săptămâna în Bournemouth. Mai mult ca sigur își 
făcuse de cap - băuse, umblase după fuste, se purtase ca un 
ticălos, așa cum făcuse întotdeauna. De ce naiba i le mai 
înghiţea ea pe toate? 

Trecuse pe la toate localurile unde obișnuia el să piardă 
vremea - cafenelele unde se întâlneau muncitorii de pe 
șantiere, săli de biliard, crâșme - și îl găsise în cele din urmă în 
Diamond Sports Bar. Uite-l - la nici zece metri de ea - urmărind 
atent știrile TV, fără să o observe. Angela ţinea deja o mână pe 
ușa barului, cu gândul să intre și să-l strige. Să-l facă de râs în 


VP - 50 


faţa amicilor săi, să-l facă cu ou și cu oțet, să știe lumea ce fel 
de om era el... 

— Dă-te din drum, drăguță. 

Un parior însetat o împinse la o parte, enervat că stătea în 
ușă. Pe cine încerca ea să păcălească? Bineînţeles că n-avea să 
intre. Arăta ca moartea în vacanţă - părul unsuros, fața 
nemachiată, pungi sub ochi - și singura persoană care s-ar fi 
făcut de râs ar fi fost chiar ea. Înăuntru erau numai bărbaţi și 
apariţia ei jalnică i-ar fi amuzat teribil. Ea, nu el, era de râsul 
lumii. 

Cu ochii înlăcrimați, plecă. De ce făcea ea umbră pământului 
degeaba? Toată viața nu avea să fie altceva decât o cârpă, pe 
care Nathan o putea lua de jos și zvârli cât colo ori de câte ori 
avea el chef... 

Un gând o făcu să încetinească pasul. Exista o posibilitate de 
a i-o plăti nemernicului, de a-l înfunda o dată pentru totdeauna. 

Angela își luă inima în dinţi, scoase vechiul ei telefon Nokia și, 
după o clipă de șovăială, formă 999. 


30. 


— la mâinile de pe mine, fetiţo. 

| se adresase cu un zâmbet, dar dincolo de acesta era o 
agresivitate evidentă. 

— Știu că vrei să-mi ajungi în pantaloni, dar sunt un bărbat 
însurat, așa că ia dracului labele de pe mine. 

Sanderson nu catadicsi să răspundă la izbucnirea lui Nathan 
Price. Bărbatul înjura întruna de când îl ridicase și, în afară de 
asta, nu voia să riște să-i scape. O mână pe cătușe, una pe guler 
- așa îl ţinea cel mai bine. Dacă era să fie sinceră, aceasta era 
una dintre micile recompense ale jobului ei, să-i pună la punct 
pe tipii violenţi, nesuferiţi. Îl îmbrânci printre uși și îi dădu 
drumul abia când ajunseră în faţa poliţistului care lua în 
evidenţă persoanele arestate. 

— Ti-am adus un exemplar a-ntâia, Harry, spuse Sanderson 
după ce îl împinse pe Price la biroul acestuia. 


VP - 51 


Rezolvară rapid formalităţile și li se deschise ușa zonei de 
arest preventiv. Când se îndreptau spre camera de 
interogatoriu, agentul-șef Lloyd Fortune se apropie de ei. 

— Dar pe tine pentru ce te-au reţinut, colega? întrebă Nathan 
cu o simpatie prefăcută. 

Lloyd îi ignoră remarca rasistă și se întoarse spre Sanderson. 

— Lasă-l în seama mea pe fermecătorul ăsta. 

Vreme de câteva clipe, Sanderson nu spuse nimic. Price era 
suspectul ei și, mai presus de toate, ea îl arestase. 

— E în regulă, mă ocup eu de el. 

Sanderson ar fi trebuit, desigur, să cedeze imediat, dar ceva - 
orgoliul? supărarea? - o împiedică. 

— Inspectorul Grace a hotărât să ne ocupăm noi, ea și cu 
mine, de treaba asta. 

Era adevărat? O dădeau la o parte? Indiferent care era 
adevărul, nu se puteau certa în prezenţa lui Nathan Price, care 
nu scăpa un cuvânt din spusele lor și era vizibil amuzat de 
tensiunea dintre cei doi polițiști. 

— O ciondăneală cu drăguțul tău? se amestecă Price 
împăciuitor. Îţi plac negrii, hai? 

— Taci din gură, se răsti Lloyd și-l trase după el pe suspectul 
care rânjea cu gura până la urechi. 

Sanderson privi în urma lor. Da, era vorba de prejudecăţi și 
acestea nu veneau doar din partea lui Price. Sanderson avea 
mai multă experienţă, era mai bine pregătită, avea la activ mult 
mai multe condamnări și ore de anchetă, și totuși Lloyd Fortune 
fusese ridicat în grad înaintea ei și peste ea. El era la 
Southampton de ceva mai mult de un an - ea de patru - și deja 
o întrecuse. Știa ea de ce - dar bineînţeles că n-o putea spune în 
gura mare. Era corectitudinea politică, pur și simplu, care pe ea 
o făcea să spumege de furie. Lloyd voia cu tot dinadinsul să-și 
justifice promovarea, să pună mâna pe o condamnare de mare 
efect - și cea care avea de suferit urma să fie Sanderson. ÎI 
înţelegea, poate ar fi făcut și ea același lucru dacă ar fi fost în 
pielea lui. Dar era și Helen amestecată în toată povestea? În 
mod normal nu se preta la așa ceva, dar se schimbase oare 
peisajul? 

Sanderson se întoarse la biroul ei cu senzaţia că i se clatină 
pământul sub picioare, ceea ce nu-i plăcea câtuși de puţin. 


VP - 52 


31. 


— Vorbiţi-mi despre relaţia dumneavoastră cu Pippa Briers. 

Helen stătea vizavi de Nathan Price, flancată de Lloyd 
Fortune. Faţă în faţă cu un inspector de poliție, Price își mai 
pierduse puţin din impertinenţă, lăsându-se în sfârșit cuprins de 
gravitatea situaţiei. Helen voia să profite de acest avantaj. 

— Ce vreţi să știți? 

În loc să răspundă la întrebarea ei, punea o altă întrebare. 
Price nu fusese niciodată pus sub acuzare, dar Helen nu avea 
nicio îndoială că se mai aflase și cu alte ocazii în custodia 
poliţiei. 

— Cât timp a durat relaţia cu ea? 

— Vreo nouă, zece luni. 

— Aţi locuit împreună? 

— Uneori. Eu aveam nevastă, deci vă daţi seama... 

Nu avea nicio remușcare, dimpotrivă, era încântat de faima 
lui de donjuan de cartier. 

— Și cum vă înţelegeaţi? 

— Bine. Îi plăcea să bea, să danseze. Era în regulă. 

— Vă certaţi? 

— Uneori. Când i se punea ei de harță. 

— De exemplu, fiindcă dumneavoastră eraţi însurat și nu i-ați 
spus lucrul ăsta. 

Nathan ridică din umeri - nu avea de gând s-o contrazică. 

— Am dreptate să cred că Pippa a încheiat relaţia când a aflat 
că mai aveaţi pe cineva? 

— De fapt mai aveam încă două. Nu știu ce-i cu fetele astea. 

— Și care a fost reacția dumneavoastră când v-a dat papucii? 

Helen sesiză o slabă reacţie din partea lui Price, o umbră de 
enervare la auzul cuvintelor „v-a dat papucii”, pe care acesta o 
alungă însă imediat. 

— Păi ce-mi rămânea de făcut? întrebă el cu un aer indiferent, 
dar Helen nu se lăsă păcălită. 

— V-a sărit ţandăra, nu-i așa? 

— Nu. Am... 

— Nu v-a convenit că v-a dat papucii și ați făcut ca toţi dracii. 
Am aici mărturia unui coleg al Pippei de la Sun First. Spune că 
ați dat buzna în agenţie, că aţi făcut scandal. 


VP - 53 


— Pe naiba. 

— Se pare că a trebuit să cheme paza să vă dea afară. Mai 
avem și mărturia unui vechi chiriaș din Bedford Heights, în 
Merry Oak, care declară că aţi venit de câteva ori beat, ați lovit 
în ușa Pippei și i-aţi cerut să vă lase să intrați. 

— Schimbase broasca și eu n-aveam cheie. Mare scofală. 

— De ce schimbase broasca, Nathan? 

De data asta, Nathan nu mai avu un răspuns la îndemână. 

— Fiindcă îi era frică de dumneavoastră? Le-a spus colegilor ei 
că-i era frică de dumneavoastră. Le-a spus că o urmăreați. 

— Nici pomeneală. 

— Nu voiaţi să-i daţi drumul, nu-i așa, Nathan? Cred că vă 
plăcea de ea. Unde aţi dus-o? 

Urmă o pauză lungă, timp în care Nathan se holbă la Helen. 
Apoi cobori privirea. 

— Vreau un avocat. 

— Va sosi imediat un avocat din oficiu. Ar trebui să ajungă în 
câteva minute. Dar aș vrea să continuăm cu întrebările acestea 
generale, numai dacă dumneavoastră nu doriţi dintr-un motiv 
anume să mă opresc aici. 

Urmă o nouă pauză lungă, după care Price ridică nepăsător 
din umeri. 

— Vorbiţi-ne despre Ruby Sprackling, spuse Lloyd și puse 
mâna pe baston. 

— N-o cunosc. 

— O fată drăguță. Seamănă cu Pippa. l-ați zugrăvit în locuință, 
unde se spărsese țeava. 

— A, acum știu la cine vă referiți. 

— Mai aveți cheile de la locuința ei, nu-i așa? 

— Le-am avut, până mi le-aţi luat. 

— Dar Ruby unde e acum, Nathan? 

O nouă pauză, după care spuse: 

— Habar n-am. 

— Când aţi văzut-o ultima oară? întrebă Helen prompt. 

— Acum două zile. Mergea la cumpărături sau ceva de 
genul... 

— A dispărut vineri noaptea, n-a mai fost văzută de atunci. 
Dumneavoastră v-aţi întâlnit cu ea vineri noaptea, Nathan? 

— Nu, eram plecat la lucru în Bournemouth. 

— Deci n-aţi fost în Revolution? Vineri noaptea? ripostă Helen. 


VP - 54 


În sfârșit, o licărire de spaimă în ochii lui Nathan. Helen îi 
împinse o fotografie peste masă. 

— Aceasta este o fotografie de la o cameră de supraveghere 
care v-a înregistrat cum stăteați la coadă să intrați în 
Revolution, un club de lângă Bedford Square. Uitaţi-vă la dată și 
oră. Vineri noaptea. Ruby a fost acolo în noaptea aceea. 

— Du-te dracului! 

— Vă vedem intrând, dar nu vă mai vedem ieșind. Un club 
trebuie să aibă niște ieșiri de urgenţă, pe unde să te poți 
strecura afară. Asta ați făcut dumneavoastră? Inainte de a o 
urmări pe Ruby până acasă la ea? 

— N-am văzut-o. 

— Duba dumneavoastră era parcată pe strada lui Ruby. O 
cameră de supraveghere a traficului v-a surprins intrând pe 
stradă la șase și ceva după-amiaza. Aceeași cameră a 
înregistrat cum pleacă duba dumneavoastră la ora patru 
dimineaţa. Dar clubul închide la două. Ce aţi făcut în acest 
interval de două ore, Nathan? 

— Vreau un avocat. 

Acum se enervase. 

— De ce nu vreţi să staţi de vorbă cu mine, Nathan? Ce-aţi 
făcut? 

Nathan își pironise privirea în podea și tăcea. 

— Asta este șansa dumneavoastră de a vă scăpa pielea. La 
proces, orice negare sau minciună va face o impresie foarte 
proastă, continuă Helen. Pentru Pippa nu mai putem face nimic, 
dar dacă îi daţi drumul lui Ruby, v-aș mai putea ajuta. Deci vă 
rog, Nathan, spuneți-mi unde este Ruby. 

O pauză lungă. Helen îi aruncă o privire lui Lloyd, apoi se 
întoarse către Nathan. Suspectul își ridică încet capul. Toată 
impertinenţa lui dispăruse, acum arăta ca un animal încolţit. 

Dar când vorbi nu spuse decât: 

— Nu am nimic de declarat. 


32. 


Usturimea ascuțită se atenuase, dar numai pentru a fi 
înlocuită de o durere surdă. Ruby stătea întinsă pe pat, 


VP - 55 


legănându-și umărul întinat, dorindu-și ca tatuajul să dispară pur 
și simplu. După ce-și terminase treaba, bărbatul păruse foarte 
tulburat. Lacrimi se iviseră în colțurile ochilor lui, când se 
aplecase și o sărutase tandru pe cap. La scurt timp plecase, de 
parcă n-ar fi fost sigur că-și va putea ţine cumpătul. 

Disperarea lui Ruby era totală, dispoziţia ei sumbră - speranța 
iniţială, că avea să poată negocia cu el, că-l va putea mitui, se 
spulberase. Plânsese întruna, la durerea provocată de tatuaj 
adăugându-se deznădejdea. Acum își dădea seama că, pentru 
el, ea era o jucărie. Era jucăria lui în această casă pentru păpuși, 
unde tot ce părea real era, de fapt, fals. 

Inspectase fiecare centimetru din încăpere. Fiindcă oricum nu 
avea altceva de făcut în lungile ceasuri de singurătate, 
încercase să găsească ceva ce, la nevoie, putea fi folosit ca 
armă. Deși încercase să alunge acest gând, nu putuse să nu 
bage de seamă cât de emoţionat era el când o privea, nu putuse 
să ignore felul în care-i scruta corpul. Dacă ar încerca să o 
violeze, cu ce s-ar putea ea apăra? 

Pe un bufet șubred era un ceainic, dar era de plastic și ar fi 
fost dificil de mânuit. Pe pereți mai erau și alte lucruri ciudate - 
fotografii înrămate, un calendar din 2013 și niște cârlige pentru 
haine sau pălării - dar nimic folositor. Incercase să scoată 
cârligele din perete, dar erau fixate în beton și nu se lăsau 
clintite. Dar de ce erau acolo? Că doar nu venea nimeni în vizită. 
Și atunci de ce? De ce se străduia cineva să creeze încăperea 
perfectă, când totul nu era decât un decor? Ruby își îngropă faţa 
în cearșafuri și încercă să-și înăbușe senzaţia de greață. 

Fii calmă. Nu ceda. Ruby încercă din nou să se gândească la 
lucruri mai frumoase. Nu era decât de două zile acolo, dar 
teama că avea să-și piardă minţile în văgăuna aceea era deja 
reală. Disperarea totală avea să ducă la nebunie, Ruby era 
convinsă de asta, așadar mai încercă o dată să-și îndrepte 
gândurile spre familia ei. Era duminică - oare ei ce făceau? 
După prânz, Conor și Cassie spălaseră probabil - fără chef, ca de 
obicei - vasele murdare, iar mama și tata ieșiseră cu Max la 
plimbare... 

Un gând o trăsni pe Ruby din senin, fără milă. Mama ei. Peste 
două zile avea să fie ziua de naștere a mamei ei. lar ea nu avea 
să fie acolo... 


VP - 56 


Cum avea să petreacă anul acela? Ruby își imagină atmosfera 
apăsătoare, de îngrijorare și suferință, lipsa felicitărilor și a 
cadourilor, oroarea paralizantă a unei zile de naștere petrecute 
ducând dorul unei fiice care nu venea să-i ureze la mulţi ani. 
Imaginea aceasta oribilă îi tăie lui Ruby respiraţia. Era ceva real. 
Ceva ce se întâmpla în realitate. Fusese smulsă din sânul unei 
familii care o iubea mai mult decât merita și pe care probabil n- 
avea s-o mai revadă vreodată. 

Ruby își înghiţi lacrimile și încercă din nou să-și imagineze 
chipurile lor familiare. Să retrăiască acele momente fericite în 
familie, care parcă aparţineau deja unei alte vieți. Era dezolant - 
familia ei nu mai exista decât în acele fantezii lipsite de sens - 
dar asta era acum soarta ei. Ruby se retrase printre amintiri, cu 
sufletul gol, dar în mod ciudat alinat. Ele aveau să fie de-acum 
înainte coconul ei. 


33, 


— Clientul meu v-a spus tot ce știe... 

— Clientul dumneavoastră nu ne-a spus nimic, se răsti Helen, 
deja enervată de atitudinea afectată a avocatei din oficiu. Și 
haideţi să vă dau un sfat, amândurora. „Nu am nimic de 
declarat” nu e o apărare bună. Te face să pari vinovat. 

Helen accentuă ultimul cuvânt. 

— Ştiţi cât se dă pentru răpire și omor, Nathan? continuă ea, 
hotărâtă să menţină presiunea. Între cincisprezece și douăzeci 
de ani, cel puţin. Cum sună asta? 

— Cred că ar trebui să facem o pauză, spuse în mod previzibil 
avocata. 

— Mai avem timp, îi respinse Lloyd propunerea. Și, mai 
important chiar, mai avem întrebări. Ace/eași întrebări. Ce s-a 
întâmplat în intervalul acela de două ore, Nathan? Aţi intrat în 
locuința lui Ruby? Aţi luat-o cu forța? Sau îi puseserăţi deja în 
club ceva în băutură? 

Niciun răspuns. 

— Clientul dumneavoastră ar trebui să știe, continuă Lloyd, că 
i-am percheziţionat duba. Și am găsit niște chestii interesante în 


VP - 57 


spate. Obișnuitele găleți, scule, tot ce trebuie pe șantier, 
desigur, dar și o saltea și câteva pături. Pentru ce sunt păturile? 

— Dorm uneori acolo, când sunt plecat la lucru. Am nevoie de 
pături, răspunse Nathan. 

— De patru pături? In toiul verii? Pe saltea erau fire de păr, de 
păr negru. Părul dumneavoastră îmi pare blond natural, Nathan, 
de unde vin firele acelea de păr negru? 

O pauză lungă. Avocata îi aruncă o privire lui Nathan, să vadă 
ce reacție avea. 

— N-am nimic de zis, răspunse acesta în cele din urmă. 

— Atunci propun fie să-l puneţi sub acuzare, fie să-l eliberaţi 
pe clientul meu, se grăbi să adauge avocata. 

— De-abia am început, răspunse Lloyd tăios, renunțând la 
politeţea sa profesională. 

— Nu aveți nicio dovadă. Dumneavoastră știți asta, noi știm 
asta... 

— Haideţi să vedem ce găsesc criminaliștii în dubă, bine? îi 
tăie vorba Helen. N-are niciun rost să ne facem socotelile 
înainte. Cred că-l mai putem reține... aproape patruzeci de ore 
pe clientul dumneavoastră. Ceea ce ar fi suficient pentru o 
noapte în arest, dumneavoastră ce ziceţi, Nathan? 

Nu era prima oară în acea zi când Helen se bucura să vadă 
cum se șterge rânjetul de pe faţa lui Nathan Price. 


34. 


Noaptea se aşternea treptat deasupra oraşului. Clădirile din 
Southampton, care la lumina zilei îi păruseră străine, fremătând 
de oameni care-și vedeau de treburile curente, căpătau acum 
un aspect mai sinistru. Din punctul lui de observaţie de la etajul 
al paisprezecelea al hotelului, Daniel Briers privea orașul. Pentru 
unii, luminile care sclipeau pe fundalul cerului întunecat erau 
poate seducătoare, promițătoare. Pentru el era doar o lume a 
umbrelor. Işi imagina tot soiul de oameni de cea mai joasă speță 
- ucigași, violatori, tâlhari - profitând de întuneric, săvârșind sub 
acoperirea nopţii nenumărate crime abominabile. 


VP - 58 


Pippa venise în acest oraș și fusese înghițită de el. Deși se 
simţea obligat să rămână aici, să aștepte să i se facă dreptate, 
ura deja orașul din tot sufletul. 

De când plecase Helen, timpul trecuse anevoie. Dăduse 
imediat toate telefoanele necesare, dar fuseseră convorbiri 
scurte. Se temea că s-ar fi pierdut cu firea dacă ar fi purtat o 
conversaţie mai lungă. Incă nu se simţea în stare să analizeze 
cu alţii evenimentele recente. Le comunicase doar cumplita 
veste și încheiase convorbirea cerându-și scuze. De îndată ce 
terminase cu asta, își închisese telefonul, băuse un whisky și 
încercase să se odihnească. 

Era sleit de puteri, după o noapte nedormită și toată oroarea 
celor petrecute în timpul zilei, dar nu se putea deconecta. În 
mintea lui se rotea un caleidoscop de imagini și de amintiri - 
nașterea Pippei, durerea ei cumplită la moartea mamei, 
felicitările de „Tată al Anului” pe care i le făcea când era mică, 
mândria ei de premiantă, certurile și acuzaţiile de mai târziu - 
de majoritatea cărora el era vinovat, după cum își dădea seama 
acum. Un carusel nesfârșit de gânduri și sentimente, unele 
urâte, dar majoritatea foarte, foarte frumoase. Pippa lui 
continuând să trăiască în amintire. 

Era oare înţelept să rămână aici? Kristy, soţia lui, nu era 
convinsă - „Nu ţi-ar fi mai bine aici cu noi, cu mine și cu băieţii?” 
- dar îl lăsase pe el să hotărască. Era greu și pentru ea, gândi 
Daniel. Kristy era profund șocată de moartea Pippei, ca toată 
lumea de altfel, dar ei nu-i plăcea cu adevărat Pippa - pe care o 
considerase o persoană egoistă - și în tristeţea lui Kristy se 
amestecau în mod inevitabil și celelalte sentimente față de fată, 
deși ea spunea că nu era așa. 

Până și acum, Pippa era motiv de tensiune între ei - o 
persoană la care Kristy nu ţinea foarte mult, dar la care el, 
Daniel, nu putea renunţa. Legătura dintre părinte și copil nu 
poate fi ruptă, oricât de proastă ar fi relaţia lor, e o legătură 
care pur și simplu ex/stă. Nici moartea nu schimbă acest lucru și 
acesta era motivul pentru care Daniel trebuia să rămână în oraș. 
Știa că va trebui să se confrunte cu o mulţime de lucruri 
îngrozitoare - încă nu fusese pe plaja unde o găsiseră - și spera 
că avea să găsească puterea să reziste, nu atât de dragul lui, 
cât de dragul Pippei. 


VP - 59 


Dar acum, privind tabloul sumbru al orașului, curajul începea 
să-l părăsească. Locul acela îi era atât de străin, atât de 
ameninţător. Și deasupra tuturor acestor lucruri plana cumplitul 
gând că undeva, învăluită de întuneric, era persoana care îi 
răpise, ucisese și îngropase unicul copil. 


35. 


Era haos. Nici nu se așteptase la altceva. De îndată ce intră în 
hol, o izbi un val de zgomote - o cacofonie de ţipete, învinuiri, 
râsete și altele. Sfârșită de oboseală, Emilia Garanita își trânti 
cheile pe măsuţa din hol și porni către sursa anarhiei. 

Tatăl ei ispășea în închisoare restul unei condamnări destul de 
lungi, iar mama ei își luase lumea-n cap cu aproape un deceniu 
în urmă, ceea ce însemna că Emilia - cea mai mare dintre cei 
șase copii - juca rolul de părinte de atâţia ani, încât nici nu mai 
avea chef să-i numere. Era tânără, încă nu împlinise treizeci de 
ani, dar se simțea mult mai bătrână, mai ales în ziua aceea. 
Conferinţa de presă a secţiei centrale de poliţie din 
Southampton nu-i oferise nimic concret și faptul că Helen Grace 
o respinsese încă o mai rodea, îi stricase toată ziua. Așa erau 
unele zile - neproductive, enervante și deprimante. 

Intră în bucătărie pe fondul unei litanii de acuzații și 
contraacuzaţii. Cel mai mic dintre cei cinci fraţi ai ei avea 
doisprezece ani, cel mai apropiat de vârsta ei nu împlinise încă 
douăzeci și cinci, așa că avea de-a face cu o mulţime de ego-uri 
labile,  supradimensionate, care să creeze conflicte și 
consternare. Ca de obicei, prezența Emiliei calmă spiritele și 
treptat mâhnirile zilei pieriră. Când se așezară cu toţii la masă - 
la o tocană cu carne de porc și cârnaţi Chorizo, o reminiscență a 
originii lor portugheze - starea de spirit a Emiliei începu să se 
îmbunătăţească. Oricât de exasperantă era familia ei, aceasta o 
iubea și accepta pe Emilia cu toate cusururile ei. Unora nu le 
plăcea firea ei, alţii o dispreţuiau pentru meseria ei și toți aveau 
o reacţie ciudată la faţa ei, din care jumătate era desfigurată de 
o cicatrice urâtă, urmarea unui atac cu acid din partea 
traficanţilor de droguri pentru care lucrase tatăl ei. Ea învățase 
s-o ignore și mai târziu să profite de ea, punându-i pe ceilalţi în 


VP - 60 


mod intenţionat la încercare, pentru a vedea cum reacționează. 
Dar, oricât de dârză ar fi fost ea, tot era afectată de expresiile 
contrariate pe care le provoca faţa ei. Dar nu aici, nu acasă, 
unde era tachinată și iubită la fel ca toţi ceilalți. 

Pe rând, copiii mai mici se duseseră la culcare. Sora ei cea 
mai apropiată, Luciana, îi ţinu companie la Game of Thrones, 
pentru a se retrage apoi și ea, lăsând-o pe Emilia singură cu 
gândurile ei. 

Cariera ei - viaţa ei - stagna. Gestul ei lipsit de loialitate de a 
vinde senzaționala poveste a Ellei Matthews celor de la Mail în 
locul propriilor angajatori, nu se sfârșise cu bine și aproape o 
costase slujba de la Southampton Evening News. Nu mai primise 
postul pe care i-l promiseseră la Mail și Emilia se trezise în 
situaţia umilitoare de a fi nevoită să cerșească practic să-și 
păstreze la News vechiul post - pe care și acum îl considera mai 
prejos de posibilităţile ei. Sperase întotdeauna că postul de 
reporter criminalist regional o va catapulta spre lucruri mai 
măreţe și nimeni, nici cel mai aprig dușman al ei, nu putea 
tăgădui că-și făcea bine meseria. Dar uite că tot aici rămăsese, 
la Southampton, iar șansele de a promova erau și mai mici 
decât înainte. 

Avea nevoie de o poveste senzaţională. De ceva important, 
care s-o împingă iarăși în linia întâi. Cadavrul de pe plajă fusese 
inițial promiţător, dar în final avea să se dovedească probabil a 
fi o crimă deprimantă din lumea drogurilor sau ceva de genul 
ăsta. lar Helen Grace - singurul poliţist din Southampton care 
crea în mod garantat știri senzaţionale - era hotărâtă să nu-i 
dea nimic. Emilia sorbi ultimele picături de vin din pahar, 
convinsă că soluția la problema ei era Helen Grace. 

Trebuia să se pună iarăși bine cu ea - cu orice preţ, cinstit sau 
necinstit. 


36. 


Charlie inspiră adânc și intră în pub. Mai fusese de atâtea ori 
în Crown and Two Chairmen - cârciuma aia era ca a doua casă 
pentru majoritatea polițiștilor de la secţia centrală de poliție din 
Southampton - dar în seara aceea se simţea cam timorată. Işi 


VP - 61 


croi calea prin mulţime către grupul de feţe familiare din colț și 
simţi cum se aprinde la față, căldura din pub amestecându-se cu 
neliniștea ei, dând o vizibilă tentă rozalie obrajilor ei. 

Fu întâmpinată cu căldură și afecţiune, fiecare bărbat și 
femeie strigând în gura mare, bătând-o pe umăr și atrăgând 
atenţia asupra burţii ei enorme. Charlie zâmbea și răspundea 
binevoitoare la întrebări, dar adevărul era că se simțea 
stingheră și ridicolă. Bebelușul era deosebit de activ în seara 
aceea, o lovea în burtă și apăsa pe osul pubian într-o manieră 
de-a dreptul chinuitoare. Charlie se simțea stingheră, 
dizgrațioasă și demoralizată. Sperase că o seară în oraș avea să- 
i îmbunătăţească starea de spirit, dar numai drumul până aici o 
istovise și acum era nevoită să stea de vorbă cu oameni pe care 
abia dacă îi cunoștea. Helen îi zâmbi, dar atenţia stăruitoare a 
subcomisarului Harwood, care o sâcâia mai mult ca sigur cu 
chestiuni operative, o împiedica să se apropie de Charlie. 

Cauza veseliei generale era agentul Grounds, un poliţist de 
carieră care ieșea curând la pensie. Era tipul de poliţist serios, 
de școală veche, pe care nu puteai să nu-l simpatizezi - un fel 
de tată al întregii echipe, cât se poate de demodat, dar plin de 
bune intenţii. Oficial se spunea că îl răsplătesc scoțându-l la 
pensie după douăzeci și cinci de ani de muncă neobosită, dar 
Charlie vedea altfel lucrurile. Grounds era dat la o parte, pentru 
a face loc unor forțe proaspete. 

Charlie știa că era opera lui Harwood. Pe parcursul ultimilor 
doi ani, majoritatea aliaţilor lui Helen plecaseră sau fuseseră 
înlăturați. Mark, desigur - Charlie alungă rapid acest gând - 
Tony Bridges, ea însăși și acum Bob Grounds. Fuseseră înlocuiți 
cu polițiști șlefuiţi, ambiţioși, de genul celor care-i plăceau lui 
Harwood - Lloyd Fortune, agentul „Spune-mi-Ed” Stevens și 
persoana cu care Charlie tocmai stătea de vorbă - agentul 
Sarah Lucas. 

Ambiţioasa și strălucitoarea Lucas o făcea pe Charlie să se 
simtă și mai stingheră. Era tânără, suplă, avea studii superioare 
și dorea să aibă succes în carieră. Intrase în poliție mai târziu, 
după ce studiase Psihologie criminologică la Durham, și 
reprezenta noul tip de poliţist, care avansa rapid în 
Departamentul de Investigaţii Criminale. Harwood o cunoștea pe 
Lucas de la fostul ei loc de muncă și făcuse tot ce-i stătuse în 
putere pentru a o aduce la Southampton. Se zvonea că era 


VP - 62 


moștenitoarea lui Harwood. Lui Charlie nu-i venea greu să 
creadă - la fel ca superioara ei, Lucas nu avea strop de simţ al 
umorului și doar puţin mai multă sinceritate. 

— Eşti superbă, Charlie. 

Era a treia minciună a lui Lucas în tot atâtea minute. 

— Mă simt oribil, răspunse Charlie, zâmbind vitejește. 

— Cât mai e până...? 

— Cât de curând, de-acum. 

— Nu mă mir, i-o întoarse sec Lucas, măsurând cu privirea 
burta lui Charlie. 

Conversaţia continuă în aceeași manieră, până când Charlie 
invocă o vezică slabă pentru a evada. Spre neplăcerea ei, la 
întoarcerea de la toaletă se trezi încolţită de Harwood, care se 
simţea obligată să schimbe câteva vorbe cu ea. Vorbiră despre 
nașteri, bebeluși și creșterea copiilor și Harwood îi oferi lui 
Charlie o mulţime de sfaturi valoroase, pe care le aflase mai 
mult ca sigur de la dădaca ei. Conversaţia continuă într-un mod 
destul de plăcut, dar nu era decât praf în ochi. Cu un an în urmă, 
Charlie avusese câteva dispute tăioase cu Harwood și nu fusese 
iertată. | se va mai permite oare să se întoarcă în cercul celor 
aleși? În seara aceea, Charlie avea mari îndoieli. 

Agentul Sanderson tocmai își lua rămas-bun și când Charlie 
privi peste umărul lui Harwood la grupul tot mai rărit al 
petrecăreților, văzu puţine fețe prietenoase. Helen era desigur o 
excepție, dar Charlie abia acum își dădu seama că fosta ei șefă 
plecase deja. Harwood continua să o plictisească, dar Charlie 
zâmbi în sinea ei - Helen ura întrunirile de felul ăsta chiar mai 
mult decât ea însăși și, dacă cineva reușise să evadeze din 
atmosfera de bonomie forțată și exces de alcool, atunci bine 
măcar că fusese Helen. Dar era tipic pentru ea s-o șteargă 
englezește, gândi Charlie. 

Eterna enigmă. 


37. 


Mergând cu paşi grăbiţi în noapte, Helen simți cum se 
relaxează. Harwood fusese deosebit de insistentă în seara 
aceea, când o luase la întrebări despre cazul Pippei Briers. 


VP - 63 


Auzise zvonuri despre o posibilă legătură cu cazul lui Ruby 
Sprackling și era evident că o suspecta pe Helen că-i ascunde 
informaţii. Harwood nu se înșela, Helen îi ascundea într-adevăr 
ceva, dar se străduise să-și convingă șefa că încă nu exista o 
legătură dovedită și nici vreun motiv de îngrijorare. Încă de la 
începutul colaborării lor, Harwood fusese convinsă că Helen 
căuta asemenea legături, că era obsedată de criminali în serie 
și, în oarecare măsură, dispusă să-i născocească în cazul în care 
nu existau. Faptul că Harwood credea că Helen „născocește” 
ucigași în serie, doar pentru a da și mai multă strălucire 
reputației ei oricum deja impresionante, era o dovadă grăitoare 
pentru sentimentul de nesiguranţă al lui Harwood. 

— Ai scăpat ieftin, Harry, spuse Helen cu jovialitate când intră 
în secţia centrală de poliție din Southampton. Dacă vezi pe 
careva din echipa mea sprijinind stâlpii în noaptea asta, fă-mi o 
favoare și zvârle-i în celulă, bine? 

— Cu multă plăcere, răspunse Harry cu un rânjet. 

Helen ajunse în câteva clipe la etajul al șaptelea și intră în 
centrul de comandă. Se opri o clipă să studieze tabla. Chipul 
tânăr al Pippei, cândva plin de speranţă, acum lipsit de viață, o 
fixă la rândul său. Fără să vrea, Helen se trezi întrebându-se ce 
făcea Daniel în acel moment. Era în infern, într-un infern al 
durerii și amarnicelor acuze la propria persoană, și avea să-i fie 
incredibil de greu să revină la o oarecare normalitate. Gânduri 
sumbre aveau să-l roadă de-acum înainte, luni și ani de zile, 
torturându-l cu întrebarea „ce-ar fi fost dacă”. Ce îl chinuia 
acum era misterul ultimelor luni de viaţă ale Pippei - cu privirea 
ațintită asupra tablei, Helen își jură că avea să descopere 
adevărul despre sfârșitul acelei biete tinere femei și că avea să 
facă dreptate. 

Işi luă geanta din birou și dadu să iasă din centrul de 
comandă, dar se răzgândi. Era o prostie, ba mai mult de-atât, 
era lipsit de sens, dar ceva o determină totuși să se așeze în 
fața computerului abandonat și să intre în sistem. De data asta 
se folosi de parolele agentului Lucas, ceea ce nu era în regulă, 
dar necesar. Introduse numele lui Robert Stonehill în computerul 
naţional al poliţiei și apăsă butonul de căutare. De ce se chinuia 
singură? Se considera singura vinovată de distrugerea vieții 
acestui tânăr inocent, dar chiar și așa, cui îi folosea să-l tot 


VP - 64 


caute la nesfârșit? Era o acţiune zadarnică și întotdeauna se 
sfârșea cu o dezamăgire amară. 

Nu și în seara aceea. Computerul se trezi la viață și afișă ore, 
zile și, cel mai important, un număr de caz. 

Exista un rezultat. Robert Stonehill. Nepotul pe care-l 
îndrăgise și-l pierduse se întorsese din morți. 


38. 


Băgă cheia în broască și o răsuci silențios. Stătuse la pub 
până noaptea târziu - și băuse prea mult - și nu voia să-și 
trezească tatăl cu bocănituri. Lloyd Fortune trecu pragul și ciuli 
urechile. Se așteptase - și sperase - să fie liniște, dar televizorul 
din living mergea, deși era târziu. 

— Bună seara, tată. Ce e la televizor? întrebă Lloyd voios și se 
așeză în capătul liber al canapelei. 

— Tot aceiași proști, răspunse tatăl lui și arătă către invitaţii 
unui talk-show politic. 

— Un ceai? mai întrebă Lloyd. 

— Da, te rog. Mă gândesc că ţi-ar prinde bine și ţie, răspunse 
tatăl lui, sec. 

Lloyd se îndreptă spre bucătărie. Buna dispoziţie din cursul 
serii începea să dispară. Lloyd îl iubea pe tatăl lui cât de mult 
poate și trebuie un fiu să-și iubească tatăl, dar acesta era un 
tiran și lui Lloyd i se amăra deseori când îi auzea aluziile critice. 
Fiindcă din familia lor e/ avusese cele mai mari reușite, pentru 
numele lui Dumnezeu. Fratele și sora lui nu se prea omorau cu 
munca, trăiau din ajutorul social și nici prin cap nu le trecea să 
se spetească și ei așa cum o făcuse tatăl lor când erau ei mici. 
Lloyd știa că-i luau în nume de rău faptul că lipsise mult de- 
acasă în copilăria lor și îi reproșau deseori acest lucru în timpul 
certurilor lor înverșunate. Lloyd le înțelegea supărarea, dar nu le 
lua niciodată partea. Când tatăl lui își adusese familia din 
Jamaica, nu aveau nimic - fusese nevoit să muncească zi și 
noapte, doar ca să aibă ce să le pună pe masă și cu ce să-i 
îmbrace. 

Se spetise la propriu - lucrând ca hamal pe Docurile de Vest, 
în ture de câte douăsprezece ore - și rămăsese cu sechele. și 


VP - 65 


luxase, fracturase sau rupsese de-a lungul anilor mai toate 
părţile corpului - Lloyd își amintea o căzătură foarte urâtă, care 
se soldase cu un spate rupt și câteva săptămâni de odihnă la 
pat. In săptămânile acelea, cu familia ameninţată de spectrul 
sărăciei, mama lui plânsese aproape fără întrerupere. Dar tatăl 
lui se ridicase în cele din urmă din pat și se întorsese la muncă. 
Și continuase să muncească până la pensie. 

Așa că, deși era un om dificil de suportat, mai ales acum, 
după moartea mamei, Lloyd refuza să-l critice. Față de fratele și 
sora lui avea o atitudine mai puţin echivocă. Eșecul lor de a se 
ridica la înălţimea exigenţelor de sârguinţă impuse de generaţia 
anterioară însemna că Lloyd era acum singurul depozitar al 
speranţelor și ambițiilor tatălui său. Caleb era deosebit de sever 
cu Lloyd, îl presase să obţină cele mai bune rezultate la 
examene, să fie cel mai bun absolvent din generația lui de la 
Hendon Police College, să avanseze în grad de la simplu agent 
de poliţie la agent-șef, mai repede, mai repede, mai repede. 
Nimic nu părea să-l mulțumească vreodată. Lloyd acumula 
succes după succes, doar pentru a constata de fiecare dată că 
tot nu câștigase aprecierea tatălui său. li întrecuse deja cu mult 
pe majoritatea colegilor săi, dar tot nu era suficient. 

Lloyd îi întinse tatălui său o ceașcă de ceai și se așeză pe 
canapea să-i urmărească pe politicienii care insinuau tot felul de 
lucruri și se eschivau când erau puși la zid. 

— Uită-te la ăsta. Minte de-ngheaţă apele și nici măcar nu se 
obosește să ascundă asta. 

Tatăl lui nu dădea doi bani pe politicieni, dar urmărea totuși 
emisiunile de genul acela. Caleb era un om care luase viața în 
serios, care avea standarde dintre cele mai înalte și mereu 
pândea ocaziile când cineva se dovedea a nu fi la înălțimea 
așteptărilor. indeosebi fiul său, gândi Lloyd în timp ce își sorbea 
ceaiul. Indeosebi primul său născut. 


39. 


Cu inima frântă, Helen nu-și dezlipea privirea de la dosarul din 
fața ei. Nu închisese un ochi și stătuse toată dimineaţa ca pe 
ghimpi, așteptând să i se trimită prin fax dosarul solicitat, cel 


VP - 66 


despre Robert. Dar acum, când îl ţinea în mâini, nu avansase cu 
niciun pas și slabele ei speranţe erau spulberate. 

In centrul orașului Northampton avusese loc un atac cu 
violenţă fizică, soldat cu arestarea și reținerea lui Robert. O 
încăierare în fața unui pub, între Robert și un alt ins, iscată dintr- 
un fleac. Daunele erau relativ neînsemnate - slavă Domnului - 
dar cam asta era tot ce putuse Helen să afle. Pasaje lungi din 
raportul de două pagini erau înnegrite, astfel încât nu mai 
rămăseseră decât puţine detalii despre incident. Nu se specifica 
dacă Robert fusese pus sub acuzare, dacă era în viaţă sau cei 
se întâmplase. Fusese atât de promiţător, dar cu preţiosul său 
conținut ascuns vederii, raportul nu-i producea altceva decât un 
sentiment de frustrare. 

[] 

— Știu că este o cerere neobișnuită, dar legitimă în aceste 
circumstanţe. 

Tonul cu care Helen i se adresa lui Ceri Harwood era calm și 
stăpânit. 

— Dar de ce, Helen? La ce bun? 

Helen ar fi vrut să-i spună: „Credeam că-i evident, la naiba”, 
dar își înghiţi batjocura. 

— A dispărut din peisaj cu aproape un an în urmă. Nu și-a 
contactat părinţii, nu și-a ridicat ajutorul social, niciun e-mail, 
nimic. Aș vrea să aflu dacă e bine, unde locuiește - nu doar 
pentru binele lor, cât și pentru mine. 

— Te înțeleg, Helen, sigur că da. Dar cunoști regulile. Pasajele 
înnegrite din dosar sunt secrete. 

— De ce? 

— Nu știu de ce - e treaba poliţiei din Northamptonshire, nu a 
noastră - dar chiar dacă aș ști, nu ţi-aș putea spune. Nu cred că 
e nevoie să-ți reamintesc lucrul ăsta. 

— Cunosc regulamentul muncii sub acoperire, răspunse 
Helen, stăpânindu-și cu greu tremurul din glas. Dar aș îndrăzni 
să afirm că e un caz special. E vorba despre un tânăr fără nicio 
rețea de susţinere... 

— N-ai de unde să știi. 

— Nu are pe nimeni în Northamptonshire, nicio rudă căreia să 
i se adreseze... 

— Se pare că e acolo de aproape un an. Suficient timp să-ţi 
faci prieteni, să prinzi rădăcini... 


VP - 67 


— Hai, mai lasă-mă, se răsti Helen la ea, pierzându-și în cele 
din urmă cumpătul. Când a plecat de-aici era o epavă. Tocmai 
aflase că mama lui era o ucigașă în serie. Vieţile părinţilor lui 
adoptivi fuseseră date peste cap, el era plin de mânie, durere, 
resentimente... Nu era într-o dispoziţie tocmai bună „să-și facă 
prieteni”. 

Helen rostise ultima propoziţie pe un ton sarcastic, pe care-l 
regretă imediat când văzu cum se înăsprește fața lui Harwood. 
Aceasta era unica ei speranţă - trebuia s-o aibă de partea ei. 

— Nu vreau să crezi că sunt agresivă sau lipsită de respect, 
dar trebuie să înţelegi că e important să-l găsesc. E vina mea că 
a plecat - se grăbi Helen să adauge. 

— Nu tu l-ai alungat, ci Emilia Garanita, răspunse Harwood, 
sec. 

— Ca să se răzbune pe mine. Mă simt vinovată și de aia te rog 
să mă ajuţi. De când a dispărut, nu trece zi în care să nu mă 
aștept la tot ce poate fi mai rău. Nu are pentru ce să trăiască, 
nu are pe nimeni căruia să-i pese de el, nu are niciun motiv să 
meargă mai departe. Știu că va fi tărăboi, că e împotriva 
regulamentului, dar tu poţi face lucrul acesta posibil. Așadar, 
ajută-mă. Te rog. 

Helen nu se arătase niciodată atât de deschisă sau de 
vulnerabilă în faţa șefei ei. Harwood o privi, apoi se ridică și veni 
de cealaltă parte a biroului. Într-un gest de consolare, o cuprinse 
pe Helen pe după umeri și aceasta pricepu instantaneu că 
pierduse. 

— Îmi dau seama că ești îndurerată și sunt alături de tine. Dar 
nu pot compromite, din compasiune, o operaţiune în curs de 
desfășurare. Îmi pare rău, Helen, dar răspunsul meu nu poate fi 
decât „nu”. 

e 

Helen părăsi biroul lui Harwood. Avea impresia clară că șefei 
ei îi făcuse plăcere să-i trântească ușa în nas, în pofida 
compasiunii prefăcute cu care încercase să o îmblânzească. 
Rămâneau atâtea întrebări fără răspuns. In ce se băgase 
Robert? Lucra pentru poliţie? Se dăduseră peste cap să ascundă 
orice detaliu privitor la adresa, serviciul, cunoștințele lui, ceea 
ce indica faptul că doreau să-l protejeze. Dar de ce? Era 
important pentru ei? Dacă da, în ce calitate - de martor sau de 


VP - 68 


informator? În mintea lui Helen era un tumult de posibile 
scenarii - unul mai îngrijorător decât altul. 

Când intră cu pași hotărâți în centrul de comandă, Helen dădu 
nas în nas cu agentul Sanderson. Era evident că aceasta își 
așteptase șefa. Veștile ei întunecară și mai mult dispoziţia lui 
Helen. 

— ADN-ul din duba lui Nathan Price nu este al lui Ruby 
Sprackling. Și nici ADN-ul /ui nu a fost găsit în locuinţa lui Ruby, 
deci... 

Cu blândeţea ei tipică, Sanderson îi spunea lui Helen că nu 
aveau nimic concret. Price era nevinovat sau doar un criminal 
viclean? Nu conta - oricum, erau nevoiţi să-l elibereze. 


40. 


Conducea cu viteză constantă, dar nu scăpa din ochi oglinda 
retrovizoare. Nu-i venise să creadă când îi spuseseră că e liber 
să plece și avusese dreptate să se îndoiască. Incă nu scăpase de 
ei. 

Nathan Price observă că e urmărit când o luă pe Shirley High 
Road - un Vauxhall de culoare închisă se ţinea discret după el. 
Întrebându-se dacă nu cumva era paranoic, coti în Winchester 
Road. Era un ocol, dar așa avea să știe sigur. Strada se întindea 
liberă în fața lui și Price acceleră brusc. Acul indicatorului sări la 
80 km/h. Depășise cu mult limita de viteză și constată amuzat 
că și Vauxhall-ul accelerase pentru a menţine distanţa. 

Acţionând acum din instinct, făcu un viraj brusc pe Dale Road 
și conduse în direcția spitalului. Strada era, ca de obicei, plină 
de mașini parcate, dar Nathan ochi puţin mai în față un spaţiu 
liber și manevră cu dexteritate duba în el. Cum în dreapta și în 
stânga nu mai era niciun loc liber, Vauxhall-ul trecu pe lângă el 
și opri în cele din urmă în capătul străzii. Din cauza dubei din 
faţă nu mai vedeau acum vehiculul lui. Nathan nu avea nicio 
îndoială că aveau să se dea jos într-o clipită și c-o vor lua înapoi 
pe stradă. Dar avea suficient timp, dacă se grăbea. 

Opri motorul și sări în spate, atent să nu calce pe materialele 
de construcţii care acopereau podeaua dubei. Întredeschise ușa 


VP - 69 


din spate a dubei și se strecură afară. Ghemuindu-se în spatele 
mașinilor parcate, se furișă de-a lungul străzii. 

Când ajunse la capătul ei, se ascunse după un Fiat verde și 
rămase acolo. Acest ultim pas era important - dacă se pripea, o 
dădea în bară. Numără până la zece și abia atunci îndrăzni să 
arunce o privire pe după Fiat în direcţia dubei. Nu încăpea 
îndoială, un poliţist în civil se chiora prin parbrizul dubei, 
căutându-și în buzunar legitimaţia. 

— Imbecil, mormăi Nathan pentru sine, când polițistul o luă la 
fugă înapoi, către colegul său. 

Când îl văzu întorcându-se cu spatele la el, Nathan profită de 
ocazie, ţâșni din ascunzișul său și o tuli după colţ. Grăbi pasul și 
parcurse în fugă Winchester Road în direcţia opusă, după care 
dispăru brusc la stânga, în parcul St. James. și trase gluga să-și 
ascundă fața și se opri din alergat, înaintând acum într-un ritm 
constant, dar precis. Curând ajunse în Church Street, unde în 
sfârșit scăpase de urmăritori. 

Mergând spre casă, Nathan nu găsi niciun motiv să se felicite. 
Scăpase ca prin urechile acului și de-acum înainte trebuia să fie 
foarte, foarte prudent. Un pas greșit, o greșeală cât de mică și 
totul s-ar fi putut nărui peste el. 


41. 


Soarele strălucea pe apă cu atâta intensitate, încât Ruby 
trebui să-și ducă mâinile la ochi, pentru a-i feri de lumina 
orbitoare. Era un chin, dar priveliștea care i se oferea era deo 
frumuseţe răpitoare. 

Steephill Cove era un golf perfect, în formă de potcoavă și în 
ziua aceea, în lumina necruțătoare a primăverii, arăta splendid. 
Ruby venea cu familia ei pe Insula Wight încă de când era mică 
și acela era locul lor preferat de pe insulă. Ruby îl cunoștea de-a 
fir a păr, cu toate ochiurile ei preferate de apă, care se umpleau 
la ora fluxului, și toate stâncile pe care se putea cățăra. 

Mama, tata, Cassie, Conor și Max, câinele lor Border Collie, 
alergau pe plajă, se jucau frisbee și se stropeau în valurile care 
se spărgeau de țărm. Un preludiu la picnicurile care nu erau 
niciodată organizate de mântuială și, deși era un chin să 


VP - 70 


coboare cu coșurile pline treptele abrupte care duceau spre 
plajă, merita tot efortul. Copiilor li se îngăduia să guste din vinul 
spumant - tata catapulta întotdeauna dopul în mare, spre 
consternarea mamei - ca să alunece mai bine pe gât plăcintele, 
chipsurile, sandvișurile, prăjiturile făcute în casă și biscuiţii, pe 
care mama le pregătise cu o seară înainte. După aceea le era 
întotdeauna rău - dar într-un mod plăcut. 

După ce se dezbrăcă în costum de baie, Ruby alergă în apă și 
luă în piept valurile, cu spuma împroșcând în jurul ei. Se 
scufundă și înotă cu mișcări viguroase - braţele ei despicau 
grațios apa - și curând se afla în largul mării, de unde părinţii și 
fraţii ei erau doar niște siluete distante pe plajă. 

Işi ţinu respiraţia și se lăsă la fund. Jos, tot mai jos, 
împingându-se cu putere de la suprafaţa învolburată în adâncul 
mării. Făcea parte dintr-un joc pe care-l născocise pentru a o 
păcăli pe mama ei. Inota departe, în larg, apoi dispărea sub 
valuri atâta timp cât rezista. Mama ei, care nu era o înotătoare 
prea bună și ura marea, nu rămânea niciodată indiferentă, 
umblând de colo-colo pe plajă și strigând-o. Tatăl ei, care-i 
cunoștea jocul, rămânea indiferent, lucru care o irita puţin pe 
Ruby, dar măcar se putea bizui pe reacţia mamei. 

Când ieșea în sfârșit la suprafaţă, îi făcea voioasă mamei cu 
mâna, de parcă nu i-ar fi auzit strigătele, și plonja din nou în 
adânc. Continua astfel, până când i se făcea milă de biata 
femeie. Când se întorcea la mal, putea fi sigură că avea să fie 
strânsă în brațe și mustrată cu tandrete. 

Acum simţea că rămâne fără suflare, plămânii îi urlau după o 
gură de aer, așa că Ruby se răsuci și se împinse spre suprafaţă. 
Nu făcuse prea multe în viaţă, dar fusese întotdeauna o 
înotătoare rezistentă și acum, când ţâșnea în sus cu trupu-i zvelt 
despicând apa, Ruby se simţea triumfătoare. 

După ce străpunse suprafaţa mării, își scoase ochelarii și bătu 
apa, trăgând lacomă aer în piept. Bineînţeles că se auzeau 
strigătele îngrijorate ale mamei. Zâmbind pentru sine, Ruby se 
pregătea să se scufunde iarăși. Strigătele mamei erau acum tot 
mai puternice și Ruby era hotărâtă să le ignore, dar brusc simţi 
pe umăr braţul femeii, care o trăgea spre mal. Cum ajunsese 
aici, în larg? Era la o distanţă de... 

— Summer. 

Visul lui Ruby se destrăma deja. 


VP - 71 


— Summer. 

Nu era mama ei, care o trăgea spre mal, era el, care o scutura 
să se trezească. 

Temnicerul ei se întorsese. 


42. 


— Și-acum ce facem? 

Harwood vorbea la obiect, ca de obicei. Helen o informase că 
Nathan reușise să scape de urmăritorii săi, rezultatul fiind cel 
scontat. 

— Stăm și așteptăm, răspunse Helen calm. Am localizat duba, 
deci, dacă se întoarce, vom ști, i-am pus și casa sub 
supraveghere, iar unde lucrează el acum... 

— Dar putem fi siguri că merită toate resursele astea? N-am 
nicio îndoială că e un ticălos, dar nu are un cazier care... 

— E singurul pe care-l avem în momentul de faţă. A mai comis 
acte de violenţă și are un interes cam dubios față de femei 
tinere - și a avut acces la locuinţele ambelor femei. Dacă îl 
supraveghem, cred că vom afla ceva. 

Helen trecuse sub tăcere posibila legătură dintre Ruby 
Sprackling și Pippa Briers, dar acum, după ce Nathan Price le 
scăpase și fiindcă avea nevoie de resurse suplimentare, fusese 
obligată să-i spună adevărul lui Harwood. 

— Posibil, răspunse Harwood fără niciun entuziasm. Cel mult 
două zile și vreau să mă ţii la curent, bine? 

— Sigur că da, răspunse Helen, refuzând să reacționeze la 
critica implicită a lui Harwood. 

— Mai e ceva? 

Era limpede că Harwood ardea de nerăbdare să se întoarcă la 
munca ei de birou și era deopotrivă nedumerită și ușor enervată 
de faptul că Helen nu dădea semne c-ar vrea să plece. Helen 
cântări în gând situaţia - era departe de a fi ideală - dar hotărî 
să încerce totuși. 

— AŞ vrea să mai merg o dată pe plaja Carsholt cu o echipă 
specială de căutare. 

— Dar de ce, pentru numele lui Dumnezeu? Plaja tocmai a 
fost redeschisă publicului și curând începe vacanţa copiilor. Ce 


VP - 72 


am avea de câștigat dacă am trimite acolo o întreagă echipă de 
căutare? 

— Mă îngrijorează intervalul de timp dintre dispariţia lui Ruby 
și cea a Pippei, se grăbi Helen să continue. S-ar putea să fi 
trecut vreo patru ani, dacă nu mai mult, și n-am un sentiment 
prea bun în legătură cu asta. 

— Un sentiment prea bun în legătură cu ce? ripostă Harwood. 

— Fetele acestea seamănă ca înfățișare, sunt vulnerabile și 
singure, amândouă au dispărut fără urmă. Pe deasupra, au fost 
„ținute în viaţă” prin SMS-uri, tweet-uri și alte chestii de genul 
acesta. Am impresia că e vorba despre unul și același infractor 
și, dacă am dreptate, avem de-a face cu un tip bine organizat, 
hotărât și, mai presus de toate, cu un comportament compulsiv. 
Caută o satisfacție anume, pe care numai fetele astea i-o pot 
oferi și e limpede că e dispus să depună mari eforturi și să-și 
asume riscuri uriașe pentru a o căpăta. Cazurile când un străin 
răpește niște persoane adulte din casele lor sunt extrem de 
rare. 

— Și? 

— Și - suntem dispuși să credem că o răpește și o ucide întâi 
pe Pippa, și pe urmă mai așteaptă vreo trei, patru ani până să-și 
repete fapta? Modul în care au fost organizate aceste răpiri îmi 
sugerează un impuls care este improbabil să apară și să dispară. 
Toate studiile arată că tipul acesta de răpitor... 

— Te rog să nu-mi reciți cursurile tale. Știu cât de calificată 
ești în domeniul ăsta, i-o întoarse Harwood cu răceală. 

— Mi-e teamă să nu mai fi pus ochii și pe alte fete... 

— Şi ai vreo dovadă în acest sens? 

— Încă nu. Dar... 

— Ei bine, atunci lăsăm lucrurile așa cum sunt. Nu vreau să 
sperii lumea. Nu facem nicio mișcare până nu știm mai multe. 

Helen nu mai spuse nimic. 

— Azi se pare că e ziua refuzurilor, nu-i așa? adăugă Harwood 
pe un ton jovial. Dar știi și tu cum sunt bugetele noastre. 

Helen plecă la scurt timp, cu un aer cât mai politicos cu 
putinţă. O pedepsea pentru izbucnirea de adineaori? Pentru 
greșeli trecute? Nu mai conta. Dar Helen avea sentimentul 
neplăcut că tocmai luaseră o decizie foarte proastă și că 
incapacitatea lor de a acţiona avea să mai coste câteva vieți. 


VP - 73 


43. 


Se holbau unul la altul, muţi amândoi. Ruby era încă furioasă 
că temnicerul ei o smulsese din coconul cald al visului și 
indignată că o trata acum cu o amabilitate condescendentă. 

— lartă-mă că te-am lăsat singură atâta timp. 

Era evident că aștepta un răspuns, dar ea nu era dispusă să i-l 
dea. Ce drept avea el s-o trezească? S-o ţină captivă aici? Era un 
pervers nenorocit și nu merita altceva decât dispreț. 

— Summer? 

Ruby continua să se holbeze la el. 

— Te simţi bine? Ești cam palidă. 

— Eu mă simt bine, dar tu? 

Tonul ei era ucigător și o amuză să constate că-l jignise. 

— Eu încerc să mă port frumos cu tine, Summer. 

— Să te ia dracu’. 

Intenţionase să pară furioasă, dar glasul îi tremura puţin. Se 
blestemă în gând pentru slăbiciunea ei. 

— Ei bine, de ce taci? continuă ea, fără să-și desprindă 
privirea de a lui. 

El o privi îndelung, fără să-i răspundă. Apoi clătină ușor din 
cap, se ridică și porni spre ușă. 

— Nu pleca. 

Ruby se pomeni că se ridică în capul oaselor, având brusc 
sentimentul că singurătatea era prea greu de suportat. 

El se opri în faţa ușii și o privi peste umăr. 

— Numai tu ești de vină, Summer. 

Apoi ieși fără să mai spună ceva și trânti ușa în urma lui. 
Primul zăvor alunecă în locașul său. Apoi al doilea. Ruby avea 
senzaţia că fiecare dintre ele trece direct prin ea. 

— Te rog. N-am vrut. Mai rămâi, te rog. 

Îi auzi pașii îndepărtându-se. Apoi bufnitura unei a doua uși 
care se închidea undeva în apropiere. 

— Te rog, gemu Ruby. 

Dar nu mai era nimeni care s-o audă. Rămasă singură, Ruby 
știu că nu el, ci ea dăduse de dracu’. În prezenţa lui era speriată 
și nesigură, în absenţa lui se simţea abandonată. Vrând, 
nevrând, el era acum toată lumea ei. 


VP - 74 


44. 


Charlie bătea cu degetele în tăblia mesei, aruncând din când 
în când câte o privire îngrijorată în direcţia ușii. Steve trecea 
frecvent pe-aici în drum spre serviciu. Dacă ar surprinde-o 
ascunsă într-o cafenea cu Helen, când ea îi spusese în mod 
explicit că se ducea să se întâlnească cu mama ei, ar avea de 
dat niște explicații. 

După părerea lui Steve, viaţa lor revenise pe făgașul ei 
normal după toate traumele din trecut. Luaseră deciziile 
corecte, urmările erau cele scontate și acum îi aștepta o viaţă 
lungă și fericită. Să fi fost doar frica - de naștere, de tot ce avea 
să urmeze - ceea ce o făcea pe Charlie să se simtă atât de 
nesigură? Sau era ea din fire un om care avea nevoie să 
muncească, un om cu o vocație la care nu putea renunţa atât de 
ușor? 

SMS-ul lui Helen o surprinsese - și o bucurase. Erau doar 
câteva cuvinte: 

„Ne putem vedea azi înainte de masă? Urgent și discret, dacă 
poţi”. 

Cu o ușurință surprinzătoare, Charlie se pomenise minţindu-l 
pe Steve, aruncându-și haina pe ea și ieșind pe ușă. Chiar îi 
lipsea atât de mult munca de poliţist, încât un SMS scurt era 
suficient ca ea să lase totul baltă și să-și mintă soţul? Brusc, 
simţi o remușcare, dar, înainte ca îndoielile s-o copleșească, o 
zări pe Helen venind grăbită către ea. 

— lartă-mă că am întârziat. Harwood e de vină. 

— Ca de obicei, răspunse Charlie, antipatia comună faţă de 
șefa lor smulgându-i lui Helen un surâs. 

— Și iartă-mă că fac pe secretoasa, dar ce vreau să-ți cer 
încalcă orice regulă și ne-ar putea face pe amândouă să dăm de 
belea. 

— Pare ceva distractiv, glumi Charlie, deși tonul lui Helen o 
cam neliniștea. 

— Dacă mă refuzi - și cred că ar fi mai bine - e în regulă. Dar 
numai ţie îţi pot încredința treaba asta. 

Charlie nu o mai văzuse de mult pe Helen într-o asemenea 
dispoziție. Era limpede că de întâlnirea asta depindeau multe. 
Helen n-o ţinu prea mult pe jar, povestindu-i despre recenta 


VP - 75 


„descoperire” a nepotului dispărut și despre ciocnirea avută 
ulterior cu Harwood, din pricina refuzului acesteia de a solicita 
pe cale oficială dosarul integral. Charlie bănuia deja unde voia 
Helen să ajungă. 

— Știu că nu e puţin lucru ce-ţi cer, dar nu am pe nimeni la 
poliţia din Northamptonshire, nicio persoană de încredere. Știu 
că e împotriva regulamentului, dar... 

Helen vorbea cu un ușor tremur în glas, așa că Charlie hotărî 
s-o elibereze de povară: 

— E în regulă, Helen, știu ce vrei să-mi ceri. 

Cea mai veche prietenă a lui Charlie de la Academia de Poliţie 
preluase de curând o poziţie administrativă destul de influentă 
în cadrul poliţiei din Northamptonshire. Agentul-șef Sally Mason 
avea pâinea și cuțitul în mână când era vorba de chestiuni 
administrative - dacă cineva putea pune mâna pe dosar, atunci 
ea era acea persoană. Dar Charlie habar n-avea cum ar fi 
reacţionat la o cerere atât de scandaloasă. 

— Lasă-mă să mă gândesc puţin, spuse Charlie. 

— Sigur că da. Dacă aș vedea o altă cale, nuţi-aș cere. Dar... 
trebuie să aflu dacă Robert e bine, Charlie. 

Helen plecă la scurt timp și Charlie îi promise că o va căuta 
curând. Dar în adâncul sufletului ei, știa deja că avea să facă 
ceea ce-i ceruse Helen. Fiindcă ţinea la ea. Fiindcă era ceva just 
în circumstanţele date. Și poate - dar numai într-o foarte mică 
măsură - fiindcă promitea să fie distractiv. 


45. 


O oră mai târziu, Helen intra în centrul de comandă. Fu 
mulțumită să constate că toată lumea era ocupată. În focul 
luptei, echipa părea să-și fi găsit în sfârșit ritmul. O anchetă de 
amploare îi obliga de regulă pe toţi să se implice mai mult, să 
stabilească legături și să descopere lucruri noi. Când observa 
acest lucru, Helen avea întotdeauna un sentiment de satisfacție 
mută. 

Văzând că toţi erau ocupați, Helen profită de ocazie și o trase 
pe Sanderson deoparte. Dacă ar fi condus-o în biroul ei ar fi 
atras atenția celorlalţi, astfel încât o chemă discret lângă 


VP - 76 


dozatorul de apă și, cu voce joasă, îi împărtăși planurile ei. Era a 
doua oară în acea zi când comitea un act de gravă 
insubordonare. 

— Vreau să faci niște săpături - dar numai pentru ochii mei, 
bine? 

— Sigur, șefa, orice. 

În ultimii doi ani, încrederea lui Helen în Sanderson crescuse. 
Nu era Charlie, dar dintre toţi, ea aproape că o egala. 

— Cred că infractorul nostru a mai răpit - sau a încercat să 
răpească - și alte fete pe parcursul ultimilor cinci ani sau cam 
așa ceva. O persoană atât de implicată, atât de mânată să 
acţioneze într-un anumit fel nu poate cădea doar din când în 
când pradă obsesiei sale. Probabil că e împins constant de 
impulsul de a urmări, răpi sau ucide o victimă. 

Sanderson dădea aprobator din cap, astfel încât Helen 
continuă. 

— Subcomisarul Harwood e de altă părere, de aceea trebuie 
să fim discrete. Alege tu momentul potrivit, dar vreau să verifici 
infracțiunile înregistrate în computerul naţional al poliţiei și să 
purici listele persoanelor declarate dispărute în Southampton, 
Portsmouth, Bournemouth, în căutarea unor femei tinere care 
corespund profilului nostru. Limitează căutarea la fete singure, 
izolate și vulnerabile, care poate tocmai au încheiat o relaţie. 
Locuiesc probabil singure, nu au o situaţie materială foarte bună 
și deocamdată putem presupune că seamănă ca înfățișare - păr 
negru, ochi albaștri. Fii discretă, dar grăbește-te. Sper să mă 
înșel, dar dacă individul ăsta e un criminal în serie, vreau să știu 
și eu. Orice infracţiune - sau tentativă - ne poate ajuta să-l 
găsim. Bine? 

Sanderson dădu din cap și plecă grăbită să-și îndeplinească 
sarcina. Helen privi în urma ei. Spera să nu se înșele acordându- 
i încredere lui Sanderson, având în vedere că se mișca deja pe 
un teren destul de periculos cu Harwood. 

Helen era atât de absorbită de gândurile ei, încât nu o 
observă pe agentul Lucas apropiindu-se. 

— Avem vești bune, șefa. 

Helen se întoarse, surprinsă de neașteptata apariţie a 
acesteia. 

— Nathan Price s-a pus în mișcare. 


VP - 77 


46. 


Duba gonea pe șosea, cu anvelopele împroșcând apa de pe 
carosabilul neted. Ploua cu găleata de o oră deja și furtuna nu 
dădea semne că s-ar potoli. În mod normal, Helen nu putea 
suferi o asemenea vreme, dar nu și astăzi. Mulțumită vremii, 
vizibilitatea șoferului era redusă și lor le era mai ușor să 
urmărească duba fără să fie observați. 

Ștergătoarele alunecau dintr-o parte într-alta pe parbriz, 
bătând parcă în ritmul neliniștii lui Helen. Nathan Price conducea 
de patruzeci de minute și nu dădea semne că ar vrea să 
oprească undeva. Încotro se îndrepta? Dăduse câteva ture pe 
șoseaua de centură, probabil pentru a scăpa de eventuali 
urmăritori. Dacă aceasta îi fusese intenţia, eșuase lamentabil. 
Cele trei mașini nemarcate ale poliţiei se ţineau după el, 
schimbând din când în când poziţiile, pentru a nu fi detectate. 

Duba se îndrepta acum spre sud, trecând prin Northam și 
ltchen, lăsând în urmă prosperitatea și visele îndrăzneţe. Acum 
înainta cu viteza melcului și Helen trebui să încetinească la 
rândul ei, pentru a nu se da de gol. Ajunseseră în Woolston. Ce 
fusese odinioară, în perioada interbelică, o suburbie bogată era 
acum o pustietate uitată de lume - nu-și mai revenise niciodată 
după bombardamentele înverșunate din timpul celui de-Al 
Doilea Război Mondial. Casele șubrede de pe-aici căzuseră 
pradă mucegaiului și acum erau locuite de către vagabonzi, 
imigranţi ilegali și infractori mărunți. Era un loc oribil, uitat de 
lume. 

În sfârșit, duba încetini și opri. Helen trecu pe lângă ea și 
parcă după colț, în afara razei de vedere a lui Price. Cobori din 
mașină în câteva secunde și dădu colţul străzii, la timp pentru a- 
| zări pe Price intrând într-o casă la nici cincizeci de metri 
distanță. 

Flancată de către McAndrew, Helen porni în fugă în direcţia ei. 
Îi văzu pe agenţii Lucas și Lloyd Fortune apropiindu-se din 
direcția opusă și le făcu semn să stea pe loc. Voia să preia ea 
conducerea. 

Îi făcu semn lui McAndrew s-o urmeze și se strecură după 
colţul casei, înaintând pe sub ferestre. Ușa din spate se 
bălăngănea ușor în vânt. Helen rămase pe loc și ciuli urechile. 


VP - 78 


Voci. Auzea lămurit niște voci. A lui Price era furioasă și răstită, 
dar cine era cealaltă persoană? Cu cine vorbea Price? 

Helen întredeschise ușa și se furișă înăuntru. Traversând tiptil 
încăperea, se apropie de ușa deschisă a holului. Acum auzea 
mai deslușit vocile. Price și o fată care plângea și protesta. 
Greșise, după toate aparențele, cu ceva, dar Helen nu-și dădu 
seama cu ce, fiindcă vocile amuţiră. 

O bufnitură urâtă o făcu pe Helen să tresară - după hohotul 
de plâns care-i urmă era limpede că Price o lovise pe fată. Helen 
nu mai stătu pe gânduri. Dădu ușa de perete și, cu bastonul 
ridicat în mână, intră în hol. 

Sosise timpul să pună capăt acestui joc de-a v-aţi ascunselea. 


47. 


Ruby zbiera cât o ţineau plămânii. Tipa, chiuia, făcea tărăboi - 
orice, numai pentru a rupe tăcerea îngrozitoare care umplea 
mica încăpere. Temnicerul ei lipsea doar de câteva ceasuri, dar 
ei i se părea o veșnicie. Ce făcea? Cât mai avea de gând s-o 
pedepsească? Cât avea s-o mai lase să stea singură acolo? 

Acum regreta amarnic izbucnirea de mai devreme. In locul 
acela nu avea nicio putere, niciun atu, atunci de ce-l alungase? 
După plecarea lui, cât stătuse singură în semiîntuneric, cu 
timpul târându-se anevoie, se lăsase cuprinsă de cele mai negre 
gânduri. Gândul că va pieri aici, în acest loc cumplit, că se va 
preface în cenușă. Și atunci începuse să urle, ca să-și alunge 
gândurile, ca să-și ţină sieși companie în această celulă pustie. 

Epuizată, se pomeni cercetând din nou încăperea. Era mai 
degrabă speranţă decât așteptarea de a descoperi vreo noutate 
- își mai examinase de câteva ori celula - dar trebuia să facă 
ceva. Resemnarea pasivă nu putea duce decât la nebunie sau la 
ceva și mai rău. Trebuia să gândească. Să acţioneze. Să 
găsească o cale de ieșire. 

Căţărată pe masă, atinse cu degetele tavanul. Era din 
scânduri de lemn, între care eventual își putea vâri degetele 
pentru a le mișca din loc... Dar, oricât se străduia, rămâneau 
neclintite. Fuseseră chituite cu silicon, care se împotrivea cu 
încăpățânare tuturor încercărilor ei de a-l îndepărta. Probabil era 


VP - 79 


un soi de izolaţie fonică. Ruby se cutremură. De ce avea el 
nevoie aici, în beci, de izolaţie fonică? 

Sări de pe masă și mai făcu un tur de verificare a pereţilor, 
dar renunţă curând și-și îndreptă atenţia spre alte lucruri din 
încăpere. Luă fotografiile de pe pereţi și trase zadarnic de 
cârligele metalice. Trase de la perete aragazul inutil și chiuveta 
falsă, apoi înșfăcă, de ciudă, ceasul care atârna pe perete 
deasupra patului și-l zvârli cât colo. Era un ceas șubred pentru 
copii, menit să-i învețe să citească ora, și se holba la ea zi de zi, 
bătându-și parcă joc de ea cu acele lui inerte, înţepenite la ora 
douăsprezece și un sfert. Ceasul ateriză cu un zdrăngănit în 
cealaltă parte a încăperii. 

Ruby oftă. Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să ia din 
nou cu asalt ușa. Era masivă și avea o broască solidă. Era 
imposibil să o scoată din balamale sau să o spargă aruncându- 
se cu umărul în ea. Singura modalitate de a o deschide era să 
forțeze cumva broasca. Dar cu ce? li trebuia ceva greu și dur, 
ceva cu care să poată lovi în broască... 

Cărămizi. Era înconjurată de cărămizi. Mortarul mai fusese 
reparat pe alocuri, dar cărămizile aveau probabil o sută de ani 
sau mai mult, așa că... Ruby atinse cu mâinile suprafața rece a 
pereţilor, căutând cu precizie criminalistică vreo fisură în mortar. 
Merse mai departe și tot mai departe, zgăriind mortarul cu 
unghiile, dar toate cărămizile erau bine fixate. Temnicerul ei se 
gândise chiar la toate? Nu lăsase nimic la voia întâmplării? 

Ruby obosise deja și era pe punctul de a renunța, când 
descoperi o suprafaţă pe care încă nu o cercetase. Trase patul 
de la perete și îngenunche să examineze cărămizile din spatele 
acestuia. 

Se aplecă să cerceteze mai bine mortarul, când simţi pe faţă 
o adiere răcoroasă. Inchise ochii și savură momentul. Era ca și 
cum ar fi mângâiat-o cineva pe faţă cu un gest tandru. | se 
părea că trecuse o eternitate de când fusese mângâiată astfel. 

Firicelul de aer rece venea dintre cărămizi. Se întinse pe burtă 
și se târî mai aproape de perete. Nu mai încăpea îndoială, una 
dintre cărămizi nu era bine fixată. Degetele ei rănite protestară, 
dar ea izbuti să le strecoare totuși în mortarul sfărâmicios 
dimprejurul cărămizii și îl râcâi cu îndârjire. Spre surprinderea ei, 
cărămida se desprinse cu ușurință din perete. 


VP - 80 


Golul din spatele cărămizii era astupat cu hârtii. Nedumerită, 
Ruby trase afară hârtiile, dar constată dezamăgită că golul nu 
era adânc, doar puţin mai mare decât cărămida însăși. Trase și 
de cărămizile dimprejur, dar ele nu cedară și, în cele din urmă, 
după ce-și rupse trei unghii, renunţă. 

Când să pună mâna pe cărămidă și să înceapă asaltul asupra 
ușii, privirea îi alunecă pe una dintre numeroasele hârtii 
răspândite pe podea în jurul ei. Pe ea se vedea desenat - schiţat 
grosolan cu carioca - un copac verde, împodobit cu globuri. 

Curiozitatea puse stăpânire pe ea și Ruby citi conţinutul 
felicitării improvizate. Era o felicitare de Crăciun, pe care o fată 
pe nume Roisin o scrisese pentru mama ei. Spunea cât de dor Îi 
era de familia ei, cum spera ca ei să nu-și facă griji din pricina 
dispariției ei neașteptate și cu câtă ardoare aștepta ziua când 
avea să le înmâneze personal acea felicitare. Ultimul pasaj era 
pătat de lacrimi iar felicitarea era datată cu mai bine de doi ani 
și jumătate în urmă. 

Ruby o aruncă din mână și se prăbuși pe podea. Instantaneu 
pricepu cât de disperată era situaţia ei. Nu era prima fată pe 
care el o răpise și o ţinuse captivă aici. 

Ceea ce o făcu să se întrebe: ce se întâmplase cu celelalte? Și 
unde era acum această „Roisin”? 


48. 


— Nu avem nimic cu tine, Lianne. Dar lucrurile se pot schimba 
rapid, dacă nu deschizi gura. 

Starea de spirit a lui Helen era deja sumbră și refuzul 
adolescentei de a vorbi îi strica și mai mult dispoziţia. Când 
dăduse buzna în hol, pentru a da piept cu Nathan Price, îl găsise 
brutalizând o adolescentă. O fată care în mod cert nu era Ruby 
Sprackling. 

— Zici că Nathan Price e un prieten de familie. 

— Exact. 

— Și prietenii voștri de familie obișnuiesc să treacă pe-aici 
când ești tu singură acasă? 

Niciun răspuns. 


VP - 81 


— Vom afla oricum. Părinţii tăi trebuie să sosească - dacă ei 
confirmă că Nathan Price e un prieten de familie... 

— Nu le-aţi spus, nu? Despre el? o întrerupse Lianne. 

Pe faţa ei se citea acum panica. Lui Helen nu-i plăcea să 
mintă, dar la nevoie... 

— N-am prea avut de ales, nu-i așa, Lianne? Dacă tu nu vrei 
să vorbești cu mine... 

— N-am făcut nimic rău. 

— Atunci spune-mi. Știu că ești speriată. Știu că te-a lovit. 

O vânătaie se întindea pe obrazul drept al fetei. 

— Dar aici nu se poate atinge de tine. Spune-mi ce s-a 
întâmplat și-ți promit că n-o să mai pună niciodată mâna pe 
tine. 

Helen îi întinse fetei mâna. Lianne privi mâna, apoi își cobori 
privirea în poală și murmură: 

— L-am cunoscut vineri seara. 

— Unde? 

— În Revolution. 

Sanderson îi aruncă lui Helen o privire, dar aceasta o ignoră. 

— Și? 

— Și mi-a luat ceva de băut. M-a întrebat tot felul de chestii. 

— Părea interesat de tine. 

— Era drăguţ. Avea și bani. Așa că am stat de vorbă până la 
miezul nopţii și pe urmă ne-am cărat. 

— Unde, Lianne? E foarte important să-mi spui... 

— In duba lui, na. 

— Te-ai culcat cu el? 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

— Câţi ani ai, Lianne? 

— Șaișpe. 

— Câţi ani ai? repetă Helen cu mai multă fermitate. 

— Șaișpe. 

— Lianne... 

— Paișpe, bine, fie, am paișpe ani. 

Fata izbucni în lacrimi. Helen se întinse după mâna ei și de 
data asta fata nu o mai respinse. 

— Cât ai stat cu el acolo? 

— Câteva ore. 

— Și a fost tot timpul cu tine? 

— Da. 


VP - 82 


— Și pe urmă? 

— M-a condus acasă. 

— La ce oră? 

— La patru și câteva minute. 

— La patru și câteva minute. Eşti absolut sigură? 

— Am văzut ceasul când am intrat. Și m-am bucurat - ai mei 
dorm duși la ora aia. 

La scurt timp, Helen puse capăt discuţiei, după ce fata 
consimţi să depună mărturie despre cele întâmplate vineri 
noaptea. Era o oarecare consolare că Nathan Price avea să fie 
urmărit în justiție - sexul cu o minoră era o infracțiune gravă, 
din cauza căreia urma să fie trecut în Registrul infractorilor 
sexuali - dar pe Helen nu o mulțumea îndeajuns. Lianne Sumner 
tocmai îl exonerase pe Nathan Price de orice amestec în 
dispariţia lui Ruby Sprackling. 

Se întorseseră de unde porniseră. 


49. 


Încerca să se concentreze, să-și fixeze mintea asupra 
sarcinilor imediate, dar nu se putea aduna. Schimbul neplăcut 
de cuvinte avut cu Summer îl neliniștise și-l tulburase - astăzi îi 
venea greu să se concentreze asupra muncii sale. Clienţii intrau 
și ieșeau, ca de obicei, și el se ocupa de ei cu obișnuitul său 
profesionalism, dar parcă era pe pilot automat, făcându-și 
treaba cu un minimum de efort și interacţiune. Pur și simplu nu- 
și putea lua gândul de la ea. De ce era atât de ostilă faţă de el? 
Nu avea nicio logică. De ce era atât de... nerecunoscătoare? Nu 
pricepea prin ce trebuise el să treacă? Ce riscuri își asumase? 

Vestea descoperirii unui cadavru pe plaja Carsholt îl dăduse 
gata. De atunci se tot uitase la buletinele de știri, cumpărase 
fiecare număr al ziarului local, căutând în relatări detalii. 
Imaginea unei echipe impresionante de criminaliști aflaţi la fața 
locului îl neliniștise, la fel și confirmarea faptului că eroina 
locală, inspectorul de poliţie Grace, avea să conducă ancheta. 
De când văzuse știrile stătea ca pe ghimpi, așteptându-se să-i 
bată la ușă. Știa că era puţin probabil - procedase cu atâta 
precauţie, cu atâta meticulozitate - dar asta nu făcea decât să 


VP - 83 


sublinieze și mai mult câtă silință își dăduse el - câte sacrificii 
făcuse - pentru a-i fi ei pe plac. 

De ce nu-i oferea iubirea după care tânjea? lubirea pe care i-o 
datora? Pentru prima dată se lăsă cuprins de mânie. Totul ar fi 
putut fi perfect. Totul era perfect. Atunci de ce se încăpăţâna ea 
să-l respingă? Era o nerecunoscătoare, o târ... 

Pe cât de repede se înfuriase, pe atât de repede se sili să se 
calmeze, se strădui să recapete controlul asupra sentimentelor 
care clocoteau în el. Ea se purtase urât - foarte urât - dar nu era 
momentul să-și piardă încrederea. Trebuia să aibă răbdare - nu 
era nicio grabă. Avea să se dea pe brazdă până la urmă. În fond, 
timpul era de partea lui, nu a ei. Într-un fel sau altul, va învăţa 
să îl iubească din nou. 


50. 


Ruby răsfoia cu mâinile tremurând teancul de hârtii, digerând 
fiecare cuvânt înfiorător. Citise deja felicitări, scrisori, confesiuni 
de la trei femei - Roisin, o Pippa numai-știu-cum și o altă fată 
care se semna doar „I”. Trei femei, smulse de lângă cei dragi și 
târâte în acest infern bizar. 

Felicitarea scrisă de Roisin când fiul ei împlinise patru ani o 
făcuse pe Ruby să plângă. Nu o cunoștea pe femeia aceea - nu 
o întâlnise niciodată - și totuși, în pofida propriului sentiment 
sufocant de groază, Ruby fusese mișcată de nenorocirea lui 
Roisin. Pentru ea trebuie să fi fost cumplit să stea aici singură, 
imaginându-și cum băieţelul ei strigă după o mamă care nu se 
mai întoarce. Credea oare băieţelul acela că mama lui nu-l mai 
iubea? Că-l abandonase? Era limpede că Roisin îl implorase să-i 
dea hârtie și stilou, pentru a-i scrie fiului ei și a-i explica 
îndelungata ei absenţă. Însă felicitările și scrisorile pe care le 
scrisese nu au ajuns niciodată la destinatar. Cruzimea actului de 
a o ţine pe Roisin aici captivă îi tăie lui Ruby respiraţia. 

Mărturia Pippei era sub formă de jurnal. Ea avea mai puţine 
de spus, marca doar trecerea timpului și încerca să nu-și piardă 
minţile, descriind prin ce faze trecea viața ei în locul acela, 
împreună cu cel care o ţinea captivă. Avuseseră loc certuri, 
molestări și, mai rău de-atât, apropieri. Era evident că Pippa se 


VP - 84 


urâse pentru ceea ce fusese obligată să facă aici, pentru ceea 
ce devenise, iar Ruby înțelegea foarte bine de ce. In cele din 
urmă trebui să lase deoparte jurnalul Pippei - era o viziune a 
viitorului eí, pe care nu avea puterea s-o contemple. 

O curiozitate macabră o împinse să citească însemnările lui |, 
care se dovediră însă a fi cele mai cumplite dintre toate. Erau 
datate cu ceva mai mult de un an în urmă și era clar că fuseseră 
așternute după ce | descoperise scrisorile și felicitările ascunse 
ale lui Roisin și ale Pippei. Această descoperire o demoralizase 
de tot pe |, îi răpise orice speranţă sau dorinţă de a se împotrivi. 
Drept urmare, scrisorile ei ulterioare acelui moment erau un 
amestec de scuze adresate persoanelor pe care le iubise și faţă 
de care greșise în viaţa ei anterioară, și descrieri lungi și 
dezlânate ale suferinței și captivităţii ei - relatări pe care spera 
să le găsească cineva, cândva. 

Cea mai mare temere a lui | era că soarta ei avea să rămână 
necunoscută. Că părinţii ei nu aveau să mai afle niciodată ce s-a 
întâmplat cu fiica lor. Ultima scrisoare, datată în luna mai, 
începea sumbru, cu | exprimându-și profunda convingere că 
avea să moară în beciul acela, pentru ca mai apoi să-și 
împărtășească ultimele gânduri, ultimele cuvinte de dragoste la 
finalul scurtei ei vieţi. Era absolut îngrozitor că nu mai apucase 
să-și ia rămas-bun de la familia ei - carioca verde, pe care toate 
fetele o folosiseră, rămăsese fără tuș chiar înainte ca ea să 
noteze ultimele ei cuvinte. 

Pentru Ruby, fiecare scrisoare era ca o rană deschisă. Fiecare 
cuvânt, o prevestire a morţii. De când o răpise, Ruby se temuse 
că avea să devină sclava temnicerului ei. Acum știa că avea să 
fie următoarea lui victimă. 


51. 


Ascunsă într-o cameră de interogatoriu mai retrasă, agentul 
Sanderson se apucă serios de treabă. Fiindcă Helen îi ceruse 
discreție absolută, ea îi minţise pe ceilalţi membri ai echipei 
spunându-le că pleacă acasă din cauza unei dureri de cap. In 
realitate, luase sub braţ impresionantul număr de dosare ale 
persoanelor declarate dispărute, pe care le adunase în cursul 


VP - 85 


zilei, și se furișase cu ele într-o parte părăsită a secției de 
poliţie, care nu fusese încă renovată. 

Era un loc ciudat și izolat, iar numeroasele povești triste peste 
care dădea pe măsură ce răsfoia dosarele îi sporeau starea de 
neliniște. Familii destrămate, copii abuzați, violentă domestică - 
feluritele scenarii care le determinaseră pe aceste tinere să 
dispară erau toate deprimante, și totuși, fețele care o priveau 
din dosare erau toate zâmbitoare. Rudele îngrijorate dădeau 
întotdeauna cele mai „bune” fotografii ale persoanelor dragi 
dispărute, fotografii care vorbeau despre fericire și speranţă. 
Sanderson bănuia că fuseseră niște situaţii în cel mai bun caz 
trecătoare și probabil deloc reprezentative pentru respectivele 
tinere, care mai mult ca sigur fugiseră de acasă, își luaseră viaţa 
sau fuseseră ucise. Cu toate astea - și în pofida cinismului călit 
în luptă al lui Sanderson - fotografiile încă o mai înduioșau. 
Feţele radioase, optimiste erau dovada că acele tinere fuseseră 
cândva fericite, că se aflaseră la un moment dat într-un spaţiu al 
bucuriei și încrederii în viitor, înainte ca vieţile lor să se năruie. 

Cu fiecare dosar citit, Sanderson simțea o apăsare tot mai 
mare. Nu doar din cauza detaliilor neplăcute din vieţile acelor 
tinere - deși erau, fără îndoială, tulburătoare -, ci pur și simplu 
din cauza numărului mare de cazuri. Sanderson nu era naivă, 
cunoștea statisticile privitoare la adolescentele fugite de acasă, 
știa câte tinere sfârșeau făcând trotuarul sau mai rău, numai 
pentru a scăpa de problemele de-acasă. Dar statisticile erau 
doar numere - nu însemnau prea mult până nu adunai, unul 
câte unul, cazurile individuale, până nu te confruntai cu detaliile 
mărunte ale atâtor vieţi ratate. Sanderson studiase doar listele 
persoanelor dispărute din Southampton, Portsmouth și 
Bournemouth, după cum îi ceruse Helen, dar se dovediseră a fi 
suficiente - mai mult decât suficiente - pentru a o ţine ocupată 
o zi întreagă. 

Ajunsese la ultimele dosare și, deocamdată, dintre persoanele 
date dispărute, șase constituiau pentru Sanderson un motiv de 
îngrijorare. Cheryl Heath și Teri Stevens se potriveau ca 
înfățișare, dar fugeau frecvent de acasă și de obicei își făceau 
apariţia de îndată ce rămâneau fără bani. Prin urmare, deși nu 
era cu totul convinsă, Sanderson se hotărî să nu le acorde 
deocamdată atenţie. Mai rămâneau patru: Anna Styles, Roisin 
Murphy, Debby Meeks și Isobel Lansley. 


VP - 86 


Nu încăpea îndoială că toate semănau foarte bine cu Pippa 
Briers. Păr lung, drept, negru ca pana corbului, ochi albaștri, 
pătrunzători, și ceva enigmatic în expresiile lor. Toate aveau 
ceva ademenitor, sugerând o anumită profunzime odată ce 
ajungeai să le cunoști mai bine. Ca tip erau diferite, desigur - 
unele păreau vulgare, de joasă speță, altele puritane, serioase - 
dar toate aveau aceeași înfățișare și același aer. Dacă Helen 
avea dreptate - dacă cel care o răpise pe Pippa era un infractor 
în serie, care acţiona după un anumit tipar - atunci Sanderson 
nu avea nicio îndoială că ar fi fost atras de aceste femei 
vulnerabile, majoritatea provenind din medii cu probleme. 

Chiar în timp ce formula aceste gânduri, Sanderson se pomeni 
corectându-se, împotrivindu-se propriilor eufemisme. Infractor în 
serie era un termen lax, care acoperea o multitudine de delicte 
și era în general folosit pentru a reduce panica, estompând 
realitatea unei situaţii. Dar nu avea niciun sens să 
înfrumusețeze lucrurile. Dacă bănuiala lui Helen era îndreptăţită 
- Și Sanderson era tot mai convinsă că așa era - nu urmăreau un 
infractor în serie. Vânau un ucigaș în serie. 


52. 


Ruby trânti cărămida cu toată forța. Apoi o ridică de jos și lovi 
iarăși. Ca turbată bătea în ritmul propriei terori în ușa care o 
ţinea captivă. 

Scrisorile zăceau risipite pe jos, acolo unde le lăsase să cadă. 
După ce le citise, nu se mai putuse mișca vreme de aproape o 
oră - cu mintea asaltată de cele mai negre gânduri. Cerceii pe 
care răpitorul ei o obligase să-i poarte - nu erau noi. Işi 
pierduseră luciul și erau îndoiți în câteva locuri. De ce erau 
speciali? Îi aparținuseră... îi aparținuseră uneia dintre fete? Sau 
acestei Summer? 

Cu fiecare minut care trecuse, se intensificase și neliniștea lui 
Ruby. Trăsese lacom din inhalator, dar nu prea avusese efect, 
așa că, abandonând orice precauţie, luase cu asalt ușa de oţel. 

Loviturile cădeau în valuri peste încuietoare, dar urmările 
erau neînsemnate, doar câteva mici scrijelituri. Ruby își întinse 
braţul în spate și își dublă efortul, lovind cu o forță neprevăzută, 


VP - 87 


sălbatică. Auzi un trosnet și o clipă se entuziasmă că reușise - 
până când cobori privirea și văzu jumătatea de cărămidă din 
mână. Cealaltă jumătate zăcea spartă și inutilă pe podea, în 
apropiere. 

Aruncând din mână resturile, Ruby se lăsă să alunece în josul 
ușii reci și își sprijini capul de suprafaţa metalică. N-avea cum să 
iasă. Era înfrântă, captivă pe veci în acea absurdă pantomimă, 
cu un bărbat care răpea femei, le ţinea prizoniere și apoi ce? Ce 
le făcuse fetelor acelora? Dacă le-ar fi dat drumul, sigur ar fi 
aflat de soarta lor de la televizor sau de altundeva, așa căâ...? 

Să-l întrebe? Să-l întrebe ce se întâmplase? Avea ceva de 
câștigat dacă-l înfrunta? Probabil nu, dar chiar când alungă 
acest gând, un altul răsări în mintea ei. Il respinse imediat, prea 
speriată să-l analizeze, doar dacă s-ar fi dovedit fără rost, dar 
gândul se ivi din nou cu forța în mintea ei, cerându-i să-l asculte. 
| se făcea greață numai gândindu-se, dar avea de ales? Trebuia 
să-l câștige de partea ei pe cel care o răpise, dacă voia să aibă o 
șansă cât de mică să scape de o moarte sigură. 

Ruby se ridică în picioare, strânse scrisorile și le vâri în 
ascunzișul lor. Împinse la loc cele două jumătăţi de cărămidă, 
pentru a le ascunde iarăși vederii, și mută patul la perete, 
readucând încăperea în starea ei inițială. 

Adună de pe podea pulberea de cărămidă, scuipă apoi pe 
broasca zgăriată și o frecă bine cu mâneca. Nu era decât foarte 
puţin zgâriată și, dacă reușea să șteargă de pe ea tot praful de 
cărămidă, poate că el nici nu avea să observe la întoarcere. 

Curând se reinstaurase o oarecare ordine în încăpere - până 
și ceasul își reocupase locul de onoare de deasupra patului. Mai 
era un singur lucru de făcut și Ruby se îndreptă în grabă spre 
scaunul unde erau așezate hainele. Se schimbă iute, șovăind 
doar la final, când luă în mână cerceii uzaţi. Acum îi ura mai 
mult decât orice, dar nu era momentul să dea dovadă de 
slăbiciune, așa că, înăbușindu-și sila, Ruby închise ochii și își 
trecu șuruburile murdare în urechi. Se prăbuși pe pat și expiră 
profund și prelung. Ce era mai rău trecuse. 

Acum nu mai avea altceva de făcut decât să aștepte. 


VP - 88 


53. 


— Ţi-ai pierdut minţile? 
_ Era o întrebare pertinentă și una la care Charlie se așteptase. 
li trebuiseră două ore de taclale și aduceri aminte, pentru a-și 
face curaj să-i ceară vechii ei prietene ceva ce, dacă s-ar fi aflat, 
ar fi putut-o costa slujba. Reacţia lui Sally Mason a fost, în mod 
previzibil, una de șoc și supărare. 

— Lucrez abia de șase luni acolo și e un post al naibii de bun. 
Nici nu-mi vine să cred că ţi-a dat prin cap să-mi ceri așa ceva. 

Pentru câteva clipe, Charlie rămase fără cuvinte. Știa că Sally 
își iubea munca, dar vehemenţa reacției ei o luase totuși prin 
surprindere. Trecuseră împreună prin Academia de Poliţie și 
supraviețuiseră acestei experienţe în mare parte datorită 
faptului că aveau amândouă simţul umorului și capacitatea de a 
improviza. Erau polițiste, nu funcţionare și, dacă era necesar, 
încălcau bucuroase regulile. Dar la un moment dat, în timpul 
stagiaturii, Sally devenise un om matur, responsabil, o polițistă 
de carieră, cu un grad, o poziţie și o pensie acceptabile. Sally 
avea dreptate - ar fi fost o prostie să riște toate acestea. 

— Știu și mă simt foarte prost să-ţi cer asta, dar altă cale nu 
există... 

— Chiar vrei să ne pui în joc carierele? Ce-ai făcut, Charlie, de 
ești dispusă să riști atâta? 

— Nu e vorba despre mine..., continuă Charlie, dar se opri, 
nesigură dacă să meargă mai departe sau nu. 

Sally se uită la ea. Acum era mai degrabă nedumerită decât 
supărată. 

— Dar despre cine? 

— Helen Grace. 

— Helen Grace? 

— Da. 

— Dar tu ești în concediu. Și ea poate să meargă pe calea 
oficială, nu? 

— | se pun bețe-n roate. E vorba... e vorba despre nepotul ei, 
Robert Stonehill. 

Sally amuţi. Numele era cunoscut mai tuturor polițiștilor, fie și 
numai din ziare și povești. 


VP - 89 


— Numele lui apare într-un dosar al poliţiei - o bătaie în 
centrul orașului Northampton - dar dosarul e în mare parte 
confidenţial. Nimeni nu vrea s-o ajute, toţi vor ca ea să-l uite, 
dar e sânge din sângele ei, altă rudă nu mai are. Știu, așadar, 
că-ţi cer mult - prea mult - dar sper să înţelegi că nu am încotro. 
In pofida a toate, Helen e... e cea mai bună polițistă cu care am 
lucrat vreodată și unul dintre cei mai buni oameni pe care-i 
cunosc. 

Sally o privi pe Charlie îndelung. În cele din urmă, spuse: 

— Dacă o să fac treaba asta pentru tine, o fac cu o singură 
condiție. N-ai aflat de la mine - și de-ar fi să te tortureze, n-ai 
aflat de la mine. 

— Bineînțeles. Mai bine plec din poliție decât să dai tu de 
bucluc din cauza mea. 

— Și dacă iese ceva de aici, continuă Sally, vreau neapărat ca 
tu să faci în așa fel încât Helen Grace să mă răsplătească. 

Deci asta era. Reputația lui Helen avea o asemenea putere de 
atracție, încât polițiștii stăteau la coadă să intre în 
Departamentul de Investigaţii Criminale Hampshire - mult mai 
mulţi decât puteau fi angajaţi. Insă cei care aduseseră servicii 
deosebite aveau întâietate și, dacă Sally aspira să se răsfrângă 
și asupra ei gloria lui Helen, dacă ar fi lucrat alături de ea, 
Charlie era sigură că se putea aranja. 

Cele două prietene se despărțiră la scurt timp după aceea, 
stabilind să se întâlnească într-o oră în McDonald's-ul de vizavi 
de sediul poliției, pentru a face schimbul. Charlie privi în urma 
lui Sally, cuprinsă brusc deopotrivă de bucurie și neliniște. 
Reușise, împotriva așteptărilor. O făcuse. Dar care aveau să fie 
urmările pentru ea și pentru Sally? 

Și, mai important, ce avea să însemne asta pentru Helen? 


54. 


— Spune-mi tot ce știi despre ea. Mor de curiozitate să aflu 
detalii. 

Nu era prima oară când Ceri Harwood se simţea exasperată. 
O nouă petrecere interminabilă, de la care nu avea cum să se 
fofileze. Făcuse tot ce-i stătuse în putere pentru a-și distra 


VP - 90 


musafirii - le servise povestioare despre ticăloși exotici pe care-i 
băgase la răcoare, despre încurcături neașteptate cărora le 
supraviețuise, provocase hohote de râs cu ameninţarea că-i va 
percheziţiona pe toți de substanţe interzise. Era un rol - era 
obosită moartă și nu avea niciun chef - dar îl juca cu brio. Era 
necesar pentru firma soțului ei ca oamenii de afaceri importanți 
și consilierii locali să-l simpatizeze și ea își aducea bucuroasă 
contribuţia, dar finalul era de fiecare dată același. Toţi căutau să 
afle de la ea ceva mai interesant decât propria-i persoană - și 
acel ceva era întotdeauna Helen Grace. 

Femeia care o interoga acum era blondă, atrăgătoare, o 
companie agreabilă. Era divorțată și conducea o agenţie locală 
de publicitate, de pe urma căreia făcea o grămadă de bani. O 
învăţătură de minte pentru fostul ei soț infidel. Lui Ceri îi făcuse 
plăcere să stea la taclale cu ea, dar pe când vorbeau despre 
munca ei în cadrul poliţiei, simţise că discuţia se abătea ușor 
către adversară ei. 

— E o polițistă bună, răspunse Ceri îngăduitoare, poate puţin 
cam neortodoxă și dornică să se scalde în lumina reflectoarelor. 
Mă tem că, dacă ai ajuns la un anumit nivel de notorietate, o 
parte din tine tânjește după adoraţie și atenţie. E foarte 
eficientă - să nu mă înţelegi greșit - dar uneori uită că munca de 
polițist e o muncă de echipă. 

Musafira ei - Lucy - nu părea foarte interesată de orgoliul lui 
Helen sau de felul în care aceasta încălca procedurile. Ce voia 
ea era o relatare detaliată a schimbului fatal de focuri care se 
soldase cu moartea lui Marianne Baines. Chiar trăsese în propria 
ei soră? Și care era treaba cu Ella Matthews? Helen o omorâse? 
Și cum de avea această polițistă așa un fler pentru asemenea 
cazuri? 

Intrebările se revărsau ca un puhoi. De parcă musafira ei ar fi 
puţin îndrăgostită de Helen, gândi Ceri răutăcioasă. Și dădu să 
spună ceva profund dezamăgitor - îi plăcea să pretindă că 
detaliile acelea erau confidenţiale, în ciuda faptului că la vremea 
respectivă umpluseră ziarele - când prinse privirea lui Tim. O 
urmărea cu atenţie. Știa oare despre ce vorbeau? Nu conta, Tim 
îi făcea semne din priviri, o încuraja muțește să-i dea lui Lucy 
ce-și dorea. 

Prin urmare, Ceri mai sorbi o dată lung din paharul de 
Cabernet Franc și înșiră supusă detaliile faptelor eroice ale lui 


VP - 91 


Helen. Îi stăteau în gât, dar n-avea încotro, trebuia să-și joace 
rolul. Încă o seară ratată, își spuse Ceri în sinea ei. 
Incă o seară de lâncezeală în umbra lui Helen Grace. 


55. 


Helen trânti ușa în urma ei și se duse grăbită în living. Nici 
măcar nu se mai obosi să aprindă lumina - deschise imediat 
dosarul pe care i-l dăduse Charlie și începu să-l devoreze. 

Dar și dosarul complet, necenzurat, era încă dezamăgitor de 
zgârcit cu detaliile. Relata despre o altercaţie care avusese loc 
în fața pub-ului Filcher and Firkin din centrul orașului 
Northampton, între Robert și un bătăuș din zonă, pe nume Jason 
Reeves. Băuseră, și o ceartă din pricina unei fete degenerase în 
violenţă. Se făcuse uz de o sticlă spartă - ceea ce transformase 
totul într-o infracţiune gravă - însă daunele nu erau însemnate. 

Agentul de poliţie care îl arestase mirosise un caz bun - atac 
cu o armă mortală. Dar, la douăzeci și patru de ore după 
depoziția lui Jason Reeves - făcută într-un limbaj colorat -, 
acesta își retrăsese în mod neașteptat plângerea. Nu exista 
nicio declaraţie care să-i retracteze depoziţia iniţială - doar o 
scurtă completare la finalul raportului. Se retrage plângerea din 
cauza unei confuzii de identitate. 

Helen reciti dosarul din scoarță în scoarță. Era limpede că 
cineva intervenise pe lângă Reeves, fiindcă în declaraţia lui 
iniţială acesta se exprimase foarte clar cu privire la amestecul 
lui Robert. Și, de vreme ce Robert nu avea prieteni în 
Northampton și nici n-ar fi avut suficient timp să lege cine știe 
ce relaţii cu frăţiile criminale locale, Helen trase concluzia că 
polițiștii înșiși îl prelucraseră pe Reeves. 

În ce se băgase Robert de se bucura de o asemenea 
susținere? Helen nu putea deduce altceva decât că era un 
informator și gândul acesta o înfioră - informatorii rareori o 
sfârșeau bine, oricât de prudenți ar fi fost. 

Printre atâtea mistere și incertitudini se găsea totuși și un mic 
indiciu - numele poliţistului care semnase retragerea plângerii, 
exonerându-l astfel pe Robert de orice vină. Gradul lui trezi 
curiozitatea lui Helen - era prea înalt pentru a fi un poliţist care 


VP - 92 


să se ocupe de hârțogării sau patrulare - la fel și numele: 
inspector de poliţie Tom Marsh. Mai dăduse la un moment dat 
peste numele ăsta? Să-l abordeze direct sau să recurgă la un 
subterfugiu? Neștiind ce fel de om era inspectorul Marsh, era 
dificil de spus care cale ar fi dat roade. 

Helen încă se mai gândea cum să procedeze în continuare, 
când îi sună telefonul. Ziua aceea plină de surprize nu se 
încheiase încă. Cel care o căuta era Daniel Briers. 


56. 


Luase autobuzul 76 în direcția Otterbourne și așteptase 
aproape până la capătul liniei, înainte să deschidă telefonul lui 
Ruby și să trimită tweet-urile și SMS-urile obișnuite. În mod 
normal, această mică farsă îl amuza, dar în ziua aceea îl puse pe 
gânduri. Trimisese vreun tweet de pe telefonul Pippei după ce 
poliţia îi descoperise cadavrul? Dacă da, se prinseseră și ei de 
asta? 

Atâtea întrebări la care nu avea răspuns și incertitudinea 
aceea care îl tortura. Epuizat de toate întâmplările zilei, dansul 
acela al morţii nu părea să-i mai dea nicio satisfacţie - nu voia 
decât să ajungă odată acasă. La penultima staţie cobori și 
traversă strada, pentru a se întoarce în oraș cu autobuzul 38. 

De îndată ce intră în casa veche, se prăbuși pe canapea, 
ridicând în aer un nor de praf. Peste tot era o debandadă de 
nedescris - chestii la care se apucase să meșterească, pete 
întinse de igrasie, pretutindeni cutii goale de pizza, pe care le 
inspectau noaptea șobolanii. Contrar așteptărilor, nici faptul că 
ajunsese acasă nu reuși să-i ridice moralul și acum se simţea 
ciudat de abătut. Dacă Summer avea să fie la fel de 
recalcitrantă și ostilă ca mai devreme? Nu era sigur că ar mai fi 
putut face față încă unei asemenea scene. Mai amână puţin 
momentul revederii lor și luă, în schimb, un sac pentru gunoi din 
bucătărie și se apucă să îl umple cu tot soiul de mizerii, hotărât 
să recapete controlul asupra casei care se prăbușea peste el. 

In scurt timp, era acoperit de praf, însetat și încă și mai 
epuizat decât înainte. Trupul și mintea îl îndemnau să se ducă la 
culcare, să se odihnească puţin. Dar el încă se mai împotrivea. 


VP - 93 


Ea era acolo jos, sub scândurile acelea, așteptându-l. Oricât s-ar 
fi străduit, nu se putea împotrivi chemării ei. Ea era drogul lui. 
Singurul lucru de care nu se putea lipsi. 

Rămase pe loc și se privi în oglindă. Cândva fusese tânăr și 
frumos, acum era măcinat de griji și obosit. Nu era de mirare că 
ea refuza să-l accepte. Dar chiar era nevoie de atâta cruzime? 
Dacă avea de gând să continue în felul ăsta, el se va vedea 
nevoit să-i impună niște sancţiuni. Avea să-i ia inhalatorul. Dacă 
trebuia să o frângă, o va frânge... 

Se trezi că se afla deja la jumătatea drumului către celula ei, 
picioarele îl purtaseră singure într-acolo. Parcă visa - nu putea 
să controleze nici propriile acţiuni, nici evenimentele. Se smulse 
din reverie și deschise ferestruica. Pentru prima dată, ea nu 
zăcea trântită pe pat, abătută. Nu distingea el prea bine în 
întuneric, dar parcă ședea în capul oaselor, așteptând ceva. 

Închise ferestruica, aprinse luminile și se strecură înăuntru. 
Spre surpriza lui, așezată pe pat, îmbrăcată cu fustă și bluză, cu 
cercei în ureche și un zâmbet drăgălaș pe faţă era Summer, așa 
cum și-o imaginase el întotdeauna. 

Chiar că e un vis, își spuse în sinea sa. Dar în sfârșit unul 
frumos. 


57. 


Detesta să mintă, dar uneori nu ai de ales. Cel puţin asta își 
spuse agentul Sanderson când apelă numărul lui Sinead 
Murphy. Nu era suficient că-și minţise echipa cu privire la ceea 
ce făcea, acum se pregătea să mintă și o persoană străină, 
lipsită de orice bănuială. 

— E vorba despre fiica dumneavoastră, Roisin. 

Glasul de la celălalt capăt al firului - acum câteva clipe cald și 
primitor - amuţi brusc. 

— Vă rog să nu vă alarmaţi. E doar o verificare de rutină, 
continuă Sanderson, dornică s-o liniștească pe mama lui Roisin. 
Din datele noastre reiese că aţi declarat-o dispărută pe fiica 
dumneavoastră acum aproape trei ani. Așa este? 

— Da, deși nu mi-a folosit la nimic. 

— Bănuiesc că nu aţi mai văzut-o de când aţi dat declaraţia? 


VP - 94 


— Nu, răspunse mama lui Roisin scurt și la obiect. 

Sanderson verifică datele din formular - ocupaţia, datele 
despre familie, trăsăturile fizice, comportamentul în trecut - 
înainte de a formula singura întrebare care conta. 

— Aţi mai primit vreun semn de la Roisin de când a dispărut? 
Sub orice formă? Orice? 

Urmă o pauză lungă, după care: 

— Mă gândesc că s-ar putea numi un semn. 

— Ce anume? 

— Mai trimite din când în când un SMS sau un tweet. Dar nu 
răspunde niciodată când îi scriu eu. 

— Aţi încercat să apelați numărul ei? 

— Dumneavoastră ce credeţi? a fost răspunsul ucigător. 

— Și? 

— Intră întotdeauna căsuţa vocală. 

— Vă mai amintiţi când a postat ultimul tweet? 

— De ce vreţi să știți? De ce-mi puneţi toate întrebările astea? 

Sanderson șovăi - ce să-i spună? 

— Încercăm să facem ceva progrese cu cazul lui Roisin. Ca să 
fiu sinceră, s-au făcut prea puţine până acum și mesajele ei sunt 
singura noastră speranţă de a afla unde este. 

O nouă pauză lungă, după care: 

— A postat un tweet chiar astăzi, puţin mai devreme. 

— În care ce spunea? 

— Nimic interesant. Se văita că are o zi proastă. 

— Vă mai amintiţi ora exactă? 

— Staţi puţin, răspunse Sinead. 

Sanderson o auzi cum scotocește în poșetă după telefon. „Hai 
odată, hai odată”, spuse Sanderson în sinea ei și aruncă o 
privire nerăbdătoare asupra tabelului cu ore care se afla pe 
masă în fața ei. 

— Am găsit, spuse Sinead. L-a postat la ora... 6:14 după- 
amiaza. 

— Și cel de dinainte? 

— leri. Pe la zece și ceva dimineaţa. 

Sanderson mai verifică împreună cu Sinead orele câtorva 
dintre tweet-urile anterioare ale lui Roisin și apoi încheie 
convorbirea, cu promisiunea că urma să revină curând. 
Sanderson avea senzaţia vagă și neplăcută că ea își va onora 
promisiunea și că, atunci când o s-o facă, avea să-i dea lui 


VP - 95 


Sinead vestea cea mai cumplită cu putinţă. Orele ultimelor cinci 
tweet-uri ale lui Roisin coincideau cu orele ultimelor mesaje ale 
lui Ruby Sprackling. 

Helen avusese dreptate. 


58. 


— Ei, cum a fost astăzi? 

Cuvintele sunau atât de străine, dar se forțase să le 
rostească, însoţite de un zâmbet larg. 

— A fost bine, mulţumesc. 

— Ai lucrat? Lucrezi? 

— Ştii că lucrez, Summer. 

Răspunsul lui cu subînţelesuri o zăpăci pe Ruby, dar nu avea 
de gând să dea dovadă de slăbiciune. Nu atunci. 

— Cu ce te ocupi? 

El o privi și zâmbi. 

— Arăţi bine astă-seară, spuse în cele din urmă. 

— Mulţumesc. Mi-am... mi-am dat silința. 

— Se vede. 

Ruby ezită, cobori privirea în poală, apoi o ridică, o întâlni pe- 
a lui și continuă: 

— Voiam să-mi cer scuze. Că am fost așa nesuferită. N-am 
vrut. 

El o privea ca și cum n-ar fi știut ce să creadă. 

— Vreau să fim prieteni. 

El continua s-o privească, dar nu zise nimic. Nu zâmbi, nu o 
dojeni, nimic. 

— Mi-e urât aici singură, deci, dacă am putea petrece ceva 
mai mult timp împreună, m-aș... 

— Nici eu nu-mi doresc altceva, Summer. Asta-i tot ce mi-am 
dorit dintotdeauna. _ 

Înflăcărarea din glasul lui o surprinse pe Ruby. Încercă să 
vorbească, dar frica o cuprinse iarăși, lăsând-o fără cuvinte. 

— Atunci ștergem totul cu buretele, adăugă el. Hai să 
petrecem seara împreună. O să pregătesc ceva de mâncare. 

O privi drept în faţă. Avea un foc în privire pe care Ruby nu-l 
mai văzuse înainte. 


VP - 96 


— O să fie ca pe vremuri. 


59. 


Helen habar n-avea ce căuta acolo. Dar iată că venise - și 
stătea acum față-n față cu Daniel Briers, în restaurantul de pe 
acoperișul hotelului Great Southern. 

— Mă simt cumva ca un impostor, spunea Daniel Briers în 
timp ce îi turna cafea în ceașcă. Nu am nimic nou să-ţi spun și 
sunt convins că m-ai fi anunţat dacă aţi mai fi aflat ceva. Cred 
că voiam doar compania cuiva care înţelege prin ce trec. 

— E-n regulă. N-aveam oricum nimic important de făcut, minţi 
Helen. 

— Ti-am stricat planurile pe care le aveai cu familia ta? 

— Nu, nici pomeneală, răspunse Helen eschivându-se cu 
dibăcie. 

— Îţi cam pierzi minţile dacă stai toată ziua în camera aia. Am 
încercat să ies, dar nu mă prea descurc pe-aici și... ca să fiu 
sincer, nici n-am chef să cunosc locurile astea. Mă simt mai bine 
aici. 

— Te-nţeleg. E greu. Și să știi că, dacă te vei hotărî totuși să 
te întorci acasă, n-o să ţi-o iau în nume de rău. Există mai multe 
căi de a-ţi demonstra iubirea și devotamentul față de Pippa. 

El o privi o clipă. 

— Prefer să rămân. 

Helen dădu din cap și o vreme tăcură amândoi. Daniel privea 
orașul, în timp ce Helen îi trecea în revistă pe ceilalți clienți ai 
restaurantului. Curând prinse privirea unei femei de vârstă 
mijlocie care se holba la ea. Femeia era, în mod evident, 
intrigată - încerca să-și dea seama dacă sunt iubiţi? Căsătoriţi? 
Amici? Gândul acela o făcu pe Helen să se simtă caraghioasă. 

Când întoarse capul, constată surprinsă că Daniel îi zâmbea. 

— Dacă nu te simţi în largul tău aici, spune-mi. Nu vreau să-ți 
fac viaţa mai dificilă, Helen. 

— Vreau să te-ajut, îi răspunse Helen. 

Și era adevărat. Daniel îi dăduse de înţeles că era liberă să 
plece, dar ea nu voia să-l abandoneze aici, un bărbat îndurerat, 
singur într-un oraș străin. 


VP - 97 


— Știu prin ce treci, continuă Helen. Când pierzi pe cineva 
apropiat... ești cam copleșit, nu-i așa? Nu prea vezi o scăpare. 

Daniel dădu din cap. 

— Mă gândesc tot timpul la ea. Pentru mine, ea e la fel de vie 
cum a fost întotdeauna. 

Helen zâmbi. Întinse braţul și-l luă de mână. 

— Și e normal să fii așa. Nu e nici ciudat, nici macabru. E 
firesc. Ai iubit-o. O iubești. Nimic nu poate schimba asta. 

— iți mulţumesc, Helen. Am avut senzaţia că sunt pe cale să- 
mi pierd minţile, dar... 

— Nu-ţi vei pierde minţile și e important să te gândești la ea. 
Trebuie să te gândești mereu la ea. 

Daniel îi mulţumi dând din cap. Își stăpânea emoția cu greu. 

— Pippa era atât de zvăpăiată când era mică. Se spune că 
băieții îți dau mai mult de furcă, dar la noi n-a fost așa. Avea o 
prietenă bună - Edith - și împreună făceau un adevărat haos. Se 
deghizau în pirați, soldaţi, mai știu eu ce, și inventau tot soiul de 
jocuri complicate în living. Canapelele deveneau ascunzișuri, 
coardele de sărit erau lasouri, tuburile de carton erau lansatoare 
de rachete - se puteau juca așa ore-n șir. 

Pe măsură ce Daniel se pierdea în amintiri despre aventurile 
din copilărie ale Pippei, Helen se întoarse cu gândul la copilăria 
ei. Nu avusese parte numai de groază, abuzuri și umilinţe, ci și 
de câteva rare momente de bucurie. Vacanţele pe Insula 
Sheppey, escapadele cu mama și sora ei la furat din magazine, 
istericalele bine înmuiate în cidru cu Marianne și Sam. Frânturi 
trecătoare de fericire. 

Singurul personaj care lipsea întotdeauna din aceste amintiri 
era tatăl ei. Incercă să se gândească la ceva făcut de el cu 
afecţiune sau bunătate, dar nu-i veni nimic în minte. Tot ce 
primiseră copiii săi de la el erau vânătăi și oase rupte. Pentru el, 
copiii au fost întâi o sursă de enervare și cheltuială, iar mai 
târziu un bun comun, pe care-l pasase amicilor să-i pedofili. 
Poate suferise când fusese tânăr, poate existaseră experienţe și 
demoni care-l făcuseră să se poarte așa cum se purtase, dar 
Helen nu voise niciodată să știe. Refuza să accepte gândul că 
brutalitatea lui putea fi cumva scuzată sau justificată. 

Era opusul bărbatului cumsecade și rănit care stătea acum în 
fața ei. Helen știa că acela era motivul pentru care se afla ea 
acolo, motivul pentru care stătea să bea cafea până noaptea 


VP - 98 


târziu cu un bărbat pe care abia dacă-l cunoștea. Faptul că lui îi 
păsase - că își /jubise fiica - o impresiona. Și, deși se dojenea în 
sinea ei că nu-l trimisese pe Daniel la un ofiţer de la serviciul de 
consiliere psihologică al poliţiei, nu se simţea vinovată. Savura 
șuvoiul lui de amintiri - aveau o inocenţă și o căldură pe care 
Helen le găsea irezistibile. Niciunul dintre ei nu părea dornic să 
pună capăt acelei întrevederi sau să admită că - după câteva 
minute - încă se mai ţineau de mâini. 


60. 


Întinse braţul și o luă de mână, mângâindu-i cu degetul 
încheieturile degetelor. 

— E plăcut, nu-i așa? 

Ruby îi răspunse cu un zâmbet și își mai îndesă în gură o 
furculiță plină cu paste. Nu știa nici ea la ce se așteptase, dar 
mâncarea era bună - paste carbonara, săţioase, cremoase, o 
adevărată binefacere. Mâncă tot ce avea în farfurie și luă apoi 
paharul de plastic în care îi servise el vinul și îl goli. Deși era o 
situaţie absurdă, vinul îi făcu bine - o scurtă senzaţie de voie 
bună, care dispăru în secunda următoare. 

— Desert? 

Ruby dădu afirmativ din cap și în mai puţin de un minut 
înfulecă un castron de budincă cu frișcă și fructe. Captivă în 
beciul acela, nu se putea gândi la altceva decât la foamea care 
o chinuia. 

— Aş vrea să te rog ceva, spuse Ruby deodată. Mă cam... mă 
cam plictisesc, stând aici și așteptându-te și mă întrebam dacă 
mi-ai putea aduce niște cărţi. 

El o privi o clipă și apoi spuse: 

— Ce fel de cărţi? 

— Orice. 

— Nu ești prea pretențioasă. 

— AŞ vrea doar să citesc ceva. 

O nouă pauză. 

— Spune-mi niște titluri și-o să văd dacă pot face rost de ele. 

Ruby își stoarse creierii și-i înșiră o listă de cărţi preferate, 
care ar fi putut-o face să se simtă mai puţin singură. Cărţi pe 


VP - 99 


care tatăl ei le adora, cărţi de care Cassie era obsedată. Aici, în 
beci, ele aveau să fie familia ei. Într-un final, i se epuizară ideile. 
Temnicerul ei căscă, biruit în sfârșit de oboseală. 

— Îţi mulţumesc, Summer. M-am simţit foarte bine în seara 
asta. 

— Și eu, replică Ruby. 

Măcar în parte era adevărat. 

— Și, dacă te porţi frumos cu mine, mai vedem noi cu cărţile 
alea. 

Făcu un pas spre ea. Instinctul o îndemnă pe Ruby să se dea 
înapoi, dar se sili să rămână pe loc. El mai făcu un pas spre ea, 
își înfășură braţele în jurul ei și o trase mai aproape, să o 
îmbrăţișeze. Ruby nu se împotrivi, deși în sinea ei urla. li simți 
buzele căutându-și calea către urechea ei. 

— Cine are răbdare, va avea parte numai de lucruri bune, îi 
șopti el la ureche. 

În ochii lui Ruby se iviră lacrimi. Îi simţea, lipit de ea, membrul 
excitat. Ar fi vrut să se afle oriunde, numai aici, lângă el, nu. 
Când se dezlipi de ea, Ruby își șterse iute ochii - nu voia să se 
piardă cu firea și să rateze totul. 

— Noapte bună, îi spuse el și se îndreptă către ușă. Și 
mulțumesc. 

Ruby rămase încremenită, până când ieși el. Mai stătu așa 
vreo cinci minute, până când putu fi sigură că într-adevăr 
plecase - cu zâmbetul îngheţat pe buze, pretinzând că e fata 
cuminte pe care și-o dorea el, în ciuda faptului că tremura ca 
varga. 


61. 


Se duse grăbit direct în dormitor, încuie ușa în urma lui și se 
trânti pe pat. Își desfăcu fermoarul de la pantaloni și îşi strecură 
mâna înăuntru. Senzaţia pielii pe piele îl înfioră. 

Știa că n-ar fi trebuit să cedeze, dar în seara aceea nu se mai 
putea împotrivi. Se întorsese acasă atât de abătut, ros de 
îndoieli și temeri, încât seara aia îl găsise total nepregătit. Se 
așteptase la sfidare, jignire și batjocură, dar găsise supunere și 
amabilitate. 


VP - 100 


Era o neghiobie să creadă că Summer avea să-l iubească din 
nou? Totul fusese atât de dificil și supărător, dar acum părea că 
Summer schimbase placa. Chiar își dorea să fie cu el și 
compania lui îi făcea plăcere. lar în seara aceea reacționase într- 
o manieră care îl surprinsese și însufleţise. Se simţise atât de 
excitat în prezenţa ei, încât îi venise să se culce cu ea chiar 
acolo, chiar în clipa aceea. 

In mod normal reușea să-și stăpânească impulsurile. Nu și 
atunci. Ejaculă rapid și violent. După care, stând întins pe pat, 
se simţi fericit, dar în mod ciudat nesatisfăcut. Trecuse atâta 
timp de când își îngăduise să se descarce, cel puţin în 
imaginație - atât de mult se temea de o dezamăgire definitivă - 
dar acum nici măcar asta nu-i satisfăcea nevoile. Gândul că 
Summer s-ar fi putut întoarce în sfârșit la el îi intensifica dorința 
de a fi cu ea. Nu voia s-o grăbească - mai făcuse el greșeala 
asta - dar sentimentele îi dădeau ghes. Zilele negre se apropiau 
de final, izbăvirea lui nu mai era departe și totul îl mâna să 
acționeze. 

Curând, așteptarea avea să ia sfârșit. Curând, dragostea lor 
avea să fie reală. 


62. 


Alison Sprackling stătea în camera fiicei ei și privea pe 
fereastră. Se ducea frecvent acolo, de îndată ce toţi ceilalți din 
casă adormeau. Oare ea dormise de când dispăruse Ruby? 
Probabil că da, altfel n-ar mai fi fost capabilă să funcţioneze, 
dar, oricum, nu se simţea odihnită. Cu Jonathan era la fel, toată 
noaptea se-ntorcea de pe-o parte pe alta, dar asta nu era o 
consolare. De la o vreme, parcă vorbeau tot mai rar unul cu 
celălalt. 

Alison se așeză pe patul lui Ruby și deschise sertarele 
noptierei. Știa că era o priveliște jalnică, așa cum ședea acolo, 
pe vechea plapumă John Lewis, și scotocea prin sertare pe care 
odinioară i se interzisese să le deschidă, dar ce altceva ar fi 
putut face? Răscolise de trei, dacă nu chiar de patru ori toate 
lucrurile lui Ruby, în căutarea unui indiciu cât de mic despre 
locul în care s-ar fi putut afla ea acum - scormonise în cutii de 


VP - 101 


pantofi pline cu scrisori vechi, bonuri de casă puse la păstrare, 
hârtii vechi de la școală - dar în zadar. Pentru ea, Ruby rămânea 
un mister. 

Știa că în custodia poliţiei nu se mai afla niciun suspect. Un 
val scurt de optimism o cuprinsese atunci când îl interogaseră 
pe zugravul acela, dar se dovedise a fi o pistă falsă. Cât îi mai 
blestemase când aflase! Jonathan o avertizase să nu-și facă 
speranţe prea mari, dar Alison derulase deja în minte scenariul. 
O anchetă fulger, o arestare rapidă și Ruby avea să se întoarcă 
acasă, teafără și nevătămată. 

Adevărul era că nu mai prea existau persoane pe care să se 
poată da vina și asta era ceea ce o exaspera pe Alison. Pe 
Shanelle o exoneraseră de orice implicare, la fel și pe tipul acela 
și, în ciuda căutărilor disperate ale lui Alison, nu se mai ivise 
nimeni. Se spunea că, în astfel de situaţii, era deseori vinovat un 
membru de familie, dar în cazul lor era imposibil, nu? Alison îi 
contactase pe foștii iubiţi și colegi de școală ai lui Ruby, dar toți 
încercaseră un sentiment de jenă, se arătaseră surprinși și, din 
câte își dădea ea seama, nu aveau nicio vină. 

Atunci cine? Cine ar face una ca asta? Alison bănuia că 
răspunsul era simplu și evident - nu credea în baubau sau în 
străini care ademenesc fetițe cu bomboane, dar situaţia 
rămânea misterioasă și deprimantă. Se opri din scormonit și se 
ghemui pe pat. Mirosul pernei fu suficient pentru a o face să 
izbucnească în plâns. Era mirosul parfumului lui Ruby. In sinea 
ei, Alison dezaprobase întotdeauna gustul lui Ruby în materie de 
parfumuri - era unul care purta numele unei vedete și care nu 
valora doi bani, dar costa o avere - dar acum era un miros drag. 
Era mirosul fetei ei. Alison își îngropă faţa în pernă și plânse în 
tăcere. O aștepta încă o noapte nedormită, dar măcar de data 
aceea nu avea să se mai simtă exasperant de singură. 


63. 


Încă nu se crăpase de ziuă și străzile erau cufundate în 
întuneric și pustii. Se făcea economie din pricina recesiunii și 
asta însemna că luminile de pe străzi se stingeau după miezul 
nopţii; drept urmare, orașul Southampton părea abandonat și 


VP - 102 


ameninţător în ultimele ceasuri ale nopţii. În mod ciudat, lui 
Helen îi plăcea așa și se simţea bine, învăluită de această 
mantie de anonimitate. Acum, când străbătea străzile pe 
motocicletă, se simţea relaxată și nestingherită - în pofida orei. 
Și a tot ceea ce o aștepta. 

În scurt timp, ieși pe șoseaua de centură, apoi pe autostradă 
și se îndreptă către nord. Trecu pe lângă Londra, apoi ocoli 
Northampton și o luă în direcţia unui sat aflat în vestul orașului. 
Bugbrooke era un vechi sat normand, locuit acum de familii 
tinere și angajaţi ieșiți la pensie - un sat cu o atmosferă plăcută, 
relaxată și prietenoasă. 

Georges Avenue tocmai se trezea, când Helen își parcă 
motocicleta vizavi de numărul 82. Draperiile de la ferestre erau 
încă trase, dar pretutindeni în jur oamenii treziţi cu noaptea-n 
cap porneau către serviciile lor - își puneau camionetele în 
mișcare și sorbeau cafea din termosuri, în așteptarea unei zile 
lungi de muncă. Helen se uita la ei cum pleacă, știind că e 
privită cu curiozitate, perfect conștientă de faptul că, așa cum 
stătea sprijinită de motocicleta ei Kawasaki, îmbrăcată în 
costum de piele, atrăgea atenţia ca un cal breaz. 

Nu trebui să aștepte mult. Bănuise că inspectorul Marsh avea 
să lucreze în tura de dimineaţă și că urma să plece de acasă în 
jurul orei 7, nu înainte de a-și săruta soţia de rămas-bun. Helen 
îl privi și așteptă până când bărbatul își descuie mașina, pentru 
a trece apoi la atac. 

— Inspector Marsh? întrebă Helen și, când acesta ridică 
privirea, îi arătă legitimaţia. Inspector Grace, poliţia din 
Hampshire. Putem sta puţin de vorbă? 

e 

— De unde știți unde locuiesc? 

— Muncă de detectiv, Tom. Vă pot spune Tom? 

Stăteau acum alături în mașină. Marsh nu spuse nici da, nici 
ba, așa că Helen continuă. 

— Contul dumneavoastră de Facebook conţine mai multe 
informaţii decât s-ar cuveni. 

Marsh nu răspunse nimic, acceptând obiecția cu un mormăit. 

— Îmi cer scuze pentru acţiunea asta de capă și spadă, 
continuă Helen, dar voiam să stăm puţin de vorbă și nu o 
puteam face pe cale oficială, dată fiind natura cererii mele. 

Tom Marsh se uită la ea nedumerit. 


VP - 103 


— Știu că sunteţi implicat în acţiuni sub acoperire și nu vă cer 
să vă trădați promisiunile făcute sau să vă puneţi în pericol 
operaţiunile, dar aveţi un informator despre care aș dori să aflu 
mai multe. 

— Robert Stonehill, spuse Marsh calm. 

— Văd că știți cine sunt eu și cine este el. Și aș dori să știu 
dacă a lucrat cu dumneavoastră. 

Marsh își băgă mâna în buzunar, scoase la iveală un pachet 
de ţigări și-și aprinse una. Era evident că stătea în cumpănă 
dacă să-i spună interlocutoarei sale să se care s-au nu. Pe de 
altă parte, în timp ce-i studia chipul, Helen își spuse că era un 
om cu familie și poate nu chiar neînţelegător față de situaţia ei 
disperată. 

— Nu vă pot da nume sau detalii, având în vedere că este o 
operaţiune în curs de desfășurare. Dar e vorba despre droguri, 
înțelegeţi? Din câte-mi dau eu seama, Stonehill a picat aici ca 
din lună, fără să aibă vreun plan. A nimerit printre niște tipi de 
pe cealaltă parte a baricadei și, la scurt timp, s-a trezit făcând 
comisioane pentru ei. Un pic de trafic și chestii de genul ăsta - 
bandele de pe-aici sunt mereu în căutare de carne proaspătă de 
tun, care să-și asume riscurile de care ei se feresc. S-a dovedit 
priceput - n-a prea atras atenţia până acum. Și a câștigat 
încrederea câtorva intermediari, ba chiar s-a și întâlnit cu câţiva 
dintre furnizorii cei mari. 

— Cei care vă interesează pe dumneavoastră. 

— Exact. 

— Și cum îl plăteau pe Robert? Cu bani gheață? Cu droguri? 

— De obicei cu bani. Mai umblă și el cu droguri, dar nu-i atât 
de pasionat. 

— Și îl plătiţi și dumneavoastră? 

Marsh zâmbi și privi afară, prin geamul lateral. Nu avea de 
gând să-i spună. 

— Mai lucrează pentru dumneavoastră? întrebă Helen. 

— Îmi pare rău, nu vă pot spune... 

— Bine, dar mai e în Northampton? 

Urmă o lungă pauză, în timpul căreia Marsh chibzui dacă să 
zică ceva sau nu. După care răspunse: 

— Nu aţi aflat de la mine și nici nu v-aţi întâlnit vreodată cu 
mine, dar... da, încă e aici. Folosește numele Mark Dolman. 

— Aveţi idee unde locuiește? 


VP - 104 


— Undeva în Thorplands. Nu știu sigur. Thorplands e... 

— Știu unde e, se grăbi Helen să intervină, bucuroasă să i-o ia 
lui Marsh măcar o dată înainte. 

Era un chin. Să știe că Robert e în Northampton, dar să nu știe 
exact unde. 

— Dar dumneavoastră unde vă întâlniți cu el? 

— Nu, răspunse Marsh tăios. 

— Poftim? 

— Știu ce vreţi să mă întrebaţi și îmi pare rău, dar răspunsul 
este nu. 

— Haideţi, Tom. Puneţi-vă în situaţia mea... 

— Vă-nţeleg - chiar vă-nţeleg. Dar n-am de gând să pun în 
pericol, de dragul dumneavoastră, o investigaţie de un an de 
zile. V-am spus deja destule - prea multe - și acum, cu voia 
dumneavoastră, aș dori să plec, în regulă? 

O spusese cu un ton ferm și definitiv, astfel încât Helen îi 
mulțumi și coborî, rămânând să privească în urma automobilului 
său Ford C-Max, care se pierdu în zare. Se simţea dezamăgită, 
deși Marsh fusese pe atât de cooperant pe cât putuse ea spera 
să fie. Habar n-avea când se întâlnise el ultima dată cu Robert 
sau în ce stare se găsea nepotul ei. Nu avea nici măcar o 
adresă. Totuși, avea, în sfârșit, câteva piese ale puzzle-ului. Nu 
erau suficiente - dar pentru moment trebuia să se descurce cu 
ele. 

e... 

Conducându-și motocicleta pe drumul de întoarcere la 
Southampton, Helen își storcea creierii cum să procedeze în 
continuare. Ca întotdeauna, viaţa ei era un număr riscant de 
echilibristică. Prioritatea ei numărul unu trebuia să rămână Ruby 
Sprackling - cumva, undeva trebuia găsită o breșă care să-i 
conducă la ea - dar mai era și Robert care o preocupa. Chiar 
dacă ar fi fost nevoită să muncească non-stop, trebuia să se 
ocupe de ambele cazuri. Măcar ca să nu-și piardă mințile. 

Incă absorbită de gândurile acelea, Helen observă deodată în 
oglinda laterală un automobil mic, de culoare închisă. Tocmai 
ajunsese la periferia Southampton-ului și se îndrepta spre spital, 
când îl zări la distanţă de câteva mașini în urma ei. Numărul de 
înmatriculare - care se încheia cu EKO - îi părea cunoscut. și 
imagina doar sau chiar văzuse același automobil urmărind-o pe 
M1 de la Northampton? Mărind viteza, făcu un viraj brusc la 


VP - 105 


stânga, apoi încă unul tot la stânga, răsucind maneta de 
acceleraţie, pentru a înconjura rapid blocul de clădiri și a ieși din 
nou în drumul principal la distanţă de vreo sută de metri de 
unde se aflase înainte. 

Automobilul dispăruse. Nu-l mai văzu nici pe drumul principal, 
nici pe vreuna din străzile laterale. Își închipuise totul? Sau chiar 
era cineva interesat de mișcările ei? Alungându-și neliniștea, 
Helen urmă indicatorul și ieși din șoseaua principală în direcţia 
secției centrale de poliție din Southampton. 


64. 


Sanderson se repezi la Helen, de îndată ce aceasta intră în 
centrul de comandă. Câteva clipe mai târziu se aflau în biroul ei, 
cu jaluzelele coborâte și ușa închisă bine. 

— Îmi cer scuze pentru dramatismul ieftin, spuse Sanderson 
referindu-se la jaluzelele coborâte. Dar m-am gândit că ar fi bine 
să vezi asta. 

Îi împinse peste masă un dosar care conţinea patru coli - 
fiecare coală avea atașată în colţul din dreapta sus fotografia 
unei femei. 

— Am petrecut ultimele douăzeci și patru de ore examinând 
registrele locale ale persoanelor dispărute și contactând 
instituţiile relevante. Și am găsit patru variante posibile. 

Helen păstră o expresie neutră, dar numărul acela nu-i plăcea 
deloc. 

— Toate seamănă între ele - păr negru, ochi albaștri - toate 
locuiesc singure, au venituri mici și sunt date dispărute de ceva 
vreme. Două dintre ele - Anna Styles și Debby Meeks - par să fi 
dispărut cu totul, n-au mai dat niciun semn. Celelalte două - 
Roisin Murphy și Isobel Lansley - mai trimit ocazional câte un 
SMS sau tweet. 

— Cât de ocazional? 

— Nu foarte des, dar întotdeauna la aceleași ore. 

— Pentru ca imediat după aceea telefoanele lor să nu mai 
emită semnal? 

— Exact, spuse Sanderson și dădu din cap, având acum o 
mină sumbră. 


VP - 106 


— Orele coincid cu cele ale mesajelor „trimise” de Ruby și 
Pippa? 

— Da. În totalitate. 

Helen se uită la fotografii. Roisin era o mamă singură, plină de 
piercinguri, cu trăsături aspre, dar niște ochi spectaculoși, 
albastru acvamarin. Isobel era alt gen. Și ochii ei erau 
impresionanţi, dar se ascundeau în spatele unui breton negru, 
lung. Isobel își ferea privirea, de parcă nu și-ar fi dorit să fie 
fotografiată. Când înțelese că s-ar putea să privească fețele 
unor femei moarte deja, Helen expiră profund și prelung. 

În clipa următoare era în picioare și se îndrepta spre ușă. 

— Îmi asum întreaga răspundere pentru urmărirea acestei 
piste, spuse peste umăr. 

Nu mai era timp de pierdut, nu mai era timp de șovăit, Helen 
știa exact ce trebuia să facă. 


65. 


Bărbatul stătea deja pe marginea patului când se trezi ea. 
Ruby se ridică brusc în capul oaselor, înnebunită de spaimă să-l 
descopere holbându-se la ea. 

— N-ai dormit prea bine, spuse el cu compasiune. 

Avea dreptate. Ruby petrecuse o noapte albă, ţinută trează 
de speranţă, dar și de frică. O obseda gândul că temnicerul ei o 
dorea fără doar și poate. 

— Mi-a fost frig, minţi Ruby și se înveli mai bine cu cearșaful. 

— O să-ţi mai aduc niște pături, spuse el, și o să încerc să-ţi 
fac astăzi rost și de cărţile alea. 

— Mulţumesc, răspunse ea și primi în schimb un zâmbet. 
Dacă ești drăguţ, ar mai fi ceva ce mi-ai putea aduce, continuă 
Ruby cu un ton cât mai firesc cu putinţă. 

Pe fruntea lui apăru imediat o cută. Era suspicios? Bănuia că 
ceva era în neregulă? 

Cu o expresie cât mai blajină cu putinţă, Ruby continuă: 

— Mi-ar plăcea să mă fardez puţin. M-aș bucura tare mult 
dacă mi-ai putea cumpăra o perie, un ruj, un cleștișor de întors 
gene și, dacă poți, niște ojă. 

El o privi în tăcere. 


VP - 107 


— Vreau doar să arăt bine, pentru tine. Și mă gândesc că 
merit asta, nu crezi? 

O nouă pauză, lungă și chinuitoare, până ce pe faţa lui se ivi 
un zâmbet larg. 

— Ţi-a fost frică să-mi ceri lucrurile astea? 

Ruby își privea pantofii, îngrijorată că expresia feţei ar putea 
s-o trădeze. 

— Să nu-ţi fie frică. Nu mă deranjează când știi ce vrei. Atunci 
ești ca pe vremuri. 

Se ridică în picioare. 

— O să-ţi aduc ce mi-ai cerut. O să fii... o să fii frumoasă ca o 
zână. 

Și, acestea fiind spuse, plecă. De îndată ce ieși, Ruby se 
prăbuși iarăși pe pat. O costase ultimul rest de stăpânire de sine 
pentru a-și juca rolul, dar reușise, așa cum nu-și imaginase nici 
în cele mai îndrăzneţe vise ale ei. Se așteptase la mai multă 
suspiciune, mai multă împotrivire, dar el îi făcuse jocul. 

Prima etapă a planului ei se încheiase cu bine. 


66. 


— E contrar regulamentului, în mama mă-sii, și n-o să tolerez 
chestia asta. 

Ceri Harwood nu înjura decât rareori. Pentru Helen era, în 
mod ciudat, o plăcere să vadă cum își pierdea șefa ei cumpătul 
și, în sinea ei, își promise să o provoace mai des de-acum 
înainte. 

— Inspectorul Grace știe care e scara ierarhică, adăugă 
Harwood aprinsă. Ştie că ar fi trebuit să vină întâi la mine. 

Stephen Fisher, șeful poliției din Hampshire, dădu din cap și-și 
îndreptă apoi atenţia către Helen. 

— Nu vrei să-mi explici de ce n-ai făcut lucrul ăsta, inspector 
Grace? 

Fiindcă Harwood mi-ar fi zis să mă duc învârtindu-mă, îi venea 
lui Helen să spună, dar se abţinu. Hotărârea ei de a se adresa 
direct superiorului lui Harwood era o mutare bine calculată. 

— Am mai avut această discuţie cu subcomisarul Harwood și 
dânsa mi-a spus foarte clar care este părerea... 


VP - 108 


— Atunci de ce o mai avem încă o dată? o întrerupse Fisher. 

— Fiindcă situaţia s-a schimbat, răspunse Helen. Investigaţiile 
noastre... 

— Investigaţii care nu au fost autorizate, o întrerupse 
Harwood. 

— investigațiile noastre au scos la iveală alte posibile victime, 
continuă Helen. Eu am crezut de la bun început că este posibil 
ca ucigașul Pippei să fie un infractor în serie și acum avem 
dovada că așa e. 

— Dovada? întrebă Harwood cu un ton ucigător. 

— Roisin Murphy și Isobel Lansley. Două tinere cu aceeași 
înfățișare, cu același profil, care au fost declarate dispărute cu 
mai bine de un an în urmă și care trimit SMS-uri și tweet-uri /a 
aceleași ore și din aceleași locuri ca Ruby și, înainte, Pippa. 
Repartizarea geografică e lipsită de sens - Pădurea Nouă, pe 
urmă centrul orașului Southampton, pe urmă Brighton, pe urmă 
Hastings - se deplasează într-un mod atât de improbabil și 
întâmplător, încât singura explicaţie este că cineva încearcă în 
mod conștient să păcălească familiile tinerelor femei. Mai mult 
de-atât, cât de probabil este ca patru fete care nu au nicio 
legătură una cu alta să călătorească după aceeași schemă 
aparent întâmplătoare? 

— Deci vrei să mai cercetezi o dată plaja? o întrerupse Fisher 
cu glas răspicat. 

— Da. E singurul loc unde știm că a fost îngropat un cadavru 
și un ucigaș în serie acţionează după un anumit tipar. Este un 
loc discret, izolat, de unde se șterg în mod regulat urmele de 
suprafaţă, urmele de pași etc. Locul ideal pentru ceea ce 
urmărește el și ar fi fraier să nu-l mai folosească o dată. 

— El? Văd că vorbeşti despre un „el”. Cine este el? O zici ca și 
cum l-ai cunoaște. 

— Încă nu avem nimic concret... 

— Dar ne ceri să închidem o plajă publică, să ne epuizăm 
resursele răscolind porţiuni largi din ea și să stârnim, drept 
urmare, un nemaipomenit val de îngrijorare publică și 
publicitate negativă. Toate acestea fiindcă așa îţi spune ţie 
intuiţia. 

— Fiindcă el comite infracțiunile după un anumit tipar. 
Șansele ca el să nu mai fi încercat să răpească și alte fete, între 


VP - 109 


Pippa și Ruby, sunt practic egale cu zero - iar Roisin și Isobel 
corespund exact profilului. 

— Mai avem nevoie de timp, Stephen, interveni Harwood și se 
întoarse cu faţa către șeful ei. Să cercetăm întâi circumstanțele 
în care au dispărut fetele și după aceea vedem noi... 

— Am cercetat deja, ripostă Helen cu un ton agresiv. Roisin 
avea un copil de un an, când a fost declarată dispărută. A postat 
un tweet în care spunea că nu mai făcea față responsabilităţilor 
de mamă și e adevărat că a avut uneori dificultăţi, însă familia 
ei este pe deplin convinsă că nu și-ar fi abandonat în ruptul 
capului de bunăvoie copilul. De doi ani o tot caută. Au apelat la 
poliţie, la Registrul persoanelor dispărute, la asociații caritabile. 
Au angajat și un detectiv particular - niciunul dintre „indiciile” 
pe care le oferă tweet-urile ei nu a dus nicăieri. Pur și simplu n-a 
mai fost văzută nicăieri de când a dispărut, acum mai bine de 
doi ani. 

— Chiar și așa, investigaţiile unei familii nu pot substitui o 
anchetă a poliţiei, răspunse prompt Harwood. Haideţi să 
urmărim această pistă într-un mod sistematic și cumpătat și să 
vedem dacă „bănuielile” astea dau roade. Dacă ne repezim să 
declanșăm o vastă operaţiune de căutare, chiar riscăm să ne 
facem de tot râsul. 

Amândouă spuseseră ce avuseseră de spus. Fisher le privi, 
cântărindu-și în gând opţiunile. Pe Harwood el o numise în 
funcţie și deocamdată nu avusese decât de profitat de pe urma 
ei. De aceea se miră Helen, când îl auzi spunând: 

— Ai o zi la dispoziţie, Helen, să cercetaţi plaja. Profită din plin 
de ea. 


67. 


Vânzătoarea din Boots îi puse cumpărăturile într-o pungă de 
plastic și-i luă banii fără să ridice măcar o singură dată privirea 
spre el. Cât umblase prin magazin, îl apucase la un moment dat 
frica - oare nu-l privesc oamenii bănuitor pe un bărbat cu un coș 
plin de cosmetice? Ziarul local încă mai scria despre cazul Pippei 
Briers, îndemnându-și cititorii să fie atenţi la orice activitate 
suspectă care ar fi putut conduce la ucigaș. Ba chiar publicaseră 


VP - 110 


un „profil” detaliat al infractorului, cu date probabile despre 
rasa, mediul social, limbajul non-verbal și psihologia acestuia. 
Era o tâmpenie, bineînţeles, dar unele lucruri le nimeriseră și 
asta îl cam îngrijora. Își pregătise așadar, ca acoperire, o 
întreagă poveste - își pusese și o verighetă veche și zgâriată pe 
degetul inelar, ca să pară un soţ și un părinte serios - dar 
măsurile lui de precauţie se dovediseră în cele din urmă total 
inutile. Ca majoritatea oamenilor tineri, vânzătoarea din Boots 
nu era interesată decât de sine - de îndată ce termină cu el, își 
scoase cu un gest apatic telefonul. 

Văzând-o pe fată cum își verifică mesajele, își aminti că 
scăpase din vedere o sarcină importantă. De obicei se ducea 
undeva cu trenul sau autobuzul, înainte de a merge la muncă - 
se gândise la Bournemouth de data aceea - pentru a trimite 
rapid niște SMS-uri și tweet-uri și a se întoarce apoi, cu același 
tren, la Southampton. Era o metodă bună să păcălească lumea 
și nici nu-i lua prea mult din ziua lui de muncă. 

Dar fiindcă în ziua aceea trecuse pe la Boots într-o pauză de 
prânz prelungită, nu mai avea timp și pentru asta. Căută, 
așadar, un loc mai retras în parcul Common și începu să trimită 
mesajele obișnuite. Mai demult savurase această plăcere 
vinovată - de a pătrunde în identitățile acestor fete și de a vorbi 
în numele lor - dar acum se simțea iarăși încordat. Era riscant, 
fără îndoială, să posteze tweet-uri dintr-un loc atât de apropiat 
de locul lui de muncă și asta îi răpea plăcerea micului său ritual. 

„Ciudat cum îţi mai trage viaţa înc-un șut când ești deja jos. 
Încep să m-obișnuiesc”, postă de pe telefonul lui Roisin. Avea 
întotdeauna grijă să respecte ortografia acestor fete. Lui Roisin îi 
plăcuse întotdeauna să se vaite, să se lase copleșită de 
descurajare, deci nu era ceva neobișnuit pentru ea să se plângă 
cât de nedreaptă era viaţa. Mai adăugă câteva gânduri cinice, 
trimise vreo două SMS-uri, apoi închise telefonul și îl strecură la 
loc, în geantă. 

Niște voci îl făcură să ridice privirea. Două mame pălăvrăgeau 
în gura mare în timp ce-și împingeau cărucioarele. Speriat se 
dădu în spate și se ascunse mai bine printre arbuști. Așteptă 
până când mamele dispărură și abia apoi scoase din geantă 
telefonul lui Ruby. Făcu toate cele necesare, dar dispoziţia lui 
rămase sumbră. Nu se putea elibera de sentimentul că se 
întâmplau lucruri importante - lucruri asupra cărora el nu avea 


VP - 111 


niciun control. Înainte menţinuse iluzia că fetele acelea erau în 
viaţă, având deplina convingere că nimeni nu bănuia că ar fi fost 
moarte. Savurase libertatea și lipsa totală de suspiciune. Insă 
totul se schimbase odată cu descoperirea cadavrului Pippei 
Briers. Acum, o vastă anchetă pentru omucidere era în 
desfășurare, sub conducerea inspectorului Helen Grace. Pentru 
prima dată în scurta lui viaţă, înţelegea ce înseamnă să fii 
vânat. 


68. 


Cele două femei se înfruntau din priviri, niciuna dintre ele 
nefiind dispusă să dea înapoi. În mod normal, Sanderson nu 
făcea demonstraţie de forţa ei, dar acum era prea furioasă ca să 
mai dea înapoi. Agentul Lucas era, în mod evident, în aceeași 
dispoziție când mărâi: „stăpânește-te, femeie”. 

Lui Sanderson îi venea să-i tragă una colegei ei. Fusese ideea 
ei să ceară companiilor de telefonie mobilă să-i anunţe de 
îndată ce emiteau semnal telefoanele fetelor dispărute și acum, 
când planul se dovedise folositor, a naibii să fie ea dacă avea să 
se dea la o parte și s-o lase pe Lucas să preia controlul. 
Telefoanele reveniseră scurt la viaţă, undeva în sau pe lângă 
Common, și acum singurul lucru înțelept era să se ducă acolo 
cât mai repede cu putinţă, să interogheze martori, să facă rost 
de înregistrările camerelor de supraveghere, să caute orice 
urmă a ucigașului lor. 

— Pe mine m-a însărcinat agentul-șef Fortune cu treaba asta, 
spunea Lucas. Mie mi-a cerut să mă ocup, dacă se ivește ceva 
important cât e el pe plajă. 

Sanderson se pregătea să-i dea replica, dar Lucas nu 
terminase încă. 

— Și fiecare minut pe care tu îl irosești certându-te cu mine 
ne scade șansele să punem mâna pe tipul ăsta și s-o aducem pe 
Ruby acasă teafără și nevătămată. Înţelegi treaba asta, agent 
Sanderson? 

Lucas pronunţase dinadins cât mai rar silabele numelui lui 
Sanderson - pentru a-și sublinia spusele. Toţi membrii echipei 
aveau acum privirile aţintite asupra ei și ea nu mai avea cum să 


VP - 112 


continue lupta fără să pară iresponsabilă. Scârbită, Sanderson 
cedă și se întoarse la biroul ei. 

De când extinseseră ancheta, incluzând și cazurile lui Roisin 
Murphy și Isobel Lansley, Sanderson fusese ocupată să 
compileze dosarele celor două femei, încercând să pătrundă cât 
mai adânc în viețile lor, pentru a verifica teoria lui Helen 
privitoare la răpirea lor. Făcuse progrese, dar acum răsfoia 
paginile fără niciun chef, spumegând încă de furie din pricina 
disputei avute cu Lucas. Nu-i plăcuse niciodată tipa asta 
carieristă și lipsită de simţul umorului, care nu se pricepea să-și 
ascundă ambițiile, dar în clipa aceea începea s-o urască. Un 
conflict de asemenea natură era inutil și contraproductiv. Risca 
să dezbine echipa, ceea ce ar fi putut îngreuna ancheta. Era o 
nesimţire din partea lui Lucas să o acuze pe ea că pune în 
pericol vieți, când ea, Lucas, era persoana al cărei orgoliu s-ar fi 
putut dovedi costisitor. 

Sanderson se apucă din nou de treabă, silindu-se să nu se mai 
gândească la cum s-o pedepsească pe Lucas, ci la sarcina 
importantă pe care o avea de îndeplinit. Nu putea lăsa mânia 
sau ciuda să-i pericliteze munca de poliţist - n-ar fi fost corect 
faţă de Ruby sau Pippa. Continuă așadar să răsfoiască dosarele, 
comparând cu asiduitate viaţa lui Roisin - o mamă singură, de 
origine anglo-irlandeză, care trăia din ajutorul social într-o mică 
locuinţă din Brokenford - cu cea a lui Isobel Lansley, studentă la 
Universitatea din Southampton, despre care nu știau mai nimic. 
Avea prieteni puţini, bani puţini, nu avea serviciu și nici hobby- 
uri. Tot ce știau despre ea era că locuia într-o garsonieră în... 

Sanderson se opri brusc, cu inima bătând să-i spargă pieptul. 
Mai verifică o dată detaliile și dădu grăbită paginile înapoi în 
dosarul lui Roisin, căutând însemnarea relevantă. O găsi curând. 
Descoperirea îi tăie lui Sanderson respiraţia. 

In sfârșit aveau piesa care le trebuia. 


69. 


Cele trei siluete stăteau singure în bătaia vântului care vuia 
dinspre Solent. Helen stătea într-o parte a trioului, Harwood în 
cealaltă, iar la mijloc se afla, stingher, agentul-șef Fortune. De 


VP - 113 


când sosiseră pe plajă, cele două femei abia dacă schimbaseră 
un cuvânt, iar atmosfera era încordată. Helen avea sentimentul 
că Lloyd s-ar fi aflat bucuros oriunde altundeva, numai aici nu, 
dar - ghinionul lui. Era o operaţiune prea importantă pentru ca 
ea să se lipsească de mâna ei dreaptă. 

La sosire găsiseră plaja pustie, deci nu fusese greu să o 
închidă. Având la dispoziţie un interval de timp destul de scurt, 
Helen mobilizase toate resursele, convocase vreo doisprezece 
polițiști de la Ordine, astfel încât reușiseră să delimiteze rapid 
plaja cu bandă de protecţie și să instaleze toate indicatoarele 
necesare de avertizare a publicului. În ziua aceea, nimeni nu 
avea să înoate de pe plaja aia. 

De la poliţia din Kent reușiseră să obţină o echipă specială de 
căutare, care sosise la Carsholt în mai puţin de două ceasuri - 
Helen insistase asupra caracterului urgent al situaţiei. Acum își 
vedeau de treabă, examinând vasta suprafață de nisip cu 
detectoare de metal, câini antrenați pentru găsirea cadavrelor și 
radare subterane, în căutarea oricărui indiciu care ar fi putut 
semnala că acolo erau îngropate sau aruncate resturi omenești. 
Din vuietul vântului nu se distingea decât rareori bipul vreunui 
detector de metal. 

Plaja arăta cu totul altfel decât ultima oară când se aflase 
Helen acolo. Când o găsiseră pe Pippa, vremea fusese 
splendidă, în mod cu totul nepotrivit, iar criminaliștii își făcuseră 
munca minuțioasă de cercetare în bătaia soarelui. În ziua aceea, 
soarele dispăruse în spatele unor nori cenușii ameninţători, 
lipsind locul de căldura și voioșia sa. Chiar și marea părea să 
participe la spectacol, izbindu-și dezlănţuită valurile de mai. 

Agentul-șef Fortune aruncă o privire discretă pe ceas. 

— Câte ore mai avem lumină? îl întrebă Helen. 

— Vreo șapte, răspunse el iute. 

Vorbea precipitat, cu glasul pătruns de neliniștea unui om 
care era slugă la doi stăpâni. 

— Șapte ore și putem pune capăt acestei farse, se amestecă 
în vorbă Harwood. Ai de gând să rămâi aici toată ziua, inspector 
Grace? Sau ai, ca polițistă, și lucruri mai serioase de făcut? 

— O să rămân cât e nevoie, răspunse Helen calm. 

Nu avea de gând să se facă de râs ciondănindu-se cu 
Harwood în prezența unui poliţist cu grad inferior. 

— Oricum nu avem foarte mult timp la dispoziţie. 


VP - 114 


Harwood nu mai spuse nimic, așa că Helen profită de ocazie și 
se îndreptă spre marginea apei. Odată ajunsă acolo se întoarse 
și cuprinse dintr-o privire plaja Carsholt. Harwood și Fortune 
stăteau liniștiți de vorbă - mai relaxaţi acum, după ce Helen îi 


lăsase singuri - spre deosebire de echipa din Kent, care 
împărţise plaja în careuri și examina acum fiecare centimetru 
pătrat. 


Privindu-i cum muncesc cu răbdare și perseverenţă, Helen se 
simţea tot mai încordată. 

Se pripise oare când dispusese să fie cercetată plaja? Nu se 
bucura de prea multă încredere din partea șefului poliţiei Fisher, 
iar din partea lui Harwood se bucura de și mai puţină, astfel 
încât ulterior, pe parcursul anchetei, avea să-i fie greu să mai 
solicite resurse suplimentare, dacă în momentul acela căutarea 
avea să se dovedească zadarnică. Helen se dojeni în sinea ei 
pentru nerăbdarea care o caracteriza. Era ca o obsesie dorinţa 
aceea a ei de a vâna indicii, de a descoperi întreaga poveste, de 
a afla ce se întâmplase. Când se implica într-o anchetă cu un 
caracter atât de amplu și urgent, cu greu își mai putea abate 
gândurile de la ea, verificându-și și reverificându-și tot mereu 
supozițiile, încercând să vadă dacă nu exista ceva ce s-ar fi 
putut face mai bine sau mai repede. De dormit nu prea apuca să 
doarmă și să se relaxeze îi era aproape imposibil, dar așa 
trebuia să fie. Când optai pentru această profesie nu o făceai 
pentru a avea o viață ușoară - o făceai pentru că voiai să 
realizezi ceva. 

Helen se trezi din reverie când observă că o parte din echipa 
specială își întrerupsese căutarea. Acum nu mai căutau, ci 
săpau. Helen străbătu în fugă suprafaţa de nisip și ajunse lângă 
cei patru polițiști chiar înaintea lui Fortune. Feţele lor spuneau 
totul. 

— Am găsit ceva. 


70. 


Sub pătura de nori cenușii, parcul Common din Southampton 
părea un loc mohorât și sinistru. Locul ideal pentru peregrinările 
unui ucigaș, gândi agentul Lucas. Se mutase recent la 


VP - 115 


Southampton și nu cunoștea încă foarte bine orașul, așa că 
luase cu ea atâţia polițiști de la Ordine câţi putuse. Tipi ca 
lumea, corecţi, care cunoșteau fiecare centimetru pătrat din 
parc și care o puteau îndruma. 

Se răspândiră și se apucară de treabă, oprind oameni care își 
făceau alergarea zilnică, mame, oameni de afaceri, ba până și 
pe angajaţii de la Spaţii Verzi, care tundeau iarba, întrebându-i 
ce făceau acolo și pe cine văzuseră în dimineaţa aceea în 
Common. Cei mai mulţi dintre ei se arătau miraţi de întrebările 
lor, alţii, taciturni și suspicioși, se temeau să nu fie amestecați în 
ceva ce nu-i privea. Se osteneau probabil degeaba - atâţia 
oameni umblau prin Common pe parcursul unei zile. Și totuși, el 
era undeva pe aici. 

Telefoanele se treziseră la viaţă cu mai puţin de patruzeci și 
cinci de minute în urmă. Dacă Lucas n-ar fi trebuit s-o pună la 
punct pe Sanderson, ar fi ajuns aici mai devreme, dar chiar și 
așa era mulțumită de promptitudinea cu care reacționaseră. 
Avea acum cu ea șase polițiști de la Departamentul de 
Investigații Criminale, plus cincisprezece de la Ordine, care 
cercetau fiecare centimetru pătrat din Common. Poate aveau 
noroc, poate nu. Dar ceva îi spunea ei că ziua aceea era o zi 
norocoasă. 

Ea însăși se abătuse acum de pe drumul bătătorit, 
îndepărtându-se de restul echipei și pătrunzând în desișul din 
apropiere de Wildlife Centre. Era un loc de o frumusețe stranie, 
în pofida cerului cenușiu care încadra pădurea. Erau copaci 
bătrâni, cu frunzișuri dese și crengile atârnând. Și roiau de 
păsări care se chemau unele pe celelalte, în timp ce Lucas își 
croia atent calea în adâncul pădurii. 

Trosc. 

Lucas îngheță, cu simţurile în alertă. Privi în jur, dar nu zări 
nimic. 

— Poliţia. Cine-i acolo? 

Nimic. O tăcere care părea că va dura veșnic, apoi: 

Trosc. Trosc. Trosc. De unde veneau sunetele? Lucas își 
încordă auzul, dar, nefiind în stare să localizeze sursa 
zgomotului, luă o decizie spontană și se năpusti în desișul din 
dreapta ei. 

Și iată-l. O siluetă țâșni. El produsese trosnetele acelea, când 
încercase s-o șteargă discret de acolo, dar acum fugea mâncând 


VP - 116 


pământul. Lucas se repezi după el, mărind viteza și sărind peste 
trunchiurile căzute la sol. Fusese întotdeauna o alergătoare 
bună și avea nevoie de tot talentul ei acum când fugarul, dornic 
să scape de urmărire, ţâșnea cu eleganţă pe sub crengi și pe 
după tufișuri. Cunoștea pădurea mult mai bine decât ea, astfel 
încât, în vreme ce el părea să alunece lin printre copaci, ea era 
biciuită de crengi și ghimpi care-i zgâriau pielea de pe faţă și de 
pe brațe. Dar pădurea începea să se rărească și Lucas întrevăzu 
o șansă. 

Tăie colţul pădurii și mai mări puţin viteza. Miza pe faptul că 
bărbatul pe care-l urmărea va prefera s-o ia la stânga, ieșind de 
la adăpostul pădurii și îndreptându-se către centrul aglomerat al 
orașului, decât să riște să fie prins pe suprafaţa deschisă a 
parcului Common. 

Bărbatul ieși în fugă din pădure, făcu un viraj brusc la stânga 
și goni către ieșirea din parc. Bum! Lucas îl dobori, cuprinzându-i 
picioarele cu brațele și trântindu-l cu toată forța pe aleea de 
beton. Apoi se ridică iute și îl trase și pe el în sus, lipindu-l de 
panoul de informare al parcului. Când îi veniră în ajutor și ceilalţi 
polițiști, bărbatul era deja în cătușe și supus. 

Pulsul lui Lucas o luase razna, dar triumful ei fu de scurtă 
durată. „Bărbatul” pe care-l urmărise se dovedi a avea 
șaisprezece ani. Un adolescent cu o predilecție pentru droguri 
slabe și cu două pungi de canabis, de dimensiuni respectabile, 
în buzunar. Un lucru îi lipsea însă, după cum descoperiră 
curând: un telefon mobil. 

Înjurând, Lucas îl încredinţă polițiștilor de la Ordine și își reluă 
căutarea. Alte douăzeci de minute trecură și deveni limpede că, 
dacă nu cumva simțea o dorinţă patologică de a fi prins, 
ucigașul lor ștersese de mult putina. 


71. 


Helen stătea la marginea gropii, în vreme ce echipa continua 
să sape. Radarul lor subteran detectase două forme 
voluminoase, îngropate adânc în nisip, la o aruncătură de băț 
una de cealaltă. Tot corpul lui Helen era încordat. Spera să se 
înșele, dar se temea că dăduseră peste ceea ce căutaseră. 


VP - 117 


— E o femeie tânără. 

Cuvintele fuseseră rostite cu simplitate, dar îi afectară pe toți 
cei care le auziseră. Există lucruri cu care nu te obișnuiești 
niciodată și pierderea unei vieţi tinere este deosebit de 
tulburătoare. Helen cobori în groapă, atentă să nu deranjeze 
munca echipei și să nu calce pe potenţiale probe. La fel ca în 
cazul Pippei, nisipul rece conservase foarte bine corpul pus 
acolo la păstrare. Avea ușoare urme de descompunere și tânăra 
femeie arăta ca și cum s-ar fi întins să doarmă la un metru și 
douăzeci de centimetri adâncime sub pământ. Era ciudat ca un 
om care sfârșise în circumstanțe atât de cumplite să aibă o 
expresie atât de pașnică. 

Folosindu-se de pensule și instrumente de mare fineţe, echipa 
curățase acum faţa tinerei și părul negru, umed, care o încadra. 
Helen o studie îndeaproape. In nara dreaptă se vedeau două 
găurele, dar, la fel ca în cazul Pippei, orice podoabă fusese 
îndepărtată. Dispăruse, de asemenea, orice urmă de machiaj pe 
care poate îl avusese, umezeala și mișcarea nisipului curăţându- 
i tinerei temeinic faţa. Chipul ei era de o simplitate aspră, 
trăsăturile exprimau demnitate și franchețe. Era frumos, dar 
într-un mod apăsător. Helen văzuse fotografiile, citise dosarul și, 
privind acum acest chip, nu avea nicio îndoială că privea 
rămășițele trupești ale lui Roisin Murphy. 

Helen ar fi vrut să o lase deocamdată pe Roisin. Restul 
echipei se afla în celălalt loc, cam la douăzeci de metri distanţă, 
unde dezgropa a doua formă detectată, și era important să 
stabilească cât mai curând posibil dacă era vorba despre 
cealaltă fată dispărută - Isobel Lansley. Dar ceva o ţinea pe loc. 
E ciudat cât de legat te poți simţi de o persoană cu care nu te-ai 
întâlnit niciodată, a cărei viaţă a fost curmată cu luni, ba poate 
chiar cu ani în urmă. Dar Helen nu era singura care nu voia s-o 
abandoneze pe sărmana fată, acum când o găsiseră. Familia ei 
o căuta de atâta vreme, sperând, împotriva oricărei evidențe, că 
era bine, întrebându-se dacă Roisin avea să se mai întoarcă 
vreodată la băieţelul ei. Acum incertitudinea se risipise - nu 
aveau s-o mai revadă vreodată pe fiica, mama și prietena lor 
plină de vervă, zvăpăiată. Persoanele apropiate o 
decepţionaseră, viaţa o înșelase cu cruzime și acum - deși nu se 
mai putea face nimic pentru ea - părea greșit să o abandoneze. 


VP - 118 


Era lipsit de sens, dar nimeni nu voia să se îndepărteze de 
groapă înainte de a o elibera pe tânără din mormântul ei. Felul 
în care echipa îi scotea din nisip umerii și braţele părea cumva 
tandru. Era limpede că o făceau pentru a nu distruge probele și 
locul, dar era pe undeva și înduioșător, un act de bunătate la 
capătul unei vieți scurte, curmate cu brutalitate. Helen își notă 
în gând să mulțumească mai târziu echipei pentru 
profesionalismul și atenţia de care dăduse dovadă. 

Mintea ei derula deja înainte, căutând cuvintele cu care să 
transmită familiei lui Roisin cumplita veste, dar ceea ce se 
înfăţișă brusc privirii ei alungă acele gânduri. Umărul și brațul 
stâng fuseseră deja complet dezvelite și ceea ce văzu Helen 
făcu să-i îngheţe sângele în vine. 

De pe umărul gol și alb o privea mândră o mică mierlă 
albastră tatuată. 


72. 


Ruby își privi imaginea, dar văzu un chip străin care se uita la 
ea. Dat fiind faptul că relația lor se îmbunătăţise, Ruby își 
convinsese răpitorul să lase luminile aprinse în timpul zilei și 
mersese chiar mai departe, încercându-și norocul și cerându-i o 
oglindă. O refuzase, bineînţeles - nu avea de gând să-i pună la 
dispoziție o bucată de sticlă sau orice putea fi transformat într-o 
armă. 

Dar, pentru a-i face pe plac, găsise două bucăţi de folie 
reflectorizantă și îi fabricase din ele un soi de oglindă. Nu-i 
trebuiseră decât câteva minute pentru a găsi sus, în casă, folia 
aceasta, ceea ce pe Ruby o făcu să se întrebe cu ce se ocupa el. 
Folia se folosea la fabricarea baloanelor acelora argintii, 
strălucitoare, care se umpleau cu heliu - avea de-a face cu 
copii? Lucra într-un magazin de cadouri? 

Alungându-și acele gânduri din minte, Ruby rămase să se 
privească în „oglindă”. Slăbise deja, frica și mâncarea prea 
puţină făcând kilogramele să se topească cu repeziciune. Işi 
vedea acum coastele - toate - iar brațele erau și ele uscăţive. 
Ruby se întrebă cât avea să mai poată supravieţui în locul acela 
și, nu pentru întâia oară, se lăsă absorbită de viziuni ale unei 


VP - 119 


posibile evadări. Trupul costeliv și faţa suptă îi cereau să treacă 
la acţiune. Începuse să semene cu copiii aceia sărmani, pe care 
îi vezi în apelurile la caritate. 

Își făcuse deja un plan și în seara aceea avea să vadă dacă el 
mușca momeala. Așteptarea era cumplită. Îi făcuse rost de cele 
trebuincioase? Și, mai important chiar, dacă da, avea să-și 
găsească ea curajul să-și ducă planul la îndeplinire? 


73. 


Băgă cheia în broască și deschise ușa. După descoperirile 
făcute pe plajă ar fi trebuit să se întoarcă la secție - să-l 
informeze pe Stephen și să stea de vorbă cu Biroul de presă - 
dar nu mai era în stare. Avea gura uscată și o durere bubuitoare 
de cap și nu voia decât să se izoleze de lume pentru câtva timp. 

Helen Grace o pusese iarăși în situaţia să se facă de râs. Ea 
ceruse cu insistență să nu se irosească timp și resurse cu 
săpatul plajei și, deși nici ea, nici Helen sau Stephen nu aveau 
să mai pomenească vreodată despre asta, amândoi aveau să 
țină minte. Pentru Helen avea să fie o confirmare a impresiei că 
şefa ei nu era o polițistă adevărată, ci o funcţionară care-și 
urmărea propriile interese, dar cel mai rău era că avea să-i 
înrăutățească relaţia cu Stephen. El o cunoștea bine și o 
simpatiza, dar în ultima vreme ea începuse să se întrebe cui îi 
era el loial. Era atras de Helen? Mulţi bărbaţi erau, în ciuda 
faptului că Helen era total inaccesibilă. Sau era doar sedus de 
statutul ei de eroină a poliţiei din Southampton? Helen 
demonstrase încă o dată că avea un simţ deosebit pentru cazuri 
majore, care pot influenţa cariere. Și, dacă reușea încă o dată să 
aresteze un ucigaș în serie, reputaţia lui Stephen avea să aibă 
numai de profitat. Lăsând-o pe ea cu rolul de incapabilă care 
fusese cât pe-aci să compromită întreaga acţiune. 

Ceri Harwood deschise frigiderul și luă o dușcă zdravănă de 
Chardonnay direct din sticlă, după care își lipi sticla rece de 
capul care-i bubuia. Era o senzaţie plăcută și brusc o cuprinse 
dorinţa să-l găsească pe Tim, să se cuibărească pe canapea cu 
el și să dovedească sticla. Acest gând înviorător o făcu să treacă 
la acţiune și să urce scările câte două odată. Tim lucra deseori 


VP - 120 


de acasă și o tot pisa să vină și ea mai devreme de la serviciu, 
să petreacă mai mult timp împreună. Ea nu-i făcea decât rareori 
pe plac - cum ar fi putut, în poziţia ei? - dar în ziua aceea, când 
o ștersese de la serviciu, gândul că avea să-l surprindă cu 
apariţia ei bruscă o entuziasma. 

Ajunsă la jumătatea ultimului șir de trepte care urca la biroul 
de la mansardă, se opri. In birou era liniște, dar se auzeau 
zgomote din altă parte. Din dormitorul lor. Îl auzea pe Tim, dar 
mai erau și sunete făcute de o femeie. Râsete, vorbe și altele. 

Ceri încercă să se urnească din loc, dar picioarele ei 
înțepeniseră pe scări. Ce faci într-o astfel de situaţie? Îți iei 
discret tălpășița sau o înfrunţi? l-ar fi convenit prima variantă - 
Dumnezeule, cât își dorea s-o șteargă de-acolo - dar o rămășiță 
de orgoliu o sili să opteze pentru a doua. Adunându-și tot 
curajul, porni cu pași hotărâți, apăsă clanţa și intră. 

Deruta a fost totală de cum a intrat în încăpere. Surpriză, apoi 
șoc, apoi scuze panicate, în vreme ce amorezii în pielea goală se 
străduiau să-și găsească hainele. Tim ajunsese deja în mijlocul 
încăperii și încerca s-o împingă pe Ceri afară din dormitor, dar 
ea nici nu-l băga în seamă. Nu avea ochi decât pentru amanta 
lui. Femeia pe lângă care primise de-atâtea ori sarcina să se dea 
bine când era invitată la ei la cină. Lucy White. 

Dându-l la o parte pe soțul ei, Ceri Harwood cobori cu pași 
împleticiţi în bucătărie. Primul lucru la care se gândi au fost 
fetele - nu voia să asiste și ele la această scenă - așa că se 
pomeni trimițându-i unei alte mame un SMS în care o ruga să le 
ia ea pe fete de la școală. Invocă drept pretext o situaţie 
neașteptată, iar lucrul acesta o lăsă perplexă. Așa avea să fie 
de-acum înainte - va minţi pentru a ascunde propriul sentiment 
de jignire și infidelitatea lui Tim? Ce poți să le spui copiilor într-o 
astfel de situație? 

Ceri se așeză pe scaunul tare de bucătărie. Totul era parcă 
ireal. Dar când auzi cum se închide silențios ușa casei și cum 
ţăcăne delicat tocurile lui Lucy pe scările către libertate, știu că 
era real. Ziua aceea începuse prost, se înrăutăţise tot mai mult 
și se termina oribil. 

Nu se mai putea aștepta la nimic decât la dezastrul total. 


VP - 121 


74. 


Stăteau retrași într-un separeu din partea din spate a 
restaurantului, feriţi de priviri indiscrete. Primul impuls al lui 
Helen fusese să-l cheme pe Daniel Briers la secţie, dar se 
răzgândise. Prea puţină intimitate și prea mult formalism - îi 
displăceau profund pereții bej, dezolanţi, ai încăperii rezervate 
aparţinătorilor, care îi sleia, parcă, de energie și optimism pe 
toți cei care-i treceau pragul. Prin urmare, deși un restaurant 
scump era un loc neobișnuit pentru a-l pune pe Daniel la curent 
cu ultimele noutăţi, Helen avea sentimentul că făcuse o alegere 
bună. Relaţia lor depășise deja cu mult faza formalismului uzual. 

Daniel asculta atent explicaţiile lui Helen privitoare la 
descoperirile făcute pe plajă. Îl scutise de anumite detalii - 
conștientă de chinurile pe care i le provoca - dar impactul 
mesajului ei era limpede. 

— E un infractor în serie? Un... ucigaș în serie? 

Daniel închise ochii când rosti aceste cuvinte. 

— Noi așa credem. 

— Doamne, Dumnezeule, prin câte o fi trebuit să treacă? 

Daniel ridică privirea spre ea, cu o față care exprima atât 
suferință, cât și nevoie. Ca toate rudele aflate în asemenea 
situații îngrozitoare, odată ce primeau confirmarea celui mai rău 
lucru posibil, și Daniel sperase într-o rezolvare rapidă și o 
explicaţie clară, inteligibilă. Un incident domestic. O crimă 
pasională. Un accident cu fugă de la locul faptei. Dar să-ți 
imaginezi că fiica ta a fost victima - jucăria - unui ucigaș în 
serie... era prea mult pentru oricine. 

— Ce le-a făcut? 

Helen observă că se referea la „ele”, de parcă în mintea lui 
cadavrele recent descoperite pe plajă nu aveau legătură cu 
cazul Pippei. Nu-l învinovăţea pentru asta - și ea ar fi făcut la fel 
în situația lui - dar pentru ea era limpede că toate cele trei 
femei fuseseră victimele unui ucigaș prolific și experimentat. 
Modul în care le îngropase, atenţia cu care îndepărtase toate 
lucrurile care ar fi dus la identificarea lor și, cel mai tulburător, 
tatuajul cu mierla albastră, pe care-l descoperiseră pe toate cele 
trei cadavre - indicau că era vorba despre același individ. 


VP - 122 


— Încă mai încercăm să aflăm, răspunse Helen, evitând orice 
aluzie la morgi și autopsii. Dar nu prezintă urme de violență și 
nici nu pare să fi existat vreo motivaţie sexuală... 

— Atunci le-a ucis doar prin înfometare? 

— Nu știu, Daniel, dar vom afla. 

Daniel înregistră spusele ei, dar nu zise nimic, cu privirea 
ațintită asupra picioarelor sale. Helen încercă instinctiv să-și 
imagineze ce gândea Daniel, ce situaţii oribile se derulau în 
mintea lui - fiica lui, singură și înspăimântată, așteptând o 
moarte lentă, progresivă. Sperând împotriva oricărei evidențe că 
singura persoană care o iubea cu adevărat - tatăl ei - avea s-o 
salveze din acel coșmar. Oare când și-a dat seama că nu avea 
să mai vină nimeni după ea? 

— O să pui mâna pe el, nu-i așa? rosti Daniel în cele din urmă 
cu glasul frânt. 

— Ti-am dat cuvântul meu de onoare. Pippei i se va face 
dreptate. 

El înălță privirea spre ea, cu ochii plini de lacrimi. Luă mâna ei 
în mâna lui și spuse doar atât: 

— Să fii binecuvântată, Helen. Să fii binecuvântată. 


75. 


Își înşiră prada pe pat. Era ca o peșteră a lui Aladdin plină de 
cosmetice ieftine și aducea o notă de exotism și mondenitate în 
pivnita aceea sordidă. Nu-și putu înăbuși un sentiment de 
satisfacție mută. Ea îl rugase să-i aducă niște lucruri și el îi 
oferea mai multe decât ar fi îndrăznit ea să viseze. 

Ea rânjea cu gura până la urechi. ÎI ridica în slăvi, îl copleșea 
cu complimente. Cât de prostești păreau acum neînțelegerile și 
ciondănelile lor meschine. De ce-și făcuse griji? Nu trebuise 
decât s-o deprindă puţin cu el. Însă eforturile lui erau răsplătite 
și acum se desfăta cu căldura aprecierii ei. 

— N-am știut sigur ce vrei, așa că ţi-am cumparat mai multe 
chestii. Rimel, ruj, un cleștișor pentru gene, ojă. 

Era încântat de toate culorile acelea - auriul tuburilor, roșul- 
închis al rujurilor, rozul-țipător al ojei. Feminitatea acelor lucruri 
îl entuziasma și-l excita. 


VP - 123 


— Îţi mulțumesc. 

— Dacă-ţi plac, putem să ne gândim și la alte lucruri. Nişte 
haine noi, poate desuuri... 

Ultimele cuvinte le rostise grăbit, nevrând să se arate jenat în 
prezenţa ei, înainte de a-i înșira alte articole de lux și 
farafastâcuri care i-ar fi putut plăcea. În tot acest timp, își 
simțea erecţia. Gândul că ea era bucăţica lui de rai, ferită de 
ochii lumii, era copleșitor. 

Își luă rămas-bun și se grăbi să iasă. După ce încuie și zăvori 
ușa masivă, se sprijini de suprafaţa ei metalică și îi savură 
răcoarea alinătoare. Trăise atâtea lucruri îngrozitoare, pătimise 
atâta, dar în sfârșit totul avea să fie bine. Ea era acum a lui. 


76. 


Ce dracu’ făcea în fața ușii? 

Ruby stătea pe pat cu corpul încordat de tensiune. Răpitorul 
ei închisese și încuiase ușa, de ce nu pleca de-acolo? Privirea ei 
era aţintită asupra ferestruicii - din clipă în clipă putea să se 
deschidă. Brusc, o izbi situaţia claustrofobică în care se găsea. O 
situaţie asupra căreia ea nu avea niciun control. 

Niciun sunet, nicio mișcare. Apreciase ea oare situația greșit? 
Nu avea încredere în ea? Se uită la cosmeticele înșirate pe pat. 
Nişte fleacuri ridicole, menite să împopoţoneze o realitate 
îngrozitoare. Crezuse că procurarea lor indica ceva - că el era 
dispus să-i acorde încredere - dar acum nu mai era convinsă. 
Plănuise totul cu prea multă acuratețe, pentru ca acum să se 
năruie la primul obstacol. 

Apoi se auziră pași care se îndepărtau ușor. Care dispăreau, 
în sfârșit. Ruby rămase nemișcată. Parcă nu-i venea să creadă. 
Nu voia să se pripească, de teamă că el s-ar fi putut întoarce din 
senin. 

Dar fiindcă nimic nu tulbura liniștea, se întinse rapid după 
cleștișorul pentru întors gene. Îl studie și-l încercă cu degetele - 
așa cum sperase, era o ieftinătură, nu unul profesional. Prinse 
cu două degete capătul curbat și începu să tragă de el, pentru 
a-l desprinde. Dar nu voia să se rupă. Înjurând în sinea ei, Ruby 
ridică piciorul de fier al patului, îl așeză pe capătul curbat al 


VP - 124 


cleștișorului, fixând acea bucăţică de metal între podea și 
piciorul patului, și trase apoi de mânerele cleștișorului. Spre 
multumirea ei, capătul curbat se desprinse cu un zgomot sec. 
Ruby ridică iarăși piciorul patului, luă de acolo capătul curbat și 
îl apăsă cu călcâiul. La început călcă ușor, dar apoi cu tot mai 
multă putere pe bucăţica de metal. Pe podeaua dură și prăfuită 
nu se auzea decât un zgomot înfundat și Ruby era, în mod 
ciudat, sigură că nu avea să fie surprinsă. Adrenalina o făcea 
nechibzuită. 

Făcu o pauză și-și șterse sudoarea de pe frunte. Ridică 
piciorul și văzu că bucăţica de metal era acum plată. 

Apoi strânse de pe pat cearșafurile și pătura și scoase în cele 
din urmă și salteaua. Acum nu mai avea timp de pierdut. Se lăsă 
pe vine și examină structura patului. Era masivă, metalică - un 
cadru, patru picioare și o tăblie. Tăblia era prinsă de cadru cu 
patru şuruburi de fier. Fuseseră foarte bine strânse și 
deocamdată se dovediseră de neclintit, dar acum Ruby voia să 
le vină de hac vârând bucăţica plată de metal în fanta șurubului 
și străduindu-se din răsputeri s-o răsucească. 

Nimic. Nu ceda cu niciun chip. Ruby simţi cum ochii i se 
umplu de lacrimi. Își mai adună o dată toate forţele. Dar după 
câteva secunde se dădu bătută, înjurând în gând. Oare totul 
fusese chiar degeaba? 

Cu un ultim rest de îndârjire, Ruby se puse din nou pe treabă. 
Degetele ei protestau, tăiate de marginile subţiri ale capătului 
cleștișorului, dar ea răsucea din răsputeri. Apăsă și mai tare, 
simțind cum îi plesnește pielea de pe degete, și, în sfârșit, reuși. 
Șurubul începea să se miște. Întâi îndărătnic, apoi tot mai ușor 
și, la scurt timp, îl ţinea în mână. 

Cu unul rezolvase, mai rămâneau trei. 


77. 


De îndată ce-i deschise ușa, Lloyd pricepu că ceva nu era în 
regulă. Ceri Harwood era întotdeauna atât de îngrijită, atât de 
stăpână pe sine și pe situaţie, încât Lloyd rămase fără cuvinte. 
Nu o văzuse niciodată năucită și, în mod cert, niciodată băută. 
Ea dădu vina pentru faptul că i se împleticea limba pe niște 


VP - 125 


tablete pe care le lua împotriva guturaiului, dar Lloyd observă că 
duhnea a vin. 

Uitase, din câte se părea, că ar fi trebuit să se întâlnească în 
seara aceea, fapt care îl înfuria pe Lloyd - cum putea fi atât de 
arogantă? Ceri Harwood îl privi întâi cu un aer absent, ca și cum 
n-ar fi știut de unde să-l ia, apoi se întoarse fără un cuvânt și 
intră în casă. Rămas în faţa ușii, cu mâna încleștată pe plic, ca 
un poștaș nedorit, Lloyd se simţea ca un fraier. Ce să facă? Să 
intre sau să stea acolo? ÎI trimisese la plimbare? Sau îl aștepta? 

Lloyd păși iute înăuntru. Venise cu o treabă și după aceea 
avea să plece - n-avea niciun rost să zăbovească în faţa ușii, 
unde l-ar fi putut zări careva. În partea aceea a orașului, o 
persoană de culoare ar fi trezit mai mult interes decât ar fi fost 
necesar, iar el voia să rămână, pe cât posibil, anonim. 

— Ceri? 

Vocea lui reverberă în casa spațioasă și bine amenajată. 

— Jos, i se răspunse apatic dinăuntru. 

Lloyd cobori pe o scară abruptă, în spirală, în bucătăria 
spațioasă de la subsol. Deși se dojeni în sinea sa pentru asta, nu 
se simţea deloc în largul lui aici. Nu avea nicio problemă cu 
oamenii bogaţi, care se bucurau de roadele muncii lor, dar 
pentru el era o situaţie străină. Nu avusese parte nici de lux, nici 
de privilegii. Și să fi avut o casă de o asemenea dimensiune, n- 
ar fi știut ce să facă cu ea. 

— Bei ceva? 

Harwood îi adresă un zâmbet acru și umplu un pahar până-n 
buză. 

— Nu, mulțumesc - mă grăbesc. 

— Aiurea, i-o întoarse Harwood și îi puse paharul în mână. 
Deci, ce vești avem de pe front? 

Lloyd își privi paharul din mână și simţi cum îl cuprinde mânia. 
Nu avea niciun drept să se joace așa cu el. 

— Ambele cadavre au fost dezgropate și acum se află la Jim 
Grieves. Incă nu le-am identificat în mod oficial, dar suntem 
nouăzeci și nouă la sută siguri că e vorba despre Roisin Murphy 
și Isobel Lansley. 

Harwood își goli paharul. 

— Presa? 


VP - 126 


— Încă nimic, dar am închis iarăși plaja, așa că nu mai e mult 
și va trebui să răspundem la întrebări. Am stabilit deja o 
strategie cu Biroul de presă? 

— Dă-le scribilor poze cu autograf ale lui Helen. Ar trebui să le 
fie de ajuns. 

Lloyd pricepu că Harwood voia să pară nostimă, dar asta 
făcea situaţia să fie și mai absurdă. Dintr-odată, nu-și mai dorea 
altceva decât să plece cât mai degrabă de acolo. Habar n-avea 
ce provocase purtarea ei atât de neobișnuită, dar nu-i plăcea. 
Pentru prima dată, înţelese că Harwood poate nu era chiar atât 
de stăpână pe situaţie cum ar fi vrut să pară. 

— Poftim. 

Lloyd îi întinse plicul căptușit. 

— Pune-l acolo, spuse Harwood și arătă către insula de 
bucătărie obscen de mare și cu blat de marmură, înainte de a se 
îndrepta iarăși către frigider. 

— Ce dracu' de joc mai e și ăsta? 

Furia lui Lloyd se dezlănțui în sfârșit. 

— Ai idee cât de periculos e? Pentru mine? Pentru noi? Dacă 
te doare-n cur, de ce ai mai stârnit toată povestea asta? 

Harwood rămase pe loc și se răsuci către el. Părea mai 
degrabă surprinsă decât jignită de cuvintele lui. Aruncă o privire 
spre plic și expresia feţei i se îmbună. Încet, cu pași mari, porni 
înapoi spre el. 

— lartă-mă, Lloyd, spuse Harwood cu blândețe. O zi mai 
proastă ca asta n-am avut niciodată. 

Părea nesigură dacă să continue sau nu. Lloyd, la rândul său, 
nu știa ce să spună. 

— Îmi dau seama că pare ciudat. Dar îţi sunt recunoscătoare 
pentru tot ce-ai făcut. Știu că pot conta pe tine întotdeauna. 

ÎI privi cu căldură. 

— Hai să uităm purtarea mea deplasată, să bem ceva și să 
schimbăm subiectul, bine? 

— Nu vreau să deranjez. Mai ales dacă Tim e acasă și... 

— L-am dat afară. 

Lloyd rămase iarăși fără cuvinte. Harwood nu părea dornică 
să mai dea vreo explicaţie. Mai făcu un pas spre el, încât acum 
aproape li se atingeau nasurile. 

— Hai, ia loc pe canapea, bea ceva și relaxează-te. 


VP - 127 


În timp ce Harwood spuse acestea, degetul ei îi mângâie faţa, 
atingându-i buzele și bărbia, pentru a se opri apoi pe pieptul lui. 
Ochii ei scăpărau, dar el nu o dorea, simţea pentru ea doar 
oroare și milă. 

Îi îndepărtă cu blândeţe mâna, își puse paharul neatins în 
mâna ei și spuse: 

— Chiar trebuie să mă duc acasă. 


78. 


Jim Grieves nu spunea niciodată prea multe, dar astăzi era 
neobișnuit de taciturn. Cauza era evidentă - două femei parțial 
descompuse se aflau întinse pe două mese de autopsie 
alăturate, din morga lui. Asta însemna muncă în plus - o chestie 
care nu-i convenea niciodată - dar, mai mult de-atât, și câteva 
ceasuri deprimante petrecute în compania a doua tinere care ar 
fi trebuit să aibă toată viaţa înaintea lor. La cincizeci și ceva de 
ani, Jim era dur și sarcastic, făcându-și meseria cu un umor 
macabru, dar avea și el fiice adulte și Helen își dădea seama că 
noile sosite din morgă nu-l lăsau rece. 

— Roisin Murphy și Isobel Lansley, începu Jim, Registrul 
persoanelor dispărute avea fișele lor dentare la dosar. Am trimis 
la laborator și niște probe ADN, dar ele sunt. 

Helen dădu afirmativ din cap. 

— De când? 

— Roisin cam de doi ani. Isobel mai recent - între un an și 
optsprezece luni. 

Încă două fete moarte, ţinute în viaţă de dincolo de mormânt 
prin tweet-uri și SMS-uri. Helen nu simţea nicio satisfacţie să 
constate că nu se înșelase cu privire la nevoia ucigașului de noi 
victime. 

— Mai am nevoie de puţin timp pentru cauza decesului. Dar 
cred că la amândouă a fost vorba despre insuficiența unui organ 
sau a altuia. Au fost înfometate și ţinute în întuneric. Ca la 
Pippa, ochii lor sunt deterioraţi, au o lipsă totală de vitamina D 
în organism, pielea e pergamentoasă. La un moment dat, 
organismele lor au clacat pur și simplu - îţi dau detalii pe 
măsură ce avansăm. 


VP - 128 


Helen se așteptase la asta - și totuși o tulbura. 

— Mai avem aici ceva ce nu am avut la Pippa. Toate trei 
cadavrele au fost bine spălate - fie de către ucigaș, fie de către 
Mama Natură - dar la Isobel am dat peste ceva ciudat. Două fire 
de păr din bretonul ei erau lipite unul de altul. Nimic neobișnuit 
- nisipul umed e lipicios - dar astea două erau lipite cu un soi de 
dizolvant. 

— Ai idee ce-ar putea fi? 

— Habar n-am, răspunse el voios. Nu e aria mea de expertiză. 
Dar le-am trimis la laborator. Le-am spus că ne trebuie în câteva 
ore. Îţi imaginezi ce mi-au răspuns. 

Pentru prima oară în acea zi, Helen zâmbi. Nimic nu-l amuza 
pe Jim mai mult decât să-i ia peste picior pe cei de la laborator, 
pe care îi acuza în mod nedrept că ar fi niște roboți. 

— Dar tatuajul? îl zori Helen. 

— Aceiași pigmenţi ca la Pippa. Greu de spus dacă a folosit 
același ac - dacă au fost bacterii pe el, ne putem da seama dacă 
a fost același ac sau nu - dar un lucru e cert, e tot mai priceput. 
Tatuajul lui Isobel a fost făcut cu mult mai multă îndemânare 
decât cel al Pippei. 

Helen se gândi la spusele lui Jim. 

— Adevărul e, continuă Jim, că poţi să cumperi tușurile și 
acele astea online sau în nenumărate magazine din Hampshire. 
Sunt cam toate la fel și nu cred că vei afla prea multe. În locul 
tău, m-aș concentra asupra desenului. Află de ce e mierla asta 
albastră atât de importantă pentru el. 

Helen plecă la scurt timp, nu înainte de a-i mulțumi lui Jim 
pentru eforturile sale. Avea dreptate, bineînţeles, deși nu 
făcuseră niciun progres cu tatuajul. Verificaseră tot ce se putuse 
verifica - nimeni cu o mierlă albastră tatuată nu fusese arestat 
în ultima vreme și în registrele poliției nu erau menţionate 
cadavre care să fi fost astfel decorate. Bazele de date 
computerizate cuprindeau o perioadă de doar zece până la 
cincisprezece ani, deci era posibil ca undeva, anterior 
computerizării, să existe un indiciu, dar ea nu putea irosi resurse 
umane valoroase pe scotocirea în arhive, când rezultatul acelei 
piste era îndoielnic. 

Dar Helen mai avea o carte în mânecă, deși nu prea era 
dornică s-o joace. Încă mai stătea pe gânduri cum să atace 
problema, când îi sună telefonul. 


VP - 129 


La capătul firului era agentul Sanderson, foarte agitată. 
79. 


Lloyd coborâse deja pe jumătate scara de piatră, când o auzi 
chemându-l. 

— Lloyd? 

Plecase atât de brusc - nepoliticos - încât nu se miră. Se 
lăsase purtat de instinct - nu voia decât să plece odată de acolo. 
Și totuși se opri. Era șefa lui, până la urmă. Ea stătea în prag și-i 
făcea semne cu mâna, de parcă n-ar fi vrut s-o vadă vecinii. 
Inăbușindu-și iritarea, Lloyd urcă încet înapoi, până când ajunse 
în faţa ei. De ce se simţea ca și cum ar fi fost chemat în biroul 
directorului școlii? Nu era ca și cum e/ era cel care făcuse o 
prostie. 

— Incă ceva, înainte să pleci. 

Harwood îi părea acum mult mai sobră și stăpână pe sine 
decât cu cinci minute în urmă. Deși era evident că se îmbătase, 
redevenise în oarecare măsură profesionista cu sânge rece. 

— O să uităm tot ce s-a întâmplat astăzi. De mâine încolo ne 
vedem de îndatoririle noastre de serviciu. 

Işi alegea cuvintele cu grijă și le rostea cu emfază și 
convingere. Lloyd simţea cum se lasă iarăși subjugat. 

— Apreciez tot ce ai făcut pentru mine, continuă Harwood, 
calm. Și ar fi păcat ca relaţia noastră colegială apropiată să fie 
afectată de orice altceva, nu crezi? 

Lloyd dădu afirmativ din cap, deși era de cu totul altă părere. 
Probabil că Harwood simţea asta, fiindcă se aplecă spre el și 
aproape îi atinse urechea cu buzele. 

— Nu te întoarce împotriva mea, Lloyd. 

Apoi se retrase și închise cu fermitate ușa în urma ei. 

e 

În drum spre casă, Lloyd se blestema în gând pentru prostia 
sa. De ce se încurcase cu Harwood? Chiar era atât de prost să 
creadă că putea scăpa basma curată din povestea asta? La 
început păruse atât de simplu, dar acum își dădea seama că 
fusese un prost. Chiar ajunsese să se creadă special, cum 
spuneau ceilalți că este - un tip dur, mereu în ascensiune, de 


VP - 130 


onoarea căruia nu se lipea niciodată nimic? Circula o glumă pe 
seama lui - o glumă care-l scotea din sărite cu rasismul ei 
implicit - că era „mai alb decât un alb”. Băiatul de zahăr, 
curajos, cu o reputaţie fără cusur. Lloyd știa că asta nu-l făcea 
prea simpatic în ochii celorlalţi, dar era, în mod ciudat, o 
etichetă la care ajunsese să ţină, care îi amintea că el era mai 
bun și mai dedicat meseriei sale decât ceilalți fraieri. Dăduse cu 
piciorul la toate astea? _ 

Parcă mașina și mai făcu câţiva pași până la ușa casei sale. În 
living, lumina era aprinsă, ceea ce însemna că tatăl lui nu se 
culcase încă. Pe moment se enervă - de ce se încăpăţâna să se 
culce atât de târziu? - dar apoi se rușină. De ce îl critica pe tatăl 
lui, când de fapt era furios pe sine? 

— Cum a fost azi la serviciu? 

Caleb închise imediat televizorul și se întoarse spre fiul său. 
De parcă l-ar fi așteptat toată ziua pe Lloyd - de parcă ar fi 
așteptat puţină companie - și acum profita nerăbdător de 
ocazie. Fraţii lui Lloyd nu treceau niciodată pe la ei, vechii colegi 
de serviciu nu mai veneau în vizită, ceea ce însemna că tatăl lui 
era, ca mulţi bătrâni, mai toată ziua singur. Lloyd încercase să-l 
încurajeze să se înscrie în niște cluburi, fusese chiar dispus să 
plătească pe cineva care să stea cu el, dar tatăl lui respinsese 
ideea. Nu avea nimic de spus străinilor, așa zicea. Nu voia decât 
să petreacă puţin timp cu familia sa. Care se rezuma, în fapt, la 
Lloyd. 

— Ca de obicei, răspunse Lloyd cu un aer nepăsător. 

— Eşti sigur? Arăţi cam... dărâmat, fiule. 

Lloyd ridică din umeri. 

— Am avut niște mici probleme. Nu e mare scofală. 

— Probleme cu un caz? 

— Nu, cu... personalul, răspunse Lloyd. 

— Vrei să stăm de vorbă? 

— Îți mulţumesc, tată, dar, ca să fiu sincer, tot ce vreau e să 
mă bag în pat - sunt rupt de oboseală. 

Caleb nu spuse nimic și Lloyd rămase acolo unde se afla, de 
parcă ar fi așteptat permisiunea tatălui. 

— Să știi că poţi să ai încredere în mine, fiule. Știu că uneori 
am fost sever cu tine, dar... poţi să vorbești cu mine. Mi-ar 
plăcea să stăm de vorbă. 


VP - 131 


Se înșela Lloyd sau tatălui său chiar îi tremura puţin glasul? 
Chiar se simţea atât de singur? Respins de către propriul său 
fiu? li strecură bătrânului o privire, dar acesta își plecă iute ochii 
în pământ. 

Lloyd mai zăbovi câteva minute, mai sporovăiră despre una- 
alta și apoi se duse la culcare. Adevărul era că n-avea niciun 
chef să stea de vorbă, să analizeze pe larg nesăbuinţa sa de a 
se fi culcat cu Harwood. Ceea ce-l făcea, desigur, să se urască și 
mai mult. 

Avea sentimentul că eșuase pe toată linia, atât ca poliţist, cât 
și ca fiu. 


80. 


Sanderson se întreba dacă tocmai privea în ochii unui ucigaș. 
Privirea lui o întâlni pe-a ei, apoi el și-o feri iute și o aţinti, în 
schimb, asupra lui Helen, care şedea în faţa lui, de cealaltă 
parte a mesei. 

Andrew Simpson fusese vizibil tulburat când se întorsese la 
birou să închidă și dăduse peste niște polițiști care-l așteptau. 
Când Sanderson îl vizitase întâia oară, lăsase impresia unui om 
sigur pe sine, corect și cooperant - acum era în gardă. Asta nu 
mai părea rutină. 

— Cât de bine o cunoșteaţi pe Roisin Murphy? întrebă Helen 
sărind peste amabilităţi. 

— Nu o cunosc. 

— Dar eraţi proprietarul locuinţei ei? 

— Asta nu înseamnă că o cunosc. Afacerile mele se rezolvă în 
cea mai mare parte online, eu mă întâlnesc cu clienţii o singură 
dată, după care semnăm contractul și gata. 

— Nu mai ţineţi legătura cu ei. 

— Doar dacă au ceva serios de reclamat. Dacă sunt probleme 
minore - ţevi sparte, boilere, mai știu eu ce - se ocupă oamenii 
mei. 

— Oameni precum Nathan Price. 

— Exact. Am fost foarte surprins să aflu că a fost arestat și 
acuzat de sex cu minore... 


VP - 132 


— Nu suntem aici să vorbim despre Nathan Price. Am venit să 
vorbim despre dumneavoastră, Andrew. 

Sanderson își reţinu un zâmbet. Îi plăcea la nebunie s-o vadă 
pe Helen jucându-și rolul cu o mină impasibilă. Fiindcă era 
înaltă, cu o constituţie atletică și un chip frumos, lumea credea 
că e jovială și plăcută - și deseori chiar era. Dar avea o anumită 
duritate și o atenţie neabătută care-i irita pe oameni în timpul 
interogatoriilor. Nu găseau nicio cale să-i distragă atenţia, nu se 
puteau agăța de nimic care să abată discuţia către zone în care 
s-ar fi simţit mai în siguranţă. Îi privea cu atâta intensitate și 
determinare - Sanderson văzuse o mulţime de infractori care se 
dăduseră bătuţi încă înainte de începerea interogatoriului. 

— Să reținem așadar, dumneavoastră nu v-aţi întâlnit cu 
Roisin decât o singură dată? 

— O dată sau de două ori, admise Andrew și își făcu de lucru 
la cravată. 

Helen dădu din cap și își notă în carnețel. Subtila trecere de la 
„O dată” la „de două ori” fusese înregistrată. 

— Dar Isobel Lansley? 

— La fel. 

Devenise monosilabic - un semn bun. Un semn că se simţea 
deja încolțit. 

— Cât la sută dintre chiriașii dumneavoastră sunt femei? 
întrebă Sanderson, intrând și ea în sfârșit în luptă. O lăsase pe 
Helen să-l bage în sperieţi, dar ea descoperise pista asta și 
acum voia să conducă ea discuția. 

— N-aș ști să spun. 

— Estimaţi, i-o întoarse Sanderson. 

— Nu știu - cincizeci, șaizeci la sută. 

— Avem aici un ordin judecătoresc care ne permite accesul 
deplin la registrul chiriașilor dumneavoastră. 

Andrew Simpson se holba la ea. 

— Deci, dacă ne uităm în registrul dumneavoastră, sunteţi 
sigur că aproximativ cincizeci, șaizeci la sută dintre chiriașii 
dumneavoastră sunt femei? repetă ea. 

Sanderson surprinse privirea pe care Andrew Simpson o 
aruncă polițiștilor de la Departamentul de Investigaţii Criminale 
care se aflau în cealaltă încăpere și cercetau cu meticulozitate 
dulapurile sale cu dosare. Secretara lui îngrijorată stătea lângă 
ei, bulversată de această incursiune inopinată. 


VP - 133 


— Poate nu cincizeci, șaizeci la sută, răspunse el în cele din 
urmă. Mi-e greu să spun din cap... 

— Cât? îl întrerupse Helen. 

— Cam nouăzeci la sută. 

Sanderson îi aruncă o privire lui Helen, dar șefa ei nu 
reacţionă. Cuvintele lui Simpson rămaseră suspendate în aer. 
Apoi, cu o mișcare discretă din cap, Helen îi acordă lui 
Sanderson permisiunea să continue. 

— Cam nouăzeci la sută. Chiar puţintel mai mult, bănuiesc eu, 
continuă Sanderson. Dacă i-aţi alege la întâmplare, ar fi destul 
de improbabil din punct de vedere statistic. De ce se numără 
atâtea femei printre chiriașii dumneavoastră? 

„Dumneavoastră” fusese rostit puţin mai tare decât restul 
propoziției. 

— Pentru că dau mai puţine bătăi de cap. Sunt mai ordonate, 
mai organizate, mai de încredere... 

— Nu întotdeauna, ripostă Sanderson. Pippa Briers v-a lăsat 
cu ochii-n soare, nu? 

Simpson ezită puţin, apoi spuse: 

— Da. 

— Dar Roisin Murphy? V-a dat preaviz? 

— Din câte îmi amintesc eu, nu, admise Simpson. 

— Și Isobel Lansley? 

— Ar trebui să mă uit în registru... 

Sanderson îl străpunse cu privirea. 

— Dar nu cred, nu, recunoscu Simpson. 

Tăcere. O pauză lungă, încordată. 

— Trebuie să știți că ieri au fost descoperite cadavrele lui 
Roisin Murphy și Isobel Lansley. Și ele au fost, la fel ca Pippa 
Briers, chiriașele dumneavoastră. Doriţi să ne spuneţi ceva 
despre ele? întrebă Helen. 

Simpson scutură energic din cap. Sanderson remarcă primele 
broboane de sudoare apărute pe fruntea lui. 

— Estimăm că au fost ucise în cursul ultimilor doi până la trei 
ani. Eu cred că dumneavoastră le cunoșteaţi de ceva mai mult 
timp. Am dreptate? 

— V-am spus deja că nu le „cunoșteam”. Da, au fost chiriașele 
mele vreme de câţiva ani, dar... 


VP - 134 


— Vorbiţi-mi despre locuința lui Isobel Lansley, îl întrerupse 
Helen. În ce stare se afla când aţi intrat dumneavoastră acolo 
după dispariţia lui Isobel? 

— Locuinţa era în regulă. Era o fată ordonată și curată. Foarte 
pedantă. 

— Parcă nu o cunoșteaţi? se grăbi Helen să intervină. 

— Nu o cunoșteam. Tot ce vreau să spun e că era ordine și 
curățenie când am intrat eu acolo. 

— Niciun semn de violență? Mobilă stricată sau ceva de genul 
acesta? 

— Nu. 

— Broasca de la ușa de intrare era intactă? Ferestrele nu 
fuseseră forțate? 

— Nu, nimic de genul acesta. 

— Înseamnă că ori i-au descuiat ele ucigașului... ori și-a 
descuiat el singur? 

Andrew Simpson nu spuse nimic. 

— Mă gândesc că dumneavoastră aveţi cheile de la toate 
proprietăţile pe care le deţineţi? 

— Sigur că da, răspunse el, deși nu părea foarte fericit să 
admită acest lucru. Uneori le împrumut muncitorilor, dacă e 
nevoie de vreo reparaţie... 

— Dar, la o adică, nu v-ar fi greu să vă faceți niște câpii. 

Simpson ridică din umeri. 

— Bănuiala mea este că toate au fost răpite de către cineva 
care avea acces la locuințe. Vi se pare o ipoteză plauzibilă? 
continuă Helen. 

— Dumneavoastră sunteţi poliţista, răspunse el calm. 

Helen dădu afirmativ din cap. 

— Câte locuințe posedaţi în zona Southampton? continuă 
Sanderson. 

— Patruzeci și două, se grăbi el să răspundă. 

— Mai aveţi și alte proprietăţi? 

— Nu. În afara casei mele, desigur. 

— Și dumneavoastră locuiţi în Becksford? 

— Da. 

— E plăcut și liniștit acolo, nu? 

Andrew dădu afirmativ din cap și o privi atent pe Helen. Ea îi 
întoarse privirea, savurând atmosfera tensionată din încăpere. 
Apoi, fără nicio avertizare, se ridică în picioare. 


VP - 135 


— E suficient deocamdată. Mă tem că va trebui să lăsăm aici 
doi polițiști care să adune documentele necesare. Dar vă 
mulțumesc, ne-aţi fost de mare ajutor. 

Sanderson îi mulțumi și ea cu un zâmbet. Nimic nu-i deruta 
mai mult pe suspecți decât recunoștinţa și politețea. Urmă 
exemplul lui Helen și îi scutură lui Simpson mâna, după care ieși 
cu ea din birou. Amândouă păstrară tăcerea până la mașină. Dar 
nu era nevoie să vorbească - Sanderson își cunoștea bine șefa și 
știa, chiar fără s-o întrebe, că o prinsese și pe ea flama. In 
sfârșit, făceau progrese. 


81. 


Era târziu și Ceri Harwood stătea singură în întuneric. După 
discuţia neplăcută avută cu Lloyd Fortune, vărsase restul de vin 
în chiuvetă și se prăbușise pe canapea. Acum stătea întinsă 
acolo, simțind deja primele efecte ale mahmurelii și se dojenea 
pentru slăbiciunea și lipsa de control de care dăduse dovadă. Să 
fii băută în timpul zilei era destul de rău - să fii băută în 
prezența unui polițist cu grad inferior era de neiertat. Oare ce 
gândea el acum? Luase în serios avertismentele ei? || 
îndepărtase de ea? Gândul acela îi provocă o senzaţie de 
greață. 

Certându-se în sinea ei, Harwood își îndreptă privirea către 
insula de bucătărie și micul plic căptușit așezat pe aceasta. Cu 
toată agitația și tulburarea, uitase de el. O parte din ea refuza 
să se ocupe acum de el - se întâmplaseră atâtea în ultimele 
ceasuri, încât ceea ce o preocupase înainte părea acum lipsit de 
sens. Trădarea lui Tim îi schimbase pentru totdeauna 
perspectiva. Şi totuși... un glas interior îi spunea că aceea ar fi 
putut fi până la urmă salvarea ei. O cale de a se impune iarăși în 
fața unei lumi căreia îi făcea plăcere să o rănească. 

Se ridică anevoie de pe canapea, traversă încăperea până la 
insula de bucătărie și deschise plicul sfâșiindu-i capătul. După 
cum se așteptase, înăuntru era o casetă audio. O extrase cu 
două degete, își căută casetofonul portabil și introduse caseta 
înăuntru. 


VP - 136 


Era prea agitată să stea jos - cu trupul încordat de așteptare - 
așa că se plimbă de colo-colo, după ce apăsă „play”. La început 
nu se auzi nimic - doar sunetul stofei care se freca de microfon. 
Știa că urma ceva - Lloyd nu s-ar fi grăbit să-i aducă acasă 
caseta dacă ar fi fost goală - și totuși, era neliniștită. 

Apoi se auziră voci. Vocea unui bărbat - ciudată, cu un accent 
regional, necunoscută - și vocea unei femei. Conversaţia era 
sacadată, punctată de tăceri, pe măsură ce se prezentau cereri 
și se luau decizii. Interlocutorii păreau să cadă la învoială, în 
ciuda diferenţelor dintre opiniile lor. Constatând asta, un zâmbet 
se ivi în colţurile gurii lui Ceri. 

Mai ascultă o vreme. Nu se putea spune că bătuseră palma, 
dar ajunseseră oricum la o înţelegere. Avea dovada, direct de la 
sursă. Ce zi ciudată fusese. Atât de tulburătoare, atât de 
chinuitoare - și totuși, în timp ce viaţa ei se năruia, ea găsise 
acel lucru după care tânjea de atâta timp, pe care-l căuta de 
atâtea luni. 

Găsise mijlocul de a o distruge pe Helen Grace. 


82. 


Era ora zece seara și în centrul de comandă nu mai 
rămăseseră decât două persoane. Helen și agentul Sanderson 
stăteau la biroul lui Helen, înghesuite una-ntr-alta, și studiau 
documentele fotocopiate pe care echipa le strânsese din 
dosarele lui Simpson. 

Un lucru era sigur - Simpson le minţise. Nu avea patruzeci și 
două de apartamente - avea peste cincizeci. Unele se aflau în 
proprietatea lui - împărțise, de pildă, o casă dărăpănată în cinci 
apartamente minuscule, părăginite - de închirierea altora se 
ocupa doar în calitate de agent imobiliar. Interesant era că mai 
avea și câteva proprietăţi abandonate - depozite, construcţii 
auxiliare, ba chiar și vreo două hambare - împrăștiate în tot 
comitatul. Unele se aflau la ţară, altele la oraș, dar toate erau 
izolate. 

Cercetând lista întocmită de Sanderson, Helen simţea cum 
creștea în ea dorinţa de a le percheziţiona pe toate. Într-o lume 
ideală, ar fi fost deja cu mâna pe telefon pentru a chema o 


VP - 137 


echipă specială de căutare - cu tot cu elicopter, câini antrenați 
pentru găsirea cadavrelor, camere de termoviziune - dar pentru 
atâtea proprietăţi ar fi fost o desfășurare prea mare de forțe. Nu 
i s-ar permite să convoace atâtea resurse în lipsa unor dovezi 
beton, și, în afară de asta, nici nu era sigură că ar fi putut obţine 
mandatul. Exista o singură legătură între Simpson și femeile 
ucise - una evidentă, ce-i drept -, dar deocamdată nicio dovadă 
că proprietarul locuinţelor ar fi fost implicat în vreo răpire sau 
crimă. Nu avea cazier, nu existau martori care să-l acuze de 
ceva necuviincios și deocamdată nu reieșea că ar fi fost în mod 
pervers interesat de femei tinere. Helen îi ceruse deja lui 
McAndrew să se mai ducă odată cu o echipă de criminaliști la 
apartamentul lui Ruby. Dacă ar fi găsit vreo dovadă a prezenţei 
lui Simpson în apartament, ar fi avut ceva la mână, mai ales 
cum el se jurase că nu mai pusese piciorul în apartament de ani 
de zile. 

Dar deocamdată, oricât ar fi fost Helen de tentată să-i dea 
bătaie cu ancheta, știa că trebuia să procedeze după metoda 
veche. 

— Adună câţi oameni poţi din echipă, îi spuse Helen lui 
Sanderson. Cheamă și polițiști de la Ordine. Vreau să verificați 
fiecare proprietate de pe listă. Bateţi la uși, puneţi întrebări, 
aflați dacă a văzut sau auzit careva ceva neobișnuit prin locurile 
alea. Țipete, plânsete, lumini aprinse în miez de noapte. Fă tot 
ce poţi - dar adu-mi ceva cu care să pot lucra. 

Sanderson se ridicase deja de pe scaun, pregătită să se 
arunce pe telefon și să convoace trupele. 

— Înseamnă că nu vii cu noi? 

— Mi-ar plăcea, dar am ceva mult mai neplăcut de rezolvat. 

Sanderson se întoarse spre ea, nedumerită. 

— Mă întâlnesc cu Emilia Garanita. 


83. 


Emilia Garanita îşi plimbă din nou privirea peste prima pagină 
a ziarului de ieri. In ultima vreme îi dăduseră atât de puţine 
articole principale - era convinsă că redactorul-șef o pedepsea 
pentru lipsa ei de loialitate - încât se mai delectă odată cu cel 


VP - 138 


de acum. Era un articol bun, cu o fotografie excelentă - banda 
de protecţie a poliţiei flutura în vânt, iar în spate, la distanță 
mică și medie, se vedeau nu unul, ci două scene ale crimei. 
Surprindea cât se poate de nimerit amploarea crimei, aspectul 
sumbru al plajei și caracterul izolat al mormintelor, menite să 
sublinieze faptul că poliţia din Hampshire vâna iarăși un ucigaș 
în serie. Când scrisese articolul, Emilia simţise încă o dată acel 
freamăt interior - în sfârșit o poveste de amploare în care să-și 
înfigă dinţii. 

În clipa în care lăsă ziarul din mână, Emilia o zări pe Helen 
Grace venind spre ea. Era o coincidenţă atât de fericită, încât pe 
moment încremeni: vânătoarea-șefă a secției centrale de poliţie 
din Southampton, aflată în plină anchetă, se îndrepta spre ea. În 
trecut, Emilia ar fi salutat-o cu sarcasm și aluzii zeflemitoare, 
dar nu și acum. O conduse pe Helen în biroul pustiu al 
redactorului-șef și închise ușa în urma lor. 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

Ca de obicei, fosta ei adversară trecea direct la subiect. Deși 
avuseseră unele probleme în trecut, Emilia era prima care să 
recunoască faptul că ea și Helen Grace aveau ceva în comun. 
Două femei care lucrau în domenii aflate sub dominație 
masculină, amândouă înzestrate cu un fel de a fi direct și un 
curaj care lipseau altor persoane de sex feminin. 

— Orice, cu cea mai mare plăcere, răspunse Emilia cu voioșie. 

— Trebuie să înțelegem mai bine semnificaţia unui tatuaj pe 
care îl au toate cele trei victime. 

— Mierla albastră, spuse Emilia. 

— Exact. Nu am reușit să stabilim o legătură cu alte victime 
sau alți infractori din trecut. Prin urmare, ar putea fi un fir care 
să nu ducă la nimic. Sau chiar un șiretlic menit să ne deruteze. 

Emilia dădu din cap cu un aer știutor și-și reținu un zâmbet. 
Helen Grace nu-i mai vorbise niciodată cu atâta franchețe 
despre o anchetă în curs de desfășurare. Își făcea griji de data 
asta? Nu mai știa încotro s-o ia? Sau era începutul unei relaţii de 
prietenie între ele? 

— Sau, continuă Helen, ar putea avea o semnificaţie. Dacă 
da, atunci e foarte probabil ca să știe cineva ce înseamnă. Să-l fi 
văzut la un prieten, sau la un coleg, sau la o rudă. Știu că sunt 
puţine șanse, dar, presupunând că ucigașul locuiește undeva 


VP - 139 


prin zonă, speram ca Evening News să lanseze în stil mare 
povestea asta. Să atragă atenţia publicului... 

— Și să-l bage în sperieţi și pe ucigaș? 

— Eventual. 

Atât și nimic mai mult. Emilia era nespus de bucuroasă că 
reintrase în joc. 

— O să vorbesc cu redactorul-șef, dar sunt convinsă că va fi 
încântat să dea o mână de ajutor. E o poveste importantă, de 
interes public. 

Și una spumoasă pe deasupra, gândi Emilia, dar nu spuse 
asta cu voce tare. 

Helen plecă la scurt timp, după ce conveniseră în linii mari 
cum să abordeze chestiunea. Emilia știa că de chestiunea aceea 
ar fi trebuit să se ocupe în mod normal biroul de presă, dar 
Helen venise personal la ea. Îi șterseseră din cazier răfuiala pe 
care o avusese în trecut cu Helen? Emilia se simţea din nou 
plină de avânt. Noua situaţie i-ar fi putut fi favorabilă - la ziar și, 
cine știe, poate nu numai - așa că se așeză la birou, cu 
următorul articol de fond deja pe jumătate scris, și își făgădui în 
sinea ei să scoată cât mai mult posibil din povestea aceea. 


84. 


Ruby nu închisese un ochi toată noaptea. Eforturile depuse o 
istoviseră și, în condiţii normale, ar fi căzut lată de oboseală, 
însă speranţa și adrenalina o ţinuseră trează. Acolo, în beci, 
timpul era elastic - își imagina cum se scurg minutele și orele, 
dar habar nu avea cât era ceasul, de fapt. Încercă, așadar, să nu 
mai ţină socoteala timpului și să se gândească la alte lucruri. 

Se gândea la lucrurile pe care avea să le facă atunci când va 
fi liberă. Toate visele pe care le amânase de frică, dintr-un 
sentiment de nesiguranţă sau din lipsă de mijloace. La naiba cu 
ezitările. Oricât ar fi părut de caraghios, Ruby se imagină în 
Tokio. Își dorise dintotdeauna să viziteze Japonia. N-ar fi știut să 
spună de ce, dar odată își cumpărase chiar un CD /nvață singur 
japoneza şi îl ascultase cu religiozitate pe parcursul unei veri. 
Uitase, desigur, aproape totul, dar reţinuse totuși câteva 
cuvinte. Încă îi mai plăceau cum sună. Onegaishimasu. 


VP - 140 


Konnichiwa. Cu un surâs pe buze, Ruby articula cuvintele, 
bucurându-se de sunetul lor familiar. 

Sus, o mișcare. Un zgomot. Și încă unul. Era dimineaţă? Putea 
fi doar el, umblând de colo-colo. Nu dormea nici el prea bine și îl 
auzise preumblându-se la toate orele din zi și din noapte. Dar 
faptul că nu scosese niciun sunet atâta timp o făcea să spere că 
noaptea trecuse în sfârșit. 

Sosise așadar momentul. Ruby strânse puţin mai tare arma în 
mână. Avea o singură încercare, deci trebuia să izbutească. In 
mod stupid, se trezi zâmbind din nou, nerăbdarea învingând 
prudenţa. Era nebună să spere? Era posibil ca totul să se 
sfârșească atât de simplu? Incercă să-și înăbușe nerăbdarea - ar 
fi fost insuportabil să dea greș acum - dar nu reuși. li câștigase 
încrederea. Avea să-l ia prin surprindere. Și o voce din interiorul 
ei îi spunea că avea să fie acasă, la familia ei, înainte de lăsarea 
nopții. 


85. 


Stătea întins pe pat și se holba la tavan. O pată lucioasă de 
igrasie, de culoarea ruginii, se holba și ea la el. li desluși 
contururile, nuanțele cromatice și văzu în forma ei un milion de 
lucruri diferite - o insulă, un nor, o barcă cu pânze, un inorog. Il 
amuza propria excentricitate, cum stătea așa întins pe pat și 
visa la cai verzi pe pereţi, când avea atâtea lucruri de făcut, dar 
nu mișcă un deget. Trecuse atâta timp de când își îngăduise 
luxul de a fi fericit - de ce să nu se răsfeţe și el? 

Cât de neagră și neîndurătoare fusese viața lui de când 
plecase Summer! Cum suportase el atâţia ani de nefericire și 
singurătate? Gândul că supravieţuise fără ea, mai bine de un 
deceniu, îi părea acum absurd. Faptul că-l părăsise îi sfâșiase 
inima și mai roșea încă și astăzi când se imagina, mai tânăr 
fiind, legănând-o pe Summer în braţe, lovind-o peste faţă ca s-o 
trezească. După ce se întâmplase, o lună de zile nu fusese în 
stare să vorbească, șocul trădării neașteptate îl făcuse să 
amuţească. Era mirat să constate că și în momentul acela, dacă 
se concentra cu adevărat, putea evoca mirosul acru, 
caracteristic, al vomei care o acoperise în noaptea aia. 


VP - 141 


Primul lui gând când realizase că ea îl părăsise a fost să se 
sinucidă. Păruse ceva de la sine înţeles și de atunci fuseseră 
multe momentele în care regretase că fusese slab de înger. Se 
dusese la un magazin cu materiale de construcţii și cumpărase 
tot ce-i trebuia, dar în momentul decisiv ceva îl reținuse. Atunci 
își explicase gestul prin faptul că Summer intervenise și îl 
trăsese înapoi de pe marginea prăpastiei. Dar acum se întreba 
dacă nu fusese pur și simplu laș. Nu știa dacă era o dovadă de 
tărie sau de lipsă de loialitate faptul că încă mai respira. Faptul 
că încă mai încerca să fie fericit. 

De atunci, stătuse de multe ori întins pe pat și își imaginase 
că se afla iarăși acolo. Când se gândea la locul acela - cămăruța 
lor din pod, cu dușumelele prost așezate și grinzile putrezite - se 
imagina întotdeauna întins. Întins pe burtă, iscodind printre 
dușumele la ce se întâmpla dedesubt, sau întins pe spate, lângă 
Summer, amândoi cu privirile în tavan și imaginându-se oriunde 
altundeva, numai acolo nu. 

Erau atâtea boarfe în cămăruţa aceea - rămase de la chiriașii 
precedenţi - iar el și Summer își încropiseră din lucrurile 
abandonate un mic sanctuar numai pentru ei doi. Un covor 
mucegăit, făcut sul, o ladă veche pentru ceai, o căsuță 
demodată pentru păpuși, un sac pentru șezut, turtit - le 
așezaseră pe toate în cerc și se pitiseră în mijlocul lor, feriţi de 
restul lumii, protejaţi prin taina și iubirea lor. Citiseră despre 
cercuri magice și talismane. Le plăcuse atât de mult ideea, încât 
furaseră de la bibliotecă o carte flendurită de atâta citit - râzând 
ca doi tâmpiţi în timp ce fugeau de bibliotecara grăsană - și 
apoi, alegând din ea cuvinte absurde, fantastice, își 
descântaseră propriul cerc magic, cu speranţa că astfel avea să 
devină sigur, de nepătruns. 

Odată în siguranţă, își îndreptaseră atenţia asupra jucăriilor 
din interiorul cercului lor magic. Furaseră de la Dixons obiecte 
valoroase - console Game Boy - și de la alţi copii cărți, păpuși și 
cărţi de joc Top Trumps - dar, în mod ciudat, obiectul la care 
reveneau tot mereu era casa pentru păpuși. O moșteniseră într- 
o stare jalnică. Geamurile de plastic dispăruseră demult și pe 
acoperiș erau niște mâăzgăleli cu pixul, făcute de o mână de 
copil, care, oricât ar fi frecat ei, nu voiau cu niciun chip să se 
ducă. Dar ei iubeau căsuţa aceea, nu în ultimul rând deoarece 


VP - 142 


înăuntru se aflau două figurine. Una îmbrăcată în roz, una în 
albastru. 

Fiecare adoptase una dintre ele, îi dăduse un nume și pe 
urmă începuseră să se joace cu realitatea, imaginându-și că se 
află în locuri îndepărtate și trăiesc în lux, așa cum ei nu trăiseră 
niciodată. Erau regele și regina a tot ceea ce-i înconjura. Era o 
fantezie acaparantă și o jucaseră zi de zi, până când se iviseră 
alte interese. Era lumea lor - lumea lor deosebită - și lui încă îi 
mai era rușine când își amintea sfârșitul trist al casei lor pentru 
păpuși - o sfărâmase cu mâna lui. Distrusese acei patru pereţi 
cu ură - singurul regret în momentul acela fusese că nu avea 
chibrituri ca s-o prefacă în cenușă. Ce prost fusese! In casa 
aceasta igrasioasă nu exista nimic - cel puţin deasupra solului - 
care să aibă vreo valoare pentru el. Acum, dacă ar mai fi avut-o, 
ar fi adorat căsuţa aceea pentru păpuși. 

Soneria ceasului deșteptător zbârnâi și îl smulse din visare. 
Nu dormise mult, dar, în mod ciudat, starea aceea bizară de 
somnolenţă, în care se iveau deseori amintiri bizare, îi priise. 
Dar acum nu mai avea timp să se răsfeţe. Curând trebuia să fie 
la serviciu și era hotărât să nu facă nimic ce-ar fi putut atrage 
atenţia asupra lui. Poliţia urmărea acum totul cu atâta atenţie, 
încât el trebuia să fie foarte precaut pentru a nu trezi nicio 
suspiciune. Trebuia să ajungă la timp și să funcţioneze - pentru 
ochii lumii era încă o zi normală de lucru. 

Dar, dacă se grăbea, mai apuca să facă o vizită scurtă la 
subsol. Gândul că ea era singură îi displăcea cumplit, așa că se 
îmbrăcă în grabă, își trecu un pieptene prin păr și ieși din 
dormitor. Mergea cu pași săltăreţi, cu inima ușoară - avea să fie 
o zi bună. 


86. 


E greu să vezi cum se prăbușește cineva. Dar cel mai rău 
lucru pe care-l puteai face era să te prefaci că nu vezi nimic. Nu 
avea niciun sens să te faci că nu se întâmplă - trebuia să 
înfrunţi situația, să iei omul de mână și să-l ajuţi. Asistată de 
McAndrew, Helen Grace făcea exact acest lucru. 


VP - 143 


Sinead Murphy se năruia în faţa lor, doborâtă de confirmarea 
definitivă a morţii fiicei ei. Helen era bucuroasă că nu-i adusese 
vestea în seara precedentă. Fusese primul ei impuls după ce 
părăsise morga, dar avea întotdeauna rezerve să facă așa ceva 
seara. Era mai bine să dai asemenea vești cumplite dimineaţa, 
astfel încât ofiţerul de la serviciul de consiliere psihologică al 
poliţiei să poată stabili o oarecare ordine, iar prietenii și familia 
să aibă timp să se adune înainte de căderea nopţii, care avea să 
fie cruntă. Așa aveai măcar o șansă ca, la plecarea ta, 
aparţinătorii îndoliaţi să-și fi recăpătat echilibrul. 

Privind-o acum pe Sinead, care trăgea din a treia ţigară de 
când ajunseseră ele, Helen se întreba dacă nu fusese absurd de 
optimistă. Roisin venise pe lume în niște condiţii dificile, iar tatăl 
ei o ștersese cu mult înainte ca ea să împlinească un an. 
Aceeași poveste se repetase apoi cu fata. Fostul ei iubit, Bryan, 
se despărţise de ea înainte ca băieţelul lor - Kenton - să fi 
învățat să meargă. Bryan stătea acum pe canapea cu un aer 
stingher, lângă soacra arțăgoasă cu care nu se înțelesese 
niciodată. Formau o pereche bizară - femeia supraponderală 
plângea în ceașca ei de ceai, în vreme ce uscăţivul Bryan se 
holba la picioarele lui. Era evident că nu știa ce să simtă față de 
mama copilului său, care îl dăduse afară din casă, dar care 
acum era moartă. În pofida înfățișării, atitudinii și răcelii lui, 
Helen simţea o oarecare simpatie față de el. Era o situaţie 
oribilă pentru toată lumea. 

indeosebi pentru Kenton - băieţelul care se juca cu niște 
cuburi pe covorul maroniu. Toată viaţa lui fusese o harababură 
și de-acum avea să fie și mai rău. Mama lui nu mai era 
dispărută, era victima unei crime. Helen știa foarte bine cum 
avea să-l bântuie lucrul ăsta pe măsură ce va mai crește. Helen 
își urâse părinţii mai tot timpul, însă, după ce sora ei îi omorâse, 
aceștia apăruseră frecvent în reveriile ei diurne și în coșmarurile 
ei nocturne, acuzându-le mut pe ambele fiice de trădare. Mai 
mult de-atât, uciderea brutală a unei persoane apropiate - o 
rudă, dacă nu o persoană dragă - îţi schimbă perspectiva asupra 
vieţii. Faptul că un om care ar fi trebuit să-ţi stea alături a fost 
răpit cu brutalitate de lângă tine îţi dă un sentiment de neliniște, 
te face să privești permanent în urma ta. 

— Cum se descurca Roisin ca mamă? 


VP - 144 


Sinead nu avea să mai fie multă vreme receptivă - o cădere 
nervoasă părea iminentă - așa că Helen îi dădea zor cu 
întrebările, încercând să obţină de la ea cât mai multe 
informații. 

După o lungă pauză, Sinead răspunse în sfârșit: 

— N-a fost ușor. Era atât de tânără. Prietenele ei n-aveau 
copii, voia și ea să petreacă, știți? Nu mă înțelegeți greșit, îl 
iubea la nebunie pe Kenton, dar nu era pregătită pentru el. 

— Deci dumneavoastră nu aţi anunţat de la bun început 
dispariţia ei? 

Sinead clătină din cap și mai trase o dată lung din ţigară. 

— Îi era greu. Kenton n-a dormit niciodată bine noaptea și 
Roisin ura dimineţile, continuă Sinead, amintindu-și cu un 
zâmbet fugar de fiica ei morocănoasă. A postat un tweet în care 
zicea că trebuie să plece pentru un timp, așa că n-a fost o 
surpriză foarte mare... 

— Dar? 

— Dar parcă totuși nu-mi venea să cred. Kenton a rămas 
singur în casă. Toată noaptea. Eram sigură că l-ar fi adus la 
mine, dacă ar fi vrut într-adevăr să plece. Aș fi făcut eu tărăboi - 
am și eu problemele mele - dar ea știa că nu l-aș fi alungat. Aș fi 
făcut și eu ce-aș fi putut. 

Helen nu se îndoia - dragostea lui Sinead pentru nepoţelul ei 
era evidentă - singurul punct luminos în toată povestea aia. 

— Deci v-aţi făcut griji? 

Sinead dădu afirmativ din cap, apoi continuă: 

— Dar n-am vrut să contactez autoritățile, n-am vrut ca Roisin 
să aibă necazuri. Nu avea o situaţie bună și depindea de ajutorul 
social ca să-și hrănească băieţelul. 

Bryan se foia stânjenit pe locul său - nu încăpea nicio îndoială 
ce părere avea Sinead despre el. 

— Dar tu ce ai crezut, Bryan? întrebă Helen, îndreptându-și 
atenţia spre el. Când ai aflat că Roisin a dispărut? 

Bryan ridică din umeri - era limpede că voia ca toate astea să 
se termine cât mai repede cu putinţă. 

— Ai fost surprins? 

— Cam da. 

— De ce? 

— Fiindcă... fiindcă era tot ce avea ea. Locuinţa, copilul. 

— Fiul tău? 


VP - 145 


— Mda. 

Helen îl privi. Avea sentimentul că mai era ceva. Că „mda”-ul 
lui însemna mai mult decât stânjeneală. 

— Nu locuiai cu ea când a dispărut? 

— Nu, ne despărțiserăm. 

— Cam cu cât timp înainte...? 

— Vreo șase luni. 

— Și tu unde stăteai în perioada aceea? 

— La niște prieteni. 

Pe Helen începea să o irite detașarea lui perseverentă, dar își 
înghiți nemulțumirea și continuă. 

— Ţi-a spus vreodată ceva ce ulterior ţi s-a părut suspect? Se 
temea de careva? Avea probleme? 

— Nu, răspunse el ridicând din umeri. 

Helen luă răspunsul ca atare și apoi întrebă: 

— Deci, când a dispărut Roisin, cine avea chei de la locuința 
ei? 

Helen rostise întrebarea parcă în treacăt, dar era ceea ce o 
interesa cel mai mult. 

— Eu aveam, bineînțeles, recunoscu Sinead. 

— Bryan? 

— Mi le-a cerut înapoi. 

— Mai aveţi cheile, Sinead? 

— Sigur că da. Eu i-am împachetat toate lucrurile, răspunse 
Sinead ușor indignată. 

— Va trebui să verific tot ce aveţi - sper că înțelegeți, îi 
răspunse Helen. 

Sinead o privi scurt - era limpede că nu-i venea ușor să dea 
din mână lucrurile fiicei ei, la care ţinea ca la o comoară - dar 
apoi deveni raţională, se ridică și urcă la etaj cu McAndrew. 

— S-a dat vreo spargere? A încercat careva să forțeze ușa? 
continuă Helen adresându-i-se acum lui Bryan. 

Bryan scutură din cap. 

— A pomenit vreodată pe cineva care o urmărea? A fost 
vreodată nevoită să schimbe încuietoarea? Și-a exprimat vreo 
temere că n-ar mai fi în siguranţă? 

— Nu, nimic de genul ăsta, răspunse Bryan. Era bine. 

— Va trebui să vă rog să-mi notaţi numele tuturor celor cu 
care avea vreo legătură, continuă Helen după întoarcerea lui 


VP - 146 


Sinead. Trebuie să-i verificăm pe toţi, să vedem dacă avea 
poate careva vreun motiv să-i facă rău lui Roisin. 

În sfârșit la unison, cei doi promiseră s-o ajute. Helen se 
ridică, le mulțumi pentru timpul acordat și se îndreptă către 
ieșire. În hol se mai opri o dată să arunce o privire la cutiile cu 
lucruri - trei la număr - care cuprindeau acum viaţa scurtă a lui 
Roisin. Brusc o năpădi tristeţea - pentru soarta lui Roisin, pentru 
soarta fiului ei - și se bucură când în sfârșit își putu lua rămas- 
bun și plecă. În stradă se mai întoarse o dată să privească, prin 
fereastra de la living, familia îndoliată. Bryan se pregătea să 
plece, Sinead își ţinea capul în mâini și în spatele lor se juca 
vesel pe canapea Kenton, care nu înţelegea nimic din ceea ce se 
întâmpla. 


87. 


lat-o - dormitând, ca de obicei. Închise ferestruica, trase de 
zăvoare și descuie ușa. Deși relaţia lor se mai îndreptase, era 
încă foarte scrupulos în privinţa siguranţei și nu zăbovea 
niciodată în dreptul ușii. Plătise o dată preţul delăsării. 

— Summer? 

Clătinând din cap, închise ușa în urma lui și o încuie în tăcere. 
Lui Summer nu-i plăcuse niciodată să se trezească dimineața 
devreme. Lucrul acesta îl enerva uneori, alteori îl amuza. In ziua 
aceea era într-o dispoziţie îngăduitoare. 

— Trezirea! N-avem prea mult timp, dar, dacă vrei, pot să-ţi 
pregătesc micul dejun. Pot să-ţi fac clătite... 

Clătitele fuseseră întotdeauna preferatele ei. De ce să n-o 
răsfeţe din când în când? 

— Summer? 

Se apropie de ea cu pași grăbiţi. Ajunsese la marginea patului 
și acum se apleca deasupra ei. 

— Summer, spune ceva! Nu te simţi bine? 

Trase așternutul - dar dedesubt nu era decât o pătură făcută 
sul. Nici nu apucă să înţeleagă ce se întâmpla, când auzi pași 
grăbiţi venind din spate. Dădu să se întoarcă - dar era prea 
târziu. Bucata grea de metal îl lovi în ceafă și el căzu cu o 
bufnitură pe podea. 


VP - 147 


Încercă să se ridice, dar era ametit de la șoc. Ruby nu ezită și- 
| mai pocni o dată în cap cu bara lungă de metal. Era grea și în 
mod normal s-ar fi căznit să o ridice, dar, stimulată de 
adrenalină, o roti în aer și îl lovi a treia oară în ceafă. De data 
asta, el se prăbuși și nu se mai ridică. 

Ruby lăsă arma din mână, îngenunche și își strecură mâna în 
buzunarul pantalonilor lui. El își respecta obiceiurile cu sfințenie 
și ţinea întotdeauna cheile în buzunarul din dreapta al 
pantalonilor. Dar se prăbușise pe burtă și cheile erau acum 
prinse sub el. Pe Ruby o cuprinse panica. De ce nu se gândise la 
asta? Era posibil să rateze totul din cauza unui detaliu atât de 
tâmpit și la mintea cocoșului? 

El gemu și își duse o mână la ceafă. Ruby își adună toate 
forțele și își vâri un umăr sub coapsa lui, săltându-i puţin corpul 
de la pământ. Era greu - mai greu decât ai fi crezut după 
constituția lui plăpândă - și o clipă cei doi rămaseră suspendaţi 
în aer, legănându-se într-un mod caraghios. Apoi, cu un icnet 
sălbatic, Ruby îl răsturnă pe spate. Băgă mâna în buzunarul lui 
și găsi cheile - și i le smulse din buzunar. 

În clipa următoare se îndrepta spre ușă. Cu mâna tremurând, 
încerca să vâre cheia în broască. Temnicerul ei mai scoase un 
geamăt. Cu ochii închiși, Ruby se sili să-și țină mâna nemișcată. 
De data asta, cheia găsi adâncitura și alunecă în lăcașul ei. Ruby 
încercă din răsputeri să o răsucească spre stânga. Dar nu voia 
să se urnească. Disperată, Ruby încercă să o răsucească în 
cealaltă parte, apăsând cât de tare putea. Dar tot nu se clintea. 
Aruncând o privire la legătura de chei, realiză brusc că luase 
cheia greșită. 

Trase de cheia îndărătnică - dar era înţepenită în broască. 
Răpitorul ei începea să se miște - Ruby îl auzea în spatele ei 
cum se ridica anevoie de pe podea. Se simțea ca paralizată - 
groaza îi răpea capacitatea de a se mai mișca. El înjura și 
scuipa, furia luând acum locul buimăcelii și șocului. Dacă Ruby 
mai pierdea timpul... 

Mai trase odată cu toată puterea de cheie și brusc aceasta se 
desprinse din broască, făcând-o pe Ruby să se dea câţiva pași 
înapoi, clătinându-se în direcţia răpitorului ei. li simţi mâna 
prinzând-o de picior, degetele încercând să o apuce mai bine. 
Dar Ruby se eliberă împingându-l cu brutalitate și alergă spre 
ușă. 


VP - 148 


Luă a doua cheie și o băgă în broască. Apăsă iarăși cu toată 
puterea, dar încuietoarea era veche și înţepenită și se opunea 
cu încăpățânare eforturilor ei. Folosindu-se de ambele mâini, 
urlând de disperare, Ruby încerca să învârtă cheia în sensul 
invers acelor de ceasornic... și, în sfârșit, cilindrul se roti. Ruby 
dădu ușa de perete. 

Primul ei impuls a fost s-o ia la fugă, dar se răzgândi și se 
întoarse să scoată cheia din broască. Dacă îl încuia acolo, ar fi 
fost în siguranţă. Trase iute cheia afară, dar legătura îi scăpă din 
mână și ateriză pe jos, la numai câţiva centimetri de temnicerul 
ei. Ruby făcu doi pași în direcţia lor, dar încremeni. El se ridicase 
deja în patru labe și se târa spre ea. Ruby apucă grăbită cheile, 
se răsuci pe călcâie și o luă la sănătoasa. 

Străbătu în fugă un coridor scurt și sordid și nimeri curând în 
fața unei a doua uși încuiate. Se așteptase la asta. El încuia ușa 
aceea întotdeauna cât mai silențios cu putinţă, probabil pentru 
a-i ascunde ei existenţa ușii, dar ea îl auzise totuși și observase 
că mai era o cheie pe legătură. Pe care o vâri apoi în broască - 
de data asta cu o mână mai sigură - și, dând ușa de perete, îi 
trecu pragul spre libertate. 

Spre surprinderea ei, Ruby constată că în faţa ei se întindea 
un tunel lung. Grăbi pasul, disperată să scape odată din acest 
loc. Efortul fizic era extenuant, nu-și mai mișcase un mușchi de 
atâtea zile, nu era obișnuită cu o activitate atât de febrilă. Dar 
simţea că se află la un pas de libertate și își mai adună o dată 
toate forțele. 

Curând a fost însă silită să se oprească, nevenindu-i să creadă 
ce se afla în faţa ei. Era o răspântie. Din acel punct porneau trei 
coridoare - și toate se sfârșeau undeva în întuneric. Unul dintre 
ele trebuia să o scoată din acest Infern. Dar care? 

Cu un ultim rest de curaj și energie, Ruby se năpusti pe 
coridorul din dreapta ei, dispărând curând în beznă. 


88. 


Primul lucru care te izbea era mirosul. Un iz copleșitor de 
umezeală, în care se amesteca duhoarea unor scurgeri proaste 
și mirosul greu de mâncare prăjită. Agentul Sanderson ieși din 


VP - 149 


livingul igrasios și-și băgă capul în bucătărie - remarcă de îndată 
stratul de grăsime și fum de ţigară care acoperea de ani de zile 
tavanul. 

Familia de kurzi care trăia în locul acela, care cu greu putea fi 
numit o casă, o privea cu suspiciune și abia dacă scotea un 
cuvânt. Sanderson bănuia că erau imigranţi ilegali, dar nu avea 
de gând să facă săpături. Nu păreau niște escroci și, în mod 
cert, nu ajunseseră în ţara în care curgea numai lapte și miere. 
Se întreba dacă acasă la ei trăiseră în condiţii mai bune, dar se 
abţinu să-și rostească gândul cu voce tare. 

Sanderson nu venise la ei ca să le facă probleme - avea ceva 
mai important de aflat. De două ceasuri, ea și agentul Lucas, 
care era cât se poate de taciturnă, coordonau o razie la nivelul 
întregului comitat Hampshire, pe la proprietăţile lui Simpson, 
bătând la uși, ademenindu-i pe chiriașii suspicioși să le lase să 
intre, punându-le diverse întrebări. Era o operaţiune atât de 
amplă, încât Sanderson și Lucas lucrau și ele în linia întâi. 
Sanderson îi propusese lui Lucas să meargă împreună - pentru 
a-și ţine de urât și pentru a fi în siguranţă - dar Lucas o 
refuzase. 

— Merge mai repede dacă ne despărţim. 

Sanderson se declarase de acord, prefăcându-se că ia de bun 
argumentul lui Lucas. Dar știa că era altceva la mijloc. Lucas 
sărise calul făcând pe șefa cu Sanderson, asumându-și o 
superioritate pe care nu o avusese niciodată. Or, situaţia era cu 
totul alta de vreo zi, două. Agentul-șef Fortune lipsea mult de la 
serviciu și chiar atunci când era la birou părea absent, în vreme 
ce Helen Grace era parcă permanent prezentă, făcând tot 
posibilul pentru ca ancheta să avanseze. Acest fapt îi acorda un 
avantaj clar lui Sanderson, care era o aliată veche a 
inspectorului Grace, și o cam lăsa pe Lucas în umbră. Dacă 
Lucas ar fi fost deșteaptă, s-ar fi străduit să se împrietenească 
cu Sanderson - și-ar fi cerut poate chiar scuze - dar Sanderson 
bănuia că acest termen nu făcea parte din vocabularul lui Lucas. 
Era prea tânără și prea nesigură pe sine pentru a-și arăta vreo 
slăbiciune. 

Fiecare își făcea așadar rondul ei. Familia de kurzi nu prea 
stăpânea limba engleză, așa că, după câteva întrebări fără folos, 
Sanderson puse capăt turului de locuinţă. În mod cert, erau 
acolo mult mai multe persoane decât ar fi fost sigur și, probabil, 


VP - 150 


legal - o familie mare, înghesuită în patru camere mici, în 
condiţii care nu puteau fi descrise nici măcar ca elementare. 
Simpson își îndeplinise câteva dintre obligaţiile sale legale de 
proprietar. Locuinţa avea uși de protecţie împotriva incendiilor, 
în fiecare încăpere se găsea un detector de fum - inclusiv în 
baie, lucru neglijat de către proprietarii mai zgârciţi - și chiriașii 
se aflau în posesia unui contract valabil de închiriere. Dar cam la 
asta se limita dragostea și grija lui Simpson faţă de chiriașii săi. 
Toate locuinţele pe care le poseda sau administra Andrew 
Simpson erau niște magherniţe - altfel nu le puteai spune. 
Tapetul se jupuise demult de pe pereţi, dedesubtul mochetelor 
murdare și uzate începeau să se vadă dușumelele, becurile 
atârnau din tavan fără abajururi, în încăperi dezolante. 

Nu era prima oară în acea zi când Sanderson se simțea 
copleșită de un sentiment de vinovăție - vinovăţie pentru soarta 
ei bună. Nu era bogată, dar avea o locuinţă drăguță, un mic 
automobil, haine frumoase - toate însemnele unui stil de viață 
urban, modern. Acești bieţi oameni nu cunoșteau decât sărăcia 
și degradarea. Lui Sanderson îi era rușine că veniseră de atât de 
departe și dăduseră peste asta. Dar în sentimentul ei de 
vinovăţie se mai amesteca și furia. O furie îndreptată împotriva 
lui Andrew Simpson. Mulţi proprietari de locuințe puteau fi 
acuzaţi de delăsare, dar Simpson o făcea la un cu totul alt nivel. 
Știa că e un om neplăcut, avar și jegos - dar, chiar și-așa, 
Sanderson era şocată să constate că omul ăla era dispus să 
trateze alţi oameni aproape la fel ca pe niște animale. 


89. 


Lui Ruby îi stătu inima în loc când văzu ce se afla în faţa ei. O 
fundătură. Străbătuse în fugă coridorul din dreapta, pentru a 
descoperi că făcuse o alegere proastă. Tunelul întunecos 
semăna cu o galerie de mină - pe jos pământ zgrunţuros, pe 
pereţi lămpi industriale, fixate de grinzile de lemn care 
susțineau tavanul - și se termina într-un soi de spaţiu de 
depozitare. Inăuntru erau stivuite sticle de plastic, saci goi și 
alte gunoaie. Ruby se răsuci pe călcâie și alergă cât putu de 
repede înapoi, la răspântie. Simţea că-i iau foc plămânii, avea 


VP - 151 


respiraţia întretăiată, dar trebuia să continue. Nu avea decât o 
singură încercare. 

Gemetele răpitorului ei erau mai sonore decât fuseseră 
înainte. leșise oare din celulă? Venea spre ea? O clipă Ruby 
rămase încremenită neștiind ce să facă, teama că el avea să 
pună brusc mâna pe ea o sleind-o de energie și anulându-i orice 
hotărâre. 

Pași. Acum auzea deslușit pași. Se răsuci și se năpusti pe 
coridorul din mijloc. Avea senzaţia că i se taie picioarele, dar 
dorinţa de a trăi o mâna înainte. Mereu înainte, apoi după colţ, 
Ruby fugea tot mai departe. Nu putea fi iar o greșeală, nu? 
Tunelul acela era mai lung decât primul și din faţă simțea o 
adiere răcoroasă. Aer proaspăt, răcoros. Da, trebuia să fie 
coridorul bun. 

Ruby coti iarăși și din ochi îi țâșniră lacrimi - lacrimi de frică. 
O nouă fundătură - un soi de gură de ventilaţie - și nicio cale de 
ieșire. O clipă se lăsă copleșită de descurajare, dar un gând o 
străfulgeră în clipa următoare. Poate că gura de ventilaţie era 
totuși o cale de ieșire. Își trecu degetele prin zăbrele și trase de 
ele cât putu de tare, proptindu-se cu un picior în peretele 
zgrunţuros, pentru a avea mai multă forță. Nimic. Grătarul era 
fixat cu mai multe șuruburi trainice și, fără o șurubelniţă, îi era 
imposibil să-l clintească. Ruby își sprijini de grătar capul care-i 
bubuia de durere și avu senzaţia că aerul proaspăt care adia pe 
fața ei pătată de lacrimi își bătea joc de ea. Asta era sfârșitul? 
Dacă o găsea, o omora, Ruby era convinsă de asta. Nu avea să- 
și mai revadă vreodată familia, prietenii... niciodată nu avea să 
mai vadă lumina zilei. 

Dintr-odată, se făcu liniște. Ruby își încordă auzul. Niciun 
geamăt. Niciun pas. Un gând îi trecu prin minte. Dacă el o luase 
pe coridorul din dreapta, lăsându-l pe cel din stânga 
nesupravegheat? Dacă văzuse în praful de pe jos urmele pașilor 
ei - sigur ar fi urmărit-o întâi pe coridorul acela, nu? 

Lipită de perete, Ruby se furișă înapoi către răspântie, 
oprindu-se la fiecare pas pentru a trage cu urechea. Ochii în 
toate părţile, urechile ciulite - dar nici urmă de el. Merse puțin 
mai departe. Și încă mai departe. Nu mai avea decât zece metri 
până la răspântie. Încercă să-și calmeze respiraţia și se pregăti 
pentru o ultimă explozie de energie. Era acum ori niciodată. 


VP - 152 


Țâșni din ascunziș și coti brusc la dreapta. Fără să șovăie, o 
luă la fugă pe coridorul din stânga. El îi auzise probabil pașii, așa 
că nu mai avea altceva de făcut decât să-și plece capul și să 
alerge. 

Un zgomot o făcu să înalțe privirea și, în clipa următoare, 
înlemni. El n-o luase pe coridorul din dreapta - fugise imediat 
către ieșire. Și acum stătea în faţa ei, blocându-i calea. _ 

Ruby se întoarse să fugă, dar el o înșfăcă într-o clipită. Işi 
simţi capul smucit în spate de mâna lui aspră și, când pumnul lui 
o izbi în față, o luă cu ametţeală. Sub ploaia de lovituri, Ruby 
alunecă pe jos. Nu făcu nicio încercare să se apere. Inchise doar 
ochii, încasând loviturile și așteptând răbdătoare moartea. 


90. 


— Bun, hai să vedem ce avem până acum. 

Era ora prânzului și Helen convocase echipa în centrul de 
comandă. Sanderson și Lucas se întorseseră de la vânătoare, 
McAndrew trecuse prin sită lucrurile lui Roisin - trecuse ceva 
timp de când nu se mai adunase toată echipa acolo. Helen îi 
privea în timp ce-și ocupau locurile - observând cine stătea 
lângă cine, cine evita pe cine și alte astfel de amănunte. Pentru 
ea era limpede că încă mai existau tensiuni în cadrul echipei. 
Divergenţe?  Bisericuţțe? Era prea devreme de știut cu 
certitudine, dar o neliniștea. Ea nu avea timp - Ruby nu avea 
timp - pentru disensiuni interne. 

— Avem așadar trei victime confirmate și o femeie dispărută. 
Pippa Briers a fost ucisă cu trei, patru ani în urmă, Roisin 
Murphy cu vreo doi ani în urmă. Isobel Lansley este cea mai 
recentă victimă - Jim Grieves estimează că a fost ucisă cândva 
în cursul ultimelor optsprezece luni. Toate seamănă ca înfățișare 
- păr negru, ochi albaștri - și toate au un tatuaj distinct pe 
umărul stâng, o mierlă albastră. Agentul McAndrew s-a ocupat 
cu sârguinţă de familia și de fostul iubit al lui Roisin și acum 
avem confirmarea faptului că Roisin nu avea acest tatuaj când a 
dispărut. Nici Pippa. 

— Dar Lansley? întrebă agentul Lucas. 


VP - 153 


— Încă nu i-am interogat pe părinţii ei. Locuiesc în Namibia - 
de câțiva ani - dar i-am pus la curent cu cele aflate și îi aducem 
aici, răspunse agentul Grounds. 

— Cât mai repede, vă rog, insistă agentul-șef Fortune. 

— Deci putem porni de la premisa că ucigașul le-a tatuat, 
continuă Helen. De ce? Ca să le marcheze ca aparţinându-i luf 
Ca să le facă să semene cu altcineva? De amuzament? Care e 
semnificația tatuajului? 

Fiindcă echipa tăcea, Helen continuă. 

— Ce semnifică înfățișarea lor? De ce ele? Aș vrea ca Lucas și 
McAndrew să cerceteze de-a fir a păr vieţile acestor femei, să 
vedem dacă putem afla unde a putut lua contact cu ele. Care 
erau ocupațiile obișnuite ale acestor femei, unde lucrau, 
socializau, făceau sport? Avem nevoie de toate amănuntele, ca 
să vedem unde se suprapun. 

McAndrew și Lucas dădură afirmativ din cap, deși nu păreau 
nespus de bucuroase. Lui Helen nu-i păsa - avea să oblige 
echipa să lucreze împreună. 

— Următorul lucru: accesul. Potrivit lui Sinead Murphy, Roisin 
avea patru chei de la locuința ei socială. Sinead avea una în 
poșetă, celelalte trei au fost găsite în apartament după 
dispariţia ei - le-am găsit printre lucrurile ei din cutii. 

— Deci îl cunoștea pe cel care a răpit-o? sugeră agentul-șef 
Fortune. 

— Posibil, de vreme ce nu am găsit în apartament nicio urmă 
de intrare prin efracţie sau de agresiune fizică. Dar Roisin avea 
un cerc restrâns de cunoștințe și nu menţionase pe nimeni 
cunoscut care să-i dea motive de îngrijorare sau care să se fi ivit 
recent în viaţa ei. Așadar, trebuie să luăm în calcul și persoanele 
cărora le permiţi eventual să-ţi intre în locuinţă. Persoane în 
uniformă - polițiști, paramedici, inspectori de gaz sau curent, 
angajaţi ai societăților caritabile. Ar fi permis ele acestor oameni 
să le intre în casă? Haideţi să ne întoarcem la familiile lor, să 
vedem ce putem afla. 

— Dar cum le scoate din apartamente? 

In sfârșit luase cuvântul și agentul Stevens. Nu spunea el prea 
multe, gândi Helen, dar întrebarea lui venea la tanc. 

— In părul lui Isobel Lansley am găsit urme ale unei substanţe 
lipicioase. Le-am trimis la laborator și am aflat că e vorba 
despre un dizolvant industrial, răspunse Helen. Tricloretilenă. 


VP - 154 


— La ce se folosește? întrebă Sanderson. 

— La tot felul de lucruri, răspunse Helen. La curățarea 
suprafețelor de lucru, la degresarea pieselor metalice, se 
găsește în crema de ghete și în substanţele folosite în 
curăţătoriile chimice - și a mai fost folosită în trecut și ca 
narcotic. 

— Și te face să nu mai știi de tine? 

— A fost testată în anii 1920 ca alternativă la cloroform, ca 
anestezic, pentru ca ulterior să-și găsească utilizarea în 
industrie - deci nu încape nicio îndoială că te poate face să-ți 
pierzi cunoștința. Ca și în cazul cloroformului, e suficient să ţi se 
pună pe gură și pe nas o cârpă îmbibată cu tricloretilenă. 

Echipa amuţise iarăși. Era o informaţie de ultimă oră sinistră 
și tulburătoare. 

— Pentru a o administra victimelor sale, ar fi trebuit să ajungă 
în apropierea lor, continuă agentul Lucas firul lui Helen. Dar nu 
avem stricăciuni sau urme de agresiune în locuinţa lui Ruby, așa 
că... 

— Trebuie să fi avut suficientă încredere în el pentru a-l lăsa 
să se apropie, sugeră agentul-șef Fortune. 

— Sau victimele dormeau deja, îl întrerupse Sanderson. Știm 
că Ruby chefuise toată noaptea. Poate a adormit și... 

Tăcere. 

— Să mai cercetăm o dată locuinţele, reluă Helen. Știu că a 
trecut destul de mult timp, dar haideţi să verificăm dacă vreunul 
dintre vechii chiriași nu-și mai amintește să fi văzut noaptea 
târziu, prin preajma apartamentelor, vreo persoană. Ceva ce li s- 
a părut ieșit din comun. Trebuie să existe un motiv pentru care 
individul ăsta nu lasă niciodată urme. Cum intră? 

Membrii echipei se risipiră, fiecare îndrumat către sarcinile 
sale de către agentul-șef Fortune, care se comporta foarte 
energic. Helen îi privi cum pleacă. Era un progres modest, dar în 
sfârșit aveau câteva piese ale puzzle-ului, suficiente pentru a 
ridica moralul echipei, ceea ce devenise absolut necesar. Poate 
că în sfârșit ajungeau să înțeleagă, pas cu pas, felul în care 
opera ucigașul lor. 

Soneria telefonului ei mobil o întrerupse pe Helen din gânduri. 
Surprinsă, constată că era James. Vecinul ei de jos, un tânăr 
doctor chipeș de la spitalul South Hants, se purtase iniţial 
prietenos cu Helen, dar bătuse în retragere când pricepuse că 


VP - 155 


ea nu era interesată să intre pe lista cuceririlor sale. Mirată, 
Helen se grăbi să răspundă. 

— James? 

— Vino repede, Helen. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? Să nu-mi zici că iar s-a spart o 
țeavă. 

— Sunt în locuința ta. 

— Cine? 

— Poliţia. Șase oameni. Vino acasă ACUM. 


91. 


Helen urca scările câte trei odată. Când ajunse la ultimul etaj 
nădușise deja, dar nu ezită - dădu buzna în locuinţă. Se 
așteptase la tot ce putea fi mai rău, dar chiar și-așa, priveliștea 
care i se oferea o lăsă mută. 

Apartamentul ei - preţiosul ei apartament - era întors pe dos. 
Șase polițiști, toţi în costumele de protecţie ale criminaliștilor, îl 
luaseră la puricat. Deschideau sertarele biroului, se uitau pe sub 
mese, îi controlau laptopul și iPad-ul. 

— Nu vreţi să-mi explicaţi și mie ce mama dracului faceți aici? 
zbieră Helen și le arătă legitimaţia de poliţist. Sunt inspector la 
Departamentul de Investigaţii Criminale Hampshire, asta e 
locuinţa mea și voi n-aveţi ce căuta aici. 

— Ba de fapt avem, ripostă o femeie de vârstă mijlocie, cu o 
tunsoare proastă, și îi arătă lui Helen legitimaţia e; de poliţist. 
Agent-șef Lawton, Anticorupţie. 

Helen se holba la legitimaţia acesteia și nu-i venea să creadă. 

— Anticorupţie? 

— Exact și avem un mandat de percheziţie pentru locuința 
dumneavoastră. 

Helen smulse fițuica din mâna lui Lawton și o parcurse rapid, 
căutând detalii privitoare la cine, ce, de ce. Așa cum se 
așteptase, nu oferea prea multe informaţii. 

— De ce sunteţi aici? Ce căutați? 

Poliţiștii care răscoleau apartamentul nu catadicsiră să-i 
răspundă. 


VP - 156 


— Conduc în momentul de față o anchetă majoră. Nu știu ce 
vă imaginati voi că faceţi, dar pot să vă asigur că poliţia din 
Hampshire o să vă trimită cât ai zice pește înapoi, în vizuina din 
care... 

— Lăsaţi-o mai moale, inspectore Grace. Știm cine sunteți și 
cu ce vă ocupați. Dar aflaţi de la mine un lucru: persoana care 
ne-a chemat e chiar din departamentul dumneavoastră, așa că 
poate binevoiţi să ne lăsaţi să ne facem treaba și vă păstraţi 
înjurăturile pentru altcineva. 

Cu o privire sumbră, Lawton se întoarse la sarcina ei. Helen 
încremenise, năucită de această dezvăluire. Nu aflase mai multe 
despre intențiile lor, dar măcar știa acum cine purta 
răspunderea întregii povești. 


92. 


— N-ai niciun drept să faci asta. Indiferent ce s-a petrecut 
între noi în trecut, n-ai niciun drept să răspândești minciuni 
despre mine. 

Helen, care spumega de furie, se afla faţă în faţă cu Harwood, 
de cealaltă parte a biroului acesteia. 

— O să depun o plângere oficială la Fisher... 

— Ce te face să crezi că răspândesc minciuni? ripostă 
Harwood placidă. 

Pe Helen o neliniștea tonul lui Harwood, dar continuă totuși. 

— Anticorupţie? Chiar așa? Cred că ce am făcut în trecut arată 
clar de care parte a baricadei mă aflu. 

Helen se referea la predecesorul lui Harwood - subcomisarul 
de poliţie Whittaker - pe care ea însăși i-l servise pe tavă, în 
mod cu totul îndreptăţit, celor de la Anticorupţie. 

— Ceea ce mă face cu atât mai mult să mă mir de acțiunile 
tale, Helen. 

Același ton impasibil. 

— La ce te referi? 

— AŞ vrea să asculţi ceva, răspunse Harwood. Originalul e la 
Anticorupţie, de aia și distracţia de azi-dimineaţă. Copia asta am 
făcut-o pentru arhivele noastre. 


VP - 157 


Helen se încordă când o văzu pe Harwood apăsând „play” pe 
micul ei casetofon portabil. Ce punea la cale? 

Tăcere, foșnete, apoi în sfârșit voci. Helen își recunoscu 
imediat vocea - și pe cea a inspectorului Tom Marsh. O clipă 
rămase nedumerită. De ce naiba să fi înregistrat Marsh 
conversaţia lor? Habar nu avusese că Helen avea să-l abordeze 
în pragul casei sale din Northamptonshire... 

| se întinsese o cursă. Inspectorul Marsh luase parte la ea de 
la bun început - o înregistrase pe Helen cum îi cerea să-i 
dezvăluie niște informaţii secrete, să pericliteze o operaţiune 
sub acoperire aflată în desfășurare, să riște vieţile unor polițiști 
în serviciu... lista capetelor de acuzare era nesfârșită. Și 
Harwood avea totul înregistrat. 

— Ți-am spus să nu te-amesteci. Ba nu, ţi-am ordonat să nu 
te apropii de Robert Stonehill, continuă Harwood. Dar tu nu m-ai 
ascultat. Încă nu știu sigur cum ai pus mâna pe dosarul lui, dar o 
să aflu. p 

Helen se gândi imediat la Charlie. In ce-o amestecase? 

— Dosar? întrebă Helen cu o mină pe cât posibil de neutră. 

— Nu face pe niznaiul, Helen. Nu puteai să afli ce legătură are 
inspectorul Marsh cu acest caz decât citind dosarul integral. 

— Nu-mi amintesc de niciun dosar. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Helen, dacă de mai mult nu 
ești în stare, chiar ești terminată. Cei de la Anticorupție îți purică 
în momentul de față apartamentul - când vor găsi probele de 
care au nevoie, o să zbori de aici. Și nu va fi nicio secundă prea 
devreme. 

Helen își scruta şefa. Părea cumva schimbată. Deși era un 
moment de triumf pentru ea, părea plictisită şi secătuită. 
Consumată parcă de propria ură. Îi întinsese lui Helen o cursă 
complicată și funcționase. Atunci de ce era atât de abătută? 

—A fost ceva adevărat în toată povestea? Bătaia din 
Northampton? Legătura lui Robert cu poliția? 

— Mă tem că informațiile astea sunt secrete. 

Și așa aveau să rămână, fără îndoială. Furia lui Helen se 
apropia acum de apogeu, gândul că viața ei personală - cele 
mai profunde puncte vulnerabile ale ei - fuseseră folosite 
împotriva ei îi făcea sângele să clocotească. Subestimase setea 
de răzbunare a lui Harwood și acum culegea roadele propriei 
neglijenţe. 


VP - 158 


— Bineînțeles că pentru moment vei fi suspendată de la 
conducerea anchetei... 

— Nu prea cred. 

Harwood râse. 

— Îți admir tupeul, Helen, dar mă tem că decizia nu-ţi 
aparţine. După ce încheiem aici, o să mă întâlnesc cu Fisher, să 
rezolvăm treaba cu suspendarea. E la curent, desigur... 

— Atunci nu mă îndoiesc că e conștient ce prostie ar fi. Nu ne- 
am face o reclamă prea bună, nu-i așa? M-ai mai suspendat o 
dată și uite ce s-a întâmplat - eu am prins-o pe Ella Matthews, în 
vreme ce tu te învârteai în cerc. l-am amintit și Emiliei Garanita 
treaba asta, acum câteva zile - sunt convinsă că Evening News 
n-ar privi cu ochi buni faptul că cel mai de succes poliţist de la 
secția centrală de poliție din Southampton este suspendat în 
plină desfășurare a unei anchete atât de importante. Sunt, de 
asemenea, convinsă că i-ar interesa să afle că am fost victima 
unei neobosite campanii de hărţuire, deși nu există nicio probă 
împotriva mea, și asta numai fiindcă vrei tu să te răzbuni... 

— Glumești? Ai fost prinsă în flagrant delict! ripostă Harwood. 

— O conversaţie ipotetică între doi polițiști, în cursul căreia nu 
s-a dezvăluit nimic important... 

— Ai accesat un dosar secret. Încălcând astfel un ordin direct. 

— Și unde e? 

Pentru întâia oară, Harwood tăcu. Se înșela Helen sau chiar 
înregistrase o urmă de îndoială? 

— Dacă într-adevăr am luat eu dosarul, arată-l. Atunci poţi să 
dai cu mine de pământ. Dar până atunci îţi propun s-o lași mai 
moale și să-mi dai voie să-mi fac treaba. E în joc viața unei 
tinere și orice - sau oricine - ne împiedică să o căutăm ar face 
bine să se pregătească să suporte consecințele, dacă se va 
termina prost. Eu n-aş vrea s-o am pe conștiință. Nici să fiu 
asociată cu povestea asta. 

O lungă pauză. Harwood nu spunea nimic, dar Helen își dădu 
seama că-i sădise îndoiala în suflet. Harwood n-ar fi permis în 
ruptul capului ca ceva să-i păteze imaginea publică sau 
reputaţia profesională. „Siguranţa înainte de toate” era mottoul 
ei și Helen știa asta. 

— Deocamdată vei continua sa conduci ancheta, consimţi 
Harwood într-un final. Dar va trebui să cooperezi sută la sută cu 
cei de la Anticorupţie. Mai precis, îmi vei da mie acum toate 


VP - 159 


parolele și codurile tale de criptare, pentru ca echipa să-ţi poată 
accesa laptopurile, telefoanele, tabletele și toate celelalte. In 
afară de asta, vei face bine și nu te vei întoarce la locuinţa ta și 
nici nu vei discuta treburile acestea cu vreunul dintre polițiștii în 
serviciu. Dacă încalci vreunul dintre aceste ordine, indiferent în 
ce fel, îmi dai legitimaţia înapoi. Ne-am înțeles? 
e 

Helen străbătu coridorul cu paşi apăsați, clocotind încă de 
furie. Viața o surprindea mereu cu sadismul ei, dar la asta chiar 
nu se așteptase. Cât de mult putea Harwood să o disprețuiască, 
ca să se poarte astfel cu ea? Harwood era hotărâtă s-o distrugă 
și, chiar și acum, când viitorul lui Helen la poliţia din 
Southampton atârna de un fir de păr, era ferm decisă să o 
sfideze. 

Brusc, știu exact ce trebuia să facă pentru a câștiga, o dată 
pentru totdeauna, bătălia. 


93, 


Agentul-șef Lloyd Fortune se foia pe scaun. Apelurile publice 
nu-i plăcuseră niciodată și acesta era mai zguduitor decât toate 
celelalte. Chipul zâmbitor al lui Roisin strălucea de pe ecranele 
din spatele lor, ca fundal al apelului emoţionant la informații al 
lui Sinead Murphy. Sinead reușise să îngaime trei fraze înainte 
de a ceda nervos și de atunci nu mai făcuseră niciun pas. Dădea 
bine la televizor și ajuta poate pe careva să-și amintească sau 
să simtă o mustrare de conștiință, dar era greu de urmărit. 
Sinead era ca un pește eviscerat - turnura tragică a 
evenimentelor îi răpise tot optimismul, toată vigoarea. Amintirea 
momentelor fericite cu Roisin, pe care le recapitula acum, părea 
să o rănească și mai mult - avea menirea de a-i determina pe 
alții să vorbească, dar Lloyd se temea că nu făcea altceva decât 
să accentueze sentimentul ei de vinovăţie și să-i sporească 
nefericirea. 

Când începuse să vorbească despre Kenton, situaţia se 
înrăutăţise și mai mult. Vocea lui Sinead abia se mai auzea, 
fiindcă plângea cu sughiţuri, și acum era de datoria lui Lloyd să 
intervină. Dar era dificil să o facă fără să pară insensibil sau 


VP - 160 


crud. Deși arăta bine și vorbea elocvent, lui Lloyd nu-i plăcea să 
fie filmat și ura să se afle în lumina reflectoarelor. li dădea un 
sentiment de anxietate: de teamă să nu se facă de râs tindea să 
se închidă în sine, lucru despre care știa din experienţe trecute 
că îl făcea să pară distant sau arogant. Ori de câte ori fusese 
abordat pentru a apărea pe afișele de campanie cu care poliţia 
încerca să atragă în rândurile ei noi agenţi de culoare și 
aparţinând altor minorităţi etnice, Lloyd încerca să se eschiveze, 
de regulă fără succes. Toţi erau parcă obsedati să-l așeze în 
centrul atenţiei publice, de aia și tot participa la nenumărate 
training-uri media, iar Harwood insistase ca tot el să apară și în 
apelul din ziua aceea, în ciuda faptului că Helen Grace ar fi 
trebuit să se afle în locul lui. 

Sinead amuţise de tot, așa că Lloyd se aplecă în sfârșit spre 
ea, își așeză cu un gest consolator mâna pe braţul ei și îi 
îndreptă din nou atenţia către textul asupra căruia conveniseră 
înainte de începerea conferinței de presă. Sinead îl privi printre 
lacrimi, făcu o ultimă sforțare să se adune și își continuă apelul. 

— Roisin a fost o... mamă și fiică iubitoare și... frumoasă. 

O nouă pauză lungă, în care Sinead inspiră adânc. 

— Ne-a fost răpită cu cruzime și undeva există cineva care 
știe de ce. Dacă aveți vreo informaţie privitoare la dispariţia lui 
Roisin... vă rog, vă rog să contactaţi poliţia. A suferit atât de 
mult în scurta ei viaţă. Tatăl ei a abandonat-o. lubitul ei, la fel. 
Merita să primească mult mai mult de la viaţă, dar nu a fost așa. 

Sinead ridică în cele din urmă privirea de pe masă și și-o 
îndreptă către cea mai apropiată cameră de filmat. 

— Nu permiteţi ca uciderea ei să rămână nepedepsită. 


94. 


„Nu permiteți ca uciderea ei să rămână nepedepsită”. Baba 
asta smiorcăită se uita parcă fix la el în timp ce vorbea. O înjură 
cu năduf, ce dracu’ știau ele, ea și curva de fiică-sa, despre 
suferință? 

Efortul de a urla la televizor îl făcu să se simtă iarăși strivit de 
durere. Stătea întins pe canapeaua din livingul jegos, cu o 
pungă cu gheață așezată sub ceafă. Cutii goale de Naproxen, un 


VP - 161 


analgezic foarte puternic care-i fusese prescris cu câţiva ani în 
urmă, zăceau aruncate pe jos. Luase o doză de patru ori mai 
mare decât cea recomandată, dar parcă tot nu avea efect. Era 
cea mai cruntă migrenă pe care o avusese vreodată - o durere 
bubuitoare, profundă și stăruitoare, în ceafă. 

Dar mai rea era durerea că Summer îl trădase. Cum de se 
lăsase păcălit atât de ușor? Și cu atâta cruzime? Părea că se 
întorsese la el, că dorea să-i facă pe plac, dar în realitate își 
plănuia cu grijă atacul, așteptând ca el să vină la ea cu inima 
deschisă și garda jos. 

In ciuda faptului că se alesese cu o comoţie cerebrală, o 
târâse de păr înapoi în celula ei și, odată ajunși acolo, o bătuse 
cu sălbăticie și fără întrerupere. Șocat, își dădu seama că habar 
n-avea cât durase bătaia sau dacă ea supraviețuise agresiunii. 
Abia când, în sfârșit, își vărsase tot năduful, înţelesese întreaga 
dimensiune a stratagemei ei. Cum deșurubase bara de metal de 
pe o latură a patului, cum proptise apoi patul cu unul dintre 
scaune, pentru a-l face să pară intact și pentru a-l lua pe el, cu 
multă satisfacţie, prin surprindere. Ce tâmpit fusese - toate 
cosmeticele alea cumpărate de la Boots avuseseră rolul de ao 
ajuta pe ea să pună mâna pe ceva metalic. Cum de nu-și dăduse 
seama? 

Se ridică de pe canapea, mai luă două tablete de Naproxen și 
se jură că nu avea să mai fie niciodată atât de naiv. Il păcălise o 
dată - nu avea de gând s-o mai lase să-l păcălească și a doua 
oară. Din clipa aia, lucrurile aveau să stea cu totul altfel. 


95. 


Ruby zăcea în întuneric. Transpira și tremura, corpul ei fiind 
întors pe dos în urma pierderii abundente de sânge și a 
fracturilor. Işi pierduse cunoștința la scurt timp după ce el o 
atacase, pumnii pe care el îi cărase ca turbat în faţă și în 
grumaz încheiaseră rapid lupta. Când în sfârșit își revenise, 
durerea fusese pe moment înăbușită de șocul - și groaza - dea 
descoperi că încă mai era vie. Pentru prima oară în viaţa ei își 
dorea din tot sufletul să fi murit. 


VP - 162 


Îi rupsese maxilarul? Coastele? N-ar fi știut să spună. Totul o 
durea și totul era lipicios - sânge închegat i se lipise de gură, 
față și păr. De ce o cruţase? Ea îl atacase. L-ar fi omorât dacă ar 
fi avut mai multă prezenţă de spirit. Avea să se întoarcă pentru 
a-și sfârși treaba? 

Ruby se pomeni încercând să se ridice. Nu avusese de gând - 
acţiona instinctiv, mânată de gândul că va avea și mai mult de 
suferit. Durerea o străfulgera - din torace până în creier - totuși 
reuși să se ridice în patru labe. Vomită imediat, dar apoi, când 
se pusese în mișcare, nu mai acordă atenţie acelui lucru, ci se 
întoarse și se târî spre pat. Se sprijinea încă pe un scaun și în 
situaţia aceea părea un refugiu. Ruby se strecură cu iuţeală 
dedesubt, trase pătura de pe pat, se înveli cu ea și rămase pitită 
acolo. _ 

Nu era în siguranţă, dar se simţea mai bine așa, ascunsă. Içi 
împreună mâinile și se pomeni iarăși murmurând niște rugăciuni 
stâlcite. Pronunţa cuvintele prost, semnificaţia lor era vagă, dar 
sentimentul era limpede. De data aceasta nu se ruga să scape. 
Se ruga să moară. 


96. 


DC Sanderson se uita în stânga și-n dreapta după vreo 
primejdie. Depozitul pe care-l avea în vedere se afla la capătul 
unei alei din Portswood, presărate cu ace de seringă. Nu era 
luminată, nu avea camere de supraveghere, puteai să dispari de 
pe faţa pământului fără ca să observe cineva cel mai mic lucru. 
Se blestema în sinea ei pentru că plecase singură să inspecteze 
proprietăţile lui Simpson - n-ar fi trebuit să se expună 
primejdiilor de dragul politicii poliţiei. Asta era prima regulă de 
conduită. 

Se întoarse să plece, nerăbdătoare să lase în urma ei aleea 
aceea fetidă. Își pusese mari speranţe în proprietatea aia. Era 
izolată și depărtată și nu dăduseră peste ea la o primă trecere în 
revistă a imobilelor lui Simpson. Din motive neclare, dreptul de 
proprietate asupra acestui imobil era înregistrat sub numele 
soţiei decedate a lui Simpson. Se făcuse poate o greșeală în 
trecut sau era din motive fiscale, dar Sanderson se îndoia. Tot 


VP - 163 


ce făcea Simpson era premeditat și controlat. Nimic nu era lăsat 
la voia întâmplării. Dar când sosise acolo, Sanderson își dăduse 
imediat seama că în acea parte a orașului nu existau potenţiali 
martori și că nici nu prea avea șanse să pătrundă în clădire. Nu 
exista decât o singură intrare și era acoperită de lacăte și lanţuri 
- nu avea cum să scape de obligaţia de a face rost de un 
mandat de percheziţie. 

Ajunsă la jumătatea aleii, Sanderson se opri și privirea îi 
alunecă în sus, către un gemuleț aflat pe o latură a clădirii. Era 
un gemuleț murdar, crăpat și stricat, care atârna în balamale 
întredeschis. Nu era mare, dar suficient de lat pentru ca 
Sanderson, care era zveltă, să se poată strecura înăuntru. 

Un tomberon stătea abandonat prin apropiere. Oare ce 
conținuse? Deșeuri menajere? Un câine mort? Habar n-avea, dar 
viermilor nu părea să le pese. Înăbușindu-și greaţa și trântindu-i 
capacul la loc, Sanderson îl târî sub gemuleț și se cățără pe el. 
De acolo nu mai trebuia decât să se salte pe pervaz. Prima oară 
îi alunecară degetele și fu cât pe-aci să cadă de pe tomberon, 
dar a doua oară apucă pervazul cu hotărâre. Fixându-și vârfurile 
ghetelor în crăpăturile dintre cărămizi din care căzuse mortarul, 
se săltă iute și în zece secunde era înăuntru. 

Când ateriză, un nor de praf se ridică să o întâmpine, 
intrându-i în nas și în ochi și făcând-o să strănute. Zgomotul 
răsună cu ecou în depozitul pustiu, accentuând singurătatea și 
vulnerabilitatea lui Sanderson. Își scoase iPhone-ul dintr-un 
buzunar cu fermoar și îl folosi pe post de lanternă, pentru a privi 
în jur. 

Ce Dumnezeu era acolo? 

Fiecare centimetru pătrat era ocupat de cutii stivuite din 
podea până-n tavan. Toate erau marcate și etichetate. 
Sanderson o examină pe cea mai apropiată. Deși cutia era 
prăfuită, eticheta părea nouă și scrisul recent. Sanderson șovăi - 
știa că examinarea conţinutului cutiei putea fi un izvor de belele 
juridice - îndeosebi dacă ceea ce descoperea înăuntru avea să 
fie folosit la vreun proces, dar își spuse că era oricum tardiv, 
devreme ce intrase aici prin efracţie. În afară de asta, Ruby 
trebuia să fie acum prioritatea lor. 

Işi puse o pereche de mănuși de plastic și deschise cutia. Ce 
se așteptase să găsească? Haine pătate de sânge? O trusă de 
răpitor? O confesiune scrisă cu sânge? Indiferent peste ce 


VP - 164 


sperase să dea, ceea ce găsi o surprinse. Cutia era ticsită de 
casete. Casete video. 

Sanderson fu intrigată, fiindcă deocamdată nu văzuse camere 
de supraveghere la niciuna dintre proprietăţile lui Simpson. Ce 
citi pe marginea unei casete îi ațâță și mai mult curiozitatea - 
„septembrie 2013” era scris cu pix albastru. Își aruncă privirea 
peste încă vreo douăsprezece casete și un tipar începu să se 
contureze: „iunie 2013”, „august 2013”. Deschise una, examină 
banda - nu avea etichetă - și se uită apoi în interiorul carcasei. 

Și se opri din căutare. Pe carcasă, scris cu pixul, era un singur 
cuvânt care schimba totul. 

„Ruby”. 


97. 


Din clipa în care intră în casă, Charlie știu că ceva nu era în 
regulă. Venea de la chioșcul de ziare - ediţia din ziua aceea a 
ziarului Evening News conţinea un articol lung despre pista 
„mierlei albastre tatuate”, urmărită în cazul „cadavrelor de pe 
plajă”, și Charlie era nerăbdătoare să citească detaliile - dar 
ceva în casă era... nelalocul lui. Să fi fost oare moștenirea anilor 
cât lucrase în poliție? Sau o urmare a faptului că fusese răpită 
de către Marianne? Simţurile îi erau acum deosebit de ascuţite 
și Charlie simțea că nu e singură în casă. 

Stătu nemișcată și încercă să-și domolească respiraţia, care 
era zgomotoasă și accelerată. Bastonul ei se afla la etaj, pe 
fundul unui sertar, așa că Charlie se răsuci și o luă înapoi, către 
ușa din faţă pe care tocmai intrase, atentă să nu calce pe 
dușumeaua scârțâitoare din stânga ei. Mai demult ar fi înfruntat 
un intrus fără ezitare sau frică, dar acum, cu burta asta mare, 
nici nu se punea problema. Dar în clipa când puse mâna pe 
clanţă... 

— Charlie. 

Un glas de femeie. Glasul lui Helen. Charlie se răsuci, gata s-o 
facă troacă de porci pe șefa ei pentru că o speriase în asemenea 
hal, dar când văzu îngrijorarea de pe faţa acesteia își înghiţi 
cuvintele dojenitoare. 


VP - 165 


— lartă-mă. N-am vrut să te sperii. Trebuia să te văd, dar nu 
puteam risca să te contactez direct. 

Intrigată, Charlie o conduse pe Helen în living. 

— Ce se-ntâmplă? 

Helen făcu un semn să se așeze întâi. După ce luară loc pe 
canapea, se mută mai aproape de Charlie. ` 

— Harwood i-a chemat pe cei de la Anticorupţie. Imi răscolesc 
apartamentul chiar în clipa asta. 

— Dar de ce...? 

— Povestea cu Robert... Helen se întrerupse scurt, copleșită 
din nou de cruzimea intrigii lui Harwood. Totul a fost o farsă. 

Charlie se uita la ea și nu-i venea să creadă. 

— Nu cred că a fost vreo bătaie în Northampton, nici măcar 
nu cred că Robert a locuit vreodată acolo, continuă Helen. Totul 
a fost scornit pentru a mă ademeni pe mine să pun mâna pe un 
material secret... 

— Să aibă un motiv să te dea afară. 

Helen confirmă cu un gest. Charlie clătină din cap - chiar se 
cobora Harwood la așa ceva? 

— Ce au împotriva ta? 

— O casetă pe care e înregistrată convorbirea mea cu 
inspectorul Marsh. Dar nu e suficientă. li trebuie dovada că am 
făcut rost de dosar, de aceea îmi răscolesc apartamentul. 

Charlie pricepu acum de ce venise Helen la ea. 

— Mă duc chiar acum, spuse Charlie și se ridică. 

— iți mulţumesc, răspunse Helen și se îndreptă spre 
bucătărie. In pragul ușii se opri: să nu uit, Charlie, în locul tău aș 
repara broasca de la ușa din spate. E floare la ureche. 

Charlie luă cu umor dojana lui Helen și urcă grăbită la etaj. 
Cei de la Anticorupţie puteau să facă sau nu legătura între ea și 
Helen, dar nu avea sens să riște. Mulţumi Cerului că Helen 
considerase nimerit să-i încredinţeze ei spre păstrare copia 
dosarului. Altfel, ar fi fost deja suspendată sau chiar mai rău. lar 
Charlie și Sally Mason s-ar fi aflat și ele în vizorul celor de la 
Anticorupţie. Pe Steve nu l-ar fi deranjat neapărat, dar nu așa 
voia Charlie să-și încheie cariera. Le-o datora tuturor să rezolve 
povestea aceea o dată pentru totdeauna. 

Cu degete împleticite încercă să aprindă pastilele așezate sub 
butucii din șemineu. Nu prea era anotimpul potrivit pentru un 
foc în șemineu, dar dacă așa se cerea... Chibritul sfârâi în 


VP - 166 


sfârșit, parafina se aprinse și, în câteva minute, focul trosnea 
ușurel. Fără să șovăie, Charlie puse pe foc colile din dosarul fals, 
apoi și învelitoarea de carton. Urmărea ciudat de încordată cum 
se aprind și se îndoaie foile, de parcă dintr-o clipă într-alta ar fi 
dat buzna în încăpere cei de la Anticorupţie. Dar în casă - și pe 
stradă - era liniște și la scurt timp nu mai rămăsese din dosar 
decât cenuşa. Charlie se întreba dacă era suficient. 
Zădărniciseră prima tentativă a lui Harwood de a o distruge pe 
Helen, dar cât de complexă era această intrigă? Și mai era ceva 
ce le scăpase? Gândul că secţia centrală de poliție din 
Southampton ar fi putut rămâne fără Helen era absurd, dar asta 
părea acum misiunea lui Harwood. Și Charlie știa din proprie 
experiență că, dacă Harwood își punea un lucru în cap, de 
regulă îl și obținea. 


98. 


A fost o ambuscadă. De îndată ce deschise ușa, ea se repezi 
la el, fluturându-i energic legitimaţia pe sub nas. 

— Bună dimineaţa, domnule Simpson. Astăzi nu lucraţi? 

Pe moment Andrew Simpson nu spuse nimic, prea șocat de 
neașteptata apariţie a unei polițiste în pragul ușii sale pentru a 
răspunde. Se clătină ușor, de parcă n-ar fi stat sigur pe picioare. 

— Am trecut pe la biroul dumneavoastră, continuă Sanderson, 
dar mi-au spus că întârziaţi. Sper că nu v-am prins într-un 
moment nepotrivit. 

— Nu, nicidecum, se grăbi el să răspundă. 

— Bine. Fiindcă mai am niște întrebări legate de Ruby 
Sprackling. Pot să intru? 

O tăcere apăsătoare urmă cererii lui Sanderson. Ce se citea în 
privirea lui Simpson? Frică? Suspiciune? Sanderson privi pe după 
umărul lui, pentru a vedea cum era în casă. Era o mare 
harababură. Era stânjeneala sau ceva mai sinistru motivul 
pentru care Simpson apropie ușa în urma sa, împiedicând-o pe 
ea să vadă? 

— Aveţi un mandat? 

— Nu. Dar pot să fac rapid rost de unul... 

— Atunci propun să mergem în altă parte. 


VP - 167 


Sanderson îl ţintuia cu privirea - încercând să provoace cu 
enervarea și suspiciunea ei evidente o reacție din partea lui, dar 
el nici măcar nu clipea, privind-o la rândul său cu duritate și 
stăruinţă. 

— Dacă mergem la secție o să avem o grămadă de hârțoage 
de completat, replică Sanderson. Și asta o să vă coste și mai 
mult timp. Ar fi mult mai simplu dacă aș intra... 

— Mergem la secție. Aţi venit cu mașina? 

— Da, răspunse Sanderson resemnată. 

— Atunci să mergem, spuse Simpson și trânti cu fermitate ușa 
în urma sa. 


99, 


Ruby își reveni brusc în simţiri - un zgomot venit de sus o 
făcu să tresară. Cât timp își pierduse cunoștința? Și ce însemna 
zgomotul acela? 

De când o bătuse, nu mai coborâse aici, lucru care o mira. Ce 
pune oare la cale? se întreba Ruby. Din ziua în care-l întâlnise - 
din ziua aceea cumplită - avea sentimentul că el se abţine, că 
ține ceva secret. Uneori îi ghicise emoţiile - scânteieri de 
dorinţă, străfulgerări de mânie - dar el reușise întotdeauna să se 
stăpânească. Să lase impresia că totul se află sub controlul și 
stăpânirea lui. Nu și atunci. Când se năpustise asupra ei, Ruby 
văzuse o furie autentică, văzuse dorința lui de a o distruge - și 
de aceea se mirase când își recăpătase cunoștința și constatase 
că era încă în viaţă. Ce îl mai reţinea acum, după ce-i spulberase 
fantezia, după ce-l păcălise? 

Un gând o făcea să se cutremure. Nu se mai temea de 
moarte, dar gândul că va mai avea de suferit o umplea de 
scârbă. Avea senzația că majoritatea oaselor ei erau deja rupte, 
dar cine putea ști ce durere era el în stare să-i mai provoace 
dacă-și punea mintea la contribuţie. Ruby închise ochii și încercă 
să alunge gândul că el avea să se întoarcă ca să se răzbune. 
Amintirea faptului că el o dorea o făcu să scâncească. Doamne 
Sfinte, numai asta nu... 

Un firicel de aer răcoros o făcu să se întoarcă. În faţa ei se 
afla cărămida spartă. Se trase spre perete și râcâi afară bucăţile 


VP - 168 


de cărămidă. Scoase scrisorile și felicitările din ascunzișul lor și 
le întinse pe jos lângă ea. Nu mai avea nicio îndoială că avea să 
moară acolo, în beci - nu mai avea altceva de făcut decât să 
lase un mesaj de orice fel, un semn de orice fel că trăise - și 
murise - în acel decor bizar. Căută cu degetele carioca, îi scoase 
capacul și o scutură energic. Apoi găsi o bucăţică de hârtie 
goală și începu să scrie. 

Nimic. 

Mai scutură o dată carioca și de data asta îi linse și capătul. 
Gustul amar al tușului o învioră și Ruby începu să scrie. Dar 
după trei litere - „Num” - tușul se termină și nu mai fu niciun 
chip să stoarcă ceva din carioca. Se uscase. 

Ruby zăcea înconjurată de scrisori, descurajată, furioasă și 
profund frustrată. Nu se mai osteni să le ascundă - ce sens 
avea? Era tot ce-i mai rămăsese. Singura ei legătură cu lumea 
aflată dincolo de temnicerul ei. Avea să le lase așa, răsfirate ca 
un evantai în jurul ei. Avea să-și petreacă ultimele zile din viaţă 
în compania celor trei fete moarte. 


100. 


Femeia intră în baia jegoasă. Încuie ușa și începu să se 
dezbrace. Curând, era în pielea goală. Stătea în faţa oglinzii 
crăpate a dulăpiorului și se privea. Se apleca în faţă, se întorcea 
într-o parte și în cealaltă, căutând vreo imperfecţiune. Apoi, 
sătulă să se tot examineze, urcă în cadă. Trase perdeaua 
transparentă de duș și dădu drumul la apă. Un jet frustrant de 
subţire țâșni din capul de duș și se scurse pe faţa, gâtul și corpul 
ei. 

Helen opri caseta. Tânăra femeie de pe înregistrare era Ruby. 
lar scena fusese urmărită de undeva de sus, dintr-o perspectivă 
de superioritate totală. 

— În toate detectoarele de fum sunt camere de filmat? Sau 
numai în băi și dormitoare? îl întrebă Helen cu un ton rezervat, 
în pofida disprețului pe care-l simţea. 

Andrew Simpson, cu avocatul său alături, nu spuse nimic. 

— Avem aici o listă completă a proprietăţilor dumneavoastră. 
Dacă vreţi să mergem noi să verificăm, o vom face. Sunt 


VP - 169 


convinsă că pentru chiriașii dumneavoastră va fi foarte 
interesant să afle că-i spionaţi... 

— Numai în dormitoare și băi. 

— Câte proprietăți? 

O nouă pauză, apoi: 

— Douăzeci. 

Helen clătină din cap. Voia ca Simpson să știe ce părere avea 
ea despre el, spera să-l facă să-și piardă calmul. Dar el o privea 
în continuare cu ochii aceia morţi. Sanderson se tot întrebase de 
ce nouăzeci la sută dintre chiriașii lui Simpson erau femei. Acum 
aveau explicaţia. 

— De cât timp durează povestea asta? Și înainte să vă dea 
prin cap să mă minţiţi, se grăbi Helen să adauge, să știți că am 
trimis o echipă la depozitul dumneavoastră din Valmont Road. 
Deci nu vă faceţi iluzii - cunoaștem amploarea „activităţilor” 
dumneavoastră. 

Simpson se holba la mâinile sale - Helen constată mirată că 
avea o mulţime de tăieturi mici - apoi ridică privirea. 

— De mai bine de zece ani. 

— Câte casete aveţi? 

— Sute. 

— De ce faceți chestia asta, Andrew? 

Simpson ezită și își privi avocatul, care dădu discret din cap. 

— Pentru că îmi place să mă uit la ele, răspunse cu voce 
joasă. 

— Ce simţiţi când vă uitaţi la casetele astea? 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

— Vă masturbați în timp ce le urmăriţi? 

— Uneori. 

— Ce vă excită? Corpurile lor? Faptul că ele nu știu că le 
urmăriţi? Sau puterea pe care o aveți asupra lor? 

Simpson îi susținu o clipă privirea. 

— Niciun comentariu. 

— Ba nu, Andrew, va trebui să veniţi cu ceva mai mult de- 
atât, spuse Sanderson preluând ștafeta. Eu am văzut cum arată 
interiorul depozitului dumneavoastră. Știu cum arată obsesia. 
De ce faceţi chestia asta? 

— Clientul meu a refuzat să comenteze, propun așadar să 
mergem mai departe, interveni avocatul. 


VP - 170 


Era un bărbat de aproape șaizeci de ani, obez și autoritar - 
mărturia grăitoare a misoginismului de zi cu zi al lui Simpson. Îi 
plăcea să se uite la femei, dar era clar că nu și-ar fi luat în ruptul 
capului o femeie avocat. Sanderson se uită la notitele ei și 
schimbă tactica. 

— Când v-am interogat prima dată în legătură cu Ruby 
Sprackling, de ce ne-aţi trimis la Nathan Price? 

— Am răspuns întrebărilor dumneavoastră. M-aţi chestionat 
despre el și v-am spus adevărul. El avea cheile de la 
apartamentul lui Ruby... 

— Dumneavoastră nu v-aţi făcut niște copii? Ca să puteţi 
trece eventual pe-acolo să verificați dacă funcţionează 
detectoarele de fum? 

— Nu, răspunse Simpson, refuzând să ia notă de sarcasmul ei. 

— In casa dumneavoastră, printre lucrurile dumneavoastră, 
nu vom găsi cópii ale cheilor? 

— Nu, v-am spus doar. 

Sanderson se lăsă pe spate în scaun și-l privi pe Simpson. Pe 
chipul ei se citea neîncrederea. 

— Unde aţi fost vineri noaptea? 

— Acasă. 

— Locuiţi singur? 

— Da. 

— Și aţi fost singur toată noaptea? 

— Exact. 

— Aţi scos la un moment dat mașina din garaj? 

— Nu. 

— Mai aveţi și alte vehicule? 

— Nu. 

Dar o spuse cu un aer cam agitat. Helen se uită la Sanderson, 
care-și notă ceva în carneţel. 

— In colecţia dumneavoastră am mai găsit înregistrări și cu 
Roisin Murphy, Pippa Briers și Isobel Lansley. Cele trei femei 
găsite moarte pe plaja Carsholt. Aţi fost vreodată acolo? 

— Nu-mi plac plajele, ripostă Simpson. 

— Mai vedem noi. Nisipul de acolo conţine anumite minerale. 
Dacă găsim urme în casa sau mașina dumneavoastră, ne vom 
da seama de unde provin. Câte ore de înregistrare aveți cu 
Ruby? 


VP - 171 


Simpson părea surprins de schimbarea bruscă a tacticii lui 
Helen. 

— Puteţi să fiţi sincer cu mine, Andrew. 

Îi zvâcni ușor faţa la auzul numelui său. Poate nu-i plăcea ca o 
femeie să i se adreseze cu prenumele? Sau poate nu-i plăcea 
numele său? Se ascundea aici ceva mai profund? Helen își 
propuse să cerceteze acel aspect. 

— Nu știu. 

— Multe? Puţine? Așa și-așa? 

— Multe. 

— Vă plăcea mai mult decât celelalte? 

Andrew își feri privirea. 

— Știţi, nu-i așa, că are o mamă și un tată, o soră și un frate 
cărora le este dor de ea? Persoane care o iubesc. 

Helen lăsă cuvintele să-și facă efectul. 

— Știu că o doreaţi, Andrew. Știu că aţi pus mâna pe ea. Dar 
acum vă rog să o eliberaţi. Dovediţi că sunteţi un om mai 
generos decât spune lumea. Dovediţi că puteți fi îndurător. 

Simpson o privi pe Helen ca și cum ar încerca să o citească. 
Helen ura să-l implore pe un om de teapa lui Simpson, dar dacă 
lui îi plăcea ca femeile să i se supună, atunci asta era. 

— Habar n-am unde e. Nu știu nimic despre fetele astea. 

— Ba eu aș crede că știți, i-o întoarse Helen. Aș crede că știți 
foarte multe despre ele. Cum arată în pielea goală, cum arată 
când folosesc toaleta. Cum arată când fac dragoste, când se 
masturbează. Știţi toate lucrurile acestea, Andrew. Și încă și mai 
multe. 

Simpson se holba iarăși la mâinile sale, pentru a evita privirea 
fioroasă a lui Helen. | se păruse ei sau chiar se rușina puţin? 

— Și ştiţi ceva? În curând va ști toată lumea. Când vă veţi afla 
în boxa martorilor, n-o să vă mai dea pace, Andrew. O să vă 
întrebe despre înregistrări, despre desuurile și bijuteriile pe care 
le-aţi furat, despre ce făceaţi când vă gândeaţi la fetele acestea. 
Imaginaţi-vă pentru o secundă cum va fi. Judecătorul, juraţii, 
presa, publicul de la galerie, toți privind la dumneavoastră, în 
timp ce vă obligă să vorbiţi despre ceea ce vă plăcea să faceţi... 

— Inspectore Grace, vă rog să nu-mi intimidaţi clientul, 
încercă avocatul să intervină. 


VP - 172 


— Dar eu pot să vă ajut, Andrew, continuă Helen netulburată. 
Pot să vă scutesc de o investigaţie atât de minuțioasă. De 
umilința asta. 

Andrew Simpson privea în continuare în jos. 

— Dar trebuie să mă ajutaţi și dumneavoastră pe mine. 
Trebuie să-mi spuneţi unde o găsesc pe Ruby. Dacă e încă în 
viață, putem ajunge la o înţelegere. Eliberaţi-o, pledaţi vinovat 
și toate detaliile astea vor rămâne între noi. Va fi secretul 
nostru. 

În sfârșit, Simpson ridică ochii. Helen era iritată să-i vadă 
privirea sfidătoare. 

— Nu știu unde e. 

— Atâta aveţi de spus? 

— Nu aveţi nimic împotriva mea, îi aruncă el în față. 

— Femeile astea au fost chiriașele dumneavoastră. Le-aţi 
urmărit, le-aţi spionat - știați totul despre ele. Tabieturile lor, 
obiceiurile lor, slăbiciunile lor. Au dispărut din imobilele 
dumneavoastră - fără urme de agresiune sau de efracţie - 
fiindcă dumneavoastră aveaţi cheile. Aţi pus mâna pe ele, le-aţi 
ținut captive și, după ce v-aţi săturat de ele, le-aţi omorât. 

— Nu știți nimic. 

— Știu că sunteţi un ticălos și un pervers. Mama 
dumneavoastră mai trăiește, nu-i așa, Andrew? Cum credeți că 
se va simţi când toate aceste lucruri vor ieși la iveală? 

— Du-te dracului! 

— N-am timp de asta. Și nici Ruby nu are. Așa că vă mai 
întreb o dată - unde e? 

— Am spus tot ce-aveam de zis. Și dacă mă mai ameninţi, 
nenorocito... 

— UNDE E? 

Helen se întinsese peste masă și-l apucase pe Simpson de 
guler. Dar Sanderson se ridică imediat în picioare și trase mâna 
lui Helen de pe Simpson, care ridicase instinctiv pumnul pentru 
a răspunde. 

— Cred că deocamdată ne oprim aici, se grăbi Sanderson să 
spună, luând-o înaintea avocatului înfuriat. Între timp, v-aș 
sfătui clientul să se gândească foarte bine să coopereze. 

Sanderson luă caseta și dădu să iasă în urma lui Helen, dar se 
mai opri o dată. 

— E singura mutare pe care o mai are. 


VP - 173 


101. 


Când Ceri Harwood ajunse acasă, îl găsi pe Tim așteptând-o. 
Încercase toată ziua să ia legătura cu ea - Ceri își închisese 
până la urmă telefonul mobil. Știuse în clipa aceea că amână 
doar momentul în care va trebui să stea față-n față cu el. 

Fusese o zi lungă. Confruntarea avută cu Helen Grace o 
abătuse și, mai mult de-atât, o îngrijorase. Işi imagina momentul 
de luni de zile - de când pusese în mișcare întreaga acţiune - și 
se dovedise a fi o mare dezamăgire. In vocea lui Helen fusese 
prea multă sfidare, prea multă siguranță că va supravieţui 
acestui atac. Faptul că cei de la Anticorupţie nu dăduseră încă 
de urma dosarului înrăutățea și mai mult situaţia. 

— Te-am sunat. 

— Știu, răspunse Ceri fără urmă de entuziasm, trântindu-și 
geanta pe jos și prăbușindu-se pe canapea. 

Știa că era necesar să poarte acea conversaţie, dar nu se 
simțea în stare. Era obosită moartă - nu se putea gândi la 
altceva decât să se bage în pat și să se izoleze complet de restul 
lumii. 

— Trebuie să vorbim. 

Existau oare cuvinte mai neplăcute decât acelea? 

— Atunci vorbește, spuse Ceri cu privirea ațintită în tavan. 

— Îmi pare rău, Ceri. Că a trebuit să vezi asta. Că a trebuit să 
afli așa. Ar... ar fi trebuit să-ți spun înainte. Am vrut, dar parcă 
nu ne aflăm niciodată în același timp în același loc. 

— Deci e vina mea? 

— Bineînţeles că nu. Bineînţeles că nu, draga mea. 

— Să nu îndrăznești! 

Privirea pe care i-o aruncă Ceri era atât de severă, încât Tim 
ridică mâinile ca și cum s-ar fi predat, recunoscându-și greșeala. 

— Ce vreau eu să zic este că ar fi trebuit să-ţi spun. Dar viața 
noastră de acum ne-a făcut să nu mai petrecem atât de mult 
timp împreună ca înainte. 

Era mai mult decât un sâmbure de adevăr în toate astea, dar 
a naibii să fie ea dacă avea să recunoască. 

— Nu acuz pe nimeni, continuă el. Eu sunt ocupat cu afacerile 
mele și tu ai un serviciu care îţi cere să te implici nespus de 
mult. 


VP - 174 


— De ce ai venit cu ea aici? întrebă Ceri, sătulă de justificările 
lui. 

— De prost. Nu știu unde mi-a stat mintea. 

— De ce ea? 

O pauză lungă. Ceri urmărea atentă cum își căuta soţul ei 
cuvintele potrivite. Era singura întrebare la care își dorea cu 
adevărat un răspuns. 

— Pentru că-mi place. Și pentru că vrea să-și petreacă timpul 
cu mine. 

— Și faptul că e tânără și frumoasă n-are nicio importanţă. 

— Nu, nu are. Știu că n-o să mă crezi. Dar să știi că nu eu am 
umblat după ea. Ea a venit la mine. 

— Ce drăguţ. 

— Te rog, Ceri. Încerc să-ţi explic. Nu vreau să te rănesc. Nu 
ţi-am fost niciodată infidel. Ca să fiu sincer, niciodată n-am 
crezut că-ţi voi fi. Nu voiam să fiu genul acela de bărbat. 

— Cât de dezamăgit trebuie să fii. 

— Dar ea voia să-și petreacă timpul cu mine. Și asta m-a atras 
foarte mult. 

— Și eu nu vreau? 

— Vrei? 

Ceri era atât de șocată de replica lui, încât preţ de câteva 
secunde nu știu ce să spună. 

— Sigur că vreau. Doar ești soțul meu. 

— N-am mai fost asta de multă vreme. 

— Asta-i clar. 

— Nu mă refeream la mine, Ceri. 

Ceri se holbă la el. Acum nu mai părea să se căiască, lucru 
care o scotea și mai mult din sărite. 

— În ultimii doi ani, abia dacă ne-am mai văzut. Am locuit 
împreună, dar... suntem ca două nave care trec una pe lângă 
cealaltă prin noapte. leșim în weekenduri cu copiii, dar no; doi 
când ne vedem cu adevărat? 

— Poate n-ai observat, dar anul trecut am avut unul dintre 
cele mai grele cazuri din cariera mea. 

— Știu asta. Ella Matthews a fost un caz important. Dar au 
trecut zece luni de-atunci. Și nu te văd mai des decât te vedeam 
la momentul ăla. 


VP - 175 


— Haide, Tim, știi bine ce s-a întâmplat după împușcarea ei. 
Ancheta publică, audierea la Comisia pentru plângeri împotriva 
poliţiei... 

— Toate astea s-au terminat de mult. Problema nu e Ella 
Matthews. Problema e locul ăsta. 

— Casa asta? 

— Southampton. De când ne-am mutat aici am avut 
probleme. 

— Credeam că-ţi place aici. Suntem aproape de părinţii tăi, 
copiii se simt foarte bine, ţie îţi place să navighezi... 

— Bine, tu ai avut probleme. 

Ceri îl privea fix. Și-ar fi dorit să-l contrazică, să ţipe și să urle 
în faţa aia a lui proastă, cu un aer atotștiutor. Dar ce spunea el 
era în oarecare măsură adevărat. Privirea îi fugi către geanta 
din hol, apoi reveni asupra lui Tim. 

— Eu am adus o persoană străină în căsnicia noastră. Și îmi 
asum întreaga răspundere pentru acest lucru și pentru durerea 
pe care ţi-am pricinuit-o. Dar și tu ai făcut la fel. 

— Eu n-am făcut așa ce... 

— Tu crezi că toată lumea e obsedată de Helen Grace. Tot 
timpul te plângi de asta. Dar tu ești obsedată de ea, Ceri. Din 
cauza ta ne-am înstrăinat noi doi. Și dacă nu vrei să recunoști 
asta, nu mai avem nicio șansă. 


102. 


— Te-am dezamăgit. 

Helen era în camera de hotel a lui Daniel Briers. 

— Sunt sigur că ai procedat cum ai considerat tu că e mai 
bine, îi răspunse bărbatul. 

Helen înălță privirea, încercând să ghicească dacă era supărat 
pe ea, dar tonul lui era greu de interpretat. Voia ca el să-i spună 
că o iartă, să-i alunge sentimentul că nu făcuse tot ce ar fi 
trebuit să facă, să-i alunge rușinea. Dar el tăcea. 

— Mâine îl vom interoga iarăși pe Simpson - să vedem dacă o 
noapte în celulă va avea vreun efect asupra lui. Se poate 
aștepta la un proces lung, deci, dacă are minte, o să 
coopereze... 


VP - 176 


Dar chiar credea Helen acest lucru? Simpson păruse atât de 
sfidător, atât de hotărât să nu-și asume nicio vină. Oare chiar 
avea să reziste și să încerce să iasă basma curată? Sau era 
altceva la mijloc? Atitudinea lui sfidătoare izvora din 
nevinovăție? Nu părea probabil - corespundea în atâtea privinţe 
profilului lor - dar gândul acesta sâcâitor stăruia în mintea lui 
Helen, descurajând-o. 

Daniel tăcea, așa că Helen continuă: 

— Îmi pare rău, oricum, că ţi-am înrăutățit situaţia. Dacă mi- 
aș fi păstrat calmul, l-aș fi convins, poate, să coopereze. N-am 
nicio scuză. Uneori... uneori văd roșu în faţa ochilor. Nu mă pot 
abtine. E în ADN-ul meu. 

Helen nu era sigură cât îi putea împărtăși lui Daniel, cât știa el 
deja despre ea, dar se simţea obligată să-i explice eșecul din 
camera de interogatoriu. 

— Uneori, când mă aflu în încăperea aia, când stau față în 
faţă cu un individ de teapa lui Simpson, mă simt de parcă aș 
avea iarăși doisprezece ani. Simt neputinta, disperarea pe care 
o trăiește cineva aflat în situaţia lui Ruby și... mă văd pe mine 
cu Marianne. În casa aia. Îmi amintesc ce făcea tatăl meu, ce 
voia să facă, ce a trebuit să facă Marianne ca să mă protejeze 
pe mine. Îi văd pe bărbaţii ăia, mă gândesc la ea și... simt că se 
frânge ceva în mine. 

Helen nu ridică privirea, nu voia să vadă reacţia lui Daniel. 
Voia doar să-i spună cine era ea, o dată pentru totdeauna. 

— O parte din mine vrea să-i distrugă. Știu că sună cumplit, 
dar ăsta e adevărul. Aroganţa lor, violența lor mă scârbesc. Ar 
trebui să fiu în stare să mă abţin, dar sentimentele acelea sunt 
întotdeauna prezente. Am o ură în suflet. Nu o vreau, dar nu pot 
scăpa de ea. Mă înţelegi cât de cât? 

În sfârșit, înălţă privirea. La ce se așteptase? La înţelegere? La 
dojană? La furie? Helen s-ar fi mulţumit cu oricare dintre aceste 
variante, dar, spre surprinderea ei, Daniel privea pe fereastră. 
Pe Helen o șocă expresia lui absentă - părea plictisit. 

Urmă o pauză lungă, după care Daniel se întoarse spre ea, 
realizând în sfârșit că Helen spusese tot ce avusese de spus. 

— Îmi pare rău, nu era nevoie să auzi toate astea, spuse 
Helen oscilând între furie și un sentiment profund de 
stânjeneală. Niciodată nu-și mai destăinuise cele mai intime 
sentimente. 


VP - 177 


— Ba nu, chiar aș vrea să aflu mai multe despre tine, se grăbi 
Daniel să spună, dar pentru Helen era limpede că minţea. 

— N-ar fi trebuit să vin aici... 

— Helen, stai... 

Dar ea era deja la ușă. Răsuci mânerul și murmură: 

— Îmi pare rău, Daniel. 

Și apoi plecă. 


103. 


Helen se îndepărta de hotel cu pași grăbiţi. Ce fraieră fusese! 
Ce fraieră proastă, naivă, disperată. Ce fel de polițistă era ea? 
Să se agațe de vulnerabilitatea și durerea unui tată îndoliat și să 
spere că va avea și ea ceva de câștigat? Voise să profite de pe 
urma situaţiei. Ba nu. Sperase să găsească o oarecare 
consolare, o senzaţie de pace, un refugiu. 

Ce gândea el acum despre ea? Helen apreciase total greșit 
situaţia, încercase să-i vâre pe gât unui bărbat care nu simţea 
nimic pentru ea, care nu se gândea la ea, propriile ei nevoi. Era 
plictisit de slăbiciunea ei și cine i-o putea lua în nume de rău? 
Avea problemele lui. 

Helen se îndrepta spre motocicletă - habar n-avea unde 
mergea, voia doar să plece de acolo, să se îndepărteze de locul 
celei mai recente greșeli a ei. Dar, când își luă casca, îl văzu. In 
oglinda laterală, văzu cum silueta vine grăbită spre ea. leșise 
din umbră, voia s-o ia prin surprindere și era la un pas de ea. 
Fără să șovăie o clipă, Helen se răsuci, își luă avânt cu un gest 
hotărât și rapid și-l lovi cu casca de motociclist. Bărbatul ridică 
mâinile, dar era prea târziu - casca se ciocni cu toată forța de 
capul lui. El se dădu câţiva pași înapoi, împleticindu-se, ea dădu 
drumul căștii și se aruncă asupra lui, trântindu-l pe caldarâm. 
Helen ridică pumnul încleștat și îl îndreptă ca turbată spre 
grumazul lui. 

Însă lovitura ei pierdu din forță, braţul ei pierdu din elan pe 
măsură ce-și parcurgea traiectoria în jos, fiindcă Helen îl 
recunoscuse pe agresor. 

Jake. 


VP - 178 


Pumnul ei alunecă de pe grumazul lui Jake și acesta își duse 
acum mâinile la faţă, pentru a se feri de o nouă lovitură. O 
tăietură adâncă deasupra ochiului stâng sângera deja abundent. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Jake. Ce dracu’ faci? Era să 
te omor. 

— Mie-mi spui, răspunse el furios, împingând-o de pe el și 
ridicându-se, nesigur pe picioare. 

— Ce naiba cauţi aici? De ce te strecori așa? 

— Ai fost cu e? 

Helen înțelese brusc ce se petrecea. 

— Doamne Sfinte - m-ai urmărit? 

Jake se uita fix la ea, sfidător, dar fără să nege. 

— De când mă... 

— De aproape o săptămână. 

Helen își plecă privirea în pământ. Simţise că e urmărită? Da, 
mașina aceea când venise de la Northampton. Alungase vagile 
semnale de alarmă. Nu le acorda niciodată prea multă atenţie - 
știa ea cum să-și poarte de grijă - și nu se așteptase să fie Jake. 
Nu ajunseseră la o înțelegere? 

— ÎI iubești? întrebă Jake, spulberându-i astfel lui Helen orice 
iluzie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Jake, nu e nimic de felul... 

— Îl iubeşti? 

— Du-te dracului, îi aruncă Helen în faţă, se răsuci și se urcă 
pe motocicletă. 

— Nu pleca, te rog. Trebuie să vorbim. 

Helen ezită un moment, după care își așeză casca pe cap. 

— Nu mai e nimic de zis. i 

Se instală în șaua motocicletei și plecă în viteză. In oglindă, 
Jake se făcea tot mai mic. Dacă în clipa aceea ar fi dispărut cu 
totul, ea n-ar fi avut nimic împotrivă. Seara aceea îi dovedise un 
singur lucru. Viaţa ei era o glumă proastă. lar zeii nu aveau să 
se mai sature niciodată să-și bată joc de ea. 


104. 


Scoase laptopul din husă și îl așeză cu grijă pe masa din 
bucătărie. Rămăsese singură - casa era învăluită într-o tăcere 


VP - 179 


apăsătoare - totuși ezita. Era o dovadă de slăbiciune să cedeze? 
Sau era doar recunoașterea unui adevăr fundamental? 

Tim plecase cu o oră în urmă. Işi recitase textul și plecase. 
Evenimentele se precipitau și, în pofida nesfârșitelor discuții pe 
care trebuiau să le poarte - înfrumusețarea de ochii lumii a 
sfârșitului unei căsnicii -, ea își dădea seama că Tim luase deja o 
hotărâre. Nu mai era cale de întoarcere. Nu o mai iubea. Părea 
ciudat să-i treacă prin minte un asemenea gând îndrăzneț și 
urât, dar asta nu însemna că nu era adevărat. El găsise pe 
cineva care-l făcea să fie vesel și fericit. Ceea ce soţia lui nu mai 
reușea să facă. 

In mod ciudat, Ceri nu simţea nicio dorinţă de a lupta pentru 
el. Nu pentru că nu l-ar fi iubit - îl iubea, iar gândul că era o 
nevastă părăsită o umplea de amărăciune -, ci pentru că 
întotdeauna se ferise de bătăliile pierdute. De ce să 
prelungească agonia? Se dojeni în sinea ei pentru resemnare - 
nu era lucru hotărât ca o femeie înșelată să lupte pentru 
bărbatul ei? - dar brusc nu mai avea nici energia, nici voinţa 
necesare. Ce se întâmpla cu ea? : 

Se duse la frigider și își turnă un pahar cu apă. In ziua aceea 
nu reușea să-și controleze emoțiile - o profundă nefericire 
amestecată cu o ciudată bucurie a așteptării - și voia o clipă să 
se adune. Se simțea constant pe punctul de a izbucni fie în râs, 
fie în plâns. |și recâștigă stăpânirea de sine, se întoarse la masă 
și luă loc. 

Apăsă butonul de pornire și laptopul se trezi la viaţă cu un 
bâzâit. Imediat se deschise o fereastră de dialog, în care i se 
cerea parola master. Degetele lui Ceri zăboviră deasupra 
tastelor. Era rău destul că adusese laptopul lui Helen acasă - îl 
„îimprumutase” de la persoana ei de legătură de la Anticorupţie 
- dar era și mai rău să-i acceseze documentele private. 

Helen îi dăduse toate informaţiile privitoare la parole, așa că 
Ceri, cu o ușoară urmă de regret, tastă acum parola master. 
Desktopul lui Helen se deschise imediat. Ceri dădu clic pe primul 
document și o nouă fereastră de dialog se ivi și îi ceru un cod de 
criptare. Harwood îl introduse cuminte și documentul se 
deschise. Dar nu era foarte interesant - doar o listă de contacte. 
Clătinând din cap, Harwood perseveră, deschizând și închizând 
documente, introducând parole după parole, pătrunzând treptat 
tot mai adânc în sistemul lui Helen. 


VP - 180 


Acum ajunsese la cele mai bine păstrate materiale, la 
mecanismele interne ale minţii și sufletului lui Helen. Îi sorbi 
jurnalul detaliat al perioadei când întâi îl urmărise pe Robert 
Stonehill și apoi se împrietenise cu el. Îi citi numeroasele e- 
mailuri trimise în încercarea disperată de a-l localiza. La și mai 
mare adâncime, Ceri dădu peste adevărata comoară. Un jurnal 
pe care Helen îl ţinuse cu ceva întreruperi de când începuse să 
lucreze în poliție și care documenta mândria ei de a purta 
uniformă, sentimentul de siguranţă și putere pe care i-l dădea 
acea poziţie, dar și profundele îndoieli pe care le avea despre 
sine pe măsură ce cariera ei avansa. 

Se făcuse târziu, dar Ceri continua să citească, delectându-se 
cu confesiunile lui Helen privitoare la mânia și scârba de sine, la 
acuzaţiile pe care și le adresa, dar în care se amestecau și 
momente de fericire și optimism. În pofida succesului ei, Helen 
chiar era blestemată, gândi Ceri, mânată permanent de dorinţa 
de a alunga niște demoni care aveau să-i scape mereu. Toţi anii 
petrecuți întâi în casa aia și apoi în orfelinate îi provocaseră răni 
și îi lăsaseră tot soiul de cicatrice. Nu mică fu satisfacția lui Ceri 
când înţelese că unele dintre acele răni nu aveau să se închidă 
niciodată pe deplin. 

Stătea în întuneric, cu paharul de apă neatins, și citea pagină 
după pagină. Nu mai era atentă la nimic din jurul ei, absorbită 
fiind de această examinare amănunţită a lui Helen Grace. 
Schimbul de cuvinte avut cu Tim era de mult uitat și, pe 
moment, era ca și cum el nici n-ar fi existat. 


105. 


E greu să treci neobservată când ești de dimensiunea unei 
mici balene. Acesta și era unul dintre motivele întemeiate 
pentru care poliţistele cu o sarcină avansată erau, de regulă, 
repartizate muncii de birou. 

Era dimineaţa devreme și locuitorii de pe Georges Avenue 
începeau să-și facă apariţia. Trăgeau perdele, goleau cești de 
ceai și cei mai matinali dintre ei urcau în mașinile și dubele lor, 
aruncând uneori câte o privire mirată către străina însărcinată 
care se sprijinea de un stâlp. 


VP - 181 


Charlie se simţi brusc obosită și neroadă. Ei aveau o singură 
mașină și, deși lui Steve nu-i trebuia astăzi, ea evitase s-o 
folosească. Steve iubea mașina aceea și o îngrijea cu 
meticulozitate. Nu-i stătea în fire să controleze totul, dar ar fi 
observat totuși o creștere a kilometrajului cauzată de o călătorie 
până la Northampton și înapoi. Charlie luase așadar un taxi, un 
tren și încă un taxi - pentru a ajunge în cele din urmă într-un sat 
din Northamptonshire, unde deocamdată nu avea altceva de 
făcut decât să aștepte. Cheltuise bani, o dureau picioarele și se 
mai anunţa și o durere de cap, dar... se simţise obligată să vină 
aici. Fără să vrea, jucase un rol într-o conspirație care pe Helen 
încă o mai putea costa capul. Dacă exista vreo șansă ca Charlie 
să influenţeze mersul lucrurilor, trebuia să profite de ea. 

Auzi cum se închide ușa casei și înălţă privirea. Inspectorul 
Tom Marsh se opri în drum spre mașină, se întoarse și-i făcu 
semn cu mâna soţiei sale, care se ivise acum la fereastra 
dinspre stradă. Charlie porni către el. 

— Cu ce vă pot ajuta? Inspectorul Marsh o privea nedumerit. 
Aţi venit la Rose? 

— Nu, Tom, am venit la dumneavoastră. 

Marsh își pierdu brusc siguranţa de sine. Charlie o zări din 
colțul ochiului pe soția sa, care îi urmărea de la fereastră. Și se 
întrebă de ce crime amoroase se făcuse Marsh vinovat în trecut 
și dacă ar fi putut folosi acest lucru în avantajul ei. Să fii acostat 
de o femeie însărcinată și furioasă nu face o impresie foarte 
bună asupra nevestei - sau a vecinilor. 

— Îmi pare rău, dar nu știu cine sunteţi și trebuie să plec la 
serviciu, spuse el, și dădu să treacă pe lângă ea. 

Însă Charlie îl apucă de braţ și-l împiedică să-și vadă de drum. 

— Dumneavoastră nu mă cunoașteți pe mine, dar eu sunt 
polițistă și prietenă cu inspectorul Grace. 

Charlie observă mulțumită cum pălește Marsh. 

— Dumneavoastră v-aţi adus contribuţia la o mică și urâtă 
conspirație și eu cu dragă inimă aș informa-o pe soţia 
dumneavoastră despre rolul pe care l-aţi jucat - deja pare cam 
suspicioasă - dar bănuiesc că asta ar presupune ca 
dumneavoastră să  mărturisiți cu cât v-au plătit. Soţia 
dumneavoastră știe că luaţi mită? 


VP - 182 


Marsh aruncă o privire îngrijorată în direcţia soţiei sale. Pe 
fața ei se citeau o mie de întrebări și Charlie constată amuzată 
că pe fruntea lui Marsh se iviseră broboane de sudoare. 

— Dar o să vă scutesc de această umilinţă, dacă-mi veţi 
spune când și unde v-a contactat Harwood prima oară. Dacă îmi 
dați această informaţie și o confirmaţi în scris... 

— Harwood? Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. 

— Să fim serioşi, Tom. Știu că ea v-a contactat, v-a avertizat 
că Helen va veni la dumneavoastră, v-a cerut să înregistrați... 

— Nu m-am întâlnit niciodată cu o femeie, o întrerupse Marsh. 

Ușa casei tocmai se deschidea și Marsh aruncă iarăși o privire 
îngrijorată în acea direcţie. 

— Atunci cu cine? Cine v-a cerut să înregistrați discuţia? 

— Mi-a spus că-l cheamă inspector Latham, dar nu l-am 
crezut. L-aș recunoaște dacă l-aș revedea. Un tip înalt, de 
culoare, cu un accent de pe coasta de sud. 

— Un tip înalt, de culoare? 

— Doar m-aţi auzit, se răsti Marsh și se întoarse către soţia sa 
îngrijorată. 

— Ce se-ntâmplă, Tom? întrebă Rose Marsh cu privirea 
aţintită asupra lui Charlie și a burții ei proeminente. 

— Imi cer scuze că v-am deranjat. Nu-mi răspunde nimeni la 
numărul optzeci, poate știți dumneavoastră când se întorc 
acasă? 

Charlie le mulțumi cu un zâmbet fals și plecă, fără să-i mai 
pese dacă Rose dăduse crezare minciunii ei. O mică neplăcere 
domestică - măcar atâta merita Marsh. Işi scoase mobilul să 
cheme un taxi, cu gândul deja la următorul pas. 

Sosise momentul să poarte o discuție între patru ochi cu Lloyd 
Fortune. 


106. 


Cei doi bărbați stăteau tăcuți la masă, cu micul dejun aranjat 
în faţa lor. Lloyd îi pregătea întotdeauna tatălui său micul dejun 
- ceai, ouă fierte moi, pâine integrală prăjită, zi de zi - și deseori 
își găsea consolarea în acest tabiet. In ziua aceea, însă, era cu 
nervii în piuneze. 


VP - 183 


Abia dacă închisese un ochi toată noaptea. Și nici cu o noapte 
înainte nu dormise mai bine. De la schimbul de cuvinte avut cu 
Ceri Harwood acasă la ea îl rodea un sentiment de neliniște. 
Faptul că ea îi făcuse avansuri sexuale era destul de rău, dar 
acesta nu fusese decât preludiul unei povești mult mai grave și 
alarmante. Ceri Harwood, femeia pe care nimic nu părea s-o 
clatine, care stăruise că el nu va avea decât de profitat de pe 
urma participării la intriga ei de îndepărtare a „cancerului” 
Helen Grace din secția lor de poliţie, se clătina acum, zguduită 
atât de traume personale, cât și de dezamăgiri profesionale. Ce 
prost fusese să o creadă pe cuvânt! Dar păruse atât de sigură 
pe sine și, pe măsură ce-i vorbise, în faţa lui parcă se deschisese 
un nou drum. Dacă ar fi ocupat postul lui Helen, Lloyd ar fi fost 
cel mai tânăr inspector din istoria Departamentului de 
Investigaţii Criminale Hampshire - în sfârșit și-ar fi putut privi 
tatăl în ochi cu mândrie. 

Lloyd ridică ochii de la micul său dejun neatins și observă că 
tatăl lui, Caleb, îl fixa cu privirea. 

— Ți-e frică de mine, fiule? 

— Sigur că nu, se grăbi Lloyd să răspundă, dar nu avea un ton 
foarte convingător. 

— Atunci de ce nu vorbești cu mine? 

Lloyd cobori iar privirea în farfurie. Existau un milion de 
variante de răspuns. Frica de a fi judecat. Frica de a nu se ridica 
la nivelul așteptărilor. Frica de a nu fi iubit. Dar cum să-i spună 
toate astea tatălui său? 

— De câteva zile tot rumegi problema asta de serviciu. 
Spune-mi și mie despre ce e vorba. Poate te pot ajuta. 

— Tată... 

— Te rog, fiule. Nu-mi place să-l văd nefericit pe copilul meu 
preferat. 

Lloyd simţi cum roșește - de stânjeneală și de rușine. Nu era 
corect ca un părinte să aibă un copil preferat și lucrul ăsta îl 
făcea să se simtă de zece ori mai vinovat. 

— Mă tem că ţi-am înșelat așteptările. 

— N-ai făcut asta niciodată. Poate nu-ţi arăt întotdeauna și 
știu că sunt sever cu tine, dar... 

— Te-am trădat pe tine și m-am trădat pe mine. 


VP - 184 


Amărăciunea din glasul lui era intensă și deslușită. Caleb nu 
zise nimic, își privi doar bănuitor fiul și pe chipul lui se puteau 
citi relele presimţiri pe care le avea. 

— M-am purtat într-un mod neprofesionist... ilegal. Totul de 
dragul unui grad superior, pentru mai mult prestigiu. Dar... am 
greșit, tată. Am sacrificat un om pentru a-mi atinge scopurile. 

Dăduse totul pe față. 

— Ce-am făcut eu este opusul a tot ceea ce m-ai învăţat tu... 
a tot ceea ce am vrut să fiu. Și acum nu îndrăznesc să te privesc 
în ochi. 

Lloyd se holba în continuare la farfurie, în așteptarea 
mustrărilor. Dar, spre surpriza lui, simți cum mâna aspră a 
tatălui său îi ridică bărbia. Se pomeni privind chipul îmbătrânit al 
tatălui său și citi pe el bunătate, nu critică. 

— De ce ai făcut asta, fiule? Pentru mine? Sau pentru tine? 

— E același lucru, răspunse Lloyd sincer. 

De îndată zări o umbră - ce era? rușine? regret? - traversând 
faţa tatălui său. 

— Atunci, dacă vrei să învinuiești pe careva, învinuiește-mă 
pe mine, spuse Caleb cu blândeţe. 

— Nu ești tu de vină. Eu am făcut-o. 

— Ba nu. Eu sunt de vină. Eu te-am tot presat. Eu am vrut ca 
tu să fii un om mai bun decât am fost eu. 

Spre rușinea sa, Lloyd simţi cum i se umplu ochii de lacrimi. 

— Ce tot spui? Tu ești cel mai bun om pe care-l cunosc. 

— Nu spune asta. 

Glasul lui Caleb tremură când rosti aceste cuvinte. Dar 
supărarea sau altceva îl făcea să tremure? 

— Știu că tu m-ai respectat întotdeauna, Lloyd, vorbi Caleb 
rar, și pentru asta te iubesc. Dar am fost sever cu tine, am 
așteptat atâta de la tine, numai fiindcă am fost cum am fost. 

— Ai muncit zi de zi ca să ne asiguri nouă existența. Ti-ai 
nenorocit sănătatea, corpul... 

— Nu munca m-a nenorocit pe mine, răspunse tatăl și-l 
reduse pe Lloyd la tăcere. Nu munca. 

— Atunci ce? întrebă Lloyd, deodată nesigur și tulburat. 

Urmă o pauză lungă, după care bătrânul răspunse, în cele din 
urmă: 

— N-am mai spus asta nimănui. Nici măcar răposatei tale 
mame. Am fost un hoţ. 


VP - 185 


Lloyd se uită la el neîncrezător. Cunoștea semnificaţia acestor 
cuvinte, dar îi păreau lipsite de sens. 

— Pe vremea aia, dacă lucrai la docuri, trebuia să faci parte 
ori dintr-o echipă, ori dintr-o bandă. 

Lloyd se holba la el, întrebându-se ce avea să mai urmeze. 

— Eu am optat pentru a doua variantă. Luam puţin de acolo, 
puţin de dincolo, după cum îmi treceau mărfurile prin mână. Le 
dădeam mai departe și căpătăm bani pentru ele. Aveam nevoie 
de bani pentru voi toţi, dar asta nu înseamnă că nu regret ce-am 
făcut. Atunci când mi-am rupt spatele, n-am căzut. Am încasat 
bătaie de la o bandă rivală. Am făcut ce-am putut ca să 
supraviețuiesc și, dacă am fost dur cu tine, am făcut-o numai 
pentru că am vrut ca tu să ajungi mult mai departe decât mine. 
Înţelegi? 

Lloyd dădu din cap, dar sentimentele lui erau mult mai încete 
decât mintea sa. Nu știa ce să gândească sau să simtă. 

— Și m-am urât pentru că v-am minţit pe tine și pe mama ta. 
Până și pe puturoșii ăia de fraţi ai tăi. Dar încearcă să înţelegi... 
uneori îţi dai seama că ai mers prea departe pe un drum și nu 
mai există cale de întoarcere. Deci nu te judeca după 
standardele mele. Tu ești de zece ori mai bun decât mine. 

Acum se iviseră lacrimi în ochii lui Caleb. Lloyd plângea și el, 
fără jenă, agăţat de braţul tatălui său. Plângea pentru minciunile 
care-i fuseseră spuse, pentru sentimentul de rușine pe care-l 
avusese atâta vreme. Dar cel mai mult plângea pentru prostia 
lui, fiindcă acum știa că-și sacrificase cariera unui zeu fals. 


107. 


Helen simţea cum o scanează Sanderson în căutarea vreunui 
semn de instabilitate sau violenţă. Stăteau din nou faţă-n faţă 
cu Andrew Simpson și, deși nu se rostise niciun cuvânt în acest 
sens, Helen știa că subalterna ei era conștientă de pericolul unei 
noi izbucniri. Nu o acuza pe Sanderson. După o noapte 
nedormită, Helen arăta și mai epuizată, și mai încordată decât 
cu o seară înainte. Nu era de mirare că Sanderson părea 
neliniștită. 


VP - 186 


Simpson era impasibil, ca de obicei, deși părea mult mai 
tensionat decât înainte. Își tot freca faţa cu mâna și își masa 
tâmplele: părea stresat, nefericit - de parcă l-ar fi durut ceva. 

— Deci vreţi să aflaţi întâi vestea bună, Andrew, sau vestea 
rea? 

Simpson o privi pe Helen bănuitor, nesigur pe ce punea ea la 
cale în dimineaţa aceea. 

— Vestea bună este că echipele noastre de căutare au 
cercetat fiecare centimetru pătrat al proprietăților 
dumneavoastră și nu au găsit nicio urmă a lui Ruby Sprackling. 
Vestea rea este că au găsit suficiente dovezi de supraveghere 
ilegală și transfer de fișiere pornografice, pentru ca procurorul 
să aibă de ce să se bucure. 

Se înșela Helen sau zâmbetul implacabil al avocatului 
tremurase puţin? Spera să nu se fi înșelat. 

— Concluzia este că în după-amiaza aceasta vor începe să 
formuleze capetele de acuzare, asta dacă nu le dau eu un motiv 
convingător să n-o facă. 

— Adică? 

În sfârșit vorbise și avocatul. 

— Adică dacă cooperaţi. Vreau să ne uităm împreună la 
fiecare fișier, la fiecare înregistrare, la fiecare detaliu din vieţile 
acestor fete. Vreau să știu totul despre activităţile lor, dar și ale 
dumneavoastră. Nu trebuie, bineînţeles, să vă hotărâți chiar în 
clipa asta. Va trebui să vă sfătuiţi cu avo... 

— Bine. 

Vorbise încet, dar ferm. 

— Mai tare, vă rog, domnule Simpson. Să se audă pe 
înregistrare. 

— Bine, o să cooperez, spuse Simpson resemnat. 

Helen era mulţumită să constate că atitudinea lui sfidătoare 
se mai înmuiase. Poate că noaptea petrecută în celulă avusese 
totuși efectul scontat. Helen se întoarse către Sanderson și îi 
făcu semn din cap să înceapă. Nici colega ei nu dormise, dar 
petrecuse noaptea într-un mod mai profitabil, cercetând 
amănunţit activitatea de urmărire și spionare a lui Simpson din 
ultimii zece ani. 

— Vă plac noutăţile, domnule Simpson? Sau preferaţi lucrurile 
cu care v-aţi obișnuit deja? 


VP - 187 


Simpson se uită întrebător la Sanderson, pentru ca în final să 
răspundă: 

— Cred că și una, și alta. 

— Dar când e vorba de fete? 

— Cred că noutățile. 

— De ce? 

— Mă plictisesc. 

— Să vă uitaţi tot la aceleași fete? 

El ridică din umeri, dar nu o contrazise. 

— Deci aveți felurite obiceiuri de vizionare. Și mereu o 
mulțime de chiriașe care se mută în și din locuințele 
dumneavoastră. 

— Sigur. 

— Aveţi un gen preferat, Andrew? 

Întrebarea fusese rostită parcă în treacăt, dar Helen observă 
că Sanderson îi aștepta răspunsul cu încordare - la fel ca ea. 

— În înregistrările dumneavoastră apar tot soiul de fete. 
Înalte, scunde, cu ten deschis, cu ten închis, brunete, blonde. 
Preferați un gen anume? A 

— Nu sunt mofturos... dar probabil blondele. In special cele 
oxigenate, la care restul părului e, cum să zic... 

Amuţi, brusc conștient de privirile celor două femei. Era prima 
oară de când îl interogau când roșea. 

Helen se ridică în picioare. 

— Menţionăm pentru înregistrare că inspectorul Grace iese 
din încăpere. Va continua agentul Sanderson și nu uitaţi 
înțelegerea noastră, domnule Simpson. Toate amănuntele. 

Helen îl privi stăruitor, iar el îi sustinu privirea, dând ușor din 
cap. Sanderson reluă interogatoriul încă înainte ca Helen să fi 
părăsit încăperea, dar aceasta era deja cu mintea în altă parte. 
Sanderson nu arsese gazul degeaba toată noaptea: un adevăr 
neplăcut, dar de necontestat ieșise la lumină - Simpson nu avea 
un gen preferat. Ucigașul pe care-l vânau ei era mânat de 
dorinţa de a răpi femei cu păr negru și ochi albaștri, în vreme ce 
Simpson tânjea mereu după ceva nou, fără să-l intereseze în 
mod deosebit forma corpului, culoarea ochilor sau nuanţa 
părului. Părea chiar că înfățișarea fetelor nu conta pentru el - 
doar faptul că le putea urmări neobservat. Ceea ce însemna că 
temerea care o rodea pe Helen avea să se adeverească, 


VP - 188 


probabil - Andrew Simpson nu era vinovat de uciderea fetelor 
găsite pe plajă. Și nici de răpirea lui Ruby Sprackling. 


108. 


— Am hotărât să-l eliberăm pe Andrew Simpson pe cauţiune, 
după ce va fi terminat colaborarea cu noi. 

Echipa adunată în centrul de comandă reacţionă cu surpriză și 
neliniște. Auziseră ei zvonuri despre așa ceva, dar anunţul lui 
Helen îi mira totuși. 

— Vom continua să-l urmărim, desigur, și urmează să fie pus 
sub acuzare. Dacă va coopera cu noi și ne va ajuta să ducem la 
bun sfârșit ancheta, vom revizui poate capetele de acuzare. Dar, 
continuă Helen, ignorând privirile dușmănoase ale câtorva 
dintre polițiste, vreau să știți că, până una, alta, Andrew 
Simpson nu mai este suspectul nostru principal. 

Pe măsură ce-i absorbea cuvintele, echipa se mai foi și mai 
murmură o vreme. Privirea lui Helen alunecă în direcţia lui Lloyd 
Fortune. În calitate de adjunct, Fortune ar fi trebuit să fie alături 
de ea, să conducă ancheta împreună cu ea, dar în ultima vreme 
fusese ciudat de absent - atât fizic, cât și psihic. Părea și el, la 
fel ca ea, istovit. 

— Andrew Simpson nu a avut preferinţe printre fetele pe care 
le-a urmărit și atât agentul Sanderson, cât și eu credem că nu 
mai corespunde profilului infractorului nostru. 

— Deci ne-am întors de unde am plecat, interveni în mod cu 
totul inutil agentul Lucas. 

— Nu e chiar așa, se grăbi Helen să pareze, conștientă de 
efectul pe care îl pot avea impasurile asupra moralului echipei. 
Știm ce gen preferă ucigașul. Și mai știm că le răpește pe 
aceste fete cu o ușurință datorată experienţei, ceea ce indică 
faptul că avea acces la locuintele lor sau se bucura de 
încrederea fetelor. 

— Ceea ce este puţin probabil, de vreme ce fetele erau atât 
de diferite, se amestecă în vorbă și agentul McAndrew. 

— Haideţi să verificăm această ipoteză, continuă Helen. Pippa 
Briers era o tânără cu o profesie. Roisin era o mamă singură, 
care trăia din ajutorul social. Ruby Sprackling era o rebelă. 


VP - 189 


Isobel Lansley pare să fi fost o studentă introvertită, care ieșea 
rareori din casă. Cum stăm cu părinții ei? 

— Au plecat azi-dimineaţă cu avionul. Ar trebui să aterizeze 
după-amiază, răspunse agentul Edwards. 

— Bine. Deci avem patru femei total diferite, care stau la 
mare distanţă una de alta, dar toate locuiesc singure și 
seamănă ca înfățișare. Cum ajunge ucigașul la ele? Să începem 
cu Pippa. 

— Locuia în Merry Oak, lucra la Sun First Travel în WestQuay. 
Îi plăcea să iasă în zona Bedford Place, răspunse Lucas ca din 
pușcă. 

— Aflaţi la ce medic mergea. La ce dentist. Prieteni, colegi, 
cluburi de lectură, luaţi-o de jos în sus. Dar Roisin? 

— Stătea singură într-o locuinţă socială din Brokenford. A avut 
mai mulți iubiți, câteodată chiar și doi în același timp. Lui Roisin 
îi plăcea să se afle în centrul atenţiei. N-a lucrat niciodată, 
mergea uneori la cursuri gratuite mamă-copil, se ducea o dată 
pe săptămână la poștă să-și ridice ajutorul social. Își petrecea 
timpul căscând gura la vitrine, bând și visând să se afle 
altundeva. 

— În regulă, verificaţi-i iubiții - pe fiecare dintre ei. Aflaţi cine 
lucra la poștă, cine participa la cursurile astea mamă-copil. 
Despre Ruby știm, dar haideţi să-i mai trecem o dată în revistă: 
foștii colegi de școală, iubiții lui Shanelle Harvey, toţi cei care 
știau unde locuiește, cum locuiește... Ce știm despre Isobel? 

Echipa tăcu încurcată, până când, într-un final, răspunse 
McAndrew. 

— Foarte puţin. Locuia singură, era foarte retrasă. Avea 
cincisprezece followeri pe Twitter. 

Helen observă că doi dintre polițiștii mai tineri rânjeau. Să ai 
cincisprezece followeri era pentru ei echivalentul morții sociale. 

— Era studentă la Centrul de Oceanografie. Când a dispărut, 
se afla la mijlocul studiilor. O finanţau părinţii, așa că nu a fost 
nevoită să lucreze. Din câteva mărturii, pe care am reușit să le 
obținem, am aflat că se ducea la cursuri și de acolo se întorcea 
direct acasă. 

— Bine, haideţi să ne concentrăm asupra ei. Nu bea, nu 
umbla prin cluburi, nu socializa. Deci cu reprezentanţii căror 
profesii a intrat ea în contact, care ar putea constitui o legătură 
cu celelalte fete? Cum procedează el? Cum obține acces la 


VP - 190 


locuințele lor? Isobel avea urme de tricloretilenă în păr - e un 
amănunt important? Omul nostru are acces la acest anestezic 
sau la un derivat al său? Verificaţi fiecare detaliu. 

O scurtă moleșeală cuprinse echipa, pe măsură ce Helen se 
apropia de final. 

— Ce mai așteptați? 

Echipa trecu la acţiune, grăbindu-se să verifice indiciile pe 
care le aveau. Helen era furioasă pe sine pentru că pierduse 
atâta timp cu Price și Simpson. Nu prea avusese de ales, dar pe 
Ruby lucrul ăsta nu o consola. Helen știa că nu și-ar fi iertat 
niciodată dacă fata aia murea. Această ultimă aruncare a 
Zarurilor avea să dea în sfârșit rezultate sau era deja prea 
târziu? 


109. 


Ușa se deschise cu o smucitură și Ruby tresări din somn. Cât 
timp dormise? Ce zi era? De ce se întorsese ef 

Brusc, începu să se clatine patul. El îl apucase de margini și îl 
răsturnă acum într-o parte, dând-o la iveală pe Ruby, care se 
ghemuise dedesubt. Ruby clipi, orbită de lumina puternică, 
descoperită, lăsată fără adăpostul ei. Ochii i se obișnuiră treptat 
cu lumina și, surprinsă, constată că el tremura de furie. Parcă n- 
ar fi trecut niciun pic de timp. 

— Ascultă-mă cu atenţie, Summer, fiindcă asta e ultima ta 
șansă. 

Vocea lui era aspră și neplăcută. 

— M-ai dezamăgit rău de tot. Chiar foarte rău. Dacă aș avea 
minte, aș uita de tine. Dar sunt dispus să te iert. Știu că-ți 
regreţi greșeala. 

Ruby nu spuse nimic. Nu știa unde voia el să ajungă cu 
vorbele acelea de om nebun și brusc se simţea sătulă de jocul 
lui. 

— Dar n-o să-ţi permit să mă mai răânești. Dacă mă mai 
dezamăgești o dată, vei fi pedepsită. Mă înţelegi? 

— Cum o să mă pedepsești? se trezi Ruby întrebându-l cu un 
ton sfidător. 


VP - 191 


Ea vorbise, într-adevăr, dar habar n-avea de unde veniseră 
acele cuvinte. 

— Nu întrece măsura. Ai făcut destul că... 

— O să mă pedepsești și pe mine cum ai pedepsit-o pe 
Roisin? 

Ruby ridică de jos felicitarea de Crăciun desenată grosolan de 
către Roisin și o zvârli în direcţia lui. 

— Sau cum ai pedepsit-o pe Pippa? 

Copleșită de o furie sălbatică, Ruby aruncă spre el și jurnalul 
improvizat al Pippei. El se dădu imediat înapoi, de parcă hârtiile 
acelea ar fi fost otrăvite. 

— Ea a fost o greșeală... 

— Dar eu ce sunt? 

— Nu încerca să mă păcălești, Summer. 

— Numele meu este Ruby Sprackling... 

— Numele tău este Summer... 

— Numele meu este Ruby Sprackling și te urăsc, rahatule. 

Mâna lui ţâșni și o împinse pe Ruby înapoi, înapoi, înapoi, 
până când ea se izbi violent de perete. | se tăie respiraţia, mâna 
lui apăsa tot mai strâns. g 

— Dacă mai scoţi un cuvânt, te omor. |ţi jur, spuse el răgușit, 
împroșcând-o cu stropi de salivă pe față. 

— Nu mai ai cu ce să mă ameninţi, ripostă Ruby. Pentru tine, 
eu sunt deja moartă. 

Cumva, nu știa nici ea cum, reuși să-și smulgă un rânjet 
victorios. Care avu efectul scontat. El îi dădu drumul, așa cum 
lași o piatră să-ţi cadă din mână, și o privi cum se prăbușește. 

Se îndepărtă de ea cu pași grăbiţi, apoi se opri, se întoarse și 
veni iute înapoi - și o lovi de trei ori brutal cu piciorul în coaste. 
Ruby se rostogoli pe jos. El se aplecă și o apucă de guler. 

— O să regreți asta. 

li dădu iar drumul, se duse la noptieră și îi înșfăcă inhalatorul. 

— Nu. 

Ruby se târa acum spre el, cu mâna întinsă, implorându-l. Dar 
el era prea rapid pentru ea. Traversă grăbit încăperea și descuie 
ușa. 

— Adio, Ruby. 
Ușa se trânti în urma lui. 


VP - 192 


110. 


Se îndepărta de celula ei, mormăind obscenităţi. Trecu de a 
doua ușă, o luă pe coridorul din stânga și ajunse la a treia și 
ultima ușă. O descuie, o încuie la loc și urcă scara care ducea la 
parter. 

În casă era o dezordine și mai mare decât de obicei, care se 
potrivea perfect cu dispoziţia lui. Işi simţea creierul parcă 
împrăștiat, capul îi bubuia dureros. Trase cu sălbăticie un șut 
scaunului de bucătărie, după care, fără să știe ce face, îl luă de 
jos și-l dădu de perete. Scaunul se rupse în mai multe bucăţi, 
dar el nu simţea nimic. Doar un gol apăsător. 

Vedea deja cum îl împresoară întunericul. Acel sentiment 
familiar de dezolare. De adâncă, profundă singurătate. Era 
blestemat din naștere - știa asta. Se născuse dintr-o curvă, în 
niște condiţii mizerabile și nu ar fi supraviețuit primilor ani de 
viață dacă nu ar fi avut-o pe Summer. O adorase întotdeauna - 
pentru dragostea, răbdarea și bunătatea ei. Acum regreta 
amarnic mila ei - de ce nu-l lăsase să moară? De ce îl 
condamnase la asta? 

Era iubirea lor un blestem? Ea fusese întotdeauna prezentă în 
viața lui, îl învățase cum să se ferească de nenumăratele 
primejdii ale vieţii, îl învățase să dea și să primească dragoste. 
În ultima vreme fusese absentă, desigur, dar întotdeauna se 
întorcea la el. În cele din urmă, se întorcea la el. 

În timp ce strângea bucăţile rupte din scaun și le înghesuia în 
coșul de gunoi deja arhiplin, din care se revărsau gunoaie pe 
jos, realiză cât de prost fusese. De ce se lăsa atât de ușor 
păcălit? Ea era acolo, undeva, întotdeauna atât de aproape de 
el, astfel încât, atunci când una dintre fetele astea ajungea din 
întâmplare în viaţa lui, pretinzând că era ea, el se lăsa amăgit. 
El credea. Dar era posibil să se fi înșelat iarăși? Pe asta o 
urmărise luni de zile, văzuse cât de goală era viaţa ei, asistase 
la certurile cu așa-zisa ei familie. Ei nu o cunoșteau, nu o 
înțelegeau ca el - și el văzuse cum îl căuta ea. Cum își căuta 
jumătatea. Dar dacă într-adevăr se înșelase? Fusese atât de 
sigur... 

Gândul acela îl slei de puteri și deodată se prăbuși pe podea. 
Cu trupul făcut ghem, înconjurat de bucăţi de lemn, praf și 


VP - 193 


resturi mucegăite de mâncare, începu să plângă. Nu plângea 
niciodată, dar în ziua aceea nu se putea abţine. Plângea pentru 
toate dezamăgirile și chinurile din toţi acei ani. Pentru toate 
începuturile false și toți idolii falși. Și pentru fata pe care o iubise 
și pierduse. 


111. 


Emilia Garanita apăsă butonul de închidere al computerului și 
își luă geanta. Era deja târziu - acasă era fără îndoială un haos 
total - și ea își petrecuse ziua într-un mod nesatisfăcător, 
încercând să rescrie povestea „Cadavrelor de pe plajă” după 
principiul „aceeași Mărie cu altă pălărie”, pentru a da impresia 
că s-ar fi aflat lucruri noi. 

Se îndrepta deja spre ușă, când sună telefonul de pe biroul ei. 
Era foarte tentată să-l ignore - era o zi oricum ratată - dar 
vechile instincte nu mor așa ușor. Pentru un jurnalist, un apel 
telefonic este o poveste care așteaptă să se întâmple. Traversă 
așadar încăperea și ridică telefonul. 

— Garanita. A 

— Am un apel pentru tine. De la o femeie. In legătură cu 
tatuajul mierlei albastre. 

Asta îi strică Emiliei și mai mult dispoziţia. De când 
publicaseră povestea aia în Southampton Evening News, 
nenumărați ţicniţi, oportuniști și pseudo-detectivi le luaseră cu 
asalt linia telefonică, oferindu-le „indicii” false. O păcăleală după 
alta - Emilia sfârșise prin a regreta că se declarase de acord s-o 
ajute pe Helen Grace. 

— Fă-mi legătura, mârâi Emilia, nerăbdătoare să scape odată 
de farsa aceasta. 

— Alo? 

Vocea de la capătul firului era stridentă și tremurată. 

— Emilia Garanita. Cu ce vă pot ajuta? 

— Tu ești jurnalista? 

— Eu sunt. 

— Pe care o interesează tatuajul ăla cu mierla albastră? 

— Da. 

Urmă o pauză, după care: 


VP - 194 


— Se dă recompensă? 

Emilia își înăbuși un oftat. Conversaţia aceea lua același curs 
deprimant ca toate celelalte. 

— Doar dacă informaţiile oferite duc la o condamnare. 

— Da sau ba? 

Glasul căpătase acum o notă ascuţită, care atrase atenţia 
Emiliei. 

— Da. 

— Cât? 

— 20 000 de lire. 

— Când i-aș căpăta? 

— Putem discuta chestiunea aceasta când veniţi la mine la 
birou. Dar, înainte de a ne întâlni, ar trebui să știu de ce natură 
este informaţia dumneavoastră. 

— Fata mea avea așa un tatuaj. Acum e moartă. Dar îl avea, 
sunt sigură de asta. 

Emilia se așeză la birou, scoase din buzunar telefonul mobil și 
deschise aplicaţia pentru notițe. 

— Cum arăta? 

— Slabă, niţel vulgară, aș zice, dar avea ceva. Ca mă-sa. 

Glasul strident chicotea acum, dar fără veselie, mai degrabă 
cu amărăciune. 

— Culoarea părului? Ochii? 

— Era o fată impresionantă. Păr negru și ochi mari, albaștri. 

Emilia amuţi, cu un deget suspendat deasupra ecranului 
telefonului. 

— Cum ziceaţi că o chema? 

— O chema Summer, Dumnezeu s-o odihnească. 

— Și spuneaţi că a murit? 

— Supradoză. Frate-su a găsit-o. 

— Avea un frate? întrebă Emilia cu o voce care nu reușea să-i 
ascundă tulburarea. Cum îl chema? Și unde e acum? 

Urmă o lungă pauză, după care femeia spuse: 

— Îţi zic eu când ne întâlnim. În viaţă nimic nu-i pe gratis, 
draga mea. 

Și-apoi închise. 


VP - 195 


112. 


Ruby zăcea nemișcată pe podea. Tremura incontrolabil, dar 
nu făcea nicio încercare de a se deplasa în direcţia patului. li 
ardeau plămânii, avea un nod în gât și se simţea prea slăbită 
pentru a sta în picioare. 

Lupta se încheiase, de asta era sigură. De ce îl aţâţase? 
Crezuse că-l va putea frânge? Nu, Ruby știa că atacul verbal 
asupra răpitorului ei fusese ultimul act al unei fete disperate. 
Ultimele zvâăcniri ale opoziţiei ei. Nu avea să-și mai revadă 
niciodată părinţii. Nici pe Cassie sau Conor. Dacă ei aveau s-o 
mai vadă vreodată pe ea, o vor găsi aici, putrezind în locul acela 
oribil. 

Dificultăţile de respiraţie o panicau de obicei - urmarea acelor 
șederi în spital din copilărie - dar acum era o senzaţie 
binevenită. Nu ceruse multe de la viaţă - nu așteptase multe - 
dar acum spera să i se acorde o ultimă favoare. Asfixierea 
treptată ar fi fost o binecuvântare, o cale de a-i zădărnici lui alte 
pedepse și umilinţe. Ar fi fost o victorie modestă, dar oricum o 
victorie. 

Dacă s-ar fi stins treptat din viaţă aici, pe această podea, și-ar 
fi revăzut poate familia. Poate exista o viaţă de apoi sau un loc 
în care să-și găsească pacea. Nu era imposibil, nu? Inainte nu 
crezuse în așa ceva, dar acum... 

Dar nu credea. Nu crezuse niciodată. Și viaţa o învățase să nu 
se aștepte la finaluri fericite. În adâncul sufletului ei, Ruby știa 
că va continua să sufere până la ultima suflare. Nu exista 
scăpare și locul acela - casa aceea bizară pentru păpuși - avea 
să fie mormântul ei. 


113. 


Lloyd se îndrepta spre mașina lui, frământat de o mie de 
gânduri. Deși cei de la Anticorupţie o cercetau pe Helen, ea era 
încă prezentă - încă responsabilă de anchetă, conducând-o cu 
încredere și vigoare. Ceri Harwood, în schimb, era absentă, 
anunțând că era bolnavă. Lui Lloyd îi trecuse prin minte să o 


VP - 196 


sune, dar se răzgândise. Câtă vreme nu se știa nimic sigur, cel 
mai bine era să păstreze distanţa. Dar lipsa de certitudine îl 
neliniștea profund. Pariase pe calul greșit? Alungându-și 
îndoielile, Lloyd descuie portiera - aveau lucruri importante de 
făcut în cazul Ruby Sprackling. 

Trânti portiera și răsuci cheia în contact. Dar, înainte de a se 
urni din loc, portiera din stânga lui se deschise și o femeie urcă 
în mașină. Lloyd se întoarse și nu mică îi fu surpriza când o văzu 
pe Charlie, care se instală comod pe scaun și închise fără 
zgomot ușa în urma ei. 

— Facem o plimbare, Lloyd? 

(J 

Charlie aşteptă să se îndepărteze de secție înainte de a 
începe. În tăcerea apăsătoare care precedă cuvintele ei, Lloyd 
încercă să-și dea seama dacă era posibil ca ea să fi aflat - și 
dacă da, de unde - dar în zadar. Un lucru știa însă cu 
certitudine, și anume că Charlie venise pentru a lansa 
contraatacul. Era - fusese întotdeauna - o aliată fidelă a lui 
Helen Grace și apariţia ei neașteptată nu putea însemna decât 
că începea o fază nouă, poate decisivă, în acest război secret. 

— Eu nu cred că tu ești un om rău, Lloyd. Cel puţin, sper că 
nu ești. Dar ce-ai făcut te înjosește pe tine și profesia ta. 

Lloyd nu spuse nimic, ci se mulţumi să-i arunce o privire 
piezișă. Era posibil ca Charlie să poarte un microfon - despre 
asta era vorba? 

— Nu știe nimeni că mă aflu aici, adaugă Charlie, ca și cum i- 
ar fi ghicit gândul. Și nu te înregistrez. Cred că e mai bine să 
rezolvăm problema neoficial, nu ești de-aceeași părere? 

Lloyd ezită și dădu apoi afirmativ din cap. Părea sinceră, dar 
putea avea încredere în ea? 

— Nu știu ce ţi-a oferit ea, bani sau o promovare, sau mai știu 
eu ce, și nici nu mă interesează, ca să fiu sinceră. Dar nu mai e 
mult și afacerea asta o să bubuie - o să bubuie strașnic - așa că 
toţi trebuie să-și aranjeze până atunci ploile. In astfel de situații, 
se obișnuiește ca toţi cei aflaţi pe o treaptă inferioară să suporte 
consecinţele incompetenţei sau corupţiei celor aflaţi mai sus. 
Dar eu nu vreau să se întâmple așa. Știu cine a pus totul la cale. 
Ea e singura care mă interesează. 

— Ok, răspunse Lloyd prudent. 


VP - 197 


— N-o să te mint, Lloyd, poziţia ta e cam precară. Dar există o 
cale să te salvezi și poate să-ţi păstrezi insigna. S-ar putea să 
consideri că e lipsă de loialitate, dar asta e singura mutare 
posibilă. Trebuie să o dai pe mâna celor de la Anticorupţie și să 
le spui tot ce știi. Spune-le că te-a obligat, spune-le că te-a 
ameninţat că te dă afară dacă nu-i faci jocul. Dacă e nevoie să 
înflorești puţin ca să-ţi salvezi pielea, înflorește, dar trebuie să le 
spui adevărul despre ea. Când ţi-a spus ea de treaba asta, ce ți- 
a cerut să faci, când ai luat legătura cu inspectorul Marsh. 

Asta era. Prima dovadă incontestabilă. Amintită în treacăt de 
către Charlie, dar cu un efect devastator asupra lui Lloyd. 

— Am stat de vorbă cu Tom Marsh. M-am dus acasă la el în 
Bugbrooke. Am cunoscut-o și pe nevastă-sa - Rose, o doamnă 
drăguță. El va coopera, ca să-și salveze pielea și ţie îți recomand 
insistent să faci la fel. Ai timp până diseară să te hotărăști. Poți 
să mă lași aici. 

Lloyd frână brusc și opri pe banda pentru autobuze. La 
coborâre, Charlie mai spuse: 

— A, să nu uit, discuţia asta n-a avut loc. 

Charlie trânti portiera și înconjură grăbită mașina, pentru a se 
așeza la coadă la autobuz. Lloyd demară în viteză, scanând 
strada după vreo cameră de supraveghere care ar fi putut 
înregistra întrevederea lor. Când se afla sub presiune, Lloyd 
rămânea în mod normal calm, dar de data aceasta constată că 
avea cămașa udă de transpiraţie. 

În timp ce conducea, își imagină tot soiul de situaţii, una mai 
proastă decât alta. Harwood îl ameninţase că-l distruge dacă nu- 
i face jocul. Acum Charlie voia să-l sacrifice dacă nu o demasca 
pe Harwood. Era o situaţie din care el nu avea decât de pierdut, 
dar Charlie forțase acum lucrurile și el trebuia să se hotărască 
de partea cui era. 

Sosise momentul unei decizii. 


114. 


Era un spaţiu pe care îl domina de regulă el. Un spaţiu asupra 
căruia el avea controlul absolut. Tocmai de aceea era o senzație 


VP - 198 


atât de ciudată să se afle în defensivă, să stea față-n față cu ea, 
stânjenit și intimidat. 

Când auzise sunetul familiar al soneriei, țârâind de trei ori 
scurt, Jake se repezise să deschidă ușa. Se așteptase ca Helen 
să-l evite o vreme, să-l pedepsească prin absenţa ei, dar iată că 
venise la el chiar în dimineaţa următoare. Când intră, dispoziţia 
ei era greu de ghicit - privea în jos - dar cel mai mult părea s-o 
preocupe dacă el se simţea bine, lucru care îl înveseli. Helen îl 
întrebă despre rănile pe care i le făcuse și el îi povesti despre 
vizita nocturnă la Urgenţe. Avusese nevoie de câteva copci 
deasupra ochiului, dar rana avea să se vindece repede și fără 
urme permanente. 

Helen era în mod evident nerăbdătoare să plece, așa încât 
Jake nu se miră că ea trecu imediat la subiect și vru să afle de la 
el cât timp o supraveghease. Jake se hotărî să nu-i ascundă 
nimic - măcar atâta merita, o confesiune sinceră și completă - 
dar pe măsură ce detaliile ieșiră la lumină, le deveni 
amândurora dureros de clar ce sentimente profunde nutrea el 
faţă de ea. Jake nu-și propusese să se atașeze atât de mult de 
ea - dar o făcuse - și rezultatul era că Helen nu mai voia acum 
să aibă de-a face cu el. 

— Jake, îţi sunt profund recunoscătoare pentru tot ce ai făcut 
pentru mine... 

— Te rog, nu face asta, Helen. 

Jake înțelegea unde voia ea să ajungă și ar fi vrut s-o 
oprească înainte ca ea să dea glas hotărârii ei. 

— M-ai ajutat mai mult decât îți poţi imagina, continuă Helen 
netulburată. Mai mult decât am meritat. Dar știm amândoi că 
povestea aceasta trebuie să se încheie. 

— Sigur că da. Putem să fim iar ca la început, strict profesio... 

— Vreau să zic că trebuie să se încheie cu „noi”, îl întrerupse 
Helen. Am depășit o limită pe care n-ar fi trebuit s-o trecem. 

— De ce să n-o depășim? ripostă Jake, furia care clocotea în el 
învingând în cele din urmă sentimentul de rușine. 

— Fiindcă nu vreau eu. Și nu e corect faţă de tine să pretind 
altceva. 

— Rahat. Eu te cunosc, Helen. Nu ești altfel decât restul lumii, 
dar insiști să-i alungi pe toți din preajma ta. 


VP - 199 


Helen se uita la el ca la un ţicnit, dar el îi văzuse punctele 
vulnerabile, nevoia de a fi alinată și iubită - deci ea era ţicnită, 
nu? 

— Imi pare rău, Jake, dar m-am hotărât. Nu vreau să te rănesc 
- n-am vrut asta niciodată - dar n-o să mai vin la tine. 

— Atunci nu vei avea niciodată pe cineva, îi aruncă el în faţă. 

Nu avusese de gând să i-o spună cu atâta amărăciune, dar o 
făcuse totuși. 

— Din cauza orgoliului tău, din cauza fricii tale, vei rămâne 
singură toată viaţa. 

In timp ce vorbea, Jake deschise ușa cu o smucitură. Resimţea 
acum simpla ei prezenţă ca pe o batjocură și nu voia altceva 
decât ca ea să piară din ochii lui. Și când ea plecă, dispărând 
pentru totdeauna din viața lui, Jake nu se abţinu să-i mai 
trântească una: 

— Noroc, Helen. O să ai nevoie. 


115. 


Charlie închise ușa în urma ei și se rezemă de ea. Toată ziua 
se simţțise ciudat - năucă - și acum era pur și simplu istovită. 
Fusese o prostie să-l atace așa direct pe Lloyd? Nu-l cunoștea 
bine și de unde-ar fi putut ea să știe că el nu avea să 
reacționeze cu furie, poate chiar cu violenţă, la acuzaţiile ei? Era 
bucuroasă că nu stătuse să se gândească mai bine, fiindcă 
atunci probabil n-ar fi făcut-o. Și asta ar fi fost greșit - jucase și 
ea, fără să știe, un rol în atacul asupra lui Helen și era ferm 
hotărâtă să îndrepte situaţia. N-ar fi vrut ca lașitatea sau 
prudenţa să o împiedice. Bineînţeles că, dacă i s-ar fi întâmplat 
ceva, Steve ar fi privit altfel lucrurile. 

Acum nu-și dorea altceva decât să se trântească pe canapea, 
dar picioarele ei nu voiau, în mod ciudat, să se miște. | se 
descăârnaseră bateriile, cum obișnuia să spună tatăl ei, așa că 
rămase pe loc, sprijinită de ușa casei. Un lucru era cert: ceva nu 
era în regulă. Acum avea o senzaţie mai mult decât ciudată, una 
de-a dreptul dezagreabilă. Bebelușul fusese mai puţin activ 
astăzi, lucru care la început o îngrijorase și apoi, când se iviseră 
crampele, o nedumerise. Erau contracţiile Braxton-Hicks sau era 


VP - 200 


ceva mai serios? Nu-i stătea ei în fire să se pripească, dar în ziua 
aceea chiar se simţea altfel. 

Privi în jos și rămase surprinsă când văzu niște pete 
întunecate pe colanţii săi. Își așeză mâinile pe coapse și 
constată că avea picioarele ude. Verifică și mai sus și nu mai 
avu nicio îndoială. | se rupsese apa. Sosise momentul. 

Bebelușul pe care-l dorea de atâta timp venea în sfârșit pe 
lume. 


116. 


Nu se așteptase la un eșec. Nu concepuse așa ceva. Astfel 
încât acum, când într-adevăr se întâmpla, nu era sigură cum să 
se poarte. 

Soneria zbârnâia insistent, dar Ceri Harwood o ignorase iniţial. 
Tim venise acasă, mânat de un sentiment de vinovăţie sau 
nesiguranţă, să mai poarte una dintre „discuţiile” lor și, deși Ceri 
nu prea trăgea nădejde că era mai mult decât o încercare de a 
salva aparențele, nu voia totuși ca un poștaș sau agent de 
vânzări să-i întrerupă tocmai atunci, când stăteau de vorbă fără 
ascunzișuri. 

Dar soneriei îi luară locul bătăi repetate în ușă. Era limpede că 
erau acasă, fiindcă ferestrele de la etaj erau deschise și în 
cameră se vedea lumina, așa că n-avea niciun sens să se 
ascundă. Ceri își pregătise câteva cuvinte cu care să-l trimită pe 
oaspete la plimbare, dar când deschise ușa nu mai fu în stare să 
spună nimic. Deși îi recunoscuse după costumele prost croite și 
expresiile sumbre, rămase șocată când îi spuseră: 

— Anticorupţie. Putem intra? 

Ceri Harwood. Purtătoarea de cuvânt a elevilor. Fruntașa 
clasei la Hendon. Cel mai tânăr inspector principal de sex 
feminin din istoria Poliţiei metropolitane. Faţă-n faţă cu eșecul și 
poate, mai rău de-atât, ruina. 

— Tim, hai s-o lăsăm pe altă dată. Trebuie să rezolv niște 
chestiuni procedurale care nu suportă amânare. 

Dar el își dădu seama că minţea. Oare pălise? Așa avea 
senzaţia. Sau poate era doar o actriţă proastă - incapabilă să 
ascundă teama care o cuprinsese? 


VP - 201 


— Putem rezolva aici? întrebă Ceri sub privirile soțului ei, care 
nu dădea semne că arvrea să plece. 

— Mai bine la secţie, i se răspunse sec. 

— Chiar e necesar? i-o întoarse Ceri, care redevenise 
conștientă de gradul ei superior și care îi pironea acum cu 
privirea. 

— Da, i se răspunse simplu și cu părere de rău. Am prefera să 
veniţi de bunăvoie, dar dacă va trebui să vă arestăm... 

— Bine, bine. 

Acum, că se ajunsese la așa ceva, nu avea niciun sens să mai 
amâne. Își luă geanta, îi făcu un semn din cap lui Tim - și 
constată surprinsă că avea lacrimi în ochi. Când pusese în 
mișcare povestea aceea fusese atât de sigură că avea să obţină 
rezultatul dorit, că avea s-o alunge pe Helen Grace din secţia 
centrală de poliţie din Southampton și că avea să fie din nou în 
vârf. O femeie de succes, intangibilă, învingătoare. Se opri în 
prag și-i trimise lui Tim un zâmbet sfios de rămas-bun și în clipa 
aceea știu - înfrângerea ei era totală. Ajunsese la capătul 
drumului. 


117. 


Manevra cu furie aparatul, fără să ascundă faptul că era 
mânios pe sine - și pe restul lumii. Oameni intrau și ieșeau, ca 
de obicei, dar dacă altă dată ar fi schimbat amabilitaţi cu ei, 
astăzi îi servea în tăcere, mâna lui sumbră înăbușind din fașă 
orice conversaţie degajată. 

O durere îl săgetă și îl făcu să coboare privirea. Fiind cu 
mintea în altă parte, nu se uitase la aparat și lama acestuia îi 
despicase degetul mare. 

— Futu-i. 

Înjurase cu năduf, dar asta nu-l făcu să se simtă mai bine. Din 
tăietura adâncă se scurgea sânge. Opri aparatul și se duse 
grăbit în spate, unde își înfășură degetul rănit în șervete de 
hârtie. Sângele îmbiba hârtia verde-pal, dar părea mai degrabă 
negru decât maroniu. 

De ce era el așa un ratat? De ce făcea umbră pământului 
degeaba? Călătoria asta a lui avea să dureze la nesfârșit? Mereu 


VP - 202 


căutând - și negăsind altceva decât nefericire și o singurătate 
apăsătoare? Cum de se înșelase atât de amarnic? Acum își 
dădea seama că ea nu era Summer. Încercase să se convingă 
pe sine, sperând împotriva oricărei evidențe că răceala și 
purtarea ei dură erau expresia unei supărări ascunse, fiindcă 
fuseseră atâta vreme despărțiți. Dar în realitate era o 
netrebnică, o târfă de cea mai joasă speţă. De ce-i acordase el 
atâta grijă și atenţie și - da - iubire, când ea nu făcea altceva 
decât să-l respingă și nu-și dorea altceva decât să se întoarcă la 
familia ei vitregă, arțăgoasă și meschină, pentru care ea nu era 
decât o sursă de bătăi de cap? O cunoștea destul de bine pentru 
a ști că-i respingea și-și bătea joc de cei care încercau s-o ajute 
- de ce nu recunoscuse semnele? De ce mersese atât de 
departe? 

Din rană încă mai curgea sânge. În ziua aia nu mai avea cum 
să lucreze, așa că cel mai bine era să închidă magazinul. Era 
mult prea devreme pentru a închide și nu încăpea îndoială că 
unii clienţi aveau să fie surprinși de absenţa lui neobișnuită. 
Primul lui impuls a fost să-și zică „ia, mai dă-i dracului”, dar 
prudenţa - deviza lui - învinse și de data aceasta. Astfel încât, 
după ce încuie casă, se apucă să scrie un bilet prin care anunţa 
că magazinul e „închis pe motiv de boală”. Nu-i venea ușor - nu 
era obișnuit să scrie cu mâna stângă - și încă se mai căznea, 
când clopoţelul de la ușă îi anunţă sosirea unui nou client. 

— Am închis, i se adresă răstit, fără să ridice privirea. 

— Tăbliţa de la ușă zice că aveţi deschis și n-o să vă rețin 
decât un minut. 

Glasul ei era catifelat și blând. Dar el nu ridică privirea, 
concentrându-se și mai abitir asupra biletului. 

— Vă rog, nu vă puteți face puţin timp și pentru mine? 

Oftă și lăsă pixul din mână. N-avea rost să dea naștere la 
întrebări, când nu era mare scofală s-o servească și să scape de 
ea. Ridică privirea și întinse mâna. 

— O, dar sângeraţi. Sunteţi bine? 

Glasul ei se potrivea cu trăsăturile ei delicate și drăgălașe. 
Vorbea cu un ușor accent local și pe faţa ei se citea o bunătate 
care te făcea imediat să te simți în largul tău. 

— Pot să vă ajut cumva? 

Incă nu-și recăpătase glasul. Părea imposibil - și totuși era 
adevărat. De parcă l-ar fi auzit universul. Fata aia drăguță și 


VP - 203 


amabilă, care îi oferea prietenia ei, intrase în magazinul lui, 
intrase în viaţa lui. Așa cum își imaginase el dintotdeauna. O 
lăsă să-i examineze rana, dar în tot acest timp nu-și desprinse 
privirea de ea, cucerit de nasul ei delicat, de părul lung, negru, 
de ochii aceia albaștri, pătrunzători. 


118. 


Alastair și Gemma Lansley stăteau nemișcaţi, abia în stare să 
respire. Helen îi observa atent. Pricepu că și ei, la fel ca Daniel 
Briers, refuzaseră să dea crezare veștii despre moartea fiicei lor. 
Dar făcuseră singurul lucru nimerit și veniseră de la Windhoek 
pentru a se confrunta cu macabra realitate a uciderii lui Isobel. 
Tânăra se afla în fata lor, întinsă pe masa de autopsie, cu corpul 
acoperit discret, dar cu faţa palidă și slabă dezvelită. Ochii ei 
opaci se holbau la părinţii ei, refuzându-le iubirea după care 
tânjeau. Era moartă de mai bine de un an. 

Helen constată surprinsă că, în vreme ce ochii lui Alastair se 
scăldau în lacrimi, ochii Gemmei erau uscați, de parcă n-ar fi 
asimilat încă imaginea pe care o vedeau. De obicei era invers, 
soțul se străduia cu disperare să fie puternic pentru soţia lui. Nu 
și în cazul lor. Helen aflase deja din discuţiile lor preliminare că 
Alastair fusese foarte apropiat de fiica lui - de unica lui fiică. 
După ce el și soţia lui se retrăseseră la pensie în străinătate, 
Alastair sperase că Isobel avea să li se alăture la un moment dat 
- pentru a trăi undeva la soare - dar ea refuzase să se desprindă 
de orașul Southampton și de studiile ei. În tweet-urile și SMS- 
urile ei recente, Alastair detectase o notă de cinism, ba chiar de 
plictis, care indica poate o schimbare în atitudinea ei faţă de 
mediul în care trăia și asta îi sporise speranțele într-o reunire. 
Dar se dovedise că altcineva fabricase acele mesaje - o 
descoperire oribilă, care depășea puterea de înţelegere a 
acestui cuplu mai vârstnic. 

După ce terminară cu identificarea, Helen îi conduse în 
încăperea rezervată aparținătorilor. 

— Știu că e greu, dar trebuie să-mi spuneţi cât de multe 
puteţi despre Isobel. Prietenii ei, orarul ei, obiceiurile ei. Noi 
pornim de la ipoteza că atacatorul lui Isobel nu era o cunoștință 


VP - 204 


a ei, ci mai degrabă cineva cu care a intrat în contact în viaţa de 
zi cu zi. 

— Asta puteam să v-o spunem și noi, răspunse Gemma 
Lansley tăios. Isobel nu avea prieteni. 

— Gemma..., murmură soţul ei cu o notă de avertizare blândă 
în glas. 

— Au nevoie de date concrete, Alastair, răspunse ea iute și, 
pentru prima dată, îi tremură glasul. N-are rost să înfrumuseţăm 
lucrurile. 

Urmă o pauză, după care Alastair o privi pe Helen în faţă. 

— Când Isobel... în adolescență, Isobel a fost victima unui 
agresiuni sexuale. 

— Continuati. 

— Se întorcea acasă de la școală. A luat-o pe o scurtătură, 
peste câmp. Bărbatul... bărbatul vinovat a fost prins și băgat la 
închisoare. 

— Opt ani, eliberat mai devreme pentru bună purtare, adăugă 
Gemma cu amărăciune. 

— Dar incidentul a avut urmări permanente pentru Isobel. Ura 
spaţiile deschise, ura să se afle afară. Abia dacă ieșea din casă 
și nu voia să împartă nimic cu nimeni. Avea probleme cu 
încrederea, cred că așa a spus psihiatrul. De aia trăia singură. 

— Avea un cerc social limitat? întrebă Helen. 

— Limitat e bine spus, răspunse Gemma. Se izola în mod 
deliberat de familia ei, de prieteni... 

— Gemma, te rog, nu ajută să... 

— Se izola de oricine ar fi putut s-o îndrăgească. 

Gemma Lansley amutţi, copleșită de nefericire și tristeţe. 

— Deci nu ar fi permis unui necunoscut să intre în casa ei? 

— Nu m-aţi înțeles bine, inspectore Grace? replică Gemma 
caustic. Nu permitea nici persoanelor cunoscute să-i intre în 
casă. Nu se simţea în siguranţă decât atunci când era singură în 
spatele unei uși încuiate. 

Helen dădu din cap, cuprinsă brusc de o imensă simpatie 
pentru această femeie tăioasă. Amărăciunea ei era rezultatul 
faptului că fiica ei îi închisese ușa în nas. Sperase și ea într-o 
reconciliere, într-o mai mare apropiere cândva în viitor? 

— Acorda multă atenție masurilor de siguranță? continuă 
Helen cu blândețe. 


VP - 205 


— Bineînţeles. Nu extreme - nu avea banii necesari - dar 
avea o încuietoare foarte rezistentă și un vizor pentru 
eventualitatea în care cineva i-ar fi sunat la ușă. Și curierilor le 
spunea întotdeauna să-i lase pachetele în pragul ușii. Nu 
suporta ideea de a intra în contact cu necunoscuți. 

— Și totuși, în drum spre cursuri și înapoi, trebuie să fi intrat 
în contact cu persoane pe care nu le știa, nu? 

— Da, dar ea stabilea condiţiile. Mergea întotdeauna pe 
același drum, la aceeași oră din zi, cunoștea foarte bine toate 
fețele pe care le întâlnea pe parcurs - bineînțeles că nu stătea 
de vorbă cu nimeni. 

Helen se încordă. Simţea că sunt pe cale de a face 
descoperirea decisivă. 

— Vă mai amintiţi traseul ei? 

— Sigur că da. L-am parcurs de câteva ori împreună, când am 
venit aici în vizită. Am stat la hotel - bineînţeles. 

— Asta ne va folosi foarte mult și, dacă se poate, v-aș ruga să 
vă întâlniți cu unul dintre colaboratorii mei și să reconstituiţi 
acel traseu. Ar putea fi crucial să știm pe unde mergea și la ce 
oră din zi trecea pe-acolo. 

Gemma dădu afirmativ din cap, dar fără niciun entuziasm. 

— Credeţi că cel care a făcut asta... a văzut-o când se ducea 
și se întorcea... glasul lui Alastair se frânse, nu era capabil să 
continue gândul acela neplăcut. 

— Dacă avea puţini prieteni și era atentă la siguranţa ei, 
atunci da, e posibil ca el s-o fi urmărit până acasă. 

Alastair închise ochii - nu voia să-și imagineze - dar Gemma o 
privea pe Helen în față. Ea voia - ea avea nevoie - să afle 
detaliile. 

— A lovit-o? A avut loc o... bătaie? 

— Noi credem că nu. Când i-am interogat pe ceilalți locatari, 
niciunul nu și-a amintit să fi auzit ceva de felul ăsta. Nu am găsit 
urme de intrare prin efracţie, nici urme de agresiune... 

— Dar e absurd, interveni Alastair. N-ar fi lăsat pe nimeni 
înăuntru. Trebuie să fi forțat cumva ușa. 

— Sau poate avea cheia. 

Cuvintele Gemmei plutiră o vreme în aer. Helen ajunsese și 
ea la aceeași concluzie, dar nu voise să-i dea glas. 

— E posibil să fi dat ea cheia cuiva? Unui prieten în care avea 
încredere? Unei persoane cu autoritate? întrebă Helen. 


VP - 206 


— În niciun caz. Nici dacă ar fi ameninţat-o că o dă afară din 
locuinţă sau de la facultate - nu și-ar fi periclitat în ruptul 
capului siguranţa, spuse Alastair cu un ton aspru. Cred că vă 
înșelați... 

— A schimbat broasca, spuse Gemma deodată. 

— Când? se grăbi Helen să întrebe. 

— Cam... cam cu șase luni înainte să... 

— Dispară. De ce a schimbat broasca? 

— Cineva o stricase. Băgase lipici în ea. La vremea respectivă, 
noi am crezut că au fost niște copii, dar acum... 

Totul începea să capete sens. 

— Deci a schimbat broasca? 

— Da. Îmi amintesc că a fost o întreagă tevatură. A rugat un 
profesor să vină acasă la ea, pentru că nu voia să fie singură cu 
lăcătușul. El s-o fi gândit că era nebună, dar a venit oricum. 

— Vă amintiţi cine a schimbat broasca? 

— Nu, dar chitanţa ar trebui să se găsească printre lucrurile 
ei. Era foarte grijulie cu așa ceva. 

— Mai știți câte chei a primit? 

— Cred că două. Pe una o ţinea pe legătura ei de chei, pe 
cealaltă o purta la gât, de rezervă. 

— Dormea cu cheia la gât? 

— Nu, așa de nebună nu era. De ce? 

— Ar putea fi important, dar haideţi să ne concentrăm asupra 
cheilor. Deci dumneavoastră credeţi că au fost două și că 
amândouă se aflau în posesia ei. 

— Nu, n-a fost chiar așa, interveni Alastair. 

Helen își mută privirea asupra lui. 

— A mai făcut niște câpii. Știu asta fiindcă pe una ne-a trimis- 
o nouă. Pe cealaltă cred că i-a dat-o proprietarului. Deși era 
împotriva convingerilor ei, astea erau regulile. 

— Și știți unde a făcut aceste câpii? 

Urmă o pauză lungă, în timpul căreia părinţii lui Isobel își 
scormoniră memoria după o amintire pe jumătate uitată, micile 
evenimente ale anilor trecuți, după care Alastair ridică în sfârșit 
privirea și spuse resemnat: 

— Mă tem că nu știm. 


VP - 207 


119. 


Când Helen dădu buzna în încăpere, Andrew Simpson ridică 
speriat privirea. Se afla deja de câteva ore împreună cu 
Sanderson într-una din acele camere de interogatoriu mai 
retrase - Helen își dădu seama de aceasta după mirosul de 
mosc al corpului său, care umplea încăperea - și hârtiile lui 
zăceau răsfirate ca o ciupercă care se întindea. 

Helen se sprijini de masă și, sărind peste formalităţi, trecu 
direct la subiect. 

— Isobel Lansley și-a schimbat broasca de la ușă. 

Simpson se holba la ea, încă speriat de apariţia ei bruscă, 
apoi dădu încet din cap. 

— Avea lipici în broască, mi se pare. Și atunci a schimbat-o. 
Ce-i cu asta? 

Era deja în defensivă, presimţind un nou atac. 

— Cum se face că vă amintiţi? 

— Poftim? 

— Vă doare-n cot de vieţile chiriașilor dumneavoastră și de 
magherniţele în care locuiesc. Cum se face că vă amintiţi un 
detaliu atât de neînsemnat? 

— Fiindcă e în registru, în registrul financiar, vreau să zic. De 
fiecare dată când se întâmplă așa ceva, percep o... mică taxă. 
Pentru deranjul administrativ. 

„Nu mă îndoiesc de asta”, comentă Helen în sinea ei, dar se 
abţinu să rostească insinuarea cu voce tare. 

— E foarte important, Andrew. Și-a mai schimbat la un 
moment dat broasca de la ușă vreuna dintre celelalte fete - 
Ruby, Roisin sau Pippa? 

Andrew rămase o vreme pe gânduri. 

— Roisin cu siguranță da. Parcă i-a cerut-o iubitul ei de la 
vremea respectivă. Și am putea să verificăm în actele celorlalte 
două... 

Helen constată mulţumită că Sanderson răsfoia deja dosarul 
Pippei Briers. Degetul ei parcurgea cu o viteză ameţitoare 
coloanele. 

— Uite. Taxă administrativă de 25 de lire. Asta e? întrebă 
Sanderson întorcându-se către Simpson. 

El se uită în dosar. 


VP - 208 


— Da, asta e. 

— Datată cu o lună înainte de dispariţia ei. 

— Din cauza lui Nathan Price, spuse Helen, în mintea căreia 
piesele începeau să alcătuiască un întreg. li era frică de fostul 
iubit, așa că a schimbat broasca pentru ca el să nu poată intra. 

— Și uite aici. 

Sanderson ţinea în mână dosarul lui Ruby. 

— O taxă administrativă de 25 de lire. De acum șase 
săptămâni. Cu o lună și ceva înainte să dispară. 

— Nu mă mir, zise Simpson cu o voce piţigăiată. Fata aia era 
incredibil de căscată. Probabil le-a pierdut sau i le-a furat 
careva. Era zăpăcită rău. 

— El și-a păstrat o copie. 

Helen se cutremură când își rosti gândul cu voce tare. 

— Să zicem că toate și-au făcut cheile în același loc, un loc 
central, un loc pe care-l știau toate. Ce l-ar fi împiedicat pe el să- 
și facă și lui o copie, dacă tot le făcea lor? 

— Absolut nimic. 

— Și când au venit să-și ia cheile, el n-a trebuit să facă 
altceva decât să-și închidă dugheana și să le urmărească până 
acasă. 

— E un hărţuitor ca la carte, spuse Sanderson, continuând 
firul lui Helen. Așa a aflat unde locuiesc și le-a putut urmări după 
bunul lui plac. A aflat care e situaţia lor familială, dacă au 
parteneri de viaţă, colocatari, care e rutina lor de zi cu zi... 

— Dar ce-l deosebește pe individul acesta de un hărțuitor 
obișnuit e faptul că el are o cheie, interveni Helen. A putut să 
intre în casele lor când a avut el chef. A putut chiar să sondeze 
terenul când ele erau plecate, ca să se asigure că răpirea lor se 
va derula fără impedimente. 

— Nicio urmă de agresiune, nicio urmă de intrare prin 
efracţie. 

— N-a fost nevoie, răspunse Helen, impresionată de cumplita 
simplitate a poveștii. Fiindcă se afla deja în locuințele lor când s- 
au întors ele acasă. Le aștepta - ascuns într-un dulap, în pod, 
într-o încăpere separată. Le aștepta să se întoarcă acasă și să se 
ducă la culcare. 

Lui Helen mai că nu-i venea să creadă, dar totul căpătase 
acum sens. 


VP - 209 


— Ele credeau că sunt în siguranţă acasă la ele. Dar în 
realitate au căzut în capcana pe care le-o întinsese el. 


120. 


Se ţinea la oarecare distanţă în urma ei, pentru ca ea să nu-i 
remarce prezența. Işi recăpătase într-un final glasul și 
răspunsese la grija ei față de degetul lui rănit, înainte de a-i 
prelua comanda - doar niște flecuri la pantofi - și a-i promite că 
va fi primul lucru de care avea să se ocupe a doua zi dimineață, 
în semn de recunoștință față de bunătatea și compasiunea ei. 

După plecarea ei, el rămăsese în atelier și numărase în gând 
până la douăzeci, după care stinsese luminile, atârnase tăblița 
pe care scria „Inchis” și ieșise în grabă, încuind ușa în urma sa. 
Experienţa îl învățase că nu era bine să piardă timpul în faza 
aceea - dacă era prea prudent, risca să-și piardă prada în 
mulțimea de cumpărători. Trebuia doar să aștepte ca ea să se 
depărteze din imediata vecinătate a magazinului. 

Se uită în stânga și-n dreapta și o zări la distanţă de vreo sută 
de metri, căscând gura la vitrine. Taiorul bleumarin bine croit și 
părul prins cu eleganţă la spate o distingeau din mulţimea de 
trândavi și pierde-vară care populau de regulă locul acela. 
Sătulă de visat cu ochii deschişi, fata își văzu iarăși de drum. Și 
el merse după ea, păstrând ca de obicei o distanţă discretă. 

Ea se îndrepta agale spre casă. Işi terminase treburile pe ziua 
aceea - chiar părea o fată deșteaptă, cu o ocupaţie serioasă - 
dar era limpede că acasă nu o aștepta nimeni și nu avea de ce 
să se grăbească. Zăbovi în fața câtorva vitrine, cumpără o 
revistă Big /ssue, dar în general părea că pierde timpul. Ca și 
cum ar fi așteptat să se întâmple ceva. Sau să apară careva. 

Trecură prin Bedford Place, apoi prin Portswood, îndreptându- 
se către locuinţele ieftine care se aflau în împrejurimile 
universității. Deși era bine îmbrăcată, era limpede că nu era 
înstărită, de vreme ce locuia în mijlocul scursorilor societăţii. 
Tipic pentru ea, comentă în sinea lui și își reţinu un zâmbet. 
Degeaba îmbătrânești, de schimbat tot nu te schimbi. 

Se opri brusc. Se lăsase absorbit de amintiri și, fără să vrea, 
se apropiase prea mult de ea. Ea se oprise în fața unei uși - la 


VP - 210 


nici zece metri de el. Dacă se întorcea acum, îl vedea. Grăbi 
așadar pasul și trecu pe lângă ea fără să-i trezească interesul, 
din fericire. Traversă strada și îndrăzni să arunce o privire în 
urmă - la timp pentru a o vedea intrând în jalnica ei locuinţă. 

Dădu colţul străzii și găsi un punct de observaţie numai bun, 
în spatele unui gard viu. Urmări cu interes cum se aprind 
luminile la etajul întâi. Nu știa dacă să rămână sau să plece. 
Ziua de lucru era pe sfârșite și curând străzile aveau să se 
umple de slujbașii care se întorceau acasă - nu putea risca să 
fie observat sau, și mai rău, reclamat la poliţie. Dar, ca 
întotdeauna, hotărî ea în locul lui și se ivi la fereastra de la etajul 
întâi. 

Nici nu se mai punea problema să plece. Avea un punct de 
observaţie perfect - pentru a o urmări, pentru a o admira, 
pentru a se delecta cu fiecare detaliu din viaţa ei. Fata nu trase 
perdelele în faţa ferestrei, ci se mulțumi să privească afară, în 
stradă. În căutarea speranţei. În căutarea iubirii. 

În căutarea lui. 


121. 


— De ce m-ai minţit? 

— Cum adică? 

— Te-am întrebat în faţă dacă Roisin și-a schimbat vreodată 
broasca de la ușă și tu ai spus că nu. Dar nu era adevărat, nu-i 
așa, Bryan? 

Stânjenit, fostul iubit al lui Roisin încerca s-o conducă pe 
Helen într-un loc mai retras al atelierului auto, dar ea nu se 
mișca din loc. 

— De ce ai minţit? 

Bryan aruncă o privire înspre colegii lui de la service, care se 
holbau cu o curiozitate deloc discretă la femeia extrem de 
atrăgătoare care venise să-l ia la rost pe ucenicul lor. În privirile 
lor se citea un oarecare respect? 

— Din cauza lui Jamie, mormăi Bryan într-un final. 

— Cine e Jamie? 


VP - 211 


— Fostul iubit al lui Roisin. Înaintea mea, vreau să zic. Locuise 
la ea. Încă mai avea cheile. Eu... eu am aflat că mai trecea pe 
acolo, intra cu cheia lui, mă înţelegeți... 

Nu era nevoie să-i explice pe larg. Roisin avea nevoie de 
afecțiune și era evident că nu o deranja prea tare de unde o 
căpăta. 

— Deci ai convins-o să schimbe broasca. 

— Nu puteam s-o împiedic să se întâlnească cu el, dacă asta 
era ceea ce voia. Dar nici nu voiam ca el să creadă că poate să 
vină și să plece după cum avea chef, că poate să intre cu cheia 
lui în casă la orice oră din zi și din noapte. 

— Ştii că e o chestie destul de gravă să minţi poliţia. 

— Știu, bineînţeles... Nu asta mi-a fost intenţia, dar nu voiam 
să zic nimic cu ea alături. g 

Se referea la mama lui Roisin - fosta lui soacră. Işi ținuse gura 
pentru a nu părea caraghios sau pentru a-i ascunde lui Sinead 
Murphy faptul că fiica ei era infidelă și generoasă cu favorurile 
ei? Helen spera că al doilea motiv era cel adevărat. 

— Cine a schimbat broasca? 

— Un amic al meu - Stuart Briggs de la LockRite. 

— Am nevoie de datele lui de contact. 

— Sigur, dar el n-are niciun amestec. 

— Vom vedea. Ai mai făcut și alte câpii? 

— Sigur că da. N-am primit decât două chei cu broasca și mai 
avea și mama ei nevoie de una, așa că... 

— Unde? Unde le-ai făcut? 

Helen nu izbuti să ascundă caracterul urgent al întrebării ei. 

— Roisin le-a făcut. Dar banii tot mie mi i-a cerut. 

— Unde, Bryan? 

— Mi-a arătat chitanţa, dar nu se vedea decât preţul - vreo 
cinci lire. Era un simplu bon de casă. 

Helen nu-și dezlipea privirea de Bryan, știind că nu avea să 
afle mai multe de la el. Indiferent cine era ucigașul lor, proceda 
cu meticulozitate, precizie și prudență maximă. Un profesionist. 
Dar asta o făcea pe Helen să fie cu atât mai hotărâtă să-l prindă. 
Și, pe măsură ce fiecare piesă mică a puzzle-ului se așeza la 
locul ei, Helen simțea că se apropie momentul în care avea să 
fie în sfârșit faţă în faţă. În astfel de clipe, Helen nu se gândea 
deloc la siguranţa ei - știa că într-o bună zi avea să moară 
făcându-și meseria - și ardea de nerăbdare să-l înfrunte. 


VP - 212 


Povestea se apropia de punctul ei culminant - Helen era 
convinsă de asta - și era hotărâtă să fie martoră la încheierea ei. 


122. 


— Nu-ţi cer să mă ierți și știu că nu o merit. Aș putea să încerc 
să-ți explic motivele mele, dar nu vreau să mă pun într-o situaţie 
penibilă. Ce-am făcut a fost pur și simplu greșit, așa că o să-mi 
strâng lucrurile, o să-mi scriu cererea de demisie și-o să dispar 
din ochii tăi. 

Spunându-i lui Helen toate acestea, Lloyd Fortune nu ridicase 
nici măcar o singură dată privirea, cuvintele revărsându-se din 
gura lui ca o cascadă. Era limpede că voia ca povestea să se 
încheie cât mai repede cu putinţă. 

Deși se retrăsese împreună cu Helen în biroul acesteia, Lloyd 
era conștient că, afară, echipa urmărea din colţul ochiului ce se 
întâmpla și voia să scape de curiozitatea și critica lor. 

— Aș vrea să știu de ce, Lloyd, vorbi Helen rar. Fiindcă eu te 
consider un poliţist bun și, în general, un tip cumsecade, deci aș 
vrea să știu de ce. 

Lloyd cobori privirea în pământ - tocmai de asta se temuse, 
că Helen avea să-l ia în felul ăla. 

— Dar acum n-avem timp de asta. Am mai avut colegi care şi- 
au dat demisia din cauza unor indiscreţii personale, colegi care- 
mi lipsesc acum, așa că o să te rog să nu-ţi scrii cererea de 
demisie. 

Lloyd se uită la ea și brusc se simţi prins pe picior greșit. 

— Avem o anchetă importantă în desfășurare, pe care tu ar 
trebui să mă ajuţi s-o conduc. Tu ţi-ai concentrat în schimb 
atenţia asupra unui alt lucru - și asta consider eu de neiertat. 

Lloyd încasă lovitura - știa că era justificată. 

— Dar acum avem nevoie de toţi colegii disponibili. Și eu cred 
într-o a doua șansă. Deci, întâi o găsim pe Ruby. Și pe urmă ne 
ocupăm de tine. Bine? 


— Cheile. Să ne concentrăm asupra cheilor. 


VP - 213 


Întreaga echipă fusese convocată în centrul de comandă. 
Helen conducea discuţia, flancată de câtre Lloyd Fortune și 
agentul Sanderson. 

— Credem că așa a intrat, deci va trebui să-i verificăm pe toți 
proprietarii de ateliere de copiat chei din Southampton. E o 
treabă de mare amploare, dar nu avem de ales. Începem în 
centru și ne extindem către periferie. Pentru a îngusta puţin aria 
de căutare, haideţi să începem cu magazinele pe lângă care 
trecea Isobel Lansley în drumul ei spre facultate și înapoi. 
McAndrew? 

— Deci avem aici o expunere detaliată a traseului ei, 
răspunse agentul McAndrew, o persoană pe care te puteai 
întotdeauna bizui, și împărţi echipei coli A4 prinse cu capse. 
Aveţi listată separat fiecare stradă de pe traseu, plus o hartă pe 
care am marcat cu roșu traseul. Pleca de la ea de-acasă din 
Dagnall Street, o lua la dreapta pe Chesterton Avenue, trecând 
pe lângă un șir de magazine. Se îndrepta apoi spre centru 
luând-o pe Paxton Road, după care scurta prin centrul comercial 
WestQuay și de acolo pe Lower Granton Street. Pe urmă... 

McAndrew le prezentă tot restul traseului, atrăgându-le 
atenția asupra eventualelor puncte de interes. Helen obținuse 
concursul a doi angajaţi de la Analiza de date, care acum se 
dovedeau a fi o binecuvântare. Tastau cu iuțeală și indicau 
posibile ateliere de copiat chei de pe traseu. Sanderson le scria 
pe tablă și repartiza polițiști care să le verifice. Deși înaintau cu 
viteza melcului, Helen era mulţumită să vadă că echipa își unea 
în sfârșit forțele. Până și Sanderson și Lucas păreau să se 
înțeleagă bine. 

După ce polițiștii selectaţi își înșfăcară hainele și o luară din 
loc, Helen se adresă celor rămași. 

— Voi, ceilalţi, vă veţi concentra acum asupra celorlalte fete. 
Trebuie să găsim suprapuneri cu traseul lui Isobel, ca să 
micșorăm și mai mult aria de căutare. Pippa e posibil să fi mers 
pe Chesterton Avenue spre centru și știm că lucra în centrul 
comercial WestQuay, deci avem două zone cu care putem 
începe. Haideţi să le examinăm de-a fir a păr obiceiurile și să 
vedem dacă putem afla ceva. Roisin nu lucra, nici Ruby, deci 
unde mergeau, ce făceau? 

Mulțumită de atitudinea hotărâtă care se citea pe fețele celor 
din echipa ei, Helen făcu o scurtă pauză înainte de a încheia: 


VP - 214 


— Găsiţi legătura și ne-am găsit omul. 
123. 


— În primul rând, nu vreau ca numele meu să apară pe 
undeva. Am și-așa destule probleme. 

— Sigur. Nu publicăm nimic fără voia ta. 

Emilia rostise minciuna aceea nevinovată de nenumărate ori 
în cariera ei. În mod ciudat, de data aia nu mintea - dacă indiciul 
acela avea să se dovedească esenţial pentru rezolvarea cazului 
„Cadavrelor de pe plajă”, sursa ei urma să aibă parte de un 
tratament regal. Emilia o studie pe femeia din faţa ei. Bănuia că 
avea cincizeci și ceva de ani, dar arăta mai în vârstă. Avea o 
față de beţțivă - buhăită, cu vinișoare roșii - și degetele și dinţii 
îngălbeniţi ai unei fumătoare. Era ușor supraponderală, cu o 
voce groasă, dar ceva în privirea ei - o șiretenie vulgară, o 
scânteie de umor răutăcios - te atrăgea totuși. Dacă ar fi 
întâlnit-o pe femeia aceea pe stradă, Emilia și-ar fi strâns poșeta 
la piept și s-ar fi depărtat în grabă, dar în clipa aceea Emilia 
avea o expresie sobră, de profesionistă, și părea foarte 
mulțumită să stea împreună cu ea în pub-ul acela mizer, de pe o 
stradă lăturalnică. 

— Mai bei ceva, Jane? 

Jane Fraser dădu afirmativ din cap și Emilia se întoarse în 
scurt timp cu o halbă de bere și un whisky dublu. Femeia dădu 
whisky-ul pe gât, după care atacă berea. 

— Povestește-mi despre tatuaj. 

— Ce zici întâi de niște parale? ripostă iute Jane. 

Emilia se așteptase la asta și-i împinse imediat peste masă un 
plic maro. 

— Cinci sute de lire. Mai mult nu pot deocamdată. 

Jane tăcu o vreme și o privi pe Emilia cu impertinenţă. O clipă, 
Emilia se gândi cu groază că Jane se va ridica în picioare și va 
ieși. Dar când luă totuși plicul și începu să numere bancnotele, 
Emilia știu că totul era în ordine. 

— Tatuajul, Jane. 

Jane își băgă banii în buzunar, își trase nasul cu un sunet 
neplăcut, după care spuse: 


VP - 215 


— Și l-a făcut când avea unșpe ani. S-a dus la studio împreună 
cu frate-su - banii mi-i șutise probabil mie - și l-au făcut 
amândoi. O căcăcioasă de mierlă albastră pe umăr. Numa bună 
pentru cele două turturele. 

Emilia cercetă din priviri monstruoasa paradă de tatuaje care 
acoperea brațele și umerii lui Jane. Nu erau drăguţe - erau 
agresive și cu un conţinut sexual destul de explicit. 

— De ce o mierlă albastră? 

— Naiba știe. Nu i-am întrebat. Poate voiau să-și ia zborul 
împreună? 

Râse răgușit, după care reîncepu să tușească. După ce-i trecu 
accesul de tuse, își aprinse o ţigară. Fumatul era interzis, 
desigur, dar în bomba aceea nimeni nu avea de gând s-o 
împiedice să fumeze. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Summer a mea a murit. Supradoză de heroină. Ben s-a dus 
s-o caute, când a văzut că nu mai vine acasă. A găsit-o în parc. 
Era acoperită de vomă, ochii îi avea închiși. Prostănacul a crezut 
că doarme. Până la urmă, a trebuit să-l desprindă poliţia de ea - 
el era convins că se va trezi și va reveni la normal. N-a vrut să-i 
dea drumul, așa mi-au spus. 

— Ben? Ele fiul tău? 

Jane mormăi un da. 

— Era și el dependent de droguri? 

— Doamne, nu. Fratele ei era prea fricos pentru așa ceva și- 
apoi era mic când a murit ea. Avea vreo doișpe ani. 

Emilia își notă toate lucrurile acelea și se gândi ce să o întrebe 
în continuare. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— A mai rămas o vreme la mine, dar noi doi niciodată nu ne- 
am înțeles, așa că, după câteva săptămâni, a șters-o. 

Emilia avea presimţirea urâtă că se apropiau de final - și că 
nu va mai afla nimic folositor. 

— Și de atunci nu l-ai mai văzut? 

— N-am zis asta. L-am văzut acum câteva luni - în oraș. 

— Și unde locuiește? 

— Habar n-am. 

— Haide, Jane. Doar adineaori ai spus că... 

— N-a vrut să-mi zică. Mă gândesc că n-are chef să-i bat la 
ușă. 


VP - 216 


Emilia nu o zori - își dădea seama după expresia ei vicleană 
că mai era ceva. Jane Fraser o trase pe Emilia mai aproape, atât 
de aproape că-i simţi duhoarea de tutun din respirație, și-i șopti: 

— Dar știu unde lucrează. 


124. 


Stătea întins pe patul jegos, cu mintea asaltată de gânduri 
ciudate și captivante. Fusese orb atâta vreme, încercase să 
vadă ceva preţios în inima unei târfe netrebnice. Acum, când își 
recăpătase văzul, zâmbea întruna. Se simţea ușor ca un fulg. 
Stătuse să o privească pe Summer, până când aceasta trăsese 
perdelele și dispăruse înăuntru. Apoi dăduse două ture de 
stradă, uitându-se după camere de supraveghere, după lumini, 
dar și la numele de la soneriile casei ei. Ca toate clădirile din 
zonă, și casa ei fusese împărțită în numeroase apartamente. 
Mulţumit, constatase că numele de la soneriile de deasupra și 
de dedesubt erau străine. Era mult mai puţin probabil să facă 
scandal în cazul în care auzeau sau vedeau ceva. Dar el avea să 
se asigure că nu va fi așa. La urma urmei, dobândise deja 
oarecare experiență. 

Se întorsese acasă pe jos, cu mintea plină de imaginea ei. 
Ochii aceia fermecători, tandreţea atingerii ei, accentul subtil de 
pe coasta de sud - identic cu al lui, desigur. Își sărutase vârfurile 
degetelor și își atinsese tatuajul - extravaganţa acelui omagiu îl 
făcuse să chicotească. Lumea credea probabil că e nebun. 

Copleșit de gândul la ea, își desfăcu fermoarul de la pantaloni 
și își strecură mâna înăuntru. Se abținuse atâta vreme, dar 
acum i se părea ceva firesc, ceva nimerit. Inchise ochii și se lăsă 
purtat de gânduri, se revăzu împreună cu ea, doi conspiratori 
ascunși în cămăruța din pod. Când mama lor se întorcea acasă, 
ei dădeau fuga sus, pentru a se pune la adăpost de limba ei 
ascuţită și de mâna ei grea. Era micul lor refugiu - mama lor era 
o fumătoare înrăită, nici dracu' n-o putea convinge să urce după 
ei - și împărăţia lor magică. Era plină de boarfe, dar era lumea 
lor. Deschideau casa pentru păpuși și se jucau cu cele două 
figurine crăpate, imaginându-și tot felul de scenarii în care ei doi 
trăiau fericiţi, în splendoare și confort. Mizeria și umezeala din 


VP - 217 


pod nu contau în acele momente - ei erau în siguranță, ascunși 
în coconul imaginaţiei lor. 

Uneori fantezia funcţiona, alteori intervenea realitatea - de 
regulă din cauza zgomotelor de jos. Locuiau la nivelul superior al 
unei case vechi și dărăpănate, iar treptele șubrede și 
scârțâitoare din spaţiile comune îi anunțau de fiecare dată când 
se apropia mama lor. Dacă venea cu pași apăsaţi însemna că-i 
venise o toană sau că avea unul dintre episoadele ei. Dacă pașii 
erau rari și neregulaţi însemna că era drogată. Dacă se auzeau 
mai multe picioare însemna că „avea companie”. 

Ben ura drogurile, nu se atingea de ele, dar mama lui nu se 
mai sătura de ele. Își finanța dependenţa prin escrocherii, furturi 
sau aducând uneori acasă marinari străini din crâșmele de pe 
docuri. Nu plăteau mult, dar veneau și plecau repede. Când ea 
avea „oaspeţi”, Ben și Summer stăteau întinși pe jos, neclintiţi și 
se  zgâiau printre dușumele în singurul dormitor al 
apartamentului. La început nu prea înțeleseră ce vedeau - 
credeau că bărbaţii îi fac rău mamei lor - dar la final toată 
lumea părea mulţumită. Dar după o vreme începură să priceapă 
că bărbaţilor care grohăiau pe jumătate dezbrăcaţi le plăceau 
aceste acte și că uneori îi plăceau și mamei lor. 

Abia mai târziu - când Summer avea paisprezece și Ben 
unsprezece ani - au înțeles pe deplin. El se mirase când 
Summer își strecurase mâna în pantalonii lui, dar nu-l deranjase. 

Mai târziu, merseseră mai departe, își explorau unul altuia 
corpurile în timp ce mama lor îi distra pe bărbaţii aceia de jos. 
Era micul lor joc, de care nu știa nimeni. Suspectase mama lor 
ceva? Dacă da, nu a spus niciodată nimic. Atâta timp cât 
Summer era dispusă să dea fuga până în parc, să-i aducă ei 
punguţa, nu o interesa altceva. 

Gândul acesta îl înfurie. Incercă să se concentreze asupra 
fanteziei sale, dar simţea deja cum i se stinge dorinţa. Furia pe 
mama lui, care i-o smulsese pe Summer și o ademenise în 
lumea ticăloasă a drogurilor, clocotea încă în el. Nu trecuseră 
nici trei luni de când o revăzuse pe femeia aceea oribilă. Il 
șocase s-o vadă și prima lui reacție fusese s-o zvânte în bătaie. 
Acum era mai în vârstă, mai mare - n-ar fi avut nicio șansă 
împotriva lui. Dar nu merita, iar el avea oricum chestii mai 
importante de rezolvat, așa că îi adresase câteva vorbe și o 
trimisese la plimbare. 


VP - 218 


N-avea niciun rost să continue, era prea furios pentru a se 
concentra asupra plăcerii sale. Işi trase fermoarul, se dădu jos 
din pat și cobori la parter. Cu senzaţia că i se învârte capul, se 
duse direct în fosta debara. Arăta ca un laborator școlar de 
chimie și puţea la fel de nasol. Dar lui întotdeauna îi plăcuse 
aici. Când se retrăgea în încăperea aceea strâmtă, avea 
întotdeauna sentimentul că făcuse ceva important. li trebuise 
mult timp să înveţe cum se distilează tricloretilena, dar, când 
reușise, fusese încântat ca un copil. Își aminti când o mirosise 
întâia oară - senzaţia plăcută de ameţeală pe care i-o dăduse. Il 
pufni chiar râsul când își aminti experimentele făcute cu dozajul. 
În casă erau nenumărați șobolani și el nu le descuraja prezenţa, 
fiindcă erau folositori pentru experimentele lui. Omorâse, 
bineînţeles, câţiva înainte să descopere nivelul optim de 
îmbibare a cârpei, dar experienţa îl făcuse să se perfecţioneze. 

Gândul acela îl trezi brusc la realitate. Pe cât de încântat era 
el de viitorul care-l aștepta, mai avea de rezolvat o problemă din 
prezent. Acum, când se întorsese adevărata Summer, ea era de 
prisos și el nu mai voia altceva decât să scape de ea. Adunându- 
și toată energia, descuie ușa de la subsol și cobori în beznă. 


125. 


— Crezi că spune adevărul? 

Lui Helen îi bătea inima mai repede, tonul ei era stăruitor. 

— Ca să fiu sinceră, e atât de ciudat, încât trebuie să fie 
adevărat. 

Emilia și Helen se retrăseseră în curtea interioară atât de 
îndrăgită de către fumătorii secţiei centrale de poliţie din 
Southampton. Din fericire, în ziua aceea erau singure. 

— Nu cred că Jane Fraser are suficientă imaginaţie pentru a 
născoci o asemenea poveste. Se pare că cei doi copii erau 
foarte apropiaţi. Au dormit întotdeauna în același pat, nu s-au 
dus niciodată la școală, erau tot timpul bot în bot. Dar nu pot să 
le-o iau în nume de rău, ca să fiu sinceră - mama lor nu-i iubea. 
Nu știa nici măcar cine erau taţii lor, așa că... 

— Deci însemnau totul unul pentru celălalt. 

Emilia dădu din cap și continuă: 


VP - 219 


— Se pare că băiatul - Ben - a devenit de necontrolat după 
moartea lui Summer. Poliţie, medici, direcția socială - nimeni n- 
o scotea la capăt cu el. 

— Fiindcă era înnebunit de durere. 

— Încă e înnebunit de durere, adăugă Emilia, dând glas 
gândurilor lui Helen. 

— Și ești sigură de adresa asta? 

— Păi, n-am fost acolo, dar știu unde e. 

— Bine. Îţi mulţumesc, Emilia. 

Helen se îndrepta spre ieșire, când Emilia strigă în urma ei: 

— Aceleași reguli? 

— Vei avea exclusivitate, îi spuse Helen peste umăr și se 
grăbi să se întoarcă la secţie. 

e 

— Așadar, adresa este a unui atelier de copiat chei și reparat 
încălțăminte din centrul comercial WestQuay. Se numește 
WestKeys. 

Nimeni nu făcu haz de neinspirata similitudine fonetică a celor 
două denumiri. Echipa îi sorbea lui Helen cuvintele, încercând să 
proceseze această importantă informaţie de ultimă oră. 

— Am nevoie de voluntari pentru o echipă de supraveghere, 
care să meargă acolo. 

Helen se bucură să vadă douăsprezece mâini ridicate. 

— Dar, înainte de a merge acolo, haideţi să mai verificăm o 
dată datele. Pippa Briers lucra în centrul comercial WestQuay, 
deci îi era la îndemână să-și dea cheile la copiat acolo. La fel și 
Isobel Lansley, care trecea prin centru în fiecare zi în drum spre 
facultate. 

— Roisin Murphy mergea la un curs gratuit pentru mame și 
copii, care se ţinea în creșa din acest centru, interveni 
McAndrew. 

— Dar Ruby? 

— Ruby pierdea timpul în centru împreună cu prietenele ei. 
Căscau gura la vitrine, tăiau frunză la câini. 

— Atunci totul se potrivește. Și-au luat cheile de la Ben Fraser 
și au intrat astfel în viaţa lui. Arătau exact ca sora lui, deci el și-a 
păstrat o cheie, le-a urmărit, apoi le-a răpit. 

— Dar pentru a le face să fie perfecte - o replică a surorii lui - 
a trebuit să le „personalizeze”, o întrerupse agentul Sanderson. 

— Tatuajul, continuă Helen, și poate mai mult de-atât. 


VP - 220 


— Dar de unde face rost de substanţa asta, de tricloretilenă? 
întrebă agentul Grounds. 

— Haideţi să ne amintim ce a spus Jim Grieves, replică Helen. 
Tricloretilena se folosește în produsele de curăţare, în dizolvanți, 
dar și în crema de ghete, de unde o poţi eventual extrage... 

— Fără să atragi atenţia asupra ta. Fără să lași vreo urmă. 

— Dar de ce le înfometează? Dacă le iubește pe fetele astea? 

Întrebarea lui Lucas pluti o clipă în aer, după care Helen 
replică: 

— Haideţi să mergem să-l întrebăm chiar pe el. 


126. 


— Bună, Ruby. 

Ruby se târâse într-un colț și își privea acum răpitorul cu o 
frică nu prea grozav disimulată. 

— Nu-ţi fie teamă. Nu-ţi fac niciun rău. 

Ruby nu-și putea desprinde privirea de el. Cu cât insista el 
mai mult că nu avea să-i facă niciun rău, cu atât mai convinsă 
era ea că exact asta urma să i se întâmple. 

El se așeză pe patul aflat la mică distanţă de ea și își plimbă 
privirea prin încăpere, ca și cum ar fi văzut-o pentru prima oară. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc ceva. 

Acum zâmbea, având aerul că e cel mai fericit om din lume. 

— M-am înșelat. 

Ruby se holbă la el. Ce punea la cale? Unde aveau să ducă 
toate acestea? 

— Am luat fata greșită. N-ar fi trebuit să te iau pe tine. Îmi 
pare rău. 

Părea să regrete sincer. Și părea ciudat de relaxat. 

— Ce-o să faci cu mine? întrebă Ruby cu glasul tremurând de 
frică. 

— Tu ce crezi c-o să fac cu tine? 

Era cât pe-aci să-l pufnească râsul când îi adresă această 
întrebare, de parcă nebună era ea, nu el. 

— O să-ţi dau drumul. 


VP - 221 


127. 


— Mai există și o altă intrare? urlă Helen și o trase pe 
Sanderson deoparte, dând în cele din urmă frâu liber enervării 
sale. 

— După planurile arhitectului, nu, răspunse Sanderson. 

Sosiseră cât se poate de discret la centrul comercial 
WestQuay - cincisprezece polițiști, toți în civil, ca și cum ar fi 
venit la cumpărături - și se răspândiseră, pentru a ocupa 
diverse puncte de observaţie. Trecuseră de câteva ori pe-acolo 
și ce fusese evident din capul locului li se confirmase. Deși era 
abia ora cinci după-amiaza, WestkKeys era închis. 

Nu puteau forţa obloanele fără să provoace zarvă și eventual 
să atragă atenţia suspectului - sau a unor posibili prieteni ai 
acestuia. Prin urmare, Helen ţinea neapărat să găsească o altă 
intrare. Însă atelierul era mic - mai degrabă un chioșc înghesuit 
între niște outlet-uri mai spaţioase, mai luminoase - și nu avea 
intrare de serviciu. 

— Să nu-l scăpaţi din ochi, spuse Helen și-i încredinţă lui 
Sanderson coordonarea supravegherii, pentru ca ea însăși să se 
apropie cu pași apăsaţi de McAndrew, care stătea cu telefonul 
mobil lipit de ureche. 


— Ce-ai aflat? 

McAndrew acoperi cu mâna microfonul telefonului și 
răspunse: 

— Proprietarul atelierului WestKeys e un oarecare Edward 
Loughton. 


— Deci Ben Fraser e doar un angajat. Cum ajungem la 
Loughton? Dacă ne dă adresa de acasă a lui Ben Fraser, mai 
avem timp s-o salvăm pe Ruby. 

— Loughton a murit acum trei ani. Are o soră care locuiește 
undeva prin zonă, încercăm să dăm de ea. 

McAndrew își reluă convorbirea telefonică, silabisind acum 
numele femeii pe care o căutau. Helen se fâţâia de colo-colo. 
Din momentul acela, orice întârziere, orice impediment avea să-i 
coste scump. Erau pe punctul de a-l demasca, dar totul să fi fost 
degeaba? În minte îi veni imaginea lui Alison și a lui Jonathan 
Sprackling - le simţea disperarea, dorinţa de a fi iarăși împreună 
cu fata pe care o salvaseră cu atâţia ani în urmă. Helen refuza 


VP - 222 


să accepte că bunătatea lor fusese fără rost, că și lui Ruby i se 
va curma viața cu tot atâta cruzime ca și celorlalte fete. Dar în 
clipa aceea era neputincioasă și faptul că atelierul închisese mai 
devreme o alarma. Orice abatere de la obiceiurile lui era o veste 
proastă pentru ei. 

Și o veste proastă pentru Ruby. 


128. 


Helen se opri din mers de îndată ce intră în holul hotelului 
Great Southern. Se aflase într-o lume a ei, se îndreptase 
automat către lift, dar faptul că-l văzu pe Daniel Briers la 
recepţie o făcu să se oprească. Avea un geamantan la el și era 
însoțit de o doamnă înaltă și elegantă, cu păr negru lung și o 
burtă proeminentă. 

— Daniel? 

El se întoarse și zâmbi când o recunoscu pe Helen - dar era 
un zâmbet forțat și neconvingător. 

— Pleci? 

— Da, răspunse el, ferindu-și privirea de a ei. Am vrut să stau 
până la capăt, după cum știi. Dar e limpede că mai am și alte 
responsabilităţi, așa că... Ea e Kristy, soția mea. 

— Inspector de poliţie Helen Grace. Eu conduc ancheta... 

— Știu cine sunteţi, răspunse Kristy Briers și-i strânse mâna în 
treacăt lui Helen. 

— Ai toate datele noastre de contact, nu-i așa, în caz că aflaţi 
ceva..., continuă Daniel. 

Grija și interesul lui erau sincere, dar Helen își dădu seama că 
abia aștepta să încheie conversaţia. 

— Sigur. De fapt, de-aia am și venit, să te pun la curent. Am 
aflat niște lucruri impor... 

— Intotdeauna îi puneţi pe oameni la curent în camere de 
hotel? Noaptea? 

Kristy îi adresase întrebarea cu calm, dar glasul ei avea o 
nuanţă usturătoare care nu-i scăpă lui Helen. 

— Nu, dar i-am promis soțului dumneavoastră că-l anunţ de 
îndată ce aflăm ceva nou. Și mi-am respectat promisiunea. 


VP - 223 


Tonul lui Helen era calm, dar ferm. Era limpede că se pusese 
într-o situaţie stânjenitoare luând hotărârea de a se ocupa 
personal de Daniel Briers, dar ei doi nu făcuseră nimic greșit, 
așa că de ce să fie ea pedepsită pentru compasiunea arătată? 

După ce-i trase pe cei doi deoparte, Helen le spuse că poliţia îl 
căuta pe Ben Fraser și că ea spera să-l aresteze curând. Daniel îi 
mai puse câteva întrebări, dar conversaţia se apropie foarte 
curând de finalul ei firesc. Nu mai era nimic de spus. 

— Îți mulţumesc, Helen. Pentru tot. Nu-mi doresc nimic mai 
mult decât să se facă dreptate. 

Cuvintele lui erau sincere, dar în urechile lui Helen sunau 
totuși ciudat. În seara aceea, totul era puţin aiurea. Daniel îi 
strânse mâna cu un aer oficial și, după ce privi scurt în urma lui, 
se îndreptă către mașina care-i aștepta. Kristy dădu să plece și 
ea, dar se răzgândi și se întoarse spre Helen. 

— Să nu fii dezamăgită. Tuturor li se întâmplă așa în cele din 
urmă. 

— Poftim? 

— Trăiesc cu Daniel de peste zece ani. Știu cum e... 

— Kristy, chiar nu înțeleg ce vrei să... 

— Problema lui Daniel este că-i place să i se acorde atenţie. Îi 
place să aibă în preajmă o faţă drăgălașă, care să se uite la el 
cu admiraţie, un braţ care să-i cuprindă umerii. Sau pe cineva 
care să-i țină noaptea de cald. E ca un drog, altă explicaţie nu 
există. Dar n-o lua personal, ce-l interesează pe el nu ești tu. E 
propria lui persoană. 

Kristy o ţintuia cu privirea pe Helen. leșise victorioasă, dar era 
o victorie cu un preţ mult prea mare, victoria unei femei care 
părea să se fi obișnuit cu trădarea. 

— Probabil ar fi mai bine să-l părăsesc, dar acum e puţintel 
cam târziu, nu? 

Își lovi ușor burta și o privi pe Helen în ochi. 

— Să nu-l mai contactezi direct. Dacă aveți vești, pune pe 
altcineva să-l sune. De preferință un bărbat. 

Se răsuci pe călcâie și porni către mașină. Daniel îi ţinu 
portiera deschisă și o închise apoi cu delicateţe în urma ei. O 
scurtă privire, prin care părea să-și ceară scuze, după care 
dispăru. Lăsând-o pe Helen singură și mai stingheră decât se 
simţise vreodată. 


VP - 224 


129. 


Indiferent de vreme, o dimineaţă de vineri e întotdeauna 
plăcută. Norii întunecaţi care atârnau deasupra orașului 
Southampton scuipau cu dispreț asupra angajaţilor care 
străbăteau grăbiţi, dimineața devreme, străzile către 
magazinele și birourile lor. Și totuși, lui Ben Fraser i se părea că 
citește optimism și fericire pe fețele lor. Mai erau câteva ore și 
începea weekendul. Cui să nu-i vină să zâmbească la gândul 
ăsta? 

Și el purta speranţă în suflet în dimineața aceea. Mai erau 
multe de făcut, desigur - unele plăcute, altele mai puţin - dar, 
când înaintea ta se întinde un drum fără obstacole, viaţa e 
ușoară. Se trezise devreme, pe la ora șase era gata spălat și 
îmbrăcat și, la scurt timp, umbla pe străzi. În acele expediţii 
timpurii de recunoaștere purta întotdeauna uniforma angajaţilor 
urbani pe timp de vară - jeanși, tricou, ochelari de soare și o 
geantă aruncată lejer peste umărul drept. În ochii lumii arăta ca 
un tânăr care-și vedea de treburile sale. Dar el nu avea decât o 
singură treabă. 

Blenheim Road din Portswood era și mai mohorâtă la lumina 
zilei. Cu o seară înainte avusese un oarecare farmec șters, dar 
acum se înfățișa în adevărata sa „splendoare” - un loc de 
refugiu pentru studenţi și trândavi. Tinerilor angajaţi cu venituri 
mici - de felul lui Summer - le plăcea, deoarece chiriile erau 
scăzute, dar toată strada emana lâncezeala unui loc înțesat de 
studenţi. Când mergi pe stradă, mai că-ţi intră în nas fumul de 
marijuana, gândi Ben. 

Nu se afla de nici cinci minute în punctul lui de observaţie, 
când se ivi Summer. Zeii chiar îi erau favorabili în ziua aceea. 
Era și mai drăguță decât și-o amintea el. O bluză albă bine 
croită, un taior elegant gri-închis și cizme înalte de piele 
întoarsă, care se îndepărtau de el scoțând sunete ascuţite pe 
trotuar. 

Ben ieși din ascunziș și se luă după ea, aparent prins într-o 
convorbire telefonică - la un iPhone care-și dăduse duhul cu ani 
în urmă. Bolborosea absurdităţi în telefon, distrându-se cu 
ciocnirile întâmplătoare de cuvinte. Nu-i păsa ce spunea, 
obiectul atenţiei lui se afla la cincizeci de metri în față. 


VP - 225 


Ea se opri la o cafenea Costa din apropiere, unde își luă un 
latte macchiato și un croissant, iar pe acesta din urmă și-l puse 
în poșetă, ca să-l mănânce mai târziu la birou. Ben se întrebă 
dacă acolo obișnuia ea să se oprească pentru micul dejun - cu 
timpul avea să afle. Ea se duse apoi în staţia de autobuz, el ţinu 
pasul și se strecură în urma ei în autobuzul 28. 

Privind-o de aproape, Ben se simţea binecuvântat, cum nu se 
mai simţise niciodată. Trecuse atâta timp, dar iată că se 
întorsese. Acolo unde-i era locul. Ben se desfăta cu fiecare 
detaliu al părului, feţei, hainelor, gesturilor, obiceiurilor ei. 
Observă că-și lăsase poșeta deschisă după ce scosese telefonul 
pentru a trimite un SMS. Cam nechibzuit, dar lui îi era de folos - 
înăuntru îi zări cheile. Se întrebă ce altceva mai avea în poșetă. 

Fata cobori în Nicholstown și Ben o urmă, memorând traseul 
ei până la agenţia de recrutare unde lucra. Cum ea nu-i acorda 
pic de atenție, el reuși chiar să zărească ce cod tastase pentru a 
intra în clădire - informații folositoare pentru viitor. 

Curând dispăru din raza lui vizuală, dar Ben nu se simţea 
descurajat. Fusese o expediţie încununată de succes. De mult 
mai mult succes decât avea el dreptul să aștepte. Dar norocul 
era acum de partea lui și el avea să pătrundă încet, dar sigur în 
viața ei. 


130. 


Ruby stătea întinsă pe pat și zâmbea. Nu închisese un ochi 
toată noaptea - nici nu se pusese problema, așa agitată cum 
fusese după vizita lui Ben. Avea să se întoarcă acasă. La 
deznodământul acesta nu se așteptase chiar deloc în tot acest 
timp de când o ţinea captivă - și totuși era adevărat. Curând 
avea să-i revadă pe mama, tata, Cassie și Conor. Avea să se 
întoarcă acolo unde-i era locul. 

| se închideau ochii - corpul și mintea îi cereau să doarmă - 
dar Ruby se opunea. Înainte, își dorise să se refugieze în vise, să 
scape de chinurile cumplite pe care le trăia zi de zi aici, în 
pivniţă. Dar acum se temea de somn. Dacă adormea, era posibil 
să viseze că se află încă aici, cu el, captivă în acest infern 
cufundat în beznă. 


VP - 226 


Se ciupi dureros, de două ori. „Nu mai e mult, Ruby”, își 
spuse, se dădu jos din pat și se sili să facă câţiva pași. Să stea 
trează, să fie vigilentă, căci în curând avea să revadă lumina 
zilei. Gândul o făcu să râdă, deși în realitate o și speria puţin - 
lumina avea s-o orbească, atât de mult se obișnuise deja cu 
acea obscuritate fără viaţă. Dar avea să fie un preț modest 
pentru recâștigarea libertăţii. 

Ce-l făcuse să se răzgândească? Se plictisise de ea? Sau se 
întâmplase ceva acolo, sus? Fusese contactat? Se plătise o 
răscumpărare? Părea puţin probabil, dar mai exista vreo altă 
explicaţie plauzibilă? Poate purta chiar acum tratative cu ei, 
negociindu-și propria libertate în schimbul celei a lui Ruby? 

Gândul o încânta pe fată. Poate nici nu avea să se mai 
întoarcă acolo. Era mai sigur să le spună unde se afla ea și s-o ia 
din loc înainte ca ei să-l poată prinde sau urmări. Asta ar face el, 
nu? Ea, una, asta ar face. 

Pentru prima dată, absenţa lui nu o deranja. De obicei, se 
întreba ce mai punea la cale - ce gândea și ce făcea - și ce 
urmări ar fi putut avea lucrul acela asupra ei. Dar în ziua aceea 
nu-și mai punea astfel de întrebări. Doar ședea tăcută și 
mulțumită, visând la viitor. Visând la viitorul eż. 


131. 


Helen traversa în viteză centrul orașului, tăind cu motocicleta 
ei Kawasaki o breșă în traficul care stagna. In sfârșit, obținuseră 
adresa surorii lui Edward Loughton și Helen se îndrepta acum 
spre ea. Dacă îi ajuta să-l localizeze pe Fraser, mai exista 
speranţa s-o salveze pe Ruby. 

Helen ar fi trebuit să ia o mașină de serviciu - cu girofar și 
sirenă - dar cu motocicleta mergea mai repede și instinctul îi 
spunea să se ocupe de problema aceea de una singură. Era 
posibil ca Ben Fraser să locuiască împreună cu Alice Loughton - 
nu-și puteau permite să-și anunțe sosirea. Sanderson, 
McAndrew, Lucas și Edward aveau s-o urmeze la scurt timp, în 
mașini nemarcate, dar Helen avea să preia conducerea. 

Frână brusc lângă bordură. Melrose Crescent era o stradă 
impunătoare, de-a lungul căreia se aliniau vile frumoase din 


VP - 227 


perioada victoriană. Strada supravieţuise în mod miraculos 
bombelor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial - o falnică 
mărturie a trecutului arhitectonic al orașului Southampton. 
Edward Loughton fusese proprietarul mai multor magazine și 
era evident că adunase o avere frumușică. Neavând soţie și 
copii, îi lăsase totul moștenire surorii sale mai tinere - deși 
acum, la vârsta de șaptezeci și patru de ani, Alice Loughton nu 
prea mai putea fi considerată tânără. 

După ce-și scoase casca și își scutură părul lung, Helen urcă 
treptele late de piatră care duceau la impunătoarea ușă a casei. 
Sună la sonerie, dar se abţinu să bată în ușă. Nu avea rost - încă 
- să alarmeze pe nimeni. Așteptă răbdătoare, mutându-și 
greutatea de pe un picior pe celălalt, în vreme ce corpul i se 
încorda tot mai mult. 

Fiindcă înăuntru nu se mișca nimic, Helen mai apăsă o dată 
soneria. Doamne, dă să fie acasă. Tot nimic. Se întoarse cu fața 
spre stradă și constată surprinsă că Sanderson și McAndrew 
opreau deja la o distanţă de cincizeci de metri. Ajunseseră 
repede, dar să fi venit oare degeaba? 

Un zgomot o făcu să se răsucească. Ce se-auzea? Pași. Da, nu 
încăpea îndoială, pași rari, măsuraţi se apropiau de ușa casei. În 
spatele sticlei mate se ivi o siluetă. Cineva își făcea de lucru la 
încuietori și pe urmă ușa se întredeschise, dând la iveală, 
deasupra lanţului de siguranţă, faţa unei femei în vârstă. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă aceasta suspicioasă. 

— Inspector Helen Grace, răspunse Helen și îi arătă 
legitimaţia. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? spuse Alice fără să-și 
ia ochii de la legitimaţie. 

— Aș vrea să stăm de vorbă despre fratele dumneavoastră. Și 
despre Ben Fraser. 

Ochii femeii se îngustară. Ce exprimau? Suspiciune? Mânie? 
Femeia o privi pe Helen câteva clipe, care ei îi părură o veșnicie, 
după care scoase lanţul și deschise ușa. 

— Atunci intraţi, mai bine. 

Dând din cap în semn de mulţumire, Helen intră și ușa masivă 
se trânti cu zgomot în urma ei. 


VP - 228 


132. 


Ben se îndrepta spre WestQuay cu pași săltăreţi. După toate 
necazurile recente, situația începea să se îndrepte. Summer 
părea ea însăși, așa cum fusese întotdeauna, iar în ceea ce-o 
privea pe Ruby, ei bine... nu avea să mai reprezinte multă 
vreme o problemă. Ea credea că avea să fie eliberată, ceea ce 
lui îi oferea un răgaz de o zi, două, înainte să înceapă ţipetele și 
gemetele. Când își va da seama că a fost abandonată? Și cum 
va reacţiona? Prima dintre ele rezistase aproape două 
săptămâni, bătând în ușă, ţipând și urlând. A treia fusese la fel 
de rea. A doua era mai molâie și renunţase mai iute, ceea ce 
fusese mult mai puţin distractiv. Lui îi plăcea când făceau ca toți 
dracii și-l implorau. De sus nu putea să le audă, desigur, deci 
trebuia să coboare în pivniţă când voia să le asculte. De îndată 
ce-i auzeau pașii, începeau să se roage de el. El nu deschidea 
niciodată ușa, dar uneori le necăjea și băga cheia în broască, 
pentru ca imediat să o tragă iar afară. Gândul acesta încă îi mai 
aducea lui Ben zâmbetul pe buze. 

De data asta însă, avea să fie, bineînţeles, mai greu să scape 
de ea. Plaja Carsholt fusese ideală pentru el în sălbăticiunea și 
izolarea ei - dar evenimentele recente impuneau o schimbare. 
Se hotărâse deja să o îngroape pe Ruby în Pădurea Nouă. Dacă 
o ducea acolo în miez de noapte, nu avea să-l mai deranjeze 
nimeni - și apoi trebuia să admită că exista o plăcută simetrie în 
faptul că avea de gând s-o îngroape acolo unde îi arsese 
hainele. Vegetaţia era atât de deasă în locul acela, încât șansele 
ca să dea cineva peste ea erau infime. 

Ben era atât de absorbit de gândurile sale, încât abia atunci 
își dădu seama că trecuse pe lângă atelierul lui și ajunsese la 
capătul galeriei comerciale. Clătinând din cap, se întoarse și 
porni înapoi către WestkKeys. Trecuse deja ora deschiderii - nu 
voia să trezească suspiciunea nimănui venind... 

Brusc rămase ca țintuit. Instinctul îl făcu să privească în 
vitrina magazinului de încălțăminte de alături. Pe frunte i se 
iviseră deja broboane de sudoare și, surprins, constată că îi 
tremurau mâinile. Exagera? Avea vedenii? Intră în magazinul de 
încălțăminte să-și adune gândurile, apoi se întoarse și privi prin 
vitrină afară, în galerie. Tânărul bărbat de culoare, în cămașă și 

VP - 229 


sacou, şedea la o masă a cafenelei aflate vizavi de WestkKeys, 
dar atenţia lui era îndreptată mai degrabă asupra atelierului 
decât asupra ziarului care zăcea necitit pe masă în faţa lui. 

Când își înălță privirea, Ben o mai descoperi pe una. Una 
tânără, aflată la galeria de sus. Părea să scrie un SMS, însă 
privirea ei se tot abătea către intrarea atelierului. Ben ieși acum 
din magazin și trecu pe lângă WestKeys cu pași siguri, dar 
grăbiţi. În drumul său îl mai zări pe unul - un tânăr care ședea 
lângă fântâna arteziană și se uita la ceas de parcă ar fi așteptat 
pe cineva. 

Ben știa exact pe cine aștepta și nu avea de gând să-i acorde 
satisfacţie. Îndreptându-se grăbit către ieșirea de urgenţă, ieși 
valvârtej pe casa scării și începu să fugă către ieșire. 


133. 


Centrul de comandă era pustiu, ceea ce părea în perfectă 
concordanţă cu situaţia. Ceri Harwood era singură și își plimba 
privirea deasupra tablei, uitându-se la fotografiile Pippei, ale lui 
Roisin, Isobel și Ruby. Toată echipa ieșise să-l vâneze pe Ben 
Fraser - operaţiunea aceea importantă se apropia de punctul ei 
culminant. Cu puţin noroc, Fraser avea să fie în scurt timp în 
custodia poliţiei, dar gândul acela nu o mulțumea pe Harwood. 
Ea nu avea să mai ia parte la triumf, izolată în înfrângerea ei. 

Cum de judecase situaţia atât de greșit? Mai existaseră și alți 
inspectori, femei îndeosebi, care îi ameninţaseră poziţia. li 
zdrobise cu ușurință, îi alungase din secția ei și îi înlocuise cu 
polițiști ambiţioși, supuși, care jucaseră după cum le cânta ea. 
Dar Helen Grace refuzase să se supună, găsise întotdeauna o 
cale de a evita capcanele care i se întindeau. Poate venise 
momentul să admită că îi lipsea imaginaţia necesară pentru a-i 
face faţă lui Helen Grace. Poate era prea limitată de etichetă, de 
reguli și regulamente, pentru a face faţă unui adversar care te 
lua mereu prin surprindere. În concluzie, era pur și simplu prea 
slabă pentru a o înfrânge. _ 

Trebuia să meargă la Fisher. Işi redactase deja cererea de 
demisie, își pregătise explicaţia - minciuna facilă că dorea să 
petreacă mai mult timp cu familia. Chestia aia mai c-o făcea să 


VP - 230 


râdă. Le avea pe fete, desigur, dar familia lor se destrămase - 
vizitele pe care urmau să le facă tatălui lor în weekend aveau 
să-i reamintească mereu acest lucru. Chiar și în clipa aceea îi 
părea un gând absurd. Veniseră la Southampton cu atâta 
optimism, dar rezultatul final era catastrofal pentru toată lumea. 
Ea trebuia să-și reclădească altundeva cariera, viaţa - altcineva 
avea să preia conducerea. Spera ca Fisher să nu-i dea postul lui 
Grace, îi trecu lui Ceri Harwood prin minte când ieși din centrul 
de comandă. Suferise deja suficiente umilințe. 


134. 


Alice Loughton se holba la Helen Grace. Privirea ei trăda 
suspiciune? Sau, mai rău, neînțelegere? Nu scosese un cuvânt 
de când începuse Helen să-i explice motivul urgent al vizitei ei, 
iar Helen avea bănuiala neplăcută că Alice Loughton nu 
pricepea semnificaţia cuvintelor pe care i le spunea. Dar bătrâna 
deschise într-un final gura și croncăni în șoaptă: 

— Sunteţi sigură? 

— Da. 

— Și de când...? 

— Nu știm cu siguranţă, dar credem că urmărește femei din 
regiunea Southampton de aproape cinci ani. 

— Nu cred. 

Exact de asta se temuse Helen. 

— Știu că pentru dumneavoastră e dificil să înțelegeți - și aș 
dori să subliniez că nu vă acuzăm de nimic nici pe 
dumneavoastră, nici pe fratele dumneavoastră - dar avem 
nevoie de ajutor... 

— Eu nu l-am întâlnit decât o dată sau de două ori, dar mi s-a 
părut întotdeauna un băiat atât de blând. 

— Apreciez asta... 

— Edward l-a găsit dormind în centrul comercial. Pe una 
dintre rampele de descărcare a mărfii. Era încă mic - avea vreo 
paișpe ani. Edward s-a oferit să-l ducă înapoi la mama lui, dar 
băiatul l-a implorat să nu o facă. Atunci l-a dus la un hostel... 

— Unde locuiește acum, Alice? 


VP - 231 


— Lui Edward a început să-i pese de soarta lui, răspunse 
femeia, care părea să nu fi auzit întrebarea lui Helen. L-a 
angajat la atelier. Lucrează acolo - Dumnezeu știe - de mai bine 
de zece ani. Edward avea încredere în el. Il el puteai avea mult 
mai multă încredere decât în alți angajați din atelierele lui. 

— Înţeleg asta, Alice, dar este extrem de important să stăm 
acum de vorbă cu el. Dacă e nevinovat, îl putem exclude din 
ancheta noastră și mergem mai departe... 

— Edward i-a fost ca un tată, de aia a și fost atât de generos 
cu el în testament. 

— l-a lăsat bani? 

— Nu! Lui Edward nu-i plăceau banii - nu în sensul la care vă 
referiti dumneavoastră. Lui îi plăceau bunurile - imobile, afaceri 
și altele. 

— Deci i-a lăsat lui Ben Fraser o proprietate? 

— De ce vă miraţi? E o casă dărăpănată, într-o zonă dubioasă 
a orașului, dar casele astea se vor dovedi la un moment dat 
valoroase, nu-i așa, când orașul se va extinde. Edward s-a 
gândit că îi va fi de folos lui Ben pe termen lung. 

— Și dumneavoastră știți unde se află? 

— Sigur că știu, nu sunt complet ramolită, răspunse femeia și 
o privi pe Helen cu severitate. 

— Atunci vă rog să-mi spuneți. E în joc viaţa unei tinere. 

Bătrâna o măsura pe Helen din priviri, de parcă ar fi încercat 
să-și dea seama dacă putea avea încredere în ea sau nu, pentru 
ca, în cele din urmă, să zică: 

— Locuiește pe Alfreton Terrace numărul 14. Nu sunt nici cinci 
minute de aici. 


135. 


Ben scoase un urlet și lovi cu pumnul în sticlă. Oglinda se 
sparse și căzu pe podea, în vreme ce din încheieturile rănite ale 
degetelor sale curgea sânge. Fără să stea pe gânduri, călcă 
oglinda în picioare, izbind-o ca turbat cu bocancii. 

Cum? Cum? Cum? 

Cum îl găsiseră atât de repede? Nu trecuse nicio săptămână 
de când dezgropaseră cadavrele acelea și deja îi supravegheau 


VP - 232 


atelierul. Numai datorită norocului său - și incompetenţei lor - 
nu puseseră mâna pe el atunci și acolo. Răcni de durere și se 
lovi cu capul de zidul din cărămidă aparentă. Nu se putea 
întâmpla tocmai acum, când Summer se întorsese în viaţa lui, 
când era atât de aproape... 

Cât le va trebui să descopere unde locuia? Să descopere 
căminul pe care el îl clădise cu atâta dragoste pentru fericirea 
lor viitoare? Nu mult. De îndată ce aveau să afle cui îi aparținea 
atelierul, aveau să stea de vorbă și cu hoașca. Dacă avea noroc, 
poate era deja dusă cu pluta, dar nu putea să riște. Nu avea altă 
soluţie decât să dispară. 

Mai avea duba. De ea nu avuseseră cum să afle. lar plăcuţele 
false de înmatriculare aveau să le îngreuneze căutarea. In seara 
aceea plănuia s-o viziteze pe Summer. Nu o abordase încă pe 
niciuna atât de direct, dar acum nu avea încotro. Dacă reușeau 
să fie împreună înainte de difuzarea știrilor de seară, era posibil 
să dispară împreună o dată pentru totdeauna. 

Se duse în debara și înșfăcă sticluta. Dopul de cauciuc era la 
locul lui și constată că înăuntru mai era exact atâta lichid incolor 
cât îi trebuia lui. Mai luă și două cârpe vechi și le îndesă în 
buzunar. Dădu să iasă, dar se opri. Când aveau să apară 
polițiștii, spaţiul acela avea să fie o adevărată comoară. 
Instalaţia lui de distilare, tot ce-i amintea de Summer, ca să nu 
mai vorbim de chestia aia de jos, din casa pentru păpuși. Il 
cuprinse mâhnirea la gândul că polițiștii aceia fără chip aveau 
să-l judece, în vreme ce i-ar fi pipăit în tihnă lucrurile... 

Brusc, știu ce avea de făcut. Zvârli la o parte cutiile de carton, 
scormoni printre boarfele care umpleau debaraua și găsi ceea 
ce căuta. O cutie mare cu terebentină. Și alături, pe raft, un 
vestigiu de pe vremea când fuma - o brichetă veche. 

Le luă pe amândouă cu el, se apropie tiptil de chepeng și îl 
deschise cu o smucitură. 


136. 


Plină de speranță, Ruby ridică privirea când se deschise ușa. 
Sosise momentul? Dar, de îndată ce-i zări expresia, toate 
speranţele ei se spulberară. O privea cu un dispreţ prea puţin 


VP - 233 


ascuns și, mai rău chiar, cu un plan în minte. Când veni spre ea, 
Ruby cobori anevoie din pat și încercă să ajungă de cealaltă 
parte a mesei. Dar nu fusese suficient de rapidă, fiindcă pumnul 
lui stâng o lovi în stomac de i se tăie suflarea. 

Când ea se chirci, genunchiul lui îi izbi violent nasul și, vreme 
de câteva clipe, Ruby își pierdu cunoștința. Când își reveni, își 
dădu seama că zăcea întinsă pe podea. O dureau încheieturile 
mâinilor, ceva i le strângea - se răsuci și văzu că el îi prindea de 
fierăria patului mâinile legate. 

— Te rog. 

El o ignoră și scoase în schimb la iveală o cutie veche de 
tablă, al cărei conţinut îl vărsă pe podea în jurul ei. Era un lichid 
limpede, cu un miros pătrunzător. În mintea lui Ruby se ivio 
bănuială cu privire la intenţiile lui - dar nu avea niciun sens. Era 
casa /ui pentru păpuși. De ce să distrugă ceva ce el însuși 
crease? Ce se întâmplase între timp? 

— Te rog, nu face asta. Fac tot ce vrei tu. Te rog, nu mă 
omori. 

Cutia era acum goală și el o zvârii cât colo. Rugăminţile lui 
Ruby nu păreau să aibă vreun efect asupra lui - acum scoase 
din buzunar o brichetă. 

— O să fiu Summer a ta. Sunt Summer a ta, nu-mi face asta, 
te rog. 

EI își ferea în continuare privirea de ea și scăpără bricheta. Se 
uita la flacăra care dansa în mâinile lui și un zâmbet tăios i se ivi 
pe față. In sfârșit, înălţă privirea, ochii lui străpungând-o pe 
Ruby: 

— Ne vedem dincolo. 

Și cu asta, aruncă bricheta în direcţia ei. 


137. 


Helen răsuci spre ea maneta de acceleraţie și motocicleta 
țâșni din loc. Scurtă drumul luând-o pe Queen's Drive, ieși cu un 
viraj strâns în șoseaua de centură și imediat acceleră la 150 
km/h. În sfârșit, aveau indiciul pe care și-l doreau - 
descoperiseră urma pe care o căutau de când găsiseră cadavrul 
Pippei - și totuși, Helen era convinsă că acum fiecare secundă 


VP - 234 


conta. Avea senzaţia că timpul începuse să se scurgă mai 
repede, împingându-i către un final extrem și incert. 

O urmau șase mașini fără însemne. Aveau să ajungă la faţa 
locului pe tăcute - fără sirene, fără girofaruri - și apoi, de îndată 
ce avea să sosească echipa specială de polițiști înarmaţi, să le 
acorde asistenţă, aveau să intre rapid și în forță. Nu puteai ști 
cum ar reacţiona un psihopat ca Ben Fraser dacă și-ar da seama 
că universul lui, clădit cu atâta grijă, era pe cale să se năruie. 
Mulţi ucigași în serie își ucideau întâi victimele și apoi pe sine. 
Alţii încercau să ia câţiva polițiști cu ei. Niciodată nu puteai 
prevedea cum aveau să reacționeze. 

Ceea ce văzu Helen în clipa următoare îi făcu inima să-i stea 
în loc. Un fir subţire de fum se ridica spre cer. Stia. Helen habar 
n-avea de unde, nici măcar nu putea fi sigură, dar fumul venea 
de pe Alfreton Terrace - ce altă explicaţie putea exista pentru 
această priveliște bruscă și neașteptată într-o parte izolată a 
orașului? 

Prin zonă nu erau nici mame care să-și ia copiii de la școală, 
nici alți pietoni, astfel încât Helen mări și mai mult viteza și, 
gonind dinspre Constance Avenue, intră în Alfreton Terrace. lată 
casa - numărul 14 - spectrul oribil, decăzut al unei clădiri 
victoriene. Lipsită de viață, mucegăită, fără chip - cu excepţia 
fumului care se strecura pe la ferestrele prost izolate. 

Helen sări încă din mers de pe motocicleta ei Kawasaki, care 
alunecă, aplecată într-o parte, pentru a se opri apoi într-o curte. 
Sanderson se afla într-o mașină la numai un minut sau două în 
urma ei, așa că Helen alergă spre casă ţinând strâns în mână 
staţia de emisie-receptie. 

— Cheamă pompierii. Eu intru. 

Sanderson scoase un țipăt de protest, dar Helen nu-i 
răspunse, ci își băgă staţia în geaca de piele și zori către intrare. 
Fără să se oprească din alergat, se aruncă în ușă. Când se izbi 
de ușa masivă din lemn, durerea îi săgetă umărul. Ușa se 
clătină, dar nu cedă, refuzând să-i permită lui Helen accesul în 
casă. Jos era un zăvor tras, care o împiedica să intre. Ceea ce 
sugera că ucigașul lor era grijuliu cu măsurile de siguranţă - și, 
mai mult de-atât, că era înăuntru. 

Helen își scoase bastonul și lovi în zăvorul îndărătnic. Bocancii 
ei cu vârfuri de oțel loviră cu agresivitate și, după vreo două 
șuturi, zăvorul și ușa zburară din ţâţâni. Ușa se prăbuși pe 


VP - 235 


podea, ridicând un nor de praf. Helen intră grăbită, în vreme ce 
Sanderson și McAndrew parcau în faţa casei și abia mai apucară 
s-o vadă dispărând în casa în flăcări. 

În încăperea dinspre stradă, Helen căută din priviri vreun 
semn de viaţă, dar nu văzu pe nimeni. Trebuia să găsească 
accesul la subsol - numai la asta se gândea. El își ţinuse 
victimele în întuneric, deci dacă exista o pivniţă... 

Băgă capul în living, conștientă de pericolul unui atac prin 
surprindere, dar camera era pustie. Trase la o parte covorul 
jegos, dar negăsind nimic dedesubt, se duse direct în bucătărie. 
Pe jos era un linoleum soios, care părea intact, așa că îl ignoră și 
se îndreptă către partea din spate a casei. 

Și acolo îl găsi. Un chepeng. Avea două zăvoare pe partea 
exterioară, ca să poată fi închis de sus, dar nu fuseseră trase. 
Era ca o invitaţie. Pentru prima dată, Helen avu un moment de 
șovăială. De jos se înălţau rotocoale de fum și cine putea ști ce 
se afla dedesubt - Ruby mai era oare acolo? Sau era o capcană 
- un ultim act de opoziţie al lui Ben Fraser împotriva celor care 
nu voiau să-l lase să-și trăiască fantezia? 

Pe urmă se auzi un strigăt. Slab, dar insistent. Și venea de la 
o femeie, nu încăpea îndoială. Helen nu mai șovăi, deschise 
chepengul și se avântă în abis. Treptele de metal ale scării 
începuseră deja să se încingă, însă Helen era în oarecare 
măsură protejată de mănușile ei de piele și astfel ajunse rapid 
jos. 

Își ridică viziera aburită a căștii și privi în jur. Era o priveliște 
uimitoare - un labirint de coridoare înguste care duceau 
Dumnezeu știa unde. Din loc în loc erau fixate în zid, în spatele 
unor protecţii din plastic, niște becuri care luminau calea. Totul 
era atât de bine pus la punct, încât aveai senzaţia că te afli într- 
o mină, era mărturia șocantă pentru cât de pedant și calculat 
era Ben Fraser în nebunia lui. Gândul acela o cutremură pe 
Helen, care strânse puţin mai tare în mână bastonul. 

Încă un țipăt, de data asta mai aproape. Helen se năpusti 
înainte, dând zadarnic din mână pentru a risipi fumul care o 
înconjura. Îi umplea nările, îi pătrundea în ochi, era de-a dreptul 
insuportabil. Un incendiu în condiţiile acelea de umezeală 
producea un fum gros. Helen își trase iarăși viziera peste ochi - 
avea să vadă mai puţin, dar altfel nu-și putea ţine ochii deschiși. 


VP - 236 


Mergea după sunete, se lăsa condusă de vaietele lui Ruby. 
Primul impuls fu să strige ceva către ea, să o asigure că-i va 
veni în ajutor, dar el era pe-acolo pe undeva. lar Helen nu 
îndrăznea să-și facă cunoscută prezenţa. 

Helen se izbi de un zid zgrunţuros de pământ, care îi tăie 
brusc și cu brutalitate avântul. Cu mâna liberă își bâjbâi calea 
după colţ, înaintând cu prudenţă, dar și cu hotărâre. Avea 
senzaţia că acolo, în fum, mai era cineva, chiar în spatele ei. Se 
întoarse și vântură energic în aer bastonul pentru a se apăra. 
Dar acesta nu se lovi de nimic și, în bezna care o înconjura, 
Helen văzu doar atât cât să-și dea seama că încă era singură. 

Porni iarăși înainte. Nu-și dorea altceva decât s-o găsească pe 
Ruby și să iasă de acolo. Aerul era tot mai încins și ei îi venea 
tot mai greu să respire. Deodată se trezi pe jos, piciorul i se 
lovise de ceva tare. În aerul mai limpede de la sol, Helen 
observă că se împiedicase de pragul unei uși. 

Se întoarse și întrezări la câţiva metri în faţa ei o altă ușă 
deschisă. Jos, dogoarea era mai suportabilă și vizibilitatea ceva 
mai bună, astfel încât, în pofida pericolelor evidente, Helen se 
târi mai departe în patru labe, trecu de prag și pătrunse în 
încăperea de dincolo. ` 

Priveliștea care i se oferi îi tăie respirația. Incăperea era 
cuprinsă de flăcări. Focul mistuise deja o masă și un scaun de 
lemn, iar toate celelalte lucruri - un aragaz vechi, scheletul 
metalic al unui pat - urmau să cadă și ele pradă focului. Legată 
de fierăria masivă a patului, agonizând, se găsea silueta delicată 
a lui Ruby Sprackling. O înconjura un cerc de foc trasat cu 
precizie, metoda de execuţie sadică și premeditată a ucigașului, 
dar Helen își jură că nu avea s-o lase pe sărmana fată să moară 
în văgăuna aia, așa că sări peste flăcări și se grăbi să ajungă la 
ea. În momentul acela o lovi un nou val de arșiţă. Focul 
izbucnise de curând, dar ardea cu înverșunare și ele mai aveau 
doar câteva secunde înainte de a fi cuprinse de flăcări. 

Mâinile lui Ruby erau legate cu o sfoară de nailon și prinse de 
pat cu un nod strâns. Încheieturile ei erau deja sângerii. Nu avea 
cum să și le elibereze din strânsoarea sforii, iar fierăria patului 
era prea dură și groasă pentru a fi tăiată. 

Căutând cu disperare un mijloc de a o elibera pe Ruby, Helen 
zări în peretele opus o mică porţiune unde cărămizile erau 
sparte. Fără să șovăie se năpusti într-acolo. În câteva secunde 


VP - 237 


era înapoi lângă Ruby, ţinând strâns în mână bucata de 
cărămidă și lovea în scheletul metalic al patului. Bara de care 
era legată Ruby protestă, se îndoi și se frânse în cele din urmă 
în două. Helen o ajută pe Ruby să se ridice în picioare, trase 
puțin câte puţin de nod în sus și îl desprinse într-un final de pe 
bară. În clipa următoare, Ruby se prăbuși în braţele ei, dar 
Helen o susţinu și o lovi ușor, dar ferm peste față. 

— Să nu leșini, Ruby. 

Când târând-o, când ajutând-o să meargă, Helen o conduse 
pe Ruby prin flăcări către ușă. 

— Mergi, Ruby. 

Ruby își dădea ochii peste cap, fumul îi umplea plămânii, îi 
încețoșa mintea. Helen își dăduse seama că era pe punctul de a- 
și pierde cunoștința, de a adormi, dar trebuia neapărat să 
meargă mai departe. O ciupi cu duritate - provocându-i o slabă 
reacţie - și mai înaintară puţin. 

— Nu mai e mu... 

Helen îngheţă, cuvintele îi rămaseră nerostite în gură. 
Luminile se stinseseră brusc, cufundându-le într-o beznă totală. 

El era totuși acolo, în pivniţă. 


138. 


— Dă-te la o parte! 

— Nu intri acolo. 

— Pentru ultima dată, dă-te la o parte, că altfel te arestez. 

Agentul Sanderson răcnea acum, ochi în ochi cu pompierul 
care-i stătea în cale. În spatele lor se ridicau coloane de fum 
negru din interiorul casei lui Ben Fraser. 

— Aici eu decid, ripostă pompierul, ţipând pentru a fi auzit pe 
fondul sirenelor și al tumultului. E incendiul meu. Și până nu 
avem focul sub control, tu n-ai niciun cuvânt de spus aici. Așa că 
te-aș sfătui să te dai înapoi... 

Dar Sanderson îl ocolise deja și alerga acum spre casa 
incendiată. Nici nu se punea problema s-o lase pe Helen singură 
acolo înăuntru. Şefa ei intrase deja de zece minute. Era destul 
de rău și aici afară cu tot fumul ăla, cum trebuia să fie înăuntru, 


VP - 238 


în apropierea sursei incendiului? Helen n-ar fi rămas atâta 
vreme în casă dacă nu s-ar fi întâmplat ceva foarte rău. 

Sanderson puse piciorul pe pragul ușii, dar în aceeași clipă 
simţi cum zboară înapoi, îndepărtându-se de casă. Două mâini 
grosolane o apucaseră de umeri. Dădu din braţe, încercând să 
intre cu forța în casă, dar mâinile grele, înmănușate ale 
pompierului o traseră înapoi, îi imobilizară braţele și o siliră să 
îngenuncheze. Sanderson continua să se zbată, dar genunchiul 
lui îi apăsa acum șalele, făcând zadarnică orice încercare de 
împotrivire. 

Stând acolo, ţintuită și gâfâind, fața mânioasă a pompierului 
cobori la nivelul ei. 

— Dacă nu stai locului, o să le ordon colegilor tăi să te 
aresteze, m-ai înţeles? 

Sanderson se holba la el, refuzând să accepte ultimatumul lui. 
Bărbatul își făcea doar meseria, dar, din perspectiva ei, o 
condamna pe Helen la o moarte cumplită. Astfel încât, atunci 
când deschise într-un final gura, Sanderson îi răspunse scurt și 
cu ciudă: 

— Du-te dracului. 


139. 


Întunericul le împresura. Fumul le umplea plămânii. Dogoarea 
devenea de nesuportat. Cea mai mică mișcare risca să-i 
dezvăluie bărbatului care le vâna acum locul unde se aflau. Dar 
nu aveau de ales - trebuia să iasă de aici. 

Mutând-o pe Ruby în partea ei stângă, Helen își pregăti iarăși 
bastonul. Merse înainte și dădu peste pragul celei de-a doua uși. 
Dar nu șovăi. Continuau să înainteze, așteptându-se ca Ben 
Fraser să se năpustească din clipă-n clipă asupra lor. O 
schimbare de temperatură o făcu pe Helen să se oprească. 
Întinse braţul. Atinse un zid masiv de pământ, cu spaţiu liber în 
dreapta și în stânga. Era limpede că ajunseseră la o răscruce. 
Când coborâse, nu-și amintea să fi trecut pe lângă vreuna. 
Cotise la un moment dat greșit? 

Ruby atârna acum, grea ca un trup neînsufleţit, de braţul 
dureros al lui Helen. Aceasta se aplecă, o prinse de glezne și o 


VP - 239 


ridică, săltându-și-o peste umăr. Clătinându-se din pricina 
greutății suplimentare, cu umărul sfâșiat de durere, Helen luă o 
decizie spontană și porni cu pași împleticiţi pe culoarul din 
stânga. 

Lovitura o făcu să se clatine într-o parte. Fusese atât de 
neașteptată și violentă, încât Helen se izbi de perete și o scăpă 
pe Ruby din strânsoare. Primei lovituri îi urmă imediat o a doua, 
într-o parte, care îi tăie respiraţia și-i fractură câteva coaste. 
Atunci îl văzu venind spre ea, cu un ciocan în mână și o expresie 
de cruntă înverșunare. Helen ridică bastonul - dar era prea 
târziu - ciocanul se prăbuși cu toată forța în capul ei, dând-o 
câţiva pași înapoi și spărgându-i viziera. Încă o lovitură și Helen 
era întinsă pe jos, cu casca crăpată. 

El ridică iar ciocanul, hotărât să-i spargă capul, dar Helen se 
repezi de data asta asupra lui și-l lovi din plin cu bastonul în 
mărul lui Adam. Cum el rămase o clipă încremenit, Helen reuși 
să-și ia avânt și să-i arunce cu o lovitură de baston ciocanul din 
mână. Acesta căzu pe jos cu o bufnitură surdă. 

Helen se ridică rapid în picioare, dar nimeri direct în pumnul 
lui, care se repezi asupra ei cu o iuţeală nimicitoare. Capul ei se 
izbi de solul dur și casca crăpată se desfăcu precum o nucă 
spartă, lăsând-o pe Helen fără apărare. 

Mâinile lui fierbinţi îi căutară gâtul, îl cuprinseră și începură să 
strângă cu toată forța. Fumul era atât de gros acum, încât nu se 
mai vedeau unul pe celălalt, dar la o asemenea apropiere 
oricum nu mai conta. Se ţineau unul de celălalt, încleștați într-o 
luptă pe viață și pe moarte. 

Helen îi înfipse bastonul în cot, încercând cu disperare să-i 
slăbească strânsoarea, dar el strângea parcă și mai tare. Din 
clipă-n clipă avea să-i zdrobească laringele și atunci totul era 
terminat. Helen îl lovi cu bastonul într-o parte a capului, dar fără 
niciun folos. Ucigașul ei nu voia să se lase. 

Ca o măsură disperată, Helen își încordă puterile, se rostogoli 
într-o parte și îl izbi pe Ben de perete. Mâinile lui slăbiră puţin 
strânsoarea, iar Helen, proptindu-se cu un picior în perete, se 
împinse cu toată forța înapoi. Și în sfârșit obținu efectul dorit: 
Ben se răsturnă pe podea. Inainte ca el să apuce să se ridice, 
Helen se căţără deasupra lui și, ţinând bastonul de ambele 
capete, îi apăsă pe beregată bara subţire de oţel, cu toată forța 
de care era capabilă. 


VP - 240 


Ea apăsa cât de tare putea, dar pumnul lui ţâșni către ea și o 
atinse deasupra ochiului stâng. Helen nu se lăsă impresionată și 
spori presiunea. El se sufoca deja, dar Helen continua să apese. 
Degetele lui îi căutau acum fața, o zgâriau pe ochi, încercau să 
se afunde în orbitele ei. Helen își răsuci capul, pentru a scăpa de 
mâna lui, dar el o prinse atunci de păr și îi smuci capul mai 
aproape de faţa lui. 

Helen simţi cum o mușcă de urechea stângă și urlă de durere, 
înghițind o cantitate mare de fum. Își înfipsese dinţii cu atâta 
înverșunare în urechea ei - nu mai era mult și avea să i-o rupă 
de tot. Helen simţea cum i se prelingea sângele pe o parte a 
feței și pe gât. _ 

Dar el își slăbi deodată strânsoarea. Intâi doar puţin, dar 
suficient pentru ca Helen să-și dea seama că ea ieșea 
învingătoare.  Apăsându-i și mai tare beregata, îl simţi 
deschizând gura și suflând o dată slab, în vreme ce dinţii i se 
descleștară din ureche. Lupta se încheiase. 

Ridicând cu un gest smucit capul, Helen se îndepărtă cu pași 
împleticiți de cadavrul lui, dar tunelul începu imediat să se 
rotească în jurul ei. Se simţea lipsită de vlagă, îi era greață, 
fumul îi umplea gura și plămânii, făcând ca victoria ei să-și 
piardă orice sens. 

Se prăbuși la pământ. Ruby era la numai treizeci de 
centimetri de ea, dar dintr-odată Helen nu mai avea energia 
necesară pentru a se mișca. Întunericul se rotea în jurul ei și, 
pentru o clipă, nu mai știu unde se află. Faţa ei se lovi de 
pământul rece și rămase nemișcată. 

Pleoapele lui Helen se închideau. Chipul nevinovat al lui Ruby 
avea să fie ultimul lucru pe care-l va mai vedea. Ultimul lucru pe 
care avea să-l mai vadă vreodată. 


140. 


Agentul Sanderson stătea în dreptul barierei de protecţie și îl 
săgeta cu privirea pe pompierul care, la rândul său, își ferea 
privirea de a ei, în vreme ce coordona acțiunile echipelor de 
pompieri care tocmai intraseră în casa incendiată. Sanderson se 
blestema în sinea ei pentru prostia și lașitatea de care dăduse 


VP - 241 


dovadă. De ce o lăsase pe Helen să intre singură? Doar își 
cunoștea șefa - știa că avea să dea buzna înăuntru fără să se 
gândească o clipă la propria siguranţă. De ce nu deschisese 
gura mai devreme - de ce nu insistase ca Helen să vină cu ei cu 
mașina - în loc să-și înghită îngrijorarea? O făcuse din respect 
față de șefa ei, după cum își spusese la momentul respectiv, sau 
din slăbiciune? 

Aruncă o privire înspre McAndrew, să vadă dacă se simțea și 
ea vinovată, dar deodată văzu mișcare la ușa casei. Sări peste 
barieră și fugi încolo, la timp pentru a vedea o echipă de 
pompieri ieșind din casă cu Ruby în braţe și, câteva secunde 
mai târziu, cu Helen. Ignorându-le avertismentele repetate de a 
sta pe loc, Sanderson continua să înainteze, căutând cu 
disperare semne de viaţă pe chipurile lor. Ruby suferise arsuri 
grave și era evident că își pierduse cunoștința. Dar Helen? 

Şefa ei era mânjită de funingine și pământ. Partea stângă a 
feței era acoperită de un strat gros de sânge care se scurgea 
dintr-o rană adâncă de la ureche. Avea ochii daţi peste cap - își 
pierduse cunoștința și părea că nu mai respiră. 

— Ce este? Ce se-ntâmplă? 

Paramedicii care o luară în primire pe Helen ignorară 
întrebările lui Sanderson. Aceasta urmări neputincioasă cum îi 
administrează lui Helen oxigen, cum încearcă s-o resusciteze, 
cum îi caută pulsul. De ce naiba nu făceau decât atât? De ce 
erau atât de rezervaţi? Doi paramedici schimbară apoi o scurtă 
privire - calmă și gravă. Ce naiba însemna? 

Le puseră ambelor femei măști de oxigen, după care le 
întinseră pe tărgi și le așezară pe fiecare într-o ambulantă. 
Ambele vehicule demarară în viteză, iar Sanderson, care rămase 
să le privească dispărând în depărtare, simţi cum i se umplu 
ochii de lacrimi. Deci asta era. Viaţa lui Helen atârna acum de 
un fir de păr. De ce nu făcuse ea, Sanderson, mai mult? 


141. 


Lumina era de-a dreptul orbitoare. Își feri ochii cu mâna de 
sclipirile ţipătoare, dar încă i se mai părea că vede forme 
multicolore dansând în faţa ei. Işi întoarse iute faţa dinspre apa 


VP - 242 


care parcă ardea reflectând razele unui soare prea puternic 
pentru anotimpul acela, și o întoarse înspre plaja din spatele ei. 

Venise toamna și Steephill Cove era aproape pustiu. Pe fondul 
mării învolburate nu se zărea decât silueta solitară a lui Ruby. În 
viaţa ei anterioară,  pustietatea aceasta stranie ar fi 
descumpănit-o - unde erau vilegiaturiștii? Unde era distracţia? 
Unde erau râsetele? - dar acum îi convenea de minune. 

Veniseră aici aproape imediat după ce o externaseră pe Ruby, 
atât de mult își dorise ea să scape de agitația mediatică din 
Southampton, să se retragă într-un loc în care se simțea în 
siguranţă. Arsurile erau pe cale să se vindece, dar Ruby încă se 
mai simțea stingherită din pricina bășicilor care-i acopereau 
braţele și a părului scurt, ciopârțit. Acolo se putea îmbrăca așa 
cum voia ea, se putea duce unde voia ea, fără să riște să dea 
nas în nas cu persoane binevoitoare, care îi zâmbeau și se 
holbau la ea. Oriunde altundeva continua să fie un titlu de ziar - 
aici era doar ea, Ruby. 

Privind la plaja splendidă, perfect încadrată de stâncile 
colțuroase, Ruby își aminti fără voia ei nopţile acelea de 
singurătate din perioada captivităţii, când se imaginase în locul 
acela, când fusese tot mereu smulsă cu brutalitate din visele ei. 
Faptul că cel care o răpise murise de două ori - o dată de mâna 
lui Helen Grace, a doua oară în cumplitul incendiu - nu o făcea 
pe Ruby să se simtă nici mai bine, nici mai în siguranţă. 
Amintirile izolării și disperării ei erau încă suficient de vii pentru 
a o face să tremure când se gândea la el și la supliciul ei. incă îl 
mai vedea noaptea - în coșmaruri intense, cumplite - și, drept 
urmare, abia dacă reușea să închidă un ochi. Deși trecuseră 
câteva săptămâni de la eliberarea ei, Ruby încă se mai simțea 
slăbită, vătămată și confuză. 

Dar răpitorul ei nu ieșise învingător și, cu timpul, Ruby spera 
să-l poată alunga definitiv din viaţa ei. Avea să fie o cale lungă - 
îndepărtarea în spital a tatuajului fusese partea cea mai ușoară 
- și greul abia urma. Dar ea câștigase - trebuia să-și spună asta 
tot timpul - și mărturia cea mai elocventă a acelui fapt era 
priveliștea care i se înfățișa acum: locul acela, golful, care nu 
mai era un refugiu imaginar pentru mintea ei răvășită, ci era 
ceva real și consolator. Ruby se aplecă și, lăsând nisipul ud să i 
se scurgă printre degete, se strădui să-și înăbușe lacrimile de 
ușurare. 


VP - 243 


Un strigăt o făcu să ridice privirea. lată-i - mama, tata, Cassie, 
Conor - venind spre ea. O lăsau să aibă clipele ei de solitudine, 
dar aveau grijă ca ea să se simtă iubită și susținută în fiecare 
moment al fiecărei zile. Ruby își șterse lacrimile, se ridică și 
porni spre ei. Acela era acum viitorul ei, aceea era fericirea ei. 

În sfârșit, ajunsese acasă. 


142. 


Helen nu mai văzuse pe nimeni atât de fericit. În timp ce se 
plimbau prin parcul Common, cu căruciorul roșu brăzdând 
frunzele căzute, Charlie îi vorbea cu însufleţire despre venirea 
pe lume a micuţei Jessica. Râdea de caracterul umilitor al unei 
nașteri în spital, de groaza care o stăpânise în primele zile, 
precum și de numeroasele minciuni care ţi se spun despre ce va 
însemna să fii părinte. Era limpede că întregul proces fusese 
tulburător, înfricoșător, dureros, dar în oarecare măsură și 
minunat. De nașterea aceea se făcuse mai mult caz decât s-ar fi 
făcut în mod normal, dat fiind trecutul lui Charlie, iar Helen era 
nespus de mulțumită că totul se sfârșise cu bine. 

Helen nu aflase imediat că Charlie a născut, fiindcă totul se 
petrecuse chiar în timpul operaţiunii de salvare a lui Ruby. De 
fapt, Helen aflase despre fericitul eveniment în timp ce se afla în 
același spital cu Charlie, așteptând să fie operată la ureche. 
Rana se dovedise a nu fi foarte adâncă și - deși arăta încă oribil 
- avea să se vindece cu timpul. Charlie o întrebase pe Helen 
despre rană, dar ea schimbase rapid subiectul. După incidentele 
ultimelor săptămâni, Helen voia să se gândească la lucruri mai 
plăcute. 

Se schimbaseră atâtea într-un timp atât de scurt. Ceri 
Harwood demisionase și de atunci nu o mai văzuse nimeni. În 
prezent i se căuta un înlocuitor - îi oferiseră deja lui Helen 
postul, dar ea îl refuzase. Acum, după dispariţia lui Harwood, 
locul în care se afla Robert rămânea un mister neelucidat - când 
se gândea la supărătoarea intrigă a lui Harwood, Helen nu era 
deloc furioasă, doar profund întristată că femeia aceea se 
folosise de un gol din viaţa ei pentru a-și atinge propriile scopuri 
egoiste. 


VP - 244 


Helen alungă gândul acela. Știa că avea tendinţa să se lase 
obsedată de lucruri dureroase și dificile, dar acum refuza să 
cadă pradă deprimării. Era ziua ideală pentru a sărbători 
lucrurile frumoase din viaţă. De pildă, bucuria enormă a lui 
Alison Sprackling în momentul reîntâlnirii cu fiica ei. Sau iubirea 
tăcută, dar tot enormă a lui Charlie față de fetiţa ei. 

Helen nu avea o familie adevărată și, în situaţii ca aceasta, 
simţea de obicei nevoia de a se distanţa de tot ceea ce însemna 
viaţa, de a se retrage, de a se ascunde. Nu și de data asta. Era o 
zi splendidă și ea se simţea împăcată cu lumea. Mai mult de- 
atât, se simţea conectată cu lumea, fiindcă în cursul dimineţii 
petrecute împreună Charlie îi pregătise două surprize de mare 
însemnătate pentru ea. Intâi o rugase să fie nașa Jessicăi, o 
rugăminte care iniţial o lăsase pe Helen fără grai. Acceptase, 
desigur, cu multă bucurie, rolul, de îndată ce-și revenise din șoc 
- și bine făcuse - căci, ca semn al prieteniei lor tot mai strânse, 
Charlie îi făcuse cea mai mare surpriză posibilă când îi 
dezvăluise al doilea prenume al fetiţei. 

Helen. 


VP - 245 


Seria: Helen Ge 79 


virtual-project.eu 


ăi 


VP - 246