M.J. Arlidge — [Helen Grace] 08 Ghici cine pandeste in padure

GHICI CINE PÂNDEȘTE 
ÎN PĂDURE 


M.J. ARLIDGE 


Seria: Helen Grace 
Volumul 8 


GHICI CINE PÂNDEȘTE 
ÎN PĂDURE 


Original: Down to the Woods (2018) 


Traducere din limba engleză și note de: 
ALEXANDRA FUSOI 


virtual-project.eu 


A 


TREI 
2022 


VP - 


1. 


Întinse mâna, dar găsi doar un gol. Tesătura mătăsoasă era 
rece la atingere, ceea ce o nedumeri. Unde ar fi trebuit să se 
afle o ființă caldă, conştientă, era doar... un gol. 

Descurajată, Melanie Walton se ridică. Ceea ce regretă 
imediat, pentru că o durere de cap crescândă o plesni peste 
frunte. De câte ori mergea cu cortul cu Tom se întâmpla la fel. 
Planurile pentru o seară relaxată și cumpătată lăsau rapid loc 
hedonismului dezlănţuit - o pălălaie de foc, muzică dată tare, 
apoi inevitabil sex alimentat de Bourbon. De fapt, Melanie nici n- 
ar fi vrut altceva - încă mai simţea pe piele atingerea lui Tom, 
iar golul de lângă ea devenea și mai derutant. 

Cortul lor era vechi și înghesuit - un cort de două persoane 
amărât pe care-l găsise Tom la reduceri -, iar Melanie era 
obișnuită să simtă alaturi trupul masiv și liniștitor al logodnicului 
ei. E drept, sforăia, dar Bourbonul o ajuta să ignore zgomotul și-i 
plăcea senzaţia pe care o avea când stăteau îmbrăţișaţi sub 
cerul liber. De obicei, gândul o făcea să zâmbească, dar nu și în 
noaptea asta - când își întindea gâtul să vadă ceva prin beznă, 
iar sacul de dormit gol al lui Tom îi confirma ce știa deja. Era 
singură. 

Aruncă o privire în dreapta și văzu că intrarea cortului era 
deschisă, fluturând ușor în vânt. Simţi pe loc o ușoară iritare - 
de parcă Tom s-ar fi dus la toaletă și ar fi uitat să o închidă. Il 
mai muștruluise pe tema asta. Nu era sperioasă de fel, dar nu 
erau singurii din camping și putea intra oricine peste ea. Nu se 
punea problema că un cort cu fermoarul închis ar fi oferit mare 
protecţie în faţa unui intrus hotărât - doar că nu-i plăcea ideea 
că ar putea vedea cineva în interiorul micului lor refugiu. 

Melanie mai rămase așezată câteva minute - pândind vreun 
semn că Tom se apropie împleticit și repetând câteva înțepături 
blânde pentru întoarcerea lui -, dar afară se încăpăţâna să 
domnească liniștea. Înjurând, renunţă să mai aștepte, își trase 
blugii și își puse șlapii, după care se târî afară din cort. 

Fusese o zi caldă de vară, dar când ieși din coconul ei se 
înfioră în răcoarea nopţii. Adierea îi mângâia umerii și ceafa și, 


VP-3 


în timp ce se uita prin camping, își strânse în jur braţele pe care 
pielea se făcuse de găină. Mai devreme, toată zona fusese plină 
de viaţă - era prima perioadă mai lungă cu vreme bună și zeci 
de turiști lăsaseră în urmă Southamptonul ca să-și pună corturile 
în campingul ăsta din New Forest - dar acum era o liniște de 
mormânt. Nu se auzea decât foșnetul vântului și câte un sforăit 
mulțumit. 

— Tom? 

Chemarea ei blândă se pierdu în vânt. Unde era? De multe 
ori, când ieșea la baie noaptea, Tom fredona refrenul cântecelor 
de mai devreme care-i bubuiau în cap, dar în noaptea asta nu 
auzea nimic. Nici nu se vedea lumină în clădirea toaletelor. 

— Tom? Eşti acolo? 

Mai tare de data asta - anxietatea învingând teama de a-i 
deranja pe ceilalţi -, dar tot nu primi niciun răspuns. Oare Tom îi 
juca o farsă? Aștepta pe undeva să sară peste ea și s-o ia prin 
surprindere? Nu era stilul lui - în mod normal, la ora asta era 
complet rupt de lume -, dar ce altă explicaţie putea să existe? 

— Dacă îţi imaginezi că e amuzant... 

Nu-i mai păsa cât de tare vorbește. Voia doar să-l găsească, 
să-i tragă o săpuneală și după aia să se întoarcă în cort. 

Noaptea care fusese așa de plăcută devenea rapid 
dezagreabilă. 

— Serios, Tom. Dacă ești acolo, dacă e vreun soi de farsă... 

Îi tremura vocea și o cuprinseseră neliniștea și teama. Dacă 
era un joc, Tom i-ar fi pus deja capăt până acum, nu? Nu era nici 
crud, nici răutăcios. Era drăguţ, iubitor, blând... 

— Te rog, Tom. Mă sperii, spuse ea, cu lacrimi în ochi. Unde 
ești? 

Dar cuvintele se pierdură, stingându-se în noapte. 


2. 


Se strecura prin beznă, atentă să nu facă niciun zgomot. 
Terenul era nefamiliar și trebuia să pășească prudent ca să evite 
vreun picior de pat, vreun scaun, vreun morman de haine 
aruncate. Își dădu brusc seama că-și ţinea răsuflarea. O prostie, 


VP-4 


dar dacă reducea riscul să fie depistată, asta era. Era hotărâtă 
să scape nevătămată. 

Helen se aplecă și-și luă de pe jos lenjeria, hainele și, în cele 
din urmă, costumul de motociclist, din piele. Asta era cel mai 
greu de pus discret - era vechi și uzat în luptă, scârţâind 
zgomotos când îl trăgea pe ea. Dar bărbatul bine făcut care 
dormea liniștit într-un pat la câţiva metri de ea nu părea să bage 
de seamă. Oftând ușurată, Helen mai făcu vreo câţiva pași spre 
ușa dormitorului, punând mâna pe mâner. 

— Jane? 

Helen încremeni, apoi se întoarse încet. 

— Am treabă la prima oră. Scuze... 

Dacă-i ghici minciuna jalnică, Daniel nu dădu niciun semn. Își 
trecu mâna prin părul ciufulit și se uită fericit la ea, cu amintirile 
unei întâlniri agreabile încă proaspete în minte. 

— Și... putem să repetăm și altă dată? 

— Sigur că da. 

Răspunsese prea repede, păruse neconvingătoare, ceea ce 
era o prostie, pentru că o parte din ea și-ar fi dorit să mai 
petreacă o noapte cu acest străin atrăgător. În ultima vreme 
situația fusese așa de agitată - ancheta asupra morții în acțiune 
a detectivului-sergent Sanderson și exonerarea ei ulterioară 
(după opinia lui Helen, nemeritată) -, încât i se păruse o 
eliberare să-și dea frâu liber o noapte. Îl cunoscuse pe Daniel la 
un club nou de pe Lime Street; i se păruse că era singura 
persoană de-acolo suficient de puternică și de curajoasă să-i 
ofere durerea după care tânjea. Sesiunea fusese intensă și o 
satisfăcuse, așa că nu fusese deloc surprinsă când plecaseră în 
grabă spre apartamentul lui. Nu fusese surprinsă nici de dorinţa 
ei de-a evada imediat ce întâlnirea se terminase, ceea ce era 
deprimant. 

— Atunci îmi dai numărul tău...? 

Întrebarea fusese rostită nonșalant, dar oare detectase o 
oarecare fermitate în spatele cererii lui? O dorință să nu fie 
tratat ca o jucărie de-o noapte? Helen șovăi înainte să răspundă. 
Nu era sigură că era dispusă și, în plus, dacă-i dădea datele 
personale, ar fi reieșit că minţise toată noaptea - despre trecut, 
despre job, despre nume... 

— Jane? 


VP-5 


Vocea lui blândă îi întrerupse concentrarea, subliniindu-i 
nesinceritatea. Și dacă ar fi avut discuţia în pat, dezbrăcaţi și în 
intimitate, poate că ar fi mărturisit, poate că s-ar fi lăsat 
convinsă. Dar acum era îmbrăcată în armura de luptă și 
pregătită de plecare. 

— Ne vedem la club. 

Daniel știa că era trimis la plimbare și, spre lauda lui, n-o 
trase de mânecă atunci când ieși din cameră. Furioasă pe ea, 
Helen se îndepărtă cu pas tot mai grăbit. După ce-o făcuse, nu 
voia decât să-și găsească motocicleta și să se ducă acasă. Dar 
chiar în timp ce mergea pe coridor, o ajunseră din urmă îndoieli 
și întrebări familiare. Chiar dacă era ocupată și implicată în 
coordonarea Departamentului Cazuri Majore din Southampton, 
nu putea nega că se simţea singură. Avea nevoie de o eliberare, 
de companie, avea nevoie de viată ca să contracareze 
întunecimea care-o rodea pe dinăuntru și pe dinafară, dar de ce, 
atunci când i se ofereau, le alunga? 

Ce era în neregulă cu ea? 

De ce fugea întotdeauna? 


3. 


Dădu buzna prin tufăriș, smulgând cu furie frunzele. Îi 
străbăteau valuri de durere când îi sfâșiau spinii pielea, dar 
mergea mai departe, năpustindu-se înainte orbește. Habar n- 
avea de unde venise, nici încotro se îndrepta; n-avea decât 
convingerea că trebuie să meargă mai departe. 

Era îmbrăcat într-un sort și un tricou, dar chiar și hainele 
astea subțiri complotau să-l încurce, pentru că tufișurile 
cioturoase se agățau de țesătură, trăgându-l înapoi către 
pericol. Parcă în noaptea asta dușmanul lui era chiar pădurea, 
dar spaima îl împingea înainte și, adunându-și toată forţa, se 
mai năpusti o dată în faţă, ieșind din frunzișul des pe pământ 
tare. Preţ de o clipă, păru să i se deschidă în față drumul - oare 
vedea în beznă o cărare? - și profită cât putu, mărind pasul. Dar 
simţi imediat un junghi care-l sili să se oprească brusc, cu o 
smucitură. 


VP-6 


Avansase mult, dar își dădu pe neașteptate seama că nu-și 
mai putea lăsa deloc greutatea pe piciorul stâng. Aruncând o 
privire neliniștită în spate, Tom se aplecă să-și cerceteze talpa. 
Spre groaza lui, văzu un ghimpe mare, zimţat - cel puţin 2,5 
centimetri - înfipt în talpă. Pielea era deja încreţită, roșie și 
umflată, iar din rana adâncă se scurgea sânge. Fu cât pe ce să-i 
scape un geamăt de durere, dar îl înăbuși repede. Nu îndrăznea 
să scoată niciun sunet. 

Scrâșni din dinţi și prinse între degete vârful spinului. Numără 
în gând până la trei, apoi trase cu putere, scoţțându-l cu totul. 
Încă un icnet de durere, urmat de un scurt val de ușurare, 
înainte să se facă din nou simțită durerea surdă și sâcâitoare. 
Putea să meargă? Putea să a/erge? Părea imposibil, ţinând cont 
de durerea care-i zvâcnea în talpă, dar trebuia să încerce. 

Adăpostindu-se după o tufă de orz sălbatic, cercetă pădurea 
din jur. Era pe undeva, pe-acolo... întrebarea era unde. Fugea de 
zece minute, poate mai mult, iar urmăritorul fusese în tot acest 
timp o prezenţă constantă, pe urmele lui. Din când în când, îl 
auzea - o rămurică ruptă, foșnetul unui tufiș. Alteori îl zărea - o 
siluetă înaltă și întunecată -, dar prezenţa i-o simțea cel mai 
tare - răuvoitoare, amenințătoare, neobosită. 

Zări brusc mișcare în stânga lui. Tom se întoarse rapid... dar 
era doar un mic rozător care o zbughise deja, întorcând privirea 
spre întunericul din faţa lui, miji ochii, încercând să vadă în 
beznă vreo urmă a celui care-l urmărea. Dar nu se zărea 
nicăieri. Pădurea era tăcută. 

O parte din el voia să creadă că totul nu era decât un vis urât, 
că în curând o să se trezească agitat și mahmur lângă Melanie. 
Știa totuși că era prea intens ca să fie doar un vis. Dar cum era 
posibil? Cum a putut să ajungă aic? Se dusese la culcare destul 
de beat, lângă femeia pe care o iubea... și se trezise derutat și 
pe jumătate despuiat într-o parte necunoscută a pădurii, cu o 
siluetă întunecată și ascunsă de o glugă care-i comanda să fugă. 

Respirând adânc, Tom încercă să se calmeze. Dacă era să 
supravieţuiască, trebuia să fie inteligent, să ia deciziile corecte. 
Aruncă rapid o privire în jur - sperând să-l zărească pe 
urmăritor, dar și căutând o cale de scăpare. Vreun semn care 
să-i arate în ce parte să fugă. In urma lui era o potecă abia 
vizibilă, dar mai era și ceva care arăta ca o cărare, destul de 
aproape în dreapta. 


VP -7 


Pe care s-o aleagă? Cum putea să se asigure că măcar una 
dintre ele o să-l ducă în siguranţă, când habar n-avea unde se 
află? Nu se vedea nici urmă de camping, nicio locuință în 
apropiere, de fapt nicio urmă de viaţă omenească. Putea fi 
măcar sigur că se află tot în New Forest? 

Intră în panică și-și mută privirea de la o potecă la cealaltă. Fu 
copleșit brusc de nehotărăre, conștient cât l-ar fi costat alegerea 
greșită. Nu știa de ce era vânat, nici încotro s-o ia, nici ce fel de 
chinuri îl așteptau. 

Nu știa decât că în noaptea asta îl urmărea moartea. 


4. 


Un țipăt pătrunzător sfâșie aerul. Era strident, chinuit și 
înspăimântat, și Charlie se trezi cu o tresărire. Se ridică, însă 
organismul se străduia din greu să ţină pasul cu creierul și se 
împletici, aproape căzând, spre ușă. O deschise și se năpusti pe 
holul întunecat, intrând în dormitorul Jessicăi. 

Fetița era ridicată în șezut în pat, cu ochii mari de spaimă. 
Șocată, Charlie se duse la ea și strânse în braţe copilul de patru 
ani îngrozit. 

— E în regulă, scumpo. A venit mama. 

Un cot o nimeri pe Charlie în gât. Luată prin surprindere, icni, 
rămasă fără suflare, în timp ce fata i se zbătea în brațe. 

— Nu, nu, nu..., mormăi Jessica, părând hotărâtă să se lupte 
cu maică-sa. 

— Jessie, eu sunt. Totul e în regulă... 

Dar Charlie avea deja lacrimi în ochi. Șocul loviturii, 
amestecat cu un sentiment profund de neputinţă. Situaţia era 
departe de-a fi în regulă. Era a cincea noapte la rând când 
Jessica avea coşmaruri. 

— E bine? 

Era vocea lui Steve, încă buimac în timp ce venea spre ea în 
pijamaua lui lălâie. Charlie n-avea destulă încredere în ea ca să 
vorbească, așa că se mulţumi să clatine din cap. Steve se așeză 
lângă ele, punându-și braţele în jurul copilei terifiate. Ușor-ușor, 
agitația se potoli, ochii Jessicăi se făcură mici și în cele din urmă 
se lăsă întinsă la loc în pat. 


VP-8 


— Acum vreau să dorm, mormăi ea, întorcându-le spatele. 

Încă tremurând, Charlie îi trase pătura pe umeri și o înveli. 
Incredibil, Jessica dormea deja liniștită, ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Charlie își simțea nervii tot întinși și rămase 
aplecată deasupra fetei, ca și cum s-ar fi așteptat s-o vadă 
sărind din nou. 

— Haide la culcare. 

O bătaie ușoară pe umăr, care o îndemna către ușă. 

— E bine acum, insistă Steve cu blândeţe. Hai să dormim și 
noi. 

— Două minute. 

Steve porni spre ușă. Charlie bănuia că-și înăbușise un oftat, îi 
era recunoscătoare. Nu putea face faţă niciunei critici în clipa 
asta - se simţea deja suficient de prost. In fiecare noapte era la 
fel - un episod de groază pură, apoi ore în șir de somn liniștit. 
Dimineaţa, Jessica nu-și aducea aminte ce se întâmplase peste 
noapte, nici vreo explicaţie despre ce o înspăimântase. 

La serviciu, în scurte pauze, Charlie scotocise site-urile NHS și 
ghidurile pentru sănătatea familiei, încercând să găsească 
informaţii despre cauza tulburărilor nocturne ale Jessicăi. Dar 
îndrumările erau puţine și departe de a fi liniștitoare - 
coșmarurile păreau să nu aibă cauze evidente, nici nu părea să 
existe vreo cale sigură să scape de ele. La un moment dat, 
neprecizat, aveau să înceteze. 

Charlie avea totuși niște bănuieli în legătură cu cauza. Jessica 
se apropia de sfârșitul primului an de școală și, deși iniţial 
lucrurile merseseră bine, începuse de curând să se plângă și să 
încerce să se fofileze, susținând că e obosită sau chiar bolnavă. 
Poate că fetița spunea adevărul - pentru un copil așa mic era 
extenuant să intre într-un program educaţional încărcat -, dar 
Charlie nu putea să nu se întrebe dacă nu era mai mult de-atât. 
să fi fost vreo problemă cu educatoarea, doamna Barnard, 
despre care toată lumea considera că e severă? Vreo problemă 
în prietenia cu un alt copil? Era posibil să fie hărțuită? 

Ceasul de perete ticăia zgomotos. Charlie se uită la el și fu 
surprinsă să constate că stătea acolo de peste zece minute. 
Fără îndoială că Steve avea să fie iritat - deși o iubea și o 
susținea pe soţia lui, o acuza întotdeauna că exagerează. 
Probabil că avea dreptate, ceea ce era enervant, dar Charlie nu 
se putea abţine. Ar fi putut s-o mai ţină un an acasă pe Jessica, 


VP-9 


dar hotărâseră că nu e cazul. În parte pentru că era un copil 
matur, care păruse pregătit pentru școală, dar și ca să le fie lor 
mai ușor cu serviciile. Făcuseră oare o greșeală? Încercând să 
îmbunătăţească situaţia, ajunseseră oare s-o înrăutățească? 

Jessica nu pomenise niciun fel de probleme la școală, așa 
încât maică-sa trebuia să ghicească motivele neliniștii ei. Pentru 
prima dată de când se născuse fetița, Charlie simţea că n-are 
nicio putere s-o ajute. Ceea ce însemna că probabil îi mai 
așteaptă multe alte nopţi cu ţipete chinuite. Coborând privirea 
spre copilul care dormea, Charlie se simţi brusc copleșită de 
lacrimi, neliniște și temeri. 


5. 


Ramase nemișcat, cuprins de spaimă. Urmăritorul era la doar 
câţiva pași de el. 

Nehotărât, rămăsese ascuns la adăpostul tufișului de orz 
sălbatic, fără să ia în seamă înţepăturile insistente ale spinilor. 
Cercetase în continuare pădurea întunecată și tot șovăise în ce 
direcție s-o ia, până când silueta neagră apăruse pe neașteptate 
din beznă, venind direct spre el. Instinctiv, Tom se ghemuise, 
încercând să se facă mai mic. Însă urmăritorul înainta cu pas 
hotărât către el. 

Tom aproape că voia să închidă ochii, dar știa și că trebuia să- 
i ţină deschişi. Trebuia să știe dacă a fost zărit. Așa că-și ţinu 
privirea aţintită asupra lui, găsindu-l și apoi pierzându-l printre 
copaci. Se apropia, tot mai masiv, ca un personaj dintr-un 
coșmar grotesc. 

Când ajunse la tufiș, silueta se opri. Lui Tom îi venea să ţipe și 
să urle, să-și racnească spaima și panica, dar reuși să-și 
controleze groaza. Își ţinea deja respiraţia de mai mult de-un 
minut - simţea încordarea plămânilor și era disperat să scoată 
aerul din piept. Dar buzele îi rămaseră lipite, nările nemișcate, 
temându-se să scoată fie și cel mai neînsemnat sunet. Dacă îl 
descoperea acum, n-avea nicio speranţă așa cum era prins în 
capcana tufișului. 

Trecură zece secunde. Apoi încă zece. După aceea silueta se 
întoarse, privindu-l direct în ochi. Tom se pregăti pentru un 


VP - 10 


răcnet victorios, pentru un salt brusc către el, dar, spre 
surprinderea lui, urmăritorul plecă mai departe, îndepărtându-se 
de tufiș și căutându-și prada prin pădure. Ameţit de ușurare, 
Tom își mai tinu răsuflarea câteva secunde, apoi expiră, 
eliberând aerul încet și fără zgomot. 

Mai numără în gând încă un minut, privind silueta care 
dispărea în pădure, apoi se ridică încet în picioare. Aruncă priviri 
precaute în jur și apoi se lăsă pe piciorul stâng. Il înjunghie, dar 
înăbuși durerea. Dacă era să scape din încercarea asta, trebuia 
să se miște rapid. 

Se îndreptă către poteca abia vizibilă pe care o zărise mai 
devreme. Poate că ieșea luna de după nori, poate că se învățase 
el cu bezna - oricum, acum vedea mult mai bine pe unde 
merge. Spre marea lui ușurare, poteca devenea tot mai vizibilă, 
o parcurse împiedicat, pe jumătate alergând, pe jumătate 
șchiopătând. Inexplicabil, îi venea să râdă și simțea cum 
ameninţă să erupă de optimism și ușurare. Alungând gândul 
nebunesc, merse mai departe cu pas alert, cu grijă să evite 
spinii căzuţi și vizuinile de iepuri de pe potecă. 

Înainta susţinut, mărind distanţa dintre el și urmăritor, dar 
încetini. Cărarea, care până aici păruse destul de vizibilă, 
dispărea brusc. Începu să transpire și se uită în stânga și-n 
dreapta. Nimic, nimic, nimic... 

Închise și deschise ochii, străduindu-se să-și înăbușe panica, 
și încercă din nou. lar de data asta zări ceva în stânga. Nu era o 
potecă bine definită, dar părea să fie un fel de continuare a celei 
pe care se afla. Tufișurile fuseseră culcate la pământ, câteva 
flori strivite... 

Porni mai departe, urmând cât de aproape putea traseul noii 
poteci. O pierdu, șovăi, apoi o regăsi. Și tot așa - fuga lui, care 
fusese rapidă până aici, începea să șovăie. lar acum pierdu din 
nou poteca. 

— Rahat, rahat, rahat... 

Vorbi în șoaptă, sperând să-și domolească inima care bătea 
nebunește. Însă îl copleșea spaima, dându-i o durere de cap și 
făcându-i braţele și picioarele să tremure. Trebuia să existe o 
cale de scăpare. Trebuia să existe o cale... 

Disperat, cercetă împrejurimile. Acolo, în stânga, se vedea 
altă cărare? În realitate, nu voia să se îndrepte în direcţia aia, 
dar ce altă soluție avea? Să se împleticească prin tufe și 


VP -11 


mărăciniș, să sperie sălbăticiunile și să atragă atenţia? Chiar în 
timp ce se gândea la asta, un fazan zbură de lângă el, scoțând 
țipete răgușite. 

Asta-l ajută să se hotărască și făcu un salt către potecă. Nu-i 
mai păsa de durerea din talpă; fugea cât îl ţineau picioarele pe 
cărarea bătătorită. Da, așa mai mergea. Asta era o cărare cum 
se cuvine, care avea să-l ducă în siguranţă, înapoi la viaţa 
normală, înapoi la iubita lui, Melanie... 

Cu fiecare pas, mărea ritmul, împins de adrenalină. Avea să 
fie în regulă, avea să scape. Și după aceea o să poată înţelege 
coșmarul ăsta. Tot ce-avea de făcut era să meargă mai departe. 

Coti, așteptându-se să vadă că poteca se lărgește, o luminiţă 
care sclipea printre copaci, ceva. Insă fu oprit brusc de un tufiș 
mare de orz sălbatic. Clătinându-se un pic, se uită la el. Părea 
familiar și da, avea o pată grăitoare de sânge sub el. Era același 
tufiș sub care se adăpostise mai devreme. Alergase într-un cerc 
larg. 

Auzi în spate o crenguţă ruptă. Cu inima în gât, se întoarse. 
Ştia ce-o să vadă, dar imaginea tot îl lăsă fără suflare. Silueta cu 
glugă era la doar 5 metri de el, tăindu-i calea. 

— Te rog... N-am făcut nimic... 

Urmăritorul lui făcu un pas în faţă. Apoi încă unul. Și în timpul 
ăsta, luna ieși din nori, aruncându-și razele asupra vânătorului, 
care se opri lângă pradă. 

— Cine ești? Ce vrei de la mine? 

Tom ţipase, dar silueta nu reacţionase. Mijind ochii, Tom se 
strădui să-i vadă chipul, să înţeleagă ce fel de rău avea în faţă, 
dar nu putea distinge niciun fel de trăsături omenești sub glugă. 

Doar beznă. 


6. 


Vântul îi lovea trupul în timp ce gonea vuind pe drum. Era o 
senzație plăcută, care-i făcea sângele să se miște mai repede și 
o umplea de energie pentru ziua care-o aștepta. Aplecată peste 
Kawasaki, Helen simţea cum se bine dispune. Fusese o noapte 
agitată, dar o nouă zi părea întotdeauna să aducă noi speranţe. 


VP - 12 


Coti pe Southern Road, derapă cu graţie spre stânga, lovind 
indicatoarele și intrând în parcarea pentru biciclete. Era 
devreme și Southampton Central nu se trezise încă la viață, 
ceea ce-i dădea posibilitatea să aleagă dintre cele vreo 10-12 
locuri de parcare rezervate pentru pasageri singuri. Parcă 
elegant, opri motorul și propti cricul lateral. 

Işi scoase casca și își descheie combinezonul din piele. Apoi 
își luă telefonul și geanta și se întoarse către clădirea 
impunătoare din travertin și granit care se ridica în faţa ei. În 
timpul ăsta, pe lângă ea trecu o altă motocicletă, oprindu-se cu 
câteva locuri mai încolo. Curioasă, Helen șovăi. Nu recunoștea 
nici motocicleta, nici motociclistul, ceea ce îi trezea bănuieli. În 
perioada asta, cu măsuri sporite de securitate, orice părea 
neobișnuit merita investigat. 

Spre surprinderea ei, motociclistul, care se dăduse deja jos, îi 
făcu un semn vesel. După câteva clipe, își scosese casca și 
venea spre ea cu un zâmbet prietenos, dar plin de respect. 

— Neaţa, doamnă. 

— Detectiv-sergent Hudson, răspunse Helen, ascunzându-și 
surprinderea. Ești plin de entuziasm. 

— Tu n-ai fi? 

Helen nu-și dădea seama dacă era un compliment sau o 
întrebare sinceră. Dar era adevărat că venea întotdeauna la 
serviciu la Southampton Central plină de entuziasm. Și era unul 
dintre lucrurile care o impresionaseră în timpul interviului de 
angajare al lui Joseph Hudson. Lucrase de-a lungul timpului în 
câteva posturi dificile - sudul Londrei, centrul Liverpoolului -, 
dar își păstrase o energie și un optimism reconfortante. Mulţi 
dintre cei care avansau în grad erau măcinaţi de experienţă. Dar 
nu și el. 

— Păi, dacă tot ai ajuns cu noaptea-n cap, ce-ar fi să-ţi prezint 
clădirea? Detest când se rătăcește câte un nou-venit în prima zi. 

— Cred că aș putea să mă descurc, răspunse el, înăbușindu-și 
un zâmbet. Dar, dacă ai timp... 

Urcară treptele și trecură prin holul central. Prima oprire, 
inevitabil, fu la Jerry Taylor, care lucra la recepție de când se 
știa Helen. Jerry îl călăuzi metodic pe Hudson prin diversele 
protocoale de securitate, fără să scape niciun detaliu. În timpul 
ăsta, Helen profită de ocazie să-și evalueze noul detectiv- 
sergent. 


VP - 13 


Multă vreme, Helen refuzase să intervieveze candidaţi pentru 
postul lui Sanderson. Încă i se făcea rău când se gândea la 
uciderea ei brutală - se învinuia pentru că o presase prea tare 
pe tânăra ei subalternă, împingând-o să se arunce în calea 
pericolului -, iar ideea de a o „înlocui” i se părea obscenă. Cu 
toate acestea, rămânea un gol în echipă - ceva ce inspectorul- 
șef Simmons, noul comandant al secției, se tot străduia să-i 
aducă aminte. Așa încât dăduseră anunţul. În mod previzibil, 
fuseseră sufocaţi de candidaturi - în pofida riscurilor inerente 
ale postului, departamentul lui Helen avea prestigiu și se bucura 
de popularitate -, dar adevărul este că Hudson se remarcase 
încă de la primul interviu. Educaţia academică solidă, cu 
instruire specializată în infracțiuni cibernetice, combinată cu 
mulți ani de experiență operaţională în lupta împotriva 
criminalităţii organizate, a traficului de carne vie, droguri și mai 
rău de-atât îi asigurau un avantaj serios încă de la început. Insă 
atitudinea, personalitatea și comportamentul fuseseră decisive. 
În formă, sănătos, cu o expresie deschisă, era pătrunzător, 
incisiv și o companie reconfortant de plăcută. Nu toţi polițiștii 
aveau simţul umorului, dar Hudson era clar că-l avea, atins de o 
urmă de răzvrătire și obrăznicie. Era unul dintre cei al căror chip 
serios era dat de gol de zâmbetul din privire, ceea ce Helen 
aprecia. Urma să colaboreze îndeaproape cu Helen și cu Charlie 
în prima echipă, iar ea simţea instinctiv că avea să fie un coleg 
generos și atrăgător. 

— În regulă, cred că am verificat că nu lucrează pentru ruși, 
zise Jerry cu glas monoton și străduindu-se din răsputeri să-i 
facă obraznic semn cu ochiul. 

Era o fosilă, dar era o fosilă drăguță, așa că Helen îi mulţumi 
și porni mai departe, călăuzindu-l pe Hudson în clădirea 
principală a secției Southampton Central. După câteva minute, 
erau la etajul al șaptelea - a doua casă a lui Helen. 

— O să ai timp mai încolo să faci turul complet. Deocamdată, 
îti explic doar esenţialul. Resursele Umane sunt la etajul doi, 
cantina la trei, arsenalul - dacă ai vreodată nevoie - e la primul 
etaj, iar vestiarele bărbaţilor sunt la etajul de sub noi. În regulă 
până aici? 

— Doi, trei, unu, șase, răspunse Hudson. 


VP - 14 


— Etajul șapte este în principal alocat Departamentului Cazuri 
Majore, dar ţine bine minte ușa asta. Dacă ești aici, fie ai intrat 
în bucluc, fie ai făcut ceva remarcabil. 

Se opriră în faţa biroului ocupat de inspectorul-șef Simmons, 
cu numele acesteia inscripţionat cu auriu în geamul jivrat. 
Simmons era prietenă bună cu Helen - de fapt, era mentorul ei 
-, iar Helen era convinsă că o să-i facă o primire călduroasă 
noului recrut. Dar asta trebuia să mai aștepte, pentru că 
Simmons era într-o ședință, iar Helen voia să-l familiarizeze pe 
Hudson cu mersul lucrurilor în centrul de comandă. Cu cât intra 
mai repede în pâine, cu atât mai bine. 

Pătrunseră în sanctuar. Helen petrecuse mai multe ore decât 
voia să recunoască în această încăpere - unele foarte plăcute, 
altele, categoric nu -, dar întotdeauna îi făcea plăcere să se 
întoarcă aici. Criminalitatea nu murea și evolua permanent, 
ceea ce însemna că Helen avea întotdeauna ceva de făcut. 

— Aici o să-ţi petreci cea mai mare parte a timpului. Analiza 
datelor e acolo, grosul echipei e aici, urmă ea, arătând spre 
diverse grupuri de birouri uzate. 

Detectivul-agent Ellie McAndrew tocmai termina de vorbit la 
telefon la unul dintre ele. 

— Eu sunt acolo - sunt singura care are voie să aibă ușă - și 
tu o să stai acolo, la același post de lucru cu detectivul-sergent 
Charlene Brooks. Toată lumea îi spune Charlie și e o colegă de 
primă mână... dar să nu vorbești cu ea la prima oră. Are copil 
mic și îi trebuie câteva cafele ca să se învioreze. 

— Reținut. 

— Bine, acum hai să-ţi arăt ce avem în lucru. 

Tocmai se pregătea să-l ducă pe Hudson spre tabla cu 
cazurile, când o văzu pe agenta McAndrew venind în grabă spre 
ea. De-a lungul anilor, avuseseră o relaţie cu suișuri și 
coborâșuri, dar McAndrew era o polițistă profesionistă care nu 
se lăsa șocată prea ușor. Și de aceea chipul ei palid și agitat o 
alarmă. 

— Scuze că vă întrerup, doamnă. Dar a apărut ceva. 

Din tonul ei era evident că acest „ceva” era categoric 
neobișnuit. Helen își dădu seama pe loc că o zi care începuse 
așa de optimist era pe punctul să devină mult mai întunecată. 


VP -15 


7. 


Se grăbeau și o strânse de mână. În parte pentru că trebuia 
să traverseze, dar în principal pentru că întârziaseră. Charlie 
ațipise în cele din urmă pe la ora 2 și, inevitabil, nu auzise 
alarma, trezindu-se abia când era aproape 8. Ceea ce implicase 
un mic dejun pregătit în fugă, în timpul căruia Charlie își 
adusese aminte că azi era încheierea săptămânii spaţiale la 
școală - iar asta însemna că Jessica trebuia să meargă 
îmbrăcată în ceva „intergalactic”. 

Din fericire, se lăsase convinsă de argumentul că vreo câteva 
tuburi de carton lipite pe laterale și o pălărie ascuţită în cap o să 
fie suficiente ca să semene cu o rachetă, și plecaseră având 
șanse serioase să ajungă la școală înainte să sune de intrare. 
Sleită, Charlie stabilise un ritm de mers rezonabil și nu după 
mult timp vedeau deja școala Skyswood. Riscând să arunce o 
privire la ceas, Charlie constată că, în mod miraculos, mai aveau 
trei minute. 

Încetinind pasul, se uită la fetiţa ei, care mergea agale lângă 
ea. Păruse destul de mulțumită azi, dar acum începea să târâie 
picioarele pe măsură ce se apropiau de poartă. 

— Ar trebui să fie amuzant azi, zise Charlie curajoasă. Pun 
pariu că n-ai matematică sau citire. O să fie doar cu costumaţii, 
jocuri și pierdut timpul. 

Jessica ridică din umeri, părând să nu fie deranjată de niciuna 
dintre variante. Era mai interesată de șireturile în culorile 
curcubeului. 

— Ce crezi că o să faceți? Concursuri? Călătorii spaţiale? Chiar 
o să mergeţi pe Lună? 

Fetița dădu din cap serioasă, ca și cum n-ar fi fost exclus. 
Ajunseseră deja la poartă, iar Charlie îi dădu drumul mâinii. In 
momentul acela, o văzu pe Jessica oprindu-se, ca și cum ar fi 
avut emoţii să treacă pragul. Charlie se întoarse după privirea ei 
și cercetă curtea plină de copii îmbrăcaţi ca toate soiurile de 
extratereștri și astronauți. Ar fi trebuit să fie o priveliște plăcută, 
însă azi îi dădu o senzaţie categoric ciudată. Jessica era mică 
pentru vârsta ei, dar ceilalți copii păreau foarte mari. De-aici, 
avea senzaţia că o să fie înghițită de ceilalți. 

Charlie se lăsă pe vine și o mângâie liniștitor pe spate. 

VP - 16 


— Ştii, scumpo, dacă te îngrijorează ceva, poţi să-mi spui. 

Jessica nu răspunse, părând fascinată de șireturi. 

— Dacă a spus cineva ceva, te-a speriat sau ţi-a făcut ceva 
rău... 

Gândul îi provocă un pic de greață, dar continuă: 

— ... atunci e în regulă să-mi spui, ca să putem să ne ocupăm. 
Mămicile pot să repare orice, știi doar, nu? 

Jessica încuviinţă, zâmbi scurt și, pentru o clipă, Charlie crezu 
că s-ar putea să spună ceva. Dar chiar atunci se auzi clopoțelul 
și, luându-și ghiozdanul, fetița se îndreptă către mulțimea de 
copii. 

— Te iubesc tare, strigă Charlie în urma ei, dându-și seama 
prea târziu că a uitat să-i dea pupicul de despărţire obișnuit. 

O privi pe fiica ei plecând și simţi un nod în stomac. Dacă era 
ceva în neregulă, dacă o supăra ceva, avea să rămână un 
secret. 

Jessica era pierdută de-acum în mulţime, iar Charlie se strădui 
s-o zărească, zăbovind inutil. Dar chiar atunci se auzi o sonerie 
percutantă, care-i îndepărtă atenţia de la curtea școlii. 
Tulburată, Charlie își scoase telefonul și constată că o suna 
Helen. Simţi imediat cum i se încordează tot corpul. Când suna 
așa de devreme, însemna un singur lucru. 

Probleme. 


8. 


Emilia Garanita privi la ecran... și își văzu chipul ei privind-o. 

Era la birou, cercetând o fotografie publicitară care urma să 
apară într-unul dintre cotidienele naţionale, împreună cu un 
articol elogios despre ea. Ca întotdeauna, găsi imperfecţiuni, 
cicatricile vechi care-i desfigurau partea dreaptă a feţei, deși în 
realitate asta era una dintre pozele cele mai bune. 

Fuseseră o mulţime în ultima vreme. Faptul că fusese răpită 
de Daisy Anderson, ucigașa cu sânge rece care terorizase 
Southamptonul timp de 24 de ore, îi prinsese bine. Dăduse o 
groază de interviuri la televiziuni, i se publicaseră nenumărate 
articole de prezentare, iar acum, după nouă luni, urma să-i 


VP - 17 


apară cartea despre „perioada petrecută cu Daisy”. De-aici poza 
de pe ecran. 

Își răsuci scaunul și-și dezlipi privirea de la computer ca să se 
uite la redacţia din jurul ei. Era o priveliște care-i dădea în 
continuare satisfacţie. Pe lângă notorietatea și banii veniţi din 
intersectarea ei cu Anderson, își folosise noua poziţie ca să-și 
îmbunătăţească situația la Southampton Evening News. 
Ameninţările cu demisia și plecarea la publicaţii mai 
respectabile se  dovediseră suficiente ca să-l oblige pe 
redactorul-șef să-i redea statutul de reporter principal pentru 
domeniul criminalităţii, în detrimentul unui oportunist care 
ocupase pentru scurt timp postul. În mintea Emiliei, această 
repunere în drepturi fusese mult întârziată și, ca să fie sinceră, 
Martin Gardiner o promovase cu bunăvoință, deși i se forțase 
mâna. În timp ce-i privea pe ziariștii care lucrau cu ea și pe 
subordonați simţi că, în cele din urmă, totul era bine în lume. 

Singurul inconvenient era incapacitatea ei de a produce știri. 
În ultima vreme, în Southampton avuseseră loc o grămadă de 
infracţiuni neplăcute și previzibile. Câte o agresiune sexuală, un 
atac cu motivaţie rasială într-un club de noapte și un potop de 
jafuri, care continuau să-i îngrijoreze pe proprietarii de case din 
tot orașul. Dar nimic care să pună sângele în mișcare - după 
drama și măcelul din jurul lui Daisy Anderson, orice altceva 
părea fad. 

Întorcându-se spre birou, Emilia luă pixul și începu să-i roadă 
capătul, încercând să găsească suficient entuziasm ca să-și 
termine articolul despre prevenirea spargerilor. Ar fi trebuit să-l 
termine de jumătate de oră - era genul de material de băgat 
frica în oase pe care-l putea scrie și cu ochii închiși -, dar se 
lăsase distrasă de discuţiile din reţeaua radio a poliţiei pe care 
le asculta în timp ce lucra, luând cunoștință în tăcere de 
incidentele domestice și accidentele de trafic la care erau 
chemate forțele de ordine. 

Rareori reţinea detaliile - glasurile familiare care enumerau 
unităţile trimise oferindu-i un fundal liniștitor pentru gânduri. 
Însă acum se îndreptă brusc pe scaun, fascinată. Cinci unităţi 
fuseseră trimise în New Forest, ca să asigure un loc al crimei. Și 
mai interesant, fusese trimisă și unitatea Cazuri Majore, cu 
detectivul-inspector Helen Grace ca ofițer superior responsabil. 


VP-18 


Pe chipul Emiliei se lăţi un zâmbet. Lucrurile erau rareori 
plicticoase când era implicată Grace. Mâăzgălind coordonatele, 
se ridică rapid și-și smulse căștile din urechi. Își luă jacheta și 
telefonul și plecă în grabă din redacţie fără să le arunce măcar o 
privire colegilor care continuau să trudească fără să știe de 
această întâmplare surprinzătoare. Emilia considerase 
dintotdeauna că importanța muncii de echipă este mult 
supraestimată. 

Subiectul ăsta îl ținea pentru ea. 


9. 


Copacii se legănau deasupra ei, aruncând umbre alungite și 
sinistre în razele soarelui de dimineaţă. Helen mergea atentă 
prin pădure, căutând vegetaţie ruptă, urme de pași sau petice 
de haine. Era meticuloasă și atentă, dar se mișca repede. 
Primele informaţii de la locul crimei erau așa de îngrijorătoare, 
încât voia să ajungă cât mai repede. 

Un pădurar descoperise un cadavru undeva în adâncul 
Parcului Naţional New Forest. Apelul fusese primit imediat după 
ora 8:30, iar dispecerul poliţiei reușise cumva să înţeleagă ceva 
din relatarea femeii îngrozite - și Helen își trimisese imediat 
echipa. Cadavrul fusese găsit într-o zonă izolată a parcului, în 
partea de pădure virgină dintre cătunele Blissford și Fritham. 
Imediat ce auzise vestea, gândurile lui Helen se îndreptaseră 
către un alt cadavru găsit în pădure - una dintre victimele din 
prima ei mare investigaţie -, dar alungase repede amintirile 
macabre, ca să se concentreze asupra cazului prezent. Dacă 
informaţiile iniţiale erau corecte, aveau de-a face cu ceva foarte 
neplăcut. 

În apropiere de locul crimei nu existau nici drumuri, nici case, 
nici zone de campare; Helen fusese nevoită să parcheze la 
aproape un kilometru, pe Abbots Well Road. Deci cum ajunsese 
victima într-o zonă așa de îndepărtată a pădurii? Și, mai 
important, de ce? Helen se uita de jur-împrejur în timp ce 
mergea pe cărarea abia vizibilă din faţa ei, dar în peisajul 
bucolic nu era mare lucru care să te alarmeze sau să explice 
evenimentele bizare ale dimineţii. Pământul era uscat și tare, 


VP -19 


așa că urmele de pași n-aveau să fie de niciun ajutor, iar 
vegetaţia nu părea răscolită în această parte a pădurii. De fapt, 
pădurea arăta la fel de frumoasă ca de obicei, iar pe acest 
fundal crima părea și mai ireală. 

Cărarea se lărgi ușor, iar Helen zări mișcare în faţă - jachetele 
fluorescente familiare ale polițiștilor în uniformă. Grăbi pasul și 
ajunse la capătul potecii, unde ieși într-o poiană largă care 
forfotea deja de polițiști și criminaliști. O salută pe Meredith 
Walker, șefa criminaliștilor de la Southampton Central, și se 
opri, pregătindu-se pentru ceea ce avea să vadă când se 
întoarse către cadavru. 

Nu era ușor de șocat, dar nu mai văzuse niciodată așa ceva. 
De crengile stejarului aflat în mijlocul poienii era atârnat un 
bărbat tânăr - 20 și ceva, cel mult 30 de ani -, cu faţa 
schimonosită de groază. Picioarele fuseseră legate unul de altul, 
apoi frânghia fusese înnodată de o ramură groasă, ridicată și 
legată de trunchi, astfel încât trupul dezbrăcat și maltratat 
spânzura cu capul în jos și cu braţele întinse fără speranţă spre 
pământ. Însă bărbatul arăta ca un fruct bizar, pătat de sânge și 
lipsit de viață, atârnat de crengile străvechi. 

Și mai cumplit era modul în care murise. Helen vedea trei 
săgeți ieșind din răni adânci din piept, gât și spate. Când se 
apropie și se opri chiar sub cadavru, își dădu seama că de fapt 
erau săgeți de arbaletă. Semăna foarte tare cu o execuție de 
aproape, ținând cont de adâncimea la care pătrunseseră... dar 
nu prea explica regia bizară a acestei crime brutale. 

Lui Helen îi năvăliră în minte o groază de întrebări. De ce aici, 
în această poiană izolată despre care știa atât de puţină lume? 
Și de ce o arbaletă? Atacurile de genul ăsta erau extrem de rare. 
Mai mult, de ce fusese lăsată victima așa, expusă vizibil, ca să 
fie descoperită de vreun excursionist sau pădurar ghinionist? 

Helen se îndepărtă și aruncă o privire în cealaltă parte a 
poienii, către femeia corpolentă de vârstă mijlocie pe care o 
interoga agenta McAndrew. Janice Smith era îmbrăcată în 
uniforma familiară verde a Asociaţiei parcului New Forest, dar 
asta era singura culoare vizibilă la ea - era albă ca varul la faţă 
și în mod evident în stare de șoc. Aveau să scoată orice detalii 
puteau de la ea - va trebui să explice prezența în acest loc și 
cum a descoperit cadavrul -, dar Helen se temea că n-o să 
obţină informaţii solide. N-ar fi avut destulă putere (și părea un 


VP - 20 


suspect improbabil) ca să suspende un adult de copac și, luând 
în considerare ora apelului, era puţin probabil să fi asistat la 
atac. Smith sunase la Southampton Central cu mai puţin de o 
oră în urmă, însă sângele din rănile victimei era deja închegat și 
făcuse crustă. Meredith Walker și Jim Grieves, morocănosul lor 
patolog-șef, le vor oferi mai multe detalii cu timpul, însă Helen 
bănuia deja că fusese un asasinat comis noaptea. Ideea îi 
provocă un fior pe șira spinării. 

Indreptându-și din nou privirea spre cadavru, Helen se trezi 
uitându-se la Graham Ross, cel mai experimentat fotograf pe 
care-l aveau și care lucra deja de zor. Ridică prietenos din 
sprâncene spre Helen și se dădu din calea ei, învârtindu-se în 
jurul victimei pentru fotografii detaliate ale picioarelor. Helen 
era recunoscătoare - avea nevoie să vadă tot cadavrul ca să 
încerce să priceapă sensul acestei crime cumplite. 

Nu existase nicio încercare de a scăpa de trupul victimei - ba 
chiar dimpotrivă: fuseseră făcute eforturi ca să fie expusă -, 
ceea ce însemna probabil că reprezenta un mesaj. Era un 
avertisment? O răzbunare? Putea fi oare chiar un act ocult, 
ținând cont de regia complicată și momentul atacului? 

Sau ucigașul nu făcea decât să se dea mare, arătându-și 
dibăcia și îndemânarea în faţa întregii lumi? 

Helen răsuci în minte mai departe aceste posibilităţi 
îngrijorătoare în timp ce se uita la bărbatul măcelărit, cu privirea 
atrasă implacabil de balta de sânge întinsă care păta acum 
pădurea sub cadavrul ce se răsucea încet în aer. 


10. 


— Ce i s-a întâmplat? Unde e? 

Melanie Walton o privea fix pe Charlie, cu lacrimi în ochi. 
Anunţase la prima oră dispariţia logodnicului ei, însă importanța 
acestui fapt nu devenise evidentă până când nu fusese 
descoperit, la scurt timp, cadavrul din pădure. Fotografiile lui 
Tom Campbell de pe telefonul ei și descrierea pe care o făcuse 
inelului cu sigiliu distinctiv al victimei sugerau că logodnicul ei 
era nefericita victimă. 


VP -21 


Helen îi trimisese pe Charlie și pe detectivul-sergent Hudson 
la campingul Woodland View, un complex impresionant aflat la 
marginea pădurii, iar ea rămase să cerceteze locul crimei. 
Charlie abia apucase să-i zică două vorbe noului coleg, dar 
acesta părea suficient de amabil și de implicat, dispus să se 
ocupe de cercetarea martorului, în timp ce Charlie discuta cu 
logodnica tulburată. 

— A fost găsit un cadavru în pădure, răspunse Charlie grav. 

— Oh, Doamne... 

— Nu putem spune sigur cine este, până nu are loc o 
identificare oficială. S-ar putea să-ţi cerem s-o faci la un 
moment dat. Ai fi dispusă și în stare, dacă este cazul? 

Melanie încuviință în tăcere, după care își cobori privirea spre 
mâini. Le studie concentrată, ca și cum ar fi încercat să 
găsească acolo vreo explicaţie, vreun sens. 

— Pot să te întreb de când eraţi împreună? 

— Vreo cinci ani... 

— Și câţi ani are Tom? 

— 29... 

Helen apreciase că victima avea spre 30 de ani - un alt mic 
detaliu care sugera că erau pe calea cea bună. 

— Mergeţi des cu cortul? 

— Sigur. 

— Aici? 

— Nu, campingul e destul de nou. 

— Și atunci, de ce aici? 

— Nu știu. Am primit un fluturaș acasă și ne-a plăcut cum 
arată. Tom e pasionat de mersul cu cortul, așa că... 

Melanie se pierdu, poticnindu-se când folosi timpul prezent și 
dezvăluind spaimele întunecate care-i copleșeau gândurile. 

— Când aţi ajuns aseară? 

— Pe la 7. Fuseserăm amândoi la serviciu, așa că... 

— Și când l-ai văzut ultima dată pe Tom? 

Melanie nu răspunse imediat, frecându-se cu mâinile pe faţă. 

— Pe la miezul nopții, cred. Am băut ceva și am fumat, după 
care ne-am culcat... 

Se înfioră ușor, ca și cum amintirea o bântuia. 

— Și apoi? 

— Păi... am... 

Melanie ezită și roși înainte să spună: 


VP - 22 


— Am... am făcut dragoste și după aia am adormit. Cam așa 
se întâmplă întotdeauna. 

— A fost de comun acord? 

— Sigur că da, ripostă ea supărată. 

— Nicio problemă? Certuri? 

— Nu, nimic de genul ăsta. Suntem logodiţi și urmează să ne 
căsătorim, suntem fericiti... 

Pe obraz i se prelinse o lacrimă. Charlie îi simţea îngrijorarea - 
constatarea că lumea ei era pe punctul de a se întoarce cu susul 
în jos - și o compătimea. Mai mult de-atât, o și credea. Membrii 
familiei și iubiții sunt întotdeauna principalii suspecți, dar pe 
această tânără frumoasă nu se vedea niciun semn de violentă, 
iar administratorul campingului confirmase că peste noapte nu 
fuseseră probleme. Mai presus de toate, emoția și șocul păreau 
autentice. 

— Mai spune-mi o dată ce s-a întâmplat. Cu calm, dacă poți... 

Relatarea iniţială a Melaniei fusese trunchiată, dar acum 
încercă să se adune, conștientă de importanţa mărturiei ei. 

— M-am trezit în toiul nopţii. 

— Îți aduci aminte la ce oră? 

— Nu prea. Pe la 2? Poate 3? Îmi pare rău... 

— E în regulă. Spune mai departe. 

— Tom adormise lângă mine, dar nu mai era la locul lui. M-am 
dus să-l caut - la toalete, la mașină... dar... 

— Ai încercat să-l suni? 

— Sigur, dar mobilul lui era în cort. Așa că am așteptat până 
dimineaţă și, cum tot nu apăruse, m-am dus la administratorul 
campingului. 

— Și nu l-ai auzit când a plecat? 

— Dormeam. 

— Nu-ţi aduci aminte nimic - măcar o senzaţie vagă sau o 
amintire despre mișcare, zgomot, fermoarul cortului...? 

— Nu, nu, nimic. Acum era lângă mine... 

Melanie ridică privirea spre Charlie, cu spaima clar întipărită 
pe chip. 

— ... Şi apoi nu mai era. 


VP - 23 


11. 


— N-a văzut și n-a auzit nimeni nimic. 

Detectivul-sergent Hudson sperase în mod clar să-i dea lui 
Helen vești mai bune. 

— Am vorbit cu ceilalţi turiști, dar, ca să fiu sincer, sunt destul 
de nedumeriţi de întrebări. Câţiva dintre ei s-au întâlnit aseară 
cu Tom Campbell, dar spun că a fost o seară liniștită și nu știu 
de niciun fel de probleme. 

— Mai bine îi verificăm oricum pe toţi. Să vedem dacă a avut 
vreunul legături cu Tom Campbell sau cu Melanie Walton. 

— Categoric. Le-am cerut și să predea telefoanele pentru vreo 
oră. Inainte să le dăm drumul, vreau să verific dacă are cineva 
vreo înregistrare video de-aseară, orice ne-ar putea da vreun 
indiciu despre ce s-a întâmplat. 

— Bună idee. Ce-i cu mașina lui Campbell? 

Hudson arătă spre un sedan Audi aflat la marginea 
campingului. 

— Cheile sunt încă în cort, zise el. 

— Se văd alte urme de vehicule? Lângă cortul lor sau la 
mașină? 

— Sunt multe urme de cauciucuri, ca să fiu sincer - trebuie să 
treci pe lângă marginea campingului ca să ajungi la parcare -, 
dar n-a auzit nimeni nicio mașină, așa că... 

Helen rumegă informaţia. Oare Tom Campbell plecase de 
bunăvoie din camping ca să se afunde în pădure? Părea puţin 
probabil, dar aparent era cea mai verosimilă explicaţie. 

— Mergi mai departe. Și anunţă-mă dacă afli ceva. 

— Da, doamnă. 

Hudson se îndreptă către o mulțime de turiști curioși, care se 
adunaseră la un loc lângă mesele de picnic. Helen plecă în 
direcția opusă, spre un bărbat care părea hărțuit, îmbrăcat în 
pantaloni reiați decoloraţi și un hanorac maro gros. 

— Domnule Robinson, sunt detectiv-inspector Grace, anunţă 
Helen, scoțând legitimatia. Știu că aţi vorbit deja cu agenţii mei, 
dar aș vrea să vă mai pun câteva întrebări. 

— Vă rog..., spuse el bâlbâit. 

— Vă ocupați de administrarea campingului? 

— Îl administrez și sunt proprietar. 


VP - 24 


— De când? 

— Am locul ăsta de peste un an. Dar am deschis acum patru 
săptămâni - a durat mai mult decât mă așteptam să instalăm 
conductele de scurgere, să construim dușurile. 

— Pentru că...? 

— Constructorii. Ce altceva? replică el mohorât. 

— Am înţeles. 

Helen îl cercetă atentă în timp ce-și pregătea următoarea 
întrebare. Nigel Robinson încerca să-și păstreze calmul, dar 
părea agitat, stingherit și avea fruntea asudată. Helen nu putea 
să-și dea seama dacă era din cauză că se temea de presa 
negativă provocată de crimă sau din cauză că pur și simplu nu 
era obișnuit să fie interogat de poliţie. 

— Dormiţi aici? 

— Momentan. Când o să funcţionăm la capacitate maximă, o 
să angajez pe altcineva, dar vreau să controlez eu situaţia 
deocamdată. 

— Și nu aţi sesizat niciun fel de probleme aseară? 

— Absolut nimic. 

— Și înainte? Aţi avut ceva complicaţii? În timpul construcţiei? 
Când aţi deschis? 

Robinson clătină din cap. 

— Cei care vin aici sunt oameni de bună calitate. Cum sunt și 
cei care lucrează pentru mine, chiar dacă întârzie. E un camping 
liniștit, de familie, un loc plăcut să... 

— Asta-i tot deocamdată, îl întrerupse Helen, dornică să evite 
varianta lungă a reclamei. Vă rog să rămâneţi pe loc. S-ar putea 
să mai avem întrebări. 

Robinson încuviinţă energic - categoric n-avea să se ducă 
nicăieri câtă vreme mișunau polițiști peste tot. Helen se scuză și 
plecă, decisă să facă un tur al campingului. Era un complex 
întins, cu mai multe cabane din bușteni noi-nouţe, pe lângă 
clădirea nouă cu băile, un magazin și un bar. Se vedea că 
Robinson cheltuise ceva cu ele. Se punea acum întrebarea dacă 
fusese o investiție înțeleaptă. 

Helen schimbă direcţia către cortul lui Campbell și cercetă 
exteriorul înainte să bage capul înăuntru. N-avea nimic special 
folosit și uzat - și înăuntru nu erau prea multe: câteva haine, doi 
saci de dormit, o cameră foto care părea scumpă și o sticlă 
aproape goală de Bourbon. Cât de beat fusese Tom aseară? Să 


VP -25 


fi băut oare prea mult? Să se fi rătăcit și să se fi afundat în 
pădure? In condiţiile date, părea mai probabil decât o răpire în 
forță, deși ar fi trebuit să se îndepărteze destul de mult. Și 
atunci, să fi fost atras în pădure? Era ceva ce-și dorea în partea 
asta de pădure? 

Helen se îndreptă și-și continuă turul. Magazinul era bine 
aprovizionat și mirosea a zugrăveală proaspătă, sticlele cu 
alcool din bar erau aproape pline, dar grilajul era tras acum. 
Merse mai departe și ajunse la marginea pădurii. Acesta era 
punctul unde habitatul uman întâlnea sălbăticia, dar până și aici 
se vedeau semne ale sârguinţei lui Robinson. Vreo 10-12 copaci 
fuseseră tăiaţi ca să facă loc unui mic loc de joacă - cu 
aparatele făcute aproape integral din lemn, ca să satisfacă 
gusturile moderne - și alţi câţiva fuseseră sacrificați ca să le 
ofere oaspeţilor barului vedere largă spre lac. De fapt, tot 
perimetrul părea să fi fost transformat pentru plăcerea 
oaspeţilor. 

Totul, cu excepţia câtorva copaci care își întindeau crengile 
deasupra clădirii toaletelor. Când se uită la ei, lui Helen i se păru 
ceva ciudat. Nimic altceva nu avusese voie să stea în calea 
progresului, dar copacii păreau să se înghesuie în camping. 
Crengile fuseseră tăiate ca să facă loc acoperișului, însă pomii 
rămăseseră în situ, deși exista riscul ca rădăcinile să ajungă 
până la urmă să pună în pericol stabilitatea noii clădiri. Helen se 
trezi îndreptându-se către ei, împinsă de curiozitate. Ocoli 
toaletele noi-nouţe și ajunse la baza primului copac. Trecându-și 
mâna peste el, descoperi repede ceva nefiresc înfipt în scoarță. 

In copac fusese înfipt un piron metalic - cu atâta forță, încât 
nu se mai vedea decât capul și era imposibil de scos. Cercetând 
mai departe, mai descoperi cinci piroane, înfipte la diferite 
înălţimi. Helen trecu la al doilea copac. Aceeași poveste și aici, 
ca și la al treilea, în timp ce se întorcea să se uite la camping, 
începură să-i zumzăie gândurile și apărură mai multe scenarii. 
Nu știa care dintre ele se va dovedi corect, dar când se uită la 
administrator, care-i urmărise mișcările cu atenţie de la 
distanţă, știa cu siguranţă un lucru. 

Nigel Robinson o minţise. 


VP - 26 


12. 


— Ce naiba crezi că faci? 

Emilia încremeni, înjurând în barbă. Se întoarse, cu o expresie 
de nedumerire nevinovată pe chip, către polițistul care se 
apropia de ea și lăsă din mână cordonul de securitate pe care 
tocmai îl ridica. 

— Scuze, scuze, răspunse ea, încercând să pară cât de aiurită 
și agitată putea. Tocmai ieșisem la plimbare, când am dat 
peste... banda asta. 

— Și eu sunt Brad Pitt. 

— Poftim? 

— Știu cine ești și de ce ești aici. Așa că șterge-o. O să 
trebuiască să folosești căile obișnuite dacă vrei vreo informaţie. 

Se uita la ea, cu brațele încrucișate la piept, dând pe dinafară 
de mulțumire de sine. Emilia era foarte tentată să-i spună unde 
să se ducă, dar se mulțumi să răspundă: 

— De acord. M-ai prins cu mâţa-n sac. 

Se întoarse și cântări din ochi pădurea, întrebându-se cât de 
departe trebuie să meargă ca să iasă din raza lui vizuală și să 
poată încerca să intre din alt unghi. 

— Și în caz că ești tentată să încerci în altă parte, trebuie să 
te avertizez că avem polițiști staţionaţi în jurul întregului 
perimetru. O să-i apelez prin radio acum, ca să-i informez 
despre prezenţa ta. 

Emiliei chiar îi venea să-l pocnească. Dar își tinu nervii în frâu, 
se întoarse și se apropie din nou de el. 

— Uite ce-i, ţi-am zis s-o ștergi... 

— Și eu te-am auzit, dar nu pot să mă întorc la serviciu cu 
mâna goală, așa că hai să-ţi pun câteva întrebări. 

— Nu se poate. 

— Presupun că aveţi un cadavru acolo, nu? continuă ea 
repede. 

— Nu pot comenta... 

— Și bănuiesc că e o crimă? 

— Poţi să bănuiești ce vrei. 

— Nu trimiţi o echipă de investigaţii criminale pentru o 
sinucidere, nu? 


VP - 27 


Polițistul șovâi, prins pe picior greșit de cunoștințele Emiliei 
despre desfășurarea de forțe a poliţiei. 

— Cât de rău e? Despre ce e vorba? 

Polițistul nu spuse nimic, dar părea stânjenit. 

— Cadavrul era acolo de mai multă vreme? E o zonă destul de 
izolată a pădurii. Sau e o moarte recentă? 

— N-o să scoţi nimic de la mine, ripostă polițistul, aruncând 
priviri în stânga și-n dreapta, ca și cum căuta - spera - să 
găsească întăriri. 

— Apreciez că respecţi regulamentul, domnule poliţist...? 

— N-ai nevoie de numele meu. 

— Dar am spus că nu pot să plec cu mâna goală și vorbeam 
serios. Sincer, pot s-o ţin așa toată dimineaţa. Așa că dacă nu 
vrei să mă arestezi pentru că irosesc timpul poliţiei... 

Era clar că nu-l încânta ideea. N-avea mare lucru de câștigat 
dacă intra în conflict cu un reprezentant al presei locale așa de 
cunoscut și ranchiunos. 

— A fost găsit un cadavru azi-dimineaţă, bine? Asta-i tot ce 
pot să spun. 

— Bănuiesc că a fost găsit de un turist sau un excursionist... 

— Păi... 

— Și încă la începutul sezonului. Te rog, spune-mi că nu era o 
familie, că n-au fost implicaţi copii... 

— Nu, n-au fost, răspunse polițistul cu convingere. Deci să nu 
te-apuci să scrii așa ceva. Era un pădurar, dacă chiar trebuie să 
știi. Nimic mai dramatic de... 

— Bărbat? Femeie? 

— Ajunge! se răsti el, făcând un pas spre ea. Ai obţinut ce 
voiai. Acum du-te! 

Practic ţipă ultimul ordin. Oare glasul lui o să ajungă până la 
cel mai apropiat poliţist, atrăgând și mai multă atenţie? Oricum, 
Emilia știa că e momentul să se retragă. Nu avea o imagine 
completă, dar obținuse ce voia - confirmarea că avusese loc o 
crimă și un mijloc de a găsi mai multe informaţii fără să apeleze 
la căile obișnuite. Era un subiect la care era decisă să le-o ia 
înainte celorlalți. 

Îi mulțumi poliţistului, se întoarse și plecă grăbită, dispărând 
în pădurea deasă. 


VP - 28 


13. 


— Numele victimei este Tom Campbell. Are 29 de ani și 
locuiește în Winchester împreună cu logodnica lui, Melanie 
Walton. 

Helen și restul echipei se întorseseră la Southampton Central 
și erau adunaţi în fața panoului cu datele crimei. Detectivul- 
agent McAndrew era tot la locul crimei, unde supraveghea 
căutarea de amprente, însă Helen îi chemase la secţie pe toţi 
ceilalţi, ca să treacă în revistă ultimele evoluții. 

— E biochimist principal angajat la grupul Nexus, ceea ce ar 
putea avea relevanță pentru această crimă. 

— Cine e Nexus? întrebă îndrăzneț detectivul-agent Bentham. 

— Fac produse petrochimice și petroliere. A patra companie 
din lume în domeniul ăsta. Noul sediu din Lyndhurst a provocat 
o grămadă de controverse când a fost construit, acum vreun 
an... 

— Îmi aduc aminte, interveni detectivul-agent Osbourne. A 
trebuit să trimitem polițiști în uniformă să calmeze situaţia. 

— Au fost proteste ale activiștilor de mediu și grupurilor locale 
de presiune, din cauza despăduririlor masive necesare pentru 
noua bază, zise Helen, încuviinţțând. Unele proteste au fost 
pașnice, unele nu, dar până la urmă Nexus a obținut câștig de 
cauză, datorită locurilor de muncă pe care le aducea în zonă. 

— Banii vorbesc, zise tărăgănat detectivul-agent Reid, în 
acordul tuturor. 

— Consiliul din Hampshire a aprobat în ultima vreme mai 
multe solicitări pentru proiecte controversate, care permit unor 
dezvoltatori și companii să construiască în parcul New Forest 
sau în apropiere, urmă Helen, vorbind peste murmurele 
celorlalţi. Incearcă să găsească o cale de revenire după criză și, 
per total, au avut destul de mult succes, însă intrarea în 
pădurea care era până acum protejată a provocat o reacţie 
puternică. 

— Și campingul lui Robinson e una dintre afacerile astea noi? 
întrebă Charlie, preluând tema lui Helen. Pare să fi folosit drujba 
cu destul de multă generozitate. 

Helen încuviinţă și se întoarse să prindă câteva poze pe 
panou. 


VP - 29 


— Am numărat peste 20 de copaci tăiaţi, dar cei trei din 
imaginile astea au fost „pironiţi”. 

Arătă pozele cu detaliile piroanelor metalice înfipte adânc în 
copaci. 

— E o tehnică importantă de eco-protecţie sau eco-terorism, 
după cum privești lucrurile. Copacii devin imposibil de tăiat, 
pentru că riști să rupi lama și-ţi pui lucrătorii în pericol, fiindcă 
piroanele se despică la contact. 

— Știm cine e responsabil? întrebă detectivul-sergent Hudson, 
trecând la subiect. 

Helen se întoarse din nou către panou și de data asta prinse 
cu o piuneză portretul electronic al unui bărbat. Instinctiv, întreg 
grupul întinse gâtul să-i vadă mai bine trăsăturile - barba 
neîngrijită, fruntea încreţită, ochii pătrunzători. 

— Contrar mărturiei iniţiale, s-a dovedit că Nigel Robinson a 
avut probleme pe șantier încă din prima zi. Au început cu 
scrisori de ameninţare, apoi s-a ajuns la o vulpe moartă lăsată 
spânzurată în biroul șantierului. 

— lisuse, zise detectivul-agent Edwards tresărind. 

— Apoi lucrurile au devenit serioase. Au fost amenințați 
muncitorii și a ars o cabană din bușteni. Robinson ar fi trebuit să 
ne contacteze deja în stadiul ăsta, dar a preferat să angajeze 
niște agenţi de securitate solizi ca să apere șantierul. După asta, 
lucrurile au mers fără probleme, dar înainte să ajungă turiștii, 
Robinson a trebuit să renunţe la vlăjgani. 

— Și locul a devenit din nou vulnerabil, conchise Charlie. 

— Robinson l-a zărit pe bărbat de câteva ori în ultima vreme, 
învârtindu-se prin pădure în apropiere, urmă Helen, arătând 
spre portret. E 99% sigur că e cel care i-a ameninţat pe 
muncitori și i-a lăsat vulpea moartă. 

— Credem că Tom Campbell a fost vizat tot de tipul ăsta? 
interveni detectivul-agent Bentham. A fost ales special pentru 
că lucra pentru o companie care a provocat un masacru de 
mediu în altă parte din New Forest? 

Era o întrebare bună, dar la care Helen nu putea să răspundă. 

— Asta trebuie să aflăm. Detectivul-sergent Hudson o să 
coordoneze cercetările despre viaţa privată și profesională a 
victimei. Campbell nu pare să aibă dușmani care să sară în ochi 
și, în afară de o acuzaţie minoră de posesie de droguri, n-are 
cazier. Nu e din zonă, venise din Winchester cu cortul în New 


VP - 30 


Forest, așa că hai să aflăm cine știa că vine, cine i-ar fi putut ști 
planurile. Hai să vedem și dacă a fost implicat în vreuna dintre 
confruntările de la Nexus. 

Hudson încuviinţă, iar Helen se întoarse către detectivul- 
agent Reid. 

— Detectivul-agent Reid o să coordoneze o verificare mai 
amplă a pasionaţilor de arme din zonă, a cluburilor de tir și 
altele la fel. Trebuie să aflăm dacă a formulat cineva ameninţări 
recent, dacă a fost dat afară din vreun club, dacă a fost arestat 
pentru comportament care prezenta riscuri. Restul o să ne 
asistați pe mine și pe sergentul Brooks și o să îl verificăm pe 
tipul ăsta... 

Helen se mai întoarse o dată spre tablă și prinse pe portretul 
computerizat o fotografie făcută de poliţie. In încăpere se auziră 
din nou murmure - între fotografie și portret se vedeau 
asemănări izbitoare. 

— Nathaniel Martin, 52 de ani. Condamnat pentru droguri, 
incitare la ură, atac cu circumstanţe agravante - a lovit cu o 
rangă de fier un poliţist în timpul unui protest, în anii '90. A 
făcut închisoare, dar a ieșit cu o atitudine și mai extremistă. A 
trecut de la Greenpeace la grupări mai agresive, după care, 
acum câţiva ani, a rupt legăturile cu ele. De-atunci, a acţionat 
de unul singur și le-a trimis scrisori dezvoltatorilor și membrilor 
consiliului, cu expresii preferate ca... 

Helen își consultă dosarul. 

— „Dacă începeţi să construiți, o să ardeți” și „Dacă îi faceţi 
rău Mamei, copiii ei vor riposta”. În momentul de faţă, e căutat 
pentru interogatoriu în cazul atacului asupra unui funcţionar de 
la Primărie, pe baza unui mandat emis acum peste doi ani. 

— Unde naiba a fost? întrebă Reid, părând sincer uluit. N-are 
cum să fi dispărut pur și simplu. 

— Avem o ultimă adresă cunoscută - la o fostă iubită -, dar 
nimic altceva. Nicio retragere de la bancomat în ultimul an și 
jumătate, nicio solicitare de ajutor de stat, niciun apel telefonic, 
niciun impozit plătit, nicio nouă infracţiune. Probabil că lumea și- 
a imaginat că s-a potolit, a murit sau și-a pierdut mințile, dar eu 
cred că s-a dat la fund intenţionat, a întors spatele vechii vieţi... 

— Au circulat zvonuri despre un pustnic, un sălbatic care 
trăiește în pădure, o întrerupse Charlie. 


VP - 31 


— Și dacă e Martin, trebuie să-l reținem. Omul ăsta e 
periculos, probabil halucinează și are un cui împotriva lui 
Robinson, Tom Campbell și altora ca ei. Îl vreau în custodie 
înainte să degenereze situația. Deci haideţi la treabă. 

Echipa sări în picioare, fiecare îndreptându-se către biroul lui. 
În timpul ăsta, Helen se întoarse să se mai uite o dată la 
portretul lui Martin. Desenată în alb-negru, imaginea îţi rămânea 
în minte. Chipul palid, ochii lipsiţi de viaţă și pleoapele lăsate îţi 
dădeau fiori. 

Era un chip din cele mai negre coșmaruri. 


14. 


McAndrew își înăbuși un fior când se uită la paramedicii care 
duceau cadavrul. Nu fusese foarte încântată să rămână aici - ar 
fi preferat să se întoarcă la secție decât să rămână în poiana 
umbrită și sinistră -, dar își îndeplinise cu profesionalism 
misiunea, organizând echipele de căutare și asigurând legătura 
cu Graham Ross pentru acţiunile de la locul crimei. Cât timp 
fusese înconjurată de chipuri familiare, reușise să nu bage în 
seamă senzaţia tot mai intensă de neliniște care o cuprinsese 
încă de când zărise cadavrul maltratat. Însă acum era singură și 
nu se simţea deloc în largul ei. 

Oare amintirea chipului schimonosit oribil al victimei o 
tulbura? Sau scârțâitul crengilor bătrâne, foșnetul frunzelor? Se 
auzea ca un cor de șoapte, ca și cum acolo s-ar fi aflat un grup 
de ființe nevăzute, care o urmărea. Nu era genul care să se lase 
purtată de imaginaţie, dar astăzi pădurea părea vie, plină de 
mistere și ameninţări. McAndrew era fată de la oraș și adevărul 
e că nu-i plăcuse niciodată prea mult pădurea. | se păruse 
întotdeauna mai degrabă neliniștitoare decât frumoasă și nu 
reușea niciodată să scape de sentimentul că dacă păţești ceva 
acolo, n-o să știe nimeni de tine. Chiar în momentul acela, 
privirea îi fu atrasă de pata purpurie de pe pământ. 

— Haide, fată, adună-te. 

Încercând să-și alunge anxietatea, se uită la ceas. Echipele de 
căutare scotoceau prin pădure deja de două ore, începând de la 
un kilometru și jumătate distanţă și apropiindu-se de locul 


VP - 32 


crimei. În scurt timp, se vor întoarce să raporteze ce dovezi au 
găsit - dacă au găsit ceva -, dar înainte de asta voia să mai facă 
și ea un tur al zonei. Detectivul-inspector Grace și Meredith 
Walker făcuseră o inspecţie preliminară când ajunseseră, dar 
era treaba ei să se asigure că n-a fost trecut nimic cu vederea. 
Grace punea mare preţ pe informaţiile pe care i le dădeau 
criminaliștii - dovezile obținute de ei fuseseră esenţiale de multe 
ori -, însă aprecia și ochiul experimentat al unui detectiv versat. 
Și acesta era motivul pentru care McAndrew, unul dintre cei mai 
vechi membri ai echipei, fusese lăsată să coordoneze 
activitatea. 

Fără să se îndepărteze de căile de abordare obișnuite, 
McAndrew se deplasă rapid pe marginea poienii. Inainte, 
privirea îi fusese absorbită de cadavru și pe urmă de pământ, 
unde căutase urme de pași, arme aruncate sau petice de 
îmbrăcăminte sfâșiată. Cum nu găsi nimic interesant, își lăsă 
privirea să rătăcească, uitându-se la crengi, trunchiuri de copac, 
păsări, chiar și la frunzișul care se legăna în adierea vântului. 

Porni înainte cu pas vioi, dar atentă, și cu ochii mișcându-se 
încontinuu, în speranţa că o să vadă ceva, oricât de neînsemnat, 
care ar putea face lumină în această crimă brutală. Dar nu prea 
părea nimic ieșit din comun în decorul liniștit și bucolic și, cu cât 
privea mai mult pădurea, cu atât părea să se piardă aceasta 
într-un fundal încețoșat. Acum înțelegea ce însemna de fapt să 
nu vezi pădurea din cauza copacilor. 

Ajunsese la jumătatea perimetrului, gândindu-se deja că o să 
termine turul și o să ia legătura cu echipele, când zări ceva, un 
pic mai departe în stânga ei. Pe multe dintre trunchiuri 
crescuseră plante agăţătoare - erau copaci de sute de ani - și 
toate aveau aceeași nuanţă maronie. Dar unul dintre copaci 
părea să mai aibă și ceva neobișnuit pe el - arăta ca o plantă 
agăţătoare, dar culoarea nu era firească. Era prea verde, părea 
artificială, iar McAndrew se duse în grabă la ea, deja curioasă. 

Era un cablu. Se aplecă și dădu deoparte frunzișul de la baza 
copacului, unde găsi o cutiuţă de plastic din care pornea cablul. 
De-aici, urca vreo 6 metri pe trunchiul copacului, după care 
dispărea într-o scorbură. McAndrew se îndreptă și urmări cablul 
cu degetele, pipăind cuiele cu care era prins. Era evident că 
fusese montat de curând, ţinând cont de cât de curat era, dar 


VP - 33 


nu era opera ucigașului lor. Era o cameră pentru supravegherea 
păsărilor. 

Simţi brusc un fior de entuziasm. Erau câteva astfel de 
camere instalate prin pădure - să fi fost oare posibil să fi 
înregistrat chiar asta azi-noapte? Să fi prins ceva? Se dădu 
înapoi și cercetă copacul, încercând să-și stabilească linia de 
atac. 

Văzu câteva crengi care ajungeau mai jos și în scurt timp se 
pusese deja în mișcare, pășind pe cea mai groasă dintre ele și 
căţărându-se. Următoarea creangă vizibilă era mai subţire, așa 
că se opri să verifice dacă-i poate susţine greutatea. După ce se 
asigură, se împinse cu forță în ramura pe care se afla și urcă 
mai departe. Scorbura era acum doar la vreun metru și 
jumătate, dar crengile erau mai îndepărtate unele de altele și 
era nevoie să facă un mic salt până la următoarea. McAndrew 
știa că o ezitare i-ar fi fatală - nu era foarte mare amatoare de 
înălțimi -, așa că își făcu vânt și ateriză în siguranţă pe ramură, 
agăţându-se de trunchi ca măsură de siguranță. Răsuflând 
ușurată, își întinse gâtul ca să se uite în scorbură. 

Așa cum se aștepta, acolo se afla un mic cuib, cu două ouă 
înghesuite înăuntru, și deasupra o cameră de mici dimensiuni. În 
general, camerele erau instalate în spatele cuibului și îndreptate 
înspre afară ca să surprindă momentul când se întoarce mama 
la cuib, dar și ouăle. Și așa ar fi fost și în cazul ăsta, ceea ce i-ar 
fi oferit lui McAndrew posibilitatea fascinantă să dispună de 
înregistrări video ale pădurii de dedesubt, dacă balamaua 
soclului camerei nu ar fi fost stricată. Ca urmare, camera era 
îndreptată inutil spre adâncimile scorburii, înregistrând doar 
beznă. 


15. 


— Mă cheamă Annie Brewster. Vă sun de la Southampton 
Evening News... 

Emiliei îi ieșeau minciunile din gură fără niciun efort. 

— Lucrez pentru secţia social. Facem un sondaj în tot 
Southamptonul despre nivelul de productivitate la locul de 


VP - 34 


muncă. Îmi puteţi acorda două minute ca să-mi răspundeţi la 
câteva întrebări? 

Directoarea de resurse umane de la autoritatea parcului New 
Forest părea nesigură - Emilia își dădea seama că la sediul lor 
central era agitaţie -, însă până la urmă acceptă, convinsă de 
entuziasmul copleșitor al Emiliei pentru subiect. 

— Pot să vă întreb câți dintre angajaţii dumneavoastră sunt în 
concediu medical? 

Urmă o scurtă pauză, în timp ce femeia verifica registrele. 
Emilia ascultă cu un sentiment de satisfacţie cum apăsa tastele 
computerului - o diversiune de succes era întotdeauna 
distractivă. 

— În momentul de faţă avem șapte angajaţi în concediu 
medical, spuse în cele din urmă directoarea, cu glasul 
profesional monoton. 

— Și câţi dintre ei sunt în concediu medical pe termen lung? 

— Cinci, veni răspunsul rapid, ca și cum toţi erau niște 
chiulangii care costau compania. 

— Am înţeles. Deci ceilalți doi... 

— Termen scurt, chestii obișnuite, răspunse scurt directoarea, 
blocând această linie de investigaţie. 

— Bărbaţi, femei...? 

— Nu cred că înţeleg ce relevanţă ar putea avea, răspunse 
directoarea și, pentru prima dată, în glasul ei se strecură 
bănuiala. 

— Vreau doar să obţinem cea mai fidelă imagine cu putinţă 
asupra tendinţelor pe termen lung ale productivităţii. 

— Ambii angajaţi sunt femei, dar n-aș spune că indică o 
tendinţă. 

— Sunt agenţi de teren sau personal de birou? 

— De teren. 

— Bănuiesc că au program cu ore neobișnuite, petrec timpul 
în aer liber și sunt mai predispuse la episoade de boală? 

Emilia continuă cu întrebările, dar abia dacă asculta 
răspunsurile. Era prea ocupată să elimine nume de pe lista ei cu 
personalul Autorităţii Parcurilor. Organizaţia era încă dominată 
de bărbaţi, în special personalul care lucra pe teren, ceea ce Îi 
ușura considerabil sarcina. Nu erau decât cinci femei care 
ieșeau cu regularitate pe teren, iar Emilia era convinsă că n-o să 
dureze mult până o găsește pe cea care nu venise la serviciu 


VP - 35 


după descoperirea neplăcută de azi-dimineaţă. În vremurile 
rețelelor de socializare, ale bazelor de date cu acces public și 
ale folosirii (uneori inadecvate) a datelor private, era mai ușor 
ca oricând să scotocești prin viața personală a oamenilor. 

Și acesta era unul dintre multele motive pentru care-i plăcea 
Emiliei să fie ziarist. În lumea ei, nimeni nu era în siguranţă. 


16. 


Eleanor Brown o privea agitată pe Helen, care se foia prin 
spaţiul îngust. 

Podul afumat era ticsit cu cărți, tratate, broșuri și manifeste, 
multe dintre ele ponosite și mâzgălite cu un scris de mână 
haotic și mărunt. Parcă intrai în creierul cuiva - cămăruţa era o 
comoară de radicalism ecologic, cu zeci de volume despre Gaia, 
Pământul-Mamă și Noua Utopie, amestecate cu manuale despre 
anarho-primitivism, „resălbăticire” și anarhie în acţiune. La loc 
de cinste deasupra celui mai apropiat teanc de cărţi era o 
biografie a lui Unabomber - tăticul tuturor ecologiștilor militanţi. 
Helen răsfoi cartea și nu fu surprinsă să descopere că multe 
pagini erau pline de adnotări, cu paragrafe întregi subliniate 
gros cu un pix albastru. 

— Când l-ai văzut ultima dată pe Nathaniel? 

Nu ridică privirea, dar știa că Eleanor Brown era lângă ea. 
Fosta iubită a lui Nathaniel Martin nu fusese foarte entuziasmată 
să lase un poliţist în casa ei dărăpănată și cu siguranţă n-avea s- 
o lase să-și facă de cap. 

— Acum vreun an și jumătate. Când l-am dat afară. 

— Cum se face că îi mai păstrezi toate lucrurile? 

— A zis că o să vină după ele, dar... dar a fost internat la 
nebuni la vreo lună după ce ne-am despărţit, așa că... 

Eleanor ridică din umeri, ca și cum n-avea nicio importanţă 
pentru ea. Dar părea neliniștită. Oare teama îi sabota încercarea 
de a părea nonșalantă? Sau vinovăția? 

— De ce a fost internat? 

— A avut probleme de sănătate mintală aproape toată viața. 
Tatăl lui era violent, o bătea pe maică-sa. Cred că e unul dintre 
motivele pentru care Nathaniel era așa de furios. 


VP - 36 


Helen lăsă cartea din mână și trase cu ochiul la o poză 
aruncată pe un birou șubred. Era o fotografie cu Martin și Brown 
în vremuri mai fericite. Uitându-se la ea, Helen își dădu seama 
pentru prima dată ce mare era Martin - cel puţin 1,90 m și pe 
măsură de solid. O domina pe iubita lui, care părea fragilă ca o 
pasăre. 

— Și drogurile nu i-au fost de ajutor... putea fi foarte paranoic, 
foarte ostil... 

— S-a purtat vreodată violent cu tine? 

— Ce credeți? 

Rostise cuvintele cu un ton sfidător, dar îi tremura vocea. 

— Când i-am spus să plece, a devenit foarte agresiv. După 
aia, a fost supărat, de fapt chiar de neconsolat. Nu m-am mirat 
că a fost internat. 

— Cât aţi fost împreună? 

— Vreun an, dar a stat aici doar câteva săptămâni. 

— Nu-i convenea viața domestică? 

Brown râse, mult și amar, luând-o prin surprindere pe Helen. 
Se întoarse să se uite la femeia de 48 de ani, cercetând eșarfa 
pictată manual de pe cap, faţa fără urmă de machiaj și trupul 
prelung și osos. 

— Viaţa domestică era problema. Rădăcina răului... 


— Adică? 
— Adică era anormal. In mintea lui. Toate astea... 
— Brown arătă spre pereţii din jurul lor - ... case, clădiri, 


drumuri, căi ferate, construcţii, mecanizare, industrializare... 
toate erau modalităţi de pervertire a naturii, de scoatere a ei din 
starea originară. 

— Voia să trăiască în paradis? 

— Voia să dea timpul înapoi, să se întoarcă la vechiul stil de 
viață. Ideea să trăiască într-o casă cu două camere jos și două 
sus i se părea de tot râsul. Era doar un loc unde să-și depoziteze 
lucrurile. 

Făcu un semn spre podul ticsit. 

— Nu ești de acord cu viziunea lui? 

— Cred în cauza ecologistă, ca orice adult, răspunse Brown 
tăios. Dar n-am fost niciodată extremistă. 

— Și el era? 

— Cum ţi se pare? A plecat din Greenpeace fin'că erau blegi, 
nu-i suporta pe labagiii ăia care se costumau în pinguini. După 


VP - 37 


aia a intrat în Earth First, pentru că erau dispuși să treacă la 
acţiune directă. Dar până și ei erau prea nehotărâţi pentru el, 
așa că a aderat la Armata de Eliberare a Pământului, și atunci a 
intrat în bucluc. 

— Atacul asupra poliţistului? 

Brown ridică din umeri, dar nu reuși să continue. Helen simţi 
că atacul violent asupra unui tânăr poliţist o tulbura. 

— L-au dat afară după aia. Dar nu-i păsa. Renunţțase la 
rezistența organizată, la munca de echipă, era încântat să 
înfrunte lumea de unul singur. 

— Şi l-ai primit înapoi? 

— Ca o vacă proastă ce sunt. Dar n-avea cum să dureze. 
Nathaniel era pe bune. Un anarho-primitivist adevărat, o tot 
ținea cu resălbăticirea... 

— Scuze, va trebui să-mi traduci. 

— inseamnă să ne întoarcem la stadiul original. Fără 
agricultură organizată, fără industrie, fără utilaje, o revenire la 
viața de vânător-culegător. Să trăim din ce ne oferă Mama- 
Natură, ce putem ucide, ce putem culege sau creste. 

— Incă mai are convingerile astea? După părerea ta? 

— Probabil, dar cine știe? Se zice că-și cam pierduse minţile 
spre sfârșit. Aveam prieteni care l-au văzut trăind pe străzi - 
beat, murdar, violent - înainte să dispară, în cele din urmă. Deci 
cine știe? 

Glasul îi tremura un pic. Oare mai exista încă vreo urmă de 
afecțiune, în ciuda furiei? 

— Oricum, nu-i aici. Așa că, dacă ai găsit ce căutai... 

— O să trebuiască să iau câteva lucruri cu mine. Dacă vrei să- 
ți dau un docu... 

— la ce vrei. Nu înseamnă nimic pentru mine. 

Helen îi mulțumi și-și văzu de treabă, punând în pungi o 
selecție de obiecte personale de-ale lui Martin și acordând o 
atenție deosebită  manifestelor scrise de mână, despre 
resălbăticire. Oare după recenta lui criză mintală se retrăsese în 
adâncul pădurii, sperând să trăiască în izolare totală, departe de 
răspândirea rapace a urbanizării moderne? Şi dacă da, cum ar fi 
interpretat atacul susţinut dat de dezvoltatorii de locuințe, 
proprietarii de campinguri și companiile de divertisment asupra 
pădurii? Și cum ar fi reacţionat? 


VP - 38 


Erau multe întrebări care-și așteptau încă răspunsul, multe 
piste de urmărit, dar în mintea lui Helen se forma o imagine 
tulburătoare, de care-i era greu să scape. 

Nathaniel Martin mergând prin pădure și vânându-și 
încăpățânat prada. 


17. 


— Niciun număr de serie, nicio emblemă a producătorului, 
niciun marcaj de calitate... nimic. 

Charlie se uita la Meredith Walker, care ţinea arbaleta dreaptă 
ca s-o vadă și ea. 

— Săgeţile n-au fost cumpărate din magazin sau online, urmă 
Meredith. Aș zice că sunt artizanale, făcute din fragmente 
metalice. Au fost trei cu totul și toate sunt puţin diferite ca 
formă, greutate și densitate. 

— Deci sunt artizanale? întrebă Charlie. 

— Așa par. 

Meredith îi întinse lui Charlie una dintre pungile cu dovezi. Se 
aflau în laboratoarele criminalistice din Woolston, înconjurate de 
zeci de agenţi legiști, însă Charlie n-avea ochi decât pentru 
proiectilul noduros pe care-l ţinea în palmă. Greutatea lui o 
neliniștea - avu brusc o viziune despre cum trebuie să se simtă 
lovitura unuia dintre proiectilele astea letale. 

— Vreo amprentă pe el? întrebă ea adunându-se. 

Meredith clătină din cap. 

— Și ADN-ul de pe el îi aparține lui Campbell. Dacă puteţi afla 
unde au fost făcute proiectilele, am putea reuși să facem 
legătura, dar asta-i tot ce pot să fac. 

Charlie încuviinţă, încercând să nu-și arate dezamăgirea. 
Sperase la mai mult, dar nu era surprinsă. Nimic din cazul ăsta 
nu părea simplu. 

— Și frânghia? 

— Nimic special. E veche, așa că probabil n-a fost procurată 
recent, dar e foarte solidă. 

Lui Charlie îi trecu o altă imagine prin cap - trupul fără viaţă 
al lui Campbell ridicat în aer. 


VP - 39 


— Încă n-am verificat totul, poate o să avem noroc cu ceva 
amprente sau ADN. 

Era ca un premiu de consolare pentru Charlie, ceva care să 
producă un strop de optimism, dar niciuna dintre ele nu se lăsa 
prostită. Aveau de-a face cu un ucigaș calculat și plin de 
imaginaţie - cineva care-și putea născoci propriile instrumente 
de tortură, cineva care n-avea de gând să i se ia urma. Cu toate 
acestea, descoperirile lui Meredith erau importante, pentru că 
subliniau posibilitatea să nu aibă de-a face cu un ucigaș 
tradiţional, să fie cineva care știa bine pădurea și se folosea de 
aceste cunoștințe. 

Charlie plecă destul de repede, lăsându-i lui Helen un mesaj 
scurt despre ce aflase, și se duse în grabă la mașină. Prioritatea 
lor era acum să-l găsească pe Nathaniel Martin, dar de unde să 
înceapă? N-ar fi funcționat niciuna dintre metodele obișnuite - 
urmărirea tranzacţiilor financiare, asociaţi cunoscuţi, un apel 
public pentru găsirea unor martori. N-aveau decât portretul 
făcut de Robinson și ideea că undeva în străfundul pădurii 
pândea un spirit răuvoitor, o fantomă care putea ademeni un 
om nevinovat la moarte. Charlie se simțea adesea năucită în 
viața particulară, dar începea să aibă același sentiment de 
anxietate sâcâitoare și la serviciu. Ar fi trebuit să conducă, s-o 
ajute pe Helen să ducă echipa înainte, să-l ghideze pe Hudson 
cât se familiariza cu secţia Southampton Central. Dar ce-ar fi 
trebuit să facă acum? 

Cum găsești pe cineva care s-a făcut nevăzut? 


18. 


— De ce-ar face cineva așa ceva? Nu înțeleg... 

Melanie Walton se uita fix la Joseph Hudson, implorându-l s-o 
ajute. lar el îi înţelegea durerea, șocul, nevoia de răspunsuri - 
era ceva ce văzuse de multe ori - și avea toată compasiunea 
pentru ea. Dar n-avea nimic concret de spus și n-avea niciun 
rost să îndulcească pilula. 

— Sincer, încă nu știm. Și de aceea avem nevoie de ajutorul 
tău. 


VP - 40 


Melanie nu răspunse, dar începu să se joace cu inelul de 
logodnă, răsucindu-l în jurul degetului. Vederea lui o întrista în 
mod evident - inelul frumos cu diamant era ultimul dar pe care 
i-l dăduse logodnicul ei mort -, dar ticul ei nervos o ajuta să-și 
controleze cumva lacrimile. Hudson bănuia că ar fi cedat 
complet dacă se oprea. 

— Melanie? 

— Am zis că vă ajut, dar nu știu cum aș putea... 

Șocul dimineţii lăsa loc neajutorării și disperării. După 
interogatoriul din camping, Melanie fusese escortată la morga 
poliţiei. Acolo, susţinută de un ofițer de legătură, identificase 
oficial victima, confirmând că este Tom Campbell. După aceea, 
fusese condusă acasă, pentru că Joseph hotărâse că era mai 
bine să discute cu ea într-un mediu familiar și confortabil decât 
în sălile austere de interogatoriu de la secţie. 

Acum se întreba dacă luase cea mai bună decizie. Tom 
Campbell era fără îndoială un fotograf entuziast - pereții erau în 
întregime acoperiţi cu nenumărate poze cu Melanie zâmbindu-i 
fericită iubitului ei. Poze în care era veselă și fericită și care 
păreau să-și bată joc acum de femeia îndurerată. 

— Avem doar nevoie de niște informaţii despre Tom. Trecut, 
unde v-aţi cunoscut... 

Întâi întrebări simple, generale. Trebuia s-o facă pe Melanie să 
vorbească. 

— E un băiat de pe coasta de est, totdeauna a fost așa, 
răspunse în cele din urmă femeia trăgându-și zgomotos nasul. 
Născut și crescut în Southampton. L-am cunoscut la un club de 
navigaţie. Eram amândoi membri și ne-am apropiat imediat. 

Mai răsuci de câteva ori inelul. 

— Ce vă plăcea să faceți împreună? 

— Excursii, camping, mers cu bicicleta. Lui Tom îi plăceau 
activităţile în aer liber, îi plăcea și camera foto, o lua 
întotdeauna în excursii. 

Joseph mai aruncă o privire la fotografiile de pe pereţi. 

— Cel mai tare îi plăcea să facă instantanee. Și mie îmi plăcea 
să mă uit la el. Părea așa de entuziasmat, așa de fericit... 

Cobori privirea în podea, iar trupul îi fu zguduit de câteva 
suspine tăcute. Încerca din răsputeri să se controleze, dar 
încordarea începea să se vadă. 

— Când v-aţi logodit? insistă Hudson cu blândeţe. 


VP - 41 


— Acum șase luni; de fapt ar fi trebuit să ne logodim mai 
devreme, dar am vrut să așteptăm până se obișnuia Tom la 
serviciu. 

— li plăcea să lucreze la Nexus? 

— Sigur. Tot ce-și dorise vreodată era să fie biochimist. Eu nu 
înţeleg absolut nimic, dar pentru el era o poezie... 

— A avut ceva probleme în timpul protestelor? 

— Nu mi-a spus nimic. N-au durat mult, iar compania a adus 
agenţi de securitate, așa că... 

Hudson bănuia că situaţia era de fapt mult mai complicată 
decât sugera Melanie, dar o lăsă în pace. Poate Campbell o 
protejase și nu-i spusese adevărul, ca să nu se îngrijoreze. 

— Și n-a fost niciodată vizat personal, acasă sau la serviciu? 
Scrisori de ameninţare, stricăciuni la mașină sau casă? 

— Nu, era cercetător, nu director. 

— Și viața lui privată? Vreo problemă? Vreo fostă iubită? 
Vreun fost iubit de-ai tăi? 

— Nu, eram împreună de aproape șase ani. N-avusese nicio 
relație serioasă înainte. 

— Probleme cu banii? 

— Nu, e bine plătit. Așa a fost dintotdeauna. 

— Dar droguri? 

— Ce-i cu ele? 

— Lua droguri pentru relaxare? 

— Poate în trecut..., răspunse Melanie șovăitor. 

— Am vazut că are o condamnare pentru deţinere. 

— Avea 18 ani. Momentul nepotrivit, locul nepotrivit. Avea 
prea multe de făcut ca să se ocupe de așa ceva acum. 

— Bea mult? 

— Nu mai mult ca tine. 

Melanie rostise răspunsul sfidător, cu furie, ca și cum Joseph i- 
ar fi calomniat logodnicul. 

— Și excursia pe care v-aţi hotărât s-o faceți - la campingul 
Woodland View - a fost planificată cu mult timp înainte? întrebă 
Joseph, schimbând subiectul. 

— Acum vreo săptămână. 

— Cine mai știa unde mergeti? 

— Păi presupun că ai mei. Dar nimeni altcineva. 

— Aţi postat ceva pe reţele sau pe Twitter? 


VP - 42 


— Sigur, dar numai după ce am ajuns. Locul era foarte frumos 
și apusul era minunat, așa că... 

Joseph știa că Tom și Melanie erau utilizatori entuziaști de 
Facebook. Se uitase la secție prin postările lor recente și îi 
fusese greu să nu simtă tristeţe. Aproape toate selfie-urile și 
pozele erau cu ei doi fericiţi, fără griji, îndrăgostiţi. 

— Era perfect, totul era perfect, urmă Melanie pierzându-se în 
amintiri. Chiar am discutat că poate facem nunta în pădure, la 
unul dintre hotelurile drăguţe din Lyndhurst, cu recepţia undeva 
în apropiere. În seara aia făceam planuri... și acum, asta. 

Aruncă un braţ în sus, într-un gest de neajutorare și disperare, 
ridicând încă o dată privirea spre Joseph, cu chipul umbrit de 
confuzie și deznădejde. Avusese o viaţă așa de însorită, așa de 
optimistă - planuri, speranțe, visuri, dar se alesese praful de 
toate. Își pierduse logodnicul, ba nu, logodnicul îi fusese răpit și 
asta o chinuia. 

Să facă față realităţii morţii lui Tom era una. Să facă față 
faptului că fusese ucis în mod brutal și apoi spânzurat ca să-l 
ciugulească păsările era cu totul altceva. 


19. 


Helen se uita la cadavrul lui Tom Campbell, îngreţoșată de ce 
vedea. Pielea cenușie, lipsită de viaţă, rănile de săgeată 
încreţite și acoperite de cruste de sânge, petele de carne vie 
vineţie de pe glezne, în locul unde fusese legat - toate astea 
erau destul de rele, dar vederea chipului o tulbura cel mai tare. 
Avea gura deschisă, cu buza ridicată. Era o expresie de teroare 
curată, care o făcea pe Helen să se înfioare. Ce suferise ca să-i 
provoace o asemenea reacţie? 

— Ajunge să te afecteze, nu-i așa? 

Helen ridică privirea și-l văzu pe Jim Grieves apropiindu-se de 
ea. Lucra deja de câţiva ani cu patologul-șef al poliţiei din 
Hampshire și știa că rareori recunoaște c-ar simţi vreo emoție. 
Dar de data asta părea să fie afectat. 

— Îi vezi durerea pe chip, răspunse Helen gânditoare. Dar și 
altceva. Spaimă? Groază? 


VP - 43 


— Nu-i o priveliște frumoasă, asta-i sigur, dar hai să-ţi spun ce 
am aflat, zise Grieves, păstrându-și tonul oficial. 

Helen nu putea să-și dea seama dacă era ocupat sau voia 
doar să termine cu povestea asta. Oricum, era mulțumită de 
profesionalismul lui. 

— Așa cum vezi, sunt multiple zdrelituri pe trup. Hainele pe 
care le-am scos de pe el erau sfâșiate, așa că eu zic că putem 
presupune că a căzut într-un tufiș sau a fugit prin pădure. 
Starea picioarelor indică în mod clar a doua variantă. 

Îi făcu semn să se uite spre capătul mesei. 

— Se vede că tălpile au suferit numeroase lacerări, cu o 
singură rană adâncă aici... 

Helen întinse gâtul ca să vadă gaura umflată din mijlocul tălpii 
stângi. 

— Ținând cont de cât de curată e, de profunzime și curbarea 
rănii, aș zice că a fost un spin mare, dar e greu de spus cu 
siguranţă. 

Helen se înfioră, având imaginea lui Campbell care alerga să- 
și salveze viața, cu spinul înfipt adânc în talpă. 

— O rană ca asta l-ar fi încetinit, poate l-ar fi făcut o ţintă 
sigură. Rănile de săgeată sunt toate lovituri bune, curate - toate 
făcute simultan, după cum arată -, așa că atunci când a fost 
oprit, a fost oprit brusc. 

— L-ar fi ucis? 

— Așa ai spera, nu? Dar în cazul ăsta aș zice că nu. 

Helen ridică privirea surprinsă. 

— Trei răni majore în tors. Hemoragie și pierdere de sânge 
masivă, dar săgețile au evitat organele principale. Dacă ar fi 
atins inima, plămânii, chiar și rinichii, ar fi murit, dar așa... 

Helen digeră informaţia. Sperase la o moarte rapidă, dar de 
fapt agonia lui Campbell trebuie să fi fost extremă și susținută. 

— Vită-te la sângele uscat de pe tors, urmă Grieves, arătând 
spre dârele groase care începeau la fiecare dintre răni și 
continuau pe trup, spre gât și faţă. Și pe braţe. După cum arată 
lucrurile, aș sugera că victima a fost spânzurată cât încă mai 
trăia. 

— Cum poţi să fii sigur? Sângele s-ar fi scurs din răni oricum, 
nu? 


VP - 44 


— Nu în cantitatea asta dacă inima n-ar mai fi bătut. În plus, 
uită-te la glezne, n-aveau cum să fie așa de umflate dacă 
victima ar fi fost deja moartă când a fost ridicată în aer. 

Lui Helen îi trecu prin minte imaginea lui Campbell 
zvârcolindu-se disperat la capătul frânghiei, dar o alungă. 

— Deci care-i cauza morții? Și momentul decesului? 

— E greu să stabilești exact momentul. După miezul nopţii, 
dar înainte de zori e cea mai bună aproximare pe care pot s-o 
risc. Cauza morții? Ei, asta-i destul de simplu. Hemoragia. 

Helen încuviinţă, dar îi era greu să accepte. 

— Trebuie să fi fost ceva de durată, lent și chinuitor. Ca o 
sufocare treptată. 

Helen se întrebă dacă fusese ceva accidental sau deliberat. 
Oare ucigașul lui Campbell privise cum se scurgea viaţa din 
victima lui? 

— Oricum, astea sunt constatările mele preliminare. Am și 
rezultatele de la analizele toxicologice - o grămadă de alcool în 
sânge, dar nici droguri, nici medicamente de vreun fel. 

Grieves continuă în ritm alert, expunându-și concluziile, dar 
privirea lui Helen rămase lipită de cadavru, urmărind dârele de 
sânge care ajungeau de la răni până în vârfurile degetelor. Cum 
trebuie să fi fost să simtă că se scurgea viaţa din el? Și de ce 
fusese făcut să sufere așa? Să fi fost doar pentru încântarea 
atacatorului? Fusese o pedeapsă deliberată pentru „crimele” 
neintenționate ale lui Tom, oricare ar fi fost acestea? Sau totul 
avea un înţeles mai profund? 

Era oare posibil ca sângele abundent care se scurgea din 
nefericita victimă să fi fost o ofrandă adusă pădurii? 


20. 


Emilia apăsă cu putere soneria, ţinând-o așa câteva secunde. 
Casa modestă de suburbie din faţa ei era tăcută, dar vedea 
lumină înăuntru. Era cineva acolo, iar Emilia era hotărâtă să 
discute cu el, în pofida tentativelor acestuia de a o evita. 

Era ultima adresă de pe lista ei. Până acum, căutarea fusese 
zadarnică. Primele trei femei pe care le abordase păruseră 
surprinse să fie contactate de un ziarist. În mod vădit fuseseră 


VP - 45 


pe teren toată ziua, în diferite zone din New Forest, și încă nu 
auziseră despre descoperirea tulburătoare făcută de colega lor. 
Poliţia nu făcuse încă niciun anunț, deci nu era nimic în presa 
generală; nici zvonurile interne care circulau în companie nu 
ajunseseră la ele. Emilia se întreba cât de strict păzea 
conducerea parcului micul secret murdar. Nu prea era ceva ce 
să vrea să strige în piaţa mare chiar când începea sezonul 
turistic. 

Înăuntru se auzi mișcare, iar Emilia ridică degetul de pe 
butonul soneriei, îndepărtându-se de ușă, ca să pară cât mai 
puţin amenințătoare cu putinţă. Nici a patra femeie de pe lista ei 
nu fusese foarte binevoitoare - avea o răceală urâtă. Emilia își 
dăduse repede seama că lipsea deja de trei zile de la serviciu, 
așa că n-o reținuse, grăbindu-se să ajungă la ultima adresă de 
pe listă. 

Ușa se deschise și în prag apăru un bărbat de vârstă mijlocie. 
O privi din cap până în picioare, dar chiar în timp ce se uita la ea 
atitudinea categoric ostilă păru să-i șovăie, poate surprins și pus 
în încurcătură de cicatricile de pe obrazul drept al Emiliei. 

— Da? se răsti el, încercând să pară cât mai neprimitor. 

— Scuze că vă deranjez așa de târziu. Mă cheamă Annie 
Brewster, sunt de la Southampton Evening News. 

Flutură legitimaţia suficient de repede ca să ascundă numele 
real. Dar cu siguranţă că omul abia dacă se uitase la ea - părea 
neliniștit să se afle în faţa unui ziarist. 

— Presupun că sunteți domnul Smith? 

— Și ce-i cu asta? 

— Mă întrebam dacă aș putea sta de vorbă cu soția 
dumneavoastră. 

— Despre ce? 

— Facem un sondaj despre productivitate și boli la locul de 
muncă. Înţeleg că soţia dumneavoastră nu s-a dus la serviciu 
azi? 

Bărbatul îngustă ochii, dar nu spuse nimic. Părea să încerce 
să înţeleagă ce întrebare i se punea, de fapt. 

— Și? 

— Păi, voiam doar să aflu dacă este vorba despre o boală de 
scurtă durată, o răceală poate, sau ceva mai gra... 

— Nu-i treaba ta, veni replica răspicată, chiar în timp ce Smith 
se retrăgea în ușă. 


VP - 46 


Simţind că urma să-i trântească ușa în nas, Emilia făcu un pas 
în faţă, punându-și piciorul în prag. 

— Hei, ce crezi că faci? 

— Nu durează decât o clipă și după aia promit că plec, insistă 
ea, privind peste umărul bărbatului în casa întunecată. 

— Categoric, nu, răspunse Smith, îndreptându-se în faţa ei. 

— Dacă e la pat, putem să vorbim la telefon. 

— Nici vorbă. 

— Și atunci despre ce-i vorba? 

Tonul Emiliei era incisiv, pătrunzător, ceea ce păru să-l 
surprindă pe adversarul ei. Era evident nehotărât ce-i mai bine 
să facă. 

— Uite, a avut un șoc urât, asta-i tot. Și nu vrea să discute cu 
nimeni, cu atât mai puţin cu un ziarist. Așa că poate îmi faci 
plăcerea să te întorci de unde-ai venit... 

Înlătură furios piciorul Emiliei din prag. 

— ... şi ne lași în pace. 

Emilia făcu un pas în spate când i se trânti ușa în nas. Auzea 
pași care se îndepărtau încet, apoi o voce de femeie neliniștită. 
Pe chip i se lăți un zâmbet. Poate că fusese respinsă, dar 
obținuse ce căuta. Acum știa identitatea martorului-cheie și 
avea de gând să treacă la acţiune. 

Avea o lungă listă de întrebări pentru nefericita doamnă 
Smith. 


21. 


— Ţi-a zis ceva? Era îngrijorată de ceva? 

Charlie și Steve stăteau îmbrăţișaţi pe canapea, cu o sticlă de 
vin în faţă. După ce vorbise cu restul echipei, Charlie hotărâse 
să se ducă acasă. Îi aștepta o zi grea mâine și se simţea de-a 
dreptul stoarsă - lipsa de somn acumulată în ultima săptămână 
își spunea cuvântul. 

Spre lauda lui, Steve o așteptase cu o lasagna de casă șio 
sticlă de Barolo. O dusese deja pe Jessica la culcare - încă o 
ocazie pierdută s-o culce ea - și părea decis să profite cât mai 
mult de seara împreună. Mâncaseră, se puseseră la curent cu ce 
făcuseră peste zi și acum stăteau împreună, iar Steve îi masa 


VP - 47 


ușor picioarele. Era relaxant, era liniștitor și totuși, oricât 
încerca, nu reușea să-și alunge neliniștea legată de Jessica. 

— Nu, răspunse prudent Steve, deloc dornic să fie atras într-o 
discuţie de durată. S-a distrat azi la școală, i-a plăcut 
Săptămâna Spațială. Era în toane bune. 

— N-a zis nimic despre ce o frământă? 

— Ştii cum e ea, ripostă Steve amuzat. Iți spune ce-a mâncat 
la prânz și cam asta-i tot. Dar părea bine, așa că încearcă să nu- 
ți faci griji. 

Bineînţeles că avea dreptate - în general, Jessica venea de la 
școală extenuată, dar mulţumită -, și totuși Charlie nu putea 
scăpa de senzaţia că nu știau totul, că era ceva în neregulă. 

— Nu înțeleg de unde i se trage. Părea să-i meargă bine la 
scoală. 

— Și poate așa e și în continuare. Poate că nu există nicio 
legătură între ce se întâmplă în cursul zilei și coșmarurile pe 
care le are noaptea. 

— Poate... 

— Ştii ce zic toate site-urile - chestiile astea n-au nicio logică. 

Pentru a nu știu câta oară, Charlie își dori să aibă și ea 
optimismul de nezdruncinat al lui Steve, ca să nu mai vorbim 
despre energia lui. Părea să facă faţă lipsei de somn mult mai 
bine decât ea. 

— Dar dacă există o cauză profundă, ceva despre care noi nu 
știm... 

— Atunci o să ajungă să se vadă cu timpul. Dacă e o 
problemă, o să aflăm care e și o s-o rezolvăm, bine? 

Vorbise pe ton blând, dar era în mod vădit o invitaţie să 
schimbe subiectul. 

— Probabil... 

— Bine. Și-acum, ce-ai zice să terminăm sticla asta de vin? 

Charlie se conformă bucuroasă, bănuind încotro se îndreptau 
lucrurile. Și, așa cum se așteptase, când terminară sticla, Steve 
o luă în braţe și o duse sus, furându-i sărutări obraznice la 
fiecare pas. Trecură în vârful picioarelor pe lângă camera 
Jessicăi și intrară în dormitor, unde, după doar câteva clipe, erau 
sub pături, dezbrăcați și îmbrăţișați. 

Steve îi dădu deoparte părul de pe faţă și o sărută pe gât, pe 
lobul urechii și pe vârful nasului. 

— Mă gândeam... 


VP - 48 


Charlie deschise ochii, intrigată de tonul lui. 

— Ce-ar fi să uiţi să-ţi iei pilula mâine? 

— Vorbești serios? 

— Hai să facem copii, Charlie. Știi că ne descurcăm bine... 

— Glumești. 

— Jessie are nevoie de o surioară. Sau frăţior. 

— N-are nevoie. 

— Și îţi promit că o să ne distrăm. Dar am nevoie de ajutorul 
tău. 

— Scuze, nici vorbă. E strict recreaţional. 

Preţ de o clipă, Charlie crezu că o s-o contrazică, dar Steve nu 
făcu decât să-i șoptească la ureche: 

— Imi place când vorbeşti murdar. 

Steve trecu la atac, trăgând-o spre el și apoi întorcându-se pe 
spate, astfel că acum era ea deasupra. Charlie închise ochii și se 
lăsă dusă de val, savurând atingerea lui și simțind fiori de 
excitare zvâcnindu-i prin tot corpul. Mai târziu, când stătea 
întinsă lângă Steve și-i asculta răsuflarea ușoară și satisfăcută, 
încercă să se lase cuprinsă de somn, dar rămase perfect trează. 
In pofida distragerii agreabile din cursul serii, nu se putea 
deconecta, nu-și putea înăbuși îngrijorarea legată de Jessica. 

Așa că rămase întinsă în beznă, frustrată și supărată, 
așteptând tipetele despre care știa că or să vină. 


22. 


O bătaie rapidă la ușă o făcu pe Helen să ridice privirea. Se 
aștepta să fie Joseph Hudson - era singurul ofițer rămas în sala 
pentru situaţii de criză, dovedindu-și vitejește entuziasmul în 
prima zi de muncă. Dar, spre surprinderea lui Helen, intră în 
birou inspectorul-șef Grace Simmons, care închise încet ușa în 
urma sa. 

— Ai o clipă pentru o doamnă în vârstă? 

— Categoric. Oricum aveam de gând să te sun înainte să plec. 

Simmons se așeză și privi de jur-împrejur prin biroul lui Helen, 
oprindu-și privirea pe distincţiile atârnate pe perete, dosarele 
care umpleau biroul și paharele goale de cafea care dădeau pe 
dinafară din coșul de gunoi. 


VP - 49 


— Am zis să văd cum arată și viaţa grea. Când ești blocat în 
săli de ședință atât timp ca mine, e plăcut să vezi și unde se 
face treaba adevărată de poliţie. 

Inspectorul-șef Simmons conducea de șase luni secția 
Southampton Central. Abia trecută de 60 de ani, s-ar fi putut 
pensiona legal, dar în ultima clipă superiorii o convinseseră să 
preia interimar conducerea secţiei, pentru că nu găsiseră niciun 
înlocuitor potrivit pentru postul lui Jonathan Gardam. Până 
atunci, Helen acoperise două posturi în același timp și fusese 
recunoscătoare să aibă un înlocuitor, mai cu seamă că Simmons 
îi fusese dintotdeauna foarte dragă. 

După asasinarea părinţilor ei, Helen fusese plimbată prin 
diverse cămine, ajungând în cele din urmă într-unul din 
Basingstoke. Ce văzuse acolo - ce suferise - avea să-i rămână 
pentru totdeauna în minte, însă intervenţia lui Simmons, pe 
atunci o simplă polițistă, se dovedise esenţială și o ajutase să 
scape. După aceea, Simmons o urmărise îndeaproape, 
îndrumând-o, susținând-o și în cele din urmă devenindu-i 
mentor când Helen se hotărâse să intre în poliţie. De fapt, 
influența ei asupra lui Helen fusese atât de profundă, încât 
împrumutase prenumele ei - Grace - când își alesese noua 
identitate. 

Ca atare, Helen fusese încântată când Simmons preluase 
secția Southampton Central. Dacă Gardam fusese obsesiv, 
răzbunător și dispus la manipulări, Simmons era sinceră, 
înțelegătoare și blândă. Era prima dată când Helen avea un șef 
cu care se înțelegea. Și de aceea ușa ei era întotdeauna 
deschisă pentru Simmons. 

— Ești prea modestă. Ai uitat deja despre munca de poliţie 
mai multe decât o să știu eu vreodată, răspunse Helen, 
mulțumită că încheie într-o notă agreabilă o zi grea. 

Simmons îi făcu semn că ignoră complimentul - era o femeie 
directă, care n-avea nevoie să fie periată. 

— Cum merge? 

— Păi, avem o persoană căutată - Nathaniel Martin -, dar 
nicio cale să dăm de el deocamdată. A devenit complet invizibil 
de un an și jumătate. 

— Nu l-a văzut nimeni? întrebă Simmons surprinsă. 

— Nimic confirmat. Credem că s-ar putea să se ascundă în 
New Forest, așa că toată echipa merge acolo mâine. Mi-ar 


VP - 50 


prinde bine totuși niște oameni în plus, pentru că zona pe care o 
acoperim e destul de mare. 

— Sigur, ia pe oricine se poate. 

— Mulţumesc. Și o operaţiune de genul ăsta o să atragă 
inevitabil atenţia, deci ce-ai vrea să facem cu presa? 

— Ce știe deja? 

— Ofiţerul de legătură a dat publicităţii o declaraţie în care 
spune că în New Forest a fost găsit un cadavru azi-dimineaţă. 
Dar fără detalii despre cum a murit. 

— Hai să rămână așa deocamdată, confirmă Simmons 
hotărât. Aș vrea să știu cu ce-avem de-a face înainte să 
înspăimântăm hoardele de turiști. 

— Sigur. 

— Atunci, asta e, zise Simmons ridicându-se. Bănuiesc că 
închei și tu pe ziua de azi curând. 

Helen aruncă o privire la ceas - 11 seara -, apoi se uită din 
nou la Simmons. Presupunea că acesta era motivul real al vizitei 
neașteptate a lui Simmons. 

— Încă zece minute. 

— Nu mai mult, te rog. Secția nu pleacă nicăieri până 
dimineață. 

Lumea se minuna de ritmul de lucru și de implicarea lui 
Helen, dar Simmons nu se lăsa păcălită. Ştia că Southampton 
Central era refugiul lui Helen, adăpostul ei în fața unei lumi care 
o tratase dintotdeauna cu duritate. 

— Știu că-ţi place meseria asta, Helen, urmă Simmons. Că tot 
ce faci contează, dar trebuie să-ți mai acorzi și câte o pauză din 
când în când. 

— Așa și fac. Doar că întotdeauna sunt așa de multe de 
făcut... 

— Nu-i treaba ta să duci pe umeri toată povara lumii. Știu că 
te simţi prost pentru ce i s-a întâmplat lui Joanne, că îţi 
imaginezi că dacă lucrezi în fiecare moment o să repari cumva 
lucrurile. 

Când pomeni numele detectivului-sergent Sanderson, Helen 
simţi cum i se întind nervii. 

— Nu despre asta-i vorba. 

— Chiar nu e? Ai făcut tot ce-ai putut în investigația aia ca să 
te alegi cu o sancțiune, ba chiar să fii dată afară. Ţi-ai asumat 


VP -51 


toată responsabilitatea, te-ai torturat public, ţi-ai pus la îndoială 
deciziile operative... 

— Și am avut dreptate... 

— Nu, n-ai avut. N-ai greșit cu nimic, Helen. Și de-asta ai fost 
descărcată de orice vină. Este o meserie periculoasă, iar tu știi 
mai bine decât cei mai mulţi. Așa că e momentul să te ierți și să 
privești înainte. 

Probabil că avea dreptate, dar era mai ușor de zis decât de 
făcut. Joanne Sanderson murise în brațele lui Helen, iar 
amintirea era greu de șters. 

— Vorbesc serios, Helen. Nu te agăța de trecut. Pentru că o să 
te consume cu totul. 

Se ridică și se îndreptă către ușă, însă când o deschise spuse: 

— Să știi că meriţi și tu o viaţă. 

Cu asta, Simmons ieși, lăsând ușa întredeschisă, ca să plece 
și Helen. lar Helen o privi îndepărtându-se și se gândi la ce-i 
spusese. Trebuia să iasă din nou în lume, să se implice, dar în ce 
scop? Ce-o aștepta? 

Işi strânse dosarele și se ridică de la birou, aruncând o privire 
scurtă în sala de ședințe - unde-l văzu pe Joseph Hudson fixând- 
o cu privirea. Nu-și dădea seama de când se uita la ea, dar, 
stânjenit că fusese surprins, cobori grăbit privirea și-și văzu mai 
departe de treabă. O clipă se uită și Helen la el, intrigată de 
curiozitatea lui, însă încă îi răsunau în urechi cuvintele lui 
Simmons, așa încât se întoarse către ușă, stinse lumina și lăsă 
întunericul să învăluie încăperea. 


23. 


Deasupra pădurii aninau nori grei, acoperind soarele. Abia se 
iviseră zorii, însă ziua încă nu începuse, iar campingul Woodland 
View era scăldat într-o lumină lăptoasă fără niciun haz. Charlie 
se muta de pe un picior pe altul, cu un /atte în mână, sperând că 
până la urmă cafeaua aburindă o să-i readucă la viaţă creierul și 
corpul. După încă o noapte nedormită, se simţea apatică, la fel 
ca vremea. 

Echipa se aduna la camping, așteptând-o pe Helen înainte să 
înceapă căutarea în pădure. Bentham, McAndrew și Reid erau 


VP - 52 


deja aici, ca și Joseph Hudson, care stătea acum cu Charlie, 
fumând o ultimă ţigară înainte să înceapă bătălia. Nou-venitul 
părea să se împace bine cu echipa, făcându-și timp să discute 
cu detectivii cu grad mai mic și cu polițiștii în uniformă, dar 
stătea aproape de Charlie în dimineaţa asta, dornic să afle de la 
unul dintre cei mai experimentați colegi cum stau lucrurile. 

— Cum e să lucrezi cu ea? 

— Cu Helen? 

Hudson încuviinţă, ca și cum răspunsul ar fi fost evident. 

— Bine. De fapt, mai mult decât bine. 

— Pentru că? 

— Pentru că îi pasă. Pentru că muncește mai mult decât 
oricine altcineva. Pentru că duce treaba la bun sfârșit. Și... 
pentru că e loială. 

— Lucraţi de mult împreună? 

— De câţiva ani. 

— N-are cum să-ți strice perspectivele să lucrezi cu cineva ca 
detectivul-inspector Grace. 

— Sigur, dar nu de-asta lucrez cu ea. Lucrez cu ea pentru că 
așa devin un poliţist mai bun. Dacă vrei să înveţi, ai venit unde 
trebuie. 

— Așa să fie. 

Mai trase un ultim fum din ţigară, după care o stinse și o 
aruncă într-un coș aflat în apropiere. 

— N-a fost niciodată tentată să avanseze? Să fie promovată 
într-o zonă nouă? 

— Îi place Southampton. 

— Are familie aici? 

— Nu. 

— Sot? 

— Mă aştept să ştii deja răspunsul. Dar nu, n-are. Helen nu se 
implică în relații. Dar tu? 

Hudson ridică privirea zâmbind spre Charlie, ca și cum l-ar fi 
amuzat mişcarea ei plănuită de a readuce discuția la el. 

— Am fost căsătorit. Când lucram la Londra. Dar n-a mers și 
n-am avut nicio legătură adevărată cu cineva în Liverpool. N- 
aveam vocabularul. 

Charlie încuviință. Presupunea că sergentul chipeș ar fi fost o 
pradă bună oriunde, dar era drept că accentul lui sudic 
pronunţat îl făcea să iasă în evidenţă. 


VP-53 


— Păi, poate o să ai mai mult noroc aici. Pe noi nu ne 
deranjează băieţii educați. 

Charlie își termină cafeaua, dar rămase cu paharul în mână, 
dornică să se bucure cât mai mult de căldura lui. Dar oricât se 
străduia, nu putea să scape de frig. 

— Și e adevărat? 

Charlie ridică privirea spre Hudson și fu surprinsă să-l vadă 
ezitând pentru prima dată. 

— E adevărat ce s-a scris despre ea? Despre ce a suferit în 
închisoare? Despre toată povestea aia cu Robert Stonehill? 

Charlie miji ochii. O proteja în mod firesc pe Helen și nu-i 
plăcea să-și bage nimeni nasul în aspectele care-i făceau rău. 
Ziarele se delectaseră scuipând detalii despre relaţia lui Helen 
cu dominatorul Jake Elder, care fusese ucis, despre încăierarea 
periculoasă cu răzbunătorul ei nepot Stonehill, în urma căreia 
ajunsese în închisoarea Holloway. În multele zile în care se 
ocupaseră de subiect, adăugaseră tot felul de detalii indecente, 
înșelătoare sau neadevărate, ceea ce însemna că absolut 
oricine putea crede că o cunoștea pe faţă și pe dos pe prietena 
lui Charlie. Adevărata Helen era foarte diferită de portretele 
caricaturale din ziar - dar Charlie nu era dispusă să 
împărtășească așa ceva cu o persoană pe care abia o cunoștea. 

— Nu vrei să începi să crezi tot ce citești, ripostă ea. Dar dacă 
ești așa de curios, de ce n-o întrebi direct? 

li făcu semn cu capul peste umăr către Helen, care tocmai își 
parcase motocicleta și acum venea către ei. Charlie se distră 
văzându-l cum se îndreaptă, renunțând la zâmbetul obraznic, ca 
un soldat în așteptarea inspecției. 

— Toată lumea gata? 

— Sigur, răspunse Charlie, întorcându-se către Helen. Eu 
conduc Echipa A spre nord. Detectivul-sergent Hudson o să 
preia Echipa B în sud, iar tu o iei înainte cu Echipa C. 

— Are toată lumea hărți și rutele stabilite? 

— Da, și au fost verificate și distribuite și staţiile. Suntem pe 
banda trei. 

Charlie îi întinse un aparat de emisie. Helen îl luă repede și 
trecu pe frecvenţa indicată. 

— Atunci hai să mergem. 

Helen se întoarse și porni spre marginea pădurii, unde erau 
adunaţi ceilalți polițiști. Hudson porni imediat după ea și în cele 


VP - 54 


din urmă se puse în mișcare și Charlie. În mod normal, 
operaţiunile de amploare ca asta o entuziasmau, dar azi nu 
putea scăpa de o senzaţie sâcâitoare de agitaţie. Poate că era 
amploarea misiunii, poate că erau norii ameninţători, dar ceva 
părea să-i strice dispoziţia azi. Încercă din răsputeri să nu bage 
în seamă anxietatea, dar chiar când încerca să scape de ea, 
începu să plouă. O ploaie pătrunzătoare, ranchiunoasă. De 
parcă vremea în sine conspira împotriva lor, bătându-și joc de 
eforturile lor. 

Oare perspectiva întunecată a pădurii o deprima? Sau 
amintirea chipului stăruitor al lui Martin? Orice ar fi fost, nu 
putea lăsa să i se vadă sentimentele, așa încât își duse echipa 
înainte, pătrunzând în adâncurile pădurii și sperând că 
activitatea concertată i-ar putea înăbuși spaima tot mai 
puternică. 


24. 


Trase agitată de draperii și aruncă o privire afară. Ziarista 
care îi apăruse aseară în prag nu se arătase din nou, dar Janice 
Smith nu putea scăpa de senzaţia că e pe undeva pe-afară. 
Povestea ei cu sondajul despre locurile de muncă era o aiureală 
evidentă - nu era nicio coincidenţă că apăruse la ei acasă în ziua 
în care făcuse ea descoperirea aia șocantă. Pur și simplu îi vâna 
povestea. 

Fie și numai gândul îi provoca greață. Pentru că însemna că e 
adevărat. Tot nu putea încă să înțeleagă, nu putea accepta cei 
se întâmplase. leri se dusese la serviciu ca de obicei - cu 
noaptea în cap, să verifice cuiburile. Era partea care-i plăcea cel 
mai tare, să se plimbe prin pădure cum se lumina de ziuă, cu 
rouă proaspătă pe bocanci. Îi plăcea pădurea liniștită la prima 
oră, sentimentul că lumea abia se trezea. Puţini se aventurau pe 
unde mergea ea, în adâncurile ascunse ale pădurii, și de multe 
ori rătăcea pe cărările abia văzute, într-o lume doar a ei. leri- 
dimineaţă trebuia să fie la fel - până când fusese smulsă cu 
brutalitate din visare. 

Nu putuse să înțeleagă din prima, crezând că trebuie să fie 
vreun fel de farsă. Elevi care-și făceau de cap. Poate vreun artist 


VP-55 


local, cu un simţ bizar al umorului. Chiar și o emisiune de 
televiziune cu camere ascunse. Dar în sufletul său știa că 
priveliștea din faţa ei era prea macabră ca să fie așa ceva. 
Târându-se încet înainte, cu inima bubuind în piept, văzuse 
săgețile, sângele îngroșat și închegat în jurul rănilor. Și atunci 
știuse. 

Era primul cadavru pe care-l vedea, în afară de trupurile 
neînsufleţite ale părinţilor ei. Dar ei fuseseră senini, împăcaţi, 
prezentaţi frumos pentru priveghi. Cadavrul ăsta era brutal și 
urât, iar Janice simţise cum i se face greață în timp ce se uita. 
Se întorsese și plecase împleticindu-se din poiană, scotocind 
după telefon. Panicată și agitată, îl scăpase pe jos și chiar și 
când îl ridicase tot parcă era legată de mâini. A trebuit să 
încerce de câteva ori până să reușească să formeze numărul de 
la urgenţe. 

Tot ce se petrecuse după aceea fusese din ce în ce mai ireal. 
Dăduse declaraţia la poliţie. Discuţiile telefonice cu conducerea. 
Ziarista care-i sunase la ușă... Din fericire, David fusese aproape 
ca s-o aline și s-o susţină, venind în grabă de la serviciu ca s-o ia 
acasă. Fusese alături de ea de-a lungul unei zile care devenise 
tot mai tulburătoare și o ţinuse strâns în brațe azi-noapte, când 
se străduiau în zadar să doarmă. Azi-dimineaţă insistase să 
rămână acasă, dar ea-l gonise. Ar fi fost plăcut să-l aibă alături, 
dar nu-și puteau permite să nu lucreze nici el și, de fapt, ce mai 
era de spus? Dăduse declarația și spera că terminase cu asta. O 
să-și ia câteva zile libere ca să își revină - HR-ul insistase -, 
după care o să se întoarcă la muncă. Foarte simplu. 

Totuși, acum regreta că-l trimisese la serviciu. Işi terminase 
treburile prin casă, se uitase un pic la televizor și încercase să-și 
țină mintea ocupată. Dar imaginea aia cumplită tot apărea - 
cadavrul aproape dezbrăcat care se răsucea înainte și înapoi... 
încercă s-o alunge, dar rămânea acolo, insistentă, 
înfricoșătoare. Dintr-odată simţi că tânjește după companie, 
după o distragere. Pereţii păreau să înceapă să se strângă în 
jurul ei, însă refuza să-l mai bată la cap pe David - părea că-și 
petrecea toată viaţa sprijinind-o pe ea. Refuza să fie s/abă. Nu, o 
să se descurce singură, văzându-și de viaţă ca de obicei, 
mergând mai departe. Ceea ce însemna să iasă din casă - la 
Tesco, la centrul de grădinărit, oriunde. 


VP - 56 


Se uită afară și cercetă împrejurimile, căutând orice ar fi părut 
neobișnuit. Ca de obicei, totul era liniștit. Era o Corsa roșie pe 
care n-o recunoștea, parcată la câteva case mai încolo, dar 
femeia dinăuntru părea să vorbească la telefon și nu se uita la 
casă. Așa încât, adunându-și curajul, Janice își luă haina și 
sacoșa de cumpărături și ieși în grabă, sperând să se piardă în 
lumea reală. 


25. 


Era ca niciunde pe Pământ. 

Helen se aventurase de multe ori în New Forest, însă tot o mai 
surprindea și o copleșea. Nu doar dimensiunile, nici caracterul 
unic, miile de măgari și cai sălbatici care hoinăreau prin multele 
hectare de pădure, dând zonei un aer neîmblânzit, chiar mistic. 
Cel mai puternic o frapa de fiecare dată sentimentul istoriei pe 
care-l aveai când mergeai pe sub copacii falnici. 

Se îndrepta dinspre camping către est, cu toată echipa 
răspândită în jurul ei, toţi cu ochii aţintiţi după orice semn de 
prezenţă omenească. Porniseră devreme, pentru că turiștii și 
excursioniștii vor începe să se miște mai târziu, iar deocamdată 
pădurea era ciudat de liniștită. În timp ce mergea prin pădurea 
tăcută, îi veniră în minte cei care trecuseră pe-aici înaintea sa. 
Pe cărarea pe care mergea pășiseră celți, romani, vikingi, 
normanzi și mulţi alţii. Mii, poate sute de mii de suflete 
căutaseră adăpost în pădure în decursul anilor, trăiseră, 
muriseră și poate chiar fuseseră îngropaţi aici. Straturi de 
istorie, vieţi reale se aflau literalmente sub picioarele ei, tăinuite 
sub solul străvechi al pădurii. Câte secrete erau ascunse 
fascinant de aproape și totuși acoperite? Ca în viaţă, adevărul 
nu se afla la suprafaţă. 

li zbură gândul la o crimă comisă cu secole în urmă. William 
Rufus, fiul cunoscutului Cuceritor, ucis cu o săgeată chiar în 
pădurea asta. Era o coincidenţă neliniștitoare - legenda locală 
insinua că stafia lui Rufus încă mai bântuia prin pădure, 


căutându-l pe ucigașul său -, dar Helen nu o împărtășise 
echipei. Nu credea că avea vreo relevanţă pentru ancheta de- 
acum - era ceva prea forţat, nu? -, însă nu putea nega 


VP - 57 


amprenta stăruitoare lăsată de acea moarte celebră asupra 
peisajului. 

Crimă sau accident de vânătoare? Dezbaterea continua în 
cercurile academice, însă turiștii din prezent puteau vizita piatra 
lui Rufus, aflată în locul în care se spunea că fusese lovit de 
săgeată. Sau puteau păși în Tyrrell's Ford, pârâul pe care-l 
trecuse ucigașul regelui, nefericitul Walter Tyrrell, când fugea de 
urmăritori. Era o crimă care se întipărise în chiar urzeala pădurii, 
un ecou îngrijorător al barbariei din prezent. Era oare posibil ca 
ucigașul să fi fost conștient de această paralelă? Sau avusese 
alt motiv să aleagă o armă atât de neobișnuită? 

Adevărul era că n-aveau de unde să știe până nu-l găseau pe 
Nathaniel Martin, până nu avansau în cazul ăsta tulburător. 
Motiv, ocazie, natura în sine a atacului - multe aspecte ale 
crimei rămâneau învăluite în mister și de aceea era așa de 
importantă operaţiunea de azi. Și dacă greșeau, dacă Martin nu 
se ascundea în zona pădurii? Veștile despre crimă se vor afla 
destul de repede, iar Helen era decisă să aibă de raportat 
progrese serioase până atunci. 

Dar orice punct de cotitură în anchetă părea foarte 
îndepărtat. Priveliștea care se deschidea în fața lui Helen era 
calmă, ciripitul păsărilor fiind singurul care tulbura liniștea de 
mormânt. Cele trei echipe porniseră deja de-o oră, detectivii 
căutând în zadar vreo imagine, vreun indiciu, ceva. Dar poate că 
așa avea să fie întotdeauna într-o pădure care-și păstra 
secretele. 


26. 


Charlie sări peste copacul căzut, ateriză cu agilitate pe 
cealaltă parte și cercetă drumul în faţă, aruncând priviri dintr-o 
parte într-alta. Poliţiștii din echipa ei mergeau în tăcere 
completă de mai mult de-o oră, căutând și analizând tot ce 
vedeau. Cercetaseră frunzișul des, se uitaseră în vizuini adânci 
și chiar aruncaseră o privire în susul trunchiurilor impunătoare 
care se ridicau deasupra lor. Dar nu descoperiseră nimic 
interesant, iar Charlie ridică acum mâna, făcându-le semn să se 


VP - 58 


oprească. Poliţiştii se adunară încet-încet în jurul ei, încercând 
să se adăpostească de ploaia tot mai abundentă. 

— Hai să facem o pauză. Aveţi toți apă și batoane de cereale. 
Pentru cine are nevoie de toaletă, avem grămezi de tufișuri în 
jur. 

Câţiva polițiști se îndepărtară în grabă, în timp ce restul 
ramaseră să se odihnească. Charlie luă o gură de apă și-și 
scoase staţia de emisie-recepţie de la centură. 

— Echipa C, sunt Echipa A, spuse ea clar, dar încet. Am ajuns 
la primul loc de popas. Nimic de raportat, încheiat. 

Urmă o pauză, apoi se auzi vocea lui Helen, pârâind în radio. 

— Idem. Ținem legătura. Încheiat. 

Charlie reduse volumul cât Helen luă legătura cu echipa lui 
Hudson, care avea tot puţine de raportat. Se întoarse cu spatele 
la colegii ei și mai făcu un pas spre pădure, cu privirea rătăcind 
peste textura bogată, verde. Ceilalţi erau recunoscători pentru 
pauză, o ocazie să alunge încordarea spunând bancuri, dar 
Charlie n-avea chef de pălăvrăgeală. Adevărul este că se simțea 
nespus de neliniștită. 

Era ceva destul de firesc, își spuse ea, doar căutau prin 
pădure un suspect de crimă. Dar nu era doar asta. Avea o 
senzaţie foarte pronunţată că ei erau tabăra mai slabă, că prada 
lor avea un avantaj. Deși încercau să avanseze cu cât mai puţin 
zgomot, fără îndoială că pentru cineva care știa bine pădurea se 
auzeau ca și cum ar fi tăiat lemne. De fapt, speriaseră deja o 
mulțime de păsări, anunţându-și prezenţa oricui ar fi stat ascuns 
în apropiere. 

Charlie își spuse că era paranoică, însă de la bun început 
avusese o senzaţie pregnantă că sunt urmăriţi. | se păruse de 
mai multe ori că simte o prezenţă în apropiere - într-o parte, 
chiar în spate, în tufișul din stânga. Se întorsese, sperând să-l 
zărească pe voyeur, dar nu văzuse decât pădurea privind-o. Era 
nebună? Sau era cineva - ori ceva - în pădure chiar acum, 
privindu-i? 

— Detectiv-sergent Brooks? 

Charlie  tresări, luată prin surprindere de  imixtiunea 
neașteptată. Se întoarse și dădu peste un poliţist în uniformă 
care o privea. 

— Băieţii sunt gata să pornească mai departe, dacă sunteţi de 
acord. 


VP - 59 


— Sigur că da. 

Charlie încercă să păstreze aparenţa profesionistă, însă 
detectivul știa că o speriase. Cu inima bătând să-i spargă 
pieptul, Charlie le făcu semn colegilor să o ia pe urma polițiștilor 
în uniformă. Era momentul să reia vânătoarea. 

Merseră mai departe, cu Charlie în frunte, și se răspândiră ca 
să acopere o suprafaţă cât mai mare în cât mai puţin timp. 
Treptat, inima începu să-și încetinească bătăile nebunești, 
transpiraţia de pe frunte să se zvânte, dar senzaţia că sunt 
urmăriţi nu dispărea. O sâcâia, iar creierul se opunea instinctului 
puternic, care-i spunea că ea și echipa se află în pericol. 

Totuși, nu putea decât să meargă înainte, așa că păși 
curajoasă, uitându-se în toate părțile, în timp ce ploaia răpăia în 
continuare în ritmul anxietăţii ei. 


27. 


Nu se grăbea, așteptând momentul potrivit să atace. 
Emilia se prefăcuse că e absorbită într-o discuție aprinsă la 
telefon, zăbovind în mașină când Janice Smith cea timidă ieși din 


casă și porni în grabă pe stradă. Îi lăsase un avans, apoi 
coborâse din mașină și pornise după ea. Emiliei îi plăcea să 
urmărească oameni - de-acum se și descurca bine -, iar 


misiunea din dimineaţa asta nu prea prezenta provocări. Femeia 
agitată de vârstă mijlocie mergea repede, dar habar n-avea că e 
urmărită. Și mai bine, era și singură. 

Nu trecu mult până ajunseră pe strada principală, unde Janice 
se opri să schimbe amabilităţi cu o cunoștință, înainte să intre la 
Sainsbury. Emilia era chiar în urma ei, prefăcându-se interesată 
de reviste, în timp ce Janice se foia la raionul de fructe și 
legume. Totuși, până la urmă plecă de-acolo, afundându-se și 
mai mult în supermarket. Emilia se trezi la viață, urmărindu-și 
prada până când aceasta se opri într-un raion pustiu. 

Era în zona cu congelatoare, unde clienţii nu prea zăboveau, 
din cauza frigului mușcător. Emiliei îi convenea de minune - nu 
voia public - și înaintă ca s-o intercepteze pe femeia care nu 
bănuia nimic. 

— Janice? 


VP - 60 


Aceasta ridică nedumerită privirea de la fasolea congelată. 

— Poftim? 

— Janice, sunt Emilia  Garanita. Reporter principal la 
Southampton Evening News. 

Îi întinse lui Janice cartea ei de vizită. 

— Mă întrebam dacă putem schimba două vorbe. Înţeleg că ai 
avut un șoc îngrozitor. 

Femeia se uita la ea stupefiată. 

— E o cafenea aici. Pot să-ţi ofer o ceașcă de ceai, poate o 
gustare? 

Emilia îi luă cu blândeţe fasolea din mâini și o puse înapoi în 
congelator. 

— De unde știi despre...? întrebă Janice în cele din urmă 
bâlbâindu-se. 

— Poliţia a făcut o declaraţie oficială, minţi Emilia, coborând 
glasul și adăugând: Au dat numele victimei și împrejurările 
crimei... 

Nu fusese nimic plănuit dinainte, îi venise firesc, ceea ce îi 
dădu o satisfacţie imensă. Întotdeauna era capabilă să mintă pe 
loc și cu convingere. 

— Nu știu, am... 

— Janice, înțeleg că e greu să vorbești despre așa ceva. Ai 
avut un șoc cumplit ieri, ceva pentru care nu erai deloc 
pregătită. Nu-i de mirare că încă mai încerci să înţelegi. Și eu aș 
fi la fel, crede-mă. 

Își puse o mână liniștitoare pe braţul femeii. 

— Dar e mai bine să vorbești despre lucrurile astea. Și, ca să 
fiu sinceră, cel mai bine e să vorbești acum. Povestea s-a aflat, 
ceea ce înseamnă că presa o să vrea să știe cine a găsit 
cadavrul și ce căuta acolo. Mă tem că o să atragi un interes 
considerabil... 

Janice Smith păru îngrozită de această perspectivă. 

— ... ȘI cel mai bine te poţi proteja, pe tine și pe soțul tău, 
dacă spui povestea cât mai repede. O dată și gata. Ziariștii n-o 
să mai aibă nimic de aflat după aia și o să-și vadă de treabă. Nu 
sunt tâmpiţi... 

Janice șovăia în mod clar, șocată de abordarea neașteptată a 
Emiliei, dar și parţial convinsă de argumentele ei. 

— Nu sunt sigură că pot... 

Începuse să răsufle mai repede și părea agitată și tulburată. 


VP-61 


— Nu sunt sigură că vreau să vorbesc. A fost așa de cumplit... 

— Știu, dar crede-mă, Janice. O să te simţi mai bine. Acuma, 
ce-ar fi să iau eu ăsta... 

li luă coșul de cumpărături greu din mână. 

— ... Și să mergem să bem ceaiul ăla. Mie sigur mi-ar prinde 
bine. 

Se terminase, bătălia era câștigată. O Janice care tremura 
toată se lăsă condusă pe culoar către cafenea. Părea în același 
timp agitată și recunoscătoare pentru sprijin. Emilia era 
bucuroasă să i-l ofere, convinsă acum că Janice Smith o să-i dea 
exact ce voia. 


28. 


Charlie aruncă o privire la ceas și fu consternată să constate 
că trecuseră câteva ore. Era aproape prânzul și ei tot nu se 
aleseseră cu nimic. Toate trei echipele se aflau de-acum în 
adâncul pădurii, răspândite pe o suprafață mare, însă căutările 
asidue nu reușiseră nici să identifice traseul lui Campbell până 
în poiană și nici să găsească vreo dovadă despre locul unde se 
afla atacatorul. Cu fiecare pas încăpățânat, părea să se mai 
evapore câte o picătură de optimism - Charlie își dădea seama 
că echipa ei suferea de frig, era demoralizată și, mai presus de 
orice, udă fleașcă, pentru că ploaia continua să cadă peste 
polițiștii nefericiţi. 

Unii dintre codași începeau să tragă de timp, iar Charlie știa 
că ar trebui să anunţe probabil pauza de prânz și să-și lase 
oamenii muraţi să se usuce. Dar era ceva care o împiedica. Să fi 
fost doar frustrarea? Dorinţa ei de a avea ceva pozitiv de 
raportat? Sau era vocea aceea micuță care-i aducea aminte că 
descoperirea importantă s-ar putea afla la doar doi pași? Altă 
dată ascultase vocea și se dovedise că avea dreptate, deși 
niciodată într-o situaţie atât de nenorocită și fără speranţă ca 
asta. _ 

Inaintă încet, furia amestecându-se cu hotărârea. Incă zece 
minute. Mai merg zece minute și după aia... 

Și o văzu pe neașteptate. Mișcare în faţă. Era ascunsă de 
frunzișul des, dar era sigură că văzuse o siluetă mișcându-se. 


VP - 62 


Ceva destul de mare, ceva întunecat, care le urmărea 
înaintarea.  Acţionând instinctiv, schimbă brusc direcția, 
alergând spre tufiș. Silueta reacționă imediat, tulind-o înainte. 
Luând-o la goană în jurul tufișului, Charlie ajunse la timp ca să 
zărească o siluetă înaltă dispărând printre copaci. 

— Acolo! strigă peste umăr, cu privirea lipită de silueta care 
se îndepărta. Suspect la ora 2. 

Apoi porni, făcând slalom printre copaci, disperată să nu-l 
piardă din vedere. Preţ de o clipă cumplită, i se păru că a 
dispărut, dar apoi zări o străfulgerare în dreapta, urmată de 
țipătul puternic al unui fazan. Acum avea prada în vizor și porni 
în forţă înainte. Orice gând despre oboseala ei de dimineață 
dispăruse - era concentrată și plină de energie. 

Silueta care fugea știa bine pădurea, schimbând direcția 
brusc și dispărând constant din vedere, înainte să reapară mult 
în faţă. Însă Charlie ţinea pasul, cu staţia într-o mână și bastonul 
în cealaltă, în timp ce sărea peste crengile căzute care 
acopereau pământul. Se simţi brusc convinsă că Martin - sigur 
el trebuia să fie, nu? - va fi reţinut în scurt timp, că în pofida 
avantajului lui natural n-avea cum să scape. 7 

Se aplecă pe sub o creangă joasă și ajunse la un pârâiaș. Il 
sări fără probleme, aterizând elegant pe cealaltă parte. Și în 
momentul acela se uită în jur după vreo urmă a siluetei care 
fugea, dar nu o zări nicăieri. Unde naiba se dusese? 

Poc, poc, poc. Charlie încremeni, sigură că aude ceva. Da, iar 
se-aude. Undeva în pădurea tăcută auzea pași care se 
îndepărtau. Se încordă și încercă să localizeze sunetul. Se 
întoarse încet și urmă direcția apei - și atunci îl văzu. Sau cel 
puţin îi văzu umbra, ocolind malul pârâului. Prudent, făcu un pas 
către el, apoi încă unul. Și brusc dispăru din nou. Cu toată grija 
ei, fusese zărită. 

Charlie se avântă, luând-o la goană pe mal și scurtând 
distanța dintre ea și pradă. Oare obosea sau se lovise? Oricum, 
Charlie era convinsă că îl ajunge din urmă. Strânse bastonul în 
mână, pregătindu-se pentru o confruntare. 

Merseră mai departe, vânător și vânat încordându-și fiecare 
tendon. Fugarul se împiedică de un buștean, permițându-i lui 
Charlie să se apropie... apoi își pierdu și ea echilibrul, călcând 
într-o vizuină de iepure și căzând pe potecă, unde-și zdreli 
palmele și genunchii de pământul zgrunţuros. Totuși, chiar 


VP - 63 


înainte să se oprească, se ridică din nou în picioare. Goni mai 
departe, în jurul unui stejar imens, după care ajunse în fața unui 
zid de orz sălbatic. 

Fugarul nu se mai vedea nicăieri, însă Charlie era convinsă că 
pe-aici trebuie să fi trecut. Și acum, în timp ce înainta, văzu o 
deschizătură în bariera aparent de netrecut. Era suficient de 
mare ca să se poată strecura un adult și era o rută de scăpare 
atrăgătoare. Aplecându-se ca să evite spinii periculoși, trecu 
prin deschizătură. 

Tufișul era mare și des și o zgâria, însă reuși să treacă în cele 
din urmă și ajunse într-o poieniță. Era singură, dar, spre 
surprinderea ei, zări o colibă de cealaltă parte, perfect 
camuflată, și totuși vizibilă din punctul său de observaţie. 

Aruncă o privire prudentă de jur-împrejurul poieniţei. Era locul 
perfect pentru cineva care voia să rămână ascuns, înconjurat 
din toate părţile de frunzișul des. Dacă erau poteci prin zona 
asta a pădurii, puteai să mergi pe ele fără griji și să nu zărești 
vreodată locul ăsta discret. Dar unde era locatarul? Se retrăsese 
înăuntru? Sau se ascundea în tufișuri, așteptând să atace? 

Un pârâit ușor din staţie. Charlie șovăi, apoi reduse volumul. 
Nu îndrăznea să riște să-și anunțe prezenţa și, în plus, habar n- 
avea unde se află, dacă ar fi vrut să cheme ajutoare. Ridică 
bastonul și porni, făcând un pas prudent către colibă; își dădu 
seama că era făcută în întregime din materiale din pădure. 
Cadrul și acoperișul erau din lemn, iar la ușă și ferestre atârnau 
piei de animale, ascunzând vederii interiorul. Afară, atârnat 
deasupra unui foc mocnit, se afla un ceaunaș cu un păsat sau 
terci de ovăz. Și în jurul lui, într-un cerc perfect care părea să 
apere ceaunul, se aflau niște pari care etalau cu mândrie 
următoarele mese. În cel mai apropiat se afla un iepure jupuit, 
cu carnea palidă și rozalie și cu ochii sticloși aţintiţi asupra lui 
Charlie. Pe următorul atârnau câteva păsări, cu picioarele legate 
între ele și cu ciocurile atingându-se ca și cum s-ar fi îmbrățișat. 
Mai departe era ceva ce semăna cu o nevăstuică, având gura 
căscată ca și cum stătea să izbucnească în râs. 

Imaginea îi dădu fiori pe șira spinării, prezența morţii o 
neliniștea. Cercetând prudent cu privirea poiana, înaintă 
sperând să-l zărească pe fugar, dar acesta rămânea ascuns. Mai 
făcu un pas către colibă. Apoi încă unul. Brusc, ceva sări la ea, 
lovindu-i-se de gambe. Charlie ţipă de durere și scăpă bastonul 


VP - 64 


din mână în timp ce se clătina necontrolat pe picioare, înainte 
să reușească să se îndrepte. Cobori privirea și fu îngrozită să 
constate că își prinsese piciorul într-o capcană. Arcul se 
declanșase, iar fălcile metalice urâte erau strânse în jurul 
piciorului ei. 

Se aplecă și încercă să-și strecoare degetele între piele și 
metal. Durerea era insuportabilă, iar apăsarea părea cu fiecare 
secundă mai puternică, însă capcana rezista, bătându-și joc de 
încercările ei de-a o deschide. Încercă din nou, adâncindu-și 
degetele în carne... dar era imposibil. 

lar acum mai deveni conștientă de ceva. Pași care se 
apropiau de ea. Instinctiv, se întinse după baston, dar se mișcă 
prea încet. Un bocanc îl aruncă departe, iar bastonul se rostogoli 
în tufe. Trăgându-se înapoi, Charlie se ridică să se apere. 

Și se trezi față în față cu Nathaniel Martin. 


29. 


Joseph Hudson se întoarse. Era sigur că a auzit ceva, ceva 
care sunase ca un țipăt omenesc. Dar putea fi sigur? Pădurea 
forfotea de păsări, vulpi și căprioare, ale căror strigăte și 
chemări sunau de multe ori jalnic, chiar disperat. Era ușor să te 
lași păcălit în mediul ăsta misterios... și totuși instinctul îi 
spunea că fusese un țipăt autentic de spaimă. 

— Echipa A, sunt Echipa B, spuse el răgușit, apăsând butonul 
de transmise de pe staţie. O vedeţi pe detectivul-sergent 
Brooks? Încheiat. 

— Negativ, răspunse rapid agentul Bentham. Credem că se 
îndreaptă către nord-est, dar am pierdut-o la un pârâiaș. 
Încheiat. 

Hudson închise, privind concentrat în jur. Pădurea părea să-și 
râdă de el azi, înceţoșându-i mintea cu sunete și imagini 
nefamiliare, dar știa că trebuie să rămână atent. Dacă Charlie o 
luase spre nord în urmărirea unui suspect, atunci ar fi ajuns în 
zona lui de acțiune. Era posibil să fi fost strigătul ei? Oare era 
atacată chiar acum? Făcând semn echipei să-l urmeze, se hotărî 
și porni spre sud, către Bentham și colegii lui, care-și căutau 
acum cu disperare comandantul. 


VP - 65 


De ce fugise așa? Hudson știa că Departamentul Cazuri 
Majore avea reputaţia că întâi acţionează și după aia pune 
întrebări - fără îndoială, influenţa lui Grace -, dar tot era o 
nebunie, ţinând cont de terenul nefamiliar. Pentru el nu putea 
exista decât o singură explicaţie pentru o asemenea nesăbuinţă 
- Charlie Brooks îl văzuse pe Nathaniel Martin și fusese decisă 
să nu-l lase să scape. Dar unde o dusese urmărirea ei disperată? 

Înainta cu pas egal, încercând să mai prindă și alte ţipete... 
dar totul era tăcut. Trebuia să se bazeze pe instinct acum, 
ghicind de unde credea că a venit ţipătul și își conduse echipa 
într-acolo. 

— Ochii praștie și urechile ciulite, le ordonă el. Și rămâneţi la 
un loc. 

Nu era nevoie să le spună de două ori. Hudson își dădea 
seama că și ceilalți detectivi erau disperaţi s-o găsească pe 
Brooks, dar niciunul nu era dispus să-i urmeze impetuozitatea și 
să riște să ajungă singur într-o parte necunoscută a pădurii. 

Alungându-și propriile spaime, Hudson merse mai departe, 
cercetând pădurea din faţa lui. Era și speriat, dar și entuziasmat. 
Era plin de adrenalină, cu toate simţurile ascuţite. Oricât de 
neliniștit ar fi fost - pentru Brooks, pentru echipa lui -, o parte 
din el era încântată că e la vânătoare. Se plictisise de rutina 
familiară a vieţii în Liverpool - aceleași chipuri, aceleași crime - 
și solicitase postul de la Southampton Central în speranţa că o 
să ajungă în situaţii ca asta. Asta era adevărata viaţă grea. Aici 
conta activitatea de poliţie. 

Trecuse mult timp de când nu se mai simţise entuziasmat de 
profesia lui, dar astăzi exact asta simţea. Un coleg dispăruse, un 
suspect era în libertate, pericolul ameninţa din toate părţile. lar 
acum, când era o chestiune de viaţă și de moarte, Joseph 
Hudson era hotărât să fie o prezenţă importantă. 


30. 


— Charlie, sunt Helen... Mă auzi? Încheiat. 

Helen renunţase la formalităţi, apelând-o în repetate rânduri 
pe Charlie pe nume. Dar, ca și înainte, fu întâmpinată doar de 
tăcere. Unde putea fi? Și de ce nu răspundea? Poate-și pierduse 


VP - 66 


staţia sau o închisese ca să nu-și trădeze poziţia? Alternativa era 
că e ceva sau cineva care o împiedică să-i contacteze. Charlie 
era o polițistă călită în lupte, mai mult decât capabilă să aibă 
grijă de ea, dar Helen era, dintr-odată, foarte îngrijorată. 

Aproape că alerga, hotărâtă s-o găsească, dar conștientă că 
trebuie să-și țină echipa cu ea. Oricât de neliniștită ar fi fost 
pentru vechea ei prietenă, nu se putea pune problema să piardă 
vreun om, lăsându-l izolat și vulnerabil. În munca de poliţie 
trebuia să te ocupi de ce era sub nasul tău, de ce puteai să 
influențezi, iar Helen știa că trebuie să ţină haita la un loc în 
vânătoarea lor disperată. 

Pătrunseră și mai adânc în pădure. Helen era dezorientată - 
harta se dovedise nepotrivită pentru scopurile lor, iar GPS-ul se 
străduia să ţină pasul, însă aplicaţia Compass de pe iPhone o 
ajutase să aprecieze direcţia în mare, așa că o luă spre nord. Cu 
Hudson care se îndrepta către sud, spera că se vor întâlni în 
cele din urmă la Charlie, dar era greu să fii încrezător când te 
aflai într-un mediu atât de nefamiliar. Puteau să treacă unul pe 
lângă altul, să treacă pe lângă Charlie - cu urmări potenţial 
dezastruoase. 

Unde era? Helen avea o senzaţie sâcâitoare că prietena ei a 
păţit ceva îngrozitor. Îi trecu prin cap, nechemată, imaginea 
Jessicăi, singurul copil al lui Charlie și fina ei, dar o alungă. Dacă 
prietena ei era în pericol, trebuia să rămână vigilentă, trebuia 
să-și înăbușe temerile. N-avea niciun rost să-și imagineze ce-i 
mai rău până nu se și întâmpla. 

Cărarea părea să dispară și, bazându-se pe instinct, Helen o 
luă spre stânga. Pădurea arăta mai puţin deasă în partea aia, 
ceea ce însemna că pot înainta la fel de repede. li auzea 
mergând împleticit în spate pe câţiva dintre polițiștii ei, care 
începeau să obosească, dar îi încuraja să meargă mai departe și 
curând zări o rariște - un soi de poiană pe care n-o observase 
înainte. Se aplecă și trecu prin tufărișul plin de ţepi, ieșind în 
luminiș, unde se opri însă brusc, șocată de priveliștea din faţa 
ei. 

Această parte izolată a pădurii fusese vizitată de moarte - 
chiar în mijlocul poienii zăcea un cadavru. Dar nu era cel al 
colegei și prietenei ei. De fapt, nu era deloc omenesc. In timp ce 
i se alătura și restul echipei, Helen cercetă calul doborât care 
zăcea ţeapăn pe pământ. Era greu de crezut că ar măcelări ceva 


VP - 67 


- sau cineva - de bunăvoie o asemenea fiinţă plină de graţie, 
dar așa se întâmplase. Calul zăcea pe o parte, cu ochii fixaţi pe 
coroanele copacilor și cu trei săgeți de arbaletă înfipte în crupă. 

Helen se aplecă, simțind un val de furie și tristeţe. Imaginea 
calului căzut avea ceva care părea profund greșit, de parcă ar fi 
ucis cineva un inorog. Caii sălbatici care pășteau în pădure erau 
parte integrantă din habitat, ajutau și ei la menţinerea pădurii în 
stare bună. Nu făceau rău nimănui, iar vizitatorii din New Forest 
erau fermecaţi de ei. Însă cineva îl vânase pe acesta și-l 
măcelărise, lăsându-l să putrezească în inima pădurii. Calul nu 
începuse încă să se descompună, așa că probabil fusese ucis 
relativ de curând, dar se vedeau deja primele semne de 
putrefacție. O bună parte din carnea de pe unul dintre picioare 
nu se mai vedea, probabil mâncată de o vulpe. În răni se 
instalau deja și larvele, chiar în timp ce muștele roiau în jurul 
ochilor, nărilor și gurii, căutând hrană. 

Helen se îndreptă și se întoarse către agentul Reid. 

— Rămâi aici și anunţă. Avem nevoie imediat de Meredith 
Walker. 

Reid încuviinţă, își scoase telefonul și-l ridică în aer, căutând 
cu disperare semnal. Helen le făcu semn celorlalţi să meargă 
mai departe către nord. Charlie era în pericol și orice secundă 
irosită sporea riscul să i se întâmple ceva. 

Nu mai aveau timp. 


31. 


Pe obrazul lui Charlie se prelinse o picătură de transpiraţie. 
Cel care o capturase abia dacă scosese un cuvânt de când 
apăruse pe neașteptate, mulțumindu-se să se uite la ea în timp 
ce-i evalua situaţia nefericită. Charlie nu putea spune dacă era 
încântat de durerea prin care trecea ea sau încerca să 
deslușească motivele intruziunii ei. Pe chip nu i se citea absolut 
nicio emoție. 

— Sunt detectivul-sergent Charlie Brooks, izbucni ea, fără să 
ia în seamă zvâcnetul dureros din picior. Sunt aici cu zeci de alți 
detectivi de la poliţia din Hampshire... 

— Și unde sunt? replică el calm. 


VP - 68 


— Aici, în pădure, insistă Charlie, arătând cu mâna spre 
împrejurimi. 

— O zonă întinsă... 

Tonul bărbatului era arogant, chiar triumfător. Trecu pe lângă 
Charlie îndreptându-se către colibă, apoi se opri lângă un 
buștean. Charlie observase deja barda și o îngrijorase lama 
masivă. Și o îngrijora și mai tare acum, când Martin o ridică și se 
jucă puţin cu ea înainte s-o înfigă în lemn. Charlie tresări la 
impact, privind alarmată cum barda despică bușteanul în două. 

— Bănuiesc că acum suntem doar noi doi. 

— Așa e, Nathaniel. Și aș vrea să stau de vorbă cu tine. 

Martin reacţionă, părând uluit, chiar puțin furios. 

— Nu-i nimeni cu numele ăsta aici. Ala a murit acum multă 
vreme... 

— OK, dacă vrei să-ţi spun altfel... 

— Șșș... îi porunci el ducând degetul la buze și punând mâna 
pe bardă ca s-o smulgă din bușteanul despicat. 

Era întors cu spatele la ea, iar Charlie își strecură două degete 
în buzunarul hainei. Acolo era staţia și dacă reușea să apese 
butonul de transmisie... 

— lau eu aia. 

Charlie încremeni. Nici măcar nu se uita și totuși știa cumva. 
Martin se întoarse și veni spre ea. Cu o mână ţinea toporul, iar 
pe cealaltă o întinse către Charlie, făcându-i semn să se 
conformeze. Cu un ochi pe lama periculoasă, scoase staţia din 
buzunar și i-o dădu. El o aruncă pe jos și o călcă în picioare, o 
dată, de două ori, iar staţia se dezintegră sub greutatea 
atacului. 

— Și restul? o întrebă făcându-i din nou semn cu mâna. 

Charlie băgă mâna în haină. 

— Cu grijă... 

Cu o încetineală deliberată, Charlie scoase din buzunar spray- 
ul iritant, apoi legitimaţia. 

— Asta-i tot. 

Martin adulmecă scurt spray-ul, apoi îl aruncă și se concentră 
asupra legitimaţiei. Privi poza, apoi îi scoase cartea de vizită din 
etui. 

— Detectiv-sergent Charlene Brooks. Departamentul Cazuri 
Majore... 


VP - 69 


Rosti cu voluptate ultimele trei cuvinte, în timp ce băga în 
buzunar cartea de vizită. Lui Charlie îi veniră în minte pe loc 
imagini cu atacul lui brutal asupra unui poliţist - instantanee cu 
craniul fracturat al unui tânăr. 

— Și ce cauţi tu tocmai aici, Charlene? 

Felul cum îi rostise numele era neliniștitor. O parte din ea voia 
să urle și să ţipe, dar capcana o ţinea în loc și ajutoarele n- 
aveau cum să ajungă înainte să coboare barda. Trebuia să-l facă 
să vorbească mai departe. 

— Te căutam pe tine. 

— Mă căutai pe mine? De ce să mă cauţi? 

Se întoarse către ea. Charlie îi simţi intensitatea privirii, 
dorinţa lui de-a o intimida, dar îl privi drept în ochi, refuzând să 
se lase înfricoșată. 

— Pentru că a fost ucis cineva în pădure. 

N-avea niciun rost să se prefacă. Și-ar fi dat seama dacă-l 
minţea. 

— Te surprinde? 

Întrebarea lui cu siguranţă o luase prin surprindere. Se 
așteptase la o negare înverșunată sau o acceptare tacită a 
vinovăției. 

— Da. 

— Pe mine, nu. 

— Nu înţeleg... 

— Uită-te în jurul tău, detectiv Brooks, dovezile sunt chiar sub 
nasul tău. 

Privirea lui Charlie fugi de la Martin către topor, către 
animalele lipsite de viaţă înfipte în parii de lemn. 

— Suntem sub asediu. Maica sângerează... 

— Adică pădurea? 

— Maica sângerează, și sângerează și copiii ei. Ne-au tăiat. 
Tăiat, tăiat, tăiat... 

Barda se legăna înainte și înapoi, în ritmul furiei lui. 

— Doboară, arde, doboară, arde. Maica era frumoasă, dar 
acum e urâtă, e desfigurată. Putreziciunea a început cu mult 
timp în urmă... 

Făcu un pas spre ea. Charlie încercă să se tragă înapoi, dar 
menghina metalică o ţintuia de pământ. 

— Despre asta-i vorba? Vrei să te aperi? Să aperi pădurea? 


VP - 70 


Vorbea și ca să-și înăbușe frica, și ca să-l ţină atent la 
discuţie. f 

— Oricine are dreptul să se apere. Impotriva intrusilor. 

Își ţinea privirea aţintită asupra ei, dar ochii lui Charlie erau 
fixați pe topor. De-acum era în raza lui de acţiune și n-avea 
niciun mijloc de apărare. 

— De-asta ai făcut-o? De-asta ai atacat Woodland View? 
Pentru că ţi-au invadat teritoriul? 

Pe chipul lui trecu o umbră, o reacţie la menţionarea 
campingului, apoi se lăsă pe vine, ca să fie la același nivel cu 
Charlie. Întinse mâna, iar ea se trase instinctiv înapoi, 
așteptându-se s-o prindă de cap și să i-l despice. Însă el nu făcu 
decât să-și treacă un deget soios peste obrazul ei. 

— Asta ai de făcut în sălbăticie, Charlene. Când vezi 
dăunători... 

Își lăsă degetul să zăbovească pe gura ei, deschizându-i ușor 
buzele cu unghia murdară. 

— ... îi extermini. 


32. 


Țepii o loveau peste față, zgâriindu-i cu sălbăticie pielea. 
Helen se opri clătinându-se și regretând hotărârea să se arunce 
printre trandafirii sălbatici care-i stăteau în cale. Işi înăbuși 
durerea și se trase cu grijă dintre tulpinile cu spini, apoi își trecu 
mâna peste gât și obraz. Avea degetele pătate de sânge 
proaspăt, de un roșu cald și intens. Se șterse cu furie de 
pantaloni și trase de tufiș, smulgând crengile agresive și 
deschizând calea înainte. 

Mergeau într-un ritm disperat, dar la fiecare pas pădurea le 
punea piedici. Întâi dăduseră peste o baltă prea adâncă să 
poată fi traversată. După aceea, unul dintre polițiștii în uniformă 
își sucise glezna, iar unul dintre colegii lui trebuise să rămână cu 
el. Grupul tot mai restrâns îi dăduse bătaie mai departe, dar 
tufișurile și crengile îi zgâriau și le încetineau înaintarea, 
provocându-i să renunţe la urmărire. Nu se punea problema, dar 
moralul scădea rapid. 


VP -71 


Nu se vedea nici urmă nici de Charlie, nici de echipa ei. Nici 
grupul lui Hudson nu ajunsese la ei, așa că Helen își smulse încă 
o dată stația de la centură. 

— Echipa B, sunt Echipa C. Unde vă aflaţi? Încheiat. 

Urmă o tăcere îndelungată, apoi se auzi un pârâit și glasul lui 
Hudson. 

— Poziţie incertă. Mergem spre sud-est de 20-25 de minute. 
Nu se vede nicio urmă a detectivului Brooks, nici a echipei ei. 
Încheiat. 

— Poţi să identifici vreun reper? Ceva după care să vă 
localizăm? întrebă Helen disperată. 

— Tocmai a trebuit să ocolim o baltă întinsă. Am pierdut ceva 
timp acolo... dar era prea adâncă s-o putem traversa. După 
hartă, cred că se cheamă Cana lui Florian, dar nu sunt sigur, 
încheiat. 

Helen înjură în barbă. Era sigură că era aceeași baltă pe care 
o ocolise de curând și echipa ei - îndreptându-se în direcţie 
opusă. 

— Rămâneţi pe loc. Îndreptaţi-vă către est. E singura zonă 
unde n-am căutat, încheiat. 

— Recepție, încheiat. 

Făcând semn restului echipei, Helen se întoarse în loc, 
pornind în direcţia din care veniseră. Se auziră câteva gemete 
înăbușite, dar nu-i păsa. Mulțumită incompetenţei ei, o 
dezamăgiseră pe Charlie, o pierduseră în sălbăticie, să-și 
înfrunte singură soarta. Mai aveau o singură șansă să schimbe 
situaţia, o ultimă ocazie să îndrepte lucrurile, o ultimă zonă de 
pădure de explorat și avea să-și dea duhul până terminau. 

Era acum sau niciodată. 


33, 


Charlie se zvârcoli pe jos, încercând cu disperare să nu-l 
piardă din ochi pe atacator. Bărbatul îi dădea ocol încet, 
bucurându-se de spaima ei. Tinea degajat barda pe umăr, cu 
lama îndreptată în sus. 

— Te rog, nu-mi face rău... 

Martin nu spuse nimic, învârtindu-se mai departe în jurul ei. 


VP- 72 


— Am un copil, o fetiţă... 

Atacatorul făcu semn că nu-l interesează, ca și cum n-ar fi 
avut nicio importanţă. Charlie știa că Martin n-are copii și se 
înstrăinase cu totul de părinți. 

— N-am făcut nimic rău, suspină ea, disperată de-acum. 

— Dar ai pătruns ilegal pe proprietatea mea, detectiv Brooks. 
Asta-i casa mea, răspunse el, arătând către coliba camuflată. 
Ești un intrus. Și legea spune că mă pot apăra împotriva 
intrușilor, nu-i așa? 

Charlie simţi un junghi ascuţit de spaimă când Martin se opri 
în faţa ei. 

— Te rog, Nathaniel, uită-te la mine... 

Martin scutură repezit din cap, vrând parcă să alunge numele. 

— Sunt o fiinţă umană, o mamă... 

Rosti apăsat ultimul cuvânt, sperând că ar putea avea vreun 
efect asupra lui. 

— Și sunt lipsită de apărare. Nu există nicio lege, naturală sau 
de alt fel, care să poată justifica să faci rău cuiva care e la mila 
ta. 

Umbla pe bâjbâite, dar trebuia să treacă de scutul lui cumva. 
Însă Martin părea impasibil, ridicând ușor din umeri, și mai făcu 
un pas către ea. 

— Chiar și așa, este momentul să se întoarcă roata... 

În timp ce rostea cuvintele, ridică piciorul drept și apăsă cu 
putere pe gamba stângă a lui Charlie. 

— Mă distrugeţi puţin câte puţin de ani la rând. 

Glezna lui Charlie era prinsă în capcană, imobilizată, iar 
durerea devenea tot mai intensă pe măsură ce Martin apăsa 
mai tare cu piciorul. Încă o apăsare puternică și glezna avea să 
se rupă. Durerea era înfiorătoare, iar Charlie se simțea ameţită 
și slăbită. 

— Te rog..., murmură ea. 

— M-aţi abuzat, m-aţi atacat... 

— Te rog, Nathaniel, n-o face... 

— ... m-aţi torturat. Aveţi idee prin ce-am trecut? 

Charlie nu putea decât să ghicească - o persoană care 
atacase cu o rangă un poliţist în exerciţiul funcţiunii se putea 
aștepta la vremuri grele în închisoare. 

— Îmi pare rău dacă ţi-am făcut rău, icni Charlie. Dar nu eu, n- 
aș face niciodată... 


VP-73 


— Niciodată ce? Ai venit să mă arestezi, nu? 

— Da, dar... 

— Atunci nu ești cu nimic mai bună decât restul. 

Își lăsă toată greutatea pe piciorul ei. Charlie încercase să 
opună rezistenţă, dar durerea, apăsarea era insuportabilă. 

— Și o să plătești pentru asta, urmă el cu sălbăticie. 

Charlie icni de durere și groază. Glezna putea ceda în orice 
moment, iar barda avea să-i coboare spre cap. Atunci, asta era - 
ziua de care se temea adesea că o să vină. 

Apoi se auziră pe neașteptate strigăte. Glasurile erau 
aproape, dar Charlie nu-și dădea seama unde. 

— Detectiv-sergent Brooks? 

Martin tăcu, reducând instinctiv presiunea asupra piciorului ei. 

— Detectiv-sergent Brooks? Mă auzi? 

Charlie recunoscu vocea lui Hudson. 

— Aici sunt, ţipă Charlie. Sunt aici! 

Martin se întoarse furios către ea. Cineva pătrunsese în iadul 
lor privat, iar Charlie nu se mai afla la mila lui. 

— Sunt aici, ajutaţi-mă, vă rog! 

Îi răspunseră câteva glasuri, din ce în ce mai puternice. De- 
acum se auzea zgomotul făcut de trupurile care pătrundeau 
printre tufișuri. Martin se uită urât la ea, cu chipul schimonosit 
de o furie nedisimulată. Fără niciun avertisment, o scuipă în 
faţă. Apoi ridică barda deasupra capului, însă chiar în clipa 
aceea în poiană năvăli Hudson, hotărât și plin de energie. 

Martin aruncă pe loc barda și o luă la fugă. Gonind din 
răsputeri prin poiană, fugarul trecu printre pieile de animale și 
dispăru din vedere în colibă. Charlie îl privi plecând, ușurarea 
alungând teama. 

Supraviețuise. 


34. 


O ezitare de o clipă, apoi Joseph Hudson o luă la fugă spre 
colega lui. Ceilalți polițiști ieșeau din tufăriș, fără suflare și 
nedumeriţi, neliniștiţi de priveliștea bizară din faţa lor. Parcă ar 
fi dat peste inima întunecată a pădurii. 

— Ești bine? 


VP - 74 


Charlie încuviință fără să scoată niciun cuvânt. Coborând 
privirea ca să vadă dacă e rănită, Hudson tresări când văzu 
fălcile metalice periculoase strânse în jurul gleznei ei stângi. 

— Scoateţi asta acum, se răsti la doi polițiști în uniformă, care 
veniseră în grabă să dea o mână de ajutor. 

Hudson se ridică și le făcu semn celorlalți. 

— Ceilalţi, veniţi cu mine. 

Traversară rapid poiana. Hudson îl văzuse pe Martin scăpând 
barda și ţâșnind în colibă. Știa că era datoria lui să-l prindă, dar 
încetini când se apropie de vizuina fugarului. Habar n-avea ce s- 
ar fi putut afla înăuntru și nu voia să riște să se pună și pe el, și 
pe colegii lui în pericol. Și-l putea imagina pe Martin așteptându- 
i cu arbaleta armată și pregătit de atac, și n-avea nicio dorinţă 
să intre în linia lui de ochire. 

— Împrăștiaţi-vă. În cerc. 

Reid, Osbourne și polițiștii în uniformă se conformară, 
înconjurând locuinţa făcută din resturi. Martin n-avea cum să 
scape - singura întrebare era dacă avea să fie vărsat sânge 
înainte să fie luat în custodie. Hudson își scoase staţia de la 
centură și apăsă butonul de transmisie. 

— Echipa C, sunt Echipa B, încheiat. L-am încolţit pe suspect, 
dar nu-l vedem. Să acționăm sau să așteptăm, încheiat? 

O scurtă pauză, apoi se auzi vocea lui Helen. 

— Dacă e sigur, reţineți-l, încheiat. 

— Recepţionat. Suntem într-o poiană, la cinci minute est de 
baltă. Detectivul Brooks e rănită, dar e în siguranţă, încheiat. 

Hudson închise staţia și-și îndreptă din nou atenţia către 
colibă. 

— Nathaniel, sunt detectivul-sergent Hudson. Ești înconjurat. 
Ai un minut să ieși, cu mâinile pe cap. 

Nu primi niciun răspuns. 

— Dacă nu te conformezi în acest termen, nu vom avea de 
ales și te vom ridica în forţă. Înţelegi? 

Tot nimic. Oare Martin asuda înăuntru, intimidat și gândindu- 
se să se predea? Sau ridica arbaleta? 

Hudson spera cu înfocare că e prima variantă. 

— Treizeci de secunde, Nathaniel. 

Detectivul aruncă o privire spre agentul Lucas, care părea la 
fel de încordat ca și el. Continuă numărătoarea inversă în gând. 
Zece, nouă, opt, șapte... 


VP-75 


Dar știa că Martin n-o să iasă, minutul trecând fără niciun 
semn de mișcare dinăuntru. Pregătindu-se, Hudson înaintă 
încet. Ceilalţi polițiști îl urmară, apropiindu-se de colibă. Hudson 
le făcu semn să rămână pe loc, unde nu intrau în raza de 
acțiune a armei, și mai făcu un pas spre intrarea acoperită de o 
piele de animal mare, atârnată peste o deschizătură în cadrul de 
lemn. Apucând cu grijă partea de jos a pieii, Hudson o dădu 
deoparte și se trase în stânga ca să nu fie văzut din cealaltă 
parte a cadrului ușii. 

Dar contraatacul așteptat nu se materializă. Ce făcea Marin 
înăuntru? Era ghemuit? Ascuns într-un colț? Era oare posibil 
chiar să-și fi luat singur viaţa ca să nu fie prins? Hudson întinse 
gâtul pe lângă tocul ușii și încercă să vadă ceva înăuntru. Dar 
era greu de zărit ceva în întuneric și nu putea să distingă decât 
niște umbre. Ce să facă, să rămână pe loc sau să intre? Ar fi fost 
mai sigur să aștepte, dar ar fi putut trece o veșnicie până să 
ajungă o unitate înarmată, presupunând că ar fi putut nimeri 
poiana. In plus, ceva îi spunea că ăsta era primul lui test 
important. 

Făcu un salt rapid până în cealaltă parte a ușii deschise, fără 
să i se întâmple nimic. Nici din partea asta nu vedea mare lucru, 
așa că se întoarse către detectivul-agent Lucas și-i șopti: 

— Vino după mine și rămâi în spate... 

Făcu o numărătoare inversă în gând, apoi se aruncă în colibă, 
ținând capul jos. Ateriză pe vine, gata să sară din nou, cu 
bastonul strâns în mână... dar coliba era goală. 

Nathaniel Martin dispăruse. 


35. 


„Maniac în libertate în pădure”. 

Nu era cel mai inspirat titlu al ei, dar mergea. Fie că erai un 
localnic care avea de gând să-și petreacă weekendul în pădure, 
fie un turist care tocmai ajunsese ca să-și petreacă o săptămână 
cu cortul, nu puteai să nu fii alarmat de titlul de pe prima pagină 
din Evening News. 

Emilia se așteptase la ceva suculent, dar mărturia lui Janice 
Smith tot o lăsase fără cuvinte. În timp ce gonea spre redacție, 


VP - 76 


Emilia îi trimisese un mesaj lui David Spivack, cârtiţa ei de la 
morga poliţiei, ca să confirme identitatea victimei, după care îl 
sună pe Gardiner și-i spuse să-i păstreze primele zece pagini din 
ziar. Acesta se conformase în mod mulţumitor, dând deoparte 
tot restul ca să asigure impactul maxim al articolului. Datorită 
lui Janice Smith, Emilia cunoștea în detaliu faptele - locul, arma 
folosită -, ca să nu mai vorbim despre o descriere înfiorătoare, 
la prima mână, a cadavrului. Emilia se ocupase pe larg de asta, 
insistând asupra detaliilor legate de trupul ciuruit de săgeți care 
atârna neajutorat în poiana sinistră. Bineînţeles, trebuise să 
recurgă la ceva licenţe artistice, pentru că nu fusese la locul 
crimei, dar nu era o problemă. Înfloriturile și exagerările făceau 
parte din arsenalul ei. Redactorul-șef fusese încântat și o bătuse 
bărbătește pe spate, ceea ce Emilia presupunea că era modul 
lui de a complimenta. 

Emilia era acum dornică să profite de acest succes, convinsă 
că mai avea de muls din subiectul ăsta extraordinar. Ucigașul 
era încă în libertate și în posesia unei arme neobișnuite, dar 
letale - cine zicea că n-o să atace din nou? O să intre în detalii 
despre îngrijorarea turiștilor, reglementările privind arbaletele, 
speculaţii despre motivul crimei și altele, dar accentul va fi pus 
pe urmărirea criminalului. Gardiner aprobase deja înființarea 
unei linii telefonice speciale pentru indicii sau informaţii despre 
făptaș, iar Emilia actualizase pagina de Facebook a ziarului sí 
crease un hashtag pe contul ei de Twitter: /newforestkiller. 
Suna plăcut. Spera că o să atragă curând bârfe, speculații, 
poate chiar și piste, dar va deveni și un spaţiu unde se va putea 
promova aruncând mici detalii despre ancheta în curs a poliţiei. 

Emilia nu putea decât să-și imagineze cum o să interpreteze 
detectivul-inspector Grace și colegii ei. Fusese în termeni 
rezonabili cu poliţia locală în ultima vreme, un scurt armistițiu 
după experienţa ei cumplită în mâinile lui Daisy Anderson. Dar 
știa că hotărârea ei de a scrie o carte despre adolescenta 
ucigașă nu picase bine la Southampton Central, pentru că 
aducea la viaţă fantome pe care poliţia le-ar fi dorit îngropate. 
Dar cum vor reacţiona acum, când Emilia publica știrea înainte 
să fi dat poliția măcar un comunicat? Vai, vai, își zise Emilia. 
Cine se scoală dimineaţă, departe ajunge... 

Redactorul-șef o să primească fără îndoială obișnuitul telefon 
de la poliţie, care să-i reamintească despre responsabilităţile lui. 


VP - 77 


lar Emiliei o să i se întoarcă spatele. O să fie acuzată că a căutat 
senzaționalul, că a încercat să creeze panică, dar o să strângă 
din dinţi. Dacă poliţia nu era în stare să apere populaţia, s-o 
avertizeze despre ucigașul aflat în mijlocul oamenilor, atunci 
trebuiau să se ocupe în locul ei ziariștii onești. Uitându-se încă o 
dată la titlul care se întindea pe toată pagina, Emilia simţi un val 
de satisfacție. 
Era jurnalism în serviciul publicului de cea mai bună calitate. 


36. 


— Poliţia face un apel la martori în cazul unui incendiu 
provocat la o biserică de pe Cromwell Road. Acesta urmează 
unui incident similar produs luna trecută la o sinagogă de pe 
Duke Street. lar locuitorii din Bitterne Park și Harefield se 
întâlnesc cu reprezentanţii poliției ca să obţină informaţii în 
urma unei serii de jafuri în... 

Schimbă postul, întrerupându-l pe crainic. Nu mai suporta și 
alte vești proaste azi, așa că trecu la posturile de muzică, 
rămânând pe Heart Extra. Calmant, siropos și reconfortant - era 
exact ce-i trebuia. 

Lauren Scott se îndepărtă de radio, ieși din adăpostul 
foișorului și se întoarse la iubitul ei, care se străduia să ridice 
cortul în ploaia încăpăţânată. Matteo o bătea la cap de-o 
veșnicie să meargă cu cortul, dar ea se opusese iniţial, insistând 
în schimb pentru un weekend la Roma. Terminase cu corturile 
și, în plus, visase la ceva mai surprinzător, mai exotic. Insă 
Matteo fusese de-a dreptul insistent și în cele din urmă o făcuse 
să cedeze. Acum, totuși, avea îndoieli - cerurile se despicaseră 
imediat ce ajunseseră, iar o excursie care păruse romantică în 
teorie risca să devină o dezamăgire. 

Înfruntând stihiile, se strecură până lângă el și-l trase de 
mânecă. Matteo fredona fericit pentru sine, în pofida diluviului, 
însă se opri când se întoarse, îngrijorat de expresia ei. 

— Toate bune, scumpo? 

— Da..., răspunse Lauren prudentă, cu grijă să nu-i strice 
bucuria. Mă întreb doar dacă e o idee bună, ţinând cont de 
vreme... 


VP -78 


— Aproape am terminat, răspunse Matteo, zâmbind curajos. 

— Doar că prognoza zice că probabil o să plouă toată 
noaptea. 

— Cortul e nou-nouț. N-ar trebui să avem niciun fel de 
probleme. 

— Și temperatura scade deja. 

— Atunci o să trebuiască să ne lipim un pic mai tare, nu? 

Își trecu un braţ pe după talia ei și o trase mai aproape. 

— Dă-te de pe mine, ești ud tot. 

Dar Matteo nu o luă în seamă, dându-i câteva sărutări umede. 
Lauren se zbătu, dar fără tragere de inimă, și curând cedă, 
cuprinzându-l cu brațele. Matteo o mai sărută o dată și-i dădu 
deoparte o șuviţă de păr de pe faţă. 

— Ştii că asta am așteptat toată săptămâna, că vreau să-mi 
petrec noaptea cu tine sub cerul liber, șopti el. Dar... dacă vrei 
să mergem acasă, plecăm acum. Imediat. Pentru că te iubesc... 

O sărută din nou. 

— Și vreau să fii fericită... 

Încă o sărutare furată. 

— Deci spune-mi, ce vrei să facem...? 

Lauren se uită la el, apoi la cortul ridicat cu grijă. Matteo îl 
cumpărase în weekend - un cort de patru persoane ridicol de 
scump - și de-atunci abia aștepta să-l încerce. Entuziasmul lui 
fusese evident - era ca un băieţel care merge în tabăra pentru 
cercetași -, ceea ce îi plăcuse și o mișcase. Matteo făcuse așa 
de multe pentru ea, sacrificase așa de multe ca s-o pună din 
nou pe picioare, că era minunat să-l vadă făcând și ceva pentru 
el. Nici chiar vremea îngrozitoare nu-i stricase dispoziţia. Turna 
cu găleata, dar Matteo era ud fleașcă și fericit, după ce 
promisese că o să-și smulgă hainele de pe el - și de pe ea - 
imediat ce intră în cort. 

— Bine, doar de data asta, cedă ea fără tragere de inimă. Dar 
data viitoare mergem într-un city break... 

— Pe cuvânt de cercetaș, zise Matteo făcându-i cu ochiul și 
desprinzându-se ca să-și termine treaba. 

Lauren n-avea de ales, în pofida frigului și a ploii. Matteo s-ar 
fi ţinut de cuvânt, ar fi strâns bagajele pe loc dacă ar fi insistat. 
Dar cum ar fi putut să-i facă așa ceva, după tot ce făcuse el 
pentru ea! O salvase, n-aveai cum să pui problema altfel. De 
multe ori se detestase sincer și totuși acum era cu un bărbat 


VP - 79 


care o iubea, care o sprijinea, care credea în ea. Era ameţitor și 
înduioșător, și aproape că o făcea să creadă că finalurile fericite 
erau posibile. Și de aceea era dispusă să-și înăbușe presimţirile 
și să petreacă o noapte cu el în pădure. Probabil că n-avea de ce 
să fie așa de temătoare și de negativă. 

Probabil că până la urmă totul avea să fie în regulă. 


37. 


— Eşti sigură că ești bine? 

Helen stătea pe vine lângă Charlie, care se adăpostise sub un 
copac, înfășurată în haina lui Hudson. Fusese în sfârșit eliberată 
din capcana de animale, dar fălcile metalice lăsaseră urme. 
Avea piciorul învineţit rău și era vădit afectată. Helen n-o mai 
văzuse niciodată așa de palidă. 

— Sunt bine, serios. 

— Ajung imediat și paramedicii. O să te ducă la South Hants 
pentru un control, după aia mergi direct acasă. 

— Am zis că sunt bine... 

— Abia poţi să mergi, Charlie. Și ai tras o spaimă urâtă, așa că 
asta nu-i o rugăminte. Ai nevoie de timp ca să te refaci. 

Helen era fermă, dar sentimentul de vinovăţie nici n-o lăsa să 
fie altfel. Din informaţiile iniţiale despre întâlnirea cu Martin, 
Charlie scăpase la mustață. 

— Fără discuţii, te rog. 

Charlie încuviință, recunoscătoare pentru preocuparea lui 
Helen, care o bătu cu afecţiune pe umăr înainte să se ridice și să 
traverseze poiana către colibă. Le spusese celorlalţi din echipă 
să nu atingă nimic - Meredith urma să ajungă curând - și-l 
trimisese să caute prin pădure după fugar. Probabil că plecase 
de mult, dar dacă reușeau să-și dea seama în ce direcţie o 
luase, poate că și-ar fi putut relua urmarirea. Sincer vorbind, nu 
mai avea nimeni energie sau chef de-așa ceva, dar trebuia să 
încerce. 

Helen se opri în prag și cercetă cu privirea construcţia 
impresionantă făcută de Martin. Fără ciment, fără oţel, fără 
cărămizi - niciun fel de material artificial. Cadrul de lemn și 
acoperișul erau susţinute pe stâlpi făcuţi numai din lut, oferind 


VP - 80 


un cocon perfect, impermeabil. Coliba avea mici deschizături 
pentru ferestre, acoperite cu piei de animale, care puteau fi 
trase ca să lase să intre lumina și aerul. Era un decor atrăgător, 
dar era și mai impresionantă pe dinăuntru. Când intră, remarcă 
amenajările și mobilierul. Într-un colţ era baia, care părea din 
lemn, și un pat solid în alt colț. Helen se duse spre el și încercă 
salteaua, surprinsă să constate că era făcută din frunze 
bătătorite. Clătinând din cap în faţa ingeniozităţii, cercetă și 
restul bunurilor lui Martin - fructe de pădure conservate în 
borcane, pături din lână nedărăcită și câteva volume pe teme de 
ecologie, acum maronii și uzate -, după care se întoarse către 
cea mai impresionantă modificare. În spatele colibei, lângă 
peretele din fund, era o groapă adâncă. O piele de animal, care 
probabil că o acoperise, fusese dată deoparte, permițându-i să 
se aplece și să privească în abis. Groapa era de fapt gura unui 
tunel, care fusese bine excavat. Înalt, larg, susţinut de pari de 
lemn, era destul de mare ca să permită fuga unui bărbat de 
peste 1,80 m. 

Martin se așteptase să vină acest moment și își făcuse planuri 
în consecință. Eleanor Brown considerase că fostul ei iubit își 
pierduse minţile, dar această gândire strategică sugera altceva. 
Violent, haotic, nechibzuit poate, dar Martin era evident un 
adversar alunecos și periculos, care n-avea să fie prins în liniște. 
In pofida prezenței masive a poliţiei în pădure, reușise să le 
scape. 

In timp ce se uita de jur-împrejurul sălașului spartan, Helen 
simţi din nou apăsarea eșecului lor. Avuseseră dreptate să caute 
în pădure, dar asta era tot ce se putea spune despre 
operațiunea din această dimineață.  Fuseseră încălcate 
protocoalele, un poliţist fusese pus în pericol și ce realizaseră? 
Aici nu se afla niciun trofeu al crimei lui Martin și nicio dovadă 
evidentă care să facă legătura cu uciderea lui Campbell. Nicio 
urmă de arbaletă. Cel mai rău, nu era nici vreo urmă a lui 
Martin. 

Chiar în momentul ăsta era în libertate, ascunzându-se în 
pădure, pregătit să lovească din nou. 


VP - 81 


38. 


Rămase nemișcat, cu tot corpul încordat. Urmăritorii erau 
aproape, atât de aproape încât mai că-l puteau atinge dacă 
întindeau mâna. 

Se blestemă pentru cât de prost fusese. Se distrase așa de 
tare cu Brooks, că rămăsese orb la pericolul în care se afla. Nu 
fusese o cacealma când femeia îi spusese despre ceilalți 
polițiști, pentru că vreo șase dăduseră năvală în poiana /ui după 
doar câteva clipe. Din fericire, avea reacţiile încă rapide, iar 
prudenta lor îi dăduse suficient timp să fugă. 

Profitând de avansul pe care-l câștigase, o luase la fugă pe 
cărări doar de el știute, schimbând des direcția ca să-i inducă în 
eroare pe urmăritori. Dar habar n-avea câţi erau, nici dacă nu 
risca să dea peste un al doilea grup de polițiști. Așa încât, cu 
prima ocazie puse capăt șarjei grăbite prin tufișuri. Trăise în 
pădurea asta suficient ca să fi identificat o mulţime de 
ascunzători, memorându-le pentru ziua când urma să aibă 
nevoie de ele. Acum se bucură de prevederea lui, cățărându-se 
în scoarţa unui copac putrezit care căzuse cu mult timp în urmă 
și fusese colonizat de plante forestiere. Se ghemui în scorbură, 
trăgând niște frunze pe lângă el. Și apoi așteptă. 

La început, nu veni nimeni. O vreme, îndrăzni să creadă că 
polițiștii renunţaseră la urmărire. Dar apoi auzi zgomote. Voci 
șoptite, tropăituri, pârâitul staţiilor. Și apoi apărură încet-încet - 
un grup de polițiști, patru, poate cinci, înaintând constant. 

Scrutau pădurea din priviri, scotoceau pământul de pe jos, 
dădeau deoparte tufișurile, ba chiar aruncau priviri și spre 
frunzișul copacilor. Păreau încordaţi, ca și cum s-ar fi temut de 
un atac. O parte din el ar fi fost încântată să le facă pe plac, dar 
n-avea șanse și mai avusese parte de brutalitatea poliţiei. Așa 
că rămase unde era, privind și așteptând. 

Grupul era la doar câţiva pași de ascunzătoarea lui. Dacă s-ar 
fi întors să cerceteze frunzișul, cu siguranţă l-ar fi găsit. Dar 
rămaseră prinși într-o discuţie serioasă, dezbătând ce au de 
făcut în continuare. Unul dintre ei se mișcă, întorcându-se în 
direcţia lui. Martin închise încet ochii. Era îmbrăcat în verde și 
maro, culori împrumutate din pădure, și era camuflat perfect 
pentru mediul lui. Dar albul ochilor tot îl putea trăda, așa că ţinu 


VP - 82 


pleoapele strânse. Își auzea răsuflarea, își auzea bătăile inimii - 
ambele păreau amplificate monstruos. Insă își păstră calmul, își 
tinu respiraţia și fu răsplătit de sunetul pașilor care se 
îndepărtau. 

Tinu în continuare ochii închiși, imaginându-și cum se pierde 
în chiar urzeala pădurii. În timpul ăsta, simţi un val de forță, de 
încredere. Urmăritorii lui n-aveau nicio afinitate cu pădurea, 
nicio idee cum s-o stăpânească. El avea și o s-o folosească în 
avantajul lui, confundându-se cu desăvârșire cu mediul. 

Pădurea îi era cămin de multă vreme. lar acum avea să fie 
mântuitorul lui. 


39. 


Meredith Walker se înfioră când privi în jur. Văzuse multe 
scene neobişnuite de-a lungul carierei, dar nimic care să 
semene cu asta. Cerul înnorat încă îi mai scuipa, apa căzând 
greoaie pe frunzele îmbibate, iar temperatura scăzuse mult 
odată cu lăsarea serii. Işi dădu seama că era îmbrăcată prea 
subţire pentru misiunea asta: echipamentul ei o proteja de 
umiditate, dar nu și de frigul tot mai pătrunzător. 

Soarele coborâse sub linia orizontului, așa că trebuiseră să 
instaleze lămpi cu arc ca să lumineze poiana. Razele 
strălucitoare aruncau peste tot umbre ciudate - pădurea care 
arăta de obicei așa de frumos părea sinistră și amenințătoare în 
noaptea asta. Picuratul neîncetat al ploii, foiala din tufișuri, 
tipetele de bufniţă care se auzeau din când în când - toate astea 
nu făceau decât să sublinieze senzaţia de izolare a lui Meredith. 
Mai erau și alţi polițiști în zonă, dar ea se simţea foarte mică în 
seara asta, ca și cum ar fi fost înconjurată din toate părţile de 
ceva puternic și răuvoitor. 

— Cum merge? 

Deși în mod normal nu hărţuia niciun coleg, Graham Ross se 
mișca neobișnuit de încet azi. li plăcea să facă lucrurile 
temeinic, amintind oricui îl asculta că detaliile te omoară, dar 
după mintea ei acum zăbovea inutil, trăgând cadru după cadru 
cu nefericitul animal. 


VP - 83 


— Doar câteva mai am, răspunse el fără să ridice privirea, 
ocolind calul ca să găsească un unghi mai bun. _ 

Meredith își înăbuși un oftat și îl privi făcându-și treaba. Intr- 
un târziu, se întoarse către ea, cu un rânjet larg pe chip, și își 
strânse camera. 

— E-al tău. 

Meredith se bucura că mai putea rămâne cineva bine dispus. 
Spre deosebire de el, ea se apucă de treabă cu inima grea. In 
mod normal, nu era domeniul ei, dar n-aveau niciun veterinar 
angajat, așa că-i revenea sarcina să preleveze probele. Işi puse 
mănuși de latex și îngenunche lângă cal. Solul se înmuiase 
considerabil în ultimele câteva ore și genunchii i se afundară în 
pământ, înghiţiţi de noroiul lacom. Nu-și făcea probleme că ar 
altera locul faptei - prima cercetare nu dezvăluise urme de pași, 
ceea ce nu era surprinzător, ţinând cont că animalul trebuie să fi 
fost ucis cu câteva zile în urmă, când încă era cald și pământul 
era uscat. Nu găsise nici petice de ţesături, obiecte aruncate sau 
exerciţii vizibile, așa încât cele mai interesante indicii se aflau 
fără îndoială în interior - cele trei săgeți de arbaletă care ieșeau 
din crupa dreaptă a calului. 

Ideea că ar fi putut face cineva așa ceva era greu de crezut. 
Meredith avusese dintotdeauna o slăbiciune pentru animale și 
călărise mult în copilărie. Ce om poate să se aplece peste un cal 
și să mai tragă încă două săgeți? Animalul trebuie să fi fost deja 
foarte chinuit - buimăcit și în agonie -, dar nu i se arătase niciun 
fel de milă. Ce stimulare puteai simţi din așa ceva? Din 
măcelărirea deliberată a unei fiinţe așa de dulci și frumoase? 

Înăbușindu-și dezgustul, Meredith își strecură degetele în 
rană. Ruptura însângerată scoase un șuierat ușor, iar ea o 
deschise mai mult, pipăind în interior. Vârfurile degetelor 
urmară în adâncime traseul săgeţii, până găsiră vârful. Era 
zimţat, cum se așteptase, și avu nevoie de toată forţa ca să-l 
scoată. Calul intrase deja în rigiditate cadaverică, iar carnea 
rece strângea săgețile brutale. Meredith lucră metodic, cu 
răbdare, având grijă să nu se zgârie în marginile tăioase. In cele 
din urmă, avu o pârghie suficientă ca să tragă săgeata din rană 
și s-o pună într-o pungă pentru probe. Se opri și se îndreptă, 
îndepărtându-se de cal ca să ridice săgeata în lumină. 

Era din fier, cu o suprafaţă inegală și zgrunțuroasă. Deși era 
greu de spus cu sângele care o acoperea, părea să fie 


VP - 84 


artizanală, probabil topită din diverse surse, ţinând cont de 
crestele și protuberanțele de pe corpul și vârful săgeţii. Mai 
mult, forma săgeţii îi era familiară. Un cap ascuţit și subţire, apoi 
câte un cârlig curbat pe fiecare parte, inegale ca lungime și 
formă. ÎI întărea convingerea că nu era opera unui muncitor în 
fabrică. Aveau să mai facă teste și în laborator, dar în mintea lui 
Meredith nu exista nicio îndoială că săgeata era la fel cu cele 
folosite cu două zile în urmă în atacul asupra lui Tom Campbell. 

Înfiorată, Meredith privi în jur. Părea improbabil, dar era 
adevărat. În pădure pândea ceva malefic. Cineva crud și 
nemilos. Cineva care se afla încă în libertate. Aruncă o privire 
prudentă către pădurea întunecată și se apucă de treabă, abia 
așteptând să încheie investigația. 

Brusc, era foarte nerăbdătoare să se afle oriunde în altă 
parte, numai aici nu. 


40. 


— Ce naiba s-a-ntâmplat? 

— A fost greșeala mea prostească, minţi Charlie repede. 
Urmăream un suspect și am călcat într-o vizuină de iepure. 

— O vizuină de iepure a făcut așa ceva? 

Steve arătă spre bandajul înfășurat pe gamba lui Charlie. Abia 
se întorsese de la spitalul South Hants și, deși îi spuseseră că e 
în regulă, piciorul bandajat generos era impresionant. Era 
întinsă pe pat, iar Steve stătea lângă ea. 

— Abia poţi să mergi. 

— E doar scrântită rău. Și foarte jenant, răspunse Charlie 
curajoasă, adăugând și cea mai bună tentativă de zâmbet în 
timp ce-și schimba poziţia. 

— Pe cine urmăreați? 

— Nu pot să spun. 

— Era periculos? 

— Potenţial, dar mai erau și alţii cu mine, așa că nu era o 
problemă. 

Charlie detesta să-l mintă pe Steve, dar știa că ar fi luat-o 
razna dacă ar fi știut cât de gravă fusese situația. Oare Martin 
avusese de gând să-i facă rău, chiar s-o omoare? Sau se jucase 


VP - 85 


doar cu ea? Charlie nu știa și, sincer, nici nu voia să se 
gândească. Avusese o oră sau două să se calmeze la urgente, 
dar tot se simţea zguduită de experiență, revăzând tot timpul în 
minte amenințările lui Martin. Imaginea feței lui schimonosite 
era greu de alungat. 

— Și acum? Îţi iei liber? 

— O să văd cum mă simt dimineaţă. 

După reacţia lui, Steve își dădea seama că era dus de nas și 
Charlie o să găsească o cale să ajungă la serviciu. Era pe 
punctul să-i răspundă când discuţia fu întreruptă de apariţia 
Jessicăi, care strângea la piept niște jucării de pluș. 

— Hei, de ce ești trează? o luă ea la rost cu blândeţe. 

— Ti-am adus ursa maronie și ursulețul, răspunse Jessica sec. 
Ca să te ajute să dormi. 

Charlie simţi cum o copleșește un val de emoție. Minimalizase 
importanţa rănii în faţa lui Steve și a Jessicăi, prezentându-se 
drept victima propriei prostii, dar fiecare în felul lui fusese 
îngrijorat când o văzuse cum intrase șchiopătând pe ușă, 
încercând să-și înăbușe durerea. Adevărul era că, în ciuda 
analgezicelor puternice pe care i le dăduseră, piciorul tot o 
durea ca naiba și zvâcnea cu furie sub bandaj. 

— Foarte frumos din partea ta, scumpo. 

Jessica zâmbi și-i întinse ursuleţii, apoi trase plapuma. 

— Hei, ce-i asta? 

— Vreau să dorm cu tine în noaptea asta. 

— Ai patul tău. 

— Dar vreau... 

Charlie șovăi, aruncându-i o privire lui Steve, care ridică din 
umeri, lăsând-o pe ea să hotărască. Jessica trebuia să doarmă în 
patul ei - asta era regula. Să cedeze acum, capitulând în faţa 
tiraniei coșmarurilor, ar fi fost o greșeală majoră. Și ar fi durat 
zile întregi, poate chiar săptămâni, până s-o îndrepte. Insă nu 
putea suporta încă o noapte de ţipete, cel puţin nu după tot ce 
se petrecuse azi. 

— Doar de data asta, se înduioșă Charlie, lăsând-o pe fetița 
de patru ani să se ghemuiască lângă ea. 

Știa că dă dovadă de slăbiciune și că o să regrete - rareori era 
odihnitor un somn cu trei oameni într-un pat. Insă în noaptea 
asta era dispusă să facă o excepţie. 

În noaptea asta voia să-și ţină strâns în braţe copilul. 


VP - 86 


41. 


Privirea nu i se desprinse nicio secundă de ea cât traversă 
încăperea. Helen se opri puţin să discute cu Ellie McAndrew, 
apoi se întoarse către restul echipei. 

— Vă mulţumesc tuturor pentru azi. Am apreciat mult ce aţi 
făcut, și eu, și, bineînţeles, detectivul-sergent Brooks. Ar trebui 
să revină alături de noi în bună regulă mâine și o s-o luăm de la 
capăt. Mulţumesc. 

Hudson coborâse privirea, dornic să nu fie surprins uitându-se 
la ea. Insă acum, când Helen se ducea grăbită către birou, ridică 
din nou ochii, privindu-i silueta zveltă care dispărea, până nu se 
mai văzu deloc. 

— Restul puteți pleca, zise el, când se închise ușa biroului. Pot 
să mă descurc eu cu orice mai apare. 

Poliţiștii mormăiră mulţumiri și începură să-și strângă 
lucrurile. Joseph Hudson voia să pară generos - era conștient cât 
de obosiţi, uzi și înfriguraţi erau toţi -, dar era dornic și să 
sublinieze că el era la comandă când Helen și Charlie aveau alte 
treburi. Invăţase din experienţă că era important, ca detectiv- 
sergent nou, să se impună cu blândeţe, dar repede, ca să 
transmită că n-o să se lase manipulat sau trecut cu vederea. Era 
unul dintre motivele pentru care rămăsese așa de târziu în 
ultimele seri - nu se punea problema să fie el veriga slabă. 

insă mai exista un motiv pentru strădaniile lui. În timp ce 
echipa pleca, Hudson își îndreptă din nou atenţia către 
computer. În timpul zilei, n-avusese timp pentru cercetări 
personale, în parte din cauză că avusese mult de lucru și în 
parte din cauza riscului de a fi prins. Însă după program era 
altceva. Mări fereastra și se uită la rezultatele căutării. O listă 
lungă de operaţiuni, toate cu același comandant. Era uluit că 
Helen Grace condusese atâtea operaţiuni complexe, însă 
rapoartele seci o confirmau, subliniind eroismul, altruismul și 
dedicarea de care dăduse dovadă în timp ce le dusese la bun 
sfârșit. 

Rapoartele voluminoase despre investigația în cazul morţii lui 
Jake Elder, Max Paine și May Fawcett erau interesante în mod 
special, nu doar pentru ce dezvăluiau despre viaţa privată a lui 
Helen, ci și pentru că aduceau la lumină complexitatea relaţiei 


VP - 87 


pe care o avea cu singura ei rudă în viaţă - Robert Stonehill, 
care zăcea acum în închisoarea Winchester. Oare ura lui era la 
fel de puternică? Oare găsise ea vreodată puterea să-l ierte? Mai 
ţineau legătura? Întrebări, întrebări, întrebări... 

Rapoartele poliţiei erau scrise în stilul sec oficial și, în timpul 
sesiunilor lui de lectură la ceas de seară, Hudson renunţase de 
multe ori la baza de date a poliţiei în favoarea Google. Articolele 
pe care le găsise erau mult mai senzaţionale și antrenante - 


„Detectivul-inspector și dominatorul”, „Iadul din pușcărie al 
detectivului”, „Douăzeci și patru de ore de masacru în 
Southampton” -, dar adevărul este că știa pe dinafară toate 


detaliile. Se străduise să se pregătească sârguincios pentru 
interviul cu Helen, în caz că-l aborda direct în legătură cu 
cazurile ei din trecut, ca să vadă dacă-l putea intimida sau îl 
putea pune în încurcătură, ori pentru cazul în care devenea clar 
în cursul interviului că există zone pe care voia în mod special 
să le evite. In cele din urmă, se dovedise că meritase pregătirea 
- interviul mersese fără probleme, iar el obținuse postul după 
care tânjea -, însă asta însemna și că acum căutarea i se părea 
repetitivă. 

Continuă să sape, încercând toate variantele numelui ei, și cel 
real, și cel adoptat, dar și combinând cuvinte-cheie legate de 
trecutul ei personal și profesional. Insă de fiecare dată dădea 
peste un zid și era direcționat către articole pe care le citise de 
zeci de ori. Mai erau și alte surse de informații care s-ar fi putut 
dovedi rodnice, însă erau aliaţi apropiaţi ai lui Helen - 
detectivul-sergent Brooks și, după toate zvonurile, inspectorul- 
șef Simmons - și era puţin probabil să vorbească deschis cu el. 
Ceea ce însemna că nu putea decât să cearnă informaţii și să 
spere, învârtindu-se în cercuri tot mai strânse. 

Era momentul să plece, știa, dar rămase așezat. Eșecul era 
ceva nou pentru el și îi provoca emoţii complexe. Vânătoarea lui 
era insistentă, încăpăţânată, însă prada continua să-i scape. 
Dacă detectivul-inspector atât de cunoscut voia sincer să 
rămână o enigmă, se descurca fără nicio îndoială de minune. 
Evident că nu putea controla ce scriau alţii despre ea, dar își 
păzea cu mare grijă intimitatea. Niciun status pe Facebook, nicio 
postare pe Twitter, ba chiar și telefonul mobil părea să nu fie 
înregistrat - o încălcare a regulilor poliţiei, pe care superiorii 
păreau s-o treacă fără probleme cu vederea. Hudson nu mai 


VP - 88 


văzuse niciodată așa ceva. Nu lăsase nicio urmă, online sau în 
viața reală, iar în biroul ei se aflau doar dosare de lucru și 
distincţii oficiale. Ceea ce îl frustra, îl intriga și, ca să fie sincer, îl 
și excita un pic. 


42. 


Helen rămase în biroul ei, cu ușa închisă și jaluzelele trase. 

În mod normal, lăsa ușa deschisă, ca să încurajeze afluxul 
firesc de informaţii, însă în seara asta trebuia să se gândească. 
Biroul înghesuit era refugiul ei, un loc unde să se retragă când 
avea nevoie de puţină liniște în mijlocul furtunii. De multe ori, 
Charlie venea cu ea să cearnă printre piste și să-și treacă în 
revistă progresele, dar Charlie era acasă după ce-i dăduseră 
liber medicii din spital. O vânătaie urâtă, poate chiar și o entorsă 
ușoară, dar nu era ceva care s-o împiedice să se întoarcă la 
lucru. Helen se bucura - avea senzaţia descurajantă că ancheta 
o lua razna rău. 

Lângă un dosar de pe birou era ascuns pe jumătate un pachet 
de Marlboro Gold. Helen era tentată să-l ia și să iasă în curte. 
Dar încerca să fumeze mai puţin și era hotărâtă să nu 
încoroneze o zi dezastruoasă cedând tentaţiei. Charlie avea să 
fie bine, ceea ce era o binecuvântare, dar în afară de asta, 
lucrurile n-ar fi avut cum să meargă mult mai rău. E drept, 
descoperiseră ascunzișul lui Martin - câinii polițiști îi luaseră 
urma și acum erau două unităţi canine care scotoceau pădurea 
în căutarea lui -, însă el era încă în libertate, iar instinctul îi 
spunea lui Helen că va fi greu de localizat. Era posibil să 
locuiască în pădure de aproape un an și jumătate, fiind zărit 
pentru scurt timp și chiar și atunci doar când își dorise el. Mai 
mult ca oricine, știa cum să dispară în adâncurile pădurii, să-și 
ascundă urmele, să se confunde cu peisajul. Dacă voia să 
dispară zile în șir, sau chiar săptămâni, ce șanse aveau ei să-l 
găsească? 

Helen se ridică și începu să se plimbe prin birou, furioasă și 
frustrată. Ajunseseră foarte aproape să-l prindă azi, dar le 
scăpase printre degete. Se dovedise fără îndoială un suspect 
imprevizibil și agresiv, însă lui Helen tot i-ar fi plăcut foarte tare 


VP - 89 


să-l aibă în faţa ei. Avea de răspuns la multe întrebări - despre 
comportamentul lui din trecut, despre motivele pentru care 
dispăruse în pădure și, bineînţeles, despre capturarea lui 
Charlie. Helen își dorea din tot sufletul să știe cum s-ar fi 
justificat. 

Nu exista niciun dubiu, Nathaniel Martin era un suspect bun 
pentru uciderea lui Tom Campbell. Mai atacase Woodland View 
și înainte - Charlie confirmase reacţia lui puternică când 
menţionase campingul - și dovedea un comportament instabil, 
violent, chiar irațional, ducând de unul singur război împotriva 
celor care pângăreau Mama-Natură. Era un om priceput să 
trăiască folosindu-și ingeniozitatea și producând orice avea 
nevoie din ce găsea în jur. E adevărat că prefera materialele 
naturale, dar în tabăra lui se găseau și obiecte din fier - oale de 
gătit, tacâmuri - și nu era chiar exclus să fi putut topi unele 
dintre ele ca să producă o armă letală. 

Și totuși existau lucruri care o puneau în încurcătură, lucruri 
care contraziceau ipoteza vinovăţiei lui. După spusele lui 
Charlie, Martin avusese ocazia să-și mărturisească păcatele, dar 
n-o făcuse, deși ea se afla cu totul la mila lui. Mai mult, nu exista 
nicio dovadă concretă că arma crimei s-ar fi aflat la el. Sigur, era 
posibil s-o fi luat cu el, împreună cu săgețile nefolosite, dar dacă 
își producea singur armamentul, n-ar fi fost de așteptat să 
găsească la colibă unelte sau ceva resturi rămase după ce le 
făcuse? 

Evident, ar fi putut fi în altă parte, însă Martin nu era nomad - 
construcţia taberei durase multă vreme, iar borcanele cu fructe 
conservate, „baia” bine dotată și patul confortabil indicau că 
locuia acolo de ceva timp. Și atunci, unde erau dovezile 
meșteșugului lui letal? 

Mai mult, calul ucis era cel care o îngrijora pe Helen. Martin 
avea un trecut plin de violenţă și n-avea nicio problemă să ucidă 
ca să aibă ce mânca - iepurii morţi și hermelinele înfipte în pari 
în tabără sugerau că era un vânător eficient. Dar și aici erau 
probleme. Animalele alea păreau să fi fost prinse în capcană și 
nu doborâte și, în plus, atacul asupra lor n-avea nimic pervers 
sau neobișnuit. 

Locuitorii din păduri vânau iepuri de secole. 

Însă calul era altceva. Martin era hotărât să dea ceasul înapoi 
- filosofia lui declarată de „resălbăticire” implica o viaţă cum 


VP - 90 


duseseră strămoșii noștri din epocile preindustriale. Practic, asta 
însemna să te adaptezi la natura pădurii, să-i urmezi exemplul, 
să mănânci ce ţi se oferă - fructe de pădure, ciuperci, legume, 
tuberculi și ierburi - și să vânezi ce era în plus, câte un iepure, 
pasăre sau veveriță. Caii făceau parte din urzeala pădurii, erau 
parte din ritmul ei firesc, regenerativ, iar ce pășteau ei ici și colo 
asigura un serviciu natural de curățenie care menținea 
sănătatea pădurii. Să ataci un cal însemna de fapt să-i faci rău 
Mamei-Natură și contrazicea doctrinele esenţiale ale filosofiei lui 
Martin. 

Viziunea lui asupra lumii impunea să recoltezi ce-ţi trebuia ca 
să supravieţuiești. Profanarea sau distrugerea fără discriminare 
nu făceau parte din lexiconul lui. Uciderea calului nu servea 
niciunui scop - nu fusese luată nici carne, nici piele, iar copitele, 
dinţii și părul din coadă erau neatinse. Era un membru inofensiv 
și util al comunităţii din pădure, deci ce rost ar fi avut să-l ucizi? 

Poate că Martin folosise caii ca să-și perfecționeze calitățile de 
vânător. În definitiv, să ucizi o fiinţă umană era cu totul altceva 
decât să prinzi iepuri în capcane. Varianta asta i se părea mai 
logică lui Helen. Calul ar fi fost atunci ţintă de exerciţiu, poate 
chiar o etapă necesară pe calea către crimă - Martin își testase 
curajul ucigând un cal înainte să meargă mai departe și să ia 
viaţa unui om. Totuși, ce știa Helen despre convingerile și 
credințele lui Martin o punea pe gânduri. Martin mersese cu 
siguranţă prea departe, dar prezenţa lui permanentă în pădure 
și discuţia cu Charlie sugerau că era la fel de convins de 
importanţa protejării Mamei-Natură. 

Și atunci, aveau dreptate să creadă că Nathaniel Martin era 
făptașul lor? Sau era posibil ca pentru crima asta cumplită să fie 
responsabil ceva și mai sinistru, ba chiar mai malefic? 


43. 


— Te rog, Doamne, lasă-mă să mă trezesc. Te rog, Doamne, 
lasă-mă să mă trezesc... 

Repeta mantra fără suflare, rugându-se să fie aruncată afară 
din acest coșmar oribil. Să se întoarcă în cortul ei, înapoi la 
Matteo... Dar când deschise ochii, era tot în iad. 


VP - 91 


Lauren se înfioră, strângându-și braţele în jurul ei. Era 
îngheţată bocnă, avea tricoul și șortul îmbibate de ploaie și era 
copleșită de groază. Închise din nou ochii și suspină încet, 
disperată. 

De ce i se întâmpla așa ceva? Ce se întâmpla? Petrecuse o 
seară plăcută cu Matteo, apoi aţipise. Doar ca să se trezească, 
înghețată și năucită, în beznă. La început, crezuse că le fusese 
luat pe sus cortul. Însă apoi își dăduse seama că era în inima 
pădurii, înconjurată din toate părţile de copaci falnici și 
vegetaţie abundentă. Îl strigase pe Matteo - o dată, de două ori, 
de trei ori -, dar degeaba, întâi îi răspunsese tăcerea, iar 
foșnetul ușor al vântului fusese singurul însoțitor al tulburării ei. 
Apoi auzise pași. 

Se întorsese, oftând ușurată și sperând să-l vadă pe Matteo. 
Însă priveliștea care o întâmpină îi îngheţă sângele în vine. O 
siluetă înaltă, cu glugă, venea direct către ea. 

Abia îi distingea conturul în beznă - silueta era perfect 
camuflată - și nu-i putea vedea chipul. Însă știa cu certitudine 
absolută că avea de gând să-i facă rău. 

— Fugi. 

Ordinul fusese răstit. Imediat, se întorsese și fugise, nimerind 
direct în cel mai apropiat tufiș. Spinii îi sfâșiară braţele și 
coapsele, dar nu luă în seamă usturimea cumplită, mergând mai 
departe, și mai departe, și mai departe. Habar n-avea de ce 
fugea, nici de cine fugea, însă instinctul îi spunea că orice 
ezitare i-ar fi fatală. Trebuia să scape. 

Dar cum ar fi putut? Când habar n-avea unde e, nici în ce 
direcție s-o apuce? Pădurea părea s-o încolțească - de câte ori 
țâșnea într-o parte, ajungea la un zid compact de vegetaţie. 
Țâșnea în altă direcție, se împiedica de vreun obstacol ascuns 
sau îl zărea pe e/, mergând fără zgomot în urma ei. 

Își înghiţi groaza și se strădui în continuare, agăţându-se de 
frunziș, croindu-și o cale înainte. Însă trupul părea să se revolte 
împotriva ei - capul îi bubuia, avea gâtul uscat, plămânii erau 
însetați după oxigen. Era în formă și sănătoasă, deci de ce se 
simţea așa de rău? Asta-ţi făcea groaza? 

Împleticindu-se prin tufăriș, zări o potecă în faţă și ţâșni către 
ea. Imediat, piciorul drept lovi ceva rigid și simţi cum cade. Se 
ghemui pe jos, iar capul lovi cu putere pământul, în timp ce 
genunchiul îi fu străbătut de o durere violentă. Șocată, năucită, 


VP - 92 


se uită în jur - și descoperi că se împiedicase de o rădăcină de 
copac, zdrelindu-și în cădere genunchiul stâng de unul dintre 
tentaculele lemnoase aflate la suprafață. 

Îi dădură lacrimile în timp ce trupul îi fu cuprins de agonie și 
simţi cum i se face greață și devine tot mai slăbită. Chiar și așa, 
se trezi ridicându-se împleticit în picioare și șchiopătând mai 
departe, hotărâtă să nu se oprească. Cu fiecare pas, încerca să 
meargă mai repede, fără să ia în seamă protestele genunchiului, 
străduindu-se să avanseze prin beznă. 

Dar și el era aproape, îl simţea. Recuperase din distanță, 
poate că acum chiar își pregătea atacul. Cu toată spaima ei, 
Lauren simţi că trebuia să știe. Voia să se poată apăra și, poate, 
dacă Dumnezeu era de partea ei, să păcălească moartea. 
intinse gâtul și se uită peste umăr, în timp ce mergea 
clătinându-se. 

Era la mai puţin de 10 metri de ea. Silueta, care fusese 
învăluită în întuneric, era luminată acum de luna care ieșise din 
nori. Lauren încetini și mai mult, disperată să afle cine era 
urmăritorul. Avea haine verde-închis, poate chiar negre, și 
lucioase, care reflectau lumina lunii. Gluga era făcută din același 
material, însă pe Lauren o interesa ce era în interiorul ei. Cine 
era individul? 

Privind în neant, Lauren icni, cuprinsă de nedumerire și 
groază. Vânătorul n-avea chip omenesc. Nu distingea niciun fel 
de trăsături, în afară de doi ochi imenși, ca niște felinare. 

— Te rog, nu... 

Era cuprinsă de groază. Ce era chestia aia? Vreun spirit 
malefic? O umbră ridicată din iad ca s-o tortureze? Convinsă 
acum că era blocată într-un coșmar real, merse mai departe, 
disperată să mărească distanţa dintre ea și urmăritor. Insă 
disperarea îi ucidea speranţa, iar teama îi copleșea voinţa de a 
supraviețui. Era vânată de ceva monstruos, de ceva ireal. 

Și se aștepta s-o ajungă moartea din clipă în clipă. 


44. 


Apăsă acceleraţia și porni vuind pe drumul pustiu. 


VP - 93 


După o zi grea, Helen voia să se îndepărteze de Southampton 
Central. Nu dorinţa de a se întoarce acasă o îmboldea - aceleași 
întrebări fără răspuns ar fi sâcâit-o și acolo -, ci setea de viteză. 
Când era asaltată din toate părţile, Helen recurgea uneori la 
durere ca să-și omoare anxietatea, dar alteori opta pentru 
adrenalina pe care nu i-o putea da decât viteza. Acum era târziu 
și drumurile erau pustii, oferindu-i cale liberă. 

Când plecase din centrul de comandă, o sunase pe 
inspectorul-șef Simmons. Fusese util s-o pună la curent, însă 
discuţia nu-i domolise temerile și nici n-o ajutase să avanseze, 
așa că până la urmă se îndreptase către parcarea pentru 
motociclete. În scurt timp, se afla pe centură, aplecată ca să 
înfrunte vântul șuierător și înclinându-se în curbe. Mersese 
prima dată cu motocicleta când avea 15 ani - după 30 de ani, 
tot îi mai dădea un fior. _ 

Însă nu era nesăbuită, nici obsedată de viteză. Își forţa 
motocicleta și trupul, dar controla tot timpul situaţia, riscându-și 
doar propria viață în timp ce gonea pe drum. Avea simţurile în 
alertă, verificând permanent drumul din faţă, dar și ce se afla în 
spate. lar acum, când se uită pentru a enșpea oară în oglinzi, 
observă ceva. 

Pe drum gonea o motocicletă, la vreo 100 de metri în urma ei. 
Nu era acolo când verificase cu câteva secunde în urmă, iar ea 
nu mai încetinise de ceva vreme la stopuri, deci motociclistul 
mergea probabil într-un ritm drăcesc. De ce gonea așa de tare? 
Și încotro se îndrepta cu așa viteză? Intrigată, Helen reduse 
viteza, trăgându-se ușor spre stânga ca să-l lase s-o 
depășească. 

Spre surprinderea ei, motocicleta încetini, rămânând la o 
distanță sigură de ea. | se încordă imediat tot trupul. O 
urmărea? Reduse și mai mult viteza, cu ochii lipiţi de oglinzi. 
Motociclistul reacţionă, copiindu-i mișcările și transmițându-i tot 
ce avea nevoie să știe - mai puţin cine o urmărea și de ce. 

Avea nervii întinși. Fusese urmărită de prea multe ori ca să nu 
fie vigilentă. Dar nu putea face mare lucru până nu știa cu ce- 
are de-a face și nici nu-i plăcea ideea că este prada altcuiva, așa 
încât, luând o hotărâre instinctivă, frână brusc. 

Își luă prin surprindere urmăritorul, care trecu pe lângă ea, 
înainte să încetinească. Dar era prea puţin și prea târziu. 
Motocicleta era un model popular, fără nimic deosebit, însă 


VP - 94 


Helen recunoscu casca și îngerul înaripat distinctiv de pe lateral. 
Era Joseph Hudson. 

Mintea îi gonea nebunește. Din câte își aducea aminte, stătea 
în partea asta a orașului, așa că putea exista o explicaţie 
nevinovată pentru prezența lui aici. Poate că rămăsese în urmă 
fiindcă nu voia să depășească viteza legală în fața noii lui șefe 
sau pentru că voia să nu fie recunoscut, de teamă că o să pară 
că o urmărea. 

Însă Helen nu era convinsă de niciuna dintre aceste explicaţii. 
N-o urmărise ca s-o intimideze, nu venise peste ea, încercând s- 
o dea deoparte din drum. Nu, urmărirea avea ceva precaut, 
chiar un pic timid. O controla de la distanţă? Poate, dar dacă așa 
era, era o urmărire stângace. Și atunci, ar fi trebuit să-l vadă? 
Oare chipeșul detectiv-sergent flirta cu ea? 

Oricât de nepotrivit ar fi fost, Helen spera că asta era și nu 
ceva mai sinistru - amintirile cu Robert Stonehill erau încă 
proaspete. Oricum, n-avea să fie obiectul pasiv al atenţiei lui - 
nu jucase niciodată până acum după regulile altcuiva. 

Încetini și mai mult, aproape oprind și apoi, când și Hudson 
făcu la fel, apăsă din nou accelerația. Motocicleta ei țâșni 
înainte, acul mișcându-se nebunește pe vitezometru când 
ajunse la 60 km/h, apoi la 100 și apoi la 130. In timp ce motorul 
vuia, aruncă o privire peste umăr. Hudson reacţionase la 
mișcarea ei bruscă, dar prea târziu. 

Cursa se încheiase. 


45. 


Lauren se avântă în pădure, fără să mai îndrăznească să se 
uite în urmă, sperând că elanul ei neabătut ar putea-o feri de 
rău. Știa că era tot în urma ei, îl auzea înaintând când trecea 
prin tufișuri, dar, minunea minunilor, ea încă era în viaţă. 
Genunchiul zvâcnea cumplit, dar în ultimele câteva minute 
găsise o cale să facă faţă, ignorând durerea când o luă din nou 
la fugă. 

Îi ardeau plămânii, abia respira, dar trăgea tare. Ochii i se 
obișnuiseră cu întunericul și putea să evite mai bine capcanele 
presărate în cale. Nu se mai gândea la cine îi face așa ceva sau 


VP - 95 


de ce, voia doar să trăiască, să fie din nou cu Matteo. 
Adunându-și toată energia, ţâșni mai repede, îndrăznind să 
spere. Oare îl surprinsese pe urmăritor cu energia și hotărârea 
ei? Era posibil chiar să fi mărit distanţa dintre ei? Gândul o 
îmboldi mai departe și sări cu ușurință peste un buștean căzut, 
aterizând elegant de cealaltă parte. 

Se simţea aproape isterică, ba chiar un pic euforică. Știa că 
era rănită - tălpile picioarelor erau lipicioase și o dureau, fără 
îndoială ferfeniţite de spinii căzuţi pe pământ, dar nu-i păsa. 
Avansa, străbătea pădurea, mergea înainte și tot înainte. Din 
senin, simţi brusc că ar putea continua veșnic, că ar putea 
depăși pe oricine, că ar putea supraviețui. 

Și atunci o zări. Lumină în față. Miji ochii, temându-se că 
simţurile o înșelau. Dar nu încăpea nicio îndoială, pădurea se 
rărea. Simţi un val de speranţă. Dacă putea ieși din bezna asta 
nenorocită, poate că ar putea găsi un drum, ar putea face semn 
vreunui șofer, ar putea da peste o casă unde să se 
adăpostească. 

Nu mai percepea ce era în spatele ei, gonind spre salvare. Era 
la 12 metri, apoi la 10, apoi la 5. Cu un urlet de triumf, se 
eliberă din pădurea întunecată, ieșind în fugă pe un izlaz. Un pic 
mai departe era un zid scund de piatră și goni spre el, cu 
picioarele țâșnind pe pământul umed. Il sări cu ușurință și fugi 
mai departe, cercetând orizontul în căutare de semne de viaţă. 

Însă în timp ce alerga, o cuprinse teama. Nu zărea nimic în 
faţă. Nicio lumină, nicio siluetă, nimic. Cum era posibil? 
instinctul o făcu să încetinească ritmul și după câteva clipe se 
opri brusc. 

O clipă, crezu că s-ar putea să cadă, clătinându-se pe 
marginea stâncii abrupte. Însă își aruncă greutatea în spate și 
se îndreptă împleticindu-se. Se salvase, dar acum i se învârtea 
capul. Habar n-avusese că a înaintat așa de mult spre sudul 
pădurii - trebuie să se fi aflat la kilometri întregi de camping. 
Riscă încă o privire peste margine. Panta era cumplită - 30 de 
metri sau chiar mai mult până la marea agitată, care se lovea cu 
furie de stânci. Dar care era alternativă? 

Se întoarse, știind foarte bine ce avea să vadă. Silueta cu 
glugă venea spre ea, dar acum nu se mai grăbea. Urmăritorul 
nu părea nici fără suflare, nici îngrijorat, plutind înspăimântător 
spre ea, cât se poate de sigur de victorie. Tremurând, Lauren 


VP - 96 


privi în jur, căutând vreo cale de salvare, dar nu exista niciuna. 
Era prinsă între ciocan și nicovală. 

— Te rog..., scânci ea. 

Dar știa că n-avea să existe nicio milă. Se răsuci, făcu un pas 
către marginea stâncii... dar valurile bubuitoare o puseră din 
nou pe gânduri. 

— Te rog... 

Vorbea singură, cu lacrimi prelingându-i-se pe obraji, dar știa 
că n-are niciun rost. 

Era momentul să moară. 


46. 


Alice privea în adâncul ceștii de cafea, cu un presentiment 
negru. În ciuda soarelui strălucitor din zori, care pătrundea prin 
ferestrele din podea până în tavan, lichidul întunecat îi oglindea 
dispoziția. Se simţea greoaie, abătută, pierdută în ceaţă. 

Ce-ar trebui să facă? Era hotărârea corectă? De câte ori 
credea că a găsit un mod de acţiune, se răzgândea din cauza 
ezitărilor, a posibilelor capcane care se iveau când își punea sub 
semnul întrebării planul. O parte din toate astea se datora 
precauţiei, ba chiar unei sensibilităţi pentru sentimentele și 
bunăstarea fiicei ei, dar o altă parte era lașitate pur și simplu. Se 
simţea vinovată, îngrozitor de vinovată, nesigură cum să repare 
lucrurile. 

Îi întorsese spatele fiicei ei. N-avea rost să înfrumusețeze 
lucrurile, asta făcuse. Și deși fuseseră niște circumstanţe 
atenuante, știa că lumea o judecă. Nu-i zicea nimeni nimic în 
faţă, dar toţi credeau că un părinte n-ar trebui niciodată să rupă 
legăturile cu copilul lui, indiferent de situaţie. O parte din ea 
simţea la fel, dar dacă ar fi putut și restul lumii să vadă în 
sufletul ei, dacă i-ar fi văzut tumultul, poate că oamenii ar fi fost 
un pic mai îngăduitori cu ea. 

Adevărul este că nu poţi să rupi complet legătura cu cineva 
care e sânge din sângele tău. Odată ce ai purtat sarcina, ai dat 
naștere copilului și l-ai crescut, există o legătură care nu dispare 
niciodată, orice s-ar întâmpla. Și, chiar cu tot ce se petrecuse, 
tot simţea o atracţie puternică, avea tot timpul în cap gânduri 


VP - 97 


despre fiica ei înstrăinată, se gândea obsesiv la tot ce suferise, 
la tot ce s-ar putea să mai sufere încă. 

De-asta era predispusă la pasele astea întunecate, de-asta se 
simţea așa de des atât de deprimată. Și de-asta trebuia să facă 
ceva. Oricât de greu ar fi fost pentru ambele părţi, trebuia să 
facă ceva. Alternativa - să înnebunească încet-încet, zi după zi - 
era de negândit. Era momentul să ia taurul de coarne, 
momentul să îndrepte lucrurile. 

Se ruga doar să nu fie prea târziu. 


47. 


— Ce-ar fi să vin cu tine la serviciu? 

Charlie nu putu să nu zâmbească, în ciuda durerii. 

— Mi-ar plăcea foarte tare, scumpo, dar trebuie să fii un pic 
mai mare ca să-ţi dea cătușe și o legitimaţie... 

Jessica se întunecă la faţă și începu iar să-și împingă cerealele 
prin castron. 

— Dar uite cum facem. Cam la fiecare șase luni, copiii pot să 
vină la secţia de poliţie și să se uite pe-acolo. Poţi să cunoști 
câini de urmărire și să vorbești cu polițiști adevăraţi. Ce-ar fi să 
facem și noi la fel? 

— Vreau să merg azi, insistă Jessica bosumflată. 

— Știu și e foarte frumos din partea ta. Dar cred că pot să mă 
descurc, chiar dacă o să trebuiască să sar într-un picior. 

Charlie ţopăi de la masă la chiuvetă, sperând să-i smulgă un 
zâmbet. Dar nu se alese cu nimic, fiind răsplătită în schimb cu o 
durere ascuțită în susul gambei stângi. Deși putea să calce cu 
greu pe piciorul rănit, încă era foarte umflat. În sufletul ei, știa 
că ar trebui să stea acasă și să se odihnească, dar știa și că așa 
spaimele ei n-ar fi făcut decât să se intensifice. 

— Nu vreau să mă duc la școală. 

Lui Charlie îi stătu inima. 

— De ce, scumpo? E ceva în neregulă? o întrebă și veni 
șchiopătând către ea. 

— Vreau să stau să am grijă de tine. 

— Dar ţi-am zis că sunt bine... 

— Nu vreau să mă duc, insistă Jessica. 


VP - 98 


— Uite, iubito, știu că e greu. Școala poate fi uneori 
înspăimântătoare - cu toți copiii ăia mari, cu fețele alea noi. Dar 
profesorii sunt drăguți și... 

— Nu-mi place de ea. 

— De cine? 

— Doamna Barnard. 

— De ce? 

Jessica nu răspunse, dar își împinse castronul din faţă. Charlie 
observă că abia se atinsese de cereale și de sucul de mere. 

— S-a întâmplat ceva? A zis ceva care te-a supărat? 

— Nu-mi place. Te rog, pot să vin cu tine la serviciu...? 

Pe Charlie o cuprinse iritarea. Era extenuată, încordată și 
încerca să facă tot ce putea într-o situaţie dificilă. Dar nimic din 
ce spunea nu părea să îmbunătăţească lucrurile. 

— Ți-am explicat de ce nu se poate, Jessie, și acum chiar 
întârziem... 

Aruncă o privire agitată la ceas. Trebuiau să plece dacă era să 
ajungă la timp azi. 

—... așa că dacă ai terminat de mâncat, hai să luăm 
ghiozdanul și să mergem. 

Jessica rămase pe loc, părând nemulțumită și puţin pierdută. 
Brusc, toată iritarea se evaporă, iar Charlie simţi cum o ia din 
nou în stăpânire anxietatea. 

— Dacă ar fi vreo problemă, mi-ai spune, nu? 

Nu-și putea alunga ușorul tremur din voce. 

— lubito...? 

Jessica se gândi un pic. Apoi ridică privirea spre Charlie și 
spuse apăsat: 

— Nu vreau să mă duc. 


48. 


leșiră din casă în șir indian - mama, fiica, apoi tatăl. Duceau 
efectele standard ale curselor de dimineaţă - ghiozdane, 
echipamente de sport, reportofon - și păreau grăbiţi. Se 
deschiseră ușile, genţile fură aruncate înăuntru, motorul porni. 
Işi vedeau de treabă cu seriozitate și cu o ușurință exersată, 
fără să fie conștienți că sunt urmăriţi. 


VP - 99 


Helen făcu un pas în spate, temându-se să nu fie reperată. În 
realitate, nu prea exista niciun risc - își alesese bine punctul de 
observaţie -, dar nu voia să-i sperie. Nici nu voia să-i fie 
observată prezenţa. Christina și-ar fi adus sigur aminte de ea și 
n-ar fi primit prea bine apariţia sa neașteptată acasă. Helen nu 
adusese decât vești proaste familiei ăsteia. 

Trecuseră ani de când n-o mai văzuse pe Christina, dar arăta 
bine. Cu haine scumpe, păr strălucitor și machiaj aplicat expert, 
arăta bine pentru vârsta mijlocie. Și Elsie părea în formă bună. 
În mod previzibil, Helen fusese surprinsă de cât de mult 
crescuse - nu doar în înălțime, ci și de cât de mult se 
maturizase. Bebelușul de care-și aducea ea aminte era acum o 
domnișorică și se îndrepta către adolescenţă. Părea plină de 
viaţă, inteligentă, vorbăreaţă - departe de copilul morocăânos pe 
care-l cunoscuse ea. Helen simţi o undă de rușine că stătuse 
departe atât de mult timp. 

Avusese o scurtă relaţie cu tatăl ei, după ce Christina îl 
dăduse afară. Mark se lupta să facă față destrămării căsniciei și 
statutului de tată cu jumătate de normă și dăduse în patima 
băuturii. La vremea aceea, era principalul detectiv-sergent al lui 
Helen, așa că-l preluase ea, ajutându-l să învingă băutura. Pe 
parcurs, granițele deveniseră neclare și începuseră să iasă 
împreună. Era o greșeală care avusese urmări catastrofale, 
pentru că Mark murise în timpul serviciului, în parte din cauza 
relaţiei cu ea. Helen se simţise nespus de vinovată, cu inima 
îndurerată pentru Christina și Elsie, ambele distruse de moartea 
lui, și hotărâse să se asigure că sunt amândouă în siguranţă, 
conștientă de calea lungă și dificilă pe care o aveau de 
străbătut. 

Se ținuse de cuvânt câţiva ani, însă inevitabil, pe măsură ce 
viaţa devenea tot mai complicată, vizitele ei neanunţate se 
răriseră. Auzise zvonuri că se recăsătorise, dar era prima dată 
când îl vedea și pe soţul ei. Era exact cum se așteptase - 
Christinei îi plăcea ca oamenii din viaţa ei să fie bine îmbrăcaţi 
-, dar bărbatul părea să aibă și ceva blând în el. Era afectuos și 
prietenos cu Elsie, tachinând-o în timp ce încerca să convingă 
fetița care pierdea vremea să urce în mașină. Relaţia lor părea 
caldă și relaxată. Păreau fericiţi. 

Era departe de primele zile, după ce Helen le dăduse vestea 
că Mark fusese ucis. Christina se arătase distrusă, dragostea ei 


VP - 100 


reziduală ieșind la iveală în pofida despărțirii, iar Elsie pur și 
simplu nu pricepuse, incapabilă să înţeleagă de ce n-o să-l mai 
vadă niciodată pe tăticul ei. Fusese foarte greu de privit, iar 
acum se bucura să vadă cum își reclădiseră viețile. Dovedeau că 
până la urmă mai există speranţă. 

Helen petrecuse încă o noapte fără somn, cu mintea revenind 
la urmărirea lui Joseph Hudson, dar și la ce-i spusese Grace 
Simmons. Nu te agăța de trecut, pentru că o să te mănânce. 
Cuvintele ei îi reveneau în minte acum, când se uita la familia 
care pleca de-acasă, discutând și râzând. Ceva o împinsese pe 
Helen să vină în dimineaţa asta. Să fi fost ca să onoreze stafia 
lui Mark, ultima persoană cu care avusese o relaţie serioasă? 
Sau ca să se convingă că era posibil să te refaci după o 
tragedie? Că era posibil să mergi mai departe? 

Helen încă se gândea la asta, când începu să-i bâzâie 
telefonul. Era Hudson. După o ezitare de o clipă, Helen 
răspunse. 

— Detectiv-inspector Grace. 

— Scuze că te deranjez așa devreme, spuse el pe nerăsuflate. 
Dar m-am gândit că vrei să știi... 

Făcu o pauză înainte să dea replica de graţie: 

— Un bărbat tocmai a raportat că iubita lui a dispărut dintr-un 
camping din New Forest. 


49. 


— Devii înfumurată... 

Emilia șopti cuvintele în timp ce-și privea imaginea, abia 
înăbușindu-și un zâmbet. Era la toaleta femeilor de la serviciu și 
era singură. Nu avea obiceiul să vorbească singură în timp ce-și 
verifica machiajul, nici să simtă altceva decât demoralizare când 
își cerceta chipul plin de cicatrici, dar în dimineaţa asta se 
simţea veselă, ba chiar un pic frivolă. 

Ediția de-aseară fusese una dintre cele vândute cel mai rapid 
din istoria ziarului. Dispăruse de pe rafturi, iar distribuitorii și 
supermarketurile se străduiseră să facă faţă cererii. Cei mai 
mulți dintre locuitorii orașului erau în plină planificare a 
vacantelor de vară, o bună parte dintre ei având de gând să se 


VP - 101 


ducă în New Forest. Dar gata de-acum - nu câtă vreme bântuia 
pe-acolo un maniac ucigaș. Localnicii sorbiseră toate detaliile - 
poiana întunecoasă, cadavrul spânzurat, săgețile de arbaletă -, 
apoi intraseră pe reţelele sociale, iar panica se răspândise cu 
repeziciune. Nu fusese o zi rea. _ 

Tăcerea persistentă a poliţiei îi susținuse cauza. In absenţa 
oricăror informaţii concrete, presa apelase la ea pentru detalii. 
Era bine cunoscută după incidentul cu Daisy Anderson și părea 
să se afle din nou în poziţie avantajoasă într-un subiect fierbinte. 
Întotdeauna dornică să-și consolideze statutul, Emilia se 
conformase bucuroasă. Făcuse deja două interviuri la radio și 
urma în scurt timp și o apariţie la BBC South. 

Gândul o făcu să zâmbească. Radioul era foarte bun, dar orice 
ziarist din presa scrisă visa să aibă un moment de glorie pe 
micul ecran. 

Întinzându-și fondul de ten, Emilia mai verifică o dată rujul, 
după care-și adună lucrurile. leșind de la baie, se grăbi pe 
coridor, conștientă că taxiul avea să ajungă curând. Intre timp, 
își scoase telefonul și se uită pe WhatsApp, înainte să deschidă 
Twitterul. Fu imediat intrigată să găsească multe postări cu 
hashtagul /newforestkiller. Majoritatea erau simple speculații și 
postări alarmiste, dar toate reprezentau reacții la un tweet scris 
mai devreme, în cursul dimineţii. 

„Agitaţie la campingul nostru azi-dimineaţă. O femeie dată 
dispărută. E cazul să ne facem griji??? 4newforestkiller”. 

Postarea îi aparţinea lui Squeakybum74 și avea câteva 
fețișoare zâmbitoare, deci probabil că autoarea nu era prea 
îngrijorată. Pentru ea era doar o glumă, dar Emilia o luă foarte în 
serios, cercetând poza care însoțea textul, înfățișa un bărbat 
nebărbierit, cu părul negru creţ vâlvoi, care discuta cu niște 
polițiști în uniformă. Pozele erau făcute pe furiș și de la distanţă, 
dar chiar și așa era clar că bărbatul era foarte tulburat. 

Strângând telefonul în mână, Emilia se grăbi spre ieșire, 
scriind din mers. Avea să ia legătura cu autoarea postării, să 
afle unde era campingul și s-o sfătuiască să nu mai publice 
niciun mesaj până nu ajungea ea acolo. Emilia fugi spre ușă, 
simțind fiorul familiar, entuziasmul dat de apariţia unei piste noi. 
Brusc, toate planurile ei pentru dimineaţa asta se duseră pe apa 
Sâmbetei, dar nu-i păsa nici cât negru sub unghie. 

Apariţia ei la BBC South trebuia să mai aștepte. 


VP - 102 


50. 


— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Tonul lui Helen era blând, dar ferm. Era închisă cu Matteo 
Dominici în biroul administratorului campingului Sunnyside. 
Bărbatul anunţase la prima oră că iubita lui, Lauren Scott, 
dispăruse și era încă tulburat. Distras, anxios, palid, își tot 
trecea degetele prin părul des și arunca priviri în jur. Parcă s-ar 
fi așteptat s-o vadă pe Lauren apărând din senin undeva în 
birou, însă tânăra nu mai fusese văzută de câteva ore, deși își 
lăsase toate lucrurile și hainele în cort. 

— Te rog, Matteo, trebuie să te concentrezi. 

— Îmi pare rău, nu mă simt bine... 

— Putem să-ți aducem ceva? Apă? Nurofen? 

— Ambele, te rog. Mă simt ca dracu’, răspunse el răgușit, 
frecându-și fruntea. 

— O noapte grea, nu? replică Helen, încercând să se rezume 
la subiecte de conversaţie simple, în timp ce îi făcu semn 
poliţistului în uniformă să aducă analgezicele. 

— Nici vorbă. Nimic de genul ăsta. 

Părea aproape jignit, ceea ce o surprinse. Matteo îi observă 
reacţia, pentru că explică: 

— Noi nu bem. Și nici droguri nu luăm, dacă la asta te 
gândești. Suntem amândoi foști alcoolici. 

— Am înţeles. 

— Așa ne-am cunoscut, la Alcoolicii Anonimi. Sunt deja doi ani 
de când nu mai bem. 

— Mă bucur pentru voi, răspunse ea cu sinceritate, perfect 
conștientă de distrugerile pe care le poate provoca alcoolul. Și 
de cât timp sunteți împreună? 

— De un an și jumătate. Mi-a trebuit ceva până să-mi adun 
curajul s-o invit în oraș, dar de-atunci suntem de nedespărțit. Nu 
găsești una ca ea pe toate drumurile. 

Helen zâmbi, încercând să alunge imaginile care-i pătrundeau 
în conștient - imagini cu locul unde s-ar putea afla Lauren, cei 
s-ar fi putut întâmpla. 

— Și ce s-a petrecut aseară? 

— Nimic. Oricum, nimic neobișnuit..., răspunse el rar, ca și 
cum ar fi încercat să înțeleagă ce se petrecuse. Am ajuns pe 


VP - 103 


ploaie abundentă, am ridicat tabăra, apoi am petrecut seara în 
cort. Era prea multă umezeală ca să faci orice altceva. 

— V-aţi întâlnit cu cineva? Ai văzut pe cineva lângă cort? 

— Nu, am fost singuri toată seara. 

— Și v-aţi culcat pe la...? 

— Pe la 11, 11 și jumătate. 

— Și când ţi-ai dat seama că a dispărut? 

— Imediat după răsărit. M-a trezit lumina, sau poate 
păsările... 

— Și? 

— Și nu mai era. Toate lucrurile ei erau aici, dar cortul era 
deschis și nu se vedea nici urmă de ea. Am ocolit de trei ori 
tabăra, apoi m-am așezat și am așteptat o oră, în caz că s-o fi 
dus în sat cine știe de ce. 

— Dar vreo mașină? 

— N-am. Am venit cu autobuzul. 

Helen își notă în minte să verifice. Era un autobuz cu bilet 
pentru toată ziua, care mergea în timpul sezonului turistic și cu 
care veniseră probabil la camping, dar orice detaliu trebuia 
cercetat. 

— Și ai sunat la poliţie imediat după 8:30... 

— Da. Până atunci, lipsea deja de aproape trei ore. Am zis că 
poate exagerez, dar... 

Helen încuviinţă înţelegătoare. 

— Ce i s-a-ntâmplat? 

Matteo o privea direct în ochi. 

— Până și eu știu că nu vin așa de mulţi polițiști pentru o 
persoană dispărută. 

— Încă nu știu, răspunse Helen cu sinceritate, bucurându-se 
în sinea ei că Matteo nu citise ediția de-aseară din Evening 
News. Dar am de gând să aflu. Spune-mi, Matteo, te simţi des 
rău când te trezești? Suferi de vreo boală sau... 

— Nu. Mintea limpede e unul dintre avantajele lăsatului de 
băut. 

— Și atunci, cum explici durerea de cap? 

Helen îl văzu cum mijește ochii, ca și când ar fi detectat 
neîncredere. 

— Habar n-am. Ne-am culcat ca de obicei, fără să bem, cu 
mintea limpede, dar când m-am trezit mă simţeam groaznic. 
Ametit, cu greață, cu o durere de cap cumplită. 


VP - 104 


— Și în timpul nopţii îţi aduci aminte să te fi deranjat ceva? 
Zgomote? Mișcare de orice fel pe lângă cort? 

— Nu, nu prea, răspunse el șovăitor. 

— Chiar nimic? 

— Nu, adică n-am auzit-o plecând sau ceva de genul ăsta. 

— Dar... 

— Dar... cred că am auzit o mașină la un moment dat. Nu 
sunt foarte sigur, era un zgomot destul de slab, dar părea să fie 
o mașină. Torsul unui motor, încet și constant... 

— N-ai văzut vehiculul? 

— Nu, îmi aduc aminte doar pe jumătate, ca să fiu sincer. 
Eram așa de rupt de oboseală azi-noapte, că nu cred că am 
deschis ochii nici măcar o dată... 

Părea abătut, ca și cum lipsa lui de vigilenţă era de vină 
pentru dispariţia lui Lauren. Profitând de întoarcerea poliţistului 
în uniformă, Helen îl lăsă pe Matteo să-și ia Nurofenul și promise 
să se întoarcă repede. 

leși din birou și se îndreptă direct spre cortul lui Matteo, care 
fusese înconjurat cu bandă. Ceva mai departe, îi văzu pe Charlie 
și pe Hudson interogându-i pe turiști, Charlie șchiopătând de la 
un cort la altul. Dar nu zăbovi; ridică banda și se apropie de cort. 
De data asta nu-și mai bătu capul cu interiorul, cercetând însă 
exteriorul. Cortul lui Tom Campbell era ponosit, vechi și sfâșiat, 
însă al lui Matteo Dominici era nou-nouţ, parcă abia scos din 
cutie. Işi trecu mâna înmănușată peste material și pipăi 
țesătura, căutând vreun punct slab. Dar părea să fie în perfectă 
stare, capabil să respingă ploaia și pe oricine ar fi vrut să 
pătrundă în el. Dădu ocol cortului, căutând în continuare, 
convinsă că trebuie să existe pe undeva o spărtură. Dar și 
cealaltă parte părea în regulă, așa că trecu în spatele cortului. 
Aici încetini, străduindu-se să verifice fiecare cusătură și 
îmbinare și temându-se deja că s-ar putea să nu găsească 
nimic. 

Și atunci o văzu. O mică ruptură în țesătura cortului. Nu, nu o 
ruptură, era prea curată. Era o incizie. Cineva trecuse un cuţit 
sau un scalpel de-a lungul cusăturii și o desfăcuse, permițând 
accesul în cort. Era mică, nu mai lungă de 10 centimetri, dar era 
suficient de lată ca să lase să treacă un furtun sau o țeavă. 

Incă de la bun început, dispariţia fără niciun hop a lui Tom 
Campbell o îngrijorase, iar neliniștea nu făcuse decât să se 


VP - 105 


întețească odată cu dispariţia inexplicabilă a lui Lauren Scott. 
Însă în felul lui împiedicat, Matteo Dominici oferise o posibilă 
explicaţie. Fuseseră gazaţi. Melanie Walton nu-și dăduse seama, 
crezând că suferă de mahmureală, dar Matteo știa că e ceva în 
neregulă. Și tăietura din cort i-o dovedea lui Helen. g 

Se îndepărtă de cort și căută urme de cauciucuri. In ultimii 
ani, avusese loc o serie de atacuri ale unor bande organizate, 
îndreptate împotriva turiștilor și a proprietarilor de rulote, în 
special când călătoreau prin Franţa. Cortul sau rulota erau 
sparte, apoi era pompat înăuntru monoxid de carbon de la un 
vehicul cu motorul pornit la ralanti, astfel încât ocupanţii nu mai 
simțeau când erau jefuiți. Oare ucigașul lor făcea ceva 
asemănător? 

Era riscant - dacă pompai o doză prea mare, puteai să ucizi -, 
dar avea avantajul că toată lumea din cort rămânea 
inconștientă. Mai mult, niște hoți întreprinzători începuseră de 
curând să-și modifice vehiculele, adăugând scuturi de aluminiu 
capitonate care înăbușeau sunetul motorului și sporindu-și astfel 
șansele să scape nedepistați. Oare așa ceva se întâmplase aici? 
Matteo Dominici descrisese zgomotul ca „un tors de motor, încet 
și constant”, ceea ce lui Helen i se părea că seamănă foarte 
mult cu o mașină la ralanti. 

Pământul era îmbibat cu apă, iar picioarele îi alunecau pe sol. 
Și la 3 metri de cort, găsi urme de cauciucuri. Erau adânci și late 
- probabil un 4x4 - și n-aveau ce să caute acolo. Matteo spusese 
că au venit cu autobuzul, iar parcarea era în celălalt capăt al 
campingului, lângă intrare. Deci nu exista niciun motiv să 
parcheze vreo mașină aici. 

Decât dacă erai interesat de ocupanţii cortului. 


51. 


Maşina se hurduca prin iarbă în timp ce mergeau încet, dar cu 
viteză constantă pe marginea drumului. Joseph Hudson era în 
mijlocul unei discuții cu un turist năucit când îl convocase Helen. 
Îi explicase ce descoperise și o lăsase pe Charlie să caute 
martori, iar lui îi ceru să rechiziționeze o mașină. Apoi plecaseră, 
el la volan și Helen cu privirea pironită pe urmele de cauciucuri. 


VP - 106 


Se îndepărtau de camping, urmând un drumeag care-i duse 
către pădure și nu spre șosea. Hudson conducea hotărât, dar 
prudent, asigurându-se că evită urmele propriu-zise, care ar fi 
putut constitui o dovadă esenţială. Mergeau în tăcere, 
concentrați asupra misiunii, dar amândoi erau conștienți că 
începea să se contureze o imagine mai clară a crimelor. O 
imagine care-i făcea să se simtă descurajați. 

— Oprește. 

Hudson reacționă, frânând brusc. Mașina se opri, iar Helen 
ieși într-o clipită. Oprind motorul, Hudson cobori din mașină și o 
ocoli grăbit ca să ajungă la ea. 

Helen se lăsase pe coapse, cercetând urmele. 

— Aceleași urme, dar sunt mai adânci aici. Mult mai adânci... 
Uitându-se mai bine, Hudson văzu că avea dreptate. 

— Te gândești că ucigașul s-a oprit aici? 

— S-ar putea, răspunse Helen ridicându-se. Hai să vedem. 

Se îndepărtă de urme și se îndreptă cu grijă spre cei mai 
apropiaţi copaci. Hudson o urmă, cercetând pământul în căutare 
de zone cu iarbă culcată. Vegetaţia de pe marginea drumului 
era înaltă și sălbatică, așa că era greu să fii sigur, dar păreau să 
fie niște zone călcate în apropierea tufișurilor dese. 

— Uite. 

Helen se afla acum la marginea pădurii, arătând cu degetul 
spre un petic de pânză albă prins de creanga unui copac. 

— Tricoul ei? O vestă? 

Helen ridică din umeri, pășind sub creangă și înaintând 
prudent în pădure. Hudson o urmă, scotocind pădurea 
întunecată după indicii. 

— Acolo. 

O zări pe loc - o creangă ruptă care atârna stingher, la vreo 3 
metri de ei. Helen o cercetă, încuviinţă și porniră mai departe. 
Înaintau repede - găsiră încă două crengi rupte, o bucată mai 
mare de pânză și apoi o pată de sânge. Aproape că trecuseră pe 
lângă ea, însă Helen îl prinsese pe Hudson, arătându-i urma 
purpurie care începuse brusc să lucească într-o rază de soare 
din capătul unei crengi care arăta periculos. 

Continuară să înainteze, mergând după urma discretă de 
distrugere, până când cărarea se deschise în cele din urmă într- 
un luminiș. Helen era tot în faţă, iar Hudson îi auzi ușorul icnet 


VP - 107 


de groază chiar înainte să se oprească brusc. Adunându-și 
curajul, ieși și el în poiană și ridică privirea. 

Ca să vadă cadavrul lui Lauren Scott spânzurat de un copac 
din apropiere. 


52. 


Matteo Dominici. Lauren Scott. 

Degetul Emiliei zăbovi asupra numelor lor. Nu încăpea nicio 
îndoială - acesta era nefericitul cuplu. 

Când ajunsese la campingul Sunnyside, Emilia încercase să nu 
iasă în evidenţă, lăsând mașina departe și apropiindu-se prin 
pădure. Încă mai erau prezenţi o mulţime de polițiști și în zonă 
se desfășura o activitate intensă. În zona pentru picnic erau 
interogaţi câţiva turiști și, când se apropie cu atenţie de birou, îl 
văzu pe bărbatul tulburat cu păr vâlvoi dus de-acolo de un ofiţer 
de legătură grijuliu. Primul instinct al Emiliei era să-i 
urmărească, dar ar fi fost greu fără să fie văzută și, în plus, avea 
nevoie de informații solide. Așa că, tot instinctiv, ţâșni în biroul 
pustiu. 

Se duse la recepţie, se întinse și luă registrul oaspeţilor. Făcu 
repede o fotografie cu numele, apoi trecu la treabă. Cu un ochi 
după polițiști sau angajaţi ai campingului, începu să caute pe 
Google numele de pe listă, privind cu atenţie imaginile obţinute 
pentru fiecare nume. La a șaptea încercare, avu noroc. Matteo 
Dominici - cu claia lui de păr negru stufos - era inconfundabil. 
Apărea în mai multe poze cu braţul în jurul unei tinere drăguțe. 
Scotocind printre rezultatele de la Facebook cu numele „Lauren 
Scott”, confirmă rapid și identitatea iubitei lui. 

Deci asta era femeia dispărută. Niciunul dintre turiștii care 
erau interogaţi nu semăna cu ea și, ţinând cont de tulburarea lui 
Dominici, ea trebuie să fi fost. Oare poliţia găsise deja un 
cadavru? Sau era încă dispărută? Emilia știa că se pripește, dar 
asemănările dintre uciderea lui Tom Campbell și dispariţia lui 
Lauren erau prea izbitoare ca să fie o coincidenţă. Era convinsă 
că ucigașul din New Forest lovise din nou. 

Emilia se uita la fotografia de profil a femeii. Expresia ei 
deschisă și încrezătoare, chipul mic și drăguţ, chiar și hainele pe 


VP - 108 


care le purta - un tricou roz Race for Life - o transformau în 
imaginea perfectă pentru prima pagină de mâine. Poza fusese 
făcută în mod clar la încheierea cursei, când Lauren era 
extenuată, dar fericită, cu un zâmbet larg pe faţă. O să le 
meargă direct la suflet cititorilor - iată o tânără femeie blândă și 
plină de viaţă, care contribuia în societate - și o să ofere un 
contrast dătător de fiori cu răpirea. 

Articolul căpăta deja formă în mintea Emiliei, însă mai avea 
nevoie de detalii. Poate că avea să stea de vorbă cu ea vreunul 
dintre turiști. Sau poate că putea aborda un poliţist în uniformă - 
să vadă dacă vreunul dintre cei mai tineri putea fi intimidat sau 
încurajat să discute cu ea. Însă când aruncă o privire prudentă 
pe fereastră, fu surprinsă să constate că poliţia se retrăgea. 
Câțiva polițiști în uniformă rămaseră cu turiștii dezorientați, dar 
ceilalți - în special detectivii - se îndreptau în grabă către 
mașini. Deși „în grabă” era probabil un termen greșit pentru a o 
descrie pe detectivul-sergent Brooks, care șchiopăta destul de 
stângaci. Emilia se întrebă dacă suferise rana în exerciţiul 
funcțiunii. Poate în vreun fel de confruntare? 

Acum porneau motoarele și se trânteau uși. Revenind la 
realitate, Emilia își dădu seama că trebuie să ia pe loco 
hotărâre. Albă sau neagră? Dacă rămânea pe loc, ar fi putut 
obţine ceva informaţii interesante, dar cu siguranţă că o plecare 
în masă nu putea să însemne decât un singur lucru. 

Lăsând registrul din mână, Emilia ieși din birou, pornind în 
grabă prin pădure către mașină. Dacă putea ajunge acolo când 
asigurau locul faptei, poate că ar fi avut niște ocazii bune de 
făcut poze, ca să nu mai vorbim de șansa să ia echipa prin 
surprindere. Gândul îi trimise un fior de anticipare prin corp. 
Când se ajungea la asta, nimic nu-i plăcea mai mult decât 
freamătul vânătorii. 


53. 


Helen se îndreptă spre mașină, cu telefonul lipit de ureche. 
— E același individ? Același modus operandi? 


VP - 109 


Simmons părea concentrată, dar îngrijorată. Încă o crimă, 
comisă atât de repede, sugera că e vorba despre un făptaș 
neînfricat, nechibzuit sau și una, și alta. 

— Da, răspunse Helen repede. Echipa de legiști o să ajungă 
curând la faţa locului... dar n-am nicio îndoială că e a doua 
victimă. Pare că Scott a fost răpită, urmărită și apoi lăsată să 
sângereze până a murit. 

Urmă o scurtă pauză, apoi glasul lui Simmons se făcu din nou 
auzit. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Păi, e decizia ta de fapt, răspunse Helen. Dar nu cred că 
putem s-o ţinem pentru noi. Cel puţin, nu după titlurile de 
aseară. 

Se lăsă din nou tăcerea. Ambele femei fuseseră surprinse și 
înfuriate de articolul incendiar al Emiliei Garanita și descurajate 
de reacţiile de panică pe care le stârnise. Incorigibila ziaristă se 
bucura în mod evident de momentul ei de glorie și o sunase 
deja de două ori pe Helen pe mobil în dimineaţa asta ca să 
solicite un comentariu oficial - apeluri pe care Helen le ignorase 
cu hotărâre. 

— Crezi că ar trebui să emitem o alertă generală, să discutăm 
cu presa naţională? întrebă Simmons. 

— Săptămâna asta o să se reverse sute de turiști în New 
Forest. Dacă sunt în pericol, trebuie să-i anunţăm. 

— Vrem să-l identificăm pe Nathaniel Martin ca suspect? 

— Nu încă. Publicul n-o să ne ajute să-l scoatem la lumină - 
asta e treaba echipelor de căutare - și dacă-i dăm numele, asta 
n-o să împiedice lumea să vină cu alte informații. 

— OK. Îi spun ofițerului de presă să se ocupe imediat. O să 
sfătuim oamenii să-și refacă planurile, să se comporte cu 
prudenţă. Vrei să mă ocup eu de conferinţa de presă? 

Simmons o cunoștea prea bine. Helen detesta să-i ţină ziariștii 
predici când putea face ceva util în timpul ăla. 

— Ar fi minunat. Te ţin la curent. 

— Chiar te rog. 

Simmons închise, dar chiar înainte Helen o auzi cerându-i 
asistentei ei să-l cheme pe ofițerul de presă. Era unul dintre 
motivele pentru care o admira atât de tare pe noua ei șefă - nu 
pierdea vremea cu aiureli, era practică și hotărâtă - și era 


VP - 110 


necesar să-i urmeze exemplul. Helen îi făcu semn lui Hudson să 
vină la ea și urcă în mașină. 

— Încotro? întrebă el, așezându-se pe scaunul șoferului și 
pornind motorul. 

— Southampton Central, răspunse Helen pe ton sobru, dar 
hotărât. Avem treabă. 


54. 


— Deci considerăm că victimele au fost gazate? 

Echipa se întorsese la bază și se adunase în centrul de 
comandă. Helen îi pusese la curent cu ce descoperise și, 
previzibil, toți erau plini de întrebări. De data asta, detectivul- 
agent Reid vorbise primul. 

— Așa pare. Nu știm sigur ce a folosit, dar pariez pe monoxid 
de carbon. 

— Pentru că e comod dacă ai mașină, interveni Osborne. 

— Și nu lasă urme în sânge sau organe, adăugă Helen. Deci e 
greu de depistat. 

Poliţiștii digerară informaţia. Câtă vreme nu depășeai doza, 
nu încăpea îndoială că fumul de eșapament era o modalitate 
simplă și discretă să-ţi lași inconștientă potenţiala victimă. 

— Și apoi? Sunt lăsaţi liberi în pădure. 

— Probabil, răspunse detectivul-sergent Hudson. Urma după 
care am mers pare să indice o urmărire. Dar victima n-a fost 
ucisă în locul unde a fost găsită. Urma continua până la 
marginea unei stânci, cam la un kilometru distanţă. 

— Și după aia a fost târâtă înapoi în poiană? întrebă 
detectivul-agent Edwards. 

— N-am văzut nicio urmă de târâre, așa că pare că a fost 
dusă în braţe, răspunse Helen. Am găsit o singură pereche de 
urme - un fel de bocanc militar măsura 45. 

Helen apăsă ceva pe telefonul mobil și pe ecran apăru 
imaginea urmei de bocanc pe care o fotografiase. 

— Nu-i foarte reușită, dar o să fie suficientă până avem pozele 
lui Ross. E interesant că am văzut și ceva care seamănă cu 
urma unui singur bocanc pe tricoul victimei. Probabil că făptașul 


VP - 111 


a călcat-o. Sau a ţintuit-o la pământ, în timp ce trăgea una 
dintre săgeți... 

Un poliţist mai tânăr se înfioră, însă Helen continuă. 

— Ținând cont de măsura bocancului, forța necesară pentru 
transportul și ridicarea cadavrului și faptul că pare să existe un 
singur set de urme, aș sugera că e vorba de un singur bărbat, 
cu dimensiuni și forţă considerabile. Dacă nu găsim dovezi 
concrete care să indice contrariul, vreau să plecăm de la 
premisa asta. 

Membrii echipei încuviinţară. Nu prea îngusta opțiunile, dar 
trebuiau să înceapă de undeva. Helen răsfoi din nou pozele, 
deschizând încă una. 

— Asta-i un prim-plan cu urma de cauciuc despre care credem 
că a fost lăsată de mașina făptașului. Detectivul-agent 
McAndrew a început deja să lucreze pentru identificare. 

Îi făcu un semn cu capul lui McAndrew și toate capetele se 
întoarseră către ea. 

— E un cauciuc lat, de mare tonaj, ceea ce indică un off-road. 
Dacă mă uit la tiparul urmei, sunt destul de sigură că putem 
considera că e vorba de un Avon Rangemaster. Sunt niște 
anvelope scumpe și relativ rare, dar erau cauciucuri standard 
pentru Land Rover Defender. 

— Defender nu se mai produce, nu? interveni Edwards, 
obsedatul lor de mașini. 

— Land Rover a suspendat producţia acum câţiva ani, 
confirmă McAndrew. 

— Dar cred că mașina asta e mai veche. Tiparul urmelor 
provine de la una dintre variantele mai vechi de cauciucuri 
Rangemaster și, în plus, e foarte puţin pronunţat și inegal, ceea 
ce sugerează că anvelopa e uzată. Așa că s-ar putea să fie 
vorba de un Defender care are șapte, opt, nouă ani sau chiar 
mai mult. Detectivul-agent McAndrew are cele mai recente liste 
de la Registrul auto. În zona Hampshire, sunt înregistrate 53 de 
Land Roveruri Defender. Mașina ar putea fi neînmatriculată sau 
furată, dar prima noastră sarcină e să localizăm aceste vehicule 
și sa-i cercetăm pe proprietari, cu atenţie la potenţiale motive și, 
esenţial, la mișcările lor din cursul ultimelor zile. 

— Asta înseamnă că nu-l mai considerăm pe Martin suspect? 
întrebă Edwards, arătând spre fotografia lui. Adică, nu credem 
că are mașină și oricum nu-i place să folosească utilaje. 


VP - 112 


— Nu eliminăm pe nimeni în stadiul ăsta, răspunse Helen 
hotărât. Martin încă mai are de răspuns la niște întrebări despre 
ostilitatea lui faţă de Woodland View și despre atacul asupra 
detectivului-sergent Brooks, dar trebuie să luăm în considerare 
și alte posibilităţi... 

— Căutăm pe oricine are legături concrete cu Tom Campbell 
și Lauren Scott, interveni detectivul-sergent Hudson. Și indicii 
privind alegerea modului de operare. Căutăm pasionaţi de 
vânătoare, obsedaţi de arme, pe oricine care ar putea ști cum să 
obţină componente, să construiască și să folosească o arbaletă. 
Trebuie să aprofundăm căutarea în zona asta, ca să vedem dacă 
există cineva care are legătură cu o astfel de mașină și cazier 
pentru atac cu armă letală, atac deosebit de grav sau 
comportament ameninţător. În plus, a cumpărat sau a 
comercializat cineva arbalete online, fie convenţional, fie pe 
dark web? 

Poliţiștii încuviinţară sobru, pe măsură ce misiunea lor 
devenea abia acum clară. 

— O să vă împart în echipe mai mici și o să vă desemnez 
sarcini concrete, reluă Helen. Unii dintre voi o să cercetaţi 
zonele pe care tocmai le-a definit detectivul-sergent Hudson, iar 
alții o veţi asista pe detectivul-sergent Brooks pentru cercetarea 
trecutului și a vieții personale a victimelor. 

Charlie se ridică, clătinându-se ușor. 

— Deci principala întrebare, spuse ea, regăsindu-și echilibrul, 
este de ce au fost atacate aceste două persoane. Făptașul 
nostru îi atacă pe turiști pentru că sunt vulnerabili sau pentru că 
are o animozitate anume faţă de ei? 

— Detest al naibii de tare mersul cu cortul, zise tărăgănat 
Edwards, fiind întâmpinat de un amestec de chicoteli și gemete 
înăbușite. 

— Au fost aleși la întâmplare? urmă Charlie netulburată. Sau 
au fost vizaţi personal? Există vreo legătură între ei? 

— Se cunoșteau unul pe altul? întrebă Osbourne, preluând 
ideea lui Charlie. 

— Nu, din câte ne putem da seama din cercetarea 
preliminară. Sunt amândoi din Southampton, dar în afară de 
asta nu prea există suprapuneri. Campbell avea aproape 30 de 
ani, Scott avea 27. Ea face parte din clasa mijlocie și și-a 
abandonat studiile, el a făcut studii și s-a descurcat bine, avea 


VP-113 


un job bine plătit, o logodnică și o casă scumpă în Winchester. 
Lauren Scott, în schimb, are un istoric de furtișaguri, abuz de 
droguri, ba chiar și câte un avertisment pentru prostituție. S-a 
îndreptat de curând, dar nu vorbește cu părinţii și stă cu iubitul 
ei într-un apartament din Thornhill. 

— S-ar putea să nu existe nicio legătură, adăugă Helen. Era o 
alcoolică și o dependentă de droguri care n-a fost niciodată în 
stare să-și păstreze un loc de muncă. El este un om de știință cu 
educație solidă, care avea lumea la picioare, dar dacă există 
vreo legătură, trebuie s-o găsim. In momentul de față, alegerea 
făptașului pare aleatorie - victimele sunt de genuri diferite, au 
trecuturi diferite și au fost răpite din campinguri diferite: 
campingul lui Campbell era lângă Godshill, al lui Scott mult mai 
spre sud, lângă South Baddesley. Deci care e elementul 
determinat pentru alegerile pe care le face? Victimele sau 
localizarea? Hai să găsim istoricul personal al victimelor, dar să 
ne uităm din nou și la proprietarii campingurilor. S-a petrecut 
recent ceva la vreunul dintre campinguri care ar putea explica 
de ce au fost răpiți Campbell și Scott? Ce-l motivează pe 
ucigașul nostru? 

Helen încheie ședința destul de repede, împărţindu-și echipa 
în grupuri de lucru și trimițându-i pe toţi la treabă. Ultima ei 
întrebare încă plutea în aer, îngrijorându-i pe toţi în timp ce 
începeau să sfâșie urzeala acestui caz. Ce semnificaţie aveau 
atacurile? Și ce anume le precipitase? Oare ucigașul avea un 
motiv anume? 

Sau îi plăcea doar să-și vadă victimele suferind? 


55. 


O privea direct, provocând-o să se ia de el. Cu brațele 
încrucișate și bărbia împinsă înainte, idiotul ăsta macho părea 
hotărât să-i pună bete în roate. 

— Sunt ziarist acreditat, șuieră Emilia, abia stăpânindu-și 
furia. Am toate drepturile să conduc pe drumul ăsta... 

— Eşti o pacoste, răspunse polițistul strâmbând din nas. lar 
aici este un loc al crimei. Doar personal autorizat, mă tem. 


VP - 114 


Ce era în ultima vreme cu polițiștii tineri? În trecut, Emilia 
reușise întotdeauna să-i convingă cumva - cu flatări, amenințări 
voalate sau mită de-a dreptul. Dar specia asta nouă părea 
insensibilă la tentaţii sau teamă, respectând linia oficială cu un 
zel care friza obscenitatea. 

— Trebuie să vorbesc cu detectivul-inspector Grace, îi ceru 
Emilia, sperând că dacă dovedea că-l cunoaște pe 
investigatorul-șef o s-o ia mai ușor. Sau cu detectivul-sergent 
Brooks. Știu că unitatea lor e aici... 

— Au plecat acum o oră. 

Emilia înjură în sinea ei. Când plecaseră de la Sunnyside, 
urmase coloana de mașini către South Baddesley, păstrând o 
distanţă sigură, dar fără s-o scape din ochi. Totul mersese bine, 
până în ultimul moment, când în faţa ei intrase un tractor care 
se târî pe drum aproape un kilometru, după care coti pe un 
câmp. Până să depășească tractorul care abia se mișca, 
mașinile poliţiei dispăruseră de mult din vedere. 

Nu era neapărat o nenorocire, pentru că drumul se înfunda, 
dispărând la marginea unei stânci. Așa că știa încotro să 
meargă. Problema ei deveni evidentă după vreun kilometru și 
jumătate, când se ivi un cordon instalat de poliţie, care flutura la 
câţiva metri înaintea unui filtru. 

Oprind mașina, Emilia se gândi ce opţiuni are. De fapt, n-avea 
niciuna - doar să încerce să ocolească filtrul intrând în tufărișul 
des din dreapta sau traversând pajiștea abruptă din stânga. De 
bun-simţ, încercase a doua variantă, însă dădu peste doi polițiști 
în uniformă în vârful dealului. 

Acum n-avea de ales și trebuia s-o ia pe drum și să încerce să 
vadă dacă nu cumva reușea să-i convingă s-o lase să treacă sau 
măcar să obţină ceva informaţii despre ce se petrecea. Însă 
polițistul cu chip copilăros avea limba legată și părea încântat s- 
o vadă frustrată. 

După ce fusese înaintea tuturor, Emilia se trezise brusc în 
coadă. Supărată și frustrată, dădea să plece când observă ceva 
în depărtare. Un bărbat, cu o geantă pe umăr, îndepărtându-se 
încet de pădure. Emilia se opri. Nu mai erau alte mașini - de 
poliţie sau ambulanțe - care s-o ajute să pună cap la cap 
povestea, dar poate că acest supraviețuitor singuratic i-ar putea 
spune ceva. Nu la propriu, desigur, pentru că în ultima vreme 


VP - 115 


mai toată lumea părea să știe cine era ea, blestemul actualei ei 
notorietăţi. Dar mai avea și alte metode. 

Se întoarse la mașină și pierdu vremea nonșalant, fumând o 
țigară și prefăcându-se că trimite niște e-mailuri. Și, așa cum se 
așteptase, după cinci minute trecu pe lângă ea un Volvo break 
negru. Își făcu de treabă cu telefonul, dar aruncă pe furiș o 
privire spre șofer, fiind răsplătită cu vederea lui Graham Ross. In 
decursul anilor, îl mai văzuse pe fotograf la câteva locuri ale 
crimei și-l recunoscu imediat. Mașina, totuși, îi era necunoscută, 
așa că nu ezită, focalizând și fotografiind numărul de 
înmatriculare. 

Se părea că nu e totul pierdut. Emilia avea un contact la 
Registrul Auto, care-i putea da adresa de domiciliu. Nu-l 
cunoștea personal pe Ross, dar era convinsă că poate să se 
descurce cu el. Păruse întotdeauna un pic izolat, membru al 
echipei doar cu numele. N-o să fie oare încântat de o companie 
feminină înviorătoare? 

Dacă Helen Grace și colegii ei loiali nu vorbeau cu ea, poate 
că o să vorbească Graham Ross. 


56. 


— Trebuie să vorbesc urgent cu el. Puteţi să-mi spuneţi când 
se întoarce? 

Tonul lui Joseph Hudson rămase amabil și profesional, 
ascunzându-i frustrarea tot mai puternică. 

— E la o licitaţie de vite în Dorset. Ar trebui să se întoarcă pe 
la ora 10. 

— Este important să luăm legătura cu el, doamnă Druce; aţi 
putea să-mi daţi numărul lui de mobil? 

— Ah, nu pot. De unde să știu că sunteți cine spuneţi că 
sunteţi? 

— E simplu. Dacă sunaţi la secţia de poliţie Southampton 
Central și cereţi cu detectivul-sergent Joseph Hudson, o să vă 
facă legătura. 

— Nu, mulțumesc. 

— Poftim? ripostă Joseph, incapabil să-și ascundă 
surprinderea. 


VP - 116 


— S-ar putea să fie una dintre înșelătoriile alea despre care 
tot auzi. 

— Pot să vă asigur că nu e. Puteţi să mă căutaţi pe internet 
dacă asta v-ar lini... 

— N-am încredere în internet. N-am avut niciodată. 

Închise destul de repede după asta, lăsându-l pe Joseph să 
clocotească de nervi. Soţia bătrânului fermier era clar hotărâtă 
să nu-l ajute, în pofida dorinţei evidente a lui Joseph de a-l 
localiza pe soțul ei, care avusese mai mulţi ani un Land Rover 
Defender. Și nici nu era singura - Joseph avea de verificat vreo 
20 de nume și doar în trei cazuri reușise să stea de vorbă cu 
proprietarul mașinii. Niciunul dintre ei nu părea să fie suspect - 
erau fie prea bătrâni, fie prea bolnavi, fie cu treabă în 
străinătate - și, ca urmare, după două ore de muncă n-avea 
niciun rezultat. 

Ridică privirea și-și dadu seama că restul colegilor se 
descurcau un pic mai bine. Ellie McAndrew și doi polițiști mai 
tineri căutau pe net diverși obsedaţi de arme, cercetând o 
galerie nesfârșită de golani plini de mușchi care expuneau tot 
soiul de arme ofensive, în timp ce polițiștii lui erau la fel de 
împotmoliţi ca și el. Îi vedea trăgând linii groase peste numele 
unor potenţiali suspecți, în cel mai bun caz mai adăugând uneori 
câte un semn de întrebare, dacă nu reușeau să-l contacteze 
telefonic pe proprietar sau dacă aceștia anunţaseră furtul 
mașinii. 

Era o priveliște destul de deprimantă, care-l împinse pe 
Hudson să ia măsuri. Își luă lista, telefonul și haina și se duse în 
grabă spre colegii lui. Dacă nu vine muntele la Mahomed, așa 
cum îi plăcea maică-sii să spună, era momentul să se pună în 
mișcare. N-aveau ce face și trebuiau să iasă în stradă și să 
încerce să-i localizeze personal pe proprietarii de mașini. O să 
fie obositor, o să fie laborios, dar era un risc pe care trebuia să 
și-l asume. 

În cazuri de-astea, adesea detaliile erau cele care te omorau. 


57. 


Se uita la cadavru, trecându-și privirea peste pielea lui. 


VP - 117 


De la Southampton Central, Helen se dusese cu motocicleta 
direct la morgă, dornică să obţină tot ce putea de la Jim Grieves. 
Patologul era chiar mai morocănos ca de obicei, plângându-se 
că se afla încă în primele etape ale examinării, că nimeni nu-i 
acorda respectul pe care-l merita. Helen îi calmă bucuroasă 
torentul de plângeri - așa făcea întotdeauna Grieves -, deoarece 
constatările lui erau de multe ori semnificative. 

Stăteau în zona de vizionare, la distanţă sigură de David 
Spivack, care încă muncea din greu pe cadavru, cu mâinile 
băgate acum adânc în abdomenul victimei. Hainele îmbibate de 
sânge ale lui Lauren Scott fuseseră îndepărtate și trimise pentru 
analiză la Meredith, ceea ce-i oferea lui Helen o imagine clară a 
victimei. Era o priveliște deosebită, nu datorită părului negru 
care-i ajungea până la umeri sau din cauza tălpilor sfâșiate, care 
erau îndreptate aproape către Helen, ci a numărului de semne 
de pe trup. Avusese câteva tatuaje - niciunul dintre ele deosebit 
de plăcut - și o sumedenie de mici tăieturi, care păreau să-i 
acopere torsul, braţele și coapsele. 

— Astea sunt de azi-noapte? 

— Nu, răspunse ferm Grieves. Sunt zeci de tăieturi vechi, 
unele dintre ele de câțiva ani. 

— Automutilare? 

— Așa aș zice. Toate sunt în locuri unde pot fi ascunse ușor. 

Privirea lui Helen zăbovi pe unul dintre tatuaje - un șarpe care 
devora capul unui copil, aflat chiar sub sânul stâng. In ce stare 
de spirit se aflase Lauren? 

— Toate sunt vechi? 

— Nu, unele sunt mai recente. Aș zice că era destul de 
hotărâtă. 

— Dar analizele de sânge? Ceva droguri? Alcool? 

— Curată lună. 

Helen reţinu informaţia - Matteo Dominici spusese adevărul 
când insistase că erau amândoi abstinenţi. 

— Și altceva, Jim? Știu că timpul tău e preţios. 

— Răni foarte asemănătoare cu ale lui Tom Campbell, 
continuă Grieves, fără să ia în seamă tentativa de lingușire. 
Laceraţii pe tălpi, zgârieturi și tăieturi zimţate pe braţe, gât și 
față, toate compatibile cu spinii, vegetaţia și așa mai departe. 
Trei răni majore provocate de săgeți de arbaletă. Zonele de 


VP - 118 


impact sunt mai grave decât la Campbell, hemoragiile mai 
abundente, ceea ce înseamnă că a sângerat mai repede. 

Tot era ceva. Probabil coșmarul lui Lauren s-a încheiat rapid. 

— Evident, am îndepărtat săgețile și i le-am trimis lui 
Meredith, dar mie mi se par asemănătoare. 

Confirmarea, dacă mai era nevoie, că același făptaș era 
responsabil pentru ambele crime. Helen se întoarse și-i 
răspunse: 

— Bine, în regulă, ţine-mă la curent... 

— Mai e ceva, o întrerupse Grieves, cu privirea tot lipită de 
cadavrul de pe placa metalică. Deși n-are nicio legătură cu 
circumstanţele atacului. 

Helen se opri intrigată. 

— Era însărcinată. 

Lui Helen îi stătu inima. 

— Primele stadii, dar nu încape nicio îndoială. M-am gândit c- 
ai vrea să știi. 

Multumindu-i lui Grieves pentru tot ce făcuse, Helen plecă 
repede de la morgă. Se duse până la motocicletă, adâncită în 
gânduri. Matteo Dominici nu pomenise nimic de sarcină când 
stătuseră de vorbă. E drept, era distras, înnebunit de îngrijorare, 
dar sigur că ar fi spus ceva dacă ar fi știut, nu? O presiune 
suplimentară asupra poliţiei ca s-o găsească? Oare asta 
însemna că nu știa? Dar Lauren? Dacă era în primele stadii, era 
posibil să nu fi știut nici ea. 

Ideea o făcu să rămână nemișcată. Copilul ar fi putut fi viitorul 
lui Lauren, moștenirea ei pentru lumea asta, ceva bun care să 
iasă din ceea ce fusese în mod evident o viaţă grea. 

Dar acum n-avea să mai fie. 


58. 


— Scuze, te cunosc de undeva? 

Graham Ross sărise ca ars când îl abordase Emilia. Era cu 
gândul în altă parte - n-o văzuse apropiindu-se -, dar acum 
năuceala lăsa locul suspiciunii. 


VP - 119 


— Nu ne-am cunoscut, dar știu ce lucrezi, răspunse ea 
fermecătoare. Sunt Emilia Garanita, de la Southampton Evening 
News. 

— Sigur..., zise Ross rar, când o recunoscu. Tu ești cea care 
îngrozește Southamptonul cu titlurile alea alarmiste. 

— Nu fac decât să relatez fapte, Graham, replică Emilia 
vioaie. Și apropo de asta, aș vrea să schimb o vorbă cu tine, 
dacă ai timp. 

— Despre ce? 

— Despre caz, bineînțeles. Aș fi foarte interesată de părerea 
ta. 

Graham se uită la ea, cântărind-o din priviri și evaluând 
situaţia. In timpul ăsta, trăgea nervos de cureaua genții în care 
avea camera și care era agăţată pe umăr. 

— De unde ai știut că o să fiu aici? 

— Aici lucrezi, nu? răspunse ea, arătând spre 
apartamentul/studio din apropiere, unde locuia și lucra Ross. Mi- 
a spus un prieten de la Southampton Central că te găsesc aici. 

De fapt, o cârtiţă de la Registrul Auto îi confirmase adresa lui 
de domiciliu - după ce-i promisese indispensabila sumă de bani. 
Insă Emilia spera că dacă menționează un chip prietenos de la 
secție l-ar mai calma. 

— Nu cred că pot. Trebuie să ajung la o ședință în vreo oră... 

— Doar ceva de băut, replică Emilia, punându-și mâna pe 
antebraţul lui dezgolit. Promit că nu te ţin prea mult. 

Ross se uită la mâna Emiliei, apoi ridică privirea spre ea. 
Părea amuzat, chiar un pic intrigat. 

— De ce-aș face așa ceva? răspunse el, provocând-o bine 
dispus. 

Emilia îi aruncă cel mai larg zâmbet al ei. 

— Pentru că plătesc eu. 

— Nu pot să-ţi spun nimic care nu e în comunicatul de presă. 

Erau împreună într-o cârciumă din zonă. În general, Emilia nu 
bea în cursul zilei, dar făcuse o excepţie de data asta - Ross 
părea dornic să-și potolească setea cu o halbă de bere slabă. 

— Comunicatul nu ne-a prea spus nimic, se plânse Emilia. Dar 
asta nu-i nimic nou. 

Știrea că poliţia din Hampshire emitea o alertă generală, 
avertizându-i pe turiști să nu se apropie de New Forest, ajunsese 
când Emilia stătea în mașină, așteptându-l pe Ross. Fusese 


VP - 120 


tentată să dea fuga la Southampton Central ca să afle detaliile, 
apoi se răzgândi. Grace nu venea niciodată la conferințele de 
presă și oricine ar fi susținut-o de data asta avea să fie evaziv, 
așa că Emilia trimise un coleg în locul ei. O interesa mai mult 
Ross. 

— Astea-s regulile jocului, nu? zise Ross zâmbind strâmb, 
încântat de ciorovăiala lor. 

— Poate. Dar jocul ăsta tocmai a devenit serios, așa că un pic 
de sinceritate ar fi de apreciat. Tu i-ai fotografiat pe Campbell și 
Scott, nu? 

Ross reacționă, surprins în mod vădit că Emilia știa și numele 
celei de-a doua victime. 

— Ce te faci să crezi? 

— Nu-i cazul să fii timid, Graham. Știu că echipa de la Cazuri 
Majore a fost la Woodland View acum două zile și la Sunnyside 
azi-dimineaţă. Cadavrul lui Scott a fost găsit în pădure lângă 
South Baddesley, bănuiesc. 

Ross se uită la ea, evident dornic să afle cum de era așa de 
bine informată. 

— Am reușit să schimb două vorbe cu iubitul ei, Matteo 
Dominici, minţi Emilia. Dar era clar foarte zdruncinat și n-a vrut 
să intre în detalii. Presupun că a fost și ea omorâtă cu o 
arbaletă? 

Ross zâmbi. 

— Nu te dai bătută, nu? zise el terminându-și halba de bere. 

— Și lui Dumnezeu îi plac temerarii. 

— Atunci o să-ţi spun ce-o să fac, urmă el, oarecum generos. 
Poţi să-mi pui întrebări și eu o să răspund dând din cap. 

Era mai mult decât copilăresc - un bărbat trist și singur care 
se prefăcea că e cârtiță -, dar Emilia era încântată să-i facă pe 
plac. 

— Îmi convine. 

— Dar întâi trebuie să mă duc la toaletă. Ce-ar fi să-mi mai iei 
o bere cât mă aștepți? 

Și cu asta, se duse la toaletă. Se ridică și Emilia, dar privirea i 
se opri pe geanta foto a lui Ross, băgată discret sub scaun. O 
scurtă ezitare, apoi o trase și o deschise. Scoase camera și o 
porni. Nu era foarte diferită de SLR-ul pe care-l folosea ea și găsi 
rapid comanda de redare. 

— Oh, Doamne... 


VP - 121 


Un prim-plan cu fața plină de sânge a lui Lauren Scott umplu 
tot ecranul. 

Fără suflare, Emilia se uită mai departe. Cadre de la distanţă, 
de aproape, apoi detalii ale rănilor de săgeată, tălpile sfâșiate, 
gleznele jupuite. Imaginile erau înspăimântătoare, dar uluitoare. 
Aruncă o privire spre toaleta bărbaţilor - încă nu se vedea nici 
urmă de Ross -, apoi băgă mâna în geanta ei. Din buzunarul 
interior, scoase un stick de memorie, pe care-l introduse rapid în 
portul camerei. 

Selectă 12 dintre cele mai șocante imagini și dădu comanda 
„transfer”. Imediat apăru o clepsidră care începu să se învârtă 
pe ecran. O poză, două, trei... Era destul de eficient, dar părea 
să meargă încet, prea încet. Aruncă încă o privire spre toaletă 
și-l văzu apărând pe Ross. 

Cinci poze, șase, șapte... 

Sigur o s-o prindă. Avea să vină după colţ din clipă în clipă. 

Nouă poze, zece... 

Spre marea ei ușurare, văzu că Ross se oprise să stea de 
vorbă cu barmaniţa. Era evident că-l cunoștea și nu părea jignită 
de flirtul lui de amator. 

Unsprezece, douăsprezece... 

Camera scoase un bip când se încheie transferul și, într-o 
clipită, Emilia scoase stickul și băgă camera la loc în geantă. 
Când Ross se apropie în cele din urmă, tocmai împingea geanta 
sub scaun. 

— Scuze, un telefon de la serviciu, zise ea ridicându-se și 
fluturând telefonul spre el. Stai să-ţi iau berea. 

Se grăbi fericită către bar. Uneori, îi era ciudă când oamenii 
se îmbătau pe banii ei, dar nu și azi. Două halbe de bere erau un 
preţ mic pentru grămada de fotografii înfiorătoare care se aflau 
acum în buzunarul ei. 


59. 


— Puteţi confirma că ambele victime au fost ucise în același 
mod? Cu aceeași armă? 

Tonul întrebării o irita pe Grace Simmons. Ziarista, o ageamie 
de la unul din ziarele gratuite locale, încerca să pară sobră, dar 


VP - 122 


nu-și putea ascunde entuziasmul pentru brutalitatea exotică a 
crimelor. 

— În ambele cazuri a fost folosită o arbaletă, răspunse calm 
Simmons. Este prea devreme să putem spune dacă a fost 
aceeași armă. 

Se întoarse dinspre tânăra ziaristă și imediat săriră alţi zece 
să-i pună întrebări. Erau prezente toate ziarele locale, plus 
câţiva freelanceri care lucrau pentru media naţională și care 
reușiseră să ajungă la conferința de presă, adulmecând un 
subiect important. Și totul pentru că Emilia Garanita agitase 
apele. Sigur că tot ar fi trebuit să anunţe presa despre crime - 
era datoria lor -, dar ar fi făcut-o cum se cuvine și cu 
responsabilitate. Garanita era interesată doar să provoace 
isterie, ceea ce părea să fi reușit foarte bine, ţinând cont de 
numărul ridicol de mare de ziariști înghesuiți în sala lor modestă 
de conferinţe. 

— Aveţi idee care a fost motivaţia? întreba cineva de la un 
post de radio local. 

— Pentru moment, luăm în considerare toate variantele... 

— Suspecţi, atunci? insistă jurnalistul. Aveţi vreun nume în 
vizor? 

— Niciunul pe care să fiu dispusă să-l anunţ, însă publicul 
poate fi sigur că facem progrese rapide și în scurt timp vom fi în 
măsură să spunem mai multe. 

— Căutaţi o persoană? Sau un grup de suspecți? 

— Aș prefera să nu fac niciun comentariu deocamdată. 

— Este iminentă o arestare? 

— Cum am spus, ancheta noastră este în curs de 
desfășurare... 

— O să considerăm că ăsta este un răspuns negativ, comentă 
unul dintre glumetții din sală, spre amuzamentul general. 

Simmons se uită direct la împricinat, până îl făcu să-și 
coboare privirea. l-ar fi plăcut să se ia de el, dar își mușcă limba 
cu mult bun-simt. Totuși, i se părea că sfidează orice imaginaţie 
că lumea poate găsi ceva amuzant într-o asemenea situație. 

— Declaraţi pădurea zonă interzisă? 

De data asta, întrebarea venise de la un reporter de lao 
televiziune locală. 

— Sigur că nu. În New Forest merg săptămânal mii de oameni, 
care lucrează sau se relaxează acolo. Ceea ce spunem noi este 


VP - 123 


că lumea trebuie să dea dovadă de precauţie, să evite zonele 
izolate din pădure și să se gândească să amâne vizitele care nu 
sunt strict necesare. 

— Este adevărat că există un sălbatic în pădure? 

— Nu, din câte știu eu, contră Simmons. 

— Au existat câteva relatări despre un pustnic nebun care 
trăiește în adânc... 

— Orice pistă semnificativă va fi investigată, dar nu e treaba 
noastră să ne luăm după speculații nebunești și bârfe... 

— Ce măsuri luaţi ca să protejaţi publicul? 

Simmons fu luată prin surprindere de viteza cu care veneau 
întrebările. De parcă mulţimea adunată simțea sângele. 

— Avem o prezenţă sporită a poliţiei în pădure și vom ţine 
opinia publică la curent cu ultimele evoluţii, prin intermediul 
site-ului poliției din Hampshire și media locală. Am înființat și o 
linie telefonică dedicată pentru oricine are informaţii despre 
aceste crime... 

— Publicul este în siguranță? Puteţi spune cu mâna pe inimă 
că ne asiguraţi securitatea, când există un maniac care 
pândește în pădure? 

— Vom face tot ce ne stă în puteri ca să asigurăm siguranța 
publică și; rezolvarea rapidă a acestui caz. 

— Dar  detectivul-inspector Grace? Se mai bucură de 
încrederea dumneavoastră? Au avut loc două crime și nu există 
nicio evoluție concretă, nicio pistă palpabilă, interveni ziaristul 
de la Evening News. 

— Da. Și sunt surprinsă că-i puneţi sub semnul întrebării 
competenţa, ţinând cont de palmaresul său impecabil. 

Rostise răspunsul răspicat, chiar un pic agresiv, intimidându-l 
pe ziarist. Însă Simmons știa că era doar un răgaz de scurtă 
durată. Câtă vreme ucigașul rămânea în libertate, câtă vreme se 
străduiau să înțeleagă aceste crime năucitoare, întrebările 
aveau să tot vină. 


60. 


— Sunteţi siguri? Sunteţi absolut siguri? 


VP - 124 


Matteo Dominici era vizibil tulburat, așa încât Charlie se așeză 
lângă el pe canapea, punându-i o mână pe umăr. După ce Helen 
îi dăduse ultimele informaţii de la morgă, voise să-i aducă ea 
vestea cumplită lui Dominici, înainte s-o afle din alte surse. Așa 
că acum erau singuri în apartamentul unde stătuse cu Lauren 
Scott. 

— Mă tem că da. Era însărcinată în două luni. 

Dominici tremura din toate încheieturile. Charlie se simţea 
groaznic să-i dea asemenea vești devastatoare, când era deja 
doborât de durere, însă trebuia să fie directă cu el. 

— N-a spus nimic..., șopti el în cele din urmă. 

— Crezi că e posibil să fi știut? 

— Nu știu... Era... Avea menstruația incredibil de neregulată, 
așa că s-ar putea să nu se fi gândit că era... 

Nu putea rosti cuvintele, așa că-l ajută Charlie. 

— Dacă știa, poate că aștepta limita de trei luni, când era 
sigur să dea vestea. 

Charlie habar n-avea dacă era adevărat, dar voia să spună 
ceva ca să-i aline durerea. Dominici încuviinţă, ca și cum ar fi 
fost logic, dar nu spuse nimic. 

— Când am vorbit prima dată, ai zis că tu și Lauren erați 
împreună de vreun an și jumătate. 

Bărbatul încuviinţă din nou. 

— În perioada asta, cât aţi fost împreună, ai fost conștient că 
se automutila? 

— Bineînţeles. Era... era foarte secretoasă, încerca să se 
ascundă de mine. Dar când eram împreună, în pat, la baie, era 
greu de ascuns... 

— Ştii de ce făcea asta? 

— Nu, am întrebat-o de un milion de ori, dar mi-a zis doar că 
atunci când o copleșea depresia, se simţea obligată s-o facă. Se 
detesta, credea că nu-i bună de nimic, că lumea ar fi mai bună 
fără ea. Știu că în trecut s-a gândit la sinucidere, dar am reușit 
să depășim momentul ăsta. După ce n-a mai băut, după cen- 
am mai băut nici eu, a devenit posibil să vedem o cale înaintea 
noastră. 

— Pot să te întreb de ce beai, Matteo? 

— Adică de ce eram alcoolic? 

Charlie mai văzuse această atitudine și la alţi foști alcoolici - o 
hotărâre încrâncenată să nu-și minimalizeze comportamentul. 


VP - 125 


— Destrămarea căsniciei. M-am însurat prea tânăr și s-a 
terminat haotic. 

Asta trebuia verificat. Nu era exclus ca Dominici să aibă vreo 
legătură. Deși durerea și tulburarea păreau autentice, n-aveau 
decât mărturia lui despre ce se petrecuse în noaptea aceea. 

— Și acum, asta, zise el, ridicând privirea. De ce s-a întâmplat 
tocmai când începuse să se adune? 

— Nu știu, dar o să aflăm, îţi promit. 

— Doamne, Dumnezeule, e vina mea, gemu Dominici, părând 
să n-o mai audă deloc pe Charlie. Doar vina mea... 

— De ce spui așa ceva, Matteo? 

— Pentru că ea nu voia să mergem, răspunse el, clătinând din 
cap. 

— Cum adică? 

— Mersul cu cortul era pasiunea mea, nu a ei. Nu era dornică, 
nu-i plăcea ideea să doarmă afară. Dar eu am tot insistat. 

— Și până la urmă a fost de acord? 

— Tocmai cumpărasem un cort nou și voiam să-l încerc. Și 
atunci am primit la ușă fluturașul cu Sunnyside. Poate că am 
presat-o, nu știu, dar a zis că o să vină pentru că... pentru că mă 
iubea și voia să fiu fericit. 

Acum începu să plângă de-a binelea. 

— Nu-i vina ta, Matteo. Nimic din toate astea nu-i vina ta. 

— Dar dacă n-aș fi obligat-o să meargă, ar fi încă în viaţă... 

— N-ai de unde să știi, răspunse Charlie repede, deși nu-i 
putea ataca logica. 

— Doamne, Dumnezeule, ce-am făcut? 

De-acum îl pierdea, pradă disperării lui. 

— Matteo, nu te mai rețin, dar trebuie să te mai întreb ceva. 

Dominici ridică privirea, nereușind să-și dea seama ce-ar mai 
vrea Charlie să-l întrebe, ţinând cont de situaţie. 

— Credem că uciderea lui Lauren ar putea avea legătură cu o 
altă crimă, care a avut loc acum câteva zile. 

Uluire totală. 

— Așa că aș vrea să te uiţi la o poză și să-mi spui dacă-l 
recunoști pe bărbatul ăsta, dacă e posibil să-l fi cunoscut 
Lauren, de la vreun eveniment social sau prin reţelele ei de 
sprijin. 

Îi întinse o fotografie a lui Tom Campbell. Fusese făcută 
recent la o reuniune de familie și îl înfățișa pe tânăr zâmbind 


VP - 126 


larg - fericit, destins, plin de viaţă. Dominici se uită la ea 
îndelung, parcă o veșnicie, studiind detaliile trăsăturilor 
bărbatului. 

— Nu, îmi pare rău... 

Ridică privirea spre Charlie, dându-i înapoi poza. 

— ... nu l-am văzut în viața mea. 


61. 


Metalul scrâșnea când coborau ghearele, răsucindu-se și 
deformându-se sub presiunea intensă, înainte să fie presat 
complet. Era greu de privit - mașina, care fusese probabil 
mândria și bucuria cuiva, turtită ca o clătită - și totuși era greu 
să-ţi smulgi privirea de la ea. Părea ceva copleșitor, definitiv. 

Mutându-și privirea, Joseph Hudson merse mai departe, 
pătrunzând mai adânc în cimitirul de mașini. Era un tip practic - 
întotdeauna fusese interesat să construiască mașinării minunate 
din piese - și în alte condiţii i-ar fi făcut plăcere să exploreze 
curtea întinsă, cercetând frigiderele, mașinile, computerele și 
televizoarele dezmembrate. Dar avea o treabă de făcut, așa că, 
neluând în seamă turnurile imense de metal care-l înconjurau, 
își îndreptă pașii către biroul administratorului. 

„Terry Clarke și fiul, negustori de fier vechi”. Firma jerpelită 
de deasupra ușii părea obosită și nefericită, reflectând dispoziţia 
lui Hudson. Își petrecuse ultimele trei ore scotocind prin 
Southampton, bătând la uși, purtând discuţii lapidare și iritante 
cu proprietari de mașini indignaţi de intruziunea lui. Prezenţa lui 
nu era bine-venită nicăieri, dar insistase și, prin încăpățânare, 
eliminase deja majoritatea numelor de pe listă. Detectivii-agenți 
Bentham și Edwards făceau același lucru în alte zone din 
Hampshire, dar nu găsiseră nimic până acum. Hudson își spuse 
că asta era ultima vizită pe ziua de azi - poate mâine o să aibă 
mai mult noroc. 

Bătu la ușă și fu întâmpinat de un mormăit. Considerând că 
este o invitaţie să intre, păși înăuntru. Un bărbat solid și 
nebărbierit, îmbrăcat în salopetă, ridică privirea spre el, surprins 
și bănuitor. Ceva din atitudinea lui Hudson arăta în mod evident 
că nu era un client. 


VP - 127 


— Terry Clarke? 

— Mdeah. 

— Sunt  detectiv-sergent Hudson, spuse el, arătându-i 
legitimaţia. Mă întrebam dacă am putea schimba două vorbe 
despre un Land Rover Defender, cu numărul de înmatriculare 
DBO9 OLF. 

— De ce, despre ce-i vorba? 

— Mai deţineţi vehiculul? 

— Sigur, dar nu-l folosesc. 

— Am înţeles... 

— Acum am un Freelander. Cu Defenderul merge băiatul meu. 

— Și pe el îl cheamă...? 

— Dean. 

Hudson își notă numele. 

— E aici? 

— Nu, tocmai a plecat. 

— Și mașina? 

— l-acolo, în spate. 

— Pot să arunc o privire? 

Întrebase cu zâmbetul pe buze, dar tonul sugera că nu era o 
întrebare. 

— Ce s-a-ntâmplat? E depășirea vitezei sau... 

Cuvintele i se stinseră pe buze, pentru că știa foarte bine că 
nu primești vizite acasă pentru depășirea vitezei legale. Hudson 
vedea cum i se învârt rotiţele în cap, cântărind posibilităţile. 

— Ce-ar fi să mergem să ne uităm la mașină? întrebă Hudson 
amabil. 

Definiţia lui Clarke pentru „acolo, în spate” era generoasă. 
Avură nevoie de zece minute să-și croiască drum prin labirintul 
de mașini distruse și electrocasnice aruncate, până ajunseră în 
cele din urmă la un depozit dărăpănat din fundul curţii. Dacă 
proprietarul ar fi fost fie și numai un pic ostil sau ameninţător, 
Hudson s-ar fi putut simţi neliniștit, așa izolat în curtea întinsă 
de la marginea Woolstonului, însă Terry Clarke nu era deloc în 
formă, respirând șuierat în timp ce făcea eforturi să se ţină după 
el. 

— O ţine aici, zise el gâfâind și deschizând ușa depozitului. 

Hudson intră și fu lovit imediat de miros - în parte lemn 
putrezit, în parte găinaț, în parte ulei de motor. O combinaţie 
care-ţi dădea ameteli. 


VP - 128 


— Chiar aici, urmă Clarke, arătând spre Defenderul negru 
parcat în fundul halei prăfuite. 

Hudson înaintă intrigat. De ce simţea Dean Clarke nevoia să 
ascundă mașina într-o zonă așa de izolată a curții? 

Se apropie de vehicul și cercetă aripile lovite și parbrizul 
murdar. Nu era o mașină prea iubită - era o fiară off-road 
funcțională, care nu era îngrijită. 

Hudson se aplecă să cerceteze cauciucurile din față. Erau 
Avon Rangemaster, așa cum se așteptase, și erau practic 
complet uzate, cu suprafaţa de rulare mâncată în timp. Curios, 
ambele erau pline de noroi, care umplea spațiul dintre crestele 
de cauciuc. Hudson trecu un deget peste ele - noroiul era uscat, 
dar solid, și refuza să se sfărâme, ceea ce sugera că era relativ 
proaspăt. 

— Cât de des folosește fiul dumneavoastră mașina asta? 
întrebă el când se ridică. 

— Destul de des, răspunse Clarke evaziv. 

Hudson încuviință și dădu ocol mașinii. Nu încăpea nicio 
îndoială că văzuse ceva acțiune la viaţa ei - tabla era înfundată 
în multe locuri și vopseaua era zgăriată rău. 

— Și pentru ce o folosește? Pentru muncă sau relaxare? 

— Pentru muncă folosește dubiţa mea, asta-i doar pentru 
deplasările lui. 

Hudson cercetă mai departe mașina, uitându-se în portbagaj, 
unde se aflau niște obiecte de-ale lui Clarke, dar era imposibil 
de spus ce erau, pentru că tot portbagajul era acoperit cu o 
pătură groasă. 

— Aveţi vreo idee ce are acolo? 

Clarke clătină din cap, părând încordat. Hudson bănuia că 
voia să știe care era motivul vizitei, dar se temea să întrebe. 

— Și când îl așteptați să se întoarcă? 

— Sincer să fiu, nu știu. Nu prea are obiceiul să mai stea pe- 
aici după ce i se termină programul. 

— AȘ putea trece mai târziu pe-acasă? 

— N-o să-l găsiți. 

— Are casa lui? 

— Nu, stă cu mine, dar... nu prea stă pe-acasă seara. 

— Are o parteneră? Amici? 

— Nimic serios. 

— Și atunci, unde se duce? 


VP - 129 


— In oraș. 

Hudson se uită la Clarke, care abia reușea să-i susțină 
privirea. 

— Poate... poate i se pare un pic cam sufocant acasă. Doar 
noi doi... 

— Nu l-aţi întrebat niciodată unde se duce? 

— Nu, nu sunt gardianul lui. Poate să facă orice vrea. 

Rostise cuvintele cu aroganță, dar sunau găunos. Proprietarul 
cimitirului de mașini era în mod vădit agitat, ceea ce-l făcea pe 
Hudson să-și pună întrebări. Unde era Dean Clarke? Ce-i 
ascundea lui taică-su? 

Și unde se ducea noaptea? 


62. 


Țigara îi ardea mocnit în mână, nebăgată în seamă. Când se 
întorsese la Southampton Central, Helen ocolise centrul de 
comandă și se îndreptase către curte. Işi spunea că are nevoie 
de o țigară, dar de fapt avea nevoie de timp, de spațiu ca să se 
gândească. Puţini se aventurau aici - era o parte uitată a secţiei 
unde fugea de multe ori Helen, un loc bun unde să-ţi lași mintea 
să se concentreze pe un caz problematic. 

Însă azi nu era singura care-i căuta adăpostul. 

Ușa scârţâi, iar Helen ridică repede privirea, însă era doar 
Charlie, unul dintre puţinii oameni care știau întotdeauna unde 
s-o găsească. Helen își băgă ţigările în buzunar - Charlie nu era 
fan - și se întoarse către colega ei. 

— Cum ţi-a mers? întrebă ea, cât de vesel putu. 

— Nu prea bine, zise Charlie ridicând din umeri, puțin 
deprimată. Tu? 

— Nimic. Urmărim fiecare unghi posibil, dar până acum nu 
există niciun semn că ar exista vreo legătură între cele două 
victime. 

— Ești sigură că e vreo legătură între crime? întrebă Charlie, 
părând să aibă dintr-odată îndoieli. Adică, dacă nu există 
dovezi... 

— Așa sper, pentru binele nostru, sublinie Helen. Altfel, o să 
fie al naibii de greu să-l găsim pe făptaș. 


VP - 130 


Charlie încuviinţă, însă părea distrasă. 

— Cred că trebuie s-o investigăm mai bine pe Lauren Scott, 
urmă Helen. Tot trecutul ei de automutilare, relaţiile, abuzul de 
droguri... 

— Da... 

— Poate iese ceva, poate nu iese nimic. Dar e o direcţie pe 
care putem merge. Tom Campbell e așa de... curat. E greu să-ţi 
imaginezi de ce ar fi vrut cineva să-i facă rău. 

Charlie încuviință din nou. 

— Cum a reacţionat Dominici la fotografia lui Campbell? 

— Nu l-a recunoscut, dar, ca să fiu sinceră, era prea distrus ca 
să reacționeze la orice. 

Helen își dădea seama că prietena sa era supărată și întinse 
mâna spre ea. După atâţia ani, nu mai existau bariere între ele. 

— E așa de crud... Viaţa lui părea așezată frumos, urmă 
Charlie cu glas tremurat. A amândurora. Și acum are de pregătit 
o înmormântare dublă... 

Charlie avea privirea aţintită asupra pantofilor, iar emoţiile 
clocoteau sub suprafaţă. Helen se uită îngrijorată la prietena ei - 
în ultima vreme era obosită și neliniștită. 

— Uite ce-i, ce-ar fi să te duci acasă, Charlie? Să-ţi odihnești 
glezna aia? 

— Sunt bine, răspunse Charlie, strâmbându-se când își roti 
piciorul umflat ca să arate că-l putea folosi. Sinceră să fiu, cred 
că sunt mai în siguranţă aici. 

— Ceea ce înseamnă...? 

— Ah, nimic, spuse Charlie, părând stânjenită. Doar că Steve 
e hotărât să mai facem un copil. Probabil că pune chiar acum 
vinul la rece și-și pregătește lista cu cântecele lui Barry White... 

— Dar tu nu ești sigură că ești pregătită? 

— O parte din mine sigur că vrea. Pentru Steve, pentru Jessie, 
dar... dacă e doar o slăbiciune? Să caut să scap ușor, pentru că 
asta vor e? 

— Ai discutat cu Steve? 

— Nu propriu-zis și nici nu sunt sigură că vreau. 

— Pentru că? 

— Pentru că o să par paranoică. Și speriată. 

Helen se uită la prietena ei. Charlie era întotdeauna absolut 
sinceră cu ea, o calitate pe care o admira enorm. Dar în seara 
asta părea speriată și nesigură. 


VP - 131 


— Pur și simplu nu-mi pot scoate din cap ce s-a întâmplat cu 
Joanne. 

— Ştiu. 

— De câte ori mă gândesc la pasul următor, să am un alt 
copil, mă gândesc și la ziua aia... 

Nu era nevoie să spună - Charlie fusese prima la locul faptei, 
după ce Joanne Sanderson murise în brațele lui Helen. 

— Încă mă duc la maică-sa, să știi. 

Helen simţi un junghi ascuţit de vinovăţie - vizitele ei la Nicola 
încetaseră. 

— Și văd cum a afectat-o, cum e afectată toată familia... și 
mă face să mă gândesc - dacă aș fi fost eu? Dacă aș fi ajuns 
față în faţă cu Daisy și... 

— Toţi ne-am gândit la asta... 

— Știu, răspunse Charlie, ștergându-și cu furie o lacrimă 
rătăcită. Știu că tu simţi și mai tare decât mine și de-asta mă 
simt așa de... proastă. 

— Nu ești proastă. Meseria e periculoasă și dacă ţi se pare 
vreodată... 

— Nu vreau să renunţ la meseria mea, nu despre asta-i vorba. 
Însă Joanne m-a făcut... să înţeleg ce risc. Și din cauza asta 
ideea de a avea încă un copil pare nebunească, dar și asta-i o 
prostie. 

— Charlie... 

— Pentru că nu-mi pot suspenda viaţa - nu pot suspenda 
viețile noastre - din cauza nenorocirii care i s-a întâmplat 
altcuiva. Nu e corect să nu-i dau lui Jessie un frate - i-ar plăcea 
un frăţior sau o surioară -, totuși... 

— Dacă nu ești pregătită, nu ești pregătită, spuse Helen 
hotărât. Evident, nu știu nimic despre chestiile astea. 

Zâmbi, conștientă cât de absurd era să dea ea sfaturi 
conjugale. 

— Dar sunt sigură că atunci când va fi momentul, o să știi. 
Până atunci, trebuie să-ţi dai voie să-ţi jelești prietena și să 
asimilezi ce s-a întâmplat, oricum ţi se pare firesc. Nu te forța să 
simţi că ai trecut peste asta dacă nu-i așa. 

Helen știa că și ea era la fel de vinovată că se gândea obsesiv 
la moartea lui Joanne, dar tot era convinsă că e adevărat ce 
spune. 


VP - 132 


— S-a întâmplat. E groaznic, dar s-a întâmplat. Și toţi trebuie 
să facem faţă, oricât de tulburător și problematic ar fi. 

— Ai dreptate, sigur că ai dreptate, răspunse Charlie, 
zâmbindu-i recunoscătoare. Și mulțumesc. 

— Și acum du-te acasă, ai avut o zi lungă. 

— Mă duc, dacă e în regulă. Nu se știe niciodată, poate e 
vreun meci de fotbal care să-l distragă pe Steve. 

Zâmbind melancolică, Charlie se îndepărtă, lăsând-o pe Helen 
singură. Întâlnirea cu Nathaniel Martin îi amplificase în mod 
vădit temerile, redeșteptând toate îndoielile și neliniștile pe care 
le avusese după moartea lui Joanne, dar Helen se bucura s-o 
vadă că pleacă zâmbind. Uitându-se la ea cum se îndepărtează, 
se gândi că amândouă fuseseră afectate de uciderea lui Joanne, 
deși foarte diferit. Charlie măcar interacţiona cu lumea, 
încercând să-și clădească o viaţă pentru ea și familia ei. Helen, 
dimpotrivă, era singură în curtea fumătorilor, jucându-se 
absentă cu un pachet de ţigări. Era priveliștea perfectă a izolării, 
ceea ce o făcea să se simtă brusc pustiită. 

Poate că Charlie avea problemele ei, dar lăsase o urmă în 
lumea asta, împreună cu Steve și cu Jessie. Dacă Helen murea 
mâine, care ar fi fost moștenirea ei? Cine ar jeli-o? 

Nu pentru prima dată azi, Helen se trezi incapabilă să 
răspundă la o întrebare simplă. 


63. 


— Nu, nu, nu. Și e ultimul meu cuvânt. 

Emilia era tentată să sublinieze că „nu, nu, nu” erau de fapt 
trei cuvinte, dar se răzgândi. Trebuia să-l calmeze pe Gardiner, 
pentru că redactorul-șef reușise să se enerveze de unul singur. 

— Nu vorbesc despre niciun fel de cadre cu detalii violente, 
răspunse Emilia, arătând spre pozele de la locul crimei întinse 
pe birou. Mă gândeam că am putea folosi unul dintre cadrele 
luate de la distanţă. Se vede conturul cadavrului atârnat de 
copac, dar nu-i poţi vedea trăsăturile, rănile sau vreo săgeată. 
De fapt, e o fotografie chiar frumoasă. Cum încadrează copacii 
locul crimei... 


VP - 133 


Martin Gardiner se uită la Emilia de parcă ideea ei de 
„frumos” era mai mult decât perversă, dar ea insistă. 

— Și gândește-te ce senzaţie o să fie. Grace, Simmons, toţi 
sunt vinovaţi că tratează oamenii ca pe niște copii, că le ascund 
adevărul. Ei bine, putem să-i dăm în vileag... 

— Vorbești ca un obsedat de benzi desenate, ripostă Gardiner 
furios. Și înainte să mergi mai departe, hai să-ţi aduc aminte că 
ăsta e un ziar local. 

— Cum aș putea uita? mormăi Emilia, suficient de încet ca să 
n-o audă. 

— Oamenii citesc ziarul ăsta pentru anunţurile imobiliare, 
rețete și cuvinte încrucișate. Știrile pe care le vor sunt știri 
locale... 

— Asta este locală, au un cadavru în pragul ușii, la naiba. 

— ... care înseamnă alegeri locale, serbări școlare, curse 
amicale... 

— O să fie un subiect mare. Şi noi putem să le-o luăm înainte 
tuturor... 

— Publicând fotografii detaliate de la locul crimei - fotografii 
pe care le-ai furat. 

— Putem spune că a fost o scurgere de informaţii... 

— Și când o să fim daţi în judecată, când o să trebuiască să 
dovedim? Ce facem atunci? 

— N-o să fie cazul să dovedim nimic. Ei o să trebuiască să 
demonstreze că le-am obţinut ilegal. În plus, n-o să meargă 
niciodată pe calea asta. Ar arăta ca niște incompetenţi 
desăvârșiți. 

Gardiner era cât pe ce să intervină, așa că Emilia continuă 
repede: 

— Uite ce e, pierdem vremea. Dacă putem să ne hotărâm ce 
poză alegem, atunci pot să-ţi dau 1 000 de cuvinte până la 
închidere. 

— Emilia, răspunse Gardiner, abia controlându-se. Nu pari să 
înţelegi ce-ţi spun, așa că lasă-mă să încerc să fiu mai clar. Nu 
publicăm fotografii de la locul crimei care vor îndepărta marea 
majoritate a cititorilor - nici pe prima pagină, nici pe paginile din 
mijloc, nici la nenorocitul de horoscop. 

Emilia încercă din nou să-l întrerupă, dar Gardiner nu 
terminase încă. 


VP - 134 


— Nici n-o să fiu dat în judecată doar ca să avansezi tu în 
carieră. 

Începu să strângă fotografiile. 

— O să punem nechibzuinţa ta de azi pe seama entuziasmului 
tinereţii și o să ne prefacem că nu s-a întâmplat niciodată, urmă 
el, împingându-i Emiliei teancul de fotografii. Este cât se poate 
de clar? 

— Da. 

— Bine, atunci apucă-te de articol. Descrierea, faptele pe care 
le avem, o să fie suficient de înfiorătoare, crede-mă. 

Însă problema era că Emilia n-avea încredere în el. N-avea 
încredere nici în judecata, nici în instinctele lui. În timp ce se 
îndrepta spre birou, înjurând în sinea ei, se gândi că nu se 
înțelesese niciodată bine cu Gardiner - care părea ameninţat de 
genul ei, de tinereţea ei, de talentul ei. Dar refuza să se lase 
intimidată de el. Își asumase un risc însemnat când obținuse 
pozele și nu se punea problema să le lase nefolosite. 

Ceea ce însemna că trebuia, din nou, să se ocupe singură de 
problemă. 


64. 


Degetele îi alunecau peste taste, scriind comenzi. După 
câteva clipe, pe ecran îi apăru o fotografie. Era a unui tânăr cu 
vestă kaki și pantaloni de camuflaj, care privea direct în 
obiectivul camerei. 

— El e. l-am recunoscut numele imediat ce l-aţi spus. 

Hudson aruncă o privire la numele atașat fotografiei - 
„Hellmanned2008” -, apoi se întoarse către detectivul-agent 
Reid, care-și dădu seama de nedumerirea lui. 

— E numele pe care-l folosește online Dean Clarke, un joc de 
cuvinte cu Helmand. A luptat acolo din 2007 până în 2010. 

— Bine... Unde te-ai intersectat cu el? 

— În multe locuri, postează destul de regulat. În principal pe 
site-uri de armament și pe forumurile celor care se pregătesc 
pentru sfârșitul lumii. Sunt o mulţime de indivizi plini de mușchi 
care se laudă unul altuia cât de duri sunt ei, cum o să fie singurii 


VP-135 


care rămân pe picioare dacă se prăbușește societatea. E destul 
de homoerotic, dacă mă întrebi pe mine. 

Hudson nu răspunse - încă mai încerca să se înveţe cu 
neobișnuitul simţ al umorului al lui Reid. 

— Scrie pe câteva forumuri și are și site-ul lui. 

Apăru pe ecran pagina de întâmpinare de la 
Lastmanstandmg.co.uk, cu un prim-plan cu piercingurile și ochii 
ca smaraldul ai lui Clarke, încadrate de beznă. 

— Imaginea de întâmpinare e concepută ca să intimideze, 
bănuiesc. Restul sunt cadre destul de standard, care să-i 
entuziasmeze pe obsedaţii de armată și adoratorii de mușchi. 

Reid accesă galeria de fotografii, dintre care unele îl înfățișau 
pe Clarke gol până la brâu, lăsând să se vadă mușchii 
proeminenţi și tatuajele. Hudson le cercetă din priviri - 
majoritatea aveau caracter militar. 

— Eşti sigur că a fost în armată? întrebă Hudson surprins. 

— Zice că a fost în Forţele Speciale și susține că are la activ 
mai mult de 12 victime în misiune. Intră într-o mulțime de detalii 
despre ele - cum a folosit arme automate, cuțite, chiar mâinile 
goale o dată... 

Privirea lui Hudson căzu pe palmele cărnoase ale lui Clarke, 
care păreau gigantice în comparaţie cu ale lui. 

— Vorbește destul de mult și despre ce o să se întâmple când 
o să se prăvălească cerul. Cum el și alţii ca el trebuie să fie 
pregătiţi. Bănuiala mea e că s-a uitat prea mult la Walking Dead. 

— Are mulţi fani? Cine citește chestiile astea? 

— E destul de popular. Câţiva foști militari, bineînţeles, dar 
mai mult adolescenți și tineri supăraţi pe lume. Unii dintre ei se 
apropie periculos de mult de limita legii, oferind argumente 
pentru asasinatele rasiste din America ori trimițând ameninţări 
cu moartea unor politicieni sau celebrităţi. Ca să fiu sincer, e o 
gașcă destul de toxică și cred că mi-a ajuns pe ziua de azi, așa 
că... 

Reid se ridică și-i făcu semn să se așeze în locul lui. Hudson îi 
multumi și se uită mai departe, afișând o fotografie a lui Clarke 
în uniformă completă, cu echipament de camuflaj, vestă 
antiglont și fața înnegrită. Privind imaginea neliniștitoare și 
agresivă, Hudson își dădu seama că era tot mai intrigat de Dean 
Clarke. Era un tânăr care avusese un scop în viaţă și prestigiu, 
dar care lucra acum pentru taică-su într-un depozit nenorocit de 


VP - 136 


fier vechi. Era un ucigaș antrenat, locuia în zonă, era plin de 
furie, suspiciuni și ostilitate. Și un personaj greu de prins, 
interesat de arme, care dispărea cu regularitate pentru excursii 
nocturne. Să fi fost posibil să fie el omul lor? Era posibil ca 
armele neobișnuite folosite ca să-i urmărească pe Tom 
Campbell și Lauren Scott să fi fost făcute din metalul aruncat 
care-l înconjura la serviciu? 

Era o posibilitate interesantă, pe care Hudson era hotărât s-o 
urmărească până la capăt. Reid și ceilalţi puteau să plece - el 
avea să rămână pe loc. Acum, când avea în sfârșit o pistă, nici 
nu se punea problema să renunţe la vânătoare. 


65. 


Nu-i scăpă din priviri, dar nici nu spuse nimic. 

Terry Clarke stătea vizavi de fiu-su, care-și devora cina cu o 
intensitate neplăcut de privit. De când murise nevastă-sa, Terry 
mânca de multe ori la muncă, unde avea o rezervă de mâncare 
semipreparată la îndemână. Uneori, i se alătura și Dean, dar nu 
prea era mare interlocutor, pentru că mânca și pleca imediat ce 
putea. Aceste scurte întâlniri îl făceau pe Terry să se simtă 
ciudat - era deprimant cât de puţine știa în ultima vreme despre 
fiu-su, cât de lipsite de viaţă erau cinele lor comune, și totuși nu- 
i venea să renunţe la ele. li aduceau aminte de vremuri mai 
fericite, când mâncau toți trei acasă. li promisese soției lui, 
Nancy, că avea să stea cu ochii pe fiul lor năbădăios și nu era un 
legământ pe care avea de gând să-l încalce. 

— A trecut poliţia pe-aici mai devreme..., zise el, împingând 
farfuria din faţă. 

Dean rămase cu furculita încremenită o clipă, apoi reîncepu 
să mănânce și mai luă câteva îmbucături înainte să mormăie: 

— Şi? 

— Întrebau de tine. De mașina ta. 

Încă o pauză scurtă. 

— Ce voiau? 

— Tu să-mi spui. 

Dean băgă și ultima înghiţitură în gură. Mestecă încet, înainte 
să răspundă în cele din urmă: 


VP - 137 


— N-am nimic de zis. 

— Și atunci de ce-au venit? N-a mai venit niciodată poliţia... 

— Cetăţeanul cinstit, aia ești. 

Tonul fiului era batjocoritor. 

— Am mai luat-o pe scurtături, răspunse Terry iritat. Dar n-am 
încălcat niciodată legea. 

— N-ai decât să-ţi zici tu așa. 

Dean clătină din cap și se ridică. 

— Unde te duci? N-am terminat încă. 

— Ba da. 

Dean pleca deja, iar Terry venea imediat în urma lui. 
Traversând în grabă camera, îl prinse de umăr, întorcându-l cu 
faţa la el. _ 

— Ce se întâmplă, băiete? In ce te-ai băgat? 

Privirea lui Dean fulgeră furioasă. Neliniștit, Terry făcu un pas 
în spate, însă furia dispăruse brusc. Ca să fie înlocuită de ceva și 
mai rău - dispreț. 

— Să nu mai pui mâna pe mine niciodată. 

— Vreau doar să știu ce se petrece. Dacă ai probleme, pot să 
te ajut. Mama ta așa și-ar fi dorit. 

— Nu-i nicio problemă. 

— Și atunci, de ce-au venit? Ce-i în mașina aia? 

Dean întinse fulgerător mâna și-l prinse de gât, iar Terry simţi 
cum se învârte. După jumătate de secundă, se izbi de perete și 
rămase fără aer. 

Uluit, clipi îngrozit, în timp ce Dean se apropia de el. 

— Ai grijă, bătrâne. Ai foarte mare grijă. 

— Nu... n-am vrut să mă bag. 

Însă Dean îi puse un deget pe buze, reducându-l la tăcere. 

— Și nu te băga în treaba mea. 

Nu ceea ce-i spusese fiu-su îl neliniștea, deși și aia era destul 
de rău. Ci felul cum o spusese. Rece, detașat, oţelit. 

— Sigur. Îmi fac doar griji pen... 

Nu apucă să termine, pentru că fiul său îl trânti cu putere la 
podea și ieși din cameră. Terry îl privi cum se îndepărtează, cu 
inima bubuind, incapabil să explice ce tocmai se întâmplase. 
Ştia de multă vreme că băiatul lui era agresiv, tulburat și 
imprevizibil, dar nu se simţise niciodată ameninţat direct de el. 
Oare faptul că soția lui murise de curând descătușase ceva în 
fiul lui? Oare până la urmă îl pierduse? 


VP - 138 


Terry Clarke trăise multe emoţii de-a lungul anilor - regretul, 
tristețea și confuzia fiind la loc de cinste. Insă în seara asta, 
pentru prima dată, era înspăimântat. 


66. 


Helen se uita la chipul fragil, căutând răspunsuri. Fotografia 
lui Lauren Scott era recentă și părea să surprindă un moment în 
timp. Puteai vedea trauma și neglijarea în trăsăturile ei - ridurile 
adânci de sub ochi, dinţii pătaţi, părul rărit -, dar în expresia ei 
se întrevedea și o scânteie de speranţă, un sentiment că viaţa 
ar putea fi pe punctul să devină mai bună. Și cât de tragică 
părea fotografia acum! 

Helen se retrăsese în biroul ei. Nu era acolo decât Joseph 
Hudson, dar de data asta părea de-a dreptul absorbit de muncă, 
așa că îi urmă exemplul, cercetând detaliile din viaţa lui Lauren 
Scott. Presiunea pentru progrese în anchetă era tot mai mare. 
Simmons se descurcase cu abilitate la conferinţa de presă, dar 
întrebările - despre natura atacurilor, lipsa pistelor sau 
competența echipei - fuseseră agresive și sustinute. Simmons 
se străduise din greu să-i calmeze pe ziariști, reușind totuși să 
păstreze secrete unele dintre cele mai neplăcute detalii despre 
atacuri, însă senzaţia de panică tot mai intensă era 
inconfundabilă, atât în secţie, cât și în oraș. 

De ce? De ce fuseseră atacați acești doi oameni nevinovaţi? 
Asta era ce voia să știe toată lumea, însă Helen încă nu putea 
pricepe. Trebuia să existe un motiv clar, vreo legătură vizibilă 
între cei doi, dar, dacă exista, era greu de sesizat. Se născuseră 
amândoi în Southampton, dar în afară de asta nu păreau să se fi 
intersectat. Exista o posibilă legătură cu drogurile, dar în 
realitate până și asta părea șubredă. Tom Campbell avusese o 
acuzaţie de deţinere de droguri în adolescenţă, și scăpase ușor, 
pentru că avea asupra lui o cantitate suficientă pentru o 
acuzaţie de deținere în vederea distribuirii, dar părea 
nesemnificativă în comparaţie cu acuzaţiile lui Lauren Scott. 
Lauren se abătuse de la calea cea dreaptă foarte devreme, în 
timp ce Tom Campbell părea să fie chiar definiţia căii drepte - 
abstinent, muncitor, plin de succes. 


VP - 139 


Și totuși... să fi fost posibil să fi fost atacați la întâmplare? Nu 
era vorba de un atac în masă sau de o întâlnire aleatorie. 
Răpirea și uciderea lor fusese premeditată, calculată, precisă. 
Fuseseră luați din corturile lor, fuseseră duși în zone izolate din 
pădure, unde puteau fi vânaţi fără teamă că ucigașul risca să fie 
descoperit sau întrerupt. Crimele fuseseră bine planificate și 
eficient executate, fără niciun indiciu despre identitatea 
ucigașului. Presa locală, și în special Emilia Garanita, puteau să-l 
descrie pe făptaș drept un soi de maniac, dar în realitate era 
orice altceva. Ucigașul știa exact ce face și o făcuse cu 
îndemânare, chiar în mod profesionist. Și din cauza asta, Helen 
simțea că trebuie să existe o legătură între victime, un motiv 
pentru care fuseseră alese. 

Făptașul își asuma riscuri mari răpind victimele când dormeau 
alături de partenerii lor, în campinguri aglomerate, în vârful 
sezonului turistic. Mai mult, victimele nu fuseseră ucise pe loc - 
fuseseră eliberate și avuseseră o șansă să scape. Sorții erau 
împotriva lor, dar tot era un joc incredibil de riscant, dacă 
făptașul chiar nu era deloc interesat de identitatea victimelor. 
Existau modalităţi mai simple să-și răpească și să-și izoleze 
victimele, dacă atacurile ar fi fost motivate doar de pasiunea 
pentru vânătoare, de emoția vânătorii. 

Frustrată, Helen aruncă deoparte fotografia lui Scott și luă un 
portret de serviciu al lui Tom Campbell. Îi cercetă pielea netedă, 
privirea plină de încredere. Iniţial, crezuse că Nathaniel Martin îl 
atacase pe Campbell din cauza crimelor împotriva pădurii, 
ținând cont de legătura victimei cu Nexus. Rămânea o linie de 
anchetă activă, însă în realitate Nathaniel Martin nu prea părea 
să aibă motive s-o atace și pe Lauren Scott. Nu-i plăcea în mod 
deosebit să meargă cu cortul, se ducea rareori în pădure și, cum 
Martin era deja urmărit de echipele de căutare ale poliţiei, chiar 
și-ar fi asumat un asemenea risc, să iasă din nou la vedere ca să 
atace din nou? Era posibil, evident, dar până nu-l scoteau din 
ascunzătoare n-aveau cum să știe cu certitudine. 

Helen era convinsă că trebuie să existe o legătură între 
Campbell și Scott, un motiv pentru care primiseră un tratament 
special, dar acesta rămânea ascuns. Studiase detaliile vieților 
lor și nu găsise nimic, ceea ce o făcea să se întrebe acum dacă 
nu cumva legătura era în altă parte. Nu era o idee pe care s-o fi 
luat serios în considerare până acum, dar, luând un instantaneu 


VP - 140 


de vacanţă cu Lauren și iubitul ei, Matteo, făcut pe o plajă 
însorită din Spania, se întrebă dacă nu cumva fusese proastă să 
nu ia în calcul și varianta asta. Victimele fuseseră terorizate și 
brutalizate, aproape dincolo de orice închipuire, însă acum îi 
reveniră în minte șocul lui Melanie Walton și tulburarea lui 
Matteo Dominici. Suferinţa lor era în prima etapă mai puţin 
acută decât a partenerului lor, dar avea să dureze mult mai 
mult. Or să rămână tot restul vieţii cu imagini cumplite cu ce li 
s-a întâmplat partenerilor lor - vânaţi și lăsaţi să sângereze 
până la moarte. Efectele acestui gen de traumă, împletite fără 
îndoială cu vinovăția supravieţuitorului, puteau fi profunde, 
puteau duce chiar la sinucidere. Să fi fost posibil atunci ca 
legătura să fie Walton și Dominici? 

Deocamdată aveau puţine informaţii despre viața lor, dar 
trebuia să remedieze lipsurile mâine. Întâi și întâi, trebuiau să 
sape adânc în trecutul lor, să vadă dacă existau infracțiuni sau 
delicte, orice legături ascunse care ar putea arunca o nouă 
lumină asupra acestor crime năucitoare. 

In același timp, vor continua să se zbată în beznă, în căutarea 
unui criminal care refuza să se lase găsit. 


67. 


Se avântă tot mai adânc în beznă, tot mai alarmat de ce 
vedea. Joseph Hudson nu se mișcase de când plecaseră colegii 
lui, iar cafeaua se răcise și rămăsese neatinsă în faţa lui în timp 
ce el pătrundea în lumea lui Dean Clarke. După ce terminase cu 
informaţiile online tradiţionale despre Clarke - plictisit de-acum 
de citații, medalii și inamici uciși în exerciţiul funcțiunii -, 
pornise să exploreze partea întunecată, folosind unul dintre 
browserele Tor ale echipei ca să acceseze dark web. 

intr-unul dintre posturile dinainte, Hudson petrecuse un an și 
jumătate căutând prin cotloanele reţelei pedofili, dealeri de 
arme și reţele de trafic de droguri. Acolo pândeau toate felurile 
de depravare și criminalitate, iar el știa că trebuia să fie foarte 
hotărât ca să descopere ce voia. Căută întâi forumuri de 
tranzacţii cu arme, concentrându-se asupra celor care se 
ocupau de gusturi exotice - site-uri care vindeau săbii de 


VP - 141 


samurai, macete cu ţepi, arbalete și altele la fel. După 20 de 
minute de căutare nu se alesese cu mare lucru, în afară de o 
neliniște tot mai pronunţată din cauza numărului de ţicniţi din 
lumea asta, dar până la urmă dădu peste Clarke. Pseudonimul 
lui online era puţin diferit aici - „2Helmandback” -, dar prim- 
planul întunecat cu fața cu mască era o replică a brandingului 
său online. Probabil considera că ochii pătrunzători sunt cea mai 
reușită trăsătură a lui. 

Clarke făcea cu regularitate vizite pe dark web, luând frecvent 
legătura cu alţi pasionaţi de arme ca să discute, să cumpere sau 
să vândă arme. Discuţiile erau purtate la vedere, fără nume de 
cod sau subterfugii, diverșii participanţi discutând pe larg 
despre motivele pentru care aveau nevoie de armele respective 
și despre performanţele acestora. Clarke era mai activ decât 
majoritatea, vânzând tot felul de cuțite, săbii și arcuri... interesul 
sau entuziasmul lui nu păreau să aibă limite. După estimările lui 
Hudson, trebuie să fi avut un mic arsenal, de care era în mod 
evident foarte mândru. Într-o poză postată cu trei săptămâni în 
urmă, putea fi văzut lingând lama unui briceag de 30 de 
centimetri, cu ochii măriţi de încântare. 

Multe dintre postări aveau linkuri la alte site-uri offline și 
acestea erau și mai tulburătoare. Hudson se trezi pătrunzând în 
lumea întunecată a pornografiei cu temă militară care înfățișa 
torturi, trecând prin postări din zone de război, câmpuri de luptă 
și orașe asediate. Unele erau vechi de zeci de ani - Hudson 
fusese înfiorat în special de imagini ale deţinuţilor de la 
Auschwitz abuzaţi de gardienii SS -, însă majoritatea erau 
filmate în recentele conflicte din Orientul Mijlociu. În mod 
previzibil, Aliaţii erau băieţii buni, iar inamicul - etichetat la 
unison drept „arăbeți” - era victima. Erau imagini cu lunetiști 
care-și contabilizau victimele, doi militari din US Navy Seals 
care-și goleau încărcătoarele într-un combatant căzut la 
pământ, ba chiar și un mândru infanterist britanic stând 
deasupra cadavrului unei adolescente. Cele mai rele erau 
fotografiile combatanţilor ghinioniști care fuseseră torturați 
pentru informaţii și apoi uciși - un tânăr spânzurat cu capul în 
jos, în timp ce gardienii pozau râzând alături de el. 

Dean Clarke avea intervenţii regulate, preluând postări și 
comentând imaginile tulburătoare. Rasismul lui era evident, ca 
și setea de sânge. Și mândria era la fel de evidentă, Clarke 


VP - 142 


depunând eforturi să-și descrie experienţele în domeniu și 
detaliind câte beregate tăiase sau câţi insurgenți doborâse în 
timpul rugăciunii. Nimic nu părea prea imoral pentru el, nimic nu 
era tabu - în lumea lui, concurenţa nu avea limite, nu exista 
nicio excepţie de vârstă, gen sau situaţie. 

În toate postările, Clarke era dornic să se înfăţișeze ca om de 
acţiune, războinic. Era o imagine care contrazicea ferm viaţa lui 
de zi cu zi, în care muncea într-un depozit de fier vechi, sub 
privirea vigilentă a lui taică-su, ceea ce-l puse pe gânduri pe 
Hudson. Ce relaţie era între cei doi? De ce era Terry Clarke așa 
de îngrijorat pentru fiu-su? Și de ce era Dean Clarke așa de 
furios? 

Se făcea târziu, iar Hudson știa că era momentul să se ducă 
acasă, dar se simţea cumva constrâns să rămână. Nu-și putea 
desprinde privirea de Clarke - postările, postura lui - și chiar 
atunci îi căzură ochii pe ultima lui postare pe forumul 
ModernWarrior. Era un site cu acces restricţionat, folosit de 
bărbaţi cu priviri însetate de sânge, mulţi fluturând arme pe 
care susțineau că le-au și folosit. Ultima poză pusă de Clarke era 
recent adăugată și îl lăsă fără replică pe Hudson. 

Pe un fundal întunecat, Clarke stătea în picioare, cu 
echipament complet de camuflaj și ochii ca smaraldul abia 
vizibili printr-o mască neagră. Era în postură de luptă, cu braţele 
ridicate și pregătite și cu arbaleta îndreptată direct către 
obiectiv. 


68. 


Abia se lumina de ziuă, dar pădurea forfotea de activitate. 
Helen trecu prin tufărișul des, cu bocancii plini de rouă, 
îndreptându-se către polițiștii din echipele de căutare adunaţi în 
poiană. Primise apelul imediat după ora 6 și pornise în viteză 
prin oraș. 

— Putem elibera locul, vă rog? 

Echipa reacționă, făcându-i loc să treacă. Reluaseră căutarea 
lui Nathaniel Martin dis-de-dimineaţă, dar nu apucaseră să se 
aventureze prea departe de cărarea bătută când dăduseră 
peste cadavrul unui cal, lăsat să zacă în tufăriș. Ca și în cazul 


VP - 143 


primului cal, animalul fusese ucis de mâna omului, iar din crupă 
îi ieșeau cinci săgeți de arbaletă. 

În timp ce poliţiştii se îndepărtau, Helen se lăsă pe vine lângă 
cadavru. Era a doua descoperire de felul ăsta, dar nu era nicio 
îndoială că acesta fusese ucis primul. Se afla deja într-o stare de 
descompunere avansată, iar mirosul de putreziciune era 
puternic. Era plin de viermi, iar o bună parte din cadavru fusese 
roasă până la os de alte vietăți ale pădurii. Ambii ochi ai 
nefericitului animal fuseseră scoși, iar calul avea un aer sinistru, 
ba chiar demonic. 

Oare mai erau și alţi cai care zăceau nedescoperiți în pădure? 
Sau ăsta era primul? Dacă da, era o dovadă a parcursului urmat 
de făptaș spre crime. Animalul peste care dăduse Helen fusese 
ucis eficient, doborât cu trei săgeți bine ţintite. Acesta suferise 
mai mult - cinci săgeți de data asta, dintre care doar trei ar fi 
putut provoca răni fatale; celelalte două nimeriseră în spinare și 
în piciorul din spate. 

Uitându-se la cadavru, Helen se întrebă dacă fusese vorba 
despre un accident sau despre ceva intenţionat. Oare săgețile 
care nu nimeriseră încetiniseră animalul, înainte să fie ucis? 
Erau doar prost ţintite? Sau distribuţia aleatorie a loviturilor 
însemna altceva? Lui Helen i se părea că este o folosire excesivă 
a forţei, ca și cum cineva se d'strase, încărcând și trăgând de 
cinci ori și eliberând ultimele săgeți când calul era poate deja 
mort. O parte din ea spera că uciderea animalului indica un 
început de amator, dar altă parte se temea că era opera cuiva 
căruia îi plăcea moartea. 

— OK, hai să asigurăm zona, spuse ea, ridicându-se și 
întorcându-se către grupul de polițiști. Imediat ce ajunge 
Meredith, puteţi relua căutarea. 

Poliţiștii trecură la treabă, iar Helen se îndepărtă de cadavrul 
descompus și scoase telefonul din buzunar, nerăbdătoare s-o 
informeze pe Charlie despre ultimele evoluţii. Cadavrul calului 
fusese găsit în apropiere de Furzley, destul de departe de 
celelalte locuri ale crimei, ceea ce le deschidea o nouă zonă de 
investigat. Totuși, când duse telefonul la ureche, renunță. 
Privirea i se oprise pe un copac aflat la marginea luminișului, 
care părea să aibă o plantă cățărătoare verde-deschis pe 
trunchi. Mergând pe firul ei în sus, zări ceva care-i făcu inima să 
bată mai tare. 


VP - 144 


O cameră video de supraveghere a păsărilor, ascunsă sus, 
într-o scorbură puţin adâncă, era îndreptată direct către poiana 
de dedesubt. 


69. 


Simţea cum îl arde privirea lui taică-su. 

Venise devreme la lucru, dornic să facă o impresie bună și să 
lase partea neplăcută a serii trecute în urma lor. Acum se 
blestema pentru reacția violentă exagerată - era evident că-l 
înspăimântase pe taică-su, ceea ce nu putea decât să aducă 
necazuri. Așa prostănac bătrân cum era, taică-su nu era obișnuit 
să fie învins și n-o să accepte așa ceva fără să reacționeze. O 
să-l pedepsească, fără îndoială, dar, mai rău, o să pună întrebări 
- întrebări la care Dean nu voia să răspundă. 

Taică-su abia dacă ridicase privirea când intrase el în birou, 
mormăind ceva. Dean își luase ceai și pâine prăjită și se 
prăbușise în faţa televizorului. Mai bine asta decât tăcerea 
apăsătoare și ostilă. Începuseră știrile de dimineaţă și se uită la 
prognoza meteo, apoi la sport, iar acum urmărea principalele 
știri locale.  Începeau cu crimele, în dimineaţa asta 
concentrându-se pe Matteo Dominici, italianul care avea o 
relaţie cu Laurent Scott. Dean se uită mai departe, intrigat, și 
văzu silueta hărţuită ieșind în grabă din apartament cu o valiză 
în mână și urcând într-un taxi care-l aștepta. Iubitul îndurerat 
fusese în mod clar alungat de-acasă de atenţia constantă a 
presei, iar Dean se amuză când o auzi pe reporteriţă 
transmițând totul pe un ton sobru și critic, de parcă n-ar fi făcut 
și ea parte din toată povestea. Mincinoasă, mincinoasă, își zise 
Dean. 

Reporterița dispăru, iar crainicul trecu la știri mai puţin 
senzaţionale, despre o serie de jafuri. Dean nu mai zăbovi, 
închizând televizorul. Simţea privirile lui taică-su, care se uita în 
ceafa lui, ca și cum ar fi încercat să-i pătrundă prin craniu, și era 
stânjenit. Îşi termină pâinea prăjită și se duse în cealaltă parte a 
bucătărioarei, punând vasele murdare în chiuvetă. 

— Mă duc la treabă. 


VP - 145 


Îi aruncă o privire lui taică-su, dar acesta încuviinţă absent și 
întoarse capul. Supărat pe taică-su și pe el, Dean ieși în curte. 
Avea un frigider care trebuia dezmembrat și, dintr-odată, abia 
aștepta să se ocupe de el, să scape de atmosfera sufocantă din 
birou. Însă chiar când se îndepărta în grabă, auzi ușa 
deschizându-se, iar taică-su veni după el. 

Oricât ar fi încercat să nu ia în seamă răcirea relaţiei lor, era 
clar că se schimbase ceva. Acum taică-su era bănuitor, poate 
chiar simţise ce se afla în spatele comportamentului lui evaziv și 
părea decis să afle adevărul. Ceea ce-i dădea o stare de 
nervozitate, dar nu prea avea ce face. Era afacerea tatălui, 
domeniul său, și câtă vreme Dean se afla aici, avea să rămână 
sub supravegherea lui. 


70. 


— Eşti sigură? 

Hudson încercă, fără să și reușească, să-și controleze uluirea. 

— Sută la sută. Am verificat de două ori. 

— Deci n-avea cum să fi fost membru SAS? 

— Evident că nu, urmă sergentul, ca și cum ar fi vorbit cu un 
copil. N-a existat nimeni cu numele Dean Clarke înrolat în forțele 
armate în perioada despre care ai vorbit. 

— E posibil să se fi înrolat sub un nume fals? 

— Orice e posibil, dar verificările noastre sunt extrem de 
meticuloase, din motive evidente. 

— Bineînţeles, răspunse Hudson, gândindu-se la această 
informaţie bizară. 

Sunase la cartierul general de la Andover al armatei britanice 
la prima oră, iar în cele din urmă i se făcuse legătura cu 
sergentul-major Greta Smith. ÎI tratase repezit și cu 
superioritate, dar îl ajutase, așa că Hudson hotărî să-și mai 
încerce o dată norocul. 

— Pot să te mai rog să-mi faci un serviciu? Sunt câteva lucruri 
la care aș vrea să te uiţi. 

Zece minute mai târziu, Hudson avea o perspectivă completă. 
Îi trimisese sergentului Smith fotografii cu citaţiile și medaliile lui 
Dean Clarke și nu fusese surprins să afle că documentele erau 


VP - 146 


falsuri, niște cópii ale originalelor, probabil semnate chiar de 
Clarke. Medaliile erau reale, dar cum pe eBay se desfășura un 
comerț înfloritor cu decoraţii militare, ar fi putut să le găsească 
oriunde. 

Hudson se duse să-i spună ce aflase lui McAndrew, care 
făcuse și ea niște verificări, toate acestea întărindu-i 
suspiciunile. Se părea că Dean Clarke renunţase la școală la 16 
ani, dar după câteva tentative eșuate de ucenicie începuse să 
încaseze ajutoare, care fuseseră plătite și în anii în care el ar fi 
trebuit să fie în misiune în străinătate și tot atunci primise și 
câteva avertismente pentru furt și tulburarea liniștii publice. Nu 
fusese pus sub acuzare niciodată și de aceea nu avea cazier 
penal, dar era evident că avusese o viaţă lipsită de satisfacţii 
după 20 de ani, iar lucrurile o luaseră razna când plata 
ajutoarelor fusese suspendată definitiv, în urma unei tentative 
frauduloase de solicitare a unei indemnizaţii de handicap. 

Hudson putea ghici restul - fiul rămăsese la mila părinţilor, 
lucrând la depozitul de fier vechi și stând în casa lor. Poate că 
suferise dintotdeauna de psihoze, poate că îl destabilizase 
moartea mamei, dar era clar că undeva pe parcurs Clarke 
dezvoltase o personalitate multiplă. Pe de o parte, era un 
muncitor oprimat, care dezmembra gunoaiele altora pentru 
taică-su, pe de alta, trăia într-o fantezie în care avea o viaţă de 
războinic călit în lupte. Întrebarea era cât de real era acest alter 
ego, în ce măsură trăia în halucinaţiile lui. 

Clarke era un ratat, izolat și furios. l-ar fi plăcut oare să-și 
exercite puterea asupra victimelor lui vânându-le prin pădure? |- 
ar fi oferit oare un fior urmărirea lor, perfect camuflat și 
imposibil de depistat? l-ar fi împlinit fantezia că este un ucigaș 
antrenat? 

În timp ce urmărea litania eșecului lui Clarke, și alter ego-ul 
improbabil de asasin SAS pe care-l crease acesta, Joseph 
Hudson fu nevoit să se întrebe cât de puternică mai era legătura 
lui Dean Clarke cu realitatea. 


71. 


Totul era în ceață. 


VP - 147 


Charlie era deja extenuată, dar, întărindu-se cu câteva cești 
de cafea, se puse pe treabă, investigând detaliile neînsemnate 
din viaţa lui Matteo Dominici. Helen iniţiase aseară această nouă 
linie de anchetă, iar apoi, când fusese chemată dimineaţă să 
ancheteze moartea celui de-al doilea cal, îi ceruse lui Charlie să 
se ocupe de ea. 

Ceea ce făcea bucuroasă și, după ce le ceruse agenților 
Bentham și Osbourne să cerceteze viaţa lui Melanie Walton, se 
adâncise în muncă. Însă detaliile erau neinteresante - Dominici 
era un anglo-italian la generaţia a doua, stătuse în Southampton 
toată viaţa și-și petrecuse cea mai mare parte a timpului 
lucrând în restaurantul familiei - un local drăguţ și prietenos din 
centru. Nu avea condamnări penale, își plătea impozitele și era 
implicat în comunitatea locală. Posta cu intermitențe pe 
Facebook, dar erau postări optimiste, viziunea lui asupra vieţii 
era luminoasă - pe scurt, nu părea să existe niciun motiv să 
vrea cineva să-i distrugă fericirea sau sănătatea mintală. 
Această direcţie de anchetă părea o fundătură și, în timp ce 
citea postările recente, acestea începură să devină neclare, 
sentimentele pozitive și repetitive suprapunându-se unele peste 
altele. 

— Detectiv-sergent Brooks? 

Charlie reveni brusc la realitate, iar când se întoarse o văzu 
pe Helen făcându-i semn să o urmeze. Se ridică și se grăbi să 
ajungă în birou, închizând ușa în urma ei. Din comportamentul 
lui Helen, era clar că apăruse ceva important. 

— Am fost lângă Furzley azi-dimineaţă, începu Helen, sărind 
peste politeţuri, ca să cercetez al doilea cal mort. 

— E tot omul nostru? 

— Fără discuţie, dar cred că a fost doar un test. Calul era mort 
de o săptămână sau chiar mai mult, iar atacul, mai puţin precis 
- cinci săgeți de data asta. 

Charlie încuviință, rumegând informaţia. 

— Cât eram acolo, am zărit o cameră pentru păsări. Din 
fericire, asta mergea și, după ce am insistat un pic, am reușit să 
obţin înregistrările din ultimele câteva săptămâni. 

Charlie se aplecă în faţă când Helen întoarse laptopul spre ea. 
Pusese un stick USB în el și acum deschidea playerul video. 
După câteva clipe, monitorul se trezi la viaţă, înregistrarea de 
noapte a camerei oferind o viziune stranie, verzuie, a cuibului și 


VP - 148 


a pădurii de dedesubt. În josul imaginii rula permanent un cod 
temporal, iar Helen dădu imaginea înainte. 

— Te avertizez, nu-i foarte plăcut... 

Charlie se pregăti pentru ce urma, uitându-se atentă pe 
ecran. Trecură câteva secunde, apoi se văzu mișcare în partea 
de sus a imaginii. În câmpul camerei intră un cal, poticnindu-se 
în poiană. Era urmat de o siluetă înaltă și întunecată, care veni 
până la animalul rănit, ridicând arcul și trăgând în el de- 
aproape. 

Calul sări înnebunit pe toate patru picioarele - iar Charlie 
tresări când îl văzu -, dar ce era mai rău abia urma. Animalul se 
prăbușise în genunchi, dar atacatorul nu arătă nicio milă, 
trântindu-l pe-o parte și ţintuindu-l la pământ. Urmară alte două 
săgeți; cinci în total. Calul era probabil în stare de șoc, cu trupul 
crispat de spaimă, dar capul îi cobori încet-încet și, după câteva 
clipe, rămase nemișcat. Ucigaşul se opri deasupra lui, 
admirându-și realizarea, după care se întoarse. 

Charlie nu-și desprinse privirea de el cât traversă poiana, 
observând toate detaliile. Bocancii grei, cu talpă de cauciuc, 
îmbrăcămintea de culoare închisă și gluga, faptul că era în mod 
evident stângaci și încă ţinea arbaleta în mână, ca și cum s-ar fi 
așteptat să mai urmeze și altă vărsare de sânge. Prin dreptul 
camerei trecu o pasăre, iar silueta tresări și se întoarse scurt să- 
i urmărească zborul. 

În momentul acela, Helen apăsă o tastă și opri înregistrarea. 
Silueta privea acum direct către cameră, iar Charlie se aplecă și 
încercă să-i distingă trăsăturile. Icni fără să vrea. Pentru că 
acolo unde ar fi trebuit să fie faţa, era doar un gol. Nu distingea 
nici bărbie, nici nas, nici urechi - doar o mare de negru, cu două 
globuri albe unde ar fi trebuit să se afle ochii. 

Charlie ridică privirea către Helen. Se așteptase să-l zărească 
pe suspectul lor, dar în loc de asta părea că se uită la un soi de 
monstru. Helen ridică dintr-o sprânceană - era în mod clar la fel 
de descurajată și dezamăgită ca și Charlie, care-și întoarse 
privirea spre computer. 

Unde descoperi silueta încă privind direct în cameră și radiind 
malefic către ea. 


VP - 149 


72. 


— Uită-te în ochii mei și spune-mi că nu tu ești responsabilă. 

Inspectorul-șef Simmons vedea roșu în faţa ochilor, iar tonul 
vocii era nimicitor, dar Emilia refuza să se lase intimidată. 

— Sunt fotografiile dumneavoastră, nu ale mele. Habar n-am 
cum au ajuns în domeniul public. 

Arătă spre laptopul lui Simmons, unde erau afișate fotografiile 
de la locul crimei, care puteau fi văzute acum de oricine pe 
Backchat, un site de știri underground specializat în subiecte 
neobișnuite și, uneori, ilegale. Autorităţile încercaseră de multe 
ori să-l închidă, dar până acum reușise să evite toate deciziile de 
suspendare, mergând mai departe cu misiunea sa de a informa, 
educa și îngrozi. 

— Ei bine, iartă-mă că nu te cred... 

— Inspector-șef Simmons, abia dacă ne cunoaștem... 

— Dar cred că știu ce-ţi poate pielea. Felul cum ai acoperit 
până acum subiectul a reușit să îngrozească publicul și să aducă 
o presiune tot mai mare pe capul polițiștilor mei, care deja 
lucrează zi-lumină. 

— Nu că ai avea de unde să știi. 

— Și totul doar ca să-ţi faci steaua să strălucească un pic mai 
tare. Sunt conștientă că în trecut ai acţionat ilegal ca să-ţi impui 
interesul... și de-asta am avut o mică discuţie cu Graham Ross 
azi-dimineață. 

Emilia o privi fără să spună nimic. 

— Zice că l-ai urmărit ieri într-o cârciumă - deși a făcut 
repetate încercări să te descurajeze - și că s-ar putea să-i fi 
furat imaginile astea cât a lăsat un pic camera 
nesupravegheată. 

— Nu-mi spune nimic, răspunse Emilia senină. N-am obiceiul 
să urmăresc bărbaţi necunoscuți în baruri și, în plus, ieri am fost 
ocupată în redacţie. Poate că știi, dar a apărut un subiect 
important... 

— Știu că tu ai fost și știu de ce-ai făcut-o. Așa că hai să-ți dau 
un sfat... Ă 

Emilia era tentată să nege în continuare, dar se răzgândi. Intr- 
un fel ciudat, îi plăceau aceste muștruluieli, furia neputincioasă 


VP - 150 


a structurii instituţionale care se străduia să se împace cu lumea 
digitală. Ce proști erau să creadă că ar fi putut fi controlat ceva! 

— Poate crezi că o să te ajute, urmă Simmons, arătând spre 
imaginile cumplite, că o să dea mai multă importantă 
subiectului. Dar ăsta nu-i jurnalism. E răspândirea panicii. Și 
poate să aibă urmări grave și pentru public, și pentru tine. 

Emilia ridică batjocoritor dintr-o sprânceană. De câte ori nu 
fusese ameninţată înainte, chiar în biroul ăsta, și supravieţuise 
fără probleme? 

— Și de aceea o să cercetez personal această scurgere de 
informaţii. Dacă găsesc vreo dovadă că tu ești responsabilă, 
atunci poţi să te aștepți să ai de dat niște explicaţii. 

— Dacă vreţi să vă faceţi de râs, n-aveţi decât. Acum, dacă nu 
mai e și altceva... 

Emilia era hotărâtă să încheie cum voia ea. Sub nicio formă n- 
avea să plece cu coada între picioare de la prima lor 
confruntare. Și, spre satisfacția ei, Simmons încheie întâlnirea, 
deși nemulțumită. Emilia plecă bine dispusă și încrezătoare că 
Simmons n-avea puterea să facă nimic. Era destul de sigură că 
în bar nu existau camere de supraveghere; nici nu existase 
vreun martor care să asiste la delictul ei. Mai mult de-atât, ar fi 
fost imposibil de dovedit că ea trimisese pozele în lumea largă. 

Asta era frumusețea vieţii moderne, își zise Emilia în timp ce 
mergea degajată pe coridor, poţi să faci ce vrei, să postezi ce 
vrei, și ești întotdeauna protejat de anonimatul perfect al 
internetului. 


73. 


— Vreau să știu unde se duce, cu cine se întâlnește, ce face. 

Helen adunase din nou echipa. După ce discutase cu Joseph 
Hudson despre ultimele noutăți, era pregătită acum să lanseze 
următoarea fază a anchetei. 

— Detectivul-sergent Hudson va fi la comandă, asistat de 
mine și de detectivii-agenți McAndrew, Osbourne și Reid. S-ar 
putea să fie solicitați și alții - avem nevoie de supraveghere 
non-stop asupra lui Dean Clarke. 


VP - 151 


— Și acum considerăm că el e principalul nostru suspect? 
întrebă detectivul-agent Bentham. 

— Este ce/ mai important suspect, răspunse Helen. Detectivul- 
agent Reid și detectivul-sergent Hudson au făcut cercetări 
serioase despre Clarke și categoric corespunde profilului. Bărbat 
alb singur, dezamăgit, furios, dependent de violență pe internet. 
La genul ăsta de oameni, graniţa dintre fantezie și realitate e 
vagă. Clarke nu e soldat - conform evidențelor armatei, nici 
măcar n-a solicitat înrolarea -, dar spune oricui despre câți 
inamici a ucis sau despre distincţiile pentru bravură. Probabil că 
a ajuns să-și și creadă minciunile. Sau poate că mai există și 
alţii, până acum nedepistaţi, care-l încurajează și-l determină să 
comită crimele astea barbare... 

— În plus, interveni Hudson peste Helen, mașina lui 
corespunde profilului, iar el e un tip practic, cu acces nestânjenit 
la fier vechi și unelte cu care să-l transforme în altceva. In mod 
clar, este o persoană cu o fascinaţie nesănătoasă pentru arme și 
instrumente de tortură. Pun pariu că dacă i-am face o 
percheziţie diseară, am găsi un întreg arsenal de arme, dintre 
care multe au fost folosite. 

— Și dovezile circumstanţiale sunt interesante, adăugă 
Charlie, afișând imaginea făptașului surprinsă de camera pentru 
supravegherea păsărilor. Înălţime, constituţie, și observați faţa. 
Individul arată ca un fel de spirit rău, dar probabil că poartă o 
mască sau cagulă, plus echipament de camuflaj. Observaţi și că 
este stângaci. S-ar putea să fie o coincidenţă, dar în toate 
imaginile pe care le-a postat, Clarke folosește mâna stângă ca 
să apese pe trăgaci. 

— Cel mai important acum, rezumă Helen, este să aflăm unde 
se duce noaptea. Am presupus că atacurile au loc noaptea 
pentru că făptașul vrea să se folosească de acoperirea 
întunericului, dar s-ar putea să trebuiască să aibă loc după 
lăsarea serii - taică-su îl urmărește îndeaproape în cursul zilei. 
Trebuie să aflăm unde se duce și ce face. Detectivul-agent 
McAndrew o să asigure prima tură, apoi urmează detectivul- 
sergent Hudson. Între timp, vreau să cercetăm mai departe 
victimele și pe partenerii lor, să vedem dacă există vreun tipar, 
vreun indiciu care ne scapă. Detectiv-sergent Brooks? 

Toţi membrii echipei se întoarseră din nou către Charlie. 


VP - 152 


— O să-i verificăm în continuare pe Matteo Dominici și 
Melanie Walton - relaţii din trecut, istoricul pe internet, orice 
tangenţă cu crima sau criminalitatea -, dar o să ne concentrăm 
pe Lauren Scott. Dacă există vreo legătură concretă cu făptașul, 
considerăm în continuare că ea e cel mai probabil punct de 
acces, ţinând cont de trecutul ei. Părinţii ei locuiesc în Africa de 
Sud - urmează să discut cu tatăl în scurt timp -, însă trebuie să 
ne îndreptăm atenţia și asupra persoanelor care au cunoscut-o 
la sfârșitul adolescenţei și după 20 de ani. Cineva care să-i fi 
vândut droguri, sau care să-i fi creat dependenţa de droguri, ar 
fi putut-o ataca știind că este slabă și vulnerabilă. O să verificăm 
și multele ei treceri pe la dezintoxicare - și oamenii pe care i-a 
cunoscut acolo - ca să vedem dacă există acolo vreo legătură 
cu criminalitatea. 

— l-am interogat pe cei din agenda ei telefonică și pe cei cu 
care avea legături digitale? întrebă Helen. 

— Avem și de-acolo o posibilă pistă - un număr de telefon 
care apare în istoricul telefonic al amândurora -, dar încă nu 
știm ce înseamnă. Discutăm cu companiile telefonice și 
încercăm să-l identificăm pe interlocutor. 

— Explică-le cât de urgentă e situaţia, îi ceru Helen, după care 
se întoarse către detectivul-agent Edwards. Cum e cu pasionaţii 
de arme, în special cei interesaţi de arcuri, arme istorice și așa 
mai departe? 

— E un individ care ar putea fi interesant, răspunse Edwaras. 
Andrew Tucker. E de mulţi ani membru al clubului de tragere cu 
arcul Weston de pe strada Lever. 

— Spune mai departe. 

— Păi, e cam singuratic, divorţat recent, și acum o lună a avut 
o altercaţie cu un alt membru. Situaţia a scăpat de sub control, 
l-a doborât pe celălalt și i-a ţinut o săgeată la gât. Nu există 
nimic clar care să-l lege de crimele astea, dar... 

— Mergi mai departe. Dar linia telefonică? întrebă Helen 
întorcându-se către detectivul-agent Lucas. Am primit ceva 
interesant din partea populaţiei? 

— Telefoanele au sunat continuu, mă rog, cel puţin de când 
au fost publicate imaginile de la locul crimei... Totuși, nimic util. 
Doar indivizi care vor să atragă atenţia sau proprietari de câini 
care cred că văd maniaci ucigași de câte ori trosnește vreo 
crenguţă... 


VP - 153 


Helen nu reacţionă, dar în sinea ei o blestemă încă o dată pe 
Emilia Garanita. Titlurile ei senzaţionaliste și tacticile murdare 
nu le erau niciodată de ajutor în anchete, reușind doar să creeze 
paranoia și panică. Inspectorul-șef Simmons îi trăgea acum o 
săpuneală, deși Helen se temea că n-o să aibă mare efect 
asupra comportamentului ziaristei. 

— Ocupă-te în continuare. Dacă apare ceva, vreau să știu și 
eu. Și asta-i valabil pentru toţi, urmă ea, întorcându-se din nou 
către restul echipei. Lăsaţi deoparte orice altceva aveţi de făcut. 
Asta-i singura prioritate în momentul ăsta. 

Făcu o scurtă pauză, după care încheie hotărât: 

— Trebuie să-l prindem pe individul ăsta. 


74. 


Se repezi la ea fără avertisment, prinzând-o în ambuscadă 
când se apropia de mașină. 

După ce supravieţuise muștruluielii, Emilia abia aștepta să se 
întoarcă în redacție. Imaginile postate pe internet iscau o 
adevărată furtună și voia să profite - îl convinsese deja pe 
Gardiner să scoată o ediţie specială a ziarului, în care să le ofere 
cititorilor ghidul complet despre Ucigașul din New Forest. 

Insă când se apropia de Opelul ei Corsa roșu, văzu o umbră 
căzând asupra ei și apoi simţi o mână care o trage în spate și o 
răsucește. Deși luată prin surprindere, nu fu uimită să-l vadă pe 
Graham Ross în faţa ei. 

— la te uită cine a apărut! 

Ross vorbea calm, dar îi simţea încordarea agresivă. 

— Te rog nu-mi spune că te-ai gândit îndelung la replica asta, 
Graham. Pentru că e jalnică, până și pentru standardele tale... 

— Te-a săpunit Simmons? urmă el, fără să ia în seamă insulta. 

— Absolut deloc. De fapt, am avut o discuţie plăcută, ca între 
fete, răspunse Emilia tărăgănat și vesel. 

— Tâmpenii. Spumega când am vorbit cu ea. Abia am reușit s- 
o conving să nu-mi suspende contractul. Dar, pe de altă parte, 
eu sunt ăla nevinovat în povestea asta. 

— Și eu sunt lupul cel mare și rău? 


VP - 154 


Spre surprinderea ei, Ross râse, ca și cum s-ar fi amuzat 
sincer de această descriere. 

— Cam așa ceva. Oricum, asta-i doar o discuţie amicală, ca să 
te anunţ cât de dezamăgit sunt de tine. Nu te consideram hoaţă. 

— Am auzit și mai rele de-atât. 

— Totuși... o să-ţi spun ceva. Ai un ochi bun pentru fotografii. 
Selecția pe care-ai făcut-o a fost... bună. Erau cele mai bune din 
tot setul, de fapt. Așa că bănuiesc că ar trebui să fiu 
recunoscător. Au iscat ceva agitaţie, nu? 

Emilia era pe punctul să răspundă cu câteva cuvinte bine 
alese, dar era evident că Ross spusese ce avea de spus, iar 
acum se întorsese și se îndrepta spre mașina lui. Emilia îl privi, 
nedumerită și intrigată de încheierea bizară și abruptă a 
conversației. Tonul lui Ross avea ceva de cunoscător, chiar o 
urmă de îngâmfare. Ceea ce o făcea să-și pună întrebări. 

Era extrem de naiv pentru un profesionist experimentat să-și 
lase camera nesupravegheată. lar discuţia lui neașteptată cu 
barmaniţa îi asigurase în mod convenabil suficient timp ca să 
fure imaginile valoroase „fără să fie văzută”. In sfârșit, în pofida 
furiei profesionale împotriva ei, Ross părea ciudat de relaxat azi, 
ba chiar satisfăcut în legătură cu rezultatul. 

Și atunci, era oare posibil să fi știut exact ce face, încă de la 
bun început? Să fi vrut s-o lase să fure imaginile, știind că vor 
ajunge să fie publicate, dar el să rămână cu reputaţia nepătată? 

Să fie oare posibil să fi fost ea cea înșelată, nu el? 


75. 


De la fereastra biroului său de la etajul al șaptelea, Grace 
Simmons o privi pe Emilia Garanita urcând în mașină. Discuţia 
decursese cum plănuise, dar nu prea reușise s-o calmeze. lar 
conversaţia ulterioară dintre Ross și Garanita o îngrijora și mai 
tare. Oare fusese o întâlnire stabilită dinainte? Să fie posibil să fi 
lucrat împreună? 

Dacă da, nu întrevedea decât necazuri la orizont. Publicarea 
fotografiilor pe internet iscase panică în oraș și o adevărată 
furtună în clădire. Comisarul-șef o sunase la prima oră, apoi 
primarul, ambii explicându-i că scurgerea unor asemenea 


VP - 155 


imagini cu detalii violente era fără precedent și punea în pericol 
ordinea publică. Simmons nu putea să nu fie de acord, așa că 
încasase  muștruluiala, promițând să-i găsească pe cei 
răspunzători. Considera că de fapt o făcuse deja, dar n-avea 
nicio putere să acţioneze în vreun fel - legislaţia se străduia din 
greu să ţină pasul cu realităţile unei lumi în continuă schimbare. 

Mașina Emiliei Garanita porni în viteză pe stradă, șoferița 
ignorând ostentativ limita de viteză de 30 de kilometri pe oră. 
Simmons și-o imagină pe ocupanta mașinii zâmbindu-și fericită 
că a scăpat nevătămată după încă un delict. Emilia Garanita era 
genul care-i displăcuse dintotdeauna lui Simmons - parazitară, 
fără conștiință, negustor pe piaţa liberă cu nefericirea 
oamenilor. Nu conta că și ea fusese în mai multe rânduri victima 
unor infracţiuni violente - experienţele păreau s-o fi făcut pe 
tânăra ziaristă complet insensibilă în faţa suferinței altora și nu 
să-i fi trezit empatia. Însă furia și animozitatea lui Simmons nu 
erau alimentate doar de faptul că o displăcea pe jurnalista 
prefăcută. Helen Grace, protejata ei, suportase în ultimele zile 
critici susţinute. În ciuda palmaresului incredibil, superiorii, ca să 
nu mai vorbim și despre restul lumii, îi puseseră sub semnul 
întrebării competenţa și capacitatea de a duce la bun sfârșit 
acest caz. Acţiunile iresponsabile ale lui Garanita nu făcuseră 
decât să întețească focul care-o ajungea pe Helen. 

Era ceva total nejustificat, ceea ce nu făcea decât să 
sporească mânia lui Simmons. Emilia susținea că face jurnalism 
în beneficiul opiniei publice, dar Simmons era sigură că în 
realitate nu făcea decât să folosească acest caz ca pe o bâtă cu 
care să lovească în Helen, pentru că ele două nu se sufereau 
una pe alta. Instinctiv, voia să intervină, deși știa că poliţista 
experimentată era în stare să aibă grijă de ea. Simmons 
descoperise asta cu multă vreme în urmă. 

Însă adevărul era că voia s-o apere, să îndepărteze praștiile 
ațintite acum asupra ei. Nu era necesar, nici profesionist, să-și 
lase sentimentele personale faţă de Helen să-i întunece 
judecata. Uneori încerca să se justifice - nu putea să nu ia în 
seamă trecutul, să pretindă că nu sunt prietene -, dar în cea mai 
mare parte a timpului se mustra pentru această slăbiciune. 
Poate că, până la urmă, spunea mai multe despre ea decât 
despre Helen. 


VP - 156 


Soțul ei, Ralph, murise cu trei ani în urmă. Reușise să facă 
față situaţiei - moartea fusese, în definitiv, o eliberare - și, câtă 
vreme băieții mai fuseseră acasă, avusese în jur oameni care să- 
i ofere sprijin și companie. Dar acum se mutaseră, iar ea era 
cam dezorientată, rătăcind de una singură prin casa familiei, 
prea mare pentru ea. Câteodată cocheta cu ideea s-o vândă, dar 
de fiecare dată renunţa, considerând că ar fi însemnat sfârșitul 
unei etape din viaţa ei și începutul alteia. 

Fără nicio îndoială, devenea sentimentală la bătrâneţe, poate 
chiar un pic indulgentă. Nu avusese niciodată favoriţi înainte, 
fusese scrupulos de corectă, dar ceva din trecutul lui Helen și 
situaţia sa o făceau să vrea s-o salveze de cei care încercau s-o 
doboare. 

Bine sau rău, n-o s-o scape din ochi pe protejata ei. 


76. 


Mergea în viteză, cu ochii lipiţi de oglinda retrovizoare. 

Oriunde se ducea azi, simţea că e urmărit. Când era la 
muncă, taică-su rareori îl scăpa din ochi. La început, suportase, 
apoi începuse să-l provoace, ridicând brusc privirea ca să-l 
surprindă. Dar abia dacă avusese vreun efect - taică-su își 
îndepărta pentru scurt timp privirea, după care-și relua rapid 
supravegherea. 

În cele din urmă, Dean nu mai suportase și se dusese la 
Greggs să mănânce devreme de prânz. Dar până și acolo 
avusese senzaţia că oamenii reacţionau la prezenţa lui și-l 
priveau curioși. Bineînţeles că era paranoid, n-aveau cum să 
știe, și totuși simţea că se uitau ciudat la el. Mai mult, de câteva 
ori fusese convins că văzuse același chip în spatele lui - o tânără 
pe care o observase mai devreme, când se ducea la lucru. Dar 
cu siguranţă era imposibil. Sigur îi juca mintea feste. 

După ce suportase atmosfera apăsătoare de la muncă, în 
cursul unei după-amiezi care păruse să se târască greoi, Dean 
scăpase în cele din urmă, făcând treabă de mântuială cu 
frigiderul, după care plecase. O s-o ia de la capăt dimineaţă, dar 
nu-i păsa, avea lucruri mai importante pentru care să-și facă 
griji. 

VP - 157 


Fără să-i spună niciun cuvânt lui taică-su, plecase în trombă 
cu Defenderul. Chiar și în timp ce se îndepărta în grabă de 
depozit, aproape că se aștepta să-l vadă în oglindă, urmărindu-l 
în camioneta lui veche. Dar nu se vedea nici urmă de el - 
probabil curiozitatea sa nu era decât urmarea recentei vizite a 
poliţiei. 

Cu siguranţă că asta stătea la baza paranoiei sale. Putea să 
se descurce cu bănuielile lui taică-su. N-avea cum să-și toarne 
fiul. || asigurau influența maică-sii și jurămintele pe care soțul ei 
i le făcuse la patul de moarte. Dar poliţia ce-avea de gând? Și ce 
știa? || neliniștea că se interesaseră de Defender. Fusese zărit? 
Reușiseră să-i ia cumva urma? Aruncă o privire în retrovizoare 
și-și puse în minte să stea mâine pe Google și să caute mașini 
noi. Dacă le trezise bănuieli, trebuia să renunțe la ea. 

Mașinile care se târau în urma lui prin traficul din centru nu 
păreau deosebite - nu recunoscu niciuna dintre ele -, așa că își 
îndreptă din nou atenţia la drum. Înainta încet, ceea ce-l irita. 
Acum nu voia decât să se întoarcă la bază, să se pregătească. 
Era posibil ca taică-su să vină acasă devreme, împins de 
bănuieli, iar el era decis să evite o scenă. N-avea timp de așa 
ceva în seara asta. 

Zărind un spaţiu liber în trafic, acceleră Defenderul, ţâșnind 
înainte. După alte câteva manevre, avea drum liber în faţă - în 
zece minute era înapoi, în fața casei lor dărăpănate. Evită strada 
principală și parcă pe aleea din spate, după care se strecură 
până în faţa casei. leși în stradă și se uită în stânga și-n dreapta 
după taică-su, după vreo faţă nefamiliară, după orice ieșit din 
comun. Insă strada era liniştită, aceeași suburbie inertă 
dintotdeauna. 

Alungându-și pornirile paranoice, urcă în grabă treptele, vârî 
cheia în ușă și intră grăbit. Trânti hotărât ușa în urma lui și 
întoarse cheia în broască. Apoi totul rămase din nou tăcut... cu 
excepţia sosirii unui Ford Focus care n-avea nimic deosebit și 
care se oprise elegant la câteva case mai jos. Tânăra șoferiţă 
părea să se fi rătăcit, pentru că scosese o hartă din buzunarul 
portierei și se uita pe ea. 

Și totuși, în pofida situaţiei dificile în care se afla, părea prea 
puţin interesată de hartă, pentru că nu-și dezlipi privirea de casa 
de peste drum. 


VP - 158 


77. 


Nu voia să se uite, dar nici nu reușea să se abţină. 

După ședința echipei, Helen se retrăsese în birou ca să 
cerceteze mai bine viaţa lui Dean Clarke. McAndrew era pe 
teren și-l supraveghea, Charlie urmărea piste legate de Lauren 
Scott, iar restul echipei muncea din greu, permițându-i lui Helen 
un moment ca să-și facă o idee despre suspectul lor. Joseph 
Hudson venise cu ea - părea cel mai în măsură să navigheze 
prin lumea întunecată a lui Clarke -, iar ce-i arăta depășea orice 
imaginaţie. 

Clarke era extrem de izolat. Avea o relaţie complexă cu taică- 
su și puţine alte supape - niciun coleg, niciun prieten, niciun 
partener. Legătura lui cu lumea părea în întregime virtuală - 
adoptând o varietate de avataruri, se implica în relaţii cu alte 
postere fără chip, publicând imagini tulburătoare și gânduri 
amare. Helen îi mai văzuse și pe alţii atrași în această lume de 
dincolo sinistră și se întreba cât de departe ajunsese el. Il mai 
reținea oare ceva? 

Din dovezile pe care le avea în faţă, se părea că nu. Hudson o 
dusese în cele mai întunecate colţuri ale reţelei, pătrunzând în 
grupuri cu interese speciale, implicate în traficul de sadism și 
brutalitate. Frecvența postărilor și conținutul lor explicit te lăsau 
cu răsuflarea tăiată. Dacă îţi puteai imagina o formă de 
depravare, oamenii ăștia ţi-o puteau oferi pe tavă. 

— Clipurile astea au fost filmate în principal în Irak, spunea 
Hudson, în timp ce afișa încă o imagine neclară de brutalitate. E 
un subgen specializat - pornografie cu torturi de natură militară. 

— Ce drăguţ... 

— Înregistrarea e cumplită, dar lor pare să le placă... 

Privirea lui Helen era lipită de înregistrarea care se derula pe 
ecran. Un tânăr combatant irakian era prăbușit pe un scaun, cu 
brațele legate cu cablu. Prizonierul părea să fie inconștient, ceea 
ce nu-i îngrijora pe gardienii lui, care-l băteau pe rând cu un lanţ 
de bicicletă. În mod sinistru, toată scena părea să aibă un aer 
relaxat, ba chiar vesel, cei trei ofițeri de armată pozând pentru 
cameră în timp ce făceau bancuri. 

Era mai mult decât respingător, de neiertat, dar probabil că 
era o consecinţă a terorii, paranoiei și setei de sânge pe care o 


VP - 159 


producea războiul. Mai puţin explicabilă era încântarea cu care 
păreau să urmărească aceste scene oamenii obișnuiți, care nu 
văzuseră în viața lor un câmp de luptă, care nu trăiseră 
niciodată spaima sau durerea adevărate. Clipul era înconjurat 
de numeroase comentarii din toată lumea, care subliniau 
entuziasmul privitorilor atât pentru imagini, cât și pentru 
conținut. „Mai crapă încă unul”, părea să fie refrenul popular, 
mulţi dorindu-și să fi fost de față și să poată participa. 
„Helmanned2008” așa simţea în mod clar, descriind cu detalii 
explicite ce i-ar fi făcut e/ captivului neajutorat. La care mulți 
dintre asociaţii lui online răspunseseră doar „Lol”. 

— Parcă ar comenta la /nsu/a iubirii..., mormăi Helen cu furie. 

— E ceva pentru toată lumea de pe net, răspunse Hudson sec. 
Pot să-ți arăt și mai rele, dacă vrei. 

— O să zic pas. Știm cine sunt partenerii de dialog? 

Se întoarse către Hudson și văzu că se uita direct la ea. Erau 
înghesuiți unul în altul, aplecaţi peste laptopul ei, însă el nu păru 
jenat că fusese surprins, răspunzând calm: 

— E prea devreme. Sunt toate pseudonime, fără legături 
evidente. Verificăm eventuale legături cu nume din alte anchete 
- dacă nu iese nimic, o să trebuiască să aflăm unde și când au 
fost publicate comentariile, să vedem dacă reușim să obţinem o 
adresă IP utilă pentru vreunul dintre ei. 

Helen își întoarse din nou privirea către înregistrare, oprind-o 
exact când unul dintre atacatori era pe punctul să lovească din 
nou. Chipul tânărului era deja o masă însângerată, iar Helen nu- 
și dorea să asiste la mai mult. 

— A aranjat vreodată o întâlnire cu vreunul dintre ei? E 
vreunul dintre ei din zonă? 

— O dată, răspunse Hudson, trăgând tastatura către el și 
scriind ceva. Dar nu credem că s-a și întâmplat. Clarke a făcut 
oferta, dar corespondentul lui n-a răspuns. 

Helen citi dialogul. Clarke sesizase o referire la coasta sudică 
într-o postare de-ale lui Bushwhacker99 și căutase să afle mai 
multe, dar fără succes, pentru că „prietenul” lui online fugise ca 
de frica morţii de un contact în lumea reală. 

Frustrată, Helen se întoarse din nou către Hudson și-l 
surprinse iar cântărind-o din priviri. 


VP - 160 


— Detectiv-sergent Hudson, apreciez entuziasmul și atenția la 
detalii de care ai dat dovadă... dar trebuie să te întreb - ai 
obiceiul să te holbezi la superiorii tăi? 

— Numai când e ceva la care să merite să te holbezi, 
răspunse el vesel, fără să-și îndepărteze privirea. 

— Ei bine, hai să-ţi dau un sfat, replică Helen rapid, 
ascunzându-și surpriza. Cheia să avansezi aici e să vezi ce le 
scapă altora, să concepi piste noi. Deci concentrează-te pe asta, 
detectiv-sergent. 

— Categoric, doamnă, spuse el, cu o umbră de zâmbet pe 
față, și-și întoarse privirea către monitor. 

Reluară explorarea activităților online ale lui Clarke, 
afundându-se și mai adânc în mocirlă, însă lui Helen îi era dificil 
să se concentreze. Avusese de gând să-l facă de râs pe Hudson 
pentru interesul flagrant pentru ea, însă el nu fusese absolut 
deloc jenat, recunoscând bucuros atracţia pe care o exercita 
asupra sa. Era și enervant, și ciudat de impresionant - 
majoritatea bărbaţilor ar fi dat înapoi în faţa forţei dezaprobării 
lui Helen. Insă el îi susținuse privirea, refuzând să se lase 
intimidat și menţinând în același timp și o distanţă 
respectuoasă. Parcă ar fi transmis o invitaţie, fără să-și 
supraliciteze nicio secundă cărțile. Fusese o tentativă iscusită, 
ceea ce îi trezea bănuielile, dar îi făcea și plăcere. Era un bărbat 
atrăgător - în formă, sportiv, chipeș -, iar ea era flatată și 
surprinsă că l-ar fi putut interesa, ţinând cont de diferența de 
vârstă dintre ei. N-avea cum să se lege nimic, evident, ar fi fost 
ceva extrem de neprofesional și nechibzuit. Și totuși, preţ de o 
clipă, Helen se bucură de strălucirea caldă a interesului lui - 
rareori își făcea cineva curaj s-o abordeze pe ea. 

Era o clipă trecătoare de sentimente pozitive, ceva care s-o 
ajute să meargă mai departe cu misiunea lor sumbră. Și azi se 
bucura de ea. 


78. 


— De ce? 
Cea mai directă întrebare și cea mai grea pentru Charlie. 
— De ce ar face cineva așa ceva? 


VP - 161 


Charlie se uită la chipul nedumerit de pe ecranul mic. 
Conexiunea pe Skype cu Durbanul nu era nici pe departe 
perfectă, iar sunetul avea fluctuații, însă reușise să-i transmită 
lui Bob Scott detaliile de bază despre moartea fiicei lui. Bărbatul 
în vârstă de 55 de ani, care se mutase în Africa de Sud 
împreună cu soţia în urmă cu cinci ani, era vădit ca lovit în 
moalele capului, făcând eforturi să înţeleagă nenorocirea care 
se abătuse asupra lui. 

— Asta ne străduim să aflăm. Avem o echipă întreagă care 
lucrează la caz. Și, credeți-mă, n-o să avem liniște până... 

— Și spuneți că are legătură cu altă crimă? o întrerupse Scott. 

— Da, circumstanțele sugerează că incidentele sunt legate 
între ele. 

— Doamne, Dumnezeule, urmă Scott, trecându-și mâna peste 
chipul acum schimonosit de durere. Nu m-am gândit niciodată 
că s-ar putea întâmpla așa. 

— Poftim? întrebă Charlie, nesigură că a auzit bine. 

— Păi, ne... Mama lui Lauren și cu mine bănuiam că o să 
primim telefonul ăsta într-o bună zi. Dar asta... 

Nu rosti cuvintele, copleșit de groază, așa încât Charlie 
interveni: 

— Pot să vă întreb de ce vă așteptați la așa ceva? 

Scott se adună, ștergându-și o lacrimă din ochi. 

— Lauren era singurul nostru copil și i-am dat totul... dar era 
un suflet pierdut. Dificilă, închisă, furioasă. A... a fost o 
adolescentă dificilă... 

Șovăi, ca și cum n-ar fi fost sigur dacă să vorbească de rău 
despre morți. 

— ... dar după aceea a fost și mai rău. Băutură, droguri, 
automutilare, de toate. Când a făcut 20 de ani, era deja 
dependentă de heroină. Atunci au început lucrurile s-o ia cu 
adevărat razna... 

— Adică? 

— Adică fura de la noi și venea de multe ori acasă când știa 
că suntem plecaţi. Fura din magazine, cerșea, împrumuta bani 
pentru droguri. Și când n-avea posibilitatea asta, mă rog, știți 
cum e... 

Nu era nevoie să spună - condamnările lui Lauren pentru 
prostituție se holbau la Charlie din dosarul aflat în faţa ei. 


VP - 162 


— De ce credeţi că se întâmpla așa? întrebă ea. De ce 
droguri, de ce comportamentul autodistructiv? 

Scott ridică neajutorat din umeri. 

— Poate că era personalitatea ei. Poate că umbla cu oamenii 
nepotriviţi. Sau poate că era doar din cauză că uneori așa e 
viaţa asta nenorocită. 

În tonul lui se simţea amărăciunea. Charlie îi privi chipul, 
intrigată de emoţiile contradictorii care îl schimonoseau. 
Amărăciune, vină, șoc, dar și o tristeţe profundă, grea. 

— Aţi vorbit cu ea de curând? V-a spus ceva despre planurile 
ei? 

— Ultima dată am vorbit acum patru ani. Era mai bine așa. 

Scurt și cuprinzător. Charlie era șocată - și înfuriată - de 
îndepărtarea tăioasă a propriei fiice. Habar n-avea că erau atât 
de înstrăinați. 

— De ce? 

— Pentru că era prea dureros pentru toată lumea. Nu se 
putea schimba, în ciuda tuturor eforturilor noastre de a o ajuta. 

— Și atunci ați... 

Charlie nu voia să spună „îndepărtat-o”, dar nici n-avea altă 
idee cum să formuleze. 

— Ah, să nu credeţi că a fost hotărârea noastră, pentru că n-a 
fost, spuse el ferm, citindu-i gândurile lui Charlie. Soţia mea ar fi 
păstrat legătura, voia să lase canalele de comunicare deschise, 
chiar și după ce ne-am mutat aici, dar Lauren nu accepta. A rupt 
legătura cu noi. 

— De ce să facă așa ceva? Teoretic, încă avea nevoie de voi, 
de sprijinul vostru. 

— De banii noștri, vrei să spui. 

Încă o doză de amărăciune, dar aproape imediat ce rosti 
cuvintele, chipul lui Scott redeveni trist și obosit. 

— Lauren nu se plăcea prea tare. Nu pot să spun altfel. Dacă 
aș fi generos, aș zice că s-a înstrăinat de noi ca să ne scutească 
de toate. Ştia că e autodistructivă, că are tendinţa să exploateze 
și să înșele. Știa toate astea și totuși nu se putea opri, drogurile 
erau deja prea înrădăcinate în ea. 

Charlie încuviinţă, apoi spuse: 

— Aș zice că fiica dumneavoastră își revenise spre sfârșitul 
vieţii. 


VP - 163 


Scott o privi din nou pe Charlie ca și cum i-ar fi tras un pumn 
în figură. 

— Fusese la Alcoolicii Anonimi, la Dependenţii Anonimi și se 
adunase. Avea un iubit și se străduia să reușească. 

Acum bărbatul cedă, îngropându-și faţa în mâini și suspinând 
zgomotos. Faptul că fiica lui avusese o șansă de salvare, doar ca 
să fie ucisă cu brutalitate, era prea mult. 

— Îmi pare rău, îmi pare rău, mormăi el, însă nu-și îndepărtă 
mâinile de pe faţă. 

Charlie îl privi, cu inima frântă. Dar știa că de fapt ce era mai 
rău abia urma. Era sarcina ei să-i sporească durerea spunându-i 
că, în alte condiţii, dacă Soarta n-ar fi intervenit cu atâta 
brutalitate, urma să devină bunic, însă înainte să fie în stare să 
vorbească, Scott spuse: 

— E așa o pierdere... 

— Știu, răspunse Charlie, și ea cu glas încărcat de emotie. 

— Indiferent ce s-a întâmplat, era o fată talentată. Avea un 
potenţial enorm. 

— Sunt convinsă... 

— Și eram mândri de ea. Nu de ce devenise, înainte. Când ne- 
a surprins cu notele ei bune, când a început facultatea. Chiar îi 
întrevedeam un viitor strălucit pe-atunci. 

Lacrimile i se prelingeau pe faţă, însă compasiunea lui Charlie 
era acum amestecată cu o doză de curiozitate. 

— Mă scuzaţi, aţi spus că Lauren a fost la facultate? N-am 
găsit nicio informaţie care să indice că a... 

— N-a terminat-o, răspunse Scott cu ton obiectiv. A renunțat 
după vreun an, și asta a fost. 

Charlie rumegă informația. 

— Pot să vă întreb la ce facultate a fost? 

— A rămas în zonă, ca să rămână aproape de familie și de 
prieteni. Universitatea Southampton avea o reputaţie foarte 
bună pe-atunci. 

Charlie se rezemă de spătar, rămasă temporar fără replică. O 
discuţie care promitea așa de puţine în afară de durere și 
nefericire, îi oferise pe neașteptate o nouă pistă importantă. 

O posibilă legătură între Tom Campbell și Lauren Scott. 


VP - 164 


79. 


Fusese o așteptare îndelungată, însă în cele din urmă 
răbdarea ei era răsplătită. 

După ce fusese abordată de Graham Ross mai devreme și 
mustrată de Simmons, Emilia era hotărâtă să-și recupereze 
avantajul. De aceea se afla acum în parcarea de la Premier Inn, 
privindu-l pe Matteo Dominici mergând grăbit. 

Informațiile ei despre ucigașul din New Forest fuseseră bune 
până acum - mai mult decât bune -, însă îi lipsea ceva care să 
atingă cu adevărat coarda sensibilă. Melanie Walton se dovedise 
prea traumatizată ca să vorbească și respinsese toate 
încercările de comunicare. Părinţii lui Lauren Scott nici măcar nu 
erau în ţară, iar iubitul ei dispăruse. Emilia văzuse imagini cu el 
plecând dimineaţă din apartamentul său și se pusese imediat pe 
investigat, trimițând mesaje  menajerelor, portarilor și 
recepţionerilor pe care-i cunoștea la hotelurile din zonă și 
sperând că promisiunea unor bani de băutură le-ar dezlega 
limba. Așa cum se așteptase, intuiţia îi fusese răsplătită, unul 
dintre informatori confirmând că un Dominici agitat se cazase în 
cursul dimineţii la Premier Inn de pe New Road. 

Emilia dăduse fuga acolo, însă când ajunsese constatase cu 
frustrare că Dominici plecase din nou, aproape imediat după ce 
se cazase. Înjurase discuţia îndelungată cu Simmons și 
incidentul cu Ross; era sigură că l-ar fi prins dacă se mișca un 
pic mai repede. Însă sfătuindu-se singură să aibă răbdare, se 
instalase în parcare, privind cum trece pe lângă ea un șir 
previzibil de oameni de afaceri, bărbaţi veniţi de la petreceri ale 
burlacilor și soţi adulterini. 

În cele din urmă, apăruse și Dominici. Coborâse dintr-un taxi 
și traversa în grabă parcarea spre liftul de serviciu, probabil 
sperând să evite orice fel de atenţie nedorită. Insă Emilia era cu 
un pas înaintea lui, mergând degajată ca să nu-l alerteze, până 
când fu prea târziu ca s-o mai evite. 

— Matteo? 

Bărbatul ridică brusc capul, luat prin surprindere. Emilia păși 
direct în faţa lui și-i întinse mâna. 

— Sunt Emilia Garanita. Mă întrebam dacă poţi să-mi acorzi 
un minut. 


VP - 165 


— Cine ești? întrebă el răstit. 

— Sunt de la Southampton Evening News. Ne-am ocupat de... 

Matteo trecu hotărât pe lângă ea, mergând mai departe către 
clădire. 

— Știu că ești îndurerat, Matteo, urmă Emilia, pornind în 
grabă după el, și că ai dreptul la intimitate. Dar răspunsul nu 
este să ignori presa. Cel mai bine este să-mi spui povestea ta, 
apoi toate astea vor... 

— Du-te naibii. 

— Nu încerc să te supăr. Îţi înţeleg durerea, pe bune. 

Dominici grăbi pasul, iar Emilia se strădui să se ţină după el. 

— Vreau doar s-o cunosc un pic mai bine pe Lauren. Era o 
femeie minunată, sunt convinsă, și aș vrea să-i ajut pe cititorii 
noștri s-o înțeleagă mai bine. Să le ofer o imagine a femeii pe 
care o cunoșteai și o iubeai. 

— Ce-i în mintea ta? întrebă Dominici oprindu-se brusc și 
întorcându-se către ea. Să te prefaci că ești interesată de mine, 
de Lauren? 

Emilia nu se dădu bătută. 

— Îmi fac meseria, Matteo. O să te citez corect și n-o să scriu 
nimic ce nu vrei și tu. Povestește-mi despre Lauren, povestește- 
mi despre... 

— Nu obţii nimic de la mine. Nimic. 

Mai făcu un pas înainte, dar chiar atunci zări ceva. Un bărbat 
cu aparat foto cu obiectiv puternic făcea poze din cealaltă parte 
a parcării. 

— Cine dracu' e ăla? întrebă Matteo răstit. 

— Nu-ţi face griji, răspunse Emilia senină. Avem nevoie de 
niște poze, ca să vadă și cititorii noștri cum te descurci. 

Emilia se bucura că-i ceruse unuia dintre fotoreporterii de la 
ziar să vină cu ea. Fotografiile cu Dominici arătând înnebunit de 
durere aveau să fie perfecte pentru prima pagină. Insă subiectul 
lor nu părea să-i împărtășească entuziasmul. 

— Sper să arzi în iad... parazit ce ești. 

Înaintă și o scuipă pe Emilia în faţă, saliva aterizând pe 
obrazul ei stâng. Instinctiv, se trase în spate, temându-se că va 
fi atacată, însă Dominici făcu stânga-împrejur și dispăru în hotel. 

— Ești bine? 

Darren Hall, colegul care făcuse pozele, venise lângă ea. 


VP - 166 


— Mai bine ca niciodată, răspunse Emilia, scoțând un șerveţel 
din geantă și ștergându-și saliva de pe obraz. Ai prins ceva bun? 

— Mai întrebi? 

— Atunci ai face bine să le trimiţi. 

Emilia se îndreptă spre mașină, aruncând șerveţelul într-un 
strat de flori. Îngrijorarea lui Darren nu era neașteptată și nu era 
nici bine-venită. Adevărul este că atunci când era hotărâtă să 
obțină ceva, Emilia putea să se descurce în orice situaţie. Mulţi 
s-ar fi dat înapoi în faţa exasperării, insultelor și abuzului, însă 
nu și ea. 

Ei îi plăcea de-a dreptul. 


80. 


Încercă să respire regulat. Însă era plin de adrenalină și îi 
tremurau mâinile când își puse hainele pe pat. 

Devenise ritualul lui. Calmul dinaintea furtunii, un moment în 
care să se adune. Dar era mai mult de-atât. Era punctul când 
realitatea se îndepărta și era înlocuită de ceva diferit, mai bun. 
Ridică unul dintre bocancii grei și-și trecu degetul peste talpa 
groasă și zimţată. Era foarte solid, foarte sigur. De fiecare dată 
când și-i punea simţea că o parte din siguranţa lor îl contamina 
și pe el - îl făcea să se simtă puternic, plin de forţă, chiar de 
neatins. Duse bocancul la nas și-i inspiră mirosul - un amestec 
ameţitor de piele și cauciuc. 

ÎI puse jos și luă în mână salopeta. Era din surplusul armatei și 
impecabilă. Hainele lui de fiecare zi erau întotdeauna mototolite 
și murdare, dar nu și asta. Era imaculată și călcată - îi plăcea 
cum toarce fierul peste țesătura neagră când o călca. Stătea 
ascunsă în șifonierul vechi, în spatele hainelor și puloverelor 
mâncate de molii și visa la clipa când o putea scoate, o putea 
netezi și apoi admira, așezând-o pe plapuma cu puf uzată. 

Acum îl stăpânea nerăbdarea și îmbrăcă salopeta, 
desfătându-se cu senzaţia ţesăturii aspre pe piele. Îl făcea să se 
simtă întreg. Îl făcea să se simtă real. Închis în dormitorul lui 
înghesuit și întunecat, umilințele zilei de muncă păreau tot mai 
îndepărtate, ca și cum ar fi fost ale altcuiva. Draperiile erau 
întotdeauna trase, ţinând lumea la distanţă și permițându-i să-și 


VP - 167 


croiască un alt destin. Locul ăsta fusese dintotdeauna refugiul 
lui, adăpostind singurele lucruri care aveau importanţă pentru 
el. Uniforma, trofeele, armele. Pentru el, era Tara Făgăduinței. 

Aruncând o privire la ceas, își dădu seama cu un fior că 
aproape sosise momentul. Se lăsa întunericul. Era o chemare 
căreia nu-i mai putea rezista, așa că puse mâna pe cagulă, o 
îndesă în rucsac și-și luă haina. O îmbrăcă, trase gluga pe cap și 
ieși în grabă din cameră. 

De data asta nu se duse în fața casei, ci în spate. Dacă-l 
văzuse cineva venind, n-o să-l vadă și plecând; miza era prea 
mare ca să riște așa ceva. Deschise ușa de sticlă și ieși în curte. 
De-acolo ajungea imediat la poarta din spate și nu șovăi, ieșind 
în grabă și îndreptându-se către Defender. 

În ultima clipă se opri, pentru că precauţia îi dicta să verifice 
dacă drumul e liber. Dar nu era nimeni prin preajmă, era singur. 
Așa că urcă în mașina 4x4 plină de lovituri și porni motorul. 


81. 


Joseph Hudson își făcea de lucru cu brelocul, răsucindu-l pe-o 
parte și pe cealaltă. Helen își dădea seama că e agitat, chiar 
nervos, dorindu-și să pornească motorul și să treacă la treabă. 
Clar nu era genul răbdător. 

Osbourne era lângă McAndrew în faţă, ca măsură de 
precauţie necesară acum, când se lăsa întunericul. Helen 
decisese să stea lângă Hudson lângă capătul aleii din spate, în 
parte pentru că era datoria ei să-l supravegheze pe noul recrut, 
în parte pentru că era intrigată de el. 

— Povestește-mi despre motocicletă. 

Hudson se opri din jucatul cu brelocul și se întoarse către ea. 

— Ai preferat dintotdeauna să fii singur? 

Hudson zâmbi sesizând dublul înțeles, apoi răspunse: 

— Urmarea unei tinereţi irosite. 

Helen încuviinţă. Obsesia ei pentru motociclete începuse când 
ea și sora sa, Marianne, le furau în adolescenţă. 

— Nu fac mare caz, dar am crescut într-o comunitate de 
nomazi. 


VP - 168 


Helen nu spuse nimic, sincer surprinsă. Nomazii rareori intrau 
în poliţie, ţinând cont de suspiciunile care domneau în ambele 
tabere. 

— Eram pe coasta de sud, nu departe de Chichester. N-aveam 
mașini, mă rog, nu tot timpul, așa că am crescut conducând 
ATV-uri, mopeduri, orice puteam construi noi sau puteam face 
din bucăți... 

— Ţi-a plăcut? Să crești acolo? 

— Cum să nu-ți placă să gonești pe ATV? răspunse fericit 
Hudson. 

— Sora mea și cu mine n-am avut decât motociclete, dar știu 
ce vrei să spui. Senzaţia de libertate pe care ţi-o dă... 

— Și controlul pe care-l ai, o întrerupse Hudson. Că te duci 
unde vrei tu să te duci. Într-o zi, am plecat și nu m-am mai 
întors. 

Hudson urmări reacţia lui Helen și continuă: 

— Nu era nimic rău. Știam pur și simplu ce voiam să fac și nu 
se potrivea cu viaţa de nomad, așa că m-am dus la Londra și am 
luat-o de la capăt. 

Helen digeră informaţia. Paralelele cu viața ei erau izbitoare, 
mai puţin faptul că ea se îndreptase către sud ca să-și schimbe 
viața, în timp ce Hudson pornise către capitală. Personal, Helen 
se bucurase să scape de ea. 

— Am cunoscut o fată, m-am îndrăgostit, ne-am căsătorit. 
După care ne-a trecut, am divorţat și am început de la zero. 

— Așa e. 

— Sincer vorbind, eram un dezastru, dar am știut 
dintotdeauna ce voiam să fac, ceea ce m-a salvat. Munca a fost 
mereu evadarea mea, salvarea mea. 

Încă o paralelă. Cu cât vorbea mai mult, cu atât părea s-o 
surprindă mai mult. 

— Așa că am facut instrucţia și m-am angajat. Poliţia 
Metropolitană n-avea pe-atunci prea mulţi nomazi care să vrea 
să se facă polițiști. Așa că au făcut o verificare foarte 
amănunţită. Cam cum faci și tu acum. 

O spusese cu umor. Helen zâmbi fugar și își îndepărtă 
privirea, cercetând strada în căutare de semne de viaţă. 

— Suntem o echipă foarte bine organizată. Imi place să știu 
cu cine avem de-a face. 

— Păi, să mă anunţi când trec testul. 


VP - 169 


Helen nu răspunse și se lăsă o tăcere prietenoasă, întreruptă 
de Hudson: 

— Și tu? Te întorci vreodată prin locurile de demult? 

— Categoric nu. Sper că au dărâmat casa. 

— Nu mai e nimeni acolo? Niciun prieten sau rudă? 

— Toţi cei la care am ţinut vreodată sunt fie morţi, fie în 
închisoare. Dar bănuiesc că știi deja, nu? 

Hudson nu se obosi să nege. 

— Singura persoană pe care o cunosc din vremea aia e 
inspectorul-șef Simmons. Mi-a făcut un serviciu atunci. 

— Probabil că te bucuri că a venit la Southampton Central. 

Helen era mulțumită că nu încercase să-și bage nasul. 

— Aş vrea să pot spune că am avut șefi pentru care să mă 
bat, urmă Hudson bine dispus. Dar ca să fiu sincer, au fost mai 
mult oameni care se dădeau după cum bătea vântul sau căutau 
glorie. E unul dintre motivele pentru care m-am tot mutat, ca să 
fiu sincer, am tot încercat să-mi găsesc locul potrivit. 

Helen îi puse o mână pe braţ. Hudson ridică privirea, surprins, 
chiar încântat, de acest gest afectuos... doar ca s-o găsească pe 
Helen privind drept în faţă. Îi urmă privirea și fu surprins să vadă 
un Land Rover Defender lovit trecând în trombă pe lângă ei și 
îndepărtându-se. 

Clarke se pusese în mișcare. 


82. 


Merseră în tăcere. Încordarea care-l cuprinsese mai devreme 
pe Hudson dispăruse - acum era concentrat pe misiunea în 
desfășurare. Conducea sigur de el și fără ezitare, evitând 
coloanele din trafic și șoferii nehotărâţi și păstrând în același 
timp o distanță rezonabilă între ei și Defender. Urmărirea 
suspecților era o formă de artă - prea aproape și erai 
descoperit, prea departe și-i pierdeai. Helen era mulţumită să 
vadă că știa ce face, lăsând întotdeauna cel puţin două mașini 
între ei și Land Rover, însă fără să-l scape nicio clipă din ochi pe 
Clarke. 


VP - 170 


McAndrew și Osbourne porniseră și ei, încercând s-o ia 
înaintea lui Clarke, în caz că Helen și Hudson aveau vreo 
problemă. 

— Suntem pe Swift Road și ne îndreptăm către est, spre 
intersecție, anunţă Helen în staţie. Care-i poziția voastră? 

Se lăsă o scurtă tăcere, apoi glasul lui Ellie McAndrew se auzi 
puternic și clar. 

— Suntem pe Western Grove Road, ne apropiem de semafor. 
O s-o luăm către est dacă nu ne dai alte instrucțiuni. 

Helen închise și-și îndreptă din nou atenţia către Land Rover. 
Era cu motorul la ralanti la semafor, iar ea reușea să distingă 
forma capului lui Clarke. Ce făcea? La ce se gândea? Părea 
ciudat că bărbatul ale cărui obiceiuri și înclinații le știau în 
detaliu se afla chiar în fața lor. Așa de aproape, și totuși așa de 
greu de atins. 

Semaforul se făcu verde, iar Defenderul porni, virând la 
dreapta și îndepărtându-se în viteză. Helen apucă imediat staţia. 

— Suspectul a schimbat direcţia. A virat la dreapta și acum se 
îndreaptă către sud-est pe Archery Road. 

Hudson ridică dintr-o sprânceană. Coincidenţa de nume era 
evidentă pentru toată lumea. 

Însă Land Roverul schimbase din nou direcţia, ajungând la 
următoarea intersecție și făcând stânga pe Weston Lane. 

— Acum se îndreaptă către nord-est pe Weston Lane. 

— Recepţionat. O luăm pe Archery Grove, să vedem dacă 
putem rămâne înaintea lui. 

McAndrew închise, iar Helen își îndreptă din nou atenţia 
asupra prăzii lor. Unde se ducea? Acum se îndepărta de New 
Forest, mergând spre marginea Southamptonului. Dar poate că 
avea o metodă în nebunia lui, stilul de conducere sigur pe el și 
schimbările neașteptate de direcție creându-i instinctiv lui Helen 
o stare de agitaţie. 

— Crezi că ne-a depistat? 

— Greu de spus, răspunse Hudson prudent. Conduce destul 
de repede, dar n-a încercat să taie fața nimănui sau să treacă 
pe roșu, ceea ce ar fi strategia evidentă dacă ar vrea să scape 
de noi. Poate că e doar hotărât să facă ceva. 

Helen spera sincer să aibă dreptate. Să-l piardă era una, să fie 
depistaţi era cu totul altceva. Suspectul ar fi putut dispărea cu 
totul dacă se întâmpla așa. 


VP - 171 


— Rahat. 

Hudson frână brusc, oprind maşina la doar câțiva centimetri 
de cea din față. Părea să se fi oprit, șoferul tânăr străduindu-se 
s-o pornească din nou. Hudson băgă în marșarier și ocoli break- 
ul micut, după care reveni pe banda lor. 

— Uite-l. 

Helen vedea Defenderul, dar era cu opt mașini în față acum, 
și, chiar când îl zăriră, Clarke schimbă iar direcţia, intrând direct 
pe A3025. 

— Se duce spre autostradă? N-are nicio noimă. 

Hudson nu spuse nimic, dar acceleră ca să prindă verde. 
Făcură dreapta și intrară în viteză pe A3025 - dar Defenderul 
lovit nu se vedea nicăieri. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, bombăni el, bătând cu 
degetele în volan. 

— Probabil că a ieșit undeva, n-avea cum să fi ajuns deja în 
capătul drumului. 

Cercetau amândoi cu disperare șoseaua, căutându-l pe 
Clarke. 

— Dar unde? întrebă Hudson, iar în glas i se simțea o urmă de 
încordare. Sunt o mulţime de ieșiri aici... 

— Incearcă pe Botley Road. Pare să rămână pe drumurile 
principale. 

— Care-i asta? 

— Aici, aici, îi arătă Helen, mustrându-se că a uitat cât de 
puţin cunoștea Hudson zona. 

Hudson semnaliză și traversă cele două sensuri, intrând pe 
Botley Road. Spre marea ușurare a lui Helen, Defenderul se 
zărea în depărtare, semnalizând stânga. Lăsând deoparte orice 
precauţie, Hudson acceleră și avansă, în timp ce mașina lui 
Clarke dispărea după colț. 

— Suspectul face stânga pe A3024 dinspre Botley Road. 

— Recepţionat, răspunse scurt McAndrew. 

Era evident că se străduiau și ei să ţină pasul cu mișcările 
haotice ale lui Clarke. 

— De ce nu poate să meargă și el în linie dreaptă? mormăi 
Hudson, observând că suspectul semnaliza din nou. 

Era în mod cert îngrijorat că fusese localizat, însă cu siguranţă 
Clarke n-ar fi semnalizat, respectând regulamentul rutier așa de 
strict, dacă s-ar fi temut că este urmărit, nu? 


VP - 172 


Defenderul aşteptă un spațiu liber în trafic, permițându-le să 
se mai apropie un pic, apoi viră la dreapta pe Linacre Road. lar 
acum, pentru prima dată, Helen își făcu o idee despre locul spre 
care se îndrepta. 

— Rămâi un pic în spate, îl sfătui pe Hudson în timp ce 
mergeau pe strada suburbană liniștită. 

Hudson se conformă și, aşa cum se așteptau, Defenderul 
încetini, după care se opri pe un loc de parcare. Helen își 
desprinse privirea de pe mașină, prefăcându-se că vorbește 
însufleţită cu Hudson când trecură pe lângă el, iar apoi opriră în 
capul străzii. 

— Ce pune la cale? întrebă Hudson, oprind motorul și 
întorcându-se către Helen. 

— Stai un pic, răspunse ea, ridicând mâna. 

Clarke se mișca. Închise încet ușa șoferului, luă ceva din 
spatele mașinii și apoi, după ce verifică scurt strada, ţâșni pe o 
alee de lângă una dintre clădirile înalte cu apartamente de 
închiriat. lar acum își dădu seama și Hudson. 

— Suntem pe Linacre Road, zise el, recunoscând dintr-odată 
zona. 

— Exact, răspunse Helen, luând din nou staţia în mână. Se 
duce la apartamentul lui Lauren Scott. 


83. 


Se strecură în spatele ei, punându-i mâinile pe umeri. Charlie 
tresări și se întoarse brusc, dar se adună imediat, clătinând din 
cap la propria prostie. Steve îi masa de multe ori umerii când 
stătea aplecată deasupra mesei din bucătărie, îngropată în 
muncă, însă în seara asta era așa de prinsă de ce făcea, că nici 
măcar nu-l auzise venind. 

— Cum merge? întrebă el, clătinând din cap în timp ce-i masa 
umerii. 

— Încet... 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— Crede-mă, nu vrei. Munca de poliţie nu-i așa cum se zice că 
ar fi. 


VP - 173 


De data asta, nu era doar o respingere politicoasă. De obicei 
nu-l lăsa pe Steve să se apropie de munca ei din motive de 
securitate, însă în seara asta îl ferea de dezamăgire. De când se 
întorsese acasă, fusese lipită de laptop, întrerupându-se doar ca 
s-o ducă pe Jessica la culcare. Cerceta posibilitatea existenţei 
unei legături între Campbell și Scott la universitate, verificând 
înscrierile din 2008, anul când fusese înmatriculat Scott. Pe 
vremea ei, aveai fotografia de la înscriere, care stătea atârnată 
la loc de cinste pe peretele părinţilor, și albumul foto. În schimb, 
pentru studentul modern totul era online, ceea ce ar fi trebuit 
să-i facă viaţa mai ușoară. 

Și e drept că găsise și fotografiile de la începutul anului ale lui 
Lauren Scott, și ale lui Tom Campbell, însă nu și suprapunerea 
dintre ei la care spera. Campbell arăta altfel - cu părul lung și 
cercei, departe de profesionistul care devenise ulterior - și era 
interesant s-o vadă pe Lauren în adolescenţă, părând chiar și 
mai fragilă. Însă nu putea găsi nicio poză cu amândoi - niciun 
club, nicio trupă de teatru de amatori, niciun eveniment sportiv, 
nicio petrecere prin vreo cârciumă. Campbell se înscrisese cu 
doi ani înainte de Scott și păreau să fi evoluat în lumi diferite, 
ceea ce probabil că nu era chiar așa de surprinzător. Când era 
ea la facultate, studenţii din primul an și cei din anul trei erau 
rase diferite, unii stângaci, nesofisticaţi și aiuriţi, ceilalți serioși, 
cultivați și cu mintea la examenele de sfârșit de an. 

Faptul că fuseseră amândoi la Universitatea din Southampton, 
chiar dacă aveau obiecte de studiu diferite, părea să fie o 
legătură validă, însă după două ore de căutări, Charlie nu găsise 
nimic semnificativ. Avea o listă scurtă de nume de verificat, 
studenţi care urmaseră aceleași cursuri cu Lauren, dar asta era 
tot ce găsise până acum. Probabil că era momentul să se 
oprească și să verifice și ce aflase restul echipei. Erau pe teren, 
la supraveghere - Charlie spera sincer că aveau mai mult noroc 
ca ea. 

— Deci ai terminat pe ziua de azi? 

— Ar cam fi cazul. N-ajung nicăieri... 

— Bine, răspunse Steve, apăsându-și cu blândeţe degetele pe 
omoplaţii ei. 

Mușchii încordaţi ai spatelui ei protestară, apoi cedară, pe 
măsură ce Steve apăsa mai tare. Charlie închise ochii și se 
relaxă - stătuse mult prea mult aplecată peste laptop și masajul 


VP - 174 


era mai mult decât bine-venit. Simţea deja cum se îndepărtează 
grijile zilei - Steve fusese dintotdeauna un maseur bun, cu o 
atingere surprinzător de delicată pentru un mecanic solid. 

Acum urcă puţin cu degetele, masându-i baza gâtului. Zona 
era chiar și mai înțepenită decât spatele, ceea ce era o 
performanță. 

— E bine? 

— Hmm, mormăi Charlie. Doare, dar e bine... 

Steve râse și continuă, apăsând mai departe încă vreun 
minut, înainte să-și coboare mâinile, care alunecară în față, 
peste gât, peste claviculă și ajunseră în cele din urmă în 
decolteu, unde atinseră ușor sânii. 

— Steve... 

— Șttt, răspunse el. Ai avut o zi lungă, ai nevoie să te relaxezi. 
Jessie a adormit - tocmai am fost la ea și doarme dusă... 

Se aplecă și o sărută pe gât, gâdilând-o cu nasul, înainte s-o 
muște ușor de ureche. 

— Steve... 

El o sărută în continuare, trecându-și dosul palmei peste 
sfârcul drept, care se întări imediat. Charlie știa unde duceau 
toate astea și o parte din ea ar fi cedat bucuroasă. Dar o altă 
parte știa că trebuie să se oprească. 

— Steve. 

De data asta, mai ferm. Îi îndepărtă cu blândeţe mâna și se 
întoarse către el - și-l găsi părând nedumerit, chiar un pic 
ofensat. 

— Scuze, am crezut că... 

— N-ai de ce să te scuzi, dar nu pot. 

Steve părea de-a dreptul îngrijorat de-acum, ceea ce o făcea 
pe Charlie să se simtă îngrozitor. 

— Nu vreau să zic că asta, zise ea repede, arătând spre casă, 
spre ei, spre Jessica. Sigur că nu. Doar că... 

Ezită, încercând să găsească o exprimare potrivită. 

— Știu că am discutat și am zis că, la un moment dat, o să 
încercăm să mai avem un copil... 

| se umpluseră ochii de lacrimi, ajunsă de toată frustrarea și 
emoţiile din ultimele zile. 

— Dar cu tot ce se petrece, cu Jessie, cu cazul... 

Trase aer în piept, după care șopti: 

— ... cu Joanne. Pur și simplu... pur și simplu simt că nu pot. 


VP - 175 


Steve o privea năucit și rănit. 

— Îmi pare rău. Sincer. Știu că nu asta voiai, nu asta aveam 
de gând... 

Spera din tot sufletul că o să-i răspundă ceva care s-o 
liniștească, fie și numai acuzaţii și vorbe grele. Insă Steve o 
privea cu buzele strânse și furios, iar sentimentul că fusese 
trădat era cât se poate de vizibil pe chipul lui. 


84. 


Nici măcar nu se obosise să-i facă observaţie. Secretara lui 
Gardiner o informase pe Emilia că Simmons sunase la 
redactorul-șef după confruntarea lor, iar ea se pregătea pentru a 
doua săpuneală din ziua aia. Insă redactorul-șef nu spusese 
nimic. Oare pentru că știa că tot ce făcuse ea contribuise la 
dezvoltarea subiectului? Sau pentru că obosise să încerce să 
determine modificări comportamentale la angajata lui 
încăpăţânată? Emilia bănuia că ambele. Indiferent care era 
motivul, era vădit bucuros s-o lase baltă. Nimeni altcineva nu 
reușea să agite lumea ca ea. 

— Mă gândesc că ar trebui să publicăm un material cu 
sentiment despre Matteo Dominici și Melanie Walton, anunţă ea. 
Moștenirea Ucigașului din New Forest, trauma actuală a celor 
rămași în urmă. Cu accent pe ce au pierdut, planurile pe care și 
le făcuseră, dar și pe momentul de apropiere de ucigaș. După 
toate informaţiile, partenerii lor au fost smulși din corturi, în 
timp ce dormeau alături de ei. 

Gardiner se înfioră involuntar. Emilia nu-l întrebase niciodată 
dacă mergea și el cu cortul, iar acum se gândea că poate de- 
asta era așa de interesat de subiect. 

— Pare rezonabil, mormăi el, cu ochii lipiţi de pozele cu 
Dominici, în care acesta părea sincer scos din minţi. De câte 
pagini ai nevoie? 

— Opt? 

— Dă-o naibii, Emilia. Mă gândeam la cel mult patru. Se mai 
întâmplă și altele în Southampton. 

— Dar nu există decât un singur subiect. Riscul tău, dacă nu-i 
dai importanța cuvenită. 


VP - 176 


— Atunci cinci. 

— Accept șase și mă apuc de treabă. Trebuie să informăm 
publicul, nu? 

Fără tragere de inimă, Gardiner cedă, ridicând receptorul ca 
să discute cu adjuncta lui, în timp ce Emilia își strângea 
lucrurile. 

— Sally, sunt Martin. Schimbare de planuri... 

Emilia plecă, ascunzându-și rânjetul. Sally Jones, redactor-șef 
adjunct de multă vreme, nu era admiratoarea ei și avea să fie 
ofensată că trebuia să-i mai dea pagini în plus, dar Gardiner 
luase deja hotărârea. 

Emilia se duse la biroul ei și se așeză să scrie. Șase pagini 
însemna mult și, dacă voia să domine și lista subiectelor din ziua 
următoare, să sporească și mai mult presiunea asupra lui Grace 
și a echipei ei, atunci trebuia să lucreze rapid. Însă abia 
începuse să scrie când începu să-i băzâie telefonul. II luă în 
mână și văzu cu surprindere că era un SMS. Nimeni nu mai 
trimitea SMS-uri. 

„Mi-a făcut plăcere să discut cu tine azi. Ce-ai zice s-o mai 
facem?” 

Nu era un număr cunoscut și, după tonul mesajului, bănui că 
nu era de la Simmons. Ceea ce mai lăsa o singură posibilitate. 
Graham Ross voia să continue, poate chiar să adâncească, 
asocierea lor. 

Protocolul-standard îi dicta să se oprească, poate chiar să 
discute cu colegii, să evalueze punctele pro și contra unei 
întâlniri cu un bărbat pe care abia dacă-l cunoștea. Însă Emilia 
nu fugise niciodată din faţa pericolului, bazându-se pe 
instinctele ei ca să rămână în siguranţă, așa că, întorcându-se 
cu spatele către colegi, scrise răspunsul: „Unde și când?” 


85. 


Ce căuta aici? 

Helen stătea pe strada întunecată de aproape 20 de minute, 
ascunsă vederii în spatele unor pubele care fuseseră înghesuite 
într-o alee îngustă. De-aici avea vedere bună asupra 


VP - 177 


apartamentului de la etajul trei, unde stătuseră Matteo Dominici 
și Lauren Scott. 

Nu-l mai zărise de când intrase pe aleea de lângă casă, dar 
era convinsă că se află în apartament. Aleea unde dispăruse 
mergea pe lângă zidul grădinii, care era vechi, năruit și suficient 
de scund ca să-l poată sări un bărbat cu statura lui Clarke. De- 
acolo, oare intrase pe ușa din spate? Sau încercase pe scara de 
incendiu? Joseph Hudson era pe strada de-alături, în spatele 
clădirii, și confirmase că pe calcan era o scară de incendiu care 
se trăgea în jos. Ce variantă alesese Clarke ca să ajungă până la 
etajul trei? 

Și totuși nu se vedea nici urmă de el. Luminile nu se 
aprinseseră, iar Helen nu văzuse nici raza vreunei lanterne. Ce 
plan avea? Se dusese în apartament ca să găsească ceva? 
Avusese de gând să-l ia prin surprindere pe Dominici? Dacă da, 
avea să aștepte multă vreme, pentru că iubitul îndurerat al lui 
Lauren nu se întorcea prea curând. 

Helen aruncă o privire spre drum. Detectivul-agent Osbourne 
stătea pe Linacre Road, pentru cazul în care Clarke ar fi reușit 
cumva să le scape și ar fi fugit pe jos, detectivul-agent 
McAndrew era în celălalt capăt al străzii, ca să-l intercepteze 
dacă ar fi fugit spre mașină. Totul era pregătit - nu le mai lipsea 
decât suspectul. 

Îndreptându-și din nou atenţia către apartament, Helen miji 
ochii și încercă să pătrundă întunericul. Era înnebunitor să se 
gândească la el înăuntru, plimbându-se nestingherit. Era tentată 
să forţeze ușa din faţă și să urce în fugă scările, însă experienţa 
îi spunea că trebuie să lase lucrurile să decurgă în mod natural, 
să-l lase pe Clarke să se demaște prin propriile acțiuni. Totuși își 
dorea din tot sufletul să știe ce-l atrăsese în apartamentul 
victimei. Ce parte a fascinaţiei lui pentru, sau faţă de Lauren 
Scott nu fusese satisfăcută de uciderea ei brutală? 

Tânjea după un răspuns, în timp ce-i treceau prin cap zece 
scenarii, dar nu se punea problema să forțeze lucrurile. 

Tot ce putea face acum era să privească și să aștepte. 


VP - 178 


86. 


Ochii nu i se desprinseseră nicio clipă de casă. 

leșirea de incendiu din spatele clădirii fusese trasă în jos și, 
ridicând privirea către ferestrele de la etajul trei, Hudson era 
convins că văzuse silueta întunecată a lui Clarke trecând de 
câteva ori înainte și înapoi. Era un mister ce punea la cale, dar 
ceva era clar. Dacă pleca pe unde venise, atunci Hudson va fi 
primul care-l va zări. 

Era o perspectivă atrăgătoare, o ocazie să-și dovedească 
valoarea în fața lui Helen și a restului echipei. Până acum, se 
descurcase bine, avansând cu ancheta asupra lui Dean Clarke, 
dar încă nu făcuse nimic cu adevărat important. Il deranjase pe 
Martin, dar nu-l prinsese. Îl urmărise eficient pe Clarke, dar l-ar fi 
pierdut dacă n-ar fi fost intervenţia lui Helen. Era bine, dar nu 
suficient de bine pentru un detectiv-sergent ambițios care voia 
să facă ceva remarcabil. 

Își scoase bastonul de la centură și își mai verifică o dată 
poziţia, ca să se asigure că nu putea fi văzut de deasupra. 
Grădina comună era neîngrijită și nu-i fusese greu să găsească o 
ascunzătoare - dudul netăiat îl ascundea cu totul, învăluindu-l în 
umbra lui generoasă. Era imposibil de văzut în beznă după ce se 
lăsase înserarea. 

Un sunet în apropiere. Slab, dar sesizabil. Ridică privirea și 
zări mișcare. O umbră se furișă, apoi cobori. Silueta avea mare 
grijă, măsurându-și cu băgare de seamă fiecare pas, atentă să 
nu facă nici cel mai mic zgomot. După dimensiuni, Hudson bănui 
că era Clarke, dar era greu de spus cu siguranţă - când silueta 
se întoarse, îi zări o clipă faţa, dar era mascată și nu se vedea 
decât albul ochilor. 

Hudson se adună și apăsă de două ori pe butonul staţiei, 
semnalul prestabilit pentru detectarea unor semne de mișcare, 
apoi o închise. Își deschise bastonul telescopic și se pregăti. 
Clarke se apropia de baza scării de incendiu. 

Când păși pe pajiștea moale, silueta se opri brusc și se 
întoarse să ridice privirea către clădire. La etajul al doilea se 
aprinsese un bec, care trimitea raze de lumină în grădină. 
Intrusul rămase nevăzut, la marginea umbrei, încremenit în 
fugă. Hudson se întrebă ce-i trecea prin cap - o să încerce să 


VP - 179 


scape sau o să stea deoparte? -, însă lumina se stinse, 
cufundând din nou grădina în beznă. 

Acum silueta se pusese din nou în mișcare, mergând rapid și 
fără zgomot prin grădină. Nu părea să ducă nimic cu el, era 
nestânjenit de nimic, iar Hudson se întrebă din nou care o fi fost 
scopul acestei vizite în toiul nopţii. Cu puţin noroc, aveau să afle 
în scurt timp - silueta care pleca era acum la doar vreo zece 
metri de el. 

Hudson se încordă. Se afla la adăpostul întunericului, dar 
curând avea să devină vizibil în cazul în care Clarke se hotăra să 
se uite către el. Insă suspectul lor părea decis să plece și trecu 
în grabă pe lângă tufiș fără să arunce nicio privire. Hudson știa 
că acesta era momentul lui, așa că acţionă și puse o mână 
hotărâtă pe umărul siluetei. 

— Dean Clarke. Te arestez... 

Simţi un cot înfipt în coaste, care-l aruncă în spate. Însă îl 
prinsese bine pe Clarke de haine și trase cu putere, ca să-l 
împiedice să scape. Cotul zbură din nou spre el, însă de data 
asta îl evită, iar braţul lui Clarke ricoșă. Totuși, acum prada lui 
se răsuci violent și se îndepărtă, scăpând din strânsoare. 
Hudson își dădu seama imediat ce intenţii avea - să sară peste 
zidul grădinii, aflat în apropiere - și îl izbi cu bastonul în 
genunchiul drept. Fugarul urlă de durere și se clătină puţin, iar 
Hudson se năpusti și-l prinse de brațul liber, răsucindu-i-l la 
spate. Insă chiar atunci Clarke se întoarse, învârtindu-se brusc și 
eliberându-se din nou. Hudson ridică din nou bastonul, 
așteptându-se să-l vadă fugind, însă, spre surprinderea lui, 
suspectul se întoarse și dădu năvală direct spre el, lovindu-l cu 
creștetul în bărbie. 

Uluit, căzu pe spate, ajungând într-o moviliţă de pe gazon. 
Preţ de o clipă, rămase năucit, văzând un milion de steluțe în 
fața ochilor, și nu fu destul de rapid ca să-l împiedice pe Clarke 
să se urce peste el. Își smuci violent corpul, încercând să-l dea 
deoparte pe atacator, în timp ce simțea cum îl cuprinde greaţa. 
Insă Clarke nu se clintea, ţintuindu-l cu genunchii de pământ. 
Hudson își mișcă bastonul cu forţă, nimerindu-l pe adversar în 
tâmplă. Suspectul scoase un geamăt ușor, așa că Hudson lovi 
din nou. Și din nou. Numai că de data asta Clarke prinse 
bastonul, răsucindu-l cu forţă spre gâtul lui. 


VP - 180 


Hudson icni, simțind metalul rigid cum îi apasă traheea. Deja 
abia trăgându-și sufletul, rămase acum fără suflare. Clarke 
apăsa cu toată forţa, ca și cum ar fi vrut să-i desprindă cu totul 
capul de corp. 

Greaţa era tot mai puternică, iar stelele se mișcau 
înnebunitor. Hudson se opunea în continuare, însă își pierdea 
puterile, rămas brusc fără energie și oxigen. Ştia că trebuia să-l 
dea jos pe Clarke cumva, însă atacatorul avea tot mai multă 
forţă, apăsând tot mai puternic, cu sclipiri de cruzime și dorință 
în ochi. Asta să fie ultimul lucru pe care avea să-l vadă 
vreodată? Ochii ăștia maniacali și surăzători? 

Lumea se întuneca de-acum. Se îndepărta tot mai mult de 
realitate, către inconștienţă, către final. Apoi, dintr-odată, 
apăsarea încetă. Atacatorul căzu într-o parte, izbindu-se de 
pământ lângă el. Hudson simţi oxigenul năvălindu-i în plămâni și 
reveni brusc în prezent, la timp ca s-o vadă pe Helen Grace 
făcând un salt peste el și repezindu-se la Clarke. Acesta era deja 
în picioare, ridicând un pumn solid în direcţia ei, însă Helen îl 
evită fără probleme, îi prinse braţul și se folosi de elanul lui, îl 
lovi cu piciorul în dosul genunchiului și-l dezechilibră. Surprins, 
Clarke căzu la pământ. lar acum Helen era deasupra lui, 
țintuindu-i braţele și punându-i cătușele. 

Hudson se strădui să se ridice în coate, însă lupta se 
încheiase. După jumătate de secundă, îl cuprinse din nou greata 
și totul se întunecă. 


87. 


Se învârtea în cercuri și n-ajungea nicăieri. 

După ce-l văzuse pe fiu-su plecând de la depozit, Terry Clarke 
își mai făcuse de treabă încă vreo jumătate de oră înainte să 
declare ziua de muncă încheiată. Făcea mișcările necesare, 
căuta facturi, dădea telefoane, dar era cu gândul în altă parte. 

După aceea încuiase și se dusese acasă, cu mintea la 
comportamentul bizar al băiatului. Ce se petrecea? De unde 
venise agresivitatea asta neașteptată? Nu-l mai văzuse 
niciodată așa de ostil și cu siguranţă nu-l mai atacase niciodată. 
În ultima vreme, Dean părea ca un arc întins, gata să 


VP - 181 


izbucnească în orice moment. Terry se ruga să nu fie prin 
preajmă când se întâmpla. 

Plimbându-se de colo-colo prin sufragerie, mai aruncă o 
privire spre fereastră. Unde se ducea noaptea? Ce era de făcut 
în Southampton ca să stea așa de târziu? Nu simţise niciodată 
miros de băutură sau de parfum dimineața, nici nu-l vedea 
îmbrăcându-se îngrijit - singurul lui rând de haine elegante nu 
mai fusese atins de săptămâni întregi. Nu-l suna nimeni pe 
mobil și nici nu-l contacta la depozit, deci cu cine era? Ce făcea? 

Işi dădu seama cât de puţine știa despre fiul lui. Lucrurile o 
luaseră clar razna de când murise Nancy. Ea era liantul familiei, 
iar acum Dean părea să-și dorească să stea tot mai puţin cu 
taică-su. Muncea destul de mult ziua, dar se ţinea deoparte, 
apoi dispărea seara. De parcă ideea să petreacă mai mult timp 
în familie era insuportabilă. Și totuși, ceva îl împingea de la 
spate, îl rodea. Părea să-și petreacă orice moment liber pe 
telefon, deși Terry nu-și putea da seama ce punea la cale. 
Incercase odată să-i deschidă telefonul, disperat să vadă ce era 
așa de interesant, dar avea parolă și se răzgândise. Ar fi ieșit un 
scandal monstru dacă-și dădea seama Dean ce făcuse. 

Se opri brusc. Oricât ar fi încercat, nu se putea calma, nu 
putea sta liniștit. O parte din el se gândea că ar trebui să iasă, 
să se ducă la Hare and Hounds. Casa asta, camera asta cu 
covorul ros și canapeaua pătată, îl deprima. Și totuși ceva, un 
instinct, îl făcea să rămână pe loc, ca și cum dacă-și abandona 
acum casa ar fi însemnat că-și abandona familia. 

Așa că începu iar să se plimbe, însă îi atrase atenţia o mișcare 
afară. Incremeni. Nu distingea mașinile care trăgeau în față, dar 
le vedea luminile albastre. Se duse în grabă la fereastră și văzu 
două mașini de patrulare, însoţite de mai multe vehicule fără 
însemne. Chiar în momentul ăsta, poliţiştii coborau, 
îndreptându-se în viteză către casă și bătând în ușa din faţă. 

Însă Terry Clarke rămase țintuit locului, sprijinit de fereastră și 
privind luminile. Dintr-odată, știa cu certitudine că avea să se 
prăvălească cerul asupra lui. 


VP - 182 


88. 


— Despre ce-i vorba? Chiar mă grăbesc. 

_ Nigella Ware era întruchiparea mamei moderne cu serviciu. 
Imbrăcată elegant, era încărcată de genţi și dosare, străduindu- 
se să manevreze un cărucior masiv spre ușa din faţă. Părea 
obosită și hărțuită în dimineața asta, distrasă de bebelușul care 
izbea cu o jucărie de baldachinul căruciorului. Charlie știa cum 
se simte femeia - o noapte dificilă cu Steve, plină de discuții, 
nefericire și furie o lăsase îndurerată și neliniștită -, dar trebuia 
să-i pună întrebările. 

— O cercetăm pe Lauren Scott, răspunse Charlie, băgând în 
buzunar legitimaţia. Poate că ați auzit la știri ce i s-a întâmplat. 

Reacția Nigellei îi arătă lui Charlie că auzise. 

— Încerc să-i localizez pe cei care au cunoscut-o la facultate. 
Cred că aţi urmat împreună cursul de geografie? 

— Păi, eram în același an, răspunse Nigella nesigură. Dar nu 
eram prea apropiate. 

Era de-ajuns pentru Charlie. N-avusese decât o listă scurtă de 
persoane de la care să plece - și până acum se dovedise că toţi 
de pe listă erau plecați din oraș sau n-o puteau ajuta. 

— N-avem nevoie să ne dai o declaraţie sau ceva de felul 
asta, urmă Charlie repede, conștientă că volumul protestelor 
copilului era în creștere. Incerc doar să aflu ce fel de viață ducea 
la vremea aceea. Știu că avea niște probleme, că a renunţat la 
începutul anului doi. 

— Uite, chiar n-o cunoșteam. Nu făceam parte din mediul ei... 

Charlie bănui că se referea la droguri, dar nu voia să insiste 
mai mult. Era clar că Ware abia aștepta să plece, însă conștiința 
n-o lăsa încă să scape de Charlie. 

— ... Și ea nu prea stătea cu colegii de an. Cel mai bine ar fi 
să-i găsiţi pe colegii de apartament. Cred că stăteau într-o casă 
închiriată la comun în Portswood. 

Ware se oprise, amintirile ţinând-o în loc. Speranțele lui 
Charlie renăscură pe neașteptate - orice progres, oricât de 
modest, ar fi fost primit cu recunoștință. 

— Îți aduci aminte vreun nume? Cineva de care să fi fost 
apropiată? 


VP - 183 


— Erau câţiva..., răspunse Nigella vag. Veneau și plecau des, 
dar cred că era cel mai apropiată de Aaron Stater și Julia Winter. 

Charlie notă numele. 

— Nu că o să vă folosească la ceva. 

Charlie ridică privirea alarmată. 

— Aaron Stater s-a combinat cu o americancă în ultimul an - 
s-a mutat acolo de ceva vreme. lar Julia e în comă. 

Preţ de o clipă, Charlie ramase fără cuvinte, așa că Nigella 
spuse mai departe: 

— Cel puţin așa cred. A picat examenele din primul an și a 
încercat să se sinucidă. Era ventilată la South Hants... dar, 
sinceră să fiu, nici măcar nu sunt sigură că mai trăiește. Acum, 
dacă nu te superi, chiar trebuie să plec. 

Charlie o lăsă să plece - băieţelul începuse să plângă de-a 
binelea. lar ea știa cum se simte bebelușul. Căuta întotdeauna 
cu optimism și hotărâre piste noi, însă în dimineaţa asta făcea 
eforturi să rămână pozitivă. Poate că era urmarea certurilor cu 
Steve, poate că era opacitatea cazului în sine, dar lipsa vizibilă 
de progrese o făcea să se simtă dezorientată și descurajată. 
Probabil că reacţiona exagerat, poate că oboseala îi strica 
dispoziția, însă incapacitatea de a găsi o legătură limpede între 
Campbell și Scott, de a identifica un punct comun real, îi sugera 
că pista facultăţii s-ar putea dovedi o fundătură colosală. 

Intr-un caz care deja părea să sufere de o pronunţată lipsă de 
indicii, se temea că nici măcar n-o să fie ultima fundătură. 


89. 


— Trebuie să vorbești cu mine la un moment dat, Dean. Așa 
că lasă teatrul și răspunde la întrebare. 

Dean Clarke se uita ţintă la Helen, dar nu spuse nimic. După o 
noapte petrecută în celulă, un medic local îl declarase apt 
pentru interogatoriu și confirmase că rănile pe care le suferise 
erau superficiale. Din fericire, în aceeași situaţie se afla și Joseph 
Hudson, însă Helen tot îi dăduse liber dimineaţă, ca să se 
recupereze. Și, cum Charlie urmărea o altă linie de anchetă și 
avea problemele ei acasă, Helen o luase cu ea pe McAndrew. 
Insă până acum Clarke refuzase să discute cu oricare dintre ele 


VP - 184 


sau să dea vreo explicaţie pentru prezenţa lui în apartamentul 
lui Lauren Scott. De fapt, refuzase orice - avocat, telefon, 
răcoritoare -, părând decis să obstrucţioneze prin tăcere 
procesul. 

— Uite, sunt foarte mulţumită să formulez acuzaţiile și fără o 
declaraţie. Dacă așa vrei să meargă lucrurile, foarte bine. Dar aș 
vrea să înțeleg ce căutai în apartament, Dean. O cunoșteai pe 
Lauren Scott? 

Dean clătină ușor din cap. 

— Dar pe Matteo Dominici? 

Tot negativ. 

— Și totuși te-ai dus anume în apartamentul lor. Existau altele 
unde puteai pătrunde mai ușor - ușa din spate a apartamentului 
de la parter era destul de șubredă și nu era supravegheată. Dar 
tu te-ai dus direct la apartamentul de la etajul trei, ai forțat 
fereastra și ai rămas acolo singur jumătate de oră. De ce? 

De data asta nu există nicio reacţie. Doar o privire neclintită. 

— Am găsit astea asupra ta, adăugă McAndrew, arătând o 
pungă cu dovezi în care se aflau câteva coliere și inele. Sunt 
imitații, n-au prea mare valoare. Bănuiesc că nu valoarea lor te- 
a atras, așa că de ce le-ai luat? Sunt importante pentru tine? 

Tot nimic. 

— Nu-i cazul să-ți spun că Lauren Scott a fost ucisă de curând, 
reluă Helen. Trei săgeți și a fost lăsată să sângereze până a 
murit. Despre asta ce-ai vrea să ne spui? De ce ai vizat-o pe ea 
în mod special? 

În cele din urmă, Clarke reacţionă, pufnind încet în timp ce 
clătina din cap. 

— Știm că ai o înclinaţie pentru lucrurile de genul ăsta. Ti-am 
cercetat în detaliu obiceiurile de vizionare, Dean, și pe internet, 
și pe dark web. Știm că postezi cu regularitate imagini detaliate 
cu scene violente, sub numele  „2Helmandback” și 
„Helmanned2008”. 

O licărire. Ostilitate? Teamă? 

— Mai știm și că vinzi și cumperi arme exotice - cuțite, 
macete, arbalete. Să cred că tu ești aici? 

Helen îi arătă o captură de ecran cu un bărbat mascat, cu 
aceeași constituţie și înălțime ca și el, care privea în cătarea 
unei arbalete. Clarke își umezi buzele, dar refuză să facă vreun 


VP - 185 


comentariu, mutându-și pentru prima dată privirea în timp ce 
Helen îl fixa în continuare. 

— Lauren Scott a fost lovită de trei săgeți de arbaletă, ca și 
Tom Campbell. Ambii au fost răpiți și transportaţi cu un Land 
Rover Defender, foarte asemănător cu cel pe care îl conduceai 
tu aseară pe Linacre Road. Cercetăm acum mașina ta și căutăm 
urme de sânge, salivă sau piele, și analizăm și un colac de 
frânghie pe care l-am găsit în portbagaj. iți dai seama ce vreau 
să spun, Dean? 

Își dădea seama și era clar că nu-i plăcea. 

— De curiozitate, de ce i-ai legat? Ce rost avea? Ne-ai 
nedumerit. 

Rostise cuvintele cu un ușor zâmbet, ca și cum l-ar fi invitat 
să le mărturisească unor prieteni, însă reacţia lui fu concisă: 

— Astea-s tâmpenii. 

— Mă interesează sincer, insistă Helen. Am mai văzut și eu 
câte ceva la vremea mea, dar asta e ceva... special. Aș vrea să 
ne ajuţi să înţelegem ce se petrece. Ce ţi-a făcut Lauren? Ce ţi-a 
făcut Tom? 

— Nu-i cunosc. 

— Sigur că-i cunoști, Dean, ba chiar îi cunoști foarte bine. Așa 
de bine, că i-ai putut răpi și ucide fără să observe nimeni, nici 
chiar cei care dormeau alături de ei. 

— N-aveţi nicio dovadă, declară el supărat. 

— Dimpotrivă, avem o grămadă de dovezi. Nu doar dovezi ale 
caracterului tău violent și sadic, ale atracției tale pentru arme, 
ale excursiilor tale regulate de noapte... 

Încă o mică sclipire. De data asta, Helen văzu teamă. 

— ... avem și mijlocul tău de transport, știm despre vizita de- 
aseară din apartamentul lui Lauren, unde căutai... ce?... trofee? 
suvenire?... și dovezi că l-ai urmărit pe Tom Campbell în zilele 
de dinainte să fie răpit și ucis. 

Acum Clarke părea buimăcit. 

— După plimbarea ta de-aseară, am verificat înregistrările 
camerelor de trafic de pe străzile din apropierea locuinţei lui 
Tom Campbell. N-am găsit nimic în nopţile de după moartea lui, 
dar uită-te la capturile astea... 

În timp ce vorbea, McAndrew întinse peste masă o imagine 
alb-negru cu un Land Rover Defender. 


VP - 186 


— Vită-te la numerele de înmatriculare - e mașina ta. Și aici, 
în asta, se vede faţa ta... 

O captură din lateral arăta chipul lui Clarke uitându-se pe 
geamul șoferului. Deși pe jumătate ascuns în umbră, era clar că 
el e. 

— Avem imagini din două momente diferite când ai parcat pe 
Madeley Road, interveni Helen. La mai puţin de 30 de metri de 
casa lui Tom Campbell. 

ÎI lăsă să digere informaţia. 

— ÎI urmăreai, nu? Poate îi verificai rutina zilnică? Poate stiai 
deja că o să plece cu cortul și așteptai momentul să acționezi? 

— Nu... 

— Și atunci, ce căutai acolo? Ce te entuziasma așa de tare în 
legătură cu Tom Campbell? Sau poate că te interesa logodnica 
lui, Melanie? 

— Am zis că nu-i cunosc, insistă Clarke. 

— Dar nu te cred, Dean. Doar dacă n-aveai alt motiv să fii pe 
strada lui. Sau în apartamentul lui Lauren Scott. 

Dean Clarke își cobori privirea, lovind continuu în piciorul 
mesei. Helen îl privea cu tot mai multă satisfacţie - se vedea că 
simte presiunea. 

— Ce-au făcut, Dean? De ce ei? urmă ea. Tom era logodit, 
Lauren era însărcinată... 

Clarke încetă să mai lovească masa. 

— Nu știai? Era însărcinată în două luni, avea un băiețel. Avea 
tot viitorul în faţă, o mică familie fericită. Dar tu ai distrus totul. 

— Nu... 

— lar un judecător n-o să privească toate astea cu prea multă 
îngăduință. Copilul avea la fel de multe drepturi la viaţă ca și 
Tom și Lauren, așa că ai în faţă trei sentinţe pe viaţă. Ca să nu 
mai vorbim despre ce o să primești pentru tentativa de ucidere 
a unui polițist. 

Clarke scoase un sunet sugrumat - între plânset și răcnet. Era 
extrem de stresat acum, așa că Helen făcu mișcarea decisivă. 

— Echipa mea se află acum la tine acasă și desface totul în 
bucăți. Pe cât facem pariu că o să găsească o arbaletă? Aceeași 
arbaletă folosită ca să-i ucidă pe Tom Campbell, pe Lauren Scott 
și pe fiul ei nenăscut? 

— Te rog, încetează..., mormăi Clarke, legănându-și capul în 
mâini. 


VP - 187 


— Atunci spune-mi de ce. De ce ai ucis trei oameni 
nevinovați? 

Clarke mormăi și-și clătină capul în continuare, dar Helen nu 
terminase: 

— Spune-mi de ce. 


90. 


Joseph Hudson se uita în oglindă, îngreţoșat de ce vedea. 

Gulerul pe gât abia ascundea vânătăile care mergeau de la 
bărbie până la mărul lui Adam și nu prea avea cum să ascundă 
tăieturile și zgârieturile de pe obraz. Un strat generos de fond de 
ten, pe care îl ţinea îngropat în geanta cu medicamente, mai 
estompase juliturile, dar cam atât. Și mai rău, deși nu suferise 
nicio vătămare permanentă la gât, era în mod evident inflamat, 
așa că avea glasul răgușit și hărâit, ceea ce atrăgea atenţia 
asupra stării lui proaste. 

Cu toate astea, de durut îl durea atingerea adusă reputației. 
Tăieturile și vânătăile aveau să treacă în timp, dar faptul că 
fusese învins de Clarke o să rămână multă vreme în amintire. 
Sigur, Clarke era solid, un bărbat care se antrena din greu ca să 
se menţină în forma fizică maximă, dar și Hudson făcea la fel. 
Mai mult, avusese de partea lui elementul de surpriză. Avusese 
o mână pe Clarke, îl prinsese de guler... și totuși e/ fusese cel 
care ajunsese la pământ, cu propriul baston apăsat pe gât, 
luptându-se pentru viaţa sa. Exista un gen special de batjocură 
pentru polițiștii care se trezeau cu propria armă îndreptată 
împotriva lor. 

Sigur, ar fi putut să nu mai fie în viaţă, dacă n-ar fi fost 
intervenţia oportună a șefei lui. Când îi primise semnalul, Helen 
se îndreptase spre spatele casei ca să fie de faţă la prinderea lui 
Clarke, dar în loc de asta trebuise să sară zidul și s-o ia la fugă 
pe gazon ca să-i salveze viaţa. Ceea ce-l zdruncinase, dar îl și 
jenase puternic. 

Nu pentru că era femeie - nu era nici el un dinozaur -, ci 
pentru că voise s-o impresioneze. Știa că echipa în care intrase 
era una dintre cele mai bune, că Helen avea să fie un șef 
exigent și se pregătise ca atare, hotărât să facă o impresie 


VP - 188 


bună. Însă după ce o cunoscuse și petrecuse o vreme cu ea, 
hotărârea lui să se remarce nu făcuse decât să sporească. Helen 
era impresionantă, fără îndoială, însă avea și un aer de 
vulnerabilitate care lui i se părea foarte atrăgător. Aveau un 
trecut asemănător, își croiseră cu efort drum spre gradele 
superioare și acum erau amândoi singuri. Își permisese să 
creadă că ar putea fi interesată de el, dar ce șanse mai avea 
acum, când fusese umilit și se lăsase învins de o persoană care 
trăia în propriile fantezii, un nimeni care visa notorietate și 
vărsare de sânge? Orice ar fi făcut Clarke în pădure, era 
neînarmat când îl atacase Hudson și tot câștigase. 

Și de aceea, în timp ce se privea în oglindă, Hudson nu vedea 
nici vânătăi, nici tăieturi, ci doar rușinea lui privindu-l în ochi. 


91. 


Chicoti de una singură, delectându-se cu victoria ei. Pe 
monitorul din faţa ei se aflau toate detaliile: Dean Clarke, 38 de 
ani, domiciliat în Woolston. 

În sfârșit, avea un nume. 

Ştirea despre arestare apăruse azi-dimineaţă. De-atunci, 
Emilia încercase fără succes să convingă vreunul dintre 
contactele pe care le avea la poliţia din Hampshire să-i dea ceva 
în plus. Ce-i mai trebuia în momente de-astea un informator, o 
sursă din interior! Însă în ultima vreme nu reușise să găsească 
pe nimeni suficient de slab sau de disperat să-i accepte banii. 

Ceea ce-i crease o problemă, la care încă mai chibzuia când 
trase în parcarea de la Southampton Evening News. În timp ce-și 
strecura Corsa într-un spaţiu îngust, atenţia îi fu atrasă de o 
mașină de tractare care tocmai lua un vehicul și îi veni o idee. 
Dacă polițiștii aveau un suspect, ar fi trebuit să fie ocupați să-i 
percheziţioneze casa și biroul și să caute dovezi ale vinovăţiei 
acestuia. Și, ţinând cont că ambele victime fuseseră răpite dintr- 
un camping și duse la locul execuţiei, aflat la distanţă, fără 
îndoială că trebuiau să arunce o privire și la mașinile pe care le- 
ar fi avut acesta. 

Intrând în grabă în clădire, Emilia căută numărul 
departamentului pentru recuperarea vehiculelor al poliţiei din 


VP - 189 


Hampshire, o secţie care se ocupa de obicei cu transportul 
mașinilor furate la parcul poliţiei. Emilia avea un contact acolo, 
un șofer pe care-l chema Jamie Mavers și care o mai ajutase și 
înainte, așa că-l sună și de data asta. 

— Da. 

Mavers nu era genul care să-și bată capul cu politeţuri. 

— Jamie, sunt Emilia Garanita. Cum îţi mai merge? 

— Bine. Tie? 

— Mai bine ca niciodată. Uite, am nevoie de o informație. Aţi 
ridicat ceva interesant în ultimele 24 de ore? Un 4x4 poate? 
Vreo mașină off-road? 

— Sigur. Ce-i cu ea? 

— Poţi să-mi spui ceva despre ea? Am 50 de lire pentru tine. 

— Păi, am ridicat aseară un Land Rover de pe Linacre Road. A 
fost trimis direct la Meredith Walker pentru teste. 

— Al cui era? 

— Nu știu. 

— Poţi măcar să-mi spui numărul de înmatriculare? 

Urmă o pauză la celălalt capăt al firului. 

— Nu știu dacă ar trebui... 

— Și dacă-ţi dau dublu? 

— Merge. 

După câteva secunde, Emilia era cufundată în baza de date 
de la Registrul Auto. În doar câteva minute, găsise și mașina, și 
proprietarul. Acum nu mai trebuia decât să sape puţin în 
trecutul lui și o să aibă exclusivitatea. Cine mai are nevoie de 
informatori, când găsești tot ce-ţi trebuie cu doar un pic de 
ingeniozitate? Când începu să navigheze, pe chipul Emiliei se 
întinse un zâmbet larg. 

Uneori se surprindea și pe sine. 


92. 


— E ultima ta șansă, Dean. Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Clarke nu spusese nimic în ultimele zece minute, frecându-și 
fața cu mâinile și privind ţintă în podea. Părea aproape 
cataleptic. Helen se temea că fie o să se închidă cu totul, fie o 
să izbucnească furios și frustrat. Nu-și dădea seama care din 


VP - 190 


două, dar trebuia să încerce să-l convingă să se deschidă, dacă 
era să ajungă să înţeleagă ceva din crimele astea năucitoare. 

— Dacă nu vorbeşti cu mine, o să consider că ești vinovat. Și 
după aia n-o să am de ales și o să formulez acuzaţii - aici, acum 
- pentru trei capete de acuzare de crimă, atac asupra unui 
poliţist, rezistenţă opusă la arestare, intrare ilegală, furt... 

Cu fiecare acuzaţie, Dean părea să se mai prăbușească un 
pic, înțelegând în cele din urmă în ce situaţie se află. 

— Putem să aducem pe cineva să te asiste în momentul 
acela. Un avocat, un prieten, poate tatăl tău... 

Helen lăsă sugestia să plutească în aer. Clarke avea o relaţie 
dificilă cu taică-su, dar acesta era tot ce-i mai rămăsese. 

— ... dar nu pot face nimic ca să împiedic asta. Odată ce 
formulăm acuzaţiile, o să fie o audiere pentru cauţiune, dar în 
cazul unor acuzaţii de o asemenea gravitate... 

Nu-l putea ameninţa direct cu închisoarea, însă sensul era 
limpede. Clarke își trecu mâinile prin păr, privind în pământ și 
mormăind, ca și cum ar fi fost prins în colții unei dileme 
cumplite. Helen îi putea vedea broboanele de sudoare de pe 
frunte și se uita la o picătură care aluneca încet pe obrazul 
drept. 

— Dacă vorbesc cu voi, vreau ajutorul vostru... 

— Bineînţeles. 

— Nu pot să merg la pușcărie, nu pot să fiu închis... 

Era uluitor cum toată fanfaronada lui, toată bravada se 
evaporaseră dintr-odată. Părea să fi devenit mai mic și arăta ca 
un copil așa, cum se cuprinsese cu braţele și se legăna. 

— Ei bine, asta nu-ți pot promite, Dean. Dar ce pot să spune 
că o să meargă mult mai ușor dacă o să cooperezi. O 
recunoaștere rapidă și sinceră a vinovăţiei o să ajute foarte mult 
să... 

— N-am făcut-o eu, n-am făcut nimic din toate astea. 

— Ei, hai, Dean, zise Helen exasperată. Te descurcai așa de 
bine... 

— Adică, nu zic că n-am nicio vină, am greșit, știu... 

— Atunci povestește-mi. Ajută-mă să înţeleg. 

— Eu sunt în poze. Pe Madeley Road, urmă el, arătând cu 
capul spre fotografiile de pe masă. Dar nu eram acolo pentru el. 
Campbell... 

— Și atunci ce căutai acolo? 


VP-191 


— Pândeam o casă. 

Helen îl privi cu atenție, încercând să-i interpreteze tonul. 

— Am jefuit o casă pe strada de-alături. Dar din Madeley Road 
puteam să ajung în curtea din spate și să intru fără să fiu văzut. 

— Care-i adresa? întrebă Helen în mod vizibil sceptică. 

— Elm Road numărul 14, ba nu, 16. 

— Când ai dat spargerea? 

— În ziua în care a fost făcută a doua poză. Pe 18, cred. 

Helen se uită la McAndrew, care prinse imediat ideea, 
ridicându-se și ieșind în grabă din încăpere. 

— Și Lauren Scott? De ce-ai atacat-o? N-ai făcut nicio 
recunoaștere la ea acasă. 

— Pentru că am văzut la știri. 

— Poftim? 

— Tot vorbeau de fata asta care a fost omorâtă și arătau 
imagini cu partenerul ei care pleca din apartament, era gonit 
de-acolo, ca să se ascundă într-un hotel pe undeva. 

Helen îl privi, în timp ce în minte i se închega o idee 
îngrozitoare. 

— Am avut niște necazuri înainte, am fost surprins de câteva 
ori, și m-am gândit că asta era o pradă ușoară. Nu era nimeni în 
apartament, intram și ieșeam repede... 

— Tu chiar vrei să cred că ai jefuit un apartament din 
Thornhill? 

— E neplăcut, asta-i clar. Dar oricine are ceva de valoare, nu? 
Numai că ei n-aveau. Doar niște imitații nenorocite de bijuterii 
ieftine. 

— Deci vrei să spui că ai dat un val de spargeri de-astea, ai 
furat grămezi de lucruri scumpe... și totuși stai într-o casă 
dărăpănată și ai o slujbă prost plătită. Cum îţi cheltui câștigurile 
ilegale, Dean? 

Însă chiar în timp ce rostea întrebarea, Helen își dădu seama 
că știa. 

— Armele, șopti Dean. Am cheltuit pe ele toți bănuţii pe care 
i-am obținut. 

Tremura din toate încheieturile, copleșit de ușurarea 
mărturisirii. Însă mai era ceva. Ruşine. 

— Hai să vedem dacă am înţeles bine. Te dai drept militar 
SAS, cineva care a luptat ca să-și apere ţara, care i-a distrus pe 
dușmanii noștri și i-a eliberat pe cei oprimaţi. Dar de fapt tu 


VP - 192 


profiţi, jefuindu-i pe cei nevinovați și vulnerabili, te foloseşti de 
nenorocirea lor ca să-ţi umpli buzunarele. 

Helen știa că trebuie să se controleze, dar i se urcase sângele 
la cap. Era sfâșiată de frustrare și furie, gata să-l eviscereze pe 
Clarke pentru fărădelegile lui, dar nu mai era nevoie de niciun 
atac. Suspectul își lăsase capul în mâini și începuse să 
hohotească - hohote uriașe, sfâșietoare. 

Furia lui Helen se risipi pe loc, înlocuită de șoc și resemnare. 
O bătaie în geam o făcu să ridice privirea și o văzu pe 
McAndrew, care părea sumbră și îngrijorată și dădea 
semnificativ din cap. Helen expiră, prelung și zgomotos, simțind 
cum o părăsește toată dezamăgirea. 

Dean Clarke era vinovat. Dar nu era ucigașul lor. Era un 
spărgător în serie care îi teroriza de săptămâni în șir pe 
proprietarii de case din Southampton. 


93, 


— Suntem absolut siguri? 

Întrebarea detectivului-agent Edwards surprindea perfect 
disperarea resimţită de întreaga echipă. Veniseră și Charlie și 
Hudson, jucându-și rolul în analiza febrilă, cu toate că Helen 
observă că reacţia nou-venitului la ultima lovitură părea curios 
de reţinută. 

— Clarke ne-a dat o listă completă cu casele pe care susține 
că le-a spart. Se potrivește cu reclamaţțiile noastre și, cum doar 
câteva dintre adresele alea erau publice, pare credibil. Și 
descrierile făcute de câţiva martori la jafuri corespund cu 
înălțimea, constituţia și accentul lui Clarke. lar uneltele pe care 
le avea în Land Rover sunt setul standard pentru genul ăsta de 
spargeri. 

Echipa părea deprimată, însă Helen n-avea de ales și trebuia 
să bată și ultimul cui în coșciug. 

— În plus, tocmai am primit vești de la Meredith Walker. 
Cauciucurile de la Land Roverul lui Clarke sunt Avon vechi, însă 
urma lăsată nu se potrivește cu cele pe care le-am găsit la locul 
crimei. Aveau niște petice pe ele, cârpăceli făcute cu ceva 


VP - 193 


vreme în urmă, care nu corespund cu dovezile pe care le-am 
prelevat de la camping... 

— Deci am ajuns înapoi la zero, rezumă Edwards nefericit. 

— Nu, îl contrazise repede Helen, dornică să nu lase să se 
instaleze descurajarea. Avem niște dovezi solide, legate de 
modul de operare al făptașului, de mașina pe care o folosește. 
Avem și o imagine a lui cu care putem lucra. Dar da, trebuie să 
căutăm alţi posibili suspecți, unghiuri noi. Până când nu le 
epuizăm, nu ne-am făcut treaba. 

Văzu câteva mișcări din cap hotărâte printre membrii echipei, 
ceea ce o învioră. 

— Deci hai să vedem unde suntem. Detectiv-agent Osbourne, 
ai verificat un bărbat care a fost dat afară dintr-un club de 
tragere cu arcul. 

— E în Filipine, cu sora lui. A plecat acum zece zile, așa că-l 
putem elimina din listă. 

Helen încercă să nu lase să i se citească dezamăgirea. 

— Și obsedaţii de arme? întrebă ea, întorcându-se către 
detectivul-agent Reid. 

— Mai sunt câteva nume de verificat... dar nimeni pasionat de 
arbalete. În ultima vreme e vorba mai mult de arme de foc, toţi 
vor să fie gangsteri. 

— Și cu numărul de telefon cum stăm? Cel care apărea și în 
lista lui Campbell, și a lui Scott? 

— L-am identificat pe interlocutor, răspunse prompt 
detectivul-agent Edwards. Numărul îi aparţine unei doamne 
Mavis Stemple, profesoară pensionară din Freemantle. Are 
scleroză multiplă și un alibi beton, așa că putem să fim aproape 
siguri că i-a fost clonat SIM-ul. 

Helen rezistă tentaţiei de a înjura. În orice direcţie o luau în 
cazul ăsta, păreau să se lovească de câte un zid. 

— Nu ne ajută, urmă Edwards, dar tiparul apelurilor este 
interesant. Au fost câteva apeluri într-o succesiune rapidă acum 
câteva săptămâni, apoi au încetat brusc, chiar înaintea crimelor. 

— Bine, trebuie să urmărim numărul. O să discut cu 
autoritatea competentă, voi puneţi acţiunea în mișcare, 
răspunse Helen, după care își îndreptă atenţia către Charlie. 
Detectiv-sergent Brooks, cum stăm cu Lauren Scott? 


VP - 194 


— Păi, am încercat să găsesc o posibilă legătură la facultate 
între Scott și Campbell. Lauren a fost la Southampton University 
un an sau așa ceva, după care a renunţat... 

— Și noi de ce n-am știut? o întrerupse Helen surprinsă. 

— N-a terminat facultatea, n-a luat diploma, așa că n-avea 
cum să apară la verificarea iniţială. Oricum, cei mai apropiaţi 
prieteni ai ei din perioada aceea erau un anume Aaron Stater și 
o oarecare Julia Winter. Stater e în State - încă mai încerc să-i 
dau de urmă -, dar Julia Winter e în spitalul South Hants. E în 
comă în urma unei tentative de sinucidere și n-o să ne fie de 
niciun ajutor, însă tocmai am discutat cu taică-su, care a fost de 
acord să stea de vorbă cu noi. S-ar putea să nu fie nimic, dar tot 
aș vrea să mă lămuresc ce a fost cu căderea lui Scott. Consumul 
ei de droguri s-a agravat pe la 20 și ceva de ani, așa că pare să 
merite investigat. 

— Bine, vin și eu cu tine, răspunse Helen, bucuroasă să se 
prindă de orice indiciu, oricât de mic. Până atunci, haideţi la 
treabă. Detectivul-sergent Hudson o să-mi ţină locul, dar știți ce 
aveți de făcut. Revedeţi fiecare dovadă, fiecare declaraţie a 
turiștilor și a proprietarilor campingului, căutaţi orice ne-a 
scăpat. Și haideţi să lărgim căutarea pentru Land Rover. Sunați 
la atelierele și garajele din zonă, vedeţi dacă a reparat cineva 
vreo mașină de tipul ăsta, dacă a observat ceva ciudat. 
Verificaţi și mașinile furate - dacă a apărut pe înregistrarea 
camerelor din trafic vreun Land Rover care a fost declarat 
dispărut, vreau să știu. Mașina aia rămâne cea mai bună șansă 
să-l găsim. 

Helen încheie ședința și-și strânse lucrurile, pregătindu-se să 
meargă cu Charlie la spital. Ceilalți erau la birourile lor, 
verificându-și dosarele, dând telefoane și căutând piste. In 
pofida loviturii pe care o suferiseră, Helen se simţi încurajată de 
vederea lor. Echipa n-o dezamăgise până acum și nu credea că 
o s-o dezamăgească nici acum. Cu toate acestea, ceva o 
neliniștea, o îngrijorare sâcâitoare de care nu putea scăpa. 

Pe tot parcursul ședinței, Joseph Hudson n-o privise nici măcar 
o dată în ochi, ţinându-și privirea aţintită cu hotărâre în podea. 


VP-195 


94. 


Emilia se îndreptă către biroul lui Gardiner, fredonând fericită. 
Birourile erau așezate în așa fel încât creau un coridor natural, 
care ducea direct la ușa lui. În mintea Emiliei, păruse 
întotdeauna o cale a triumfului, pe unde să te plimbi când îţi 
bătea vântul din pupa. Așa se simţea în dimineaţa asta - euforia 
unei trebi bine făcute - și își ţinea fruntea sus în timp ce se 
grăbea spre biroul lui. 

Era pe val. N-avea cum să spună altfel. După ce reușise să 
afle identitatea suspectului, se documentase mult și repede, 
după care trântise rapid 2 000 de cuvinte despre nefericitul 
Clarke. Era în mod clar un individ căruia nu-i mergea nimic - o 
copilărie groaznică, nicio perspectivă, un palmares de infracțiuni 
minore și probleme de sănătate mintală, care păreau să-l fi 
împins într-un fel de lume bizară a fanteziilor. Imaginile cu el 
pozând cu arcuri și cuțite i-ar fi putut tulbura pe unii, însă ei i se 
păreau caraghioase și râsese în hohote când îi văzuse tatuajele 
cu temă militară. De parcă idiotul ăsta ar fi putut fi vreodată 
primit în SAS! 

Când ajunse la ușa lui Gardiner, băgă capul în birou. 
Redactorul-șef era într-o discuţie serioasă cu adjuncta lui, Sally 
Jones, dar ridică privirea când intră ea. 

— Ti-am trimis articolul despre Dean Clarke. Bănuiesc că n-ai 
apucat să te uiţi pe el? 

Știa că-l citise, dar voia să se bucure de victorie. 

— Ba da, l-am citit. Și tocmai l-am scos. 

Preţ de o clipă, Emilia nu fu sigură că l-a auzit bine. 

— Nu înţeleg. Pot să susțin tot ce-am scris, am verificat 
fiecare informație... 

— Problema este că tocmai am aflat că Dean Clarke nu mai e 
considerat suspect, zise Jones, cu un ton din care nu lipsea 
satisfacția. 

— A fost pus sub acuzare pentru șase capete de intrare prin 
efracţie și jaf, interveni Gardiner. El era cel care i-a speriat în 
ultima vreme pe proprietarii din zonă. 

— Dar... am..., se bâlbâi Emilia, șocată că eforturile ei din 
cursul dimineţii fuseseră în zadar. 


VP - 196 


— Totuși, nu-i chiar așa de rău, urmă Jones. Cum ai muncit o 
grămadă la subiectul cu furturile, n-ar trebui să-ţi fie așa de 
greu să scoţi alt articol pentru prima pagină. Să zicem 45 de 
minute? 

Emilia se întoarse înțepată la birou, blestemând la fiecare pas. 
Detesta să rămână în urmă și-i era silă de tonul răutăcios și 
victorios al lui Jones. Se prăbuși pe scaun, își deschise notițele 
despre jafuri și, fără să stea să se gândească, începu să 
lovească în tastatură. Nu-i păsa de calitate, n-avea timp să perie 
textul și nu prea era cu mintea la ce avea de făcut. Incă se mai 
gândea la Ucigașul din New Forest și cum putea să preia din nou 
iniţiativa, cum le-ar putea dovedi tuturor că ea era șefa. lar 
acum, în timp ce scria, privirea îi căzu pe telefonul mobil. Il 
ridică și răsfoi numerele din agendă până ajunse la numărul lui 
Graham Ross. Ezită preţ de o clipă, apoi scrise: „Eşti liber 
acum?” 


95, 


— Sunt detectiv-inspector Helen Grace. Bănuiesc că o știți pe 
colega mea, detectivul-sergent Brooks. 

— Am stat de vorbă, răspunse Oliver Winter, salutând-o pe 
Charlie în timp ce-i strângea mâna lui Helen. Zicea că vreţi să 
discutaţi cu mine. 

— Dacă aveţi timp, v-am fi foarte recunoscătoare. 

Chiar în timp ce rostea cuvintele, Helen aruncă o privire prin 
geamul dinspre salonul de terapie intensivă. De-acolo, aveau 
perspectiva perfectă asupra Juliei Winter, care zăcea imobilizată 
în pat, având atașate tot felul de tuburi. 

— Să mergem să bem rapid o cafea? Nu-mi place să stau prea 
mult departe de Julia... 

— Oriunde vă simţiţi confortabil, răspunse Helen, făcând 
semn spre cafeneaua din capătul coridorului. 

După cinci minute, erau așezați în cantina supra-încălzită, cu 
trei cafele lăptoase neatinse în faţa lor. Winter era deschis și 
cordial, deși părea distras de situaţia nefericită a fiicei lui. 
Vorbea atent, cu un ușor accent suedez încă sesizabil, în pofida 
celor 25 de ani trăiţi pe coasta de sud. 


VP - 197 


— Pot să vă întreb de cât timp se află Julia aici? întrebă Helen 
șovăitor. 

— De peste opt ani, răspunse calm Winter. A sărit de pe podul 
ltchen. Probabil că îl știți... 

Helen știa. Era unul dintre cele mai cunoscute locuri folosite 
de sinucigași în Southampton. 

— Doctorii mi-au spus că n-o să supraviețuiască. Avea răni 
grave la cap și o hemoragie internă masivă. Dar fata mea eo 
luptătoare... 

Vorbise cu mândrie, însă Helen îi vedea tristețea din ochi. 
După aproape nouă ani în care avusese grijă de fiica lui, chipul 
acestui bărbat frumos era palid și ridat. 

— A supravieţuit, deși adevărul este că aparatele o ţin în 
viață. La început, au crezut că asta era, că va rămâne definitiv 
în stare vegetativă, dar eu eram convins că mă aude și că 
înţelege ce se petrece. Așa că am încercat diverse modalităţi să 
comunicăm cu ea și o vreme am și reușit. 

Winter văzu surprinderea de pe chipurile lor și zâmbi. 

— Am găsit o cale să-i punem întrebări simple și să-i citim 
răspunsurile cu ajutorul cartografiei cerebrale. In funcţie de 
reacţia ei - da sau nu -, se activa o parte diferită a creierului. 
Chiar a fost cel mai minunat lucru, să pot vorbi din nou cu ea. 

Avea vocea îngroșată și era vizibil emoţionat. 

— Și acum? întrebă cu blândeţe Helen. 

— A făcut o pneumonie acum câteva săptămâni. Acum este o 
luptă permanentă să-i asigurăm confortul, să-i ţină plămânii 
liberi, așa că a trebuit să suspendăm conversațiile. 

Rostise cuvintele cu un zâmbet chinuit, dar nu rezistă și mai 
aruncă o privire către salonul unde se afla fiica lui. 

— Dacă e în regulă, aș vrea să vă pun câteva întrebări scurte 
despre perioada petrecută de Julia la facultate. Cred că stătea 
împreună cu Lauren Scott, nu? 

— Așa e. Stăteau împreună într-o casă din Portswood. După 
accidentul Juliei, Lauren a păstrat legătura o vreme, venea în 
vizită când putea. Dincolo de toate, era o fată drăguță. 

— Bănuiesc că aţi văzut știrile. 

— Da, mi-a părut rău când am citit. M-am întristat, chiar dacă 
n-am fost deosebit de surprins. 

— Pentru că? interveni Helen, prinsă pe picior greșit de 
răspunsul lui. 


VP - 198 


— Pentru că am bănuit dintotdeauna că n-o s-o termine bine. 
Sigur, nu așa, dar tot credeam că într-o bună zi o să citesc 
despre ea în ziare. 

— De ce spuneţi așa? întrebă Charlie. 

— Pentru că era fragilă. Pentru că atrăgea necazurile. 

— Chiar și atunci? 

— Mai ales atunci, răspunse Winter ferm. Cred că de-asta 
erau prietene ea și Julia. Ambelor le era greu la facultate. Juliei îi 
era greu să stea departe de casă și era copleșită de cât avea de 
învăţat. Lauren abia dacă-și bătea capul cu studiile, se dusese 
acolo doar ca să le facă pe plac părinţilor. Dar a ajuns într-un 
anturaj nepotrivit, s-a apucat de droguri, a făcut datorii... 

Helen se aplecă puţin, curioasă să obţină un portret mai 
complet al tinerei Lauren. 

— Niciuneia nu-i plăcea viața acolo, dar se descurca fiecare în 
felul ei. Julia ţinea totul în ea, Lauren a luat-o în cealaltă direcţie. 
Nu voia decât să scape cât mai repede. Îmi plăcea Lauren, dar 
mi-era teamă pentru ea. Era una dintre fetele alea cărora pare 
să nu le fie niciodată bine în pielea lor. 

Helen se gândi din nou la părinţii lui Lauren. Să fi fost oare 
vorba de neglijență? Poate chiar abuz? 

— Julia v-a mărturisit vreodată care era cauza nefericirii lui 
Lauren? întrebă Charlie, ca și cum i-ar fi citit gândurile lui Helen. 

— Nu, Julia nu era genul care să împărtășească secrete... dar 
am avut întotdeauna senzaţia că Lauren era singură. Pe părinţi 
nu-i interesa sau o dezaprobau, nu mi-am dat seama niciodată 
care din două. lar ea era copil singur, așa că... 

— Și atunci era izolată? 

— Cred că încerca să obţină de oriunde putea aprobare, 
afecțiune. Și nu citea foarte bine caracterul oamenilor. 

Helen dădu din cap, înregistrând informaţia. 

— Spuneţi că își petrecea timpul într-un anturaj nepotrivit. Vă 
mai amintiţi vreun nume? Oameni care ar fi putut să-i vândă 
droguri, s-o facă dependentă? 

— Nu prea, era acum nouă ani. Era... un Aaron nu știu cum, 
care stătea în apartament cu ele. 

— Aaron Stater. 

— El e. Cât despre ceilalți... Julia și Lauren erau apropiate, dar 
păreau să-și schimbe prietenii cam la fel de des ca ţinutele. De 


VP - 199 


câte ori mă duceam la ele, găseam aproape întotdeauna fete 
noi. 

— Credeţi..., începu Helen, nesigură dacă ar trebui sau nu să 
continue. Credeţi că e posibil ca părinţii lui Lauren să-i fi făcut 
ceva rău, în trecut, vreau să zic? 

— Nu știu, răspunse Winter repede. Trebuie să-i întrebaţi pe 
ei. 

Helen încuviinţă, iar Winter, dându-și seama că avusese un 
ton defensiv, continuă: 

— Uitaţi, nu mi-au plăcut niciodată, asta-i sigur. Ne-am văzut 
doar de câteva ori. Dar nu pot să fac speculații despre viața lor 
de-acasă, n-ar fi corect. 

— Desigur. 

Helen se uită la Charlie, dar aceasta clătină încet din cap, 
arătând că nu mai are alte întrebări. 

— Mai e un singur lucru, spuse Helen, deschizând dosarul și 
scoțând o poză. Mă întrebam dacă-l recunoașteţi pe bărbatul 
ăsta. 

Îi întinse fotografia lui Tom Campbell. Era lovitura ei finală, o 
încercare de ultim moment să obţină ceva interesant din 
discuţie. Însă Winter clătină încet din cap, distrugându-i 
speranţele. 

— Îmi pare rău, nu. 

— S-ar putea să fi arătat puţin altfel pe vremea aia. Păr mai 
lung, cercei... 

li întinse și o a doua fotografie, din studenţie, a lui Campbell. 
lar acum, spre surprinderea lui Helen, chipul lui Winter păru să 
se întunece. Neliniștit, luă fotografia mai recentă și se uită la 
amândouă, comparându-le. 

— Dumnezeule, e Tommy. 

— Poftim? 

— Așa-i ziceau pe-atunci. Nu l-aș fi recunoscut niciodată în 
asta... 

Ridică privirea spre Helen. 

— Și asta...? Și Tommy a fost...? 

— Da, Tom Campbell a fost ucis acum cinci zile. Îl cunoașteţi? 

— L-am văzut doar de câteva ori, dar sigur că îl știu. Deși nu i- 
am știut niciodată până acum numele de familie. 

Se uita ţintă la Helen, buimac, dar tot reuși să șoptească: 

— Era iubitul lui Lauren. 


VP - 200 


96. 


Helen se îndepărta hotărâtă de spital, iar Charlie ţinea pasul 
cu ea. După ce fuseseră deprimate din cauza pistei greșite cu 
Clarke, se simțeau amândouă înviorate de discuţia cu Winter. 
Înainte, se temuseră că aceste crime brutale erau opera unui 
maniac dezlănţuit sau a unui spirit întunecat care ataca turiști 
nevinovaţi, însă acum erau convinse că exista o legătură 
concretă între victime, un motiv pentru aceste crime 
bulversante. 

— Întâi și întâi vreau să facem o cercetare profundă a 
comunicărilor lor. E-mailuri, apeluri, SMS-uri, mesaje personale, 
WhatsApp, toate. Trebuie să aflăm dacă Scott și Campbell au 
luat legătura în ultimele câteva luni. 

— Crezi că și-ar fi putut relua relaţia? întrebă Charlie. 

— De ce nu? Din ce zice Winter, erau destul de apropiaţi când 
era ea în anul întâi. Și acum ea stătea tot aici, el venea în 
fiecare zi în Southampton, la serviciu. 

— Ar trebui să verificăm hotelurile locale - pentru rezervări de 
camere, chitanţe de carduri de credit... 

— Categoric. E absolut necesar să știm dacă păstrau legătura, 
dacă mai aveau sentimente unul pentru celălalt. 

— Crezi că ar putea fi implicat unul dintre partenerii lor? 
întrebă Charlie. Dacă aveau o aventură, de exemplu? 

— Posibil, dar nu cred. Mie mi se par sinceri. 

— Cu totul. 

— În plus, dovezile sugerează că în corturi a fost pompat 
monoxid de carbon ca să lase fără cunoștință ambele persoane. 
Nu cred că Dominici se prefăcea. 

— Un rival, atunci? Cineva care nu era de acord cu relaţia lor? 

— E posibil orice, dar nu știm nici măcar dacă ţineau legătura, 
așa că trebuie să ne gândim la toate posibilităţile. Trebuie să 
urmărim și pista cu drogurile. 

Charlie se întoarse către Helen, surprinsă de această 
schimbare de direcţie neașteptată. 

— Lauren avea antecedente de abuz de droguri, însă 
consumul a crescut puternic cu adevărat când era la facultate. 
În perioada în care ieșea cu Campbell. Știm că Tom Campbell a 
fost acuzat în adolescenţă de posesie de droguri și a avut noroc 


VP - 201 


să scape de acuzaţia de posesie de droguri cu intenţia de 
distribuire. A studiat biochimie în facultate, a stat printre 
consumatori... 

— Crezi că era dealer? 

— Posibil. Avea cunoștințele necesare să producă MDMA și 
acid în laborator. Și droguri sintetice. Etnobotanicele și K2 au 
apărut prin 2008, când el era deja la facultate. 

— Și ar fi avut și piață pentru ea. 

— Exact. 

Ajunseseră la mașina lui Charlie. 

— Crezi că e posibil să mai fi distribuit și acum? Să fi fost asta 
baza unei posibile reluări a legăturii? 

— Mă îndoiesc. Ar fi fost mult prea riscant. Avea un job bun, o 
casă frumoasă. N-ar fi meritat decât dacă o făcea în stil mare, 
așa că trebuie să-i mai verificăm o dată situația financiară. 

— Dar este posibil să mai fi consumat. Cu siguranţă avea 
poftă de băutură și viaţă îmbelșugată. Lauren încercase să 
scape, dar știm că mai dăduse greș înainte... 

— Chiar dacă nu păstrau legătura, urmă Helen, gândind cu 
voce tare, e posibil să fie implicat în crime cineva care are 
legătură cu anturajul lor din studenţie. Cineva care încă 
locuiește în zonă... 

— Ne-am concentrat foarte mult pe Lauren, dar poate că dacă 
am cerceta în amănunt și viaţa din studenţie a lui Campbell, am 
găsi ceva. În definitiv, el a fost prima victimă. 

Charlie se uită la Helen, cu o umbră de zâmbet pe buze. 

— Absolut, răspunse Helen. Facem întrecere până la secţie. 

Se îndreptă spre motocicletă, apoi încetini și se întoarse. 

— Și bravo, Charlie. N-am fi ajuns până aici fără tine. 


97. 


Fusese un pariu. Care acum dădea roade. 

Emilia avusese nevoie de zece minute să ajungă până la 
apartamentul lui Ross din St Denys. Repetase pe drum cum s-ar 
putea desfășura discuţia, punând din nou la îndoială 
înțelepciunea deciziei de a răspunde invitaţiei lui de mai 
devreme. Când ajunsese, îi dăduse mesaj unui coleg, explicând 


VP - 202 


clar unde se afla și sugerând ce spera să obţină din discuţia 
neoficială cu fotograful. Era procedura standard când te trezeai 
într-o situaţie nesigură și, deși nu-ți oferea niciun fel de 
protecţie reală, îți asigura măcar liniștea că n-o să dispari cu 
totul de pe fața pământului. Emilia nu era timidă din fire, putea 
să-și susțină punctul de vedere, dar încă avea proaspăt în minte 
cazul tragic al lui Kim Wall și nu voia să dispară complet de pe 
radar. 

Ross o întâmpinase călduros, jucând eficient rolul de gazdă și 
o lăudase pentru munca ei. Părea interesat în mod deosebit de 
ambițiile ei de viitor și, la primele replici, Emilia avu impresia 
clară că dădea un interviu pentru un loc de muncă. Totuși, în 
scurt timp reuși să preia controlul asupra discuţiei, lăsându-l să-i 
pună întrebări preţ de o ceașcă de ceai, după care îi făcu și ea la 
fel. 

— Și tu lucrezi dintotdeauna pentru departamentul lui Grace? 

— Deloc. Am lucrat prin toată ţara. Belfast, Glasgow, 
Manchester, Leeds... 

— Câte trebuie să fi văzut... 

— Așa e, răspunse el bucuros și se întinse. Și totuși fiecare loc 
al crimei tot te ia prin surprindere. 

— Pentru că? 

— Păi, primești informaţiile de bază pe drum - crimă 
domestică, omor legat de droguri, crimă sexuală - și îţi faci o 
imagine în cap înainte să ajungi. Şi de multe ori scena pe care ți- 
ai imaginat-o este în mare corectă, dar micile detalii sunt cele 
care te surprind. Ce au făcut ca să încerce să rămână în viaţă, 
suvenirul pe care îl ţin în mână, cum a fost așezat corpul după 
moarte. Fiecare detaliu spune o poveste. 

Ross părea mândru de cunoștințele lui, de perspectiva pe 
care o avea, așa că Emilia schimbă repede subiectul, orientând 
discuţia spre cazul la care lucra acum fotograful. Fu surprinsă să 
afle că Ross disprețuia în mare măsură eforturile lui Grace de 
până acum. Emilia se străduise dintotdeauna să găsească la 
Southampton Central polițiști care să nu fie influenţaţi de ea. 

— S-au dus într-o fundătură cu Dean Clarke ăsta, zise Ross 
după ce Emilia îi dădu de înțeles că știa că acesta nu mai era 
considerat suspect. Tipul e un huligan care se visează soldat, 
fără mintea sau cunoștințele să facă așa ceva... 


VP - 203 


Arătă către măsuţa de cafea unde erau împrăștiate 
fotografiile cu detalii violente ale cadavrelor, care păreau 
deplasate lângă ceai și biscuiţi. O așteptaseră acolo pe Emilia, 
ca și cum Ross și-ar fi expus marfa. 

— Poate că ar fi fost capabil să le răpească pe victime și să le 
urmărească, dar habar n-am ce i-a făcut să creadă că ar fi avut 
vreun interes să așeze cadavrele așa. 

Emilia aruncă o privire la cadavrele lui Campbell și Scott, 
spânzurate de copaci, apoi se uită din nou la Ross. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea, prefăcându-se deliberat că nu 
înţelege și sperând să-l facă să spună mai multe. 

— Păi, uită-te și tu. Cele două victime n-au fost doar omorâte, 
au fost umilite, pedepsite. Cine a făcut asta s-ar putea să se 
bucure de vânătoare, dar rezultatul final este cel important. Este 
etalarea. 

— Ce înseamnă asta? 

— Cine știe? răspunse Ross chicotind. Dar e interesant, nu? 

Se aplecă un pic mai aproape de Emilia, punând degetul pe o 
fotografie. 

— Poate vrea să-i facă de rușine, să-i înjosească. Poate a 
sperat că păsările și animalele pădurii o să se hrănească din ei 
și cadavrele o să se descompună cu timpul. Poate că voia să-și 
etaleze forţa fizică, ucigându-i și așezându-i așa. Poate că îi 
place să ne zăpăcească, dar nici măcar nu e cea mai interesantă 
parte... 

Era pentru Emilia, care încă mai încerca să identifice un motiv 
vizibil al acestor crime, dar lăsă de la ea. 

— ... ce e interesant e scenografia, urmă Ross, aproape fără 
pauză. Uită-te la încadrare, cum stau cadavrele drepte, fiind 
încadrate de poiană. Sigur, e dezgustător, dar de fapt e foarte 
artistic, chiar frumos. 

Părea fermecat de imagine. 

— Și în asta constă forţa. 

Se întoarse către Emilia. 

— E una dintre cele mai bune fotografii pe care le-am făcut și 
crede-mă că am făcut o grămadă. 

— Mai ai și altele? întrebă Emilia, brusc intrigată. 

Insă Ross nu răspunse direct. In loc de asta, se ridică și-i făcu 
semn spre partea din spate a apartamentului. 

— Vino cu mine. 


VP - 204 


98. 


— Trebuie să intrăm în mintea lor. 

Joseph Hudson avea în jurul lui o echipă de polițiști tineri și 
câţiva analiști de date. După vizita la spital, Helen îi dăduse 
misiunea să coordoneze cercetarea vieții celor două victime. 
Între timp, ea plecase în altă parte, iar Hudson se bucura în 
taină. 

— Căutăm orice fel de conexiune, orice fel de relație. 
Romantică, sexuală, comercială, flirt nevinovat, animozitate, 
acuzaţii... orice. Dacă au luat legătura, trebuie să știm și noi. 

Poliţiştii încuviinţară, așteptându-l să continue. 

— Așa că... uitaţi-vă pe ce au dat banii, unde s-au dus, ce 
făceau de plăcere. Acum știm că Scott și Campbell au avut o 
relație romantică intensă. Hai să vedem dacă mai rămăsese 
ceva din pasiunea veche. Lăsaţi deoparte orice altceva - asta e 
prioritatea acum. 

Poliţiștii rămaseră cu privirile la el, nerăbdători, dar nemișcaţi. 

— Ei bine? Ce mai așteptați? se răsti el, făcând-o pe una 
dintre analiste să tresară. Hai să ne apucăm de treabă. 

Poliţiștii se ridicară ca să se conformeze și se îndepărtară în 
grabă. Analista surprinsă se retrase repede la biroul ei, începând 
o discuţie serioasă cu un coleg. Hudson era descurajat văzând-o 
tulburată. Poate că era doar șocată, poate considera că iritarea 
lui fusese îndreptată asupra ei; oricum, se simțea prost că 
provocase o asemenea reacţie. Trebuia să stea de vorbă cu ea 
mai încolo, să vadă dacă nu se putea revanșa cumva. 

Se îndreptă spre birou și se cufundă în muncă. Helen îi 
dăduse o misiune clară și importantă, iar el avea de gând s-o 
facă așa cum trebuie. Și totuși părea să nu se poată concentra, 
privirea rătăcindu-i inevitabil către analista de date, care era tot 
cufundată în conversaţie. Hudson încercase din greu să facă o 
impresie bună asupra echipei, conducând prin exemplul 
personal. Dar tot nu reușea să-i evalueze și acum făcuse o 
greșeală care avea să-l urmărească. 

Oare se întrebau dacă se resimțea de pe urma întâlnirii cu 
Clarke? Sau se gândeau că era doar încordat, incapabil să facă 
față stresului unei anchete majore de crimă? Gândul îl făcu să 
clocotească de furie; se ocupase de o mulţime de cazuri mari în 


VP - 205 


carieră. Niciunul dintre ele așa de tulburător și neobișnuit ca 
ăsta, dar... 

Era tentat să urle la ei, să le ordone să înceteze cu bârfa și să 
treacă la treabă, dar își stăpâni furia, se ridică și se duse la 
panoul cu datele crimei. Rămase în faţa lui, uitându-se la 
fotografiile lui Campbell și Scott și la însemnările care le 
înconjurau. Aparent, cerceta liniile de investigaţie, încercând să 
pună cap la cap legăturile, în realitate, încerca să se calmeze. 

Pornise cu dreptul în ceea ce era fără discuţie postul cel mai 
solicitant din carieră. Să iei locul unui polițist mort e greu, foștii 
colegi având inerent dificultăţi să accepte un înlocuitor. Era și 
mai greu s-o faci într-o echipă condusă de un șef atât de 
exigent. Și totuși se descurcase satisfăcător la început, 
înţelegându-se bine și cu Helen Grace, și cu Charlie Brooks și 
având câteva intervenţii pozitive în anchetă. Dar unde-l dusese 
asta? Clarke fusese suspectul lui, dar se dovedise a fi doar un 
simplu tâlhar. Sigur, un tâlhar dezgustător, violent, dar tot un 
tâlhar. Mai rău, în urma altercaţiei cu el, rămăsese lovit, învineţit 
și umilit. Oare echipa râdea de el acum? Își punea întrebări în 
legătură cu el? Mai important, ce credea Helen Grace? Regreta 
hotărârea să-l angajeze? De-asta îi dăduse corvoada digitală, în 
timp ce ea și Charlie se duseseră să se ocupe de interogatorii? 

O dată în plus, Hudson simţi cum îl cuprinde furia. Și o dată în 
plus încercă s-o înăbușe. Trebuia s-o controleze. Îi afecta munca 
și judecata și, dacă nu era atent, avea să-l roadă cu totul. 

Așa cum se mai întâmplase și înainte. 


99, 


Melanie Walton se uita uluită la Helen. Ceea ce fusese la 
început o tragedie cumplită devenea rapid un coșmar groaznic 
și pervers. 

— Nu, nu, nu i-a pomenit niciodată numele de față cu mine, 
reuși ea să răspundă în cele din urmă. 

Helen o cercetă, cântărind-o din priviri. 

— Adică, sigur că Tom a mai avut iubite înainte. Dar nu prea 
avea de-a face cu ele și cu siguranță nu vorbea despre ele. Era 


VP - 206 


una - Louise - pe care am văzut-o odată. Au avut o relaţie 
scurtă când avea Tom vreo 25 de ani. Dar în afară de asta... 

— Nu l-ai întrebat niciodată despre tinereţe? Despre prima lui 
iubire, prima iubită serioasă? întrebă Helen. 

— Poate că da, la început. Dar nu părea interesat să discute 
despre așa ceva. Voia să vorbim despre noi, despre viitor, ceea 
ce mie îmi făcea plăcere. 

Helen reţinu informaţia, întrebându-se de ce era Campbell așa 
de dornic să minimalizeze relaţia cu Lauren Scott. Era vreun 
aspect al lui - al vechiului Tom - pe care voia să-l păstreze 
ascuns? 

— Avea lucruri din perioada aceea? Poze? Albume de școală? 
Jurnale? 

— Posibil, dar dacă există sunt ascunse în pod. 

— Te deranjează dacă aruncăm o privire? 

Melanie nu părea prea dornică. Helen chiar crezu că o să 
ceară un mandat, ceea ce era, desigur, dreptul ei. Dar apoi păru 
să dispară orice rezistenţă și bâigui: 

— Pe-aici. 

Cinci minute mai târziu, se aflau în podul prăfuit. Un bec 
singuratic, fără abajur, lumina cutii întregi cu vechituri, aruncate 
și uitate. Melanie se scuză pentru dezordine, însă Helen nu-i luă 
în seamă stânjeneala, cerându-i în schimb ajutorul ca să 
localizeze amintirile lui Tom din facultate. Era o treabă 
neplăcută și murdară, dar până la urmă găsiră o cutie în care se 
aflau un program pentru un banchet de vară, o eșarfă 
universitară, niște CD-uri, un trofeu ciobit pentru echipa 
masculină de tenis și câteva teancuri de poze. Helen se 
concentră pe acestea din urmă, scoțându-le din plicurile Snappy 
Snaps și uitându-se printre ele. 

Parcă s-ar fi întors în timp. Toate fotografiile erau datate, cu 
fonturile digitale retro aplicate în colțul din dreapta jos. Păreau 
să acopere toată studenţia, însă cele care o interesau cel mai 
mult erau din 2008/2009, când Tom era în anul trei, iar Lauren, 
în anul întâi. 

Majoritatea păreau să fi fost făcute în cursul semestrului de 
vară, când vremea era cea mai frumoasă, iar chermezele de 
după examene erau în plină desfășurare. In câteva apărea și 
Julia Winter, ca și Aaron Stater - două fețe pe care Helen 
ajunsese să le recunoască. Insă i se păru interesant să observe 


VP - 207 


că marea majoritate a pozelor - și erau o mulţime - erau cu 
Lauren Scott. Lauren odihnindu-se, Lauren râzând, Lauren 
fumând iarbă, Lauren flirtând spre cameră. Helen înţelegea de 
ce fusese atras Campbell de ea - părea foarte delicată, foarte 
drăguță, dar cu ceva ușor periculos. Era un sex-appeal firesc, o 
atitudine de cunoscător, căreia bărbaţilor trebuie să le fi fost 
greu să-i reziste. 

— Este posibil... - spuse Helen alegându-și cuvintele cu grijă - 
... ca Tom să fi reluat legătura cu Lauren? 

Melanie stătea aproape de ea, aruncând priviri îngrijorate 
spre fotografiile tinerei atrăgătoare. 

— Nu. 

— N-ai avut nicio bănuială? Mesaje misterioase? Tom, inutil de 
secretos în legătură cu drumurile lui, cu oamenii cu care era? 

— Categoric nu, am... aveam încredere totală în el. 

Helen  încuviință, dar Melanie sesiză în mod evident 
neîncrederea, pentru că își continuă riposta pasionată: 

— Știu că îmi era credincios. Eram pe punctul să ne 
căsătorim. 

— Bineînţeles. Înţeleg. Dar oamenii sunt slabi și uneori 
relaţiile din trecut au putere pe termen lung. 

— Nu, nu, nu... Tom nu m-ar fi trădat niciodată așa. Se uita 
direct la Helen, radiind ostilitate și furie. 

— Niciodată. 


100. 


— Glumești? Lauren n-ar fi făcut niciodată așa ceva. Mă iubea. 
Și o iubeam și eu... 

Matteo Dominici se plimba în susul și-n josul camerei din față, 
trecându-și mâna prin părul ciufulit. Ultimele câteva zile - 
pierderea lui Lauren, identificarea cadavrului, hăituiala presei - 
lăsaseră urme. Părea să fi îmbătrânit - avea fața mai ridată, 
cenușiul de la tâmple era mai pronunţat și părea să fie cu nervii 
întinși. Întrebările sâcâitoare despre Lauren Scott nu făcuseră 
decât să-i exacerbeze anxietatea, dar Charlie n-avea de ales. 

— N-ai bănuit-o niciodată? Nu te-a îngrijorat câtuși de puţin 
nimic din ce făcea...? 


VP - 208 


— Dacă ai fi cunoscut-o pe Lauren, dacă ne-ai fi cunoscut pe 
noi, ţi-ai da seama cât de ridicolă e întrebarea, răspunse el 
nimicitor. 

— Pentru că...? 

Matteo îi aruncă o privire lungă și aspră, apoi se așeză pe 
canapea. Charlie era mulțumită că încetase în sfârșit să se mai 
plimbe de colo-colo. Se enervase, dar acum părea să se fi 
calmat un pic. 

— Ne-am cunoscut la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi. 
Reușise să se lase de droguri, dar încă se mai străduia să 
renunţe și la alcool. Am băut și eu... 

Șovăi o clipă, probabil cântărind cât de mult să spună, apoi 
continuă cu glas tremurat: 

— Căsătoria mea se dusese pe apa Sâmbetei, cam tot atunci 
când începuse să aibă probleme și firma mea. Nu eram singurul 
care se apucase de băut după criză, dar nu era deloc mai ușor, 
pentru că trebuia să mă întorc să muncesc în restaurantul 
familiei. Oricum, după un an de abuzuri, am hotărât să mă las. 
Și în prima zi când m-am dus acolo am cunoscut-o pe Lauren. 

Amintirea păru să-l înveselească puţin. 

— Atracția era clară, dar asta nu-i ceva foarte bine văzut, așa 
că am luat-o încet. Am stat să ne cunoaștem un pic mai bine. Și 
mi-a plăcut tot ce am aflat despre ea. Era amuzantă, obraznică, 
dar și onestă, blândă, raţională. N-avea iluzii în legătură cu 
viața, știa că supravieţuiai în ciuda ei, nu datorită ei. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că părinţii ei erau niște nenorociţi. Scuze, dar n-am 
cum să spun altfel. Erau părinţii tipici din pătura de sus a clasei 
de mijloc - obsedati de control, critici, plini de prejudecăți. 
Aveau o imagine clară despre ce voiau să fie Lauren, dar ea nu 
se potrivea în tiparul lor. Și ei nu puteau face faţă, i-au tăiat 
fondurile, au dat-o afară din casă de câteva ori... 

— Din cauza drogurilor? A băuturii? 

— Crede-mă, nici ea nu era un înger, ripostă Matteo cu 
convingere. Dar nu era niciodată nemiloasă. Părinţii ei n-au 
putut face față faptului că era diferită, că voia să facă propriile 
alegeri... dar încercând s-o controleze, au împins-o și mai adânc 
în abis. Cu cât era ea mai rău, cu atât mai răi erau ei. Dar nimic 
din toate astea... 


VP - 209 


Bătu tare cu încheieturile degetelor în măsuţța de cafea ca să- 
și accentueze cuvintele. 

— ... nimic din toate astea nu era necesar, pentru că ea n- 
avea nevoie decât de un pic de iubire. Asta i-am dat - i-am dat 
tot ce am putut -, dar am primit mult mai mult în schimb. 
Spunea de multe ori că am salvat-o, dar nu era adevărat. Am 
eliberat-o. Și recunoștinţa, dragostea ei, erau fără margini... 

Ridică fruntea și întâlni privirea curioasă a lui Charlie. 

— Și de-asta știu sigur că nu s-ar fi cuplat cu acest Tom 
Campbell sau cu orice altă iubire de demult. 

— Asta înţeleg, Matteo, și sunt convinsă că ai dreptate. 
Probabil că o cunoșteai mai bine ca oricine. Dar înţelegi de ce 
trebuie să pun întrebarea - legătura dintre ei nu poate fi o 
coincidenţă. 

Matteo ridică din umeri, admițând fără tragere de inimă. 

— Și de-asta trebuie să te mai rog ceva. Știu că o să fie 
neplăcut, dar, ca să putem fi absolut siguri cu ce-avem de-a 
face, e nevoie să-ți cer să ne oferi o mostră de ADN. Trebuie să 
o confruntăm cu copilul, ca să stabilim paternitatea. 

Expresia lui Matteo era un amestec de surprindere și groază. 

— Am Kitul la mine, pentru prelevare bucală. O să dureze doar 
câteva clipe. 

Matteo Dominici nu părea să priceapă nimic din ce-i zicea. Cu 
o zi în urmă nici măcar nu știuse că Lauren e însărcinată. Acum 
trebuia să se confrunte cu insinuarea că n-ar fi fost copilul lui. 

— Fă ce ai de făcut, șopti el în cele din urmă. Și după aia 
șterge-o. 

Scuipase cuvintele din el, făcând-o pe Charlie să tresară. Nu 
ezită, luă kitul steril din geantă și-și puse o pereche de mănuși. 
Rupse ambalajul de plastic și scoase eprubeta și tamponul. 

— Bine, dacă vrei să deschizi gura... 

Matteo se conformă încet. Charlie își văzu de treabă, dorindu- 
și să termine mai repede. Dar schimbarea de atmosferă nu 
putea fi ignorată. În timp ce lua mostra, prelevând celule din 
interiorul ambilor obraji, Matteo Dominici nu-și dezlipi privirea 
de ea, iar în ochi îi mocnea o furie intensă. Orice urmă de 
încredere existase dispăruse acum. De-acum încolo, Charlie va fi 
mereu în ochii lui vestitorul nenorocirii. 


VP - 210 


101. 


Se cufunda în morți. 

După ce iniţial șovăise să-i deschidă arhiva, Graham Ross 
părea acum dornic să-i arate. Apărură dosar după dosar, toate 
pline cu nenumărate imagini noi tulburătoare. Cadavru după 
cadavru, loc al crimei după loc al crimei, toate umilinţele și 
cruzimile pe care le poate provoca o fiinţă umană altei fiinţe 
umane erau ascunse în cabinetul lui Ross. 

Era o întâlnire bizar de intimă. Spaţiul îngust fusese 
transformat cu ceva vreme în urmă în cameră obscură și, deși 
părea să fie organizat destul de eficient, era neîncăpător pentru 
două persoane. Era practic spaţiul lui privat de lucru ș; locul 
principal de depozitare, ceea ce însemna că avea la îndemână 
orice îi trebuia, chiar dacă nu era totul ușor de găsit. Emilia 
fusese nevoită să rămână mai în spate, să se mute și să-și 
schimbe locul de mai multe ori, iar Ross trecea pe lângă ea în 
timp ce scotea alte și alte nestemate din comoara lui. Emilia 
presupuse că aceste momente fugare în care se lipeau unul de 
altul erau accidentale, dar nu putea să fie sigură. 

Oricum, nu se simţea ameninţată, nici nu afișa altceva decât 
un entuziasm optimist în faţa colajului de imagini de pe masa 
din faţa ei. Plăgi înjunghiate, răni produse de arme de foc, 
strangulări, ba chiar și o crimă pasională comisă cu o sticlă 
spartă de Perrier - toate etalate pentru plăcerea ei. Erau chiar și 
câteva poze de la locurile crimelor din New Forest pe care Ross 
părea să nu le fi inclus în dosarele oficiale. Emilia hotărî să nu-i 
pună întrebări, concentrându-se în schimb asupra rezultatelor 
excepţionale ale muncii lui. 

— N-am mai văzut niciodată așa ceva, murmură ea. Adică e 
evident că trebuie să faci prim-planurile standard și așa mai 
departe, dar celelalte fotografii - cele care condensează toată 
scena - au ceva care are... un fel de eleganţă. 

Ross păru mulţumit de compliment. 

— Oricine poate să fotografieze dovezile, zise el, ca și cum ar 
fi fost ceva aproape lipsit de importanţă. Interesant este ce-ţi 
spune locul crimei. Uneori făptașul încearcă în mod activ să 
comunice cu tine prin aranjament, alteori, nu, dar oricum, 


VP - 211 


povestea e acolo dacă ești pregătit s-o cauţi. Și dacă o surprinzi 
cum trebuie, dacă o încadrezi bine... 

— Atunci o imagine spune o mie de cuvinte. 

— Exact. Dacă ești atent la încăpere, la poziţia cadavrului, la 
starea mobilei și a ornamentelor din încăperea aia, la oglinzi, la 
tablouri, atunci poţi s-o vezi. Am fost odată la un loc al crimei 
unde ucigașul întorsese toate pozele de familie cu fața în jos, 
pentru că-i era rușine de ce făcea, nu voia să vadă rudele lui 
actele de brutalitate de nedescris pe care se simţea constrâns 
să le comită. 

— Am citit despre asta, minţi Emilia, părând cât putea ea de 
competentă. 

— E mai mult decât vezi cu ochiul liber, răspunse Ross vesel, 
deschizând încă un dosar cu un masacru de care să se bucure 
ea. 

— Chestie de experienţă, bănuiesc. 

Ross zâmbi, dar nu spuse nimic, frunzărind mai departe 
pozele. 

— Câte cadavre ai zice că ai văzut? urmă Emilia, luând o 
fotografie cu un adolescent înjunghiat de un alt adolescent. 

— Vreo 200. Poate mai multe... 

— Și nu ajunge să te afecteze? 

— Nu chiar, răspunse el, pe un ton practic. Am fost 
dintotdeauna disciplinat din punctul ăsta de vedere, e doar 
muncă. Pentru mine, toate crimele sunt subiecte. Evident că 
vreau să le documentez ca să ajut ancheta, dar vreau și să le 
surprind așa cum merită. Vreau să dau o oarecare semnificație 
morții lor, chiar o frumuseţe. Nemișcarea morţii are ceva care le 
dă o serenitate, un sentiment de pace care probabil că le 
lipsește în timpul vieţii. 

— Asta e ceva ce pot să înțeleg, răspunse Emilia ascultătoare. 

În realitate, nu înţelegea sau cel puţin nu înţelegea pe deplin. 
Exista o eleganţă, o măiestrie în unele dintre fotografii, mai ales 
în cele din New Forest, dar în altele era greu de văzut. Un 
adolescent care zăcea pe burtă în stradă, o tânără mamă 
strangulată de partenerul ei violent - Emilia nu putea vedea în 
ele decât urâțenie și brutalitate. Dar îi dădea înainte cu 
sporovăiala aprobatoare, care-i făcea plăcere gazdei. 

— Mai am și altele, dar poate că ar trebui să le păstrăm 
pentru altă dată. Fac parte din colecţia mea specială. 


VP - 212 


— Mi-ar face plăcere, minţi din nou Emilia. 

— Atunci așa rămâne. 

Plecă destul de repede după aceea, încă gândindu-se la 
semnificaţia întâlnirii din după-amiaza asta. Cu greu ar fi putut 
merge mai bine - cu cât o aproba mai mult Ross, cu atât era 
mai probabil să-și expună pe larg teoriile despre crimele din 
New Forest, dezvăluind semnificaţia și înțelesul acestor omoruri 
atât de complicat regizate. Dar rămânea întrebarea ce voia el. 
Se străduise s-o farmece, s-o impresioneze. Totuși, nu trecuse la 
acțiune, nici pe plan profesional, nici personal. Nu exista nicio 
îndoială că încerca să se apropie de ea, că încerca s-o atragă în 
lumea lui. 

Dar de ce o voia aproape rămânea tot un mister. 


102. 


O tot săâcâia, dar acum voia să știe adevărul. 

— Detectiv-sergent Hudson, ai o clipă? 

Helen se întorsese de la Melanie Walton cu un braț de poze și 
găsise centrul de comandă impresionant de aglomerat. 
Descoperirea unei legături concrete între Campbell și Scott le 
dăduse tuturor un nou imbold și toată echipa muncea din greu, 
încercând să mai dezgroape și alte piste. Detectivul-sergent 
Hudson, care de obicei se mândrea că rămâne ultimul, se 
hotărâse să plece devreme totuși, folosindu-se de acoperirea 
colegilor ca să dispară. 

Hudson încremeni și se întoarse spre Helen. 

— Ti-am trimis o actualizare despre cercetările digitale... 

— Nu despre asta-i vorba, îl întrerupse Helen cu blândeţe. 
Mergem? 

Făcu semn spre biroul ei. Ascunzându-și neplăcerea, Hudson 
se conformă. Helen închise încet ușa după ea în timp ce Hudson 
se așeza pe scaun. 

— Cum te simţi? îl întrebă, îndreptându-se către birou. 

— Bine, răspunse repede Hudson. Adică vânătaia arată puţin 
cam neplăcut, dar... 

— Toţi am trecut prin așa ceva. O să dispară destul de 
repede. 


VP - 213 


Hudson încuviinţă afabil, dar nu spuse nimic. Era evident că n- 
o să se ofere să facă nimic, așa că trebuia să ia ea taurul de 
coarne. Ar fi putut face multe alte lucruri acum, ţinând cont de 
presiunea imensă exercitată asupra echipei, dar nu putea să 
evite nici asta. 

— Dar cum îţi e? Probabil că te simţi destul de zdruncinat. 

— Nu mai mult decât ar fi de așteptat, răspunse el evaziv. 

— Dacă ai nevoie de o zi liberă sau să stai de vorbă cu 
consilierul nostru... 

— Nu-i nevoie. Vreau să fiu aici, să-mi fac partea. 

— Amuzant. Pentru că am impresia foarte limpede că ai 
prefera să fii oriunde altundeva. Dacă atacul de-aseară te 
îngrijorează... 

— Nu e cazul. 

— Și atunci ce e? 

Hudson nu răspunse, mutându-și puţin privirea spre fereastră 
și apoi îndreptând-o din nou către Helen. 

— Ştii, Joseph, sunt unii cărora li se poate părea dificil să 
lucreze în subordinea unei femei. Oameni care ar putea fi furioși 
sau stânjeniţi dacă femeia cu pricina le-ar da o mână de ajutor 
într-un moment dificil. 

— i se pare ţie că arăt ca un dinozaur? 

Nu arăta. Arăta ca un poliţist modern sofisticat, ba chiar unul 
foarte chipeș. Dar Helen n-avea să-i dea satisfacția să-i și spună 
așa ceva. 

— Așa simt unii, nu se pot abţine, urmă Helen netulburată. Și 
e păcat. Pentru că toţi ajungem cu spatele la zid uneori. Nu o 
dată mi-a salvat viaţa câte un coleg polițist și n-am avut 
niciodată vreun resentiment. Suntem o echipă puternică pentru 
că ne ajutăm. Și nu există nicio situaţie în care un poliţist 
trebuie să aibă senzaţia că și-a dezamăgit colegii doar pentru că 
s-a ales cu câteva vânătăi. Avem succes pentru că ne punem 
pielea la bătaie și n-o să acuz niciodată un poliţist care dă 
dovadă de astfel de curaj și altruism. 

Hudson dădu să răspundă, însă Helen nu terminase. 

— Așa că du-te acasă, Joseph. Bea ceva, fumează, uită-te la 
Netflix, fă ce-ţi trebuie ţie ca să te destinzi. Și întoarce-te mâine, 
pregătit și pus pe fapte mari. În sfârșit, facem progrese în cazul 
ăsta și am nevoie de cei mai buni oameni ai mei lângă mine. 


VP - 214 


Hudson încuviinţă și se ridică. Helen era mulțumită să-l vadă 
ceva mai ușurat, ca și cum i s-ar fi ridicat o greutate de pe 
umeri. 

— Atunci, pe mâine la prima oră. 

În glas se făcea auzită o urmă de hotărâre, ceea ce o încânta 
pe Helen. 

— Ne vedem mâine, detectiv-sergent Hudson. 

Helen îl urmări cum pleacă, mulţumită de ce făcuse în seara 
asta. În sfârșit, progresau cu cazul, dar mai erau multe de făcut. 
Încet-încet, începeau să pună lucrurile cap la cap, însă încă erau 
ghicitori de rezolvat și pericole nevăzute de înfruntat până să 
ajungă faţă în faţă cu ucigașul lor. 

Când avea să vină momentul, Helen își voia ambii sergenţi- 
detectivi alături de ea. 


103. 


Stătea singură, învăluită de întuneric. 

Discuţia cu Matteo Dominici durase mai mult ca de obicei - se 
străduise să-l împace, dar în zadar - și, până terminase, nu mai 
avea niciun rost să se întoarcă la secție. Așa că se dusese direct 
la secția de criminalistică din Woolston, ca să lase chiar ea 
mostra de ADN a lui Dominici. În mod normal, n-ar fi făcut așa 
ceva - genul ăsta de treburi erau domeniul polițiștilor tineri sau, 
dacă nu, al curierilor. Însă un răspuns rapid era așa de 
important, că se hotărâse să ducă ea mostra - dacă Dominici nu 
era tatăl copilului lui Scott, atunci s-ar fi deschis dintr-odată o 
nouă linie de anchetă. 

Totuși, acum își regreta strădania altruistă. Din cauza ei, 
rămăsese la muncă mai târziu ca de obicei și nu ajunsese acasă 
decât la 9 fără ceva. Sunase înainte, sperând să-i poată spune 
noapte bună Jessicăi și să vadă în ce ape e Steve, dar apelurile 
ei fuseseră ignorate. Oare ca s-o pedepsească? Să demonstreze 
ceva? Sau era ceva cu totul nevinovat și Steve era prea prins cu 
Jessica să observe că-i vibrează telefonul? Charlie nu știa care e 
varianta corectă și era cuprinsă de îndoială. 

Deschise ușa din faţă și intră, fiind întâmpinată de casa tăcută 
și nemișcată. Lumina din hol nu era aprinsă, nici lămpile din 


VP - 215 


bucătărie și sufragerie. Obișnuitul freamăt vesel al spaţiului lor 
primitor de la parter lipsea cu desăvârșire. De fapt, toată casa 
părea rece și neprimitoare în seara asta. 

Urcă încet scările și începu să intre în panică. N-avea cum să 
fi plecat Steve, nu? Și s-o ia cu el și pe Jessica? Nu, era o 
nebunie. Ajunse în capul scărilor și se linişti văzând că ușa 
Jessicăi era întredeschisă, iar dinăuntru se strecura lumina caldă 
a veiozei ei de noapte. Steve n-ar face niciodată ceva așa de 
dramatic, așa, pe furiș. O fi el dificil, dar era deschis și cinstit, 
chiar și când era furios pe ea. 

In plus, nu ajunseseră încă în stadiul ăla, nu? 

Trecu în vârful picioarelor de ușa Jessicăi și intră tiptil în 
dormitor. Steve era acolo, ceea ce era o ușurare, dar părea să 
doarmă. Draperiile erau trase, avea pătura strânsă în jurul lui și 
era întors cu spatele spre ea. 

— Steve? 

Nicio mișcare. Nici măcar o schimbare în ritmul respirației. 

— Steve, ești treaz? Îmi pare rău că am întârziat... 

Glasul i se stinse, știind că n-o să primească niciun răspuns. 
Steve fie dormea și atunci își pierdea vremea, fie era prea 
supărat ca să vorbească. Oricum, era o situaţie deprimantă. 
Avea așa de multe să-i spună - de la entuziasmul dat de noua 
lor pistă până la discuţia tulburătoare cu Matteo Dominici. Voia 
un pahar de vin, voia să-și împărtășească neliniștile, să ceară o 
îmbrăţișare. Dar n-o să aibă parte de nimic din toate astea acum 
- pentru prima dată de secole când nu se simţea bine-venită în 
propria casă. 

Se așeză încet pe pat și își scoase o gheată, apoi și pe 
cealaltă. Glezna stângă îi zvâcnea din nou - umflătura din jurul 
loviturii refuza cu încăpățânare să se retragă - și simţi o 
oboseală copleșitoare. Poate că îmbătrânea, dar rareori se mai 
simţise așa de stoarsă în timpul vreunei anchete. Acum nu voia 
decât să doarmă, să se cuibărească în pat și să se prefacă, preţ 
de câteva ore minunate, că totul e în regulă în lume. Își scoase 
cămașa, pantalonii și lenjeria și își puse pijamaua, dornică să se 
cufunde în uitarea somnului. Însă chiar când ridica pătura, din 
dormitorul Jessicăi se auzi un țipăt îngrozit. N-o să aibă parte de 
somn în noaptea asta. 


VP - 216 


104. 


Privirile îi rătăciră prin pădurea întunecată, căutând semne de 
viaţă. Echipele de căutare ale poliţiei fuseseră din nou în 
activitate, scotocind și mai adânc în pădure și pătrunzând în 
cotloanele întunecate. Se descurcau tot mai bine - polițiștii erau 
mai circumspecți, mai atenţi, înaintau mai puţin năvalnic -, dar 
tot aveau puţine șanse să-l prindă. Nathaniel Martin trăia deja 
de un an și jumătate în pădure și nu exista niciun sunet, niciun 
țipăt, strigăt sau trosnet pe care să nu-l recunoască. Așa că șase 
polițiști care se mișcau la unison erau ușor de detectat. Îi auzea 
de la 800 de metri, poate chiar mai mult, asigurându-se că era 
de mult plecat până să dea ei de ultima lui ascunzătoare. 

Echipele aveau acum și câini, ceea ce complica lucrurile. Nu 
încăpea îndoială că foloseau lucruri luate din fosta lui tabără ca 
să-i pună pe urmă și se dovedise că reușeau să dea de ea. Ca să 
contracareze efectul, începuse să-și acopere hainele cu noroi, 
ierburi putrezite, ba chiar și excremente de vulpe, care 
miroseau rău, dar nici chiar aceste adaosuri puturoase nu-i 
puteau ascunde prezenţa. Dacă polițiștii și-ar fi lăsat câinii liberi 
și le-ar fi dat voie să se ducă unde voiau ei, atunci l-ar fi prins 
până acum, însă, din fericire, nu așa lucrau echipele de căutare. 
Işi ţineau alsacienii din scurt, temperându-le entuziasmul. Ca 
urmare, înaintarea era înceată, dându-i lui Martin suficient timp 
să dispară. 

Așa arăta acum viaţa lui, nevoit să rămână vigilent din zori și 
până la apus, zi de zi. Şi nu l-ar fi deranjat să păstreze stilul de 
viață nomad până când urmăritorii lui ar fi renunţat în cele din 
urmă la vânătoare și pădurea ar fi redevenit a lui. Însă pădurea 
nu mai era a lui și se temea că s-ar putea să nici nu mai fie 
vreodată. Nu câtă vreme avea să fie dominată de o putere 
răuvoitoare. 

După ce petrecuse un an și jumătate în izolarea lui minunată, 
ieșind la lumină doar ca să-i gonească pe cei care amenințau 
existența pădurii, Nathaniel Martin se simţea acum atacat din 
toate părțile. Întâi fuseseră constructorii, dezvoltatorii și turiștii. 
Apoi poliţia, ziariștii, ba chiar și câte o bandă de adolescenţi 
îndrăzneți, care se provocau unii pe alţii să intre în pădurea 
plină de pericole. Și dându-le târcoale era prada pe care o 


VP - 217 


căutau cu toţii, un spirit fugar și răuvoitor, care adusese moarte 
și tulburare în refugiul lui Nathaniel Martin. Nu-l văzuse încă în 
carne și oase, dar îi simţise prezenţa dușmănoasă. Și îi văzuse 
opera - doi cai morţi, măcelăriți fără milă și lăsaţi să se 


descompună. Vederea cailor morți - frumoși chiar și 
contorsionaţi de înțepeneala morţii - aproape că-i frânsese 
inima. 


Oare era pe-afară în seara asta? Setea lui de sânge avea să 
întineze din nou pădurea? Martin stătea perfect nemișcat, cu 
privirea străfulgerând dintr-o parte într-alta în căutarea siluetei 
sinistre printre tufișuri, prin frunziș, prin umbrele lungi și 
întunecate. Nu văzuse nimic nici în celelalte nopţi, niciun semn 
că ar fi fost prin zonă, dar asta nu însemna mare lucru. De unde 
să știe că nu era chiar acum pe undeva, urmărindu-l pe eP 

Gândul îl făcu pe Martin să se simtă neliniștit. Înainte stăpân 
al propriului destin, rege neîncoronat al acestei sălbăticii întinse, 
acum era în dezavantaj ca niciodată, supraviețuind doar prin 
propria ingeniozitate. Pădurea asta fusese prietena lui, 
mântuirea lui, dar nu mai era un loc sigur. Părea imposibil, dar 
era adevărat. Noul lui Eden devenise un loc întunecat. 


105. 


Soarele dimineţii se strecura prin ferestrele sumbre, luminând 
silueta nemișcată a lui Helen Grace. Stătea în fața panoului cu 
datele crimei, uitându-se la chipurile răspândite în faţa ei. Jos 
erau Nathaniel Martin și Dean Clarke și, deasupra lor, Tom 
Campbell și Lauren Scott, flancaţi de Matteo Dominici și Melanie 
Walton. Privirea i se muta între ultimii patru, ca și cum ar fi 
căutat legături ascunse, însă feţele lor se uitau la ea enigmatice 
și lipsite de viață. 

Se întoarse încet ca să vadă alt set de chipuri. Membrii 
echipei erau înghesuiți în jurul ei în semicerc, curioși să afle de 
ce fuseseră convocați la o ședință matinală. Când începuseră să 
vină, Helen stătea în fața panoului, iar unii dintre ei sigur se 
întrebaseră dacă nu cumva rămăsese aici toată noaptea. Aveau 
dreptate, așa era, prinsese doar câteva ore de somn pe canapea 
după care se schimbase, se spălase și o luase de la capăt. 


VP - 218 


Helen era convinsă că răspunsurile erau chiar sub nasul ei, 
însă încă se străduia să vadă imaginea de perspectivă. lar 
dispoziția ei nu fusese ajutată de apelul venit dimineaţă 
devreme de la laboratorul poliţiei din Woolston. 

— Am primit azi-dimineaţă rezultatele analizelor ADN, îi 
anunţă pe polițiștii adunaţi în jurul ei. Matteo Dominici este tatăl 
copilului lui Lauren Scott. 

Se auziră mormăieli dinspre echipă. 

— Asta nu înseamnă nimic în sine. Tot ar fi putut avea o 
aventură cu Campbell sau și-ar fi putut relua relaţiile de 
prietenie cu el. Cum stăm cu potenţialele puncte comune? 

— Foarte puţine până acum, răspunse detectivul-agent 
Osbourne, încercând să nu pară prea demoralizat. 

— Ce înseamnă foarte puţine? 

— Înseamnă... nimic. N-am găsit nicio dovadă că ar fi existat 
vreun contact telefonic sau electronic, nici că s-ar fi întâlnit în 
persoană. Le-am verificat mișcările - și în agendele telefoanelor 
și pe ce înregistrări de la camerele video am avut la dispoziţie - 
și nu există nicio corelație. Campbell ieșea rareori din 
Southampton - făcea naveta între Winchester și Lyndhurst și 
cam asta era tot. Lauren frecventa Thornhill și Woolston, unde 
lucra la Boots. In afară de asta, făcea din când în când câte un 
drum în centru pentru cumpărături, dar erau vizite scurte și par 
să corespundă cu tranzacţii cu cardul la H&M, Primark și Tesco. 

— Dar căutările lor pe internet? se interesă Helen. 

— Le-am verificat telefoanele, tabletele și laptopurile, 
răspunse repede Reid. Nu există în niciun istoric urme că și-ar fi 
căutat pe Google numele unul altuia, detalii personale sau 
altceva. E evident că nu erau prieteni pe Facebook și, de fapt, 
nici n-au fost trimise vreodată cereri să devină prieteni. Par să 
nu fi știut unul de celălalt, deși stăteau relativ aproape. 

— Dar legăturile cu alte persoane pe care ar fi putut să le știe 
Lauren din perioada aceea? 

— M-am uitat din nou azi-dimineaţă, împreună cu polițistul 
Edwards, la rezultatele căutării, spuse Charlie, înăbușindu-și un 
căscat. Campbell ţinea legătura cu câțiva oameni pe care-i știa 
din facultate - un prieten din echipa de tenis, care stă acum în 
Singapore, și un coleg de la istorie care stă în West Midlands, 
dar legătura este în cel mai bun caz intermitentă. 

— Și Scott? 


VP - 219 


— Nimic, interveni Edwards. Niciun contact cu nimeni din 
perioada aia. 

— Și apelurile de pe telefonul clonat? Ar putea fi de la vreo 
veche cunoștință? 

— Posibil, răspunse Edwards. Dar tiparul apelurilor nu 
sugerează că vreunul dintre ei ar fi fost binevoitor cu 
interlocutorul. 

— Adică? 

— Adică interlocutorul era cel care-i contacta pe ei, niciodată 
invers. Primele câteva dăţi Campbell a preluat apelul, dar apoi 
ajungeau direct în căsuţa vocală, judecând după durata 
conexiunii. Și e la fel și în cazul lui Scott. A preluat primul apel, 
iar pe următoarele le-a lăsat să se ducă în căsuţa vocală. Sunt 
multe la care nu s-a răspuns și nu sunt niciodată urmate de vreo 
încercare de a suna înapoi. 

— Deci apelurile nu erau bine-venite? Poate erau chiar de 
amenințare? 

— Ar fi logic, spuse Edwards. 

În rândurile echipei se auziră murmure entuziaste. 

— Cum stăm cu localizarea? insistă Helen. Telefonul mai e 
activ? 

— Încă e folosit, dar e pornit doar câte un minut și până și 
asta doar o dată sau de două ori pe zi, interveni Hudson. Nicio 
legătură evidentă cu vreo adresă de domiciliu, hotel sau hostel. 
Detectivul-agent Osbourne pune la punct o hartă a conexiunilor, 
ca să vedem dacă reușim să identificăm vreo concentrare sau 
vreun tipar al mișcărilor. A 

— Cât mai repede, vă rog, spuse Helen. Intre timp, trebuie să 
revedem mișcările lui Campbell și Scott, tiparele de cheltuieli, 
comunicări, totul, să ne lămurim dacă putem găsi vreo corelaţie 
- orice reacţie vizibilă - la aceste apeluri. Trebuie să aflăm de ce 
au fost date telefoanele și ce impact au avut asupra lui 
Campbell și Scott, dacă au avut vreunul. Și, mai presus de 
orice... 

Helen făcu o pauză înainte să încheie: 

— ... trebuie să aflăm cine îi tot apela. 


VP - 220 


106. 


Parcurgea cu privirea textul, absorbind toate detaliile. Citise 
toate știrile locale și trecuse acum la cele naţionale, după ce 
șterpelise un exemplar din Daily Mirror lăsat de cineva pe masa 
de-alături. Deloc surprinzător, ziarul dedicase patru pagini 
crimelor din New Forest, reluând toate datele cunoscute, dar 
venind și cu noutatea că în pădure fuseseră găsiți doi cai morți. 
Intrau în detalii despre săgețile găsite în ei, ca să nu mai vorbim 
despre starea avansată de descompunere, însă refuzau pudici 
să dea și pozele disponibile pe internet, dar „nepotrivite pentru 
un ziar de familie”. În alte condiţii, l-ar fi făcut să râdă. 

Dădu pagina și ajunse faţă în faţă cu Lauren Scott, cu ochii ei 
albaștri timizi îndreptaţi spre el de sub breton. Întotdeauna i se 
păruse fermecătoare și mai simţea și acum fiorul familiar, chiar 
dacă în dimineaţa asta feţișoara ei drăguță era învăluită de 
tragedie. Conform ziaristului îngrozit, Lauren era însărcinată, 
ceea ce păruse să genereze o schimbare radicală în modul cum 
era relatată moartea ei. Dacă înainte tabloidele insistaseră 
asupra abuzului de droguri și a vieţii de familie cu probleme, 
acum se străduiau s-o facă o sfântă. Singura persoană căreia n- 
ar trebui să-i faci niciodată rău e o femeie gravidă. 

Mai dădu o pagină și se trezi înecat de știri despre celebrităţi 
- alte aventuri amoroase la un club de fotbal din Prima Ligă -, cu 
totul opuse cailor măcelăriți. Chiar atunci, ridică privirea și-l 
văzu pe proprietarul cafenelei privindu-l ţintă. Preţ de o clipă, 
încremeni cu pagina doar pe jumătate întoarsă, apoi își reluă 
rapid cititul, lăsând privirea pe ziar. 

Cafeneaua era aglomerată când intrase și putuse să mănânce 
o masă bună și să-și digere ziarul într-un relativ anonimat. 
Totuși, acum clienţii se răreau și el era mai vizibil, atrăgând 
atenţia proprietarului, căruia era clar că nu-i place că stătea 
acolo de mai mult de o oră, lăfăindu-se la o masă de patru 
persoane. Părea că e cât pe ce să intervină, să vină la el și să-l 
ia la rost, dar nici nu se punea problema. Ar fi fost o nebunie să 
mai zăbovească, să trezească atenţia, așa că-și strecură ziarul 
în haină, se ridică și plecă grăbit din cafenea, urmărit la fiecare 
pas. 


VP - 221 


107. 


— Asta o să ne omoare. Pe toți. Ai pus aia în ziar. 

Nigel Robinson ridică degetul în timp ce vorbea, obligând-o pe 
Emilia să facă un pas în spate. Proprietarul campingului era 
nervos în dimineaţa asta, iar ea putea să înțeleagă de ce, dar nu 
era dispusă să-și rupă spinarea din pricina indignării lui legitime. 
Tinea la ea ceva mai mult de-atăt. 

Adevărul e că nici măcar nu voia să fie aici și să reia discuţia 
vorbind cu proprietarul disperat de la Woodland View, însă în 
investigaţie se înregistra o neliniștitoare lipsă de progrese - 
nicio nouă arestare, nicio pistă nouă, niciun cadavru nou, nimic 
care să alimenteze valul de interes pe care-l iscase acest caz. 
Știrea că Lauren Scott era însărcinată făcuse senzaţie ieri, dar 
de data asta Emilia rămăsese în urmă, Spivack ţinând probabil 
pentru el oul de aur ca să-l vândă tabloidelor. O să aibă o 
discuţie cu el pe tema asta. 

Aveau nevoie disperată de ceva nou de zis. Doar o mână de 
suflete viteze se mai duceau în New Forest în ultima vreme - din 
motive evidente -, așa că, din păcate, nu părea să existe vreo 
amenințare importantă la adresa publicului. Și scoseseră cam 
tot ce se putea spune despre viața privată a victimelor, în afară 
de copil, însă Gardiner nu voise să insiste prea mult asupra 
subiectului, ca să nu-i tulbure prea tare pe cititori. Blocaţi din 
alte unghiuri, optaseră pentru efectul devastator al crimelor 
asupra afacerilor locale. Nu era captivant, nu era original, dar 
măcar avea relevanţă, oferind o perspectivă asupra vieţii din 
Hampshire pe care media naţională nici nu putea visa s-o 
atingă. 

— Cu cât durează mai mult cazul, cu cât rămâne mai mult în 
libertate ucigașul, cu atât mai rău va fi pentru cei ca mine. Nu 
mă gândesc doar la viitorul meu. Am angajaţi, mulţi angajaţi. 
Dacă dau faliment, cu ei ce-o să se întâmple? 

Emilia încuviință plină de compasiune, ascultând doar pe 
jumătate atentă. In mod normal, ar fi înregistrat un astfel de 
interviu, însă știa exact ce urma să spună Robinson dinainte ca 
el să articuleze. Indignarea și furia lui pline de pompă erau cât 
se poate de previzibile - chiar dacă nu reușea să-și aducă 
aminte citatele exacte, putea să inventeze ceva potrivit. În timp 


VP - 222 


ce Robinson vorbea, ea schița deja articolele în cap. Cinci sute 
de cuvinte, pline de alarmă și anxietate, zugrăvind o imagine 
îngrijorătoare a viitorului afacerilor locale și a industriei turistice 
din zona New Forest. Cine să mai vrea să rătăcească prin 
pădure acum, când riscai să dai peste locul unde a fost comisă o 
crimă? Sigur că mai exista câte un ciudat cu apucături morbide, 
plus cei care erau prea ignoranţi sau neinteresaţți de știri, dar 
Emilia bănuia că majoritatea turiștilor ar fi ales Dorset 
deocamdată. 

Robinson era de neoprit, ocărând poliția, consiliul, Visit 
Hampshire și orice altă instituţie locală care-i trecea prin cap. 
Emilia se prefăcea că-i notează gândurile sârguincioasă, dar, de 
fapt, mâzgălea. Schiţase deja forma articolului și gândurile 
începuseră să-i zboare spre Graham Ross. 

Îi trimisese un mesaj de mulţumire dimineaţă, adăugând că i- 
ar face plăcere să se revadă curând. Până acum, nu primise 
niciun răspuns. Sigur, putea să lucreze, dar tăcerea lui tot o 
neliniștea. Avea nevoie de perspectiva lui, și poate și de 
fotografiile pe care le păstrase, dar se gândea și la lucruri mai 
importante. O carte despre cazul în desfășurare poate, ba chiar 
o retrospectivă asupra vieţii lui Ross în domeniul criminalistic, 
care să includă și comoara lui uluitoare de imagini. 
Oportunităţile erau acolo, dacă era și el dispus să intre în joc. 
Dar era? Asta o tot preocupa pe Emilia chiar în timp ce Nigel 
Robinson perora în fața ei. 

Oare Ross o să vorbească despre crime? Să-i permită să 
folosească punctul lui de vedere despre regizarea crimelor? 
Poate chiar să se gândească la un fel de asociere? Era o 
posibilitate tentantă, dar nu reușea să ajungă la ea. Nu știa 
nimic despre omul ăsta și motivele lui, nici ce-ar fi trebuit să 
facă să-l seducă. 

Cine era, mai exact, misteriosul Graham Ross? 


108. 


— Ce ai despre mișcările lui Campbell? _ 
Helen și Charlie se ascunseseră în biroul ei. În timp ce Joseph 
Hudson încerca să localizeze semnalul telefonului neînregistrat, 


VP - 223 


ele se străduiau să sape și mai adânc în vieţile victimelor. După 
ce cercetaseră până la epuizare în vieţile lor personale, căutând 
relații din trecut și prezent cu iubiţi, prieteni și rude, acum se 
ocupau de mișcările lor. Unde au fost, ce au văzut, cum au 
reacționat la apelurile misterioase. 

— Nimic ieșit din comun după primul apel, răspunse Charlie, 
uitându-se pe un exemplar printat din agenda lui Campbell. A 
avut a doua zi o întâlnire la Lyndhurst, la care probabil că s-a 
dus, pentru că i-a trimis șefului lui detalii despre ea în cursul 
zilei. Nu pare să fi avut mare lucru după-amiază, ceea ce e puţin 
neobișnuit, dar nici nu înseamnă neapărat ceva. Trebuie s-o 
sunăm pe secretara lui ca să aflăm mai multe. 

— Dar al doilea apel? 

— La fel. Trebuia să fie la sediul central pentru o sesiune de 
instruire, la care pare să fi participat, pentru că a alimentat pe la 
prânz la o benzinărie din apropiere. Şi Scott? 

— La fel. N-a răspuns decât la un singur apel, dar pare să fi 
fost în Woolston a doua zi, așa că bănuiesc că s-a dus la 
serviciu. Reid încearcă să ia legătura cu managerul de la Boots 
ca să verifice. 

— Și Campbell nu și-a făcut niciun plan de călătorie neobișnuit 
în urma apelurilor? 

— Nu, din câte îmi dau eu seama. Dacă l-au îngrijorat, sigur n- 
a părut suficient de deranjat ca să fugă. 

— Dar apelurile? insistă Helen. A sunat-o pe Melanie după ce 
a primit vreunul dintre ele? 

— Nu. De fapt, istoricul convorbirilor lui din zilele alea pare 
destul de golaș. 

Charlie ridică privirea spre Helen, gândindu-se ce însemna 
asta. Însă Helen i-o luase înainte, cu mintea gonind nebunește. 

— La fel și Scott, niciun apel către iubitul ei. Așa că poate și 
Campbell, și Scott voiau să nu facă valuri. Poate că erau 
alarmaţi de telefoane, dar nu voiau să afle nimeni despre ele... 

— Ar putea fi... 

În mintea lui Helen se cristaliza un gând. Deschise repede 
dosarul cu situaţia financiară a lui Lauren Scott, urmărind 
coloana cu degetul până găsi datele relevante. 

— Campbell a făcut vreo plată sau retragere neobișnuită în 
perioada apelurilor? 


VP - 224 


Charlie păru nedumerită, apoi intrigată, pe măsură ce 
pricepea unde bate Helen. Își răsfoi hârtiile și cobori cu privirea 
pe lista stufoasă cu tranzacţii. Esso, Pret a Manger, Superdrug, 
Reiss, Cellar Door Wines... 

— Aici ar putea fi ceva. 

— Ce anume? 

— Păi, în ziua de după primul apel, a retras 200 de lire de la 
un bancomat. Ceea ce e o sumă neobişnuit de mare pentru el, 
pentru că face aproape întotdeauna plățile contactless. 

— Şi Lauren Scott face exact acelaşi lucru. Retrage 200 de lire 
a doua zi după apel, tot de la un bancomat. Și crede-mă că era 
chiar și mai neobișnuit pentru ea - rămânea mai tot timpul fără 
bani gheață. De fapt, retragerea i-a epuizat fondurile, ceea ce ar 
însemna comisioane bancare. 

Charlie se uita deja din nou pe lista lungă, cu instinctele 
stârnite din nou. 

— Și aici. După al doilea apel, Campbell mai scoate 200 de 
lire. 

Ridică victorioasă privirea spre Helen. 

— Crezi că erau șantajați? 

— Exact. Lauren avea mai puţin de dat, așa că poate că a 
renunțat după prima plată. Campbell a plătit de două ori, dar 
apelurile au continuat. 

— Chiar până în momentul în care au fost atacați. 

— Deci poate că au refuzat să plătească, i-au spus 
șantajistului să se ducă undeva... 

— Și au plătit preţul. 

Era o idee care le intriga, dar simțeau, instinctiv, că e corectă. 

— Chiar și așa, n-ajungem foarte departe, nu? Nu știm unde a 
fost făcută plata, dacă a fost măcar făcută. 

— Nu încă, dar poate că locul unde se află bancomatele ne 
poate ajuta. Dacă sunt camere de luat vederi în zonă, s-ar putea 
să le putem urmări mișcările, să vedem unde s-au dus. 

— Retragerile lui Campbell au fost făcute la o benzinărie, așa 
că s-ar putea să fie greu să-i urmărim deplasările cu ajutorul 
camerelor de luat vederi dacă schimbul n-a fost făcut acolo. S-ar 
putea să trebuiască să ne bazăm pe camerele din trafic. 

— Scott a făcut retragerea la o bancă, la Santander de pe 
Burgess Road. Cu siguranţă au camere și e o zonă cu multe 
sisteme de înregistrare, ceea ce... 


VP - 225 


Helen se ridică de la birou și continuă: 
— ... înseamnă că e un punct de plecare foarte bun. 


109. 


În câteva minute, erau pe drum. Helen își lăsase motocicleta 
la secție și luase o mașină de serviciu, hotărând că era mai bine 
să meargă la bancă împreună. Puteau profita să mai discute pe 
drum ultimele evoluţii ale cazului, dar Helen voia și să 
cântărească starea de spirit a prietenei ei. Era îngrijorată pentru 
Charlie încă de când stătuseră de vorbă în curtea pentru 
fumători. 

— Cum mai e noaptea? întrebă ea în timp ce virau pe Onslow 
Road. E mai bine? 

Charlie clătină din cap. 

— Dorm mai puţin acum decât când era mică. Asta n-a scris 
nimeni în broșură. 

— Și nu există niciun motiv vizibil care o face să se trezească? 

— Imposibil de spus. Poate e doar o chestie firească, din 
procesul de creștere, sau... 

Charlie nu părea să aibă chef să intre în detalii, așa că nici 
Helen nu insistă. 

— Și cum mai merge cu Steve? 

— Și mai rău. Scuze, Helen, știu că par cea mai deprimantă 
persoană din lume în clipa asta. 

Charlie râse, înainte să se cufunde din nou în tăcere. 

— Crezi că ai putea fi? Deprimată, vreau să zic. Pentru că 
dacă da... 

— Cred că sunt obosită, îngrijorată, morocănoasă și un pic 
tristă. Însă altfel sunt adorabilă... 

Îi zâmbi melancolic lui Helen, care-i răspunse la fel. 

— Dar hai să nu vorbim despre mine - mă plictisesc până și 
pe mine. Hai să vorbim despre ceva mai interesant. 

— Cum ar fi? 

— Joseph Hudson. 

— Ce-i cu el? 

— Serios? 


VP - 226 


Helen îi aruncă o privire piezișă prietenei ei și o văzu 
zâmbind. 

— Ce-i? 

— Ei, hai, Helen. Trebuie să fi observat cum se uită la tine. 

Helen nu răspunse, hotărând că discreţia e cea mai înțeleaptă 
variantă. 

— E ca o vulpe în cotețul de găini. Și jur că a căutat informaţii 
despre tine. Am aruncat o privire la monitorul lui după ce 
plecase acasă și am văzut că solicitase tot istoricul tău de 
serviciu. 

— Charlie, o avertiză Helen. 

— Știu... dar n-o să cer scuze că nu te scap din ochi. Mai ales 
după Gardam. 

— Nu e alt Jonathan Gardam. E prea neexperimentat, prea 
direct. 

— Deci chiar și-a exprimat sentimentele, nu? 

— Nu fi caraghioasă. 

— Nu că ar fi nevoie; e limpede ca lumina zilei. 

Helen clătină amuzată din cap. Însă în sinea ei era mulţumită 
că atracţia lui pentru ea era evidentă. 

— Și dacă mie mi-e permis să mai încalc regulile câteodată, 
urmă Charlie cu o sclipire în ochi, nu văd de ce n-ai putea și tu. 

Helen se încruntă bine dispusă, dar nu se uită la prietena ei, 
rămânând cu ochii la drum. 

— Adică e un tip arătos, tânăr, atletic... 

— E subalternul meu. 

— Nu zic că trebuie să te măriţi cu el. Și jur că n-o să spun 
nimănui. 

Charlie o provoca deliberat, distrându-se s-o tachineze pe 
vechea ei prietenă. Helen era mulţumită să vadă că-i revenise în 
obraji o urmă de culoare. 

— O să recunosc că pare dornic. 

— Păi, și eu ce ziceam? 

— Și ar fi plăcut să am companie. 

— Și atunci? 

Charlie chiar părea entuziasmată, însă Helen nu putea rezista 
să n-o necăjească și ea. 

— Dar n-aș lua niciodată în considerare așa ceva. 

Vorbise cu fața neclintită, însă tonul ei era jucăuș. Charlie o 
privi bănuitoare, nesigură cum să-i interpreteze declaraţia. Cu 


VP - 227 


toată sinceritatea, nici Helen nu știa - nu era sigură ce simţea 
pentru Joseph Hudson, dacă putea să ajungă vreodată acolo. 
Însă dacă reușea s-o înveselească pe Charlie, s-o distragă de la 
problemele ei, atunci îi făcea jocul bucuroasă. 

Totuși, analiza ulterioară trebuia să mai aștepte. Ajunseseră 
pe Burgess Road. 


110. 


Banca Santander era un amestec curios de vechi și nou. 
Găzduită într-o clădire victoriană elegantă, ar fi avut o oarecare 
măreție și ceva farmec, dar acestea erau stricate de 
indicatoarele roșii ţipătoare și nenumăratele postere cu Jenson 
Button. Nu era ca băncile de care-și aducea Helen aminte din 
tinerețe - apăsătoare, pompoase, tăcute ca niște biblioteci. 
Băncile astea erau strălucitoare, animate și orientate necruţător 
către client, iar directorul-adjunct Jane Harris venea în grabă 
spre ele, mirosind clienţi noi. 

— Pot să vă întreb despre ce-i vorba? întrebă ea dezamăgită 
după ce Helen îi descrisese motivul vizitei. 

— Are legătură cu o anchetă majoră pe care o desfășurăm. 
Mă tem că nu pot spune mai mult de-atât. Însă ajutorul 
dumneavoastră ar fi nepreţuit - căutăm înregistrarea camerelor 
de supraveghere din interior din data de 3 iunie. 

Vorbise pe un ton vesel și cu un zâmbet pe buze, însă în voce 
se simţea urgenţa. Harris păru să șovăie, uitându-se nesigură la 
Helen, după care la Charlie, după care înapoi, înainte să 
răspundă în cele din urmă: 

— Atunci mai bine veniţi cu mine. 

Dornică iniţial să le ajute, Harris zăbovea acum pe lângă ele, 
părând îngrijorată. Poate se temea că avusese loc vreo 
infracțiune financiară, care să aibă repercusiuni asupra ei, poate 
că era doar neliniștită de prezența lor. Oricum ar fi fost, pândea 
în spatele lor, lungindu-și gâtul peste umerii lor ca să vadă 
succesiunea sacadată de imagini alb-negru de pe monitor. 

Helen încerca să n-o bage în seamă, îndreptându-și toată 
atenţia asupra mulţimii de clienţi care veneau și se îndepărtau 
în grabă de bancomat. Rula înregistrarea la viteză dublă, clienţii 


VP - 228 


devenind ușor comici în timp ce-și introduceau cu furie PIN-urile, 
apoi se îndepărtau în viteză. Era ceva bizar de hipnotic, un du- 
te-vino de oameni în holul băncii care părea ca un flux și reflux 
al vieţii de zi cu zi, însă Helen rămase cu simţurile în alertă, în 
căutarea lui Lauren Scott. 

Oamenii veneau și plecau. Bărbaţi, bătrâne, mame tinere, 
puști gălăgioși, apoi, dintr-odată, și ea. Helen trecuse peste 
sosirea lui Lauren, așa că opri înregistrarea și dădu înapoi. Da, 
nu era nicio îndoială că era Scott - purta o bluză fără mâneci și 
Helen îi zări fără probleme unul dintre tatuajele distinctive. Și 
mai important, totuși, era faptul că nu era singură. 

— Ala nu-i Campbell? întrebă Charlie în șoaptă, fără să ridice 
privirea, dorind s-o excludă pe Harris din discuţie. 

— Prea înalt, răspunse Helen încet. 

Ambele siluete erau cu spatele la cameră, însă era clar că 
însoțitorul lui Scott era prea suplu și prea impunător ca să fie 
Tom Campbell. Și părul era prea lung, prea brunet și toată 
atitudinea bărbatului părea nepotrivită. Era aplecat peste Scott, 
stând mai aproape de ea decât era necesar. 

Helen reduse viteza de derulare a înregistrării, urmărind-o 
acum la jumătate din viteză. Cei doi păreau să aibă o discuţie 
aprinsă, apoi Scott se întorsese ca să facă tranzacţia. Fără 
sonor, era greu de spus cu siguranță, dar ceva din interacţiunea 
lor părea nefiresc. Bărbatul își punea acum mâna pe umărul ei. 
să fi fost un gest de afecțiune? Sau pur și simplu o ţinea, de 
teamă că ar fi putut fugi? 

Scott îi întorsese spatele și de data asta disconfortul ei era 
evident. Părea tulburată, chiar speriată, și îi dădu banii repede, 
ca și cum ar fi vrut să scape de ei. Helen privea concentrată 
cum Scott încerca acum să se desprindă din strânsoarea lui. 
Insă bărbatul o ţinea bine, apropiindu-și faţa de ea. Scott părea 
să se tragă înapoi și urmă o mică îmbrânceală, însă după aceea 
bărbatul aruncă o privire în jur și-i dădu drumul. Scott nu avea 
nevoie de încă o invitaţie, așa că-și trase geanta pe umăr și 
plecă în grabă de la bancă. 

_ Helen îi aruncă o privire lui Charlie, care dădu din cap. 
Indreptându-și din nou atenţia asupra monitorului, Helen se uită 
la silueta din hol, observându-i trupul suplu și prezenţa bizar de 
amenințătoare. Părea să numere bani, după care îi băgă în 
buzunar și se pregăti să plece. Totuși, mai privi o dată în jur, 


VP - 229 


poate verificând dacă a asistat cineva la altercaţia lui cu Scott. 
În timpul ăsta ridică privirea spre pereţi și tavan și se opri 
asupra camerei. Preţ de o clipă, se uită direct la ele și, apăsând 
tastele de control, Helen opri imaginea. 

— Te-am prins, șopti Charlie. 

Însă Helen nu asculta, privind concentrată imaginea. Nu 
rânjetul neplăcut de pe chipul lui o redusese la tăcere. 

Ci faptul că-l recunoștea. 


111. 


În jur răsunau strigătele copiilor fericiţi, dar el nu ridică 
privirea. Terenul acoperit cu tufăriș pe care-l străbătea era 
neregulat și plin de gunoaie și, în plus, nu voia să fie observat. 
De-acum era un obișnuit de-al locului, dar spera că putea trece 
neobservat ţinând capul plecat, nu implicându-se. 

Desigur, era o speranţă deșartă. Nomazii care ocupau zona 
erau un grup unit și prezenţa unui intrus atrăgea întotdeauna 
atenția. Mai avusese parte de câte un fluierat, ba chiar și de 
câte o întrebare când și când, dar le parase și spera că, dacă nu 
se arată prea interesat de ei, o să se plictisească și o să-l lase în 
pace. În general, încerca să-și reducă la minimum deplasările în 
zonă. Ochii care nu se văd se uită. 

Totuși, azi era ceva diferit. Tânjise după o masă cum se 
cuvine, gătită - trăise prea multă vreme fără așa ceva - și voia 
să găsească un ziar. Așa că riscase o ieșire la lumina zilei. Nu 
fusese lipsită de succes, însă deja regreta, pentru că în timp ce 
se grăbea spre rulota lui, se întețeau discuţiile. 

— Încotro, domnu’? Ai o fată înăuntru? 

Femeia avea glas tineresc și batjocoritor și părea încântată de 
obscenitatea întrebării. 

— Sau un băiat? 

Replica fu răsplătită cu hohote de râs adolescentine, însă el 
tot nu se întoarse, ferindu-se de o sticlă de bere aruncată când 
se apropia de rulotă. l-ar fi făcut mare plăcere să răspundă cu o 
salvă de insulte - nu-i plăcuseră niciodată ţiganii nomazi sau 
cum își mai ziceau ei -, dar nu se punea problema să intre în 


VP - 230 


vorbă cu ei. Pentru cineva căutat, e cel mai bine să stea de unul 
singur. 

Asta era singura consolare a actualei lui situaţii. Alesese în 
mod deliberat locul și se potrivea de minune cu scopurile lui. 
Avea o rulotă abandonată pe care o putea ocupa și, mai mult, 
era destul de departe de drumurile umblate. Puţini ar fi dat 
peste el în mod normal și, chiar dacă dădeau, s-ar fi retras în 
grabă, omul de pe stradă având adânc înrădăcinată o suspiciune 
faţă de nomazi. La fel de important, era puţin probabil să-l 
denunțe nomazii, paranoia lor bine fondată faţă de poliţie 
făcându-i prea puţin dornici să toarne pe cineva, indiferent de 
crimele lui. Dreptatea și-o făceau singuri și, câtă vreme putea să 
evite să le provoace furia, putea evita orice fel de complicaţii. 
Nu era bârlogul perfect, dar era un loc cât se poate de bun 
pentru cineva care trebuia să rămână nevăzut. 

Ajunsese de-acum la rulotă, băgă cheia în ușă și aruncă o 
privire peste umăr. Adolescenţii se plictisiseră și acum chicoteau 
la ceva ce vedeau pe telefoane. Profită de ocazie s-o evalueze 
pe căpetenia lor. Era o fată bine făcută, cu rotunjimi, care n- 
avea mai mult de 15 ani și care purta întotdeauna o costumaţie 
cu tricou scurt și șort de blugi. Pantalonii scurți îi erau mici, iar 
deasupra beteliei atârna un colac de piele rozalie netedă, însă 
cumva îi venea bine. Era tânără, fără experienţă, dar și dolofană 
și atrăgătoare, numai bună de cules. Își lăsă privirea să 
zăbovească asupra ei, scăldată în ultimele raze ale soarelui, 
imaginându-și ce s-ar putea întâmpla dacă ar putea s-o aducă 
singură în rulota lui. 

Pret de o clipă, rămase pierdut în gânduri, însă ea ridică brusc 
capul. lar el își smulse privirea. Așa flămând cum era, n-avea 
cum s-o încurajeze, cel puţin nu încă. Așa încât descuie lacătul și 
se retrase rapid în rulota jerpelită, închizând bine ușa în urma 
lui. 


112. 


Graham Ross era un parazit, care se hrănea din ghinionul 
altora. 


VP - 231 


Emilia avea de multe ori același sentiment și în legătură cu 
ea, dar Ross dusese lucrurile la un alt nivel. Işi petrecuse cea 
mai mare parte a vieţii de adult înconjurat de copii măcelăriți, 
iubiți uciși și soţii distruse - față în faţă cu ei, nu de la distanţă, 
ca ea - și tot se întorcea ca să mai găsească. Oare era 
profesionalism sau altceva? Emiliei începea să i se pară mai 
degrabă o obsesie. 

După ce-și scrisese articolul despre camping, își îndreptase 
rapid atenţia către Ross, săpând în trecutul lui personal și 
traseul carierei lui, în căutarea unui detaliu pe care l-ar fi putut 
folosi sau chiar exploata. Dar cu cât citea mai mult, cu atât mai 
intrigată și îngrijorată devenea, pe măsură ce pasiunea lui 
pentru moarte devenea mai limpede. 

Așa cum sugerase și el, Ross era un om care fusese 
dintotdeauna în mișcare. Lucrase pentru mai multe secţii de 
poliţie de prin toată țara - se mutase de la Londra la Glasgow, 
apoi la Manchester și în Hampshire -, fără să se stabilească 
nicăieri. Ar fi putut oricând să se angajeze să lucreze pentru o 
anumită secţie de poliţie, dar profitase de privatizarea serviciilor 
pentru diviziile criminalistice ca să rămână liber-profesionist, să 
rămână independent de oamenii pentru care lucra. Să fi fost din 
timiditate naturală sau era ceva intenţionat? 

Din discuţiile cu el, Emilia bănuia că era a doua variantă. Ross 
era o persoană care părea să privească de la distanţă fiinţele 
umane, ca și cum ar fi fost subiecţi care trebuiau observați prin 
vizorul camerei, nu cu care să interacţionezi. Să fi fost oare 
posibil să i se pară respingători oamenii, să aibă o vână de 
mizantropie în el? Și dacă da, care era locul ei? De ce-i acorda e; 
așa de mare atenţie? 

Fie că o dorea, voia să-i promoveze lucrările sau avea vreun 
alt scop neașteptat, fără îndoială că ea era excepţia de la 
regulă. Ross considera viaţa o formă de artă, ceva ce trebuia 
surprins și conservat, nu trăit. Înţelegea atracţia - controlul pe 
care-l exercitai asupra subiecților și a lumii în general -, dar cum 
te influenţa o viaţă de felul ăsta? Întreaga lui existenţă era 
legată de fotografie - ţinea cursuri și chiar organiza expoziţii 
locale ca să mai facă un ban -, ceea ce trebuie că-ţi afectează 
capacitatea de a interacționa, de a fi o fiinţă umană normală. 
Dacă mai adăugai la asta și faptul că slujba lui îi impunea să 
imortalizeze resturile însângerate ale unor ființe umane, să le 


VP - 232 


surprindă abia după ce speranțele și visurile, chiar viaţa le 
fusese răpită și, cu siguranță, aveai reţeta pentru vreun soi de 
disfuncţie psihologică sau emoţională, nu? 

Emilia se întrebase dacă putea fi periculos, dacă nu cumva 
avea de gând să-i facă rău. Inainte, alungase aceste preocupări, 
dar acum reveniseră în forță. Toată lumea - ziariști, cetățeni, 
chiar și polițiștii - căutau în disperare motivul crimelor. Dar nu 
cumva Ross, cu intenţie sau fără, îi dăduse un indiciu? Poate că 
punerea în scenă a crimelor era semnificativă, dar nu din cauza 
vreunui înțeles mai profund al așezării cadavrelor. Poate că 
punerea în scenă în sine era importantă pentru ucigaș, 
„frumusețţea” scenei unde se desfășura crima fiind scopul. Dacă 
așa era, nu era posibil să fie chiar Ross implicat cumva? 

Părea puţin probabil și totuși era un gând care refuza să se 
lase alungat. Așa că Emilia își înăbuși neliniștea și își continuă 
plonjonul în lumea întunecată a unui bărbat care-și petrecuse 
viața cu trupuri neînsufleţite. 


113. 


Era un chip fără nume. 

Imediat ce-l zări în captura alb-negru granulată de pe camera 
de securitate, Helen simţi fiorul recunoașterii. Nu din vreuna 
dintre principalele lor linii de anchetă - săpăturile intense în 
vieţile lui Nathaniel Martin și Dean Clarke -, ci dintr-un loc cu 
mult mai mărginaș. Când plecaseră de la bancă având la ele 
înregistrările, Helen o dusese pe Charlie înapoi la Southampton 
Central, închisese ușa biroului, trăsese jaluzelele și scosese o 
serie de fotografii făcute cu aproape zece ani în urmă. 

Când pusese mâna pe numeroasele instantanee ascunse în 
podul lui Tom Campbell, căutase fotografii cu Campbell și Scott, 
căutând o confirmare a relaţiei lor. Însă în timpul ăsta privirea îi 
căzuse și pe alţii - imagini fugitive cu Aaron Stater, Julia Winter, 
dar și alţii care apăreau cu regularitate. Și unul dintre ei - 
bărbatul ăsta, șantajistul lor misterios - îi sărise în ochi. 

Unele dintre poze erau domestice - imagini plăcute, 
caraghioase cu Campbell și Scott în vremuri mai fericite -, dar 
majoritatea erau cadre exterioare. Fumau în parc, dansau în 


VP - 233 


amurg, făceau plajă, înotau - nenumărate instantanee ale unor 
vremuri fără griji, desfrânate, când alcoolul și drogurile erau din 
belșug. Suspectul lor era remarcabil de absent din pozele 
domestice, iar Helen se întrebă cât de bun prieten le era, însă 
era cât se poate de vizibil în scenele de petrecere, un maestru 
de ceremonii tânăr și sarcastic, dar fără îndoială atrăgător. 

Helen bănuise că făcea parte din grupul lor, vreun coleg de la 
facultate poate, dar până acum căutările lor nu dăduseră niciun 
rezultat. 

— Dar fotografiile de la absolvire? Poate că a intrat la 
facultate mai târziu și a condensat cursurile. 

Se uitaseră deja la fotografiile de înscriere ale lui Scott și 
Campbell, ba chiar și la cele din anul intermediar. Îi găsiseră pe 
mulţi dintre ceilalți - chipuri care erau convenţionale în 
fotografiile oficiale, cu strâmbături sau bete în instantaneele de 
petrecere ale lui Campbell -, dar nici urmă de suspectul lor. 
Charlie scoase fotografia de absolvire a lui Tom Campbell și o 
cercetă. 

— Nu, nu-i aici. 

— Stai să mă uit cât verifici tu și poza de absolvire a lui Scott. 

Helen trecu peste fețe, dar știa deja răspunsul. Era puţin 
probabil să-i fi scăpat lui Charlie chipul distinctiv al suspectului 
lor, cu nasul acvilin, fruntea înaltă și bucle dese castanii. Ca la 
un semn, Charlie ridică privirea din fotografiile ei și clătină încet 
din cap. 

— Să fi fost dealerul lor? Știm că luau amândoi droguri. 

— E posibil, răspunse prudent Helen. Dar pare că face parte 
din grup. Apare de multe ori, bând, râzând, cântând cu ei. Nu-l 
văd pe Tom cel raţional primindu-l așa de entuziast pe dealerul 
lui. 

— În plus, Campbell s-ar putea să-și fi făcut singur drogurile, 
adăugă Charlie, subminându-și propria ipoteză. Să fie un prieten 
al altcuiva din grup? Sau chiar o rudă? Frate? Văr? 

— Poate, dar nu văd o asemănare cu nimeni altcineva dintre 
cei prezenţi. Și dacă e un prieten, o să fie destul de greu să ne 
dăm seama al cui. Pare să fie în termeni buni cu cam toată 
lumea și dacă nu punem toată echipa să cerceteze istoricul de 
pe Facebook al întregului grup... 

— S-ar putea să ajungem și la asta, zise Charlie ridicând din 
umeri, în mod evident deloc încântată de idee. Am putea începe 


VP - 234 


cu perioada adolescenței, pentru că aș zice că tipul pare mai 
mare. Sigur mai mare ca Lauren și probabil și decât Tom 
Campbell. 

— Am putea, însă cred că legătura e din perioada facultăţii. 
Campbell și Scott nu se cunoșteau înainte să ajungă la 
Southampton Uni. Cred că individul a intrat în legătură cu ei 
acolo, altfel de ce i-ar fi șantajat pe amândoi? 

— Deci probabil că era un oarecare și întâmplător a stat în 
același apartament cu... 

— Sau era membru al personalului. 

Charlie ridică privirea intrigată. 

— În universităţi lucrează o mulţime de dinozauri, brigada cu 
serviciu pe viață, dar găsești și lectori tineri, doctoranzi și alţii 
de genul ăsta. Figuri charismatice și mature, care li se par foarte 
impresionante studenților tineri. 

În timp ce vorbea, lui Helen i se părea corect ce spune, ţinând 
cont de diferența de vârstă. 

— Putem să identificăm personalul universităţii de-acum așa 
de multă vreme? 

— Cu siguranţă, răspunse Charlie repede. Southampton Uni a 
fost întotdeauna dornică să-și etaleze personalul și să-și arate 
scrisorile de recomandare. 

— Hai să începem cu registrul din 2008, când s-a înscris 
Campbell. 

Helen ocoli biroul ca să se uite peste umărul lui Charlie, care 
trecea prin lista afișată pe monitor. Pe ecran apăru emblema 
familiară a Universităţii Southampton, iar dedesubt, tot felul de 
fotografii de buletin ciudate și minunate, care înfățișau cele mai 
mari minţi din ţară, în domenii care mergeau de la istoria artei 
la zoologie. 

— Încearcă întâi chimia, specializarea lui Campbell. 

Charlie trecu rapid printre feţe, însă niciuna nu semăna cu 
suspectul lor. 

— Bine, hai să încercăm atunci cu geografia. Poate că Scott 
era legătura. 

Charlie răsfoi din nou printre fotografii. Chipurile defilau pe 
ecran - o tânără asiatică, un bărbat de culoare chipeș, cu o claie 
de păr alb, o doamnă în vârstă respectabilă. 

— Uite. 


VP - 235 


Charlie practic strigase, înainte să-și controleze volumul vocii. 
Oprindu-se din răsfoit, dădu clic pe imagine și o mări. Helen se 
aplecă, observând trăsăturile, după care se întoarse către 
prietena ei, cu un zâmbet victorios lăţit pe faţă. In sfârșit, aveau 
o legătură. 

Și mai important, aveau un nume. 


114. 


— Deci suspectul nostru este Caleb Morgan. 

Câţiva dintre polițiștii din echipă măzgăliră numele, după care 
își îndreptară din nou atenţia asupra ecranului mare. Pe el se 
aflau două imagini - captura de pe camerele de supraveghere și 
unul dintre instantaneele lui Campbell din 2009. Cum erau 
mărite ca să fie bine văzute, nu încăpea îndoială că era vorba 
despre același bărbat. 

— A predat patru ani la Universitatea Southampton, între 
2006 și 2010, urmă Helen, după care s-a mutat la Universitatea 
Bournemouth. A stat trei ani acolo, apoi a ieșit din învățământul 
universitar și a predat la o serie de licee. Interesant e că a fost 
suspendat din ultimul post în urma plângerii făcute de o elevă. 

— Asta s-a întâmplat anul trecut, detalie Charlie. Cam la 
momentul când a prins avânt campania #metoo. După acuzaţia 
inițială, au mai ieșit în față încă trei eleve, de la alte licee. Acum 
există pe numele lui trei mandate pentru agresiune sexuală și 
hărţuire sexuală, dar a dispărut înainte să poată fi arestat. 

— Tipic, fir-ar al naibii, mormăi Edwards. De când a dispărut? 

— De aproape două luni. 

— Deci probabil că de-asta îi tapa de bani pe foștii „amici”, 
adăugă McAndrew. Nu-l mai angajează nimeni, e urmărit de 
poliţie, probabil rămâne fără bani, așa că se duce la Campbell și 
la Scott. Campbell îi plătește de două ori, Scott, o dată, după 
care amândoi îi resping apelurile. E pe sec. 

— Poate și-a vărsat frustrările pe foștii prieteni, spuse 
detectivul-agent Bentham. Poate că a vrut să-i distrugă, să-i 
umilească? 


VP - 236 


— E o ipoteză, aprobă Helen. Și îmi doresc să-l includ în ea. 
Deci principala prioritate e să-l reținem. Cum stăm cu apelurile 
lui? 

Venise rândul lui Osbourne să vorbească. 

— Câteva dintre apeluri au fost date din centrul orașului, 
nimic remarcabil în legătură cu ele. Marea majoritate au fost 
făcute dintr-o zonă din estul orașului, lângă Horton Heath. 

Făcu un pas în faţă, îndreptându-se către ecran. Helen îi lăsă 
locul, ducându-se lângă restul echipei, iar Osbourne afișă 
Google Maps. 

— Apelurile au fost făcute în general din diverse locuri de pe 
Burnett's Lane. Nu-i mare lucru pe-acolo, dar există o linie de 
autobuz care duce spre centru, așa că putea să meargă pe jos 
până pe Burnett's Lane din locul unde se ascunde și să dea 
telefoanele, probabil fără să-l audă nimeni. 

— Deci dacă vrei să te ascunzi pe-acolo, unde te-ai duce? 
întrebă Helen. 

— Greu de spus. Ar fi Knowle Park... și niște terenuri de joc. 
Dar ambele sunt folosite frecvent de elevi și de cluburile locale, 
așa că n-ar fi chiar ideal. 

— Case dărăpănate? Clădiri nefolosite? 

— Nu, din câte știm, sunt practic câmpuri și drumuri de ţară. 
Sunt foarte puţine locuinţe și nu sunt deloc complexe 
industriale. 

— Păduri? Mlaștini? Ceva special? 

Osbourne clătină din nou din cap. 

— E destul de pastoral totul. 

O clipă, încăperea fu învăluită într-o tăcere frustrată. Apoi se 
auzi un alt glas. 

— Există un singur loc unde s-ar putea duce. Un loc care n-o 
să apară pe Google Maps... 

Toţi se întoarseră către Joseph Hudson. 

— Ar putea ști despre el câţiva localnici, dar nu este 
recunoscut oficial, așa că n-o să apară la căutare, urmă el, 
apropiindu-se de ecran. E o tabără de nomazi - cam la un 
kilometru și jumatate de Burnett's Lane. 

Hudson revenise la Google Earth și mărea rapid imaginea, 
focalizând pe un grup de contururi aflate în mijlocul unei mase 
verzi. Încet-încet, imaginea deveni clară, întâi marginile unui 
câmp, apoi o adunătură de rulote, apoi omuleți aflați în mișcare. 


VP - 237 


— Cum de-am trăit atâţia ani aici și n-am auzit de el? întrebă 
Osbourne. 

— Pentru că așa le place lor. E discret, departe de căile 
bătătorite, iar bărbaţii și femeile care locuiesc acolo nu privesc 
deloc cu ochi buni atenţia străinilor. 

Câţiva dintre polițiști priveau cu atenție, vizibil curioși să-și 
dea seama cum de un nou-venit știe așa de multe despre 
taberele nomazilor locali, însă Hudson nu băgă în seamă privirile 
lor întrebătoare și se întoarse către Helen. 

— Dacă aș fi vrut să dispar de pe faţa Pământului, acolo m-aș 
fi dus. 


115. 


Se hurducau pe drumul de pământ, cu capetele izbindu-se de 
tavanul mașinii care se zgâlțâia și se scutura. De data asta, 
conducea Helen, iar Hudson stătea tăcut pe locul pasagerului, în 
timp ce ea mergea hotărât și în viteză. Se lăsa înserarea, iar ea 
era hotărâtă să-l aibă pe Morgan în custodie înainte să-i învăluie 
întunericul. 

Mergeau în tăcere, fără sirene și lumini albastre. Lăsau în 
urmă un nor de praf, însă Helen paria pe viteză pentru victorie. 
În total, erau cinci mașini și, dacă reușeau să înconjoare zona 
înainte să apuce Morgan să reacționeze, aveau să-l prindă. 

— Ai mai fost vreodată aici? 

— Nu. Am auzit doar zvonuri. Încă am prieteni în comunitatea 
nomazilor, așa că... 

— Mă bucur că ai. 

— Și apropo de asta, ar fi mai bine dacă m-ai lăsa pe mine să 
vorbesc când ajungem. O să obţinem mai repede rezultate așa. 

— Nicio problemă. Mă plec bucuroasă în faţa cunoștințelor 
tale mai bune. 

Hudson îi aruncă o privire, dar nu spuse nimic. Helen era 
mulțumită să vadă că-i revenise o urmă din vechea scânteie. 
Poate că depășiseră stânjeneala din trecut. 

Întorcându-și atenţia spre drum, Helen zări tabăra. Deși era 
entuziasmată s-o vadă, tot simţi o urmă de agitaţie, ceea ce o 
surprinse. 


VP - 238 


— Ai face bine să anunti în staţie, zise ea repede. Am ajuns. 

După câteva clipe, mașinile intrară în trombă în tabără. Două 
dintre ele se desprinseră de coloană, înconjurând perimetrul, ca 
să taie rutele de scăpare din spate, în timp ce mașinile lui 
Charlie și McAndrew traseră la intrare. Helen opri la câţiva metri 
de rulote și cobori repede împreună cu Hudson. Acum lumina 
albastră era instalată pe acoperișul mașinii, însoţită de câteva 
sunete de sirenă, ca să-și anunţe sosirea. 

Efectul se văzu imediat, când o gașcă de copii și adolescenți 
dispăru, chiar în momentul în care se materializă un grup de 
bărbaţi. Se îndreptau direct către ei și păreau bănuitori, chiar 
ostili. În mod normal, Helen i-ar fi înfruntat, însă de data asta 
făcu un pas în spate, lăsându-l pe Hudson să-i abordeze singur. 
Era lumea lui, nu a ei. 

Nu distinse cuvintele, însă discuţia era aprinsă. Hudson se 
străduia să-i liniștească pe nomazi, arătându-le o fotografie a lui 
Morgan, dornic să le arate că e/era ţinta lor, nu ei. La început, 
păruse să nu-i intereseze, ca și cum orice ar fi avut de spus 
Hudson trecea pe lângă ei, însă, spre lauda lui, tânărul detectiv- 
sergent insistă și până la urmă unul dintre nomazi ridică din 
umeri și arătă spre o rulotă de la marginea taberei. 

Hudson se întoarse și-i făcu semn cu capul lui Helen, care se 
apropie în grabă. Imediat, grupul de bărbaţi se destrămă, parcă 
temându-se să nu se contamineze. 

— A stat ascuns aici în ultima lună și jumătate. A treia rulotă 
din spate. 

Se aflau deja în mișcare. Helen scoase din mers staţia, 
chemându-i și pe ceilalţi la ei. Echipa răspunse rapid. li vedea 
apărând dintre șirurile de rulote și formând un cerc strâns în 
jurul locuinței părăginite. 

În mai puţin de un minut, se afla împreună cu Hudson în faţa 
bârlogului lui Morgan. Era murdar și avariat, cu o gaură în 
acoperiș. În afară de asta, era greu de văzut mare lucru - 
cearșafuri pătate acopereau ferestrele, ascunzând vederii 
interiorul. 

— Fără eroisme, spuse Helen și-și scoase bastonul de la 
centură. Îl vreau pe individ în formă bună pentru interogatoriu. 

Hudson încuviinţă și își scoase și el bastonul. Helen numără 
de la trei în jos, apoi păși înainte, lovind cu bocancul în ușă. 
Încuietoarea se dezintegră imediat, iar ușa se dădu de perete. 


VP - 239 


Helen nu șovăi și intră grăbită pe ușă. Hudson venea în urmă, 
dar fusese luat prin surprindere de viteza ei, așa încât Helen 
intră singură în rulotă, uitându-se nerăbdătoare după suspectul 
lor. Simţi ceva zburând spre cap și se feri, însă își dădu seama 
că era doar un bec care se legăna în vânt. Cu inima bătând cu 
putere, se întoarse cu fața spre spaţiul principal de locuit, 
așteptându-se să-l vadă pe Morgan cum sare la ea. 

Insă interiorul era pustiu. Nu se vedea nici urmă de suspect, 
doar câteva obiecte personale și conserve goale în chiuvetă. De 
fapt, nu era nimic interesant în rulotă... cu excepţia câtorva 
titluri de ziar tăiate și așezate cu grijă pe masa de melamină 
murdară, toate anunțând uciderea brutală a lui Tom Campbell și 
Lauren Scott. 


116. 


Cortul luminat era un far în beznă. 

Noaptea se lăsase de-acum peste camping, iar corturile 
împrăștiate păreau izolate și fără legătură între ele. Mai 
devreme fuseseră câteva discuţii între cei câţiva turiști care se 
aventuraseră în acest loc izolat, dar acum se retrăseseră toţi să 
se bucure de noaptea petrecută sub cerul liber. 

Liniștea se lăsase peste tabăra întunecată, singurele excepții 
fiind greierii și câte o pasăre când și când. Privind din umbre, 
Caleb Morgan rămase neclintit, observând scena. Era pașnică și 
nemișcată. Puţini dintre cei prezenţi ar fi ghicit că răul se află în 
mijlocul lor. 

Plecase din rulotă puţin după amurg, luând-o pe căi 
lăturalnice în drum spre pădure. Era bine pregătit, dar tot avea 
pulsul crescut în timp ce strângea în mână volanul. Mai arunca 
din când în când câte o privire în oglinda retrovizoare, dar în 
realitate n-avea ce să-l tulbure. In seara asta avea totul sub 
control. 

Când se apropiase de tabără, parcase la marginea pădurii, 
având grijă să-și ascundă mașina în spatele unui desiș. Apoi își 
scosese echipamentul și mersese mai departe pe jos, ajungând 
la camping la timp ca să-și facă pregătirile. După o oră apusese 


VP - 240 


și soarele, dar nu înainte să se instaleze pe poziţii, ascuns în 
întuneric la marginea taberei. 

Urmărise cu satisfacţie cum se stingeau focurile și dispăreau 
luminile, iar corturile se închideau. Scena era pregătită și, cu 
fiecare clipă care trecea, era tot mai entuziasmat. Işi pipăi cu 
grijă arma, arzând de dorinţă s-o folosească, dar se controlă. Nu 
se punea problema să acţioneze prea devreme, să se dea de 
gol. Prudenţa era parola în seara asta. 

Își îndreptă din nou atenţia către cort și zâmbi văzând 
priveliștea din fața ochilor. Cortul luminat părea drăguţ, chiar 
încadrat ușor magic de cerul negru ca smoala. Interiorul era 
iluminat de un felinar; vedea flacăra aruncând umbre înăuntru, 
dar lumina începea în mod evident să scadă. Curând, avea să fie 
stinsă cu totul, și atunci va domni întunericul. 

Până atunci o să rămână unde era, înăbușindu-și entuziasmul 
tot mai intens și așteptând momentul să lovească. 


117. 


Degetele i se târau prin praf, nimerind în sfârșit ceva solid. 

Percheziţia iniţială a rulotei nu dăduse la iveală mai nimic - 
dulapurile de bucătărie erau goale, șifonierele, nefolosite, nici 
chiar frigiderul stricat n-avea nimic în el. Dar când începuseră să 
ridice canapeaua și să demonteze instalaţiile, Helen zărise ceva 
rătăcit sub patul din colț. 

Se lăsase în genunchi, își pusese o pereche de mănuși și 
pipăise până ajunsese la forma întunecată. Acum o prinsese și o 
trase cu grijă spre ea, iar de sub pat ieși o geantă de voiaj 
jerpelită. Tăieturile din ziare fuseseră deja puse în pungi și luate 
de-acolo, așa că ridică geanta pe masă și deschise fermoarul. Și 
se trezi cu o faţă care se holba la ea. 

Helen trase scurt aer în piept și apoi își dădu seama că se uita 
la o mască. Deschise mai mult geanta și o scoase, ridicând-o 
spre lanternă. Suprafaţa netedă de piele luci când raza lanternei 
căzu pe gura metalică, închisă strâns. Era un element BDSM de 
bază - o variantă a măștii clasice -, dar părea straniu de sinistră 
în seara asta. 


VP - 241 


l-o dădu lui McAndrew, care se strâmbă, și cercetă mai 
departe conţinutul genţii. Mai erau niște ziare, niște haine 
zdrențuite și dedesubt un laptop și un telefon. Intrigată, Helen le 
puse pe masă și le porni, trăgându-și o ladă răsturnată pe care 
s-o folosească drept scaun. Se așeză și se uită la telefon. 
Fundalul de pe ecran era cenușiu sumbru și cerea un cod de 
patru cifre, așa că își îndreptă atenţia spre laptop. Echipa de la 
IT avea suficient timp după aceea să spargă telefonul. 

Cu computerul se dovedi că avea mai mult succes. Cerea și 
acesta o parolă, dar pe rama metalică a monitorului fusese 
scrijelit un cuvânt: Pompey75. Helen mai văzuse așa ceva și 
înainte: computere furate vândute la tarabă și prin parcările de 
pe autostradă, cu parola proprietarului anterior oferită la 
pachet. Acesta provenea probabil din Portsmouth, ţinând cont 
de parolă, iar Helen nu fu surprinsă să constate că atunci când o 
scrise computerul porni, afișând imaginea de fundal. 

Erau puţine fișiere și doar aplicaţiile standard pe bara din 
josul ecranului, însă privirea îi fu atrasă de colțul din dreapta 
sus. Laptopul pornise și acum încerca să se conecteze la iPhone- 
ul de pe masă, căutând semnalul 4G. Deci așa se lega Morgan la 
lumea exterioară. 

Helen accesă imediat istoricul căutărilor pe internet. Nu se 
aștepta la mare lucru, dar până și ea fu surprinsă de grămada 
de depravare care i se dezvălui. Cu excepţia câtorva site-uri de 
știri, toate paginile accesate aveau conţinut pornografic. Acte 
sexuale în grup, simulări de viol, adolescenţi și toate felurile de 
violenţă și constrângere. Majoritatea femeilor și fetelor din 
clipuri păreau îngrozite, fie sincer, fie mimat și era clar că 
filmările erau destinate celor pe care îi excita spaima și durerea 
altora. 

Helen se ridică și-i făcu semn lui Hudson să arunce o privire, 
apoi se îndreptă spre ușă și ieși în tabără. În timp ce se uita la 
șirul de rulote și chipurile curioase ale spectatorilor, gândurile i 
se îndreptară încet-încet către ce descoperiseră. 

Morgan se ocupa cu extorcare, poate chiar șantaj, dar cu ce 
altceva aveau de-a face? Fusese acuzat de abuz și hărțuire 
sexuală, dar era mai mult decât violatorii tipici pe care-i mai 
întâlnise și înainte? La prima vedere, părea să fie un sadic 
sexual, interesat de dominare și tortură, dar cât de departe 
ajunsese cu fanteziile lui? Era scăpat de sub control în mod 


VP - 242 


periculos? Îi vâna pe cei care-i puseseră bețe în roate și se 
delecta cu agonia și chinul lor? 

Privind în noapte, Helen se întrebă unde era Morgan acum. 
Doar o mână de turiști hotărâți mai bântuiau pădurea, 
majoritatea lăsându-se convinși de avertismente și evitând 
zona, dar Helen tot nu se simţea în largul ei. Să fi plecat Morgan 
întâmplător în seara asta sau exista un motiv mai sinistru pentru 
absenţa lui? Scott și Campbell fuseseră eliminaţi, iar el nu mai 
suna cu regularitate și la alte numere, totuși rămânea faptul că 
nu era aici. Și nici arbaleta și un Jeep Cherokee cu care-l 
văzuseră martorii din tabără. Ceea ce o făcea pe Helen să se 
întrebe dacă n-ar fi fost posibil să lovească din nou în seara 
asta. 

Și, dacă da, cine avea să fie vizat? 


118. 


— Îmi pare rău, dar nu vreau să vorbesc despre el. Nu vreau 
să mai pronunt niciodată numele ăla. 

— Înţeleg, spuse Charlie, încercând cu blândeţe s-o calmeze, 
dar este esenţial să stăm de vorbă cu Caleb Morgan și orice ne 
poţi spune despre el... 

— Am mai făcut asta și înainte. De cinci, șase, șapte ori, 
răspunse Alice Walker furioasă. Și cu ce m-am ales? N-a fost 
ridicat. Habar n-aveţi pe unde e, nu? 

Tânăra plângea, tulburarea ei amestecându-se cu teama. 
Charlie ar fi vrut s-o liniștească, dar înainte să apuce, se auzi pe 
linie o voce masculină răgușită. 

— Sunt tatăl lui Alice. A zis tot ce are de zis, aţi necăjit-o 
destul. Nu vă mai bateţi capul să sunați din nou până nu faceţi 
naibii vreun progres. 

Charlie dădu să răspundă, dar bărbatul închisese, lăsând-o cu 
cuvintele în aer. Oftă prelung și zgomotos. După ce-i lăsase pe 
Helen și Hudson să continue percheziţia în tabăra nomazilor, se 
întorsese împreună cu alți câţiva la Southampton Central ca să-l 
investigheze mai departe pe Caleb Morgan - trecutul, relaţiile de 
familie, delictele anterioare. Însă nu avansaseră prea mult, 
pentru că femeile care-l acuzaseră fie erau cu totul ostile faţă de 


VP - 243 


poliţie, fie nu doreau să retrăiască experienţa. În realitate, 
ținând cont de eșecul raidului din tabără și lipsa oricăror 
informaţii concrete despre obiceiurile sau localizarea lui Morgan, 
nu aveau nimic nou. 

— Lucrezi târziu? 

Charlie tresări, luată prin surprindere, apoi se întoarse și o 
văzu pe inspectorul-șef Simmons. Era mirată, pentru că 
Simmons venea rareori în centrul de comandă, preferând să îi 
cheme pe ceilalți la ea. La început, se întrebase dacă asta 
însemna lipsă de interes, însă acum își dădea seama că era de 
fapt invers - Simmons era extrem de interesată de anchetele 
lor, dar avea încredere că echipa își face treaba. Era o diferenţă 
ca de la cer la pământ faţă de comandanții anteriori, iar Charlie 
se bucura de schimbare. 

— Încerc. Nu că am avansa prea repede. 

— N-aș zice chiar așa, o linişti Simmons. Acum știm unde e 
bârlogul lui Morgan. Poate că o să se întoarcă la un moment dat, 
și atunci o să-l așteptăm. Dacă nu se întoarce, o să publicăm 
mâine toate datele despre el. Și atunci o să-i fie mult mai greu 
să rămână ascuns. 

— Să sperăm. 

— N-am nicio îndoială. Așa că de ce nu te duci acasă, să-ți 
odihnești piciorul ăla? S-a făcut târziu. 

— Poate încă 20 de minute... 

— Du-te, detectiv-sergent Brooks. Pari obosită. 

Charlie încuviință zâmbind, dar i se strânse inima. Recursese 
la trusa de machiaj ca să pară mai puţin trasă la faţă, dar era 
evident că nu reușise. 

— Atunci poate că mă duc, cedă ea, dar nu făcu nicio mișcare 
să plece. 

— E totul în regulă? Pari cam epuizată în ultima vreme. 

Charlie se simțea stingherită deja. Nu i se mai întâmplase 
niciodată să audă un ofițer superior părând atât de îngrijorat de 
starea ei. 

— Da, sunt în regulă, răspunse ea, cât de vesel putea. 

Simmons încuviinţă, dar nu păru pe deplin convinsă. lar 
expresia ei caldă și preocupată cerea mai mult. 

— Trec printr-o perioadă mai grea cu partenerul meu... 

— Îmi pare rău. Dar cum știi, nu e ceva neobișnuit în meseria 
asta. 


VP - 244 


— O să fie bine, sunt sigură. Avem nevoie de puţin timp 
petrecut împreună, să stăm de vorbă, dar Jessie nu ne prea 
ajută. 

— Fetiţa ta? 

— Nu doarme. Coșmaruri. 

— Am înţeles. 

Avea un ton de cunoscător, ca și cum trecuse și ea prin așa 
ceva. 

— Am încercat să ne lămurim, să vedem ce le-ar putea 
provoca, dar... e un mister. Și credeţi-mă, ne-ar prinde bine o 
noapte de somn sănătos. 

— Aţi încercat să-i cântaţi? 

Charlie era așa de surprinsă de acest răspuns, că i se păru că 
n-a auzit bine. 

— Știu că pare o prostie, dar a mers de minune cu primul meu 
copil. 

— Așa... 

— A avut coșmaruri aproape o lună. Era cam în perioada când 
tocmai fusesem promovată inspector-șef și acasă situaţia era 
cam încordată. Eu eram înnebunită de stres, ca să fiu sinceră, și 
atunci cineva a sugerat un cântecel la culcare și, brusc, au 
încetat coșmarurile. 

Charlie era surprinsă, dar și interesată. 

— Și chiar poate fi așa de important să-i cânţi seara? 

— Sigur, dar nu e vorba neapărat de cât de important e 
pentru copil, ci cât de important e pentru mami. 

Charlie o fixă cu privirea, prinsă pe picior greșit. 

— Dar, oricum, te ţin de vorbă. Mă duc acasă și așa ar trebui 
să faci și tu. 

Și cu asta, Simmons ieși. Charlie o privi îndepărtându-se, încă 
încercând să înțeleagă sfatul. Simmons i-l dăduse cu 
generozitate, dar și cu fermitate, ca și cum ar fi știut cumva 
care e cauza nefericirii lui Charlie. Orice ajutor era bine-venit, și 
totuși cuvintele comandantei o nelinișteau. Bănuise tot timpul 
că problema era la Jessie, că o speria ceva, dar acum apăruse o 
altă posibilitate. Charlie fusese agitată, împovărată de vinovăţie, 
ba chiar paranoică după moartea lui Sanderson, o stare care 
afectase cu siguranţă starea de spirit de-acasă. Să fie posibil să 
fie chiar ea cauza? Ca Jessie să fi preluat anxietatea ei? 

Ea să fi fost problema de la bun început? 


VP - 245 


119. 


Helen aruncă o privire spre etajul șapte, spre lumina slabă 
care se strecura din spatele jaluzelelor. Charlie era încă sus, era 
convinsă - tocmai îi trimisese un e-mail cu progresele pe care le 
făcuseră - și era tentată să urce și să stea de vorbă cu ea, să 
vadă dacă era în regulă. Insă în seara asta Helen avea chef să 
se îndepărteze de Southampton Central, să-și acorde un pic de 
timp și spaţiu ca să se gândească, așa că întoarse spatele 
clădirii și se urcă pe motocicletă. 

Hudson se oferise să predea el mașina, așa că Helen profită 
de generozitatea lui, luă casca de pe motocicletă și și-o puse pe 
cap. Imediat, sunetele din jur deveniră îndepărtate, în timp ce 
viziunea asupra lumii se colora și îmblânzea. Ridică cricul, porni 
motorul și plecă în trombă din parcarea pentru motociclete, 
îndepărtându-se de scena frustrării ei. 

Morgan era pe undeva, dar le scăpa în continuare. Helen era 
convinsă că el e cheia - singura persoană care-i lega pe 
Campbell de Scott, singurul care avea un motiv să le facă rău, 
ca să nu mai vorbim de imaginaţia și depravarea să viseze 
această formă remarcabilă de tortură. Dar unde era? Morgan 
era originar din Macclesfield, dar nu părea să aibă cine știe ce 
legături cu părinţii, care stăteau tot acolo. Avusese puţin 
prieteni în zonă și niciunul dintre ei nu-i rămăsese alături după 
ce fusese demascat ca prădător sexual. Și viaţa lui sărăcăcioasă 
din tabăra nomazilor sugera că rămăsese fără opţiuni, trăind 
singur și în condiţii modeste, trăgând de ce bani mai avea ca să 
cumpere conserve expirate. Helen spera sincer să se întoarcă în 
tabără - McAndrew, Bentham și câţiva polițiști în uniformă 
rămăseseră acolo, ascunși într-o rulotă aflată în apropiere -, dar 
dacă nu se întorcea, dacă își dădea seama de prezenţa lor și 
fugea, ce se întâmpla? Un mandat de urmărire și un comunicat 
de presă ar putea fi de ajutor ca să-l scoată la lumină, dar dacă 
se ascundea, singura lor opţiune era să-i verifice mișcările 
anterioare cu ajutorul semnalului de telefon, ca să vadă dacă 
mai erau și alte locuri pe care-i plăcea să le frecventeze. Dar era 
o încercare fără mari speranţe, iar ea știa foarte bine. 


VP - 246 


Încă mai medita când observă ceva. Era din nou pe centură, 
pe traseul obișnuit către casă, și din nou îi apăru în oglinzi un 
motociclist solitar care se apropia. 

Reduse viteza și-l cercetă pe urmăritor, constatând mulțumită 
că era Hudson. Se minună de tupeul lui, fără să fie sigură dacă 
era cazul să fie sâcâită sau impresionată de urmărirea 
încăpăţânată sau de lipsa de rezerve. Oricum, n-avea să-l lase 
să facă totul cum voia el. 

Încetini și mai mult și-l lăsă să se apropie. Apoi acceleră 
brusc, îndepărtându-se în trombă de el. De data asta, Hudson 
reacționă, însă Helen avea deja un avans și accelera în 
continuare, îndepărtându-se de urmăritor. 

De-acum, era o cursă curată. Era târziu și șoseaua era liberă 
și ademenitoare. Motocicleta lui Hudson era mai puternică decât 
a ei, dar ea avea mai multă experienţă și știa toate denivelările 
de pe drum. Lua curbele în forță și înclinată, îndreptându-se din 
când în când ca să treacă în viteză pe lângă camioane care 
înaintau greoi, trecând în zbor pe lângă ele, ca și cum nici n-ar fi 
fost acolo. Dacă erau ceva patrule rutiere pe-acolo, o să 
trebuiască să dea niște explicaţii, dar în seara asta nu-i păsa, 
delectându-se cu viteza și fiorul urmăririi. 

Cursa devenise acum un joc de-a șoarecele și pisica. Hudson 
se apropia de ea, uneori ajungând la doar 5-6 metri, apoi Helen 
mărea din nou distanţa. El revenea în forță, moment în care 
Helen recurgea la diverse trucuri, încetinind și prefăcându-se că 
vrea să oprească, după care pornea din nou în trombă când 
Hudson reducea viteza. Continuară așa, bucurându-se de duel, 
jucându-se unul cu celălalt, doi motocicliști în elementul lor, 
deloc deranjaţi de cele câteva vehicule pe lângă care treceau ca 
vântul. 

Totuși, în cele din urmă Helen se hotărî să-l scutească de 
chin. Hudson făcuse față frumos, dar nu reușise s-o prindă din 
urmă. Generoasă, își îndreptă motocicleta către un refugiu, 
punând capăt urmăririi. Hudson trase lângă ea și își scoase 
casca zâmbind fericit, chiar copilărește. Helen se uită la el o 
clipă, apoi își ridică vizorul și privirile li se întâlniră. 

— Dacă e să facem așa ceva, o facem cum zic eu, îi zise ea 
hotărât. 

— Bine. 


VP - 247 


— Nu discutăm cu nimeni și când e momentul să ne oprim, ne 
oprim. 

— Înțeles. 

— Bine. Vino cu mine. 

Își lăsă vizorul și porni în viteză. Hudson făcu la fel, și plecară 
amândoi ca vântul în noapte, îndreptându-se direct către 
apartamentul ei. 


120. 


În clădirea dărăpănată domnea o liniște ca de mormânt. Fata 
care-i deschisese Emiliei era în mod evident surprinsă să aibă un 
musafir așa de devreme și vorbea practic monosilabic, 
răspunzând întrebărilor cu o remarcabilă lipsă de politeţe sau de 
interes. Era clar că nu era o persoană matinală. 

— E totul online. 

— Nu și informaţia pe care o vreau eu, o contrazise Emilia. 

— Dacă te interesează să faci un curs, zise fata tărăgănat, 
trebuie să te duci pe www... 

— De fapt, sunt ziarist. Mă cheamă Emilia Garanita - poate că 
mi-ai citit articolele despre ucigașul din New Forest. 

Asta o reduse la tăcere, iar Emilia era mulțumită. După ce 
epuizase azi-noapte târziu căutările online după Graham Ross, 
pornise la prima oră către școala lui de fotografie. Școală era 
poate o descriere pretențioasă pentru adunătura de mici 
ateliere unde el și colegii lui susțineau cursuri de fotografie, dar 
suna mai bine în broșuri. Se afla într-o fostă sală de sport care 
se mutase acum într-o zonă mai la modă și avea un spaţiu de 
expoziţii pentru fotografii locali sau opere de artă cu tematică 
legată de Hampshire. 

— Ce-mi trebuie de la tine, urmă ea dând din cap în direcţia 
adolescentei care acum părea puţin intimidată, este o simplă 
informaţie. Bărbatul ăsta - îi întinse o foaie de hârtie cu numele 
lui Tom Campbell - a participat vreodată la un curs susținut de 
Graham Ross? 

Fata ezită. 

— Nu sunt sigură că ar trebui. Adică, n-am decât cuvântul tău 
că ești cine zici că ești. 


VP - 248 


— Uite cartea mea de vizită, zise Emilia și i-o întinse. Și am și 
20 de lire pentru tine, dacă te mişti repede. 

Amănuntul păru decisiv pentru adolescentă; o seară întreagă 
de băut nu putea fi refuzată, mai ales pentru o treabă care nu-i 
lua decât câteva minute. Dispăru în grabă, lăsând-o pe Emilia să 
se întrebe cât de înțelept fusese să vină aici. Era cam la 
nimereală, dar când își storsese creierul să găsească posibile 
legături între Ross și victimele cunoscute ale ucigașului din New 
Forest, singura idee care-i venise fusese fotografia. Campbell 
era înnebunit după poze - iar ziarul publicase multe fotografii pe 
care i le făcuse iubitei lui și, chiar mai sinistru, câteva cadre pe 
care le luase chiar din New Forest. Știa din propria documentare 
că Tom Campbell făcuse cursuri de fotografie în zonă și, așezată 
la birou și privind diagrama Venn a legăturilor, conexiunea 
păruse potenţial viabilă. Totuși, acum avea îndoieli, temându-se 
dintr-odată că s-a luptat degeaba cu traficul de dimineață. 

Ca să-și calmeze neliniștea, intră în spaţiul de expoziţie. Era 
prea pustiu, încăperea tăcută fiind apăsată de o venerație 
discretă. Emilia trecu printre exponate, observând imaginile din 
jurul ei. 

Fotografiile păreau să aibă tematică legată de criminalistică, 
ceea ce probabil nu era surprinzător ţinând cont de profesia lui 
Ross. Expoziţia în sine se intitula „Crimă și pedeapsă” - din ce-și 
putu da seama Emilia, portretele aparțineau unor infractori 
condamnaţi, iar dedesubtul lor se aflau plăcuţe care ofereau un 
rezumat despre viaţa lor și pedeapsa primită. Citi câteva - nu 
păreau nici să-i critice, nici să-i condamne, lăsându-l pe privitor 
să își formeze propria opinie despre subiect. 

Merse mai departe pe lângă șirul de chipuri. Unii păreau 
escroci de-a dreptul, oameni pe care, ca să-i eviţi, treci strada. 
Alţii păreau mai vulnerabili, chiar triști, în special femeile, iar 
Emilia se trezi gravitând către acestea. Știa din propria copilărie 
cât de des abuzează și îi exploatează oamenii pe cei care se 
dovedesc mai slabi ca ei. 

Văzu o femeie africană care fusese condamnată pentru trafic 
de persoane, o adolescentă britanică închisă pentru atac în 
circumstanţe agravante, ba chiar și o pensionară trimisă la 
închisoare pentru mai multe capete de acuzare de fraudă. Unele 
erau amuzante, altele erau tragice - femei cu fețe îndurerate și 


VP - 249 


trauma vizibilă chiar în spatele ochilor. Merse mai departe, 
lăsându-se cufundată în povești și chipuri, până se opri brusc. 
Iniţial, fusese puţin nedumerită, apoi simţise un fior pe șira 
spinării. Pentru că o vedea privind-o direct în ochi Lauren Scott, 
arătând mai tânără și mai naivă, și totuși ciudat de sfidătoare. 


121. 


Helen îl privea, uitându-se cum îi treceau peste chip razele 
soarelui matinal. Stătea acolo de câteva minute bucurându-se 
de un scurt moment de liniște și reluând în minte noaptea 
petrecută împreună. Însă acum Hudson începea să se foiască 
simțind căldura soarelui, ceea ce însemna că Helen trebuia să 
înfrunte curând consecințele faptelor sale. 

În mod normal, ar fi luat-o la fugă dintr-o astfel de situaţie, 
însă astăzi se simţea bizar de confortabil. Conversaţia fusese 
minimală când ajunseseră în apartament, însă făcuseră 
dragoste relaxat și pasional, ajungând la apogeu abia spre 
dimineaţă. Helen adormise repede după aceea, cu braţul lui 
Joseph peste umerii ei, și se trezise puţin înainte de 8, simţindu- 
se ciudat de înviorată. 

Lăsase echipa să vină mai târziu, ca să compenseze eforturile 
din seara de dinainte, așa că dacă mai zăcea nu își neglija în 
niciun fel datoria, deși trecuse deja de 9. Știa că trebuia să se 
urnească într-o clipă, dar se simţi brusc hotărâtă să stoarcă și 
ultimul moment de plăcere din ceea ce fusese o întâlnire 
surprinzătoare, dar plăcută. 

Hudson se foi, mormăind ceva pe jumătate adormit, apoi se 
întoarse pe partea cealaltă, trăgând pătura peste el. Probabil că 
uitase unde era și-și imagina că e în patul lui, ceea ce sublinia 
cât de ciudat era să se afle aici. Apartamentul ăsta fusese 
dintotdeauna locul unde se retrăgea Helen în perioade grele - 
când se refăcea după ce fusese rănită, când avea nevoie să se 
ascundă de lume, de Crăciun, când sentimentul de izolare era 
cel mai acut - și era un loc unde stătea singură. 

Biroul ei de la Southampton Central rămăsese golaș în mod 
deliberat; tot ce exista din viaţa ei de până acum se afla aici. 
Cărţile pe care le citise în copilărie, cele câteva poze pe care le 


VP - 250 


mai avea cu Marianne, bijuteriile pe care i le adusese Grace 
Simmons când împlinise 18 ani, prima ei uniformă de poliţie, 
călcată și atârnată în șifonier. Încercaseră și alţii să pătrundă în 
acest sanctuar și fuseseră respinși, însă pe Joseph îl invitase și 
nu regreta. Când erau în pat, gradul, subordonarea, ba chiar și 
diferenţa dintre caracterele lor zburau pe fereastră, pentru că 
amândoi căutau emoție, afecțiune, confort și alinare. Și ce o 
frapa pe Helen acum, când îl privea pe partenerul ei, nu era cât 
de ciudat e să se afle aici, ci cât de firesc părea. 

Incă mai cugeta la această anomalie stranie, când telefonul ei 
începu să cânte. Rareori dormea fără să-și pună o alarmă - era 
obișnuită cu micul pasaj armonic -, însă azi o înjură. Însemna o 
revenire la viaţa reală, la anchetă, la anxietate, îngrijorări, 
teamă și moarte. O închise și se dădu jos din pat, pregătindu-se 
să intre în acţiune. 

Azi era o zi ca oricare alta și totuși părea diferită. Așa că se 
duse ușor spre duș și închină o rugăciune tăcută pentru fâșiuța 
de fericire de care avusese parte. Poate că până la urmă nu era 
o cauză pierdută. 


122. 


Jacquetta făcea tot ce putea să fie curajoasă, să-și domine 
durerea, însă nefericirea i se vedea cu ochiul liber. Era vizibilă în 
zeci de semne - cearcănele de sub ochi, unghiile roase din 
carne, degetele pătate de nicotină. Charlie venise la discuţie cu 
o inimă destul de grea - cazurile de agresiune sexuală erau 
întotdeauna grave și nu era sigură ce-aveau de câștigat din 
discuţie -, dar acum îi era de-a dreptul rușine de ea. Ce suferise 
femeia asta era îngrozitor și merita toată compasiunea, atenția 
și simpatia de care era în stare Charlie. Problemele ei erau nimic 
pe lângă cele ale Jacquettei. 

— La început, era foarte fermecător. Ba chiar te inspira. N-am 
mai cunoscut așa un profesor. 

Jacquetta refuzase iniţial solicitarea lui Charlie, când o sunase 
aseară. Insă azi-dimineaţă îi trimisese un mesaj de scuze, 
conștiința ei făcând-o în mod evident să se răzgândească, iar 
acum se aflau într-o cafenea din capul străzii unde stătea 


VP - 251 


Jacquetta. Nu voia să se îndepărteze de casă și, după ce auzise 
esenţialul din povestea ei, Charlie o putea înţelege foarte bine. 

— Câţi ani aveai când îţi preda? 

— Nouăsprezece. Dădeam din nou bacalaureatul și el m-a 
ajutat. Luasem un 5 la geografie prima dată, dar în anul acela 
anticipam un 10. 

— Ce avea diferit? 

— Era surprinzător, inteligent, amuzant. Era mai mult ca un 
prieten decât ca un profesor. Îi plăcea aceeași muzică, aceleași 
emisiuni ca și nouă. 

— Și când au început să devină neclare limitele dintre 
profesor și prieten? 

— Destul de devreme. Dar a devenit mai intens în trimestrul 
de vară. Dădea mesaje și telefoane. Nu doar mie, și celorlalte. 

— V-aţi întâlnit vreodată în afara colegiului? 

— Sigur. Când s-a făcut frumos afară, ne vedeam la cafenele, 
pe plajă, mergeam la plimbare. 

— Și tu îţi dădeai seama că interesul lui avea și o dimensiune 
sexuală? 

Jacquetta își cobori privirea, părând ușor rușinată. 

— Sigur. Dar îmi cam plăcea... 

— N-are de ce să-ţi fie rușine, Jacquetta. N-ai greșit cu nimic. 

— Probabil... probabil că mă simţeam flatată. Era mai mare, 
mai inteligent, mai sofisticat... 

Glasul i se pierdu, iar ea începu să-și roadă unghiile. 

— Și incidentul în sine? Ești în stare să-mi povestești? 

Se lăsă o tăcere îndelungată, urmată de un oftat greu și 
tremurat. 

— A fost vara trecută. Câţiva dintre noi ne-am dus la plajă la 
Tanners Lane. Era lună plină și aveam de gând să rămânem treji 
toată noaptea - versiunea noastră de petrecere thailandeză pe 
plajă, aș zice. A fost ideea lui - adică a lui Morgan -, dar toți am 
vrut. Examenele se terminaseră și voiam să ne relaxam... 

Charlie o privi cu atenţie pe Jacquetta. Fiecare cuvânt era 
dificil, pe măsură ce se întorcea la cauza traumei ei. 

— Caleb spunea povești, cânta la chitară, glumea. Părea 
foarte atent - la mine în mod special - și îmi aduc aminte că 
eram cât se poate de bucuroasă. Da, era băutură, erau și niște 
droguri, dar nu despre asta era vorba. Era locul, atmosfera, 


VP - 252 


soarele care ne cădea pe faţă. Era o eliberare, după atâtea luni 
de învățat. 

Pe chip îi trecu un zâmbet amar fugar. 

— Am rămas până la 3, 4, nu-mi mai aduc aminte, după care 
ne-am dus toţi la culcare. Aveam cortul meu și m-am culcat 
acolo. 

Se opri, iar respiraţia îi deveni superficială și mai rapidă pe 
măsură ce emoţiile ajungeau la suprafaţă. Dar continuă. 

— Imediat după aceea, era în cortul meu. Peste mine, 
sărutându-mă. l-am spus să plece, că nu vreau să se întâmple 
așa, dar nu m-a ascultat. Mi-a spus că știe el ce vreau, ceea ce 
nu era adevărat... 

Jacquetta tremura ușor, iar Charlie era tentată să întindă 
mâna, însă tânăra se retrăsese în ea, strângându-și braţele în 
jurul trupului. 

— Am încercat să-l dau jos, după aia am încercat să ţip, dar... 
mi-a pus pumnul în gură. Am crezut că o să vomit, dar l-a ţinut 
acolo. L-a ţinut acolo tot timpul... 

Işi coborâse privirea spre picioare, ca și cum tot nu i-ar fi venit 
să creadă că i s-a întâmplat ceva așa de îngrozitor. 

— După aia m-a sărutat pe cap și mi-a zis „noapte bună”. Ca 
și cum ce-ar fi făcut ar fi fost normal. A doua zi, parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. A fost prietenos, vorbăreţ, relaxat. Aproape că 
nu mai credeam nici eu, numai că-mi făcuse rău, că încă 
sângeram. 

— Și n-ai vorbit cu nimeni? Cu familia, cu prietenele? 

Jacquetta clătină din cap, părând afectată. 

— Voiam să spun cuiva... dar, cu cât am așteptat mai mult, cu 
atât a devenit mai greu. 

— Înţeleg. 

— Până la urmă, a ieșit în faţă o altă fată pe care o atacase. Și 
atunci am considerat că n-am de ales. Imi doresc să fi spus mai 
devreme, chiar îmi doresc. Dacă aș fi vorbit, poate că unele 
dintre celelalte fete... 

Pe față i se prelingeau lacrimi. Charlie se întinse și o luă de 
mână și, de data asta, Jacquetta se lăsă ţinută în braţe. Pe chipi 
se citeau o mulţime de emoţii - rușine, durere, anxietate, 
teamă, regret -, dar Charlie simţea una singură. Furie. Pentru că 
acum știa cu siguranţă că Morgan era tot ce se temeau ei că ar 


VP - 253 


fi. Nu era victima unei vânători de vrăjitoare, nu era un prădător 
sexual de oportunitate. 
Era unul experimentat, cu multă practică. 


„123 


Alexander Newton își făcea de lucru cu cuțţitașul pentru 
deschis scrisori, pe care-l răsucea în mâini. Ar fi arătat ca un 
personaj negativ tipic, cu lama care i se învârtea în mână, dacă 
n-ar fi fost faptul că transpira din greu. 

— Deci Caleb Morgan a fost lector aici din mai 2006 până în 
ianuarie 2010? întrebă Helen, ridicând privirea din carneţel la 
decanul facultății. 

— Așa este, spuse Newton prudent. Aveam un personal destul 
de numeros la vremea aceea, dar după ce a lovit austeritatea... 

— De-asta a plecat? Reduceri de personal? 

— În parte. 

— Și cealaltă parte? 

— Pot să vă întreb despre ce e vorba? 

Cuţitașul se oprise. Dacă era posibil, Newton părea și mai 
încordat decât înainte. Helen venise la facultatea de geografie 
de la universitatea Southampton ca să obţină informaţii despre 
trecutul lui Morgan și să cerceteze relaţia lui cu Scott și cu alți 
studenţi de care se ocupa, însă când ajunsese simţise că exista 
ceva mai important, ceva despre care nu se vorbea, ascuns 
superficial sub suprafaţa răspunsurilor deliberat lipsite de 
emoție ale lui Newton. 

— Presupun că sunteţi conștient că Morgan este căutat în 
vederea interogatoriului pentru trei capete de acuzare de 
hărțuire și agresiune sexuală. 

Newton încuviinţă încet. 

— Evident, lucrăm zi-lumină ca să-l reținem, însă încercăm și 
să schițăm un tablou mai complet al comportamentului lui de 
după 2000, să vedem dacă n-ar putea fi responsabil și de... alte 
infracțiuni. Așa că vă mai întreb o dată care a fost celălalt motiv 
- sau motive - pentru care v-aţi simţit obligaţi să-l lăsaţi pe 
Caleb Morgan să plece. 

— Cum v-am spus, a fost în principal din cauza reducerilor... 


VP - 254 


— Contractul a încetat în mijlocul anului universitar, domnule 
Newton. Nu faci așa ceva din motive financiare. 

Helen îl privea direct în ochi. Ar fi putut continua, dar își ţinu 
gura, lăsând tăcerea grea să-și facă efectul. Newton se foi pe 
scaun, apoi răspunse: 

— Uitaţi, cred că poate ar trebui să fie de față și avocatul 
nostru... 

— Categoric. Dar asta ar însemna că va trebui să oficializez și 
eu situaţia. Orice discuţie va avea loc la Southampton Central și 
trebuie să vă avertizez... 

— Bine, bine, replică Newton neliniștit, tulburat de 
perspectiva de a fi tratat ca un infractor de rând. 

— Deci spuneţi-mi, îi ceru Helen hotărât. 

Cuţitașul fu pus pe birou. Trecându-și mâna prin părul rărit, 
Newton răspunse în cele din urmă: 

— Am... am avut niște plângeri. Din partea unor studente. 
Nimic prea serios, aș zice, adăugă el repezit, dar suficient ca să 
fie îngrijorător. 

— Ce fel de plângeri? 

— Flirt, sugestii nepotrivite, depășirea limitelor. 

— A atacat pe cineva? 

— Doamne, Dumnezeule, nu... dar au existat niște contacte 
fizice nedorite, ceea ce a provocat supărări. 

— Câţi ani aveau studentele? 

— Vreo 18-19... 

— Și ce aţi făcut? 

Newton nu răspunse. 

— Ei? 

— Am discutat cu el, evident. l-am dat un avertisment verbal. 
Dar n-a părut să aibă niciun efect. Au mai apărut câteva 
plângeri, așa că ne-am simţit constrânși să luăm și alte măsuri. 

— Însemnând ce? 

— l-am întrerupt contractul. 

— A negat că s-ar fi purtat așa? 

— Nu tocmai, spuse Newton evaziv. 

— Dar aţi discutat cu el despre aceste noi plângeri? 

lar acum Newton își îndepărtă privirea, fixând-o din nou 
asupra cuțitașului. 

— Nu aţi discutat, nu-i așa? urmă Helen uluită. L-aţi lăsat să 
plece pur și simplu. 


VP - 255 


— Uitaţi, era foarte limpede că discuţia n-avea niciun rost. Nu- 
| interesa să asculte ce aveam de zis... 

— Așa că aţi eliminat problema. Dacă nu vorbim, trece. 

Newton nu încercă să nege. 

— După aceea s-a dus la Bornemouth. Aţi discutat vreodată 
cu ei despre îngrijorările dumneavoastră? 

— Am vrut... dar consiliul a considerat că nu ar fi înţelept. 

— Atunci să vă fie rușine. 

Helen se ridică de pe scaun, clătinând din cap fără să-i vină să 
creadă. 

— Să vă fie rușine că aţi lăsat universitatea să pună 
preocuparea pentru propria reputaţie înaintea bunăstării 
studenților. 

— Am făcut ce-am putut... 

— Prostii. Aţi făcut ce-a fost mai ușor. 

Helen știa că depășește limita, dar i se urcase sângele la cap. 

— Deci uitaţi ce-o să se întâmple acum. O să-mi spuneți tot - 
și vreau să zic tot - ce știți în legătură cu Caleb Morgan. Relaţii 
cu prieteni, colegi, adrese anterioare, lista cu toți studenții lui și, 
cel mai important, detalii despre toate plângerile depuse 
împotriva lui. Ne-ar putea ajuta să evităm o grămadă de durere 
în viitor, dar n-o să vă scutească nici pe dumneavoastră, nici pe 
superiorii dumneavoastră. N-am terminat cu povestea asta. 

Newton dădu să răspundă - poate să ceară indulgență -, însă 
Helen deja se îndepărta. leși pe ușă și parcurse grăbită 
coridorul, dornică să ajungă la secţie și să pună la curent și 
restul echipei. Însă în timp ce mergea pe lemnul lustruit al 
pardoselii, începu să-i vibreze telefonul. Văzu că e McAndrew și 
răspunse repede, salutând-o bine dispusă. Totuși, de data asta 
subalterna ei nu-i răspunse la fel, spunând simplu: 

— L-am găsit. 


124. 


Charlie mergea în viteză, strângând mobilul în mână. Trebuise 
să parcheze destul de departe de cafeneaua pe care o alesese 
Jacquetta, ceea ce-i oferea timp să se gândească. La ce pătimise 
tânăra, la ce le spunea lor descrierea chinului prin care trecuse 


VP - 256 


fata și la Caleb Morgan, dar și despre propria ei situaţie. Se simţi 
dintr-odată foarte proastă - cât de minuscule păreau prin 
comparație problemele ei, cât de slabă era ea lângă tânăra care 
se străduia din rasputeri să-și refacă viaţa. 

Charlie suferise, era drept. Dar toți suferiseră - Helen, Ellie, de 
fapt toți membrii echipei care lucraseră cu Joanne. Și măcar ei 
aveau prieteni, rude care să-i susţină, spre deosebire de mama 
Joannei, Nicola, care trebuise să îndure chinul de una singură. 
Charlie încercase să facă faţă durerii și anxietăţii cât putuse ea 
de bine, dar ce reușise? Să-l îndepărteze pe iubitul ei minunat și 
s-o tulbure pe fata ei. Ce drept avea să fie atât de îngăduitoare 
cu ea, când alţii sufereau cu adevărat? 

Se opri lângă mașină și-și masă piciorul care o durea, apoi 
porni telefonul. Deschise repede WhatsApp și se duse pe 
numele lui Steve. Acesta era canalul lor de comunicare privat 
pentru mesaje fără rost de afecțiune, dar rămăsese nefolosit în 
ultima vreme, ceea ce o întrista pe Charlie. Relaţia lor relaxată 
și firească fusese dintotdeauna temelia fericirii ei. Așa că acum 
nu șovăi și începu să scrie rapid și concentrat. 

„Scuze că sunt așa o ţicnită. Te iubesc foarte mult și vreau să 
fim fericiţi”. 

Nu era mare lucru, dar era un început. lar Charlie știa că n-o 
să fie în stare de mult mai mult, cel puţin nu pe termen scurt. 
Experiența o învățase că de multe ori cele mai importante 
lucruri în viață sunt cel mai greu de spus. 


125. 


— Nu sunt foarte sigur ce insinuezi, Emilia. 

Tonul lui Ross era egal, dar puţin tăios. Erau retrași într-un 
separeu de la Carluccio, locul pe care-l alesese deliberat Emilia 
pentru discuţie - suficient de populat ca să fie în siguranţă, nu 
suficient de aglomerat ca să fie auziţi. 

— Nu insinuez nimic. Spun doar că am fost surprinsă să aflu 
că Lauren Scott a fost prezentată în expoziţia ta. 

— Nu e expoziţia mea. 

— E a școlii tale. 


VP - 257 


— Au participat zeci de fotografi. Ei au selectat subiecţii, 
oameni care aveau cazier penal sau... 

— Dar tu ai ales ce imagini să fie expuse, nu? 

— Sigur, dar tot nu văd de ce artrebui să fie o problemă. 

Ross începea să devină agitat. Probabil presupusese că 
mesajul ei, în care-l invita aici, era un preludiu la o conversaţie 
intimă. Dacă așa era, suferise o dezamăgire amarnică, pentru că 
Emilia îşi începuse interogatoriul aproape imediat ce 
terminaseră cu politețurile. 

— E o problemă pentru că n-ai fost cinstit cu mine. N-ai 
pomenit că știai cine era Lauren Scott. 

— Ce te face să crezi că știam? 

— Pentru că expoziţia e deschisă de peste o lună. Probabil că 
ai dat peste ea cu câteva săptămâni înainte să... 

— Înainte să... ce? 

— Înainte să moară, ripostă Emilia sfidătoare. 

Ross clătină furios din cap. 

— Era o imagine printre alte o sută. Nici măcar nu i-am reţinut 
numele când am organizat expoziția. Abia în ultimele zile am 
făcut legătura. 

— Și Tom Campbell? 

— Ce-i cu el? Nu-mi spune că e și el în expoziţie. 

Ross încerca să fie mușcător, dar dincolo de ostilitatea lui se 
citea acum și stinghereală. 

— Nu mi-ai spus că-l cunoșteai și pe el. 

— Nu-l cunosc. 

— S-a înscris la cursul tău acum patru luni. A făcut 12 ședințe. 

— Nu, nu cu mine. 

— A fost acolo în fiecare vineri după-amiază, timp de aproape 
trei luni. 

— Am o listă întreagă de colaboratori și rareori predau și eu. 
N-am timp. 

— Păstrezi arhive cu cine ce cursuri predă? 

— Nu oficial, e în principal un job cu banii în mână. Ei îmi spun 
cui au predat și sunt plătiţi pentru ce-au făcut. Am încredere în 
ei. 

— Deci n-avem cum să știm sigur cine a predat cursurile la 
care a fost Campbell? 

— Dacă mă uit în notițe, pot să-ţi spun. 

— Dar nu e decât cuvântul tău. 


VP - 258 


— Pentru numele lui Dumnezeu, Emilia, ce-i asta? 

În cele din urmă, supărarea lui ieșise la suprafaţă. Se uita 
direct la ea, cu flăcări în priviri. Un chelner aflat în trecere se 
întoarse spre ei, alarmat de tonul brusc ridicat, însă Ross nu 
păru să bage de seamă. 

— Încerc doar să înţeleg legătura ta cu... 

— Nu există nicio legătură. 

— Deci e doar o coincidenţă? 

— Da. 

— Păi, îmi pare rău, dar nu cred în așa ceva. 

Îl privi în ochi, refuzând să se lase intimidată de furia lui 
vizibilă. 

— Atunci consideră încheiată discuţia asta. 

Ross se ridică și clătină nervos din cap. 

— E în regulă, ripostă ea nonșalant. Am tot ce-mi trebuie. 

Ross făcuse un pas către ușă, însă acum ezită, dându-și 
seama de ceva cumplit. 

— Doar nu... înregistrezi, nu? 

Aruncă o privire spre telefonul ei. Emilia se întinse după el, 
dar se mișcă prea încet, iar Ross ajunse primul la el. Îl deschise, 
cercetă furios cu privirea aplicaţiile, după care constată că n- 
avea motive să se sperie și-l aruncă la loc pe masă. Emilia îl lăsă 
să cadă fără să se uite, hotărâtă să pară indiferentă. Tulburat și 
neliniștit de calmul ei studiat, Ross aruncă o privire spre geanta 
Emiliei, apoi alungă ideea și cobori privirea spre masă. Cercetă 
suprafața, după care înţelese brusc și se lăsă pe vine ca să se 
uite sub masă. De data asta, Emilia i-o luă înainte, smulgând 
micul reportofon și punându-l în buzunarul hainei. 

— În locul tău, n-aş face-o... 

Ross făcuse un pas către ea, însă avertismentul blând al 
Emiliei îl făcu să încremenească. 

— E multă lume în jur... 

Ross părea că stă să sară totuși la ea, atât de furios era, însă 
în ultima clipă se răzgândi. Se întoarse și plecă în grabă din 
restaurant, fără să arunce nicio privire în urmă. 

Emilia îl lăsă să plece, după care îi făcu semn chelnerului să-i 
aducă nota. Încerca din răsputeri să pară calmă și adunată, însă 
inima îi bubuia în piept. Discuţia nu mersese chiar cum se 
așteptase, însă scăpase nevătămată și avea material util cu 
care putea merge mai departe. Nu o mărturisire, nici măcar o 


VP - 259 


recunoaștere că le cunoștea personal pe victime. Dar limbajul 
corporal încordat și faptul că nu reușise să-i demonteze 
afirmaţiile erau grăitoare. Nu-l prinsese încă, însă era sigură că îl 
pusese pe fugă pe principalul ei suspect. 


126. 


Helen se uita la cadavru, abia venindu-i să creadă ce vedea. 

Un bărbat care-și plimba câinele sunase îngrozit pe la 9:30 
dimineaţa și la scurt timp polițiștii în uniformă descoperiseră 
cadavrul pe jumătate despuiat și brutalizat al lui Caleb Morgan. 
Ca și în cazul celorlalţi, era spânzurat de creanga unui stejar 
viguros, într-o poieniţă aflată la nord-est de New Forest. Helen 
fusese convinsă că Morgan e ucigașul lor, cheia care avea să 
rezolve acest caz năucitor. În realitate, era victima numărul trei. 

Helen era o persoană stoică din fire, neavând niciodată vreo 
îndoială că munca meticuloasă de detectiv va rezolva problema, 
însă până și ea simţea un fior de panică în dimineaţa asta. Se 
alesese praful de toate teoriile ei, de toate ideile ei 
preconcepute despre motivele acestui măcel, acest prădător 
sexual sadic primind exact același tratament ca Lauren Scott și 
Tom Campbell. N-avea nicio noimă. Nimic din ce se petrecea n- 
avea nicio noimă. 

— l-au găsit jeepul la vreun kilometru jumate, ascuns în 
frunziș. 

Venise și Hudson lângă ea, însă Helen nici nu se obosise să se 
întoarcă, stând cu ochii lipiti de Morgan. 

— Atunci mai bine mă duci la el. 

Vegetaţia deasă arunca o umbră generoasă peste Jeepul 
Cherokee ruginit, care părea singuratic și părăsit. Helen și 
Hudson se apropiară de el în tăcere, după ce abia dacă 
scoseseră un cuvânt pe drum. În alte condiţii, ar fi făcut referiri 
prudente la noaptea petrecută împreună, testându-și unul altuia 
reacţiile, dar azi nici nu se punea problema. Uciderea 
neașteptată a lui Morgan suspendase orice altceva. 

Helen își puse mănușile și încercă ușa șoferului. Era descuiată 
și, chiar mai ciudat, cheile erau în contact. Să fi fost ceva 
deliberat? Să le fi lăsat Morgan acolo pentru cazul că avea 


VP - 260 


nevoie s-o șteargă în grabă? Sau exista alt motiv pentru această 
scăpare? Helen se sprijini de mașină și observă o bâtă de 
baseball pe scaunul pasagerului. Se întrebă dacă acolo stătea 
tot timpul. Sau Morgan venise aici așteptându-se la violenţă? 

Işi trecu mâna peste țesătura moale a husei scaunului și se 
uită în spate, dar nu era nimic interesant acolo, așa că-și 
îndreptă din nou atenţia asupra bordului. Acum găsi ceva care 
merita atenţie - o mică pată de sânge pe marginea volanului. 
Pipăi ușor marginea petei cu degetul mic. Se întindea ușor, ceea 
ce însemna că era încă proaspăt. 

Cu mintea gonind nebunește, se uită la bord, la parbriz, apoi 
la geamul șoferului. Și acolo se vedeau semne ale unei lupte. Pe 
partea de jos a geamului erau dâre lungi - urme subțiri, 
translucide, foarte asemănătoare cu urmele unor degete care 
păreau să fi încercat să se agaţe de ceva. Și mai interesant, mai 
exista o pată mică de sânge în punctul dintre ușă și geam. De 
data asta, erau și câteva fire de păr castaniu-închis, care 
semănau cu culoarea lui Morgan. Dintr-odată, Helen avu 
imaginea celor petrecute. Morgan fusese atacat în mașină, 
probabil chiar când se pregătea să plece de pe loc. 

— E vreun camping prin apropiere? 

— Cel mai apropiat e Alder's Edge. Cam la 800 de metri. 

Helen încuviință și cobori pe partea șoferului, apoi înconjură 
mașina și se duse în spate. Deschise portbagajul și constată că 
e gol. Dacă Morgan venise cu echipament de camping, acesta 
se afla acum în altă parte. 

Porniră în pas vioi prin pădure și în zece minute ajunseră la 
camping. Ellie McAndrew le-o luase înainte și-i făcu semn lui 
Helen către un cort mic, instalat ceva mai departe de celelalte, 
lângă lizieră. 

— Proprietarul spune că erau întinse doar patru corturi 
aseară. Toţi ceilalţi proprietari sunt prezenți. 

Helen se duse repede spre cort. Se aplecă, îl deschise și... nu 
găsi nimic înăuntru. Cortul era gol, cu excepţia unui felinar lipsit 
de viaţă care ședea drept în mijloc. 

— Băânuiesc că-i plăcea să călătorească fără multe bagaje... 

Hudson era lângă umărul ei, părând nedumerit. Insă Helen 
începea deja să înțeleagă. Deși Morgan fusese ucis în același 
mod ca Scott și Campbell, felul în care fusese răpit era diferit. 
Aparent, nu avusese nicio intenţie să doarmă în cort - n-avea 


VP - 261 


nici așternuturi, nici mâncare, nici haine de schimb - și oricum, 
cât de probabil ar fi fost așa ceva, când avea o ascunzătoare 
sigură în tabăra nomazilor? Nu, venise înarmat cu o bâtă de 
baseball și un felinar, care probabil că luminase o vreme cortul, 
după care se stinsese. Asta, și faptul că mașina 4x4 era ascunsă 
cu măiestrie îi sugerau lui Helen că Morgan nu venise să 
campeze aici. Venise să întindă o cursă. 

Ceea ce ridica o întrebare interesantă. Să fi fost posibil ca 
Morgan să se aștepte să fie atacat? 


127. 


— Crezi că-l cunoștea pe atacator? 

Intrebarea inspectorului-șef Simmons era bună. Exact la asta 
se gândise și Helen pe drumul de întoarcere la Southampton 
Central. 

— Probabil că e o posibilitate. Era un om încolţit - fără fonduri, 
cu mandate de arestare pe numele lui, practic fără prieteni - și 
totuși principala lui grijă era să-l prindă în capcană pe ucigașul 
nostru. Mai mult, pare să fi știut că individul era pe punctul să 
lovească din nou. 

— Și atunci să fie posibil să fi lucrat împreună? Și complicele 
să se fi întors împotriva lui? Ar putea explica de ce erau 
împreună în mașină. 

— Poate, admise Helen, dar din ce înțelegem de la nomazi, n- 
a avut niciodată musafiri și, în plus, nu există nicio dovadă a 
unor apeluri telefonice regulate către cineva. In plus, pare mult 
mai probabil să fi fost atacat din spatele mașinii. 

— Deci ucigașul îl aștepta. 

— Așa pare. Cred că Morgan întindea o capcană, dar omul 
nostru a fost cu un pas înainte și a pus el la cale ambuscada. 

— Dar asta ar însemna că Morgan știa că făptașul o să atace 
la campingul Alder's Edge. Cum ar fi putut să știe, dacă nu era 
în cârdășie cu individul? 

— Nu neapărat. Ar putea însemna doar că Morgan știa că 
ucigașul o să vină după el. Că a simţit că era urmărit, poate 
chiar pândit. 


VP - 262 


— Dar Morgan se ascundea deja de săptămâni întregi. Cum 
putea să-l găsească făptașul nostru? 

— A mai și ieșit în ultimele câteva săptămâni. Ca să se 
întâlnească de două ori cu Campbell, odată cu Scott... Dacă 
omul nostru îi urmărea pe ei, atunci e foarte posibil să-l fi zărit 
pe Morgan și să-l fi urmărit până acasă. 

— Și crezi că Morgan a sesizat ceva, și-a dat seama că e 
amenințat? 

— Păi, e clar că era vigilent. A tăiat articole din multe ziare 
despre uciderea lui Tom Campbell și Lauren Scott. 

— Și crezi că l-au pus în gardă? Deși abia dacă-i mai văzuse 
de când plecase de la Universitatea Southampton? 

— Așa pare. 

— Dar de ce? De ce să-i atace cineva acum? 

— Nu știu, răspunse Helen cu sinceritate. 

Pentru prima dată de când reîncepuseră să lucreze împreună, 
Simmons se arăta puţin demoralizată. Nu păreau mai aproape 
de a-l prinde pe făptaș decât fuseseră la începutul acestui caz 
năucitor. Helen știa că trebuia să spună - să facă - ceva ca să 
meargă mai departe. 

— Răspunsul se află în trecut, sunt convinsă. Ceva... încă nu 
știm ce... îi leagă pe toţi trei. Ceva ce Morgan a crezut că e în 
stare să exploateze când a ajuns într-o situaţie disperată. 
Singura noastră variantă e să săpăm mai adânc, să ne 
întoarcem în perioada aia și să ne dăm seama ce-l motivează pe 
individul ăsta. Dacă reușim, sunt ferm convinsă că o să ne 
găsim omul. 

Părea mai convinsă decât era în realitate, dar avu efect, 
pentru că pe chipul lui Simmons reveni zâmbetul ei obișnuit. 

— lar eu am toată încrederea în tine, răspunse ea cu 
generozitate. 

Helen plecă în scurt timp. O luă pe coridor înspre centrul de 
comandă, impulsionată să ia încă o dată la mână dovezile, să 
scoată de undeva o pistă, dar chiar când voia să apese pe 
butonul de acces, auzi pe cineva strigând-o. Se întoarse și fu 
surprinsă să dea peste sergentul de la recepție, Jerry Taylor, 
venind spre ea. 

— Scuze de deranj, detectiv-inspector. Dar aveţi un musafir. 


VP - 263 


128. 


— Îmi pare rău, Emilia, pur și simplu nu mă convingi. 

Pentru prima dată de când aveau de-a face una cu cealaltă, 
ziarista părea agitată, reacţionând supărată la refuzul lui Helen. 

— Nu știu cum poţi să stai acolo și să spui așa ceva, protestă 
ea. Cu toţii am căutat legături între Tom Campbell și Lauren 
Scott și eu vi le dau pe tavă. Graham Ross îi cunoștea pe 
amândoi. 

— Crezi tu că-i cunoștea pe amândoi. 

— Sunt sigură că a intrat în legătură cu ei acolo și ceva legat 
de ei, de poveștile lor, l-a împins să... 

— N-ai cum să dovedești. Și, în plus, s-ar putea să spună 
adevărul. Chiar există și coincidenţe. 

— De ce ești așa de sigură că nu are legătură? 

— Nu sunt. Și dacă poţi să-mi aduci dovezi concrete că e 
implicat, atunci fii sigură că o să luăm măsuri. Insă Ross nu mi s- 
a părut niciodată o persoană violentă. Ciudată, da, dar nu 
violentă. In plus, e dreptaci. 

— Asta nu înseamnă nimic. 

Sigur că însemna, dar Helen nu insistă, trecând direct la 
esențial. 

— Și, pe deasupra, ce motiv ar avea? 

— Și-a pierdut controlul, declară Emilia fără ezitare. 

— Scuze, Emilia, o să trebuiască să explici mai la obiect de- 
atât. 

— Și-a petrecut prea mult timp în preajma cadavrelor. 

— Ca tine și ca mine. Dar asta nu înseamnă că suntem 
ucigași. 

— Dar la el e altceva. Profesia lui... arta lui... implică o obsesie 
pentru cadavre, micile detalii ale traumei, tortura intensă a 
morților. Cred că și-a pierdut orice sentiment faţă de ele ca 
fiinţe umane, pentru el sunt doar niște subiecte care trebuie 
înregistrate cu dragoste, trebuie să devină obsesie, trebuie 
păstrate pentru... pentru plăcerea lui personală, poate pentru 
posteritate. 

— Și știi toate astea pentru că...? 

— Pentru că am fost la el acasă. 

— Emilia, replică Helen, sincer șocată. 


VP - 264 


— l-am văzut tainiţța cu imagini. E ca un muzeu al morții, o 
mărturie a chemării lui. Pentru el, nu-i vorba despre povestea 
omenească, despre tragedia personală, ci despre frumusețea 
operei lui. Crima a devenit formă de artă, chiar motivul 
existenței. 

— Tot ce spui ar putea fi adevărat, dar asta nu înseamnă că e 
un ucigaș. Poate că e doar un arhivist pasiv al nenorocirii 
oamenilor... 

— Dar gândește-te la regie, insistă Emilia pătimaș. Gândeşte- 
te cum sunt găsite cadavrele astea. Nu sunt... uciși și apoi 
aruncaţi. Sunt expuși cu foarte mare grijă, ba chiar cu măiestrie. 
Sunt o declaraţie, ceva legat de frumusețe, asta trebuie să 
însemne ceva. 

De data asta Helen nu răspunse. Evident că Emilia avea 
dreptate. Dar tot nu însemna că explicaţiile ei erau corecte. 

— Nu pot să neg, recunoscu Helen prudentă. Dar nu văd 
motivul. Ross ar fi putut obține ce sugerezi tu și prin metode 
mult mai simple, fără să urmărească oameni prin pădure. Nu pot 
să-l văd având îndemânarea, forța sau chiar curajul să comită 
crimele astea. În plus, cred că motivul iniţial al crimelor e 
undeva în trecut, cu mult înainte să se mute Ross în 
Hampshire... 

— Nu înţelegi esențialul... 

— Nu, Emilia, tu nu înţelegi esențialul. Tu ești ziaristă, nu 
poliţist. Îţi mulțumesc pentru informaţiile pe care mi le-ai dat, 
dar trebuie să mă lași să mă ocup eu mai departe. Tu vezi-ți de 
treaba ta, Emilia. Și eu o să-mi văd de-a mea. 

Ziarista plecă repede după aceea, tot bodogănind. Helen se 
îndreptă spre centrul de comandă, însă cuvintele Emiliei i se tot 
învârteau prin minte. Helen era convinsă că n-avea dreptate în 
legătură cu Ross, dar ce spusese despre regia crimelor era 
corect, trebuie să însemne ceva. 

Întrebarea era ce anume. 


129. 


Fotografiile erau întinse în faţa lor, un caleidoscop de veselie 
tinerească și comportament necuviincios. Restul echipei se 


VP - 265 


ocupa de informaţiile de bază despre uciderea lui Caleb Morgan 
- urmărind deplasările mașinii în zilele de dinaintea morţii -, însă 
Helen îi luase pe Charlie și pe Joseph Hudson la ea în birou, 
pentru o discuţie privată. 

Helen îi spusese lui McAndrew să nu-i deranjeze decât dacă 
apărea ceva foarte important. Voia să se concentreze numai 
asupra victimelor - Lauren Scott, Tom Campbell și Caleb 
Morgan, ale căror chipuri lipsite de griji îi priveau de pe birou. 
Pasiunea lui Campbell pentru fotografie le oferise o mulțime de 
imagini ale perioadei tumultuoase petrecute de cei trei 
împreună și acum se uitau la ele, căutând indicii, sugestii, orice 
care să-i ajute să-și facă o imagine mai clară asupra legăturii 
dintre ei. 

— Deci pe baza pozelor ăstora pornim de la premisa că Scott 
și Campbell făceau parte din cercul lui Morgan? întrebă Charlie. 

— E logic, spuse Hudson. Știm că-i plăcea să aibă o turmă de 
studenţi mai tineri pe lângă el, să fie în centrul atenţiei, să fie 
cel cu iniţiativa... 

— Campbell era mai mare decât Scott, dar Morgan era mai 
mare ca el, continuă Helen ideea. În ochii lui Campbell, Morgan 
era probabil un personaj fascinant, charismatic, un rebel. 

— S-ar putea să fi fost și Scott afectată. Poate că Morgan /a ea 
s-a dat, sugeră Charlie. Cred că el punea în mișcare petrecerile 
alea la lumina lunii, le organiza ca să vâneze victime. Știm că lui 
Lauren Scott nu-i plăcea să meargă cu cortul. Poate că exista un 
motiv pentru care avea o aversiune. 

— Posibil, dar uită-te la date, interveni Hudson. Scott apare la 
câteva dintre petreceri. Și pare destul de fericită. De ce să se 
mai fi dus dacă fusese atacată? 

— Și de ce să-i răspundă la telefon acum? adăugă Helen. De 
ce să-i dea bani? 

— Poate că miza pe rușinea ei? Știm că era disperat după 
bani și n-avea unde să se mai ducă. Poate că a ameninţat că 
dezvăluie că a fost violată. N-avea nimic de pierdut, pentru că 
era deja căutat de poliţie. Putea s-o facă și online, fără să-și 
dezvăluie identitatea, dacă voia să rămână... 

— Posibil, dar nu există nicio dovadă că a fost atacată. ȘI, în 
plus, Morgan a încercat să-l contacteze și pe Campbell. Nu-l văd 
dându-i lui Morgan nimic dacă i-ar fi agresat iubita, așa cum 
sugerezi tu. 


VP - 266 


— Poate că a asistat totuși la ceva, propuse Charlie în 
continuare. 

— Asta pare mai probabil, zise Hudson, luminându-se brusc. 
Poate că au fost amândoi martori la ceva. Sau complici într-un 
fel. Asta ar explica încercarea lui Morgan de a scoate bani de la 
ei. Dacă aveau legătură cu ceva ilegal sau imoral pe care-l 
putea folosi ca să-i umilească, să le pună în pericol slujbele, 
relațiile... 

Ideea păru să le surâdă tuturor. Cei trei își îndreptară din nou 
atenţia către poze, căutând, căutând, căutând. Privirea lui Helen 
trecu peste feţele lui Caleb Morgan, Tom Campbell, Julia Winter, 
Aaron Stater și mulţi alţii, prinsă de scena sălbatică, hedonistă. 

— Julia..., șopti ea. 

Charlie ridică privirea. 

— Ce-i cu ea? 

— Era prietenă bună cu Scott. De fapt, stăteau în aceeași 
casă. Și totuși, abia dacă apare în pozele astea... 

Charlie și Hudson frunzăriră fotografiile și își dădură seama că 
avea dreptate. Erau nenumărate cadre cu Campbell, Morgan, 
Scott și mulţi alţii, inclusiv Stater, însă doar câteva cu Julie 
Winter cea fermecătoare și frumoasă. Helen întinse mâna și luă 
cinci poze, pe care le întinse una lângă alta. În ele, Julia părea 
fericită, ameţită și la fel de lipsită de griji ca toţi ceilalţi. Cu 
siguranţă în imagini nu era nimic care să sugereze că ar fi fost 
ceva în neregulă. 

— Datele. 

Charlie și Hudson se uitară la datele imprimate în colțul din 
dreapta jos al celor cinci fotografii. 

— E aceeași, șopti Charlie. Toate pozele astea sunt făcute în 
aceeași zi. 

— Exact, confirmă Helen. M-a surprins, pentru că pare să 
poarte alte haine, dar de fapt e din cauză că și-a scos hanoracul 
în vreo două dintre ele. 

— Și la început avea părul strâns. Poate că s-a relaxat și l-a 
desfăcut în cursul serii, adăugă Hudson. 

— 13 aprilie 2009, zise Helen, citind data cu voce tare. Poate 
că data e importantă... 

Hudson scria deja ceva la calculator. 

— 2009, primăvară, lună plină - mormăi el, așteptând 
rezultatele căutării - a fost pe 13 aprilie. 


VP - 267 


Se întoarse către Helen, părând serios, și totuși entuziasmat. 

— Julia nu mai apare la nicio petrecere de după asta, însă 
ceilalți, da, zise Helen, gândind cu voce tare. 

— Și știm că Julia a încercat să se sinucidă la vreo două luni 
după aceea, după ce picase examenele de sfârșit de an. Taică- 
su a zis că din cauza presiunii școlare, dar... 

— Dar poate că a fost din cauză că a agresat-o Morgan. 

Cuvintele lui Hudson plutiră în aer, părând să fie dintr-odată 
logice. 

— Dacă ar fi aflat taică-su, ar fi avut un motiv serios să se 
răzbune pe Morgan, de fapt pe toţi trei. Inchipuiţi-vă cum s-a 
simţit când a aflat că fetiţa lui a fost victima acestui agresor 
sexual... 

— Poate că a hotărât să se ocupe de unul singur. Poate că 
până la urmă... 

Helen ridică privirea spre colegii ei și conchise: 

— ... vânătorul a devenit vânat. 


130. 


„Baldur var en av de mest älskade av alla gudar. Odins son, 
gutistjânstemannen och den välvilliga trollkarisgudinnan Frigg, 
Baldur var en generös...” 

Limba rosti cuvintele, delectându-se cu cadenţa lor familiară. 
Oliver Winter locuia pe coasta de sud de aproape 25 de ani, dar 
nu-și pierduse niciodată accentul, nici atașamentul faţă de limba 
maternă. De multe ori, când era cu fiica lui, îi citea în suedeză, 
bucurându-se să-i povestească vechi mituri și să-i vorbească 
într-o limbă pe care n-o înțelegeau decât ei doi. 

Știa că asistentele îl considerau un ciudat. Bănuia că unele 
dintre ele cred că-i nebun, așa cum stă și-i citește și vorbește la 
nesfârșit unei tinere care pare încremenită, care nu are nicio 
reacţie la vorbăria lui nemăsurată. Dar e/ știa că îl aude, că 
asculta ce-i spune, și ăsta era singurul lucru care conta. N-avea 
importanţă că starea ei de sănătate se înrăutăţea, că lupta într- 
un război pierdut împotriva răspândirii pneumoniei. Era acolo, 
cu el, agățându-se de fiecare cuvânt al lui. 


VP - 268 


Totuși, azi atmosfera idilică și intimă nu avea să rămână 
netulburată, pentru că tocmai când dădea pagina se auzi tare 
soneria mobilului. Imediat se întoarseră mai multe capete către 
el, asistentele fiind supărate de neglijenţa lui, care nu redusese 
la tăcere soneria. 

— Scuze, scuze, mormăi el, punând cartea pe pat și 
îndreptându-se grăbit către ușă. 

leși și se uită la identitatea interlocutorului. Era un număr din 
străinătate, pe care nu-l recunoștea, și ezită o clipă înainte să 
răspundă. 

— Alo? 

— Oliver, sunt Alice. 

Îi stătu inima în loc. 

— Oliver, mă auzi? 

— Da, răspunse el fără entuziasm. 

— Am tot încercat să dau de tine. Ai primit mesajele mele? 

— Da, recunoscu el. 

— Și atunci de ce n-ai luat legătura cu mine? 

— Pentru că nu mai e nimic de spus. 

Era tentat să închidă chiar în clipa aia, dar ceva îl făcea să 
ezite - poate vreo rămășiță de politețe sau poate că era doar 
dorința să se mai bucure încă un pic de furia și neliniștea fostei 
soţii. 

— N-ai niciun drept să mă izolezi așa. 

— Am toate drepturile din lume. 

— E și fata mea... 

— Nu, Alice, a fost fata ta. Acum e a mea. 

— Orice s-ar fi întâmplat în trecut, e trup din trupul meu. 

— Ce comod pentru tine să-ţi aduci aminte acum! Nu părea să 
conteze când ai părăsit-o... 

— Te rog, Oliver, nu fi așa... 

Oliver zâmbi auzind durerea din vocea ei, mulțumit că 
poate face rău. 

— ȘI, oricum, ţi-am mai zis că e prea bolnavă ca să primească 
vizite. Mai ales oameni pe care abia dacă-i cunoaște. 

— De-asta trebuie s-o văd. Dacă e și cel mai mic risc să... 

— Are aici toți oamenii de care are nevoie. 

— N-o să mă milogesc, Oliver. 

— Mă bucur să aud. Păstrează-ţi energia, întoarce-te la noua 
ta viaţă. Soţul tău, copilul tău. Apropo, ce mai fac? 


Ap 


ncă îi 


A 


VP - 269 


— Le e dor de mine. 

În tonul ei se simţea ceva plănuit, ceea ce-l alarmă brusc. 

— Ce vrei să spui? 

— Sunt aici, în Anglia. De fapt, în clipa asta sunt în faţa casei 
tale. Mai ţii cheia de rezervă sub ghiveciul de flori? 

— Pleacă de-acolo, șopti Oliver, înfuriat pe loc. Nu te apropia 
de mine, de noi... 

— Scuze, Oliver, prea târziu. Sunt aici, cu o scrisoare din 
partea avocaţilor mei, și nu mă întorc în Suedia până nu obţin ce 
vreau. 

Tăcu o clipă, bucurându-se de avantajul câștigat, după care 
încheie: 

— Vreau să-mi văd fata. 


131. 


Era un bărbat, un violator și agresor sexual pe nume Caleb 
Morgan. Nici chiar tâmpiţii ei de colegi n-avuseseră probleme să 
smulgă informaţia asta de la polițiști, care păreau dornici să-și 
trâmbiţeze realizarea și să se laude că au descoperit o persoană 
căutată de multă vreme. 

După discuţia nesatisfăcătoare cu Helen Grace, Emilia se 
întorsese la birou într-o dispoziţie neagră și descoperise că iar 
apăruseră informaţii noi în lipsa ei. În New Forest fusese găsit un 
al treilea cadavru. Blestemându-se și pe ea, și viața, Emilia se 
resemnase cu ideea că de data asta prima pagină o s-o scrie 
colegii ei și se hotărâse să se dedice misiunii mult mai 
importante de identificare a făptașului. 

Grace îi făcuse praf ideea că Graham Ross ar putea fi 
vinovatul, iar faptul că nu luase în seamă teoria o deconcertase 
pe Emilia, dar încă nu era dispusă să renunțe. Așa că se hotărî 
să încerce orice-i trecea prin minte ca să găsească o legătură 
între Ross și a treia victimă, Caleb Morgan. Insă până acum nu 
găsise nimic. O sunase pe fata de la școala de fotografie, 
verificase de câte două sau trei ori numele care apăreau în 
expoziția „Crimă și pedeapsă” și căutase online toate 
combinaţiile imaginabile ca să descopere vreo legătură între 
fotograful criminalist din Scoţia și lectorul/agresorul sexual din 


VP - 270 


Macclesfield, dar nu se alesese cu nimic. Să fie posibil oare s-o fi 
trădat instinctele? Să fi greșit de la bun început? 

Dacă așa era, însemna că își dăduse cu stângul în dreptul, și 
încă în stil mare. Ross fusese înclinat să-i dezvăluie informaţii 
interne despre investigaţie, poate în speranța unei colaborări 
fructuoase mai încolo. Dar își distrusese orice șansă cu 
acuzaţiile ei aparent nefondate. 

Gândul la colecţia lui sinistră o împinse înapoi la 
documentarea ei. Nu mai era mare lucru de salvat după 
dezastrul din ultimele 24 de ore, însă ceea ce recunoscuse 
Helen Grace era că regia crimelor era importantă. Și Emilia era 
convinsă de asta și, sesizând că Grace nu știa cum să explice 
acest lucru, își reluă vânătoarea după răspunsuri. Dacă putea 
face lumină asupra acestor crime neobișnuit de teatrale, tot ar fi 
ceva - ceva care i-ar fi dat un avantaj faţă de colegii ei, ca să nu 
mai vorbim despre Grace însăși. 

Primele ei căutări fură  neinteresante, cuvintele-cheie 
aducându-i spânzurări oribile în stilul ISIS. Îndepărtându-se de 
atrocitățile legate de terorism și armată, se duse înapoi în timp, 
căutând semnificaţii în modul în care se produsese decesul și 
caracterul public al acestuia. Această căutare o duse în lumea 
torturii medievale, a unor vremuri când pedeapsa pentru crimă 
era aplicată cu mai multă „imaginaţie”. Însă tot nu găsi nimic 
care să se potrivească exact, ceea ce o făcu să se întrebe dacă 
nu cumva nu exista niciun precedent, dacă nu cumva ucigașul 
era doar un pervers. 

Frustrată și furioasă, era pe punctul să renunţe, când dădu pe 
neașteptate peste o imagine care o făcu să încremenească. 
Accesă linkul plină de speranţă, dar fără așteptări prea mari - 
era pe un site care analiza credințele și ritualurile vikingilor -, 
dar îi captă întreaga atenţie. Era o imagine plină de cruzime și 
tulburătoare, dar îi făcu inima să bată mai tare. 

Era o copie la indigo a fotografiilor făcute de Ross la locul 
crimei. 


VP - 271 


132. 


— „Oliver Winter ni s-a alăturat în 1991, venind de la filiala din 
Stockholm, unde a lucrat la biroul de conformitate”. 

Helen citea de pe site-ul oficial de la Bahcon. 

— „Acum conduce Departamentul de conformitate din Marea 
Britanie, activitatea sa acoperind toate aspectele de inginerie în 
întreaga noastră rețea de...” 

— Spune ceva despre familie? o întrerupse Charlie. 

— Zice doar că locuiește în zonă. 

— O să verific la Arhivele Naţionale, spuse Hudson, scriind 
rapid pe tastatură. Dacă a divorțat aici, trebuie să existe o 
înregistrare. 

Helen își îndreptă privirea spre fotografia oficială pe de site-ul 
companiei. Winter părea hotărât și mulţumit, departe de 
persoana măcinată de griji cu care se întâlnise la spital. 

— Uite. În 1993 a fost depusă o cerere de divorț, care a fost 
aprobată la scurt timp după aceea. Deci Winter și soţia lui, Alice, 
au venit aici la începutul anilor 1990. Julia trebuie să fi fost deja 
născută. 

— Probabil că avea un an, răspunse Charlie, răsfoind printre 
notițe. 

— Poate că aveau deja probleme în căsnicie sau poate că lui 
Alice nu i-a plăcut să stea într-o ţară străină...? 

— S-ar putea să se fi simţit foarte izolată, adăugă Helen. Dacă 
stătea acasă cu copilul. Ce spune pagina ei de Facebook? 

Hudson se ocupa deja, având pe monitor o fotografie 
minunată cu Alice, soțul ei și fiica lor adolescentă. 

— Stă la Stockholm cu soţul ei Peter și fiica Lili. Spune că a 
stat acolo toată viața. 

— A blocat amintirile, ca și cum nici n-ar fi stat aici. Deci 
mutarea în Anglia și căsătoria au fost o greșeală... 

— Dar când se întoarce, copilul rămâne aici, adăugă Charlie. 

Helen se uită la colegii ei. Era descoperirea cea mai 
interesantă de până acum. Oare Alice Winter renunţase de 
bunăvoie la copil? Sau fusese obligată? Era dorinţa ei să-și 
șteargă trecutul, din cauza vinovăţiei, rușinii sau din alte 
motive? 


VP - 272 


— Probabil că era ciudat pe-atunci, o mamă care să aleagă să 
nu stea cu copilul... 

— Așa ar fi și acum, deși nu ţi-ar zice nimeni în față, comentă 
Charlie melancolică. Hai să vedem ce are el de zis. 

Charlie intră pe pagina de Facebook a lui Oliver Winter. 
Imediat, pe tot ecranul apăru o fotografie de profil - un 
instantaneu frumos cu Julia pe la 15 sau 16 ani, râzând pe plajă. 

— Era un copil drăguţ, spuse Helen, cu o urmă de tristeţe în 
glas. 

— Și e clar că el o iubea. 

Era adevărat. Winter avea postări sporadice, dar toate aveau 
o temă comună. Erau o trecere în revistă a realizărilor și a 
calităţilor Juliei: primul loc la un concurs de povestiri, succesul la 
violoncel din clasa a V-a victoriile la concursuri de înot, 
strădaniile de a strânge bani pentru Cancer Research. 

— Nu scrie niciodată despre el, nu? observă Helen. 

— Nu, numai despre ea... 

— Ce spune în perioada când a încercat ea să se sinucidă? 

Charlie răsfoi postările, dar găsi o pauză bruscă în cronologie. 

— Foarte puţine, răspunse ea, uitându-se la detalii. Scrie la 
începutul facultăţii. Uitaţi, o poză cu ei doi la înscriere. 

Işi bucurară ochii cu imaginea unui tată fericit și mândru de 
fiica lui. 

— Apoi, nimic timp de... aproape un an. După aceea, 
pomenește accidentul - a folosit aceeași exprimare când ne-am 
văzut cu el - și scrie actualizări despre progresele ei. 

Charlie se uită la postări. Iniţial șocate și sobre, postările 
deveneau treptat mai optimiste, Winter vorbind entuziasmat 
despre progrese, chiar și despre capacitatea ei de a comunica, 
ulterior devenind din nou mai pesimiste, când starea ei se 
deteriorase brusc. 

— E destul de ofticat, mormăi Charlie, aproape ca pentru sine, 
în timp ce citea cele mai recente postări. 

— Pe cine? întrebă Helen. 

— Pe toată lumea. Iniţial dă doar informaţii - pneumonia 
contractată în spital -, dar apoi începe să se lege de oricine și de 
toată lumea. Doctori, asistente, viață, Dumnezeu, bineînţeles și 
fosta lui soţie. 

— „Sper să se bucure de noua ei viaţă curva aia fără suflet”, 
spuse Hudson, citind peste umărul ei. Asta-i un detaliu frumos... 


VP - 273 


— Totuși, nicio referire la Campbell, Scott sau Morgan. 

— Nu prea pare probabil. Fie n-are nicio legătură cu ei, deci 
sunt irelevanţi, fie și-a pus în cap să le facă rău, dar s-a hotărât 
să nu-i avertizeze dinainte. 

— Oricum ar fi, trebuie să stăm de vorbă cu el, spuse Helen 
ridicându-se. Voi rămâneţi aici și aflaţi tot ce puteţi despre cum 
și când a încercat Julia să se sinucidă. Eu mă duc să-l caut pe 
Winter. 

Helen își luă cheile și dădu să plece. Însă chiar atunci îi vibră 
telefonul. Îl scoase din buzunar și descoperi uimită că primise un 
mesaj de la Emilia Garanita. Era scurt și elegant: „Crimele sunt 
sacrificii vikinge. Vezi Uppsala”. 

Surprinsă, Helen se întoarse la birou. intoarse laptopul spre 
ea, căută pe Google „Uppsala sacrificiu” și pe ecran apăru 
imediat o colecţie de imagini. Apăsă pe prima dintre ele, dornică 
să vadă ce voise să spună Emilia cu mesajul ei criptic. In același 
moment, Hudson și Charlie se adunară în jurul ei, intrigaţi și 
nedumeriţi de întoarcerea ei bruscă. 

Preţ de o clipă, timpul păru să se oprească în loc. Schița în 
creion de pe monitor prezenta un bărbat pe jumătate dezbrăcat, 
spânzurat de picioare într-un copac. În jurul său se aflau câţiva 
oameni, dintre care unii păreau să fi fost implicaţi în execuție, 
alţii privind doar balta de sânge care se aduna pe pământ sub 
el. 

— Se numește „Sacrificiul de sânge”, mormăi Helen, citind în 
viteză textul. Era forma supremă de izbăvire pentru cei care 
păcătuiseră. 

Helen citi mai departe, devorând detaliile. 

— Un negustor ambulant a asistat în persoană la un astfel de 
sacrificiu la Uppsala. Unde-i asta? 

Hudson afișă Google Maps. 

— Centrul Suediei, la nord de Stockholm. Dar e la doar câţiva 
kilometri de Haga... 

— Unde s-a născut Winter, adăugă Charlie, preluând ideea lui 
Hudson. 

— Atunci este probabil să fi știut și el despre miturile astea. 
Să fi aflat poate de ele în copilărie? 

lar acum, în timp ce rostea cuvintele, lui Helen îi veni altă 
idee. Scrise rapid ceva, apoi accesă o altă imagine, mărind-o ca 
s-o poată vedea și Charlie și Hudson. Era fotografia unui coif 


VP - 274 


viking, păstrat impecabil într-un muzeu din Stockholm, iar 
vederea ei îi reduse din nou la tăcere. Coiful nu avea coarne, ca 
în cărţile cu benzi desenate de demult, era doar o cască 
metalică netedă, cu un element de protecție pentru obraji și nas 
și cu două găuri enorme și fantomatice pentru ochi. 


133. 


Helen năvăli pe ușă și străbătu în grabă holul. Fără să ia în 
seamă privirea cercetătoare a recepţionerei spitalului, se 
îndreptă către lifturi. Mai fusese în secţia de terapie intensivă și 
știa exact unde are de mers. 

In mai puţin de un minut, pășea pe linoleumul cenușiu tern 
din faţa intrării în secţie. Lumea se uita la ea când trecea, 
intrigată de graba ei, însă ea nu lua în seamă pe nimeni. Când 
se apropia de ușile duble, o femeie mai în vârstă ieși și le ținu 
deschise pentru Helen, zâmbindu-i cu compasiune. li răspunse și 
dispăru înăuntru. 

In secție nu erau decât câteva paturi. Vizitele erau 
reglementate strict, ţinând cont de starea gravă a pacienţilor, 
însă orele de vizită erau mai generoase, probabil din cauza 
riscului ca situaţia să se deterioreze brusc. Oliver Winter se 
aflase la patul fiicei lui când veniseră prima dată, dar, spre 
surprinderea lui Helen, azi nu se vedea pe nicăieri. Julia era 
singură, inconștientă în patul ei, singura companie fiind 
aparatele care ţiuiau constant în timp ce o ţineau în viață. 

— Tocmai a plecat. 

Helen se întoarse și văzu o tânără asistentă apropiindu-se de 
ea. 

— Sunteţi rudă? Dacă da, trebuie să vă rog să semnaţi... 

— Detectiv-inspector Helen Grace, poliția din Hampshire, îi 
spuse asistentei, scoțând legitimaţia. 

— Ah, am înţeles... 

— Trebuie să stau de vorbă cu domnul Winter. Știţi dacă se 
întoarce? 

— În mod normal, nu pleacă niciodată în timpul orelor de 
vizită de peste zi, răspunse asistenta, zâmbind din nou. Mă rog, 
cel puţin nu până îl dăm noi afară. Nu știu sigur ce s-a întâmplat 


VP - 275 


azi. Acum era aici, acum nu mai era. Una dintre celelalte 
asistente a zis că a primit un telefon, că trebuia să se întoarcă 
urgent acasă, dar urma să-i telefonăm noi dacă era... 

— Deci n-a spus dacă se întoarce? o întrerupse Helen cu 
blândețe. 

— Îmi pare rău, nu din câte știu eu, răspunse tânăra 
asistentă, ridicând din umeri în chip de scuză, după care aruncă 
o privire peste umăr. Oricum, ar trebui să mă întorc la treabă. 

Helen o lăsă să plece, frustrată de absenţa lui Winter, dar 
intrigată de ce-i spusese asistenta. Cum reușea Winter să 
împace atenţia acordată fiicei lui cu programul de muncă? Făcea 
parte din management, dar părea să petreacă zile întregi, poate 
chiar toată săptămâna, la spital. Oare avea concediu pentru 
situaţii speciale de familie? își dăduse demisia? Și mai 
important, oare tânăra asistentă făcuse, fără să știe, lumină în 
privinţa cronologiei comiterii crimelor? 

Helen era tot mai convinsă că Oliver Winter se afla la originea 
acestor crime, poate chiar le și comisese. Știa bine zona, pentru 
că stătea aici de 25 de ani, și era inginer specializat, probabil 
capabil să proiecteze și să construiască armele artizanale. Dacă 
teoria lor era corectă, avea și un motiv serios să vrea să le facă 
rău celor trei victime. Dacă aveau dreptate, dacă Winter era 
făptașul, atunci și ieșirile lui nocturne deveneau logice. 
Presupuseseră că ucigașul alesese adăpostul întunericului ca să- 
i faciliteze atacurile sau pentru că avea un serviciu care-i ocupa 
orele de peste zi. Dar poate că exista un motiv foarte simplu 
pentru care crimele aveau loc noaptea. 

Pentru că dragostea îl ţinea aici în cursul zilei. 


134. 


Se plimba în sus și-n jos, trăgând cu sete din ţigară. Alice 
Winter știuse că o să vină și momentul ăsta - că va trebui să-l 
înfrunte direct -, dar reîntâlnirea iminentă cu fostul ei soț îi 
provoca greață și o făcea să se simtă încordată. 

Mariajul lor durase puţin și fusese o greșeală. Avea doar 20 de 
ani, abia dacă ieșise din copilărie, când îl cunoscuse pe Oliver 
într-un bar din Stockholm. Era o fată de la ţară, orbită în așa 


VP - 276 


măsură de încrederea lui în sine, de sofisticarea și farmecul lui, 
încât se lăsase luată de valul poveștii lor de dragoste furtunoase 
și se măritase cu el la șase luni din ziua în care se cunoscuseră. 

Cât stătuseră în Suedia, lucrurile merseseră bine. Oliver avea 
așteptări mari și putea să-și piardă cumpătul pe neașteptate, 
dar erau destul de fericiți. După aceea, ea a rămas însărcinată 
și, destul de repede după aceea, în timp ce încă se lupta cu 
depresia postnatală, se mutaseră în Anglia. Fără discuţii, fără 
ezitări, urmaseră ambiția profesională a lui Oliver, iar ea se 
trezise brusc în Southampton, cu un bebeluș. Abia dacă reușea 
să vadă pe cineva în cursul zilei, iar Oliver avea toane și era 
monosilabic seara, pentru că noul post se dovedise mai stresant 
decât se așteptase. Alice nu vorbea engleză și, în epoca pre 
Facebook, era lesne să pierzi legătura cu familia și prietenii de- 
acasă. În realitate, fusese nefericită chiar din ziua când 
aterizaseră în Anglia. 

Iniţial, Oliver fusese șocat când îi spusese că vrea să plece 
acasă, dar reacţionase cu hotărârea lui caracteristică. l-a spus 
că poate să plece dacă vrea, dar el rămâne în Anglia cu Julia. 
Atunci fusese rândul ei să fie lovită în moalele capului - Oliver 
era de-a dreptul obiectiv și precis în distrugerea căsniciei lor -, 
dar în realitate era în parte ușurată. Nu-și propusese niciodată 
să devină mamă așa de tânără - se simţea prinsă în capcană, 
neajutorată, o ratată. Și deși i se frângea inima când Julia ridica 
spre ea privirea plină de iubire, despărţirea lor îi apărea ca o 
ocazie neașteptată: ocazia s-o ia de la început. Sigur, când a 
venit vremea, a șovăit, încercând să negocieze cu Oliver o 
soluţie de compromis, dar el rămăsese de neclintit. Avea să 
obţină custodia completă a iubitei lui fiice, iar Alice avea să-și 
obțină libertatea. Așa încât se întorsese rușinată la familie și 
trăise de-atunci cu un sentiment de vinovăție. 

— Pleacă naibii de lângă casa mea. 

Fu smulsă din amintiri de vocea fostului ei soţ. Își aruncă 
ţigara în rigolă și se întoarse să-l înfrunte. 

— Crede-mă, nu-mi doresc să fiu aici, Oliver. Dar nu mi-ai dat 
de ales. 

— Tâmpenii. 

— Ti-am trimis nenumărate mesaje, să te întreb ce face Julia, 
unde e tratată, dar nu mi-ai răspuns niciodată. 

— Aveam o înţelegere, Alice. Credeam că ai înțeles termenii. 


VP - 277 


Alice îl privi fix. Era mai bătrân, mai slab, însă cumva și mai 
dur. Avusese dintotdeauna o sclipire, dar acum dispăruse, 
înlocuită de ceva mult mai tulburător. Nu fusese niciodată 
violent propriu-zis în cursul căsniciei lor, deși se mai dezlănţuise 
uneori, însă acum părea mai impresionant decât își amintea ea. 

— Lucrurile se schimbă, Oliver, răspunse ea curajos, refuzând 
să se lase intimidată. Am făcut greșeli, o grămadă de greșeli, 
dar acum sunt mai bătrână, mai matură. Și dacă Julia, fiica 
noastră, nu mai are mult de trăit, atunci vreau s-o văd. 

— Ca să te împaci cu ea? ripostă el sarcastic. 

— Ca să-i spun că o iubesc, da. 

Simţea cum o podidesc lacrimile, dar le alungă, refuzând să-i 
ofere satisfacția asta. 

— Păi, îmi pare rău, n-o să vezi așa ceva. 

— Am o scrisoare de la avocatul meu - un avocat britanic -, 
care solicită serviciilor sociale din Hampshire să autorizeze 
accesul de urgenţă. 

Îi întinse scrisoarea. 

— Acum, poţi să o contești, dar o să pierzi. lar în acest caz, S- 
ar putea să decidă să revizuiască aranjamentele privind 
custodia. 

Însă Oliver nu făcu decât să clatine din cap, rupând în două 
scrisoarea, după care se îndreptă spre ușă. 

— N-o s-o vezi. 

— Ba da, o s-o văd, îl contrazise ea, ridicând tonul. 

— Nu câtă vreme mai respir. 

— Am venit din Suedia ca să-mi văd fiica, protestă Alice și-l 
prinse de braţ când încerca să treacă pe lângă ea. Și nu plec 
acasă până n-o văd. Așa că stai și vorbește cu mine. O să 
purtăm discuţia asta, Oliver... 

De-acum practic ţipa și, pentru prima dată, fostul ei soț păru 
să ezite. Se uită în jur, zărind vizavi un cuplu de vecini care îi 
priveau fără nicio jenă. 

— înăuntru, se răsti el. 

O prinse de braț și o împinse în casă, după care trânti ușa în 
urma lor. 


VP - 278 


135. 


— N-avem cum să vă permitem accesul. 

Consultantul stătea drept în faţa ei, tăindu-i calea. 

— Este în stare stabilă, dar ăsta-i cel mai bun lucru pe care-l 
putem spune despre ea. Suferă deja de câteva săptămâni de o 
pneumonie acută - plămânii sunt distruși, sistemul imunitar e 
compromis. 

— Dar tatăl ei o vizitează în fiecare zi. 

— În condiţii monitorizate strict și... 

— Chiar și așa, e acolo în fiecare zi și vorbește cu ea. Și se 
jură că Julia e în stare să înțeleagă și chiar să reacționeze. 

— Este adevărat că doctorita Ellis a avut ceva succes în 
comunicarea cu ea... 

— Exact. 

— Dar asta se întâmpla când Julia era într-o formă mai bună. 

— Și opinia dumneavoastră este că dacă vorbesc eu cu ea îi 
pun în pericol direct viața? 

Baines nu răspunse imediat. 

— Păi nu, nu pot spune cu certitudine așa ceva. Dar încercați 
să înţelegeți că organismul ei practic cedează. O ţinem în viaţă 
în speranţa că o să vedem vreo îmbunătăţire, dar, sincer, ar fi o 
minune. În realitate, urmărim un declin controlat. 

— Ceea ce înseamnă că este și mai important să stau de 
vorbă cu ea. Cred că a fost victima unei infracţiuni foarte grave 
acum aproape zece ani, o infracţiune la care probabil că ea a 
rămas singurul martor. 

— Îmi pare rău, nu pot permite, insistă Baines, clătinând din 
cap. Stresul presupus de interogatoriul unui poliţist, de retrăirea 
unei traume din trecut... în fine, habar n-am ce efect ar putea 
avea asupra ei. Și cum tatăl ei nu este acum aici... 

— Încă un motiv pentru care trebuie să discut cu ea acum. 

Consultantul tăcu, înțelegând în sfârșit implicaţiile cuvintelor 
lui Helen. Habar n-avea de ce crimă ar fi putut fi acuzat Oliver 
Winter, dar imaginaţia lui o luase razna. Helen observă 
broboanele de sudoare care-i apăruseră pe frunte. 

— Uite, o să fiu cât de concisă se poate, urmă Helen. Și o să 
fac toate eforturile posibile să evit s-o tulbur. Dar trebuie să 
vorbesc cu ea. 


VP - 279 


Helen se uita direct la Baines și, în cele din urmă, după o 
luptă îndelungată, începu să vadă o urmă de înţelegere în 
privirea lui. 

— Așa că te rog s-o chemi acum pe doctoriţa Ellis. Fă ce ai de 
făcut. Dar trebuie să rezolvăm acum. 


136. 


— Cum funcţionează? 

Helen se retrăsese în Secţia de terapie intensivă împreună cu 
doctorita Louise Ellis. Toţi vizitatorii fuseseră evacuaţi din 
încăpere și erau singure cu Julia, care era destul de departe ca 
să nu le poată auzi. Tânăra, cu numeroase tuburi prinse de 
braţe, avea acum și niște electrozi fixaţi pe frunte și tâmple. 

— E un sistem care a fost testat în State pentru victimele 
accidentelor rutiere soldate cu răni grave la cap. Era vorba 
despre oameni aflați în stare vegetativă permanentă - nu aveau 
niciun fel de reacţie, iar spitalele luau în considerare închiderea 
sistemelor de susţinere a vieţii, însă testele au dovedit că mulţi 
dintre ei încă puteau să audă ce li se spunea. Mai mult de-atât, 
puteau înțelege și reacționa. 

— Dar cum înţelegeţi ce spun? Cum pot răspunde în termeni 
pe care să-i putem înțelege? 

— Nu pot. Sau cel puţin nu pot formula propoziţii, însă pot 
răspunde cu un simplu „da” sau „nu”. Practic, se activează 
diferite părți ale creierului, în funcţie de tipul subiectului la care 
ne gândim. De exemplu, dacă ne gândim să facem ceva activ - 
alergare, dans -, se activează zone frontale ale creierului mare. 
Dacă ne gândim la ceva vizual, cum ar fi un apus frumos, atunci 
se activează cortexul din zonele posterioare ale creierului. 

— Deci pui o întrebare și, dacă ea vrea să răspundă „da” se 
gândește la alergare, iar dacă vrea să răspundă „nu”, își 
imaginează un apus? întrebă Helen, prinzând ideea. 

Doctorița Ellis încuviinţă, arătând spre un monitor cu rezoluţie 
mare aflat lângă patul Juliei. 

— Ecranul se luminează indiferent care parte a creierului se 
activează. Nu e precis, dar e destul de eficient. În trecut, a 
purtat conversații destul de îndelungate cu tatăl ei. În ultima 


VP - 280 


vreme, traficul a fost cu sens unic, desigur, a vorbit el, ceea ce 
nu cred că a fost neapărat o idee bună. Când starea se 
degradează, ai nevoie de tot ajutorul și încurajările posibile, dar 
poate fi foarte stresant să fii bombardat cu informaţii asupra 
cărora nu ai niciun control. 

Helen aruncă o privire spre tânăra femeie, care arăta foarte 
liniștită pe patul ei de spital. Părea o cruzime s-o tulburi, însă nu 
avea de ales, așa că se întoarse din nou către doctoriţa Ellis și 
spuse: 

— Sunt gata. 

Helen se așeză lângă Julia, cocoțată pe marginea patului. 
Doctoriţa Ellis rămăsese în picioare de cealaltă parte a patului, 
tăcută și discretă. Helen își drese vocea și începu: 

— Bună, Julia. Mă cheamă Helen Grace. Sunt polițistă și mă 
aflu aici ca să te ajut. 

Helen se uită la doctoriţa Ellis, care-i făcu semn din cap să 
continue. 

— Dacă nu vrei să vorbeşti cu mine, te înţeleg. Transmite un 
„nu” și te las în pace. Dar știu că ai suferit și acum, și în trecut, 
și cred că s-ar putea să ai să-mi spui multe, dacă ești în stare. 

Monitorul, o umbră fantomatică a creierului Juliei, rămase fără 
viață, însă Helen insistă. 

— Anchetez acum niște crime foarte grave. Au fost uciși trei 
oameni, oameni pe care tu îi cunoșteai. Tom Campbell. Lauren 
Scott. Caleb Morgan. Sunt sigură că e surprinzător, ba chiar 
tulburător, să auzi din nou numele astea, dar aș vrea să-ți pun 
câteva întrebări despre ei. Dacă ești de acord. 

Tot nimic. Îngrijorată, Helen se uită din nou agitată la 
doctorița Ellis și văzu că aceasta dădea din cap cu înţeles spre 
monitor. Își îndreptă privirea spre ecran și văzu zona frontală a 
creierului Juliei luminându-se scurt, înainte să redevină cenușie. 
Era ciudat cât de frumos arăta - sclipirea plină de viață a 
verdelui înaintea întoarcerii la monocromie. 

— Mulţumesc, Julia. Acum, știm că oamenii ăștia au fost 
prietenii tăi, că ai stat o vreme cu Lauren. Dar cred că s-ar putea 
să-ţi fi făcut un rău... 

Helen ezită o clipă, apoi continuă: 

— Cu vreo două luni înainte de accidentul tău de pe pod, aţi 
fost toți la o petrecere. O petrecere pe lună plină în New Forest. 
Credem că a fost pusă la cale de Caleb Morgan și că el avea un 


VP - 281 


anumit scop în cap. Julia, vreau să te întreb dacă Morgan te-a 
atacat în noaptea aceea. 

Urmă o pauză foarte, foarte lungă, apoi partea frontală a 
creierului se lumină din nou. Helen simţi un val de emoții - 
entuziasm pentru că în sfârșit făceau progrese, temperat de o 
tristeţe profundă pentru Julia. Nu era decât o copilă când 
avusese loc atacul. 

— Te-a violat? 

Încă un răspuns afirmativ. Helen simţi cum se aprinde de 
furie, dar o înăbuși. 

— Lauren și Tom au asistat la atac. 

De data asta, reacţia fu în zona posterioară a creierului. Helen 
șovăi, prinsă o clipă pe picior greșit, apoi urmă bâjbâind: 

— Ai spus cuiva despre ce-ai păţit? 

După un scurt răstimp, partea frontală a creierului Juliei 
reacţionă. 

— Ai spus poliţiei? 

Văzând că Julia a răspuns „nu”, Helen se gândi la următoarea 
întrebare, apoi spuse: 

— Ţi-a spus Lauren să nu te duci la poliţie? 

Un „da” clar, zona frontală a creierului apărând puternic 
iluminată pe monitor. Incepea să se contureze o imagine - 
atacul, urmările devastatoare, dar și o încercare a lui Lauren 
Scott, poate și a lui Campbell, de a limita pagubele. Poate că 
erau influenţaţi de Morgan, poate că avea o pârghie de control 
asupra lor. Oricum, îi ţinuseră aparent partea, îndreptându-se 
împotriva Juliei când ar fi trebuit s-o ajute. 

— ȘI... tatăl tău știe? Despre atac? Despre tentativa de a te 
reduce la tăcere. 

Încă un răspuns afirmativ. 

— Știu că s-ar putea să-ţi fie greu să răspunzi sincer, dar chiar 
trebuie să știm adevărul, Julia. Tată tău... a făcut ceva în 
legătură cu asta? Când a aflat ce ţi s-a întâmplat? 

De data asta, monitorul rămase fără viaţă. 

— Ai fost victima unei nedreptăţi flagrante, Julia. Caleb 
Morgan ar fi trebuit arestat și judecat, poate și Lauren Scott și 
Tom Campbell. Dar răzbunarea nu înseamnă dreptate. Pentru că 
suferă oameni nevinovaţi. Lauren Scott era însărcinată și avea 
un partener care o iubea, Tom Campbell la fel; sunt oameni care 
acum sunt în doliu, care suferă exact ca tine. Așa că, te rog, 


VP - 282 


dacă știi, spune-mi. La ucis tatăl tău pe Caleb Morgan, Lauren 
Scott și Tom Campbell? 

Urmă o nouă pauză chinuitor de lungă, apoi zona frontală a 
creierului Juliei se lumină în verde. Helen expiră, prelung și 
încet. Deci aici era, în cele din urmă, răspunsul la ghicitoarea 
care-i nedumerise atâta vreme! 

După ce se întrebase despre ce-i vorbise Oliver Winter așa de 
serios, zi de zi, începuse să se întrebe și dacă nu cumva o 
„implicase” pe Julia în planul lui, spunându-i despre ce face, în 
speranţa că-și va ușura vinovăția și-i va oferi și ei o oarecare 
satisfacţie, o senzaţie că se face dreptate. 

Însă comunicarea fusese cu sens unic, pentru că Julia n- 
avusese ocazia să-i răspundă, și de aceea Helen mai puse o 
ultimă întrebare. 

— Și ai vrea să înceteze, Julia? 

Helen își mută privirea de la fată la monitor. După o clipă, 
partea frontală a creierului se lumină într-un verde-aprins. 


137. 


— Ajunge! 

Rostise cuvântul pe ton răstit, cu ranchiună fățișă. 

— Ai zis ce-ai venit să zici. Și ţi-am dat raspunsul. N-ai ce să 
cauţi aici, așa că pleacă. 

O prinse de braț, însă Alice îi îndepărtă mâna. Se certau de 
aproape o oră, dar ea nu terminase încă. 

— Uite ce e, Oliver, știu că e dureros să mă vezi, că te înfurie 
ce-ţi cer. Și dacă vrei să spun că am dat-o în bară, că m-am 
purtat urât cu ea, atunci sunt foarte dispusă s-o spun. Am greșit 
când am făcut ce-am făcut. 

Încercase să-l ameninte cu o acţiune în justiţie, făcuse apel la 
simţul lui puternic al moralității, susținând că avea dreptul să-și 
vadă fiica, dar nu-l impresionase nimic, iar Alice se săturase să 
tot repete aceleași lucruri. Singura ei speranţă era să-i facă 
jocul, să se umilească în speranţa că poate Oliver o să se 
îmbuneze. 


VP - 283 


— O mamă care-și părăsește așa copilul... Pot să-mi găsesc 
scuze că eram prea tânără, că eram într-o stare mintală fragilă, 
dar niciuna n-ar schimba situaţia. 

Nu credea ce spunea - chiar era tânără și el o împinsese să ia 
o decizie proastă -, dar avea senzaţia că asta voia să audă el. 

— Şi, crede-mă, Oliver, am regretat mereu. 

— Așa de tare, că ţi-ai găsit o familie nouă-nouţă. 

— Ce altceva ar fi trebuit să fac? Aici nu mai aveam nimic - 
mi-ai explicat foarte clar - și încă aveam toată viața înainte. 

— Și de ce acum? De ce să te întorci acum, când ai noua ta 
viață frumoasă? De ce să te întorci la ce-i aici? 

— Am mai discutat despre asta, răspunse Alice, nereușind să- 
și ascundă exasperarea. Am o fiică, o fată care n-a știut până de 
curând că are o soră vitregă. De dragul ei, trebuia să vin... 

— N-ar fi trebuit să-i spui. 

— Dar cum aș fi putut? Julia e sânge din sângele ei. E copilul 
meu. 

— Nu, e copilul meu. Ai renunţat la orice drept asupra ei în 
ziua când ai plecat. 

Cuvintele lui o răniră adânc. Alice își dorea cu disperare să 
răspundă, să se justifice, dar Oliver o întrerupse. 

— Eu sunt cel care a crescut-o, care a educat-o. Am dus-o la 
cursuri de dans, cluburi de călărie, i-am povestit despre 
menstruaţie, am mângâiat-o când a fost părăsită. Eu am făcut 
toate astea, nu tu. 

— Oliver, te rog... 

— Eu am fost lângă ea când și-a luat examenele, am ajutat-o 
să intre la facultate și când... și când a avut accidentul, eu am 
îngrijit-o. Am grijă de ea de nouă ani, Alice. 

— N-am știut despre accident, n-am știut nimic din toate 
astea. 

— Pentru că nu ţi-a păsat. Pentru că n-ai întrebat. 

— Mi-ai fi spus să mă duc naibii. 

— Și aș fi avut dreptate. Eşti slabă, Alice. Și egoistă. l-a fost 
mai bine fără tine. 

Pe Alice o podidiră lacrimile. Cuvintele lui Oliver dureau, în 
parte pentru că bănuia că are dreptate. Insă refuză să se lase 
intimidată, pentru că miza era prea mare. 


VP - 284 


— Dacă mi-ai fi spus că are probleme, dacă mi-ai fi spus ce s- 
a întâmplat, m-aș fi întors, evident că m-aș fi întors, dar nu mi-ai 
spus intenţionat. 

Oliver râse, îndelung și amar. 

— Mi-ai ascuns toate lucrurile astea ca să mă rănești. Exact 
cum încerci și acum să mă rănești. 

— Habar n-ai tu, răspunse el devastator. Habar n-ai ce 
înseamnă suferinţa. Cu casa ta frumoasă și familia ta drăguță... 

O privea concentrat, într-un fel care o făcea să se simtă 
stingherită. După ce mai devreme fusese furios pe ea, acum 
părea că se distrează, că se bucură de tulburarea ei. 

— Mi-am petrecut fiecare clipă liberă la căpătâiul Juliei. Am 
avut grijă de ea, am vorbit cu ea, am comunicat cu ea. l-am dat 
un motiv să trăiască. Mi-am sacrificat fericirea, orice șansă să 
mai am vreo relaţie, ba chiar și serviciul. Și știi ceva? Am fost 
bucuros, am fost dispus s-o fac, pentru că o iubesc pe fiica mea, 
pentru că are nevoie de mine. 

— Știu, Oliver, și îți sunt recunoscătoare... 

— Și știi de ce a avut nevoie de mine, de ce a suferit așa de 
rău? 

— Pentru că avea probleme cu învățatul, așa cum ai spus. 
Pentru că a picat examenele... 

— Pentru că a fost violată. 

Alice se uită la el năucită. Avea senzaţia că a primit o lovitură 
în plex, că nu poate să respire. 

— Violată de un animal care i-a exploatat naivitatea și 
tinerețea. 

— Nu, Oliver... 

— Era o fată, fata mea, care avea toată viaţa înainte. Era 
inteligentă, și plină de grijă, și amuzantă, și frumoasă... și el i-a 
luat toate astea. 

— Nu te cred, nu... 

Dar de fapt îl credea. Furia pură din privirea lui nu era 
prefăcută. 

— La început, n-am știut, pentru că nu mi-a spus niciodată. 
Însă într-o bună zi am venit acasă și am găsit un bilet de rămas- 
bun, lângă jurnalul ei. Era scris totul acolo, crede-mă, dar n-am 
citit decât câteva cuvinte și am fost la ușă. Aveam o idee despre 
locul unde s-ar putea să se fi dus, dar n-am ajuns la timp. 


VP - 285 


Răsufla greu, ca și cum emoţiile riscau să dea pe dinafară din 
clipă în clipă. 

— Am văzut-o... am văzut-o pe pod. Am strigat-o, dar 
ajunsesem prea târziu. 

În pofida situaţiei, Alice întinse mâna și-l prinse de braţ. Ce-i 
spunea Oliver era mai mult decât cumplit - și-i frângea inima. 

— Am tinut-o în braţe cât am așteptat ambulanţa, stând în 
genunchi pe drum. Am crezut că o s-o pierd. 

— Dar n-ai pierdut-o, ai ajutat-o să treacă și prin asta. 

— Și poate că n-ar fi trebuit. 

— Nu spune așa ceva. Ai făcut ce trebuia. 

— Oare? E de nouă ani în patul ăla. Suferind tot felul de 
umilinţe, suportând tot felul de proceduri și pentru ce? Acum 
zace în patul ăla și i se umplu plămânii, se îneacă în propriile 
mucozități... 

— Te rog, încetează, strigă Alice, incapabilă să mai suporte. 

Și, spre surprinderea ei, Oliver chiar se opri, iar suferinţa păru 
să se evapore brusc. 

— N-ar fi trebuit să suporţi toate astea singur. 

— Și pe cine să fi chemat? Pe tine? 

Rostise cuvintele cu sarcasm, dar Alice îl ignoră. 

— Poliţia. Ar fi trebuit să te duci la poliţie. 

— Serios? Când ea era în comă, incapabilă să vorbească, 
incapabilă să confirme ce se petrecuse? 

— Aveai jurnalul. 

— lar el avea doi prieteni, doi complici, care erau dispuși să 
spună că nu s-a întâmplat nimic, că Julia inventa. Crezi că ni s-ar 
fi făcut dreptate? 

— Dar e treaba poliţiei... 

— Să-i apere pe violatori și pe mincinoși. Nu voiam să-i pun 
soarta în mâinile lor. Julia e a mea, dintotdeauna a fost a mea. 

Pentru prima dată, Alice se simţi sincer îngrijorată. 
Intensitatea trăirilor lui Oliver o înspăimânta. 

— Ce-ar fi să mergem acum la poliţie? Ai jurnalul, putem 
merge împreună. 

Însă Oliver clătină din cap. 

— Vorbesc serios, Oliver. Pot să rămân oricât e nevoie. Să ne 
asigurăm că omul ăsta e interogat și pus sub acuzare. 

— Îţi pierzi vremea. 

— Cum poţi să spui așa ceva? 


VP - 286 


— Ai venit prea târziu. 

Tonul categoric o făcu pe Alice să se oprească. 

— Nu înțeleg. 

— N-ai înțeles niciodată. 

— Unde e omul ăsta? Ce i s-a întâmplat? 

— E mort. 

Rostise cuvintele atât de calm, încât Alice rămase o clipă fără 
cuvinte, înainte să se adune suficient ca să reacționeze: 

— Și ceilalţi? Cei care au minţit. Cu siguranţă că pot fi... 

— Sunt morți și ei. 

Alice încremeni. În tonul lui se simţea o notă de triumf, dar 
sigur că așa ceva ar fi fost imposibil, nu? 

— Cum au murit, Oliver? 

Însă fostul ei soţ rămase privind-o fix. 

— Ce-ai făcut? 

Tot nimic. 

— Te rog, Oliver, mă sperii. Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Oliver o privea în continuare, bucurându-se de stinghereala 
ei. Tot aerul din încăpere părea să fi dispărut - atmosfera era 
înăbușită, încordată, frenetică -, dar tăcerea apăsătoare fu 
întreruptă de un sunet sâcâitor și insistent. Sunet de sirene. 

Oliver reacţionă imediat, ducându-se în grabă la geam și 
uitându-se afară. Nu era nicio îndoială că sirenele se auzeau tot 
mai tare, tot mai aproape. Se întoarse și se grăbi spre ușă, însă 
Alice întinse mâna și-l prinse de haină. 

— Spune-mi. Spune-mi ce ai făcut. 

O lovi cu cotul, nimerind-o în coaste. Însă Alice se agăța de el, 
în ciuda durerii ascuţite care o sfâșia. Oliver se zbătu să se 
elibereze din strânsoare și o prinse de păr, încercând să scape 
de ea. Dar era o înfruntare pe care Alice era hotărâtă să n-o 
piardă. 

Brusc, trebuia să știe ce devenise fostul ei soț. 


138. 


Gonea pe stradă, aducându-și motocicleta în spatele mașinii 
lui Hudson. In timp ce fugea pe coridoarele spitalului, Helen o 
sunase pe Charlie, punând-o la curent cu mărturia 


VP - 287 


incriminatoare a Juliei. Prietena ei intrase în acţiune și până să 
ajungă Helen cu Kawasakiul ei, echipa fusese deja trimisă la fața 
locului. 

Helen nu pierduse vremea cât traversase orașul ca să ajungă 
în Upper Shirley. Sunetul sirenelor se auzea tot mai tare pe 
măsură ce se apropia de casa lui Winter și, când zărise mașina 
lui Hudson, se așezase în urma ei. Girofarul lui le elibera 
amândurora drumul și înaintau rapid. Acum se apropiau de casă 
și, făcându-i semn lui Hudson să preia conducerea, se îndepărtă 
de mașina lui, luând o curbă și apoi încă una și intrând pe strada 
secundară. 

Numără casele și se opri derapând lângă poarta din spate a 
casei lui Winter. Opri motorul, sări de pe motocicletă și zgâlţăi 
clanța. Nu fu surprinsă că era încuiată, dar nu ezită, ridicând 
piciorul spre clanţă și aruncându-se cu toată greutatea asupra 
ei. 

Ateriză cu pricepere de cealaltă parte și fără să-și rupă ritmul, 
își scoase bastonul de la centură, îl extinse complet și se 
îndreptă în viteză spre spatele casei. Ceva îi spunea că Winter n- 
o să se lase fără scandal. 

Se afla acum la ușa din spate. Întinse mâna spre clanţă, însă 
înainte să ajungă până la ea, ușa se deschise. Instinctiv, ridică 
brațul în momentul în care se năpusti către ea o siluetă solidă. 

Însă nu era decât Joseph Hudson. Părea nedumerit și 
dezamăgit, ceea ce-i spuse tot ce avea nevoie să știe. 

Ajunseseră prea târziu. 


139. 


— N-am știut ce făcea. N-am știut nimic din toate astea. 

Helen era înclinată s-o creadă. Alice Winter era albă la faţă ca 
varul, mai puţin pata de sânge de pe gură și obraz. Mobila 
răsturnată sugera că avusese loc o înfruntare, ca și batista 
însângerată pe care o ţinea la nas. 

— Am venit s-o văd pe fiica mea, insista femeia aflată în stare 
de șoc. Ştiam că e în spital, că e într-o stare proastă... dar... dar 
n-am știut că a fost atacată, cu atât mai puţin că Oliver ar... 


VP - 288 


Glasul i se frânse, femeia încercând încă să înțeleagă ce 
descoperise de curând. 

— N-ai luat legătura cu soțul tău de când ai plecat din ţară? 

— Nu. Am încercat să-l sun, au încercat și avocaţii mei să-l 
sune... 

— Și nu ţi-a spus niciodată despre Julia? 

Alice clătină din cap cu tristeţe. 

— O voia doar pentru el. Și poate voia și să mă pedepsească 
pe mine. 

Era ceva crud, era neplăcut, dar era logic. 

— A dat vreodată dovadă de violenţă faţă de tine? 

— Din când în când, dar nimic grav. 

— Deci n-a mai făcut niciodată așa ceva? 

— Sigur că nu. Însă a făcut armata în Suedia - pe-atunci 
bărbaţii erau obligaţi -, așa că are cunoștințe despre luptă, 
despre tehnici de camuflaj. 

— Am înțeles. Când eraţi căsătoriţi vâna? Sau mergea în 
poligon? 

— Nu, dar în Suedia mai mergea. În copilărie, îl lua bunică-su 
cu el. Vânau elani cu arcul. Acum e ilegal, dar pe-atunci... 

— Deci ar fi știut să folosească arcul, o întrerupse Helen. Mai 
precis, cum să folosească o arbaletă? 

— Sigur, răspunse Alice sobră. Bunicul lui avea mai multe, 
avea deplină încredere în ele și, când terminau vânătoarea, i le 
dădea lui să le curețe. Lui Oliver îi plăcea arcul ăla... 

Helen o privi ţintă când Alice încheie: 

— ... Și ÎI știa pe toate părțile. 


140. 


Merse mai departe, adâncindu-se tot mai mult în refugiul 
pădurii. Știuse că avea să vină și momentul ăsta și, deși dat 
peste cap de destrămarea bruscă a planurilor sale după sosirea 
lui Alice, acum se simţea bizar de calm. Își imaginase de multe 
ori cum aveau să se desfășoare lucrurile și era pregătit. 

Se opri și-și lăsă jos rucsacul greu. Privi o clipă pădurea 
nemișcată, liniștită, bucurându-se de senzaţia de mulţumire pe 
care i-o oferea peisajul, după care își deschise rucsacul și scoase 


VP - 289 


conţinutul. Soarele cobora sub orizont, iar ultimele raze aurii se 
strecurau printre ramurile mai joase, ceea ce însemna că era 
momentul potrivit. 

In ultimii nouă ani, viața lui fusese mâncată de suferință. 
Disperare pură, chinuitoare, întreruptă de accese de mânie 
furioasă, turbată și momente de istovire totală. Zilele erau 
dedicate Juliei și fuseseră minunate, dar și cumplite, văzând 
rămășițele pustiite ale fiicei sale aflate în comă pe patul din faţa 
lui. Însă nu era nimic în comparaţie cu chinul nopţilor, când se 
instala singurătatea zdrobitoare, când n-avea altă companie în 
afara regretelor, a amărăciunii și disperării. Încerca să se 
conecteze cu Julia, petrecând ore în șir în dormitorul ei și 
străduindu-se să invoce bunătatea, optimismul și graţia ei, dar 
cu fiecare an care trecea îi era tot mai greu să potolească vocile 
care prindeau putere în mintea lui. 

Așa că-i căutase pe cei care o atacaseră, pe cei care o 
trădaseră; îi căutase pe Facebook, pe Linkedin, pe Twitter, 
devorând detalii despre viețile lor. Aflase despre suferinţele și 
dificultăţile, dar și momentele bune care le însoțeau - case și 
mașini noi, vacante, ba chiar și logodna lui Campbell. La 
început, fusese chinuit de ranchiună, că ei trăiau mai departe, 
că râdeau și se distrau, apoi fusese cuprins de furie când aflase 
din presa locală că Morgan atacase din nou, distrugând și vieţile 
altor tinere. lar când se lăsa întunericul, îl înconjurau demoni 
săcâitori, insistenţi, cerând răzbunare, cerând ispășire. Până la 
urmă, cedase în fața lor, acceptând schimbarea din el. 

După aceea, își petrecuse nopţile pregătindu-se, construindu- 
și arcul, o copie perfectă a celui care-i plăcuse așa de mult în 
copilărie, punându-și la punct armura de luptă. La început, se 
simţise stingherit, ba chiar stânjenit, când se strecura în pielea 
neagră care-i cuprindea pieptul, brațele și picioarele, dar cu 
timpul ajunsese să se entuziasmeze de sentimentul de putere și 
invulnerabilitate pe care i-l dădea. Și mantia îi oferea o senzaţie 
de confort, ascunzându-l de priviri curioase, de oricine ar fi dat 
peste el în pădurea întunecoasă, dar casca, făurită cu mâna lui 
în atelier, era cea care completa schimbarea. Era simplă, era 
solidă, dar reușea cumva să-l transforme. Numai ea părea să 
aibă forța să-l alunge pe Oliver Winter și să aducă în schimb pe 
cineva mai mare, mai bun, mai puternic. Bărbatul tenace, atent, 
care le mulțumea politicos celor care aveau grijă de fiica lui, 


VP - 290 


chiar și când ei complotau să-i întrerupă suportul vital... molâul 
ăla laș dispărea în clipa în care cobora casca. 
Atunci era altcineva. Atunci era fiul nopții. 


141. 


Gonea pe asfalt, cu privirea lipită de drum. Din când în când, 
se uita fugar în oglindă, însă Hudson era deja doar un punctuleţ 
în depărtare, lumina albastră intermitentă fiind singura parte a 
mașinii încă vizibilă. Helen încălca protocolul pentru că nu-l 
aștepta, dar fiecare secundă conta acum, când știau că Winter 
se află iar în pădure. 

La periferia de vest a orașului fusese localizat un Land Rover 
furat, care se pierduse apoi pe drumurile de ţară. Mașina, care 
dispăruse dintr-o parcare din Woolston cu trei săptămâni în 
urmă, era pe lista de urmărire a echipei, iar pentru 
interceptarea ei fusese convocată o unitate de la rutieră. După 
jumătate de oră, un poliţist cu ochi de șoim localizase vechiul 
4x4 ascuns în frunziș lângă Burgate, la marginea pădurii. 
Mașina, în portbagajul căreia se afla un furtun de cauciuc de 2,5 
metri, era descuiată, cu cheile în contact. Acest ultim detaliu era 
tot ce voia să știe Helen. Winter n-avea de gând să fugă. 

Oare intenţiona să-și facă rău singur? Sau să opună 
rezistență? Oricum ar fi fost, trebuiau să-l înfrunte repede, în 
pofida avertismentelor, în pădure tot mai venea lume, fie pentru 
că nu știa, fie din bravadă, și în plus mai erau și localnicii care 
stăteau în apropierea lizierei. Dacă Winter era acum în zonă, 
trebuiau să-l reţină. În casă, în atelier sau în mașină nu găsiseră 
nici urmă de arbaletă, așa că plecau de la premisa că era 
înarmat și periculos. 

Spre pădure se îndreptau și două unităţi tactice înarmate. 
Helen se ruga să nu aibă nevoie de ele, dar se temea că de fapt 
o să fie necesare. Winter depășise o limită, prinsese acum 
gustul morţii și avea să fie dificil să-l reţină cu mijloace 
convenționale, mai ales pe un teren așa de nefamiliar. 

Helen simţi un fior de încântare în timp ce încordarea îi 
cuprindea tot trupul. Gonea spre suspectul lor, spre o încheiere 


VP - 291 


nesigură și posibil violentă a acestui caz complex, însă în cele 
din urmă îl aveau în obiectiv pe făptaș. 


Finalul era aproape. 
142. 


Mergea prin pădure, având grijă să nu facă niciun zgomot. 
Pășise pe cărările astea de multe ori, întâi cu Alice și copilul lor, 
apoi cu Julia, și le știa pe dinafară. Dar acum însemnau altceva 
pentru el. Inainte, pădurea fusese o distragere, o pauză de la 
grijile zilnice. Acum era refugiul lui, adăpostul lui. 

Unii se lăsau intimidaţi de ramurile uriașe care se întindeau 
deasupra și le considerau chiar sinistre, dar lui i se păreau niște 
braţe gigantice care-l ţineau în îmbrăţișarea lor. Pădurea i se 
părea acum un prieten, nu, mai mult de-atât, era un aliat, un loc 
unde putea fi ce avea nevoie să fie. 

Dacă ar fi dat peste Caleb Morgan în viaţa de zi cu zi, ar fi 
avut oare curajul să-l doboare? Și pe Campbell și Scott? In cursul 
zilei, înconjurat de simbolurile existenței sale zilnice, se simţea 
nesigur, frustrat, neputincios. Dar în pădure era altceva. Aici, 
putea să lepede orice instinct de milă și îndurare, cedând în fața 
furiei și a urii. Fusese neplăcut să ucidă caii ăia, dar era necesar 
- un pas important în periplul lui, ca să-și îmbunătăţească 
aptitudinile și să se familiarizeze cu noua lui identitate. Mantia 
de vânător îl făcea să se simtă mai înalt, mai puternic, de 
neatins, dar nu era numai asta. Natura timpului în sine părea să 
se schimbe când se afla la adăpostul acestor ramuri străvechi. 
Aici, timpul părea să fie de partea lui. 

Când se apropia de pradă, când era extenuată, disperată, 
timpul părea să se scurgă mai încet. Când ridicau privirea 
imploratoare spre el, reușea să observe toate detaliile - groaza 
din priviri, sângele de pe piele, unghiile murdare. Clipele păreau 
să se lungească - de parcă ar fi văzut săgețile mișcându-se cu 
încetinitorul, eliberându-se de orice constrângeri și șuierând prin 
aer înainte să lovească vânatul. Erau clipele pe care le savura - 
expresia de șoc de pe chipurile lor când sângele care-i ţinea în 
viaţă se scurgea din ei. 


VP - 292 


Mai trăise așa ceva și înainte. Însă experienţa aceea fusese 
mai puţin plăcută, fusese cea mai îngrozitoare din viața lui. 
Când găsise bileţelul Juliei, gonise spre podul ltchen, convins că 
într-acolo se îndreptase și ea, așa cum făcuseră și alţii înaintea 
ei. Dacă traficul n-ar fi fost așa de aglomerat în ziua aia, dacă ar 
fi ajuns el cu câteva minute mai devreme acasă, atunci poate că 
ar fi prins-o. Dar așa, a ajuns la pod chiar când Julia se urcase pe 
balustradă. O strigase, ţipase și urlase, dar nu păruse să-l audă. 
O văzuse făcând un pas prudent pe margine, apoi încă unul. El 
alerga, dar nu suficient de repede, de parcă picioarele i se 
mișcau cu încetinitorul. Urla. Trebuie să-l audă și să se 
oprească. Dar Julia nu făcuse decât să-și dea drumul, zăbovind o 
eternitate pe marginea balustradei, înainte să-și întindă brațele 
și să-și ia zborul. 

Nu știuse niciodată că timpul se poate curba așa, ca să-l 
ispitească pe el cu posibilitatea de-a ajunge la ea, doar ca să-i 
spulbere apoi speranţele. De-atunci, se bucurase de mai multe 
ori de această trăire bizară, magică, aici, pe teritoriul lui de 
noapte. 

Lumea o să-l judece. O să spună că e dereglat, sărit de pe fix, 
dar morile lor i s-au părut corecte. Era o reglare de conturi, era 
datoria unui tată. N-avea să ceară iertare, nici să plece capul și 
să se lase arestat. Nu-și făcuse niciodată planuri să fugă din 
calea justiției, să evite prețul sângeros, și era decis să facă 
acest lucru așa cum voia el. 

Toată povestea asta tristă începuse în pădure cu multi ani în 
urmă, iar în noaptea asta avea să se încheie tot acolo. 


143. 


Fără să ia în seamă piciorul care o durea, Charlie o luă la 
goană pe pistă, aplecându-se ca să evite frunzele. Helen 
ajunsese în pădure și luase legătura cu unitățile tactice de la 
fața locului, iar acum începea căutările. Însă înainte de asta o 
sunase pe Charlie și-i spusese să se îndrepte spre heliport. Se 
lăsa întunericul și zona în care trebuiau să caute era întinsă - 
aveau nevoie de un punct de observare la înălțime dacă voiau 
să-l scoată pe Winter din ascunzătoare. 


VP - 293 


Pilotul deschise ușa, iar Charlie se urcă greoi și-și puse 
centurile. Era doar a doua oară când se afla într-un elicopter al 
poliţiei, iar zgomotul, energia și forţa aparatului erau 
înviorătoare. În mai puţin de cinci minute aveau să ajungă 
deasupra pădurii, aruncând raza reflectorului în beznă. Luminile 
elicopterului erau extrem de puternice și aveau să sperie 
viețuitoarele când vor scotoci prin străfundurile pădurii. Oare o 
să-l prindă pe Winter în raza luminoasă? Odată ce îl vor vedea 
și-i vor putea urmări din aer înaintarea, nu mai avea scăpare. 

— Gata? 

Charlie încuviință și-i dădu pilotului semnalul de pornire. 
Acesta tură motorul, cu elicea învârtindu-se asurzitor deasupra, 
și după câteva secunde se ridicară în aer, clătinându-se o clipă 
deasupra punctului de decolare, înainte să pornească pe cerul 
nopții. 


144. 


Mașina se hurduca pe pajiște și se opri chiar lângă marginea 
pădurii. 

Motocicleta lui Helen era parcată în apropiere, lângă 
camioanele unităţilor tactice de sprijin, dar nu se vedea nici 
urmă de ea. Înjurând, Hudson trânti ușa și se duse spre 
Kawasaki. Făcuse tot ce putuse ca să se ţină după ea, darera o 
înfruntare inegală și o pierduse din vedere pe centură. 
Accelerase și mai tare, sperând s-o ajungă înainte să înceapă 
urmărirea, să fie în miezul acţiunii când va fi prins în cele din 
urmă Winter, dar Helen nu mai așteptase. Ce și-ar mai fi dorit să 
aibă motocicleta cu el când primise apelul, și nu mașina de 
serviciu greoaie! 

Chiar atunci mai ajunse încă o mașină, iar Hudson o văzu pe 
McAndrew coborând, urmată de Osbourne. Ceilalţi veneau și ei 
din urmă și curând aveau să ajungă toţi și să pătrundă în cele 
mai adânci colţuri ale pădurii, în căutarea lui Oliver Winter. 
Hudson n-avea nicio îndoială că suspectul lor principal se afla 
prin zonă, pe undeva, ceea ce-l agita extrem de tare. Winter se 
retrăsese aici cu un motiv, știind foarte bine că are puţine șanse 
să scape în lumea reală. Acolo, puteau fi folosite tot felul de 


VP - 294 


mijloace ca să-l rețină, însă pădurea era teritoriul lui. Aici, el 
avea să fie în avantaj. Până și trăgătorii de elită ai poliţiei aveau 
să fie depășiți, nefiind familiarizați cu potecile ascunse și 
ascunzătorile secrete. Ce avea să însemne asta pentru ei? Și 
pentru Helen? 

— Ce vrei să facem? 

McAndrew și Osbourne veniseră lângă el. 

— Vrei să așteptăm sau...? 

Hudson se uită la McAndrew, apoi în spatele ei, la celelalte 
mașini care parcau. Era o decizie dificilă - toată echipa se afla 
aici, dar nu erau înarmaţi. La modul ideal, ar fi trebuit să aștepte 
până ajungea elicopterul, până când sosea și a treia unitate 
înarmată. Însă aceasta venea de la Bournemouth și avea să 
dureze aproape o oră până ajungea și de aceea Hudson spuse: 

— Intrăm. 

Le făcu semn celorlalţi să-l urmeze și porni, cu McAndrew și 
Osbourne după el. Era riscant, probabil că era nesăbuit, însă nu 
vedea altă variantă. 

Helen era în pădure, confruntându-se cu un pericol sinistru și 
nevăzut și n-avea în niciun caz s-o abandoneze. 


145. 


— Rămâneţi lângă mine. 

Ordinul șoptit avu efect imediat, polițiștii înarmaţi strângând 
din nou rândurile și înaintând în formaţie strânsă ca o săgeată, 
cu Helen în vârf. În condiţii normale, ar fi rămas ei în faţă, 
pentru că aveau cele mai mari șanse să neutralizeze orice 
amenințare imediată, însă în seara asta situaţia era diferită. 
Helen se bucura de prezența lor, însă tinerii polițiști păreau 
nervoși, ba chiar un pic agitaţi, tulburaţi de bezna care-i învăluia 
din toate părțile și de mișcările ușoare, dar permanente din jur. 
Și deși trebuia să apeleze la ei dacă dădeau peste Winter, nu 
voia să fie ei la înaintare în cazul în care dădeau peste vreun 
turist rătăcit sau vreo vietate din pădure. Deocamdată, 
conducea ea, ca să poată detecta mișcări sau zgomote în 
urmărirea unui ucigaș brutal. 


VP - 295 


Porniseră de la Burgate, aflat la liziera dinspre vest a pădurii, 
și înaintau în adâncul desișului. Mergeau spre est, rămânând pe 
poteci și răsfirându-se din când în când, înainte să revină în 
formație, cercetând permanent întunericul în căutarea unor 
semne de viaţă. Era posibil ca Winter să dea ocol pe la lizieră, 
rămânând nevăzut, dar capabil să iasă dacă era necesar, însă 
ceva îi spunea lui Helen că se va afunda în pădure, adăpostindu- 
se în inima ei întunecată. 

Avansau cu grijă peste crengi căzute și evitând multele gropi 
presărate prin pădure. Țineau lanternele îndreptate în jos, vrând 
să vadă ce era în faţa lor, fără să-și trădeze înaintarea. 

Privind razele discrete, niște punctuleţe neînsemnate în 
comparaţie cu bezna copleșitoare a pădurii, era greu să nu ai 
senzaţia că erau în căutarea unui ac în carul cu fân. Dar era 
prea târziu să se mai răzgândească. Porniseră pe o cale și Helen 
știa că trebuiau să meargă până la capăt. 

Mergea mai departe, scoțându-și stația de la centură. Apăsă 
butonul și reduse volumul. Distingea, în depărtare, huruitul 
înfundat al elicopterului poliţiei. Curând va fi momentul să ia 
legătura cu Charlie, ca să coordoneze căutarea, dar încă nu voia 
s-o facă. Orice zgomot l-ar fi putut avertiza pe Winter că se află 
în apropiere și nu îndrăznea să riște, când el avea deja un 
avantaj enorm. 

Înaintau în tăcere, înghițind din când în când câte o înjurătură 
când nimereau cu piciorul în vreo rădăcină ascunsă sau o 
vizuină de iepure, și-și căutau cu meticulozitate prada. Pădurea, 
care fusese deasă până acum, uneori chiar sufocantă, părea să 
se mai rărească și, spre surprinderea ei, Helen avu impresia că 
vede o lumină în faţă. 

Grăbi pasul și se îndreptă spre ea, însă își dădu seama că era 
luna, care bătea într-o poieniţă. Era lună plină și razele ei 
luminau strălucitor luminișul, care arăta straniu de frumos, dar 
și periculos - era teren deschis înconjurat din toate părţile de 
pădurea întunecată. 

— Încet... 

Helen ridică mâna și echipa încetini. Helen păși cu grijă în 
poiană. Însă nu provocă nicio reacţie, niciun fel de mișcare, iar 
restul echipei veni cu prudență lângă ea. Rămâneau vigilenți, 
atenţi la orice semn de amenințare, însă nevăzând nimic, 
înaintară și ieșiră în lumina puternică a lunii. 


VP - 296 


instinctiv, Helen își dorea să plece - erau ţinte perfecte aici. 
Porni în grabă spre partea cea mai îndepărtată a poienii. Era la 
vreo 6 metri de adăpostul întunericului, la 3 metri, la un metru și 
jumătate... Răsuflând ușurată, ridică din nou lanterna spre 
desiș. Unde dădu peste o pereche de ochi care o priveau. 

— Aici. 

Poliţiștii își îndreptară armele în direcţia pe care le-o indicase, 
cu razele lanternelor adunându-se asupra prăzii. 

— Poliţişti înarmați. Lasă jos... 

Insă înainte să apuce comandantul să transmită 
avertismentul, bufnița își luă zborul, părăsindu-și creanga și 
dând cu putere din aripi în timp ce se îndepărta. Poliţiștii ridicară 
țeava armelor și se întoarseră spre Helen, care se scuză și le 
făcu semn să meargă mai departe. Ceea ce făcură fără niciun 
comentariu, concentrați asupra misiunii. 

Helen era încântată de profesionalismul lor, de hotărârea lor, 
dar oricâtă încredere încerca ea să transmită, incidentul nu prea 
reușise să-i ridice moralul sau măcar speranțele. Inima îi bătea 
cu putere, nervii erau încordaţi și, brusc, se simţi foarte 
vulnerabilă. Pădurea era așa de întinsă, așa de plină de viaţă, 
așa de cufundată în beznă și mister, încât simţi dintr-odată 
ameninţări la fiecare pas. Poate că Winter se uita la ei chiar în 
clipa asta, pregătindu-se să atace. N-avea să existe niciun 
avertisment, niciun foc de armă trădător, doar lovitura sălbatică 
a săgeţii care-i străpungea. Helen nu se simţise niciodată așa de 
lipsită de apărare, așa de expusă, temătoare că fiecare pas ar 
putea fi ultimul. 

Insă n-aveau de ales, așa că merseră mai departe, căutând 
neobosit un ucigaș-fantomă care refuza să se lase văzut. 


146. 


Întinse mâna, apoi o retrase brusc. Chiar și acum, când 
ajunsese așa de departe, când riscase așa de mult, nu era sigur 
dacă să meargă până la capăt. Era o imagine jalnică, un bărbat 
în toată firea care șovăia să intre într-o cabină telefonică veche, 
dar tot părea în neregulă, ca și cum s-ar fi trădat dacă o atingea. 


VP - 297 


Adunându-și curajul, Nathaniel Martin făcu un pas și deschise 
ușa grea de fier. Aceasta cedă lesne, dezvăluind un interior 
mizerabil care duhnea a urină. Se mai oprea din când în când și 
câte un turist ca să folosească această relicvă a epocii de 
dinaintea telefoanelor mobile - Martin îi văzuse de câteva ori -, 
dar era folosită în principal de fermieri și adolescenţi beţi care 
voiau să-și lase urmele pe mândrul simbol roșu. 

Martin intră și lăsă ușa să se închidă. Mirosul era și mai 
puternic acum și se simţi imediat cuprins de un val de 
claustrofobie și o greață tot mai puternică. Ştia că dacă ezită 
acum o să-și piardă curajul, că o să se întoarcă și o să se retragă 
în pădure, așa că mai făcu un pas înainte și luă receptorul de 
plastic din furcă. 

Auzi imediat torsul blând al tonului de apel. O clipă, fu 
transportat în zilele adolescenţei, când o suna pe iubita lui în 
momentele furate când era departe de casă. Insă aceste 
amintiri plăcute intrau în conflict cu prezentul amar și se sili să 
revină la ce avea de făcut acum. 

Se gândise mult și profund la ce avea de făcut. Jurase că n-o 
să mai aibă de-a face cu restul lumii și cu siguranță nu-și 
imaginase vreodată că o să mai folosească de bunăvoie vreun 
fel de tehnologie, dar care era alternativă? Știa deja de ceva 
vreme că în pădure se află ceva rău. Insă până în seara asta nu 
știuse ce - sau mai degrabă cine - era. 

Plecase din tabără seara, profitând de întuneric ca să-și 
verifice capcanele. Pădurea fusese neobișnuit de tăcută în seara 
asta și în alte condiţii nu l-ar fi auzit, așa de silențios îi era pasul. 
Dar avusese dintotdeauna simțurile ascuțite și acum era 
vigilent, ca să poată depista echipele de căutare. Își încordase 
auzul și era sigur că auzea sunetul slab - boc, boc, boc - al cuiva 
care se apropia. Se retrăsese imediat, ascunzându-se în 
frunzișul unei tise. Din motive pe care nu și le putea explica, 
inima începuse să-i bubuie și-l cuprinsese spaima, însă 
rămăsese nemișcat, chiar când silueta se strecurase pe lângă el. 
Nathaniel nu reușise să-i vadă bine chipul - părea să poarte o 
mască -, dar nu putuse să nu vadă arbaleta pe care o ţinea în 
braţe. Abia îndrăznind să respire, privise cum silueta mai 
mersese vreo 10-15 metri, după care se așezase să se 
odihnească lângă Lacul lui Cooper. 


VP - 298 


Nathaniel se pusese imediat în mișcare. Silueta era întoarsă 
cu spatele, iar el profitase, găsindu-și drumul prin pădure. 
Mersese aproape un kilometru, poate mai mult, mișcându-se 
iute, după care se întorsese și o luase spre marginea pădurii. 
De-acolo nu mai avea decât o plimbare scurtă până la cabina 
telefonică. 

Scoase aerul din plămâni și duse receptorul jegos la ureche. 
Sperase să nu mai facă așa ceva niciodată, însă răul aflat în 
libertate nu putea fi ignorat, așa că scoase din buzunar cartea 
de vizită mototolită a detectivului-sergent Brooks și începu să 
formeze numărul. 


147. 


Ar fi trebuit să se simtă ca un zeu, dar de fapt îi era doar rău. 
Elicopterul se învârtea deasupra pădurii în cercuri largi, ţintindu- 
și reflectorul puternic asupra copacilor. Charlie avea locul de 
onoare, care-i oferea o perspectivă asupra parcului naţional de 
care puțini aveau parte, însă nu era în dispoziţia potrivită să se 
bucure de ea. In beznă, întinderea pădurii părea sinistră, ca o 
pată în peisaj, făcând-o pe Charlie să-și imagineze tot felul de 
amenințări care se ascund acolo. Și mai important, cel puţin 
pentru ea, vântul sufla cu putere în seara asta, lovind elicopterul 
ușor și făcându-l să trepideze și să salte. In general, Charlie nu 
suferea de rău de mișcare, dar o treceau valuri de greață, fără 
încetare, fără îndurare. 

Se prinse de agăţătoarea din plafon, sperând că o să 
reușească să treacă noaptea fără să verse. O asemenea scăpare 
n-ar fi numai jenantă, ci și extrem de neplăcută pentru ea și 
pentru pilot, înghesuiți cum erau în carlinga strâmtă. Așa că, 
învingându-și greaţa, încercă să se concentreze asupra misiunii, 
căutând în pădurea de dedesubt vreo urmă a suspectului. 

Insă se dovedi mai dificil decât sperase ea. Când mai făcuse 
asta, urmăriseră un suspect care fugea pe șosea. Atunci fusese 
simplu să-l localizeze - un Vauxhall albastru-aprins ieșind în 
evidenţă în timp ce ocolea în viteză o proprietate din suburbii. 
Mai mult, fusese simplu de prezis încotro se îndrepta, pentru că 
de sus drumurile arătau ca o construcţie din Lego. 


VP - 299 


Dar pădurea în cursul nopţii era altceva. Zboară prea sus și nu 
poţi să vezi suficient. Coboară prea mult și, brusc, coroanele 
copacilor se trezesc la viaţă, legănându-se violent în curentul 
palelor rotative. Chiar și când reușeau să se menţină la 
înălţimea potrivită - ceea ce nu era simplu în mijlocul rafalelor 
de vânt -, reflectorul nu era nici el fără greș. Raza lui arunca o 
lumină puternică, dar năștea și umbre. Nu o dată, Charlie 
avusese senzaţia că vede o siluetă care aleargă, însă aceasta se 
risipise ca un miraj când îndreptase raza direct spre ea. Acum se 
întreba dacă nu cumva încep să i se năzărească diverse lucruri, 
așa de întinși îi erau nervii în noaptea asta. 

— Vrei s-o luăm de la capăt? 

Încheiaseră un circuit complet al zonei mergând spre nord, iar 
pilotul avea nevoie de instrucţiuni. Charlie se gândea ce să facă 
mai departe - să se îndrepte spre sud, către Helen, sau s-o ia 
spre est? -, când începu să-i vibreze telefonul. II scoase din 
buzunar și se uită la identitatea afișată pe ecran. Era un număr 
local pe care nu-l recunoștea, așa că respinse apelul, ca să nu 
țină linia ocupată. Se întoarse către pilot și-i spuse: 

— Cred că ar trebui să ne îndreptăm... 

Însă telefonul sună din nou. De data asta răspunse, deși 
destul de prost dispusă. 

— Da? 

— Detectiv Brooks, sunt Nathaniel Martin. 

Charlie nu era sigură că a auzit bine în huruitul elicei. 

— Poftim, cine? 

— Nathaniel Martin, ne-am cunoscut acum câteva zile. 

— Da, sigur..., răspunse Charlie șovăitor, nesigură cum să 
reacționeze. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez... 

Vorbea rar și cu o politeţe exagerată, ca și cum comunicarea 
cu altă fiinţă umană era fie periculoasă, fie exotică, fie ambele. 
Dar în glasul lui se simțea și o urmă de urgenţă când încheie: 

— ... dar am o informaţie care s-ar putea să vă fie utilă. 


148. 


— Ești sigură că el era? 


VP - 300 


Helen o pusese pe Charlie să repete de mai multe ori, însă tot 
nu-i venea să creadă. 

— Da, cu siguranță. A vorbit despre întâlnirea noastră, știa 
cine sunt. Și m-a sunat pe mine doar pentru că avea cartea mea 
de vizită. 

— ÎI crezi? 

— N-am niciun motiv să nu-l cred. Părea supărat și îngrijorat 
sincer. lubește pădurea și caii. 

— Și unde a zis că e Winter? 

— L-a văzut ultima dată odihnindu-se la Lacul lui Cooper. E un 
lac mic, care se alimentează din pârâul Latchmere. 

Helen mișcă raza lanternei pe hartă. 

— L-am găsit, zise ea repede. 

Se afla în cea mai izolată parte a pădurii, adică exact unde-și 
dusese ea echipa. Aici avusese loc prima crimă, poate că era 
locul unde se simțea Winter cel mai în siguranţă - era logic să se 
fi retras aici. 

— Sunt cam la cinci minute de lac. Menţine poziţia spre est 
până te anunţ prin staţie să vă mișcați. Nu vreau să-l sperii, 
dacă suntem noi în avantaj. 

— Recepţionat. 

Helen închise staţia și-i transmise informaţia lui Hudson, după 
care se întoarse din nou spre polițiștii înarmați. 

— Bun. Lacul lui Cooper. Rapid și în liniște, vă rog. 

Porniră în viteză prin pădure, trecând peste obstacolele din 
calea lor. Lanternele erau reglate pe luminozitate minimă, însă 
luna era atât de strălucitoare, încât drumul se vedea destul de 
bine. Până acum, totul fusese împotriva lor, însă dintr-odată 
părea că navighează cu vânt din spate. 

Helen mări viteza, provocându-i pe ceilalţi să ţină pasul cu ea. 
Avusese sentimentul că se află în dezavantaj pe tot parcursul 
anchetei, mergând pe urma multor piste false și ajungând în 
fundături. Acum se simțea înviorată și entuziasmată. Winter le 
scăpase zile în șir, dar în cele din urmă aveau o pistă concretă, o 
șansă să-l reţină pe acest ucigaș violent și sadic. Se ruga să 
rămână pe loc, sau, dacă se punea în mișcare, să nu circule 
prea rapid. Dacă le scăpa acum, putea dura ore, dacă nu chiar 
zile întregi, să-i prindă din nou urma. Se dovedise deja expert la 
camuflajul în pădure. 


VP - 301 


Țâșni înainte, minunându-se cum părea să i se deschidă în 
față pădurea. Inainte, încercase să i se împotrivească, sfâșiindu-i 
hainele și pielea și călăuzind-o pe căi care se înfundau. Insă 
acum părea să-i facă loc, arătându-i poteci curate, deschise și 
panorame bine luminate. Merse mai departe, fără mare efort, cu 
pas sigur și hotărât, dându-și seama abia acum că o luase mult 
înaintea restului echipei. Reduse ritmul și ridică raza lanternei 
ca s-o vadă și ceilalţi, apoi își reluă asaltul grăbit prin pădurea 
întunecoasă. 

Insă chiar atunci, piciorul i se prinse în ceva. Simţi brusc cum 
cade în faţă, dezechilibrată și fără să se poată controla. Se 
aștepta să lovească pământul, însă, spre groaza ei, simţea cum 
tot cade. Dădu disperată din mâini, sperând să găsească ceva 
de care să se agaţe, dar nu dădu decât de aer. După câteva 
clipe, umărul lovi în ceva tare și păru să se răsucească, 
smucindu-se violent într-o întoarcere ameţitoare la 180 de 
grade. Acum era pe pământ, fără să încetinească deloc 
coborârea; cădea rapid cu spatele pe un fel de pantă. O loveau 
rugii, crengile o plesneau peste față, însă părea să accelereze și 
nu să încetinească, apoi se opri brusc, lovind cu ceafa ceva dur 
și rigid. 

Rămase întinsă, prea ameţită să se miște. O clipă, crezu că o 
să leșine - durerea de cap era insuportabilă -, dar se strădui să 
rămână conștientă. Nu îndrăznea să-și piardă cunoștința aici. 
__Încercă să se ridice și căzu imediat la loc, doborâtă de greață. 
Işi duse instinctiv mâna la cap și fu îngrijorată când simţi sânge. 
Oare mai avea răni și prin alte părţi? Dezechilibrată, își roti 
mâinile, apoi labele picioarelor, după care își trecu mâna peste 
coaste. Nu credea să fie ceva rupt, însă o durea totul și nu era 
sigură că poate să se miște. Ceea ce o tulbura. 

Văzu mișcare deasupra - niște luminiţțe care se deplasau 
încolo și încoace. Spre groaza ei, își dădu seama că trebuie să 
fie lanternele colegilor ei. Însă păreau să fie în cer, la kilometri 
distanță de ea. Miji ochii încercând să se concentreze asupra 
beznei din faţa ei și abia acum își făcu o idee despre cât de 
departe căzuse. Probabil vreo 30 de metri sau mai mult, pentru 
că nu reușise să vadă panta abruptă din fața ei. Acum unitatea 
ei de sprijin era sus, căutând-o cu disperare, în timp ce ea zăcea 
grămadă în adâncitura cufundată în beznă. 

Oare o văzuseră căzând? Știau că e aici, jos? 


VP - 302 


— Ajutor! 

Glasul era slab și răgușit. 

— Ajutor! 

încercă să strige, dar n-avea aer în plămâni. Deasupra ei, 
razele lanternelor se învârteau frenetic, ca și cum ar fi dansat 
nebunește. 

— Sunt aici! 

Asta fusese un pic mai tare, disperarea dându-i putere. Și preţ 
de o clipă dătătoare de fiori, crezu c-au auzit-o, pentru că razele 
încetară brusc mişcarea necontrolată. Insă apoi, spre 
dezamăgirea ei, le văzu mișcându-se la unison și îndepărtându- 
se de ea. 

— Staţi... 

Era prea târziu, plecaseră. O clipă, Helen rămase acolo, 
disperată, după care-și aduse aminte brusc de staţie. Se simţi 
plină de speranţă și găsi de undeva energia să se ridice în mâini 
și în genunchi. Duse mâna la centură... și descoperi că staţia nu 
mai era acolo. Nici bastonul. Intră în panică, băgă mâna în 
buzunar, dar nici harta nu mai era acolo. Și lanterna? Probabil că 
era îngropată sau stricată pe panta de deasupra, pentru că nu-i 
mai zărea raza. , 

Se strădui să se ridice în picioare și privi în jur. Insă nu 
distingea nimic, cu excepţia copacilor care se legănau și a 
vântului care șuiera. Costumul ei rezistent de piele o salvase de 
răni grave, dar era cel mai bun lucru pe care-l putea spune în 
situaţia asta nefericită. 

Era zguduită. Se rătăcise. Și acum era singură în pădure. 


149. 


Rămase neclintit, doar ochii mișcându-se în timp ce o privea 
făcându-și drum prin tufăriș. Era evident dezorientată, 
schimbând tot timpul direcţia și încercând să se orienteze. La un 
moment dat, se îndreptase direct spre el, obligându-l să se 
retragă și mai adânc în umbră, dar apoi se răzgândise, găsind în 
altă parte o potecă mai bună. 

Dacă soarta era de partea lui, avea să-i găsească pe colegii ei 
și să meargă mai departe, însă ea zăbovea, ca și cum ar fi fost 


VP - 303 


sfâșiată de nehotărăre. Era clar că nu știa pădurea la fel de bine 
ca el, însă neștiința ei tot îl putea costa. Dacă se hotăra să 
rămână pe loc până o găseau colegii ei, ar fi fost efectiv prins în 
capcană, pentru că luna lumina prea tare ca să riște să fugă. 

Cum de-l găsiseră așa de repede? N-avea nicio noimă. Se 
retrăsese în pădure de câteva ore, înfundându-se în adâncurile 
ei și ținându-se departe de cărările bătute. Menţinuse ritmul, 
oprindu-se doar ca să-și tragă sufletul și să se învioreze la Lacul 
lui Cooper, după care pornise din nou. Făcuse cel mult încă 800 
de metri înainte să-i zărească - lanterne departe, în stânga, sus, 
pe culme. La început fusese una singură, care părea să se 
clatine, apoi să cadă, când nefericitul ei purtător căzuse peste 
margine. Apoi urmaseră și altele - șase, șapte, poate chiar opt 
punctuleţe de lumină care dansau în vârful versantului. Acestea 
fuseseră mai prudente și se îndepărtaseră în cele din urmă, 
lăsând-o singură pe colega lor căzută. 

Din ascunzătoarea aflată în umbra unui copac, Oliver Winter 
privise silueta prăbușită ridicându-se greoi în picioare. Işi dădea 
seama, după strigătele răgușite, că era o femeie, însă abia când 
se ridicase își dăduse seama că era Grace. Il impresionase când 
stătuseră de vorbă la spital - intelectul, hotărârea - și, în plus, o 
puteai recunoaște imediat, chiar și în bezna pădurii, după 
costumul de motociclist. 

li dăduse cumva de urmă. Părea imposibil, ţinând cont că nici 
el nu avusese idee că o să ajungă aici, dar iată că reușise. 
Probabil găsiseră Defenderul și presupuseseră că o să se 
îndrepte spre cel mai adânc punct al pădurii. Dacă așa era, 
avuseseră noroc. S-ar putea să nu știe că era locul unde, cu ani 
întregi în urmă, fusese atacată fiica lui iubită. 

Totuși, femeia nu dădea semne că vrea să plece. De fapt, 
acum stătea nemișcată, încordându-și auzul, poate sperând să 
prindă vreun sunet făcut de colegii ei, care să-i indice direcţia 
spre care să se îndrepte. Și apoi i se păru și lui că-i aude. Un 
huruit lent, parcă făcut de zece picioare fugind prin pădure. Dar 
asta era o nebunie, părea o mică armată... 

Sunetul deveni puţin mai clar și, pentru prima dată, își dădu 
seama că venea de deasupra pădurii. Nu era deloc un zgomot 
omenesc, era mecanic. Distingea vrum-vrurn-ul palelor rotative 
și, în depărtare, zări raza puternică de lumină orbitoare. 


VP - 304 


Ceea ce fu hotărâtor pentru el. Putea evita o unitate de 
polițiști dezorientaţi, dar n-avea cum să se ascundă de un 
elicopter. Întinse încet mâna pe lângă el și scoase o săgeată din 
tolbă. Fără zgomot, lin, o montă în încărcător și ridică arbaleta 
direct spre Grace. 

ÎI îngrijorase încă de când o văzuse prima dată. N-avusese 
nicio îndoială că era un adversar periculos și așa se și dovedise. 
Fie prin propriile strădanii, fie prin intervenţia lui Alice, își 
dăduse seama că el era responsabil pentru crimele comise 
recent. După aceea, îl localizase aici, încolţindu-l în pădurea 
străveche, nelăsându-l să-și ia rămas-bun de la Julia. Planul lui 
fusese dintotdeauna să-i confirme Juliei că s-a făcut dreptate, 
apoi să nu mai facă altceva decât s-o îngrijească în ultimele ei 
câteva zile. Însă Helen Grace avea să-i stea în cale, așa că 
trebuia să moară, împreună cu oricare dintre colegii ei care 
încercau să intervină. 

Privi prin tubul săgeţii. Helen Grace era în vizor, fără să știe 
nimic de pericolul în care se afla. Nu se grăbi, își reglă respiraţia 
și cobori ușor linia de ţintire, astfel încât vârful săgeţii s-o 
lovească în spate. l-ar fi perforat plămânii, poate chiar și inima, 
și ar fi doborât-o. Apoi ar fi rămas doar simplul aspect al 
lichidării, înainte să-și îndrepte atenţia asupra celorlalţi agresori. 

Grace se mișcă puţin, făcând un pas spre stânga, iar linia de 
tragere fu blocată o fracțiune de secundă. O clipă, simţi cum îl 
străbate un fior de panică, dar apoi femeia făcu jumătate de pas 
înapoi în cealaltă direcție, ridicând capul să se uite la cer. lar el 
nu mai ezită de data asta. 

Făcu un pas mic în faţă, verifică încă o dată ţinta și apăsă pe 
trăgaci. 


150. 


Instinctiv, Helen se trase în stânga. Chiar atunci, trecu ceva 
pe lângă ea, aterizând cu o bufnitură puternică într-un copac din 
apropiere. Helen se aruncă la pământ și se rostogoli, după care 
sări în picioare. Primul instinct era să vadă ce trecuse pe lângă 
ea - aruncă o privire în spate și zări vârful săgeţii ieșind din 


VP - 305 


trunchiul copacului -, apoi își îndreptă atenţia spre atacator. Dar 
nu se vedea nicăieri. 

Se trase rapid în spatele unui copac și se lipi de trunchiul lui. 
Fără să știe, o despărţiseră de moarte numai câteva clipe, cât 
fusese distrasă de lumina din cer. Se auzise doar cea mai mică 
și slabă trosnitură de crenguță - probabil când Winter se 
stabilizase înainte să tragă - care o avertizase despre pericolul 
iminent. N-avea cum să fie sigură că era Winter, însă avea 
simţurile ascuţite în noaptea asta, trupul încordat în așteptarea 
pericolului și, fără să se gândească, făcuse mișcarea de evitare. 
Fu recunoscătoare că avea reacţiile atât de rapide - dacă 
întârzia cu o secundă, ar fi putut să zacă pe burtă în pădure în 
momentul ăsta. 

Cum o găsise Winter? Erau destul de departe de Lacul lui 
Cooper. Dăduse din întâmplare peste ea? O văzuse căzând? Sau 
o urmărise până aici? Indiferent cum fusese, ideea era că acum 
o ţintuise în loc. Săgeata pătrunsese adânc în trunchiul 
copacului, ceea ce sugera că fusese trasă de-aproape. In spatele 
ei văzuse o perdea impenetrabilă de frunziș și câteva tise. Ceea 
ce însemna că Winter era la vreo 10 metri - ceea ce nu era o 
situație bună pentru ea, ţinând cont că era neînarmată și n-avea 
unde să se adăpostească. ` 

Mișcându-se încet în jurul copacului, își încordă auzul. Insă 
pădurea părea vie, gemea, șuiera, ba chiar și râdea. Mai mult, 
zgomotul elicopterului devenea tot mai puternic, făcând practic 
imposibil să audă foșnetul frunzișului și furișatul cumpătat al 
unui ucigaș. Riscă și se mai mișcă puţin, aruncând o privire spre 
ultimul loc unde știa că se aflase Winter. 

Un icnet zgomotos în apropiere. Helen își trase brusc capul în 
spate, săgeata iute atingându-i părul când trecu pe lângă ea și 
se pierdu în beznă. Cu inima bătându-i nebunește, Helen se lipi 
de copac, rămânând la adăpostul lui. Nu mai încăpea nicio 
îndoială că era blocată. Nu putea decât să aștepte și să spere că 
elicopterul o să-l sperie înainte să aibă ocazia să tragă săgeata 
fatală. Însă când aruncă o privire în sus, văzu că elicopterul se 
îndepărta de ea. 

— Nu, nu, nu... 

Bineînţeles că era perfect logic. Elicopterul se îndrepta spre 
Lacul lui Cooper, căutându-l pe Winter. Însă asta n-o ajuta defel 
pe Helen în situaţia ei nefericită. Privi cum ultima ei speranţă de 


VP - 306 


salvare pleca și fu cuprinsă de spaimă. Ce șanse avea acum, în 
faţa unui ucigaș fără remușcări? 

Un singur lucru era sigur - n-avea niciun rost să stea aici și să 
aștepte moartea. Dacă avea să piară în întinderea asta izolată 
de pădure, avea să moară cum voia ea. Chiar la picioarele ei era 
o crenguță căzută și o ridică atentă. Apoi, trăgând o gură 
enormă de oxigen, aruncă băţul în dreapta, înainte să ţâșnească 
în cealaltă parte. 

leşi din adăpost, fugind ca să-și salveze viaţa. O secundă sau 
două totul rămase tăcut. Apoi auzi un șuierat. Încă o săgeată 
trecu pe lângă ea, căzând în tufăriș. Ratarea îi dădu un imbold și 
sprintă, aplecându-se după un gard viu, după care se repezi mai 
departe. Vedea în faţă o potecă nu foarte clară, care cotea și 
dispărea în spatele unui pâlc de tufe. Dacă putea ajunge acolo, 
ar fi ieșit din raza vizuală a lui Winter și apoi... 

Impactul o dobori scurt din picioare. Pentru că alerga direct în 
față, acum se trezi zburând în lateral și căzând grămadă pe 
pământ. O clipă, rămase fără suflare și văzu stele, apoi fu 
cuprinsă brusc de durere. Ridicând capul, o văzu - o rană 
cumplită, plină de sânge, în umăr, din care ieșea coada săgeții. 

In spate, auzea pași grăbiţi, așa că se strădui să se ridice în 
picioare. Trebuia să plece. Incă putea fugi și dacă ajungea la 
adăpost... 

Piciorul drept cedă, când o a doua săgeată îi intră în coapsă. 
De data asta, se dezechilibră, căzu și ateriză pe burtă. Scuipă, 
icni și încercă să se ridice, însă un bocanc dur îi lovi obrazul și o 
aruncă înapoi pe spate. 

Și cum stătea acolo, neajutorată și plină de sânge, atacatorul 
veni deasupra ei. Oliver Winter era îmbrăcat într-un costum 
blindat de piele, iar o glugă îi ascundea masca metalică netedă 
cu două găuri pentru ochi uriașe și sinistre. Nu spuse nimic, doar 
încărcă ultima săgeată, după care ţinti arbaleta spre gâtul ei. 


151. 


Alerga pe potecă, raza lanternei mișcându-se prin beznă. 
Zărea forme, crengi, când și când chiar și câte o clipire, ochi 


VP - 307 


galbeni afundaţi în tufăriș, dar nu se vedea nici urmă de Helen 
sau Winter. 

— Helen? 

Hudson se opri alunecând și-i strigă numele. 

— Helen, mă auzi? 

Dar nu primi niciun răspuns în afară de vaietul vântului. 
Vremea era tot mai proastă, devenind nestăpânită și disperată - 
foarte potrivită cu dispoziţia lui. Făcuse echipă cu McAndrew și-i 
trimisese pe Osbourne și Edwards într-o direcție și pe Bentham 
și Lucas în cealaltă. Alertaţi de Charlie, coborâseră spre Lacul lui 
Cooper din direcţii diferite, așteptându-se să-i găsească acolo pe 
Helen și echipa ei, poate avându-l deja în custodie pe Winter. 
Insă când îi ajunseseră în cele din urmă pe polițiștii dezorientați, 
n-aveau niciun semn de la conducătoarea lor. O pierduseră pe 
Helen. 

Hudson nu ezitase, pornind în trombă în direcţia din care 
veniseră, cu McAndrew străduindu-se să se ţină după el. Hudson 
n-o cruţase, menţinând un ritm neobosit și căutând cu disperare 
orice urmă a colegei lor dispărute. Helen era singură în pădure, 
cu un ucigaș brutal în apropiere, iar el era hotărât s-o găsească. 
li salvase viața și era decis să-i întoarcă serviciul. 

— Helen? Helen, mă auzi? 

Nu-i mai păsa cât de tare vorbea. Dacă o găsea pe Helen, 
foarte bine. Dacă-l avertiza pe Winter, cu atât mai bine. Singurul 
lucru de care nu-i păsa acum era propria siguranţă. Câtă vreme 
Helen era în pericol, orice altceva era nesemnificativ. 

Însă ea tot nu răspundea. Încetinind pasul, Hudson îi aruncă o 
privire chinuită lui McAndrew, dar ea nu făcu decât să clatine din 
cap, în mod evident la fel de disperată ca el. 

— Helen? Te rog, dacă ești pe-aproape... 

Vocea i se frânse, simțindu-se dintr-odată complet descurajat. 
Habar n-avea încotro s-o ia, nici ce i s-ar putea întâmpla lui 
Helen. Era oare posibil să n-o găsească la timp? Să devină ea 
următoarea victimă a lui Winter? 

Era o idee prea îngrozitoare, așa că îi făcu semn lui McAndrew 
și-și reluă vânătoarea, avântându-se din nou în beznă. 


VP - 308 


152. 


— Te rog, Oliver, nu e nevoie să faci așa ceva. 

Însă masca o privea tăcută și lipsită de expresie. 

— Nu eu sunt inamicul aici... 

Winter își cobori privirea spre arc, uitându-se la ea direct prin 
cătare. 

— Știu că ai suferit, știu că a suferit și Julia. Dar acum s-a 
terminat. Oamenii care i-au distrus viaţa nu mai sunt. Nu mai e 
nevoie de vărsare de sânge. 

Degetul lui strânse trăgaciul. 

— Te rog, Oliver. Scoate-ţi masca, să putem vorbi... 

Helen auzi un chicotit ușor în spatele măștii inexpresive. 

— Ai vrea tu, nu? 

— Da, da, aș vrea. 

— Să mai câștigi un pic de timp. Dar n-o să aibă nicio 
importanţă. Fie te termin, fie pierzi sânge până mori. 

Helen se uită la el, încercând să-și controleze spaima. Știa că 
din ambele răni curge mult sânge - îl simţea trecând prin pielea 
îmbibată a costumului - și era ameţită de durere. 

— Vreau doar să stăm de vorbă, asta-i tot, răspunse ea gâfâit. 
Înţeleg de ce ai considerat că trebuie s-o faci, de ce trebuiau 
pedepsiţi Morgan și ceilalți... 

— Chiar așa? ripostă Winter ucigător. Și mă rog, de unde știi? 

— Pentru că știu ce i s-a întâmplat Juliei. Am vorbit cu ea azi. 

Winter păru să șovăie. 

— Cum adică ai vorbit cu ea? Spitalul nu permite... 

— Le-am forțat mâna. 

— Prostii. 

— M-a ajutat doctoriţa Ellis. Am întrebat-o pe Julia despre tine, 
despre crime. Nu și-a dorit niciodată așa ceva, vrea să te 
oprești. 

Winter nu răspunse, clătinând violent din cap. 

— Și știu sigur că n-ar mai vrea vărsare de sânge. Cu 
siguranţă ea e cea mai importantă persoană în toată povestea, 
nu? 

— Sigur că e. Și știi de ce? 

Helen ridică privirea spre atacator, care se aplecă spre ea. 

— Pentru că ea e cea care a suferit. Știi cum e să suferi? 


VP - 309 


În timp ce vorbea, își puse vârful bocancului pe săgeata din 
piciorul lui Helen și apăsă cu putere. Helen icni, străbătută de o 
durere chinuitoare, și simţi voma urcându-i în gât. Durerea era 
cumplită și-i prinse piciorul cu mâna, încercând să-l dea 
deoparte. Insă el apăsă, tot mai tare și mai tare... înainte să se 
oprească brusc. Helen icni ușurată, apăsând mâna pe rana 
deschisă. Dar Winter nu terminase încă. 

— Habar n-ai prin ce a trecut. Ce i-a făcut animalul ăla. 

— Știu că a violat-o. Că... 

— A distrus-o. 

Ranchiuna și supărarea se revărsau din el. 

— Și-a lăsat jurnalul, știai? 

Helen încercă să răspundă, dar durerea de la picior o lăsase 
fără suflare. 

— Când mi-a scris biletul de rămas-bun, mi-a lăsat și jurnalul. 
L-am ţinut lângă inimă de-atunci... 

Spre surprinderea lui Helen, Winter ridică arcul și băgă mâna 
în haină ca să scoată din buzunarul de la piept o agendă. 

— Citește. 

Îi aruncă jurnalul, iar ea îl prinse cu mâna stângă, uitându-se 
la Winter ca să vadă dacă vorbea serios. El îi răspunse ridicând 
arcul. Ținând jurnalul în echilibru pe abdomen, Helen răsfoi 
primele pagini, străduindu-se să citească la lumina lunii. Erau 
note din octombrie, noiembrie și decembrie 2008 și erau 
presărate cu însemnări scurte, care arătau încântarea și 
nerăbdarea Juliei înainte să înceapă facultatea. 

— Ştii la ce dată să te duci, zise Winter încet. 

Chiar în timp ce vorbea, aruncă o privire în jur, după elicopter 
sau potenţiali salvatori, dar nu era nimeni. Erau singuri. Helen 
dădu paginile până la 30 aprilie și începu să citească. Imaginea 
începea să se înceţoșeze, dar se concentra cât putu asupra 
cuvintelor care dansau, încercând să le priceapă înţelesul. 

„Am fost în pădure. Petrecere de lună plină”. 

Spre deosebire de însemnările dinainte, care fuseseră prolixe 
și debordante, asta era concisă și seacă. Helen își putea imagina 
de ce, tânăra fiind probabil încă în stare de șoc după 
nenorocirea care i se întâmplase. Dădu pagina mai departe. 

„Caleb a fost atent toată noaptea. Imediat după miezul nopţii, 
a propus să jucăm v-aţi ascunselea, doar noi doi. Am fost de 
acord. Am spus «caută-mă tu» și am fugit în pădure...” 


VP - 310 


Helen sări câteva rânduri. Era ameţită și nu-și dorea să 
zăbovească asupra detaliilor. 

„l-am spus că nu mă interesează. L-am împins. Dar m-a lovit 
în burtă. Apoi mi-aduc aminte că eram pe jos. Îmi împinge faţa 
în pământ, am ţărână în gură, simt gustul frunzelor uscate...” 

Helen lăsă jurnalul să cadă, nedorindu-și să mai citească. 

— Citește! răcni Winter. 

— N-am nevoie să citesc. Sunt convinsă că Morgan a negat că 
s-ar fi întâmplat așa ceva. lar ceilalţi l-au acoperit... 

— l-a spus prietenei ei... 

Rostise cuvântul cu atâta furie, că Helen tresări. 

— l-a spus lui Lauren ce s-a întâmplat. Și ce să vezi? Ea i-a 
spus iubitului ei. 

— Care adusese drogurile pentru petrecerea de lună plină... 

— Care adusese drogurile pentru petrecere, confirmă Winter 
pornit. 

Helen nu putea decât să ghicească, dar dintr-odată totul 
părea logic. Campbell era îngrijorat de ce s-ar fi putut descoperi 
în timpul unei anchete de viol și fără îndoială că la fel gândea și 
Scott, care le jurase părinţilor ei obsedaţi de control că nu mai 
lua droguri. 

— A doua zi, Lauren i-a spus Juliei că n-o crede. Că dacă 
ajunge la tribunal, ei o să spună că și ea voia, că a fost de 
comun acord, că ea se dăduse la el. 

Winter practic ţipa. Spre surprinderea lui Helen, ridică mâna 
pe neașteptate, își scoase masca și o aruncă în tufe. Era 
îngrijorată de ce scotea la iveală masca - chipul lui Winter era 
schimonosit de furie, toată mânia adunată în ani întregi ieșind la 
lumină. 

— Au trădat-o, șopti el înverșunat. 

Era adevărat, o traădaseră. Dar plătiseră un preţ - Helen era 
convinsă acum că ura de sine a lui Lauren, prăbușirea ei în 
dependența de droguri de mare risc, fusese determinată de 
vinovăția față de Julia. Nu că Winter și-ar fi dorit să audă așa 
ceva acum. 

— Au trădat-o în cel mai josnic mod cu putinţă, urmă el. 

— Da, aşa e. 

— Exact cum ai făcut și tu. 

— Nu e adevărat, Oliver. 


VP - 311 


— Cum o să mai pot să-mi iau rămas-bun de la ea acum? Cum 
o să-i spun că o iubesc? 

Furia încă mai era vizibilă pe chipul lui, însă acum se zărea și 
tristeţe. Părea părăsit, chiar pustiit. 

— Uite, Oliver, dacă o să cooperezi, sunt convinsă că putem 
aranja... 

— Prostii. Asta-i punctul terminus. 

Și cu siguranță așa părea. Vederea lui Helen era și mai 
încețoșată, începând să se întunece pe la margini. Simțea cum o 
părăsesc puterile, ca și cum era pe punctul să leșine din clipă în 
clipă. 

Însă Winter nu arătă nicio milă, punând din nou degetul pe 
trăgaci. 

— Timpul a expirat. Pentru amândoi. 

Puse ochiul pe vizor. Helen încercă să-și ţină ochii deschişi, 
încercă să se concentreze, uitându-se în jur după vreun mijloc 
de salvare. Și văzu că mâna dreaptă era tot pe coapsă, strânsă 
în jurul săgeții. 

Instinctiv, o strânse mai tare. 

— La revedere, Helen. Ne vedem pe lumea cealaltă, încheie 
Winter, făcând un pas în faţă. 

Durerea fusese dintotdeauna prietena lui Helen, fusese ceva 
pe care-l putea folosi. Așa încât scrâșni din dinţi și smulse 
săgeata din picior. Din coapsă ţâșni imediat un val de sânge, 
care-i împroșcă pe amândoi. Winter încremeni, însă Helen nu, 
aruncându-se în faţă și înfigându-i săgeata în coapsă. 

Winter urlă - un urlet prelung, care-ţi îngheţa sângele în vine. 
Se clătină ușor, uitându-se dezgustat la săgeată, apoi, înfuriat, 
ridică din nou arcul. Însă Helen fu mai rapidă și-și smulse 
săgeata din umăr. Atacatorul fu împroșcat din nou cu sânge, iar 
ea îi înfipse proiectilul în genunchi. 

De data asta, răcnetul agonizant o asurzi. Winter căzu pe 
spate, scăpând arbaleta, și-și duse mâinile la genunchi. Helen se 
ridică greoi în picioare, clătinându-se ca beată spre inamic. 
Îngrijorat de apropierea ei, Winter încercă să se îndrepte, însă 
Helen înșfăcă arcul căzut, lovind cu patul în bărbia atacatorului. 
Se auzi un trosnet cumplit când se rupse maxilarul, apoi Winter 
căzu și rămase nemișcat. 

Helen se clătina deasupra lui, rănită, dar victorioasă. Apoi se 
întoarse și-și duse mâinile căuș la gură ca să strige după ajutor. 


VP - 312 


Însă chiar atunci lumea păru să înceapă să se învârtă violent și 
se prăbuși la pământ. 


153. 


— O să fie bine? Ce o să i se întâmple? 

Întrebările pătrunseră în conştientul lui Helen, dar veneau de 
departe. Vocea părea să fie la kilometri distanță, în capătul unui 
tunel îndepărtat. 

— Uite ce e, știu că nu-mi poţi garanta nimic, dar vreau doar 
să știu cu ce-avem de-a face... 

Vocea scăzută părea familiară. Cu un efort enorm, Helen se 
strădui să deschidă ochii. Lumina era orbitoare, dar nu se lăsă. 
Se așteptase să fie întinsă pe burtă pe pământ, în pădure, dar 
văzu că se deplasa cu viteză pe un fel de coridor, cu Charlie 
alături. 

— Charlie? spuse ea ragușit. 

Prietena ei îi aruncă imediat o privire disperată, dar plină de 
speranţă. 

— Helen, eu sunt. Ești la spitalul South Hants. Ai fost rănită, 
dar o să fii bine. 

Nu părea prea convinsă. Lui Helen îi reveniră în minte 
imaginile - Winter, arbaleta, rănile cumplite. Știa că trebuie să fi 
pierdut mult sânge, dar întrebarea era dacă mai avea suficientă 
forță, dacă trupul ei mai avea suficientă putere să lupte, să 
treacă prin ce operaţii avea să sufere. 

— Totul o să fie bine. O să te pui pe picioare rapid. 

Vocea lui Charlie tremura,  încordarea  subminându-i 
încercarea de a părea curajoasă. Insă Helen nu mai avea putere 
să se îngrijoreze. Ce-o fi, o fi. 

— Winter? întrebă ea în șoaptă. 

— In custodie, o liniști Charlie. Deși s-ar putea să aibă nevoie 
de o vizită la dentist. Cred că i-ai spart vreo cinci-șase dinţi... 

Helen dădu să răspundă, când interveni o altă voce. Helen 
zări o tânără asiatică, amabilă, dar gravă, deasupra ei. 

— O să te ducem în sala de operaţii acum, Helen. Așa că zi-i la 
revedere prietenei tale. O să ai nevoie să-ţi păstrezi energia... 


VP - 313 


Helen ridică mâna, prea obosită să vorbească. În timp ce era 
trecută prin niște uși, mai privi o dată în urmă și o văzu pe 
Charlie urmărind-o agitată. Nu era nimic nou; ele două fuseseră 
de multe ori în situația asta, iar Helen recunoștea de pe chipul 
prietenei ei afecțiunea și îngrijorarea pe care ajunsese să le 
prețuiască. Îi privi faţa o clipă, absorbind emoția. Apoi ușile se 
închiseră și Charlie dispăru din vedere. 


154. 


Deschise ușa, dând la iveală spaţiul întunecos de dincolo de 
ea. Oliver Winter ezită, întorcându-se către Hudson ca și cum ar 
fi așteptat o invitație oficială să intre, dar polițistul n-avea 
dispoziția necesară pentru jocuri. Îl prinse pe deţinut de guler, îl 
împinse în duba de poliţie și-l urmă. În doar câteva clipe, ușile 
erau încuiate și porniseră deja. 

Gonind prin pădure, lui Hudson îi stătuse inima când auzise 
un urlet care-ţi îngheţa sângele în vine răsunând în noapte. Fără 
să-i acorde nicio atenţie lui Winter, căzuse în genunchi lângă 
Helen, căutându-i cu disperare pulsul. Il găsise, slavă Domnului, 
și în scurt timp ea se afla deja în ambulanţa aeriană, în drum 
spre spitalul South Hants. 

Rănile lui Winter erau mai puţin grave. După ce fusese 
evaluat de medicul poliţiei, acesta suferise o intervenție 
stomatologică de urgenţă, după care fusese considerat apt 
pentru drumul până la Southampton Central. Hudson se oferise 
să-l însoțească, hotărât să nu-l scape din ochi pe ucigașul în 
serie până nu-l vedea în siguranţă în spatele gratiilor. Provocase 
prea multă suferință, vărsase prea mult sânge ca să riște. 

Detectivul-agent McAndrew se afla în cabină, cu șoferul, 
lăsându-l singur cu Winter. Hudson se așteptase să-l vadă pe 
ucigaș deprimat, chiar cuprins de remușcări, însă în realitate 
suedezul solid nu părea nici pe departe intimidat, refuzând să 
spună ceva și privindu-i - în special pe Hudson - cu un amestec 
de amuzament și dispreţ. Ca și cum ar fi mers prea departe, ca 
și cum tatăl iubitor fusese înlocuit definitiv de ceva mai 
întunecat și mai tulburător. 


VP - 314 


Hudson îl simţi uitându-se la el și ridică privirea. Winter se 
legăna pe bancheta din faţa lui, cu trupul clătinându-se înainte 
și înapoi, sincronizat cu înaintarea dubei, privind peste intervalul 
dintre ei. Hudson îi susținu privirea, refuzând să se lase 
intimidat. Winter arăta groaznic, cu fața învineţită și picături de 
sânge încă prinse în barbă - un cadru bizar pentru implanturile 
dentare de un alb-strălucitor care-i împodobeau acum gura. 

— Ce face prietena ta? 

Vocea răgușită îl făcu pe Hudson să tresară. Abia dacă 
scosese un cuvânt în ultimele două ore. 

— O să supravieţuiască? 

— Taci din gură. 

Fără îndoială, Winter părea amuzat. Lui Hudson îi clocotea 
sângele în vine, însă își stăpâni furia. 

— Ştii, m-a surprins. 

— Ajunge, Winter. 

— Era mai puternică decât ceilalţi, mai ingenioasă. 

Winter îl privea atent pe Hudson, bucurându-se evident de 
stinghereala lui. : 

— Credeam că o să moară cum au murit și ceilalți. In 
genunchi, implorând mila. 

— Dacă vrei să mărturisești, păstrează-te pentru la secție, 
Winter. 

Însă bărbatul dădu din mână, indicând că trecuseră de mult 
de punctul acela. 

— Dar Grace... a vrut să lupte. O prostie, de fapt, când era 
neînarmată și singură. 

— Nu-ţi mai spun o dată. 

Dar Winter râse, arătându-și noii dinţi. 

— l-am băgat două săgeți. Aș fi tras-o și pe a treia. Voiam s-o 
trag și pe a treia. 

Hudson se încruntă la el, fără să spună nimic. 

— Totuși, poate că primele două o să fie de-ajuns. A pierdut o 
grămadă de sânge, arăta rău... Nu se știe niciodată, dacă ai 
noroc, poate că ai șanse de promovare înainte să se lumineze 
de ziuă. 

Winter nu avu timp să reacționeze, pentru că Hudson străbătu 
spaţiul dintre ei într-o fracțiune de secundă, înfigându-i un pumn 
în abdomen. 

— lisuse Hristoase... 


VP - 315 


În ochii lui Winter apăru brusc spaima, dar era prea târziu, 
pentru că Hudson îl trase de pe banchetă și-l aruncă pe podea. 
Se urcă peste victima lui căzută la pământ și o lovi din nou în 
abdomen, o dată, de două ori, de trei ori. 

— Ce dracu'? icni Winter. 

Dar nu avu ocazia să termine; Hudson îl ridică și-l trânti înapoi 
pe banchetă, lovindu-l cu spatele de caroseria dubei. Se apropie 
și trase spre el un Winter înspăimântat. 

— Dacă i se întâmplă ceva, orice, o să ai de-a face cu mine... 

Aveau feţele lipite, iar Hudson zări o picătură de sudoare 
prelingându-se pe chipul lui Winter. 

— Și o să termin treaba. 

Hudson îl mai ţinu o clipă, delectându-se cu disconfortul lui, 
după care îi dădu drumul brusc și se întoarse pe cealaltă 
banchetă. Inima îi bătea nebunește și creierul îi zbârnâia - îi 
venea să ţipe și să urle, să facă bucăţi duba -, dar n-avea să se 
compromită, n-o să-i ofere lui Winter satisfacția acestei mici 
victorii. Așa că rămase pe banchetă, privind drept în față. 

Winter părea agitat și speriat, probabil temându-se că o să-l 
atace din nou. Însă deja începea să dispară din gândurile lui 
Hudson. El nu mai avea timp pentru ucigașul ăsta, pentru 
viermișorul ăsta jalnic, care bolborosea și gâfâia pe cealaltă 
banchetă. 

Gândurile lui se îndreptau către Helen. 


155. 


Împinse ușa și își rezemă capul de suprafaţa ei rece. Fusese o 
noapte cumplită, iar Charlie se simţea complet extenuată. 

Fusese hotărâtă să rămână cu Helen, însă inspectorul-șef 
Simmons venise s-o trimită acasă, preluând postul de paznic de 
noapte. Ştia cât de apropiate erau Charlie și Helen, dar și ea 
avea o legătură specială cu protejata ei și, fără tragere de 
inimă, Charlie se lăsase convinsă. Noaptea asta fusese o 
experiență extenuantă - în elicopter, când încerca să-și înăbușe 
greata în timp ce îl căutau pe Winter, și se simțea de-a dreptul 
stoarsă: obosită, murdară și istovită emoţional. Cu toate 
acestea, rezistase rugăminţilor lui Simmons suficient cât să 


VP - 316 


primească vești încurajatoare din sala de operaţii - Helen era 
stabilă și avea să supravieţuiască - înainte să se îndrepte către 
casă. 

Acum, privind mediul familiar al casei, Charlie simţi o ușurare 
enormă. Avusese o discuţie satisfăcătoare cu Steve după 
mesajul ei de scuze și păreau să fie pe calea împăcării. Jessie 
fusese o idee mai bine și dormise fără întreruperi azi-noapte, 
așa că era posibil să poată să se odihnească și ea. Ceva de care 
avea mare nevoie. 

Însă când se târa pe scară, fu surprinsă să găsească silueta 
micuță a fiicei ei așteptând-o. 

— Hei, ce cauţi trează? o întrebă îngrijorată, aruncând o 
privire la ceas. E aproape miezul nopţii. 

Îi era teamă că știe răspunsul și se întrebă de ce nu venise 
deja Steve, însă, spre surprinderea ei, Jessie răspunse: 

— N-am putut să adorm. 

— De ce nu? 

— Mi-e cald... 

— Păi, putem rezolva imediat, răspunse Charlie ducând-o 
înapoi în dormitor. 

O ajută să se urce în pat și îi ridică pătura până în talie, după 
care porni ventilatorul de masă și-l îndreptă către ea. Adierea 
răcoroasă păru s-o mulţumească pe Jessie, care se ghemui cu 
ursuleţii ei și închise ochii. Urmând sfatul lui Grace Simmons, 
Charlie se așeză lângă ea și o mângâie pe cap, începând să-i 
cânte. 

— Șșșt, micuță Jessie, să nu plângi. Mami o să-ţi cânte un 
cântec de leagăn... 

Într-un minut, Jessica dormea, întruchiparea nevinovăţiei și a 
seninătăţii. Charlie se opri din cântat, privind-o cu lacrimi în ochi 
pe fiica ei. Dar nu erau lacrimi de tristeţe sau de agitaţie, ci de 
fericire. 

Poate că până la urmă nu era cazul să-i fie frică. 


VP - 317 


Epilog 


156. 


— Și cum te simţi? 

Helen Grace se gândi o clipă înainte să răspundă. 

— Mă simt... bine. 

— Mă bucur să aud. Ne-ai cam speriat. 

Grace Simmons rostise cuvintele zâmbind, însă Helen știa că 
mentorul ei fusese îngrijorat și o vizitase în fiecare zi până 
fusese externată. Helen pierduse o grămadă de sânge în pădure 
și suferise două operații complexe pentru limitarea distrugerilor 
făcute de săgețile lui Winter. Din fericire, avuseseră succes și, 
deși Helen suferise vătămări de mușchi și se alesese cu niște 
cicatrici, doctorii o asiguraseră că, în timp, o să se refacă total. 
Și de aceea se întorsese la serviciu, chiar dacă făcea doar 
muncă de birou. 

Trecuse o lună de la noaptea aceea întunecoasă din New 
Forest. Și deși visele îi erau încă presărate cu imagini din lupta 
cu Winter, Helen se simţea bine. Asta se datora în parte 
rezistenţei ei naturale, dar în principal atenţiei grijulii a echipei 
sale. Simmons o dădăcea în continuare, venind la ea acasă de 
mai multe ori. Venise și Ellie McAndrew în vizită, cu cadouri din 
partea colegilor, ca și detectivul-sergent Hudson, care se 
prezentase cu un braţ de flori. Dar bineînțeles Charlie fusese 
sprijinul ei de bază, apărând cu regularitate cu mâncare gătită, 
reviste, chiar și o carte poștală cu „Fă-te bine” de la Jessica, ce o 
făcuse pe Helen să plângă. _ 

Nu era greu să te recuperezi cu genul ăsta de sprijin în jur. In 
realitate, principala problemă era s-o oprească pe Helen să se 
întoarcă la birou - nu știuse niciodată să aștepte. Totuși, Charlie 
reușise cumva s-o înduplece, convingând-o să-și lase măcar de 
data asta corpul să se odihnească. Cu toate astea, se simțea 
bine înapoi la Southampton Central, pregătită pentru muncă. 

— Nu vreau să exagerezi. Situaţia e destul de liniștită pentru 
moment, așa că de ce nu profiţi de ocazie să mai recuperezi din 
hârţogărie? 

VP - 318 


Helen ridică dintr-o sprânceană. 

— Vorbesc serios, Helen, continuă Simmons ferm. Dacă e să 
te arunci și să urmărești băieţi răi, o să ajungi să-ți distrugi 
definitiv umărul ăla. Și n-am de gând să-mi trimit la pensie cel 
mai bun ofiţer. 

— O să văd ce pot face. Poate există vreun caz vechi de care 
să pot să mă ocup, deși nu prea e genul meu... 

— Sunt sigură că poţi să găsești ceva interesant. Nu vreau să 
muncești prea mult. 

Era un refren constant al lui Simmons, iar Helen știa că nu e 
cazul s-o întrerupă. 

— Știu că-ţi place să conduci prin exemplu personal, dar într-o 
bună zi o să te bagi în faţa pericolului și n-o să mai ai noroc. Știu 
că nu te pot împiedica să faci ce știi tu mai bine... dar, te rog, nu 
transforma locul ăsta, lucrurile pe care le faci aici, în moștenirea 
ta. În viaţă mai există și altele în afară de muncă. 

Simmons aruncă o privire la fotografia fostului ei soț și a celor 
doi băieţi solizi, expusă cu mândrie pe biroul ei. Se uită și Helen 
la ea - era o poză care-i aducea întotdeauna zâmbetul pe buze. 

— Știu, cedă Helen. Și mă ocup... 

— Mă bucur foarte tare să aud. 

Simmons tăcu o clipă, întorcând din nou privirea spre Helen și 
cântărind-o din ochi. 

— Tu, mai mult ca oricine, meriţi un pic de fericire, Helen. Așa 
că nu fugi de ea, bucură-te de ea. 

În timp ce pleca din biroul lui Simmons, se simţi mai 
optimistă, mai hotărâtă decât fusese de multă vreme încoace. 
Temerile și îndoielile care o chinuiseră ani în șir păreau să 
dispară, dovedindu-se în cele din urmă năluci fără nicio 
însemnătate. O să urmeze sfatul lui Simmons - o să profite de 
prezent și o să încerce să fie fericită. 

Dar mai trebuia să facă ceva înainte. 


157. 


Coridoarele erau tăcute în dimineaţa asta. Spitalul South 
Hants era de obicei haotic și zgomotos, cu asistente și 
brancardieri care stăteau la palavre și glumeau în timp ce-și 


VP - 319 


transportau pacienții. Totuși, astăzi saloanele păreau pașnice și 
tăcute, ca și cum se instalase o liniște respectuoasă. 

Helen străbătu etajul al șaselea pierdută în gânduri. În timp ce 
se recupera, urmărise îndeaproape starea Juliei Winter, sperând, 
deși n-avea motive, că o să apară vreo îmbunătăţire, că fata o 
să reușească să învingă pneumonia care o dobora. Dar, spre 
uriașa ei tristețe și frustrare, starea fetei se înrăutăţise. Doctorii 
nu mai puteau să comunice cu ea, funcţiile cerebrale încetând 
complet, și acum doar tuburile de dren și ventilatorul o mai 
țineau în viaţă. Doctorii îi ceruseră lui Alice Winter să ia în 
considerare varianta întreruperii suportului funcţiilor vitale și, 
după multe procese de conștiință, aceasta fusese de acord. Și 
de aceea se afla Helen aici. Nu era o sarcină pe care să și-o 
dorească, ci una pe care se simţea obligată s-o îndeplinească. 

Charlie era deja în zona de observaţie, privindu-le prin geam 
pe mamă și fiică. Se întoarse scurt când veni și Helen, înainte 
să-și îndrepte din nou atenţia spre Alice și Julia. 

— Biata fată! Să sfârșești așa... 

Helen încuviinţă, mângâind-o afectuos pe braţ pe prietena ei. 

— Pare crud, arbitrar, că unii înfloresc și alţii, care-au dus o 
viaţă complet fără pată... 

— Știu, spuse Helen când glasul lui Charlie se frânse. E mare 
păcat. 

Se uitară mai departe la cele două femei, privind-o pe Alice 
cum dă deoparte o șuviţă de păr de pe faţa fiicei ei, după care 
schimbă câteva cuvinte cu doctorul care le asista. În momentul 
acela, Alice o văzu pe Helen și făcu un scurt gest semnificativ în 
direcția ei. Helen fu mișcată să vadă lacrimile prelingându-se din 
ochii mamei îndurerate. 

— Nu sunt sigură că pot să mă uit, șopti Charlie cu glas 
tremurat. 

— Ne uităm împreună, o linişti Helen. Alice o să aibă nevoie 
de sprijinul nostru după aceea. 

Charlie încuviinţă, dar nu spuse nimic. Era adevărat - oricât 
de greu ar fi fost, Helen se bucura că e aici. Soţul și fiica lui Alice 
veniseră din Suedia ca să-i fie alături, iar fata petrecuse ore 
preţioase cu sora ei vitregă, însă hotărâseră să nu asiste și ei 
azi, considerând că ar fi fost prea tulburător pentru micuța Lilly. 
Alice o să treacă printr-o mulţime de emoţii contradictorii când 


VP - 320 


avea să vină momentul - tristeţe, pustiu, vinovăţie - și o să aibă 
nevoie de cineva alături. 

Alice și doctorul încheiaseră discuţia, iar Helen își dădea 
seama, după expresia solemnă de pe chipurile lor, că venise 
momentul. Alice mai aruncă o privire scurtă spre Helen și 
Charlie, după care reveni la căpătâiul fiicei ei. 

Helen încercă să-și ţină în frâu propriile emoţii când o privi pe 
Alice cum îi ia mâna Juliei și o mai sărută o dată. Mama 
îndurerată o ţinu strâns și o mângâie cu blândeţe, cu lacrimi 
curgându-i pe obraz. Instinctiv, Helen puse o mână pe umărul lui 
Charlie, trăgând-o mai aproape de ea. Și rămaseră acolo, privind 
tabloul tulburător din faţa lor, reflectând la o viaţă care fusese 
întreruptă de tragedie și plângând tot ce ar fi putut fi. 


158. 


Plecară în tăcere, profund mișcate de scena la care tocmai 
asistaseră. 

Julia se stinsese în pace, în braţele mamei, scăldată în 
dragoste și afecţiune. Tânăra își găsise acum liniștea, ceea ce 
era ceva, dar tot se simțeau amândouă pustiite. 

Înăbușindu-și propria tulburare, se străduiseră s-o mângâie pe 
Alice, care făcuse față remarcabil, ţinând cont de situaţie. Era 
vădit distrusă și plină de regrete, dar preţuia timpul petrecut cu 
fiica ei și era recunoscătoare că fusese alături de ea la sfârșit. 
Într-un gest de o generozitate uluitoare, luase legătura mai 
devreme cu fostul ei soț aflat în închisoare, întrebându-l dacă 
vrea să solicite o permisie din motive personale, ca să fie alături 
de fiica lui azi, dar el refuzase, probabil prea rușinat ca să dea 
ochii cu ea. 

Alice ieșise din salon și vorbea la telefon cu soțul ei, discutând 
pe un ton grav, dar optimist despre aranjamentele care trebuiau 
făcute. Era o scenă mișcătoare - Alice voia în mod clar să 
compenseze pentru neglijarea din trecut asigurându-se că Julia 
va beneficia de ceremonia de adio pe care o merita -, dar nu era 
momentul să zăbovească, așa că Helen și Charlie se retraseră 
discret. 


VP - 321 


Pe drum spre motocicleta lui Helen, nu vorbiră mult, fiecare 
știind cum se simţea cealaltă. Astfel de ocazii erau întotdeauna 
triste, dar cu toate astea dădeau un sens meseriei lor, subliniind 
că oamenii contează, că fiecare viaţă în parte înseamnă ceva și 
merită apărată. Helen și-ar fi dorit doar s-o fi cunoscut pe Julia 
mai devreme, când ar fi putut face ceva semnificativ pentru ea, 
și bănuia că și Charlie simțea același lucru. 

— Te întorci la secție? întrebă Charlie în cele din urmă, când 
se apropiaseră de motocicletă. 

— Ar fi cazul, răspunse Helen ostenită. Trebuie să încep să 
caut un nou fotograf pentru locul crimei, dacă Graham Ross s-a 
hotărât să plece. 

— Nu poate să dea vina pe altcineva, răspunse Charlie, 
scuturând tristă din cap. Dacă te bagi în troaca porcilor... 

— Exact așa ziceam și eu. Și mai am și o lună de acte de 
recuperat, așa că... 

— Nu exagera cu munca. 

— Mă simt bine, sincer. Mănânc iar cum trebuie, dorm bine, 
totul e plictisitor de normal. 

— Mă bucur să aud, răspunse Charlie zâmbind. Ti-ar prinde 
bine un pic de normalitate în viaţă. 

— Și tu cum mai ești? întrebă Helen, schimbând subiectul. Ce 
mai face Jessica? 

— Mult mai bine, mulţumesc de întrebare. Avem trei 
săptămâni de somn fără întreruperi, așa că să ţinem pumnii... 

— Și Steve? Toate bune între voi? 

Charlie nu răspunse, părând nesigură, ceea ce o îngrijoră pe 
Helen. Dar, spre surprinderea ei, Charlie afișă un zâmbet și mai 
larg. 

— De fapt, lucrurile merg bine. Foarte bine. Sunt însărcinată. 

— Bine, răspunse Helen, năucită pe moment. Nu știam că... 

— Nici nu încercam. N-am planificat, nu eram pregătită, dar 
se mai întâmplă și accidente. 

— Atunci mă bucur foarte tare pentru tine. 

— Mulţumesc. Suntem amândoi foarte multumiti, răspunse 
Charlie, râzând de nebunia cosmică a situaţiei. Presupun că așa 
a fost să fie. 

Helen o îmbrăţișă, dându-i vechii ei prietene o sărutare pe 
obraz înainte să-i dea drumul. Helen o privi cum se 
îndepărtează, simțindu-se și încântată, și emoţionată. Charlie 


VP - 322 


trecuse prin multe în ultima vreme, ca și Steve și Jessica, și 
meritau și un pic de fericire. Pe Helen o înveselea enorm să se 
gândească la cel de-al patrulea membru al familiei, care avea să 
sosească în curând, aducând cu el distracţie, zgomot, fericire și 
haos în căminul lor iubitor. Ultimele câteva luni fuseseră 
întunecate și solicitante, dar soarele începuse în sfârșit să 
strălucească și pentru ei, promițând lucruri mai bune în viitor. 

Era un memento venit la momentul potrivit că, în mijlocul 
morții și suferinţei, există întotdeauna și viaţă. 


VP - 323 


GHICI CINE PANDEȘTE 
ÎN PĂDURE