Karin Slaughter — [Will Trent] 03 Geneza

Wil Trent # 


KARIN 
UGHTER 


viztual. -2 zojecit, eu 


KARIN SLAUGHTER 


Seria Will Trent 


Volumul 3 


GENEZA 


Original: Genesis (2009) 


Traducerea: 
RALUCA CONESCU 


y 


virtual-project.eu 


Editura: HARDCOVER & PAPERBACK 
2011 


PROLOG 


Erau căsătoriţi de patruzeci de ani și totuși Judith simţea că 
nu știe chiar totul despre soţul ei. Patruzeci de ani în care îi 
gătise cina lui Henry, patruzeci de ani în care îi călcase cămășile 
și tot atâţia ani în care dormise în patul lui, și totuși Henry încă 
era un mister pentru ea. Poate că acesta era motivul pentru 
care acceptase să facă toate aceste lucruri, fără să se plângă 
mai deloc. Erau multe lucruri de spus despre un bărbat care, 
după patruzeci de ani, încă mai reușea să îi atragă atenţia. 

Judith deschise geamul mașinii, lăsând să pătrundă aerul rece 
al primăverii. Centrul Atlantei era la numai treizeci de minute, 
dar numai aici, în Conyers, mai puteai găsi terenuri virane și 
chiar mici ferme. Era o zonă liniștită, iar Atlanta era suficient de 
departe încât ea să se poată bucura de liniște. Și totuși, Judith 
suspină atunci când își aruncă privirea spre zgărie-norii din 
orizontul îndepărtat, cu gândul acasă. 

Fu surprinsă la gândul că Atlanta era acum un loc pe care ea 
îl considera casa ei. Până acum, viaţa ei fusese legată de 
suburbii, chiar de sătucuri, preferând spaţiile deschise în 
detrimentul aleilor din ciment ale orașelor, chiar dacă singură 
recunoștea faptul că era frumos să locuiești într-un loc așa de 
central, unde puteai merge până la magazinul din colţ sau până 
la cafenea dacă așa aveai chef. 

Zilele treceau chiar și fără să fie nevoită să se urce în mașină 
- stil de viață la care nici nu ar fi visat acum zece ani. Putea 
spune că și Henry simţea la fel. Umerii acestuia se încovoiaseră 
în timp ce conducea Buick-ul pe un drum îngust de ţară. După 
zeci de ani de condus pe aproape fiecare autostradă și 
magistrală din ţară, știa fiecare străduță, curbă sau scurtătură. 

Judith avea încredere în el să îi ducă acasă în siguranţă. Se 
lăsă confortabil în scaun, privind pe geamul mașinii, mijind ochii 
astfel încât pomii de pe marginea drumului păreau mai degrabă 
o pădure deasă. Făcea săptămânal drumul la Conyers, și de 
fiecare dată se simţea de parcă ar fi văzut ceva nou - o căsuţă 
pe care nu o observase înainte, un pod de care se lovise de 
atâtea ori, dar căruia nu-i dăduse prea mare importanţă. Așa era 


viața. Nu realizai ce trecea pe lângă tine, decât atunci când 
încetineai puțin și te uitai mai atent. 

Se întorceau de la o petrecere aniversară, dată de fiu, în 
cinstea lor. Sau, mai degrabă, organizată împreună cu soţia lui 
Tom, care îi conducea viaţa ca un director executiv, menajeră, 
bonă, bucătăreasă și - cu siguranţă - concubină, toate acestea 
la un loc. Tom a fost o surpriză fericită, nașterea lui a fost un 
eveniment la care doctorii nu se așteptau vreodată să se 
întâmple. De când l-a văzut, Judith l-a iubit exact așa cum era și 
l-a acceptat ca pe un dar divin. Făcuse orice pentru el, și chiar și 
acum, când avea în jur de treizeci de ani, Tom încă părea că mai 
are nevoie de multă atenție din partea ei. Judith fusese o soţie 
prea convenţională și o mamă prea săritoare, așa că-l crescuse 
astfel încât să aibă nevoie de o soţie care să facă totul pentru el. 

Cu siguranţă că Judith nu-i era subjugată lui Henry. Se 
căsătoriseră în 1969, o perioadă în care femeile aveau și alte 
preocupări în afară de reţete de gătit, cea mai bună friptură sau 
modalităţi de a scoate petele din covoare. De la început, Judith 
fusese hotărâtă să își facă viaţa cât mai interesantă cu putinţă. 
Se implicase în diferite acţiuni, alături de învăţătoare, la școala 
lui Tom. Făcuse voluntariat la un adăpost local pentru oamenii 
străzii și ajutase la înfiinţarea unui centru de reciclare în cartier. 
După ce Tom crescuse, Judith își luase o slujbă de contabilă în 
oraș și făcea parte dintr-o echipă a bisericii care se antrena 
pentru maraton. Acest stil de viaţă activ al ei era în totalitate 
opus față de cel al mamei sale. Aceasta se simţea sfârșită după 
ce crescuse nouă copii și era epuizată după atâta efort fizic 
depus în calitate de soţie de fermier, încât erau zile în care era 
mult prea depresivă ca să mai scoată o vorbă. 

Totuși, Judith trebuia să recunoască faptul că în primii ani 
fusese și ea într-o oarecare măsură o femeie normală. Jenant 
sau nu, ea era una dintre acele fete care plecaseră la facultate, 
tocmai pentru a-și găsi un soţ. Crescuse lângă Scranton, 
Pennsylvania, într-un orășel prea mic ca să apară pe hartă. 
Singurii bărbați la care avea acces erau fermierii și aceștia abia 
dacă manifestau vreun interes pentru ea. Judith nu putea să-i 
condamne pentru asta. Oglinda nu minţea. Era un pic prea 
umflățică, dantura îi era prea deformată, avea câte puţin din 
fiecare, suficient cât să fie genul de femeie pe care niciun 
bărbat din Scranton să nu și-o dorească de soţie. Și pe lângă 


4 


acestea mai era și tatăl ei, un profesor sever pe care nimeni nu 
și-l dorea ca socru și mai ales în schimbul unei dinţoase, fără 
forme și fără pic de talent înnăscut pentru munca la fermă. 

Adevărul era că Judith fusese tot timpul ciudata familiei, cea 
care nu reușea niciodată să se integreze. Citea prea mult. Ura 
munca la fermă. Încă din copilărie, afișase o lipsă de preocupare 
față de animale și nici nu-și dorea să fie responsabilă cu 
creșterea lor. Niciunul dintre fraţii și surorile ei nu fuseseră 
trimiși să-și continue studiile. Doi dintre fraţi abandonaseră 
studiile în clasa a noua și o soră mai mare se măritase destul de 
devreme, dând naștere primului copil după șapte luni. Nu că 
vreunul dintre ei și-ar fi manifestat un interes cât de mic pentru 
matematică. Într-o continuă stare de negare, bunica ei a 
recunoscut într-un final că primul ei nepot fusese căpos încă de 
mic. Din fericire, tatăl lui Judith a presimţit nenorocirea care ar fi 
putut să i se întâmple fetei sale. A hotărât că nu va consimţi 
nicio căsătorie de complezenţă cu vreun băiat de-al locului, cu 
atât mai mult cu cât niciunul nu o găsea câtuși de puţin 
potrivită. Seminarul teologic, a hotărât el, avea să fie nu doar 
ultima, ci singura ei șansă. 

La vârsta de șase ani, Judith fusese lovită în ochi de o bucată 
de pământ în timp ce alerga în spatele unui tractor. De atunci, 
purtase ochelari tot timpul. Din cauza ochelarilor, oamenii 
credeau că era inteligentă, când de fapt adevărul era cu totul 
altul. Într-adevăr, îi plăcea să citească, dar prefera romanele de 
doi lei, nu adevărata literatură. Totuși, deja fusese etichetată ca 
inteligentă. Și care era opinia generală? Că bărbaţii nu făceau 
avansuri femeilor cu ochelari. Astfel că a fost surprinzător, sau 
mai degrabă șocant faptul că în prima ei zi de facultate 
asistentul universitar i-a făcut cu ochiul. 

Crezuse că avea ceva în ochi, dar a înţeles exact intenţiile lui 
Henry Coldfield când, după ore, acesta s-a dus la ea și a 
întrebat-o dacă nu voia să-l însoțească până la magazin să își ia 
câte o apă minerală. Clipitul din ochi avea să fie, în esenţă, 
începutul și sfârșitul popularității lui. Henry era de fel o persoană 
foarte timidă; destul de ciudat, luând în considerare faptul că 
avea să devină unul dintre cei mai buni agenţi de vânzări ai unei 
firme de distribuţie de băuturi alcoolice - un job pe care l-a urât 
încă trei ani după ce s-a pensionat. 


Judith a crezut că abilitatea lui Henry de a se adapta se datora 
faptului că acesta fusese nevoit să călătorească foarte mult prin 
țară. Fiind fiu de colonel, nu apuca să stea mai mult de câţiva 
ani într-un loc. Nu fusese vorba de dragoste pasională la prima 
vedere - aceea avea să vină mai târziu, în primă fază, Judith 
fusese atrasă de faptul că Henry era îndrăgostit de ea. Era o 
noutate pentru umflăţica din Scranton, dar Judith fusese mereu 
excepția de la regulă în filosofia lui Marx, - Groucho, nu Karl: 
„Era mai mult decât dispusă să facă parte din orice grup ar fi 
primit-o ca membră.” 

Henry, de unul singur, făcea cât un club. Nu era nici frumos, 
nici urât; nici deschis și nici reticent. Cu cărare în păr și accent 
grav, termenul de „mediocru” îl descria cel mai bine. Același 
termen pe care chiar și Judith l-a folosit mai târziu într-o 
scrisoare adresată surorii ei mai mari. Replica surorii ei, Rosa, 
fiind ceva de genul: „Ei bine, presupun că acesta este maximul 
la care te-ai fi putut aștepta!” Ca o scuză pentru reacţia ei, e de 
precizat faptul că Rosa era însărcinată cu cel de-al treilea copil, 
în timp ce al doilea încă mai era în scutece. Chiar și așa, Judith 
n-a schițat nici cea mai mică intenţie de a o ierta, nu atât pentru 
ce i-a făcut ei, cât pentru ce-i făcuse lui Henry. Dacă Rosa nu 
realiza întocmai ce fel de om era Henry, era pentru simplul fapt 
că Judith nu era decât o scriitoare mediocră; Henry era un 
bărbat mult prea chipeș pentru a fi redat în cuvinte simple. 
Poate că așa era mai bine. Reacţia lui Rosa nu făcu altceva 
decât să o îndepărteze pe Judith de familie și să o împingă în 
braţele acelui străin introvertit care-i făcuse cu ochiul. 

Timiditatea lui Henry, disimulată de excesul acestuia de 
vorbire, a fost doar prima din multele lucruri pe care Judith avea 
să le descopere la soțul ei de-a lungul timpului. Avea rău de 
înălțime, dar își luase licența de pilot amator în adolescenţă. 
Vânduse alcool, dar niciodată nu pusese în gură vreo picătură. 
Era un om stabil, dar majoritatea vieţii și-o petrecuse călătorind 
prin Northwest, apoi Midwest după cum erau promoţiile prin 
țară, cam ca atunci când era copil și trebuia să se mute de colo- 
colo. 

Viaţa lui părea că era făcută exact din lucrurile care pe el nu-l 
atrăgeau. Și totuși, îi mărturisi lui Judith că prezenţa ei era 
singurul lucru care îi făcea plăcere cu adevărat. Patruzeci de ani 
și tot atâtea surprize. 


Din păcate, Judith nu credea că fiul ei ar fi fost în stare să își 
surprindă soţia în tot atât de multe feluri. În copilărie, Tom își 
vedea tatăl foarte rar. Henry era plecat trei săptămâni pe lună, 
fapt ce a determinat o mai mică implicare în educaţia lui Tom, 
iar asta nu a însemnat o accentuare a laturii afective. Drept 
urmare, Tom avea să devină exact persoana pe care tatăl său o 
întruchipa la momentul respectiv: un om strict, încăpățânat ca 
un robot. 

Și totuși, asta nu era tot. Judith simțea o tensiune în discuțiile 
dintre Henry și Tom. Ea nu știa sigur dacă era din cauza faptului 
că Henry considera serviciul ca o simplă datorie față de familie 
și nicidecum o pasiune sau dacă el ura atât de mult timpul pe 
care îl petrecea departe de familie. Obișnuia să îi spună fiului 
său lucruri de genul: „Să nu repeți greșelile pe care le-am făcut 
eu.” „Nu te lăsa prins într-o slujbă pe care o urăști” sau „Nu face 
compromisuri doar ca să pui mâncare pe masă.” Singurul lucru 
pozitiv pe care i l-a recomandat băiatului a fost acela de a se 
însura cu o femeie bună. Măcar de-ar fi fost mai precis în 
exprimare. Măcar de n-ar fi fost atât de dur. 

De ce oare bărbaţii erau atât de stricţi cu fiii lor? Judith credea 
că ei își doreau ca băieţii lor să reușească în domeniile în care ei 
dăduseră greș. Atunci, în primele ei zile de sarcină, gândul că ar 
fi putut avea o fetiță îi dădu un sentiment de liniște în tot corpul, 
urmat mai apoi de un fior rece. O fetiță exact ca Judith, 
apărându-și mama și lumea. li fu mai ușor să-i înţeleagă dorinţa 
lui Henry ca Tom să se descurce mai bine, să fie mai bun, să 
aibă tot ce și-a dorit și chiar mai mult. 

Cu siguranţă că Tom avuse succes în carieră, lucru ce nu se 
putea spune despre nevasta lui, care era o dezamăgire pentru 
toți. De fiecare dată când Judith se afla față în faţă cu nora ei, îi 
venea să-i spună: „Stai dreaptă! Vorbește clar! Gândește și tu, 
pentru numele lui Dumnezeu!” Un voluntar de la biserică 
spusese săptămâna trecută că băieţii se însoară cu mamele. 
Judith nu a vrut să o contrazică pe femeie, dar ar fi fost în stare 
să înfrunte pe oricine ar fi avut tupeul să afirme că ea și nora ei 
aveau vieţi asemănătoare. 

Judith putea trăi la fel de bine fără a-și întâlni nora, dacă nu 
era la mijloc dorinţa nestăvilită de a-și vedea nepoții. Ei erau 
adevăratul motiv pentru care se mutaseră în Atlanta. Și ea și 
Henry renunţaseră la viaţa de pensionari din liniștita Arizona și 


7 


se mutaseră la trei mii de kilometri distanță, tocmai în acest 
oraș fierbinte, caracterizat de smog și răfuieli între bande, 
numai ca să fie mai aproape de două dintre cele mai alintate și 
nerecunoscătoare fiinţe din această parte a Apalașilor. 

Judith se uită la Henry, care bătea cu degetele în volan, 
fredonând o melodie în timp ce conducea. Nu prea vorbeau 
despre nepoți decât în termeni de laudă și asta dintr-un 
sentiment ascuns că dacă ar fi fost să spună exact ce gândeau 
ar fi ieșit la iveală faptul că nu prea le erau pe plac - și atunci 
ce-ar mai fi rămas? Vieţile lor fuseseră date peste cap de acești 
doi copilași care aveau restricţie la gluten, ore stricte de somn și 
program de joacă atent stabilit. 

Din punctul ei de vedere, țelul nepoților ei nu era altul decât 
să fie în centrul atenţiei. Își imagina că nu ai putea să faci un 
pas fără să întâlnești un copil care să nu aibă această părere, 
care să nu fie egocentrist, dar, conform opiniei norei sale, era o 
sarcină cu adevărat dificilă. Nu acesta era scopul celor tineri, să 
fie egocentriști? Și nu cădea în sarcina părintelui să îi educe? Cu 
siguranţă că le era clar tuturor celor implicaţi că aceasta nu 
putea fi sarcina bunicilor. 

Chiar și când Mark își vărsă sucul pe pantalonii lui Henry sau 
când Lilly mâncă toate bomboanele pe care le găsi în geanta lui 
Judith, amintindu-i acesteia de o femeie de la adăpost care era 
atât de dependentă de amfetamină încât se scăpa pe ea, Henry 
și Judith abia dacă au zâmbit - au chicotit chiar -, de parcă erau 
simple năzbâtii de care copiii s-ar fi dezis odată cu vârsta. 

Totuși, acest lucru părea să nu se întâmple suficient de 
repede și acum, că împliniseră șapte și respectiv nouă ani, 
Judith începea să-și piardă încrederea că într-o bună zi nepoţii ei 
vor deveni niște oameni maturi politicoși și iubitori, care nu vor 
mai simţi dorința de nestăvilit de a întrerupe în mod constant 
discuţiile celor mari și de a alerga prin casă ţipând în așa hal că 
ar fi putut cu ușurință provoca urletele animalelor de peste mări 
și ţări. Singura ei consolare era faptul că Tom ducea copiii la 
biserică în fiecare duminică. 

Ea desigur că își dorea ca nepoţii să fie crescuţi cu 
învăţăturile lui Hristos, dar mai ales își dorea ca aceștia să 
înveţe pildele predate la școala de duminică: Cinstește pe mama 
și pe tatăl tău. Tratează-l pe cel de lângă tine așa cum ti-ar 


plăcea să fii tratat. Să nu crezi că-ți vei irosi viața, renunță la 
școală și mută-te la bunici cât de curând. 

— Hei, strigă Henry când o mașină de pe sensul opus trecu 
atât de aproape de ei încât Buick-ul trepidă. Copii, bombăni el, 
apucând volanul mai strâns. 

Cu cât se apropia mai tare de vârsta de șaptezeci de ani, cu 
atât semăna mai tare cu un bătrân ursuz. Uneori, era chiar 
simpatic. Alteori, Judith se întreba cât mai avea până să-și ridice 
pumnul în aer și să-i învinovăţească pe „copii” de toate relele 
lumii. Vârsta acestor „copii” era undeva între patru și patruzeci 
de ani și reproșul lui la adresa lor era cu atât mai mare cu cât 
aceștia erau prinși făcând lucruri pe care la vârsta lor le-ar fi 
făcut și el, dar pe care acum nu mai avea cum. Judith fusese 
îngrozită în ziua în care îi suspendaseră licenţa de pilot, lucru 
care putea oricum să se întâmple, luând în calcul ultimele 
rezultate ale analizelor de la inimă care indicau niște probleme. 
Acesta era unul dintre motivele pentru care se retrăseseră în 
Arizona, unde nu era nici zăpadă de curăţat și nici gazon de 
tuns. 

— Se pare că o să plouă, zise ea. Numa' bine să-mi încep 
cartea. 

Henry își îndoi gâtul să se uite. Colţurile gurii i se curbară într- 
un zâmbet. Henry îi făcuse cadou de aniversare un roman istoric 
de dragoste, iar Judith îi dăruise un termos nou, pe care să-lia la 
lecțiile de golf. 

Işi întoarse din nou privirea la drum, ajungând la concluzia că 
trebuia să-și mai facă un control la ochi. Nici ea nu mai avea 
mult până la șaptezeci de ani, iar vederea i se înrăutăţea din ce 
în ce mai tare. La asfinţit era perioada cea mai dificilă pentru ea, 
căci atunci vederea i se înceţoșa pe obiectele aflate la o distanţă 
mai mare. Fusese nevoită să clipească de câteva ori pentru a fi 
sigură de ce vede și nu apucă decât să deschidă gura și să-l 
avertizeze pe Henry, când animalul apăruse deja în faţa lor. 

— Jude, strigă Henry aruncându-și o mână în pieptul ei în timp 
ce trase cu putere de volan spre stânga, ca să evite biata 
creatură. 

Judith avu o senzaţie ciudată, parcă desprinsă din filme. Totul 
încetini, timpul se dilată atât de mult încât secundele îi părură o 
veșnicie. Simţi braţul lui Henry în dreptul pieptului și centura 
tăind în oasele bazinului. Mașina viră brusc, izbind-o cu capul de 


9 


portieră. Animalul se lovi de parbriz spărgându-l, ricoșă pe 
capotă și apoi pe portbagaj. Abia după ce mașina se rostogoli la 
o sută optzeci de grade și se opri, sunetele prinseră contur: 
bolboroseli, acoperite de un țipăt prelung, o făcură să realizeze 
că acele zgomote îi ieșeau din gură. Era în stare de șoc, pentru 
că Henry trebui să o strige de câteva ori pe nume până își 
reveni. 

Henry o ţinea strâns de braț, provocându-i dureri în umăr. 

— Sunt bine, sunt bine, spuse ea atingându-i mâna. 

Ochelarii îi stăteau strâmb, iar vederea îi era înceţoșată. Își 
atinse tâmpla cu degetele. Simţi o umezeală lipicioasă și văzu 
mai apoi că era sânge. 

— Cred că a fost o căprioară sau... 

Henry își acoperi gura cu mâna, înghiţindu-și cuvintele. 
Inspiră și expiră rapid, încercând să-și recapete suflul. Airbagul 
se spărsese, acoperindu-i faţa cu o pulbere albă. 

Judith privi înainte și i se tăie respiraţia. Sângele era 
împrăștiat pe parbriz ca apa după o ploaie torențială. 

Henry deschise ușa, însă fără să coboare. Judith își scoase 
ochelarii și se șterse la ochi. Ambele lentile erau sparte, 
lipsindu-i partea de jos a bifocalilor din dreapta. Observă că 
ochelarii se mișcau și își dădu seama că de fapt îi tremurau 
mâinile. Henry cobori din mașină și ea îl urmă, după ce își puse 
ochelarii. 

Creatura era în drum și încă mai zvâcnea din picioare. Pe 
Judith o durea capul acolo unde se lovise de ușă. Ochii îi erau 
acoperiţi de sânge. Aceasta era singura explicaţie pe care o 
găsea faptului că animalul - cu siguranţă o căprioară - părea să 
aibă picioarele albe ca ale unei femei. 

— O, Doamne Dumnezeule, murmură Henry. Este... Judith, 
este... 

Judith auzi o mașină în spatele ei. Roţile scârțâiră pe asfalt. Se 
deschiseră și se închiseră portiere. Doi bărbaţi se opriseră în 
drum, unul din ei alergând spre animal. 

— Sună la 911, ţipă unul din ei, îngenunchind lângă corp. 

Judith se apropie din ce în ce mai mult. Picioarele se mișcară 
din nou - niște picioare perfecte, de femeie. Era complet 
dezbrăcată. Avea vânătăi negre pe partea interioară a 
coapselor: vânătăi vechi. Cheaguri uscate de sânge îi acopereau 
picioarele. O peliculă roșie îi acoperea toracele, în timp ce o 


10 


rană adâncă îi descoperea osul alb. Judith îi privi fața. Avea 
nasul strâmb, ochii îi erau umflaţi, buzele uscate și crăpate. 
Părul negru al femeii era îmbibat în sânge și lipit de cap. 

Judith se apropie și mai mult, neputând să se oprească - 
devenise dintr-odată un voyeur, după ce o viaţă întreagă 
învățase să fie discretă. Sticla se sfărâma sub tălpile ei, făcând-o 
pe femeie să deschidă larg ochii. Se holbă dincolo de Judith, cu o 
privire goală. Ca din senin, pleoapele i se închiseră, și Judith nu 
putu să nu observe spasmele corpului ei, de parcă cineva i-ar fi 
călcat pe mormânt. 

— Dumnezeule sfinte, murmură Henry, ca într-o rugăciune. 

Întorcându-se, Judith își văzu soțul speriat, cu mâna pe piept. 
Strângea pumnul așa de tare, încât pielea i se albise. Avea 
privirea unui om bolnav. 

— Cum de s-a întâmplat una ca asta? șopti, cu fața 
schimonosită de oroare. Pentru Dumnezeu, cum de s-a 
întâmplat așa ceva? 


11 


PRIMA ZI 


Capitolul 1 


Sara Linton se afundă în scaun, șoptind un „da, mamă” în 
telefon. Se întrebă dacă o să vină iar o vreme când i se va părea 
normal să vorbească cu mama ei la telefon, când acest lucru o 
va face fericită, în loc să îi provoace o durere atât de puternică, 
de parcă cineva i-ar smulge inima din piept. 

— Draga mea, șopti Cathy. Totul e în regulă. Să ai grijă de 
tine, e tot ce te rugăm, eu și tatăl tău. 

Sara își simţi ochii plini de lacrimi. Aproape că era pentru 
prima dată când plângea în sala de așteptare a Spitalului Grady, 
dar se simţea sătulă de plâns - sătulă de sentimente, mai exact. 
Oare nu acesta era motivul pentru care își părăsise familia, viața 
din Georgia, și se mutase în Atlanta - ca să nu i se mai 
reamintească mereu despre ceea ce fusese înainte? 

— Promite-mi că vei merge la biserică săptămâna viitoare. 

Sara murmură ceva ce suna a promisiune. Mama ei nu era 
naivă, și amândouă știau că șansele ca Sara să ajungă în 
duminica Paștelui la biserică erau aproape nule, dar Cathy nu 
insistă. 

Sara aruncă o privire la teancul de fişe din faţa ei. Era la 
sfârșitul turei și trebuia să își facă raportul. 

— Mamă, nu te supăra, dar trebuie să închid. 

Cathy smulse promisiunea unui nou telefon săptămâna 
viitoare și închise. Sara rămase cu mobilul în mână, privind 
numerele șterse de pe taste. Căută cu degetul mare cifrele 
șapte și cinci și formă un număr cunoscut, fără a apela însă. 

Băgă telefonul în buzunar și simţi scrisoarea atingându-i 
mâna. 

Scrisoarea. Se gândi la ea ca la o entitate. Sara își verifica de 
obicei corespondenţa după program, pentru a nu mai fi nevoită 
să o care după ea. Totuși, într-o dimineaţă, fără un motiv 
anume, făcu acest lucru când ieși din casă. Un fior rece o 
cuprinse atunci când recunoscu adresa expeditorului de pe 
plicul alb. Își îndesă plicul sigilat în buzunarul halatului alb, cu 


12 


gândul că-l va deschide la prânz. Prânzul venise și trecuse fără 
ca ea să deschidă plicul, ajunsese acasă cu el cu tot în buzunar 
și plecase cu el la muncă și a doua zi, tot fără să-l desfacă. Luni 
de zile, Sara a purtat plicul cu ea, când în haină, când în geantă 
la cumpărături sau prin alte locuri. Aproape că se transformase 
într-un talisman, și erau dăţi când băga mâna în buzunar doar 
să-l atingă și să se asigure că era încă acolo. Cu timpul, colţurile 
plicului sigilat se roseseră, iar timbrul cu districtul Grant 
începuse să se șteargă. Cu fiecare zi ce trecea, Sara era tot mai 
departe de momentul deschiderii lui și de a afla astfel ce putea 
să îi spună femeia care îi ucisese soțul. 

— Doctor Linton? Mary Schroder, una dintre asistente, ciocăni 
la ușă și, folosind limbajul specific camerei de urgenţă, îi zise: 
Avem o femeie care a sosit în stare de leșin, treizeci și trei de 
ani, slăbită și cu pulsul slab. 

Se uită la fișe și apoi la ceas. O femeie de treizeci și trei de 
ani care leșină înainte de internare era un puzzle ce necesita 
timp pentru a fi rezolvat. Era aproape ora șapte seara. Tura ei se 
termina în zece minute. 

— Poate Krakauer să se ocupe de ea? 

— Krakauer s-a ocupat de ea, completă Mary. A cerut o 
analiză de sânge și apoi a ieșit la cafea cu o pipiță. 

Era vizibil deranjată de asta și adăugă că pacienta era poliţist. 

Mary era măritată cu un poliţist; destul de șocant, ţinând cont 
că Mary lucra de aproape douăzeci de ani la urgențe în Spitalul 
Grady. Chiar și fără să se ţină cont de acest lucru, se știa în 
aproape fiecare spital din lume că orice reprezentant al legii 
avea parte de cel mai bun și cel mai rapid tratament. Se pare că 
Otto Krakauer nu primise acest memoriu. Sara se resemnă. 

— Pentru cât timp și-a pierdut cunoștința? 

— Zice că pentru un minut. Mary scutură din cap, pentru că 
pacienţii nu erau foarte sinceri când venea vorba de sănătatea 
lor. Nu arată bine deloc. 

Ultima propoziţie o făcu pe Sara să se ridice din scaun. Grady 
era singurul centru de traumatologie din zonă, ca de altfel unul 
dintre puţinele spitale publice din Georgia. Asistentele de la 
Grady aveau tot timpul de-a face cu accidente de mașini, 
împușcături, înjunghieri, supradoze și orice alt fel de crime 
împotriva umanităţii. Aveau ochiul format pentru a sesiza 


13 


problemele grave. Și, desigur, polițiștii nu ajungeau la spital 
decât dacă erau cu un picior în groapă. 

Traversând sala de urgenţe, Sara analiză fișa femeii. Otto 
Krakauer nu făcuse altceva decât să se uite în istoricul medical 
al femeii și să ceară un set de analize de sânge, iar Sara înţelese 
că nu i se pusese încă un diagnostic. Faith Mitchell era o femeie 
de treizeci și trei de ani, sanătoasă, fără alte complicaţii sau 
traume recente. Rezultatele analizelor de sânge urmau să le 
ofere un răspuns la ceea ce se întâmplase de fapt. 

Sara îngăimă o scuză când se ciocni de o targă pe hol. Ca de 
obicei, camerele erau supraaglomerate și pacienţii erau 
îngrămădiţi în hol, unii în paturi, alţii în scaune cu rotile, toți 
arătând mai rău decât atunci când ajunseseră pentru prima dată 
la spital. Majoritatea veniseră aici imediat după serviciu, pentru 
că nu-și permiteau să piardă o zi de muncă. Aceștia, văzând-o 
pe Sara în halat alb, strigară la ea, dar Sara îi ignoră, ţinându-și 
ochii în fișă. 

— Te ajung din urmă, e la trei, zise Mary înainte ca o femeie 
mai în vârstă să o tragă deoparte. 

Sara ciocăni la ușa deschisă a cabinetului numărul trei - 
cabinet privat: un alt beneficiu al polițiștilor. Pe marginea patului 
stătea o blondă minionă, vizibil iritată. Mary era bună în ceea ce 
făcea, dar până și un orb putea vedea că Faith Mitchell nu era în 
regulă. Era palidă ca așternutul de pe pat; chiar și de la 
distanţă, pielea ei arăta pământie. 

Soţul ei nu părea de prea mare ajutor atunci când intră în 
cameră. Era un bărbat bine făcut, înalt de un metru optzeci, 
blond, tuns scurt. Avea o cicatrice de-a lungul obrazului, 
probabil un accident din copilărie, unde se lovise cu obrazul de 
asfalt când mergea cu bicicleta sau la baseball. 

Era înalt și slăbuţ, probabil atlet, iar costumul din trei piese 
lăsa să se vadă pieptul bine făcut și umerii laţi ai unei persoane 
care petrecea destul de mult timp în sala de forță. 

Se opri din mișcare, iar privirea i se mută de la Sara la soție și 
înapoi. 

— Unde este celălalt doctor? 

— A fost chemat la o altă urgenţă. Se îndreptă spre chiuvetă 
și își spălă mâinile, zicând: Sunt doctor Linton. Îmi poţi spune ce 
s-a întâmplat? 


14 


— A leșinat, spuse el, răsucindu-și nervos verigheta pe deget. 
Își dădu seama că avea o atitudine exagerată și își schimbă 
tonul: Nu a mai leșinat niciodată. 

Faith Mitchell păru afectată de grija lui. 

— Sunt bine, insistă ea, apoi întorcându-se către Sara: l-am 
zis același lucru și celuilalt medic. Mă simt de parcă aș fi răcită, 
atâta tot. 

Sara îi luă încheietura mâinii pentru a-i verifica pulsul. 

— Cum te simţi acum? 

— Nervoasă, spuse ea, aruncând o privire supărată către 
bărbat. 

Zâmbi, controlându-i ochii și gâtul. Apoi o supuse la 
examinările fizice obișnuite, fără să găsească nimic suspect. 
Aprobă verdictul inițial al lui Krakauer: probabil că Faith era 
puţin deshidratată. Inima i se auzea bine și nu erau semne cum 
că ar fi suferit vreun atac. 

— Te-ai lovit la cap când ai căzut? 

Vru să-i răspundă, când bărbatul interveni: 

— Era în parcare. S-a lovit cu capul de pavaj. 

— Alte probleme? o întrebă Sara pe femeie. 

— Câteva dureri de cap, răspunse Faith. Părea că ascunde 
ceva, dar continuă: Nu am prea mâncat azi. Dimineaţă am avut 
ceva probleme cu stomacul. Și ieri la fel. 

Sara deschise un sertar din care scoase un ciocănel pentru a-i 
verifica reflexele, dar nu descoperi nimic. 

— Ai slăbit sau te-ai îngrășat brusc, în ultima perioadă? 

— Nu, răspunse Faith, în timp ce bărbatul spunea „Da!” 

Privi contrariat și explică: 

— Părerea mea e că îţi stă bine așa. 

Faith inspiră adânc, eliberând aerul treptat. Sara îl analiza pe 
bărbat din nou, gândindu-se că probabil era contabil sau avocat. 
Era cu privirea întoarsă spre Faith, iar Sara observă încă o 
cicatrice pe buza superioară - cu siguranţă nu fusese făcută 
chirurgical. Pielea îi fusese cusută grosolan, astfel încât 
cicatricea ce se întindea vertical de la nas la buză era ușor 
asimetrică. Probabil că jucase box în colegiu sau poate că fusese 
lovit de prea multe ori în cap, pentru că mai mult ca sigur părea 
să nu știe că singurul mod de a scăpa de necazuri era să se ţină 
departe de belele. 


15 


— Faith, cred că te prind bine kilogramele în plus. Ai putea să 
mai pui încă... 

Aceasta îi aruncă o privire ce îl amuţi. 

— In regulă, zise Sara, notând ceva în fişă. Va trebui să îţi 
facem o tomografie și aș vrea să-ți mai fac niște analize. Nu te 
îngrijora, putem folosi sângele recoltat mai devreme, așa că 
deocamdată n-o să mai fie nevoie de alte ace. 

Măzgăli ceva și verifică niște cutii înainte de a ridica privirea 
spre Faith. 

— iți promit că o să mă grăbesc cât pot de mult, dar după 
cum vezi suntem destul de aglomeraţi azi. La radiologie avem 
un decalaj de cel puţin o oră. O să fac tot posibilul să te bag mai 
repede, dar cred că mai bine îţi iei o carte sau altceva cât o să ai 
de așteptat. 

Faith nu-i răspunse nimic, dar ceva se schimbă în atitudinea 
ei. li aruncă o privire bărbatului, uitându-se mai apoi la Sara. 

— Ai nevoie să îţi semnez aia? întrebă arătând către fișă. 

Nu era nimic de semnat, și totuși Sara îi întinse fișa. Faith 
scrise ceva în subsolul paginii și i-o returnă. Atunci Sara citi 
cuvintele „sunt însărcinată”. Confirmă din cap că a înțeles, tăind 
din listă trimiterea la radiologie. Era evident că Faith încă nu-i 
dăduse vestea soțului, dar acum Sara trebuia să îi pună alte 
întrebări și nu putea face acest lucru fără să o dea de gol. 

— Când ţi-ai făcut ultima dată un test Papanicolau? 

Faith părea să înţeleagă: 

— Anul trecut. 

— Hai să ne ocupăm de asta cât ești aici. Puteţi aștepta afară, 
îi spuse bărbatului. 

— Oh... păru surprins, chiar dacă încuviinţă din cap. În regulă, 
voi fi în sala de așteptare dacă ai nevoie de mine, îi spuse soției. 

— Ok. 

Faith îl privi părăsind camera și se relaxă vizibil în timp ce ușa 
se închidea. O întrebă pe Sara: 

— Te deranjează dacă mă întind? 

— Sigur că nu. 

Sara o ajută să se așeze confortabil în pat, gândind că Faith 
arăta mai tânără de treizeci și trei de ani. Încă mai avea alura 
unui polițist, dură - ceva de genul „nu mă lua cu prostii d-astea” 
sau „hai, scutește-mă”. Părea o pereche ciudată pentru ea, un 
soț avocat, dar Sara văzuse și alte combinaţii mai bizare. 


16 


— Câte săptămâni ai? o întrebă pe femeie. 

— Aproape nouă săptămâni. 

— Presupui sau ai fost la un doctor? o întrebă Sara în timp ce 
își nota în fișă. 

— Am cumpărat un test de sarcină. De fapt, am cumpărat trei 
teste de sarcină. Nu mi-a întârziat niciodată. 

Sara trecu în listă și un test de sarcină, după care o întrebă: 

— Ce poţi să-mi spui de kilogramele în plus? 

— Mda... patru kilograme și jumătate. Am cam exagerat cu 
mâncarea de când am aflat. 

Din experienţa ei, Sara știa că patru kilograme și jumătate 
însemnau de fapt șapte. 

— Mai ai și alţi copii? 

— Unul - Jeremy - optsprezece. 

Sara își notă și acest aspect în fișă, murmurând: 

— Norocoaso... te îndrepţi spre nebunia vârstei de doi ani. 

— Mai degrabă nebunia vârstei de douăzeci de ani. Fiul meu 
are optsprezece ani, nu luni. 

Sara se blocă, încercând să găsească un răspuns în istoricul 
lui Faith. 

— Dă-mi voie să te ajut, se oferi Faith. Am rămas însărcinată 
când aveam paisprezece ani și l-am născut pe Jeremy la 
cincisprezece. 

Nimic nu o prea surprindea pe Sara, dar Faith Mitchell reuși să 
facă asta. 

— Ai avut complicaţii la prima sarcină? 

— În afara faptului că am mâncat ca sparta, nimic. 

— Ok, zise Sara și puse fișa deoparte, îndreptându-și toată 
atenţia spre Faith. Hai să vorbim despre ce s-a întâmplat în 
această seară. 

— Mă îndreptam spre mașină, când am început să simt o 
ușoară amețeală, și următorul lucru pe care mi-l aduc aminte e 
că Will m-a adus aici. 

— Ameţeală ca atunci când se învârte camera cu tine sau ca 
atunci când faci insolaţie? 

— Insolaţie, răspunse ea după ce se gândi o clipă. 

— Ai simţit tensiune în ochi sau vreun gust ciudat în gură? 

— Nu. 

— Will e soțul tău? 

Izbucni în râs la propriu. 


17 


— Dumnezeule, nu. Mai că se înecă de atâta râs. Will e 
partenerul meu. Will Trent. 

— Detectivul Trent e aici, să pot discuta cu el? 

— Agent special. Deja ai făcut-o. Tocmai a plecat. 

Sara avea senzaţia că ceva îi scapă. 

— Domnul care a fost aici e poliţist? 

Râse. 

— E din cauza costumului. Nu ești prima persoană care ar 
putea să jure că-i de la pompe funebre. 

— Am crezut că-i avocat, recunoscu Sara, gândindu-se că în 
viața ei nu a mai întâlnit pe cineva care să arate oricum, numai 
a poliţist nu. 

— Trebuie să-i spun că l-ai luat drept avocat. O să se bucure 
că l-ai crezut un om educat. 

Pentru prima dată, Sara observă că femeia nu purta 
verighetă. 

— Și tatăl este... 

— Istorie... 

Faith nu părea rușinată de situaţie, deși Sara presupunea că 
nu prea mai avea motive, de vreme ce făcuse un copil la 
cincisprezece ani. 

— Mi-aș dori ca Will să nu afle, zise Faith. E foarte... 

Se opri în mijlocul propoziției. Își închise ochii, strângând din 
buze. O transpiraţie ușoară îi acoperi fruntea. Sara îi verifică 
încheietura mâinii cu degetele: 

— Ce se întâmplă aici? 

Faith, cu gura încleștată, nu răspunse nimic. Nu era greu să 
ghicească ce se întâmpla. Se duse la chiuvetă și, umezind un 
șerveţel, îi spuse lui Faith: 

— Inspiră adânc și expiră ușor. 

Faith făcu întocmai, cu buzele tremurând. 

— Ai fost nervoasă în ultima vreme? 

În ciuda stării sale, Faith încercă să se ridice. 

— Mai mult decât de obicei? 

Deodată își duse mâna la stomac. 

— Da. Agitată. Nervoasă. Înghiţi în sec: Am un bâzâit în cap, 
ca și cum aș avea albine în creier. 

Sara presă șervețelul rece pe fruntea femeii. 

— Greţuri, ceva? 


18 


— Dimineaţa, zise Faith. Am crezut că erau greţurile matinale, 
dar... 

— Dar dureri de cap? 

— Destul de mari, majoritatea după-amiază. 

— Ţi-a fost neobișnuit de sete? Ai avut urinări frecvente? 

— Da. Nu. Nu știu. Reuși să-și deschidă ochii și întrebă: deci 
ce este? Gripă, tumoare pe creier sau ce altceva? 

Sara se așeză pe marginea patului, luând-o pe femeie de 
mână. 

— O, Doamne, este atât de grav? Doctorii și polițiștii stau jos 
numai când e ceva grav. _ 

Sara se miră că-i scăpase acest aspect. In toţi anii petrecuți 
alături de Jeffrey Tolliver, crezuse că îi descoperise toate 
metehnele, dar aceasta îi scăpase. Apoi îi zise lui Faith: 

— Am fost măritată cincisprezece ani cu un poliţist. Nu am 
sesizat niciodată, dar ai dreptate: soţul meu întotdeauna se 
așeza când erau vești proaste. 

— Sunt poliţist de cincisprezece ani, îi răspunse Faith. Te-a 
înșelat sau a devenit alcoolic? 

Sara simţi un nod în gât. 

— A fost ucis în urmă cu trei ani și jumătate. _ 

— Oh, nu... oftă Faith, ducând mâna la piept. Imi pare atât de 
rău. 

— E în regulă, răspunse Sara, gândindu-se de ce oare îi 
spusese femeii un lucru atât de personal. In ultimii ani nu 
vorbise deloc despre Jeffrey și acum îl împărțea cu o străină. 
încercă să mai reducă din tensiune, adăugând: Ai dreptate, m-a 
înșelat. 

Se întâmplase chiar după ce Sara s-a măritat cu el. 

— Îmi pare rău, repetă Faith. Era de serviciu? 

Sara nu vru să-i răspundă. Se simţi îngreţoșată și copleșită, cu 
siguranţă cam cum era Faith înainte să leșine în parcare. 

Faith își dădu seama de situație: 

— Nu trebuie să... 

— Mulţumesc. 

— Sper că l-au prins pe nenorocit. 

Sara băgă mâna în buzunar, degetele înfășurându-i-se de 
marginea scrisorii. Aceasta era întrebarea la care toți așteptau 
un răspuns: „L-au prins? L-au prins pe nenorocitul care ţi-a 
omorât bărbatul?” De parcă ar fi contat. De parcă descoperirea 


19 


ucigașului lui Jeffrey ar atenua durerea cauzată de moartea lui. 
Din fericire, Mary intră în cameră. 

— Îmi pare rău, se scuză asistenta. Copiii bătrânei au lăsat-o 
aici. A trebuit să chem asistenţa socială. Îi întinse Sarei o bucată 
de hârtie: Rezultatul analizelor de sânge este gata. 

Sara se încruntă în timp ce citea rezultatele din fișa de 
analize. 

— Ai glucometrul la tine? 

Mary băgă mâna în buzunar după glucometru. Sara îi șterse 
cu alcool degetul lui Faith. Rezultatul analizelor de sânge era 
incredibil, dar Grady era un spital mare și nu se mai întâmplase 
ca laboratorul să încurce probele. 

— Când ai mâncat ultima oară? o întrebă pe Faith. 

— Am fost la tribunal toată ziua. La naiba, suspină Faith, când 
acul îi înțepă degetul. Pe la prânz am mâncat o bucată de corn 
cumpărat de Will de la o tonetă. 

Sara mai încercă o dată: 

— Ultima masă adevărată. 

— Aseară, în jur de opt. 

Sara ghici imediat, după faţa vinovată a lui Faith, că fusese 
ceva luat în grabă la pachet. 

— Ai băut cafea azi dimineaţă? 

— Cam jumătate de ceașcă. Mirosul m-a cam dat puţin peste 
cap. 

— Frișcă și zahăr? 

— Neagră. De obicei, iau un mic dejun zdravăn - iaurt, fructe. 
Imediat după jogging. E ceva în neregulă cu glicemia? 

— Vom vedea, îi zise Sara, picurând puţin sânge pe lamelă. 

Mary ridică din sprânceană, în speranţa unei estimări din 
partea Sarei. Aceasta scutură din cap: 

— Fără estimări. 

Mary insistă, și folosindu-și degetele arătă unu-cinci-zero. 

— Am crezut că rezultatul vine mai târziu, zise Faith, puţin 
nesigură pe ea. Când îţi dau să bei chestia aia dulce? 

— Ai avut vreodată probleme cu glicemia? Ai cazuri în familie? 

— Nu. Niciunul. 

Glucometrul scoase un bip și pe ecran apăru numărul 152. 
Mary scoase un șuierat scurt, impresionată de rezultatul ei. Mai 
demult, Sara o întrebase de ce nu dăduse niciodată la medicină, 


20 


iar aceasta-i răspunsese că asistentele erau singurele care 
practicau medicina adevărată. 

— Ai diabet, îi zise lui Faith. 

— Poftim? 

— Părerea mea e că ai fost hipoglicemică o vreme. 
Colesterolul și trigliceridele sunt extrem de mari. Tensiunea este 
și ea un pic cam mare. Sarcina și kilogramele în plus - cinci 
kilograme pentru nouă săptămâni, e cam mult - plus obiceiurile 
nesănătoase de hrană, te-au dat peste cap. 

— Prima mea sarcină a fost ok. 

— Ești mai în vârstă acum. Sara îi dădu un tifon să-și acopere 
degetul, să nu mai sângereze. Vreau să mergi la medicul tău 
mâine dimineaţă, la prima oră. Trebuie să ne asigurăm că nu 
mai e vorba și de altceva. Până atunci, trebuie să îți menţii 
glicemia sub control. Dacă nu, leșinul din parcare o să fie una 
din cele mai mici griji ale tale. 

— Poate că e doar... nu am prea mâncat cum trebuie, și... 

Sara o opri din negare. 

— Orice valoare peste 140 este diagnostic pozitiv de diabet. 
Indicele tău a crescut cu 2,5 de când ţi-am făcut primul test. 

Faith analiză o clipă. 

— O să dureze? 

Era mai degrabă o întrebare pentru un endocrinolog. 

— Trebuie să vorbeşti cu medicul tău și să-ţi mai facă niște 
analize, o sfătui Sara. 

Destul de rău, după părerea ei; Faith era într-o situaţie nu 
prea plăcută. În afară de sarcină, acum avea și diabet, fără doar 
și poate. 

Sara se uită la ceas. 

— Te-aș ține sub observaţie în noaptea asta, dar până te 
înregistrăm și-ţi găsim o rezervă începe programul la cabinetul 
doctorului tău și ceva îmi spune că oricum nu o să stai aici. 

Petrecuse prea multă vreme în preajma polițiștilor ca să nu își 
dea seama că Faith ar fi rupt ușa imediat ce ar fi avut ocazia. 
Apoi continuă: 

— Trebuie să-mi promiţi că primul lucru pe care îl faci va fi să- 
ți suni doctorul - și vorbesc serios, primul lucru. O să trimit o 
asistentă care să te înveţe cum să-ţi măsori glicemia și cum și 
când să te injectezi, dar trebuie să iei legătura cu doctorul tău 
imediat. 


21 


— Trebuie să mă injectez? 

Faith păru alarmată. 

— Medicația orală nu este permisă la femeile însărcinate. De 
asta este nevoie să vorbești cât mai repede cu doctorul tău. 
Sunt multe detalii complicate de situaţia ta. Greutatea și nivelul 
hormonal se vor schimba pe parcursul sarcinii. Cel puţin pentru 
următoarele opt luni, doctorul tău o să-ţi fie cel mai bun prieten. 

— Nu am un medic al meu. 

Faith se simți rușinată. 

Sara scoase reţetarul și notă numele unei doamne pe care o 
tratase cu câţiva ani în urmă. 

— Delia Wallace, a absolvit la Emory. Are dublă specializare în 
ginecologie și endocrinologie. Am s-o sun în seara asta, ca cei 
de la cabinet să te programeze. 

Faith era încă bulversată. 

— Cum să păţesc asta, așa dintr-odată? Știu că m-am 
îngrășat, dar nu sunt grasă. 

— Nu trebuie să fii grasă, îi zise Sara. Eşti mai în vârstă. 
Copilul îţi afectează hormonii, capacitatea de a produce insulină. 
Nu ai mâncat cum trebuie. Toate acestea s-au adunat și au 
declanșat totul. 

— E vina lui Will, bolborosi Faith. Mănâncă de parcă ar avea 
doisprezece ani. Gogoși, pizza, hamburgeri. Nu poate să intre 
într-o benzinărie fără să cumpere nachos și vreun hot-dog. 

Sara se așeză din nou pe marginea patului. 

— Faith, nu este sfârșitul lumii. Ești într-o formă bună, ai o 
asigurare bună. Poţi trece peste asta. 

— Ce-ar fi dacă... se albi, rupând contactul vizual cu Sara. 
Dacă nu aș fi însărcinată? 

— Aici nu este vorba de diabet gestaţional. E tipul II. Un avort 
nu va rezolva problema, îi răspunse Sara. Uite, probabil că îl 
aveai deja. Faptul că ai rămas însărcinată doar l-a accentuat. La 
început, lucrurile vor părea mai complicate, dar nu imposibile. 

— Eu doar... 

Nu era în stare să termine propoziția. 

Sara o bătu peste mână în semn de consolare. 

— Doctorul Wallace este un specialist bun. Știu sigur că face 
parte din sistemul de asigurări local. 

— Naţional, o corectă Faith. Am contract de asigurări prin cei 
de la GBI. 


22 


Sara credea că cei de la GBI aveau același tip de asigurare, 
dar nu o contrazise. Faith avea probleme vizibile în a procesa 
informaţiile și nici Sara nu-i fusese de prea mare ajutor. 

— Nu poţi să dai timpul înapoi. Îi atinse braţul în semn de 
înțelegere. Mary o să-ţi facă o injecție. Imediat o să te simţi mai 
bine. Se îndreptă spre ușă: Am vorbit serios cu doctor Wallace, 
zise cu fermitate. Vreau să suni la cabinet mâine la prima oră și 
trebuie să mănânci mai mult decât doar cornuri. Fără 
carbohidrați, fără grăsimi, doar mese regulate și sănătoase și 
gustări, ok? 

Faith, încă debusolată, o aprobă din cap, iar Sara părăsi 
camera simțindu-se ca ultimul om. Faza cu marginea patului se 
învechise cu siguranță de-a lungul anilor, dar asta era încă un 
minus. Oare nu pentru anonimat venise la Grady, în primul 
rând? Dar cu excepţia unor oameni ai străzii și câteva 
prostituate, rareori vedea un pacient mai mult de o singură 
dată. Acesta era adevăratul scop al Sarei - detașarea absolută. 
Nu era într-o perioadă din viața ei când și-ar fi dorit să 
stabilească legături. Fiecare fișă nouă reprezenta posibilitatea 
de a o lua din nou de la capăt. Dacă ea ar fi fost norocoasă - și 
dacă Faith Mitchell ar fi avut grijă - ar avea toate șansele să nu 
se mai reîntâlnească vreodată. 

În loc să se întoarcă în camera de gardă să-și termine fişele, 
Sara trecu de asistente, prin ușile duble, în supraaglomerata 
sală de așteptare și ajunse în cele din urmă afară. Doi asistenți 
de la terapie fumau lângă ușă, așa că Sara își continuă drumul 
spre spatele clădirii. Încă o apăsa vina faţă de Faith Mitchell și 
înainte să uite scoase telefonul căutând numărul Deliei Wallace. 
Îi lăsă un mesaj despre Faith în mesageria vocală și deja se 
simţea mai bine. 

O reîntâlnise pe Delia în urmă cu vreo două luni, când venise 
la Grady să-și vadă unul dintre pacienţii înstăriți, ce fusese 
transportat aici cu elicopterul după un grav accident de mașină. 

Ea și Delia erau singurele femei dintre cei care terminaseră 
pe primele locuri Facultatea de Medicină din Emory. La vremea 
aceea, era o regulă nescrisă cum că femeile doctor aveau două 
opțiuni: ginecologia și pediatria. Delia o alesese pe prima, iar 
Sara pe ultima. Peste un an, amândouă împlineau patruzeci de 
ani. Delia părea să aibă tot ce-și dorea. Sara se simţea de parcă 
nu avea nimic. 


23 


Majoritatea doctorilor - inclusiv Sara - erau mai mult sau mai 
puţin aroganți, dar Delia fusese tot timpul o promotoare avidă a 
propriei persoane. În timp ce-și serveau cafeaua în cabinetul 
medicilor, Delia făcea rapid o retrospectivă a vieţii ei: o 
activitate bănoasă la două cabinete, un soț care lucrează la 
bursă și trei copii supradotaţi. Îi arătase Sarei poze cu ei toţi, 
acea familie perfectă a ei, care părea desprinsă dintr-o reclamă 
pentru Ralph Lauren. 

Sara nu-i povestise Deliei despre viaţa ei după ce absolvise 
medicina, cum se întorsese înapoi în districtul Grant, casa ei, să 
se îngrijească de copiii din zonele rurale. Nu-i povestise Deliei 
nici despre Jeffrey sau despre faptul că se mutase iar în Atlanta 
sau de ce lucra la Grady când și-ar fi putut deschide un cabinet 
al ei și să ducă o viață cât de cât normală. Sara nu făcu altceva 
decât să ridice din umeri în semn de „m-am reîntors aici”, și 
Delia simţi atât dezamăgire, cât și înţelegere faţă de ea; ambele 
sentimente se datorau faptului că Sara fusese mai bună decât 
Delia pe toată perioada studenţiei. 

Sara își băgă mâinile în buzunare, strângându-și haina subţire 
și simţi scrisoarea atingându-i mâna. Se oferise să facă o tură în 
plus în acea dimineaţă tocmai ca să se bucure de o zi liberă. 
Rămase cu mâinile strânse în buzunare, inspirând aerul puternic 
al serii. Era epuizată. Mirosea a ploaie și asta era bine pentru ea, 
întotdeauna dormea bine când ploua. 

Aruncă o privire pe autostradă. Ora de vârf era pe terminate. 
Bărbaţi și femei se întorceau acasă la familiile lor, la vieţile lor. 
Sara stătea și privea spre Curba Grady, o zonă din autostradă ce 
era folosită de raportorii de trafic ca punct de referință. 

O autoutilitară cu luminile de semnalizare de culoare roşu- 
aprins pornite încerca să remorcheze un SUV de pe partea 
stângă a carosabilului. Poliţiștii de la brigada rutieră blocaseră 
locul, iar întunericul era întrerupt de lumina albastră a 
girofarului. O făceau să-și aducă aminte de seara în care Jeffrey 
murise - poliția forfotind, zona împânzită de zeci de oameni în 
costume albe și bocanci. 

— Sara? 

Se întoarse. Mary se afla în ușă, făcându-i semn cu mâna să 
intre. 

— Grăbește-te. 


24 


Sara alergă spre ușă. Mary îi prezentă datele pe măsură ce se 
apropia de ea: 

— Accident de mașină, în care este implicat un pieton. 
Krakauer a preluat șoferul și pasagerul, posibile fracturi multiple 
la șofer. Tu te ocupi de femeia care a fost lovită de mașină. 
Fractură deschisă la mâna și piciorul drept, pierdere de 
cunoștință. Posibil să fie vorba de abuz sexual și tortură. 
Martorul se pare că era instruit în tehnica de prim ajutor. A făcut 
tot ce a putut, dar e de rău. 

Sara crezu că a înțeles greșit. 

— A fost violată și lovită de o mașină? 

Mary nu îi explică. Mâna ei parcă era o menghină ce o 
strângea pe Sara de braţ în timp ce alergau pe hol. La camera 
de urgenţe, ușa era deschisă. Sara văzu targa și trei medici în 
jurul pacientului. Toţi cei din cameră erau bărbaţi, inclusiv Will 
Trent, care era aplecat peste femeie, încercând să-i pună niște 
întrebări. 

— Poţi să-mi spui cum te cheamă? întrebă el. 

Sara se opri brusc la capătul patului. Mary încă o ţinea de 
braţ. Pacienta era ghemuită pe pat, în poziţie fetală. Era legată 
cu bandă de leucoplast de cadrul patului, cu braţul și piciorul 
fixate în atele pneumatice. Era conștientă, dinţii îi clănțăneau, 
încercând să murmure ceva. Avea sub cap o jachetă împăturită 
și gâtul era prins cu un guler cervical, care să îi ţină capul 
nemișcat. Partea laterală a feței era acoperită de sânge și 
murdărie; de obraz îi atârna o bandă izolatoare, lipită în părul 
negru. Gura îi era deschisă, cu buzele tăiate și însângerate. 
Cearceaful cu care o acoperiseră era mic, lăsând la vedere o 
parte din sân cu o rană atât de adâncă, încât se putea zări 
grăsimea gălbuie. 

— Doamnă? întrebă Will. Sunteţi conștientă de starea în care 
vă aflaţi? 

— Dă-te la o parte, tună Sara, împingându-l mai tare decât ar 
fi anticipat. 

Will se zbătu, pierzându-și echilibrul pe moment. Sara nu se 
sinchisi. Îi văzuse reportofonul din mână și nu era deloc de 
acord cu ceea ce făcea. Işi puse o pereche de mănuși în timp ce 
îngenunchea lângă femeie, spunându-i: 

— Sunt doctor Linton. Eşti la spitalul Grady. O să avem grijă 
de tine. 


25 


— Ajutor... ajutor... ajutor, repeta femeia, iar corpul îi tremura 


atât de tare încât targa metalică se zdruncina. Ochii i se 
bulbucară în gol. Era dureros de slabă, cu pielea uscată și 
crăpată. 

— Ajutor... 


Sara o mângâie, abia atingându-i părul. 

— Sunt mulţi oameni aici și o să te ajutăm. Mai rezistă puţin, 
da? Ești în siguranţă acum. 

Își lăsă mâna pe umărul femeii pentru a-i da siguranţa că 
cineva era cu ea. Mai erau încă două asistente în cameră, 
așteptând indicaţii. 

— Să-mi facă și mie cineva rezumatul. 

Adresase întrebarea celor de la urgenţe, dar bărbatul aflat 
vizavi de ea începu să vorbească, oferindu-i imediat date despre 
semnele vitale ale femeii și despre manevrele de resuscitare de 
la fața locului. Era îmbrăcat în civil și hainele îi erau acoperite de 
sânge. Probabil el era martorul care oferise primul ajutor. 

— Plagă penetrantă între a unsprezecea și a douăsprezecea 
coastă. Fracturi deschise la braţul și piciorul drept. Contuzii 
craniene. Era în stare de inconștienţă când am ajuns, dar și-a 
revenit în simţiri când am început manevrele de resuscitare. N- 
am reușit să o întindem pe spate; vocea i se gâtui de teamă. 
Tipa încontinuu. A trebuit să o urcăm în mașină, așa că doar am 
imobilizat-o. Nu știu ce e în neregulă cu... Nu știu ce... 

Își înghiţi un suspin. Angoasa lui era molipsitoare. Aerul era 
încărcat de adrenalină; lucru de înţeles, luând în considerare 
starea pacientei. Chiar și Sara simţi o urmă de panică, 
incapabilă să accepte răul făcut acelui corp, rănile multiple, 
urmele vizibile de tortură. Toţi cei din camera aceea aveau 
lacrimi în ochi. Sara își păstră vocea calmă, încercând să reducă 
starea de isterie la un nivel acceptabil. Apoi se adresă 
martorului și celor de la urgente: 

— Vă mulțumesc, domnilor. Aţi făcut tot ce s-a putut ca s-o 
aduceți aici. Haideţi să eliberăm camera, ca să avem suficient 
loc să o ajutăm în continuare. Pune-i o perfuzie și pregătește o 
linie venoasă centrală în cazul în care avem nevoie, îi spuse lui 
Mary. Adu aparatura portabilă de radiologie, anunţă la 
tomografie și sună-i pe chirurgi, se adresă unei alte asistente: 
Fă-i o analiză la sânge, un examen toxicologic, CMP, CBC și o 
anti-coagulare, spuse către o a treia asistentă. 


26 


Sara apăsă cu atenţie stetoscopul pe spatele femeii, 
abținându-se cu greu să nu se uite la arsurile și la tăieturile de 
pe corp. Îi ascultă plămânii femeii, pipăindu-i cu degetele 
conturul ascuţit al coastelor. Respirația era cât de cât regulată, 
dar nu atât de puternică pe cât și-ar fi dorit, și asta se datora 
probabil cantităţii masive de morfină ce îi fusese administrată în 
ambulanţă. Panica provoca de multe ori confuzii între a ajuta și 
a încurca. 

Sara îngenunche, din nou, lângă femeia care avea ochii 
deschişi. 

— Dacă aveți probleme de respirație, să-mi spuneți și vă ajut 
de îndată. Ok? Puteți face asta? 

Nu primi niciun răspuns, dar Sara continua să-i vorbească, 
explicându-i fiecare lucru pe care îl făcea. 

— Vă verific căile respiratorii, să mă asigur că puteți respira, îi 
spuse apăsând ușor pe maxilar. 

Dinţii femeii erau roșiatici, semn că avea sânge în gură, iar 
Sara presupuse că era din cauză că femeia își mușcase limba. 
Faţa îi era brăzdată de zgârieturi adânci, de parcă cineva își 
înfipsese ghearele. Luase în calcul și varianta de a o intuba, dar 
asta ar fi însemnat că femeia n-ar mai fi putut vorbi. . 

Tocmai din acest motiv, Will Trent nu plecă. li adresase 
victimei întrebări cu privire la starea ei pentru a putea face 
raportul în cazul decesului. Tribunalul ia în considerare ultimele 
declaraţii ale victimei numai dacă aceasta conștientizează faptul 
că e pe patul de moarte. Chiar și așa, Trent stătea rezemat cu 
spatele de perete, ascultând fiecare cuvânt rostit în cameră, 
asemenea unui martor chemat să dea o declarație. 

— Doamnă? Puteţi să-mi spuneţi cum vă cheamă? întrebă 
Sara. Se opri în clipa în care gura femeii se deschise, fără însă a 
rosti nimic. Măcar numele mic, ok? Haideţi să o luăm ușor. 

— Ah... ah... 

— Anne? 

— Nnu... nnu... 

— Anna? 

Femeia închise ochii în semn afirmativ, iar respirația îi fu 
vizibil îngreunată de efort. 

— Dar numele de familie? încercă Sara mai departe. 

Femeia însă nu-i răspunse. 

— În regulă, Anna. E bine și așa. Rămâi trează! 


27 


Sara îi aruncă o privire lui Will Trent, care dădu din cap în 
semn de mulțumire. Se întoarse apoi spre pacientă, verificându-i 
pupilele și pipăindu-i capul în căutare de fracturi. 

— Ai sânge în urechi Anna, te-ai lovit zdravăn la cap. 

Luă un beţișor cu vată și șterse sângele închegat. 

— Știu că mă auzi, Anna, încearcă să mai ai puţină răbdare. 

Controlând-o cu atenţie, îi simţi clavicula mișcându-i-se. Apoi 
continuă să-i verifice umerii și coloana. Femeia era dureros de 
subnutrită, iar oasele îi ieșeau prin piele. Pe alocuri, pielea îi era 
zdrelită de parcă ar fi avut cârlige înfipte în piele și mai apoi 
smulse. Corpul îi era brăzdat de tăieturi superficiale și tăietura 
mare de pe sân deja mirosea a infecţie; femeia era în această 
stare de câteva zile. 

— l-am făcut injecţia intravenoasă, spuse Mary. 

— Vezi lista cu doctori, de lângă telefon? i se adresă lui Will 
Trent. 

Will încuviinţă din cap. 

— Trimite-i un mesaj lui Phil Sanderson și spune-i că avem 
nevoie urgentă de el, aici jos. 

Acesta ezită. 

— Mă duc să-l caut. 

Mary interveni: 

— E mai rapid să-i dai mesaj. Formează interior 392. Lipi o 
buclă a perfuziei de mâna femeii, întrebând-o pe Sara: Mai e 
nevoie de morfină? 

— Hai mai întâi să ne dăm seama ce are. 

Incercă să-i examineze femeii cavitatea toracică, fără să o 
miște din loc înainte de a afla ce era cu ea. Avea un gol între a 
unsprezecea și a douăsprezecea coastă, ceea ce explica ţipătul 
victimei, când încercaseră să o întindă pe targă. 

Durerea provocată de întinderea și frecarea mușchiului 
afectat și al cartilagiului ar fi fost insuportabilă. Paramedicul 
folosise o compresă și câte două atele pneumatice pentru mâna 
și piciorul drept, pentru a le imobiliza. Sara îndepărtă bandajul 
steril, lăsând la vedere osul gol. Simţi bazinul afectat. Rănile 
păreau recente. Pesemne că mașina o lovise pe Anna din partea 
dreaptă, îndoind-o la propriu. 

Sara scoase o pereche de foarfeci din buzunar, tăind banda ce 
o ţinea pe femeie imobilizată de targă, explicându-i: 

— Anna, am să te rostogolesc pe spate. 


28 


O cuprinse pe femeie pe după gât, ţinând-o de umeri, în timp 
ce Mary avea grijă de bazin și de picioare. 

— O să-ţi ţinem picioarele îndoite, dar o să avem nevoie să... 

— Nu-nu-nu! imploră femeia. Vă rog, nu! Vă rog, nu! 

Nu se opriră, iar gura femeii se deschise larg, ţipătul 
provocându-i Sarei un fior rece pe șira spinării. În viaţa ei nu 
auzise ceva mai înspăimântător. 

— Nu! ţipă femeia, recăpătându-și vocea. Nu! Vă rog! Nuuuu! 

Începu să tremure puternic. Instantaneu, Sara se aplecă peste 
targă și o imobiliză pe femeie înainte ca aceasta să cadă. O 
auzea gemând de durere, fiecare spasm, fiecare mișcare 
provocându-i o durere sfâșietoare. 

— Dă-mi cinci miligrame de Ativan, ceru, în speranţa că îi 
putea controla criza. Rămâi cu mine, Anna. Hai rezistă! 

Cuvintele erau de prisos. Femeia își pierdu cunoștința, fie de 
la criză, fie din cauza durerii. Mușchii încă mai aveau spasme, 
iar capul încă îi tremura, mult după ce medicamentul își făcuse 
efectul. 

— Am adus echipamentul portabil, anunță Mary, intrând în 
cameră cu medicul radiolog. Mă duc să verific ce e cu Sanderson 
și cu sala de intervenţii, îi spuse Sarei. 

Radiologul se prezentă. 

— Macon. 

— Sara, spuse ea. Lasă-mă să te ajut! 

Îi înmână șorțul protector și se duse să pregătească aparatul. 
Sara continuă să îi mângâie părul Annei. Mușchii femeii încă se 
zbăteau și Macon reuși să o rostogolească pe spate, cu 
picioarele îndoite, încercând să nu-i provoace alte dureri. 

Sara îl observă pe Will Trent, care încă era în cameră și îi 
spuse: 

— Trebuie să ieși din cameră cât facem noi asta. 

Apoi îl ajută pe Macon să facă radiografia, amândoi mișcându- 
se cât de repede puteau. Se ruga ca pacienta să nu se trezească 
și să înceapă iar să ţipe. Încă mai auzea ţipetele Annei, ca ale 
unui animal prins în capcană. Doar sunetul în sine dădea de 
înțeles că femeia era conștientă că va muri. Nu ţipai așa decât 
dacă renunţai și la ultima fărâmă de speranţă. 

Macon o ajută pe Sara să o întoarcă pe femeie din nou pe o 
parte, și apoi plecă să developeze radiografiile. Sara își scoase 
mănușile, îngenunchind din nou lângă targă. 


29 


— Îmi pare rău că te-am împins, îi spuse - nu Annei, ci lui Will 
Trent. 

Se întoarse și-l văzu stând la capul patului, holbându-se la 
picioarele femeii, la tălpile ei. Avea maxilarul încleștat, dar ea 
nu-și dădea seama dacă era din cauza enervării sau a ororii, sau 
din cauza ambelor. 

— Amândoi avem de îndeplinit niște sarcini, spuse el. 

— Totuși. 

Se întinse și îi mângâie ușor Annei talpa piciorului drept, 
gândindu-se că poate era singurul loc pe care îl mai putea 
atinge fără să-i provoace dureri. Gestul lui o surprinse pe Sara. 
Aproape că păru tandru. 

— Sara? 

Phil Sanderson se afla în pragul ușii, cu uniforma atent 
curățată și călcată. 

Sara se ridică, ţinându-și degetele pe umărul Annei și-i spuse: 

— Avem două fracturi deschise și un bazin zdrobit. Are o 
tăietură pe sânul drept și o plagă penetrantă în partea stângă. 
Nu sunt sigură de partea neurologică; pupilele n-au nicio 
reacție, dar mi-a vorbit coerent. 

Phil se îndreptă spre victimă și își începu examinarea. Nu făcu 
nicio remarcă cu privire la starea victimei, a abuzului vizibil. 
Atenţia îi era îndreptată spre lucrurile ce puteau fi reparate: 
fracturile deschise, bazinul zdrobit. 

— Nu aţi intubat-o? 

— Căile respiratorii sunt curate. 

Era clar că el nu era de acord cu decizia ei, dar până la urmă 
chirurgilor ortopezi le era indiferent dacă pacienţii lor puteau 
vorbi sau nu. 

— Cum stă cu inima? 

— E bine. Tensiunea arterială e bună. E stabilă. 

Echipa de chirurgi a lui Phil intrase să o pregătească pe 
femeie de transfer. Mary se întoarse cu radiografiile și i le 
înmână Sarei. 

— Puteaţi s-o omorâţi numai prin simplul fapt că i-aţi făcut 
radiografii, sublinie Phil. 

Sara smulse filmele și le puse la lampă. 

— Nu cred că ar mai fi fost aici, dacă nu era o luptătoare. 

— Sânul este infectat. Arată de parcă... 


30 


— Știu, îl întrerupse Sara, punându-și ochelarii pentru a putea 
citi radiografiile. Rana asta laterală este destul de curată. Își opri 
echipa pentru o clipă și se aplecă deasupra ei, verificându-i 
porţiunea sfâșiată. A fost târâtă de mașină? A tăiat-o ceva 
metalic? 

— Din câte știu, a fost lovită din plin, îi răspunse Will Trent. 
Era în mijlocul drumului. 

— Aţi găsit ceva ce i-ar fi putut provoca rana asta? întrebă 
Phil. E destul de curată. 

Will ezită, gândindu-se dacă omul realiza câtuși de puţin prin 
ce trecuse femeia înainte să fie lovită de mașină. 

— Zona era împădurită, în mare parte rurală. Încă nu am 
discutat cu martorii. Şoferul a acuzat dureri în piept când a 
văzut grozăvia. 

Sara își îndreptă atenţia spre radiografia toracelui. Ori ceva nu 
era în regulă, ori ea era mai obosită decât credea. Numără 
coastele, crezând că nu vedea bine. Will păru să sesizeze 
nedumerirea ei: 

— Ce este? 

— A unsprezecea coastă a ei, îi zise Sara. A fost scoasă. 

— Cum adică, a fost scoasă? întrebă Will. 

— Și nu pe cale chirurgicală. 

— Nu fi ridicolă, ripostă Phil. Se aplecă și mai aproape de film. 
Posibil să fie... 

Puse și a doua radiografie a pieptului, anterior-posterior, apoi 
lateralele. Se aplecă și mai aproape, închizându-și ochii și 
privind printre gene, de parcă l-ar fi ajutat la ceva. 

— Afurisita asta n-avea cum să-i cadă așa pur și simplu din 
corp. Unde este? 

— Uite. Sara își plimbă degetul deasupra umbrei, arătând 
cartilajul ce acoperise cândva osul. Nu lipsește, spuse ea. A fost 
scoasă. 


Capitolul 2 


Will, îngrămădit în mașina lui Faith Mitchell, un Mini, conduse 
până la locul accidentului. Nu-și mai bătu capul cu aranjatul 
scaunului, acum, că se îndrepta spre locul celei mai oribile crime 
pe care o văzuse, cu atât mai mult cu cât nu o făcuse nici atunci 


31 


când o transportase pe Faith la spital. Depăși cu mult viteza 
legală când intră pe Route 316. In scurt timp ajunse într-o zonă 
cu pădure deasă, unde drumul se îngusta, iar prezenţa 
căprioarelor și a oposumilor nu mai era un lucru neobișnuit. 

Se gândea la femeie - la pielea schingiuită, la sânge, la rănile 
ce îi acopereau trupul. Din clipa în care îi văzuse pe medici 
transportând-o pe holurile spitalului, știuse că rănile fuseseră 
provocate de o persoană cu o minte diabolică. Femeia fusese 
torturată. Cineva fusese destul de meticulos în ceea ce o privea 
- o persoană foarte bine școlită în arta durerii. 

Femeia nu apăruse așa, ca din senin, chiar în mijlocul străzii. 
Călcâiele ei aveau tăieturi recente, încă sângerânde de la 
mersul prin pădure. Un ac de pin era adânc înfipt în carnea 
piciorului ei, iar tălpile erau negre de mizerie. Cu siguranţă că 
fusese ținută captivă undeva, dar reușise într-un fel sau altul să 
evadeze. Locaţia trebuie că se afla destul de aproape de drum, 
iar Will avea să o caute, cu riscul de a-și petrece restul vieții 
făcând numai asta. 

Deodată, Will realiză că în ceea ce o privea pe femeie, folosise 
doar un simplu pronume, „ea”, deși victima avea un nume: 
Anna. Numele ei era destul de apropiat de Angie, numele soţiei 
lui Will. Întocmai ca și aceasta, Anna avea părul negru și ochii 
închiși la culoare. Tenul ei era măsliniu și avea o aluniţă pe 
spatele piciorului, puţin mai jos de genunchi, așa cum avea și 
Angie. Will se gândi dacă aceasta era o tendinţă la femeile cu 
ten măsliniu, să aibă o aluniţă pe spatele piciorului. Poate că 
asta funcţiona ca un fel de particularitate ce venea la pachet cu 
părul negru și ochii închiși la culoare. Făcea pariu că doctorul 
sigur știa de asta. 

Își aminti de Sara Linton și de vorbele ei când îi examina 
femeii pielea sfâșiată, zgărieturile de unghii din jurul perforaţiei 
laterale ale femeii: „Trebuie să fi fost conștientă când i-a fost 
scoasă coasta.” _ 

Un fior îl cuprinse numai când se gândi. In toată cariera lui, 
întâlnise tot felul de persoane sadice, dar nimic nu se compara 
cu acesta. Mobilul îi sună și Will se strădui să îl scoată din 
buzunarul hainei, fără să lovească volanul și astfel să scoată 
mașina de pe carosabil, direct în parapet. Ridică clapeta 
telefonului cu mare băgare de seamă. Carcasa era crăpată de 
luni bune, dar reușise să o lipească cu Super Glue și bandă 


32 


adezivă suficient cât să îl poată folosi. Și totuși trebuia să aibă 
grijă să nu i se facă bucățele în mână. 

— Will Trent. 

— Dragule, sunt eu, Lola. 

Işi simţi sprâncenele încruntându-i-se. Vocea era flegmatică, 
ca a unui fumător înrăit după două pachete de ţigări pe oră. 

— Cine? 

— Ești fratele lui Angie, nu? 

— Soţul, corectă el. Cine e la telefon? 

— Sunt Lola. Sunt una dintre fetele ei. 

Angie era liber-profesionist pentru câteva firme de detectivi 
particulari, dar fusese poliţist mai bine de zece ani. Ocazional, 
Will primea telefoane de la femeile cu care Angie intrase în 
contact pe străzile patrulate de ea. Toate cereau ajutor și toate 
sfârșeau după gratii, unde plăteau pentru a suna. 

— Ce vrei? 

— Uite, nu am mai vorbit cu Angie de vreo opt luni. 

Întâmplător, relaţia lor se rupsese cam odată cu telefonul. 

— Nu pot să te ajut. 

— Sunt nevinovată. Lola râse de glumă, apoi tuși din ce în ce 
mai tare. M-au prins cu nu știu ce substanţă albă, pe care mă 
rugase un prieten să o ţin. 

Fetele acestea știau legea mai bine decât mulţi dintre polițiști 
și aveau mare grijă mai ales cu telefoanele date din pușcărie. 

— la-ţi un avocat, o sfătui Will, accelerând să depășească 
mașina din față. Nu pot să te ajut. 

Un fulger lumină drumul. 

— Dau informaţii la schimb. 

— Atunci spune-i asta avocatului tău. Avea un apel în 
așteptare și recunoscu numărul șefei lui. Trebuie să închid. Și 
termină convorbirea înainte ca femeia să mai apuce să spună 
ceva. Will Trent, răspunse el noului apel. 

Amanda Wagner inspiră adânc și Will se pregăti pentru un 
torent de cuvinte din partea ei. 

— Ce naiba faci, de-ţi lași partenerul la spital și pleci după cai 
verzi pe pereţi pentru un caz ce nu intră în jurisdicţia noastră și 
la care nu te-a chemat nimeni, într-un ţinut, asta dacă mai era 
cazul să-ți reamintesc, cu care nu prea suntem în relaţii bune 
deloc? 

— O să ni se ceară ajutorul, o asigură el. 


33 


— Intuiţia ta feminină mă lasă rece în seara asta, Will. 

— Cu cât lăsăm autorităţile locale să se implice mai mult, cu 
atât pierdem urma mai repede. Nu-i prima dată când facem 
asta, Amanda. Aici nu e vorba de cine-i mai tare. 

— Rockdale se ocupă de asta, spuse ea, făcând referire la 
poliția care avea jurisdicția în ţinutul în care avusese loc 
accidentul. Știu ei ce au de făcut. 

— Au instalat filtre ca să depisteze autovehiculele furate? 

— Hai, că nu sunt chiar atât de bătuţi în cap. 

— Ba da, sunt, insistă el. Aici nu e vorba de faptul că și-a 
abandonat victima. Era ţinută captivă undeva în zonă, dar a 
reușit să scape. 

Pentru o clipă, Amanda nu scoase niciun sunet, probabil 
încercând să se calmeze. Undeva, în zare, un fulger aprinse 
cerul, iar tunetul ce îi urmă îl împiedică pe Will să audă ultimele 
cuvinte ale Amandei. 

— Ce ai spus? întrebă el. 

— Care-i starea victimei? repetă ea sec. 

Will nu se gândise la Anna. În schimb, își aminti privirea din 
ochii Sarei Linton când o pregătiseră pentru operație. 

— Nu arată bine deloc. 

Amanda scoase iar un oftat adânc. 

— Fă-mi repede rezumatul. 

Will îi prezentă detaliile cele mai importante, felul în care 
arăta femeia, tortura la care fusese supusă. 

— Se pare că a mers prin pădure. Trebuie să fie o casă pe 
undeva, o cocioabă, ceva. Nu părea că a fost ţinută în condiţii 
bune. Cineva a sechestrat-o o vreme, a înfometat-o, a violat-o și 
a abuzat-o. 

— Crezi că a luat-o vreun om al străzii? 

— Cred că a fost răpită, răspunse el. Avea tunsoarea îngrijită 
și dantura albită. Nu avea urme de neglijenţă. Avea două 
cicatrici pe spate de la o operaţie estetică, probabil lipoaspiraţie. 

— Deci nu era nici vagaboandă și nici prostituată. 

— Încheieturile de la mâini și de la picioare prezentau 
sângerări, semn că fusese legată. Unele răni de pe corp erau 
aproape vindecate, altele erau mai noi. Era slabă, mult prea 
slabă. Toate acestea au durat mai bine de câteva zile, poate o 
săptămână, două, cel mult. 


34 


Amanda scoase printre dinţi o înjurătură. Legislaţia era destul 
de restrictivă. Biroul de Investigaţii din Georgia (GBI) era pentru 
Stat ce era Biroul Federal de Investigații pentru ţară. Cei de la 
GBI colaborau cu cei din poliţia locală atunci când era vorba de 
crime care aveau loc dincolo de graniţele statale, încercând mai 
degrabă să rezolve cazul decât să piardă vremea cu dispute 
teritoriale. Statul dispunea de opt laboratoare de investigaţii, 
plus sute de experţi, precum și agenți speciali care preluau 
cazurile de crimă, toţi pregătiţi să ajute acolo unde era nevoie 
de ei. Dar toate acestea se întâmplau numai dacă era formulată 
o cerere oficială. Erau anumite metode prin care se ajungea la 
asta și de asemenea trebuiau făcute anumite favoruri. Din 
motive lesne de înțeles, Amanda își pierduse din popularitate cu 
câteva luni în urmă, când lucrase la cazul unui tată instabil care 
își sechestrase și omorâse copiii. 

— Amanda, insistă Will. 

— Lasă-mă să dau niște telefoane. 

— Poţi în primul rând să-l suni pe Barry Fielding? întrebă 
acesta, referindu-se la cel mai dur expert al GBl-ului. Nici măcar 
nu am convingerea că autorităţile locale au idee cu ce au de-a 
face aici. N-au văzut victima și nici n-au discutat cu martorii. 
Detectivul lor nici măcar nu era la spital, atunci când am plecat 
eu. Ea nu-i răspunse, așa că își continuă pledoaria: Barry 
locuiește în Rockdale. 

Un oftat adânc îi dădu de înțeles că ajungeau la un numitor 
comun. În cele din urmă, îi zise: 

— Bine. Încearcă numai să nu deranjezi pe nimeni, mai mult 
decât de obicei. Ţine-mă la curent imediat cum afli vreo pistă. 

Apoi închise telefonul. 

Will închise și el telefonul și îl băgă în buzunar, chiar când 
vuietul tunetului încărcă atmosfera. Un fulger lumină din nou 
cerul, iar el încetini Mini-ul, sprijinindu-și genunchii în bordul de 
plastic al mașinii. Planul lui era să meargă pe Route 316 până la 
locul accidentului și de acolo să cerceteze împrejurimile. Prostia 
lui era că nu luase în calcul eventualitatea unui blocaj al 
echipajelor de poliţie. Două mașini de la poliţia din Rockdale 
erau parcate faţă în faţă, blocând ambele sensuri de mers și doi 
agenţi echipați stăteau în dreptul lor. La vreo două sute de 
metri, un reflector imens de xenon ilumina Buick-ul avariat. 


35 


Experții de la faţa locului adunau probe pe care să le trimită 
spre analiză. 

Unul din agenţi se îndreptă spre Mini. Will căută butonul 
pentru a deschide geamul, uitând că se afla pe consola centrală. 
Până reuși să deschidă geamul, celălalt agent își ajunsese 
colegul din urmă. Ambii zâmbeau și Will știa că era din cauză că 
arăta comic îngrămădit în acea mașinuţă, dar deja nu mai avea 
ce să facă. Când Faith leșinase în parcarea tribunalului, Will se 
gândise că era mult mai aproape Mini-ul ei ca să o ducă la 
spital, decât ar fi fost mașina lui. 

— Circul e în partea cealaltă, spuse al doilea poliţist, arătând 
cu degetul spre Atlanta. 

Până să iasă din mașină, își scoase portofelul din buzunarul de 
la spate. Deschise ușa mașinii și cobori destul de stângaci, 
făcând mașina să se zgâlțâie. Cu toţii au împietrit când un 
trăsnet zgudui cerul. 

— Agent special Will Trent, le spuse polițiștilor arătându-le 
legitimaţia. 

Bărbaţii rămaseră blocaţi. Unul se îndepărtă, vorbind prin 
stația ce-o avea prinsă la umăr, anunţându-și probabil șeful. 
Uneori, polițiștii locali erau bucuroși să-i aibă pe cei de la GBI 
prin ograda lor. Alteori, nu-și doreau decât să-i împuște. 

— Ce-i cu costumația, orășeanule? Ţi-a murit cineva? îl 
întrebă bărbatul din fața lui. 

— Eram la spital când a fost adusă victima, spuse Will, 
ignorându-i aciditatea. 

— Avem câteva victime, răspunse acesta, vizibil hotărât să 
îngreuneze situația. 

— Femeia, clarifică Will. Cea care mergea pe drum și a fost 
lovită de Buick-ul condus de un cuplu de bătrâni. Credem că o 
cheamă Anna. 

Al doilea poliţist se întoarse. 

— Mi-e teamă că va trebui să vă cer să vă întoarceți în mașina 
dumneavoastră, domnule. Din spusele șefului meu, vă aflați în 
afara jurisdicției aici. 

— Pot să vorbesc cu șeful tău? 

— Se aștepta să întrebaţi asta. Bărbatul afișă un rânjet pe 
față. A zis să-l sunaţi mâine dimineaţă, în jur de zece-zece și 
jumătate. 

Will privi dincolo de mașinile lor, spre locul faptei. 


36 


— Îmi poţi da numele lui? 

Fără grabă, polițistul făcu un întreg ritual din a scoate 
carnețelul, a-și căuta pixul, a pune pixul pe hârtie și a nota 
numele. Cu o atenţie desăvârșită, rupse foaia din carnețel și i-o 
înmână lui Will. 

— În ce limbă ai scris? îl întrebă după ce se holbă la ce 
mâăzgălise acesta. 

— Fierro, amețitule. E italian. Bărbatul se uită la hârtie, vrând 
să se apere: Am scris destul de clar. 

— Mersi, spuse Will împăturind hârtia și băgând-o în buzunar. 

Nu era atât de prost să creadă că polițiștii vor pleca înainte ca 
el să se urce în mașină, așa că nu se grăbi. Căută mânerul ca 
să-și potrivească scaunul și să-l împingă în spate cât putu de 
mult, apoi făcând o întoarcere din trei mișcări, îi salută și plecă. 

Route 316 nu fusese tot timpul un drum secundar. Înainte să 
apară l-20, 316 fusese principala arteră de legătură între 
Rockdale și Atlanta. Azi, majoritatea şoferilor preferă l-20, dar 
mai sunt încă oameni care folosesc 316 pentru a scurta drumul 
sau pentru activităţi ilegale. În anii '90, Will participase la o 
amplă misiune de stopare a acţiunii prostituatelor de racolare a 
clienţilor pe acest drum. Chiar și atunci, drumul nu era intens 
circulat. Coincidenţa ca cele două mașini să fie în acea zonă, fix 
când a apărut femeia, era mult prea mare. Că ea reușise chiar 
atunci să iasă în drum, exact în faţa uneia dintre ele, era deja de 
domeniul fantasticului. Asta dacă Anna nu îi așteptase. Poate că 
ieșise intenţionat în fața Buick-ului. Will învățase cu mult timp în 
urmă că era mai ușor uneori să evadezi decât să supravieţuiești 
după aceea. 

Mergea cu viteză mică în timp ce scruta cu privirea șoseaua, 
în căutarea unui drum de întoarcere. Merse mai bine de opt sute 
de metri până îl găsi. Drumul era pietruit, iar din mașinuţă se 
simţea fiecare denivelare. Un fulger lumină pădurea. De pe 
drum nu putea zări nicio casă, nici măcar cocioabe sau hambare 
vechi. Continuă să meargă, folosindu-se de lumina puternică de 
la locul faptei și în curând ajunse paralel cu zona unde avusese 
loc accidentul. Trase frâna de mână, neputând să-și ascundă 
zâmbetul de mulțumire. Scena accidentului se afla la numai 
câteva sute de metri, iar luminile și acţiunea de acolo o făceau 
să arate întocmai unui stadion de fotbal în mijlocul pădurii. 


37 


Își luă lanterna mică din cutia de mănuși și ieși din mașină. 
Aerul era în continuă schimbare, temperatura scădea. 
Dimineaţa, la știri, anunţaseră că cerul va fi parţial acoperit, dar 
Will se așteptase la precipitaţii puternice. 

Își croi drumul la pas prin pădurea deasă, analizând cu atenţie 
solul, în căutare de probe. Era posibil ca Anna să fi trecut pe 
acolo sau la fel de bine putea să fi fost de partea cealaltă a 
drumului. Ideea era că locul faptei nu trebuia limitat doar la 
zona străzii. Ar fi fost normal ca ei să fie cu toţii în pădure, să 
cerceteze pe o rază de o mie de metri, cel puţin. Nu avea să fie 
ușor. Pădurea era deasă, plantele de la nivelul solului și 
tufișurile îngreunând deplasarea, iar copacii căzuţi și gropile 
făcând și mai periculoasă cercetarea solului în toiul nopții. Will 
încercă să se familiarizeze cu zona, străduindu-se să ghicească 
în ce parte era l-20, unde se aflau cele mai multe zone 
rezidenţiale, dar renunţă în scurt timp, pentru că mintea îi juca 
feste. 

Drumul deveni abrupt, luând-o la vale și, deși era destul de 
departe, Will putea distinge sunetele caracteristice unui loc 
cercetat de poliţie: zumzăitul generatorului electric, băzâitul 
reflectoarelor, clicurile aparatelor de fotografiat, murmurul 
polițiștilor și al experţilor criminaliști, întrerupt ocazional de 
râsete. 

Deasupra, norii se împrăștiaseră, trimițând raze de lună pe 
sol. Zări cu coada ochiului niște frunze care îi atraseră atenţia. 
Se ghemui la pământ, nefiindu-i de mare ajutor lumina palidă a 
lunii. Frunzele erau mai închise la culoare, dar nu reuși să-și dea 
seama dacă acel lucru se datora sângelui sau precipitațiilor. 
Putea spune cu siguranţă că ceva se așezase în acel loc. Dar 
întrebarea era: fusese un animal sau femeia? 

încercă să se mobilizeze din nou. Se afla la jumătatea 
distanței dintre mașina lui Faith și Buick-ul avariat din șosea. 
Norii, aflaţi în mișcare, îl lăsaseră iar în întuneric. Lanterna din 
mâna lui își alesese prost momentul să-și dea duhul, beculețul 
se făcu galben-maroniu și apoi negru. Will plesni carcasa de 
plastic de podul palmei, încercând să mai scoată ceva din 
baterii. 

Deodată, lumina puternică a unei lanterne Maglite aprinse 
totul pe o rază de zece metri. 

— Trebuie să fii agentul Trent, se auzi vocea unui bărbat. 


38 


Will își acoperi fața cu mâna. Bărbatul cobori în cele din urmă 
lanterna spre pieptul lui Will. În lumina îndepărtată de la locul 
crimei, acesta aducea foarte bine cu un balon din acelea de 
paradă: bulbucat în partea de sus și îngustându-se până la 
dimensiunea unui punctuleţ, în partea de jos. Căpșorul ascuţit al 
omului plutea undeva deasupra umerilor, carnea gâtului gros 
revărsându-se peste gulerul cămășii. 

În ciuda conformaţiei robuste, bărbatul se deplasa destul de 
finuţ, întrucât Will nu-l auzise când își croise drum prin pădure. 

— Detectiv Fierro? ghici Will. 

Își lumină faţa cu lanterna ca Will să-l poată vedea. 

— Poţi să-mi spui „Nenorocitul”, pentru că asta o să gândești 
despre mine cât o să parcurgi, de unul singur, drumul înapoi 
până în Atlanta. 

Will, încă ghemuit la pământ, aruncă o privire spre locul 
accidentului. 

— De ce nu mă lași să trag puţin cu ochiul mai întâi? 

Băgându-i iar lanterna în ochi, Fierro continuă: 

— Al naibii băgăcios mic ce ești! Crezi că a fost abandonată 
aici, dar te înșeli. 

— Ești cumva și cititor de gânduri? 

— Se face controlul tuturor mașinilor suspecte din zonă și 
experții criminaliști de la faţa locului inspectează mașina aia cu 
lupa. Desigur, tu nu ai de unde să știi toate acestea, de vreme 
ce nu ești un poliţist adevărat și, ca fapt divers, cea mai 
apropiată casă este a unui boșorog în scaun cu rotile, undeva la 
două mile distanţă de aici. 

Fierro îi spuse toate acestea cu o silă care îi era mai mult 
decât cunoscută lui Will. 

— N-am de gând să-mi mai pierd vremea cu tine, amice, așa 
că fă bine și dispari. 

— Am văzut în ce hal arăta femeia, insistă Will. Cu siguranță 
nu a fost urcată în mașină și părăsită aici. Era plină de sânge. 
Oricine a făcut asta, nu e prost. N-ar fi riscat să o bage în 
mașină și să lase urme. Și mai mult ca sigur nu ar fi lăsat-o în 
viaţă. 

— Ai două variante. Fierro își ridică în aer două degete 
butucănoase, pentru a i le enumera: Fie pleci de bunăvoie pe 
picioarele tale, fie te scot oamenii mei. 


39 


Will se ridică, îndreptându-și umerii și lăsând să se vadă cât 
de înalt era de fapt. Îl ţintui pe Fierro cu privirea, zicând: 

— Hai să lămurim un lucru. Sunt aici ca să te ajut. 

— N-am nevoie de ajutorul tău, Gomez. Acum te sfătuiesc să 
te urci în mașinuța ta de fetițe și să te pierzi ușor în noapte. 
Dacă vrei să știi ce s-a întâmplat aici, cumpără-ţi un ziar! 

— Vrei să spui „Lurch”, îl corectă Will. Gomez a fost tatăl. 

Fierro se încruntă. 

— Uite, victima, Anna, a stat întinsă aici. Will îi arătă urma 
lăsată în mormanul de frunze. A auzit mașinile venind și a ieșit 
în drum după ajutor. Fierro nu-l opri, așa că Will continuă: Am 
chemat o patrulă canină. Urma încă este perceptibilă, dar va 
dispărea din cauza ploii. 

Chiar atunci, un fulger lumină cerul, urmat mai apoi de un 
tunet. 

— Tu chiar nu mă auzi, Gomez. Înfipse mânerul lanternei în 
pieptul lui Will, împingându-l în afara zonei cercetate. Continuă 
să facă astfel în timp ce vorbea, punctând fiecare cuvânt într-un 
mod acid: Mișcă-ţi fundul ăla de doi lei de gropar împuţit, înapoi 
în mașinuţa ta roșie, cu tot cu cei de la GBI, și ieși dracului de 
pe... 
Will lovi cu călcâiul ceva dur și amândoi se opriră la auzul 
zgomotului. 

Fierro deschise gura, dar Will îi făcu semn să tacă și 
îngenunche ușor la pământ. Cu mâna, dădu la o parte niște 
frunze și scoase la iveală conturul unui placaj. Două pietre mari 
încadrau colțurile, marcând locul. 

Se auzea un sunet abia perceptibil, asemănător unor 
pocnituri. Will se aplecă și mai mult pe genunchi și sunetul se 
transformă în câteva cuvinte bolborosite. Fierro le auzi și el. Își 
scoase arma, ţinând lanterna de-a lungul ţevii ca să poată 
vedea în ce trage. Deodată, prezenţa lui Will nu-l mai deranjă pe 
detectiv; ba chiar mai mult, părea să-l încurajeze pe Will să 
îndepărteze bucata de placaj, ţinându-și faţa în bătaia focului. 
Când îl privi pe Fierro, acesta ridică din umeri ca și când i-ar fi 
zis: „tu ţi-ai dorit cazul ăsta.” 

Will fusese toată ziua la tribunal. Pistolul lui era acasă, în 
sertarul de lângă pat. Fierro fie că avea un ganglion imens la 
gleznă, fie avea o armă de rezervă. Acesta nu-i oferise arma lui 
Will, și nici el nu îi ceruse una. Avea nevoie de ambele mâini ca 


40 


să îndepărteze scândura și să se ferească la timp. Will își ţinu 
respiraţia cât mută pietrele, apoi își înfipse cu grijă degetele în 
pământul moale, apucând bine marginea scândurii. Avea 
dimensiuni standard, patru pe opt, și grosimea de un 
centimetru. Simţi scândura umedă și asta îi dădu de înţeles că 
avea să fie mai grea decât de obicei. 

Aruncă o privire în spate, către Fierro, să se asigure că era și 
el pregătit, și apoi, dintr-o mișcare scurtă, îndepărtă foaia de 
placaj. 

— Ce este? hârâi vocea lui Fierro. Vezi ceva? 

Will își întinse gâtul să vadă ce a descoperit. Gaura era 
adâncă și săpată la nimereală. Avea o deschidere de șaizeci de 
centimetri, ce ducea direct în pământ. Will încercă să se expună 
cât mai puţin, în timp ce se târa spre gaură. Conștient de faptul 
că își oferea iar capul pe post de ţintă, aruncă o privire înăuntru 
ca să vadă cu ce aveau de-a face. Nu reuși să vadă până la 
capăt. Insă reuși să vadă o scară ce fusese așezată câţiva metri 
mai jos. Era lucrată manual și avea treptele bătute în cuie de 
două scânduri putrezite. Fulgerul despică iar cerul, arătând 
tabloul în toată splendoarea lui. Era ca un desen animat: scara 
spre iad. 

— Luminează-mi aici, îi șopti lui Fierro. 

Detectivul era mai mult decât înţelegător, plesnindu-i Maglite- 
ul în palmă. Will își întoarse privirea către el. Fierro avea o 
postură destul de ciudată, cu arma încă aţintită spre gaura din 
pământ, cu pupilele mărite de teamă. 

Will îndreptă lanterna spre interior. Groapa era în forma de L, 
fiind săpată vertical, aproape un metru și jumătate, apoi începea 
ceea ce părea să fie încăperea principală. Bucăţi de lemn erau 
ieșite în afară, acolo unde fusese acoperișul. La baza scândurii 
erau provizii. Conserve de mâncare. Funii. Lanţuri. Cârlige. 
Inima îi tresări atunci când auzi mișcare jos și se strădui să nu 
se dea de gol. 

— Este... întrebă Fierro. 

Will își acoperi buzele cu degetul, deși era mai mult ca sigur 
că nu ei erau cei luaţi prin surprindere. Oricine ar fi fost acolo 
jos, văzuse cu siguranță lumina lanternei. Și ca să-i întărească 
temerile, auzi de jos un sunet, aproape ca un geamăt. Să fi fost 
oare o altă victimă acolo jos? Se gândi la femeia din spital. 
Anna. Will știa cum arătau arsurile în urma electrocutării. Pătau 


41 


pielea într-o nuanţă maronie ce nu se curăța la spălat. Erau pete 
care-ţi rămâneau o viaţă întreagă - dacă supraviețuiai. 

Işi scoase haina și o aruncă în spate. Se întinse spre glezna lui 
Fierro și îi scoase arma din toc. Până să apuce să-l oprească, se 
aruncă cu picioarele înainte în groapă. 

— lisuse Hristoase, șuieră printre dinţi Fierro. 

Işi aruncă privirea peste umăr la mulțimea de polițiști aflaţi la 
cincizeci de metri distanţă, realizând fără îndoială că exista o 
metodă mai bună de a investiga. 

Will auzi din nou sunetul ce venea din adânc. Poate că era un 
animal, poate o fiinţă umană. Își stinse lanterna și o vâri în 
buzunarul de la spate al pantalonilor. Ar fi trebuit ca măcar să îi 
transmită soţiei cât de mult o iubește, dar n-ar fi vrut să îi lase o 
asemenea povară lui Angie - sau cine știe, poate satisfacție. 

— Aşteaptă, șopti Fierro. 

Voia să cheme întăriri. 

Will îl ignoră, îndesând revolverul în buzunarul din faţă. Testă 
cu atenţie scara șubredă, ţinându-și călcâiele pe trepte ca să 
poată avea vizibilitate atunci când cobora în grotă. Spaţiul era 
îngust, umerii lui erau prea laţi. Fu nevoit să-și ţină un braţ 
întins deasupra capului ca să poată intra prin gaură. Pământul 
se desprindea de jur-împrejur și rădăcinile îl zgâriau pe faţă și 
pe gât. Peretele tunelului îi era atât de aproape de nas, încât îi 
dădu o senzaţie de claustrofobie pe care nu o mai simţise 
niciodată. De fiecare dată când trăgea aer în piept, simţea un 
gust de pământ în gură. Nu se uita în jos pentru că nu putea 
vedea nimic și evita să se uite în sus ca să nu o ia înapoi. 

Cu fiecare pas pe care îl făcea, mirosul devenea mai 
insuportabil - fecale, urină, transpiraţie, teamă. Poate că teama 
venea de la el. Anna evadase de aici. Poate că își rănise 
atacatorul când scăpase. Poate că omul era undeva acolo jos, 
așteptând cu o armă, o drujbă sau un cuțit. 

li bătea atât de tare inima, că simțea cum se îneacă. 
Transpiraţia curgea de pe el, genunchii îi tremurau cu fiecare 
treaptă coborâtă, scara părea interminabilă. În cele din urmă, 
piciorul atinse solul moale. Simţi cu vârful pantofului funia de la 
capătul scării și auzi lanţul zăngănind. Fu nevoit să se 
ghemuiască pentru a putea intra înăuntru, lăsându-se complet 
expus în faţa oricui ar fi așteptat acolo. 


42 


Reuși să distingă un gâfâit, sau mai degrabă un mormăit. 
Avea în mână revolverul lui Fierro. Nu își dădea seama cum 
ajunsese acolo. Spaţiul era prea strâmt ca să mai poată ajunge 
la lanternă, și oricum o simţea cum îi alunecă din pantaloni. 
Incercă să își îndoaie genunchii, dar corpul nu-l prea ajuta. 
Gâfâitul se auzea din ce în ce mai tare, și realiză că îl scotea 
chiar el. Privi în sus, dar nu reuși să distingă nimic în întuneric. 
Transpiraţia îi înceţoșa privirea. Își ținu respiraţia și să lăsă pe 
vine. 

Nicio armă nu se descărcă. Gâtul nu îi fusese tăiat. Nu-i 
înfipse nimeni cârlige în ochi. Simţi ceva ca o adiere în tunel, 
sau oare era ceva în fața lui? Stătea cineva în faţa lui? Își flutura 
cineva mâna în fața lui? Auzi din nou mișcare, forfoteală. 

— Nu mișca, auzi Will. 

Tinea arma îndreptată în față, mișcând-o dintr-o parte în alta 
asemeni unei pendule, în caz că cineva stătea în faţa lui. Cu 
mâna tremurândă, reuși să găsească lanterna. Gâfâitul se auzea 
din nou, un zgomot deranjant ce răsuna în grotă. 

— Niciodată..., murmură un om. 

Mâna lui Will era alunecoasă din cauza transpiraţiei, dar 
rămase nemișcată pe mânerul metalic încrustat al lanternei, își 
înfipse degetul în buton, aprinzând lanterna. 

Șobolanii se împrăștiară - trei șobolani negri, mari, cu burţi 
umflate și gheare ascuţite. Doi dintre ei se repeziră direct la 
Will. Se dădu în spate din instinct, izbindu-se de scară, 
împiedicându-se cu picioarele în funie. Își acoperi faţa cu mâna 
și simţi ghearele ascuţite înfigându-i-se în piele când șobolanii 
se repeziră sus pe scară. Will se panică, realizând că a scăpat 
lanterna și o înșfăcă în grabă, cercetând grota, în căutarea altor 
ocupanți. Era goală. 

— La naiba, exclamă Will prăbușindu-se la pământ. 

Transpiraţia îi curgea în ochi. Braţele îi zvâcneau acolo unde 
șobolanii îi sfâșiaseră pielea. Trebui să-și înfrângă disperarea 
copleșitoare de a-i urma afară. Işi folosi lanterna să cerceteze 
împrejurimile, alungând tot felul de insecte. Spaţiul era mai 
mare decât se așteptase. Fusese nevoie de săptămâni bune să 
fie săpat și să fie scos pământul de aici, găleată cu găleată, apoi 
coborâte bucăţile de lemn pentru a preveni prăbușirea lui. 

Estima că principala încăpere era lungă de trei metri și 
jumătate și lată de doi. Tavanul era undeva la doi metri 


43 


deasupra - suficient de înalt ca el să poată sta în picioare, dar 
nu avea încredere că genunchii aveau să-l ajute. Lanterna nu 
putea lumina chiar totul, așa că spaţiul părea mai mic decât era. 
Adăugând la asta mirosurile cele mai îngrozitoare din Georgia, 
amestecate cu sânge și excremente, deja totul părea mai mic și 
mai întunecat. 

Lângă unul dintre pereţi era un pat, ce părea făcut din tot 
felul de lemne. Pe un raft deasupra lui se aflau rezerve: carafe 
cu apă, conserve de supă, obiecte de tortură pe care Will le 
văzuse doar în cărţi. Salteaua era subţire, spuma poliuretanică 
pătată de sânge ieșind prin materialul negru, rupt. Erau bucăți 
de carne deasupra, o parte din ele deja putrezite. Viermii 
forfoteau mai ceva ca furnicile. Pe podea, lângă pat, erau 
grămezi întregi de funie, suficientă cât să înfășori un om din cap 
până-n picioare, ca pe o mumie. Lateralele din lemn ale patului 
prezentau urme adânci de gheare. Erau și ace de cusut, cârlige 
de pescuit și chibrituri. Sângele, adunat într-o băltoacă în 
mizeria de pe podea, se prelinsese pe sub cadrul patului, ca și 
cum picurase dintr-un robinet. 

— A spus..., se auzi o voce ce fu redusă la tăcere. 

Era un radio/TV mic, așezat pe un scaun alb de plastic, 
undeva în capătul grotei. Will se îndreptă spre scaun, așa 
ghemuit cum era. Analiză butoanele, apăsând vreo câteva 
înainte să reușească să-l oprească, amintindu-și că ar fi trebuit 
să poarte mănuși. 

Urmărind din priviri cablul televizorului, descoperi că se 
alimenta de la o baterie mare. Ștecherul fusese desfăcut, la 
borne fiind prinse doar firul roșu și cel negru. Mai erau și alte 
fire, cu capetele dezizolate până la cupru. Erau înnegrite și Will 
simţi mirosul cunoscut al electrocutării. 

— Hei, Gomez? strigă Fierro cu o voce agitată. 

— Nu e nimeni, îi spuse Will. 

Fierro ezită. 

— Vorbesc serios, îi zise Will. Se întoarse la deschizătură, 
ghemuindu-se să-l vadă pe acesta. Nu e nimeni. 

— Dumnezeule! 

Capul lui Fierro dispăru, nu înainte ca Will să-i poată vedea 
mâna făcând semnul crucii. El însuși era gata să facă o 
rugăciune, dacă nu apuca să iasă viu de acolo. Îndreptă lanterna 
spre scară, văzând locul unde urmele pașilor lui se amestecau 


44 


cu urmele de sânge de pe trepte. Aruncă o privire spre pantofii 
lui scorojiţi, la mizeria de pe podea, descoperi și mai multe urme 
de sânge decât cele în care călcase. Își îndesă umerii înapoi în 
tunel și păși pe treaptă, încercând să nu mai deranjeze nimic. 
Detectivii criminaliști nu aveau să fie mulţumiţi, dar tot ce mai 
putea face era să le ceară scuze. 

Deodată înmărmuri. Anna avea tăieturi pe picioare, dar 
acestea arătau mai degrabă ca juliturile urâte pe care le capeţi 
când calci pe obiecte ascuţite - ace de pin, scaieţi, cioturi de 
vie. Din acea cauză a presupus că mersese prin pădure. Anna 
nu sângerase atât de puternic încât să lase în praf urme de tălpi 
atât de pronunțate. Will rămase acolo, cu mâna deasupra 
capului și cu un picior pe scară, analizând urmele. Scoase un 
oftat, după care se ghemui din nou, luminând fiecare colț al 
grotei. Funia îl deranja, mai ales felul în care fusese înfășurată în 
jurul patului. Și-o imagină pe Anna legată, cu funia trecută pe 
sub pat, ţintuită de cadrul acestuia. Apucă un capăt și-l trase de 
sub pat. Era tăiată drept. Cercetă locul cu privirea în căutarea 
cuţitului. Oare unde putea să fie? 

Probabil după ultimul șobolan afurisit. Will trase salteaua la o 
parte, icnind de la miros și încercând să nu se gândească prea 
mult pe ce punea mâna. Își acoperi nasul cu încheietura mâinii, 
în timp ce îndepărta stinghiile din lemn ce susțineau salteaua și 
se ruga la Dumnezeu ca nu cumva șobolanul să sară și să-i 
scoată ochii. Aruncă stinghiile una peste alta pe podea, făcând 
cât mai mult zgomot. Auzi un chițăit în spatele lui și când se 
întoarse văzu șobolanul ghemuit într-un colț. Will avea o bucată 
de lemn în mână și se gândi să o arunce înspre bestie, dar era 
îngrijorat că ţinta lui nu va fi suficient de bună. Și era de 
asemenea îngrijorat că animalul se va enerva și mai tare. 

Așeză scândura deasupra grămezii, fără să scape din ochi 
creatura. Altceva îi atrase atenţia. Erau zgârieturi pe partea de 
jos a scândurilor - urme adânci de sânge ce nu păreau făcute de 
niciun animal. Will îndreptă lanterna înspre deschizătura de sub 
pat. Pământul fusese îndepărtat aproximativ doisprezece 
centimetri sub podea, pe toată lungimea și lăţimea patului. Se 
întinse și ridică o bucată de funie. Spre deosebire de celelalte 
bucăţi, aceea avea un nod nedesfăcut. 

Will îndepărtă și restul stinghiilor. Patul avea patru picioare 
metalice, câte unul în fiecare colț. De unul dintre ele era legată 


45 


o bucată de frânghie, pătată de sânge rozaliu. Pipăi bucata cu 
degetele. Era udă. Ceva ascuţit îi zgârie degetul mare. Will se 
aplecă și mai mult, încercând să vadă ce îl zgăriase. Apucă 
funia, căutând obiectul pentru a-l putea examina mai 
îndeaproape în lumina lanternei. Fierea îl năpădi pe gură în 
momentul în care văzu ce ţinea în mână. 

— Hei! se auzi Fierro. Urci sau ce faci? 

— Adu imediat o echipă aici! se răsti Will. 

— Ce tot spui...? 

Will privi bucata de dinte rupt din mâna sa. 

— Mai avem o victimă! 


Capitolul 3 


Faith stătea în cafeneaua spitalului, gândindu-se că se simţea 
exact ca în noaptea balului - nedorită, grasă și însărcinată. Privi 
către detectivul slăbuț ce stătea la masă vizavi de ea. Cu nasul 
mare și părul lung și slinos, ce-i atârna după urechi, Max 
Galloway avea cu siguranţă înfățișarea unui Weimaraner!. Și mai 
mult decât atât, nu era deloc plăcut. Fiecare propoziţie pe care 
i-o adresase lui Faith făcea aluzie la faptul că cei de la GBI îi 
luaseră cazul. Își începuse atacul încă din momentul în care 
Faith îi ceruse să participe la interviu cu doi dintre martori. 

— Pun pariu că jigodia aia pentru care muncești deja își 
aranjează părul să dea bine la cameră. 

Faith își mușcă limba, deși nu și-o putea imagina pe Amanda 
Wagner aranjându-se în niciun fel. Ascuţindu-și ghearele poate, 
dar părul ei era o chestie ce nu se lăsa aranjată. 

— Deci, zise Galloway către cei doi martori. Voi mergeaţi cu 
mașina și din senin pe șosea a apărut un Buick și apoi fata? 

Faith se chinuia din răsputeri să nu își dea ochii peste cap. 
Lucrase la Omucideri, în cadrul Departamentului de Poliție din 
Atlanta, timp de opt ani înainte să devină partenera lui Will. Știa 
cum era să fii detectivul aflat de partea cealaltă a baricadei și să 
îți vină unul de la GBI să îţi spună că el se descurcă mai bine 
decât tine la un interogatoriu. Înțelegea furia și frustrarea de a fi 
tratat ca un imbecil incapabil să îndeplinească nici cea mai 
banală cerinţă. Dar acum, când ea făcea parte din GBI, nu putea 


1 Câine de talie mare. (n.red.). 
46 


să nu se gândească decât la satisfacția pe care o va simţi atunci 
când avea să-i sufle cazul de sub nas acelui ignorant cu gură 
spartă. 

Max Galloway făcea parte din categoria celor cu ochelari de 
cal. li interogase mai bine de jumătate de oră pe cei doi bărbaţi 
ajunși la locul accidentului, Rick Sigler și Jake Berman, și tot nu- 
și dăduse seama ca aceștia erau homosexuali. 

— Și zici că soţia ta este asistentă? 

Galloway i se adresa lui Rick, paramedicul ce îi acordase 
femeii primul ajutor la faţa locului. 

Rick își privi mâinile. Avea o verighetă din aur roșu pe deget și 
unele din cele mai frumoase și delicate mâini pe care Faith le 
văzuse la un bărbat. 

— Lucrează în ture de noapte la Crawford Long. 

Faith se gândi la cum s-ar fi simţit femeia dacă ar fi știut că 
bărbatul ei și-o trage cu altul, în timp ce ea își rupe spatele 
făcând ture de noapte. 

— La ce film aţi fost? întrebă Galloway. 

Era a treia oară când îi întreba, și de fiecare dată primi același 
răspuns. Faith era și ea adepta acelor strategii de prindere în 
capcană a suspecţilor, dar pentru asta îţi trebuia puţin mai 
multă inteligență, lucru care lui Galloway îi lipsea cu 
desăvârșire. Din punctul ei de vedere, cei doi bărbaţi avuseseră 
neșansa de a fi la locul și în momentul nepotrivit. Singurul 
aspect pozitiv în ceea ce-i privea era că paramedicul fusese în 
stare să aibă grijă de victimă până la sosirea ambulanţei. 

— Crezi ca o să fie bine? o întrebă Rick pe Faith. 

— Nu știu, îi răspunse Faith, presupunând că femeia era încă 
în operaţie. Ai făcut tot ce a fost omenește posibil. Trebuie să 
știi asta. 

— Am fost la milioane de accidente de mașină, adăugă acesta 
privindu-și mâinile. Niciodată nu am mai văzut așa ceva. A 
fost... a fost pur și simplu îngrozitor. 

In viaţa de zi cu zi, Faith nu era genul de persoana sensibilă, 
dar ca poliţist știa când era cazul să adopte o poziţie mai 
blândă. Simţi nevoia de a se apleca spre Rick și de a-i atinge 
mâna în semn de solidaritate, de a-i face să iasă din starea 
proastă, dar nu era sigură cum ar fi reacţionat Galloway și nu-și 
dorea să-și înrăutăţească mai mult situaţia. 


47 


— V-aţi întâlnit la cinema sau aţi plecat cu o singură mașină? 
întrebă Galloway. 

Jake, celălalt bărbat, se răsuci în scaun. Fusese destul de 
tăcut încă de la început, limitându-se la a vorbi numai atunci 
când i se adresa o întrebare directă. Se tot uita la ceas. 

— Trebuie să plec, zise. Trebuie să mă trezesc în mai puţin de 
cinci ore ca să merg la lucru. 

Faith se uită la ceas. Probabil din cauza injecției cu insulină, 
care îi dădea o energie ciudată, nici nu realizase că se apropia 
dimineața. Will plecase de două ore spre locul crimei, înainte ca 
ea să apuce să-i spună că merge cu el, imediat după ce îi făcuse 
un rezumat cu privire la ce se întâmplase. Era o persoană 
insistentă și Faith știa că el va găsi o modalitate de a obține 
cazul. Voia doar să știe de ce dura atât de mult. 

Galloway întinse un carneţel spre bărbați: 

— Vreau toate numerele voastre de telefon. 

Rick se albi la faţă. 

— Sunaţi-mă numai pe mobil. Vă rog. Nu mă sunați la muncă. 
Se uită agitat spre Faith, apoi spre Galloway. Nu le place să 
primesc telefoane personale cât sunt la muncă. Sunt toată ziua 
în autobuz. OK? 

— Desigur. Max se rezemă în scaun, cu mâinile în sân, 
uitându-se la Faith. Ai auzit asta, hienă? 

Faith îi zâmbi enervată. Putea înghiţi orice, dar rahatul ăla de 
doi bani deja o călca pe bătături. Scoase două cărţi de vizită și 
le întinse bărbaților. 

— Vă rog să mă sunaţi dacă vă mai amintiţi și altceva. Chiar și 
ceva ce ar părea nesemnificativ. 

Rick încuviinţă din cap, băgându-și cartea de vizită în 
buzunarul din spate. Jake rămase cu ea în mână și Faith și-l 
închipui aruncând-o în primul coș de gunoi ce i-ar fi ieșit în cale. 
Impresia ei era că bărbaţii nu se cunoșteau de prea multă 
vreme. Fuseseră destul de evazivi cu privire la detaliile despre 
relaţia lor de prietenie, dar ambii arătaseră câte un bilet de film 
atunci când li se ceruse. Probabil că se întâlniseră la cinema, 
unde au decis să se retragă într-un loc mai ferit. Un telefon 
mobil începu să sune, iar Galloway răspunse în timp ce Jake se 
ridică în picioare, primind permisiunea acestuia de a pleca. 

— Vă mulțumesc, se adresă Faith celor doi bărbați. Vă rog să 
mă sunaţi dacă vă mai amintiţi ceva. 


48 


Jake era deja la ușă, dar Rick mai zăbovi. 

— Îmi pare rău că nu am putut fi de mai mult ajutor. Ochii i se 
umplură de lacrimi. Era încă vizibil marcat de ceea ce se 
întâmplase. Faith îi atinse mâna, coborându-și tonul. 

— Chiar nu-mi pasă ce făceaţi voi acolo. Nu-i treaba mea. Tot 
ce mă interesează este să aflu cine a rănit-o pe această femeie. 

Rick se înroși. Își întoarse privirea și Faith realiză imediat că îl 
împinsese în direcția greșită. Rick dădu din cap nervos, tot fără 
să o privească în ochi. 

— Îmi pare rău, dar nu am cum să vă ajut. 

Faith îl privi plecând și simţi nevoia să-și dea vreo două 
palme. În spatele ei, îl auzi pe Galloway bolborosind câteva 
înjurături. Se întoarse exact când acesta se ridica de la masă, 
împingându-și scaunul atât de tare că-l trânti la podea. 

— Partenerul tău este nebun de legat. Al dracului sută la sută. 

Faith era de acord - Will nu era genul care să facă lucrurile pe 
jumătate. Chiar și așa, nu-l vorbea niciodată de rău pe la spate. 

— E doar o constatare sau ai ceva să-mi spui? 

Galloway rupse foaia cu numerele de telefon, trântind-o pe 
masă: 

— Ţi-ai primit cazul. 

— Ce schimbare bruscă de situaţie! Faith îi aruncă un zâmbet 
sfidător și îi întinse cartea de vizită: Dacă poţi, trimite-mi și mie 
la birou lista cu declaraţiile martorilor și rapoartele preliminare. 
Ai numărul în partea de jos. 

Îi smulse cartea de vizită, lovindu-se de masă în drum spre 
ieșire, mormăind. 

— Zâmbește, cățea ce ești! 

Faith se aplecă și ridică scaunul, simțindu-se puţin ameţită. 
Asistenta nu-i fusese de prea mare ajutor și Faith se simţea încă 
nesigură de ce avea de făcut cu toate ustensilele și dozele 
pentru diabet pe care i le dăduse. Avea notițe, formulare, date și 
tot felul de rezultate de analize și hârtii pe care trebuia să i le 
dea doctorului a doua zi și nimic din toate acestea nu avea vreo 
logică. Sau poate că era încă prea ameţită ca să proceseze 
informaţia. Fusese foarte bună la matematică, dar numai 
simplul gând de a-și cântări mâncarea îi crea o stare de 
disconfort. 

Lovitura de graţie fusese rezultatul testului de sarcină, care 
atârna mai mult decât restul problemelor ei de sânge. Ea se 


49 


agăţase de posibilitatea ca toate cele trei rezultate ale testelor 
de sarcină, făcute acasă, să fie eronate. Cât de exactă putea fi 
tehnologia în cazul unor chestii pe care urinai? Oscilase zilnic 
între posibilitatea de a fi însărcinată și cea de a avea o tumoare 
la stomac, fără a se putea decide care din ele ar fi fost mai ușor 
de acceptat. Când asistenta o anunţase fericită ca va avea un 
copil, ea se simţise de parcă urma să leșine din nou. 

Nu mai putea să facă nimic acum. Se așeză iar la masă, 
privind la numerele de telefon ale lui Rick Sigler și Jake Berman. 
Putea baga mâna în foc ca Jake ascundea ceva. Max Galloway 
fusese deranjat când ea le ceruse bărbaţilor să îi arate 
permisele de conducere și să-și noteze datele în carnețel. Dar 
chiar și așa, poate că Galloway nu era în totalitate cretin. ÎI 
văzuse când își notase și el numerele de telefon ale celor doi 
atunci când vorbea la mobil. O umfla râsul la gândul că 
Galloway ar fi venit să îi ceară ei date despre Jake Berman. 

Se uită iar la ceas, gândindu-se ce îi reţinea pe cei din familia 
Coldfield. Galloway o anunţase pe Faith că instruise cuplul să 
meargă în cafeneaua spitalului imediat ce li s-ar fi dat drumul de 
la urgente, dar după câte se părea nu prea se grăbeau. Faith ar 
fi vrut să știe din ce motiv Galloway îl considera pe Will nebun 
de legat. Ea ar fi fost prima care să recunoască despre el că nu 
avea toate ţiglele pe casă. Cu siguranţă avea stilul lui particular 
de a face anumite lucruri, dar Will Trent era cel mai bun poliţist 
cu care lucrase - chiar dacă se purta uneori ca un copil. De 
exemplu, Faith ar fi preferat să afle de la partenerul ei și nu de 
la unul din Rockdale, și prost crescut pe deasupra, că primiseră 
cazul. Poate că era indicat ca ea să mai aștepte înainte să 
discute cu Will. Nu vedea altă variantă să-i explice de ce 
leșinase în curtea tribunalului decât să-i spună adevărul. 

Răscoli prin punga de plastic plină de dispozitive pentru 
controlul diabetului și scoase o broșură pe care i-o dăduse 
asistenta, sperând că de această dată va reuși să se 
concentreze asupra ei. Citi doar până la „deci ești diabetică” și 
deja începu să își repete că sigur era o greșeală la mijloc. Într- 
adevăr, se simţea mai bine de la injecţția cu insulină, dar poate 
că ar fi fost la fel dacă se întindea puţin. Mai erau oare cazuri în 
familia ei? Putea să o sune pe mama ei, dar nici măcar nu îi 
spusese lui Evelyn că este însărcinată. Mai mult decât atât, 
femeia se afla în vacanţă în Mexic, prima din ultimii ani. Ea ar fi 


50 


vrut mai întâi să se asigure, înainte de a-i da vestea, că era 
lângă cineva care să-i acorde primul ajutor în cazul în care ar fi 
fost nevoie. 

Persoana pe care ar fi fost indicat să o sune era fratele ei. 
Căpitanul Zeke Mitchell era chirurg în Forțele Aeriene, stabilit în 
Landstuhl, Germania. Ca medic, el știa totul despre starea ei și 
din acest motiv oscila dacă să o facă sau nu. 

Când își anunţase fratele că a rămas însărcinată, ea avea 
paisprezece ani și el era în ultimul an la liceu. Rușinea și 
umilinţa pe care o resimţise acesta durase douăzeci și patru de 
ore pe zi, șapte zile din șapte. Acasă trebuia să își vadă curva de 
soră cu burta la gură, iar la școală trebuia să înghită glumele pe 
care colegii le făceau pe seama ei. Nu era de mirare că se 
înrolase în armată imediat după terminarea liceului. 

Mai era și Jeremy. Faith nu avea nici cea mai vagă idee 
despre cum avea să îi spună fiului ei că era însărcinată. Avea 
optsprezece ani, exact vârsta pe care o avea și Zeke atunci 
când ea își distrusese viața. Dacă băieţii nu-și doreau să știe 
când surorile lor își începeau viața sexuală, cu atât mai mult nu 
și-ar fi dorit să afle asemenea detalii despre mamele lor. 

Faith depășise faza de maturizare a lui Jeremy, și acum, că el 
era la facultate, relaţia lor intra pe un făgaș normal, unde 
amândoi puteau discuta ca doi oameni maturi. Bineînţeles că 
mai avea momente când și-l imagina trăgându-și păturica după 
el și alte momente de genul acela, dar deja acceptase ideea că 
băieţelul ei crescuse și că devenise un bărbat în toată regula. 
Cum era să-l dea ea peste cap, când abia se liniștise și el? Și nu 
era doar faptul că era însărcinată. Acum mai suferea și de o 
boală. Suferea de ceva ce părea a fi ereditar. Jeremy putea fi și 
el suspect. Deja avea o relaţie stabilă, și ea știa că el își 
începuse viaţa sexuală. Copii lui s-ar putea naște cu diabet din 
cauza ei. 

— Dumnezeule, murmură ea. 

Nu diabetul, ci ideea de a sfârși prin a deveni bunică până la 
vârsta de treizeci și patru o speria. 

— Cum te simţi? 

Faith ridică privirea și o văzu pe Sara Linton stând în faţa ei, 
cu o tavă în mână. 

— Bătrână. 

— Doar din cauza broșurii? 


51 


Faith uitase că o avea în mână. Îi făcu semn Sarei că se putea 
așeza. 

— De fapt, puneam la îndoială calităţile tale medicale. 

— N-ai fi prima care face asta, spuse ea cu regret și Faith se 
întrebă care era varianta Sarei. Modul meu de abordare putea fi 
mai bun. 

Faith îi dădu dreptate. În salonul de la urgenţe, avusese 
tendinţa să nu o placă pe Sara, doar din simplul fapt că părea 
genul de femeie pe care ţi-ai fi dorit să nu o agreezi: era înaltă și 
slăbuţă, cu o statură impozantă, părul lung și negru și avea acea 
frumuseţe ciudată care i-ar fi dat pe bărbaţi pe spate atunci 
când ar fi intrat într-o încăpere. Nu prea conta că femeia avea 
succes și era și deşteaptă, căci Faith tot simţi senzaţia aceea 
nesuferită că i se înmuiau genunchii, ca atunci când era în liceu 
și vedea majoretele sărind de colo-colo. Ar fi vrut să creadă că 
tăria de caracter sau un strop de maturitate au făcut-o să treacă 
peste răspunsul răutăcios, când de fapt adevăratul motiv era că 
nu putea uri o văduvă, mai ales a unui poliţist. 

— Ai mâncat ceva de când am vorbit? întrebă Sara. 

Faith dădu din cap, uitându-se la mâncarea doctoriţei: o 
bucăţită friptă de pui pe o frunză ofilită de salată și ceva ce 
arăta mai mult sau mai puţin a legume. Sara încerca să taie 
bucata de pui, folosindu-se de cuțitul și furculita din plastic. Dar 
doar încerca, pentru că semăna mai degrabă a sfâșiat decât a 
tăiat. Luă chifla de pe farfurie și îi întinse puiul lui Faith. 

— Mulţumesc, reuși să bâiguie, gândindu-se că brioșele pe 
care le văzuse când ajunse acolo arătau mult mai apetisant. 

— Ai fost desemnată oficial să te ocupi de caz? întrebă Sara. 

Întrebarea o luă pe Faith pe nepregătite, dar ţinând cont că 
Sara se ocupase de victimă, era de înţeles că era curioasă. 

— Will a reușit să-l smulgă pentru noi. 

Își verifică semnalul la telefon, mirându-se că nu sunase încă. 

— Sunt sigură că cei din poliţia locală au fost mai mult decât 
bucuroși să se dea la o parte. 

Faith râse, gândindu-se că soțul Sarei a fost cu siguranţă un 
poliţist bun. Și Faith era un poliţist bun, de asemenea, și mai știa 
că era ora unu și că Sara își terminase programul cu mai bine de 
șase ore în urmă. Faith o analiză pe doctoriţă. Avea acea sclipire 
inconfundabilă a unuia dependent de adrenalină. Femeia se afla 
acolo pentru a obţine informaţii. 


52 


— L-am consultat pe șofer, pe Henry Coldfield, continuă Sara. 

Nu mâncase nimic încă, dar venise în cafenea cu gândul să o 
găsească pe Faith, nu să înghită o bucată de pui pe care o luase 
în grabă. 

— Airbag-ul i-a învineţit pieptul și femeia a avut nevoie de 
câteva copci la cap, dar amândoi sunt bine. 

— Pentru asta aştept aici. Faith verifică ora din nou. Trebuiau 
să vină aici să ne întâlnim. 

Sara păru derutată. 

— Au plecat de cel puţin jumătate de oră, cu băiatul lor. 

— Poftim? 

— l-am văzut discutând cu detectivul acela cu părul slinos. 

— Nenorocitul! 

Nu-i de mirare ca Max Galloway avea aerul acela sfidător 
când plecase din cafenea. 

— Scuză-mă, se adresă Sarei. Se pare că unul de la poliţia 
locală este mai deștept decât am crezut. M-a făcut ca pe copii. 

— Coldfield nu este un nume des întâlnit, zise Sara. Sunt 
sigură că apar în cartea de telefon. 

Faith spera să fie adevărat, pentru că nu și-ar fi dorit să se 
târască înapoi la Max Galloway și să îi dea satisfacţie, cerându-i 
informații. 

— Aș putea să-ţi dau adresa și numărul de telefon din fișa de 
internare în spital, se oferi Sara. 

— Ar fi super. 

Oferta o luă pe Faith prin surprindere, știind că de regulă era 
nevoie de o cerere oficială pentru a afla asemenea informații. 

— Nu-i niciun fel de problemă. 

— Este, uh... 

Faith se opri, mușcându-și limba să nu se dea de gol în fața 
femeii că ceea ce făcea contravenea legilor și schimbă 
subiectul. 

— Am înțeles de la Will că v-aţi ocupat de victimă când a fost 
adusă aici. 

— Anna, întări Sara. Cel puţin așa cred că a spus. 

Will nu-i spusese totul în cele mai mici detalii, așa că își forță 
norocul. 

— Și ce părere ai? 

Sara se rezemă în scaun cu brațele încrucișate. 


53 


— Prezenta urme severe de malnutriție și deshidratare. 
Gingiile îi erau albe, venele erau distruse. Dacă ar fi să mă iau 
după gradul de cicatrizare al rănilor și după sângele închegat, aș 
zice că rănile i-au fost provocate cu ceva vreme în urmă. 
Încheieturile mâinilor și gleznele aveau urmele unor legături. A 
fost penetrată atât vaginal, cât și anal; sunt indicii cum că s-ar fi 
folosit un obiect neascuţit. N-am putut face o analiză 
amănunţită a urmelor violului înainte de a fi operată, dar am 
examinat-o cât de bine am putut. l-am îndepărtat niște așchii de 
sub unghii, pe care le-am dat celor de la laborator spre analiză. 

Vorbea de parcă depunea mărturie la tribunal. Fiecare 
observaţie era susținută de probe, fiecare presupunere era 
conturată ca o estimare. 

— Cât timp crezi că a fost ţinută acolo? întrebă Faith. 

— Cel puţin patru zile. Destul de greu de zis după cât de 
subnutrită era, posibil să fi fost și mai bine de o săptămână, 
zece zile. 

Faith refuză să ia în calcul posibilitatea ca femeia să fi fost 
torturată timp de zece zile. 

— De ce ești atât de sigură că au fost patru zile? 

— După tăietura de la sân, replică Sara, arătând spre partea 
laterală a sânului ei. Rana era adâncă, deja infectată și prezenta 
urme de paraziți. Va trebui să discuţi cu un entomolog ca să-ți 
explice cum e cu crisalida - stadiul de dezvoltare a unei insecte 
- dar luând în calcul faptul că era încă vie, și că avea corpul 
relativ cald, existând astfel o sursă de sânge proaspăt din care 
să se hrănească, au fost patru zile, mai mult ca sigur. Oricum nu 
cred că vor fi în stare să-i salveze țesutul. 

Faith se abținu cu greu imboldului de a-și acoperi sânul cu 
mâna și strânse din buze. Oare câte ar fi fost în stare să piardă 
și totuși să meargă mai departe? 

Sara continua să vorbească, deși Faith nu o îndemnase să o 
facă. 

— La a unsprezecea coastă, la fel, era o rană destul de 
recentă, cel mai probabil făcută ieri mai târziu sau azi foarte 
devreme și cu o foarte mare precizie. 

— Precizie chirurgicală? 

— Nu. Scutură din cap. Cu multă încredere. Nu era niciun 
semn de ezitare, nicio tăietură de încercare. Cine a făcut asta, 
știa foarte bine ce avea de făcut. 


54 


Faith avea senzaţia ca Sara era mult prea sigură de ea. 

— Cum crezi că a fost făcută? 

Sara scoase un carneţel pe care trasă o grămadă de linii, dar 
Faith le înţelese abia după ce îi explică: 

— Coastele sunt numerotate două câte două, începând de sus 
în jos, douăsprezece de fiecare parte. Trasă liniile punctate cu 
pixul. Prima pereche este exact sub claviculă, iar a 
douăsprezecea este ultima, cea de aici. Se uită la Faith să se 
asigure că era atentă. Acum, a unsprezecea și a douăsprezecea 
se spune că sunt flotante, și asta pentru că nu au o conexiune 
internă. Sunt prinse doar în spate, nu și în faţă. Trasă o linie 
dreaptă pentru a defini coloana vertebrală. 

— Primele șapte coaste sunt prinse în spate și se unesc în față 
de stern - ca într-o prelungire. Următoarele trei perechi se prind 
de cele de deasupra lor. Acestea mai sunt numite și coaste 
false. Toate sunt foarte elastice ca să poţi să respiri, și de aceea 
este foarte greu să rupi o coastă dintr-o lovitura directă - se 
îndoaie destul de mult. 

Faith era atentă la fiecare cuvințel. 

— Deci asta a fost facută de cineva care are cunoștințe 
medicale? 

— Nu neapărat. Și tu poţi să-ţi atingi coastele. Ştii unde sunt 
poziționate în corp. 

— Da, dar totuși... 

— Fii atentă. Se ridică în picioare, ridicându-și braţul drept și 
apăsând cu degetele mâinii stângi în partea laterală a corpului. 
Ține mâna în partea din spate a axilei și du-te în jos, până îţi 
simţi vârful coastei a unsprezecea, și a douăsprezecea puţin mai 
în spate. Luă cuțitul de plastic. Bagi cuțitul în piele și tai de-a 
lungul coastei - cu vârful lamei poţi chiar să trasezi de-a lungul 
osului ca să te ghidezi. Dai la o parte grăsimea și mușchii, tai 
articulația coastei din coloană, o plesnești, sau naiba știe ce-i 
faci, o apuci bine și o smulgi afară. 

Simplul gând îi provocă silă lui Faith. Sara lăsă cuțitul jos. 

— Un vânător ar fi în stare să o facă în mai puţin de un minut, 
dar oricine și-ar da seama. Nu e chirurgie de precizie. Sunt 
sigură că pe Google o să găsești o schiţă mai bună decât cea pe 
care ţi-am făcut-o eu. 

— Există posibilitatea ca acea coastă să nu fi fost deloc acolo? 
Să se fi născut fără ea? 


55 


— Doar o mică parte din populaţie se naște cu o pereche mai 
puţin, dar majoritatea avem douăzeci și patru. 

— Parcă bărbaţilor le lipsea o coastă? 

— Te referi la Adam și Eva? 

Un zâmbet apăru pe faţa Sarei, și Faith avu senzaţia ca 
femeia se abţinea să nu îi râdă în nas. 

— N-aș crede chiar tot ce te învaţă la biserică, Faith. Cu toţii 
avem același număr de coaste. 

— Nah, nu-i așa ca acum miros a proastă? De fapt nu era o 
întrebare. Dar chiar ești sigură de asta, că i-a fost scoasă 
coasta? 

— Smulsă. Cartilajul și mușchiul erau praf. A fost ceva violent. 

— Se pare că ai analizat problema asta destul de mult. 

Sara ridică din umeri, de parcă ar fi fost vorba doar de o 
simplă curiozitate. Luă cuțitul și furculița tăind iar din pui. Faith 
o privi luptându-se preţ de câteva secunde cu carnea disecată, 
înainte să pună iar ustensilele jos. Îi zâmbi oarecum ciudat, mai 
degrabă rușinată. 

— Am fost medic legist într-o viaţă anterioară. 

Faith simţi cum rămase cu gura deschisă. Doctoriţa îi făcu 
acea dezvăluire exact ca atunci când ai povesti despre un talent 
ascuns în ale acrobaţiei sau ceva de genul. 

— Unde? 

— Districtul Grant. Undeva la patru ore de aici. 

— N-am auzit niciodată de el. 

— E cu mult sub nivel, recunoscu Sara. Se aplecă deasupra 
mesei mărturisindu-i în șoaptă. Am acceptat postul ca să-i 
cumpăr partea partenerului meu de la pediatrie. Cel puţin așa 
credeam. Adevărul e că eram plictisită. Nu poţi să faci multe 
vaccinuri și să lipești plasturi pe genunchi juliţi, fără ca mintea 
să ţi-o ia razna. 

— Îmi imaginez, murmură Faith, deși se gândea care din cele 
două era mai îngrijorător: faptul că medicul ce o diagnosticase 
cu diabet era pediatru sau că fusese medic legist. 

— Mă bucur că tu te ocupi de caz, spuse Sara. Partenerul tău 
e cam... 

— Ciudat? 

Sara îi aruncă o privire încurcată. 

— Aveam de gând să zic mai degrabă „impozant”. 


56 


— E destul de ambițios, aprobă Faith, gândindu-se că era 
prima oară de când îl cunoscuse pe Will Trent, când cineva 
avusese o primă impresie despre el atât de bună. De fel, dura 
ceva până să te convingă de calităţile lui. 

— Era destul de plin de compasiune. Sara își ridică mâna să 
oprească orice împotrivire. Nu că polițiștii n-ar fi așa, dar de felul 
lor nu prea o arată. Faith dădu din cap. Will rareori dacă arăta 
vreo emoție, dar ea știa că victimele torturii erau cele care îl 
mișcau cel mai tare. 

— E un poliţist bun. 

Sara privi în farfurie. 

— Poţi să mănânci tu asta. Nu prea mi-e foame. 

— Nici nu mă gândeam că de asta ai venit aici. 

Se roși, simțindu-se cu musca pe căciulă. 

— E în regulă, o asigură Faith. Dar, dacă încă mai e valabilă 
oferta cu informaţii referitoare la familia Coldfield... 

— Desigur. 

Faith scoase o carte de vizită. 

— Mobilul meu este pe spate. 

— Sigur. Citi numărul, și Faith observă cum Sara nu numai că 
era conștientă de ilegalitatea pe care o face, dar că nici nu-i 
păsa. 

— Incă ceva... 

Sara păru să cântărească dacă să vorbească sau nu. 

— Ochii ei. Albul ochilor prezenta vase sparte, dar nu erau 
semne vizibile de strangulare. Ori din cauza traumei sau pe fond 
neurologic, pupilele nu indicau nicio reacţie și nu sunt sigură 
dacă vedea ceva. 

— Asta poate să explice de ce a ieșit fix în mijlocul drumului. 

— Dacă e să luam în calcul prin ce a trecut... 

Sara nu termină propoziţia, dar Faith știa exact ce voia să 
zică. Nu trebuia să fii medic, ca să-ţi dai seama că o femeie 
supusă la chinurile acelea groaznice, n-ar fi luat în calcul și 
varianta de a se arunca singura în fața mașinii. Sara își îndesă în 
buzunar cartea de vizită a lui Faith. 

— Te sun în câteva minute. 

Faith o privi îndepărtându-se, și se gândea cum dracu 
ajunsese Sara Linton să lucreze în Spitalul Grady. Ea nu părea să 
aibă mai mult de patruzeci de ani, dar să lucrezi la camera de 


57 


urgențe era treabă de ciutani, genul de loc de unde ai fi plecat 
mâncând pământul înainte să ajungi la treizeci de ani. 

Își verifică din nou telefonul. Toate cele șase linii erau aprinse, 
semn că semnalul era plin. Vru să-i găsească totuși o scuză lui 
Will. Poate că iar i se stricase telefonul. Chiar și așa, toți polițiștii 
de la fața locului aveau telefoane, deci poate că într-adevăr era 
un nemernic. 

Nici măcar nu-i trecu prin cap să-l sune chiar ea pe Will, în 
timp ce se ridica de la masă și se îndrepta spre parcare. Dar 
Faith era însărcinată și divorțată pentru a doua oară, în mai 
puţin de douăzeci de ani, și asta nu pentru că se pricepea să 
comunice cu bărbații din viaţa ei. 


Capitolul 4 


Will era la gura grotei, coborând un set de lumini cu o funie, 
pentru ca Charlie Reed să nu se chinuie cu o simplă lanternă 
când avea să colecteze probele de la fața locului. Era ud până la 
piele, deși ploaia se oprise de mai bine de o oră. Odată cu 
lăsarea serii, aerul devenise mai rece, dar chiar și așa prefera să 
înfrunte totul de sus, decât să mai coboare iar în grotă. 

Luminile ajunseră jos și văzu două mâini întinse spre ele. Will 
se scărpină pe brațe, întrebându-se dacă acesta nu era un semn 
de infectare cu rabie, de la zgârieturile provocate de șobolanii 
care se năpustiseră asupra lui în drumul lor spre ieșirea din 
grotă. Acesta era genul de întrebare pe care în mod normal i-ar 
fi adresat-o lui Faith, dar nu voia să o mai deranjeze. Oricum 
arăta destul de groaznic când o lăsase la spital, și mai mult 
decât să stea cu el în ploaie nu prea mai putea face. Oricum, o 
să-i dea toate informațiile despre caz, a doua zi de dimineaţă. 
Cazul nu avea cum să se rezolve în mai puţin de o oră și trebuia 
ca măcar unul dintre ei să fie odihnit bine înainte să înceapă 
investigațiile. 

Un elicopter se învârtea pe deasupra, zgomotul practic 
asurzindu-l. Foloseau raze infraroșii în încercarea de a descoperi 
și cea de-a doua victimă. Echipa de căutări era pe teren de 
peste două ore, puricând zona pe o rază de trei kilometri. Barry 
Fielding venise și el cu echipa de câini, care au dat semne de 
agitaţie doar în prima jumătate de oră, după care au pierdut 


58 


urma. Echipa de la patrulă în uniforme făcea cercetări pas cu 
pas, căutând și alte grote, mai multe indicii care să-l lămurească 
de o posibilă evadare și a celeilalte femei. 

Sau poate ca nu reușise să se salveze. Poate că atacatorul ei 
o descoperise înainte ca aceasta să reușească să strige după 
ajutor. Poate că murise în urmă cu câteva zile sau chiar poate 
săptămâni. Sau poate că nici măcar nu existase deloc. Odată cu 
desfășurarea căutărilor, Will avea senzaţia că polițiștii se 
întorceau împotriva lui. Unii chiar aveau impresia că el îi ţinea 
afară în ploaie, fără niciun motiv solid, altul decât că era mult 
prea prost ca să își dea seama că se înșelase. 

Era doar o singură persoană care ar fi putut să facă lumină în 
toată situația, dar aceea se afla încă în operaţie la Spitalul 
Grady, luptându-se pentru propria-i viaţă. In mod normal, când 
erau cazuri de răpiri sau crime, primul lucru care se făcea era să 
se analizeze istoricul victimei în cele mai mici detalii. În afară de 
faptul că se presupunea că pe victimă o chema Anna, nu mai 
aveau niciun fel de informaţii în ceea ce o privea pe femeie. A 
doua zi de dimineaţă, Will urma să scoată rapoartele tuturor 
persoanelor dispărute din zonă, dar numărul putea fi de ordinul 
sutelor, asta fără să se pună la socoteală și orașul Atlanta, unde 
în medie dispar doi oameni pe zi. Dacă femeia era cumva din alt 
stat, efortul depus s-ar mări considerabil. Anual, erau raportate 
către FBI peste un sfert de milion de cazuri de dispariţie. 

Will intenţiona să trimită dimineaţă un specialist care să îi ia 
amprentele, asta dacă femeia nu se trezea până atunci. Era 
varianta cea mai la îndemână ca să încerce să-i stabilească o 
identitate. Oricum amprentele ei nu aveau cum să existe în baza 
de date decât în cazul în care ar fi fost închisă în urma comiterii 
vreunei infracţiuni. Chiar și așa, au fost cazuri care au putut fi 
rezolvate folosind această metodă. Will învățase cu ceva timp în 
urmă că o pistă, oricât de mică, era importantă. 

Scara de la intrarea în grotă începu să se miște, iar Will o 
stabiliză pentru ca Charlie Reed să poată urca în siguranţă. Norii 
se împrăștiaseră odată cu ploaia, lăsând să se întrevadă câteva 
raze de lună. Totul în pădure avea o nuanță ciudată, albăstruie 
și Will renunță la lanternă, lumina lunii fiindu-i suficientă. Charlie 
Reed ajunse la suprafaţă, trântind la picioarele lui Will o pungă 
cu probele adunate. 

— La naiba, înjură Charlie. 


59 


Costumul lui cel alb era plin de noroi. Și-l dădu jos imediat ce 
reuși să iasă afară, și era atât de transpirat ca i se lipise tricoul 
de piept. 

— Eşti bine? întrebă Will. 

— La naiba, repetă Charlie, ștergându-și fruntea cu brațul. Nu- 
mi vine să cred... lisuse, Will. Se aplecă, prinzându-și genunchii 
în palme. Respira greoi, deși era un bărbat bine făcut, iar urcatul 
n-ar fi impus prea mult efort. 

— Nici nu știu de unde să încep. 

Will îi înțelegea starea. 

— Erau instrumente de tortură... Charlie se șterse la gură cu 
dosul palmei. N-am mai văzut asemenea lucruri decât la 
televizor. 

— Mai era și o a doua victimă, zise Will, punând accent pe 
ultimul cuvânt pentru ca Charlie să înțeleagă că avea nevoie de 
confirmarea lui în ceea ce o privea. 

— Nu pot să înţeleg nimic din ce e acolo jos. Charlie se lăsă 
pe vine, ținându-și capul în mâini. N-am mai văzut niciodată așa 
ceva. 

Will se așeză lângă el și ridică punga de probe. 

— Ce-i asta? 

— Le-am găsit strânse sul și băgate într-o cutie de conserve 
de lângă pat. 

Will desfăcu punga pe genunchi și încercă să descopere 
conţinutul lor, folosindu-se de lanterna lui Charlie. Erau cel puţin 
cincizeci de pagini de caiet înăuntru, scrise pe o parte și pe alta. 
Will se concentră asupra cuvintelor, încercând să le înțeleagă 
sensul. Nu fusese niciodată în stare să citească bine. De fiecare 
dată literele apăreau încețoșate și răsturnate, uneori atât de 
tare încât îl lua amețeala de la cât se chinuia să le citească. 

Charlie nu cunoștea problema lui Will. 

— Ce idee ai despre aceste notițe? încercă Will să afle de la 
Charlie. E o nebunie, nu? Charlie își frecă mustata între degetul 
mare și cel arătător, un tic nervos pe care îl avea numai când se 
afla în asemenea circumstanțe. 

— Nu cred că o să mai fiu în stare să mai cobor acolo. Făcu o 
pauză, înghițind în sec. E ceva... malefic, înţelegi? De-a dreptul 
malefic. 

Will auzi foșnind niște frunze și niște crengi trosnind. Se 
întoarse și o văzu pe Amanda Wagner îndreptându-se spre ei. 


60 


Era o femeie în vârstă, probabil că avea în jur de șaizeci de ani. 
Se îmbrăca de fel în costume monocromatice, cu fustele până 
sub genunchi și purta dresuri care îi evidenţiau foarte bine 
gambele bine lucrate. Tocurile erau destul de înalte cât să îi 
îngreuneze mersul, dar Amanda reușea să depășească acel 
impediment cu o determinare de oțel, exact ca în cazul multor 
altor obstacole. 

Amândoi se ridicară în așteptarea ei. Ca de obicei, trecu peste 
formalităţi. 

— Ce-i asta? întrebă întinzând mâna după punga de probe. 

Amanda era singura persoană din birou, în afară de Faith, 
care știa de problema lui Will cu cititul, lucru pe care îl 
acceptase și-l criticase în aceeași măsură. Will lumină paginile în 
timp ce ea citi cu voce tare, „Nu o să îmi refuz nimic. Nu mă voi 
renega niciodată”. Scutură punga, verificând și celelalte pagini. 

— Faţă și spate, pe toate este aceeași propoziţie. Scris cursiv, 
probabil scrisul unei femei. Îi returnă însemnările lui Will, 
aruncându-i o privire tăioasă în semn de dezaprobare. Deci, 
băiatul nostru cel rău este fie un profesor supărat, fie un guru pe 
cont propriu. Ce altceva ai mai găsit? i se adresă lui Charlie. 

— Materiale pornografice. Lanţuri. Cătușe. Obiecte sexuale. 

— Acestea sunt probe. Am nevoie de concluzii. 

Will interveni. 

— Cred că a doua victimă a fost ţintuită sub pat. Uite, am 
găsit asta în funie. Scoase o punguţă din buzunarul jachetei ce 
conţinea o bucată dintr-un dinte din faţă, care încă mai avea o 
parte din rădăcină. Este un incisiv, zise întorcându-se spre 
Amanda. Victima de la spital nu avea niciun dinte lipsă. Amanda 
îl fixă pe Will cu privirea. 

— Eşti sigur de ce spui? 

— Eram fix în faţa ei când încercam să strâng informaţii. Dinţii 
îi clănțăneau în gură. Scoteau un sunet clar. 

Părea că îi accepta explicaţia. 

— Ce te face să crezi că dintele a fost pierdut recent? și Will, 
să nu-mi spui că așa ţi-a dictat instinctul, pentru că am aici 
toată poliția din Rockdale, pe vremea asta ploioasă și rece, și-s 
gata să te linșeze dacă i-ai pus să orbecăie fără rost în miez de 
noapte. 


61 


— Funia a fost tăiată de sub pat, îi spuse. Prima victimă, 
Anna, era legată deasupra patului. Cea de-a doua victimă era 
dedesubt. Anna nu avea cum să taie singură funia. 

— Ești de acord cu asta? îl întrebă Amanda pe Charlie. 

Acesta, încă marcat de ceea ce văzuse, nu-i răspunse imediat. 

— Jumătate din capetele tăiate ale funiei erau încă sub pat. 
Doar dacă ar fi fost tăiate de dedesubt ar fi putut sta în acest 
fel. Dacă ar fi fost tăiate de deasupra ar fi căzut pe podea sau ar 
fi rămas pe pat și nu sub el. 

Amanda încă avea îndoieli. 

— Hai continuă, îi zise lui Will. 

— Mai erau bucăţi de funie legate de picioarele metalice ale 
patului. Cineva le tăiase. Asta ar fi însemnat să mai aibă 
legăturile în jurul gleznelor sau măcar în jurul unei mâini. Anna, 
nu avea niciun fel de funie la ea. 

— Paramedlicii le-ar fi putut tăia, sublinie Amanda. ADN, ceva? 
Lichide? îl întrebă pe Charlie. 

— Peste tot. Ar trebui să primim rezultatele în maxim 
patruzeci și opt de ore. Asta dacă tipul se află în baza de date... 
Se uită spre Will. Știau cu toţii că probele de ADN erau acul din 
carul cu fân. Dacă răpitorul nu comisese în trecut vreo 
infracțiune care să necesite prelevarea unor probe de ADN, ei 
nu aveau cum să-l depisteze în sistem. 

— Dar ce poţi să-mi spui despre resturi? 

In primă fază, Charlie nu-i înțelese întrebarea, după care îi 
răspunse. 

— N-am găsit borcane goale sau conserve. Cred că au fost 
aruncate. In colț este o găleată acoperită, pe care cred că au 
folosit-o pe post de latrină, dar ce pot să-ţi spun e că victima - 
sau victimele - erau legate în mare parte a timpului, așa că nu 
aveau altă variantă decât să facă pe ele. N-aș putea spune din 
asta dacă era vorba de unul sau doi captivi. Depinde mult de 
perioada în care au fost răpiți, de cât de deshidrataţi erau, 
lucruri de genul acesta. 

— Ai găsit sub pat, ceva făcut recent? 

— Da, răspunse Charlie, surprins parcă de revelaţie. De fapt, 
era o porţiune care a ieșit pozitiv la testul de urină. Era 
poziționată perfect pentru cineva care ar fi stat întins pe spate. 

— Nu durează de obicei mai mult ca să se evapore lichidul din 
sol? 


62 


— Nu neapărat. Nivelul ridicat de aciditate ar provoca o 
reacţie chimică la contactul cu PH-ul din sol. La fel, depinde mult 
și de conţinutul de minerale și de... 

— Nu mă lua pe mine cu detalii științifice, Charlie, da-mi date 
exacte de care să mă pot folosi, îl întrerupse Amanda. 

— Nu știu dacă au fost doi ostatici în același timp, spuse el, 
privindu-l pe Will de parcă își cerea scuze. Cu siguranţă cineva a 
fost ţinut sub pat, dar se putea la fel de bine ca răpitorul să-și fi 
mutat victima în mai multe locuri. Lichidele eliminate se puteau 
scurge la fel de bine și din pat. Și tu ai fost acolo și ai văzut de 
ce e în stare tipul, zise întorcându-se către Will. E groaznic, 
murmură el. E pur și simplu groaznic, repetă cu o faţă palidă. 

— Adună-ţi oamenii, Charlie, zise Amanda în stilul ei 
caracteristic. Intoarce-te acolo jos și caută-mi probe cu care să îl 
prind pe nenorocitul ăsta. Îl bătu pe spate cu palma, mai 
degrabă împingându-l să o ia din loc, apoi i se adresă lui Will: Fă 
câţiva pași cu mine! Trebuie să îl găsim pe detectivul ăla bondoc 
pe care l-ai călcat pe bătături și să o dăm la pace, asta ca să nu 
i se plângă lui Lyle Peterson. 

Acesta era șeful poliţiei din Rockdale și nu-i era deloc prieten 
Amandei. Legal, doar un șef de poliţie, un primar sau un 
procuror le putea cere celor de la GBI să preia un caz. Will chiar 
se întrebă ce sfori putuse Amanda să tragă și cât de mult îl 
enervase pe Peterson. Își întinse braţele să se echilibreze în 
timp ce trecea pe deasupra unui trunchi de copac. 

— Ei bine, ţi-ai mai răscumpărat din păcate prin faptul că te-ai 
aventurat acolo jos, dar dacă vreodată mai faci vreo asemenea 
idioţenie, am să te pun să speli WC-uri în aeroport pentru tot 
restul vieţii tale. M-ai auzit? 

— Da, doamnă, dădu din cap Will. 

— Victima ta nu arată bine deloc, îi zise lui Will în timp ce 
treceau de un grup de polițiști care își luaseră o pauză de ţigară. 
Toţi se holbară la Will. Au apărut niște complicaţii. Am vorbit cu 
chirurgul, cu Sanderson. Nu părea prea încrezător. Apropo, zise 
ea, ţi-a confirmat teoria despre dinţi. Erau intacţi. 

Era tipic pentru Amanda să-l tragă la răspundere pentru orice. 
Oricum, Will nu o luă ca pe o insultă, ci mai degrabă ca pe un 
semn că ea era de partea lui. 

— Tălpile ei aveau tăieturi recente, spuse el. Ei nu-i 
sângeraseră picioarele cât a fost în grotă. 


63 


— Explică-mi ce concluzii ai tras. 

Will deja îi relatase prin telefon lucrurile cele mai importante, 
dar îi povesti din nou despre cum găsise placajul și cum 
coborâse în grotă. li făcu o descriere a interiorului, mai 
amănunţită de data aceasta, încercând să o introducă ușor în 
atmosferă, fără însă a-i da de înţeles că el fusese și mai îngrozit 
decât Charlie Reed. 

— Stinghiile de la pat erau zgâriate pe dedesubt, zise el. A 
doua victimă ar fi trebuit să aibă mâinile dezlegate ca să poată 
face acele semne. N-avea cum să-și elibereze mâinile când era 
singură, pentru că așa putea la fel de bine să fugă. 

— Chiar crezi că a ţinut una deasupra și una dedesubt? 

— Cred că exact asta a făcut. 

— Dacă amândouă erau legate și una din ele ar fi reușit să 
găsească un cuţit, ar fi fost logic ca femeia de dedesubt să ţină 
asta ascuns, până când răpitorul ar fi plecat. 

Will nu-i răspunse. Amanda putea fi sarcastică și răutăcioasă 
și-ți trântea în faţă ce gândea, dar în felul ei avea dreptate și el 
știa că oricât n-ar fi vrut ea să ţină cont de instinctul lui, 
învățase de-a lungul timpului să aibă încredere în el. 

Ajunseră la drumul unde Will parcase mașina. Zorii zilei își 
făceau apariţia cu rapiditate, și lumina albăstruie deja prindea 
nuanțe roșiatice. Zeci de mașini ale poliţiei din Rockdale blocau 
drumul și mai mulţi bărbaţi patrulau, fără a se mai simţi însă 
gravitatea situaţiei. Presa era și ea prezentă undeva în zonă, și 
Will chiar zări două elicoptere survolând în apropiere. Oricum 
era mult prea întuneric ca să fotografieze ceva, dar asta nu-i 
împiedica să transmită de la faţa locului tot ce se întâmpla, sau 
cel puţin ce credeau ei că se întâmpla. N-aveai cum să fii exact 
în prezentarea datelor, mai ales dacă trebuia să transmiţi 
douăzeci și patru de ore pe zi. 

Will își întinse mâna spre Amanda, ajutând-o în timp ce 
treceau de partea cealaltă a pădurii. Erau sute de cercetași în 
zonă, unii și din alte districte, toţi împrăștiați în grupuri. 
Comandamentul pentru Situaţii de Urgenţă din Georgia 
chemase echipele canine civile, oamenii care își dresaseră câinii 
să ia urma cadavrelor. Majoritatea voluntarilor deja plecaseră la 
casele lor. Rămaseră doar polițiștii, care nu aveau de ales. 
Detectivul Fierro era și el pe undeva pe acolo, mai mult ca sigur 
blestemându-l pe Will. 


64 


— Cum se simte Faith? întrebă Amanda. 

Era surprins de întrebarea ei, dar până la urmă Amanda o 
cunoștea pe Faith de câţiva ani buni. 

— E bine, zise el, nedându-și partenera de gol. 

— Am auzit că a leșinat. 

— Da? mimă el surprinderea. 

— N-arăta bine deloc în ultima vreme, îi zise ridicându-și 
sprâncenele. 

Will presupuse că se referea la kilogramele în plus pe care le 
luase, care într-adevăr erau cam multe pentru înălţimea ei, dar 
la fel învățase că nu trebuia să discute despre greutatea unei 
femei, mai ales cu o altă femeie. 

— Mie mi se pare că arată bine. 

— Pare ușor iritată și distrasă. 

Will își ținu gura închisă, nefiind sigur dacă Amanda era 
îngrijorată sau dacă încerca să-l tragă de limbă. Adevărul e că 
Faith fusese iritată și distrată în ultima perioadă. Lucrase 
suficient de mult timp împreună cu ea ca să-și dea seama de 
stările ei. În mare parte a timpului era o persoană destul de 
echilibrată. Cam o dată pe lună, de obicei cam în aceeași 
perioadă, era întoarsă pe dos vreo câteva zile. Ridica tonul și 
avea tendinţa de a asculta posturile de radio care difuzau 
melodii cântate de femei și acompaniate de chitară. Will știa că 
tot ce avea de făcut era să-și ceară scuze foarte des pentru ce 
făcea, până când starea ei revenea la normal. Nu că era ceva ce 
ar fi vrut să-i împărtășească Amandei, dar trebuia să admită că 
în ultima perioadă, fiecare zi alături de Faith fusese 
insuportabilă. 

Amanda își întinse mâna și el o ajută să treacă peste un 
buștean. 

— Ştii că nu îmi place să lucrez la cazuri pe care nu pot să le 
rezolv, zise ea. 

— Știu că îţi place să rezolvi cazurile pe care alţii nu reușesc. 

— Când o să te saturi ca eu să ţi-o tot iau înainte? 

— Sunt neobosit. 

— Văd că deja ai găsit o întrebuințare calendarului de la mine. 

— E cel mai bun cadou pe care mi l-ai făcut vreodată. 

Doar Amanda putea să-i facă unui dislexic cadou de Crăciun 
un calendar cu un cuvânt pe zi. 


65 


În faţă, Will îl zări pe Fierro îndreptându-se spre ei. Era o zonă 
mai împădurită, peste tot fiind numai crengi și plante 
agăţătoare. Will îl auzi pe Fierro înjurându-l atunci când 
pantalonii i se agăţară într-un tufiș. Își trase una peste ceafă, 
încercând probabil să omoare vreo insectă. 

— Drăguţ din partea ta să participi la pierderea asta afurisită 
de vreme, Gomez. 

Will făcu prezentările. 

— Detectiv Fierro, dânsa este Amanda Wagner. 

— V-am văzut la TV, o salută cu o ridicare din bărbie. 

— Mersi, răspunse Amanda, de parcă îi făcuse un compliment. 
Avem de-a face aici cu niște lucruri destul de libidinoase. Sper 
că oamenii tăi știu să fie discreți în legătură cu asta. 

— Crezi că suntem o adunătură de amatori? 

În mod evident, asta credea ea. 

— Cum merg căutările? 

— Găsim exact ce se află acolo - nimic. Nada. Zero. Se 
încruntă spre Will. Așa lucraţi voi, ăștia de la centru? Veniţi aici 
să ne daţi bugetul peste cap, cu niște anchete fără rost, în toiul 
nopţii? 

Will deja era obosit și frustrat, așa că își pierdu cumpătul. 

— De obicei ne facem provizii și, înainte de toate, vă violăm 
femeile. 

— Ha-ha-ha, fir-ar... mormăi Fierro, plesnindu-se iar după 
ceafă. Când se uită văzu în palmă o insectă strivită. O să faci pe 
tine de râs când o să-mi iau cazul înapoi. 

— Detectiv Fierro, șeful Peterson ne-a desemnat să ne 
ocupăm de acest caz. Nu aveți autoritatea să ni-l luaţi înapoi. 

— Peterson, huh? Strânse din buze. Să înțeleg că l-aţi pupat 
iar în fund? 

Will inspiră atât puternic încât scoase un șuierat printre buze. 
În ceea ce o privea, Amanda rămase fără replică, deși strânse 
din ochi și dădu din cap, parcă avertizându-l pe Fierro că avea 
să-i vină rândul. Pe Will nu l-ar fi mirat ca Fierro să se trezească 
într-o bună zi cu un cap tăiat de cal, în pat. 

— Hei! strigă cineva. Veniţi aici! 

Toţi trei rămaseră încremeniţi unde erau. 

— Am găsit ceva! 

Cuvintele îl puseră pe Will în mișcare. Alergă înspre căutător, 
o femeie ce dădea disperată din mâini. Făcea parte din echipa 


66 


de patrulă din Rockdale, avea capul acoperit cu o șepcuţă 
croșetată și era înconjurată de răchită înaltă. 

— Ce este? întrebă acesta. 

Ea îi arătă înspre o grămadă de arbuști. Acesta văzu că 
frunzele de dedesubt erau deranjate, lăsând să se vadă pe 
alocuri porțiuni de pământ. 

— Am zărit ceva cu lanterna, spuse ea, aprinzându-și Maglite- 
ul și luminând partea întunecată de sub copaci. Până îi ajunse 
Amanda din urmă, Will se întrebă dacă nu cumva femeia era un 
pic prea obosită sau prea entuziasmată să găsească ceva. 

— Ce este? întrebă Amanda, exact când lumina se reflectă în 
ceva. 

Era o mică sclipire ce nu dură mai mult de o secundă. Will 
clipi din ochi, crezând că poate oboseala îi juca feste, dar femeia 
o descoperi din nou - o sclipire scurtă, ca o mică scânteiere, 
undeva cam la șase metri distanţă. 

Will își scoase din jachetă o pereche de mănuși de latex. Luă 
lanterna, făcându-și loc cu grijă printre crengi. Plantele 
agăţătoare și tufișurile îi îngreunau mișcarea și fu nevoit să se 
ghemuiască pentru a putea înainta. Lumină solul în căutarea 
obiectului. Poate că era o oglindă spartă sau cine știe ce, poate 
un ambalaj de gumă de mestecat. Deja lua în calcul diferite 
variante, în timp ce-l căuta: o bijuterie, un ciob de sticlă, rocă 
minerală. 

Un carnet de conducere eliberat de statul Florida. 

Carnetul era cam la cinci metri de baza copacului. Lângă el 
era un briceag mic, cu lama atât de plină de sânge, că nici nu se 
mai vedea din frunzele închise la culoare. In apropierea 
trunchiului, crengile erau mai rare. Will se lăsă în genunchi, 
îndepărtând una câte una frunzele de pe carnet. Plasticul dur 
fusese împăturit în două. Recunoscu permisul ca fiind emis de 
statul Florida, după culoarea și chenarul distinct din colţ. In 
fundal se putea vedea holograma menită să împiedice 
falsificarea. Probabil că ea strălucise în bătaia luminii. 

Se aplecă în față, întinzându-și gâtul ca să poată vedea mai 
bine, încercând să nu atingă nimic altceva. În mijloc se afla una 
din cele mai conturate amprente pe care-i fusese dat vreodată 
să o vadă. Fotografia înfățișa o femeie, cu părul și ochii negri. 


67 


— E un briceag și un permis de conducere, îi zise Amandei, 
ridicându-și vocea pentru ca ea să-l poată auzi. E o amprentă 
plină de sânge pe carnet. 

— Poţi să citești numele? 

Nervoasă, își acoperi gura cu palmele. 

Will simţea cum i se pune o gheară în gât. Se concentră 
asupra scrisului mic, citind un J, sau parcă un /, înainte ca totul 
să devină lizibil. Nervozitatea ei creștea exponențial. 

— leși naibii cu chestia aia afară! 

In jurul ei se adunaseră polițiști, cu toţii arătând debusolați. 
Chiar și de la distanța la care se afla, Will putea să îi audă 
vorbind despre procedură. Erau obligaţi să lase locul crimei 
intact. Apărătorii din oficiu deja își notau greșelile comise. 
Trebuiau făcute măsurători și fotografii, ca de altfel și schițe. 
Toate trebuiau făcute întocmai, ori altfel probele nu ar mai fi 
fost acceptate. 

— Will? 

Simţi un strop de ploaie căzându-i pe ceafă. Era fierbinte, 
aproape că îl ardea. Se strânseseră și alți polițiști, toţi 
îngrămădindu-se ca să vadă ce descoperise. Toţi se întrebau de 
ce Will nu anunţase numele din permis, pentru ca cineva să 
poată căuta repede în sistem. Oare așa avea să se termine? 
Oare Will avea să iasă din întunecimea aceea și să vină în faţa 
unui grup de străini, pe care să-i anunţe că în cel mai fericit caz 
putea citi ca un copil de clasa a doua? Dacă acea informaţie 
avea să se afle, putea la fel de bine să se ducă acasă și să-și 
bage capu-n cuptor, pentru că niciun poliţist din oraș nu va mai 
dori să lucreze cu el. 

Amanda porni în direcţia lui, fusta agăţându-i-se în plantele 
uscate, lucru ce o făcu să înjure. 

Will simţi încă o picătură de ploaie pe ceafă și o șterse cu 
palma. Işi privi mănușa. Observă pe degete o dâră ușoară de 
sânge. Crezu că poate își julise gâtul într-unul din tufișuri, dar 
simţi încă o picătură pe gât. Fierbinte, umedă, vâscoasă. Duse 
din nou mâna la ceafă. Și mai mult sânge. Se uită în sus, fix în 
ochii negri ai unei femei brunete. Atârna cu capul în jos, undeva 
la zece metri deasupra lui. Glezna ei era prinsă între crengi, 
singurul lucru care o împiedica să cadă la pământ. Era cu faţa în 
jos, iar în cădere își rupsese gâtul. Umerii îi erau răsuciți, avea 
ochii deschişi, aţintiţi spre pământ. Un braţ îi atârna drept în jos, 


68 


întinzându-se spre Will. Avea un cerc roșu-aprins în jurul 
încheieturii de la mână, cu pielea arsă de tot. O bucată de funie 
era înnodată strâns în jurul celeilalte încheieturi. Avea gura 
deschisă. Dintele din faţă era rupt, îi lipsea o treime. 

Încă o picătură de sânge i se scurse din vârful degetului, de 
data aceasta lovindu-l fix pe obraz, chiar sub ochi. Will își scoase 
mănușa și atinse picătura de sânge. Incă mai era cald. 

Murise cu o oră în urmă. 


69 


A DOUA ZI 


Capitolul 5 


Pauline McGhee trase de volanul Lexus-ului LX și opri chiar pe 
locul destinat persoanelor cu handicap din parcarea 
supermarketului City Foods. Era ora cinci dimineața. Cu 
siguranţă că toate persoanele cu handicap încă mai dormeau la 
ora aceea. Și mai mult decât atât, era mult prea dimineaţă ca ea 
să meargă pe jos mai mult decât ar fi fost cazul. 

— Haide, somnorosule! îi spuse fiului ei, apăsându-l ușor pe 
umăr. i 

Felix se scutură, nedorind să se trezească. Il mângâie pe 
obraz, gândindu-se nu o dată că era un miracol faptul că un corp 
atât de imperfect ca al ei a putut să facă ceva atât de perfect ca 
fiul ei. 

— Haide, puișorule! îi zise, gâdilându-l până când acesta se 
arcui ca un viermișor. 

Cobori din mașină, ajutându-l pe Felix să iasă și el din SUV. 
Nici nu apucă să coboare, că ea deja începuse ritualul pe care îl 
aveau de ceva vreme. 

— Vezi unde am parcat? Băiatul dădu din cap în semn de 
confirmare. Ce facem în cazul în care ne rătăcim? 

— Ne întâlnim la mașină. 

Se forță să nu caște. 

— Bravo. 

Îl trase aproape de ea în timp ce mergeau spre magazin. În 
copilărie, Pauline fusese învățată că dacă se rătăcește să caute 
un adult, dar în ziua de azi nici nu mai știai peste ce fel de adult 
aveai să dai. Un agent de pază putea fi la fel de bine și pedofil. 
O bătrânică putea fi o afurisită ce-și petrecuse toată viaţa 
ascunzând lame de ras în mere. Era destul de trist să știi că cel 
mai sigur ajutor pentru un copil de șase ani care s-a rătăcit era 
un obiect și nu o persoană. 

Luminile magazinului erau mult prea puternice la acea oră 
matinală, dar era doar vina Paulinei că nu cumpărase deja 
prăjiturelele pentru colegii de clasă ai lui Felix. Fusese anunţată 


70 


cu o săptămână în urmă, dar nu se gândea la toată nebunia ce 
avea să se întâmple la birou între timp. Unul dintre cei mai mari 
clienţi ai agenţiei de design interior comandase o canapea maro 
din piele, în valoare de șaizeci de mii de dolari, care nu încăpea 
în afurisitul de lift și singura modalitate de a o urca în penthouse 
era cu o macara a cărei închiriere costa zece mii de dolari pe 
oră. 

Clientul acuza agenţia lui Pauline că nu-și recunoștea 
greșeala, agenţia o învinuia pe Pauline că făcuse design-ul 
canapelei mult prea mare și Pauline îl acuza pe tapiţerul de doi 
lei, căruia în mod expres îi ceruse să meargă în clădirea din 
Strada Peachtree și să măsoare liftul înainte de a se apuca de 
afurisita de canapea. Pusă în situaţia de a alege între a plăti 
zece mii de dolari pe oră pentru macara și a reface o canapea 
de șaizeci de mii de dolari, bineînţeles că prima variantă era de 
preferat, dar lăsând la o parte acest aspect, Pauline se jura că 
nu-l va lăsa pe tapiţer să scape așa de ușor. 

Stabilise o întâlnire pentru ora șapte cu toţi cei implicaţi în 
poveste și Pauline voia să se asigure că ajungea prima acolo ca 
să-și expună punctul de vedere. Tatăl ei îi spunea mereu să nu 
urineze în bătaia vântului. Pauline McGhee nu avea să fie ea cea 
care mirosea a canalizare la sfârșitul întâlnirii. Avea probe care 
erau în favoarea ei - copia unui e-mail trimis șefului ei, prin care 
îi cerea să-i reamintească tapițerului despre măsurători. Partea 
cea mai incriminatoare era răspunsul lui Morgan: „Am să mă 
ocup de asta.” Șeful ei se purta de parcă acel e-mail nici nu ar fi 
existat, dar Pauline nu avea de gând să își asume vina pentru 
tot. Cineva avea să rămână fără locul de muncă, și era sigură 
până în pânzele albe că nu avea să fie ea acea persoană. 

— Nu, dragule, zise ea, trăgându-l pe Felix de lângă un pachet 
de Gummi Bears ce atârna de un raft. 

Pauline putea să jure că lucrurile acelea erau puse strategic la 
nivelul copiilor, tocmai pentru a-i forţa pe părinţi să le cumpere. 
Văzuse mai multe mame care cedau în faţa zbieretelor copiilor 
pentru a-i face să tacă din gură. Pauline nu funcţiona la fel, și 
Felix știa acest lucru. Dacă îi trecea prin cap să facă la fel, ea l- 
ar fi repezit și ar fi plecat din magazin, cu riscul de a renunţa la 
un coș întreg de cumpărături. 

Se îndreptă către rafturile cu produse de patiserie, cât pe ce 
să se lovească de coșul de cumpărături al unei persoane. 


71 


Bărbatul din spatele coșului râse cu poftă și Pauline îi schiță un 
zâmbet. 

— Să aveţi o zi bună, zise el. 

— Dumneavoastră la fel, îi răspunse ea. 

Aceea, se gândi ea, avea să fie ultima dată când se mai purta 
frumos cu cineva pe ziua respectivă. Se perpelise toată noaptea, 
apoi se trezise la trei ca să desfăşoare iar firul evenimentelor, şi- 
a pus o mască, i-a preparat micul dejun lui Felix și l-a pregătit 
pentru școală. Ce departe erau vremurile când era de capul ei și 
ieșea în fiecare noapte, ajungea acasă cu cine i se părea că 
arată mai bine și se dădea jos din pat fix cu douăzeci de minute 
înainte să înceapă munca. 

Îi ciufuli părul lui Felix, gândindu-se că nu îi lipseau deloc 
acele vremuri. Deși ar fi fost al naibii de bine să mai aibă parte 
de sex din când în când. 

— Prăjiturele, zise ea, ușurată că găsise ceea ce căuta pe 
raftul din faţa casei de marcat pentru patiserie. Starea de 
ușurare o părăsi imediat ce observă că absolut toate aveau 
ambalaje pastelate și desene cu iepurași și ouă de Paști. In 
bileţelul pe care îl primise de la școală era menţionat că 
prăjiturile nu trebuiau să fie cu niciun specific anume, dar 
Pauline nu era sigură la ce anume se referau, știind că de fel 
școala destul de scumpă a lui Felix tot făcea caz de limbajul 
nediscriminatoriu. Nici măcar nu îi spuneau Sărbătoare Pascală - 
ci Sărbătoarea Primăverii, care întâmplător era cu câteva zile 
înainte de Duminica Paștelui. Ce religie nu sărbătorea Paștele? 
Știa că evreii nu sărbătoreau Crăciunul, dar pentru numele lui 
Dumnezeu, Paștele era celebrat de toţi. Chiar și păgânii aveau 
Sărbătoarea lepurașului. 

— Bine, zise Pauline, dându-i geanta ei lui Felix. 

Acesta și-o atârnă de umăr, exact cum o văzuse pe ea că 
face, dându-i ceva emoţii. Lucra în domeniul design-ului interior. 
Aproape toţi bărbaţii din viața ei fuseseră poponari. Trebuia să 
facă un efort și să-și găsească un bărbat hetero, pentru binele 
amândurora. 

Erau șase prăjiturele în fiecare cutie și Pauline scoase cinci 
cutii, gândindu-se că și profesorii ar fi vrut câteva. Nu putea să-i 
sufere pe o mare parte din profesorii de la școală, dar aceștia îl 
îndrăgeau pe Felix și Pauline își iubea fiul, așa că ce mai contau 


72 


încă patru dolari șaptezeci și cinci în plus ca să le hrănească pe 
vacile alea grase ce aveau grijă de puișorul ei? 

Cără cutiile spre ieșirea din magazin, mirosul dându-i o 
senzaţie de foame și ameţeală în același timp, simțindu-se de 
parcă le-ar fi putut mânca pe toate până la ultima bucăţică, cu 
riscul de a se simţi rău după aceea și de a-și petrece 
următoarea oră în toaletă. Cu siguranţă, era mult prea 
dimineaţă ca să miroasă ceva ce avea cremă. Se întoarse să îl 
verifice pe Felix, care își târa picioarele în spatele ei. Era 
extenuat, și asta din vina ei. Îl privi cu drag, cumpărându-i 
punguţa de Gummi Bears pe care și-o dorea, dar telefonul îi 
sună imediat ce apucă să pună prăjiturile pe banda rulantă și, 
recunoscând numărul, uită de toate cele. 

— Mda? întrebă ea, privind prăjiturelele care se deplasau ușor 
pe bandă, înspre casierița dezlânată. 

Femeia era atât de grasă, că abia dacă își putea atinge 
brațele unul de celălalt, ca un T.Rex sau ca un pui de focă. 

— Pauline! Morgan, șeful ei, se auzi la capătul celălalt. Îţi vine 
să crezi, ce zici de ședința asta? 

Se purta de parcă era de partea ei, dar știa că ar fi înjunghiat- 
o pe la spate, cu prima ocazie. Îi surâdea ideea de a-l vedea 
strângându-și lucrurile de la birou atunci când le-ar fi arătat e- 
mailul ce-l incrimina. 

— Da, știu, se prefăcu ea afectată. E oribil. 

— Ești la supermarket? 

Probabil că auzise sunetul scannerului. T.Rex-ul scana fiecare 
cutie individual, deși erau toate la fel. Dacă nu vorbea la telefon, 
Pauline ar fi sărit peste casa de marcat și le-ar fi scanat singură. 
Trecu la capătul benzii și luă două pungi de unică folosință, ca 
să mai grăbească lucrurile. Ținând telefonul la ureche, cu 
umărul, îl întrebă: 

— Ce crezi că o să se întâmple? 

— Păi, evident nu e vina ta, zise el, dar ea băga mâna în foc 
că ticălosul la fel îi spusese și șefului său. 

— Oricum nu e nici vina ta, îi replică ea, deși Morgan fusese 
cel ce îl recomandase pe tapiţer, probabil pentru că tipul arăta 
bine și își ungea gambele lucrate la sală. Știa că nenorocitul îi 
făcea avansuri homosexuale lui Morgan și se înșela amarnic 
dacă avea impresia că Pauline urma să fie cea care era scoasă 
din ecuaţie. Muncise șaisprezece ani să ajungă de la secretară la 


73 


asistent manager și mai apoi designer. Făcuse nopţi albe la 
Școala de Arte și Design din Atlanta ca să își ia diploma, 
chinuindu-se să se ducă la muncă în fiecare dimineaţă doar ca 
să aibă cu ce să-și plătească chiria, ca să ajungă totuși în cele 
din urmă pe o poziţie de unde putea cât de cât să își mai tragă 
sufletul, permiţându-și să-și crească în condiţii normale, copilul - 
pentru că Felix avea cele mai bune haine, cele mai tari jucării și 
mergea la una din cele mai scumpe școli din oraș. Și Pauline nu 
s-a limitat doar la copilul ei. Și-a reparat dantura, și-a făcut 
operaţie cu laserul la ochi. In fiecare săptămână mergea la 
masaj, o dată la două săptămâni își făcea un tratament 
cosmetic și nu avea firicel de păr în cap de o altă nuanţă decât 
castaniu-închis, și asta datorită fetei din Strada Peachtree, pe 
care o vizita o dată la o lună și jumătate. Și pentru nimic în lume 
nu avea de gând să renunţe la toate acestea. 

Morgan ar face bine să își aducă aminte de unde a pornit 
Pauline. Lucrase în secretariat cu mult înainte să apară 
transferul apelurilor și online banking, când păstrarea cecurilor 
se făcea într-un seif din perete, până când puteau fi depuse la 
sfârșitul zilei. După ce biroul suferise modificări, Pauline se 
alesese cu unul și mai mic, doar ca să permită noului seif să fie 
poziţionat în locul vechiului ei birou. Era singura care știa 
combinaţia de la cifru, pentru a nu exista dubii, asta în cazul în 
care ar fi chemat, după orele de program, vreun lăcătuș să 
schimbe combinaţia. Pe Morgan îl enerva la culme că nu știa 
combinaţia cifrului și era un lucru al naibii de bun, de vreme ce 
copia e-mailului salvator era fix în spatele ușilor de oţel. Zile 
întregi, gândise tot felul de scenarii în care ea deschidea seiful 
și-i băga sub nas e-mailul lui Morgan, făcându-l de doi lei în faţa 
șefului și a clientului. 

— Ce mizerie, oftă Morgan, încercând să dramatizeze totul. 
Chiar nu-mi vine să cred. 

Pauline luă geanta de la Felix și începu să scotocească după 
portofel. Acesta se holba îndelung la acadele în timp ce ea trecu 
cardul de debit prin POS. 

— Uh-huh, zise în timp ce Morgan îi înșiră în ureche cât de 
nenorocit era clientul și cât nu suporta el să audă cum numele 
lui Pauline era târât prin noroi. Dacă era măcar o persoană care 
să aprecieze munca ei, era gata să-și taie o mână. 

— Haide, puiule, zise ea, împingându-l ușor înspre ușă. 


74 


Își sprijini telefonul la ureche cu umărul în timp ce ridică 
pungile în care ambalase cutiile, gândindu-se de ce făcuse asta 
în primă instanţă. Cutii de plastic, pungi de plastic; femeile de la 
școală aveau să se oripileze gândindu-se la ecologie. Pauline 
așezase iar cutiile una peste alta, fixând-o pe cea de sus cu 
bărbia. Aruncă pungile goale la coșul de gunoi și își folosi mâna 
liberă să scormonească în geantă după cheia de la mașină, în 
timp ce ieșea pe ușile glisante. 

— Acesta este cel mai rău lucru care s-a întâmplat vreodată în 
cariera mea, mormăi Morgan. 

Exceptând cârcelul din ceafă, Pauline uitase că încă mai 
vorbea la telefon. Deschise portbagajul SUV-ului cu telecomanda 
mașinii. Acesta se deschise cu un sunet finuţ și ea se gândea la 
cât de mult iubea acel sunet și ce lux era să ai suficient de mulți 
bani încât să nu mai fii nevoit să îţi deschizi singur portbagajul. 
Nu avea de gând să piardă toate acele lucruri doar pentru că un 
simplu băiețaș cu fundul epilat cu ceară nu s-a putut deranja să 
măsoare un afurisit de lift. 

— Așa e, zise ea în telefon, deși nu fusese câtuși de puțin 
atentă la ce spusese Morgan. 

Puse cutiile în spate, apoi apăsă butonul de jos al 
telecomenzii ca să închidă portbagajul. Ajunsese deja în mașină 
când a realizat că Felix nu era cu ea. 

— La naiba, șopti, închizând telefonul. Felix? 

leși din mașină instantaneu, cercetând parcarea care deja se 
aglomerase considerabil de când intrase în magazin. Dădu roată 
mașinii, gândindu-se ca acesta se ascundea pe partea cealaltă. 
Nu era însă acolo. 

— Felix? strigă ea, alergând înapoi spre magazin. 

Aproape că se izbi de ușile glisante, întrucât nu se deschiseră 
suficient de repede. 

— Mi-aţi văzut fiul? o întrebă pe casieră. Femeia părea 
derutată și Pauline îi mai repetă o dată: Fiul meu. Era cu mine 
mai devreme. Are părul negru și e cam atât de înalt, are șase 
ani. Renunţă să mai explice. Pe toţi sfinţii! 

Alergă din nou spre raionul de patiserie, apoi de sus în jos, 
printre rafturi. 

— Felix? strigă din nou, inima bătându-i atât de tare că nu se 
putea auzi vorbind. 


75 


O rupse la fugă ca o femeie nebună. Ajunse din nou la raionul 
de patiserie, gata să-și dea duhul. Cu ce-l îmbrăcase oare? Cu 
adidașii roșii. El voia mereu adidașii roșii pentru că aveau capul 
lui Elmo pe tălpi. Avea tricoul alb sau cel albastru? Dar 
pantalonii? Îi călcase pantalonii de camuflaj sau îi pusese o 
pereche de blugi? De ce nu-și putea aminti nimic din toate 
acestea? 

— Am văzut un copil afară, zise cineva, și Pauline se repezi 
din nou spre uși. 

Îl văzu pe Felix trecând prin spatele SUV-ului, înspre partea 
din faţă. Era îmbrăcat cu tricoul alb, avea pantalonii de camuflaj 
și adidașii roșii cu Elmo. La spate, părul încă îi era ud de când 
încercase să îi aranjeze ciuful. 

Pauline încetini pasul, ţinându-și mâna la piept de parcă așa 
ar fi putut să-și liniștească bătăile inimii. Nu avea de gând să 
tipe la el, pentru că nu ar fi înțeles nimic și nu voia să îl sperie. 
Avea de gând să-l ia în braţe și să-i pupe fiecare părticică din 
corp, până când acesta ar fi încercat să scape din mâinile ei și 
apoi avea să-i spună că dacă mai pleacă vreodată de lângă ea, 
avea să-i rupă gâtul. 

Își șterse lacrimile în timp ce ocoli mașina prin spate. Felix era 
în mașină, cu ușa deschisă, cu picioarele atârnate. Nu era 
singur. 

— Oh, mulțumesc, îi zise străinului încercând să pară drăguță. 
S-a rătăcit în magazin și..., zise, întinzându-se după Felix. 

Pauline simţi o explozie în cap. Se prăbuși la pământ ca o 
păpușă de cârpă. Ultimul lucru pe care-l văzu când privi în sus 
era Elmo care-i râdea de pe tălpile adidașilor lui Felix. 


Capitolul 6 


Sara se trezi brusc. Pe moment se simţi derutată, până când 
își dădu seama că se afla în salon, pe un scaun, lângă patul 
Annei. Camera nu avea nicio fereastră. Draperia din plastic care 
era folosită pe post de ușă împiedicase toată lumina din hol să 
pătrundă înăuntru. Se aplecă în faţă, uitându-se la ceasul ce se 
reflecta în monitoare și văzu că era opt dimineața. Rămăsese la 
normă dublă cu o zi în urmă, tocmai ca în dimineaţa aceea să-și 
ia liber și să își mai rezolve din treburi: frigiderul era gol, avea 


76 


facturi de plătit și se strânseseră atât de multe rufe murdare 
încât nu i se mai închidea dulapul. 

Și totuși, se afla acolo. 

Sara se ridică în scaun, schimonosindu-și faţa în timp ce își 
îndrepta coloana. Își puse degetele pe încheietura Annei, 
verificându-i pulsul, deși fiecare bătaie a inimii ei, împreună cu 
fiecare inspiraţie și expiraţie, era atent monitorizată de aparate. 
Nu avea nici cea mai mică idee dacă Anna îi putea simţi 
atingerea sau dacă știa măcar că ea se află acolo, dar se simţea 
mai bine când intra în contact cu ea. 

Poate că era mai bine că Anna nu era conștientă. Corpul ei se 
lupta cu o infecție puternică, ce îi ridicase numărul de leucocite 
la un nivel îngrijorător. Braţul ei era despicat, sânul îi fusese 
extirpat. Avea piciorul zdrobit în urma accidentului și era prins 
cu şuruburi metalice. Un gips îi îmbrăca șoldurile, ţinându-le 
nemișcate pentru a se vindeca. Durerea ar fi fost inimaginabilă, 
deși luând în calcul tortura la care fusese supusă femeia, n-ar 
mai fi contat așa mult. 

Ce o rodea pe Sara era faptul că deși se afla într-o asemenea 
stare, Anna era o femeie atrăgătoare - probabil unul dintre 
motivele pentru care atrăsese atenţia răpitorului în primă 
instanţă. Nu avea o frumuseţe din aceea de stea de cinema, dar 
avea ceva anume în trăsături ce atrăgea destul de mult atenţia. 
Probabil că Sara văzuse mult prea multe cazuri la știri, dar nu 
înțelegea cum cineva care arăta așa de bine ca Anna, a putut să 
dispară fără ca nimeni din lume să nu observe. Fie că era vorba 
de Laci Peterson sau Natalee Holloway, lumea părea să acorde 
mai multă atenţie când era vorba de dispariţia unei femei 
frumoase. 

Sara nu-și dădea seama de ce se gândea la asemenea lucruri. 
Era de datoria lui Faith Mitchell să descopere ce se întâmplase. 
Sara nu era implicată în caz și nu exista niciun motiv plauzibil 
pentru care ea să rămână peste noapte la spital. Anna se afla pe 
mâini bune. Asistentele și medicii erau în capătul holului. Ușa 
era păzită de doi gardieni. Sara ar fi trebuit să meargă acasă, să 
se bage în pat și să asculte ploaia în timp ce ar fi cuprins-o 
somnul. Problema era că rareori se întâmpla ca somnul să fie 
liniștit - mai rău decât atât - uneori era atât de profund, că ea s- 
ar fi trezit captivă în vis, retrăind momentele de dinaintea morții 


77 


lui Jeffrey, când el era încă viu și ea ducea exact viaţa pe care 
și-ar fi dorit-o. 

Trecuseră trei ani și jumătate de când soțul ei fusese ucis și 
nu trecea niciun minut în care să nu se gândească la el sau să-și 
amintească ceva despre el. In primele zile după moartea 
acestuia, Sara era terorizată de faptul că ar putea să uite ceva 
important despre el. Își făcuse liste interminabile cu lucruri pe 
care le iubea la el - felul în care acesta mirosea după ce ieșea 
din duș. Felul în care îi plăcea să stea în spatele ei și să-i perie 
părul. Gustul pe care îl avea când o săruta. Faptul că avea 
mereu o batistă în buzunarul de la spate. Faptul că folosea 
loțiune pe bază de orz ca să aibă mâinile fine. Că era un bun 
dansator. Că era un bun poliţist. Că avea grijă de mama lui. Că o 
iubea pe Sara. 

O iubise pe Sara. 

Lista aceea devenea epuizantă și de multe ori atrăgea după 
sine și alte transformări fără sfârșit: cântece pe care nu le mai 
putea asculta, filme pe care nu le mai putea viziona, locuri în 
care nu mai putea merge. Erau vacanțe în care merseseră și 
weekenduri nesfârșite petrecute în pat și cincisprezece ani de 
viață, pe care ea știa că nu avea cum să-i mai întoarcă înapoi. 

Sara nu știa ce se întâmplase cu acele liste. Poate că mama ei 
le luase și i le pusese într-o cutie pe care o dusese în magazia 
unde își depozita tatăl ei lucrurile sau poate că ea nici nu le 
făcuse vreodată. Poate că în zilele imediat următoare morții lui 
Jeffrey, când era atât de devastată încât avea nevoie să fie 
sedată, Sara pur și simplu își imaginase listele, se închipuise 
stând ore în șir pe întuneric în bucătărie, aducând lumii la 
cunoștință toate lucrurile minunate despre iubitul ei soț. 

Xanax, Valium, Ambien, Zoloft. Aproape că se otrăvise 
singură încercând să supravieţuiască fiecărei zile. Uneori stătea 
întinsă în pat, pe jumătate conștientă, imaginându-și mâinile și 
gura lui Jeffrey pe corpul său. Obișnuia să viseze despre ultima 
zi când fuseseră împreună, felul în care el o privise fix în ochi, 
atât de sigur pe el în timp ce o aducea ușor pe culmile plăcerii. 
Sara se trezea în spasme, opunând rezistenţă nevoii disperate 
de a mai spera să retrăiască fie și numai câteva minute din viaţa 
de altădată. 

lrosise ore întregi agăţându-se de amintiri despre partidele lor 
de sex, rememorând fiecare senzaţie, fiecare centimetru din 


78 


corpul lui, în cele mai mici detalii. Săptămâni la rând, fusese în 
stare să se gândească numai la prima lor noapte de dragoste - 
nu la prima lor noapte de sex, ce fusese un act de pasiune 
nebună, care o făcuse pe Sara să se furișeze a doua zi 
dimineaţă afară din propria-i casă, de rușine - ci prima lor 
noapte în care s-au îmbrățișat cu adevărat, s-au mângâiat și s- 
au atins și și-au contemplat unul altuia corpurile, așa cum numai 
îndrăgostiţii o fac. 

El era gentil. Era tandru. O asculta întotdeauna. Îi deschidea 
ușa. Avea încredere în raţionamentul ei. Își construise viaţa în 
jurul ei. Era mereu acolo pentru ea, când avea nevoie de el. 

Obișnuia să fie acolo. 

După câteva luni, începuse să-și amintească chestii tâmpite: o 
ceartă cu privire la cum trebuia așezată rola de hârtie igienică în 
suport. O neînțelegere despre ora la care stabiliseră să se 
întâlnească la un restaurant. A doua lor aniversare, când el se 
gândise că era romantic să conducă până în Auburn și să vadă 
un meci de fotbal. O ieșire la plajă, când ea devenise geloasă pe 
o femeie de la bar, care îi acorda lui prea multă atenţie. 

Ştia să repare radioul din baie. li plăcea să îi citească atunci 
când făceau drumuri lungi. Îi acceptase pisica, iar aceasta îi 
urinase în pantofi chiar în prima noapte când se mutase oficial 
în casa ei. Făcea riduri în jurul ochilor de la atâta râs și ea 
obișnuia să i le sărute, gândindu-se cât de minunat era să 
îmbătrânească alături de acel bărbat. 

Și acum, când se uita în oglindă și mai vedea o cută pe faţa 
ei, un rid, tot ce putea gândi era că îmbătrânea fără el. Incă nu 
era sigură de cât de mult îl jelise, - sau dacă, mai exact, se 
oprise vreodată. Mama ei fusese mereu cea dură, mai dură ca 
niciodată atunci când fetele ei aveau nevoie de ea. Tessa, sora 
Sarei, stătuse cu ea zile întregi, uneori ţinând-o în braţe și 
legănând-o înainte și înapoi, ca pe un copil mic ce avea nevoie 
de alinare. Tatăl ei repara lucruri pe lângă casă. Arunca gunoiul, 
plimba câinii și mergea la poștă să ridice corespondenţa. Odată, 
îl găsise în bucătărie suspinând, în timp ce rostea „copilul meu... 
singurul meu copil...” Nu după Sara, ci după Jeffrey, pentru că el 
fusese fiul pe care nu-l avusese. 

— E fără speranţă, îi șopti în telefon mama ei, mătușii Bella. 
Era o expresie veche, pe care nu te-ai fi așteptat ca oamenii 
încă să o mai folosească. Dar i se potrivea atât de bine Sarei, ca 


79 


se vedea cum se împăcase cu ideea, imaginându-și braţele și 
picioarele desprinzându-i-se de corp. La ce mai conta? La ce Îi 
mai trebuiau braţele și picioarele sau mâinile și tălpile, dacă nu 
mai putea alerga spre el, dacă nu-l mai putea îmbrăţișa sau 
dacă nu-l mai putea atinge? Sara nu se gândise la ea niciodată 
ca la o femeie ce avea nevoie de un bărbat pentru a se simţi 
împlinită și totuși, într-un fel, Jeffrey ajunsese să o definească, 
așa că fără el se simţea fără rost. 

Cine era ea fără el, până la urmă? Cine era femeia aceasta 
care nu voia să trăiască fără soţul ei și care se dăduse bătută? 
Poate că aceasta era adevărata ei geneză a durerii pe care o 
simțea - nu doar că îl pierduse pe Jeffrey, ci și faptul că se 
pierduse pe ea însăși. 

În fiecare zi, Sara își spunea ca va înceta să mai ia pastile, ca 
nu se va mai cufunda în somn în încercarea de a depăși 
momentele dureroase, care păreau să treacă atât de greu încât 
avea senzaţia că durau săptămâni întregi, când de fapt era 
vorba de câteva ore. Asta nu era o alegere. 

Mâncarea avea gust de stricat în gură. Simţea fierea cum i se 
ridica în gât, indiferent de ce îi aducea mama ei să mănânce. 
Sara nu mai ieșea din casă, nu se mai îngrijea. Își dorea să 
înceteze a mai exista, dar nu știa cum să facă acest lucru fără a 
compromite toate lucrurile în care crezuse odată. 

În cele din urmă, mama ei venise la ea și o implorase. 

— Hotărăște-te. Ori trăieşti, ori mori, dar nu ne forța să te 
privim cum te irosești în halul asta. 

Cu sânge rece, Sara luă în calcul toate posibilitățile. Pastile. 
Funie. O armă. Un cuţit. Niciuna din ele nu l-ar fi adus înapoi pe 
Jeffrey și niciuna nu ar fi schimbat nimic din cele întâmplate. 

Trecu mai mult timp, ceasul mergea înainte când de fapt ea 
și-ar fi dorit să dea înapoi. Se împlinea un an, când realizase că 
dacă n-ar mai fi fost nici ea, n-ar mai fi fost nicio amintire despre 
Jeffrey. Nu aveau niciun copil împreună. Nu aveau niciun 
monument ridicat în cinstea căsniciei lor. Era doar Sara, 
împreună cu amintirile încuiate în mintea ei. 

Și nu mai avea altă variantă decât să se adune, astfel încât să 
inverseze acest proces de dezrădăcinare. Incet, o umbră mică a 
Sarei începuse să vină în simţiri. Se trezea dimineaţa, ieșea să 
alerge, lucra cu jumătate de normă, încercând să-și trăiască 
viaţa de dinainte, dar fără Jeffrey. Incercase din răsputeri să 


80 


renunţe la gândul de a retrăi viaţa pe care o avusese, dar nu 
reușea sub nicio formă. Nu putea locui în casa în care făcuseră 
dragoste, în orașul în care trăiseră împreună. Nici măcar nu mai 
putea lua duminica masa împreună cu ai ei, pentru că de fiecare 
data vedea scaunul gol de lângă ea, loc ce nu avea să mai fie 
ocupat de nimeni altcineva. 

Anunţul cu postul vacant de la Grady îi fusese trimis pe e-mail 
de un fost coleg de la Emory, care nu avea nici cea mai vagă 
idee prin ce trecea Sara. Îl trimisese sub formă de glumă, de 
parcă ar fi vrut să zică „cine naiba ar vrea să se întoarcă în iadul 
acela?”, dar Sara îl sunase pe administratorul spitalului chiar a 
doua zi. Optase pentru Unitatea de Primiri Urgenţe. Știa cât de 
mare și de defectuos era sistemul de sănătate publică. Știa că a 
lucra la UPU însemna să renunţe la viaţa ei, la sufletul ei. O lună 
mai târziu își închiriase casa, își vânduse cabinetul de pediatrie, 
își dăduse mare parte din mobilă și se mutase în Atlanta. 

Și iat-o aici. Deja trecuseră doi ani și Sara era neschimbată. 
Nu își făcuse prea mulţi prieteni în afara slujbei, dar în fond nu 
fusese niciodată o persoană foarte sociabilă. Viaţa ei se 
învârtise tot timpul în jurul familiei sale. Sora ei fusese 
întotdeauna cea mai bună prietenă a ei, iar mama sa îi fusese 
cel mai apropiat confident. Jeffrey era șeful poliţiei din Districtul 
Grant. Sara era cardiologul. Lucraseră împreună de atâtea ori, 
încât ea ajunsese să se gândească dacă relaţia lor ar fi fost la fel 
de apropiată și în cazul în care ar fi avut slujbe total diferite și s- 
ar fi reîntâlnit doar la cină. 

Dragostea, la fel ca și apa, își alege calea care opune cea mai 
mică rezistență. Sara crescuse într-un orășel. Ultima oară când 
ieșise la o întâlnire adevărată fusese pe vremea când fetele nu 
aveau voie să-i sune pe băieţi și când aceștia trebuiau să ceară 
permisiunea de la tatăl fetei să o scoată în oraș. Acele obiceiuri 
erau învechite acum, aproape comice, dar Sara simţea că îi 
lipsesc acele vremuri. Nu înțelegea cum funcţiona partea cu 
întâlnirile la adulţi, dar se străduise să încerce, să vadă dacă 
acea parte din ea murise odată cu Jeffrey. 

Existaseră doi bărbaţi în viaţa ei de când se mutase în 
Atlanta, amândoi întâlniți prin cunoștințe de la spital și amândoi 
dureros de puţin remarcabili. Primul bărbat era prezentabil și 
deștept și plin de succes, dar nu mai avea nimic special în afară 
de zâmbetul perfect și bunele maniere și nici măcar nu o sunase 


81 


înapoi pe Sara, după ce aceasta izbucnise în plâns când se 
sărutaseră prima dată. Al doilea bărbat fusese în urmă cu trei 
luni. Acumularea experienţei fusese o idee mai bună, sau cel 
puţin așa voia să creadă. Se culcase cu el o singură dată, dar 
numai după ce băuse patru pahare cu vin. Strânsese din dinţi pe 
toată durata actului, de parcă acesta ar fi însemnat un test pe 
care avea de gând să nu-l pice. Bărbatul rupsese relația cu ea, 
încă de a doua zi, dar Sara înțelesese asta abia după o 
săptămână, când își verificase mesageria vocală. 

Dacă era să regrete ceva anume în relaţia ei cu Jeffrey, era 
faptul că nu-l sărutase mai mult. Ca majoritatea cuplurilor 
căsătorite, și ei aveau un limbaj secret al intimităţii. Un sărut 
prelung semnala de obicei dorința de sex, nu simpla afecţiune. 
Mai erau și atingerile pe obraz și palmele ușoare înainte de a 
pleca la birou, dar nimic nu se compara cu prima dată când 
începuseră să își dea întâlnire - când se excitau reciproc cu 
săruturi pasionale și cadouri exotice care nu se terminau în 
permanenţă prin a-și rupe unul altuia hainele. 

Sara voia să revină la acel început, să se bucure iar de orele 
nesfârșite petrecute pe canapea, ţinându-i capul lui Jeffrey în 
poală, sărutându-l apăsat și trecându-și degetele prin părul lui 
moale. Tânjea după acele momente trăite în parcări și pe holuri 
și în sălile de cinema, când simțea că se sufocă dacă nu o 
sărută. Voia să simtă iar acea senzaţie în stomac, ca atunci când 
suna telefonul și îi auzea vocea. Voia să simtă din nou acel val 
de căldură ce o cuprindea când conducea singură mașina spre 
centru sau când mergea pe drumul spre farmacie și îi simţea 
mirosul pe piele. 

Își voia înapoi iubitul. 

Draperia de vinil fusese trasă înapoi cu un scârțâit. Jill Marino, 
una dintre asistentele UPU, îi zâmbi Sarei în timp ce puse fișele 
Annei la pat. 

— Ai avut o noapte liniștită? o întrebă Jill. Se mișca cu 
repeziciune prin salon, verificând legăturile, asigurându-se că 
perfuzia funcţiona. Au venit rezultatele la analizele de sânge. 

Sara deschise fișa și verifică valorile. Seara trecută, detectorul 
de puls de pe degetul Annei indicase un nivel scăzut de oxigen 
în sângele ei. Se pare că își revenise singur la normal. Sara era 
uimită în permanenţă de capacitatea corpului uman de a se 
vindeca singur. 


82 


— Te face să te simţi minuscul, nu-i așa? 

— Bine punctat. 

Sara își băgă mâna în buzunarul halatului, simțind scrisoarea 
înăuntru. Își schimbase uniforma după ce se ocupase de Anna, 
seara precedentă, mutând automat scrisoarea în buzunarul 
halatului curat. Poate că ar trebui să o deschidă. Poate că ar 
trebui să se așeze și să îi rupă marginea și să vadă despre ce e 
vorba, o dată pentru totdeauna. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Jill. 

Sara scutură din cap. 

— Nu. Mersi că m-ai suportat seara trecută. 

— Mi-ai ușurat munca, recunoscu asistenta. UPU era, ca de 
obicei, plin până la refuz. Te chem dacă se schimbă ceva. Jill își 
puse palma pe obrazul Annei, zâmbindu-i. Poate că fata noastră 
o să se trezească azi. 

— Sunt sigură că o să se trezească. 

Sara nu se aștepta ca Anna să o poată auzi, dar se simţi bine 
auzindu-se pe sine spunând acele lucruri. 

Cei doi polițiști care stăteau de pază în faţa ușii își ridicară 
șepcile când Sara părăsi camera. Ea simţi cum o urmăresc cu 
privirea în timp ce se deplasa pe hol - și nu pentru că ar fi fost o 
femeie atrăgătoare, ci pentru că ei știau că era văduvă de 
poliţist. Sara nu discutase cu nimeni de la Grady despre Jeffrey, 
dar pentru că se perindau tot timpul polițiști prin camera de 
urgență, vestea s-a răspândit repede. Devenise unul din acele 
secrete pe care toată lumea îl știa, dar despre care nimeni nu 
vorbea de față cu Sara. Intenţia ei nu era să devină o persoană 
tragică, dar asta îi împiedica pe oameni să mai pună întrebări, 
așa că nu a deranjat-o prea mult. 

Marele mister rămânea acum motivul pentru care ajunsese să 
vorbească atât de ușor cu Faith Mitchell despre Jeffrey. Sarei îi 
plăcea să creadă mai degrabă că Faith era doar un bun detectiv, 
lucru destul de aproape de adevăr, decât să recunoască faptul 
că se simţea singură. Sora ei își petrecea jumătate din timp 
călătorind în jurul lumii, părinţii ei locuiau la patru ore și-o 
veșnicie distanţă și Sara își petrecea zilele în mare parte la 
muncă, iar restul timpului la televizor. 

Mai rău de-atât era faptul că avea o vagă impresie că nu 
vorbise pentru că o considera pe Faith Mitchell o persoană 
plăcută, ci pentru că o atrăgea cazul. Jeffrey obișnuia mereu să 


83 


îi ceară părerea Sarei în timpul investigaţiilor lui și ei îi era dor 
să-și folosească acea parte a creierului. 

Seara trecută, pentru prima dată după mult timp, ultimul 
lucru la care se gândi Sara înainte să adoarmă nu a fost Jeffrey, 
ci Anna. Cine o răpise? De ce o aleseseră tocmai pe ea? Ce alte 
indicii se găseau pe corpul ei, care să explice cât de cât 
motivaţia animalului care o rânise? Discuţia pe care o avusese 
cu Faith în cafenea cu o seară în urmă o făcu să simtă că își 
folosea creierul la ceva mai mult decât doar pentru a 
supraviețui. Și probabil că aceea avea să fie și ultima dată când 
se simţea astfel. 

Se frecă la ochi, încercând să se trezească. Ştia că viața ei 
fără Jeffrey urma să fie atât de dureroasă. Dar nu se așteptase 
să fie atât de irelevantă. Aproape că ajunse la lift când telefonul 
îi sună. Se întoarse pe călcâie, făcând stânga împrejur spre 
camera Annei. 

— Vin imediat. 

— Sonny a terminat de zece minute, zise Mary Schroder. 

Sara se opri, simțind cum inima îi iese din piept la auzul 
cuvintelor asistentei. Sonny era soţul lui Mary, un poliţist de 
patrulă care intrase în tura de dimineaţă. 

— E în regulă? 

— Sonny? întrebă aceasta. Sigur că e bine. Tu unde ești? 

— Sunt sus, la terapie intensivă. Sara schimbă iar direcţia, 
îndreptându-se spre lift. Ce se întâmplă? 

— Sonny a primit un apel despre un băieţel abandonat în faţă 
la supermarketul de pe Ponce de Leon, City Foods. Are șase ani. 
Sărmanul de el, a fost lăsat în mașină mai bine de trei ore. 

— Unde-i mama lui? 

Sara apăsă butonul liftului. 

— A dispărut. Geanta ei este pe scaunul din faţă, cheile sunt 
în contact și este sânge pe asfaltul din jurul mașinii. 

— Băiatul a văzut ceva? 

Sara deja își simţea inima luând-o la trap. 

— E prea supărat ca să vorbească, și Sonny e varză. Nu știe 
cum să se poarte cu copiii de vârsta asta. Cobori deja? 

— Aştept liftul. Sonny e convins că e vorba de trei ore? 
încercă Sara să se asigure. 


84 


— Directorul magazinului a observat mașina când a venit la 
serviciu. A spus că mama fusese acolo mai devreme, ieșindu-și 
din minţi pentru că nu-și găsea copilul. 

— De ce a sunat la poliţie abia după trei ore? 

Sara apăsă butonul din nou, fiind conștientă că nu rezolva 
nimic așa. 

— Pentru că oamenii sunt niște cretini, îi răspunse Mary. 
Oamenii sunt pur și simplu niște nenorociţi. 


Capitolul 7 


Mini-ul roșu al lui Faith era parcat în faţa casei sale când se 
trezi în acea dimineaţă. Amanda venise probabil în urma lui Will 
cu mașina, ca mai apoi să-l ducă acasă. Pesemne el crezuse că 
așa îi făcea ei o favoare, dar ea încă avea de gând să-i scoată 
ochii. Când Will o sunase de dimineaţă să îi spună ca venea să o 
ia de acasă la ora opt ca de obicei, ea îi trântise un „Bine” sec. 

Furia ei se mai domoli când Will îi povesti ce se întâmplase cu 
o seară în urmă - despre aventurarea lui tâmpită în grotă, de 
faptul că descoperise o a doua victimă și despre cum se 
descurcase cu Amanda. Ultima parte părea destul de 
interesantă; Amanda nu era genul care să-ţi ușureze situaţia. 
Will părea destul de epuizat și lui Faith i se înmuie inima când 
acesta îi povesti despre cum o descoperise pe victimă atârnată 
în copac, dar imediat ce închise telefonul, era din nou furioasă 
pe el. 

Ce naiba era în capul lui când se aventurase în grotă de unul 
singur, avându-l la suprafaţă doar pe idiotul de Fierro? De ce 
naiba nu o chemase pe Faith să ajute la căutările celei de-a 
doua victime? Pentru numele lui Dumnezeu, de ce avea 
impresia că îi făcea un serviciu dacă o împiedica să își facă 
treaba? Credea oare că nu era capabilă, că nu era suficient de 
bună? Faith nu era o mascotă de doi bani. Mama ei fusese 
poliţist. Faith avansase de la poliţist de patrulă la detectiv 
criminalist mai repede decât oricare altul din branșă. Nu visa la 
cai verzi pe pereți, când Will muncea de-i săreau ochii. Și nici nu 
era un amărât de Watson pentru niciun Sherlock Holmes. 

Faith trase aer adânc în piept. Era suficient de lucidă să își 
dea seama că furia ei era totuși exagerată. Abia când s-a așezat 


85 


la masă și și-a măsurat glicemia, a înțeles de ce era așa. 
Atinsese iar nivelul de o sută cincizeci, care după broşura Viata 
ta cu diabet, putea da stări de irascibilitate și nervozitate unei 
persoane. Nervozitatea și irascibilitatea nu o ajutaseră câtuși de 
puţin atunci când încercase să se injecteze singură cu insulină. 

Avea mâinile ferme când își măsură cantitatea de insulină, 
dar picioarele începură să îi tremure când încercă să se înțepe 
cu acul, arătând de parcă avea convulsii. Trebuia să fie o parte a 
creierului său responsabilă cu faptul că mâna îi rămase 
nemișcată în timp ce coapsele îi tremurau ca varga, incapabilă 
să își provoace durere de una singură. Probabil că se afla în 
apropierea acelei regiuni defecte și partea responsabilă de 
incapacitatea ei de a avea o relaţie pe termen lung cu un 
bărbat. 

— Fir-ar să fie, zise ea, înfigând acul și apăsând pistonul. Acul 
îi provocă o arsură cumplită, chiar dacă pe ambalaj spunea că 
nu provoacă niciun fel de durere. Poate că după ce te-ai fi 
înțepat de șase trilioane de ori pe săptămână, nu mai simţeai 
nicio durere când îţi băgai acul în picior sau în abdomen, dar 
Faith încă nu ajunsese acolo și nici nu se imagina vreodată 
ajungând în punctul acela. Transpira atât de tare, că până își 
scoase acul din picior se simţea lipicioasă la subrat. 

Își petrecuse următoarea oră împărţindu-și timpul între 
telefon și internet, între discuţii cu diferite organizații 
guvernamentale pentru continuarea investigaţiilor și căutări pe 
Google despre diabetul de tip Il. Primele zece minute trebui să 
aștepte la telefon cu Departamentul de Poliţie din Atlanta, în 
timp ce căuta o alternativă la diagnosticul ei în cazul în care 
Sara Linton se înșelase. Se dovedi a fi ceva imposibil și în timp 
ce Faith aștepta pe fir cu cei de la laboratorul GBl-ului din 
Atlanta, dădu peste primul ei blog despre diabet. Apoi mai găsi 
unul, și încă unul - mii de oameni împărtășindu-și calvarul de a 
trăi cu o boală cronică. 

Faith citi despre pompe și aparate, despre problemele de 
vedere și circulaţia proastă, despre pierderea libidoului și restul 
de lucruri minunate pe care diabetul ţi le aducea în viaţă. Erau 
cure miraculoase și zeci de referinţe despre aparate și chiar și 
un nebun ce afirma că diabetul era un complot guvernamental 
de a scoate bani de la lumea ignorantă și de a finanța razboiul 
pentru petrol. 


86 


În timp ce Faith citea paginile referitoare la conspirație, era în 
stare să creadă orice ar fi scutit-o de obligaţia de a-și duce 
restul vieții într-o măsurătoare continuă. Trăise o viaţă întreagă 
ținând toate curele de slăbire din Cosmo, învățând astfel să-și 
calculeze carbohidraţii și caloriile, dar gândul de a se transforma 
într-o pernuță de ace deja era prea mult. Depresia totală - și 
faptul că trebuia să aștepte pe fir cu cei de la Equifax - o făcură 
să dea înapoi paginile până la cele farmaceutice cu imaginile 
unor diabetici zdraveni și zâmbitori, care se plimbau cu 
bicicletele și făceau yoga și se jucau cu cățeluși, pisicuțe, 
copilași și zmeie, și uneori cu o combinație din cele patru. Cu 
siguranţă că femeia care se legăna pe lângă copilașul adorabil 
nu suferea de uscăciune vaginală. 

Și cu siguranţă că după ce-și petrecuse toată dimineaţa la 
telefon, Faith ar fi putut să sune la cabinetul medicului și să-și 
facă o programare undeva mai pe după-amiază. Avea numărul 
pe care i-l dăduse Sara - desigur că făcuse cercetări despre 
Delia Wallace, verificând-o dacă avea acuzaţii de malpraxis sau 
dacă se urcase la volan sub influenţa băuturilor alcoolice. Faith 
știa în cele mai mici detalii studiile doctorului, la fel și istoricul 
rutier, dar tot nu o putea suna. 

Faith știa că urma să lucreze numai de la birou și asta din 
cauza sarcinii. Amanda ieșise cu unchiul lui Faith, Ted, până 
când relaţia lor se destrămase undeva cam în perioada când ea 
intrase la liceu. Șefa Amanda era foarte diferită de mătușa 
Amanda. Avea să-i facă viaţa un calvar, așa cum numai o femeie 
era în stare să o facă altei femei, pentru că făcuse lucrurile pe 
care majoritatea femeilor le fac. Genul de calvar pentru care 
Faith era pregătită, dar i s-ar fi permis să își reînceapă munca 
acum, când suferea de diabet? 

Putea să iasă iar pe teren, să poarte o armă și să Îi 
încolțească pe răufăcători, dacă diabetul i-o lua razna? Efortul 
fizic putea să ducă la leșin. Dacă urmărea un suspect și ar fi 
leșinat? Și momentele pline de emoție i-ar putea provoca o criză 
de diabet. Dacă interoga un martor și nu și-ar fi dat seama că și- 
a ieșit din pepeni decât atunci când ar fi intervenit paza? Și cum 
rămânea cu Will? Putea să aibă încredere în ea că i-ar fi acoperit 
spatele? Exceptând toate plângerile la adresa lui, Faith avea un 
devotament profund față de acest bărbat. Uneori era linia lui de 
plutire, paravanul lui împotriva lumii și a surorii mai mari. Cum 


87 


putea să-l protejeze pe Will, dacă nu se putea proteja pe ea 
însăși? 

Poate că nici măcar nu avea de ales. 

Faith se uita fix în ecranul calculatorului și îi veni ideea de a 
face o nouă căutare cu privire la drepturile diabeticilor în cadrul 
militar. Erau aceștia ţintuiţi în spatele birourilor până când se 
atrofiau și își dădeau singuri demisia? Erau daţi afară? Işi întinse 
mâinile spre laptop, rămânând cu degetele pe tastatură. Ca și în 
cazul cu insulina, creierul îi îngheţă mușchii, nelăsând-o să 
apese nicio tastă. Apăsă ușor cu degetul pe tasta H cu o ușoară 
iritare, simțind cu o cuprindea din nou valul de căldură. Aproape 
că îi sari inima din piept când sună telefonul. 

— Bună dimineața, zise Will. Mă găsești afară când ești gata. 

Faith închise laptopul. Își adună toate însemnările pe care le 
făcuse în urma telefoanelor date, își băgă toate accesoriile 
pentru diabet în geantă și ieși pe ușa din faţă fără să o mai 
închidă. 

Will era cu un Dodge Charger negru, neînmatriculat, căruia îi 
spuneau cursa-G, argoul pentru mașinile guvernamentale. 
Frumuseţea aceea avea o zgârietură de cheie de pe aripă până 
la cauciucul din spate și o antenă mare montată pe un arc, ca să 
poată avea semnal la staţie pe o rază de o sută șaizeci de 
kilometri. Și un copil de trei ani, orb, ar fi fost în stare să își dea 
seama ca era o mașină de poliţie. 

— Am adresa din Atlanta a lui Jacquelyn Zabel, zise acesta 
când Sara deschise portiera. 

Se referea la a doua victimă, femeia care atârna în copac cu 
capul în jos. 

Faith se urcă în mașină și își prinse centura de siguranţă. 

— Cum așa? 

— Șeriful din Walton Beach m-a sunat în această dimineaţă. 
Au făcut investigaţii prin vecinii de acolo. Se pare că mama ei se 
internase într-un azil de bătrâni și Jacquelyn venise aici ca să 
împacheteze și să vândă casa. 

— Unde-i casa? 

— Parcul Inman. O să ne întâlnim cu Charlie acolo. Am reușit 
să mă înţeleg cu cei de la Poliţia din Atlanta să îmi dea niște 
oameni. Au zis că pot să mă ajute cu două patrule pentru două 
ore. Întoarse mașina pe alee, uitându-se la Faith. Araţi mai bine. 
Te-ai odihnit? 


88 


Faith nu-i răspunse la întrebare. Își scoase carnețelul, 
verificând lista cu ce reușise să afle la telefon în dimineața 
aceea. 

— Am transferat la laboratorul nostru așchiile de lemn găsite 
sub unghiile Annei. Am trimis un specialist la spital să îi ia 
amprentele la prima oră. Am dat anunţ pe toate posturile de 
televiziune din întreg statul, să se ceară detalii cu privire la 
dispariţia oricăror femei care se potriveau vârstei și 
semnalmentelor Annei - încearcă să ne trimită un caricaturist ca 
să-i facă portretul. Fata are destul de multe vânătăi. Nu cred că 
o să fie cineva în stare să o recunoască doar din fotografie. 
Dădu pagina carnețelului, spicuind însemnările. Am verificat la 
Centrul National de Investigarea Crimelor și la Programul de 
Supraveghere a infractorilor  Periculoși despre cazuri 
asemănătoare - cei de la FBI nu au găsit nimic asemănător, dar 
le-am furnizat detalii despre cazul nostru pentru baza lor de 
date în eventualitatea în care apare ceva. Trecu la următoarea 
pagină: Am pus sub urmărire cărţile de credit ale lui Jacquelyn 
Zabel, așa că dacă încearcă cineva să le folosească o să aflăm 
imediat. Am sunat la morgă; autopsia e programată să înceapă 
undeva pe la unsprezece. l-am sunat pe domnii Coldfield - 
bărbatul și femeia din Buick-ul care a lovit-o pe Anna. Au zis că 
putem merge la adăpostul unde face Judith voluntariat și să 
vorbim cu ei, dar că deja îi spuseseră tot ce știau acelui detectiv 
drăguţ, Galloway, și apropo de labagiul ăsta, azi dimineaţă l-am 
sunat pe Jeremy la școală și i-am zis să-i lase un mesaj în 
mesageria vocală lui Galloway și să-i spună ca e de la Serviciul 
de Taxe și Impozite și că voia să discute cu el despre niște 
probleme. 

Will chicoti la auzul ultimei părți. 

— Aşteptăm ca cei din Rockdale să ne trimită pe fax raportul 
de la locul crimei și ce declaraţii de-ale martorilor mai au. În 
afară de asta, cam atât ar fi. Faith își închise carneţelul. Deci, tu 
ce ai făcut în dimineața asta? 

— Ți-am luat niște ciocolată caldă, zise arătând cu capul spre 
suportul de pahar. 

Faith se uită cu jind la paharul de plastic și murea de poftă să 
lingă spuma de la frișca bătută ce se prelingea prin orificiul 
capacului. O minţise pe Sara Linton cu privire la dieta zilnică. 
Ultima dată când Faith alergase undeva, fusese când se grăbea 


89 


să ajungă de la mașină la ușa din faţă de la Zesto, sperând să 
reușească să-și ia un milkshake înainte să se închidă. Micul 
dejun consta, de obicei, într-o tartă și o cola dietetică, dar în 
acea dimineață mâncase un ou fiert cu o bucată de pâine 
prăjită, genul de mâncare pe care îl dădeau la închisoare. 
Zaharul din ciocolata caldă ar fi omorât-o și înainte să se 
răzgândească, îi spuse: 

— Nu, mulțumesc. 

— Ştii, începu el, dacă încerci să mai slăbești, aș putea... 

— Will, îl întrerupse ea. Am tot ţinut cură în ultimii 
optsprezece ani din viața mea. Dacă vreau să nu-mi mai pese, 
am să o fac. 

— N-am zis... 

— În afară de asta, m-am îngrășat doar cu trei kilograme, 
minţi ea. Nu cred că e cazul să mi se lipească un abțibild cu 
Goodyear pe fund. 

Will se uita spre geanta de pe genunchii ei. 

— Îmi cer scuze, spuse el într-un final. 

— Mulţumesc. 

— Dacă tot nu vrei... 

Nu-și termină propoziţia și se întinse spre pahar, luându-l din 
suport. Faith deschise radioul, ca să nu fie nevoită să-l audă 
înghițind băutura. Volumul era dat la minim și auzea zgomotul 
înfundat al știrilor. Apăsă pe butoane până găsi ceva calm și 
relaxant, cât să nu se enerveze. 

Simţi centura strângând-o în momentul în care Will încetini 
pentru a lăsa un pieton să traverseze. Faith nu avea niciun 
motiv să se enerveze așa pe el și el nu era un om prost - 
evident, știa că ceva nu era în regulă, dar, ca de obicei, nu voia 
să forțeze lucrurile. Simţi o urmă de vinovăţie pentru că avea 
secrete, dar chiar și așa, nici Will nu era genul care să se 
destăinuiască. Aflase din întâmplare de faptul că el era dislexic. 
Cel puţin, așa credea ea, că era vorba de dislexie. Cu siguranţă 
că avea niște probleme de citire, dar Dumnezeu știa ce era de 
fapt. Faith își dăduse seama când îl observase pe Will inventând 
niște cuvinte numai de el știute, lucru care dura o veșnicie și 
care de cele mai multe ori erau folosite greșit în context. Când 
ea îl întrebase despre diagnostic, Will îi închisese gura atât de 
dur, încât o făcuse să se înroșească de rușine pentru tupeul de a 
fi pus întrebarea. 


90 


Ura să recunoască faptul ca el era îndreptăţit să își ascundă 
defectul. Faith lucra de prea mult timp în sistem ca să nu știe că 
marea majoritate a ofițerilor de poliţie abia dacă ieșeau din 
tipar. Ei aveau tendinţa să fie conservatori și nu prea agreau 
lucrurile ieșite din comun. Poate și faptul că intrau în contact cu 
cele mai ciudate lucruri pe care o societate le poate oferi i-a 
făcut să respingă din anturajul lor pe oricine ar fi dat cel mai mic 
semn de anormalitate. Oricare ar fi fost motivul, știa că dacă s- 
ar fi auzit și cel mai mic cuvinţel despre dislexia lui Will, n-ar fi 
existat niciun poliţist care să nu ia atitudine. El oricum avea 
probleme de integrare. lar asta ar fi însemnat să nu mai fie 
acceptat niciodată. 

Will viră la dreapta pe Moreland Avenue, în timp ce ea se 
întreba cum de știa el să se orienteze. Direcţia pentru el era o 
adevărată problemă, luptându-se din greu cu diferenţa dintre 
dreapta și stânga. În afară de asta, era incredibil de bun în a-și 
ascunde dizabilitatea. Pentru vremurile în care memoria lui 
șocant de bună nu reușea să facă faţă, el purta în permanenţă 
în buzunar un reportofon, așa cum majoritatea polițiștilor aveau 
un carneţel. Uneori o mai dădea în bară, dar de cele mai multe 
ori, Faith rămânea mută de admiraţie pentru reușitele lui. 
Terminase școala și apoi colegiul fără ca cineva să-și dea seama 
că el avea o problemă. Faptul că el crescuse într-un orfelinat nu- 
i oferise cel mai bun start în viaţă. Reușita lui era un lucru cu 
care se putea mândri, iar faptul că era nevoit să își ascundă 
dizabilitatea, era cu atât mai sfâșietor. 

Ajunseseră în centrul Little Five Points, o zonă destul de 
nonconformistă a orașului, ce îmbina barurile de cartier cu 
buticurile scumpe, când Will se hotărî să vorbească. 

— Ești bine? 

— Mă gândeam numai, începu Faith, fără a-și împărtăși 
gândurile. Ce știm despre victime? 

— Amândouă au părul negru. Amândouă au corp frumos și 
sunt atrăgătoare. Credem că pe cea din spital o cheamă Anna. 
Permisul de conducere al celei atârnate în copac e pe numele de 
Jacquelyn Zabel. 

— Cum rămâne cu amprentele? 

— Era una uşor vizibilă pe briceagul lui Zabel. Amprenta de pe 
permisul ei nu am putut să o identificăm - nu este a lui Zabel și 
nici nu găsim nimic în baza de date. 


91 


— Ar trebui să o comparăm cu amprentele Annei și să vedem 
dacă este a ei. Și dacă Anna a atins permisul, înseamnă că atât 
ea, cât și Jacquelyn Zabel au fost împreună în grotă. 

— Bună idee. 

Faith se simțea de parcă îi scotea cuvintele cu cleștele din 
gură, deși nu putea să-l acuze pe Will că era reţinut, având în 
vedere cât de nesuferită fusese în ultima perioadă. 

— Ai mai aflat și altceva despre Zabel? 

Ridică din umeri de parcă nu mai era nimic de zis, după care 
se porni: 

— Jacquelyn Zabel, treizeci și opt de ani, necăsătorită, fără 
copii. Biroul de Implementare a Legii din Florida ne întinde o 
mână - vor merge la locuinţa ei, vor verifica lista convorbirilor 
telefonice și vor încerca să găsească cea mai apropiată rudă, în 
afară de mama ei, care locuia în Atlanta. Șeriful zice că nimeni 
din oraș nu o cunoaște prea bine. Avea un vecin care îi uda 
plantele, dar care nu știa mare lucru despre ea. A avut o 
continuă problemă cu ceilalți vecini, pe motiv că își lăsau 
tomberoanele de gunoi în stradă. A mai zis, de altfel, că Zabel a 
făcut, în ultimele șase luni, câteva plângeri prostești cu privire la 
unele petreceri zgomotoase și la faptul că erau parcate mașini 
în faţa casei sale. 

Faith își mușcă limba ca să nu-l întrebe de ce nu-i spusese 
toate acele lucruri mai devreme. 

— A cunoscut-o vreodată șeriful pe Zabel? 

— A zis că a preluat chiar el unele din plângerile ei și nu i s-a 
părut a fi o persoană prea plăcută. 

— Adică vrei să spui că a făcut-o cățea? lămuri Faith. Cu ce se 
ocupa? 

Pentru un poliţist, Will avea un vocabular surprinzător de 
curat. 

— Agent imobiliar. Piaţa a scăzut, dar pare destul de pusă la 
adăpost - casă pe plajă, BMW, barcă în port. 

— Bateria pe care ai găsit-o în grotă nu era pentru 
ambarcaţiuni? 

— L-am rugat pe șerif să-i verifice barca. Bateria e încă acolo. 

— Măcar ai încercat, murmură Faith, gândindu-se că încă erau 
în stadiul de căutat acul în carul cu fân. 

— Charlie zice că bateria pe care am găsit-o în grotă e veche 
de zece ani. Toate seriile sunt șterse. incearcă să vadă dacă mai 


92 


poate obţine vreo informaţie de pe urma ei, dar sunt slabe 
șanse. Asemenea lucruri le poţi cumpăra de la piaţa de 
vechituri. Will ridică din umeri. Singura concluzie pe care o 
avem e că tipul știa exact ce avea de făcut. 

— De ce spui asta? 

— Bateria de la mașină e făcută în așa fel încât să îţi furnizeze 
un curent de mare intensitate pentru o scurtă perioadă de timp, 
suficient cât să îţi pornești mașina. Odată ce mașina pornește, 
alternatorul preia comanda și nu mai ai nevoie de baterie decât 
data următoare când îţi pornești motorul. O baterie de 
ambarcaţiune, ca cea pe care am găsit-o în grotă, e ceea ce ei 
numesc baterie cu circuit îndelungat, ceea ce înseamnă că 
furnizează un curent constant pentru o perioadă mai lungă de 
timp. Dacă ai încerca să folosești o baterie de mașină așa cum o 
folosea tipul nostru, s-ar strica în scurt timp. O baterie de 
ambarcaţiune în schimb te-ar putea ţine și ore întregi. 

Faith încercă să găsească o logică la tot ce i se spusese. Nu 
reușea să facă acest lucru, deoarece ceea ce le făcuse acelor 
femei nu era rezultatul unei minţi normale. 

— Unde-i BMW-ul lui Jacquelyn Zabel? întrebă Faith. 

— Nu pe aleea din faţa casei din Florida. Și cu siguranţă nu la 
casa mamei ei. 

— Ai pus mașina sub urmărire? 

— În Florida și Georgia. Întinse mâna spre scaunul din spate și 
scoase un teanc de dosare colorate. Erau colorate ca să le poată 
deosebi și căută prin ele până îl găsi pe cel portocaliu, pe care i-l 
înmână lui Faith. Îl deschise și găsi un raport de la 
Departamentul de  Moto-vehicule din Florida. Permisul de 
conducere al lui Jacquelyn Zabel se vedea în spate, iar poza 
înfățișa o femeie atrăgătoare, cu părul negru și ochii căprui. 

— E drăguță, zise Faith. 

— Ca și Anna, întări Will. Părul castaniu, ochii căprui. 

— Tipul nostru are un tipar anume. Faith dădu pagina și citi cu 
voce tare cazierul femeii. Mașina lui Zabel este un BMW roșu 
540i, din 2008. Amendă acum șase luni, pentru depășirea 
vitezei, optzeci într-o zonă cu limita de cincizeci și cinci. Cu o 
lună în urmă, nu a oprit la indicatorul Stop într-o zonă cu școală. 
A omis să oprească la o razie în trafic, în urmă cu două 
săptămâni, și a refuzat să sufle în etilotest, dosarul fiind pe rol la 


93 


tribunal. Răsfoi paginile mai departe. Cazierul ei a fost destul de 
curat, până de curând. 

Will își scărpină absent antebraţul, așteptând să se schimbe 
culoarea de la semafor. 

— Poate că s-a întâmplat ceva. 

— Cum a rămas cu însemnările găsite de Charlie în grotă? 

— „N-am să îmi refuz nimic”, își aminti Will, scoțând dosarul 
albastru. Paginile sunt verificate de amprente. Sunt dintr-un 
caiet standard cu spirală, scrise cu creionul, probabil de o 
femeie. 

Faith se uită la copie, aceeași propoziţie fiind scrisă la 
nesfârșit, așa cum făcuse și ea de atâtea ori când primise o 
pedeapsă în copilărie. 

— Și coasta? 

— Nici urmă de coastă în grotă sau prin împrejurimi. 

Continuă să se scarpine. 

— Un suvenir? 

— Poate, zise el. Jacquelyn nu avea nicio tăietură pe corp. 
Adică nicio tăietură adâncă, așa cum avea Anna, în locul de 
unde i-a fost îndepărtată coasta. Totuși, amândouă arătau ca și 
cum fuseseră supuse la aceleași cazne. 

— Tortură. Faith încercă să se pună în locul agresorului. Tine o 
femeie pe pat și una dedesubt. Poate că le lua prin rotaţie - îi 
face Annei ceva oribil, apoi îi schimbă locul cu Jacquelyn și îi 
face și ei la fel. 

— Apoi le schimbă la loc, zise Will. Așa că este posibil ca 
Jacquelyn să fi auzit ce i s-a întâmplat Annei cu coasta, și știind 
ce o așteaptă, a rupt cu dinţii funia din jurul încheieturii de la 
mână. 

— Probabil că a găsit briceagul, sau poate că l-a avut cu ea 
sub pat. 

— Charlie a verificat stinghiile patului. Le-a pus exact în 
ordinea în care erau. În centru, se putea vedea urma de la vârful 
unui cuțit foarte ascuţit, ca atunci când cineva tăiase funia de 
sub pat, de sus în jos. 

Faith simţi cum o cuprind fiorii atunci când Will trase 
concluzia: 

— Jacquelyn era sub pat în timp ce Anna era mutilată. Și 
probabil că încă mai era în viaţă, în timp ce noi demarasem 
căutările în pădure. 


94 


Faith deschise gura vrând să spună ceva de genul „nu e vina 
ta”, dar știa că era în zadar. Ea însăși se simţea vinovată pentru 
faptul că nu fusese acolo în timpul căutărilor. Nici nu putea să-și 
imagineze ce era în sufletul lui Will, când știa că orbecăise prin 
pădure în timp ce femeia își dădea ultima suflare. Preferă să 
schimbe subiectul. 

— Ce s-a întâmplat cu braţul tău? îl întrebă. 

— La ce te referi? 

— Te tot scarpini. 

Opri mașina și se chiori la plăcuţa cu direcţiile. 

— Hamilton, îi citi Faith. 

Își verifică ceasul, un artificiu pe care îl folosea ca să 
diferenţieze stânga de dreapta. 

— Ambele victime se pare că erau destul de înstărite, zise el, 
cotind la dreapta pe Hamilton. Anna era subnutrită, dar părul ei 
era frumos - mă refer la culoare - și avea manichiura proaspăt 
făcută. Oja era sărită, dar părea făcută la salon. 

Faith n-a mai întrebat cum de știa el să facă diferenţa dintre o 
manichiură făcută la salon și una făcută acasă. 

— Aceste femei nu erau prostituate. Aveau casă și un 
serviciu. E ciudat ca un criminal să își aleagă victime cărora li s- 
ar fi simţit lipsa destul de ușor. 

— Mobilul crimei, metode, ocazie, enumeră el, formulând 
exact punctele esenţiale în demararea unei investigaţii. Mobilul 
crimei este abuzul sexual și tortura și poate și îndepărtarea 
coastei. 

— Metode, zise Faith, încercând să se gândească la 
modalităţile în care agresorul și-a racolat victimele. Poate că le- 
a umblat la mașini ca să li se defecteze. Ar putea fi mecanic 
auto. 

— Cei de la BMW, au asistenţă auto. Nu trebuie decât să apeși 
un buton și te-au și contactat ca să-ți trimită platforma. 

— Drăguţ, zise Faith. Mini e BMW-ul unui om sărac, adică 
trebuie să-ţi foloseşti propriul telefon dacă ţi se strică undeva și 
rămâi în drum. Jacquelyn se ocupa de mutarea lucrurilor din 
casa mamei sale. Asta înseamnă ca a contractat o firmă de 
mutat mobila sau un agent de lichidări. 

— Ar fi avut nevoie de o scrisoare de recomandare ca să 
poată vinde casa. Nu poţi să obţii un credit ipotecar pentru o 
casă din aproape toată zona de sud, fără să demonstrezi mai 


95 


întâi că fundaţia nu era invadată de termite. Deci răufăcătorul 
nostru ar putea fi la fel de bine unul de la dezinsecție, un 
contractor, unul care se ocupă de mutări... 

Faith scoase pixul și începu să scrie o listă pe spatele 
dosarului portocaliu. 

— Licenţa ei de agent imobiliar nu i-ar fi fost de folos aici, deci 
probabil că a apelat la un agent din Atlanta ca să-i vândă casa. 

— Asta dacă nu o scosese la vânzare fără intermediari, și în 
acest caz ar fi avut casa deschisă și i-ar fi intrat străini tot timpul 
în casă. 

— De ce nu i-a sesizat nimeni dispariţia? întrebă Faith. Sara 
zicea că Anna fusese răpită în urmă cu patru zile. 

— Cine-i Sara? 

— Sara Linton, zise Faith. Doctorul de ieri. 

Ridică din umeri și îl analiză cu atenţie. Will nu uita niciodată 
numele. El nu uita niciodată nimic. 

— Așa o chemă? 

— Hai ce naiba, reacţionă Faith. 

— De unde știe cât timp a fost sechestrată Anna? întrebă el. 

— A fost medic legist într-un oraș mai la sud. 

Will îşi ridică sprâncenele. Încetini, ca să poată citi pe un alt 
indicator. 

— Medic legist? Asta-i ciudat. A fost medic legist și pediatru, 
continuă el să vorbească. Will murmura în timp ce încerca să 
citească indicatorul. Credeam că e dansatoare. 

— Woodland, îi citi Faith. Dansatoare? Are șase metri înălțime. 

— Dansatoarele pot fi înalte. 

Faith își încleștă maxilarul să nu izbucnească în râs. 

— Oricum... 

Will nu mai adăugă nimic, folosind cuvântul ca pe un final al 
conversației. 

Faith îl analiză din profil în timp ce acesta trase de volan, felul 
în care el se concentra la drum. Will era un bărbat atrăgător, 
discutabil de bine făcut, dar era încet ca un melc. Soţia lui, 
Angie Polaski, părea să vadă dincolo de defectele lui - printre 
ele fiind incapacitatea lui de a susține conversații scurte și 
costumele antice din trei piese pe care se încăpăţâna să le 
poarte. În schimb, Will părea să treacă cu vederea faptul că 
Angie se culcase cu jumătate din echipajul de poliţie din Atlanta, 
inclusiv - dacă era să se ia după desenele de graffitti din toaleta 


96 


femeilor de la etajul trei - cu vreo două femei. Se cunoscuseră la 
orfelinatul din Atlanta și Faith credea că asta îi ţinea împreună. 
Amândoi erau orfani, amândoi fuseseră abandonaţi, se pare, de 
părinţi. Ca și cu orice alt lucru personal, Will nu intra în detalii. 
Faith nici măcar nu știuse că el și Angie se căsătoriseră legal, 
decât când acesta apăruse la muncă într-o dimineaţă, purtând 
pe deget o verighetă. 

Și nici nu-l văzuse pe Will, până atunci, să se uite măcar în 
treacăt la vreo altă femeie. 

— Aici este, zise el, virând la dreapta pe o străduţă îngustă, 
marcată de copaci. Ea văzu dubiţa albă de la criminalistică, 
parcată în faţa unei căsuțe. Charlie Reed și doi dintre oamenii lui 
căutau deja în gunoiul de la marginea drumului. Oricine ar fi 
aruncat gunoiul, părea să fie una din cele mai ordonate fiinţe. Pe 
bordură erau așezate cutiile, câte două pe câte trei rânduri, 
fiecare cu câte o etichetă a conţinutului lor. Pe lângă acestea 
mai era o grămadă de saci mari, negri, pentru gunoi, aliniaţi de 
parcă erau un șir de santinele. Dincolo de cutia poștală era o 
saltea așezată cu precizie, un sac de box și vreo două piese de 
mobilier ce nu fuseseră încă depistate de oamenii străzii. In 
spatele dubiţei lui Charlie erau două mașini goale ale poliţiei din 
Atlanta, și Faith presupuse că oamenii de patrulă pe care Will îi 
ceruse erau deja în cartier, făcând investigații. 

— Soţul ei era poliţist, zise Faith. Se pare că a căzut la 
datorie. Sper că l-au electrocutat pe nenorocit. 

— Al cui soț? 

Știa prea bine la cine se referea ea. 

— Soţul Sarei Linton. Doctorul - dansatoarea. 

Will ridică frâna de mână și opri motorul. 

— L-am rugat pe Charlie să aștepte cu percheziţia casei. 
Scoase două perechi de mănuși din latex din buzunarul jachetei 
sale și îi întinse o pereche lui Faith. Părerea mea e că totul e 
strâns pentru mutat, dar nu se știe niciodată. 

Faith ieși din mașină. Charlie ar fi trebuit să împrejmuiască 
zona ca pe un loc al crimei imediat ce începea să adune probe. 
Faptul că le permitea lor să intre primii și să verifice însemna că 
nu mai erau nevoiți să aștepte să se respecte procedura înainte 
de a se apuca de treabă. 


97 


— Salut, strigă Charlie, făcându-le voios din mână. Aţi sosit 
chiar la timp. Goodwill era cât pe ce să îi ridice când am ajuns 
noi aici, zise arătând înspre saci. 

— Ce-ai găsit? 

Le arătă bileţelele cu care fuseseră etichetați sacii. 

— Haine, în mare parte. Obiecte de bucătărie, mixere vechi, 
chestii de genul ăsta. Schiță un zâmbet. Nici nu se compară cu 
gaura aia din pământ. 

— Când crezi că o să avem rezultatul de la ce s-a ridicat din 
grotă? întrebă Will. 

— Amanda deja a pus presiune pe ei. Era o groază de rahat 
acolo, la propriu și la figurat. Am pus prioritate pe obiectele 
despre care am crezut că erau mai importante. Știi că durează 
patruzeci și opt de ore să scoţi ADN-ul din lichide. Amprentele 
sunt analizate în sistem imediat ce sunt procesate. Dacă e ceva 
de maximă importanţă o să aflăm mâine dimineaţă, cel târziu. 
Tu o să fii primul sunat. 

— Ai găsit ceva util? întrebă Will arătând spre sacii de gunoi. 

Charlie îi întinse un teanc de corespondenţă. Will rupse 
elasticul și analiză fiecare plic înainte de a i le da mai departe lui 
Faith. 

— Data poștei e destul de recentă, observă el. Putea să 
citească ușor numerele, dar nu și cuvintele, ceea ce reprezenta 
una dintre armele cu care reușea să își ascundă problema. Se 
mai pricepea să recunoască și logo-urile companiilor. Factura de 
gaze, de curent, de cablu... 

— Gwendolyn Zabel. E un nume vechi, drăguţ, zise Faith, 
citind numele destinatarului. 

— Ca și Faith, zise Charlie, și se surprinse singur de 
îndrăzneala de a se auzi spunând ceva atât de personal. Și trăia 
într-o căsuţă veche, drăguță, încercă el să completeze, în 
încercarea de a o drege. 

Faith nu considera că micul bungalou era drăguţ, dar cu 
siguranţă avea un aer cochet de la piatra decorativă gri și 
finisajele roșii. Nu i se adusese nicio îmbunătăţire, nici măcar 
pentru a-l consolida. Jgheaburile se îndoiseră de la frunzele 
strânse în atâţia ani și acoperișul semăna cu spatele unei 
cămile. larba era tăiată frumos, dar nu erau porțiuni cu flori sau 
copăcei sculptați așa cum se întâlnea la casele din Atlanta. La 
toate celelalte case de pe stradă, cu excepţia uneia singure, se 


98 


mai adăugase câte un etaj sau fuseseră demolate pentru a face 
loc unor adevărate vile. Casa lui Gwendolyn Zabel părea să fie 
una dintre ultimele case cu două camere și o baie din zonă. 
Faith se întrebă dacă vecinii erau bucuroși că bătrâna urma să 
se mute. Fiica ei trebuie să se fi bucurat când a primit cecul 
pentru casă. O casă ca aceea costase inițial probabil undeva în 
jur de treizeci de mii de dolari. Acum, doar terenul de sub ea 
valora în jur de jumătate de milion. 

— Ai descuiat ușa? îl întrebă Will pe Charlie. 

— Era descuiată când am ajuns aici, le spuse. Eu și băieţii am 
dat o tură în zonă. Nu a sărit nimic pe noi, dar aveţi saci de 
primă mână. Arătă înspre grămada de gunoi din faţa lui. Asta e 
doar începutul. Locul e varză rău. 

Will și Faith schimbară priviri în timp ce se îndreptau spre 
casă. Parcul Inman era departe de Mayberry. Nu îţi lăsai ușa 
deschisă, decât dacă sperai să fii despăgubit de asigurator. 

Faith împinse ușa de la intrare, pășind înapoi în anii '70, odată 
cu trecerea pragului. Carpeta veche și răpciugoasă de pe podea 
era suficient de groasă să îi acopere tenișii din picioare și 
tapetul de pe pereţi îi amintea că se îngrășase cu șapte 
kilograme în ultima lună. 

— Oau, exclamă Will, uitându-se în sufragerie. Era plină de o 
grămadă de nimicuri: teancuri de ziare, cărți și reviste. 

— Aici cu siguranță nu e un mediu sănătos. 

— Imaginează-țţi cum ar fi arătat cu toate lucrurile din stradă. 
Faith ridică un mixer manual ruginit, ce fusese așezat pe un 
teanc de reviste Life. Câteodată bătrânii încep să adune lucruri 
și nu se mai pot opri. 

— Asta-i o nebunie, zise el, ștergând cu mâna un teanc de 
reviste vechi. 

Praful se ridică în aer. 

— Casa bunicii mele arăta mai rău ca asta, îi zise Faith. Ne-a 
luat o săptămână să ajungem până la bucătărie. 

— De ce ar face cineva așa ceva? 

— Nu știu, recunoscu ea. 

Bunicul ei murise când ea era doar un copil și bunica Mitchell 
locuise aproape toată viața singură. Incepuse să colecţioneze 
lucruri pe la vârsta de cincizeci de ani și, când au mutat-o într- 
un azil de bătrâni, casa era plină până la tavan de lucruri 
nefolositoare. Privind casa unei alte bătrâne singure și văzând 


99 


același lucru, Faith se întrebă dacă o să vină ziua în care Jeremy 
o să gândească la fel despre modul ei de a face curăţenie. 

Cel puţin el o să mai aibă un frăţior sau o surioară care să îl 
ajute. Faith își puse mâna pe burtă, gândindu-se pentru prima 
dată la copilul ce creștea înăuntrul ei. Era băiețel sau fetiță? 
Avea oare părul ei blond și tenul latin măsliniu al tatălui? Din 
fericire, Jeremy nu semăna deloc cu tatăl lui. Prima dragoste a 
lui Faith fusese un neica nimeni din cartier, care avea un corp ce 
aducea cu Spike din desenele animate cu Peanuts. Când era 
mic, Jeremy era foarte delicat, ca un bibelou. Avea cele mai 
dulci piciorușe. În primele zile, Faith petrecuse ore întregi 
privindu-i degețelele mici și sărutându-i călcâiele. Credea că e 
cel mai deosebit lucru de pe fața pământului. Era ca păpușica ei. 

— Faith? 

Își coborî mâna, gândindu-se ce era cu ea. Își injectase 
suficientă insulină. Poate că era din cauza variațiilor hormonale 
din sarcină. Cum Dumnezeu avea să se descurce iar de una 
singură? 

— Faith? ` 

— Nu e nevoie să mă tot strigi pe nume, Will. li făcu semn 
înspre partea din spate a casei. Tu verifică bucătăria. Eu mă duc 
în dormitoare. 

Will o privi cu atenție înainte să se îndrepte spre bucătărie. 

Faith traversă holul spre camerele din spate, făcându-și loc 
printre mixere stricate, prăjitoare de pâine și telefoane. Se 
întrebă dacă bătrâna căutase acele lucruri sau dacă le adunase 
de-a lungul anilor. Tablourile cu fotografii de pe perete păreau 
antice, unele în nuanțe de sepia, altele alb-negru. 

Faith le analiză în timp ce își croia drum înapoi, întrebându-se 
când și de ce începuseră oamenii să zâmbească în fotografii. 
Avea unele poze mai vechi cu bunicii mamei sale, care erau 
înstăriți cât de cât. Trăiseră la fermă în perioada Marii 
Depresiuni și un fotograf călător făcuse atât micuţei familii, 
precum și catârului Marele Pete o fotografie. Catârul era 
singurul care zâmbea în poză. 

Nu era niciun Mare Pete pe peretele lui Gwendolyn Zabel, dar 
câteva fotografii color de pe perete înfățișau nu una, ci două 
fete diferite, ambele cu părul castaniu-închis. Era o diferenţă de 
câţiva ani între ele, dar cu siguranţă erau surori. Niciuna dintre 
pozele mai recente nu le înfățișa împreună. Sora lui Jacquelyn 


100 


părea să opteze în poze pentru locurile pustii, în timp ce pozele 
lui Jacquelyn o înfățișau cu precădere la plajă, în costum de 
baie. Faith nu se putea abţine să nu se gândească dacă și ea și- 
ar fi făcut poze în costum de baie, dacă ar fi avut un corp atât 
de frumos la treizeci și opt de ani. Erau foarte puţine poze mai 
recente cu sora care părea să se fi îngrășat odată cu trecerea 
anilor. Faith spera ca Jacquelyn să fi vorbit cu mama ei, ca astfel 
să poată urmări apelul. 

Primul dormitor nu avea ușă. Teancuri de deșeuri se aflau în 
cameră - și mai multe reviste și ziare. Erau câteva cutii, dar în 
mare parte dormitorul era încărcat cu atâta gunoi, încât îi era 
imposibil să facă mai mult de doi pași. Un miros închis se simţea 
în aer și Faith își aduse aminte de un caz pe care îl văzuse la 
știri, despre o femeie ce se tăiase într-o pagină a unei reviste 
vechi și murise din cauza unei infecţii dubioase. leși din cameră 
și aruncă o privire în baie. Și mai multă mizerie, dar cineva 
croise un drum de acces spre toaletă și o curăţase. O periuţă de 
dinţi și alte obiecte de igienă erau aliniate pe marginea 
chiuvetei. În cadă erau grămezi de saci de gunoi împăturiţi. 
Draperia de duș era aproape neagră de la mucegai. 

Faith trebui să se întoarcă într-o parte pentru a putea 
pătrunde în dormitorul mare. Imediat ce reuși să intre, văzu și 
care era motivul pentru care nu putea intra normal. Un 
balansoar vechi era așezat lângă ușă și erau atât de multe haine 
puse teanc pe el, încât mai aveau puţin și se răsturnau dacă nu 
stăteau sprijinite în ușă. Și mai multe haine erau împrăștiate 
prin cameră, genul acela de haine considerate vintage și care 
puteau fi vândute ușor pe câteva sute de dolari în magazinele 
cu haine funky din Little Five Points. 

Casa era călduroasă, ceea ce îngreuna și mai tare încercarea 
lui Faith de a-și pune mănușile de latex. Nu luă în seamă 
picătura uscată de sânge de pe vârful degetului, și asta pentru 
că nu voia să se gândească la nimic ce ar fi putut să îi dea o 
stare de plâns. 

Se apucă mai întâi de dulapul cu sertare. Toate erau deschise, 
așa că nu trebuia decât să scotocească prin ele, în căutare de 
scrisori sau de vreo agendă în care să găsească vreo listă cu 
membrii familiei. Patul era așezat, de altfel singurul obiect din 
casă despre care s-ar fi putut spune că este „îngrijit”. Nimic nu 


101 


indica faptul că Jacquelyn Zabel ar fi dormit în casa mamei sale, 
sau că optase pentru vreun hotel din centru. 

Sau poate că nu. Faith văzu un rucsac deschis lângă o geantă 
de laptop de pe podea. Ar fi fost normal să le observe de prima 
dată, pentru că ambele ieșeau în evidenţă dintre restul lucrurilor 
din cameră. Faith verifică geanta de laptop și găsi un MacBook 
Air, pentru care fiul ei ar fi fost în stare de orice. Il deschise, dar 
pe ecran îi apăru cererea de a introduce utilizatorul și parola. 

Charlie va trebui să-l trimită la specialiști ca să-l deblocheze, 
dar din experienţa ei, Faith știa că genul acela de aparate odată 
ce erau parolate, erau imposibil de decodat, chiar și de către 
producători. 

Apoi, Faith aruncă o privire în rucsac. Hainele din el erau de 
marcă - Donna Karan, Jones of New York. Pantofii de Jimmy 
Choo erau de-a dreptul impresionanţi, mai ales pentru Faith, 
care purta o fustă ce semăna cu un cort, de vreme ce nu găsise 
în dulap nicio pereche de pantaloni care să o mai încapă. 
Jacquelyn Zabel se pare că nu avea nicio problemă de acest gen 
și Faith se întrebă de ce oare cineva care își permitea toate 
acele lucruri, a preferat să stea într-o casă atât de oribilă în loc 
să meargă la un hotel. 

Se pare ca Jacquelyn dormise în acea cameră. Patul aranjat cu 
atenţie, un pahar de apă și o pereche de ochelari de citit, toate 
indicau faptul că recent stătuse cineva în cameră. De 
asemenea, mai era și un recipient mare, ca de spital, cu 
aspirină. Faith deschise recipientul și observă că era gol pe 
jumătate. Cu siguranţă și ea ar fi avut nevoie de aspirină dacă 
ar fi trebuit să se apuce de împachetat în casa mamei sale. 
Văzuse cât de afectat fusese tatăl ei când au fost nevoiţi să o 
interneze în azil pe mama lui. Omul încetase din viaţă în urmă 
cu câţiva ani, dar Faith știa ca nu se obișnuise niciodată cu 
ideea de a o fi internat pe mama lui în azil. 

Dintr-odată își simţi ochii plini de lacrimi. Scoase un geamăt, 
ștergându-și ochii cu dosul palmei. Încă de când văzuse o liniuţă 
în plus pe testul de sarcină, nu trecuse o zi fără ca Faith să nu-și 
amintească de vreo întâmplare care să o facă să plângă. 

Reveni la rucsac. Căută bucăţi de hârtie - un carneţel, un 
jurnal, un bilet de avion - când auzi un țipăt în partea cealaltă a 
casei. Faith îl găsi pe Will în bucătărie, iar o femeie foarte 
voluminoasă și nervoasă ţipa la el: 


102 


— Porcilor nu aveţi niciun drept să fiți aici! 

Faith avu senzaţia că femeia arăta exact ca genul îmbătrânit 
de hippie în stare să folosească apelative ca „porcilor”. Avea 
părul împletit în codițe mici pe spate și în loc de tricou purta un 
șal cât o pătură de cal pentru a-și acoperi corpul. Faith își dădu 
seama ca femeia era oficial cea mai veche rezidentă din zonă, 
care locuia în cea mai dărăpănată casă din cartier. Nu părea să 
fie genul fosilelor care se dau în vânt după yoga și care locuiau 
probabil în vile. 

Will rămase uimitor de calm, sprijinindu-se de frigider cu o 
mână în buzunar. 

— Doamnă, vă rog să vă calmaţi. 

— Du-te dracului, ripostă aceasta. Și tu la fel, adăugă văzând- 
o pe Faith în ușă. 

Când se apropie, lui Faith i se păru că femeia avea undeva 
peste patruzeci de ani. Era destul de greu de apreciat, de vreme 
ce faţa îi era roșie de la atâta urlat. 

— O cunoașteţi pe Gwendolyn Zabel? întrebă Will. 

— N-ai niciun drept să îmi pui întrebări în lipsa unui avocat. 

Faith își dădu ochii peste cap. 

— Puteţi să-mi spuneţi cum va cheamă? încercă Will o 
abordare mai matură. 

— Pentru ce? ripostă aceasta imediat. 

— Mi-aș dori să știu cum să mă adresez. 

Părea să își cântărească posibilităţile. 

— Candy. 

— Ok, Candy. Sunt agent special Trent de la GBI, iar dânsa 
este agentul special Mitchell. Îmi pare rău să te informez, dar 
fiica doamnei Zabel a suferit un accident. 

— Băuse? 

Işi strânse pătura în jurul corpului. 

— O cunoșteai pe Jacquelyn? întrebă Will. 

— Jackie. Candy ridică din umeri. A fost aici vreo câteva 
săptămâni ca să se ocupe de vânzarea casei. Am vorbit. 

— A apelat la serviciile unui agent imobiliar sau s-a ocupat 
singură de vânzare? 

— A folosit un agent local. Femeia își schimbă poziţia, luându-i 
faţa lui Faith. Jackie e bine? 

— Mi-e teamă că nu. A fost ucisă într-un accident. 

Candy își acoperi gura cu mâna. 


103 


— Ai văzut pe cineva dând târcoale casei? Cineva suspect? 

— Desigur că nu. Aș fi sunat la poliţie. 

Faith se abţinu să nu râdă. Cei care urlau la „porci” erau 
primii care sunau la poliţie la cel mai mic semn de primejdie. 

— Jackie are rude cu care putem lua legătura? întrebă Will. 

— Eşti cumva orb? întrebă Candy, făcându-i semn cu capul 
spre frigider. 

Faith văzu lipită de ușa de care se rezema Will o listă cu nume 
și numere de telefon. Cuvintele „TELEFOANE DE URGENȚA” erau 
imprimate cu litere îngroșate în partea de sus a paginii, la mai 
puţin de cincisprezece centimetri de faţa lui. 

— Dumnezeule, nu vă învaţă să citiți? 

Will rămase de-a dreptul blocat și Faith i-ar fi lipit femeii vreo 
două palme dacă era mai aproape de ea, mulțumindu-se în 
schimb să-i zică: 

— Doamnă, o să am nevoie să veniţi cu noi și să daţi o 
declaraţie. 

Will o privi în ochi, dându-i din cap că nu era de acord, dar 
Faith era atât de nervoasă că se forța din greu să își controleze 
vocea să nu-i tremure. 

— Vă vom pune la dispoziţie o mașină de poliţie care vă va 
duce la City Hall East. Nu va dura mai mult de câteva ore. 

— De ce? ripostă femeia. De ce aveţi nevoie ca să vă... 

Faith își scoase mobilul și formă numărul fostului ei partener 
de la Departamentul de Poliţie din Atlanta. Leo Donnelly avea o 
datorie faţă de ea - de fapt mai multe - și avea de gând să se 
folosească de asta pentru a-i face femeii viața imposibilă. 

— Vorbesc cu voi aici. Nu trebuie să mă duceti la centru, zise 
Candy. 

— Prietena ta, Jackie, e moartă, zise Faith, cu vocea ascuţită 
de nervi. Ori ne ajuţi la rezolvarea cazului, ori obstrucționezi 
cercetările. 

— Bine, bine, zise ea, ridicând mâinile în semn că se predă. 
Ce vreți să știți? 

Faith îi aruncă o privire lui Will, care se uita la pantofi. Apăsă 
butonul pentru a încheia apelul către Leo. 

— Când ai văzut-o ultima dată pe Jackie? o întrebă pe Candy. 

— Week-end-ul trecut. A venit pe la mine să-i ţin companie. 

— Ce fel de companie? 


104 


Candy se eschivă, iar Faith începu să formeze din nou 
numărul lui Leo. 

— În regulă, urlă femeia. lisuse! Am fumat niște iarbă. Era 
speriată de toată mizeria asta. Nu-și mai vizitase mama de ceva 
timp. Niciunul din noi nu știam în ce hal ajunsese. 

— Niciunul din noi care anume? 

— Eu și vreo doi vecini. Mai aveam grijă de Gwen. E femeie 
bătrână. Fetele ei locuiesc în alt stat. 

Se pare că nu se îngrijiseră suficient de starea ei, de vreme ce 
nu realizaseră că putea lua foc oricând. 

— Ce știi despre cealaltă fiica? 

— Joelyn, răspunse aceasta, arătând înspre lista de pe 
frigider. Nu prea vine în vizită. Cel puţin în zece ani de când 
locuiesc aici, nu a venit deloc. 

Faith îi aruncă din nou o privire lui Will. Acesta se holba 
undeva peste umărul lui Candy. 

— Ultima oară când ai văzut-o pe Jackie a fost acum o 
săptămână? o întrebă Faith pe femeie. 

— Corect. 

— Ce știi despre mașina ei? 

— Era pe alee în faţa casei până acum vreo două zile. 

— Două sau mai mult? 

— Cu siguranţă nu patru sau cinci. Am și eu viața mea. Nu 
stau toată ziua să contorizez de câte ori vin și pleacă vecinii. 

Faith nu-i băgă în seamă sarcasmul. 

— Ai văzut pe cineva suspect prin zonă? 

— Ți-am zis că nu. 

— Cine era agentul imobiliar? 

Îi menţionă numele unuia dintre cei mai importanţi agenţi din 
oraș, un om care își făcea reclamă pe orice autobuz din oraș. 

— Jackie nici măcar nu s-a întâlnit cu el. A aranjat totul prin 
telefon. Acesta îi găsise deja cumpărători, până să apuce ea să 
pună afiș că-i de vânzare. E un dezvoltator care a ofertat toate 
loturile și încheie afacerea în zece zile, cu banul jos. 

Faith știa că nu era o situaţie nemaiîntâlnită. Chiar și căsuţa ei 
amărâtă fusese ofertată de mai multe ori, de-a lungul timpului - 
dar niciuna dintre ele nu fusese suficient de bună, întrucât ea 
nu-și permitea să-și cumpere o casă nouă în cartier. 

— Ce poţi să-mi spui despre cei care s-au ocupat de mutat? 


105 


— Vită-te la toată mizeria asta. Candy lovi cu mâna un teanc 
de ziare. Ultimul lucru pe care mi l-a zis Jackie e că avea de 
gând să cheme o mașină de gunoi. 

Will își drese vocea. Nu mai privea peretele, dar nici nu se uita 
la femeie. 

— De ce nu a lăsat totul aici? întrebă el. Mare parte e doar 
gunoi. Oricum constructorul avea de gând să dărâme totul. 

Candy se simţi copleșită de propunerea lui. 

— E casa mamei ei. Ea a crescut aici. Copilăria ei e îngropată 
aici. Nu poţi să dai cu piciorul la tot. 

Acesta își scoase telefonul de parcă i-ar fi sunat. Faith știa că 
telefonul lui nu era pus pe vibrații. Amanda aproape că i-l 
băgase pe gât, la o ședință de săptămâna trecută când începuse 
să îi sune. Totuși, Will își verifică ecranul telefonului, scuzându- 
se mai apoi. leși prin ușa din spate, folosindu-se de picior pentru 
a da la o parte un teanc de reviste. 

— Care-i problema lui? întrebă Candy. 

— Are alergie la cățele, o atacă Faith, deși dacă era să fie 
adevărat, Will ar fi fost plin de bube din cap până-n picioare, 
după o dimineaţă ca aceea. Cât de des își vizita Jackie mama? 

— Nu sunt secretara ei personală. 

— Poate că dacă te iau până la centru, o să îţi reîmprospătezi 
memoria. 

— lisuse, murmură aceasta. Ok, poate de vreo două ori pe an 
- cel mult. 

— Și nu ai văzut-o niciodată pe Joelyn, să vină în vizită? 

— Nope. 

— Petreceai mult timp cu Jackie? 

— Nu cine știe ce. N-aș zice că eram prietene sau ceva de 
genul acesta. 

— Dar când aţi fumat împreună săptămâna trecută, ţi-a 
povestit ceva despre viaţa ei? 

— Mi-a spus că plătea cincizeci de mii pe an pentru azilul în 
care o internase pe mama ei. 

Faith se abţinu să nu înceapă să fluiere. 

— Uite unde se duce profitul de pe urma casei. 

Candy nu părea să fie de acord. 

— Gwen nu se simte bine de ceva timp. Nu cred c-o prinde 
sfârșitul anului. Jackie chiar zicea că o să-i ia ceva frumos când o 
să plece. 


106 


— Unde are casa? 

— Sarasota. 

Jackie Zabel locuia în zona cea mai sărăcăcioasă a Floridei, la 
cinci ore de condus de Sarasota. Nici prea aproape, dar nici prea 
departe. 

— Uşile erau descuiate când am ajuns, zise Faith. 

Candy scutură din cap. 

— Jackie locuia într-o zonă rezidențială. Nu-și încuia niciodată 
ușile. Într-o seară și-a lăsat cheile în mașină. Nu mi-a venit să 
cred când le-am văzut în contact. A avut un noroc chior că nui 
le-a furat nimeni. Dar Jackie a fost mereu destul de norocoasă. 

— Se vedea cu cineva? 

Candy se întoarse din nou, reticentă. Faith rămase în 
așteptare. 

— Nu era prea drăguță, ok? Vreau să spun, era ok să te 
droghezi cu ea, dar era destul de afurisită în anumite privinţe și 
bărbaţii voiau să i-o tragă, dar după aceea nu mai voiau să aibă 
de-a face cu ea. Înţelegi ce vreau să spun? 

Faith nu avea dreptul să judece pe nimeni. 

— La ce anume te referi când zici că era afurisită? 

— Cel mai bun traseu să vii din Florida. Cel mai potrivit tip de 
combustibil să-ți alimentezi mașina. Cea mai bună metodă de a 
arunca până și afurisitul de gunoi. Arătă spre dezastrul din 
bucătărie. De asta făcea totul de una singură. Jackie a 
împachetat. Și-ar fi permis cu ușurință să plătească o echipă 
care să-i curețe locul în două zile. Dar nu avea încredere în 
altcineva să facă așa cum voia ea. Ăsta este singurul motiv 
pentru care a ales să stea aici. Este dependentă să aibă lucrurile 
sub control. 

Faith își aminti de grămezile așezate în ordine pe marginea 
trotuarului. 

— Zici că nu se vedea cu nimeni. Au fost bărbați în viața ei - 
foști soţi? Foști prieteni? 

— Cine știe? Nu mi se confesa atât de mult și Gwen de vreo 
zece ani nici nu mai știe zilele săptămânii. Sincer, cred că Jackie 
nu mai avea mult până să cedeze, și știa că eu o sprijineam. 

— De ce n-ai mai făcut-o? 

— Era mai bine... 

— M-ai întrebat dacă a fost implicată în accident din cauza 
băuturii. 


107 


— Știu că a fost oprită în Florida. A fost destul de nervoasă din 
această cauză. Candy nu ezită să adauge: opririle astea sunt 
chiar exagerate. Un amărât de pahar de vin și gata, îţi pun 
cătușele, de parcă ești cine știe ce infractor. Nu căuta decât să- 
și facă norma. 

Faith oprise și ea multe mașini. Știa că salvase multe vieți 
așa, exact cum știa că și Candy avuse întâlnirile ei cu 
oficialităţile. 

— Deci, nu îţi plăcea Jackie, dar petreceai timp cu ea. Nuo 
cunoșteai așa bine, dar știi că încălca legea prin faptul că se 
urca la volan sub influența băuturilor alcoolice. Care-i treaba 
aici? 

— E mai ușor să te lași purtat de val, știi? Nu-mi place să 
creez probleme. 

Ea una n-avea nicio problemă. Faith își scoase carnețelul. 

— Care ţi-e numele de familie? 

— Smith. 

O scrută cu privirea. 

— Vorbesc serios. Mă cheamă Candace Courtney Smith. 
Locuiesc în cealaltă casă dărăpănată. 

Candy se uită pe geam la Will. Faith îl văzu vorbind cu unii din 
oamenii de patrulă. Işi dădea seama din felul în care celălalt 
bărbat dădea din cap, că nu găsise nimic folositor. 

— Îmi pare rău, mi-am ieșit din fire, zise Candy. Pur și simplu 
nu-mi place prezenta polițiștilor. 

— Din ce cauză? 

Aceasta ridică din umeri. 

— Am avut probleme acum ceva timp. 

Faith deja ghicise asta. Candy avea acea nervozitate 
caracteristică persoanelor care stătuseră nu numai o dată pe 
locul din spate al mașinilor de poliţie. 

— Ce fel de probleme? 

Ridică iar din umeri. 

— Iţi spun, doar pentru că o să afli și singură și apoi o să te 
întorci după mine în cea mai mare grabă, de parcă aș fi un 
criminal. 

— Zi mai departe. 

— Am picat în plasă când aveam vreo douăzeci de ani. 

Faith nu părea surprinsă. 


108 


— Ai întâlnit un tip care te-a băgat în trafic cu droguri? își 
dădu Faith cu părerea. 

— Romeo și Julieta, confirmă Candy. Jigodia m-a lăsat să îi ţin 
marfa. Mi-a zis ca nu o să păţesc nimic. 

Era doar o chestiune de matematică cât dura până când 
femeia care era implicată în așa ceva revenea în stradă ca să 
scoată bani pentru obiceiurile amândurora. Și Faith își imagină 
că în ecuaţie era vorba de multe zerouri. 

— Cât ai fost închisă? întrebă Faith. 

— Pe dracu', râse ea. L-am turnat pe nenorocit și pe dealerul 
lui. N-am stat nici măcar o zi în pușcărie. 

Nici acum nu era surprinsă. 

— M-am lăsat de chestiile nasoale acum ceva timp. larba îmi 
dă o senzaţie de melancolie, zise femeia. 

Se uită din nou spre Will. Era evident că avea ceva ce Îi 
provoca femeii o stare de agitaţie. 

Faith puse punctul pei. 

— De ce ţi-e teamă? 

— Nu arată a poliţist. 

— Dar a ce arată? 

Aceasta scutură din cap. 

— Imi aduce aminte de primul meu prieten, toate bune și 
frumoase, mai puţin caracterul. Își lovi palmele una de alta. Mă 
bătea destul de tare. Mi-a spart nasul. Odată mi-a rupt piciorul 
când nu i-am adus suficienţi bani. Își frecă genunchiul. Și acum 
mă doare când se răcește vremea. 

Faith își dădu seama încotro se îndreptau lucrurile. Candy nu 
era de vină că încerca să se binedispună singură și mai mult ca 
sigur că ar fi picat verificarea cu etilotestul. Prietenul rău era de 
vină sau cretinul de poliţist care urmarea să-și facă norma, și 
acum Will avea și el partea lui de vină, de asemenea. 

Candy era suficient de pricepută în arta manipulării ca să-și 
dea seama când își pierdea din credibilitate. 

— Deci nu te mint. 

— Nu-mi pasă de detaliile sordide ale trecutului tău tragic, 
zise Faith. Spune-mi ce te îngrijorează de fapt. 

Aceasta se gândi puţin înainte să vorbească. 

— Am grijă de fiica mea acum. M-am cuminţit. 

— Ah, zise Faith. 


109 


Femeia era îngrijorată că îi vor lua copilul de lângă ea. Candy 
arătă cu capul spre Will: 

— Îmi amintește de nenorociţii ăia de la centru. 

Will ca asistent social era cu siguranță mult mai potrivit decât 
Will în calitate de prieten violent. 

— Câţi ani are fiica ta? 

— Are aproape patru ani. Nu credeam că o să fiu în stare - 
după toată mizeria prin care am trecut. Candy zâmbi, faţa 
transformându-i-se dintr-una încordată, în una mai plăcută. 
Hannah este o dulceaţă de fată. O iubea mult pe Jackie și-și 
dorea să fie ca ea, să aibă o mașină frumoasă și haine la modă. 

Faith nu credea că Jackie părea a fi genul de femeie căreia să 
îi placă să aibă un copil de trei ani care să-și pună mâinile pe 
pantofii ei Jimmy Choo, ţinând cont de faptul că la vârsta aceea, 
copiii aveau tendinţa de a avea mereu mâinile lipicioase. 

— Jackie o plăcea? 

Candy ridică din umeri. 

— Cui nu-i plac copii? În cele din urmă, adresă întrebarea pe 
care o altă persoană, mai puţin captivată de discuţie, ar fi făcut- 
o în primele zece minute: Deci ce s-a întâmplat? Era băută? 

— A fost omorâtă. 

Candy căscă gura, apoi o închise. 

— Ucisă? 

Faith încuviinţă din cap. 

— Cine ar face asta? Cine ar fi vrut să-i facă rău? 

Faith văzuse acel lucru întâmplându-se de prea multe ori. 
Tocmai de aceea păstrase secretul asupra adevăratei cauze a 
morţii lui Jacquelyn Zabel. Nimeni nu voia să-i vorbească de rău 
pe morți, nici măcar una cum era Candy. 

— Nu era rea, insistă Candy. În adâncul sufletului, era fată 
bună. 

— Sunt sigură că era, îi dădu dreptate Faith, deși contrariul 
părea mai degrabă adevărat. 

Buza lui Candy începu să tremure. 

— Cum o să-i zic acum lui Hannah că a murit? 

Telefonul lui Faith sună exact la timp, pentru că nu avea nici 
cea mai vagă idee ce să-i răspundă. Și mai rău de-atât era faptul 
că unei părți din ea nu-i mai păsa, acum că aflase ce informaţii o 
interesau. Candy Smith nu era nici numărul unu pe lista 
părinţilor oribili, dar nu era nicio ființă extraordinară și acolo 


110 


undeva era un copil de trei ani care trebuia să se mulțumească 
cu ea. 

Faith răspunse la telefon. 

— Mitchell. 

— M-ai sunat cumva? întrebă detectivul Leo Donnelly. 

— Am apăsat din greșeală, minţi ea. 

— Oricum eram pe cale să te sun. Tu ai pus anunțul, nu? 

Faith ridică degetul în aer spre Candy, scuzându-se pentru un 
moment, și merse în sufragerie. 

— Ce ai găsit? 

— Nu neapărat o persoană dispărută, zise el. Oamenii de la 
patrulă au găsit un copil dormind într-un SUV, azi dimineaţă, și 
mama nu-i de găsit nicăieri. 

— Și? întrebă Faith, știind că sigur mai erau și alte informații. 

Leo era detectiv criminalist. Nu era chemat să se ocupe de 
servicii sociale. 

— Anunţul tău, zise el. Se cam potrivește cu descrierea 
mamei. Păr castaniu, ochi căprui. 

— Ce zice copilul? 

— Nimic, recunoscu el. Sunt cu el la spital acum. Tu ai un 
copil. Vrei să vii aici și să vezi, poate reușești să scoţi ceva de la 
el? 


Capitolul 8 


jurnaliștii erau îngrămădiţi în faţa intrării Spitalului Grady, 
reușind să dea la o parte porumbeii, dar nu și oamenii străzii, 
care păreau hotărâți să fie prinși în fiecare fotografie de fundal. 
Will trase mașina pe unul din locurile rezervate din față, sperând 
că vor reuși să se furișeze înăuntru fără a fi observați. Șansele 
nu păreau de partea lor. Dubiţele de știri aveau antenele 
parabolice îndreptate în sus și reporterii cu microfoane în mâini 
transmiteau dintr-o suflare știri despre tragica poveste a 
băieţelului ce fusese abandonat în dimineața aceea, la 
supermarketul City Foods. 

Will cobori din mașină, zicându-i lui Faith: 

— Amanda e de părere că puștiul o să scoată untul din noi. O 
să o ia razna dacă află că cei doi au vreo legătură. 

— Îi zic eu dacă vrei, se oferi Faith. 


111 


Acesta își băgă mâinile în buzunar. 

— Dacă ar fi să aleg, aș prefera mai degrabă să te enervezi pe 
mine, decât să-ţi pară rău pentru mine. 

— Pot să le fac pe amândouă. 

Acesta chicoti, deși simplul fapt că nu văzuse lista cu 
telefoanele de urgenţă, lipită pe frigider, era la fel de amuzant 
ca și incapacitatea lui de a-i citi numele lui Jackie Zabel de pe 
permis, când femeia îi atârna fără suflare deasupra capului. 

— Candy are dreptate, Faith. A spus lucrurilor pe nume. 

— Mi-ai fi arătat mie lista, îi luă Faith apărarea. Sora lui Jackie 
Zabel nici măcar nu a fost acasă. M-aș mira ca o întârziere de 
cinci minute pentru a-i lăsa un mesaj în robotul telefonului să 
facă o așa mare diferenţă. 

Will își ţinu gura închisă. Amândoi știau că ea forța lucrurile. 
În unele cazuri, cinci minute chiar contau mult. 

— Și dacă nu ai fi întârziat cu permisul sub copac, seara 
trecută, poate că n-aţi fi găsit corpul nici până în zori. Poate nici 
atunci. 

Will văzu cum reporterii analizau fiecare persoană care intra 
pe ușa spitalului, încercând să vadă dacă aveau sau nu legătură 
cu cazul lor. 

— Într-o zi, o să trebuiască să încetezi să-mi mai găsești 
scuze, îi zise lui Faith. 

— Într-o zi, o să trebuiască să-ţi scoţi capul din fund. 

Will continua să meargă. Faith avea dreptate în privinţa unui 
singur aspect - putea să se enerveze pe el și în același timp să îi 
pară rău. Faptul că realiza acest lucru nu-l încălzea cu nimic. 
Prin venele ei curgea sânge albastru - și nu în sensul că era de 
vită nobilă, ci ca poliţist - și avea aceeași atitudine care te 
punea la pământ pe care Angie o simţise zi de zi la Academia de 
Poliţie și în fiecare secundă petrecută pe stradă. Când 
partenerul tău sau echipa ta era atacată, îi apărai cu orice preț. 
Ei împotriva lor, la naiba cu adevărul, la naiba cu ce era corect. 

— Will... 

Faith fu întreruptă de reporterii care mișunau în jurul ei. 
Aceștia ghiciseră că era poliţist încă de când traversa parcarea, 
în vreme ce Will, ca de obicei, trecu fără să fie băgat în seamă. 

Will întinse mâna, blocând un aparat foto, și-și folosi cotul să 
împingă un fotograf pe spatele căruia era inscripţionat Atlanta 
Journal. 


112 


— Faith? Faith? strigă un bărbat. 

Se întoarse, recunoscând un reporter, și scutură din cap în 
timp ce continua să meargă. 

— Hai măi, iubita! strigă omul. 

Will se gândea că bărbatul cu barba stufoasă și hainele 
ponosite părea exact genul de tip care ar fi avut succes dacă i 
se adresa unei femei cu apelative ca „iubita”. 

Faith întoarse capul, continuând să dea din el, în timp ce se 
îndrepta spre intrare. 

Will aşteptă până trecură de detectoarele de metal ca să o 
întrebe: 

— Cum de îl cunoști pe tipul acela? 

— Sam lucrează pentru At/anta Beacon. L-am luat odată cu 
mașina când lucram la patrulă. 

Will rareori se gândea la viaţa lui Faith înainte de a o 
cunoaște, la faptul că purtase uniformă cândva și condusese o 
mașină de patrulă înainte de a deveni detectiv. 

Faith râse, fără ca Will să o poată înţelege. 

— Eram înfierbântaţi și ne-am tachinat vreo câţiva ani. Nu i-a 
plăcut faptul că aveam un copil și mie nu mi-a plăcut faptul că 
era alcoolic. 

— Păi... Will încercă să găsească ceva de zis: Pare în regulă. 

— Pare, răspunse ea. 

Will văzu reporterii lipindu-și aparatele de geam în disperarea 
lor de a face o poză. Spitalul Grady era un spaţiu public, dar 
presa avea nevoie de permisiune pentru a putea filma înăuntrul 
clădirii și învăţaseră cu toţii că agenţii de pază nu aveau nicio 
reținere în a-i scoate de urechi afară dacă încercau să-i 
deranjeze pe pacienţi - sau și mai rău - personalul. 

— Will, zise Faith și el își dădu seama din vocea ei că avea de 
gând să continue discuţia despre lista de pe frigider, despre 
evidenta lui problemă cu cititul. 

Atunci deschise un subiect care știa ca o va opri din drum. 

— De ce ți-a zis dr. Linton toate lucrurile acelea? 

— Ce lucruri? 

— Despre soțul ei și despre faptul că a fost medic legist? 

— Oamenii îmi spun anumite lucruri. 

Asta era destul de adevărat. Faith avea darul poliţistului care 
știa să tacă și astfel oamenii vorbeau pentru a umple golul. 

— Ce altceva ţi-a mai zis? 


113 


Faith zâmbi pe sub mustăți. 

— De ce, vrei să-i las un bilet în dulap? 

Will se simţi prost din nou, dar de această dată mult mai rău. 

— Ce mai face Angie? întrebă Faith. 

— Ce mai face Victor? ripostă el. 

Rămaseră amândoi tăcuţi cât timp trecură prin hol. 

— Hei, hei! Leo își ridică mâinile în timp ce se îndrepta spre 
Faith. Uite-o pe fata cea mare din GBI. O îmbrăţișă cu putere, iar 
Faith, în mod surprinzător, îi permise. Arăţi bine, Faith. Foarte 
bine. 

Aceasta se fâstâci exact ca o fetiță. 

— Mă bucur să te văd, omule, izbucni Leo, întinzându-i mâna. 

Will încercă să nu strâmbe din nas la mirosul puternic de fum 
de ţigară ce venea dinspre detectiv. Leo Donnelly era potrivit ca 
înălțime și greutate, și din păcate, un poliţist mediocru. Era bun 
să îndeplinească ordinele altora, dar pur și simplu nu voia să 
gândească de unul singur. În timp ce acest comportament era 
prea puţin surprinzător la detectivii criminaliști din anii '80, Leo 
reprezenta exact genul de poliţist pe care Will nu putea să-l 
sufere: șleampăt, arogant și gata să își folosească mâinile dacă 
un suspect o cerea. Will încercă să păstreze aparențele și dădu 
mâna cu el. 

— Cum mai merg lucrurile, Leo? îl întrebă pe acesta. 

— Nu pot să mă plâng, răspunse el și începu să facă exact 
acel lucru în timp ce se îndreptau spre camera de urgenţă. Mai 
am doi ani până să ies la pensie ca lumea, și ei încearcă să 
scape de mine. Cred ca e din cauze medicale - v-aduceţi aminte 
că aveam problema aia cu prostata. Niciunul nu răspunse, dar 
asta nu-l împiedică pe Leo să continue. Ai naibii ăia de la 
asigurări, nu vor să-mi acopere niște medicamente. Vă spun, nu 
vă îmbolnăviţi, că o să v-o tragă pe toate părţile. 

— Ce medicamente? întrebă Faith. 

Will se mira de ce aceasta îi dădea apă la moară. 

— Afurisita de Viagra. Șase dolari pastila. Prima dată în viața 
mea când a trebuit să plătesc pentru sex. 

— Mi-e greu să cred asta, zise Faith. Zi-ne despre copil. Vreo 
pistă despre mamă? 

— Zilch. Mașina este înregistrată pe numele de Pauline 
McGhee. Am găsit sânge la faţa locului - nu foarte mult, dar 
suficient, știi? Și nu era de la nas. 


114 


— Ceva în mașină? 

— Doar geanta ei, portofelul ei - permisul ne confirmă că este 
vorba despre McGhee. Cheile erau în contact. Puștiul - Felix - 
dormea pe bancheta din spate. 

— Cine l-a găsit? 

— Un client. L-a zărit dormind în mașină și a chemat 
managerul. 

— Probabil că era epuizat de frică, murmură Faith. Dar cum e 
cu înregistrarea video? 

— Singura cameră exterioară funcţională captează faţada 
clădirii. 

— Ce s-a întâmplat cu celelalte camere? 

— Derbedeii au tras în ele. Leo ridică din umeri, de parcă era 
un lucru la care se așteptau. SUV-ul era în afara razei, așa că nu 
avem niciun cadru cu el. Se vede când McGhee intră în magazin 
cu puştiul, iese de una singură, aleargă iar înăuntru și apoi 
afară. Părerea mea este că și-a dat seama abia când a ajuns în 
mașină că băiatul nu mai era. Poate că cineva de afară l-a ţinut 
ascuns și apoi l-a folosit pe post de momeală ca s-o atragă 
suficient de aproape, apoi a lovit-o și a prins-o. 

— Se mai vede altcineva ieșind din magazin? 

— Camera baleiază de la stânga la dreapta. Băiatul a fost cu 
siguranţă în magazin. Mă gândesc că cine l-a luat a ţinut cont de 
cameră. S-au furișat afară exact când camera era întoarsă în 
partea opusă. 

— Ştii ce școală frecventează Felix? întrebă Faith. 

— O școala privată din Decatur. Deja i-am sunat. Își scoase 
carnetelul și i-l arătă lui Faith, pentru ca aceasta să-și poată 
nota informaţia. Au spus că mama nu a lasat nicio listă cu 
numere de urgenţă. Tatăl a dispărut din peisaj; gata cu 
implicatul. Nu apăruseră niciodată niciun fel de bunici. Așa ca 
fapt divers, din ce am înţeles, cei de la birou nu sunt așa 
înnebuniţi după tipă. Mi s-a părut mai degrabă că o credeau o 
căţea. Scoase o hârtie împăturită din buzunar și i-o arătă lui 
Faith. Uite o copie a permisului ei. Arăta bine gagica. 

Will se uită peste umărul ei la fotografie. Era alb-negru, dar 
intui bine: 

— Păr castaniu. Ochi căprui. 

— Exact ca celelalte, îi confirmă Faith. 


115 


— Am trimis oameni acasă la McGhee. Niciunul dintre vecini 
nu pare să știe cine naiba e sau să le pese în vreun felcă a 
dispărut. Ziceau că era o tipă închisă, nu saluta niciodată, nu 
mergea la petrecerile organizate sau ce altceva mai făceau. O 
să încercăm la locul ei de muncă - e nu știu ce firmă pompoasă 
de design de pe Strada Peachtree. 

— l-ai verificat conturile? 

— E curată, răspunse Leo. Ipoteca e în regulă. Mașina e 
achitată. Are bani în bancă, la bursă, și o pensie privată. Cu 
siguranţă nu trăiește dintr-un salariu de poliţist. 

— Vreo tranzacţie recentă cu cărțile de credit? 

— Totul era încă în geantă - portofel, carduri, șaizeci de 
dolari. Ultima dată când a folosit cardul de debit a fost azi 
dimineaţă în City Foods. Oricum le-am pus pe toate sub 
urmărire, în caz că cineva și-a notat seriile. Te anunţ dacă apare 
ceva. Leo se uită împrejur. Stăteau în fața intrării în camera de 
urgenţă. Își coborî vocea. Are vreo legătură cu Criminalul 
Rinichi? 

— Criminalul Rinichi? întrebară Will și Faith la unison. 

— Hai că sunteţi amândoi simpatici, zise Leo. Ca în cazul 
Gemenilor Bobbsey. 

— Ce vrei să zici cu Criminalul Rinichi? vocea lui Faith păru la 
fel de surprinsă pe cum se simţea Will. 

— Cei din Rockdale abia dacă lasă ceva să le scape, mărturisi 
Leo, încântat evident de faptul că era el cel care împrăștia 
știrea. Se aude că primei voastre victime i-a fost scos rinichiul. 
Mă gândesc că poate fi un fel de colecţionar de organe. Un cult 
poate? Am auzit că se scot bani frumoși pe un rinichi, undeva la 
o sută de mii. J 

— lisuse Hristoase, oftă Faith. Asta-i cel mai tâmpit lucru pe 
care l-am auzit. 

— Nu i-a fost scos rinichiul? păru Leo dezamăgit. 

Faith nu-i răspunse și Will nu avea de gând să-i dea vreo 
informaţie lui Leo Donnelly pe care acesta ar fi putut să o 
împărtășească echipei. 

— A zis ceva Felix? îl întrebă pe Leo. 

Leo scutură din cap, fluturându-și insigna pentru a fi lăsaţi în 
camera de urgenţă. 


116 


— Puștiul n-a deschis gura. l-am chemat pe cei de la Protecţia 
Copilului, dar n-au reușit nimic. Ştii cum sunt la vârsta asta. 
Puștiul cred că-i puţin retardat. 

Faith se zburli la el. 

— Probabil că e supărat pentru că și-a văzut mama răpită. La 
ce te aștepți? 

— Cine naiba mai știe? Tu ai copil. M-am gândit că te-ai 
descurca mai bine, dacă vorbești cu el. 

— Dar tu nu ai copii? simţi Will nevoia să-l întrebe. 

Leo ridică în umeri. 

— i se pare că arăt ca un om care e în relaţii bune cu copiii 
lui? 

Intrebarea nu mai avea nevoie de niciun răspuns. 

— A păţit ceva băiatul? 

— Doctorul zice ca e bine. Îl lovi pe Will cu cotul în coaste. 
Apropo de doctor, mânca-ţi-aș, e de-a dreptul altceva. Bună rău. 
Roșcată, picioarele până-n gât. 

Faith schiță un zâmbet și Will ar fi întrebat-o iar de Victor 
Martinez dacă Leo nu era prezent, ţinându-și cotul înfipt în 
ficatul lui. 

Se auzi un ţiuit puternic dintr-una din camere, iar asistentele 
și doctorii alergară pe lângă ei cu stetoscoapele zburând care 
încotro. Will simţea cum i se strânge stomacul de la locurile și 
sunetele familiare. Nu-i plăcuseră niciodată doctorii - mai ales 
cei de la Grady, care se ocupaseră de copiii din orfelinatul în 
care crescuse și Will. De fiecare dată când era luat de la o 
familie adoptivă, era adus acolo de polițiști. Fiecare julitură, 
tăietură, arsură sau vânătaie trebuia mai întâi fotografiată, 
analizată și detaliată. Asistentele o făcuseră de suficiente ori, ca 
să știe că era nevoie de o anumită detașare atunci când își 
îndeplineau sarcinile. Doctorii nu erau la fel de instruiți. Aceștia 
țipau și urlau la cei de la Serviciile Sociale, și îţi dădeau senzaţia 
că măcar o dată aveau să schimbe ceva, pentru ca după un an 
să ajungi iar în spital și să dai peste un doctor nou, care să facă 
la fel. 

Acum, că Will era de partea legii, putea să înțeleagă de ce 
erau legaţi de mâini, dar chiar și așa, nu putea să scape de 
senzaţia pe care o avea de fiecare dată când pășea în camera 
de urgenţă de la Grady. 


117 


De parcă simţea că putea înrăutăţi situaţia și mai mult, Leo îl 
bătu pe acesta pe umăr în semn de consolare. 

— Îmi pare rău, că te-ai despărţit de Angie. Poate ca așa era 
mai bine. 

Faith rămase tăcută, dar Will se simţea norocos că nu putea 
să scoată flăcări pe ochi. _ 

— Mă duc să-l caut pe doctor, zise Will. II ţin pe băiat în sala 
de așteptare, încearcă să-l liniștească. 

Acesta plecă, iar Faith continuă să tacă, privindu-l insistent pe 
Will, lucru ce conta mai mult decât vorbele în sine. El își băgă 
mâinile în buzunar, rezemându-se de perete. UPU nu era la fel 
de aglomerat ca seara trecută, dar mișunau suficient de mulți 
oameni în jurul lor, cât să nu poată avea o discuţie mai 
personală. 

Lui Faith nu părea să îi pese prea tare. 

— De cât timp a plecat Angie? 

— Mai puţin de un an. 

Își tinu respiraţia. 

— Te-ai însurat abia de nouă luni. 

— Mda... Își roti privirea, nedorind să poarte acea conversaţie 
nici acolo, nici în altă parte. S-a măritat cu mine doar ca să 
demonstreze că de fapt avea de gând să o facă. In ciuda 
situaţiei, îi veni să râdă. A fost mai mult ca să câștige un pariu, 
decât să se mărite cu mine. 

Faith scutură din cap, de parcă nu putea să înțeleagă ce îi 
spunea. Will nu era convins că o putea lămuri. Nici el nu-și 
înțelesese vreodată relaţia lui cu Angie Polaski. O cunoscuse pe 
când avea opt ani și nu înţelesese prea multe în anii ce 
urmaseră, cu excepţia faptului că atunci când ea s-a simţit 
foarte apropiată de el, a ales să plece. Că se întorcea de fiecare 
dată, era un lucru pe care Will învățase să îl aprecieze pentru 
simplitatea lui. 

— Mă părăsește des, Faith. Nu a fost o surpriză. 

Aceasta nu zise nimic și Will nu reuși să-și dea seama dacă 
era din cauză că era nervoasă sau pentru că era foarte șocată. 

— Vreau să văd ce face Anna, înainte să plecăm, zise el. 

Faith încuviinţă din cap. 

— Aseară, Amanda m-a întrebat cum te simţi, insistă el. 

Deodată, Faith îi acordă întreaga atenţie. 

— Ce i-ai spus? 


118 


— Că ești bine. 

— Bun, pentru că așa și sunt. 

Will nu era singurul care avea secrete. Acesta o privi insistent. 

— Sunt bine, insistă ea. Cel puţin voi fi bine, ok? Așa că nu-ți 
face griji pentru mine. 

Will se sprijini cu umerii de perete. Faith era tăcută, iar 
zgomotul înfundat din UPU îi vuia în urechi. În câteva minute, 
simţi că i se închid ochii. Will se băgase în pat undeva pe la ora 
șase dimineaţa, gândindu-se că avea să doarmă măcar două ore 
până când trebuia să se ducă să o ia pe Faith. Cu fiecare oră 
care trecea, mai renunța la câteva din activităţile zilnice, 
gândindu-se mai întâi să nu mai scoată câinele la plimbare, apoi 
să sară peste micul dejun, iar în cele din urmă să scoată și 
cafeaua din programul lui obișnuit. Orele se scurseră destul de 
greu, fără să mai pună la socoteală coșmarurile pe care le 
avusese cam la fiecare douăzeci de minute, trezindu-se cu inima 
în gât și cu senzaţia că încă se mai afla în acea grotă. 

Simţi din nou mâncărime pe braţ, dar evită să se scarpine 
pentru a nu-i atrage atenţia lui Faith asupra gestului său. De 
fiecare dată când se gândea la grotă, la felul în care șobolanii se 
urcaseră pe el, ca pe o scară, pielea începea să i se încrețească. 
După numărul mare de cicatrici pe care Will le avea pe corp, era 
de neînțeles atitudinea lui obsesivă pentru niște zgârieturi care, 
cu siguranţă, urmau să se vindece, fără a-i lăsa vreun semn, dar 
acestea încă îi stăteau pe creier și, cu cât se gândea mai mult, 
cu atât îl mâncau și mai tare. 

— Crezi că faza asta cu Criminalul Rinichi a ajuns deja în 
presă? o întrebă pe Faith. 

— Sper că da, pentru că atunci când se va afla adevărul, 
idioții aia din Rockdale or să arate fix ca niște cretini ce sunt. 

— Ti-am zis ce i-a spus Fierro Amandei? 

Aceasta scutură din cap și el îi relată acuzaţiile lui Fierro 
referitor la pupatul în fund a șefului poliţiei din Rockdale. Faith 
păru mai mult decât șocată. 

— Și ce i-a făcut? 

— A dispărut, zise Will scoțându-și mobilul. Nu știu unde s-a 
dus, dar de atunci nu l-am mai văzut. Verifică ceasul de pe 
telefon. Autopsia începe într-o oră. Dacă nu reușim să scoatem 
nimic de la copilul ăsta, hai să mergem la morgă și să vedem, 
poate îl convingem pe Pete să înceapă mai devreme. 


119 


— Ar trebui să ne întâlnim cu familia Coldfield, la ora două. O 
să-i sun, poate reușesc să mut întâlnirea mai pe la prânz. 

Will știa că Faith ura să ia parte la autopsii. 

— Vrei să ne ocupăm fiecare de câte una? 

Se vedea că nu îi aprecia oferta. 

— Vom vedea dacă vor reuși să grăbească lucrurile. Noi n-ar 
trebui să întârziem prea mult. 

Will spera să fie așa. Nu suporta ideea de a insista prea mult 
asupra detaliilor morbide, asupra torturii pe care o îndurase 
Jacquelyn Zabel, înainte să reușească să evadeze, pentru ca mai 
apoi să cadă și să-și rupă gâtul în timp ce aștepta ajutoare. 

— Poate că după aceea vom avea mai multe piste de care să 
ne legăm. O legătură, ceva. 

— Adică altceva în afară de faptul că ambele femei erau 
singure, atrăgătoare, de succes și destul de puţin apreciate de 
toţi cei care le cunoșteau? 

— Multe femei pline de succes sunt neapreciate, zise Will, 
realizând în momentul în care deschise gura că vorbise exact ca 
un porc misogin. Am vrut să spun că mulţi bărbaţi se simt 
amenințați de... 

— Am înțeles unde baţi, Will. Oamenilor nu le plac femeile de 
succes. Câteodată femeile sunt mai rele decât bărbații. 

Will știa că se referea la Amanda. 

— Poate că asta este exact ce îl motivează pe criminalul 
nostru. E furios că aceste femei au succes și că nu au nevoie de 
un bărbat în viaţa lor. 

Faith își puse mâinile în sân, analizând variantele. 

— Uite cum stă treaba: a ales două femei cărora nu li se 
simţea lipsa, Anna și Jackie Zabel. De fapt, trei femei, dacă o pui 
și pe Pauline McGhee. 

— Are părul lung și castaniu și ochii căprui, exact ca celelalte 
două victime. De obicei, tipii ăștia preferă un anumit tipar. 

— Jackie Zabel are succes. Spuneai că și Anna avea o situaţie 
destul de bună. McGhee conduce un Lexus și crește un copil de 
una singură, ceea ce nu este chiar așa de ușor. 

Rămase tăcută o vreme și Will se întrebă dacă nu cumva se 
gândea la Jeremy. Însă Faith nu-i oferi ocazia de a pune 
întrebări. 

— Una este să omori prostituate - abia după trei sau patru 
cazuri începe să bată la ochi. El ţintește femei care chiar au 


120 


influență în faţa lumii. Deci putem presupune că le urmărea 
înainte. 

Will nu luase în calcul acest lucru, dar era posibil ca ea să aibă 
dreptate. 

— Poate că o ia ca pe o vânătoare - să facă cercetări despre 
ele, să afle cât mai multe detalii despre viața lor. Le urmărește 
și apoi le ia. 

— Deci despre ce anume vorbim aici - un tip care lucrează 
pentru o femeie pe care nu o suferă prea mult? Un singuratic 
care s-a simţit abandonat de mama? Un bărbat încornorat? Will 
se opri, încercând să îi facă un profil suspectului lor, gândind că 
trăsăturile de caracter erau un pic prea comune. 

— Poate fi vorba de oricine, zise Faith. Tocmai asta e 
problema - poate fi vorba de oricine. 

Will simţi frustrarea din vocea ei. Amândoi știau că ajunseseră 
într-un punct mort. Răpirile persoanelor necunoscute erau cel 
mai greu de elucidat. Victimele erau alese la întâmplare, iar 
atacatorul era un vânător iscusit care știa cum să-și acopere 
urmele. Faptul că descoperiseră grota seara trecută fusese un 
noroc chior, dar Will trebuia să spere că răpitorul începea să fie 
neglijent; două dintre victimele sale deja scăpaseră. Posibil să 
se simtă deja disperat, să își iasă din mână. Norocul avea să fie 
de partea lor, dacă reușeau să-l prindă. 

Will își băgă telefonul înapoi în buzunar. Trecuseră mai puţin 
de douăsprezece ore și deja se loviseră de un zid. Dacă Anna nu 
se trezea sau dacă Felix nu le oferea o pistă solidă sau dacă nu 
descopereau ceva la locul faptei care să le dea un indiciu pe 
care să-l urmeze, băteau pasul pe loc fără să poată face nimic, 
până la apariţia unui nou cadavru. Faith luă și ea în calcul toate 
variantele. 

— O să aibă nevoie de un alt loc în care să-și ţină noua 
victimă. 

— Mă îndoiesc că o să fie o nouă grotă, zise Will. Ar fi destul 
de greu de săpat. Aproape că mi-am dat duhul când am săpat 
pentru iazul ăla din spatele casei, vara trecută. 

— Ai un iaz în curtea din spate? 

— Am un pește koi, confirmă acesta. Mi-a luat două week- 
end-uri întregi. 

Rămase tăcută pentru câteva clipe, de parcă i-ar fi analizat 
iazul. 


121 


— Poate că suspectul nostru a avut nevoie de ajutor să sape 
grota. 

— De obicei criminalii în serie acționează singuri. 

— Dar cum rămâne cu cei doi tipi din California? 

— Charles Ng și Leonard Lake. 

Will cunoștea cazul, în mare parte pentru că fusese cel mai 
lung și cel mai costisitor din istoria Californiei. Lake și Ng 
construiseră un buncăr în deal, aducând tot felul de instrumente 
de tortură și alte improvizații pentru a-și satisface fanteziile 
bolnave. Ambii bărbaţi se filmaseră în timp ce făceau schimb de 
victime - bărbaţi, femei și copii, iar unele victime au rămas 
neidentificate. 

Faith continuă. 

— Și Strangulatorii din Hillside au acţionat împreună. 

Cei doi veri vânaseră femeile din clasa de jos, prostituatele și 
fugarele. 

— Aveau o insignă falsă de poliţie, zise Will. Așa au reușit să 
le câștige încrederea femeilor. 

— Nici nu vreau să iau în calcul varianta asta. 

Will avea aceeași părere, dar era ceva ce trebuia luat în 
considerare. BMW-ul lui Jackie Zabel lipsea. În dimineaţa aceea 
la City Foods, femeia fusese atacată tot lângă mașină. Cineva 
care s-ar fi dat drept ofițer de poliţie putea cu ușurință să 
găsească un pretext să se apropie de mașină. 

— Charlie nu a găsit probe în grotă, cum că ar fi vorba despre 
doi atacatori diferiţi, zise Will. În plus, nici nu s-a arătat dispus 
să rămână acolo mai mult decât era cazul. 

— Ce ai simţit când erai acolo, jos? 

— Că trebuia să ies cât mai repede de acolo, înainte să fac un 
atac de cord, recunoscu Will, simțind iar senzaţia de mâncărime 
de la zgârieturile de șobolan. Nu e tocmai genul de loc în care 
să-ți dorești să întârzii prea mult. 

— O să ne uităm la poze. Poate că tu și Charlie aţi trecut ceva 
cu vederea. 

Will știa că era o posibilitate. Probabil că până se vor întoarce 
la sediu, pozele cu grota vor fi deja pe biroul lui. Așa ar putea să 
analizeze în voie, fără să mai aibă senzaţia de claustrofobie. 

— Două victime, Anna și Jackie. Poate chiar doi atacatori? 
Faith încerca să găsească o legătură. Dacă acesta este tiparul și 


122 


Pauline McGhee este o altă victimă, atunci o să fie nevoie dea 
doua victimă. 

— Hei, strigă Leo, făcându-le semn cu mâna. 

Stătea cu spatele în faţa unei uși cu un semn mare pe ea. 

— Camera doctorilor, citi Faith, un obicei pe care și-l făcuse și 
pe care Will îl ura și-l aprecia în același timp. 

— Noroc, îi zise Leo, bătându-l ușor pe umăr. 

— Pleci? întrebă Faith. 

— Doctorul tocmai ce mi-a pus fundul la bătaie. Leo nu părea 
tocmai deranjat de acest lucru. Voi puteți vorbi cu băiatul, dar 
dacă nu aflaţi nimic în legătură cu cazul vostru, o să vă rog să 
vă retragetți. 

Will era ușor surprins de vorbele lui. Leo fusese întotdeauna 
mai mult decât bucuros să lase alte persoane să îi facă treaba. 

— Credeţi-mă, v-aș fi lăsat cu mare drag să vă ocupați de caz, 
zise detectivul, dar îi am pe ai mei care îmi suflă în ceafă. 
Așteaptă cel mai mic motiv să mă zboare. Am nevoie deo 
conexiune solidă, înainte să anunţ mai departe și să vă predau 
cazul, ok? 

— O să avem grijă să îţi acoperim spatele, promise Faith. Poţi 
totuși să ne ai în vedere dacă mai afli de alte persoane 
dispărute? Albe, treizeci și ceva, păr castaniu-închis, de succes, 
dar nu cu prea mulţi prieteni care să-i simtă lipsa. 

— Castanie și afurisită. Îi făcu din ochi. Altceva, sau vrei doar 
să fac pe detectivul pentru tine? Păru totuși să nu aibă nicio 
problemă. Mă găsești la City Foods dacă ai nevoie. Ai numerele 
mele. 

Will îl privi pe Leo îndepărtându-se. 

— De ce oare vor să scape de Leo? Adică din ce alt motiv în 
afară de cel știut deja. 

Faith fusese partenera lui Leo câţiva ani, și Will putea să 
observe încercarea ei de a-i lua apărarea. In cele din urmă Faith 
îi zise: 

— Are cel mai mare salariu. E mult mai convenabil să ia un 
puști proaspăt ieșit la patrulă și să-i facă treaba cu jumătate de 
salariu. În plus, Leo iese mai repede la pensie, și lasă douăzeci 
la sută din salariu pe masă. Dacă e să mai pui și asigurarea 
medicală, deja e mai scump să-l mai ţină. Șefii se uită la astfel 
de lucruri când își calculează bugetul. 


123 


Faith era pe cale să deschidă ușa, dar se opri când mobilul 
începu să-i sune. Verifică numele pe ecran și îi spuse lui Will că 
era sora lui Jackie. li făcu semn din cap să o ia înainte, fără să o 
mai aștepte. 

Will avea mâna transpirată când apăsă cu palma pe ușa de 
lemn. Inima lui făcu ceva ciudat - bătu mai repede, de două ori, 
iar el presupuse că era din cauza lipsei de somn și a cantităţii 
prea mari de ciocolată caldă pe care o băuse în dimineaţa 
aceea. Apoi o văzu pe Sara Linton și senzaţia se repetă. 

Stătea într-un scaun lângă fereastră, ţinându-l pe Felix 
McGhee pe genunchi. Băiatul era prea mare ca să-l poată ţine în 
braţe, dar Sara părea să se descurce numai bine. Un braț era în 
jurul mijlocului, iar celălalt pe după umeri. Işi folosi mâna să îl 
mângâie pe păr, în timp ce îi șoptea cuvinte liniștitoare în 
ureche. 

Sara își ridică privirea când Will intră în cameră, dar nu lăsă 
ca prezenţa acestuia să perturbe momentul. Felix se uita pe 
fereastră în gol, având buzele ușor depărtate. Sara îi făcu semn 
cu capul spre un scaun în partea opusă, și din faptul că acesta 
era la mai puţin de cincisprezece centimetri de piciorul Sarei, 
Will ghici ca acolo stătuse Leo. Işi trase scaunul în spate cu vreo 
câţiva metri și se așeză. 

— Felix. Vocea Sarei era calmă și controlată, avea același ton 
pe care îl folosise cu Anna cu o seară înainte. Acesta este 
agentul Trent. Este poliţist și o să te ajute. 

Felix continua să se uite pe fereastră. Camera era destul de 
răcoroasă, dar Will observă că părul băiatului era ud de la 
transpiraţie. O broboană de sudoare i se prelingea pe obraz, și 
Will își scoase batista să îl șteargă. Când se uită spre Sara, 
aceasta îl privea de parcă scosese un iepure din pălărie. 

— Obicei mai vechi, murmură Will, stânjenit în timp ce 
împăturea batista. 

Invăţase de-a lungul anilor că doar bărbaţii în vârstă și 
amorezii mai purtau batistă, dar toţi băieţii de la orfelinatul din 
Atlanta fuseseră obișnuiți să poarte una și Will se simţea ciudat 
dacă nu o avea la el. 

Sara scutură din cap, parcă să-i spună că nu avea nimic 
împotrivă. Işi apăsă buzele ușor pe creștetul lui Felix. Copilul 
rămase nemișcat, dar Will îl observă uitându-se cu coada 


124 


ochiului înspre el, analizându-l, încercând să vadă ce anume 
făcea. 

— Ce e asta? întrebă Will, observând o geantă cu cărți lângă 
scaunul Sarei. 

Își dădu seama după personajele de desene animate și 
culorile vii, că geanta îi aparţinea lui Felix. Will o trase înspre el 
și deschise fermoarul, dând la o parte bucăţi de confeti colorate, 
în timp ce explora conţinutul. 

Mai mult ca sigur că Leo deja se uitase în geantă, dar Will luă 
fiecare obiect cu grijă, analizându-l în căutare de indicii. 

— Drăguţe creioane. Scoase un pachet de creioane colorate. 
Ambalajul era negru, nicidecum genul obișnuit pe care te-ai fi 
așteptat să-l găsești la un copil. Acestea sunt pentru oameni 
mari. Trebuie că te pricepi foarte bine. 

Will nu se aștepta să primească un răspuns și nici Felix nu îi 
oferi unul, dar ochii băiatului îl priveau cu atenţie acum, de 
parcă ar fi vrut să se asigure ca Will nu îi lua nimic din geantă. 

Apoi, Will deschise un dosar. Era o etichetă ornamentală pe 
faţă, probabil de la școala particulară a lui Felix. Intr-un buzunar 
erau documente oficiale de la școală. In celălalt buzunar era 
ceva ce părea a fi tema lui de acasă. Will nu reușea să înțeleagă 
materia, dar își putea da seama după liniile duble că băiatul 
învăţa cum să scrie drept. 

— Literele par făcute destul de bine, zise arătându-i-le Sarei. 

— Așa este, îi dădu Sara dreptate. 

Și ea îl urmarea pe Will cu atenţie exact ca Felix, și Will trebui 
să și-o scoată din minte pentru a se putea concentra la ce avea 
de făcut. Era prea frumoasă și prea deșteaptă și prea mult din 
ceea ce Will nu era. 

Puse înapoi în ghiozdan dosarul și scoase trei cărticele. Până 
și Will reuși să înțeleagă primele trei litere din alfabet care 
ornau coperta primei cărţi. Celelalte două rămaseră un mister 
pentru el și i le arătă lui Felix, zicând: 

— Mă întreb ce anume sunt astea? Când Felix nu-i răspunse, 
Will se uită din nou la desenele de pe copertă, printre gene. Mă 
gândesc că porcul acesta lucrează la restaurant, pentru că îi 
servește pe oameni cu clătite. Will se uită la următoarea carte. 
Și șoarecele ăsta stă într-o cutie pentru prânz. Bănuiesc că 
cineva o să-l servească la prânz. 

— Nu. 


125 


Felix vorbi atât de încet, încât Will nu era prea sigur dacă 
vorbise sau nu. 

— Nu? întrebă Will, uitându-se iar la șoricel. 

Cel mai bun lucru atunci când te aflai în preajma copiilor, era 
că puteai să fii foarte onest și ei să creadă că îi amăgeai. 

— Nu pot să citesc prea bine. Ce zice aici? 

Felix se răsuci și Sara îl ajută să se întoarcă înspre Will. 
Copilul întinse mâna spre carte. În loc să răspundă, copilul 
strânse cartea la piept. Buza începu să-i tremure, și Will îl 
înțelese. 

— Mama ta îţi citește, nu-i așa? 

Acesta dădu din cap, iar lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji. 

Will se aplecă spre el, ţinându-și coatele pe genunchi. 

— Vreau să o găsesc pe mămica ta. 

Felix înghiţi de parcă încerca să se elibereze de durere. 

— Omul cel mare a luat-o. 

Will știa că pentru copii toți adulţii păreau mari, așa că se 
ridică în picioare. 

— Așa mare, ca mine? 

Felix se uită cu adevărat spre Will, pentru prima dată de când 
acesta intrase în cameră. Păru să analizeze întrebarea, apoi 
scutură din cap. 

— Dar cât detectivul care a fost aici mai devreme - acela care 
mirosea a transpiraţie? Era bărbatul înalt ca el? 

Felix dădu din cap. 

Will încercă să încetinească ritmul pentru ca Felix să-i 
răspundă la întrebări fără să se simtă de parcă ar fi la 
interogatoriu. 

— Avea părul ca al meu, sau era mai închis? 

— Mai închis. 

Will încuviință din cap, își scărpină bărbia, analizând 
posibilităţile. Copiii nu erau niște martori pe care să te poţi baza. 
Fie își doreau să mulțumească adulţii care îi luau la întrebări, fie 
erau atât de deschiși la sugestii încât erau în stare să accepte 
orice și să jure că era adevărat. 

— Dar cum era faţa lui? Avea barbă? Sau avea pielea așa fină, 
ca a mea? 

— Avea mustață. 

— Ţi-a vorbit? 

— Mi-a zis că mama a spus să stau în mașină. 


126 


Will continuă cu atenţie. 

— Purta uniformă de gardian, de pompier sau de poliţist? 

Felix scutură din cap. 

— Doar haine obișnuite. 

Will simţi cum se înroșește în obraji. Știa că Sara îl privea cu 
atenție. Soţul ei fusese polițist. Nu-i convenea modul în care 
punea problema. 

— Ce culoare aveau hainele lui? întrebă Will. 

Felix se uită la coperta cărţii lui. 

— Avea un costum ca al lui Morgan. 

— Morgan e un prieten de-al mamei tale? 

Băiatul dădu din cap. 

— E de la serviciu, dar ea e supărată pe el pentru că minte și 
încearcă să îi creeze probleme, dar ea n-o să-l lase să scape. 

Will se întrebă dacă Felix nu auzise niște conversații la telefon 
sau dacă Pauline McGhee era genul de femeie care s-ar fi 
confesat cu privire la problemele ei unui băiat de șase ani. 

— Îţi mai amintești și altceva despre bărbatul care a luat-o pe 
mămica ta? 

— A zis că o să-mi facă rău dacă spun cuiva despre el. 

Will nu schiţă niciun gest, la fel ca și Felix. 

— Nu ţi-e frică de bărbat, zise el, mai mult ca afirmaţie decât 
ca întrebare. 

— Mami mi-a spus că nu o să lase pe nimeni să-mi facă rău. 

Era atât de sigur pe el când o spuse, încât Will nu putu să nu 
simtă un sentiment de admiraţie faţă de Pauline McGhee. Will 
interogase mulţi copii de-a lungul timpului și, în vreme ce 
majoritatea își iubeau părinţii, nu mulţi exprimau o asemenea 
încredere oarbă. 

— Are dreptate. Nimeni nu o să-ţi facă niciun rău, zise Will. 

— Mămica mea mă va proteja, insistă Felix și Will începu să 
pună la îndoială siguranța lui. De obicei nu insistai asupra unui 
lucru decât atunci când aveai motive reale de frică. 

— Îi era teamă mamei tale că ţi-ar putea face cineva ceva? 
întrebă Will. 

Felix se uita din nou la carte și abia dădu din cap. 

Will așteptă puţin înainte de a-i pune următoarea întrebare. 

— De cine îi era teamă? 

— De fratele ei. 

Vorbise atât de încet, încât vocea aproape că îi era șoptită. 


127 


Un frate. Putea fi vorba despre un fel de dispută în familie. 

— Ţi-a spus cum îl cheamă? întrebă Will. 

Felix scutură din cap. 

— Nu l-am întâlnit niciodată, dar era rău. 

Will se uită la băiat, neștiind cum să formuleze întrebarea. 

— În ce sens rău? 

— Rău-rău, zise Felix. Zicea că e rău și că o să mă protejeze 
de el pentru că ea mă iubește mai mult decât oricine pe lumea 
asta. Avea o anumită tonalitate în voce, ce lăsa să se înțeleagă 
că nu mai voia să zică nimic altceva. Pot să mă duc acasă 
acum? 

Will ar fi preferat mai degrabă un pumnal în inimă, decât să 
trebuiască să-i răspundă la întrebare. Privi spre Sara, iar aceasta 
îi sări în ajutor. 

— Îţi mai aduci aminte de doamna aceea de mai devreme? 
Doamna Nancy? 

Felix dădu din cap. 

— O să găsească pe cineva care să aibă grijă de tine, până o 
să vină mămica ta înapoi. 

Ochii băiatului se umplură de lacrimi. Will îl înţelegea perfect. 
Doamna Nancy era probabil de la Serviciile Sociale. Probabil că 
era foarte diferită de femeile de la școala privată a lui Felix și de 
prietenele înstărite ale mamei lui. 

— Dar vreau să merg acasă, zise acesta. 

— Știu, dragul meu, oftă Sara. Dar dacă mergi acasă, o să fii 
singur. Trebuie să ne asigurăm că ești bine, până când mămica 
ta va veni să te ia. 

Nu părea prea convins. 

Will se lăsă într-un genunchi pentru a putea fi faţă în faţă cu 
băiatul. Îl cuprinse cu mâinile de umeri, atingând-o ușor pe Sara. 
Will simţi un nod în gât și trebui să înghită înainte de a putea 
deschide gura. 

— O să fac tot posibilul ca mama ta să se întoarcă acasă, dar 
am nevoie ca tu să fii curajos pentru mine cât timp eu mă ocup 
de asta. 

Faţa lui Felix era atât de destinsă și încrezătoare, încât era 
de-a dreptul dureros să-l privești. 

— Cât de mult o să dureze? întrebă cu o voce tremurătoare. 

— Cel mult o săptămână, zise Will, abţinându-se cu greu să 
nu-și mute privirea. Poţi să-mi acorzi o săptămână? 


128 


Dacă Pauline McGhee lipsea mai mult de o săptămână, 
însemna că era moartă, și Felix ar fi devenit orfan. 

Băiatul continua să-l privească pe Will de parcă ar fi încercat 
să-și dea seama dacă acesta îi spunea adevărul. În cele din 
urmă, îi dădu acordul. 

— In regulă, zise Will, simțindu-se de parcă avea o nicovală pe 
piept. 

O văzu pe Faith stând pe un scaun lângă ușă și se întrebă 
când anume intrase în cameră. Se ridică în picioare, făcându-i 
semn să o urmeze afară. Will îl bătu ușor pe picior pe Felix 
înainte de a o urma pe Faith. 

— O să-i spun lui Leo despre frate, zise Faith. Pare că e vorba 
despre o ceartă în familie. 

— Probabil. Will se uită în spate, la ușa închisă. Ar fi vrut să se 
întoarcă acolo, dar nu pentru Felix. Ce a spus sora lui Jackie? 

— Joelyn, confirmă Faith. Nu-i așa de afectată de moartea 
surorii ei. 

— Ce vrei să spui? 

— Afurisenia este o trăsătură de familie. 

Will simţi cum i se ridică sprâncenele. 

— Am o zi proastă, zise Faith, dar tot nu se explică reacţia ei. 
Joelyn locuiește în Carolina de Nord. A zis că o să-i ia cam cinci 
ore să ajungă aici. A și apropo, a mai spus că dă poliţia în 
judecată și că o să facă să fim daţi afară dacă nu îl găsim pe 
criminalul surorii ei. 

— A genul acela, zise Will. Nu știa ce anume era mai grav - 
membrii de familie care erau atât de afectaţi de durere încât 
simţeai cum îţi bagă mâna-n piept și-ţi strâng inima sau membrii 
de familie care erau atât de nervoși încât simţeai cum te strâng 
de undeva de mai jos. 

— Poate că ar trebui să mai încerci și tu cu Felix, zise el. 

— Părea destul de speriat de mine, îl întrerupse Faith. 
Probabil că n-am să reușesc să aflu mai multe de la el decât ai 
făcut-o tu. 

— Poate că dacă vorbește cu o femeie... 

— Te pricepi la copii, îl întrerupse Faith, cu o urmă de 
surprindere în voce. Oricum, ești mult mai răbdător decât mine 
acum. 


129 


Will ridică din umeri. Ajutase pe câţiva dintre copiii nou veniţi 
la orfelinat. li potolise să nu plângă toată noaptea și să-i ţină 
treji pe toţi ceilalţi. 

— Ai reușit să faci rost de la Leo de numărul de telefon de la 
serviciul lui Pauline? 

Faith dădu din cap. 

— Trebuie să sunăm și să aflăm dacă e vreun Morgan pe 
acolo. Felix a spus că atacatorul era îmbrăcat ca el - poate că e 
un gen de costum pe care Morgan îl preferă. A, și de asemenea, 
tipul nostru are cam peste un metru șaptezeci, păr închis și 
mustață. 

— Mustata ar putea fi falsă. 

Will era de acord. 

— Felix e inteligent pentru vârsta lui, dar nu sunt sigur că 
poate să facă diferența dintre o mustață reală și una falsă. 
Poate că Sara a reuşit să mai afle ceva de la el. 

— Hai să-i mai lăsăm puţin împreună, sugeră Faith. O spui de 
parcă ai crede că Pauline e una dintre victimele noastre. 

— Tu ce părere ai? 

— Eu te-am întrebat mai întâi. 

Will oftă. 

— Instinctul îmi spune că așa e. Pauline e înstărită, cu slujbă 
bună. Are părul castaniu, ochii căprui. Ridică din umeri, 
contrazicându-se: Nu prea ai de ce să te legi. 

— E mai mult decât aveam azi dimineaţă, sublinie ea, deși nu 
putea să spună dacă ea îi dădea dreptate sau dacă era 
disperată să găsească un răspuns. Hai să fim atenţi la asta. Nu 
vreau să îi creez probleme lui Leo, băgându-mi nasul în cazul lui 
și apoi să-l las de izbeliște. 

— De acord. 

— O să sun la birou la Pauline McGhee și o să mă interesez de 
costumele lui Morgan. Poate că o să aflu ceva informaţii fără să-l 
calc pe Leo pe bătături. Faith își scoase telefonul și se uită la 
ecran: Nu mai am baterie. 

— Uite. Will i-l oferi pe al lui. 

Îl luă cu grijă cu ambele mâini și tastă un număr din carnete. 
Will se întrebă dacă și el arăta la fel de caraghios când ţinea 
cele două bucăţi ale telefonului lipite de ureche și își dădu 
seama că arăta cu siguranţă mai rău de-atât. Faith nu era chiar 
genul lui de femeie, dar era o femeie atrăgătoare, și femeilor 


130 


atrăgătoare li se puteau trece multe cu vederea. Sara Linton, de 
exemplu, putea să scape cu o crimă. 

— Scuze, zise Faith în telefon, te aud cam greu. 

Îi aruncă lui Will o privire de parcă ar fi fost vina lui, înainte de 
a porni pe hol, unde semnalul era mai bun. 

Will se rezemă cu umărul de tocul ușii. Schimbarea telefonului 
reprezenta o problemă insurmontabilă - genul de problemă de 
care Angie s-ar fi ocupat în locul lui. Incercase să-și schimbe 
aparatul sunând la firma de telefonie mobilă, dar i se spusese că 
trebuie să meargă la reprezentanţă și să completeze o cerere. Și 
în cazul în care ar fi reușit, Will trebuia după aceea să dea de 
cap noilor setări ale telefonului - să-și aleagă un ton de apel 
care să nu-l enerveze, să-și salveze numerele de telefon de care 
avea nevoie la birou. Putea foarte ușor să îi ceară ajutorul lui 
Faith, dar mândria lui era mult prea mare. Știa că ea l-ar fi ajutat 
cu mare drag, dar mai întâi de toate ar fi vrut să aibă o mică 
discuţie cu privire la acel lucru. 

Pentru prima dată în viaţa lui de adult, Will realiză că își dorea 
ca Angie să se fi întors la el. 

Simţi o mână pe braţul lui și apoi auzi un „Mă scuzaţi” când o 
brunetă deschise ușa de la camera doctorilor. Intui că era 
doamna Nancy de la Serviciile Sociale, care venise să-l ia pe 
Felix. Era încă prea devreme pentru ca băiatul să fie dus direct 
la adăpost. Probabil că s-ar fi găsit o familie adoptivă care să 
aibă grijă de el pentru o vreme. Din fericire, doamna Nancy 
lucra de ceva timp în domeniu și avea câteva familii bune care îi 
erau datoare. Era greu să plasezi copiii care aveau o situaţie 
incertă. Și Will fusese într-o situație asemănătoare, suficient de 
mult cât să ajungă la vârsta la care adopţia era aproape 
imposibilă. 

Faith se întoarse. Era încruntată când îi returnă telefonul lui 
Will. 

— Ai face bine să-l dai la reparat. 

— De ce? întrebă acesta, băgându-l în buzunar. Merge bine. 

Faith nu-i luă în seamă minciuna evidentă. 

— Morgan se îmbracă doar de la Armani și părea destul de 
sigur pe el, ca și cum ar fi fost singurul bărbat din Atlanta cu 
suficient de mult stil, care să-și permită așa ceva. 

— Deci vorbim despre un costum între două mii cinci sute și 
cinci mii de dolari. 


131 


— Pun pariu că e destul de bogat, dacă e să mă iau după 
tonul superior. De asemenea, mi-a mai spus ca Pauline McGhee 
nu mai ţine legătura cu familia ei de cel puţin douazeci de ani. A 
zis că a fugit când avea șaptesprezece ani și nu s-a mai uitat 
înapoi. N-a auzit-o vorbind de niciun frate. 

— Câţi ani are Pauline, acum? 

— Treizeci și șapte. 

— Știa Morgan cum să ia legătura cu familia ei? 

— Nici măcar nu știa din ce stat e. Nu prea vorbea despre 
trecutul ei. l-am lăsat un mesaj lui Leo, pe mobil. Sunt sigură că 
până la sfârșitul zilei o să-i găsească fratele. Probabil că deja 
analizează toate amprentele din SUV. 

— Poate că trăiește sub un alt nume. Nu fugi de acasă la 
șaptesprezece ani fără motiv. Este evident că Pauline se 
descurcă destul de bine, financiar vorbind. Poate că a fost 
nevoită să-și schimbe numele ca să reușească asta. 

— In mod clar, Jackie a păstrat legătura cu familia ei și nu și-a 
schimbat numele. Și sora ei a rămas tot Zabel. Faith râse. Toate 
numele lor rimau - Gwendolyn, Jacquelyn, Joelyn. Cam ciudat, 
nu crezi? 

Will ridică din umeri. Nu fusese niciodată în stare să 
recunoască acele cuvinte care rimau, crezând că problema era 
din cauza incapacității lui de a citi. Din fericire, nu era un lucru 
de care să se lovească prea des. 

— Nu știu care-i faza, dar faptul că o să ai un copil te face să 
te gândești la cele mai stupide nume, continuă Faith. Aproape 
că îl botezam pe Jeremy Fernando Romantico, după unul dintre 
tipii de la Menudo, zise cu regret. Slavă Domnului că mama a 
pus piciorul în prag. 

Ușa se deschise. Sara Linton îi însoţi în hol, arătând exact cum 
te-ai fi așteptat să arate cineva care se simţea de parcă ar fi 
abandonat un copil. Will nu era cel care să condamne sistemul, 
dar adevărul era că oricât de frumos se purtau asistenții sociali 
sau oricât de mult s-ar fi străduit, nu erau suficient de mulţi și 
nu reușeau să ofere exact sprijinul de care era nevoie. Dacă mai 
adăugai la asta și faptul că unii părinţi adoptivi erau mană 
cerească, iar alţii erau ahtiaţi după bani, sadici care urau copii, 
era ușor să-ți dai seama cât de mult putea să te afecteze toată 
afacerea respectivă. Din păcate, Felix McGhee avea să sufere 
cel mai mult. 


132 


— Te-ai descurcat foarte bine, îi zise Sara lui Will. 

Se abţinu cu greu să nu înceapă să râdă ca un puști. 

— A mai zis ceva Felix? întrebă Faith. 

Sara scutură din cap. 

— Cum te mai simţi? 

— Mult mai bine, răspunse Faith, cu un ton defensiv. 

— Am auzit de a doua victimă pe care aţi găsit-o aseară, zise 
Sara. 

— Will a găsit-o. Faith se opri un moment, încercând să 
cearnă informaţia. Confidenţial, și-a rupt gâtul când a căzut 
printre ramurile copacului. 

— Ce făcea în copac? 

Sara se încruntă. 

— Aştepta ca noi să o găsim, interveni Will. Se pare că nu am 
ajuns acolo suficient de repede. 

— N-ai de unde să știi de cât timp era în copac, îi zise Sara. 
Stabilirea orei decesului nu poate fi decât aproximată. 

— Sângele ei era cald, replică el, simțind același întuneric 
când se gândea la lichidul ce-i picurase pe ceafă. 

— Sunt și alte motive pentru care sângele poate fi în 
continuare cald. Dacă era în copac, atunci frunzele au acţionat 
ca o barieră împotriva frigului. Atacatorul putea la fel de bine să- 
i fi administrat medicamente. Numeroase pastile pot să ridice 
temperatura arterială și să o menţină așa chiar și după deces. 

— Sângele încă nu apucase să se închege, continuă el. 

— Ceva banal, precum două aspirine, putea să împiedice 
coagularea sângelui. 

— Jackie avea o cutie mare de aspirină lângă pat, confirmă 
Faith. Era pe jumătate goală. 

Will nu părea convins, dar Sara trecu mai departe. 

— Tot Pete Hanson este medicul legist în regiunea asta? o 
întrebă pe Faith. 

— Îl cunoști pe Pete? 

— Este un legist bun. Am făcut vreo două cursuri cu el când 
am fost votată prima dată. 

Will uitase că în orășelele mici slujba unui medic legist era 
supusă la vot. Nu și-o putea imagina pe Sara pe o pancartă 
electorală. 

— Chiar eram în drum spre el, să participăm la autopsia celei 
de-a doua victime, zise Faith. 


133 


Sara părea nehotărâtă. 

— Astăzi este ziua mea liberă. 

— Ei bine, începu Faith, trăgând iar de timp, sper să ai o zi 
bună. 

O spuse în semn de rămas bun, fără să dea de înțeles că 
urmează să plece. 

Will observă că zgomotul de pe hol scăzuse suficient de mult 
încât să poată auzi tropăitul tocurilor pe gresia din spatele lui. 
Amanda Wagner se îndrepta cu pași hotărâți spre ei. Arata 
destul de odihnită, în ciuda faptului că stătuse în pădure la fel 
de mult ca și Will. Coafura ei era neatinsă și purta pantaloni 
mov-închis. Ca de obicei, intră direct în subiect. 

— Amprenta de sânge de pe permisul de conducere al lui 
Jacquelyn Zabel, aparţine primei noastre victime. Incă îi mai 
spuneţi Anna? Nu îi lăsă să răspundă. Răpirea asta de la 
supermarket are vreo legătură cu cazul nostru? 

— Posibil, îi zise Will. Mama a fost răpită azi dimineaţă în jur 
de cinci și jumătate. Copilul, Felix, a fost găsit dormind în 
mașina mamei sale. Avem o descriere sumară din partea lui, dar 
totuși e doar un copil de șase ani. Cei de la poliţia din Atlanta 
cooperează. Din câte știu, nu au cerut ajutor. 

— Cine-i desemnat pe caz? 

— Leo Donnelly. 

— Bun de nimic, izbucni Amanda. O să-i lăsam cazul pentru 
moment, dar vreau să-l ţineţi din scurt. Lăsaţi-i pe cei din 
Atlanta să facă toată munca de teren și să plătească pentru 
criminaliști, dar dacă începe să o dea în bară, zburaţi-l. 

— Nu cred ca o să-i convină, zise Faith. 

— Arăt eu de parcă mi-ar păsa? Nu aşteptă să primească un 
raspuns. Prieteni noștri din Rockdale se pare că au niște 
remușcări pentru că ne-au cedat cazul, îi informă ea. Am 
anunţat o conferință de presă în cinci minute și vreau ca tu și 
Faith să staţi în spatele meu, arătând cât se poate de 
convingători în timp ce eu explic publicului larg că nu au de ce 
să-și facă griji în privinţa rinichilor lor. Întinse mâna spre Sara: 
Dr. Linton, presupun că nu exagerez să spun că ne întâlnim într- 
o circumstanță mai bună de această dată. 

Sara scutură din cap. 

— Pentru mine, cel puțin. 


134 


— A fost o slujbă emoţionantă. Un omagiu potrivit unui mare 
ofițer. 

— Oh... vocea Sarei deveni confuză. Își drese vocea încercând 
să se adune. Ziua aceea încă este în ceaţă pentru mine. 

Amanda îi aruncă o privire plină de compasiune, iar vocea îi 
deveni surprinzător de caldă când o întrebă: 

— Cât a trecut? 

— Trei ani și jumatate. 

— Am auzit ce s-a întâmplat la Coastal. Amanda încă o ţinea 
pe Sara de mână și Will observă când aceasta o strânse în semn 
de înțelegere. Avem grijă de orașul nostru. 

Sara își șterse ochii, uitându-se la Faith de parcă se simţea 
penibil. 

— Chiar eram pe punctul de a-mi oferi serviciile agenţilor tăi. 

Will o văzu pe Faith căscând gura brusc, pentru ca mai apoi 
să o închidă la fel de repede. 

— Dă-i înainte, zise Amanda. 

— Am avut ocazia să o cunosc pe prima victimă - Anna. N-am 
avut ocazia să îi fac un examen complet, dar am petrecut ceva 
timp cu ea. Pete Hanson e unul dintre cei mai buni medici legiști 
pe care i-am cunoscut, dar dacă vrei să particip la autopsia celei 
de-a doua victime, aș putea să îţi ofer un punct de vedere în 
ceea ce privește asemănările și deosebirile dintre cele două 
cazuri. 

Amanda nu zăbovi prea mult înainte să ia o decizie. 

— O să iau în calcul oferta ta, zise ea. Faith, Will, haideţi cu 
mine. Dr. Linton, agenţii mei se vor întâlni cu dumneavoastră la 
City Hall East într-o oră. Când niciunul din cei doi nu făcu nicio 
mișcare, Amanda bătu din palme: să mergem. 

Ajunsese deja la jumătatea coridorului, când Will și Faith se 
văzuseră nevoiţi să o urmeze. 

Will mergea în spatele Amandei, păstrându-și pasul mic ca să 
nu dea peste ea. Pentru o femeie de înălțimea ei, mergea destul 
de repede, dar el tot se simţea ca marele Hulk, din cauza 
înălțimii sale. Uitându-se la capul ei, se întrebă dacă criminalul 
lor ar fi lucrat pentru o femeie ca Amanda. Era evident pentru 
Will de ce un alt bărbat ar fi simţit o ură nestăvilită, în loc de un 
amestec de exasperare cu o urmă de dorinţă arzătoare de a-i 
face pe plac, pe care el o simţea faţă de această femeie. 

Faith îi puse mâna pe braţ, trăgându-l în spate. 


— Îţi vine să crezi? 

— Ce anume? 

— Ca Sara să-și bage nasul în autopsia noastră. 

— E de înţeles, de vreme ce a văzut ambele victime. 

— Tu ai văzut ambele victime. 

— Nu sunt medic legist. 

— Nici ea nu e, ripostă Faith. Nici măcar nu este un doctor 
adevărat. Este pediatru. Și la ce anume se referea Amanda când 
a pomenit de Coastal? 

Will era și el curios să știe ce anume se întâmplase la 
închisoarea Statală Coastal, dar mai mult ar fi vrut să știe de ce 
Faith era atât de furioasă pe toată situaţia. 

— O să acceptaţi fie și cel mai mic ajutor oferit de Sara Linton, 
le strigă Amanda peste umăr. Evident, îi auzise șușotind. Soţul 
ei a fost unul dintre cei mai buni polițiști din stat și mi-aş baza 
orice investigaţie pe aptitudinile ei medicale. 

— Ce s-a întâmplat cu soţul ei? nu-și mai ascunse Faith 
curiozitatea. 

— A căzut la datorie, era tot ce putea să îi răspundă Amanda. 
Cum te simţi după incident, Faith? 

— Perfect, răspunse ea neobișnuit de sec. 

— Doctorul și-a dat seama ce ai? 

— Sută la sută, răspunse ea și mai sec. 

— O să trebuiască să avem o discuţie despre asta. Amanda îi 
dădu la o parte pe gardieni când intrară în sala de așteptare. 
După conferința de presă am o întâlnire cu primarul, dar te 
aștept până la sfârșitul zilei la mine în birou, îi zise lui Faith. 

— Da, doamnă. 

Will se întrebă dacă el se prostea sau dacă femeile din viața 
lui deveneau din ce în ce mai obtuze. Oricum, nu era momentul 
potrivit să își dea seama. O depăși pe Amanda și deschise ușa 
de sticlă de la intrare. Afară era un podium, cu un mic covor în 
spate pentru ca Amanda să poată sta pe el. Will se așeză pe 
lateral, în poziţia obișnuită, știind sigur că aparatele aveau să îi 
prindă pieptul și nodul de la cravată, dacă ar fi încercat să ia 
cadre mai apropiate cu Amanda. Faith știa că nu era la fel de 
norocoasă și adoptă o privire furioasă în timp ce se așeza în 
spatele șefei sale. 

Camerele porniră. Amanda se îndreptă spre microfoane. Deja 
îi puneau întrebări, strigând, dar ea așteptă ca zarva să se mai 


136 


domolească înainte de a scoate o hârtie împăturită din 
buzunarul jachetei și de a o netezi de pupitru. 

— Sunt dr. Amanda Wagner, locţiitor în biroul regional din 
Atlanta al GBI. Făcu o pauză. Unii dintre voi aţi auzit probabil de 
zvonurile cu privire la așa-zisul Criminal Rinichi. Sunt aici ca să 
confirm că este vorba despre o informaţie falsă. Nu există niciun 
asemenea criminal în regiunea noastră. Rinichiul victimei nu a 
fost scos; nu a existat niciun fel de intervenţie chirurgicala. 
Departamentul de Poliţie din Rockdale a negat orice zvon cu 
privire la acest caz, iar noi trebuie să avem încredere în colegii 
noștri că sunt sinceri în această privinţă. 

Will nu avea nevoie să se uite la Faith ca să știe că aceasta se 
lupta să nu zâmbească. Detectivul Max Galloway i se băgase cu 
siguranţă pe sub piele și Amanda tocmai lovise în faţa camerelor 
toată forța poliţienească din Rockdale. 

— Ce puteţi să ne spuneţi despre femeia care a fost dusă la 
Spitalul Grady noaptea trecută? întrebă unul dintre reporteri. 

Nu era pentru prima dată când Amanda avea mai multe 
informaţii despre caz decât îi spuseseră Will sau Faith. 

— Ar trebui să avem deja un portret al victimei până azi la ora 
unu. 

— De ce nu fotografii? 

— Victima a suferit niște lovituri la față. Vrem să oferim 
publicului cea mai bună variantă pentru a o putea identifica. 

— Care este prognosticul în ceea ce o privește? întrebă o 
femeie de la CNN. 

— Rezervat. 

Amanda trecu mai departe, arătând spre următoarea 
persoană care ridicase mâna. Era Sam, tipul care o strigase pe 
Faith când intraseră prima dată în spital. Era singurul reporter 
pe care Will îl văzuse notând informaţiile folosind un carneţel în 
locul unui reportofon. 

— Aveţi vreun comentariu cu privire la declaraţia surorii lui 
Jacquelyn Zabel, Joelyn Zabel? 

Will simți cum i se încleștează maxilarul, în timp ce se forța să 
rămână impasibil. Își imagină că și Faith făcea același lucru, 
pentru că mulțimea de reporteri încă era focalizată asupra 
Amandei, și nu a celor doi agenți șocați din spatele ei. 

— Evident că familia e foarte supărată, răspunse Amanda. 
Facem tot ce ne stă în putere să rezolvăm acest caz. 


137 


— Nu cred că sunteţi mulţumiţi cu faptul că folosește un 
limbaj atât de dur la adresa agenţiei dumneavoastră, continuă 
Sam. 

Will își imagină zâmbetul Amandei doar privindu-i reacţia lui 
Sam. Amândoi jucau un joc, pentru că reporterul știa prea bine 
că Amanda n-avea nici cea mai mică idee despre ce vorbea. 

— Va trebui s-o întrebaţi pe doamna Zabel despre declaraţiile 
dânsei, zise ea. Nu mai am alte comentarii cu privire la acest 
subiect. 

Amanda mai răspunse la două întrebări, apoi încheie 
conferinţa de presă cu cererea obișnuită ca oricine care avea 
vreo informaţie, să-i anunţe. 

Reporterii începură să se împrăștie, să își prezinte variantele - 
deși Will era aproape sigur că niciunul dintre ei nu-și va asuma 
responsabilitatea de a nu verifica informaţia înainte de a aduce 
iar vorba despre așa-numitul Criminal Rinichi. 

Vocea Amandei sună ca un mormăit ușor, pe care Will îl 
înţelese abia când i se adresă lui Faith. 

— Hai. 

Faith nu avea nevoie de nicio explicaţie și nici de întăriri, dar 
tot îl apucă de braţ pe Will când se îndreptară spre mulțimea de 
reporteri. Trecu pe lângă Sam și păru să îi zică ceva, pentru că 
omul o urmări pe o alee mai îngustă dintre spital și parcare. 

— Am prins dragonul cu garda jos, nu-i așa? zise Sam. 

Faith făcu semn spre Will. 

— Agent Trent, acesta este Sam Lawson, imbecil profesionist. 

Sam îi aruncă un zâmbet. 

— Încântat de cunoștință. 

Will nu-i răspunse, dar Sam nu părea deranjat. Reporterul era 
mai degrabă interesat de prezenţa lui Faith și se uită la ea într-o 
manieră atât de grosolană, încât Will simţi impulsul de a-l pocni 
cu sete fix în maxilar. 

— La naiba, Faith, ești o bunăciune, zise Sam. 

— Amanda-i nervoasă pe tine. 

— Nu-i tot timpul așa? 

— Nu vrei să fii pe lista ei neagră, Sam. Îţi aduci aminte ce s-a 
întâmplat data trecută. 

— Marele avantaj în a bea mult, este că eu nu beau. Rânjea 
din nou, măsurând-o iar din cap până-n picioare. Arăţi chiar 
foarte bine, iubito. Adică - de-a dreptul fantastic. 


138 


Scutură din cap, deși Will putea să-și dea seama că se înmuia. 
Nu o văzuse niciodată privind un bărbat în maniera în care o 
făcea cu Sam Lawson. Era cu siguranţă ceva nerezolvat între ei. 
Will nu se mai simţise în viaţa lui atât de în plus ca atunci. 

Din fericire, Faith părea să realizeze faptul ca se afla acolo cu 
un motiv. 

— Ți-au spus cei din Rockdale despre sora lui Zabel? 

— Sursele reporterilor sunt confidenţiale, răspunse Sam, 
confirmându-i bănuielile. 

— Care este declaraţia lui Joelyn? întrebă Faith. 

— Pe scurt, a zis ca voi aţi stat cu mâna-n fund vreme de trei 
ore, certându-vă cine să preia cazul, în timp ce sora ei murea în 
copac. 

Buzele lui Faith se albiră. Will se simţi rău de-a binelea. Sam 
trebuie să fi discutat cu sora imediat după ce a făcut-o Faith, 
ceea ce explica motivul pentru care acesta era atât de sigur că 
Amanda era pe dinafară. 

— l-ai furnizat tu acea informaţie lui Zabel? întrebă Faith în 
cele din urmă. 

— Mă cunoşti mai bine de-atăt. 

— Rockdale i-a dat informaţia, apoi tu i-ai luat declarația. 

Ridică din umeri din nou, confirmându-i bănuielile. 

— Sunt reporter, Faith. Îmi fac treaba, nimic mai mult. 

— E o slujbă destul de murdară - pui presiune pe membrii 
familiei îndoliate, calci în picioare polițiști și scrii lucruri despre 
care știi că sunt minciuni. 

— Acum știi de ce am fost beţiv atâţia ani de zile. 

Faith își puse mâinile în șolduri și scoase un oftat adânc, plin 
de frustrare. 

— Nu asta s-a întâmplat cu Jackie Zabel. 

— Mi-am dat seama că nu a fost așa. Sam scoase carnetțelul și 
pixul. Deci, dă-mi ceva de ce pot să mă leg. 

— Ştii că nu pot... 

— Spune-mi despre grotă. Am auzit că avea o baterie de 
ambarcaţiune ca să poată să le ardă. 

Bateria de ambarcaţiune era ceva ce ei numeau „prezumția 
de vinovăţie”, genul de informaţie pe care doar criminalul o știa. 
Era doar o mână de oameni care văzuse probele scoase la 
suprafaţă de Charlie Reed și toți purtau insigne. Cel puţin pentru 
moment. 


139 


Faith rosti exact ce gândea Will. 

— Galloway sau Fierro îţi dau informaţii din interior. Așa ne-o 
trag nouă și tu îţi obţii știrea de primă pagină. Câştig de ambele 
părţi, corect? 

Rânjetul lui Sam îi confirmă speculația. 

— De ce aș vorbi cu cei de la Rockdale, când tu ești omul meu 
de legătură la acest caz? continuă el. 

Will văzuse în ultimele săptămâni cum se schimba 
temperamentul lui Faith și nu era bine deloc să fii cel care o 
provoacă. 

— Nu-s niciun om de legătură, imbecilule, și toate concluziile 
tale sunt greșite, îi zise lui Sam. 

— Lămurește-mă, iubito. 

Era cât pe ce să o facă, dar se abţinu exact în ultima clipă. 

— GBI nu are niciun comentariu oficial cu privire la declaraţia 
lui Joelyn Zabel. 

— Pot să te citez cu asta? 

— Citează asta, iubitule. 

Will o urmă pe Faith la mașină, dar nu înainte de a schiţa un 
zâmbet către reporter. Era destul de sigur că gestul pe care îl 
făcuse Faith nu era ceva ce se putea publica într-un ziar. 


Capitolul 9 


Sara își petrecuse ultimii trei ani și jumătate perfecționându-și 
aptitudinile de negare, așa că nu era nicio surpriză faptul că 
abia după o oră întreagă și-a dat seama ce greșeală imensă 
făcuse când își oferise ajutorul Amandei. În ora respectivă 
reușise să ajungă acasă, să facă duș, să-și schimbe hainele și să 
se întoarcă în subsolul de la City Hall East înainte ca adevărul să 
o lovească în moalele capului întocmai unui baros. Atinse ușa 
inscripționată cu „Medic Legist al GBI”, apoi se opri, incapabilă 
să o deschidă. Alt oraș. Altă morgă. Alt mod de a-i simţi lipsa lui 
Jeffrey. 

Era greșit să spună că îi plăcuse să lucreze alături de soţul ei? 
Că privise dincolo de corpul unei victime împușcate sau a unui 
șofer beat și că simțea că viaţa ei era completă? Părea macabru 
și prostesc și Sara credea că a lăsat în urmă toate acestea 
atunci când s-a mutat în Atlanta, dar iat-o din nou aici, 


140 


împingând iarăși cu mâna ușa ce separa viața de moarte, 
incapabilă să o deschidă. 

Se rezemă cu spatele de perete, holbându-se la literele 
pictate pe geamul opac. Oare nu aici îl aduseseră pe Jeffrey? 
Oare nu tot Pete Hanson fusese omul care disecase corpul 
frumos al soțului ei? Sara avea pe undeva raportul legistului. La 
vremea respectivă, părea vital pentru ea să aibă toate 
informaţiile cu privire la moartea lui - raportul toxicologic, 
greutatea și dimensiunea organelor, ţesuturilor și oaselor. ÎI 
privise pe Jeffrey murind în Districtul Grant, dar locul acesta, 
acest subsol din City Hall, era locul unde tot ceea ce-l definise 
odată ca fiinţă umană fusese redus, îndepărtat, analizat. 

Ce anume, mai exact, o convinse pe Sara să revină în acel 
loc? Se gândi la oamenii cu care intrase în contact pe parcursul 
ultimelor ore: Felix McGhee - privirea pierdută de pe chipul lui 
palid, buza de jos tremurând în timp ce-și căuta mama pe 
coridoarele spitalului, insistând că ea nu l-ar fi părăsit niciodată. 
Will Trent, oferindu-i copilului batista sa. Sara crezuse că tatăl ei 
și Jeffrey erau singurii bărbaţi de pe pământ care încă le mai 
purtau. Şi apoi, Amanda Wagner făcând comentarii despre 
funeralii. 

Sara fusese atât de sedată în ziua înmormântării lui Jeffrey, că 
abia reușise să stea în picioare. Vărul ei o luase de mijloc, 
ținând-o în picioare la propriu, pentru ca ea să fie în stare să 
meargă la mormântul lui Jeffrey. Sara rămăsese cu braţul întins 
deasupra  coșciugului din mormânt, incapabilă să arunce 
pământul ce-l avea în mână. În cele din urmă, renunţase, 
strângându-și pumnul la piept, vrând să-și întindă praful pe faţă, 
să-l inhaleze, să intre în pământ odată cu Jeffrey și să-l ţină în 
braţe până când n-ar mai fi avut aer să respire. 

Sara își duse mâna la buzunarul din spate al blugilor și simţi 
scrisoarea acolo. Impăturise scrisoarea de atâtea ori, că plicul 
deja se rupsese la îndoituri, lăsând să se vadă culoarea galben- 
deschis a actului din interior. Cum ar reacţiona, dacă într-o 
dimineaţă s-ar hotărî să se uite pe acea hârtie și să vadă scrisul 
îngrijit, explicaţiile sau scuzele seci din partea femeii ale căror 
acțiuni au dus la moartea lui Jeffrey? 

— Sara Linton! răsună vocea lui Pete Hanson în momentul în 
care ajunse la etaj. 


141 


Purta o cămașă havaiană deschisă la culoare, un stil pe care- 
și amintea că îl preferă, și expresia de pe fața lui era o 
amestecătură de placere și curiozitate. 

— Cărui fapt datorez această plăcere enormă? 

— Am reușit să îmi facilitez accesul la unul dintre cazurile 
tale, îi zise fără să-i ascundă adevărul. 

— Ah, studentul preia ștafeta de la profesor. 

— Nu cred că ești gata să renunţi la toate acestea. 

— Ştii doar că am inima unui puști de nouăsprezece ani, zise 
făcându-i șmecher din ochi. 

— Încă o mai păstrezi într-un borcan, pe birou? 

Pete izbucni în râs de parcă ar fi fost prima dată când auzea 
replica. 

Sara considera că era cazul să îi dea o explicaţie. 

— Am văzut una dintre victime la spital, seara trecută. 

— Am auzit despre ea. Tortură, abuz? 

— Da. 

— Prognostic? 

— Încearcă să ţină infecția sub control. 

Sara nu intră în detalii, dar nici nu avea de ce. Pete văzuse și 
el în spital suficient de mulți pacienţi la care tratamentul cu 
antibiotic nu dăduse niciun rezultat. 

— Ai făcut un raport al violului? 

— N-am avut suficient timp pre- și post-operator. 

— Deja dă peste cap șirul evenimentelor, confirmă el. 

Pete avea dreptate, în ceea ce privea aducerea cazului în 
instanţă. Annei îi fusese administrată Betadină și fusese expusă 
la nenumărate alte medii. Orice avocat bun din partea apărării 
ar putea aduce un martor expert, care să argumenteze cum că 
un raport al violului, întocmit pe baza unor probe recoltate abia 
după ce victima a fost supusă unei intervenții chirurgicale nu ar 
putea fi acceptat. 

— Am reușit să îndepărtez niște așchii de sub unghiile ei, dar 
m-am gândit că cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac, era 
să prezint o comparaţie între cele două victime, îi zise Sara. 

— O motivaţie mai degrabă dubioasă, dar sunt foarte fericit 
să te văd, așa că am să trec cu vederea logica ta defectuoasă. 

Zâmbi; Pete fusese întotdeauna direct, politicos în stilul sudic 
- unul dintre motivele pentru care era un profesor atât de bun. 

— Mulţumesc. 


142 


— Plăcerea companiei tale este o răsplată mai mult decât 
suficientă. Deschise ușa, poftind-o înăuntru. Sara ezită. Cam 
dificil să faci comparaţia din hol, nu se vede atât de bine, îi zise 
el. 

Sara îl urmă în morgă, dar parcă era o altă persoană. Mirosul 
o izbi în primă fază. Se gândea mereu că cel mai bun termen de 
a-l descrie era dulceag, un cuvânt care nu exprima nimic dacă 
nu miroseai personal ceva dulceag. Mirosul predominant nu 
venea de la cei morţi, ci de la chimicalele folosite. Înainte ca 
bisturiul să fie utilizat, decedaţii erau mai întâi catalogati, 
radiografiați, fotografiaţi, dezbrăcați și spălaţi cu dezinfectant. 
Un alt produs de curăţat era folosit la curăţarea podelelor și un 
altul pentru a spăla mesele din inox; și încă unul era folosit 
pentru curăţarea și sterilizarea instrumentelor pentru autopsie. 
Împreună, dădeau naștere unui miros în mare parte dulce, care 
îți intra în piele și îți rămânea în mucoasa nazală pentru mult 
timp. 

Sara merse după Pete în spatele camerei, simțindu-se de 
parcă îl urmărea. Morga era departe de zgomotul constant de la 
Grady, așa cum Districtul Grant era faţă de Grand Central. Spre 
deosebire de aceleași cazuri repetate la nesfârșit din UPU, 
autopsia reprezenta un mister care era dezvăluit în majoritatea 
cazurilor. Sângele, fluidele, organele, țesuturile - fiecare 
componentă contribuia cu ceva la rezolvarea unui puzzle. Un 
corp nu putea minţi. Morţii nu reușeau întotdeauna să-și ia cu ei 
secretele în mormânt. 

Aproape două milioane și jumătate de oameni mor anual în 
America. Georgia este responsabilă pentru aproape șaptezeci de 
mii de morți, dintre care mai puţin de o mie sunt crime. Din 
punct de vedere legal, orice deces suspect - adică orice 
persoană care moare în afara spitalului sau a azilului - trebuie 
să fie investigat. Orașele mici, care nu se confruntă des cu 
cazuri de morţi violente sau comunităţile ce nu dispun de 
fonduri suficiente pentru a avea un medic legist lasă statul să se 
ocupe de cazurile lor de crimă. Majoritatea din ele ajung la 
morga din Atlanta. Ceea ce explică și faptul că jumătate din 
mese erau acoperite de corpuri în diferite stadii de autopsie. 

— Snoopy, zise Pete, strigând un om mai în vârstă și de 
culoare, îmbrăcat în uniformă. Dânsa este dr. Sara Linton. O să 
mă asiste la cazul Zabel. Cum stăm? 


143 


— Radiografiile sunt pe ecran, îi zise bărbatul lui Pete, fără să- 
i acorde prea mare atenţie Sarei. Pot să mă duc să o aduc, dacă 
vrei. 

— Bine omule. Pete se duse la computer și apăsă pe 
tastatură. O serie de radiografii apărură pe ecran. Tehnologia! 
exclamă Pete, și Sara nu-și putu reţine uimirea. 

Pe vremea când lucra în Districtul Grant, morga se afla în 
subsolul spitalului. Aparatul pentru radiografii era destinat 
persoanelor vii, spre deosebire de cel de la morgă, unde nu prea 
mai conta cât de radiat era corpul unei persoane decedate. 
Filmele rămâneau intacte și erau citite pe ecranul unui monitor 
de douăzeci și patru de inci cu plasmă, în loc de un monitor cu 
tub, unde imaginea tremura atât de mult încât îţi provoca o 
criză de epilepsie. Unica masă de porțelan pe care Sara o 
folosise în Grant nu semăna deloc cu șirurile de tărgi din oțel 
inoxidabil care se aflau în spatele ei. Putea să vadă medicii 
legiști intrând și ieșind prin ușile de sticlă de pe holurile de 
vizavi de morgă. Atunci realiză că ea și Pete erau singurele fiinţe 
vii din camera de autopsie. 

— Am rezolvat toate celelalte cazuri când l-am adus, spuse 
Pete și, pentru o clipă, Sara nu înţelese ce voia să spună. Arătă 
spre o masă goală de autopsie, ultima de pe un rând: Acolo l-am 
autopsiat. 

Sara se uită fix spre masa goală, întrebându-se de ce nu 
putea să vadă cu ochii minţii acea imagine cumplită cu soțul ei 
decedat. În schimb, tot ce văzu era o masă curată, cu lampa din 
oțel inoxidabil de deasupra. Aici era locul în care Pete găsise 
dovada care condusese la identificarea ucigașului lui Jeffrey. Aici 
fusese deschis cazul, dovedind fără urmă de îndoială cine era 
implicat în această crimă. 

Stând aici, acum, Sara se aștepta ca amintirile să o 
copleșească, dar era calmă, concentrată pe scopul pentru care 
era aici. 

Aici se întâmplau lucruri bune. Oamenii erau ajutaţi, chiar și 
după moarte. Mai ales după moarte. 

Încet, se întoarse spre Pete și, deși nu-l putea vedea pe 
Jeffrey, îl simţea de parcă ar fi fost în cameră cu ea. De ce se 
întâmpla așa ceva? De ce, după trei ani și jumătate în care 
făcuse eforturi să-și aducă aminte senzațiile pe care le trăia 


144 


când îl avea pe Jeffrey lângă ea, doar simpla prezenţă la morgă 
o făcuse să se simtă astfel? 

Majoritatea polițiștilor urau să participe la autopsie și nici 
Jeffrey nu făcea excepţie, dar considera că a participa era un 
semn de respect, o promisiune către victimă că va face tot ce-i 
stătea în puteri să îl aducă pe criminal în faţa justiţiei. Acesta 
era și motivul pentru care devenise poliţist - nu doar pentru a-i 
ajuta pe nevinovaţi, ci pentru a-i pedepsi pe criminalii care le 
făceau rău. 

Acesta era și motivul pentru care acceptase și Sara postul de 
medic legist. Jeffrey nici măcar nu auzise de districtul Grant 
prima dată când intrase în morga de la subsolul spitalului pentru 
a examina o victimă și pentru a rezolva un caz. 

Cu mulți ani în urmă, Sara fusese martora violenţei, chiar 
victima unui atac înfiorător. Fiecare incizie pe care o făcea, 
fiecare mostră pe care o preleva, de fiecare dată când depunea 
mărturie la tribunal, se simțea răzbunată. 

— Sara? 

iși dădu seama că tăcea de ceva vreme. Își drese vocea 
înainte de a-i spune lui Pete: 

— Am cerut de la Grady radiografiile necunoscutei de aseară. 
A reușit să vorbească înainte de a-și pierde cunoștința. Credem 
că o cheamă Anna. 

Accesă un fișier, aducând pe ecran radiografiile Annei. 

— Este conștientă? 

— Am sunat la spital înainte de a veni aici. Încă nu și-a 
revenit. 

— Probleme neurologice? 

— A rezistat operaţiei, ceea ce este mai mult decât ne-am 
așteptat. Reflexele sunt bune, dar pupilele nu reacţionează. Are 
niște edeme pe creier. Au programat-o la o tomografie pentru 
azi, mai târziu. Infecția ne îngrijorează. Au recoltat probe, pentru 
a-și da seama cum să o trateze. Sanderson a contactat CDC?. 

— Of, Doamne! Pete studia radiografia. De ce forță este 
nevoie pentru a scoate o coastă cu mâinile goale? 

— Era înfometată, deshidratată. Presupun că a fost mai ușor 
așa. 

— Legată, n-ar fi opus mare rezistență. Dar totuși... 
Dumnezeule! Îmi aduce aminte de a treia doamnă Hanson. 


2 Centrul pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor. (n.tr.). 
145 


Vivian făcea culturism, știi. Avea bicepșii cât coapsele mele. O 
adevărată femeie. 

— Mulţumesc, Pete. Mulţumesc că ai avut grijă de el. 

li făcu din nou cu ochiul. 

— Primești respect dacă îi respecţi și tu pe ceilalţi. 

Recunoscu dictonul din discursurile sale. 

— Snoopy, spuse Pete în timp ce bărbatul împingea o masă 
de autopsie prin ușile batante. 

Capul lui Jacquelyn Zabel se vedea de sub un cearceaf alb. 
Avea pielea purpurie de la faptul că atârnase cu capul în jos de 
ramura copacului. Culoarea era mai închisă în jurul buzelor 
femeii, de parcă cineva îi storcise o mână de afine în jurul gurii. 
Sara observă că femeia fusese frumoasă și doar câteva riduri 
fine de la colţurile ochilor îi arătau vârsta. Din nou, își aminti de 
Anna, căci și ea era o femeie frumoasă. Pete părea că se 
gândește la același lucru. 

— De ce cu cât este o femeie mai frumoasă, cu atât mai 
cumplită este crima? 

Sara ridică din umeri. Era ceva ce ea mai văzuse când lucrase 
ca medic legist în districtul Grant. Femeile frumoase aveau mai 
mult de suferit în cazul unei crime. 

— Pune-o pe masa mea, îi spuse Pete asistentului său. 

Sara privi felul neutru în care Snoopy își îndeplini atribuţiile, 
mutând cadavrul spre o masă liberă. Pete era în minoritate aici; 
majoritatea celor care lucrau la morgă erau fie afro-americani, 
fie femei. La fel era și la Spitalul Grady, lucru deloc ieșit din 
comun, deoarece Sara observase că, cu cât era mai oribilă 
meseria, cu atât era mai mult probabil ca o minoritate să o 
profeseze. Ironia era că și Sara era inclusă în această schemă. 

Snoopy puse piedicile roților și începu să alinieze diferitele 
scalpeluri, bisturie și ferăstraie de care Pete va avea nevoie în 
următoarele ore. 

Tocmai scotea o pereche mare de foarfeci pe care le-ai găsi în 
mod normal la un raion de ustensile de grădinărit când Will și 
Faith intrară în cameră. Will nu părea impresionat de cadavrele 
pe lângă care trecea. Pe de altă parte, Faith arăta mai rău decât 
atunci când o văzuse Sara prima oară la spital. Buzele femeii 
erau albe și rămase cu privirea fixă spre înainte în timp ce trecu 
de masa pe care era întins un bărbat cu craniul expus de sub 
scalp pentru ca legistul să-i poată constata leziunile. 


146 


— Doctor Linton, începu Will. Mulţumesc că ai venit. Știu că 
era ziua ta liberă. 

Sara reuși doar să-i zâmbească și să dea din cap, minunându- 
se de tonul său formal. Will Trent semăna din ce în ce mai mult 
cu un bancher. Sara încă avea probleme în a-l vedea ca pe un 
poliţist. Pete îi întinse o pereche de mănuși lui Sara, dar ea 
refuză, spunând: 

— Am venit doar să observ. 

— Nu vrei să te murdărești pe mâini? Suflă în mănușă pentru 
a o desface, apoi și-o puse în mână. Vrei să luăm masa după 
aceea? E un restaurant italian nou pe Highland. Aș putea tipări 
un cupon de reducere de pe net. 

Sara tocmai voia să refuze când Faith scoase un sunet care îi 
făcu pe toţi să întoarcă privirea spre ea. Flutură mâna prin faţa 
ei și Sara bănui că prezenţa la morgă era cauza culorii cenușii a 
pielii lui Faith. 

Pete ignoră reacţia și le spuse lui Will și Faith: 

— Am găsit spermă și fluide corporale pe pielea ei înainte de 
a o curăța. Le voi trimite la laborator pentru a fi analizate. 

Will se scărpină pe braț. 

— Mă îndoiesc de faptul că tipul nostru a mai fost prins până 
acum, dar să vedem ce găsim în baza de date. 

Pentru a respecta procedura, Pete porni dictafonul, spuse 
data și ora, apoi continuă: 

— Acesta este cadavrul lui Jacquelyn Alexandra Zabel, o 
femeie subnutrită, în vârstă de treizeci și opt de ani. A fost 
găsită într-o zonă împădurită de lângă Route 316 în Conyers, 
care este localizat în Rockdale, Georgia, în dimineaţa zilei de 
sâmbătă, 8 aprilie. Victima atârna de un copac, cu faţa în jos și 
cu piciorul drept prins între ramuri. Are gâtul rupt și semne de 
tortură severă. Procedură desfășurată de Pete Hanson. Asistă 
agenţii speciali Will Trent și Faith Mitchell și inimitabilul doctor 
Sara Linton. 

Trase cearceaful și Faith oftă. Sara își dădu seama că era 
prima dată când vedea opera celui care o răpise. În lumina rece 
din morgă, se vedea clar fiecare rană: vânătăile întunecate și 
loviturile, pielea sfâșiată, arsurile electrice înnegrite care 
semănau cu o pudră ce nu putea fi ștearsă. Corpul fusese spălat 
înainte de examinare, sângele coagulat fusese înlăturat, astfel 
că pielea albă ca de ceară contrasta cu rănile. 


147 


Tăieturi adânci brăzdau carnea victimei; erau suficient de 
adânci încât să sângereze, dar fără a duce la moarte. Sara bănui 
că tăieturile fuseseră făcute cu o lamă de bărbierit sau cu un 
cuţit cu lama foarte subţire. 

— Trebuie să... 

Faith nu termină propoziţia. Se întoarse pe loc și se îndepărtă. 
Will o privi cum pleacă, mormăind o scuză către Pete. 

— Nu e partea ei preferată din meserie, observă Pete. E cam 
slabă. Victima, adică. 

Avea dreptate. Oasele lui Jacquelyn Zabel se vedeau ieșind 
prin piele. 

— Cât timp a fost sechestrată? îl întrebă Pete pe Will. 

El ridică din umeri. 

— Speram să ne poţi spune tu asta. 

— Ar putea fi de la deshidratare, mormăi Pete, apăsând cu 
degetele pe umărul femeii. Ce crezi? o întrebă pe Sara. 

— Cealaltă victimă, Anna, era în aceeași condiţie fizică. E 
posibil să le fi dat diuretice și să le fi ţinut fără apă sau mâncare, 
înfometarea nu e o formă neobișnuită de tortură. 

— Cu siguranţă că a încercat orice. Pete oftă, nelămurit. 
Sângele ar trebui să ne spună mai multe. 

Examinarea continuă. Snoopy așeză o riglă lângă tăieturi și 
făcu fotografii, în timp ce Pete schița poziţia rănilor pentru 
raportul autopsiei, încercând să aproximeze gravitatea acestora. 
În sfârșit, lăsă stiloul jos, deschizându-i pleoapele pentru a 
verifica culoarea. 

— Interesant, murmură el, făcându-i semn Sarei să verifice. 

În absenţa unui mediu umed, organele unui corp în 
descompunere se micșorează, iar carnea se strânge în jurul 
rănilor. Sara găsi câteva găurele în albul ochilor în timp ce îi 
examină, niște punctișoare roșii perfect rotunde. 

— Ace de cusut sau bolduri, presupuse Pete. A înțepat-o de 
cel puţin douăsprezece ori în fiecare glob ocular. 

Sara verifică pleoapele femeii și văzu găurile prin care trecuse 
acul. 

— Pupilele Annei erau fixe și dilatate, îi spuse ea, luând o 
pereche de mănuși de pe tavă, punându-și-le în timp ce privea 
urechile însângerate ale femeii. 

Snoopy curăţase cheagurile de sânge, dar canalele erau încă 
pline de sânge uscat. 


148 


— Ai un... 

Snoopy îi dădu un otoscop. Sara introduse vârful în urechea 
lui Zabel, unde descoperi genul de răni pe care le văzuse doar la 
copiii abuzați. 

— Timpanul a fost găurit. Îi întoarse capul pentru a verifica și 
cealaltă ureche. Se auzi trosnind vertebra ruptă de la gât: Și 
acesta. 

Îi dădu otoscopul lui Pete ca să vadă. 

— O șurubelniță? întrebă el. 

— Foarfece, sugeră ea. Vezi felul în care pielea de pe canalul 
auricular a fost răzuit? 

— Urmele sunt mai înclinate în partea de sus și mai adânci la 
vârf. 

— Corect, deoarece foarfeca se îngustează la vârf. 

Pete dădu din cap, în timp ce nota. 

— Surdă și oarbă. 

Sara făcu un pas previzibil, deschizând gura femeii. Limba era 
intactă. Apăsă cu degetele pe trahee, apoi folosi un laringoscop 
pe care i-l dăduse Snoopy pentru a privi interiorul gâtului. 

— Esofagul este rănit. Simţi mirosul? 

Pete se aplecă. 

— Înălbitor? Acid? 

— Soluţie de curăţat ţevile. 

— Am uitat că tatăl tău este instalator. Îi arătă o pată închisă 
la culoare, de lângă gura femeii: Vezi asta? 

Sângele se aduna întotdeauna în locul ţinut cel mai jos al unui 
cadavru, lăsând o pată pe piele, numită lividitate. Faţa era de un 
purpuriu-închis, din cauza faptului că atârnase cu capul în jos. 
Era greu să identifice iritaţia din jurul gurii, dar după ce Pete i-a 
arătat-o, Sara a reușit să observe pe unde îi fusese turnat în 
gură lichidul cu care femeia se înecase. 

Pete îi palpă gâtul. 

— Aici sunt răni pe o suprafaţă extinsă. Este evident că a 
obligat-o să bea un lichid astringent. Vom vedea dacă i-a ajuns 
în stomac după ce o deschidem. 

Sara tresări când auzi vocea lui Will; uitase că era acolo. 

— Se pare că și-a rupt gâtul în cădere. A alunecat. 

Sara își aminti discuţia lor de mai devreme, de convingerea sa 
că Jacquelyn Zabel atârna în copac în timp ce el o căuta pe 
pământ. Îi spusese că sângele femeii era cald încă. 


149 


— Tu ai fost cel care a dat-o jos? întrebă Sara. 

Will dădu din cap. 

— A trebuit să o fotografieze mai întâi. 

— Ai verificat pulsul la carotidă? întrebă Sara. 

Dădu din cap aprobator. 

— Sângele i se scurgea din degete. Era cald. 

Sara îi verifică mâinile femeii. Unghiile fuseseră rupte, unele 
dintre ele smulse din carne. Conform procedurii, înainte ca 
Snoopy să o curețe, fusese fotografiată. 

Pete știa la ce se gândea Sara. Arătă spre monitor. 

— Snoopy, vrei te rog să ne arăţi pozele de dinainte de 
curăţare? 

Bărbatul se conformă, iar Pete și Sara rămaseră unul lângă 
altul, să le privească. Totul era în baza de date, de la pozele 
inițiale făcute la locul crimei până la unele mai recente, de la 
morgă. Snoopy trecu prin toate, astfel că Sara le văzu în ordine 
cronologică, într-o succesiune rapidă. Jacquelyn Zabel atârnase 
de un copac, iar capul îi era ciudat îndoit într-o parte. Piciorul 
său era prins între ramuri atât de fix, încât probabil că au tăiat 
crengile pentru a o da jos. Snoopy ajunse la final. Sângele i se 
scursese spre faţă, din picioare, prin tors. 

— Acolo, spuse Sara, arătând spre piept. 

Amândoi se întoarseră spre cadavru și Sara se opri înainte de 
a se apleca. 

— Imi cer scuze, spuse ea. 

Era cazul lui Pete. Acesta nu păru deranjat. Ridică sânul, 
expunând o altă rană. Aceasta era mai adâncă la intersecția a 
două tăieturi. Pete trase mai aproape lampa de deasupra, 
încercând să vadă mai bine, în timp ce depărta carnea. Snoopy 
îi dădu o lupă și Pete se aplecă și mai mult, întrebând: 

— Aţi găsit un briceag la locul faptei? 

— Singura amprentă era a victimei, una latentă, pe mânerul 
cuţitului, spuse Will. 

Pete îi dădu Sarei lupa să verifice și ea. 

— Amprenta era de la mâna stângă sau de la dreapta? întrebă 
Pete. 

— Eu... Will se opri, privind spre ușă, după Faith. Nu-mi 
amintesc. 

— Amprenta era a degetului mare? A indexului? 


Snoopy merse la computer pentru a afla această informaţie, 
dar Will îi spuse: 

— Era o amprentă parţială a degetului mare pe capătul 
mânerului. 

— O lamă de șapte centimetri? 

— Aproximativ. 

Pete dădu din cap în timp ce nota pe diagramă, dar Sara 
continuă: 

— S-a înjunghiat singură, le spuse ea, ţinând lupa peste rană. 
Observaţi că rana are formă de V la bază și este plată la vârf. 
Lama era cu susul în jos, într-o traiectorie ascendentă. Sara 
imită mișcarea, ca și cum s-ar fi înjunghiat în piept. Degetul ei 
mare era pe capătul mânerului, pentru a-l înfige mai adânc. 
Trebuie să-l fi scăpat, apoi a căzut. Priviţi-i glezna. Arătă o urmă 
vagă la baza peroneului: Inima a încetat să-i mai bată când i s-a 
prins piciorul. Oasele sunt rupte, dar nu este nici urmă de 
tumefiere, niciun semn de traumatism. Ar fi fost niște vânătăi 
serioase dacă sângele ar mai fi circulat când a căzut. 

Will dădu din cap. 

— N-ar fi avut... 

— Asta spun semnele, îl întrerupse Sara. Rana este 
autoprovocată. A fost rapidă. Nu a suferit mult. Sau cel puţin nu 
mai mult decât până atunci, simţi Sara nevoia să adauge. 

Will rămase cu privirea în ochii ei și Sara se strădui să nu se 
uite în altă parte. Poate că bărbatul nu arăta a poliţist, dar cu 
siguranţă că gândea ca unul. Ori de câte ori un caz intra pe o 
linie moartă, orice poliţist își aducea acuze pentru că luase o 
decizie greșită sau că ratase un indiciu evident. Will Trent făcea 
același lucru acum - se învinovățea pentru moartea lui 
Jacquelyn Zabel. 

— A venit vremea să o ajuţi. Acum, nu în pădure, spuse Sara. 

Pete puse stiloul jos. 

— Are dreptate. Apăsă cu mâinile pe piept. Se pare că este 
mult sânge aici, a nimerit bine locul în care să bage lama. 
Probabil că a atins inima imediat. Sunt de acord cu faptul că atât 
piciorul, cât și gâtul, s-au rupt post-mortem. Își scoase o mănușă 
în timp ce se îndrepta spre calculator și privi pozele de la locul 
faptei. Priviţi cum i se sprijină capul de ramuri, aplecat. Asta nu 
se întâmplă atunci când îţi rupi gâtul în timpul unei căderi. Ar 
trebui să fie presat pe obiectul de care s-a lovit. Când ești în 


151 


viață, mușchii sunt încordaţi pentru a preveni o asemenea rană. 
Este un eveniment violent, nu o răsucire blândă. Bună 
observaţie, puștoaico. 

Pete îi zâmbi Sarei, iar ea se trezi că roșește ca un student 
mulțumit. 

— De ce s-ar fi omorât singură? întrebă Will, de parcă o 
femeie torturată ar fi avut toate motivele să-și dorească să 
trăiască. 

— Probabil că era oarbă, și mai mult ca sigur că era surdă. 
Sunt surprins de faptul că a reușit să urce în copac, explică Pete. 
Dacă nu putea să-i audă pe polițiști, nu ar fi avut de unde să știe 
că era căutată. 

— Dar ea... 

— Camerele cu infraroșu din elicoptere nu au identificat-o, îl 
întrerupse Pete. 

— Dar tu ai fost acolo și s-a întâmplat să ridici privirea. Altfel, 
cred că ar fi fost găsită doar dacă vreun vânător ar fi făcut un 
apel DRT. 

Voia să spună „cadavru găsit”5. Fiecare secţie de poliţie avea 
jargonul ei, unul mai colorat decât altul. Vânătorii erau vestiți 
datorită apelurilor prin care anunțau un DRT. 

Pete se întoarse către Sara. 

— Te superi? întrebă el, indicând cu capul spre kit-ul pentru 
investigarea violurilor. 

Snoopy era un asistent excelent, dar Sara înţelese mesajul: ea 
era din nou observator. Pete luă speculul și îi depărtă picioarele 
pentru a-l putea introduce în vagin. 

Ca în majoritatea cazurilor de viol care se sfârșesc cu 
moartea, pereţii vaginali rămăseseră contractaţi și după moarte, 
astfel încât speculul din plastic se rupse. Snoopy îi dădu unul din 
metal și Pete încercă din nou. Îi tremurau mâinile de la efortul 
pe care îl făcuse. Era greu de privit, și Sara era bucuroasă că 
Faith nu era acolo să audă sunetul pe care îl făcea instrumentul 
croindu-și drum prin carne. 

Sara îi dădu un beţișor cu vată și el introduse vârful, dar 
întâmpină rezistenţă. Pete se aplecă, încercând să vadă ce 
produsese obstrucţia. 


3 Dead Right There (în original) (n.tr.). 
152 


— Doamne Dumnezeule! bâigui el, în timp ce pipăia cu mâna 
pe masa cu instrumentar. Luă un forceps. Pune-ţi mănușile. 
Ajută-mă cu asta, îi spuse Sarei pe un ton rece. 

Sara își puse mănușile și ţinu speculul în timp ce el încerca să 
apuce ceva cu forcepsul. 

Reuși să agaţe ceva și trase. O bucată lungă de plastic alb 
ieși, ca o eșarfă de mătase din mâneca unui magician. Pete 
continuă să tragă, așezând plasticul într-un recipient încăpător. 
leșeau bucată după bucată, murdare de sânge negru, prinse 
una de cealaltă printr-o linie perforată. 

— Saci de gunoi, spuse Will. 

Sara rămase fără respiraţie. 

— Anna, spuse ea. Trebuie să o verificăm pe Anna. 


Capitolul 10 


Biroul lui Will de la al treilea etaj al aripii de est era puţin mai 
mare decât o debara cu o fereastră care dădea spre niște șine 
de tren dezafectate și o parcare a unui magazin de zarzavaturi. 
Acesta părea a fi locul de întâlnire al unor personaje suspecte, în 
mașini luxoase. 

Spătarul scaunului lui Will era atât de lipit de perete încât de 
fiecare dată când se mișca lua un strat de vopsea de pe perete. 
Nu e vorba că avea nevoie să se miște prea mult. Putea să vadă 
întreaga încăpere fără ca măcar să-și miște capul. Chiar și să se 
așeze era dificil, căci Will trebuia să se strecoare între birou și 
fereastră pentru a ajunge la scaun - o manevră care îl făcea să 
se bucure că nu își dorea moștenitori. 

Se sprijini pe un cot în timp ce privea cum pornește 
computerul, cum pâlpâie ecranul, afișându-se rând pe rând 
iconitele programelor. Will își deschise e-mailul și își puse o 
pereche de căşti pentru a putea folosi cititorul automat pe care 
și-l instalase cu câţiva ani în urmă. După ce șterse câteva oferte 
de medicamente pentru potenţă și o cerere a unui președinte 
nigerian de transfer bancar, găsi un mesaj de la Amanda și o 
notificare de la compania de asigurări de sănătate pe care și-o 
trimisese de pe adresa sa privată de e-mail pentru a o citi la 
birou. 


E-mailul Amandei nu trebuia studiat în detaliu. Folosea doar 
litere de tipar și rareori se deranja să construiască o propoziţie. 
ŢINE-MĂ LA CURENT era scris pe ecran cu litere groase. Ce i-ar fi 
putut spune? Că victima lor avea unsprezece saci de gunoi 
îngrămădiţi în interiorul său? Că Anna, victima care 
supraviețuise, avea același număr de saci în ea? Că trecuseră 
douăsprezece ore și nu făcuseră niciun progres în a afla cine le 
răpise pe femei, ca să nu mai vorbim despre identificarea 
aspectelor comune celor două victime? 

Oarbă, posibil surdă, posibil mută. Will fusese în grota în care 
fuseseră ţinute femeile. Nu își putea imagina ororile pe care le 
trăiseră. Fusese destul de rău să vadă instrumentele de tortură, 
dar își imagină că fusese mult mai rău pentru victime, că nu le- 
au văzut. Cel puţin își luase de pe umeri povara morții lui Jackie 
Zabel, deși știind faptul că femeia alesese moartea, când 
ajutorul era atât de aproape, nu se simţea deloc mai bine. 

Will încă putea auzi în mintea sa tonul plin de compasiune pe 
care îl folosise Sara Linton pentru a-i explica felul în care Zabel 
își luase viaţa. Nu-și aducea aminte când îi mai vorbise ultima 
dată o femeie astfel, - să îi arunce o vestă de salvare, nu să ţipe 
la el să se străduiască mai tare să înoate, așa cum ar fi făcut 
Faith, ba mai rău, să îl apuce de picioare și să îl tragă în larg, 
așa cum făcea de obicei Angie. 

Will se lăsă înapoi în scaunul său, știind că trebuia să și-o 
scoată pe Sara din minte. Avea un caz care necesita întreaga sa 
atenție, și Will se strădui să se concentreze pe femeile pe care 
le putea ajuta. Și Anna, și Jackie probabil că scăpaseră din grotă 
în același timp, Jackie fără să poată vedea sau auzi, iar Anna 
mai mult ca sigur oarbă. Nu era nicio cale ca cele două femei 
rănite să poată comunica, decât prin atingeri. Se ţinuseră de 
mână, împiedicându-se împreună pe când încercau să-și 
croiască drum prin pădure? Cumva, fuseseră separate, se 
pierduseră una de cealaltă. Anna trebuie să fi știut că este pe o 
șosea, căci simţise asfaltul rece pe tălpile picioarelor sale goale, 
auzise zgomotul mașinii care se apropia. Jackie o luase în partea 
opusă - găsise un copac și se cățărase, crezându-se în 
siguranţă. Așteptase. Fiecare scârțâit al copacului, fiecare 
mișcare a ramurilor o făceau să se panicheze. Se aștepta ca 
răpitorul ei să o găsească și să o ducă înapoi în acel loc rece și 
întunecat. 


154 


Avea într-o mână permisul de conducere și cartea de 
identitate, iar în cealaltă mână obiectul cu care urma să își ia 
viaţa. Era o alegere dificilă. Să coboare pentru a merge fără 
țintă în căutarea ajutorului, riscând să fie din nou prinsă? Sau să 
își înfigă lama în piept? Să lupte pentru viaţă? Sau să preia 
controlul și să sfârșească după cum a hotărât? 

Autopsia scosese la iveală decizia acesteia. Lama îi 
străpunsese inima, tăind artera principală și umplându-i pieptul 
cu sânge. Conform spuselor Sarei, Jackie probabil că murise 
aproape instantaneu, inima oprindu-i-se chiar când cădea din 
copac. Scăpase cuțitul și permisul de conducere. Găsiseră 
aspirină în stomacul ei. Îi subțiase sângele atât de mult încât 
acesta încă mai curgea, mult după ce murise. Asta îi picase lui 
Will pe ceafă. Ridicase privirea și îi văzuse mâna întinsă spre 
pământ. Crezuse că luptase pentru libertate, dar ea reușise să 
își găsească liniștea. 

Deschise un dosar gros de pe birou și răsfoi pozele din grotă. 
Dispozitivele de tortură, bateria, conservele nedesfăcute de 
supă - Charlie le inventariase pe toate, trecând descrierile pe o 
listă. Will căută printre fotografii și o alese pe cea mai clară. 
Charlie se ghemuise la baza scării, la fel cum făcuse și Will 
noaptea trecută. Becurile cu xenon scoseseră în evidenţă 
fiecare colţișor și crăpătură. Will găsi o altă fotografie, cu 
instrumentele sexuale așezate ca artefactele descoperite la un 
sit arheologic. Își putea imagina, la prima vedere, cum fuseseră 
folosite majoritatea, dar unele erau atât de complicate, de 
cumplite, încât mintea sa nu putea să înțeleagă cum funcționau. 

Will era pierdut în gânduri, așa că îi luă ceva timp să-și dea 
seama că îi suna mobilul. II deschise, spunând: 

— Trent. 

— Lola sunt, iubitule. 

— Cine? 

— Lola. Una dintre fetele lui Angie. 

Prostituata de seara trecută. Will încercă să nu-și schimbe 
tonul, deoarece era mai furios pe Angie decât pe prostituată și 
era sătul de aceste fete care încercau să se folosească de el. 

— Ascultă, nu o să te scot din pușcărie. Dacă ești una dintre 
fetele lui Angie, atunci să te ajute Angie, spuse el. 

— Nu pot da de ea. 


— Mda, ei bine, nici eu nu pot, așa că te rog să nu mă mai 
suni să te ajut, căci nici măcar nu îi știu numărul. Ai înțeles? 

Nu-i lăsă timp să răspundă. Încheie apelul și puse încet 
telefonul pe birou. Banda adezivă începuse să se cojească, 
elasticul se slăbise. O rugase pe Angie să-l ajute cu telefonul 
înainte de a pleca, dar, ca majoritatea rugăminţilor lui Will, nu 
fusese considerată o prioritate. 

Își privi mâna, verigheta de pe deget. Era prost sau doar 
patetic? Nici el nu mai știa diferenţa. Putea să parieze că Sara 
Linton nu era genul de femeie care să facă asemenea rahaturi 
într-o relaţie. Și, mai departe, Will era convins că soțul Sarei nu 
fusese genul de muiere care să accepte așa ceva. 

— Doamne, cât urăsc autopsiile! 

Faith dădu buzna în biroul lui, încă palidă la față. Will știa că 
ura autopsiile - era o aversiune evidentă - dar era prima dată 
când o auzea pe Faith recunoscând asta. 

— Caroline mi-a lăsat un mesaj pe mobil. Se referea la 
asistenta Amandei. Nu putem vorbi cu Joelyn Zabel decât în 
prezenţa unui avocat. 

Sora lui Jackie Zabel. 

— Chiar o să dea în judecată departamentul? 

Işi aruncă poșeta pe birou. 

— De îndată ce găsește un avocat în Pagini Aurii. Eşti gata să 
mergem? 

Se uită la ceasul de pe ecranul computerului. Trebuia să se 
întâlnească cu Coldfield în jumătate de oră, dar adăpostul era la 
mai puţin de zece minute distanţă. 

— Hai să mai vorbim puţin despre asta, sugeră el. 

Era un scaun pliant lângă perete și Faith trebui să închidă ușa 
înainte de a se așeza. Biroul ei nu era cu mult mai mare decât al 
lui Will, dar cel puţin își putea întinde picioarele înainte de a lovi 
un zid. Nu prea știa Will de ce, dar mereu ajungeau să stea în 
biroul lui. Poate pentru că biroul lui Faith fusese, de fapt, o 
debara. Nu avea ferestre și încă mai persista mirosul de 
odorizant de toaletă și de dezinfectant. Prima oară când 
închisese ușa, aproape leșinase din cauza mirosului. 

Faith arătă cu capul spre computer. 

— Ce noutăţi ai? 

Will întoarse monitorul pentru ca Faith să poată citi e-mailul 
Amandei. Faith se uită strâmb la ecran, încruntându-se. Fondul 


156 


era roz-deschis și literele albastre, lucru care îi ușura lui Will 
înţelegerea cuvintelor. Mormăi ceva în timp ce schimbă culorile, 
apoi luă tastatura pentru a scrie un răspuns. Prima oară când 
făcuse asta Will protestase, dar în ultimele luni își dăduse seama 
că Faith era autoritară indiferent cu cine avea de-a face. 
Probabil că i se trăgea de la faptul că fusese mamă singură de la 
cincisprezece ani sau poate că așa era firea ei, dar nu se simțea 
bine dacă nu făcea ea totul. 

Acum, când Jeremy plecase la colegiu și Victor Martinez 
aparent ieșise din peisaj, Will era cel care trebuia să-i suporte 
manifestările de autoritate. Se gândea că așa ar fi fost dacă ar fi 
avut o soră mai mare. Dar totuși, și Angie se purta la fel cu Will 
și el se culca cu ea. Asta când era prin preajmă. 

— Amanda ar trebui deja să fi primit raportul autopsiei lui 
Jacquelyn Zabel, spuse ea. Scria în timp ce vorbea: Ce avem? 
Nicio amprentă sau vreo pistă de urmat. ADN în spermă și în 
sânge, dar nu s-a potrivit cu nimic din baza de date. Nicio dată 
de identificare sau numele de familie al Annei. Un atacator care 
își orbește victimele, le sparge timpanele, le pune să bea soluție 
de curăţat. Sacii de gunoi... la naiba, nu pot pricepe. Le 
torturează cu Dumnezeu știe ce. Una avea o coastă scoasă... 
Apăsă pe săgeată, pentru a adăuga ceva câteva rânduri mai 
sus. Zabel probabil că ar fi fost următoarea. 

— Aspirina, spuse Will. 

Cantitatea de aspirină găsită în stomacul lui Jacquelyn Zabel 
era de zece ori mai mare decât ar lua o persoană normală. 

— Drăguţ din partea lui, să le dea ceva pentru durere. Faith 
cobori din nou cursorul la capătul paginii. Poţi să-ţi imaginezi? 
Prinse în acea grotă, fără să-l poată auzi când vine, fără să vadă 
ce le face, fără să poată striga după ajutor. Faith trimise e- 
mailul, apoi se sprijini de spătar. Unsprezece saci de gunoi. Cum 
de i-a ratat Sara la prima victimă? 

— Nu cred că te apuci să faci un examen ginecologic când o 
femeie vine cu fiecare osișor rupt și cu un picior în mormânt. 

— Nu fi ursuz, spuse ea, deși Will nu considera că este deloc 
ursuz. Nu are ce căuta în acest caz. 

— Cine anume? 

Faith își dădu ochii peste cap, apoi deschise o pagină de 
Internet. 

— Ce faci? întrebă el. 


157 


— Caut date despre ea. Soţul său a fost poliţist și a murit. 
Sunt sigură că a apărut la știri ce i s-a întâmplat. 

— Nu e cinstit. 

— Cinstit? Faith apăsă pe tastatură. Ce vrei să spui cu cinstit? 

— Faith, nu te băga în viaţa ei personală... 

Apăsă pe Enter. Will nu știa ce ar putea să facă, așa că se 
aplecă și scoase computerul din priză. Faith mișcă mouse-ul, 
apoi apăsă pe Space. Clădirea era veche - curentul electric se 
întrerupea mai mereu. Ridică privirea, observând că luminile 
erau încă aprinse. 

— Ai oprit tu computerul? 

— Dacă Sara Linton ar fi dorit să știi detalii despre viața ei 
personală, ţi le-ar fi spus. 

— Cred că ţi-ar fi stat mai bine fără băţul ăla din fund. Faith își 
încrucișă brațele, privindu-l aspru. Nu crezi că e ciudat cum se 
bagă în investigaţie? Vreau să spun, nu mai este medic legist. 
Este civil. Dacă nu era atât de drăguță, ţi-ai fi dat seama ce 
ciudat... 

— Ce are a face frumuseţea aici? 

Faith era destul de amabilă să lase cuvintele să-și facă 
efectul, ca și cum i-ar fi atârnat deasupra capului o pancartă pe 
care scrie idiot. Tăcu aproape un minut înainte de a spune: 

— Nu uita că am și eu computer în biroul meu. O pot căuta la 
fel de ușor și de acolo. 

— Orice vei afla, eu nu vreau să știu. 

Faith își frecă faţa cu mâinile. Se uită pe fereastră, la cerul gri, 
aproape un minut. 

— Ce nebunie! Batem pasul pe loc. Avem nevoie de o pistă pe 
care să o urmăm. 

— Pauline McGhee... 

— Leo nu a aflat nimic despre frate. Spune că nu a găsit nimic 
în casa ei - nu erau documente, referiri la rude sau părinţi. 
Niciun semn cum că ar fi avut un nume fals, dar asta e destul de 
ușor de ascuns dacă ai destui bani să-i plătești pe oamenii 
potriviţi. Nici vecinii lui Pauline nu și-au schimbat depoziţia: ori 
nu o cunosc, ori nu o plac. Oricum ar fi, nu ne pot spune nimic 
despre viaţa ei. A vorbit cu profesorii de la școala copilului. 
Același lucru. Adică, Hristoase, fiul ei este la orfelinat acum 
deoarece mama nu are niciun prieten apropiat care să vrea să-l 
găzduiască. 


158 


— Ce face Leo acum? 

Ea își verifică ceasul. 

— Probabil că încearcă să-și dea seama cum să plece mai 
devreme. Se frecă din nou la ochi, evident obosită. Analizează 
amprentele lui McGhee, dar nu prea sunt șanse decât dacă a 
fost vreodată arestată. 

— Mai este îngrijorat că-i luăm cazul? 

— Chiar mai mult decât până acum. Faith își subţie buzele. 
Pun pariu că e din cauză că e bolnav. Cam așa se face, știi bine 
- uită-te la cât costă asigurarea, încearcă să te sece de toate 
resursele. Doamne ferește să ai o boală cronică și să necesite 
tratamente scumpe. 

Din fericire, Will și Faith nu trebuiau să se îngrijoreze încă de 
acest lucru. 

— Dispariţia lui Pauline s-ar putea să nu aibă legătură cu 
cazul nostru, poate fi doar o ceartă cu fratele ei sau o răpire 
ciudată. Este o femeie atractivă, spuse el. 

— Dacă ea nu are legătură cu cazul nostru, este mult probabil 
ca cineva pe care îl cunoaște să fie. 

— Ar putea fi fratele ei. 

— Nu l-ar fi avertizat pe puştiul ei despre acesta dacă nu ar fi 
fost îngrijorată cu adevărat. Desigur, mai este și ticălosul de 
Morgan, arogantul ăla, adăugă Faith. Eram gata să-l pocnesc 
prin telefon când am vorbit cu el. Poate că este ceva între el și 
Pauline. 

— Au lucrat împreună. Poate că ea a depășit limitele și el a 
răbufnit. Se întâmplă des când bărbaţii lucrează cu femei care 
își dau aere de șef. 

— Ha, ha! râse Faith. Nu l-ar recunoaște Felix pe Morgan dacă 
el ar fi cel care a răpit-o? 

Will ridică din umeri. 

— Copiii nu se implică. Nici adulţii, de altfel. 

— Niciuna dintre victimele noastre nu are copii. Niciuna dintre 
ele nu a fost dată dispărută, din câte știm. Mașina lui Jacquelyn 
Zabel a dispărut. Habar nu avem dacă Anna are mașină, din 
moment ce nu-i știm nici măcar numele de familie. Vocea îi 
deveni mai aspră: Sau prenumele. Ar putea fi altul, nu Anna. 
Cine știe ce a auzit Sara? 

— Și eu am auzit, o apără Will. Am auzit-o spunând Anna. 

Faith îi ignoră răspunsul. 


— Încă mai crezi că ar putea fi doi răpitori? 

— Nu mai sunt sigur de nimic acum, cu excepţia faptului că 
cine face asta nu este amator. ADN-ul lui este peste tot, ceea ce 
înseamnă că probabil nu are un cazier de care să se îngrijoreze. 
Nu avem indicii deoarece nu a lăsat așa ceva. E bun. Știe cum 
să-și acopere urmele. 

— Un poliţist? 

Will lăsă întrebarea fără răspuns. 

Faith își continuă raţionamentul: 

— Face ceva care le determină pe femei să aibă încredere în 
el - îi permit să se apropie destul de mult pentru a le răpi fără să 
vadă nimeni. 

— Costumul, spuse Will. Femeile - dar și bărbaţii - au tendința 
de a avea încredere într-un străin bine îmbrăcat. 

— Super. Trebuie doar să găsim toţi bărbaţii din Atlanta care 
au purtat costum în această dimineaţă. Repetă datele, 
numărând pe degete: Nu au fost găsite amprente pe sacii de 
gunoi din cele două femei. Niciun indiciu nu a fost găsit în grotă. 
Amprenta însângerată de pe permisul de conducere al lui 
Jacquelyn Zabel îi aparţine Annei. Nu știm numele ei de familie. 
Nu știm unde trăiește, unde lucrează sau dacă are familie. Faith 
rămase fără degete. Răpitorul are, evident, o metodă. Este 
răbdător. Sapă grota, o pregătește pentru prizonierii săi. Așa 
cum ai spus, probabil că le urmărește pe victime înainte de a le 
răpi. A mai făcut asta înainte. Cine știe de câte ori. 

— Da, dar victimele nu au supravieţuit ca să vorbească 
despre asta, altfel am avea ceva în baza de date a FBl-ului. 

Telefonul de pe biroul lui Will sună, iar Faith răspunse. 

— Mitchell. 

Ascultă câteva momente, apoi luă carnețelul din poșetă. 
Scrise cu litere de tipar, dar Will nu era în stare să descifreze 
cuvintele. 

— Poţi să verifici? Așteptă un răspuns: Excelent. Sună-mă pe 
mobil.  Inchise telefonul: Era Leo. Au venit rezultatele 
amprentelor din SUV-ul lui Pauline. Numele ei real este Pauline 
Agnes Seward. A fost dată dispărută în 1989 în Michigan, Ann 
Arbor. Avea șaptesprezece ani. Conform raportului, părinţii săi 
au spus că a fost vorba de o ceartă. O luase pe o pantă greșită - 
consuma droguri, dormea pe unde putea. Amprentele ei erau în 
sistem deoarece s-a recunoscut vinovată în cazul unui furt din 


160 


magazine. Poliţia locală a introdus-o în baza de date, dar este 
prima dată în douăzeci de ani când apare ceva. 

— Asta corespunde cu ce a spus Morgan. Pauline i-a spus că a 
fugit de acasă când avea șaptesprezece ani. Ce e cu fratele ei? 

— Nu am găsit nimic, deocamdată. Leo urmează să facă 
cercetări mai amănunțite. 

Faith puse carneţelul înapoi în buzunar. 

— Încearcă să-i găsească pe părinţi. Sperăm să fie încă în 
Michigan. 

— Seward nu pare un nume prea comun. 

— Nici nu este, aprobă Faith. Ar fi găsit ceva în baza de date 
dacă fratele ei ar fi fost implicat într-o infracțiune serioasă. 

— Ştii cam ce vârstă are? Cum îl cheamă? 

— Leo a spus că ne va contacta imediat ce are noutăți. 

Will se așeză înapoi pe scaun, sprijinindu-și capul de perete. 

— Pauline încă nu face parte din cazul nostru. Nu avem un 
tipar căruia să i se potrivească. 

— Seamănă cu victimele noastre. Nimeni nu o place. Nu este 
apropiată de nimeni. 

— Ar putea fi apropiată de fratele ei, spuse Will. Leo spune că 
l-a făcut pe Felix cu ajutorul unui donator de spermă, nu-i așa? 
Poate că fratele ei este donatorul? 

Faith scoase un sunet de dezgust. 

— Doamne, Will! 

Tonul său îl făcu să se simtă vinovat pentru că a sugerat așa 
ceva, dar de fapt în asta consta munca lor: să presupună că se 
pot întâmpla cele mai rele lucruri. 

— Ce alt motiv ar fi avut Pauline să-l avertizeze pe fiul ei că 
unchiul lui este un om rău, de care trebuie să îl ferească? 

Faith ezită să dea un răspuns. Într-un final, spuse: 

— Abuz sexual. 

— Ar putea fi departe de adevăr, admise el. Fratele ei ar 
putea fi hoţ sau delapidator sau dependent de droguri. Ar putea 
fi în pușcărie. 

— Dacă cineva pe nume Seward ar avea dosar penal în 
Michigan, Leo l-ar fi căutat deja în baza de date. 

— Poate că fratele a fost norocos. 

Faith dădu din cap. 


161 


— Lui Pauline îi era frică de el, nu dorea ca fiul ei să stea în 
preajma lui. Aceasta mă duce cu gândul spre violenţă sau spre 
teama de violenţă. 

— Așa cum ai spus, dacă fratele ar fi ameninţat-o sau ar fi 
hărţuit-o, ar fi existat pe undeva vreo reclamaţie. 

— Nu neapărat. Este totuși fratele ei. Oamenii nu aleargă la 
poliţie dacă este o problemă în familie. Ştii asta. 

Will nu era așa de sigur, dar ea avea dreptate în legătură cu 
verificarea pe care o făcuse Leo în baza de date. 

— Ce te-ar putea face să îl avertizezi pe Jeremy să stea 
departe de fratele tău? 

Se gândi câteva momente. 

— Nu mă pot gândi la nimic ce ar putea face Zeke care să mă 
facă să-i spun lui Jeremy să nu vorbească cu el. 

— Dar dacă te-ar fi lovit? 

Deschise gura să răspundă, dar apoi păru că se răzgândește. 

— Nu este vorba despre ce aș face eu - este vorba de ce ar 
face Pauline. Faith tăcu, gânditoare. Familiile sunt complicate. 
Oamenii iartă o grămadă de rahaturi din cauza legăturilor de 
sânge. 

— Şantaj? Will știa că încearcă la noroc, dar continuă: Poate 
că fratele ei știa ceva rău despre trecutul lui Pauline? Trebuie să 
fie un motiv pentru care și-a schimbat numele la șaptesprezece 
ani. Să revenim în prezent. Pauline are acum un loc de muncă, 
își plătește ipoteca. Conduce o mașină drăguță. Ar fi dispusă să 
plătească o groază de bani ca lucrurile să rămână neschimbate. 

Will își susținu ideea în continuare. 

— Pe de altă parte, dacă fratele ei o şantaja, trebuie să o lase 
să lucreze în continuare. Nu ar avea niciun motiv să o răpească. 

— Nu e ca și cum ar fi răpită pentru a se cere o răscumpărare. 
Nimănui nu-i pasă că a dispărut. 

Will dădu din cap. O altă pistă moartă. 

— Bine, poate că Pauline nu are legătură cu cazul nostru, 
spuse Faith. Poate că are o relaţie ciudată cu fratele ei. Ce 
facem acum? Stăm și așteptăm ca o a treia - poate a patra - 
femeie să fie răpită? 

Will nu știa ce să răspundă. Din fericire, nici nu trebuia. 

Faith își privi ceasul. 

— Să mergem să vorbim cu familia Coldfield. 


162 


Erau și copii la adăpostul pentru femei din Strada Fred - lucru 
pe care Will nu îl anticipase, deși avea sens ca femeile fără 
locuință să aibă și copii. O zonă restrânsă din fața adăpostului 
era rezervată ca loc de joacă pentru aceștia. Erau de vârste 
diferite, dar el presupuse că toţi aveau mai puţin de șase ani, 
deoarece copiii de vârste mai mari ar fi trebuit să fie la școală în 
acel moment al zilei. Copiii purtau hăinuţe decolorate și 
neasortate și se jucau cu jucării care cu siguranţă că avuseseră 
parte și de zile mai bune: păpuși Barbie cu părul tuns, jucării 
Tonka cu roți lipsă. Will se gândi că ar trebui să simtă milă 
pentru ei, deoarece această scenă semăna cu una din copilăria 
lui, dar, spre deosebire de el, acești copii aveau cel puţin un 
părinte care să aibă grijă de ei, o legătură cu lumea normală. 

— Doamne Dumnezeule, mormăi Faith, căutând ceva în 
poșetă. Era un borcan pentru donaţii pe tejgheaua de lângă 
intrarea din faţă și puse și ea câteva bancnote înăuntru. Cine îi 
supraveghează pe acești copii? 

Will aruncă o privire pe hol. Pereţii erau împodobiţi cu 
decoraţiuni de hârtie pentru Paște și cu desene ale copiilor. 
Văzu o ușă închisă, cu simbolul specific toaletei femeilor. 

— Probabil că este la toaletă. 

— Oricine i-ar putea răpi. 

Will nu credea că sunt prea mulţi oameni care să-și dorească 
acești copii. Aceasta era o parte a problemei. 

— Sună la sonerie, spuse Faith, iar el presupuse că ea citise 
semnul de sub sonerie, pe care l-ar fi înţeles chiar și o maimuţă. 

Will se întinse și sună la sonerie. 

— Învață să folosească calculatorul aici, spuse ea. 

— Poftim? 

Faith ridică una dintre broșurile de pe tejghea. Will văzu 
imagini cu femei zâmbitoare și copii pe prima pagină și câteva 
logo-uri ale unor corporaţii care sponsorizau adăpostul. 

— Instruire pe calculator, consiliere, mese gratuite. Mișca 
ochii în timp ce citea textul: Consiliere medicală conform cu 
preceptele creștine. Lăsă pliantul lângă celelalte. Cred că asta 
înseamnă că îţi spun că te ia dracul dacă faci un avort. Un sfat 
potrivit pentru femeile care au deja o gură de hrănit și nu-și 
permit asta. 

Apăsă din nou pe sonerie, de această dată suficient de tare 
pentru a o dărâma de pe tejghea. Will ridică clopoțelul de pe 


163 


podea. Când se îndreptă, descoperi că în spatele tejghelei 
stătea o femeie corpolentă, hispanică, cu un bebeluș în brațe. 
Vorbi cu un accent specific texan, adresându-i-se lui Faith: 

— Dacă aţi venit să arestaţi pe cineva, vă rog să nu o faceţi în 
faţa copiilor. 

— Am venit să vorbim cu Judith Coldfield, spuse Faith cu o 
voce scăzută, atentă la faptul că cei mici nu doar îi priveau, ci 
ghiciseră și cu ce se ocupau, la fel ca și femeia. 

— Ocoliţi clădirea până la magazinul din faţă. Judith lucrează 
astăzi la vânzare. ă 

Nu aşteptă să i se mulțumească. In schimb se întoarse cu 
spatele și plecă pe hol. Faith împinse ușa pentru a o deschide, 
îndreptându-se spre stradă. 

— Locurile astea mă enervează la culme. 

Will se gândi că adăposturile pentru oamenii străzii nu aveau 
cum să fie niște locuri detestate. Nici măcar de Faith. 

— De ce? 

— Ajută-i, nu-i pune să se roage pentru asta. 

— Unii oameni găsesc alinare în rugăciune. 

— Și dacă nu? Nu merită să fie ajutaţi? Ai putea să nu ai casă 
și să fii mort de foame, dar nu poţi primi o masă gratuită sau un 
loc unde să dormi în siguranţă dacă nu declari că ești de acord 
cu faptul că avortul este o crimă și că alţi oameni au dreptul să- 
ţi spună ce să faci cu corpul tău? 

Will nu știa ce să-i răspundă, așa că o urmă spre lateralul 
clădirii din cărămidă, privind mișcarea nervoasă a poșetei ei de 
pe umăr. Ea încă mai bombănea când au dat colţul spre 
magazinul din față. Era o pancartă mare deasupra intrării, pe 
care probabil că era scris numele adăpostului. Situația 
economică nu era pre bună, în special pentru instituţiile 
filantropice, acestea depinzând de cei care simțeau nevoia de a- 
i ajuta pe semenii lor. 

Multe din adăposturile locale primeau ca donaţii obiecte pe 
care le vindeau pentru a avea bani să plătească utilităţile de 
bază. Afișele din vitrină făceau reclamă la diferite obiecte aflate 
la vânzare în magazin. Faith le citi pe toate în timp ce intrau. 

— „Articole casnice, lenjerii de pat, haine. Donaţiile sunt 
binevenite, transport gratuit pentru obiecte mari.” 

Will deschise ușa, dorindu-și ca ea să tacă. 


164 


— „Deschis în fiecare zi, în afară de duminică. Interzis accesul 
câinilor.” 

— Am înţeles, îi spuse el, aruncându-și privirea prin magazin. 

Mixerele erau aliniate pe un raft, prăjitoarele de pâine și 
cuptoarele cu microunde dedesubt. Erau și niște haine pe 
rafturi, în majoritate ca cele care erau la modă în anii '80. 
Conservele cu ciorbe și alte produse alimentare erau depozitate 
într-un loc ferit de lumina soarelui. 

Stomacul lui Will ghiorăi și el își aminti conservele de mâncare 
pe care le primea la orfelinat în timpul vacanţțelor. Nimeni nu 
dădea lucruri bune. De obicei erau sfeclă și murături, exact ce 
își dorea fiecare copil la masa de Crăciun. 

Faith găsi un alt afiș. _ 

— „Toate donațiile sunt deductibile fiscal. Incasările sunt 
direcționate către femeile și copiii fără adăpost. Dumnezeu să-i 
binecuvânteze pe cei care îi ajută pe ceilalți.” 

Își dădu seama că îl dureau maxilarele de la cât stătuse cu 
dinţii încleștaţi. Din fericire, nu trebui să suporte durerea prea 
mult timp. Din spatele tejghelei apăru un bărbat, ca domnul 
Drucker din Green Acres. 

— Ce mai faceţi? 

Faith duse mâna la piept. 

— Cine naiba ești? 

Bărbatul roși atât de tare încât Will aproape că simţea căldura 
radiată de faţa lui. 

— Îmi pare rău, doamnă. Își șterse mâinile pe tricoul său. 
Avea urme negre acolo unde se mai ștersese astfel. Tom 
Coldfield. O ajut pe mama cu... 

Arătă spre podeaua din spatele tejghelei, Will văzu că lucra la 
un aparat de tuns iarba. Motorul era parţial dezasamblat. Părea 
că încearcă să-i pună o curea nouă de transmisie la ventilator, 
ceea ce nu prea explica motivul pentru care carburatorul era pe 
podea. 

— Este o nucă pe... începu Will. 

Faith îl întrerupse. 

— Sunt agent special Faith Mitchell. Acesta este partenerul 
meu, Will Trent. Am venit să vorbim cu Judith și Henry Coldfield. 
Presupun că sunteți rude? 

— Ai mei, explică bărbatul, și își arătă dinţii extrem de 
proeminenţi din faţă în timp ce îi zâmbi lui Faith. Sunt în spate. 


165 


Tata e cam nefericit că nu poate juca golf. Păru să observe cât 
de puţin îi interesa. Îmi pare rău, știu că ce s-a întâmplat cu 
acea femeie este îngrozitor. Numai că... ei bine, i-au spus 
celuilalt detectiv tot ce s-a întâmplat. 

Faith încercă să fie amabilă în continuare. 

— Sunt convinsă că nu se vor supăra dacă ne povestesc din 
nou. 

Tom Coldfield părea să nu fie de acord, dar îi conduse spre 
camera din spate. Will o lăsă pe Faith să meargă în faţa lui și își 
făcură drum printre cutii diferite și stive de lucruri care fuseseră 
donate adăpostului. Will bănuia că Tom Coldfield făcuse sport la 
viaţa lui, dar acum, la cei treizeci de ani, se procopsise cu un 
colac de grăsime în jurul taliei și umerii încovoiaţi. Avea un 
început de chelie care semăna cu o tonsură pe care o poartă 
călugării franciscani. 

Chiar și fără să întrebe, Will își dădu seama că Tom Coldfield 
avea doi copii. Arăta ca un antrenor de fotbal. Probabil că el 
conducea un microbuz și juca fotbal online. 

— Îmi cer scuze pentru mizerie, spuse Tom. Ducem lipsă de 
voluntari. 

— Lucrezi aici? întrebă Faith. 

— Ah, nu. Aș înnebuni. Chicoti, probabil la reacţia surprinsă a 
lui Faith. Sunt controlor de trafic aerian. Mama mă obligă să vin 
să ajut când au nevoie. 

— Ai lucrat în armată? 

— Forţele Aeriene - șase ani. De unde ai știut? 

Faith ridică din umeri. 

— E cea mai ușoară cale. Apoi, probabil pentru a crea o 
legătură cu acest bărbat, adăugă: Fratele meu este în Forțele 
Aeriene, în Germania. 

Tom dădu la o parte o cutie din drum. 

— În Ramstein? 

— Landstuhl. Este chirurg. 

— E o nebunie acolo. Fratele tău face munca Domnului. 

Faith redeveni poliţist, lăsând părerile personale la o parte. 

— Cu siguranţă. 

Tom se opri în faţa unei uși închise și ciocăni. Will privi de-a 
lungul holului și văzu până în celălalt capăt, unde se afla 
tejgheaua în faţa căreia o așteptaseră pe femeie să iasă de la 


166 


toaletă. Și Faith observase același lucru și își dădu ochii peste 
cap spre Will în timp ce Tom deschise ușa. 

— Mamă, acesta este detectivul Trent și... îmi pare rău..., 
Mitchell? 

— Da, confirmă Faith. 

Tom își prezentă părinţii, deși era sigur că era doar o 
formalitate, căci în cameră nu erau decât doi oameni. Judith 
stătea la birou, cu un registru contabil deschis în faţa ei. Henry 
stătea pe un scaun, în fața ferestrei. Avea un ziar în mână. 
Scutură ziarul, împăturindu-l cu grijă înainte de a-și îndrepta 
atenţia spre Will și Faith. Tom nu minţise când spusese că tatăl 
său era enervat de faptul că îi lipseau partidele de golf. Henry 
Coldfield era o imitație a unui bătrân arțăgos. 

— Să mai aduc niște scaune? se oferi Tom. 

Nu așteptă răspuns, dispărând înainte ca cineva să poată 
deschide gura. Biroul era de dimensiuni normale, adică era 
destul de mare încât patru oameni să poată sta înăuntru fără a 
se lovi unul de celălalt. Cu toate acestea, Will rămase în prag în 
timp ce Faith ocupă singurul scaun liber din încăpere. 

De obicei, stabileau de la bun început cine va vorbi, dar nu și 
de această dată. Când Will privi spre Faith întrebător, aceasta 
ridică din umeri. Familia era dificilă. Primul pas într-un interviu 
este să-l faci pe martor să se simtă în siguranţă. Oamenii nu își 
deschid sufletul și nu își oferă ajutorul dacă nu le dai de înțeles 
că nu ești dușmanul lor. Din moment ce stătea cel mai aproape 
de ei, Faith începu prima să vorbească. 

— Domnule și doamnă Coldfield, vă mulţumesc că aţi 
acceptat să ne primiţi. Știu că deja aţi vorbit cu detectivul 
Galloway, dar clipele prin care aţi trecut noaptea trecută sunt 
traumatizante. Uneori durează câteva zile până când vă puteţi 
aminti totul. 

— Nu ni s-a mai întâmplat niciodată așa ceva până acum, 
spuse Judith Coldfield, și Will se întrebă dacă ea credea că se 
întâmplă des ca oamenii să lovească cu mașina femei răpite și 
violate în grote subterane. 

Și Henry se gândea la același lucru. 

— Judith. 

— Oh, Doamne! 

Judith își duse mâna la gură, acoperindu-și zâmbetul jenat de 
pe față. 


167 


Will văzu de unde a moștenit Tom atât dinţii săi proeminenţi, 
cât și roșeaţa obrajilor. 

— Am vrut să spun că nu am mai avut de-a face cu poliţia 
până acum, explică femeia. Atinse mâna soțului ei: Henry a 
primit odată o amendă pentru depășirea vitezei, dar a fost 
suficient. Când a fost asta, dragul meu? 

— În vara lui '83, răspunse Henry, crisparea sa indicând faptul 
că era încă marcat de această întâmplare. Privi spre Will în timp 
ce vorbea, de parcă acesta era singurul care putea să-l 
înţeleagă. Unsprezece kilometri peste limita legală. 

Will încercă să se gândească la ceva care să sune 
compătimitor, dar mintea sa era goală. 

— Eşti din nord? o întrebă pe Judith. 

— Este atât de evident? Râse, punând mâna la gură pentru a- 
și acoperi zâmbetul. Era conștientă de dinţii săi proeminenţi. Din 
Pennsylvania. 

— Acolo ai trăit înainte de a ieși la pensie? 

— Ah, nu, spuse Judith. Din cauza serviciului lui Henry, ne-am 
tot mutat. Mai ales prin nord-vest. Am trăit în Oregon, 
Washington, California - dar nu ne-a plăcut, nu-i așa? 

Henry scoase un sunet morocănos. 

— Am stat în Oklahoma, dar nu prea mult timp. Ai fost 
vreodată acolo? E atât de anost totul acolo... 

Faith trecu la subiect. 

— Dar în Michigan? 

Judith scutură din cap, dar Henry explică: 

— Am văzut un meci de fotbal în Michigan, în '71. Michigan - 
Ohio. Zece la șapte. Aproape am murit de frig. 

Faith găsi prilejul de a-l face să vorbească. 

— Îţi place mult fotbalul? 

— Nu pot să-l sufăr. 

Încruntarea lui părea să indice faptul că era încă nemulţumit 
de această situaţie, deși majoritatea oamenilor ar fi în stare să 
omoare pentru a vedea un meci cu o asemenea miză. 

— Henry a fost agent de vânzări, spuse Judith. A călătorit 
mult, chiar și înainte. Tatăl său a lucrat în armată vreme de 
treizeci de ani. 

Faith continuă, încercând să găsească o punte de legătură cu 
bărbatul. 

— Bunicul meu a fost în armată. 


Judith interveni din nou. 

— Henry și-a amânat colegiul pentru a merge în război. Will 
bănuia că se referă la Vietnam. Desigur că am avut prieteni care 
s-au înrolat, iar Tom a fost în Forțele Aeriene, lucru de care 
suntem foarte mândri. Nu-i așa, Tom? 

Will nu își dăduse seama că Tom se întorsese. Acesta zâmbi și 
se scuză: 

— Imi pare rău, nu mai sunt scaune. Copiii le-au folosit pentru 
a-și construi o fortăreață. 

— Unde ai fost trimis? îl întrebă Faith. 

— La Baza din Keesler, răspunse el. Mi-am început pregătirea, 
apoi am ajuns sergent major. Se spunea că voi fi trimis la Altus 
când am fost lăsat la vatră. 

— Tocmai voiam să întreb când ai plecat din Forțele Aeriene, 
apoi mi-am amintit de Keesler, Mississippi. 

Tom se înroși din nou brusc și râse, jenat: 

— Da, doamnă. 

Faith își îndreptă atenţia spre Henry, bănuind probabil că nu 
va obţine prea multe de la Judith fără aprobarea lui Henry. 

— Ai fost vreodată peste hotare? 

— Nu, doar în Statele Unite. 

— Ai un accent tipic celor din armată, observă Faith, iar de 
aici Will înțelese că nu avea niciun fel de accent. 

Reticenţa lui Henry părea că dispare încet, datorită atenţiei pe 
care i-o acorda Faith. 

— Mergi unde ţi se spune. 

— Exact asta a spus și fratele meu când a plecat peste ocean. 
Faith se aplecă spre înainte: Dacă vrei să știi adevărul, cred că îi 
place să se mute mereu, fără să se stabilească undeva definitiv. 

Henry era din ce în ce mai comunicativ. 

— Este căsătorit? 

— Nu. 

— Are o iubită în fiecare port? 

— Doamne, sper că nu. Faith râse. Dacă ar fi fost după mama, 
ar fi trebuit să aleagă între Forțele Aeriene și preoţie. 

— Multe mame gândesc astfel despre fiii lor, chicoti Henry. 

Strânse mâna soției lui, iar Judith privi mândră spre Tom. 

Faith își îndreptă atenţia spre fiul lor. 

— Ai spus că ești controlor de trafic? 


— Da, doamnă, răspunse el, deși Tom probabil că era mai 
tânăr decât Faith. Lucrez la Charlie Brown, spuse Tom. Se 
referea la aeroportul civil de la vest de Atlanta. Sunt acolo cam 
de zece ani. Este un loc interesant. Uneori, noaptea dirijăm și 
traficul aerian din Dobbins. Dobbins era o bază aeriană aflată la 
marginea orașului. Pun pariu că fratele tău a zburat pe acolo. 

— Sunt convinsă de asta, aprobă Faith, păstrând contactul 
vizual cu bărbatul îndeajuns de mult ca acesta să se simtă 
flatat. Locuiești în Conyers acum? 

— Da, doamnă. Tom zâmbi larg, dinţii săi ieșind în afară 
precum fildeșii unui elefant. Era mai relaxat acum, mai vorbăreţ. 
M-am mutat în Atlanta când am plecat din Keesler. Arătă din cap 
spre mama lui: Am fost foarte fericit când părinţii mei au hotărât 
să se mute aici. 

— Pe Clairmont Road, nu-i așa? 

Tom aprobă din cap, zâmbind în continuare. Destul de 
aproape încât să-i pot vizita fără să fie nevoie să fac bagaje. 

Judith nu părea să agreeze legătura care se crease între cei 
doi. Se băgă repede în discuţie. g 

— Soția lui Tom adoră grădina sa cu flori. Incepu să caute în 
poșetă. Mark, fiul lui, e obsedat de aviație. Pe zi ce trece, 
seamănă din ce în ce mai tare cu tatăl său. 

— Mamă, pe ei nu-i interesează... 

Prea târziu. Judith scoase o fotografie și i-o întinse lui Faith, 
care scoase niște sunete apreciative înainte de a i-o da lui Will. 
Acesta își păstră o expresie neutră în timp ce privea poza de 
familie. Cu siguranţă că genele familiei Coldfield erau puternice. 
Fata și băiatul din imagine erau copiile fidele ale tatălui lor. Mai 
rău, Tom nu-și găsise o soţie atractivă, care să mai 
îmbunătăţească genele familiei Coldfield. Avea un păr blond 
unsuros și o grimasă a buzelor care spunea că nu putea spera la 
mai bine. 

— Daria, le spuse Judith numele soţiei. Sunt căsătoriţi de 
aproape zece ani. Nu-i așa, Tom? 

El ridică din umeri așa precum fac copiii către părinţii lor. 

— Foarte drăguţ, spuse Will, înapoindu-i fotografia lui Judith. 

— Tu ai copii? o întrebă Judith pe Faith. 

— Un băiat. Faith nu oferi informaţii suplimentare. În schimb, 
o întrebă pe Judith: Tom este singurul copil? 


170 


— Da. Judith zâmbi din nou, acoperindu-și gura. Eu și Henry 
nu am crezut că vom fi în stare să... Vocea îi scăzu și îl privi pe 
Tom cu mândrie nedisimulată. A fost un miracol. 

Din nou, Tom ridică din umeri, evident stânjenit. Faith 
schimbă subtil subiectul spre motivul vizitei lor. 

— Și eraţi în vizită la Tom și familia lui în ziua accidentului? 

Judith aprobă din cap. 

— Voia să facă ceva drăguţ pentru cea de-a patruzecea 
noastră aniversare. Nu-i așa, Tom? Vocea i se schimbă, 
devenind rece: Un lucru atât de cumplit, să se întâmple! Nu cred 
că va mai fi o altă aniversare fără să nu ne amintim... 

— Nu înţeleg cum s-a întâmplat asta, spuse Tom. Dădu din 
cap: Nu are sens. Cine naiba ar face așa ceva? 

— Tom! îl atenţionă Judith. Ai grijă cum vorbești. 

Faith îi aruncă o privire lui Will care spunea că folosea fiecare 
fărâmă de voinţă să nu-și dea ochii peste cap. Işi reveni repede 
și se adresă cuplului în vârstă: 

— Știu că deja i-aţi spus detectivului Galloway totul, dar să 
începem de la început. Conduceaţi pe șosea, ați văzut femeia, 
apoi...? 

— Ei bine, începu Judith. La început am crezut că este o 
căprioară. Am mai văzut căprioare la marginea drumului de 
multe ori. Henry merge întotdeauna încet când este întuneric, în 
caz că ne sare una în faţă. 

— Văd luminile și pur și simplu îngheață, explică Henry, de 
parcă o căprioară în lumina farurilor ar fi fost un fenomen 
straniu. 

— Nu era prea întuneric, continuă Judith. Era pe înserat, 
presupun. Și am văzut fiinţa aceea pe drum. Am deschis gura 
să-i spun lui Henry, dar era prea târziu. Se întâmplase deja. O 
lovisem. Își scoase o batistă din poșetă și se șterse la ochi. 
Acești oameni drăguţi au încercat să o ajute, dar nu cred... cu 
siguranţă, după toate acestea... 

Henry luă din nou mâna femeii. 

— A... femeia a...? 

— E încă la spital, spuse Faith. Nu sunt siguri că-și va 
recăpăta cunoștința. 

— Doamne Dumnezeule, oftă Judith, aproape ca o rugăciune. 
Sper că nu. 

— Mamă! spuse Tom, surprins. 


171 


— Știu că sună cumplit, dar sper să nu afle niciodată prin ce a 
trecut. 

Familia tăcu. Tom își privi tatăl, Henry înghiţi în gol și Will își 
dădu seama că era copleșit de amintiri. 

— Am crezut că fac atac de cord, reuși să spună. 

Judith vorbi în șoaptă, de parcă ar fi crezut că soţul ei nu era 
lângă ea: 

— Henry are probleme cu inima. 

— Nimic grav, o contrazise el. Prostia aia de airbag m-a lovit 
drept în piept. Dispozitiv de siguranţă, cică. La naiba, aproape 
că m-a omorât. 

— Domnule Coldfield, întrebă Faith, aţi văzut-o pe femeie pe 
șosea? 

Henry dădu din cap. 

— Judith așa a spus. A fost prea târziu să opresc. Nu mergeam 
prea repede. Aveam viteza legală. Am văzut ceva - am crezut 
că este o căprioară. Am apăsat pe frână. A apărut de nicăieri. 
Nu am crezut că este o femeie până nu m-am dat jos din mașină 
și am văzut-o. Cumplit. Pur și simplu cumplit. 

— Purtaţi de mult ochelari? abordă Will subiectul cu grijă. 

— Sunt pilot amator. De două ori pe an fac un control 
oftalmologic. Își scoase ochelarii, revoltat, dar vorbind încă pe 
un ton calm. Poate că sunt bătrân, dar sunt apt de zbor. Nu am 
cataractă. 

Will se hotărî că a venit momentul să pună și el întrebări. 

— Și inima? 

Judith interveni: 

— Nu e nimic. Doar că trebuie să facă din când în când un 
control, pentru a fi sigur că nu face prea mult efort. 

Henry completă, încă indignat. 

— Nimic din ce i-ar putea interesa pe doctori. lau pastile. Nu 
ridic greutăţi. Sunt bine. 

Faith încercă să-l liniștească, schimbând subiectul. 

— Un angajat al armatei pilotează avioane? 

Henry părea să se gândească dacă să vorbească sau despre 
asta. Într-un final, răspunse: 

— Tata mi-a dat lecţii pe când eram un copil. Locuiam î 
pustietate, în Alaska. Considera că este o metodă bună să m 
ţină departe de belele. 

Faith zâmbi, ajutându-l să se relaxeze din nou. 


n 
ă 


172 


— Vreme bună de zburat? 

— Dacă ai noroc. Râse, gânditor. Trebuie să ai grijă când 
aterizezi - vântul rece ar putea răsuci avionul ca pe o frunză. 
Uneori închid ochii și sper că am aterizat pe pământ și nu pe 
gheaţă. 

— Teren îngheţat“, spuse Faith, făcând un joc de cuvinte din 
numele lui. 

— Corect, spuse Henry, de parcă auzise gluma de multe ori 
până atunci. Își puse din nou ochelarii. Ascultă, nu sunt eu în 
măsură să dau sfaturi, dar de ce nu ne întrebaţi și despre 
cealaltă mașină? 

— Care cealaltă mașină? întrebă Faith. Cea care s-a oprit să 
ajute? 

— Nu, cea pe care am văzut-o venind din sens opus. Trebuie 
să fi fost cu două minute înainte de a o lovi pe fată. 

Judith întrerupse tăcerea lor perplexă. 

— Cu siguranţă că știți despre asta. l-am spus totul despre ea 
celuilalt poliţist. 


Capitolul 11 


Pe drumul spre Secţia de Poliţie din Rockdale, Faith a 
blestemat din toate puterile. 

— Ştiam că ticălosul mă minte, spuse ea, înjurându-l în gând 
pe Max Galloway și întregul Departament de Poliţie din 
Rockdale. Trebuia să-i fi văzut felul îngâmfat în care m-a privit 
când a plecat de la spital. Lovi cu palma în volan, dorind să-l 
lovească pe Galloway în mărul lui Adam. Crede că e vreun joc? 
Nu au văzut ce i-au făcut femeii? Pentru Dumnezeu... 

Will rămase tăcut lângă ea. Ca de obicei, ea nu avea nici cea 
mai vagă idee cu privire la ce se întâmpla în mintea acestuia. 
Tăcuse tot drumul și nu a vorbit până nu au oprit în parcarea din 
faţa Secţiei de Poliţie din Rockdale. 

— Gata, te-ai descărcat? întrebă el. 

— La naiba, nu, nu am terminat. Ne-au minţit. Nici măcar nu 
ne-au trimis prin fax raportul de la locul crimei. Cum naiba să 
putem lucra la un caz când ascund de noi informaţiile care ar 
putea... 


4 Cold Field (n.tr.). 
173 


— Gândește-te la motivele pentru care au făcut-o, o contră 
Will. O femeie este moartă, cealaltă nu mai are mult și ei ne 
ascund informaţii. Nu le pasă de cei implicaţi, Faith. Le pasă 
doar de mândria lor și vor să ne umilească. Scapă informaţii 
către ziariști, refuză să coopereze. Crezi că dacă năvâălim acolo 
și fluturăm armele o să obținem ceva? 

Faith deschise gura să răspundă, dar Will deja cobora din 
mașină. Ocoli botul mașinii și îi deschise ușa de parcă erau la o 
întâlnire. 

— Crede-mă, Faith, nu ai ce face, îi spuse el. 

Făcu un semn din mână a lehamite: 

— Nu intenţionez să înghit rahaturile lui Max Galloway. 

— O fac eu, o asigură el, întinzându-i mâna de parcă ea avea 
nevoie de ajutor pentru a cobori din mașină. _ 

Faith își luă poșeta de pe scaunul din spate. Il urmă prin 
lateralul clădirii, gândindu-se că nu era de mirare că oricine îl 
vedea pe Will îl credea contabil. Nu putea înțelege felul lui de a 
se comporta. Un an întreg, cât lucrase cu el, cea mai puternică 
emoție pe care Will o arătase fusese iritarea, de obicei la adresa 
ei. Putea avea toane, putea fi gânditor sau în multe alte feluri, 
dar nu-l văzuse niciodată cu adevărat furios. La un moment dat 
se aflase într-o cameră cu un suspect care încercase cu câteva 
ore înainte să îl împuște în cap și Will dăduse dovadă de 
empatie. 

Ofiţerul de poliție de la recepţie cu siguranţă că îl recunoscu 
pe Will. Buza i se curbă într-un surâs disprețuitor. 

— Trent. 

— Detectiv Fierro, îi răspunse Will, deși bărbatul nu mai era, 
în mod evident, detectiv. 

Stomacul său de o mărime considerabilă apăsa pe nasturii 
uniformei ca umplutura ce stă să iasă dintr-o gogoașă cu jeleu. 
Având în vedere ce îi spusese Fierro lui Amanda despre faptul că 
îi oferise informaţii lui Sam Lawson, Faith era surprinsă că 
bărbatul nu se deplasa într-un scaun cu rotile. 

— Ar fi trebuit să pun acea placă din nou peste capul tău și să 
te las în grotă, spuse Fierro. 

— Mă bucur că nu ai făcut-o. Will arătă spre Faith: Aceasta 
este partenera mea, agent special Mitchell. Trebuie să vorbim 
cu detectiv Max Galloway. 

— Despre ce? 


174 


Faith nu avea chef de politeţuri. Deschise gura să îi spună 
vreo două, dar Will îi tăie elanul cu o privire. 

— Poate că am putea vorbi cu Chief Peterson dacă detectivul 
Galloway nu este disponibil, spuse el. 

— Sau poate să vorbim cu amicul Sam Lawson de la At/anta 
Beacon, și să-i spunem că poveștile pe care i le-ai furnizat au 
fost doar ca să-ți aperi spatele pentru toate greșelile pe care le- 
ai făcut în acest caz, adăugă Faith. 

— Eşti o jigodie, doamnă. 

— Nu eu am început, îi spuse Faith. Adu-l pe Galloway aici 
imediat înainte să ne sunăm șefa. Deja ţi-a ridicat insigna. Ce 
crezi că o să-ţi facă în continuare? Eu bănuiesc că micuțul tău... 

— Faith, spuse Will, ameninţător. 

Fierro ridică receptorul și formă interiorul. 

— Max, sunt doi șmecherași aici care vor să vorbească cu 
tine. Lăsă receptorul din nou în furcă: Pe hol, prima la dreapta, 
prima cameră pe stânga. 

Faith o luă înainte, căci Will nu înţelesese nimic. Clădirea era 
din 1960 și fusese construită cu multe cărămizi de sticlă, dar 
fără ventilaţie. Pereţii erau plini de afișe cu mesaje elogioase, 
fotografii cu ofiţerii de poliţie la petrecerile orășenești și la 
acţiunile de strângeri de fonduri. 

După cum i se spusese, coti la dreapta și se opri în faţa primei 
uși de pe stânga. Faith citi plăcuţa de pe ușă. 

— Jigodia, spuse ea printre dinţi. 

Îi trimisese către camera de interogatoriu. Will se aplecă și 
deschise ușa. Faith îl privi cum analizează masa fixată în podea 
și barele din lateral, de care erau prinși cu cătușe suspecţii în 
timp ce erau interogaţi. 

— A noastră este mai primitoare, reuși el să spună. 

Erau două scaune, câte unul pe fiecare parte a mesei. Faith își 
aruncă poșeta pe cel care era cu spatele la oglinda cu două fete, 
își încrucișă brațele, nedorind să stea jos când urma să intre 
Galloway în încăpere. 

— Ce porcărie! Ar trebui să o implicăm pe Amanda în asta. Cu 
ea nu s-ar purta astfel. 

Will se sprijini de perete, cu mâinile în buzunare. 

— Dacă o implicăm pe Amanda în asta, atunci ei nu mai au 
absolut nimic de pierdut. Lasă-i să savureze momentul în care 


175 


își bat joc de noi. Ce mai contează, dacă obţinem informaţiile de 
care avem nevoie? 

Ea privi spre oglinda cu două fețe, întrebându-se dacă erau 
supravegheați. 

— Voi completa un raport când toate acestea vor lua sfârșit. 
Au obstrucţionat justiţia, au împiedicat desfășurarea unei 
anchete, au minţit un ofiţer de poliţie. L-au reactivat pe umflatul 
ăla de Fierro. Galloway se poate considera norocos dacă va mai 
putea lucra măcar ca hingher. 

Se auzi o ușă deschizându-se pe hol, apoi se închise. Câteva 
clipe mai târziu, Galloway apăru în pragul ușii, părând la fel de 
mitocan ca seara trecută. 

— Am auzit că vreţi să vorbiţi cu mine. 

— Tocmai am vorbit cu familia Coldfield, îi spuse Faith. 

Galloway dădu din cap spre Will, care îi răspunse cu același 
gest, stând în continuare sprijinit de perete. 

— Există vreun motiv pentru care nu mi-ai spus seara trecută 
despre cealaltă mașină? 

— Credeam că ţi-am spus. 

— Aiurea. 

Faith nu știa ce o înfurie mai rău, faptul că el se purta de 
parcă era un fel de joc sau faptul că se simțea obligată să 
folosească același ton ca cel pe care îl avea când îi interzicea 
ceva lui Jeremy. Galloway ridică mâinile și îi zâmbi lui Will. 

— Partenera ta este întotdeauna așa de isterică? Poate că e în 
acea perioadă a lunii. 

Faith își încleștă pumnii. Mai avea puţin și îi arăta ce 
înseamnă să fie isterică. 

— Ascultă, îl întrerupse Will, făcând un pas între cei doi. 
Spune-ne despre mașină, și tot ce altceva mai știi. Nu vrem să-ţi 
facem probleme. Nu vrem să apelăm la alte metode pentru a 
obţine această informaţie. 

Will se apropie de masă și ridică poșeta lui Faith înainte de a 
se așeza. O păstră în poală, lucru care îl făcu să pară ridicol, ca 
un bărbat care stă în faţa cabinei de probă cu hainele soţiei în 
brațe, în timp ce aceasta probează altele. Îi făcu semn lui 
Galloway să se așeze pe celălalt scaun, spunând: 

— Avem o victimă în spital care probabil că nu o să mai iasă 
din comă. Autopsia lui Jacquelyn Zabel, femeia găsită în copac, 
nu ne-a oferit alte indicii. Acum mai avem o femeie dispărută. A 


176 


fost răpită din parcarea unui magazin de legume. Copilul ei a 
fost lăsat pe bancheta din spate. Felix - de șase ani. Acum este 
în custodia statului, stă lângă niște străini. Își vrea mama înapoi. 

Galloway nu era impresionat. Will continuă: 

— Nu ai primit insigna de detectiv pentru că arăţi bine. Aseară 
au fost făcute razii pe șosea. Știai despre a doua mașină pe care 
a văzut-o Coldfield. Ai oprit oamenii. Schimbă tactica: Nu am 
reclamat acest lucru la șeful tău. Nu ne-am chemat șefa să 
rezolve lucrurile. Nu avem mult timp la dispoziţie. Mama lui Felix 
nu e de găsit. Ar putea fi într-o altă grotă, legată de un alt pat, 
cu un loc liber dedesubt pentru o altă victimă. Vrei să ai asta pe 
conștiință? 

Intr-un final, Galloway oftă din greu și se așeză. Se aplecă și 
își scoase carnețelul din buzunarul de la spate, gemând de 
parcă l-ar fi durut ceva. 

— V-au spus că era o mașină albă, probabil un sedan? întrebă 
Galloway. 

— Da, răspunse Will. Henry Coldfield nu ştia prea bine 
modelul. A spus că era o maşină veche. 

Galloway aprobă din cap. Îi întinse lui Will carnețelul. Will se 
uită, dând paginile de parcă ar fi citit informaţiile, apoi i-l întinse 
lui Faith. Ea văzu o listă cu trei nume, o adresă din Tennessee și 
un număr de telefon. Işi luă poșeta de la Will pentru a nota 
informaţiile. 

— Două femei - surori - și tatăl lor. Se întorceau din Florida, 
mergeau înapoi spre casă, în Tennessee. Mașina lor a rămas în 
pană, pe marginea drumului, la aproximativ zece kilometri de 
locul în care Buick-ul a lovit-o pe prima victimă. Au spus că 
venea un sedan alb. Una dintre femei i-a făcut semn. A încetinit, 
dar nu a oprit. 

— L-a văzut pe șofer? 

— Negru, cu șapcă de baseball, avea muzica dată tare. A spus 
că s-a bucurat că nu a oprit. 

— Au văzut numărul de înmatriculare? 

— Doar trei litere, A, F, C, care apare pe aproximativ trei sute 
de mii de mașini, dintre care șaisprezece mii sunt albe, iar 
jumătate dintre ele sunt înmatriculate în zonă. 

Faith scrise respectivele litere, A, F, C, gândindu-se la faptul 
că numărul de înmatriculare nu le era de folos decât dacă 


177 


dădeau din întâmplare peste mașina potrivită. Răsfoi notițele lui 
Galloway, încercând să afle ce altceva mai ascundea. 

— Aş vrea să vorbesc cu toţi trei, spuse Will. 

— Prea târziu, spuse Galloway. S-au întors în Tennessee în 
această dimineaţă. Tatăl este bătrân, nu se simte prea bine. 
Părea că-l duc să moară acasă. Ai putea să-i suni, sau să mergi 
până acolo. Deși îţi spun, am aflat tot ce s-a putut de la ei. 

— Mai era și altceva la locul faptei? întrebă Will. 

— Doar ce scrie în rapoarte. 

— Încă nu am primit rapoartele. 

Galloway părea aproape smerit. 

— Îmi pare rău. Secretara trebuia să vi le fi trimis demult. 
Probabil că zac pe vreun birou. 

— Le putem lua când plecăm, se oferi Will. Poţi să-mi faci 
rezumatul? 

— E cum te-ai aștepta să fie. Când a ajuns mașina, tipul care 
s-a oprit, paramedicul, îi acorda primul ajutor victimei. Judith 
Coldfield se temea pentru soţul ei, era îngrijorată că ar putea 
avea un atac de cord. A sosit ambulanţa și a luat victima. 
Bătrânul se simțea ceva mai bine, așa că a așteptat cea de-a 
doua ambulanţă. Aceasta a venit câteva minute mai târziu. 
Oamenii noștri au chemat detectivii, care au început să 
investigheze locul. Cum se face de obicei. Vă spun sincer, nu am 
găsit nimic. 

— Am vrea să vorbim cu polițistul care a ajuns primul la locul 
faptei, să aflăm și părerea lui. 

— Pescuiește în Montana, cu socrul lui acum. Galloway ridică 
din umeri: Nu eu dau ordine pe aici. Tipul a plecat în vacanţa pe 
care și-o planificase de multă vreme. 

Faith descoperi un nume familiar în notițele lui Galloway. 

— Ce scrie aici despre Jake Berman? Apoi îi explică lui Will: 
Rick Sigler și Jake Berman sunt cei doi care au oprit să o ajute 
pe Anna. 

— Anna? întrebă Galloway. 

— Acesta este numele pe care l-a declarat la spital, îi spuse 
Will. Rick Sigler era paramedic, în afara serviciului, nu-i așa? 

— Corect, confirmă Galloway. Povestea lor cu privire la film mi 
s-a părut cam dubioasă. 


178 


Faith scoase un sunet de dezgust, întrebându-se cât de multe 
piste moarte trebuia să urmeze tipul înainte de a scăpa de 
prostie. 

— Oricum, spuse Galloway, ignorând-o pe Faith. l-am căutat 
pe ambii în baza de date. Sigler este curat, dar Berman are 
cazier. 

Faith simţi cum i se strânge stomacul. Petrecuse două ore în 
faţa computerului de dimineaţă și nu-i dăduse prin minte să 
verifice dacă bărbaţii aveau cazier. 

— A fost reclamat pentru acte indecente, zâmbi Galloway 
când văzu expresia uimită de pe faţa lui Faith. Tipul e căsătorit 
și are doi copii. A fost ridicat pentru că își făcea de cap cu un alt 
tip într-o toaletă din mall-ul din Georgia, acum șase luni. Au 
intrat niște adolescenți și i-au găsit. Al naibii pervers. Și soţia 
mea face cumpărături la mall. 

— Ai vorbit cu Berman? întrebă Will. 

— Mi-a dat un număr fals. Galloway îi aruncă lui Faith o altă 
privire caustică. Adresa de pe permisul de conducere este 
expirată, de asemenea, și nu a apărut nimic în baza de date. 

Ea observă inadvertenţa din povestea sa și îl luă la întrebări. 

— Atunci de unde știi că are o soție și doi copii? . 

— Scrie în raportul întocmit când a fost arestat. Il așteptau să 
iasă de la toaletă. Buzele lui Galloway se răsuciră a dezgust. 
Dacă vrei să știi părerea mea, pe el ar trebui să-l verifici. 

— Femeile au fost violate, spuse Faith, aruncându-i înapoi 
carnețelul. Homosexualii nu vânează femeile. Căci de asta sunt 
homosexuali. 

— Și tipul ăsta ţi-a făcut impresia că e genul de persoană 
căreia îi plac femeile? 

Faith nu îi răspunse, în principal pentru că avea dreptate. 

— Dar Rick Sigler? întrebă Will. _ 

Galloway își făcu de lucru cu carnețelul. Il închise și-l băgă 
înapoi în buzunar. 

— E curat. A lucrat ca paramedic în ultimii șaisprezece ani. 
Tipul a învăţat la Liceul Heritage de peste drum. Se strâmbă din 
nou. A jucat în echipa de fotbal, dacă-ţi vine să crezi. 

Will îi trânti ultima sa întrebare: 

— Ce altceva mai ascunzi? 

Galloway îl privi în ochi. 

— E tot ce am, Kemo Sabe. 


179 


Faith nu îl credea, dar Will părea mulţumit. Chiar se întinse și 
îi strânse mâna. 

— Mulţumesc pentru timpul acordat, detectiv. 

e 

Faith aprinse luminile când intră în bucătărie, aruncându-și 
poșeta pe dulap. Se așeză pe același scaun pe care începuse 
ziua. O durea capul, avea gâtul atât de tensionat încât o durea 
când întorcea capul. Ridică receptorul pentru a-și asculta 
mesajele vocale. 

Mesajul lui Jeremy era scurt și neașteptat de dulce: „Bună, 
mamă, am sunat doar să văd ce faci. Te iubesc.” Faith se 
încruntă, bănuind ori că a luat o notă proastă la examenul de 
chimie, ori că avea nevoie de bani. 

Formă numărul, dar închise telefonul înainte de a începe să 
sune. Faith era obosită, atât de epuizată încât privirea îi era 
încețoșată și nu voia altceva decât o baie fierbinte și un pahar 
de vin, ceea ce nu era recomandat pentru starea ei prezentă. Nu 
voia să înrăutăţțească lucrurile, ţipând la fiul ei. Laptopul ei era 
încă pe masă, dar Faith nu-și verificase e-mailul. Amanda îi 
spusese să se prezinte la biroul său până la sfârșitul zilei, pentru 
a vorbi despre faptul că Faith leșinase în curtea tribunalului. 
Faith aruncă o privire la ceasul de pe cuptorul din bucătărie. 
Ziua de muncă se încheiase, era aproape ora zece. Mai mult ca 
sigur că Amanda era acasă, probabil sugând sângele insectelor 
pe care le prinsese în plasa ei. 

Faith se întreba dacă ziua ei ar putea deveni mai rea, apoi 
hotărî că matematic era puţin probabil, având în vedere cât era 
ceasul. Petrecuse ultimele cinci ore în compania lui Will, urcând 
și coborând din mașină, sunând la soneriile ușilor, vorbind cu 
cine deschidea, - dacă deschidea cineva - pentru a-l căuta pe 
Jake Berman. 

În total, erau douăzeci și trei de Jake Berman împrăștiați în 
zona metropolitană. Faith și Will au vorbit cu șase dintre ei, au 
exclus doisprezece, dar nu au reușit să-i găsească pe ceilalţi 
cinci, care ori nu erau nici acasă, nici la muncă, sau nu 
răspundeau la ușă. 

Dacă găsirea acestui bărbat ar fi decurs mai ușor, Faith nu ar 
fi fost atât de îngrijorată. Martorii minţeau mereu la poliţie. 
Dădeau nume false, numere de telefon greșite, detalii 
neadevărate. Era un lucru atât de obișnuit, încât Faith rareori se 


180 


enerva când se întâmpla. Cu toate acestea, cu Jake Berman era 
cu totul altceva. 

Toată lumea lasă în urmă documente. Dacă găseai facturi 
vechi de telefonie mobilă sau foste adrese, identificai repede 
martorul și puteai spune că nu ai pierdut o jumătate de zi 
căutându-l. 

Dar Jake Berman nu lăsase asemenea urme. Nu plătise 
impozit anul trecut. Sau cel puţin, nu completase nimic cu 
numele de Jake Berman - nume care îi dusese cu gândul la 
fratele lui Pauline McGhee. Poate că Berman își schimbase 
numele, la fel ca Pauline Seward. Poate că Faith a stat alături de 
ucigaș la masă în cantina Spitalului Grady în noaptea când a 
început totul. Sau poate că Jake Berman era un evazionist fiscal 
care nu folosea niciodată cărți de credit sau telefoane mobile și 
Pauline McGhee evadase din viaţa ei trecută deoarece 
câteodată așa procedează femeile - pur și simplu pleacă. 

Faith începea să înțeleagă câte ceva. Intre momentele în care 
bătuse pe la uși, Will le telefonase lui Beulah, Edna și Wallace 
O'Connor din Tennessee. Max Galloway nu minţise cu privire la 
tatăl în vârstă. Bărbatul era la azil și Faith înțelese din 
conversaţia lui Will că bărbatul nu avea mintea prea ascuţită. 
Surorile erau vorbăreţe și evident încercau să fie de ajutor, dar 
nu puteau da alte detalii despre sedanul alb pe care îl văzuseră 
pe drum, la câţiva kilometri de la locul crimei decât că avea 
noroi pe bara de protecţie. 

Găsirea lui Rick Sigler avusese ceva mai mult succes. Faith îl 
sunase și bărbatul păruse că urma să facă un atac de cord în 
clipa în care ea s-a prezentat. Rick era în ambulanţă, ducând un 
pacient la spital, și mai trebuia să mai ajungă la alţi doi pacienţi. 
Faith și Will urmau să se întâlnească cu el la ora opt a doua zi 
dimineaţă, când ieșea din tură. 

Faith își privea laptopul. Știa că va trebui să scrie un raport 
pentru Amanda, deși șefa ei părea capabilă să afle și singură 
toate aceste lucruri. Cu toate acestea, Faith se apucă de treabă. 
Trase laptopul în dreptul ei, îl deschise și apăsă o tastă pentru a 
se aprinde ecranul. În loc să verifice e-mailul, porni Internetul. 
Rămase cu degetele deasupra tastelor, apoi degetele sale 
începură să se miște singure: sara linton districtul grant georgia. 

Firefox returnă aproape trei mii de intrări. Faith accesă primul 
link, care o duse la o pagină despre pediatrie. | se cerea un 


181 


nume și o parolă pentru a accesa lucrarea Sarei despre 
defectele septale ventriculare la copiii malnutriţi. Al doilea link 
era ceva la fel de fascinant, și Faith derulă până în josul paginii 
pentru a găsi un articol despre împușcăturile de la barul din 
Buckhead și despre faptul că Sara îngrijise acele victime la 
Grady. 

Faith își dădu seama că făcea o prostie. Articolele din ziare 
spuneau povestea doar pe jumătate. Intotdeauna era chemat 
GBl-ul în cazul morţii unui polițist. Faith avea acces la dosarele 
electronice din baza de date internă a agenţiei. Deschise 
programul și efectuă o căutare. Din nou, numele Sarei apărea 
peste tot, în toate cazurile în care fusese martor ca medic legist. 
Faith restrânse termenii căutării, eliminându-le pe cele în care 
apăruse ca martor expert. De această dată, s-au găsit doar două 
rezultate. Primul era o agresiune sexuală din urmă cu douăzeci 
de ani. Ca în majoritatea programelor de navigare pe Internet, 
era o descriere scurtă a conţinutului sub link, câteva rânduri 
care spuneau pe scurt despre ce este vorba. Faith citi 
descrierea, mutând mouse-ul deasupra linkului, fără a-l accesa. 

In minte îi sunară cuvintele lui Will cu privire la viața privată a 
Sarei Linton. Poate că avea dreptate. Faith accesă al doilea link, 
deschizând dosarul despre Jeffrey Tolliver. Era vorba despre 
uciderea unui poliţist. Rapoartele erau lungi, detaliate, într-o 
formulă narativă folosită atunci când se dorea ca fiecare cuvânt 
scris să fie analizat cu atenţie la tribunal. Faith citi despre 
trecutul bărbatului, despre anii în care servise legea. Erau linkuri 
către cazurile la care lucrase, pe care Faith le cunoștea de la 
știri, altele despre care auzise vorbindu-se între colegii din 
departament. Derulă pagină după pagină, citi despre viaţa lui 
Tolliver și înţelese ce fel de om era din felul plin de respect în 
care oamenii vorbeau despre el. Faith nu se opri până când nu 
găsi fotografiile de la locul crimei. Tolliver a fost omorât de o 
explozie. Sara fusese acolo, văzuse cum s-a întâmplat totul, l-a 
văzut murind. Faith deschise dosarul autopsiei. Imaginile erau 
șocante, rănile erau cumplite. Cumva, fotografiile de la locul 
crimei se amestecaseră printre celelalte: Sara cu mâinile 
ridicate, astfel încât camera să poată surprinde petele de sânge. 
Faţa Sarei, în prim-plan, murdară de sânge negru în jurul gurii, 
ochii la fel de lipsiţi de viaţă ca ai soțului ei în pozele de la 
morgă. Cazul era încă deschis. Nu fusese dat niciun verdict. 


182 


Nicio arestare. Nicio condamnare. Lucru ciudat, având în vedere 
că era vorba despre uciderea unui poliţist. Ce spusese Amanda 
despre închisoarea Coastal? 

Faith deschise o nouă fereastră a programului de navigare. 
GBl-ul era răspunzător pentru investigarea tuturor deceselor 
care se întâmplau în stat. Efectuă o căutare a deceselor la 
închisoarea de Stat Coastal din ultimii patru ani. Fuseseră 
șaisprezece, cu totul. Trei fuseseră crime - un alb care fusese 
omorât în bătaie în camera de recreere și doi afro-americani 
care se înjunghiaseră de aproape două sute de ori cu capătul 
ascuțit al unei periuţe de dinţi. Faith trecu repede peste 
celelalte treisprezece: opt sinucideri, cinci din cauze naturale. 
Se gândi la cuvintele Amandei către Sara Linton: Avem grijă de 
ai noștri. 

Gardienii din închisoare o denumeau „trimiterea unui deţinut 
la lisus.” Moartea era tăcută, nespectaculoasă și pe deplin 
credibilă. Un poliţist ar ști cum să își acopere urmele. 

Faith ghici că una dintre supradoze sau sinucideri era a 
ucigașului lui Tolliver - o moarte tristă, jalnică, dar totuși 
dreaptă. Simţi o ușurare în piept, o ușurare că vinovatul fusese 
pedepsit, că văduva unui poliţist fusese scutită de un proces 
îndelungat. 

Faith închise fișierele, unul câte unul, apoi deschise din nou 
Firefox. Introduse numele lui Jeffrey Tolliver înainte de cel al 
Sarei Linton. Apărură articole dintr-un ziar local. Grant Observer 
nu era chiar un pretendent la Pulitzer. Pe prima pagină era 
meniul școlii generale și cele mai importante articole se 
învârteau în jurul succeselor echipei de fotbal a liceului. 

Înarmată cu datele corecte, nu-i luă lui Faith prea mult să afle 
despre moartea lui Tolliver. Fusese pe prima pagină săptămâni 
întregi. Fu surprinsă de cât de prezentabil era. Era o poză cu el 
și Sara la o serată. Purta un smoking. Ea purta o rochie neagră 
mulată. Părea că radiază în prezenţa lui, era o persoană total 
diferită. În mod ciudat, această poză o făcu pe Faith să se simtă 
prost pentru că aflase detalii despre viața personală a lui Sara 
Linton. Arăta atât de fericită în fotografie, de parcă viaţa ei era 
completă. Faith se uită la dată. Fotografia fusese făcută cu două 
săptămâni înainte de moartea lui Tolliver. Faith închise 
computerul, simțindu-se tristă și puţin dezgustată de ea însăși. 
Will avusese dreptate: nu trebuia să le vadă. 


183 


Ca pedeapsă pentru păcatele ei, Faith luă glucometrul. Avea 
glicemia crescută, și trebui să se gândească o clipă la ce avea 
de făcut. Un alt ac, o altă înțepătură. Îi mai rămăseseră doar trei 
doze de insulină și încă nu-și făcuse programare la Delia 
Wallace, așa cum promisese. Faith își ridică fusta, expunându-și 
coapsa. Încă se vedea urma acului unde se injectase în baie, în 
jurul prânzului. O mică vânătaie încercuia înțepătura și Faith se 
gândi că ar trebui să-și încerce norocul cu celălalt picior de 
această dată. Mâna nu-i mai tremură ca de obicei și nu mai 
trebui să numere decât până la douăzeci și șase până să înfigă 
acul în coapsă. Se lăsă pe spătarul scaunului, așteptând să se 
simtă mai bine. Trecu un minut, dar Faith se simţea mai rău. 
Mâine, se gândi ea. Va face o programare la Delia Wallace dis- 
de-dimineaţă. Își lăsă fusta în jos. 

Bucătăria era în dezordine, vasele erau stivuite în chiuvetă, 
iar gunoiul se revărsa din coș. Faith nu era o persoană prea 
ordonată, dar de obicei bucătăria sa era curată lună. Fusese 
chemată în mult prea multe case unde se întâmplaseră crime, în 
care femeile erau găsite întinse pe podeaua bucătăriei lor 
murdare. Vederea acestora declanșase niște raționamente dure 
în mintea lui Faith, de parcă femeia merita să fie omorâtă în 
bătaie de iubit, împușcată și ucisă de un străin doar pentru că 
avea vase murdare în chiuvetă. Se întrebă ce gândea Will când 
ajungea la locul unei crime. Fusese de nenumărate ori în 
preajma cadavrelor cu acest bărbat, dar faţa sa era mereu 
enigmatică. Will lucrase de la bun început în GBI. Nu purtase 
niciodată uniformă, nu fusese niciodată chemat din cauza unui 
miros suspect, ca să găsească o bătrână moartă pe canapea, și 
nici nu lucrase ca ofițer de patrulă să fie nevoit să oprească 
vitezomanii, neștiind dacă era un adolescent idiot la volan sau 
un șef de bandă care îi va pune o armă în faţă și va apăsa pe 
trăgaci în loc să îi arate permisul de conducere. _ 

Era al naibii de pasiv. Faith nu putea înţelege de ce. In ciuda 
felului în care Will se comporta, era adult. Alerga în fiecare zi, fie 
ploaie sau soare. Ridica greutăţi. Işi săpase ceva ce semăna cu 
un iaz în curtea din spate. Avea atâţia mușchi sub acele 
costume pe care le purta de parcă tot corpul său fusese sculptat 
în piatră. 

Și, cu toate acestea, iată că în această după-amiază stătuse 
cu poșeta lui Faith în brațe, în timp ce cerșea informaţii de la 


184 


Max Galloway. Dacă Faith ar fi fost în locul lui Will, l-ar fi lipit pe 
idiot cu spatele de perete și l-ar fi strâns de testicule până când 
ar fi spus tot ce știa, cu o voce de soprană. Dar ea nu era Will, 
iar el nu putea face asta. El urma doar să-i strângă mâna lui 
Galloway și să-i mulțumească pentru curtoazia profesională ca 
un mare găgăuță. 

Căută în dulapul de sub chiuvetă detergentul de vase, dar 
găsi o cutie goală. O lăsă în dulap și se îndreptă spre frigider, 
pentru a face o listă cu legumele de care avea nevoie. Faith 
scrisese deja primele trei litere ale unui cuvânt când își dădu 
seama că era pe listă. De două ori. 

— La naiba, șopti ea, ducându-și mâinile la stomac. 

Cum avea de gând să aibă grijă de un copil când ea nu putea 
avea grijă de ea însăși? Il iubea pe Jeremy, îi plăcea totul la el, 
dar Faith așteptase vreme de optsprezece ani să poată să-și 
înceapă viața și acum mai avea încă optsprezece ani de 
așteptat. Va avea aproape cincizeci de ani atunci, și va avea 
dreptul să-și cumpere bilete cu reducere la film. Asta își dorea? 
Chiar putea să o facă? Faith nu o putea ruga pe mama ei să o 
ajute din nou. Evelyn îl iubea pe Jeremy și nu se plânsese 
niciodată când avusese grijă de nepotul ei - nici când Faith 
fusese plecată la Academie, nici când lucrase în ture duble 
pentru a avea mai multe zile libere una după alta - dar nu avea 
cum să spere ca mama ei să-i sară la fel în ajutor. 

Dar atunci, cine mai era alături de ea? 

Cu siguranță că nu tatăl copilului. Victor Martinez era înalt, 
brunet, arătos... și complet incapabil să aibă grijă de el însuși. 
Era decan la Georgia Tech și răspundea de aproape douăzeci de 
mii de studenţi, dar nu era în stare să aibă grijă de o pereche de 
ciorapi din sertar. leșiseră împreună vreme de șase luni înainte 
de a se muta cu Faith, în casa acesteia, lucru care păruse 
romantic și impetuos până când descoperiseră care era 
realitatea. In doar o săptămână, Faith ajunsese să-i spele 
lenjeria, să îi ia de la curăţat hainele, să îi pună masa, să curețe 
după el. Era ca și cum l-ar fi crescut din nou pe Jeremy, cu 
excepția faptului că acesta era fiul ei și nu îl putea pedepsi 
pentru că era leneș. Picătura care a umplut paharul a fost când 
tocmai terminase de curăţat chiuveta și Victor a aruncat un cuţit 
murdar de unt de arahide pe uscător. Dacă Faith ar fi avut arma 
la ea, l-ar fi împușcat. S-a mutat de la ea a doua zi dimineaţă. 


185 


Chiar și așa. Faith nu se putea abţine să nu gândească frumos 
despre Victor în timp ce strângea bareta sacului de gunoi. 
Aceasta era singura diferenţă dintre fiul ei și fostul iubit: lui 
Victor nu trebuia să-i spună de șase ori să ducă gunoiul. 

Era unul dintre lucrurile pe care Faith le ura și - ridicol - dar 
simţi lacrimi în ochi când se gândi că trebuie să care sacul pe 
scări, afară, la pubela de gunoi. Se auzi o bătaie în ușă; trei 
ciocănituri puternice urmate de sonerie. 

Faith se șterse la ochi și se îndreptă spre hol. Avea obrajii atât 
de uzi încât trebui să se șteargă cu mâneca. Incă avea arma la 
brâu, așa că nu se obosi să se uite pe vizor. 

— Ce schimbare, îi spuse Sam Lawson. Femeile plâng de 
obicei când plec, nu atunci când apar. 

— Ce vrei, Sam? E târziu. 

— Nu mă inviţi înăuntru? Ridică din sprâncene: Știi că asta 
vrei. 

Faith era prea obosită să se certe cu el, așa că se întoarse, iar 
el o urmă spre bucătărie. 

Avusese o relație cu Sam Lawson vreme de câţiva ani, dar 
acum nu-și putea aminti de ce se mai deranjase. Bea prea mult. 
Fusese căsătorit. Nu-i plăceau copiii. 

Era comod și știa cum să dispară, lucru care, din punctul de 
vedere al lui Faith, însemna că pleca la scurtă vreme după ce își 
îndeplinise scopul. 

Bine, acum își amintea de ce se deranjase. Sam scoase guma 
din gură și o aruncă la gunoi. 

— Mă bucur că te-am văzut astăzi. Trebuie să-ţi spun ceva. 

Faith se pregăti pentru vești proaste. 

— Bine. 

— Nu mai beau. De aproape un an. 

— Ai venit să îndrepţi lucrurile? 

— Ce naiba, Faith! Eşti singura persoană din viaţa mea căreia 
nu i-am pus-o, râse el. 

— Și asta doar pentru că te-am împiedicat înainte de a o face. 

Faith strânse bareta sacului de gunoi și o legă strâns. 

— O să se rupă sacul. 

Plasticul cedă chiar când el rostea aceste cuvinte. 

— La naiba, mormăi ea. 

— Vrei să... 

— Mă descurc. 


Sam se aplecă pe bufet. 

— Îmi place să văd o femeie făcând muncă fizică. 

Îi trimise o privire tăioasă. El îi zâmbi încă o dată. 

— Am auzit că ai spart niște capete în Rockdale astăzi. 

Faith înjură în gând, amintindu-și că Max Galloway încă nu le 
dăduse raportul de la locul crimei. Fusese atât de furioasă încât 
nu se gândise să facă ceva pentru asta și să fie a naibii dacă-l 
credea pe cuvânt când spusese că totul se desfășurase conform 
protocolului. 

— Faith? 

Îl privi la fel de neutru ca și până acum. 

— Poliţia din Rockdale cooperează pe deplin la investigația 
noastră. De soră trebuie să-ţi faci griji. Ai văzut știrile? Joelyn 
Zabel spune peste tot că sora ei a murit din cauza partenerului 
tău. 

Această replică o duru cu adevărat. 

— Verifică raportul autopsiei. 

— L-am citit deja, spuse el. 

Faith presupuse că Amanda pusese raportul la dispoziţia unor 
persoane importante pentru a face veștile să circule cât de 
repede posibil. 

— Jacquelyn Zabel s-a omorât. 

— l-ai spus asta surorii ei? întrebă Faith. 

— Nu o interesează adevărul. 

Faith îl privi fix. 

— Ca pe mulți alții. Ridică din umeri. A obținut ce a vrut de la 
mine. A trecut la televiziune. Atlanta Beacon nu e suficient de 
important pentru ea, nu-i așa? 

— De ce ești așa de dură cu mine? 

— Nu îmi place meseria ta. 

— Nici mie nu-mi place a ta. 

Merse spre dulapul de sub chiuvetă și scoase o cutie cu saci 
de gunoi. Puse unul nou peste cel vechi. Faith luă un sac și, 
ținând plasticul alb în mână, se strădui să nu se gândească la ce 
găsise Pete la autopsie. 

— Care-i treaba cu tipul ăsta, Trent? 

— Toate întrebările trebuie adresate departamentului de 
relaţii publice. 

Sam nu era genul care să accepte un răspuns negativ. 


187 


— Francis a încercat să-mi vândă ceva despre faptul că Trent 
a avut de-a face cu Galloway azi. A părut că este un fel de 
polițistul Keystone. 

Faith își mută gândul de la gunoi. 

— Cine este Francis? 

— Fierro. 

Faith se distră copios pe seama numelui de fetiță. 

— Și ai scos la imprimantă tot ce a spus ticălosul ăsta fără să 
te obosești să o verifici cu cineva care ţi-ar putea spune 
adevărul. 

Sam se sprijini de blat. 

— Slăbește-mă, iubire. Îmi fac doar meseria. 

— Vă pun să vă cereţi scuze la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi? 

— Nu eu am pornit treaba cu Criminalul Rinichi. 

— Asta doar pentru că s-a dovedit a fi neadevărat înainte de a 
trimite la tipar. 

Râse. 

— Nu te pot păcăli niciodată. O privi cum se luptă cu sacul de 
gunoi. Doamne, ce mi-ai lipsit! 

Faith îl privi aspru, dar se simţi flatată de cuvintele sale. Sam 
fusese pluta ei de salvare cu câţiva ani în urmă - fusese 
disponibil chiar când avusese nevoie de el. 

— Nu am trimis la tipar nimic despre partenerul tău, spuse el. 

— Mulţumesc. 

— Ce e cu Rockdale, de fapt? Sunt porniţi împotriva ta. 

— Îi interesează mai mult cum să ne înfunde pe noi decât să 
afle cine le-a răpit pe acele femei. Faith nu-și dădu seama că 
punea în cuvinte sentimentele lui Will. Sam, e de rău. L-am 
văzut pe unul dintre ei. Criminalul - oricine ar fi acesta... 

Mult prea târziu își dădu seama cu cine vorbea. 

— Neoficial, spuse el. 

— Nimic nu este neoficial. 

— Bineînţeles că este. 

Faith știa că el avea dreptate. Îi destăinuise anumite secrete 
în trecut lui Sam și acesta nu le divulgase. Secrete despre 
cazuri. Secrete despre mama ei, o polițistă bună care fusese 
obligată să se retragă din funcţie din cauza faptului că unii 
dintre subordonații săi fusese prins furând banii confiscaţi de la 
dealerii de droguri. Sam nu scrisese niciodată nimic din ceea ce- 
i spusese Faith, așa că acum ar fi trebuit să aibă încredere în el. 


188 


Numai că ea nu putea. Nu mai era vorba doar despre ea. Acum 
era și Will implicat. Poate că-și ura partenerul că era o 
muierușcă, dar s-ar fi omorât dacă l-ar fi dat de gol în vreun fel. 

— Ce-i cu tine, iubito? întrebă Sam. 

Faith cobori privirea spre sacul de gunoi, știind că el va citi pe 
faţa ei totul dacă l-ar fi privit. Își aminti de ziua când aflase că 
mama ei fusese obligată să se retragă. Evelyn nu avea nevoie 
să fie consolată. Avea nevoie să fie singură. Și Faith simţise la 
fel până în ziua în care a apărut Sam. Își făcuse drum în casa ei 
la fel ca și în această seară. Îi simţi braţele în jurul său și acest 
gest o făcu să se piardă cu firea. Suspină în braţele lui ca un 
copil. 

— lubito? 

Smuci sacul de gunoi să îl deschidă. 

— Sunt obosită, sunt nervoasă, și nu mi se pare că înţelegi 
faptul că nu îţi voi spune nimic. 

— Nici nu vreau. 

Tonul i se schimbă. ÎI privi, surprinsă să vadă că zâmbește. 

— Eşti... 

Prin mintea lui Faith trecură o mulțime de sugestii: pufoasă, 
transpirată, cu obezitate morbidă. 

— Frumoasă, spuse el, lucru care îi luă pe amândoi prin 
surprindere. 

Sam nu era genul care să facă multe complimente, iar Faith 
cu siguranță că nu era obişnuită să le primească. Se apropie de 
ea. 

— E ceva diferit la tine. O atinse pe braț, și palma sa aspră o 
făcu să se înfioare. Arăţi atât de... 

Se apropiase, privindu-i buzele de parcă ar fi vrut să o sărute. 

— Ah, spuse Faith. Nu, Sam. 

Se îndepărtă de el. Mai trecuse prin asta prima dată când 
rămăsese însărcinată - bărbaţii îi spuneau că era frumoasă chiar 
și atunci când burta sa era atât de imensă încât nu se putea 
apleca să se lege la șireturi. Hormonii sau feromonii trebuie să fi 
fost de vină. La paisprezece ani îi dăduse fiori, la treizeci și unu 
era doar enervant. 

— Sunt însărcinată. 

Cuvintele plutiră între ei. Faith își dădu seama că era prima 
dată când rostea aceste cuvinte cu voce tare. Sam încercă să 
facă o glumă: 


— Oau, nici n-am apucat să îmi dau pantalonii jos. 

— Vorbesc serios, spuse ea din nou. Sunt însărcinată. 

— Este... Păru că rămăsese fără cuvinte. Tatăl? 

Faith își aduse aminte de Victor, de șosetele murdare ale 
acestuia din coșul de rufe. 

— Nu știe. 

— Ar trebui să-i spui. Are dreptul să afle. 

— De când arbitrezi tu moralitatea dintr-o relaţie? 

— De când am aflat că soţia mea a făcut avort fără să-mi 
spună. Se aplecă spre ea și își puse mâna din nou pe braţul ei. 
Gretchen nu a crezut că voi face faţă. Ridică din umeri, dar fără 
să ia mâna de pe Faith. Probabil că avea dreptate, dar totuși... 

Faith își mușcă limba. Desigur că Gretchen avea dreptate. Ar 
fi avut mai mult succes dacă ar fi rugat un câine dingo să o 
ajute să crească un copil. 

— S-a întâmplat în perioada în care ne vedeam noi? întrebă 
ea. 

— După. Cobori privirea, privindu-și mâna care îi mângâia 
brațul, apoi îi urmări cu degetele conturul gulerului. Nu am ajuns 
până la capăt. 

— Nu erai chiar în postura de a lua o decizie corectă. 

— Încă mai încercăm să facem lucrurile să meargă. 

— De aceea ai venit? 

Își lipi buzele de ale ei. Simţea cum o înţeapă barba sa și 
gustul de scorţișoară al gumei pe care o mesteca. O ridică pe 
blatul dulapului, cu limba căutând-o pe a ei. Nu era deloc 
neplăcut și, când mâinile sale îi ridicară fusta, Faith nu îl opri. Ba 
chiar îl ajută, și, gândind retrospectiv, nu ar fi trebuit să o facă, 
deoarece el termină mai repede decât era nevoie. 

— Îmi pare rău. Sam dădu din cap, gâfâind. Nu am vrut să... 
eu doar... 

Lui Faith nu îi păsa. Chiar dacă mintea sa refuzase să se 
gândească la Sam în ultimii ani, corpul ei părea să-și amintească 
fiecare bucăţică din el. Era atât de bine să-i simtă braţele din 
nou în jurul ei, să simtă apropierea cuiva care știa totul despre 
familia și serviciul ei din trecut, - chiar dacă acest corp nu prea 
îi era de folos în acel moment. Îl sărută tandru și cu nicio altă 
intenţie, decât să restabilească o legătură între ei. 

— E în regulă. 


Sam se trase înapoi. Era atât de rușinat încât nu putea să-și 
dea seama că nu conta. 

— Sammy... 

— Nu mă descurc când sunt treaz. 

— E în regulă, repetă ea, încercând din nou să îl sărute. 

El se îndepărtă și mai mult, privind undeva în depărtare, 
peste umărul ei, în loc să o privească în ochi. Făcu un gest 
neinspirat spre poala ei. 

— Vrei să... 

Faith oftă adânc. De ce erau bărbaţii din viața ei o sursă 
constantă de dezamăgire? Dumnezeu știe de ce nu avea 
standarde mai ridicate. Işi privi ceasul. 

— Gretchen probabil că mă așteaptă. Am stat mult peste 
program. 

Faith renunță, sprijinindu-și capul pe dulapul din spatele ei. 
Putea să iasă și ceva bun din asta: 

— Te superi dacă te rog să îmi duci gunoiul când pleci? 


Capitolul 12 


— La naiba, șopti Pauline, apoi se întrebă de ce nu striga din 
toți rărunchii. La naiba! ţipă ea cu o voce sugrumată. 

Forţă cătușele din jurul încheieturilor, uitându-se insistent la 
ele, deși știa că este de prisos. Era ca un nenorocit de deţinut în 
pușcărie, cu mâinile încătușate, legată strâns cu o curea de 
piele astfel încât, chiar dacă s-ar fi contorsionat ca o minge, abia 
ar fi reușit să-și atingă bărbia cu vârfurile degetelor. Și 
picioarele îi erau legate, iar lanţurile zdrăngăneau la fiecare 
mișcare. Făcuse destulă yoga pentru a fi în stare să-și aducă 
picioarele deasupra capului, dar la ce bun? Cu ce ar fi ajutat-o 
că poate să se contorsioneze când viaţa îi era în joc? Legătura 
de pe ochi înrăutăţea lucrurile, deși reușise să o miște puţin 
când își frecase faţa de blocurile de ciment dur care formau un 
perete. Eșarfa era strânsă. Milimetru cu milimetru, legătura de 
pe ochi se ridicase cât de cât, dar își luase și un strat de piele de 
pe obraz astfel. Nu era nicio diferenţă dacă privea prin sau 
peste acea legătură, dar Pauline simţi că a realizat ceva când 
ușa se deschise și văzu o geană de lumină pe sub legătură. 


191 


Deocamdată era întuneric. Asta era tot ce văzuse. Nicio 
fereastră, nicio lumină, astfel că nu avea cum să-și dea seama 
dacă era noapte sau zi. Dacă se gândea la asta, la faptul că nu 
vedea, că nu știa dacă este privită, filmată sau mai rău, și-ar 
pierde minţile. Era udă, transpiraţia îi curgea pe piele. Șuviţele 
de păr o gâdilau la nas. Era înnebunitor, iar întunericul 
înrăutăţea și mai tare lucrurile. 

Lui Felix îi plăcea întunericul. Îi plăcea când se băga în pat cu 
el, îl lua în braţe și îi citea poveşti. Îi plăcea să stea acoperit, cu 
păturile pe cap. Poate că-l cocoloșise prea mult când fusese 
bebeluș. Nu îl scăpa nicio clipă din ochi. li era teamă că i l-ar 
putea lua cineva, că cineva și-ar fi putut da seama că nuera o 
mamă bună, că nu îl iubea pe copil așa cum ar trebui. Dar îl 
iubea. Își iubea băiatul. Îl iubea atât de mult încât considera că 
era singurul lucru care o făcea să nu se contorsioneze și să-și 
înfășoare lanţurile în jurul gâtului pentru a-și lua viața. 

— Ajutor! strigă, deși știa că este în zadar. 

Dacă le-ar fi fost teamă să nu fie auzită, i-ar fi pus un căluș. 

Străbătuse camera cu ore în urmă, aproximând că avea cam 
șase metri pe cinci. Peretele de beton era pe o parte, cel de 
rigips în partea opusă, mai era și o ușă de metal închisă pe- 
afară. O saltea de vinil era așezată într-un colț. O găleată cu 
capac în altul. Simţea cimentul rece cu picioarele sale goale. Din 
camera alăturată se auzea un uruit, probabil un boiler, ceva 
mecanic. Era într-un subsol. Era sub pământ, gând care o 
îngrozea. Ura să fie sub pământ. 

Nici măcar nu parca în garajul de la subsol când mergea la 
muncă, atât de tare îl ura. Se opri, închizând ochii. Nimeni nu 
parca pe locul ei. Era chiar lângă ușă. Uneori, ieșea să ia puţin 
aer și stătea la ușa garajului pentru a se asigura că locul ei era 
gol. Pancarta se putea vedea din stradă: PAULINE McGHEE. 
Doamne, ce se mai luptase cu firma care îi făcuse pancarta, 
pentru acel C mic. Cineva își pierduse serviciul pentru asta, ceea 
ce nu era așa de rău, din moment ce nu-și putea face meseria 
cum trebuie. Dacă cineva parca pe locul ei, chema paza și îl 
dădea la o parte pe ticălos. Porsche, Bentley, Mercedes - lui 
Pauline nu îi păsa. Meritase să obțină acel nenorocit loc de 
parcare. Chiar dacă nu avea să-l folosească, să fie a naibii dacă 
lăsa pe cineva să parcheze acolo. 


192 


— Daţi-mi drumul! strigă ea, zdrăngănind lanţurile, încercând 
să deschidă cureaua. Era groasă, cam ca cea pe care o purta 
fratele ei în anii '70. Două rânduri de găuri nituite înconjurau 
circumferința și avea doi dinţi la cataramă. Dinţii de metal erau 
lipiţi de cataramă. Nu își putea aminti când se întâmplase asta, 
dar știa cum se simte cu o curea fixată pe ea. 

— Ajutor! strigă ea. Ajutor! 

Nimic. Niciun ajutor. Niciun răspuns. Cureaua îi tăia carnea, 
greblându-i oasele șoldului. Dacă n-ar fi fost atât de al naibii de 
grasă, ar fi putut aluneca din strânsoare. Apă, se gândi ea. Când 
băuse apă ultima dată? Puteai trăi fără mâncare patru 
săptămâni, dar cu apa era altceva. Puteai rezista trei, poate 
patru zile înainte să te apuce crampele, setea. Durerile cumplite 
de cap. Oare îi vor mai da apă? 

Sau o vor lăsa să se epuizeze, apoi să facă cu ea orice ar fi 
dorit, în timp ce ea ar fi zăcut aici, neajutorată ca un copil? 

Copil. 

Nu. Nu se va gândi la Felix. Morgan îl va lua. Nu va permite să 
i se întâmple nimic copilului ei. Morgan era un ticălos și un 
mincinos, dar va avea grijă de Felix, căci în adâncul sufletului lui 
nu era o persoană rea. Pauline știa cum arată o persoană rea, și 
Morgan Hollister nu era astfel. 

Auzi pași în spatele ei, după ușă. Pauline se opri, ţinându-și 
respiraţia ca să poată auzi. Scări - cineva cobora pe scări. Chiar 
și în întuneric, putea vedea pereţii din jurul ei. Nu știa ce era 
mai rău: să fie singură aici, sau să fie închisă cu altcineva? 

Deoarece știa ce va urma. Ştia la fel de sigur cum știa 
detaliile vieţii ei. Nu era niciodată una singură. Intotdeauna voia 
două: păr negru, ochi negri, inimi triste pe care le-ar fi putut 
înfrânge. Le ţinuse separat cât de mult putuse, dar acum le voia 
la un loc. În cușcă, ca pe niște animale. Să se lupte între ele. Ca 
niște animale. 

Piesele de domino se vor prăbuși în curând, apoi vor urma 
altele, și altele. O femeie singură, două femei singure, și apoi... 

— Nu, nu, nu, auzi ea și își dădu seama că aceste cuvinte 
veneau din gura ei. Se dădu înapoi, lipindu-se de zid. Genunchii 
îi tremurau atât de tare încât ar fi căzut dacă nu ar fi fost 
peretele de beton să o susţină. Cătușele zdrăngăneau din cauza 
tremurului mâinilor ei. 

— Nu, șopti ea. 


Un singur cuvânt, cutremurând-o. Era o supraviețuitoare. Nu 
trăise ultimii douăzeci de ani din viaţă ca să moară într-o 
nenorocită de gaură de sub pământ. 

Ușa se deschise. Văzu o lumină pe sub legătura de pe ochi. 

— Ti-am adus o prietenă, spuse el. 

Auzi cum cade ceva pe podea - o expiraţie puternică, lanţurile 
zăngănind, apoi tăcere. Apoi urmă un al doilea sunet, mai slab; 
o bufnitură care răsună în încăperea mare. 

Ușa se închise. Lumina dispăru. Se auzea un șuierat, o 
respiraţie grea. Bâjbâind, Pauline găsi corpul. Păr lung, legată la 
ochi, o faţă slabă, sâni mici, mâinile legate în faţă. 

Șuieratul venea din nasul spart al femeii. Nu era momentul 
să-și facă griji pentru asta. Pauline verifică buzunarele femeii, 
încercând să găsească ceva care să o ajute să scape de aici. 
Nimic. Nimic, în afară de încă o persoană care urma să aibă 
nevoie de mâncare și de apă. 

— La naiba! 

Pauline se ridică din nou în picioare, luptându-se cu nevoia de 
a ţipa. Lovi cu piciorul în ceva solid și pipăi în jur, amintindu-și 
de a doua bufnitură. 

Pipăi de-a lungul unei cutii de carton subțire, apreciind că 
avea cam cincisprezece centimetri pătraţi. Avea o oarecare 
greutate - poate opt sute de grame. Avea o linie perforată de-a 
lungul unei laturi și ea apăsă cu degetele acolo, rupând-o. 
Degetele ei dădură peste ceva lucios în interior. 

— Nu... oftă ea. 

Nu din nou. 

Își închise ochii, simțind cum lacrimile încep să-i curgă de sub 
legătura de la ochi. 

Felix, slujba ei, Lexus-ul ei, viaţa ei - toate dispăruseră când 
simţi sacii de plastic între degetele ei. 


194 


A TREIA ZI 


Capitolul 13 


Will se strădui să se trezească la ora cinci, ca de obicei. 
Alergase prea lent, iar dușul nu îl înviorase. 

Stătea deasupra chiuvetei din bucătărie, cu bolul cu cereale în 
castron, când Betty se atinse de glezna lui pentru a-l trezi din 
visare. 

Găsi lesa lui Betty lângă ușă și se aplecă pentru a i-o prinde 
de zgardă. Ea îi linse mâna și în ciuda sentimentelor sale, el o 
mângâie pe căpșor. Totul era stânjenitor la acest chihuahua. Era 
genul de câine pe care o starletă tânără îl cară într-o geantă de 
piele. Mai rău, avea aproape cincisprezece centimetri înălțime și 
singura lesă pe care o găsise la magazinul de animale și care 
era suficient de lungă pentru a-i fi comod să o ţină era roz. 

lar faptul că se potrivea cu zgarda cu strasuri era un lucru pe 
care o femeie îl apreciase în parc, chiar înainte de a încerca să-i 
facă lipeala cu fratele ei. 

Betty fusese moștenită, într-un fel, abandonată de vecina de 
alături cu câţiva ani în urmă. Angie urâse cățelul de când îl 
văzuse și pedepsise aspru pe Will pentru ceea ce amândoi știau 
că era adevărat: un bărbat care crescuse la orfelinat nu putea 
să abandoneze un căţel la adăpost, indiferent cât de ridicol 
arăta în public. 

Mai erau și alte aspecte jenante cu privire la viaţa sa alături 
de acest câine, pe care Angie nu le știa. Will lucra ore 
suplimentare și câteodată, când avea de rezolvat un caz urgent, 
abia avea timp să ajungă acasă pentru a-și schimba cămașa. 
Săpase un iaz în spatele casei pentru Betty, gândindu-se că 
acesteia i-ar plăcea să privească peștii. Lătrase la pești câteva 
zile, dar apoi se întorsese la statul pe canapea cât timp Will era 
la serviciu. 

Cam bănuia că animalul își bate joc de el, că sărea pe 
canapea când auzea cheia în ușă, prefăcându-se că-l așteptase 
acolo toată ziua, când de fapt alergase și se distrase cu peștele 
koi din iazul din spate. 


195 


Will își pipăi buzunarele pentru a se asigura că are telefonul și 
portofelul, apoi își prinse tocul armei de centură. leși din casă, 
încuind ușa în urma sa. Betty ţinea coada ridicată, alergând 
înainte și înapoi ca nebuna, pe drumul către parc. Verifică ora 
pe ecranul telefonului mobil. Trebuia să se întâlnească cu Faith 
la cafeneaua de vizavi de parc în jumătate de oră. Când lucrau 
la un caz, o lua de acolo și nu de acasă. Dacă Faith observase că 
lângă cafenea era un centru de găzduire a câinilor pe timpul 
zilei, numit Domnul Latră-Mult, fusese atât de drăguță încât să 
nu pomenească despre acest lucru. 

Traversară strada pe la semafor, Will încetinind pentru a nu 
alerga câinele, cam cum făcuse cu Amanda ziua trecută. Nu știa 
ce îl îngrijorează mai mult - cazul, la care progresaseră foarte 
puţin, sau faptul că Faith era evident nervoasă pe el. Faith mai 
fusese furioasă pe el și altădată, dar acum avea și o doză de 
dezamăgire. 

Simţea că îl împinge de la spate, deși ea nu rostise aceste 
cuvinte. Problema era că ea era un altfel de polițist decât Will. 
Ştia de multă vreme că el are un fel mai puţin agresiv de a 
aborda lucrurile, pe care ea îl considera ciudat, dar acesta era 
un contrast care făcuse ca relaţia lor profesională să 
funcţioneze. Acum, nu mai era la fel de sigur. Faith dorea ca el 
să fie ca acei polițiști pe care Will îi dispreţuia - unul care 
ameninţă cu pumnul, nepăsându-i de consecinţe. Will nu putea 
să-i sufere pe acești polițiști, lucrase la câteva astfel de cazuri și 
îi dăduse afară din poliţie. Nu puteai să susții că ești unul dintre 
tipii buni dacă te purtai la fel ca cei răi. Faith trebuie să fi știut 
asta. Crescuse într-o familie de polițiști. 

Mama ei fusese dată afară din cauza felului în care condusese 
departamentul, așa că poate Faith știa, dar pur și simplu nu-i 
păsa. 

Will nu putea accepta acest raţionament. Faith nu era doar un 
polițist priceput; era un om bun. Insistase asupra faptului că 
mama sa era nevinovată. Ea încă mai credea că există o linie 
clară de demarcaţie între bine și rău, corect și greșit. 

Will nu putea pur și simplu să-i spună care era calea cea mai 
bună - ea trebuia să-și dea singură seama de asta. 

Nu avea experienţa lui Faith, dar intrase într-o mulțime de 
comunități micuţe și învățase din proprie experienţă cum să nu-i 
calci pe coadă pe cei din poliţia locală. Prin lege, GBI era chemat 


196 


de cei de la conducere, nu de detectivii și cei care patrulau pe 
străzi. Aceștia lucrau în continuare la cazurile lor, crezând că le 
pot rezolva singuri și îi urau din plin pe cei din GBI, care preluau 
cazurile. Se putea întâmpla ca mai târziu cei din GBI să aibă 
nevoie de ceva de la ei și, dacă îi enervau prea tare, ar fi făcut 
orice să-i saboteze, indiferent care ar fi fost consecințele. 

Era la fel și în cazul districtului Rockdale. Amanda și-l făcuse 
dușman pe Lyle Peterson, șeful poliţiei, în timp ce lucra la un alt 
caz alături de el. Acum, când aveau nevoie de cooperare din 
partea forţei locale de poliţie, Rockdale îl scosese la înaintare pe 
Max Galloway, care încălca teribil linia de demarcaţie între a fi 
un ticălos și teribil de neglijent. 

Faith trebuia să înţeleagă faptul că polițiștii nu erau 
întotdeauna altruiști în acţiunile lor. Aveau personalitate. Aveau 
teritoriile lor. Erau ca animalele care își marchează locul; dacă le 
încălcai teritoriul, nu le păsa pe cine calcă în picioare. Era doar 
un joc pentru ei, unul pe care trebuiau să-l câștige, indiferent 
cine ar fi fost rănit în acest timp. 

De parcă i-ar fi ghicit gândurile, Betty se opri la intrarea în 
parcul Piedmont pentru a-și face nevoile. Will așteptă, apoi 
curăță murdăria, aruncând punguta într-unul dintre coșurile de 
gunoi din parc. 

Alergătorii erau deja pe aleile parcului, unii cu câini, alţii fără. 

Erau toţi echipați pentru a face faţă aerului rece, deși Will nu- 
și putuse da seama din felul în care soarele pătrundea prin 
ceață dacă va fi suficient de cald la prânz, astfel că gulerul 
începuse să-l deranjeze la gât. 

Cazul avea deja douăzeci și patru de ore și el și Faith 
avuseseră o zi plină: vorbiseră cu Rick Sigler, paramedicul care 
fusese la locul accidentului când Anna fusese lovită de mașină, îl 
urmăriseră pe Jake Berman, iubitul lui Sigler, apoi o 
intervievaseră pe Joelyn Zabel, îngrozitoarea soră a lui Jacquelyn 
Zabel. 

Will știa că nu trebuie să tragă concluzii pripite, dar o văzuse 
pe femeie la toate posturile de televiziune seara trecută, 
naționale și locale. 

Evident, lui Joelyn îi plăcea să vorbească. Chiar și mai evident, 
îi plăcea să învinuiască. Will era recunoscător că fusese la 
autopsie, căci i se luase de pe suflet povara vinovăţiei cu privire 


197 


la moartea lui Jacquelyn Zabel, dar lista vinovăţiilor pe care le 
resimțea era încă lungă. 

Ar fi vrut să percheziţioneze casa lui Pauline McGhee, dar 
probabil că Leo Donnelly ar fi protestat. Trebuia să fie o cale să 
facă asta, și dacă era ceva ce Will își dorea să facă astăzi, era să 
găsească o cale de a-l aduce pe Leo să lucreze împreună. In loc 
să doarmă, Will se gândise toată noaptea la Pauline McGhee. De 
fiecare dată când închidea ochii, vedea grota, pe McGhee, 
întinsă pe patul de lemn, legată ca un animal, în timp ce Will o 
privea neajutorat. Instinctul îi spunea că se întâmpla ceva cu 
McGhee. Mai fugise o dată, în urmă cu douăzeci de ani, dar 
acum prinsese rădăcini. Felix era un copil bun. Mama lui nu l-ar 
fi părăsit. 

Will chicoti ca pentru el. El, dintre toţi oamenii, ar trebui să 
știe cel mai bine că mamele își părăseau copiii tot timpul. 

— Haide, îi spuse, trăgând de lesa lui Betty pentru a o 
îndepărta de un porumbel aproape la fel de mare ca ea. 

Își băgă mâna în buzunar pentru a se încălzi, dar se concentră 
pe caz. Will nu era atât de prost să își asume pe deplin meritele 
pentru toate arestările pe care le făcea. Adevărul este că cei 
care comit crime dau dovadă de prostie. Majoritatea ucigașilor 
fac greșeli, deoarece acţionează sub impulsul momentului. 
Izbucnea o ceartă, era o armă la îndemână, spiritele se 
încingeau și nu mai trebuia decât să se întrebe dacă judecătorul 
va da un verdict de crimă de primul sau de al doilea grad. 
Cazurile în care erau răpite persoane străine erau diferite. Erau 
mai greu de rezolvat, mai ales din cauza faptului că erau mai 
multe victime. Ucigașii în serie, prin definiţie, erau buni în ce 
făceau. Știau că urmau să omoare. Știau pe cine urmează să 
omoare și cum o vor face. Experimentaseră iar și iar, 
perfecționându-și îndemânarea. Știau cum să facă să nu fie 
prinși, să ascundă dovezile sau cum pur și simplu să nu lase 
nicio urmă. Prinderea lor era o chestiune de noroc chior pentru 
forțele legii sau o greșeală a ucigașului, mulțumit de sine. 

Ted Bundy a fost prins în timpul unui control rutier de rutină. 
De două ori. BTK, care își semna scrisorile luându-i peste picior 
pe polițiști, indicând faptul că îi plăcea să-și lege, tortureze și să 
omoare» victimele, a fost descoperit datorită unui CD pe care i-l 
dăduse pastorului său din greșeală. 


5 Bind, torture, kill (în original) (n.tr.). 


Richard Ramirez a fost bătut de un membru al unei organizaţii 
paramilitare a cărui mașină a încercat să o fure. Toţi au fost 
prinși din întâmplare, toţi cu mai multe crime la activ înainte de 
a fi opriţi. În majoritatea cazurilor cu crime în serie, polițiștii nu 
au putut face altceva decât să aștepte, cu trecerea anilor, să 
apară mai multe cadavre, rugându-se ca hazardul să facă astfel 
încât aceștia să fie deferiţi justiţiei. 

Will se gândi la ce știau despre tipul lor: un sedan alb circula 
cu viteză pe șosea, o cameră de tortură în mijlocul pustiului, 
martori în vârstă care nu le puteau oferi detalii semnificative. 
Jake Berman ar putea fi o pistă, dar e posibil să nu-l găsească 
niciodată. Rick Sigler era teribil de curat, cu excepţia faptului că 
rămăsese în urmă cu câteva luni cu plata ipotecii, lucru deloc 
șocant, având în vedere cât de rău mergea economia. 

Familia Coldfield era, în scripte, un exemplu de cuplu normal 
de pensionari. 

Pauline McGhee avea un frate din cauza căruia era îngrijorată, 
dar poate că din motive care nu aveau de-a face cu cazul lor. 
Probele fizice erau la fel de sumare. Sacii de gunoi pe care îi 
scosese din victime erau de genul celor pe care îi găsești în 
orice magazin. Lucrurile din grotă, de la baterie la dispozitivele 
de tortură, nu le erau de niciun folos. Aveau o mulţime de 
amprente și fluide corporale, dar nu aveau corespondent în baza 
de date. Agresorii sexuali erau inventivi. 

Aproape optzeci la sută dintre crimele soluționate pe baza 
probei ADN erau spargeri, nu atacuri la persoane. Se spărgea un 
geam, mânuiau greșit cuţitele de bucătărie, pierdeau recipientul 
cu balsam pentru buze - toate acestea ducând inevitabil la 
prinderea  spărgătorului, care de obicei avea un cazier 
voluminos. Dar în cazul violurilor, în care victima nu avusese un 
alt contact cu agresorul, era ca și cum ai căuta acul în carul cu 
fân. 

Betty se oprise pentru a mirosi iarba înaltă de lângă lac. Will 
ridică privirea să văzu un alergător venind spre ei. Purta 
pantaloni lungi, negri și o jachetă fluorescentă. Avea părul prins 
sub o caschetă. Doi ogari alergau pe lângă el, cu capetele 
semeţe, cozile drepte. Erau animale frumoase, elegante, cu 
picioare lungi, musculoase. La fel ca stăpâna. 

— La naiba, murmură Will, ascunzând-o pe Betty în palma sa, 
la spate. 


199 


Sara Linton se opri la câţiva pași depărtare, iar câinii se lipiră 
de piciorul ei ca niște soldaţi bine antrenați. Singurul lucru pe 
care Will reușise să o înveţe pe Betty să facă era să mănânce. 

— Bună, spuse Sara, cu o voce surprinsă. Will? întrebă ea 
când el nu-i răspunse. 

— Bună. 

Simţea cum Betty îi linge mâna. 

Sara îl studie. 

— Ai un chihuahua la spate? 

— Nu, doar mă bucur să te văd. 

Sara îi zâmbi confuz și el, fără tragere de inimă, i-o arătă pe 
Betty. 

Scoase sunete de uimire care semănau cu un gângurit, și Will 
așteptă întrebările obișnuite. 

— E al soției tale? 

— Da, minţi el. Locuiești prin zonă? 

— În Milk Lofts, pe North Avenue. 

Locuia la mai puţin de două blocuri de casa lui. 

— Nu pari genul de persoană care locuiește într-un bloc. 

— Dar cum par? 

Will nu se pricepuse niciodată la arta conversaţiei, și cu 
siguranţă că nu știa să spună în cuvinte cum părea Sara Linton - 
sau cel puțin fără să se facă de râs. 

Ridică din umeri și o lăsă pe Betty jos. Câinii Sarei începură să 
se agite și nu a fost nevoie decât de un singur sunet din partea 
ei ca să se potolească. 

— Trebuie să plec. Mă întâlnesc cu Faith la cafeneaua de 
dincolo de parc, spuse Will. 

— Te deranjează dacă te însoțesc? 

Nu aşteptă să primească un răspuns. Câinii se ridicară și Will 
o luă în braţe pe Betty, știind că îi va încetini. Sara era aproape 
la fel de înaltă ca și el. Încercă să facă niște calcule fără să o 
privească intens. Angie aproape că putea să-și pună bărbia pe 
umărul lui dacă se ridica în vârful picioarelor. Sara nu ar trebuit 
să facă atâta efort pentru asta. Gura sa i-ar ajunge la ureche 
dacă ar vrea. 

— Deci. Își scoase cascheta, aranjându-și părul prins în coadă 
la spate. M-am mai gândit la sacii de gunoi. 

Will îi aruncă o privire în treacăt. 

— Ce e cu ei? 


200 


— Este un mesaj important. 

Will nu se gândise la ei ca la un mesaj - mai degrabă ca la 
ceva cumplit. 

— Le consideră gunoaie. Și ceea ce le face, le distruge 
sentimentele. 

Will o privi din nou. 

— Nu vezi răul, nu auzi răul, nu vorbești de rău. 

El dădu din cap, întrebându-se de ce nu se gândise și el astfel. 

— Mă întrebam dacă are conotații religioase, continuă ea. De 
fapt, ceva ce mi-a spus Faith în prima noapte m-a făcut să mă 
gândesc la asta. Dumnezeu a luat coasta lui Adam pentru a o 
crea pe Eva. 

— Vesalius, murmură Will. 

Sara râse, surprinsă. 

— Nu am mai auzit acest nume din primul an de studenție la 
medicină. 

Will ridică din umeri, multumind divinității în gând că reușise 
să prindă episoadele din Mari oameni de știință de pe History 
Channel. Andreas Vesalius a fost un specialist în anatomie care, 
printre altele, a dovedit că bărbaţii și femeile au același număr 
de coaste. Vaticanul aproape că l-a trimis la închisoare pentru 
această descoperire. 

— De asemenea, mai este și numărul unsprezece, continuă 
Sara. Se opri, de parcă ar fi așteptat un răspuns de la el. 
Unsprezece saci de gunoi, unsprezece coaste. Trebuie să fie o 
legătură. 

Will se opri din mers. 

— Poftim? 

— Femeile. Fiecare avea câte unsprezece saci pentru gunoi în 
interior. Annei i-a fost scoasă a unsprezecea coastă. 

— Crezi că ucigașul are o obsesie pentru numărul 
unsprezece? 

Sara își continuă drumul, iar Will o urmă. 

— Dacă te gândești la manifestările comportamentelor 
compulsive, ca abuzul de diferite substante, tulburări de 
alimentaţie, comportamentele obsesiv compulsive - în care 
suferinzii simt nevoia să verifice de mai multe ori lucrurile, ca de 
exemplu dacă este închisă ușa, sau soba, sau fierul de călcat - 
are sens și faptul că un ucigaș în serie, care simte nevoia să 
omoare, are anumite tipare pe care le urmează, sau în acest caz 


201 


un anumit număr, cu o semnificaţie pentru el. Acesta este 
motivul pentru care FBl-ul are o asemenea bază de date, astfel 
încât poţi căuta referințe încrucișate sau anumite tipare. Ai 
putea căuta ceva semnificativ în legătură cu numărul 
unsprezece. 

— Nu știu nici măcar dacă este setat să caute astfel. Adică, un 
criteriu sunt obiectele - cuţitele, lamele de ras, ceea ce fac în 
general, nu de câte ori o fac, asta dacă nu este destul de 
evident. 

— Ar trebui să verifici în Biblie. Dacă acest număr are o 
semnificaţie religioasă, poate că îţi vei da seama care este 
motivul ucigașului. Ridică din umeri ca și cum ar fi terminat, dar 
adăugă: Paștele este în această duminică. Ar putea fi și acesta 
un element al tiparului. 

— Unsprezece apostoli, spuse el. 

ÎI privi din nou ciudat. 

— Ai dreptate. luda l-a trădat pe Hristos. Au mai rămas 
unsprezece apostoli. Era un al doisprezecelea care să Îl 
înlocuiască. Didymus? Nu îmi aduc aminte. Pun pariu că mama 
ar ști. Ridică din nou din umeri. Desigur, ar putea fi doar o 
pierdere de timp. 

Will crezuse întotdeauna că în general, coincidenţele sunt 
indicii preţioase. 

— Este ceva ce merită investigat. 

— Dar mama lui Felix? 

— Deocamdată este doar o persoană dispărută. 

— Pe frate l-aţi gasit? 

— Poliţia din Atlanta îl caută. 

Will nu dorea să ofere mai multe amănunte. Sara lucra la 
Grady, locul în care polițiștii veneau des cu suspecţii și martorii. 

— Nici nu suntem siguri că are legătură cu cazul nostru, 
adăugă Will. 

— De dragul lui Felix, sper că așa este. Nu îmi pot imagina ce 
trebuie să simtă, abandonat în acel orfelinat. A 

— Locurile astea nu sunt atât de rele, se apără Will. Inainte de 
a-și da seama ce spunea, continuă: Am crescut în grija statului. 

Ea era la fel de surprinsă ca și el, dar din alte motive. 

— Câţi ani aveai? 

— Eram mic, răspunse el, dorindu-și să-și poată lua înapoi 
cuvintele, dar neputând să se oprească: bebeluș. Cinci luni. 


202 


— Și nu ai fost adoptat? 

El dădu din cap. Devenea complicat și - mai rău - jenant. 

— Eu și soțul meu... Rămase cu privirea aţintită spre înainte, 
pierdută în gânduri. Ne gândeam să adoptăm. Eram de ceva 
vreme pe listă și... Ridică din umeri: Când a fost omorât... a fost 
prea mult pentru mine. 

Will nu știa dacă trebuia să simtă compasiune, dar nu se 
putea gândi decât la nenumăratele momente din copilărie în 
care fusese la picnic să-și cunoască posibilii părinţi adoptivi, 
gândindu-se că va pleca acasă cu aceștia, dar sfârșise tot în 
camera de la orfelinat. 

Se simţi ușurat să audă claxonul Mini-ului lui Faith, pe care îl 
parcase ilegal în fața cafenelei. Cobor din mașină, lăsând 
motorul să meargă. 

— Amanda ne-a chemat la secţie. Faith ridică bărbia spre 
Sara, salutând-o. Joelyn Zabel a decalat interviul. Ne-a băgat 
între Bună dimineața, America și CNN. Va trebui să o aducem pe 
Betty înapoi acasă după aceea. 

Will uitase de câinele din mâna sa. Aceasta avea botul vârât 
între nasturii vestei lui. 

— O iau eu, se oferi Sara. 

— N-aș putea... 

— Sunt acasă toată ziua, cu treabă, replică Sara. E în regulă. 
Vino și ia-o după muncă. 

— Este... 

Faith era mai nerăbdătoare decât de obicei. 

— Dă-i câinele, Will. 

Se urcă grăbită înapoi în mașină, iar Will îi ceru Sarei scuze 
din priviri. 

— Milk Lofts? întrebă el, de parcă uitase. 

Sara o luă pe Betty în brațe. Will simţi atingerea degetelor ei 
reci pe pielea sa. 

— O cheamă Betty? întrebă, iar Will aprobă din cap. Nu-ţi face 
griji dacă întârzii. Nu am alte planuri. 

— Mulţumesc. 

Ea zâmbi, ţinând-o pe Betty de parcă era un pahar de vin 
ridicat la un toast. 

Will urcă în mașina lui Faith, bucuros că nimeni altcineva nu 
mai stătuse pe scaunul pasagerului de ultima dată când 
mersese cu Faith, astfel că nu arăta ca o maimuţă care încerca 


203 


să se contorsioneze pentru a încăpea într-un spaţiu restrâns. 
Faith trecu direct la subiect în timp ce demara. 

— Ce făceai cu Sara Linton? 

— M-am întâlnit din întâmplare cu ea. 

Will se întrebă de ce se simțea atât de defensiv, lucru care îl 
făcu să se gândească de ce Faith era atât de ostilă. 

Presupuse că era furioasă pe el cu privire la discuţia cu Max 
Galloway din ziua trecută, și nu știa ce să facă altceva pentru a-i 
distrage atenţia de la această situație. 

— Sara are o teorie interesantă cu privire la cazul nostru. 

Faith intră în trafic. 

— Abia aștept să aud. 

Will își dădea seama că nu era așa, dar îi prezentă teoria 
Sarei, scoțând în evidență atât numărul unsprezece, cât și 
celelalte aspecte pe care le atinsese. 

— Paștele este duminică, spuse el. Ar putea avea legătură cu 
Biblia. 

Faith părea că îl ia în serios. 

— Nu știu ce să spun, zise ea într-un final. Am putea găsi o 
Biblie la sediu, poate să căutăm pe Internet ceva despre 
numărul unsprezece. Sunt sigură că sunt o mulţime de 
informaţii despre religie pe Internet. 

— Unde se spune în Biblie ceva despre o coastă luată de la 
Adam pentru a o crea pe Eva? 

— În Geneza. 

— În cea veche, nu? Nu în cea nouă. 

— Vechiul Testament. Este prima carte din Biblie. De acolo 
începe totul. 

Faith îl privi la fel de ciudat ca și Sara. 

— Știu că nu poți citi Biblia, dar nici la biserică nu mergi? 

— Pot citi Biblia, o repezi Will. Cu toate acestea, prefera ca 
Faith să fie gălăgioasă decât furioasă, așa că vorbi în 
continuare: Adu-ți aminte unde am crescut. Separaţia între stat 
și biserică. 

— Ah, nu m-am gândit la asta. 

Probabil pentru că era o minciună sfruntată. Orfelinatul nu 
putea impune activităţile religioase, dar erau voluntari de la 
aproape fiecare biserică din împrejurimi care trimitea microbuze 
pentru a-i lua pe copii și a-i duce la școala de duminică. Și Will 


204 


mersese o dată, își dăduse seama că era o școală adevărată, 
unde trebuia să citești lecţiile, și de aceea renunţă. 

— Nu ai fost niciodată la biserică? Pe bune? îl presă Faith. 

Will tăcu, gândindu-se că dintr-o prostie deschisese o ușă 
greșită. Faith încetini mașina pentru a opri la semafor. 

— Nu cred că am mai cunoscut pe cineva care să nu fi fost 
vreodată la biserică, mormăi Faith ca pentru ea. 

— Am putea schimba subiectul? 

— E ciudat. 

Will se uită în gol pe fereastră, gândindu-se că fusese 
catalogat ca ciudat de toate persoanele cu care avusese de-a 
face. Se făcu verde și mașina porni. City Hall East era la cinci 
minute de parc. In această dimineaţă însă, părea să dureze ore 
întregi. 

— Chiar dacă Sara are dreptate, iar încearcă să se bage în 
caz. 

— Este medic legist. Sau cel puţin, era. A ajutat-o pe Anna la 
spital. Este normal să vrea să știe cum stau lucrurile. 

— Investigăm o crimă, aici nu este Big Brother, îl contră Faith. 
Știe unde stai? 

Will nu se gândise la această posibilitate, dar el nu era așa de 
paranoic ca Faith. 

— Nu văd cum ar putea ști. 

— Poate că te-a urmărit. 

Will râse, apoi se opri când își dădu seama că vorbea serios. 

— Locuiește ceva mai jos, pe stradă. Alerga în parc cu câinii. 

— Foarte convenabil. 

Dădu din cap, exasperat. Nu avea de gând să o lase pe Faith 
să se folosească de Sara Linton pentru a se răfui cu el. 

— Trebuie să ne potolim, Faith. Știu că ești supărată pe mine 
pentru ieri, dar la acest interviu va trebui să părem o echipă. 

Acceleră, chiar când se schimba semaforul. 

— Suntem o echipă. 

Pentru o echipă, nu vorbiră prea mult restul drumului. Abia în 
faţa clădirii, pe drumul spre lift, Faith vorbi. 

— Ai cravata strâmbă. 

Will duse mâna la nod. Probabil că Sara Linton l-a considerat 
nătâng. 

— E mai bine? 


Faith tastă ceva pe BlackBerry, deși nu avea semnal în lift. Îl 
privi în treacăt și dădu din cap, înainte de a-și îndrepta atenţia 
din nou asupra aparatului. El tocmai încerca să spună ceva când 
ușile se deschiseră. Amanda aștepta în faţa liftului, verificându- 
și e-mailul, la fel ca Faith, numai că ea avea un iPhone. Will se 
simţi ca un idiot fără nimic în mână, la fel cum se simţise când 
Sara Linton apăruse cu câinii ei mari, impunători, iar el o 
ascunsese pe Betty în palma sa ca pe un ghem de sfoară. 

Amanda derula e-mailurile și le spuse cu o voce distrasă, în 
timp ce porni spre biroul ei: 

— Urmaţi-mă. 

Faith trecu în revistă lucrurile pe care nu le știau, 
impresionant de multe, și lucrurile pe care le știau, practic 
inexistente. În tot acest timp Amanda își citi e-mailurile, 
mergând și prefăcându-se că o ascultă pe Faith, aceasta 
spunându-i lucrurile pe care cu siguranţă că le citise deja în 
raport. 

Will nu era adeptul mai multor lucruri făcute în același timp, 
mai ales pentru că el nu se descurca nici măcar cu o singură 
sarcină o dată. Era omenește imposibil să acorzi toată atenţia în 
același timp mai multor lucruri. De parcă ar fi dorit să 
dovedească acest lucru, Amanda ridică privirea, întrebând: 

— Poftim? 

— Linton crede că ar putea avea conotaţii religioase, repetă 
Faith. 

Amanda se opri din mers. Le acordă întreaga sa atenţie: 

— De ce? 

— Unsprezece coaste, unsprezece saci de gunoi, Paștele la 
sfârșitul săptămânii. 

Amanda își îndreptă atenţia din nou către iPhone și spuse, în 
timp ce tasta pe ecran: 

— A venit avocatul lui Joelyn Zabel. Dacă ea și-a adus 
avocatul, am cerut și eu trei pentru noi. Trebuie să ne 
comportăm de parcă lumea ascultă, deoarece sunt sigură că 
orice vom spune va ajunge la publicul larg. li privi pe amândoi 
cu subînțeles. Eu voi vorbi cel mai mult. Întreabă ce ai de 
întrebat, dar nu improviza. 

— Nu vom scoate nimic de la Zabel, spuse Will. Cu avocaţii, 
avem deja patru oameni în încăpere. Cu noi, suntem șapte, iar 


206 


ea este în centrul atenţiei, știe că va fi filmată imediat ce 
părăsește clădirea. Trebuie să o potolim. 

Amanda își îndreptă din nou atenţia spre iPhone. 

— Ai și o idee sclipitoare despre cum am putea face asta? 

Will nu se gândise la asta. Reuși să spună doar atât: 

— Poate că vom putea vorbi cu ea după interviul pentru 
televiziune, la hotelul unde stă, fără prezenţa presei. 

Amanda nu se obosi să-l privească. 

— Poate că o să câștig eu la loterie. Sau poate că ești tu 
promovat. Vezi unde ajungem cu „poate”? 

Frustrarea și lipsa de somn își spuseră cuvântul. 

— Atunci de ce am mai venit? De ce nu vorbești tu cu Zabel și 
să ne lași pe noi să facem ceva mai util decât să-i oferim 
material pentru treaba ei cu cartea aia? 

Într-un final, Amanda ridică privirea din iPhone. l-l dădu lui 
Will. 

— Sunt pierdută, agent Trent. De ce nu citești asta pentru 
mine și îmi spui ce părere ai? 

Simţi cum i se ascute privirea, și avea un ţiuit ciudat în urechi. 
Acel iPhone atârna între ei ca un cârlig cu momeală. Erau niște 
cuvinte pe ecran. Asta putea să spună. Will își mușcă limba 
până simţi gust de sânge. Se întinse spre telefon, dar Faith îl 
smulse de la Amanda înaintea lui. 

— Unsprezece reprezintă în general numărul judecății sau al 
trădării în Biblie. Au fost iniţial unsprezece porunci, dar catolicii 
le-au combinat pe primele două și protestanții pe ultimele două 
pentru a fi zece, citi ea. Derulă pagina: Filistinii i-au dat lui Dalila 
unsprezece monede de argint pentru a-l omori pe Samson. lisus 
a spus unsprezece parabole în lerusalim. Se opri din nou. 
Biserica Catolică acceptă unsprezece cărţi ca fiind canonice în 
Apocrife. 

Faith îi înapoie telefonul Amandei. 

— Am putea să o ţinem astfel toată ziua. Zborul 11 din 11 
Septembrie a lovit unul dintre Turnurile Gemene, care semănau 
cu numărul unsprezece. Apollo 11 a fost primul care a 
aselenizat. Primul Război Mondial s-a sfârșit pe 11 noiembrie. Ar 
trebui să ajungi în al unsprezecelea cerc din iad pentru ce 
tocmai i-ai făcut lui Will. 

Amanda zâmbi, își băgă telefonul în buzunar și continuă să 
meargă. 


207 


— Țineţi minte regulile, copii. 

Will nu știa dacă se referea la cele despre șefia ei sau la cele 
pe care le impusese ea cu privire la interogarea lui Joelyn Zabel. 
Nu avea timp de gândire, deoarece Amanda trecu prin 
anticamera biroului său și deschise ușa. Făcu prezentările și se 
așeză. Biroul ei era, desigur, mai mare decât orice alt birou din 
clădire, cam de mărimea sălii de conferinţe de pe etajul unde 
aveau Faith și Will birourile. 

Joelyn Zabel și bărbatul care nu putea fi decât avocatul ei 
stăteau pe scaunele vizitatorilor, vizavi de Amanda. Erau două 
scaune lângă cel al Amandei, câte unul pentru Faith și pentru 
Will, presupuse el. Avocaţii lor erau pe o canapea, în cealaltă 
parte a sălii. Erau trei, îmbrăcaţi în costume negre și cu cravate 
de mătase. Avocatul lui Joelyn Zabel era îmbrăcat în albastru- 
rechin, lucru care părea potrivit, având în vedere că zâmbetul 
lui îi amintea lui Will de acel carnivor acvatic. 

— Vă mulțumesc că aţi venit, spuse Faith, scuturându-i mâna 
femeii, apoi se așeză. 

Joelyn Zabel părea versiunea mai rotofeie a surorii ei. Nu e 
vorba că era grasă, dar avea șoldurile curbate sănătos acolo 
unde Jacquelyn era slabă ca un băieţel. Will simţi miros de ţigări 
în timp ce îi strângea mâna. 

— Îmi pare rău pentru pierderea suferită, spuse el. 

— Trent, spuse ea. Tu ești cel care a găsit-o. 

Will încercă să păstreze contactul vizual, pentru a nu arăta 
vina pe care încă o simţea deoarece nu reușise să o găsească la 
timp pe sora femeii. Nu știa ce altceva ar putea să facă, decât 
să repete: 

— Îmi pare rău pentru pierderea suferită. 

— Mda, am înţeles asta, spuse ea. 

Will se așeză lângă Faith și Amanda bătu din palme ca o 
educatoare de grădiniţă care încearcă să atragă atenţia elevilor. 

Își sprijini mâna pe un dosar cu hârtie galbenă, în care Will 
bănuia că se află o parte din raportul autopsiei. Lui Pete i se 
spusese să omită informaţiile despre sacii de gunoi. Având în 
vedere relaţiile apropiate dintre polițiștii din Rockdale și presă, 
nu prea mai aveau șanse să folosească prezumția de vinovăţie 
pentru un viitor suspect. 

— Domnișoară Zabel, presupun că aţi avut timp să vă uitaţi 
peste raport? începu Amanda. 


208 


— Voi avea nevoie de o copie pentru dosarul meu, Mandy, 
spuse avocatul. 

— Desigur, Chuck, spuse Amanda, cu un zâmbet mai perfid pe 
faţă decât al avocatului. 

— Minunat, deci vă cunoașteţi. Joelyn își încrucișă brațele, iar 
umerii i se strânseră în jurul gâtului. Vrei să îmi explici ce dracu' 
faci ca să-l prinzi pe ucigașul surorii mele? 

Zâmbetul lui Amanda nu dispăru. 

— Facem tot ce putem pentru a... 

— Aveţi deja un suspect? Vreau să zic, la naiba, tipul ăsta e 
un animal. 

Amanda nu-i răspunse, iar Faith interpretă tăcerea ei ca un 
semn că trebuie să vorbească. 

— Suntem de acord cu tine. Cine a făcut asta este un animal. 
De aceea trebuie să vorbim cu tine despre sora ta. Trebuie să 
aflăm despre viaţa ei. Cine erau prietenii ei. Ce obiceiuri avea. 

Ochii lui Joelyn străluciră, plini de vinovăţie. 

— Nu prea am mai păstrat legătura cu ea. Eram amândouă 
destul de ocupate. Ea locuia în Florida. 

Faith încercă să calmeze spiritele. 

— Locuia în Bay, nu-i așa? Trebuie să fi fost frumos acolo. Ar fi 
fost plăcut să o vizitezi în vacanţă. 

— Ei bine, da, ar fi fost, dar jigodia nu m-a invitat niciodată. 

Avocatul o atinse pe braţ pentru a o atenţiona. Will o văzuse 
pe Joelyn Zabel pe toate posturile de televiziune, suspinând în 
fața fiecărui reporter care o întrebase despre moartea tragică a 
surorii ei. Nu văzuse nici măcar o singură lacrimă curgând din 
ochii ei, deși avusese comportamentul unei persoane care 
plânge: se smiorcăise, se ștersese la ochi, pendulase înainte și 
înapoi. Acum nici măcar asta nu mai făcea. Se pare că avea 
nevoie de o cameră de filmat pentru a simţi durerea. In mod 
evident, avocatul ei nu avea de gând să o lase să joace un alt rol 
decât cel al unui membru de familie îndurerat. 

Joelyn se smiorcăi, dar tot fără lacrimi. 

— Mi-am iubit sora foarte mult. Mama tocmai a fost internată 
într-un sanatoriu. Mai are cam șase luni de trăit, și iată ce i se 
întâmplă fiicei ei. Pierderea unui copil este devastatoare. 

Faith încercă să-i mai pună și alte întrebări. 

— Ai copii? 

— Patru, spuse ea mândră. 


209 


— Jacquelyn nu avea... 

— La naiba, nu. A făcut trei avorturi înainte de a împlini 
treizeci de ani. Era îngrozită de gândul că s-ar putea îngrășa. 
Apoi se apropie de patruzeci, și din senin vrea să fie mamă. 

Faith își ascunse bine surprinderea. 

— Incerca să rămână însărcinată? 

— Nu ai auzit când am spus despre avorturi? Poţi verifica. Nu 
te mint. 

Will era convins că atunci când oamenii insistă cu privire la 
faptul că nu mint despre un anume lucru, înseamnă că mint 
despre altceva. Aflarea acestui amănunt ar putea fi cheia către 
Joelyn Zabel. Nu îi făcuse impresia unei persoane căreia îi pasă 
și ea dorea ca aceste zece minute de faimă să dureze cât mai 
mult posibil. 

— Căuta Jackie o mamă surogat? întrebă Faith. 

Joelyn părea să înțeleagă cât de importante erau spusele ei. 
Dintr-odată, beneficia de atenţia tuturor. Își luă timp să 
răspundă. 

— Adopţie. 

— Privată? Publică? 

— Cine naiba știe? Avea o groază de bani. Era obișnuită să 
cumpere orice dorea. Se apucă cu mâinile de scaun și Will 
constată că acesta era un subiect despre care ei îi făcea plăcere 
să vorbească. Asta este tragedia aici - că nu am putut să o văd 
adoptând un retardat care va sfârși prin a fura de la ea sau va 
da în schizofrenie. 

Will o simțea pe Faith crispată lângă el. Preluă el 
interogatoriul. 

— Când ai vorbit ultima dată cu sora ta? 

— Cam acum o lună. Vorbea des despre maternitate, de parcă 
ar fi înţeles ceva despre asta. Voia să adopte un copil din China 
sau Rusia, sau cam așa ceva. Știi cum e, unii dintre acești copii 
devin criminali. Sunt abuzaţi, sunt bolnavi cu capul. Nu sunt 
niciodată sănătoși. 

— Se întâmplă des. Will dădu din cap cu tristeţe, de parcă era 
o tragedie cu care avea de-a face la ordinea zilei. Făcea 
progrese? Știi cu ce agenţie lucra? 

Deveni reticentă când i se cerură detalii. 

— Jackie nu prea dădea amănunte. Avea o fobie cu privire la 
încălcarea intimităţii ei. Arătă cu capul spre cei trei avocaţi, care 


210 


făceau tot ce puteau pentru a se pierde în canapea. Știu că cele 
trei unelte care stau pe canapea nu o să vă permită să vă cereți 
scuze, dar cel puţin ar trebui să recunoașteţi că aţi dat-o-n bară. 

Amanda interveni din nou: 

— Domnișoară Zabel, autopsia ne arată că... 

Joelyn ridică din umeri, beligerantă. 

— Tot ce arată e ceea ce știu deja: voi, idioţilor, aţii stat și nu 
ați făcut nimic în timp ce sora mea murea. 

— Poate că nu ai citit cu atenţie raportul, domnişoară Zabel. 

Vocea lui Amanda suna blând, la fel de liniștitor ca mai 
devreme, pe hol, când îl umilise pe Will. 

— Sora ta s-a sinucis. 

— Asta doar pentru că nu ați făcut nimic să o ajutați. 

— Işi dai seama că era surdă și oarbă? întrebă Amanda. 

Will realiză, din felul în care Zabel privi spre avocat că, de 
fapt, nu își dăduse seama. Amanda luă un alt dosar din sertarul 
de sus al biroului ei. Îl răsfoi în grabă și el văzu fotografiile color 
ale lui Jacquelyn Zabel în copac și la morgă. Will consideră acest 
gest ca fiind extrem de crud, chiar și din partea Amandei. 
Indiferent de cât de îngrozitoare era Joelyn Zabel, totuși își 
pierduse sora în cel mai cumplit mod. O văzu pe Faith cum se 
foiește în scaunul ei și înțelese că și ea gândea la fel. Amanda 
căută pagina potrivită o vreme, care părea să fie undeva între 
cele mai groaznice fotografii. Într-un final, găsi fragmentul în 
care era descrisă examinarea externă a corpului. 

— Al doilea paragraf, spuse ea. 

Joelyn ezită înainte de a se așeza pe marginea scaunului, 
încerca să vadă mai bine fotografiile, la fel cum oamenii 
încetinesc pentru a vedea urmările unui accident cumplit de 
mașină. Într-un final, se așeză din nou pe scaun, cu raportul în 
mână. Will îi privi ochii cum se mișcau înainte și înapoi în timp 
ce citea, apoi se opriră brusc, iar el își dădu seama că nu mai 
vedea nimic. Înghiţi în sec. Se ridică, mormăina: 

— Mă scuzaţi, și fugi din încăpere. 

Părea să fi rămas fără aer. Faith avea privirea aţintită drept 
înainte. 

Amanda își făcu de lucru, aranjând fotografiile într-un teanc 
ordonat. 

— Nu e frumos, Mandy, spuse avocatul. 

— Chestie de noroc, Chuck. 


211 


Will se ridică. 

— Mă duc să îmi dezmorţesc picioarele. 

leși din încăpere înainte ca cineva să poată răspunde. 
Caroline, secretara Amandei, era la biroul ei. Will ridică bărbia, 
iar ea îi șopti: 

— La toaletă. 

Will străbătu holul cu mâinile în buzunare. Se opri în faţa 
toaletei femeilor și o deschise cu piciorul. Privi înăuntru, 
aplecându-se. Joelyn Zabel stătea în faţa oglinzii. Avea o ţigară 
aprinsă în mână și tresări când îl văzu pe Will. 

— Nu ai voie aici, izbucni ea, ridicând pumnul în aer de parcă 
se aștepta la o luptă. 

— Nu este permis fumatul în clădire. 

Will intră și se sprijini cu spatele de ușa închisă, păstrându-și 
mâinile în buzunare. 

— Ce cauţi aici? 

— Am vrut să mă asigur că ești bine. 

Trase cu putere din ţigară. 

— Dând buzna în toaleta femeilor? Ai depășit limita. Nu ai 
voie aici. 

Will privi în jur. Nu mai fusese niciodată până atunci în toaleta 
femeilor. Văzu o canapea confortabilă, cu o măsuţă pe care era 
o vază. Mirosea a parfum, dozatorul de prosoape era în ordine și 
nu erau stropi de apă în jurul chiuvetei, așa că nu-ţi puteai uda 
pantalonii când te spălai pe mâini. Nu era de mirare că femeile 
petrec atât de mult timp aici. 

— Alo? strigă Joelyn. Nebunule? leși afară din toaleta femeilor. 

— Ce-mi ascunzi? 

— Ti-am spus tot ce știu. 

Dădu din cap. 

— Camerele nu funcţionează aici. Nu sunt avocaţi, nu este 
audiență. Spune-mi ce îmi ascunzi. 

— Să te ia naiba. 

Simţi cum cineva împinge ușa, apoi se retrase repede. 

— Nu îţi plăcea de sora ta, spuse el. 

— Hai nu zău, Sherlock. 

Îi tremură mâna în timp ce trase din ţigară. 

— Ce ţi-a făcut? 

— Era o jigodie. 


Același lucru putea fi spus și despre Joelyn, dar Will își păstră 
gândul pentru el. 

— Există un motiv pertinent pentru care faci această 
afirmaţie, sau este una cu caracter general? 

ÎI privi. 

— Ce naiba înseamnă asta? 

— Înseamnă că nu îmi pasă ce urmează să faci după ce pleci 
de aici. Dă statul în judecată. Sau nu. Dă-mă pe mine. Nu îmi 
pasă. Oricine ţi-a omorât sora probabil că acum are pe altcineva 
- vreo femeie care este torturată și violată chiar acum - și dacă 
tu îmi ascunzi ceva este ca și cum mi-ai spune că ceea cei se 
întâmplă altei femei este în ordine. 

— Nu da vina pe mine. 

— Atunci spune-mi ce ascunzi. 

— Nu ascund nimic. Jackie ascundea lucruri. 

Se întoarse spre oglindă și se șterse la ochi cu vârfurile 
degetelor de parcă nu ar fi vrut să-și întindă machiajul. 

Will tăcu. 

— Era foarte secretoasă, se purta întotdeauna de parcă era 
mai bună decât mine. 

Dădu din cap, de parcă ar fi înţeles. 

— Avea parte de toată atenţia, de toţi băieţii. Dădu din cap, 
întorcându-se spre Will. Se sprijini cu mâna de chiuvetă. Aveam 
probleme de greutate în copilărie. Jackie mă necăjea de fiecare 
dată când mergeam la plajă. 

— Se pare că ai depășit acea problemă. 

Dădu din cap la auzul complimentului, fără să îl creadă. 

— Obţinea totul foarte ușor. Bani, bărbaţi, succes. Oamenii o 
plăceau. 

— Nu e chiar așa, o contrazise Will. Niciunul dintre vecinii ei 
nu au părut să observe că lipsește. Nu au observat nici măcar că 
polițiștii au bătut la ușa ei. Am senzaţia că s-au simţit ușurați că 
a dispărut. 

— Nu te cred. 

— Vecina mamei tale, Candy, nu pare nici ea prea afectată. 

Evident, nu era prea convinsă. 

— Nu, Jackie a spus că această Candy era ca un pudel de 
jucărie care le rodea tocurile pantofilor, dorind mereu atenţia 
lor. 


— Nu este adevărat, spuse Will. Candy nu o plăcea prea tare. 
Aș putea spune chiar că o plăcea mai puţin decât tine pe sora 
ta. 

Își termină ţigara, apoi merse să o arunce în toaletă. Will 
observă că se gândea la această nouă informaţie despre sora ei. 
Joelyn se întoarse la chiuvetă și se sprijini din nou pe blat. 

— Minţea tot timpul. Minţea despre lucruri minore, lucruri care 
nu aveau nicio importanţă. 

— Ca de exemplu? 

— Spunea că merge la magazin și de fapt mergea la 
bibliotecă. Că se întâlnea cu un tip, când de fapt se întâlnea cu 
altul. 

— Pare o prefăcută. 

— Așa era. Acesta este cuvântul potrivit pentru ea: prefăcută. 
O scotea din minţi pe mama noastră. 

— Intra des în necazuri? 

Joelyn izbucni în râs. 

— Jackie era întotdeauna  animăluțul de companie al 
profesorului, întotdeauna îi lingușea pe cei de care avea nevoie. 
l-a fraierit pe toți. 

— Nu pe toţi, sublinie Will. Spuneai că o înnebunea pe mama 
voastră. Ea trebuie să fi știut ce se întâmpla. 

— Știa. Cheltuia o groază de bani încercând să o ajute pe 
Jackie. Mi-a distrus copilăria. Totul era întotdeauna despre Jackie 
- cum se simţea ea, ce făcea ea, dacă ea era fericită. Nimeni nu 
se întreba dacă eu sunt fericită. 

— Spune-mi despre treaba asta cu adopţia. Cu ce agenţie a 
vorbit? 

Joelyn lăsă privirea în jos, vinovată. 

Will încercă să păstreze un ton neutru. 

— Uite de ce întreb: dacă Jackie încerca să adopte un copil, va 
trebui să mergem în Florida și să găsim agenţia. Dacă este 
vorba despre o legătură de peste ocean, va trebui să mergem în 
Rusia și China să verificăm dacă desfăşoară activităţi legale. 
Dacă Jackie încerca să ia contact cu o mamă surogat, va trebui 
să vorbim cu fiecare femeie cu care a intrat în contact. Va trebui 
să investigăm fiecare agenţie până găsim ceva, orice, care să 
facă legătura cu sora ta, deoarece a întâlnit o persoană foarte 
rea care a torturat-o și a violat-o cel puţin o săptămână, și dacă 
aflăm cum l-a cunoscut sora ta pe cel care a răpit-o, poate că 


214 


aflăm și cine este acesta. O lăsă să se gândească la ce a spus, 
câteva secunde. Vom găsi o legătură printr-o agenţie de adoptii, 
Joelyn? 

Işi privi mâinile, fără să răspundă. Will începuse să numere 
plăcile de pe peretele din spatele capului ei. A ajuns la treizeci și 
șase când în sfârșit a vorbit. 

— Am spus despre treaba asta, cu copilul. Jackie vorbea 
despre asta, dar nu avea de gând să o facă. li plăcea ideea dea 
fi mamă, dar știa că nu va fi capabilă să se descurce. 

— Ești sigură că este așa? 

— E ca și cu oamenii care stau în preajma câinilor dresati, 
știi? Vor un câine, dar vor ace/ câine, nu unul nou, cu care să 
lucreze și pe care să-l dreseze singuri. 

— li plăcea pe copiii tăi? 

Joelyn își drese vocea. 

— Nu i-a văzut niciodată. 

Will îi dădu timp. 

— A fost prinsă conducând sub influenţa alcoolului înainte de 
a muri. 

Joelyn era surprinsă. 

— Într-adevăr? 

— Bea mult? 

Negă vehement din cap. 

— Lui Jackie nu îi plăcea să-și piardă controlul. 

— Vecina, Candy, spune că au fumat niște iarbă împreună. 

Rămase cu gura căscată, surprinsă. Dădu din nou din cap. | 

— Asta nu o cred. Lui Jackie nu îi plăceau rahaturile astea. li 
plăcea când alţii beau prea mult, își pierdeau controlul, dar ea 
nu făcea așa ceva. Vorbești despre o femeie care a avut aceeași 
greutate de la vârsta de șaisprezece ani. Avea fundul atât de 
mic încât chiţăia în timp ce mergea. Se mai gândi puţin, apoi 
dădu din nou din cap. Nu, nu Jackie. 

— De ce făcea ea curat în casa mamei? De ce să nu plătești 
pe cineva care să facă treaba murdară? 

— Nu avea încredere în nimeni altcineva. Ea avea întotdeauna 
dreptate, și, oricine ai fi fost, nu făceai bine ce făceai. 

Asta, cel puţin, se potrivea cu ceea ce spusese Candy. Restul 
era complet diferit, lucru care avea sens, știind că Joelyn nu era 
foarte apropiată de sora sa. 

— Iţi spune ceva numărul unsprezece? întrebă el. 


215 


Ridică o sprânceană: 

— Absolut nimic. 

— Dar cuvintele „N-am să îmi refuz nimic”? 

Dădu din nou din cap. 

— Dar e nostim... Pe cât de bogată era, Jackie își interzicea 
tot timpul câte ceva. 

— Ce anume își interzicea? 

— Mâncare. Alcool. Distracţie. Râse trist. Prieteni. Familie. 
Dragoste. Ochii i se umplură de lacrimi - primele lacrimi 
adevărate pe care le vedea Will. _ 

Will deschise ușa și ieși, găsind-o pe Faith în hol. Îl aștepta. 

— Altceva? întrebă ea. 

— A minţit cu privire la adopţie. Sau cel puţin așa a spuscăa 
făcut. 

— Putem să verificăm informaţia cu Candy. Faith își scoase 
telefonul și deschise clapeta. Vorbi cu Will în timp ce forma 
numărul: Trebuia să ne întâlnim cu Rick Sigler la spital acum 
zece minute. L-am sunat să contramandez, dar nu a răspuns. 

— Dar prietenul lui, Jake Berman? 

— Am trimis poliția după el. Trebuie să sune dacă îl găsesc. 

— Crezi că este ciudat că nu putem să dăm de el? 

— Încă nu, dar mai vorbim la sfârșitul zilei dacă tot nu dăm de 
el. 

Duse telefonul la ureche și Will ascultă cum îi lasă un mesaj 
lui Candy Smith, spunându-i să o sune înapoi. Faith închise 
clapeta telefonului și îl ţinu în mână. Will simţi cum îl cuprinde 
groaza, întrebându-se ce urma să spună în continuare - ceva 
despre Amanda, o diatribă împotriva Sarei Linton, sau chiar 
împotriva lui Will. Din fericire, era ceva în legătură cu cazul. 

— Cred că Pauline McGhee are legătură cu asta, spuse ea. 

— De ce? 

— E doar instinctul. Nu pot explica, dar sunt prea multe 
coincidenţe. McGhee este cazul lui Leo. Nu avem jurisdicție 
asupra sa, și niciun motiv să-i cerem o bucăţică din el. 

Cu toate acestea, Will întrebă: 

— Crezi că poţi să-l convingi? 

Dădu din cap. 

— Nu vreau să-i fac probleme lui Leo. 

— Trebuia să te sune, nu-i așa, când dă de părinţii lui Pauline 
în Michigan? 


216 


— Așa a spus că va face. 

Stăteau în liniște lângă lift. 

— Cred că trebuie să mergem la locul de muncă al lui Pauline, 
spuse Will. 

— Cred că ai dreptate. 


Capitolul 14 


Faith se plimba încet pe holul companiei XAC Homage, firma 
de design cu nume de-a dreptul stupid unde lucra Pauline 
McGhee. Birourile ocupau al treisprezecelea etaj al Turnului 
Symphony, un zgărie-nor cu o înfățișare ciudată care se contura 
ca un instrument chirurgical uriaș deasupra intersecţiei străzilor 
Peachtree și Fourteenth. Faith se cutremură văzându-l, cu 
gândul la ce citise în raportul de autopsie a lui Jacquelyn Zabel. 

Potrivindu-se cu numele pretenţios al firmei, holul mărginit de 
ferestre al Xac Homage era mobilat cu niște canapele foarte 
joase în care era imposibil să te așezi fără să îţi încordezi toţi 
mușchii fesieri sau să te ghemuiești în așa hal încât să nu te mai 
poţi ridica singur. Faith s-ar fi ghemuit dacă nu ar fi purtat o 
fustă care se ridica oricum, nu doar dacă se așeza ca o parașută 
dintr-un videoclip rap. 

Îi era foame dar nu știa ce să mănânce. Rămânea fără 
insulină și tot nu era sigură de cât de corect își calculase dozele. 
Nu își făcuse programare la doctorita pe care i-o recomandase 
Sara. | se umflaseră picioarele, nu mai putea de spate și îi venea 
să se dea cu capul de perete fiindcă nu putea să nu se 
gândească la Sam Lawson, oricât de mult ar fi încercat. 

Începea să i se pară, din privirile chiorâșe pe care i le arunca 
Will, că se purta ca scăpată de la balamuc. 

— Doamne... murmură Faith, sprijinindu-și fruntea de geamul 
curat care mărginea holul. 

De ce făcea atât de multe greșeli? Nu era proastă. Sau poate 
era. Poate că în toți acești ani se prostise singură și era, de fapt, 
cea mai idioată persoană pe Pământ. 

Se uită la mașinile care se mișcau încet pe Strada Peachtree 
ca niște furnici târându-se pe asfaltul negru. Luna trecută, la 
cabinetul dentistului, Faith citise într-o revistă un articol în care 
se afirma că femeile sunt structurate genetic să se simtă legate 


217 


de bărbaţii cu care fac sex timp de cel puțin trei săptămâni după 
consumarea actului fiindcă atât îi ia corpului să își dea seama 
dacă s-a format sau nu o sarcină. La momentul acela râsese, 
fiindcă Faith nu simţise niciodată nevoia de a se agăța de un 
bărbat. Cel puţin nu de la tatăl lui Jeremy, care părăsise la 
propriu statul după ce îi spusese că e gravidă. 

Totuși, iată că acum își verifica telefonul și e-mailul din zece 
în zece minute, dorindu-și să vorbească cu Sam, dorindu-și să 
afle ce mai face și dacă era sau nu supărat pe ea - de parcă ce 
se întâmplase ar fi fost din vina ei. De parcă ar fi fost un amant 
atât de bun că nu se mai putea sătura de el. Era deja 
însărcinată, deci nu structura ei genetică o făcea să se poarte ca 
o școlăriță. Sau poate că da. Poate că toate se întâmplau din 
cauza hormonilor. 

Sau poate pur și simplu nu trebuia să se încreadă în studii 
științifice publicate în Jurnalul gospodinei. 

Faith își întoarse capul și se uită la Will, care stătea în firida 
liftului. Vorbea la telefon ţinându-l cu ambele mâini ca să nu se 
dezmembreze. Nu putea să mai stea supărată pe el. Se 
descurcase bine cu Joelyn Zabel. Trebuia să recunoască asta. El 
aborda slujba altfel decât ea și uneori lucrul acesta îi ajuta, 
alteori îi încurca. Faith dădu din cap. Nu putea să mai piardă 
timpul gândindu-se la aceste diferențe; nu acum, când toată 
viaţa ei stătea pe buza unei prăpăstii imense și totul se clătina 
sub picioarele ei. 

Will termină de vorbit și se îndreptă spre ea. Aruncă o privire 
biroului gol unde stătuse secretara. Femeia plecase să îl aducă 
pe Morgan Hollister de mai bine de zece minute. Faith și-i 
imagina pe amândoi distrugând frenetic documente, deși cel 
mai probabil femeia, o blondă oxigenată care dădea impresia că 
și cea mai simplă sarcină o bagă complet în ceaţă, pur și simplu 
uitase de ei și vorbea la telefon în baie. 

— Cu cine vorbeai? întrebă Faith. 

— Cu Amanda, răspunse el luând în același timp două 
bomboane din bolul de pe măsuţa de cafea. A sunat să își ceară 
scuze. 

Faith începu să râdă fiindcă era evident o glumă; râse și Will. 

Luă apoi mai multe bomboane, oferindu-i bolul lui Faith. Ea 
scutură din cap în semn de refuz. 


— Organizează o altă conferinţă de presă în după-amiaza 
asta. Joelyn Zabel renunţă la procesul împotriva primăriei, 
continuă el. 

— De unde până unde? 

— Avocatul ei și-a dat seama că nu au un caz solid. Oricum o 
să apară ea pe coperta vreunei reviste săptămâna viitoare, și 
săptămâna cealaltă, tot amenințând că ne dă în judecată dacă 
nu îl găsim pe criminalul surorii ei. 

Era pentru prima dată când unul dintre ei dezvăluia cu voce 
tare o frică foarte reală, aceea că criminalul era destul de bun 
pentru a scăpa nepedepsit pentru ceea ce făcuse. 

— Crezi că ar trebui să intrăm pur și simplu? spuse Will 
arătând spre ușa închisă din spatele biroului. 

— Mai stai un minut. 

Încercă să șteargă urma pe care o lăsase fruntea ei pe geam, 
întinzând pata și mai rău. Tensiunea dintre ei se schimbase 
cumva în mașină, pe drum către Xac Homage. Will nu mai era 
îngrijorat că Faith ar putea fi supărată pe el. Dimpotrivă, acum 
Faith se temea că îl supărase pe Will. 

— Ne-am împăcat? întrebă ea. 

— Bineînţeles. 

Ea nu îl credea, dar era imposibil să scoată ceva de lao 
persoană care tot insista că nu era nicio problemă; astfel de 
oameni tot insistă până te fac să crezi că ai scornit tu întreaga 
poveste din nimic. 

— Cel puţin știm că acum nesimţirea e o trăsătură de familie 
la Zabel, spuse ea. 

— Joelyn e de treabă. 

— E greu să fii o soră bună. 

— Cum adică? 

— Adică dacă tu ești copilul cuminte în familie, iei note bune, 
nu faci prostii și tot așa, iar fratele sau sora ta se ţine numai de 
tâmpenii și acaparează toată atenţia, începi să te simţi lăsat pe 
dinafară. Te simţi de parcă nu contează cât de cuminte ești 
fiindcă părinţii tăi nu își mai pot concentra atenţia decât pe 
idiotul celălalt. 

Probabil că păruse cam acră, fiindcă Will comentă nelămurit: 

— Credeam că fratele tău e de treabă. 


— Este, spuse Faith. Eu eram cea rea, care primea toată 
atenţia. Tin minte că odată chiar i-a rugat pe ai mei să îl dea 
spre adopţie, continuă ea chicotind. 

Will schiță un zâmbet. 

— Toată lumea vrea să fie adoptat. 

Faith își aminti cât de îngrozitor vorbise Joelyn Zabel despre 
încercările surorii ei de a adopta un copil. 

— Chestia aia pe care a zis-o Joelyn... 

— De ce îi tot zicea avocatul ei Amandei - „Mandy”? o 
întrerupse el. 

— E prescurtarea de la Amanda. 

El încredinţă gânditor din cap, iar Faith se întrebă dacă nu 
cumva și poreclele îi făceau probleme. Avea sens. Trebuia să știi 
cum se scrie un nume înainte de a-l prescurta. 

— Ştii că șaisprezece procente din criminalii în serie au fost 
adoptați? 

— N-are cum, spuse Faith încruntându-se. 

— Joel Rifkin, Kenneth Bianchi, David Berkowitz. Ted Bundy a 
fost adoptat de tatăl lui vitreg. 

— De când ești tu expert în criminali în serie? 

— History Channel, îi spuse. Crede-mă, e de folos. 

— Cum găsești timp să te uiţi atâta la televizor? 

— Nu e ca și cum aș avea o viaţă socială intensă. 

Faith se uită iar spre fereastră, gândindu-se la întâlnirea lui 
Will cu Sara Linton din dimineaţa aceea. Din raportul pe care îl 
citise despre Jeffrey Tolliver înţelesese că acesta era complet 
diferit de Will: activ, hotărât, pregătit să facă orice pentru a 
rezolva un caz. Nu că lui Will îi lipsea ambiția, dar el mai 
degrabă făcea un suspect să mărturisească agresându-l psihic, 
nu fizic. Faith știa din capul locului că Will nu era genul Sarei 
Linton, de aceea îi păruse atât de rău de el în dimineaţa aceea 
când îl văzuse cât de stângaci se purtase în preajma femeii. 

Probabil și el se gândea tot la dimineaţa aceea fiindcă spuse 
dintr-odată: 

— Nu îi știu numărul apartamentului. 

— Al Sarei? 

— Stă în Milk Lofts, pe strada Berkshire. 

— Sigur există un inter... se opri imediat. O să îţi scriu numele 
ei de familie ca să îl compari cu lista locatarilor. Nu cred că sunt 
foarte mulți. 


220 


El ridică descurajat din umeri. 

— Putem să o căutăm pe Internet. 

— Probabil că nu e trecută. ` 

Ușa se deschise și secretara oxigenată se întoarse. In spatele 
ei se afla un bărbat extrem de înalt, de bronzat și de arătos, 
îmbrăcat în cel mai frumos costum pe care îl văzuse Faith în 
viaţa ei. 

— Morgan Hollister, se prezentă acesta întinzând mâna încă 
de când traversa camera. Îmi pare rău că v-am lăsat să 
așteptați atât de mult. Eram cu un client din New York într-o 
conferinţă telefonică. Chestia asta cu Pauline ne-a pus serios 
beţe-n roate, cum se spune. 

Faith nu știa cine spunea astfel de lucruri, dar îl iertă imediat 
ce îi strânse mâna. Era în același timp cel mai atrăgător și cel 
mai homosexual bărbat pe care îl văzuse de ceva vreme. Și 
având în vedere că se aflau în Atlanta, capitala sudică a 
homosexualilor, nu era puţin lucru. 

— Sunt agent Trent, iar aceasta este agent Mitchell, spuse 
Will ignorând privirea de vânător pe care i-o arunca Morgan 
Hollister. 

— Mergi la sală? întrebă Morgan. 

— Ridic gantere de obicei. Uneori lucrez și la bancă. 

Morgan îi trase o palmă peste braț. 

— Tare. 

— Mulţumim că ne lăsaţi să ne uităm prin lucrurile lui Pauline, 
spuse Will, deși Morgan nu făcuse nicicând o astfel de invitaţie. 
Știu că poliţia din Atlanta a fost deja aici. Sper că nu este un 
deranj prea mare. 

— Bineînţeles că nu. Morgan îl atinse pe Will pe umăr, 
conducându-l spre ieșire. Ne pare nespus de rău de Pauline. Era 
o fată nemaipomenită. 

— Am auzit că era destul de dificilă la muncă. 

Morgan chicoti puţin, ceea ce Faith înţelese că însemna „la fel 
ca orice femeie”. Așadar misoginismul era la fel de prezent și în 
comunitatea gay. 

— Numele Jacquelyn Zabel vă spune ceva? întrebă Will. 

Morgan scutură din cap. 

— Eu lucrez cu toți clienţii. Sunt sigur că mi-aş aminti, dar pot 
verifica în calculator. Făcu o faţă tristă. Biata Pauline. E un șoc 
pentru noi toţi. 


221 


— Am găsit un loc de plasament temporar pentru Felix, îi 
spuse Will bărbatului. 

— Felix? întrebă încurcat acesta, apoi își aminti. Desigur, 
puştiul. Sunt sigur că o să se descurce. E un băiat tare. 

Morgan îi conduse pe un coridor lung. In dreapta se aflau 
birourile, iar în spate geamurile care dădeau spre intersecție. 
Mostre și schițe de material se aflau pe toate monitoarele. Faith 
aruncă o privire pe o masă de conferinţe unde se afla împrăștiat 
un set de schițe, simțind o urmă de nostalgie. 

În copilărie își dorise să fie arhitect, dar acest vis se 
destrămase rapid la vârsta de paisprezece ani când a fost 
exmatriculată fiindcă rămăsese însărcinată. Acum situaţia era 
alta, dar pe vremea ei oamenii se așteptau ca adolescentele 
gravide să dispară cu totul de pe fața pământului și să nu li se 
mai pomenească numele decât în legătură cu băiatul care le-a 
lăsat cu burta la gură; și atunci se vorbea despre ele ca despre 
„parașuta aia care aproape i-a nenorocit viața băiatului 
turnându-i un plod”. 

Morgan se opri în fața unei uși de birou închise. Pe aceasta 
era scris numele Paulinei McGhee. Bărbatul scoase o cheie. 

— ÎI ţineţi mereu încuiat? întrebă Will. 

— Așa făcea Pauline. Era unul dintre fixurile ei. 

— Avea multe „fixuri” din acestea? 

— Avea felul ei de a face lucrurile, ridică din umeri Morgan. l- 
am dat mână liberă. Era foarte bună cu hârţogăria, se pricepea 
să ţină constructorii în frâu. Desigur, la sfârșit a existat o mică 
problemă, spuse el și zâmbetul îi pieri de pe faţă. A încurcat o 
comandă foarte importantă care a costat firma o mulţime de 
bani. Nici nu știu dacă ar mai fi aici dacă nu s-ar fi întâmplat ce 
s-a întâmplat. 

Chiar dacă Will se întreba de ce vorbește Morgan despre ea 
ca și cum ar fi fost moartă, nu a insistat. În schimb a întins mâna 
în așteptarea cheii. 

— O să încuiem noi după ce terminăm. 

Morgan ezită. Era evident că presupusese că o să stea cu ei 
cât inspectau biroul. 

— O să o aduc eu înapoi când terminăm, bine? întrebă Will. 
Mulţumesc, continuă lovindu-l prietenește peste braţ. 

Will se întoarse apoi cu spatele și intră în birou. Faith îl urmă, 
închizând ușa în spatele ei. 


222 


— Nu te deranjează? întrebă ea într-un sfârșit. 

— Morgan? spuse ridicând din umeri. Ştie că nu mă 
interesează. 

— Dar totuși... 

— Erau o grămadă de puști pe invers la casa de copii. 
Majoritatea erau mult mai de treabă decât ceilalți. 

Ea nu își putea imagina ca un părinte să își abandoneze 
copilul indiferent din ce motiv, dar mai ales din acela. 

— Îngrozitor. 

Era evident că Will nu dorea să continue conversaţia. Se uită 
în jur și spuse: 

— Aș numi stilul acesta auster. 

Faith era de acord. Biroul Paulinei părea că nu a fost niciodată 
ocupat. Nu era nicio hârtiuţă lipită de monitorul calculatorului. 
Tăvile de corespondenţă erau libere. Cărţile de design de pe raft 
erau toate aranjate în ordine alfabetică, iar cotoarele aliniate. 
Revistele stăteau perfect ordonate în cutii colorate. Chiar și 
monitorul părea a sta la un unghi precis de patruzeci și cinci de 
grade pe colțul biroului. Singurul lucru cu valoare sentimentală 
care se afla la vedere era o poză a lui Felix în leagăn. 

— E un puști tare, spuse Will imitându-l pe Morgan când 
vorbise despre băiatul Paulinei. Am sunat-o pe asistenta socială 
aseară. A spus că Felix nu face faţă prea bine situației. 

— Ce mai face? 

— Plânge mult. Nici nu vrea să mănânce. 

Faith se uită lung la fotografie, la bucuria nedisimulată din 
ochii băiețelului care radiau când se uita la mama sa. Işi aminti 
de Jeremy la acea vârstă. Era atât de dulce, că îi venea să îl 
mănânce ca pe o bomboană. Faith tocmai terminase Academia 
de Poliţie și se mutase într-un apartament ieftin de pe Monroe 
Drive. Atunci fusese prima dată când ea și Jeremy stătuseră fără 
mama lui Faith. Vieţile lor se împletiseră într-un fel pe care ea 
nici nu îl crezuse posibil. El era o parte atât de importantă din ea 
că aproape nici nu suporta să îl lase la creșă. Noaptea, Jeremy îi 
făcea desene în timp ce ea completa rapoartele zilnice la masa 
din bucătărie. li cânta cântecele cu vocea lui piţigăiată de 
copilaș în timp ea îi făcea de mâncare și îi pregătea prânzul 
pentru a doua zi. Uneori se furișa în pat cu ea și se ghemuia sub 
mâna ei ca o pisicuţă. Nu se simţise niciodată atât de 


223 


importantă sau de dorită - nici înainte de el și nici după, cu 
siguranţă. 

— Faith? 

Will spusese ceva la care ea nu fusese atentă. Puse fotografia 
pe birou înainte de a se alinta ca un copil: 

— Da? 

— Am spus: pe cât pui pariu că și casa lui Jacquelyn Zabel din 
Florida e la fel de ordonată? 

Faith își drese vocea, încercând să își îndrepte atenţia către 
altceva. 

— Camera în care stătea în casa mamei sale era foarte 
ordonată. Credeam că o ţine așa fiindcă restul casei era foarte 
dezordonat; că poate simțea nevoia de liniște în mijlocul 
uraganului. Dar poate e obsedată de curățenie. 

— O personalitate de tip A. 

Will se plimbă în jurul biroului, deschizând sertarele. Faith se 
uita la ce găsea el: un pachet de creioane colorate așezate unul 
lângă altul într-o tavă de plastic. Bileţele post-it de rezervă 
așezate într-un teanc pătrat. Deschise următorul sertar și găsi o 
agendă mare, pe care o scoase și o așeză pe birou. O frunzări și 
în ea Faith văzu schițe de camere, mostre, poze cu piese de 
mobilier. 

Faith deschise calculatorul în timp ce el se uita prin restul 
sertarelor. Era sigură că nu aveau să găsească nimic aici dar, în 
schimb, simţea că ceea ce făceau avea să ajute la rezolvarea 
cazului. Începea să intre iar în sincron cu Will, să se simtă iar ca 
partenera lui și nu ca o adversară. Acesta nu putea fi decât un 
lucru bun. 

— Uită-te aici, spuse Will care deschisese ultimul sertar din 
partea stângă a biroului. 

Era un dezastru - echivalentul sertarului cu snacksuri 
nesănătoase dintr-o bucătărie. Deasupra erau așezate hârtii 
mototolite, iar dedesubt se aflau mai multe pungi goale de 
chipsuri din cartofi. 

— Măcar acum știm că e și ea om, comentă Faith. 

— E ciudat, spuse el. Totul e foarte ordonat, cu excepţia 
acestui sertar. 

Faith ridică un ghemotoc de hârtie și îl îndreptă pe birou. Pe 
pagină se afla o listă cu mai multe sarcini tăiate, probabil cele 
îndeplinite: magazin, reparat lampă pentru livingul Powell, 


224 


contactat Jordan despre mostrele de canapea. Luă un alt 
ghemotoc, pe care găsi scris cam același lucru. 

— Poate că le mototolea după ce termina ce avea de făcut? 
întrebă Will. 

Faith se uită chiorâș la listă, micșorându-și ochii în încercarea 
de a o vedea ca Will. Uneori era atât de bun când îi făcea pe 
oameni să creadă că poate citi că până și ea uita că areo 
problemă. 

Will cercetă biblioteca, luând o cutie cu reviste de pe un raft 
de la mijloc. 

— Ce-i asta? 

Mai cobori o cutie, apoi alta. Faith văzu închizătoarea unui 
seif. Will încercă mânerul, dar fără succes. Pipăi îmbinarea 
acestuia și conchise: 

— E băgat în perete. 

— Vrei să îi ceri prietenului tău Morgan combinaţia? 

— Fac pariu pe ce vrei tu că nu o știe. 

Faith nu acceptă pariul. La fel ca lui Jacquelyn Zabel, și lui 
Pauline McGhee îi plăcea să ţină secrete. 

— Verifică în calculator mai întâi și după aceea mă duc la el, 
spuse Will. 

Faith se uită la monitorul pe care apăruse o fereastră care 
cerea parola. O văzu și Will. 

— Încearcă „Felix”. 

Faith tastă cuvântul și, spre surprinderea lor, merse. Se gândi 
să schimbe parola de la calculatorul de acasă - care era 
„Jeremy” - în timp ce deschidea programul de e-mail. Faith se 
uită la mesaje, iar Will se întoarse la bibliotecă. Găsi 
corespondența obișnuită pe care o primesc oamenii care 
lucrează la birou, dar nimic personal care să indice vreun 
prieten sau confident. Faith se rezemă de spătarul scaunului și 
deschise browserul în speranţa că va găsi un serviciu de e-mail 
în lista de căutări. Nu găsi pagina de Gmail sau Yahoo, în schimb 
găsi mai multe site-uri. 

Dădu click pe unul, la întâmplare, și se deschise o pagină 
YouTube. Verifică volumul în timp ce se încărca videoclipul. O 
chitară începu să zumzăie din boxele de sub monitor și pe ecran 
apărură cuvintele „Sunt fericită”, apoi „Zâmbesc”. 

Will stătea în spatele ei. Citea cuvintele înainte ca acestea să 
se estompeze pe fondul negru. „Simt. Trăiesc. Mor.” 


225 


Chitara se înverșuna cu fiecare cuvânt de pe monitor și 
deodată apăru o fotografie a unei tinere într-un costum de 
majoretă. Pantalonii scurți i se opreau la mijlocul coapselor, iar 
bluza abia îi acoperea sânii. Era atât de slabă că Faith putea să-i 
numere coastele. 

— lisuse, murmură ea. 

Apăru o altă fotografie, de data aceasta a unei fete negre. 
Stătea cocoșată pe un pat, cu spatele la cameră. Avea pielea 
foarte întinsă, iar vertebrele și coastele erau așa de pronunţate 
că se vedea fiecare os ridicându-se pe sub pielea subțire. 
Omoplatul îi ieșea în afară ca un cuțit. 

— E vreun site pentru o acţiune de caritate? Strâng bani 
pentru bolnavii de SIDA? întrebă Will. 

Faith scutură din cap când apăru o altă fotografie - un model 
stătea în faţa unui peisaj urban, cu picioarele și mâinile ca niște 
bețe. Apăru o altă fată; de fapt, o femeie. Clavicula ei ieșea în 
relief dureros de ascuţită. Pielea de pe umeri arăta ca o hârtie 
udă care acoperea tendoanele de dedesubt. 

Faith dădu click pe opţiunea de istoric a căutărilor din 
browser. Deschise un alt videoclip. Era o altă muzică, dar același 
fel de introducere. Citi cu voce tare: 

— Mănâncă pentru a trăi. Nu trăi pentru a mânca. 

Aceste cuvinte se estompară într-o fotografie a unei fete care 
era atât de slabă că nici nu putu să se uite la ea. Faith deschise 
altă pagină, apoi o alta. „Singura libertate rămasă este aceea de 
a te înfometa”, citi ea. „E frumos să fii slab. Să fii gras este 
urât”. Se uită în susul ecranului, la categoria videoclipurilor. 

— Thinspo. Nu am mai auzit de asta. 

— Nu înțeleg. Fetele astea par că mor de foame, dar au 
televizoare în cameră, au haine frumoase. 

Faith intră pe alt link. 

— Thinspiration, spuse ea. Doamne, nu-mi vine să cred. Sunt 
emaciate. 

— E vreun grup de discuţii sau ceva de genul ăsta? 

Faith se uită la istoria căutărilor. Verifică lista și găsi mai 
multe videoclipuri, dar nimic care să semene cu un forum. 
Merse la următoarea pagină și în cele din urmă găsi ce căuta. 

— Atlanta-Pro-Anna-Punct-Com, citi ea. E un site care 
promovează anorexia. 


226 


Faith dădu click pe link, dar nu apăru decât o altă fereastră 
care cerea o parolă. Incercă iar „Felix”, dar nu merse. Citi ce era 
scris cu litere mici. 

— Ne cere o parolă de șase litere și Felix nu are decât cinci. 
Mai tastă alte variaţii ale numelui lui, spunându-le cu voce tare 
ca să înțeleagă și Will. 

— Zero-Felix, Unu-Felix, Felix-Zero... 

— Câte litere are thinspiration? întrebă Will. 

— Prea multe, spuse ea. Thinspo are șapte. 

Incercă oricum, dar fără succes. 

— Care e numele de utilizator? spuse Will. 

Faith citi numele din căsuţa de deasupra parolei. 

— A-T-L thin, spuse ea dar își dădu seama că nu îl ajută să 
citească pe litere. E prescurtarea de la At/anta Thin. 

Tastă numele de utilizator. 

— Degeaba. Oh! exclamă enervată pe ea însăși. Ziua lui Felix. 
Deschise programul calendarului și căută în el cuvântul 
„aniversare”. Nu găsi decât două răspunsuri, ziua Paulinei și cea 
a fiului ei. 

— Doisprezece-opt-zero-trei. 

Ecranul nu se schimbă. 

— Nu, nu merge. 

Will aprobă, scărpinându-și mâna, distras. 

— Seiful are o combinaţie de șase cifre, nu? 

— Nu strică să încercăm. 

Faith aşteptă, dar Will nu se mișca. 

— Unu-doi-zero-opt-zero-trei, repetă ea, știind că el putea să 
distingă numerele foarte bine. 

Cu toate acestea, el nu se mișcă; brusc îi pică și ei fisa. 

— Îmi pare rău. 

— Nu ai pentru ce. E vina mea. 

— Ba e a mea, spuse ea. 

Se ridică și se îndreptă spre seif, roti cifrul către dreapta 
fixându-l la cifra doisprezece, apoi se întoarse spre stânga de 
două ori și opri în dreptul lui opt. Nu cu numerele nu se descurca 
Will, ci cu dreapta și cu stânga. 

Faith roti cifrul până la al treilea număr și atunci când auzi 
zgomotul ultimului disc așezându-se la locul lui rămase puţin 
dezamăgită de faptul că fusese atât de ușor. Deschise seiful și 
văzu un caiet pe spirală, cum are orice școlar, și o singură coală 


227 


de hârtie de xerox. Atinse ușor coala. Era un e-mail printat în 
care se vorbea de măsurarea unui lift pentru a se asigura că 
încape o canapea în el, lucru la care Faith nu se gândise 
vreodată că ar fi necesar, deși primul frigider pe care și-l 
cumpărase nu încăpea pe ușa bucătăriei. 

— Despre muncă, îi spuse lui Will, scoțând caietul. 

Îl deschise la prima pagină. Simţi cum i se face pielea de 
găină și abia se abţinu să nu se cutremure când își dădu seama 
ce citește. Un scris frumos linia întreaga pagină, repetându-se la 
nesfârșit un singur rând. Faith dădu pagina, apoi pe cealaltă. 
Cuvintele fuseseră scrise atât de apăsat pe alocuri că vârful 
stiloului rupsese foaia. Nu era genul de om care să creadă în 
supranatural, dar furia care se revărsa din caiet părea a se 
materializa. 

— E același lucru, nu? 

Will probabil că recunoscuse spaţierea dintre rânduri, faptul 
că se repeta aceeași propoziţie scurtă, acoperind tot caietul, ca 
o operă de artă sadică. 

Nu îmi voi refuza nimic... Nu îmi voi refuza nimic... Nu îmi voi 
refuza nimic... 

— Același lucru, confirmă Faith. Asta o leagă pe Pauline de 
grotă, de Jackie Zabel și de Anna. 

— E scris cu stiloul, spuse Will. Paginile din grotă erau scrise 
cu creionul. 

— E aceeași propoziție totuși. Nu îmi voi refuza nimic. Pauline 
a scris asta de una singură, nu fiindcă o obliga cineva. Nu a pus- 
o nimeni să o facă. Din câte știm noi, nu a fost niciodată în acea 
grotă. 

Faith frunzări caietul pentru a se asigura că aceeași propoziţie 
era scrisă de la început la sfârșit. 

— Jackie Zabel era slabă. Nu chiar ca fetele din videoclipuri, 
dar foarte slabă. 

— Joelyn Zabel a spus că sora ei avea aceeași greutate când a 
murit ca și în liceu. 

— Crezi că suferea de o tulburare alimentară? 

— Cred că avea aceleași trăsături ca Pauline: îi plăcea să aibă 
controlul, îi plăcea să ţină secrete. Pete credea că fusese 
subnutrită, dar poate că ea se înfometa deja. 

— Despre Anna ce crezi? Este slabă? 


228 


— Același lucru. Îi vezi... puse mâna pe claviculă. Noi credeam 
că este o parte din tortură - faptul că le înfometa. Dar fetele 
acelea din videoclipuri o fac intenţionat, nu? Videoclipurile 
acelea sunt ca pornografia pentru anorexici. 

Faith încuviinţă, simțind un puseu de adrenalină când făcu 
următoarea conexiune. 

— Poate s-au cunoscut toate pe Internet. 

Se întoarse la fereastra cu parola care îi interzicea accesul la 
site-ul pro-anorexie și introduse data de naștere a lui Felix în 
toate combinaţiile care îi veniră în minte - scoase zerourile, le 
adăugă înapoi, scrise data completă, inversă cifrele. 

— Poate că i s-a desemnat o parolă pe care nu a putut-o 
schimba. 

— Sau poate că ce se află scris pe forumul acesta e mai 
important decât ce are în restul calculatorului sau în seif. 

— Aceasta este o legătură, Will. Dacă toate femeile aveau 
tulburările acestea alimentare atunci avem în sfârșit ceva care 
le unește pe toate. 

— Și o pagină pe care nu putem intra și membri de familie 
care numai de ajutor nu ne sunt. 

— Ce spui de fratele Paulinei McGhee? l-a spus lui Felix că 
este un om rău. 

Se întoarse de la calculator concentrându-se cu totul la Will. 

— Poate ar trebui să mergem la Felix și să vedem dacă își 
amintește și altceva. 

Will părea sceptic. 

— Nu are decât șase ani, Faith. Tocmai a rămas fără mamă. 
Nu cred că o scoatem altceva de la el. 

Tresăriră amândoi când auziră telefonul de pe birou sunând. 
Faith răspunse fără să se gândească prea mult, spunând: 

— Biroul Paulinei McGhee. 

— Bună, spuse Morgan Hollister cu o voce deloc încântată. 

— Aţi găsit-o pe Jacquelyn Zabel în registrele dumneavoastră? 
întrebă Faith. 

— Mă tem că nu, doamnă detectiv, dar - ca să vezi - am un 
apel pentru dumneavoastră pe linia doi. 

Faith ridică din umeri către Will în timp ce apăsa butonul cu 
luminiţa aprinsă. 

— Faith Mitchell. 

Leo Donnelly începu fără nicio introducere: 


229 


— Nu v-a venit în minte să mă întrebaţi și pe mine înainte să 
vă băgaţi peste cazul meu? 

Faith nu știa cum să își mai ceară scuze, dar Leo nu îi dădea 
ocazia să termine vreo propoziţie. 

— Am primit un telefon de la șeful meu, care a primit un 
telefon de la poponarul de Hollister, care voia să știe de ce 
cotrobăie poliţia statală prin biroul lui Pauline McGhee când noi 
am verificat deja totul în această dimineaţă, spuse el rămânând 
fără aer. Șeful, Faith. Vrea să știe de ce nu îmi fac treaba în 
cazul ăsta. Știi în ce lumină mă pune? 

— Au toate legătură, spuse Faith. Am găsit o legătură între 
Pauline McGhee și celelalte victime. 

— Mă bucur de nu mai pot, Mitchell. Între timp eu sunt în 
rahat fiindcă nu aţi putut voi să vă opriţi două secunde să-mi 
spuneţi și mie care-i treaba. 

— Leo, îmi pare foarte rău... 

— Hai, scutește-mă, se răsti el. N-ar trebui să vă spun asta, 
dar nu sunt eu genul ăla de băiat. 

— Ce să nu ne spui? 

— Mai avem o persoană dispărută. 

Lui Faith îi tresări inima. 

— Încă o persoană dispărută? repetă ea ca să audă și Will. Se 
potrivește cu profilul? 

— Treizeci și ceva de ani, păr negru, ochi căprui. Lucrează la o 
bancă cu ștaif din Buckhead unde trebuie să fii putred de bogat 
numai ca să te lase înăuntru. Nu are prieteni. Toată lumea zice 
că e a dracu’ rău. 

Faith îi confirmă lui Will dând din cap. O altă victimă, o altă 
numărătoare inversă. 

— Cum o cheamă? Unde locuiește? 

— Olivia Tanner, spuse el și urmă cu adresa așa de repede că 
Faith trebui să îl roage să repete. Stă în Virginia Highland. 

Faith scrise adresa pe podul palmei. 

— Îmi rămâi datoare pentru asta, spuse el. 

— Leo, îmi pare rău că... 

Nu o lăsă să termine nici de data aceasta. 

— Dac-aș fi în locul tău, Mitchell, aș fi atent. În afară de partea 
cu cariera de succes, ai început să semeni destul de bine cu 
profilul în ultima vreme. 


230 


Auzi un clic ușor, ceea ce din mai multe privințe era mai rău 

decât dacă îi trântea telefonul în nas. 
e 

Olivia Tanner locuia într-unul din acele bungalouri din 
Midtown care te păcălesc cu înfățișarea lor micuță, fiindcă din 
stradă pare că au maxim nouăzeci de metri pătrați dar de fapt 
au șase dormitoare și cinci băi, costând puțin mai mult de un 
milion de dolari. După ce fuseseră în biroul Paulinei McGhee și îi 
descifraseră tipologia personalității, Faith privea casa Oliviei 
Tanner cu alți ochi decât o făcuse înainte. Grădina de flori era 
frumoasă, dar toate plantele erau aliniate în rânduri uniforme. 
Exteriorul casei era văruit perfect, iar burlanele urmau grațios 
linia streșinilor. Fiindcă Faith știa cartierul, era sigură că 
bungaloul era cu treizeci de ani mai vechi decât casa ei joasă cu 
un singur etaj, dar prin comparaţie, acesta arăta nou-nouț. 

— Bine, mulțumesc că aţi stat de vorbă cu mine, spuse Will în 
telefon. 

Închise și îi spuse lui Faith: 

— Joelyn Zabel spune că sora ei a avut probleme cu anorexia 
și bulimia în liceu. Nu știe ce s-a mai întâmplat după aceea, dar 
cred că e evident că Jackie nu s-a oprit. 

Faith rumegă informaţia. 

— Bine, spuse ea în cele din urmă. 

— Asta e. Asta e legătura. 

— Și unde ajungem cu asta? întrebă ea oprind motorul. 
Tehnicienii nu îi pot sparge calculatorul lui Jackie Zabel. Poate 
dura săptămâni până găsesc parola de la calculatorul lui Pauline 
McGhee și noi încă nu știm încă dacă forumul despre anorexie 
este locul unde se întâlnea cu celelalte femei sau dacă era doar 
un site pe care îl vizita în pauza de prânz. 

Se uită înapoi la casa Oliviei Tanner. 

— Pe ce pui pariu că nici aici nu o să găsim nimic? 

— Te concentrezi la Felix când ar trebui de fapt să te gândești 
la Pauline, spuse el încet. 

Faith voia să îi spună că greșește, dar era adevărat. Nu se 
putea gândi decât la Felix într-o casă de copii, plângând în 
hohote. Trebuia să se gândească la victime, la faptul că 
Jacquelyn Zabel și Anna fuseseră luate înaintea Paulinei și a 
Oliviei Tanner. Cât mai puteau cele două femei să îndure 


231 


tortura, degradarea? Fiecare moment care trecea era un 
moment în plus de suferință pentru ele. 

Fiecare minut în plus era un minut în care Felix era departe 
de mama lui. 

— Nu poţi să îl ajuţi pe Felix decât dacă o ajuţi pe Pauline, îi 
spuse Will. 

Faith suspină adânc. 

— Incepe să mă enerveze că mă cunoști atât de bine. 

— Hai, te rog, bombăni el. Eşti ca o enigmă ascunsă într-o 
cochilie de melc. 

Deschise ușa și cobori. Ea îl observă cum se îndreaptă spre 
casă cu un mers hotărât. 

Faith se dădu și ea jos din mașină și îl urmă, făcând câteva 
observaţii: 

— Nu tu garaj, nu tu BMW. 

După ce vorbise cu Leo, îl contactase pe agentul care 
completase raportul iniţial despre dispariţia Oliviei Tanner. 
Femeia conducea un BMW 325 albastru, nimic ciudat printre 
mașinile din acest cartier. Era singură, lucra ca vicepreședinte la 
o bancă locală, nu avea copii și singura ei rudă în viaţă era 
fratele ei. 

Will încercă ușa - încuiată. 

— De ce întârzie fratele? 

— Avionul lui a aterizat acum o oră, spuse Faith uitându-se la 
ceas. Dacă-i trafic... 

Vocea pierdută lăsă propoziţia să se sfârșească singură. 
Traficul era mereu urât în Atlanta, mai ales în zona aeroportului. 

Will se aplecă și căută cheia sub covorașul de la intrare. Când 
văzu că nu găsește nimic, pipăi deasupra tocului ușii și verifică 
și ghivecele, dar tot fără succes. 

— Crezi că ar trebui să intrăm oricum? 

Faith nu mai comentă despre graba lui de a intra prin efracţie. 
Lucra cu el de atâta timp încât știa că frustrarea pe care o 
simțeau putea lua forma unui flux de adrenalină la Will, 
acţionând, din contră, ca un calmant la Faith. 

— Hai să-l mai așteptăm cinci minute. 

— Ar trebui să chemăm un lăcătuș în cazul în care fratele nu 
are cheie. 

— Hai să nu ne grăbim, bine? 

— Vorbești cu mine cum ai vorbi cu un martor. 


— Nici nu știm dacă Olivia este una dintre victimele noastre. 
Poate că de fapt e o blondă oxigenată și plină de viaţă, cu o 
tonă de prieteni și un câine. 

— Cei de la bancă spun că nu a ratat nicio zi de muncă de 
când a început să lucreze acolo. 

— Poate a căzut pe scări. Poate s-a hotărât să plece din oraș. 
Poate a fugit cu un străin pe care l-a cunoscut într-un bar. 

Will nu răspunse. Își ascunse faţa între palmele făcute căuș și 
se uită prin geamurile din faţă, încercând să vadă ceva în casă. 
Ofițerul de poliţie care completase raportul de persoane 
dispărute făcuse probabil asta deja, dar Faith îl lăsă să își mai 
omoare timpul cât îl așteptau pe Michael Tanner, fratele Oliviei, 
să apară. 

În ciuda nervilor pe care îi avea, Leo le făcuse un mare bine 
sunându-i. Procedura cerea ca un detectiv să fie numit la acest 
caz, iar în funcţie de cât de ocupat era acesta, putea dura chiar 
și douăzeci și patru de ore până când Michael Tanner ar fi putut 
vorbi cu cineva care avea autoritatea să facă mai mult decât să 
scrie un raport. De acolo putea să mai dureze încă o zi până 
când erau alertaţi cei de la GBI și căutau un profil asemănător în 
baza de date. Leo le oferise două zile preţioase într-un caz 
incredibil de greu. Și drept mulţumire ei îi dăduseră un șut în 
fund. 

Faith își simţi BlackBerry-ul vibrând. Își verifică e-mailul, 
mulțumindu-i încet lui Caroline, asistenta Amandei. 

— Am primit raportul de arestare de la incidentul din mall-ul 
Georgia. 

— Ce zice? 

Faith privi banda luminoasă care indica transferul. 

— Durează câteva minute până să se descarce. 

Se plimbă în jurul casei, verificând fiecare fereastră. Faith îl 
urmă, ţinând telefonul în fața ei ca un toiag divin. In sfârșit, 
prima pagină a raportului se încărcă și începu să citească titlul: 
„Ca urmare a plângerii depuse de clienţii mall-ului Georgia...” 
Faith dădu pagina mai jos ca să ajungă la partea importantă. 
„Suspectul a făcut apoi un gest care indica faptul că este 
interesat să avem contact sexual. Eu am dat de două ori din cap 
și atunci el mi-a arătat cabina din fundul toaletei bărbaţilor”. Mai 
derulă puţin. „Soţia suspectului și cei doi fii, de aproximativ unu 
și trei ani, așteptau afară.” 


233 


— Se dă și numele soţiei? 

— Nu. 

Will urcă scările verandei din spatele casei Oliviei Tanner. 
Atlanta se află la poalele munţilor Apalași, ceea ce însemnă că 
se întinde peste văi și dealuri. Bungaloul Oliviei se afla la baza 
unei pârtii abrupte, așa că vecinii din spatele curții ei aveau o 
vedere completă a casei. 

— Poate că au văzut ei ceva, sugeră Will. 

Faith se uită la casa vecinilor. Era imensă, un fel de conac pe 
care îl vedeai de obicei prin suburbii. Cele două etaje superioare 
aveau terase mari, iar subsolul avea o zonă de ședere cu un 
șemineu din cărămidă. Toate obloanele și perdelele din spatele 
casei erau închise, cu excepţia unor draperii care erau trase la 
una dintre ușile subsolului. 

— Pare goală, spuse ea. 

— Probabil a luat-o banca. 

Will încercă și ușa din spate a Oliviei Tanner. Era încuiată. 

— Olivia lipsește de ieri, cel puţin. Dacă este una dintre 
victimele noastre, asta înseamnă că a fost răpită exact înainte 
sau exact după Pauline. 

Will verifică ferestrele. 

— Ne gândim că Jake Berman ar putea fi fratele Paulinei 
McGhee? 

— Este posibil, încredință Faith. Pauline i-a spus lui Felix că 
fratele ei este periculos. Nu-l voia în preajma copilului. 

— Trebuie să îi fi fost frică de el cu un motiv. Poate că e 
violent. Poate fratele e motivul pentru care Pauline s-a mutat de 
acasă și și-a schimbat numele. A tăiat toate legăturile de la o 
vârstă foarte fragedă. Trebuie să fi fost îngrozită de el. 

Faith enumeră indiciile: 

— Jake Berman se afla la locul crimei. A dispărut. Nu a fost un 
martor cooperant. Nu am găsit niciun act de-al lui în afară de 
arestarea aceea pentru expunere indecentă. 

— Dacă Berman este un nume fals pe care îl folosește fratele 
Paulinei, atunci e foarte bun. Tipul a fost arestat și verificat în 
sistem și numele nu a apărut ca fals. 

— Dacă și l-a schimbat acum douăzeci de ani, când a plecat 
Pauline de acasă, atunci asta înseamnă o viață de om în 
arhivele publice. Încă mai recuperează date, încearcă să treacă 
informaţii și cazuri vechi în calculatoare. O grămadă de astfel de 


234 


dosare nici nu au mai fost adăugate, mai ales în orașele mici. 
Uite cât de greu i-a fost lui Leo să îi găsească părinţii Paulinei și 
ei chiar au dat-o dispărută. 

— Câţi ani are Berman? 

— Treizeci și șapte, spuse Faith după ce căută informaţia în 
documentul primit. 

— Tot atât are și Pauline. E posibil să fie gemeni? 

Faith scotoci în geantă și scoase copia xerox după carnetul de 
conducere al Paulinei McGhee. Încercă să își amintească faţa lui 
Berman, dar apoi își dădu seama că îi ţine raportul în mână. 
BlackBerry-ul se încărca încă. Îl ridică deasupra capului în 
speranţa că avea să prindă un semnal mai bun. 

— Hai să ne întoarcem în faţa casei, sugeră Will. 

Ocoliră pe partea cealaltă, iar Will verifică și restul ferestrelor 
ca să fie sigur că nu exista nimic suspect. Când ajunseră la 
veranda din faţă, fișierul se descărcase complet. 

Jake Berman avea o barbă groasă în poza de arestare - un fel 
de tufă nepieptănată pe care o purtau taţii din suburbii când 
voiau să arate mai rebeli. Faith îi arătă poza lui Will. 

— Era proaspăt ras când am vorbit eu cu el, spuse ea. 

— Felix a zis că cel care a răpit-o pe mama sa avea mustață. 

— Nu avea cum să îi crească așa repede. 

— Putem să facem un portret care să ne arate cum ar fi Jake 
fără barbă, cu mustață, cu orice. 

— Amanda decide dacă să publicăm informaţia asta sau nu. 

Dacă se dădea publicităţii o schiţă, exista riscul ca Jake 
Berman să se panicheze și să se ascundă și mai bine. Dacă el 
era răpitorul, o astfel de manevră îl putea enerva. Putea să 
ucidă toți martorii și să părăsească statul - sau, și mai rău, ţara. 
Aeroportul Internaţional Hartsfield opera peste douăzeci și cinci 
de zboruri în și din oraș în fiecare zi. 

— Are ochi negri și păr negru, ca Pauline, spuse Will. 

— Și tu la fel. 

— Nu pare a fi geamănul ei, răspunse Will ridicând din umeri. 
Poate doar frate. 

Faith își dădu seama cât de neatentă era. Verifică data de 
naștere. 

— Berman și-a serbat ziua după arestare. S-a născut cu 
optsprezece luni mai devreme decât Pauline. Cam îngrămădiţi. 

— Purta costum când a fost arestat? 


235 


Faith cercetă documentul. 

— Blugi și un pulover. La fel și când am vorbit cu el la Grady. 

— Apare și ocupaţia în raport? 

Faith verifică. 

— Șomer, spuse și mai citi și alte detalii scuturând din cap. Ce 
raport prost. Nu-mi vine să cred că un locotenent l-a predat așa. 

— Am mai făcut și eu arestări de genul ăsta. Prinzi zece, 
poate cincisprezece tipi pe zi. Majoritatea nu recunosc sau 
plătesc amenda și speră să nu mai aibă probleme. Nu se ajunge 
la tribunal fiindcă ultimul lucru pe care și-l doresc este să stea 
față în faţă cu acuzatorul. 

— Spune-mi și mie care este „semnul obișnuit din mână” pe 
care îl folosesc când solicită pe cineva să facă sex cu ei? întrebă 
Faith curioasă. 

Will gesticulă ceva absolut obscen cu degetele, făcând-o să îi 
pară rău că a întrebat. 

— Trebuie să existe un motiv pentru care se ascunde Jake 
Berman, insistă el. 

— Ce opţiuni mai avem? Este ori un ratat, ori fratele Paulinei, 
ori răpitorul nostru. Sau toate trei. 

— Sau niciuna, spuse Will. Oricum ar fi, trebuie să vorbim cu 
el. 

— Amanda a pus toată echipa să îl caute. Toţi încearcă toate 
derivaţiile numelui la care se pot gândi - Jake Seward, Jack 
Seward. Încearcă și McGhee, Jackson, Jakeson. Calculatorul va 
elimina ambiguitaăţile. 

— Care e celălalt prenume al lui? 

— Henry. Avem deci Hank, Harry, Hoss... 

— Cum se poate să avem un raport de arestare și totuși să nu 
îl găsim? 

— Nu-și folosește cărţile de credit. Nu are factură de telefon 
sau ipotecă. Niciuna din vechile adrese cunoscute nu ne-a oferit 
vreo informaţie folositoare. Nu știm cine este angajatorul lui sau 
unde a lucrat în trecut. 

— Poate că numele nevestei este cheia. Nume pe care nu-l 
avem. 

— Dacă soțul meu ar fi fost prins cu puţa pe-afară în baia de 
la mall când eu stăteam cu copii la ușă... Faith nu se mai obosi 
să termine propoziţia. Ne-ar fi ajutat dacă avocatul care s-a 
ocupat de cazul lui de expunere indecentă nu era un bou. 


236 


Omul refuza să divulge informațiile clientului său și insista că 
nu poate lua legătura cu Jake Berman. Amanda ceruse mandate 
pentru a vedea dosarele, dar lucrurile acestea durau mult timp, 
timp care se scurgea rapid. 

Un Ford Escape albastru trase în fața casei. Bărbatul care se 
dădu jos parcă demonstra ca la manual cum arată o persoană 
îngrijorată, de la fruntea încruntată la mâna pe care o mișca 
nervos în faţa burţii puţin proeminente. Arăta comun, cu un 
început de chelie și umeri lăsaţi. Faith ar fi zis că are o slujbă 
care îi cere să stea la calculator mai mult de opt ore pe zi. 

— Dumneavoastră sunteți polițiștii cu care am vorbit? întrebă 
omul direct. 

Apoi, realizând poate că fusese cam nepoliticos, încercă din 
nou. 

— Sunt Michael Tanner, fratele Oliviei. Sunteţi de la poliţie? 

— Da, domnule, spuse Faith, își scoase legitimaţia și se 
prezentă pe ea și pe Will. Aveţi o cheie de la casa surorii 
dumneavoastră? 

Michael păru îngrijorat și jenat în același timp, de parcă totul 
putea fi doar o neînțelegere. 

— Nu știu dacă ar trebui să facem asta. Oliviei nu îi place să îi 
umble cineva prin lucruri. 

Faith prinse privirea lui Will. O altă femeie căreia îi plăcea să 
stabilească niște limite. 

— Putem chema un lăcătuș dacă este nevoie, se oferi Will. 
Este important să vedem interiorul casei în cazul în care s-a 
întâmplat ceva. Olivia poate să fi căzut sau... 

— Am o cheie, spuse Michael scotocind prin buzunar și 
scoțând o singură cheie pe o bandă elastică. Mi-a trimis-o prin 
poștă acum trei luni. Nu știu de ce. Pur și simplu a dorit să o am. 
Probabil fiindcă știa că nu am să o folosesc. Poate nici nu ar 
trebui să o folosesc. 

— Dacă nu credeați că s-a întâmplat ceva nu veneaţi tocmai 
de la Houston, spuse Will. 

Michael se făcu alb la faţă, iar Faith pricepu cum trebuie să se 
fi scurs ultimele ore din viața lui - când mergea la aeroport, 
când se urca în avion, când închiria mașina el trebuie să se fi 
gândit că se purta prostește și că sora lui era bine, știind totuși, 
undeva în inima lui, că în realitate era tocmai invers. 

Michael îi dădu cheia lui Will. 


— Polițistul cu care am vorbit ieri a spus că a trimis un poliţist 
în patrulă să bată la ușă. 

Făcu o pauză, așteptând parcă o confirmare de la ei că așa se 
întâmplase. 

— Eram îngrijorat că nu mă iau în serios. Știu că Olivia e 
femeie în toată firea, dar ea are niște deprinderi ale ei. Nu iese 
din propria rutină. 

Will descuie ușa și intră în casă. Faith îl ţinu pe frate pe 
verandă. 

— Care este rutina ei zilnică? îl întrebă. 

El închise ochii pentru câteva clipe, dorind parcă să își adune 
gândurile. 

— Lucrează la o bancă privată din Buckhead de aproape 
douăzeci de ani. Merge la muncă șase zile pe săptămână - în 
fiecare zi în afară de luni, când se duce la cumpărături și se 
ocupă de alte treburi: se duce la spălătorie, la bibliotecă, la 
piață. Ajunge în fiecare zi la bancă la opt și pleacă tot la opt în 
majoritatea serilor, dacă nu cumva are loc vreun eveniment. 
Postul ei este în relaţii comunitare. Dacă are loc vreo petrecere 
sau vreo strângere de fonduri sponsorizată de bancă, trebuie să 
fie acolo. Altfel, e mereu acasă. 

— V-au sunat de la bancă? 

El își duse mâna la gât, pipăind o cicatrice de culoare roșu- 
aprins. Faith se gândi că făcuse o traheotomie sau vreo operaţie 
la gât. 

— Cei de la bancă nu au numărul meu. l-am sunat eu când nu 
m-a sunat Olivia ieri dimineaţă. l-am sunat și când am aterizat. 
Nu au idee unde e. Nua mai lipsit de la muncă niciodată. 

— Aveţi o fotografie recentă cu sora dumneavoastră? 

— Nu, îmi pare rău, spuse realizând pentru ce dorește 
fotografia. Oliviei nu îi plăcea să fie fotografiată. Niciodată. 

— Nu are nimic, îl liniști Faith. O luăm pe cea de pe permisul 
de conducere dacă va fi nevoie. 

Will cobori scările. Scutură din cap, iar Faith îl conduse pe 
bărbat în casă. Încercă o conversaţie de complezenţă: 

— Este o casă frumoasă, îi spuse lui Michael. 

— Nu am mai văzut-o niciodată, mărturisi el. 

Se uita în jur la fel ca Faith, gândind probabil același lucru: 
casa arăta ca un muzeu. 


238 


Holul principal ducea până în spate, în bucătărie, care 
strălucea de la blaturile de marmură albă și dulapurile de 
aceeași culoare. Scările erau acoperite de un covoraș alb, iar 
sufrageria avea același aer spartan. Totul, de la pereţi la mobilă 
și la covorul de pe podea, era de un alb imaculat. Chiar și 
tablourile de pe pereți erau doar pânze albe în rame albe. 

— Cât de rece este, se cutremură Michael. 

Faith ştia că nu se referă la temperatură. 

li conduse pe cei doi bărbaţi în sufragerie. Acolo se aflau o 
canapea și două scaune, dar ea nu știa dacă să se așeze sau să 
stea în picioare. In cele din urmă se așeză pe canapea, a cărei 
pernă era așa de tare că abia se formă o mică adâncitură. Will 
se așeză pe scaunul de lângă ea, iar Michael la capătul celălalt 
al canapelei. 

— Haideţi să o luăm de la început, domnule Tanner, spuse ea. 

— Doctor, replică el încruntându-se. Imi cer scuze, nu 
contează. Spuneţi-mi Michael. 

— Bine, Michael, reluă Faith păstrându-și vocea calmă și 
liniștitoare fiindcă simţea că acesta începea să se panicheze. 
Ești doctor? începu ea cu o întrebare simplă. 

— Radiolog. 

— Lucrezi la spital? 

— Spitalul Metodist pentru Cancer Mamar, spuse el clipind 
des, iar ea înţelese că încerca să nu plângă. 

Faith trecu la subiect. 

— Ce te-a determinat să suni la poliţie ieri? 

— Olivia mă sună în fiecare zi acum. Înainte nu făcea asta. 
Mult timp nu am fost apropiaţi, apoi ea s-a dus la facultate și ne- 
am îndepărtat și mai mult, spuse schițând un zâmbet. Eu m-am 
îmbolnăvit de cancer acum doi ani. Tiroidă, completă el și își 
atinse din nou cu mâna cicatricea de pe gât. Am simţit un gol, 
continuă el cu intonaţia unei întrebări, iar Faith aprobă în semn 
că înțelege. Am dorit să fiu cu familia mea. Am dorit să o am din 
nou pe Olivia în viața mea. Știam că ea va fi cea care va impune 
regulile, dar eram pregătit să fac acest sacrificiu. 

— Ce reguli a impus? 

— Nu aveam voie să o sun niciodată. Ea era mereu cea care 
mă suna pe mine. 

Faith nu știa ce să răspundă la asta. 

— Exista vreun tipar al acestor apeluri telefonice? întrebă Will. 


239 


Michael începu să aprobe din cap, de parcă se bucura că mai 
înţelege cineva de ce era așa de îngrijorat. 

— Da. M-a sunat în fiecare zi în ultimele optsprezece luni. 
Uneori nu spune mare lucru, dar sună mereu în fiecare 
dimineaţă, la aceeași oră, fără excepţie. 

— De ce nu spune mare lucru? întrebă Will. 

Michael se uită în jos la mâini. 

— Îi e greu. A trecut prin niște lucruri când eram copii. Nu e 
genul care să se gândească la familie și să înceapă să 
zâmbească. 

Își atinse din nou cicatricea și Faith simţi cum se revărsa din 
el o tristețe profundă. 

— Nu zâmbește mai deloc, de fapt. 

Will se uită la Faith ca să fie sigur că era de acord să preia el 
discuţia. Ea înclină încet din cap. Era evident că Michael Tanner 
se simțea mai confortabil vorbind cu Will. Acum ea trebuia să 
încerce să dispară în fundal. 

— Sora ta nu era o persoană fericită? întrebă el. 

Michael scutură încet din cap, împrăștiind tristeţea sa în toată 
camera. 

Will rămase tăcut o clipă, pentru a-l lăsa să se liniștească. 

— Cine a abuzat de ea? 

Faith rămase șocată de această întrebare, dar lacrimile care 
începură să curgă din ochii lui Michael îi spuseră că Will nimerise 
fix la ţintă. 

— Tatăl nostru. Un clișeu în zilele noastre. 

— Când? 

— Mama noastră a murit când Olivia avea opt ani. Presupun 
că a început destul de repede după aceea. A durat câteva luni, 
până a ajuns Olivia la spital. Era rănită. Doctorul a raportat 
cazul, dar tata... Începu să plângă în hohote. Tata a spus s-a 
rănit singură, intenţionat. Că și-a băgat ceva acolo... ca să se 
rănească singură. Ca să atragă atenţia asupra ei fiindcă îi era 
dor de mama. Își șterse lacrimile furios. Tata era judecător. 
Cunoștea pe toată lumea de la poliţie, iar ei credeau toți că îl 
cunosc și ei. A spus că Olivia minţea, așa că toată lumea a 
presupus că era o mincinoasă - mai ales eu. Ani de zile nu am 
crezut-o, pur și simplu. 

— Cum ţi-ai dat seama de adevăr? 

Incepu să râdă sec. 


240 


— Logic. Nu era normal ca ea să... să fie așa dacă nu i s-ar fi 
întâmplat ceva îngrozitor. 

Will se uita în continuare drept în ochii lui. 

— Tatăl tău ţi-a făcut și ţie rău? 

— Nu, răspunse el prea repede. Nimic sexual, adică. Mă mai 
pedepsea, scotea cureaua. Era un bărbat violent, dar eu 
credeam că așa sunt taţii. Era normal. Cea mai bună metodă de 
a evita o bătaie era dacă mă purtam ca un fiu bun, așa că eram 
un fiu bun. 

Din nou, Will făcu o pauză înainte de a pune următoare 
întrebare. 

— Cum s-a pedepsit Olivia pentru ce s-a întâmplat? 

Michael încerca cu greu să își stăpânească emoţiile și nu 
reușea deloc. În cele din urmă își sprijini ochii în degetul mare și 
cel arătător, plângând în hohote. Will stătea acolo, fără a se 
mișca. Faith făcu și ea la fel. Instinctul îi spunea că cel mai rău 
lucru pe care îl putea face acum era să îl consoleze pe Michael 
Tanner. 

Își șterse lacrimile cu palma. În sfârșit, a continuat. 

— Olivia era bulimică. Cred că și acum e anorexică, dar mi-a 
jurat că boala e sub control acum. 

Faith își dădu seama că își ţinea respiraţia. Olivia Tanner avea 
o tulburare de alimentație, la fel ca Pauline McGhee și Jackie 
Zabel. 

— Când a început? întrebă Will. 

— Pe la unsprezece, doisprezece ani. Nu îmi aduc aminte. Eu 
sunt cu trei ani mai mic. Tot ce îmi pot aminti este că a fost 
oribil. Pur și simplu... se topea pe picioare. 

Will dădu doar din cap pentru a-l lăsa să vorbească. 

— Olivia a fost mereu obsedată de cum arată. Era așa de 
frumoasă, dar ea nu a acceptat niciodată asta. Făcu o pauză. 
Presupun că tata a înrăutățit lucrurile. Mereu se lua de ea, o 
tachina, îi spunea că trebuie să scape de grăsimea de bebeluș. 
Nu era deloc grasă. Era o fată normală. Era frumoasă. Era 
frumoasă. Ştiţi ce se întâmplă dacă te înfometezi în felul acesta? 

Michael se uita la Faith acum, iar ea scutură din cap. 

— A făcut răni pe spinare. Nişte răni mari și adânci acolo unde 
oasele se frecau de piele și făceau găuri. Nu putea nici măcar să 
stea jos, nu se putea așeza confortabil. Îi era frig tot timpul, nu 
își simţea mâinile și picioarele. În unele zile nu avea energie nici 


241 


să meargă până la baie. Făcea pe ea. Făcu o pauză, semn că 
amintirile năvăleau înapoi. Dormea zece sau douăsprezece ore 
pe zi. l-a căzut părul. Avea niște crize incontrolabile de tremurat. 
Inima îi bătea atât de repede. Pielea era... era de-a dreptul 
dezgustătoare. li cădeau de pe corp niște bucăţi de piele 
solzoasă și uscată. lar ea credea că merită. Credea că o face să 
arate frumoasă. 

— A fost vreodată internată? 

Începu să râdă, ca și cum ei nu puteau să înțeleagă cât de 
oribilă fusese situația. 

— Intra și ieșea mai mereu din Spitalul Houston General. 
Acolo o hrăneau cu tubul. Când se îngrășa suficient cât să o lase 
să iasă din spital, o lua de la capăt cu slăbitul imediat ce 
ajungea acasă. Au lăsat-o rinichii de două ori. Problema foarte 
gravă era răul pe care și-l făcea inimii. Am fost așa de supărat 
pe ea atunci. Nu înțelegeam de ce își făcea așa ceva, de ce și-o 
făcea cu bună știință. Părea pur și simplu... De ce te-ai înfometa 
singur? De ce ai vrea să treci prin... Se uită prin cameră, prin 
acest loc rece pe care îl crease sora lui. Control. Voia să 
controleze măcar un lucru și cred că acesta era mâncarea pe 
care o băga în stomac. 

— Se însănătoșise? In ultima vreme, adică, spuse Faith. 

Încredinţă din cap și ridică din umeri în același timp. 

— Și-a mai revenit când a scăpat de tata. A plecat la 
facultate, și-a luat o diplomă. S-a mutat aici, în Atlanta. Cred că 
o ajuta distanţa. 

— Făcea terapie? 

— Nu. 

— Dar un grup de sprijin? Sau un forum online? 

— Olivia nu avea nevoie de ajutor, spuse foarte sigur dând din 
cap. Credea că are totul sub control. 

— Avea prieteni sau... 

— Nu. Nu avea pe nimeni. 

— Tatăl vostru trăiește? 

— A murit acum vreo zece ani. A fost foarte liniștit. Toată 
lumea s-a bucurat că a murit în somn. 

— Olivia este o persoană religioasă? Nu merge la biserică? 

— Cred că ar da foc Vaticanului dacă ar putea trece de gărzi. 

— Numele Jacquelyn Zabel, Pauline McGhee sau Anna îţi spun 
ceva? 


242 


Dădu din cap. 

— Tu sau sora ta aţi fost vreodată în Michigan? 

Se uită la ei încurcat. 

— Niciodată. Adică, eu nu am fost. Olivia trăiește aici de când 
a terminat facultatea, dar poate a mers vreodată și nu știu eu. 

— Dar aceste cuvinte, încercă Will, le recunoașteţi: „Nu o să 
îmi refuz nimic.” Vă spun ceva? 

— Nu, dar este exact opusul a ceea ce face Olivia în viaţa ei. 
Ea își refuză totul. 

— Ce zici de thinspo, sau thinspiration? 

Dădu din nou din cap. 

— Nu. 

Faith începu să pună și ea întrebări: 

— Dar copii? Avea copii? Sau voia copii? 

— Ar fi fost imposibil din punct de vedere fiziologic, răspunse 
bărbatul. Corpul ei... din cauza suferinţei pe care și-a provocat- 
o. Nu poate să ţină o sarcină. 

— Poate adopta. 

— Olivia ura copiii, spuse așa de încet că Faith abia îl putu 
auzi. Știa ce se poate întâmpla cu ei. 

Will puse întrebarea la care se gândea Faith. 

— Crezi că o făcea din nou - că se înfometa? 

— Nu, spuse Michael. Nu ca înainte, oricum. De aceea mă 
suna în fiecare dimineaţă, la ora șase fix, ca să îmi spună că 
este bine. Uneori răspundeam și mai vorbea cu mine, alteori 
spunea doar „sunt bine” și închidea. Cred că era ca un colac de 
salvare pentru ea. Sper că era. 

— Dar ieri nu a sunat, spuse Faith. Se poate să fi fost 
supărată pe tine? 

— Nu, zise ștergându-și din nou ochii. Nu se supăra niciodată 
pe mine. Își făcea griji pentru mine. Își făcea griji pentru mine 
mereu. 

Will aprobă doar tăcut, așa că Faith întrebă: 

— De ce își făcea griji? 

— Pentru că mă... 

Michael se opri și își drese glasul de câteva ori. 

— ÎI proteja de tatăl lor, continuă Will. 

Michael tot dădea din cap și camera devenise iar tăcută. 
Părea că își face curaj. 

— Crezi că... se opri. Olivia nu își schimba niciodată rutina. 


243 


— Pot fi blând sau pot fi sincer, doctore Tanner. Nu există 
decât trei variante. Una este că sora ta s-a rătăcit. Oamenilor li 
se mai întâmplă. Nici n-ai idee cât de des se întâmplă. O alta ar 
fi ca ea să fi avut vreun accident sau să se fi rănit... 

— Am sunat la spitale. 

— Și poliţia din Atlanta a sunat. Au verificat toate rapoartele și 
nu lipsește nimeni. 

Michael aprobă din cap, probabil fiindcă știa deja asta. 

— Care este a treia posibilitate? 

— A răpit-o cineva, răspunse Will. Cineva care vrea să o 
rănească. 

Michael înghiţi în sec. Se uita la mâini de o bună bucată de 
vreme înainte de a da în cele din urmă din cap. 

— Mulţumesc pentru sinceritate, domnule detectiv. 

Will se ridică. 

— Vă supăraţi dacă ne uităm prin casă, dacă îi verificăm 
lucrurile surorii? întrebă Will. 

Omul dădu din nou din cap, iar Will îi spuse lui Faith: 

— Verific eu sus. Uită-te tu jos. 

Nu îi dădu timp să discute planul, iar Faith se hotărî să nu se 
certe cu el, deși probabil Olivia Tanner ţinea calculatorul 
personal sus. 

II lăsă pe Michael Tanner în sufragerie și intră în bucătărie. 
Lumina se revărsa prin ferestre, făcând ca totul să pară și mai 
alb. Bucătăria era foarte frumoasă, dar la fel de sterilă ca restul 
casei. Blaturile erau complet goale, cu excepţia celui mai subțire 
televizor pe care îl văzuse Faith vreodată. Chiar și firele de la 
cablu și alimentare erau ascunse, pierzându-se într-o gaură 
mică din marmura brăzdată subtil de nervuri. 

Cămara cea mare nu avea decât foarte puţină mâncare. lar 
ceea ce se afla acolo era aliniat, cutiile fiind așezate cu faţa 
pentru a se vedea marca, iar conservele - întoarse în aceeași 
direcție. Existau șase cutii mari cu aspirină, toate încă în 
ambalaj. Firma era diferită de cea găsită de Faith în dormitorul 
lui Jackie Zabel, dar i se păru ciudat că femeile acestea luau 
atâta aspirină. 

Mai era un detaliu care nu avea niciun sens. 

Faith dădu câteva telefoane în timp ce căuta prin dulapurile 
din bucătărie. Cât putu de încet, ceru o verificare pe numele lui 
Michael Tanner, pentru a-l elimina ca suspect. Următorul apel îl 


244 


făcu pentru a cere câţiva polițiști de la poliţia Atlanta care să 
cerceteze cu atenţie cartierul. Ceruse desfășurătorul telefonului 
de acasă pentru a vedea cu cine vorbise Olivia Tanner, dar 
telefonul mobil aparţinea probabil băncii. Dacă erau norocoși, 
găseau un BlackBerry pe undeva prin casă ca să îi poată citi e- 
mailurile. Poate Olivia avea pe cineva despre care nu știa fratele 
ei. Faith scutură din cap, știind că era puţin probabil. Casa era 
ca o expoziţie, dar nu se simţea că ar locui cineva aici. Aici nu se 
dădeau petreceri, nu se întâlneau prieteni la sfârșit de 
săptămână. Și, cu siguranţă, aici nu locuia niciun bărbat. 

Cum era viaţa Oliviei Tanner? Faith mai lucrase la cazuri de 
persoane dispărute și înainte. De obicei cheia aflării adevărului 
despre ce li se întâmplase femeilor - aproape mereu era vorba 
despre femei - era să te pui în locul lor. Ce le plăcea și ce le 
displăcea? Ce era așa de îngrozitor la iubitul/soţul/amantul lor 
de le făcea să își ia catrafusele și să fugă? 

În cazul Oliviei nu exista niciun indiciu, nicio legătură 
emoţională care să o lămurească. Femeia trăia într-o casă fără 
viață și fără un fotoliu confortabil în care să se ghemuiască la 
sfârșitul zilei. Toate farfuriile și bolurile ei erau fără vreo 
zgârietură, fără vreo crăpătură și arătau chiar nefolosite. Chiar 
și ceștilor de cafea le strălucea fundul. Cum putea Faith să se 
pună în locul unei femei care trăia într-o cutie albă, perfect 
păstrată? 

Faith se întoarse la dulapurile din bucătărie, negăsind nici 
acum ceva nelalocul lui. Chiar și sertarul pe care îl considera ea 
a fi cel nearanjat, cu obiecte disparate, era ordonat: 
șurubelniţele erau ţinute într-o cutie de plastic, ciocanul se 
sprijinea pe un ghem de frânghie. Faith atinse cu degetul 
îmbinarea interioară a sertarului și nu găsi nici praf, nici 
firimituri. Era ceva de spus despre o femeie care își ștergea de 
praf dulapurile din bucătărie și pe dinafară și pe dinăuntru. 

Faith deschise sertarul de jos și găsi un plic mare, de genul 
cărora se folosesc pentru a trimite fotografii prin poștă. Il 
deschise și găsi un teanc de pagini din reviste pentru femei care 
fuseseră decupate atent din acestea. Pe toate apăreau 
fotomodele mai mult sau mai puţin dezbrăcate, indiferent dacă 
făceau reclamă la parfum sau ceasuri de aur. Acestea nu erau 
femeile obișnuite pe care le vezi îmbrăcate în pulovărașe cu 
nasturi, cu perle la gât în timp ce șterg praful prin casă și adună 


245 


după copiii lor adorabili. Aceste modele erau menite să 
transmită ideea de sex, de atractivitate și, mai mult decât orice, 
de subțirime. 

Faith mai văzuse aceste modele scheletice. Frunzărea 
paginile din Cosmo sau Vogue sau Elle la fel ca orice altă 
persoană care așteaptă la coadă la magazin, dar văzându-le pe 
aceste femei anorexice acum, știind că Olivia Tanner a ales 
aceste poze nu fiindcă dorea să își amintească să cumpere un 
nou fard sau luciu de buze, ci fiindcă ea credea că aceste 
schelete retușate sunt un țel care poate fi atins, simţea că i se 
face rău. 

Se mai gândi o dată la ce spusese Michael Tanner, la tortura 
la care se supusese singură pentru a fi slabă. Nu putea înţelege 
de ce Will era așa de sigur că femeia încerca să își protejeze 
fratele. Părea neverosimil ca un bărbat care își violează fata să 
încerce asta și cu băiatul, dar Faith era de atâta timp în această 
profesie încât știa că criminalii nu urmează un tipar precis. În 
ciuda sarcinii ei din adolescență, familia Mitchell era una 
normală. Nu existau alcoolici agresivi sau unchi care să o 
hărţuiască. Când venea vorba despre disfuncţii grave în 
copilărie, asculta mereu opinia lui Will. 

El nu confirmase niciodată nimic, dar ea ghicise că suferise 
destule abuzuri în copilărie. Era evident că buza îi fusese spartă 
la un moment dat și că nu fusese tratată cum trebuie. Cicatricea 
estompată care cobora de-a lungul maxilarului și se ascundea 
sub guler părea veche, ca una pe care ţi-o faci în copilărie și 
trebuie să trăieşti apoi toată viaţa cu ea. Lucrase cu Will în 
timpul celor mai călduroase zile de vară și nu îl văzuse niciodată 
suflecându-și mânecile cămășii sau lărgindu-și nodul de la 
cravată. Intrebarea lui despre cum se pedepsea Olivia Tanner 
fusese foarte semnificativă. Faith se gândea deseori că Angie 
Polaski era o pedeapsă pe care Will și-o aplica regulat. 

Auzi pași pe scări. Will intră în bucătărie clătinând din cap. 

— Am apăsat redial la telefonul de sus. Mi-a răspuns robotul 
telefonic al fratelui, din Houston. 

— Ce-i asta? întrebă ea arătând spre cartea din mâna lui. 

El îi dădu romanul subţire, care avea o etichetă de la 
bibliotecă pe cotor. Coperta arăta o femeie dezbrăcată care 
stătea pe vine. Purta pantofi cu toc înalt, dar poziţia era mai 
degrabă artistică decât obscenă, trimițând mesajul că era vorba 


246 


despre literatură, nu de o carte de duzină. Deci nu era genul de 
carte pe care ar fi citit-o Faith vreodată. Citi descrierea de pe 
spate și îi spuse lui Will: 

—E despre o femeie diabetică și dependentă de 
metamfetamine și despre tatăl ei violent. 

— O poveste de dragoste. Expose? ghici el titlul. 

Era pe aproape. Faith își dăduse seama că de obicei citea 
primele trei litere din cuvânt și ghicea restul. Cel mai des avea 
dreptate, dar cuvintele mai dificile îl derutau. 

Puse cartea cu faţa în jos pe bufet. 

— Ai găsit calculatorul? 

— Niciun calculator, niciun jurnal, nicio agendă. i 

Deschise sertarele până găsi telecomanda televizorului. Il 
deschise, înclinând ecranul spre el. 

— Asta e singurul televizor din casă. 

— Nu există unul în dormitor? 

— Nu. 

Will butonă telecomanda trecând prin canale, găsind oferta 
digitală obișnuită. 

— Nu are cablu. Nu există modem DSL instalat la subsol. 

— Deci nu are Internet de mare viteză. Poate folosește dial- 
up, presupuse Faith. Poate are un laptop la muncă. 

— Sau poate l-a luat cineva. 

— Sau poate doar își lasă munca la birou. Fratele ei spune că 
stă la birou de dimineaţa până seara. 

Will stinse televizorul. 

— Ai găsit ceva aici? 

— Aspirină, răspunse Faith arătându-i cutiile din cămară. Ce 
voiai să spui când ai zis că Olivia îl protejează pe Michael? 

— E ceea ce am vorbit noi la Pauline. Părinţii tăi aveau timp 
pentru fratele tău când făceai tu prostii? 

Faith dădu din cap, realizând că era foarte logic. Olivia 
atrăsese toată atenţia negativă spre ea, departe de fratele său, 
pentru ca acesta să poată avea o viaţă cât de cât normală. Nu 
era de mirare că omul era copleșit de vină. Era un 
supravieţuitor. 

Will se uită pe fereastră la casa care părea goală din spatele 
curţii Oliviei. 

— Jaluzelele acelea de la ușă mă deranjează. 


247 


Faith se duse lângă el la fereastră. Avea dreptate. Toate 
jaluzelele de la ferestrele din spate erau trase, cu excepţia celor 
date la o parte la ușile subsolului. 

Faith ridică vocea puţin. 

— Doctore Tanner, noi ieșim puţin. Ne întoarcem imediat. 

— Bine, răspunse omul. 

Vocea îi tremura, așa că Faith adăugă: 

— Nu am găsit nimic încă, mai căutăm. 

Will ţinu deschisă ușa din spate și ieșiră amândoi pe verandă. 

— Toate hainele ei sunt mărimea doi. E normal? 

— Mi-aș dori eu, bombăni Faith și abia apoi își dădu seama ce 
spusese. E slabă, dar nu îngrozitor. 

Se uită la curtea Oliviei Tanner din nou. Ca la majoritatea 
caselor din oraș, curtea nu avea mai mult de o mie de metri 
pătraţi, delimitaţi de garduri și întrerupţi din cincizeci în cincizeci 
de metri de stâlpi de înaltă tensiune. Faith îl urmă pe Will pe 
scări. Curtea Oliviei era mărginită de un gard din lemn de cedru 
care părea destul de scump. Șipcile erau netede, iar stâlpii de 
susţinere erau pe dinafară. 

— i se pare nou? întrebă ea. 

— A fost spălat sub presiune, spuse el scuturând din cap. 
Cedrul natural e mai roșcat de-atât. 

Ajunseră la capătul proprietăţii și se opriră. Văzură semne pe 
plăcile de lemn, niște zgârieturi adânci de sus în jos pe centru. 

— Pare că cineva a făcut semnele astea cu picioarele, 
probabil încercând să sară gardul, spuse Will aplecându-se. 

Faith se uită iar la casa din spatele curții Oliviei Tanner. 

— Mi se pare goală. Crezi că e sub sechestru? 

— Nu putem afla decât într-un singur fel. 

Will se duse în dreptul unei secţiuni diferite din gard și începu 
să se ridice și să se caţere peste gard; brusc, își dădu seama că 
e și Faith cu el. 

— Vrei să mă aștepți aici? Sau putem să ocolim gardul. 

— Așa de amărâtă mă crezi? 

Faith se agăță de vârful gardului. Mai făcuseră genul acesta 
de lucruri la Academia de Poliţie, dar asta se întâmpla acum 
câţiva ani și atunci nu era în fustă. Faith se prefăcu să nu 
observe când Will o împinse de fund, sperând ca și el să se 
prefacă a nu observa că purta chiloţii ei bleu de bunică. 


248 


Până la urmă reuși să se cocoțe până pe partea cealaltă. Will 
se asigură că a trecut, apoi sări peste gard ca un gimnast chinez 
de zece ani. 

— Ce-ţi mai place să te dai mare, bombăni ea în timp ce urca 
dealul abrupt către casa goală. 

Subsolul avea un zid din ferestre care dădea spre curte cu uși 
franţuzești de fiecare parte. Când se apropie văzu că una din uși 
era deschisă. Vântul se înteţi și o perdea albă flutură în afară pe 
o pală de vânt. 

— Nu o să fie ușor, spuse Will gândind evident același lucru ca 
Faith: „Oare suspectul era înăuntru? Oare aici își ascundea 
victimele?” 

Will merse către casă cu un pas hotărât. 

— Să chem întăriri? întrebă ea. 

Will nu părea îngrijorat. Deschise ușa cu cotul și băgă capul 
înăuntru. 

— Ai auzit vreodată de suspiciune rezonabilă? 

— Ai auzit zgomotul acela? întrebă el, deși știau amândoi că 
nu auzise nimic. 

Nu aveau voie, legal, să intre pe o proprietate privată fără un 
mandat sau ameninţarea unui pericol iminent. 

Faith se întoarse și se uită la casa Oliviei Tanner. Femeia chiar 
nu folosea perdele deloc. Din locul înalt de unde privea acum, 
Faith putea să vadă clar bucătăria și camera care era probabil 
dormitorul Oliviei. 

— Ar trebui să cerem un mandat. 

Will era deja înăuntru. Faith îi trase o înjurătură printre dinţi și 
își scoase pistolul din geantă. Intră în subsol, călcând cu grijă pe 
o mochetă albă. Subsolul era amenajat și fusese probabil o 
cameră media la un moment dat. Mai erau aici o masă de biliard 
și un bar, iar din perete ieșeau fire, probabil acolo unde fusese 
instalat un sistem video performant. Will nici nu se mai vedea. 

— ldiotule, bombăni ea înaintând și împingând ușa până când 
o lipi de tot de perete. 

Ascultă, concentrându-se atât de tare că simţi o durere de 
cap din cauza efortului. 

— Will? șopti ea. 

Nu răspunse nimeni și Faith se aventură mai departe, cu 
inima zbătându-i-se în piept. Se aplecă peste bar, se uită în 
spetele acestuia și văzu o cutie goală și o cutie de suc într-o 


249 


parte. În spatele ei se afla un dulap cu ușa parţial deschisă. 
Faith o deschise de tot cu ţeava pistolului. 

— E gol, spuse Will apărând de după colţ și speriind-o de 
moarte. 

— Ce dracu” faci? se enervă Faith. Putea să fie aici. 

Will nu se arătă îngrijorat. 

— Trebuie să aflăm cine are acces la casa aceasta. Agenţi 
imobiliari, constructori, cineva interesat să o cumpere. 

Luă o pereche de mănuși de plastic din buzunar și se uită la 
încuietoarea de la ușa ce dădea spre terasă. 

— Sunt semne aici. Cineva a spart yala. 

Merse la ferestre, care erau acoperite cu jaluzele ieftine din 
plastic. Una dintre lamele era îndoită. Will răsuci bagheta de 
plastic și lasă să intre lumina naturală. Se lăsă pe vine și analiză 
podeaua. 

Faith își puse pistolul înapoi în geantă. Inima încă îi bătea cu 
putere. 

— Will, m-ai speriat de moarte. Nu mai intra așa într-o casă 
fără mine. 

— Ori așa, ori așa. 

— Ce înseamnă asta? întrebă ea deși își dăduse seama ce 
însemna înainte de a deschide gura. 

El încerca să fie mai agresiv ca să o mulţumească. 

— Uite aici, spuse el făcându-i semn să vină. Urme de pași. 

Faith văzu conturul roșiatic al unei perechi de pantofi pe 
suprafața plană a mochetei. Unul dintre lucrurile bune din 
Georgia era solul roșiatic care se lipea de orice suprafaţă, fie că 
era uscat sau umed. Se uită pe fereastră prin lamela ruptă a 
jaluzelelor. Casa Oliviei se vedea perfect. 

— Aveai dreptate, spuse Will. Le urmărește. Le urmărește, le 
află obiceiurile zilnice, știe cine sunt. 

Merse în spatele barului, deschizând și închizând ușile 
acestuia. 

— Cineva a folosit cutia de suc drept scrumieră. 

— Probabil cei de la firma de mutări. 

Deschise frigiderul și Faith auzi sticle zângănind. 

— Suc - Doc Peterson's Root Beer, spuse el probabil 
recunoscând eticheta. 

— Ar trebui să ieșim înainte să contaminăm locul și mai mult. 


250 


Din fericire, Will părea să fie de acord. O urmă pe Faith afară, 
trăgând ușa până în poziţia în care o găsiseră. 

— Parcă acum e altfel. 

— Cum așa? 

— Nu știu, recunoscu ea. Nu am găsit nimic acasă la mama lui 
Jackie sau la biroul lui Pauline. Leo i-a cercetat casa și nu a gasit 
nimic. Tipul nostru nu lasă nicio urmă, așa că acum de ce avem 
două contururi de pantofi? De ce a lăsat ușa deschisă? 

— Și-a pierdut primele două victime. Anna și Jackie au scăpat. 
Poate Olivia Tanner era planificată mai târziu. Poate că s-a 
grăbit pentru a le înlocui pe celelalte. 

— Cine știa că această casă e goală? 

— Oricine a fost atent. 

Faith se uită din nou la casa Oliviei și îl văzu pe Michael 
Tanner pe veranda din spate. Gândul de a-și târî fundul din nou 
peste gard nu era tocmai unul plăcut. 

— Mă duc eu. Tu ocolește, spuse Will. 

Faith scutură din cap, făcând drumul întors către gard cu un 
pas hotărât. Gardul era mai ușor de sărit din partea aceasta, 
fiindcă stâlpii de susţinere erau pe dinafară. Pe mijlocul gardului 
era o bârnă lată de cinci centimetri pe care o putea folosi drept 
treaptă și astfel putu să se ridice cu mai puţin ajutor decât data 
trecută. Will făcu încă o săritură, traversând gardul doar 
sprijinindu-se într-o mână. 

Michael Tanner stătea lângă ușa din spate a casei surorii lui, 
așteptându-i să se apropie cu mâinile împreunate. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nimic din ce să vă putem dezvălui acum, îi spuse Faith. O 
să vă rog să... 

Dintr-odată, piciorul îi alunecă pe când călca pe prima treaptă 
de jos. Un zgomot caraghios îi ieși pe gură, un fel de lătrat, dar 
Faith nu se simţea deloc haios. Vederea i se întunecă preț de 
câteva secunde și ameţi destul de tare. Fără să realizeze, 
dusese mâna la stomac și nu se putea gândi decât la fiinţa care 
creștea înăuntrul ei. 

— Eşti bine? întrebă Will. 

Îngenunchease lângă ea, ținându-i ceafa în căușul palmei. 

Michael Tanner se așezase pe partea cealaltă. 

— Respiră foarte încet până îţi recapeţi suflul. 


251 


Îi pipăi coloana și Faith se pregătea să-i tragă o palmă când își 
aduse aminte că e doctor. 

— Respiră încet. Inhalează, expiră. 

Faith încercă să facă întocmai. Gâfâia fără vreun motiv 
evident. 

— Eşti bine? întrebă Will. 

Ea dădu din cap, gândind că poate era. 

— Mi-am pierdut doar răsuflarea, reuși ea să spună. Ajută-mă 
să mă ridic. 

Will o cuprinse pe sub brațe, iar ea se gândi cât de puternic 
este când o ridică fără efort până reuși să se sprijine pe picioare. 

— Trebuie să încetezi cu căzăturile astea. 

— Sunt o proastă. 

Avea mâna încă pe stomac și trebui să se concentreze pentru 
a o mișca. Stătea acolo tăcută, încercând să asculte ce se 
întâmpla în corpul ei, încercând să simtă o durere sau un spasm 
care ar arăta că ceva nu este bine. Nu simțea nimic, nu auzea 
nimic. Dar chiar era bine? 

— Ce e asta? întrebă Will trăgând ceva din părul ei. 

Tinea o bucată de confeti între degetul mare și cel arătător. 

Faith își trecu degetele prin păr, uitându-se în spatele ei. Văzu 
bucăţi mici de confeti în iarbă. 

— La naiba, spuse Will. Am văzut una din astea pe ghiozdanul 
lui Felix. Nu e confeti. Provin dintr-un pistol cu electroșocuri. 


Capitolul 15 


Sara habar nu avea de ce se dusese la Grady în ziua ei liberă. 
Nu spălase decât jumătate din hainele din coș, în bucătărie de- 
abia mai putea intra, iar baia se afla într-o stare atât de proastă 
că se rușina numai când se gândea la asta. 

Și totuși uite că ea era aici, înapoi la spital, urcând scările 
până la etajul șaisprezece ca să evite să fie văzută de cineva 
când intra la Terapie Intensivă. 

Se simţea responsabilă nu doar fiindcă nu o evaluase mai 
atent pe Anna când aceasta fusese adusă prima oară la urgente. 
Raze, RMN, ultrasunete, ecografii. Aproape toţi chirurgii din 
spital lucraseră pe această femeie și toţi rataseră cei 
unsprezece saci de gunoi. Chiar și cei de la Centrul pentru 


252 


Prevenţia și Controlul Bolilor au fost chemaţi să recolteze din 
infecție și nu găsiseră nimic. Anna fusese torturată, tăiată, ruptă 
- rănită în atâtea feluri și nu se putea vindeca din cauza 
plasticului din corpul ei. Când Sara a scos sacii, duhoarea a 
umplut camera. Femeia putrezea pe dinăuntru. Era o minune că 
nu făcuse septicemie. 

Sara era conștientă că nu este vina ei, dar instinctul îi spunea 
că făcuse ceva greșit. Toată dimineaţa cât împachetase hainele 
și spălase vasele mintea îi rătăcise la momentul când fusese 
adusă Anna, cu două seri în urmă. Sara se trezi plăsmuind o altă 
realitate în care reușea să facă mai mult decât să o dea pe 
femeie pe mâna altui doctor. Trebuia să își amintească faptul că 
și când a mișcat-o pe femeie pentru a-i face raze i-a cauzat 
acesteia dureri înfiorătoare. Slujba Sarei era aceea de ao 
stabiliza pentru operaţie, nu de a-i face un control ginecologic 
amănunţit. 

Totuși se simţea vinovată. 

Sara se opri la etajul șaisprezece, respirând din greu. Probabil 
că nu fusese în viaţa ei într-o formă așa de bună, dar banda de 
alergat și bicicleta medicinală nu te pregăteau cel mai bine 
pentru viaţa reală. În ianuarie își jurase că o să alerge pe afară 
cel puţin o dată pe săptămână. Sala de lângă casa ei, cu 
televizoare, benzi de alergat și temperatură constantă nu îi 
oferea unul dintre avantajele cele mai importante ale 
alergatului: puţin timp doar pentru ea. Desigur, una este să spui 
că dorești niște timp cu tine însăţi și alta să o și faci. lanuarie se 
transformase în februarie și iată că acum erau deja în aprilie și 
totuși în acea dimineaţă fusese pentru prima oară când alergase 
pe afară de când își făcuse acea promisiune. 

Apucă balustrada și se urni până la următorul etaj. Deja la 
etajul zece începuse să simtă cum îi ard coapsele. La 
șaisprezece trebui să se oprească și să se aplece pentru a-și 
regla respiraţia așa încât asistentele de la Terapie Intensivă să 
nu creadă că au de-a face cu vreo nebună. 

Băgă mâna în buzunar după balsamul de buze, apoi se opri. 
Un val de panică îi umplu pieptul pe măsură ce se căuta prin 
toate buzunarele - scrisoarea nu era acolo. O purta la ea deo 
grămadă de timp, ca un talisman pe care îl atingea de fiecare 
dată când se gândea la Jeffrey. Îi amintea mereu de femeia plină 


253 


de ură care o scrisese, cea responsabilă de moartea lui, iar 
acum dispăruse. 

Mintea Sarei începu să lucreze fulgerător în încercarea de a-și 
aminti unde o lăsase. Oare o spălase cu rufele? Inima i se urcă 
în gât. Își scană memoria, amintindu-și în cele din urmă că 
pusese scrisoarea pe dulapul din bucătărie cu o zi în urmă, când 
ajunsese acasă după autopsia lui Jacquelyn Zabel. 

Răsuflă, lăsând să iasă prin buzele întredeschise o boare de 
aer. Scrisoarea era acasă. O mutase de dimineaţă deasupra 
șemineului, care părea un loc ciudat unde să o păstreze. Acolo 
se afla și verigheta lui Jeffrey, iar lângă ea urna în care se 
odihnea o parte din cenușa lui. Cele două nu ar trebui să stea 
împreună. Unde i-o fi fost capul? 

Ușa se deschise și ieși o asistentă cu un pachet de ţigări în 
mână. Sara o recunoscu pe Jill Marino, asistenta de la Terapie 
Intensivă care o îngrijea pe Anna de dimineaţa trecută. 

— Azi nu e ziua ta liberă? întrebă Jill. 

— Nu mă mai satur de locul ăsta, spuse Sara ridicând din 
umeri. Ce mai face? 

— Infecția răspunde la antibiotice. Bine că ţi-ai dat seama. 
Dacă nu-i scoteai sacii aceia, acum era moartă. 

Sara refuză complimentul cu o mișcare a capului, gândindu-se 
că dacă îi vedea de la început Anna ar fi avut mai mult decât o 
mică șansă de supravieţuire. 

— l-au scos tubul respirator pe la cinci, continuă ea ţinându-i 
Sarei ușa deschisă. A venit imagistica de la neurologie. Totul 
arată bine în afara leziunii nervului optic. Aceea e permanentă. 
Urechile sunt bine, deci măcar mai poate auzi. In rest totul este 
bine. Nu există niciun motiv să nu se trezească, concluzionă ea. 
Işi dădu însă seama în același moment că femeia avea de fapt o 
mulţime de motive pentru care să nu se mai trezească și 
adăugă: Mă rog, știi ce vreau să spun. 

— Ai terminat? 

— Mă duc pe acoperiș să stric aerul proaspăt, zise arătând 
vinovată ţigările. 

— Să mă mai obosesc să-ţi spun că alea o să te omoare? 

— O să mă omoare munca în spitalul ăsta mai întâi, replică 
asistenta și începu să urce încet și greoi scările. 

Camera Annei era încă păzită de doi polițiști. Nu mai era la fel 
ca în ziua precedentă, dar amândoi o salutară pe Sara 


254 


atingându-și pălăria. Unul chiar trase draperia despărţitoare 
pentru ea. Sara mulţumi și intră în cameră. Găsi un aranjament 
floral foarte frumos pe masa de lângă perete. ÎI verifică, dar nu 
găsi nicio felicitare. 

Se așeză pe scaun și se întrebă de unde apăruseră florile. 
Probabil că cineva se externase și dăduse asistentelor florile 
pentru ca acestea să le împartă cum doreau. Păreau proaspete 
totuși, de parcă abia în acea dimineaţă fuseseră culese din 
grădina cuiva. Poate le trimisese Faith. Alungă repede gândul 
acesta. Faith Mitchell nu părea o persoană sentimentală. Nici nu 
era prea deșteaptă, cel puţin nu în legătură cu sănătatea ei. 
Sunase la biroul Deliei Wallace de dimineaţă. Faith nu își făcuse 
încă programare. In curând avea să i se termine insulina. Ori 
risca o altă serie de leșinuri, ori venea înapoi la ea. 

Se sprijini pe patul Annei în mâini, uitându-se la faţa femeii. 

Fără tubul acela băgat pe gât era mai ușor să își dea seama 
cum arăta înainte să i se întâmple toate acestea. Vânătăile de 
pe faţă începeau să i se vindece, ceea ce însemna că arătau mai 
rău decât cu o zi în urmă. Pielea avea o culoare mai sănătoasă 
acum, dar era umflată de la toate lichidele pe care i le dădeau. 
Era atât de subnutrită încât avea să dureze mai multe 
săptămâni până când oasele să se estompeze sub un strat 
sănătos de carne. 

Sara luă mâna femeii și îi pipăi pielea. Era încă uscată. Găsi o 
sticlă de loţiune într-o punguliţă cu fermoar de lângă flori. Era 
setul obișnuit pe care îl dădeau de la spital, o pungă cu obiecte 
de care comitetul administrativ credea că ar avea nevoie 
pacienţii: șosete antiderapante, balsam de buze și o loţiune care 
mirosea ușor a antiseptic. 

Sara își puse puţină soluție în mână și își frecă palmele pentru 
a încălzi loţiunea înainte de a lua mâna fragilă a Annei în a ei. 
Putea simţi fiecare os al fiecărui deget, simţea încheieturile ca 
niște bile. Pielea Annei era atât de uscată că loţiunea dispăru 
imediat ce Sara o aplică și tocmai ce își mai punea puţină în 
palmă când Anna se mișcă. 

— Anna? spuse Sara și atinse fața femeii apăsând liniștitor și 
ferm. 

Capul i se mișcă puţin. Oamenii care sunt în comă nu se 
trezesc ca prin minune. E un proces, de obicei unul greoi. Poate 


255 


într-o zi deschid ochii. Poate vorbesc fără sens, continuând o 
discuţie începută de mult. 

— Anna? repetă Sara încercând să își păstreze vocea calmă. 
Trebuie să te trezești acum. 

Capul i se mișcă iar, înclinându-se clar spre Sara. 

— Știu că e greu scumpo, dar trebuie să te trezești. 

Ochii Annei se deschiseră puţin, iar Sara se ridică în picioare, 
așezându-se în raza vizuală a femeii, deși știa că aceasta nu 
poate vedea. 

— Trezește-te, Anna. Ești în siguranță acum. Nimeni nu îţi va 
face rău. 

Gura i se mișcă, dar avea buzele atât de uscate și crăpate că 
pielea se sfâșie. i 

— Sunt aici, spuse Sara. Pot să te aud, scumpo. Incearcă să te 
trezești pentru mine. 

Respirația Annei se înteţi din cauza fricii. Începea să își dea 
seama de ceea ce i se întâmplase, de faptul că nu putea vedea, 
de agonia pe care o trăise. 

— Eşti în spital. Știu că nu mă poți vedea, dar mă poţi auzi. 
Eşti în siguranţă. Sunt doi polițiști chiar la ușă. Nu o să îţi facă 
nimeni niciun rău. 

Mâna Annei tremura pe măsură ce o îndrepta în sus, degetele 
atingându-i braţul Sarei. Sara îi apucă mâna, o strânse cât putu 
de tare fără a-i cauza durere. 

— Eşti în siguranţă acum, îi promise ea. Nimeni nu o să îţi mai 
facă rău. 

Deodată Anna o apucă mai tare, strângând-o atât de mult că 
îi provocă o durere ascuţită când oasele se înghesuiră unul într- 
altul. 

Femeia era cât se poate de trează și de conștientă. 

— Unde este fiul meu? 


Capitolul 16 


Când se apasă trăgaciul unui pistol cu electroșocuri, doi clești 
prevăzuţi cu cârlige sunt aruncaţi de gazul nitrogen inert care îi 
propulsează cu o viteză de cincizeci de metri pe secundă. Pentru 
civili asta înseamnă patru metri și jumătate de fire conductoare 
izolate care fac posibil ca cinci mii de volţi să fie înfipţi în corpul 


256 


celui către care se îndreaptă cleștii. Pulsul electric întrerupe 
funcţiile motorii și pe cele senzoriale dar și sistemul nervos. Will 
fusese împușcat cu un astfel de pistol în timpul unui program de 
antrenament. Nici acum nu își putea aminti ce se întâmplase 
imediat înainte sau după ce fusese împușcat, în afară de faptul 
că Amanda fusese cea care apăsase trăgaciul și că atunci când 
în sfârșit reușise să se ridice tot Amanda afișase un rânjet 
incredibil de satisfăcut. 

La fel ca gloanţele dintr-un pistol, aceste arme cu 
electroșocuri necesitau cartușe încărcate dinainte împreună cu 
firele și cleștii. Deoarece făuritorii Constituţiei nu au prevăzut 
existența unui astfel de dispozitiv, nu exista vreun drept 
inalienabil legat de posesia unui pistol cu electroșocuri. Cineva 
căruia i-a mers mintea reușise totuși să adauge o regulă în 
privinţa fabricării lor: toate cartușele cu electroșocuri trebuiau 
să fie încărcate cu PIAI, sau Puncte de Identificare Anti- 
infracţiune, care se împrăștiau cu sutele de fiecare dată când se 
trăgea cu un astfel de pistol. La prima vedere, aceste puncte 
mici păreau a fi confeti. Forma lor era intenţionată. Micile bucăți 
erau așa de multe că era imposibil pentru un infractor să le 
recupereze pe toate pentru a-și acoperi urma. Cel mai frumos 
era că, privite sub lupă, aceste bucățele ofereau o serie care 
identifica exact cartușul din care proveneau. Deoarece Taser 
International dorise să păstreze comunitatea legiuitorilor de 
partea sa, înființaseră propriul program de urmărire. Tot ce 
trebuia să faci era să îi suni și să le spui numărul de serie de pe 
un punct, iar ei îţi ofereau numele și adresa persoanei care 
cumpărase respectivul cartuș. 

Faith aștepta de mai puţin de trei minute când angajatul 
companiei îi comunică numele. 

— Rahat, șopti ea. Când își dădu seama că era încă la telefon 
adăugă: Nu. Mulţumesc. Asta e tot ce doream. 

Închise mobilul și se aplecă pentru a întoarce cheia din 
contactul Mini-ului. 

— Cartușul a fost cumpărat de Pauline Seward. Adresa care 
apare este casa goală din spatele casei Oliviei Tanner. 

— Cum au fost plătite cartușele? 

— Cu un card de cadouri American express. Nu avea nume și 
nu putem afla cine l-a folosit. Îi aruncă lui Will o privire 
grăitoare. Cartușele au fost cumpărate acum două luni, ceea ce 


257 


înseamnă că o urmărea pe Olivia Tanner de cel puţin tot atâta 
vreme. Și fiindcă a folosit numele lui Pauline, putem presupune 
că plănuia să o răpească și pe ea. 

— Casa goală este deţinută de bancă, alta decât cea la care 
lucrează Olivia. 

Will sunase la numărul de pe afișul agenţiei imobiliare postat 
în curtea din faţă cât vorbise Faith cu compania Taser. 

— E goală de aproape un an. Nu s-a uitat nimeni la ea de șase 
luni. 

Faith se întoarse pentru a ieși cu spatele de pe alee. Will îi 
făcu semn cu mâna lui Michael Tanner, care stătea în Fordul său 
Escape și strângea puternic volanul. 

— Nu am recunoscut punctele Taser de pe ghizdanul lui Felix, 
spuse Will. 

— Cum puteai să o faci? Era o bucată de confeti pe 
ghiozdanul unui copil. Ai nevoie de o lupă ca să citești seria. 
Dacă vrei să dai vina pe cineva, continuă ea, dă vina pe Poliţia 
din Atlanta pentru că nu au descoperit asta la locul crimei. 
Băieții de la criminalistică erau acolo. Ei trebuie să fi aspirat 
covorașele din mașină. Doar că nu au procesat încă probele 
fiindcă o femeie care lipsește nu este o prioritate. 

— Adresa pe care s-a cumpărat cartușul ne-ar fi dus la casa 
din spatele casei Oliviei Tanner. 

— Olivia Tanner lipsea deja când ai văzut tu ghiozdanul lui 
Felix. Poliţia din Atlanta a procesat locul, repetă ea. Ei sunt cei 
care au dat-o-n bară. 

Îi sună telefonul. Se uită la numele celui care o apela și se 
hotărî să nu răspundă. 

— Oricum, faptul că știm că punctele de pe ghiozdanul lui 
Felix sunt din același lot cu cele găsite în curtea Oliviei Tanner 
nu ne-a dus prea departe. Nu ne-au spus decât că tipul cu sacii 
plănuia asta de ceva timp și că este bun la a-și acoperi urmele. 
Știam asta și când ne-am trezit azi dimineaţă. 

Will credea că știau mai multe de-atât. Acum aveau o 
legătură între toate femeile. 

— O avem pe Pauline legată de celelalte victime - „Nu o să 
îmi refuz nimic” o leagă de Anna și de Jackie, iar punctele de la 
pistolul cu electroșocuri o leagă de Olivia. 

Se mai gândi câteva secunde, întrebându-se ce mai lipsea. Și 
Faith tot la asta se gândea. 


258 


— Hai să o luăm de la capăt. Ce avem? 

— Pauline și Olivia au fost amândouă răpite ieri. Ambele femei 
au fost împușcate cu același cartuș dintr-un pistol cu 
electroșocuri. 

— Pauline, Jackie și Olivia aveau toate tulburări de 
alimentaţie. Presupunem că și Anna are, nu? 

Will dădu din umeri. Nu era imposibil, dar era o necunoscută. 

— Mda, hai să presupunem. 

— Niciuna dintre femei nu avea prieteni care să îi ducă lipsa. 
Jackie o avea pe vecină, Candy, dar Candy nu era chiar o 
prietenă apropiată. Toate trei sunt atrăgătoare, slabe, cu păr 
închis la culoare, ochi la fel. Toate trei au slujbe bine plătite. 

— Toate locuiesc în Atlanta, cu excepţia lui Jackie, spuse Will. 
Deci cum a ajuns Jackie să fie urmărită? Nu era în Atlanta decât 
de o săptămână cel mult pentru a-i face curat mamei sale în 
casă. 

— Trebuie să fi venit și mai devreme pentru a o ajuta să se 
mute la casa de bătrâni din Florida, își dădu Faith cu părerea. Și 
uităm de forum. Puteau să se întâlnească toate acolo. 

— Olivia nu avea calculator acasă. 

— Putea avea un laptop care a fost furat. 

Will se scărpină pe braţ, gândindu-se la acea primă noapte în 
peșteră, la toate indiciile pe care le găsiseră după aceea și care 
îl înnebuneau fiindcă nu duceau nicăieri, la toate zidurile de care 
se tot loveau. 

— Parcă totul începe cu Pauline. 

— Ea e a patra victimă. Dar se poate să o fi păstrat la urmă. 

— Pauline nu a fost luată din casă, așa cum presupunem că 
au fost răpite celelalte femei. A fost răpită ziua în amiaza mare. 
Avea copilul în mașină. | s-a simţit lipsa la muncă fiindcă avea o 
ședință importantă. Celorlalte femei nu le-a simţit nimeni lipsa, 
cu excepţia Oliviei, și nu avea de unde să știe că Olivia își 
telefona în fiecare zi fratelui său decât dacă îi urmărea telefonul, 
ceea ce e evident că nu făcea. 

— Ce spui de fratele lui Pauline? întrebă Faith. Îmi tot vine în 
minte faptul că îi era suficient de frică de el pentru a-i povesti 
fiului ei despre asta. Nu găsim nicio informaţie despre el. E 
posibil să își fi schimbat și el numele, ca Pauline când a făcut 
șaptesprezece ani. 


Will trecu în revistă toți bărbaţii care erau implicaţi în 
anchetă. 

— Henry Coldfield este prea bătrân și are probleme cu inima. 
Rick Sigler a locuit dintotdeauna în Georgia. Jake Berman - cine 
știe? 

Faith bătea ritmul cu degetele pe volan, gânditoare. În sfârșit 
îi veni o idee. 

— Tom Coldfield. 

— Are cam vârsta ta. Ar fi fost un puști adolescent când a 
fugit Pauline de acasă. 

— Ai dreptate, încuviinţă ea. În plus, evaluările psihologice ale 
Forțelor Aeriene ar fi descoperit fără nicio problemă ceva ciudat. 

— Michael Tanner, sugeră Will. Are vârsta potrivită. 

— ÎI verifică deja. M-ar fi anunţat dacă apărea ceva. 

— Morgan Hollister. 

— ÎI verifică și pe el. Nu părea chiar distrus de dispariţia lui 
Pauline. 

— Felix a spus că omul care a luat-o pe mama lui era 
îmbrăcat într-un costum ca cel al lui Morgan de la muncă. 

— Dar Felix nu l-ar fi recunoscut pe Morgan? 

— Cu mustață falsă? întrebă Will și scutură din cap. Nu știu. 
Hai să îl păstrăm pe listă. Putem vorbi cu el până la urmă dacă 
nu mai apare altceva. 

— E destul de mare ca să îi fie frate, dar de ce ar lucra cu el 
dacă ar fi așa? 

— Oamenii fac lucruri prostești când sunt abuzaţi, îi aminti 
Will. Trebuie să vorbim cu Leo și să vedem ce a mai găsit el. 
Lucra cu poliţia din Michigan, încerca să dea de părinţii lui 
Pauline. Ea a fugit de acasă. Dar de cine fugea? 

— De fratele ei, spuse Faith, aducând discuţia de unde 
plecase. 

Îi sună din nou telefonul. Îl lăsă să intre mesageria vocală 
înainte de a-l deschide și de a forma un număr. 

— O să văd pe unde e Leo. Probabil e pe teren. 

— Eu o să o sun pe Amanda și o să îi spun că trebuie să 
preluăm oficial cazul lui Pauline McGhee, se oferi el. 

Își deschise telefonul exact când se auzi începutul soneriei. 
De când se stricase telefonul tot făcea lucruri ciudate. Will își 
apropie urechea de el, răspunzând: 

— Alo? 


260 


— Bună. 

Vocea ei era calmă, caldă, ca mierea pentru urechile lui. În 
mintea lui apăru aluniţa ei de pe gambă și felul în care o simțea 
de câte ori trecea cu palma peste ea când o mângâia în sus, pe 
picior. 

— Ești acolo? 

Will se uită la Faith, simţindu-și corpul umezit de o sudoare 
rece. 

— Da. 

— A trecut ceva timp. 

Se uită iar la Faith. 

— Da, repetă el. 

Trecuseră cam opt luni de când se întorsese de la muncă și 
descoperise că periuţa lui Angie nu mai era în paharul din baie. 

— Ce mai faci? întrebă ea. 

Will înghiţi, încercând să își mai adune curajul. 

— Lucrez la un caz. 

— Asta-i bine. M-am gândit eu că ești ocupat. 

Faith își terminase convorbirea. Se uita în față, la drum, dar 
dacă ar fi fost pisică ar fi avut urechile îndreptate spre el. 

— Presupun că este vorba despre o prietenă de-ale tale, îi 
spuse el lui Angie. 

— Lola are o informaţie bună. 

— Nu cu asta mă ocup eu, îi zise. 

GBI nu deschidea cazuri, ei le închideau. 

— Un pește a transformat un apartament într-o casă de 
drogați. Au tot felul de rahaturi împrăștiate pe acolo, zici că sunt 
bomboane. Vorbește cu Amanda despre asta. O să dea bine la 
știri cu atâtea droguri capturate. _ 

Will încercă să se concentreze la ce spunea. Il împiedicau 
vuietul motorului mașinii și urechea mereu ciulită a lui Faith. 

— Mai ești acolo, puiule? 

— Nu mă interesează, spuse el. 

— Transmite-i doar din partea mea. Este ultimul etaj dintr-o 
clădire de apartamente numită Beeston Place nr. 21. Numele 
este la fel ca adresa: Beeston nr. 21. 

— Nu pot să te ajut cu asta. 

— Repetă, ca să fiu sigură că ai reţinut. 

Will avea mâinile atât de transpirate că îi era frică să nu-i 
scape telefonul din mână. 


261 


— Beeston Place nr. 21. 

— Îţi rămân datoare pentru chestia asta. 

— Îmi eşti deja datoare pentru un milion de alte chestii, 
comentă el fără să mai reziste. 

Era prea târziu; ea închisese deja. Will mai ţinu telefonul la 
ureche puţin și spuse de parcă purta o conversaţie normală cu o 
persoană normală: 

— Bine. Pa. 

Ca să fie și mai rău, telefonul îi alunecă atunci când încercă să 
îl închidă, iar sfoara se rupse în sfârșit de sub banda adezivă. 
Din spatele telefonului începură să țâșnească fire pe care Will 
nu le mai văzuse vreodată. 

O auzi pe Faith deschizând gura, auzi cum își plesni buzele. 

— Las-o baltă, îi spuse el. 

Ea închise gura și apucă strâns volanul fiindcă tocmai vira și 
lumina îi bătea în faţă. 

— Am sunat la dispeceratul central. Leo e pe North Avenue. 
Omucidere dublă. 

Mașina mări viteza. Will își slăbi cravata, zicându-și că era 
foarte cald în mașină. Braţele începură să îl mănânce iar. Simţea 
că ameţește. 

— O să o rog pe Amanda să... 

— Era Angie, care îmi dădea un pont. 

Cuvintele ieșiseră dintr-odată, înainte ca el să le poată opri. 
Mintea încerca disperată să găsească o soluţie care să îl 
scutească de alte detalii, dar gura încă nu primise anunţul că 
trebuia să tacă. 

— Un apartament din Buckhead a fost transformat în casă de 
drogaţi. 

— O! fu tot ce spuse Faith. 

— Are o fată pe care o știe de când lucra la moravuri. O 
prostituată. Lola. Vrea să iasă din închisoare și e gata să-i toarne 
pe dealeri. 

— E un pont bun? 

Will nu putu decât să dea din umeri. 

— Probabil. 

— Și o să o ajuţi? 

Dădu din nou din umeri. 

— Angie a fost polițistă. Nu știe pe cineva la Narcotice? 
întrebă Faith. 


262 


Will o lăsă să-și dea singură seama. Angie nu era chiar 
persoana care să își lase loc de bună ziua. Ardea punţile cu o 
satisfacţie maliţioasă și apoi turna benzină peste flăcări. 

Faith ajunse evident la aceeași concluzie. 

— Pot să dau niște telefoane, se oferi ea. Nu trebuie să știe 
nimeni că ești tu implicat. 

încercă să înghită, dar gura îi era încă prea uscată. Ura faptul 
că Angie avea efectul acesta asupra lui. Ura și mai mult faptul 
că Faith vedea limpede ca lumina zilei cât de prost se simţea. 

— Ce a zis Leo? întrebă el. 

— Nu răspunde la telefon, probabil fiindcă știe că îl sun eu. 

Îi sună din nou telefonul. Faith verifică numele apelantului și 
nu răspunse. Will se gândi că nu are dreptul să întrebe ce se 
întâmplă, sperând că astfel putea amâna și discuţia despre 
propriile sale telefoane. 

Își drese vocea de câteva ori ca să poată vorbi normal, nu ca 
un puștan adolescent. 

— Pistolul cu electroșocuri implică distanţă. Ar fi folosit un 
baston cu electroșocuri dacă ar fi putut să se apropie suficient 
de mult. 

Faith se întoarse la conversaţia inițială. 

— Deci ce avem? întrebă ea. Aşteptăm rezultatele testului 
ADN pentru Jacquelyn Zabel. Aşteptăm rezultatele de la 
departamentul tehnic pentru laptopul lui Zabel și calculatorului 
lui Pauline de la birou. Mai așteptăm și probele de la 
criminalistică din casa goală de lângă cea a Oliviei. 

Will auzi un băzâit și Faith își scoase BlackBerry-ul. Conducea 
cu o mână în timp ce citea informaţia de pe ecran. 

— Au verificat telefonul Oliviei Tanner. Dădu mai jos. Un apel 
în fiecare dimineaţă pe la ora șapte în Houston, Texas. 

— Șapte la noi e șase în Houston, spuse Will. Este singurul 
număr la care suna? 

Faith încuviinţă. 

— De câteva luni. Probabil că își folosea mobilul pentru 
majoritatea apelurilor. Băgă BlackBerry-ul înapoi în buzunar. 
Amanda încearcă să obţină un mandat pentru bancă. Au fost 
destul de drăguţi să caute în registre numele femeilor noastre 
dispărute - nu au găsit nimic - dar nu ne lasă așa ușor să 
accesăm calculatorul Oliviei, telefonul sau adresa de e-mail. 


263 


Cică e ceva cu legile bancare federale. Trebuie să intrăm pe 
forumul acela. 

— Mă gândesc că dacă făcea parte dintr-un grup online sigur 
putea să îl acceseze și de acasă. 

— Fratele ei spune că stătea toată ziua la muncă. 

— Poate se întâlneau pe viu. Ca un grup de alcoolici anonimi 
sau de croșetat. 

— Nu cred că e ceva ce poţi să postezi la anunţurile 
asociaţiei. „Îţi place să te înfometezi? Alătură-te nouă!” 

— Cum puteau să se întâlnească altfel? 

— Jackie e agent imobiliar, Olivia lucrează la bancă, dar nu cu 
ipoteci, Pauline e designer de interior și Anna face cine știe ce, 
probabil tot ceva la fel de bine plătit, spuse suspinând adânc. 
Trebuie să fie forumul acela, Will. De unde altundeva să se 
cunoască toate? 

— Dar de ce trebuie să se cunoască între ele? replică el. 
Singura persoană pe care trebuie să o cunoască toate este 
răpitorul. Cine avea contact cu femei care lucrează în toate 
aceste domenii? 

— Omul de serviciu, tipul de la cablu, gunoierul, 
deratizatorul... 

— Amanda i-a pus pe cei de la Informaţii să verifice toate 
astea. Dacă era vreo legătură, apărea până acum. 

— lartă-mă că nu îmi fac speranţe. Au avut la dispoziţie două 
zile și nu pot nici măcar să îl găsească pe Jake Berman. 

Viră brusc pe North Avenue. Două mașini ale poliției blocau 
drumul. Il puteau vedea pe Leo în depărtare, gesticulând ca un 
nebun în timp ce urla la un puști în uniformă. 

Telefonul lui Faith sună din nou. Îl băgă în buzunar când ieșea 
din mașină. 

— Nu sunt chiar în cele mai bune relaţii cu Leo acum. Poate ar 
trebui să vorbești tu. 

Will era de acord cu ea, mai ales că Leo părea deja mai mult 
decât furios. Incă mai ţipa la poliţist când se apropiară de el. Din 
două în două cuvinte scăpa câte un „băga-mi-aș” și avea fața 
atât de roșie că Will se întrebă dacă nu cumva făcea infarct. 

Deasupra survola un elicopter al poliţiei, pe care localnicii îl 
numeau „sticlete cu elice”. Elicopterul zbura atât de jos că Will 
simţea cum îi pulsează timpanele. Leo aşteptă să plece înainte 
să-i întrebe hotărât: 


264 


— Voi ce dracu' căutaţi aici? 

— Persoana dispărută de care ne-ai spus - Olivia Tanner. Am 
găsit puncte de la un pistol cu electroșocuri și se pare că provin 
dintr-un cartuș cumpărat de Pauline Seward. 

— Băga-mi-aș, bombăni Leo din nou. 

— Am găsit și dovezi în biroul Paulinei McGhee care o leagă 
de grotă. 

— Credeţi că Pauline a făcut-o? întrebă Leo ros de curiozitate. 

Will nici nu se gândise la asta. 

— Nu, credem că a fost răpită de același bărbat care le-a luat 
și pe celelalte femei. Trebuie să știm tot ce se poate... 

— Nu-i mare lucru de știut, îl întrerupse el. Am vorbit cu cei 
din Michigan în dimineaţa asta. Nu voiam să vă spun, pentru că 
partenera ta e așa o bomboană în ultima vreme. 

Faith deschise gura, dar Will ridică mâna pentru a o opri. 

— Ce ai găsit? 

— Am vorbit cu un moș pe care l-au pus să aibă grijă de 
hârţoage. Îl cheamă Dick Winters. E poliţist de treizeci de ani și 
acum îl pun să răspundă la telefon. Iți vine să crezi ce rahat? 

— Iși aducea aminte de Pauline? 

— Da, își aducea. Era o puștoaică frumoasă. Părea că îi 
plăcuse de ea boșorogului. 

Lui Will nu-i păsa deloc de un copoi bătrân căruia îi curgeau 
balele după o adolescentă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A arestat-o de câteva ori pentru furt din magazine, consum 
de alcool și tulburarea liniștii publice. Nu a ajuns niciodată la 
poliţie, doar a dus-o acasă, i-a ţinut o morală. Era minoră, dar 
când a făcut șaptesprezece ani nu a mai fost așa de ușor de 
trecut cu vederea. Un proprietar al unui magazin s-a bășicat și a 
depus plângere pentru furt. Așa că moșul s-a dus să discute cu 
familia și s-a prins că ceva nu e-n regulă. Și-a dat seama că e 
cazul să-și bage minţile-n cap și să își facă treaba. Fata avea 
probleme la școală, probleme acasă. l-a spus poliţistului că era 
abuzată. 

— Au chemat serviciile sociale? 

— Da, dar Pauline a dispărut înainte să apuce să vorbească cu 
ea. 

— Polițistul și-a amintit numele? Ale părinţilor? Orice? 

Leo scutură din cap. 


— Nimic. Doar Pauline Seward. 

Işi pocni degetele. 

— A mai zis că era și un frate care nu avea toată țigla pe 
casă, dacă înţelegi. Cică era un puști sucit rău. 

— Cum sucit? 

— Ciudat. Ştii și tu cum e. Simţi ceva. 

— Dar polițistul nu-și aduce aminte cum îl chema? întrebă Will 
din nou. 

— Toate dosarele sunt sigilate fiindcă era minoră. Dacă 
amesteci și Tribunalul pentru Familie în chestia asta deja dai de 
alte piedici, spuse Leo. Ai nevoie de un mandat în Michigan ca 
să le deschizi. Plus că s-a întâmplat acum douăzeci de ani. Acum 
zece ani a fost un incendiu în arhivă, a zis moșu'. S-ar putea ca 
dosarul să nici nu mai existe. 

— Exact acum douăzeci de ani? întrebă Faith. 

Leo se uită chiorâș la ea. 

— Douăzeci de ani se fac la Paște. 

— Se fac douăzeci de ani de când a dispărut Pauline McGhee, 
sau Seward, duminica asta, duminica de Paște? întrebă Will ca 
să se asigure că a înţeles perfect. 

— Nu, spuse Leo. Paștele a picat în martie acum douăzeci de 
ani. 

— Ai verificat? întrebă Faith. 

— Pică mereu în următoarea duminică după prima lună plină 
care apare după echinocțiul de primăvară, zise el dând din 
umeri. 

Will stătu un minut ca să își dea seama că Leo vorbea în 
engleză. Parcă auzise o pisică lătrând. 

— Ești sigur? 

— Tu chiar crezi că sunt prost? Să nu cumva să răspunzi, 
băga-mi-aș. Moșu' era sigur. Pauline a tăiat-o pe 26 martie. În 
duminica de Paște. 

Will încercă să facă un calcul, dar Faith i-o luă înainte. 

— Acum două săptămâni. Se potrivește cu momentul când a 
zis Sara că a fost răpită Anna. 

Îi sună din nou telefonul. 

— Cristoase! șuieră ea printre dinţi în timp ce verifica numele 
apelantului. Deschise telefonul. Ce vrei? 

Expresia de pe faţa ei se schimbă de la enervare, la șoc și 
apoi la o umbră de neîncredere. 


266 


— Dumnezeule, zise punându-și mâna pe piept. 

Will nu se gândi decât că era vorba de Jeremy, fiul ei. 

— Care e adresa? Beeston Place, repetă ea cu gura căscată 
de uimire. 

— Acolo a zis Angie că... 

— Venim imediat. Închise telefonul. Era Sara. Anna s-a trezit 
și vorbește. 

— Ce zicea de Beeston Place? 

— Acolo locuiește, de fapt locuiesc. Anna are un bebeluș de 
șase luni, Will. Ultima oară l-a văzut acasă în apartamentul ei de 
la Beeston Place nr. 21. 

e 

Will sărise la volan dând cu putere scaunul în spate, plecând 
în trombă înainte ca Faith să apuce să închidă portiera. Forţă 
vitezele, accelerând înainte de fiecare curbă, sărind în sus la 
fiecare ridicătură de pe șosea. Pe Piedmont trecu peste axul 
drumului și se folosi de banda de pe sensul opus pentru a depăși 
mașinile la semafor. Faith stătea tăcută lângă el, ţinându-se de 
mânerul de deasupra portierei, dar el o vedea că își încleșta 
dinţii la fiecare denivelare și curbă. 

— Mai zi-mi odată ce ţi-a spus, îl rugă Faith. 

Will nu voia să vorbească despre Angie acum, nu voia să se 
gândească la faptul că poate știa că era implicat și un copil, un 
bebeluș a cărui mamă fusese răpită, un copil care fusese lăsat 
singur într-un apartament care fusese transformat într-o casă de 
drogați. 

— Droguri, îi zise lui Faith. Doar atât a zis, că se adunaseră 
drogaţi acolo. 

Rămase tăcută în timp ce el schimbă viteza într-o treaptă 
inferioară și luă o curbă largă pe Peachtree Street. Traficul nu 
era aglomerat, având în vedere momentul zilei, ceea ce 
însemna că era strânsă o coloană de mașini de doar jumătate 
de kilometru. Will o luă iar pe contrasens, trăgând brusc mașina 
pe o porţiune despărțitoare pentru a evita un camion de gunoi. 
Faith se sprijini cu palmele pe bord când viră foarte strâns, 
oprindu-se scrâșnind în faţa clădirii de apartamente. 

Mașina se clătină când Will se dădu jos. Fugi către intrare. 
Auzea sirenele mașinilor de poliţie din depărtare și pe cele ale 
unei ambulanţe. Portarul stătea în spatele unui birou, citind un 
ziar. Era dolofan, iar uniforma abia îi cuprindea burta mare. 


267 


Will scoase legitimaţia și i-o băgă în faţă omului. 

— Trebuie să ajung în apartamentul de la ultimul etaj. 

— Nu mai spune! zise omul cu un accent rusesc sau 
ucrainean afișând cel mai șmecher zâmbet pe care îl văzuse Will 
vreodată. 

Faith ajunse și ea gâfâind. Făcu ochii mici pentru a citi numele 
de pe legitimatie. 

— Domnule Simkov, este important. Credem că există un 
copil în pericol. 

Omul ridică din umeri. 

— Nimeni nu intră dacă nu sunt pe listă; și cum voi nu sunteţi 
pe... _ 
Will simţi că i se declanșează ceva în creier. Inainte să-și dea 
seama ce se întâmplă braţul îi țâșni înainte, îl apucă pe Simkov 
de ceafă și îl lovi cu capul de blatul de marmură al biroului. 

— Will! strigă Faith cu vocea piţigăiată de uimire. 

— Dă-mi cheia, ceru Will apăsând mai tare ţeasta bărbatului. 

— Buzunar, reuși să scoată Simkov cu gura apăsată atât de 
tare de blat că dinţii îi atingeau marmura. 

Will îl trase mai aproape, îi verifică buzunarele și găsi un set 
de chei. | le aruncă lui Faith și urcă în lift cu pumnii încleștați. 

Faith apăsă buton către ultimul etaj. 

— lisuse, șopti ea. Ai dovedit ce era de dovedit, bine? Eşti un 
dur. Acum încetează. 

— El păzeşte ușa, spuse Will așa de furios încât abia putea 
rosti cuvintele. Ştie tot ce se întâmplă în clădirea asta. Are cheie 
de la fiecare apartament, inclusiv de la cel al Annei. 

Ea începu să înţeleagă că nu se prefăcea. 

— Bine. Ai dreptate. Dar hai să ne mai calmăm puţin, da? Nu 
știm ce vom găsi sus. 

Will simţea cum îi vibrau tendoanele în braţe. Ușile liftului se 
deschiseră la ultimul apartament. Cobori pe hol și aşteptă ca 
Faith să găsească cheia cu eticheta corespunzătoare pentru a 
putea deschide ușa. Ea o găsi, iar el i-o luă din mână, preluând 
controlul. 

Nu acţionă subtil deloc. Îşi scoase pistolul și sparse ușa. 

— Oh! făcu Faith scârbită și își puse mâna la nas. 

Și Will simţise mirosul, acel amestec greţos de plastic ars și 
vată pe băț. 


268 


— Cocaină, spuse ea fluturând mâna ca să îndepărteze 
mirosul. 

— Uite, zise și îi arătă foaierul din faţa ușii. 

Mici bucăţi de hârtie se uscaseră și se strâmbaseră într-un 
lichid galben pe podea. Erau puncte de la cartușul cu 
electroșocuri. În faţa lor se afla un hol lung cu două uși într-o 
parte, ambele închise. În faţă se vedea camera de zi. Canapelele 
erau întoarse și cu căptușeala scoasă. Era gunoi peste tot. Un 
bărbat mare zăcea cu faţa în jos pe hol, cu braţele piezișe și cu 
capul întors către zid. Mâneca de la cămașă era suflecată. Avea 
un garou legat în jurul bicepsului. Acul seringii încă mai era 
înfipt în brat. 

Will îndreptă pistolul Glock înainte și păși pe hol. Faith scoase 
și ea arma, dar el îi făcu semn să aștepte. Will simțea deja 
mirosul de putrefacție al cadavrului, dar îi verifică totuși pulsul. 
Lângă piciorul bărbatului se afla un pistol Smith & Wesson cu 
mâner auriu de comandă, care îl făcea să arate ca ceva ceai 
găsi pe raftul de jucării al unui magazin de cartier. Will îndepărtă 
pistolul cu piciorul deși bărbatul nu avea să se întindă după el în 
veci. 

Will îi făcu loc lui Faith, apoi se întoarse la prima ușă închisă 
de pe hol. Așteptă ca ea să se pregătească, apoi împinse ușa cu 
putere. Era un cuier, iar toate hainele din el erau aruncate pe jos 
într-o grămadă. Will dădu cu piciorul în grămadă, verificând 
dacă se afla ceva sub haine înainte de a merge la următoarea 
ușă închisă. O așteptă din nou pe Faith, apoi trase un șut ușii. 

Se înecară amândoi din cauza mirosului. Toaleta refulase. Pe 
pereţii cu faianță neagră erau întinse fecale. In chiuvetă băltea 
un lichid maro-închis. Will simţi că i se face pielea de găină. 
Mirosul camerei îi aminte de grota unde fuseseră ţinute Anna și 
Jackie. 

Trase ușa înapoi și îi făcu semn lui Faith să îl urmeze către 
camera de zi. Trebuia să calce peste sticlă spartă, ace, 
prezervative. Un tricou alb era făcut ghem și mânjit de sânge pe 
dinafară. Un adidas era întors cu talpa în sus lângă el, având 
șireturile încă legate. 

Bucătăria era dincolo de cameră. Will verifică după insulă 
pentru a se asigura că nu era nimeni acolo în timp ce Faith se 
strecura printre dulapurile deschise și sticlă spartă. 

— Liber, spuse ea. 


269 


— Și la mine. 

Will deschise dulapul de lângă chiuvetă, căutând gunoiul. 
Punga era albă, la fel ca cele găsite în corpul femeilor. Găleata 
era goală, singurul lucru curat din tot apartamentul. 

— Cocaină, presupuse Faith arătând spre două cărămizi albe 
de pe măsuţa de cafea. 

Peste tot erau împrăștiate ace, bancnote rulate, lame de ras. 

— Ce dezastru. Nu pot să cred că puteau trăi oameni aici. 

Will nu fusese niciodată surprins de cât de jos poate ajunge 
un dependent sau de distrugerea pe care o lăsa în urma lui. 
Văzuse case frumoase din suburbii ajunse case de drogaţi, 
distruse în doar câteva zile. 

Ea ridică din umeri. 

— Un cadavru nu îi speria atât de tare încât să lase atâta 
cocaină, spuse și se uită înapoi la bărbatul mort. Poate că el era 
de pază. 

Cercetară restul apartamentului împreună. Trei dormitoare, 
unul dintre ele fiind camera copilului decorată în diferite nuanţe 
de albastru și încă două băi. Toate toaletele și chiuvetele erau 
înfundate. Cearceafurile erau făcute ghem pe paturi și saltelele 
erau întoarse. Hainele erau aruncate din șifoniere. Toate 
televizoarele dispăruseră. Mai erau o tastatură și un mouse într- 
una din camerele goale, dar niciun calculator. Era clar că cine 
ocupase locul acesta îl golise. 

Will își băgă pistolul în teacă când se opri la capătul holului. 
Doi paramedici și un ofiţer în uniformă așteptau la ușa din față. 
Le făcu semn să intre. 

— Asta-i ţeapăn, se pronunţă unul dintre paramedici după ce-i 
verifică doar de formă semnele vitale drogatului de lângă ușa 
cuierului. 

— Partenerul meu vorbește cu portarul, spuse polițistul. Pare 
că a căzut, s-a lovit la ochi, continuă pe un ton măsurat, 
uitându-se spre Will. 

— Podelele de jos sunt cam alunecoase, spuse Faith băgându- 
și arma înapoi în toc. 

— Par alunecoase, își arătă el complicitatea dând din cap. 

Will se întoarse în camera copilului. Scotoci printre hăinuțele 
de bebeluș care stăteau pe umerașe miniaturale în dulap. Se 
întoarse la pătuţ și ridică salteaua. 

— Ai grijă, îl avertiză Faith. Ar putea fi ace acolo. 


— Nu ia copiii, spuse el mai mult către sine decât către Faith. 
la femeile, dar nu și copiii. 

— Pauline nu a fost răpită de acasă. 

— Cu Pauline e altceva. Olivia a fost răpită din curte, Anna din 
pragul ușii. Ai văzut punctele de la pistolul cu electroșocuri. Pun 
pariu că și Jackie Zabel a fost luată de la casa mamei ei. 

— Poate că bebelușul e la vreo prietenă de-a Annei. 

Will se opri din căutat, surprins de disperarea din vocea lui 
Faith. 

— Anna nu are prietene. Niciuna dintre aceste femei nu au 
prieteni. De aceea le și ia. 

— A trecut cel puţin o săptămână, Will, spuse Faith cu vocea 
tremurând. Uită-te în jurul tău. Locul ăsta e un dezastru. 

— Vrei să predăm apartamentul celor de la criminalisticâ? 
întrebă el, lăsând să se înțeleagă restul frazei: „să găsească 
altcineva cadavrul?” 

Faith încercă altfel. 

— Sara a zis că Anna i-a spus că numele de familie este 
Lindsey. Este avocat într-o companie. Putem suna la birou și să 
vedem... 

Will ridică ușor capacul coșului de scutece de lângă masa de 
schimbat. Scutecele erau vechi, cu siguranță nu erau sursa 
mirosului pătrunzător din apartament. 

— WILL... 

Merse în baia din cameră și verifică și acolo gunoiul. 

— Vreau să vorbesc cu portarul. 

— De ce nu-i lași... 

Will ieși din cameră înainte ca ea să termine. Merse din nou în 
camera de zi, verifică sub canapele, scoase căptușeala din fotolii 
pentru a vedea dacă fusese ascuns ceva - sau cineva - acolo. 

Polițistul testa cocaina, încântat de ce găsise. 

— Asta e o captură tare. Trebuie să o anunț. 

— Mai lasă-mă un minut, spuse Will. 

— Vreţi să mai rămânem? întrebă un asistent de pe 
ambulanţă. 

Faith și Will răspunseră în același timp: 

— Nu. 

— Da. Să nu plecaţi nicăieri, continuă el. 

Faith îl întrebă pe asistent: 

— Ştii vreun doctor de urgenţe pe nume Rick Sigler? 


271 


— Rick? Da, spuse omul, surprins de întrebare. 

Will nu mai fu atent la conversaţia lor. Se întoarse la baia de 
pe hol, respirând pe gură ca să nu vomite de la urina și fecalele 
de acolo. Închise ușa și se îndreptă către ușa de la intrare, către 
bucăţile de hârtie. Se aplecă și le studie. Era destul de sigur că 
stăteau în urină uscată. 

Se ridică, ieși pe hol și privi înapoi spre apartament. Casa se 
întindea pe toată suprafaţa ultimului etaj al clădirii. Nu existau 
alte apartamente, alţi vecini. Nimeni care să o audă ţipând sau 
care să o vadă când era atacată. 

Ucigașul ar fi stat în afara ușii, așa cum stătea Will acum. 
Aruncă o privire pe hol, gândindu-se că poate a urcat pe scări 
sau poate a coborât așa. Exista o ieșire de urgenţă. Poate venise 
de pe acoperiș. Sau poate portarul acela inutil i-a dat drumul pe 
ușa din faţă, poate chiar i-a apăsat butonul în lift. Ușa Annei 
avea vizor. Ar fi verificat întâi. Toate aceste femei erau 
precaute. Pe cine ar fi lăsat să intre? Pe cineva cu o livrare. 
Femeia de serviciu. Poate portarul. 

Faith se îndreptă spre el. Nu putea citi nimic pe faţa ei, dar o 
cunoștea destul de bine ca să știe ce gândea: „e timpul să 
mergem”. 

Will mai aruncă o privire pe hol. Mai era o ușă pe peretele din 
faţa apartamentului, la jumătatea etajelor. 

Faith îl strigă, dar el deja se îndrepta către ușa închisă. O 
deschise. lnăuntru se afla o mică ușă metalică ce acoperea 
ghena. Mai erau acolo cutii puse una peste alta, pentru reciclat. 
Mai era un coș pentru conserve, altul pentru sticlă. Un copil era 
așezat în cea pentru plastic. Ochii erau întredeschiși iar buzele 
erau puţin îndepărtate. Avea pielea albă, ca de ceară. 

Faith ajunse în spatele lui Will. ÎI luă de mână. Will nu putea 
să se miște. Parcă toată lumea se oprise în loc. Se ţinea de 
mânerul ușii ca să nu se prăbușească în genunchi. Din gura lui 
Faith scăpă un sunet ca o tânguire gravă. 

Copilașul întoarse capul la auzul sunetului, deschizând încet 
ochii. 

— Doamne, Dumnezeule, răsuflă Faith. 

II împinse pe Will la o parte, aruncându-se în genunchi lângă 
copil. 

— Adu ajutoare! Will, adu ajutoare! 

Will simţi cum lumea își reia mersul. 


— Aici! strigă el către asistenţi. Aduceţi trusa! 

Faith ţinu bebelușul strâns cât verifică să nu aibă vânătăi sau 
tăieturi. 

— Mielușelule, șopti ea. Eşti bine. Eşti cu mine acum. Eşti 
bine. 

Will o privea cum ţine copilul, cum îi mângâie creștetul și îi 
atinge fruntea cu buzele. Ochii copilului erau întredeschiși, iar 
buzele albe. Will dori să spună ceva, dar parcă i se agățau 
cuvintele în gât. li era în același timp și cald și rece și mai că 
simţea că îl umflă plânsul chiar acolo, în faţa lumii. 

— Te țin eu acum, dulceaţă, murmură Faith cu vocea 
îndurerată. 

Faţa îi era brăzdată de lacrimi. Will nu o văzuse niciodată în 
postura de mamă, cu atât mai puţin pe lângă un bebeluș. | se 
rupea inima să vadă latura aceasta înduioșătoare a lui Faith, 
partea din ea căreia îi păsa atât de mult de o altă ființă umană 
că îi tremurau mâinile în timp ce ţinea copilul la piept. 

— Nu plânge, șopti ea. De ce nu plânge? 

— Ştie că nu o să vină nimeni la el, reuși Will în sfârșit să 
vorbească. 

Se aplecă, își făcu palma căuș și o așeză în jurul capului 
băiețelului, care se odihnea pe umărul lui Faith; încerca să nu se 
gândească la toate orele pe care le petrecuse acolo copilul 
singur, plângând până la epuizare, așteptând să vină cineva. 

Paramedicul scoase un sunet de uimire. Işi chemă partenerul 
în timp ce luă copilul din brațele lui Faith. Scutecul era plin. 
Burta băieţelului era umflată și capul îi atârna într-o parte. 

— Este deshidratat. 

Doctorul îi verifică pupilele căutând o reacție, îi trase buzele 
în jos pentru a-i verifica papilele. 

— Malnutrit. 

— O să se facă bine? întrebă Will. 

— Nu știu, spuse omul scuturând din cap. Este într-o stare 
rea. 

— De când... încercă Faith să vorbească, dar îi pieri vocea. De 
când e aici? 

— Nu știu, repetă omul. De o zi. Poate două. 

— Două zile? întrebă Will, sigur că se înșela. Mama lipsește de 
cel puţin o săptămână, poate chiar și mai mult. 

— Dacă trecea mai mult de o săptămână ar fi murit. 


Doctorul întoarse copilul pe burtă cu grijă. 

— Are răni de la stat prea mult într-o singură poziţie, continuă 
și trase o înjurătură. Nu știu cât durează până să se întâmple 
asta, dar cineva i-a dat cel puţin apă. Nu poţi supraviețui fără 
apă. 

— Poate prostituata... începu Faith. 

Nu apucă să termine, dar Will știa ce voia să spună. Probabil 
că Lola avusese grijă de copilul Annei după ce fusese Anna 
răpită. Apoi ajunsese la pușcărie și bebelușul rămăsese singur. 

— Dacă Lola avea grijă de el, spuse Will, trebuie să fi putut 
intra și ieși din clădire. 

Ușile liftului se deschiseră. Will văzu un alt poliţist stând lângă 
Simkov, portarul. Sub ochi i se contura o vânătaie și avea 
sprânceana despicată în locul unde fusese izbit de blatul tare de 
marmură. 

— Ăla, spuse portarul arătându-l triumfător pe Will. El e cel 
care m-a atacat. 

Will strânse pumnul. Avea maxilarul atât de încleștat că i se 
părea că o să i se spargă dinţii. 

— Știai că e copilul acesta aici? 

Portarului îi reapăru acel rânjet pe faţă. 

— De unde să știu eu de vreun copil? Poate portarul de 
noapte era... 

Se opri uitându-se prin ușa deschisă a apartamentului. 

— lisuse Hristoase și Marie, murmură el și spuse ceva în limba 
lui. Ce au făcut ăştia aici? 

— Cine? întrebă Will. Cine a fost aici? 

— Omul ăla e mort? întrebă Simkov holbându-se în continuare 
în apartamentul distrus. Sfinte lisuse, uită-te la locul ăsta. Ce 
miros! 

Încercă să intre în apartament, dar polițistul îl trase înapoi. 

Will îi mai dădu portarului o șansă, pronunţând clar fiecare 
cuvânt din întrebare: 

— Știai că acest copil era aici? 

Simkov ridică din umeri până la urechi. 

— De unde dracu' să știu eu ce se întâmplă sus la bogătani? 
Eu fac opt dolari pe oră și tu vrei să fiu la curent cu ce se mai 
întâmplă în viaţa lor? 

— Dar aici e un copil, spuse Will așa de furios că abia mai 
putea vorbi. Un copilaș care e pe moarte. 


274 


— Deci e un copilaș. Și de ce dracu' crezi că-mi pasă mie? 

Îl apucă furia cu o intensitate orbitoare și năucitoare, astfel că 
de-abia când se trezi deasupra bărbatului, cu pumnul mișcându- 
se înainte și înapoi ca un picamer, Will realiză ce face. Și nici nu 
se opri. Nu își dorea să se oprească. Se gândea la copil, cum 
stătuse în propriul rahat, la criminalul care îl băgase în cameră 
cu gunoiul ca să moară de foame, la prostituata care voia să 
folosească informaţiile despre el ca să scape de pârnaie și la 
Angie... Deasupra acestui morman de rahat împuţit trona Angie, 
care-l juca pe degete ca de obicei, îi sucea minţile ca să îl facă 
să creadă că locul lui era în groapa de gunoi, cu restul. 

— Will! strigă Faith. 

Tinea braţele întinse în faţă, cum faci când încerci să vorbești 
cu un nebun. Will simţi o durere ascuţită în umeri când cei doi 
polițiști îi prinseră mâinile la spate. Gâfâia ca un câine turbat și i 
se scurgea sudoarea pe față. 

— Gata, spuse Faith ţinând mâinile în aceeași poziţie pe 
măsură ce se apropia. Să ne calmăm. Calmează-te. 

Puse mâinile pe Will, dându-și seama că nu mai făcuse asta 
niciodată. Îi ţinea palmele pe faţă, forțându-l să se uite la ea și 
nu la Simkov, care se zvârcolea pe podea. 

— Vită-te la mine, îi ordonă ea cu o voce joasă, de parcă doar 
el putea să o audă. Will, uită-te la mine. 

Se forţă să o privească. Ochii ei erau foarte albaștri și larg 
deschiși din cauza panicii. _ 

— Totul e în regulă, îi spuse Faith. Copilul o să fie bine. In 
regulă? 

Will încuviință tăcut și simţi cum polițiștii își slăbesc 
strânsoarea. Faith tot mai stătea în faţa lui și îi ţinea palmele pe 
faţă. 

— Ești bine, îi spuse cu aceeași voce cu care îi vorbise și 
bebelușului. O să fii bine. 

Will se trase înapoi pentru ca Faith să poată să îi dea drumul. 
Își dădea seama că și ea era la fel de îngrozită ca și portarul. 
Will era speriat și el de faptul că voia încă să îl bată pe om, de 
faptul că dacă nu ar fi fost polițiștii acolo, dacă ar fi fost doar cu 
Simkov, l-ar fi omorât în bătaie cu mâinile goale. 

Faith îi mai ţinu privirea lui Will încă un moment. Apoi își 
întoarse atenţia către corpul însângerat de pe podea. 

— Ridică-te, boule. 


275 


Simkov gemu, ghemuindu-se. 

— Nu pot să mă mișc. 

— Taci! ţipă ea și îl smuci de mână. 

— Nasul meu! strigă el, atât de ameţit că nu căzu din picioare 
doar fiindcă se lovi cu umărul de zid. Mi-a spart nasul! 

— N-ai nimic. 

Faith se uită în sus și în jos pe hol. Căuta camere de 
supraveghere. Și Will făcu la fel, realizând ușurat că nu exista 
niciuna. 

— M-a agresat! ţipă omul. Aţi văzut. Sunteţi toţi martorii mei. 

— Ai căzut, amice. Nu-ţi aduci aminte? întrebă unul dintre 
polițiștii din spatele lui Will. 

— Ba n-am căzut, insistă omul. 

li curgea sânge din nas, ţâșnind printre degete ca apa dintr- 
un burete. 

Celălalt medic îi punea o perfuzie bebelușului. Nu se uită în 
sus, dar spuse: 

— Să fii mai atent pe unde mergi data viitoare. 

Și așa de simplu ajunse Will genul de poliţist de care nu își 
dorise niciodată să fie. 


Capitolul 17 


Mâinile lui Faith tremurau încă în timp ce aștepta în faţa 
salonului de la Terapie Intensivă al Annei Lindsey. Cei doi 
polițiști care păzeau camera femeii vorbeau cu asistentele din 
spatele biroului, dar se tot uitau în sus, de parcă știau ce se 
petrecuse în faţa apartamentului Annei Lindsey și nu prea știau 
ce să creadă despre asta. Will stătea în faţa ei, cu mâinile în 
buzunare, uitându-se pierdut pe holul spitalului. Faith se întrebă 
dacă nu cumva era în șoc. Ce dracu', nici despre ea nu știa dacă 
nu cumva era în șoc. 

Atât în viaţa personală cât și în cea profesională, Faith 
avusese de-a face cu mulţi bărbaţi agresivi, dar nu văzuse 
niciodată o violenţă ca aceea pe care o arătase Will. Pentru un 
moment, în holul apartamentului din Beeston Place, se temuse 
că Will avea să îl omoare pe portar. Figura lui fusese cea care o 
șocase: rece, fără milă, fără alt ţel decât acela de a pocni în 
continuare fața celuilalt. Ca orice altă mamă de pe pământ, și 


276 


mama ei îi spusese să aibă grijă ce își dorește. Faith își dorise ca 
Will să fie un pic mai agresiv. Acum ar fi dat orice ca să îl vadă 
cum era înainte. 

— Nu o să spună nimic, îl asigură Faith. Poliţiștii, medicii. 

— Nu contează. 

— Tu ai găsit copilașul, îi reaminti ea. Cine știe cât ar mai fi 
durat până ar fi venit cineva... 

— Oprește-te. 

Se auzi un sunet când se deschiseră ușile liftului. Amanda 
păși zgomotos pe hol. Se uită de jur-împrejur, luând seama la 
cine era acolo, încercând probabil să elimine martorii. Faith se 
pregăti pentru reproșuri devastatoare, suspendări fulger, poate 
chiar pierderea insignelor. În schimb, Amanda îi întrebă: 

— Sunteţi amândoi bine? 

Faith încuviinţă, dând din cap. Will nu făcu decât să se 
holbeze la podea. 

— Mă bucur să văd că ai descoperit că ai și tu ouă, îi spuse 
Amanda lui Will. Eşti suspendat fără plată pentru restul 
săptămânii, dar să nu te pună dracu' să crezi că ai scăpat de 
mine. 

— Da, doamnă, spuse Will gutural. 

Amanda se îndreptă către casa scărilor. Ei o urmară, iar Faith 
observă că șefa lor nu mai afișa aceeași graţie normală, același 
control. Părea la fel de șocată ca și ei. 

— Inchide ușa. 

Trăgând ușa după ea, Faith văzu că încă îi mai tremurau 
mâinile. 

— Charlie procesează apartamentul Annei Lindsey, le spuse 
Amanda iar ecoul răsună în sus pe scări. Își controlă tonul. O să 
ne sune dacă află ceva. Evident că nu mai puteți avea contact 
cu portarul - se referea la Will. Probele de la criminalistică le 
vom primi mâine, dar să nu vă faceţi speranţe, având în vedere 
în ce hal era apartamentul. Cei de la tehnic nu au reușit să intre 
în calculatoarele femeilor. Folosesc toate programele de 
deparolare pe care le au. Poate dura săptămâni până să le 
spargă. Site-ul cu anorexia e găzduit printr-o companie 
înregistrată în Friesland, pe unde naiba o mai fi și asta. E în 
afara ţării. Nu ne dau informaţiile de înregistrare, dar cei de la 
tehnic au reușit să scoată statistica pentru site-ul de pe Internet. 


277 


Au cam două sute de utilizatori în fiecare lună. Asta e tot ce 
știm. 

Will nu vorbea, așa că Faith o întrebă: 

— Și casa goală din spatele Oliviei Tanner? 

— Urmele provin de la o pereche de adidași Nike bărbătești, 
mărimea patruzeci și cinci care se vând în două sute de 
magazine în toată ţara. Am găsit niște chiștoace de ţigări în 
cutia de suc din spatele barului. O să scoatem niște mostre de 
ADN, dar nu se știe ale cui sunt. 

— Și cu Jake Berman cum rămâne, întrebă Faith? 

— Tu ce dracu' crezi? izbucni Amanda înainte de a inspira 
adânc pentru a se calma. Am eliberat un portret robot și poza de 
arestare pe rețeaua statală. Sunt sigură că o să o preia și presa, 
dar i-am rugat să aștepte cel puţin douăzeci și patru de ore. 

Mintea lui Faith era plină de întrebări, dar nu reușea să 
rostească niciuna. Stătuse cu mai puţin de o oră în urmă în 
bucătăria Oliviei Tanner și nu putea să-și amintească niciun 
detaliu despre casă. 

Will vorbi în sfârșit. Vocea îi suna la fel de învinsă precum 
arăta și el. 

— Ar trebui să mă concediezi. 

— Nu scapi tu așa ușor. 

— Nu glumesc, Amanda. Chiar ar trebui să mă concediezi. 

— Nici eu nu glumesc, bou ignorant ce ești. 

Amanda își propti mâinile în șold, reluându-și imaginea 
obișnuită, acea Amanda enervată pe care o recunoștea Faith. 

— Copilul Annei Lindsey e în siguranţă datorită ţie. Cred că 
asta e o victorie pentru echipă. 

Will se scărpină pe mână. Faith văzu în felul acesta că pielea i 
se crăpase și sângera acolo unde lovise cu pumnul. Își aminti 
atunci de momentul din hol când îi ţinuse fața în mâini, cum îl 
adusese la normal fiindcă nu își putea imagina cum ar fi reușit 
să trăiască pe lumea asta dacă Will Trent înceta să mai fie 
bărbatul cu care își împărtășise viaţa aproape în fiecare zi de un 
an întreg. 

Amanda se uită la Faith. 

— Lasă-ne un minut. 

Faith deschise ușa împingând-o și ieși pe hol. În secţia de 
terapie intensivă activitatea genera un zumzet subtil, 
incomparabil cu ce se întâmpla jos în camera de urgente. 


278 


Poliţiștii se întorseseră la post în faţa ușii Annei și privirile lor o 
urmăriră pe Faith trecând. 

— Sunt în sala trei, îi spuse o asistentă. 

Faith nu știa de ce fusese informată de acest lucru, dar se 
duse oricum în sala trei. O găsi înăuntru pe Sara Linton. 
Doctorița stătea lângă un pătuţ de plastic ţinând bebelușul în 
braţe - bebelușul Annei. 

— Își revine, îi spuse ea lui Faith. O să mai dureze câteva zile, 
dar o să fie bine. Cred că o să îi ajute pe amândoi că s-a întors 
lângă mama lui. 

Faith nu rezista să se simtă om acum, așa că se forţă să fie 
polițist. 

— A mai zis Anna ceva? 

— Nu prea multe. Are dureri mari. l-au mărit doza de morfină 
acum că e trează. 

Faith mângâie spinarea copilului, simţindu-i moliciunea pielii, 
micile oase ale coloanei. 

— Cât timp crezi că a stat singur? 

— Medicul de pe ambulanţă avea dreptate. Și eu zic că au fost 
maxim două zile. Altfel situaţia ar fi fost cu totul alta, spuse Sara 
și mută copilul pe celălalt umăr. Cineva i-a dat apă. Este 
deshidratat, dar nu la fel de rău cum am mai văzut. 

— Ce faci tu aici? întrebă Faith. 

Întrebase fără să se gândească înainte. O auzi și se gândi că 
era o întrebare bună. Așa că o repetă: 

— De ce ești aici? De ce erai la Anna mai devreme? 

Sara puse ușor copilașul în pătuț. 

— Este pacienta mea. O verificam, zise acoperind copilul. Așa 
cum te-am verificat și pe tine de dimineață. Mi-au zis de la 
cabinetul Deliei Wallace că nu ai sunat. 

— Am fost puţin ocupată cu salvatul bebelușilor din mormane 
de gunoi. 

— Faith, eu nu sunt dușmanul, începu Sara să vorbească pe 
tonul enervant al cuiva care încearcă să fie rezonabil. Nu mai 
este vorba doar despre tine. Ai un copil în interiorul tău, o viaţă 
de care ești responsabilă. 

— Asta e decizia mea. 

— Timpul pentru decizii se scurge. Nu-ţi lăsa corpul să ia 
decizia aceasta în numele tău fiindcă dacă se ajunge la o luptă 
între diabet și copil, diabetul va învinge întotdeauna. 


279 


Faith inspiră adânc, dar nu ajută prea mult. Până la urmă 
răbufni: 

— Ştii ce, poţi să te bagi cu forța în cazul meu, dar să fiu a 
naibii dacă te las să te bagi și în viața mea personală. 

— Pardon? 

Sara avea tupeul să pară surprinsă. 

— Nu mai ești medic legist, Sara. Nu mai ești măritată cu un 
poliţist. El e mort. L-ai văzut aruncat în aer cu propriii tăi ochi. 
Nu o să îl aduci înapoi dacă pierzi vremea pe la morgă sau dacă 
te amesteci într-o investigaţie. 

Sara rămase nemișcată cu gura deschisă, părând incapabilă 
să riposteze. Uimitor, Faith fu cea care izbucni în lacrimi. 

— Doamne, îmi pare rău! A fost îngrozitor, zise și își puse 
mâna la gură. Nu-mi vine să cred că am zis... 

Sara clătina din cap, uitându-se în podea. 

— Îmi pare rău. Doamne, îmi cer scuze. Te rog să mă ierți. 

Sara nu se grăbi să vorbească. 

— Presupun că Amanda te-a pus la curent. 

— Am căutat eu în calculator. Nu am... 

— A citit și agentul Trent? 

— Nu. Nu, repetă cu vocea mai fermă. El a zis că nu e treaba 
lui și avea dreptate. Nu e nici treaba mea. Nici nu trebuia să mă 
uit. Îmi pare rău. Sunt o persoană groaznică, îngrozitoare, Sara. 
Nu pot să cred că ţi-am zis asta. 

Sara se aplecă spre copil și îi puse mâna pe faţă. 

— Nu face nimic. 

Faith încercă să găsească ceva de spus, adunând toate 
lucrurile oribile pe care le putea spune despre ea însăși. 

— Uite ce e, te-am minţit în legătură cu greutatea mea. Am 
pus șapte kilograme, nu cinci. Mănânc dulciuri la micul dejun, 
uneori și la cină dar de obicei beau Cola Diet. Nu fac niciodată 
exerciţii. Dar niciodată. Singurele dăţi când alerg este când 
încerc să ajung la baie înainte să se termine reclamele și, pe 
cuvântul meu, de când mi-am luat TiVo nici asta nu mai fac. 

Sara era încă tăcută. 

— Îmi pare așa de rău. 

Ea se tot juca cu păturica, îl învelea mai strâns, se asigura că 
bebelușul stătea într-un cocon mic și strâmt. 

— Îmi pare rău, repetă Faith simțindu-se atât de mizerabil că 
îi venea să vomite. 


280 


Sara își ținea gândurile pentru ea. Faith se gândea cum să 
iasă cât mai tacticos din sală, când doctoriţa îi spuse: 

— Ştiam că ai luat șapte kilograme. 

Faith simţi cum mai dispare din tensiune. Ştia că dacă 
deschidea gura avea să strice tot. 

— Nimeni nu mai vorbește cu mine despre el. Adică o făceau 
la început, desigur, dar acum nimeni nici nu îi mai rostește 
numele. De parcă nu vor să mă supere, ca și cum dacă i-ar 
spune numele mi-ar aminti... Clătină din cap. Jeffrey. Nici nu îmi 
aduc aminte ultima dată când i-am spus numele cu voce tare. 
Numele lui este - era - Jeffrey. 

— E un nume frumos. 

Sara aprobă. Înghiţi în sec. 

— Am văzut poze cu el, recunoscu ea. Era frumos. 

— Era, spuse Sara și zâmbi cu colţul gurii. 

— Și un poliţist bun. Poţi să îţi dai seama după ce scrie în 
rapoarte. 

— Era un om bun. 

Faith se strădui să găsească altceva de spus, dar Sara i-o luă 
înainte. 

— Dar tu? întrebă ea. 

— Eu? 

În toată jena ei, Faith uitase de Victor. Își duse mâna la burtă. 

— Întrebi de tătic? 

Sara își permise să zâmbească. 

— Căuta o mamă, nu o iubită. 

— Eh, Jeremy nu a avut niciodată problema asta. Se pricepea 
de minune să aibă grijă de el. A fost cel mai bun lucru care mi s- 
a întâmplat, spuse cu privirea pierdută. 

— Sara... 

Sara căută prin sertare și găsi un aparat de măsurat glicemia. 

— Hai să-ţi luăm o probă. 

De această dată, Faith era prea roasă de remușcări ca să mai 
comenteze. Întinse mâna, așteptând ca acul să îi înţepe pielea. 

Sara vorbi cât timp efectuă procedura. 

— Nu încerc să îmi aduc soțul înapoi. Crede-mă, dacă ar fi 
atât de simplu, dacă ar fi nevoie doar să mă bag într-un caz, m- 
aș înscrie de mâine la Academia de Poliţie. 

Faith tresări când acul îi perforă pielea. 


— Vreau să mă simt iar utilă, spuse Sara, iar vocea ei luă un 
ton de confesiune. Vreau să simt că fac mai mult pentru a ajuta 
oamenii decât să le prescriu unguente pentru eczeme care 
probabil ar trece de la sine sau să fac bine golani ca să iasă iar 
pe stradă și să se împuște unii pe alții. 

Faith nu se gândise că motivațiile Sarei ar fi putut fi așa de 
altruiste. | se păru că nu prea îi face cinste faptul că presupunea 
mereu despre oameni că ar avea o viziune egoistă asupra vieţii. 

— Soţul tău pare că era perfect, îi spuse ea Sarei. 

Sara râse în timp ce se umplea banda de recoltare a 
aparatului. 

— Își lăsa suspensorul agăţat de clanţa de la baie, m-a înșelat 
când am fost căsătoriţi - lucru pe care l-am aflat singură când 
m-am întors mai devreme de la muncă într-o zi - și avea un fiu 
din flori despre care nu a știut până la patruzeci de ani. 

Citi rezultatele și i le arătă lui Faith: 

— Ce zici, de la suc sau de la insulină? 

— De la insulină, mărturisi ea. Mi s-a terminat la prânz. 

— M-am gândit eu, spuse și ridică receptorul pentru a chema 
o asistentă. Trebuie să ţii situaţia asta sub control. 

— Cazul ăsta este... 

— Este în desfășurare, la fel ca toate cazurile la care ai lucrat 
și la fel ca cele pe care le vei lucra de acum încolo. Sunt sigură 
că agentul Trent se poate lipsi de tine câteva ore până rezolvi 
problema asta. 

Faith nu era sigură că agentul Trent se putea lipsi de ceva în 
momentele acelea. 

— Îl cheamă Balthazar, spuse Sara verificând iar copilul. 

— Și eu, care credeam că l-am salvat. 

Sara fu destul de drăguță pentru a râde la gluma ei, dar 
vorbea serios. 

— Specializarea mea e în pediatrie, Faith. Am terminat prima 
din clasa mea la Universitatea Emory și mi-am petrecut aproape 
douăzeci de ani din viaţa mea ajutând oameni, fie ei vii sau 
morți. Te poţi îndoi cât vrei tu de motivele mele personale, dar 
nu îmi pune la îndoială pregătirea medicală. 

— Ai dreptate, spuse Faith și mai jenată. Îmi pare rău, a fost o 
zi foarte grea. 

— Nu ajută nici glicemia complet aiurea. 


Se auzi o bătaie în ușă și Sara merse până acolo, luând mai 
multe fiole cu insulină de la asistentă. 

— Trebuie să tratezi asta cu seriozitate, continuă ea închizând 
ușa. 

— Știu că trebuie. 

— Nu o să treacă dacă amâni să te ocupi de asta. Fă-ţi timp 
două ore și mergi la Delia ca să te faci bine și să te poți 
concentra la muncă. 

— Așa o să fac. 

— Stările acestea schimbătoare, puseurile de agresivitate, 
sunt toate simptome ale bolii. 

Faith se simțea de parcă tocmai o certase maică-sa, dar poate 
exact de asta și avea nevoie acum. 

— Mulţumesc. 

— Stai așa, spuse Faith. Tu lucrezi și cu fete tinere, nu? 

— O făceam mai des când aveam propriul cabinet, spuse Sara 
ridicând din umeri. De ce? 

— Ce știi despre thinspo? 

— Nu prea multe, recunoscu doctorița. Știu că este un cuvânt 
care promovează anorexia, de obicei pe Internet. 

— Trei dintre victimele noastre au o legătură cu acest cuvânt. 

— Anna e încă foarte slăbită, observă Sara. Funcţiile ficatului 
și ale rinichilor sunt varză, dar credeam că e din cauza chinurilor 
prin care a trecut, nu că ar fi ceva ce și-ar fi făcut singură. 

— E posibil să fie anorexică? 

— Este posibil. Nu m-am gândit la boala asta din cauza vârstei 
pe care o are. Anorexia apare cel mai des la adolescente. A zis 
Pete ceva despre asta în timpul autopsiei lui Jacquelyn Zabel, își 
aminti ea. Era foarte slabă, dar până la urmă fusese privată de 
apă și mâncare timp de cel puţin două săptămâni. Am presupus 
că era oricum puţin subponderală. Avea o conformație micuță. 
Anna nu ar fi putut avea copilul dacă se înfometa, spuse ea 
aplecându-se deasupra lui Balthazar și mângâindu-i obrăjorul. 
Nu făra complicații. 

— Poate că și-a controlat boala suficient cât să îl nască, 
presupuse Faith. Niciodată nu am știut care-i care. Anorexia e 
atunci când vomită? 

— Aceea este bulimia. Anorexia înseamnă că se înfometează. 
Uneori anorexicele iau laxative, dar nu vomită. Sunt dovezi din 
ce în ce mai clare despre o determinare genetică, niște anomalii 


283 


de cromozomi care le predispune la boala aceasta. De obicei 
există un factor social care le declanșează afecțiunea. 

— Cum ar fi abuzul în copilărie? 

— Poate. Uneori e vorba despre suferinţa unor insulte, alteori 
despre tulburare dismorfică corporală. Unii oameni dau vina pe 
reviste și pe starurile din filme, dar nu e vorba despre un singur 
factor, e mai complicat. Acum și băieţii încep să aibă boala asta. 
Este extrem de greu de tratat din cauza implicaţiilor psihologice. 

Faith se gândi la victimele sale. 

— Există un anume tip de personalitate care e mai predispus? 

Sara se gândi înainte de a răspunde. 

— Nu pot să îți spun decât că puţinii mei pacienţi care 
sufereau de boala aceasta simțeau o plăcere nemaipomenită 
când se înfometau. Este nevoie de o voință extraordinară pentru 
a lupta cu nevoia imperativă a corpului de a mânca. Poate simt 
că totul în viața lor este aiurea și singurul lucru pe care îl pot 
controla este acela de a alege dacă să mănânce sau nu. 
Înfometarea aceasta are și un răspuns fizic - ameţeală, euforie, 
uneori halucinaţii. Poate semăna cu senzaţia pe care o ai de la 
droguri, iar sentimentul poate cauza dependență. 

Faith încercă să își amintească de câte ori glumise spunând 
că și-ar dori să aibă voinţa de a fi anorexică doar o săptămână. 

— Cea mai mare problemă cu tratamentul este că din punct 
de vedere social e mai acceptabil ca o femeie să fie slabă decât 
să fie supraponderală. 

— Încă nu am întâlnit o femeie care să fie mulţumită cu 
greutatea ei. 

Sara scoase un râs sec. 

— De fapt, sora mea chiar este. 

— E cumva vreo sfântă? 

— Aproape, răspunse Sara spre surprinderea lui Faith, care 
glumise. Este misionară. S-a măritat cu un preot acum câţiva 
ani. Ajută copiii bolnavi de SIDA în Africa. 

— Doamne, nici nu o cunosc și deja o urăsc. 

— Crede-mă, are și ea defectele ei, mărturisi Sara. Ai spus că 
ai trei victime. Asta înseamnă că a mai fost răpită o altă femeie? 

— Da, spuse Faith dându-și seama că nu se vorbise despre 
Olivia Tanner la știri. Dacă ai putea să nu spui nimănui... 

— Desigur. 


284 


— Se pare că două dintre ele luau o grămadă de aspirină. Cea 
despre care am aflat azi avea șase cutii mari de aspirină în casă. 
Jacquelyn Zabel avea o cutie mare lângă pat. 

Sara încuviinţă, ca și cum acum își dădea seama că lucrurile 
se leagă. 

— Este vomitiv în doze mari. Așa se explică de ce avea 
Jacquelyn Zabel stomacul așa de ulcerat. Și așa se explică de ce 
sângera încă atunci când a găsit-o Will, adăugă ea. Ar trebui să 
îi spui asta. Era supărat că nu a ajuns mai devreme. 

Will avea atât de multe alte motive pentru a fi supărat acum. 
Faith însă își aminti ceva. 

— Are nevoie de numărul apartamentului tău. 

— De ce? Ah, câinele nevestei lui, își răspunse singură la 
întrebare. 

— Exact, spuse Faith gândindu-se că măcar cu minciuna 
aceasta ar putea să îl mai ajute pe Will. 

— Doisprezece. E scris pe lista de la interfon. 

Puse mâinile iar pe pătuț. 

— Ar trebui să îl duc înapoi la mama lui. 

Faith ţinu ușa deschisă și Sara împinse pătuțul pe rotile afară. 
Zumzăitul holului îi sună în urechi până când o închise la loc. Se 
așeză pe scăunelul de lângă birou și își ridică bluza, căutând un 
loc care să nu fie deja învineţit de la injecții. Pe broşura despre 
diabet scria că trebuia să se injecteze de fiecare dată în alt loc, 
așa că Faith se uită pe stomac, unde găsi o umflătură de 
grăsime perfect curată și pe care o strânse între degetul mare și 
arătător. 

Tinu seringa cu insulină la câţiva centimetri de stomac, dar nu 
se injectă. Undeva în spatele dulciurilor pe care le înfuleca trăia 
un bebeluș micuţ cu mâini și picioare și o guriţă micuță care 
respira de câte ori respira și ea, făcea pipi de câte ori fugea ea 
la baie. Cuvintele Sarei o atinseseră, dar în momentul în care ÎI 
ținuse pe Balthazar Lindsey în braţe se trezise în ea ceva ce nu 
mai simţise niciodată. Oricât de mult îl iubea pe Jeremy, 
nașterea lui nu fusese chiar o bucurie. La cincisprezece ani nu 
prea te felicită lumea pentru sarcină și chiar și asistentele de la 
spital o priviseră cu milă. 

De data asta avea să fie diferit totuși. Faith era destul de 
matură pentru ca lumea să îi privească sarcina ca fiind ceva 
normal. Putea să se plimbe prin mall cu copilul în braţe fără ca 


285 


lumea să presupună că este sora mai mare a propriului ei copil. 
Putea să îl ducă la pediatru și să îi semneze toate actele fără să 
fie nevoie și de semnătura mamei sale. Putea să le spună 
profesorilor să se ducă dracu’ la ședința cu părinţii fără să își 
facă vreo grijă că o trimiteau la director. Ce naiba, acum putea 
să și conducă. 

Putea să o facă așa cum trebuia de data asta. Putea fi o 
mamă bună de la început până la sfârșit. In fine, poate nu chiar 
de la început. Faith trecu în revistă toate lucrurile pe care le 
făcuse bebelușului doar în această săptămână: îl ignorase, îi 
negase existența, leșinase, se gândise la avort, îl expusese la 
cine știe ce boală putea să aibă Sam Lawson, căzuse de pe 
verandă și riscase și viaţa lui și pe a ei când încercase să Îi 
oprească pe Will din a împrăștia capul unui portar rus pe 
mocheta scumpă cu bucle mici din holul de la ultimul etaj al 
Beeston Place. 

lar acum se aflau aici, mama și copilul, în secţia de Terapie 
Intensivă de la Spitalul Grady, iar ea se pregătea să înfigă un ac 
pe undeva pe lângă căpșorul lui. 

Ușa se deschise. 

— Ce dracu' faci? întrebă Amanda, dar își dădu repede seama 
și singură. Hai las-o naibii, când aveai să-mi spui și despre asta? 

Faith își lăsă bluza la loc, gândindu-se că era cam târziu să se 
rușineze. 

— Imediat după ce îţi spuneam că sunt însărcinată. 

Amanda încercă să trântească ușa, dar nu reuși din cauza 
balamalelor hidraulice. 

— Ce dracu', Faith! Nu o să avansezi niciodată dacă ai un 
copil. 

Lui Faith îi sări muștarul. 

— Am ajuns până aici și mai am unul. 

— Erai o puștoaică în uniformă care câștiga o mie șase sute 
de dolari pe an. Acum ai treizeci și trei de ani. 

— Presupun că asta înseamnă că nu o să îmi organizezi o 
petrecere. 

— Maică-ta știe? întrebă ea cu o privire tăioasă. 

— Mă gândeam să o las să se bucure de vacanţă. 

Amanda își trase o palmă peste frunte, ceea ce ar fi fost de-a 
dreptul amuzant dacă în palmele ei nu ţinea viața lui Faith. 


286 


— Un dislexic idiot cu probleme de comportament și o 
diabetică grasă și fertilă care habar nu are de contracepţie. Sper 
că îţi place alăturarea asta, domnișorico, fiindcă o să rămâi cu 
Will Trent pe cap pentru totdeauna acum, spuse ea agitându-i 
degetul arătător în față. 

Faith încercă să ignore partea cu „grasă” care, sincer, duruse 
cel mai mult. 

— Pot să îmi imaginez și lucruri mai rele decât să fiu 
partenera lui Will Trent tot restul vieții. 

— Ar trebui să te bucuri al naibii de tare că nu au prins 
camerele de securitate mica lui „ieșire”. 

— Will e un poliţist bun, Amanda. Nu ar mai lucra încă pentru 
tine dacă nu ai știi și tu asta. 

— Ei bine... se opri. Poate când nu scoate la iveală problemele 
lui de copil abandonat. 

— Este bine? 

— O să-i treacă, replică Amanda dar fără prea mare 
convingere. L-am trimis să o găsească pe prostituată. Lola. 

— Nu e în închisoare? 

— Erau destul de multe droguri în apartament - heroină, 
metamfetamine, cocaină. Angie Polaski a reușit să o scoată în 
calitate de informator. 

Amanda ridică din umeri. Nu putea să controleze mereu 
Departamentul de Poliţie din Atlanta. 

— Crezi că e o idee bună să îl trimiţi pe Will să o găsească pe 
Lola, având în vedere cât de tare s-a înfuriat că bebelușul a fost 
lăsat singur? 

Vechea Amanda revenise - cea care nu permitea să i se 
conteste deciziile. 

— Avem două femei dispărute și un criminal în serie care știe 
ce să le facă. Trebuie să ne mișcăm repede înainte să pierdem 
controlul. Timpul se scurge, Faith. Ar putea să își urmărească 
următoarea victimă chiar acum. 

— Trebuia să mă întâlnesc cu Rick Sigler azi - medicul care a 
îngrijit-o pe Anna. 

— Am trimis pe cineva acasă la Sigler acum o oră. Soţia lui 
era acolo cu el. Neagă hotărât că ar cunoaște pe cineva pe 
nume Jake Berman. Abia am reușit să scoatem de la el că a fost 
pe drum la ora aceea. 

Faith nici nu știa un mod mai prost de a interoga un bărbat. 


287 


— E homo. Soţia nu știe. 

— Nu știu niciodată, replică Amanda. Oricum, nu prea voia să 
vorbească și încă nu avem suficiente probe ca să-l aducem la 
secție. 

— Nu cred că e suspect. 

— Toată lumea e suspectă în ceea ce mă privește. Am citit 
raportul autopsiei. Am văzut ce a pățit Anna. Criminalului nostru 
îi plac experimentele. O să continue până când o să îl oprim. 

Faith funcţionase datorită adrenalinei din corp în ultimele ore 
și auzind-o pe Amanda vorbind despre asta se simţi din nou 
plină de energie. 

— Vrei să îl urmăresc eu pe Sigler? 

— İl am pe Leo Donnelly parcat în faţa casei lui chiar acum. 
Ceva îmi spune că nu ai chef să stai închisă cu el într-o mașină. 

— Nu, doamnă, răspunse Faith. 

Nu era doar din cauza faptului că Leo fuma ţigară după ţigară. 
Probabil că dădea vina pe Faith pentru faptul că îl dăduse 
Amanda la scârbe. Și avea dreptate. 

— Cineva trebuie să se ducă în Michigan ca să scoată 
dosarele despre familia lui Pauline Seward. Se urgentează 
emiterea mandatului, dar se pare că nu au în calculator nimic 
mai vechi de cincisprezece ani. Trebuie să găsim pe cineva din 
trecutul ei și trebuie să se întâmple urgent - părinţii sau fratele, 
să sperăm, dacă nu este el misteriosul nostru domn Berman. 
Din motive evidente, nu pot să îl trimit pe Will să citească 
dosarele. 

Faith puse insulina pe birou. 

— Mă duc eu. 

— Ai boala asta sub control? 

Expresia de pe faţa lui Faith o lămuri îndeajuns. 

— O să trimit doi agenţi care chiar pot să își facă treaba, 
continuă ea îndepărtând cu un gest de mână posibilele obiecții 
ale lui Faith. Hai să trecem peste asta înainte să ne-o luăm iar, 
bine? 

— Imi pare rău pentru toate astea, își ceru Faith din nou 
scuze, gândindu-se că se scuzase în ultimul sfert de oră mai 
mult decât în toată viaţa ei. 

Amanda scutură din cap, arătând că nu mai era dispusă să 
discute absurditatea situaţiei. 


288 


— Portarul și-a luat avocat. Avem întâlnire cu el mâine 
dimineaţă la prima oră. 

— L-aţi arestat? 

— L-am reţinut. Evident că e imigrant. Legea Patriot ne dă 
voie să îl reținem pentru douăzeci și patru de ore, timp în care îi 
verificăm statutul de imigrant. Să sperăm că îi putem 
percheziţiona apartamentul și că vom găsi ceva mai bun cu care 
să îl ameninţăm. 

Faith nu se opunea cursului justiției. 

— Dar vecinii Annei? întrebă Amanda. 

— E o clădire liniștită. Apartamentul de dedesubt e liber de 
mai multe luni. Puteau să dea cu bombe și nu auzea nimeni. 

— Mortul? 

— Dealer de droguri. Supradoză de heroină. 

— Angajatorul Annei nu a știut că a dispărut? 

Faith îi spuse puţinul pe care reușise să îl afle: 

— Lucrează la o firmă de avocatură - Bandle și Brinks. 

— Doamne, Dumnezeule, e din ce în ce mai rău. Știi ceva 
despre firmă? Specialitatea lor, răspunse Amanda înaintea lui 
Faith, este să dea în judecată municipalitatea - greșeli în 
arestări, în rezolvarea cazurilor sociale, orice găsesc dubios 
folosesc și te dau în judecată de nu-ţi mai vezi capul și nici 
bugetul. Au dat statul în judecată de nici nu știu câte ori și au 
câștigat mereu. 

— Nu prea doreau să vorbească. Nu vor să predea niciun fel 
de document fără mandat. 

— Cu alte cuvinte, fac exact ce fac avocaţii. 

Amanda începu să se plimbe de colo-colo prin cameră. 

— Noi două o să mergem să vorbim cu Anna acum, apoi o să 
ne întoarcem la apartamentul ei și o să scotocim totul înainte 
să-și dea seama firma ei de avocatură ce facem. 

— Când e interviul cu portarul? 

— Mâine dimineaţă la opt fix. Crezi că îţi faci loc în programul 
tău aglomerat pentru asta? 

— Da, doamnă. 

Amanda îi aruncă o privire părintească și scutură din cap; 
părea frustrată, puţin dezgustată. 

— Presupun că tatăl nu e în peisaj nici de data asta. 

— Sunt cam bătrână ca să încerc ceva nou. 


289 


— Felicitări... spuse ea deschizând ușa. Ar fi fost frumos dacă 
nu ar fi adăugat la urmă, bombănind în timp ce se îndepărta: 
Idioato. 

Faith nici nu își dăduse seama că își ţinuse respiraţia până 
când părăsise Amanda camera. Buzele i se întredeschiseră, 
scăpând un suspin adânc și, pentru prima oară de când 
începuse toată povestea cu diabetul, reuși să înfigă acul în piele 
din prima. Nu duru foarte tare, sau poate că era ea în asemenea 
stare de șoc că nu mai simțea nimic. 

Se holbă la zidul din faţa ei încercând să se concentreze din 
nou la investigaţie. Închise ochii și vizualiză fotografiile de la 
autopsia lui Jacquelyn Zabel, grota unde fuseseră ţinute aceasta 
și Anna Lindsey. Faith catalogă toate lucrurile oribile care li se 
întâmplaseră femeilor: tortura, durerea. Își puse mâna pe burtă. 
Oare copilul care creștea în ea era o fată? Pe ce fel de lume 
avea să o aducă? Un loc unde fetiţele erau molestate de propriii 
taţi, unde revistele le spuneau că nu vor fi niciodată perfecte, 
unde tot felul de sadici te puteau smulge din propria viaţă, de 
lângă propriul copil, totul cât ai clipi din ochi, pentru a te arunca 
într-un iad continuu pentru tot restul vieţii? 

Se cutremură. Apoi se ridică și ieși din cameră. 

Poliţiștii din faţa salonului Annei se dădură la o parte. Faith își 
încrucișă mâinile la piept, simțind o răcoare neașteptată când 
intră în cameră. Anna stătea întinsă în pat, ţinându-l pe 
Balthazar în braţele ei osoase. Umărul era ieșit în afară, iar osul 
se vedea tare imediat sub piele, la fel ca la fetele pe care le 
văzuse Faith în videoclipurile de pe calculatorul Paulinei 
McGhee. 

— Agenta Mitchell tocmai a intrat în cameră, îi spuse Amanda 
femeii. Încearcă să afle cine ţi-a făcut asta. 

Albul ochilor Annei era ceţos, de parcă ar fi avut cataractă. Se 
holba oarbă către ușă. Faith știa că nu avea ce etichetă să 
urmeze în astfel de situaţii. Se mai ocupase de cazuri de violuri 
și abuzuri, dar nimic de genul acesta. Trebuia să găsească o 
modalitate de a adapta protocolul pe situaţie. Nu putea să facă 
vreo conversaţie de complezenţă. Nu putea să o întrebe cum se 
simţea, fiindcă era evident. 

— Știu că e un moment dificil, spuse ea. Avem câteva 
întrebări pentru tine, spuse Faith. 


290 


— Doamna Lindsey tocmai îmi povestea că terminase un caz 
important și își luase câteva săptămâni libere pentru a petrece 
timp cu copilul dumneaei, îi spuse Amanda lui Faith. 

— Mai știa cineva că vă luaţi concediu? întrebă Faith. 

— Am lăsat un bilet portarului. Mai știau cei de la muncă - 
secretara, părinţii. Nu vorbesc cu oamenii din clădirea în care 
locuiesc. 

Faith simţi cum în jurul Annei Lindsey se ridică un zid înalt. 
Femeia emana o răceală care făcea imposibilă stabilirea unei 
relaţii. Nu făcea decât să răspundă la întrebările care i se 
puneau. 

— Puteţi să ne spuneţi ce s-a întâmplat când aţi fost răpită? 

Anna își umezi buzele și închise ochii. Când vorbi, vocea ei 
părea a fi mai mult o șoaptă. 

— Eram în apartament și îl pregăteam pe Balthazar pentru o 
plimbare prin parc. Este ultimul lucru de care îmi aduc aminte. 

Faith știa că după un atac cu pistolul cu electroșocuri puteau 
exista pierderi de memorie. 

— Ce aţi văzut când v-aţi trezit? 

— Nimic. De atunci nu am mai văzut nimic. 

— Vreun sunet sau sentiment de care vă amintiţi? 

— Nu. 

— L-aţi recunoscut pe atacator? 

Anna scutură din cp. 

— Nu, nu îmi aduc aminte nimic. 

Faith lăsă să se scurgă câteva secunde, încercând să își 
stăpânească frustrarea. 

— O să vă citesc niște nume. Am nevoie să îmi spuneţi dacă 
recunoașteţi vreunul. 

Anna aprobă din cap, iar mâna ei se mișcă peste cearceafuri 
în căutarea gurii bebelușului. El începu să îi sugă degetul, 
scoțând din gât sunetele înghițiturilor sale mici. 

— Pauline McGhee. 

Ana scutură din cap. 

— Olivia Tanner. 

Anna scutură din cap din nou. 

— Jacquelyn, sau Jackie, Zabel. 

Scutură din cap. 


Faith o amintise pe Jackie la final. Cele două femei fuseseră 
ținute în aceeași peșteră împreună. Era singurul lucru de care 
erau siguri. 

— V-am găsit amprenta pe permisul de conducere al lui Jackie 
Zabel. 

Buzele uscate ale Annei se deschiseră din nou. 

— Nu, spuse ea sigură. Nu o cunosc. 

Amanda îi aruncă lui Faith o privire mirată, ridicând din 
sprâncene. Oare era amnezie traumatică sau ce? 

— Dar cuvântul thinspo? întrebă Faith. 

— Nu, spuse Anna mai repede și cu vocea mai ridicată, 
crispându-se. 

Faith o mai lăsă să se mai gândească preț de câteva secunde. 

— Am găsit nişte caiete la locul unde ai fost ținută. Aveau 
înscrise pe ele aceleași cuvinte, repetat - nu îmi voi refuza 
nimic. Îţi spune ceva? 

Scutură din nou din cap. 

Faith se strădui să își modeleze vocea ca să nu pară că o 
imploră. 

— Ne poţi spune orice altceva despre atacator? Ai mirosit 
ceva pe el, ulei sau benzină? Parfum? Ai simţit că avea barbă 
sau vreo altă caracteristică fizică... 

— Nu, șopti Anna pipăind cu degetele corpul copilului, 
găsindu-i mânuţa și luând-o într-a ei. Nu pot să vă spun nimic. 
Nu îmi amintesc niciun detaliu. Nimic. 

Faith deschise gura pentru a vorbi, dar Amanda i-o luă 
înainte. 

— Sunteţi în siguranţă aici, doamnă Lindsey. Am pus la 
intrarea salonului doi paznici înarmaţi de când v-am adus. 
Nimeni nu vă mai poate face niciun rău. 

Anna întoarse capul către bebeluș și începu să șâșâie pentru 
a-l liniști. 

— Mie nu îmi e frică de nimic. 

Faith rămase uimită de cât de sigură pe ea păruse femeia. 
Poate dacă treceai prin ce trecuse ea chiar credeai că poți 
îndura orice altceva. 

— Credem că a mai răpit două femei, spuse Amanda, și că le 
face și lor ce v-a făcut și dumneavoastră. Una dintre femei are 
un fiu, doamnă Lindsey, mai încercă ea. Numele lui este Felix. 
Are șase ani și își vrea mama înapoi. Sunt sigură că oriunde ar 


292 


fi, ea se gândește în acest moment la el, dorind să îl strângă din 
nou în brațe... 

— Sper să fie puternică, murmură Anna. După cum v-am spus 
de mai multe ori, reluă ea pe o voce mai ridicată, nu îmi 
amintesc nimic. Nu știu cine a făcut-o sau unde m-au dus sau de 
ce au făcut-o. Știu doar că acum s-a terminat și o să las episodul 
acesta în trecut. 

Faith simţi că și Amanda începe să se simtă la fel de frustrată 
ca și ea. 

— Vreau să mă odihnesc acum, spuse Anna. 

— Putem aștepta, îi răspunse Faith. Poate ne vom întoarce 
peste câteva ore. ; 

— Nu, spuse femeia și mimica i se aspri. Imi știu obligațiile 
legale. O să semnez o declaraţie sau o să pun o amprentă, sau 
ce fac orbii de obicei, dar dacă vreţi să mai vorbiţi cu mine din 
nou, puteţi face o programare la secretara mea când mă întorc 
la muncă. 

— Dar Anna... mai încercă Faith. 

Ea se întoarse către copilaș. Lipsa vederii le eliminau pe ele 
din privirea ei, dar acţiunile sale le eliminau din minte. 


Capitolul 18 


Sara reușise în sfârșit să își facă ordine în apartament. Nici 
nu-și mai amintea când arătase ultima oară așa de bine - poate 
când îl văzuse prima dată cu agentul imobiliar, înainte să se 
mute. Milk Loft era un complex care fusese mai demult o 
lăptărie, folosindu-se de terenurile agricole care se întindeau 
odinioară în actuala parte estică a orașului. Clădirea avea șase 
etaje, iar la fiecare etaj se aflau două apartamente separate de 
un hol lung, mărginit de ferestre pe ambele părţi. Zona centrală 
a apartamentului Sarei era o zonă deschisă, cu bucătăria ce 
dădea spre un living enorm. Un întreg perete era alcătuit de la 
podea la tavan numai din geamuri, cumplit de greu de 
întreţinut, care îi ofereau o perspectivă frumoasă spre centru 
când nu trăgea draperiile. În spate avea trei dormitoare, fiecare 
cu baia lui. Desigur, Sara dormea în dormitorul mare, dar în cel 
pentru oaspeţi nu dormise nimeni niciodată. A treia cameră o 
amenajase ca birou și spaţiu de depozitare. 


293 


Sara nu se gândise vreodată că ar fi genul de persoană care 
să locuiască într-un spaţiu recondiționat dintr-o lăptărie, dar 
când se mutase în Atlanta își dorise ca noua sa viaţă să fie cât 
de diferită se putea de cea veche. In loc să își aleagă o casă 
cochetă dintr-unul din cartierele vechi ale orașului, cu străzi 
mărginite de copaci, optase pentru un spaţiu care era aproape o 
cutie goală. Piaţa imobiliară din Atlanta tocmai se prabușise, iar 
ea avea un buget de-a dreptul obscen pentru a-și cumpăra casă. 
Totul era nou când se mutase, dar redecorase oricum absolut 
tot apartamentul. Numai costul bucătăriei ar fi aprovizionat o 
familie de trei persoane timp de un an. Dacă mai socotea și 
băile impresionante, devenea de-a dreptul jenant cât de mult își 
folosise carnetul de cecuri. 

In viaţa sa anterioară fusese mereu foarte precaută cu banii, 
fără a-i risipi pe lucruri, cu excepţia unui BMW nou o dată la 
patru ani. După moartea lui Jeffrey se pomenise cu banii de pe 
asigurarea de viaţă, pensia, economiile și banii din vânzarea 
casei lui. Sara lăsase toţi acești bani în bancă, simțind că dacă i- 
ar fi cheltuit, ar fi recunoscut că el într-adevăr nu mai era. Se 
gândise chiar și să refuze scutirea de impozit la care se încadra 
ca văduvă a unui ofițer de poliţie ucis în misiune, dar contabilul 
ei se opusese și știa că nu avea rost să se lupte cu el. 

Așadar banii pe care îi trimitea lunar în Sylacauga, Alabama, 
ca ajutor pentru mama lui, veneau din propriul buzunar, în timp 
ce banii lui Jeffrey adunau o dobândă amărâtă în banca locală. 
Sara se gândise de mai multe ori să îi dea fiului lui, dar ar fi fost 
prea complicat. Fiului nu i se spusese niciodată că Jeffrey era 
tatăl lui adevărat. Nu putea să îi zăpăcească băiatului viața și 
apoi să îi ofere o mică avere unui puști care era încă la 
facultate. 

Așadar, banii lui Jeffrey stăteau acolo, în bancă, așa cum 
scrisoarea stătea pe șemineul Sarei. Ea stătea lângă ea, pipăind 
marginea plicului, întrebându-se de ce nu o pusese înapoi în 
geantă sau nu o îndesase din nou în buzunar. În schimb, în 
sesiunea ei nebună de curățenie, o ridicase pentru a șterge 
praful pe sub ea pe măsură ce înaintase pe polita de deasupra 
șemineului. 

Sara văzu verigheta lui Jeffrey la celălalt capăt. Ea încă purta 
verigheta ei - una la fel, din aur alb - dar inelul lui de la 
universitate, un ghiul de aur cu emblema Universităţii Auburn pe 


294 


el, era mai important pentru ea. Piatra albastră era zgăriată și 
inelul era prea mare pentru degetele ei, așa că îl purta pe un 
lanț lung la gât, așa cum își poartă un soldat plăcuțele de 
identificare. Nu îl purta ca să îl vadă cineva. Era mereu ascuns 
pe sub cămașă, aproape de inima ei, ca să îl simtă mereu. 

Cu toate acestea, luă verigheta lui și o sărută înainte de a o 
pune înapoi pe poliţă. În ultimele zile mintea sa îl percepuse pe 
Jeffrey diferit. | se părea că trece iar prin perioada de doliu, dar 
de această dată era detașată. În loc să se trezească și să se 
simtă devastată, cum se simţise în ultimii trei ani și jumătate, se 
simţea doar extraordinar de tristă. Era tristă să se răsucească în 
pat și să nu îl vadă acolo. Tristă că nu avea să îl mai vadă 
niciodată zâmbind. Tristă că nu avea să îl mai ia în brațe sau să 
îl simtă în ea niciodată de acum încolo. Dar nu mai era complet 
devastată. Nu mai simţea că orice gând sau orice mișcare era 
un efort. Nu mai simţea că voia să moară. Nu mai simțea că nu 
mai exista lumină la capătul acestei nenorociri. 

Mai era și altceva. Faith Mitchell se purtase atât de îngrozitor 
azi, iar Sara supravieţuise. Nu cedase și nu se pierduse cu firea. 
Se ţinuse tare. Chestia amuzantă era că Sara se simţise mai 
aproape de Jeffrey din cauza asta. Se simţise mai puternică, 
semănase mai mult cu femeia de care se îndrăgostise el decât 
cu femeia care era distrusă fără el. Inchise ochii și aproape că 
putea să îi simtă respiraţia pe ceafă, buzele mângâind-o atât de 
dulce că îi cobori un fior pe firea spinării. Işi imagină mâna lui 
încolăcindu-se în jurul taliei sale și rămase surprinsă când puse 
mâna acolo și nu simţi altceva decât propria piele. 

Se auzi soneria și câinii se speriară odată cu Sara. Le porunci 
să tacă, apropiindu-se de interfon și îi deschise băiatului care 
livra pizza. Betty, câinele lui Will Trent, fusese adoptată rapid de 
Billy și Bob, ogarii ei. Când ea făcea curat mai devreme toți cei 
trei câini se cocoţaseră grămadă pe canapea, ridicând din când 
în când privirea când mai intra Sara în cameră și aruncându-i 
câte o expresie grăitoare când făcea prea mult zgomot. Nici 
măcar aspiratorul nu îi urnise. 

Sara îi deschise ușa lui Armando, care îi aducea pizza la 
apartament de cel puţin două ori pe săptămână. Faptul că se 
tutuiau era ceva ce ea se prefăcea că e normal și îi dădea 
bacșișuri mai mari pentru ca omului să nu i se pară prea ciudat 
că o vedea pe ea mai des decât își vedea copiii. 


295 


— Totul bine? întrebă el oferindu-i cutia și luând banii. 

— Grozav, răspunse ea, dar mintea îi stătea tot lângă 
șemineu, la ce făcea înainte să se audă soneria. 

Trecuse atât de mult timp de când își putuse aminti ultima 
oară cum era când fusese cu Jeffrey. Voia să mai stea în starea 
aceea, să se târască în pat și să își lase mintea să rătăcească în 
locul acela minunat. 

— Să ai o seară bună, Sara, spuse Armando și dădu să plece, 
dar se opri. Auzi, e un tip ciudat care dă târcoale pe jos. 

Trăia în centrul unui oraș mare, așa că asta nu era chiaro 
situaţie neobișnuită. 

— Ciudăţel-inofensiv sau destul de ciudat cât să chem poliţia? 

— Cred că e chiar poliţist. Nu pare, dar i-am văzut insigna. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

El își luă la revedere dând din cap și se îndreptă către lift. 
Sara puse cutia cu pizza pe blatul de la bucătărie și se duse în 
capătul opus al livingului. Deschise fereastra și se aplecă în 
afară. Cum se aștepta, șase etaje mai jos văzu un punct ce 
semăna suspect de bine cu Will Trent. 

— Hei! strigă ea. 

El nu răspunse și ea îl mai privi puţin plimbându-se de colo- 
colo, întrebându-se dacă o auzise. Mai încercă o dată, 
pițigăindu-și vocea ca o casnică la o cursă NASCAR: 

— Hei! 

Will se uită în sfârșit în sus auzind-o spunând „etajul șase”. 

Ea îl privi cum intră în clădire trecând pe lângă Armando, care 
îi făcu cu mâna Sarei și îi spuse ceva cum că se mai văd curând. 
Sara închise fereastra, rugându-se ca Will să nu fi auzit ultimul 
dialog sau măcar ca acesta să aibă bunul simţ să se prefacă a 
nu fi auzit. Aruncă o privire în jur pentru a se asigura că nu era 
nimic de-a dreptul nepotrivit în apartament. În mijlocul 
sufrageriei se aflau două canapele, una plină cu câini și alta cu 
perne. Sara le umflă pe acestea din urmă și le aruncă înapoi pe 
canapea, în speranţa că vor părea aranjate artistic. 

Mulțumită celor două ore de șmotru, bucătăria era sclipitor de 
curată, inclusiv apărătoarea din cupru din spatele aragazului, 
care era superbă până îţi dădeai seama că trebuie să o cureţi 
până îţi ies ochii din cap. Trecu pe lângă televizorul cu ecran 
plat de pe perete și rămase ţintuită. Uitase să șteargă ecranul. 


296 


Sara trase mâneca bluzei peste pumnul închis și șterse cât putu 
de bine. 

Când ajunse să deschidă ușa, Will tocmai cobra din lift. Sara 
nu îl văzuse decât de câteva ori, dar arăta îngrozitor, de parcă 
nu mai dormise de săptămâni. Îi văzu mâna stângă și observă 
că pielea îi era crăpată deasupra degetelor, exact cum ar arăta 
dacă s-ar fi lovit în repetate rânduri de gura cuiva. 

Din când în când, și Jeffrey apărea cu aceleași răni. Sara îl 
întreba mereu ce se întâmplase și el o mințea de fiecare dată. 
Ea se străduia să creadă minciunile, fiindcă nu îi plăcea să știe 
că el mai încălca legea. Voia să creadă că soţul ei era un om 
bun în toate privinţele. O parte din ea își dorea să creadă că și 
Will Trent era un om bun, așa că era pregătită să creadă orice 
poveste ar fi inventat el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Am lovit pe cineva. Portarul din clădirea Annei. 

Sara rămase uimită de sinceritatea lui. 

— De ce? reuși ea să întrebă ea după câteva secunde. 

— Mi-am ieșit din pepeni, îi răspunse el fără a minţi nici de 
data aceasta. 

— Ai probleme cu șeful acum? 

— Nu chiar. 

Își dădu seama că îl ţine pe hol și se dădu la o parte din ușă 
pentru a-i permite să intre. 

— Copilul are noroc că l-ai găsit. Nu știu dacă ar mai fi rezistat 
încă o zi. 

— Asta e o scuză convenabilă, spuse el uitându-se în jur 
absent și scărpinându-se pe mână. Nu am mai lovit un suspect 
înainte, l-am speriat să creadă că o s-o fac, dar de fapt nu am 
mai făcut-o niciodată. 

— Mama își spune mereu că între „niciodată” și „tot timpul” e 
o limită ușor de încălcat. 

Fiindcă părea încurcat, Sara îi explică: 

— Odată ce faci ceva rău, e ușor să repeţi lucrul acela și data 
viitoare, și altă dată, și tot așa și până să îţi dai seama faci lucrul 
acela tot timpul și nu îţi mai apasă pe conștiință. 

Will rămase holbându-se la ea cam vreun minut. Ea ridică din 
umeri. 

— Totul depinde de tine. Dacă nu îţi place să treci de limita 
aceea, atunci nu o mai face. Să nu te culci pe o ureche. 


297 


Pe faţa lui se citea un amestec de surpriză și ușurare. În loc 
de a comenta ceea ce tocmai auzise, îi spuse doar: 

— Sper că Betty nu te-a deranjat prea tare. 

— A fost cuminte. Nu e deloc gălăgioasă. 

— Da, aprobă el. Nu am vrut să ţi-o las așa pe cap. 

— Nu face nimic, îl asigură Sara, dar recunoscu că Faith 
Mitchell avusese dreptate în privinţa motivelor ei din dimineaţa 
aceea. 

Se oferise într-adevăr să aibă grijă de câine în speranţa că 
avea să afle mai multe detalii despre caz. Voia să contribuie 
într-un fel la investigaţie. Să se simtă din nou utilă. 

Will stătea pur și simplu acolo, în mijlocul camerei, cu 
costumul lui în trei piese boţit, cu vesta largă în jurul stomacului, 
fiindcă slăbise recent. Nu mai văzuse pe nimeni să arate așa de 
pierdut în viaţa ei. 

— la loc, îl îndemnă ea. 

El părea indecis, dar în cele din urmă se așeză pe canapeaua 
din faţa câinilor. Nu se așeză cum o fac bărbaţii de obicei - cu 
picioarele depărtate și cu brațele întinse pe spătarul canapelei. 
Era un tip masiv, dar părea că se străduiește foarte tare să nu 
ocupe mult loc. 

— Ai mâncat de seară? întrebă ea. 

El clătină din cap, iar ea puse cutia de pizza pe măsuţa de 
cafea. Câinii se arătau foarte mulţumiţi de ce se petrecea, așa 
că Sara se așeză cu ei pe canapea pentru a-i ţine cuminţi. 
Așteptă ca Will să ia o felie, dar tot ce făcea el era să stea pe 
marginea cealaltă a mesei cu mâinile pe genunchi. 

— Aceea e verigheta soțului tău? întrebă Will. 

Ea se întoarse speriată către inel, care se afla așezat pe o 
parte pe polita de mahon. Scrisoarea se afla la celălalt capăt și 
brusc Sara se îngrijoră că el ar putea să își dea seama ce se afla 
înăuntru. 

— Îmi pare, rău, se scuză el. Nu ar trebui să mă bag. 

— A lui este, îi spuse ea dându-și seama că apăsa cu degetul 
mare pe propria verighetă, învârtind-o nervos. 

— Dar ce e cu... spuse el atingându-și pieptul. 

Sara imită gestul și se simţi de parcă îi ghicise un secret când 
simţi inelul din facultate al lui Jeffrey sub cămașa subțire. 

— E altceva, spuse ea fără a intra în detalii. 

El aprobă, uitându-se în continuare prin cameră. 


298 


— M-au găsit într-o găleată de gunoi dintr-o bucătărie, zise el 
iar cuvintele se rostogoliră dintr-odată, surprinzător. Cel puţin 
așa scrie în dosar. 

Sara nu știu ce să răspundă, mai ales când el începu să râdă, 
de parcă făcuse o glumă porcoasă la un eveniment religios. 

— Scuze, nu știu de ce am spus asta. 

Scoase o felie de pizza din cutie, prinzând cu mâna brânza 
topită care picura. 

— Nu are nimic, răspunse ea punându-și mâna pe capul lui 
Bob când botul ogarului se întinse către măsuţa de cafea. 

Nici nu pricepuse ce îi spusese Will. Ar fi putut la fel de bine 
să îi spună că se născuse pe lună. 

— Câţi ani aveai? 

— Cinci luni, spuse el după ce înghiţi. 

Mai luă o gură din pizza în timp ce ea îi privea maxilarul 
mișcându-se când mesteca. Mintea Sarei desenă imaginea lui 
Will Trent la cinci luni. Atunci începea să încerce să se ridice 
singur și să distingă sunete. 

— Mama mea m-a lăsat acolo, spuse după ce mai luă o gură 
și mestecă gânditor. 

— În gunoi? 

El dădu din cap. 

— Cineva a intrat în casă - un bărbat. Ea știa că avea să o 
omoare și că probabil m-ar fi omorât și pe mine. M-a ascuns în 
gunoi, sub chiuvetă, și omul nu m-a găsit. Cred că nu am făcut 
gălăgie. Azi am fost la apartamentul Annei și am căutat în 
fiecare coș de gunoi, spuse și zâmbi cu jumătatea de gură. Tot 
timpul mă gândeam la ce ai spus tu de dimineaţă, despre cum 
încerca ucigașul să trimită un mesaj - cum voia să spună lumii 
întregi că ele sunt un gunoi, că sunt un nimic. 

— E evident că mama ta voia să te protejeze. Nu voia să 
trimită un mesaj. 

— Da, spuse el. Știu. 

— Și l-au... încercă ea să mai pună o întrebare dar mintea 
parcă nu o ajuta deloc. 

— Dacă l-au prins pe tipul care a făcut-o? întrebă Will ghicind 
întrebarea. L-au prins pe cel care l-a ucis pe soțul tău? întrebă la 
rândul lui, uitându-se din nou prin cameră. 


299 


Pusese o întrebare la care nu aștepta răspuns. Încerca să îi 
dea de înţeles că nici nu conta, lucru pe care Sara îl știa încă de 
când aflase că cel care pusese la cale moartea lui Jeffrey murise. 

— Toţi polițiștii care află despre asta nu întreabă decât atât: 
dacă l-au prins pe tip. 

— Ochi pentru ochi, spuse el și arătă spre pizza. Te superi 
dacă... 

Mâncase deja jumătate din pizza. 

— Te rog. 

— A fost o zi lungă. 

Sara râse, fiindcă acesta era un eufemism. Râse și el. 

— Vrei să ţi-o bandajez? întrebă ea arătând spre mână. 

El aruncă o privire spre rană de parcă abia acum își dădea 
seama că avea ceva acolo. 

— Ce poţi să faci? 

— A trecut prea mult timp pentru copci, zise ridicându-se ca 
să aducă trusa de prim ajutor din bucătărie. Pot să o curăţ. 
Trebuie să iei niște antibiotice ca să nu se infecteze. 

— Pot să turbez din asta? 

— Să turbezi? 

Își strânse părul cu un elastic pe care îl găsise în sertar, apoi 
își agăţă ochelarii în gulerul bluzei. 

— Gura umană este destul de murdară, dar este ceva foarte 
rar să... 

— De la șobolani, vreau să spun. Erau niște șobolani în grota 
în care au fost ţinute Anna și Jackie, zise scărpinându-se din nou 
pe mână; ea abia acum își dădu seama că se tot scărpina. Poţi 
să iei turbare de la șobolani, așa-i? 

Sara îngheță cu mâna în sus în timp ce încerca să ia un 
castron de oţel din dulap. 

— Te-au mușcat? 

— Nu, mi s-au urcat pe mână. 

— Mai mulţi șobolani ţi s-au urcat pe mână? 

— Doar doi. Poate trei. 

— Doi sau trei șobolani ţi s-au urcat pe mână? 

— Mă calmează foarte tare când repeți tot ce spun eu, cu o 
voce speriată. 

Sara începu să râdă, dar continuă să îi pună întrebări. 

— Erau agitaţi? Au încercat să te atace? 


— Nu chiar. Voiau doar să iasă de acolo. Cred că erau la fel de 
speriaţi de mine cât eram și eu de ei. De fapt, spuse ridicând din 
umeri, unul dintre ei a rămas la pământ. Se tot holba la mine, 
știi, de parcă îmi urmărea mișcările. Dar nu s-a apropiat de 
mine. 

Ea își puse ochelarii la ochi și se așeză lângă el. 

— Suflecă-ţi mâneca. 

EI își dădu jos sacoul și își suflecă mâneca de la mâna stângă, 
deși se scărpina la dreapta. Sara nu comentă. Se uită la 
zgârieturile de pe antebraț. Nu erau nici măcar atât de adânci 
încât să sângereze. Probabil că i se păruse mai rău decât fusese 
în realitate. 

— Cred că o să fii bine. 

— Eşti sigură? Poate de-aia am luat-o razna azi. 

Ea își dădu seama că glumește doar pe jumătate. 

— Spune-i lui Faith să mă sune dacă începi să foci spume la 
gură. 

— Să nu rămâi surprinsă dacă te sună mâine. 

Sara puse castronul în poală, apoi îi puse mâna stângă în 
castron. 

— Se poate să te cam usture, îl avertiză ea când turnă apă 
oxigenată peste rănile deschise. 

Will nici nu se cilinti, iar ea profită de lipsa lui de reacţie și 
curăţă mai adânc. Încercă să îl facă să nu se mai gândească la 
ce îi făcea și, sincer, era și curioasă. 

— Dar tatăl tău? 

— Au existat circumstanţe atenuante, zise el vag. Nu-ţi face 
griji. Orfelinatele nu sunt atât de rele cum povestea Dickens. Tu 
provii dintr-o familie numeroasă? întrebă el încercând să 
schimbe subiectul. 

— Suntem doar eu și sora mea mai mică. 

— Pete spunea că tatăl tău e instalator. 

— Așa e. Sora mea a lucrat o vreme cu el la firmă, dar acum e 
misionară. 

— Ce frumos! Amândouă aveți grijă de oameni. 

Sara încercă să se gândească la o altă întrebare, ceva care să 
îl facă să se mai deschidă, dar nu îi venea nimic în minte. Habar 
nu avea cum să vorbească cu cineva care nu avea familie. Ce 
povești despre cum îl necăjeau fraţii sau își enerva părinţii ar fi 
putut să împărtășească? 


301 


Will părea la fel de încurcat, sau poate voia doar să tacă. 
Oricum ar fi fost, nu mai spuse nimic până nu începu ea să se 
străduiască să îi acopere pielea crăpată de deasupra degetelor 
cu mai multe pansamente din leucoplast. 

— Ești un doctor bun, îi spuse el. 

— Ar trebui să mă vezi cum mă descurc cu așchiile. 

El își privi mâna și strânse pumnul. 

— Ești stângaci, spuse ea. 

— E un lucru rău? întrebă el. 

— Sper că nu, zise și ridică mâna stângă, pe care o folosise 
când îi curăţase rana. Mama spuse că înseamnă că ești mai 
deștept decât ceilalţi. Apropo de mama, spuse ea apucându-se 
să curețe masa, am sunat-o și am întrebat-o de chestia aceea 
pe care ai spus-o tu. Apostolul care l-a înlocuit pe luda se numea 
Matia. Sunt destul de sigură că dacă găsești pe cineva cu 
numele acesta, probabil el a făcut-o, spuse râzând. 

— O să îl dau în urmărire, completă el râzând. 

— Ultima oară a fost văzut purtând o robă și sandale. 

— Nu face mişto de asta. E cea mai bună pistă pe care am 
găsit-o azi, spuse el zâmbind și clătinând încet din cap. 

— Anna nu vorbește? 

— Nu am mai vorbit cu Faith de la... se opri și flutură mâna 
bandajată. M-ar fi sunat dacă se ivea ceva. 

— Nu e cum credeam eu, îi spuse Sara. Anna. Știu că e ciudat 
să spun asta, dar pare foarte detașată. Parcă nu simte nimic. 

— A trecut prin multe. 

— Înţeleg ce vrei să spui, dar parcă e altceva. Sau poate e 
egoul meu, spuse Sara scuturând capul. Doctorii nu sunt 
obișnuiți să li se vorbească de parcă ar fi servitori. 

— Ce vrei să spui? 

— Când i-am adus copilul, pe Balthazar, nu știu - a fost 
ciudat. Nu mă așteptam să îmi dea vreo medalie, dar mă 
gândeam că măcar putea să îmi mulţumească. Nu mi-a zis 
decât că pot să plec. 

Will își coborî mâneca la loc. 

— Niciuna dintre femeile acestea nu este drăguță. 

— Faith a spus că poate exista o legătură cu anorexia. 

— Se poate. Nu știu prea multe despre asta. De obicei 
anorexicii sunt oameni îngrozitori? 


302 


— Nu, bineînțeles că nu. Fiecare este diferit. Faith m-a 
întrebat același lucru după-amiază. l-am spus că trebuie să ai o 
personalitate foarte puternică pentru a reuși să te înfometezi în 
halul acela, dar asta nu înseamnă că trebuie să fii un om rău. 
Probabil criminalul nu le-a ales fiindcă sunt anorexice, se gândi 
Sara, ci fiindcă sunt niște persoane îngrozitoare. 

— Dacă sunt îngrozitoare, criminalul trebuie să le cunoască. 
Trebuie să fi avut contact cu ele. 

— Aţi mai găsit și alte legături între ele în afară de anorexie? 

— Toate sunt nemăritate. Două dintre ele au copii. Una dintre 
ele urăște copiii. Una dintre ele este posibil să fi dorit să aibă un 
copil. Bancher, avocat, agent imobiliar și designer de interioare, 
adăugă el. 

— Ce fel de avocat? 

— Drept juridic. 

— Nu lichidări de proprietăţi? 

Will clătină din cap. 

— Nici cea de la bancă nu lucra cu ipoteci. Era director de 
relații publice - organiza strângeri de fonduri, se asigura că 
președintele băncii apare în ziar într-o poză cu copii bolnavi de 
cancer. Chestii de-astea. 

— Nu sunt toate într-un grup de sprijin? 

— Există un forum, dar nu putem intra în el fără o parolă. 
Totul se învârte în cerc, spuse el frecându-se la ochi. 

— Pari obosit. Poate că după o noapte de somn o să îţi dai 
seama. 

— Da, ar trebui să plec. 

Însă nu o făcu. Rămase acolo, uitându-se la ea. Sara simţi 
cum din cameră dispare orice zgomot și aerul se încarcă, 
devenind aproape greu de respirat. Devenea din ce în ce mai 
conștientă de greutatea pe care verigheta de aur o apăsa pe 
pielea degetului ei și își dădu seama că pulpa ei o atingea ușor 
pe alui. 

Will fu primul care rupse tăcerea, întorcându-se după sacoul 
de pe spătarul canapelei. 

— Chiar ar trebui să plec, îi spuse în timp ce se ridica și se 
îmbrăca. Trebuie să găsesc o prostituată. 

— Pardon? întrebă ea, sigură că a auzit greșit. 

— O martoră pe nume Lola, explică el chicotind. Este cea care 
a avut grijă de copil și ne-a dat pontul cu apartamentul Annei. 


303 


Am căutat-o toată dimineaţa. Cred că acum că s-a înnoptat, e 
posibil să fi ieșit și ea din ascunzătoare. 

Sara rămase pe canapea, gândindu-se că cel mai bine era să 
păstreze puţină distanţă ca să nu îi lase lui Will impresia greșită. 

— O să îţi pun niște pizza la pachet. 

— Nu e nevoie. 

Se duse la cealaltă canapea și o scoase pe Betty din grămada 
de câini. O strânse în braţe. 

— Mulţumesc pentru conversație, spuse și apoi făcu o pauză. 
În legătură cu ce am zis... făcu o altă pauză. Poate cel mai bine 
e să uităm că s-a întâmplat, da? 

Mintea ei căută ceva de spus, care să nu pară nici că îi dă cu 
flit, nici că îi face o invitaţie. 

— Desigur, spuse. Nicio problemă. 

El îi zâmbi iar, apoi ieși din apartament. Sara nu îl conduse. 
Rămase pe canapea, răsuflă și încercă să își dea seama ce naiba 
se întâmplase. Rememoră conversaţia, întrebându-se dacă îl 
lăsase pe Will să înţeleagă ceva greșit, dacă îi trimisese vreun 
semnal. Sau poate chiar nu se întâmplase nimic. Poate că 
înțelesese greșit privirea pe care el i-o aruncase când stăteau 
amândoi pe canapea. Desigur, nu ajuta nici faptul că, înainte să 
apară Will, Sara se gândea lasciv la soţul ei. Totuși se mai gândi 
o dată, încercând să descopere cum ajunseseră în momentul 
acela stânjenitor sau, mai degrabă, dacă acel moment chiar 
avusese lor. 

Doar când își aminti cum îi ţinea mâna deasupra castronului 
când îi curăța rănile de deasupra degetelor își dădu seama că 
Will Trent nu mai purta verigheta. 


Capitolul 19 


Will se întreba câţi bărbaţi din toată lumea erau acum în 
mașină, căutând să agaţe o prostituată. Poate sute de mii, dacă 
nu milioane. Se uită la Betty, gândindu-se că probabil el era 
singurul care avea pe locul pasagerului un chihuahua în tot 
acest timp. 

Spera, cel puţin. 

Will își privi mâna pe volan, uitându-se la leucoplastul care îi 
acoperea pielea tăiată. Nu își amintea ultima dată când se 


304 


bătuse pe bune cu cineva. Probabil că se întâmplase când era la 
orfelinat. Era acolo un bătăuș care îi făcuse viaţa un calvar. Will 
o încasase ce-o încasase, până când i se pusese capsa, iar Tony 
Campano se trezise cu dinţii din faţă sparţi, ca un dovleac 
sculptat de Haloween. 

Will strânse iar pumnul. Sara încercase să bandajeze cât 
putuse de bine rana cu pansamentele, dar acestea nu aveau 
cum să nu cadă. Will încercă să își amintească de câte ori fusese 
la doctor, copil fiind. Fiecare vizită era înregistrată pe corpul lui 
sub forma unei cicatrici, iar el folosi aceste însemne pentru a-și 
aduce aminte, numind și asistenții maternali sau directorii 
caselor de copii care fuseseră destul de drăguţi să îi rupă vreun 
os, să îl ardă sau să îl taie. 

Pierdu socoteala, sau mai degrabă nu mai reuși să se mai 
gândească la nimic fiindcă tot ce avea în cap era imaginea 
Sarei, așa cum o văzuse prima dată așteptându-l în pragul 
apartamentului. Ştia că are părul lung, dar îl ţinea mereu prins. 
De data aceasta era lăsat - bucle moi căzând în cascadă peste 
umeri. Purta blugi și o bluză din bumbac cu mâneci lungi, care îi 
arăta formele foarte măgulitor. Era în șosete - pantofii și-i 
aruncase lângă ușă. Mirosea și frumos, dar nu a parfum, ci doar 
curat, cald și frumos. Când îi bandajase mâna, abia se abţinuse 
să nu se aplece să îi miroasă părul. 

Will își aminti de un pervers pe care îl prinsese în Districtul 
Butts acum câţiva ani. Omul urmărea femei în parcarea unui 
centru comercial local și le oferea bani pentru ca acestea să îl 
lase să le miroasă părul. Will încă își amintea de reportaj, când 
ajutorul de șerif din partea locului relatase cazul în fața camerei 
de luat vederi, vizibil emoţionat. Polițistul nu reușise să 
găsească nimic altceva de spus reporterului în afară de: „Are o 
problemă. O problemă cu părul.” 

Will avea o problemă cu Sara Linton. 

O mângâie pe Betty sub bărbie cât așteptă să se schimbe 
culoarea la semafor. Câinele făcuse treabă bună punându-se 
bine cu câinii Sarei, dar Will nu era atât de prost încât să se 
amăgească crezând că ar avea vreo șansă. Nu trebuia să îi 
spună nimeni că nu era genul de bărbat care să îi placă Sarei 
Linton. În primul rând, ea trăia într-un palat. Will își renovase 
casa acum câţiva ani, așa că știa cât costă toate acele lucruri 
frumoase pe care nu și le putea permite. Numai electrocasnicele 


305 


din bucătărie costaseră în jur de cincizeci de mii de dolari, de 
două ori mai mult decât cheltuise el pentru toată casa. 

In al doilea rând, era deșteaptă. Nu îţi scotea ochii cu chestia 
asta, dar era doctor. Nu făceai medicina dacă erai prost, altfel și 
Will s-ar fi făcut doctor. Nu i-ar fi luat Sarei prea mult până să își 
dea seama că era analfabet; gândul acesta îl făcea să se simtă 
mai bine în legătură cu faptul că nu avea să mai petreacă mult 
timp cu ea. 

Anna se simţea mai bine și avea să iasă din spital curând. 
Copilul era bine. Nu mai exista vreun motiv să o mai vadă 
vreodată pe Sara Linton, decât dacă ajungea la Spitalul Grady 
când era ea de gardă. 

Se gândi că poate spera să îl împuște cineva. Se gândise că 
Amanda avea să facă exact asta când îl chemase pe casa 
scărilor în acea după-amiază. In schimb ea nu îi spusese decât 
că „aștepta de mult să îi crească păr pe boașe”. Nu erau chiar 
cuvintele pe care le-ai fi așteptat de la un superior după ce 
tocmai ai bătut un om până să-l bagi în comă. Toată lumea îi 
căuta scuze, toată lumea îl acoperea, iar Will era singurul care 
părea să creadă că ce făcuse fusese greșit. 

Se îndreptă spre părţile mai rău-famate ale orașului. O cam 
căutase peste tot pe Lola fără succes, îngrijorându-se când își 
dădu seama de asta și nu doar fiindcă Amanda îi transmisese să 
nu se mai obosească să se prezinte a doua zi la muncă dacă nu 
găsea curva. Lola trebuie să fi știut despre copil. Cu siguranță 
știa despre droguri și despre ce se întâmpla în apartamentul 
Annei Lindsey. Poate văzuse și altceva, ceva ce nu voia să 
dezvăluie fiindcă își punea în pericol viaţa. Sau poate că era 
unul dintre acei oameni reci și fără sentimente, cărora nu le 
păsa dacă un copilaș moare în chinuri. Probabil că acum se 
aflase pe stradă că Will era genul de poliţist care lua oamenii la 
bătaie. Poate că Lolei îi era frică de el. Până la urmă, existase un 
moment în acel hol când și lui Will i se făcuse frică de el însuși. 

Se simțea amortit când ajunsese la apartamentul Sarei, de 
parcă nici nu îi mai bătea inima în piept. Se gândea la toţi acei 
oameni care ridicaseră palma asupra lui când era copil. La toată 
violenţa pe care o văzuse. La toată durerea pe care o îndurase. 
lar acum era la fel de rău ca toţi ceilalţi fiindcă îl bătuse măr pe 
portar. 


O parte din el îi spusese Sarei Linton despre incident fiindcă 
dorise să vadă dezamăgire în ochii ei, pentru a ști dintr-o 
singură privire că ea nu era de acord cu ce făcuse. În schimb, 
primise... înţelegere. Ea își dăduse seama că greșise, dar nu 
presupusese că asta îi definește caracterul. Ce fel de persoană 
făcea ceva de genul acela? Nicio altă persoană pe care o 
cunoscuse. În niciun caz genul de femeie pe care să o înțeleagă 
Will vreodată. 

Sara avea dreptate când spusese că era mai ușor să faci ceva 
greșit a doua oară. Will vedea asta tot timpul la muncă: 
recidiviști care scăpau prima oară și se gândeau că ar putea să 
își încerce norocul și a doua oară. Poate că era în natura umană 
să încerce să depășească niște limite. O treime din cei care erau 
arestaţi pentru conducere în stare de ebrietate ajungeau să fie 
arestaţi și a doua oară. Mai mult de jumătate din infractorii 
periculoși arestați mai fuseseră în închisoare. Violatorii aveau 
cea mai mare rată de recidivă în sistemul penitenciar. 

Will înţelesese cu mult timp în urmă că singurul lucru pe care 
îl putea controla în orice situaţie era el însuși. El nu era o 
victimă. Nu era prizonierul propriei mânii. Putea alege să fie o 
persoană bună. Sara spusese chiar asta. Făcuse să pară totul 
mai ușor. 

lar apoi el forțase momentul acela ciudat când rămăseseră 
unul lângă altul pe canapea, holbându-se la ea ca un criminal în 
serie. 

— Idiotule, își spuse în sinea sa. 

Se șterse la ochi, dorindu-și să își poată șterge în acest fel și 
memoria. Nu avea rost să se mai gândească la Sara Linton. 
Până la urmă nu ar fi dus la nimic. 

Will văzu un grup de femei pierzând vremea pe trotuarul din 
faţă. Erau toate îmbrăcate ca într-o fantezie: școlăriţe, striperiţe, 
un transsexual care arăta ca o casnică dintr-un serial din anii 
'50. Will cobori geamul și fetele negociară în tăcere, hotărând pe 
cine să trimită. El conducea un Porsche 911 pe care îl 
recondiţionase de la zero. li luase aproape zece ani să repare 
mașina. Părea să dureze tot zece ani până să se hotărască 
prostituatele pe cine să trimită la el. 

Până la urmă, una dintre școlărițe veni agale până la mașină. 
Se aplecă pe geam, apoi se trase repede înapoi. 

— Nu, frate, spuse ea. Nici gând. Nu mi-o trag cu niciun câine. 


307 


Will îi întinse o bancnotă de douăzeci de dolari. 

— O caut pe Lola. 

Strânse buzele, apoi îi smulse bancnota din mână așa de 
repede, că Will simţi o arsură între degete. 

— Da, curva aia o să și-o tragă și cu câinele tău. E pe Strada 
Eighteenth. Stă pe lângă poșta veche. 

— Mulţumesc. 

Fata se întorsese deja cu un pas degajat către grupul ei. 

Will ridică geamul și întoarse mașina. Văzu fetele în oglinda 
retrovizoare. Fata îi dăduse bancnota de douăzeci celui care o 
păzea și care avea să dea banii mai departe peștelui. Will știa 
de la Angie că fetele acestea nu apucau decât foarte rar să 
păstreze vreun ban. Peștii se ocupau de locuinţă, de mâncare și 
de haine. Tot ce trebuiau fetele să facă era să își riște viața și 
sănătatea noapte de noapte culcându-se cu orice individ care 
oprea mașină lângă ele și avea suficienţi bani. Era o sclavie 
modernă, ceea ce era ironic dacă te gândeai că majoritatea - 
dacă nu chiar toţi - peștii erau negri. 

Will întoarse pe Strada Eighteenth și opri mașina la ralanti în 
spatele unei berline parcate sub un felinar. Șoferul stătea la 
volan, cu capul rezemat de tetieră. Will mai așteptă câteva 
minute și din poala omului se mai ivi un cap. Ușa mașinii se 
deschise și o femeie încercă să iasă, dar bărbatul se aplecă și o 
apucă de păr. 

— Rahat, bombăni Will și sări din mașină. 

Incuie mașina de la distanţă cu telecomanda, se apropie 
fugind ușor către berlină și deschise ușa. 

— Ce dracu’? ţipă bărbatul cu mâna încă încleștată în părul 
femeii. 

— Bună, puiule, spuse Lola întinzând mâna către Will. 

Acesta o apucă fără să stea pe gânduri, iar ea ieși din mașină 
lăsându-și peruca în mâna bărbatului. Acesta începu să înjure și 
o aruncă în stradă, demarând cu atâta putere că portiera se 
închise singură. 

— Trebuie să vorbim, îi spuse Will Lolei. 

Aceasta se aplecă să își ridice peruca și, datorită luminii de la 
felinar, Will văzu foarte clar tot ce ascundea sub rochie. 

— Am și eu o afacere aici. 

— Data viitoare când ai nevoie de ajutor... încercă Will să îi 
spună. 


308 


— Angie m-a ajutat, nu tu, zise trăgându-și fusta în jos. Nu te 
uiţi la știri? Poliţiștii au găsit coca în apartamentul ăla cât să 
facă un om de zăpadă. Sunt o eroină, ce puii mei! 

— Balthazar o să fie bine. Copilul. 

— Balta-și-mai-cum? întrebă strâmbându-se. Mamă, copilul 
ăla de-abia mai trăia. 

— Ai avut grijă de el. E clar că a însemnat ceva pentru tine. 

— Da, mă rog, zise în timp ce își punea peruca pe cap, 
încercând să o potrivească. Am și eu doi copii, știi? l-am făcut în 
arest. Am apucat să petrec ceva timp cu ei înainte să mi-i ia 
statul. 

Avea braţele numai piele și os, iar Will își aduse din nou 
aminte de videoclipurile cu anorexice pe care le găsiseră pe 
calculatorul lui Pauline. Acele fete se înfometau singure pentru 
că doreau să fie slabe. Lola murea de foame pentru că nu își 
permitea să cumpere mâncare. 

— Uite, spuse el îndreptându-i peruca. 

— Mersi. 

O luă înapoi pe stradă către grupul ei. Era amestecul obișnuit 
de școlărițe și vagabonde, dar aceste femei erau mai în vârstă, 
mai călite. Cu cât creșteau numerele străzilor, cu atât mai 
periculoase erau. Curând, Lola și fetele ei aveau să ajungă pe 
Strada Twenty-first, o stradă atât de periculoasă că dispeceratul 
de la sediul de poliţie locală trimitea mai mereu ambulante să 
adune femeile care muriseră în timpul nopţii. 

— Aș putea să te arestez pentru obstrucţionarea unui caz, 
încercă el să o convingă. 

Dar ea mergea mai departe. 

— Ar putea fi bine în arest. Scapi și tu de frigul din noaptea 
asta. Angie știa de copil? 

Femeia se opri. 

— Hai, Lola, spune-mi. 

Ea se întoarse încet. Ochii îi căutară pe ai lui, dar nu pentru a 
ghici care era răspunsul corect, ci ce voia el să audă. 

— Nu. 

— Minti. 

— Chiar e bine? Bebele, vreau să spun, zise ea fără a schița 
vreo expresie. 

— E cu mama lui acum. Cred că o să fie bine. 


Ea scotoci prin geantă și scoase un pachet de ţigări și niște 
chibrituri. El o așteptă să aprindă una, să tragă un fum. 

— Eram la o petrecere. Un tip pe care-l știu mi-a zis că era un 
loc de adunare într-un apartament dintr-o clădire fițoasă. Cică 
portarul era de treabă, te lăsa să te fâţăi pe acolo. De obicei 
chestii de clasă. Știi tu, pentru oameni care au nevoie de un loc 
drăguţ vreo două ore fără să-i întrebe cineva ceva. Vin ei și-și 
fac treaba, vine menajera a doua zi și gata. Bogătașii care au 
apartamentele se întorc din Palm Beach sau de pe unde se 
plimbă și habar nu au, continuă ea luându-și o bucăţică de tutun 
de pe limbă. Da' de data asta s-a întâmplat ceva. Simkov, 
portarul, a enervat pe cineva din clădire. l-au dat preaviz. Așa că 
a început să lase să intre de-ăștia de ultima speţă. 

— Ca tine? 

Ea ridică bărbia. 

— Cât lua? întrebă Will. 

— Tre’ să vorbeşti cu băieţii despre asta. Eu doar îmi fac 
apariţia și le-o trag. 

— Ce băieţi? 

Lola suflă o coloană lungă de fum. 

Will o lăsă baltă, știind că nu e cazul să o preseze prea tare. 

— O știai pe femeia în apartamentul căreia eraţi? 

— Nici n-am cunoscut-o vreodată, nici n-am văzut-o, nici n-am 
auzit de ea. 

— Deci ajungi acolo, Simkov te lasă să intri și după aceea? 

— La început era mișto. De obicei urcam în apartamentele de 
mai jos. Da' aici era la ultimul etaj. Și consumatorii erau mai cu 
ștaif. Și marfa bună. Coca, niște H. Aia cu crack-ul au apărut 
după vreo două zile. După - au venit cu metamfetamine. S-a 
stricat dup-aia. 

— S-a întâmplat repede, spuse Will gândindu-se la starea în 
care găsise apartamentul. 

— Da, ce vrei? Toxicomanii nu-s chiar cunoscuţi pentru că-și 
țin cumpătul. Au fost și vreo două certuri, spuse ea și chicoti 
amintindu-și. S-au băgat vreo două zdrenţe. După aia au luat-o 
razna și transsexualii și... ridică din umeri, ca și cum ar fi zis „la 
ce te-aștepţi?” 

— Și copilul? 

— Copilul era în camera lui când am ajuns eu acolo. Ai copii? 

El scutură din cap. 


310 


— Mai bine. Angie nu e chiar genul mămos. 

Will nici nu se mai obosi să aprobe fiindcă știau amândoi că 
ăsta era adevărul gol-goluț. 

— Ce ai făcut când ai găsit copilul? întrebă Will. 

— Nu stătea bine în apartament. Mi-am dat eu seama ce avea 
să urmeze. Începeau să apară tot felul de scursuri. Simkov le 
dădea la toţi drumul. Așa că am mutat copilul pe hol. 

— La gunoi. 

— La o petrecere nu se gândește nimeni să ducă gunoiul, 
spuse ea rânjind. 

— l-ai dat să mănânce? 

— Da, spuse ea. l-am dat ce era în dulap, i-am schimbat 
scutecul. Am făcut asta și cu ai mei, știi? Ti-am zis, te lasă să Îi 
ţii o vreme înainte să-i ducă la orfelinat. Am învățat tot ce 
trebuia despre cum să-i hrănești și rahaturi de-astea. Am avut 
destul de bine grijă de el. 

— De ce l-ai lăsat acolo? întrebă Will. Te-au arestat pe stradă. 

— Peștele meu nu știa de asta, lucram la negru, mă distram și 
eu. M-a găsit și mi-a zis să mă întorc la treabă, așa că am făcut- 
O. 

— Cum te-ai mai întors să ai grijă de copil? 

— l-am frecat-o lu’ Simkov, spuse ea imitând gestul. E de 
treabă. 

— De ce nu mi-ai spus când m-ai sunat în noaptea aceea că e 
vorba și de un copil? 

— M-am gândit că o să mă ocup de el când o să ies, 
recunoscu ea. Am făcut treabă bună, nu? Adică l-am ajutat că i- 
am dat de mâncare și i-am schimbat scutecele. E un băieţel tare 
dulce. L-ai văzut, nu? Nu-i așa că-i un dulce? 

Copilașul cel dulce era deshidratat și stătea să moară când îl 
găsise Will. 

— De unde îl știai pe Simkov? 

— Otik e client fidel, știi? spuse ea ridicând din umeri. L-am 
cunoscut aici, pe Aleea Milionarilor. 

— N-aș zice chiar că e un tip de treabă. 

— Mi-a făcut o favoare că m-a lăsat să urc. Am făcut ceva 
bani buni. Am avut grijă de copil. Ce mai vrei? 

— Angie știa de copil? 

Ea tuși și se auzi că sunetul vine din plămâni. Când scuipă pe 
trotuar, Will simţi că i se întoarce stomacul pe dos. 


311 


— Trebuie să o întrebi pe ea despre asta. 

Lola își aruncă geanta pe umăr și se îndreptă spre grupul ei. 

Will își scoase telefonul în timp ce se îndrepta spre mașină. 
Aparatul abia mai funcţiona, dar reuși totuși să formeze un 
număr. 

— Alo, răspunse Faith. 

Will nu dorea să vorbească despre ce se întâmplase în acea 
după-amiază, așa că nu îi lăsă ocazia să deschidă subiectul. 

— Am găsit-o pe Lola, zise și îi povesti și ei ce aflase de la 
prostituată. Simkov a chemat-o ca să o ajute să mai facă un 
ban. Sunt sigur că și-a luat și partea lui. 

— Poate ne putem folosi de asta, răspunse Faith. Amanda 
vrea să vorbesc cu Simkov mâine. Vom vedea dacă spune 
același lucru. 

— Ce ai aflat despre el? 

— Nu prea multe. Locuiește în clădire la parter. Ar fi trebuit să 
fie la intrare de la opt la șase, dar în ultima vreme nu prea își 
mai făcea treaba. 

— Presupun că de asta i-au dat preaviz. 

— Nu are cazier. Contul din bancă e în regulă, având în 
vedere că nu plătește chirie, zise Faith făcând o pauză, timp în 
care Will o auzi întorcând foaia din agendă. Am găsit materiale 
pornografice la el în apartament, dar nu pedofilie sau ciudăţenii. 
Și telefonul e curat. 

— Eu am înțeles că dădea drumul oricui în clădire dacă îl 
plătea bine. Anna Lindsey ţi-a spus ceva? 

Faith îi povesti despre discuţia inutilă cu femeia. 

— Nu știu de ce nu vrea să vorbească. Poate e speriată. 

— Poate crede că dacă nu se mai gândește și nu mai vorbește 
despre asta o să treacă de la sine. 

— Presupun că asta merge dacă ai maturitatea emoţională a 
unui copil de șase ani. 

Will încercă să nu se simtă vizat de acest comentariu. 

— Ne-am uitat la registrele de la intrarea în clădire. Au intrat 
un om de la cablu și mai mulți cu livrări. Am vorbit cu toți și cu 
omul de serviciu din clădire și toţi sunt curaţi. Au cazierele în 
regulă, alibiuri solide. 

— Dar vecinii? întrebă Will urcându-se în mașină. 

— Se pare că nimeni nu știe nimic, iar oamenii ăştia sunt prea 
bogați ca să vorbească cu poliția. 


312 


Will mai întâlnise astfel de oameni. Nu voiau să se implice și 
nu-și voiau numele în ziare. 

— O cunoștea vreunul dintre ei pe Anna? 

— La fel ca ceilalţi - oricine o cunoștea nu o suporta. 

— Dar probele de la criminalistică? 

— Ar trebui să vină de dimineaţă. 

— Și calculatoarele? 

— Nimic și nici mandatele pentru bancă nu au venit încă, așa 
că nu avem acces la telefonul mobil al Oliviei Tanner, la 
BlackBerry și nici la calculatorul de la muncă. 

— Criminalul nostru e mai deștept decât noi. 

— Știu, recunoscu ea. Parcă nu ajungem decât în fundături. 

Conversaţia lâncezi. Will căută ceva de zis pentru a umple 
tăcerea, dar Faith i-o luă înainte. 

— Așadar, eu și Amanda o să îl interogăm pe portar la opt 
mâine dimineaţă, apoi eu trebuie să ajung la o programare. E în 
Snellville. 

Will nu știa ce ar putea să facă cineva în Snellville. 

— Cred că o să dureze cam o oră. Să sperăm că o să ÎI 
identificăm pe Jake Berman până atunci. Trebuie să vorbim și cu 
Rick Sigler. Il tot las să-mi scape printre degete. 

— E alb, are vreo patruzeci de ani. 

— Și Amanda zicea la fel. A trimis pe cineva la el acasă să îi 
pună întrebări. Era acasă, cu nevasta. 

— Și a negat că era la locul faptei? mormăi Will. 

— Se pare că a încercat. Nu a vrut nici măcar să recunoască 
faptul că era cu Jake Berman, ceea ce mi se pare din ce în ce 
mai evident că aveau o întâlnire amoroasă, spuse și suspină. 
Amanda îl urmărește pe Sigler, dar nu are antecedente. Nu a 
folosit nume false, nu are mai multe adrese, s-a născut și a 
crescut în Georgia. Are douăsprezece clase pe foaia matricolă, 
în Conyers. Se pare că nu a fost vreodată în Michigan, cu atât 
mai puţin că a locuit acolo. 

— Ne agățăm de chestia asta cu fratele doar fiindcă Pauline 
McGhee i-a spus fiului ei să se ferească de unchiul lui. 

— Așa este, dar ce altă pistă avem de urmat? Dacă ne mai 
dăm cu capul de multe obstacole, o să ne spargem amândoi 
capul. 

Will tăcu preț de câteva secunde. 

— Ce fel de programare? 


— E o chestie personală. 

— Bine. 

Părea că niciunul dintre ei nu avea nimic de adăugat după 
asta. Oare de ce îi fusese atât de ușor lui Will să își verse 
sufletul în fața Sarei Linton, dar nu putea avea nici măcar o 
conversație normală cu celelalte femei din viaţa lui - mai ales cu 
partenera sa? 

Faith îi făcu o ofertă: 

— Îţi spun despre problema mea dacă spui și tu despre asta. 

— Cred că trebuie să o luăm de la capăt, spuse râzând. Cu 
cazul, vreau să spun. 

Ea era de acord. 

— Cel mai bun mod de a verifica dacă ţi-a scăpat ceva este să 
urmezi pașii înapoi. 

— Când te întorci de la programare o să mergem la soţii 
Coldfield, o să vorbim cu Rick Sigler la muncă - ca să nu o ia 
razna în faţa neveste-sii - apoi o să verificăm toți martorii, 
oricine are cea mai mică legătură cu cazul acesta. Colegi de 
birou, instalatori care au venit acasă, cei de la Internet, oricine a 
intrat în contact cu ele. 

— Nu are cum să strice, aprobă ea. 

lar se lăsă tăcerea. 

— Ești bine? reluă tot ea conversaţia. 

Will trăsese în faţa casei. Parcă mașina, dorindu-și să îl 
lovească un fulger din cer și să îl omoare pe loc. 

Mașina lui Angie bloca parcarea. 

— Will? 

— Da, reuși el spună. Ne vedem mâine dimineață. 

Încheie apelul și băgă telefonul în buzunar. Erau aprinse 
ferestrele în camera din față, dar Angie nu se deranjase să 
aprindă și becul de pe verandă. Avea în buzunar bani gheață și 
cărțile de credit. Putea să meargă la hotel în seara asta. Sigur 
exista vreun loc unde să îl primească și cu câinele, sau poate 
putea să o strecoare pe Betty pe sub haină. 

Betty se ridică și se întinse pe scaun. Se aprinse și lumina pe 
verandă. 

Will începu să bombăne și luă câinele la subraţ. leşi din 
mașină și o încuie, apoi o luă înainte spre casă. Deschise ușa 
către curtea din spate și o puse pe Betty pe iarbă, apoi rămase 
afară în faţa propriei case câteva minute, gândindu-se ce să 


314 


facă, iar în cele din urmă se decise că se purta prostește și intră 
în casă. 

Angie stătea pe canapea, cu picioarele îndoite sub ea. Părul ei 
negru era lăsat liber, așa cum îi plăcea lui, și purta o rochie 
neagră și mulată care îi scotea în evidenţă toate formele. Sara 
era frumoasă, dar Angie era sexy. Era machiată de seară, cu 
buzele date cu roșu-sângeriu. Se întrebă dacă se aranjase 
intenţionat. Probabil că da. Mereu simțea când Will e pe cale să 
se îndepărteze. Era ca un rechin care simţea sânge în apă. 

Îl întâmpină la fel ca prostituata: 

— Bună, puiule. 

— Bună. 

Angie se ridică în picioare, întinzându-se ca o pisică și se 
apropie de el. 

— Ai avut o zi bună? întrebă ea înlănţuindu-și mâinile pe după 
gâtul lui. 

Will întoarse capul iar ea i-l întoarse înapoi, sărutându-l pe 
buze. 

— Nu face asta, spuse el. 

Ea îl mai sărută o dată fiindcă ura să primească ordine. 

Will rămase cât de indiferent putu și în cele din urmă își lăsă 
și ea braţele să alunece. 

— Ce ţi s-a întâmplat la mână? 

— Am bătut pe cineva. 

— Serios? întrebă ea râzând, de parcă el ar fi făcut o glumă. 

— Da. 

Își sprijini mâna pe spătarul canapelei. Unul dintre bandaje se 
dezlipea. 

— Ai bătut pe cineva, repetă ea realizând că era serios. Ai 
martori? 

— Niciunul care să vorbească. 

— Bravo ţie, puiule, spuse ea și se trase aproape de el, chiar 
în spatele lui. Cred că Faith a făcut pe ea. 

Mâna ei cobori de-a lungul mâinii lui și se opri la încheietură. 

— Unde îţi este verigheta? întrebă ea pe un ton schimbat. 

— În buzunar. 

Will o dăduse jos înainte de a urca în apartamentul Sarei. Işi 
zisese atunci că o dă jos fiindcă începeau să i se umfle degetele, 
iar verigheta îl strângea. 


315 


Angie cobori cu mâna până la buzunarul pantalonilor. Will 
închise ochii, simțind toată oboseala din ziua aceea inundându-l. 
Nu doar a acelei zile, ci a ultimelor opt luni. Angie era singura 
femeie cu care fusese vreodată, iar corpul lui se simţise singur, 
dorindu-și dureros de mult să o simtă. 

Degetele ei îl atinseră prin căptușeala subţire a materialului. 
Reacţia fu imediată, iar când îi simţi respiraţia în ureche a 
trebuit să se ţină de canapea ca să nu se întoarcă. 

Ea îi luă lobul urechii între dinţi. 

— Ti-a fost dor de mine? 

El înghiţi fără să aibă puterea de a mai vorbi când ea își presă 
sânii de spatele lui. Işi lăsă capul pe spate, iar ea îl sărută pe 
gât, însă el nu la Angie se gândea când simţi cum îl cuprinde cu 
degetele. Se gândea la Sara, la cum arătau degetele ei lungi și 
subțiri când îi bandaja mâna și stăteau amândoi pe canapea. La 
felul cum îi mirosea părul, fiindcă nu putuse să nu se aplece o 
secundă și să îl adulmece cât de repede putu. Ea mirosea a 
bunătate și milă și compasiune. Mirosea a tot ce își dorise el 
vreodată, a tot ce nu putea să aibă niciodată. 

— Măi, spuse Angie oprindu-se. Ce s-a întâmplat? 

Will reuși cu greu să se încheie la pantaloni. O împinse pe 
Angie cu cotul și se îndreptă spre colțul opus al camerei. 

— lar ești la ciclu? întrebă ea. 

— Știai despre copil? 

Ea își puse o mână în șold. 

— Ce copil? 

— Nu mă interesează care este răspunsul, vreau doar să îmi 
spui adevărul. Vreau să știu adevărul. 

— Și ce, osă mă baţi dacă nu-ţi zic? 

— O să te urăsc, răspunse el și amândoi știau că era 
adevărat. Copilul acela aș fi putut fi eu. Ce dracu', chiar am fost 
copilul acela. 

— L-a lăsat mămica la gunoi? întrebă pe un ton ascuţit, 
defensiv. 

— Asta sau l-a pus să se prostitueze ca să-i facă rost de 
droguri. 

Ea strânse din buze, dar nu își mută privirea. 

— Touché, spuse într-un final, fiindcă Diedre Polaski chiar asta 
îi făcuse fetiţei ei. 


— Ştiai că era un copil în apartament? repetă Will întrebare, 
singura care mai conta. 

— Avea Lola grijă de el. 

— Poftim? 

— Nu se descurca rău. Avea grijă să îi fie bine. Dacă nuo 
săltau... 

— Stai așa, o opri el ridicând mâna. Crezi că prostituata aia 
avea grijă de copil? 

— Păi, e bine, nu? Am sunat pe la spital. Mama și copilul sunt 
din nou împreună. 

— Ai sunat pe la spital? întrebă, crezând că nu a auzit bine. 
lisuse Hristoase, Angie. E un bebeluș. Murea dacă mai întârziam 
puţin. 

— Dar n-aţi întârziat și n-a murit. 

— Angie... 

— Oamenii au mereu grijă de copii, Will. Dar cine are grijă de 
cei ca Lola? 

— Tu îţi faci griji pentru o curvă drogată când știi că e un copil 
într-un morman de gunoi? Gata, spuse fără a o lăsa să răspundă 
la întrebare. Pentru mine e gata. 

— Asta ce dracu' înseamnă? 

— Înseamnă că eu am terminat. Înseamnă că aţele marionetei 
s-au rupt. 

— Du-te dracu'! 

— Nu mai vii și pleci cum vrei tu. Gata cu înșelatul, gata cu 
fugitul în mijlocul nopţii și întorsul după o lună sau un an cu 
gândul că mă împaci tu. 

— Ce romantic sună. 

E| deschise ușa de la intrare. 

— Vreau să ieși din casa mea și din viaţa mea. 

Ea nu clintea, așa că el se apropie și începu să o împingă 
către ieșire. 

— Ce faci? spuse ea și îl împinse la rândul ei apoi, văzând că 
nu se oprește, îl plesni. leși dracu' de lângă mine! 

El o ridică de la spate, iar ea trase un șut ușii, închizând-o. 

— leşi! spuse el încercând să ajungă la clanţă fără să îi dea 
drumul. 

Inainte de a ajunge detectiv, Angie fusese la brigada de 
intervenţie, așa că știa cum să îl doboare. Îi trase un șut în 
spatele genunchiului, făcându-l să se prăbușească la podea. Will 


317 


o ţinu în continuare, trăgând-o și pe ea pe jos, astfel că ajunseră 
amândoi pe podea hârjonindu-se ca doi câini nervoși. 

— Termină! ţipă ea lovindu-l cu piciorul, cu pumnul, folosind 
orice parte a corpului pentru a-i cauza durere. 

Will o întoarse pe burtă, lipind-o de podeaua de lemn. Cu o 
mână îi prinse ambele încheieturi, strângându-le ca ea să nu se 
poată zbate. Fără a mai gândi, îi băgă mâna pe sub rochie și îi 
scoase lenjeria. Când îi simţi degetele înăuntrul ei, ea își înfipse 
unghiile cu putere în mâna lui. 

— Boule, șuieră ea, dar era atât de udă că Will nici nu mai 
simţea mișcarea de du-te vino a degetelor. 

Când atinse locul pe care îl căuta ea înjură din nou și își lipi 
faţa de podea. Niciodată nu avea orgasm cu el. Făcea parte din 
jocul ei pentru putere. Mereu storcea și ultima suflare din Will, 
dar nu îl lăsa să îi facă și el același lucru. 

— Termină, îi ordonă ea, dar se mișca odată cu el, 
încordându-se la fiecare mișcare. El își deschise fermoarul 
pantalonilor și se împinse în ea. Ea încercă să îl respingă 
încordându-se, dar el împinse mai tare, forțând-o să îl 
primească. Gemu și simţi o eliberare voluptoasă atunci când îl 
lăsă să intre mai adânc, apoi și mai adânc. El o ridică în 
genunchi și începu să se miște cât de repede putea, mângâind-o 
cu degetele pentru a o aduce la climax. Ea începu să geamă, un 
sunet jos și gutural pe care el nu îl mai auzise până atunci. Will 
se împingea violent în ea, fără să îi pese dacă îi lăsa urme pe 
corp, dacă o rănea. Când ajunse la punctul culminant îl strânse 
atât de tare că aproape durea să fie înăuntrul ei. Şi orgasmul lui 
fu așa de intens că se prăbuși peste ea, gâfâind, durându-l tot 
corpul. 

Will se rostogoli pe spate. Părul lui Angie îi venea încurcat 
peste faţă. | se întinsese machiajul și respira și ea la fel de greu. 

— Doamne, murmură ea. Doamne. 

Incercă să întindă mâna și să îl mângâie pe faţă, dar el i-o 
dădu la o parte. 

Rămaseră acolo așa, gâfâind pe podea, părându-li-se că 
trecuseră ore. Will încercă să simtă remușcare sau furie, dar nu 
putea decât să se simtă epuizat. Se săturase atât de tare de 
toate acestea, de felul în care Angie îl făcea să își piardă minţile. 
Se gândi din nou la ce spusese Sara: învaţă din greșeli. 


Angie Polaski arăta ca cea mai mare greșeală pe care o 
făcuse Will în toată viaţa lui nenorocită. 

— lisuse, spuse ea gâfâind încă. N 

Se rostogoli pe o parte și își băgă mâna pe sub cămaşă. li 
simțea mâinile fierbinţi și transpirate pe piele. 

— Oricine ar fi fata, spune-i că îi mulțumesc, zise Angie. 

El se holbă la tavan fiindcă nu se simţea destul de stăpân pe 
el pentru a o privi. 

— Sunt cu tine de douăzeci și trei de ani, puiule, și nu mi-ai 
tras-o niciodată așa, spuse ea găsind cu degetele locul de sub 
coaste unde pielea era cicatrizată de la o arsură de ţigară. Cum 
o cheamă? 

Will tot nu răspunse. 

— Spune-mi cum o cheamă, șopti Angie. 

Il duru gâtul când încercă să înghită. 

— Nu e nimeni. 

Ea râse de parcă s-ar fi lămurit. 

— E asistentă sau polițistă? 

Râse din nou. 

— Prostituată? 

Will nu spuse nimic. Încerca să și-o scoată pe Sara din cap, nu 
voia să se gândească acum la ea fiindcă știa ce avea să urmeze. 
Will câștigase un punct, așa că Angie trebuia să câștige zece. 
Tresări când ea găsi un nerv sensibil pe pielea cicatrizată. 

— E normală? întrebă ea. 

Normală. Foloseau cuvântul acesta în orfelinat când vorbeau 
despre oameni care nu erau ca ei - oameni cu familii, cu vieţile 
lor, oameni ai căror părinţi nu îi băteau, nu îi scoteau la produs 
și nu îi tratau ca pe gunoaie. 

Angie se tot plimba cu vârful degetului în jurul arsurii. 

— Ştie de problema ta? 

Will încercă să înghită din nou. Îl ustura gâtul. Simţea că i se 
face rău. 

— Ştie că ești prost? 

El se simţea captiv sub degetul ei, sub presiunea pe care 
acesta o exercita pe cicatricea rotundă unde ţigara aprinsă îi 
arsese pielea. Tocmai când credea că nu mai poate îndura, ea 
se opri, își apropie gura de urechea lui și își băgă degetele pe 
sub mâneca lui. Găsi cicatricea lungă care îi urca pe antebraț, 
unde îi despicase lama de ras pielea. 


319 


— Îmi amintesc sângele, spuse ea. Cum îţi tremura mâna, 
cum ţi-a despicat lama pielea. Tii minte? 

El închise ochii și de sub pleoape ieșiră lacrimi. Bineînţeles că 
își amintea. Dacă se concentra destul de mult putea încă să 
simtă vârful ascuţit din metal zgâriind osul fiindcă știa că trebuie 
să înfigă lama adânc, destul de adânc pentru a despica vena, 
suficient de adânc pentru a fi sigur că o făcuse cum trebuia. 

— Mai știi cum te-am ţinut? întrebă ea, iar el reuși să îi simtă 
brațele în jurul său chiar dacă ea nu îl îmbrăţișa acum. 

Își amintea cum își înfășurase tot corpul în jurul lui, ca o 
pătură. 

— Cât sânge a curs. _ 

Se scursese pe mâini, pe picioare, pe tălpi. II ţinuse atât de 
strâns că nu mai putea să respire, iar el o iubise atât de mult 
fiindcă ea înțelesese de ce o făcea, de ce avea nevoie să 
oprească nebunia din jurul lui. Fiecare cicatrice de pe corpul lui, 
fiecare arsură, fiecare ruptură Angie o cunoștea așa cum se 
cunoștea pe ea însăși. Fiecare secret pe care îl avea Will, Angie 
îl ţinea cumva ascuns în interiorul ei. Ținea de el cu prețul vieţii. 

Ea era viaţa lui. 

El înghiţi în sec, deși avea gura tot uscată. 

— Cât mai vrei? 

Ea își odihnea mâna pe stomacul lui. Știa că îl recâștigase, 
știa că acum trebuia doar să mai pocnească din degete. 

— Ce să mai vreau, puiule? 

— Cât vrei să te mai iubesc? 

Ea nu răspunse imediat și el se pregătea să întrebe din nou, 
când o auzi: 

— Nu era ăsta titlul unui cântec country? 

El se întoarse pentru a o privi, căutând în ochi un semn de 
bunătate pe care nu îl mai văzuse până atunci. 

— Spune-mi doar atât, ca să știu să număr zilele, ca să știu 
când o să termin odată cu asta. 

Angie îl mângâie pe față. 

— Cinci ani? Zece ani? întrebă el simțind cum i se închide 
gâtul, de parcă i-ar fi dat cineva să mănânce cioburi. Doar atât, 
să îmi spui. Când o să pot să nu te mai iubesc? 

Ea se apropie și își apropie din nou gura de urechea lui. 

— Niciodată. 


Se ridică de pe podea, își trase fusta în jos, își găsi pantofii și 
chiloţii. Will rămase acolo când ea deschise ușa și ieși fără a se 
mai obosi să se uite în urmă. Nu o învinovățea. Angie nu se uita 
niciodată în urmă. Ştia ce se afla în spatele ei, așa cum știa 
mereu și ce se afla înainte. 

Will nu se ridică nici când îi auzi pantofii pe treptele verandei 
sau mașina pornind pe alee. Nu se ridică nici când o auzi pe 
Betty zgâriind la ușa ei specială, pe care Will uitase să o 
deschidă. Will nu se mișcă pentru nimic. Rămase pe podea toată 
noaptea, până când soarele care intră pe fereastră îi spuse că 
era timpul să se ducă la muncă. 


321 


ZIUA A PATRA 


Capitolul 20 


Lui Pauline îi era foame, dar asta putea suporta. Cunoștea 
durerea din stomac și din intestine, felul în care spasmele se 
auzeau în stomac când acesta încerca să găsească hrană de 
orice fel. Le cunoștea bine pe toate acestea și le putea suporta. 
Dar cu setea era o situaţie diferită. Nu avea cum să scape de 
sete. Nu stătuse niciodată atât de mult fără apă. Era disperată, 
în stare de orice. Urinase pe jos și încercase să o bea, darnu 
făcuse decât să îi accentueze setea nebună până ajunse să stea 
în genunchi, urlând ca un lup. 

Nu mai suporta. Nu mai putea să stea în locul acela mult timp. 
Nu putea să o lase să o înnebunească din nou, să o copleșească 
atât de tare până să ajungă în punctul în care tot ce își dorea 
era să se ghemuiască și să plângă după Felix. 

Felix. Era singurul motiv pentru a ieși de aici, a lupta, a-i opri 
pe nenorociţii ăia să o ia de lângă băieţelul ei. 

Zăcea pe o parte, cu braţele legate în talie și cu picioarele 
întinse drept și își ridică jumătatea de sus a corpului, întinzându- 
și gâtul pentru a se așeza drept. Rămase așa, cu mușchii 
încordațţi, transpirând, cu cârpa care îi acoperea ochii frecându- 
se de piele, și ţinti. Lanţurile care îi cuprindeau încheieturile 
zăngăniră și, înainte de a se putea opri, își dădu capul pe spate 
și îl izbi de perete. 

Durerea o fulgeră de-a lungul gâtului. Văzu stele - la propriu - 
băltind prin întuneric. Căzu pe spate, gâfâind, încercând să nu 
își piardă controlul respirației și forțându-se să nu leșine. 

— Ce faci? întrebă cealaltă femeie. 

Nenorocita zăcea pe spate ca moartă de vreo douăsprezece 
ore, fără să miște, fără să-i pese, și acum se trezea să pună 
întrebări? 

— Taci, se răsti Pauline. 

Nu avea timp pentru rahatul ăsta. Se rostogoli din nou pe o 
parte și își lipi corpul de zid, mutându-se cu câţiva centimetri 


322 


mai jos. Își ţinu respiraţia, strânse din ochi și se dădu din nou cu 
capul de perete. 

— Băga-mi-aş! ţipă ea, cu capul explodând de durere. 

Căzu din nou pe spate. li curgea sânge pe frunte, care se 
scurse pe după eșarfă și îi intră în ochi. Nu putu să scape de 
sânge clipind și nu îl putea șterge. Simţi ca și cum un păianjen i 
se târa pe pleoape, intrându-i în ochi. 

— Nu, spuse Pauline căzând pradă unei halucinaţii totale, în 
care păianjeni i se târau pe faţă, scormonind în piele și 
depunându-și ouăle în ochii ei. Nu! 

Se smuci până se ridică în fund, ameţind de la mișcarea 
bruscă. Gâfâia iar; își sprijini capul pe genunchi, atingându-și 
coapsele cu pieptul. Trebuia să se controleze. Nu putea să 
cedeze setei. Nu putea să își lase creierul pradă nebuniei din 
nou, ca să nu piardă toată munca depusă. 

— Ce faci? șopti femeia îngrozită. 

— Lasă-mă în pace. 

— O să te audă. O să vină jos. 

— Nu vine aici, se răsti Pauline. 

Apoi, pentru a-i dovedi, începu să ţipe: 

— Vino încoace, nenorocitu' dracu'! 

Avea gâtul așa de uscat că începu să tușească de la efort, dar 
ţipă în continuare. 

— Încerc să evadez! Vino să mă oprești, nenorocit impotent 
ce ești! 

Așteptară ce așteptară, timp în care Pauline număra 
secundele. Nu se auziră pași pe scări. Nu se aprinse nicio 
lumină. Nu se deschise nicio ușă. 

— De unde știi? întrebă străina. De unde știi ce face? 

— Așteaptă să cedeze una dintre noi, îi spuse Pauline. Și n-o 
să fiu eu aia. 

Femeia îi mai puse o întrebare, dar Pauline o ignoră, lipindu- 
se iar de perete. Se pregăti să se mai izbească o dată de zid, dar 
nu o mai putu face. Nu se mai putea răni singură. Nu acum. Mai 
târziu. Se odihnea doar câteva minute și o făcea mai târziu. 

Se rostogoli pe spate cu lacrimi scurgându-i-se pe față. Nu 
deschise gura fiindcă nu voia să o audă femeia cealaltă că 
plânge. Străina o auzi suspinând, o auzi rostogolindu-se în 
propria urină. Spectacolul se terminase. Nu se mai vindeau 
bilete. 


323 


— Cum te cheamă? întrebă necunoscuta. 

— Ce te interesează pe tine? se răsti Pauline. 

Nu voia să își facă prieteni. Voia să iasă de acolo oricum ar fi 
putut, iar dacă asta însemna să calce peste cadavrul străinei 
spre libertate, Pauline ar fi făcut-o. 

— Taci din gură. 

— Spune-mi ce faci și poate te ajut. 

— Nu poţi să mă ajuţi. Pricepi? spuse Pauline întorcându-și 
fața către străină, deși erau amândouă înconjurate de întuneric. 
Ascultă la mine, nenorocito. O singură persoană o să iasă vie de 
aici și aia nu o să fii tu. Inţelegi? Suntem în rahat până la gât și 
nu o să fiu eu aia care se duce prima la fund. Bine? 

Străina rămase tăcută. Pauline căzu pe spate, privind în 
întuneric, încercând să își adune curajul să se lovească iar de 
zid. 

— Tu ești Atlanta Thin, nu? se auzi vocea femeii ca o șoaptă. 

— Ce-ai zis? întrebă Pauline la rândul ei gâtuit, de parcă ar fi 
strâns-o cineva cu un ștreang. 

— Suntem în rahat până la gât și nu o să fiu eu aia care se 
duce prima la fund, repetă ea. Spui des asta. 

Pauline își mușcă buza. 

— Eu sunt Mia-trei. 

Mia venea de la „bulimie”. Pauline recunoscu numele de 
utilizator, dar insistă că nu știa despre ce vorbește. 

— Le-ai arătat e-mailul acela la muncă? întrebă Mia. 

Pauline deschise gura, încercând să respire puţin. Încerca să 
se gândească la celelalte lucruri pe care le spusese pe grupul de 
pe pagina pro-anorexie, la gândurile disperate care îi trecuseră 
prin cap și pe care ajunsese cumva să le materializeze pe 
tastatură. Era cam ca vomitatul, dar în loc să îţi golești 
stomacul, îți curățai creierul. Dacă spuneai cuiva acele lucruri 
îngrozitoare pe care le gândeai, dacă știai că și alţii gândesc 
așa, parcă era mai ușor să te trezești dimineața. 

lar acum străina nu mai era o străină. 

— Le-ai arătat e-mailul? repetă Mia. 

Pauline înghiţi în sec, deși nu avea decât praf pe gât. Nu îi 
venea să creadă că e legată ca un porc nenorocit și femeia asta 
voia să vorbească despre muncă. Munca nu mai conta de-acum. 
Nimic nu mai conta. E-mailul acela era dintr-o altă viaţă, o viață 
în care Pauline avea o slujbă pe care și dorea să o păstreze, o 


324 


ipotecă, o rată la mașină. Așteptau aici, în văgăuna asta, să fie 
torturate, violate, ucise, iar femeia asta își făcea griji pentru un 
e-mail nenorocit? 

— Nu am apucat să îl sun pe Michael, fratele meu, spuse Mia. 
Poate mă caută. 

— Nu o să te găsească, îi spuse Pauline. Nu aici. 

— Unde suntem? 

— Nu știu, răspunse ea sinceră. M-am trezit în portbagajul 
unei mașini. Eram legată cu lanţuri. Nu știu sigur cât am stat 
acolo. S-a deschis portbagajul, eu am început să ţip și m-a 
electrocutat iar, zise și închise ochii. Apoi m-am trezit aici. 

— Eu eram în curte, îi povesti Mia. Am auzit ceva. Credeam că 
poate e o pisică... zise cu vocea pierdută. Și eu tot în portbagaj 
eram când m-am trezit. Nu știu cât m-a ţinut acolo. Mi s-a părut 
că au trecut câteva zile. Am încercat să număr orele dar... 

Tăcu o bucată bună de vreme pe care Pauline nu știu cum să 
o ia. 

— Crezi că așa ne-a găsit? reluă ea în cele din urmă. Pe 
forum? 

— Probabil, minţi ea. 

Pauline știa cum le găsise și nu era pe forumul ăla tâmpit. Ea 
fusese cea care le adusese aici - gura ei mare fusese cea care le 
băgase în bucluc. Dar nu avea de gând să îi spună Miei ce știa. 
Aveau să urmeze alte întrebări și odată cu ele și acuzaţii pe care 
Pauline știa că nu le-ar putea suporta. 

Nu acum. Nu când simţea că are creierul îndesat cu vată și îi 
curgea sânge în ochi care păreau a fi picioarele mici și păroase 
a milioane de păianjeni. 

Pauline trase adânc aer în piept, încercând să nu intre iar în 
panică. Se gândi la Felix și la cum mirosea acesta când îi făcea 
baie cu noul săpun pe care i-l luase de la Colony Square în 
timpul pauzei de masă. 

— E încă în seif, da? întrebă Mia. O să găsească e-mailul în 
seif și o să știe că i-ai spus tapițerului să măsoare liftul. 

— Cretino, ce mai contează? Tu chiar nu întelegi unde 
suntem, ce o să ni se întâmple? Și ce dacă găsesc e-mailul? la 
uite unde era consolarea: „a murit, dar măcar avea dreptate”. 

— E mai mult decât primești cât ești vie. 

Rămaseră amândouă pe gânduri. Pauline încercă să își 
amintească ce știa despre Mia. Femeia nu scria mult pe forum, 


325 


dar când o făcea era la obiect. Ca și Pauline și alte câteva 
utilizatoare, nici Miei nu îi plăceau plângăcioasele și nu prea 
suporta prostia. 

— Nu pot să ne înfometeze, spuse Mia. Eu stau nouăsprezece 
zile înainte să încep să clachez. 

Pauline era impresionată. 

— Și eu cam tot așa, minţi ea. 

De fapt cel mai mult rezistase douăsprezece zile și atunci o 
băgaseră în spital și o îndesaseră ca pe porcul de Crăciun. 

— Apa e problema, spuse Mia. 

— Da, aprobă Pauline. Tu cât poţi... 

— Nu am încercat niciodată să nu beau apă, o întrerupse Mia, 
ghicind restul întrebării. Apa nu are calorii. 

— Patru zile, zise Pauline. Am citit undeva că poţi să stai patru 
zile fără apă. 

— Noi putem mai mult. 

Nu încerca să se mintă. Dacă Mia rezista nouăsprezece zile 
fără să mănânce, putea rezista cu siguranță mai mult decât 
Pauline și fără apă. 

Asta era problema. Putea rezista mai mult decât Pauline. 
Nimeni nu rezistase mai mult decât ea înainte. 

Mia puse o întrebare evidentă. 

— De ce nu ne-a tras-o până acum? 

Pauline își lipi capul de podeaua rece de ciment, încercând să 
nu lase sentimentul de panică să escaladeze. Nu violul era 
problema. Celelalte chestii - jocurile, batjocura, păcălelile... sacii 
de gunoi. 

— Vrea să ne slăbească, ghici Mia. Vrea să fie sigur că nu 
ripostăm, spuse ea și se mișcă, zdrăngănindu-și lanţurile. 

Vocea ei suna mai aproape, așa că Pauline se gândi că se 
întorsese pe o parte. 

— Ce făceai? Adineauri, adică. De ce te dădeai cu capul de 
zid? 

— Dacă pot să sparg rigipsul poate reușesc să ies. 
Reglementările în construcţii prevăd că între bârnele de 
rezistenţă să se lase patruzeci de centimetri. 

— Ai talia de patruzeci de centimetri? întrebă Mia cu vocea 
plină de admiraţie. 

— Nu, proasto! Mă întorc pe burtă și ies așa. 


Mia râse de propria ei prostie, dar apoi spuse ceva ce o făcu 
pe Pauline să se simtă la fel de idioată. 

— Și de ce nu-ţi foloseşti picioarele? 

Rămaseră amândouă tăcute, dar Pauline simţi cum o 
copleșește ceva. Abdomenul i se încordă, urechile i se umplură 
de zgomotul unui râset, un râset în toată regula, clar ca lumina 
zilei, provocat de gândul la cât de incredibil de proastă era. 

— O, Doamne, suspină Mia, fiindcă râdea și ea. Ce tâmpită 
ești. 

Pauline își întoarse corpul, încercând să se rotească pe umăr. 
Își alinie picioarele le zid, le încrucișă ca să nu o încurce lanţurile 
și lovi. Rigipsul cedă de la prima încercare. 

— Proasto, bombăni ea referindu-se la ea însăși de data asta. 

Se întoarse din nou cu faţa la deschizătură și încercă să rupă 
cu dinţii bucăţile de rigips. Praful care se formase era otrăvitor, 
dar nu îi păsa. Prefera să moară cu capul ieșit patruzeci de 
centimetri din camera asta decât să stea legată aici așteptându- 
| pe nenorocit să vină după ea. 

— Ai reușit? întrebă Mia. Ai spart... 

— Taci din gură, îi spuse Pauline, mușcând dintr-un strat de 
burete. ` 

Izolase pereții. Era de așteptat. Nu era mare lucru. Il apucă cu 
dinții, mușcând bucăţi mari, murind de nerăbdare să simtă aerul 
curat de afară pe faţă. 

— Rahat! ţipă Pauline. _ 

Se mișcă pentru a ajunge cu mijlocul lângă gaură. Intinse 
degetele, care abia ajungeau dincolo de stratul de rigips spart. 
Rupse buretele, apoi degetele dădură de ceva care semăna cu o 
plasă. Își arcui spatele, încercând să ajungă cu mâna cât mai 
departe posibil. Pipăi cu degetele împletitura de sârmă. 

— La dracu'! 

— Ce e? 

— Plasă de sârmă. 

Criminalul întinsese plase subţiri de sârmă de-a lungul 
pereţilor, ca ele să nu poată ieși. 

Pauline se așeză iar în poziţie și izbi plasa cu picioarele. Dar 
plasa rezistă loviturii tălpilor ei. In loc ca plasa să cedeze, 
contraforța o aruncă în spate câţiva centimetri. Se trase înapoi 
ca să mai încerce o dată, rostogolindu-se pe burtă și proptindu- 


327 


și palmele transpirate în ciment. Își luă elan și lovi cu toată 
puterea. Din nou plasa rezistă și o aruncă înapoi. 

— lisuse, icni ea căzând pe spate; izbucni în lacrimi, iar micile 
picioare de păianjeni îi acoperiră iar vederea. Ce mă fac acum? 

— Nu ajungi cu mâinile? 

— Nu! ţipă Pauline. 

Parcă i se ducea toată speranța cu fiecare răsuflare. Avea 
mâinile legate prea strâns de curea. Plasa de sârmă era 
amplasată pe dinafara zidului. Nu avea cum să ajungă la ea. 

Corpul i se zguduia de la suspine. Nu îl mai văzuse de ani de 
zile, dar tot mai știa cum gândea. Subsolul era scena lui, o 
închisoare bine pregătită unde le înfometa până nu i se mai 
opuneau. Dar asta nu era cea mai rea parte. Undeva exista o 
grotă, un loc întunecat sub pământ pe care îl săpase cu mâna 
lui cu cea mai mare plăcere. În subsol le făcea să cedeze. Dar în 
grotă avea să le distrugă. Nenorocitul se gândise la tot. 

Din nou. 

Mia reușise să se târască aproape de ea. Îi auzea vocea 
aproape, parcă era chiar deasupra ei. 

— Taci, îi ordonă Mia, împingând-o la o parte. O să ne folosim 
gura. 

— Poftim? 

— Plasa de sârmă e făcută din metal subţire, nu? 

— Da, dar... 

— Dacă îl îndoi într-o parte și-n alta se rupe. 

Pauline scutură din cap. Era o nebunie. 

— Tot ce trebuie să facem este să slăbim un ochi, spuse Mia 
de parcă era foarte logic. Apucă metalul în gură și trage înainte 
și înapoi, înainte și înapoi. O să se rupă până la urmă și apoi 
putem să îl spargem cu picioarele. Sau putem chiar să rupem 
fiecare ochi cu gura. 

— Nu putem să... 

— Nu-mi spune mie că nu putem, nenorocito! ţipă Mia la ea și, 
deși avea piciorul legat, reuși să îi tragă un șut în tibie. 

— Au! lisuse... 

— Începe să numeri! îi ordonă Mia apropiindu-se de gaură. 
Când ajungi la două sute, e rândul tău. 

Pauline nu avea de gând să o facă fiindcă era chitită să nu o 
lase pe nenorocita asta să-i dea ei ordine. Dar apoi auzi un 
zgomot - dinţi pe metal. Scrâșnind, răsucind. Două sute de 


328 


secunde. Avea să li se rupă pielea. Aveau să își facă gingiile 
zdrenţe. Nici nu știau dacă avea să meargă. 

Pauline se rostogoli și se ridică în genunchi. 

începu să numere. 


Capitolul 21 


Faith nu se gândise niciodată că ar fi o persoană matinală, dar 
se obișnuise să meargă devreme la muncă încă de pe vremea 
când Jeremy era copil. Nu se putea să nu fii o persoană matinală 
când aveai un băiat înfometat de hrănit, îmbrăcat, aranjat și 
trimis la autobuz la cel târziu șapte și treisprezece. Dacă nu era 
Jeremy, probabil că ar fi fost una dintre acele persoane care 
stau până târziu, genul care se bagă în pat după miezul nopții, 
dar ora de culcare a lui Faith era mai degrabă zece și rămăsese 
așa chiar și când Jeremy ajunsese la adolescenţă și se trezea 
târziu și greu. 

Și Will se trezea mereu devreme, având propriile lui motive. 
Faith îi văzu Porsche-ul parcat în locul obișnuit și trase Mini-ul ei 
în parcarea subterană a City Hall East. Parcă mașina și apoi 
stătu acolo, încercând să regleze scaunul șoferului astfel încât 
să poată ajunge și la volan și la pedale în același timp fără a fi 
înțepată de una când încerca să ajungă la cealaltă. După câteva 
minute găsi combinaţia perfectă și îi trecu prin cap să sudeze 
scaunul în poziţia aceea. Dacă Will voia să îi mai conducă 
mașina, trebuia să o facă ţinând genunchii în dreptul urechilor. 

Se auzi o bătaie în fereastră, iar Faith se uită în sus, speriată. 
Pe afară stătea Sam Lawson cu un pahar de cafea în mână. 

Faith deschise portiera și se chinui să iasă afară, simțind că 
parcă se îngrășase cu zece kilograme peste noapte. li fusese 
imposibil să găsească ceva de îmbrăcat în dimineața aceea. 
Reţinea atâta apă că putea să umple un bazin la delfinariu. Din 
fericire îndrăgosteala de Sam Lawson nu o ţinuse decât o zi. 
Acum nu o încânta să vorbească cu el, mai ales că trebuia să se 
concentreze la altceva în ziua care abia începea. 

— Ce faci, pisi? o întrebă Sam uitându-se la ea de sus în jos în 
stilului lui de prădător. 

Faith își luă geanta de pe bancheta din spate. 

— Nu ne-am mai văzut de mult. 


El ridică din umeri vrând să insinueze că nu era decât o 
victimă a circumstanțelor. 

— Uite aici, îi oferi el paharul. Decofeinizată. 

Faith încercase să bea cafea de dimineaţă, dar numai mirosul 
o făcuse să alerge cât de repede putuse la toaletă. 

— Scuze, zise ignorând paharul și trecând pe lângă el, 
concentrându-se să nu i se facă iar rău. 

Sam aruncă paharul la coșul de gunoi și o prinse din urmă. 

— Grețuri de dimineaţă? 

Faith se uită în jur, temându-se să nu fi auzit cineva. 

— Nu i-am spus decât șefei mele. 

Incercă să își aducă aminte care era cel mai bun moment să 
le spui cunoscuților. Trebuia să treacă nu-știu-câte săptămâni 
înainte să fii sigură. Faith se apropia de termenul acela. Trebuia 
să înceapă să le spună oamenilor curând. Oare trebuia să îi 
strângă pe toţi, să îi invite pe maică-sa și pe Jeremy la cină și să 
își sune fratele și să îl pună pe speaker sau putea să le trimită 
un e-mail comun și anonim și poate după aceea să sară într-un 
avion spre Caraibe și să aștepte acolo câteva săptămâni până 
se calmează apele? 

Sam pocni din degete în faţa ei. 

— Mai ești acolo? 

— Aproape, spuse Faith și încercă să deschidă ușa clădirii, dar 
Sam o deschise înaintea ei. Am multe pe cap. 

— Despre seara trecută... 

— S-a întâmplat acum două seri, de fapt. 

— Da, doar că nu m-am gândit la asta decât seara trecută, 
spuse el rânjind. 

Faith oftă și apăsă butonul liftului. 

— Vino încoace. 

O trase în firida din fața liftului, lângă un automat care avea 
trei rânduri de melcișori cu miere, lucru pe care Faith îl cunoștea 
fără să fie nevoie să se mai uite. 

Sam îi dădu părul după ureche și ea se trase înapoi. Nu avea 
chef de intimităţi așa de dimineaţă. Nu era sigură că era 
pregătită. Fără a se gândi, se uită în sus ca să se asigure că nu 
exista nicio cameră de supraveghere. 

— Am fost un bou seara trecută, spuse el. Îmi pare rău. 

Auzi ușile liftului deschizându-se, apoi închizându-se la loc. 

— Nu are nimic. 


330 


— Ba are, spuse și se aplecă să o sărute, dar ea se trase din 
nou înapoi. 

— Sam, sunt la muncă, zise ea fără a spune chiar tot ce era 
de zis, adică faptul că se străduia să rezolve un caz în care o 
femeie murise, altă femeie fusese torturată și încă două erau 
dispărute. Nu e momentul acum. 

— Nu e niciodată momentul, spuse el, un lucru pe care ea îl 
mai auzise și acum mulţi ani când ei doi erau împreună. Vreau 
să încercăm din nou. 

— Și Gretchen? 

— Nu da cioara din mână... zise el și ridică din umeri. 

Faith mormăi, împingându-l. Se întoarse la lift și apăsă 
butonul. Sam nu plecă, așa că ea îi spuse: 

— Sunt însărcinată. 

— Îmi amintesc. 

— Nu vreau să te rănesc, dar copilul nu este al tău. 

— Nu contează. 

Faith se întoarse cu fața spre el. 

— Încerci să repari niște lucruri fiindcă soţia ta a făcut avort? 

— Încerc să mă întorc în viaţa ta, Faith. Știu că trebuie să se 
întâmple după regulile tale. 

Faith se enervă auzind acest fals compliment. 

— Îmi amintesc că una dintre problemele pe care le-am avut - 
pe lângă faptul că tu erai un alcoolic, eu eram polițistă și mama 
credea că ești Antihristul - a fost faptul că nu îţi convenea că am 
un fiu. 

— Eram gelos fiindcă îi acordai mai multă atenţie. 

La momentul respectiv ea îl acuzase exact de acest lucru. 
Rămase fără cuvinte când îl auzi acum recunoscând. 

— M-am maturizat, spuse el. 

Liftul se deschise. Faith se asigură că nu era nimeni înăuntru, 
apoi ţinu ușa deschisă cu mâna. 

— Nu pot să port discuţia asta cu tine acum. Trebuie să 
muncesc. 

Se urcă în lift și lăsă ușile să se închidă. 

— Jake Berman locuiește în Districtul Coweta. 

Faith aproape că își rupse mâna oprind ușile. 

El scoase carnetul din buzunar și vorbi în timp ce nota. 


— L-am găsit prin biserica aceasta. Este diacon și predă la 
școala de duminică. Au un site grozav cu poza lui pe el. Mielușei 
și curcubeie. Evanghelic. 

Creierul lui Faith nici nu putea procesa informaţia. 

— De ce l-ai găsit? 

— Am vrut să văd dacă pot să ţi-o iau înainte. _ 

Lui Faith nu îi plăcea unde bătea cu asta. Incercă să 
neutralizeze situația. 

— Ascultă, Sam, nu știm dacă este sau nu tipul cel rău. 

— Presupun că nu ai fost niciodată în toaleta bărbaţilor din 
mall-ul Georgia. 

— Sam... 

— Nu am vorbit cu el, o întrerupse el. Am vrut doar să văd 
dacă îl pot găsi eu când nu poate nimeni. M-am săturat să mă 
strângă Rockdale de ouă. Îmi place mai mult când o faci tu. 

— Lasă-mă până la prânz să vorbesc cu el, spuse Faith 
ignorând și ultimul comentariu. 

— Ti-am zis, nu caut vreun reportaj. E un exerciţiu de 
credință“, spuse el rânjind cu toți dinții. 

Ea se uită urât la el. 

— Voiam să văd dacă pot să fac și eu ce faci tu. Nu e prea 
greu, spuse rupând bucata de hârtie și i-o înmână făcându-i din 
ochi. 

Faith luă repede adresa înainte ca el să se răzgândească. Sam 
îi ţinu privirea până se închiseră ușile, apoi Faith se trezi că se 
holbează la propria reflexie de pe spatele ușilor. Deja transpira, 
dar se gândi că poate se putea crede că strălucea de la sarcină. 
Și părul începuse să i se încreţească din cauză că, deși era doar 
aprilie, temperaturile erau destul de mari. g 

Se uită la adresa pe care i-o dăduse Sam. In jurul scrisului 
desenase o inimă mare, lucru pe care ea îl găsi în același timp și 
enervant, și drăguţ. Nu îl crezuse cu adevărat când spusese că 
nu caută să facă o știre din asta. Poate că At/anta Beacon făcea 
un reportaj exclusiv pe ascuns, prin care îi dădea în vileag pe 
enoriașii căsătoriţi care făceau sex prin toalete publice cu 
bărbaţi și găseau femei torturate și violate în mijlocul drumului. 

Oare era Berman fratele lui Pauline? Acum, că știa adresa, nu 
mai era atât de sigură. Care erau șansele ca Jake Berman să se 
întâlnească pe ascuns cu Rick Sigler și ca amândoi bărbaţii să se 


6 Faith în Ib. engleză (n.t.). 
332 


afle din întâmplare pe drum când au lovit-o soţii Coldfield pe 
Anna cu mașina? 

Ușile se deschiseră și Faith ieși pe hol. Nu era aprinsă nicio 
lumină de pe hol așa că apăsă ea întrerupătoarele în timp ce se 
îndrepta către biroul lui Will. Nu se ivea nicio lumină pe sub ușă, 
dar ciocăni oricum, știind că era în clădire fiindcă îi văzuse 
mașina. 

— Da? 

Deschise ușa. El stătea la birou cu mâinile pe burtă. Lumina 
era stinsă. 

— E totul în regulă? întrebă ea. 

— Ce mai faci? întrebă și el fără a-i răspunde la întrebare. 

Faith închise ușa și desfăcu un scaun pliant. li văzu dosul 
palmei și observă că avea noi zgârieturi pe lângă rănile pe care 
și le făcuse când îi stâlcise fața lui Simkov. Nu spuse nimic 
despre asta și începu să vorbească despre caz. 

— Am adresa lui Jake Berman. Stă în Coweta. Asta e la 
patruzeci de minute de-aici, nu? 

— Dacă e traficul liber, spuse el ţinând mâna întinsă după 
hârtia cu adresa. 

— Strada Lester, numărul 1935, citi ea de pe foaie. 

Dar el tot mai ţinea mâna întinsă. Dintr-un motiv anume, Faith 
nu făcea decât să se holbeze la degetele lui. 

— Dă-o-n mă-sa, Faith, nu-s imbecil! Pot să citesc o adresă, se 
răsti el. 

Tonul era destul de ascuţit ca să o facă să tresară. Will nu 
înjura prea des și nu îl auzise niciodată să vorbească așa. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Nu s-a întâmplat nimic, vreau doar adresa. Nu pot să vin la 
interogatoriul lui Simkov. O să merg să îl caut pe Berman și o să 
ne întâlnim înapoi aici după programarea ta. Acum dă-mi 
adresa, spuse el agitând mâna. 

Ea își încrucișă mâinile la piept. Mai degrabă murea decât să îi 
dea hârtia. 

— Nu știu ce naiba ai, dar mai bine îţi bagi minţile în cap și 
vorbești cu mine despre asta înainte să escaladeze în ceva mai 
grav. 

— Faith, nu am decât două ouă. Dacă vrei și tu unul, va trebui 
să vorbești cu Amanda sau cu Angie. 


333 


Angie. Păru că odată ce rosti acel cuvinţel i se scurse toată 
furia din el. Faith se rezemă de spătar cu braţele încă 
încrucișate, studiindu-l. Will se uita pe fereastră și ea îi putea 
vedea linia fină a cicatricei care îi brăzda obrazul. Voia să știe 
cum se întâmplase, cum i se desprinsese pielea de pe maxilar 
dar, la fel ca oricare alt lucru, și această cicatrice era un subiect 
pe care nu îl deschideau. 

Faith puse hârtia pe birou și îi făcu vânt pentru a ajunge la el. 
Will îi aruncă o privire în grabă. 

— E o inimă în jurul ei. 

— Sam a desenat-o. 

Will împături hârtia și o puse în buzunarul vestei. 

— Te vezi cu el? 

— E complicat, spuse Faith și ridică din umeri, fiindcă ura să 
spună că „doar și-o trag”. 

El dădu din cap în semn că înțelege - aceeași mișcare pe care 
o făcea mereu când era vorba de ceva personal despre care nu 
aveau să discute. 

Dar ea se săturase de situația asta. Ce avea să se întâmple 
peste o lună când i se va vedea sarcina? Ce avea să se întâmple 
peste un an când leșina la muncă din cauză că nu calculase bine 
doza de insulină? Îl putea vedea clar pe Will găsind scuze pentru 
creșterea ei în greutate sau ridicând-o de pe jos și sfătuind-o să 
aibă grijă pe unde calcă. Cât era de bun la a se preface că nu 
vede nimic când ea semnaliza ca la nebuni! 

Ridică mâinile ca și când s-ar fi predat. 

— Sunt gravidă. 

El ridică sprâncenele. 

— Victor e tatăl. Am și diabet. De asta am leșinat. 

El părea prea șocat pentru a mai vorbi. 

— Trebuia să îţi spun mai devreme. Asta e programarea mea 
secretă în Snellville. Mă duc la un doctor ca să mă ajute cu 
treaba asta cu diabetul. 

— Nu poate să te trateze Sara? 

— M-a trimis la un specialist. 

— Un specialist înseamnă că e grav. 

— Este dificil. Din cauza diabetului e puțin mai greu. Dar o să 
mă descurc. Cel puţin așa a zis Sara, adăugă ea. 

— Vrei să vin cu tine la programare? 


Lui Faith îi apăru în minte imaginea lui stând în sala de 
așteptare a cabinetului Deliei Wallace cu geanta ei în poală. 

— Nu, mulțumesc. Trebuie să fac asta singură. 

— Victor știe? 

— Nu știe nimic. Nimeni nu știe în afară de tine și de Amanda, 
iar ei i-am spus numai fiindcă a intrat peste mine când îmi 
injectam insulină. 

— Trebuie să îţi faci singură injecții? 

— Da. 

Aproape că vedea cum i se întorc rotițele în cap, gândindu-se 
la întrebări pe care voia să i le pună dar nu știa cum să le 
formuleze. 

— Dacă vrei alt partener... începu Faith. 

— De ce aș vrea alt partener? 

— Pentru că e o problemă, Will. Nu știu cât de mare, dar când 
îmi crește, când îmi scade glicemia, devin emotivă și acum îmi 
ies din pepeni - acum îmi vine să plâng; nu știu cum o să pot să 
îmi fac treaba cu nebunia asta pe cap. 

— O să găsești tu o soluţie, spuse el gândind mereu la rece. 
Eu am găsit. Pentru problema mea, adică. 

Mereu se adapta așa de bine. Când se întâmpla ceva rău, 
indiferent cât de îngrozitor era, el doar dădea din cap și mergea 
mai departe. Ea presupunea că era ceva ce învățase să facă la 
orfelinat. Sau poate Angie Polaski îl obișnuise să se poarte așa. 
Era un mecanism de apărare, era ceva de lăudat. Dar ca bază a 
unei relaţii, era al dracului de enervant. 

lar Faith nu putea face absolut nimic în privinţa asta. Will se 
ridică. Folosi schema lui obișnuită, făcând o glumă pentru a 
detensiona atmosfera. 

— Dacă e să am ceva de spus în privința asta, prefer să te 
enervezi pe mine decât să începi să plângi. 

— Și eu zic la fel despre tine. 

— Trebuie să îmi cer scuze, spuse devenind din nou serios. 
Pentru ce i-am făcut lui Simkov. Nu am mai dat niciodată așa în 
vreun om până acum. Niciodată. Îţi promit că nu o să se mai 
întâmple, spuse el privind-o direct în ochi. 

— Mulţumesc, fu tot ce putu Faith să spună. 

Desigur că nu era de acord cu ce făcuse Will dar era greu să îi 
mai reproșezi ceva când era evident că se ura singur. 


— Hai să nu ne mai jucăm de-a polițistul bun - polițistul rău o 
vreme, spuse Faith pentru a mai detensiona și ea situaţia. 

— Da, polițistul prost - poliţista a dracu’ ni se potrivește mai 
bine, zise și băgă mâna în buzunar dându-i înapoi hârtia cu 
informaţiile despre Jake Berman. Ar trebui să sunăm la poliţia 
din Coweta și să îi rugăm să îl urmărească pe Berman ca să fim 
siguri că el e tipul nostru. 

Rotițele lui Faith se mișcau mai greu în direcția cea nouă. Se 
uită la scrisul pătrăţos al lui Sam și la inima idioată din jurul 
adresei. 

— Nu știu de ce crede Sam că îl poate găsi în două minute 
când întreaga noastră divizie de procesare a datelor nu îl poate 
găsi în două ore. 

Faith scoase telefonul. Nu voia să o ia pe ocolite, pe la 
departamente, așa că o sună direct pe Caroline, asistenta 
Amandei. Femeia aproape se mutase cu totul în clădire, așa că 
răspunse de la primul sunet al telefonului. Faith îi spuse adresa 
lui Berman și o rugă să îi spună agentului care se ocupa de 
Coweta să verifice dacă acesta era Jake Berman pe care îl 
căutau ei. 

— Vrei să îl aducă încoace? întrebă Caroline. 

Faith se gândi puţin, apoi se hotărî că nu vrea să ia decizia 
aceasta de una singură. Așa că îl întrebă pe Will: 

— Vrei să îl aducă la secție pe Berman? 

— Vrem să îl speriem? întrebă acesta la rândul lui ridicând din 
umeri. 

— Dacă îi bate un poliţist la ușă se sperie oricum. 

— Spune-i să încerce să îi verifice identitatea de la distanţă, 
spuse ridicând din umeri din nou. Dacă e tipul pe care îl căutăm, 
o să mergem noi acolo să-l arestăm. Dă-mi numărul de telefon 
al agentului de pe teren. Mergem după ce termini tu de vorbit 
cu Simkov. 

Faith îi transmise toate acestea Carolinei. Închise telefonul, iar 
Will întoarse monitorul calculatorului spre ea și îi spuse: 

— Am primit mesajul acesta de la Amanda. 

Faith apucă mouse-ul și tastatura. Schimbă tonul culorilor ca 
să nu îi ia foc retina și dădu dublu click pe fișier. li povestea și 
lui Will esenţialul pe măsură ce citea. 

— Cei de la tehnic nu au reușit să intre în calculatoarele 
femeilor. Spun că pe forumul cu anorexia este imposibil de 


336 


intrat fără parolă fiindcă site-ul folosește nu-știu-ce criptare 
șmecheră. Mandatele pentru banca Oliviei Tanner trebuie să 
apară în după-amiaza asta ca să putem verifica telefoanele și 
documentele. Hmm, spuse ea dând mai jos; citi în gând și apoi îi 
spuse și lui Will. Așa, bun, asta ar fi ceva de întrebat portarul. Pe 
clanţa de la ieșirea de incendiu de la ultimul etaj am găsit o 
amprentă parțială - degetul mare. 

Will știa că Faith își petrecuse după-amiaza trecută verificând 
atent clădirea Annei Lindsey. 

— Cum se ajunge la scări? 

— Din hol sau de pe acoperiș, spuse ea citind următorul pasaj. 
Pe scara de incendiu din spatele clădirii au mai găsit o altă 
amprentă care se potrivește cu cea de pe clanță. O trimit Poliţiei 
din Michigan ca să o compare cu baza lor de date. Dacă fratele 
lui Pauline are cazier, ar trebui să apară ceva. Dacă aflăm un 
nume, atunci aproape am rezolvat. 

— Să verificăm și amenzi pentru parcare prin Buckhead. Pe 
acolo nu prea poți să parchezi oriunde. Sunt destul de buni 
agenţii să te găsească. 

— Bună idee, spuse Faith și deschise contul ei de e-mail 
pentru a trimite cererea. O să pun să se caute amenzi în zonele 
ultimelor locaţii cunoscute ale victimelor și în apropiere. 

— Fiul lui Sam a fost prins tot cu o amendă de parcare. 

— Trebuie să încetezi să te mai uiţi atât la televizor, spuse ea 
tastând. 

— Nu prea am altceva de făcut noaptea. 

Ea aruncă o privire către noile zgârieturi de pe mâna lui. 

— Cum a ieșit Anna Lindsey din clădire? întrebă el. Nu putea 
să o arunce pe umăr și să coboare cu ea pe scara de incendiu. 

Faith trimise mesajul înainte de a răspunde. 

— Ușa către scări avea alarmă. S-ar fi declanșat dacă ar fi 
încercat cineva să o deschidă. Oare a dus-o cu liftul și a ieșit 
prin faţă? 

— Trebuie să îl întrebăm pe Simkov. 

— Portarul nu e acolo non-stop, îi aminti Faith. Ucigaşul ar fi 
putut aștepta ca Simkov să iasă din tură, apoi să folosească 
liftul pentru a cobori corpul femeii. Simkov trebuia să mai stea și 
după program, dar nu poţi să spui că era un om dedicat muncii 
sale. 

— Nu era alt portar care să îl înlocuiască? 


— Încercau să găsească pe cineva care să ocupe postul de 
șase luni, îi spuse ea. Se pare că e foarte greu să găsești pe 
cineva dispus să stea în fund la birou opt ore pe zi. De asta îi 
înghițeau atât de multe lui Simkov. Era dispus să își dubleze 
turele. 

— Dar casetele de la camerele de supraveghere? 

— Înregistrează peste ele la fiecare patruzeci și opt de ore. În 
afară de cele de ieri, care se pare că au dispărut, simţi ea 
nevoia să adauge. 

Amanda se asigurase că acea casetă în care Will îl dădea cu 
capul de tejghea pe Simkov fusese distrusă. Will se înroși la faţă 
de rușine, dar continuă: 

— Ai găsit ceva în apartamentul lui Simkov? 

— Am scotocit peste tot. Conduce un Monte Carlo vechi din 
care se scurge uleiul de zici că e ciur; nu are chitanțe de la 
vreun spaţiu de depozitare. 

— Nu are cum să fie fratele lui Pauline. 

— Ne-am concentrat pe asta așa de mult că am pierdut orice 
altceva din vedere. 

— Bine, atunci hai să nu ne mai gândim la frate. Ce știm 
despre Simkov? 

— Nu e deștept. Adică nu e nici prost, dar criminalul nostru își 
alege femei pe care își dorește să le cucerească. Nu spun că e 
vreun geniu, dar e un vânător. Simkov e un idiot jalnic care are 
reviste porno sub saltea și lasă curve să intre în apartamentele 
goale pentru un sex oral. 

— Parcă nu credeai în profile. 

— Ai dreptate, dar nu ne descurcăm cu nimic altceva. Haide 
să vorbim despre tipul nostru, spuse Faith - un lucru pe care îl 
sugera Will de obicei. Cine e criminalul nostru? 

— E deștept, recunoscu Will. Probabil că lucrează pentru o 
femeie dificilă sau are femei dificile în viaţa lui. 

— Păi ai descris cam orice bărbat de pe planetă în vremurile 
noastre. 

— Mie-mi zici? 

Faith zâmbi, luând cuvintele lui ca pe o glumă. 

— Ce fel de slujbă are? 

— Una care îi permite să nu iasă în evidenţă. Are un program 
flexibil. Îi ia mult timp să le urmărească pe femeile acestea, să 


338 


le afle obiceiurile. Trebuie să aibă o slujbă care să îi permită să 
vină și să plece când vrea el. 

— Haide să mai punem odată aceeași întrebare idioată și 
plictisitoare: ce e cu femeile? Ce au ele în comun? 

— Chestia cu anorexia și bulimia. 

— Forumul, spuse ea dar renunţă singură la idee. Desigur, nici 
măcar FBl-ul nu poate afla pe numele cui este înregistrat site-ul. 
Nimeni nu a reușit să îi spargă parola lui Pauline. Cum ar fi putut 
să o găsească tipul nostru? 

— Poate chiar el a înfiinţat forumul ca să își ademenească 
victimele? 

— Și cum le afla identitatea? Toată lumea e blondă, înaltă și 
slabă pe Internet. Și de obicei are doisprezece ani și îi tropăie 
hormonii în cap. 

EI își răsucea iar verigheta, uitându-se pe fereastră. Faith nu 
se putea opri să nu se uite la zgârieturile de pe dosul palmei lui. 
În limbajul specific, acelea erau răni de autoapărare. Will stătuse 
în spatele cuiva care își înfipsese unghiile adânc în pielea lui. 

— Cum a fost la Sara aseară? întrebă ea. 

Will ridică din umeri. 

— Am fost doar să o iau pe Betty. Cred că îi place de câinii 
Sarei. Are doi ogari. 

— l-am văzut ieri dimineaţă. 

— Ah, așa e. 

— Sara e drăguță, îi zise Faith. Chiar îmi place de ea. 

Will aprobă. 

— Ar trebui să o inviţi în oraș. 

— Nu cred, râse el clătinând în același timp din cap. 

— Din cauza lui Angie? 

El nu își mai răsuci verigheta. 

— Femeile ca Sara Linton... 

Faith văzu în privirea lui ceva ce nu putea desluși. Se aștepta 
ca Will să ridice din umeri și să schimbe subiectul, dar el 
continuă: 

— Faith, nu există părticică din mine care să nu fie stricată, 
spuse el gutural. Nu mă refer doar la lucrurile pe care le vezi. 

Clătină din nou scurt din cap, mai mult pentru el decât pentru 
Faith. 

— Angie știe cine sunt. Cineva ca Sara... spuse în cele din 
urmă și vocea i se stinse înainte de a termina. Dacă îţi place cu 


339 


adevărat de Sara Linton, atunci nu vrei să ajungă să mă 
cunoască. 

— Will. 

Era tot ce putea ea să spună. El începu să râdă forțat. 

— Trebuie să încetăm să mai vorbim despre chestiile astea 
înainte să înceapă vreunul dintre noi aibă lactaţie. E aproape 
opt, spuse scoțându-și telefonul. Amanda te așteaptă în sala de 
interogatoriu. 

— Vrei să vii să te uiţi? 

— O să dau niște telefoane în Michigan și o să îi enervez cât 
pot de mult pe ăia până verifică amprentele pe care le-am găsit 
pe scara de incendiu din clădirea Annei. De ce nu mă suni când 
ieși de la doctor? Dacă Sam l-a găsit pe Jake Berman care 
trebuie, putem merge să vorbim cu el împreună. 

Faith uitase despre programarea la doctor. 

— Dacă e același Jake Berman, atunci ar trebui să îl săltăm 
imediat. 

— Te sun eu dacă este cazul. Între timp tu du-te la doctor și 
apoi o luăm de la capăt, cum am plănuit. 

Trecu totul în revistă: 

— Soții Coldfield, Rick Sigler, fratele Oliviei Tanner. 

— Asta ar trebui să ne ţină destul de ocupați. 

— Ştii ce mă deranjează? 

Will clătină din cap. 

— Că nu am primit rapoartele acelea din Districtul Rockdale 
încă, explică ea și ridică din mâini, fiindcă știa că subiectul este 
delicat. Dacă e să o luăm de la început, păi exact asta trebuie să 
facem - să găsim raportul iniţial de la locul faptei întocmit de 
primul ofițer care a răspuns la apel. Trebuie să analizăm fiecare 
detaliu bucăţică cu bucăţică. Știu că Galloway a spus că tipul e 
plecat la pescuit în Montana, dar dacă are documentaţia cum 
trebuie nici nu avem nevoie să vorbim cu el. 

— Ce vrei să găsești în raport? 

— Nu știu. Dar mă deranjează că Galloway nu ni l-a trimis prin 
fax. 

— Nu e chiar cel mai organizat. 

— Nu, dar tot ce nu ne-a spus până acum a avut o motivaţie. 
Ai spus și tu că oamenii nu fac prostii fără o explicaţie logică. 

— O să dau un telefon la biroul lui și o să văd dacă se 
descurcă secretara fără să îl anunţe și pe el. 


340 


— Ar trebui să mergi să se uite cineva la zgâărieturile de pe 
dosul mâinii. 

El aruncă o privire palmei. 

— Cred că te-ai uitat tu destul. 

e 

În afară de discuția pe care o purtase cu Anna Lindsey în 
spital, Faith nu mai lucrase niciodată direct cu Amanda la un 
caz. De obicei nu interacţionau fără să existe un birou între ele, 
Amanda stând pe o parte cu mâinile unite pe masă, ca un 
director de şcoală nemulțumit, iar Faith agitându-se în scaun în 
timp ce dădea raportul. Din această cauză Faith avea tendința 
să uite că Amanda promovase cu o ambiție nebună încă de pe 
vremea când femeilor în uniformă li se permitea doar să scrie 
rapoarte și să meargă după cafea. Nu aveau voie nici măcar să 
aibă pistol fiindcă șefii credeau că, dacă venea vorba să împuște 
un infractor sau să nu își rupă o unghie, femeiuștile preferau 
ultima variantă. 

Amanda fusese prima femeie ofițer care să le scoată ideile 
astea din cap. Era la bancă și își încasa salariul când un hoţ se 
hotărâse să retragă niște bani. Una dintre casiere se panicase și 
atacatorul începuse să o lovească cu pistolul. Amanda îl 
împușcase o singură dată în inimă, zonă numită K-5 după cercul 
căreia îi corespundea pe ţinta folosită la antrenament. li spusese 
lui Faith odată că își făcuse unghiile după aceea. 

Lui Otik Simkov, portarul din clădirea Annei Lindsey, i-ar fi 
prins bine dacă ar fi știut povestea asta. Sau poate că nu. 
Scârba mică afișa un aer arogant în ciuda faptului că era 
îngrămădită într-o salopetă mică și portocalie de prizonier și 
purta niște sandale deschise la vârf pe care le purtaseră 
înaintea lui mii de alţi infractori. Avea faţa vânătă și umflată dar 
tot stătea drept, cu umerii sus. Când intră Faith în sala de 
interogatoriu îi aruncă o privire în care se citea tot atâta respect 
cât i-ar fi datorat un văcar vacii. 

Cal Finney, avocatul lui Simkov, făcea mare caz tot uitându-se 
la ceas. Faith îl văzuse de multe ori la televizor. Reclamele lui 
aveau o temă muzicală teribil de enervantă. Era la fel de frumos 
în persoană cum era la televizor. Numai ceasul de la mâna lui i- 
ar fi putut plăti facultatea lui Jeremy. 

— Îmi pare rău că am întârziat, îi ceru Faith scuze Amandei 
fiindcă știa că doar ea conta. 


341 


Se așeză pe scaunul din faţa lui Finney, prinzând și privirea 
dezgustată a lui Simkov care se holba fățiș la ea. Acest bărbat 
nu era învăţat să respecte femeile. Poate Amanda reușea să 
schimbe lucrul acesta. 

— Vă mulţumim că aţi acceptat să vorbiţi cu noi, domnule 
Simkov, începu Amanda. 

Folosea tot vocea ei drăguță, dar Faith fusese la destule 
ședințe cu Amanda pentru a ști că Simkov daduse de dracu’. Işi 
ținea mâna relaxată pe un dosar. Dacă învățase ceva din 
experienţă, atunci Faith știa că avea să deschidă dosarul acela 
la un moment dat și atunci o să elibereze furia iadului. 

— Vrem să vă punem câteva întrebări despre... 

— Du-te-n mă-ta, cucoană! lătră Simkov. Vorbește cu 
avocatul. 

— Doctore Wagner, spuse Finney. Sunt sigur că sunteţi 
conștientă că am intentat un proces în această dimineaţă pentru 
violenţa folosită de poliţie. 

Își deschise servieta și scoase un teanc de foi pe care le trânti 
zgomotos pe masă. 

Faith simţi că îi arde faţa, dar Amanda nu părea a fi deloc 
intimidată. 

— Înţeleg asta, domnule Finney, dar clientul dumneavoastră 
este acuzat de obstrucţionarea justiţiei într-un caz deosebit de 
grav. Sub paza dumnealui a fost răpită una dintre locatarele 
clădirii. A fost răpită și torturată. Abia a reușit să scape cu viaţă. 
Sunt sigură că aţi văzut la știri. Copilul i-a fost lăsat să moară, 
din nou sub paza domnului Simkov. Victima nu își va mai 
recăpăta vreodată vederea, înțelegeţi de ce suntem puţin 
frustraţi de faptul că clientul dumneavoastră nu a fost tocmai 
sincer despre se întâmpla, mai exact, în clădire. 

— Nu știu nimic, insistă Simkov, cu un accent atât de puternic 
încât Faith se aștepta să înceapă în orice moment să cânte 
Kalinka. Scoate-mă de aici, îi spuse el avocatului. De ce sunt 
reţinut? În curând o să fiu un om bogat. 

Finney își ignoră clientul, întrebând-o pe Amanda: 

— Cât va dura? 

— Nu mult, dar zâmbetul ei arăta altceva. 

Finney nu se lăsă prostit. 


342 


— Aveţi zece minute. Limitaţi-vă întrebările la cazul Annei 
Lindsey. Dacă vei coopera acum, îi sfătui el pe Simkov, va da 
foarte bine la procesul civil. 

Nimeni nu fu surprins că omul se lăsă influențat de 
promisiunea banilor. 

— Hai, bine. Ce întrebări aveți? 

— Spuneţi-mi, domnule Simkov, continuă Amanda, de când 
sunteţi în ţară? 

Simkov se uită la avocat, care îi sugeră tăcut să răspundă. 

— De douăzeci și șapte de ani. 

— Vorbiti foarte bine engleza. Aţi spune că vorbiţi fluent sau 
este nevoie să aduc un translator pentru a vă face să vă simţiţi 
mai confortabil? 

— Le am perfect cu engleza, zise scoțând pieptul înainte. 
Citesc tot timpul cărți și ziare englezești. 

— Sunteţi din Cehoslovacia, spuse Amanda. Corect? 

— Sunt ceh, spuse el probabil fiindcă ţara lui nu mai exista. 
De ce îmi puneţi întrebările astea? Eu vă dau în judecată! Ar 
trebui să îmi răspundetți voi mie la întrebări! 

— Trebuie să fiți cetăţean al Statelor Unite ca să daţi statul în 
judecată. 

— Domnul Simkov este rezident legal, sări Finney. 

— Mi-aţi luat cartea verde. Am văzut că te-ai uitat la ea. 

— Cu siguranţă. 

Amanda deschise dosarul și Faith simţi că îi tresaltă inima. 

— Vă mulţumesc pentru asta, am economisit niște timp, 
spuse ea. Își puse ochelarii la ochi și începu să citească o pagină 
din dosar. „Cărțile verzi emise între 1979 și 1989, care nu conțin 
data de expirare, trebuie înlocuite în timp de o sută douăzeci de 
zile de la data primirii prezentei. Rezidenţii permanenţi în 
conformitate care se încadrează trebuie să depună o Cerere de 
înlocuire a Cărţii de Reședință Permanentă în Conformitate, 
formularul 1-90, pentru a-și înlocui cartea verde curentă sau 
statului lor de rezident permanent în conformitate va fi anulat”. 
Vă sună cunoscut, domnule Simkov? 

— Daţi-mi să văd, cerul Finney întinzând mâna. 

Amanda îi dădu foaia. 

— Domnule Simkov, mă tem că Serviciile de lmigrare și 
Integrare nu au la arhivă formularul l-90 completat de 


343 


dumneavoastră pentru a vă reînnoi statutul legal de rezident în 
această ţară. 

— Vrăjeală, replică Simkov, dar se uită îngrijorat la avocatul 
lui. 

Amanda îi dădu lui Finney o altă hârtie. 

— Este o copie după cartea verde a domnului Simkov. Veţi 
observa că nu este trecută pe ea data la care expiră. Așadar el 
încalcă termenii statului său. Mă tem că va trebui să îl predăm 
Serviciilor de Imigrare. De asemenea, spuse ea zâmbind dulce, 
am primit un telefon de la Departamentul de Securitate 
Naţională. Nu știam că arme de provenienţă cehă ajung în 
mâinile teroriștilor. Domnule Simkov, cred că lucraţi în 
metalurgie înainte de a veni în America, nu? 

— Eram potcovar, replică el. Puneam potcoave la cai! 

— Totuși, aveţi cunoștințe specializate în lucrul cu metalul. 

Finney scăpă o înjurătură. 

— Sunteţi incredibili, știți? 

— Nu îmi amintesc din reclamele dumneavoastră, domnule 
Finney, spuse ea sprijinindu-se pe spătarul scaunului - oare 
aveți ca specialitate și legea imigrării? 

Începu să fluiere vesel, imitând perfect melodia care se auzea 
pe fundalul reclamelor lui de la televizor. 

— Credeţi că o să scăpaţi cu o chichiţă de faptul că l-aţi bătut 
pe omul acesta? Uitaţi-vă la el! 

Finney arătă spre clientul său, iar Faith chiar îl înţelegea. 
Simkov avea nasul strâmb acolo unde i se sfărâmase cartilagiul. 
Ochiul drept era atât de umflat că abia putea să îl deschidă. 
Chiar și urechea îi era lovită; un șir de copci strâmbe îi traversa 
lobul acolo unde pumnul lui Will i-l despicase în două. 

— Ofiţerul dumneavoastră l-a bătut de i-a sunat apa-n cap și 
voi credeţi că e în regulă? spuse Finney fără a aștepta vreun 
răspuns. Otik Simkov a fugit de regimul comunist și a venit în 
tara aceasta pentru a lua viaţa de la capăt fără nimic. Credeţi că 
ce îi faceți acum este ceea ce dictează Constituţia? 

— Constituţia a fost scrisă pentru oameni nevinovaţi, replică 
Amanda care avea câte un răspuns la toate. 

— Convoc o conferinţă de presă, spuse Finney închizându-și 
nervos servieta. 

— Aș fi mai mult decât fericită să le spun că domnul Simkov a 
pus o prostituată să i-o sugă înainte să o lase să urce să 


344 


hrănească un bebeluș de șase luni care era pe moarte. Spuneți- 
mi, domnule Simkov, întrebă ea aplecându-se peste masă, o 
lăsaţi câteva minute în plus cu copilul dacă înghiţea? 

Lui Finney îi luă câteva secunde ca să își revină. 

— Nu neg faptul că omul acesta este un dobitoc, dar chiar și 
dobitocii au drepturi. 

— Doar dacă ești cetăţean al Statelor Unite, zise Amanda și îi 
aruncă un zâmbet de gheață. 

— Incredibil, Amanda, spuse Finney de-a dreptul dezgustat. 
Chestia asta o să te lovească într-o zi. Știi asta, nu? 

Amanda însă era prea ocupată cu Simkov, cu care părea să se 
dueleze din priviri, și nu mai era deloc atentă la ce se întâmpla 
în cameră. 

Finney își întoarse atenţia către Faith. 

— Dar dumneavoastră, doamnă polițistă? Sunteţi mulțumită 
că partenerul dumneavoastră a bătut un martor? 

Faith nu era deloc mulțumită, dar acum nu era momentul să 
se lase intimidată. 

— De fapt eu sunt agent special. Poliţiști le spunem de obicei 
celor care patrulează. 

— Grozav. Atlanta e noul Guantanamo Bay. Otik, spuse 
întorcându-se către Simkov, nu le lăsa să te prostească. Ai 


drepturi. 
Simkov se uita încă ţintă la Amanda, de parcă ar fi crezut că 
putea să o învingă cumva. Ochii i se mișcau de colo-colo, 


citindu-i rezistenţa. În sfârșit, aprobă scurt din cap. 

— Bine, eu renunţ la proces. Tu faci să dispară toate chestiile 
astea. 

Finney nu își credea urechilor. 

— În calitate de avocat al tău, te sfătuiesc să... 

— Nu mai ești avocatul lui, îl întrerupse Amanda. Nu-i așa, 
domnule Simkov? 

— Corect, aprobă el. 

Își încrucișă braţele, uitându-se fix înainte. 

— Asta nu rămâne așa, bombăni Finney. 

— Ba eu cred că da, îi răspunse Amanda și luă teancul de foi 
menite pentru proces. 

Finney înjură iar, pomenind-o și pe Faith ca să nu omită pe 
nimeni, apoi plecă din cameră. 


345 


Amanda aruncă la gunoi dosarul avocatului. Faith ascultă 
zgomotul pe care îl făcură paginile când zburară prin aer. Se 
bucura că nu era și Will aici, fiindcă dacă pe Faith o cam necăjea 
conștiința pentru toate acestea, pe Will aproape că îl omora. 
Finney avea dreptate. Will scăpa că îl bătuse pe om datorită 
unei chichițe legale. Dacă Faith nu ar fi fost ieri în holul acela, s- 
ar fi simţit cu totul altfel acum. 

Se gândi la imaginea micului Balthazar Lindsey în coșul de 
gunoi, la doi pași de apartamentul mamei sale și tot ce îi veni în 
minte erau scuze pentru Will. 

— Așadar, spuse Amanda, să presupunem că există onoare și 
printre criminali, domnule Simkov? 

Simkov dădu din cap admirativ. 

— Sunteţi o femeie foarte dură. 

Amanda păru mulţumită de comentariu, iar Faith văzu cât de 
încântată era să se afle din nou într-o cameră de interogatoriu. 
Probabil că se plictisea de moarte stând toată ziua în ședințe 
organizatorice și verificând bugete și liste de cheltuieli. Nici nu 
era de mirare că singura ei distracţie era să îl terorizeze pe Will. 

— Spune-mi despre afacerea pe care o făceai cu 
apartamentele. 

El ridică din umeri cu palmele în sus. 

— Oamenii ăștia sunt mereu plecați. Uneori închiriez spaţiul 
cuiva. Ei intră, fac puţin - mimă gestul unui act sexual - și Otik 
primește puţintei bani. Vine menajera a doua zi. Toată lumea e 
mulțumită. 

Amanda aprobă din cap, de parcă era un aranjament de 
înțeles. 

— Ce s-a întâmplat cu apartamentul Annei Lindsey? 

— M-am gândit - de ce să nu dau un buf? Boul ăla de Domn 
Regus de la 9A s-a prins că era ceva putred. El nu fumează. Vine 
dintr-una dintre călătoriile lui de afaceri și era o arsură de ţigară 
pe covorul lui. Am văzut-o - de-abia se observa. Ce mare 
problemă? Dar Regus - chitit să facă probleme. 

— Și te-au concediat. 

— Preaviz două săptămâni, referinţe bune. Deja am vorbit 
pentru o slujbă, spuse el ridicând din umeri. Nişte case pe lângă 
Phipps Plaza. Pază douăzeci și patru de ore. Un loc elegant tare. 
Eu și încă un tip, facem ture. El face de zi, eu fac de noapte. 

— Când ai observat că lipsește Anna Lindsey? 


346 


— Mereu la ora șapte coboară cu copilul. Într-o zi, nu apare. 
Mă duc la cutia unde lasă chiriașii mesaje - de obicei doar se 
plâng: că nu pot să deschidă o fereastră, că nu se descurcă cu 
televizorul, chestii care nu sunt treaba mea, nu? Mă rog, găsesc 
o scrisoare de la doamna Lindsey în care îmi spune că pleacă în 
vacanţă două săptămâni. M-am gândit că a plecat. De obicei îmi 
spun unde se duc, dar poate și-a zis că dacă nu mai sunt acolo 
când se întoarce, nu mai contează. 

Se potrivea cu ce zisese Anna Lindsey. 

— Așa comunică ea cu tine, prin bilețele? întrebă Amanda. 

— Nu-i place de mine, spuse el aprobând din cap. Cică sunt 
neglijent, explică și își strâmbă buzele a dezgust. l-a făcut pe 
ăștia să îmi cumpere uniformă, zici că sunt maimuţă. Mă face 
să-i zic „da, doamnă” și „nu, doamnă”, zici că sunt copil. 

Cam în această direcţie se îndrepta și profilul victimelor. 

— De unde ai știut că a plecat? întrebă Faith. 

— Nu am mai văzut-o coborând. De obicei se ducea la sală, se 
ducea la magazin, ducea copilul la plimbare. Vrea să o ajut să 
bage și să scoată căruciorul din lift. Mi-am zis: „a plecat”, spuse 
el ridicând din umeri. 

— Deci ai presupus că doamna Lindsey a plecat două 
săptămâni, ceea ce se potrivea de minune cu data când îţi 
expira contractul. 

— Floare la ureche, zise el. 

— Pe cine ai chemat? 

— Un pește. Mortul. Nu e chiar așa de rău, zise Simkov părând 
pentru prima dată să mai lase aroganţa. Lumea îi zice Freddy. 
Nu îi știu numele adevărat, dar e mereu cinstit cu mine. Nu ca 
alții. li zic două ore, două ore stă. Plătește menajera și gata. Alții 
sunt mai nesimţiţi. Încearcă să negocieze, nu pleacă atunci când 
trebuie. Așa că sunt și eu nesimţit. Nu-i mai sun când e liber un 
apartament. Freddy a filmat odată și un videoclip acolo. M-am 
uitat să îl văd la televizor, dar nu l-am văzut. Poate n-a găsit un 
agent. Muzica e o afacere grea. 

— Petrecerea de la Anna Lindsey a luat-o razna, menţionă 
Amanda, de parcă mai era nevoie. 

— Da, razna, fu el de acord. Freddy e băiat bun, așa că nu m- 
am dus sus să îl verific. De câte ori mă urc în lift, cineva spune: 
„Vai, domnule Simkov, vă uitaţi la asta în apartamentul meu? 
Îmi udaţi și mie florile? Îmi plimbaţi și mie cățelul?” Nu e treaba 


347 


mea, da' ce pot să le spun? Du-te dracu'? Nu, nu pot. Așa că 
stau la mine la birou, le zic că nu pot să fac nimic fiindcă treaba 
mea este să stau la birou, nu să le plimb cățelul. Corect? 

— Apartamentul era un dezastru. Greu de crezut că ajunsese 
așa în doar o săptămână, spuse Amanda. 

— Oamenii ăștia, zise el și ridică din umeri. Nu au pic de 
respect pentru nimic. Se cacă în colț ca niște câini. Eu unul nu-s 
surprins. Sunt toți niște animale nenorocite, fac orice ca să-și 
bage-n venă. 

— Și copilul? întrebă Amanda. 

— Curva - Lola. Credeam că se duce acolo cu niște treabă. 
Era Freddy sus. Lui Lola îi cam place de el. Nu știam că e mort 
sau că îi distruseseră apartamentul doamnei Lindsey. Evident. 

— Cât de des urca Lola acolo? 

— Nu am ţinut cont. De câteva ori pe zi. Credeam că se duce 
să tragă din când în când, spuse el și se frecă sub nas cu 
degetul, inspirând - semnul universal pentru prizarea de 
cocaină. Nu e fată rea. O femeie bună, doborâtă de evenimente 
nefericite. 

Simkov nu părea să își dea seama că și el era unul dintre 
evenimentele nefericite. 

— Ai văzut ceva neobișnuit în clădire în ultimele două 
săptămâni? întrebă Faith. 

Dar el abia se uită la ea, întrebând-o pe Amanda: 

— De ce îmi pune fata asta întrebări? 

Faith mai fusese luată peste picior de câteva ori până atunci, 
dar acum știa că tipul ăsta trebuia ţinut din scurt. 

— Vrei să îl chem pe partenerul meu aici ca să mai vorbească 
puţin cu tine? 

El pufni, de parcă gândul unei alte bătăi nu mai avea vreo 
importanţă, dar răspunse totuși întrebării lui Faith: 

— Cum adică, neobișnuit? E Buckhead. Pe aici totul este 
neobișnuit. 

Anna Lindsey dăduse probabil pe apartamentul de la ultimul 
etaj trei milioane de dolari. Nu era ca și cum ar fi locuit în 
ghetou. 

— Ai văzut vreun străin fâţâindu-se prin jur? insistă Faith. 

— Străini sunt peste tot. E un oraș mare, zise el. 

Faith se gândi la criminal. Trebuia să aibă acces la clădire 
pentru a reuși să o electrocuteze pe Anna și să o ia din 


348 


apartament. Era evident că Simkov nu avea să îi ușureze 
munca, așa că se gândi să meargă la cacealma. 

— Ştii despre ce vorbesc, Otik. Nu mă duce cu zăhărelul sau 
îmi aduc partenerul să îţi mai aranjeze moaca asta urâtă. 

El ridică din nou din umeri, dar de data asta gestul păru 
diferit. Faith așteptă puţin ca el răspundă. 

— Uneori mai ies în spatele clădirii să fumez o ţigară. 

leșirea de incendiu care ducea la acoperiș era tot în spatele 
clădirii. 

— Ce ai văzut? 

— O mașină, spuse el. Argintie, cu patru uși. 

Faith încercă să reacționeze cât mai calm. Și soții Coldfield și 
familia din Tennessee văzuseră o berlină albă plecând cu viteză 
de la locul accidentului. Se întâmplase la apus. Poate că i se 
păruse că mașina argintie era albă. 

— Ai văzut numărul mașinii? 

El clătină din cap. 

— Am văzut că siguranţa de la scara de incendiu era trasă. 
Am urcat pe acoperiș. 

— Pe scară? 

— Cu liftul. Nu pot eu să mă urc pe scară. Sunt douăzeci și 
trei de etaje. Am un genunchi prost. 

— Ce ai văzut pe acoperiș? 

— Era o cutie de suc acolo. O folosise cineva drept scrumieră. 
Avea multe mucuri înăuntru. 

— Unde se afla? 

— Pe margine, exact lângă scară. 

— Ce ai făcut cu ea? 

— Am împins-o cu piciorul, spuse el ridicând iar din umeri. Am 
văzut când s-a izbit de pământ. A explodat așa - își împreună 
palmele, apoi le despărți brusc. Spectaculos. 

Faith fusese în spatele clădirii, cercetase peste tot. 

— Noi nu am găsit nici mucuri de ţigară, nicio cutie de cola în 
spatele clădirii. 

— Asta zic și eu. A doua zi nu mai era nimic. Curăţase cineva. 

— Și mașina argintie? 

— Dispăruse și aia. 

— Sigur nu ai văzut vreun bărbat suspect pierzând vremea pe 
lângă clădire? 

El oftă demonstrativ. 


349 


— Nu, cucoană, ţi-am spus. Doar sucul din plante. 

— Ce suc din plante? 

— Cutia de suc. Era Doc Peterson's Root Beer. 

Era aceeași marcă pe care o găsiseră și în subsolul casei din 
spatele curții Oliviei Tanner. 


Capitolul 22 


În timp ce Will se îndrepta spre casa lui Jake Berman din 
Districtul Coweta, se gândea la cât de tare avea să se înfurie 
Faith când va afla că o păcălise. Nu era sigur ce avea să o 
înfurie mai tare: minciuna sfruntată pe care i-o spusese la 
telefon, cum că Jake Berman pe care îl găsise Sam nu era cel pe 
care îl căutau sau faptul că plecase de unul singur în sud ca să 
vorbească cu bărbatul? În niciun caz nu s-ar mai fi dus la 
programare dacă Will i-ar fi spus că adevăratul Jake Berman era 
bine-mersi și locuia la adresa de pe Strada Lester. Ar fi insistat 
să vină și ea, iar Will nu ar fi reușit să găsească o scuză 
plauzibilă pentru care să nu o ia, alta decât că era gravidă și 
bolnavă de diabet și avea destule pe cap ca să își mai pună și 
viața în pericol pentru a interoga un martor care s-ar fi putut 
dovedi a fi de fapt un suspect. Se potrivea atitudinea asta cu 
Faith ca baba cu mitraliera. 

Will o pusese pe Caroline, asistenta Amandei, să îl caute pe 
Jake Berman cu adresa din Strada Lester. Cu acea informație 
prețioasă găsiseră destul de repede tot ce le trebuia despre 
Berman. Ipoteca era pe numele nevestei, la fel ca toate cărțile 
de credit, factura de la cablu și utilităţile. Lydia Berman era 
învăţătoare. Jake Berman terminase tot fondul de ajutor de 
șomaj și tot nu își găsise de muncă. Declarase faliment acum 
optsprezece luni. Avea datorii în valoare de aproape jumătate 
de milion de dolari. Motivul pentru care se făcuse atât de greu 
de găsit putea fi pur și simplu că încerca să se ascundă de 
creditori. Având în vedere că fusese arestat acum câteva luni 
pentru comportament indecent, nu era de mirare că nu voia să 
iasă în faţă. 

Însă aceleași detalii puteau indica și că Berman era suspectul 
lor. 


Porsche-ul nu era confortabil pe distanţe mari, iar pe Will îl 
durea deja spatele când ajunse pe Strada Lester. Pe drum 
fusese mai aglomerat ca de obicei fiindcă se răsturnase un 
tractor cu remorcă pe autostradă și căzuse de-a curmezișul, 
oprind orice mișcare pentru aproape o oră. Will nu dorise să 
rămână singur cu propriile gânduri, așa că atunci când ajunsese 
în Districtul Coweta deja ascultase orice post de radio existent. 

Will trase lângă un Chevrolet Caprice neînmatriculat la 
intrarea pe Strada Lester. Din portbagaj se ițea o mașină de 
tuns iarba. Omul din spatele volanului era îmbrăcat în salopetă 
și avea un lanţ de aur gros la gât. Will îl recunoscu pe Nick 
Shelton, agentul de teren regional pentru Districtul 23. 

— Ce mai faci? întrebă Nick reducând volumul muzicii country 
care se revărsa zgomotos din aparatul de radio. 

Will se mai întâlnise de câteva ori cu el. Era exact genul de 
țărănoi cu ceafa roșie, dar era un investigator serios și știa cum 
să își facă treaba. 

— Berman e tot în casă? întrebă Will. 

— Dacă nu cumva s-a strecurat prin spate, răspunse Nick. Nu 
îți face griji, nu mi s-a părut prea fâșneţ. 

— Ai vorbit cu el? 

— M-am dat drept grădinar în căutare de muncă, zise Nick și îi 
înmână o carte de vizită. l-am spus că l-ar costa o sută de dolari 
pe lună și mi-a zis că poate să-și tundă și singur iarba, hai pa! îl 
imită pe Berman râzând cu sforăituri. Asta venea de la un tip 
care era încă în pijama la ora zece dimineața. 

Will se uită la cartea de vizită și văzu desenate pe ea o 
mașină de tuns iarba și niște flori. 

— Drăguţ, zise el. 

— Numărul de telefon fals mă mai ajută cu doamnele, zise 
Nick și râse din nou. M-am uitat bine la domnul Jake când îmi 
ținea o predică despre preţuri competitive. Sigur e tipul vostru. 

— Ai apucat să intri în casă? 

— Nu era chiar așa de prost. Vrei să mai stau pe aici? întrebă 
Nick. 

Will se gândi la situaţie, la faptul că Faith, dacă i-ar fi dat el o 
șansă să vorbească, ar fi avut dreptate: să nu intri într-o situaţie 
necunoscută fără întăriri. 

— Dacă nu te deranjează. Stai și tu pe aici și asigură-te că nu 
îmi zboară creierii. 


351 


Râseră amândoi mai tare decât era cazul dată fiind gluma, 
probabil fiindcă Will nu glumea de fapt. 

Ridică geamul și porni pe drum. Ca să fie lucrurile mai ușoare, 
Caroline îl sunase pe Berman înainte să plece Will și se dăduse 
drept operator de la o companie de cablu locală. Berman o 
asigurase că avea să fie acasă pentru a-i deschide tehnicianului 
care făcea o upgradare generală pentru ca serviciile lor să nu fie 
întrerupte. Erau o mulţime de trucuri de care te puteai folosi ca 
să te asiguri că oamenii stăteau acasă. Șmecheria cu cablul era 
cea mai bună. Oamenii puteau sta fără multe lucruri, dar și-ar fi 
dat viaţa peste cap timp de zile întregi ca să aștepte să apară 
tipul de la compania de cablu. 

Will verifică numerele de pe cutia poștală, asigurându-se că 
se potriveau cu cele de pe hârtia pe care i-o dăduse Sam 
Lawson lui Faith. Mulțumită programului MapQuest, care 
prezenta harta cu niște săgeți mari ce indicau direcţia corectă, 
și câtorva opriri pe la magazine de unde ceruse indicaţii, Will 
reușise să se descurce prin orășelul de ţară fără a se rătăci de 
prea multe ori. 

Cu toate acestea, verifică de trei ori numărul de pe cutia 
poștală înainte de a ieși din mașină. Văzu inima desenată de 
Sam în jurul adresei și se întrebă din nou de ce un bărbat care 
nu era tatăl copilului lui Faith ar face așa ceva. Will nu îl 
întâlnise pe reporter decât o dată, dar nu îl plăcuse. Victor era 
de treabă. Will vorbise cu el la telefon de câteva ori și stătuse 
lângă el în timpul unei ceremonii de acordare a unor premii 
incredibil de plictisitoare la care Amanda insistase să meargă 
toată echipa ei, probabil fiindcă voia să se asigure că aplaudă 
cineva când este chemată pe scenă. Victor dorise să vorbească 
despre sport, dar nu despre fotbal american sau baseball, care 
erau singurele două sporturi la care se mai uita Will. Hocheiul 
era pentru yankei, iar fotbalul pentru europeni. Nu știa cum de 
se apucase Victor să le urmărească pe amândouă, dar 
conversaţia era din cauza asta teribil de plicticoasă. Nu știa ce 
văzuse Faith la tipul acela, dar se bucurase când observase că, 
de acum câteva luni, mașina lui Victor nu mai era parcată pe 
aleea lui Faith când trecea să o ia la tribunal. 

Desigur, Will nu era persoana potrivită să își dea cu părerea 
despre relaţii. Îl durea tot corpul de la vizita lui Angie de seara 
trecută - genul de durere care te făcea să vrei să te bagi sub 


352 


pătură și să zaci o săptămână. Will știa din experienţă că nu 
asta era soluţia, fiindcă imediat ce începea să se pună pe 
picioare și să își reconstruiască o viaţă cât de cât normală, 
Angie avea să apară iar și să îl aducă înapoi de unde plecase. 
Acesta era tiparul vieţii lui. Nimic nu avea să schimbe lucrul 
acesta. 

Casa lui Berman era o casă cu un singur etaj, dar care se 
întindea pe un teren destul de mare. Părea locuită, dar nu în 
sensul bun al cuvântului. larba era crescută prea mult și printre 
răsadurile de flori apăruseră buruieni. In faţa casei era parcată o 
Toyota Camry verde și foarte murdară. Pe cauciucuri se uscase 
noroiul și pe toată caroseria se așezase o peliculă de murdărie 
care arăta că mașina nu se mai mișcase de ceva timp. Pe 
bancheta din spate erau două scaune pentru copii, iar pe 
geamuri erau lipite semnele aferente. Două romburi de culoarea 
galben ţipător atârnau de geamul unei portiere, probabil 
semnele de „copil la bord”. Will apăsă cu mâna capota mașinii. 
Motorul era rece. Se uită la ceasul de pe telefon. Se apropia de 
ora zece. Probabil Faith ajunsese la doctor acum. 

Will bătu la ușă și aşteptă. Se gândi din nou la Faith, la cât de 
furioasă avea să fie, mai ales dacă Will urma să se trezească 
față în faţă cu criminalul. Nu răspunse nimeni la ușă. Will bătu 
din nou. Când nici așa nu primi vreun răspuns, se dădu câţiva 
pași în spate și se uită la ferestre. Toate jaluzelele erau deschise 
și erau aprinse și câteva lumini. Poate Berman era la duș. Sau 
poate își dăduse seama că îl căuta poliţia. Schema lui Nick cu 
grădinarul era destul de impresionantă, dar stătea la capul 
străzii de o oră de-acum. Într-un cartier așa de mic, probabil toţi 
vecinii comentau între ei situația la telefon. 

Will încercă să apese clanţa, dar ușa era încuiată. Se plimbă 
prin jurul casei, uitându-se la ferestre. La capătul holului era 
aprinsă o lumină. Se ducea către cealaltă fereastră când auzi un 
zgomot înăuntru, ca o ușă trântită. Will puse mâna pe pistolul de 
la centură, simțind cum i se face pielea de găină. Ceva nu era în 
regulă și dintr-un oarecare motiv, Will se gândea cum Nick 
Shelton stătea acum în mașină ascultând radioul. 

Se auzi deodată sunetul inconfundabil al unei ferestre închise. 
Will alergă în spatele casei la ţanc pentru a vedea un om luând- 
o la goană prin curtea din spate. Jake Berman avea pe el 
pantalonii de pijama, nu și bluza, însă reușise să își pună în 


353 


picioare adidași. Se uită peste umăr când trecu pe lângă niște 
leagăne, către gardul de sârmă care îi separa proprietatea de 
cea a vecinilor. 

— Rahat, bombăni Will ţâșnind după el. 

El era un alergător bun, dar Berman era rapid - dădea repede 
din braţe, picioarele se mișcau și mai repede. 

— Poliţia! strigă Will sărind peste gard, dar măsurase greșit 
înălţimea gardului, astfel că își prinse piciorul. 

Căzu la pământ, dar se ridică imediat. Îl văzu pe Berman 
ducându-se către o altă curte laterală, trecând de o altă casă și 
îndreptându-se către stradă. Will făcu același lucru și profită de 
unghiul pe care îl descria traseul pentru a scurta distanţa, 
fugărindu-l pe Berman peste drum. 

Se auzi scârțâitul roţilor când Caprice-ul lui Nick Shelton îi tăie 
calea, dar Berman se feri, plesnind cu mâna capota în timp ce 
se îndrepta spre o altă curte. 

— La naiba! blestemă el. Poliţia! Stai! 

Berman continuă să alerge, dar el era mai degrabă bun la 
sprinturi decât la maratoane. Dacă Will avea o calitate, aceasta 
era rezistența. Mai recuperă din distanţă când Jake Berman 
încetini, încercând să deschidă o poartă de lemn care ducea în 
curtea unui vecin. Se uită peste umăr, îl văzu pe Will venind și o 
luă iar din loc. Dar Berman obosise și Will își dădu seama din 
felul greoi în care își mișca picioarele că avea să se dea bătut în 
curând. Totuși Will nu voia să riște. Când se apropie destul sări 
pe el, doborându-l cu toată forţa lui astfel că rămaseră amândoi 
fără suflu. 

— Boule! strigă Nick Shelton, lovindu-l cu piciorul în coaste. 

Având în vedere întâmplarea cu portarul din clădirea Annei de 
ieri, Will credea că avea să fie mai puţin brutal cu suspectul, dar 
acum îi bătea inima atât de tare că simţea cum i se face rău. 
Mai mult, din cauza adrenalinei, în minte îi veneau tot soiul de 
gânduri rele. 

Nick îl lovi din nou pe Berman. 

— Nu fugi niciodată de lege, nenorocitule. 

— Nu știam că sunteti polițiști... 

— Taci! zise Will în timp ce îi punea cătușele, dar Berman se 
tot foia încercând să scape. 

Nick ridică iar piciorul, dar Will îi înfipse genunchiul în coaste 
atât de tare că le simţi îndoindu-se. 


354 


— Termină. 

— N-am făcut nimic! 

— Și de-aia ai fugit? 

— leșeam să alerg, ţipă el. Fac mereu niște ture la ora asta. 

— În pijamale? 

— Du-te-n mă-ta! 

— Este o infracţiune să minţi un poliţist, spuse Will ridicându- 
se și trăgându-l și pe Berman după el. Cinci ani de închisoare. 
Găseşti acolo o grămadă de toalete pline de bărbați. 

Faţa lui Berman păli. În jur se adunaseră câţiva vecini care nu 
păreau prea fericiţi și, observă Nick, nici prea dornici să îl ajute. 

— E în regulă, le spuse Berman. E doar o neînțelegere. 

— Boul ăsta nu a înțeles că nu trebuie să fugă de poliţie, 
spuse Nick. _ 

Will nu era prea îngrijorat de aparențe. li ridică brațele sus lui 
Berman, forțându-l să meargă aplecat înapoi spre stradă. 

— Avocatul meu o să audă despre asta. 

— Să ai grijă să îi povestești și cum ai fugit ca o școlăriţă 
speriată, zise Nick. 

Will îl împinse pe Berman pe stradă, tot cu mâinile ridicate ca 
să îl forțeze să meargă cocoșat. 

— Vrei să anunțţi tu la secţie? îl întrebă pe Nick. 

— Vrei să vină cavaleria? 

— Vreau o mașină de poliţie care să apară în trombă până la 
casă cu lumini și sirena aprinse ca să știe toţi din cartier că este 
acolo. 

Nick mimă un salut militar și se îndreptă mândru spre mașină. 

— Faceţi o greșeală, spuse Berman. 

— Tu ai făcut o greșeală când ai fugit de la locul accidentului. 

— Ce? se întoarse el cu adevărat surprins. Ce accident? 

— De pe Route 316. 

— Despre asta e vorba? întrebă el părând în continuare 
nelămurit. 

Omul fie juca un rol pentru care ar fi meritat un Oscar, fie era 
cu adevărat în ceață. 

— Ai fost martor la un accident acum patru zile pe Route 316. 
O femeie a fost lovită de o mașină. Ai vorbit cu partenera mea. 

— Nu am lăsat-o pe fată singură. Era ambulanţța acolo. l-am 
spus poliţistei de la spital tot ce am văzut. 

— Ai dat o adresă și un număr de telefon false. 


355 


— Nu, eu doar... se opri și se uită în jur, făcându-l pe Will să 
creadă că avea să o ia iar din loc. Scoate-mă de aici, îl rugă 
Berman. Du-mă la secţie, lasă-mă să dau un telefon și o să 
rezolvăm toată treaba asta. 

Will îl întoarse, ţinând o mână pe umărul lui în cazul în care 
acesta se hotăra să își încerce iar norocul. Cu fiecare pas simţea 
cum se enervează din ce în ce mai tare. Berman îi părea din ce 
în ce mai jalnic și mai penibil. Își pierduseră două zile căutându-l 
pe bou și idiotul îl mai și făcuse pe Will să îl alerge prin vecini. 

— De ce nu îmi scoţi cătușele astea ca să putem să... încercă 
el să se întoarcă. 

Will îl împinse la loc așa de tare că trebui să îl ţină ca să nu 
cadă drept în nas. Cea mai apropiată vecină stătea în ușă și se 
uita la ei. La fel ca celelalte femei, nu părea chiar supărată să îl 
vadă pe om încătușat. 

— Te urăsc fiindcă ești pe invers? Sau pentru că trăieşti pe 
spinarea nevestei? îl întrebă Will. 

— Ce tupeu ai să... încercă el iar să se întoarcă. 

Will îl împinse din nou atât de tare că de data asta își pierdu 
echilibrul. 

— E ora zece și ești tot în pijamale, zise și îl împinse pe 
Berman prin iarba înaltă din curte. N-ai mașină de tuns iarba? 

— Nu ne permitem un grădinar. 

— Unde-ţi sunt copiii? 

— La creșă. Ce te interesează pe tine? întrebă întorcându-se 
din nou. 

Will îl îmbrânci ca și în celelalte dăţi, forțându-l să meargă 
spre casă. Îl ura pe om din atâtea motive, dintre care foarte tare 
îl deranja că avea o soţie și copii care probabil că îl iubeau 
foarte mult, iar el nici măcar nu putea să tundă iarba sau să 
spele mașina pentru ei. 

— Unde mă duci? întrebă Berman. Am zis să mă duci la 
poliție. 

Will nu spunea nimic, trăgându-l în sus de mâini de câte ori 
încetinea sau se întorcea. 

— Dacă sunt arestat, atunci trebuie să mă duci la închisoare. 

Merseră până în spatele casei, iar Berman protestă tot 
drumul. Era obișnuit să fie ascultat și părea să îl enerveze mai 
mult dacă îl ignora decât dacă îl îmbrâncea, așa că Will nu spuse 
nimic și îl împinse până pe terasa de afară. 


356 


Will încercă ușa din spate, dar era încuiată. Se uită la Berman, 
al cărui rânjet șmecher părea să indice că se simţea mai 
puternic. Fereastra pe care se furișase omul se închisese. Will o 
deschise la loc, auzind cum zdrăngăne balamalele vechi. 

— Stai liniștit, spuse Berman. O să te aștept. 

Will se întreba unde se dusese Nick Shelton. Probabil că 
rămăsese în faţa casei, gândindu-se că îi face o favoare lui Will 
dacă îl lasă singur cu suspectul. 

— Cum să nu, bombăni Will deschizând un inel al cătușelor și 
prinzându-l pe Berman de grătar. 

Se ridică și își arcui corpul cât să încapă pe fereastră. Intrase 
prin bucătărie, care părea a avea o tematică decorativă aparte: 
gâște pe brâul de la tapet, gâște pe prosoape, gâște pe 
covorașul de sub masa de bucătărie. 

Se uită pe fereastră. Berman era tot acolo, aranjându-și 
pijamalele de parcă le proba la magazin. Will verifică repede 
casa, găsind doar lucrurile la care se aștepta: o cameră a 
copiilor cu paturi suprapuse, un dormitor mare cu baia în 
cameră, bucătăria, camera de zi și un birou cu o singură carte 
pe rafturi. Will nu putea citi titlul, dar recunoscu poza lui Donald 
Trump pe copertă și presupuse că era o carte despre cum să te 
îmbogățești. Evident, Jake Berman nu îi ascultase sfaturile. Și 
totuși, având în vedere că Berman își pierduse slujba și 
declarase faliment, se putea să le fi ascultat. Nu exista subsol, 
iar garajul era aproape gol, cu excepţia a trei cutii care păreau 
să conţină obiecte de la fostul loc de muncă al lui Berman: un 
capsator, un set de birou drăguţ, o mulţime de hârtii cu tabele și 
grafice pe ele. Will deschise ușa de sticlă care ducea către 
terasa din spate și îl găsi pe Berman ghemuit sub grătar, cu 
mâna atârnată deasupra capului. 

— Nu ai niciun drept să îmi percheziţionezi casa. 

— Fugeai din reședință. Acesta este un motiv suficient. 

Berman păru să creadă explicaţia, care i se păru rezonabilă 
chiar și lui Will, deși știa că era chiar foarte ilegal. Will aduse un 
scaun de la masă și se așeză. Aerul era încă răcoros, iar 
transpirația care se formase de la alergatul după Berman se 
usca în frig. 

— Nu e corect, spuse Berman. Vreau să îmi dai numele și 
numărul legitimaţiei și... 


357 


— Le vrei pe cele adevărate, sau vrei să inventez altele, cum 
ai făcut tu? 

Berman nu știa ce să răspundă. 

— De ce ai fugit, Jake? Unde aveai de gând să te duci în 
pijama? 

— Nu m-am gândit, bombăni el. Doar că nu vreau să am de-a 
face și cu asta acum. Am o grămadă pe cap. 

— Ai două posibilităţi: ori îmi spui ce s-a întâmplat în seara 
aia, ori te duc la pârnaie așa, în pijamale. Și nu vreau să zic la 
grădiniţa din Coweta. Te duc direct la Penitenciarul Atlanta și nu 
te las să te schimbi. O să vezi că nu te-ai străduit degeaba la 
sală să faci tracţiuni, spuse arătând spre bustul bărbatului, care 
se ridica vizibil din cauza fricii și a furiei; era evident că se 
îngrijea fiindcă avea abdomenul bine definit, umerii lați și 
musculoși. 

— Asta e problema? Ești un homofob nenorocit? 

— Nu-mi pasă cui i-o sugi în baie, spuse Will și era adevărat, 
dar își forţă vocea să pară că se preface. 

Oricine are o chestie de la care îi sare ţandăra, iar a lui 
Berman era orientarea sa sexuală. Pe moment se părea că alui 
Will era nesimţitul care stătea acum legat de grătarul Gril- 
master 2000, care își înșela nevasta și care se aștepta ca ea să 
tacă și să înghită, să fie o nevastă bună. Ironia situaţiei, genul 
de care vedeai în emisiunea lui Oprah, nu îi scăpă lui Will. 

— Tipii din pârnaie nu mai pot de fericire când apare câte o 
bucăţică nouă. 

— Du-te dracu'! 

Will îl lăsă să stea bosumflat câteva secunde, cât să apuce să 
își controleze propriile sentimente. Era îngrijorat de cât timp 
pierduseră căutându-l pe găinarul ăsta penibil când ar fi putut 
căuta niște indicii folositoare. Will îi enumeră câte infracţiuni 
comisese: 

— Te-ai opus arestării, ai irosit timpul polițiștilor, ai 
obstrucționat o investigaţie. Poţi primi zece ani pentru asta, 
Jake, și asta dacă te place judecătorul, ceea ce mă îndoiesc că 
se va întâmpla fiindcă ai deja cazier și pari a fi un bou arogant. 

Berman păru să își dea seama în sfârșit că treaba era groasă. 

— Am copii, spuse el cu o voce rugătoare. Fiii mei. 

— Da, am citit despre ei în raportul de arestare când te-au 
săltat din mall-ul Georgia. 


358 


— Ce vrei? întrebă Berman uitându-se la cimentul de pe 
terasă. 

— Vreau adevărul. 

— Nici nu mai știu care este adevărul. 

Era evident că îi era milă de sine însuși. Lui Will îi veni să îi 
tragă una în faţă, dar știa că așa nu reușea nimic. 

— Trebuie să pricepi că eu nu sunt psihologul tău, Jake. Nu îmi 
pasă de criza ta de conștiință sau de faptul că ai copii sau că îţi 
înșeli nevasta... 

— O iubesc! spuse el arătând pentru prima dată o altă emoție 
decât propria compătimire. Imi iubesc soţia. 

Will nu îl mai presă așa de tare, pentru a-și permite să se 
calmeze. Putea să se înfurie sau putea să adune niște informaţii. 
Era acolo pentru un singur motiv. 

— Înainte eram cineva, spuse Berman. Aveam o slujbă. Mă 
duceam la muncă în fiecare zi. Aveam o casă frumoasă, spuse el 
uitându-se la cea în care trăia acum. Conduceam un Mercedes. 

— Erai constructor? întrebă Will deși măcar atâta știa și el din 
ce îi spusese Caroline că găsise în declaraţiile lui de venit. 

— Construiam zgârie-nori, spuse el. Dar s-a dus naibii piaţa. 
Am avut noroc că am scăpat cu hainele de pe mine. 

— De-asta ai trecut totul pe numele nevestei? 

Aprobă încet din cap. 

— Am pierdut totul. Ne-am mutat aici din Montgomery acum 
un an. Trebuia să fie un nou început, dar... ridică din umeri, de 
parcă nu mai era nevoie să continue. 

| se păruse lui Will că avea un accent mai puternic. 

— De acolo ești de fel, din Alabama? 

— Acolo mi-am întâlnit nevasta. Am fost amândoi la Alabama, 
spuse el referindu-se la universitate. Lydia făcea facultatea de 
engleză. Era mai mult un hobby până când mi-am pierdut eu 
slujba. Acum predă ea la școală și stau eu cu copiii toată ziua, 
zise uitându-se lung la leagănele pe care le mișca vântul. 
Obișnuiam să călătoresc mult, reluă el. Așa mă răcoream. 
Plecam în călătorii de afaceri și făceam ce aveam nevoie, apoi 
veneam acasă, stăteam cu soţia și mă duceam la biserică; așa a 
mers vreo zece ani. 

— Ai fost arestat acum șase luni. 

— l-am spus Lydiei că a fost o neînțelegere. Din cauză că toţi 
homosexualii ăștia din Atlanta se plimbau pe la mall și încercau 


359 


să agaţe bărbaţi cinstiţi; polițiștii făceau o razie și au crezut că 
sunt și eu unul dintre ăia fiindcă... Nici nu mai știu ce i-am spus. 
Fiindcă aveam o tunsoare mai cu dichis. M-a crezut pentru că își 
dorea să mă creadă. 

Will se gândi că era de iertat faptul că îi părea mai rău de 
soția care era înșelată și minţită. 

— Spune-mi ce s-a petrecut pe Route 316. 

— Am văzut accidentul, oameni în stradă. Ar fi trebuit să ajut 
mai mult. Celălalt bărbat - nici nu îi știu numele. Avea pregătire 
medicală. El încerca să o ajute pe femeia care fusese lovită de 
mașină. lar eu stăteam acolo ca o momăie în stradă, gândindu- 
mă ce minciună să îi zic neveste-mii. Nu cred că m-ar crede 
dacă s-ar mai întâmpla din nou, indiferent ce aș inventa. 

— Cum l-ai cunoscut? 

— Trebuia să fiu la bar și să mă uit la un meci. L-am văzut 
intrând în cinematograf. Era un tip frumușel și singur. Ştiam de 
ce se dusese acolo, spuse el și oftă prelung. L-am urmat până în 
baie. Ne-am hotărât să mergem altundeva pentru mai multă 
intimitate. 

Jake Berman nu era un novice și Will nu îl mai întrebă de ce 
mersese la patruzeci de minute de condus distanţă de casă ca 
să vadă un meci într-un bar. Coweta era o zonă rurală, dar Will 
trecuse pe lângă vreo trei baruri sportive de când ieșise de pe 
autostradă și erau chiar și mai multe în centru. 

— Ştii că e periculos să te urci în mașină cu un străin, îl 
avertiză Will. 

— Cred că m-am simţit singur, recunoscu bărbatul. Îmi 
doream să fiu cu cineva. Intelegi, singur cu cineva. A spus că 
puteam să mergem în mașina lui, poate să găsim un loc în 
pădure unde să putem sta mai mult de câteva minute, cât ne 
permiteam în toaletă. Crezi sau nu, mirosul de urină nu e un 
mare afrodiziac pentru mine, spuse el și râse forțat; apoi îl privi 
pe Will în ochi. Ti se face scârbă să auzi lucrurile astea? 

— Nu, răspunse Will cu sinceritate. 

Ascultase de la martori nenumărate povești despre întâlniri 
întâmplătoare și raporturi sexuale neglijente. Chiar nu conta 
dacă se întâmpla cu o femeie sau cu un bărbat sau cu amândoi. 
Emoțiile erau similare, iar scopul lui Will era mereu același: să 
afle informaţiile de care avea nevoie pentru a rezolva cazul. 


360 


Era evident că Jake știa că Will nu îi mai lăsa prea mult timp 
să povestească. 

— Mergeam pe drum și tipul cu care eram... 

— Rick. 

— Rick. Așa e, spuse el părând că nu dorea să știe care îi era 
numele. Rick conducea. Avea pantalonii descheiaţi, spuse el și 
se înroși din nou. M-a împins la o parte și a zis că era ceva în 
drum înainte. A început să încetinească și am văzut și eu ce 
părea a fi un accident grav, zise și apoi făcu o pauză, parcă 
pentru a-și măsura cuvintele, vinovăția. l-am spus să meargă 
mai departe, dar el a zis că era paramedic, că nu putea pleca de 
la locul unui accident. Presupun că e vreun jurământ de-al lor 
sau ceva, continuă el și făcu o pauză din nou, iar Will presupuse 
că se străduia să își aducă aminte. 

— Nu te grăbi. 

Jake aprobă din cap și se mai gândi câteva secunde. 

— Rick a coborât din mașină și eu am rămas înăuntru. Era un 
cuplu de bătrâni care stătea în stradă. Bărbatul se ţinea de 
piept. Eu rămăsesem în mașină, holbându-mă de parcă ce 
vedeam era un film la televizor. Femeia mai în vârstă și-a scos 
telefonul - presupun că suna după salvare. Dar era ciudat, 
fiindcă își ţinea mâna la gură, așa - își făcu mâna căuș și își 
acoperi gura, așa cum făcea Judith Coldfield când zâmbea - de 
parcă spunea cuiva un secret, dar nu era nimeni prin apropiere 
ca să o audă, așa că... 

Ridică din umeri. 

— Ai ieșit din maşină? 

— Da, răspunse el. Până la urmă m-am urnit. Auzeam 
ambulanta venind. M-am dus la bătrân. Parcă Henry îl chema? 
Da, Henry, se hotărî după ce Will aprobă din cap. Nu era într-o 
stare prea bună. Cred că amândoi erau în șoc. Mâinile lui Judith 
tremurau îngrozitor. Celălalt tip, Rick, o ajuta pe femeie. Nu am 
văzut-o prea bine. Era greu de văzut, știi? Era greu să te uiţi la 
ea, adică. Îmi amintesc că atunci când a ajuns fiul lor acolo 
rămăsese mască, de parcă își zicea „Doamne, Dumnezeule!” 

— Stai așa, apuse Will. Fiul lui Judith Coldfield era la locul 
accidentului? 

— Da. 

Will își aminti de interviul cu familia Coldfield, întrebându-se 
de ce ar fi omis Tom un detaliu așa de important. Existaseră o 


361 


mulțime de ocazii în care să menționeze acest aspect, chiar și 
cu mama sa dominantă în cameră. 

— La ce oră a ajuns fiul acolo? 

— Cu cinci minute înainte de ambulanţă. 

Will se simţea ridicol că repeta tot zicea Berman, dar trebuia 
să fie sigur că înţelege bine. 

— Tom Coldfield a ajuns la locul accidentului înaintea 
ambulanţei? 

— A ajuns și înaintea poliţiei. Ei nu au apărut decât după cea 
plecat ambulanţa. Nu era nimeni acolo. A fost îngrozitor. Am 
stat cam douăzeci de minute cu fata aia aproape moartă pe 
șosea și nu venea nimeni să o ajute. 

Will simţi că o bucată lipsă a unui puzzle tocmai ce se așezase 
la locul ei. Nu cea care le trebuia pentru a rezolva cazul, ci cea 
care le explica de ce Max Galloway se opunea fățiș să le ofere 
informaţiile necesare. Detectivul trebuia să fi știut că ambulanţa 
luase victima înainte de sosirea poliţiei. Faith avusese dreptate 
de la început. Exista un motiv pentru care cei din Rockdale nu 
trimiteau faxul cu raportul iniţial al primului poliţist ajuns la fața 
locului, iar acest motiv era că încercau să își acopere spatele. 
Aceste răspunsuri târzii ale poliţiei la locul unui accident 
deveneau la posturile locale de televiziune știri de maximă 
importanţă. Era ultima picătură în ceea ce-l privea pe Will. Avea 
să îl scoată pe Galloway din poliţie până diseară. Nu se putea ști 
ce alte dovezi mai erau ascunse sau, mai rău, compromise. 

— Alo, spuse Berman. Asculţi sau nu? 

Will își dădu seama că se adâncise prea mult în gânduri. 

— Așadar, a apărut Tom Coldfield, reluă el povestea. Apoi a 
venit ambulanţa? 

— Doar una la început. Au urcat-o mai întâi pe femeie, cea 
care fusese lovită de mașină. Henry a spus că mai aștepta 
fiindcă voia să meargă odată cu soţia lui și nu aveau loc toţi într- 
o ambulanţă. S-a iscat și o ceartă din cauza asta, dar Rick le-a 
spus celor din ambulanţă să plece odată, fiindcă știa că femeia 
era foarte grav rănită. Mi-a dat cheile de la mașină și s-a urcat în 
ambulanţă ca să o poată verifica în continuare. 

— Cât a durat până a venit și cealaltă ambulanţă? 

— Zece, poate cincisprezece minute. 


Will calculă în minte. Trecuseră practic patruzeci și cinci de 
minute în seara respectivă până în acel punct al poveștii și 
poliţia tot nu ajunsese. 

— Și apoi ce s-a întâmplat? 

— l-au luat pe Judith și pe Henry. Fiul i-a urmat la spital, iar eu 
am rămas acolo. 

— Și poliţia tot nu ajunsese? 

— Am auzit sirenele imediat după ce a plecat ambulanţa. 
Mașina rămăsese acolo - cea pe care o conduceau soții 
Coldfield. La locul faptei, nu-i așa? întrebă și se uită în spate la 
leagănele din curte, de parcă își putea vedea copiii jucându-se 
în soare. M-am gândit să iau mașina lui Rick înapoi la cinema. N- 
ar ști cine sunt, nu? Adică dacă nu mergeam la spital și nu îmi 
dădeam numele nu aveai de unde să știi cine sunt. 

Will ridică din umeri, dar era adevărat. Dacă Jake Berman nu 
și-ar fi dat numele adevărat, el nu s-ar fi aflat acolo acum. 

— Deci m-am urcat în mașină și m-am îndreptat înapoi către 
cinema, continuă Jake. 

— Către mașinile de poliţie? 

— Acelea veneau din cealaltă direcţie. 

— Ce te-a făcut să te răzgândești? 

— Mă săturasem să tot fug, presupun, zise el și i se umplură 
ochii de lacrimi. Să tot fug de... de tot - își puse mâna liberă la 
ochi. Rick îmi spusese că o duc la Grady, așa că am intrat pe 
autostradă și m-am dus la spital. 

Se pare că i se terminase curajul puţin mai târziu, dar Will nu 
îi scoase ochii cu asta. 

— Bătrânul este bine? întrebă Berman. 

— Este bine. 

— Am auzit la știri că femeia a scăpat. 

— Se vindecă încă, îi spuse Will. Dar ceea ce i s-a întâmplat o 
să o urmărească toată viaţa. Nu o să poată fugi de asta. 

— E vreo lecţie pentru mine, sau ce? întrebă Berman 
ștergându-și ochii cu dosul palmei. Nu că ţi-ar păsa, așa-i? 
continuă el văicărindu-se din nou. 

— Ştii de ce anume nu îmi pasă? 

— Te rog, uimește-mă. 

— Îţi înșeli nevasta. Nu mă interesează cu cine, tot înșelat se 
cheamă. Vrei să fii cu altcineva, atunci du-te cu altcineva, dar 
lasă-ţi nevasta în pace. Las-o să își trăiască și ea viaţa, las-o să 


363 


fie cu cineva care chiar o iubește și o înțelege și vrea să fie cu 
ea. 

— Nu înţelegi, spuse omul clătinând din cap cu tristețe. 

Will se gândi că Jake Berman nu avea să înțeleagă nicio lecție. 
Se ridică de lângă masă și îl eliberă de grătar. 

— Ai grijă când te urci în mașină cu străini. 

— Am terminat cu asta. Vorbesc serios. Gata. 

Părea așa de sigur pe el că Will aproape îl crezu. 

e 

Abia după ce ieși din cartierul lui Jake Berman prinse și Will 
semnal suficient de bun pentru a da un telefon. Chiar și așa se 
auzea slab și trebui să tragă pe marginea drumului ca să poată 
vorbi. O sună pe Faith pe mobil și ascultă cum se formează. 
Răspunse mesageria vocală, iar el închise telefonul. Verifică ora. 
Zece și un sfert. Probabil era tot la doctor, în Snellville. 

Tom Coldfield nu menţionase că fusese la locul accidentului - 
încă o persoană care îi minţise. Will începuse să se cam sature 
de oameni mincinoși. Își deschise telefonul și sună la informaţii. 
li făcură legătura cu turnul de control de la Aeroportul Charlie 
Brown, unde un alt operator îl informă că acesta își luase o 
pauză de ţigară. Will tocmai ce voia să lase un mesaj când 
operatorul îl întrebă dacă nu voia numărul acestuia de mobil. 
Câteva minute mai târziu se afla la telefon cu Tom Coldfield și 
încerca să îl înțeleagă cu zgomotul unui motor de avion pe 
fundal. 

— Mă bucur că aţi sunat, agent Trent, spuse aproape urlând. 
Am lăsat un mesaj pentru partenera dumneavoastră mai 
devreme, dar nu m-a sunat înapoi. 

Will își băgă degetul în ureche, de parcă asta ar fi ajutat să 
mai scadă zgomotul unui avion decolând în partea opusă a 
orașului. 

— V-aţi mai amintit ceva? 

— Nu, nu are legătură cu asta, spuse Tom; zgomotul se potoli, 
iar vocea îi reveni la normal. Vorbeam aseară cu părinţii, mă 
întrebam cum mai merge investigația. 

Se auzi dintr-odată urletul asurzitor al unui motor 
turboreactor. Will așteptă să înceteze, spunându-și că nu puteau 
să se înțeleagă în halul acesta. 

— Când terminaţi munca? 

— Cam în zece minute, apoi trebuie să iau copiii de la mama. 


364 


Will se gândi că putea împușca doi iepuri dintr-odată. 

— Ne putem întâlni acasă la părinţii dumneavoastră? 

Will așteptă să treacă un alt zgomot. 

— Bineînţeles. Nu ar trebui să îmi ia mai mult de patruzeci și 
cinci de minute să ajung acolo. S-a întâmplat ceva? 

— Ne vedem în patruzeci și cinci de minute, spuse Will 
uitându-se la ceasul din bord. 

Închise telefonul înainte ca Tom să apuce să îi mai pună 
întrebări. Din păcate închise și înainte de a afla adresa soţilor 
Coldfield. Complexul lor de pensionari nu ar fi trebuit să fie prea 
greu de găsit. Șoseaua Clairmont se întindea dintr-o parte a 
Districtului DeKalb până în cealaltă, dar era o singură zonă unde 
se adunau oamenii în vârstă, iar aceea era în apropierea 
spitalului Administraţiei Veteranilor din Atlanta. Will băgă 
mașina în viteză, se întoarse pe drum și se îndreptă către 
autostradă. 

Plecând, Will se gândi să o sune pe Amanda ca să îi spună că 
Max Galloway le-o trăsese din nou, dar aceasta avea să întrebe 
unde era Faith și Will nu voia să îi amintească șefei că partenera 
sa avea probleme de sănătate. Amanda ura slăbiciunile de orice 
fel, iar în ceea ce privea dizabilitatea lui Will era nemiloasă. Nu 
se putea ști de ce abuzuri urma să aibă parte Faith fiindcă era 
diabetică. Will nu voia să îi dea mai multă muniţie șefei. 

Desigur, o putea suna în schimb pe Caroline, care avea să îi 
transmită Amandei informaţiile. Luă telefonul în mână, rugându- 
se să nu se dezmembreze în timp ce forma numărul asistentei. 

Lui Caroline îi plăcea să răspundă cu numele apelantului. 

— Bună, Will. 

— Vrei să îmi faci altă favoare? 

— Sigur. 

— Judith Coldfield a sunat la poliţie și două ambulanţe au sosit 
la locul accidentului înaintea poliţiei din Rockdale. 

— Asta nu e bine. 

— Nu, aprobă Will. 

Chiar nu era. Faptul că Max Galloway minţise însemna că în 
loc să vorbească așa cum trebuia cu un poliţist experimentat 
despre ce văzuse la faţa locului, acum trebuia să reconstruiască 
întreaga seară bazându-se pe spusele soţilor Coldfield. 


— Am nevoie să afli care a fost ordinea cronologică a 
evenimentelor. Sunt sigur că Amanda va dori să știe de ce au 
întârziat atât de mult. 

— Ştii că tot la cei din Rockdale trebuie să sun ca să aflu 
timpul de răspuns al echipajului de poliţie, nu? 

— Încearcă mai întâi să cauţi în apelurile lui Judith Coldfield. 
Dacă Will putea să îi mai prindă cu o minciună, Amanda i-ar mai 
fi avut la mână cu încă ceva. Ai numărul? 

— Patru, zero, patru... 

— Stai așa, apuse Will gândindu-se că i-ar fi de folos să aibă 
numărul ei. Tinu volanul cu vârfurile degetelor în timp ce scoase 
din buzunar reportofonul și îl porni. Spune acum. 

Caroline îi dădu numărul de mobil al lui Judith Coldfield. Will 
închise reportofonul și duse din nou telefonul la ureche pentru a- 
i mulţumi. Înainte avea un sistem anume pentru a ști mereu 
informaţiile personale ale martorilor și suspecţilor, dar Faith 
acaparase cu timpul tot ce ţinea de hârțogărie, așa că Will era 
pierdut fără ea. Trebuia să corecteze situația aceasta la 
următorul caz. Nu îi plăcea ideea de a fi așa de dependent de ea 
- mai ales că acum era însărcinată. Probabil că avea să 
lipsească cel puţin o săptămână când se năștea copilul. 

Încercă să sune la Judith, dar îi intra mereu mesageria vocală. 
Îi lăsă un mesaj, apoi o sună pe Faith din nou și îi spuse că era 
pe drum către casa soţilor Coldfield. Spera ca ea să îl sune 
înapoi și să îi dea adresa de pe Strada Clairmont. Nu voia să o 
sune iar pe Caroline fiindcă aceasta ar fi început să se întrebe 
de ce nu-și notase agentul aceste informații pe undeva. In plus, 
telefonul începuse să scoată niște clicuri când îl ţinea la ureche. 
Trebuia să facă în curând ceva ca să îl repare. Will îl lăsă cu grijă 
pe scaunul din dreapta. Acum nu îl mai ţinea decât o sforicică și 
o bucată de bandă adezivă care se degrada rapid. 

Will lăsă radioul încet când intră în oraș. In loc să o ia prin 
centru, se încadră pe l-85. Traficul de pe ieșirea către Clairmont 
era mai aglomerat ca de obicei, așa că o luă pe drumul mai 
lung, ocolind Aeroportul Peachtree-DeKalb, trecând prin cartiere 
care erau așa de diversificate cultural că nici Faith nu ar fi putut 
citi unele semne din fața magazinelor. 

După ce se luptă cu și mai mult trafic reuși în cele din urmă să 
ajungă unde trebuia. Intră în primul complex înconjurat de 
garduri de peste drum de Spitalul Veteranilor, gândindu-se că 


366 


cel mai bine era să abordeze situaţia metodic. Paznicul de la 
poartă fu politicos, dar nu avea niciun Coldfield pe lista lui de 
rezidenţi. Și în următorul complex avu parte de același rezultat 
negativ, dar când ajunse la al treilea, cel mai drăguţ dintre ele, 
avu noroc. 

— Henry și Judith, spuse omul de la poartă zâmbind ca și cum 
ar fi fost vechi prieteni. Cred că Hank e plecat, dar Judith ar 
trebui să fie acasă. 

Will așteptă ca paznicul să dea un telefon, apoi se auzi un 
bâzâit când îi deschise poarta. Se uită în jur la terenul bine 
îngrijit, simțindu-se puţin invidios. Will nu avea copii și nici vreo 
rudă apropiată. Era îngrijorat când se gândea la pensionare și 
din această cauză pusese bani deoparte de la primul salariu. Nu 
îi plăcea să riște, așa că nu pierduse mult la bursă. Banii lui 
munciți cu greu se duceau în titluri de stat și obligaţiuni 
municipale. Îl îngrozea gândul de a ajunge un bătrânel 
singuratic într-un cămin trist de stat. Soții Coldfield trăiau la 
pensie așa cum spera și Will să o facă - într-un loc cu un paznic 
prietenos la poartă, cu grădini frumos întreţinute, cu un centru 
de zi unde putea să joace cărţi sau table. 

Însă știind cum îi mergea lui de obicei, Angie avea probabil să 
se îmbolnăvească de o boală grea și lungă și avea să se chinuie 
suficient de mult timp cât să îi mănânce toţi banii de pensie 
înainte să moară. 

— Poţi să intri, tinere! zise paznicul zâmbind, arătându-și 
dinţii albi și drepţi de sub mustaţa stufoasă și căruntă. Fă stânga 
după ce treci de poartă, apoi iar stânga, apoi dreapta și ajungi 
pe Taylor Drive. Stau la numărul 1693. 

— Mulţumesc, spuse Will. 

Înţelesese doar numele străzii și numărul casei. Omul arătase 
cu mâna direcția în care trebuia să o ia Will prima dată, așa că 
intră pe poartă și îndreptă roţile în partea aceea. Mai încolo 
habar nu mai avea ce să facă. 

— Rahat, bombăni Will, mergând cu douăzeci la oră, cât era 
limita de viteză. 

Înconjură lacul din mijlocul proprietăţii. Casele mici, cu un 
singur etaj, arătau toate la fel: aveau șindrile uzate, garaje 
pentru o singură mașină și o varietate asortată de rățuşte și 
iepuraşi din ciment împrăștiați pe gazonul tuns. 


Pe afară se plimbau oameni și când aceștia îi făceau cu mâna 
el le răspundea la fel, probabil pentru a le da impresia că știa 
unde merge, se gândi el. Ceea ce nu era deloc adevărat. Opri 
mașina în fața unei femei în vârstă care era îmbrăcată într-un 
costum lila de iarnă. În mâini avea bețe de ski, de parcă era pe 
pârtie. 

— Bună dimineaţa, spuse Will. Caut și eu numărul 1693, de pe 
Aleea Taylor. 

— O, Henry și Judith, exclamă schioarea. Eşti fiul lor? 

— Nu, doamnă, spuse dând din cap. Sunt doar un prieten, 
minţi el pentru a nu alarma pe nimeni. 

— Ai o mașină foarte frumoasă, nu-i așa? 

— Mulţumesc, doamnă. 

— Pun pariu că nu pot să intru în ea, zise bătrâna. Și chiar 
dacă intru, nu pot să mai ies! 

El râse cu ea ca să nu fie nepoliticos, tăind în gând acest 
complex de pe lista cu locuri unde ar trăi după pensionare. 

— Lucrezi cu Judith la adăpostul pentru săraci? 

Will nu mai fusese supus unui așa tir de întrebări de când 
făcuse instructajul pentru interogatorii la Academia GBI. 

— Da, doamnă, minţi el. 

— Mi-am luat asta de la magazinul lor de second hand, spuse 
ea și arătă spre costumul de iarnă. Pare nou-nouţ, așa-i? 

— Este foarte frumos, o asigură Will, deși culoarea era 
îngrozitor de ţipătoare. 

— Spune-i lui Judith că mai am niște mărunţișuri pe care săi 
le dau dacă vrea să trimită camionul pe la mine. La vârsta mea, 
zise ea cu o privire înțeleaptă, îţi dai seama că nu mai ai nevoie 
de așa de multe lucruri. 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, dădu ea din cap mulţumită. Intră pe strada aceasta 
pe dreapta, spuse iar el o privi descriind o curbă cu mâna. Apoi 
Aleea Taylor e pe stânga. 

— Mulţumesc, zise și porni mașina, dar ea îl opri. 

— Ştii, data viitoare ar fi mai ușor dacă ai lua-o, de la poartă, 
la stânga, apoi imediat la stânga iar, apoi... 

— Mulţumesc, repetă Will și porni din loc. 

Simţea că avea să îi explodeze creierul dacă mai vorbea cu 
cineva de aici. Ținu Porsche-ul la aceeași viteză, sperând că 


368 


mergea în direcția corectă. Când îi sună telefonul aproape 
plânse de fericire văzând că este numărul lui Faith. 

Deschise cu grijă telefonul spart și îl ţinu la ureche. 

— Cum a fost la doctor? 

— Bine, zise ea. Ascultă, am vorbit cu Tom Coldfield... 

— Ca să vă întâlniți? Și eu. 

— Jake Berman va trebui să aștepte. 

Will simţi un nod în gât. 

— Am vorbit deja cu Berman. 

Faith nu mai spuse nimic. Tăcerea era apăsătoare. 

— Faith, îmi pare rău. M-am gândit că ar fi mai bine dacă... 

Will nici nu mai știa cum să termine propoziţia; între timp îi 
alunecă și mâna de pe telefon, iar sunetul începu să cârâie. 

— Îmi pare rău, repetă el după ce se auzi mai bine. 

Ea lăsă să treacă dureros de mult timp înainte de a spune 
ceva. Când în sfârșit vorbi, avea o voce stinsă, de parcă îi 
rămâneau cuvintele în gât. 

— Eu nu te tratez pe tine altfel din cauza dizabilităţii tale. 

De fapt asta nu era adevărat, dar știa și el că nu era 
momentul potrivit pentru a-i aminti. 

— Berman mi-a spus că Tom Coldfield a fost la locul 
accidentului. Presupun că Judith l-a sunat fiindcă Henry face 
atac de cord, continuă el văzând că ea nu începe să tipe. Tom i- 
a urmat la spital în mașina lui. Poliţiștii au apărut de-abia când 
nu mai era nimeni la faţa locului. 

Ea părea că se gândește dacă să îl ia la ceartă sau să se 
concentreze la slujba ei. Ca de obicei, alese să își facă treaba. 

— De-asta ne tot duce Galloway cu zăhărelul. li acoperă pe 
cei din Districtul Rockdale. Tom Coldfield nu ne-a spus că era la 
fața locului, spuse ea trecând la cealaltă problemă. 

Will aşteptă să mai treacă o serie de cârâituri. 

— Știu. 

— Are vreo treizeci de ani, e mai aproape de vârsta mea. 
Fratele lui Pauline era mai bătrân, nu? 

Will ar fi preferat să vorbească despre asta personal, nu prin 
telefonul lui cârâitor. 

— Unde ești? 

— Sunt în faţa casei soților Coldfield. 

— Bun, spuse el surprins că ajunsese așa de repede. Eu sunt 
chiar după colţ. Ajung în două minute. 


369 


Will închise telefonul și îl puse pe scaunul din dreapta. Din 
clapeta de sus mai ieși un fir. Acesta era roșu, un semn nu 
tocmai bun. Aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Schioarea 
se îndrepta spre el. Venea repede, așa că Will depăși limita de 
viteză până la douăzeci și patru de kilometri la oră ca ea să nu îl 
ajungă. 

Semnele de circulaţie nu erau mai mari decât cele normale, 
iar literele erau de un alb imaculat pe un fond negru, care era o 
combinaţie îngrozitoare pentru Will. Viră cât putu de repede, 
fără a se mai obosi să citească prima literă de pe semn. Mini-ul 
lui Faith avea să sară în ochi de la o poștă printre mașinile 
Cadillac și Buick pe care păreau să le prefere pensionarii. 

Will ajunse la capătul străzii, dar nici urmă de Mini. Se 
întoarse pe strada cealaltă și aproape că dădu peste schioare. 
Ea îi făcu semn cu mâna să deschidă geamul. 

— Da, doamnă, spuse el zâmbitor. 

— Chiar acolo este, spuse ea arătându-i casa de pe colţ. 

Acest model de casă avea în față un pitic de grădină, cu fața 
lui albă proaspăt pictată. Două cutii mari de carton se aflau 
lângă cutia de scrisori, fiecare notată cu o cariocă neagră. 

— Presupun că nu iei cutiile acelea cu tine în mașinuta 
aceasta mică, spuse ea din nou. 

— Nu, doamnă. 

— Judith a spus că o să vină fiul ei azi cu camionul. Ar face 
bine să nu întârzie, spuse ea uitându-se la cer. 

— Sunt sigur că nu mai durează mult până vine, îi zise el. 

Ea nu părea așa de interesată să mai continue conversaţia de 
data asta. Îi făcu cu mâna și își continuă plimbarea pe stradă. 

Will se uită la cutiile din faţa casei lui Judith și Henry Coldfield, 
amintindu-și de gunoiul pe care îl lăsase Jacqueline Zabel în faţa 
casei mamei sale. De fapt cutiile de carton și sacii negri de 
gunoi pe care îi lăsase Jackie afară nu erau de aruncat. Charlie 
Reed spusese că trimisese un camion la Crucea Roșie. Oare 
vorbea chiar de Crucea Roșie, sau folosea cuvântul cu sens 
general pentru ajutoare, cum spunea toată lumea Urgo 
pansamentelor cu leucoplast sau pantofilor sport - adidași? 

Se tot gândiseră până acum la o legătură între femei, la un 
lucru material care să le lege pe toate. Cum de își dăduse 
seama tocmai acum? 


Ușa casei se deschise și Judith ieși afară, mergând cu grijă în 
timp ce încerca să coboare cele două trepte ale verandei cu o 
cutie mare în braţe. Will ieși din mașină și se grăbi să o ajute, 
prinzând cutia chiar înainte ca ea să o scape. 

— Mulţumesc, spuse ea gâfâind; avea obrajii aprinși. Am 
încercat toată dimineaţa să scot cutiile acestea și Henry nu m-a 
ajutat deloc. Pune-o aici lângă celelalte, zise ea mergând către 
curbă. Trebuia să vină Tom mai târziu să le ia. 

Will lăsă cutia pe pământ. 

— De când ajutaţi la adăpost? 

— 0... exclamă ea, gândindu-se în timp ce se întorcea spre 
casă. Nici nu mai știu. De când ne-am mutat aici. Cred că s-au 
făcut vreo doi ani. Doamne, ce mai zboară timpul. 

— Eu și Faith am văzut o broșură zilele trecute, când am fost 
la adăpost. Avea o listă cu firme care erau trecute ca sponsori. 

— Vor să își scoată banii. Nu fac acţiuni de caritate fiindcă așa 
este bine să facă. Pentru ei asta înseamnă relaţii publice. 

— Era un logo al unei bănci pe cea pe care am văzut-o, spuse 
el amintindu-și foarte clar imaginea unui pui de cerb pe broșură. 

— O, da. Buckhead Holdings. Ei donează cei mai mulţi bani, 
care, între noi fie vorba, nu sunt nici pe departe de ajuns. 

Will simţi cum îl trec fiori pe șira spinării. Olivia Tanner era 
directoarea de relaţii publice la Buckhead Holdings. 

— Dar o firmă de avocatură? întrebă el. Face cineva muncă 
pro-bono pentru adăpost? 

— Sunt vreo două firme care ne ajută, spuse ea deschizând 
ușa. Noi suntem un adăpost doar pentru femei, știi? O mulţime 
dintre femeile pe care le ajutăm au nevoie de ajutor pentru a 
completa acte de divorț, ordine de restricţie. Unele au și 
probleme cu legea. Este foarte trist. 

— Bandle și Brinks? întrebă Will oferind numele firmei Anei 
Lindsey. 

— Da, spuse Judith zâmbind. Ei ne ajută foarte mult. 

— Cunoașteţi o femeie pe nume Anna Lindsey? 

Ea clătină din cap în timp ce intra în casă. 

— Stătea la adăpost? Îmi e și rușine, dar sunt atâtea acolo că 
deseori nici nu am timp să stau de vorbă cu fiecare în parte. Will 
o urmă înăuntru, privind în jur. Casa era împărţită exact cum i 
se părea din stradă. Exista un living mare care dădea spre o 
verandă închisă cu plasă și spre lac. Bucătăria era pe partea cu 


371 


garajul, iar pe cealaltă parte se aflau dormitoarele. Toate ușile 
de pe hol erau închise. Era ciudat că parcă în cameră explodase 
lepurașul de Paște. Erau decoraţiuni peste tot. Oriunde te uitai, 
iepurași în costume pastel se odihneau pe orice suprafaţă liberă. 
Pe toată podeaua erau împrăștiate coșulețe cu ouă de plastic în 
iarbă verde din mătase. 

— Paștele, spuse Will. 

— Este a doua perioadă favorită din an pentru mine, spuse ea 
radiind. 

— De ce? întrebă Will și își lărgi cravata fiindcă simţea că se 
încinge. 

— Învierea. Renașterea Domnului nostru. Curăţarea de toate 
păcatele. lertarea este un dar puternic, care te transformă. Văd 
asta la adăpost în fiecare zi. Acele biete femei deznădăjduite. 
Toate vor izbăvire. Dar nu își dau seama că aceasta nu este 
ceva care să fie primit pur și simplu. Izbăvirea trebuie câștigată. 

— O câștigă toate? 

— Având în vedere slujba dumneavoastră, cred că puteţi 
răspunde mai bine decât mine. 

— Unele femei nu merită? 

Ea nu mai zâmbi. 

— Oamenilor le place să creadă că nu mai trăim în vremurile 
biblice, dar noi trăim de fapt tot într-o societate în care femeile 
sunt ostracizate. 

— Sunt tratate deci ca niște gunoaie? 

— Este un termen cam dur, dar toţi facem alegerile noastre. 

Will simţi un strop de sudoare coborându-i pe coloană. 

— V-a plăcut mereu Paștele? 

Ea aranjă fundiţa unuia dintre iepuraşi. 

— Cred că parţial îmi place și fiindcă Henry nu avea liber de la 
muncă decât de Paște și de Crăciun. Erau mereu niște momente 
foarte deosebite pentru noi. Nu-ţi place la nebunie să stai cu 
familia? 

— Henry e acasă? întrebă el. 

— Nu acum, spuse ea întorcându-și ceasul la încheietură. 
Mereu întârzie. Pierde noţiunea timpului foarte ușor. Trebuia să 
mergem la centrul de zi după ce lua Tom copiii. 

— Henry lucrează și el la adăpost? 

— O, nu, spuse ea râzând în timp ce intra în bucătărie. Henry 
e prea ocupat să se bucure de timpul liber acum, că s-a 


372 


pensionat. Dar Tom mă ajută mai mereu. Se plânge el, dar este 
un băiat bun. 

Will își aminti că Tom încerca să repare o mașină de tuns 
iarba când îl găsiseră la magazinul de caritate. 

— Lucrează de obicei în magazin? 

— Nu, urăște să lucreze la magazin. 

— Și atunci ce face? 

Ea apucă un burete și șterse blatul dulapului. 

— Câte puţin din toate. 

— Cam ce? 

Ea se opri din șters. 

— Dacă o femeie are nevoie de ajutorul unui avocat, el 
găsește unul; sau dacă vreun copil scapă apă pe jos, șterge cu 
mopul. V-am spus, zâmbi ea mândră, e un băiat bun. 

— Așa și pare, aprobă Will. Ce altceva mai face? 

— Eh, una și alta. Coordonează donațiile, continuă după ce se 
gândi puţin. Vorbește foarte frumos la telefon. Dacă i se pare că 
cineva e dispus să doneze mai mult, merge cu camionul ca să le 
ia lucrurile și aproape de fiecare dată se întoarce și cu un cec. 
Cred că îi place să iasă și să vorbească cu oamenii. La aeroport 
nu face altceva decât să se holbeze la puncte pe un ecran toată 
ziua. Doriţi niște apă rece? Nişte limonadă? 

— Nu, mulţumesc, răspunse el. Dar Jacquelyn Zabel? Aţi mai 
auzit vreodată acest nume? 

— Parcă îl recunosc, dar nu știu de unde. Este un nume 
neobișnuit. 

— Dar Pauline McGhee? Sau Pauline Seward? 

Ea zâmbi, ducând mâna la gură. 

— Nu. 

Will se forţă să o ia mai ușor. Prima regulă la un interviu era 
să fii calm, fiindcă era greu să observi dacă interlocutorul tău 
era agitat dacă tu erai agitat la rândul tău. Judith înţepenise 
când auzise ultima întrebare, așa că o repetă: 

— Pauline McGhee sau Pauline Seward? 

— Nu, zise ea și clătină din cap. 

— Cât de des merge Tom să adune donaţii? 

Vocea lui Judith sună veselă într-un mod fals. 

— Ştii ce, nu sunt sigură. E scris într-o agendă pe undeva pe 
aici. De obicei marchez datele. 


Deschise unul dintre sertarele din bucătărie și începu să caute 
pe acolo. Se vedea clar că era agitată, iar el știa că deschisese 
sertarul pentru a-și găsi ceva de făcut ca să nu mai fie nevoită 
să îl privească în ochi. Continuă să vorbească. 

— Tom este foarte generos cu timpul său. Este foarte implicat 
în grupul de tineret de la biserica lui. Întreaga familie face 
voluntariat la cantina săracilor o dată pe lună. 

— Merge singur să ridice donațiile? o întrebă Will pentru a o 
împiedica să se abată de la subiect. 

— Dacă nu e vorba despre vreo canapea sau ceva mare, zise 
închizând sertarul și deschizând un altul. Habar nu am unde mi- 
am pus agenda. Mi-am dorit atâta timp să stea soţul cu mine 
acasă și acum mă înnebunește când mută lucrurile de la locul 
lor. 

Will privi pe fereastra din faţă, gândindu-se ce o reţinea pe 
Faith. 

— Copiii sunt aici? 

— Dorm în spate, spuse ea deschizând un alt sertar. 

— Tom a zis că ne vom întâlni aici. De ce nu ne-a spus că era 
la locul accidentului când aţi lovit-o pe Anna Lindsey cu mașina? 

— Poftim? întrebă ea părând confuză o secundă. Păi eu l-am 
chemat pe Tom ca să vadă ce era cu Henry. Credeam că face 
atac de cord, că ar fi vrut și Tom să fie acolo, că... 

— Dar Tom nu ne-a spus că a fost acolo, repetă Will. Și nici 
dumneavoastră. 

— Eu nu... Voia să fie lângă taică-său, spuse ea și flutură 
mâna ca și cum acest detaliu era neimportant. 

Femeile care au fost răpite erau niște femei precaute. Nu ar fi 
deschis ușa oricui. Trebuia să fie cineva în care puteau avea 
încredere. Cineva despre care știau că vine. 

Ea se opri din căutarea agendei. Pe faţa ei se citea foarte clar: 
știa că se întâmplase ceva foarte grav. 

— Unde este fiul dumneavoastră, doamnă Coldfield? 

Femeii i se umplură ochii de lacrimi. 

— De ce îmi puneţi toate întrebările acestea despre Tom? 

— Trebuia să ne întâlnim aici. 

— Mie mi-a zis că trebuie să se ducă acasă. Nu înțeleg... șopti 
ea. 


374 


Will își dădu seama de ceva atunci, de ceva ce îi spusese 
Faith la telefon. Zisese că vorbise deja cu Tom Coldfield. Motivul 
pentru care ea nu era aici era că o trimisese la altă casă. 

— Doamnă Coldfield, trebuie să știu unde este Tom chiar 
acum, spuse Will cu o voce foarte serioasă. 

Ea își puse mâna la gură și din ochi începură să i se reverse 
lacrimi. 

Pe perete se afla un telefon fix. Will smulse receptorul din 
furcă. Începu să formeze numărul lui Faith, dar nu reuși să 
formeze și ultima cifră. Simţi o durere ascuţită în spate, ca cel 
mai groaznic cârcel pe care îl avusese în viaţa lui. Intinse mâna 
la umăr căutând o umflătură, dar în schimb pipăi ceva metalic, 
rece și ascuţit. Privi în jos și văzu vârful însângerat al unui cuţit 
foarte mare ieșindu-i din piept. 


Capitolul 23 


Faith stătea în faţa casei lui Thomas Coldfield, cu telefonul la 
ureche, ascultând cum suna telefonul lui Will pe fir. Când 
vorbiseră spusese că mai avea două minute până să ajungă și 
el. Deja se făcuseră vreo zece. Răspunse mesageria vocală. 
Probabil că se rătăcise și mergea în cerc, căutându-i mașina, 
fiindcă era prea încăpățânat să ceară ajutor. Dacă ar fi fost într- 
o pasă mai bună ar fi mers să îl caute, dar se temea de ce putea 
să îi spună dacă îl prindea singur. 

De fiecare dată când se gândea că o minţise și se dusese să 
vorbească cu Jake Berman pe la spatele ei trebuia să strângă de 
volan ca să nu dea cu pumnul în bord. Nu se mai putea să o ţină 
tot așa - ca ea să fie considerată un risc. Dacă el nu credea că 
se descurcă singură pe teren, atunci nu mai exista niciun motiv 
pentru ca ei să mai lucreze împreună. Putea suporta o grămadă 
din fixurile nebune ale lui Will, dar trebuia să știe că el avea 
încredere în ea, altfel parteneriatul lor nu avea cum să meargă. 
Ca și cum Will nu avea și el problemele lui. De exemplu, nu știa 
diferenţa între ceva atât de simplu ca stânga și dreapta. 

Faith se mai uită o dată la ceas. Îi mai dădea lui Will încă cinci 
minute înainte de a intra în casă. 

Doctorita nu îi dăduse vești bune, deși Faith la asta se 
aștepta, în naivitatea ei. Din secunda în care își făcuse 


375 


programarea la Delia Wallace, sănătatea i se îmbunătăţise 
considerabil. Nu se mai trezise cu sudori reci de dimineaţă. 
Glicemia era mare, dar nu îngrijorătoare. Se simţea concentrată, 
atentă. Și apoi Delia Wallace îi dăduse cu veștile ei în cap. 

Sara îi făcuse un fel de test la spital care arăta tiparul 
glicemiei lui Faith de-a lungul ultimelor săptămâni. Rezultatele 
nu fuseseră bune. Faith trebuia să se întâlnească cu un 
nutriționist. Doctoriţa Wallace îi spusese că trebuia să își 
planifice fiecare masă, fiecare gustare și fiecare secundă a vieţii 
ei, până la moarte; iar aceasta putea apărea oricum mai 
devreme fiindcă glicemia îi oscila atât de mult încât doctoriţa îi 
spusese că cel mai bun lucru pe care îl putea face era să își ia 
liber două săptămâni de la muncă pentru a învăţa cum trebuie 
să se îngrijească și să se hrănească un diabetic. 

Ce-i plăcea când îi auzea vorbind așa, de parcă putea să își ia 
oricând două săptămâni libere de la muncă doar pocnind din 
degete. Poate că putea să meargă și în Hawai sau în Fiji. Sau să 
o sune pe Oprah și să îi ceară numele bucătarului ei personal. 

Din fericire, primise și vești bune împreună cu cele rele. Faith 
își văzuse copilul. Adică nu îl văzuse la propriu, fiindcă acum 
copilul era cât un bob de nisip, dar îi ascultase inima bătând, 
văzuse ecografia și privise micuțul bob din interiorul ei 
mișcându-se în sus și în jos; și deși Delia Wallace insistase că nu 
se putea vedea încă, Faith putea să jure că văzuse o mânuţă 
micuţă-micuţă. 

Faith îl sună din nou pe Will. Apelul intră direct în mesageria 
vocală. Se întrebă dacă nu cumva îi cedase în cele din urmă 
telefonul. De ce nu își cumpăra altul, o depășea complet. Poate 
că avea vreo însemnătate emoţională pentru el. 

Oricum ar fi fost, o încurca. Deschise ușa și se dădu jos din 
mașină. Tom Coldfield trăia la doar zece minute de locul unde 
avuseseră părinţii lui oribilul accident. Casa lui era în mijlocul 
pustietății, aproape că nu puteai ajunge pe jos la cel mai 
apropiat vecin. Clădirea avea acea construcţie de cutie a caselor 
moderne din suburbii. Faith prefera casa ei veche, cu podele 
umflate și lambriuri oribile în camera de zi. 

In fiecare an când i se recalcula impozitul își spunea că avea 
să schimbe panourile cu acei bani și în fiecare an Jeremy reușea 
ca prin minune să aibă nevoie de ceva cam în perioada când îi 
sosea cecul. Odată crezuse și ea că avea să scape, dar 


376 


pușlamaua mică reușise să își rupă mâna încercând să le 
demonstreze prietenilor că putea să sară cu skateboard-ul de pe 
casă pe o saltea pe care o găsise în pădure. 

Işi puse mâna pe burtă. Acolo aveau să rămână panourile 
până în ziua când va muri. 

Faith căută în poșetă legitimaţia și se apropie de ușă. Purta 
tocuri și una dintre cele mai drăguțe rochii ale ei fiindcă - fără 
să știe de ce - i se păruse important de dimineaţă să arate 
respectabil în faţa Deliei Wallace, ceea ce fusese complet inutil 
de vreme ce își petrecuse toată vizita îmbrăcată într-un halat de 
hârtie. 

Se întoarse, uitându-se la strada pustie. Partenerul ei tot nu 
dădea semne să apară. Nu înțelegea de ce întârzia atât. Tom îi 
spusese la telefon că îi spusese deja lui Will cum să ajungă la el 
acasă. Chiar și dacă lua în considerare problema lui cu dreapta- 
stânga, Will se descurca să se orienteze. Trebuia să ajungă până 
acum. Oricum, ar fi trebuit să răspundă la telefon. Poate că îl 
sunase Angie iar. Și la câţi nervi avea pe Will acum, spera ca 
nevastă-sa să se poarte cu el cum îi stătea de obicei în caracter. 

Faith sună la ușă și așteptă prea mult timp ca aceasta să se 
deschidă, având în vedere că parcase pe alee acum un sfert de 
oră. 

— Bună. 

Femeia care îi deschisese era slabă și osoasă, dar în niciun 
caz nu era frumoasă. li oferi lui Faith un zâmbet ciudat, forțat. 
Avea părul blond și lins pe frunte, cu rădăcinile crescute și 
închise la culoare. Avea aspectul acela obosit pe care îl afișează 
femeile cu copii mici de crescut. 

— Sunt agent special Faith Mitchell, spuse Faith ridicând 
legitimaţia. 

— Daria Coldfield. 

Femeia avea o voce suavă care îi dădea un aer delicat. 
Trăgea de gulerul bluzei mov pe care o purta. Faith văzu că 
marginea era uzată, că ieșeau fire de unde trăsese de țesătură. 

— Tom mi-a spus să ne Întâlnim aici. 

— Ar trebui să apară imediat, spuse femeia dându-și seama 
că stătea în ușă; se dădu la o parte. Intraţi, vă rog. 

Faith intră în holul placat cu gresie albă și neagră. Văzu că 
aceasta se întindea până în spatele casei, în bucătărie și în 


377 


camera de zi. Chiar și sufrageria și biroul din fața ușii de la 
intrare aveau gresie pe jos. 

Totuși făcu de faţadă un comentariu despre cât de frumoasă 
era casa doamnei, înaintând spre camera de zi acompaniată de 
ecoul propriilor pași. Mobila era mai masculină decât și-ar fi 
imaginat Faith. În cameră se aflau o canapea de piele maro și un 
fotoliu identic, care se lăsa pe spate. Covorul de pe jos era 
negru și nu se vedea pe el nici urmă de praf sau de vreo scamă. 
Nu existau jucării, ceea ce i se păru ciudat fiindcă soţii Coldfield 
aveau doi copii. Poate nu aveau voie în camera aceasta. Se 
întrebă unde își petreceau timpul. Partea din casă pe care o 
văzuse era încinsă și inconfortabilă chiar dacă afară era răcoare. 
Faith simțea că începe să transpire. Pe fereastră intra soarele și 
totuși erau aprinse toate becurile. 

— Vrei niște ceai? 

Faith se uită din nou la ceas, întrebându-se unde era Will. 

— Sigur. 

— Cu zahăr sau neîndulcit? 

— Neîndulcit, răspunse Faith dar nu din reflex. Trăiţi de mult 
timp aici? 

— De opt ani. 

Casa părea la fel de locuită ca un depozit gol. 

— Aveţi doi copii? 

— Un băiat și o fată. Dumneavoastră aveți un partener? zâmbi 
ea timid. 

— Am un fiu, răspunse Faith; i se păruse o întrebare ciudată, 
având în vedere subiectul pe care îl discutau. 

Femeia zâmbi, punându-și mâna la gură. Probabil că luase 
gestul acesta de la soacră-sa. 

— Nu, vă întrebam dacă aveți un partener de muncă. 

— Da. 

Faith se uită la pozele de familie de pe polita de deasupra 
căminului. Erau din același film ca cele pe care li le arătase 
Judith Coldfield la adăpost. 

— ÎI puteţi suna din nou pe Tom să vedeți de ce întârzie? 

Femeii îi pieri zâmbetul. 

— Vai, nu. Nu aș vrea să îl deranjez. 

— Este vorba despre o anchetă a poliţiei, așa că am nevoie să 
îl deranjaţi. 


Daria strânse din buze. Faith nu putea să își dea seama ce 
exprima faţa ei. Era aproape imobilă. 

— Soțului meu nu îi place să fie grăbit. 

— lar mie nu îmi palce să aștept. 

Daria îi aruncă același zâmbet de dinainte. 

— Merg să vă aduc ceaiul. 

Când aceasta se ridică, Faith o întrebă: 

— Vă deranjează dacă vă folosesc baia? 

Daria se întoarse iar cu mâinile împreunate în fața pieptului. 
Avea faţa tot lipsită de orice expresie. 

— Pe hol, la dreapta. 

— Mulţumesc. 

Faith îi urmă instrucţiunile, clicăind cu tocurile pe gresie; 
trecu pe lângă cămară și ceea ce era probabil ușa către beci. 
Daria Coldfield îi lăsase o impresie ciudată, dar nu își putea da 
seama de ce. Poate era ura instinctivă a ei faţă de femeile 
supuse bărbaților lor. 

Când intră în baie merse direct la chiuvetă și își stropi fața cu 
apă rece. Și aici erau aprinse luminile la maxim, așa că Faith 
apăsă pe întrerupător, dar nu se întâmplă nimic. Le aprinse la 
loc și le stinse iar. Luminile rămâneau aprinse. lar becurile 
aveau probabil o sută de wati fiecare. 

Faith clipi de câteva ori, spunându-și că nu era chiar o treabă 
de om deștept să se uite direct la un bec aprins. Apucă de 
mânerul dulăpiorului de prosoape ca să nu amețească și aşteptă 
să treacă senzaţia. Poate îl aștepta aici pe Will în loc să stea pe 
canapea și să bea ceai cu Daria Coldfield, străduindu-se să 
găsească ceva de vorbit. 

Baia era mobilată puţin, dar drăguţ. Camera avea forma 
literei L, spaţiul dintre vârful și baza literei fiind acoperit de 
dulapul pentru prosoape. Faith presupuse că pe partea cealaltă 
a zidului se afla camera de spălat, fiindcă auzea zgomotul încet 
al unui uscător de rufe. 

Fiindcă lui Faith îi plăcea să-și bage nasul prin lucrurile altora, 
deschise ușa dulapului. Se auzi un scârțăit slab al balamalelor, 
iar ea se opri și așteptă să intre Daria Coldfield și să o certe 
pentru că era prost crescută. Dacă acest lucru nu se întâmplă, 
Faith se uită înăuntru. Era mai mult spaţiu decât părea a fi, dar 
rafturile erau înguste - pline de prosoape împăturite cu grijă și 


379 


mai multe lenjerii de pat cu mașini de curse pe ele, care 
probabil aparțineau copiilor. 

Dar unde erau copii? Poate că se jucau pe afară. Faith închise 
ușa dulapului și privi pe fereastra mică. Curtea din spate era 
goală - nu exista nici măcar un leagăn sau o căsuţă într-un 
copac. Poate că cei mici dormeau, așteptându-i pe bunicul și pe 
bunica. Faith nu îl lăsa niciodată pe Jeremy să doarmă înainte să 
vină părinţii ei în vizită. Voia ca mama și tatăl ei să îl epuizeze 
complet, pentru ca el să fie atât de obosit încât să doarmă până 
a doua zi de dimineață. 

Scoase un oftat prelung și se așeză pe toaleta de lângă 
chiuvetă. Incă se simţea ameţită, probabil de la căldură. Sau 
poate era din cauza glicemiei. Era mare când o verificase la 
doctor. Işi puse geanta în poală și începu să caute aparatul. Pe 
un perete din cabinetul doctorului erau expuse o grămadă de 
aparate de măsurat glicemia. Majoritatea erau ieftine sau 
gratuite fiindcă afacerea se făcea din benzile specializate cu 
care se foloseau. Fiecare fabricant avea un anume tip de bandă, 
așa că odată ce îţi alegeai un aparat, trebuia să îl folosești 
mereu. Asta dacă nu îl scăpai pe podeaua băii și îl spărgeai. 

— Rahat! bombăni Faith aplecându-se să ridice aparatul care 
îi scăpase din mână și alunecase până în perete. 

Faith îl auzi scoțând un sunet sec, a gol. 

Ridică aparatul, întrebându-se cât de tare îl stricase. Ecranul 
mașinăriei afișa tot valoarea zero, așteptând să fie introdusă o 
bandă de control. Il scutură, îl puse la ureche și verifică dacă se 
mai aude sunetul. Se aplecă, încercând să repete mișcarea care 
făcuse aparatul să scoată acel zgomot. Sunetul se repetă, dar 
de data aceasta era un sunet pe care l-ar fi auzit mai degrabă 
într-un parc de copii - de gălăgie și agitaţie. 

Și nu se auzea de la monitor. 

să fi fost o pisică? Vreun animal prins între ţevile de apă? 
Gerbilul lui Jeremy murise de un Crăciun în uscător, iar Faith 
preferase să vândă mașina unui vecin decât să facă față 
carnagiului de una singură. Dar orice era acest lucru, era în 
viață și evident era hotărât să rămână așa. Se aplecă a treia 
oară, așteptând lângă gura de aerisire de la baza toaletei. 

Zgomotul se auzi clar de această dată, dar tot înfundat. Faith 
se aplecă în genunchi, presându-și urechea de sita aerisirii. Se 


380 


gândi la toate animalele de pe pământ care puteau face acest 
zgomot. Aproape că i se părea că aude cuvinte. 

— Ajutor. 

Nu era un animal, era o femeie care striga după ajutor. Faith 
băgă mâna în poșetă și scoase săculeţul din catifea în care își 
ţinea Glock-ul când nu îl purta la șold. Îi transpiraseră mâinile. 

Deodată se auzi o bătaie la ușă. Era Daria. 

— Sunteţi bine, agent Mitchell? 

— Da, minţi Faith încercând să își păstreze un ton normal, își 
găsi telefonul și încercă să ignore faptul că îi tremurau mâinile. 
A venit Tom acasă? 

— Da. 

Femeia tăcu. Acel singur cuvânt rămase plutind parcă în aer. 

— Daria? 

Nu se auzi niciun răspuns. 

— Daria, partenerul meu este pe drum. O să sosească dintr-o 
clipă în alta, spuse Faith simțind că inima îi bătea atât de tare 
încât o durea pieptul. Daria? 

Se auzi o altă bătaie în ușă, de data asta ceva mai ascuţită. 
Faith lăsă telefonul și ţinu pistolul cu ambele mâini, pregătită 
pentru a trage în oricine intra în baie. Glock-ul nu avea o 
siguranţă obișnuită. Nu puteai trage cu el decât dacă apăsai 
trăgaciul până la capăt. Faith ţinti spre centrul ușii și se 
îmbărbătă să apese pe trăgaci cât de tare putea. 

Nimic. Nu intră nimeni pe ușă. Mânerul nu se clintea. Se uită 
repede jos, căutând telefonul. Era în spatele toaletei. Tinu 
pistolul îndreptat către ușă în timp ce se aplecă după telefon, 
ridicându-l repede. 

Ușa rămase închisă. 

Mâinile lui Faith transpirau așa de tare că degetele îi alunecau 
de pe butoane. Șuieră o înjurătură când tastă numărul greșit. 
Tocmai încerca din nou când auzi ușa dulapului scârțâind în 
spatele ei. 

Se întoarse cu pistolul îndreptat către pieptul Dariei. Faith 
observă totul instantaneu: ușa falsă din fundul dulapului, mașina 
de spălat din camera cealaltă, pistolul cu electroșocuri din mâna 
Dariei. 

Faith sări într-o parte, fără a se mai gândi să ţintească în timp 
ce apăsa trăgaciul. Cârligele pistolului cu electroșocuri trecură 


381 


pe lângă ea și firele subțiri din metal străluciră în lumina 
puternică în momentul când se loviră de perete. 

Daria rămase nemișcată cu pistolul descărcat în mână. 
Deasupra umărului său stâng se vedea cum o bucată mare de 
rigips fusese sfărâmată. 

— Nu mișca, o ameninţă Faith ţinând pistolul îndreptat către 
pieptul Dariei în timp ce încerca să găsească clanţa. Vorbesc 
serios. Nu mișca. 

— Imi pare rău, șopti femeia. 

— Unde este Tom? Unde mama dracului e Tom? zbieră ea 
când femeia nu răspunse. 

Daria nu făcea decât să clatine din cap. Faith deschise ușa cu 
un șut, îndreptând pistolul către Daria în timp ce ea ieșea cu 
spatele din cameră. 

— Imi pare foarte rău, repetă femeia. 

Două mâini puternice o prinseră pe Faith din spate - un 
bărbat; un corp musculos a cărui putere putea să o simtă. 
Trebuia să fie Tom. O ridică de pe podea și, fără a se gândi, 
Faith apăsă din nou trăgaciul și trase în tavan. Daria stătea tot 
în dulap și Faith mai trase o dată, de data asta cu o ţintă, dorind 
să o împuște pe femeie ca glonţului respectiv să-i poată fi luată 
urma ce avea să ducă la arma ei. Rată, iar Daria se feri, 
închizând ușa falsă în urma ei. 

Faith trase din nou și din nou în timp ce Tom o scotea cu 
spatele în hol. Mâinile lui îi strângeau încheietura lui Faith ca o 
menghină, provocându-i o durere așa de ascuţită că era sigură 
că i-au plesnit oasele. Tinu de pistol cât putu de mult, dar nu 
putea face faţă puterii lui. Scăpă arma și începu să îl lovească 
pe Tom cu piciorul cât putu ea de tare, încercând să apuce tot 
ce putea găsi în cale - tocul unei uși, peretele, clanţa de la ușa 
beciului. Fiecare mușchi din corp parcă ţipa de durere. 

— Zbate-te, mormăi Tom cu buzele atât de aproape de 
urechea lui Faith că parcă îl simţi în creier. 

Simţi cum corpul lui răspunde la zbaterea ei, cum frica sa îi 
provoca plăcere. 

Faith simţi cum furia o întărește. Anna Lindsey. Jacquelyn 
Zabel. Pauline McGhee. Olivia Tanner. Nu avea să fie o altă 
victimă de-a lui. Nu avea să sfârșească la morgă. Nu avea să își 
abandoneze fiul. Nu avea să piardă copilul. 


Se întoarse și îl zgârie pe Tom pe faţă, înfigându-și unghiile în 
ochii lui. Folosi orice parte a corpului putu - mâinile, picioarele, 
dinţii - pentru a i se împotrivi. Nu avea să cedeze. Dacă trebuia, 
avea să îl omoare cu mâinile goale. 

— Dă-mi drumul de aici! se auzi o voce din beci. 

Zgomotul veni pe neașteptate. Pentru o fracțiune de secundă, 
Faith nu se mai zbătu. Și Tom se opri. Ușa începu să se zguduie. 

— Dă-mi dracului drumu’! 

Faith își reveni. Începu să se zbată din nou, să îl zgârie, să 
facă tot ce putea pentru a se elibera. Tom o ţinea strâns, 
strângând brațele în jurul corpului ei ca o menghină. Persoana 
care era de partea cealaltă a ușii lovea în ea, încercând să o 
spargă. Faith deschise gura și ţipă cât de tare putu: 

— Ajutor! Ajutaţi-mă! 

— Fă-o! ţipă Tom. 

Daria stătea la capătul holului. Tinea în mână pistolul cu 
electroșocuri reîncărcat. Faith își văzu Glock-ul la picioarele 
femeii. 

— Fă-o! ordonă Tom, care abia se auzea din cauza 
bubuiturilor în ușă. Impușc-o! 

Faith nu se putea gândi decât la copilul din ea, la degeţelele 
acelea mici, la micuțele bătăi ale inimii care tresăltau sub 
pieptul plăpând al copilașului ei. Se lăsă cu totul moale, 
relaxându-și fiecare mușchi din corp. Tom nu se aștepta ca ea 
să cedeze și se dezechilibră când îi simţi toată greutatea. 
Căzură amândoi la pământ. Faith se târî pe gresie după pistol, 
dar el o trase înapoi ca pe un pește prins în cârlig. 

Ușa se sparse, aruncând în aer așchii de lemn. O femeie 
aproape căzu pe hol ţipând obscenităţi. Avea mâinile prinse în 
talie, picioarele legate cu lanţuri, dar se mișcă cu o precizie 
uimitoare când își izbi corpul de Tom. 

Faith profită de diversiune și apucă pistolul, se întoarse și ţinti 
către trupurile care se zbăteau pe podea. 

— Nenorocitule! șuieră Pauline McGhee. 

Se așezase cu genunchii pe pieptul lui Tom, aplecându-se 
peste el. Avea mâinile prinse strâns cu cătușe de o curea în 
talie, dar reușise să își încleșteze degetele în jurul gâtului lui. 

— Mori! ţipă ea scuipând sânge din gura care era o rană vie. 

Avea buzele tăiate și ochii aprinşi de furie. Își lăsa toată 
greutatea pe gâtul lui Tom. 


383 


— Oprește-te, reuși să spună Faith respirând greu. 

Simţea o durere adâncă și îngrozitoare în burtă, de parcă îi 
smulsese cineva ceva din ea. Ținea totuși pistolul îndreptat spre 
pieptul lui Pauline. Mai avea cel puţin jumătate din magazie 
plină în pistol și avea să le folosească dacă trebuia. 

— Dă-te jos de pe el, ordonă Faith. 

Tom se smuci și o prinse pe Pauline cu mâinile. Pauline apăsă 
și mai tare, răsucindu-se pe genunchi, lăsându-și toată 
greutatea pe gâtul lui. 

— Omoară-l, imploră Daria, care se ghemuise lângă ușa băii, 
cu pistolul cu electroșocuri pe podea, lângă ea. Te rog, omoară- 
l. 

— Oprește-te, o avertiză ea pe Pauline, încercând să nu îi 
tremure mâna în timp ce strângea pistolul. 

— Las-o să o facă, imploră Daria. Te rog, las-o să o facă. 

Faith gemu când se ridică, împleticindu-se. Îi puse pistolul la 
cap lui Pauline și își forţă vocea să sune cât de ferm putea. 

— Oprește-te chiar acum sau jur că apăs pe trăgaci și îţi zbor 
creierii. 

Pauline se uită în sus. Privirile li se întâlniră, iar Faith își folosi 
toată puterea pentru a părea hotărâtă, deși tot ce dorea să facă 
era să se așeze în genunchi și să se roage ca viața dinăuntrul ei 
să nu se stingă. 

— Dă-i drumul chiar acum, îi ceru Faith. 

Pauline nu se grăbi să asculte ordinul, de parcă ar fi sperat ca 
o ultimă secundă să fie de ajuns pentru a-l omori. Se așeză pe 
podea cu mâinile încleștate încă. Tom se rostogoli, tușind atât 
de tare că tot corpul lui se cutremură din cauza efortului. 

— Cheamă o ambulanţă, spuse Faith, deși nu părea să se 
miște nimeni. 

Prin minte îi treceau o mie de gânduri și vederea continua să i 
se încețoșeze. Trebuia să o sune pe Amanda. Trebuia să îl sune 
pe Will. Unde era? De ce nu era acolo? 

— Ce e în neregulă cu tine? întrebă Pauline uitându-se urât la 
Faith. 

Lui Faith i se învârtea capul. Se încovoie lângă perete, 
încercând să nu leșine. Simţi ceva ud între picioare. Mai simţi o 
strânsoare în burtă, ca o contracție. 

— Cheamă o ambulanţă, repetă ea. 


— Gunoaie... murmură Tom Coldfield. Nu sunteţi decât 
gunoaie. 

— Taci, îi aruncă Pauline printre dinți. 

— Izgonește de la mine pe femeia aceasta, șuieră el, scoate-o 
afară și încuie ușa după ea... 

— Taci, repetă Pauline cu dinţii încleștaţi. 

Din gâtul lui Tom ieși un zgomot răgușit. Râdea. 

— O, Absalom, m-am ridicat. 

Pauline se chinui să se ridice în genunchi. 

— Te duci direct în iad, libidinosule! 

— Termină, o avertiză Faith ridicând iar pistolul. la telefonul, 
spuse și se uită peste umăr la Daria. Dă-i telefonul din baie. 

Faith întoarse repede capul când Pauline se aplecă peste 
Tom. 

— Termină, repetă ea. 
_ Pauline rânji grotesc cu gingiile însângerate la Tom Coldfield. 
In loc să își înfigă iar mâinile în gâtul lui, îl scuipă în faţă. 

— În Georgia se aplică pedeapsa cu moartea, boule. De ce 
crezi că m-am mutat aici? 

— Stai așa, spuse Faith şocată. Îl cunoşti? 

Ochii femeii scânteiară cu o ură de nedescris. 

— Bineînţeles că îl cunosc, vacă proastă ce ești. E frate-miu. 


Capitolul 24 


Will zăcea pe o parte pe podeaua bucătăriei lui Judith 
Coldfield, privind-o pe aceasta plângând în hohote cu faţa în 
mâini. II mânca nasul, lucru ciudat să îl deranjeze având în 
vedere că din spate îi ieșea în afară un ditamai cuțitul de 
bucătărie. Sau cel puţin asta credea el că era. De câte ori 
încerca să întoarcă gâtul ca să se uite, îl apuca o durere atât de 
rea că simţea că îl ia cu leșin. 

Nu sângera prea rău. Adevărata amenințare venea de la 
mișcarea cuţitului, care se îndepărta de vena sau artera pe care 
stătea ca un capac, lăsând sângele să curgă de-a binelea. Îi 
venea rău numai când se gândea la situaţie în detaliu, la lama 
de metal apăsând între mușchi și tendon. Era leoarcă de 
sudoare și simţea că îl apucă frisoanele. Ciudat era că cel mai 
greu era să își ţină gâtul ridicat. Mușchii erau așa de încordați că 


385 


la fiecare bătaie a inimii simţea cum îi pulsează capul. Dacă îl 
lăsa moale chiar și o secundă, durerea din umăr îl lovea atât de 
tare că îi umplea gura de fiere. Will nu își dăduse niciodată 
seama câte părți ale corpului erau legate de umăr. 

— Este un băiat bun, îi spuse Judith, cu vocea înăbușită de 
mâini. Nici nu știi cât este de bun. 

— Spune-mi. Spune-mi de ce crezi că este bun. 

Cererea o sperie. În sfârșit se uită la el și realiză că putea să 
moară la un moment dat. 

— Ai dureri? 

— Mă doare destul de tare, recunoscu el. Trebuie să îmi sun 
partenera. Trebuie să mă asigur că este bine. 

— Tom nu i-ar face niciun rău. 

Faptul că femeia simţise nevoia să îi spună asta îl îngheță pe 
Will de groază. Faith era o polițistă bună. Putea să aibă grijă de 
ea, cu excepţia momentelor când nu prea putea. Leșinase acum 
câteva zile - pur și simplu căzuse din picioare pe jos în parcarea 
tribunalului. Dacă i se întâmplase din nou? Dacă leșinase iar și 
când își revenise se trezise într-o altă grotă, într-o altă cameră 
de tortură săpată de Tom Coldfield? 

Judith își șterse ochii cu dosul palmei. 

— Nu știu ce să fac... 

Will nu credea că așteaptă sugestii. 

— Pauline Seward a fugit din Ann Arbor, Michigan, acum 
douăzeci de ani. Avea șaptesprezece ani atunci. 

Judith se uită în altă parte. 

— În raportul întocmit pentru persoana dispărută scria că a 
fugit de acasă fiindcă fratele ei o molesta, încercă Will să 
ghicească. 

— Asta nu e adevărat. Pauline era doar... a inventat totul. 

— Am citit raportul, minţi el. Am văzut ce i-a făcut. 

— Nu a făcut nimic, insistă Judith. Pauline și-a făcut singură 
lucrurile alea. 

— S-a rănit singură? 

— S-a rănit singură. A inventat povești. Din momentul în care 
s-a născut a făcut numai probleme. 

— Pauline este fiica ta. 

Ar fi trebuit să ghicească. Judith aprobă tăcută, vizibil 
dezgustată de lucrul acesta. 

— Ce fel de probleme făcea? 


386 


— Nu voia să mănânce, îi spuse ea lui Will. Se înfometa. Am 
dus-o pe la toți doctorii. Am cheltuit toți banii noștri ca să o 
ajutăm, iar ea ne-a răsplătit ducându-se la poliţie și spunându-le 
ălora niște lucruri îngrozitoare despre Tom. Lucruri oribile, 
oribile. 

— Că a râănit-o? 

Ea ezită, apoi dădu foarte încet din cap. 

— Tom a avut mereu o fire foarte blândă. Pauline era prea... 
se opri și începu să dea din cap, neputând să găsească cuvintele 
potrivite. Inventa povești despre el. Lucruri teribile. Știam că nu 
avea cum să aibă dreptate. Chiar și când era mică spunea 
minciuni, reveni ea la același subiect. Căuta mereu prilejul să 
rănească oameni. Să îl rănească pe Tom. 

— De fapt nu îl cheamă Tom, nu? 

Ea se uita undeva peste umărul lui, probabil la mânerul 
cuțitului. 

— Tom este celălalt nume al lui. Primul este... 

— Matthias? ghici el. 

Ea aprobă din nou și pentru o secundă Will își îngădui să se 
gândească la Sara Linton. Ea glumise despre asta, dar avusese 
dreptate tot timpul: „găsește-l pe omul cu numele de Matthias și 
îți vei găsi criminalul.” 

— După trădarea lui luda, apostolii au fost nevoiţi să aleagă 
pe cineva care să îi ajute să spună povestea învierii lui lisus. L- 
au ales pe Matthias, spuse ea și se uită în cele din urmă în ochii 
lui. Era un om sfânt. Un adevărat discipol al Domnului. 

Will clipi pentru a nu-i intra picăturile de sudoare în ochi. 

— Fiecare dintre femeile care au fost răpite sau ucise au o 
legătură directă cu adăpostul tău. Jackie a donat lucrurile mamei 
sale. Banca la care lucra Olivia Tanner a sponsorizat apelurile 
către comunitate. Firma de avocatură a Annei Lindsey făcea 
muncă pro-bono. Tom trebuie să le fi întâlnit pe toate acolo. 

— Nu ai de unde să știi. 

— Spune-mi atunci o altă legătură. 

Ochii lui Judith se mișcau de colo-colo, iar el îi putea vedea 
disperarea care i se întipărise pe faţă. 

— Pauline, sugeră ea. Poate ea... 

— Pauline a dispărut și ea, doamnă Coldfield. A fost răpită 
dintr-o parcare acum două zile. Fiul ei de șase ani a fost lăsat în 
mașină. 


387 


— Are un copil? întrebă Judith șocată. Pauline are un copilaș? 

— Felix. Nepotul dumneavoastră. 

— Doctorii au spus că nu va putea... zise ducând mâna la 
piept. Nu înţeleg. Cum poate să aibă un copil? Au spus că nu o 
să poată niciodată să ţină... tăcu, clătinând din cap, nevenindu-i 
să creadă. 

— Fiica dumneavoastră avea o tulburare de alimentaţie? 

— Am încercat să găsim pe cineva care să o ajute, dar în cele 
din urmă... ea scutură din nou din cap, dând de înţeles că fusese 
în zadar. Tom o tachina din pricina greutăţii ei, dar toți fraţii își 
tachinează surorile mai mari. Nu voia să îi facă vreun rău. Nu a 
vrut niciodată să... 

Se opri, abţinându-se să scape un suspin gâtuit. | se citi pe 
față cum neliniștea îi tulbură siguranţa când își îngădui să se 
gândească la faptul că fiul ei putea fi monstrul pe care îl descria 
Will. Își reveni la fel de repede, scuturând din nou din cap. 

— Nu. Nu te cred. Tom nu ar face niciodată vreun rău 
nimănui. 

Corpul lui Will începu să tremure. Nu pierdea încă mult sânge, 
dar mintea sa nu mai era capabilă să ignore durerea mai mult 
de un minut. Îi cădea capul sau se scutura de sudoarea care îi 
intra în ochi și durerea se aţâţa ca o flacără. Il ispitea mereu 
întunericul, eliberarea dulce de a se da bătut. Işi închise ochii o 
secundă, apoi puţin mai mult. Will se scutură pentru a se trezi, 
gemând din cauza durerii ascuţite. 

— Ai nevoie de ajutor. Ar trebui să chem pe cineva, spuse 
Judith dar nu făcu nicio mișcare în acest sens. 

Telefonul începu să sune iar și ea se holbă pur și simplu la 
receptorul din perete. 

— Spune-mi despre grotă. 

— Nu știu nimic despre asta. 

— Fiului tău îi plăcea să sape gropi? g 

— Fiului meu îi place să meargă la biserică. Işi iubește familia. 
lubește să ajute oameni. 

— Spune-mi despre numărul unsprezece. 

— Ce e cu el? 

— Tom pare să fie atras de el. Din cauza numelui? 

— Pur și simplu îi place. 

— luda l-a trădat pe lisus. Erau unsprezece apostoli înainte să 
apară Matthias. 


388 


— Știu și eu poveștile din Biblie. 

— Pauline v-a trădat? Vă simţeaţi incompletă înainte de 
venirea pe lume a fiului dumneavoastră? 

— Chestia asta nu înseamnă nimic pentru mine. 

— Tom este obsedat de numărul unsprezece, îi spuse Will. l-a 
scos a unsprezecea coastă a Annei Lindsey. A băgat unsprezece 
saci de gunoi în vaginul ei. 

— Termină! ţipă ea. Nu vreau să mai aud. 

— Le-a electrocutat. Le-a torturat și le-a violat. 

— Incerca să le salveze, spuse ea disperată. 

Ecoul acestor cuvinte se auzi în cameră ca unul al unui clopot. 
Judith își acoperi gura cu mâna, îngrozită. 

— Ştiai, spuse Will. 

— Nu ştiam nimic. 

— Ai văzut la ştiri. S-au dat publicității numele unora dintre 
femei. Sigur le-ai recunoscut de la adăpost. Ai văzut-o pe Anna 
Lindsey în drum, după ce a lovit-o Henry cu mașina. L-ai sunat 
pe Tom ca să se ocupe de ea, dar erau prea mulţi oameni în jur. 

— Nu. 

— Judith, știi... 

— ÎI știu pe fiul meu, insistă ea. Dacă a fost cu vreuna dintre 
acele femei, a fost fiindcă încerca să le ajute. 

— Judith... 

Ea se ridică și Will își dădu seama că se înfuriase. 

— Nu am de gând să te ascult spunând minciuni despre el. Eu 
l-am îngrijit când era copil. L-am ţinut în brațe, spuse ea imitând 
gestul. L-am ţinut la piept și i-am promis că am să îl apăr. 

— Nu ai făcut la fel și cu Pauline? 

Faţa ei se înăspri. 

— Dacă nu vine Tom, va trebui să mă ocup chiar eu de tine, 
spuse și luă un cuţit din suport. Nu îmi pasă dacă merg la 
închisoare pentru tot restul vieţii. Nu te voi lăsa să îmi distrugi 
fiul. 

— Ești sigură că poţi să faci asta? Una este să înfigi cuiva un 
cuţit în spate, alta este să îl privești în față când o faci. 

— Nu te las să îi faci vreun rău, spuse ea ţinând cuțitul într-un 
mod ciudat, cu ambele mâini. Nu te las. 

— Pune cuțitul jos. 

— Ce te face să crezi că îmi poţi spune ce să fac? 

— Şefa mea e în spatele tău și ţi-a pus pistolul la ceafă. 


389 


Ea scoase un sunet de uimire, care îi rămase în gât când se 
întoarse și o văzu pe Amanda în faţa ferestrei. Dintr-odată, 
Judith ridică arma și se năpusti asupra lui Will. Fereastra se 
sparse zgomotos. Judith căzu la podea în faţa lui cu cuțitul încă 
strâns în mână. Din spate începu să se îmbibe în cămașă un 
cerc perfect rotund de sânge. 

Will auzi ușa deschizându-se. Auzi oameni intrând în fugă, 
dându-se ordine. El nu mai rezistă. Işi lăsă capul moale și o 
durere vie îl fulgeră până în măduva oaselor. Mai văzu ca prin 
ceaţă pantofii cu toc ai Amandei. Aceasta îngenunche în fața lui. 
Vedea cum i se mișcă gura, dar nu auzea nimic din ce spunea 
ea. Voia să o întrebe ce s-a întâmplat cu Faith, cu copilul, dar 
era prea ușor să se lase pradă întunericului. 


390 


TREI ZILE MAI TÂRZIU 


Capitolul 25 


Pauline McGhee era greu de privit, chiar și cu copilul în braţe. 
Gura îi fusese sfâșiată de firele plasei metalice pe care o 
rupsese cu dinţii ca să poată evada, așa că bolborosea când 
încerca să vorbească, ţinându-și buzele strânse. Pe alocuri mici 
suturi îi ţineau pielea laolaltă de parcă era Frankenstein. Și 
totuși era greu să o compătimești, poate fiindcă îi tot zicea lui 
Faith „vaco”, mai mult decât îi spusese vreodată un bărbat. 

— Vaco, nu știu ce pot să-ţi mai zic. Nu mi-am văzut familia 
de douăzeci de ani. 

Will se mișcă în scaun lângă Faith. Avea braţul bandajat 
strâns la piept și se vedea că îl durea foarte tare, dar insistase 
să fie prezent la interviu. Faith înțelegea că dorea niște 
răspunsuri. Din păcate devenea evident că nu aveau să scoată 
ceva de la Pauline. 

— Tom a trăit în șaisprezece orașe diferite în ultimii trei ani, îi 
spuse Will. Am găsit cazuri în douăsprezece dintre ele - femei 
care au fost răpite și nu au mai fost niciodată găsite. Erau luate 
mereu în pereche. Două deodată. 

— Știu și eu ce dracu’ e o pereche. 

Will deschise gura, dar Faith băgă mâna pe sub masă, 
apăsându-l pe genunchi. Tehnicile lor obișnuite nu mergeau 
acum. Pauline McGhee era o supraviețuitoare gata să treacă 
peste orice sau oricine pentru a-și salva pielea. O lovise pe 
Olivia Tanner cu picioarele până o lăsase inconștientă doar ca să 
fie sigură că ea avea să scape prima din subsol. L-ar fi strâns pe 
propriul ei frate de gât dacă nu o oprea Faith. O persoană ca 
aceasta nu rezona la empatie. 

Faith riscă: 

— Pauline, termină cu tâmpeniile. Știi că poţi să ieși de aici 
oricând vrei. Dar ai rămas pentru un motiv. 

Femeia rănită se uită în jos la Felix, mângâindu-l pe păr. 
Pentru o clipă doar, Pauline McGhee păru și ea umană. Copilul o 
transforma într-un fel anume, așa că Faith înţelese că acea 


391 


carapace dură pe care o afișa era un mecanism de apărare pe 
care doar Felix îl putea penetra. Băiatul adormise în braţele ei 
imediat ce se așezase mama lui la masa de conferinţe. Işi tot 
băga degetul mare în gură și Pauline i-l dădu de mai multe ori la 
o parte înainte de a ceda în cele din urmă. Faith putea înţelege 
de ce nu mai voia să îl scape din ochi, dar aceasta nu era chiar o 
conversaţie la care se cădea să asiste un copil. 

— Chiar aveai de gând să mă împuști? întrebă Pauline. 

— Poftim? făcu Faith deși știa foarte bine la ce anume se 
referea. _ 

— Pe hol, spuse ea. Il omoram. Chiar voiam să îl omor. 

— Sunt ofiţer de poliţie, răspunse Faith. Slujba mea este să 
protejez viaţa. 

— Viața aceea? întrebă Pauline de parcă nu îi venea să 
creadă. Doar știi ce a făcut nenorocitul ăla. Ascultă-l pe 
partenerul tău, spuse ea ridicând bărbia către Will. Fratele meu 
a omorât douăzeci și patru de femei. Chiar crezi că merită o 
judecată? Trebuia să mă lași să îl omor, zise ea sărutându-i 
creștetul lui Felix creștetul capului. Să îl omor ca pe un câine 
nenorocit. 

Faith nu răspunse, în primul rând fiindcă nu prea avea ce să 
răspundă. Tom Coldfield nu vorbea. Nu se lăuda cu crimele lui și 
nu se oferise să le spună unde îngropase femeile ca să îi se 
cruțe viaţa. Era hotărât să se ducă la închisoare, să primească 
probabil pedeapsa cu moartea. Nu ceruse decât pâine, apă și 
Biblia sa, pe marginile căreia erau însemnate atât de multe 
încât cuvintele abia mai erau lizibile. 

Faith avusese în ultimele nopți coşmaruri în care retrăise iar și 
iar acele secunde din hol. Uneori o lăsa pe Pauline să îl omoare 
pe fratele ei. Alteori visa că era nevoită să o împuște. Niciunul 
dintre scenarii nu îi plăcea și în cele din urmă se resemnă cu 
gândul că aceste sentimente aveau să se vindece doar odată cu 
trecerea timpului. Cu procesul de vindecare ajuta și faptul că 
acum acest caz nu mai cădea în responsabilitatea lui Will și 
Faith. Fiindcă Matthias Thomas Coldfield comisese crime în afara 
statului, era acum problema FBl-ului. Faith avea voie să o 
interogheze pe Pauline numai fiindcă cei de la Biroul Federal 
credeau că cele două femei simțeau că au o legătură. Ceea ce 
nu era nici pe departe adevărat. 

Sau poate că era. 


— În câte luni ești? o întrebă Pauline. 

— Zece săptămâni, răspunse Faith. 

Era în pragul nebuniei când apăruse ambulanta acasă la Tom 
Coldfield. Nu se putea gândi decât la copilașul ei, neștiind dacă 
mai era sau nu în siguranţă. Chiar și când din monitorul fetal 
răsunase sunetul bătăilor inimii, Faith continuase să plângă în 
hohote, implorându-l pe medicul de pe ambulanţă să o ducă la 
spital. Era sigură că greșeau toţi, că i se întâmplase ceva 
îngrozitor. Ciudat fusese că doar Sara Linton reușise să o 
convingă de faptul că se înșela. 

Partea bună era că acum toată familia ei știa că este 
însărcinată, mulţumită asistentelor de la spital care o numiseră 
„politista gravidă isterică” tot timpul cât stătuse în spital. 

Pauline îi mângâie părul lui Felix. 

— Mă îngrășasem așa de tare cât am fost însărcinată cu el. 
Era dezgustător. 

— E greu, recunoscu Faith. Dar merită totuși. 

— Presupun. Este singurul lucru bun din mine, spuse ea și își 
atinse blând buzele de căpșorul fiului ei. 

Și Faith spunea deseori același lucru despre Jeremy dar acum, 
văzând-o pe Pauline McGhee, vedea cât era de norocoasă. Faith 
o avea pe mama ei, care o iubea în ciuda tuturor defectelor ei. Il 
avea pe Zeke, deși acesta se mutase în Germania ca să scape 
de ea. Îl avea pe Will și, de bine, de rău, o avea și pe Amanda. 
Pauline nu avea pe nimeni - doar un băieţel care avea nevoie 
disperată de ea. 

— Când l-am născut pe Felix, spuse Pauline, m-am gândit 
mult la ea. La Judith. Cum putea să mă urască atât de mult? zise 
și ridică privirea spre Faith, de parcă aștepta ca aceasta să îi 
răspundă. 

— Nu știu, spuse Faith. Nu îmi pot imagina cum poate un om 
să își urască propriul copil. Orice copil, de fapt. 

— Ei, mă rog, unii copii sunt groaznici, dar chiar al tău... 

Pauline rămase tăcută din nou pentru o perioadă atât de 
lungă încât Faith se întreba dacă nu cumva se întorseseră de 
unde au plecat. 

— Trebuie să știm de ce s-au întâmplat toate astea, Pauline, îi 
zise Will. Eu trebuie să știu. 


393 


Se uita din nou pe fereastră, ţinându-și fiul aproape de inimă. 
Vorbi atât de încet, încât Faith trebui să se concentreze ca să o 
audă. 

— Unchiul meu m-a violat. 

Faith și Will rămaseră amândoi tăcuţi, permițându-i femeii să 
vorbească. 

— Aveam trei ani, mărturisi ea, apoi patru, apoi făceam cinci. 
În cele din urmă i-am spus bunicii ce se întâmpla. Credeam că 
vaca avea să mă scape, dar a sucit povestea de parcă eu eram 
copilul satanei. Mama i-a crezut pe ei, zise ea rânjind amar, nu 
pe mine. Le-a ţinut lor partea. Ca de obicei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ne-am mutat. Mereu ne mutam când se întâmpla ceva rău. 
Tata cerea un transfer la muncă, vindeam casa și apoi o luam 
de la capăt. Un oraș nou, o școală nouă, același rahat. 

— Când ai început să ai probleme cu Tom? întrebă Will. 

— Aveam cincisprezece ani. Aveam o prietenă, zise ea 
ridicând din umeri, Alexandra McGhee - de la ea mi-am luat 
numele când mi l-am schimbat. Trăiam în Oregon cu câţiva ani 
înainte să ne mutăm la Ann Arbor. Atunci au început cu 
adevărat problemele cu Tom, atunci au luat-o razna lucrurile. 
Era obsedat de mine, începu ea folosind un ton simplu, de 
povestitor, de parcă vorbea despre vreo mondenitate banală în 
loc de a dezvălui cel mai îngrozitor moment din viaţa ei. Adică 
se îndrăgostise de mine. Mă urmărea pretutindeni, îmi mirosea 
hainele și încerca să îmi atingă părul și... 

Faith încercă să își ascundă repulsia, dar i se strângea 
stomacul când își imagina situaţia despre care vorbea cealaltă 
femeie. 

— Dintr-odată, Alex a încetat să mai vină pe la mine, continuă 
Pauline. Eram cele mai bune prietene. Am vrut să știu dacă 
spusesem eu ceva, dacă făcusem ceva... Se pare că Tom îi 
făcea ceva rău. Nu știu ce. Cel puţin, nu știam de la început. Dar 
am aflat și eu curând. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Scria aceeași propoziţie la nesfârșit, mereu, mereu. Pe 
cărți, pe tălpile pantofilor, pe palmă. 

— „Nu o să îmi refuz nimic”, ghici Will. 

Pauline aprobă dând din cap. 


— Era un exerciţiu pe care mi-l dăduse unul dintre doctorii de 
la spital. Trebuia să scriu propoziţia asta care avea să mă 
convingă să nu mă mai îndop și să vomit după aceea, de parcă 
scriind un rahat de propoziţie de un trilion de ori avea să facă 
totul să dispară. 

— Ştiai că Tom o forțează pe Alex să scrie propoziţia aceea? 

— Arăta ca mine, recunoscu Pauline. De aceea îi plăcea atât 
de mult de ea. Era ca o înlocuitoare de-a mea - avea aceeași 
culoare la păr, aceeași înălţime, cam aceeași greutate dar ea 
arăta mai grasă decât mine. 

Aceleași trăsături care îl atrăseseră și la ultimele sale victime: 
fiecare dintre femei semăna cu sora lui. 

— L-am întrebat despre asta, le zise Pauline. De ce o făcea să 
scrie propoziția aia? Adică, mă enervasem, știi? Și am ţipat la el, 
iar el m-a pocnit pur și simplu. Nu cu palma, ci cu pumnul. Și 
când am căzut pe jos, a început să mă bată. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

Pauline se uită pierdută pe fereastră, ca și când ar fi fost doar 
ea în cameră. 

— Eram cu Alex în pădure. Ne duceam acolo după școală ca 
să fumăm. În ziua în care m-a bătut Tom m-am întâlnit cu ea 
acolo. La început nu a vrut să zică nimic, dar după aceea a 
cedat. Mi-a zis în cele din urmă că Tom o ducea în subsol și îi 
făcea tot felul de chestii acolo. Chestii urâte, zise și închise 
ochii. Alex a suportat fiindcă Tom i-a spus că dacă nu o face, 
începe să îmi facă mie asta. Mă proteja. 

Deschise ochii și se uită la Faith cu o intensitate uimitoare. 

— Vorbeam cu Alex despre ce era de făcut. l-am spus că nu 
avea niciun rost să le spun părinţilor fiindcă nu avea să se 
întâmple nimic. Așa că ne-am hotărât să mergem la poliţie. Era 
un poliţist pe care îl știam eu. Dar cred că Tom ne urmărise în 
pădure. Mereu ne urmărea. Ascunsese în camera mea un 
monitor pentru bebeluși. Ne asculta ce vorbeam și... Pauline 
ridică din umeri, iar Faith ghici cu ușurință ce făcea Tom când le 
asculta pe sora și pe prietena ei vorbind. 

— Mă rog continuă Pauline, Tom ne-a găsit în pădure. M-a 
lovit în ceafă cu o piatră. Nu știu ce i-a făcut lui Alex. Nu am mai 
văzut-o o vreme. Cred că îi făcea el ceva, o făcea să cedeze. 
Asta era partea cea mai grea. Oare era moartă? Oare o bătea? 
O tortura? Sau poate o lăsase să plece, iar ea nu zicea nimănui 


395 


fiindcă îi era teamă de el. Însă nu asta se întâmpla, zise ea 
înghițind în sec. 

— Dar ce? 

— O ţinea iar în subsol. O pregătea pentru chestiile cu 
adevărat rele. 

— Nu a auzit-o nimeni acolo jos? 

Pauline scutură din cap. 

— Tata era plecat iar mama... scutură iar din cap. 

Faith era convinsă că nu aveau să afle niciodată ce știa Judith 
Coldfield despre apucăturile sadice ale fiului ei. 

— Nu știu cât a durat, continuă Pauline, dar în cele din urmă 
Alex a ajuns unde eram și eu. 

— Unde anume? 

— Sub pământ, spuse ea. Era întuneric. Eram legate la ochi și 
ne pusese vată în urechi, dar tot ne mai auzeam între noi. Eram 
legate. Totuși știam că suntem sub pământ. Simţi un gust 
anume, știi? Simţi în gură un gust de umezeală și ţărână. 
Săpase o grotă. Cred că îi luase săptămâni întregi. li plăcea 
mereu să planifice tot, să controleze tot până la ultimul detaliu. 

— După aceea Tom a rămas cu voi tot timpul? 

— Nu la început. Cred că încă mai încerca să își găsească un 
alibi. Ne-a lăsat acolo câteva zile - legate ca să nu ne putem 
mișca, să nu putem vedea, să nu putem auzi mai nimic. La 
început am ţipat, dar... se opri și scutură din cap, parcă 
încercând să își risipească acele amintiri. Ne aducea apă, dar nu 
și mâncare. Cred că a trecut vreo săptămână. Eu eram bine, 
stătusem și mai mult fără să mănânc. Dar Alex... Ea a cedat. 
Plângea tot timpul, mă implora să fac ceva ca să o ajut. Apoia 
venit Tom și am început să îl implor eu să o facă să tacă, să-i 
facă ceva ca să nu o mai aud, zise și se opri iar o perioadă, 
pierdută în amintiri. Apoi, într-o zi, s-a schimbat ceva. A început 
să stea cu noi. 

— Ce v-a făcut? 

— La început doar vorbea. Era interesat de poveștile biblice - 
povești pe care i le băgase mama în cap cum că el era un 
înlocuitor pentru luda, care l-a trădat pe lisus. Spunea mereu 
cum am trădat-o eu, cum m-a crescut ea să fiu un copil bun și 
eu am ajuns rea, cum i-am făcut eu familia să o urască fiindcă 
am spus minciuni. 


396 


Faith murmură ultima propoziţie pe care o auzise din gura lui 
Tom Coldfield: 

— O, Absalom, m-am ridicat. 

Pauline se cutremură, de parcă simţea cuvintele tăind-o. 

— Este din Biblie. Amnon și-a violat propria soră și după ce a 
terminat cu ea a aruncat-o afară spunând că era o curvă, 
povesti ea încercând să zâmbească. Absalom era fratele lui 
Amnon. L-a omorât pe acesta pentru că a violat-o pe sora lor. 
Păcat că nu mai am un frate, zise ea râzând sec. 

— Tom a fost mereu obsedat de religie? 

— Nu de religia obișnuită. Adică nu cea normală. El sucea 
cuvintele Bibliei ca să se potrivească mereu cum îi convenea lui. 
De aceea ne ţinea pe mine și pe Alex sub pământ, ca să ne dea 
șansa să renaștem ca lisus. Ce tâmpenie, nu? întrebă ea 
uitându-se la Faith. O ţinea ore întregi spunându-ne cât eram de 
rele, povestindu-ne cum avea el să ne izbăvească. Uneori ne 
atingea, dar nu puteam vedea... 

Se cutremură din nou și i se scutură vizibil tot corpul. Felix se 
mișcă, dar ea îl mângâie până se liniști la loc. f 

Faith simţea cât de tare îi bătea inima în piept. Işi amintea 
propria luptă cu Tom, cum îi simţise respiraţia în ureche când el 
îi spusese „zbate-te”. 

— Ce a făcut Tom după ce nu a mai vorbit cu tine și cu Alex? 
întrebă Will. 

— Ce crezi că a făcut? întrebă ea sarcastic. Nu știa ce făcea, 
dar știa că îi plăcea când ne rănea, zise ea și înghiţi în sec, iar 
ochii i se umplură cu lacrimi. Eram amândouă virgine. Aveam 
doar cincisprezece ani. Pe vremea aceea fetele nu prea se 
culcau cu băieţii. Nu că eram niște îngerași, dar nu eram nici 
zdrențe. 

— A mai făcut ceva? 

— Ne-a înfometat. Nu așa cum a făcut cu celelalte femei, dar 
destul de rău. 

— Sacii de gunoi? 

— Pentru el eram niște gunoaie, spuse ea aprobând din cap. 
Nimic altceva decât niște gunoaie. 

Tom spusese asta și atunci, pe hol. 

— Nu a știut nimeni că lipsiţi cât v-a ţinut Tom în peșteră? 

— Au crezut că am fugit de acasă. Fetele fac asta, nu? Fug 
pur și simplu de acasă, iar dacă părinţii mai și spun că fetele 


397 


sunt rele, că mint tot timpul și nu poţi avea încredere în ele - 
atunci nu e mare lucru, nu? Pun pariu, continuă ea fără să îi lase 
să răspundă, că lui Tom i s-a sculat când i-a minţit pe polițiști, 
când le-a spus că habar nu aveam unde puteam fi. 

— Câţi ani avea Tom când s-au întâmplat toate astea? 

— Era cu trei ani mai mic decât mine. 

— Doisprezece, spuse Tom. 

— Nu, îl corectă Pauline. Nu îi împlinise încă. Avea doar 
unsprezece ani când s-a întâmplat. A făcut doisprezece o lună 
mai târziu. Mama a dat petrecere. Scârbosul ăla mic era ieșit pe 
cauţiune și ea i-a serbat ziua. 

— Cum aţi scăpat din grotă? 

— Ne-a lăsat să plecăm. Ne-a zis că avea să ne omoare dacă 
spuneam cuiva, dar Alex le-a zis oricum părinţilor ei, iar ei au 
crezut-o. Să mor eu dacă n-au crezut-o, zise ea râzând forțat. 

— Ce s-a întâmplat cu Tom? 

— L-au arestat. A sunat poliţia și l-a dus mama la secţie. Nu 
au venit după el. Ne-au sunat și ne-au spus să îl aducem noi. 

Făcu o pauză, pentru a-și aduna gândurile. 

— l-au făcut o evaluare psihologică. S-a vorbit o grămadă 
dacă să îl judece ca adult, dar el era abia un copil și psihiatrii au 
început să spună că are nevoie de ajutor. Tom putea să pară 
mai mic dacă voia - mult mai mic decât era în realitate. Era 
uimit, de parcă nu înțelegea de ce spun oamenii lucrurile acelea 
rele despre el. 

— Ce a hotărât tribunalul? 

— l-au pus un diagnostic. Nu știu care. Psihopat, probabil. 

— Avem dosarele lui de la Aviaţie. Știai că a fost înrolat? Șase 
ani, continuă Faith după ce Pauline clătină din cap în semn că 
nu știa. A fost lăsat la vatră în loc să fie judecat de curta 
marțială. 

— Ce înseamnă asta? 

— Dacă citim printre rânduri, cred că cei de la Aviaţie nu au 
vrut - sau nu au știut - să se descurce cu boala lui, așa că i-au 
oferit o lăsare onorabilă la vatră, iar el s-a conformat. 

Dosarele militare ale lui Tom Coldfield erau scrise în acel fel 
de limbaj specializat pe care doar un veteran experimentat 
putea să îl descifreze. Fratele lui Faith, care era doctor, 
recunoscuse toate indiciile. Cea mai clară dovadă fusese faptul 
că Tom nu fusese rechemat pentru a servi în Irak, chiar și la 


398 


apogeul conflictului armat când standardele de  înrolare 
deveniseră aproape inexistente. 

— Ce s-a întâmplat cu Tom în Oregon? 

— Trebuia să îl ducă la un spital de stat, răspunse Pauline pe 
un ton măsurat, dar mama a vorbit cu judecătorul, i-a spus că 
avem rude în est și l-a rugat să o lase să îl ia înapoi și să îl 
interneze acolo unde era aproape de familia care îl iubea așa de 
tare. Judecătorul a zis că da. Cred că se bucurau să scape de 
noi. Cam ca cei de la Aviaţie, nu? Cine nu se vede, se uită. 

— L-a internat mama ta în spital? 

— Ei, draci! făcu ea râzând. Mama a făcut același rahat ca și 
până atunci. A spus că eu și Alex mințeam, că fugiserăm și 
fuseserăm violate de un străin și acum încercam să dăm vina pe 
Tom fiindcă îl uram și voiam să stârnim compasiunea celorlalți. 

Faith simţi că i se întoarce stomacul pe dos, întrebându-se 
cum putea fi o mamă așa de oarbă la suferinţa propriului său 
copil. 

— Atunci v-aţi schimbat numele în Coldfield? 

— ÎI schimbaserăm în Seward după ce i se întâmplase lui Tom. 
Nu a fost ușor. Existau conturi bancare, tot felul de documente 
de completat ca să fie totul legal. Tata începuse să pună 
întrebări. Nu era prea fericit fiindcă trebuia să facă ceva, știi? 
Trebuia să se ducă la tribunal, să obţină cópii după certificate de 
naștere, să completeze cereri. Erau în mijlocul procesului de a 
muta totul pe numele Seward când am fugit eu. Presupun că 
atunci când au plecat din Michigan l-au schimbat înapoi în 
Coldfield. Ăia din Oregon nu l-au mai verificat pe Tom. Din 
punctul lor de vedere cazul era închis. 

— Ai mai auzit ceva de Alex McGhee? 

— S-a omorât, spuse ea cu o voce atât de rece că Faith simți 
un fior pe șira spinării. Presupun că nu a mai suportat. Unele 
femei așa sunt. 

— Eşti sigură că tatăl tău nu știa ce se întâmplă? întrebă Will. 

— Nu voia să știe, răspunse Pauline. 

Acest lucru însă nu se putea confirma. Henry făcuse atac de 
cord când auzise ce se întâmplase cu soția și cu fiul său. Murise 
pe drum spre spital. 

— Nu a observat niciodată... insistă Will. 

— Era mereu plecat în călătorii. Era plecat cu săptămânile, 
uneori lipsea o lună întreagă. Și chiar și când era acasă, nu era 


399 


niciodată într-adevăr prezent. Își pilota avionul sau mergea la 
vânătoare sau juca golf - orice avea el chef să facă. Aveau un 
fel de învoială, știi, zise ea iar vocea îi devenea mai furioasă cu 
fiecare cuvânt. Ea se ocupa de casă, nu îi cerea să o ajute cu 
nimic, iar el făcea orice voia el atâta timp cât îi dădea banii de 
salariu și nu punea întrebări. Frumoasă viață, nu? 

— Tatăl tău ţi-a făcut vreodată ceva? _ 

— Nu. Nu era niciodată pe acasă cât să îmi facă ceva. Il 
vedeam de Crăciun și de Paște. Și cam atât. 

— De ce de Paște? 

— Nu știu. Era mereu un moment special pentru mama. 
Obișnuia să vopsească ouă și agăța decoraţiuni și tot felul de 
chestii. Îi povestea lui Tom despre nașterea lui, cum era el 
special, cum își dorise așa de tare un fiu, cum i completase 
viaţa. 

— De aceea ai ales să fugi de Paște? 

— Am fugit fiindcă Tom începuse să sape altă groapă în 
curtea din spate. 

— Asta se întâmpla în Ann Arbor? întrebă Faith după ce stătu 
puţin pe gânduri. 

Pauline aprobă din cap cu o privire pierdută. 

— Nu l-am recunoscut, știi? 

— Când te-a răpit? 

— S-a întâmplat totul așa de repede. Eram așa de fericită să îl 
văd pe Felix. Credeam că l-am pierdut. Și apoi creierul meu a 
început să proceseze informaţia că cel care stătea acolo era 
Tom, dar atunci era deja prea târziu. 

— L-ai recunoscut. 

— L-am simţit. Nu pot să vă descriu senzaţia. Pur și simplu am 
știut cu fiecare celulă din corpul meu că era el. 

Închise ochii pentru câteva secunde. 

— Când mi-am revenit, în beci, îl simțeam în continuare. Nu 
știu ce mi-a făcut cât eram leșinată. Nu știu ce mi-a făcut. 

Faith se abţinu să nu se cutremure când se gândi la asta. 

— Cum te-a găsit? 

— Cred că a știut mereu unde sunt. Este foarte bun la a lua 
urma oamenilor, la a le studia obiceiurile. Cred că și eu i-am 
ușurat sarcina folosind numele lui Alex. M-a sunat la muncă 
acum vreo jumătate de an, spuse ea râzând. Vă vine să credeţi? 


400 


Care erau șansele să răspund la un telefon ca ăla, iar la capătul 
firului să fie Tom? 

— Știţi că era el la telefon? 

— Nu, ce dracu'! L-aș fi luat pe Felix și aș fi fugit. 

— Ce voia, de ce te-a sunat? 

— V-am spus, a fost o conversaţie oarecare, zise ea scuturând 
din cap de parcă nu îi venea să creadă. Mi-a povestit despre 
adăpost, mi-a zis că acceptau donaţii și emiteau în schimb 
facturi în alb. Noi avem o grămadă de clienţi bogaţi care își 
donează mobila la ajutoare ca să beneficieze de reduceri de 
taxe. Se simt mai bine când donează un set de sufragerie de 
cincizeci de mii de dolari și își cumpără unul de optzeci de mii. 

Faith nici nu putea procesa cifrele acelea. 

— Deci te-ai hotărât să promovezi adăpostul printre clienţi? 

— Mă cam enervasem pe cei de la Goodwill. Îţi dau un interval 
orar, de genul: între zece și doisprezece. Cine poate să aștepte 
atâta? Clienţii mei sunt milionari. Nu pot să stea să aștepte 
toată dimineața să apară un boschetar. Tom a spus că cei de la 
adăpost făceau programări exacte și apăreau la timp. Și chiar 
așa se întâmpla mereu. Erau prietenoși și curaţi, ceea ce - 
crede-mă - spune multe. Le-am spus tuturor să apeleze la ei. 
Le-am spus tuturor, repetă ea realizând însemnătatea 
cuvintelor. 

— Inclusiv femeilor de pe forumul online? 

Ea rămase tăcută. 

Faith îi povesti ce descoperiseră în ultimele zile. 

— Firma Annei Lindsey a început să ofere consiliere legală 
celor de la adăpost acum șase luni. Banca Oliviei Tanner a 
devenit un donator important de anul trecut. Jackie Zabel a 
sunat la adăpost ca să vină să ia niște lucruri de la casa mamei 
sale. Au auzit toate despre adăpost de undeva. 

— Nu am... Nu am știut. 

Tot nu reușiseră să decodeze parola pentru a intra pe forum. 
Site-ul era prea sofisticat, iar spargerea parolei nu mai era o 
prioritate pentru cei de la FBI, fiindcă criminalii erau deja la 
închisoare. Dar Faith avea totuși nevoie de o confirmare. 
Trebuia să o audă de la Pauline. 

— Ai postat pe forum informaţia despre adăpost, nu? 

Pauline nu răspunse. 


401 


— Spune-mi, zise Faith fără să se aștepte ca ea să răspundă 
cererii ei. 

— Da. Am scris acolo. 

Faith nu își dăduse seama că își ţinea respiraţia. 

— Cum de știa Tom că sufereaţi toate de tulburări 
alimentare? întrebă ea expirând lent. 

Pauline se uită în sus, iar fața ei palidă începu să se coloreze 
uşor. 

— De unde știți? 

Faith se gândi la această întrebare. Știau pentru că și ei 
analizaseră vieţile acestor femei, la fel de metodic cum o făcuse 
Tom Coldfield. El le urmărise, le spionase în momentele cele mai 
intime. Și niciuna dintre ele nu avusese habar de ce făcea. 

— Cealaltă femeie este bine? întrebă Pauline. Cea cu care 
eram. 

— Da. 

Olivia Tanner se simţea suficient de bine pentru a refuza să 
vorbească cu poliţia. 

— E tare, scârba. 

— Și tu ești, îi spuse Faith. Poate te ajută dacă vorbești cu ea. 

— Nu am nevoie de ajutor. 

Faith nu se mai obosi să comenteze. 

— Știam că Tom avea să mă găsească în cele din urmă. M-am 
tot antrenat. Să fiu sigură că pot să stau fără mâncare. Ca să fiu 
sigură că pot să rezist. Când ne-a luat pe mine și pe Alex, 
explică ea, el o rănea pe cea care ţipa cel mai tare, pe cea care 
ceda prima. Am vrut să mă asigur că nu sunt eu aia. Așa m-am 
ajutat singură. 

— Tatăl tău nu întreba niciodată de ce voia mama ta să vă 
schimbaţi numele și să vă mutați? 

— Îi zicea că vrea să îi ofere lui Tom un nou început, să ne 
ofere tuturor această șansă. Mereu e vorba despre băieți, nu? o 
întrebă pe Faith, începând să râdă forțat. Mamele și fiii lor. Dă-le 
dracu’ pe fete. Ele pe fii îi iubesc cu adevărat. 

Faith își atinse burta. Acest gest devenise deja obișnuinţă în 
ultimele zile. Se gândise tot timpul că bebelușul din ea era un 
băiat, un alt Jeremy care să îi facă desene și să îi cânte. Un alt 
puști care își umfla pieptul când le spunea prietenilor lui că 
mama sa era poliţist. Un alt tânăr care respecta femeile. Un alt 


402 


adult care știa de la mama lui care îl crescuse singură cât de 
greu era să fii sexul slab. 

Acum Faith se ruga să fie fetiţă. Fiecare femeie pe care o 
întâlnise lucrând la acest caz găsise o metodă de a se uri cu 
mult înainte să pună Tom Coldfield mâna pe ea. Ele se 
obișnuiseră să îi refuze propriului corp totul, de la hrană și 
căldură la ceva așa de vital precum era dragostea. Faith își 
dorea să îi arate propriului copil o altă cale. Voia o fiică pe care 
să o poată crește în așa fel încât aceasta să aibă șansa de a se 
iubi. Voia să vadă o fată care devine o femeie puternică și care 
își știe valoarea pe lumea aceasta. Și voia ca niciunul dintre 
copiii ei să nu cunoască vreodată pe cineva așa de înverșunat 
cum era Pauline McGhee. 

— Judith este în spital, îi spuse Will lui Pauline. Glonţul i-a 
ratat cu puţin inima. 

Femeii i se umflară nările. Ochii i se umplură de lacrimi, iar 
Faith se întrebă dacă nu cumva exista încă o parte din ea, 
indiferent cât de mică, ce își dorea să aibă parte de o legătură 
oarecare cu mama ei. 

— Pot să te duc să o vezi dacă vrei, se oferi Faith. 

— Eşti vacă, ce ai? spuse ea izbucnind într-un râs nervos și 
ștergându-și lacrimile furioasă. Ea nu a fost niciodată alături de 
mine. Să fiu a dracu’ dacă eu o să fiu alături de ea. 

Își ridică fiul pe umăr. 

— Trebuie să mă duc acasă. 

— Dacă ai putea totuși să... încercă Will. 

— Să ce? 

El nu avea un răspuns. Pauline se ridică și se îndreptă spre 
ușă, încercând să îl ţină pe Felix și să deschidă ușa în același 
timp. 

— Cei de la FBI o să te contacteze, probabil, îi spuse Faith. 

— FBl-ul poate să mă pupe-n fund, zise reușind să deschidă 
ușa. Și voi la fel. 

Faith o privi îndepărtându-se pe hol, mutându-l pe Felix de pe 
un umăr pe altul în timp ce se îndrepta către lifturi. 

— Doamne, zise ea încet. E greu să o compătimești pe femeia 
asta. 

— Ai făcut ceea ce trebuie, îi zise Will. 

Faith se revăzu stând în holul casei lui Coldfield, cu pistolul 
îndreptat spre capul Paulinei, cu Tom zbătându-se pe podea. Nu 


403 


fuseseră antrenați să ţintească în extremităţi când trăgeau într- 
un Suspect. Fuseseră antrenați să tragă o serie rapidă de 
gloanţe în centrul pieptului. 

Asta dacă nu erai Amanda Wagner. În acest caz nu era nevoie 
decât de un glonț care făcea suficient rău cât să îl doboare, dar 
nu să îl și omoare. 

— Dacă ai fi pusă din nou în situaţia asta, întrebă Will, ai lăsa- 
o pe Pauline să îl omoare pe Tom? 

— Nu știu, recunoscu Faith. Eram pe pilot automat. Am făcut 
ce am fost antrenată să fac. 

— Având în vedere prin ce a trecut Pauline... începu Will, apoi 
se opri. Nu e foarte de treabă. 

— E o scorpie fără inimă. 

— Sunt surprins că nu m-am îndrăgostit de ea. 

Faith începu să râdă. O văzuse pe Angie la spital când îl 
scoseseră pe Will din operaţie. 

— Ce mai face doamna Trent? 

— Se asigură că am poliţa de asigurare de viaţă plătită la zi. l- 
am spus că o să mă întorc pe la trei, spuse el și scoase 
telefonul. 

Faith nu spuse nimic nici despre telefonul cel nou și nici 
despre înfățișarea lui obosită. Presupunea că Angie Polaski se 
întorsese acum în viaţa lui și trebuia să se obișnuiască pur și 
simplu, așa cum te obișnuiești să o vezi pe o cumnată nesuferită 
sau pe fiica vulgară și insuportabilă a șefului. 

— Cred că ar trebui să plec, spuse Will împingând scaunul în 
spate. 

— Vrei să te duc acasă cu mașina? 

— O să merg pe jos. 

Locuia într-adevăr foarte aproape, dar fusese operat în urmă 
cu doar trei zile. Faith deschise gura pentru a protesta, dar Will 
o opri. 

— Eşti o polițistă bună, Faith, și mă bucur că ești partenera 
mea. 

Puţine lucruri spuse de el o puteau uimi mai mult. 

— Serios? A 

El se aplecă și o sărută pe creștet. Inainte ca ea să poată 
răspunde, îi zise: 

— Dacă o vezi vreodată pe Angie călare pe mine așa, să nu o 
mai avertizezi, da? Să o împuști direct. 


404 


EPILOG 


Sara se dădu în spate când îi scoaseră pacientul din sala de 
primire. Omul se ciocnise frontal cu un motociclist care credea 
că semnalul roșu al semaforului era doar pentru mașini. 
Motociclistul murise, dar omul avea șanse bune de supraviețuire 
fiindcă purtase centura de siguranţă. Sara rămânea mereu 
uimită de câţi oameni vedea la secţia de urgente a Spitalului 
Grady care credeau că centurile de siguranţă nu erau necesare. 
Văzuse tot atâţia la morgă în anii în care lucrase ca legist în 
Districtul Grant. 

Mary intră în cameră pentru a o curăța pentru următorul 
pacient. 

— Ai făcut treabă bună, îi zise. 

Sara își dădu seama că zâmbește. La Grady nu ajungeau 
decât cele mai grave cazuri. Nu auzea aceste laude suficient de 
des. 

— Ce mai face poliţista gravidă isterică? Mitchell? 

— Faith, spuse Sara. Bine, bănuiesc. 

Nu mai vorbise cu Faith de când o aduseseră la urgenţe cu 
elicopterul acum două săptămâni. De fiecare dată când se 
gândea să o sune ca să vadă cum se mai simţea, parcă o oprea 
ceva să îi formeze numărul. Nici Faith nu o sunase, până la 
urmă. Probabil că îi era jenă că o văzuse Sara în asemenea hal. 
Pentru o femeie care nu era sigură dacă vrea sau nu să păstreze 
copilul, Faith Mitchell plânsese ca un copil când credea că l-a 
pierdut. 

— Nu ţi s-a terminat tura? o întrebă Mary. 

Sara aruncă o privire către ceas. | se terminase de douăzeci 
de minute. 

— Ai nevoie de ajutor? spuse ea arătând spre mizeria pe care 
o aruncase acum câteva minute pe jos în timp ce încerca să îi 
salveze viaţa pacientului. 

— Du-te, îi spuse Mary. Ai stat aici toată noaptea. 

— Și tu, îi aminti Sara, dar nu era nevoie să i se mai spună o 
dată. 


405 


Sara merse până în camera de recreere, dându-se la o parte 
când treceau tărgi cu bolnavi pe lângă ea. Pacienţii erau 
înghesuiți din nou ca sardelele, iar ea se aplecă pe sub tejghea 
și o luă prin spatele biroului asistentelor ca să nu treacă pe 
lângă ei. Televizorul de pe birou era pe programul CNN. Văzu că 
încă se mai dezbătea cazul Tom Coldfield. 

La ce proporții luase povestea, Sara era surprinsă că ieșiseră 
la iveală mai mulţi oameni ca să povestească versiunea lor 
despre eveniment. Nu se aștepta ca Anna Lindsey să se expună 
astfel pentru bani, dar faptul că celelalte supraviețuitoare erau 
la fel de tăcute era surprinzător în aceste vremuri pline de 
exclusivităţi și oferte de filme. Sara se prinse din reportaj că 
povestea era mai de amploare decât lăsau să se înţeleagă cei 
de la GBI, dar fusese foarte greu să găsească pe cineva dispus 
să îi spună adevărul. 

Însă cu siguranţă încercase. Faith fusese incapabilă să îi 
povestească ceva când fusese adusă la urgenţă, dar Will Trent 
fusese ţinut peste noapte pentru observații. Cuţitul nu 
secționase nicio arteră majoră, dar cu tendoanele era altă 
poveste. Trebuia să petreacă luni de zile făcând terapie fizică 
înainte de a-și recăpăta în totalitate abilităţile fizice. În ciuda 
acestui lucru, Sara intrase în camera lui cu intenţia declarată de 
a scoate niște informaţii de la el. Se purtase altfel cu ea și tot 
trăgea în sus de cearceaf până când reuși să și-l aducă sub 
bărbie într-un fel ciudat și pudic, de parcă Sara nu mai văzuse 
niciodată un piept de bărbat. 

Soţia lui Will apăruse câteva minute mai târziu și Sara își dădu 
seama instantaneu că momentul acela ciudat pe care îl avusese 
cu Will Trent pe canapeaua ei nu era decât imaginaţia ei bogată. 
Angie Trent era superbă și sexy, având înfățișarea aceea 
periculoasă care îi face pe bărbaţi să își piardă minţile. Stând 
lângă ea, Sara se simțea mai puţin interesantă și decât tapetul 
de pe pereţi. Își inventă o scuză și plecă cât de repede putu, 
fără a fi nepoliticoasă. Bărbaţilor cărora le plăceau femeile ca 
Angie Trent nu le plăceau cele ca Sara. 

Se simţi eliberată dându-și seama de asta, însă și puţin 
dezamăgită. Se simţise bine gândindu-se că un bărbat credea că 
este atrăgătoare. Nu că ar fi făcut ceva în sensul acesta. Sara nu 
ar fi putut niciodată să își mai ofere inima vreunui om așa cum o 


406 


făcuse cu Jeffrey. Nu era vorba că ar fi fost incapabilă să mai 
iubească. Dar nu mai putea să se abandoneze în felul acela. 

— Bună, îi spuse Krakauer ieșind din cameră tocmai când 
intra ea. Pleci? 

— Da, îi spuse Sara, dar doctorul ieșise deja pe hol, mergând 
fără a se uita într-o parte și în alta, ignorând pacienţii care îl 
strigau. 

Ea se duse la dulăpiorul ei din vestiar și învârti cifrul. Își 
scoase geanta și o trânti pe banca din spatele ei. Fermoarul se 
căscă și ea văzu marginea scrisorii îndesate între portofel și 
chei. 

Scrisoarea. Explicaţia. Scuza. Rugămintea de a fi iertată. 
Nerecunoașterea vinei. 

Ce putea avea de spus femeia care îi cauzase de una singură 
moartea lui Jeffrey? Sara scoase plicul. Îl pipăi între degete. În 
cameră nu mai era nimeni. Era ea singură, cu gândurile ei. 
Singură cu acele cuvinte nemiloase. Cu balivernele acelea. Cu 
justificările juvenile. 

Ce era de spus? Lena Adams lucrase pentru Jeffrey. Era unul 
dintre detectivii din poliţia din Districtul Grant. El o acoperise de 
multe ori, îi scăpase pielea din belele și îi reparase greșelile timp 
de mai bine de zece ani. Drept mulțumire, ea îl făcuse să se 
amestece cu genul de oameni care ucideau de plăcere. Nu Lena 
pusese acea bombă - nici nu știuse de ea. Niciun tribunal din 
lume nu ar fi condamnat-o pentru faptele ei, dar Sara știa - știa 
cu toată fiinţa ei - că Lena fusese responsabilă de moartea lui 
Jeffrey. Lena îl amestecase cu acei mercenari fără inimă. Lena îl 
pusese pe Jeffrey în calea oamenilor care îl uciseseră. Ca de 
obicei, el o proteja pe ea și până la urmă asta l-a ucis. 

lar pentru asta, Lena era la fel de vinovată ca bărbatul care 
pusese bomba. Chiar mai vinovată, credea Sara, fiindcă ea știa 
că Lena își liniștise până acum conștiința. Știa că nu aveau să i 
se aducă acuzaţii, nu avea să primească nicio pedeapsă. Lena 
nu avea să fie umilită, să i se ia amprente, să fie fotografiată și 
percheziționată. Nu avea să fie închisă în carceră fiindcă 
prizonierii voiau să ucidă poliţista care fusese trimisă la 
închisoare. Nu avea să simtă acel ac în mână. Nu avea să se 
uite spre zona publicului din camera unde se ispășea pedeapsa 
cu moartea și să o vadă pe Sara stând acolo, așteptând ca Lena 
Adams să moară în sfârșit pentru crimele comise. 


407 


Scăpase cu o crimă îngrozitoare și nu avea să fie pedepsită 
pentru asta. 

Sara rupse colțul plicului și băgă degetul înăuntru, forțând 
lipiciul. Scrisoarea fusese scrisă pe hârtie galbenă, pe o singură 
parte, iar toate cele trei pagini fuseseră numerotate. Cerneala 
era albastră, probabil provenind de la un pix cu gel. 

Lui Jeffrey îi plăceau caietele cu hârtia galbenă. Majoritatea 
polițiștilor le preferă. Ţin în jurul lor teancuri întregi și apar 
mereu cu unul nou când vreun suspect se pregătește să scrie o 
mărturisire. Îi strecoară caietul pe masă, deschid un pix nou și 
urmăresc cum cuvintele se transferă de pe pix pe hârtie, iar 
confesorul se transformă din suspect în criminal. 

Și juriilor le plac mărturisirile scrise pe hârtie galbenă. Pentru 
ei este ceva familiar, mai puţin formal ca o declaraţie 
dactilografiată, deși aceasta există mereu, de rezervă. Sara se 
întreba dacă exista pe undeva o transcriere a cuvintelor care se 
înșirau pe paginile pe care le ţinea ea în mână. Fiindcă era clar 
ca lumina zilei că aceasta era o mărturisire. 

Dar oare se schimba ceva? Oare cuvintele lui Lena puteau să 
mai dea timpul înapoi? Aveau ele să îl aducă înapoi pe Jeffrey? 
Aveau să îi redea Sarei viaţa cea veche - cea în care își găsea 
locul? 

După ultimii trei ani și jumătate, Sara știa că nu se mai putea. 
Nimic nu avea să îi aducă înapoi ce i se luase, nici implorările și 
nici pedepsele. Nicio înșiruire de cuvinte nu puteau descrie 
vreun moment din acele timpuri. Nicio memorie nu putea recrea 
starea de fericire totală. Nu mai avea să existe decât un gol, o 
gaură fără fund în viața Sarei, care fusese odinioară umplută de 
singurul bărbat din lume pe care ar fi putut să îl iubească. 

Așadar, indiferent de ce putea Lena să spună, nu avea să Îi 
aducă Sarei pacea. Poate îi era mai ușor dacă putea conștientiza 
acest lucru. 

Sara se așeză pe banca din spatele ei și citi oricum scrisoarea. 


408 


MULȚUNMIRI 


În primul rând, vreau să le mulţumesc cititorilor din adâncul 
inimii pentru sprijinul lor neîncetat. Cât am scris povestea Sarei 
am simţit că o fac pentru voi și sper că ați considerat că a 
meritat. 

În ceea ce privește editura, le voi mulţumi suspecţilor 
obișnuiți: celor două Kate (M. și E.), Victoriei Sanders, tuturor de 
la Random House U.S., U.K. și Germania. O mulțumire specială 
vreau să le transmit prietenilor mei de la Busy Bee. Voiam să vă 
mulțumesc în germană, dar singurele cuvinte nemțești pe care 
le știu sunt înjurăturile. Schijten! 

Cei de la Biroul de Investigaţii din Georgia au fost foarte 
drăguţi și m-au lăsat să văd ce se petrece în culise cu ajutorul 
câtorva dintre tehnicienii și agenţii lor speciali. Am rămas cu 
gura căscată când am văzut ce faceţi voi, fraţilor! Directorului 
Vernon Keenan, lui John Bankhead, Jerrie Gass, Șefului adjunct 
agent special Jesse Maddox, agentului special Wes Horner, 
agentului special David Norman și altora care nu sunt numiţi aici 
- vă mulţumesc pentru tot timpul acordat și pentru răbdarea 
voastră, mai ales când puneam cele mai ciudate întrebări. 

Pe Sara o ajută în continuare numeroșii ani de experienţă în 
practicarea medicinii ai Doctorului David Harper. Trish Hawkins 
și Debbie Teague m-au ajutat din nou foarte mult să creez 
obstacole pentru Will - și să găsesc modalităţi de a trece peste 
ele. Don Taylor, ești un drăguţ și un adevărat prieten. 

Tăticul meu mi-a făcut supă de legume când eram prea 
ameţită de medicamentele pentru răceală pentru a mai lega 
două propoziţii. D.A. mi-a comandat pizza când aveam degetele 
prea amorţite de la atâta scris. 

Ah! Din nou, mi-am permis niște libertăţi cu drumurile și 
adresele. De exemplu Georgia Route 316 din Districtul Conyers 
nu trebuie să fie Autostrada 316, care trece prin Dacula. E doar 
ficţiune, fraţilor. 


virtual-project.eu 


409 


410