Karin Slaughter — [Grant County] 01 Furie oarba

KARIN SLAUGHTER 


Seria Grant County 


Volumul 1 


FURIE OARBĂ 


Original: B/inasighted (2001) 


_ Traducerea: 
CATALIN CROITORU 


ny 


virtual-project.eu 


Editura: LIDER 
2005 


LUNI 


Capitolul 1 


Sara Linton se lăsă pe spate în fotoliu și zise printre dinţi un 
„Da, mamă” în receptorul telefonului. Pentru o secundă îi trecu 
prin minte întrebarea dacă avea să fie vreodată suficient de mare 
pentru ca mama ei să n-o mai certe ca pe un copil. 

— Da, mamă, repetă Sara, bătând nervoasă cu pixul în masă. 
Simţea cum i se urcă sângele în obraji și se simţea teribil de 
nenorocită pentru ceea ce era nevoită să asculte. 

In ușa biroului se auzi o bătaie ușoară. 

— Doctor Linton? 

Sara își ascunse cu greu sentimentul de ușurare. 

— Trebuie să închid, îi spuse ea mamei sale, care o mai dojeni 
puţin înainte să termine convorbirea. 

Nelly Morgan deschise ușor ușa, aruncându-i Sarei o privire 
pătrunzătoare. In calitatea sa de responsabil cu probleme 
administrative la Clinica de Pediatrie din Heartsdale, Nelly era și 
un fel de secretară pentru Sara. Femeia lucra acolo parcă 
dintotdeauna, ocupând același post și pe vremea când Sara era 
doar o simplă pacientă a spitalului. 

— Ți-au luat foc obrajii, spuse Nelly. 

— Tocmai a ţipat mama la mine. 

Nelly ridică o sprânceană. 

— Bănuiesc că a avut un motiv bine întemeiat. 

— Așa și așa, spuse Sara sperând ca aceasta să pună capăt 
discuţiei. 

— Au sosit rezultatele analizelor lui Jimmy Powell, spuse Nelly 
uitându-se ţintă la Sara. Și corespondenţa, adăugă ea, lăsând să 
cadă un teanc de plicuri peste suportul transparent de pe masă. 
Plasticul se încovoie sub greutatea hârtiilor. 

În timp ce citea faxul, Sara nu-și putu stăpâni un oftat. În zilele 
ei bune nu avea altceva de făcut decât să trateze dureri de 
urechi și răgușeli. Astăzi însă trebuia să-i anunţe pe părinţii unui 
băiat de doisprezece ani că fiul lor suferă de leucemie mieloidă 
acută. 


— Nu sunt prea bune, nu? zise Nelly care lucra de multă vreme 
în clinică și știa să interpreteze o analiză venită de la laborator. 

— Nu, recunoscu Sara, ștergându-se la ochi. Nu sunt bune 
deloc. Familia Powell e la Disney World, nu-i așa? întrebă ea, 
lăsându-se pe spate în fotoliu. 

— Ca să sărbătorească ziua de naștere a băiatului, răspunse 
Nelly. Ar trebui să se întoarcă în seara asta. 

Tristețţea o copleși iarăși pe Sara. Nu reușise niciodată să se 
obișnuiască cu gândul că trebuia să anunţe astfel de vești 
neplăcute. 

— Pot să-i anunţ eu să vină aici mâine dimineaţă, se oferi 
Nelly. 

— Mulţumesc, spuse Sara punând rezultatele analizelor în 
dosarul lui Jimmy Powell. Aruncă o privire spre ceasul de pe 
perete. E bun ceasul ăsta? întrebă ea, uitându-se și la ceasul de 
la mână. Ar fi trebuit să mă întâlnesc cu Tessa să luăm prânzul 
acum un sfert de oră. 

Nelly își privi și ea ceasul de la mână. 

— Așa târziu? E mai aproape de cină decât de prânz. 

— Doar la ora asta am reușit să găsesc o fereastră, spuse 
Sara, strângând dosarele de pe masă. Lovi însă stativul de plastic 
și acesta căzu cu un trosnet pe podeaua care se umplu de hârtii. 
Rahat, zise ea printre dinți. 

Nelly se repezi s-o ajute, dar Sara o opri la timp. Pe lângă 
faptul că nu-i făcea nicio plăcere ca alții să curețe în urma ei, era 
sigură că, dacă Nelly ar fi ajuns cumva în genunchi pe podea, 
ridicarea ei în picioare după aceea nu ar fi fost o treabă prea 
ușoară. 

— Gata, le-am aranjat, spuse Sara, ridicând teancul de hărtii și 
punându-l pe masă. Vrei să-mi mai spui ceva? 

Pe faţa lui Nelly apăru o urmă de zâmbet. 

— Domnul Tolliver așteaptă pe linia trei. 

Sara ramase nemișcată, cuprinsă de un sentiment de neliniște. 
Era în același timp pediatrul și medicul legist al orașului. Jeffrey 
Tolliver, fostul ei soț, era șeful secţiei de poliţie. Faptul că o suna 
la ora aceea nu putea avea decât două explicaţii posibile și 
niciuna dintre ele nu era tocmai plăcută. 

Se ridică în picioare și luă receptorul. 

— Sper că a murit cineva. 


Vocea lui Jeffrey era destul de neclară și Sara se gândi că o 
suna de pe telefonul mobil. 

— Îmi pare rău că te dezamăgesc, zise el. Am așteptat mai 
bine de zece minute până să ridici receptorul. Dacă era o 
urgenţă? 

Sara își îndesa mai multe foi de hârtie în servietă. În clinică era 
în vigoare o lege nescrisă conform căreia Jeffrey trebuia să 
treacă prin caznele iadului înainte de a reuși să vorbească la 
telefon cu Sara. Era mare lucru că Nelly își adusese aminte să-i 
spună că individul aștepta la telefon. 

— Sara? 

Ea privea spre ușă și mormăi ușor printre dinţi: 

— Ştiam eu că trebuia să fi plecat demult. 

— Ce ai spus? Vocea bărbatului se auzea cu ecou din cauza 
telefonului mobil. 

— Am spus că tu trimiţi întotdeauna pe cineva după mine dacă 
este o urgenţă, minţi ea. Unde ești? 

— La colegiu, răspunse el. Îi aștept pe buldogii adjunctului. 

Se referea la cei care răspundeau de securitatea campusului 
de la Grant Tech, universitatea de stat din centrul orașului. 

— De ce m-ai sunat? întrebă ea. 

— Am vrut pur și simplu să văd ce mai faci. 

— Sunt foarte bine, se răsti ea, scoțând hârtiile afară din 
servietă și întrebându-se de ce le băgase acolo. Răsfoi câteva 
dosare și apoi le puse în buzunarul lateral al servietei. Trebuia să 
mă întâlnesc cu Tessa să luăm prânzul și am întârziat. Ce vrei? 

El rămase blocat de bruschețea tonului ei. 

— Mi s-a părut că ești tulburată ieri, spuse el. La biserică. 

— Nu eram tulburată deloc, mormăi ea,  răsfoind 
corespondenţa. Înlemni în clipa în care văzu cartea poștală. Pe 
față avea o imagine a Universităţii Emory din Atlanta, locul unde 
își făcuse studiile. Pe spate, cu litere îngrijite, lângă adresa ei de 
la clinica pentru copii, era scris Dumnezeul meu, de ce m-ai 
părăsit? 

— Sara? 

Sara își simţi întregul corp scăldat într-o sudoare rece. 

— Trebuie să plec. 

— Sara, eu... 

Închise telefonul înainte ca Jeffrey să apuce să termine fraza și 
mai puse în servietă încă trei dosare și cartea poștală. Se 


5 


strecură afară din clădire fără s-o vadă nimeni, printr-o ușă 
laterală. 

Ajunsă în stradă fu aproape orbită de lumina soarelui. În aer 
plutea totuși o undă de răcoare pe care n-o simţise dimineaţă, iar 
norii întunecaţi, care se strângeau la orizont, promiteau o ploaie 
nocturnă. 

Pe lângă ea trecu o mașină roșie prin al cărui geam deschis o 
mână micuță îi făcu semn. 

— Bună ziua, domnișoară doctor, o strigă o voce de copil. 

Sara făcu și ea cu mâna răspunzând la salut în timp ce 
traversa strada. O luă pe o scurtătură prin mijlocul peluzei din 
fața colegiului și-și trecu servieta în mâna cealaltă. Ajunsă din 
nou pe trotuar, făcu la dreapta, spre Main Street și, în mai puţin 
de cinci minute, ajunse la restaurant. 

O găsi pe Tessa într-un separeu de lângă peretele cel mai 
îndepărtat al restaurantului, pustiu la ora aceea, mâncând un 
hamburger. Nu avea o faţă prea fericită. 

— Scuză-mă că am întârziat, spuse Sara înaintând spre sora 
sa. Încercă s-o împace cu un zâmbet, dar Tessa nu-i răspunse. 

— Ai spus ora două. E aproape două și jumătate. 

— Am avut mai multe hârtii de rezolvat, se scuză Sara, 
trântind servieta pe banchetă. Tessa se ocupa de instalații 
sanitare, la fel ca și tatăl lor. Deși cu ţevile înfundate nu era de 
glumit, apelurile de urgenţă cu care avea de-a face firma Linton 
and Daughters nu se comparau totuși cu cele la care Sara trebuia 
să răspundă în fiecare zi. Familia ei nu reușise niciodată să 
înțeleagă ce însemna o zi de lucru pentru Sara și erau mereu 
nemulţumiţi că întârzia de câte ori trebuia să se întâlnească. 

— Am sunat la morgă la ora două, spuse Tessa, ronțăind un 
cartof pai. Nu erai acolo. 

Sara se așeză oftând și-și trecu degetele prin păr. 

— M-am întors la clinică, a sunat mama și nu mi-am dat seama 
când a trecut timpul. Sara făcu o pauză și apoi continuă cu 
vorbele pe care le spunea întotdeauna: Imi pare rău. Ar fi trebuit 
să te sun. Pentru că Tessa nu reacţionă în niciun fel, Sara 
continuă: Poţi s-o faci pe supărata în continuare sau să renunti la 
mutra asta și să te alegi cu o felie de prăjitură cu cremă de 
ciocolată. 

— Mai bine un „Red velvet”, licită Tessa. 


— S-a făcut, spuse repede Sara cuprinsă de un sentiment de 
ușurare. li era suficient modul în care fusese apostrofată de 
mama ei. 

— Apropo de telefon, începu Tessa și Sara știu ce urmează 
înainte ca aceasta să pună întrebarea. Te-a sunat Jeffrey? 

Sara se ridică în picioare ca să poată să caute în buzunar. 
Scoase de acolo două bancnote de cinci dolari. 

— M-a sunat chiar înainte de a pleca de la clinică. 

Tessa izbucni într-un hohot de râs care se auzi în tot 
restaurantul. 

— Și ce ţi-a spus? 

— l-am tăiat-o înainte să apuce să zică ceva, răspunse Sara 
întinzându-i surorii sale banii. 

Tessa își îndesă bancnotele în buzunarul din spate al jeanșilor. 

— Deci, te-a sunat mama? Era a naibii de supărată pe tine. 

— Și eu sunt foarte supărată pe mine, spuse Sara. Deși era 
divorțată de mai bine de doi ani, nu reușise încă să se elibereze 
în totalitate de sentimentele pe care i le trezea fostul ei soț. Nu 
știa prea bine dacă pentru asta trebuia să-l urască pe Jeffrey 
Tolliver sau să se învinovăţească pe sine însăși. Ar fi vrut nespus 
să vină ziua aceea în care să nu se mai gândească la el, ziua în 
care el să nu mai fie prezent în viața ei. După cele întâmplate cu 
o zi înainte, urmate de telefonul de azi, era clar că ziua aceea nu 
venise încă. 

Duminica Paștelui era o sărbătoare foarte importantă pentru 
mama ei. Sara nu se omora prea mult cu religia, dar ajunsese la 
concluzia că efortul de a se îmbrăca la patru ace o duminică pe 
an pentru a-i face pe plac lui Cathy Linton nu reprezenta un 
sacrificiu prea mare. Nu se așteptase ca Jeffrey să fie și el în 
biserică. II observase cu coada ochiului imediat după primul imn. 
Era așezat trei rânduri mai în spate, puţin în dreapta faţă de ea și 
se pare că se zăriseră amândoi în același timp. Sara fusese cea 
care se forțase prima să-și mute privirea în altă direcţie. 

Șezând acolo în strană, cu ochii ţintă la preot, fără să audă 
niciun cuvânt pe care acesta îl rostea, Sara putea să simtă în 
ceafă privirea lui Jeffrey. Intensitatea acestei priviri îi pusese 
sângele în mișcare. In ciuda faptului că se afla în biserică, 
așezată între mama ei și Tessa de o parte și tatăl ei în cealaltă 
parte, Sara simţise cum întregul ei corp răspunde la privirile lui 


Jeffrey. Era ceva în aer în această perioadă a anului care o făcea 
să reacționeze cu totul altfel decât de obicei. 

Tocmai începuse să se foiască în strană, imaginându-și 
atingerea mâinilor lui Jeffrey pe pielea ei, când Cathy Linton îi 
trase un cot în coaste. Expresia de pe fața mamei ei indica foarte 
clar că aceasta știa exact ce se petrecea în mintea Sarei în clipa 
aceea și nu era deloc mulțumită. Își încrucișase furioasă braţele 
la piept și întreaga ei ființă indica faptul că se resemnase la 
gândul că fiica ei avea să ajungă în iad pentru că se gândea la 
sex în biserică, în Duminica Paștelui. 

După ce terminaseră rugăciunea și mai cântaseră un imn, Sara 
considerase că ar putea să arunce o privire peste umăr. Jeffrey 
stătea cu capul în piept ca și cum ar fi dormit. Asta era problema 
cu Jeffrey Tolliver, imaginea pe care și-o făcea despre el era mult 
mai bună decât realitatea. 

Tessa bătu cu degetele în masă pentru a atrage atenţia Sarei. 

— Sara? 

Sara își duse mâna la piept, conștientă că inima îi bătea la fel 
cum îi bătuse și cu o zi în urmă, în biserică. 

— Ce-i? 

Tessa îi aruncă o privire atotștiutoare, dar, din fericire, nu mai 
insistă. 

— Ce ţi-a spus Jeb? 

— Ce vrei să spui? 

— Te-am văzut stând de vorbă cu el după slujbă, zise Tessa. 
Ce ţi-a zis? 

Sara se gândi câteva clipe dacă să mintă sau nu. Într-un sfârșit 
răspunse: 

— M-a invitat să luăm prânzul împreună astăzi, dar i-am spus 
că mă întâlnesc cu tine. 

— Ai fi putut să renunţi la întâlnirea asta cu mine. 

Sara ridică din umeri. 

— Oricum ieșim împreună miercuri seara. 

Tessa aproape că bătu din palme. 

— Doamne, mormăi Sara. Ce-a fost în mintea mea? 

— Cred că nu Jeffrey, nu? 

Sara începu să răsfoiască meniul, deși nu avea nevoie să se 
uite în el. Ea sau vreun alt membru al familiei luaseră masa la 
Grant Filling Station cel puţin o dată pe săptămână, încă de pe 
când Sara avea trei ani, și singura modificare adusă meniului în 


8 


toată această perioadă fusese atunci când Pete Wayne, 
proprietarul, adăugase la desert o prăjitură cu arahide, în 
onoarea președintelui Jimmy Carter. 

Tessa întinse mâna peste masă și-i trase ușor meniul din față. 

— Ai păţit ceva? 

— Am intrat din nou în perioada aceea a anului, spuse Sara 
cotrobăind prin geantă. Găsi cartea poștală și o ridică în mână. 

Tessa nu făcu niciun gest, așa că Sara citi cu voce tare 
cuvintele scrise pe spate: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? 

După ce termină de citit, puse cartea poștală pe masă, între 
ele, așteptând răspunsul Tessei. 

— E din Biblie, nu? întrebă aceasta, deși știa fără îndoială de 
unde era citatul. 

Sara se uită pe geam, încercând să-și vină în fire. Deodată, se 
ridică de la masă spunând: 

— Trebuie să mă duc să mă spăl pe mâini. 

— Sara? 

Sara făcu un gest cu mâna menit să împrăștie îngrijorarea 
Tessei și încercă să-și păstreze calmul. Ușa de la toaleta pentru 
femei era înțepenită în ramă de foarte multă vreme, așa că Sara 
o împinse zdravăn ca să intre. In toaleta cu pereții și dușumeaua 
acoperite cu faianță în alb și negru era răcoare și aproape 
reconfortant. Se sprijini cu spatele de perete, își puse mâinile pe 
față și încercă să șteargă cu buretele ultimele ore ale acelei zile. 
Rezultatele analizelor lui Jimmy Powell încă o obsedau. Cu 
doisprezece ani în urmă, pe vremea când lucra ca medic intern la 
Spitalul Grady din Atlanta, moartea devenise o prezenţă destul 
de familiară în viața ei. Spitalul se mândrea cu cea mai bună 
secţie de urgenţe din sud-estul Statelor Unite și Sara avusese 
porţia ei de cazuri dificile, de la un băiat care înghiţise un pachet 
de lame de ras, până la o adolescentă care își provocase un avort 
cu cârligul unui umeraș de haine. Acestea fuseseră printre cele 
mai oribile cazuri, dar nu cu totul neașteptate într-un oraș mare 
ca Atlanta. 

Cazuri ca cel al lui Jimmy Powell, întâlnite în clinica de 
pediatrie, reprezentau o adevărată lovitură pentru ea. Una dintre 
rarele ocazii în care cele două slujbe pe care le avea urmau să 
aibă un numitor comun. Jimmy Powell, un băiat pasionat de 
baschetul profesionist, care avea una dintre cele mai mari 


colecții de fotografii cu sportivi pe care o văzuse Sara vreodată, 
avea foarte probabil să moară în mai puţin de un an. 

Sara își prinse părul la spate într-o coadă de cal nu prea 
strânsă și așteptă ca chiuveta să se umple cu apă caldă. Se 
aplecă peste chiuvetă și remarcă mirosul dulceag, care-i provoca 
greață. Fără îndoială că Pete turnase oțet în conducta de 
scurgere ca să nu miroasă. Era un vechi truc de instalator, numai 
că Sara nu putea suporta mirosul de oţet. 

Închise ochii și începu să se stropească pe faţă cu apă, 
încercând să se trezească. Când îi deschise și aruncă o privire în 
oglindă, nu reuși să descopere nicio îmbunătăţire, în afară de 
pata care-i apăruse pe gulerul cămășii. 

— Minunat, mormăi ea. 

Își șterse mâinile pe pantaloni și se îndreptă spre cabine. După 
o privire aruncată asupra conţinutului toaletei din prima cabină, 
se îndreptă spre cea de-a doua, cabina pentru persoane cu 
handicap, și deschise ușa. 

— O, rămase ea cu gura căscată, incapabilă să respire și se 
dădu repede înapoi până se lovi de chiuvetă. Duse mâinile la 
spate și se prinse de marginea chiuvetei ca să nu cadă. In gură 
avea un gust metalic și se forţă să tragă adânc aer în piept ca să 
nu leșine. Își lăsă capul în piept, închise ochii și numără până la 
cinci înainte de a avea curajul să privească din nou. 

Pe scaunul de toaletă stătea Sibyl Adams, o profesoară de la 
colegiu. Avea capul dat pe spate, sprijinit de peretele acoperit cu 
faianță, și ochii închiși. Picioarele îi erau larg desfăcute și avea 
pantalonii daţi jos până la glezne. Fusese înjunghiată în 
abdomen. Sângele umpluse vasul de toaletă dintre picioarele ei 
și începuse să curgă pe jos. 

Sara își făcu curaj și înaintă spre cabină unde se ghemui în faţa 
tinerei femei. Cămașa lui Sibyl era trasă în sus și Sara putu să 
vadă o tăietură verticală care îi despicase abdomenul și se oprise 
la osul pubian. O altă tăietură, mult mai adâncă, se întindea pe 
orizontală, chiar sub sâni. De aici provenea cea mai mare parte 
din sângele care continua să curgă șuvoi de-a lungul corpului. 
Sara puse mâna pe rană, încercând să oprească hemoragia, dar 
sângele îi țâșni printre degete de parcă ar fi strâns în mână un 
burete. 

Își șterse mâinile pe cămașă și apoi îndreptă capul lui Sibyl. Un 
geamăt foarte slab se auzi printre buzele femeii, dar Sara nu 


10 


reuși să-și dea seama dacă era vorba despre simpla eliberare a 
aerului dintr-un cadavru sau despre un sunet produs de o fiinţă 
vie. 

— Sibyl? spuse ea în șoaptă, abia reușind să rostească numele 
femeii. 

Fu dintr-o dată cuprinsă de frică. 

— Sibyl? repetă ea apăsând-o cu degetul mare pe pleoapă. 
Pielea lui Sibyl era fierbinte, ca și cum ar fi stat prea mult la 
soare. O vânătaie mare îi acoperea partea dreaptă a feţei. Sara 
reuși să vadă urma lăsată de un pumn sub ochiul vânăt. În clipa 
în care atinse locul lovit, oasele se mișcară sub presiunea mâinii 
ei, scrâșnind ca două bile de porțelan frecate una de cealaltă. 

Cu mâna tremurând, Sara apăsă cu degetele pe artera 
carotidă a femeii. Reuși să simtă o zvâcnire ușoară, dar nu își 
dădu seama dacă ceea ce simţea era propria ei emoție sau viața 
care pulsa în arterele lui Sibyl. Închise ochii și se concentră, 
încercând să separe cele două senzaţii. 

Fără niciun avertisment prealabil, trupul femeii se smuci cu 
violenţă, aplecându-se în faţă și trântind-o pe Sara pe gresie. 
Sângele ţâșni cu mai multă putere și Sara se răsuci instinctiv, 
încercând să iasă de sub trupul cuprins de convulsii al femeii. 
Gresia devenise alunecoasă din cauza sângelui și nu reușea să 
găsească niciun punct de sprijin. Până la urmă izbuti să iasă de 
sub Sibyl. O întoarse cu faţa în sus, sprijinindu-i capul în braţe și 
încercând să-i domolească convulsiile. Brusc, mișcările încetară. 
Sara puse urechea la gura lui Sibyl, încercând să audă sunetul 
respirației. Nu se auzea nimic. 

Așezată în genunchi, Sara începu să-i apese ritmic pieptul, ca 
să aducă din nou la viaţă inima lui Sibyl. Îi prinse nasul cu 
degetele și-i suflă aer în gură. Pieptul lui Sibyl se ridică puţin, 
nimic mai mult. Sara încercă din nou, înecându-se din cauza 
sângelui care îi umplea gura. Scuipă de mai multe ori ca să-și 
curățe gura, gata să continue, dar era sigură că era prea târziu. 
Sibyl își dădu ochii peste cap și mai zvâcni ușor în timp ce aerul îi 
ieșea șuierând printre dinţi. Dintre picioare i se scurse un mic 
șuvoi de urină. 

Era moartă. 


11 


Capitolul 2 


Districtul Grant era numit așa nu după Ulysses!, ci după 
Lemuel Pratt Grant, un constructor de căi ferate care, la mijlocul 
secolului al XIX-lea, extinsese linia de la Atlanta adânc în 
teritoriul de sud al Georgiei și până la mare. Datorită căilor ferate 
construite de Grant, transportul bumbacului și al celorlalte 
mărfuri a devenit posibil din toate colțurile Georgiei. Calea ferată 
a făcut să apară pe hartă orașe ca Heartsdale, Madison și 
Avondale, iar în Georgia existau destul de multe localităţi care 
purtau numele constructorului. La începutul Războiului Civil, 
Grant, ajuns colonel, dezvoltase un plan de apărare pentru cazul 
în care Atlanta ar fi fost vreodată asediată; din păcate, acesta se 
pricepea mult mai bine la căi ferate decăt la linii de apărare. 

In timpul Marii Crize, cetăţenii din Avondale, Heartsdale și 
Madison se hotărâseră să unească forțele de poliţie, serviciul de 
pompieri și școlile. Au reușit astfel să facă economii în aceste 
servicii extrem de necesare și au putut să-i convingă pe cei de la 
căile ferate să menţină deschisă linia Grant; ţinutul era mult mai 
important ca un întreg decât ca niște orașe izolate. În 1928, în 
Madison fusese construită o bază a Forțelor Terestre și astfel, 
familii din toate regiunile ţării se stabiliseră în micuțul ţinut. 
Câţiva ani mai târziu, Avondale devenise un punct de oprire 
pentru lucrări de întreţinere pe calea ferată Atlanta-Savannah. 
Mai trecuseră alți câţiva ani și se înființase, în Heartsdale, Grant 
College. Timp de aproape șaizeci de ani, ţinutul prosperase, până 
când desființările de baze militare, relocările de firme și politica 
economică a lui Reagan distruseseră, una după alta, economia 
din Madison și Avondale. Dacă n-ar fi fost colegiul, care în 1964 
se transformase în universitate tehnologică specializată în științe 
agricole, Heartsdale ar fi urmat fără îndoială traiectoria 
descendentă a surorilor sale. 

Colegiul reprezenta așadar inima orașului și prima directivă pe 
care Jeffrey Tolliver, șeful poliţiei din Heartsdale, o primise de la 
primar fusese aceea că, dacă voia să-și păstreze slujba, trebuia 
să aibă grijă ca cei de la colegiu să fie mulţumiţi. Jeffrey tocmai 
făcea acest lucru, se ducea să se întâlnească cu poliția din 


1 Grant, Ulysses Simpson - 1822-1885. Cel de-al 18-lea președinte al Statelor Unite 
(1869-1877) și general în Războiul Civil. 


12 


campus pentru a discuta un plan de acţiune pentru combaterea 
recentului val de furturi de biciclete, când telefonul său mobil 
începu să sune. La început, nu reuși să recunoască vocea Sarei și 
se gândi că-l sunase vreun nebun. În toţi cei opt ani de când o 
cunoștea, vocea ei nu fusese niciodată atât de disperată. 
Tremura când îi spuse cuvintele pe care el nu se mai aștepta să 
le audă din gura ei: 

— Am nevoie de tine. 

Jeffrey făcu la dreapta după poarta colegiului și o porni pe Main 
Street spre restaurant. Primăvara venise foarte devreme în anul 
acela și deja sângerii aliniaţi de-a lungul străzii înfloriseră, 
acoperind trotuarul cu petale albe. Femeile de la clubul de 
grădinărit plantaseră lalele în ghivecele de pe trotuar și câţiva 
băieţi de liceu care fuseseră pedepsiţi preferaseră să iasă să 
măture strada decât să petreacă o săptămână în centrul de 
detenție. Proprietarul magazinului de îmbrăcăminte scosese 
câteva umerașe cu rochii pe trotuar, iar cei de la magazinul cu 
unelte construiseră un foișor. Jeffrey știa însă că imaginea idilică 
a orașului nu semăna deloc cu ceea ce îl aștepta la restaurant. 

Coborî geamul de la portieră, lăsând să intre aerul proaspăt în 
mașină. Il strângea cravata și și-o dădu jos fără să-și dea seama. 
Işi repeta întruna în minte cuvintele Sarei, încercând să 
descopere ceea ce se ascundea în spatele realităţii crude. Sibyl 
Adams fusese înjunghiată și murise la restaurant. 

Deși lucra de douăzeci de ani în poliţie, Jeffrey fusese luat prin 
surprindere. Jumătate din cariera lui se desfășurase în 
Birmingham, Alabama, un loc unde crimele nu impresionau pe 
nimeni. Nu trecea nicio săptămână fără să fie chemat să 
investigheze cel puţin o crimă, de cele mai multe ori rezultatul 
extremei sărăcii din anumite zone ale orașului: tranzacţii cu 
droguri care se sfârșeau rău sau certuri între soți într-un oraș în 
care armele erau foarte ușor de procurat. Dacă Sara l-ar fi sunat 
din Madison sau chiar din Avondale, Jeffrey n-ar fi fost atât de 
surprins. Drogurile și bandele deveneau din ce în ce mai mult o 
adevărată problemă în cele două orașe învecinate. Heartsdale 
era însă giuvaierul ținutului. În zece ani, singurul deces care 
trezise anumite suspiciuni fusese cel al unei bătrâne, care făcuse 
atac de cord când îl surprinsese pe nepotul ei cum îi fura 
televizorul. 

— Șefu'? 


13 


Jeffrey se aplecă și ridică aparatul de emisie-receptie. 

— Da? 

— M-am ocupat de lucrul acela pe care l-aţi cerut, spuse Marla 
Simms, telefonista de serviciu de la secţie. 

— Bine, spuse el. Apoi adăugă: Nu mai comunicaţi nimic prin 
radio până la noi ordine. 

Marla rămase tăcută, neîndrăznind să pună întrebarea care-i 
stătea pe buze. Grant era un oraș mic și chiar la secţie erau 
oameni care aveau să vorbească. Jeffrey voia ca totul să rămână 
secret cât mai mult timp posibil. 

— Ai înţeles? întrebă el. 

— Da, domnule, răspunse ea într-un sfârșit. 

Jeffrey își puse telefonul mobil în buzunarul de la piept al 
sacoului și cobori din mașină. Frank Wallace, cel mai în vârstă 
detectiv al secției, se afla deja lângă ușa restaurantului. 

— A intrat sau a ieșit cineva? întrebă Jeffrey. 

Polițistul clătină din cap. 

— Brad e la ușa din spate, spuse el. Alarma a fost decuplată. 
Cred că ucigașul a făcut-o, ca să poată intra și ieși nestingherit. 

Jeffrey aruncă o privire în lungul străzii. Betty Reynolds, 
proprietara magazinului cu produse la preţ redus, ieșise să 
măture trotuarul și arunca priviri curioase spre restaurant. În 
scurt timp și alţii aveau să-și facă apariţia, dacă nu din 
curiozitate, atunci măcar pentru a lua cina. 

Jeffrey se întoarse spre Frank. 

— Nimeni n-a văzut nimic? 

— Absolut nimic, confirmă Frank. Ea a venit pe jos de acasă 
până aici. Pete mi-a spus că obișnuia să vină aici în fiecare luni, 
la scurt timp după aglomeraţia de la prânz. 

Jeffrey îl aprobă cu o mișcare scurtă a capului și intră în 
restaurant. Cu separeurile sale roșii, tejgheaua albă cu picăţele, 
cu barele cromate și cu paharele pline cu paie de plastic de pe 
mese, localul arăta probabil exact la fel ca în prima zi în care îl 
deschisese tatăl lui Pete. Până și linoleumul gros de culoare albă 
care acoperea podeaua, tocit în unele locuri atât de tare încât se 
vedea adezivul negru de dedesubt, era cel original. Jeffrey luase 
prânzul aici aproape în fiecare zi în ultimii zece ani. Restaurantul 
acesta reprezenta pentru el o adevărată sursă de confort, un loc 
în care se simţea ca acasă după orele petrecute printre cei care 
alcătuiau pleava comunităţii. Aruncă o privire în sală, conștient 


14 


că pentru el locul acesta nu avea să mai fie niciodată la fel ca 
înainte. 

Tessa Linton era așezată pe un scaun la tejghea și-și ţinea 
capul în mâini. Pete Wayne ședea în fața ei și privea în gol spre 
fereastră. Cu excepţia zilei în care explodase naveta spaţială 
Challenger, era pentru prima oară când Jeffrey îl vedea fără 
boneta de hârtie pe care o purta pe cap în restaurant. Părul lui 
Pete era însă ridicat în creștetul capului și-i făcea faţa să pară 
mai lungă decât era în realitate. 

— Tessa? întrebă Jeffrey punându-i mâna pe umăr. Fata se lipi 
de el, plângând în hohote. Jeffrey o mângâie pe păr, salutându-l 
pe Pete cu o mișcare a capului. 

Pete Wayne era în zilele obișnuite un individ plin de bună 
dispoziție, dar în momentul acela faţa lui exprima șocul pe care-l 
trăise. Abia îl recunoscu pe Jeffrey și continuă să se holbeze pe 
fereastră, mișcându-și ușor buzele, fără să scoată însă vreun 
sunet. 

Trecură astfel câteva clipe de tăcere, apoi Tessa se ridică în 
picioare. Incercă fără succes să scoată un șervețel de hârtie din 
cutia de pe tejghea. Jeffrey îi oferi batista sa și așteptă până ce 
aceasta își suflă nasul. 

— Unde e Sara? 

Tessa împături batista. 

— A rămas acolo, la baie. Nu știu - Tessa se înecă și nu mai 
putu să continue. Era atât de mult sânge. N-a vrut să mă lase să 
intru acolo. 

El încuviință cu o mișcare a capului și-i îndepărtă fetei părul de 
pe frunte. Sara era foarte atentă cu sora ei mai mică și Jeffrey 
preluase în mare parte acest comportament pe durata căsniciei 
lor. Chiar și după divorţ, Jeffrey continua într-un fel să-i considere 
pe Tessa și pe părinţii acesteia ca fiind propria lui familie. 

— Cum te simţi? o întrebă el. 

Ea îl liniști cu o mișcare a capului. 

— Du-te acolo. Are nevoie de tine. 

Jeffrey încercă să nu reacționeze la aceste cuvinte. Dacă Sara 
n-ar fi fost medicul legist al comitatului, probabil că n-ar mai fi 
avut ocazia să se întâlnească cu ea. Faptul că fusese nevoie ca 
cineva să moară pentru ca cei doi să se afle din nou în aceeași 
încăpere spunea foarte multe despre natura relaţiilor dintre ei. 


15 


În timp ce se îndrepta spre partea din spate a restaurantului, 
Jeffrey simţi că-l cuprinde frica. Știa că acolo se petrecuse ceva 
violent. Știa că Sibyl Adams fusese ucisă. În afară de asta, habar 
n-avea ce-l aștepta în spatele ușii de la toaleta femeilor. Ceea ce 
văzu acolo în clipa în care deschise ușa îl lăsă pur și simplu fără 
grai. 

Sara era așezată pe jos în mijlocul încăperii și avea în poală 
capul lui Sibyl Adams. Era sânge peste tot, pe trupul moartei, pe 
Sara, ale cărei haine erau îmbibate, ca și cum cineva ar fi stropit- 
o cu un furtun plin cu sânge. Pe gresie se aflau nenumărate urme 
de pantofi și de palme de parcă acolo ar fi avut loc o luptă 
violentă. 

Jeffrey rămăsese în cadrul ușii, încercând să-și recapete 
răsuflarea. 

— Inchide ușa, șopti Sara cu mâna pe fruntea lui Sibyl. 

Făcu ce-i ceruse ea și apoi dădu ocol încăperii. Deschise gura 
de câteva ori, dar nu reuși să spună nimic. Existau fără îndoială 
destule întrebări, dar îi era frică să primească răspunsuri la ele. O 
parte a inimii lui îi spunea s-o scoată pe Sara din această 
încăpere, s-o urce în mașină și să o ducă undeva departe, unde 
să uite amândoi cum arăta și mirosea toaleta restaurantului. 
Atmosfera era plină de o violenţă care îl împiedica să respire. Se 
simţea lipicios și murdar prin simplul fapt că se afla acolo. 

— Arată exact ca Lena, zise el într-un sfârșit, referindu-se la 
sora geamănă a lui Sibyl Adams, unul dintre detectivii care lucrau 
în secţia lui. Pentru o secundă am avut impresia... Jeffrey clătină 
din cap, incapabil să continue. 

— Lena are părul mai lung. 

— Da, spuse el fără să reușească să-și ia ochii de la victimă. 
Jeffrey văzuse o mulţime de lucruri oribile în viaţa lui, dar până 
acum nu cunoscuse niciodată personal vreo victimă a unei crime. 
Nu fusese chiar atât de apropiat de Sibyl Adams, dar într-un oraș 
mic ca Heartsdale toată lumea se cunoștea. 

— Ai anunţat-o pe Lena? întrebă Sara dregându-și glasul. 

Intrebarea căzu asupra lui ca un trăsnet. La două săptămâni 
după ce devenise șeful poliţiei o angajase pe Lena, care tocmai 
absolvise Academia din Macon. Atunci, la început, fuseseră 
amândoi niște outsideri. Opt ani mai târziu, o promovase în 
rândul detectivilor. La treizeci și trei de ani, Lena devenise cel 
mai tânăr detectiv și singura femeie din echipa celor cu 


16 


experienţă. Și acum sora ei fusese ucisă chiar sub nasul lor, la 
mai puţin de două sute de metri de secția de poliţie. Sentimentul 
de responsabilitate aproape că-l sufoca. 

— Jeffrey? 

Acesta trase adânc aer în piept și apoi îl lăsă să iasă încet pe 
gură. 

— S-a dus cu niște probe la Macon, răspunse el într-un sfârșit. 
l-am sunat pe cei din patrula de pe autostradă și i-am rugat s-o 
aducă înapoi. 

Sara îl privea cu atenţie. Avea ochii roșii, dar nu plânsese. Era 
singurul lucru bun pentru Jeffrey, fiindcă nu o văzuse niciodată 
plângând. Se gândi că dacă ar mai fi văzut-o și pe ea plângând, 
ceva în interiorul lui ar fi cedat fără nicio îndoială. 

— Ştiai că era oarbă? îl întrebă ea. 

Jeffrey se sprijini de perete. Nici nu se gândise la acest detaliu. 

— Nici nu l-a văzut când s-a apropiat de ea, șopti Sara și își 
aplecă privirea spre Sibyl. Ca de obicei, lui Jeffrey îi era imposibil 
să-și dea seama la ce se gândea ea. Se hotărî să aștepte. Sara 
avea nevoie însă de câteva momente ca să-și revină. 

Jeffrey își băgă mâinile în buzunare și începu să cerceteze 
încăperea. Avea numai două cabine cu uși din lemn, iar în partea 
cealaltă se găsea chiuveta, atât de veche, încât avea robinete 
separate pentru apă rece și caldă. Deasupra era atârnată o 
oglindă cu ramă aurie ce-și pierduse poleiala pe la colţuri. 
Încăperea nu avea mai mult de doi metri pătraţi, iar pardoseala 
acoperită cu un caroiaj de bucăţi mici de gresie alb-negre o făcea 
să pară și mai mică. Sângele care băltea în jurul cadavrului nu 
făcea deloc lucrurile mai ușoare. Claustrofobia nu fusese 
niciodată o problemă pentru Jeffrey, dar tăcerea Sarei era ca oa 
patra prezenţă în micuța încăpere. Ridică privirea spre tavanul 
alb, încercând să câștige puţin spaţiu. 

Într-un sfârșit, Sara începu să vorbească. Vocea ei devenise 
mai puternică, mai stăpână pe sine. 

— Era în cabina de toaletă când am găsit-o. 

În lipsă de altceva, Jeffrey scoase din buzunar un mic carneţel 
cu spirală și un pix cu care notă evenimentele pe care Sara 
începu să i le povestească. Vocea ei deveni monotonă în 
momentul în care descrise moartea lui Sibyl cu detalii de natură 
clinică. 


17 


— Apoi am rugat-o pe Tessa să-mi aducă telefonul. Sara se 
opri și Jeffrey se grăbi să răspundă la întrebarea care nu fusese 
pusă. 

— Tessa e bine, spuse el. L-am sunat pe Eddie în timp ce 
veneam aici. 

— l-ai spus ce s-a întâmplat? 

Jeffrey încercă să zâmbească. Tatăl Sarei nu se număra printre 
fanii lui. 

— Am avut noroc că nu mi-a trântit telefonul în nas. 

Sara nu zâmbi, dar pentru prima dată ochii ei îi întâlniră în 
sfârșit pe cei ai lui Jeffrey. Se citea în ei o resemnare pe care 
acesta n-o mai văzuse de foarte multă vreme. 

— Trebuie să fac o examinare preliminară, după care o putem 
duce la morgă. 

Jeffrey puse carnetțelul în buzunar, în timp ce Sara așeză ușor 
capul lui Sibyl pe podea. Se ridică și rămase ghemuită lângă 
cadavru, după ce-și șterse mâinile de partea din spate a 
pantalonilor. 

— Aș vrea s-o curăţ înainte s-o vadă Lena, spuse ea. 

Jeffrey încuviinţă din cap. 

— Durează cel puţin două ore până să ajungă înapoi. Asta 
înseamnă că avem destul timp ca să procesăm scena crimei. 
Făcu un semn spre ușa cabinei. Incuietoarea era spartă. Așa era 
încuietoarea când ai găsit-o? 

— Încuietoarea aia e așa de când aveam eu șapte ani, spuse 
Sara arătând cu mâna spre servieta pe care o lăsase lângă ușă. 
Dă-mi, te rog, o pereche de mănuși. 

Jeffrey deschise servieta încercând să nu atingă sângele de pe 
mâner. Scoase o pereche de mănuși de cauciuc dintr-un buzunar 
interior. Când se răsuci spre Sara, o găsi aplecată peste 
picioarele victimei. Expresia de pe faţa ei se schimbase și, în 
ciuda faptului că hainele îi erau pline de sânge, se părea că-și 
recăpătase controlul. 

Cu toate acestea, Jeffrey simţi nevoia s-o întrebe: 

— Ești sigură că vrei să faci asta? Putem să chemăm pe cineva 
din Atlanta. 

Sara clătină din cap în timp ce-și punea mănușile cu mișcări 
precise și eficiente. 

— Nu vreau s-o atingă un străin. 


18 


Jeffrey înţelese ce voia să spună. Era vorba despre o afacere a 
ținutului. Oamenii din ţinut erau aceia care trebuia să aibă grijă 
de Sibyl. 

Sara își puse mâinile în șolduri și începu să se plimbe în jurul 
cadavrului. El știa că în acest mod ea încerca să obţină o imagine 
de perspectivă asupra scenei, să se scoată pe sine din ecuaţie. 
Jeffrey descoperi că începuse să-și studieze fosta soția care se 
pregătea să se apuce de treabă. Sara era o femeie înaltă, cu 
puţin sub un metru optzeci, cu ochi de un verde intens și păr 
roșcat. Jeffrey începuse să viseze cu ochii deschiși, gândindu-se 
ce bine era când fuseseră împreună, dar fu repede adus la 
realitate de tonul dur al vocii ei. 

— Jeffrey? Sara se uita ţintă la el. 

O privi în ochi, conștient că pentru câteva fracțiuni de secundă 
evadase din realitatea aceea crudă. 

Sara continuă să-l privească pentru o vreme, apoi se întoarse 
brusc spre cabina de toaletă. Jeffrey își puse o altă pereche de 
mănuși pe care o scoase din servietă. 

— Așa cum ţi-am mai spus, începu Sara, era în cabină când am 
găsit-o. Ne-am luptat până ne-am prăbușit pe podea, apoi am 
întors-o cu faţa în sus. 

Sara ridică mâinile lui Sibyl studiindu-i unghiile. 

— Nu e nimic aici. Bănuiesc că a fost luată prin surprindere, nu 
și-a dat seama ce se petrece decât când era prea târziu. 

— Crezi că totul s-a petrecut repede? 

— Nu chiar așa de repede. Am avut senzaţia că totul a fost 
planificat. Scena era foarte curată până m-am apropiat de 
cabină. Probabil că tot sângele i s-ar fi scurs în toaletă dacă n-aș 
fi fost eu nevoită să intru acolo. Sara își aplecă privirea. Sau 
poate că nu, dacă n-aș fi ajuns atât de târziu. 

Jeffrey încercă s-o îmbărbăteze. 

— Nu ai de unde să știi asta. 

Sara ridică din umeri. 

— Are urme pe încheieturile mâinilor acolo unde s-a sprijinit de 
barele pentru handicapaţi. De asemenea - Sara îndepărtă ușor 
picioarele lui Sibyl -, vezi acolo, pe picioare? 

Jeffrey observă că pielea de pe partea interioară a genunchilor 
era plină de zgârieturi. 

— Ce-i asta? 


19 


— Din cauza scaunului de toaletă, răspunse ea. Marginea de 
jos e destul de ascuţită. Bănuiesc că a strâns cu putere din 
picioare în timp ce se lupta cu agresorul. Se pot vedea urme de 
piele rămase acolo pe scaun. 

Jeffrey se uită cu atenţie la scaunul de toaletă, apoi din nou la 
Sara. 

— Crezi că a împins-o înapoi pe toaletă și apoi a înjunghiat-o? 

Sara nu-i răspunse. In loc de asta, îi arătă cu degetul spre 
tăietura de pe abdomen. 

— Incizia nu este prea adâncă, până în preajma mijlocului 
crucii, explică ea, apăsând cu degetul rana, astfel ca el să poată 
să vadă. Cred că e vorba despre un cuțit cu lamă ascuţită pe 
ambele părți. Vezi forma în V de la ambele margini ale tăieturii. 
Sara băgă cu ușurință degetul arătător în rană. Se auzi un 
zgomot, ca și cum pielea moartei i-ar fi aspirat degetul înăuntru 
și Jeffrey scrâșni din dinţi întorcând capul. 

Când se uită din nou, Sara îl privea întrebătoare. 

— Te simţi bine? 

El încuviință cu o mișcare a capului, nevrând să deschidă gura. 

Sara își roti degetul în interiorul găurii din pieptul lui Sibyl 
Adams. 

— Cred că e vorba despre o lamă de cel puţin zece centimetri 
lungime, încheie ea, cu ochii ţintă la el. Te deranjează ceea ce 
fac? 

El clătină din cap, deși zgomotul acela îi întorcea stomacul pe 
dos. 

Sara scoase degetul din rană și continuă: 

— A fost o lamă foarte ascuţită. Nu se observă nicio ezitare în 
locul unde începe incizia, deci, așa cum am mai spus, individul 
știa foarte bine ce face. 

— Și anume? 

Vocea ei era lipsită de orice inflexiune. 

— l-a tăiat abdomenul. Loviturile lui au fost foarte sigure, una 
în jos, alta de-a curmezișul, apoi una în partea de sus a pieptului. 
Cred că asta a fost lovitura fatală. Cauza morţii a fost probabil 
pierderea de sânge. 

— A sângerat până a murit? 

Sara ridică din umeri. 

— Da, așa se pare. A sângerat până a murit. Totul a durat 
probabil în jur de zece minute. Convulsiile s-au datorat șocului. 


20 


Jeffrey nu-și putu stăpâni un fior. Întrebă arătând cu degetul 
spre rană: 

— E o cruce, nu? 

Sara se uită câteva clipe la rană. 

— Cred că da. Adică vreau să spun, ar putea fi și orice altceva, 
nu? 

— Crezi cumva că e vorba despre vreun fel de semn religios? 

— Cine poate ști din moment ce a fost violată? spuse ea și se 
opri văzând expresia de pe faţa lui. Ce-i? 

— A fost violată? întrebă el, cercetând-o pe Sibyl Adams, ca să 
descopere niște semne. Nu se vedea nicio vânătaie pe pulpe sau 
vreo zgârietură în zona pelviană. Ai găsit ceva? 

Sara nu răspunse imediat. Într-un sfârșit, rosti: 

— Nu. Adică nu știu. 

— Ce-ai descoperit? 

— Nimic. Sara își scoase mănușile. Ce ţi-am spus până acum. 
Pot să termin la morgă. 

— Eu nu. 

— O să-l sun pe Carlos să vină s-o ia, spuse ea, referindu-se la 
asistentul ei de la morgă. Ne întâlnim acolo după ce termini aici, 
OK? Pentru că el nu răspundea, Sara adăugă: Nu sunt sigură în 
legătură cu violul, Jeff. Crede-mă! A fost o simplă bănuială! 

Jeffrey nu știa ce să creadă. Un lucru știa cu siguranţă despre 
fosta lui soție: aceasta nu se lansa niciodată în afirmații 
nefondate atunci când își făcea meseria de medic legist. 

— Sara? rosti el. Te simţi bine? 

Sara izbucni într-un râs amar. 

— Dacă mă simt bine? repetă ea. Dumnezeule, Jeffrey, ce 
întrebare prostească. 

Sara porni spre ușă, dar nu se grăbi s-o deschidă. Atunci când 
vorbi din nou, cuvintele ei răsunară foarte clar: 

— Trebuie să-l găsești pe cel care a făcut asta. 

— Știu. 

— Nu, Jeffrey. Sara se răsuci pe călcâie și-i aruncă o privire 
tăioasă. Aici e vorba despre un atac care seamănă cu un ritual. 
Uită-te la corpul ei. Gândește-te cum a lăsat-o aici. Sara făcu o 
pauză, apoi continuă: Cel care a ucis-o pe Sibyl Adams a 
planificat totul cu mare grijă. Știa unde s-o găsească. A urmărit-o 
în toaletă. Este vorba despre o crimă comisă metodic, executată 
de cineva care a dorit să lanseze un avertisment. 


21 


Jeffrey simţi că-l cuprinde ameţeala când își dădu seama că ea 
avea dreptate. Mai văzuse astfel de crime și înainte. Știa exact ce 
voia fosta lui soție să spună. Nu era vorba aici de fapta unui 
amator. Cel care comisese crima aceasta plănuia probabil chiar 
în clipele acelea ceva mult mai dramatic. 

Sara nu era încă pe deplin convinsă că el înţelesese despre ce 
era vorba. 

— Crezi că se va opri după o singură crimă? 

Jeffrey nu ezită nicio clipă de data aceasta. 

— Nu. 


Capitolul 3 


Jena Adams se încruntă și semnaliză cu farurile spre Honda 
albastră din faţa ei. Viteza maximă admisă pe acea porţiune a 
autostrăzii Georgia 1-20 era de 100 km/oră, dar, la fel ca marea 
majoritate a localnicilor, Lena considera indicatoarele bune doar 
pentru turiștii care traversau statul în drum spre Florida. Ca un 
făcut, plăcuţa de înmatriculare a Hondei arăta că mașina era din 
Ohio. 

— Haide odată, gemu ea, uitându-se disperată la vitezometru. 
Era blocată între un camion aflat pe banda din dreapta și cei din 
mașina din față care erau fără îndoială hotărâți să nu depășească 
viteza legală. Pentru o secundă, Lena regretă faptul că nu luase 
una din mașinile de la secție. Nu numai că ar beneficiat de mai 
mult confort decât în Celica ei, dar ar fi avut și plăcerea de a-i 
băga în sperieţi pe vitezomani. 

Ca printr-un miracol, camionul se hotărî să încetinească, 
pentru a lăsa Honda să depășească. Veselă, Lena îi făcu un semn 
cu mâna șoferului, care gesticula nervos. Spera ca individul să-și 
fi învăţat lecţia. Lupta pentru existenţă pe șoselele Sudului era la 
fel de dură ca cea descrisă de Darwin în cărțile sale. 

În timp ce se depărta de Madison, viteza ajunse la 136 km/oră. 
Lena scoase din cutia ei o casetă. Sibyl îi pregătise câteva, să le 
aibă în mașină. O puse în casetofon și zâmbi când recunoscu 
melodia „Bad Reputation” a lui Joan Jett. Cântecul acesta fusese 
un fel de imn al celor două surori în timpul liceului și nu puţine 
fuseseră nopţile în care goniseră pe drumuri lăturalnice, urlând 
amândouă din toate puterile: „| don't give a damn about my bad 


22 


reputation”?. Din cauza unchiului lor care dusese o viață foarte 
aventuroasă, fetele erau destul de prost văzute fără să fie însă 
încadrate în categoria persoanelor cu adevărat sărace sau albe, 
aceasta din cauza mamei lor, care avea sânge pe jumătate 
spaniol. 

A duce niște probe la sediul FBI din Macon era o sarcină ce nu 
se deosebea prea mult de cea a unui simplu curier, dar Lena era 
bucuroasă că primise această misiune. Jeffrey o trimisese pe ea 
ca să se mai relaxeze, un eufemism menit să ascundă încercarea 
de a-i ţine temperamentul sub control. Frank Wallace și Lena 
erau permanent în conflict din cauza aceluiași motiv care le 
influențase parteneriatul de la început. La cei cincizeci de ani ai 
săi, Frank nu era deloc încântat de prezenţa femeilor în poliţie și 
cu atât mai puţin de faptul că trebuia să aibă una drept partener. 
Individul o lăsa în mod constant pe Lena în afara investigaţiilor și 
ea făcea tot posibilul ca să ia parte la ele. Cineva trebuia să 
cedeze până la urmă. Având în vedere că Frank mai avea numai 
doi ani până la pensionare, Lena era convinsă că nu ea avea să 
fie aceea care să se încline prima. 

In adâncul sufletului, Frank nu era băiat rău. Deși suferea de 
acea iritare permanentă datorată vârstei, dădea impresia că face 
un efort ca să se poarte bine cu ea. In zilele bune, Lena era 
dispusă să înțeleagă că atitudinea lui arogantă avea în spate și 
altceva decât ego-ul său. Colegul ei era tipul de bărbat care 
deschide ușa înaintea femeilor și care își scoate pălăria atunci 
când intră într-o casă. Tipul de bărbat care nu și-ar fi lăsat în 
ruptul capului partenera să conducă un interogatoriu sau să 
participe într-un raid de prindere a unui infractor. În zilele lor cele 
mai rele, Lena ar fi fost gata să-l încuie în garaj și să dea drumul 
la motor. 

Jeffrey avusese dreptate când spusese că excursia avea s-o 
relaxeze. Lena ajunsese la Macon cu cel puţin treizeci de minute 
mai devreme, datorită motorului cu șase cilindri în V al mașinii. Îi 
plăcea șeful ei care era exact opusul lui Frank Wallace. Frank se 
baza aproape întotdeauna pe instinct, în timp ce Jeffrey era mult 
mai cerebral. Jeffrey era, de asemenea, un bărbat care se simţea 
bine în prezența femeilor și pe care nu-l deranja faptul că acestea 
încercau să-și exprime opiniile. Faptul că o susținuse din prima zi, 
astfel încât să primească postul de detectiv, însemnase foarte 


? Puțin îmi pasă de reputaţia mea. 
23 


mult pentru ea. Jeffrey nu o promovase fiindcă ar fi trebuit să 
îndeplinească un anumit procentaj sau pentru a-și crea o imagine 
mai bună decât predecesorul său; la urma urmei acesta era 
districtul Grant, o regiune care nici măcar nu apărea pe hartă în 
urmă cu cincizeci de ani. Jeffrey o promovase pe Lena fiindcă îi 
respecta munca și inteligenţa. Amănuntul că era femeie nu avea 
nimic de-a face cu acestea. 

— La dracu’, mârâi Lena observând luminile albastre care 
începuseră să clipească în urma sa. Micșoră viteza lăsând Honda 
să treacă pe lângă ea. Yankeul claxonă și-i făcu semn cu mâna. 
Fu rândul Lenei să-i arate individului din Ohio degetul ridicat. 

Polițistul din patrula de circulaţie nu se grăbea deloc să iasă 
din mașină. Lena se răsuci spre poșeta de pe bancheta din spate 
și-și scoase de acolo insigna. Când se uită în oglinda retrovizoare 
văzu că polițistul rămăsese lângă bara din spate a mașinii ei. 
Dusese mâna la pistol și ea se blestemă în gând pentru că nu-l 
așteptase să vină la portieră. Probabil că individul crezuse că-și 
caută arma. 

Lena își lăsă insigna să cadă în poală și ridică mâinile. 

— Scuzaţi-mă, zise ea prin geamul coborât. 

Polițistul făcu un pas înainte, mișcându-și ritmic fălcile 
puternice. Ajuns lângă portieră, bărbatul își scoase ochelarii de 
soare și o privi pe Lena de aproape. 

— Uite ce e, zise ea ţinând în continuare mâinile sus. Sunt în 
misiune. 

— Sunteţi detectivul Salena Adams? o întrerupse acesta. 

Lena lăsă mâinile în jos și-i aruncă bărbatului o privire 
întrebătoare. Era un bărbat scund, care își dezvoltase însă trupul 
musculos în așa fel încât să compenseze în lăţime ceea ce-i 
lipsea în înălţime. Avea brațele atât de groase, încât părea 
imposibil să le ţină lipite de trup. Cămașa de la uniformă stătea 
să-i pocnească pe piept. 

— Lena mă cheamă, spuse ea aruncând o privire spre ecusonul 
de pe pieptul poliţistului. Ne cunoaștem? 

— Nu, doamnă, răspunse acesta punându-și ochelarii la loc pe 
nas. Am primit un telefon de la șeful dumneavoastră. Trebuie să 
vă escortez înapoi în districtul Grant. 

— Pardon? făcu Lena convinsă că n-a auzit corect. Șeful meu? 
Jeffrey Tolliver? 

Polițistul dădu scurt din cap. 


24 


— Da, doamnă. Înainte să apuce să-l mai întrebe și altceva, 
polițistul deja pornise spre mașină. Lena aşteptă ca polițistul să 
intre primul în trafic și apoi porni după el. El acceleră imediat și-n 
câteva minute ajunseră la 140 de kilometri pe oră. Trecură din 
nou pe lângă mașina albastră, însă de data aceasta Lena nu-i mai 
acordă nicio atenţie. Singurul lucru la care se gândea era: „Oare 
ce am mai făcut de data asta?” 


Capitolul 4 


Deși Heartsdale Medical Center se afla pe Main Street, clădirea 
nu părea deloc a fi atât de importantă pe cât ar fi putut indica 
numele. Cu un singur etaj, micul spital era în așa fel echipat încât 
să rezolve juliturile și durerile de stomac apărute în afara orelor 
de program ale medicilor. Exista un spital mai mare în Augusta, 
la aproximativ treizeci de minute distanţă, unde puteau fi 
rezolvate cazurile serioase. Dacă spitalul n-ar fi adăpostit la 
subsol morga ținutului, clădirea ar fi fost de mult transformată în 
cămin pentru studenți. 

La fel ca și restul orașului, spitalul fusese construit în perioada 
de progres din anii '30. Spitalul fusese renovat de mai multe ori 
de atunci, însă se pare că morga nu fusese la fel de importantă în 
ochii consiliului de administraţie. Pereţii erau acoperiţi cu plăci de 
faianță de culoare albastru deschis, atât de vechi, că ajunseseră 
iar la modă. Pe jos se afla un linoleum cu pătrate colorate în 
verde și maro. Tavanul suportase mai multe inundații, dar fusese 
reparat în cea mai mare parte. Echipamentul era depășit, dar 
funcţional. 

Biroul Sarei se afla în spate, separat de restul morgii de un 
perete de sticlă. Ședea la masa de lucru și privea prin geamul 
transparent, încercând să-și adune gândurile. Se străduia să se 
concentreze asupra zgomotelor care veneau din interiorul morgii: 
compresorul camerei frigorifice, foșnetul mopului cu care Carlos 
freca podeaua. Deoarece se aflau sub nivelul solului, pereţii mai 
degrabă absorbeau decât reflectau sunetele și Sara se simţea în 
mod ciudat reconfortată de toate acele zumzete, foșnete și 
șuierături. Soneria stridentă a telefonului întrerupse brusc 
liniștea. 


25 


— Sara Linton, se prezentă ea, așteptându-se ca la celălalt 
capăt al firului să fie Jeffrey. Era însă tatăl ei. 

— Bună, iubito! 

Sara zâmbi cuprinsă de un sentiment de liniște interioară la 
auzul vocii lui Eddie Linton. 

— Bună, tăticule! 

— Am un banc pentru tine. 

— Zău? întrebă ea cu o voce veselă, știind că umorul era un 
mod prin care tatăl ei încerca să evite stresul. Și cum sună? 

— Un medic pediatru, un avocat și un preot se aflau pe puntea 
Titanicului când acesta începe să se scufunde. Pediatrul zice: 
„Să-i salvăm pe copii”. Avocatul zice: „Să-i ia naiba pe copii!”, iar 
preotul întreabă: „Avem timp?” 

Sara începu să râdă, mai mult ca să-i facă plăcere tatălui ei. 
Acesta nu mai zise nimic, așteptând-o pe ea să vorbească. 

— Ce face Tessie? 

— Trage un pui de somn, răspunse el. Tu cum te mai simţi? 

— Oh, sunt bine. Sara începu să deseneze cercuri pe 
calendarul de birou. În mod normal nu făcea așa ceva, numai că 
în clipa aceea simțea nevoia să facă ceva cu mâinile. Un imbold 
interior o îndemna să caute în poșetă, să vadă dacă Tessa se 
gândise să pună la loc cartea poștală. Pe de altă parte, ar fi vrut 
ca blestemata de carte poștală să fi dispărut. 

Vocea lui Eddie îi întrerupse gândurile. 

— Mama zice că ar trebui să vii mâine să iei micul dejun cu noi. 

— Da? făcu Sara și începu să desene pătrate peste cercuri. 

— Avem pâine prăjită cu șuncă, crupe de porumb și vafe, zise 
Eddie ca și când ar fi recitat o poezie. 

— Bună, se auzi voce lui Jeffrey. 

Sara ridică brusc capul și scăpă pixul din mână. 

— M-ai speriat, spuse ea. Apoi, adresându-se din nou tatălui ei: 
Tată, Jeffrey e aici. 

La celălalt capăt al firului, Eddie Linton scoase o serie de 
sunete neinteligibile. După părerea lui, toate problemele cu 
Jeffrey Tolliver s-ar fi putut rezolva cu o lovitură sănătoasă cu o 
cărămidă în frunte. 

— Bine, am înțeles, spuse Sara zâmbindu-i ușor lui Jeffrey. 

Acesta întoarse capul spre geamul de la ușă, unde numele de 
familie TOLLIVER fusese acoperit de către tatăl Sarei cu o bucată 
de bandă adezivă pe care scrisese cu un marker negru LINTON. 


26 


Având în vedere că Jeffrey o înșelase pe Sara cu singura 
specialistă în inscripţionări din oraș, era foarte puţin probabil ca 
improvizaţia să dispară de acolo prea curând. 

— Tăticule, îl întrerupse Sara, ne vedem dimineaţă. Apoi puse 
receptorul în furcă înainte ca el să mai apuce să mai spună ceva. 
— Lasă-mă să ghicesc, îmi transmite toată dragostea lui, nu? 

Sara ignoră întrebarea, nedorind să se lanseze într-o discuţie 
pe teme personale cu Jeffrey. 

— Cum se simte Tessa? întrebă el. 

— Bine, răspunse Sara, scoţându-și ochelarii din toc. După ce 
și-i puse la ochi întrebă: Unde este Lena? 

El aruncă o privire în direcţia ceasului de pe perete. 

— Cam la o oră distanţă. Frank o să mă sune pe pager cu zece 
minute înainte de a sosi aici. 

Sara se ridică în picioare și-și potrivi pantalonii pe talie. Făcuse 
un duș la spital și-și pusese hainele pline de sânge într-un sac 
pentru cazul în care ar fi fost nevoie de ele ca probe. 

— Te-ai gândit la ce-ai să-i spui? îl întrebă ea. 

El clătină din cap. 

— Sper să găsim ceva până să stau de vorbă cu ea. Lena e 
poliţist. O să-mi pună fără îndoială o mulţime de întrebări. 

Sara se aplecă peste masă și bătu în geamul despărțitor. 
Carlos ridică privirea spre ea. 

— Poţi să te duci, îi zise ea. Apoi îi explică lui Jeffrey: Se duce 
cu probele de sânge și urină la laborator. Mi-au promis că vor 
face analizele în noaptea asta. 

— Perfect. 

Sara se așeză din nou pe scaun. 

— Ai găsit ceva la toaleta restaurantului? 

— l-am găsit bastonul și ochelarii în spatele scaunului de 
toaletă. Nu aveau nicio amprentă. 

— Dar pe ușa cabinei? 

— Nimic, spuse el. Adică vreau să spun că erau destule 
amprente, însă fiecare femeie din oraș a trecut cel puţin o dată 
pe acolo. La ultima numărătoare, Matt găsise cel puţin cincizeci 
de amprente diferite. Jeffrey scoase din buzunar mai multe 
fotografii și le puse pe masă. Erau mai multe prim-planuri ale 
corpului întins pe gresie împreună cu imagini ale urmelor pe care 
Sara le lăsase în sângele scurs pe jos cu palmele și pantofii. 

Sara luă în mână una dintre aceste fotografii și spuse: 


27 


— Bănuiesc că nu v-am fost de prea mare ajutor cu toată 
mizeria pe care am lăsat-o acolo. 

— Nu cred că aveai cum să eviţi asta. 

Sara nu răspunse și începu să așeze fotografiile într-o ordine 
logică. 

Jeffrey reluă concluzia la care ajunsese și ea în discuția lor 
anterioară. 

— Cel care a făcut asta știa ce face. Știa că ea avea să se ducă 
singură la restaurant. Știa că nu vede. Știa că localul avea să fie 
pustiu la ora aceea. 

— Crezi că o aștepta acolo? 

Jeffrey ridică din umeri. 

— Se pare că da. A intrat și a ieșit probabil pe ușa din spate. 
Pete deconectase alarma astfel încât să lase ușa deschisă ca să 
intre aer. 

— Da, făcu ea, gândindu-se că de fiecare dată când trecuse pe 
acolo ușa aceea era deschisă. 

— Deci suntem în căutarea unui individ care îi știa obiceiurile, 
nu? Cineva care cunoștea, de asemenea, foarte bine topografia 
restaurantului. 

Sara nu se grăbi să răspundă la întrebarea lui, care sugera 
faptul că ucigașul era cineva care locuia în Grant, cineva care 
cunoștea oamenii și locurile de acolo așa cum numai un localnic 
o putea face. Se ridică și se duse la dulapul metalic din cealaltă 
parte a încăperii. Scoase de acolo un halat curat și se îmbrăcă cu 
el. 

— Am făcut mai multe radiografii și i-am verificat hainele. E 
gata pentru autopsie. 

Jeffrey se întoarse și rămase cu privirea aţintită asupra mesei 
din centrul sălii de autopsie. Sara îi urmări privirea, gândindu-se 
că Sibyl părea mult mai mică moartă decât fusese în timpul vieţii. 
Nu reușise încă să se obișnuiască cu modul în care moartea 
reducea dimensiunile oamenilor. 

— O cunoșteai bine? întrebă Jeffrey. 

Sara se gândi câteva clipe înainte de a răspunde. 

— Cred că da, zise ea într-un sfârșit. Am organizat împreună 
Ziua carierelor anul trecut la gimnaziu. Și mă mai întâlneam cu 
ea câteodată la bibliotecă. 

— La bibliotecă? făcu Jeffrey. Parcă era oarbă. 


28 


— Cred că au cărţi pentru nevăzători acolo. Sara se opri în fața 
lui și încrucișă mâinile la piept. Uite ce e, trebuie să-ți spun ceva. 
Am avut un fel de ceartă cu Lena acum câteva săptămâni. 

Era clar că Jeffrey nu se așteptase să audă așa ceva. Și pentru 
Sara incidentul reprezentase o surpriză. Oamenii din oraș cu care 
nu se înțelegea foarte bine se numărau probabil pe degetele de 
la o mână. Lena Adams se afla fără îndoială printre aceștia. 

— L-a sunat pe Nick Shelton de la biroul FBI din Atlanta și l-a 
rugat să facă el un raport toxicologic într-unul din cazurile la care 
lucra. 

Jeffrey clătină din cap fără să înţeleagă. 

— De ce să facă așa ceva? 

Sara ridică din umeri. Nici ea nu reușise să înțeleagă de ce 
încercase Lena să treacă peste capul ei, mai ales că relaţiile 
excelente care existau între Sara și Nick Shelton, agentul de la 
biroul din Atlanta care răspundea de districtul Grant, erau 
cunoscute de toate lumea. 

— Și? făcu Jeffrey. 

— Nu știu ce a crezut Lena că realizează dacă îl sună direct pe 
Nick. l-am spus în față ceea ce gândesc. Nu s-a ajuns la vărsare 
de sânge, dar nici nu pot să spun că ne-am despărțit în cele mai 
bune relaţii. 

Jeffrey ridică din umeri, ca și cum ar fi vrut să spună: „Ce poţi 
să faci?” Lena era cunoscută prin talentul ei de-a se certa cu 
toată lumea. Pe vremea când erau căsătoriţi, Jeffrey își 
exprimase de mai multe ori în faţa Sarei îngrijorarea provocată 
de comportamentul fetei. 

— Dacă fata a fost violată - începu Jeffrey, dar se opri -, dacă a 
fost violată, nu știu ce fac. 

— Hai să începem, zise repede Sara trecând pe lângă el și 
intrând în sala de autopsie. Se duse mai întâi la dulapul cu 
materiale pe care-l deschise ca să caute un halat. Rămase câteva 
clipe nemișcată cu mâinile pe ușile dulapului în timp ce în urechi 
îi răsuna conversaţia pe care tocmai o purtase cu Jeffrey. O 
conversație care deviase rapid de la o evaluare pur tehnică la o 
modalitate prin care Jeffrey ajunsese să-și exprime furia pentru 
eventualitatea în care ar fi descoperit că Sibyl Adams nu a fost 
numai ucisă, ci și violată. 

— Sara? Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Întrebarea lui prostească avu darul s-o facă să explodeze. 


29 


— Ce s-a întâmplat? Sara găsise halatul și trânti ușile 
dulapului. 

Structura de metal vibră din cauza forţei loviturii. Sara se 
întoarse pe călcâie și rupse învelitoarea sterilă. 

— S-a întâmplat că m-am săturat să mă tot întrebi ce s-a 
întâmplat când acest lucru e foarte evident. Făcu o pauză și 
începu să desfacă halatul. Gândește-te puţin, Jeffrey. O femeie a 
murit în braţele mele astăzi. Și nu e vorba despre o străină, ci de 
cineva cunoscut. În loc să fiu acasă acum și să fac un duș 
prelungit, sau să-mi scot câinii la plimbare, mă aflu la morgă și 
mă pregătesc s-o tai și mai rău, doar ca să-ţi pot spune dacă e 
cazul să începi să-i vânezi pe perverșii din oraș. 

Începu să-și miște nervoasă mâna, furioasă că nu reușea să-și 
îmbrace halatul. Mâneca era prea departe și, în timp ce se răsuci 
ca să ajungă cu mâna la ea, Jeffrey făcu un pas înainte ca să-i 
vină în ajutor. 

— Mă descurc și singură, se răsti ea. 

El ridică mâinile cu palmele spre ea ca și când s-ar fi predat. 

— Scuză-mă! 

Sara se chinui câteva clipe să-și lege la spate șireturile 
halatului, dar nu reuși decât să înnoade două de pe aceeași 
parte. 

— La dracu', șuieră ea încercând să dezlege șireturile. 

— AȘ putea să-l trimit pe Brad să scoată câinii la plimbare. 

Sara lăsă mâinile în jos, renunțând să mai piardă timpul cu 
șireturile. 

— Nu asta e problema, Jeffrey. 

— Știu că nu e, zise el apropiindu-se de ea cu precauţie, de 
parcă ar fi avut de-a face cu un câine turbat. Luă capetele 
șiretului și ea cobori privirea spre el, urmărindu-l cum încearcă să 
desfacă nodul. Privirea Sarei urcă spre creștetul capului lui și 
reuși să distingă acolo câteva fire argintii. Ar fi vrut să descopere 
la el capacitatea de a o linişti și proteja, nu numai tendinţa de a 
face o glumă din orice. Ar fi vrut ca el să reușească dintr-o dată 
să-și descopere capacitatea de a-i înțelege pe alţii. După zece ani 
de conviețuire, ar fi trebuit însă să știe că era destul de greu să-i 
ceară așa ceva. 

Jeffrey desfăcu nodul și zâmbi, de parcă prin acest act simplu 
reușise să rezolve situația. 

— Gata, zise el. 


30 


Sara preluă imediat iniţiativa și legă capetele șiretului într-o 
fundă. 

El îi prinse bărbia cu mâinile. 

— Ţi-ai revenit, nu? De data aceasta era o constatare, nu o 
întrebare. 

— Da, zise ea, trăgându-se într-o parte. Mi-am revenit. Scoase 
o pereche de mănuși de cauciuc și spuse, hotărâtă să se apuce 
de treabă: Hai să facem examinarea preliminară înainte să apară 
Lena. 

Sara se îndreptă spre masa placată cu porțelan din mijlocul 
sălii de autopsie. Era o masă mare, cu marginile ridicate și, pe 
ea, trupul lui Sibyl părea și mai mic decât era în realitate. Carlos 
îi pusese sub cap o pernă neagră din cauciuc și îi acoperise 
trupul cu un cearșaf alb. Dacă n-ar fi fost vânătaia de deasupra 
ochiului, ai fi putut zice că fata dormea. 

— Dumnezeule, făcu Sara în timp ce împăturea cearșaful. 
Mutarea cadavrului din locul în care avusese loc crima 
amplificase aspectul oribil al rănilor. În lumina pătrunzătoare din 
morgă, fiecare detaliu ieșea în evidenţă. Inciziile adânci îi 
traversau abdomenul și formau o cruce aproape perfectă. Pielea 
se încrețise în anumite locuri și acest lucru îi abătu atenţia de la 
gaura adâncă aflată la intersecţia celor două braţe ale crucii. 
Rănile căpătaseră post-mortem o nuanţă închisă, aproape 
neagră. Locurile în care pielea lui Sibyl fusese despicată se 
căscau ca niște guri umede. 

— Nu avea mai deloc grăsime, explică Sara făcând un gest 
spre abdomenul fetei, acolo unde incizia se lărgea chiar deasupra 
ombilicului. Pielea era trasă într-o parte exact ca o cămașă 
strâmtă la care se descheie un nasture. In partea inferioară a 
abdomenului se află materie fecala, acolo unde lama cuţitului a 
atins intestinele. Nu pot să-mi dau seama dacă tăietura a fost în 
mod intenţionat făcută atât de adânc sau dacă e vorba despre un 
accident. Pare lărgită. 

Sara arătă spre marginile rănii. 

— Se pot vedea aici striaţiile. Poate că a mișcat cuțitul în rană. 
Poate a răsucit lama în rană. De asemenea... 

Sara făcu o pauză, încercând să înţeleagă cum se petrecuseră 
lucrurile. 

— Există urme de fecale pe palmele ei și erau și pe barele din 
cabină, așa că bănuiesc că a fost înjunghiată, după care și-a dus 


31 


mâinile la abdomen, apoi, dintr-un motiv anume, s-a prins cu 
mâinile de bare. 

Sara ridică privirea spre Jeffrey ca să vadă cum suporta 
macabra examinare. Bărbatul părea că înlemnise și privea 
transfigurat corpul lui Sibyl. Sara știa din propria experienţă că 
imaginaţia putea juca feste, putea contribui la îndulcirea liniilor 
dure lăsate de violenţă. Chiar și ei, această a doua examinare a 
trupului lui Sibyl îi făcea mult mai mult rău decât prima. 

Puse mâinile pe cadavru și constată cu surprindere că acesta 
continua să fie cald. Temperatura din interiorul morgii era 
întotdeauna foarte scăzută, chiar și pe timpul verii, fiindcă 
încăperea se afla sub nivelul solului. Sibyl ar fi trebuit să se fi 
răcit demult. 

— Sara? 

— Nimic, spuse ea, nevrând să se lanseze în ipoteze riscante. 
Apasă țesutul din jurul rănii aflate la intersecţia braţelor crucii. A 
fost făcută cu un cuţit cu lamă dublă, începu ea. Ceea ce poate 
să-ți fie de oarece ajutor. Majoritatea înjunghierilor sunt făcute cu 
cuțite de vânătoare cu margini zimţate, nu? 

— Da. 

Sara arătă cu degetul spre un semn închis la culoare din jurul 
rănii centrale. După curățirea cadavrului, putea să vadă mult mai 
multe decât remarcase cu ocazia examinării făcute în toaletă. 

— Asta e de la garda transversală a cuţitului, deci cred că a 
băgat lama până la mâner. Bănuiesc că o să descopăr niște 
așchii de os desprinse din coloana vertebrală atunci când o s-o 
desfac. Am simţit niște neregularități când am pipăit locul. Cred 
că sunt mai multe resturi de os înăuntru. 

Jeffrey îi făcu semn să continue cu o mișcare a capului. 

— Dacă avem noroc, s-ar putea să obţinem un fel de amprentă 
a lamei. Dacă nu, poate că ne putem folosi de vânătaia produsă 
de garda cuţitului. Pot să decupez bucata de piele după ce o 
vede Lena. 

Sara făcu din nou un semn către rana din locul unde se 
încrucișau braţele crucii. 

— Este produsă de o lovitură foarte puternică, așa că îmi 
imaginez că ucigașul a atacat cumva de sus în jos. Vezi cum 
tăietura este înclinată sub un unghi de aproape patruzeci și cinci 
de grade? 

Sara continuă să studieze incizia, încercând să înțeleagă. 


32 


— S-ar zice că tăietura din abdomen este făcută altfel decât 
cea din piept. Nu mai înţeleg nimic. 

— Ce vrei să spui? 

— Cele două tăieturi au un tipar diferit. 

— Mai precis? 

— Încă nu-mi dau seama, spuse ea. Renunţă pentru moment la 
această pistă și se concentră din nou asupra rănii de la 
intersecția braţelor crucii. Probabil că asasinul stă în fața ei, cu 


picioarele îndoite din genunchi, duce cuțitul înapoi - Sara 
demonstră mișcarea, ducând braţul înapoi - și apoi îl repede în 
pieptul ei. 


— Crezi că a folosit două cuțite? 

— Nu-mi dau seama, zise Sara întorcându-se la rana din 
abdomen. Ceva nu se potrivea. 

Jeffrey se scărpină în cap continuând să se uite la rana din 
piept. 

— De ce nu a înjunghiat-o în inimă? 

— Păi, în primul rând, inima nu e în centrul pieptului. Deci e 
vorba despre aspectul estetic al alegerii sale. În al doilea rând, 
inima este apărată de coaste și de cartilagii. Ar fi trebuit s-o 
lovească de mai multe ori până să ajungă la inimă. Asta ar fi 
stricat aspectul crucii, nu crezi? Sara făcu o pauză, apoi continuă: 
De asemenea, în cazul în care ar fi fost atinsă inima, sângele ar fi 
țâșnit afară cu viteză. Poate că a vrut să evite asta. 

Sara ridică din umeri și întoarse capul spre Jeffrey. 

— Bănuiesc că ar fi putut intra pe sub cutia toracică dacă ar fi 
vrut cu adevărat să ajungă la inimă, numai că ar fi trebuit să aibă 
mare noroc ca s-o nimerească. 

— Vrei să spui că cel care a atacat-o avea un anumit nivel de 
cunoștințe medicale? 

— Tu știi unde se află inima? 

Jeffrey își duse mâna în partea stângă a pieptului. 

— Exact. Probabil că știi și că locul unde se unesc coastele nu 
e chiar în centrul pieptului. 

Jeffrey își lovi ușor cu palma centrul pieptului. 

— Ce e aici? 

— Sternul, răspunse ea. Tăietura a fost făcută însă mai jos. În 
cartilajul xifoid. Nu-mi dau seama dacă e vorba despre noroc 
chior sau a fost calculată în acest fel. 

— Ce vrei să spui cu asta? 


33 


— Vreau să spun că dacă cineva e hotărât să taie o cruce în 
abdomenul cuiva și să bage cuțitul exact în centru, acesta e locul 
cel mai potrivit pentru a începe dacă vrei ca lama cuțitului să nu 
întâmpine obstacole. Sternul are trei părţi, continuă ea arătând 
cu degetul pe propriul piept. Manubriul, în partea superioară, 
corpul principal și cartilajul xifoid. Dintre toate, xifoidul este cel 
mai moale. Mai ales la cineva de vârsta asta. Câţi ani avea, 
treizeci? 

— Treizeci și trei. 

— De vârsta Tessei, mormăi Sara și, pentru o secundă, în faţa 
ochilor îi apăru imaginea surorii ei. O alungă însă imediat și se 
concentră din nou asupra cadavrului. Cartilajul xifoid se calcifiază 
o dată cu vârsta. Devine din ce în ce mai dur. Deci dacă aș vrea 
să înjunghii pe cineva în piept, aici e locul unde aș face semnul X. 

— Poate că nu voia să-i atingă sânii. 

Sara se gândi câteva clipe. 

— Mi se pare că nu e vorba despre asta, spuse ea și se opri din 
nou încercând să găsească cele mai potrivite cuvinte. Nu știu de 
ce, dar cred că mai degrabă ar fi vrut să-i taie sânii. Inţelegi ce 
vreau să spun? 

— Asta în cazul în care individul era motivat din punct de 
vedere sexual, îi veni el în ajutor. Adică violul are legătură cu 
puterea, nu? Ești furios pe femei și vrei să le controlezi. De ce s-o 
fi înjunghiat acolo și nu într-un loc care simbolizează ideea de 
femeie? 

— În afară de asta, violul înseamnă și penetrare, ripostă Sara. 
Aici chiar a fost o penetrare. O tăietură adâncă, curată. Nu cred... 
Sara se opri brusc, cu ochii holbaţi la rană, în timp ce o nouă 
ipoteză lua naștere în mintea ei. Dumnezeule, șopti ea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jeffrey. 

Sara nu putu scoate nicio vorbă timp de câteva secunde. Avea 
senzația că o strânge cineva de gât. 

— Sara? 

Liniștea care se lăsase în morgă fu spartă de un beep strident. 
Jeffrey verifică pagerul. 

— Nu se poate să fi ajuns Lena, spuse el. Pot să folosesc 
telefonul? 

— Bineînţeles. Sara își strânse brațele în jurul corpului simțind 
nevoia să se apere de propriile gânduri. Așteptă mai întâi ca 
Jeffrey să se așeze la masă și abia apoi își continuă examinarea. 


34 


Întinse mâna deasupra capului și întoarse lampa astfel încât să 
poată avea o imagine mai bună asupra zonei pelviene. In timp ce 
potrivea oglinda de metal, rosti în gând o rugăciune. O rugăciune 
adresată lui Dumnezeu sau oricui ar fi vrut s-o asculte. In clipa în 
care Jeffrey reveni lângă masa de autopsie, Sara se convinsese 
că bănuiala ei fusese adevărată. 

— Ei bine? 

Sara își scoase mănușile de cauciuc cu mișcări nesigure. 

— A fost violată în timpul atacului. Sara făcu o pauză și lăsă să 
cadă mănușile pe masă, imaginându-și-o pe Sibyl Adams așezată 
pe scaunul de toaletă, ducându-și mâinile la rana din abdomen și 
apoi apucându-se cu mâinile de barele fixate de pereții laterali ai 
cabinei, total neștiutoare la ceea ce se întâmpla cu ea. 

Jeffrey așteptă câteva clipe înainte de a o întreba: 

— Și? 

Sara își sprijini mâinile de marginea mesei. 

— Am descoperit materie fecală în vaginul ei. 

Jeffrey nu reușea să înțeleagă. 

— Vrei să spui că mai întâi a fost sodomizată? 

— Nu am descoperit nicio urmă de penetrare anală. 

— Dar ai găsit materii fecale, spuse el, mirat în continuare. 

— Adânc în vaginul ei, spuse Sara încercând să amâne 
momentul, dar conștientă că mai devreme sau mai târziu tot 
trebuia să-i spună. 

Vocea ei avea un tremur neobișnuit când zise: 

— Incizia din abdomenul ei a fost făcută cu un scop anume, 
Jeffrey. Sara se opri, încercând să găsească cuvintele care să 
descrie îngrozitoarea ei descoperire. 

— A violat-o deci, o ajută Jeffrey. Spui că ai descoperit urme de 
penetrare vaginală. 

— Da, spuse Sara continuând să caute o cale prin care să-i 
spună. Penetrarea vaginală s-a produs după ce individul a violat- 
o mai întâi în rană, rosti ea într-un sfârșit. 


Capitolul 5 


Noaptea venise foarte repede și temperatura scăzuse brusc 
după apusul soarelui. Jeffrey tocmai traversa strada când Lena 


35 


opri în parcarea secţiei. Fata ieși din mașină înainte ca el să 
ajungă la ea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, dar Jeffrey își dădu seama că 
Lena înţelesese deja că era vorba despre ceva rău. E vorba 
despre unchiul meu? continuă Lena, frecându-și brațele ca să se 
încălzească. Era îmbrăcată în jeanși și tricou cu mânecă scurtă, 
fiindcă deplasarea la Macon nu fusese o misiune sută la sută 
oficială. 

Jeffrey își scoase sacoul și i-l puse pe umeri. Grozăvia celor 
aflate de la Sara îi apăsa pieptul ca un bloc de piatră. Dacă ar fi 
depins de el, ar fi făcut totul ca Lena să nu afle niciodată ce se 
întâmplase cu Sibyl Adams. Să nu afle ce-i făcuse animalul acela 
surorii ei. 

— Hai să mergem înăuntru, zise el, apucând-o de braț. 

— Nu vreau să merg înăuntru, răspunse Lena trăgându-și 
braţul. Sacoul căzu între ei. 

Jeffrey se aplecă și-și culese haina de pe jos. Când ridică 
privirea, văzu că Lena își pusese mâinile în șolduri. Lena Adams 
fusese de când o știa o femeie gata să mute munţii din loc. 
Undeva însă, într-un colț al gândurilor sale, Jeffrey fusese convins 
că până și această femeie simțea uneori nevoia unui umăr pe 
care să plângă sau a unor cuvinte de alinare. Tocmai pentru că 
era vorba despre o femeie, Jeffrey nu putuse accepta niciodată 
ideea că Lenei i-ar fi lipsit această latură fragilă. Cu atât mai mult 
cu cât, cu numai câteva minute în urmă, îi văzuse sora răstignită 
pe masa de la morgă. Ar fi trebuit însă să știe că Lena Adams nu 
era omul care să se prăbușească atât de ușor. Ar fi trebuit să 
anticipeze reacţia ei violentă. 

Jeffrey își puse haina. 

— Nu vreau să stăm de vorbă afară. 

— Ce vreţi să-mi spuneţi? se răsti ea. Că era la volan, nu? Și că 
a ieșit de pe șosea, nu-i așa? Prin întrebările ei, Lena îi indica 
procedura standard folosită de poliţie în cazurile în care trebuia 
să informeze pe cineva că un membru al familiei a murit. Luaţi-o 
treptat, spunea manualul. Nu le aduceţi nenorocirea la cunoștință 
prea brusc. Acordaţi membrilor familiei sau persoanelor iubite 
timp să se obișnuiască cu ideea. 

Vocea Lenei era din ce în ce mai puternică, cu fiecare 
întrebare: 


36 


— A fost lovit de o altă mașină? L-au dus la spital? Au încercat 
să-l salveze, dar n-au reușit. Au făcut tot ce s-a putut, nu? 

— Lena... 

Fata porni spre mașină, dar după câţiva pași se întoarse. 

— Unde e sora mea? Aţi anunţat-o? 

Jeffrey trase adânc aer în piept și apoi îi dădu drumul încet. 

— Uite și la asta, spuse printre dinţi Lena după ce se întoarse 
cu faţa spre secţie și făcu un semn cu mâna. Marla Simms își 
scosese capul pe una din ferestrele din faţă și se uita în direcţia 
lor. 

— Vino afară, Marla, strigă Lena. 

— Vino-ncoa, îi spuse Jeffrey încercând s-o oprească. 

Lena se îndepărtă cu câţiva pași de el. 

— Unde e sora mea? 

Jeffrey încercă să spună ceva, dar buzele îi erau că înţepenite. 
Cu toată voința de care era în stare, nu reuși să spună decât: 

— A fost la restaurant. 

Lena se răsuci și o porni spre restaurant. 

— A trebuit să meargă la toaletă, continuă Jeffrey. 

Lena rămase încremenită locului. 

— Acolo era cineva. A înjunghiat-o în piept. Jeffrey făcu o 
pauză, așteptând ca Lena să se întoarcă cu fața spre el, însă ea 
nu făcu acest lucru. Rămăsese nemișcată ca o stană de piatră, cu 
umerii drepţi. Doctorița Linton lua și ea prânzul cu sora ei. S-a 
dus la toaletă și așa a găsit-o. 

Lena se întoarse încet, cu buzele ușor depărtate. 

— Sara a încercat s-o salveze. 

Lena îl privi drept în ochi. El se strădui din răsputeri să nu-și 
plece privirea. 

— E moartă. 

Cuvintele rămaseră atârnate în aer ca fluturii în jurul unui 
felinar. 

Lena duse mâna la gură. Începu să meargă cu pași ca de beţiv 
și descrise jumătate de cerc, după care se întoarse din nou spre 
Jeffrey. Îl sfredeli pe acesta cu privirea. Era vorba cumva despre 
o glumă? Putea fi el atât de crud? 

— E moartă, repetă el. 

Lena începu să respire sacadat. Jeffrey aproape că simţi cum 
începea mintea ei să lucreze pe măsură ce conștientiza adevărul. 
Lena porni spre secţie și apoi se opri. Se întoarse spre Jeffrey, 


37 


deschise gura, însă nu zise nimic. Fără niciun avertisment, începu 
să alerge spre restaurant. 

— Lena! o strigă Jeffrey, luându-se după ea. Era foarte rapidă 
și cu pantofii lui greoi nu avea nicio șansă în faţa pantofilor sport 
care loveau sacadat asfaltul. Incepu să-și miște braţele și-și reglă 
respiraţia, încercând din răsputeri s-o prindă înainte ca ea să 
ajungă la restaurant. 

Lena se apropiase de restaurant și el o mai strigă încă o dată. 
Ea continua însă să alerge, și făcu un unghi drept în direcţia 
centrului medical. 

— Nu, gemu Jeffrey încercând să mărească viteza. Lena se 
ducea spre morgă. O mai strigă o dată pe nume, dar ea nu 
întoarse capul și, după ce traversă strada, intră pe aleea 
spitalului. Lovi din fugă ușile, gata-gata să le scoată din ţâţâni și 
declanșând alarma. 

Jeffrey se afla la câteva secunde în urma ei. Dădu colţul 
coridorului și o porni spre casa scărilor, unde se auzea zgomotul 
făcut de pantofii sport ai Lenei pe benzile de cauciuc de pe 
trepte. Casa scărilor se umplu deodată de bubuitura cu care Lena 
deschise ușa de la morgă. 

Jeffrey se opri când mai avea patru trepte până la subsol. Auzi 
mai întâi exclamaţia de surprindere a Sarei, apoi un strigăt plin 
de durere. Işi adună toate puterile ca să reușească să coboare 
acele ultime patru trepte și apoi să intre în morgă. 

Lena era aplecată peste sora ei și o ţinea de mână. Sara 
încercase să acopere la repezeală trupul fetei ucise cu cearșaful, 
dar o mare parte din pieptul lui Sibyl rămăsese la vedere. 

Lena respira sacadat și tremura din tot corpul. 

Sara îi aruncă lui Jeffrey o privire ucigătoare. El îi răspunse 
printr-un gest cu palmele în sus, prin care încerca să-i spună că 
făcuse tot ce depinsese de el. incercase s-o oprească, dar fără 
succes. 

— La ce oră s-a întâmplat? întrebă Lena printre dinţi. La ce oră 
a murit? 

— In jur de două și jumătate, răspunse Sara. Mănușile de 
cauciuc erau pline de sânge și ea încrucișă brațele la piept, 
încercând să le ascundă. 

— E atât de caldă. 

— Știu. 


38 


— Am fost plecată până la Macon, Sibby, îi zise încet surorii 
sale, netezindu-i părul. Jeffrey observă cu ușurare că Sara reușise 
să curețe o parte din sângele din părul lui Sibyl. 

Morga se cufundase în tăcere. Imaginea Lenei stând în picioare 
lângă femeia ucisă era foarte stranie. Sibyl fusese sora ei 
geamănă identică și cele două semănau în fiecare detaliu. Erau 
amândouă micuţe, în jur de 1,60 metri și 50 de kilograme. Pielea 
lor avea aceeași nuanţă măslinie. Părul șaten închis al Lenei era 
mai lung decât al surorii sale. Părul lui Sibyl era însă mai 
cârlionţat. Feţele celor două surori erau în contrast, una destinsă 
și lipsită de orice emoție, cealaltă plină de furie și deznădejde. 

Sara se întoarse ușor într-o parte și-și scoase mănușile. 

— Hai să mergem sus, vrei? 

— Ai fost acolo, zise Lena cu o voce joasă. Ce-ai făcut ca s-o 
ajuţi? 

Sara înclină capul și-și privi mâinile. 

— Am făcut tot ce am putut. 

Lena își atinse ușor sora pe obraz și întrebă din nou, de data 
aceasta cu o notă mai dură în voce: 

— Și ce anume ai putut tu să faci? 

Jeffrey făcu un pas înainte, însă Sara îl opri cu o privire dură 
care-i spunea că momentul în care el ar fi putut controla situația 
trecuse de mai bine de zece minute. 

— Totul s-a întâmplat foarte repede, zise ea cu greutate, 
începuse să intre în convulsii. 

Lena așeză mâna lui Sibyl pe masă. Ridică apoi cearșaful și i-l 
trase până la bărbie. După aceea o întrebă pe Sara: 

— Ești medic pediatru, nu? Ce anume ai făcut ca să-mi salvezi 
sora? O privea acum drept în ochi pe Sara. De ce n-ai chemat un 
doctor adevărat? 

Sara izbucni într-un râs nervos, nevenindu-i să creadă. Trase 
adânc aer în piept înainte de a răspunde. 

— Lena, cred că ar trebui să-l lași pe Jeffrey să te ducă acasă. 

— Nu vreau să mă duc acasă, răspunse Lena cu o voce calmă. 
Ai chemat ambulanţa? L-ai chemat pe iubitul tău? O mișcare a 
capului ei indica faptul că se referise la Jeffrey. 

Sara își duse fără să-și dea seama mâinile la spate, întreaga ei 
ființă dădea semne că bate în retragere. 

— Cred că e mai bine să nu purtăm această discuţie acum. Ești 
prea supărată. 


39 


— Sunt prea supărată, repetă Lena încleștându-și pumnii. Ţi se 
pare că sunt supărată? întrebă, puţin mai tare de data aceasta. i 
se pare că sunt prea supărată ca să stăm de vorbă despre cum 
n-ai fost tu în stare să faci nimic pentru sora mea? 

Cu o mișcare la fel de rapidă ca atunci când ţâșnise din 
parcare, Lena se înfipse în faţa Sarei. 

— Ești medic, urlă ea. Cum a fost posibil ca sora mea să moară 
cu un medic în cameră? 

Sara nu răspunse și-și feri privirea. 

— Nici măcar nu mă poţi privi în ochi, zise Lena. 

Sara nu ridică ochii. 

— Ai lăsat-o pe sora mea să moară și nici măcar nu ai curajul 
să mă privești în ochi. 

— Lena, începu Jeffrey venind în sfârșit lângă cele două femei. 
Puse o mână pe braţul Lenei, încercând s-o tragă înapoi. 

— Daţi-mi drumul, ţipă ea lovindu-l peste braţ. Incepu apoi să-l 
lovească cu pumnii în piept, însă el îi prinse mâinile într-o 
strânsoare fermă. Ea continua să lupte, ţipând, scuipând și 
lovindu-l cu piciorul. El însă o tinu strâns, încasă mai multe 
lovituri și o lăsă să se descarce. Intr-un sfârșit, Lena obosi și se 
prăbuși pe podea. Jeffrey se așeză lângă ea și o luă în brate, 
lăsând-o să plângă în voie. Când ridică privirea să vadă ce făcea 
Sara, constată că aceasta dispăruse. 

e 

Jeffrey scoase cu o mână o batistă din sertar, în timp ce cu 
cealaltă ţinea receptorul la ureche. Duse batista la buza de unde 
îi curgea sânge. În cască se auzea vocea înregistrată a Sarei, 
care îi spunea să lase mesajul după semnalul sonor. 

— Bună, spuse el luând batista de la gură. Ești acolo? Așteptă 
câteva secunde și adăugă: Vreau doar să mă asigur că ești bine, 
Sara. Mai trecură câteva secunde. Dacă nu ridici receptorul, să 
știi că vin acolo. Se aștepta ca Sara să reacționeze la această 
amenințare, dar nu primi niciun răspuns. Se auzea numai banda 
care se derula și puse receptorul în furcă. 

Frank bătu la ușă și apoi intră în birou. 

— Puștoaica e la toaletă, zise acesta referindu-se la Lena. 

Jeffrey știa că Lena nu suportă să fie numită așa, însă acesta 
era singurul mod prin care Frank Wallace considera că poate să-i 
arate partenerului său cât de afectat era de toată povestea asta. 

— Ţi-a tras un pumn de toată frumuseţea. 


40 


— Da. Jeffrey împături batista, căutând o porţiune nepătată. 
Știe că o aștept? 

— Mă duc la ea ca să fiu sigur că n-o apucă în altă parte, spuse 
Frank. 

— Bine. Mulţumesc. 

Jeffrey o văzu pe Lena cum traversează încăperea detectivilor 
cu bărbia ridicată în mod sfidător. O dată intrată în birou, închise 
cu grijă ușa în urma ei și apoi se prăbuși într-unul din fotoliile din 
fața mesei lui de lucru. Arăta exact ca o elevă care fusese 
chemată în biroul directorului. 

— Îmi cer scuze că v-am lovit, murmură ea. 

— Lasă, răspunse Jeffrey, ducând iarăși batista la gură. Am 
păţit-o mai rău la meciul Auburn-Alabama. Ea nu răspunse, așa 
că el continuă: Și nici măcar nu eram pe terenul de joc. 

Lena își sprijini cotul pe spătarul fotoliului și-și lăsă capul în 
palmă. 

— Ce indicii aveţi? întrebă ea. Vreun suspect? 

— Calculatorul lucrează chiar în momentul acesta. Ar trebui să 
obținem o listă până dimineaţă. 

Lena își acoperi ochii cu palma. Jeffrey își împături batista, 
așteptând ca ea să vorbească prima. 

— A fost violată? 

— Da. 

— Cât de violent? 

— Nu știu. 

— A fost tăiată, zise Lena. E vorba de vreun obsedat religios? 

— Nu știu. 

— Se pare că știți al naibii de puţin, spuse ea după o pauză. 

— Ai dreptate, recunoscu el. Trebuie să-ţi pun niște întrebări. 

Lena nu ridică privirea spre el, dar încuviință cu o ușoară 
mișcare a capului. 

— Se întâlnea cu cineva? 

Lena ridică privirea. 

— Nu. 

— Vreun fost iubit? 

În ochii ei se aprinse o scurtă scânteie și răspunsul nu veni la 
fel de prompt ca ultimul: 

— Nu. 

— Eşti sigură? 

— Da, sunt sigură. 


41 


— Nici chiar cineva cunoscut cu mai mulţi ani în urmă? Sibyl s- 
a mutat aici cam de șase ani, nu? 

— Aveţi dreptate, spuse Lena cu o voce din nou plină de 
ostilitate. Și-a luat slujba de la colegiu ca să poată fi aproape de 
mine. 

— Locuia cu cineva? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Jeffrey își luă batista de la gură. 

— Exact ce ai auzit, Lena. Era oarbă. Presupun că avea nevoie 
de cineva ca să se descurce. Locuia cu cineva? 

Lena își supse buzele, ca și când ar fi stat în cumpănă dacă să 
răspundă sau nu. 

— Împărțea o casă pe strada Cooper cu Nan Thomas. 

— Bibliotecara? Așa se explica deci faptul că Sara o întâlnise 
pe Sibyl la bibliotecă. 

— Cred că ar trebui s-o anunţ pe Nan, șopti Lena. 

Jeffrey bănuia că Nan Thomas aflase deja. Secretele nu puteau 
fi păstrate prea multă vreme în Grant. 

— Îi pot spune eu, se oferi el. 

— Nu, ripostă ea, aruncându-i o privire indignată. Cred că e 
mai bine dacă află de la cineva care o cunoaște. Jeffrey se hotărî 
să nu răspundă la provocarea Lenei. Era clar că aceasta încă nu 
se liniștise pe deplin. 

— Sunt sigur că a aflat deja. N-ar fi bine însă să știe toate 
detaliile. 

— N-ar trebui să afle despre viol, asta vreţi să spuneţi? Lena 
începu să dea nervoasă din picior. Bănuiesc că n-ar trebui să-i 
spun nici despre cruce, nu? 

— Probabil că nu, răspunse el. Trebuie să păstrăm pentru noi 
anumite detalii în caz că mărturisește cineva. 

— Ce-aș mai vrea eu să mă ocup de cel care o să 
mărturisească, mormăi Lena, continuând să-și miște piciorul. 

— N-ar trebui să rămâi singură în noaptea asta, îi spuse el. Vrei 
să-l sun pe unchiul tău? Jeffrey întinse mâna după telefon, însă 
ea îl opri cu o mișcare hotărâtă a capului. 

— N-am nimic, zise ea ridicându-se. Ne vedem mâine 
dimineață. 

Jeffrey se ridică și el în picioare, bucuros să încheie discuţia. 

— Te sun de îndată ce avem ceva. 

Ea îi aruncă o privire ciudată. 


42 


— La ce oră e ședința? 

El înţelese unde bătea ea. 

— Nu am de gând să te las să lucrezi la cazul ăsta, Lena. Ar fi 
mai bine să știi asta de la început. 

— Nu înțelegeți, spuse ea. Dacă nu mă lăsaţi să lucrez la cazul 
ăsta, atunci fosta dumneavoastră soție o să aibă din nou de lucru 
la morgă. 


Capitolul 6 


Lena lovi de câteva ori cu pumnul în ușa de la intrarea 
locuinţei surorii ei. Tocmai se pregătea să se întoarcă la mașină 
și să ia de acolo cheile de rezervă, când Nan Thomas deschise 
ușa. 

Nan era mai scundă și avea cel puţin cinci kilograme mai mult 
decât Lena. Cu părul șaten tuns scurt și cu ochelarii cu lentile 
groase, Nan era imaginea perfectă a unei persoane care își 
petrecea viața printre cărți. 

Ochii îi erau roșii și umflaţi, iar pe obraji avea urme de lacrimi. 
În mână ţinea o batistă mototolită. 

— Bănuiesc că ai aflat, spuse Lena. 

Nan se răsuci pe călcâie și se întoarse în casă, lăsând ușa 
deschisă pentru Lena. Cele două nu se înțeleseseră prea bine 
niciodată. Nici măcar faptul că Nan Thomas trăise cu Sibyl n-o 
determinase pe Lena să schimbe mai mult de două vorbe cu ea. 

Casa era un bungalow construit în anii 1920. Cea mai mare 
parte din vechea construcţie fusese păstrată, de la podelele din 
lemn până la ornamentele din ghips care împodobeau cadrul 
ușilor. Ușa de la intrare dădea într-un living foarte mare care 
avea într-un capăt un cămin, iar în celălalt o sufragerie. Lângă 
aceasta se afla bucătăria. Planul simplu era completat de două 
dormitoare mici și o baie. 

Lena traversă livingul cu pași hotărâți și înaintă pe hol. 
Deschise prima ușă pe dreapta și intră în dormitorul care fusese 
transformat în cameră de studiu pentru Sibyl. Obiectele din 
încăpere erau așezate într-o ordine desăvârșită, acest lucru fiind 
dictat în primul rând de necesitate. Sibyl fusese oarbă și lucrurile 
trebuia să fie mereu la locul lor, fiindcă altfel nu ar fi fost în stare 
să le găsească. Pe rafturi erau așezate cărți scrise în Braille. 


43 


Câteva reviste, scrise de asemenea în Braille, erau stivuite pe o 
măsuţă așezată în faţa unui vechi pat oriental. Pe masa de lângă 
perete se vedea un calculator. În clipa în care Nan intră și ea în 
încăpere, Lena tocmai pornea calculatorul. 

— Ce vrei să faci? 

— Trebuie să mă uit prin documentele ei. 

— De ce? întrebă Nan, venind lângă masa calculatorului și 
punând palma pe tastatură, ca și cum ar fi putut s-o oprească pe 
Lena. 

— Trebuie să aflu dacă i se întâmplase ceva ciudat, dacă nu 
cumva o urmărea cineva. 

— Și crezi că vei afla asta aici? o întrebă Nan luând tastatura în 
braţe. Ea nu folosea calculatorul ăsta decât pentru școală. Nici 
măcar nu știi să folosești programul de recunoaștere a vocii cu 
care lucra ea. 

Lena îi smulse tastatura din mâini. 

— Mă descurc eu. 

— Nu, nu o să te descurci, o înfruntă Nan. Să știi că e și casa 
mea. 

Lena își puse mâinile în șolduri, se întoarse și înaintă până în 
mijlocul camerei. Văzu un teanc de coli de hârtie așezate lângă 
mașina de scris în Braille. Luă colile în mână și se întoarse spre 
Nan. 

— Ce sunt astea? 

Nan veni imediat lângă ea și-i smulse hârtiile din mână. 

— E jurnalul ei. 

— Poţi să-l citești? 

— E jurnalul ei intim, spuse Nan exasperată. Sunt acolo 
gândurile ei personale. 

Lena își mușcă buza de jos și se hotărî să schimbe tactica. 
Faptul că nu-i plăcuse niciodată prea mult de Nan Thomas nu era 
un secret în acea casă. 

— Ştii să citeşti în Braille, nu? 

— Puțin. 

— Trebuie să-mi spui ce scrie acolo, Nan. Sibyl a fost ucisă, 
continuă ea atingând ușor cu palma foile de hârtie. Poate era 
urmărită. Poate era speriată de ceva și nu voia ca noi să aflăm 
asta. 

Nan se întoarse cu spatele și cobori privirea asupra foilor de 
hârtie. Începu să urmărească cu degetul primul rând de puncte, 


44 


dar Lena își dădu seama că nu citea cu adevărat textul. Avea 
senzaţia că Nan atingea foile doar pentru că acestea fuseseră 
atinse și de Sibyl, ca și cum ar fi vrut să absoarbă nu cuvinte, ci o 
parte din sufletul acesteia. 

— Se ducea să ia prânzul la restaurant în fiecare luni. Era ziua 
în care voia să iasă singură. 

— Știu. 

— Ar fi trebuit să mâncăm burritos împreună în seara asta, 
spuse Nan așezând foile pe masă. Fă tot ce trebuie să faci. Sunt 
în living dacă ai nevoie de mine. 

Lena așteptă mai întâi ca Nan să plece și apoi își reluă 
cercetările. Nan avusese dreptate în legătură cu calculatorul. Nu 
știa să folosească programul, iar Sibyl folosise într-adevăr 
mașinăria numai pentru școală. Obișnuia să dicteze, iar asistentul 
ei se ocupa de producerea materialului scris. 

Cel de-al doilea dormitor era puţin mai mare decât primul. 
Lena rămase în cadrul ușii, privind fix la patul nedesfăcut. Între 
perne era înghesuit un ursuleţ din pluș, Pooh. O jucărie veche, ce 
chelise pe alocuri. Ursul acela o însoţise peste tot pe Sibyl în 
copilărie și a i-l lua din mână era un fel de erezie. Lena se sprijini 
de tocul ușii încercând să și-o amintească pe Sibyl când era mică 
și ţinea jucăria de pluș în mână. Închise ochii și amintirile o 
năpădiră. Nu erau prea multe momente pe care ar fi vrut să le 
retrăiască, însă o zi anume ieșea în evidenţă. Se aflau în curte, la 
câteva luni după accidentul în urma căruia orbise Sibyl și Lena își 
distra sora dând-o în leagăn. Sibyl îl ţinea strâns la piept pe Pooh, 
își lăsase capul pe spate și avea pe faţă un zâmbet larg, se 
bucura cu adevărat de plăcerea simplă a zborului prin aer. Era 
atâta încredere în zâmbetul ei, încredere că Lena, sora ei, nu 
avea s-o împingă prea tare sau prea sus. Lena simţise ce mare 
responsabilitate cade pe umerii ei. Işi încordase mândră pieptul și 
continuase s-o dea pe Sibyl în leagăn până ce nu-și mai simţise 
mâinile. Lena se șterse la ochi și închise ușa dormitorului. Se 
duse în baie și deschise ușa dulăpiorului de deasupra oglinzii. Nu 
se afla nimic acolo, în afară de obișnuitele vitamine și săculețe cu 
plante pe care le folosea Sibyl. Căută și în dulapul din colț, unde 
se aflau role de hârtie igienică, tampoane, prosoape și gel de păr. 
Nici ea nu știa ce căuta. Sibyl nu ascundea niciodată nimic. Ar fi 
fost ultima persoană capabilă să le găsească după aceea. 


45 


— Sibby, șopti Lena ridicând capul spre oglindă. Imaginea de 
acolo era a lui Sibyl, nu a ei. Spune-mi ceva. Te rog! șopti ea 
propriei reflexii în oglindă. 

Închise ochii, încercând să navigheze prin spaţiul întunecat așa 
cum ar fi făcut și Sibyl. Baia era mică și, stând în centru, putea să 
atingă cu mâinile pereţii din ambele părţi. Deschise ochii și oftă 
obosită. Nu se afla nimic acolo. 

Când se întoarse în living, o găsi pe Nan Thomas șezând pe 
canapea. Ținea în poală jurnalul lui Sibyl și nici nu ridică privirea 
când Lena intră în încăpere. 

— Am citit ce scrisese în ultimele zile, zise ea cu o voce lipsită 
de orice inflexiune. Nimic neobișnuit. Era doar puţin îngrijorată în 
legătură cu unul dintre puștii de la școală care picase la examen. 

— Un student? 

Nan clătină din cap. 

— Nu, o fată. Din anul întâi. 

Lena se sprijini cu mâna de perete. 

— Aţi avut pe cineva care să repare ceva pe aici în ultima 
lună? 

— Nu. 

— Vreun poștaș nou? Cineva de la UPS sau FedEx? 

— Îi cunoști pe toţi. Suntem doar în districtul Grant, Lee. 

Lena se zburli auzind-o cum i se adresează. Reuși să se 
stăpânească la timp. 

— Nu ţi-a spus cumva că i se pare că e urmărită? 

— Nu, nici vorbă de așa ceva. Totul era normal. Nan strânse la 
piept foile de hârtie. La școală totul mergea perfect. Noi nu 
aveam nicio problemă. Pe buzele lui Nan apăru o urmă de 
zâmbet. În week-end-ul ăsta trebuia să facem o scurtă călătorie 
la Eufalla. 

Lena scoase din buzunar cheile mașinii. 

— Bine, zise ea. Sper că mă anunţi imediat dacă descoperi 
ceva. 

— Lee... 

Lena ridică o mână. 

— Te rog, nu. 

Nan se încruntă, dar nu mai continuă. 

— Te sun dacă îmi vine vreo idee. 


46 


Era miezul nopții și Lena reuși să termine cea de-a treia sticlă 
de Rolling Rock. Se afla la volan, undeva în afară de Madison, 
aproape de granița comitatului. li veni să arunce sticla pe geam, 
dar se opri în ultimul moment. Aproape că o pufni râsul când 
realiză cât de deformată era moralitatea ei: nu-și făcea probleme 
că șofează sub influenţa alcoolului, dar nu-și permitea să arunce 
gunoaie pe șosea. Oricum, trebuia să existe o limită undeva. 

Angela Norton, mama Lenei, fusese în copilărie martora 
declinului fratelui său Hank, care se cufunda din ce în ce mai 
adânc în abisul abuzului de alcool și droguri. Hank îi povestise 
Lenei că mama ei devenise un opozant intransigent al 
consumului de alcool. Atunci când se măritase cu Calvin Adams, 
singura regulă pe care o impusese în casă fusese aceea ca el să 
nu se ducă la băut cu colegii săi, polițiști. Cal era cunoscut pentru 
faptul că îi mai fugeau ochii și după alte femei, dar reușise în cea 
mai mare parte să respecte regulile impuse de soţia sa. La trei 
luni de la nuntă, se afla într-o misiune de rutină și se pregătea să 
verifice o mașină pe care o oprise pe un drum de ţară, nu 
departe de Reece, Georgia, când, deodată, șoferul scosese arma. 
Impușcat cu două gloanţe în cap, Calvin Adams murise înainte ca 
trupul lui să atingă pământul. 

La douăzeci și trei de ani, Angela nu era deloc pregătită să fie 
văduvă. Atunci când leșinase la înmormântarea soțului său, 
familia pusese acest lucru pe seama epuizării nervoase. Patru 
săptămâni mai târziu, după mai multe dimineţi în care avusese 
senzații de greață, doctorul îi pusese în sfârșit diagnosticul. Era 
însărcinată. 

Pe măsură ce sarcina progresa, Angela devenea din ce în ce 
mai deprimată. Nu fusese nici înainte o femeie prea fericită. Viaţa 
în Reece nu era deloc ușoară și familia Norton nu se număra 
printre cele favorizate de soartă. Hank Norton era cunoscut 
pentru firea lui nestatornică și nu era deloc plăcut să ai de-a face 
cu el când se afla sub influența băuturii. Angela învățase pe 
pielea ei că nu avea rost să se opună fratelui său mai mare. La 
două săptămâni după ce născuse gemenele, Angela Adams 
murise din cauza unei infecţii. Avea douăzeci și patru de ani. 
Hank Norton fusese singura rudă care acceptase să se ocupe de 
creșterea celor două fetițe. 

Dacă te luai după felul în care povestea Hank, Sibyl și Lena îi 
schimbaseră complet viaţa. Ziua în care le luase acasă fusese și 


47 


ziua în care încetase să bea și să se drogheze. Pretindea că, 
datorită prezenţei lor, îl descoperise pe Dumnezeu și că era în 
stare să retrăiască chiar și acum, cu aceeași limpezime, 
momentul în care le luase în brațe pentru prima dată. 

Adevărul era că Hank renunţțase numai la droguri atunci când 
luase fetele la el. Renunţarea la alcool se produsese mult mai 
târziu. Fetele aveau opt ani când se întâmplase și acest lucru. 
După o zi proastă la serviciu, Hank își găsise alinarea în alcool. 
Rămas fără băutură, se suise în mașină ca să plece la magazin. 
Nu reuși să ajungă până în stradă. Sibyl și Lena se jucau cu 
mingea în curtea din faţă. Lena nu izbutise niciodată să înţeleagă 
ce fusese în mintea lui Sibyl când ţâșnise după minge drept în 
mijlocul aleii. Mașina o lovise dintr-o parte, bara de protecție 
intrând direct în tâmpla fetei care se aplecase să recupereze 
mingea. 

Sunaseră la salvare, însă medicul nu observase nimic deosebit. 
Cel mai apropiat spital de Reece se afla la patruzeci de minute de 
mers cu mașina. Hank avusese destul timp să-și revină din beţie 
și să inventeze o poveste plauzibilă. 

Lena își aducea încă aminte cum se afla în mașină cu el și-i 
privea buzele care i se mișcau în timp ce repeta mental povestea 
pe care o inventase. Lena, copil de opt ani la vremea aceea, nu 
înțelesese prea bine ce se întâmplase și, atunci când poliţia îi 
pusese întrebări, nu făcuse decât să aprobe versiunea lui Hank. 

Accidentul continua să apară în visurile Lenei și în ele trupul lui 
Sibyl se lovea de pământ la fel ca o minge. Faptul că Hank nu 
mai pusese picătură de alcool pe limbă după aceea nu mai 
avusese nicio importanţă pentru Lena. Răul fusese făcut. 

Lena deschise o altă sticlă de bere, luând ambele mâini de pe 
volan ca să poată desface capacul. Luă o gură zdravănă, 
strâmbându-se când simţi gustul amar. Nu fusese niciodată 
atrasă de alcool. Nu-i plăcea deloc starea de amețeală și senzația 
de pierdere a controlului pe care i le provoca. Considera alcoolul 
ca fiind o salvare pentru cei slabi, pentru cei care nu erau 
suficient de puternici pentru a sta pe propriile picioare, suficient 
de puternici pentru a da piept cu viața. Beţia era un mod de a 
fugi de ceva neplăcut. Lena mai luă o gură de bere conștientă că 
găsise cel mai nepotrivit moment pentru astfel de reflecții. 

Mașina se înclină periculos în clipa în care coti brusc la o 
intersecție. Lena corectă mișcarea vehiculului cu o mână, în timp 


48 


ce cu cealaltă ţinea sticla cu bere. Încă un viraj brusc spre 
dreapta și ajunse în fața magazinului Stop 'n' Save. Lumina era 
stinsă. La fel ca marea majoritate a prăvăliilor din Reece, 
benzinăria se închidea la ora zece. Lena știa cu siguranţă că dacă 
ar fi dat un ocol clădirii ar fi găsit acolo mai mulţi adolescenţi cu 
țigări și sticle de băutură, făcând lucruri despre care părinţii lor n- 
ar fi vrut să afle. Lena și Sibyl obișnuiau și ele, pe vremuri, în 
nopţile fără lună, să se furișeze în spatele magazinului. 

Lena cobori din mașină cu sticlele goale în braţe. Se împiedică, 
prinzându-și piciorul în portiera mașinii. Una din sticle îi alunecă 
din mână și se sparse cu zgomot pe pavajul de ciment. Lena 
trase o înjurătură și împinse cu vârful piciorului cioburile căzute 
lângă roata mașinii. Apropiindu-se de lada cu gunoi, își văzu 
imaginea reflectată de ferestrele magazinului. Pentru o secundă, 
avu senzaţia că o priveşte pe Sibyl. Întinse mâna spre fereastră, 
încercând să-i atingă buzele, ochii. 

— Dumnezeule, oftă ea, revenindu-și. Acesta era unul dintre 
motivele pentru care nu-i plăcea să bea. O făcea să-și piardă 
mințile. 

In barul de pe partea cealaltă a străzii urla muzica. Hank 
considera drept cel mai bun test faptul că, deși era proprietarul 
unui bar, nu punea niciodată gura pe băutură. Coliba? arăta exact 
așa cum indica numele, cu influențe sudiste. Acoperișul era 
tapetat cu paie, deși pe alocuri se putea vedea tabla de cositor 
de dedesubt. De o parte și de alta a intrării străjuiau torţe care 
aveau în locul flăcărilor becuri colorate în roșu și oranj. Ușa era 
vopsită în așa fel încât să pară că este făcută din iarbă. Deși 
vopseaua de pe pereți începuse să se cojească, se putea încă 
distinge pictura care imita trunchiuri de bambus. 

Deși beată, Lena nu uită să privească în ambele direcții înainte 
de a traversa strada. Avea senzaţia că picioarele îi rămân cam cu 
zece secunde în urma trupului și, atunci când traversă parcarea 
acoperită cu pietriș, ridică brațele în lateral ca să-și menţină 
echilibrul. Din cele de mai bine cincizeci de vehicule din parcare, 
cel puţin patruzeci erau camionete. Timpurile se schimbaseră în 
Sud și suporturile pentru arme cu care erau dotate pe vremuri 
mașinile fuseseră înlocuite cu ornamente din crom și aur. În 
parcare se aflau și câteva Jeep-uri și alte mașini 4x4. Mercedes-ul 
crem, model 1983, al lui Hank, era singurul sedan din parcare. 


3 The Hut. 
49 


Înăuntru, aerul era plin de fum de ţigară și Lena avu nevoie de 
câteva secunde până să se obișnuiască. Se îndreptă spre bar 
neluând în seamă usturimea din ochi. Nu se schimbaseră prea 
multe în ultimii douăzeci și ceva de ani. Aceeași podea lipicioasă 
din cauza berii, plină de coji de alune. In stânga se aflau 
separeurile în care se găseau fără îndoială mult mai multe 
mostre de ADN decât în tot laboratorul FBI din Quantico. In 
dreapta se afla barul lung, făcut din butoaie peste care fusese 
așezată tejgheaua din lemn de pin. În partea din spate era scena, 
iar lângă ea, intrarea la toalete. În mijlocul sălii se afla ceea ce 
Hank numea „ringul de dans”. Aproape în fiecare seară barul era 
plin cu bărbaţi și femei aflaţi în diferite stadii de beţie. Coliba era 
un bar de tip „două și jumătate”, ceea ce însemna că la două și 
jumătate dimineaţa toată lumea dinăuntru se simţea perfect. 

Hank nu se vedea nicăieri, însă Lena știa că unchiul ei nu 
putea fi prea departe în această noapte. In fiecare luni, patronii 
barului erau invitaţi pe scenă și puși să se facă de râs în fața 
întregului oraș. Lena nu-și putu stăpâni un fior, gândindu-se la 
chestia asta. Faţă de Reece, Heartsdale părea o metropolă 
înfloritoare. În afară de cei care încă lucrau la fabrica de 
anvelope, majoritatea bărbaţilor din încăpere își pierduseră de 
mult slujbele. Singura lor preocupare era să-și bea minţile și să 
pretindă că sunt fericiţi. 

Lena se așeză pe primul scaun de la bar pe care-l găsi liber. 
Melodia country care se auzea de la tonomat avea un bas foarte 
puternic, iar Lena își sprijini coatele pe tăblia barului și-și acoperi 
urechile cu palmele. 

Simţi un ghiont în braţ și întoarse capul la timp ca să vadă 
lângă ea un individ care corespundea perfect definiţiei pentru 
„țăran” din dicţionarul Webster. Faţa îi era bronzată de la gât 
până la o distanță de aproximativ doi centimetri de locul unde 
începea părul, porţiune care era evident acoperită cu o șepcuţă 
în timpul activităţilor pe care le desfășura în aer liber. Purta o 
cămașă apretată ale cărei mâneci suflecate lăsau să i se vadă 
brațele groase. 

Tonomatul se opri brusc și Lena își mișcă de câteva ori fălcile 
ca să-și desfunde urechile și să scape de senzaţia că se află într- 
un tunel. 

Gentlemanul de alături îi atinse din nou brațul și zise zâmbind: 

— Bună, domniţo! 


50 


Lena își dădu ochii peste cap și se adresă barmanului: 

— JD cu gheaţă. 

— Asta e din partea mea, zise bărbatul de lângă ea, punând pe 
tejghea o bancnotă de zece dolari. Limba i se împleticea și Lena 
își dădu seama că individul era mult mai beat decât ea. 

Bărbatul îi aruncă un zâmbet tâmp. 

— Să știi, dulceaţă, că mi-ar plăcea să te cunosc în sens biblic. 

Lena se aplecă și-i spuse la ureche: 

— Incearcă numai și-ţi tai boașele cu cheile de la mașină. 

Individul deschise gura ca să răspundă, dar fu azvârlit de pe 
scaun înainte să apuce să scoată vreo vorbă. Hank apăruse lângă 
ei, îl apucase pe beţiv de gulerul cămășii și-i făcuse vânt înspre 
ringul de dans. Privirea cu care o fixă pe Lena era probabil la fel 
de dură ca aceea cu care își imagina ea că-l privește pe el. 

Lenei nu-i plăcuse niciodată de unchiul ei. Spre deosebire de 
Sibyl, ea nu putea uita. Chiar și atunci când o ducea pe Sibyl cu 
mașina până la Reece, ca să-l viziteze, Lena își petrecea timpul 
mai ales în mașină sau așezată pe treptele verandei, cu cheile în 
mână, gata să plece de îndată ce Sibyl și-ar fi făcut apariţia pe 
ușa de la intrare. 

În ciuda faptului că Hank Norton își injectase droguri în vene 
timp de mai bine de douăzeci de ani, individul nu era prost deloc. 
Faptul că Lena apăruse în barul său în miez de noapte nu putea 
să însemne decât un singur lucru. 

Continuau să se privească în ochi când muzica începu să urle 
din nou, făcând să se cutremure pereţii. Mai degrabă îi citi pe 
buze decât auzi atunci când Hank o întrebă: 

— Unde e Sibyl? 

e 

Înghesuit în spatele barului, semănând mai degrabă cu o 
cabină de toaletă decât cu un loc unde se desfășurau afaceri, 
biroul lui Hank era ca o cutie de lemn cu acoperiș de tablă, 
încăperea era luminată de un bec atârnat de un fir care 
rămăsese așa probabil de pe vremea când clădirea era încă în 
construcţie. Postere cu reclame la diverse mărci de bere și tărie 
serveau drept tapet. Lipită de peretele din spate se vedea o stivă 
de cutii albe de carton, lăsând liberi mai puţin de trei metri 
pătraţi în care se aflau o masă de lucru și două scaune, în jurul 
mesei erau mai multe cutii pline cu chitanțele pe care Hank le 
acumulase de-a lungul anilor. Un pârâu care curgea prin spatele 


51 


localului făcea ca atmosfera din cămăruţă să fie încărcată de 
umezeală și miros de mucegai. Lena bănuia că lui Hank chiar îi 
plăcea să lucreze în acel loc întunecat și umed, să-și petreacă 
zilele într-un mediu potrivit mai degrabă pentru o limbă. 

— Văd că ai făcut ceva schimbări pe aici, zise ea, punând 
paharul pe una dintre cutiile de carton. Nu putea să-și dea seama 
dacă se trezise din beţie sau era atât de beată încât nu mai știa 
ce se întâmplă cu ea. 

Hank aruncă o privire piezișă spre pahar, apoi se uită la Lena. 

— Tu nu bei de obicei. 

Ea ridică paharul pentru un toast. 

— În cinstea celor care se tâmpesc la bătrâneţe. 

Hank se lăsă pe spate, cu mâinile împreunate deasupra burții. 
Era un bărbat înalt și slab, a cărui piele avea tendința de a se coji 
pe timpul iernii. În ciuda faptului că tatăl său fusese spaniol, 
Hank semăna mai degrabă cu mama sa, o femeie cu o piele 
palidă, bolnăvicioasă, care fusese la fel de acră precum arăta. 
Lena era de părere că Hank aducea foarte bine cu un șarpe 
albinos. 

— Ce te aduce prin locurile astea? o întrebă el. 

— Am avut drum pe aici, spuse Lena, ducând din nou paharul 
la gură. Whisky-ul i se păru foarte amar. Continuă să-l privească 
drept în ochi pe Hank până termină băutura și apoi puse paharul 
gol înapoi pe cutia de carton. Era ceva care o oprea să-i spună și 
nu reușea să-și dea seama despre ce era vorba. De ani de zile 
aștepta momentul în care să se răzbune pe Hank Norton. Sosise 
în sfârșit clipa în care putea să-l rănească la fel de adânc cum o 
rănise și el pe Sibyl. 

— Ai început să tragi și cocaină sau ai plâns? 

Lena își șterse gura cu dosul palmei. 

— Tu ce crezi? 

Hank o privi ţintă câteva clipe, frecându-și braţele. Lena știa că 
nu era vorba numai despre un tic nervos. Din cauza drogului pe 
care Hank și-l injectase în vene atâta timp, acesta suferea de mai 
multă vreme de artrită. Venele din braţele sale se calcifiaseră din 
cauza aditivilor destinaţi să taie puterea drogului, așa că și 
circulaţia era foarte proastă. Mâinile lui erau în permanenţă reci 
ca gheaţa și reprezentau o constantă sursă de durere. 

Hank renunţă să-și mai frece mâinile. 


52 


— Hai să terminăm odată cu gluma asta, Lee. Trebuie să mă 
întorc în bar. 

Lena încercă să deschidă gura, tară succes însă. Pe de o parte, 
era furioasă din cauză atitudinii lui insolente, care marcase de la 
început relaţia dintre ei. Pe de altă parte, nu știa cum să-i spună. 
Deși își ura unchiul, la urma urmei era și el o ființă umană. Hank 
o adora pe Sibyl. În timpul liceului, Lena nu o putea lua pe Sibyl 
peste tot cu ea, așa că sora ei petrecuse foarte mult timp acasă 
la Hank. Existase o legătură foarte puternică între ei și, oricât de 
mult ar fi vrut să-și rănească unchiul, Lena simțea că o trage 
ceva înapoi. O iubise enorm de mult pe Sibyl, iar aceasta îl iubise 
la fel de mult pe Hank. 

El luă de pe masă un pix și-l răsuci de mai multe ori între 
degete înainte să întrebe: 

— Ce s-a întâmplat, Lee? Ai nevoie de bani? 

Ce bine ar fi fost să fie atât de simplu, se gândi Lena. 

— i s-a stricat mașina? 

Lena mișcă încet capul dintr-o parte în cealaltă. 

— E vorba despre Sibyl, spuse el și vocea i se opri în gât. 

Văzând că Lena nu răspunde, Hank dădu ușor din cap și-și 
împreună mâinile, ca și când s-ar fi rugat să nu fie adevărat. 

— E bolnavă? întrebă el cu o voce care indica faptul că se 
aștepta la ce era mai rău. Era în această întrebare mai multă 
emoție decât văzuse Lena la unchiul său în toţi anii de când îl 
cunoștea. Pentru prima dată în viaţa ei se uită la el cu atenție. 
Pielea palidă era marcată de petele acelea roșii pe care oamenii 
cu tenul deschis le capătă pe măsură ce înaintează în vârstă. 
Părul, argintiu de când îl știa, avea luciri aurii sub becul de 
șaizeci de waţi. Cămașa colorată era șifonată, ceea ce nu se 
potrivea deloc stilului său, și mâinile îi tremurau ușor. 

Lena începu în același mod în care o făcuse și Jeffrey Tolliver. 

— S-a dus să ia masa la restaurantul din centru. Il știi doar, 
peste drum de magazinul cu îmbrăcăminte. 

Hank încuviinţă cu o mișcare ușoară a capului. 

— A mers pe jos până acolo, continuă Lena. Făcea asta în 
fiecare săptămână, ca să demonstreze că e în stare să facă ceva 
singură. 

Hank își duse mâinile împreunate la frunte. 

— Așa că - Lena luă din nou paharul în mână simțind nevoia să 
facă ceva. Sorbi cele câteva picături de alcool care mai 


53 


rămăseseră printre cuburile de gheață și apoi continuă: S-a dus 
la toaletă și cineva a ucis-o. 

În micuța încăpere se lăsă tăcerea. Afară se auzeau greierii. 
Pârâul bolborosea pe undeva pe aproape. Dinspre bar venea un 
vuiet înfundat. 

Fără niciun preambul, Hank se răsuci pe scaun și începu să 
caute ceva într-o cutie. 

— Ce-ai băut în seara asta? 

Lena fu surprinsă de întrebarea lui, deși n-ar fi trebuit să fie. În 
ciuda tratamentelor de spălare a creierului pe care le suportase 
pe durata dezalcoolizării, Hank Norton era maestru în evitarea 
evenimentelor neplăcute. Tocmai această nevoie de evadare îl 
împinsese către droguri și alcool. 

— Bere, în mașină, răspunse Lena bucuroasă dintr-odată că el 
nu-i ceruse să-i dea mai multe detalii. Aici JD. 

Hank puse mâna pe o sticlă de Jack Daniel's. 

— Bere înainte de tărie e cum nu se poate mai rău, o avertiză 
el. 

Lena ridică paharul și făcu să zăngăne cuburile de gheaţă 
dinăuntru. Îl urmări pe Hank cum toarnă băutura în pahar, deloc 
surprinsă când acesta își linse buzele. 

— Cum se poartă cei de la serviciu cu tine? întrebă Hank, 
aproape în șoaptă. Buza de sus îi tremura ușor. Faţa lui exprima 
o durere imensă, în totală opoziţie cu cuvintele ce-i ieșiseră pe 
gură. Te descurci? 

Lena încuviinţă. Se simțea ca și cum ar fi avut un accident de 
mașină. înțelegea pentru prima dată sensul cuvântului 
„Suprareal”. Nimic din ceea ce se afla în spaţiul acela minuscul 
nu părea să fie concret. Paharul pe care îl avea în mână își 
pierduse parcă greutatea. Hank era la kilometri distanţă. Totul se 
petrecea ca într-un vis. 

Lena încercă să scape de senzaţia aceea și dădu paharul peste 
cap. Alcoolul îi arse gâtul. 

Hank rămăsese cu ochii pironiţi pe pahar, evitând s-o 
privească pe Lena. 

Era prea mult pentru ea. 

— Sibyl e moartă, Hank. 

Ochii lui se umplură de lacrimi și singurul lucru care îi veni 
Lenei în minte în acele clipe fu că unchiul său arăta foarte bătrân. 


54 


Avea senzaţia că privește o plantă păstrată într-un ierbar. Hank 
își scoase batista și-și șterse nasul. 

Lena repetă cuvintele la fel cum făcuse și Jeffrey Tolliver. 

— E moartă. 

— Eşti sigură? întrebă Hank cu o voce tremurândă. 

Lena dădu repede din cap. 

— Am văzut-o. A înjunghiat-o cineva îngrozitor de urât. 

Hank deschise și închise de câteva ori gura ca un pește. O 
privea pe Lena drept în ochi, exact așa cum obișnuia s-o facă pe 
vremuri, când încerca s-o prindă cu vreo minciună. Într-un sfârșit, 
își mută privirea și mormăi: 

— Mi se pare total lipsit de sens. 

Lena ar fi putut să întindă braţul și să-l bată ușor peste mâna 
lui bătrână, să încerce să-i aline durerea, dar nu făcu nimic. 
Înţepenise parcă pe scaun. În loc să se gândească la Sibyl, așa 
cum fusese intenţia ei iniţială, descoperi că se concentra asupra 
lui Hank, asupra buzelor umede ale acestuia, asupra ochilor lui, 
asupra firelor de păr care-i ieșeau din nas. 

— Oh, Sibby, oftă el, ștergându-se la ochi. Lena văzu cum i se 
mișcă mărul lui Adam. Hank se întinse după sticlă și rămase cu 
mâna pe gâtul ei. Fără să mai întrebe, deșurubă capacul și-i 
turnă din nou Lenei. De data aceasta, lichidul închis la culoare 
ajunse până aproape de marginea de sus a paharului. 

Urmară alte câteva clipe de tăcere, după care Hank își suflă cu 
zgomot nasul și se șterse la ochi cu batista. 

— Nu pot să-mi închipui că cineva ar fi vrut s-o ucidă. Mâinile 
lui Hank tremurau din ce în ce mai tare, în timp ce se chinuia să 
împăturească batista. E lipsit de orice logică, murmură el. Dacă 
ai fi fost tu, aș fi înţeles. 

— Mulţumesc frumos. 

Cuvintele acestea îl făcură pe Hank să izbucnească: 

— Vreau să spun, din cauza meseriei tale. Și nu te mai uita așa 
la mine. 

Lena nu făcu niciun comentariu. Auzise doar de atâtea ori 
acest ordin. 

Hank se propti cu palmele pe tăblia mesei și o fixă pe Lena cu 
privirea. 

— Tu unde erai când s-a întâmplat asta? 


55 


Lena dădu paharul peste cap și nu mai simţi aceeași senzaţie 
de fierbinţeală. Când puse paharul pe masă observă că Hank 
continua să se uite fix la ea. 

— În Macon, mormăi ea. 

— A fost deci o crimă a unui psihopat, nu? 

Lena se întinse după sticlă. 

— Nu știu. E posibil. 

Whisky-ul din sticlă gâlgâi când își turnă încă un pahar. 

— Poate că a ales-o fiindcă era lesbiană. Poate pentru că era 
oarbă. 

Lena îl privi cu coada ochiului, încercând să surprindă reacţia 
lui. 

— Violatorii au tendinţa de a alege femei pe care sunt convinși 
că le pot controla, Hank. Ea reprezenta o ţintă foarte ușoară. 

— Deci, până la urmă, totul e din vina mea, nu? 

— N-am spus asta. 

El apucă sticla cu mâna. 

— Da, sigur, izbucni el, aruncând sticla pe jumătate goală 
înapoi în cutie. 

Era furios. La fel ca și Lena, Hank nu reușea niciodată să se 
descurce cu latura emoţională a evenimentelor. Sibyl remarcase 
de mai multe ori că principalul motiv pentru care Hank și Lena nu 
reușeau niciodată să se înţeleagă era acela că semănau mult 
prea mult. Aflată acum împreună cu Hank în spaţiul acela strâmt, 
care se umpluse de durere și de furie, Lena își dădu seama că 
sora ei avusese dreptate. Se uita la Hank și se vedea pe ea așa 
cum avea să fie peste douăzeci de ani și, ceea ce era și mai rău, 
nu exista nicio cale prin care să oprească această evoluţie. 

— Ai vorbit cu Nan? întrebă Hank. 

— Da. 

— Trebuie să pregătim înmormântarea, zise el luând pixul și 
desenând un pătrat pe calendarul de birou. In partea de sus 
scrise ÎNMORMÂNTARE cu litere mari. Există cineva în Grant care 
să se ocupe cum trebuie de treaba asta? Hank așteptă o clipă 
răspunsul ei, apoi adăugă: Vreau să spun, majoritatea prietenilor 
ei sunt de acolo. 

— Ce? întrebă Lena oprindu-se cu paharul la gură. Ce tot spui 
acolo? 

— Lee, trebuie să facem pregătiri. Trebuie să ne ocupăm de 
Sibby. 


56 


Lena termină băutura din pahar. Când se uită din nou la Hank, 
trăsăturile acestuia se vedeau ca prin ceață. De fapt, întreaga 
încăpere se vedea ca prin ceaţă. Avea senzaţia că se află într-un 
roller coaster și stomacul i se răzvrătește. Duse mâna la gură 
încercând să-și stăpânească senzaţia de vomă. 

Hank văzuse desigur de foarte multe ori până atunci expresia 
de pe faţa ei, cel mai probabil uitându-se în oglindă, așa că veni 
imediat lângă ea și-i puse o pungă pentru gunoi sub bărbie. 


57 


MARȚI 


Capitolul 7 


Sara era aplecată deasupra chiuvetei din bucătăria părinţilor și 
încerca, cu ajutorul unei chei din trusa de scule a tatălui ei, să 
desfacă robinetul. lIși petrecuse cea mai mare parte a serii 
trecute la morgă, unde făcuse autopsia lui Sibyl Adams. 
Perspectiva de a se duce apoi acasă și de a dormi singură acolo 
nu i se păruse prea atrăgătoare. Decizia de a merge la părinţi 
fusese întărită și de ultimul mesaj lăsat pe robot de Jeffrey, prin 
care o ameninţa că trece pe la ea. Trecuse totuși pe acasă, dar 
nu se oprise decât pentru a-și lua câinii. Nici măcar nu se obosise 
să-și schimbe hainele. 

Işi șterse sudoarea de pe frunte și aruncă o privire spre ceasul 
așezat deasupra filtrului de cafea. Era șase și jumătate dimineaţa 
și nu reușise să doarmă mai mult de două ore. De fiecare dată 
când închidea ochii o vedea pe Sibyl Adams așezată pe toaletă, 
oarbă la cele ce se petreceau în jurul ei, dar simțind tot ceea ce îi 
făcea individul care o atacase. 

Se trezise convinsă că, indiferent de modul în care avea să 
decurgă întâlnirea cu părinţii ei, ziua aceasta nu avea niciun 
motiv să fie atât de îngrozitoare ca cea precedentă. 

Cathy Linton intră în bucătărie, deschise ușa bufetului, scoase 
de acolo o ceașcă pentru cafea și abia apoi descoperi că fiica ei 
cea mare se afla în încăpere. 

— Ce faci aici? 

Sara fixă o garnitură nouă în capul robinetului. 

— Nu închidea bine. 

— Doi instalatori în familie și trebuie să vină fata mea doctorița 
să repare robinetele care curg, se lamentă Cathy, turnându-și 
cafea în ceașcă. 

Sara zâmbi și apoi se concentră asupra strângerii robinetului. 
Familia Linton era o familie de instalatori și Sara își petrecuse o 
mare parte din vacanțele din timpul școlii alături de tatăl ei, 
desfundând conducte și lipind ţevi sparte. Uneori se gândea că 
se chinuise să termine liceul un an mai devreme și muncise 


58 


verile ca să poată merge la facultate, numai pentru a nu fi 
nevoită să se înghesuie, ca și tatăl ei, prin cotloane pline de 
păianjeni. Nu că nu și-ar fi iubit tatăl, dar, spre deosebire de 
Tessa, Sara nu-și putea învinge teama de păianjeni. 

Cathy se așeză pe un taburet. 

— Ai dormit aici azi-noapte? _ 

— Da, răspunse Sara spălându-se pe mâini. Inchise apoi 
robinetul și zâmbi satisfăcută când văzu că nu mai curge. 
Sentimentul de victorie o eliberă într-o mică măsură de povara 
pe care o simţea pe umeri. 

Cathy zâmbi la rândul ei, aprobator. 

— Dacă vreodată ai să constați că nu mai merge cu medicina, 
ai o meserie pe care să te bazezi. 

— Să știi că exact asta mi-a zis și tata când m-a dus la colegiu 
în prima zi. 

— Știu, spuse Cathy. Îmi venea să-l omor. Sorbi o gură de 
cafea, privind-o pe Sara cu atenţie peste marginea cănii. De ce 
nu te-ai dus acasă? 

— Am lucrat până târziu și pur și simplu am simţit nevoia să 
vin aici. E vreo problemă? 

— Bineînţeles că nu e nicio problemă, spuse Cathy, întinzându- 
iun prosop. Nu fi ridicolă. 

Sara se șterse pe mâini. 

— Sper că nu v-am trezit când am intrat. 

— Eu n-am auzit nimic, răspunse Cathy. De ce n-ai dormit la 
Tess? 

Sara întârzie să răspundă, făcându-și de lucru cu aranjarea 
prosopului pe suport. Tessa locuia într-un apartament cu două 
camere situat deasupra garajului. În ultimii ani mai fuseseră și 
alte nopţi în care Sara nu avusese chef să doarmă singură acasă. 
De obicei, prefera să se oprească la sora ei decât să riște să-și 
trezească tatăl și să declanșeze o discuţie prelungită în miez de 
noapte în legătură cu problemele ei. 

— N-am vrut s-o deranjez, răspunse ea într-un târziu. 

— Ce prostie, râse Cathy. Dumnezeule, Sara, am dat aproape 
un sfert de milion de dolari la colegiul ăla și n-au fost în stare să 
te învețe să minţi mai bine! 

Sara scoase din bufet cana ei favorită și-și puse și ea niște 
cafea. 


59 


— Poate că ar fi trebuit să mă trimiţi mai bine la Facultatea de 
Drept. 

Cathy își puse picior peste picior, încruntându-se ușor. Era o 
femeie mică de statură, care își menținea silueta făcând yoga. 
Părul ei blond și ochii albaștri nu se regăseau la Sara; se 
transmiseseră numai la Tessa. În afară de temperamentele lor 
asemănătoare, era destul de greu să-ţi dai seama că Sara și 
Cathy erau fiică și mamă. 

— Ei? făcu Cathy. 

Pentru Sara fu aproape imposibil să-și păstreze mina serioasă. 

— Să zicem că Tess era cam ocupată când am ajuns eu acolo 
și am hotărât s-o las cu treburile ei. 

— Era ocupată de una singură? 

— Nu. Sara râse stingherită și simţi că obrajii i se înroșesc. 
Dumnezeule, mamă. 

După câteva clipe de tăcere, Cathy o întrebă cu o voce 
scăzută: 

— Era cu Devon Lockwood? 

— Devon? Sara era surprinsă de nume. Nu reușise să vadă cu 
cine era Tessa în pat, însă Devon Lockwood, noul instalator pe 
care Eddie Linton îl angajase ca ajutor în urmă cu două 
săptămâni, era ultima persoană la care s-ar fi putut gândi. 

— O să audă tatăl tău, îi spuse Cathy în șoaptă. 

— Ce să audă? întrebă Eddie, făcându-și brusc apariţia în 
bucătărie. Ochii săi se luminară când o văzură pe Sara. Uite-o pe 
fetița mea, spuse el sărutând-o zgomotos pe obraz. Pe tine te-am 
auzit intrând în casă azi-noapte? 

— Eu eram, recunoscu Sara. 

— Am niște mostre de vopsea în garaj, propuse el. Poate 
mergem să ne uităm la ele după ce mâncăm și alegem o culoare 
frumoasă pentru camera ta. 

Sara sorbi din cana cu cafea. 

— Nu am de gând să mă mut înapoi, tată. 

EI își muie un deget în cană. 

— Asta o să te mai oprească din creștere. Ă 

— Ce bine ar fi să fie atât de simplu, mormăi Sara. Incepând 
din clasa a noua devenise cel mai înalt membru al familiei, 
depășindu-l cu puţin chiar și pe tatăl său. 

Sara se așeză pe taburetul pe care mama ei tocmai îl 
eliberase. Își urmărea părinţii care intraseră în programul de 


60 


rutină al dimineţii, se uita zâmbind la tatăl ei, care se învârtea de 
colo-colo prin bucătărie, încurcând-o pe Cathy care reuși, până la 
urmă, să-l facă să se așeze pe un scaun. Eddie își netezi părul 
spre spate și se aplecă asupra ziarului sosit în dimineaţa aceea. 
Părul său, grizonat, rămase totuși zburlit în trei direcţii diferite, la 
fel ca și sprâncenele groase. Tricoul cu mâneci scurte pe care-l 
purta era foarte vechi și începuse să se găurească pe la umeri. 
Imprimeul materialului din care erau făcuţi pantalonii de pijama 
aproape că nu se mai vedea, iar papucii cu care venise din 
dormitor erau dezlipiţi la călcâie. Acest „talent” vestimentar, 
precum și cinismul mamei reprezentau moștenirile pe care le 
preluase Sara de la ei, iar ea nu le era deloc recunoscătoare 
pentru asta. 

— Cei de la Observer profită din plin de nenorocirea asta, zise 
Eddie. 

Sara aruncă o privire spre titlul de pe prima pagină a ziarului 
local: „Profesoară de colegiu ucisă într-un mod bestial”. 

— Ce scrie? nu se putu abtine ea să întrebe. 

Tatăl ei începu să citească, urmărind textul cu degetul. 

— „Sibyl Adams, profesoară la GIT, a fost ucisă în bătaie ieri la 
Grant Filling Station. Poliţia locală nu are deocamdată niciun 
indiciu. Șeful secţiei, Jeffrey Tolliver” - Eddie se opri din citit și 
mormăi un „ticălosul” printre dinţi - „a declarat că sunt explorate 
toate pistele posibile pentru aducerea în faţa justiţiei a ucigașului 
tinerei profesoare.” 

— Nu a murit din cauza bătăii, spuse Sara, care știa că lovitura 
pe care Sibyl Adams o primise în față nu constituise nici pe 
departe cauza morții. Fu străbătută de un fior când își aduse 
aminte de cele descoperite în timpul autopsiei. 

Eddie îi surprinse reacția. 

— l-a mai făcut și altceva? 

Sara fu surprinsă de întrebarea tatălui ei. În mod normal, în 
familie se respecta regula de a nu pune întrebări în legătură cu 
această latură a vieţii sale. Simţise de la început că nu erau deloc 
mulțumiți cu activitatea suplimentară pe care o desfășura ea. 

— Ce altceva? întrebă la rândul ei Sara, fără să-și dea seama 
de sensul întrebării puse de tatăl ei. Cathy ridică privirea 
alarmată din vasul în care prepara amestecul pentru clătite. 

Exact în acel moment, Tessa își făcu furtunos apariţia în 
bucătărie, mai-mai să scoată ușa din țâțâni, așteptându-se în 


61 


mod evident s-o găsească singură pe Sara acolo. Rămase cu gura 
deschisă într-un O perfect. 

— Bună dimineaţa, rază de soare, îi aruncă peste umăr Cathy, 
care era în picioare în fața aragazului și pregătea clătitele. 

Tessa lăsă privirea în pământ și se duse direct la filtrul de 
cafea. 

— Ai dormit bine? o întrebă Eddie. 

— Ca un prunc, îi răspunse Tessa sărutându-l în creștetul 
capului. 

Cathy făcu un semn cu lingura de lemn în direcţia Sarei. 

— Ai putea să iei exemplu de la sora ta. 

Tessa avu bunul-simţ de a ignora acest comentariu. Deschise 
ușa de sticlă care dădea spre verandă și făcu un semn cu capul 
Sarei, ca s-o urmeze afară. 

Sara făcu ceea ce i se indicase, ţinându-și respiraţia până când 
ușa fu închisă în spatele ei. 

— Devon Lockwood? șopti ea o dată ajunsă afară. 

— Incă nu le-am povestit despre întâlnirea ta cu Jeb, ripostă 
Tessa. 

Sara strânse din buze, acceptând în tăcere armistițiul. 

Tessa se așeză pe leagănul de pe verandă strângându-și un 
picior sub ea. 

— Ce făceai pe afară așa târziu? 

_ — Am fost la morgă, răspunse Sara așezându-se lângă sora ei. 
Işi frecă palmele pentru a se încălzi. Pantalonii de spital și tricoul 
alb cu mâneci scurte cu care era îmbrăcată nu o apărau prea 
bine de răcoarea dimineţii. Am vrut să verific ceva. Lena - Sara 
se opri, nu prea sigură dacă poate să-i povestească lui Tess 
despre scena pe care i-o făcuse Lena Adams la morgă seara 
trecută. Continua să sufere din cauza acuzațiilor acesteia, deși 
știa că Lena vorbise la furie. 

— Am vrut să fiu sigură că nu mi-a scăpat nimic, înţelegi ce 
vreau să spun? 

Expresia de pe faţa Tessei devenise foarte serioasă. 

— Ai găsit ceva? 

— l-am trimis lui Jeffrey un raport prin fax. Bănuiesc că o să-l 
ajute să stabilească niște indicii clare pentru identificarea 
ucigașului. Sara făcu o pauză, vrând să fie sigură că Tessa o 
urmărește cu atenţie. Ascultă, Tessie. Ai grijă, da? Vreau să spun, 
stai cu ușile încuiate. Nu ieși de una singură. La asta mă refer. 


62 


— Da. Tessa o strânse de mână. OK. Bineînţeles. 

— Vreau să spun - Sara se opri din nou, nevrând să-și 
înspăimânte sora, însă dornică s-o ferească de pericol. Eraţi 
amândouă de aceeași vârstă. Tu și Sibyl. ințelegi ce vreau să 
spun? 

— Da, răspunse Tessa, dar era clar că nu voia să mai discute 
pe tema asta. 

Sara nu o putea acuza pe sora ei. Tessa știa în detaliu ce i se 
întâmplase lui Sibyl Adams și nu mai voia să retrăiască acele 
momente. 

— Am pus cartea poștală - începu ea, dar Sara o întrerupse: 

— Am găsit-o în servietă. Îți mulțumesc. 

— Da, spuse Tessa cu o voce calmă. 

Sara rămase cu ochii aţintiți asupra lacului și încetă să se mai 
gândească la cartea poștală, la Sibyl Adams, la Jeffrey sau la 
orice altceva. Apa avea în ea ceva atât de pașnic, încât, pentru 
prima dată în decurs de mai multe săptămâni, Sara simţi că se 
relaxează. Dacă își încorda privirea, putea să zărească și micul 
debarcader din spatele casei ei. Era prevăzut cu un acoperiș 
pentru bărci, o mică structură plutitoare, așa cum aveau 
majoritatea debarcaderelor de pe lac. 

Se imagină șezând într-unul din fotoliile de pe veranda casei 
sale, sorbind dintr-un pahar cu margarita și citind un roman 
ieftin. Habar n-avea cum de ajunsese să se imagineze în această 
postură. În ultima vreme, Sara nu prea avusese ocazia să stea 
prea multă vreme pe un scaun, nu îi plăcea deloc gustul 
alcoolului și, la sfârșitul zilei, aproape că o dureau ochii după ce 
citise atâtea fișe de observație, publicaţii pediatrice și manuale 
de medicină legală. 

Tessa îi întrerupse gândurile. 

— Bănuiesc că nu prea ai putut să dormi noaptea trecută, nu-i 
așa? 

Sara clătină din cap și se sprijini de umărul surorii sale. 

— Cum a fost să te afli în preajma lui Jeffrey atâta timp? 

— Aș vrea să iau o pastilă, ceva, și să nu mă mai gândesc 
deloc la el. 

Tessa ridică o mână și o petrecu în jurul umerilor Sarei. 

— De asta nu ai putut să dormi? 

Sara oftă și închise ochii. 


63 


— Nu știu. Nu reușeam să scap de gânduri. De Sibyl. De 
Jeffrey. 

— Doi ani e o perioadă cam lungă pentru a scăpa de cineva, 
spuse Tessa. Dacă vrei cu adevărat să uiţi de el, atunci trebuie să 
începi să te întâlnești cu altcineva. Tessa continuă repede pentru 
a o opri pe Sara să protesteze. Vreau să spun întâlniri adevărate, 
în care nu-l alungi pe tip imediat cum încearcă să se apropie de 
tine. 

Sara își îndreptă spatele și-și trase genunchii la piept. Ştia ce 
voia să-i sugereze sora ei. 

— Eu nu sunt ca tine. Nu pot sări dintr-un pat în altul. Tessa nu 
păru ofensată de cuvintele surorii sale. Nici Sara nu se așteptase 
la altceva. Faptul că Tessa Linton avea o viaţă sexuală foarte 
activă era un lucru bine cunoscut de către cei din oraș, cu 
excepţia tatălui lor. 

— Aveam numai șaisprezece ani când am început să ies cu 
Steve, începu Sara, referindu-se la primul ei iubit serios. Apoi, știi 
ce s-a întâmplat în Atlanta. Tessa dădu din cap. Jeffrey m-a făcut 
să-mi placă sexul. Vreau să spun că, pentru prima dată în viaţa 
mea, m-am simţit o ființă împlinită. Sara strânse din pumni, ca și 
când ar fi vrut să retrăiască acele clipe. Nu-ţi dai seama ce a 
însemnat pentru mine să mă trezesc dintr-o dată după atâţia ani 
de concentrare asupra școlii și a muncii, ani în care nu am avut 
relații cu nimeni, ani în care efectiv nu am trăit. 

Tessa rămase tăcută, lăsând-o pe Sara să continue. 

— Îmi aduc aminte de prima noastră întâlnire, continuă 
aceasta. Mă aducea acasă cu mașina, pe ploaie, și a oprit brusc. 
Eu am crezut că e vorba de o glumă, pentru că, puţin mai 
devreme, tocmai vorbeam despre cât de mult ne place 
amândurora să ne plimbăm prin ploaie. Însă el a lăsat farurile 
aprinse și s-a dat jos din mașină. Sara închise ochii și-l revăzu pe 
Jeffrey cum stătea în ploaie cu gulerul de la haină ridicat, ca să 
se apere de frig. Pe șosea zăcea o pisică. Fusese lovită de o 
mașină și era, fără îndoială, moartă. 

Tessa aștepta continuarea. 

— Și? își îndemnă ea sora. 

— Și el a ridicat-o și a scos-o de pe șosea ca să nu mai dea 
nimeni peste ea. 

Tessa nu-și putu ascunde șocul. 

— A ridicat-o? 


64 


— Da. Sara zâmbi aducându-și aminte. Ca să n-o mai lovească 
altcineva. 

— A pus mâna pe o pisică moartă? 

Sara începu să râdă din cauza reacției surorii sale. 

— Nu ţi-am mai povestit asta niciodată? 

— Cred că mi-aş fi amintit. 

Sara se sprijini de spătarul leagănului și întinse piciorul ca să-l 
împiedice să se miște. 

— Chestia e că, mai devreme, la cină, tocmai îmi povestise cât 
de mult urăște el pisicile. Și iată-l, oprind mașina în mijlocul 
șoselei, noaptea, pe ploaie, să dea la o parte o pisică numai ca să 
n-o lovească altă mașină. 

Tessa nu-și putea ascunde dezgustul. 

— Și apoi a venit înapoi în mașină după ce atinsese cu mâinile 
pisica moartă? 

— Am condus eu, fiindcă el nu voia să pună mâna pe nimic. 

Tessa își încreți nasul. 

— Sper că treci odată la partea romantică, fiindcă simt că mi 
se face rău la stomac. 

Sara îi aruncă o privire piezișă. 

— Am condus până acasă și bineînţeles că el a trebuit să intre 
ca să se spele pe mâini. Sara începu să râdă. Avea părul ud din 
cauza ploii și ţinea mâinile ridicate ca un chirurg. Sara ridică 
mâinile cu palmele desfăcute înapoi, ca să ilustreze mai bine 
momentul. 

— Și? 

— Și l-am dus la bucătărie să se spele pe mâini, fiindcă acolo 
țin săpunul antibacterian, și el nu putea să desfacă dopul sticlei 
fără s-o contamineze, așa că a trebuit s-o desfac eu pentru el. 
Sara oftă din greu. Și el s-a aplecat deasupra chiuvetei ca să se 
spele pe mâini, după care eu i le-am șters cu prosopul și erau 
atât de puternice și de calde și el e atât de sigur pe sine de 
fiecare dată, că și-a ridicat pur și simplu ochii și m-a sărutat pe 
buze, fără nicio ezitare, de parcă ar fi știut tot timpul cât îi 
atinsesem palmele că nu mă gândeam decât cum ar fi să le simt 
pe trupul meu. 

Tessa așteptă ca sora sa să termine, apoi spuse: 

— In afară de partea cu pisica moartă, e cea mai romantică 
poveste pe care am auzit-o vreodată. 


65 


— Da. Sara se ridică și se duse până la balustrada verandei. 
Sunt sigură că le face pe toate iubitele lui să se simtă deosebite. 
E foarte bun la asta, cred. 

— Sara, tu n-ai să înţelegi niciodată că sexul poate să însemne 
lucruri diferite pentru anumiţi oameni. Uneori e doar o 
împreunare. Tessa făcu o pauză. Alteori este doar un mod de a 
atrage atenţia. 

— Mie Jeffrey a reușit cu siguranţă să-mi atragă atenţia. 

— Încă te mai iubește. 

Sara se întoarse spre sora ei și se așeză pe balustradă. 

— Mă vrea înapoi numai pentru că m-a pierdut. 

— Dacă ai vrea cu adevărat să-l scoţi din viaţa ta, începu 
Tessa, atunci ar trebui să renunţi la slujba de medic legist. 

Sara deschise gura ca să-i răspundă, dar habar n-avea cum să- 
i spună surorii sale că, în anumite zile, tocmai acea activitate 
reușea să o facă să nu-și iasă din minţi. Să renunţe la activitatea 
de medic legist ar fi însemnat să renunțe la acea parte a vieții ei 
care îi plăcea cu adevărat, în ciuda aspectelor macabre. 

Știind că Tessa nu va putea înțelege niciodată așa ceva, Sara 
se mărgini să spună: 

— Nu știu ce voi face. 

Din partea Tessei nu veni nicio reacție. Sora ei se uita înapoi 
spre casă. Sara îi urmări privirea îndreptată spre fereastra de la 
bucătărie. Jeffrey Tolliver stătea în picioare lângă aragaz și 
discuta cu mama ei. 

e 

Locuinţa familiei Linton era o clădire pe un nivel și jumătate, 
care suferise renovări repetate pe parcursul celor patruzeci și 
cinci de ani de când fusese construită. Atunci când Cathy 
devenise interesată de pictură, la spatele casei fusese atașat un 
studio prevăzut cu o mică toaletă. Când Sara devenise obsedată 
de școală, în pod fusese amenajată o cameră de studiu. Când pe 
Tessa începuseră s-o intereseze băieţii, subsolul fusese amenajat 
în așa fel încât Eddie să poată ajunge acolo din orice loc din casă, 
în cel mult trei secunde. La ambele capete se afla câte o scară și 
cea mai apropiată baie se găsea un nivel mai sus. 

Subsolul nu se modificase prea mult de când Tessa plecase la 
colegiu. Mocheta era de un verde închis, iar canapeaua era maro 
închis. Centrul încăperii era dominat de o combinaţie masă de 
ping-pong - masă de biliard. Sara își rupsese mâna odată când, 


66 


încercând să ajungă o minge de ping-pong, se lovise de consola 
televizorului. 

În clipa în care Sara și Jeffrey începură să coboare treptele, pe 
canapea se aflau cei doi câini ai ei, Billy și Bob. Sara bătu din 
palme, încercând să-i facă să plece de acolo. Ogarii nu făcură 
nicio mișcare până în clipa în care Jeffrey fluieră ușor. Câinii 
începură să dea din coadă când el se apropie de ei ca să-i 
mângâie. 

Jeffrey nu se încurcă prea mult în cuvinte în timp ce-l scărpina 
pe burtă pe Bob: 

— Am încercat toată noaptea să te sun. Unde ai fost? 

Sara nu consideră că avea dreptul să primească răspuns la o 
asemenea întrebare. 

— Ai reușit să descoperi ceva în legătură cu Sibyl? întrebă ea. 

El clătină din cap. 

— Conform Lenei, nu se întâlnea cu nimeni. Ceea ce exclude 
un posibil iubit furios. 

— Vreo relație din trecut? 

— Nimeni, răspunse el. Cred că o să-i pun astăzi câteva 
întrebări colegei ei de cameră. Locuia cu Nan Thomas. 
Bibliotecara, o știi, nu? 

— Da, spuse Sara, simțind că lucrurile încep să se miște în 
capul ei. Ai primit raportul de la mine? 

El clătină din cap fără să înțeleagă. 

— Ce? 

— Acolo am fost azi-noapte. Am făcut autopsia. 

— Ce? repetă el. Nu poţi să faci autopsia fără să mai fie și 
altcineva de faţă. _ 

— Știu asta, Jeffrey, izbucni Sara. li fusese de ajuns o singură 
persoană care îi pusese competenţa la îndoială în ultimele 
douăsprezece ore. De aceea l-am chemat pe Brad Stephens. 

— Brad Stephens? Jeffrey se întoarse cu spatele la ea, 
mormăind ceva în timp ce-l scărpina pe Billy sub bărbie. 

— Ce-ai spus? 

— Am spus că în ultima vreme acţionezi foarte ciudat. Jeffrey 
se întoarse cu faţa la ea. Te-ai apucat de autopsie la miezul 
nopţii? 

— Îmi pare rău dacă acest lucru ţi se pare ciudat, dar nu uita 
că am două slujbe și că nu mă preocupă numai ce fac pentru 
tine. Jeffrey încercă s-o oprească, dar ea continuă: In caz că ai 


67 


uitat, am o listă plină de pacienţi la clinică, pe lângă ceea ce fac 
la morgă. Pacienţi pe care, că tot veni vorba - Sara își privi 
ceasul fără să vadă însă cu adevărat ce oră era - va trebui să 
încep să-i consult peste câteva minute. 

Apoi își puse mâinile în șolduri. 

— Ai venit aici cu vreun motiv? 

— Să văd ce faci, spuse el. Se pare că totul e în ordine. 
Bănuiesc că asta nu ar trebui să constituie o surpriză pentru 
mine. Tu ești întotdeauna în ordine. 

— Ai dreptate. 

— Sara Linton, mai tare ca oţelul! 

Sara îi aruncă ceea ce ea spera a fi o privire disprețuitoare. 
Jucaseră această scenă de atâtea ori în epoca divorțului lor, încât 
era în stare să recite pe de rost replicile ambelor părți. Sara era 
prea independentă, Jeffrey prea pretenţios. 

— Trebuie să plec, spuse ea. 

— Stai o clipă, zise el. Și raportul? 

— Ți l-am trimis prin fax. 

Fu rândul lui să-și pună mâinile în șold. 

— Dacă despre ăla e vorba, da, l-am primit. Crezi că ai 
descoperit ceva? 

— Da, răspunse ea. De fapt, nu. Sara își încrucișă mâinile la 
piept într-un gest defensiv. Ura modul în care reușea el să 
schimbe subiectul și să treacă la ceva care avea legătură cu 
munca lor. Era un truc ieftin, dar reușea mereu s-o prindă cu 
garda jos. Reuși să-și revină cumva și spuse: Trebuie să primesc 
în dimineaţa asta niște rezultate în legătură cu sângele. Nick 
Shelton ar trebui să mă sune pe la nouă, așa că după aceea este 
posibil să avem noi date. Ti-am scris asta pe prima pagină a 
raportului, adăugă ea. 

— Ce te face să crezi că am putea afla ceva din analiza 
sângelui? 

— Pur și simplu o presimţire, răspunse Sara. Atât putea să-i 
spună în acel moment. Nu-și permitea să se joace cu jumătăţi de 
măsură. Era medic, nu ghicitoare, și Jeffrey știa foarte bine lucrul 
acesta. 

— Spune-mi și mie pe ce te bazezi, insistă el. 

Sara își încrucișă degetele ca și când l-ar fi implorat să nu-i 
ceară asta. Aruncă o privire înapoi spre scară ca să fie sigură că 
nu ascultă nimeni. 


68 


— Ai citit raportul, spuse ea. 

— Te rog, zise el. Vreau să aud de la tine. 

Sara se sprijini de perete. Închise ochii pentru o secundă, nu 
pentru că acest lucru ar fi ajutat-o să-și amintească mai bine, ci 
pentru a se distanţa puţin de ceea ce știa. 

— Sibyl a fost atacată în toaletă. N-a avut probabil cum să 
riposteze, pentru că nu vedea și pentru că a fost luată prin 
surprindere. Cred că a tăiat-o imediat, ridicându-i cămașa și 
trasându-i crucea cu cuțitul. Tăietura din abdomen a fost făcută 
imediat după atac. Nu e suficient de adâncă pentru o penetrare 
completă. Cred că introducerea penisului a fost mai degrabă o 
profanare decât altceva. A violat-o apoi vaginal, ceea ce explică 
excrementele găsite acolo. Nu sunt sigură dacă a ejaculat sau 
nu. Cred că nu ejacularea era scopul. 

— Crezi că e vorba mai degrabă de o profanare? 

Sara ridică din umeri. Ştia că foarte mulţi violatori suferă de 
anumite disfuncţii sexuale. Nu vedea de ce lucrurile ar fi stat 
altfel în cazul ucigașului lui Sibyl. Modul în care acesta o violase 
în rana din burtă reprezenta o bună dovadă în acest sens. 

— Poate că e vorba aici și de excitaţia produsă de comiterea 
unui asemenea act într-un loc aproape public. Chiar dacă 
aglomeraţia de la prânz trecuse, putea oricând să intre cineva și 
să dea peste el. 

Jeffrey își scărpina gânditor bărbia, analizând vorbele ei. 

— Mai vrei să-mi spui ceva? 

— Poţi să-ți faci puţin timp să treci pe la secție? o întrebă el. 
Vreau să ţin o ședință de informare la nouă și jumătate. 

— O informare completă? 

El clătină din cap. 

— Nu vreau să afle toţi chestiile astea, spuse el și, pentru 
prima dată după mult timp, ea fu întru totul de acord. 

— E mai bine așa, zise ea. 

— Poţi să treci pe la nouă și jumătate? repetă el întrebarea. 

Sara își trecu rapid în revistă programul din dimineaţa aceea. 
La ora opt trebuia să se întâlnească cu părinţii lui Jimmy Powell. 
Probabil că participarea la o ședință în care urma să prezinte 
detalii macabre avea să o ajute să uite de întâlnirea aceea 
neplăcută. În plus, cu cât îi informa mai repede pe detectivi în 
legătură cu rezultatele autopsiei lui Sibyl Adams, cu atât creșteau 


69 


șansele ca aceștia să-l găsească mai devreme pe cel care o 
ucisese. 

— Da, spuse ea îndreptându-se spre scară. Voi fi acolo. 

— Așteaptă puțin, zise el. O să fie și Lena acolo. 

Sara se răsuci spre el, clătinând din cap. 

— În niciun caz. Nu o să fac o prezentare în detaliu a morţii lui 
Sibyl în faţa surorii ei. 

— Trebuie să fie și ea acolo, Sara. Ai încredere în mine, se 
simţi dator să insiste Jeffrey văzând privirea Sarei. Vrea să afle 
detalii. Este necesar. E polițistă. 

— Nu va fi bine pentru ea. 

— Ea a decis să participe, repetă el. Oricum va afla detaliile 
într-un fel sau altul. Este mai bine să afle adevărul de la noi decât 
să citească cine știe ce minciuni din ziare. Jeffrey făcu o pauză, 
văzând probabil pe chipul ei că nu reușise s-o convingă. Dacă ar 
fi fost vorba despre Tessa, ai fi dorit fără îndoială să afli ce s-a 
întâmplat. 

— Jeffrey, spuse Sara gata să cedeze în ciuda faptului că știa 
că are dreptate. Nu e bine să și-o amintească pe sora ei în acest 
fel. 

— Poate că nu ai dreptate, zise el ridicând din umeri. 

e 

La ora opt fără un sfert dimineaţa, districtul Grant de-abia se 
trezea. O ploaie nocturnă scurtă spălase praful de pe străzi și, cu 
toate că era încă destul de frig afară, Sara coborâse capota BMW- 
ului. Mașina, model Z3, fusese cumpărată în timpul crizei de 
după divorţ, atunci când avea nevoie de ceva care să o facă să 
se simtă mai bine. Achiziţia își făcuse efectul scontat cam două 
săptămâni, după care privirile dispreţuitoare și comentariile la 
adresa mașinii o făcuseră să se simtă ridicolă. Nu era genul de 
mașină cu care să te afișezi într-un oraș așa de mic. Dacă n-ar fi 
fost născută și crescută în Grant, mai mult ca sigur că Sara ori ar 
fi fost nevoită să-și vândă mașina, ori și-ar fi pierdut jumătate din 
pacienţii de la clinică. Lăsase până la urmă lucrurile așa cum 
erau, deși trebuia să suporte în continuare comentariile acide ale 
mamei sale care nu uita să-i amintească cât de ridicol putea fi ca 
o persoană care abia reușea să-și ţină sub control garderoba să 
conducă o mașină atât de bătătoare la ochi. 

Sara îi făcu un semn cu mâna lui Steve Mann, proprietarul 
magazinului cu articole de fierărie. Bărbatul îi răspunse la salut 


70 


cu un zâmbet surprins pe buze. Steve era căsătorit și avea trei 
copii acum, dar Sara știa că el continua s-o placă, așa cum se 
întâmplă mereu cu prima dragoste. Steve fusese primul ei iubit și 
Sara fusese pe vremuri atrasă de el, nimic mai mult. Işi aducea 
aminte de momentele acelea ciudate din adolescenţă când el o 
înghesuia pe bancheta din spate. Își aducea aminte cât de jenată 
fusese după ce făcuseră sex pentru prima dată, încât nici nu 
îndrăznise să-l mai privească în ochi. 

Steve era tipul de om care își fixase de bunăvoie rădăcinile în 
Grant, care renunțase fără prea mari regrete la statutul de 
vedetă în echipa de fotbal american a liceului Robert E. Lee 
pentru a lucra alături de tatăl său în magazin. La vârsta aceea, 
Sara nu-și dorea decât să plece din Grant, să ajungă în Atlanta, 
orașul care putea să-i ofere viaţa aceea excitantă și plină de 
provocări pe care nici nu o putea visa în orașul natal. Cum de 
aterizase până la urmă din nou acolo era un mister la care nici 
Sara, nici altcineva nu putea să răspundă. 

Își tinu privirea drept înainte când trecu pe lângă restaurant, 
pentru că nu voia să se gândească din nou la cele întâmplate în 
ziua precedentă. Era atât de preocupată să evite orice contact cu 
acea parte a străzii, că fu cât pe ce să dea peste Jeb McGuire 
care traversa în dreptul farmaciei. 

Sara opri mașina lângă el. 

— Te rog să mă scuzi. 

Jeb începu să râdă bine dispus. 

— Încerci să împiedici întâlnirea noastră de mâine? 

— Bineînţeles că nu, bâigui Sara, străduindu-se să zâmbească. 
Din cauza întâmplărilor din ziua precedentă, uitase cu 
desăvârșire că-i promisese să mănânce împreună. Se întâlnise de 
câteva ori cu Jeb după ce, în urmă cu unsprezece ani, acesta se 
mutase în Grant și cumpărase farmacia orașului. Nu ajunseseră 
însă niciodată la ceva serios și lucrurile se răciseră aproape de 
tot între ei în momentul în care își făcuse apariţia Jeffrey. Habar 
nu avea de ce acceptase să se întâlnească din nou cu el după 
atâta vreme. 

Jeb își dădu la o parte părul de pe frunte. Era un bărbat suplu, 
cu o constituţie de alergător. Tessa îi comparase cândva trupul 
cu cel al unui ogar. Era oricum un bărbat bine și fără îndoială că 
nu avea nevoie să caute prea mult ca să găsească o femeie care 
să iasă în oraș cu el. 


71 


— Te-ai mai gândit în legătură cu ce ai vrea să mănânci la 
cină? o întrebă el, sprijinindu-se de portieră. 

Sara ridică din umeri. 

— Nu mă pot decide, minţi ea. Te las să-mi faci o surpriză. 

Jeb ridică din sprâncene. Cathy Linton avea dreptate. Sara nu 
era în stare să mintă. 

— Știu că ai fost implicată în nenorocirea aia de ieri, zise el, 
făcând un gest în direcţia restaurantului. Te înţeleg perfect dacă 
vrei să renunțăm. 

Sara fu emoţionată de oferta lui. Jeb McGuire era un bărbat 
sensibil. In calitate de farmacist al orașului, se bucura de 
încrederea și respectul celor pe care îi servea. Pe deasupra, era 
și un tip bine. Singura problemă era că i se părea prea drăgut, 
prea bine crescut. Nu se certaseră niciodată, fiindcă el fusese 
întotdeauna mult prea relaxat ca să se lase provocat. Din cauza 
aceasta, Sara se gândea la el mai mult ca la un frate decât ca la 
un posibil iubit. 

— Nu vreau să renunţăm, zise ea și, destul de ciudat, chiar nu 
voia să renunţe. Poate că avea să-i facă bine să iasă cu cineva. 
Poate Tessa avea dreptate. Poate că trecuse prea mult timp. 

Jeb se lumină la față. 

— Dacă nu e prea rece, aș putea să vin cu barca și să te scot la 
o plimbare pe lac. 

Sara zâmbi cu subiînţeles. 

— Parcă ziceai că nu-ţi cumperi barcă până la anul? 

— Răbdarea nu a fost niciodată cea mai mare calitate a mea, 
răspunse el, deși faptul că vorbea cu Sara dovedea tocmai 
contrariul. Jeb arătă cu degetul spre farmacie, semn că trebuia să 
plece. Ne vedem pe la șase, bine? 

— La șase, confirmă Sara, simțind că o parte din însufleţirea lui 
se răsfrânge și asupra ei. Băgă mașina în viteză și-l urmări cum 
se îndreaptă cu pași repezi, spre farmacie. Marty Ringo, femeia 
care stătea la casă în farmacie, îl aștepta la intrare și el o 
cuprinse cu braţul pe după umeri în timp ce descuia ușa. 

Sara intră în parcarea clinicii. Clădirea Clinicii de Pediatrie din 
Heartsdale era de formă dreptunghiulară și avea chiar în faţă, 
lipită de ea, o cameră octogonală, cu pereţii din cărămizi de 
sticlă. Acolo fusese amenajată sala de așteptare pentru pacienţi. 
Din nefericire, clădirea fusese proiectată de doctorul Barney, un 
medic priceput, dar nu și un arhitect la fel de bun. Camera din 


72 


față dădea spre sud și cărămizile din sticlă transformau 
încăperea într-un cuptor pe timpul verii și în frigider pe timp de 
iarnă. Se înregistraseră mai multe cazuri de pacienţi care se 
îmbolnăviseră mai rău în timp ce așteptau să le vină rândul să 
intre la medic. 

Încăperea era goală, întunecată și rece în clipa în care Sara 
deschise ușa. Aruncă o privire de jur-împrejur, gândindu-se, nu 
pentru prima oară, că ar fi trebuit să redecoreze sala de 
așteptare. Scaunele aflate la dispoziția pacienţilor și a 
însoţitorilor acestora nu erau deloc comode. Sara și Tessa 
petrecuseră și ele, la rândul lor, cu Cathy alături, destul timp pe 
aceste scaune, așteptând să-și audă numele strigate de medic. 
Într-un colţ se afla locul de joacă prevăzut cu trei măsuțe, unde 
copiii puteau desena sau citi. Pe măsuţe se aflau reviste, hârtie și 
creioane colorate. 

Privind înapoi în timp, Sara se întrebă dacă în încăperea aceea 
se hotărâse să devină medic. Spre deosebire de Tessa, Sarei nu-i 
fusese niciodată frică să meargă la doctorul Barney, probabil 
fiindcă se îmbolnăvea foarte rar. Cel mai mult îi plăcea când 
ajungeau în locuri în care numai medicii aveau posibilitatea să 
intre. În clasa a șaptea, când Sara începuse să manifeste interes 
faţă de științe, Eddie descoperise un profesor de biologie de la 
colegiu care dorea să-și schimbe alimentarea cu apă. In schimbul 
lucrărilor, profesorul făcuse pregătire suplimentară cu Sara. Doi 
ani mai târziu, un profesor de chimie avusese nevoie de o nouă 
instalaţie sanitară în locuinţa sa, așa că Sara ajunsese să facă 
experienţe de laborator împreună cu studenţii de la facultate. 

În încăpere se făcu brusc lumină și Sara clipi de câteva ori ca 
să-și obișnuiască ochii. Nelly deschisese ușa care separa camera 
de consultație de sala de așteptare. 

— Bună dimineața, domnişoară doctor Linton, spuse Nelly 
luând servieta din mâna Sarei și întinzându-i acesteia un teanc 
de mesaje scrise pe hârtie de culoare roz. Am primit dimineaţă 
mesajul dumneavoastră în legătură cu ședința de la secție. Am 
făcut deja câteva schimbări ale programărilor. Vă deranjează 
dacă staţi azi puţin mai mult? 

Sara clătină din cap și începu să citească mesajele. 

— Familia Powell trebuie să sosească în mai puţin de cinci 
minute și aveţi un fax pe masă. 


73 


Sara ridică privirea ca să-i mulțumească, dar Nelly nu mai era 
acolo. Probabil că verifica acum programul lui Elliot Felteau. Sara 
îl angajase pe Elliot imediat după ce acesta își terminase stagiul 
la Augusta Hospital. Era un băiat dornic să înveţe cât mai multe 
și care probabil că în final avea să încerce să obţină dreptul de 
practică. Sara încă nu se obișnuise cu faptul că avea un partener, 
însă știa cu siguranţă că aveau să mai treacă cel puţin zece ani 
până ce Elliot avea să fie în măsură să-i facă o ofertă viabilă 
pentru un eventual parteneriat. 

Molly Stoddard, asistenta medicală, o aștepta pe Sara pe 
coridor. 

— A crescut la nouăzeci și cinci la sută, spuse ea referindu-se 
la rezultatele analizelor. 

Sara încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— Vor sosi aici dintr-o clipă în alta. 

Zâmbetul lui Molly indica clar faptul că nu o invidia deloc pe 
Sara pentru sarcina sa ingrată. Părinţii micului Powell erau niște 
oameni cumsecade. Divorţaseră cu câţiva ani în urmă, dar 
dăduseră dovadă de o surprinzătoare solidaritate în ceea ce 
privește sănătatea copilului lor. 

— Poţi să cauţi un număr de telefon pentru mine? Vreau să-i 
trimit la un specialist de la Emory pe care-l cunosc. A obţinut 
niște rezultate interesante în cazul tratamentului leucemiei în 
primele stadii ale bolii. 

Sara îi spuse numele medicului și deschise ușa ce dădea în 
cabinetul ei. Nelly îi pusese servieta pe scaun și îi adusese o 
cafea. Lângă ceașcă se afla faxul de care îi pomenise. Era 
rezultatul analizelor sângelui lui Sibyl Adams făcute de specialiștii 
de la biroul FBI din Atlanta. În partea de sus a paginii se aflau 
câteva cuvinte scrise de mână de Nick. Acesta își cerea scuze 
pentru faptul că avea să fie ocupat cea mai mare parte a zilei. 
Sara citi raportul de două ori și, pe măsură ce interpreta datele, 
simţea că i se pune un nod în gât. 

Se lăsă pe spate în fotoliu și aruncă o privire în jur. Prima ei 
lună de muncă aici fusese plină de neprevăzut, dar nu se 
comparase nici pe departe cu ce era obișnuită la Grady. 
Trecuseră probabil mai bine de trei luni până ce reușise să se 
obișnuiască cu ritmul total diferit de aici. Avea parte de suficiente 
otite și dureri de gât, nu însă și de cazuri cu adevărat serioase. 
Copiii cu probleme mergeau la spitalul din Augusta. 


74 


Mama lui Darryl Harp fusese primul părinte care-i dăduse Sarei 
o fotografie a copilului ei. Urmaseră apoi și alţi părinţi și în 
curând începuse să tapeteze pereţii cabinetului cu aceste 
fotografii. Trecuseră doisprezece ani de la prima fotografie și 
acum pozele acopereau toți pereţii și începuseră să apară și în 
baie. O singură privire aruncată spre una din fotografii și Sara era 
în stare să-și amintească numele copilului și, de cele mai multe 
ori, boala de care suferise și modul în care se vindecase. Deja 
unora dintre ei, care continuau să vină la ea, deși deveniseră 
adulţi, fusese nevoită să le spună că era probabil mai bine să 
înceapă să consulte un medic generalist. Unii dintre ei plânseseră 
când se despărţiseră de ea. Chiar și Sara se blocase și rămăsese 
fără cuvinte de câteva ori. Având în vedere faptul că ea nu putea 
să aibă copii, de cele mai multe ori se atașa foarte puternic de 
pacienții săi. 

Deschise servieta ca să scoată de acolo un dosar și se opri 
văzând cartea poștală pe care o primise. Se uita fix la ilustrata în 
care se vedeau porțile de intrare de la Universitatea Emory. Işi 
aducea aminte ziua în care sosise de la Emory scrisoarea prin 
care o anunțau că fusese acceptată. | se oferiseră burse și la alte 
universităţi, multe dintre ele cu nume mult mai sonore, dar 
Emory fusese întotdeauna un vis al ei. Era locul unde se învăța 
adevărata medicină și nu-și putea imagina că ar putea trăi în altă 
parte decât în Sud. 

intoarse cartea poștală pe partea cealaltă și-și trecu degetele 
peste adresa scrisă cu litere îngrijite. In fiecare an de când 
părăsise Atlanta, pe la mijlocul lunii aprilie, Sara primea o vedere 
ca aceasta. Cea de anul trecut reprezenta sediul firmei Coca-Cola 
și pe spatele ei scria: „El are toată omenirea în mâinile Lui”. 

Sara tresări în clipa în care în difuzorul interfonului se auzi 
vocea lui Nelly. 

— Domnișoara doctor? Părinţii băiatului au sosit. 

Sara apăsă butonul roșu de apel. Puse cartea poștală la loc în 
servietă și spuse: 

— Vin imediat să mă întâlnesc cu ei. 


75 


Capitolul 8 


Pe când Sibyl și Lena erau în clasa a șaptea, un băiat mai 
mare, care se numea Boyd Little, s-a gândit c-ar fi amuzant să se 
furișeze pe la spatele lui Sibyl și să-i tragă un bobârnac în ureche. 
Lena îl urmărise apoi într-o zi după ce coborâse din autobuz și-i 
sărise în spate. Lena era mică și rapidă, dar Boyd era cu un an 
mai mare și cântărea cu aproape 25 de kilograme mai mult decât 
ea. Până să apuce șoferul să-i despartă, Lena încasase o bătaie 
strașnică. 

Cu gândul la acest episod, Lena Adams putea pe bună 
dreptate afirma că nu se mai simţise niciodată atât de răvășită 
ca în dimineaţa de după moartea surorii sale. Inţelesese în sfârșit 
semnificaţia cuvântului mahmureală și trebui să stea mai bine de 
jumătate de oră sub jetul fierbinte al dușului înainte să se poată 
ține pe picioare. Avea senzaţia că-i explodează capul. Oricâtă 
pastă de dinţi ar fi folosit, nu reușea să scape de gustul scârbos 
din gură, iar stomacul parcă îi fusese strâns legat cu o sârmă 
subțire. 

Era așezată pe unul din scaunele din spatele sălii de ședințe și 
tot ce-și dorea era să reziste fără să vomite din nou. In stomacul 
care se lipise aproape de șira spinării, nu prea mai exista însă 
nimic care să fie aruncat afară. 

Jeffrey veni spre ea și-i oferi o cafea. 

— Bea puţină cafea, o îndemnă el. 

Ea nu se opuse. Dimineaţă, acasă, Hank îi oferise și el cafea. 
Lena fusese însă prea jenată să accepte ceva de la el, cu atât 
mai puţin dispusă să-i asculte sfaturile, așa că îi sugerase să se 
ducă cu tot cu cafea în altă parte. 

De îndată ce lăsă cana jos de la gură, Jeffrey îi spuse: 

— Nu e prea târziu să te răzgândești, Lena! 

— Vreau să rămân, se opuse ea. Trebuie să știu. ` 

El o privi fix în ochi câteva secunde care ținură o veșnicie. În 
ciuda faptului că orice sursă de lumină îi înţepa ochii ca mii de 
ace, reuși să reziste până la capăt privirii lui. Așteptă până ce el 
părăsi încăperea și se așeză înapoi pe scaun. Puse cana pe 
genunchi și închise ochii. 

Nu își aducea aminte cum ajunsese acasă noaptea trecută. 
Modul în care parcursese drumul de treizeci de minute de la 


76 


Reece până la locuinţa ei reprezenta un mister. Ştia că Hank 
condusese fiindcă atunci când intrase în mașină dimineață, 
descoperise că scaunul era dat pe spate de tot și oglinda 
retrovizoare fusese înclinată în mod ciudat. Ultimul lucru pe care 
și-l amintea din noaptea trecută era reflexia chipului ei în vitrina 
de la Stop' n 'Save. Următoarea amintire era zbârnâitul asurzitor 
al telefonului atunci când o sunase Jeffrey să-i spună despre 
ședință și s-o roage să nu vină. Orice altceva dintre cele două 
momente reprezenta o pată neagră pentru ea. 

Partea cu îmbrăcatul pentru a veni la ședință fusese cea mai 
grea. După dușul prelungit, nu-și dorea nimic altceva decât să se 
târâie înapoi în pat. Ar fi stat acolo toată ziua, dar nu putea să se 
lase doborâtă de această slăbiciune. Ceea ce se întâmplase 
noaptea trecută fusese o greșeală, dar o greșeală necesară. Era 
clar că trebuia să se descarce, să se lase pradă durerii. 

Dimineaţa asta era cu totul altceva. Lena se forță să-și tragă 
pantalonii și să îmbrace unul dintre sacourile cu care se ducea de 
obicei la serviciu. În timp ce-și lega tocul și-și verifica arma, Lena 
simţi că se transformă din nou din sora victimei în poliţist. Capul 
continua însă s-o doară și avea senzaţia că mintea îi era lipită cu 
clei în interiorul cutiei craniene. Cuprinsă brusc de o neobișnuită 
simpatie pentru alcoolici, avea puterea să-i înţeleagă. Ştia acum 
că o beţie puternică putea face mult bine în anumite situaţii. 

Ușa se deschise pentru o secundă și Lena putu s-o vadă pe hol, 
din spate, pe Sara Linton. Sara îi spunea ceva lui Jeffrey și 
discuţia dintre cei doi nu era deloc prea calmă. Lena se simți 
dintr-o dată vinovată pentru modul în care o tratase pe Sara 
noaptea trecută. În ciuda cuvintelor pe care i le adresase, știa că 
Sara e un medic foarte bun. La urma urmei, femeia aceasta 
renunţase la o carieră foarte promițătoare în Atlanta ca să se 
întoarcă în Grant. Deși merita, fără îndoială, niște scuze, Lena 
nici nu voia să se gândească deocamdată la așa ceva. Cineva 
care o cunoștea pe Lena știa desigur că numărul cazurilor de 
izbucniri furioase ale acesteia îl depășea cu mult pe cel al 
situaţiilor în care își mai cerea și scuze. 

— Lena, se auzi vocea Sarei. Hai aici în spate cu mine. 

Lena clipi de câteva ori întrebându-se când reușise Sara să 
traverseze încăperea. Doctoriţa se afla acum în cadrul ușii care 
dădea spre debaraua cu materiale. 


77 


Lena se ridică brusc în picioare, uitând cu totul de cafea. 
Câteva picături îi pătară pantalonii, dar nu le acordă nicio atenţie. 
Puse cana pe jos și se duse unde o chemase Sara. In afară de 
materiale uzuale și hârtii, în debara se aflau depozitate diverse 
obiecte care constituiau probe, manechine pe care le foloseau în 
demonstrațiile de acordare a primului ajutor, pe care le 
organizau toamna, și truse de intervenţie în situaţii de urgență. 

— Aici, zise Sara trăgând un scaun. la loc. 

Lena făcu din nou ce-i spusese Sara. O privi pe aceasta cum 
rostogolește spre ea un tub de oxigen. 

Sara conectă o mască la tubul cu oxigen. 

— Te doare capul, fiindcă alcoolul a făcut să-ţi scadă cantitatea 
de oxigen din sânge, zise ea trăgând de banda de cauciuc 
folosită pentru fixarea măștii pe figură și întinzându-i-o Lenei. 
Trage de câteva ori adânc și încet oxigen în piept și te vei simţi 
mai bine. 

Lena luă masca în mână, deși nu avea încredere sută la sută în 
Sara. În starea în care se afla ar fi fost însă de acord să sufle și în 
fundul unui sconcs, dacă i-ar fi spus cineva că în acest fel ar fi 
încetat zvâcnetul continuu din capul ei. 

După ce Lena inspiră de mai multe ori, Sara o întrebă: 

— Te simţi mai bine? 

Lena încuviință cu o mișcare a capului, fiindcă într-adevăr se 
simţea mai bine. Nu era chiar starea pe care o avea ea de obicei, 
dar măcar acum putea să deschidă ochii în întregime. 

— Lena, începu Sara, luându-i masca de oxigen din mână. 
Vreau să-ți pun o întrebare în legătură cu o descoperire a mea. 

— Da? făcu Lena, ridicând imediat garda. Se aștepta ca Sara 
să încerce s-o convingă să nu participe la ședință, așa că fu 
foarte surprinsă când doctoriţa îi spuse: 

— Când am examinat-o pe Sibyl, începu Sara lipind de perete 
tubul de oxigen, am descoperit ceva la care, să fiu sinceră, nu 
mă așteptam. 

— Ce anume? întrebă Lena, al cărei creier începea să-și intre 
încetul cu încetul în funcţiune. 

— Nu cred că are prea multă legătură cu cazul, dar trebuie să-i 
spun lui Jeffrey ce am descoperit. Nu sunt eu în măsură să decid. 

În ciuda faptului că Sara o ajutase să scape de durerea de cap, 
Lena nu avea răbdare să-i asculte șaradele. 

— Despre ce e vorba? 


78 


— E vorba despre faptul că himenul surorii tale era intact până 
la viol. 

Lena simţi un gol în stomac. Ar fi trebuit să se gândească la 
acest lucru, însă prea multe se întâmplaseră în ultimele douăzeci 
și patru de ore. Acum toată lumea avea să afle că sora ei era 
lesbiană. 

— Să știi că pe mine nu mă interesează, Lena. Crede-mă, 
pentru mine nu are nicio importanţă modul în care a ales ea să-și 
trăiască viaţa. 

— Ce naiba vrei să spui cu asta? 

— Exact ce ai auzit, răspunse Sara, gândindu-se că nu merita 
să fie tratată în acest mod. 

Când văzu că Lena nu răspunde, Sara adăugă: 

— Lena, știu despre Nan Thomas. Nu a fost greu să fac 
legătura. 

Lena își sprijini capul de perete și închise ochii. 

— Vrei să mă pui în gardă, nu-i așa? Că ai de gând să le spui 
tuturor că sora mea era lesbiană? 

Sara rămase tăcută câteva clipe, apoi spuse: 

— Nu aveam de gând să pomenesc de lucrul acesta în ședință. 

— O să-i spun eu lui Jeffrey, se hotărî Lena, deschizând ochii. 
Poţi să aștepți un minut? 

— Bineînţeles. 

Lena așteptă până ce Sara părăsi încăperea și apoi își lăsă 
capul în mâini. Ar fi vrut să plângă, însă lacrimile întârziau să 
curgă. Corpul ei era atât de deshidratat, încât era de mirare că 
mai avea încă salivă în gură. Trase adânc aer în piept ca să-și 
facă curaj și se ridică în picioare. 

În sala de ședințe se aflau deja Frank Wallace și Matt Hogan. 
Frank o salută cu o mișcare a capului, dar Matt se prefăcu ocupat 
să-și pună frișcă în cafea. Amândoi detectivii erau trecuţi de 
cincizeci de ani, amândoi provenind dintr-o epocă total diferită de 
cea în care crescuse Lena. La fel ca și restul echipei de detectivi 
cu experienţă, ei acționau conform vechilor legi ale fraternității 
polițienești, care spuneau că justiţia trebuie făcută cu orice preț. 
Poliţia reprezenta familia lor și dacă unuia dintre ei i se întâmpla 
ceva erau cu toţii afectaţi, ca și când ar fi fost vorba despre un 
frate. Districtul Grant era și așa o comunitate foarte unită, dar 
legăturile care existau între detectivi erau și mai puternice. Lena 
știa foarte bine că toţi făceau parte din loja locală. Era sigură că 


79 


dacă ar fi avut și ea penis, ar fi fost de mult invitată să li se 
alăture, dacă nu din respect, atunci din obligaţie. 

Se întrebă ce-ar gândi acești doi bărbaţi dacă ar ști că în cazul 
la care lucrează trebuie să afle cine a violat o lesbiană. Odată, cu 
mult timp în urmă, Lena chiar îl auzise pe Matt începând o 
propoziţie cu cuvintele: „Pe vremuri, când Klan-ul făcea ceva...” 
Aveau oare să fie ei la fel de activi în clipa în care aveau să afle 
cine era Sibyl, sau furia pe care o manifestau acum avea să se 
dilueze? Lena nu voia să afle pe pielea ei răspunsul la această 
întrebare. 

Jeffrey tocmai citea un raport când ea bătu la ușa deschisă a 
biroului său. 

— A reușit Sara să te lămurească? o întrebă el. 

Lenei nu-i plăcu prea mult modul în care pusese el întrebarea, 
dar răspunse afirmativ și închise ușa. 

Jeffrey era fără îndoială surprins s-o vadă că stă acolo. Puse 
deoparte raportul și așteptă mai întâi ca ea să se așeze. 

— Ce s-a întâmplat? 

Lena ajunse la concluzia că cea mai bună soluţie era să-i spună 
direct: 

— Sora mea era lesbiană. 

Cuvintele rămaseră atârnate deasupra capetelor lor ca niște 
cartoane. Lena fu cât pe ce să izbucnească într-un râs nervos. Nu 
rostise niciodată acel cuvânt cu voce tare până acum. Tema 
sexualităţii lui Sibyl era un subiect foarte delicat, chiar și în 
discuţiile cu sora ei. Atunci când, la un an după ce se instalaseră 
în Grant, Sibyl se mutase cu Nan Thomas, Lena nu insistase să 
afle detalii. Pur și simplu nu voia să le afle. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai spus, zise Jeffrey cu o voce care 
exprima surpriza. 

— Crezi că o să aibă vreun impact asupra investigațiilor? 
întrebă Lena, neștiind dacă nu cumva tot efortul ei fusese inutil. 

— Nu știu, răspunse el și Lena își dădu seama că spune 
adevărul. Îi trimitea cineva scrisori de ameninţare? Făcea cineva 
remarci răuvoitoare la adresa ei? 

Lena căzu pe gânduri. Nan îi spusese că nu se întâmplase 
nimic în ultimele săptămâni dar, pe de altă parte, aceasta știa că 
Lenei nu-i plăcea să discute despre ceva care i-ar fi adus aminte 
despre natura relațiilor dintre ea și Sibyl. 

— Cred că ar trebui să vorbești cu Nan. 


80 


— Nan Thomas? 

— Da, spuse Lena. Trăiau împreună. Într-o casă în Cooper. Am 
putea merge acolo după ședință? 

— Mai bine mai târziu, zise el. Pe la patru e bine? 

Lena înclină capul în semn de aprobare. Nu se putu opri să nu 
întrebe: 

— Ai de gând să le spui băieților? 

Jeffrey păru surprins de întrebarea ei. După ce o privi îndelung, 
îi spuse: 

— Nu cred că e necesar în stadiul ăsta al anchetei. O să vorbim 
cu Nan după aceea și o să vedem ce avem de făcut. 

Lena fu cuprinsă de un sentiment de ușurare. 

Jeffrey se uită la ceas. 

— Trebuie să începem ședința. 


Capitolul 9 


Jeffrey aștepta în faţa sălii de consiliu ca Lena să iasă de la 
toaletă. După discuţia pe care o avuseseră, ea îl rugase s-o lase 
câteva minute. Jeffrey spera ca ea să reușească să-și vină în fire. 
În ciuda _irascibilităţii ei, Lena Adams era o femeie foarte 
deșteaptă și un bun poliţist. Lui Jeffrey îi părea rău că voia să 
treacă prin nenorocirea aceasta de una singură, fără ajutor. Știa 
însă că Lena n-ar fi acceptat consolarea nimănui. 

Sara stătea pe un scaun din rândul din față, picior peste picior. 
Era îmbrăcată într-o rochie de in oliv, care îi ajungea până la 
glezne. Rochia era despicată în ambele părţi până mai jos de 
genunchi. Părul ei roșu era prins într-o coadă la spate, la fel cum 
îl purtase și duminică, la biserică. Jeffrey își aduse aminte de 
expresia de pe faţa ei atunci când îl descoperise așezat un rând 
în spatele ei și se întrebă dacă avea s-o mai vadă vreodată pe 
Sara fericită că-l întâlnește. Rămăsese tot restul slujbei cu 
privirea aţintită la mâinile din poală și abia așteptase un moment 
în care să se poată strecura afară fără să atragă prea mult 
atenția. 

Sara Linton era ceea ce tatăl lui Jeffrey obișnuia să numească o 
înghiţitură zdravănă de apă. Jeffrey fusese atras de voinţa ei, de 
independenţa ei feroce. Îi plăcuse detașarea ei și felul în care știa 
să-i pună la punct pe colegii lui din echipa de fotbal. li plăcuse 


81 


modul în care lucra mintea ei și faptul că putea discuta cu ea 
despre orice aspect al muncii lui fără teama că ar putea fi înţeles 
greșit. li plăcuse faptul că ea habar n-avea să gătească și că 
putea să doarmă chiar și în mijlocul unui uragan. li plăcuse faptul 
că nu se omora cu curăţenia prin casă și că avea picioarele atât 
de mari, încât îi putea purta pantofii. Ceea ce-i plăcuse însă cel 
mai mult la ea fusese faptul că era conștientă de toate aceste 
defecte ale ei și chiar se mândrea cu ele. 

Bineînţeles, independenţa ei avea și o latură neplăcută. Chiar 
și după șase ani de convieţuire, nu era sigur că știe cu adevărat 
ceva despre ea. Sara era atât de bună la crearea unei faţade de 
netrecut încât, după un timp, o întrebase dacă avusese vreodată 
nevoie de el cu adevărat. Intre familia ei, clinică și morgă se 
părea că nu mai rămăsese prea mult timp și pentru Jeffrey. 

Chiar dacă știa că a o înșela pe Sara nu e cea mai bună 

metodă de a schimba lucrurile, era convins că, la un moment dat, 
ceva avea să ducă la distrugerea căsniciei lor. Ar fi vrut s-o facă 
să sufere. Ar fi vrut s-o vadă luptând pentru el și pentru relația 
lor. 
_ Jeffrey se aplecă asupra podiumului cu mâinile încrucișate. 
Incercă s-o alunge pe Sara din gândurile lui și să se concentreze 
asupra sarcinilor imediate. Pe o planșă de carton fixată lângă el 
se afla o listă pe șaisprezece pagini cuprinzând nume și adrese. 
Toţi cei care fuseseră condamnaţi pentru delicte cu caracter 
sexual și care locuiau sau veneau să locuiască în statul Georgia 
erau obligaţi să se înregistreze în baza de date statală a FBl-ului. 
Jeffrey își petrecuse întreaga noapte și o parte din dimineaţă 
analizând informaţiile referitoare la cei șaizeci și șapte de 
rezidenţi ai districtului Grant, care fuseseră înregistraţi de la 
apariţia legii, în 1996. Parcurgerea crimelor comise de aceștia 
fusese o sarcină teribilă, mai ales că știa că acești autori de 
delicte sexuale erau la fel ca gândacii de bucătărie. Pentru 
fiecare ticălos descoperit, alţi douăzeci așteptau ascunși după 
pereți. 

Incercă să nu se lase copleșit de aceste gânduri în timp ce 
aștepta începerea ședinței. Sala de ședințe nu era nici pe 
departe ocupată la întreaga capacitate. Frank Wallace, Matt 
Hogan și alţi cinci detectivi făceau parte din echipa seniorilor. Cu 
Jeffrey și Lena, numărul lor ajungea la nouă. Din cei nouă, numai 


82 


Jeffrey și Frank lucraseră în orașe mai mari. Se părea că șansele 
erau de partea ucigașului lui Sibyl Adams. 

Brad Stephens, un poliţist tânăr, care, în ciuda vârstei și a 
gradului inferior, știa să-și ţină gura, fusese așezat lângă ușă 
pentru cazul în care cineva ar fi dorit să intre. Brad era un fel de 
mascotă în cadrul echipei și chipul său rotofei îl făcea să semene 
cu un personaj de desene animate. Părul său blond arăta mereu 
de parcă cineva tocmai l-ar fi frecat cu un balon pe cap. De multe 
ori, mama lui venea la secţie să-i aducă pachetul pentru prânz. 
Era totuși un copil bun. Era încă în liceu când îl rugase pe Jeffrey 
să-l angajeze. La fel ca majoritatea polițiștilor mai tineri din 
echipă, era și el tot din Grant; toate rudele lui se aflau aici. Era în 
propriul lui interes ca străzile să fie liniștite. 

Jeffrey își drese glasul ca să se facă liniște și Brad deschise ușa 
pentru ca Lena să poată intra. Chiar dacă printre ei erau destui 
surprinși s-o vadă acolo, nimeni nu spuse nimic. Ea se așeză pe 
ultimul rând și-și încrucișă braţele la piept. Nu puteau să-și dea 
seama dacă roșeața ochilor ei se datora mahmurelii sau 
lacrimilor. 

— Vă mulţumesc tuturor că aţi venit atât de repede, începu 
Jeffrey. 

Îi făcu un semn cu capul lui Brad, indicându-i că poate să 
distribuie cele cinci pachete pe care le pregătiseră înainte de 
începerea ședinței. 

— Daţi-mi voie să încep prin a spune că tot ceea ce se va 
discuta astăzi în această încăpere trebuie tratat drept informaţie 
confidențială. Ceea ce veţi auzi aici nu este destinat publicului și 
orice scurgere de informaţii poate aduce prejudicii grave cazului 
nostru. 

Jeffrey se opri așteptând ca Brad să termine de împărțit 
documentele. 

— Sunt sigur că toţi aţi aflat până acum că Sibyl Adams a fost 
ucisă ieri la Filling Station. 

Toţi cei care nu se uitau la materialele fotocopiate îl aprobară 
cu mișcări ale capului. Cuvintele pe care le spuse în continuare îi 
făcură pe toţi să ridice capul: 

— Înainte de a fi ucisă, Sibyl a fost violată. 

Pe măsură ce grozăvia cuvintelor lui își făcea efectul, 
temperatura din încăpere creștea. Bărbaţii din faţa lui aparțineau 
altor timpuri. Femeile reprezentau pentru ei niște fiinţe la fel de 


83 


misterioase ca și originile planetei. Nimic nu ar fi putut să-i 
mobilizeze mai mult decât faptul că Sibyl fusese violată. 

Jeffrey ridică în mână foile care îi reveniseră după ce Brad 
terminase de împărţit documentele. 

— Am scos dimineaţă de pe calculator lista asta cu violatori. 
Am împărţit numele pe echipele obișnuite, cu excepţia lui Frank 
și a Lenei. Deși văzu că Lena deschide gura ca să riposteze, 
Jeffrey continuă: Brad va lucra cu tine, Lena. Frank vine cu mine. 

Lena se lăsă pe spate într-o atitudine sfidătoare. Brad nu era 
deloc de nivelul ei și privirea ei arăta că înțelegea perfect ce voia 
Jeffrey să facă. Avea să se convingă cât de curând, după cel de-al 
treilea sau al patrulea bărbat cu care urma să stea de vorbă, că 
șeful ei dorea s-o ţină departe de orice pericol. Violatorii aveau 
tendinţa de a ataca femei din același grup etnic și de vârstă 
apropiată. Lena și Brad urmau să interogheze numai indivizi 
aparţinând minorităţilor și trecuţi de cincizeci de ani. 

— Doctor Linton o să vă facă o prezentare a modului în care s- 
a produs crima. 

Jeffrey făcu o pauză, apoi continuă: 

— Prima mea impresie e că avem de-a face cu un individ care 
are o anumită înclinare religioasă, poate cu un fanatic. Nu aș 
vrea acum ca toate interogatoriile voastre să se îndrepte pe 
această pistă, dar vă rog să aveţi în vedere și această ipoteză. 

Jeffrey își strânse hârtiile de pe podium. 

— Dacă descoperiţi pe cineva pe care consideraţi că ar trebui 
să-l luăm la întrebări, vreau să mă sunați imediat prin staţia de 
emisie-recepţie. Nu vreau să arestăm pe cine nu trebuie sau, mai 
rău, să împușcați pe cineva. 

Jeffrey se străduise din răsputeri să evite privirea Sarei în timp 
ce rostea aceste cuvinte. Era poliţist și știa cum puteau decurge 
evenimentele pe teren. Ştia că toţi bărbaţii din acea încăpere 
ardeau de nerăbdare să dovedească de ce sunt în stare în cazul 
lui Sibyl Adams. Știa, de asemenea, cât de fragilă era linia care 
separa justiția societăţii de justiția personală atunci când te aflai 
singur pe teren, faţă în faţă cu o fiară care fusese în stare să 
violeze o femeie oarbă și să-i facă o cruce cu cuțitul în abdomen. 

— E clar? întrebă el fără să aștepte vreun răspuns. li dau 
cuvântul deci doctoriței Linton. 

Jeffrey se duse în spatele sălii și rămase în picioare, în spatele 
Lenei, în timp ce Sara se îndrepta spre podium. Aceasta întinse 


84 


mâna spre tablă și trase în jos ecranul alb pentru proiector. Cea 
mai mare parte din bărbaţii aflaţi în încăpere o cunoșteau pe 
Sara încă de pe când era în scutece și faptul că toți își scoseseră 
carnețelele de notițe spunea foarte multe despre competențele 
ei profesionale. 

Doctorița îi făcu un semn cu capul lui Brad Stephens și 
încăperea se cufundă în întuneric. 

Proiectorul intră în funcţiune și trimise un val de lumină spre 
ecran. Sara așeză pe suport prima fotografie. 

— Sibyl Adams a fost descoperită de mine în toaleta femeilor 
de la Filling Station, ieri după-amiază, în jur de două și jumătate. 

Se auziră mișcări și murmure în încăpere în clipa în care pe 
ecran apăru o fotografie în care Sibyl apărea întinsă pe podeaua 
toaletei, dezbrăcată de jumătate. Nici Jeffrey nu reușea să-și ia 
ochii de la gaura din pieptul fetei și continua să se întrebe ce fel 
de om putuse să facă așa ceva bietei tinere. Nu voia să se 
gândească la Sibyl Adams, așezată pe scaunul de toaletă, fără să 
poată să vadă nimic, în timp ce atacatorul îi despica abdomenul 
pentru a-și satisface poftele bolnave. Nu voia să-și imagineze ce 
fusese în mintea fetei în clipa în care ticălosul o viola în 
abdomen. 

— Era așezată pe scaunul de toaletă când am deschis ușa, 
continuă Sara. Avea mâinile și picioarele larg desfăcute și 
tăietura pe care o vedeţi aici - doctoriţa făcu un gest spre ecran - 
sângera profund. 

Jeffrey se aplecă ușor în faţă, încercând să vadă ce reacţie 
avea Lena. Aceasta stătea nemișcată, cu spatele perfect drept. 
înțelegea că fata avea nevoie să participe la ședință, dar nu 
putea pricepe cum reușea să reziste. Dacă cineva din familia lui 
ar fi trecut prin așa ceva, dacă Sara ar fi fost ucisă în modul acela 
groaznic, Jeffrey știa în adâncul inimii lui că nu ar fi vrut să afle 
detalii. Nu ar fi avut puterea să suporte așa ceva. 

Sara era în picioare în partea din faţă a încăperii. 

— A început să aibă convulsii la scurt timp după ce mi-am dat 
seama că are puls. Ne-am prăbușit pe gresie. Am încercat să 
controlez convulsiile, dar a murit câteva secunde mai târziu. 

Sara trase sertarul proiectorului ca să schimbe fotografia. 
Mașinăria era un dinozaur împrumutat de la liceu. Nu ar fi apelat 
la ei dacă ar fi avut suficient timp să trimită pozele la Jiffy Photo 
ca să le mărească. 


85 


Fotografia care apăruse pe ecran era un prim-plan al capului și 
al gâtului lui Sibyl Adams. 

— Vânătaia care se vede sub ochiul ei provine dintr-o lovitură 
de sus în jos, probabil la începutul atacului, pentru a înăbuși orice 
încercare de rezistenţă din partea ei. La gât i-a fost ţinut un cuțit, 
foarte ascuţit, cu lama de aproximativ cincisprezece centimetri. 
Cred că a fost vorba despre un cuţit pentru oase, foarte obișnuit 
în orice bucătărie. Puteţi vedea aici o mică tăietură. Sara arătă cu 
degetul pe ecran, de-a lungul mijlocului gâtului lui Sibyl. Nu a 
curs sânge, dar presiunea a fost suficient de mare ca să rămână 
semnul ăsta pe piele. 

Sara ridică ochii și-i întâlni pe cei ai lui Jeffrey. 

— Bănuiesc că ucigașul a folosit cuțitul ca s-o împiedice să ţipe 
în timp ce o viola. 

Sara făcu o pauză apoi continuă prezentarea: 

— Pe umărul ei stâng se vede urma unei mușcături, zise ea, 
punând o altă fotografie. Urmele de mușcături sunt foarte 
obișnuite în cazurile de viol. Aici a rămas numai urma dinţilor de 
sus. N-am găsit niciun semn distinctiv în modul de dispunere a 
dinţilor, dar am trimis totuși... Sara se opri, aducându-și probabil 
aminte că Lena se afla în încăpere. Amprenta dentară a fost 
trimisă la laboratorul FBI pentru a fi verificată în baza lor de date 
și dacă este asemănătoare cu a vreunuia dintre violatorii care au 
dosar acolo, putem presupune că el e și autorul acestei crime. 
Totuși, îi avertiză ea, așa cum știți cu toţii, FBl-ul nu va considera 
asta o prioritate, așadar nu cred că ne putem baza prea mult pe 
această probă. Un scenariu mult mai credibil ar fi acela în care 
urma dinţilor ar fi utilizată după. Cu alte cuvinte, găsiţi mai întâi 
un suspect solid și abia după aceea putem să folosim amprenta 
dentară ca să-l acuzăm. 

Pe ecran apăru în continuare o imagine a picioarelor lui Sibyl. 

— Puteţi vedea aici zgârieturile de pe genunchi căpătate în 
timpul asaltului, atunci când a strâns între picioare vasul de 
toaletă. 

Urmă o fotografie cu un prim-plan al posteriorului lui Sibyl. 

— Aceste vânătăi și zgârieturi se datorează frecării de scaunul 
de toaletă. Incheieturile mâinilor, continuă Sara punând o altă 
fotografie pe suportul proiectorului, prezintă vânătăi datorate 
contactului cu barele pentru handicapaţi din cabină. Două unghii 


86 


au fost rupte în timp ce încerca să se apuce de bare, probabil ca 
să se ridice și să se ferească din calea atacatorului. 

Sara puse pe suport o nouă fotografie. 

— Acesta este un prim-plan al inciziei făcute în abdomen, 
începu ea. Prima tăietură a fost făcută începând chiar de sub 
claviculă până la osul pelvian. A doua tăietură a fost făcută de la 
dreapta la stânga. Sara făcu o pauză, apoi continuă: Având în 
vedere adâncimea inegală a celei de-a doua tăieturi, bănuiesc că 
a fost făcută de un stângaci care se afla în spatele victimei. 
Tăietura este mai adâncă în partea dreaptă. 

Următoarea fotografie era un prim-plan al pieptului lui Sibyl. 
Sara privi în tăcere câteva clipe, gândindu-se probabil la același 
lucru la care se gândea și Jeffrey. Acesta putea vedea foarte clar, 
în partea de sus a fotografiei, locul unde fusese lărgită rana. Din 
nou simţi că i se întoarce stomacul pe dos gândindu-se la actul 
îngrozitor la care fusese supusă biata femeie. Spera din tot 
sufletul ca Sibyl să nu fi fost conștientă în clipele în care fusese 
chinuită astfel. 

— Aceasta este ultima tăietură, zise Sara. Este o rană produsă 
prin înfigerea cuţitului prin stern. Ajunge până la coloana 
vertebrală. Bănuiesc că este rana care a produs cea mai mare 
sângerare. 

Sara se întoarse spre Brad. 

— Lumina, te rog! 

Se îndreptă după aceea spre masa unde își lăsase servieta și 
spuse: 

— Semnul de pe pieptul ei pare a fi o cruce. Atacatorul a folosit 
prezervativ în timpul violului, ceea ce, după cum știm, este 
destul de obișnuit de când cu apariţia testelor ADN. Expunerea la 
ultraviolete nu a scos în evidenţă prezenţa spermei sau a altor 
fluide. Sângele de la locul crimei pare să aparțină numai victimei. 
Sara scoase o foaie de hârtie din servietă. Prietenii noștri de la 
FBI din Atlanta au fost destul de drăguţi și au făcut noaptea 
trecută analiza sângelui. 

Sara își puse ochelarii și începu să citească: 

— În sânge și în urină au fost găsite concentraţii mari de 
hiosciamină, atrosină și beladonină, precum și urme de 
scopolamină. Sara ridică ochii și continuă: Asta sugerează faptul 
că Sibyl Adams a ingerat o doză letală de extract de beladonă, o 
plantă otrăvitoare din familia mătrăgunei. 


87 


Jeffrey se uită la Lena. Aceasta nu zicea nimic și continua s-o 
privească ţintă pe Sara. 

— O supradoză de beladonă poate mima o încetare completă a 
activităţii sistemului nervos parasimpatic. Sibyl Adams era oarbă, 
dar pupilele ei erau dilatate din cauza drogului. Plămânii aveau 
bronhiolele umflate. Temperatura corpului continua să fie foarte 
mare și acest lucru m-a făcut să-mi pun întrebări în legătură cu 
sângele. 

Sara se întoarse spre Jeffrey ca să-i dea răspuns la întrebarea 
pe care acesta i-o pusese dimineață: 

— Chiar și post-mortem, pielea ei era foarte caldă. Nu existau 
niciun fel de factori exteriori care să producă această încălzire. 
Am știut de la început că trebuie să fie ceva în legătură cu 
sângele ei. 

Sara făcu o pauză, apoi continuă: 

— Beladona poate fi descompusă și pentru aplicaţii medicale, 
dar, în același timp, ea este folosită și pe post de drog 
recreațional. 

— Crezi că atacatorul i-a dat drogul? întrebă Jeffrey. Sau e 
posibil să fi luat singură substanţa asta? 

Sara rămase pe gânduri, analizând cele două variante. 

— Sibyl Adams era specialistă în chimie. E imposibil să-și fi 
administrat un drog atât de periculos și apoi să fi plecat în oraș 
să mănânce. Este vorba despre o substanţă halucinogenă foarte 
puternică. O substanţă care afectează inima, respiraţia și 
circulaţia. 

— Dar mătrăguna crește peste tot în oraș, interveni Frank. 

— Da, este destul de obișnuită, recunoscu Sara privindu-și 
notitele. Drogul nu se prepară chiar așa de ușor. Principala 
problemă este administrarea. Conform celor spuse de Nick, cea 
mai ușoară și des întâlnită cale prin care se administrează drogul 
este înmuierea seminţelor de beladonă în apă fierbinte. Chiar în 
dimineaţa asta am găsit pe Internet trei rețete prin care 
beladona poate fi preparată ca ceai. 

— li plăcea să bea ceai fierbinte, interveni Lena. 

— Vedeţi, spuse Sara. Semințele sunt solubile. Bănuiesc că în 
câteva minute după ce a băut așa ceva, a început să-i crească 
tensiunea, să aibă palpitaţii, i s-a uscat gura și a devenit foarte 
nervoasă. Bănuiesc, de asemenea, că toate simptomele astea au 
forțat-o să se ducă la toaletă, acolo unde o aștepta violatorul. 


88 


Frank se întoarse spre Jeffrey. 

— Trebuie să stăm de vorbă cu Pete Wayne. El i-a servit 
prânzul. El i-a dat ceaiul. 

— În niciun caz, ripostă Matt. Pete a trăit toată viaţa în orașul 
ăsta. Nu ar face niciodata așa ceva. Apoi, ca și cum ar fi fost 
vorba despre cel mai important lucru în favoarea lui Pete, Matt 
adăugă: Și face parte din Lojă. 

În sală se auziră murmure de aprobare. Cineva, Jeffrey nu reuși 
să-și dea seama despre cine era vorba, întrebă: 

— Dar negrul lui Frank? 

Jeffrey simţi cum i se prelinge sudoarea de-a lungul coloanei 
vertebrale. Deja ancheta o lua pe o direcţie periculoasă. Ridică 
mâinile cerând să se facă liniște. 

— Frank și cu mine vom merge să stăm de vorbă cu Pete. Voi 
ceilalţi aveţi listele cu cei cu care trebuie să vorbiţi. Vreau să 
primesc rapoartele la sfârșitul zilei. 

Matt dădu impresia că vrea să mai spună ceva, dar Jeffrey îl 
opri. 

— N-o ajutăm deloc pe Sibyl Adams stând în această încăpere 
și inventând tot felul de teorii tâmpite. Jeffrey făcu o pauză, apoi 
spuse făcând un semn spre hârtiile pe care le împărţise Brad: 
Dacă e nevoie, bateți în fiecare ușă din oraș, însă vreau să știu ce 
făcea la ora crimei fiecare bărbat de pe listele alea. 

e 

Pe toată durata drumului spre restaurant, în urechile lui Jeffrey 
continuară să rasune cuvintele auzite la ședință: „negrul lui 
Frank”. Limbajul îi era foarte cunoscut din copilărie, însă nu-l mai 
auzise de cel puţin treizeci de ani. Nu putea să creadă că 
asemenea rasism pe faţă încă mai exista. Era speriat de faptul că 
auzise acele cuvinte chiar în echipa lui de detectivi. Deși lucra în 
Grant de mai bine de zece ani, continua să fie privit drept un 
outsider. Nici măcar rădăcinile lui sudiste nu-i ușuraseră drumul 
spre clubul exclusivist din care făceau parte mulţi dintre oamenii 
săi. Faptul că venea din Alabama nu simplificase deloc lucrurile. 
În statele din Sud era foarte uzitată o rugăciune care spunea 
„Mulţumim Domnului pentru Alabama”, ceea ce însemna 
„Mulţumim Domnului că noi nu suntem atât de răi ca ei”. Acesta 
era unul dintre motivele pentru care îl ţinea pe Frank Wallace 
lângă el. Frank făcea parte dintre acești oameni. Făcea parte din 
club. 


89 


Frank își scoase sacoul și-l împături pe braţ. Era un bărbat înalt 
și slab ca o trestie. După atâţia ani de când era poliţist pe fața lui 
nu se putea citi nimic. 

— Individul ăsta negru, Will Harris. Am primit un apel acum 
câţiva ani în legătură cu o dispută în familie. Își lovise soţia. 

— Da? zise Jeffrey oprindu-se din mers. 

Frank se opri lângă el. 

— Da. O bătuse destul de rău. l-a spart buza. Când am ajuns 
acolo, femeia era pe jos. Purta o rochie din acelea care seamănă 
cu un sac. Frank ridică din umeri. Vreau să spun că era ruptă. 

— Crezi că o violase? 

Frank ridică din nou din umeri. 

— N-a vrut să depună plângere. 

Jeffrey se puse din nou în mișcare. 

— Mai știe cineva de chestia asta? 

— Matt, răspunse Frank. Era partenerul meu atunci. 

Jeffrey se simţi cuprins de un sentiment de neliniște în clipa în 
care deschise ușa restaurantului. 

— E închis, se auzi din spate vocea lui Pete. 

— Sunt eu, Jeffrey. 

Pete își făcu apariţia din cămară, ștergându-și mâinile pe șorț. 

— Bună, Jeffrey, zise el. Frank. 

— Cred că terminăm aici azi după-amiază, Pete, zise Jeffrey. 
Mâine poţi să deschizi. 

— Va rămâne închis tot restul săptămânii, zise Pete și-și legă la 
loc șireturile șorțului. Nu mi se pare corect să deschid după ce s- 
a întâmplat cu Sibyl. Vreţi o cafea? întrebă el făcând un gest spre 
rândul de scaune din faţa barului. 

— Ar fi grozav, zise Jeffrey, așezându-se pe primul scaun. 
Frank îi urmă exemplul și se așeză lângă el. 

Jeffrey îl urmări cu privirea pe Pete cum ocolește tejgheaua și 
cum ia de pe raft trei căni mari din ceramică și toarnă în ele 
cafea aburindă din vasul de sticlă. 

— Aţi reușit să aflaţi ceva? îi întrebă acesta. 

Jeffrey luă în mână una dintre cele trei căni. 

— Vrei să încerci să-ţi aduci aminte ce s-a întâmplat ieri? Din 
clipa în care Sibyl Adams a intrat în restaurant? 

Pete se lăsă pe spate și se sprijini de grill. 

— Cred că a intrat aici pe la unu și jumătate, începu el. 
Obișnuia mereu să vină după ce se termina aglomerația de la 


90 


prânz. Cred că nu voia să se dea în spectacol cu bastonul acela 
alb în fața clienţilor. Ştiam, bineînţeles, că era oarbă, dar nu-i 
plăcea să atragă atenţia asupra ei. Îți puteai da seama imediat. 
Era o femeie care nu se simţea prea în largul ei în prezenţa 
multor oameni. 

Jeffrey își scoase carnețelul, deși nu avea cu adevărat nevoie 
să ia notițe. Un lucru era sigur, și anume că Pete părea că știe 
foarte multe despre Sibyl Adams. 

— Venea des aici? 

— În fiecare luni, la aceeași oră. Pete miji ochii, gândindu-se. 
Cred că de mai bine de cinci ani. Mai venea și seara târziu cu alți 
profesori sau cu Nan de la bibliotecă. Cred că închiriaseră 
împreună o casă pe Cooper. 

Jeffrey încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— Însă asta se întâmpla numai ocazional. De cele mai multe 
ori își făcea apariţia lunea, întotdeauna singură. Venea pe jos, 
comanda prânzul și apoi, pe la două, pleca. 

Pete își scărpină bărbia și pe faţa lui apăru o privire tristă. 

— Întotdeauna lăsa un bacșiș frumos. N-am bănuit nimic când 
am văzut că nu mai era la masă. Cred că m-am gândit pur și 
simplu că a ieșit din restaurant cât timp mă uitam eu în altă 
parte. 

— Ce a comandat? întrebă Jeffrey. 

— La fel ca de obicei, spuse Pete. Numărul trei. 

Jeffrey știa foarte bine că era vorba despre turtă cu șuncă, ouă 
și boabe de porumb prăjit. 

— Numai că ea nu voia carne, așa că nu-i puneam șuncă. Și nu 
bea nici cafea, așa că i-am dato cană cu ceai fierbinte. 

Jeffrey scrise ceva în carnețel. 

— Ce fel de ceai? 

Pete căută sub tejghea și scoase de acolo o cutie plină cu 
pliculeţe de ceai. 

— L-am cumpărat de la supermarket special pentru ea. Nu bea 
cafeină. Pete râse ușor. Îmi plăcea să știu că se simte bine, 
înţelegi? Nu ieșea prea mult în lume. Îmi spunea că-i place să 
vină aici, fiindcă se simte bine. 

Pete începu să miște nervos cutia cu pliculeţe de ceai. 

— Dar cana pe care a folosit-o? întrebă Jeffrey. 

— Nu pot să-mi dau seama. Toate arată la fel. Pete se duse 
până la marginea tejghelei și trase în afară un sertar mare de 


91 


metal. Jeffrey se aplecă pentru a vedea mai bine. Sertarul era, de 
fapt, o mașină de spălat vase plină cu căni și farfurii. 

— Astea sunt cele de ieri? întrebă Jeffrey. 

Pete încuviință din cap. 

— Nu pot să știu care a fosta ei. Am dat drumul la mașina de 
spălat înainte ca ea să fie... 

Pete se opri, lăsă capul în jos și-și privi mâinile. 

— Tatăl meu îmi spunea mereu că dacă am grijă de clienţi și ei 
o să aibă grijă de mine. 

Pete ridică privirea, cu ochii în lacrimi. 

— Era o fată foarte cumsecade, înţelegi? De ce să vrea cineva 
să-i facă rău? 

— Nu știu, Pete, spuse Jeffrey. Te deranjează dacă iau asta? 
întrebă el arătând spre cutia cu ceai. 

Pete ridică din umeri. 

— Bineînţeles că nu. Nu mai bea nimeni altcineva. Pete chicoti 
din nou. Am încercat și eu o dată, ca să văd cum e. Avea gust de 
apă maro. 

Frank scoase un pliculeţ de ceai din cutie. Fiecare pliculeţ avea 
o învelitoare de hârtie sigilată. 

— Bătrânul Will a fost ieri aici să te ajute la muncă? 

Pete păru luat prin surprindere de întrebare. 

— Bineînţeles, mă ajută la prânz în fiecare zi de ani de zile. 
Vine pe la unsprezece și pleacă pe la două. 

Pete îl studie cu atenţie pe Jeffrey. 

— După ce pleacă de aici face și diverse alte servicii pentru 
diverse persoane din oraș. În special grădinărit și lucrări ușoare 
de tâmplărie. 

— Curăţă mesele aici? întrebă Jeffrey, deși luase de atâtea ori 
prânzul acolo și știa foarte bine cu ce se ocupa Will Harris. 

— Bineînţeles, spuse Pete. Curăţă mesele, șterge pe jos, le 
aduce clienților mâncarea. De ce? întrebă el aruncându-i lui 
Jeffrey o privire mirată. 

— Am întrebat doar așa, spuse Jeffrey. Apoi se aplecă, strânse 
mâna proprietarului restaurantului și zise: Îţi mulțumesc, Pete. Te 
anunțăm dacă mai avem nevoie de ceva de la tine. 


92 


Capitolul 10 


Lena urmărea cu degetul harta pe care o ţinea pe genunchi. 

— Fă la stânga aici, îi spuse lui Brad. 

Brad făcu așa cum i se spusese și intră cu mașina pe Baker 
Street. Brad era un tip de treabă, numai că uneori dădea dovadă 
de prea multă credulitate, așa cum se întâmplase și la secţie, 
înainte de plecare, când nu reacţionase în niciun fel atunci când 
Lena spusese că trebuie să meargă la toaletă și o pornise apoi în 
direcția opusă. Una dintre farsele care se practicau frecvent la 
secţie era aceea de a ascunde cascheta lui Brad. De Crăciun i-o 
atârnaseră de coarnele unuia dintre renii din faţa primăriei. Cu o 
lună în urmă, Lena îi zărise cascheta pe capul statuii lui Robert E. 
Lee din faţa liceului. 

Lena știa că numirea ei în echipă cu Brad Stephens era una 
dintre modalităţile prin care Jeffrey încerca s-o ţină la periferia 
investigaţiei. Era aproape sigură că fiecare bărbat din lista pe 
care trebuia ei s-o verifice era ori mort, ori prea bătrân ca să 
poată să stea în picioare fără ajutor. 

— Următoarea intersecţie la dreapta, spuse ea, împăturind 
harta. În timpul așa-zisei călătorii la toaletă, Lena se furișase în 
biroul Marlei și căutase adresa lui Will Harris în cartea de telefon. 
Jeffrey avea să se ducă mai întâi să stea de vorbă cu Pete. Lena 
își propusese să ajungă la Will Harris înaintea șefului ei. 

— Uite aici, spuse ea, făcându-i semn să tragă pe dreapta. Poţi 
să rămâi în mașină. 

Brad încetini. 

— Care e adresa? 

— Patru sute treizeci și unu, spuse ea, uitându-se la cutia de 
scrisori. Își desfăcu centura de siguranţă și deschise portiera 
înainte ca mașina să se oprească complet. Era deja pe alee când 
Brad ajunse în dreptul ei. 

— Ce vrei să faci? întrebă el, alergând pe lângă ea ca un 
căteluș. Lena? 

Ea se opri și-și băgă mâna în buzunar. 

— Ascultă, Brad, du-te, te rog, în mașină. Era cu două trepte 
mai mare în grad ca el. În mod normal, Brad ar fi trebuit să-i 
execute ordinul. După expresia de pe faţa lui, era clar că acest 


93 


gând îi trecuse pentru o clipă prin minte, dar până la urmă o 
dezaprobă cu o mișcare a capului. 

— Asta e casa lui Will Harris, nu-i așa? 

Lena îi întoarse spatele și continuă să înainteze pe alee. 

Casa lui Will Harris era mică, nu avea probabil mai mult de 
două camere. Pereţii erau vopsiți într-un alb strălucitor și peluza 
era tunsă cu grijă. Aspectul casei îi produse Lenei o stare de 
nervozitate. Nu putea să creadă că o persoană care locuia într-o 
astfel de locuinţă ar fi fost în stare să-i facă așa ceva surorii ei. 

Lena bătu în ușa din plasă. Televizorul era deschis și se auzi 
cum cineva se mișcă înăuntru. Prin plasa deasă putu să vadă un 
bărbat care încerca să se ridice din fotoliu. Purta o cămașă de 
corp albă și pantaloni de pijama de aceeași culoare. Pe fața lui se 
citea uimirea. 

Spre deosebire de majoritatea celor care lucrau în oraș, Lena 
nu era un client obișnuit al restaurantului în care avusese loc 
crima. Undeva, în subconștientul ei, considerase că restaurantul 
reprezenta teritoriul lui Sibyl și nu dorise să pătrundă acolo 
neinvitată. Lena nu se întâlnise, de fapt, niciodată cu Will Harris. 
Se așteptase la cineva mai tânăr. La cineva cu o înfățișare 
amenințătoare. Will Harris era un bătrân. 

Când acesta ajunse, în sfârșit, la ușă și o văzu pe Lena, rămase 
cu gura căscată de surpriză. Tăcură amândoi câteva clipe, apoi 
Will spuse: 

— Trebuie să fii sora ei. 

Lena se uită fix în ochii bătrânului. Știa în adâncul sufletului că 
Will Harris nu era cel care o ucisese pe sora ei, dar exista 
posibilitatea ca acesta să știe cine era criminalul. 

— Da, domnule, spuse ea. Vă deranjează dacă intru puţin? 

Balamalele în care era fixat cadrul din plasă scârţăiră. 

Bătrânul se dădu într-o parte, ţinând ușa deschisă pentru Lena. 

— Va trebui să-mi scuzaţi ţinuta, spuse el, făcând un semn 
spre pijama. Nu mă așteptam să primesc vizitatori. 

— Nu vă faceţi probleme, zise ea uitându-se împrejur. Livingul 
și bucătăria formau un spaţiu comun, fiind separate de o 
canapea. În dreapta se afla un hol pătrat, la capătul căruia Lena 
putu să vadă baia. Bănui că dormitorul se afla pe latura opusă. La 
fel ca și exteriorul, înăuntru totul era curat și ţinut în ordine, chiar 
dacă mobilierul nu era prea nou. Livingul era dominat de un 


94 


televizor. Peretele din spatele aparatului era acoperit de rafturi 
pline cu casete video. 

— Îmi plac filmele, spuse Will. 

Lena zâmbi ușor. 

— Se vede. 

— Cel mai mult îmi plac cele vechi, alb-negru, începu bătrânul, 
apoi întoarse brusc capul spre fereastra largă, care se întindea 
pe o întreagă latură a încăperii. Dumnezeule, șopti el. Se pare că 
sunt foarte căutat astăzi. 

Lena își stăpâni cu greu un geamăt când îl văzu pe Jeffrey 
Tolliver înaintând pe alee. Ori Brad o pârâse, ori Pete îl acuzase 
pe Will. 

— Bună dimineața, domnule, zise Will, deschizând ușa de plasă 
pentru Jeffrey. 

Acesta îl salută cu o mișcare scurtă a capului, apoi îi aruncă 
Lenei o privire care o făcu pe aceasta să-i transpire palmele. 

Will simţi imediat tensiunea care umpluse încăperea. 

— Pot să mă duc în spate dacă doriți. 

Jeffrey se întoarse spre bătrân și-i strânse mâna. 

— Nu e nevoie, Will, spuse el. Vreau doar să-ţi pun câteva 
întrebări. 

Will îi indică sofaua cu o mișcare a mâinii. 

— Vă deranjează dacă îmi mai pun niște cafea? 

— Bineînţeles că nu, răspunse Jeffrey, trecând pe lângă Lena în 
timp ce se îndrepta spre canapea. O fixă pe aceasta cu aceeași 
privire dură, dar nu zise nimic când Lena se așeză și ea lângă el. 

Will se întoarse grăbit la fotoliul său și gemu când se așeză. li 
trosniră genunchii și el zâmbi rușinat: 

— Din cauză că stau în fiecare zi în genunchi în grădină. 

Jeffrey scoase carneţelul. Lena simţea că șeful ei clocotea de 
furie. 

— Will, trebuie să-ţi pun niște întrebări. 

— Da, domnule? 

— Ştii ce s-a întâmplat ieri la restaurant? 

Will lăsă cana cu cafea pe măsuţa de lângă fotoliu. 

— Fata aceea n-a făcut niciodată vreun rău cuiva, spuse el. 
Ceea ce a suferit ea... Will se opri și întoarse privirea spre Lena. 
Sunt alături de tine și de familia ta, draga mea. Sincer. 

— Vă mulţumesc, zise Lena, dregându-și glasul. 


95 


Jeffrey se aștepta fără îndoială să audă un altfel de răspuns din 
partea ei. Nu o mai privea la fel de furios, însă Lena nu putea să- 
și dea seama ce gândea el. 

— Până la ce oră ai fost ieri la restaurant? întrebă el, 
întorcându-se spre Will. 

— O, până în jur de unu și jumătate sau cu puţin înainte de 
două, cred. Am văzut-o pe sora ta, i se adresă Will Lenei, chiar 
când plecam. 

Jeffrey așteptă câteva clipe, apoi întrebă: 

— Ești sigur? 

— O, da, domnule, răspunse Will. A trebuit să mă duc să-mi iau 
mătușa de la biserică. leșea de la cor fix la două și un sfert. Nu-i 
place deloc să aștepte. 

— Unde cântă mătușa dumneavoastră? întrebă Lena. 

— La biserica AME din Madison, răspunse el. Ai fost vreodată 
acolo? 

Lena clătină din cap în timp ce calcula rapid în gând. Chiar 
dacă Will Harris fusese considerat drept un suspect viabil, nu 
avea cum s-o ucidă pe Sibyl și apoi să ajungă la timp în Madison 
ca să-și aștepte mătușa. Era de ajuns un simplu telefon pentru ca 
alibiul său să fie confirmat. 

— Will, începu Jeffrey, îmi pare rău că trebuie să te întreb, dar 
Frank, subordonatul meu, mi-a spus că ai avut niște probleme cu 
ceva timp în urmă. 

Will se schimbă la față. Până atunci se uitase la Lena, dar după 
întrebarea lui Jeffrey cobori privirea în pământ. 

— Da, domnule, aveţi dreptate. Will ridică privirea și o fixă într- 
un punct deasupra umărului lui Jeffrey. Soţia mea, Eileen. 
Obișnuiam să mă port foarte urât cu ea. Cred că înainte de a veni 
dumneavoastră aici am avut o altercaţie violentă. Cred că acum 
optsprezece, nouăsprezece ani. Will ridică din umeri. M-a părăsit 
după asta. Cred că m-am lăsat dus de băutură pe un drum greșit, 
dar acum sunt un bun creștin. Nu vreau să-mi mai amintesc de 
vremurile alea. Cu fiul meu nu prea mă văd, însă mă întâlnesc cu 
fiica mea cât de des pot. Locuiește în Savannah acum. Bătrânului 
îi reveni zâmbetul pe buze. Am doi nepoţei. 

Jeffrey bătu cu pixul în carnetul de notițe. Lena se uită peste 
umărul lui și văzu că nu scrisese nimic. 

— l-ai dus vreodată mâncarea lui Sibyl la masă? La restaurant, 
vreau să spun. 


96 


Chiar dacă Will fu surprins de întrebare, nu se citi nimic pe fața 
lui. 

— Cred că da. De multe ori îl ajut pe Pete cu astfel de lucruri. 
Tatăl lui obișnuia să ţină o femeie care să aibă grijă de mese, pe 
vremea când era el patron, dar Pete, aici Will râse ușor, bătrânul 
Pete știe să ţină de bani. 

Will dădu din mână, semn că nu dădea prea mare importanță 
acestor detalii. 

— Nu e mare scofală să şterg niște pete de ketchup sau să am 
grijă ca vreun client să-și primească ceașca de cafea. 

— l-ai dus vreodată ceai lui Sibyl? 

— De mai multe ori. E vreo problemă? 

Jeffrey închise carnețelul. 

— Nu, nicio problemă, spuse el. Ai văzut pe cineva suspect prin 
preajma restaurantului ieri? 

— Sfinte Dumnezeule, izbucni Will. Fiţi sigur că v-aș fi spus 
până acum. Nu eram decât eu și Pete acolo, plus clienţii obișnuiți 
care vin să ia prânzul acolo. 

— Îţi mulțumesc că ne-ai primit. 

Jeffrey se ridică în picioare și Lena îl urmă imediat. Will strânse 
mai întâi mâna lui Jeffrey. Pe a Lenei o ţinu un pic mai mult și-i 
spuse: 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, fata mea! Ai grijă de tine! 

e 

— La dracu’, Lena, izbucni Jeffrey trântind carnețelul pe bordul 
mașinii. Paginile fluturară prin aer și Lena ridică mâinile ca să se 
ferească. La ce naiba te gândeai când ai făcut asta? 

Lena se aplecă să ridice carnetţelul de jos. 

— Am acţionat fără să gândesc, răspunse ea. 

— Nu zău, se răţoi el, smulgându-i carnețelul din mână. 

Ținându-și buzele strânse, Jeffrey dădu înapoi mașina de pe 
aleea de lângă casa lui Will Harris. Frank plecase la secţie cu 
Brad în timp ce Lena fusese pur și simplu aruncată în mașina lui 
Jeffrey. Acesta acționă nervos schimbătorul de viteze și mașina 
țâșni pe șosea. 

— De ce nu pot avea încredere în tine? întrebă el. De ce nu pot 
avea încredere că faci ceea ce ţi-am spus? Jeffrey nu aşteptă 
răspunsul ei. Te-am trimis cu Brad să îndeplinești o misiune, 
Lena. Ți-am dat o sarcină în investigația asta, pentru că tu mi-ai 
cerut asta și nu fiindcă aș fi considerat că ești îndreptăţită să 


97 


participi la ea. Și care e răsplata pe care o primesc? Atât Frank, 
cât și Brad au văzut cum mă lucrezi pe la spate, de parcă ai fi o 
puștoaică ce se furișează noaptea din casă. Ce ești tu: polițistă 
sau un copil răsfăţat? 

Jeffrey călcă brusc pe frână și Lena simţi că centura de 
siguranţă îi intră în piept. Se opriseră în mijlocul străzii, dar 
Jeffrey nu părea că bagă de seamă amănuntul acesta. 

— Uită-te la mine, spuse el, întorcându-se spre ea. 

Lena se execută încercând să nu arate cât îi era de frică. 

Jeffrey mai fusese furios pe ea și înainte, dar niciodată nu-l 
văzuse așa. Dacă s-ar fi dovedit că Will Harris era vinovat, poate 
că ar mai fi avut vreo șansă; așa însă o încurcase rău de tot. 

— Trebuie să-ţi vină mintea la cap. Mă auzi? 

Lena dădu repede din cap. 

— Nu se poate ca tu să faci prostii pe la spatele meu. Dacă ți- 
ar fi făcut ceva? Jeffrey făcu o pauză pentru ca ea să înțeleagă pe 
deplin gravitatea faptei sale. Dacă Will Harris era cel care a ucis- 
o pe sora ta? Dacă deschidea ușa, te vedea și-l apuca 
nebuneala? Jeffrey izbi cu pumnul în volan și trase o înjurătură 
printre dinţi. Trebuie să execuţi exact ceea ce-ţi spun eu, Lena. E 
clar? De acum înainte... Jeffrey îi înfipse un deget între ochi. Dacă 
îți spun să stai de vorbă cu fiecare babă din oraș te duci și-mi 
aduci de la toate declaraţii cu semnătură. E clar? 

Lena dădu iarăși din cap. 

— Da. 

Jeffrey nu era mulțumit de răspunsul ei. 

— E clar, detectiv Adams? 

— Da, domnule. 

Jeffrey demară în trombă. Cauciucurile scrâșniră când vehiculul 
porni de pe loc, lăsând o dâră neagră pe șosea. Tinea volanul 
atât de strâns, încât articulațiile degetelor i se albiseră. Lena 
rămase tăcută, sperând ca furia lui să se risipească. Jeffrey avea 
tot dreptul să fie supărat și ea nu știa ce ar fi putut să-i spună. O 
scuză i se părea în acel moment la fel de inutilă ca și tratarea 
unei dureri de dinţi cu miere de albine. 

Jeffrey cobori geamul de la portieră și-și slăbi cravata. 

— Nu cred că Will a făcut-o, zise el, fără nicio altă introducere. 

Lena încuviinţă cu o mișcare a capului, prea speriată ca să mai 
deschidă gura. 


98 


— Chiar dacă a avut episodul acela, continuă Jeffrey cu o voce 
în care revenise furia, Frank a omis să-mi spună că e vorba 
despre un conflict petrecut cu douăzeci de ani în urmă. 

Lena nu zicea nimic. 

— Oricum, continuă Jeffrey alungind cu un gest posibilitatea, 
chiar dacă ar fi fost pe vremuri atât de violent, acum are șaizeci, 
poate șaptezeci de ani. Nici nu se putea ridica bine din fotoliu, 
darămite să fie în stare să se lupte cu o femeie de treizeci și trei 
de ani. 

După o pauză, Jeffrey își continuă deducţiile: 

— Deci, la restaurant nu ne rămâne decât Pete, nu? întrebă el 
și apoi continuă fără să aștepte vreun răspuns; pur și simplu 
gândea cu voce tare. Numai că am sunat-o pe Tessa când 
veneam încoace. Zice că a ajuns acolo cu puţin înainte de două. 
Will plecase și Pete era singur acolo. Mi-a spus că Pete a stat 
lângă casa de marcat până ce i-a dat comanda, iar după aceea s- 
a dus să-i pregătească hamburgerul. Jeffrey clătină din cap. Ar fi 
putut să se furișeze în spate, dar când? Când a avut timp? Cam 
cât timp i-ar fi trebuit? Zece, cincisprezece minute? In plus, 
planificarea. De unde putea el să ştie că avea să-i reușească? Din 
nou, un val de întrebări retorice. În afară de asta, îl știm cu toţii 
pe Pete. Vreau să spun că, pentru numele lui Dumnezeu, ceea ce 
s-a întâmplat acolo nu e la îndemâna cuiva care face pentru 
prima dată așa ceva. 

Jeffrey se opri, în mod evident analizând în continuare această 
posibilitate, și Lena îl lăsă în pace. Intoarse capul spre geam, 
gândindu-se la ceea ce Jeffrey tocmai spusese despre Pete 
Wayne și Will Harris. Cu o oră în urmă, îi considera pe cei doi 
drept principali suspecți. Acum nu mai rămăsese nimeni pe listă. 
Jeffrey avea dreptate să fie supărat pe ea. Dacă ar fi executat, 
împreună cu Brad, ordinele pe care le primise dimineaţă, ar fi 
avut probabil până acum șansa de a-l descoperi pe ucigașul lui 
Sibyl. 

Lena se uita acum cu atenţie la casele pe lângă care treceau. 
După ce cotiră la o intersecție, își dădu seama că intraseră pe 
strada Cooper. 

— Crezi că Nan e acasă? întrebă Jeffrey. 

Lena ridică din umeri. 

Zâmbetul pe care i-l adresă Jeffrey indica faptul că furia 
începuse să-i treacă. 


99 


— Să știi că poţi să vorbeşti acum, dacă vrei. 

Lena încercă să-i răspundă la zâmbet, dar fără prea mult 
succes. g 

— Mulţumesc. Imi pare rău pentru... 

El ridică mâna ca s-o oprească. 

— Eşti un polițist bun, Lena. Eşti un polițist al naibii de bun, 
repetă el trăgând maşina lângă trotuar, în dreptul casei în care 
locuiseră Sibyl și Nan. Numai că trebuie să începi să asculți ceea 
ce-ți spun ceilalți. 

— Ştiu. 

— Ba nu știi, ripostă el, dar vocea lui nu mai trăda supărarea. 
Viața ta este dată peste cap și tu încă nu ţi-ai dat seama de 
lucrul ăsta. 

Lena vru să spună ceva, dar se opri. 

— Te înțeleg că vrei să lucrezi la cazul ăsta, că ai nevoie să-ți 
ţii mintea ocupată, dar trebuie să ai încredere în mine, Lena. 
Dacă mai treci încă o dată linia asta, îţi promit că te trântesc atât 
de rău, că ai să ajungi să-i faci cafeaua lui Brad Stephens. E clar? 

Lena dădu scurt din cap. 

— OK, zise el, deschizând portiera. Hai să mergem. 

Lena mai trase puţin de timp cu desfăcutul centurii de 
siguranţă. Cobori din mașină și-și aranjă din mers tocul în care-și 
ținea arma. Până să ajungă la ușă, Nan îl poftise deja pe Jeffrey în 
casă. 

— Bună, o salută ea pe bibliotecară. 

— Bună, răspunse Nan. Ținea în mână o batistă mototolită, 
aceeași pe care o avea și seara trecută. Avea ochii umflațţi și 
nasul roșu. 

— Bună ziua, se auzi vocea lui Hank. 

Lena rămase ţintuită locului. 

— Ce cauţi tu aici? 

Hank ridică din umeri, frecându-și mâinile. Avea pe el un tricou 
cu mânecă scurtă și urmele înţepăturilor se vedeau perfect. Lena 
simţi că i se înroșesc obrajii de rușine. Până atunci se întâlnise cu 
Hank numai în Reece, unde lumea era la curent cu trecutul lui. li 
văzuse cicatricele de atâtea ori, încât aproape că ajunsese să nu 
le mai ia în seamă. Acum însă le vedea parcă pentru prima oară, 
prin ochii lui Jeffrey, și nu-și dorea decât să dispară cât mai 
repede din acea cameră. 

Hank părea că așteaptă ca Lena să zică ceva. 


Ea reuși cu chiu cu vai să facă prezentările: 

— Acesta este Hank Norton, unchiul meu, spuse ea. Jeffrey 
Tolliver, șeful poliţiei. 

Hank întinse mâna și Lena se înfioră când îi văzu cicatricele de 
pe antebraţ. Unele dintre ele, în locurile în care el nu găsise de la 
început vena, aveau aproape un centimetru lungime. 

— Îmi pare bine, domnule! 

Jeffrey îi răspunse cu o strângere fermă a mâinii. 

— Imi pare rău că a trebuit să ne cunoaștem în asemenea 
circumstanţe. 

Hank își împreună palmele și înclină ușor capul. 

— Vă mulțumesc pentru asta. 

Urmară câteva momente de tăcere și apoi Jeffrey zise: 

— Bănuiesc că știți de ce suntem aici. 

— In legătură cu Sibyl, răspunse Nan cu o voce cu câteva 
octave mai joasă ca de obicei, probabil din cauză că plânsese 
toată noaptea. 

— Exact, spuse Jeffrey, făcând un gest spre canapea. Așteptă 
până ce Nan se așeză, apoi luă și el loc lângă ea. 

Lena fu surprinsă să-l vadă cum o apucă pe Nan de mână și-i 
spune: 

— İlmi pare rău pentru pierderea suferită, Nan. 

Ochii acesteia fură inundaţi de lacrimi. 

— Vă mulţumesc, zise ea reușind să schițeze un zâmbet. 

— Facem tot ce ne stă în putinţă pentru a descoperi cine a 
făcut asta, continuă Jeffrey. Vreau să știi că dacă ai nevoie de 
ceva, suntem gata să te ajutăm. 

Nan reuși să șoptească alte câteva cuvinte de mulțumire și 
cobori privirea, culegând o scamă imaginară de pe pantaloni. 

— Poţi să ne spui dacă avea cineva ceva cu tine sau cu Sibyl? 

— Nu, răspunse Nan. l-am spus deja Lenei aseară. Nu am 
remarcat nimic neobișnuit. 

— Știu că tu și Sibyl preferaţi să duceţi o viaţă mai retrasă, 
spuse Jeffrey. Lena înţelese ce voia el să spună. Șeful ei era mult 
mai subtil decât fusese ea în noaptea precedentă. 

— Da, recunoscu Nan. Ne plăcea aici. Eram amândouă 
obișnuite cu orașele mici. 

— Exista cineva care descoperise secretul vostru? întrebă 
Jeffrey. 


101 


Nan clătină din cap. Privea în jos cu buzele tremurând. Nu avea 
ce să-i mai spună. 

— OK, zise el, ridicându-se. 

Puse o mână pe umărul lui Nan, indicându-i astfel că nu era 
nevoie să se ridice. 

— Știu drumul. 

Jeffrey băgă mâna în buzunar și scoase de acolo o carte de 
vizită. Lena îl privi cum scrie ceva pe spate. 

— Ăsta e numărul meu de acasă, spuse el. Sună-mă dacă îţi 
amintești ceva. 

— Vă mulţumesc, spuse Nan, luând cartea de vizită. 

Jeffrey se întoarse spre Hank. 

— Vă deranjează dacă vă rog s-o duceţi dumneavoastră pe 
Lena acasă? 

Lena rămase mută de uimire. Nu era posibil s-o lase acolo. 

Hank fusese fără îndoială luat și el prin surprindere. 

— Nu, murmură el. Nicio problemă. 

— Bine, zise Jeffrey, bătând-o ușor pe umăr pe Nan și apoi 
întorcându-se spre Lena. Poate reușești în seara asta ca, 
împreună cu Nan, să faci o listă cu cei cu care a lucrat Sibyl în 
ultima vreme, zise el zâmbind. Să fii la secţie mâine dimineaţă la 
șapte. Trebuie să ajungem la colegiu înainte să înceapă orele. 

Lena nu înțelese prea bine. 

— Împreună cu Brad? 

Jeffrey clătină din cap. 

— Nu, de acum lucrezi cu mine. 


102 


MIERCURI 


Capitolul 11 


Ben Walker, cel care fusese șeful poliţiei înaintea lui Jeffrey, 
avusese biroul în partea din spate a secţiei, chiar lângă sala de 
ședințe. În mijlocul încăperii trona o masă de lucru imensă, iar în 
faţa ei se afla un rând de scaune incomode. In fiecare dimineaţă, 
membrii echipei de detectivi cu experienţă erau chemați în biroul 
lui Ben pentru a-și primi sarcinile pe ziua respectivă, după care 
ieșeau și șeful închidea ușa în urma lor. Cu ce se ocupa Ben din 
acel moment până la ora cinci după-amiaza, când putea fi văzut 
ieșind grăbit pentru a se duce la masă, rămăsese un mare mister 
pentru toţi cei care-l cunoșteau. 

Primul lucru pe care îl făcuse Jeffrey, după ce preluase postul 
lui Ben, fusese să-și mute biroul în fața camerei în care lucrau 
detectivii. Işi adusese sculele de acasă, tăiase plăcile de rigips 
ale peretelui despărțitor și montase o porțiune continuă de 
geamuri de sticlă, astfel încât, așezat la birou, să poată să vadă 
ceea ce fac oamenii săi și, ceea ce era și mai important, să poată 
fi văzut la rândul lui de aceștia. Geamurile erau prevăzută cu 
jaluzele pe care însă nu le cobora niciodată, iar ușa de la birou 
stătea deschisă cea mai mare parte a timpului. 

La două zile după ce găsiseră trupul lui Sibyl Adams, Jeffrey 
şedea la birou și citea un raport pe care îl primise de la Marla cu 
câteva clipe în urmă. Nick Shelton, specialistul FBI din Atlanta, se 
întrecuse pe sine și le trimisese raportul de analiză a 
substanțelor din cutia de ceai. Rezultatul: era ceai. 

Jeffrey își frecă bărbia uitându-se în jur. Biroul era destul de 
mic, dar rafturile pe care le construise pe un perete îl ajutau să-și 
țină lucrurile în ordine. Pe polite erau aliniate manuale cu 
proceduri și rapoarte statistice, alături de trofee de tir pe care le 
câștigase la competiţiile la care participase în Birmingham și de o 
minge de fotbal american semnată de membrii echipei în care 
jucase la Auburn. Nu că ar fi fost un mare jucător. Jeffrey își 
petrecuse cea mai mare parte a timpului pe banca de rezerve, 
uitându-se la felul în care ceilalţi își construiau carierele. 


103 


La capătul unui raft se afla o fotografie a mamei sale. Era 
îmbrăcată cu o bluză de culoare roz și ţinea în mâini un buchet 
mic de flori. Fotografia fusese făcută de Jeffrey la festivitatea de 
absolvire a liceului. Reușise să surprindă unul dintre rarele 
zâmbete ale mamei sale în faţa aparatului de fotografiat. Ochii îi 
străluceau, datorită probabil posibilităţilor care se deschideau în 
faţa fiului ei. Nu reușise niciodată să-i ierte unicului ei copil faptul 
că renunţase la facultate când mai avea numai un an până la 
absolvire și se angajase în poliţia din Birmingham. 

Marla bătu ușor în ușa de la birou și-și făcu apariţia cu o cafea 
într-o mână și cu o gogoașă în cealaltă. In prima zi când Jeffrey își 
începuse activitatea acolo, femeia aceasta îi spusese că, din 
moment ce nu-i adusese niciodată cafea lui Ben Walker, nici el 
nu o să vadă vreodată cafea de la ea. Jeffrey începuse să râdă, 
recunoscând că nu se gândise la așa ceva. De atunci, Marla îi 
aducea cafeaua în fiecare zi. 

— Gogoașa e pentru mine, zise ea, întinzându-i paharul din 
carton. Nick Shelton e pe linia trei. 

— iți mulţumesc, spuse el, așteptând ca ea să plece. Se lăsă 
apoi pe spate în fotoliu și ridică receptorul. Nick? 

La capătul celălalt se auzi vocea tărăgănată, cu puternic 
accent sudist a lui Nick. 

— Ce mai faci? 

— Nu prea strălucit, îi răspunse Jeffrey. 

— Se simte. Ai primit raportul meu? 

— Despre ceai? Jeffrey luă în mână foaia de hârtie și parcurse 
rezultatele analizelor. Uimitor cât de multe substanțe chimice 
puteau să intre în compoziţia unei băuturi atât de comune 
precum ceaiul. E vorba despre ceai ieftin, de la magazin, nu? 

— Exact, spuse Nick. Ascultă, am încercat s-o sun pe Sara azi- 
dimineaţă, dar n-am reușit să dau de ea. 

— Chiar așa? 

Nick râse ușor. 

— N-ai să mă ierţi niciodată pentru că am invitat-o atunci în 
oraș, nu? 

Jeffrey zâmbi. 

— Nu. 

— Am un specialist la laborator care este foarte pasionat de 
beladonă. Cazurile de acest gen sunt destul de rare, așa că s-a 
oferit voluntar să facă o prezentare pentru voi. 


104 


— Ne-ar fi de mare ajutor, spuse Jeffrey. O văzu pe Lena prin 
peretele de sticlă și-i făcu semn cu mâna să intre la el. 

— Mai vorbeşti cu Sara săptămâna asta? Nick nu mai aşteptă 
să audă răspunsul. Omul meu o să vrea să afle de la ea cum 
arăta victima. 

Jeffrey își stăpâni remarca dură pe care voia să i-o trântească 
și se strădui să întrebe cu o voce cât de cât plăcută: 

— La ora zece e bine? 

Lena intră în birou chiar în clipa în care își nota în agendă 
întâlnirea cu omul lui Nick. Cum își ridică privirea din hârtii, ea 
începu să vorbească repede: 

— Să știți că nu se mai droghează. 

— Ce? 

— Cel puțin așa cred. 

Jeffrey clătină din cap, neînțelegând despre ce e vorba. 

— Despre ce vorbești? 

— Unchiul meu, Hank, zise ea, coborând vocea și întinzând 
brațele spre Jeffrey. 

— Aaa!... Acesta înţelese în sfârșit. Braţele lui Hank Norton 
erau atât de marcate, încât fusese imposibil să-și dea seama 
dacă cicatricele se datorau injecţiilor sau vreunui accident într-un 
incendiu. Da, am văzut că erau vechi. 

— A fost o vreme când se droga, OK? 

Tonul ei era plin de ostilitate. Jeffrey înţelese că fata era 
preocupată de chestia asta de când se despărţiseră în casa lui 
Nan Thomas. Prin urmare, încă un lucru de care aceasta se 
rușina: în afară de homosexualitatea surorii ei, mai exista și 
trecutul unchiului. Jeffrey se întrebă dacă în viaţa Lenei mai 
exista ceva care să-i facă plăcere în afară de slujbă. 

— Ce? întrebă Lena. _ 

— Nimic, spuse Jeffrey ridicându-se în picioare. Își luă sacoul 
de pe umerașul atârnat pe ușă și-o împinse pe Lena afară din 
birou. Ai lista? 

Fata părea iritată de faptul că el nu făcea nicio remarcă 
referitoare la trecutul unchiului ei. 

Îi întinse o foaie de caiet. 

— Asta e tot ce am putut obține după discuţia pe care am 
avut-o aseară cu Nan. E lista celor care au lucrat cu Sibyl, care ar 
fi putut să stea de vorbă cu ea înainte ca... Lena lăsă fraza 
neterminată. 


Jeffrey își aruncă privirea asupra foii de hârtie. Se aflau acolo 
șase nume. Lângă unul dintre acestea era desenată o stea. Lena 
anticipă întrebarea pe care voia el s-o pună și zise: 

— Richard Carter era asistentul ei. Sibyl a avut oră începând 
de la nouă. În afară de Pete, el e probabil ultima persoană care a 
văzut-o în viaţă. 

— Numele mi se pare cunoscut, spuse Jeffrey, îmbrăcându-și 
haina. E singurul student de pe listă? 

— Da, răspunse Lena. În plus, e și cam ciudat. 

— Cum adică? 

— Nu știu, zise ea ridicând din umeri. Nu mi-a plăcut niciodată 
de el. 

Jeffrey își înghiţi remarca, gândindu-se că Lenei nu-i plăceau 
destul de mulţi oameni. Însă acest lucru nu reprezenta deloc un 
motiv pentru a bănui pe cineva de crimă. 

— Hai să începem cu Carter și după aceea vorbim cu decanul. 
Ajunși la intrare, Jeffrey ținu ușa deschisă ca ea să poată ieși. 
Primarul o să facă atac de cord dacă nu ne purtăm cu mănuși cu 
profesorii. Cu studenţii e altceva. 

e 

Campusul de la Grant Institute of Technology era format dintr- 
un centru pentru studenți, patru clădiri cu săli de clasă, clădirea 
administrativă și o aripă pentru studii agronomice, care fusese 
donată de un mare producător de semințe. Universitatea era 
înconjurată de peluze bine îngrijite și mărginită într-o parte de 
lac. Locuinţele studenţilor se aflau la câţiva pași de clădirile 
colegiului și cel mai obișnuit mijloc de deplasare prin campus era 
bicicleta. 

Jeffrey o urmă pe Lena până la etajul al doilea al clădirii 
destinate studiilor științifice. Lena mai avusese fără îndoială de-a 
face cu asistentul surorii sale, fiindcă Richard Carter se schimbă 
la față în clipa în care o recunoscu la ușă. Un individ scund, cu 
început de chelie, care purta ochelari cu ramă groasă și era 
îmbrăcat cu un halat de laborator peste cămașa de un galben 
strident. Avea aerul acela înțepat al majorităţii celor de la 
colegiu. Grant Institute of Technology era o școală pentru ciudaţi, 
ăsta era adevărul. Orele de literatură engleză erau obligatorii, 
dar nu deosebit de dificile. Școala era orientată mai mult pe 
obținerea de patente decât pe formarea de bărbaţi și femei 
evoluați din punct de vedere social. Aceasta era cea mai mare 


106 


problemă pe care o avea Jeffrey cu colegiul. Majoritatea 
profesorilor și aproape toţi studenţii aveau nasul atât de pe sus, 
încât nu prea reușeau să vadă lumea din faţa lor. 

— Sibyl era un strălucit om de știință, spuse Richard, 
aplecându-se asupra unui microscop. Mormăi ceva, apoi întoarse 
capul și se adresă Lenei: Avea o memorie formidabilă. 

— Era obligată să aibă, spuse Lena, scoțând carnetul de notițe. 
Jeffrey se întrebă, așa cum o făcuse de mai multe ori, dacă 
procedase bine că o luase pe Lena cu el. Mai mult decât oricât 
dorea s-o ţină sub supraveghere. După cele întâmplate în ziua 
precedentă, nu mai era atât de sigur că ea va face ceea ce-i 
spunea el. Era probabil mai bine s-o știe în siguranţă lângă el 
decât s-o lase singură. 

— Munca ei, începu Richard. Nu pot să vă spun cât de 
meticuloasă era, cât de exactă. Este foarte greu să mai întâlnești 
în domeniul acesta un om cu o asemenea atenţie. A fost 
mentorul meu. 

— Da, spuse Lena. 

Richard îi aruncă o privire acră, dezaprobatoare și o întrebă: 

— Când are loc înmormântarea? 

Lena păru puţin descumpănită de întrebarea lui. 

— Va fi arsă la crematoriu. Asta a fost dorinţa ei. 

Richard își împreună mâinile deasupra pântecelui. Continua să- 
i privească cu aceeași expresie dezaprobatoare. Aproape 
disprețuitoare. Pentru o fracțiune de secundă, Jeffrey reuși să 
distingă ceva dincolo de acea expresie. Richard întoarse însă 
capul și Jeffrey se întrebă dacă nu cumva se înșelase. 

— Se organizează un priveghi în seara asta, dacă vrei să 
participi. Lena scrise ceva pe o foaie din carneţel, apoi rupse 
bucata de hârtie. La cinci, în Brock's Funeral Home de pe King 
Street. 

Richard citi cu atenţie hârtia înainte de a o împături cu grijă și 
a o băga în buzunarul halatului. Își trase apoi nasul ștergându-se 
cu dosul palmei. Jeffrey nu putu să-și dea seama dacă era răcit 
sau dacă nu cumva încerca să se stăpânească să nu izbucnească 
în plâns. 

— Ai văzut pe cineva necunoscut prin preajma laboratorului 
sau a biroului lui Sibyl? îl întrebă Lena. 

Richard clătină din cap. 


107 


— Aceiași ciudaţi ca de obicei. Studentul începu să râdă, apoi 
se opri brusc. Cred că nu trebuia să fac asta. 

— Nu, spuse Lena. 

Jeffrey își drese glasul ca să-i atragă atenţia tânărului. 

— Când ai văzut-o ultima oară, Richard? 

— După ora pe care a avut-o dimineaţă, răspunse acesta. Nu 
se simţea prea bine. Cred că am luat și eu răceala de la ea. 

Tânărul scoase din buzunar o batistă ca și cum ar fi vrut să 
demonstreze că era cu adevărat bolnav. 

— Era o persoană minunată. Nu pot să vă spun cât de norocos 
am fost că m-a luat sub aripa ei. 

— Ce ai făcut după ce ea a părăsit școala? întrebă Jeffrey. 

Richard ridică din umeri. 

— Probabil m-am dus la bibliotecă. 

— Probabil? întrebă Jeffrey neplăcut surprins de tonul 
nepăsător al băiatului. 

Richard remarcă imediat iritarea lui Jeffrey. 

— Am fost la bibliotecă, se corectă el. Sibyl m-a rugat să caut 
niște materiale. 

Lena preluă iniţiativa și întrebă: 

— Era cineva care acţiona în mod ciudat în preajma ei? Poate 
făcându-și apariţia pe aici mai des decât de obicei? 

Richard clătină din nou din cap cu buzele ţuguiate. 

— Nu. A trecut mai bine de o jumătate de semestru. Sibyl 
preda la anii terminali, așa că majoritatea studenţilor ei se află 
aici de cel puţin doi ani. 

— Nicio figură nouă printre ei? întrebă Jeffrey. 

Richard clătină din nou din cap. Îi amintea lui Jeffrey de unul 
dintre cățelușii aceia de pluș pe care și-i pun unii pe bordul 
mașinii. 

— Suntem o comunitate mică aici. Oricine se poartă mai ciudat 
iese imediat în evidenţă. 

Jeffrey tocmai se pregătea să pună o altă întrebare când Kevin 
Blake, decanul, își făcu apariţia în încăpere. Nu avea deloc o 
figură prea veselă. 

— Domnule Tolliver, spuse Blake, bănuiesc că aţi venit în 
legătură cu studenta care a dispărut. 


Julia Matthews era o studentă la fizică în vârstă de douăzeci și 
trei de ani. Conform colegei ei de cameră, fata dispăruse de două 
zile. 

Jeffrey se afla în camera studentei. Pe pereți erau lipite postere 
cu citate despre succes și victorie. Pe măsuţa de lângă pat se 
afla o fotografie a fetei care dispăruse, în picioare, între un 
bărbat și o femeie, evident părinţii ei. Julia Matthews era o fată 
atrăgătoare, plăcută prin sănătatea și prospeţimea «ei. In 
fotografie, părul ei de culoare închisă era strâns în două cozi de o 
parte și de cealaltă a capului. Unul dintre dinţii din faţă era puțin 
încălecat, însă în afară de acest unic amănunt era întruchiparea 
fetei perfecte, fără pretenţii. Semăna foarte bine cu Sibyl Adams. 

— Nu sunt în oraș, se auzi vocea lui Jenny Price, colega de 
cameră a fetei dispărute. Stătea în cadrul ușii și-și frângea 
agitată mâinile, în timp ce-i privea pe Jeffrey și pe Lena cum 
cercetează încăperea. Este cea de-a douăzecea aniversare a 
nunții lor. Au plecat într-o croazieră în Bahamas. 

— E foarte drăguță, zise Lena, încercând, în mod evident, s-o 
calmeze pe fată. Jeffrey se întrebă dacă și Lena observase 
asemănarea dintre Julia Matthews și sora ei. Amândouă aveau 
pielea măslinie și păr închis la culoare. Păreau de aceeași vârstă, 
deși Sibyl era cu zece ani mai mare decât studenta. Observațiile 
acestea îi provocară o stare de neliniște când își dădu seama că 
cele două femei semănau foarte bine și cu Lena și îl făcură să 
așeze fotografia cu faţa în jos pe măsuţă. 

— Când ţi-ai dat seama că a dispărut? întrebă Lena. 

— leri, la sfârșitul orelor, cred, răspunse Jenny. Obrajii fetei se 
colorară ușor. A mai lipsit și altă dată peste noapte, știți? 

— Normal, zise Lena. 

— Am crezut că e cu Ryan, fostul ei prieten. Fata făcu o pauză. 
S-au despărțit acum o lună. l-am văzut din nou împreună la 
bibliotecă, acum două zile, pe la ora nouă seara. Atunci am 
văzut-o ultima oară. 

Lena voia să insiste pe pista fostului iubit și spuse: 

— E destul de stresant să ai o relaţie când trebuie să te duci la 
cursuri și mai ai și lucrări de făcut. 

Jenny zâmbi ușor. 

— Da. Ryan e la agronomie. Nu are nici pe departe atâtea 
lucrări câte are Julia. Fata își dădu ochii peste cap. Atâta timp cât 


109 


plantele alea ale lui nu mor, primește calificativul A. Pe când noi 
trebuie să învăţăm noaptea, ca să facem laboratoarele ziua. 

— Îmi aduc aminte cum era, zise Lena, deși nu fusese 
niciodată la colegiu. Ușurinţa cu care era în stare să mintă îl 
alarma și-n același timp îl impresiona pe Jeffrey. Fata era unul 
dintre cei mai buni detectivi în ceea ce privește interviurile. 

Jenny zâmbi și își relaxă umerii. Minciuna Lenei își făcuse 
efectul. 

— Știţi atunci cum e. Nici n-ai timp să respiri, darămite să mai 
ai și un prieten. 

— S-au certat fiindcă ea n-avea destul timp pentru el? 

Jenny încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— El a fost primul ei iubit. Julia a fost foarte supărată. Fata îi 
aruncă lui Jeffrey o privire nervoasă. A ţinut mult la el, înțelegeți? 
l-a fost foarte rău, a suferit, atunci când s-au despărţit. Nici nu 
voia să se mai dea jos din pat. 

Lena cobori vocea, ca și cum ar fi vrut să-l excludă pe Jeffrey 
din discuţia lor. 

— Bănuiesc că nu studiau, atunci când i-ai văzut la bibliotecă. 

Jenny aruncă o privire rapidă în direcţia lui Jeffrey. 

— Nu, zise ea și începu să râdă nervos. 

Lena făcu un pas și se postă între fată și șeful său. Jeffrey 
înţelese imediat aluzia. Se întoarse cu spatele la cele două femei, 
prefăcându-se cuprins brusc de interes față de conţinutul mesei 
de lucru a Juliei. 

Vocea Lenei cobori și mai mult: 

— Tu ce părere ai despre acest Ryan? 

— Vreţi să mă întrebaţi dacă îmi place de el? 

— Da, răspunse Lena. Adică, nu dacă îţi place ţie de el. Vreau 
să spun, ţi se pare că e un băiat de treabă? 

Fata rămase tăcută câteva clipe. Jeffrey luă în mână o carte de 
pe masă și începu s-o răsfoiască. 

Într-un sfârșit, Jenny spuse: 

— Era cam egoist, mă înţelegeţi? Și nu-i prea plăcea când ea 
nu putea să se întâlnească cu el. 

— Un tip căruia îi place să domine? 

— Da, cam așa ceva, răspunse fata. Ea e cam de la ţară, mă 
înțelegeţi? Și Ryan profită de chestia asta. Julia nu știe prea 
multe despre viaţa adevărată. E convinsă însă că el știe. 

— Și chiar știe? 


110 


— Dumnezeule, nu. Jenny începu să râdă. Vreau să spun, nu e 
băiat rău... 

— Normal că nu poate să fie. 

— Doar că e... Fata se opri. Pur și simplu nu-i place ca ea să 
stea de vorbă și cu alţi băieţi, înţelegeţi? Cred că se teme ca ea 
să nu descopere că există și băieţi mai buni decât el. Cel puţin 
asta bănuiesc eu. Julia a cam fost corcolită toată viaţa. Nu prea 
are curajul să caute de una singură. Fata făcu din nou o pauză. 
Nu e un tip rău, doar că e tare pisălog, înţelegeţi? Trebuie să știe 
el unde s-a dus, cu cine e și când se întoarce. Nu vrea să-i lase 
deloc un răgaz în care să fie ea însăși. 

— N-a lovit-o niciodată, nu-i așa? întrebă Lena cu aceeași voce 
scăzută. 

— Nu, nici chiar așa. Din nou fata rămase tăcută preţ de 
câteva secunde. Numai că ţipa la ea destul de des. Câteodată, 
când mă întorceam seara de la grupul de studiu, obișnuiam să 
trag cu urechea la ușă, înțelegeţi? 

— Da, zise Lena. Ca să fii sigură că nu se întâmplă nimic rău. 

— Exact, zise Jenny chicotind nervos. Ei bine, odată l-am auzit 
pe el zicându-i lucruri foarte urâte. 

— Cum adică urâte? 

— li spunea că e păcătoasă, răspunse Jenny. Că o să ajungă în 
iad pentru că e o păcătoasă. 

Lena făcu o pauză destul de lungă înainte de a pune 
următoarea întrebare: 

— E un tip religios? 

Jenny pufni dispreţuitor. 

— Numai când îi convine. Asta pentru că știe că Julia e 
credincioasă. Ea chiar se duce la biserică. Adică se ducea când 
era acasă. Aici nu s-a mai dus, însă mereu vorbește despre cum 
era la cor și că e o bună creștină și chestii din astea. 

— Dar Ryan nu e religios? 

— Numai când crede că poate avea influenţă asupra ei. Se 
laudă că e religios, însă poartă tot felul de inele pe corp și se 
îmbracă mereu numai în negru și... Fata se opri brusc. 

Lena cobori vocea și mai mult. 

— Ce? întrebă ea, apoi adăugă aproape în șoaptă: Promit să nu 
spun la nimeni. 

Jenny șopti ceva, dar Jeffrey nu reuși să audă nimic. 

— Au, făcu Lena ca și când ar fi auzit tot. Ce proști sunt băieţii! 


111 


— Și ea l-a crezut, zise Jenny râzând ușor. 

Lena chicoti împreună cu studenta, apoi o întrebă: 

— Ce crezi că a făcut Julia de l-a înfuriat atât de tare? 

— Nimic, răspunse Jenny cu convingere. Mi-a spus chiar ea mai 
târziu. Dar la început nu voia să-mi spună nimic. Stătea în pat 
toată ziua, fără să spună nimic. 

— Asta se întâmpla atunci când s-au despărțit? 

— Da, confirmă Jenny. Luna trecută, cum v-am mai spus. 

Fata întrebă apoi cu o voce îngrijorată: 

— Doar nu credeţi că el are vreo legătură cu dispariţia ei, nu? 

— Nu, spuse Lena. Nu ai de ce să-ți faci griji! 

Jeffrey se întoarse spre ele și întrebă: 

— Care este numele de familie al lui Ryan? 

— Gordon, răspunse fata. Credeţi că Julia este în pericol? 

Jeffrey nu răspunse imediat. l-ar fi putut spune fetei că nu are 
de ce să se teamă, însă în acest mod i-ar fi indus acesteia o falsă 
senzație de siguranţă. Până la urmă zise: 

— Nu știu, Jenny. Vom face tot posibilul ca s-o găsim. 

O scurtă vizită la secretariat și cei doi descoperiră că la ora 
aceea Ryan Gordon era de serviciu în sala de studiu. Aripa 
destinată studiilor agricole se afla la marginea campusului și 
nervozitatea lui Jeffrey creștea cu fiecare pas pe care îl făcea. 
Aceeași stare de tensiune venea și din direcţia Lenei. Trecuseră 
deja două zile și nu aveau niciun indiciu. Era foarte posibil însă ca 
peste câteva clipe să dea ochii cu cel care o ucisese pe Sibyl 
Adams. 

e 

În mod clar, Jeffrey nu se așteptase ca Ryan Gordon să fie un 
tip prea plăcut, dar individul avea ceva care reuși să-l scoată din 
sărite din prima clipă când îl văzu. Avea inele înfipte în urechi, în 
sprâncene și în nas. Inelul din nas era negru, acoperit cu o 
crustă, semănând mai degrabă cu cele care se pun la tauri. Jenny 
nu îl menajase pe Gordon când îl descrisese, dar, gândindu-se 
retrospectiv, Jeffrey ajunse la concluzia că fata fusese foarte 
generoasă. Băiatul era de-a dreptul slinos. Faţa îi era plină de 
coșuri în dezvoltare și de cojile rămase în urma celor pe care și le 
scosese. Părul dădea impresia că nu mai fusese spălat de zile 
bune. Blugii și cămașa de culoare neagră erau boţite. Trupul lui 
emana un miros ciudat. 


112 


Julia Matthews era o tânără foarte drăguță. Cum de reușise 
cineva ca Ryan Gordon să pună mâna pe o astfel de fată 
rămânea un mare mister pentru Jeffrey. Faptul că reușise să 
controleze o fiinţă care îi era în mod evident superioară în multe 
privinţe spunea foarte multe despre Gordon. 

Jeffrey nu putu să nu observe că Lena cea blândă și 
prietenoasă, care îi inspirase atâta încredere lui Jenny Price cu 
câteva clipe în urmă, dispăruse complet până ajunseră în sala de 
studiu. Subordonata lui traversase cu un pas apăsat încăperea, 
ignorând complet privirile curioase ale studenților, în marea lor 
majoritate băieţi, și se oprise în faţa băiatului așezat la masa din 
faţă. 

— Ryan Gordon? întrebase ea, aplecându-se deasupra mesei. 
Avea sacoul descheiat în față și Jeffrey văzuse cum individul 
aruncă o privire rapidă asupra armei din toc. Buzele lui Gordon 
rămaseră însă strânse, pline de încăpățânare și, în clipa în care 
deschise gura, Jeffrey simţise impulsul de a-i rupe nasul. 

— Ce treabă ai tu cu asta, cățea? 

Jeffrey îl apucă de guler și-l scoase pe individ târâș din sală. Nu 
se putuse abține, deși știa că la sosirea la birou avea să-l aștepte 
un mesaj plin de indignare din partea primarului. 

Ajunși afară din sală, îl împinse pe Gordon în perete. Îşi scoase 
apoi batista și-și șterse mâinile. 

— Voi nu aveţi dușuri la cămin? 

Vocea lui Gordon era plângăcioasă, exact așa cum se 
așteptase Jeffrey: 

— Nu aveţi dreptul, brutelor! 

Spre surprinderea lui Jeffrey, Lena îi trase lui Gordon o palmă 
cu toată puterea. 

Acesta își frecă obrazul cu palma și se posomori. Se vedea că o 
măsoară pe Lena din priviri. Modul în care individul se uita la 
subordonata sa aproape că-l amuză pe Jeffrey. Ryan Gordon era 
slab ca o scândură și avea cam aceeași statură ca Lena. Din 
punctul de vedere al forței psihice era clar că fata îl depășea cu 
mult. Jeffrey nu avea nici cea mai mică îndoială că Lena ar fi fost 
în stare să-i sfâșie beregata cu dinţii dacă Gordon ar fi încercat s- 
o atingă. 

Gordon păru că ajunge la aceeași concluzie. Luă o poziţie 
defensivă și zise cu o voce nazală, probabil din cauza inelului din 
nas: 


113 


— Ce vreţi de la mine, oameni buni? 

Lena întinse mâna spre pieptul lui și Gordon ridică brațele ca 
să se apere. 

— Lasă mâinile jos, băiete, mărâi Lena și-i scoase din cămașă 
crucea care îi atârna legată cu un lanţ în jurul gâtului. Drăguţă 
cruce, zise ea. 

— Unde te aflai luni după-amiază? 

Gordon se uită rapid de la Lena la Jeffrey. 

— Ce? 

— Unde te aflai luni după-amiază? repetă Jeffrey. 

— Nu știu, omule, guiţă Gordon. Dormeam probabil. 

Studentul strănută cu zgomot și se șterse cu mâna la nas. 

Jeffrey se abținu cu greu să nu se dea dezgustat un pas înapoi, 
când văzu cum i se mișcă inelul din nas. 

— Întoarce-te cu fața la perete, îi ordonă Lena lui Gordon, 
împingându-l fără menajamente. Gordon încercă să riposteze, 
dar privirea pe care i-o aruncă Lena îl făcu să renunțe. |și depărtă 
picioarele și se lipi cu mâinile ridicate de perete. 

Lena îl atinse pe umăr și-l întrebă: 

— Sper că nu ai vreun ac prin buzunare, nu? Ceva în care să 
mă rănesc? 

— Nu, gemu Gordon în clipa în care Lena ajunse la buzunarul 
din faţă. 

Lena zâmbi, scoțând de acolo un pliculeţ plin cu o pulbere 
albă. 

— Cred că nu e zahăr, ce ziceţi? i se adresă ea lui Jeffrey. 

Acesta luă pliculețul din mâna ei, surprins că fata reușise să 
găsească așa ceva. Era o descoperire care explica în mare 
măsură modul în care arăta Gordon. Indivizii aflaţi sub influenţa 
drogurilor nu se numărau printre cei mai spilcuiţi bărbaţi din 
lume. Pentru prima dată în acea dimineață, Jeffrey era bucuros 
că o are pe Lena cu el. El nu s-ar fi gândit niciodată să-l 
percheziţioneze pe individ. 

Gordon se uită peste umăr la pliculețul cu droguri. 

— Ăștia nu sunt pantalonii mei. 

— Sigur, ripostă Lena. După ce îl întoarse pe Gordon cu faţa 
spre ea, îl întrebă: Când ai văzut-o ultima oară pe Julia Matthews? 

Faţa lui Gordon reflecta perfect gândurile sumbre care îi 
treceau prin minte. Era evident că băiatul știa care era rostul 


114 


acelor întrebări. Praful din pliculeţ reprezenta problema cea mai 
puţin importantă căreia trebuia să-i facă faţă. 

— Ne-am despărțit acum o lună. 

— Ăsta nu e răspuns la întrebarea mea, zise Lena. Când ai 
văzut-o ultima oară pe Julia Matthews? 

Gordon își încrucișă brațele la piept. Jeffrey înţelese brusc că 
eforturile lor fuseseră inutile. Nervii și emoția își spuseseră 
cuvântul. Spuse în gând cuvintele pe care Gordon le rosti cu voce 
tare: 

— Vreau să vorbesc cu un avocat. 

e 

Jeffrey își sprijini picioarele pe marginea mesei. Se aflau în sala 
de interogatorii și așteptau ca lui Ryan Gordon să i se ia 
amprentele și datele de identificare. Din nefericire, individul se 
încăpăţânase să-și ţină fălcile mai încleștate decât o capcană din 
oțel din clipa în care Lena îi citise drepturile. Colegul de cameră 
al lui Gordon se arătase mai mult decât bucuros să le permită să- 
i caute prin lucruri. Verificările nu scoaseră la iveală nimic 
suspect în afara unui pachet de foiţe de ţigară și a unei oglinzi de 
buzunar cu o lamă pe ea. Jeffrey nu putea fi prea sigur, dar, 
judecând după înfățișarea colegului de cameră, era foarte posibil 
ca ustensilele să-i aparţină acestuia. O vizită la laboratorul unde 
lucra Gordon nu adusese niciun element nou. Era foarte posibil 
ca Julia Matthews să-și fi dat pur și simplu seama cât de ticălos 
este prietenul ei și să fi rupt legătura. 

— Am încurcat-o, zise Jeffrey punând mâna pe exemplarul din 
Grant County Observer ce se afla pe masă. 

— Da, încuviință Lena. 

Jeffrey trase aer adânc în piept. 

— Trebuia să mă aștept că un puști ciudat ca ăsta avea să-și 
cheme până la urmă avocatul. 

— Nu știu ce să zic. Poate că pur și simplu a văzut prea multe 
filme. 

Jeffrey ar fi trebuit să știe lucrul ăsta. Orice tâmpit cu televizor 
acasă știa că poate să ceară un avocat în clipa în care poliţia îi 
bătea la ușă. 

— Ar fi trebuit să fiu mai puţin dură cu el, încercă Lena să ia 
vinovăția asupra ei. E clar că dacă e individul pe care-l căutăm 
noi, faptul de a fi tratat în halul ăsta de o femeie nu poate decât 
să-l înfurie și mai mult. 


115 


Lena izbucni într-un râs amar. 

— Mai ales de o femeie ca mine, care seamănă perfect cu ea. 

— Poate că asta va fi în avantajul nostru până la urmă, zise 
Jeffrey. Ce-ar fi să te las singură cu el cât timp îl așteaptă pe 
Buddy Conford? 

— A reușit să-l obţină pe Buddy? întrebă Lena cu o voce care 
indica în mod clar nemulţumirea. În Grant existau doar câţiva 
avocaţi care acceptau să apere din oficiu în schimbul unor sume 
modice. Dintre toţi, Buddy Conford era cel mai tenace. 

— E rândul lui luna asta, zise Jeffrey. Crezi că Gordon e atât de 
prost încât să vorbească? 

— Nu a mai fost arestat până acum. Și nu mi s-a părut a fi 
nemaipomenit de isteț. 

Jeffrey nu zise nimic, așteptând evident ca ea să continue. 

— Am avut senzaţia că era cât pe-aci să facă pe el când l-am 
pălmuit, zise ea, iar el înţelese ce planuri avea în cap. Mă ajutaţi 
în direcţia asta? Spuneţi-mi dacă puteţi să-mi interziceţi să mai 
vorbesc cu el. 

Jeffrey încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— S-ar putea să meargă. 

— Nu are ce rău să ne facă. 

Jeffrey nu mai zise nimic și rămase cu privirea aţintită spre 
masă. Într-un sfârșit, puse degetul pe prima pagină a ziarului. 
Cea mai mare parte a spaţiului de sub manșetă era ocupată de o 
fotografie a lui Sibyl Adams. 

— Bănuiesc că ai văzut asta. 

Lena mișcă ușor capul, fără să se uite la fotografie. 

Jeffrey întoarse ziarul cu fotografia în jos. 

— Nu spun clar că a fost violată, însă sugerează lucrul ăsta. Le- 
am spus că a fost bătută. 

— Știu, mormăi ea. Am citit articolul. 

— Frank și ceilalţi băieţi n-au reușit să găsească nimic solid pe 
lista de violatori. Erau vreo doi asupra cărora s-a oprit Frank, dar 
până la urmă n-a ieșit nimic la iveală. Ambii au alibiuri. 

Lena lăsase capul în jos și-și privea mâinile. 

— Poţi să pleci după ce terminăm aici, zise Jeffrey. Sunt sigur 
că ai nevoie de ceva timp ca să te pregătești pentru diseară. 

— Vă mulțumesc, zise ea, acceptând fără alte comentarii, într- 
un mod care-l surprinse pe Jeffrey. 


116 


Se auzi o bătaie în ușă și apoi Brad Stephens își băgă capul 
înăuntru. 

— Băiatul e la ușă. 

— Adu-l înăuntru, zise Jeffrey, ridicându-se în picioare. 

Ryan Gordon arăta mult mai jalnic în salopeta de deținut de 
culoare portocalie. Își târâia picioarele în papuci de aceeași 
culoare și avea încă părul ud din cauza dușului la care fusese 
supus la ordinele lui Jeffrey. Mâinile îi erau prinse la spate în 
cătușe și Brad îi întinse lui Jeffrey cheia înainte de a părăsi 
încăperea. 

— Unde e avocatul meu? întrebă Gordon. 

— Trebuie să ajungă aici în aproximativ cincisprezece minute, 
îi răspunse Jeffrey, forțându-l pe tânăr să se așeze pe un scaun. li 
descuie cătușele, dar până ce Gordon să apuce să-și miște 
mâinile, i le prinse înapoi trecând cătușele peste stinghia care 
unea picioarele din spate ale scaunului. 

— E prea strâns, scânci Gordon, scoțându-și pieptul înainte 
pentru a exagera chinurile la care era supus. Încercă să se 
elibereze, dar mâinile îi erau bine fixate la spate. 

— Încearcă să suporţi, mormăi Jeffrey, apoi îi spuse Lenei: O să 
te las aici cu el. Nu-l lași să spună nimic până nu vine avocatul, 
m-ai înţeles? 

Lena cobori privirea în pământ. 

— Am înţeles, domnule. 

— Sper că ai înţeles, detectiv Adams. Jeffrey îi mai aruncă 
Lenei o privire care se voia dură și apoi ieși din încăpere. Nu făcu 
decât doi pași până la următoarea ușă, care dădea în camera de 
observație. Rămase acolo în picioare, urmărindu-i pe Lena și pe 
Gordon prin geamul unidirecţional. 

Camera pentru interogatorii era o încăpere destul de mică, cu 
pereţi văruiţi. În mijlocul camerei se afla o masă fixată de 
dușumea. În jurul mesei se aflau trei scaune, două de o parte și 
al treilea de cealaltă. Jeffrey o urmări pe Lena cum ia ziarul în 
mână. Fata își sprijini picioarele de masă și deschise ziarul la o 
pagină din interior. Foșnetul foilor de hârtie se auzi în difuzorul 
de lângă Jeffrey. 

— Vreau niște apă, zise Gordon. 

— Nu vorbi, ordonă Lena cu o voce atât de joasă, încât Jeffrey 
fu nevoit să mărească volumul amplificatorului. 

— De ce? Ţi-e teamă că o pățești? 


117 


Lena rămase tăcută, cu nasul în ziar. 

— Oricum o s-o păţești, spuse Gordon aplecându-se peste 
masă atât cât îi permitea scaunul. O să-i spun avocatului cum m- 
ai lovit. 

Lena pufni în râs. 

— Ce greutate ai, șaptezeci de kilograme? Cam un metru și 
șaptezeci? Lena puse ziarul pe masă, îl privi pe Gordon cu o 
expresie inocentă și începu să se maimuţărească cu o voce 
subţire, de fetiță: N-aș îndrăzni niciodată să lovesc un suspect 
aflat în custodie, domnule judecător. Mai ales unul atât de mare 
și puternic. Mi-ar fi teamă. 

Gordon o privi furios. 

— Crezi că ești tare amuzantă! 

— Da, zise Lena, întorcându-se la ziar. Chiar cred. 

Gordon rămase tăcut câteva minute apoi schimbă tactica: 

— Ești sora lesbienei ăleia, zise el arătând cu capul spre ziar. 

— Exact, zise Lena cu o voce nepăsătoare, deși Jeffrey știa că 
fata ar fi fost în stare să se urce pe masă și să-l ucidă pe individ. 

— A fost ucisă, continuă el. Toată lumea din campus știa că e 
lesbiană. 

— Ai dreptate. 

Gordon își linse buzele. 

— O nenorocită de lesbiană. 

— Da. Lena întoarse pagina ziarului cu o expresie plictisită pe 
faţă. 

— Lesbiană, repetă el. O nenorocită care lingea păsărica. 
Gordon făcu o pauză, așteptând o reacţie, în mod evident iritat 
că nu obţine niciuna. Studentul mai încercă niște insulte. 

Lena oftă plictisită. 

— Altele nu mai știi? întrebă ea și-l privi pe Gordon pe 
deasupra ziarului. 

Jeffrey rămăsese mut de uimire și de apreciere faţă de tehnica 
Lenei. Mulţumi în gând lui Dumnezeu că fata alesese să lucreze 
în slujba binelui. 

— De asta m-aţi adus aici, nu? întrebă Gordon. Crezi că eu am 
violat-o, nu-i așa? 

Lena ţinea în continuare ziarul ridicat, însă Jeffrey știa cu 
siguranţă că inima ei începuse să bată la fel de repede ca a lui. 
Era posibil ca Gordon să blufeze, dar în același timp nu era exclus 
ca băiatul să caute o cale prin care să mărturisească. 


118 


— Ai violat-o? întrebă brusc Lena. 

— Poate, răspunse Gordon. Tânărul începu să se legene înainte 
și înapoi în scaun ca un băiețel care cerșește să i se acorde 
puţină atenţie. Poate am regulat-o. Vrei să știi cum? 

— Bineînţeles, răspunse Lena punând ziarul pe masă și 
încrucișând braţele la piept. Ce-ar fi să-mi povestești? 

Gordon se aplecă spre ea. 

— Era în toaletă, nu? 

— Tu știi mai bine. 

— Se spăla pe mâini și eu am intrat și am luat-o pe la spate. l-a 
plăcut atât de mult încât a murit de emoție. 

Lena oftă din greu. 

— Mai bine decât atât nu ești în stare, nu? 

Gordon păru insultat de remarca ei. 

— Ba da. 

— De ce nu-mi spui mai bine ce i-ai făcut Juliei Matthews? 

Gordon se lăsă pe spate în scaun sprijinindu-se pe mâini. 

— Ei nu i-am făcut nimic. 

— Atunci unde e? 

Gordon ridică din umeri. 

— Probabil e moartă. 

— De ce spui asta? 

Tânărul se aplecă în faţă, lipindu-se cu pieptul de tăblia mesei. 

— A mai încercat și înainte să se omoare. 

— Mda, știu asta. Și-a tăiat venele, zise Lena repede. 

— Exact. Gordon dădu din cap, deși Jeffrey putu să citească 
surpriza de pe faţa lui. Și Jeffrey fusese luat prin surprindere, deși 
totul era foarte plauzibil. Tăierea venelor era una dintre metodele 
cele mai des folosite de femei pentru a se sinucide. Lena riscase, 
însă fusese vorba despre un risc calculat. 

— Și-a tăiat venele luna trecută, afirmă, sigură pe ea. 

Gordon ridică fruntea și se uită mirat și furios la ea. 

— De unde naiba știi asta? ă 

Lena oftă din nou plictisită și luă ziarul în mână. Il deschise cu 
o mișcare bruscă și începu din nou să citească. Gordon începu să 
miște din nou scaunul înainte și înapoi. 

— Unde este Julia, Ryan? întrebă Lena fără să ridice capul din 
ziar. 

— Nu știu. 

— Ai violat-o? 


119 


— Nu aveam nevoie s-o violez. Făcea tot ce-i ceream. 

— O puneai și cu capul în jos? 

— Da. 

— Numai așa ţi se mai scoală, Ryan? 

— Rahat. Gordon își lăsă scaunul să cadă pe spate. Oricum tu 
nu trebuie să vorbești cu mine. 

— De ce? 

— Pentru că nu e oficial. Pot să spun orice vreau și nu 
contează. 

— Și ce vrei să spui? 

Gordon rânji aplecându-se și mai mult în faţă și șopti: 

— Poate vreau să-ţi spun mai multe despre sora ta. 

Lena păru că nu-l aude. 

— Poate că vreau să-ţi povestesc cum am omorât-o în bătaie. 

— Nu pari tipul care să știe cum să folosească un ciocan. 
Cuvintele ei îl descumpăniră pe Gordon. 

— Ba știu, o asigură el. l-am tras câteva în cap și după aceea 
am violat-o cu coada ciocanului. 

Lena mai întoarse o pagină de ziar. 

— Și unde ai lăsat ciocanul? 

Pe faţa tânărului apăru un zâmbet satisfăcut. 

— Nu-i așa că ai vrea să știi? 

— De ce erai atât de furios pe Julia, Ryan? întrebă Lena cu o 
voce lipsită de orice inflexiune. Işi făcea de cap fără știrea ta? 
Poate că reușise să găsească un bărbat adevărat. 

— La naiba, javră, izbucni Gordon. Eu sunt bărbat adevărat. 

— Da, sigur. 

— Scoate-mi cătușele și ai să vezi tu. 

— Sunt sigură, spuse Lena cu o voce care indica faptul că nu 
se temea câtuși de puţin de individul din fața ei. De ce voia Julia 
să scape de tine? îl întrebă ea. 

— Nu voia așa ceva, sări el. Ticăloasa aia de Jenny Price ţi-a 
spus prostia asta? Ea habar n-are. 

— Că Julia voia să te părăsească? Că tu o urmăreai tot timpul și 
nu o lăsai deloc în pace? 

— De asta m-aţi adus aici? De asta mi-aţi pus cătușele? 

— Te-am adus aici pentru cocaina pe care am găsit-o în 
buzunarul tău. 

— Nu e a mea, pufni el. 

— Nu erau pantalonii tăi, nu-i așa? 


120 


Gordon se repezi cu pieptul în tăblia mesei, cu faţa neagră de 
furie. 

— Ascultă, curvo... 

Lena se ridică brusc în picioare și se aplecă peste masă până 
ce ajunse cu faţa la câţiva centimetri de a lui. 

— Unde e Julia? 

— Să te ia dracu’, zise el cu spume la gură. 

Cu o mișcare fulgerătoare, Lena îl apucă de inelul care îi 
atârna de nas. 

— Ajutor! strigă Gordon, aplecându-se și mai mult peste masă. 
Geamul din faţa lui Jeffrey vibră din cauza urletului scos de tânăr. 

— Unde e Julia? întrebă în șoaptă Lena. 

— Am văzut-o cu vreo două zile în urmă, reuși să bâiguie 
Gordon printre dinţii care-i clănțăneau. Pentru numele lui 
Dumnezeu, te rog, dă-mi drumul! 

— Unde e Julia? 

— Nu știu, urlă el. Te rog, nu știu! O să-mi rupi nasul. 

Lena dădu drumul inelului și-și șterse mâinile de pantaloni. 

— Ticălos tâmpit. 

Ryan își mișca nasul ca și cum ar fi vrut să se convingă că mai 
e încă la locul lui. 

— M-a durut, să știi, scânci el. M-a durut. 

— Vrei să te fac să te doară și mai tare? întrebă Lena punând 
mâna pe tocul pistolului. 

Gordon plecă fruntea și mormăi: 

— A încercat să se omoare fiindcă am părăsit-o. Ținea foarte 
mult la mine. 

— Eu cred că ea nu și-a dat seama cu cine are de-a face, îl 
contrazise Lena. Cred că e o biată fată naivă și tu ai profitat de 
ea. Lena se ridică în picioare și se aplecă peste masă. In afară de 
asta, nu cred că ai curajul să omori nici măcar o muscă, darămite 
un om și, dacă te mai aud vreodată - Lena izbi cu palmele în 
tăblia mesei, eliberându-și ca o grenadă toată furia acumulată -, 
dacă te mai aud vreodată zicând ceva despre sora mea, Ryan, să 
știi că te omor. Crede-mă, sunt în stare de așa ceva! 

Gordon mișcă buzele, dar nu reuși să scoată niciun sunet. 

Jeffrey era atât de captivat de spectacolul din faţa lui, încât nici 
nu auzi bătaia din ușă. 

— Jeffrey? strigă ușor Marla, băgându-și capul în încăpere. 
Avem o problemă la reședința lui Will Harris. 


121 


— Will Harris? facu Jeffrey, gândindu-se că acesta era ultimul 
nume pe care se aștepta să-l audă în acea zi. Ce s-a întâmplat? 

Marla înaintă câţiva pași în încăpere și spuse încet: 

— Cineva a aruncat cu o piatră în fereastra din faţă. 

e 

În clipa în care Jeffrey opri mașina, Frank Wallace și Matt 
Hogan se aflau pe peluza din fața casei lui Will Harris. Se întrebă 
de când stăteau cei doi acolo. Se întrebă, de asemenea, dacă cei 
doi știau cine făcuse isprava asta. Matt Hogan nu făcea niciun 
efort pentru a-și ascunde concepţiile rasiste. În legătură cu Frank, 
nu era la fel de sigur. Un lucru era însă cert, și anume că Frank îl 
interogase pe Pete Wayne în ziua precedentă în legătură cu 
crima de la restaurant. Jeffrey simţi că i se zburlește părul pe 
ceafă. Ultimul lucru de care avea nevoie acum era să nu se mai 
poată baza pe oamenii săi. 

— Ce dracu’ s-a întâmplat? întrebă Jeffrey coborând din 
mașină. Cine a făcut asta? 

— Harris a ajuns acasă acum jumătate de oră. Zice că a lucrat 
la casa bătrânei domnișoare Betty. A venit acasă și a văzut asta. 

— O piatră? 

— De fapt o cărămidă, spuse Frank. Din alea care se găsesc 
peste tot. Avea o hârtie legată de ea. 

— Ce scria pe ea? 

Frank lăsă ochii în pământ, apoi îi ridică din nou. 

— Hârtia e la Will. 

Jeffrey cercetă fereastra înaltă care avea o gaură mare în ea. 
Cele două ferestre de alături erau neatinse, numai că înlocuirea 
geamului din centru avea să-l coste probabil o avere pe bătrân. 

— Unde e Will? 

Matt făcu un semn cu capul spre ușa de la intrare. Avea pe 
faţă aceeași expresie de mulțumire tâmpă pe care o văzuse cu 
câteva minute înainte pe chipul lui Ryan Gordon. 

— E înăuntru, zise el. 

Jeffrey porni spre ușă, apoi se opri brusc. Duse mâna la 
portofel și scoase de acolo o bancnotă de douăzeci de dolari. 

— Du-te și cumpără niște placaj, spuse el. Vino cu el aici cât 
poţi de repede. 

Matt își încleștă fălcile, dar Jeffrey îl fulgeră cu privirea. 

— Vrei să-mi spui ceva, Matt? 


122 


— O să sunăm de la magazin să vedem dacă nu putem 
comanda niște geam, interveni Frank. 

— Da, mormăi Matt, răsucindu-se pe călcâie și pornind spre 
mașină. 

Frank dădu să pornească după el, dar Jeffrey îl opri: 

— Ai idee cine ar fi putut să facă așa ceva? 

Frank își privi vârfurile pantofilor câteva secunde. 

— Matt a fost cu mine toată dimineaţa, dacă la asta vă gândiţi. 

— La asta mă gândeam. 

Frank ridică privirea. 

— Vă spun eu cum facem, șefule. Aflu eu cine a făcut chestia 
asta, vă promit. 

Polițistul nu mai aşteptă să audă reacţia lui Jeffrey la 
propunerea sa. Se întoarse cu spatele și porni spre mașina în 
care aștepta Matt. Jeffrey rămase pe loc până ce mașina se puse 
în mișcare și abia apoi porni pe aleea care ducea la intrarea în 
casa lui Will Harris. 

Bătu ușor în ușa cu geam de la intrare înainte de a pătrunde 
înăuntru. Will Harris era așezat în fotoliu cu un pahar de ceai cu 
gheață alături. Se ridică în picioare când Jeffrey intră în încăpere. 

— N-a fost intenţia mea să vă aduc aici, spuse Will. Pur și 
simplu am raportat ce s-a întâmplat. Vecina mea s-a speriat mai 
mult. 

— Care vecină? 

— Domnișoara Barr de peste drum. Will Harris arătă cu mâna 
în direcția ferestrei. E o femeie mai în vârstă și se sperie foarte 
ușor. A spus că n-a văzut nimic. Oamenii dumneavoastră au 
vorbit deja cu ea. 

Bătrânul se întoarse la fotoliul său și luă de pe măsuţă o 
bucată de hârtie pe care i-o întinse lui Jeffrey. 

— M-am speriat și eu un pic când am văzut asta. 

Jeffrey luă hârtia din mâna bătrânului și simţi un gust amar în 
gură în timp ce citea cuvintele scoase la imprimantă pe foaia de 
hârtie: „Păzește-ţi spatele, negrule”. 

Împături hârtia și o băgă în buzunar. Își puse mâinile în șolduri 
și aruncă o privire în jur. 

— Frumoasă casă aveţi. 

— Vă mulțumesc, spuse Will. 


123 


Jeffrey se întoarse spre ferestrele din faţă. Nu-i plăcea deloc 
toată povestea asta. Viaţa lui Will Harris ajunsese să fie în pericol 
pur și simplu fiindcă îl interogaseră cu o zi înainte. 

— Vă deranjează dacă dorm aici pe canapea la noapte? 

Will păru foarte surprins. 

— Credeţi că e necesar? 

Jeffrey ridică din umeri. 

— Mai bine așa decât să ne pară rău mai târziu, nu credeţi? 


Capitolul 12 


Lena stătea la masa din bucătărie și fixa cu privirea solniţele 
pentru sare și piper. Incercă să recapituleze ceea ce se 
întâmplase în acea zi. Era convinsă că singura crimă de care 
putea fi învinuit Ryan Gordon era aceea de a fi un ticălos. Dacă 
Julia Matthews era suficient de inteligentă, se dusese acasă sau 
se hotărâse să stea ascunsă pentru o vreme, încercând probabil 
să scape de prietenul ei. În felul acesta, motivul pentru care se 
dusese dimineaţă la colegiu împreună cu Jeffrey rămânea în 
continuare deschis. Nu reușiseră să stabilească încă niciun 
suspect în cazul morții surorii ei. 

Cu fiecare minut care trecea, cu fiecare oră care nu aducea 
niciun indiciu serios care să ducă la găsirea bărbatului ce îi 
ucisese sora, furia Lenei creștea tot mai mult. Sibyl îi spusese de 
mai multe ori că furia era un sentiment foarte periculos, îi 
atrăsese atenţia că trebuie să se abandoneze și altor emoții 
decât ura. În acel moment însă, Lena nu-și putea imagina c-ar 
mai putea fi vreodată fericită, nu reușea să fie nici măcar tristă. 
Era atât de golită sufletește din cauza pierderii surorii ei, încât 
furia era singurul sentiment care o mai ţinea în viaţă. Se lăsa 
pradă acestei furii, o lăsa să se dezvolte înlăuntrul ei ca un 
cancer, pentru că altfel s-ar fi prăbușit. Avea nevoie de această 
furie ca să poată să treacă prin această încercare. După ce 
ucigașul lui Sibyl avea să fie prins, după ce Julia Matthews avea 
să fie găsită, abia atunci Lena avea să se lase pradă durerii. 

— Sibby, oftă ea, ducându-și palmele la ochi. Încă din timpul 
interogatoriului lui Gordon, imagini cu Sibyl începuseră să-și facă 
loc treptat în creierul ei. 


124 


Amintirile năvăleau asupra ei ca niște flash-uri. Se afla în faţa 
lui Gordon și asculta declaraţiile patetice ale acestuia și, deodată, 
se întorcea în trecut, pe vremea când avea doisprezece ani, erau 
la plajă și o ducea de mână pe Sibyl spre ocean, ca să se poată 
juca în apă. Imediat după accidentul în urma căruia Sibyl își 
pierduse vederea, Lena devenise ochii surorii sale; datorită Lenei, 
Sibyl putea să vadă din nou. Lena era convinsă că din cauza asta 
ajunsese un bun detectiv, învățase să acorde atenţie detaliilor. 
Învăţase să se încreadă în instinctul ei. În clipele acelea, în sala 
de interogatorii, instinctul îi spunea că nu avea rost să mai piardă 
nicio secundă ascultându-l pe Gordon. 

— Bună, zise Hank scoțând o sticlă de Coca-Cola din frigider. 
Mai scoase una și pentru Lena, însă aceasta refuză cu o mișcare 
a capului. 

— De unde au apărut astea? 

— Am fost la magazin, răspunse el. Cum ţi-a mers astăzi? 

Lena nu-i răspunse la întrebare. 

— De ce a trebuit să te duci la magazin? 

— Nu aveai nimic de mâncare, spuse el. Mă mir că te mai ţii 
încă pe picioare. 

— Nu am nevoie să te duci la magazin pentru mine, se zburli 
Lena. Când ai de gând să te întorci în Reece? 

El păru afectat de întrebarea ei. 

— Peste vreo două zile, cred. Pot să stau cu Nan dacă tu nu mă 
vrei aici. 

— Poţi să stai aici. 

— Nu e nicio problemă, Lee. S-a oferit deja să mă lase să dorm 
pe canapea. 

— Nu e nevoie să te duci să stai cu ea, se răsti Lena. Ai 
înţeles? Las-o baltă. Dacă e vorba doar de câteva zile nu e nicio 
problemă. 

— Pot să stau la hotel. 

— Hank, începu Lena și-și dădu imediat seama că ridicase 
vocea mult mai mult decât ar fi fost normal. Las-o baltă, bine? 
Am avut o zi a naibii de grea. 

Hank se juca nervos cu sticla din mână. 

— Vrei să-mi povestești? 

Lenei îi stătea pe limbă să-i spună: „Tie în niciun caz”, dar se 
mărgini la un simplu „Nu”. 


125 


Hank luă o gură de Coca-Cola și rămase cu privirea pironită 
într-un punct deasupra umărului ei. 

— Nu avem niciun indiciu, spuse Lena într-un târziu. Nimic 
altceva decât lista. Pentru că Hank se uita la ea cu o privire 
mirată, se simţi datoare să-i explice: Avem o listă cu toţi cei care 
s-au stabilit în Grant în ultimii șase ani și au antecedente de 
natură sexuală. 

— Se ţine evidenţa la așa ceva? 

— Se ţine și mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta, zise ea 
hotărâtă să înăbușe din fașă orice eventual comentariu al 
unchiului ei referitor la libertăţile civile. În calitate de fost sclav al 
drogurilor, Hank avea tendința de a considera că intimitatea 
personală era mai presus de orice. Lena nu avea însă niciun chef 
în momentul acela de o discuţie despre modul în care foștii 
condamnaţi își plăteau datoriile faţă de societate. 

— Deci aveţi lista asta. 

— Avem fiecare câte o listă, îl corectă Lena. Mergem din casă 
în casă, încercând să vedem dacă vreunul din cei de pe listă se 
potrivește. 

— Se potrivește cu ce? 

Lena se holbă la el, neștiind dacă să continue sau nu. 

— Cu cineva cu antecedente de violenţă de natură sexuală. 
Alb, cu vârsta cuprinsă între douăzeci și opt și treizeci și trei de 
ani. Cu cineva care se consideră a fi o persoană religioasă. Cu 
cineva care o cunoștea pe Sibyl. Cel care a atacat-o îi știa 
obiceiurile, așa că persoana asta trebuie să fie cineva care o 
cunoștea pe Sibyl, măcar din vedere. 

— Păi, înseamnă că opţiunile sunt destul de reduse. 

— Sunt aproape o sută de bărbaţi pe listă. 

Hank fluieră ușor. 

— Aici, în Grant? se minună el și clătină din cap, nevenindu-i să 
creadă. 

— Și asta este numai lista cu ultimii șase ani, Hank. Bănuiesc 
că dacă nu găsim nimic, vom merge și mai mult în urmă. Poate 
zece sau chiar cincisprezece ani. 

Hank își dădu la o parte părul de pe frunte, oferindu-i astfel 
Lenei un prim-plan cu braţele sale pline de înțepături. 

— Aș vrea să rămâi cu haina pe tine diseară, zise ea, făcând un 
gest cu capul în direcţia braţelor lui. 

Hank se uită la vechile urme ale înțepăturilor. 


126 


— N-am nimic împotrivă, dacă tu ţii la asta. 

— O să fie mai mulţi polițiști acolo. Prieteni ai mei. Oameni cu 
care lucrez. Vor vedea urmele astea și vor ști de unde provin. 

El își privi din nou brațele. 

— Nu cred că trebuie să fii poliţist ca să știi ce sunt astea. 

— Te rog să nu mă faci de râs, Hank. Mi-a ajuns că a trebuit să- 
i spun șefului meu că erai obsedat de droguri. 

— Îmi pare rău! 

— Asta e, spuse Lena, neștiind ce altceva să mai zică. Fusese 
pentru o clipă tentată să-l înfrunte cu privirea, să-l enerveze și 
să-l facă să explodeze. 

În loc de toate astea, Lena se răsuci în scaun și se uită în altă 
parte. 

— Nu prea am chef acum de conversaţie. 

— Îmi pare rău să aud asta, spuse Hank, dar nu renunţă. 
Trebuie să hotărâm totuși ce vom face cu cenușa surorii tale. 

Lena ridică o mână ca să-l oprească. 

— Nu pot să fac asta acum. 

— Am vorbit cu Nan și... 

— Nu-mi pasă ce are Nan de spus în legătură cu acest subiect, 
îl întrerupse ea. 

— Era iubita ei, Lee. Trăiau împreună. 

— Și eu pot spune același lucru, izbucni Lena. Era sora mea, 
Hank. Pentru numele lui Dumnezeu, nu am de gând s-o las pe 
Nan Thomas să-mi ia sora. 

— Nan mi se pare o persoană foarte cumsecade. 

— Sunt sigură că așa și este. 

Hank juca sticla de Coca-Cola între degete. 

— Nu putem s-o dăm deoparte doar fiindcă ţie nu-ţi place de 
ea, Lee. Hank facu o pauză, apoi continuă: Ele două se iubeau. 
Nu înţeleg de ce ţi-e atât de greu să accepti asta. 

— Să accept? Lena începu să râdă. Cum aș putea să nu 
accept? Locuiau împreună. Mergeau în vacanțe împreună. Lena 
își aminti comentariile pe care le făcuse Gordon. E clar că tot 
colegiul știa despre ele. Aici nu e vorba de acceptat sau nu. 

Hank se lăsă pe spate și oftă. 

— Nu știu ce să zic, draga mea. Erai geloasă pe ea? 

Lena înălță brusc capul. 

— Geloasă pe cine? 

— Pe Nan. 


127 


Lena începu să râdă. 

— E cel mai prostesc lucru pe care l-am auzit vreodată din 
gura ta. Și știm amândoi că te-am auzit spunând tot felul de 
prostii. 

Hank ridică din umeri. 

— Ai avut-o pe Sibby numai pentru tine foarte multă vreme. 
Bănuiesc că faptul că se întâlnea cu cineva, că a ajuns să se 
implice din punct de vedere sentimental într-o relaţie cu acea 
persoană, a fost destul de dificil de acceptat pentru tine. 

Lena simţi că i se deschide gura de uimire. Infruntarea la care 
se gândea în urmă cu câteva secunde izbucnise până la urmă. 

— Crezi că eram geloasă pe Nan Thomas fiindcă se culca cu 
sora mea? 

Hank tresări nervos la auzul vorbelor ei. 

— Crezi că la asta se reducea relaţia lor? 

— Nu știu care era relaţia lor, Hank, spuse Lena. Parcă ne 
hotărâsem să nu vorbim despre partea asta a vieţii ei, nu? 

— Ai dreptate. 

— Atunci de ce ai adus vorba despre asta? 

El nu răspunse imediat. 

— Să știi că nu ești singura care ai pierdut-o. 

— Când am zis eu că aș fi? se răsti Lena, ridicându-se în 
picioare. 

— Așa mi s-a părut, spuse Hank. Ascultă, Lee, poate ar trebui 
să vorbești cu cineva despre asta. 

— Păi, vorbesc chiar acum cu tine. 

— Nu cu mine, se încruntă Hank. Mă gândesc la băiatul acela 
cu care te întâlnești. Pe unde e? 

Lena râse. 

— M-am despărţit de Greg de mai bine de un an și, chiar dacă 
am fi încă împreună, nu cred că aș fi alergat să-i plâng pe umăr. 

— Nici n-am zis să alergi. 

— Foarte bine. 

— Te cunosc mai bine decât bănuiești. 

— Nu știi nimic despre mine, se răsti ea. Lena părăsi 
încăperea, urcă la etaj cu pumnii strânși, sărind câte două trepte 
o dată și trânti ușa de la dormitor în urma ei. 

Șifonierul de acolo era plin mai ales cu taioare și pantaloni, dar 
Lena reuși să găsească înghesuită în spate și o rochie neagră. 
Trase în afară masa de călcat și, deși se dădu repede înapoi, nu 


128 


apucă să se ferească de fierul de călcat care alunecă de pe raft 
exact pe piciorul ei. 

— La dracu’, spuse ea printre dinţi, frecându-și piciorul. Se 
așeză pe marginea patului și continuă să-și frece degetele lovite. 
Era vina lui Hank, numai el reușea s-o enerveze atât de rău. 
Mereu făcea așa, mereu încerca să o bată la cap cu teoriile lui 
stupide căpătate în grupurile de dezintoxicare. N-avea decât să 
trăiască așa dacă voia, însă n-avea niciun drept să-i impună și ei 
asta. 

lar afirmaţia că Lena ar fi geloasă pe Nan era de-a dreptul 
ridicolă. Toată viaţa Lena se străduise s-o ajute pe Sibyl să 
devină independentă. Îi citea lucrările cu voce tare, pentru ca 
Sibyl să nu mai aștepte traducerea în Braille. O ajuta să se 
pregătească pentru examenele orale și îi făcea experimentele. 
Toate acestea pentru ca Sibyl să fie pe picioarele ei, să-și 
găsească o slujbă, să aibă o viață a ei. 

Lena așeză rochia pe masa de călcat. Netezi materialul cu 
mâna, aducându-și aminte de ultima ocazie când purtase rochia 
aceea. Sibyl o rugase să o ducă la o petrecere organizată la 
colegiu. Lena fusese surprinsă, dar acceptase. Exista o linie 
foarte clară între cei de la colegiu și ceilalţi locuitori ai orașului și 
Lena nu se simţise deloc în largul ei printre toţi acei oameni care 
nu numai că absolviseră o facultate, dar aveau, în cea mai mare 
parte, și alte diplome. 

Sibyl, pe de altă parte, era în elementul ei. Lena își aducea 
aminte cum o văzuse în centrul unui grup de profesori care 
păreau cu adevărat interesaţi de ceea ce le spunea ea. Niciunul 
dintre ei nu se uita ciudat la ea, nimeni nu făcea remarci 
sarcastice în legătură cu faptul că Sibyl era oarbă. Pentru prima 
dată în viaţă, Lena își dăduse seama că Sibyl nu mai avea nevoie 
de ea. 

Nan Thomas nu avea nimic de-a face cu acea revelaţie. Hank 
se înșela amarnic. Sibyl fusese independentă din prima zi. Ştia 
să-și poarte singură de grijă. Deși era oarbă, în anumite privinţe 
era ca și cum ar fi văzut. Sibyl putea citi oamenii cu mult mai 
bine decât cineva care vedea, pentru că ea asculta cu adevărat 
ce spuneau aceștia. Putea să sesizeze schimbările de cadență din 
vocile lor atunci când minţeau sau tremurul care se simțea atunci 
când erau supăraţi. Putuse s-o înțeleagă pe Lena așa cum nu mai 
reușise nimeni. 


129 


Hank bătu ușor la ușă. 

— Lee? 

Lena realiză că plângea și se șterse la nas. Nu deschise ușa. 

— Ce-i? 

Vocea lui Hank era înfundată, dar îl auzi foarte clar. 

— Te rog să mă ierţi pentru ce am spus, draga mea. 

Lena trase adânc aer în piept. 

— Nu-i nimic. 

— Eram îngrijorat din cauza ta. 

— Stai liniștit, spuse Lena punând în priză fierul de călcat. Sunt 
gata în zece minute. 

Lena privi ușa, văzu cum clanța se mișcă ușor, apoi revine și 
rămâne nemișcată. Imediat după aceea auzi pașii unchiului ei 
cum se îndepărtau pe scara care ducea jos. 

e 

Brock's Funeral Home era plină până la refuz cu prieteni și 
colegi de-ai lui Sibyl. După zece minute în care fusese nevoită să 
strângă mâna și să accepte condoleanţe de la diverse persoane 
pe care nu le mai văzuse niciodată până atunci, Lena simţi că i se 
face rău. Avea senzaţia că explodează dacă mai stă acolo 
nemișcată încă o secundă. Nu-și dorea deloc să se afle acolo, să- 
și împărtășească durerea cu niște străini. Incăperea se strângea 
parcă în jurul ei și, cu toate că aerul condiţionat era reglat la o 
temperatură la care majoritatea bărbaţilor stăteau cu sacourile 
pe ei, Lena era lac de sudoare. 

— Bună, zise Frank, apucând-o de cot. 

Lena fu surprinsă de gestul lui, dar nu se trase înapoi. Era 
bucuroasă că poate în sfârșit sta de vorbă cu cineva cunoscut. 

— Ai auzit ce s-a întâmplat? întrebă Frank, aruncându-i o 
privire piezișă lui Hank. Lena îi urmări privirea și se înroși de 
rușine. Își dăduse seama că Frank îl categorisise imediat pe 
unchiul său drept posibil infractor. 

— Nu, zise ea și-l împinse pe Frank spre marginea încăperii. 

— Will Harris, începu Frank cu o voce joasă. Cineva a aruncat 
cu o piatră în geamul din faţa casei lui. 

— De ce? întrebă Lena, deși știa răspunsul. 

Frank ridică din umeri. 

— Nu știu. Polițistul aruncă o privire peste umăr. Vreau să spun 
că nu știu dacă Matt... adăugă el și ridică din nou din umeri. A 
fost cu mine toată ziua. Nu știu ce să zic. 


130 


Lena îl împinse în hol ca să nu mai fie nevoiţi să vorbească în 
șoaptă. 

— Crezi că Matt are vreo legătură cu asta? 

— Matt sau Pete Wayne, spuse el. Adică vreau să spun că cei 
doi sunt singurii la care mă pot gândi. 

— Nu e posibil să fie cineva din Lojă? 

Frank se zbârli imediat, exact așa cum se aștepta și ea că avea 
să facă. Era ca și cum l-ar fi acuzat pe Papă că a întreţinut relaţii 
necurate cu un băiat de zece ani. 

— Dar Brad? 

Frank îi aruncă o privire care spunea totul. 

— Da, făcu Lena. Știu ce vrei să spui. Era foarte posibil ca Brad 
Stephens să nu-l simpatizeze prea mult pe Will Harris, dar toată 
lumea știa că băiatul mai degrabă și-ar fi tăiat mâna decât să 
încalce legea. Odată, Brad se întorsese din drum mai bine de 
cinci kilometri ca să adune niște resturi care-i căzuseră 
accidental pe geamul mașinii. 

— Mă gândeam să stăm de vorbă cu Pete mai încolo. 

Fără să stea prea mult pe gânduri, Lena se uită la ceas. Era 
trecut cu puţin de cinci și jumătate. Probabil că Pete era acasă. 

— Mergem cu mașina ta? întrebă Lena, gândindu-se că cu a ei 
se putea întoarce Hank acasă. 

Frank întoarse capul spre locul unde se afla sicriul. 

— Vrei să pleci de la slujba de adio a surorii tale? întrebă el, 
fără să-și poată ascunde uimirea. 

Lena lăsă capul în jos, conștientă că ar fi trebuit să-i fie rușine. 
Adevărul era că trebuia neapărat să fugă cât mai repede din 
camera aceea plină cu străini, să fugă înainte s-o apuce 
disperarea și să nu mai fie în stare de altceva decât să se încuie 
în camera ei și să bocească. 

— Ne întâlnim în spate peste zece minute, zise deodată Frank. 

Lena se duse înapoi în sală, căutându-l pe Hank. Unchiul ei 
stătea lângă Nan Thomas și o luase pe după umăr. Lena simţi că 
i se zburlește părul pe ceafă văzându-i așa. Hank nu avea absolut 
nicio problemă să consoleze o străină, fără să-i pese de faptul că 
nepoata lui stătea singură, la mai puţin de trei metri distanţă. 

Lena se răsuci pe călcâie și se duse pe culoar pentru a-și lua 
haina. Începuse să se îmbrace deja când simţi că o ajută cineva. 
Fu surprinsă să-l descopere lângă ea pe Richard Carter. 


131 


— Voiam să-ţi spun, zise acesta cu o voce blândă, că-mi pare 
foarte rău. 

— Mulţumesc, zise ea. Apreciez mult asta. 

— Aţi reușit să aflaţi ceva despre cealaltă fată? 

— Matthews? exclamă fără să-și dea seama. Deși Lena 
crescuse într-un oraș mic, continua să fie uimită de rapiditatea cu 
care circulau zvonurile. 

— Gordon ăla, zise Richard, cutremurându-se într-un gest 
teatral. Nu e deloc un individ prea simpatic. 

— Da, mormăi Lena, încercând să-l dea la o parte. Uite ce e, îţi 
mulțumesc mult că ai venit. 

Carter zâmbi ușor. Își dăduse seama că ea voia să scape de el, 
dar nu avea de gând să-i ușureze situaţia. 

— Mi-a făcut cu adevărat plăcere să lucrez cu sora ta. S-a 
purtat foarte bine cu mine. 

Lena își trecu greutatea de pe un picior pe altul, nevrând să-i 
dea impresia că are chef de conversaţie. II cunoștea destul de 
bine pe Frank ca să știe că nu avea s-o aștepte prea mult. 

— Și ei îi plăcea să lucreze cu tine, Richard, zise ea. 

— Ţi-a spus ea asta? întrebă el, fără îndoială, plăcut surprins. 
Adică știu că îmi aprecia activitatea, dar chiar ţi-a spus ea asta? 

— Da, spuse Lena. De mai multe ori. Reuși să-l descopere pe 
Hank în mulțime. Avea în continuare brațul în jurul umărului lui 
Nan. Lena îi făcu lui Richard un semn în direcţia lor. 

— Întreabă-l și pe unchiul meu. Chiar ieri vorbeam despre tine. 

— Zău? făcu Richard, ducând mâna la gură. 

— Da, spuse Lena scoțând din buzunar cheile de la mașină. Știi 
ce te rog, poţi să-i dai unchiului meu cheile astea? 

Richard rămase cu privirea aţintită la chei, dar nu le atinse. 
Unul dintre motivele pentru care Sibyl reușise să-l suporte pe 
acest individ era fără îndoială faptul că nu putea să-i vadă 
privirea dispreţuitoare. Lena știa că sora ei dăduse dovadă de 
multă răbdare cu acest Richard Carter, pe care-l salvase de mai 
multe ori de furia conducerii colegiului. 

— Richard? spuse ea, fluturând cheile prin faţa ochilor lui. 

— Bineînţeles, spuse el în cele din urmă și întinse mâna. 

Lena lăsă cheile să cadă în palma băiatului. Așteptă până ce 
acesta se îndepărtă câţiva pași, apoi o șterse pe o ușă laterală. 
Frank aștepta în mașină, cu farurile aprinse. 


132 


— lartă-mă că am întârziat, spuse Lena intrând în mașină. 
Strâmbă imediat din nas când simţi mirosul de ţigară. Oficial, 
Frank nu avea voie să fumeze în preajma ei atunci când se aflau 
amândoi în misiune, dar având în vedere că de data aceasta îi 
făcea o favoare luând-o cu el, nu zise nimic. 

— Toţi tipii ăștia cu facultate, începu Frank. Mai trase o dată 
adânc din ţigară și după aceea o aruncă pe geam. Scuză-mă! 

— Nu-i nimic, făcu Lena. | se părea foarte ciudat să se afle în 
mașina lui Frank îmbrăcată în rochie și pantofi cu tocuri. Nu știa 
de ce, dar în minte îi venise prima întâlnire. Pentru o fată ca ea 
care se îmbrăca mereu în blugi și tricou, rochia era ceva foarte 
ciudat. Nu suporta pantofii și ciorapii de mătase, nu știa cum să 
se așeze și cum să-și ţină mâinile. li lipsea tocul pistolului. 

— In legătură cu sora ta... se simţi Frank dator să spună. 

— Da, îți mulțumesc, îl salvă ea. 

Se înserase în timp ce Lena se afla în capelă și acum, pe 
măsură ce se îndepărtau de oraș, întunericul devenea din ce în 
ce mai intens. 

— Chestia asta care s-a întâmplat la casa bătrânului Will, 
începu Frank spărgând tăcerea. Nu știu ce să cred, Lena. 

— Crezi că e mâna lui Pete? 

— Nu știu, repetă Frank. Will a început să lucreze pentru tatăl 
lui cu mai bine de douăzeci de ani înainte ca să preia el afacerea. 
Pete n-ar trebui să uite lucru ăsta. Frank duse mâna la pachetul 
de ţigări, dar se opri la timp. Pur și simplu nu știu. 

Lena așteptă, însă Frank nu mai zise nimic. Rămase cu mâinile 
în poală și privirea aţintită drept înainte pe șosea. leșiseră din 
oraș și intraseră deja destul de mult în Madison în clipa în care 
Frank începu să micșoreze viteza și făcu la dreapta pe o stradă 
care se termina cu o fundătură. 

Casa de cărămidă cu un singur nivel a lui Pete Wayne era 
destul de modestă, la fel ca și stăpânul ei. Mașina bărbatului, un 
Dodge model 1996, cu stopurile din spate acoperite cu bandă 
adezivă de culoare roșie, era parcată pe alee. 

Frank trase mașina lângă trotuar și stinse farurile. 

— Așa cum ești îmbrăcată, mai-mai că-mi vine să cobor și să-ţi 
deschid portiera, zise el, râzând nervos. 

— Să nu îndrăznești, sări Lena, ducând repede mâna la 
mânerul portierei. 

— Stai așa, spuse brusc Frank apucând-o de braţ. 


Primul gând al Lenei fu că polițistul ducea gluma prea departe, 
dar ceva în vocea lui o făcu să-i urmărească privirea. Pete tocmai 
ieșise din casă, cu o bâtă de baseball în mână. 

— Stai aici, zise Frank. 

— Stau pe naiba, zise Lena, deschizând portiera înainte ca el s- 
o mai poată opri. Lampa din plafon se aprinse și Pete Wayne se 
uită imediat în direcţia luminii. 

— Minunat, puștoaico! 

Lena își înghiţi furia provocată de apelativ. Îl urma pe Frank și 
se simţea grozav de caraghioasă în rochie și pantofi cu tocuri. 

Pete îi urmărea cu privirea și ţinea bâta lipită de picior. 

— Frank? Ce s-a întâmplat? 

— Te deranjează dacă intrăm în casă o secundă? întrebă Frank 
și adăugă: Frate. 

Pete aruncă o privire nervoasă spre Lena. Ea știa că acești 
membri ai Lojei aveau propriul lor limbaj codificat. Nu înțelegea 
care era semnificaţia faptului că Frank i se adresase lui Pete cu 
apelativul „frate”. 

— Tocmai mă pregăteam să plec, zise Pete. 

— Văd, spuse Frank cu ochii la bâta de baseball. E cam târziu 
pentru un antrenament la ora asta, nu crezi? 

Pete mișcă nervos bâta. 

— Voiam s-o pun în mașină. Sunt cam nervos după tot ce s-a 
întâmplat la restaurant. Mă gândesc s-o ţin în spatele barului. 

— Hai să mergem înăuntru, zise Frank pe un ton care nu 
admitea refuzul. O luă înainte și rămase în așteptare lângă ușă 
până când Pete se hotărî să vină și el înapoi. Pete descuie ușa cu 
mișcări nesigure, în timp ce Frank stătea aproape lipit de el. 

Lena îi urmă în casă. Până să ajungă în bucătărie, Pete 
adoptase o atitudine defensivă. Ţinea bâta strâns în mână. 

— Care e problema? întrebă el, adresându-se lui Frank. 

— Will Harris a păţit un necaz în după-amiaza asta, spuse 
Frank. Cineva a aruncat cu o piatră în fereastra lui din față. 

— E destul de nasol, spuse Pete cu o voce lipsită de orice 
inflexiuni. 

— Trebuie să-ţi spun, Pete, că eu cred că tu ai făcut asta. 

Pete începu să râdă nervos. 

— Crezi că n-am avut altceva de făcut decât să bat atâta drum 
ca să arunc o cărămidă prin geamul băiatului ăla? Am o afacere 


134 


de care trebuie să mă ocup. N-am timp nici să mă piș, darămite 
să fac o astfel de plimbare. 

— Ce te face să crezi că a fost vorba despre o cărămidă? 
întrebă Lena. 

Lui Pete i se puse un nod în gât. 

— O simplă presupunere. 

Frank îi smulse bâta din mână. 

— Will lucrează pentru familia voastră de aproape cincizeci de 
ani. 

— Știu asta, spuse Pete, dându-se un pas înapoi. 

— Au fost vremuri când tatăl tău era nevoit să-l plătească cu 
mâncare în loc de bani, fiindcă altfel nu și-ar fi permis să ţină un 
ajutor. Frank cântări bâta în mână. Îţi aduci aminte de asta, Pete? 
Îți aduci aminte când s-a închis baza și eraţi cât pe ce să daţi 
faliment? 

Pete se înroși la față. 

— Bineînţeles că-mi amintesc. 

— Dă-mi voie să-ţi spun ceva, băiete, spuse Frank, apăsându-l 
pe Pete cu vârful bâtei în piept. Ascultă-mă cu atenţie! Will Harris 
nici n-a atins-o pe fata aia. 

— Eşti sigur? ripostă Pete. 

Lena puse mâna pe bâtă și o trase în jos. Făcu un pas, ajunse 
în fața lui Pete și-l privi drept în ochi. 

— Eu sunt sigură, spuse ea. A 

Pete fu cel care cobori primul privirea. incepu să se uite în 
podea și întreg trupul său trăda o stare de maximă nervozitate. 
Clătină din cap și oftă din greu. Într-un târziu, ridică privirea și i 
se adresă lui Frank: 

— Trebuie să stăm de vorbă. 


Capitolul 13 


Eddie Linton cumpărase teren în jurul lacului după ce afacerea 
cu instalaţiile sanitare începuse să prospere. Era, de asemenea, 
proprietarul a șase case situate nu departe de colegiu, pe care le 
închiria studenţilor, precum și a unui complex de apartamente în 
Madison pe care tot ameninţa că-l va vinde. Când revenise în 
Grant de la Atlanta, Sara refuzase să locuiască în casa părinţilor 
ei. Revenirea acasă, în vechea ei cameră, ar fi semănat prea 


135 


mult cu o înfrângere și la vremea aceea se simţea suficient de 
amărâtă ca să mai suporte și permanenta conștientizare a 
faptului că nu reușise nici măcar să aibă propriul spaţiu de locuit. 

In primul an după întoarcere, locuise cu chirie într-una din 
casele tatălui său, după care începuse să lucreze în week-end la 
spitalul din Augusta ca să pună bani deoparte ca avans pentru o 
locuinţă proprie. Se îndrăgostise de casa în care locuia din clipa 
în care i-o prezentase agentul imobiliar. Construită în stil liniar, 
casa avea toate încăperile înșirate de-a lungul unui hol lung care 
pleca de la ușa de la intrare și se termina la ușa din spate. În 
dreapta se aflau două dormitoare, o baie și un mic birou, iar în 
stânga, livingul, sufrageria, o altă cameră de baie și bucătăria. Ar 
fi cumpărat fără îndoială casa și dacă ar fi fost mai puţin 
spațioasă, pentru că priveliștea care se deschidea spre lac de pe 
terasa din spate era extraordinară. Dormitorul beneficia din plin 
de această priveliște, având o fereastră largă, flancată de alte 
trei mai mici, care dădeau spre lac. In zile senine ca cea de astăzi 
putea vedea până departe, de cealaltă parte a lacului, până 
aproape de colegiu. Uneori, atunci când vremea îi permitea, 
traversa lacul cu barca până la debarcaderul școlii și, de acolo, 
mergea pe jos până la clinică. 

Sara deschise fereastra de la dormitor, ca să-l audă pe Jeb 
când avea să tragă barca la ponton. Noaptea trecută căzuse din 
nou o ploaie ușoară și acum dinspre lac venea o briză rece. Își 
verifică ţinuta în oglinda prinsă pe spatele ușii. Își pusese o fustă 
cu un model cu flori mici și o bluză strâmtă din lycra de culoare 
neagră, scurtă până la buric. Tocmai se pregătea să-și prindă 
părul la spate cu niște cleme când auzi barca. Își trase repede 
sandale în picioare și, înainte de a ieși pe ușa din spate, apucă o 
sticlă cu vin și două pahare de pe masa din bucătărie. 

— Ahoy, o salută Jeb, aruncându-i o frânghie. Bărbatul își 
îndesă apoi mâinile în interiorul vestei de salvare portocalii, 
pozând în ceea ce el probabil credea că este imaginea unui 
navigator curajos. 

— Ahoy, răspunse Sara, îngenunchind lângă bobard. Puse 
sticla de vin și paharele pe ponton și legă frânghia. Tot n-ai 
învăţat să înoţi? 

— Ambii mei părinţi erau terorizaţi de apă, explică el. N-au 
reușit niciodată să se obișnuiască cu ea. Nu pot să mă compar cu 
cei care au crescut lângă apă. 


136 


— Ai dreptate, spuse ea. Datorită copilăriei petrecute lângă 
lac, înotul fusese ceva firesc pentru Sara. Nici nu-și putea 
imaginea că există oameni care nu știau să înoate. 

— Ar trebui să înveţi, spuse ea. Mai ales că ai barcă. 

— Nu am nevoie, răspunse Jeb, bătând ușor cu palma corpul 
bărcii de parcă ar fi fost un câine credincios. Cu fetița asta pot să 
pășesc pe apă la fel ca pe uscat. 

Sara se ridică în picioare, admirându-i barca. 

— E frumoasă. 

— Un adevărat magnet pentru tipese, glumi el și începu să-și 
descheie vesta de salvare. 

Sara știa că o tachinează, dar barca cu motor a lui Jeb, vopsită 
într-un negru metalic, era suplă, sexy și avea o alură 
amenințătoare. Nu se potrivea deloc cu Jeb McGuire îmbrăcat cu 
vesta aceea de salvare, portocalie și voluminoasă. 

— Dacă te-ai uita și la mine vreodată așa cum te uiţi acum la 
barca mea, aș fi nevoit să te cer în căsătorie. 

Sara râse ușor și zise: 

— Este o barcă foarte frumoasă. 

El ridică din barcă un coș pentru picnic și spuse: 

— Te-aș invita la o plimbare pe lac, însă e cam rece. 

— Putem sta aici, spuse ea, arătând spre fotoliile și masa de la 
marginea pontonului. E nevoie să aduc tacâmuri sau altceva? 

Jeb zâmbi. 

— Te știu eu pe tine, Sara Linton. Bărbatul deschise coșul de 
picnic și scoase de acolo tacâmuri și șervețele din pânză. 
Avusese grijă să aducă chiar și farfurii și pahare. Sara se abținu 
cu greu când din coș își făcură apariţia friptură de pui, piure de 
cartofi, mazăre, porumb și biscuiţi. 

— Intenţionezi să mă seduci? îl întrebă ea. 

Jeb se opri cu un tub de sos în mână. 

— Dă rezultate? 

Câinii începură să latre și singurul lucru la care se putu gândi 
Sara în clipa aceea fu să-i mulțumească lui Dumnezeu că o 
salvase dintr-o situaţie delicată. Se întoarse spre casă și zise: 

— Câinii ăștia nu latră niciodată. Mă duc să văd ce s-a 
întâmplat. 

— Vrei să vin și eu? 

Sara se pregătea să-i spună că nu are rost, dar se răzgândi 
până la urmă. Nu minţise în legătură cu câinii. Billy și Bob 


137 


lătraseră exact de două ori de când îi adusese acasă de pe pista 
de curse din Ebro; o dată când Sara călcase din greșeală pe 
coada lui Bob și a doua oară când o pasăre intrase pe coșul de la 
șemineu și ajunsese în sufragerie. 

In timp ce se îndreptau spre casă, simţi mâna lui Jeb pe umărul 
ei. Soarele tocmai trecuse de marginea de sus a acoperișului și 
ea duse mâna streașină la ochi ca să-l poată recunoaște pe Brad 
Stephens, care îi aștepta în capătul aleii. 

— Bună, Brad, zise Jeb. 

Polițistul îl salută cu o mișcare a capului pe Jeb, dar nu-și luă 
ochii de la Sara. 

— Brad? 

— Bună seara, doamnă, zise Brad, scoțându-și pălăria. Șeful a 
fost împușcat. 

e 

Sara nu-și forțase niciodată până atunci mașina. Chiar și când 
venise cu BMW-ul de la Atlanta, acul vitezometrului nu trecuse de 
120 km pe oră. Acum însă, în drum spre Grant Medical Center, 
depășise 150. Cele zece minute care îi fură necesare să ajungă la 
spital i se părură mai lungi ca orele și, în clipa în care clădirea îi 
apăru în faţa ochilor, palmele cu care strângea volanul erau lac 
de transpiraţie. 

Trase mașina într-un loc de parcare pentru handicapaţi, situat 
pe latura clădirii, astfel încât să nu blocheze ușile în faţa cărora 
oprea ambulanţa. Cobori din mașină și începu să alerge. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă pe Lena Adams, care se afla în 
fața oficiului de înregistrare. Lena deschise gura ca să-i 
răspundă, dar Sara nu mai așteptă și continuă să alerge pe 
culoar. Verifică din fugă fiecare încăpere și reuși în sfârșit să-l 
găsească pe Jeffrey în cel de-al treilea salon. 

Ellen Bray nu păru deloc surprinsă când o văzu cum intră în 
salon. Tocmai se pregătea să-i ia tensiunea lui Jeffrey. 

Sara puse o mână pe fruntea lui Jeffrey. Acesta întredeschise 
ochii, dar nu dădu semne că ar fi fost conștient de prezenţa ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ellen îi întinse foaia de observaţie și-i spuse: 

— A fost împușcat în picior. Nimic serios, pentru că altfel l-ar fi 
dus în Augusta. 

Sara cobori privirea spre foaia de observaţie. Nu reușea însă să 
se concentreze. Nu putea să distingă coloanele. 


138 


— Sara? făcu Ellen cu o voce plină de compasiune. 

Femeia își petrecuse cea mai mare parte a carierei de 
asistentă medicală în secţia de urgenţe a spitalului din Augusta. 
Era în prag de pensionare acum și voia să mai strângă niște bani, 
făcând ture de noapte la Grant Medical Center. Sara lucrase cu 
ea cu ani în urmă și între cele două femei se stabilise o solidă 
relaţie profesională, bazată pe respect reciproc. 

— E bine, crede-mă. Demerolul o să-și facă efectul imediat. Mai 
mult l-a durut când s-a ocupat Hare de piciorul lui. 

— Hare? făcu Sara simțindu-se pentru prima dată în ultimele 
douăzeci de minute mai liniștită. Vărul ei Hareton era medic 
generalist și era chemat deseori în cazuri de urgenţă la spital. E 
aici? 

Ellen încuviinţă cu o mișcare a capului și începu să pompeze 
aer în tensiometru. Îi făcu apoi semn Sarei cu degetul la gură să 
facă liniște. 

Jeffrey făcu o mișcare bruscă, apoi deschise încet ochii. O 
recunoscu pe Sara și pe buze îi apăru o urmă de zâmbet. Ellen îi 
scoase lui Jeffrey centura tensiometrului și spuse: 

— O sută patruzeci și cinci cu nouăzeci și doi. 

Sara se încruntă și se uită din nou la fișa de observaţie. 
Cuvintele scrise acolo începeau să capete în sfârșit sens. 

— Mă duc după doctorul Earnshaw, spuse Ellen. 

— Mulţumesc, zise Sara întorcând foaia de observaţie. De când 
ai început să iei Coreg? îl întrebă ea pe Jeffrey. Și de când ai 
tensiunea așa mare? 

— De când ai intrat tu în cameră, zise Jeffrey zâmbind. 

Sara continuă să citească fișa fără să dea vreo atenţie remarcii 
sale. 

— Cincizeci de miligrame pe zi. Nu mai iei Captopril? De ce te- 
ai oprit? 

Sara găsi răspunsul imediat mai jos. 

— Din cauza tusei a fost necesară schimbarea tratamentului, 
citi ea cu voce tare. 

— E ceva obișnuit când se folosesc inhibitori de tensiune 
arterială, zise Hare intrând în încăpere. 

Sara îl ignoră pe vărul ei care o cuprinse pe după umeri. 

— Ce doctor te consultă? îl întrebă ea pe Jeffrey. 

— Lindley. 


— l-ai spus de tatăl tău? Sara închise dosarul de observaţie. Nu 
pot să cred că nu ți-a dat un inhalator. Cu colesterolul cum stai? 

— Sara, o mustră Hare, smulgându-i fișa de observaţie din 
mână. Taci din gură! 

— Multumesc, zise Jeffrey, începând să râdă. 

Sara își încrucișă furioasă braţele la piept. Fusese atât de 
îngrijorată în drum spre spital, așteptându-se la ce era mai rău și, 
când colo, ajunsese aici ca să descopere că Jeffrey nu avea nimic. 
Faptul că acesta era bine o bucura nespus de mult însă, în 
același timp, avea senzaţia că îi fuseseră trădate sentimentele. 

— Uite aici, spuse Hare fixând o radiografie în cutia luminoasă 
prinsă pe perete. Medicul oftă cu prefăcută durere și zise: 
Doamne, Dumnezeule, este cea mai urâtă rană pe care am 
văzut-o vreodată. 

Sara îi aruncă o privire ucigătoare și întoarse radiografia pe 
partea cealaltă. 

— Oh, slavă Domnului, răsuflă vărul ei cu o ușurare teatrală. 

Văzând însă că ea nu gustă deloc spectacolul, se încruntă. 
Această incapacitate a lui Hare de a lua foarte rar lucrurile cu 
adevărat în serios era ceea ce o făcea pe Sara să-și iubească și în 
același timp să-și urască vărul. 

— Nu i-a atins artera, nu i-a atins osul. A intrat pe aici, prin 
interior, zise acesta zâmbind. Nu e nimic grav. 

Sara nu luă în seamă evaluarea făcută de vărul ei și se apropie 
de radiografie ca să vadă mai bine. 

În afară de faptul că relaţia cu vărul ei fusese întotdeauna 
marcată de o dură competiţie pe plan profesional, Sara voia să 
se asigure că acesta făcuse tot ce trebuia. 

— Hai să te întoarcem pe partea stângă, îi spuse Hare lui 
Jeffrey, așteptând ca Sara să-l ajute. Aceasta avu grijă ca piciorul 
rănit al lui Jeffrey să rămână nemișcat pe timpul manevrei. 

— Asta ar trebuie să-ţi scadă un pic tensiunea, zise ea. In seara 
asta trebuie să-ţi iei medicamentele? 

— Am întârziat cu câteva doze. 

— Ai întârziat? făcu Sara simțind că i se ridică tensiunea. Nu 
ești în toate minţile? 

— Mi s-au terminat medicamentele, mormăi Jeffrey. 

— Ți s-au terminat? Dar locuiești la câţiva pași de farmacie, 
zise ea privindu-l încruntată. Ce e în capul tău? 


140 


— Sara, o întrerupse el, ai făcut atâta drum până aici doar ca 
să mă cerți? 

Ea nu răspunse. 

— Poate o întrebi și pe ea dacă poţi sau nu să te duci acasă în 
seara asta? sugeră Hare. 

— Ah, facu Jeffrey în ochii căruia apăruse o privire jucăușă. 
Dacă tot aţi venit să mă consultaţi, doamnă doctor Linton, 
trebuie să vă spun că am de ceva vreme o senzaţie ciudată în 
partea de jos a pântecelui. Sunteţi drăguță să aruncaţi o privire? 

Sara îi aruncă un zâmbet sever. 

— Mai bine îţi fac un examen rectal. 

— Era și timpul. 

— Dumnezeule, mimă Hare indignarea. Cred că vă las singuri, 
porumbeilor! 

— Îţi mulţumesc, Hare, zise Jeffrey. Hare îi făcu un semn cu 
mâna peste umăr și părăsi încăperea. 

— Deci, începu Sara, încrucișându-și mâinile la piept. 

Jeffrey ridică o sprânceană. 

— Deci? 

— Ce s-a întâmplat? A venit soțul ei acasă? 

Jeffrey începu să râdă, însă ochii îi rămaseră serioși. 

— Închide ușa, te rog! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Sara după ce închise ușa. 

Jeffrey își acoperi ochii cu palma. 

— Nu știu. Totul s-a petrecut atât de repede. 

Sara se apropie și mai mult de pat și-l prinse de mână. 

— Casa lui Will Harris a fost vandalizată astăzi. 

— Will de la restaurant? făcu Sara. Dar de ce, pentru numele 
lui Dumnezeu? 

El ridică din umeri. 

— Bănuiesc că unora le-a intrat în cap că este implicat în ceea 
ce i s-a întâmplat lui Sibyl Adams. 

— Nici măcar nu se afla acolo când s-a întâmplat, zise Sara 
nereușind să înţeleagă. Cum ar putea crede cineva așa ceva? 

— Nu știu, oftă el, lăsând să-i cadă mâna. Bănuiam că avea să 
se întâmple ceva rău. Prea mulţi care se grăbesc să tragă 
concluzii. Prea mulţi care vor să forţeze lucrurile. 

— Cine sunt ăia? 

— Nu știu, zise el. Am rămas acasă la Will ca să mă asigur că 
nu i se întâmplă nimic. Ne uitam la un film când am auzit ceva 


141 


afară. Jeffrey clătină din cap ca și când tot n-ar fi putut să creadă 
ce se întâmplase. M-am ridicat de pe canapea să văd ce se 
petrece și una dintre ferestrele laterale a explodat uite așa, facu 
el pocnind din degete. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că 
stăteam întins pe podea și piciorul îmi ardea. Slavă Domnului că 
Will a rămas așezat în fotoliu, fiindcă altfel ar fi fost și el lovit. 

— Cine a făcut asta? 

— Nu știu, răspunse el, însă ea își dădu seama după modul în 
care strângea din fălci că bănuia despre cine era vorba. 

Tocmai se pregătea să-l asalteze cu noi întrebări, când el 
întinse mâna și o sprijini pe șoldul ei. 

— Ești atât de frumoasă. 

Sara simţi un fel de șoc electric în clipa în care degetele lui îi 
pătrunseră pe sub bluză și începură să-i alunece calde spre 
spate. 

— Tocmai aveam o întâlnire, spuse ea, cuprinsă de un 
sentiment de vinovăţie faţă de Jeb pe care-l părăsise în fața 
casei. Acesta fusese, ca de obicei, foarte înţelegător, dar acest 
lucru nu o putea opri să se simtă vinovată. 

Jeffrey o privea printre ochii întredeschiși. Ori nu o credea în 
legătură cu întâlnirea, ori nu putea accepta că putea fi vorba 
despre ceva serios. 

— Îmi place când îţi strângi părul așa, spuse el. Știai asta? 

— Da, răspunse ea, punând palma peste mâna lui și făcând să 
se destrame vraja. De ce nu mi-ai spus că ai tensiunea mare? 

Jeffrey lăsă să-i cadă mâna. 

— N-am vrut să-ți dau ocazia să mai adaugi încă un defect la 
listă. 

Zâmbetul de pe buzele lui era un pic cam forțat și nu se prea 
potrivea cu privirea sa tulbure. La fel ca și Sara, Jeffrey lua foarte 
rar vreun medicament mai puternic decât aspirina și Demerolul 
părea că-și face foarte rapid efectul. 

— Dă-mi mâna, o rugă Jeffrey. Ea clătină din cap, dar el insistă, 
întinzând mâna spre ea. Ţine-mă de mână! 

— De ce aș face așa ceva? 

— Pentru că în loc să mă vezi la spital în seara asta ai fi putut 
să mă vezi la morgă. 

Sara își mușcă buzele, luptându-se cu lacrimile care stăteau 
gata să curgă. 


142 


— Ești bine acum, spuse ea, mângâindu-l cu palma pe obraz. 
Liniștește-te și dormi. 

Jeffrey închise ochii. Sara își dădea seama că el se lupta să 
rămână treaz de dragul ei. 

— Nu vreau să adorm, zise el și adormi. 

Sara îl mai privi câteva clipe, urmărind cum i se ridică și 
coboară pieptul la fiecare respiraţie. Întinse mâna și-i dădu la o 
parte părul de pe frunte. Lăsă palma să zăbovească acolo câteva 
clipe, înainte de a-l mângâia pe obraz. Începuse să-i crească 
barba, înnegrindu-i obrajii și gâtul. Sara trecu ușor cu mâna pe 
deasupra perilor din barbă, zâmbind datorită amintirilor pe care i 
le trezea această atingere. Chipul adormit al lui Jeffrey îi aducea 
aminte de bărbatul de care se îndrăgostise: bărbatul căruia 
putea să-i povestească cum își petrecuse ziua când se întorcea 
acasă, bărbatul care îi deschidea ușa și care omora păianjenii 
pentru ea. Înainte de a părăsi încăperea, Sara îi ridică mâna și i-o 
sărută. 

O porni încet pe culoar spre camera de gardă copleșită brusc 
de o senzaţie de sfârșeală. Ceasul de pe perete îi arăta că 
stătuse mai bine de o oră în camera lui Jeffrey și Sara își dădu 
brusc seama că trăia din nou după timpul de spital, conform 
căruia opt ore treceau ca opt secunde. 

— A adormit? o întrebă Ellen. 

Sara își sprijini coatele de biroul oficiului de înregistrare. 

— Da, răspunse ea. O să se facă bine. 

— Bineînţeles, zâmbi Ellen. 

— Aici erai, zise Hare și începu să-i maseze umerii. Cum e să te 
afli într-un spital adevărat, alături de doctori așa mari? 

Sara schimbă o privire cu Ellen. 

— Te rog să-l scuzi pe vărul meu, Ellen. Nu are el prea mult păr 
și nici nu-i prea înalt, dar e un mare ticălos. 

— Au, tresări Hare, prefăcându-se că e supărat și înfigându-și 
degetele în umerii Sarei. Vrei să-mi ţii puţin locul cât ies până 
afară să-mi iau ceva de mâncare? 

— Ce avem pe aici? întrebă ea, gândindu-se că ideea de a se 
duce în clipa aceea acasă nu i se părea nemaipomenit de 
atrăgătoare. 

— Avem în salonul doi un abonat care face terapie cu lumină 
fluorescentă, zise Ellen zâmbind ușor. 


143 


Sara începu să râdă. În limbajul spitalicesc, Ellen tocmai o 
informase că pacientul din camera doi era un ipohondru care 
fusese lăsat să se holbeze la tuburile de neon din tavan până ce 
avea să se simtă mai bine. 

— Și ce altceva? 

— Un puști de la colegiu care se reface după o noapte lungă. 

Sara se întoarse spre Hare. 

— Nu știu dacă sunt în stare să preiau cazurile astea atât de 
complicate. 

Hare o mângâie sub bărbie. 

— Ştiam eu că mă ajuţi. 

— Cred că ar trebui să mă duc să-mi mut mașina, zise Sara 
aducându-și aminte că o parcase pe locul pentru handicapati. 
Având în vedere că toți polițiștii din oraș știau că era mașina ei, 
Sara se îndoia că exista posibilitatea să se aleagă cu vreo 
amendă. Era totuși o scuză bună pentru a ieși afară, a trage puţin 
aer proaspăt în piept și a-și limpezi gândurile, înainte de a se 
întoarce în clădire pentru a vedea ce mai face Jeffrey. 

— Cum se simte? întrebă Lena în clipa în care Sara ajunse în 
sala de așteptare. Aceasta se uită împrejur, surprinsă să constate 
că, în afară de Lena, acolo nu se mai afla nimeni. N-am anunţat 
încă prin staţie, încercă să explice Lena. Un astfel de incident... 
continuă ea cu voce scăzută. 

— Un astfel de incident, ce? ripostă Sara. E ceva aici despre 
care nu-mi dau eu seama, Lena? 

Lena nu fu în stare să-i înfrunte privirea și întoarse nervoasă 
capul. 

— Ştii cine a tras, nu? întrebă Sara neîndurătoare. 

Lena clătină repede din cap. 

— Nu sunt sigură. 

— De asta nu e Frank aici, nu? Se ocupă el de problemă? 

Lena ridică din umeri. 

— Nu știu. M-a lăsat aici. 

— E foarte ușor să spui că nu știi ce se petrece atunci când nici 
nu te interesează cu adevărat, izbucni Sara. Bănuiesc că habar n- 
ai că Jeffrey putea să-și piardă viaţa în seara asta. 

— Ba știam. 

— Da? făcu Sara. Dar cine trebuia să-l protejeze, Lena? 

Aceasta dădu să zică ceva, dar renunţă și se răsuci pe călcâie 
fără să mai spună nimic. 


144 


Sara izbi ușile de la intrarea de la urgente, simțind că turbează 
de furie. Inţelegea perfect ce se întâmplase. Frank știa cine era 
răspunzător pentru împușcarea lui Jeffrey, dar tăcea chitic din 
cauza unui sentiment de loialitate, probabil față de Matt Hogan. 
Sara nu putea înțelege ce se petrecea în capul Lenei. După tot ce 
făcuse Jeffrey pentru ea, modul în care îi întorsese spatele 
fostului ei soț era de neiertat. 

Trase adânc aer în piept, încercând să se calmeze și o porni 
spre latura spitalului în dreptul căreia se afla parcarea. Jeffrey ar 
fi putut fi ucis. Cioburile de sticlă ar fi putut foarte bine să-i taie 
artera femurală și el ar fi putut să moară în urma pierderii de 
sânge. La fel de bine, glontul ar fi putut să-i intre în inimă. Sara 
se întrebă ce-ar fi făcut în acele clipe Frank și Lena dacă Jeffrey 
ar fi murit. Probabil ar fi tras la sorți să vadă care îi ia funcţia. 

— Dumnezeule, făcu Sara și se opri brusc. Pe capota mașinii 
sale se afla o tânără femeie dezbrăcată complet, cu braţele 
întinse în lături. Tânăra era întinsă pe spate, cu picioarele 
încrucișate în dreptul gleznelor, într-o poziţie oarecum relaxată. 
Primul impuls al Sarei fu să se uite în sus, să vadă dacă aceasta 
nu sărise cumva de la una din ferestrele spitalului. Clădirea pe 
două niveluri nu avea însă nicio fereastră pe partea aceea și 
capota mașinii nu prezenta nicio urmă de impact. 

Sara ajunse din trei pași la mașină și verifică imediat pulsul 
femeii. Reuși să simtă sub degetele ei bătăile repezi și puternice 
ale sângelui și spuse rapid în gând o mică rugăciune înainte de a 
alerga înapoi în spital. 

— Lena! 

Aceasta sări repede în picioare cu pumnii strânși, ca și cum ar 
fi fost sigură că Sara vine să o pocnească. 

— Caută o targă, îi ordonă însă aceasta. Văzând că Lena nu 
face nicio mișcare, Sara strigă cu putere: Acum! 

Sara alergă înapoi la femeie, sperând în sinea ei ca aceasta să 
nu mai fie acolo. Avea senzaţia că totul se mișcă cu încetinitorul, 
chiar și vântul care îi flutura părul. 

— Domnișoară? strigă ea cu o voce care putea fi auzită în 
jumătate de oraș. Tânăra nu răspunse. Domnișoară? încercă Sara 
din nou. Niciun rezultat. 

Examină rapid trupul tinerei și nu reuși să vadă niciun semn de 
violență. Pielea era roz și fierbinte la atingere, în ciuda aerului 
rece al serii. Așa cum stătea cu braţele în lături și picioarele 


145 


încrucișate, ai fi putut crede că dormea. În lumina strălucitoare a 
neonului, Sara putu totuși să vadă sângele închegat de pe 
palmele tinerei. Ridică un braţ ca să poată examina palma mai 
bine și acesta se mișcă în mod ciudat într-o parte. Era evident că 
fusese dislocat din umăr. 

Sara se uită din nou la faţa femeii și fu uimită să constate că 
peste gura acesteia fusese lipită o fâșie argintie de bandă 
adezivă. Nu reușea să-și amintească dacă banda adezivă fusese 
acolo și înainte de a intra în spital după ajutor. În mod sigur ar fi 
remarcat-o de prima dată. Banda argintie avea cel puţin cinci 
centimetri lățime și zece lungime. Rămase ca paralizată, dar 
vocea Lenei Adams o readuse la realitate. 

— E Julia Matthews, spuse aceasta cu o voce care venea parcă 
de foarte departe. 

— Sara? se auzi și vocea lui Hare, care se apropia cu pași 
repezi de mașină. Vărul ei rămase cu gura căscată în momentul 
în care dădu cu ochii de femeia dezbrăcată. A 

— OK, OK, murmură Sara, încercând să se calmeze. li aruncă 
lui Hare o privire plină de panică și acesta îi răspunse în același 
fel. Ce se întâmpla acolo nu avea nimic de-a face cu atacurile de 
cord cu care era el obișnuit. 

Ca și cum ar fi vrut să le amintească unde se aflau, trupul 
femeii începu să fie zguduit de convulsii. 

— O să vomite, zise Sara, apucând marginea bucății de bandă 
adezivă și trăgând repede de ea. Cu o mișcare rapidă, întoarse 
trupul femeii pe o parte, aplecându-i capul exact în clipa în care 
aceasta începu să vomite violent. Un miros acru, ca de bere 
stricată se răspândi în aer și Sara întoarse capul într-o parte ca 
să poată să respire. 

— Liniștește-te, șopti ea, aranjându-i femeii părul după ureche. 
Își aduse aminte că făcuse exact același gest și în urmă cu două 
zile, când în brațele ei se aflase Sibyl Adams. Criza de vomă 
încetă brusc și Sara o întoarse ușor pe spate, sprijinindu-i capul 
cu mâna. 

— Nu mai respiră, strigă Hare disperat. 

Sara desfăcu cu degetul gura femeii și descoperi cu surpriză 
ceva care opunea rezistenţă înăuntru. După câteva secunde reuși 
să scoată de acolo un permis de conducere îndoit, pe care i-l 
întinse Lenei, care rămăsese mută de uimire. 


146 


Sara își șterse degetele de marginea cămășii gândindu-se ce 
bine ar fi fost dacă ar fi avut o pereche de mănuși de cauciuc la 
ea. 

Ellen se apropia în goană de mașină, împingând o targă pe 
rotile. Fără să spună niciun cuvânt, asistenta se poziţionă lângă 
picioarele femeii, așteptând semnalul Sarei. 

Aceasta numără până la trei și apoi o mutară amândouă pe 
femeie pe targă. În timp ce făceau acest lucru, Sara simţi un gust 
neplăcut în gură și, preţ de o clipă, avu senzaţia că, în locul 
femeii, pe targă se află ea. | se uscă gura și o cuprinse ameteala. 

— Gata, zise Hare, terminând de legat trupul femeii de targă. 

Sara mergea pe lângă targă, ţinând-o de mână pe tânără. 
Drumul până în sala de intervenţie parcă nu se mai termina. 
Avea senzaţia că roţile erau lipite cu clei. La fiecare 
zdruncinătură, femeia gemea ușor. Sarei i se făcu frică. 

Trecuseră mai bine de doisprezece ani de pe vremea când 
lucra la urgenţe și trebuia să se concentreze. In mintea ei 
începură să se deruleze procedurile pe care le învățase acolo. Ca 
și cum ar fi vrut s-o grăbească, femeia începu să se înece, apoi 
să se zbată ca să poată respira. Prioritară acum era stabilirea 
unei căi de respirație. 

— Dumnezeule, șuieră Sara în momentul în care îi desfăcu 
femeii gura. În lumina strălucitoare a lămpilor din sala de spital, 
putu să vadă că dinţii de sus ai acesteia fuseseră scoși, fără 
îndoială în decursul ultimelor zile. Din nou avu senzaţia că se 
blochează. Trebuia să se elibereze de amintirile ei. Dacă nu 
reușea să o privească pe fata aceasta ca pe o pacientă oarecare, 
erau amândouă pierdute. 

Reuși în câteva secunde s-o intubeze pe femeie, având grijă ca 
banda de fixare să nu-i atingă pielea rănită din jurul gurii. 
Ventilatorul se puse în mișcare și Sara reuși cu greu să-și 
stăpânească tremurul. Sunetul acela o îmbolnăvea. 

— Fata are sunete bune, zise Hare întinzându-i Sarei 
stetoscopul. 

— Sara? făcu Ellen. Nu reușesc să-i găsesc un vas de sânge 
periferic. 

— E deshidratată, spuse Sara în timp ce încerca să găsească o 
venă la cealaltă mână a fetei. Oricum trebuie să instalăm o 
unitate centrală. 

Sara întinse mâna ca să ia acul perfuziei, dar nu primi nimic. 


147 


— Mă duc s-o aduc de la camera doi, zise Ellen părăsind rapid 
încăperea. 

Sara se răsuci din nou spre tânăra întinsă pe targă. În afară de 
semnele de pe mâini și de pe picioare, se părea că nu există alte 
vânătăi sau tăieturi pe trupul fetei. Pielea era în continuare caldă 
la atingere, ceea ce putea însemna mai multe lucruri. Sara nu 
voia să se grăbească cu concluziile, dar asemănările dintre Sibyl 
Adams și femeia din faţa ei erau frapante. Amândouă erau de 
statură mică. Amândouă aveau păr șaten închis la culoare. 

Sara verifică pupilele femeii. 

— Dilatate, zise ea cu voce tare, fiindcă ultima dată când 
făcuse ceva asemănător, regula era să anunţi descoperirile 
făcute. Sara expiră încet, remarcând în sfârșit că Hare și Lena se 
aflau și ei în încăpere. Cum o cheamă? 

— Julia Matthews, spuse Lena. Eram în căutarea ei. A dispărut 
de la facultate de câteva zile. 

Hare aruncă o privire spre monitor. 

— Scade fluxul de oxigen. 

Sara verifică ventilatorul. 

— Amestecul de oxigen e de treizeci la sută. Crește-l un pic. 

— Ce-i cu mirosul ăsta? întrebă brusc Lena. 

Sara se aplecă să miroasă trupul femeii. 

— Clor? 

Lena adulmecă din nou. 

— Da, clor. 

Hare încuviinţă și el cu o mișcare a capului. 

Sara începu să examineze cu atenţie pielea femeii. Văzu de-a 
lungul corpului mai multe urme de zgărieturi superficiale. 
Observă pentru prima oară că părul pubian fusese ras. După cum 
arăta, Sara putu să-și dea seama că acest lucru se petrecuse în 
ziua aceea. 

— A fost frecată bine. 

Se aplecă să miroasă gura femeii, dar nu simţi izul acela 
puternic care rămâne după ingerarea clorului. Remarcase o 
oarecare asprime în fundul gâtului atunci când realizase tubajul, 
dar nu era nimic ieșit din comun. Era clar că fusese drogată, dacă 
nu cu beladonă, atunci cu o substanţă asemănătoare. Sara putea 
să simtă chiar și prin mănușile de cauciuc cât de fierbinte la 
atingere continua să rămână pielea femeii. 


148 


Ellen intră din nou în cameră. Sara o urmări cu privirea pe 
asistentă cum montează unitatea centrală pe unul dintre 
suporturi. Mâinile lui Ellen parcă își pierduseră din siguranţa cu 
care era obișnuită Sara. Acest lucru o sperie cel mai tare. 

Işi ţinu respiraţia și înfipse acul lung de opt centimetri în vena 
jugulară a fetei. Acest ac avea să acţioneze ca un canal pentru 
trei intrări separate pentru perfuzii. După ce aveau să stabilească 
exact despre ce drog era vorba, Sara avea să folosească una din 
intrările suplimentare pentru a încerca să contracareze efectele 
respectivei substanțe. 

Ellen rămăsese în picioare la capul fetei și aștepta ordinele 
Sarei. 

Aceasta injectă soluţie de heparină în intrările pentru perfuzii 
ca să împiedice coagularea sângelui și începu să înșiruie 
analizele pe care dorea să le facă Ellen: 

— Gazele sangvine, aparenţa toxică, LFT, CBC. Extrage și 
pentru un aspect de coagulare. Sara facu o pauză și apoi 
continuă: Fă-i și un sumar de urină. Vreau să știu ce se petrece 
înainte de a merge mai departe. A luat ceva care continuă s-o 
blocheze. Cred că știu despre ce e vorba, dar trebuie să fiu sigură 
înainte de a începe tratamentul. 

— Am înţeles, spuse Ellen. 

Sara verifică revenirea sângelui, apoi zise: 

— Soluţie salină normală, larg deschisă. 

Ellen făcu ceea ce i se spusese, reglând fluxul de substanţe din 
stativul cu perfuzii. 

— Ai pe aici vreun aparat portabil cu raze X? Vreau să fiu 
sigură că am băgat bine acul, spuse Sara, indicând linia venei 
jugulare. In afară de asta, am nevoie de o imagine a pieptului, 
una a abdomenului și o imagine a umărului. 

— Mă duc să-l iau de pe hol după ce termin cu analiza 
sângelui, spuse Ellen. 

— Să verifici și GHB-ul, mai spuse Sara în timp ce lega bine 
tubul care ducea la ac. Va trebui să verificăm și dacă a fost 
violată. 

— Violată? întrebă Lena, făcând un pas înainte. 

— Da, răspunse Sara cu o voce dură. Pentru ce altceva să-i fi 
făcut cineva așa ceva? 

Buzele Lenei se mișcară, dar nu mai zise nimic. Era clar că 
până atunci considerase cazul acesta ca fiind separat de cel al 


149 


surorii ei. Lena își fixă privirea pe faţa tinerei și rămase 
nemișcată la picioarele acesteia. Sara își aduse aminte de seara 
în care Lena venise la morgă s-o vadă pe Sibyl. Gura tinerei 
polițiste era strânsă în aceeași linie furioasă. 

— Pare că s-a stabilizat, spuse Ellen mai mult pentru sine. 

Sara o urmări pe asistentă cum extrage sânge cu o mică 
seringă din artera radială. Îi frecă încheietura mâinii, fiindcă știa 
cât de dureroasă era această procedură. Se aplecă deasupra 
tărgii și puse palmele pe braţul Juliei Matthews, încercând cumva 
să-i transmită acesteia mesajul că era în siguranţă. 

Hare o trezi la realitate. 

— Sara? 

— Hm? făcu aceasta surprinsă. Toţi se uitau la ea. Se întoarse 
spre Lena. Poţi s-o ajuţi pe Ellen cu aparatul portabil? 

— Da, răspunse aceasta, aruncându-i o privire ciudată. 

Ellen termină de umplut ultima seringă. 

— E pe hol, îi spuse ea Lenei. 

Sara le auzi cum părăsesc camera, dar rămase cu privirea 
ațintită asupra feței Juliei Matthews. Brusc, i se întunecă privirea 
și, pentru a doua oară în acea seară, avu senzaţia că se află 
întinsă pe targă, că un doctor se apleacă asupra ei și-i ia pulsul. 

— Sara? Hare cerceta mâinile femeii și Sara își aduse aminte 
de semnele pe care le remarcase în parcare. 

Ambele palme erau găurite prin centru. Sara privi în jos, spre 
picioare, observând că și acestea fuseseră străpunse în același 
mod. Se aplecă pentru a examina rănile în jurul cărora sângele se 
coagula cu repeziciune. Picături proaspete de sânge se adăugau 
la cel deja uscat. 

— Palmele au fost străpunse, spuse Sara. Se uită la unghiile 
femeii și văzu așchii subţiri de lemn presate sub ele. 

— Lemn, anunţă ea, întrebându-se cum e posibil ca cineva să 
frece victima cu clor pentru a elimina orice urmă și, în același 
timp, să-i lase așchii de lemn sub unghii. | se părea total lipsit de 
sens. Și după aceea s-o aranjeze pe capota mașinii în modul în 
care o găsise. 

Stomacul Sarei răspunse cu un sunet slab la încercarea ei de a 
afla răspuns la aceste întrebări. Închise ochii încercând să-și 
amintească exact felul în care o găsise pe tânără: cu picioarele 
încrucișate la nivelul gleznelor și braţele la nouăzeci de grade de 
trunchi. 


150 


Femeia fusese crucificată. 

— Rănile astea sunt făcute cu niște piroane, nu? întrebă Hare. 

Sara încuviinţă cu o mișcare a capului, fără să-și ia privirea de 
la tânăra femeie. Corpul acesteia era bine hrănit și pielea 
îngrijită. Nu se vedeau urme de ace care să indice consumul de 
droguri. Sara se opri brusc, dându-și seama că o analiza pe 
tânăra femeie de parcă aceasta s-ar fi aflat pe masa de la morgă 
și nu la spital. Ca și cum ar fi înțeles acest lucru, monitorul 
cardiac începu brusc să ţiuie. 

— Nu se poate, șopti Sara aplecându-se peste femeie și 
începând s-o apese ritmic pe piept. Hare, adu aparatul de 
respirat. _ 

Hare se repezi să caute prin sertare balonul. In câteva secunde 
începu să pompeze aer în plămânii fetei. 

— A intrat în stop ventricular, spuse el speriat. 

— Încet, zise Sara și se încruntă când simţi cum una dintre 
coastele pacientei cedează sub presiunea degetelor sale. Ridică 
ochii spre Hare. Avea nevoie de întreaga lui cooperare. Unu, doi, 
strânge. Repede și până la refuz. Calm. _ 

— OK, OK, murmură Hare, concentrându-se asupra pompei. În 
ciuda publicităţii de care se bucurau procedurile de resuscitare 
cardio-pulmonară, operaţiunea nu era decât o soluție temporară. 
Resuscitarea cardio-pulmonară era actul prin care inima era 
forțată fizic să facă să circule sângele prin creier și foarte rar 
acest lucru putea fi realizat manual la fel de eficient ca prin 
acțiunea unei inimi sănătoase. Dacă Sara s-ar fi oprit, inima fetei 
ar fi rămas nemișcată. Era vorba despre o procedură menită să 
câștige ceva timp, până reușeau să găsească altceva. 

Lena, alertată fără îndoială de ţiuitul aparatului de 
monitorizare, își făcu apariţia în încăpere. 

— Ce s-a întâmplat? 

— l-a cedat inima, zise Sara și reuși să se liniștească puţin 
văzând-o și pe Ellen cum apare în cadrul ușii. O fiolă de 
epinefrină, îi ordonă acesteia. Sub privirea nerăbdătoare a Sarei, 
Ellen desfăcu rapid o fiolă cu epinefrină și umplu seringa. 

— Dumnezeule, făcu Lena și se dădu un pas înapoi văzând-o 
pe Sara cum injectează substanţa drept în inima femeii. 

— E în fibrilaţie ventriculară, strigă Hare. 

Ellen porni cu o mână defibrilatorul electric aflat lângă ea și cu 
cealaltă îi întinse Sarei cele două palete. 


151 


— Două sute, ordonă aceasta. 

Corpul fetei tresări în clipa în care îi puse paletele pe piept. 
Sara privi monitorul și se încruntă văzând că acesta nu indica 
nicio reacție. Repetă operaţiunea de încă două ori, cu același 
rezultat. 

— Lidocaină, strigă ea și Ellen îi întinse imediat seringa. 

— Linie continuă, zise Hare. 

— Mai încercăm o dată, zise Sara luând din nou în mâini 
paletele defibrilatorului. Trei sute. 

Aplică femeii șocul electric și nu obținu niciun răspuns. 

— Epinefrină. 

Sunetul produs la deschiderea fiolei le zgârie timpanul. Sara 
luă seringa și înfipse din nou acul drept în inima femeii. Toţi 
așteptau cu sufletul la gură. 

— Linie continuă, anunţă Hare. 

— Urcam la trei sute șaizeci. 

Corpul fetei sări în aer pentru a cincea oară, dar monitorul 
cardiac nu înregistră niciun răspuns. 

— Fir-ar să fie, murmură Sara începând din nou să apese ritmic 
pieptul fetei. Cât timp a trecut? 

Hare aruncă o privire spre ceasul de pe perete. 

— Douăsprezece minute. 

Douăsprezece minute care Sarei nu i păruseră mai lungi de 
două secunde. 

Lena simţise fără îndoială din tonul vocii lui Hare că acesta se 
resemnase. 

— Nu o lăsaţi să moară! Vă rog, nu o lăsaţi să moară, șopti ea. 

— E în asistolie prelungită, Sara, spuse Hare. Asta însemna că 
era prea târziu. Că era timpul să se oprească, să accepte că o 
pierduseră. 

Sara îi aruncă o privire ucigătoare și apoi se întoarse spre 
Ellen. 

— Îi deschid pieptul. 

Hare clătină din cap. 

— Sara, nu avem posibilitatea să facem așa ceva aici. 

Sara nu luă în seamă vorbele lui. Începu să pipăie coastele 
femeii, tresărind când o atinse pe cea pe care o rupsese. Ajunse 
la partea de jos a diafragmei și făcu o incizie de aproximativ 


cincisprezece centimetri în abdomenul femeii. Işi băgă repede 


152 


mâna în tăietură și începu să înainteze spre cutia toracică până 
găsi inima. 

Închise ochii și începu să maseze inima femeii. Indicaţiile 
monitorului, dătătoare de false speranţe, nu făceau decât să 
reflecte mișcările mâinii. Deodată simţi o zbatere ușoară în vârful 
degetelor și auzi un sunet ascuţit, de mică intensitate. În clipa 
aceea nimic nu mai conta. Strângea între degete un mic balon, 
umplut parcă cu apă. Numai că balonul acela însemna viaţă sau 
moarte. 

Se opri. Numără până la cinci, apoi până la opt. Abia după 
douăsprezece secunde fu răsplătită cu ţiuiturile regulate ale 
monitorului cardiac. 

— Tu faci asta sau ea? întrebă Hare. 

— Ea, răspunse Sara, trăgându-și mâna din pieptul femeii. 
Pregătește un flacon de lidocaină. 

— lisuse Hristoase, murmură Lena, apăsându-și pieptul cu 
mâna. Nu pot să cred că ai făcut așa ceva. 

Sara își scoase mănușile de cauciuc fără să răspundă. 

În camera de spital nu se mai auzeau decât ţiuiturile 
monitorului cardiac și fâșâitul aparatului de intubare. 

— Bun, făcu Sara spărgând tăcerea. Să facem și o cultură 
pentru sifilis și o probă pentru gonoree. Simţi că i se aprind 
obrajii în timp ce rostea aceste cuvinte. Sunt sigură că a folosit 
un prezervativ, dar notează să faceţi peste câteva zile un test de 
sarcină, continuă ea conștientă că-i tremură puţin vocea, dar 
sperând ca Ellen și Lena să nu-și fi dat seama. In privinţa lui Hare 
nu-și făcea probleme. Își putea da seama la ce se gândea vărul ei 
chiar fără să se uite la el. 

Acesta îi simţise fără îndoială nervozitatea și încercă să 
destindă atmosfera. 

— Doamne Dumnezeule, Sara. E cea mai urâtă incizie pe care 
am văzut-o vreodată. 

Sara își trecu limba peste buze, încercând să se liniștească. 

— N-am vrut să te pun pe tine în umbră. 

— Eşti o adevărată primadonă, zise Hare ștergându-și 
transpiraţia de pe frunte cu un pachet de feșe. lisuse Hristoase, 
adăugă el râzând nervos. 

— Nu prea vedem așa ceva pe aici, zise Ellen introducând feșe 
în incizie pentru a controla sângerarea. Dacă vrei, pot să-l sun pe 


153 


Larry Headley de la spitalul din Augusta. Locuiește la mai puţin 
de cincisprezece minute de aici. 

— Ți-aș rămâne îndatorată dacă ai putea să faci asta, spuse 
Sara scoțând o altă pereche de mănuși din cutia fixată de perete. 

— Te simţi bine? întrebă Hare, privind-o îngrijorat. 

— Da, sunt bine, răspunse Sara, verificând tubul de perfuzie. 
Crezi că-l poţi găsi pe Frank? o întrebă ea pe Lena. 

Aceasta avu decenţa să lase capul în pământ. 

— Mă duc să văd, zise ea și părăsi încăperea. 

Sara așteptă ca Lena să iasă și apoi îi spuse lui Hare: 

— Vrei să te uiţi puţin la mâinile ei? 

Hare începu să examineze în tăcere palmele femeii, palpându- 
le ușor. 

— Ce interesant, zise el după câteva minute. 

— Ce anume? 

— Nu e niciun os atins, răspunse el rotind palma fetei din 
încheietură. Işi continuă examinarea și se opri când ajunse la 
umăr. E dislocat. 

Sara zise cu o voce tăioasă: 

— In urma încercării de a scăpa, fără îndoială. 

Hare se încruntă neîncrezător. 

— iți dai seama ce forță îţi trebuie ca să-ţi disloci singură 
umărul? Medicul clătină din cap, incapabil să accepte așa ceva. 
Ca să nu mai zic că ai leșina din cauza durerii, cu mult înainte 
ca... 

— Dar tu îţi dai seama ce groaznic este să fii violată? izbucni 
Sara străfulgerându-l cu privirea. 

— Te rog să mă ierţi, draga mea. Te simţi bine? 

Ochii Sarei se umplură de lacrimi și doctorița încercă să-și 
ascundă tremurul din voce: 

— Uită-te și la șoldurile ei, te rog. Vreau să scrii un raport 
complet după aceea. 

Hare se aplecă din nou asupra trupului fetei și-i făcu Sarei un 
semn scurt cu capul după ce termină. 

— Cred că are o problemă cu ligamentele. Trebuie să reiau 
asta după ce se trezește, ca să fiu sigur. 

— Ai mai remarcat și altceva? 

— Niciunul dintre oasele de la mâini sau de la picioare nu a 
fost atins. Gleznele i-au fost străpunse exact între cea de-a doua 
și a treia cuneiformă și osul navicular. E o operaţiune foarte 


154 


precisă. Cine a făcut asta știa foarte bine ce face. Hare făcu o 
pauză și rămase câteva clipe cu privirea în podea. Nu înțeleg de 
ce ar fi făcut cineva așa ceva. 

— Uite aici, zise Sara, arătând spre gleznele femeii. La ambele 
picioare se vedeau vânătăi închise la culoare în jurul gleznelor. 

— E clar că a mai folosit și altceva ca să ţină picioarele fixate 
de podea. Sara își îndreptă apoi atenţia asupra mâinilor femeii și 
remarcă o cicatrice în interiorul încheieturii. Un semn identic se 
putea vedea și la cealaltă mână. Nu cu mult timp în urmă, Julia 
Matthews încercase să se sinucidă. Liniile albe ale cicatricelor 
erau scoase în evidenţă de vânătăile mai recente din jurul 
încheieturilor. 

Nu avea de gând să-i atragă atenţia lui Hare asupra cicatricelor 
mai vechi. 

— Cred că a folosit un fel de bandă, probabil din piele, zise ea. 

— Nu înțeleg. 

— Țintuirea a fost ceva simbolic. 

— Simbolizând ce? 

— Crucificarea, zise Sara, așezând mâna fetei de-a lungul 
corpului acesteia. 

Incepu să-și frece braţele, luptându-se cu frigul din încăpere. 
Se duse la dulapul de lângă perete și-l deschise căutând un 
cearșaf cu care să acopere corpul tinerei. 

— Bănuiesc că a fost ţintuită cu mâinile și picioarele depărtate. 

— Crucificare? întrebă Hare neiîncrezător. Nu așa a fost 
crucificat lisus. Picioarele ar fi trebuit să fie lipite. 

— Pe lisus nu a vrut să-l violeze nimeni, izbucni Sara. Sigur a 
avut picioarele depărtate. 

Mărul lui Adam se mișcă vizibil în gâtul lui Hare. 

— Cu asta vă ocupați voi acolo, la morgă? 

Sara ridică din umeri, continuând să caute cearșaful. 

— Dumnezeule, ai mai mult curaj decât mine. 

Sara găsi în sfârșit un cearșaf și-l înfășură în jurul tinerei. 

— Nu știu. 

— Dar ce părere ai despre gura ei? 

— l-a scos dinţii din faţă probabil ca să ușureze felația. 

— Ce? strigă el șocat. 

— E vorba despre ceva mult mai obișnuit decât îți imaginezi tu, 
spuse Sara. Clorul a îndepărtat orice urmă. l-a ras părul pubian 
ca să nu putem găsi niciun fir de păr de-al lui. Firele de păr se 


155 


desprind chiar și în timpul unui act sexual normal. E posibil însă 
s-o fi ras și ca să se excite mai tare. Destul de mulţi violatori își 
închipuie că victimele lor sunt copii. Raderea părului pubian ar 
putea alimenta o astfel de fantezie. 

Hare clătină din cap, copleșit de grozăvia crimei. 

— Ce fel de animal ar fi în stare să facă așa ceva? 

Sara netezi spre spate părul femeii. 

— Un animal foarte metodic. 

— Crezi că fata îl cunoștea? 

— Nu, răspunse Sara, deși în clipa aceea nu mai putea fi sigură 
de nimic. Se îndreptă spre măsuţa pe care Lena lăsase punguţa 
pentru probe. De ce ne-a lăsat permisul ei de conducere? 
Înseamnă că nu-i păsa dacă aflăm cine e fata. 

— De ce ești atât de sigură? 

— A părăsit-o... Sara se opri încercând să respire normal. A 
părăsit-o în faţa spitalului, acolo unde oricine ar fi putut să-l 
vadă. Sara își duse mâna la ochi pentru o clipă, dorindu-și cu 
disperare să se facă nevăzută. Trebuia să iasă cât mai repede din 
camera aceea. 

Hare încerca să-i deslușească frământările. Faţa acestuia, de 
obicei atât de deschisă și simpatică, devenise ca de piatră. 

— A fost violată într-un spital. 

— Lângă un spital. 

— Avea gura acoperită cu bandă adezivă. 

— Știu asta. 

— De cineva care are fără îndoială un fel de fixaţie religioasă. 

— Ai dreptate. 

— Sara... 

Lena revenise în încăpere și Sara ridică mâna ca să-l facă să 
tacă. 

— Frank trebuie să apară din clipă în clipă, zise Lena. 


JOI 


Capitolul 14 


Jeffrey clipi de câteva ori străduindu-se să nu adoarmă din nou. 
Timp de câteva secunde nu-și dădu seama unde se află, daro 
privire rapidă în jur îl făcu să-și amintească cele întâmplate 
noaptea trecută. 

Își îndreptă privirea spre fereastră. În faţa ochilor săi încă 
înceţoșați apăru silueta Sarei. 

Își lăsă din nou capul pe spate și scoase un oftat prelung. 

— Îți mai aduci aminte cum îţi periam părul? 

— Șefu'? 

Jeffrey deschise ochii. 

— Lena? 

Aceasta se apropie de pat cu o figură jenată. 

— Da. 

— Am crezut că ești... Nu contează, renunţă el. 

Jeffrey se forţă să se ridice în capul oaselor, în ciuda durerii 
care îi paraliza tot piciorul drept. Era amețit și nesigur în mișcări, 
dar era convins că dacă nu se ridica în clipa aceea din pat, ziua 
era ca și pierdută. 

— Dă-mi, te rog, pantalonii, spuse el. 

— A trebuit să-i arunce, îi reaminti ea. Vă aduceți aminte ce s-a 
întâmplat? 

Jeffrey mormăi printre dinţi ceva ce aducea a răspuns și apoi 
puse picioarele în podea. O dată ridicat, avu senzaţia că are înfipt 
în picior un cuţit fierbinte, dar durerea era suportabilă. 

— Poţi să-mi faci rost de niște pantaloni? întrebă el. 

Lena părăsi camera și Jeffrey se sprijini de perete ca să nu fie 
nevoit să se așeze înapoi pe pat. Incerca să-și amintească ce se 
întâmplase în noaptea precedentă. Evenimentele prin care 
trecuse veneau cum nu se putea mai prost. Avea și așa destule 
pe cap cu descoperirea ucigașului lui Sibyl Adams. 

— Ce ziceți de ăștia? întrebă Lena, aruncându-i o pereche de 
pantaloni de trening. 


157 


— Sunt foarte buni, răspunse Jeffrey, așteptând ca fata să se 
întoarcă cu spatele. 

Își trase repede pantalonii, stăpânindu-și cu greu un geamăt în 
clipa în care trebui să ridice piciorul. 

— Ne așteaptă o zi foarte încărcată, zise el. Nick Shelton vine 
la zece împreună cu unul din specialiștii lui de la narcotice. Ne 
vor face o prezentare despre beladonă. Mai e și puștiul ăla, cum 
îl cheamă, Gordon? Jeffrey începu să-și lege șiretul care ţinea 
pantalonii în talie. Vreau să vorbesc din nou cu el, să văd dacă 
nu-și amintește ceva despre ultima dată când a văzut-o pe Julia 
Matthews. Jeffrey își sprijini obosit palma pe măsuţa de lângă 
pat. Nu cred că știe unde se află fata, dar poate a văzut ceva. 

Lena se întoarse deși nu primise permisiunea să o facă. 

— Am găsit-o pe Julia Matthews. 

— Ce? întrebă el. Când? 

— A apărut la spital noaptea trecută, răspunse Lena. Tonul 
vocii ei făcu să-i îngheţe lui Jeffrey sângele în vine. 

Fără să-și dea seama se așeză înapoi pe marginea patului. 

Lena închise ușa și începu să-i povestească ce se întâmplase. 

Spre sfârșitul istorisirii, Jeffrey se ridicase din nou și patrula 
acum șchiopătând prin încăpere. 

— Și zici că și-a făcut pur și simplu apariţia pe capota mașinii 
Sarei? 

Lena încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— Unde e acum? întrebă el. Mașina, vreau să spun? 

— A luat-o Frank în primire, răspunse Lena pe un ton defensiv. 

— Și Frank unde e? întrebă Jeffrey, sprijinindu-se cu mâna de 
rama metalică a patului. 

Lena nu răspunse imediat. 

— Nu știu. 

Îi aruncă o privire dură, convins că ea știe foarte bine unde se 
afla Frank, dar nu voia să-i spună. 

— L-a pus pe Brad să stea de pază la etaj, spuse ea. 

— Gordon e tot închis, nu-i așa? 

— Da, ăsta a fost primul lucru pe care l-am verificat. A fost în 
celulă toată noaptea. Nu avea cum să pună el fata pe capota 
mașinii Sarei. 

Jeffrey lovi patul cu pumnul. N-ar fi trebuit să ia pastila aia de 
Demerol noaptea trecută. Se aflau în mijlocul unui caz, nu în 
vacanţă. 


158 


— Dă-mi haina. Jeffrey întinse mâna și-și puse haina pe care i-o 
dădu Lena. leşi șchiopătând din încăpere, urmat îndeaproape de 
fată. Liftul venea foarte greu, însă niciunul dintre ei nu scoase 
vreun cuvânt. 

— A dormit toată noaptea, zise Lena într-un sfârșit. 

— Bine. Jeffrey apăsă din nou nerăbdător pe buton. Câteva 
secunde mai târziu, ușa cabinei se deschise cu un clinchet și cei 
doi urcară în tăcere. 

— În legătură cu ceea ce s-a întâmplat aseară. Focul acela de 
armă, începu Lena. 

Jeffrey îi făcu un semn cu mâna și ieși din cabina liftului. 

— Ne vom ocupa de asta mai târziu, Lena. 

— Voiam numai... 

El rămase cu mâna în aer. 

— Nici nu-ţi dai seama cât de puţin mă interesează chestia 
asta acum, spuse el și se îndreptă spre Brad, sprijinindu-se cu 
mâna de bara fixată de perete de-a lungul culoarului. 

— Salut, șefu', zise Brad, ridicându-se de pe scaun. 

— E cineva înăuntru? întrebă Jeffrey, făcându-i semn să se 
așeze înapoi. 

— N-a mai intrat nimeni după ce a plecat doctoriţa Linton, pe 
la două dimineața, răspunse Brad. 

— Bine, spuse Jeffrey și deschise ușa, sprijinindu-se cu o mână 
de umărul lui Brad. 

Julia Matthews era trează. Se uita cu o privire fixă spre 
fereastră și nu facu nicio mișcare când ei intrară în încăpere. 

— Domnișoară Matthews? întrebă Jeffrey, aplecându-se și 
sprijinindu-se cu mâna de cadrul metalic al patului. 

Ea continua să privească fix, fără să răspundă. 

— Nu a scos niciun sunet de când i-a scos Sara tubul. 

Jeffrey se uită spre fereastră, întrebându-se ce atrăsese oare 
atenţia fetei. Soarele răsărise cam cu jumătate de oră în urmă; în 
afară de nori, nu se vedea nimic interesant. 

— Domnișoară Matthews? repetă el. 

Ochii fetei se umplură de lacrimi, dar buzele îi rămaseră 
nemișcate. Jeffrey părăsi încăperea, sprijinindu-se de brațul 
Lenei. 

De îndată ce ajunseră pe culoar, Lena spuse repede: 

— N-a spus nimic toată noaptea. 

— Niciun cuvânt? 


Lena clătină din cap. 

— Am făcut rost de un număr de telefon de la colegiu și am 
vorbit cu o mătușă a ei. Aceasta a dat de urma părinţilor fetei. 
Urmează să sosească la Atlanta cu primul avion. 

— Când va fi asta? întrebă Jeffrey, privindu-și ceasul. 

— În jur de trei după-amiază. 

— O să mă duc împreună cu Frank să-i aștept, spuse Jeffrey 
întorcându-se spre Brad Stephens. Brad, tu ai făcut de gardă 
toată noaptea? 

— Da, domnule. 

— Lena o să te înlocuiască peste vreo două ore. Se uită la 
Lena, așteptându-se ca aceasta să riposteze. Pentru că fata nu 
zicea nimic, îi spuse: Du-mă cu mașina până acasă și apoi la 
secţie. Tu poţi să vii de-acolo pe jos după aceea. 

e 

Lena conducea, iar Jeffrey privea drept înainte și se gândea la 
cele petrecute în noaptea precedentă. Simțea o durere 
apăsătoare în ceafă. Nu reușise să iasă din letargia provocată de 
calmantele pe care le luase după ce fusese rănit. | se părea 
incredibil că, în timp ce el dormea ca un prunc, la trei uși distanță 
de camera lui se desfășura o asemenea dramă. Slavă Domnului 
că Sara fusese acolo, fiindcă, în caz contrar, ar fi trebuit acum să 
se ocupe de două crime. 

Cazul Juliei Matthews demonstra că ucigașul pornise pe o cale 
fără întoarcere. Trecuse de la un asalt rapid în toaletă, urmat de 
crimă, la răpirea unei fete pe care o ţinuse ostatică mai multe 
zile. Jeffrey mai avusese de-a face cu astfel de comportamente. 
Violatorii în serie obișnuiau să înveţe din propriile greșeli. Işi 
petreceau viața căutând cea mai bună metodă prin care să-și 
realizeze obiectivele și acest lucru era valabil și pentru acest 
violator, acest criminal. Fără îndoială că individul își perfecționa 
metodele chiar în timp ce Jeffrey discuta cu Lena ce să facă 
pentru a-l prinde. 

O puse pe Lena să repete ceea ce-i spusese despre Julia 
Matthews, încercând să descopere ceva nou în istorisirea ei. Nu 
reuși să afle nimic. Lena se pricepea foarte bine să relateze fapte 
la care fusese martoră, așa că era foarte greu să apară ceva nou 
la o a doua istorisire. 

— Și după aceea ce s-a întâmplat? întrebă Jeffrey la sfârșit. 

— După ce a plecat Sara? 


Jeffrey încuviinţă din cap. 

— A venit doctorul Headley din Augusta. El a închis-o. 

Jeffrey deveni brusc conștient de faptul că Lena evitase, în 
toată relatarea ei, să folosească numele fetei. Era un lucru 
obișnuit pentru polițiști să se concentreze mai mult asupra 
criminalului decât asupra victimei, dar Jeffrey considerase mereu 
că în acest fel se putea pierde foarte ușor din vedere principalul 
obiectiv al activităţii lor. Nu voia ca Lena să pățească la fel, 
având în vedere ceea ce i se întâmplase surorii ei. 

Simţea că Lena era schimbată. Nu-și dădea seama dacă era 
vorba de mai multă tensiune sau de mai multă furie. Avea 
senzația că întregul ei corp vibrează și cea mai mare dorinţă a lui 
era s-o știe cât mai curând întoarsă la spital, acolo unde avea 
ocazia să se liniștească. Știa că Lena nu avea să-și părăsească 
postul de pază de la căpătâiul Juliei Matthews. Spitalul era 
singurul loc în care avea încredere s-o trimită. In afară de asta, 
dacă Lena ar fi avut până la urmă o cădere nervoasă, spitalul era 
locul cel mai potrivit în care să se găsească într-un astfel de 
moment. Deocamdată însă, avea nevoie de ea. Avea nevoie de 
ea ca să joace rolul urechilor și ochilor lui pentru ceea ce se 
întâmplase în noaptea precedentă. 

— Spune-mi cum arăta Julia. 

Lena apăsă de câteva ori claxonul pentru a alunga o veveriţă 
care intrase pe șosea. 

— Păi, arăta normal, zise ea și făcu o pauză. Vreau să spun că 
la început am crezut că e vorba despre o supradoză, după cum 
arăta. N-aș fi bănuit că e vorba despre un viol. 

— Ce te-a convins că e vorba despre așa ceva? 

— Cred că doctoriţa Linton. Ea mi-a arătat găurile pe care le 
avea fata la mâini și la picioare. Nu-mi dau seama cum de nu le- 
am observat și singură. Mirosul de clor și toate celelalte semne 
parcă m-au orbit. 

— Toate celelalte semne? 

— Semnele că ceva nu era în ordine. 

Lena se opri din nou. În vocea ei se instală o notă defensivă. 

— Avea gura acoperită cu bandă adezivă și permisul de 
conducere îndesat în gură. Bănuiesc că ar fi trebuit să-mi dau 
seama că fusese violată, dar nu mi-am dat. Nu știu de ce. Ar fi 
trebuit să-mi dau seama; nu sunt chiar așa de proastă. Numai că 


161 


arăta atât de normal, mă înțelegeţi? Nu arăta ca victima unui 
viol. 

Jeffrey fu surprins de ultimele ei cuvinte. 

— Dar cum arată victima unui viol? 

Lena ridică din umeri. 

— Așa ca sora mea, cred, spuse ea încet. Ca cineva care nu 
poate să se apere singur. 

Jeffrey se așteptase la o descriere fizică, la un comentariu 
referitor la aspectul Juliei Matthews. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Nu este chiar atât de important. 

— Ba nu, spuse Jeffrey. Spune-mi. 

Lena dădu impresia că-și caută cuvintele cele mai potrivite. 

— Cred că am putut să înțeleg ce i s-a întâmplat lui Sibyl, 
fiindcă ea era oarbă, spuse ea și se opri. Adică vreau să spun că 
e chestia aia cu femeile care parcă te invită la așa ceva. Nu cred 
că Sibyl era așa, dar eu îi cunosc pe violatori. Am stat de vorbă 
cu mai mulţi, am arestat destui. Știu cum gândesc. N-au curajul 
să atace pe cineva despre care știu că ar putea să li se opună. 

— Asta e părerea ta? 

Lena ridică din umeri. 

— Bănuiesc că vreţi să vă referiţi la toate prostiile alea 
feministe, cum că femeile trebuie să fie lăsate să facă tot ceea ce 
vor și că bărbaţii trebuie să se obișnuiască pur și simplu cu asta, 
dar... Lena se opri din nou. E ca și cum mi-aș parca mașina în 
mijlocul Atlantei și aș lăsa-o cu geamurile coborâte și cu cheia în 
contact. A cui e vina când dispare mașina? 

Jeffrey nu prea reușea să înțeleagă unde voia ea să ajungă. 

— Obsedaţii sexuali sunt o realitate, continuă Lena. Toată 
lumea știe că există oameni bolnavi, de obicei bărbaţi, care 
vânează femei. Și nu le vânează pe cele care par a fi în stare să- 
și poarte singure de grijă. Le aleg pe cele despre care știu că nu 
li se vor opune, sau care nu au forța să o facă. Le aleg pe cele 
liniștite, ca Julia Matthews. Sau pe cele handicapate, adăugă 
Lena, ca sora mea. 

Jeffrey se holbă la ea, neștiind dacă înțelesese bine sau nu. 
Lena îl surprinsese de mai multe ori cu ideile ei, dar ceea ce 
tocmai auzise acum din gura ei întrecea orice măsură. S-ar fi 
așteptat la o asemenea teorie din partea cuiva ca Matt Hogan, 


162 


dar în niciun caz din partea unei femei. Nici măcar din partea 
Lenei. 

Își sprijini capul de tetieră și rămase tăcut câteva secunde, 
într-un sfârșit zise: 

— Spune-mi cum arăta Julia Matthews. 

Lena se gândi o clipă înainte de a răspunde. 

— Avea dinţii din față scoși. Gleznele îi fuseseră legate una de 
cealaltă. Părul pubian i-a fost ras. Lena făcu o pauză. Apoi, cred 
că știți, a curăţat-o în interior. 

— Cu clor? 

Lena încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— Și în gură. 

Jeffrey o privi cu atenţie. 

— Altceva? 

— Nu avea nicio vânătaie, zise Lena făcând un semn spre 
poala ei. Nicio rană provocată de vreo încercare de apărare sau 
vreun semn pe mâini, în afară de găurile din palme și zgârieturile 
din locurile unde a fost legată. 

Jeffrey căzu pe gânduri. Julia Matthews fusese probabil drogată 
tot timpul, ceea ce i se părea foarte ciudat. Violul era o crimă 
violentă și majoritatea violatorilor erau mai degrabă interesați să 
chinuie femeile, să aibă senzaţia că le domină, decât de actul 
sexual propriu-zis. 

— Și altceva. Cum arăta Julia când aţi găsit-o? 

— Arăta ca o persoană normală, răspunse Lena. V-am mai 
spus. 

— Era dezbrăcată? 

— Da, dezbrăcată. Dezbrăcată complet și era întinsă acolo, cu 
picioarele încrucișate în dreptul gleznelor și cu mâinile în lături. 
De-a curmezișul pe capota mașinii. 

— Crezi că a fost așezată așa dintr-un motiv anume? 

— Nu știu. Toată lumea o cunoaște pe doctoriţa Linton. Toată 
lumea îi știe mașina. E singura din oraș. 

Jeffrey simţi că i se pune un nod în gât. Nu acesta era 
răspunsul pe care-l așteptase. Crezuse că Lena avea să se refere 
la poziţia corpului fetei, să-i confirme concluzia la care ajunsese 
el, și anume că femeia fusese așezată ca un crucifix. Se gândise 
că individul alesese mașina Sarei doar fiindcă aceasta era 
parcată cel mai aproape de spital, într-un loc de unde putea fi 


163 


văzută de oricine. Posibilitatea ca această acțiune să fi fost 
îndreptată împotriva Sarei îi provoca fiori reci pe șira spinării. 

încercă să nu se mai gândească la ipoteza aceea tulburătoare 
și o întrebă pe Lena: 

— Ce știm până acum despre violator? 

Lena se gândi câteva clipe înainte de a răspunde: 

— Păi, în primul rând e alb, fiindcă violatorii au tendința de a-și 
alege victimele din interiorul propriului grup etnic. E deosebit de 
atent la detalii, pentru că a frecat-o peste tot cu clor; asta 
înseamnă că are și cunoștințe de medicină legală, pentru că e 
cea mai bună metodă prin care se pot îndepărta probele. E 
probabil mai în vârstă, are propria lui casă, fiindcă a ţintuit-o fără 
îndoială pe fată de vreo podea sau de vreun perete și asta nu e 
ceva ce poţi să faci într-un apartament de bloc, așa că probabil e 
vorba despre cineva stabilit de mai mult timp în oraș. Probabil că 
nu e căsătorit, fiindcă în caz contrar ar avea foarte multe 
explicaţii de dat soţiei care vine acasă și găsește o femeie 
țintuită în pivniță. 

— De ce crezi că în pivniţă? 

Lena ridică din nou din umeri. 

— Nu-mi imaginez că poate s-o ţină undeva la vedere. 

— Chiar dacă trăiește singur? 

— Numai dacă e sigur că nu trece nimeni pe acolo. 

— Deci e un singuratic? 

— Da, e posibil. Însă în cazul ăsta, cum de s-au întâlnit? 

— Bună observaţie, spuse Jeffrey. A trimis Sara sângele la 
analiză? 

— Da, răspunse Lena. S-a dus chiar ea cu mașina la Augusta. 
Cel puţin acolo mi-a zis ea că se duce. Spunea că știe exact ce să 
caute. 

Jeffrey facu un semn spre o stradă laterală. 

— Acolo. 

Lena trase destul de brusc de volan. 

— Îi dăm drumul lui Gordon azi? întrebă ea. 

— Nu cred. Ne putem folosi de acuzaţia de posesie de droguri 
pentru a încerca să-l facem să ne spună cu cine umbla Julia. Din 
ceea ce ne-a povestit Jenny Price reiese că o ţinea strâns legată 
în lesă. Este fără îndoială persoana cea mai în măsură să observe 
apariţia cuiva nou în viaţa ei. 

— Da, își exprimă Lena acordul. 


164 


— Uite aici, pe dreapta, îi indică el, pregătindu-se să se ridice. 
Nu vrei să intri? 

— Rămân aici, mulţumesc. 

Jeffrey se lăsă din nou pe spate. 

— Mai e ceva ce nu mi-ai spus, nu-i așa? 

Lena trase adânc aer în piept și apoi spuse: 

— Am sentimentul că v-am trădat. 

— În legătură cu ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută? Cu 
faptul că am fost împușcat? 

— Sunt anumite lucruri pe care nu le știți. 

Jeffrey puse mâna pe mânerul portierei. 

— Se ocupă Frank de asta? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Ai fi putut să împiedici ceea ce s-a întâmplat? 

Lena ridică din nou din umeri. 

— Nu știu dacă mai pot opri ceva. 

— Slavă Domnului că nu e treaba ta asta, spuse el. 

Ar fi vrut să-i spună mai multe, dar știa din experienţă că Lena 
ar fi preferat să rezolve de una singură această problemă. 
Femeia aceasta își construise timp de treizeci și trei de ani o 
fortăreață în jurul ei. Nu avea cum s-o distrugă el în trei zile. 

— Lena, prioritatea mea numărul unu este acum să descopăr 
cine a ucis-o pe sora ta și a violat-o pe Julia Matthews. De asta - 
zise el făcând un gest în direcţia piciorului - mă pot ocupa și 
după ce se termină. Cred că știm amândoi de unde să începem 
să căutăm. Și nu cred că vor părăsi cu toţii orașul până atunci. 

Jeffrey deschise portiera și-și ridică piciorul rănit cu mâna. 

— lisuse Hristoase, gemu el simțind o durere ascuţită în 
genunchi. Din cauza poziţiei în care îl ţinuse în mașină, piciorul îi 
era înțepenit. Până să reușească să iasă din mașină, buza de sus 
i se acoperise de sudoare. 

Fiecare pas făcut pe aleea care ducea spre casă era ca un cuţit 
înfipt în picior. Cheile de la casă se aflau pe același inel ca și cele 
de la mașină, așa că ocoli clădirea, ca să intre prin bucătărie. In 
ultimii doi ani, Jeffrey făcuse de unul singur mai multe 
transformări. Ultimul său proiect fusese bucătăria și, într-un 
week-end la care mai adăugase o zi liberă, se apucase să dea jos 
peretele din spate, cu gândul că termină totul până se întorcea la 
serviciu. Din cauza unei împușcături în oraș fusese nevoit să lase 
totul baltă. Cumpărase niște folie de plastic de la un depozit din 


165 


Birmingham și o fixase peste golul din spate. Plasticul împiedica 
ploaia și vântul să intre în casă, însă gaura rămăsese acolo. 

Ajuns în sufragerie, ridică receptorul și o sună pe Sara, sperând 
s-o prindă încă acasă. Nu răspunse decât robotul, așa că sună la 
familia Linton. 

Eddie Linton ridică receptorul după ce telefonul sunase de trei 
ori. 

— Linton și fiicele. 

Jeffrey spuse cu toată amabilitatea de care era în stare la acea 
oră: 

— Bună Eddie, sunt Jeffrey. 

__ Se auzi un zgomot de parcă receptorul ar fi fost trântit pe jos. 
In fundal, se auziră vase de bucătărie izbite unele de celelalte, 
apoi frânturi de conversaţie purtată cu voce scăzută. Câteva 
secunde mai târziu, în receptor se auzi vocea Sarei: 

— Jeff? 

— Da, răspunse el. Putea auzi cum Sara deschidea ușa care 
dădea în verandă. Lintonii erau singura familie pe care o 
cunoștea și care nu aveau în casă telefon fără fir. Aveau doar 
două aparate, unul montat în dormitor, altul în bucătărie și, dacă 
fetele nu ar fi instalat la telefonul din bucătărie un cablu de zece 
metri lungime pe vremea când erau în liceu, intimitatea n-ar fi 
fost niciodată posibilă. 

Jeffrey auzi ușa închizându-se, apoi din nou vocea Sarei: 

— Scuză-mă. 

— Cum te simţi? 

Ea se feri să răspundă la întrebarea lui și zise: 

— Nu eu am fost împușcată noaptea trecută. 

Jeffrey așteptă câteva clipe, neștiind ce să creadă despre tonul 
ei dur. 

— Am aflat ce s-a întâmplat cu Julia Matthews. 

— Bine, zise Sara. Am dus o probă de sânge la Augusta. 
Beladona are doi indicatori specifici. 

Jeffrey întrerupse lecţia de chimie. 

— Erau amândoi prezenţi? 

— Da. 

— Deci avem de-a face cu același individ în ambele cazuri. 

— Se pare că da, spuse Sara cu o voce tăioasă. 

După câteva secunde Jeffrey adăugă: 


— Nick are un băiat care e un fel de specialist în efectele 
beladonei. Vine cu el aici pe la zece. Poţi să vii și tu? 

— Cred că pot să-mi fac o fereastră între pacienţi, numai că nu 
pot sta prea mult. Vocea Sarei se schimbă, deveni mai blândă 
când zise: Trebuie să închid acum, bine? 

— AȘ fi vrut să-mi povestești ce s-a întâmplat noaptea trecută. 

— Mai târziu, da? zise ea și nu-i mai lăsă timp să răspundă. Se 
auzi clicul receptorului pus în furcă. 

Jeffrey oftă și porni șchiopătând spre baie. Aruncă în trecere o 
privire pe fereastră să vadă ce face Lena. Aceasta era tot în 
mașină, cu ambele mâini strânse pe volan. Se părea că toate 
femeile din viața lui aveau ceva de ascuns în ziua aceea. 

După ce făcu un duș fierbinte și se bărbieri, Jeffrey se simți 
mult mai bine. Piciorul era în continuare înțepenit, însă cu cât se 
mișca mai mult cu atât durerea scădea în intensitate. Cu 
mișcarea era însă o problemă. Drumul până la secţie îl făcură în 
tăcere, într-o atmosferă tensionată. Nu se auzea decât 
clânţănitul dinţilor Lenei. Jeffrey fu bucuros s-o vadă cum se 
îndreaptă spre spital. 

La intrarea în secție îl aștepta Marla. 

— Sunt așa de bucuroasă că sunteţi bine, zise ea, apucându-l 
de mână și conducându-l spre birou. O opri când ea încercă să-i 
deschidă ușa. 

— Îți mulţumesc, zise Jeffrey. Unde e Frank? 

Marla se schimbă la faţă. Dacă orașul era mic, comunitatea 
polițiștilor era și mai mică. Zvonurile circulau printre ei mai 
repede decât fulgerul. 

— Cred că e undeva prin spate. 

— Vrei să-l chemi până aici? o rugă Jeffrey, intrând în birou. 

Se așeză gemând în fotoliu. Știa că nu face deloc bine 
forțându-și atâta piciorul, dar nu avea încotro. Oamenii lui trebuia 
să afle că se întorsese la lucru, că era gata de acţiune. 

Frank bătu ușor în ușă și Jeffrey îi făcu semn să intre. 

— Cum te mai simţi? 

Jeffrey îl privi câteva secunde în ochi pe bărbatul din faţa lui, 
ca să fie sigur că acesta îl urmărește cu toată atenţia. 

— Sper că nu o să mai fiu împușcat, nu? 

Frank avu decenţța să-și privească vârful pantofilor. 

— Nu, domnule. 

— Ce mai știi despre Will Harris? 


167 


Frank își frecă bărbia. 

— Am auzit că pleacă la Savannah. 

— Zău? 

— Da, răspunse Frank. Pete i-a dat un bonus și Will și-a 
cumpărat bilete de autobuz. Frank ridică din umeri. Spunea că 
are de gând să petreacă vreo două săptămâni cu fiica lui. 

— Și casa? 

— Câţiva dintre băieţii din Lojă s-au oferit voluntar să se ocupe 
de fereastră. 

— Foarte bine, zise Jeffrey. Sara o să vrea să-și ia mașina 
înapoi. Ai găsit ceva? 

Frank scoase din buzunar o pungă transparentă din plastic, din 
acelea în care sunt păstrate dovezile, și o puse pe masă. ` 

— Ce-i asta? întrebă Jeffrey, însă era o întrebare prostească. In 
pungă se afla un pistol Ruger de mare calibru. 

— Era sub scaunul ei, spuse Frank. 

— Sub scaunul Sarei? întrebă Jeffrey neputând să înțeleagă. 
Pistolul era un adevărat tun, cu un calibru suficient de mare ca să 
facă o gaură în pieptul cuiva. In mașina ei? Asta e al ei? 

Frank ridică din umeri. 

— Și n-are permis. 

Jeffrey se holba la pistol de parcă acesta ar fi putut să 
vorbească. Deși Sara nu se număra printre cei care erau 
împotriva armelor de foc, Jeffrey știa cu siguranță că ea nici nu 
era un mare fan al acestora, în special al celor de mare calibru. 
Băgă pistolul la loc în pungă și începu să-l cerceteze cu atenţie. 

— Seria a fost ștearsă, zise Frank. 

— Da, aprobă Jeffrey. Văzuse și el asta. Era încărcat? 

— Da. Frank era fără îndoială impresionat de pistol. Gloanţe 
Ruger din oţel inoxidabil. Mânerul e făcut la comandă. 

Jeffrey deschise sertarul și băgă arma acolo, după care ridică 
privirea spre Frank: 

— Aţi mai descoperit ceva în legătură cu lista de condamnaţi 
pentru delicte sexuale? 

Frank părea teribil de dezamăgit că discuţia despre arma Sarei 
se încheiase atât de repede. 

— Nu prea. Majoritatea au alibiuri. Cei care nu au nu se prea 
potrivesc cu ceea ce căutăm noi. 


— Avem la zece o ședință la care va participa și Nick Shelton. 
Vine cu un specialist în beladonă. Poate că după aceea vom avea 
mai multe elemente care să-i ajute pe băieţi în căutările lor. 

Frank se așeză pe un scaun. 

— Am și eu în grădină planta aia. 

— Și eu, zise Jeffrey. Vreau să merg la spital după ședință, să 
văd dacă Julia Matthews este în măsură să vorbească. 

Jeffrey făcu o pauză, gândindu-se la tânără. 

— Părinţii ei trebuie să sosească aici pe la trei. Vreau să merg 
la aeroport să-i întâmpin. Trebuie să mă duci ca glonţul astăzi. 

Chiar dacă Frank gândi că expresia pe care o folosise Jeffrey 
era cel puţin ciudată, nu făcu niciun comentariu. 


Capitolul 15 


Sara plecă de la clinică la zece fără un sfert, astfel încât să 
aibă timp să treacă și pe la farmacie înainte de a se întâlni cu 
Jeffrey. Aerul era destul de rece și norii prevesteau încă o repriză 
de ploaie. Își îndesase mâinile în buzunare și mergea cu capul în 
pământ, sperând ca, prin limbajul corpului și viteza cu care 
mergea, să ţină departe pe oricine ar fi vrut să intre în vorbă cu 
ea. Nu ar fi trebuit însă să-și facă prea multe griji în această 
privință. De la moartea lui Sibyl, peste centrul orașului se lăsase 
o tăcere ciudată. Ca și cum întreaga comunitate ar fi murit o dată 
cu fata. Sara înțelegea foarte bine sentimentele oamenilor. 

Nu reușise să doarmă deloc în noaptea care trecuse, imaginea 
Juliei Matthews revenindu-i iar și iar în minte. Oricât s-ar fi 
străduit, nu reușea să scape de imaginea fetei întinse pe capota 
mașinii, cu încheieturile mâinilor și picioarelor străpunse, privind 
fără să vadă spre cerul nopţii, cu ochii aceia sticloși. Fusese o 
experienţă pe care n-ar fi vrut s-o mai retrăiască vreodată. 

Clopoţelul care începu să sune în clipa în care deschise ușa 
farmaciei o readuse la realitate. 

— Bună dimineaţa, domnișoară doctor, o salută Marty Ringo 
din spatele tejghelei. Sarah n-o văzuse, fiindcă femeia fusese 
aplecată asupra unei reviste. Marty era o femeie rotofeie, 
blagoslovită cu o aluniță nefericită, așezată chiar deasupra 
sprâncenei drepte. Din aluniţă ieșeau fire negre de păr ca dintr-o 
perie. Lucrând la farmacie, era la curent cu cele mai proaspete 


169 


bârfe din oraș. Fără îndoială că cei care aveau să intre în 
farmacie după plecarea Sarei urmau să afle de la Marty că 
doctorița venise acolo special ca să-l vadă pe Jeb. 

— İl căutaţi pe Jeb? întrebă Marty zâmbind complice. 

— Da. 

— Am auzit ce s-a întâmplat noaptea trecută, începu Marty, 
încercând evident să smulgă cât mai multe informaţii de la ea. E 
o fată de la colegiu, nu? 

Sara încuviință cu o mișcare a capului, fiindcă acest detaliu 
apăruse fără îndoială și în ziarul de dimineaţă. 

Marty cobori vocea: 

— Se spune că a fost violată. 

— Mmm, făcu Sarah, uitându-se în jur. E aici? 

— Și că arată la fel. 

— Cum? întrebă Sara devenind brusc atentă. 

— Cele două fete, răspunse Marty. Credeţi că poate fi vorba de 
o legătură? 

Sara îi tăie brusc avântul: 

— Trebuie neapărat să stau de vorbă cu Jeb. 

— E în spate, spuse Marty cu o expresie de dezamăgire pe 


fată. 
Sara îi mulțumi cu un zâmbet silit și se îndreptă spre partea 
din spate a magazinului. li plăcuse întotdeauna să vină la 


farmacie. De aici își cumpărase primul tub de mascara. Tatăl lor 
obișnuia să le aducă aici, ca să le cumpere dulciuri. Prăvălia nu 
se schimbase prea mult de când o cumpărase Jeb. Tejgheaua 
pentru băuturi răcoritoare, care acum era mai mult un element 
de decor, strălucea bine întreținută într-un colț. 
Anticoncepţionalele se aflau tot în spatele casei de marcat. 
Rafturile erau marcate la fel, cu etichete scrise cu markerul. 

Sara se uită peste tejghea în spatele farmaciei, dar nu reuși să- 
| zărească pe Jeb. Văzu însă că ușa din spate era deschisă și, 
după ce mai aruncă o privire înapoi peste umăr, trecu de partea 
cealaltă a tejghelei. 

— Jeb? strigă ea. Neprimind niciun răspuns, se îndreptă spre 
ușa deschisă. Jeb era acolo, cu spatele la Sara. Aceasta îl bătu 
ușor pe umăr și bărbatul sări speriat. 

— Dumnezeule! făcu el răsucindu-se rapid. Expresia de spaimă 
de pe faţa lui se schimbă însă imediat într-una de plăcere, în 
clipa în care o recunoscu pe Sara. 


170 


— M-ai speriat bine de tot, zise el și începu să râdă. 

— Te rog să mă ierţi, se scuză Sara, dar adevărul era că se 
bucura că reușise să-l ia prin surprindere. Ce făceai aici? 

El îi arătă șirul de arbuști care se întindea de-a lungul locului 
de parcare din spatele clădirilor. 

— Vezi acolo, în copăcelul acela? 

Sara clătină din cap, nevăzând nimic altceva decât copăceii 
respectivi. Apoi, făcu un „Oh” când reuși în sfârșit să zărească un 
cuib de păsărele. 

— Cinteze, spuse Jeb. Le-am amenajat anul trecut un loc unde 
să se hrănească, numai că l-au stricat niște copii de la școală. 

Sara se întoarse spre el. 

— În legătură cu ce s-a întâmplat aseară, începu ea. 

EI îi făcu un semn cu mâna. 

— Te rog, Sara, crede-mă, te-am înţeles perfect. Ai fost 
împreună cu Jeffrey atâta timp. 

— Îţi mulțumesc, zise ea cu sinceritate. 

jeb aruncă o privire spre interiorul farmaciei și apoi spuse 
încet: 

— Îmi pare rău și în legătură cu ce s-a întâmplat. Știi tu, cu 
fata. 

Farmacistul își clătină încet capul dintr-o parte în cealaltă. 

— E atât de greu să accepţi că asemenea lucruri se pot 
întâmpla chiar în propriul tău oraș. 

— Știu, zise Sara, nevrând să intre prea adânc în subiect. 

— Bânuiesc că trebuie să te iert pentru faptul că ai renunţat la 
o întâlnire ca să salvezi viața cuiva. 

Jeb își duse mâna în partea, dreaptă a pieptului. 

— E adevărat că ai pus mâna pe inima ei? 

Sara îi apucă mâna și i-o puse în partea stângă a pieptului. 

— Da. 

— Dumnezeule, șopti Jeb. Și cum era? 

Sara îi spuse exact ce simţise în acele clipe. 

— Speriată. Foarte speriată. 

— Ești o femeie deosebită, Sara, spuse el cu o voce plină de 
admiraţie. Știi asta? 

Laudele lui o făcură să se rușineze. 

— Trebuie să continuăm, spuse ea, încercând să abată discuţia 
de la subiectul Julia Matthews. Întâlnirea noastră, vreau să spun. 

Jeb zâmbi mulţumit. 


171 


— Ar fi grozav. 

O pală de vânt se abătu asupra lor și Sara își frecă braţele. 

— Se face frig din nou. 

— Hai înăuntru. Jeb o conduse în farmacie și închise ușa în 
urma lor. Ai ceva programat pentru week-end-ul ăsta? 

— Nu știu, spuse Sara. Uite ce e, am venit să văd dacă Jeffrey 
și-a cumpărat medicamente. 

— Păi, zise Jeb împreunându-și mâinile, bănuiesc că asta 
înseamnă că ești ocupată în week-end. 

— Nu, nu înseamnă asta. Sara făcu o pauză, apoi spuse: E 
puţin mai complicat. 

— Da, zise el, încercând să zâmbească. Nicio problemă. Mă 
duc să-i verific rețeta. _ 

Sara nu suportă expresia de dezamăgire de pe faţa lui. Incepu 
să cerceteze conţinutul unei vitrine ca să aibă ceva de făcut. 
Semne de carte cu citate religioase erau așezate acolo alături de 
brățări pentru diabetici. 

Jeb trase un sertar mare aflat sub tejghea și scoase un flacon 
cu pastile portocalii. Verifică eticheta de două ori și apoi spuse: 

— A sunat după ele, dar n-a venit încă să le ia. 

— Mulţumesc, zise Sara luând flaconul din mâna lui. Rămase 
cu pastilele în mână și cu privirea aţintită în ochii lui Jeb. Spuse 
aproape fără să-și dea seama: Ce-ar fi să vorbim la telefon? In 
legătură cu week-end-ul. 

— Mda, o să te sun. 

Sara întinse mâna și-i netezi gulerul halatului. 

— Vorbesc serios, Jeb. Vreau să mă suni. 

El rămase tăcut câteva secunde, apoi se aplecă brusc și o 
sărută ușor pe buze. 

— Te sun mâine. _ 

— E perfect, spuse Sara. Işi dădu brusc seama că strângea 
flaconul cu medicamente atât de tare în mână, încât capacul era 
cât pe ce să sară. Se mai sărutase cu Jeb și altă dată. Nu era cine 
știe ce eveniment. În subconștientul ei exista totuși o urmă de 
spaimă că Marty ar putea să-i vadă. O urmă de spaimă că vestea 
ar putea ajunge până la Jeffrey. 

— Pot să-ţi dau o pungă pentru alea, se oferi Jeb, arătând cu 
capul în direcţia pastilelor. 

— Nu, mormăi Sara, îndesând flaconul în buzunarul de la 
haină. 


172 


Murmură apoi câteva cuvinte de mulţumire și ieși pe ușă 

înainte ca Marty să apuce să ridice capul din revistă. 
e 

În momentul în care Sara ajunse la secţie, Jeffrey era împreună 
cu Nick Shelton pe hol. Nick stătea cu mâinile în buzunarele din 
spate ale blugilor. Cămașa regulamentară FBI, de culoare 
albastru închis, îi strângea pieptul. Barba și mustaţa, deși nu tot 
atât de regulamentare, erau tăiate îngrijit și erau completate de 
lanţul de aur, la fel de interzis, care îi atârna de gât. La cei 1,67 
m ai săi era suficient de scund pentru ca Sara să-și poată sprijini 
bărbia pe creștetul capului lui. Acest lucru nu-l împiedicase s-o 
invite în oraș de mai multe ori. 

— Bună, fetiţo, o salută Nick, îmbrăţișând-o pe după talie. 

Jeffrey nu prea avea motive să se teamă de un asemenea 
competitor, dar nu se putu opri să nu se zburlească la vederea 
modului în care Nick o îmbrăţișase pe Sara. Femeia bănuia că 
tocmai pentru a-l enerva pe fostul ei soț se purta Nick așa. 

— Ce-ar fi să începem ședința? mormăi Jeffrey. Sara trebuie să 
se întoarcă la clinică. 

În timp ce mergeau cu toţii pe coridor, Sara se apropie de 
Jeffrey și-i vâri flaconul cu pastile în buzunarul de la haină. 

— Ce-i asta? întrebă el scoțând flaconul din buzunar. Aaa!... 

— Aaa, repetă Sara, deschizând ușa. 

Când intrară în sala de ședințe, îl găsiră acolo pe Frank 
Wallace așezat alături de un tânăr subţire ca o trestie, îmbrăcat 
cu pantaloni kaki și o cămașă la fel ca a lui Nick. Frank se ridică 
și-i strânse mâna lui Nick. O salută și pe Sara cu o mișcare fermă 
a capului, dar ea nu-i răspunse. Ceva îi spunea Sarei că Frank era 
cumva amestecat în ceea ce se petrecuse în noaptea precedentă 
și nu-i plăcea deloc lucrul acesta. 

— Acesta este Mark Webster, spuse Nick, prezentându-l pe 
celălalt bărbat. Era mai degrabă un puști, care nu avea mai mult 
de douăzeci de ani. Faţa lui păstra acea candoare specifică 
vârstei și părul îi era lins spre spate. 

— Îmi pare bine să te cunosc, zise Sara strângându-i mâna. Era 
ca și cum ar fi strâns un pește în mână, dar fără îndoială că dacă 
Nick făcuse efortul de a-l aduce tocmai de la Macon, era ceva de 
capul băiatului acela, chiar dacă arăta cum arăta. 

— Ce-ar fi să le spui și lor ce mi-ai spus mie, îl invită Frank. 


173 


Băiatul își drese glasul și trase de gulerul cămășii înainte de a 
începe, adresându-se Sarei: 

— Spuneam că e interesant că ciudatul vostru a ales beladona 
drept drog. Este ceva foarte neobișnuit. In toată activitatea mea 
am întâlnit doar trei cazuri de acest gen și în toate era vorba 
despre puști tâmpiţi care credeau că se vor distra. 

Sara încuviință cu o mișcare a capului, fiindcă avusese și ea 
de-a face cu puști care își pierduseră viaţa din joacă. In dubla sa 
calitate de medic legist și de medic pediatru era deosebit de 
atentă când la morgă erau aduși copii a căror moarte nu avea 
cauze cunoscute. 

Mark se aplecă asupra mesei și se adresă de această dată 
restului grupului: _ 

— Beladona face parte dintr-o familie de plante otrăvitoare. In 
evul mediu, femeile obișnuiau să mestece mici cantităţi de 
seminţe pentru a-și dilata pupilele. O femeie cu pupilele dilatate 
era considerată mai atrăgătoare. De aici vine numele de 
„belladona”, adică femeie frumoasă. 

— Amândouă victimele aveau pupilele extrem de dilatate, 
interveni Sara. 

— Acest lucru poate fi obținut chiar și cu o doză foarte mică, 
adăugă Mark. Apoi scoase dintr-un plic alb o fotografie pe care i- 
o întinse lui Jeffrey. Florile au formă de clopot, de obicei de 
culoare violetă și miros destul de ciudat. Nu e o plantă pe care s- 
o ţii în grădină dacă ai copii sau animale mici. Cei care cultivă 
așa ceva au probabil un gard în jurul lotului, de cel puţin un 
metru înălțime, ca să nu otrăvească totul împrejur. 

— Are nevoie de vreun sol deosebit sau de îngrășăminte? 
întrebă Jeffrey, trecându-i fotografia lui Frank. 

— E o buruiană. Poate crește practic peste tot. De-asta e atât 
de populară. Problema e că e vorba despre un drog rău. Mark 
făcu o pauză. Starea de ametțeală durează foarte mult, cam trei 
sau patru ore, în funcţie de cât de mult iei. Cei care au folosit-o 
au raportat faptul că halucinaţiile par foarte reale. De cele mai 
multe ori sunt convinși că lucrurile acelea, dacă și le mai pot 
aminti, s-au întâmplat cu adevărat. 

— Produce amnezii? întrebă Sara. 

— O, da, doamnă, amnezie selectivă, adică își amintesc numai 
fragmente. De exemplu, fata își amintește că a răpit-o un bărbat, 
dar nu-și poate aduce aminte cum arăta, chiar dacă l-a privit fix 


174 


în faţă. Sau ar putea spune că era violet și avea ochii verzi. Mark 
facu o pauză, apoi continuă: E o substanţă halucinogenă, numai 
că nu prea seamănă cu obișnuitele PCP sau LSD. Utilizatorii 
povestesc că nu pot să facă deosebirea dintre halucinaţii și 
realitate. Cu oricare dintre celelalte, praful îngerilor, ecstasy, ce 
vreţi dumneavoastră, vă daţi seama că este vorba despre 
halucinaţii. Beladona face ca totul să pară real. Dacă vă dau o 
cană de ceai, e posibil ca atunci când vă treziți să juraţi că ați 
purtat o conversaţie cu un cuier pentru haine. Chiar dacă v-aș 
pune la un detector de minciuni, tot ar rezulta că spuneţi 
adevărul. Drăcia asta ia lucrurile așa cum sunt în realitate și le 
deformează. 

— Ceai? întrebă Jeffrey aruncându-i o privire Sarei. 

— Da, domnule. Puștii de care vă spuneam au fiert-o în apă ca 
s-o bea. Tânărul își prinse mâinile la spate. Trebuie să vă spun că 
e totuși foarte periculoasă. Poţi să mori foarte ușor din cauza 
unei doze prea mari. 

— În ce alt mod se mai poate ingera? întrebă Sara. 

— Dacă aveți răbdarea necesară, răspunse Mark, puteţi pune 
frunze la macerat în alcool câteva zile și apoi să inhalaţi vapori. E 
periculoasă și așa, pentru că nu e garantat că are consistenţa 
dorită, chiar și pentru cei care o cultivă în scopuri medicinale. 

— Ce scopuri medicinale? întrebă Jeffrey. 

— Păi, știți când mergeţi la oftalmolog și vă dilată pupilele? E 
un compus pe bază de beladonă. Foarte diluat, dar e beladonă. 
Nu poţi să omori pe cineva cu câteva sticluțe cu picături din 
acelea. La nivelul ăsta de concentraţie, cel mai rău lucru pe care- 
| puteți obţine este o durere groaznică de cap și o constipaţie pe 
cinste. Abia atunci când substanţa e pură trebuie să ai grijă. 

Frank o atinse pe Sara pe braţ și-i dădu fotografia. Sara se uită 
la imaginea plantei. Arăta ca orice altă plantă pe care o văzuse. 
Era medic, nu horticultor. Nu era în stare să cultive nici măcar un 
ficus. 

Pe neașteptate, gândurile i se întoarseră la clipa în care o 
văzuse pentru prima dată pe Julia Matthews pe capota mașinii 
sale. incerca să-și amintească dacă individul folosise bandă 
adezivă. Brusc, Sara revăzu cu claritate scena. Putea să vadă 
banda adezivă care acoperea gura femeii. Putea să-i vadă trupul 
crucificat pe capota mașinii. 

— Sara? o scoase Jeffrey din visare. 


175 


— Hm? făcu ea. Toţi se uitau fix la ea, ca și cum ar fi așteptat 
să le dea un răspuns. Te rog să mă scuzi, spuse ea. Ce-ai 
întrebat? 

— V-am întrebat dacă aţi remarcat ceva ciudat în legătură cu 
victimele. Puteau să vorbească? Nu se uitau în gol, ca și cum n-ar 
fi văzut nimic? 

Sara îi întinse fotografia înapoi. 

— Sibyl Adams era oarbă, zise ea. Așa că normal că privea în 
gol. Julia Matthews... Sara făcu o pauză, încercând să-și aducă 
aminte exact cum arăta fata. Ochii ei erau parcă sticloși. 
Bănuiesc că din cauza drogului. 

— Mark a menţionat ceva despre efectul pe care beladona îl 
are asupra vederii. 

— Da, e un fel de privire oarbă, spuse Mark cu o voce care 
indica faptul că se repeta. Conform celor care au folosit-o, poţi să 
vezi, numai că mintea nu poate să distingă ceea ce vezi. Ca și 
cum v-aș arăta un măr sau o portocală și v-aţi da seama că 
vedeți ceva rotund, poate ați reuși să distingeţi și textura, însă 
mintea dumneavoastră n-ar fi în stare să recunoască despre ce 
obiect este vorba. 

— Știu ce este privirea oarbă, spuse repede Sara și-și dădu 
seama prea târziu că folosise un ton ușor dispreţuitor. Ca să 
încerce să repare greșeala, îl întrebă pe Mark: Crezi că Sibyl 
Adams a trecut prin așa ceva? Probabil din cauza asta nu a ţipat, 
nu? 

Mark se uită la feţele celorlalți bărbaţi. Fără îndoială că era 
vorba despre ceva la care se gândise în timp ce Sara era cu 
gândurile în altă parte. 

— Rapoartele spun că din cauza drogului se înregistrează 
pierderi ale vocii. Din punct de vedere fizic, laringele nu suferă 
nicio modificare. Nu s-a înregistrat nicio blocare sau defecţiune 
din punct de vedere fizic. Cred că, de fapt, se petrece ceva în 
centrul vorbirii din creier. Trebuie să fie vorba despre ceva 
similar cu problemele de recunoaștere vizuală. 

— Cred că ai dreptate, zise Sara. 

— Semnele care arată că drogul a fost ingerat sunt gura 
uscată, pupilele dilatate, temperatură corporală ridicată, puls 
mare și dificultăţi de respiraţie. 

— Ambele victime aveau aceste simptome, spuse Sara. Ce 
doză crezi că era necesară să producă așa ceva? 


176 


— Substanţa e foarte puternică. Cred că un pliculeţ de ceai e 
suficient, mai ales dacă e vorba de cineva care nu e obișnuit cu 
drogurile. Fructele nu sunt chiar atât de rele, dar orice parte 
extrasă din rădăcină sau frunze poate fi foarte periculoasă, asta 
bineînţeles dacă nu știi exact despre ce e vorba. Și nici atunci nu 
există nicio garanţie. 

— Prima victimă era vegetariană, interveni Sara. 

— Și era și chimistă, nu? întrebă Mark. Există un milion de alte 
substanţe cu care să-ţi faci de cap în afară de beladonă. Mă 
îndoiesc că cineva care face cercetări în domeniul ăsta ar risca 
cu așa ceva. E ca un fel de ruletă rusească, mai ales dacă ai de-a 
face cu rădăcina. E partea cea mai periculoasă. E suficientă o 
bucăţică puţin mai mare din rădăcină și ești terminat. Nu se 
cunoaște niciun antidot. 

— Nu am văzut vreun semn de utilizare a drogului în cazul 
Juliei Matthews. Bănuiesc că după asta, o să stai de vorbă cu ea, 
nu? se adresă Sara lui Jeffrey. 

Acesta încuviinţă cu o mișcare a capului și apoi îl întrebă pe 
Mark: 

— Mai ai și altceva să ne spui? 

Mark își trecu degetele prin păr. 

— După ce drogul își pierde efectul se constată constipații, 
gura uscată în continuare și câteodată halucinaţii. E totuși ciudat 
că un astfel de drog a fost folosit într-o crimă sexuală. 

— Ce vrei să spui? 

— In evul mediu, drogul era uneori introdus cu un aplicator 
vaginal, astfel încât efectele să apară mai devreme. Există unii 
oameni de știință care cred că toată povestea aceea cu 
vrăjitoarele călare pe cozi de mătură vine de la imaginea 
femeilor ce-și introduceau drogul cu un aplicator de lemn. Mark 
făcu o pauză și zâmbi. Pentru asta ar trebui însă să deviem 
discuția spre domeniul adorării zeităților păgâne și apariţia 
creștinismului în culturile europene. 

Mark înţelese că în acest mod risca să-și piardă auditoriul. 

— Indivizii din comunităţile de drogaţi care cunosc efectele 
beladonei preferă să o evite. Mark se uită spre Sara. Vă rog să-mi 
scuzaţi limbajul, doamnă! 

Sara ridică din umeri. Auzise destule atât în viaţa ei de medic, 
cât și pe vremea când lucra alături de tatăl ei, așa că nu mai 
putea fi impresionată așa de ușor. 


177 


— Este un drog care pe bună dreptate îţi distruge mintea, zise 
Mark înroșindu-se și zâmbind apoi stânjenit spre Sara în chip de 
scuză. Cea mai copleșitoare amintire, chiar și pentru cei care au 
amnezie, este aceea de zbor. Indivizii sunt convinși că zboară și 
nu reușesc să înțeleagă, chiar și după ce efectul drogului a 
trecut, că, de fapt, nu s-au ridicat de la pământ. 

Jeffrey își încrucișă brațele la piept. 

— Așa s-ar putea explica de ce se uită încontinuu pe fereastră. 

— A scos vreo vorbă? întrebă Sara. 

— Niciuna, răspunse Jeffrey dând din cap. După ce terminăm 
aici, mergem la spital, dacă vrei s-o vezi. 

Sara își privi ceasul de la mână, prefăcându-se că ia în calcul 
propunerea. În niciun caz nu avea de gând s-o vadă din nou pe 
Julia Matthews. Chiar și faptul că se gândea la așa ceva era prea 
mult. 

— Trebuie să-mi văd pacienţii, spuse ea. 

— Sara, te deranjează dacă stăm de vorbă două secunde? 
întrebă Jeffrey, făcându-i un semn cu mâna spre biroul lui. 

Sara își reprimă cu greu impulsul de a riposta tăios. 

— Are legătură cu mașina mea? 

— Nu. Jeffrey așteptă până ce ea intră în birou și închise ușa. 
Sara se așeză pe marginea mesei, într-o poziţie voit nepăsătoare. 

— A trebuit să iau barca să ajung la lucru dimineaţă, zise ea. 
Știi ce rece e pe lac dimineața? 

Jeffrey nu îi luă în seamă cuvintele și atacă direct subiectul. 

— Ti-am găsit arma. 

— Oh, făcu Sara încercând să se gândească la ceva. Era 
ultimul lucru pe care s-ar fi așteptat să-l audă de la el. Pistolul se 
afla în mașină de atâta vreme că și uitase de el. Sunt arestată? 

— De unde îl ai? 

— L-am primit cadou. 

Jeffrey îi aruncă o privire dură. 

— Vrei să spui că cineva ţi-a făcut cadou de ziua ta un pistol de 
calibru mare cu seria ștearsă? 

Sara ridică din umeri. 

— Îl am de ani de zile, Jeffrey. 

— Când ai cumpărat mașina asta, Sara? De vreo doi ani, nu? 

— L-am mutat din cea veche când am cumpărat-o pe asta. Elo 
fixă cu privirea fără să zică nimic. Sara își dădea seama că e 
furios, dar nu știa ce să-i spună. 


178 


— Să știi că nu l-am folosit niciodată, încercă ea. 

— Cu asta m-ai liniștit, să știi, se răsti el. Ai în mașină o armă 
cu care poţi să spulberi capul cuiva și vrei să spui că nu știi să o 
folosești? 

Jeffrey făcu o pauză încercând să înţeleagă. 

— Ce te faci dacă te atacă cineva? 

Sara știa răspunsul, dar nu zise nimic. 

— De ce ai acceptat un asemenea cadou? 

Sara își studie fostul soț, încercând să găsească cea mai bună 
cale prin care să iasă din biroul lui fără să mai declanșeze încă o 
ceartă. Era obosită și tristă. Nu era acum momentul să se ia la 
hartă cu Jeffrey. Pur și simplu nu avea puterea să se lupte cu el. 

— L-am acceptat pur și simplu. 

— O asemenea armă nu se acceptă pur și simplu. 

— Trebuie să mă întorc înapoi la clinică. Sara se ridică, dar el îi 
bloca ieșirea. 

— Sara, ce naiba se petrece? 

— Ce vrei să spui? 

El miji ochii, dar nu răspunse. Se dădu într-o parte și-i deschise 
ușa. 

Sara crezu pentru o secundă că e vorba de un truc de-al lui. 

— Asta e tot? întrebă ea. 

Se dădu la o parte din faţa ei. 

— Oricum nu pot scoate nimic de la tine. 

Sara își încrucișă mâinile, cuprinsă de un sentiment de 
vinovăţie. 

— Jeffrey. 

El întoarse capul și privi în camera detectivilor. 

— Trebuie să mă duc la spital, zise el, semn că discuţia luase 
sfârșit. 


Capitolul 16 


Lena își lăsă capul în palmă, încercând să închidă ochii și să 
doarmă măcar un minut. Ședea de mai bine de o oră pe un scaun 
la intrarea în camera Juliei Matthews și agitația din ultimele zile 
își spunea cuvântul. Era moartă de oboseală și trebuia să-i vină și 
ciclul. Pantalonii i se lăsaseră pe șolduri din cauză că nu mâncase 
nimic. Când își prinsese în dimineaţa aceea tocul pistolului la 


179 


centură remarcase cum îi atârnau. Umblase toată ziua și arma 
care i se freca de șold fusese foarte incomodă. 

Ştia că trebuie să mănânce, știa că trebuie să se întoarcă la 
viața ei de dinainte, să renunţe la modul în care se târa acum de 
la o zi la alta. Deocamdată nu se putea imagina făcând așa ceva. 
Nu avea chef să se trezească dimineaţa și să alerge, așa cum 
făcuse în fiecare zi din ultimii cincisprezece ani. Nu avea chef să 
se ducă la Krispy Kreme să bea o cafea cu Frank și cu ceilalţi 
detectivi. Nu avea chef să-și facă ceva de mâncare acasă sau să 
meargă la restaurant. De fiecare dată când se uita la mâncare i 
se făcea rău. Singurul lucru care îi venea în minte era acela că 
Sibyl nu avea să mai mănânce niciodată. Că ea umbla aiurea în 
timp ce sora ei era moartă. Că ea respira și sora ei nu. Nimic nu 
mai avea sens. Nimic nu avea să mai fie ca înainte. 

Trase adânc aer în piept și apoi îi dădu drumul brusc, uitându- 
se în ambele părți ale culoarului. Julia Matthews era singurul 
pacient internat în spital, ceea ce făcea munca Lenei foarte 
ușoară. În afară de o asistentă care fusese transferată temporar 
aici de la Atlanta, pe tot etajul nu se mai afla nimeni altcineva în 
afară de Lena și Julia. 

Se ridică în picioare ca să se dezmorțească. Parcă era beată și 
nu vedea nicio modalitate de a ieși din starea aceea decât 
mișcarea continuă. O durea tot corpul din cauza scurtelor reprize 
de somn chinuit pe care reușise să le fure și nu izbutea să se 
elibereze de imaginea lui Sibyl la morgă. O parte din ea ar fi vrut 
să intre în camera Juliei Matthews, s-o zgâlţâie ca să se 
trezească, s-o facă să vorbească, să le spună cine o chinuise în 
halul acela, cine o ucisese pe Sibyl. Ştia însă că iniţiativa ei n-ar fi 
dus nicăieri. 

De câte ori intrase în cameră să vadă ce face fata, aceasta 
continuase să tacă, nerăspunzând în niciun fel la întrebările ei. 
Dorea cumva o altă pernă? Dorea ca Lena să sune pe cineva 
căruia să-i spună despre ea? 

Fiindu-i sete, fata îi arătase cu ochii cana de pe măsuţa de 
spital. Julia avea în continuare acea privire speriată din cauza 
faptului că drogul care nu dispăruse din organism continua să-și 
facă efectul. Ochii erau larg deschiși, pupilele dilatate, iar ea se 
uita așa cum se uită orbii - așa cum fusese Sibyl. Numai că Julia 
Matthews avea să-și revină până la urmă. Julia Matthews avea să 
vadă din nou. Avea să se refacă. Avea să se întoarcă la școală și 


180 


avea să-și facă alți prieteni, avea foarte probabil să-și întemeieze 
o familie și să facă copii. Probabil că nu avea să uite niciodată ce 
se întâmplase, dar cel puţin avea o viaţă înainte. Un viitor. Lena o 
ura pe Matthews pentru asta. Dacă i-ar fi cerut cineva să aleagă 
între viaţa Juliei Matthews și cea a surorii sale, n-ar fi ezitat nicio 
secundă. 

Se auzi un clinchet și ușile liftului se deschiseră. Lena duse 
imediat mâna la pistol. Pe culoar își făcură apariţia Jeffrey și Nick 
Shelton, urmaţi de Frank și de un tânăr slăbănog care parcă 
aterizase acolo direct de la festivitatea de absolvire a liceului. 
Lena lăsă mâna în jos și ieși în întâmpinarea lor. Nu-i venea să 
creadă că toți bărbaţii aceia voiau să intre în cămăruţa în care se 
afla o femeie care tocmai fusese violată. 

— Cum se mai simte? întrebă Jeffrey. 

Lena se făcu că nu aude întrebarea. 

— Doar nu aveţi de gând să intraţi cu toţii acolo, nu? 

Privirea de pe faţa lui Jeffrey indica însă faptul că tocmai acest 
lucru urma să-l facă. 

— Nu vorbește, spuse Lena, încercând să nu-și pună șeful într- 
o situaţie neplăcută. N-a scos nicio vorbă. 

— Poate că e mai bine să intrăm numai noi amândoi, se decise 
până la urmă Jeffrey. Îmi pare rău, Mark. 

Tânărul nu părea însă deloc afectat. 

— Stai liniștit, sunt mulţumit că am reușit să evadez o zi de la 
birou. 

Lena se gândi că individul era un mizerabil, dacă putea să 
spună așa ceva lângă camera în care se afla o femeie care 
literalmente se întorsese din iad, dar Jeffrey o apucă de braţ și o 
trase spre camera Juliei, înainte de a apuca să spună ceva. 

— E stabilă? întrebă Jeffrey. Starea ei de sănătate? 

— Da. 

Jeffrey se opri în faţa ușii cu mâna pe clanţă. 

— Dar tu? Ești bine? 

— Bineînţeles. 

— Am senzaţia că părinţii ei vor vrea s-o mute la Augusta. Ce- 
ai zice să te duci cu ea acolo? 

Primul impuls al Lenei fu să protesteze, dar până la urmă 
încuviință cu o mișcare a capului. Poate că o ieșire din oraș avea 
să-i facă bine. Hank urma să se întoarcă în Reece peste o zi sau 


181 


două. Poate avea să se simtă altfel după ce casa ar fi din noua 
ei. 

— Te las pe tine să începi, zise Jeffrey. Dacă vedem că se 
simte mai în largul ei numai cu tine, eu mă retrag. i 

— Bine, spuse Lena, știind că aceea era procedura standard. In 
general, ultimul lucru pe care și-l dorea o femeie care fusese 
violată era să stea de vorbă despre asta cu un bărbat. Fiind 
singura femeie din echipă, sarcina aceasta căzuse pe umerii 
Lenei de mai multe ori. Fusese odată chiar și în Macon pentru a 
sta de vorbă cu o tânără de acolo, care fusese bătută cu 
brutalitate și violată de vecinul de vizavi. Cu toate astea, deși 
fusese toată ziua la spital, ideea de a sta de vorbă cu fata despre 
viol îi producea Lenei un gol în stomac. Era prea aproape de 
casă. 

— Eşti gata? întrebă Jeffrey cu mâna pe clanţă. 

— Da. 

Jeffrey deschise ușa și o lăsă pe Lena să intre prima. Julia 
Matthews dormea, dar se trezi imediat din cauza zgomotului. 
Lena se gândi că avea să mai treacă multă vreme până când fata 
va putea să aibă parte cu adevărat de un somn odihnitor. 

— Vrei niște apă? întrebă Lena ocolind patul și luând cana de 
sticlă în mână. Umplu un pahar și apoi puse în el un pai astfel 
încât fata să poată bea. 

Jeffrey rămase în picioare cu spatele la ușă, din dorinţa 
evidentă de a nu invada spaţiul tinerei. 

— Eu sunt Tolliver, șeful poliţiei, Julia. Îţi aduci aminte de 
mine? 

Fata încuviinţă cu o mișcare ușoară a capului. 

— Ai ingerat un drog numit beladonă. Știi despre ce este 
vorba? 

Fata dădu din cap dintr-o parte în cealaltă. 

— Uneori are drept efect pierderea vocii. Crezi că poţi să 
vorbești? 

Fata deschise gura și din gâtul ei se auzi un sunet hârșâit. 
Mișcă buzele încercând fără îndoială să articuleze cuvinte. 

Jeffrey îi zâmbi încurajator. 

— Vrei să încerci să-mi spui care e numele tău? 

Fata deschise din nou gura și reuși să zică cu o voce răgușită, 
care abia se auzea: 

— Julia. 


182 


— Bine, zise Jeffrey. Ea este Lena Adams. O cunoști, nu? 

Julia mișcă afirmativ capul, uitându-se la Lena. 

— O să-ţi pună niște întrebări, bine? 

Lena nu-și putu ascunde surpriza. Nu era sigură că poate să-i 
spună Juliei ce oră era, darămite să o mai și chestioneze pe 
tânăra femeie. Până la urmă antrenamentul își spuse cuvântul și 
începu cu ceea ce știa. 

— Julia? Lena își trase un scaun lângă patul fetei. Trebuie să 
știm dacă ne poţi spune ceva în legătură cu ceea ce ţi s-a 
întâmplat. 

Julia închise ochii. Începură să-i tremure buzele, însă nu 
răspunse. 

— Ştii cine e, draga mea? 

Fata clătină din cap. 

— E cineva de la școală? L-ai mai văzut prin campus? 

Julia închise din nou ochii. După câteva secunde îi apărură 
lacrimi pe la colţuri. Într-un târziu spuse: 

— Nu. 

Lena puse mâna pe braţul fetei. Era subţire și fragil, exact așa 
cum fusese și brațul lui Sibyl la morgă. Incercă să nu se mai 
gândească la sora ei când îi puse Juliei următoarea întrebare: 

— Hai să vorbim despre părul lui. Poţi să-mi spui ce culoare 
avea? 

Din nou fata clătină din cap. 

— Avea vreun tatuaj sau vreun semn care să ne ajute să-l 
identificăm? 

— Nu. 

— Știu că ţi-e greu, scumpo, dar trebuie să aflăm ce s-a 
întâmplat. Trebuie să-l prindem pe individul ăsta ca să nu mai 
facă rău și altora. 

Julia rămase cu ochii închiși. Tăcerea din încăpere devenise 
insuportabilă, atât de chinuitoare că Lena simţi nevoia să facă 
ceva zgomotos. Tăcerea îi dădea o stare de nervozitate. 

Fără niciun avertisment, Julia începu într-un sfârșit să 
vorbească. 

— M-a amăgit, zise ea cu o voce răgușită. 

Lena rămase cu buzele lipite, lăsând-o pe fată să-și găsească 
cuvintele. 

— M-a amăgit, repetă Julia, strângând ochii și mai tare. Eram la 
bibliotecă. 


183 


Lena se gândi imediat la Ryan Gordon. Inima începu să-i bată 
cu putere. Se înșelase oare în privinţa acestuia? Poate că Julia 
scăpase în timp ce individul era în închisoare. 

— Aveam un test, continuă Julia, și am rămas până mai târziu 
să învăţ. Pe măsură ce-și amintea, fata respira din ce în ce mai 
greu. 

— Hai să tragem amândouă aer în piept, spuse Lena și începu 
să inspire și să expire adânc împreună cu Julia. E bine, draga 
mea. Liniștește-te! 

Julia începu să plângă de-a binelea. 

— Ryan era acolo, spuse ea. 

Lena nu se putu abţinu să nu se uite la Jeffrey. Acesta era atât 
de concentrat, încât i se încrețise fruntea. Lena avea senzaţia că 
poate să-i citească gândurile. 

— La bibliotecă? întrebă ea cu o voce neutră, nevrând să pară 
prea insistentă. 

Julia încuviinţă cu o mișcare a capului și apoi se întinse după 
paharul cu apă. 

— Uite așa, zise Lena, ajutând-o să se aplece ca să poată bea. 

Fata luă câteva guri, apoi își lăsă din nou capul să cadă pe 
pernă. Privirea ei se îndreptă spre fereastră, fără îndoială într-o 
încercare de a-și face curaj pentru a merge mai departe. Lena se 
abţinea cu greu. Ar fi vrut să se arunce asupra ei și s-o forțeze să 
vorbească. Nu putea înţelege pasivitatea Juliei Matthews. Dacă ar 
fi fost ea în pat, în locul Juliei, ar fi descris imediat orice detaliu 
pe care și l-ar fi amintit. Ar fi spus totul oricui ar fi fost în stare 
să-l prindă pe individ. Mâinile ei nu și-ar fi găsit liniște până nu i- 
ar fi smuls ticălosului inima din piept. Nu înțelegea cum de era în 
stare Julia Matthews să stea acolo atât de liniștită. 

Lena se hotărî să numere până la douăzeci, ca să-i mai lase 
fetei puţin timp. Numărase și la interogatoriul lui Ryan Gordon; 
era un vechi truc de-al ei și singura metodă prin care reușea să 
dea impresia că e răbdătoare. 

Când ajunse la cincizeci, Lena întrebă: 

— Ryan era acolo? 

Julia încuviinţă din cap. 

— În bibliotecă? 

Fata mișcă din nou capul de sus în jos. 

Lena se întinse și puse din nou mâna pe braţul Juliei. Ar fi 
apucat-o de mână dacă aceasta n-ar fi fost bandajată. 


184 


— Deci l-ai văzut pe Ryan la bibliotecă. Ce s-a întâmplat după 
aceea? o întrebă ea cu o voce lipsită de inflexiuni, dar în care se 
simțea o doză de insistenţă. 

Julia răspunse la acea insistenţă. 

— Am stat puţin de vorbă și după aceea a trebuit să mă întorc 
la cămin. 

— Erai supărată pe el? 

Privirea Juliei o întâlni pe cea a Lenei. Între ele fu transferat un 
mesaj mut. Lena înţelese astfel că Ryan avea un fel de control 
asupra Juliei, dar fata dorea să se elibereze. Ințelese de 
asemenea că, chiar dacă era un ticălos, nu Ryan Gordon era cel 
care o chinuise pe fată. 

— V-aţi certat? o întrebă Lena. 

— Ne-am împăcat cumva până la urmă. 

— V-aţi împăcat cumva, dar nu de tot, nu? încercă Lena să 
lămurească situaţia, simțind într-un fel ceea ce se întâmplase în 
acea seară la bibliotecă. Parcă-l și vedea pe Ryan Gordon cum 
încerca s-o forțeze pe Julia să-și ia anumite angajamente faţă de 
el. Putea vedea, de asemenea, că ochii Juliei se deschiseseră în 
sfârșit și înţelesese ce fel de om era fostul ei prieten. Julia reușise 
să-l vadă până la urmă exact așa cum era. Cineva însă mult mai 
ticălos decât ar fi putut fi Gordon vreodată o aștepta în acea 
seară. 

— Deci ai plecat de la bibliotecă și, după aceea? 

— Era acolo un bărbat. Pe drumul care duce la cămin. 

— Pe unde ai luat-o? 

— Prin spate, pe lângă clădirea Facultăţii de Agronomie. 

— Pe lângă lac? 

Fata clătină din cap. 

— Pe partea cealaltă. 

Lena așteptă ca Julia să continue. 

— Ne-am ciocnit unul de altul, el a scăpat cărţile pe jos și eu 
le-am scăpat pe ale mele. Vocea Juliei scăzuse treptat în 
intensitate, însă respiraţia ei sacadată umpluse parcă mica 
încăpere. 

— Ai reușit să-i vezi faţa? 

— Nu-mi aduc aminte. M-a împuns cu ceva. 

Lena simţi că i se ridică sprâncenele. 

— Ca o împunsătură de seringă? 

— Am simţit împunsătura, dar n-am văzut despre ce era vorba. 


185 


— Unde ai simtit-o? 

Julia duse mâna bandajată la coapsa stângă. 

— Bărbatul era în spatele tău când ai simţit împunsătura? 
întrebă Lena, gândindu-se că în acest fel ar fi fost vorba despre 
un stângaci, la fel ca cel care o ucisese pe Sibyl. 

— Da. 

— Și după aceea te-a dus cu el? întrebă Lena. S-a ciocnit de 
tine, apoi tu ai simţit împunsătura și după aceea te-a dus 
undeva? 

— Da. 

— La mașina lui? 

— Nu-mi aduc aminte, spuse fata. Următorul lucru pe care mi-l 
amintesc este că mă aflam într-o pivniţă. Julia își acoperi faţa cu 
mâinile și începu să plângă. În scurt timp, întreg trupul începu să 
i se zbată. 

— Liniștește-te, spuse Lena, punând mâna peste brațul fetei. 
Vrei să ne oprim? De tine depinde. 

În încăpere nu se mai auzea decât respiraţia Juliei. Când, în 
sfârșit, aceasta vorbi din nou, vocea ei se transformase într-o 
șoaptă ragușită. 

— M-a violat. 

Lenei i se puse un nod în gât. Știuse dinainte lucrul acesta, dar 
modul în care îl spusese Julia o prinsese total descoperită. Se 
simțea la rândul ei expusă. Îi era rușine de Jeffrey. Voia ca el să 
părăsească încăperea. El simţi imediat. Când ridică privirea spre 
el, Jeffrey facu un gest în direcția ușii. Lena își mișcă buzele în 
sens afirmativ și el părăsi camera fără niciun zgomot. 

— Ştii ce s-a întâmplat apoi? 

Julia își schimbă poziţia capului, încercând să-l descopere pe 
Jeffrey. 

— A plecat, spuse Lena cu o voce care se voia foarte sigură pe 
ea, deși sentimentele pe care le ascundea nu erau deloc așa. Nu 
am rămas decât noi două aici și avem la dispoziţie toată ziua 
dacă vrei. Toată săptămâna, tot anul. Lena făcu o pauză, 
temându-se ca nu cumva fata să considere vorbele ei drept o 
invitaţie de a întrerupe interviul. Te rog numai să ai în vedere că 
cu cât aflăm mai repede anumite detalii, cu atât mai repede vom 
fi în măsură să-l oprim. Doar nu vrei să facă asta și altei fete, nu? 

Întrebarea o puse pe gânduri pe Julia și acesta era exact 
efectul pe care îl urmărise Lena. Ştia că trebuie să fie un pic mai 


186 


dură cu fata, fiindcă, în caz contrar, aceasta ar fi refuzat să mai 
vorbească și ar fi ţinut detaliile pentru ea. 

Julia începu să plângă și suspinele ei umplură încăperea și 
urechile Lenei. 

— Nu vreau să mai pățească și altcineva așa ceva. 

— Nici eu, spuse Lena. Trebuie să-mi spui ce ţi-a făcut. Făcu o 
pauză și apoi o întrebă pe Julia: Ai reușit să-i vezi faţa vreun 
moment? 

— Nu, răspunse fata. Adică i-am văzut-o, dar n-am reușit să-mi 
dau seama cum arată. Era atât de întuneric. Nu era nicio lumină 
aprinsă. 

— Eşti sigură că era în pivniţă? 

— Mirosea, spuse fata. Un miros stătut și se auzea cum curge 
undeva apa. 

— Apă? Ca și când ar fi curs dintr-un robinet sau din lac? 

— De la robinet, spuse Julia. Mai degrabă ca un robinet. Suna 
ca... 
Fata închise ochii încercând să se întoarcă în locul acela. 

— Era un fel de sunet metalic. Clinc, clinc, clinc. Un sunet 
continuu, care nu se oprea niciodată. Julia duse mâinile la urechi, 
ca și când ar fi vrut să oprească zgomotul acela insuportabil. 

— Hai să revenim la ceea ce s-a întâmplat la colegiu. Ai simţit 
înțepătura în coapsă, și apoi ce s-a întâmplat? Ai reușit să vezi ce 
fel de mașină avea? 

Julia dădu din cap cu o mișcare de amplitudine exagerată, de 
la stânga la dreapta. 

— Nu-mi aduc aminte. Îmi culegeam cărţile de pe jos și 
următorul lucru pe care mi-l amintesc e că mă aflam, mă aflam 
în... Vocea fetei se pierdu cu totul. 

— În pivniţă? încercă să o ajute Lena. Îți mai aduci aminte și 
altceva despre locul acela? 

— Era întuneric. 

— N-ai reușit să distingi nimic din jurul tău? 

— Nu puteam să deschid ochii. Nu voiau să se deschidă. Vocea 
fetei era atât de slabă, încât Lena trebuia să facă eforturi 
serioase ca să o audă. Zburam. 

— Zburai? 

— Pluteam, ca și cum aș fi fost pe apă. Puteam auzi valurile 
oceanului. 

Lena trase adânc aer în piept și apoi zise rar: 


187 


— Te-a violat pe la spate? 

Faţa fetei se schimonosi de durere și întreg trupul începu să i 
se cutremure din cauza hohotelor de plâns. 

— Draga mea, o întrerupse Lena. E vorba despre un alb? 
Despre un negru? N-ai reușit să-ţi dai seama? 

Ea clătină din nou din cap. 

— Nu puteam să deschid ochii. Vorbea cu mine. Vocea lui... 
Buzele fetei începură să tremure și fața ei căpătase o culoare 
roșie ciudată. Lacrimile îi curgeau într-un șuvoi continuu. 

— Mi-a spus că mă iubește. Julia începu să tragă înspăimântată 
aer în piept. Mă săruta. Limba lui... Fata se opri hohotind de-a 
binelea. 

Lena trase adânc aer în piept încercând să se calmeze. O 
forțase prea mult pe biata fată. Numără rar până la o sută în 
gând și apoi spuse: 

— Rănile din mâinile tale. Știm că ţi-a înfipt ceva în mâini și 
picioare. 

Julia se uită la bandaje ca și cum atunci le-ar fi văzut pentru 
prima oară. 

— Da, spuse ea. M-am trezit și am văzut că aveam mâinile 
țintuite. Puteam să văd pironul cum trece prin ele, dar nu mă 
durea. 

— Erai pe podea? 

— Cred că da. Aveam senzaţia - fata păru că-și caută cuvintele 
-, aveam senzaţia că sunt suspendată. Zburam. Cum de m-a 
făcut să zbor? Chiar zburam? 

Lena își drese glasul. 

— Nu, răspunse ea. 

După o pauză, Lena o întrebă: 

— Julia, crezi că exista printre cei cunoscuţi în ultima vreme 
cineva care te făcea să te simţi ciudat? Cineva din campus sau 
din oraș? Care îţi dădea poate senzaţia că ești urmărită? 

— Sunt urmărită și acum, zise Julia întorcând privirea spre 
fereastră. 

— Acum am eu grijă de tine, zise Lena întorcând faţa fetei spre 
ea. Eu am grijă de tine, Julia. Nimeni n-o să-ţi mai facă vreun rău 
vreodată. Înțelegi asta? Nimeni. 

— Nu sunt în siguranță, spuse Julia și începu din nou să plângă. 
El mă poate vedea. Știu că mă poate vedea. 


— Nu suntem decât noi două aici, încercă Lena s-o liniștească. 
Vorbea cu Julia așa cum ar fi vorbit cu Sibyl, așa cum obișnuia s-o 
asigure pe aceasta că sora ei va avea grijă de toate. Când ai să 
pleci la Augusta, o să te însoțesc. Nu te voi scăpa deloc din 
vedere. Înțelegi? 

În ciuda cuvintelor Lenei, Julia păru și mai speriată. 

— De ce trebuie să plec la Augusta? întrebă ea cu o voce 
ragușită. 

— Nu știu prea sigur dacă pleci sau nu, spuse Lena, întinzând 
mâna după cana cu apă. Nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta 
acum. 

— Cine vrea să mă trimită la Augusta? întrebă Julia și buzele 
începură să-i tremure. 

— Mai bea niște apă, îi spuse Lena ţinându-i paharul la gură. 
Părinţii tăi vor fi în curând aici. Nu te mai gândi la nimic altceva 
decât la faptul că în curând ai să te faci bine. 

Fata avu un spasm și o parte din apa din pahar i se vărsă pe 
gât și pe pat. Ochii i se lărgiră de spaimă. 

— De ce mă mutaţi? întrebă ea. Ce o să se întâmple cu mine? 

— Nu te mutăm dacă nu vrei, spuse Lena. O să vorbesc cu 
părinţii tăi. 

— Cu părinții mei? 

— Vor sosi aici în curând, o liniști Lena. Va fi bine. 

— Au aflat? întrebă Julia cu o voce speriată. Le-ai spus ce mi s- 
a întâmplat? 

— Nu știu, răspunse Lena. Nu știu cu siguranţă dacă au aflat 
vreun detaliu. 

— Nu trebuie să-i spui tatei, suspină fata. Nimeni nu trebuie 
să-i spună tatei, ai înțeles? El nu trebuie să știe ce s-a întâmplat. 

— N-ai făcut nimic rău, spuse Lena. Julia, să știi că tatăl tău nu 
o să te acuze pentru ce s-a întâmplat. 

Julia nu zise nimic. După câteva clipe de tăcere, fata întoarse 
din nou spre fereastră ochii plini de lacrimi. 

— Ai să te faci bine, spuse cu blândeţe Lena, scoțând un 
șervețel din cutia de pe masă. Se întinse spre fată și începu să 
șteargă perna care se udase din cauza lacrimilor. Ultimul lucru de 
care avea nevoie acum această fată era să se gândească la 
modul în care avea să reacționeze tatăl ei când avea să afle. 
Lena mai avusese de-a face cu femei violate. Cunoștea foarte 
bine cum evolua sentimentul de vinovăţie. Erau foarte rare 


189 


cazurile în care victimele învinovăţeau pe altcineva în afară de 
propria lor persoană pentru ceea ce li se întâmplase. 

Se auzi un zgomot ciudat care i se păru totuși destul de 
familiar. Cu o nepermis de mare întârziere își dădu seama că era 
vorba despre arma ei. 

— Dă-te la o parte, șopti Julia. 

Ținea cu greu pistolul cu mâinile bandajate. Teava armei era 
îndreptată spre Lena, apoi fata încercă să apuce pistolul mai bine 
și-l îndreptă spre ea. Lena aruncă o privire în direcţia ușii, 
încercând să găsească o metodă prin care să-l anunţe pe Jeffrey, 
dar Julia o avertiză: 

— Nu face asta. 

Lena ridică mâinile în lateral, dar nu se dădu înapoi. Ştia că 
arma avea siguranţa pusă, însă era foarte conștientă că fetei nu 
i-ar fi trebuit mai mult de o secundă ca s-o elibereze. 

— Dă-mi pistolul. 

— Nu înţelegi, spuse fata cu ochii plini de lacrimi. Tu nu poţi să 
înţelegi ce mi-a făcut, cum a reușit el... Julia se opri și începu să 
plângă în hohote. Nu apucase prea bine arma, dar ţinea degetul 
pe trăgaci și ţeava era îndreptată spre Lena. Trupul acesteia era 
scăldat într-o sudoare rece. Se chinuia să-și aducă aminte dacă 
siguranţa era trasă sau nu. Știa însă cu certitudine că arma avea 
glonţ pe ţeavă. Din clipa în care siguranța avea să fie ridicată, 
era suficientă o mică apăsare pe trăgaci pentru ca glonţul să 
pornească. 

— Ce anume, draga mea? întrebă ea cu o voce cât mai calmă 
posibil. Ce anume nu înțeleg? 

Cu mișcări nesigure, gata să scape arma din mână, Julia își lipi 
țeava armei de bărbie. 

— Te rog să nu faci asta, o imploră Lena. Te rog, dă-mi arma 
înapoi! Are glonţ pe ţeavă. 

— Mă pricep la arme. 

— Julia, te rog, spuse Lena conștientă că trebuia să încerce să 
tragă de timp prin orice metode. Ascultă-mă! 

O urmă de zâmbet apăru pe buzele Juliei. _ 

— Tata obișnuia să mă ia cu el la vânătoare. Il ajutam după 
aceea să curețe puștile. 

— Julia... 

— Când eram acolo. Fata începu din nou să plângă. Când eram 
acolo cu el. 


190 


— Cu bărbatul acela? Cu bărbatul care te-a răpit? 

— Tu nu știi ce mi-a făcut, spuse Julia cu o voce răgușită. Tu nu 
știi ce mi-a făcut acolo. Și nu pot să-ţi spun. 

— Îmi pare atât de rău, spuse Lena. 

Ar fi vrut să se repeadă asupra fetei, dar privirea Juliei o blocă. 
Încercarea de a o dezarma prin forţă nu reprezenta o opţiune 
viabilă. 

— Nu-l voi lăsa să-ţi mai facă vreun rău, Julia! Îţi promit. 

— Nu înţelegi, spuse fata printre suspine, lăsând să alunece 
țeava armei spre gât. Julia nu ţinea deloc pistolul strâns în mână, 
dar Lena știa că acest lucru nu avea nicio importanţă de la o 
distanţă atât de mică. 

— Draga mea, te rog să nu faci asta, spuse Lena îndreptându- 
și din nou ochii spre ușă. Jeffrey era de cealaltă parte, poate 
reușea să-l anunţe cumva fără să afle Julia. 

— Nu încerca, zise fata, ca și cum i-ar fi citit gândurile. 

— Nu e nevoie să faci asta, spuse Lena. Incerca să vorbească 
cu o voce hotărâtă, dar adevărul era că nu știa cum să facă față 
situaţiei. Citise despre așa ceva în manualele cu proceduri, însă 
nu avusese niciodată de-a face cu cineva care încerca să se 
sinucidă. 

— Felul în care mă atingea. Felul în care mă săruta. Julia se 
opri brusc și apoi continuă: Tu n-ai cum să înţelegi. 

— Ce? întrebă Lena, mișcându-și încet mâna în direcţia armei. 
Ce nu am cum să înțeleg? 

— EI... fata se opri, apoi zise cu o voce guturală: El nu m-a 
violat. El a făcut dragoste cu mine. 

— Ce? 

— A făcut dragoste cu mine, repetă Julia și cuvintele spuse în 
șoaptă umplură încăperea. Înţelegi ce înseamnă asta? Îmi spunea 
mereu că nu vrea să-mi facă rău. Că vrea să facă dragoste cu 
mine. Am făcut dragoste. 

Lena deschise gura, dar nu avea ce să spună. Nu-i venea să 
creadă că auzise ce tocmai îi spusese fata. 

— Ce-ai spus? întrebă ea și-și dădu imediat seama de duritatea 
tonului. Ce vrei să spui? 

— Am făcut dragoste, repetă Julia. Felul în care mă atingea. 

Lena clătină din cap, ca și când ar fi vrut să alunge ideea 
aceea nebunească. O întrebă cu o voce din care nu reuși deloc să 
ascundă mirarea: 


191 


— Vrei să spui că ţi-a plăcut? 

Un zgomot metalic se auzi în momentul în care Julia ridică 
siguranţa pistolului. Lena înlemni, dar își reveni într-o fracțiune 
de secundă și se năpusti spre fată, înainte ca aceasta să apuce 
să apese trăgaciul. Nu reuși să vadă decât cum capul Juliei 
explodează sub ea. 

e 

Apa dușului îi înţepa pielea cu mii de ace. Lena simţea arsura 
picăturilor fierbinţi, dar nu se ferea. Era imună la orice senzație, 
nu-i mai păsa de nimic. Simţi că i se înmoaie genunchii și alunecă 
pe peretele cabinei de duș. Işi strânse genunchii la piept și 
închise ochii ca să se ferească de apa care îi lovea cu furie faţa și 
sânii. Capul i se prăbuși în față de parcă ar fi fost o păpușă lipsită 
de viaţă. Apa o lovea acum drept în ceafă, dar ea nu simţea 
nimic. Trupul acela nu mai era al ei. Se simțea complet golită de 
orice sentiment. În clipa aceea nimic nu mai conta în viaţa ei, nici 
slujba, nici Jeffrey, nici Hank Norton și, mai presus de orice, nici 
măcar ea însăși. 

Julia Matthews era moartă, la fel ca Sibyl. Lena nu fusese în 
stare să le apere pe niciuna dintre ele. 

Apa devenise din ce în ce mai rece și picăturile se 
transformară în adevărate săgeți. Lena închise robinetul și începu 
să se șteargă cu un prosop. Mișcările ei erau mecanice. Se 
simţea la fel de murdară, deși era cel de-al doilea duș pe care-l 
făcea în ultimele cinci ore. În gură avea un gust neplăcut. Nu 
putea să-și dea seama dacă era vorba doar despre imaginaţia ei 
sau era ceva care îi intrase în gură în clipa în care Julia apăsase 
pe trăgaci. 

Se cutremură toată în clipa în care îi reveniră în minte 
imaginile acelea groaznice. 

— Lee? se auzi vocea lui Hank. 

— Vin jos într-un minut, spuse Lena punându-și pastă pe 
periuța de dinţi. În timp ce încerca să scape de gustul acela 
neplăcut, se uită în oglindă. Asemănarea cu Sibyl dispăruse. Fața 
care o privea din oglindă nu mai semăna deloc cu a surorii ei. 

Cobori în bucătărie îmbrăcată în halat și cu papuci în picioare. 
Aproape de ușa care dădea în bucătărie fu nevoită să se sprijine 
de perete, fiindcă o cuprinsese ameţeala și o durea stomacul. Işi 
forță totuși picioarele să se miște mai departe fiindcă știa că 
alternativa ar fi fost să adoarmă și să nu se mai trezească 


192 


niciodată. Sfârșeala care îi cuprinsese tot corpul o îndemna să 
facă acest lucru, dar era sigură că de îndată ce punea capul pe 
pernă în faţa ochilor iar ar fi apărut imaginea Juliei Matthews. 
Fata o privise drept în ochi în clipa în care apăsase pe trăgaci. 
Cele două femei se priviseră drept în ochi și Lena nu avusese 
nevoie să se uite spre armă pentru a ghici sosirea morții. 

Hank stătea la masa din bucătărie și bea o Coca-Cola. Se ridică 
în picioare când Lena își făcu apariţia în încăpere. Aceasta simţi 
un val de sânge în obraji și nu îndrăzni să-l privească în ochi. 
Încercase să fie tare în drum spre casă, în mașina condusă de 
Frank. Nu-i adresase nicio vorbă partenerului său, nu făcuse 
niciun comentariu referitor la faptul că, în ciuda efortului depus 
pentru a se curăța la spital, avea senzaţia că era încă plină de 
sânge și creier, care se lipiseră de ea ca o ceară fierbinte. Avea 
bucăţi de os în buzunarul de la piept și simţea cum i se scurge 
sângele pe gât, deși se chinuise să-l șteargă cât putuse de bine 
la spital. Abia după ce ușa de la intrare se închise în spatele ei, 
abia atunci putuse să se descarce. Faptul că-l găsise înăuntru pe 
Hank, pe care-l lăsase s-o ia în brațe în timp ce ea plângea în 
hohote, o făcea să se rușineze. Nu se mai recunoștea. Nu reușea 
să-și dea seama cine era această persoană neputincioasă care îi 
luase locul. 

— S-a întunecat afară, zise ea uitându-se pe fereastră. 

— Ai dormit un pic, spuse Hank făcând un pas spre aragaz. 
Vrei niște ceai? ` 

— Da, zise Lena, deși nu dormise deloc. Inchizând ochii, nu 
făcea decât să retrăiască ceea ce i se întâmplase. Ar fi vrut să fie 
în stare să nu mai închidă ochii niciodată. 

— Șeful tău a sunat să vadă cum te mai simţi, spuse Hank. 

— O, făcu Lena, așezându-se la masă cu piciorul strâns sub ea. 
Se întrebă ce-o fi în mintea lui Jeffrey în acele momente. In 
momentul în care arma se descărcase, acesta se afla afară pe 
hol, așteptând ca Lena să-l cheme înăuntru. Lena își amintea 
expresia de șoc absolut de pe faţa lui în clipa în care se năpustise 
în camera de spital. Lena rămăsese împietrită acolo, aplecată 
deasupra Juliei, cu faţa și pieptul pline de bucăți de os și de 
carne. Jeffrey o trăsese cu forţa într-o parte, încercând s-o 
liniștească și verificând în același timp dacă nu fusese rănită și 
ea. 


Lena se lăsase în mâinile lui, fără să scoată vreun cuvânt și 
incapabilă să-și ia ochii de la ceea ce rămăsese din faţa Juliei 
Matthews. Fata își pusese arma sub bărbie și explozia îi 
distrusese partea din spate a capului. Peretele din spatele patului 
era plin de sânge. La un metru distanță de locul unde se unea cu 
tavanul se vedea gaura făcută de glonț. Jeffrey nu o lăsase pe 
Lena să părăsească încăperea până nu aflase toate informaţiile 
pe care aceasta le obținuse de la Julia Matthews. Işi aducea 
aminte că la un moment dat nu mai fusese în stare să-și 
stăpânească tremurul buzelor și pierduse șirul cuvintelor care-i 
ieșeau din gură. 

Lena își sprijini capul în palme. Ascultă cum Hank umple 
ceainicul și cum dă drumul la aragaz. 

Hank se așeză apoi la masă în faţa ei. 

— Te simţi mai bine? 

— Nu știu, răspunse ea cu o voce slabă, de parcă ar fi venit de 
la mare distanţă. Împușcătura se declanșase la o distanţă foarte 
mică de urechea ei. Țiuitul acela îngrozitor încetase de ceva 
vreme, dar sunetele din jur continuau să-i provoace o durere 
surdă. 

— Știi la ce mă gândeam? întrebă Hank, lăsându-se pe spate. 
Îți aduci aminte cum ai căzut atunci de pe verandă? 

Lena se holbă la el, neînțelegând unde vrea să ajungă. 

— Da. 

— Ei bine, continuă el zâmbind, să știi că Sibyl te-a împins. 

Lena nu era sigură dacă auzise bine. 

— Ce? 

— Ea te-a împins. Am văzut-o eu, zise Hank cu convingere. 

— Ea m-a împins? Lena clătină din cap neîncrezătoare. Ea 
încerca să mă ţină ca să nu cad. 

— Era oarbă, Lee, cum putea ea să știe că tu ești pe punctul de 
a cădea? 

Lena rămase cu gura căscată. Hank avea dreptate. 

— A trebuit să-mi pună șaisprezece copci la picior. 

— Știu. 

— Ea m-a împins? întrebă din nou Lena, de data asta cu o voce 
cu câteva octave mai sus. De ce să mă fi împins? 

— Nu știu. Probabil că a vrut să facă o glumă, chicoti Hank. Ai 
început să urli atât de tare, că am fost convins că o să se adune 
toți vecinii. 


194 


— Cred că vecinii n-ar fi venit nici dacă s-ar fi auzit o salvă de 
artilerie de la noi din casă, spuse Lena, gândindu-se că vecinii lui 
Hank Norton se obișnuiseră de mult să audă cele mai ciudate 
zgomote venind dinspre casa acestuia, indiferent dacă era zi sau 
noapte. 

— Îţi aduci aminte când am fost atunci la plajă? întrebă Hank. 

Lena îl privi drept în ochi, încercând să ghicească de ce 
răscolea el aceste amintiri. 

— Când? 

— Atunci când nu reușeai tu să-ți găsești planșa. 

— Aceea roșie? întrebă Lena. Doar nu vrei să spui că a 
aruncat-o de la balcon? 

Hank chicoti din nou. 

— Nu. A pierdut-o în piscină. 

— Cum poți să pierzi o planșă în piscină? 

El făcu un gest cu mâna. 

— Bănuiesc că i-a luat-o vreun copil. Chestia e că era ata. l-ai 
spus să n-o ia și totuși ea a luat-o și a pierdut-o. 

Era ciudat, dar Lena se simţi cumva ușurată de o parte din 
povara care îi apăsa umerii. 

— De ce îmi spui toate astea? întrebă ea. 

El ridică ușor din umeri. l 

— Nu știu. Pur și simplu m-am gândit la ea toată dimineața. Iți 
mai aduci aminte de cămașa aia care-i plăcea atât de mult? Cea 
cu dungi verzi? 

Lena încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— O avea și acum. 

— Nu se poate, zise Lena surprinsă. Se certaseră de mai multe 
ori din cauza acelei cămăși în timpul liceului, până când Hank 
dăduse cu banul și pusese capăt disputei. De ce să fi păstrat așa 
ceva? 

— Pentru că era a ei. 

Lena rămase cu privirea aţintită în ochii unchiului ei, neștiind 
ce să spună. 

Acesta se ridică în picioare și scoase o cană din dulăpior. 

— Vrei să te las singură sau crezi că e mai bine să rămân cu 
tine? 

Lena nu răspunse imediat. Voia să rămână singură, să încerce 
să-și revină cumva și prezenţa lui Hank acolo nu putea decât s-o 
stânjenească. 


195 


— Te întorci în Reece? 

— M-am gândit să mă duc la Nan în seara asta să o ajut să 
pună deoparte niște lucruri de-ale lui Sibyl. 

— Doar nu vrea să-i arunce lucrurile, nu? 

— Nu, bineînțeles că nu. Vrea doar să facă puţină ordine, să 
pună deoparte lucrurile ei. Hank se sprijini de bufet. Nu cred că 
ar trebui s-o lăsăm să facă asta singură. 

Lena își privi degetele de la mână. Avea ceva sub unghii. Nu 
putea să-și dea seama dacă era murdărie sau sânge. Duse mâna 
la gură încercând să curețe cu ajutorul dinţilor mizeria de sub 
unghie. 

Hank o urmări cu privirea. 

— Poţi să vii și tu mai târziu dacă ai chef. 

Lena clătină din cap, retezându-și unghia cu dinţii. Trebuia să 
le taie pe toate scurt ca să scape de sângele adunat acolo. 

— Trebuie să mă scol devreme mâine, minţi ea. 

— Poate te răzgândești. 

— Poate, mormăi ea cu degetul la gură. Simţi în gură gust de 
sânge și descoperi cu surprindere că era al ei. Işi rupsese o 
bucată din pielita de sub unghie. Un punct de culoare roșu aprins 
se ivise în locul cu pricina. 

Hank se ridică în picioare, o mai privi câteva secunde și apoi își 
luă haina de pe spătarul scaunului. Trecuseră de multe ori prin 
astfel de momente, dar parcă niciodată tensiunea nu fusese atât 
de mare. Era ca un balet foarte familiar și amândoi cunoșteau 
foarte bine mișcările. Hank făcea un pas înainte, Lena doi înapoi. 
Nu era acum momentul să se mai schimbe ceva. 

— Poţi să mă suni dacă ai nevoie de mine. Știi asta, nu? 

— Mm-hm, făcu ea fără să deschidă gura. li venea din nou să 
plângă și mai bine ar fi murit decât s-o vadă iarăși Hank cu 
lacrimi în ochi. 

El păru că înţelege prin ce trecea, fiindcă îi puse mâna pe umăr 
și o sărută pe creștetul capului. 

Lena rămase cu capul în jos, așteptând să audă cum se închide 
ușa de la intrare în urma lui. Abia când mașina lui Hank ieși cu 
spatele de pe alee, îndrăzni să dea drumul la aerul din piept. 

Din ceainic ieșeau aburi, însă fluierul nu începuse încă să sune. 
Lena nu se omora prea mult cu ceaiul, dar începu să caute prin 
dulăpioarele suspendate. Tocmai reușise să găsească o cutie cu 


196 


pliculeţe de ceai de mentă, când se auzi o bătaie în ușa din 
spate. 

Se aștepta să-l vadă din nou pe Hank. 

— A, bună, zise ea surprinsă și începu să-și șteargă ochii cu 
dosul palmei. Deodată se auzi un sunet strident și ea realiză că 
era fluierul ceainicului. Așteaptă o secundă! 

Era cu mâna pe butonul aragazului când simţi o prezenţă în 
spatele ei, apoi o înțepătură în coapsa stângă. 


Capitolul 17 


Sara stătea în picioare, în fața trupului Juliei Matthews. Se uita 
țintă la fată, analizând-o cu ochii medicului legist care încerca să 
facă o distincţie clară între fata pe care o salvase de la moarte și 
femeia moartă de pe masă. Incizia pe care Sara fusese nevoită s- 
o facă pentru a ajunge la inima fetei nu apucase să se vindece și 
cusăturile erau încă negre din cauza sângelui uscat. La baza 
bărbiei se vedea un mic orificiu. Arsurile din jurul acestuia 
indicau faptul că ţeava armei fusese lipită sub bărbie atunci când 
se trăsese. O gaură uriașă în ceafa fetei marca locul pe unde 
ieșise glonţul. Fragmente de os atârnau de marginea deschisă a 
craniului, ca niște ornamente macabre într-un brad însângerat de 
Crăciun. În aer mai plutea încă mirosul de praf de pușcă. 

Trupul Juliei Matthews era întins pe masa de porțelan exact 
așa cum, cu numai câteva zile în urmă, fusese cel al lui Sibyl 
Adams. La capătul mesei se afla un robinet de care era fixat un 
furtun negru. Deasupra, atârna un cântar pentru organe care 
semăna foarte mult cu unul dintre cele folosite de băcani pentru 
cântărirea legumelor și fructelor. Lângă masă se aflau înșirate 
instrumentele pe care avea să le folosească pe timpul autopsiei: 
un bisturiu, un cuțit lung de bucătărie foarte bine ascuţit, un 
foarfece chirurgical la fel de ascuţit, un forceps, un ferăstrău 
pentru oase și un foarfece cu mânere lungi de tipul celor folosite 
la grădinărit. Cathy Linton avea una identică și ori de câte ori 
Sara o vedea pe mama ei cum rărește azaleele în grădină îi 
venea imediat în gând modul în care folosea ea același 
instrument ca să deschidă cutia toracică. 

Sara pregătea cu mișcări mecanice trupul Juliei pentru 
autopsie. Gândurile ei erau departe, se întorseseră în noaptea de 


197 


dinainte, atunci când fata aterizase pe capota mașinii ei; se 
întorseseră la momentele când fata era vie și mai avea o șansă. 

Sara nu mai fusese niciodată tulburată ca acum de ideea că 
urmează să facă o autopsie. Moartea nu o impresiona. 
Deschiderea unui corp era pentru ea ca și deschiderea unei cărţi; 
erau atâtea lucruri care puteau fi descoperite din studiul 
ţesuturilor și al organelor. Prin moarte, corpul omenesc putea fi 
supus unei evaluări în profunzime. Unul dintre motivele pentru 
care Sara acceptase funcţia de medic legist al districtului Grant 
era acela că munca la clinică i se părea destul de plictisitoare. 
Activitatea de medic legist reprezenta o provocare, o șansă de a- 
și îmbunătăţi cunoștințele și de a ajuta în același timp 
comunitatea. Acum însă, la gândul că urma s-o taie pe Julia 
Matthews, că urma să supună acest corp chinuit la alte încercări, 
Sara simţea că i se rupe inima. 

Se uită din nou la ceea ce rămăsese din capul fetei. Efectul 
unei împușcături în cap putea fi prevăzut cu mare greutate. De 
multe ori victima ajungea o legumă care, cu ajutorul miracolelor 
medicinii moderne, putea fi menţinută într-o viaţă pe care nu și-o 
dorea. Julia Matthews făcuse o treabă mult mai bună atunci când 
își fixase ţeava în bărbie și apăsase pe trăgaci. Glonţul îi intrase 
în craniu de jos în sus, îi spărsese osul sfenoid, își croise drum de- 
a lungul fisurii cerebrale laterale și ieșise afară prin osul occipital. 
Partea din spate a capului dispăruse, lăsând la vedere interiorul 
cutiei craniene. Spre deosebire de anterioara tentativă de 
sinucidere, ale cărei urme se mai vedeau încă pe încheieturile 
fetei, de data aceasta Julia Matthews chiar dorise să-și ia viața. 
Fără îndoială că fata știa ce face. 

Sara simţi un gol în stomac. Și-ar fi dorit să poată s-o zgâlţăie 
și s-o readucă la viață, s-o forțeze să trăiască, s-o întrebe cum de 
rezistase tuturor încercărilor din ultimele zile pentru ca, în final, 
să-și ia singură viaţa. Se părea că ororile cărora le supravieţuise 
reușiseră până la urmă s-o ucidă. 

— Ți-e rău? o întrebă Jeffrey, privind-o îngrijorat. 

— N-am nimic, reuși ea să îngaime deși avea mari îndoieli. 
Avea senzaţia că e ca o rană deschisă, care nu voia să prindă 
coajă. Dacă Jeffrey ar fi făcut un pas spre ea fără îndoială că i-ar 
fi acceptat oferta. Nu se gândea decât la cât de bine ar fi fost să-l 
lase s-o ia în braţe, să-i simtă buzele lipite de ale ei. Trupul ei 
tânjea după trupul lui, așa cum nu mai tânjise de ani de zile. Nu 


198 


era vorba neapărat despre sex, Sara tânjea mai ales după 
siguranţa pe care i-o producea prezenţa lui. Avea nevoie să se 
simtă protejată. Avea nevoie să fie a lui. Aflase cu mult timp în 
urmă că sexul era singura cale prin care Jeffrey știa cum să-i 
ofere toate acestea. 

— Sara? o strigă Jeffrey, care se afla de partea cealaltă a 
mesei. 

Ea deschise gura, gata să-i propună să reia legătura, dar se 
opri la timp. Atât de multe se întâmplaseră în ultimii ani. Atât de 
multe se schimbaseră. Bărbatul pe care îl dorea ea nu mai exista 
în realitate. Nici măcar nu era sigură dacă existase vreodată. 

— Da, răspunse ea, dregându-și vocea. 

— Vrei s-o lăsăm pe mai târziu? întrebă el. 

— Nu, răspunse tăios Sara, furioasă pentru faptul că, timp de 
câteva secunde, crezuse că are nevoie de Jeffrey. Adevărul era 
cu totul altul. Se descurcase atâta timp fără el. Era fără îndoială 
în stare să meargă mai departe fără ajutorul lui. 

Lovi ușor cu vârful piciorului clapa de acţionare a casetofonului 
și începu să descrie: 

— Mă aflu în faţa corpului neîmbălsămat al unei tinere femei 
albe. Deși suplu, trupul este bine clădit, bine hrănit, cântărind - 
Sara aruncă o privire spre tabla din spatele lui Jeffrey, pe care 
făcuse niște însemnări - cincizeci și patru de kilograme și 
măsurând o sută șaizeci și doi de centimetri. 

Sara opri casetofonul și trase adânc aer în piept, încercând să- 
și limpezească mintea. Simţea că se sufocă. 

— Sara? 

Aceasta porni din nou casetofonul și-i făcu un semn cu capul 
că nu are nimic. Înțelegerea, de care avea atâta nevoie cu câteva 
minute în urmă, acum o irita. Se simţea expusă. 

Continuă să dicteze: 

— Aspectul decedatei se potrivește cu vârsta de douăzeci și 
doi de ani. Corpul a fost păstrat în camera frigorifică mai mult de 
trei ore și este rece la atingere. Sara se opri și-și drese glasul. 
Rigiditatea cadaverică s-a format și s-a fixat în extremităţile 
inferioare și superioare, în timp ce porțiuni de livor mortis se pot 
vedea în partea posterioară a trunchiului și a extremităților, cu 
excepția zonelor în care se aplică presiune. 

Era descrierea clinică a unei femei care, cu numai câteva ore 
în urmă, deși rănită, se afla încă în viaţă, care cu zile în urmă își 


199 


trăia viaţa, dacă nu fericită, cel puţin liniștită. Sara descria 
aspectul exterior al Juliei Matthews, dar gândurile ei se îndreptau 
spre grozăviile prin care fără îndoială trecuse biata fată. Fusese 
oare aceasta conștientă, atunci când i se scoseseră dinţii că 
ticălosul ar putea-o viola în faţă? Fusese conștientă atunci când 
rectul îi fusese desfăcut? Reușise drogul să blocheze suferința 
provocată de ţintuirea de podea? Autopsia nu putea decât să 
stabilească efectele fizice; starea ei de spirit, faptul dacă fusese 
sau nu conștientă în clipele acelea aveau să rămână pentru 
totdeauna un mister. Nimeni nu avea să afle vreodată ce se 
petrecuse în mintea ei în timp ce era violată. Nimeni nu avea să 
afle vreodată ce văzuse fata. Sara nu putea decât să bănuiască și 
imaginile pe care astfel de gânduri le făceau să treacă prin faţa 
ochilor minţii ei o înfiorau. Se vedea din nou întinsă pe targa de 
spital. Se vedea din nou examinată. 

Făcu o forţare ca să-și ia privirea de pe cadavru, simțind că o 
cuprinde amețeala. Jeffrey o privea îngrijorat. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. 

El clătină din cap, dar nu-și mută privirea. 

— AȘ vrea, începu Sara, dar se opri ca să scape de nodul carei 
se pusese în gât. Aș vrea să nu te mai uiţi așa la mine, bine? 

Jeffrey continua însă s-o privească, de parcă nu ar fi auzit ce-i 
ceruse ea. 

— Dar cum mă uit la tine? 

— Ca un animal de pradă, răspunse ea, dar adevărul era altul. 
Jeffrey o privea exact așa cum își dorise ea s-o privească. In 
privirea lui se citea un sentiment de responsabilitate, parcă ar fi 
spus că singurul lucru pe care și-l dorea era să preia asupra lui 
greutățile ei, s-o ajute să treacă prin criza asta. Se blestema în 
gând pentru faptul că își dorise exact lucrul acesta, cu doar 
câteva minute în urmă. 

— Fără intenţie, zise el. 

— OK, făcu ea, scoţându-și mănușile. 

— Sunt îngrijorat din cauza ta, Sara. Vreau să stăm de vorbă 
despre ceea ce se petrece cu tine. 

Sara se îndreptă spre dulap, nedorind să poarte această 
conversație pe deasupra cadavrului Juliei Matthews. _ 

— Nu mai e nevoie să te preocupi de persoana mea. ţi aduci 
aminte de ce? 


200 


Dacă i-ar fi tras o palmă, Sara ar fi obţinut aceeași expresie pe 
faţa lui Jeffrey. 

— N-am încetat nicio clipă să mă gândesc la tine. 

Sara înghiţi cu greu, străduindu-se să rămână cât mai 
indiferentă la semnificaţia cuvintelor lui. 

— Mulţumesc. 

— Când mă trezesc câteodată dimineaţa am senzaţia că tu ești 
acolo. Ca și când aș fi uitat că te-am pierdut. 

— Ca atunci când ai uitat că suntem căsătoriţi? 

El începu să înainteze spre ea, dar Sara se dădu înapoi spre 
dulap, ajungând la câţiva centimetri de ușa acestuia. Jeffrey era 
în faţa ei și o apucă de mâini. 

— Incă te iubesc, Sara. 

— Asta nu e de ajuns. 

El se apropie și mai mult de ea. 

— Ce trebuie să fac? 

— Jeffrey, te rog! 

Acesta se dădu înapoi învins. 

— Ce părere ai? întrebă el cu o voce total schimbată, 
referindu-se la cadavru. Crezi că vei reuși să descoperi ceva? 

Sara își strânse braţele la piept, simțind parcă nevoia să se 
protejeze. 

— Cred că secretele au murit o dată cu ea. 

Jeffrey o privi ciudat, probabil pentru că nu avusese niciodată 
de-a face cu această faţetă melodramatică. Sara se străduia să 
se comporte așa cum o știa el, să privească situaţia cu ochiul 
specialistului, nu cu inima, dar chiar și simplul gând că nu trebuia 
să se lase doborâtă era foarte greu de suportat. 

Reuși totuși să-și stăpânească tremurul mâinii în timp ce făcea 
în pieptul moartei incizia standard în formă de Y. Sunetul produs 
de țesuturile rupte îi pătrunse până în cele mai ascunse cotloane 
ale creierului. Încercă să nu se mai gândească și întrebă: 

— Cum suportă părinţii ei? 

— Nici nu-ţi poţi închipui cât de groaznic a fost să le spun că a 
fost violată. Și după aceea, s-a întâmplat nenorocirea asta, 
continuă el indicând cadavrul. Nici nu-ţi poţi imagina. 

În faţa ochilor Sarei apăru imaginea tatălui ei aplecat peste 
patul de spital, îmbrățișat din spate de mama ei. Inchise ochii și-i 
tinu așa câteva secunde, încercând să scape de imaginile acelea. 


201 


Nu avea să fie niciodată în stare să ducă la bun sfârșit autopsia 
aceasta, dacă se punea în continuare în locul Juliei Matthews. 

— Sara? 

Sara ridică privirea și constată cu surprindere că mâinile ei 
încetaseră să lucreze. Stătea în fața cadavrului, cu mâinile 
încrucișate. Jeffrey îi făcu un semn plin de înțelegere și nu o mai 
întrebă nimic. 

Sara puse mâna pe bisturiu și-și reluă munca, descriind cu 
voce tare ceea ce făcea, pentru înregistrare. 

— Corpul este deschis cu incizia standard în formă de Y și 
organele din cavitatea toracică și cea abdominală se află în 
poziţii normale. 

De îndată ce Sara făcu o pauză, Jeffrey începu din nou să 
vorbească. Din fericire, de data aceasta se hotărâse să aleagă alt 
subiect. 

— Nu știu ce să mă fac cu Lena. 

— Ce vrei să spui? întrebă Sara bucuroasă să-i audă vocea. 

— Nu cred că mai rezistă. l-am spus să-și ia vreo două zile 
libere. 

— Crezi că o să și le ia? 

— De data asta, cred că da. 

Sara puse mâna pe foarfece și începu să taie sacul pericardic 
cu mișcări repezi. 

— Păi, atunci, care e problema? 

— A ajuns la limită. Am simţit asta. Nu știu ce să mă fac cu ea. 
Jeffrey făcu un gest în direcţia Juliei Matthews. Nu vreau să mă 
trezesc că face și ea așa ceva. 

Sara îl privi pe deasupra ramei ochelarilor. Nu reușea să-și dea 
seama dacă era vorba de o încercare de-a lui de a-și ascunde 
temerile pe care le avea în privinţa fostei lui soţii sau chiar avea 
nevoie de un sfat în legătură cu starea Lenei. 

li dădu un răspuns care se potrivea ambelor scenarii: 

— Lena Adams? facu ea și clătină din cap. În niciun caz. Fata 
asta e o luptătoare. Oamenii ca Lena nu se sinucid. Sunt în stare 
să ucidă alţi oameni, dar nu pe ei. 

— Știu, răspunse Jeffrey și privi în tăcere cum Sara scoate 
stomacul fetei. 

— Ce urmează nu va fi prea plăcut, îl avertiză ea, punând 
stomacul într-un vas din oțel inoxidabil. 


Jeffrey participase la multe autopsii și știa că nimic nu se putea 
compara cu mirosul degajat de resturile din aparatul digestiv. 

— Hei, făcu Sara uimită. Priveşte aici. 

— Ce este? 

Ea se dădu într-o parte, astfel încât el să poată vedea 
conţinutul stomacului. Sucul digestiv forma o masă vâscoasă de 
culoare neagră, așa că Sara fu nevoită să folosească o lopăţică 
pentru a separa conținutul. 

— Ce este? repetă Jeffrey întrebarea. 

— Nu știu. Cred că niște seminţe, spuse Sara apucând una din 
particule cu o pensetă. Cred că ar trebui să-l sunăm pe Mark 
Webster. 

— Uite, zise el întinzându-i un pliculeţ pentru probe. 

Sara lăsă sămânţa să cadă în pliculețul de plastic și întrebă: 

— Crezi că individul vrea să fie prins? 

— Toţi vor să fie prinși, nu? Gândește-te la locurile unde le-a 
lăsat. Amândouă în locuri semipublice, amândouă expuse ca la 
expoziție. Riscul îl excită la fel de mult ca și violul. 

— Da, aprobă ea, nevrând să spună mai multe. Nu dorea să 
intre în detaliile sinistre ale cazului. Nu-și dorea decât să-și 
termine treaba și să plece de acolo, să plece de lângă Jeffrey. 

Acesta însă nu părea a fi de acord cu decizia ei. 

— Semințele sunt întregi, nu? 

Sara încuviinţă din cap. 

— Crezi deci că fata nu era drogată când o viola? 

— Nu vreau să mă gândesc la asta, răspunse ea cu sinceritate. 

Jeffrey făcu o pauză ca și cum n-ar fi știut cum să-și formuleze 
următoarea frază. 

— Ce-i? îl îmboldi ea. 

— Lena, zise ea. Vreau să spun că Julia i-a spus Lenei că i-a 
plăcut. 

Sara ridică din sprâncene. 

— Ce? 

— Nu chiar că i-a plăcut, ci că el a făcut dragoste cu ea. 

— l-a scos dinţii și i-a desfăcut rectul. Cum ar putea cineva 
spune că asta e a face dragoste? 

El ridică din umeri ca și cum răspunsul la această întrebare l-ar 
fi depășit, dar spuse: 

— Poate că era atât de drogată că n-a simţit nimic. Poate că 
fata nu și-a dat seama ce se petrece decât după aceea. 


203 


Sara rămase pe gânduri. 

— E posibil, zise ea, evident neplăcut surprinsă de acest 
scenariu. 

— Asta reiese din ce a spus fata. 

In încăpere nu se auzea decât compresorul camerei frigorifice 
care zumzăia monoton. Sara se întoarse la autopsie și prinse cu 
niște cleme capetele intestinelor, înainte de a le secționa. Luate 
în mână, acestea erau moi ca niște spaghete. Julia Matthews nu 
mâncase nimic consistent în ultimele zile de viață. Intestinele 
erau aproape goale. 

— la să vedem, zise Sara punând intestinele pe cântar. Se auzi 
un zgomot metalic, ca și cum un bănuţ ar fi fost aruncat într-un 
pahar metalic. 

— Ce-i asta? întrebă Jeffrey. 

Sara nu-i răspunse. Ridică intestinele de pe cântar și apoi le 
lăsă din nou să cadă. Se auzi același zgomot, însoţit de o ușoară 
vibraţie, care se transmise în corpul cântarului. 

— E ceva înăuntru, murmură Sara îndreptându-se spre panoul 
luminos montat pe perete. Acţionă întrerupătorul cu cotul și 
radiografiile corpului Juliei Matthews, fixate acolo, fură dintr- 
odată iluminate. În centru se aflau cele care reprezentau zona 
pelviană. 

— Vezi ceva? întrebă Jeffrey. 

— Ceea ce e acolo se află în intestinul gros, răspunse Sara 
uitându-se cu atenţie la ceea ce părea a fi un cui aflat în 
jumătatea inferioară a rectului. Văzuse neregularitatea aceea și 
pe film, dar fusese convinsă că era vorba despre o defecţiune. 
Aparatul portabil pe care îl foloseau la morgă era destul de vechi 
și le făcea des surprize. 

Sara mai studie filmul câteva secunde, apoi se întoarse spre 
cântar. Separă ileonul și se duse apoi cu intestinul gros la piciorul 
mesei. După ce îl curăță cu un jet de apă, începu să pipăie cu 
degetele mai jos de colonul sigmoid, căutând obiectul care 
produsese zgomotul pe care îl auziseră mai înainte. Reuși să 
descopere o formaţiune dură, la vreo doisprezece centimetri în 
interiorul rectului. 

— Dă-mi bisturiul, ceru ea, întinzând mâna. Jeffrey îi întinse în 
tăcere instrumentul, fascinat de ceea ce făcea ea. 

Sara făcu o mică incizie, eliberând în încăpere un miros greu. 
Jeffrey se dădu un pas înapoi, dar Sara nu-și putea permite luxul 


204 


acesta. Cu ajutorul pensetei, extrase din intestin un obiect care 
măsura nu mai mult de doi centimetri. După spălarea cu apă, se 
dovedi că era vorba despre o mică cheie. 

— O cheie pentru cătușe? întrebă Jeffrey, aplecându-se ca să 
vadă mai bine. 

— Da, răspunse Sara, ușor ameţită. A fost introdusă forțat în 
sus în rect prin anus. 

— De ce? 

— Bănuiesc că a vrut s-o găsim noi, spuse Sara. Mai ai vreun 
plic pentru probe? 

Jeffrey scoase un pliculet din buzunar și-l deschise pentru ca 
Sara să lase cheia să cadă înăuntru. 

— Crezi că putem găsi ceva pe ea? 

— Bacterii, răspunse ea. Dacă tu te aștepți la amprente, să știi 
că mă îndoiesc. 

Sara strânse buzele, gândindu-se câteva secunde. 

— Închide lumina, te rog! 

— La ce te gândești? 

Sara se îndreptă spre panoul luminos și stinse lumina de acolo. 

— Mă gândesc că a pus cheia acolo pe la începutul jocului lui 
sinistru. Mă gândesc că marginea cheii e ascuţită. Poate a reușit 
să ciupească prezervativul. 

Jeffrey se duse la întrerupător în timp ce Sara își scoase 
mănușile. Doctoriţa ridică lampa cu lumină ultravioletă, cu care 
voia să caute eventualele urme de fluid seminal. 

— Ești gata? întrebă el. 

— Da, spuse ea și lumina fu stinsă. 

Sara clipi de câteva ori ca să lase timp ochilor să se 
obișnuiască. După aceea, începu să miște încet lampa de-a 
lungul inciziei pe care o făcuse în rect. _ 

— Ține asta, îi spuse ea lui Jeffrey întinzându-i lampa. Işi trase 
pe mâini o altă pereche de mănuși și mări cu ajutorul bisturiului 
incizia făcută mai înainte. O mică porţiune de culoare mov 
devenise vizibilă în deschidere. 

Jeffrey oftă ușor, de parcă și-ar fi ţinut până atunci respiraţia. 

— Este destul pentru o analiză ADN? 

Sara se uita atent la mica zonă colorată în violet. 

— Cred că da. 


Sara înaintă pe vârfuri spre dormitorul surorii ei și-și băgă 
capul pe ușă ca să vadă dacă aceasta era singură. 

— Tessie? șopti ea, zgâlțâind-o ușor. 

— Ce-i? mormăi Tessa, răsucindu-se spre ea. Cât e ceasul? 

Sara aruncă o privire spre ceasul de pe măsuţa de lângă pat. 

— Aproape două dimineaţa. 

— Ce? făcu Tessa, frecându-se la ochi. Ce s-a întâmplat? 

— Dă-te mai încolo. 

Tessa îi făcu loc în pat surorii ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

Sara nu răspunse și-și trase pătura până sub bărbie. 

— S-a întâmplat ceva? repetă Tessa. 

— Nu s-a întâmplat nimic. 

— Fata aia chiar a murit? 

Sara închise ochii. 

— Da. 

Tessa se ridică în capul oaselor și aprinse lumina. 

— Trebuie să stăm de vorbă, Sara. 

Sara se răsuci pe o parte, cu spatele la sora sa. 

— N-am chef de discuţii. 

— Nu mă interesează, zise Tessa, trăgând pătura de pe Sara. 
Ridică-te! 

— Nu-mi spune tu ce să fac, se răsti Sara supărată. Venise 
acolo ca să se liniștească și să doarmă puţin, nu ca să fie luată la 
întrebări de sora ei mai mică. 

— Sara, începu Tessa. Trebuie să-i spui lui Jeffrey ce s-a 
întâmplat. 

Sara se ridică și ea, furioasă că ajunseseră din nou la acest 
subiect. 

— Nu, zise ea și strânse încăpăţânată din buze. 

— Sara, continuă Tessa cu o voce fermă. Hare mi-a povestit 
despre fată. Mi-a spus despre banda adezivă care îi acoperea 
gura și despre modul în care fusese așezată pe capota mașinii 
tale. 

— N-ar fi trebuit să discute chestiile astea cu tine. 

— Nu mi le-a povestit ca să se dea mare, zise Tessa, dându-se 
jos din pat, vizibil supărată. 

— De ce ești așa de pornită împotriva mea? întrebă Sara, 
ridicându-se și ea. Se aflau acum faţă în față, de o parte și de 
alta a patului. 


206 


Sara își puse mâinile în șolduri. 

— Nu e vina mea, ai înţeles? Am făcut tot ce am putut ca s-o 
ajut pe fata aia și dacă ea nu a vrut să trăiască după ce i s-a 
întâmplat, asta a fost alegerea ei. 

— Grozavă alegere, nu? Bănuiesc că e mai bine să-ţi tragi un 
glonț în cap decât să ţii în tine pentru totdeauna. 

— Ce naiba vrei să spui cu asta? 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun, ripostă Tessa. Trebuie să-i 
spui lui Jeffrey, Sara. 

— Nu-i spun. 

Tessa își măsură sora cu privirea. 

— Dacă nu o faci tu, atunci o să-i spun eu. 

— Ce? îngăimă uimită Sara. Nici dacă sora ei i-ar fi dat un 
pumn, n-ar fi fost atât de surprinsă. Nu poţi să-mi faci așa ceva. 

— Ba da, pot, răspunse Tessa cu o voce hotărâtă, care arăta că 
nu mai putea fi convinsă să se răzgândească. Și dacă nu o fac eu, 
atunci o să-i spună mama. 

— Tu și cu mama aţi pus la cale împreună acest plan? Sara 
începu să râdă nervos. Bănuiesc că și tata face parte din 
complot, nu? Întreaga mea familie s-a unit împotriva mea, zise ea 
ridicând mâinile în aer. _ 

— Nu ne-am unit împotriva ta, ripostă Tessa. Incercăm pur și 
simplu să te ajutăm. 

— Ce mi s-a întâmplat mie, începu Sara rostind clar și tăios 
fiecare cuvânt, nu are nimic de-a face cu ceea ce s-a întâmplat 
cu Sibyl Adams și Julia Matthews. 

Sara se aplecă peste pat și-i aruncă Tessei o privire 
pătrunzătoare. În jocul acesta nu era bine să te pui cu ea. 

— Nu tu ești cea care să hotărâști, contraatacă Tessa. 

Amenințarea o scoase din sărite pe Sara. 

— Vrei să-ţi spun cât de diferit e ceea ce li s-a întâmplat lor, 
Tessie? Vrei să afli și tu ce știu eu despre aceste cazuri? întrebă 
ea și continuă fără să-i lase timp Tessei să răspundă: In primul 
rând, nimeni nu mi-a crestat o cruce pe piept și nimeni nu m-a 
lăsat să sângerez până mor în toaletă. Sara se opri, conștientă de 
impactul pe care-l aveau cuvintele ei. Dacă Tessa voia să o 
înfrunte, știa și ea să răspundă la lovituri. În al doilea rând, 
nimeni nu mi-a spart dinţii din faţă ca să-mi sodomizeze după 
aceea faţa. 

Tessa își duse mâna la gură. 


— O, Doamne! 

— Nimeni nu mi-a bătut în cuie de podea mâinile și picioarele 
ca să poată să mă violeze. 

— Nu, suspină Tessa cu ochii plini de lacrimi. 

Sara nu se mai putea opri, deși știa că vorbele ei erau greu de 
suportat de sora sa. 

— Nimeni nu mi-a frecat gura cu Clorox. Nimeni nu mi-a ras 
părul pubian ca să nu rămână nicio urmă acolo. Sara făcu o 
pauză ca să respire. Nimeni nu mi-a tăiat o gaură în burtă ca să 
poată să... Sara se strădui să se oprească, conștientă că mersese 
prea departe. 

Tessa suspină din nou, semn că înţelesese totuși ce voise sora 
sa să spună. O urmărise tot timpul pe Sara și privirea sa îngrozită 
îi provocă surorii ei un teribil sentiment de vinovăţie. 

— Te rog să mă ierţi, Tessie. Îmi pare foarte rău, șopti aceasta. 

Tessa își cobori încet mâna de la gură. 

— Jeffrey este poliţist. 

Sara își puse mâna pe piept. 

— Știu asta. 

— Eşti atât de frumoasă, zise Tessa. Eşti deşteaptă, ești 
amuzantă și ești și mai înaltă. 

Sara râse ca să-și ascundă emoția. 

— Și acum cincisprezece ani, pe vremea asta, ai fost violată, 
termină Tessa. 

— Ştiu. 

— Îţi trimite cărţi poștale în fiecare an, Sara. Ştie unde 
locuiești. 

— Știu. 

— Sara, începu Tessa cu o voce care implora. Trebuie să-i spui 
lui Jeffrey. 

— Nu pot. 

Tessa rămase fermă pe poziţie. 

— Nu ai altă soluţie. 


208 


VINERI 


Capitolul 18 


Jeffrey își puse chiloţii și se îndreptă șchiopătând spre 
bucătărie. Își simţea în continuare genunchiul înţepenit din cauza 
rănii, iar stomacul îi făcea probleme de când intrase în camera de 
spital a Juliei Matthews. Era îngrijorat din cauza Lenei. Era 
îngrijorat din cauza Sarei. Era îngrijorat pentru viitorul orașului 
său. 

Brad Stephens plecase la Macon cu mostrele de ADN cu câteva 
ore în urmă. Avea să treacă cel puţin o săptămână până să 
primească vreun rezultat și probabil încă o săptămână pentru ca 
cei de la baza de date ADN a FBl-ului să poată să compare 
mostra cu cele ale violatorilor cunoscuți. La fel ca cea mai mare 
parte a muncii de poliţist, era un joc de așteptare. În timpul 
acesta, nimeni nu putea să știe ce mai punea la cale ticălosul. 
După tot ce se întâmplase până atunci, era foarte posibil ca 
exact în acel moment dementul să fi pus ochii pe următoarea sa 
victimă. Sau ca exact în acel moment ticălosul să violeze o altă 
femeie, să o chinuie așa cum numai un animal ar fi putut s-o 
facă. 

Jeffrey deschise ușa frigiderului și scoase cutia cu lapte. Vrând 
să găsească un pahar, apăsă pe întrerupătorul lămpii din tavan, 
dar nu se întâmplă nimic. Trase o înjurătură printre dinţi în timp 
ce scotea un pahar din dulap. Deconectase lumina din bucătărie 
în urmă cu vreo două săptămâni, atunci când primise prin poștă 
lustra pe care o comandase. Tocmai când începuse să dezizoleze 
capetele sârmelor, sunase telefonul de la secție și lustra 
rămăsese în cutia ei, așteptând ca Jeffrey să aibă timp să o 
atârne în tavan. După cum evoluaseră lucrurile, era foarte posibil 
să continue să mănânce la lumina de la frigider ani buni de acum 
încolo. 

Işi termină laptele și se îndepărtă șchiopătând spre chiuvetă ca 
să clătească paharul. Ar fi vrut s-o sune pe Sara, să se asigure că 
totul e în regulă, dar nu îndrăznea. Ea avea probabil propriile ei 
motive pentru care nu-l încuraja deloc. De la divorț, nu mai știa 


209 


ce se petrece în casa ei. Poate că tocmai în momentul acela era 
cu Jeb. Auzise de la Marla, care, la rândul ei, stătuse de vorbă cu 
Marty Ringo, că Sara și Jeb se întâlneau din nou. Își amintea vag 
că Sara îi pomenise seara trecută, la spital, despre o întâlnire, 
dar pe moment nu făcuse legătura. Având în vedere că își 
amintise despre asta abia după ce Marla îi adusese la cunoștință 
bârfele, nu putea pune mare preţ pe memoria lui. 

Jeffrey gemu de durere în clipa în care se așeză pe un taburet 
lângă masa mare din centrul bucătăriei. Terminase de construit 
masa asta cu câteva luni în urmă. De fapt, o construise de două 
ori, pentru că nu-i plăcuse cum arăta prima oară. Jeffrey era un 
perfecţionist și înnebunea dacă lucrurile nu erau simetrice. 
Locuia însă într-o casă veche și asta însemna că trebuia mereu 
să ajusteze câte ceva, având în vedere că nu exista un perete în 
toată clădirea, care să fie perfect drept. 

O briză ușoară făcea să se miște fâșiile groase de plastic care 
acopereau ceea ce fusese peretele din spate al bucătăriei. Incă 
nu se hotărâse ce să facă acolo: uși de sticlă, un șir de ferestre 
sau să mai extindă bucătăria cu vreo trei metri. l-ar fi plăcut un 
fel de separeu pentru luat micul dejun, un loc unde să stea 
dimineața și să urmărească păsările care veneau să ciugulească 
în curtea din spate. Își dorea foarte mult să facă în spate o 
verandă largă cu un jacuzzi cu apă fierbinte sau pe care să aibă 
un grătar. Indiferent ce soluţie avea să adopte până la urmă, 
avea de gând să păstreze casa deschisă în acea parte. li plăcea 
cum pătrundea pe acolo lumina în timpul zilei, printre fâșiile 
semitransparente. Voia să poată să privească în curtea din spate, 
mai ales în situaţii ca cea din momentul acela, când vedea pe 
cineva mișcându-se acolo. 

Jeffrey se ridică în picioare și puse mâna pe bâta pe care o 
avea la îndemână, în cămara unde era instalată mașina de 
spălat. 

Se strecură printre fâșiile de plastic și începu să meargă pe 
vârfuri pe peluza acoperită cu gazon. larba era plină de apă din 
cauza umezelii și Jeffrey se zgribuli de frig, rugându-se în sinea 
lui să nu fie din nou împușcat, mai ales că avea doar chiloţii pe 
el. Pentru o clipă îi trecu prin minte că imaginea lui, în chiloți și 
cu bâta în mână, putea cel mult să-l facă să se tăvălească pe jos 
de râs pe cel care se furișa prin curtea din spate. 


Deodată, auzi un sunet foarte cunoscut. Erau niște lipăieli și 
niște linsături, tipul de zgomot făcut de un câine care se 
hrănește. Jeffrey își încordă vederea și reuși să distingă trei 
siluete lângă casă. Două dintre ele erau destul de mici ca să fie 
câini. Cea de-a treia avea exact înălțimea Sarei. Aceasta se uita 
în casă prin fereastra de la dormitor. 

Jeffrey lăsă ușor bâta jos și începu să înainteze pe furiș spre 
ea. Nu era deloc îngrijorat din cauza celor doi ogari, Billy și Bob, 
cei mai leneși câini pe care îi văzuse vreodată. Într-adevăr, 
aceștia abia se mișcară când ajunse în dreptul lor. 

— Sara? 

— Dumnezeule! sări Sara împiedicându-se de unul din câini. 
Jeffrey întinse mâinile și reuși s-o prindă înainte ca să cadă pe 
spate. 

Jeffrey începu să râdă și-l lovi ușor pe Bob peste cap. 

— Tragi cu ochiul prin casele oamenilor? 

— Ticălosule, șuieră Sara, lovindu-l cu palmele în piept. M-ai 
făcut să-mi sară inima. 

— Cum? întrebă Jeffrey, făcând-o pe nevinovatul. Doar nu eu 
eram acela care se furișa prin spatele casei tale. 

— Parcă n-ai fi făcut-o niciodată. 

— Aici e casa mea, zise Jeffrey arătând în jur. Nu a ta. 

Se aplecă și ridică bâta de jos. Acum, după ce fluxul de 
adrenalină se potolise, simțea din nou durerea surdă din picior. 

— Vrei să-mi explici de ce te uitai în miez de noapte pe 
fereastra dormitorului meu? 

— Nu voiam să te trezesc, dacă aș fi văzut că dormi. 

— Eram în bucătărie. 

— Pe întuneric? Sara îl străfulgeră cu privirea. Singur? 

— Hai înăuntru, o invită Jeffrey și o luă înainte fără să mai 
aștepte răspunsul ei. 

Mergea șontâc-șontăc spre bucătărie și se bucură în clipa în 
care auzi pașii Sarei în spatele lui. Aceasta era îmbrăcată cu o 
pereche de blugi spălăciţi și cu o cămașă albă la fel de veche. 

— Ai venit pe jos cu câinii până aici? 

— Am împrumutat mașina Tessei, spuse Sara, scărpinându-l pe 
Bob pe ceafă. 

— Bună idee să-ţi iei cu tine câinii de atac. 

— Am avut noroc că n-ai sărit la mine să mă omori. 


211 


— De unde știi că n-aveam de gând? întrebă Jeffrey, dând la o 
parte fâșiile de plastic cu bâta, astfel încât să-i facă loc Sarei în 
casă. 

Sara se uită mai întăi la folia de plastic, apoi la Jeffrey. 

— Imi place foarte mult ce-ai făcut aici. 

— E nevoie de mâna unei femei, sugeră el. 

— Sunt sigură că există o mulţime de voluntare. 

In timp ce intra în bucătărie, Jeffrey își stăpâni cu greu un 
geamăt de durere. 

— Nu merge lumina aici, zise el, aprinzând o lumânare lângă 
aragaz. 

— Ha-ha, făcu Sara, încercând întrerupătorul cel mai apropiat 
de ea. Nu obţinu niciun rezultat, așa că traversă încăperea ca să-l 
acţioneze pe cel de pe peretele opus, în timp ce Jeffrey aprinse o 
altă lumânare. Ce s-a întâmplat? 

— E o casă veche, zise el ridicând din umeri, deloc dornic să-i 
mărturisească adevărata cauză. Brad s-a dus cu mostra la 
Macon. 

— Durează cel puţin două săptămâni, nu? 

— Da, dădu el din cap. Crezi că e poliţist? 

— Brad? 

— Nu, criminalul. Crezi că e vorba despre un poliţist? Poate că 
de asta a lăsat cheia de la cătușe... acolo. Jeffrey făcu o pauză. 
Ințelegi, așa ca un indiciu. 

— Poate că folosește pur și simplu cătușele ca să le împiedice 
să se miște, spuse Sara. Poate că e sado-masochist. Poate că 
mama lui obișnuia să-l lege cu cătușe de pat când era mic. 

Jeffrey era uimit de tonul ei insolent, dar se abţinu să facă 
vreun comentariu. 

— Vreau să beau ceva, zise Sara și scoase sticla de votcă din 
congelator. 

— Nu cred că am suc de portocale, spuse Jeffrey, văzând-o că 
deschide cealaltă ușă a frigiderului. 

— E bun și ăsta, zise ea luând cutia cu suc de afine. Începu 
apoi să caute prin dulap după un pahar și își turnă ceea ce părea 
a fi o băutură foarte concentrată. 

Jeffrey o urmărea îngrijorat. Sara nu obișnuia să bea alcool 
decât foarte rar și, când acest lucru se întâmpla, un singur pahar 
de vin era suficient ca s-o ameţească. În toată căsnicia lor nu o 
văzuse să bea vreodată ceva mai tare decât o margarita. 


212 


Sara se strâmbă când luă o înghiţitură din pahar. 

— Cât de multă votcă ar fi trebuit să pun? 

— Probabil o treime din cât ai turnat tu, răspunse Jeffrey, 
luându-i paharul din mână. Luă și el o gură și tăria băuturii îl făcu 
să se înece. Sfinte Hristoase, reuși el să spună. Vrei să te 
sinucizi? 

— Eu și Julia Matthews, i-o întoarse ea. Ai ceva dulce? 

Jeffrey deschise gura ca s-o întrebe ce naiba voise să spună cu 
acea alăturare de nume, însă Sara începuse deja să cotrobăiască 
prin sertare. 

— Mai este niște budincă în frigider. Pe raftul de jos în spate, o 
ajută el. 

— Fără grăsime? întrebă ea. 

— Nu. 

— E foarte bună, spuse Sara, aplecându-se ca să caute 
budinca. 

Jeffrey își încrucișă mâinile la piept continuând s-o urmărească 
cu privirea. Ar fi vrut s-o întrebe ce căuta în bucătăria lui în miez 
de noapte. Ar fi vrut s-o întrebe ce se întâmplase cu ea, de ce se 
comporta atât de ciudat. 

— Jeff? întrebă Sara cu capul vârât în frigider. 

— Hmm? 

— Te uiţi la fundul meu? 

Jeffrey zâmbi. 

— Da, răspunse el, deși nu se uitase la fundul ei. 

Sara se ridică ţinând budinca în sus ca pe un trofeu. 

— E ultima. 

— Da. 

Sara trase folia de pe cutia cu budincă și se așeză pe marginea 
mesei. 

— Treaba se împute. 

— Crezi? 

— Păi, nu? Sara ridică din umeri și începu să lingă suprafaţa 
budincii. Fete de la colegiu sunt violate, apoi se sinucid. Nu prea 
suntem obișnuiți cu așa ceva, nu? 

Din nou Jeffrey fu surprins de atitudinea ei degajată. Nu se 
potrivea deloc cu Sara pe care o știa el, dar adevărul era că în 
ultima vreme nu mai era deloc sigur că o cunoștea cu adevărat 
pe fosta lui soție. 

— Cred că nu, spuse el. 


— Le-ai spus părinţilor ei? 

— Frank i-a așteptat la aeroport, răspunse Jeffrey și făcu o 
pauză. Tatăl ei... zise el și se opri din nou. Imaginea feţei zdrobite 
de durere a lui Jon Matthews era ceva ce nu avea să uite prea 
curând. 

— Tatăl a suportat foarte greu, nu? întrebă Sara. Tăticilor nu le 
place deloc să afle că cineva și-a bătut joc de fetiţa lor. 

— Bănuiesc că nu, răspunse Jeffrey, gândindu-se la cuvintele 
pe care le folosise Sara. 

— Așa este, ascultă-mă pe mine! 

— Da, răspunse Jeffrey. A primit lovitura din plin. 

Ochii Sarei scânteiară scurt, însă ea își aplecă fruntea înainte 
ca Jeffrey să-și dea seama. Sara sorbi prelung din pahar și reuși 
să verse puţin din conţinut pe cămașă. Acest incident o făcu să 
chicotească. 

Jeffrey nu se putu stăpâni să nu întrebe: 

— Ce s-a întâmplat cu tine, Sara? 

— De când ai început să porţi așa ceva? întrebă ea, arătând cu 
mâna spre mijlocul lui. 

Jeffrey se uită în jos. Având în vedere că singura piesă de 
îmbrăcăminte pe care o avea pe el erau boxerii de culoare verde, 
presupuse că Sara se referise la ei. Ridică privirea și răspunse 
dând din umeri: 

— De ceva timp. 

— Oricum, de mai puţin de doi ani, remarcă ea continuând să 
lingă budinca. 

— Da, zise el, și ridică mâinile ca ea să-i poată admira chiloţii. 
Îți plac? 

Sara începu să bată din palme. 

— Ce cauţi tu aici, Sara? 

Ea îl privi fix câteva secunde și apoi puse pe masă cutia cu 
budincă. Se lăsă pe spate și rămase cu picioarele atârnând în 
aer, cu călcâiele atingând sertarul de jos. 

— Stăteam ieri și mă gândeam la momentele acelea când 
eram amândoi pe doc. Iți mai aduci aminte? 

El clătină din cap, fiindcă vara obișnuiau să-și petreacă practic 
fiecare clipă liberă pe platforma de la marginea lacului. 

— Tocmai ieșisem din apă și stăteam pe doc şi-mi pieptănam 
părul. Şi tu ai venit lângă mine, mi-ai luat peria și ai început să- 
mi piepteni tu părul. 


214 


El încuviință cu o mișcare a capului, spunându-și că exact 
același lucru îi venise și lui în minte când se trezise la spital, în 
dimineaţa aceea. 

— Îmi aduc aminte. 

— Mi-ai periat părul cel puţin o oră. Îţi aduci aminte de asta? 

El zâmbi. 

— Mi-ai periat pur și simplu părul și după aceea ne-am dus să 
ne pregătim pentru cină. Îţi amintești? 

EI încuviință din nou. 

— Cu ce am greșit? întrebă ea, aruncându-i o privire 
ucigătoare. Din cauza sexului? 

El clătină din cap. Sexul cu Sara fusese cea mai împlinită 
relaţie din viaţa lui de adult. 

— Bineînţeles că nu, zise el. 

— Voiai să-ţi pregătesc cina? Să te aştept seara acasă când vii 
de la slujbă? 

El încercă să glumească: 

— Mi-ai pregătit cina o dată, ai uitat? Mi-a fost rău după aia trei 
zile. 

— Eu vorbesc serios, Jeff. Vreau să știu cu ce am greșit. 

— Nu a fost din cauza ta, răspunse el, deși știa că nu spune 
decât o banalitate. Eu am fost de vină. 

Sara oftă din greu. Întinse mâna după pahar și termină băutura 
dintr-o singură înghiţitură. 

— Am fost un prost, continuă el, deși știa că ar fi fost mai bine 
să tacă. Eram speriat, fiindcă te iubeam atât de mult. Jeffrey făcu 
o pauză, căutându-și cuvintele. Nu știam dacă tu ai nevoie de 
mine la fel de mult cât aveam eu de tine. 

Ea îl privi fix în ochi. 

— Încă mai dorești ca eu să am nevoie de tine? 

Jeffrey fu luat prin surprindere, când îi simţi mâna pe piept, 
mângâindu-l ușor. Închise ochii și se lăsă pradă degetelor ei care 
urcau încet spre buze. 

— În clipa aceasta am cu adevărat mare nevoie de tine. Jeffrey 
deschise ochii. Pentru o fracțiune de secundă, prin minte îi trecu 
ideea că glumește. 

— Ce-ai spus? 

— Nu mă vrei acum când mă ai aici? întrebă Sara, continuând 
să-i atingă buzele. 

El începu să-i lingă vârful degetului. 


215 


Sara zâmbi privindu-l printre ochii întredeschiși, ca și cum i-ar 
fi citit gândurile. 

— Ai de gând să-mi răspunzi sau nu? 

— Da, răspunse el, deși nu-și mai aducea aminte despre ce 
întrebare era vorba. Apoi zise repede: Da, da, te vreau. 

Ea începu să-l sărute pe gât, lovindu-l ușor cu limba pe piele. 
El o cuprinse cu mâinile de mijloc și o trase spre marginea mesei. 
Sara își încrucișă picioarele în jurul lui. 

— Sara, oftă Jeffrey încercând s-o sărute pe gură, însă ea Îl 
împinse și-și cobori buzele spre pieptul lui. Sara, repetă el. Lasă- 
mă să te iubesc! 

Ea ridică ochii spre el și-l privi cu un zâmbet ciudat. 

— Nu vreau să facem dragoste. 

El deschise gura, dar nu reuși să spună nimic. Abia într-un 
târziu o întrebă: 

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă... începu ea, apoi îi luă mâna și și-o duse la gură. 
El o urmări cum îi linge degetul arătător. După câteva secunde îl 
întrebă zâmbindu-i complice: 

— Ce zici? 

Jeffrey se aplecă s-o sărute, însă ea alunecă de pe masă 
înaintea lui. Jeffrey gemu când ea începu să-l sărute ușor pe 
piept, coborând apoi până la banda boxerilor. Cu dificultate, el 
reuși să îngenuncheze în faţa ei, încercând din nou s-o sărute pe 
gură. Din nou, ea îl împinse. 

— Vreau să te sărut, spuse el, surprins de tonul implorator al 
propriei sale voci. 

Ea dădu din cap și începu să-și descheie nasturii de la cămașă. 

— Mă gândesc la alte lucruri pe care le poți face cu gura. 

— Sara... 

Ea clătină din cap. 

— Nu trebuie să vorbești, Jeffrey. 

El se gândi cât de ciudat sunau vorbele astea, fiindcă cea mai 
interesantă parte a sexului cu Sara era dată tocmai de cuvintele 
pe care și le spuneau. li puse palmele pe obraji. 

— Vino aici, spuse el. 

— Ce? 

— Ce s-a întâmplat cu tine? 

— Nimic. 


— Nu te cred. Jeffrey așteptă să răspundă, însă ea se uita ţintă 
la el fără să spună nimic. 

— De ce nu mă lași să te sărut? 

— Pur și simplu nu am chef de sărutat. 

Zâmbetul de pe faţa ei nu mai era la fel de nevinovat ca 
înainte. 

— Pe gură, adăugă ea. 

— Ce s-a întâmplat? repetă el. 

Ea miji ochii în semn de avertisment. 

— Răspunde-mi, repetă el. 

Sara rămase cu ochii la el în timp ce mâna îi cobora sub banda 
boxerilor. Işi apăsă mâna pe trupul lui, ca și cum ar fi vrut să fie 
sigură că el a înţeles ce voia ea să-i transmită. 

— Nu vreau să vorbesc cu tine. 

El îi opri mâna. 

— Uită-te la mine. 

Ea clătină din cap și atunci când Jeffrey îi întoarse capul spre 
el, închise ochii. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? șopti el. 

Sara nu răspunse. Il sărută pe gură, limba ei forțându-și calea 
printre dinţii lui. Era un sărut disperat, care nu semăna deloc cu 
cele cu care îl obișnuise Sara, numai că era atâta pasiune în acel 
sărut, încât fără îndoială i s-ar fi muiat genunchii dacă ar fi fost în 
picioare. 

Ea se opri brusc și-și ascunse capul la pieptul lui. El încercă s-o 
facă să-l privească, însă ea se feri. 

— Sara? 

Jeffrey simţi că ea-l cuprinde din nou cu braţele, însă de data 
aceasta într-un mod total diferit faţă de cel în care o făcuse 
înainte. Era atâta disperare în strânsoarea braţelor Sarei, de 
parcă ar fi fost gata să se înece. 

— Ţine-mă în braţe, îl imploră ea. Te rog, ţine-mă în braţe! 

e 

Jeffrey se trezi brusc. Întinse mâna, deși știuse din prima 
secundă că Sara nu mai era acolo. Işi aducea aminte vag cum ea 
se furișase de lângă el la un moment dat, însă el fusese prea 
obosit ca să se miște și cu atât mai puţin să încerce s-o oprească. 
Se răsuci într-o parte și-și îngropă faţa în perna pe care o folosise 
Sara. Putea simţi mirosul de lavandă din șamponul pe care-l 
folosea ea. Apucă perna în braţe și se răsuci înapoi pe locul lui. 


217 


Rămase cu privirea aţintită în tavan, încercând să rememoreze 
ce se întâmplase acolo în noaptea aceea. Incă nu reușea să-și 
dea seama despre ce fusese vorba. O purtase pe Sara pe braţe 
până la pat. Ea continuase să plângă încet pe umărul lui. li fusese 
atât de frică de ceea ce s-ar fi putut afla în spatele acelor lacrimi, 
că renunţase să-i mai pună vreo întrebare. 

Jeffrey se ridică în capul oaselor și-și masă pieptul. Nu putea să 
stea în pat toată ziua. Trebuia să termine de verificat lista cu cei 
care fuseseră condamnaţi pentru infracţiuni de natură sexuală. 
Trebuia să-l interogheze pe Ryan Gordon și pe cei care intraseră 
în bibliotecă în seara în care Julia Matthews fusese văzută ultima 
dată acolo înainte de a fi răpită. Trebuia, de asemenea, să se 
întâlnească cu Sara, să se asigure că aceasta era bine. 


Se întinse și atinse cu mâna tocul de sus al ușii când intră în 
baie. Se opri în faţa toaletei. Pe bazin se afla un teanc de hârtii. 
Foile erau prinse cu o agrafă mare, argintie. Paginile erau destul 
de îndoite pe la colţuri și îngălbenite, ca și cum ar fi fost răsfoite 
de mai multe ori. Era vorba, după cum recunoscu Jeffrey de la 
prima privire, despre transcrierea unui proces. 

Se uită în jurul lui, ca și cum ar fi crezut că zâna care pusese 
acolo hârtiile ar mai fi putut fi încă în baie. Singura persoană care 
intrase în casa lui fusese Sara și Jeffrey nu-și putea imagina de ce 
ar fi făcut ea așa ceva. Citi pagina de titlu și observă că data 
procesului fusese cu doisprezece ani în urmă. Cazul la care 
făceau referire hârtiile era Statul Georgia împotriva lui Jack Allen 
Wright. 

De una dintre pagini era lipită o bucată de hârtie adezivă de 
culoare galbenă. Răsfoi repede paginile până acolo și se opri. 
Numele Sarei era înscris în partea de sus a paginii. Un alt nume, 
Ruth Jones, probabil procurorul districtual care anchetase cazul, 
era trecut în dreptul celei care-i pusese întrebările. 

Jeffrey se așeză pe vasul de toaletă și începu să citească 
depoziția pe care Sara Linton o dăduse în faţa lui Ruth Jones. 


Î. Domnișoară Linton, puteţi să ne relatati cu 
cuvintele dumneavoastră evenimentele care au avut 
loc în cea de-a douăzeci și treia zi a lunii aprilie, anul 
trecut, cam pe la aceeași oră ca acum? 


R. Lucram la Spitalul Grady ca medic pediatru 
rezident. Avusesem o zi grea și mă hotărâsem să fac o 
plimbare cu mașina între schimburi. 

Î. Ati observat ceva neobișnuit? 

R. /n clipa în care am ajuns la mașină, am văzut că 
pe portiera din fată dreapta fusese zgâriat cuvântul 
cunt. M-am gândit că probabil este vorba despre un 
act de vandalism, așa că am folosit niște bandă 
adezivă pe care o tineam în portbagaj ca să acopăr 
zgârietura. 

Î. Ce ati făcut apoi? 

R. M-am întors la spital ca să-mi încep schimbul. 

Î. Doriti un pahar cu apă? 

R. Nu, multumesc. Am intrat la baie ṣi, în timp ce mă 
spălam pe mâini, a intrat Jack Wright. 

Î. Acuzatuh 

R. Exact. A intrat în încăperea de toaletă. Avea în 
mână un mop și era îmbrăcat într-o salopetă de 
culoare gri. Stiam că era cel care se ocupa de 
curățenie. Și-a cerut scuze că a intrat fără să bată la 
ușă, a spus că revine mai târziu ca să facă curățenie și 
a părăsit încăperea. 

Î. Ce s-a întâmplat apoi? 

R. Am intrat într-una din cabine. Acuzatul, Jack 
Wright, a sărit peste peretele despărțitor. Mi-a prins 
mâinile cu cătușe de bara pentru handicapati și apoi 
mi-a acoperit gura cu bandă adezivă. 

Î. Sunteţi sigură că era vorba despre acuzat? 

R. Da. Iși pusese o mască de schi de culoare roșie, 
însă i-am recunoscut ochii. Are niște ochi albaștri 
foarte ușor de tinut minte. Îmi aduc aminte că mă 
gândeam că așa cum arăta, cu părul blond și lung, cu 
barbă și cu ochii aceia albaștri, semăna cu lisus, așa 
cum este el înfățișat în Biblie. Sunt sigură că Jack 
Wright e cel care m-a atacat. 

Î. Ne mai puteti indica și alte semne distinctive care 
să vă fi condus la convingerea că cel care v-a atacat 
este acuzatuh 

R. Am văzut un tatuaj pe brațul lui reprezentându-l 
pe lisus fixat pe cruce, având deasupra cuvântul IISUS 


și dedesubt SALVAREA. Am recunoscut acest tatuaj ca 
fiind al lui Jack Wright, care lucra în spital la curățenie. 
Îl văzusem pe acest om de mai multe ori pe culoar, dar 
nu vorbisem niciodată cu el. 

Î. Ce s-a întâmplat după aceea, domnişoară doctor 
Linton? 

R. Jack Wright m-a tras jos de pe scaunul de toaletă. 
Gleznele mele erau împiedicate în pantaloni. Erau dati 
jos. Pantalonii. În jurul gleznelor. 

Î. vă rog, nu vă grăbiţi, domnişoară Linton! 

R. Am fost trasă în față, dar brațele îmi erau prinse 
la spate în felul acesta. El a continuat să mă tragă în 
față, trecându-și o mână în jurul mijlocului meu. Avea 
în cealaltă mână un cuțit lung, aproximativ douăzeci 
de centimetri, pe care îl ținea lipit de fata mea. Mi-a 
tăiat una din buze, ca să mă avertizeze că n-are rost 
să mă opun, presupun. 

Î. Și ce a făcut apoi acuzatul? 

R. Și-a scos penisul și m-a violat. 

Î. Domnișoară Linton, ne puteţi spune dacă acuzatul 
a spus ceva în timp ce vă viola? 

R. Tot timpul a folosit acel cuvânt trivial când mi s-a 
adresat. 

Î. Ne puteţi spune ce s-a întâmplat apoi? 

R. A încercat de mai multe ori să ejaculeze, dar nu a 
reușit. Și-a scos penisul din mine și a ajuns singur la 
orgasm (neinteligibil). 

Î. Puteţi repeta ultimele cuvinte? 

R. A ajuns singur la orgasm pe fata și pe pieptul 
meu. 

Î. Puteţi să ne spuneti ce s-a întâmplat după aceea? 

R. M-a înjurat și apoi m-a tăiat cu cuțitul. In partea 
stângă, aici. 

Î. Apoi ce s-a întâmplat? 

R. Am simțit ceva în gură. M-am înecat. Era otet. 

Î. A turnat otet în gura dumneavoastră? 

R. Da, avea cu el o sticlută, ca cele cu mostre de 
parfum. A vărsat conținutul în gura mea și a spus 
„Săvârșitu-s-a”. 


220 


|. Au aceste cuvinte vreo semnificaţie aparte pentru 
dumneavoastră, domnişoară doctor? 

R. Sunt din Evanghelia lui loan, din Biblie. 
„Săvârșitu-s-a”. Conform lui loan, acestea sunt 
ultimele cuvinte pe care le rostește lisus înainte de a 
muri pe cruce. El cere ceva de băut și i se dă otet. Bea 
otetul și apoi, ca să citez exact, işi dă duhul. Moare. 

Î. Acestea sunt cuvintele lui pe cruce? 

R. Da. 

Î. lisus spune „Săvârșitu-s-a"? 

R. Da. 

Î. Cu bratele prinse la spate în felul acesta? 

R. Da. 

Î. Și este împuns cu o spadă într-o parte? 

R. Da. 

Î. A mai spus și altceva? 

R. Nu. Jack Wright a spus cuvintele acelea și apoi a 
ieșit din baie. 

Î. Domnișoară Linton, aveti idee cât timp ati rămas 
în baie? 

R. Nu. 

Î. Aveaţi mâinile prinse în continuare în cătușe? 

R. Da. Eram în continuare prinsă cu cătușele și 
stăteam în genunchi, cu capul în jos. Nu eram în stare 
să mă ridic, să mă așez pe vasul de toaletă. 

Î. Si apoi ce s-a întâmplat? 

R. A intrat o asistentă. A văzut sângele de pe podea 
și a început să tipe. Câteva secunde mai târziu, 
doctorul Lange, șeful meu, a intrat în baie. Pierdusem 
o mare cantitate de sânge și eram în continuare prinsă 
cu cătușele. Au încercat să mă ajute, dar n-au reușit să 
facă mare lucru din moment ce aveam mâinile prinse 
cu cătușele. Jack Wright stricase încuietoarea, astfel 
încât să nu se mai poată deschide. Băgase ceva în 
broască, o scobitoare sau ceva asemănător. A trebuit 
să cheme un lăcătuș ca să taie cătușele. In timp ce ei 
încercau să mă salveze, eu am leșinat. Din cauza 
poziției corpului meu sângele a continuat să-mi curgă 
din rana provocată de cuțit. Am pierdut foarte mult 
sânge. 


Î. Liniștiţi-vă, domnişoară doctori Doriţi să luăm o 
pauză? 

R. Nu, vreau să continuu. 

Î. Puteţi să-mi spuneţi ce s-a întâmplat apoi ca 
urmare a violului? 

R. Am rămas însărcinată în urma contactului și am 
dezvoltat apoi o sarcină ectopică, adică oul a fost 
implantat în tubul falopian. S-a produs o ruptură care a 
dus la pierderi de sânge în abdomen. 

Î. Ce efect a avut aceasta asupra dumneavoastră? 

R. Am fost nevoită să suport o histerectomie parțială 
și organele mele de reproducere au fost îndepărtate. 
Din cauza asta nu pot să mai am copii. 

Î. Domnişoară doctor Linton? 

R. Aș vrea să iau o pauză. 


Jeffrey rămăsese așezat pe scaunul de toaletă cu ochii aţintiţi 
pe paginile transcrierii. Citi din nou materialul, apoi încă o dată 
și, în curând, camera de baie se umplu de sunetul suspinelor 
sale. Jeffrey plângea pentru Sara aceea pe care n-o cunoscuse 
niciodată. 


Capitolul 19 


Lena ridică încet capul, încercând să-și dea seama unde se 
află. Era înconjurată de o beznă absolută. Ridică mâna și, chiar 
numai la câţiva centimetri de faţă, nu reuși să distingă palma și 
degetele. Ultimul lucru pe care și-l amintea era că stătea de 
vorbă cu Hank în bucătărie. După aceea, filmul se rupsese 
complet. Era ca și cum ar fi închis pentru o clipă ochii și-n 
secunda următoare s-ar fi trezit în locul acesta. 

Se răsuci, gemând, pe o parte ca să se poată ridica în fund. 
Dintr-o dată, își dădu seama că era complet dezbrăcată. Simţea 
prin piele neregularităţile podelei. Reuși să distingă conturul 
fibrelor de lemn. Inima începu să-i bată cu putere, aparent fără 
niciun motiv. Se aplecă și dădu peste altă suprafaţă din lemn 
neprelucrat, dar de data aceasta așezată vertical. Un perete. 

Sprijinindu-se cu mâinile de perete, reuși să se ridice în 
picioare. Undeva, în subconștient, distinse un zgomot, dar nu 


222 


semăna cu nimic cunoscut. Totul era ciudat și înfiorător. Simţea 
fizic că nu aparţinea locului acela. Işi dădu seama că se sprijinise 
cu capul de perete, fiindcă simţea presiunea lemnului pe pielea 
de pe frunte. Zgomotul acela se auzi din nou. Era ca un șir de 
lovituri, apoi liniște, iar lovituri, iar liniște, ca un ciocan care 
lovește o bucată de oţel. Ca un fierar care bate o potcoavă. 

Clinc, clinc, clinc! 

Unde mai auzise așa ceva? 

Inima i se opri când reuși în sfârșit să facă legătura. Din beznă, 
îi apăru în faţa ochilor chipul Juliei Matthews, care își mișca 
buzele încercând să explice sunetul pe care îl auzise și ea. 

Clinc, clinc, clinc! 

Picături de apă care cădeau dintr-o ţeavă. 


Capitolul 20 


Jeffrey se afla în spatele oglinzii false și privea la cele ce se 
petreceau în camera de interviu. Ryan Gordon își ţinea braţele 
slăbănoage încrucișate peste pieptul său concav. Lângă el, 
Buddy Conford ședea cu palmele împreunate pe masă. Buddy 
era un luptător. La șaptesprezece ani își pierduse piciorul drept 
mai jos de genunchi, în urma unui accident de mașină. La 
douăzeci și șase de ani, bolnav de cancer, își pierduse ochiul 
stâng. La treizeci și nouă, un client dezamăgit se hotărâse să-i 
ofere drept onorariu două gloanţe. Buddy își pierduse un rinichi și 
o bucată dintr-un plămân, dar două săptămâni mai târziu se afla 
din nou în sala de judecată. Jeffrey spera ca, datorită capacităţii 
lui Buddy de a face distincție între bine și rău, să avanseze puţin 
în dimineaţa aceea. Descărcase dimineaţă o poză de-a lui Jack 
Allen Wright din baza de date a statului. Dacă băiatul l-ar fi 
identificat pe individ, ar fi putut să aibă o bună bază de pornire în 
Atlanta. 

Jeffrey nu se considerase niciodată ca fiind prea sentimental, 
dar durerea pe care o simţea în piept nu voia deloc să dispară. Își 
dorea mai mult ca orice pe lume să stea de vorbă cu Sara, dar, în 
același timp, îi era teamă că ar fi putut să-i spună ceva 
nepotrivit. Dimineaţă, în mașină, în drum spre secţie, repetase 
întruna ce ar fi vrut să-i spună, ba chiar rostise cu voce tare 
cuvintele, ca să audă cum sună. Nimic nu i se păruse însă prea 


223 


potrivit așa că, după ce ajunsese în birou, rămăsese aproape 
zece minute cu mâna pe receptor până să-și facă destul curaj ca 
s-o sune pe Sara la clinică. 

Dăduse peste Nelly Morgan, care-l întrebase dacă era vreo 
urgență. El îi răspunsese că nu era nicio urgenţă și că dorea să 
vorbească pur și simplu cu Sara. 

— Este cu un pacient, venise înţepat răspunsul, urmat de 
trântirea receptorului în furcă. Faptul că nu putuse să stea de 
vorbă cu Sara îi produsese un imens val de ușurare, urmat însă 
imediat de un sentiment de dezgust faţă de propria lui lașitate. 

Ştia că ar fi trebuit să fie tare, numai că nu se putea stăpâni să 
nu plângă ca un copil ori de câte ori își aducea aminte ce i se 
întâmplase Sarei. Pe de o parte, îl durea faptul că ea nu avusese 
destulă încredere în el ca să-i spună ce i se întâmplase în Atlanta. 
Pe de altă parte era furios că îl minţise. Cicatricea pe care o avea 
într-o parte fusese explicată ca fiind rezultatul unei operaţii de 
apendicită, deși acum, gândindu-se mai bine, își aducea aminte 
că tăietura era pe verticală și nu avea deloc precizia unei incizii 
realizate de un chirurg. 

Faptul că nu putea avea copii fusese un subiect asupra căruia 
el nu insistase niciodată prea mult, fiindcă își dăduse seama că 
reprezintă un capitol delicat al vieţii ei. O lăsase în pace, 
presupunând că era vorba despre vreo afecțiune medicală sau 
că, la fel ca multe alte femei, Sara pur și simplu nu putea avea 
copii. El era poliţist, detectiv și luase de bun tot ceea ce-i spusese 
Sara, ea făcea parte din acea categorie de oameni care spun 
întotdeauna adevărul. Sau cel puţin așa crezuse el. 

— Șefu'? îl întrerupse Marla, ciocănind la ușă. A sunat un 
individ din Atlanta și mi-a spus să vă zic că totul e aranjat. N-a 
lăsat niciun nume. Au toate astea vreun înțeles pentru 
dumneavoastră? 

— Da, spuse Jeffrey, verificând dosarul pe care-l avea în mână 
ca să se asigure că fotografia scoasă la imprimantă era încă 
acolo. 

Privi, din nou, îndelung, foaia de hârtie, deși practic avea deja 
în memorie imaginea înceţțoșată. Trecu după aceea pe lângă 
Marla și ieși pe hol. 

— Plec la Atlanta după asta. Nu știu când mă întorc. Frank 
rămâne la comandă. 


224 


Jeffrey nu mai așteptă ca femeia să mai zică ceva. Deschise 
ușa de la camera pentru interogatorii și intră înăuntru. 

— Suntem aici de zece minute, zise Buddy cu o voce oficială. 

— Și nu vom sta mai mult de alte zece dacă clientul 
dumneavoastră se hotărăște să coopereze, spuse Jeffrey, 
așezându-se de cealaltă parte a mesei, pe scaunul din fața lui 
Buddy. 

Singurul lucru de care era cât de cât sigur era acela că voia să- 
| ucidă pe Jack Allen Wright. Nu fusese niciodată violent în afara 
terenului de fotbal, dar acum scrâșnea din dinţi până la durere - 
de mult ce dorea să-l ucidă pe cel care o violase pe Sara. 

— Putem începe odată? întrebă Buddy, bătând darabana cu 
degetele în tăblia mesei. 

Jeffrey aruncă o privire în direcţia ferestruicii din ușa care 
dădea în hol. 

— Trebuie să-l așteptăm pe Frank, spuse el, întrebându-se 
unde putea să întârzie subordonatul lui. Spera ca acesta să fi 
aflat ceva despre Lena. 

Ușa se deschise și Frank intră în cameră. Arăta de parcă n-ar fi 
dormit deloc în noaptea precedentă. Cămașa îi era ieșită din 
pantaloni și pe cravată avea o pată de cafea. Jeffrey își privi 
ostentativ ceasul. 

— Îmi pare rău, zise Frank, așezându-se pe scaunul de lângă 
Jeffrey. 

— Lasă asta, spuse Jeffrey. Avem niște întrebări pe care să i le 
punem lui Gordon. În schimbul cooperării lui există posibilitatea 
să renunţăm la acuzaţiile referitoare la deținerea de droguri. 

— Rahat, sări cu gura Gordon. V-am zis doar că nu erau 
pantalonii mei. 

Jeffrey îi aruncă o privire lui Buddy. 

— N-am timp pentru asta acum. Îl trimitem pur și simplu la 
penitenciarul din Atlanta și terminam odată cu toată mascarada 
asta. 

— Ce fel de întrebări? întrebă Buddy. 

Acesta se aștepta la o simplă informaţie referitoare la vreunul 
dintre colegii clientului său. Jeffrey spuse însă pe un ton neutru: 

— În legătură cu moartea lui Sibyl Adams și violarea Juliei 
Matthews. 


Buddy suferi un șoc. Se albi la faţă făcând ca peticul negru ce-i 
acoperea locul de unde-și pierduse ochiul să iasă și mai mult în 
evidență. 

— Ştii ceva despre asta? îl întrebă el pe Gordon. 

Frank răspunse în locul băiatului. 

— El a fost ultima persoană care a văzut-o pe Julia la 
bibliotecă. Era prietenul ei. 

— Ți-am spus că nu erau pantalonii mei, guiţă Gordon. Scoate- 
mă odată, fir-ar să fie, de aici! 

Buddy îi aruncă o privire cruntă. 

— Ar fi bine să le spui ce s-a întâmplat, dacă nu vrei să-i scrii 
mămicii scrisori din închisoare. 

Gordon își puse mâinile în sân, vizibil supărat. 

— Parcă trebuia să fii avocatul meu. 

— Și tu ar trebui să fii om, îl atacă Buddy, luându-și servieta în 
brațe. Fetele alea au fost bătute și ucise, băiete! Ai acum 
posibilitatea să scapi de o acuzaţie gravă, făcând pur și simplu 
ceea ce ar fi trebuit să faci de la început. Dacă ai o problemă cu 
asta, atunci trebuie să-ţi găsești un alt avocat. 

Buddy se ridică în picioare, dar Gordon îl opri. 

— Era în bibliotecă, bine? 

Buddy se așeză înapoi, dar rămase cu servieta în brate. 

— În biblioteca din campus? întrebă Frank. 

— Da, în campus, se răsti Gordon. M-am întâlnit întâmplător cu 
ea, bine? 

— Bine, zise Jeffrey. 

— Așa că am început să vorbesc cu ea, înțelegeţi. Mă voia 
înapoi. Eram sigur de asta. 

Jeffrey încuviinţă cu o mișcare a capului, deși își imagina că 
Juliei Matthews nu-i făcuse nicio plăcere să-l întâlnească pe 
Gordon în bibliotecă. 

— Mă rog, am stat un pic de vorbă și apoi ne-am lipit un pic 
buzele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, zise Gordon, atingându- 
| ușor cu cotul pe Buddy. Acesta se trase într-o parte ca ars. Am 
hotărât după aceea să ne întâlnim mai târziu. 

— Și apoi? întrebă Jeffrey. 

— Apoi a plecat. Chiar așa cum vă spun, a plecat pur și simplu. 
Și-a luat cărţile și celelalte lucruri, mi-a spus că ne întâlnim mai 
târziu și a plecat. 


226 


— Ai văzut dacă a urmărit-o cineva? întrebă Frank. Vreun 
individ suspect? 

— Nu, răspunse băiatul. Era singură. Aș fi băgat de seamă 
dacă ar fi urmărit-o cineva, mă înțelegeţi? Era iubita mea. Aveam 
grijă de ea! 

— Nu e posibil să fi existat cineva, nu neapărat un străin, care 
să-i fi făcut probleme? întrebă Jeffrey. Poate s-a întâlnit și cu alți 
băieţi după ce v-aţi certat. 

Gordon se uită la el exact cum s-ar fi uitat la un câine prost. 

— Nu se întâlnea cu nimeni. Era iubita mea! 

— Nu-ţi aduci aminte dacă ai văzut vreo mașină străină în 
campus? întrebă Jeffrey. Sau vreo furgonetă? 

Gordon clătină din cap. 

— N-am văzut nimic, clar? 

— Hai să ne întoarcem la discuţia pe care ai avut-o cu ea, zise 
Frank. Parcă trebuia să te întâlnești cu ea mai târziu, nu? 

— Ar fi trebuit să ne întâlnim la zece, în spatele clădirii 
Facultăţii de Agronomie. 

— Și n-a venit? 

— Nu, răspunse Gordon. Am așteptat-o acolo. M-am cam 
ofticat și am plecat s-o caut. M-am dus în camera ei să văd ce s-a 
întâmplat și n-am găsit-o acolo. 

— Jenny Price era în cameră? întrebă Jeffrey, dregându-și 
glasul. 

— Curva aia? Gordon făcu un gest de negaţie cu mâna. Era 
probabil pe undeva prin campus, tăvălindu-se cu vreunul de la 
tehnică. 

Jeffrey simţi că i se zburlește părul pe ceafă. Nu-i plăceau deloc 
indivizii care le priveau pe toate femeile ca pe niște târfe, dacă 
nu din alt motiv, cel puţin pentru faptul că această atitudine 
mergea de obicei mână în mână cu violenţa îndreptată împotriva 
lor. 

— Deci, Jenny nu era acolo, i-o tăie el. Și după aceea ce-ai 
făcut? 

— M-am întors la căminul meu, răspunse Gordon, ridicând din 
umeri. M-am dus să mă culc. 

Jeffrey se lăsă pe spate și-și încrucișă braţele la piept. 

— Ce ne ascunzi, Ryan? Pentru că, după cum văd eu lucrurile, 
cooperarea aia, care ar fi trebuit să facă parte din târgul nostru, 
lipsește cu desăvârșire. După cum văd eu lucrurile, s-ar putea să 


227 


porți cămașa asta portocalie de pe tine vreo zece ani de aici 
încolo. 

Gordon îi aruncă lui Jeffrey ceea ce probabil el credea că eo 
privire fioroasă. 

— V-am spus tot ce știu. 

— Nu, spuse Jeffrey. Nu ne-ai spus. Ai omis ceva destul de 
important și jur pe numele lui Dumnezeu că nu vei părăsi camera 
asta până nu ne spui ce știi. 

Figura lui Gordon căpătă o expresie vinovată. 

— Nu știu nimic altceva. 

Buddy se aplecă spre el și-i șopti ceva la ureche. Ochii lui 
Gordon se făcură ca două cepe. Ceea ce-i spusese avocatul își 
făcuse efectul. 

— Am urmărit-o după ce a ieșit din bibliotecă. 

— Și? îl încurajă Jeffrey. 

— S-a întâlnit cu un individ, bine? Gordon își flutură nervos 
mâinile. Jeffrey simţi impulsul să sară la el și să-l apuce de gât. 
Am încercat să-i ajung însă mergeau prea repede. 

— Cum adică repede? Ea mergea cu el? 

— Nu, spuse Gordon. Individul o ducea în brațe. 

Jeffrey simţi că i se pune un nod în gât. 

— Și nu ţi s-a părut suspectă chestia asta, ca prietena ta să fie 
dusă în brațe de un alt bărbat? 

Gordon ridică din umeri. 

— Eram furios, înţelegeţi? Eram furios pe ea. 

— Ştiai că n-o să se întâlnească cu tine după aceea, așa că te- 
ai luat după ea, zise Jeffrey. 

Gordon făcu un semn din umeri care putea fi interpretat atât 
ca un da, cât și ca un nu. 

— Și l-ai văzut pe tipul ăsta ducând-o în braţe? continuă 
Jeffrey. 

— Da. 

— Cum arăta? întrebă Frank. 

— Înalt, cred, zise Gordon. N-am reușit să-i văd faţa, dacă asta 
vreţi să știți. 

— Alb? Negru? întrebă Jeffrey. 

— Da, alb. Alb și înalt. Purta haine de culoare închisă. De fapt, 
n-aș fi reușit să-i văd, dacă ea n-ar fi purtat cămașa aia albă, 
înțelegeţi? Era ca o pată de lumină, ea ieșea în evidenţă, iar el 
nu. 


228 


— l-ai urmărit? întrebă Frank. 

Gordon clătină din cap. 

Frank nu mai zise nimic, dar faţa i se schimonosise de furie. 

— Ştii că fata a murit, nu? 

Gordon lăsă capul în pământ. 

— Da, știu. 

Jeffrey deschise dosarul și-i arătă lui Gordon fotografia scoasă 
la imprimantă. Acoperise cu ajutorul unui marker negru numele 
lui Wright, dar celelalte date referitoare la individ puteau fi citite 
pe foaia de hârtie. 

— Asta e bărbatul? 

Gordon aruncă rapid o privire, apoi lăsă din nou capul în jos. 

— Nu. 

— Uită-te la fotografie, fir-ar să fie, se răsti Jeffrey și vocea lui îl 
făcu pe Frank să tresară speriat. 

Gordon făcu ceea ce i se ordonase și-și lipi literalmente nasul 
de foaia de hârtie. 

— Nu știu, domnule, spuse el. Era întuneric. N-am reușit să-i 
văd faţa. Gordon cobori privirea în josul paginii, acolo unde erau 
trecute datele antropometrice. Înălțimea se potrivește. Și 
greutatea. E posibil să fie el? Gordon ridică din umeri. Vreau să 
spun, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă interesa deloc 
individul. Eu mă uitam la ea. 

e 

Drumul până la Atlanta fu lung și obositor. Monotonia 
peisajului era din loc în loc întreruptă de pâlcuri de copaci. 
Încercase în două rânduri s-o sune pe Sara acasă și să-i lase un 
mesaj, dar robotul ei se încăpăţâna să nu intre în funcţiune, chiar 
și după ce lăsase telefonul să sune mai bine de douăzeci de ori. 
Faptul că nu reușea să vorbească cu ea îi luă lui Jeffrey o piatră 
de pe inimă. Imediat însă fu copleșit de rușine. Cu cât se apropia 
mai mult de Atlanta, cu atât era însă mai convins că procedase 
corect. Avea s-o sune pe Sara atunci când avea să afle ceva 
concret. Era foarte posibil s-o sune ca s-o anunțe că Jack Allen 
Wright suferise un accident în care fusese implicată arma 
poliţistului Tolliver. 

Chiar dacă depășise 130 km pe oră, Jeffrey avu nevoie de mai 
bine de patru ore până să iasă de pe autostrada 20 și să intre pe 
șoseaua care ducea în centru. Reuși să zărească pentru o 
fracțiune de secundă clădirea Spitalului Grady și-l podidiră 


229 


lacrimile. Clădirea se ridica ameninţător deasupra autostrăzii 
interstatale, în locul cunoscut de localnici drept Curba Grady. 
Grady era unul dintre cele mai mari spitale din lume. Sara îi 
povestise că în secţiile sale de urgenţe erau rezolvate anual 
peste două sute de mii de cazuri. Recentele lucrări de renovare 
care costaseră peste patru sute de milioane de dolari 
transformaseră clădirea într-un fel de decor pentru un film cu 
Batman. In stilul tipic georgian, și această renovare fusese 
subiectul unor investigaţii explozive, acuzațiile de corupție și 
concurenţă neloială ajungând până sus, la Primărie. 

Jeffrey se apropia de centru. Prietenul său din Atlanta fusese 
rănit în timpul unei misiuni și, ca să nu se pensioneze înainte de 
termen, acceptase o funcţie în serviciile de pază ale Capitoliului. 
Il sunase din Grant și stabilise cu el o întâlnire la ora unu. Până să 
găsească un loc în parcarea aglomerată, se făcuse unu și un 
sfert. 

Keith Ross îl aștepta lângă clădirea Judecătoriei. Într-o mână 
avea un dosar, iar în cealaltă un plic de culoare albă. 

— Nu te-am mai văzut de-un car de ani, spuse Keith, 
strângându-i mâna cu putere. 

— Imi pare bine să te văd, Keith, răspunse Jeffrey, încercând să 
pară relaxat, deși nu era. Drumul până la Atlanta nu făcuse decât 
să adâncească rana din sufletul lui. Nici mersul pe jos de la locul 
de parcare până la Judecătorie nu reușise să-i mai reducă din 
tensiune. 

— Nu te pot lăsa să te uiţi la astea decât câteva secunde, 
spuse Keith, dându-și seama că Jeffrey nu prea avea chef de 
discuţii. Le am de la un prieten de la arhivă. 

Jeffrey luă dosarul în mână, dar nu-l deschise. Ştia ce avea să 
găsească înăuntru: fotografii reprezentând-o pe Sara, declaraţii 
ale martorilor, descrieri detaliate ale celor ce se întâmplaseră în 
toaleta aceea. 

— Hai să mergem înăuntru, zise Keith, împingându-l spre ușă. 

Jeffrey își arătă la intrare insigna și scăpă de verificarea de 
securitate. Keith îl conduse într-o încăpere mică aflată chiar 
lângă intrare. Înăuntru se afla un pupitru înconjurat de 
monitoare. Pe scaun ședea un tânăr îmbrăcat în uniformă de 
poliţist și cu niște ochelari cu lentile groase pe nas, care îi privi 
surprins când intrară. 

Keith scoase din buzunar o bancnotă de douăzeci de dolari. 


230 


— Du-te și cumpără-ţi niște bomboane, îi spuse el. 

Tânărul luă banii și părăsi încăperea fără să scoată niciun 
cuvânt. 

— Devotaţi cauzei până la moarte, comentă scârbit Keith. 
Ajungi să te întrebi ce caută băieţii ăștia în forțele de poliţie. 

— Da, mormăi Jeffrey, nedorind să se lanseze într-o discuţie 
referitoare la calitatea recruţilor din poliţie. 

— Te las să te uiţi pe el, spuse Keith. Zece minute, e bine? 

— OK, răspunse Jeffrey, așteptând să se închidă ușa. 

Pe coperta dosarului erau înscrise niște coduri și notații pe 
care numai cei de la arhivă le puteau descifra. Jeffrey își trecu 
palma pe deasupra, ca și cum ar fi încercat să absoarbă 
informaţiile dinăuntru, fără să mai fie nevoit să vadă foile din 
dosar. Nu obţinu niciun rezultat, așa că trase aer în piept și 
deschise dosarul. In faţa ochilor îi apărură fotografii în care se 
vedea Sara după ce fusese violată. Prim-planuri ale mâinilor și 
picioarelor ei, imaginea rânii de cuţit, părţile ei intime, totul se 
afla expus acolo, pe masă, în culori violente. Jeffrey oftă adânc. 
Simţi o înţepătură în piept și o durere violentă în braţ. Se gândi 
timp de o secundă că e vorba despre un atac de cord dar, după 
ce trase de câteva ori adânc aer în piept, reuși să-și vină în fire. 
Işi dădu seama că avea ochii închiși, așa că îi deschise și, fără să 
le mai privească, întoarse cu faţa în jos fotografiile cu Sara. 

Işi slăbi nodul de la cravată, încercând să-și scoată din minte 
imaginile acelea teribile. Trecu în revistă și celelalte fotografii și 
dădu peste una în care se vedea mașina Sarei. Era un BMW 320 
argintiu cu aripi negre și cu o bandă albastră trasată pe toată 
lungimea caroseriei. Zgâriat pe portieră, probabil cu o cheie, se 
vedea acel cuvânt obscen, exact așa cum declarase Sara în sala 
de judecată. In fotografie se putea vedea portiera înainte și după 
ce cuvântul acela fusese acoperit cu bandă adezivă. Jeffrey și-o 
imagină pe Sara cum se ghemuise lângă portieră și acoperise cu 
bandă adezivă literele scrijelite, gândindu-se probabil că avea să 
roage pe unchiul Al să-i repare vopseaua cu prima ocazie când 
avea să ajungă în Grant. ; 

Jeffrey se uită la ceas și văzu că trecuseră deja cinci minute. |l 
descoperi pe Keith lângă unul dintre monitoare, cu mâinile în 
buzunare, pălăvrăgind cu gardianul de la uşa de la intrare. 

Răsfoind mai departe dosarul, descoperi cazierul lui Jack Allen 
Wright. Acesta mai fusese arestat de două ori înainte, însă 


231 


scăpase fără să fie condamnat. În primul incident, fusese 
implicată o femeie de aproximativ aceeași vârstă pe care o avea 
Sara în momentul atacului și care își retrăsese până la urmă 
acuzaţiile și se mutase din oraș. În cel de-al doilea caz, victima se 
sinucisese. Jeffrey se frecă la ochi, cu gândul la Julia Matthews. 

Se auzi o bătaie în ușă și apoi vocea lui Keith: 

— Cred că a trecut timpul, Jeffrey. 

— Da, zise Jeffrey, închizând dosarul. Nu voia să-l mai ţină în 
mână. l-I întinse lui Keith fără să se uite la el. 

— Ţi-a fost de vreun folos? 

Jeffrey încuviinţă cu o mișcare scurtă a capului și-și strânse 
nodul la cravată. 

— Oarecum, zise el. Ai reușit să afli unde se află individul ăsta? 

— Chiar pe strada asta, răspunse Keith. Lucrează la bancă. 

— Adică la zece minute de universitate? La cincisprezece 
minute de Grady? 

— Exact. 

— Și ce face acolo? 

— E om de serviciu, exact cum era și la Grady, spuse Keith. 
Acesta se uitase fără îndoială în dosar înainte de a i-l da lui 
Jeffrey. Toate studentele alea sunt la numai zece minute de el. 

— Poliţia din campus știe? întrebă Jeffrey. 

— Știe, răspunse cu convingere Keith. Deși individul nu mai 
reprezintă niciun pericol acum. 

— Ce vrei să spui? 

— Una dintre condiţiile eliberării condiţionate, răspunse Keith, 
făcând un gest spre dosar. N-ai ajuns la asta? Trebuie să ia Depo. 

Intreg corpul lui Jeffrey fu străbătut de o senzație neplăcută. 
Depoprovera era ultima găselniţă în tratamentul condamnaților 
pentru delicte sexuale. Această substanţă era în mod normal 
utilizată de femei în cadrul unor terapii de înlocuire a hormonilor, 
dar în doze suficient de mari putea afecta apetitul sexual al unui 
bărbat. Atunci când drogul era folosit pe cei vinovaţi de delicte 
sexuale, procedura purta numele de castrare chimică. Jeffrey știa 
însă că drogul avea efect numai atât timp cât era luat. Substanţa 
era mai mult un tranchilizant decât un remediu definitiv. 

Jeffrey făcu un gest spre dosar. 

— A mai violat și pe altcineva după asta? Nu era în stare să 
rostească numele Sarei în acea încăpere. 


— A mai violat două femei după asta, răspunse Keith. Și fata 
asta, Linton. A înjunghiat-o, nu? Tentativă de omor, șase ani. A 
fost eliberat condiţionat pentru bună purtare, a început să ia 
Depo, după ce a ieșit nu a mai luat și a violat alte trei femei. L-au 
prins în unul din cele două cazuri, cealaltă fată n-a vrut să 
depună mărturie, l-au băgat iar la închisoare pentru trei ani, 
acum este iar eliberat condiţionat și i se administrează Depo sub 
o supraveghere atentă. 

— A violat șase fete și a stat la închisoare numai zece ani? 

— L-au acuzat numai în trei cazuri și, cu excepţia ei - Keith 
arătă cu ochii spre dosarul Sarei -, moralitatea fetelor era destul 
de dubioasă. Individul purta mască. Ştii și tu ce se întâmplă cu 
fetele astea când ajung în faţa judecătorului. Toate devin teribil 
de nervoase și, până să-ţi dai seama ce se petrece, avocatul 
apărării reușește să le facă să se întrebe dacă au fost violate cu 
adevărat sau nu. 

Jeffrey se abţinu să mai zică ceva, dar Keith îi citi gândurile. 

— Hei, nu te uita așa la mine. Am lucrat și eu la cazurile astea 
și, dacă ar fi fost după mine, ticălosul ar fi trebuit să fie trimis pe 
scaunul electric. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Da, spuse Jeffrey, conștient că nu avea niciun rost să 
continue această dispută. Urmează deci a „treia lovitură” pentru 
el? In Georgia, la fel ca și în alte state americane, intrase în 
vigoare, cu ceva timp în urmă, o lege „a celei de-a treia lovituri”, 
conform căreia, cea de-a treia infracţiune comisă de un 
condamnat, indiferent cât de măruntă, putea să-l trimită pe 
acesta din nou în spatele gratiilor, posibil pentru tot restul vieţii. 

— Se pare că da, răspunse Keith. 

— Cine este ofițerul care răspunde de el? 

— M-am ocupat deja de asta. Wright este urmărit cu o brățară. 
Ofiţerul zice că a fost cuminte în ultimii doi ani. Mi-a spus, de 
asemenea, că individul a declarat că mai bine se omoară decât 
să se mai întoarcă vreodată în închisoare. 

Jeffrey încuviinţă cu o mișcare a capului. Jack Wright fusese 
obligat să poarte o brățară de urmărire, ca o condiţie a eliberării 
condiționate. Dacă părăsea zona în care avea voie să se miște 
sau dacă nu era prezent la apel, la staţia de monitorizare începea 
să sune alarma. Marea majoritate a ofiţerilor din Atlanta, care îi 
aveau în grijă pe eliberaţii condiţionat lucrau în secţiile din 
suburbii, de unde puteau ajunge în câteva minute la domiciliul 


233 


condamnaților. Era un sistem foarte bun și, în ciuda faptului că 
Atlanta era un oraș atât de mare, nu mulţi din cei eliberaţi pe 
cauţiune reușeau să scape. 

— De asemenea, spuse Keith, m-am dus până la clădirea 
băncii. Prietenul lui ridică din umeri în semn de scuză, conștient 
că depășise măsura. Era cazul lui Jeffrey și n-ar fi trebuit să-și 
bage nasul, dar probabil că se săturase ca toată ziua să nu facă 
altceva decât să caute arme ascunse prin poșete. 

— Nu-i nimic, spuse Jeffrey. Ce-ai descoperit? 

— Am aruncat o privire asupra cartelelor lui de pontaj. Sunt 
marcate în fiecare dimineaţă la șapte, apoi la douăsprezece, 
pentru pauza de prânz, se întoarce la douăsprezece și jumătate 
și apoi pleacă acasă la cinci. 

— Ar fi putut să le marcheze altcineva în locul lui. 

Keith ridică din umeri. 

— Șeful lui direct nu l-a văzut cu ochii lui, dar spune că dacă ar 
fi lipsit de la muncă ar fi apărut imediat reclamaţii de la birouri. E 
clar că tipii ăștia nu suportă să stea cu coșurile de gunoi pline. 

Jeffrey întinse mâna spre plicul alb pe care îl avea Keith în 
mână. 

— Ce-i asta? 

— Actele lui, spuse Keith, întinzându-i plicul. Are o Chevy Nova 
de culoare albastră. _ 

Jeffrey deschise plicul. In interior se afla o copie xerox a actelor 
mașinii lui Jack Allen Wright. Sub nume era trecută o adresă. 

— E adresa lui actuală? întrebă Jeffrey. 

— Da, răspunse Keith. Numai că nu ai primit asta de la mine, ai 
înțeles? 

Jeffrey înţelesese foarte bine. Şefa poliției din Atlanta își 
conducea departamentul cu o mână forte. Jeffrey îi cunoștea 
reputația și-i admira munca, dar știa că dacă aceasta ar fi aflat 
că nu știu ce poliţist de tară din districtul Grant o calcă pe 
bătături, existau foarte mari șanse să se trezească cu un stilet 
înfipt în ceafă. 

— După ce obţii ce vrei de la Wright, te rog să suni la poliţie, îi 
spuse Keith. Acesta îi întinse o carte de vizită care avea în centru 
pasărea Phoenix ce reprezenta simbolul Atlantei. Jeffrey o 
întoarse și văzu pe spate un nume și un număr de telefon. 


234 


— Este poliţista care are grijă de el. E o tipă pe cinste, dar va 
trebui să ai o motivație foarte solidă ca să-i explici cum de ai 
apărut în calea lui Wright. 

— O cunoști? 

— Am auzit multe despre ea, răspunse Keith. E o tipă dură, așa 
că ai grijă! Dacă atunci când vorbești cu ea, ca să te lase să stai 
de vorbă cu băiatul ei, i se pare că te uiţi nu știu cum, are ea 
grijă să nu-l mai vezi niciodată. 

— Am să încerc să fiu un gentleman, spuse Jeffrey. 

— Ashton este imediat la ieșirea de pe autostrada interstatală. 
Hai să-ţi spun pe unde s-o iei. 


Capitolul 21 


Vocea lui Nick Shelton răsună puternic în receptor. 

— Bună ziua, domniță. 

— Bună ziua, Nick, răspunse Sara închizând un dosar. Venise la 
clinică de la opt dimineaţa și se ocupase de pacienţi până 
aproape de patru după-amiaza. Toată ziua avusese senzaţia că 
pășește pe nisipuri mișcătoare. O durea ușor capul și îi era greață 
din cauză că băuse noaptea trecută, acestea adăugându-se la 
starea generală de indispoziţie produsă de drama în care fusese 
atât de profund implicată. Pe măsură ce trecea timpul, Sara se 
simţise din ce în ce mai epuizată. La prânz, Molly îi spusese că, 
după cum arată, ar trebui să renunțe la pacienţi și să se ducă să 
o consulte un doctor. 

— l-am arătat lui Mark semințele alea, spuse Nick. Spune că 
sunt într-adevăr de beladonă, numai că e vorba despre fructe și 
nu despre seminţe. 

— Bănuiesc că e un lucru demn de reținut, reuși să spună 
Sara. E sigur că e așa? 

— Sută la sută sigur. Mi-a spus că e destul de ciudat că le-a dat 
să mănânce fructe. Ții minte că astea sunt cele mai puțin 
periculoase. Poate că individul le dă fructe ca să le ameţească un 
pic și nu le dă doza finală decât atunci când scapă de ele. 

— Mi se pare un raţionament logic, spuse Sara, deși nu voia să 
se gândească la semnificaţia vorbelor lui. 

N-avea chef să fie doctor în ziua aceea. Nu voia să audă de 
probleme de medicină legală. Nu-și dorea decât să stea în pat cu 


235 


o cană de ceai în mână și să se uite la televizor. Adevărul era că 
exact asta se pregătea să facă de îndată ce avea să termine de 
completat ultima fișă de observație. Nelly îi contramandase toate 
întâlnirile pentru a doua zi. Week-end-ul avea să o ajute să scape 
de presiune. Luni avea să fie din nou Sara cea de dinainte. 

— Ai descoperit ceva în legătură cu mostra de spermă? îl 
întrebă ea. 

— Sunt ceva probleme având în vedere locul unde ai găsit-o. 
Cred că totuși vom ajunge la un rezultat. 

— Asta e o veste bună, nu? 

— li spui tu lui Jeffrey despre fructele de beladonă sau să-l sun 
eu? 

Sara simți un gol în stomac când auzi numele lui Jeffrey. 

— Sara? 

— Da, răspunse ea. O să vorbesc cu el de îndată ce termin aici. 

După ce își luară rămas-bun, Sara puse în furcă receptorul și se 
lăsă pe spate în fotoliu, masându-și ceafa. Parcurse dintr-o privire 
fișa de observaţie din faţa ei, făcu niște modificări de medicaţie 
și prescrise niște analize suplimentare. În clipa în care termină și 
ultima fișă, ceasul arăta cinci și jumătate. 

Puse totuși câteva dosare în geantă, convinsă fiind că în 
decursul zilelor libere aveau să apară niște momente în care, 
cuprinsă de un sentiment de vinovăţie că pierde timpul, va simţi 
nevoia să lucreze ceva. Putea să-și înregistreze ideile acasă pe 
casetofon. În Macon exista un loc unde putea obţine în câteva 
zile transcrierea benzilor. 

Traversă strada, încheindu-se la haină, și se îndreptă spre 
centru. Mergea pe trotuarul opus faţă de farmacie, fiindcă nu 
voia să se întâlnească cu Jeb. Trecu repede prin faţa magazinului 
cu scule și a celui cu îmbrăcăminte, ţinând capul în pământ ca să 
evite orice conversație. Fu cu adevărat surprinsă când realiză că 
se oprise fără să vrea în faţa secţiei de poliţie. Fără îndoială că 
mintea lucra fără ca ea să-și dea seama și, cu fiecare pas pe 
care-l făcea, creștea și supărarea faţă de Jeffrey. Ea își 
deschisese sufletul în faţa lui și nemernicul nu avusese nici 
măcar decenţța să-i dea un telefon. 

Intră în clădirea poliţiei străduindu-se să-i zâmbească Mariei. 

— Jeffrey e aici? 

Marla se încruntă. 

— Nu cred. A plecat pe la prânz. Poate știe Frank mai multe. 


236 


— E în spate? întrebă Sara, arătând cu servieta spre o ușă din 
spatele Mariei. 

— Cred că da, răspunse aceasta, îndreptându-și atenţia spre 
hârtia pe care o citea când intrase Sara. 

Trecând prin dreptul femeii, Sara aruncă o privire în jos și văzu 
că aceasta dezlega un careu de cuvinte încrucișate. 

Camera în care se aflau birourile detectivilor era goală. 
Probabil că se aflau pe teren făcând cercetări în legătură cu lista 
lui Jeffrey sau se duseseră să ia cina. Sara intră în biroul lui 
Jeffrey. Bineînţeles că și acesta era gol. 

Se așeză și puse servieta pe masă. Fusese de atâtea ori în 
această încăpere, încât o cunoștea foarte bine. Era un loc unde 
se simţise întotdeauna în siguranţă. Chiar și după divorț, Sara 
avea sentimentul că în acest loc putea avea încredere în Jeffrey. 
Ca poliţist, acesta își făcuse întotdeauna datoria. Făcuse tot ce 
stătea în puterea lui pentru ca oamenii în serviciul cărora se afla 
să fie protejaţi. 

Atunci când Sara se mutase înapoi în districtul Grant, cu 
doisprezece ani în urmă, nu putuse fi convinsă cu niciun chip de 
tatăl ei sau de alți membri ai familiei că se afla în siguranță aici. 
Știa însă că dacă s-ar fi dus să-și cumpere o armă de la magazin 
vestea s-ar fi răspândit imediat. Mai mult, pentru a înregistra 
arma, ar fi fost nevoită să meargă la poliţie. Ben Walker, șeful 
secției înaintea lui Jeffrey, obișnuia să joace pocher cu Eddie 
Linton în fiecare seară de vineri. Nu exista niciun mod prin care 
Sara să-și poată cumpăra o armă fără să-i alerteze pe toţi cei 
care o cunoșteau. 

Exact în aceeași perioadă, la spitalul din Augusta fusese adus 
șeful unei găști al cărui braţ fusese aproape distrus de un glonț. 
Sara se ocupase de băiat și-i salvase braţul. Puștiul avea numai 
paisprezece ani și mama lui când venise la spital să-l vadă, 
începuse să-l lovească în cap cu poșeta. Sara ieșise din încăpere, 
dar, câteva minute mai târziu, mama băiatului venise după ea. 
Femeia îi dăduse arma băiatului ei și o rugase să aibă grijă de ea. 
Dacă Sara ar fi crezut în Dumnezeu, ar fi putut spune că acesta 
tocmai înfăptuise un miracol. 

Sara știa că arma se afla acum în sertarul biroului lui Jeffrey. 
Se mai uită o dată peste umăr înainte de a deschide sertarul și 
de a scoate de acolo punga în care se afla pistolul. Băgă punga în 
servietă și ieși din încăpere. 


237 


După ce părăsi clădirea secţiei de poliție, Sara se îndreptă spre 
colegiu. Barca ei era legată în fața pontonului pentru 
ambarcaţiuni. Aruncă în barcă servieta cu o mână, în timp ce cu 
cealaltă desfăcea parâma. Barca aceasta îi fusese dată cadou de 
părinţi cu ocazia mutării în noua casă și era o ambarcaţiune 
destul de veche, dar foarte solidă. Motorul era puternic și ori de 
câte ori Sara schia trasă de barca la volanul căreia se afla tatăl 
ei, acesta mergea cu frâna trasă ca să nu-i smulgă brațele din 
umeri. 

După ce se uită în jur ca să se asigure că nu o vede nimeni, 
Sara scoase arma din servietă și o băgă cu tot cu pungă în 
torpedoul din bordul bărcii. Puse apoi un picior pe ponton și 
împinse barca. Motorul dădu câteva rateuri după ce învârti cheia 
în contact. În mod normal ar fi trebuit să verifice motorul înainte 
de a folosi din nou barca după o perioadă atât de lungă. Nu 
avusese timp pentru asta și fusese nevoită să folosească barca, 
fiindcă verificările la care era supusă mașina nu aveau să se 
termine mai devreme de luni. Să-l roage pe tatăl ei s-o ducă cu 
mașina ar fi însemnat prea multă conversaţie, iar să apeleze la 
Jeffrey nici nu se punea problema. 

După ce scoase un nor de fum albastru, motorul porni în sfârșit 
și Sara se îndepărtă de ponton cu un ușor zâmbet de triumf pe 
buze. Sustrăsese arma ca un răufăcător, dar acum se simţea în 
siguranţă. Nu-i păsa câtuși de puţin de ceea ce avea să spună 
Jeffrey în clipa în care avea să descopere că pistolul dispăruse. 

Mări viteza pe măsură ce se apropia de mijlocul lacului și barca 
începu să facă adevărate salturi. Vântul rece îi biciuia faţa și-și 
puse ochelarii care să-și protejeze ochii. Deși soarele mai 
strălucea încă pe cer, apa era rece din cauza ploilor care 
căzuseră în ultima vreme. Se părea că în noaptea aceea avea să 
fie din nou furtună, dar probabil că mult după apusul soarelui. 

Sara își trase până sus fermoarul de la jachetă pentru a se 
apăra de frig. Când reuși să vadă în sfârșit spatele casei îi curgea 
deja nasul și obrajii îi erau înghețaţi. Coti la stânga și făcu apoi 
un ocol pentru a evita un grup de stânci ascunse sub apă. Pe 
vremuri exista un indicator care marca locul periculos, dar acesta 
putrezise cu ani în urmă. Din cauza ultimelor ploi, nivelul apei se 
ridicase, iar Sara nu voia să riște. 


238 


Oprise barca în dreptul șopronului și tocmai pusese în 
funcţiune vinciul electric pentru a scoate ambarcaţiunea din apă, 
când o văzu pe mama ei venind din spatele casei. 

— La naiba, șopti printre dinţi Sara, apăsând butonul roșu care 
oprea motorul vinciului. 

— Am sunat la clinică, începu Cathy. Nelly mi-a spus că ţi-ai 
luat liber. 

— Așa e, răspunse Sara, trăgând lanţul care cobora poarta în 
spatele bărcii. 

— Sora ta mi-a povestit despre cearta voastră de aseară. 

Sara mai trase o dată brusc de lanț, făcând să se clatine ușor 
structura metalică. 

— Dacă ai venit aici ca să mă ameninţi, să știi că răul a fost 
deja făcut. 

— Adică? 

Sara trecu pe lângă mama ei și cobori de pe ponton. 

— Adică știe acum, spuse ea punându-și mâinile în șolduri și 
așteptându-și mama s-o urmeze. 

— Și ce a spus? 

— N-am chef să vorbesc acum despre asta, răspunse Sara, 
răsucindu-se spre casă. Mama ei o urmă pe pajiștea de gazon 
dar, din fericire, nu zise nimic. 

Sara descuie ușa din spate, lăsă ușa deschisă pentru mama ei 
și intră în bucătărie. Își dădu seama cu mare întârziere că în 
toată casa domnea o dezordine teribilă. 

— Ai putea să-ţi faci puţin timp să pui ordine pe aici. 

— Am fost foarte ocupată la clinică. 

— Asta nu e o scuză, o apostrofă Cathy. Nu trebuie decât să-ți 
spui: „Trebuie să spăl câte o mașină de rufe în fiecare zi. Trebuie 
să pun înapoi lucrurile de unde le-am luat.” În felul ăsta poţi să te 
organizezi foarte bine. 

Sara nu luă în seamă sfaturile mamei și intră în living. Apăsă 
butonul robotului telefonic, dar nu o căutase nimeni. 

— A fost o pană de curent, îi spuse mama, apăsând butoanele 
de pe cuptorul electric pentru a seta ora. Furtunile astea au 
provocat un adevărat haos cu cablurile. Tatăl tău era să aibă un 
atac de cord seara trecută când a deschis televizorul la ora când 
rulează Jeopardy! și nu a văzut decât purici. 


239 


Vestea asta aproape că o bucură pe Sara. Poate că totuși 
Jeffrey sunase. Se întâmplaseră și lucruri mai ciudate. Se duse 
spre chiuveta din bucătărie și umplu ceainicul cu apă. 

— Vrei un ceai? 

Cathy clătină din cap. 

— Nici eu, mormăi Sara, abandonând ceainicul în chiuvetă. O 
porni spre camera ei scoțându-și pe drum cămașa apoi fusta. 
Cathy veni după ea, urmărind-o cu o privire cercetătoare. 

— Ai început din nou să te cerți cu Jeffrey? 

Sara își trase un tricou cu mâneci scurte peste cap. 

— N-am încetat niciodată să mă cert cu Jeffrey, mamă. Asta 
facem noi: ne certăm mereu. 

— Asta când nu ești ocupată cu foitul pe banca de la biserică 
din cauza lui. 

Sara își mușcă buza și simţi că îi ard obrajii. 

— Ce s-a întâmplat de data asta? întrebă Cathy. 

— Dumnezeule, mamă, chiar nu vreau să vorbesc despre asta. 

— Atunci povestește-mi care e treaba cu Jeb McGuire. 

— Nu e nimic serios. Crede-mă! Sara își trase pe ea o pereche 
de pantaloni de trening. 

Cathy se așeză pe pat, netezind așternutul cu latul palmei. 

— Asta e bine. Nu e genul tău! 

Sara începu să râdă. 

— Care e genul meu? 

— Cineva care să te poată înfrunta. 

— Poate că îmi place de Jeb, ripostă Sara, conștientă de 
iritarea care i se citea în voce. Poate că îmi place faptul că e 
predictibil, și drăguţ, și calm. Dumnezeu mi-e martor că a 
așteptat suficient de mult până să mă invite să ies cu el. Poate că 
ar trebui să încep o relaţie cu el. 

— Nu te-ai îndepărtat de Jeffrey așa mult cum crezi tu, zise 
Cathy. 

— Chiar așa? 

— Te-a rănit și de aceea ești atât de furioasă. Tu te deschizi 
atât de rar în faţa celorlalți oameni, continuă Cathy. 

Sara observă faptul că vocea mamei ei, deși calmă, era fermă, 
de parcă ar fi vrut să scoată din vizuină un animal periculos. 

— Îmi aduc aminte de când erai mică. Atât de atentă în 
permanenţă cu cine te împrieteneai. 

Sara se așeză pe marginea patului ca să-și pună ciorapii. 


240 


— Am avut o mulţime de prieteni, spuse ea. 

— O, da, erai foarte populară, dar nu permiteai multora să 
intre în universul tău. Cathy îi aranjă Sarei o șuviţă de păr după 
ureche. Și după ce s-a întâmplat în Atlanta... 

Sara își duse palma la ochi, acoperindu-și lacrimile și murmură: 

— Mamă, chiar nu pot să vorbesc despre asta acum. Înţelegi? 
Te rog, nu acum. 

— Am înţeles, spuse Cathy încet, trecând un braţ peste umărul 
Sarei și trăgându-i capul la sânul ei. Șș, șopti ea, mângâind-o pe 
păr. Liniștește-te! 

— Am vrut doar... Sara clătină din cap, incapabilă să continue. 
Uitase cât de bine era să ai o mamă care să te mângâie. In 
ultimele zile fusese atât preocupată să-l îndepărteze pe Jeffrey de 
ea, încât reușise să se distanţeze și de familia ei. 

Cathy își apăsă buzele pe creștetul fiicei sale și spuse: 

— Să știi că și între mine și tatăl tău a existat un moment de 
rătăcire. 

Sara fu atât de surprinsă că încetă brusc să mai plângă. 

— Tata te-a înșelat? 

— Bineînţeles că nu. Cathy se încruntă și lăsă să treacă câteva 
secunde înainte să vorbească din nou. A fost exact invers. 

— Tu l-ai înșelat pe tata? 

— Actul nu s-a consumat, dar în inima mea am simţit exact ca 
și cum s-ar fi întâmplat. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Sara clătină din cap, gândindu-se că ceea ce-i spunea mama ei 
suna exact ca una dintre scuzele lui Jeffrey: lipsită de orice 
consistenţă. 

— Nu, lasă, nu contează, zise ea și-și șterse ochii cu dosul 
palmei, realizând că de fapt nu dorea să afle despre ce era 
vorba. Căsnicia părinţilor ei reprezenta soclul pe care Sara își 
clădise toate ideile referitoare la dragoste și la relaţiile dintre 
oameni. 

Cathy părea însă hotărâtă să-i spună povestea. 

— l-am spus tatălui tău că vreau să-l părăsesc pentru un alt 
bărbat. 

Sara se simţi ridicolă, așa cum rămăsese cu gura deschisă, 
într-un sfârșit reuși să întrebe: 

— Pentru cine? 


241 


— Un bărbat, nu contează numele. Era un individ stabil, care 
lucra într-o fabrică. Foarte calm. Foarte serios. Foarte diferit de 
tatăl tău. 

— Ce s-a întâmplat? 

— l-am spus tatălui tău că vreau să-l părăsesc. 

— Și? 

— A plâns și am plâns și eu. Am fost despărțiți pentru aproape 
șase luni. Până la urmă am hotărât să rămânem împreună. 

— Cine era celălalt bărbat? 

— Nu mai are importanță acum. 

— Mai locuiește în oraș? 

Cathy clătină din cap. 

— Nu contează. A dispărut din viața mea și eu sunt alături de 
tatăl tău. 

Sara încercă să-și potolească respiraţia precipitată. Într-un 
târziu, reuși să întrebe: 

— Când s-au întâmplat toate astea? 

— Inainte ca tu și Tessie să vă fi nascut. 

Nodul din gâtul Sarei dispăru. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cum adică? 

Sara își trase un ciorap. A scoate o vorbă de la mama ei era la 
fel de greu ca și scoaterea unui dinte. 

— Ce s-a întâmplat de ţi-ai schimbat hotărârea? Ce te-a făcut 
să rămâi cu tata? 

— O, cred că un milion de lucruri, răspunse Cathy cu un 
zâmbet misterios pe buze. Mi-am dat seama că am fost ușor 
debusolată din cauza acelui bărbat și nu am înțeles cât de 
important era tatăl tău pentru mine. Cathy oftă din greu. Îmi 
aduc aminte cum m-am trezit într-o dimineaţă în vechea mea 
cameră de la Mama's și singurul lucru care mi-a venit în minte în 
clipa aceea a fost că Eddie ar fi trebuit să fie acolo cu mine. ÎI 
doream atât de mult!... Cathy se încruntă văzând reacția produsă 
de aceste cuvinte asupra fiicei sale. Degeaba roșești, sunt și alte 
moduri în care poţi să dorești pe cineva. 

Sara se făcu mică și-și trase repede și celălalt ciorap. 

— Deci l-ai sunat? 

— M-am dus acasă, m-am așezat pe verandă și aproape că l- 
am implorat să mă primească înapoi. Ba nu, dacă mă gândesc 
bine, chiar l-am implorat. l-am spus că dacă suferim atât 


242 


amândoi când suntem despărțiți, mai bine să suferim fiind 
împreună și că îmi pare teribil de rău pentru ceea ce am făcut și 
că niciodată n-o să mă mai port ca și cum dragostea lui ar fi ceva 
de la sine înţeles. 

— Ca ceva de la sine înțeles? 

Cathy puse mâna pe umărul Sarei. 

— Asta e partea care doare, nu? Partea în care simţi că nu mai 
contezi pentru el la fel de mult cum credeai. 

Sara încuviinţă cu o mișcare a capului, încercând să-și revină. 
Mama ei atinsese un punct sensibil. 

— Și ce-a zis tata după ce i-ai spus toate astea? 

— Mi-a zis să mă ridic de pe verandă și să intru în casă ca să 
luăm micul dejun împreună. Cathy se bătu ușor cu palma pe 
piept. Nu știu cum a găsit Eddie puterea să mă ierte, doar știi cât 
de mândru e, dar îi sunt recunoscătoare pentru că a făcut-o. 
Faptul că am descoperit că poate să mă ierte pentru ceva atât de 
oribil m-a făcut să-l iubesc și mai mult. Să-l iubesc pentru faptul 
că, deși rănit până în adâncul sufletului, a fost în stare să mă 
iubească în continuare. Am început să cred că experienţa aceea 
a întărit căsnicia noastră. Zâmbetul de pe buzele mamei sale se 
accentuă. Normal că eu aveam și o armă secretă. 

— Ce armă? 

— Pe tine. 

— Pe mine? 

Cathy lovi ușor cu palma obrazul Sarei. 

— Am început să trăiesc din nou cu tatăl tău, dar relaţia era 
atât de stresantă. Nimic nu mai era ca înainte. Apoi am rămas 
însărcinată cu tine și viaţa pur și simplu a învins. Cred că apariţia 
ta între noi l-a făcut pe tatăl tău să vadă altfel lucrurile. Apoi a 
apărut Tessie, apoi aţi început școala și după aia aţi crescut 
amândouă și aţi plecat la facultate. Cathy zâmbi. E nevoie pur și 
simplu de timp. Dragoste și timp. Și un drăcușor roșcat care să-ți 
alerge prin casă e cel mai potrivit lucru care să te ajute să uiţi. 

— Ei bine, să știi că eu n-am de gând să rămân însărcinată, 
ripostă Sara, conștientă de duritatea tonului ei. 

Cathy păru că se gândește câteva secunde înainte de a 
răspunde. 

— Uneori este necesar să-ţi dai seama că ai pierdut ceva 
pentru a realiza adevărata valoare a ceea ce ai pierdut. Să nu-i 
spui lui Jeffrey asta. 


243 


Sara încuviinţă cu o mișcare a capului. Se ridică în picioare și-și 
băgă tricoul în pantaloni. 

— l-am spus, mamă. l-am lăsat transcrierea. 

— Transcrierea înregistrărilor de la proces? 

— Da, răspunse Sara, aplecându-se peste comodă. Știu că a 
citit-o. l-am lăsat-o în baie. 

— Și? 

— Și, răspunse Sara. Nici măcar nu m-a sunat. Nu mi-a spus 
nimic toată ziua. 

— Foarte bine, zise Cathy care ajunsese în mod evident la o 
concluzie. Dă-l dracului atunci. E un mizerabil! 


Capitolul 22 


Jeffrey reuși să găsească destul de ușor casa de la numărul 
633 pe Ashton Street. Clădirea arăta jalnic: un simplu cub cu 
pereţi cenușii. Ferestrele păreau adăugate după finalizarea 
construcției, fiindcă fiecare avea alte dimensiuni, în holul de la 
intrare se vedea o sobă de teracotă, lângă care se afla o stivă de 
ziare și reviste, folosite probabil pentru aprinderea focului. 

Cercetă casa de jur împrejur, încercând pe cât posibil să nu 
atragă atenţia. La costum și cravată, coborât dintr-o mașina albă, 
Jeffrey nu se prea potrivea însă cu zona aceea. Ashton Street, cel 
puţin în zona în care locuia Jack Wright, era o stradă murdară și 
neîngrijită. Majoritatea caselor din apropiere aveau ferestrele 
acoperite cu scânduri și afișe de culoare galbenă care avertizau 
că urmează să fie demolate. Nişte copii se jucau într-o curte 
prăfuită, nesupravegheațţi. Locul avea un miros pătrunzător, de 
canal. Îi amintea de groapa de gunoi de la periferia orașului 
Madison. Când treceai cu mașina pe acolo în zilele de vară, chiar 
dacă vântul bătea din direcţia opusă, mirosul gunoiului în 
descompunere îți umplea nările, chiar cu geamurile închise și 
instalaţia de aer condiţionat în funcţiune. 

În timp ce se apropia de casă, Jeffrey trase de câteva ori aer în 
piept, încercând să se obișnuiască cu mirosul. Ușa era dublată de 
un cadru acoperit cu plasă de sârmă, fixat de toc cu un lacăt. Ușa 
propriu-zisă avea trei zăvoare și o broască ce părea că se 
deschide mai degrabă cu o piesă de puzzle decât cu o cheie. 


244 


Jack Wright își petrecuse o mare parte din viaţă în închisoare. 
Era fără îndoială o persoană care ţinea la intimitatea sa. Jeffrey 
mai aruncă o privire în jur înainte de a se apropia de o fereastră. 
Și aceasta era acoperită cu plasă de sârmă prevăzută cu lacăt, 
dar rama părea veche și ușor de înlăturat. Câteva zgâlțâieli mai 
ferme și întreaga structură cedă. Jeffrey mai cercetă încă o dată 
locul înainte de a scoate fereastra din toc și de a se strecura 
înăuntru. 

Sufrageria era întunecată și murdară, plină de resturi și ziare 
aruncate peste tot. În mijloc trona o canapea portocalie foarte 
pătată. Jeffrey nu-și putea da seama dacă petele acelea 
întunecate erau de tutun sau se datorau vreunui fluid corporal. 
Un lucru era sigur, și anume că încăperea era impregnată cu un 
miros persistent de sudoare și dezinfectant. 

La marginea de sus a pereţilor se afla un fel de bordură 
decorativă formată din tot felul de crucifixe. Acestea variau ca 
formă și dimensiuni, de la cele foarte mici, ca acelea pe care le 
poţi obţine de la un automat de dulciuri, până la cele ceva mai 
mari, de cel puţin douăzeci de centimetri lungime. Erau fixate de 
perete, lipite unul de celălalt, formând o bandă continuă. Cele 
două postere de pe perete aveau aceeași temă. Într-unul din ele, 
lisus avea în brațe un miel, iar în celălalt întindea mâinile în sus, 
arătând rănile pe care le avea în palme. 

Inima lui Jeffrey începu să bată mai repede la vederea celor 
două afișe. Își eliberă arma în toc și se duse până la ușa din față 
ca să se asigure că nu vine nimeni pe alee. 

Chiuveta din bucătărie era plină de vase murdare. Podeaua era 
lipicioasă și în încăpere persista o umezeală nesănătoasă. La fel 
și în dormitor, unde o umezeală cu miros de mosc se lipi imediat 
de fața lui Jeffrey, ca o cârpă udă. Pe peretele de la capătul 
patului acoperit cu o saltea pătată se afla un poster mare, 
reprezentându-l pe lisus Hristos cu un nimb luminos în jurul 
capului. Motivul crucifixului era prezent și în dormitor, dar aici 
crucile erau mai mari. Urcându-se cu picioarele în pat, Jeffrey 
putu să vadă că cineva, probabil Wright, folosise vopsea de 
culoare roșie ca să accentueze rănile Mântuitorului. Fiecare 
reprezentare a lui lisus avea ochii acoperiţi cu X-uri de culoare 
neagră. Ca și cum Wright ar fi vrut să-l împiedice să vadă ce 
făcea el acolo. Tocmai aceasta era întrebarea la care Jeffrey 


245 


trebuia să afle răspuns: ce lucru teribil, care trebuia ascuns, 
făcea Wright în acea casă? 

Se dădu jos din pat. Își puse niște mănuși din cauciuc și începu 
să se uite peste revistele stivuite pe dușumea. Cele mai multe 
erau numere vechi din People și Life. Dulapul era însă plin cu 
materiale pornografice. Văzând câteva exemplare din Roșcate 
Adevărate, Jeffrey se gândi imediat la Sara și i se puse un nod în 
gât. 

Ridică cu vârful pantofului marginea saltelei și putu să vadă 
ascuns acolo un revolver Sig Sauer de nouă milimetri. Arma 
părea nouă și bine întreţinută. Într-un cartier ca acela, numai un 
idiot ar fi putut să îndrăznească să se ducă la culcare fără să aibă 
un pistol la îndemână. Jeffrey zâmbi și trase salteaua la loc. 
Descoperirea aceasta putea să-l ajute mai târziu. 

Deschise șifonierul, neștiind la ce să se aștepte. Poate alte 
reviste porno. Poate un alt pistol sau cine știe ce armă 
improvizată. Spre surprinderea lui, în primele două sertare de sus 
se afla lenjerie de damă. Nu era vorba de desuurile sexy, de 
mătase, în care îi plăcea s-o vadă pe Sara. Se aflau acolo 
portjartiere, centuri și ciorapi cu chilot. Toate erau foarte mari; 
suficient de mari ca să poată fi purtate de un bărbat. 

Jeffrey reuși cu greu să-și reprime un fior de scârbă. Scoase un 
pix din buzunar și începu să cerceteze cu ajutorul lui conţinutul 
sertarelor, nevrând să se înțepe cu vreun ac sau altceva ascuțit. 
Nu voia să se aleagă cu vreo boală venerică. Tocmai se pregătea 
să închidă un sertar când ceva îl făcu să se răzgândească. Dând 
la o parte o pereche de ciorapi de culoare verde, găsi ceea ce 
căuta. Fundul sertarului era acoperit cu o foaie din ediţia de 
duminică a ziarului Grant County Observer. Recunoscuse banda 
de sus a publicaţiei. 

Dădu lenjeria la o parte și scoase din sertar foaia de ziar. De 
pe prima pagină îl privea primarul cu un purcel în braţe. Ziarul 
era vechi, de mai bine de un an. Deschise și alte sertare, căutând 
și alte numere din Observer. Reuși să mai găsească câteva, dar 
niciunul nu conţinea vreun articol care să aibă legătură cu 
cazurile. Era însă destul de ciudat faptul că Wright era abonat la 
un astfel de ziar local. 

Jeffrey se întoarse în sufragerie și începu să cerceteze 
teancurile de ziare de acolo. Își adusese aminte că Brenda 
Collins, una dintre victimele lui Wright de după Sara, era din 


246 


Tennessee. Reuși să găsească un exemplar din Monthly Vols, un 
buletin destinat absolvenţilor Universităţii din Tennessee, îndesat 
între două ziare din Alexander City, Alabama. În stiva de alături, 
Jeffrey descoperi și alte ziare din afara statului, toate editate în 
mai multe orașe mici. Printre ele se aflau vederi, toate din 
Atlanta, reprezentând diverse scene din oraș. Pe niciuna dintre 
vederi nu fusese scris vreun text. Jeffrey nu-și putea închipui la 
ce i-ar fi trebuit lui Wright atâtea vederi. Nu părea deloc a fi o 
persoană cu prea mulţi prieteni. 

Aruncă o privire de jur împrejur, ca să se asigure dacă nu 
omisese să cerceteze vreun colț din micuța încăpere. In golul 
șemineului era îndesat un televizor. Era un aparat destul de nou, 
din acelea pe care le poți cumpăra cu cincizeci de dolari de la 
colţul străzii, dacă nu pui prea multe întrebări referitoare la 
proveniența lor. Deasupra aparatului se afla un convertor de 
canale pentru cablu. 

Jeffrey tocmai se îndrepta spre fereastra pe unde intrase, când 
văzu ceva sub canapea. Răsturnă canapeaua cu piciorul, speriind 
gândacii de bucătărie care se ascundeau acolo. Pe podea se afla 
o mică tastatură de culoare neagră. 

Ceea ce crezuse că e convertor de canale era, de fapt, un 
computer acționat de tastatura de jos. Jeffrey porni aparatul și 
apăsă mai multe taste până reuși să se conecteze la Internet. Se 
așeză pe marginea canapelei răsturnate, așteptând să se facă 
legătura. În secția lui de poliție, Brad Stephens era specialistul în 
calculatoare, dar Jeffrey învățase destule de la tânărul polițist ca 
să știe cum să navigheze cu o asemenea sculă. 

Căsuţa poștală electronică a lui Wright fu destul de ușor de 
accesat. In afară de o ofertă din partea unui fabricant de 
componente auto și câteva anunţuri cu fete tinere care căutau 
bani pentru facultate, spam pe care orice utilizator de poștă 
electronică din lume îl primește, se mai afla acolo o scrisoare 
lungă trimisă probabil de mama lui Wright. Un alt e-mail avea 
atașată o fotografie în care apărea o tânără cu picioarele larg 
desfăcute. Adresa expeditorului era alcătuită dintr-o serie de 
cifre. Probabil un tovarăș de închisoare de-al lui Wright. Jeffrey 
scrise adresa pe o bucată de hârtie și o băgă în buzunar. 

Cu ajutorul tastelor săgeată, Jeffrey ajunse în secţiunea site- 
urilor favorite. Pe lângă mai multe site-uri cu pornografie și 
violență, Jeffrey descoperi o legătură către ediţia on-line a 


247 


ziarului Grant Observer. Era șocat. Pe ecran apăruse prima 
pagină a ziarului din ziua aceea, acolo unde era anunţată 
sinuciderea Juliei Matthews din noaptea precedentă. Jeffrey 
parcurse repede articolul, apoi intră în arhivă și execută o 
căutare după numele Sibyl Adams. După câteva secunde, pe 
ecran apăru un articol scris anul trecut. O căutare după Julia 
Matthews nu mai scoase la iveală nimic altceva decât articolul pe 
care îl văzuse înainte. Atunci când tastă însă numele Sarei, pe 
ecran apăru o listă cuprinzând peste șaizeci de articole. 

Jeffrey închise calculatorul și răsturnă canapeaua la loc. Ajuns 
afară, încercă să fixeze la loc fereastra în locașul de unde o 
scosese. Nu reuși, așa că fu nevoit s-o proptească cu un scaun. 
Din mașină, fereastra părea neatinsă, dar Jack Wright avea să-și 
dea seama de îndată că cineva îi intrase în casă. Având în vedere 
că individul părea atât de preocupat de propria lui securitate, era 
posibil ca tocmai această descoperire să-l stârnească în avantajul 
lui Jeffrey. 

Pe stradă se aprinseseră luminile. Chiar dacă era văzut dintr- 
un colț atât de mizer al orașului, spectacolul soarelui care 
apunea deasupra Atlantei era cu adevărat memorabil. Jeffrey se 
gândi că răsăritul și apusul soarelui reprezentau unele dintre 
puţinele evenimente care îi făcea probabil să se simtă cu 
adevărat oameni pe cei care locuiau în cartierul acela. 

Fu nevoit să aștepte mai bine de trei ore și jumătate până 
când mașina albastră își făcu apariţia pe alee. Mașina era veche 
și murdară, cu pete de rugină pe aripi. Fără îndoială că Wright 
încercase să facă unele reparaţii. Partea din spate era lipită cu 
bandă izolatoare și pe una din aripi scria DUMNEZEU ESTE 
COPILOTUL MEU. 

Jack Wright trăise destul de mult timp în sistem ca să știe cum 
arată un poliţist. li aruncă lui Jeffrey o privire îngrijorată în timp 
ce ieșea din mașină. Era un bărbat gras cu un început de chelie. 
Avea cămașa descheiată în faţă și Jeffrey putu să vadă că 
bărbatul avea literalmente sâni. Jeffrey bănui că era din cauza 
tratamentului cu Depo. Unul dintre principalele motive pentru 
care violatorii și pedofilii încercau să scape de tratamentul cu 
această substanţă era neplăcutul efect secundar care ducea la 
creșterea în greutate și la accentuarea trăsăturilor feminine. 

Jeffrey făcu câţiva pași pe alee și Wright îl salută cu o mișcare 
a capului. Chiar dacă se aflau într-o zonă atât de dezolantă a 


248 


orașului, toate lămpile de pe stradă funcționau perfect. Casa era 
luminată ca în miez de zi. 

— Aveţi treabă cu mine? întrebă Wright cu o voce subțire, 
probabil un alt efect secundar al tranchilizantului. 

— Exact, răspunse Jeffrey, oprindu-se în faţa bărbatului care o 
violase și o înjunghiase pe Sara Linton. 

— Ei fir-ar să fie, zise Wright, ţuguindu-și buzele. Bănuiesc că a 
fost răpită vreo fată, nu? Toţi veniţi și începeţi să bateţi la ușa 
mea când lipsește vreuna dintre fetiţele astea. 

— Hai să intrăm în casă, zise Jeffrey. 

— Nu cred că e nevoie, ripostă Wright, rezemându-se cu 
spatele de mașină. E drăguță asta care lipsește? Individul făcu o 
pauză, ca și cum ar fi așteptat un răspuns. Işi trecu încet limba 
peste buze. Eu le iau numai pe cele drăgute. 

— E vorba despre un caz mai vechi, spuse Jeffrey, încercând să 
nu cadă în cursă. 

— Amy? E vorba despre dulcica de Amy? 

Jeffrey îl străfulgeră cu privirea pe individ. Văzuse numele 
acesta în dosar. Amy Baxter se omorâse după ce fusese violată 
de Jack Wright. Fusese asistentă medicală și venise în Atlanta din 
Alexander City. 

— Nu, nu e Amy, zise Wright, ducând mâna la bărbie ca și cum 
ar fi căzut pe gânduri. Este vorba despre micuța... bărbatul se 
opri brusc, uitându-se ţintă la mașina lui Jeffrey. Districtul Grant, 
nu? De ce nu spui așa? Wright zâmbi, lăsând să iasă la iveală 
unul dintre dinţii săi stricaţi. Ce mai face micuța mea Sara? 

Jeffrey făcu un pas spre el, dar Wright nu păru deloc intimidat. 

— Hai, lovește-mă! Îmi plac indivizii brutali. 

Jeffrey se dădu un pas înapoi, abia stăpânindu-se să nu-l 
pocnească pe individ. 

Brusc, Wright își cuprinse sânii în palme. 

— Îți plac ăștia, tăticule? Individul zâmbi, văzând expresia de 
dezgust care apăruse pe faţa lui Jeffrey. lau Depo, dar tu știi deja 
lucrul ăsta, nu? Ştii ce efect are asupra mea, nu? Wright cobori 
vocea: Mă transformă în fetiţă. Îl face pe băiat să simtă plăceri în 
ambele lumi. 

— Oprește-te, spuse Jeffrey, uitându-se de jur împrejur. Vecinii 
lui Wright ieșiseră afară să asiste la spectacol. 

— Am testiculele ca niște bilute, spuse Wright, ducându-și 
mâna la șlițul blugilor. Vrei să le vezi? 


249 


— Poate vrei să fii castrat de-a binelea, nu numai „chimic”, 
mormăi Jeffrey. 

Wright râse ușor. 

— Eşti un bărbat mare și puternic, știi asta? Tu ești cel care are 
grijă de Sara mea? 

Jeffrey nu putu decât să înghită în sec. 

— Toate vor să știe de ce le-am ales tocmai pe ele. „De ce pe 
mine? De ce pe mine?” se maimuţări el cu o voce subţire. In 
cazul ei, am vrut să văd dacă e roșcată cu adevărat. 

Jeffrey înlemni, incapabil să facă vreo mișcare. 

— Dar bănuiesc că tu ai aflat deja că este, nu? Pot să-mi dau 
seama după privirea din ochii tăi. 

Wright își încrucișă brațele la piept și rămase cu ochii ţintă la 
faţa lui Jeffrey. 

— Avea și niște țâțe grozave. Mi-a plăcut așa de mult să i le 
sug. Wright își trecu limba peste buze. Dacă i-ai fi văzut frica 
întipărită pe faţă! Era clar că nu era obișnuită cu așa ceva. Că nu 
avusese până atunci parte de un bărbat adevărat, înţelegi ce 
vreau să spun? 

Jeffrey înfipse mâna în gâtul bărbatului și-l izbi pe acesta cu 
spatele de mașină. Mișcarea fusese atât de rapidă, încât Jeffrey 
nu-și dădu seama ce făcuse decât atunci când simţi că Wright își 
înfipsese unghiile în pielea lui. 

Jeffrey făcu un efort și-și trase mâna înapoi. Wright începu să 
tușească, încercând să-și recapete respiraţia. Jeffrey făcu câţiva 
pași uitându-se la vecinii lui Wright. Niciunul dintre ei nu se 
mișcase. Cu toţii păreau fascinaţi de spectacol. 

— Crezi că poţi să mă sperii? zise Wright cu o voce răgușită. 
Am avut eu de-a face cu indivizi mai mari decât tine, câte doi 
deodată, în închisoare. 

— Unde erai lunea trecută? întrebă Jeffrey. 

— Am fost la muncă, fratele meu. Intreab-o pe poliţista care 
are grijă de mine. 

— Poate că am s-o întreb. 

— A venit să mă verifice pe la... Wright facu o pauză, 
prefăcându-se că încearcă să-și aducă aminte. Cred că era două, 
două și jumătate. Asta e ora care te interesează? 

Jeffrey nu răspunse. Ora morții lui Sibyl Adams fusese 
precizată în Observer. 


— Am măturat, am spălat pe jos și am dus gunoiul, continuă 
Wright. 

Jeffrey facu un gest cu capul spre tatuajul de pe mâna 
bărbatului. 

— Văd că ești un tip religios. 

Wright își privi braţul. 

— Din cauza tatuajului ăsta m-au acuzat atunci cu Sara. 

— Îţi place să știi ce-ţi fac fetele, nu? întrebă Jeffrey. Să cauţi 
știri despre ele prin ziare? Poate să le cauţi pe Internet? 

Wright dădu pentru prima dată semne de nervozitate. 

— Ai intrat în casa mea? 

— Mi-a plăcut cum ţi-ai decorat pereţii. Toţi lisușii aceia mici. 
Ochii lor te urmăresc peste tot în casă. 

Wright se schimbă la faţă. Începu să urle, dezvăluindu-i lui 
Jeffrey acea faţetă a personalităţii sale pe care numai niște femei 
nefericite avuseseră neșansa s-o cunoască. 

— E proprietatea mea. Nu aveai ce căuta acolo. 

— Am fost înăuntru, spuse Jeffrey din ce în ce mai calm, pe 
măsură ce Wright se înfuria. Mi-am băgat nasul peste tot. 

— Ticălosule, urlă Wright, încercând să-i tragă un pumn. Jeffrey 
se dădu un pas într-o parte și-i răsuci individului mâna la spate. 
Wright se prăbuși înainte și căzu lovindu-se cu faţa de pavaj. 
Jeffrey se sui pe el și-l apăsă cu genunchiul în spate. 

— Ce știi despre ce s-a întâmplat? 

— Dă-mi drumul, se rugă Wright. Te rog, dă-mi drumul! Jeffrey 
scoase cătușele și-i prinse mâinile lui Wright cu ele. Sunetul 
metalic al sistemului de închidere îl făcu pe individ să intre în 
hiperventilație. 

— Am citit despre ce s-a întâmplat, spuse Wright. Te rog, dă- 
mi drumul. 

Jeffrey se aplecă și șopti în urechea individului: 

— Ai să te întorci în închisoare. 

— Nu mă trimite înapoi acolo, se rugă Wright. Te rog! Jeffrey 
întinse mâna și-i smulse lui Wright brăţara pe care o avea la 
gleznă. După cum funcţiona poliţia din Atlanta, știa că ceea ce 
voia să facă avea un efect mai mare decât dacă ar fi sunat la 
911. Puse brățara pe pavaj și o strivi cu călcâiul. 

— Nu poţi să faci asta, ţipă Wright. Nu poţi să faci asta. Te-au 
văzut toţi. 


251 


Jeffrey ridică privirea, aducându-și aminte de vecini. Privi tăcut 
cum fiecare dintre ei se întoarce cu spatele și intră înapoi în casă. 

— O, Doamne, te rog, nu mă trimite înapoi, îl imploră Wright. 
Te rog, fac tot ce-mi ceri. 

— Nici pistolul ăla de nouă milimetri de sub saltea n-o să-i 
încânte prea mult, Jack. 

— O, Dumnezeule, începu să plângă Wright, tremurând din 
toate încheieturile. 

Jeffrey scoase din buzunar cartea de vizită pe care i-o dăduse 
mai devreme Keith. Numele înscris pe cartea de vizită era Mary 
Ann Moon. Se uită la ceas. Era ora opt fără zece minute, vineri 
seara. Existau foarte puţine șanse ca femeia să fie prea fericită 
când avea să dea ochii cu el. 


Capitolul 23 


Lena închise ochii, ferindu-se de soarele care îi bătea în față. 
Apa era caldă și îmbietoare. Briza îi mângâia blând trupul și 
barca se legăna ușor în ritmul valurilor. Nu reușea să-și 
amintească când fuseseră ultima oară la mare, dar vacanţa era 
mai mult decât binevenită. 

— Privește, spuse Sibyl, arătând cu mâna în sus. 

Lena urmări degetul surorii sale și zări un pescăruș în înaltul 
cerului. Își îndreptă însă atenţia asupra norilor. Păreau niște 
ghemotoace de vată prinse pe o cortină azurie. 

— Vrei asta înapoi? o întrebă Sibyl, întinzându-i o planșă roșie. 

Lena începu să râdă. 

— Hank mi-a spus că ai pierdut-o. 

Sibyl zâmbi. 

— Am pus-o într-un loc unde el n-o putea vedea. 

Lena realiză brusc că Hank era cel care își pierduse vederea, 
nu Sibyl. Nu înţelegea cum putuse să facă această confuzie, dar 
Hank era acolo pe plajă, cu ochelarii aceia negri pe faţă. Se 
lăsase pe spate și stătea sprijinit în mâini, astfel încât soarele să-i 
ardă pieptul. Lena nu-l mai văzuse niciodată atât de bronzat. 
Adevărul e că de fiecare dată când veneau la plajă, Hank 
obișnuia să rămână în camera lui de hotel, în loc să se alăture 
fetelor. Habar n-avea ce făcea el acolo în cameră toată ziua. 
Câteodată, Sibyl se ducea să-i ţină companie, obosită de atâta 


252 


stat la soare, dar Lena nu se putea dezlipi de plajă. Îi plăcea la 
nebunie să se joace în apă sau să participe la meciurile de volei 
improvizate pe nisip. 

Așa îl cunoscuse pe Greg Mitchell, ultimul iubit cu care avusese 
o relaţie cu adevărat importantă. Greg juca volei împreună cu 
câţiva prieteni ai lui. Avea aproape douăzeci și opt de ani, dar 
prietenii lui erau mult mai tineri și mult mai preocupați să se uite 
după fete decât să joace volei. Lena se apropiase de ei, 
conștientă că e cântărită din ochi de tinerii masculi, apreciată ca 
o bucată de carne, și-i rugase s-o primească și pe ea în joc. Greg 
îi pasase imediat mingea pe care o ţinuse lipită de pieptul lui și 
ea o prinse în același mod. 

După puţin timp, prietenii lui mai tineri renunţaseră să mai 
joace și plecaseră în căutare de alcool și femei. Lena și Greg 
continuară să joace câteva ore bune. 

O dusese într-un local mexican ieftin, care l-ar fi făcut pe 
bunicul ei să se răsucească în mormânt. Băuseră mai multe 
margarita, apoi dansaseră, iar, mai târziu, Lena se mărginise să-i 
zâmbească seducător în loc să-l sărute de noapte bună. A doua 
zi, își făcuse apariţia în fața hotelului ei, de data aceasta cu o 
planșă de surfing. Ea își dorise dintotdeauna să înveţe să facă 
surfing, așa că acceptase oferta lui fără să stea prea mult pe 
gânduri. 

Acum putea simţi placa de surfing sub ea, valurile ridicându-i 
trupul în aer, apoi coborându-l. Mâna lui Greg era sub ceafa ei, 
apoi o simţi coborând mai jos, tot mai jos, până când îi cuprinse 
fesa. Ea se răsuci ușor, lăsându-l să-i vadă și să-i simtă trupul 
gol. Soarele bătea, iar pielea ei era caldă și plină de viaţă. 

EI își turnă ulei de plajă în palmă și începu să-i maseze tălpile 
picioarelor. Mâinile lui îi cuprinseseră acum gleznele și-i 
îndepărtau picioarele. Pluteau în continuare în apa oceanului, dar 
aceasta devenise cumva fermă și-i ţinea trupul nemișcat, pradă 
lui Greg. Mâinile lui își continuară drumul în sus spre coapse, 
mângâind, lovind ușor, trecând peste părțile ei intime, până când 
palmele îi cuprinseră sânii. Începu să-i sărute, apoi să-i muște 
sfârcurile, după aceea își croi drum cu limba spre gura ei. 
Sărutările lui Greg erau pline de forță și duritate, așa cum ea nu 
mai întâlnise niciodată până atunci. Lena descoperi că-i răspunde 
într-un fel în care nu și-ar fi imaginat niciodată. 


Presiunea pe care o exercita asupra ei trupul lui aflat deasupra 
era alarmant de senzuală. Mâinile lui erau crude, atingerea 
brutală și el făcea cu ea tot ceea ce voia. Pentru prima dată în 
viaţa ei, Lena pierduse controlul. Pentru prima dată în viaţă, Lena 
era complet lipsită de ajutor în faţa unui bărbat. Simţea un gol 
înlăuntrul ei care putea fi umplut numai de el. Era gată să facă 
orice i-ar fi cerut. Era gata să-i îndeplinească orice dorinţă. 

Gura lui cobori în jos pe trupul ei și ajunse între picioare, unde 
începu să exploreze cu limba și cu dinţii. Ea încercă să ducă 
mâinile spre el, să-l tragă mai aproape, dar descoperi că e 
imobilizată. Brusc, se sui din nou pe ea și-i îndepărtă braţele de 
corp, ca și cum ar fi vrut s-o ţintuiască în timp ce o pătrundea. 
Urmă un val de plăcere care păru că durează ore întregi, apoi, 
deodată, eliberarea supremă. intregul ei corp se deschise în faţa 
lui și se arcui ca și când ar fi dorit să se sudeze de a-l lui. 

Apoi totul luă sfârșit. Lena simţi că trupul începe să i destindă 
și că își recapătă cunoștința. Își roti capul savurând pacea care 
pusese stăpânire pe ea după orgasm. Își linse buzele și deschise 
ușor ochii. Se afla în camera obscură. Undeva, departe, se 
auzeau picăturile care cădeau. Un alt sunet, mult mai apropiat, 
venea de peste tot din jurul ei, un tic-tac neregulat, ca cel produs 
de un ceas, numai că era vorba despre un ceas de apă. 
Descoperi că nu mai reușește să-și aducă aminte care era 
cuvântul pentru apa care curgea din nori. 

Încercă să se miște, dar mâinile păreau că n-o mai ascultă. Se 
uită într-o parte și reuși să-și vadă buricele degetelor, deși totul 
era cufundat în beznă. În jurul încheieturilor ei era ceva, ceva 
care o strângea inexorabil. Creierul ei lansă spre degete 
comanda să se miște și simţi suprafaţa dură a lemnului pe dosul 
palmei. Și gleznele îi erau prinse cu ceva care îi ţinea picioarele 
fixate de podea. Nu putea să-și miște picioarele sau brațele. Era 
pur și simplu ţintuită de podea. Avea senzaţia că trupul ei se 
trezește la viaţă o dată cu această descoperire: fusese prinsă în 
capcană. 

Lena se afla în camera întunecată, era înapoi în locul unde 
fusese adusă cu câteva ore în urmă. Sau zile? Săptămâni? 
Sunetul era acolo, ritmul lent al picăturilor de apă pătrunzând ca 
o tortură în creierul ei. Camera nu avea ferestre și nici vreo altă 
sursă de lumină. În ea se afla numai Lena și ceea ce o ţinea 
fixată de podea. 


254 


Deodată, se aprinse o lumină, o lumină orbitoare care îi arse 
ochii. Lena încercă din nou să se desprindă de podea, numai că 
era complet lipsită de putere. În încăpere intrase cineva; cineva 
care ar fi trebuit s-o ajute, dar care nu făcea acest lucru. Se 
încordă din nou, răsucindu-și trupul, încercând să se elibereze. 
Niciun rezultat. Deschise gura, însă nu reuși să scoată niciun 
sunet. Creierul ei se lupta să formeze cuvintele - Ajută-mă, te 
rog! - dar sunetul vocii întârzia să apară. 

Își roti capul într-o parte, clipind, încercând să vadă dincolo de 
sursa de lumină. Simţi o mică presiune în palmă. Nu era o 
senzaţie prea deosebită, dar reuși să vadă în lumină că în palmă 
era fixat vârful unui cui lung. Tot în lumina aceea orbitoare văzu 
cum se ridică un ciocan, închise ochii, dar nu simți nicio durere. 

Se afla din nou la plajă, dar de data aceasta nu mai era în apă. 
Începuse să zboare. 


Capitolul 24 


Mary Ann Moon nu era o femeie prea plăcută. Privirea pe care 
i-o aruncă lui Jeffrey, chiar înainte ca acesta să apuce să se 
prezinte, spunea clar că nu era bine să te pui cu ea. Femeia 
aruncă o singură privire spre brățara ruptă și apoi se năpusti 
asupra lui Jeffrey. 

— Ai idee cât costă așa ceva? 

Tot ceea ce urmă se încadră în acest tipar. 

Cea mai mare problemă în dialogul lui Jeffrey cu Moon, așa 
cum îi plăcea femeii să i se spună, o constituia bariera lingvistică. 
Moon era originară de undeva din estul Statelor Unite, un loc în 
care consoanele aveau o viaţă a lor. In afară de acest lucru, 
femeia vorbea foarte tare și repede, lucru greu de suportat 
pentru urechile unui sudist. Pe toată durata drumului pe care-l 
făcură împreună cu liftul, Moon, aflată la o distanţă stânjenitor de 
mică de el, ţinuse buzele strânse într-un mod dezaprobator și 
braţele împreunate deasupra șoldurilor. Femeia nu avea mai 
mult de patruzeci de ani, dar fumatul și viaţa dură își puseseră 
amprenta pe faţa ei. Avea părul blond închis, cu fire cărunte. De 
la colțurile buzelor porneau razele adânci ale ridurilor. 

Tonul ei nazal și rapiditatea cu care vorbea îi creau lui Jeffrey 
impresia că stă de vorbă cu un corn englez. Nu reușea să-i 


255 


răspundă decât cu foarte mare întârziere, fiindcă trebuia să 
aștepte până ce creierul reușea să traducă ce spunea femeia. Içi 
dădu seama imediat că Moon considera această încetineală drept 
o dovadă de prostie, dar nu avea ce face. 

În timp ce treceau printre birouri, ea îi spuse ceva peste umăr 
și, cu mare greutate, Jeffrey înţelese că Moon îl întrebase despre 
cazul la care lucra. 

Începu să-i povestească pe scurt despre ceea ce se întâmplase 
din clipa în care o găsiseră pe Sibyl Adams, lăsând deoparte 
relaţiile dintre el și Sara. Își dădea seama că nu reușea să 
povestească suficient de repede pentru Moon, pentru că aceasta 
îl tot întrerupea cu întrebări, la care ar fi putut obţine oricum 
răspunsuri dacă l-ar fi lăsat să termine propoziţia. 

— Să înţeleg că ai intrat în casa băiatului meu? îl întrebă ea. Ai 
văzut deci toate prostiile alea cu lisus? Femeia își dădu ochii 
peste cap. Sper că pistolul acela nu a apărut acolo adus de 
dumneata, domnule șerif Taylor? 

Jeffrey îi aruncă ceea ce el spera să fie o privire amenințătoare. 
Femeia îi răspunse cu un hohot de râs, care îi zgârie în mod 
neplăcut timpanul. 

— Numele ăsta îmi este foarte cunoscut. 

— Care nume? 

— Linton. Și Tolliver. Femeia își puse mâinile în șolduri. Să știi 
că îmi fac foarte bine datoria atunci când e vorba de notificări, 
șefule. Am sunat-o pe Sara de mai multe ori ca să-i comunic locul 
în care se află Jack Allen Wright. Este de datoria mea să ţin la 
curent victimele. Cazul ei a fost acum zece ani, nu? 

— Doisprezece. 

— Deci am vorbit cu ea de cel puţin douăsprezece ori. 

Jeffrey înţelese că n-avea niciun rost să se mai ascundă. 

— Sara e fosta mea soţie. A fost una dintre primele victime ale 
lui Wright. 

— Și te-au lăsat să te ocupi de acest caz știindu-se că ești 
implicat? 

— Eu sunt cel care conduce acest caz, doamnă Moon, răspunse 
el. 

Ea îi aruncă una dintre acele priviri sfredelitoare, care poate că 
aveau efect asupra foștilor deținuți aflaţi în supravegherea ei, dar 
care nu reuși decât să-l irite și mai mult pe Jeffrey. Era cu un cap 


256 


mai înalt decât Mary Ann Moon și nu avea de gând să se lase 
intimidat de această minge plină de ură. 

— Wright ia Depo. Ştii ce înseamnă asta? 

— Am avut impresia că-i face plăcere. 

— Asta e de pe vremea aceea, imediat după Sara. Ai văzut 
poze cu el? 

Jeffrey clătină din cap. 

— Hai cu mine, îi spuse Moon. 

El o urmă fără să mai spună vreun cuvânt, încercând să nu o 
calce pe călcâie. Femeia era rapidă la orice altceva în afară de 
mers și pașii lui erau de două ori mai mari ca ai ei. Moon se opri 
în faţa unei mici încăperi plină până la refuz cu dosare îndesate 
în cutii de carton. Păși peste o stivă de manuale și luă de pe raft 
un dosar pe care îl puse pe masă. 

— Ce mizerie e aici, zise ea de parcă ar fi intrat pentru prima 
dată acolo. Uite aici. 

Jeffrey deschise dosarul și putu să vadă, lipită în partea de sus 
a primei pagini, o fotografie a unui Jack Allen Wright mult mai 
tânăr și mult mai slab decât îl știa el. Avea mai mult păr pe cap și 
fața ascuţită. Trupul era al unui bărbat care își petrecea cel puţin 
trei ore pe zi ridicând greutăţi și ochii îi erau de un albastru 
sfredelitor. Jeffrey își aduse aminte că fusese izbit și mai înainte 
de culoarea acestor ochi. Își aminti, de asemenea, că și Sara îl 
identificase tot datorită ochilor săi. Niciuna dintre trăsăturile lui 
Wright nu mai erau la fel ca atunci când o atacase pe Sara. Tipul 
din poză era într-adevăr cel pe care Jeffrey se așteptase să-l 
întâlnească atunci când pătrunsese în casa lui Wright. Acesta era 
omul care o violase pe Sara, ticălosul din cauza căruia ea nu-i 
putuse dărui lui Jeffrey un copil. 

Moon începu să răsfoiască dosarul. 

— Asta e o fotografie pe care i-au făcut-o când a fost eliberat, 
spuse ea. 

Jeffrey aprobă cu o mișcare a capului văzându-l pe Wright așa 
cum îl cunoscuse și el. 

— A avut o viaţă grea în închisoare, știi? 

Jeffrey dădu din nou din cap. 

— Mulţi dintre ei încearcă să lupte. Unii cedează pur și simplu. 

— Să știi că mi s-a frânt inima, mormăi Jeffrey. A avut mulţi 
vizitatori cât a fost închis? 

— Doar mama lui. 


257 


Jeffrey închise dosarul și i-l întinse lui Moon. 

— Ce s-a întâmplat după ce a ieșit din închisoare? Doar nu i-au 
mai dat Depo, nu? A putut să violeze din nou. 

— El spune că nu a făcut-o și să știi că e aproape imposibil să 
mai poată cu dozele alea pe care ar fi trebuit să le ia. 

— Cine l-a supravegheat? 

— Se afla sub propria lui supraveghere. Femeia îl opri pe 
Jeffrey înainte ca acesta să apuce să zică ceva. Ascultă, știu că 
sistemul nu este perfect, însă trebuie să avem câteodată 
încredere în ei. Câteodată greșim. Ne-am înșelat și în cazul lui 
Wright. Moon aruncă dosarul pe masă. Se duce la clinică și face 
injecții cu Depo o dată pe săptămână. Totul merge foarte bine 
până acum. Brăţara pe care ai fost atât de drăguţ s-o distrugi ne 
ajuta să-l ţinem sub supraveghere. Până acum totul a fost în 
ordine. 

— Nu a părăsit orașul? 

— Nu, răspunse ea. L-am verificat personal la muncă lunea 
trecută. În clădirea băncii. 

— Bună idee să-l lași lângă fetele alea. 

— Vezi că depășești măsura, îl avertiză ea. 

Jeffrey ridică mâinile. 

— Notează toate întrebările pe care dorești să i le pui, îi spuse 
Moon. Vorbesc eu cu Wright. 

— Trebuie să fiu și eu acolo când răspunde. 

— Dacă vrei să fim corecți, n-ar fi trebuit niciodată să te las să 
intri aici. Ar trebui să-mi mulțumești că nu te trimit în șuturi 
înapoi până la Mayberry. 

Jeffrey se stăpâni foarte greu să nu-i zică vreo două la rândul 
lui. Femeia avea însă dreptate. Ar fi putut să sune a doua zi niște 
prieteni din Atlanta, să le ceară ajutorul, dar, deocamdată, Mary 
Ann Moon era pe terenul ei. 

— Poţi să mă lași singur un minut? o întrebă el, făcând un gest 
cu capul spre masă. Trebuie să iau legătura cu oamenii mei. 

— Nu am voie să fac apeluri interurbane de aici. 

Jeffrey scoase mobilul. 

— Vreau doar să rămân puţin singur, atât. 

Ea dădu din cap și se răsuci pe călcâie. 

— Îți mulţumesc, spuse Jeffrey, însă ea nu-i răspunse. Așteptă 
până femeia se îndepărtă suficient de mult și apoi închise ușa. 
Păși peste câteva cutii și se așeză la masă. Scaunul era foarte jos 


258 


și avu senzaţia că poate să ajungă cu genunchii la gură. Jeffrey 
se uită mai întâi la ceas și apoi formă numărul Sarei. Ştia că 
aceasta obișnuia să se culce devreme, dar trebuia neapărat să 
vorbească cu ea. Telefonul începu să sune și un val de emoție îi 
cuprinse întregul corp. 

Sara răspunse cu o voce somnoroasă abia după al patrulea 
apel. 

— Alo? 

Jeffrey își dădu seama că își ţinuse respiraţia cât așteptase cu 
receptorul la ureche. 

— Sara? 

Ea nu zise nimic și, pentru o clipă, fu convins că a închis. Apoi 
o auzi mișcându-se și cearșafurile foșnind; era în pat. Putu să 
audă cum plouă afară, ba chiar și un tunet undeva departe. li 
veni în minte o seară de demult, de pe vremea când erau 
împreună. Sarei nu-i plăceau furtunile și-l trezise ca s-o facă să 
uite de tunete și fulgere. 

— Ce vrei? îl scoase ea din visare. 

El rămase dezorientat, neștiind ce să spună, devenit brusc 
conștient că așteptase mult prea mult până să ia legătura cu ea. 
Se cunoștea după tonul vocii ei că ceva se schimbase în relaţia 
lor. Nu era deloc sigur în ce consta această schimbare. 

— Am încercat să te sun și mai devreme, spuse el, având 
senzaţia că minte deși acest lucru nu era adevărat. La clinică, 
adăugă el. 

— Chiar așa? 

— Am vorbit cu Nelly. 

— l-ai spus că e vorba despre ceva important? 

Jeffrey simţi că i se pune un nod în gât. Nu răspunse. 

Se păru că la capătul celălalt al firului Sara râdea ușor. 

— N-am vrut să vorbesc cu tine înainte de a afla niște 
răspunsuri. 

— Răspunsuri în legătură cu ce? 

— Sunt în Atlanta. 

Ea făcu o pauză, apoi întrebă: 

— Lasa-mă să ghicesc, ești pe Ashton Street la numărul 633. 

— Am fost acolo mai devreme, răspunse el. Sunt la sediul 
poliţiei acum. L-am adus într-o cameră pentru interogatorii. 

— Pe Jack? îl întrerupse ea. 


Ceva în modul familiar în care se referise ea la individ îl blocă 
pe Jeffrey. 

— Moon m-a sunat imediat după ce a dispărut semnalul de 
monitorizare, spuse Sara cu o voce lipsită de orice inflexiune. M- 
am gândit imediat că ești acolo. 

— Am vrut să vorbesc cu el înainte de a chema cavaleria. 

Sara oftă din greu. 

— Bravo ţie! 

În receptor se lăsă din nou tăcerea și Jeffrey rămăsese din nou 
fără cuvinte. Cea care întrerupse tăcerea fu Sara. 

— De asta m-ai sunat? Să-mi spui că l-ai arestat? 

— Ca să mă asigur că ești bine. 

Sara râse din nou. 

— O, mă simt minunat, Jeff. Îți mulțumesc că m-ai sunat. 

— Sara? întrebă el, speriat că ea ar putea să închidă. Am 
încercat să te sun. 

— În mod clar nu te-ai străduit prea tare, ripostă ea. 

Jeffrey putea să simtă supărarea ei. 

— Am vrut să am mai întâi ceva concret. Și apoi să te sun. 

Ea îl întrerupse cu o voce joasă, plină de tensiune. 

— Nu știai ce să-mi spui, așa că în loc să faci câţiva pași până 
la clinică sau să suni până reușești să vorbești cu mine, te-ai dus 
până la Atlanta să-l vezi pe Jack. Sara făcu o pauză. Spune-mi ce 
ai simţit când l-ai văzut, Jeff. 

El nu fu în stare să-i răspundă. 

— Ce i-ai făcut, l-ai luat la bătaie? Vocea ei devenise de-a 
dreptul acuzatoare. Acum doisprezece ani, lucrul ăsta probabil că 
mi-ar fi făcut bine. Acum însă nu-mi doream decât să fii aici lângă 
mine. Să mă ajuţi. 

— Asta și fac, Sara. Încerc să te ajut, zise Jeffrey care se simţea 
atacat pe la spate. Ce crezi că fac aici? Incerc să aflu dacă 
individul ăsta continuă să violeze. 

— Moon zice că n-a mai părăsit orașul de doi ani de zile. 

— Poate că Wright este implicat cumva în ceea ce se petrece 
în Grant. Te-ai gândit și la posibilitatea asta? 

— Cred că nu, răspunse ea repede. Nu am putut să mă 
gândesc la nimic altceva decât că dimineaţă ţi-am lăsat 
transcrierea aceea, că mi-am deschis sufletul în fața ta și 
singurul tău răspuns a fost să fugi din oraș. 

— Am vrut... 


260 


— Ai vrut să fugi de mine. Nu ai știut ce să faci, așa că ai fugit. 
Nu e o mișcare la fel de inteligentă ca atunci când m-ai lăsat să 
vin acasă și să te prind cu o altă femeie în patul nostru, însă 
mesajul e cam la fel, nu? 

El clătină energic din cap, neputând să înţeleagă cum de 
ajunsese ea la această interpretare. 

— Cum să fie la fel? Pur și simplu încerc să te ajut. 

Vocea ei se schimbă din nou, furia dispăruse și rămase acolo 
numai durerea. li mai vorbise așa o singură dată, imediat după 
ce-l prinsese c-o înșală. Și atunci, ca și acum, se simţise ca un 
ticălos egoist. 

— Cum mă ajuţi de acolo, din Atlanta? Cu ce mă ajută faptul că 
te afli la patru ore distanţă de mine? Ai habar cum am stat eu ca 
pe ghimpi toată ziua, sărind de pe scaun de fiecare dată când 
suna telefonul, sperând să fii tu? Sara nu așteptă răspunsul lui. 
M-am simţit ca o tâmpită. Iți dai seama ce greu a fost pentru 
mine să-ți arăt foile alea? Să-ţi spun ce mi s-a întâmplat? 

— N-am vrut... 

— Am aproape patruzeci de ani, Jeffrey. Am ales să fiu o fiică 
bună pentru părinţii mei și o soră bună pentru Tessa. Am ales să 
fac eforturi ca să termin printre primii din anul meu una dintre 
cele mai bune universităţi din America. Am ales să fiu medic 
pediatru ca să pot să-i ajut pe copii. Am ales să mă întorc înapoi 
în Grant ca să fiu aproape de familie. Am ales să fiu soţia ta timp 
de șase ani, fiindcă te-am iubit atât de mult, Jeffrey. Te-am iubit 
atât de mult. Sara se opri și Jeffrey își dădu seama că plângea. N- 
am ales eu să fiu violată. 

El încercă să vorbească, dar ea nu-l lăsă. 

— Ceea ce s-a întâmplat atunci n-a durat decât cincisprezece 
minute. Cincisprezece minute suficiente cât să șteargă restul. 
Nimic nu mai contează când iei în calcul aceste cincisprezece 
minute. 

— Nu este adevărat. 

— Nu e adevărat? întrebă ea. Atunci de ce nu m-ai sunat toată 
dimineaţa? 

— Am încercat să... 

— Nu m-ai sunat fiindcă acum mă privești ca pe o victimă. Mă 
vezi la fel ca pe Julia Matthews și Sibyl Adams. 

— Nu este adevărat, Sara, se apără el, șocat că ea e în stare 
să-l acuze de așa ceva. Nu te privesc... 


261 


— Am stat în genunchi în toaleta aceea de spital două ore 
până au venit să mă scoată de acolo. Am pierdut atâta sânge că 
era să mor. După ce m-a violat, eram terminată. Nu mai 
rămăsese nimic. A trebuit să iau totul de la capăt. A trebuit să 
accept faptul că din cauza acelui ticălos nu voi putea avea 
niciodată copii. Asta în cazul în care m-aș mai fi putut gândi 
vreodată la sex. În cazul în care m-aș fi putut gândi că vreun alt 
bărbat ar vrea să mă mai atingă, după ce mi-a făcut ticălosul ăla. 
Sara se opri și, cu toate că dorea din tot sufletul să-i spună ceva, 
Jeffrey nu reuși să-și găsească cuvintele. 

Sara continuă cu o voce foarte joasă: 

— Mă acuzai că nu mă deschid niciodată în fața ta? Uite de 
asta nu o făceam. Ti-am dezvăluit cel mai întunecat secret al 
meu și tu ce-ai făcut? Ai fugit în Atlanta să te războiești cu cel 
care mi-a făcut asta, în loc să stai de vorbă cu mine. În loc să-mi 
alini durerea. 

— Am crezut că vrei să fac ceva. 

— Am vrut într-adevăr să faci ceva, răspunse ea cu o voce 
plină de tristețe. Am vrut. 

În receptor se auzi un clic în momentul în care Sara închise. El 
formă din nou numărul, dar linia era ocupată. Jeffrey mai apăsă 
de câteva ori pe butonul „call”, dar Sara nu pusese receptorul în 
furcă. 

e 

Jeffrey se afla în spatele ferestrei unidirecţionale din camera de 
observație și se gândea la conversaţia pe care o avusese cu 
Sara. Era copleșit de tristețe. Știa că avea dreptate în legătură cu 
faptul că nu insistase prea mult să ia legătura cu ea. Ar fi trebuit 
să insiste ca Nelly să-i facă legătura. Ar fi trebuit să se ducă la 
clinică și să-i spună că o iubește, că ea este în continuare cea 
mai importantă femeie din viaţa lui. Ar fi trebuit să-i cadă în 
genunchi și s-o implore să se întoarcă la el. N-ar fi trebuit s-o 
părăsească. Din nou. 

Îi veni în minte modul în care utilizase Lena termenul 
„Victimă”, când, cu câteva zile în urmă, se referise la ţintele 
violatorilor. Lena rostise cuvântul de parcă ar fi spus „nevolnic” 
sau „prost”. Lui Jeffrey nu-i plăcuse că Lena îl încadrase în acea 
categorie și cu atât mai mult nu suportase să audă același lucru 
în gura Sarei. O cunoștea probabil pe Sara mai bine decât orice 
alt bărbat din viaţa ei și știa că ea nu era victima nimănui, numai 


262 


a autoanalizei ai afurisite. El nu o privea deloc ca pe o victimă. 
Sara era o supraviețuitoare. Jeffrey fusese rănit până în adâncul 
sufletului din cauză că ea avea o părere atât de proastă despre 
el. 

Moon îi întrerupse gândurile. 

— Putem începe? 

— Da, răspunse Jeffrey, încercând să și-o scoată pe Sara din 
minte. Indiferent de ceea ce spusese aceasta, Wright putea 
furniza indicaţii preţioase în legătură cu ceea ce se petrecea în 
districtul Grant. Jeffrey era în Atlanta. Nu avea niciun rost să se 
întoarcă înainte de a afla tot ce putea de la individ. Strânse din 
dinți și încercă să se concentreze asupra a ceea ce avea de făcut. 

Moon intră zgomotos în camera pentru interogatorii, trântind 
ușa după ea și târând un scaun pe podeaua acoperită cu gresie. 
În ciuda fondurilor aflate la dispoziţia poliţiei din Atlanta, 
camerele pentru interogatorii nu erau nici pe departe la fel de 
îngrijite ca cele din Grant. Camera în care fusese adus Jack Allen 
Wright era murdară și neîngrijită. Pereţii din beton erau nevăruiți. 
În încăpere era o atmosferă atât de sinistră, încât probabil că cei 
aduși acolo abia așteptau să mărturisească numai să poată pleca 
mai repede. Jeffrey remarcă toate aceste lucruri dintr-o privire, în 
timp ce Mary Ann Moon începuse interogatoriul. Femeia nu era 
nici pe departe la fel de bună ca Lena, dar Jeffrey nu putea să 
nege că între ea și violator exista o legătură puternică. Îi vorbea 
ca o soră mai mare. 

— Tărănoiul ăla a crezut că se poate juca cu tine, nu? 

Jeffrey știa că femeia încerca să-i câștige încrederea lui Wright, 
dar nu aprecie deloc modul în care aceasta se referise la el, 
pentru că bănuia că în sinea ei chiar așa îl considera. 

— El mi-a distrus brăţara, spuse Wright. Nu am făcut eu asta. 

— Jack, oftă Moon, așezându-se la masă în fața lui. Știu asta, 
da? Trebuie să aflăm cum a ajuns arma aceea sub salteaua ta. 
Asta e o încălcare clară a regulamentului și ești la cea de-a treia 
abatere. Am dreptate? 

Wright aruncă o privire în direcţia oglinzii, știind probabil că 
Jeffrey se afla în spatele geamului. 

— Nu știu cum a ajuns acolo. 

— Adică el a pus pe ea amprentele tale? întrebă Moon, 
încrucișându-și braţele. 


263 


Wright căzu pe gânduri. Jeffrey știa că arma îi aparținea lui 
Wright, dar era convins în același timp că Moon nu avusese cum 
să ducă amprentele așa de repede la analiză. 

— Eram speriat, răspunse într-un sfârșit Wright. Vecinii mei 
știu, înţelegi? Știu ce sunt eu. 

— Ce ești tu? 

— Știu despre fetele mele. 

Moon se ridică de pe scaun. Se întoarse cu spatele la Wright și 
începu să se uite pe fereastră. Aceasta era acoperită cu o plasă 
exact ca aceea de la ferestrele locuinței lui Wright. Jeffrey 
descoperi cu surprindere că individul făcuse în așa fel încât 
propria lui locuinţă să semene cu o închisoare. 

— Povestește-mi despre fetele tale, spuse Moon. Mă refer la 
Sara. 

Jeffrey strânse din pumni fără să-și dea seama când auzi 
numele. 

Wright se lăsă pe spate și se linse pe buze. 

— Avea o păsărică foarte strâmtă, rânji el. A fost foarte bună 
cu mine. 

— Chiar așa? întrebă Moon cu o voce plictisită. Se cunoștea că 
auzise porcăriile acelea de prea multe ori ca să mai fie șocată. 

— Era așa de dulce! 

Moon se răsuci pe călcâie și se lipi cu spatele de geam. 

— Ştii ce se întâmplă acolo unde locuiește ea. Ai aflat ce au 
păţit fetele alea. 

— Știu doar ce am citit în ziare, spuse Wright, ridicând din 
umeri. Doar nu vrei să mă trimiţi din nou în închisoare din cauza 
pistolului ăla, nu-i așa, şefa? Trebuia să mă apăr. Mi-era frică 
pentru viaţa mea. 

— Hai să vorbim mai întâi despre districtul Grant. După aceea 
vorbim și despre armă. 

Wright se ciupi de obraz, cântărind-o din priviri pe Moon. 

— Eşti sincera cu mine? 

— Bineînţeles că sunt, Jack. Când n-am fost eu sinceră? 

Wright păru că-și analizează opţiunile. Din câte putea să-și dea 
seama Jeffrey, problema era foarte simplă: dacă nu coopera îl 
aștepta închisoarea. Bănuia însă că Wright dorea să dea impresia 
că deţine totuși oarece control asupra vieții sale. 

— Lucrul ăla care a fost făcut mașinii ei, spuse acesta într-un 
sfârșit. 


264 


— Ce vrei să apui? 

— Cuvântul ăla scris pe mașină, o lămuri Wright. N-am făcut 
eu asta. 

— Nu l-ai scris tu? 

— l-am spus și avocatului, dar mi-a spus că nu are nicio 
importanţă. 

— Are importanţă acum, Jack, spuse Moon, punând în voce 
exact presiunea de care era nevoie. 

— Eu n-aş scrie așa ceva pe mașina cuiva. 

— Dar așa i-ai spus în toaletă. 

— Asta e cu totul altceva, răspunse Jack. Era tensiunea 
momentului. 

Moon nu reacţionă în niciun fel la afirmaţia lui. 

— Cine l-a scris? 

— Asta n-am de unde să știu, răspunse Wright. Am fost în 
spital toată ziua, am avut de lucru. Nici măcar nu știam ce fel de 
mașină conducea. Deși aș fi putut să ghicesc. Avea atitudinea 
aceea, înţelegi? Ca și cum ar fi fost mai bună decât toţi ceilalți. 

— Aș prefera să nu mergem în direcţia asta, Jack. 

— Știu, spuse el, coborând privirea. Te rog să mă ierti. 

— Cine crezi că a scris porcăria aia pe mașină? întrebă Moon. 
Cineva din spital? 

— Cineva care o cunoștea, care știa ce mașină are. 

— Un doctor poate? 

— Nu știu. Wright ridică din umeri. Poate. 

— Ești sincer cu mine sau nu? 

Wright păru debusolat de întrebarea ei. 

— La naiba, bineînţeles că sunt. 

— Deci tu crezi că e posibil ca cineva de la spital să fi scris 
porcăria aia pe mașina ei. De ce? 

— Poate că reușise să-l enerveze? 

— Enerva mulţi oameni? 

— Nu. Wright clătină energic din cap. Sara era o persoană 
foarte bună. Stătea de vorbă cu toată lumea. Se părea că Wright 
uitase că puţin mai înainte spunea despre ea că era o îngâmfată. 
Imi spunea mereu „bună” când mă întâlnea pe culoar. Inţelegi, 
nu un „bună ziua” formal ci „bună, știu că ești aici”. Majoritatea 
oamenilor, deși se uită la tine, nu te văd. Inţelegi ce vreau să 
spun? 


— Sara e într-adevăr o fată bună, spuse Moon, încercând să-l 
facă să urmeze aceeași pistă. Cine ar fi putut să-i facă așa ceva? 
— Poate că cineva era supărat pe ea dintr-un motiv anume? 

Jeffrey puse mâinile pe geam simțind că i se ridică părul pe 
ceafă. Moon prinse și ea ideea. 

— Din ce motiv? 

— Habar n-am, răspunse Wright. Eu ţi-am spus doar că nu am 
scris eu cuvântul ăla pe mașina ei. 

— Eşti absolut sigur? 

Wright înghiţi cu greu. 

— Mi-ai spus că mă ierți pentru chestia cu pistolul, dacă-ţi zic, 
nu? 

Moon se uită urât la el. 

— Nu te juca cu mine, Jack. Ti-am spus de la început că e 
posibil să cădem la învoială. Tu ce ne dai la schimb? 

Wright se uită în direcția oglinzii. 

— Asta e tot ce am, că nu am scris eu aia pe mașina ei. 

— Atunci, cine a făcut-o? 

Wright ridică din umeri. 

— Ti-am spus că nu știu. 

— Crezi că același individ care a zgâriat cuvântul ăla pe 
mașina ei face acum nenorocirile alea în districtul Grant? 

Wright ridică din nou din umeri. 

— Eu nu sunt detectiv. Eu ţi-am spus doar ce știu. 

Moon își încrucișă braţele la piept. 

— Te voi băga la răcoare pe timpul week-end-ului. Când o să 
stăm de vorbă din nou luni, poate vii cu o idee despre cine ar 
putea să fie persoana aceea. 

Ochii lui Wright se umplură de lacrimi. 

— Ti-am spus adevărul. 

— Vom vedea dacă și luni dimineaţă e același adevăr. 

— Nu mă trimite din nou acolo, te rog! 

— Câteva zile, Jack. O să am grijă să fii singur în celulă. 

— Lasă-mă să mă duc acasă. 

— Nu pot, zise Moon. Te las să te gândești puţin. Să-ţi 
stabilești prioritățile. 

— O să am grijă să le stabilesc, promit. 

Moon nu mai așteptă. leși din încăpere, lăsându-l pe Wright 
plângând cu capul în mâini. 


266 


SÂMBĂTĂ 
Capitolul 25 


Sara se trezi brusc și pentru o clipă se sperie fiindcă nu-și 
dădea seama unde se află. Se uită de jur împrejur prin dormitor 
și ochii ei se opriră asupra obiectelor atât de cunoscute. Vechea 
comodă care aparținuse bunicii ei, oglinda pe care o descoperise 
la un târg de vechituri, dulapul atât de mare, încât tatăl ei fusese 
nevoit să desfacă balamalele ușii ca să-i facă loc în dormitor. 

Se ridică în capul oaselor și privi prin fereastra care dădea spre 
lac. Apa era agitată din cauza furtunii din noaptea trecută și 
suprafaţa lacului era brăzdată de valuri. Cerul era de un cenușiu 
care bloca lumina soarelui și menținea ceața aproape de sol. În 
casă era frig și Sara se gândi că afară trebuia să fie mult mai 
rece. Se înfășură în pătura de pe pat ca să meargă la baie. Se 
înfioră toată atunci când atinse cu tălpile gresia rece. 

Se duse apoi în bucătărie, porni automatul de cafea și rămase 
în faţa mașinii până se umplu cana. Se întoarse în dormitor și-și 
puse o pereche de pantaloni scurți sport peste care își trase niște 
pantaloni vechi de trening. Receptorul telefonului nu era în furcă, 
așa cum rămăsese după convorbirea cu Jeffrey de noaptea 
trecută, așa că Sara îl așeză la loc. Telefonul începu să sune 
aproape instantaneu. 

Sara trase adânc aer în piept și ridică receptorul. 

— Alo? 

— Bună, fetiţo, se auzi vocea lui Eddie Linton. Unde ai fost? 

— Am lovit din greșeală telefonul și a ieșit din furcă, minţi 
Sara. 

Tatăl ei ori nu sesiză minciuna, ori nu o luă în seamă. 

— Noi pregătim micul dejun. Vrei să vii și tu? 

— Nu, mulţumesc, răspunse Sara, deși stomacul ei protesta. 
Tocmai mă pregăteam să mă duc să alerg. 

— Vii după aceea? 

— Poate, răspunse Sara, îndreptându-se spre biroul de pe hol. 
Deschise sertarul de sus și scoase de acolo douăsprezece cărți 
poștale. Doisprezece ani de la viol, o carte poștală pentru fiecare 


267 


an. Cu câte un verset din Biblie scris pe spate deasupra adresei 
ei. 

— lubito? făcu Eddie. 

— Da, tati, răspunse Sara, încercând să se concentreze asupra 
a ceea ce-i spunea el. Puse cărțile poștale înapoi și închise 
sertarul cu șoldul. 

Continuară să vorbească despre furtună, Eddie spunându-i că 
o creangă de copac care se rupsese ratase casa lor doar cu 
câţiva centimetri și Sara oferindu-se să treacă mai târziu pe acolo 
ca să-i ajute să curețe. În timp ce vorbeau, gândurile Sarei se 
întoarseră în trecut, la momentele de după viol. Se afla pe patul 
de spital, ventilatorul bâzâia deasupra, iar zgomotul monitorului 
cardiac îi aducea în permanenţă aminte că nu murise, deși acest 
lucru nu reprezenta cine știe ce fericire în clipa aceea. 

Dormise, iar atunci când se trezise Eddie era acolo și o ţinea 
de mână. Nu-l mai văzuse plângând niciodată până atunci. 
Stătea acolo, în fața ei, suspinând, și parcă se micșorase. Cathy 
era în spate, ţinându-l cu mâinile de mijloc și sprijinindu-și capul 
de umărul lui. Sara se simţise stingherită și pentru o fracțiune de 
secundă se întrebase ce putuse să-i supere atât de tare pe 
părinţii ei. Apoi își adusese aminte ce i se întâmplase. 

După o săptămână petrecută în spital, Eddie o adusese cu 
mașina înapoi în Grant. Sara își ţinuse tot drumul capul sprijinit 
de umărul lui, așezată pe bancheta din faţă a vechiului lor 
camion, înghesuită între cei doi părinţi, așa cum obișnuiau să 
meargă înainte de nașterea Tessei. Mama ei cânta în falset un 
imn pe care nu-l mai auzise niciodată. Ceva despre mântuire. 
Ceva despre dragoste. 

— lubita mea? 

— Da, tati, răspunse Sara, ștergându-și o lacrimă. Trec pe 
acolo mai târziu, bine? Îi transmise un sărut prin telefon. Te 
iubesc. 

Îi spuse că și el o iubește, însă Sara simţi îngrijorarea din vocea 
lui. Rămase cu receptorul în mână, dorindu-și din tot sufletul ca 
el să nu se fi supărat. Cea mai grea etapă a procesului de 
recuperare după ce se întâmplase nenorocirea se datorase 
faptului că știa că tatăl ei aflase fiecare detaliu al violului. Se 
simţise atât de expusă în faţa tatălui ei, încât natura relaţiilor lor 
se modificase dramatic. Sara cu care obișnuia el să se joace 
dispăruse. Dispăruseră și glumele în care el spunea că-și dorise 


268 


ca ea să devină medic ginecolog, astfel încât să se laude că 
ambele lui fete lucrau cu conducte. El n-o mai privise deloc ca pe 
Sara lui cea invulnerabilă. Începuse s-o considere ca fiind o 
persoană care avea nevoie de protecţie. Incepuse s-o trateze 
exact așa cum o trata acum Jeffrey. 

Sara își înnodă strâns șireturile pantofilor sport. Seara trecută 
simţise mila din vocea lui Jeffrey. Înţelesese imediat că lucrurile 
se schimbaseră în mod irevocabil. De acum încolo avea să se 
gândească la ea ca la o victimă. Se străduise mult prea mult să 
scape de acest sentiment pentru a se lăsa din nou pradă lui. 

Își puse pe ea o jachetă subţire și părăsi casa. Începu să alerge 
pe stradă, cotind-o la stânga ca să se depărteze de casa 
părinţilor ei. Sarei nu-i plăcea să alerge pe stradă: văzuse prea 
mulţi genunchi afectaţi de contactul picioarelor cu suprafaţa 
dură. Când avea chef de mișcare obișnuia să folosească 
aparatele de la YMCA sau să înoate în piscina de acolo. În timpul 
verii, înota foarte de dimineaţă în lac pentru a-și limpezi mintea 
și pentru a se pregăti pentru ziua care începea. În ziua aceea 
însă dorea să-și forțeze trupul până aproape de limite, indiferent 
de eventualele consecințe pe care acțiunea ei le-ar fi putut avea 
asupra încheieturilor. Sara fusese întotdeauna o mare amatoare 
de mișcare și transpiraţia o ajuta să-și recapete echilibrul. 

La aproximativ trei kilometri de casă o luă pe o cărare care se 
abătea de la strada principală, ca să poată alerga pe lângă lac. 
Terenul era destul de accidentat, dar priveliștea era 
încântătoare. Soarele reușise în sfârșit să câștige bătălia cu norii 
întunecaţi și ea realiză că ajunsese lângă locuinţa lui Jeb 
McGuire. Se oprise să admire barca suplă, de culoare neagră, 
legată de doc și abia după câteva secunde făcu legătura și 
înțelese că el locuia acolo. Duse mâna streașină la ochi ca să 
vadă mai bine spatele casei. 

Era vechea casă a familiei Tanner care fusese scoasă la 
vânzare nu cu mult timp în urmă. Oamenii din jurul lacului nu 
renunţau prea ușor la proprietăţile lor, dar copiii Tanner, care se 
mutaseră din Grant cu ani în urmă, fuseseră mai mult decât 
fericiţi să împartă banii după ce tatăl lor murise, în sfârșit, de 
emfizem. Russell Tanner fusese un bătrânel simpatic, dar, ca 
majoritatea celor în vârstă, avusese păsărelele lui. Jeb obișnuia 
să-i ducă personal bătrânului medicamentele, ceea ce probabil îl 
ajutase să obţină casa puţin mai ieftin după moartea acestuia. 


269 


Sara începu să coboare pe pajiștea abruptă care ducea spre 
casă. Jeb se apucase să transforme clădirea la o săptămână după 
ce se mutase în ea, înlocuind vechile ferestre și îndepărtând 
șindrila de azbest de pe acoperiș. Casa fusese de culoare gri 
închis de când o știa Sara, însă Jeb o vopsise într-un galben vesel. 
Culoarea era prea deschisă pentru Sara, iar acum se potrivea 
foarte bine cu Jeb. 

— Sara? Jeb apăru din casă având în jurul mijlocului o centură 
cu scule, de care atârna într-o parte un ciocan pentru șindrilă. 

— Bună, îl salută ea înaintând. Cu cât se apropia mai mult de 
casă cu atât devenea mai conștientă de zgomotul acela sacadat. 

— Ce-i cu zgomotul ăsta? 

Jeb arătă cu mâna spre un jgheab de acoperiș care atârna în 
afară. 

— De-abia acum am reușit să-mi fac puţin timp ca să repar, 
explică el, apropiindu-se de Sara. Jeb luă ciocanul în mână. Am 
fost atât de ocupat la farmacie, că n-am avut timp nici să respir. 

Sara dădu din cap, semn că înţelege problema. 

— Pot să te ajut? 

— Mulţumesc, răspunse Jeb, ridicând o scară de vreo doi metri 
și ducând-o în dreptul locului unde se rupsese jgheabul. Auzi ce 
zgomot? Afurisita asta de apă se scurge atât de greu și picăturile 
lovesc baza jgheabului vertical ca un ciocan pneumatic. 

Sara îl urmă pe Jeb spre casă de unde zgomotul se auzea și 
mai bine. Erau niște lovituri sacadate, foarte enervante, ca niște 
picături care cădeau într-o cadă de inox. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Lemnul e prea bătrân, cred, zise el, sprijinind scara de 
perete. Imi pare rău că trebuie s-o spun, dar casa asta înghite o 
groază de bani. Am reparat acoperișul și au căzut jgheaburile. 
Am închis veranda și a început să se scufunde fundaţia. 

Sara aruncă o privire sub verandă și văzu apa care băltea 
acolo. 

— i s-a inundat și pivniţa? 

— Slavă Domnului că nu am așa ceva, pentru că altfel ar fi 
trebuit să înot ca să ajung acolo, spuse Jeb întinzând mâna spre 
unul din buzunarele de piele de pe centură. Scoase cu o mână un 
cui pentru jgheab, în timp ce cu cealaltă încerca să dibuiască 
ciocanul. 


Sara rămăsese cu ochii ţintă la cui, în mintea ei făcându-se 
rapid o legătură. 

— Pot să mă uit puţin la cuiul ăla? 

El îi aruncă o privire amuzată, apoi răspunse: 

— Desigur. 

Sara luă cuiul din mâna lui și-l cântări în palmă. Având o 
lungime de aproape douăzeci de centimetri, cuiul era fără 
îndoială potrivit ca să fixeze jgheabul, însă nu era oare posibil ca 
cineva să fi folosit acest tip de cui pentru a o ţintui pe Julia 
Matthews de podea? 

— Sara? Jeb întinsese mâna după cui. Mai am din astea în 
magazie, zise el arătând în dreptul clădirii. Dacă vrei să păstrezi 
unul. 

— Nu, răspunse ea, întinzându-i cuiul. 

Trebuia să se ducă acasă și să-l sune pe Frank Wallace în 
legătură cu această descoperire. Jeffrey se afla probabil încă în 
Atlanta, dar în timpul ăsta cineva ar fi putut verifica cine 
cumpărase astfel de cuie în ultima vreme. Era un punct de 
plecare. 

— Ai cumpărat cuiele astea de la magazinul de fierărie? 

— Da, răspunse el, privind-o ciudat. De ce? 

Sara zâmbi, încercând să-l împiedice să se gândească la 
prostii. Jeb considera probabil că era destul de ciudat din partea 
ei să se intereseze atâta de un biet cui. Bineînţeles că nu putea 
să-i spună adevărul. Numărul bărbaţilor disponibili cu care ar fi 
putut avea o relație era și așa destul de mic, ca să-și permită să-l 
îndepărteze pe Jeb McGuire cu ideea că ceea ce folosea el pentru 
a fixa jgheabul putea fi foarte bine utilizat pentru a ţintui o 
femeie de podea și a o viola. 

ÎI privi cum fixează jgheabul de marginea acoperișului. 
Gândurile Sarei zburau însă aiurea. Și-l imagina pe Jeffrey în 
aceeași cameră cu Jack Wright. Moon îi spusese că Wright se 
schimbase în închisoare, că trupul lui se acoperise cu grăsime, 
dar Sara îl vedea așa cum fusese cu doisprezece ani în urmă. 
Pielea îi era întinsă pe oase și venele braţelor îi ieșeau puternic în 
evidenţă. În timp ce o viola, pe faţa lui era întipărită o expresie 
plină de ură, iar un zâmbet malefic îi dezgolise dinții. 

Sara fu străbătută de un fior. Işi petrecuse ultimii doisprezece 
ani încercând să și-l scoată pe Wright din minte și faptul că 
acesta revenise, indiferent dacă din cauza lui Jeffrey sau a unei 


271 


cărţi poștale tâmpite, îi crea senzaţia că e violată din nou. Îl ura 
pe Jeffrey pentru acest lucru, în cea mai mare parte din cauza 
faptului că el era singurul care ar fi putut avea de suferit din 
cauza urii ei. 

— Stai puţin, zise Jeb trezind-o din gândurile ei. 

Își dusese mâna pâlnie la ureche și asculta. Zgomotul sacadat 
nu dispăruse și era acum produs de apa care se lovea de 
peretele burlanului. 

— Zgomotul ăsta o să mă scoată din minţi, zise el. 

— Ai dreptate, recunoscu ea, gândindu-se că, după cinci 
minute de stat în zgomotul acela, o durea deja capul. 

Jeb cobori de pe scară și-și fixă ciocanul înapoi la centură. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, răspunse ea. Mă gândeam. 

— La ce? 

Sara trase adânc aer în piept și apoi spuse: 

— La prognoza meteo. Ridică privirea spre cer. Ce-ar fi să treci 
pe la mine pe la două să luăm prânzul împreună? Mă duc să iau 
ceva de la magazinul din Madison. 

El zâmbi și, când răspunse, în vocea lui se simţi o neașteptată 
doză de nervozitate: 

— Da. E o idee minunată! 


Capitolul 26 


Jeffrey încerca să se concentreze asupra drumului, dar în 
creierul lui erau atâtea alte gânduri care nu-i dădeau pace. Nu 
dormise deloc toată noaptea și oboseala începea să-și spună 
cuvântul. Chiar și după ce oprise mașina și trăsese un pui de 
somn de vreo treizeci de minute, nu reușise să-și revină. Prea 
multe se întâmplaseră. Prea multe evenimente care îl trăgeau în 
direcţii diferite în același timp. 

Mary Ann Moon îi promisese că va obţine dosarele angajaţilor 
Spitalului Grady din perioada în care Sara lucrase acolo. Jeffrey 
nu putea decât să spere că femeia avea să se ţină de cuvânt. 
Moon estimase că dosarele vor ajunge în posesia lui Jeffrey cel 
mai devreme duminică după-amiază. Singura șansă a lui Jeffrey 
era să recunoască unul dintre numele de la spital. Sara nu-i 
spusese niciodată că cineva din Grant ar fi lucrat cu ea acolo, dar 


272 


trebuia s-o mai întrebe o dată. O sunase de trei ori și de fiecare 
dată răspunsese robotul. Nu avea niciun rost să-i lase un mesaj. 
Tonul vocii ei din seara trecută fusese suficient ca să-l convingă 
că Sara nu avea să mai vorbească probabil niciodată cu el. 

Jeffrey ajunse în sfârșit în parcarea din faţa secţiei. Voia să 
meargă acasă să facă un duș și să se schimbe, dar, în același 
timp trebuia să-și facă simțită prezenţa la birou. Călătoria la 
Atlanta durase mult mai mult decât plănuise el și din cauza asta 
lipsise de la ședința de dimineaţă. 

Tocmai pusese mașina în locul de parcare, când Frank Wallace 
ieși pe ușa din faţă a secţiei. li facu un semn cu mâna, se apropie 
de mașină și urcă înăuntru. 

— A dispărut puștoaica, zise el. 

— Lena? 

Frank încuviinţă cu o mișcare a capului și Jeffrey porni din nou 
motorul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Hank, unchiul ei, a sunat la secţie să întrebe de ea. Zicea că 
ultima dată când a văzut-o era în bucătărie, chiar după moartea 
lui Matthews. 

— Asta era acum două zile, zise Jeffrey. Cum naiba a fost 
posibil așa ceva? 

— l-am lăsat un mesaj pe robot. Eu am crezut că nu vrea să 
vadă pe nimeni. Nu i-ai dat tu niște zile libere? 

— Ba da, răspunse Jeffrey, simțindu-se dintr-o dată cuprins de 
vinovăție. Hank e la ea? 

Frank dădu din nou din cap și-și puse centura, fiindcă Jeffrey 
accelerase până la aproape 130 de kilometri pe oră. Niciunul nu 
mai zise nimic și tensiunea devenea insuportabilă. Hank Norton îi 
aștepta pe veranda casei. 

Acesta se ridică imediat și veni în fugă la mașină. 

— Patul e nedesfăcut, spuse el în loc de orice altă formulă de 
salut. Eu am dormit la Nan Thomas. Nici ea nu știe nimic despre 
Lena. Am fost convinși că ai luat-o cu tine. 

— N-a fost cu mine, zise Jeffrey. Intră în casă și începu să 
cerceteze camera din faţă, încercând să găsească vreun indiciu. 
Clădirea avea două etaje, la fel ca majoritatea caselor din cartier. 
La parter se aflau bucătăria, sufrageria și livingul, iar la etaj două 
dormitoare și baia. 


Jeffrey urcă scara sărind câte două trepte o dată, deși piciorul 
rănit protesta la fiecare mișcare. Intră în încăperea în care 
presupunea că se află dormitorul Lenei și începu să caute ceva 
care ar fi putut să explice cumva ce se întâmplase. Simţea o 
durere surdă în fundul ochilor și toate obiectele pe care le 
cerceta aveau parcă o nuanţă de roșu. Căuta prin sertare, îi muta 
hainele prin dulap, fără să aibă nici cea mai mică idee ce ar 
trebui să caute. Nu reuși să găsească nimic. 

Jos, în bucătărie, Hank Norton îi adresa lui Frank un șuvoi de 
acuzații. 

— Ar fi trebuit să fie cu tine. Tu ești partenerul ei. 

Vocea lui Hank aduse pentru o clipă imaginea Lenei în faţa 
ochilor lui Jeffrey. Era în vocea lui aceeași ostilitate pe care o 
simţea întotdeauna în vorbele Lenei. 

Se grăbi se vină în ajutorul lui Frank: 

— l-am dat liber, domnule Norton. Am presupus că va sta 
acasă. 

— Fata aia își zboară creierii sub nepoata mea și 
dumneavoastră vă așteptați ca totul să fie bine? șuieră Hank 
printre dinți. Doamne, Dumnezeule, asta e toată 
responsabilitatea dumneavoastră, să-i dați o zi liberă? 

— Nu asta am vrut să spun, domnule Norton. 

— La naiba, nu-mi mai spuneţi domnule Norton, ţipă Hank 
ridicând nervos mâinile. 

Jeffrey așteptă ca bărbatul să continue, dar acesta se răsuci 
brusc și ieși din bucătărie trântind ușa după el. 

Frank, vizibil supărat, spuse rar: 

— Ar fi trebuit să verific să văd ce face. 

— Ba eu ar fi trebuit să fac asta, spuse Jeffrey. Era 
responsabilitatea mea. 

— Era responsabilitatea tuturor, ripostă Frank și începu să 
caute prin bucătărie. Deschidea și închidea sertare, căuta prin 
dulapuri. Era clar că nu era atent la ceea ce făcea. Trântea ușile 
dulapurilor mai mult ca să-și consume furia decât ca să caute cu 
adevărat ceva. Jeffrey îl urmări cu privirea câteva momente, apoi 
se duse la fereastră. Mașina neagră a Lenei era parcată pe alee. 

— Mașina e încă aici, spuse Jeffrey. 

Frank închise cu zgomot un sertar. 

— Am văzut. 

— Mă duc până acolo. 


274 


Jeffrey ieși prin ușa din spate, trecând pe lângă Hank Norton 
care ședea pe treptele ce duceau spre curte. Unchiul Lenei 
trăgea dintr-o ţigară cu mișcări nervoase. 

— Mașina a fost aici tot timpul cât aţi fost plecat? îl întrebă 
Jeffrey. 

— De unde dracu’ vreţi să știu eu? se răsti Norton. 

Jeffrey se făcu că nu aude. Se îndreptă spre mașină și observă 
că siguranţa era trasă la ambele portiere. Cauciucurile erau 
umflate și capota era rece. 

— Șefu'? strigă Frank din cadrul ușii. Jeffrey se îndreptă 
imediat spre casă și Hank Norton se ridică în picioare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Norton. Ai găsit ceva? 

Jeffrey intră în bucătărie și văzu imediat ce găsise Hank. 

Pe interiorul ușii dulăpiorului de deasupra aragazului era 
zgâriat cuvântul cunt. 

e 

— Putin îmi pasă de aprobările alea, îi spunea Jeffrey la telefon 
lui Mary Ann Moon în timp ce se îndrepta cu cea mai mare viteză 
spre colegiu. Ținea telefonul cu o mână și volanul cu cealaltă. 
Unul dintre detectivii mei a dispărut și singurul indiciu este lista 
aia. Jeffrey trase adânc aer în piept, încercând să se calmeze. 
Trebuie să am acces la dosarele angajaţilor. 

Moon încercă să-l calmeze. 

— Șefule, aici trebuie să respectăm un anumit protocol. Aici nu 
suntem în districtul Grant. Dacă facem vreo mișcare greșită nu o 
putem repara atât de ușor la slujba de duminică, așa cum se 
întâmplă la voi. 

— Ai idee ce le face individul ăsta femeilor de aici? întrebă el. 
Îți asumi tu responsabilitatea dacă chiar acum colega mea este 
violată? Pentru că asta îi face ticălosul, îţi garantez eu. Jeffrey își 
tinu respiraţia pentru o clipă, încercând să șteargă din fața 
ochilor groaznica imagine. 

Moon nu răspunse nimic și el continuă: 

— Cineva a scris ceva pe ușa unui dulăpior din bucătăria ei. 
Jeffrey făcu o pauză pentru a-i da timp să înţeleagă pe deplin. 
Bănuiești cumva ce cuvânt a fost scris acolo, doamnă Moon? 

Aceasta continua să tacă, încercând în mod evident să 
găsească o soluție. 

— AȘ putea să vorbesc cu o fată pe care o cunosc și care a 
lucrat acolo. Doisprezece ani e o perioadă destul de lungă. Nu 


275 


pot să garantez că mai ţin ei așa ceva la îndemână. Probabil că 
datele nu se mai găsesc decât pe microfilme în arhivă. 

Jeffrey îi dădu numărul de telefon mobil și apoi închise. 

— Care e numărul căminului? întrebă Frank în clipa în care 
intrau pe poarta campusului. 

Jeffrey scoase carneţelul și răsfoi câteva pagini. 

— Doisprezece. In Jefferson Hall. 

Mașina frână brusc în fața clădirii. Jeffrey sări din mașină și în 
câteva clipe urcase treptele. Izbi cu pumnul în ușa de la numărul 
12 și, neprimind niciun răspuns, intră în încăpere. 

— Dumnezeule, exclamă Jenny Price, acoperindu-se rapid cu 
un cearșaf. Un tânăr pe care Jeffrey nu-l mai văzuse niciodată 
până atunci sări din pat și-și trase pe el pantalonii dintr-o singură 
mișcare. 

— leşi afară, îi spuse Jeffrey și se îndreptă spre camera Juliei 
Matthews. Totul arăta exact la fel ca atunci când fusese ultima 
dată aici. Bănuia ca părinţii lui Matthews nu simţiseră nicio 
tragere de inimă să umble prin lucrurile fiicei lor. 

Jenny Price se îmbrăcase și părea mult mai curajoasă decât 
fusese cu o zi înainte. 

— Ce căutaţi aici? întrebă ea. 

Jeffrey îi ignoră întrebarea și continuă să caute printre haine și 
cărți. 

Jenny repetă întrebarea, adresându-se de această dată lui 
Frank. 

— Treburi ale poliţiei, mormăi acesta printre dinți. 

În câteva secunde, Jeffrey întoarse toată încăperea cu fundul în 
jos. La fel ca și la verificarea precedentă, nu reuși să descopere 
nimic nou. Tocmai se răsucise pentru a începe să caute din nou 
prin dulapul cu haine, când observă un teanc de cărţi după ușa 
de la intrare. Copertele erau pline de pete de noroi. Cărţile 
acestea nu fuseseră acolo atunci când Jeffrey verificase 
încăperea pentru prima oară. Și-ar fi adus fără îndoială aminte de 
ele. 

— Ce sunt astea? întrebă ei. 

Jenny îi urmări privirea. 

— Poliţia din campus le-a adus, îi explică ea. Erau ale Juliei. 

Jeffrey își încordă pumnii cuprins brusc de dorința de a pocni 
pe cineva. 


— Au adus cărțile aici? întrebă el, deși n-ar fi trebuit să fie atât 
de surprins. Securitatea campusului era asigurată de niște 
indivizi de vârstă mijlocie care n-aveau minte nici cât o găină. 

— Le-au găsit lângă bibliotecă, explică fata. 

Jeffrey se forță să-și descleșteze pumnii și se ghemui lângă 
cărţi. Se gândi că ar trebui să-și pună mănușile înainte de a le 
cerceta. 

Deasupra de afla Biologia microorganismelor, cu mai multe 
pete de noroi pe copertă. Jeffrey luă cartea în mână și începu să 
dea paginile una după alta. La pagina douăzeci și trei găsi ceea 
ce căuta. Același cuvânt obscen fusese scris cu un marker de 
culoare roșie de-a curmezișul paginii. 

— Dumnezeule! făcu Jenny, acoperindu-și gura cu mâna. 

Jeffrey îl lăsă pe Frank să sigileze încăperea. In loc să ia 
mașina, începu să alerge pe peluza din campus, parcurgând în 
sens invers drumul pe care-l făcuse împreună cu Lena cu câteva 
zile în urmă. Ajunse la laboratorul unde lucrase Sibyl și urcă scara 
sărind câte două trepte o dată. La fel ca mai înainte, nu mai 
așteptă să primească vreun răspuns după ce bătu în ușă. 

— Da, spuse Richard Carter, ridicând capul dintr-un caiet. Cu 
ce vă pot ajuta? 

Jeffrey se sprijini cu mâna de masa cea mai apropiată, 
încercând să-și tragă sufletul. 

— S-a întâmplat ceva neobișnuit în ziua în care Sibyl Adams a 
fost ucisă? 

Carter îl privi cu o expresie exasperată. Lui Jeffrey îi venea să-i 
spargă nasul, dar reuși să se abţină. 

— V-am mai spus doar că nu s-a întâmplat nimic neobișnuit, 
răspunse Carter plin de sine. A fost ucisă, domnule Tolliver, 
credeţi că nu v-aș fi spus dacă ar fi fost ceva neobișnuit? 

— Poate un cuvânt a fost scris pe ceva, sugeră Jeffrey, nevrând 
să-i dea prea multe indicii. Era uimitor cât de multe începeau 
oamenii să-și imagineze că-și aduc aminte dacă le dădeai prea 
multe detalii. Ai văzut ceva scris pe vreunul din caietele ei? Poate 
avea vreunul pe care-l ţinea pe aproape și care să fi căzut în 
mâna cuiva? 

Carter se schimbă la faţă. Se vedea că-și adusese aminte de 
ceva. 

— Acum, după ce ați menţionat chestia asta cu scrisul, începu 
el, îmi aduc aminte că am văzut ceva scris pe tablă, luni, chiar 


277 


înainte de a-și începe ea ora. Carter își încrucișă braţele. Puștii 
ăștia cred probabil că e amuzant să facă astfel de porcării. Ea era 
oarbă, așa că nu putea să-i vadă ce fac. 

— Ce-au făcut? 

— Ei bine, cineva, nu știu cine, a scris cuvântul cunt pe tablă. 

— Asta a fost luni dimineaţă? 

— Da. 

— Înainte de a fi ucisă? 

Carter avu bunul-simţ să întoarcă privirea înainte de a 
răspunde. 

— Da. 

Jeffrey rămase câteva clipe cu privirea pironită pe fruntea lui 
Richard, stăpânindu-se cu greu să nu-l pocnească. 

— Îţi dai seama că dacă mi-ai fi spus asta atunci, Julia 
Matthews ar fi probabil acum în viaţă? 

Richard Carter rămase tăcut. 

Jeffrey părăsi încăperea, trântind ușa în urma lui. Tocmai 
începuse să coboare scara când telefonul mobil începu să sune. Il 
deschise imediat. 

— Tolliver. 

Mary Ann Moon nu mai pierdu vremea cu introducerea. 

— Sunt la arhivă și am lista în faţă. Sunt aici toți cei care lucrau 
la urgențe, de la medici până la oamenii de serviciu. 

— Dă-i drumul, spuse Jeffrey închizând ochii și încercând să nu 
se mai gândească la accentul ei în clipa în care femeia începu să 
citească prenumele și numele de familie ale bărbaţilor care 
lucraseră cu Sara în acea perioadă. Parcurgerea listei dură mai 
bine de cinci minute. După ultimul nume, Jeffrey rămase pe 
gânduri, incapabil de a scoate vreun cuvânt. 

— Nu e niciunul care să sune cunoscut? A 

— Nu, răspunse Jeffrey. Trimite-mi, te rog, lista prin fax. li dădu 
numărul, simțindu-se ca și cum ar fi primit o lovitură foarte 
puternică în stomac. În faţa ochilor îi apăru imaginea Lenei, 
legată de podea, privindu-l îngrozită. 

— Șefule? îl trezi Moon. 

— O să-i pun pe oamenii mei să compare lista cu cea din 
cartea de telefon. Jeffrey făcu o pauză, neștiind dacă să continue 
sau nu. Până la urmă, politețea învinse. Îţi mulţumesc, zise el. Îţi 
mulțumesc că m-ai ajutat cu lista. 


Moon nu-și luă însă rămas-bun de la el brusc, așa cum făcea 
de obicei. 

— Îmi pare rău că numele nu ti-au fost de niciun folos. 

— Da, răspunse el uitându-se la ceas. Ascultă, pot să ajung 
înapoi în Atlanta în patru ore. Crezi că aș putea să stau puţin de 
vorbă între patru ochi cu Wright? 

La celălalt capăt urmă o pauză ezitantă, apoi: 

— A fost înjunghiat azi-dimineaţă. 

— Cum? 

— Se pare că gardienii n-au fost de acord să-l ducă într-o 
celulă separată. 

— Dar ai promis că-l ţii departe de deţinuţii obișnuiți. 

— Știu, se răsti ea. Dar n-am cum să ţin sub control ce se 
petrece acolo. Ar trebui să știi că băieţii ăia acţionează după 
propriile lor reguli. 

Nici Jeffrey nu procedase cu prea multă blândețe cu o zi în 
urmă așa că nu își putea permite să-i acuze pe alţii. 

— Va sta pe tușă pentru o vreme, spuse Moon. L-au tăiat 
destul de rău. 

Jeffrey trase o înjurătură în gând. 

— Nu ţi-a mai spus nimic după ce am plecat eu? 

— Nu. 

— Era sigur că e vorba de cineva care lucra în spital? 

— Sinceră să fiu, nu prea cred. 

— E cineva care a văzut-o la spital, spuse Jeffrey. Cine ar fi 
putut s-o vadă la spital fără să lucreze acolo? Jeffrey își acoperi 
ochii cu mâna liberă, încercând să se gândească. Crezi că ai 
putea avea acces la dosarele pacienţilor? 

— Vrei să spui fișele de observaţie? întrebă ea cu o voce 
neîncrezătoare. Cred că-mi ceri cam mult. 

— Doar numele, spuse el. Doar din ziua aia. Douăzeci și trei 
aprilie. 

— Știu ce zi era. 

— Poţi? 

Moon acoperise fără îndoială microfonul telefonului cu palma, 
dar Jeffrey o auzea cum vorbea cu cineva. După câteva clipe, 
femeia reveni. 

— Lasă-mă o oră, o oră și jumătate. 

Jeffrey își stăpâni cu greu un geamăt. O oră putea însemna 
viaţă sau moarte. Nu spuse însă decât: 


279 


— Mă găsești aici. 
Capitolul 27 


Lena auzi cum se deschide o ușă undeva. Era întinsă acolo pe 
podea și-l aștepta, fiindcă asta era tot ceea ce putea face. Din 
clipa în care Jeffrey îi spusese că Sibyl fusese ucisă, toată ființa ei 
se concentrase asupra descoperirii ucigașului surorii ei și aducerii 
acestuia în faţa justiției. Nu-și dorea nimic altceva decât să pună 
mâna pe ticălos și să-l trimită pe scaunul electric. Fusese atât de 
obsedată de aceste gânduri, încât nu avusese deloc timp să 
jelească. Nu-și permisese nicio zi în care să plângă pierderea 
surorii ei. Nu se oprise nicio clipă în loc ca să reflecteze la ce 
însemna pentru ea moartea surorii sale. 

Acum, ostatică în această casă, ţintuită de podea, Lena nu 
avea altceva de făcut decât să se gândească. Işi dedica acum tot 
timpul amintirilor legate de Sibyl. Chiar și după ce începuse să fie 
drogată, cu ajutorul unui burete ce-i fusese fixat deasupra gurii și 
din care picura un lichid amărui ce-i umpluse gura și pe care 
fusese nevoită până la urmă să-l înghită, Lena retrăia momentele 
pe care le petrecuse alături de sora ei. Işi amintea atât de bine 
de zilele de școală, încât avea senzaţia că ţine cu adevărat 
creionul în mână. Parcă stătea cu Sibyl în fundul clasei, de unde 
se simţea mirosul de cerneală care venea dinspre copiator. Işi 
aducea aminte de excursii și de vacanțe. Le retrăia pe toate, cu 
Sibyl alături, ca și cum s-ar fi aflat în acele momente acolo cu ea. 

În clipa în care el intră în încăpere se făcu din nou lumină. 
Pupilele ei erau atât de dilatate, încât nu putea vedea nimic 
altceva decât niște umbre, dar el continua să folosească lumina 
pentru a-i bloca vederea. Durerea era atât de intensă, încât fu 
nevoită să închidă ochii. Lena nu reușea să înţeleagă de ce făcea 
așa ceva. Ea știa cine era cel care o ţinea prizonieră. Chiar dacă 
nu i-ar fi recunoscut vocea, lucrurile pe care i le spunea nu 
puteau proveni decât de la farmacistul orașului. 

Jeb se așeză la picioarele ei și puse lanterna pe podea. Camera 
era complet întunecată, cu excepţia acelei mici raze de lumină. 
Faptul că putea vedea ceva după ce stătuse pe întuneric atâta 
timp reuși s-o liniștească cumva pe Lena. 

— Te simţi mai bine? o întrebă Jeb. 


280 


— Da, răspunse Lena, deși nu-și aducea aminte dacă se 
simţise mai rău până atunci. li făcea câte o injecție la 
aproximativ fiecare patru ore. După modul în care mușchii i se 
relaxau la scurt timp după aceste injecții, Lena își dăduse seama 
că era vorba de un fel de calmante. Drogul era destul de puternic 
ca să elimine durerea, dar nu suficient de tare ca s-o facă să-și 
piardă cunoștința. Acest lucru se întâmplă numai noaptea și 
atunci datorită substanţei pe care i-o punea în apă. li ţinea un 
burete umed deasupra gurii și o forța să înghită apa cu gust 
amărui. Lena se ruga ca substanţa pe care o înghiţea să nu fie 
beladonă. O văzuse cu ochii ei pe Julia Matthews. Știa cât de 
periculos era acest drog. Mai mult, era puțin probabil ca Sara 
Linton să apară la momentul oportun și s-o salveze. Acest lucru 
nu însemna că Lena era sigură că dorea să fie salvată. In 
subconștient, Lena ajungea încetul cu încetul la concluzia că cel 
mai bun lucru care i se putea întâmplă era să moară aici. 

— Am încercat să opresc zgomotul acela, spuse Jeb ca și cum 
s-ar fi scuzat. Nu știu ce să mai fac. 

Lena își linse buzele. 

— Sara a trecut pe aici, adăugă el. Știi, ea habar n-are cine 
sunt eu cu adevărat. ` 

Lena continua să tacă. In vocea lui se citea o mare singurătate 
și ea nu voia să răspundă. Probabil că își dorea să fie consolat. 

— Vrei să știi ce i-am făcut surorii tale? întrebă el. 

— Da, nu se putu opri să răspundă Lena. 

— O durea gâtul, începu el scoțându-și cămașa. 

Cu coada ochiului, Lena îl urmărea cum se dezbracă. Vorbea 
cu o voce calmă, aceeași pe care o folosea atunci când 
recomanda un calmant pentru tuse sau o anumită vitamină. 

— Nu voia să ia niciun medicament, nici măcar aspirină. M-a 
întrebat dacă nu cunosc vreun remediu naturist pentru tuse. 

jeb era complet gol acum și veni mai aproape de Lena. Ea 
încercă să se tragă într-o parte atunci când el se întinse lângă ea, 
dar fără succes. Mâinile și picioarele îi erau ţintuite strâns de 
podea. 

— Sara mi-a spus că se duce la restaurant pe la două. Știam că 
Sibyl avea să fie acolo. Obișnuiam s-o urmăresc în fiecare luni 
cum trece în drum spre local. Era o fată foarte drăguță. Dar nu 
așa ca tine. Nu avea vitalitatea ta. 


Lena se încordă în clipa în care el o atinse pe burtă. Degetele 
lui o loveau ușor pe piele, transmiţându-i fiori de frică în tot 
corpul. 

Jeb își lăsă capul pe umărul ei și continuă să vorbească, 
urmărindu-și mâna cu privirea. 

— Ştiam că Sara avea să fie acolo, că Sara ar fi putut s-o 
salveze, însă bineînţeles că nu așa s-a întâmplat, nu-i așa? Sara a 
ajuns prea târziu. Sara a ajuns prea târziu și a lăsat-o pe sora ta 
să moară. 

Trupul Lenei începu să tremure incontrolabil. În timpul 
atacurilor lui de până acum ea fusese drogată, iar acestea 
fuseseră cumva suportabile. Dacă o viola acum, în starea în care 
se afla, nu avea să supravieţuiască. Lena își aduse aminte de 
ultimele cuvinte ale Juliei Matthews. Aceasta îi spusese că Jeb 
făcuse dragoste cu ea; acest lucru o ucisese pe Julia. Lena știa că 
dacă el proceda cu blândeţe, dacă se purta delicat cu ea, dacă o 
săruta și o mângâia ca un iubit, ea nu avea să mai fie niciodată în 
stare să se întoarcă la starea de dinainte. Indiferent ce i-ar fi 
făcut, dacă avea să supraviețuiască acestei încercări, o parte din 
ea avea să fie moartă pentru totdeauna. 

jeb se aplecă și începu să-și plimbe limba de-a lungul 
abdomenului ei până ajunse la ombilic. Chicoti satisfăcut. 

— Eşti atât de dulce, Lena, șopti el, urcând cu limba spre 
sfârcul unui sân. Începu să-i sugă ușor sânul în timp ce cu palma 
îl mângâia pe celălalt. Corpul lui era lipit de al ei și ea simţi că 
intrase în erecţie. 

— Mai spune-mi despre Sibyl, îl rugă Lena tremurând. 

O apăsă ușor cu degetul pe sfârc. In alte împrejurări, într-un alt 
decor, ceea ce-i făcea ar fi putut fi considerat chiar plăcut. Modul 
șoptit în care începu el să vorbească, exact ca un îndrăgostit, îi 
provocă Lenei un val de repulsie care i se transmise în tot corpul. 

— M-am furișat prin spatele clădirii și m-am ascuns în toaletă. 
Ştiam că ceaiul avea s-o facă să se ducă la toaletă, așa că... 

Jeb ajunse cu degetele pe burtă și se opri puţin mai sus de 
zona pubiană. 

— M-am ascuns în cealaltă cabină și am tras zăvorul. Totul s-a 
petrecut foarte repede. Ar fi trebuit să bănuiesc că e virgină. 

Jeb oftă satisfăcut, exact ca un câine care tocmai terminase de 
mâncat. 

— Era atât de caldă și umedă când am intrat în ea. 


Lena se cutremură atunci când o atinse între picioare. Începu 
s-o maseze privind-o drept în ochi pentru a-i vedea reacţia. 
Stimularea atât de intimă făcu ca trupul ei să reacționeze într-un 
mod total diferit față de spaima pe care o simțea. Se aplecă 
peste ea, sărutându-i rădăcina sânilor. 

— Dumnezeule, ce corp frumos ai! gemu el, ducându-i 
degetele la buze și forțând-o să deschidă gura. Ea fu nevoită să- 
și guste propria aromă atunci când el începu să-și miște degetul 
în gura ei. Și Julia era drăguță, însă nu așa ca tine. 

Îi puse iar mâna între picioare și-și băgă degetul adânc în 
interiorul ei. Simţi că o doare atunci când își băgă încă un deget. 

— AȘ putea să-ți dau ceva, zise el. Ceva care să te dilate. Aș 
putea să-mi bag tot pumnul în tine. 

Un suspin dureros umplu încăperea. Suspinul ei. Lena nu 
auzise în viaţa ei un sunet mai dureros. Sunetul acela era mai 
înspăimântător decât ceea ce-i făcea Jeb. Trupul ei începu să se 
miște în timp ce el o penetră din nou cu degetele, ceafa ei 
frecându-se de podeaua dură de lemn. 

Jeb își scoase degetele și se întinse lângă ea, corpul lui fiind 
lipit de-al ei. Îi putea simţi fiecare părticică a corpului și-și putea 
da seama cât de mult îl excita acest lucru. Întreaga încăpere se 
umpluse de o miasmă de natură sexuală care o împiedica să 
respire cum trebuie. El făcea ceva și ea nu-și dădea seama 
despre ce e vorba. 

Jeb își lipi buzele de urechea ei și șopti: 

— „lată, datu-v-am putere să călcaţi peste șerpi și peste 
scorpii și peste toată puterea vrăjmașului și nimic nu vă va aduce 
vătămare”. 

Lenei începură să-i clănțăne dinţii. Simţi o înțepătură în coapsă 
și înțelese că el îi făcuse o altă injecție. 

— „Pentru o clipă v-am părăsit; însă cu milă v-am primit din 
nou alături.” 

— Te rog, începu să plângă Lena, te rog, nu face asta. 

— Pe Julia, Sara a putut s-o salveze. Nu și pe sora ta, spuse 
Jeb. _ 

Bărbatul se ridică în fund și-și încrucișă picioarele. Incepu să se 
miște și să vorbească pe un ton aproape normal: 

— Nu știu dacă va fi în stare să te salveze pe tine, Lena. Tu ce 
crezi? 


283 


Lena nu-și putea lua privirea din ochii lui. Chiar și atunci când 
el își ridică pantalonii de jos și scoase ceva din buzunarul de la 
spate, ochii ei rămaseră fixaţi în ai lui. El ridică în mână un cleşte. 
Fălcile erau lungi, de aproape doisprezece centimetri, și oţelul 
inoxidabil strălucea în lumina lanternei. 

— Voi lua prânzul, spuse el, apoi trebuie să mă duc în oraș și 
să lucrez ceva. Sângerarea ar trebui să se oprească până atunci. 
Am amestecat Percodan cu un coagulant. Am adăugat și ceva ca 
să nu-ți fie greață. O să te doară un pic. Nu vreau să te mint. 

Lena își roti capul, neînţelegând ce voia să spună. Simţea cum 
drogurile încep să-și facă efectul. Işi simţea corpul ca și cum s-ar 
fi sudat de podea. 

— Sângele este un foarte bun lubrifiant. Știai asta? 

Lena își opri respiraţia, neștiind ce urma să se întâmple cu ea, 
dar simțind pericolul. 

El o încălecă și simţi cum i se freacă penisul de pieptul ei. O 
apucă de cap cu o mișcare brutală și o forță să-și deschidă gura, 
apăsându-i bărbia cu degetele. Vederea Lenei se tulbură în clipa 
în care el îi băgă cleștele în gură. 


Capitolul 28 


Sara micșoră viteza pe măsură ce se apropia de doc. Jeb se 
afla deja acolo și-și scotea vesta de salvare de culoare portocalie. 
Arăta la fel de caraghios ca în urmă cu câteva zile. La fel ca și 
Sara, era îmbrăcat cu un tricou gros și cu blugi. Temperatura 
scăzuse foarte mult din cauza furtunii din noaptea trecută și 
vremea urâtă îi alungase pe toţi cei cărora le-ar fi venit ideea să 
iasă pe lac. 

— Dă-mi voie să te ajut, se oferi el, întinzând mâna spre barca 
ei. Prinse frânghia pe care i-o aruncă ea și făcu câţiva pași pe 
ponton, trăgând ambarcaţiunea spre vinci. 

— Leag-o acolo, spuse Sara, coborând din barcă. Trebuie să 
trec după aceea pe la părinţii mei. 

— Sper că nu s-a întâmplat nimic, nu? 

— Nu, răspunse Sara, legând cealaltă parâmă. Aruncă o privire 
spre nodul pe care-l făcuse Jeb cu frânghia pe care o legase în 
jurul bolardului. Era un nod care probabil că avea să se desfacă 


284 


în următoarele zece minute, dar Sara nu avea chef să-i ofere 
lecții de legat frânghii. 

Se aplecă în barcă și ridică de acolo două pungi de plastic. 

— A trebuit să împrumut mașina surorii mele ca să mă duc la 
magazin, explică ea. Mașina mea este în continuare sub cheie. 

— La... zise el arătând spre un loc peste umărul Sarei. 

— Da, răspunse ea, înaintând pe ponton. Ai reușit să repari 
jgheabul? 

El clătină din cap și luă pungile din mâinile ei. 

— Nu-mi dau seama care e problema. 

— Nu te-ai gândit să pui un burete sau așa ceva în capătul 
burlanului? îi sugeră ea. Poate așa se potolește zgomotul. 

— Bună idee, spuse el. Ajunseseră lângă casă și ea deschise 
ușa din spate, făcându-i loc să intre. 

Jeb puse sacoșele pe masa din bucătărie alături de cheile de la 
barcă. 

— Ar trebui să ţii ușa încuiată, Sara, îi spuse el, aruncându-i o 
privire îngrijorată. 

— N-am lipsit decât câteva minute. 

— Știu, spuse Jeb. Nu se știe însă niciodată. Mai ales după tot 
ce s-a întâmplat. Știi tu, cu fetele alea. 

Sara oftă. Jeb avea dreptate. Insă pur și simplu nu putea să 
creadă că ceea ce se întâmplă în oraș s-ar fi putut petrece și la 
ea acasă. De parcă ar fi crezut orbește în zicala „trăsnetul nu 
cade în același loc de două ori”. Era clar însă că Jeb avea 
dreptate. Trebuia să fie mai atentă. 

— Ce-ţi mai face barca? îl întrebă ea, în timp ce se îndrepta 
spre robotul telefonic. Beculeţul care indica prezența mesajelor 
nu clipea, dar trecând în revistă identitatea celor care sunaseră 
Sara putu să vadă că Jeffrey o căutase de trei ori în ultima oră. 
Indiferent ce ar fi vrut acesta să-i spună, Sara nu avea de gând 
să-l asculte. Se gândea chiar să renunţe la slujba de medic legist. 
Trebuia să existe o cale prin care să-l scoată pe Jeffrey din viaţa 
ei. Trebuia să se concentreze asupra prezentului și să nu mai 
tânjească atâta după trecut. Trecut care, la urma urmei, nu 
fusese chiar atât de grozav pe cât îi plăcea ei să și-l amintească. 

— Sara? o strigă Jeb, întinzându-i un pahar cu vin. 

— Oh! Sara luă paharul, gândindu-se că era cam prea devreme 
ca să bea alcool. 

Jeb ridică paharul. 


— Noroc! 

— Noroc, răspunse ea ducând paharul la gură. Gustul vinului o 
făcu însă să se strâmbe. 

— Dumnezeule, zise ea. Gustul amar i se impregnase pe limbă 
ca o bandă adezivă. 

— Ce s-a întâmplat? _ 

Sara gemu aplecându-și capul deasupra chiuvetei. Își clăti gura 
cu apă de la robinet de câteva ori înainte de a-i răspunde lui Jeb. 

— E alterat. Vinul e alterat. 

Jeb își trecu paharul prin dreptul nasului și se încruntă. 

— Miroase a oţet. 

— Da, spuse ea și-și mai clăti o dată gura. 

— Îmi pare rău. Cred că l-am ţinut un pic cam mult. 

În timp ce Sara închidea robinetul, telefonul începu să sune. 
Sara îi zâmbi lui Jeb în chip de scuză și traversă încăperea ca să 
vadă pe display cine o suna. Era Jeffrey. Nu ridică nici de data 
asta receptorul. 

„Sunt Sara”, se auzi în difuzorul robotului care rămăsese 
deschis. În timp ce Sara se chinuia să-și amintească pe care 
buton să apese ca să oprească aparatul, se auzi un beep, apoi 
vocea lui Jeffrey. 

— Sara, sunt pe cale să obţin lista pacienţilor internaţi la Grady 
și o să... 

Sara scoase cordonul de alimentare din priză și-l întrerupse 
astfel pe Jeffrey în mijlocul propoziției. Se întoarse apoi spre Jeb 
zâmbind stingherită. 

— Îmi pare rău! 

— S-a întâmplat ceva? Parcă ai lucrat și tu la Grady, nu? 

— Într-o altă viaţă, răspunse ea, ridicând receptorul din furcă. 
După ce se convinse că aparatul nu mai avea ton, puse 
receptorul pe masă. 

— A, făcu Jeb. 

Sara zâmbi la privirea întrebătoare pe care i-o aruncă bărbatul 
și încercă să se abţină să nu se ducă din nou la chiuvetă ca să 
scape de gustul persistent din gură. Se duse la bufet și începu să 
scoată mâncarea din pungi. 

— Am luat totul de la supermarket. Friptură de vită, curcan, 
salată de cartofi. Se opri brusc când văzu cum se uita Jeb la ea. 
Ce-i? 

EI își scutură capul ca și când ar fi vrut să se trezească. 


286 


— Ești atât de frumoasă. 

Sara simţi că roșește. 

— Mulţumesc, reuși ea să zică și se întoarse să scoată pâinea 
din sacoșă. Vrei maioneză? 

El încuviință cu o mișcare scurtă a capului, continuând să 
zâmbească. Privirea lui, aproape extaziată, îi provoca o senzaţie 
de jenă. 

— Ce-ar fi să pui niște muzică? zise ea ca să depășească 
momentul. 

Urmându-i instrucţiunile, Jeb reuși să pornească combina, în 
timp ce Sara pregătea sandvișurile, el parcurgea cu degetul 
colecția ei de CD-uri. 

— Văd că avem aceleași gusturi, zise el. 

Sara se abţinu să nu zică „Grozav” și se aplecă să scoată 
farfuriile din dulap. Începuse să taie sandvișurile în două când 
încăperea se umplu de sunete. Era un CD vechi cu Robert 
Palmer, pe care nu-l mai ascultase de foarte multă vreme. 

— Ai o combină grozavă, zise Jeb. E surround? 

— Da, răspunse Sara. Jeffrey montase boxele în așa fel încât 
muzica să poată fi auzită din orice colț al casei. Exista una chiar 
și în baie. Sara își aducea aminte de nopţile în care făceau baie 
împreună, în cada înconjurată de lumânări, în timp ce din boxe se 
auzeau acorduri liniștitoare. 

— Sara? 

— Scuză-mă, spuse ea, dându-și seama că avusese o clipă de 
absentă. 

Sara puse farfuriile pe masa din bucătărie. Il aşteptă pe Jeb să 
se întoarcă în bucătărie, apoi se așeză la masă cu un picior 
strâns sub ea. 

— N-am mai auzit asta de foarte multă vreme. 

— E destul de veche, spuse el, mușcând o bucată de sanaviș. 
Sora mea obișnuia să asculte la nesfârșit melodia asta. 
„Sneaking' Sally Through the Alley”?. Așa o chema și pe ea: Sally. 

Sara linse maioneza care i se scursese pe deget, sperând să 
scape de gustul de vin alterat din gură. 

— N-am știut că ai avut o soră. 

El își îndreptă spatele și scoase portofelul din buzunarul de la 
spate. 


4 Sally, cea care se furișează pe alee. 


— A murit cu câţiva ani în urmă, spuse Jeb căutând printre 
pozele pe care le avea acolo. Scoase o fotografie din învelitoarea 
ei de plastic și i-o întinse Sarei. Un eveniment din acelea, știi tu... 

Sara se gândi că era destul de ciudat din partea lui să se refere 
în modul acela la moartea propriei surori. Luă totuși fotografia, în 
care se vedea o fată îmbrăcată într-o ţinută de majoretă. Zâmbea 
mândră de pompoanele jachetei. Semăna foarte mult cu Jeb. 

— Era foarte drăguță, zise Sara, întinzându-i fotografia lui Jeb. 
Câţi ani avea? 

— Tocmai împlinise treisprezece, răspunse el și rămase câteva 
clipe cu privirea aţintită asupra fotografiei. O puse apoi în 
învelitoarea de plastic și băgă portofelul în buzunar. A fost un 
copil-surpriză pentru părinţii mei. Eu aveam deja cincisprezece 
ani când s-a născut. Tatăl meu tocmai primise prima parohie. 

— A fost preot? întrebă Sara mirându-se că, deși îl cunoștea pe 
jeb de mai multă vreme, afla abia acum acel lucru. Ar fi putut să 
jure că îl auzise odată spunând că tatăl lui fusese electrician. 

— A fost predicator baptist, o lămuri Jeb. Credea sincer în 
puterea Domnului de a vindeca orice rană. A fost bine pentru el 
că a avut această credință care să-l ajute să treacă peste 
durerea aceea, însă... Jeb se opri și ridică din umeri. Există 
anumite lucruri peste care nu poţi trece. Pe care nu le poţi uita. 

— lmi pare rău pentru pierderea suferită, spuse Sara, cu totul 
de acord cu el în legătură cu lucrurile peste care nu poţi trece. 
Aruncă o privire spre sandvișul pe care-l ţinea în mână și se 
gândi că nu era probabil prea nimerit să muște din el într-un 
astfel de moment. Stomacul ei se împotrivi zgomotos, însă ea nu- 
| luă în seamă. 

— S-a petrecut cu mult timp în urmă, spuse Jeb într-un sfârșit. 
Mă gândeam la ea azi-dimineaţă, după toate cele întâmplate în 
oraș în ultima vreme. 

Sara nu știa ce să spună. Era sătulă de atâta moarte. Nu avea 
chef să-l consoleze acum și pe Jeb. Sperase ca această întâlnire 
s-o ajute să uite ce se întâmplase în oraș, nu s-o ducă iar cu 
gândul la morțile acelea. 

Se ridică de la masă. 

— Vrei să bei altceva? întrebă ea, îndreptându-se spre frigider. 
Am Coca-Cola, Kool-Aid, suc de portocale. Deschise ușa 
frigiderului și zgomotul făcut de aceasta îi aduse aminte de ceva. 
Nu reușea să-și dea seama despre ce era vorba. Deodată, își 


288 


aduse aminte. Ușile cu garnituri de cauciuc de la secţia de 
urgențe ale Spitalului Grady făceau exact același zgomot atunci 
când se deschideau. Nu băgase niciodată de seamă această 
asemănare. 

— O Coca-Cola ar fi perfectă. 

Băgă mâna în frigider căutând în sertarul cu băuturi. Se opri cu 
mâna pe cutia de culoare roșie. O cuprinsese o senzaţie de 
amețeală, de parcă ar fi avut prea mult aer în plămâni. Inchise 
ochii, încercând să-și menţină echilibrul. Dintr-o dată, se afla din 
nou în secţia de urgențe a spitalului. Ușile se deschiseră cu 
zgomotul acela de ventuză. Pe targa cu rotile se afla o tânără. 
Copila era în stare de șoc, ardea și avea pupilele dilatate. | se 
aplicaseră deja perfuziile și era intubată. Avea tensiunea foarte 
scăzută. Sângera profund între picioare. 

Sara încercă să oprească sângerarea. Fata începu să se miște 
necontrolat, rupând sondele de perfuzie și lovind tava cu 
instrumente care se afla la picioare. Sara se aplecă asupra ei 
încercând s-o liniștească. Mișcările se întrerupseră brusc și Sara 
avu impresia că a murit. Pulsul fetei era însă puternic. Reflexele, 
deși slabe, erau încă prezente. 

Examinând zona pelviană descoperiseră că fata suferise un 
avort provocat cu mijloace rudimentare. Uterul era distrus, 
pereţii vaginului plini de răni și tăieturi. Sara încercă să repare 
ceea ce se putea repara, dar răul fusese deja făcut. Acum totul 
depindea de rezistența fetei. 

Se duse la mașină ca să-și schimbe cămașa înainte de a da 
ochii cu părinţii fetei. Îi găsi în camera de așteptare și le spuse la 
ce trebuia să se aștepte. Incercă să folosească cele mai potrivite 
fraze, ca „optimism măsurat” și „stare critică, dar stabilă”. Numai 
că fata nu rezistă și o pierdură în următoarele trei ore. Avu o 
nouă criză și creierul ei nu rezistă. 

În acel moment al carierei ei, fata aceea de treisprezece ani 
era cel mai tânăr pacient pe care-l pierdea. Ceilalţi pacienţi aflaţi 
în grija Sarei și care muriseră fuseseră mai în vârstă, sufereau de 
boli incurabile și, deși pierderea lor o întristase, moartea nu 
fusese ceva neașteptat. Sara se îndreptă spre camera de 
așteptare în stare de șoc. Părinţii fetei erau la fel de disperaţi. Nu 
avuseseră nici cea mai mică idee că fiica lor fusese însărcinată. 
După câte știau ei, fata nu avusese niciun prieten. Nu puteau 


289 


înţelege cum de rămăsese însărcinată și, cu atât mai puţin, cum 
de murise. 

— Fetița mea, suspina tatăl. Repeta mereu aceste cuvinte, 
într-o șoaptă plină de durere. Era fetița mea. 

— Cred că vă înșelaţi, zise mama. Femeia deschise poșeta și 
scoase de acolo un portofel. Înainte ca Sara să poată s-o 
oprească, femeia găsi o fotografie - o tânără îmbrăcată în 
costum de majoretă. Sara nu ar fi vrut să se uite la fotografie, dar 
nu reuși s-o consoleze în alt fel pe femeia disperată din faţa ei. 
Aruncă o privire rapidă, apoi se mai uită o dată, cu mai multă 
atenţie. Fata îmbrăcată în ţinuta de majoretă îi zâmbea din poză. 
Nu semăna deloc cu ființa lipsită de viaţă de pe targă, care 
aștepta să fie dusă la morgă. _ 

Tatăl fetei se aplecă spre Sara și-i cuprinse mâinile. Işi lăsă 
bărbia în piept și începu să murmure o rugăciune, cerând iertare 
și reafirmându-și credinţa în Dumnezeu. Sara nu era o persoană 
prea religioasă, însă rugăciunea bărbatului din faţa ei avea în ea 
ceva care o mișcă. Era uimită de capacitatea acestuia de a găsi o 
alinare de asemenea natură într-o tragedie ca aceea. 

După ce tatăl fetei termină rugăciunea, Sara se duse la mașină 
ca să-și adune gândurile, să pornească poate într-o scurtă 
călătorie prin oraș care s-o ajute să uite de moartea aceea 
tragică, atât de lipsită de sens. Atunci descoperise cuvântul care 
fusese zgâriat pe portieră. Acesta fusese amănuntul care o 
determinase să se întoarcă în spital și să se ducă la toaletă. In 
toaleta unde o violase Jack Allen Wright. 

Poza pe care tocmai i-o arătase Jeb era aceeași fotografie pe 
care o văzuse, cu doisprezece ani în urmă, în camera de 
așteptare a Spitalului Grady. 

— Sara? 

Melodia se schimbase. Sara simţi un nod în gât în clipa în care 
se auziră în boxe cuvintele „Hey, hey, Julia”. 

— S-a întâmplat ceva? o întrebă Jeb, după care continuă cu 
cuvintele cântecului: „Te porți atât de ciudat”. 

Sara se ridică, ţinând în mână cutia de Coca-Cola pe care o 
scosese din frigider. 

— E ultima cutie, spuse ea, făcând câţiva pași spre ușa care 
dădea în garaj. Mai am câteva afară. 

— Nu-i nimic, zise Jeb ridicând din umeri. Eu mă mulţumesc cu 
apă. Pusese sandvișul pe farfurie și se uita ţintă la Sara. 


290 


Sara desfăcu capacul cutiei. Mâinile îi tremurau ușor, însă 
spera ca Jeb să nu observe acest lucru. Duse cutia la gură și sorbi 
din ea, lăsând în același timp câteva picături să se scurgă pe 
tricou. 

— Au, făcu ea încercând să pară surprinsă. Trebuie să mă duc 
să mă schimb. Vin imediat înapoi. 

Sara răspunse la zâmbetul pe care i-l adresă el, deși îi 
tremurau buzele. Se forță să se pună în mișcare și merse pe hol 
suficient de încet ca să nu trezească vreo bănuială. O dată ajunsă 
în camera ei, smulse din furcă telefonul și rămase cu privirea 
ațintită spre șirul de ferestre, surprinsă să vadă soarele care 
răzbătuse prin perdeaua de nori. Lumina lui veselă nu se potrivea 
deloc cu spaima din sufletul ei. Încercă să formeze numărul lui 
Jeffrey însă descoperi că apăsarea tastelor nu era însoţită de 
semnalele sonore cu care era obișnuită. Se holbă la aparat, 
rugându-se ca acesta să înceapă să funcţioneze. 

— L-ai scos din priză, se auzi vocea lui Jeb. Nu-ţi aduci aminte? 

Sara se ridică brusc de pe pat. 

— İl sunam pe tata. Trebuie să apară în câteva minute. 

Jeb stătea în cadrul ușii sprijinit de toc. 

— Parcă spuneai că te duci tu mai târziu pe la ei. 

— Ai dreptate, răspunse Sara, dându-se înapoi spre cealaltă 
parte a încăperii, acolo unde erau ferestrele. Patul se afla acum 
între ei, dar Sara era prinsă în capcană, neavând cum să iasă din 
cameră. Vine să mă ia de aici. 

— Crezi? întrebă Jeb. 

Zâmbea așa cum făcea el întotdeauna, cu o jumătate de gură, 
tipul acela de zâmbet nevinovat pe care te-ai fi așteptat să-l afli 
la un copil. Era un zâmbet atât de firesc, atât de lipsit de orice 
urmă de ameninţare, încât, pentru jumătate de secundă, Sara se 
întrebă dacă nu cumva se înșelase în privința lui. Iluzia aceasta i 
se spulberă însă imediat ce cobori privirea, în mâna lui, lipită de 
coapsă, se vedea lama unui cuţit lung. 

— Cum de ţi-ai dat seama? întrebă el. Din cauza oţetului, nu? 
Mi-a luat o groază de timp ca să-l bag prin dop. Slavă Domnului 
că există acele de seringă. 

Sara duse mâna la spate și simţi în palmă răcoarea geamului 
de la fereastră. 

— Le-ai lăsat special ca să le găsesc eu, zise ea rememorând 
rapid evenimentele ultimelor zile. Jeb știuse despre intenţia ei de 


291 


a lua masa la restaurant cu Tessa. Jeb știuse că ea se afla în 
spital în noaptea în care Jeffrey fusese împușcat. De asta se afla 
Sibyl în toaletă. De asta Julia se afla pe capota mașinii mele. Ai 
vrut ca eu să le salvez. 

Jeb zâmbi, dând încet din cap. În ochii lui se citea o mare 
tristeţe, ca și cum i-ar fi părut rău că jocul se încheiase. 

— Am vrut să-ţi acord șansa asta. 

— De asta mi-ai arătat poza? Să vezi dacă reușesc să mi-o 
amintesc? 

— Mă surprinde că ţi-ai adus aminte. 

— De ce? întrebă Sara. Crezi că pot uita așa ceva? Nu era 
decât un copil. 

Jeb ridică din umeri. 

— Din cauza ta ajunsese așa? întrebă Sara, aducându-și 
aminte de modul brutal în care fusese produs avortul. Derrick 
Lange, șeful ei, bănuia că fusese folosit cârligul de la un umeraș 
de haine. Nu-i așa că tu ai nenorocit-o? 

— Cum poţi să spui așa ceva? încercă să se apere Jeb. Ţi-a 
spus ea? 

In spatele cuvintelor lui se ascundea însă un secret mult mai 
sinistru. Sara  intuise răspunsul chiar înainte de a pune 
întrebarea. 

— Ţi-ai violat propria soră, nu-i așa? 

— Am iubit-o, ripostă el, încercând în continuare să se apere. 

— Era doar un copil. 

— Ea a venit la mine, spuse el, ca și cum asta ar fi fost un fel 
de scuză. Ea a vrut să fie cu mine. 

— Nu avea decât treisprezece ani. 

— „De va lua cineva pe sora sa, după tată sau după mamă, și-i 
va vedea goliciunea și ea va vedea goliciunea lui: acesta-i un 
păcat.” Zâmbetul de pe fața lui Jeb părea că spune că e mulțumit 
de sine. Poţi să spui că sunt un păcătos. 

— Era sora ta. 

— Suntem cu toţii copiii Domnului, nu? Avem aceiași părinţi. 

— Poţi să citezi un verset din Biblie care să justifice violul? Poţi 
să citezi un viol care să justifice crima? 

— Partea bună a Bibliei, Sara, este că e deschisă oricărei 
interpretări. Dumnezeu ne oferă semne, oportunităţi de care 
putem să profităm sau nu. În felul acesta putem hotărî ce se 
întâmplă cu noi. Deși nu ne place să ne gândim la asta, noi 


292 


suntem făuritorii propriului nostru destin. Noi suntem cei care 
luăm deciziile care stabilesc cursul vieților noastre. Jeb rămase cu 
privirea aţintită asupra ei și nu mai zise nimic câteva secunde. 
Credeam că ai învăţat lecţia asta acum doisprezece ani. 

Sara simţi că i se clatină pământul sub picioare. 

— Tu ai fost? În toaletă? 

— Dumnezeule, nu, zise Jeb făcând un gest cu mâna menit să 
alunge orice îndoială din mintea ei. Nu, a fost Jack Wright. 
Individul a fost mai bun, nu? Mi-a dat însă o idee foarte bună. Jeb 
se rezemă de cadrul ușii cu același zâmbet satisfăcut pe buze. 
Suntem amândoi oameni credincioși. Doi bărbaţi care ne lăsăm 
ghidaţi de Sfântul Duh în acțiunile noastre. 

— Sunteţi amândoi niște animale. 

— Cred că-i sunt dator pentru faptul că ne-a apropiat, spuse 
Jeb. Ce ţi-a făcut el ţie, Sara, a reprezentat un exemplu pentru 
mine. Vreau să-ţi mulţumesc pentru asta. În numele multelor 
femei pe care le-am cunoscut de atunci, și când spun că le-am 
cunoscut, mă refer desigur la sensul biblic al cuvântului, îți spun 
un sincer mulțumesc. 

— O, Dumnezeule, făcu Sara, ducându-și mâna la gură. Văzuse 
ce-i făcuse individul acesta surorii lui, lui Sibyl Adams și Juliei 
Matthews. Ideea că toate acestea începuseră după ce Jack Wright 
o atacase pe ea îi întorcea stomacul pe dos. Ești un monstru, 
șuieră ea printre dinţi. Ești un criminal. 

Bărbatul își îndreptă spatele și faţa lui se schimonosi de furie. 
Din farmacistul acela liniștit și modest, Jeb se transformase într- 
un ticălos care violase și ucisese cel puţin două femei. Întreaga 
lui fiinţă radia de furie. 

— Tu ai lăsat-o să moară. Tu ai ucis-o. 

— Era moartă înainte de a ajunge la mine, ripostă Sara, 
încercând să-și păstreze calmul. Pierduse prea mult sânge. 

— Nu-i adevărat. 

— Nu scoseseși tot afară din ea. Putrezea pe dinăuntru. 

— Minti. 

Sara clătină din cap. Îşi mişcă mâna la spate încercând să 
găsească zăvorul ferestrei. 

— Tu ai ucis-o. 

— Nu-i adevărat, repetă el, deși Sara își dădu seama după 
schimbarea din vocea lui că nu mai era așa de sigur. 


293 


Sara reușise să găsească încuietoarea, însă aceasta nu voia să 
se deschidă. 

— Și Sibyl a murit tot din cauza ta. 

— Era bine când am lăsat-o acolo. 

— A făcut atac de cord, spuse Sara, încercând să forțeze 
încuietoarea. A murit din cauza unei supradoze. A făcut o criză, la 
fel ca și sora ta. 

— Nu-i adevărat, urlă el și vocea lui răsună înspăimântător în 
dormitor, făcând să se cutremure geamurile. 

Sara renunţă să mai deschidă încuietoarea ferestrei, când văzu 
că Jeb face un pas spre ea. Continua să ţină cuțitul lipit de 
coapsă, cu lama în jos. 

— Mă întreb dacă păsărica ta e la fel de dulce cum a fost 
pentru Jack, mormăi el. Îmi aduc aminte de proces, cum ascultam 
toate detaliile. La început am vrut să iau notițe, dar după prima zi 
am descoperit că nu era nevoie. Jeb duse mâna la spate și 
scoase de acolo o pereche de cătușe. Mai ai cheia pe care am 
lăsat-o pentru tine? 

— Nu o să trec din nou prin asta, zise ea cu hotărâre. Va trebui 
să mă omori mai întâi. 

El se opri și se uită în jos. Umerii îi căzuseră. Sara răsuflă 
ușurată pentru o clipă. Apoi el ridică privirea spre ea și spuse 
zâmbind: 

— Ce te face să crezi că-mi pasă dacă ești moartă sau nu? 

— Ai de gând să-mi faci o gaură în burtă? 

El fu atât de șocat, încât scăpă cătușele pe jos. 

— Ce vrei să spui? reuși el să șoptească. 

— Nu ai sodomizat-o? 

Sara putu să vadă cum începuse să-i curgă sudoarea pe frunte. 

— Pe cine? 

— Pe Sibyl, răspunse Sara. Cum altfel ar fi putut ajunge 
excrementele în vaginul ei? 

— E dezgustător ce spui. 

— Chiar așa? întrebă Sara. Și în timp ce o violai în gaura din 
burtă, ai mușcat-o, nu-i așa? 

El clătină cu vehemenţă din cap. 

— N-am făcut niciodată așa ceva. 

— Urmele dinţilor tăi au rămas pe umărul ei, Jeb. 

— Nu-i adevărat. 


294 


— Le-am văzut, ripostă Sara. Am văzut ce le-ai făcut. Am văzut 
cum le-ai chinuit. 

— Nu le-am chinuit, insistă el. Nu au suferit deloc. 

Sara făcu un pas spre el, ajungând cu genunchii lipiţi de 
marginea patului. El stătea de cealaltă parte, privind-o cu o 
expresie rătăcită. 

— Au suferit, Jeb. Amândouă au suferit, exact ca și sora ta. 
Exact ca și Sally. 

— Nu le-am chinuit, șopti el. Nu le-am făcut niciun rău. Tu ești 
cea care le-ai lăsat să moară. 

— Ai violat un copil de treisprezece ani, o femeie oarbă și o 
tânără instabilă din punct de vedere emoţional. Asta te excită pe 
tine, Jeb? Să ataci femei lipsite de apărare? Să ai control asupra 
acestor biete fiinţe? 

Jeb își încleștă fălcile. 

— Nu faci decât să-ţi înrăutățești situaţia. 

— Să te ia dracu’, ticălos nebun! 

— Ba nu, spuse el. Pe tine o să te ia dracu'! 

— Vino încoace, îl îndemnă ea batjocoritor strângând din 
pumni. Vino încoace dacă ai curaj. 

Jeb se năpusti spre ea, dar Sara fu mai rapidă. Se aruncă cu 
toată forța în fereastră ferindu-și capul. Simţi o durere 
sfâșietoare, în clipa în care cioburile de sticlă îi pătrunseră în 
carne. Ateriză în curtea din spate, se ghemui și se rostogoli 
câţiva metri pe panta de acolo. 

Se ridică repede în picioare și începu să alerge spre lac fără să 
se uite înapoi. Avea o tăietură deasupra bicepsului și o rană în 
frunte, dar acestea erau cele mai mici probleme pe care le avea. 
Jeb ieșise din casă și se apropia văzând cu ochii de ea. Sara se 
aruncă în apa rece fără să stea prea mult pe gânduri și începu să 
înoate pe sub apă până când nu mai putu să respire. leşi la 
suprafață la aproximativ zece metri distanță de doc. Sara îl văzu 
pe Jeb cum sare în barca ei și-și aduse aminte că uitase cheia în 
contact. 

Se scufundă din nou și se forță să înoate cât mai mult posibil 
înainte de a ieși din nou la suprafaţă. Când scoase capul afară 
din apă și aruncă o privire înapoi, văzu că barca se îndrepta în 
viteză spre ea. Se scufundă rapid și atinse fundul lacului, în timp 
ce barca trecea pe deasupra. Sara se răsuci pe sub apă și începu 
să înoate spre stâncile care se aflau pe latura cea mai 


295 


îndepărtată a lacului. Nu avea mai mult de douăzeci de metri 
până acolo, însă braţele începeau să o lase. Răceala apei o lovea 
ca un pumn în faţă și își dădu seama că temperatura foarte 
scăzută a apei avea să o forțeze să încetinească. 

leși la suprafaţă și întoarse capul în căutarea bărcii. Din nou 
jeb o văzu și se năpusti asupra ei cu viteză maximă. Sara se 
scufundă imediat. leși la suprafață la timp ca să vadă cum barca 
se îndrepta direct spre stâncile scufundate în apă. Vârful 
ambarcațiunii se lovi de prima stâncă și barca fu răsucită și 
răsturnată. Sara văzu cum Jeb este aruncat din barcă. Bărbatul 
zbură prin aer și ateriză cu zgomot în apă. Începu să dea 
neajutorat din mâini încercând să se menţină la suprafață. Cu 
gura deschisă, cu ochii holbaţi de groază, Jeb se scufunda încetul 
cu încetul. Sara aşteptă câteva clipe, ţinându-și respiraţia, dar 
bărbatul nu mai ieși din apă. 

Jeb fusese aruncat cam la trei metri de barcă, de partea 
cealaltă a zonei cu stânci. Sara știa că singurul mod în care putea 
să ajungă la țărm era să înoate în direcţia stâncilor. Pe acolo era 
drumul cel mai scurt și știa că nu avea să mai reziste prea mult 
în apa rece. Distanţa până la doc era prea mare. Nu ar fi fost 
niciodată în stare să ajungă până acolo. Drumul cel mai sigur 
până la țărm trecea prin dreptul bărcii răsturnate. 

Ar fi vrut să rămână acolo unde era, dar știa că senzaţia aceea 
amăgitoare era provocată de apa rece. Temperatura apei, deși 
deasupra punctului de îngheţ, era suficient de scăzută ca să-i 
provoace o stare de hipotermie, dacă mai stătea mult timp în ea. 

incepu să înoate încet, în stil craul, pentru a-și conserva 
temperatura corporală, ţinându-și capul pe jumătate scufundat în 
apă. Deși respiraţia făcea să apară un nor de aburi în faţa ei, 
Sara încerca să se gândească la ceva cald; își imagina că stă în 
faţa unui foc unde se coace turtă dulce. Baia de aburi de la 
YMCA. Plapuma călduroasă de pe patul ei. 

Işi schimbă puţin cursul și ocoli barca prin partea opusă locului 
unde se scufundase Jeb. Sara văzuse prea multe filme. Se 
aștepta ca bărbatul să-și facă apariţia din adânc și să o apuce de 
picior. Trecând pe lângă barcă, putu să vadă o gaură mare în 
partea din față, acolo unde stânca pătrunsese prin carenă. 
Ambarcaţiunea era răsturnată, cu fundul în sus. Jeb era în partea 
cealaltă a bărcii și se ţinea cu mâna de ruptura din carenă. 
Buzele lui vinete contrastau puternic cu faţa lui albă. Tremura 


296 


fără să poată să se controleze și pe gură îi ieșeau nori de aburi. 
Se luptase haotic, își irosise energia încercând să-și menţină 
capul deasupra apei. Apa îngheţată făcea însă să-i scadă rapid 
temperatura corpului. 

Sara continuă să înoate cu mișcări lente. Respirația lui Jeb și 
mâinile ei care tăiau apa erau singurele zgomote care se auzeau 
pe lacul adormit. 

— Nu ș-ș-știu să înot, spuse el. 

— Ghinionul tău, răspunse Sara cu o voce gâtuită. Avea 
senzația că se află în apropierea unui animal rănit, însă în 
continuare periculos. 

— Nu poţi să mă lași aici, reuși el să spună printre dinţii care-i 
clănţăneau. 

Sara începu să înoate pe o parte, având grijă să nu rămână cu 
spatele la el. 

— Ba da, pot. 

— Eşti medic. 

— Da, sunt medic, spuse ea continuând să se îndepărteze de 
el. 

— N-ai să reușești niciodată s-o găsești pe Lena. 

Sara simţi că se prăvălește o greutate pe ea. Încetă să mai 
înainteze și rămase cu ochii aţintiţi asupra lui Jeb. 

— Ce-i cu Lena? 

— Am l-l-luat-o, spuse el. E undeva, în siguranţă. 

— Nu te cred. 

El făcu un gest care ar fi putut fi interpretat drept o ridicare din 
umeri. 

— Unde e în siguranţă? întrebă Sara. Ce i-ai făcut? 

— Am lăsat-o acolo pentru tine, Sara, spuse Jeb tremurând. 
Sara își aduse aminte că cel de-al doilea stadiu al hipotermiei era 
caracterizat de spasme incontrolabile și de pierderea raţiunii. Am 
lăsat-o undeva, repetă el. 

Sara se apropie puţin, știind că nu poate să aibă încredere în 
el. 

— Unde ai lăsat-o? 

— Trebuie s-o s-s-s-salvezi, gemu el închizând ochii. Faţa 
bărbatului dispăru sub apă. Incepu să tușească când îi intră apă 
în nas și se apucă mai strâns de barcă. Se auzi un scrâșnet făcut 
de corpul bărcii care se freca de stâncă. 

Sara simţi că trupul îi e cuprins brusc de un val de căldură. 


— Unde e Lena, Jeb? 

Acesta nu răspunse, așa că ea îi spuse: 

— Poţi să mori acolo. Apa e destul de rece. Inima ta va bate 
din ce în ce mai încet până se va opri de tot. |ţi mai dau douăzeci 
de minute, cel mult, mai spuse Sara, deși știa că era mai degrabă 
vorba de câteva ore. O să te las să mori aici, îl avertiză ea. 
Spune-mi unde e. 

— O să-ţi spun când ajung-g-gem la mal, gemu el. 

— Spune-mi acum, zise ea. Sunt sigură că nu ai fi în stare s-o 
lași undeva să moară singură. 

— Nu aș face așa ceva, spuse Jeb cu o urmă de înțelegere în 
ochi. Nu aș fi în stare s-o părăsesc, Sara. N-aș fi în stare s-o las să 
moară singură. 

Sara începu să dea din nou din brațe pentru a-și menţine 
corpul în mișcare, ca să nu îngheţe. 

— Unde este Lena, Jeb? 

Jeb tremura atât de violent, încât barca se mișca și crea mici 
valuri care ajungeau până la Sara. 

— Trebuie s-o salvezi, Sara, șopti el. Trebuie s-o salvezi. 

— Spune-mi unde e sau te las să mori aici, Jeb. Jur pe numele 
lui Dumnezeu că te las să te îneci aici. 

Lui Jeb i se înceţoșară ochii și pe buzele lui vinete apăru o 
urmă de zâmbet. 

— S-a terminat, șopti el. Capul îi căzu din nou în apă, dar de 
data aceasta nu mai încercă să lupte. Sara îl urmări cum dă 
drumul la barcă și se scufundă. 

— Nu, ţipă ea și se aruncă spre el. Îl apucă de gulerul cămășii 
și încercă să-l tragă afară. Instinctiv, el începu să se zbată și să o 
tragă pe ea la fund, în loc s-o lase să-l tragă afară. O apucă de 
pantaloni, apoi de tricou, încercând să se folosească de ea ca de 
o scară pe care să urce pentru a ajunge la aer. O atinse cu 
unghiile în locul rănit de pe braţ și Sara se trase înapoi din reflex. 
Jeb fu împins în direcția opusă și întinse degetele încercând s-o 
apuce de tricou. 

Sara cobora spre fundul lacului în timp ce Jeb urca spre 
suprafaţă. Capul acestuia lovi marginea bărcii cu un zgomot surd. 
Gura i se deschise într-un gest de surpriză și apoi începu să 
coboare înapoi, fără zgomot, spre fundul lacului. Pe marginea 
bărcii rămăsese o dungă roșie de sânge. Sara încercă să ignore 
presiunea din plămâni și se aruncă spre el, încercând să-l scoată 


298 


afară. În lumina difuză a soarelui care reușea să străbată 
straturile de apă putea să-l vadă cum se duce la fund. Jeb avea 
gura deschisă și ținea mâinile întinse spre ea. 

Sara ieși la suprafaţă, la aer, apoi își cufundă din nou capul în 
apă. Repetă mișcarea de mai multe ori, în căutarea lui Jeb. Când 
reuși în sfârșit să-l găsească, acesta era sprijinit de un bolovan 
mare, cu mâinile întinse în faţă și cu ochii larg deschişi, aţintiţi 
spre ea. Sara îl apucă de încheietura mâinii, încercând să vadă 
dacă mai trăiește. leşi din nou la suprafață, după aer, și rămase 
acolo călcând apa. li clănţăneau dinţii, dar începu să numere cu 
voce tare: 

— Unu și o mie. Doi și o mie. Continuă să numere călcând 
furioasă apa. Işi aducea aminte de jocurile din copilărie, în care 
ea sau Tessa stăteau pe loc, călcând apa, numărând cu ochii 
închiși, înainte de a porni în căutarea celeilalte. 

Ajunsă la cincizeci, trase adânc aer în piept și se scufundă din 
nou. Jeb era tot acolo, cu capul dat pe spate. Sara închise ochii, îl 
apucă de sub brațe și începu să urce spre suprafaţă. O dată 
ajunsă acolo, își încolăci un braţ în jurul gâtului lui, în timp ce cu 
celălalt încerca să înoate. Incepu să înainteze încet spre țărm. 

Avea senzaţia că se luptă cu greutatea lui Jeb de ore întregi, 
deși în realitate trecuse cel mult un minut. Se opri, ca să-și tragă 
răsuflarea. Avea senzaţia că ţărmul se îndepărtează, în loc să se 
apropie. Picioarele îi erau parcă desprinse de trup, chiar și când 
se forţa să le miște ca să calce apa. Jeb era greu ca o piatră care 
o trăgea la fund. Fără să-și dea seama, se trezi cu capul sub apă, 
dar își reveni imediat și începu să tușească și să scuipe apa care 
îi intrase în gură, încercând să-și limpezească mintea. Era foarte 
frig și i se făcuse somn. Clipi de câteva ori, încercând să nu-și 
țină prea mult ochii închiși. O mică pauză de odihnă ar fi fost bine 
venită. Da, așa avea să facă: se va odihni puţin, după care avea 
să-l tragă pe Jeb până pe țărm. 

Işi lăsă capul pe spate, încercând să facă pluta. Nu reuși din 
cauza lui Jeb și începu să se scufunde din nou. Până la urmă avea 
să fie nevoită să-i dea drumul. Ştia asta. Numai că nu avea forţa 
să facă acest lucru. Chiar dacă greutatea trupului lui o trăgea la 
fund, Sara nu se putea hotărî să-i dea drumul. 

Deodată, fu apucată de o mână, apoi cineva o prinse de mijloc. 
Sara era prea slăbită ca să mai lupte, mintea ei prea amorţită 
pentru a mai realiza ce se întâmplă. Pentru o fracțiune de 


299 


secundă se gândi că era vorba despre Jeb, numai că forța care o 
trăgea la suprafaţă era prea puternică. Slăbi strânsoarea cu care- 
| ţinea pe Jeb și, deschizând ochii, putu să vadă cum trupul 
acestuia se scufunda înapoi spre fundul lacului. 

Capul ei ajunse la suprafaţă și deschise larg gura, avidă după 
aer. Plămânii o dureau la fiecare inspiraţie și-i curgea nasul. 
Incepu să tușească violent. li ieși apă pe gură, apoi fiere, din 
cauza contactului cu aerul proaspăt. Simţi că o bate cineva pe 
spate, că o ajută să dea afară apa din ea. Capul i se cufundă din 
nou în apă, dar fu imediat trasă înapoi de păr. 

— Sara, uită-te la mine. Era Jeffrey, care o ţinea cu o mână în 
jurul bărbiei și cu cealaltă de subraț. Uită-te la mine, o rugă el. 
Sara. 

Trupul ei nu mai avea nici urmă de vlagă, însă Sara era 
conștientă că Jeffrey o trăgea spre țărm. Işi încolăcise un braț în 
jurul pieptului ei, iar cu celălalt înota într-un stil ciudat. 

Sara îl prinse cu mâinile de braţ, își puse capul pe pieptul lui și 
îl lăsă s-o ducă acasă. 


Capitolul 29 


Lena tânjea după Jeb. ÎI aștepta ca s-o elibereze din durerea 
aceea. Îl aștepta pentru că el putea s-o trimită acolo unde se 
aflau Sibyl și părinţii lor. Voia să-și regăsească familia. Nu-i păsa 
ce preț trebuia să plătească pentru aceasta; nu dorea decât să 
fie împreună cu ei. 

Sângele continua să-i curgă în jos pe gât, într-o șuviţă subţire 
dar continuă, care o făcea să tușească din când în când. Jeb 
avusese dreptate în ceea ce privea durerea care îi zvâcnea în 
gură, însă doza de Percodan făcea suferinţa cât de cât 
suportabilă. Era convinsă că sângerarea avea să înceteze în 
curând. Ştia că el nu terminase cu ea. Nu putea s-o lase să se 
înece în propriul ei sânge, după ce se chinuise atât s-o ţină aici. 
Era convinsă că pregătea ceva mult mai spectaculos pentru ea. 

Işi imagină că este abandonată în fața casei lui Nan Thomas. 
Și-ar fi dorit să aibă un asemenea sfârșit. In felul acesta ar fi 
văzut și Hank. Ar fi aflat astfel ce a păţit și Sibyl. Să vadă și el 
ceea ce Sibyl nu fusese în stare să vadă. | se părea ca un fel de 
răzbunare. 


300 


Un zgomot familiar ajunse de jos până la ea: pași pe podeaua 
dură de lemn. Pași care răsunară înfundat când el ajunse pe 
covor. Lena presupuse că Jeb se afla în sufragerie. Nu cunoștea 
topografia casei, dar era în stare să ghicească cu destulă precizie 
locul în care se afla el după zgomotul pașilor: mai puternic pe 
podeaua de lemn, mai stins atunci când își scotea pantofii și 
venea la ea. 

Numai că de data aceasta avea impresia că distinge și alți 
pași. 

— Lena? Vocea abia se distingea, dar ea își dădu seama 
instinctiv că era a lui Jeffrey Tolliver. Timp de mai bine de o 
secundă nu reuși să-și dea seama ce căuta acesta acolo. 

Deschise gura, însă nu reuși să scoată niciun sunet. Se afla sus 
în pod. Era foarte posibil ca lui să nu-i vină prin minte să caute și 
aici. Era posibil să plece fără s-o găsească. Putea să moară în 
casa asta și să nu afle nimeni niciodată ce îi făcuse Jeb. 

— Lena? se auzi și altă voce. Era Sara Linton. 

Tinea în continuare gura deschisă, însă nu putea să le 
răspundă. 

Minute lungi ca orele trecură și ei continuau să se miște de 
colo-colo la parter. Putea să audă cum mutau mobilele și cum 
trânteau ușile dulapurilor în care o căutau. Sunetul înfundat al 
vocilor lor îi zgâria auzul. Îi veni să zâmbească, fiindcă i se părea 
că aude oale și tigăi trântite. Era clar că Jeb nu avea cum s-o 
ascundă în bucătărie. A 

Gândul acesta i se păru teribil de amuzant. Incepu să râdă, o 
reacție incontrolabilă care-i cutremură tot pieptul și o făcu să 
tușească. Râdea atât de tare, încât o podidiră lacrimile. Incepu 
apoi să plângă și pieptul i se strânse de durere când își aduse 
aminte de tot ceea ce păţise în ultima săptămână. O văzu pe 
Sibyl pe masa de la morgă. Îl văzu pe Hank cum jelea pierderea 
nepoatei sale. O văzu pe Nan Thomas, răvășită și cu ochii roșii de 
plâns. Îl văzu pe Jeb cum se suie pe ea și cum face dragoste cu 
ea. 

Degetele i se strânseră pe cuiele lungi care o ţineau ţintuită de 
podea și tot trupul i se încordă la amintirea chinurilor fizice la 
care fusese supusă. 

— Lena? se auzi din nou Jeffrey strigând, de data aceasta mult 
mai puternic. Lena? 


Îl auzi mișcându-se undeva aproape de locul unde se afla ea, 
auzi bătăi sacadate într-un perete, o pauză, apoi din nou bătăile 
acelea. 

— E un panou fals, spuse Sara. 

Alte bătăi, apoi zgomotul pașilor lor pe scara care ducea în 
pod. Ușa se deschise brusc lăsând lumina să năvălească 
nemiloasă în spaţiul întunecat. Lena încercă să închidă ochii în 
care avea senzaţia că i se înfipseseră mii de ace. 

— O, Dumnezeule, o auzi, Sara șoptind. Du-te și adu niște 
prosoape, vreun cearșaf. Orice. 

Lena întredeschise ochii și o văzu pe Sara îngenuncheată în 
faţa ei. Dinspre trupul acesteia venea o undă de răcoare și văzu 
că era udă. 

— S-a terminat, șopti Sara, cu mâna pe fruntea Lenei. Ai să te 
faci bine. 

Lena deschise și mai mult ochii, încercând să se obișnuiască cu 
lumina. Se uită spre ușă, căutându-l pe Jeb. 

— E mort, spuse Sara. Nu o să-ţi mai facă niciun râu... mai zise 
ea și se opri brusc. Lena auzi însă și ultimul cuvânt, chiar dacă 
Sara nu-l rostise. Nu o să-ţi mai facă rău niciodată, voise să 
spună aceasta. 

Lena ridică ochii spre Sara. Văzu o strălucire în privirea ei și 
știu că Sara o înţelesese. Jeb era o parte din ea acum. Avea s-o 
facă să sufere în fiecare zi din cele pe care le mai avea de trăit. 


DUMINICĂ 


Capitolul 30 


Pe drumul de întoarcere de la spitalul din Augusta, Jeffrey se 
simţea exact ca un soldat care se întoarce din război. Lena avea 
să-și revină fără îndoială de pe urma rănilor fizice, dar nu era 
deloc sigur dacă avea să se refacă vreodată după râul pe care 
Jeb McGuire i-l provocase din punct de vedere emoţional. La fel 
ca și Julia Matthews, Lena nu voia să vorbească cu nimeni, nici 
măcar cu unchiul ei Hank. Jeffrey nu știa ce să facă pentru ea, în 
afară de a lăsa timpul să-i vindece rănile. 

Mary Ann Moon îl sunase exact după o oră și douăzeci de 
minute de la ultima lor convorbire. Numele pacientei pe care o 
avusese Sara era Sally Lee McGuire. Moon reușise să introducă 
numele de familie într-un motor de căutare a numelor 
personalului spitalului. Durase numai câteva secunde până când 
numele Jeremy „Jeb” McGuire să iasă la iveală. Pe vremea când 
Sara lucra la Grady, el își făcea stagiul la farmacia de la etajul al 
treilea al spitalului. Sara nu avusese niciun motiv să se 
intersecteze cu el, însă fără îndoială că Jeb o știa de atunci. 

Jeffrey nu avea să uite niciodată expresia întipărită pe chipul 
Lenei în clipa în care spărsese ușa care dădea în pod. Ori de câte 
ori se gândea la modul în care zăcea Lena acolo, ţintuită de 
podea, îi veneau în minte fotografiile cu Sara. Incăperea în care o 
găsiseră trebuia să fie o cameră obscură. Totul era acoperit cu 
vopsea neagră, inclusiv placajul bătut în ferestre. În podea erau 
fixate mai multe inele metalice prin care trecea un lanţ, iar locul 
în care victimele fuseseră crucificate era marcat prin mai multe 
găuri de cuie. 

Se afla în mașină și se frecă la ochi, încercând să nu se mai 
gândească la grozăviile pe care le văzuse de la moartea lui Sibyl 
Adams. Traversă graniţa districtului Grant și primul lucru care îi 
veni în minte fu că nimic nu mai era ca înainte. Nu avea să se 
mai uite niciodată la oamenii din oraș, oameni care îi fuseseră 
prieteni și vecini, cu aceiași ochi plini de încredere cu care îi 
privise până duminica trecută, cam la aceeași oră. Era șocat. 


303 


Intrând pe aleea care ducea la casa Sarei, descoperi că și 
locuința acesteia arăta acum cu totul altfel. Acesta era locul unde 
Sara se luptase cu Jeb. Locul unde Jeb se înecase. li scoseseră 
trupul din lac, dar amintirea acestuia nu avea să se șteargă 
niciodată. 

Jeffrey nu coborâse din mașină și se uita ţintă la casă. Sara îi 
spusese că are nevoie de timp, dar el nu putea să-i acorde acest 
timp. Trebuia să-i spună ce avea pe suflet. Trebuia să-i spună că 
pentru el viitorul nu era decât alături de ea. 

Ușa de la intrare era deschisă, însă Jeffrey bătu în ea înainte de 
a intra. Se auzea Paul Simon cântând „Have a Good Time”. Casa 
era întoarsă cu fundul în sus. Pe culoar se vedeau mai multe cutii 
și cărţile fuseseră date jos de pe rafturi. O găsi pe Sara în 
bucătărie, cu o cheie în mână. Era îmbrăcată într-un tricou alb 
fără mâneci și cu pantaloni de trening gri, iar lui Jeffrey i se păru 
mai frumoasă ca oricând. Era aplecată sub chiuvetă când el bătu 
încă o dată în tocul ușii de la bucătărie. 

Ea se întoarse, evident nu foarte surprinsă că-l vede acolo. 

— Acesta este modul tău de a-mi acorda puţin timp? întrebă 
ea. 

El ridică din umeri și-și vâri mâinile în buzunare. Sara avea un 
plasture de culoare verde-deschis care îi acoperea tăietura de pe 
frunte și un bandaj alb pe braț, acolo unde trebuise să fie cusută. 
Modul în care ea reușise să supraviețuiască după cele întâmplate 
rămânea un miracol pentru Jeffrey. Tăria acestei femei îl lăsase 
fără cuvinte. 

În boxe se auzea un alt cântec, „Fifty Ways to Leave Your 
Lover”5. 

— E cântecul nostru, încercă Jeffrey să glumească. 

Sara îi aruncă o privire bănuitoare și puse mâna pe 
telecomandă. Muzica încetă brusc și liniștea puse stăpânire pe 
casă. Amândoi avură nevoie de câteva secunde ca să se 
obișnuiască. 

— Ce cauţi aici? întrebă ea. 

Jeffrey deschise gura, gândindu-se că ar fi potrivit să spună 
ceva romantic, ceva care s-o facă să i se înmoaie picioarele. Ar fi 
vrut să-i spună că e cea mai frumoasă femeie pe care o 
cunoscuse vreodată, că nu știuse ce înseamnă să fii îndrăgostit 


5 Cincizeci de metode prin care să-ţi părăsești iubitul. 


cu adevărat până s-o întâlnească pe ea. Nu reuși însă să spună 
nimic din toate astea. 

— Am găsit transcrierea audierilor din procesul tău, adică 
procesul lui Wright, în casa lui Jeb. 

Sara încrucișă braţele la piept. 

— Chiar așa? 

— Avea tăieturi din ziare, fotografii. Tot felul de chestii din 
astea. Jeffrey făcu o pauză, apoi continuă: Cred că s-a mutat aici 
ca să fie aproape de tine. 

— Așa crezi? întrebă ea amuzată. 

El nu luă în seamă avertismentul din tonul vocii ei. 

— Au mai fost atacuri și în districtul Pike, continuă Jeffrey. 

Nu reușea să se abţină, deși se vedea foarte clar, după 
expresia de pe faţa ei, că ar fi trebuit să se oprească, că ea nu 
voia să mai audă așa ceva. Problema era că-i venea mult mai 
ușor să-i prezinte aceste date decât să-și dea frâu liber 
sentimentelor. 

— Șeriful de acolo are patru cazuri în care încearcă să 
găsească o legătură cu Jeb. Va trebui să obţinem niște mostre la 
laborator ca să facem o confruntare cu ADN-ul probelor culese de 
ei la locul crimelor. Plus cu ceea ce avem de la Julia Matthews. 
Jeffrey își drese glasul. Trupul lui e la morgă. 

— Nu o să fac eu asta, spuse Sara. 

— Putem să aducem pe cineva de la Augusta. 

— Nu, îl corectă Sara. Nu ai înțeles. Am de gând să-mi dau 
demisia mâine. 

Lui Jeffrey nu-i veni altceva în minte decât să întrebe: 

— De ce? 

— Pentru că nu mai pot face așa ceva, spuse ea, indicând 
spaţiul dintre ei. Nu mai pot continua așa, Jeffrey. Din cauza asta 
am divorțat. 

— Am divorţat fiindcă eu am făcut o greșeală prostească. 

— Nu, îl întrerupse ea. Nu putem s-o luăm din nou de la capăt 
cu discuţia asta. Din cauza asta îmi dau demisia. Nu mai suport. 
Nu mai suport să te știu mereu la periferia vieţii mele. Trebuie să 
scap de obsesia asta. 

— Te iubesc, zise el, ca și cum asta ar fi rezolvat totul. Știu că 
nu sunt destul de bun pentru tine. Știu că ar fi trebuit să te 
înțeleg și că am făcut greșeli și că ar fi trebuit să fiu aici cu tine, 
în loc să mă duc la Atlanta după ce mi-ai povestit... după ce am 


305 


citit... ce s-a întâmplat. Făcu o pauză, apoi: Știu toate astea. Și 
totuși nu pot să nu te iubesc. 

Sara nu răspunse, așa că el continuă: 

— Sara, nu pot suporta să nu fiu cu tine. Am nevoie de tine! 

— De care Sara ai nevoie? întrebă ea. De cea dinainte sau de 
cea care a fost violată? 

— Amândouă sunt una și aceeași persoană, replică el. Am 
nevoie de amândouă. Le iubesc pe amândouă. O privea fix, 
încercând să găsească cele mai potrivite cuvinte. Nu vreau să 
trăiesc fără tine. 

— Nu ai altă soluţie. 

— Ba da, am, zise el. Nu-mi pasă ce spui tu, Sara. Nu-mi pasă 
dacă îţi dai demisia sau te muţi din oraș sau îţi schimbi numele. 
Tot o să te găsesc. 

— Așa ca Jeb? 

Cuvintele ei îl răniră adânc. Dintre toate vorbele pe care i le-ar 
fi putut spune, acestea fură cele mai crude. Sara își dădu imediat 
seama că a greșit și se scuză: 

— N-a fost frumos din partea mea să spun așa ceva. Te rog să 
mă ierțţi! 

— Asta crezi? Că eu sunt ca el? 

— Nu. Sara își mișcă energic capul dintr-o parte în alta. Știu că 
nu ești ca el. 

El rămase cu privirea în podea, încă suferind din cauza 
cuvintelor ei. Nici dacă i-ar fi strigat în față că-l urăște nu l-ar fi 
rănit atât de profund. 

— Jeff, zise Sara, apropiindu-se de el. Îi puse mâna pe obraz și 
el îi sărută palma. 

— Nu vreau să te pierd, Sara. 

— Deja m-ai pierdut. 

— Nu, zise el, nevrând să accepte. Nu te-am pierdut. Știu că nu 
te-am pierdut, fiindcă altfel n-ai sta acum aici, atât de aproape 
de mine. Ai fi acolo și mi-ai spune să plec. 

Sara nu-l contrazise, însă se îndepărtă de el și se duse înapoi la 
chiuvetă. 

— Am treabă, mormăi ea, ridicând cheia de pe podea. 

— Te muţi? 

— Fac curăţenie, răspunse ea. Am început de aseară. Totul e 
vraiște acum. A trebuit să dorm pe canapea, fiindcă patul era plin 
cu prostii. 


306 


El încercă să înveselească puţin atmosfera. 

— Măcar așa o să reușești s-o faci fericită pe mama ta. Ea 
râse, fără prea multă convingere însă și îngenunche sub 
chiuvetă. Înfășură un prosop peste ţeava de scurgere, o prinse 
între fălcile cheii reglabile și apoi strânse. Ajutându-se de umăr, 
începu apoi să împingă mânerul cheii. După efortul pe care-l 
făcea, Jeffrey era convins că n-o să reușească. 

— Dă-mi voie să te ajut, se oferi el, scoțându-și haina, înainte 
ca ea să apuce să-l oprească, Jeffrey se așeză și el în genunchi și 
începu să împingă mânerul cheii. Ţeava era veche și racordul nu 
voia cu niciun chip să se clintească. După câteva clipe Jeffrey 
renunţă spunând: 

— Probabil va trebui s-o tai. 

— Ba n-o s-o tai, ripostă ea, împingându-l ușor la o parte. Sara 
își propti un picior în dulapul din spate și începu să împingă cu 
toată forţa. Cheia începu să se rotească încet, antrenând-o și pe 
Sara în mișcarea ei. 

— Vezi? i se adresă ea, zâmbind victorioasă. 

— Eşti uimitoare, zise Jeffrey cu toată seriozitatea. Raămasese 
ghemuit și o privea cum scoate țeava. Există vreun lucru pe 
lumea asta pe care să nu reușești să-l faci? 

— Lista e foarte lungă, mormăi ea. 

El nu luă în seamă afirmaţia ei și o întrebă: 

— Era înfundată? 

— Am scăpat ceva în chiuvetă, răspunse ea, scormonind cu 
degetul în capătul dinspre sifon. Scoase un obiect de acolo și-l 
ascunse în palmă, înainte ca el să apuce să vadă despre ce era 
vorba. 

— Ce? întrebă el, întinzând mâna. 

Ea clătină din cap și strânse pumnul. 

Jeffrey zâmbi, din ce în ce mai curios. 

— Ce-ai acolo? întrebă el din nou. 

Ea își îndreptă spatele și-și duse mâinile la spate. Se concentră 
încruntându-se o secundă și apoi întinse braţele în față, cu 
pumnii strânși. 

— Alege unul. 

El o atinse pe mâna dreaptă. 

— Mai ai dreptul la o încercare, zise ea. 

El începu să râdă și atinse mâna cealaltă. 


Sara își răsuci pumnul și apoi desfăcu degetele. În palmă avea 
o verighetă subţire de aur. Jeffrey văzuse ultima oară acest inel 
în clipa în care Sara și-l scosese de pe deget ca să i-l arunce în 
faţă. 

Era așa de surprins să-l vadă din nou, că pentru câteva 
secunde nu fu în stare să spună nimic. 

— Mi-ai spus că ai aruncat-o. 

— Sunt în stare să mint mai bine decât bănuiești tu. 

El o privi convins că acesta era adevărul și-i luă verigheta din 
mână. 

— Ce vrei să faci cu ea? 

— E ca un ban din acela lipsit de noroc, spuse ea. lese mereu 
la suprafaţă. 

El luă cuvintele Sarei ca pe o invitaţie și o întrebă: 

— Ce faci mâine seară? 


Ea oftă. 

— Habar n-am. Probabil că o să stau mai mult la clinică să 
recuperez. 

— Și după aia? 


— Acasă, bănuiesc. De ce? 

Jeffrey lăsă verigheta să-i alunece în buzunar. 

— AȘ putea să te aştept cu cina. 

Ea clătină din cap. 

— Jeffrey... 

— De la The Tasty Pig, încercă el să-i trezească interesul, 
menţionând unul dintre restaurantele favorite ale Sarei. Cotlet, 
costiță la grătar, sanavișuri cu carne de porc și fasole. 

Ea îl privi fix câteva secunde fără să spună nimic. 

— Îţi dai seama că n-o să meargă, nu? 

— Ce avem de pierdut? 

Ea păru să analizeze propunerea lui. Jeffrey aștepta, încercând 
să-și stăpânească nerăbdarea. Sara își trase mâinile dintre ale lui 
și apoi se ridică, sprijinindu-se de umărul lui Jeffrey. 

Jeffrey se ridică și el și o urmări cum începe să cotrobăiască 
printr-un sertar. Deschise gura să spună ceva, însă își dădu 
seama că nu are ce să zică. Dacă un lucru era sigur în legătură 
cu Sara Linton, atunci acela era că dacă își punea ceva în minte, 
cale de întoarcere nu mai exista. 

Veni în spatele ei și o sărută pe umăr. Probabil că exista și un 
mod mai bun prin care să-și ia adio de la ea, dar nu-i venea nimic 


308 


în minte. Jeffrey nu fusese niciodată prea priceput la vorbe. Se 
simțea mult mai bine în acţiune. 


O pornise abătut pe culoar când auzi vocea Sarei. 

— Să aduci și tacâmuri. 

El se răsuci pe călcâie, convins că nu auzise bine. 

Ea stătea în continuare aplecată deasupra sertarului. 


— Mâine seară, îl lămuri Sara. Nu mai știu unde am pus 
furculițele. 


virtual-project.eu 


SF 


s cafe 


A 


309