Robin Cook — Marker

ARKE 


e AMALII EJ, E 


Robin Cook 


MARKER 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză EMILIA MIHALACHE 
ROBIN COOK Marker 2005 


RAO 2010 


Dedic această carte lui Jean şi Cameron, în semn de 
recunoştinţă pentru tot ce înseamnă ei pentru mine 


Ţin să mulţumesc facultăţii mele, Colegiul de Medicină şi 
Chirurgie, din cadrul Universităţii Columbia, New York. Pentru 
mine a fost o onoare şi un privilegiu să fiu studentul acestei 
şcoli. Parcursul meu profesional atât în medicină, cât şi în 
literatură a avut enorm de câştigat de pe urma cunoştinţelor pe 
care le-am acumulat şi a experienţelor pe care le-am trăit cu 
mare plăcere în cadrul acestei minunate instituţii. 

R.C. 


PROLOG 


În zorii zilei de 2 februarie, peste acoperişurile ascuţite din 
New York cădea o ploaie mocănească rece, învăluindu-le într-o 
ceaţă groasă în nuanţe de trandafiriu şi mov. Exceptând câteva 
sirene care se auzeau în surdină, oraşul despre care se spune că 
nu doarme niciodată părea relativ liniştit. Cu toate acestea, 
exact la trei şi şaptesprezece minute dimineaţa, în zone total 
opuse faţă de Central Park, aveau loc la nivel microcosmic două 
evenimente aparent fără legătură, însă în fond asemănătoare, 
care mai târziu aveau să se dovedească a fi încrucişări ale 
destinului. Unul din evenimente se întâmpla la nivel celular, 
celălalt, la nivel molecular. Deşi consecinţele lor biologice erau 
diferite, cele două evenimente erau predestinate să îi 
condiţioneze pe eroii lor - care la acea vreme nu se cunoşteau - 
să interacţioneze în mod violent în mai puţin de două luni. 


Evenimentul celular avu loc într-o clipă de extaz şi constă în 
transmiterea prin jet puternic a cel puţin două sute cincizeci de 
milioane de spermatozoizi într-o boltă vaginală. Asemenea unui 
grup de  maratonişti agitaţi, spermatozoizii înfăşuraţi în 
capsulele lor autonome de energie se mobilizară rapid şi 
începură o cursă cu adevărat herculeană împotriva morţii - o 
cursă care nu putea avea decât un singur câştigător, silindu-i pe 
ceilalţi să ducă o viaţă scurtă şi supărător de lipsită de sens. 

Ca prim obiectiv, era necesar ca ei să pătrundă în peretele de 
mucoasă ce obstrucţiona accesul către cavitatea uterină. In 
ciuda jertfelor ce trebuiră făcute, grupul de spermatozoizi 
depăşi cu rapiditate acea cumplită barieră. Zeci de milioane de 
gameţi din primul val muriră, sacrificându-şi enzimele pentru a 
le permite celorlalţi să treacă mai departe. 

Următorul obstacol dificil pentru acea hoardă de entităţi 
minuscule presupunea traversarea foarte lungului col uterin, 
ceea ce aproape că echivala cu pericolul şi cu distanţa pe care 
ar fi trebuit să le înfrunte un peştişor dacă ar fi trebuit să 
traverseze Marea Barieră de Corali. Cu toate acestea, câteva mii 
de spermatozoizi norocoşi şi robuşti care ajunseră la ieşirea 


către cele două trompe uterine doborâră acel obstacol aparent 
insurmontabil, lăsând în urma lor sute de milioane de victime, 
mai puţin norocoase. 

Travaliul lor nu se încheiase încă. Cum ajunseră în pliurile 
oviductelor, spermatozoizii norocoşi care nimeriseră canalul 
corect se avântară cu şi mai mare elan, mânaţi fiind de 
chemotaxisul lichidului eliberat de un folicul ovarian. În faţa lor, 
cam la o distanţă de doisprezece centimetri întortocheaţi şi 
periculoşi, se afla Sfântul Graal al spermatozoizilor: un ovul 
încoronat cu un nimb cumulus de celule. 

Stimulaţi din ce în ce mai tare de irezistibila atracţie chimică, 
un contingent de gameţi masculi reuşiră imposibilul şi îşi 
înconjurară ţinta. Aproape extenuaţi din pricina drumului lung şi 
a efortului pe care îl depuseseră ca să evite macrofagele 
prădătoare care îi înghiţiseră pe mulţi dintre fraţii lor, ei 
numărau acum mai puţin de o sută de exemplare şi se 
împuţinau văzând cu ochii. 

Umăr la umăr, supraviețuitorii atacară nefericitul ou haploid 
într-o cursă la mustață. 

La finalul unui uluitor maraton de o oră şi douăzeci şi cinci de 
minute, spermatozoidul campion zvâcni cu disperare pentru 
ultima oară din codiţa lui şi se lovi frontal de pătura de celule 
cumulus din jurul oului. 

Incepu să scormonească frenetic printre celule pentru ca 
acrozomul său, cu aspect de capsulă, să intre în contact direct 
cu stratul gros, bogat în proteine de la periferia oului şi să se 
dixeze. In acel moment, cursa se încheiase. Ca un ultim gest 
înainte de a-şi da obştescul sfârşit, spermatozoidul campion îşi 
injectă materialul nuclear în ou pentru a forma pronucileii 
masculi. 

Ceilalţi şaisprezece spermatozoizi, care ajunseseră în 
apropierea oului la câteva secunde distanţă faţă de fratele lor 
campion, nu reuşiră să se agaţe de pătura proteică deja alterată 
a oului. Cum îşi consumaseră toate resursele de energie, în 
curând nu se mai auzea zgomotul zbaterii vreunui filament. Nu 
exista un loc secund pe care să te clasezi, iar toţi cei care 
pierduseră cursa dispărură, înghiţiţi şi evacuaţi de fatalele 
macrofage maternale. 

In ovulul recent fertilizat, pronucleii masculi şi femele 
începură să migreze unii către ceilalţi. După ce învelişurile lor se 


dizolvară, materialul lor nuclear se contopi pentru a forma cei 
patruzeci şi şase de cromozomi necesari unei celule somatice 
umane. Ovulul se metamorfozase într-un zigot. In următoarele 
douăzeci şi patru de ore, acesta urma să se dividă într-un proces 
numit clivaj, primul pas într-o înlănţuire de evenimente 
programate ca în douăzeci de zile să înceapă formarea 
embrionului. În acel moment începuse o nouă viaţă. 


Evenimentul la nivel molecular, aproape simultan cu cel de la 
nivel celular, implica o injecție puternică. In acel moment mai 
mult de un trilion de molecule dintr-o sare banală, numită 
clorură de potasiu, dizolvate într-o doză de ser fiziologic, erau 
injectate într-o venă periferică a braţului. Injecţia avu un efect 
instantaneu. Celulele de-a lungul venei fură invadate rapid de 
ionii de potasiu, alterându-li-se sarcinile electrostatice necesare 
pentru a susţine viaţa şi pentru a funcţiona. Terminaţiile 
nervoase delicate dintre celule trimiseră mesaje urgente de 
durere către creier, anunțând astfel iminenta catastrofa. 

În decurs de câteva secunde, ceilalţi ioni de potasiu 
ajunseseră în artere şi în inimă, de unde erau propagaţi cu 
fiecare bătaie în imensul arbore vascular. Deşi diluarea 
progresivă avea loc la nivelul plasmei, concentraţia soluţiei era 
incompatibilă cu funcţionarea celulelor, mai cu seamă a 
celulelor de la nivelul inimii specializate în iniţierea ritmului 
cardiac, dar şi a celor de la nivelul creierului responsabile cu 
impulsul respirației, precum şi a nervilor şi fibrelor musculare 
care transmiteau mesajele spre organe. In foarte scurt timp, 
toate acestea erau iremediabil afectate. Ritmul cardiac încetini, 
iar bătăile inimii deveniră din ce în ce mai stinse. Respirația era 
şi ea afectată, iar ventilaţia, insuficientă. După câteva secunde, 
inima se opri brusc, declanşând moartea celulară la nivelul 
întregului organism, precum şi moartea clinică. În acea clipă se 
pierduse o viaţă. Ca o ultimă lovitură, celulele pe moarte îşi 
eliberară conţinutul de potasiu în sistemul circulator inert, 
mascând cu succes prezenţa soluţiei letale. 


1 


Ploaia măsura trecerea timpului ca un metronom. Afară, pe 
scara de incendiu, se auzeau curgând fără încetare picături de 
apă care stropeau scheletul metalic, în liniştea apartamentului 
lui Jack Stapleton, zgomotul ploii părea un răpăit de tobă, 
făcând-o pe Laurie Montgomery să tresară în anticiparea fiecărei 
noi lovituri. Alţi duşmani ai acelei nopţi nesfârşite fuseseră 
compresorul frigiderului care se tot oprea şi repornea, şuieratul 
şi bufniturile radiatorului supraîncălzit şi, din când în când, o 
sirenă sau un claxon îndepărtat, sunete atât de familiare pentru 
newyorkezi, încât aceştia ajunseseră să le ignore din instinct. 
Din păcate, Laurie nu se număra printre ei. După mai bine de 
trei ore în care se foise când pe o parte, când pe cealaltă, Laurie 
devenise extrem de sensibilă la auzul oricărui sunet ce se înălța 
din jur. 

Se răsuci din nou în aşternut şi deschise ochii. Câteva fire 
subţiri de lumină răzbăteau pe lângă marginile jaluzelelor şi 
astfel reuşi să vadă mai bine apartamentul prăpădit şi cenuşiu al 
lui Jack. Motivul pentru care cei doi nu se aflau în apartamentul 
ei era mărimea dormitorului: era atât de mic, încât încăpea 
numai un pat de o singură persoană, ceea ce făcea cam 
problematic dormitul împreună. În plus, Jack îşi dorea să fie 
aproape de terenul de baschet din cartier, la care ţinea foarte 
mult. 

Laurie aruncă o privire către radioul cu alarmă şi ceas. Pe 
măsură ce orele înaintau neînduplecate, devenea din ce în ce 
mai nervoasă. Ştia din experienţă că a doua zi la morgă avea să 
fie un pachet de nervi tocmai pentru că nu dormise. Se întreba 
cum reuşise oare să reziste în timpul facultăţii şi pe vremea 
rezidenţiatului, când nopţile nedormite erau o regulă. Şi totuşi, 
Laurie simţea că furia sa nu ţinea numai de faptul că nu putea 
adormi. De fapt, probabil că tocmai furia o împiedica să pună 
geană peste geană. 

În creierii nopţii, fără să-şi dea seama ce face, Jack îi amintise 
de ziua ei de naştere; o întrebase dacă îşi doreşte ceva deosebit 
de ziua ei. Laurie ştia că fusese o întrebare absolut nevinovată, 
mai ales că venea la scurt timp după ce făcuseră dragoste, însă 


tocmai acea întrebare îi doborâse defensiva minuţios elaborată, 
conform căreia poţi evita să te gândeşti la viitor dacă trăieşti 
momentul actual, dacă iei fiecare zi în parte. Părea imposibil, 
dar, curând, urma să împlinească patruzeci şi trei de ani. Clişeul 
acela cu ceasul biologic care începe să ticăie a avertisment se 
adeverise şi în cazul ei, atunci când împlinise treizeci şi cinci de 
ani. Acelaşi ceas începuse de-acum să sune alarma. 

Laurie suspină fără de voie. În singurătatea ei, pe măsură ce 
orele trecuseră, se frământase din cauza mocirlei sociale în 
capcanele căreia căzuse. In viaţa ei personală, lucrurile nu mai 
merseseră aşa cum trebuia de prin gimnaziu. Jack era mulţumit 
de felul în care li se desfăşura viaţa, lucru mărturisit de poziţia 
relaxată în care dormea, precum şi de sunetele pe care le 
scotea în somnul lui liniştit, ceea ce nu făcea decât să 
înrăutăţească starea lui Laurie. Ea voia o familie. Întotdeauna îşi 
închipuise că va avea una, chiar şi în perioada ei de relativ 
comportament rebel dintre douăzeci şi treizeci de ani. Şi totuşi, 
la aproape patruzeci şi trei de ani locuia într-un apartament 
sărăcăcios dintr-un cartier mărginaş al New Yorkului şi se culca 
alături de şi cu un bărbat care nu putea să ia o hotărâre nici în 
privinţa căsătoriei, nici în cea a copiilor. 

Suspină din nou. Mai devreme se străduise să nu îl deranjeze 
pe Jack, dar acum nu îi mai păsa. Hotărâse să încerce să discute 
din nou cu el, deşi era un subiect pe care Jack prefera să-l 
ignore în mod deliberat. Acum însă Laurie avea de gând să îi 
ceară câteva schimbări. La urma urmei, de ce trebuia să se 
mulţumească oare cu o viaţă nefericită într-un apartament mult 
mai potrivit pentru un cuplu de studenţi săraci, decât pentru doi 
specialişti titraţi în medicină legală, întreţinând o relaţie în care 
discuţiile despre căsătorie şi copii erau unilateral interzise? 

In pofida acestor aspecte, lucrurile nu stăteau chiar aşa de 
rău. Cariera ei mergea cum nu se putea mai bine. Îi plăcea 
slujba de medic legist în cadrul Institutului General de Medicină 
Legală din New York, unde lucra de treisprezece ani şi se simţea 
norocoasă pentru că găsise în Jack un coleg cu care putea să 
împărtăşească din experienţele acelei munci. Amândoi erau 
atraşi de stimularea intelectuală pe care le-o oferea medicina 
legală; în fiecare zi învățau ceva nou. Aveau puncte de vedere 
comune în multe situaţii: amândoi afişau o toleranţă minimă 
vizavi de mediocritate, amândoi erau la fel de dezgustaţi de 


deficienţele politice ale birocrației. Cu toate acestea, 
compatibilitatea lor profesională nu compensa dorința ei 
arzătoare de a avea o familie. 

Jack se mişcă brusc şi se întoarse pe spate, împreunându-şi 
mâinile pe piept. Laurie îi analiză profilul. Îi apărea ca un bărbat 
frumos, cu păr şaten-deschis, uşor grizonant, tuns scurt, cu 
sprâncene stufoase şi cu trăsături puternice şi ascuţite, de 
obicei afişând un zâmbet şugubăţ, chiar şi atunci când dormea. | 
se părea deopotrivă agresiv şi prietenos, îndrăzneţ şi totodată 
modest, competitiv şi totuşi generos şi - cel mai adesea - jucăuş 
şi amuzant. Firea lui spontană şi mai ales pasiunea lui 
adolescentină pentru risc făceau ca viaţa lângă el să nu fie 
niciodată plictisitoare. În ceea ce privea părţile lui proaste, Jack 
se putea dovedi îngrozitor de încăpățânat, în special în privinţa 
căsătoriei şi a copiilor. 

Laurie se aplecă spre Jack şi îl privi cu mai multă atenţie. 
Zâmbea în mod clar, iritând-o şi mai tare. Era nedrept ca el să 
fie mulţumit de felul în care mergeau lucrurile. Deşi era absolut 
sigură că îl iubeşte şi că şi el o iubeşte la rândul său, 
incapacitatea lui de a-şi asuma responsabilităţi o scotea 
realmente din minţi. El spunea că nu era vorba despre teama de 
căsătorie sau despre ideea de paternitate în sine, ci de un 
anumit tip de vulnerabilitate pe care o astfel de responsabilitate 
o presupune. La început, Laurie se arătase înţelegătoare: Jack 
trecuse prin tragedia de a-şi pierde prima soţie şi cele două 
fetiţe într-un accident de avion de navetă. Laurie ştia că Jack se 
simţea împovărat de durere şi de vinovăţie întrucât accidentul 
avusese loc la întoarcerea dintr-o vizită pe care soţia şi fetiţele i- 
o făcuseră în alt oraş, unde Jack urma o nouă specializare în 
patologie. După accident, Jack se luptase cu o puternică 
depresie reactivă. Dar tragedia se petrecuse în urmă cu aproape 
treisprezece ani. Laurie era de părere că fusese grijulie şi 
răbdătoare cu nevoile lui atunci când începuseră să aibă o 
relaţie serioasă. Acum însă, după aproape patru ani, simţea că 
ajunsese la o limită. În fond şi ea avea nevoi. 

Zgomotul alarmei zgudui tăcerea din jur. Braţul lui Jack ţâşni 
de sub aşternuturi şi lovi butonul de amânare a semnalului 
deşteptător, după care se retrase în căldura cearşafurilor. 
Liniştea se reaşternu în cameră pentru cinci minute, timp în care 
respiraţia lui Jack îşi reluă ritmul liniştit şi profund. Era o parte a 


rutinei dimineţii pe care Laurie nu apucase să o vadă niciodată, 
pentru că Jack se trezea invariabil mai devreme decât ea. Ei îi 
plăceau nopţile, preferând să citească un timp înainte de a 
merge la culcare, de cele mai multe ori mai târziu decât ar fi 
trebuit. Cam din prima zi în care se mutaseră împreună, Laurie 
se deprinsese să doarmă în ciuda sunetului alarmei, ştiind că 
Jack urma să se ocupe de ea. 

Alarma se declanşă din nou, iar Jack o opri. Dădu cearşafurile 
la o parte, se ridică cu spatele la Laurie şi îşi cobori picioarele pe 
podea. Il privi cum se întinde şi îl auzi căscând în timp ce se 
freca la ochi. Se ridică şi porni cu pas apăsat spre baie, fără să îi 
pese că era gol puşcă. Laurie îşi puse mâinile sub cap şi îl 
urmări cu privirea; deşi era furioasă, îi plăcea ceea ce vedea. || 
auzi folosind toaleta şi trăgând apa. Jack se întoarse în cameră, 
frecându-şi din nou ochii şi se apropie de Laurie ca să o 
trezească. 

Se întinse ca de obicei să o bată uşor pe umăr şi tresări atunci 
când îi zări privirea îndârjită aţintită asupra lui. 

— Te-ai trezit! spuse Jack, arcuindu-şi sprâncenele întrebător. 

Işi dădu seama imediat că ceva era în neregulă. 

— După întâlnirea noastră din miez de noapte n-am mai închis 
un ochi. 

— Chiar aşa de bine a fost? o întrebă Jack, sperând că umorul 
îi va alunga starea de iritare. 

— Jack, trebuie să vorbim, spuse Laurie pe un ton categoric, 
ridicându-se în capul oaselor şi strângând pătura la piept. 

ÎI privi sfidător. 

— Păi, nu asta facem acum? întrebă Jack. 

Intuise imediat cauza acelui imperativ şi nu reuşi să-şi 
reprime sarcasmul. Deşi ştia că avea un ton total nepotrivit 
situaţiei, nu se putea abţine. Sarcasmul era o formă personală 
de autoconservare pe care şi-o dezvoltase în ultimii zece ani. 

Laurie încercă să răspundă, însă Jack o întrerupse ridicând 
mâna. 

— Îmi cer scuze! Nu vreau să par insensibil, dar am o bănuială 
puternică în legătură cu direcţia în care merge această 
conversaţie şi chiar nu e momentul pentru aşa ceva. Imi pare 
rău, Laurie, dar trebuie să ajungem la morgă într-o oră şi nici tu, 
nici eu n-am făcut duş, nu ne-am îmbrăcat şi nici n-am mâncat. 

— Niciodată nu e momentul potrivit, Jack! 


— Ei bine, reformulez: s-ar putea să fie cel mai prost moment 
posibil pentru o discuţie sensibilă şi serioasă. A fost un weekend 
minunat, însă acum e luni dimineaţa, e şase şi jumătate şi 
trebuie s-ajungem la serviciu. Dacă tot ai avut lucrul ăsta în 
minte, de ce n-ai profitat de nenumăratele ocazii din ultimele 
zile şi n-ai deschis subiectul? Eu aş fi fost bucuros să discutăm. 

— Pe naiba! Hai să spunem lucrurilor pe nume: niciodată nu 
vrei să discutăm subiectul ăsta. Jack, joia viitoare voi împlini 
patruzeci şi trei de ani. Patruzeci şi trei! Pentru mine răbdarea e 
un lux pe care nu mi-l mai pot permite. Nu mai pot să aştept să 
hotărăşti ce vrei să faci. Intru la menopauză. 

Pentru câteva clipe, Jack se uită lung în ochii ei verzi- 
albăstrui. Înţelese că Laurie n-avea de gând să se dea bătută cu 
uşurinţă. 

— Bine, spuse Jack, răsuflând greu de parcă predase armele. 
Coborându-şi privirea către picioarele goale, adăugă: O să 
vorbim diseară, la cină. 

— Vreau să vorbim acum! spuse Laurie pe un ton apăsat. Se 
îndreptă spre el şi îi ridică bărbia, forțându-l astfel să o 
privească din nou în ochi. Toată noaptea, în timp ce tu dormeai, 
m-am frământat din cauza problemelor noastre. Amânarea nu e 
o variantă de acceptat. 

— Laurie, eu intru la duş. Ascultă-mă, n-avem timp de asta 
acum. 

— Te iubesc, Jack, îi spuse Laurie după ce îl apucă de braţ 
pentru a-l împiedica să plece. Dar vreau mai mult. Vreau să mă 
mărit şi să am o familie. Vreau să locuiesc într-un loc mai bun 
decât ăsta. După ce îi eliberă braţul, îşi flutură mâna prin 
cameră, arătându-i zugrăveala care cădea de pe pereţi, becul 
fără lustră, patul fără tăblie, cele două noptiere improvizate din 
două lăzi pentru sticle de vin, goale şi răsturnate. Nu vreau Taj 
Mahalul, dar locul ăsta e ridicol! adăugă ea. 

— Şi eu, care am crezut că patru stele sunt de-ajuns... 

— Mai uşor cu sarcasmul, izbucni Laurie. Puțin lux n-ar strica, 
mai ales la cât de mult muncim. Dar nu asta e problema. Din 
punctul tău de vedere, relaţia noastră merge bine, dar mie nu 
mi-e de-ajuns. Asta e de fapt problema. 

— Eu mă duc să fac un duş, spuse Jack. 

Laurie îi oferi un zâmbet strâmb. 

— Bine, tu du-te şi fă un duş! 


Jack dădu din cap, încercând să spună ceva, dar se răzgândi. 
Se întoarse pe călcâie şi se făcu nevăzut în baie, lăsând uşa 
întredeschisă. O clipă mai târziu, Laurie auzi duşul curgând şi 
zgomotul inelelor de metal ale perdelei alunecând pe bara 
cabinei de duş. 

Laurie răsuflă adânc. Tremura de stres emoţional şi de 
oboseală, dar era mândră că reuşise să nu verse nici măcar o 
lacrimă. Se detesta ori de câte ori ajungea să plângă în situaţii 
emoţionale. N-avea nici cea mai mică idee cum de izbutise să 
nu plângă de data asta, dar era mulţumită. Lacrimile nu îi 
fuseseră niciodată de folos, dimpotrivă, o aduseseră în mod 
repetat în posturi dezavantajoase. 

După ce îşi puse halatul de baie, Laurie îşi căută valiza în 
debara. Confruntarea cu Jack îi dăduse un sentiment de uşurare. 
Prin faptul că reacţionase aşa cum se aşteptase, Jack îi confirmă 
hotărârea pe care ea o luase înainte chiar ca el să se trezească. 
Deschise sertarele biroului rezervate ei, îşi luă lucrurile şi începu 
să-şi facă bagajul. Când aproape terminase, auzi duşul oprindu- 
se şi, după un minut, Jack apăru în pragul uşii, ştergându-se 
viguros cu prosopul pe cap. Când văzu valiza lângă ea, se opri 
brusc din uscatul părului. 

— Ce naiba faci? 

— Cred că e foarte evident ce fac, răspunse Laurie. 

O vreme, Jack nu scoase nici un cuvânt; se mulţumi să se uite 
cum îşi făcea bagajul. 

— Exagerezi, spuse el într-un final. Nu e nevoie să pleci. 

— Ba da, cred că e nevoie să plec, răspunse Laurie fără să-şi 
ridice privirea. 

— Cum vrei! zise Jack o clipă mai târziu, cu o voce iritată. 

Intră înapoi în baie ca să încheie procedura de uscare cu 
prosopul. 

Când el ieşi din baie, Laurie intră să se îmbrace. Tinu să 
atragă atenţia asupra situaţiei în care se aflau, închizând uşa, 
deşi în alte dimineţi aceasta rămânea deschisă. După ce ieşi din 
baie complet îmbrăcată, îl găsi pe Jack în bucătărie. | se alătură 
la micul dejun, constând în cereale reci şi fructe. Nici unul nu 
găsi răgazul de a se aşeza la măsuţa de bucătărie cu scaune 
îmbrăcate în vinilin. Îşi vorbiră politicos, întreaga lor conversaţie 
rezumându-se la „dă-mi voie” sau „pardon” în timp ce se tot 
roteau unul pe lângă celălalt pentru a umbla prin frigider. Din 


cauza spaţiului extrem de restrâns, le era imposibil să se mişte 
fără să se atingă. 

Pe la ora şapte, erau gata de plecare. Laurie reuşi cu greu să 
facă loc trusei de cosmetice în valiză, după care închise 
catarama. Când ieşi în sufragerie trăgând bagajul după ea, îl 
văzu pe Jack coborându-şi bicicleta de pe perete. 

— Doar nu te duci cu ea la muncă, nu? îl întrebă Laurie. 

Înainte de a se muta împreună, Jack obişnuia să facă naveta 
cu bicicleta, dar o folosea şi când avea tot felul de comisioane 
de făcut prin oraş. Prin urmare, Laurie fusese întotdeauna 
înspăimântată de gândul că, într-o bună zi, Jack ar putea să 
ajungă la morgă „cu picioarele înainte”. In momentul în care 
începuseră să meargă împreună la lucru, Jack renunţase la 
bicicletă, pentru că Laurie nu voia nici în ruptul capului să 
folosească un mijloc similar de transport. 

— Păi, se pare că voi fi singur când mă voi întoarce la palatul 
meu. 

— Dar plouă, pentru Dumnezeu! 

— Ploaia face ca lucrurile să pară şi mai interesante. 

— Ştii, Jack, dacă tot am pus cărţile pe masă în dimineaţa 
asta, cred că ar trebui să-ţi spun că mi se pare că acest risc, 
oarecum juvenil, pe care ţi-l asumi nu numai că e total 
nepotrivit, dar mai e şi egoist; e ca şi cum ţi-ai bate joc de 
sentimentele mele. 

— E foarte interesant ce spui, răspunse Jack cu un zâmbet 
afectat. Ascultă-mă bine: dacă merg cu bicicleta, n-are nici o 
legătură cu sentimentele tale. Şi, ca să fiu sincer, faptul că ţi se 
pare că ar avea vreo legătură mie mi se pare chiar egoist. 

După 106th Street, Laurie o luă la stânga, spre Columbus 
Avenue, ca să ia un taxi. Jack pedală la dreapta, spre Central 
Park. Nici unul nu se întoarse spre celălalt pentru a-şi lua la 
revedere. 


2 


Jack uitase cât de mult îi plăcea să meargă pe bicicleta lui, o 
Cannondale, vopsită violet-închis, însă îşi reaminti în timp ce 
cobora coasta unui deal, după ce intrase în Central Park venind 
dinspre 106th Street. De vreme ce parcul era aproape gol, 
exceptând câteva persoane care făceau jogging, Jack se 
dezlănţui, lăsând ca oraşul şi toate temerile sale reprimate să 
dispară miraculos în pădurea învăluită în ceaţă. Cu vântul 
şuierându-i pe la urechi, îşi aminti, de parcă s-ar fi întâmplat 
doar cu o zi în urmă, cum obişnuia să coboare Dead Man's Hill în 
oraşul South Bend din Indiana, pe Schwinn, bicicleta sa vopsită 
roşu-auriu, cu pneuri foarte late. O primise atunci când împlinise 
zece ani, după ce o văzuse într-un anunţ publicitar pe spatele 
unei reviste de benzi desenate. Pentru că o înălţase la un statut 
mitologic, descriind-o ca pe un simbol al unei copilării fericite şi 
lipsite de griji, îşi convinsese mama să o păstreze şi după ce el 
crescuse, lăsând-o astfel să se umple de praf în garajul familiei 
sale. 

Încă mai ploua, dar nu atât de tare încât să îi influenţeze 
îndemânarea, deşi auzea picăturile mici de ploaie lovind 
marginea căştii de protecţie. Cea mai mare problemă o 
reprezenta faptul că nu prea vedea bine prin ochelarii polarizaţi 
ale căror lentile erau acoperite de şiroaie de apă. Ca să nu-şi 
ude hainele prea tare, purta un poncho impermeabil, 
echipament special pentru mersul pe bicicletă pe vreme 
ploioasă, prevăzut chiar şi cu nişte agăţători pentru degetele 
mari. Când se apleca ţinându-se de ghidon, pelerina căpăta 
aspectul unui cort, oferind protecţie. De cele mai multe ori 
ocolea băltoacele, iar atunci când nu reuşea îşi ridica picioarele 
în aer, fără să mai pedaleze, până când ajungea pe o bucată de 
pavaj uscat. 

leşi din Central Park prin partea de sud-est şi ajunse în centrul 
oraşului, unde străzile erau deja blocate din cauza traficului 
intens de la orele de vârf ale dimineţii. Existase o vreme în care 
îi plăcuse să se lupte cu traficul, dar asta se întâmpla pe când 
era, după propriile spuse, puţin mai nebun. Pe vremea aceea 
era într-o formă fizică de departe mult mai bună. Pentru că în 


ultimii ani nu prea mai mersese cu bicicleta, nu mai avea 
aceeaşi rezistenţă. Faptul că juca baschet în mod frecvent îI 
ajuta să se menţină cât de cât în formă, însă baschetul nu 
implica aceleaşi grupe de muşchi şi mişcări pe care le 
presupunea mersul pe bicicletă. Cu toate acestea, Jack nu 
încetini ritmul şi, pe măsură ce cobora rampa de acces către 
intrarea din spate a morgii, din 30th Street, muşchii cvadricepşi 
începură să îi dea dureri. Cobori de pe bicicletă şi rămase pe loc 
pentru o clipă, sprijinindu-se de ghidon şi permiţând astfel 
circulaţiei să producă oxigenul necesar muşchilor picioarelor. 

Când durerea hipoxică de la nivelul coapselor se mai domoli, 
Jack îşi săltă bicicleta pe umăr şi o porni pe scări spre intrarea 
din spate. Îşi simţea picioarele ca de cauciuc, însă era 
nerăbdător să afle ce se întâmpla înăuntru. Când trecuse prin 
faţa clădirii, văzuse dubiţele unor televiziuni parcate lângă 
trotuar, cu generatoarele pornite şi cu antenele instalate. Zărise 
şi jurnalişti în sala de aşteptare, chiar în spatele uşilor de la 
intrare. Ceva se întâmplase. 

Jack îl salută pe Robert Harper din mers, prin fereastra 
biroului de pază. Ofiţerul îmbrăcat în uniformă sări de pe scaun 
şi scoase capul pe uşa deschisă. 

— Aţi revenit la vechile obiceiuri, domnule doctor Stapleton? 
strigă Robert. Nu v-am mai văzut cu bicicleta asta de ani de zile! 

Jack îi răspunse fluturând mâna peste umăr şi cobori cu 
bicicleta în spate în adâncurile subsolului de la morgă. Trecu pe 
lângă o sală mică de autopsie, folosită pentru examinarea 
cadavrelor aflate în descompunere şi o luă la stânga, chiar 
înainte de a ajunge la blocul central de compartimente 
frigorifice, aşezate ca nişte rafturi, în care erau ţinute cadavrele 
ce urmau să fie autopsiate. Ajuns în zona rezervată coşciugelor 
din pin destinate înmormântării celor neidentificaţi sau 
nerevendicaţi, căută un loc în care să îşi lase bicicleta. După ce 
îşi puse haina şi toate accesoriile bicicletei în dulapul lui din 
vestiar, Jack o porni spre scări. Trecu pe lângă Mike Passano, 
asistentul tehnic mortuar, foarte prins cu îndeletnicirea de a-şi 
pune la punct hârtiile în cabinetul mortuar. Jack îi făcu cu mâna 
în semn de salut, însă Mike era prea absorbit şi nu îl observă. 

Când intră pe holul principal de la parter, Jack zări din nou 
aglomeraţia din zona recepţiei. Chiar şi de-acolo, din spatele 
clădirii, se auzea agitația unei conversații surescitate. Ceva se 


întâmplase şi curiozitate nu îi dădea pace. Pentru Jack, unul 
dintre aspectele cele mai palpitante ale meseriei de medic legist 
era faptul că niciodată nu ştia ce urma să se întâmple de la o zi 
la alta. Venea la serviciu cu multă plăcere, ba chiar cu 
entuziasm; nici nu se compara cu vremea în care lucra ca 
oftalmolog. Pe atunci, zilele de lucru erau lejere, dar extrem de 
previzibile. 

Cariera lui de oftalmolog se sfârşise brusc în 1990, când 
cabinetul său fusese practic înghiţit de expansiunea agresivă a 
concernul gigant  AmeriCare. Oferta concernului de a-l 
transforma într-un simplu angajat reprezentase o altă lovitură 
sub centură. Experienţa aceea îl forţase pe Jack să înţeleagă 
faptul că sistemul medical de modă veche, cu servicii contra 
cost, dar cu relaţii medic-pacient foarte strânse, în care deciziile 
medicale aveau ca unic argument nevoile pacientului, dispărea 
cu paşi repezi. Conştientizarea acelui adevăr îl determinase să 
se reprofileze în domeniul medicinei legale, sperând că astfel va 
scăpa de noul sistem medical pe care îl percepea ca pe un 
eufemism pentru „zero asistenţă medicală”. Ironia nu se 
termina însă aici, căci AmeriCare reuşise să îl bântuie pe Jack, în 
ciuda eforturilor lui de a se ţine la distanţă. Graţie unei oferte 
convenabile în privinţa primelor de asigurare, AmeriCare 
câştigase un contract important prin care se ocupa de angajaţii 
municipalităţii. Jack şi colegii săi se treziseră astfel în situaţia de 
a apela la AmeriCare pentru orice problemă de sănătate. 

Ca să evite îmbulzeala reporterilor, Jack se îndreptă spre 
cabinetul de identificare, acolo unde îşi începea fiecare zi de 
lucru, luând-o pe o cale ocolitoare. Prin rotaţie, câte un medic 
legist primar trebuia să vină mai devreme pentru a examina 
cazurile din timpul nopţii, hotărând care dintre ele trebuiau 
autopsiate şi ocupându-se apoi de distribuţia lor. Jack însă avea 
obiceiul să vină la lucru mai devreme, chiar dacă nu era rândul 
lui şi avea suficient timp să îşi vâre nasul printre cazuri şi să le 
solicite pe cele mai interesante. Întotdeauna se întrebase cum 
de ceilalţi doctori nu făceau acelaşi lucru, până când îşi dăduse 
seama că, de fapt, majoritatea nu ştiau cum să scape de ele. 
Curiozitatea sa îi adusese invariabil cele mai multe cazuri, însă 
nu era deranjat de asta. Pentru el, munca reprezenta un drog 
care îl ajuta să îşi îmblânzească demonii. Cum ei doi locuiau 
practic împreună, reuşise să o obişnuiască şi pe Laurie să vină 


mai devreme, ceea ce era într-adevăr o mare realizare, având în 
vedere greutatea cu care se trezea Laurie dimineaţa. Jack zâmbi 
la acest gând. Se întrebă totodată dacă Laurie ajunsese deja. 

Se opri brusc locului. Până în acel moment, îşi scosese 
complet din cap confruntarea din acea dimineaţă, îi năvăliră în 
minte tot felul de gânduri legate de relaţia lui cu Laurie, dar şi 
amintirile unor evenimente îngrozitoare din trecut. Cu un aer 
vădit iritat, se întrebă de ce oare Laurie simţise nevoia să pună 
capăt unui weekend frumos într-o notă atât de tristă, mai ales 
câtă vreme relaţia lor mergea atât bine. In general, aproape că 
se simţea mulţumit - o stare de spirit remarcabilă, ţinând cont 
că, în opinia lui, nu merita să trăiască şi, cu atât mai puţin, să fie 
fericit. 

ÎI cuprinse un val de furie. Ultimul lucru de care avea nevoie 
era să îşi amintească durerea surdă şi sentimentul de vinovăţie 
faţă de soţia şi de fetiţele sale decedate, fapt ce se petrecea de 
fiecare dată când se aducea vorba despre căsătorie sau despre 
copii. Perspectiva unui angajament şi vulnerabilitatea la care s- 
ar fi expus în sânul unei noi familii i se păreau îngrozitoare. 

— Vino-ţi în fire, îşi spuse Jack încet. 

Închise ochii şi îşi masă faţa cu ambele mâini. Pe lângă starea 
de iritare şi de frustrare pe care i-o cauzase Laurie, retrăia 
sentimentul unei melancolii, o nedorită rememorare a luptelor 
cu depresia din trecut. Problema era că el chiar ţinea la ea. 
Lăsând la o parte discuţiile despre copii, aveau o relaţie 
extraordinară. 

— Vă simţiţi bine, domnule doctor? se auzi o voce feminină. 

Jack aruncă o privire furişă printre degete. Era Janice Jaeger, 
anchetatorul legist din tura de noapte. Femeia mignonă se uita 
insistent la el, cu un aer obosit, în timp ce-şi îmbrăca haina 
pentru a pleca acasă. Faimoasele ei cearcăne îl făceau să se 
întrebe dacă Janice dormea vreun pic. 

— Sunt bine, spuse Jack, luându-şi mâinile de la faţă şi 
ridicând din umeri stânjenit. De ce întrebi? 

— Nu cred că v-am mai văzut vreodată stând într-un loc, cu 
atât mai puţin în mijlocul coridorului. 

Jack încercă să găsească o replică amuzantă, însă nu îi trecu 
nimic prin minte. Prin urmare, căută să schimbe subiectul 
întrebând-o pe un ton neconvingător dacă avusese o tură 
interesantă. 


— A fost o nebunie pe-aici! spuse Janice. Dar mai mult pentru 
legistul de gardă şi pentru doctorul Fontworth decât pentru 
mine. Doctorul Bingham şi doctorul Washington lucrează deja la 
un caz, iar Fontworth îi asistă. 

— Serios? întrebă Jack. La ce caz? 

Harold Bingham era directorul general, iar Calvin Washington, 
directorul adjunct. In general, amândoi ajungeau la muncă mult 
după ora opt şi rareori începeau o autopsie atât de devreme. 
Mai mult ca sigur, la mijloc erau implicaţii politice, astfel 
explicându-se şi prezenţa presei. Fontworth era unul dintre 
colegii lui Jack şi fusese de gardă în weekend. Ceilalţi medici 
legişti nu apăreau în tura de noapte decât dacă se ivea o 
problemă. Rezidenţii în patologie erau angajaţi ca „doctori de 
gardă” şi preluau toate urgenţele ce impuneau prezenţa unui 
medic legist primar. 

— E o plagă prin împuşcare, dar e cazul poliţiei, de-aia l-a şi 
preluat Fontworth. Din ce am înţeles eu, poliţia a încercuit un 
suspect în casa prietenei lui. Când au încercat să-l aresteze, s-a 
tras o salvă de gloanţe. Se pune problema excesului de violenţă. 
S-ar putea să vi se pară interesant. 

Jack făcu o grimasă în sinea sa. Cazurile de plăci prin 
împuşcare se puteau dovedi problematice atunci când existau 
mai multe guri de foc. Deşi doctorul George Fontworth avea cu 
opt ani mai multă vechime ca el la Institutul de Medicină Legală, 
lui Jack i se părea un medic superficial. 

— Cred că o să stau deoparte, de vreme ce şeful e deja 
implicat, spuse Jack. Tu ce cazuri ai avut? Ceva interesant? 

— Ca de obicei, dar a existat un caz mai ieşit din comun, venit 
de la spitalul Manhattan General: un tânăr operat ieri-dimineaţă 
pentru dublă fractură, cu care s-a ales sâmbătă în timp ce 
patina în Central Park. 

Jack făcu iarăşi o grimasă. Deja având o stare de iritare, din 
cauza lui Laurie, nu întâmpină deloc cu plăcere aducerea în 
discuţie a spitalului Manhattan General. Deşi pe vremuri 
reprezentase un centru academic de excelenţă, în prezent nu 
era decât unul dintre spitalele-amiral ale AmeriCare, după ce 
fusese luat în vizor şi preluat de colosul medical privat. Ştia însă 
că, în general, în spital practica medicală era de calitate, iar 
dacă s-ar fi întâmplat, de exemplu, să cadă cu bicicleta şi ar fi 
ajuns la secţia lui de traume, căci probabil acolo l-ar fi internat 


conform noului contract de asigurare încheiat cu 
municipalitatea, ar fi primit îngrijirile necesare. Cu toate 
acestea, era o instituţie aflată sub tutela AmeriCare, companie 
faţă de care Jack simţea o ură viscerală. 

— Şi cu ce anume a ieşit din comun? o întrebă Jack, încercând 
să-şi ascundă starea de agitaţie lăuntrică. Revenind la stilul lui 
sarcastic, adăugă: Ce-a fost la mijloc? Vreun diagnostic 
enigmatic sau vreo perversitate? 

— Nici una, nici alta, zise oftând Janice. Pur şi simplu, m-a 
marcat. Mi s-a părut foarte... trist. 

— Trist? întrebă Jack. 

Rămase surprins. Janice era anchetator legist de mai bine de 
douăzeci de ani şi văzuse moartea în toate ipostazele ei 
dezonorante. 

— Dacă tu spui despre un caz că e trist, asta-nseamnă că nu 
poate fi decât foarte trist. Care-i povestea, cât mai pe scurt? 

— Băiatul se apropia de treizeci de ani şi nu avea probleme 
de sănătate... în speţă, cu inima. Din ce-am înţeles, a apăsat 
butonul de alarmă, dar, când asistentele au ajuns la el, după 
cinci, zece minute - cel puţin aşa susţin ele - murise. Deci, 
probabil că a făcut stop cardiac. 

— Nu s-a încercat nici o metodă de resuscitare? 

— Ba da, au încercat din răsputeri, dar fără succes. Aparatul 
EKG n-a înregistrat nici o mişcare. 

— Şi ce ţi se pare atât de trist? Faptul că era tânăr? 

— Da, dar nu numai asta. De fapt, nici nu ştiu de ce m-a 
afectat atât de tare. Poate e legat de faptul că asistentele nu au 
fost suficient de rapide, iar el şi-a dat seama că are probleme şi 
nu a primit nici un ajutor. Ne e tuturor familiar tipul ăsta de 
coşmar spitalicesc! Sau poate că are legătură cu părinţii 
victimei, nişte persoane foarte înduioşătoare, care m-au 
întristat. Au venit la spital tocmai din Westchester, apoi au venit 
aici ca să stea lângă cadavru. Sunt distruşi. Am senzaţia că 
băiatul era sensul vieţii lor. Cred că nici acum n-au plecat. 

— Unde? Sper că n-au rămas blocaţi în mijlocul mulţimii de 


reporteri! 
— Ultima dată când i-am văzut erau în sala de identificare, 
insistau să îl mai vadă o dată, deşi tocmai îl identificaseră. 


Medicul de gardă a fost înţelegător şi l-a rugat pe Mike să mai 
facă o serie de fotografii cadavrului şi tocmai atunci m-au 


chemat la Manhattan General pentru un alt caz. Când m-am 
întors, Mike mi-a spus printre altele că cei doi sunt în continuare 
în sala de identificare, înmărmuriţi într-un soi de derivă 
emoţională, ţinând strâns pozele făcute. Şi, de parcă sperau în 
continuare că totul era o greşeală, insistau să vadă cu ochii lor 
cadavrul băiatului. 

Jack simţi cum i-o ia razna pulsul. Cunoştea foarte bine 
dezastrul emoţional pe care îl presupune pierderea unui copil. 

— Nu cred că din pricina acestui caz s-a stârnit toată presa. 

— Doamne fereşte, nu! Genul ăsta de caz, despre care ţi-am 
povestit, nu devine niciodată public. De-asta şi e atât de trist. O 
viaţă irosită. 

— Cazul poliţiei a adunat toată presa? 

— Pentru el veniseră în primă fază. Bingham i-a anunţat că va 
da o declaraţie de presă după autopsie. Medicul de gardă mi-a 
spus că întreaga comunitate hispanică din Harlem e revoltată 
din cauza incidentului. Se pare că poliţiştii au tras în jur de 
cincizeci de focuri. Povestea asta îmi aduce aminte de cazul 
Diallo din sudul Bronxului, de-acum câţiva ani. Deşi, sincer 
vorbind, cred că acum cel mai mare interes îl prezintă cazul 
Sarei Cromwell, care a fost adusă când presa era deja aici. 

— Sara Cromwell, psihologul care are o rubrică permanentă în 
Daily News? 

— Da, diva sfaturilor, capabilă să spună oricui cum să-şi pună 
ordine în viaţă. Ştii că era şi vedetă de televiziune! Apărea pe la 
toate emisiunile talk-show, inclusiv la Oprah. Era al naibii de 
cunoscută! 

— A fost un accident? De ce atâta agitaţie? 

— N-a fost nici un accident. Se pare că a fost ucisă cu sânge 
rece în apartamentul ei din Park Avenue. Nu cunosc mai multe 
detalii, dar, din câte am înţeles de la doctorul Fontworth, care se 
ocupă şi de cazul ăsta, a fost ceva foarte sângeros. Şi el şi 
medicul de gardă au avut treabă toată noaptea, pe cuvânt! 
După Cromwell, a mai fost un dublu suicid într-o casă de pe 
Eighty-fourth Street, apoi o crimă într-un club de noapte. Mai 
târziu, medicul de gardă a mai avut un caz în Park Avenue, un 
accident cu fuga şoferului de la locul faptei, apoi încă două 
cazuri de supradoză. 

— Şi cei doi sinucigaşi erau tineri sau în vârstă? 

— Între două vârste. Monoxid de carbon. Au lăsat motorul 


automobilului pornit cu uşile garajului închise, iar între cabina 
maşinii şi ţevile de eşapament au legat două furtunuri de 
aerisire. 

— Hmmm, murmură Jack. Au lăsat vreun bilet? 

— Nu-i corect, se plânse Janice. Îmi puneţi atâtea întrebări 
despre un caz la care n-am lucrat. Din câte ştiu, doar femeia a 
lăsat un bilet. 

— Interesant, comentă Jack. Păi, ar cam fi timpul să mă duc în 
sala de identificare. Se pare că o să fie o zi plină. lar tu ai face 
bine să te duci acasă şi să dormi. 

Jack era mulţumit. Promisiunea unei zile interesante mai 
ştergea din starea de iritare care-l cuprinsese amintindu-şi 
întâmplările de dimineaţă. Dacă Laurie avea de gând să se mute 
înapoi în apartamentul ei pentru câteva zile, n-avea decât! El 
intenţiona să stea în aşteptare, pentru că nu voia să fie şantajat 
emoţional. 

Jack trecu în viteză pe lângă cabinetul anchetatorilor legişti, 
traversă biroul împânzit de dulapuri pline de dosare şi intră în 
camera imediat următoare, unde se afla centrala telefonică. Le 
zâmbi operatorilor din tura de zi, care nu reacționară în nici un 
fel. Erau prea ocupați să îşi pună lucrurile în ordine. Când trecu 
pe lângă biroul detectivilor de la Departamentul de Poliţie din 
New York, îi făcu semn cu mâna sergentului Murphy care vorbea 
la telefon, însă nici acesta nu îi răspunse. „Ce mai primire!” îşi 
spuse. 

Când intră în biroul de identificare, avu parte de acelaşi 
tratament. Erau trei persoane în sală şi nici una nu îi dădu 
atenţie. Doi bărbaţi se ascundeau în spatele ziarelor de 
dimineaţă, iar doctor Riva Mehta, colega de cabinet a lui Laurie, 
era ocupată cu un teanc considerabil de potenţiale cazuri pe 
care trebuia să le planifice într-un orar al autopsiilor. Jack îşi 
turnă o cană de cafea din filtrul comun, apoi se aplecă pe 
deasupra ziarului pe care îl citea Vinnie Amendola. Vinnie era 
unul dintre tehnicienii mortuari şi, deseori, partenerul lui în sala 
de autopsie. Pentru că Vinnie ajungea de regulă devreme la 
muncă, Jack putea să intre în sala de autopsie mult mai repede 
decât oricine altcineva. 

— Cum de nu eşti la beci cu Bingham şi cu Washington? îl 
întrebă Jack. 

— Habar n-am, spuse Vinnie desfăcând larg ziarul. Se pare că 


l-au chemat pe Sal. Erau deja la lucru când am ajuns eu. 

— Ce mai faci, Jack? se auzi o voce. 

Cea de-a treia persoană din încăpere apăru din spatele 
ziarului, însă Jack îi recunoscuse oricum accentul. Era Lou 
Soldano, detectiv-locotenent în cadrul Secţiei de Criminalistică a 
Poliţiei oraşului New York. Jack îl cunoscuse cu ani în urmă, la 
începutul carierei lui la Institutul de Medicină Legală. Convins de 
faptul că patologia medico-legală îl ajuta enorm în meseria sa, 
Lou devenise un vizitator frecvent al locului. Nu erau doar 
colegi, erau şi prieteni. 

Detectivul cel rotofei se urni cu oarecare efort din scaunul de 
vinilin, împăturindu-şi ziarul cu mâinile butucănoase. Cu trenciul 
său uzat, cu nodul slăbit la cravată şi având primul nasture 
deschis la cămaşă, semăna cu un personaj şleampăt, desprins 
dintr-un film alb-negru vechi. Avea o faţă lătăreaţă şi o barbă 
care părea nerasă de două zile, dar Jack ştia din experienţă că 
era doar de o zi. 

Se salutară bătând palma într-o manieră complicată, pe care 
Jack o învățase pe terenul de baschet din cartier şi apoi i-o 
arătase şi lui Lou în glumă. Îi făcea pe amândoi să se simtă mai 
tineri. 

— Ce ţi-a venit să te trezeşti atât de devreme? întrebă Jack. 

— Să mă trezesc? Nici măcar nu m-am culcat! spuse Lou cu 
năduf. A fost o noapte de pomină! Căpitanul este foarte 
îngrijorat din cauza acestui caz de exces de violenţă, pentru că, 
dacă povestea poliţiştilor implicaţi nu se susţine, departamentul 
se va alege cu represalii puternice. Sper să obţin nişte 
amănunte rapid, dar nu prea cred că o să am succes câtă vreme 
Bingham se ocupă de caz. Probabil că o să taie frunza la câini 
toată ziua. 

— Dar de cazul Sarei Cromwell tot tu te ocupi? 

— Da, sigur că da. De parcă aş avea de ales! N-ai văzut toată 
presa adunată la recepţie? 

— Nu prea ai cum să n-o observi, răspunse Jack. 

— Din nefericire, erau deja aici pentru cazul victimei 
poliţiştilor. Cu siguranţă că ziarele şi televiziunea vor face mult 
tapaj pe seama psiholoagei ăleia slăbănoage, probabil mult mai 
mult decât dacă presa n-ar fi fost deja aici. Şi, de câte ori o 
crimă este puternic mediatizată, se fac presiuni mari de sus 
pentru a se găsi rapid un suspect. Aşa că, acestea fiind spuse, 


fă-mi un bine şi preia tu cazul! 

— Vorbeşti serios? 

— Bineînţeles că vorbesc serios! Te mişti repede şi eşti 
minuţios, adică eşti exact omul de care am nevoie. Plus că, spre 
deosebire de alţii, pe tine nu te deranjează dacă arunc şi eu o 
privire. Dar, dacă nu te interesează subiectul, poate reuşesc să 
o conving pe Laurie să se ocupe de caz, deşi, cunoscându-i 
apetitul pentru cazurile cu plăgi prin împuşcare, ea o să insiste 
să se ocupe de victima poliţiştilor. 

— Să ştii că e interesată şi de unul din cazurile de la 
Manhattan General, interveni Riva cu un catifelat accent 
britanic, care contrasta puternic cu engleza tipic newyorkeză a 
lui Lou. A luat deja dosarul cazului, probabil că o să vrea să se 
ocupe de el mai întâi. 

— Ai văzut-o pe Laurie în dimineaţa asta? îl întrebă Jack pe 
Lou. 

Amândoi împărtăşeau un sentiment de admiraţie pentru 
Laurie Montgomery. Jack ştia că Lou şi Laurie avuseseră o 
relaţie de scurtă durată. Din câte recunoscuse chiar Lou, 
problema fusese lipsa lui de încredere în sine în cadrul 
legăturilor de ordin social. În mod cavaleresc, Lou devenise un 
susţinător ardent al relaţiei ei cu Jack. 

— Da, acum vreo cincisprezece sau douăzeci de minute. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Normal! Ce întrebare mai e şi asta? 

— Ţi s-a părut în regulă? A zis ceva? 

— Dar ce-i cu interogatoriul ăsta? Nu-mi aduc aminte ce-a 
spus exact. A fost ceva de genul „Salut, Lou! Ce mai zici?” în 
ceea ce priveşte starea ei de spirit, părea una normală, chiar 
binedispusă. Lou îi aruncă o privire Rivei. Dumneavoastră nu vi 
s-a părut la fel, doamna doctor? 

Riva încuviinţă. 

— Mi s-a părut în regulă, poate puţin tulburată din cauza 
agitaţiei de-aici. Mi se pare că a avut deja o discuţie cu Janice 
despre cazul de la Manhattan General. De-asta voia să-l preia 
ea. 

— A pomenit ceva despre mine? îl întrebă Jack pe Lou cu o 
voce uşor scăzută, aplecându-se uşor în faţă. 

— Dar ce-i cu tine azi? îi răspunse Lou tot cu o întrebare. 
Probleme de cuplu? 


— Ei, întotdeauna se mai ivesc şi obstacole, răspunse Jack 
ambiguu. Faptul că Laurie era „binedispusă” reprezenta o 
adevărată jignire, având în vedere situaţia de dimineaţă. Ce-ai 
zice dacă mi-ai da mie cazul Cromwell? o întrebă pe Riva. 

— Chiar te rog! spuse Riva. Calvin a lăsat un bilet în care a 
subliniat că îl vrea rezolvat URGENT. 

Riva luă dosarul din teancul de cazuri ce urmau să fie 
autopsiate şi îl puse pe marginea biroului. Jack deschise dosarul 
în grabă şi răsfoi o fişă de studiu, un certificat de deces 
completat parţial, o situaţie cu certificatele medico-legale, două 
pagini cu observaţiile autopsiei, detaliile apelului telefonic ce 
anunţase decesul, un formular de identificare completat, un 
raport de investigaţie dictat de Fontworth, o pagină cu raportul 
de autopsie, rezultatul de laborator pentru analiza HIV şi o 
confirmare a faptului că victima fusese radiografiată şi 
fotografiată în momentul în care ajunsese la morgă. Jack scoase 
raportul de investigaţie întocmit de Fontworth şi îl citi. Lou făcu 
acelaşi lucru, privind peste umărul lui Jack. 

— Ai fost la locul crimei? îl întrebă Jack. 

— Eram încă în Harlem când a fost chemată poliţia. Iniţial, de 
caz s-au ocupat băieţii de la secţie, dar, când au văzut cine este 
victima, l-au chemat pe colegul meu, locotenentul Harvey 
Lawson. Până acum am vorbit cu toţi. Mi-au zis că scena crimei 
era o privelişte îngrozitoare... Sânge în toată bucătăria. 

— Care a fost versiunea lor? 

— Luând în calcul faptul că au găsit victima pe jumătate 
dezbrăcată şi că avea presupusa armă a crimei înfiptă în 
coapsă, un pic mai jos de părţile intime, au presupus că a fost 
vorba de un viol urmat de ucidere. 

— Părţi intime? Câtă pudoare! 

— Ei nu au folosit aceeaşi expresie. Aşa am tradus eu. 

— iți mulţumesc că eşti atât de atent cu mine. Au pomenit 
ceva de petele de sânge de pe uşa frigiderului? 

— Au spus că au găsit sânge peste tot. 

— Ţi-au zis că ar fi găsit sânge şi în frigider, în special pe 
marginea unei bucăţi de brânză, aşa cum a precizat Fontworth 
în raportul lui? 

Jack lovi hârtia cu degetul arătător. Era impresionat. În ciuda 
experienţelor sale din trecut legate de stilul superficial al lui 
Fontworth, raportul părea minuţios alcătuit. 


— După cum spuneam, au găsit urme de sânge peste tot. 

— Bine, dar în frigider, cu uşa închisă? Mi se pare un pic 
ciudat. 

— Poate că uşa era deschisă când femeia a fost atacată. 

— Şi ce-a făcut după atac? A pus cu grijă brânza la locul ei? E 
cel puţin bizar când tocmai vrea să te omoare cineva. Dar, ia 
spune-mi, au găsit în balta de sânge şi alte urme de tălpi decât 
cele ale victimei? 

— Nu, n-au găsit alte urme de tălpi. 

— In raportul lui Fontworth scrie că nu au găsit nici o 
amprentă străină şi că cele ale victimei au fost chiar puţine. 
Lucrul ăsta mi se pare încă şi mai bizar. 

Lou ridică nedumerit mâinile şi înălţă din umeri. 

— Deci, tu ce crezi? 

— Eu cred că în cazul ăsta autopsia o să aibă un rol 
semnificativ, aşa că, hai la treabă! 

Jack se îndreptă către biroul lui Vinnie şi îi dădu una peste 
ziar, făcându-l pe tehnician să tresară puternic. 

— Vinnie, bătrâne, trebuie să mergem! spuse Jack pe un ton 
voios. Avem treabă! 

Vinnie bombăni ceva ca pentru sine, însă se ridică de pe 
scaun şi îşi dezmorţi oasele. 

Ajuns la uşa biroului, Jack avu un moment de ezitare şi privi 
înapoi spre Riva, strigând: 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, aş vrea să mă ocup şi de cazul 
cuplului sinucigaş! 

— O să-ţi scriu numele pe ambele dosare, promise Riva. 


3 


— Uitaţi ce vă propun, sugeră Laurie. Vă sun imediat ce 
termin şi vă spun atunci tot ce-am aflat. Ştiu că asta n-o să-l 
învie pe fiul dumneavoastră, dar, dacă vom şti ce s-a întâmplat, 
poate că veţi găsi puţină mângâiere la gândul că, reuşind să 
învăţăm ceva din această tragedie, vom evita ca ea să se repete 
în viitor. Dacă însă, prin cine ce ştie neşansă, nu vom reuşi să 
aflăm nimic în urma autopsiei, o să vă sun după ce voi analiza 
probele la microscop şi o să vă spun atunci rezultatele 
definitive. 

Laurie ştia că sugestiile ei erau ieşite din comun şi mai ştia că 
Bingham şi Calvin vor fi deranjaţi atât de răspunsurile pe care i 
le dăduse doamnei Donnatello în biroul de relaţii cu publicul, cât 
şi de dezvăluirea oricărei informaţii preliminare, amândoi 
urmând a face caz pe tema asta dacă le-ar fi ajuns cumva la 
urechi. Laurie considera însă că dosarul McGillin era un 
argument care justifica necesitatea unei astfel de schimbări de 
protocol. Deşi discutase foarte puţin cu soţii McGillin, aflase că 
Sean McGillin Senior, medic de profesie, ieşise la pensie după o 
îndelungată carieră în medicină internă la spitalul din 
Westchester County. 

El şi soţia lui, Judith, care îi fusese asistentă, nu îi erau doar 
nişte simpli colegi de breaslă, ci şi nişte oameni foarte simpatici. 

Soții McGillin aveau un onestitate şi o bunăvoință cu care îi 
câştigaseră inima din prima clipă. Nu avea cum să nu simtă 
durerea lor. 

— Vă promit că o să vă ţin la curent, continuă Laurie, sperând 
că promisiunile ei îi vor convinge să meargă acasă. 

Stătuseră la morgă ore în şir şi era evident că amândoi erau 
extrem de obosiţi. 

— Mă voi ocupa personal de cazul fiului dumneavoastră. 

Ştiind că ceea ce spunea nu era decât o amăgire intenţionată, 
Laurie simţi nevoia să evite privirile celor doi. Dădu din nou cu 
ochii de grămada de reporteri adunaţi în sala de aşteptare, deşi 
încerca să nu îi ia în seamă; se cutremură auzindu-i strigând de 
bucurie la sosirea gogoşilor şi a cafelelor. Era foarte trist faptul 
că, în timp ce într-un colţ soţii McGillin trăiau o imensă durere, în 


camera vecină se desfăşura un adevărat circ mediatic. Râsetele 
şi glumele reporterilor nu făceau decât să accentueze suferinţa 
celor doi. 

— Pur şi simplu nu e drept ca eu să fiu aici şi nu în sala de 
refrigerare, în locul lui, spuse doctorul McGillin, clătinând din cap 
cu tristeţe. Am avut o viaţă destul de lungă. Am aproape 
şaptezeci de ani. Am suferit două operaţii de bypass şi am 
hipercolesterolemie. Ce rost are ca eu să mă aflu aici când Sean 
Junior zace acolo? Nu are nici un sens... a fost întotdeauna un 
băiat sănătos şi activ şi nici măcar nu împlinise treizeci de ani. 

— Şi fiul dumneavoastră suferea de hipercolesterolemie? 
întrebă Laurie. 

Janice nu făcuse nici o referire la aşa ceva în raportul ei de 
investigaţii medico-legale. 

— În nici un caz, spuse doctorul McGillin. Am avut mereu grijă 
în trecut să facă analiza colesterolului o dată pe an. Şi acum că 
firma de avocatură la care lucra avea contract de asigurări 
medicale cu AmeriCare, unde examinările medicale anuale sunt 
impuse, ştiu sigur că şi-a făcut în mod constant analizele. 

După ce aruncă un ochi la ceas, Laurie îi privi pe rând pe cei 
doi părinţi. Stăteau amândoi drepţi ca lumânarea pe canapeaua 
din imitație de piele maro, cu mâinile împreunate în poală, 
strângând între degete pozele de identificare ale fiului lor mort. 
Picăturile de ploaie loveau geamul în răstimpuri. Cuplul McGillin 
o ducea pe Laurie cu gândul la femeia şi bărbatul din tabloul 
American Gothic. Emanau acelaşi aer hotărât şi aceeaşi virtute 
morală, completate de un soi de rigiditate puritană. 

În faţa laturii emoţionale a morţii, Laurie se simţea protejată 
de scutul organizării profesionale. De regulă, ea nu discuta cu 
familiile îndurerate şi nici nu participa la procedura de 
identificare a celor decedați, pentru că existau alte persoane 
care se ocupau cu aşa ceva. În afara de asta, se simţea 
protejată şi de un soi de distanţă academică pe care i-o aducea 
meseria. În calitate de medic patolog, Laurie vedea în moarte o 
enigmă pe care trebuia să o dezvăluie pentru a-i ajuta pe cei 
rămaşi în viaţă. În plus, mai exista şi un factor de a climatiza: în 
general, oamenii percepeau moartea ca pe un eveniment ce se 
petrecea rar, ea în schimb o întâlnea în fiecare zi. 

— Băiatul nostru trebuia să se căsătorească în primăvară, 
rosti pe neaşteptate doamna McGillin. Nu scosese nici un cuvânt 


de când făcuse cunoştinţă cu Laurie, mai precis, de patruzeci de 
minute. Speram că vom avea nepoți, adăugă femeia. 

Laurie dădu din cap în semn de încuviinţare. Evocarea copiilor 
atinsese o coardă sensibilă în sufletul ei. Incercă să găsească un 
răspuns potrivit, însă doctorul McGillin o salvă în ultimul 
moment, ridicându-se brusc de pe canapea. Luă mâna soţiei şi o 
ajută să se ridice. 

— Cred că doamna doctor Montgomery are multe probleme 
de rezolvat. Dădu uşor din cap, ca şi cum se arăta de acord cu 
propriile spuse şi adună toate fotografiile de identificare, după 
care le puse în buzunar. Cel mai bine ar fi să mergem acasă. Să- 
| lăsăm pe Sean în grija dumneaei. Scoase apoi un carneţel şi un 
stilou din buzunarul interior al jachetei. După ce scrise ceva, 
rupse pagina şi i-o dădu lui Laurie. Acesta este numărul meu de 
telefon de-acasă. Aştept telefonul dumneavoastră. Până-n 
prânz, sper. 

Laurie se ridică la rândul ei, surprinsă şi uşurată de această 
schimbare bruscă de situaţie. Luă biletul şi îi aruncă o privire 
rapidă pentru a se asigura că înţelegea scrisul. Codul de zonă 
era 914. 

— O să vă sun imediat ce aflu ceva. 

Doctorul McGillin îşi ajută soţia să se îmbrace cu haina şi apoi 
se îmbrăcă la rândul său. Îi întinse mâna lui Laurie, care i-o 
strânse şi băgă de seamă că era rece. 

— S-aveţi mare grijă de băiatul nostru. Este singurul nostru 
copil, adăugă doctorul McGillin, după care se întoarse pe 
călcâie, deschise uşa dinspre sala de aşteptare şi îi făcu loc 
soţiei prin mulţimea de reporteri. 

În goana lor după ştiri, reporterii tăcură brusc şi rămaseră pe 
poziţii de aşteptare atunci când soţii McGillin îşi făcură apariţia. 
Anticipând o conferinţă de presă, ochii reporterilor le urmăreau 
fiecare mişcare. Cuplul străbătuse jumătate din lăţimea sălii de 
aşteptare, când cineva rupse brusc tăcerea strigând: 

— Faceţi parte din familia Cromwell? 

Doctorul McGillin negă printr-o uşoară clătinare a capului, fără 
însă a-şi încetini ritmul paşilor. 

— Aveţi vreo legătură cu victima poliţiştilor? întrebă un alt 
reporter. 

Doctorul McGillin negă orice legătură făcând acelaşi gest, 
după care reporterii îşi îndreptară atenţia către Laurie. O parte 


din ei, recunoscând-o ca făcând parte din echipa de medici 
legişti, dădură buzna în sala de identificare. Urmă o avalanşă de 
întrebări. 

Iniţial Laurie nu îi luă în seamă şi se strecură în vârful 
picioarelor ca să vadă dacă soţii McGillin reuşiseră să iasă din 
clădire. Abia după aceea se uită la mulţimea de reporteri 
adunată în jurul ei. 

— Scuzaţi-mă, spuse Laurie, dând microfoanele la o parte. Nu 
ştiu nimic despre aceste cazuri. Va trebui să-l aşteptaţi pe unul 
dintre directori. 

Din fericire, unul dintre agenţii de pază îşi făcu apariţia şi 
reuşi să conducă mulţimea de reporteri înapoi în sala de 
aşteptare din care dăduseră năvală. 

In sala de identificare se aşternu din nou o linişte relativă 
imediat ce uşile fură închise. Laurie rămase o vreme locului, cu 
braţele atârnându-i moi pe lângă corp. Într-o mână avea dosarul 
lui Sean McGillin Jr., iar în cealaltă, numărul de telefon al tatălui 
său, notat în grabă pe o hârtie. Întâlnirea cu cei doi părinţi 
îndureraţi i se păruse obositoare, cu atât mai mult cu cât se 
simţea vulnerabilă din punct de emoţional. Lucrurile aveau însă 
şi o parte bună. Se cunoştea foarte bine şi ştia că, dacă va fi 
implicată într-o situaţie cu o încărcătură emoţională puternică, 
va putea să îşi amâne gândurile la propriile probleme. Îşi va 
ocupa mintea cu altceva şi asta o va împiedica să revină la o 
stare de fapt pe care o considera inacceptabilă. 

Prinse puţin curaj şi se îndreptă spre biroul de identificare, 
strecurând în buzunar numărul de telefon al doctorului McGillin. 

— Unde sunt ceilalţi? o întrebă pe Riva, care tot nu terminase 
programarea autopsiilor. 

— Cu excepţia lui Bingham, Washington şi Fontworth, numai 
tu şi Jack aţi ajuns deocamdată. 

— Voiam să-ntreb unde sunt Vinnie şi detectivul Soldano. 

— Au coborât împreună cu Jack la beci. Soldano l-a rugat pe 
Jack să se ocupe de cazul Cromwell. 

— Ce ciudat, spuse Laurie. 

De obicei, Jack se ferea de cazurile care atrăgeau interesul 
presei, iar cazul Cromwell era cu siguranţă unul dintre ele. 

— Părea cu adevărat interesat, spuse Riva, citindu-i parcă 
gândurile. Spre surprinderea mea, a cerut să-i fie dat şi cazul 
cuplului sinucigaş. Am avut impresia că s-a gândit el la o 


legătură, însă nu-mi dau seama despre ce-ar putea fi vorba. 

— Ştii cumva dacă a mai ajuns vreun alt tehnician? Aş vrea să 
m-apuc şi eu de cazul McGillin. 

— L-am văzut pe Marvin acum câteva minute. Şi-a luat o 
cafea şi a coborât. 

— Perfect! exclamă Laurie. 

Îi plăcea să lucreze cu Marvin. Înainte fusese în turele de 
noapte, însă de curând trecuse pe tura de zi. 

— Mă găseşti la subsol dacă ai nevoie de mine. 

— Trebuie să-ţi mai dau cel puţin un caz, zise Riva. E vorba de 
o supradoză, îmi pare rău. Ştiu că mi-ai spus că ai avut o noapte 
proastă, dar astăzi suntem asaltaţi. 

— Nu-i nici o problemă, o linişti Laurie. Se duse să ia dosarul 
decesului prin supradoză. Munca e cel mai bun mod în care pot 
uita de propriile probleme. 

— Probleme? Ce fel de probleme? 

— Nu mă-ntreba! spuse Laurie dând din mână a lehamite. 
Aceleaşi probleme pe care le am cu Jack dintotdeauna, dar în 
dimineaţa asta am pus piciorul în prag. Ştiu că ai mai auzit 
povestea asta, dar acum sunt foarte hotărâtă. Mă mut înapoi în 
apartamentul meu. Într-un fel sau altul, Jack va trebui să ia o 
decizie. 

— Bravo ţie! o felicită Riva. Poate că aşa o să prind şi eu 
curaj. 

Laurie şi Riva nu erau doar colege de cabinet, ci şi bune 
prietene. Iubitul Rivei, asemenea lui Jack, era reticent la ideea 
de căsătorie, însă din alte motive, aşa că Riva şi Laurie aveau 
multe subiecte comune de discuţie. 

Dezbătu preţ de câteva clipe în sinea ei dacă să bea saunuo 
cafea şi, în cele din urmă, renunţă de teamă să nu o apuce 
tremuratul. Plecă în căutarea lui Marvin. Deşi nu avea de 
coborât decât un etaj, se îndreptă spre lift. Era extenuată de pe 
urma faptului că nu dormise şi ştia de dimineaţă că aşa se va 
întâmpla, de vreme ce toate încercările de a se culca la loc 
eşuaseră. Cu toate acestea, o încerca o senzaţie de mulţumire, 
în loc de o stare de nervozitate. Era nefericită, desigur, din 
pricina sentimentelor pe care le nutrea pentru Jack şi ştia că o 
să fie asaltată de singurătate, însă era convinsă că făcuse ceea 
ce trebuia să facă şi, cel puţin din acest punct de vedere, era 
mulţumită. 


Trecând prin faţa cabinetului anchetatorilor legişti, îşi vârî 
capul pe uşă şi întrebă de Janice. Bart Arnold, anchetatorul-şef, 
îi răspunse că plecase şi se interesă dacă îi putea fi de ajutor. 
Laurie îi răspunse că va vorbi cu Janice cu altă ocazie şi îşi 
continuă drumul. Voia doar să îi povestească despre discuţia pe 
care o avusese cu soţii McGillin. Era de părere că Janice ar fi fost 
interesată de informaţiile pe care le aflase. Faptul că acest caz o 
sensibilizase pe Janice, în ciuda scutului ei emoţional foarte 
solid, îi atrăsese atenţia în mod deosebit lui Laurie. 

Marvin era în cabinetul mortuar, preocupat fiind cu porţia sa 
din hârţogăraia interminabilă ce pusese stăpânire pe întreaga 
instituţie. Îşi pusese deja halatul verde, pentru situaţia în care 
trebuia să coboare la „beci” - termen pe care toţi îl foloseau cu 
simpatie de câte ori făceau referire la sala de autopsie. Când 
Laurie ajunse în pragul uşii, Marvin ridică privirea din hârtii. Era 
un afroamerican cu alură atletică, cu un ten perfect, pentru care 
Laurie îl invidiase din prima clipă în care îl cunoscuse. 

Laurie era foarte sensibilă când venea vorba de tenul ei. 
Lăsând la o parte nuanţa foarte deschisă a pielii, avea şi pistrui 
împrăştiaţi de-a lungul nasului, plus alte câteva imperfecţiuni pe 
ici, pe colo, pe care însă numai ea le putea observa. Părul 
castaniu cu nuanţe de roşcat îl moştenise de la tatăl său, iar 
tenul aproape translucid şi ochii verzi-albăstrui îi avea de la 
mama sa. 

— Eşti gata de distracţie? îl întrebă pe Marvin pe un ton 
glumeţ. 

Din experienţă ştia că, dacă se prefăcea a nu fi obosită, avea 
să se simtă mai bine. 

— Mai întrebi, drăguță? răspunse Marvin. 

Laurie îi întinse dosarele. 

— Vreau să ne ocupăm mai întâi de cazul McGillin. 

— Nici o problemă, spuse Marvin, căutând în registru poziţia 
la care se găsea cadavrul. 

Laurie se duse mai întâi la vestiar să se schimbe şi apoi intră 
în depozit pentru a-şi pune în uniforma medicală „costumul de 
astronaut”, aşa cum denumeau angajații institutului 
echipamentul de protecţie obligatoriu pe întreaga durată a 
autopsiei. Era confecţionat dintr-un material perfect 
impermeabil, cu glugă şi o mască ce acoperea întreaga faţă. 
Aerul pătrundea în interior printr-un filtru înalt absorbant de 


particule, cu ajutorul unui ventilator incorporat, alimentat de o 
baterie care trebuia încărcată în fiecare noapte. Uniforma nu 
avea mare trecere, mai ales pentru că îngreuna foarte mult 
munca, însă, cu excepţia lui Jack, toţi acceptaseră acest 
handicap pentru siguranţa personală. Laurie ştia că Jack renunţa 
de multe ori la echipament în timpul gărzilor din weekend, când 
lucra la cazuri pe care le socotea cu risc scăzut de contaminare; 
atunci recurgea la obişnuiţii ochelari de protecţie şi la masca 
chirurgicală. Tehnicienii mortuari păstrau cu seninătate secretul, 
însă, dacă ar fi aflat Calvin, ar fi avut multe de pătimit. 

După ce îşi puse echipamentul, Laurie traversă coridorul 
principal şi ajunse în anticameră, unde se spălă pe mâini şi îşi 
puse mănuşile. Intră apoi în sala de autopsie. 

Deşi lucra la Institutul de Medicină Legală de mai bine de 
treisprezece ani, încă mai simţea fiorii incitării atunci când 
pătrundea în ceea ce ea considera a fi cea mai importantă zonă 
de acţiune. Cu siguranţă că starea ei nu avea legătură cu 
frumuseţea priveliştii, cu atât mai mult cu cât încăperea nu avea 
ferestre, iar lumina fluorescentă, de un alb care bătea spre 
albastru, nu era nicidecum una veselă. Cele opt mese de oţel 
inoxidabil prezentau semne de lovituri şi pete în urma 
nenumăratelor autopsii. Deasupra fiecăreia atârna câte o 
balanţă veche cu arc. De-a lungul pereţilor se aflau la vedere 
diverse ţevi, luminatoare arhaice pentru radiografii, dulapuri cu 
vitrine învechite, în care zăceau amestecate instrumente cu 
aspect îngrozitor şi chiuvete ciobite din steatit. Cu mai bine de 
jumătate de secol în urmă, sala fusese o dependinţă 
ultramodernă, mândria institutului, însă acum avea de suferit de 
pe urma lipsei de fonduri destinate modernizării şi întreţinerii 
curente. Cu toate acestea, pe Laurie nu o deranja decorul 
dezolant. De multe ori, nici nu îl remarca. Singura ei reacţie 
ţinea de faptul că, de fiecare dată când intra în acea cameră, 
ştia că va vedea sau va învăţa ceva nou. 

Din cele opt mese, trei erau ocupate. Pe una se afla cadavrul 
lui Sean McGillin, sau cel puţin aşa îşi imagina Laurie, de vreme 
ce Marvin se tot agita în jurul lui, punând la punct ultimele 
detalii. Pe celelalte două mese, aproape de locul în care stătea 
Laurie, două cadavre erau în curs de autopsiere. Chiar în faţa ei, 
se găsea întins un bărbat masiv, cu ten închis la culoare. Patru 
persoane, care purtau acelaşi echipament ca şi ea, lucrau de zor 


deasupra lui. Din cauza luminii care se reflecta în măştile 
curbate din plastic, era greu să îţi dai seama cine se afla în 
spatele lor, însă Laurie îl recunoscu pe Calvin Washington. La cei 
doi metri înălţime ai săi şi cântărind o sută douăzeci de 
kilograme, acesta îţi sărea imediat în ochi. Un alt bărbat nu 
putea fi decât Harold Bingham, dat fiind contrastul pe care îl 
asigura statura lui mică şi îndesată. Ultimii doi erau fără îndoială 
George Fontworth şi tehnicianul Sal d'Ambrosio, dar, întrucât 
aveau aceeaşi înălţime, Laurei nu putea distinge între ei. 

Laurie se apropie de masă. Chiar în faţa ei se afla un tub de 
drenaj care scotea un zgomot puternic, de sucţiune. Apa curgea 
fără contenire pe toată suprafaţa mesei, pe sub corp, curăţând 
astfel lichidele ce se eliminau din organism. 

— Fontworth, unde naiba ai învăţat să foloseşti scalpelul? 
maârâi Bingham. 

In acel moment deveni evident care din cele două siluete de 
înălţime egală era a lui George. Se afla în dreapta cadavrului, 
operând în zona retroperitoneală, încercând, se pare, să 
localizeze traseul unuia dintre gloanţe. Laurie nu putu să îşi 
reprime un sentiment de simpatie la adresa lui George. Ori de 
câte ori Bingham intra în sala de autopsie, îşi asuma rolul de 
profesor, însă în mod invariabil îşi pierdea răbdarea şi devenea 
iritat. Deşi ştia că întotdeauna avea ceva de învăţat de la 
Bingham, lui Laurie nu îi plăcea stilul lui dificil de lucru. Era prea 
stresant. 

Simţind că atmosfera din jurul primei mese era prea încordată 
ca să mai poată pune întrebări, Laurie se îndreptă spre cea de-a 
doua masă, în jurul căreia îi recunoscu fără probleme pe Jack, pe 
Lou şi pe Vinnie. Işi dădu seama imediat că aici atmosfera era în 
mod clar mult mai relaxată, unul dintre bărbaţi chiar înăbuşindu- 
şi un hohot de râs în timp ce ea se apropia. Laurie însă nu era 
deloc surprinsă: Jack era recunoscut pentru umorul lui negru. 
Cadavrul aparţinea unei femei între două vârste, slabă, aproape 
emaciată, cu un păr blond decolorat şi tocit la vârfuri. Laurie 
presupuse că era Sara Cromwell. Remarcă mânerul cuţitului de 
bucătărie, înfipt în unghi ascuţit, orientat cefalic, în partea de 
sus a coapsei drepte, spre interior. Pentru Laurie nu reprezenta 
o surpriză faptul că arma nu fusese scoasă din rană. In 
asemenea cazuri, medicii legişti preferau ca obiectele de acest 
gen să fie lăsate la locul lor. 


— Sper că arătaţi oarece respect pentru cei morţi! li se adresă 
Laurie pe un ton sarcastic. 

— N-ai cum să te plictiseşti cu Jack! îi răspunse Lou. 

— Eu nu ştiu cum de mai râd la aceleaşi glume, se văicări 
Vinnie. 

— Doamnă doctor Montgomery, spuse Jack cu un ton de un 
profesionalism exagerat, după părerea dumneavoastră de 
specialist, aţi spune că această leziune a coapsei a fost de 
natură fatală? 

Laurie se aplecă uşor deasupra mesei pentru a vedea mai 
bine zona de penetrare şi analiză cu atenţie cuțitul. Părea să fie 
un mic cuţit de bucătărie, cu lama de aproximativ zece 
centimetri, care pătrunsese până la mâner în partea laterală a 
femurului. Un amănunt important îl reprezenta faptul că punctul 
de penetrare era situat mai jos de spina iliacă anterioară, însă 
paralel cu ea. 

— În opinia mea, nu rana asta i-a fost fatală, răspunse Laurie. 
Zona leziunii indică faptul că vasele femurale nu ar fi putut fi 
afectate, aşadar sângerarea a fost una minimă. 

— Doamnă doctor, ce vă sugerează unghiul de penetrare a 
cuţitului? 

— Eu aş zice că e cel puţin o manieră stranie de a-şi înjunghia 
victima. 

— Aţi văzut, domnilor? comentă Jack cu un aer satisfăcut. 
Eminenţa sa, doamna doctor Montgomery, tocmai a confirmat 
evaluarea mea! 

— Dar era sânge peste tot, se văită Lou. De unde naiba a 
apărut? Nu există alte leziuni. 

— Aha! exclamă Jack, imitând un accent franțuzesc exagerat 
şi ridicând un deget în aer. Cred că ne vom convinge în câteva 
momente. Monsieur Amendola, le couteau, s'il vous plait!! 

În ciuda reflexiilor de lumină fluorescentă pe masca de 
protecţie, Laurie îl surprinse pe Vinnie dându-şi ochii peste cap 
în momentul în care îi înmână scalpelul lui Jack. Vinnie şi Jack 
aveau o relaţie ciudată. Deşi prietenia lor se baza pe respect 
reciproc, se prefăceau a se lua constant peste picior. 

Laurie se îndepărtă, lăsându-i pe cei trei să îşi vadă de 
treburile lor. Era oarecum dezamăgită din cauza lui Jack, care se 
arătase dezinvolt şi nepăsător. Atitudinea lui i se păru de rău 


1 Domnule Amendola, daţi-mi cuțitul, vă rog! (în Ib. franceză, în orig.). 


augur; era ca şi când nu i-ar fi păsat de nimic. 

Ajunsă lângă cealaltă masă, Laurie încercă să îşi scoată din 
minte problemele pe care le avea cu Jack. Pe suprafaţa uşor 
înclinată a mesei, cu capul sprijinit pe o bucată de lemn, se afla 
corpul unui bărbat musculos, în vârstă de aproximativ douăzeci 
şi cinci de ani. Din reflex, începu imediat examinarea externă a 
cadavrului. Omul părea în bună stare de sănătate. Pielea sa, 
deşi albă ca de marmură în urma decesului, nu prezenta nici o 
leziune. 

Avea părul negru şi des şi ochii închişi de parcă ar fi dormit. 
Singurele anomalii vizibile erau o incizie suturată cu un tub de 
dren în zona inferioară a piciorului drept, o branulă în braţul 
stâng şi un tub endotraheal, care îi ieşea din gură şi care 
rămăsese acolo în urma încercărilor de resuscitare. 

Marvin era încă ocupat să eticheteze recipientele cu probe, 
aşa că Laurie verifică numele şi numărul de referinţă ale 
cadavrului. Convinsă fiind că se ocupa de Sean McGillin, Laurie 
continuă să-l examineze, analizând cu atenţie zona branulei. 
Avea un aspect normal, fără umflături sau alte semne de 
extravazare a sângelui sau a lichidului intravenos. Se uită cu 
mai multă atenţie la rana suturată de la piciorul victimei, 
precum şi la operaţia de fractură de tibie şi peroneu. Nici acolo 
nu existau umflături sau urme de decolorare, ceea ce sugera că 
nu putea fi vorba despre vreo infecţie. Tubul de dren era suturat 
cu un singur nod larg de mătase neagră şi se vedea că nu 
colectase decât puţin lichid. Nu exista vreo diferenţă faţă de 
celălalt picior, nu erau semne de vizibile de tromboză sau de 
coagulare. 

— La exterior n-am văzut nimic ieşit din comun, îi zise Marvin 
după ce se întoarse cu o mână de seringi sterile şi recipiente de 
prelevare, unele cu conservanţi, altele fără. 

Le puse pe toate pe marginea mesei, ca să le aibă la 
îndemână. 

— Până aici sunt de acord cu tine, răspunse Laurie. 

Între medici şi tehnicieni mortuari exista un schimb de 
experienţă intens, deşi uneori acest lucru depindea şi de 
personalităţile lor. Laurie însă îi încuraja întotdeauna, în special 
pe Marvin, să îşi exprime sugestiile şi părerile. Din punctul ei de 
vedere, tehnicieni veneau cu o experienţă bogată. 

Marvin se duse spre dulapurile cu vitrine pentru a-şi lua 


instrumentele necesare. În ciuda bâzâitului ventilatorului din 
sală, Laurie îl auzi fluierând. Un alt lucru care îi plăcea la el era 
permanenta lui bună dispoziţie. 

După ce căută eventuale semne de injectare intravenoasă de 
droguri şi nu găsi nici unul, Laurie folosi o oglindă nazală pentru 
a examina interiorul nărilor. Nu existau probe că ar fi prizat 
cocaină. În cazul oricărei morţi misterioase, drogurile trebuiau 
luate în consideraţie, chiar dacă părinţii negau această ipoteză. 
Laurie ridică apoi pleoapele pentru a-i examina ochii. Păreau a fi 
în stare normală, fără urme de hemoragie pe scleră. li deschise 
gura şi se asigură că tubul endotraheal se afla în trahee şi nu în 
esofag. Laurie avusese parte în câteva situaţii de astfel de 
cazuri, bineînţeles, cu urmările dezastruoase lesne de ghicit. 

Imediat ce încheie pregătirile, Marvin se aşeză de partea 
cealaltă a mesei, aşteptând ca Laurie să înceapă faza de 
examinare internă în cadrul autopsiei. 

— Gata, să-i dăm drumul! spuse Laurie, întinzând mâna în 
timp ce Marvin îi oferea un scalpel. 

Deşi făcuse mii de autopsii, de fiecare dată când începea una, 
Laurie simţea un fior de emoție. Iniţierea autopsiei propriu-zise 
semăna cu deschiderea unei cărţi sacre, ale cărei mistere urma 
să le descopere. Apăsând cu arătătorul pe vârful scalpelului, 
făcu obişnuita incizie în formă de Y, pornind de la cei doi umeri 
şi unind tăieturile în coşul pieptului, coborând apoi până la 
pubis. Cu ajutorul lui Marvin, îndepărtă stratul de piele şi 
muşchii şi apoi începu să taie cu freza oasele pieptului. 

— Pare să aibă o coastă ruptă, comentă Martin, arătând spre 
partea dreaptă a cutiei toracice. 

— Nu se văd semne de hemoragie, aşa că s-a întâmplat post- 
mortem, probabil când au încercat să-l resusciteze. Unii mai 
exagerează atunci când fac masaj cardiac. 

— Au! zise Marvin parcă simțind durerea aferentă. 

Aşteptându-se să găsească cheaguri de sânge sau alte 
emboluri, Laurie era nerăbdătoare să examineze vasele mari ale 
inimii, apoi cordul şi arterele pulmonare, unde se aflau de obicei 
cheagurile fatale. Rezistă însă tentaţiei. Ştia că făcea mai bine 
dacă urma protocolul obişnuit, ca să nu uite ceva. Analiză cu 
atenţie toate organele, apoi folosi toate seringile pe care Marvin 
le pregătise pentru a preleva probele necesare analizelor 
toxicologice. Trebuia să ia în consideraţie şi o posibilă reacţie 


fatală faţă de un medicament, o toxină sau vreun anestezic. 
Trecuseră mai puţin de douăzeci şi patru de ore de la 
anestezierea celui decedat. 

Laurie şi Marvin lucrau împreună, în linişte, asigurându-se că 
fiecare probă era introdusă în recipientul etichetat 
corespunzător. Imediat ce probele de fluid fură adunate, Laurie 
începu să scoată organele interne. Respectă procedura cu 
răbdare şi abia într-un târziu îşi îndreptă atenţia spre inimă. 

— Aici e buba, glumi Marvin. 

Laurie zâmbi. Într-adevăr, inima era zona în care se aştepta 
să descopere cauza patologică. Cu câteva mişcări abile de 
scalpel, reuşi să extragă cordul. Examină vena cavă în zona 
secţiunii, dar nu găsi nici un cheag. Se simţi dezamăgită, pentru 
că observase că arterele pulmonare erau curate încă de când 
scosese plămânii. 

Cântări inima, apoi, cu ajutorul unui cuţit cu lama lungă şi 
subţire, începu examinarea internă. Spre dezamăgirea ei, nimic 
nu părea să fie în neregulă. Nu găsise nici un cheag şi toate 
arterele coronariene erau în stare bună. 

Laurie şi Marvin făcură un schimb de priviri pe deasupra 
cadavrului deschis. 

— Fir-ar să fie! exclamă Marvin. 


— Nu mă aşteptam la aşa ceva, spuse Laurie. Trase aer în 
piept. In regulă, tu te ocupi de stomac şi de intestine şi eu o să 
prelevez probele pentru analiza la microscop şi abia apoi 
examinăm creierul. 

— De acord, zise Marvin. 

Luă stomacul şi intestinele şi le duse la chiuvetă să le spele. 

Laurie luă mai multe mostre de ţesut pentru analiza 
microscopică, în special din inimă şi din plămâni. 

Marvin aduse stomacul curăţat, iar Laurie îl examină cu 
atenţie, prelevând probe pe tot parcursul procedurii. Între timp, 
Marvin începu să îndepărteze scalpul victimei. Când Laurie 
încheie analiza stomacului şi a intestinelor, Marvin terminase 
deja pregătirile pentru examinarea craniului. La finalul 
examinării, Laurie îi făcu un semn, iar Marvin ridică fierăstrăul 
electric pentru a secţiona osul deasupra urechilor. 

Cât timp Marvin se ocupa de craniu, Laurie deschise cu 
ajutorul unei foarfece rana suturată ce se găsea pe membrul 


inferior. Zona operată arăta bine. Deschise apoi venele 
picioarelor, verificându-le de la glezne şi până la abdomen. Nu 
găsi nici un cheag de sânge. 

— După mine, creierul pare să fie în stare bună, zise Marvin. 

Laurie dădu din cap aprobator. Nu existau umflături sau 
hemoragii, iar culoarea creierului era normală. Il palpă cu 
degetul. Nu i se păru nimic anormal. 

Câteva minute mai târziu, Laurie scoase creierul şi îl aşeză 
într-o tavă pe care i-o aduse Marvin. Examină suprafaţa la 
secţiune a arterelor carotide. Ca şi în celelalte cazuri, totul părea 
să fie în regulă. Cântări creierul şi descoperi că greutatea 
acestuia se încadra în limitele normale. 

— N-am găsit nimic, spuse ea. 

— Îmi pare rău, completă Marvin. 

Laurie zâmbi. Pe lângă alte calităţi, Marvin era şi un individ 
empatic. 

— Nu trebuie să-ţi ceri scuze, nu e vina ta. 

— Era bine dacă descopeream ceva. La ce te gândeşti? Nu 
pare să fi avut motive să moară. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Sper ca analizele de laborator 
să facă puţină lumină, dar nu prea am motive să fiu optimistă. 
Totul pare a fi în regulă. Ce-ar fi să termini tu aici cât timp eu îi 
secţionez creierul? 

— Zis şi făcut, răspunse Marvin pe un ton voios. 

După cum anticipase, Laurie descoperi că interiorul creierului 
arăta la fel de normal ca şi exteriorul. Prelevă probele necesare, 
apoi îl ajută pe Marvin să sutureze cadavrul. Pentru că lucrau la 
patru mâini, terminară în doar câteva minute. 

— Aş vrea să pregăteşti următorul meu caz cât se poate de 
repede, spuse Laurie. Sper că nu te deranjează. 

li era teamă să nu o doboare oboseala dacă se aşeza. 
Deocamdată, se simţea mai bine decât se aştepta. 

— Nu mă deranjează, spuse Marvin, îndreptându-şi spatele 
pentru a se apuca de treabă. 

Laurie aruncă o privire înjur. Fusese atât de prinsă cu 
autopsia, încât nu observase agitația din beci. Toate cele opt 
mese aveau ocupanţi, în preajma fiecăruia aflându-se două sau, 
pe alocuri, chiar mai multe persoane. Se uită pe furiş la masa lui 
Jack. Acesta stătea aplecat deasupra capului unui alt cadavru de 
femeie. Părea să fi terminat cazul Sarei Cromwell, iar Lou 


plecase. În spatele mesei lui Jack, Calvin şi George Fontworth 
încă mai lucrau la cazul de mai devreme. Bingham plecase, cel 
mai probabil pentru a ţine o conferinţă de presă. 

— Cât o să dureze până pregăteşti următoarea victimă? îl 
întrebă Laurie, în timp ce acesta ducea probele prelevate la 
laborator. 

— Puțin de tot. 

Laurie se apropie încet de Jack, cuprinsă de sentimente 
contradictorii. Nu se simţea pregătită să înfrunte o nouă probă 
de dezinvoltură din partea lui, dar, după schimbul de replici 
ironice pe marginea cazului Cromwell, era curioasă să afle ce 
descoperise. Se opri lângă masă. Jack se concentra intens 
asupra realizării unui mulaj după o leziune de pe fruntea 
victimei, chiar la linia de inserţie a părului. Laurie nu se mişcă 
din loc o vreme, aşteptând ca Jack să îi remarce prezenţa. 
Vinnie ridicase privirea imediat şi o salutase cu oarecare 
reţinere. 

— Ce-ai descoperi în primul caz? întrebă Laurie într-un sfârşit. 

Nu prea avea cum să n-o vadă, dar poate că, într-adevăr, nu o 
văzuse. Refuza să creadă că o ignorase. 

Alte câteva minute trecură şi Jack tot nu răspunse. Laurie îl 
privi din nou pe Vinnie, care înălţă mâinile nedumerit şi dădu din 
umeri, ca şi cum nu era răspunzător pentru atitudinea lui Jack. 
Laurie mai rămase locului pentru o scurtă vreme, neştiind ce să 
facă, apoi plecă. Deşi ştia că Jack putea să fi uneori într-atât de 
absorbit de lucru, încât să piardă contactul cu cei din jur, se 
părea înjositor să mai stea acolo. 

Nici la masa lui Fontworth lucrurile nu stăteau mai bine. Deşi 
Bingham plecase, Calvin îl bătea la cap pe bietul Fontworth cu 
aceeaşi înverşunare, iar examinarea părea că nu se mai 
termină. După ce trecu rapid în revistă şi celelalte cinci mese de 
autopsie, Laurie renunţă la orice tentativă de socializare şi se 
întoarse pentru a-i da lui Marvin o mână de ajutor. 

— Pot ruga un tehnician să mă ajute, spuse Marvin. 

Adusese o targă mobilă şi o aşezase chiar lângă masă. 

— Nu mă deranjează să te ajut, zise Laurie. 

Nu cu multă vreme în urmă, legiştii obişnuiau ca, între cazuri, 
să urce în sala de identificare sau în sala de mese pentru o 
pauză de cafea sau ca să mai schimbe o vorbă. Dar acum, din 
pricina echipamentului de protecţie mult prea elaborat pe care 


erau obligaţi să îl poarte, o asemenea pauză presupunea un 
efort prea mare. 

După ce aşeză rămăşiţele pământeşti ale lui Sean McGillin în 
sertarul frigorific, Marvin o conduse pe Laurie către 
compartimentul în care se afla victima cazului următor, un 
bărbat pe nume David Ellroy. În momentul în care Marvin 
deschise sertarul, dezvăluind trupul slab şi subnutrit al unui 
afroamerican între două vârste, Laurie îşi aminti că era vorba 
despre un caz de supradoză. Ochii ei de profesionist observară 
îndată cicatricile, precum şi vergeturile de pe braţele şi 
picioarele tânărului, urmări ale numeroaselor injectări 
intravenoase. Deşi cazurile de moarte prin supradoză 
deveniseră un lucru comun, aveau încă un impact puternic 
asupra ei. Nereuşind să-şi mai stăpânească firul gândurilor, 
mintea îi zbură în trecut, mai exact în 1975, într-o zi rece şi 
pătrunzătoare de octombrie, când se întorcea acasă de la 
Şcoala Langley de Fete, liceul pe care îl urma. Locuia cu părinţii 
într-un apartament mare din Park Avenue, aflat într-o clădire 
construită înainte de război. Era în vinerea dinaintea 
weekendului prelungit în care se sărbătorea Columbus Day3; era 
foarte entuziasmată, pentru că Shelly, singurul ei frate, venise 
acasă cu o noapte în urmă de la Yale, unde era student în primul 
an. 

Când ieşise din lift pe coridorul de pe palierul unde avea 
acces doar familia ei, simţise o linişte tulburătoare. Nu se mai 
auzeau nici măcar zgomotele care în mod obişnuit răzbăteau 
prin gura de aerisire din spălătorie. Imediat ce intrase în 
apartament, începu să-şi aşeze cărţile teanc, pe măsuţa din hol, 
strigându-l pe Shelly, după care trecuse repede prin bucătărie. 
Când descoperise că Holly nu era de găsit, răsuflase uşurată 
pentru o clipă, amintindu-şi că era ziua liberă a menajerei. ÎI 
strigase pe Shelly, aruncând o privire în micul salon de după 
camera de zi. Televizorul era pornit, dar fără sonor, ceea ce îi 
sporise starea de nelinişte. Preţ de câteva secunde, urmărise 
pantomima unei emisiuni-concurs, întrebându-se de ce era oprit 
sonorul televizorului. Continuându-şi apoi turul apartamentului, 


2 Sărbătoare naţională în Statele Unite, care, în a doua luni din octombrie, 
celebrează ziua în care Columb a descoperit America (12 octombrie 1492). 
Cu această ocazie, americanii au o zi liberă, care se adaugă celor două din 
weekend, (n.tr.). 


îl strigase din nou pe Shelly, convinsă fiind că cineva trebuia să 
fie acasă. După ce trecuse de sufragerie, iuţise pasul, cuprinsă 
de o stranie grabă lăuntrică. 

Uşa de la camera lui Shelly era închisă. Ciocănise, dar nu 
răspunsese nimeni. Mai ciocănise o dată înainte de a apăsa pe 
clanţă. Nu era încuiată. Împinsese uşa şi dăduse cu ochii de 
fratele ei drag, care zăcea ghemuit pe covor, purtând doar o 
pereche boxeri. Observase cu groază că îi curgea din gură o 
spumă însângerată şi că era palid ca porţelanul fin din bufetul 
de la bucătărie. Avea un garou slăbit deasupra cotului. Lângă 
palma sa întredeschisă se găsea o seringă. Pe birou era un 
pliculeţ din celofan care probabil conţinea speedball, un 
amestec de heroină şi cocaină cu care Shelly se lăudase sorii 
sale cu o seară înainte. Laurie înţelesese imediat despre ce era 
vorba şi căzuse în genunchi, încercând să îl ajute. 

Cu greu, Laurie reuşi să se adune şi să revină în prezent. Nu 
voia să se gândească la încercările inutile de resuscitare a 
fratelui său. Încerca să îşi scoată din minte cât de reci şi de 
lipsite de viaţă îi erau buzele atunci când le sărutase. 

— Mă poţi ajuta să-l mut pe targă? o întrebă Marvin. Nu e 
foarte greu. 

— Sigur că da, răspunse Laurie, bucuroasă că putea fi de 
folos. 

Puse deoparte dosarul lui David şi îi dădu o mână de ajutor. 
Câteva minute mai târziu, se întorceau către sala de autopsie. 
Odată ajunşi înăuntru, în momentul în care Marvin apropie targa 
mobilă de punctul de lucru, unul dintre ceilalţi tehnicieni îl ajută 
să aşeze cadavrul pe masă. Laurie văzu urmele uscate ale 
spumei cu sânge care îi cursese din gură şi imaginea aceea o 
transportă din nou în starea de reverie tulburătoare în care 
intrase mai devreme. Nu propria încercare, de altfel fără succes, 
de a-l resuscita pe fratele său o obseda, ci întâlnirea cu părinţii, 
pe care trebuise să o îndure câteva ore mai târziu. 

— Ştiai că fratele tău se droghează? o întrebase tatăl ei. Roşie 
de mânie, faţa acestuia se găsea la numai o palmă distanţă de 
faţa ei. Tatăl o ţinea strâns de braţe, apăsând-o cu putere cu 
degetele mari. Răspunde-mi! 

— Da, îngăimase Laurie printre lacrimi. Da, da! 

— Şi tu te droghezi? 

— Nu! 


— Şi cum ai aflat că se droghează? 

— Din greşeală: am găsit în trusa lui de bărbierit o seringă pe 
care o luase din cabinetul tău. 

Pentru o secundă se făcuse linişte, iar tatăl ei mijise ochii, 
strângându-şi buzele într-o expresie severă. 

— De ce nu ne-ai zis? gemuse el. Dacă ne-ai fi spus, ar fi fost 
în viaţă! 

— N-am putut, suspinase Laurie printre lacrimi. 

— De ce? strigase el. Spune-mi de ce! 

— Pentru că... ţipase Laurie şi apoi, după un moment de 
şovăire, continuase: Pentru că m-a rugat să nu spun. M-a pus 
să-i promit. Mi-a zis că n-o să mai vorbească niciodată cu mine 
dacă o să vă spun. 

— Ei bine, promisiunea asta a ta l-a omorât, şuierase tatăl ei 
printre dinţi. L-a omorât aşa cum l-a omorât nenorocitul ăla de 
drog! 

Laurie simţi că cineva o prinde de braţ şi tresări. Se întoarse 
şi îl văzu pe Marvin. 

— Ai vreo preferinţă în cazul ăsta? o întrebă Marvin, arătând 
înspre cadavrul lui David. Mie mi se pare destul de limpede. 

— Nici una, spuse Laurie. 

Cât timp Marvin plecă să aducă toate instrumentele necesare, 
Laurie trase aer în piept pentru a-şi recăpăta calmul. Intuiţia îi 
spunea că trebuia să îşi ţină mintea ocupată cu alte lucruri, ca 
să nu mai răscolească şi alte amintiri urâte. Căută în dosarul pe 
care îl ţinea în mână raportul de investigaţii medico-legale 
întocmit de Janice şi începu să îl citească. Conform celor scrise 
acolo, cadavrul fusese găsit într-o pubelă, împreună cu un set 
complet de ustensile pentru injectat în venă, de droguri, fapt ce 
sugera că David murise într-o casă pentru drogaţi şi fusese 
aruncat odată cu gunoiul. Laurie oftă. Confruntarea cu 
asemenea cazuri ţinea de aspectele urâte ale meseriei ei. 

O oră mai târziu, Laurie urca în lift, după ce în prealabil se 
schimbase la vestiar în hainele de stradă. Cazul de supradoză 
nu fusese deloc ieşit din comun. Nu avusese parte de surprize: 
David Ellroy prezentase semnele specifice morţii prin asfixiere şi 
un edem pulmonar acut. Singurele elemente de interes erau 
numeroasele leziuni mici şi discrete prezente în diverse organe, 
sugerând faptul că David suferise multiple infecţii de pe urma 
injectărilor. 


În timp ce liftul cel vechi urca zgomotos la etajul patru, 
gândurile lui Laurie se îndreptară către Jack. Când ea terminase 
autopsia lui David Ellroy, Jack se apucase deja de al treilea său 
caz. Înainte de aceasta ieşise însă din încăpere, împingând targa 
mobilă alături de Vinnie. Deşi se afla la masa ei de lucru, Laurie 
le putea auzi veşnicele comentarii glumeţe. După cinci minute, 
Jack şi Vinnie se întorseseră cu cea de-a treia victimă, discutând 
în continuare pe acelaşi ton mucalit. Aşezaseră apoi cadavrul pe 
masă şi, înainte de a începe procedura, îşi aranjaseră 
instrumentele. În tot acest timp, Jack nu încercase nicicum să se 
apropie de masa ei sau să o întrebe ceva şi nici măcar nu-i 
aruncase vreo privire. Laurie înălţă din umeri. Indiferent dacă ea 
voia sau nu să recunoască, faptul că Jack o ignora devenea de 
domeniul evidenţei. Nu îi stătea în fire să se poarte aşa. In cei 
nouă ani de când îl cunoştea, nu avusese niciodată un 
comportament pasiv-agresiv. 

Înainte de a intra în cabinetul ei, Laurie se opri la laboratorul 
de histologie. Pe lângă teancul de dosare, mai avea şi o pungă 
de hârtie maro, în care se găseau probele de ţesut şi cele 
toxicologice prelevate în cazul McGillin. Nu îi luă mult timp să o 
găsească pe Maureen O'Conner, şefa de laborator. Roşcata 
corpolentă, cu sâni generoşi, verifica un set de lamele la 
microscop. Când Laurie se apropie, femeia îşi ridică privirea. Un 
zâmbet atotcunoscător i se aşternu pe faţa plină de pistrui. 

— Ce-avem noi aici? întrebă Maureen, cu un puternic accent 
irlandez. Privirea îi căzu pe punga de hârtie din mâna lui Laurie. 
Lasă-mă să ghicesc: probe de ţesut ale căror rezultate le vrei cu 
disperare în secunda asta. 

— Chiar aşa de previzibilă sunt? o întrebă Laurie cu un 
zâmbet vinovat. 

— Şi tu şi doctorul Stapleton sunteţi la fel. De câte ori veniţi 
aici, trebuie să primiţi rezultatele imediat. Dar nu uita, colega: 
pacienţii voştri au murit deja. 

Maureen se amuză copios şi, odată cu ea şi alţi laboranţi care 
auziseră conversaţia. 

Laurie se surprinse râzând la rândul ei. Maureen avea o 
efervescenţă molipsitoare şi constantă, în ciuda faptului că 
laboratorul ducea o lipsă acută de angajaţi din cauza reducerilor 
de buget ale Institutului de Medicină Legală. Laurie desfăcu 
punga, scoase probele şi le alinie pe tejgheaua din apropierea 


microscopului lui Maureen. 

— Poate te-ar ajuta dacă ţi-aş spune de ce am nevoie de 
rezultatele astea cât mai repede. 

— La cât avem noi de lucru aici, nişte mâini de ajutor ne-ar fi 
mult mai de folos decât nişte poveşti, dar dă-i drumul! 

Laurie forţă nota, ştiind că rugămintea ei nu avea nici un 
fundament profesional. Începu prin a descrie cât de drăguţi erau 
doctorul McGillin şi soţia acestuia şi cum fiul lor decedat era 
lumina ochilor lor. Pomeni chiar şi de iminenta căsătorie a 
acestuia, precum şi de speranţa bătrânilor de a avea parte de 
nepoți. Recunoscu apoi că, în încercarea de a le mai ostoi 
durerea, promisese că le va dezvălui cauza morţii chiar în 
dimineaţa aceea. Problema era că autopsia nu îi confirmase 
prezumţiile clinice. Ca urmare, avea nevoie de rezultatele de 
laborator, în speranţa că acestea vor fi relevante. Nu îi prezentă 
însă motivele personale pentru care se angajase în acea mică 
cruciadă prezentă. 

— Ei, dar povestea asta e chiar emoţionantă, spuse Maureen 
cu glas domol. Trase aer adânc în piept şi adună probele de pe 
tejghea. Să vedem ce putem face. Îți promit că ne vom da 
silinţa. 

Laurie îi mulţumi şi ieşi în grabă din laborator. Se uită la ceas. 
Era deja trecut de ora unsprezece şi ar fi vrut să îl sune pe 
doctorul McGillin înainte de prânz. Cobori un etaj pe scări şi intră 
în laboratorul de toxicologie. Aici, atmosfera era mult diferită 
faţă de cea din laboratorul de histologie. În locul murmurului de 
voci, se auzea zgomotul continuu al aparaturii sofisticate şi, în 
mare parte, automate. li luă ceva timp să dea de cineva. Spre 
uşurarea ei, îl zări pe Peter Letterman, adjunctul-şef de 
laborator. Dacă ar fi dat peste John DeVries, şeful de laborator, 
ar fi şters-o de acolo. Nu se înţeleseseră de la bun început, de 
când Laurie îl bătuse la cap să îi dea rezultatele unor cazuri de 
moarte prin supradoză cât mai rapid posibil. Era o poveste 
veche de treisprezece ani, din vremea în care Laurie abia 
începuse lucrul la morgă şi de atunci John, asemenea unui câine 
care nu renunţă la osul lui nici mort, nu voia să pună capăt 
acelei stări conflictuale. Laurie renunţase de mult să mai 
schimbe ceva. 

— lacătă şi legistul meu preferat, spuse Peter imediat ce o 
zări pe Laurie. 


Era un bărbat blond şi zvelt, cu trăsături androgine şi aproape 
lipsit de pilozitate facială. Îşi ţinea părul lung prins în coadă şi, 
deşi bătea spre patruzeci de ani, mai avea încă un aer 
adolescentin. Spre deosebire de relaţia ei cu John, Laurie se 
înţelegea extrem de bine cu Peter. 

— Ai ceva pentru mine? o întrebă el. 

— Păi, să ştii că am, răspunse Laurie. 

Îi întinse punga cu probe, privind precaut în jur în căutare de 
semne ale prezenţei lui John. 

— Fuhrerul a coborât la laboratorul general, aşa că poţi să te 
relaxezi. 

— Azi e ziua mea norocoasă, zise Laurie. 

Peter aruncă o privire în pungă, la recipientele cu probe. 

— Care-i treaba? Ce-ar trebui să caut şi de ce? 

Laurie îi relată o variantă mai scurtă a aceleiaşi poveşti pe 
care i-o spusese şi lui Maureen. La final, adăugă: 

— Nu mă aştept să găseşti ceva, dar trebuie să am nişte 
rezultate complete, mai ales dacă analiza la microscop nu va 
evidenția nimic. 

— O să văd ce pot face, spuse Peter. 

— Mulţumesc mult, răspunse Laurie. 

După ce urcă din nou un etaj pe aceleaşi scări, Laurie o luă pe 
coridor, către cabinetul ei. Trecu pe lângă cabinetul lui Jack, a 
cărui uşă era întredeschisă, dar înăuntru nu se aflau nici Jack şi 
nici Chet McGovern, colegul lui. Laurie presupuse că erau încă la 
subsol. Imediat ce intră în cabinetul ei, dădu cu ochii de valiza 
pe care o adusese din apartamentul lui Jack. Chiar dacă nu 
uitase de discuţia în contradictoriu purtată de dimineaţă, 
revederea valizei i-o readuse în minte cu o claritate supărătoare. 
În plus, era dezamăgită că nu găsise nici un motiv al morţii la 
autopsia lui Sean McGillin. Cu cât se gândea mai mult la asta, cu 
atât mai puţin înţelegea ce s-ar fi putut întâmpla. De ce-ar fi 
murit un tânăr de douăzeci şi opt de ani, aparent sănătos şi de 
ce cauza decesului nu era evidentă în urma rezultatelor 
autopsiei şi a istoricului medical? Din anumite considerente, 
cazul îi zdruncina puternic încrederea în capacităţile medicinei 
legale. 

— Ar face bine să apară ceva la analiza microscopică! se 
pomeni ea zicând în timp ce se aşeza la birou. 

Era foarte determinată, însă nu ştia cum avea să reacționeze 


în cazul în care analiza de laborator nu avea să se ridice la 
înălţimea aşteptărilor ei. Se întinse să aşeze dosarele cazurilor 
de dimineaţă peste teancul considerabil de alte cazuri 
neterminate. Intra în sarcina ei să pună laolaltă rezultatele 
autopsiei, rapoartele poliției  criminalistice, analizele de 
laborator sau din orice altă sursă de care avea nevoie pentru a 
descoperi cauza şi natura morții. Semnificația termenului 
„cauză” era evidentă, însă noţiunea de „natură” se referea la 
posibilitatea ca moartea să fie naturală sau accidentală, caz de 
suicid sau de crimă, fiecare cu implicaţiile legale specifice. 
Uneori reuşea să pună cap la cap toate datele abia după 
săptămâni bune, la finalul cărora trebuia să decidă cauza şi 
natura morții în lumina unei majorităţi de probe edificatoare. 
Mai precis, trebuia să fie sigură de rezultat în procentaj de cel 
puţin cincizeci şi unu la sută. Desigur, în majoritatea cazurilor, 
era aproape sută la sută sigură, dacă nu chiar în totalitate. 

Laurie scoase din buzunar foaia pe care avea notat numărul 
de telefon al doctorului McGillin şi o netezi pe registrul pe care îl 
avea în faţă. Deşi ezita să îl sune, ştia că trebuie să îşi respecte 
promisiunea. Problema era că nu se pricepea să facă faţă unei 
astfel de discuţii. Era sigură că doctorul McGillin avea să sufere 
o dezamăgire şi mai mare, pentru că, cel puţin până în acel 
moment, ea nu descoperise nici o cauză evidentă în cazul morţii 
premature a fiului său. 

Işi puse coatele pe birou şi se aplecă puţin în faţă, masându-şi 
fruntea în vreme ce privea numărul de telefon din Westchester. 
Incercă să găsească apoi cele mai potrivite cuvinte, sperând să 
poată atenua astfel impactul veştii. Pentru o clipă îi trecu prin 
minte să-i roage pe cei de la Departamentul de relaţii cu 
publicul să îl contacteze, dar scoase imediat din calcul acea 
ipoteză, întrucât se oferise să îl sune personal. Pe măsură ce se 
chinuia să construiască o formulare cât mai potrivită, se pomeni 
gândindu-se la numele mic al victimei, Sean, care îi aminti de un 
fost iubit din facultate. 

Sean Mackenzie era un tip flamboaiant, student la Wesleyan 
University, care trezise la viaţă latura rebelă a lui Laurie. Nefiind 
tocmai un huligan, Sean se dovedise totuşi cel puţin teribilist 
prin comportamentul său de artist, motociclist şi răufăcător, 
care pe deasupra apela la droguri uşoare. La vremea respectivă, 
această combinaţie o încântase în mod deosebit, iar pe părinţii 


ei îi scosese din minţi, fapt pentru care îl plăcuse şi mai mult. 
Dar relaţia lor presărată cu numeroase despărţiri şi împăcări se 
dovedise nesănătos de aprinsă încă de la bun început, aşa că 
Laurie se hotărâse să îi pună capăt chiar înainte de a se angaja 
la Institutul de Medicină Legală. Acum că relaţia ei cu Jack era 
sub semnul întrebării, îi trecu prin gând să îl sune pe Sean, mai 
ales întrucât ştia că acesta locuia în oraş şi că devenise un artist 
de succes. Renunţă însă rapid la idee. Nu voia în nici un caz să 
redeschidă cutia Pandorei. 

— Dau un bănuţ pentru gândurile tale, se auzi o voce. 

Laurie îşi ridică privirea. În pragul uşii se profila silueta unui 
bărbat cu alură atletică, la un metru optzeci înălţime. Imbrăcat 
lejer cu o cămaşă din şifon, o cravată tricotată şi o pereche de 
blugi tociţi, Jack era întruchiparea unui stil informai şi relaxat. 

— Bine, dau doi bănuţi pentru gândurile tale, adăugă Jack. De 
când am învăţat eu expresia asta, a mai crescut inflaţia şi, în 
plus, ştiu cât de preţioase sunt gândurile tale. i 

Un zâmbet răutăcios lăsă să i se vadă gropiţele din obraji. Işi 
tinea buzele strânse. 

Laurie îl privi pe bărbatul care-i era prieten de cel puţin zece 
ani şi iubit de aproape nouă. În unele momente, veselia şi 
sarcasmul lui o oboseau; iar acesta era imul dintre acele 
moment. 

— Catadicseşti să vorbeşti cu mine? îl întrebă pe un ton la fel 
de afectat. 

Lui îi cam pieri zâmbetul de pe buze. 

— Normal că vorbesc cu tine! Ce întrebare mai e şi asta? 

— Cu excepţia acelui scurt joc profesional pe care l-ai lansat 
când am intrat prima oară în sala de autopsie, m-ai ignorat 
toată dimineaţa. 

— Te-am ignorat? întrebă Jack, încruntând din sprâncene. 
Cred că ar trebui să-ţi aduc aminte că am venit la muncă 
separat, asta fiind mai mult hotărârea ta, decât a mea şi de- 
atunci fiecare a lucrat la cazurile lui. 

— În majoritatea zilelor lucrăm, dar şi comunicăm, aproape 
fără întrerupere, mai ales dacă ne aflăm în aceeaşi încăpere. 
Când lucrai la cel de-al doilea caz, am venit chiar până la masa 
ta şi ţi-am pus o întrebare directă. 

— Nici nu te-am văzut, nici nu te-am auzit. Jur pe roşu! spuse 
Jack ducând mâna la piept. 


Zâmbetul îi reveni pe buze. 

Laurie îşi arcui sprâncenele ironic şi ridică din umeri. Se gândi 
să prelungească astfel tensiunea, sugerând că nu credea o iotă 
din ce spunea el şi nici nu îi păsa. 

— Toate bune şi frumoase, numai că acum eu am ceva mai 
multă treabă. 

Îşi îndreptă atenţia din nou spre numărul de telefon din 
Westchester. 

— Sunt convins, spuse Jack, refuzând să cadă în plasă şi să fie 
poftit afară. Cum au fost cazurile din dimineaţa asta? 

Laurie ridică privirea, dar nu în direcţia lui Jack. 

— Unul a fost de rutină şi mai degrabă neinteresant. Celălalt a 
fost dezamăgitor. 

— În ce sens? 

— Promisesem unui cuplu, al cărui fiu a murit la spitalul 
Manhattan General, că voi afla ce anume l-a ucis şi că-i voi 
anunţa imediat ce voi afla, numai că la autopsie n-am 
descoperit nimic. Nu am găsit nici o probă patologică relevantă. 
Acum sunt nevoită să-i sun şi să le spun că trebuie să aşteptăm 
să ne parvină rezultatele analizelor de laborator. Ştiu că o să fie 
dezamăgiţi; şi eu sunt la fel. 

— Janice mi-a spus câte ceva despre cazul ăsta, zise Jack. N-ai 
găsit nici un embolus? 

— Nimic. 

— Şi cordul? 

Laurie îl privi din nou. 

— Cordul, plămânii şi vasele mari de sânge erau toate în stare 
bună. 

— Sunt în stare să pariez că vei găsi o problemă la sistemul 
circulator al inimii sau poate o microembolie la nivelul 
trunchiului cerebral. Ai luat probe pentru analize toxicologice? 
După mine, asta ar fi a doua pistă. 

— Da, am luat, spuse Laurie. Am ţinut cont şi de faptul că a 
suferit o anestezie cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore în 
urmă. 

— Îmi pare rău că te-au dezamăgit cele două cazuri. Eu am 
fost la polul opus. De fapt, au fost chiar amuzante. 

— Amuzante? 

— Serios! Ambele cazuri s-au dovedit a fi exact la antipodul 
presupunerilor noastre. 


— Cum aşa? 

— Primul caz a fost al unei psiholoage cunoscute. 

— Sara Cromwell. 

— S-a presupus că a fost vorba de o crimă petrecută în timpul 
unui viol. 

— Am văzut cuțitul, nu-ţi aminteşti? 

— Asta i-a făcut pe toţi să meargă pe varianta crimei. Dar, 
vezi tu, nu avea nici o altă rană şi nici nu fusese violată. 

— Dar cum e posibil ca o simplă plagă prin înjunghiere, 
nicidecum fatală, să provoace o hemoragie atât de mare? 

— Păi, nu plaga a provocat-o. 

Jack o privea fix, zâmbind uşor, în aşteptarea unei interpretări 
din partea ei. Laurie îl privi la rândul ei la fel de insistent. Nu 
avea chef de joacă. 

— Aşadar, de unde atâta sânge? 

— N-ai nici o idee? 

— De ce nu-mi spui tu de-a dreptul? 

— Cred că ai putea să-ţi dai singură seama, dacă te-ai gândi 
puţin. De exemplu, ai observat cât de slabă era, nu? 

— Jack, dacă ai chef să-mi spui, bine. Dacă nu, eu trebuie să 
dau un telefon. 

— Hemoragia provenea din stomac. Se pare că, după 
ingerarea unei cantităţi exagerate de alimente, s-a produs o 
ruptură de stomac şi de esofag, în partea inferioară. Evident, 
femeia suferea de bulimie şi ajunsese într-o fază extremă. ţi 
vine să crezi aşa ceva? Toţi erau convinşi că fusese omorâtă şi, 
până la urmă, a fost pur şi simplu o moarte accidentală. 

— Dar ce căuta cuțitul înfipt în coapsa ei? 

— Cuţitul a complicat lucrurile cu adevărat. Se înjunghiase 
singură, dar nu intenţionat. În ultimele ei clipe, când vomita deja 
sânge, încercând să pună brânza înapoi în frigider, a alunecat 
din pricina sângelui şi a căzut pe cuțitul pe care-l ţinea în mână. 
Nu ţi se pare incredibil? Să vezi ce interesant o să fie la 
conferinţa noastră de presă de joi. 

Laurie privi preţ de o secundă chipul lui Jack pe care se citea 
satisfacția. Descrierea lui atinsese o coardă sensibilă în sufletul 
ei. Într-o vreme, pe fondul lipsei de încredere în sine, ca urmare 
a morţii fratelui ei şi ea se luptase cu bulimia şi cu anorexia. Era 
un secret pe care nu îl împărtăşise cu nimeni. 

— Şi următoarele două cazuri au fost la fel de ciudate. Au fost 


două sinucideri. Ai auzit de ele? 

— Vag, răspunse Laurie. 

Incă se mai gândea la cazul de bulimie. 

— Trebuie să îl laud pe bătrânul Fontworth, spuse Jack. Nu l- 
am considerat niciodată un tip meticulos, dar noaptea trecută a 
făcut o treabă de primă clasă. In cazul de dublu suicid, a găsit o 
lanternă Mag-Lite mare pe scaunul din faţă al maşinii de teren în 
care se aflau victimele şi a fost suficient de isteţ încât să o 
aducă cu tot cu cadavrele. A mai observat şi faptul că uşa 
dinspre scaunul şoferului era întredeschisă. 

— Şi ce legătură are lanterna? întrebă Laurie. 

— Păi, a fost foarte importantă, răspunse Jack. Mai întăi, 
trebuie să-ţi spun că am devenit suspicios atunci când am aflat 
că nu s-a găsit decât un singur bilet de adio. În cazurile de dublu 
suicid, de obicei există fie două bilete separate, fie unul singur 
pe care îl semnează ambii sinucigaşi. Adică, are sens dacă tot se 
sinucid împreună, nu? În orice caz, biletul mi-a atras atenţia. De 
vreme ce - s-a presupus că biletul ar fi aparţinut femeii, am 
început cu autopsierea ei. Eu mă aşteptam să găsesc o 
patologie toxicologică, cum ar fi un medicament sau un 
somnifer foarte puternic sau ceva de genul ăsta. Nu mă 
aşteptam să dau peste o natură violentă, dar aşa s-a întâmplat. 
Pe frunte, chiar deasupra liniei de inserţie a părului, de altfel 
neobişnuit de curbată, se observa amprenta unor litere. 

Jack tăcu. Zâmbetul îi reveni pe buze. 

— Nu-mi spune că literele era cele de pe lanternă! 

— Intocmai! Se potriveau perfect. Se pare că planul minuţios 
fusese pus la punct de soţ, care pregătise scena şi probabil 
scrisese şi biletul. După ce şi-a lovit soţia, lăsând-o inconştientă, 
a aşezat-o pe scaunul din dreapta al maşinii şi a pornit motorul, 
iar apoi probabil că s-a întors în casă şi a aşteptat. Când a 
considerat că a trecut suficient timp, s-a întors să se asigure că 
soţia murise, dar nu şi-a dat seama cât de repede poţi sucomba 
din cauza intoxicării cu monoxid de carbon, dacă nivelul este 
foarte ridicat. S-a urcat la volan, dar a leşinat imediat şi a sfârşit 
prin a-şi urma soţia pe lumea cealaltă. 

— Ce mai poveste! comentă Laurie. 

— Nu-i ironic? Adică, părea un dublu suicid, dar până la urmă 
natura morţii în cazul soţiei a fost criminală, iar în cazul soţului, 
accidentală. Medicina legală poate fi într-adevăr plină de 


surprize. 

Laurie încuviinţă. Îşi aminti că şi ea se gândea la acelaşi lucru, 
înainte de a începe examinarea cazului de supradoză. 

— Până şi cazul poliţiei s-a transformat în cu totul altceva 
decât se credea iniţial. 

— Adică? întrebă Laurie. 

— Toţi am crezut că era vorba despre ucidere din culpă, 
comisă de poliţişti, cu atât mai mult cu cât chiar ei au declarat 
că l-au împuşcat de câteva ori. Calvin însă mi-a spus că din 
punctul lor de vedere a fost o sinucidere. Şi-a dat seama că 
victima se împuşcase în inimă înainte ca rafalele poliţiştilor să-l 
atingă. 

— Poate aşa se mai face linişte în cartier. 

— Să sperăm, spuse Jack. În orice caz, a fost o dimineaţă cel 
puţin interesantă şi mă gândeam că ai vrea să ştii că am avut o 
serie de cazuri în care natura morţii a fost cu totul alta decât 
cea presupusă. Acum că ţi-am povestit tot, ai de gând să cobori 
la masă cu minte? 

— Nu ştiu. Nu mi-e prea foame şi am multe de făcut. 

— Bine, poate ne vedem pe-acolo. Dacă nu, ne întâlnim mai 
târziu. 

Laurie îi făcu semn de la revedere atunci când Jack se 
îndepărtă pe coridor. Îşi îndreptă apoi atenţia spre numărul de 
telefon al lui Sean McGillin Sr. Se gândi la ce spusese Jack 
despre surprizele medicinei legale şi încercă să găsească un 
răspuns în cazul lui Sean McGillin Jr. Se aşteptase să descopere 
o cauză naturală a morţii lui, un cheag de sânge fatal, un 
embolus de grăsime sau chiar o anomalie congenitală. Pentru că 
nu găsise nimic din toate acestea, începuse să îmbrăţişeze 
ipoteza unei morţi accidentale, provocate de o complicaţie 
neaşteptată, cu reacţie întârziată, ca urmare a anesteziei. Dar 
dacă moartea lui Sean ar fi avut o cauză absolut contradictorie, 
precum în situaţiile descrise de Jack, însemna că la mijloc fusese 
o mână criminală. 

Laurie cântări în minte această nouă prezumție. 

Se păru exagerată, dar după aceea îşi aminti de Sara 
Cromwell şi de faptul că, doar cu câteva minute în urmă, în 
cazul ei, ipoteza unei morţi accidentale i s-ar fi părut la fel de 
exagerată. Autopsia lui Sean McGillin o surprinsese deja prin 
lipsa probelor. Cu ce-ar mai fi putut să o surprindă? Probabil cu 


nimic; şi totuşi, nu putea exclude complet o situaţie 
neaşteptată. 


4 


În ciuda temerilor sale, Laurie avusese o discuţie surprinzător 
de civilizată cu doctorul McGillin. Acesta din urmă acceptase cu 
un calm neaşteptat faptul că, în urma autopsiei, cauza morţii 
fiului său rămăsese necunoscută. Reacţionase de parcă ar fi 
primit un compliment la adresa fiului iubit, confirmându-i 
părerea că acesta fusese perfect din toate punctele de vedere. 

Se aşteptase să fie admonestată cu asprime pentru faptul că 
nu reuşise să îşi respecte promisiunea sau, cel puţin, crezuse că 
va trebui să facă faţa unei dezamăgiri pasiv-agresive. Laurie se 
simţea cu atât mai îndatorată cu cât doctorul McGillin reuşise 
să-şi ţină cumpătul. Mai mult decât atât, domnul McGillin îi 
mulţumise în numele fiului său pentru eforturile depuse şi 
pentru timpul petrecut de Laurie alături de ei, într-un moment 
atât de dureros. Dacă până atunci era dispusă să încalce puţin 
regulile pentru a-i putea explica doctorului cauza morţii fiului 
său, din acel moment devenise ferm hotărâtă să afle adevărul şi 
să i-l spună. 

După ce închise telefonul, Laurie rămase pe gânduri, fixând 
cu privirea un panou de perete plin cu bilete, cărţi de vizită şi 
notițe. Incercă să găsească o cale care să grăbească puţin 
procesul, dar nu prea mai depindea de ea. 

Trebuia să-i aştepte pe Maureen şi pe Peter, sperând că 
aceştia vor răspunde rugăminţilor ei. 

Timpul trecu pe nesimţite. Riva intră în cabinet, o salută, 
trânti nişte dosare pe birou şi se aşeză pe scaun. Laurie îi 
răspunse mecanic la salut - nici măcar nu întoarse capul. În acel 
moment gândurile ei se îndreptau din nou spre Jack, la 
jovialitatea enervantă pe care o afişase cu nepăsare şi la felul în 
care reacţia lui reflecta relaţia lor. Deşi lui Laurie nu-i plăcea 
deloc să admită asta, era din ce în ce mai evident că plecarea ei 
îl făcea mai fericit. 

In mod bizar, în timp ce se gândea la Jack, îşi aduse aminte de 
cazul lui Sean Jr. Şi de comentariul pe care Jack îl făcuse 
spunând că medicina legală uneori poate elucida cauze şi naturi 
care răstoarnă complet ipotezele iniţiale. Laurie analiză din nou 
posibilitatea ca Sean să fi fost omorât. Îi tot veneau în minte 


câteva episoade scandaloase în care crime în serie avuseseră 
loc chiar în spitale; nu cu multă vreme în urmă se descoperise 
un asemenea caz care rămăsese o necunoscută foarte mult 
timp. Trebuia să ia în calcul şi o astfel de ipoteză, deşi ştia că 
toţi pacienţii omorâţi în spitale fuseseră bolnavi cronici, în vârstă 
şi că motivul din spatele acelor crime, deşi maladiv, nu era greu 
de ghicit. Nici măcar una dintre acele victime nu fusese un 
individ viguros şi sănătos, de douăzeci şi opt de ani, având 
practic toată viaţa înainte. 

Laurie avea certitudinea că ipoteza crimei era neplauzibilă şi 
nu voia să îşi facă prea multe griji din pricina asta, mai ales că 
analizele toxicologice pe care le făcea Peter urmau să detecteze 
orice indiciu de supradoză de insulină sau de digoxin, sau orice 
alt medicament fatal, asemănător celor descoperite în crimele 
anterioare din spitale. Până la urmă, acesta era şi rolul 
examenului toxicologic. În opinia ei, moartea lui Sean Jr. Nu 
putea fi decât naturală sau, cel mult, accidentală. Şi totuşi, ce 
era de făcut dacă cele două seturi de analize, cele microscopice 
şi cele toxicologice, nu descopereau nimic în neregulă? O astfel 
de temere era justificată, având în vedere faptul că, în urma 
autopsiei, în mod surprinzător, nu descoperise nimic. Nu mai 
întâlnise niciodată, în toată experienţa ei, un caz asemănător, în 
care un bărbat de douăzeci şi opt de ani, decedat, să nu aibă 
nici măcar o afecţiune, chiar dacă nu aceasta îi fusese fatală. 

Trebuia însă să fie pregătită şi pentru o astfel de situaţie, 
drept pentru care avea nevoie de cât mai multe informaţii. Deşi, 
în mod normal, se cuvenea să aştepte rezultatul analizelor de 
laborator, se hotări să acţioneze anticipat, pentru a economisi 
timp. Aşa că puse mâna pe telefon şi sună la cabinetul 
anchetatorilor legişti. Bart Arnold răspunse foarte prompt. 

— Am avut un caz cu numele Sean McGillin în dimineaţa asta, 
spuse Laurie. Era un pacient de la Manhattan General. Aş vrea şi 
eu o copie a dosarului său medical. 

— Da, cunosc cazul. Nu v-am dat toate datele necesare? 

— Raportul de investigaţie medico-legală e bun. Dar, sinceră 
să fiu, sunt într-o mare dilemă. Rezultatul autopsiei este negativ 
şi sunt puţin cam îngrijorată. Plus că sunt şi contracronometru. 

— Bine, mă ocup imediat de treaba asta. 

Laurie puse receptorul în furcă în timp ce îşi scormonea 
creierii în speranţa găsirii unei idei folositoare în caz că 


rezultatele pe care le aştepta aveau să fie negative. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Riva, care se tot foia în scaun 
după ce fusese martoră la discuţia telefonică cu Bart. Ştiind cât 
eşti de obosită, m-am gândit să-ţi dau nişte cazuri foarte clare. 
Îmi pare rău! 

Laurie o asigură că nu avea de ce să îşi ceară scuze, 
recunoscând că îşi făcea griji inutil, probabil pentru a scăpa de 
gândurile obsesive la viaţa ei personală. 

— Vrei să vorbim? 

— Despre viaţa mea personală? 

— Da, despre Jack şi despre ce s-a întâmplat în dimineaţa 
asta. 

— Nu, nu ţin neapărat, răspunse Laurie. Flutură din mână de 
parcă ar fi alungat o muscă imaginară. Nu prea a mai rămas 
nimic de spus, având în vedere că am despicat firul în patru 
până ni s-a acrit. Adevărul e că nu vreau să mă împotmolesc 
într-o relaţie care nu-i nici laie, nici bălaie şi-n care mă complac 
de vreo câţiva ani buni. Vreau o familie. E foarte simplu. Ce mă 
scoate din pepeni e faptul că Jack se poartă ca un nemernic al 
naibii de vesel. 

— Am băgat de seamă, fu de acord Riva. Dar cred că se 
preface. 

— Cine poate şti? zise Laurie. Apoi izbucni în râs. Sunt de 
toată jena! Hai mai bine să-ţi povestesc despre cazul McGillin. 

Laurie îi prezentă rapid situaţia, inclusiv detaliile despre 
discuţiile pe care le avusese cu părinţii celui decedat şi, ulterior, 
cu Jack. 

— Nu se poate să fi fost omorât! exclamă Riva. 

— Ştiu, răspunse Laurie. Ce mă supără acum este faptul că nu 
pot să-mi ţin promisiunea faţă de părinţii lui. Eram aşa de sigură 
că le pot spune azi de ce a murit Sean şi acum stau cu mâinile 
în sân şi îi aştept pe Maureen şi pe Peter. Starea asta de 
incertitudine mă înnebuneşte! 

— Dacă te ajută cu ceva, părerea mea este că Jack a avut 
dreptate când ţi-a spus că examenul microscopic o să scoată 
adevărul la lumină. Cred că o să găseşti cauza morţii undeva la 
nivelul inimii, mai ales că în familie există antecedente de 
lactat-dehidrogenază ridicată şi de boli cardiace. 

Laurie era pe cale să se arate de acord cu acea ipoteză, când, 
deodată, sună telefonul. Se răsuci cu scaunul şi ridică 


receptorul, aşteptându-se să i se furnizeze informaţii legate de 
cele două cazuri ale sale din acea dimineaţă. Majoritatea 
telefoanelor pe care le primea îi aduceau de regulă asemenea 
noutăţi. Dar, după ce răspunse, îşi arcui sprâncenele a 
surprindere. Acoperi receptorul şi îşi întoarse privirea spre Riva, 
şoptind: 

— N-o să-ţi vină să crezi! E tata! 

După expresia feţei, nici Rivei nu îi venea să creadă. Cu 
gesturi repezite, îi făcu semn să-l întrebe cu ce ocazie o suna. 
De obicei, Laurie nu vorbea la telefon decât cu mama ei, iar asta 
se întâmpla de foarte puţine ori atunci când era la serviciu. 

— Îmi cer scuze că te deranjez, spuse doctorul Sheldon 
Montgomery. 

Avea o voce puternică şi o urmă de accent britanic, deşi nu 
locuise niciodată în Marea Britanie. 

— Nu mă deranjezi, răspunse Laurie. Sunt la cabinet. 

Era extrem de curioasă să afle de ce o sunase tatăl său, însă 
rezistă tentaţiei de a-l întreba direct de teamă că o asemenea 
întrebare ar părea mult prea neprietenoasă. Nu avuseseră 
niciodată o relaţie extraordinară, în calitate de chirurg cardiolog, 
egocentric şi extrem de absorbit de munca sa, tatăl ei avea 
pretenţia ca toţi cei din jur, inclusiv el, să fie perfecţi şi 
întotdeauna afişa un aer foarte rece şi lipsit de disponibilitate. 
Laurie se străduise fără succes în trecut să spargă acel zid şi să 
îl impresioneze, încercând din răsputeri să exceleze la şcoală 
sau în orice alte activităţi, imaginându-şi că aşa îi va atinge 
aşteptările. Din nefericire, nu îl impresionase cu nimic. Apoi 
survenise moartea timpurie a fratelui ei, pentru care Sheldon o 
găsea vinovată. De fapt, din acel moment, relaţia lor şi aşa 
foarte fragilă, se deteriorase. 

— Sunt la spital, spuse el. Avea un ton neutru, de parcă i-ar fi 
vorbit despre vreme. Sunt cu mama ta. 

— Ce caută mama la spital? îl întrebă Laurie. 

Nu era ceva ieşit din comun ca tatăl ei să fie la spital. Deşi se 
pensionase, acum că avea în jur de optzeci de ani, mai trecea 
din când în când pe la spital. Laurie nu putea să îşi imagineze ce 
căuta acolo. Dorothy, mama ei, nu se ducea niciodată la spital, 
deşi era implicată în tot felul de acţiuni caritabile prin care 
strângea fonduri pentru instituţiile medicale. Din câte îşi 
amintea, mama ei fusese ultima oară în spital cu vreo 


cincisprezece ani în urmă, când îşi făcuse cel de-al doilea lifting 
facial şi, chiar şi atunci, Laurie aflase despre asta abia ulterior. 

— A suferit o operaţie de dimineaţă, zise Sheldon. Se simte 
bine, e chiar binedispusă. 

Laurie se îndreptă de spate. 

— Operaţie? Dar ce s-a întâmplat? A fost o urgenţă? 

— Nu, a fost programată. Din nefericire, mama ta a suferit o 
mastectomie pentru cancer la sân. 

— Dumnezeule, reuşi să îngaime Laurie. Habar n-am avut. Am 
vorbit cu ea chiar sâmbătă. N-a pomenit nimic, nici despre 
cancer, nici despre operaţie. 

— Doar o ştii pe mama ta, ştii că preferă să evite discuţiile 
despre situaţii neplăcute. Chiar a insistat să te scutim de orice 
griji inutile până ce va fi depăşit momentul. 

Laurie îi aruncă Rivei o privire consternată. Pentru că în 
cabinetul foarte strâmt birourile erau foarte aproape unul de 
celălalt, colega ei auzea toată conversaţia. Riva îşi dădu ochii 
peste cap şi făcu un gest de dezaprobare. 

— In ce stadiu era cancerul? întrebă Laurie cu solicitudine. 

— Într-un stadiu foarte incipient, aparent fără urme de noduli, 
spuse Sheldon. O să fie bine. Pronosticurile sunt excelente, deşi 
va trebui să urmeze un tratament. 

— Şi zici că e bine? 

— Da, foarte bine. Deja a putut mânca şi şi-a revenit la felul ei 
solicitant de-a fi. 

— Pot să vorbesc cu ea? 

— Din păcate, e mai dificil să vorbeşti cu ea acum. Nu sunt în 
rezerva ei. Sunt în cabinetul asistentelor. Mă gândeam că poate 
vii s-o vezi după-amiază. Ar mai fi o problemă legată de boala 
ei, pe care aş vrea să o discut cu tine. 

— Vin imediat, spuse Laurie, închizând telefonul. Se întoarse 
apoi către Riva. 

— Chiar n-ai ştiut nimic despre asta? o întrebă Riva. 

— Nici de departe. N-am avut nici măcar o bănuială. Nu ştiu 
dacă ar trebui să fiu furioasă, rănită sau tristă. De fapt, e chiar 
patetic. Ce familie disfuncţională! Nu-mi vine să cred! Am 
aproape patruzeci şi trei de ani, simt medic, iar mama mea încă 
se poartă de parcă aş fi un copil atunci când vine vorba de 
sănătatea ei. Auzi, nu a vrut să-mi fac griji inutile... 

— Ai mei sunt exact pe dos. La noi, fiecare ştie absolut totul 


despre ceilalţi. Este extrema cealaltă şi nici cu genul alor mei nu 
sunt de acord. Cred că cel mai bine ar fi undeva la mijloc. 

Laurie se ridică şi îşi dezmorţi oasele. Aşteptă o clipă, să îi 
treacă ameteala. Cât timp stătuse la birou, o ajunsese oboseala. 
Îşi luă haina din spatele uşii. Analizând diferenţele dintre familia 
ei şi familia Rivei, se gândi că, dacă ar fi să aleagă, ar alege 
familia colegei sale, deşi, cu siguranţă, nu ar fi fost de acord să 
stea cu părinţii, cum se-ntâmpla în cazul Rivei. Amândouă erau 
de-o seamă. 

— Vrei să-ţi preiau eu mesajele? o întrebă Riva. 

— Da, dacă nu te deranjează. Mai ales dacă mă caută 
Maureen sau Peter. Lasă-mi orice mesaj pe avizier. Laurie 
scoase un pachet de bileţele autoadezive şi îl trânti pe biroul 
său. O să trebuiască să mă întorc pe-aici. Nu mai iau valiza cu 
mine. 

leşi pe hol şi intenţionă pentru o clipă să treacă pe la Jack 
pentru a-i povesti ce se întâmplase cu mama ei, dar se răzgândi. 
Deşi era sigură că până la urmă Jack se va arăta plin de 
compasiune, Laurie se cam săturase de frivolitatea lui şi chiar 
nu voia să mai aibă parte din nou de aşa ceva. 

Când ajunse la parter se opri puţin la biroul administrativ. Uşa 
lui Calvin era întredeschisă. Ignorată cu desăvârşire de cele 
două secretare foarte ocupate, Laurie aruncă o privire în birou şi 
îl văzu pe directorul adjunct aplecat deasupra mesei de lucru. 
Scria ceva cu un pix de dimensiuni normale, dar care în mâna lui 
uriaşă părea minuscul. Ciocăni la uşa deschisă, iar Calvin îşi 
ridică figura uşor înspăimântătoare şi o străfulgeră cu ochii lui 
negri, de culoarea cărbunelui. Laurie avusese câteva conflicte 
cu directorul adjunct atunci când acesta, deşi ţinea ca regulile şi 
politicile instituţiei să fie respectate, nu se sfiise să le încalce cu 
diferite ocazii. Din punctul ei de vedere, era o combinaţie de 
neacceptat. Cerinţele politice ocazionale, aferente meseriei de 
medic legist, reprezentau singurul aspect neplăcut al carierei ei. 

Laurie îi preciză că pleca mai devreme ca să îşi viziteze mama 
în spital. Calvin îi făcu semn cu mâna că nu era nici o problemă, 
fără a-i cere lămuriri. Nu era nevoie să îl ţină la curent, însă în 
ultima vreme Laurie încercase să respecte pe cât posibil politica 
instituţiei, cel puţin în chestiunile personale. 

Afară ploaia se oprise într-un final şi reuşi să găsească mai 
uşor un taxi. Străbătu oraşul rapid şi, în mai puţin de jumătate 


de oră, maşina o lăsă în faţa scărilor Spitalului Universitar. Pe 
drum, încercase să îşi dea seama la ce se referise tatăl său 
atunci când îi spusese că vrea să discute despre „un aspect 
legat de boala mamei sale”. Chiar că nu avea nici cea mai vagă 
idee. Tatăl ei făcuse o afirmaţie destul de evazivă, dar îşi 
închipui că se referise probabil la restricţii impuse de boală pe 
care mama sa era nevoită să le suporte. 

Holul spitalului era cuprins de tumultul specific după-amiezilor 
cu program de vizitare. Fu nevoită să aştepte la o coadă în faţa 
biroului de informaţii ca să afle numărul rezervei în care se afla 
mama sa, admonestându-se în sinea ei că nu reuşise să îl obţină 
mai devreme. Imediat ce află toate datele, luă liftul, urcă până 
la etajul corespunzător şi trecu pe lângă cabinetul asistentelor, 
unde toată lumea părea foarte ocupată. Nimeni nu ridicase 
privirea. Se găsea în aripa VIP a spitalului, ceea ce însemna că 
holurile erau acoperite cu covoare şi pereţii, decoraţi cu picturi 
originale în ulei. Laurie se pomeni trăgând cu ochiul prin rezerve 
în timp ce trecea prin dreptul lor, asemenea unui voyeur, 
amintindu-şi astfel de primul ei an de rezidenţiat. 

Rezerva în care se afla mama sa avea uşa întredeschisă, ca 
mai toate celelalte. Laurie intră şi o găsi stând într-un pat 
normal de spital, cu grilajele de protecţie ridicate, având o 
perfuzie în braţul stâng. În locul ţinutei obişnuite de spital, 
mama sa purta un halat din mătase roz. Stătea în capul oaselor, 
sprijinită de câteva perne. Părul ei de lungime medie, grizonant 
spre argintiu, de obicei ondulat şi ridicat în vârful capului, era 
acum prins strâns la spate şi aducea cu o cască de înot de modă 
veche. Fără machiaj, tenul ei avea o tentă cenuşie, iar pielea 
părea foarte întinsă pe oasele feţei. Ochii i se retrăseseră în 
orbite de parcă ar fi fost puţin deshidratată. 

În patul acela imens, îi păru fragilă şi vulnerabilă, ba chiar 
minusculă, cu toate că Laurie ştia că mama ei era mignonă. 
Arăta mai îmbătrânită decât o văzuse în urmă cu o săptămână, 
atunci când luaseră prânzul împreună. Atunci nu discutaseră 
nimic nici despre cancer, nici despre vreo spitalizare iminentă. 

— Intră, draga mea, spuse Dorothy, făcându-i semn cu mâna 
în care nu avea perfuzie. Trage-ţi un scaun aproape. Sheldon 
mi-a zis că a fost nevoit să te sune. Eu n-aveam de gând să te 
deranjez până când nu mă externam. Oricum e o prostie. Chiar 
nu merită să te superi din cauza mea. 


Laurie se uită în direcţia tatălui ei, care stătea într-un fotoliu 
lângă fereastră şi citea The Wall Street Journal. Sheldon ridică 
privirea, îi făcu un semn discret de salut cu mâna şi zâmbi uşor 
forţat, după care îşi reluă lectura ziarului. 

Apropiindu-se de pat, Laurie luă mâna dreaptă a mamei între 
palmele sale şi o strânse uşor. Avea oasele fragile şi pielea rece. 

— Cum te simţi, mamă? 

— Chiar bine. Dă-mi un pupic şi stai jos. 

Laurie îşi atinse uşor obrazul de cel al mamei, apoi îşi trase un 
scaun la marginea patului. Pentru că patul era înălţat, se văzu 
nevoită să ridice privirea... 

— Îmi pare aşa rău că trebuie să treci prin aşa ceva. 

— Nu-i nimic. Doar ce-a trecut doctorul în vizită şi mi-a zis că 
totul e în regulă. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre felul în 
care arată părul tău. 

Laurie trebui să îşi reprime un zâmbet. Strategia mamei sale 
era evidentă. Ori de câte ori dorea să evite să vorbească despre 
viaţa ei, trecea la ofensivă. Cu ambele mâini Laurie îşi înlătură 
de pe faţă părul castaniu-deschis. Acesta îi ajungea până la 
umeri şi, deşi de obicei îl purta strâns cu o clamă sau în coadă, 
acum şi-l lăsase liber ca să îl poată pieptăna după tura de 
dimineaţă în „echipamentul de astronaut” şi uitase să şi-l prindă 
la loc. Din nefericire, încă din adolescenţă, părul reprezentase 
ţinta preferată a mamei sale. 

După discuţia legată de coafura ei şi o scurtă pauză în care 
Laurie încercă să o întrebe câte ceva despre operaţie, Dorothy 
găsi o nouă strategie pentru a deturna discuţia, spunând că 
ţinuta ei era mult prea feminină pentru lucrul la morgă. Laurie 
se abţinu cu greu să răspundă acestei noi critici. Ea chiar făcea 
eforturi să fie şic. Stilul ei în materie de haine făcea parte din 
identitatea ei şi nu îşi considera ţinutele nepotrivite cu locul de 
muncă. Laurie ştia însă că reacţia mamei sale se baza şi pe 
antipatia pe care aceasta o avea faţă de cariera pe care şi-o 
alesese. Chiar dacă ulterior părinţii ei acceptaseră această 
opţiune şi ajunseseră să recunoască - deşi cu reticenţă - 
meritele medicinii legale, înainte ca Laurie să înceapă să 
profeseze, când aceasta îi anunţase că se hotărâse să devină 
medic legist, fuseseră dezamăgiţi. La un moment dat, Dorothy 
chiar îi mărturisise lui Laurie că nu ştia ce să le spună prietenilor 
atunci când aceştia o întrebau ce fel de medic era fiica ei. 


— Şi ce mai face Jack? întrebă Dorothy. 

— E bine, spuse Laurie sec, nedorind să deschidă un subiect 
atât de neplăcut. 

Dorothy continuă însă să îi înşire o serie de evenimente 
sociale la care ea spera ca Laurie să participe împreună Jack. 

Laurie o ascultă fără să îi dea prea multă atenţie, timp în care 
îl urmări cu privirea pe tatăl ei, care tocmai terminase de citit 
The Wall Street Journal. Avea în faţă un teanc imens de ziare şi 
reviste. Se ridică în picioare şi îşi dezmorţi oasele. Deşi trecuse 
de optzeci de ani, la un metru optzeci înălţime, cu alura căutată 
a unui aristocrat, era încă un bărbat impunător. Părul lui argintiu 
era foarte îngrijit. Ca de obicei, avea o tunsoare conservatoare 
şi purta un costum în carouri, ca de scoţian, cu o cravată 
asortată şi buzunar lateral. Se apropie de pat, pe partea opusă 
lui Laurie şi aşteptă ca Dorothy să facă o pauză în conversaţie. 

— Laurie, te deranjează dacă te rog să ieşim puţin pe hol? 

— Deloc, spuse Laurie. Se ridică şi strânse mâna mamei sale 
prin grilajul lateral de protecţie. Mă întorc imediat, adăugă ea. 

— Să nu cumva să o îngrijorezi din cauza mea, îşi dojeni 
Dorothy soţul. 

Sheldon nu răspunse, ci se mulţumi să facă semn cu mâna 
spre uşă. 

Pe hol, Laurie se feri din calea unui angajat, care împingea o 
targă mobilă pe care se afla o pacientă ieşită din sala de 
operaţie. Tatăl ei o ajunse din urmă. Pentru că era cu aproape 
treizeci de centimetri mai înalt, Laurie trebui să ridice privirea ca 
să îl poată privi în faţă. Avea tenul bronzat în urma unei excursii 
recente pe care o făcuse în Caraibi şi, în mod surprinzător, în 
ciuda vârstei înaintate, nu prea avea riduri. Laurie nu avea nici 
un resentiment faţă de el, pentru că depăşise de multă vreme 
frustrarea şi furia pe care atitudinea lui distantă le stârnise în 
sufletul ei. În cele din urmă, se maturizase şi reuşise să 
înţeleagă că nu ea avea o problemă, ci el. Pe de altă parte, nici 
nu putea afirma că îl iubeşte. Se raporta la el de parcă ar fi fost 
tatăl altcuiva. 

— Mulţumesc că ai venit aşa de repede, spuse Sheldon. 

— Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. Era normal să vin repede. 

— Mi-era teamă că te vei supăra pentru că te-am luat pe 
nepregătite. Ţin să te asigur că mama ta a insistat să nu-ţi spun 
despre starea ei de sănătate. 


— Mi-am dat seama de asta de la telefon, zise Laurie. 

Era tentată să îi spună cât de ridicol i se părea să ascunzi 
asemenea lucruri, dar se abţinu. Nu avea nici un rost. Astfel de 
vorbe nu i-ar fi schimbat nici pe unul, nici pe celălalt. 

— Nici în după-amiaza asta n-a vrut să mă lase să te sun, 
pentru că voia să ajungă mai întâi acasă şi abia apoi să te 
anunţ, adică mâine sau poimâine, însă a trebuit să insist. Până 
astăzi, i-am respectat toate dorinţele, dar nu-mi pot permite să 
mai amân. 

— Ce să amâni? Despre ce vorbeşti? întrebă Laurie, 
observând că tatăl ei se tot uita în stânga şi în dreapta de parcă 
îi era teamă să nu îi audă cineva. 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun asta, dar mama are un 
marker de genă BRCA1 mutantă. 

Laurie simţi că îi ia foc faţa. Deşi ştia că oamenii în general se 
albesc la faţă atunci când primesc o veste proastă, în cazul ei se 
întâmpla întotdeauna invers. Ca medic, avea cunoştinţe despre 
gena BRCAI, care în cazul unei anumite mutații era asociată cu 
cancerul la sân. Şi mai grav era faptul că asemenea mutații erau 
ereditare, în cele mai multe cazuri, cu risc ridicat, ceea ce 
însemna că şi ea avea acelaşi genotip cu o probabilitate de 
cincizeci la sută. 

— E important să ştii asta din motive evidente, continuă 
Sheldon. Dacă aş fi considerat că o întârziere de trei săptămâni 
ar conta pentru tine, ţi-aş fi spus imediat. Acum că ştii despre ce 
e vorba, părerea mea strict profesională este că ar trebui să faci 
un test. Prezenţa acestei mutații creşte riscul de a dezvolta 
cancer la sân până la vârsta de optzeci de ani. 

Sheldon făcu o pauză scurtă, după care aruncă o privire de-a 
lungul coridorului. Părea foarte stânjenit de faptul că trebuia să 
dezvăluie în public o problemă de familie. 

Laurie îşi atinse obrazul cu dosul palmei. De ce îi era teamă, 
nu scăpase: obrajii îi ardeau. Cum tatăl ei nu dădea nici un 
semn că ar avea emoţii, ca de obicei, ea era stânjenită de 
evidenţa expresiilor ei faciale. 

— Rămâne la latitudinea ta, bineînţeles, reluă Sheldon. Dar 
trebuie să-ţi reamintesc că, în cazul în care testul este pozitiv, 
poţi face o serie de lucruri care scad posibilitatea de a dezvolta 
o tumoare în procent de până la nouăzeci la sută... ca, de 
exemplu, o dublă mastectomie profilactică. Din fericire, 


implicaţiile pe care le presupune mutaţia unei gene de tip 
BRCA1 nu sunt aceleaşi ca în cazul Coreei lui Huntington: sau al 
oricărei alte boli fără remediu. 

In ciuda disconfortului său evident, Laurie îşi privea tatăl în 
adâncul ochilor întunecaţi. Spre surprinderea ei, se pomeni 
clătinând uşor din cap. Chiar dacă relaţia lor era una tensionată, 
mai ales după moartea fratelui ei, chiar dacă el se purta de 
parcă nu i-ar fi fost tată, nu îi venea să creadă că îi spusese 
toate acele lucruri cu atât de puţină căldură umană. În trecut, 
Laurie asociase această detaşare generală cu un mecanism de 
autoapărare împotriva stresului pe care îl trăia în fiecare zi, 
când în mâinile sale se găseau la propriu inimile şi, implicit, 
vieţile pacienţilor săi. Laurie asistase la operaţii în primul ei an 
de rezidenţiat şi ştia cam despre ce fel de stres era vorba. Era 
conştientă că pacienţii apreciau atitudinea lui detaşată, 
înţelegând-o ca pe o dovadă de mare încredere în sine şi nu ca 
pe defectul unei personalităţi narcisiste. Laurie însă ura 
detaşarea de care tatăl său dădea dovadă. 

— Mulţumesc pentru această consultaţie absolut utilă, izbuti 
Laurie să spună într-un final, neputând să-şi reprime sarcasmul. 

Inainte de a se despărţi de el, se forţă să îi zâmbească, după 
care se întoarse lângă patul mamei sale. 

— Te-a supărat, draga mea? o întrebă Dorothy imediat ce o 
văzu intrând. Eşti roşie ca focul! 

Preţ de câteva secunde, Laurie nu scoase nici un cuvânt. Ca 
să nu îi mai tremure maxilarul, îşi încleştase gura. Emoţiile 
amenințau să iasă la suprafaţă - o slăbiciune pe care o 
dispreţuise dintotdeauna, mai cu seamă când se afla în prezenţa 
tatălui ei, care în permanenţă afişa un calm implacabil. 

— Sheldon! îl strigă Dorothy în momentul în care acesta era 
pe punctul de se aşeza din nou în fotoliul de la fereastră. Ce i-ai 
spus lui Laurie? Ţi-am zis să nu o superi din cauza mea! 

— N-am vorbit despre tine, spuse Sheldon în timp ce 
despăturea The New York Times. Am vorbit despre ea. 


Jack puse pixul jos şi îl privi pe Chet McGovern, care stătea 
cocoşat deasupra biroului, cu spatele la el. Medic legist la rândul 


3 Coreea lui Huntington este o boală ereditară irecuperabilă a creierului, 
care are ca rezultat mişcări incontrolabile ale corpului şi schimbări de 
personalitate, (n.tr.). 


său, Chet îi era coleg de cabinet. Deşi mai tânăr cu cinci ani 
decât Jack, începuseră să lucreze la morgă aproximativ în 
aceeaşi perioadă şi se înțelegeau extraordinar de bine. Deşi lui 
Jack îi plăcea compania lui Chet şi nu îl deranja să împartă 
cabinetul cu el, nu înţelegea de ce municipalitatea nu le punea 
la dispoziție cabinete individuale. Întotdeauna existau 
constrângeri bugetare care nu permiteau îmbunătăţiri; într-un 
oraş fără fonduri, Institutul de Medicină Legală era o ţintă 
uşoară pentru politicieni. Cu aproape jumătate de secol în urmă, 
când fusese inaugurată, clădirea se găsea într-o stare foarte 
bună, însă acum era ca un dinozaur care devenise foarte preţios 
chiar dacă se afla într-un stadiu dezastruos. Tocmai pentru că 
ştia că dinozaurii trăiseră pe pământ aproape o sută şaizeci de 
milioane de ani, Jack spera ca lumea să nu se aştepte ca şi 
clădirea, aşa cum arăta în prezent, să dureze la fel de mult. 

— Nu-mi vine să cred c-am terminat, exclamă Jack. Niciodată 
nu reuşesc să le termin! 

Chet se răsuci cu scaunul. Avea o faţă ca de băieţel şi o claie 
de păr blond, mult mai lung decât al lui Jack, dar la fel de haotic 
pieptănat. La fel ca Jack, părea genul atletic, dar nu pentru că 
juca baschet în cartier, ci pentru că se ducea în fiecare zi la sală. 
Avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, dar arăta cu mult mai 
tânăr. 

— Cum adică, ai terminat? Ce-ai terminat? 

Jack îşi întinse braţele deasupra capului, cu pumnii strânşi. 

— Toate cazurile. Le-am încheiat absolut pe toate. 

— Şi-atunci ce-i cu toate alea? întrebă Chet arătând cu 
degetul spre un teanc voluminos de dosare ce ameninţa să cadă 
de pe biroul lui Jack. 

— Alea sunt cazurile pentru care aştept rezultatele de 
laborator. 

— Mare scofală, răspunse Chet pe un ton zeflemitor, după 
care rânji indiferent şi se întoarse la ale lui. 

— Ei bine, să ştii că pentru mine e mare scofală! spuse Jack. 

Se ridică în picioare, apoi se aplecă şi atinse podeaua cu 
palmele, rămânând în acea poziţie preţ de câteva secunde. 
Avea încă tendoanele încordate după neaşteptata plimbare cu 
bicicleta pe care o făcuse de dimineaţă. Se îndreptă de spate şi 
se uită la ceas. 

— Măi să fie! Nu-i decât trei şi jumătate. Numai minuni se 


întâmplă astăzi! S-ar putea chiar să ajung pe teren să joc 
puţintel. 

— Dacă e uscat, preciză Chet fără să ridice privirea. De ce nu 
vii şi tu la Sports Club L.A.? Acolo terenul sigur e uscat. Dacă ai 
fi mai isteţ, ai merge cu mine la un curs de body-sculpting. Eu 
am fost vinerea trecută şi, pe cuvântul meu, vin acolo nişte tipe 
absolut superbe! Una, cel puţin, le-a întrecut pe toate. Era 
îmbrăcată cu un body negru şi strâmt care, îţi spun, nu mai lăsa 
loc imaginaţiei. 

— Să vin să casc gura la femei? glumi Jack. Într-o bună zi, o să 
te trezeşti la realitate şi, când o să-ţi aminteşti de anii ăştia 
dificili ai pubertăţii, o să te amuzi copios! 

— Voi înceta să admir femeile atunci când voi fi gata să mă 
aşez într-una din cutiile alea de pin de la subsol. 

— Nu mi-au plăcut niciodată sporturile cu spectatori, spuse 
Jack cu ironie. Astea sunt pentru fraieri ca tine. 

Jack îşi luă geaca de pe spătarul scaunului şi ieşi din cabinet 
fluierând. Avusese o zi interesantă şi mulţumitoare. Când ajunse 
în dreptul cabinetului lui Laurie, vâri capul pe uşă curios să afle 
dacă nu cumva se răzgândise şi voia să se întoarcă la 
apartamentul său pe seară. Nu era nimeni în cabinet, însă 
observă un dosar deschis pe biroul lui Laurie. 

Se strecură înăuntru şi verifică numele de pe dosar. Aşa cum 
bănuise, era al lui Sean McGillin. Era curios să ştie de ce şi 
Laurie şi Janice păreau atât de preocupate de un caz care, după 
părerea lui, nu ieşea cu nimic din comun, în general, nu avea 
prejudecăţi în privinţa femeilor, însă se părea ciudat că 
amândouă dădeau dovadă de emotivitate, ceea ce, în viziunea 
lui, reprezenta o lipsă de profesionalism. Deschise dosarul şi îl 
răsfoi până ce dădu peste raportul lui Janice. ÎI citi rapid. Nu i se 
păru nimic suspect. Cu excepţia faptului că victima avea doar 
douăzeci şi opt de ani, circumstanţele morţii nu erau 
semnificative. Moartea tânărului reprezenta un eveniment trist, 
o tragedie pentru familia şi prietenii lui, dar cu siguranţă nu era 
o nenorocire pentru omenire sau pentru oraş şi nici măcar 
pentru cartier, într-o metropolă de dimensiunile New Yorkului, 
tragedii personale aveau loc des, zi de zi. 

Inchise iute dosarul şi o şterse din cabinet de parcă ar fi comis 
un delict şi i-ar fi fost teamă să nu fie prins. Brusc, nu mai avea 
chef să afle dacă Laurie voia să se mute înapoi în apartamentul 


lui, de teamă să nu aibă de-a face cu prea multe emoţii. Nu voia 
să îşi petreacă timpul liber gândindu-se la tragedii de familie. 
Avea prea multă experienţă personală în acest sens. 

Cobori la parter şi îşi luă bicicleta, cu tot cu echipamentul 
aferent. În timp ce îşi căra bicicleta pe rampa de acces, îl salută 
pe Mike Laster, paznicul din tura de seară. Ploaia se oprise şi era 
mult mai frig decât atunci când venise la muncă. Din fericire, 
avea mănuşile la el. Se urcă pe bicicletă şi începu să pedaleze, 
traversând 30th Street înspre First Avenue. 

Spre deosebire de plimbarea de dimineaţă, în după-amiaza 
aceea, în drumul său spre nordul oraşului, îi plăcu să facă slalom 
printre maşini, taxiuri şi autobuze, luându-se la întrecere cu cei 
din trafic ca un zănatic. În cele din urmă, schimbă ruta spre 
Madison Avenue folosindu-se de scurtul traseu rezervat 
bicicliştilor, pentru ca durerea muşchilor cvadricepşi să se mai 
atenueze. Îşi reluă apoi drumul spre nordul oraşului, accelerând 
din nou. În puţinele momente când fusese nevoit să oprească la 
semafor, se întrebă în fugă de ce oare nu îi plăcuse să se 
aventureze în trafic şi de dimineaţă. Poate că din cauza unor 
lucruri la care nu voia să se gândească în acel moment. Nu se 
mai chinui să înţeleagă ce şi cum, lăsându-se pur şi simplu 
pradă aventurii. 

Ajunse în Grand Army Plaza. Lăsând în urmă pe o parte 
hotelul Piaza şi pe cealaltă hotelul Sherry-Netherland, intră în 
Central Park. De-aici începea cea mai plăcută porţiune a 
traseului. Temperatura continua să scadă şi era suficient de 
rece pentru ca fiecare gură de aer expirat să formeze un nor de 
aburi. Deasupra, cerul se întunecase şi devenise violet, mai 
puţin în partea stângă, acolo unde apunea soarele. In acea zonă 
orizontul era de un roşu aprins ce se stingea încet, formând o 
cortină stridentă, sângerie, în spatele clădirilor din Central Park 
West, cu acoperişurile lor ca dinţii unui fierăstrău. 

Lampadarele de pe aleile parcului se aprinseseră, iar Jack se 
plimba printre sferele de lumină şi printre penumbrele care se 
formau la intersectarea lor. Spre deosebire de dimineaţă, 
ieşiseră mai mulţi oameni la jogging, aşa că Jack nu acceleră. 
Dincolo de 80th Street, alergătorii se împuţinau din ce în ce. In 
cele din urmă, noaptea puse stăpânire pe cer. În plus, Jack avea 
impresia că distanţa dintre lampadare se mărise. La cât era de 
întuneric, trebuia câteodată să încetinească foarte mult între 


spaţiile luminate, unde nu se mai vedea asfaltul şi să înainteze 
bazându-se pe încrederea că nu se găsea nici un obstacol în 
cale. 

Când trecu de 90th Street, deja se întunecase de tot, mai ales 
în zona deluroasă pe pantele căreia se distrase la culme de 
dimineaţă. Spre deosebire de starea bună de spirit pe care o 
avusese atunci, acum trăia neliniştea unei rele presimţiri. Copaci 
dezgoliţi se înghesuiau de-a lungul drumului. Nu mai vedea 
clădirile din Central Park West şi, dacă n-ar mai fi auzit în 
răstimpuri câte un claxon răzleţ de taxi, ar fi crezut că rătăceşte 
prin cine ştie ce pădure adâncă şi îndepărtată. Când în sfârşit 
ajunse în dreptul unui felinar, i se păru că ramurile dezgolite 
care îi ieşeau în cale semănau cu nişte imense pânze de 
păianjen. 

leşi din parc pe 106th Street cu un sentiment de uşurare. 
Apăsă butonul semaforului şi îl bufni râsul atunci când se gândi 
la ce poveşti născuse imaginaţia lui, întrebându-se de unde îi 
veniseră asemenea idei. Era drept că nu mai fusese noaptea în 
parc cu bicicleta de luni de zile, însă de-a lungul anilor o făcuse 
de nenumărate ori. Totuşi nu îşi amintea ca o astfel de plimbare 
din trecutul său să îl fi afectat în asemenea măsură. Până şi lui i 
se părea absurd faptul că, mai devreme, pe străzile foarte 
circulate, nu îi fusese teamă absolut deloc, deşi traficul chiar era 
periculos, iar în schimb, într-un parc pustiu, îl trecuseră fiorii. Se 
simţea ca un puştan de zece ani, uşor impresionabil, care 
tocmai trecuse printr-un cimitir în noaptea de Halloween. 

Imediat ce se schimbă culoarea la semafor, Jack traversă 
Central Park West şi o luă pe 106th Street. Când ajunse în 
dreptul spaţiului de joacă din cartier, se opri. Fără să îşi mai 
coboare picioarele de pe pedale, se sprijini de gardul înalt de 
sârmă, privind în direcţia terenului de baschet. Era luminat de 
câteva reflectoare pe care le cumpărase chiar el. De fapt, el 
plătise toate lucrările de reabilitare a spaţiului de joacă. Iniţial, 
se oferise să refacă doar terenul de baschet, crezând că tot 
cartierul va fi entuziasmat. Spre surprinderea lui, în urma unei 
întruniri ad-hoc a asociaţiilor de locatari din cartier, aflase că nu 
avea dreptul să reabiliteze terenul de baschet decât dacă se 
ocupa de tot parcul, inclusiv de zona de joacă a preşcolarilor. Nu 
avusese nevoie decât de o noapte de gândire pentru a se hotărî 
să dea curs întregii întreprinderi. În fond, ce nevoie avea de 


atâţia bani? Toate acestea se întâmplaseră cu şase ani în urmă, 
iar Jack era foarte mulţumit de investiţia lui. 

— Joci, doctore? îi strigă unul dintre cei de pe teren. 

Nu erau decât cinci băieţi afro-americani care-şi făceau 
încălzirea aruncând la coş. Pentru că era frig afară, toţi purtau 
mai multe rânduri de haine în stil hip-hop. Unul dintre ei se opri 
atunci când îl văzu pe Jack. După voce, îl recunoscu - era 
Warren, un tip de care Jack se apropiase de-a lungul anilor. Lider 
al găştii din cartier, Warren era un bărbat bine construit şi un 
atlet talentat. Îşi purtau un respect reciproc. Mai mult decât 
atât, Jack considera că îi era dator lui Warren pentru că acesta îi 
salvase viaţa. 

— Mai întrebi! strigă Jack drept răspuns. Mai apare careva sau 
jucăm trei la trei? 

— Aseară a trebuit să oprim jocul din cauza ploii, deci o să 
vină toată gaşca. Aşa că pune-ţi echipamentul şi mişcă-ţi urgent 
fundul ăla alb aici! Altfel, o să rămâi pe-afară ca un fraier, mă- 
nţelegi? 

Jack îi răspunse ridicând degetul mare în semn de aprobare. 
Normal că înţelesese. Urmau să se strângă mai mult de zece 
băieţi, ceea ce însemna că primii zece veniţi intrau în joc, iar 
ceilalţi trebuiau să facă manevre ca să poată juca în partide 
ulterioare. Era un sistem complicat, pe care Jack îl învățase în 
decursul a câţiva ani. După standardele majorităţii, sistemul 
respectiv nu era nici democratic, nici corect. Cei selecționați să 
joace în echipa înscrisă pe lista de aşteptare erau desemnaţi de 
cel de-al unsprezecelea tip care apărea pe teren şi care îşi 
alegea patru coechipieri dintre oamenii care veneau după el. 
După cel de-al unsprezecelea venit, ordinea în care soseau 
ceilalţi la teren nu mai conta. Uneori se întâmpla ca un jucător 
din echipa proaspăt învinsă să fie ales în echipa care intra la joc, 
pentru că era foarte bun. Când se mutase în cartier, lui Jack îi 
luase luni de zile să apuce să intre într-un joc, iar asta se 
întâmplase doar pentru că îşi dăduse seama că pur şi simplu 
trebuia să ajungă din timp. 

Motivat de faptul că nu voia să stea degeaba pe marginea 
terenului, în frig, Jack traversă strada pedalând în viteză, îşi 
puse apoi bicicleta pe umăr şi urcă treptele care duceau spre 
uşa principală a blocului în care stătea. Ocolind câţiva saci de 
gunoi mari şi verzi, Jack se îmbrânci în uşă şi o deschise. Dădu 


înăuntru peste doi cerşetori care împărțeau frăţeşte o sticlă de 
vin ieftin. Aceştia se traseră din calea lui, iar Jack începu să urce 
treptele. Fu cu băgare de seamă la resturile de gunoi 
împrăştiate pe scări. 

Jack locuia la etajul trei, în apartamentul din capul holului. 
Lăsă bicicleta jos cât timp îşi făcu de lucru cu cheile. 

Fără să se mai obosească să închidă uşa în urma lui, îşi 
rezemă bicicleta de peretele din sufragerie, apoi îşi scoase iute 
pantofii şi îşi dădu jos geaca, cravata şi cămaşa, pe care le 
îngrămădi pe spătarul canapelei. Rămas numai în boxeri, se 
repezi în baie pentru a-şi lua echipamentul de baschet, care de 
obicei atârna peste perdeaua de la duş. 

Jack se opri brusc locului. Nu dăduse peste tricoul şi pantalonii 
lui de trening, ci peste dresurile lui Laurie. Uitase că nu jucase 
baschet cu o seară în urmă, iar Laurie îi împăturise 
echipamentul şi i-l pusese în dulap. 

Jack dădu jos dresurile de pe bagheta pentru perdea şi 
rămase cu ele în mână. Apoi ochii i se îndreptară încet spre 
oglindă. Era singur, iar figura sa căzută reflecta o realitate pe 
care o evitase în mod voit întreaga zi: Laurie nu avea să îl mai 
aştepte acasă la terminarea meciului. Nu aveau să se mai ia 
peste picior, ca de obicei. Nici de amuzat nu aveau să se mai 
amuze împreună. Nici să mănânce pe Columbus Avenue, la unul 
dintre multele restaurante din Upper West Side, n-aveau să se 
mai ducă. Urma în schimb să se întoarcă într-un apartament 
pustiu, aşa cum o făcuse ani la rând, după ce se mutase în acel 
oraş. Şi la vremea aceea, ca şi în prezent, totul era deprimant. 

„Eşti de toată jena”, îşi spuse cu batjocură în sinea lui. Se uită 
din nou la dresuri, cu un amestec de stări sufleteşti în care se 
regăsea un sentiment de furie faţă de el însuşi, dar şi faţă de 
Laurie. Uneori viaţa putea fi foarte complicată. 

Împături dresurile cu grijă, deşi nu era cazul şi le duse în 
dormitor. Deschise unul dintre sertarele de-acum goale pe care 
le folosise Laurie şi puse lenjeria înăuntru, închise sertarul 
oarecum uşurat că amintirea aceea dureroasă nu mai era la 
vedere. Apoi dădu fuga la dulap ca să îşi ia echipamentul. 

Spre uşurarea sa, ajunse pe teren printre primii zece, iar 
Warren îl alese în echipa lui. Jack îşi făcu încălzirea aruncând 
câteva mingi la coş prin săritură de la distanţă medie. Câteva 
minute mai târziu, când jocul începu, se simţea pregătit; din 


nefericire, realitatea era alta. Jucă prost şi contribui decisiv la 
eşecul echipei sale. O nouă echipă intră în locul lor, iar Jack 
împreună cu Warren şi cu ceilalţi coechipieri fură siliţi să stea să 
tremure de frig pe marginea terenului. Toţi erau posaci. 

— Frate, ai fost de tot rahatul! îi spuse Warren. Ne-ai terminat 
pe toţi! Care-i şpilu'? 

Jack clătină din cap. 

— Nu mă pot concentra, cred că asta e. Laurie vrea să se 
mărite şi îşi doreşte copii. 

Warren o cunoştea pe Laurie. În ultimii câţiva ani, el şi 
prietena lui, Natalie, ieşiseră în oraş împreună cu Jack şi cu 
Laurie aproape săptămânal. Merseseră împreună toţi patru până 
şi într-un safari în Africa, în urmă cu şapte ani. 

— Şi cocoşelul tău nu vrea copil, nu? îl luă Warren peste 
picior. Frate, asta nu-i o noutate! Şi eu am aceeaşi problemă, 
dar m-ai văzut pe mine aruncând mingea aiurea sau lăsând o 
pasă absolut perfectă să-mi aterizeze în cap? Revino-ţi, că altfel 
nu mai joci cu mine în echipă! Trebuie să îţi cunoşti priorităţile. 
înţelegi ce vreau să zic? 

Jack dădu din cap în semn de încuwviinţare. Warren avea 
dreptate, dar nu în sensul în care credea el. Problema era că 
Jack nu se simţea în stare să îşi pună priorităţile în ordine pentru 
simplul motiv că nu ştia care erau acestea. 


Laurie blocă uşa liftului cu piciorul şi reuşi să îşi scoată valiza 
în holul de la etajul patru. Făcuse oarece efort, pentru că nivelul 
holului era mai înălţat decât podeaua cabinei liftului. leşi apoi 
din lift, lăsând uşa să se închidă în urma ei. Auzi imediat motorul 
liftului scârţâind în acoperişul clădirii, în vreme ce cabina 
cobora, în mod evident, cineva acţionase butonul de chemare în 
răstimpul în care ea ţinuse uşa blocată. 

Profită de faptul că valiza avea rotile şi o trase după ea până 
în dreptul uşii, fără să o mai ridice. Cu cât se zbătuse mai tare 
să o care, cu atât i se păruse mai grea. Ştia că de vină erau 
grămezile de cosmetice, sticlele de şampon, de balsam şi cutia 
de detergent pe care le luase de la Jack de-acasă. Nici una 
dintre acestea nu avea dimensiuni potrivite unui bagaj de mână. 
Desigur, nici fierul de călcat îndesat în valiză nu uşura situaţia. 
Se întoarse la lift să îşi ia şi sacoşa cu cumpărături. 

În timp ce cotrobăia prin geantă după chei, auzi uşa 


apartamentului din faţă deschizându-se, în limitele îngăduite de 
lanţul de siguranţă. Laurie locuia pe 19th Street, într-o clădire cu 
câte două apartamente pe etaj. Apartamentul ei avea vedere în 
spatele blocului, înspre nişte curţi goale de mărimea unor 
timbre poştale, iar în apartamentul din faţă locuia Debra Engler, 
o femeie singuratică. Debra avea obiceiul să întredeschidă uşa 
foarte puţin şi să o urmărească pe Laurie de fiecare dată când 
era pe hol. De cele mai multe ori, curiozitatea femeii o irita 
pentru că i se părea o imixtiune în intimitatea ei, însă în acel 
moment nu o deranja. Se obişnuise cu ea şi o vedea ca pe un 
semn de bun venit. 

Imediat ce intră în casă, trase toate încuietorile şi lanţurile de 
siguranţă pe care chiriaşul de dinaintea ei le instalase. Aruncă 
apoi o privire în jur. Nu mai trecuse pe acolo de o lună şi nici nu 
îşi mai aducea aminte când dormise acasă ultima oară. Se 
simţea nevoia unei curăţenii generale, iar aerul părea puţin cam 
îmbâcsit. Apartamentul ei era mai mic decât al lui Jack, dar mult 
mai primitor şi confortabil, cu mobilă adevărată; avea chiar şi 
televizor. Culorile tapiţeriei şi ale pereţilor erau calde şi 
îmbietoare. Câteva copii imprimate şi înrămate după Gustav 
Klimt, cumpărate de la Muzeul Metropolitan de Artă, decorau 
pereţii. Singurul lucru care lipsea era motanul ei, Tom 2, căruia 
îi găsise adăpost în urmă cu un an la o prietenă care locuia pe 
Shelter Island. Se întrebă dacă ar fi găsit curajul să îi ceară 
motanul înapoi după atâta vreme. 

Laurie îşi târî valiza până în dormitorul ei minuscul şi vreme 
de o jumătate de oră îşi organiză lucrurile. După un duş rapid, îşi 
puse halatul şi îşi făcu o salată simplă. Deşi nu mâncase la 
prânz, nu prea îi era foame. Îşi duse salata şi un pahar cu vin pe 
biroul din camera de zi şi îşi porni laptopul. Pe când aştepta să 
se deschidă sistemul de operare, îşi îngădui în sfârşit să se 
gândească la lucrurile pe care i le spusese tatăl său. Incercase 
din răsputeri până atunci să şi le scoată din minte. Ca să îşi 
poată controla mai bine emoţiile, voia să fie singură şi să aibă 
acces la internet. Ştia că nu avea suficiente cunoştinţe ca să 
poată gândi limpede. 

Pentru ea, viteza uluitoare cu care avansa ştiinţa medicală 
era un motiv de îngrijorare. Laurie terminase medicina la 
mijlocul anilor optzeci şi învățase multe despre genetică, 
întrucât chiar în acea perioadă reconstituirea ADN-ului uman 


fusese o adevărată revoluţie ştiinţifică. De atunci însă, domeniul 
geneticii se dezvoltase exponențial, culminând cu împărţirea 
genomului uman în 3 200 000 000 de perechi de bază, 
eveniment anunţat cu mare pompă în anul 2000. 

Laurie îşi propusese să se pună pe cât posibil la curent cu 
ultimele descoperiri din domeniul geneticii, în special în situaţiile 
strâns legate de specializarea ei în medicina legală. Dar în 
medicina legală ADN-ul nu servea decât ca instrument de 
identificare. Se descoperise că anumite zone necodificate - sau 
zone care nu conţineau gene - puteau dovedi o specificitate atât 
de precisă, încât identificau chiar şi cele mai mici diferenţe între 
grade de rudenie apropiate. Testele care se bazează pe această 
specificitate se numesc „amprentare digitală cu ADN”. Laurie 
era foarte familiarizată cu ele şi le considera nişte instrumente 
foarte importante în medicina legală. 

Insă structura şi funcţionalitatea genelor reprezentau un 
domeniu cu totul şi cu totul deosebit, pe care Laurie nu îl 
cunoştea prea bine. Două noi ştiinţe luaseră naştere: genomica 
medicală, care studiază fluxul uriaş de informaţii de la nivelul 
unei celule şi bioinformatica, ştiinţă ce analizează toate aceste 
informaţii cu ajutorul computerului. 

Laurie bău o gură de vin. Trebuia să prindă curaj pentru a 
înţelege dezvăluirile tatălui său, respectiv vestea că mamei sale 
i se depistase markerul de genă BRCAIL şi că existau cincizeci la 
sută şanse ca şi ea să aibă acelaşi marker. O trecură fiorii. 
Faptul că organismul ei ar fi putut ascunde o ameninţare fatală i 
se părea de o perversitate tulburătoare. Toată viaţa fusese de 
părere că, orice ar fi, este mai bine să cunoşti adevărul. Acum 
nu mai era atât de convinsă. Poate că ar fi fost mai bine să nu 
ştie unele lucruri. 

Imediat ce se stabili conexiunea la internet, scrise „gena 
BRCA1” în motorul de căutare şi găsi cinci sute douăsprezece 
site-uri. Gustă puţină salată, deschise primul site şi începu să 
citească. 


5 


— Uau! exclamă cu glas reţinut Chet McGovern admirând 
formele unei femei pe care o tot urmărea cu coada ochiului. 

Era aceeaşi femeie despre care îi vorbise lui Jack după-amiază 
şi era îmbrăcată în costumul mulat pe care i-l descrisese. Nu îi 
dădea mai mult de treizeci de ani, dar nu putea fi sigur. Ce ştia 
sigur era faptul că niciodată nu văzuse o tipă mai frumos 
construită. In acel moment femeia era întinsă pe burtă, pe o 
bancă de exerciţii şi lucra la un aparat pentru genunchi şi fese. 
Chat tremura de plăcere, urmărindu-i curbele pronunţate ale 
feselor ce se unduiau în ritmul exerciţiilor. 

Incerca să stea cât mai aproape de ea şi, ca să nu îi trezească 
vreo bănuială, trăgea domol de nişte greutăţi în faţa unor 
oglinzi, cam la şase metri distanţă. O văzuse la cursul de body- 
sculpting, ca şi în ziua de vineri, însă discuţia pe care o avusese 
cu Jack despre ea îl incitase şi venise pe urmele ei până în sala 
de forţă, unde, deşi trecuse de ora nouă seara, încă mai erau 
câţiva oameni. Avea de gând chiar să intre în vorbă cu ea şi să o 
invite la o cafea, sperând să obţină numărul ei de telefon. Pe 
majoritatea femeilor cu care ieşise le agăţase la sală. In viziunea 
lui, admiratul de la distanţă al formelor feminine nu se dovedea 
suficient. 

Femeia plecă de la aparatul la care lucrase până atunci. Fără 
să mai piardă vremea, se ridică, se uită la ceasul de pe perete şi 
apoi se mută repede la un alt aparat, pentru braţe. Incepu 
imediat exerciţiile, părând grăbită, în timp ce se zgâia la ea în 
oglindă, Chet zări în fundalul imaginii un angajat al clubului care 
tocmai intrase în sală. Chet îl cunoştea destul de bine de la 
partidele de baschet; i se păruse un tip şmecher, mai ales că era 
şi un fel de supervizor pe-acolo. Il chema Chuck Homer. Chet se 
hotări să nu mai tragă de fiare, aşa că puse deoparte greutăţile 
cu care lucrase până atunci şi se îndreptă către Chuck Homer. 

— Salut, Chuck! zise Chet încet. O cunoşti pe tipa care 
lucrează la aparatul pentru pectorali? 

Chuck privi peste umărul lui. 

— Aia superbă? Cu faţă de zână şi corp de-ţi vine să-ţi dai 
palme? 


— Da, aia. 

— Mda, o ştiu. Adică ştiu cum o cheamă, pentru că vine des 
aici şi chiar eu i-am făcut abonamentul. 

— Şi cum o cheamă? 

— Jasmine Rakoczi, dar toată lumea îi zice Jazz. Arată foarte 
bine, nu-i aşa? 

— Arată extraordinar, recunoscu Chet. Ce nume mai e şi ăsta, 
Rakoczi? 

— Uite, acum, că m-ai întrebat, mi-aduc aminte că şi mie mi 
s-a părut ciudat când i-am făcut abonamentul. Mi-a zis că e de 
origine maghiară. 

— Ştii cumva dacă-i cu cineva? 

— Habar n-am cu cine e, sau dacă-i cu cineva, dar pot să-ţi 
spun că e mortală. Conduce un Hummer negru. Ai grijă că nu e 
prea sociabilă, cel puţin nu pe-aici. Vrei să încerci să o abordezi? 

— Mă tot gândesc cum să fac, spuse Chet pe un ton detaşat. 

Se întoarse şi o privi cum îşi lucra pectoralii. Jazz nu pierdea 
vremea deloc. Pe fruntea ei bronzată străluceau picături fine de 
transpiraţie care semănau cu nişte mici diamante. 

— Pun pariu pe cinci dolari că nici nu te bagă-n seamă. 

Chet se întoarse către Chuck rânjind răutăcios. Posibilitatea 
de a fi plătit pentru a face ceea ce intenţiona oricum să facă era 
un motiv bun să lase deoparte ezitările. 

— De acord! 

Se întoarse în zona unde se găseau aparatele de forţă şi 
începu să ridice câteva gantere. Era ferm hotărât să o abordeze, 
însă avea şi ceva emoţii, mai ales că informaţiile căpătate de la 
Chuck nu se dovediseră încurajatoare, în realitate, Chet nu era 
atât de îndrăzneţ pe cât ar fi vrut să arate. 

Stând în faţa oglinzii şi lucrând cu greutăţile, încercă să 
găsească o metodă de abordare care să-i lase şi o portiţă de 
scăpare în caz că lucrurile nu evoluau cum trebuie. Din păcate, 
nu găsi o replică inteligentă şi, de teamă ca ea să nu termine 
exerciţiile şi să plece la vestiare, se grăbi să facă prima mişcare. 

De fapt, nu era cine ştie ce „mişcare”. Când i se păru lui că 
femeia aproape terminase exerciţiile, se duse direct către ea. 
Intre timp, i se uscase cerul gurii, iar inima îi bătea să-i spargă 
pieptul. In mod încurajator, reuşi să-şi potrivească paşii la fix. 
Exact când ajunse în dreptul ei, femeia se opri din exerciţii şi îşi 
desprinse braţele de pe aparatul de fitness. Işi desfăcu prosopul 


din jurul gâtului şi îşi şterse fruntea folosind ambele mâini, 
acoperindu-şi faţa şi respirând adânc din cauza efortului. 

— Bună, Jazz! spuse Chet pe un ton voios, convins fiind că ea 
va fi imediat curioasă să afle de unde ştia cum o cheamă. 

Jazz nu scoase nici un cuvânt. Îşi dezveli încet faţa, lăsând să i 
se întrevadă trăsăturile. Îl ţintui cu ochii ei căprui-închis. De 
aproape, nu mai părea aşa o zână. Claia de păr întunecat, puţin 
ud de pe urma exerciţiilor, îi scotea în evidenţă trăsăturile uşor 
exotice. Chet crezuse că era bronzată, dar de fapt avea tenul 
închis la culoare de la natură, ceea ce făcea ca dinţii să pară 
extrem de albi. Avea ochii puţin migdalaţi, iar nasul ei acvilin 
avea o curbă foarte fină. li plăcea totul la ea, mai puţin obrajii 
cam supţi şi expresia feţei. Obrajii îi dădeau o căutătură rea, iar 
expresia feţei trăda o fire obraznică până la intimidare; îi aducea 
aminte de pozele tip portret ale soldaţilor de la Marină. 

Chet îşi cam pierdu curajul, mai ales că Jazz nu îi răspunse în 
nici un fel. 

— Mă gândeam să facem cunoştinţă, continuă el, încercând 
să păstreze un aer cât mai degajat, lucru dificil, având în vedere 
reacţia ei. 

Era încurcat şi din pricina greutăților cu care rămăsese în 
mână şi care îi trăgeau umerii în jos. Luase nişte gantere mari, 
sperând că o va impresiona pe Jazz, care era o femeie bine 
făcută. Pe sub costumul elastic, i se profilau sfârcurile şi muşchii 
abdominali foarte pronunţaţi. 

Jazz tot nu îi răspunse. Nici măcar nu clipi. 

— Eu sunt doctorul Chet McGovern, adăugă el. 

Ori de câte ori încerca să agaţe o femeie, se folosea de 
statutul său ca şi cum ar fi fost un mare atu, deşi nu specifica şi 
ce fel de doctor era decât dacă nu avea încotro. Din experienţa 
ultimelor relaţii, profesia de medic legist nu avea la fel de mare 
trecere precum aceea de medic specialist sau primar. 

Situaţia devenise critică deja. Nu numai că Jazz nu avusese 
nici un fel de reacţie atunci când el i se prezentase, dar îşi 
schimbase şi expresia feței: din  obraznică devenise 
disprețuitoare. Chet încercă să înalte din umeri, dar nu prea 
reuşi din cauza ganterelor pe care le ținea în mâini. 

— |mi ziceam că, dacă nu eşti foarte ocupată, am putea bea 
ceva la bar după ce termini cu exerciţiile, continuă el într-un 
gest disperat. 


Din nefericire, tonul vocii sale se dovedise mult mai piţigăiat 
decât s-ar fi aşteptat. 

— Auzi, măi, puţoiule, ia tai-o de-aici! îi zise Jazz cu răutate. 

„Ce idiot!” îşi spuse Jazz, privind faţa căzută a lui Chet. 

Complet dezarmat de replica tăioasă cu care femeia îl lovise 
sub centură, Chet îşi luă tălpăşiţa ca un câine cu coada între 
picioare. Jazz îl mai observase la cursul de body-sculpting de 
vineri, dar şi la cel din acea zi. Şi atunci şi acum se purtase de 
parcă ar fi fost vreun cuceritor, urmărind-o tot timpul cu privirea 
pe furiş. Astăzi, colac peste pupăză, se ţinuse după ea şi în sala 
de forţă, iritând-o cumplit pentru că, în timp ce îşi făcea 
exerciţiile, o urmărea fie în oglindă, fie cu coada ochiului, 
prefăcându-se că lucrează cu ganterele doar ca să fie în 
apropierea ei. Era un pervers şi un dobitoc. Nu îi venea să 
creadă că un om sănătos la cap se putea prostitua în aşa hal 
încât să poarte numai echipamente de firmă cu numele 
designerului inscripţionat peste tot. Auzi, Polo! 

Dumnezeule mare! Il găsea atât de penibil încât i se făcu 
greață. 

Se ridică de pe aparat şi se îndreptă spre zona pentru 
exercițiile de abdomen. Nu ştia unde dispăruse Chet, dar se 
bucura că scăpase de privirea lui libidinoasă. Nu suporta genul 
de bărbat şcolit în Ivy League“, iar Chet cu siguranță intra în acel 
tipar. li recunoştea de la o poştă. Se lăudau în stânga şi în 
dreapta cu specializările lor preţioase şi habar nu aveau de 
nimic. Faptul că Chet îşi imaginase, chiar şi pentru un minut, că 
ea ar fi acceptat să îi ofere ceva de băut era un afront. 

După ce se uită fugar la ceas ca să fie sigură că avea suficient 
timp, Jazz făcu o sută de abdomene, controlându-şi cu grijă 
respiraţia, pentru a fi în ritm cu exerciţiile. Singura problemă în 
sălile de sport, deşi nu analizase prea mult de ce îi plăcea să se 
îmbrace provocator, ţinea de faptul că era pusă zilnic în situaţia 
de a avea de-a face cu oameni ca Chet. Majoritatea se ofereau 
să îi ia ceva de băut, dar ea ştia bine că nu asta urmăreau. Toţi 
voiau de fapt să se culce cu ea. Dacă ar mai fi fost în liceu sau 
chiar în gimnaziu, poate că nu s-ar fi dat la o parte să îl 
chelească de bani pe Chet, dându-i o pastilă de ecstasy şi 
făcându-şi apoi poftele cu el. Dar asta se întâmpla într-o vreme 


1 Denumire ce se aplică unui număr restrâns de universităţi de elită din 
Statele Unite, printre care Harvard, Princeton şi Yale, (n.tr.). 


când considera sexul un fel de sport, care îi dădea senzaţie de 
putere şi îi scotea din minţi pe părinţii ei. Acum însă nu mai 
avea nevoie de aşa ceva. De fapt, având în vedere absurdul 
implicaţiilor, nu era decât o foarte mare bătaie de cap, o 
pierdere de vreme - cu atât mai mult cu cât îi era mult mai uşor 
şi mai la îndemână să se satisfacă singură ori de câte ori simţea 
nevoia. 

După ce termină setul de abdomene, se ridică în picioare şi se 
privi în oglindă. Se îndreptă de spate, înfăţişându-şi în toată 
splendoarea corpul armonios şi musculos, înalt de un metru şi 
şaptezeci şi opt de centimetri. Era încântată de silueta ei, în 
special de aspectul mâinilor şi al picioarelor. Arăta mult mai bine 
decât atunci când fusese în tabăra de antrenament a Marinei în 
care făcuse pentru prima dată cunoştinţă cu exerciţiile fizice. 

Se aplecă să îşi ia sticla cu apă, ţinând prosopul în cealaltă 
mână. Bău până la ultima picătură puţina apă care mai 
rămăsese. Se îndreptă apoi spre vestiar. Se simţea privită pe 
ascuns de majoritatea bărbaţilor din sală. Avea grijă să evite 
orice contact vizual, păstrându-şi cu uşurinţă aerul dispreţuitor, 
mai ales că nici nu trebuia să se prefacă. În treacăt, îl văzu din 
nou pe tipul din Ivy League stând de vorbă cu papagalul care îi 
procesase toate datele în urmă cu o lună, când se abonase la 
sală. „Domnul Polo” cel blond stătea acum cu mâinile în şold şi 
avea o faţă tristă, ca de câine bătut. Aproape că izbucni în râs 
atunci când îşi aminti cum i se lăudase el că era doctor, de 
parcă ar fi fost ceva impresionant. Jazz avea de-a face cu mult 
prea mulţi doctori şi toţi i se păreau nişte nemernici. 

Înainte de a ieşi din sala de forţă, aruncă sticla goală în coşul 
de gunoi de lângă uşă. Trecu pe lângă recepţie şi observă că era 
aproape zece fără douăzeci, ceea ce însemna că trebuia să îşi 
pornească turboreactoarele şi să o întindă. Prefera să ajungă 
mai devreme la muncă, în caz că dădea norocul peste ea şi mai 
primea o misiune, înainte cu o noapte, avusese una şi spera să 
fie prima dintr-o serie lungă, căci până atunci se plictisise 
îngrozitor. În orice caz, nu avea de ce să se plângă; una peste 
alta, avusese noroc. Din când în când se întreba cum dăduseră 
de ea, dar nu insista prea mult asupra subiectului. Cam venise 
vremea să îi meargă şi ei mai bine, având în vedere eforturile pe 
care le făcuse şi, în special, aşa-zisa specializare pe care o 
urmase de când se retrăsese din armată. Ca să poată deveni 


asistentă medicală cu drepturi depline, fusese nevoită să facă o 
postliceală laolaltă cu toţi retardaţii, ceea ce i se păruse cea mai 
grea încercare din viaţa sa. 

Pe masa din vestiar era o cutie cu băuturi energizante reci. 
Jazz luă o sticlă de Cola, o desfăcu şi savură o gură. Lângă cutia 
cu băuturi era un tabel în care ar fi trebuit să îşi scrie numele şi 
băutura pe care o consumase, pentru a putea fi trecută în contul 
ei. Mai luă o înghiţitură şi se îndreptă spre zona VIP a vestiarului, 
unde îşi avea dulapul, întrebându-se dacă existau tâmpiţi care 
chiar se treceau pe lista de băuturi şi amintindu-şi că la fiecare 
minut se naşte câte un asemenea specimen. 

leşi repede de la duş. După ce se freca bine cu săpun şi îşi 
şampona părul, obişnuia să stea câteva minute cu ochii închişi 
sub jetul de apă care o lovea cu putere în creştet, scurgându-se 
apoi prin toate curburile corpului ei tonifiat. Închidea ochii şi 
pentru a se feri de apă, dar şi pentru a nu le mai vedea pe 
celelalte femei care făceau duş, mai ales că unele aveau fundul 
cât China şi pielea ca de brontozaur. Nu înţelegea cum puteau 
să aibă atât de puţin respect pentru ele însele, lăsându-se să 
ajungă în asemenea hal. 

După ce sfârşi cu duşul, îşi zvântă părul cu uscătorul, fără a-i 
lua mult timp, pentru că era tunsă scurt. In tinereţe, fusese 
foarte stresată din pricina părului, însă experienţa militară o 
vindecase de acest stres. In plus, scăpase şi de obsesia pentru 
cosmetice. In prezent nu mai folosea decât foarte puţin ruj, de 
cele mai multe ori numai pentru hidratarea buzelor. 

Se îmbrăcă în hainele verzi de spital şi pe deasupra îşi puse 
un halat alb, până la genunchi, îndesându-şi un stetoscop de 
buzunarul lateral. Din cel de la piept ieşeau la iveală tot felul de 
pixuri şi de creioane, precum şi alte instrumente specifice 
meseriei de asistent medical. 

— Eşti cumva asistentă la Urgenţe? o întrebă cineva. 

Jazz privi în jur. Una dintre femeile cu fundul cât China stătea 
pe o bancă din faţa dulapului ei, înfăşurată într-un prosop care-i 
dădea un aspect de cârnăcior. Jazz cumpăni dacă să o ignore 
sau nu. De obicei, se ferea de bârfele obişnuite din vestiar, 
preferând să le expedieze sub pretextul că mergea la duş. Cu 
toate acestea, stereotipul întrebării impunea un răspuns. 

— Nu, sunt neurochirurg, spuse Jazz. 

Işi scoase din dulap haina militară kaki, care era cam mare de 


ea şi se îmbrăcă. Avea nişte buzunare imense, burduşite cu tot 
felul de lucruri, care îi loveau coapsele - în special cel din 
dreapta. 

— Neurochirurg?! se minună femeia, cu un aer neîncrezător. 
Serios? 

— Serios, repetă Jazz pe un ton care nu mai lăsa loc de 
discuţii. 

Işi înghesui echipamentul transpirat în sacul de sport şi apoi 
îşi încuie dulapul. Deşi nu se uitase nici o secundă în direcţia 
celei care îi adresase întrebarea, se simţea privită. Nici nu îi 
păsa dacă o credea. Chiar nu conta. 

Fără să mai schimbe vreo vorbă, Jazz traversă vestiarul şi ieşi 
în holul principal. După ce apăsă butonul liftului, băgă mâna în 
buzunarul din dreapta al hainei şi îşi mângâie averea ei cea mai 
de preţ, un pistol Glock de nouă milimetri. Forma compactă a 
mânerului o făcea să se simtă şi mai puternică în cazul în care în 
parcare ar fi fost acostată de vreun ratat de genul tipului din Ivy 
League. S-ar fi întâmplat aşa rapid, că individul nici n-ar fi ştiut 
ce l-a lovit. Ar fi fost de-ajuns un singur comentariu aiurea pe 
seama ei; în următoarea secundă i-ar fi pus ţeava pistolului între 
ochi. Jazz făcuse rost şi de un amortizor, pentru că, într-o altă 
fantezie de-a ei, avea de gând să lichideze o asistentă-şefă. 

Jazz oftă. Toată viaţa avusese de tras de pe urma 
incompetenţei superiorilor, începând chiar din liceu. Îşi amintea 
perfect nenumăratele ocazii în care fusese chemată în cabinetul 
consilierului şcolar. Idiotul îi spunea de fiecare dată cât de uimit 
era că, deşi excela la testele de inteligenţă, avea o situaţie 
şcolară dezastruoasă. Nu înţelegea care era cauza. 

— Normal că nu înţelegea, rosti Jazz cu voce tare, aducându- 
şi aminte de respectiva întâmplare. 

Era atât de încet la minte încât nu putea pricepe că nouăzeci 
la sută dintre profesori, printre care se număra şi el, aveau gena 
prostiei. Pentru ea, liceul fusese o pierdere de timp. Consilierul o 
avertizase că nu va putea merge la colegiu dacă nu îşi va 
schimba comportamentul, însă ei nu îi păsa. Ştia că singura 
modalitate de a ieşi din cloaca în care se afla era şcoala 
militară. 

__ Din păcate, nici şcoala militară nu se dovedise prea grozavă. 
li plăcuse la început, pentru că avea mult de recuperat în 
privinţa formei fizice şi a exerciţiilor. Testele de aptitudini o 


recomandau pentru postul de sanitar, în mod greşit, de vreme 
ce ea minţea întotdeauna atunci când răspundea la întrebările 
din chestionar. Îşi văzuse însă de treabă; în fond, nu îi displăcea 
atât de tare să lucreze ca sanitar, cu atât mai mult cu cât era pe 
cont propriu. În cele din urmă, optase pentru un post de sanitar 
în Marină, dar, odată cu obţinerea repartizării, lucrurile o luaseră 
razna. În februarie 1991, în Kuweit, când escadronul din care 
făcea şi ea parte se infiltrase în teritoriul inamic, avusese ocazia 
să descopere că o parte din ofiţerii cu care făcea echipă erau 
nişte netrebnici. Tocmai când începuse şi ea să ucidă niscaiva 
irakieni, ofiţerul superior îi smulsese arma din mână de parcă ea 
nu ar fi avut dreptul să se distreze. li ordonase să îşi rezume 
activităţile la nevoile medicale ale militarilor adevăraţi, umilind- 
o în ultimul hal. 

Un an mai târziu, în San Diego, avea să îşi regleze conturile cu 
el. Cretinul de ofiţer intrase într-un bar în care ea se întâmpla să 
tragă o bere, alături de câţiva dintre infanteriştii care erau 
clienţi obişnuiţi. Tipul se îmbătase şi, când Jazz nu era atentă, o 
pipăise. Mai mult decât atât, nemernicul o jignise, făcând-o 
„lesbiană nenorocită” atunci când ea îi spusese cu sictir că nu 
avea de gând să meargă cu el cu maşina până în Point Loma” 
pentru o partidă de sex. Fusese picătura care umpluse paharul, 
aşa că îl împuşcase în picior cu pistolul de la centură. Nu voise 
să îl împuşte în picior, ci mai sus şi ceva mai în centru, însă 
ofiţerul pricepuse mesajul. Desigur, întâmplarea respectivă o 
costase cariera militară, dar nu îi părea rău deloc. Oricum se 
săturase. 

După armată, urmase o şcoală postliceală de stat şi nimerise 
din lac în puț. Dar nu se dăduse bătută; muncise din greu, 
sperând că certificatul de asistentă medicală îi va fi de ajutor 
mai târziu, căci asistentele medicale erau la mare căutare. In 
plus, ca asistentă avea putere de decizie. Din păcate, la nivel de 
ierarhie lucrurile stăteau tot cam la fel ca în armată. Schimbase 
foarte des locurile de muncă, sperând în zadar că îi va fi mai 
bine. În realitate, nicăieri nu îi fusese mai bine, iar acum deja nu 
mai conta. 

Liftul se opri la ultimul etaj al parcării. Jazz cobori şi se 
îndreptă spre un al doilea lucru foarte drag ei, un Hummer H2 


5 Peninsulă din California, având la vest şi la sud Oceanul Pacific, iar la est, 
Golful San Diego, (n.tr.). 


negru ca onixul, care strălucea de nou ce era. Îşi plimbă 
degetele cu evidentă plăcere pe latura maşinii, admirându-se în 
geamuri. Cu excepţia parbrizului, toate erau fumurii, dând 
impresia unor oglinzi negre. Înainte de a deschide portiera, făcu 
un pas în spate şi se uită cu atenţie la conturul pătrăţos al 
vehiculului şi la postura lui impunătoare, care îl făceau să 
semene cu o maşină de luptă, gata să dea bătălii pe străzile 
New Yorkului. 

Jazz urcă în automobil, îşi aruncă sacul de sport pe scaunul 
din dreapta şi îşi scoase din haină telefonul, un BlackBerry, pe 
care îl puse în poală. Porni motorul. Mârâitul înfundat care 
răzbătea dinspre ţevile de eşapament ale maşinii completa 
imaginea ei amenințătoare. Jazz nu putu să îşi reprime un 
zâmbet. Când se suise în maşină, o cuprinse un fior de plăcere, 
de parcă tocmai ar fi luat o priză de cocaină. Işi amintise 
totodată că avusese o zi plină de reuşite, mai ales că şi domnul 
Bob o contactase. Era ridicol că tot nu-i cunoştea numele 
adevărat. Acesta îi explicase că nu putea să i-l dezvăluie din 
motive de siguranţă, lucru pe care Jazz îl pusese sub semnul 
întrebării la vremea respectivă, dar acum nu prea o mai 
interesa. La prima lor întâlnire, îl zărise cu coada ochiului 
apropiindu-se de ea şi crezuse că era doar un alt tip care voia să 
o agaţe, însă nu fusese deloc aşa. Îi atrăsese imediat atenţia 
pentru că o strigase după porecla pe care i-o dăduseră 
infanteriştii din prima divizie de Marină în care fusese. N-o mai 
strigase nimeni „Doc JR” de ani de zile, aşa că rămăsese 
surprinsă şi se gândise că poate şi domnul Bob fusese puşcaş 
marin. O aşteptase să iasă de la spitalul din New Jersey, unde 
lucra în schimbul doi, de la trei la unsprezece seara. Pretextase 
că voia să îi facă o propunere de afaceri, întrebând-o dacă nu 
cumva era interesată să câştige nişte bani în plus, mai precis o 
grămadă de bani în plus. 

Simţind că în sfârşit soarele ajunsese şi pe strada sa, Jazz 
răspunsese invitaţiei şi urcase în maşina domnului Bob, un 
Hummer H2, exact ca al ei. Înainte de a se sui în vehicul, se 
asigurase că nu mai era şi altcineva înăuntru. Tot timpul stătuse 
cu mâna pe pistolul ei Glock, care era bine dosit în buzunar. Pe 
vremea aceea, nu avea amortizor, ceea ce însemna că îl putea 
scoate foarte uşor. Dacă domnul Bob făcea vreo mişcare 
greşită, l-ar fi împuşcat în locul în care intenţionase să îl împuşte 


şi pe ofiţerul din San Diego. Nu era adepta amenințărilor; dacă 
ar fi scos pistolul, cu siguranţă l-ar fi folosit. 

Dar îşi făcuse griji degeaba. Domnul Bob nu era interesat 
decât de afaceri. Merseseră într-un bar mic şi afumat din centrul 
Newarkului”, unde domnul Bob o  compătimise pentru 
neplăcerile pe care le avusese în Marină, cerându-şi chiar scuze, 
atât pentru felul în care fusese tratată, cât şi pentru faptul că 
fusese concediată fără motiv. O asigurase că tocmai datorită 
serviciilor sale exemplare în cadrul armatei fusese selectată să 
participe într-o misiune importantă, la finalul căreia urma să 
primească nişte compensaţii materiale semnificative. Domnul 
Bob o încurajase să răspundă acelei invitaţii pentru că, spunea 
el, calităţile sale extraordinare fuseseră remarcate; nu îi 
precizase însă şi de către cine. 

Jazz izbucni în râs în timp ce dădea în marşarier ca să iasă din 
parcare. Îşi aminti cât de ciudat i se păruse că o întrebase dacă 
era interesată fără măcar să îi spună în ce constă misiunea şi îi 
mărturisise fără ezitare că nu i se părea normal. Incepând din 
acel moment, domnul Bob renunţase să o mai ia pe ocolite. li 
spusese că era nevoie de oameni ca ea în lupta pentru 
eliminarea incompetenţei medicale care, deşi cunoştea forme 
dintre cele mai agresive, era oarecum greu de depistat din 
cauza unei conspirații a tăcerii. În acea clipă, Jazz căpătase 
convingerea că era cea mai potrivită persoană să dea o mână 
de ajutor. Cunoştea toate formele de incompetenţă medicală, 
pentru că fusese martoră la ele în cadrul fiecărei instituţii în care 
lucrase. Domnul Bob îi spusese că sarcina ei era să îi comunice 
prin e-mail toate cazurile cu rezultate adverse, cu precădere în 
secţiile de anestezie, obstetrică şi neurologie şi o rugase să lase 
indulgenţa la o parte. Voia ca toate informaţiile legate de astfel 
de situaţii să ajungă la el. Drept recompensă, Jazz primea două 
sute de dolari pentru fiecare caz, un bonus de o mie de dolari 
pentru fiecare caz de malpraxis finalizat la tribunal şi unul de 
cinci sute pentru fiecare verdict favorabil părţii civile. 

Aşa începuse totul. La recomandarea domnului Bob, 
schimbase cu uşurinţă turele de seară pe cele de noapte, de 
care majoritatea fugeau. Avantajul turelor de noapte consta în 
faptul că spre dimineaţă personalul nu mai era atât de vigilent, 
iar ea putea să cutreiere mai lesne toate palierele, să cotrobăie 


S Cel mai mare oraş din statul New Jersey (n.tr.). 


prin fişele medicale şi să afle ultimele bârfe şi dedesubturi. 
Domnul Bob îi spusese că avea mulţi ani de experienţă şi îi mai 
dăduse numeroase alte sfaturi utile. li mărturisise chiar că Jazz 
urma să se alăture unei elite secrete, în plină expansiune. 

Jazz prosperase de la bun început. Natura clandestină a 
misiunii era extrem de motivantă; făcea totul din plăcere. 

Banii îi erau viraţi într-un cont personal, pe care oamenii din 
spatele domnului Bob i-l deschiseseră într-un paradis fiscal din 
străinătate. Veniturile ei crescuseră rapid, fiind în plus şi scutite 
de taxe. Singura problemă era că, ori de câte ori voia să scoată 
bani din cont, trebuia să meargă până în Caraibi, fapt ce se 
dovedi a nu o deranja defel. 

După patru ani şi câteva transferuri dintr-un spital în altul, 
ultimul fiind St. Francis din Queens, lui Jazz îi mergea din ce în 
ce mai bine. Domnul Bob reapăruse în peisaj pentru a o anunţa 
că, în urma reuşitelor sale extraordinare, avea să fie avansată în 
ierarhia organizaţiei secrete, alături de alte câteva persoane 
foarte atent selectate. Urma să participe la o misiune şi mai 
importantă, care avea să-i sporească veniturile exponențial. Dar 
şi nivelul de discreţie creştea în aceeaşi măsură. Era vorba 
despre o misiune secretă cu numele de cod Operaţiunea 
Winnow”. 

Jazz îşi aminti că o amuzase denumirea. Domnul Bob îi 
precizase însă că nu el alesese numele, pe care îl asocia cu 
„minnow?”. Se oprise apoi brusc din râs şi îi atrăsese din nou 
atenţia lui Jazz asupra discreţiei. 

— Nimic nu trebuie să iasă la suprafaţă, îi spusese. 

După care o întrebase dacă înţelesese. Sigur că înţelesese. 

Domnul Bob îi explicase apoi că noua ei misiune era ceva mai 
diferită decât prima, care avea să continue în paralel. In cadrul 
Operațiunii Winnow, urma să primească numele unui pacient 
prin e-mail. Apoi, la finalul unui protocol bine pus la punct, 
trebuia „să sancţioneze” acel pacient. 

O vreme, se lăsase tăcerea. Jazz nu pricepuse din prima 
aluzia. Nu ştia ce să înţeleagă din cuvântul „a sancţiona”, dar în 
cele din urmă îi picase fisa. Când îşi dăduse seama în ce consta 
misiunea ei, o cuprinsese un fior de nerăbdare. 

— Protocolul ăsta a fost gândit de nişte profesionişti şi nu are 


7 Winnow - a cerne, a alege (grâul de neghină), (n.tr.). 
8 Plevuşcă, peşte mărunt de baltă, momeală, om de nimic, (n.tr.). 


nici o hibă, spusese domnul Bob. Nu există şanse să fie 
descoperit, dar trebuie să respecţi fără abatere toate indicaţiile. 
Ai priceput? 

— Sigur că da, răspunsese Jazz. 

„Mă crezi cumva proastă?” adăugase Jazz în sinea ei. 

— Vrei să faci parte din echipa noastră? 

— Absolut, răspunsese Jazz. Dar nu mi-ai spus nimic despre 
partea financiară. 

— Cinci mii pentru fiecare caz. 

Jazz îşi amintea şi acum zâmbetul larg care îi înflorise pe buze 
la auzul acelei sume. Gândul că pentru a face un lucru atât de 
plăcut şi de provocator va primi cinci mii de dolari i se păruse 
prea frumos ca să fie şi adevărat, în realitate, lucrurile 
merseseră chiar mai bine decât îşi imaginase. După primele 
cinci misiuni, care  decurseseră fără probleme, graţie 
protocolului, domnul Bob venise la întâlnire cu un Hummer. 

— la-l ca pe un semn de apreciere pentru munca ta, îi 
explicase domnul Bob în timp ce îi înmâna cheile şi actele 
maşinii. Consideră-l antipodul Cadillacului roz pe care l-ai primi 
dacă ai lucra pentru compania de cosmetice Mary Kay”. Bucură- 
te de el sănătoasă! 

Jazz ieşi din parcarea clubului de fitness şi se îndreptă spre 
Columbus Avenue. Când se opri la primul semafor, îşi deschise 
telefonul. Ştia din experienţele anterioare că nu prea avea 
semnal în parcarea acoperită a clubului. Primise un mesaj de la 
domnul Bob. Îl deschise în vreme ce incitarea o cuprindea din ce 
în ce. Avea un nou pacient! 

— Da, da, da! strigă Jazz pe un ton înverşunat, asemenea unui 
atlet care tocmai executase o săritură perfectă. Îşi agită pumnul 
strâns în aer, după care îşi reluă poziţia rigidă. Reflexul 
antrenamentelor militare o făcu să revină imediat la calmul ei 
obişnuit. Faptul că primise un nou pacient, deşi mai avusese 
unul cu o seară înainte, era un semn că trebuia să înceapă o 
nouă serie. Deşi numele îi parveneau la intervale de timp 
inegale, păreau să fie oarecum grupate. Nu înţelegea însă în 
funcţie de ce anume. 

Se întinse să îşi pună telefonul în adâncitura de deasupra 
torpedoului. Mişcarea respectivă îi distrase atenţia şi nu demară 


” Companie americană care oferă cadou astfel de automobile 


colaboratorilor merituoşi, (n.tr.). 


imediat după ce apăruse culoarea verde a semaforului. 
Taximetristul din dreapta ei porni în trombă, cu intenţia de a 
trece pe banda ei, pentru că avea în faţă un alt taxi care 
staţiona şi pe care voia să îl evite. Jazz apăsă pedala accelerației 
până la podea, dezlănţuind forţa de nestăvilit a maşinii sale, un 
Hummer V-8. Bolidul ţâşni imediat în faţa taximetristului, care 
frână puternic. Înainte de a-l depăşi, Jazz îi arătă acestuia 
degetul mijlociu ridicat. 

După alte câteva incidente asemănătoare cu alţi taximetrişti 
din zona Central Park, Jazz îşi croi drum către East Side şi apoi 
către nord, pe Madison Avenue, îndreptându-se către spitalul 
Manhattan General. La zece şi un sfert, ajunse în parcarea 
imensă a spitalului. Unul dintre multele avantaje ale turelor de 
noapte era acela că găsea o mulţime de locuri libere de parcare, 
chiar în garajul de lângă intrarea de la primul etaj. Işi luă 
telefonul de pe bordul maşinii şi îl puse în buzunar, apoi traversă 
pasajul pietonal şi intră în spital. 

Aşa cum plănuise, ajunsese puţin mai devreme. Urcă direct la 
etajul cinci, unde era repartizată. Acolo se găsea Secţia de 
chirurgie generală, un loc întotdeauna aglomerat. Îşi puse haina 
deoparte cu grijă, se aşeză în faţa unui computer şi începu să 
caute o pacientă, pe nume Darlene Morgan. Secretara de 
serviciu în garda de seară nu o luă în seamă, preocupată fiind 
să-şi strângă lucrurile pentru a putea pleca. 

Jazz constată cu bucurie că Darlene Morgan era internată în 
rezerva 629, adică pe etajul ei, ceea ce avea să îi uşureze şi mai 
mult treaba. Putea să circule cu uşurinţă şi pe celelalte etaje, în 
decursul pauzelor sau la vremea mesei, după cum făcuse şi în 
alte misiuni, dar întotdeauna exista uşoara teamă ca nu cumva 
să atragă atenţia celor din jur. 

Cobori cu liftul până la parter şi intră în camera de gardă. 
Întâlni acelaşi haos ca de obicei. Seara se înregistra cea mai 
mare aglomeraţie, iar sala de aşteptare era ticsită de oameni 
răniţi sau bolnavi şi de bebeluşi care plângeau de mama focului. 
Era exact genul de debandadă de care Jazz avea nevoie. Nimeni 
nu o luă la întrebări atunci când intră în depozitul de 
medicamente şi substanţe intravenoase. Chiar dacă nu se 
aştepta să o surprindă cineva, se mai uită o dată cu atenţie în 
jur. Devenise deja un reflex. Când se convinse că nu o 
urmăreşte nimeni, desfăcu o cutie de carton plină cu fiole de 


concentrat de clorură de potasiu, luă una şi o strecură în 
buzunarul halatului. După cum îi spusese şi domnul Bob, la 
babilonia de la Urgenţe, nimeni nu şi-ar fi dat seama exact ce 
lipseşte. 

Imediat ce încheie prima parte a misiunii, Jazz se întoarse pe 
etajul ei pentru a prelua raportul asistentelor din tura de seară. 
Din pură curiozitate, se uită pe fişa lui Darlene Morgan, să afle 
dacă existau lucruri interesante sau vreun detaliu ce oferea o 
explicaţie. Desigur, nu căuta nimic anume şi nici nu îi păsa dacă 
găsea sau nu vreun motiv. 


— Mami, vreau să vii acasă în seara asta, scânci Stephen. 

Darlene Morgan îşi mângâie băieţelul de opt ani pe creştetul 
capului şi îl privi pe Paul, soţul ei, cu îngrijorare. Stephen era un 
copil dezvoltat pentru vârsta lui şi uneori se purta destul de 
matur, deşi la momentul acela nu constituia cel mai bun 
exemplu în acest sens. Era agitat din pricina faptului că ea se 
găsea în spital şi îi prinsese mâna în palmele sale, nevoind să-i 
mai dea drumul. Darlene nu se aşteptase să îl vadă pe Paul 
apărând cu copilul, mai ales că regulamentul spitalului 
interzicea accesul vizitatorilor sub doisprezece ani. lar Stephen, 
deşi era mai răsărit, nu părea chiar de doisprezece ani. Paul îi 
explicase însă că băieţelul îl implorase atât de mult să vină, 
încât fusese nevoit să îl ia cu el, sperând că regulamentul cu 
privire la vizite nu se aplica la sânge, iar asistentele de pe etaj 
se vor preface că nu-l observă. 

La început, Darlene se bucurase să îl vadă pe Stephen, dar 
acum se temea că avea să iasă scandal dacă Paul nu reuşea să 
negocieze cum trebuie chestiunea plecării din spital. Deja 
trecuse jumătate de oră de când Paul tot încerca fără succes să 
îl convingă să se dea dus, nereuşind decât să se enerveze. 
Darlene îşi eliberă în cele din urmă mâna din strânsoarea 
băieţelului şi îl luă pe după mijloc, apropiindu-l de marginea 
patului. 

— Stephen, spuse ea cu o voce blândă, îţi aduci aminte ce-am 
vorbit noi ieri? Mami a trebuit să facă o operaţie. 

— Dar de ce? 

Darlene îi aruncă o privire lui Paul, care îşi dădu ochii peste 
cap. Amândoi ştiau că Stephen era speriat de respectiva situaţie 
şi că nu putea fi liniştit uşor. Darlene îi explicase în weekend 


cum stăteau lucrurile, dar, în mod clar, Stephen nu înţelesese. 

— A trebuit să-mi repar genunchiul, spuse Darlene. 

— Dar de ce? 

— Ţi-aduci aminte că vara trecută m-am rănit în timp ce 
jucam tenis? Ei bine, mi-am rupt ceva la genunchi, ceva care se 
cheamă ligament. Doctorul a trebuit să-mi pună un ligament 
nou şi în noaptea asta trebuie să rămân aici. Mâine-seară o să 
fiu acasă, bine? 

Stephen îşi încleştă degetele în marginea cearşafului, ferindu- 
se să o privească în ochi. 

— Stephen, ora ta de culcare a trecut de multă vreme. Mergi 
acasă cu tati şi mâine, când te vei trezi, o să fie ziua când vin eu 
acasă. 

— Vreau să vii acasă în seara asta! 

— Ştiu că asta vrei, spuse Darlene, aplecându-se să-l 
îmbrăţişeze. 

Imediat, se strâmbă de durere şi scoase un geamăt reţinut 
pentru că îşi mişcase, mai mult decât ar fi vrut, genunchiul 
operat. Avea piciorul parţial imobilizat cu ajutorul unui aparat 
mobil care îi flexa articulaţia în permanenţă, prin mişcări uşoare. 

Paul făcu un pas în faţă şi îl prinse pe băiat de umeri, 
forțându-l să se îndepărteze. Stephen nu se împotrivi. O auzise 
pe Darlene gemând de durere. 

— Te simţi bine? îşi întrebă Paul soţia. 

— Da, îi răspunse ea cu greu, încercând să îşi regăsească 
poziţia confortabilă. Trebuie doar să nu-mi mişc piciorul. 

Inchise ochii, respiră adânc şi durerea începu să o lase. 

— Ai o întreagă maşinărie aici, spuse Paul, arătând spre 
aparat. Slavă Domnului că ne-am înscris în AmeriCare în toamna 
asta! Altfel, am fi ajuns săraci lipiţi. 

— Ce vrei să spui? Că n-ar fi trebuit să mă operez? 

— Nu, nici vorbă! Mă gândesc doar că vechea noastră 
asigurare n-ar fi acoperit toate costurile. Ţi-aminteşti 
deductibilele complicate şi toate celelalte rahaturi de care am 
avut parte de fiecare dată? Mă bucur foarte mult că acum totul 
intră în asigurare. 

Scurtul episod dureros al lui Darlene avusese un efect 
puternic asupra lui Stephen. Îl speriase suficient de tare încât să 
îl convingă de faptul că mama lui trebuia să rămână în spital. 
După câteva minute, când Paul îi spuse din nou că ar fi cazul să 


plece, îl ascultă fără să mai comenteze. 

Dintr-odată, Darlene se pomeni singură. Toată după-amiaza 
fusese mare agitaţie pe hol, dar acum domnea liniştea. Nu 
trecuse nimeni prin faţa uşii deschise a rezervei. Nu ştia însă că 
asistentele şi infirmierele din tura de după-amiază, precum şi 
cele din tura de noapte, se adunaseră la raport. Singurul sunet, 
aproape insesizabil, care se auzea din depărtare era acela al 
unui monitor de funcţii vitale, dintr-o încăpere aflată spre 
capătul coridorului. 

Aruncă o privire prin cameră, studiind mobilierul simplu de 
spital, florile proaspete de pe masă, pe care i le adusese Paul, 
zugrăveala în nuanţa verde şi tabloul de pe perete, o 
reproducere după Monet. Se cutremură imaginându-şi luptele pe 
viaţă şi pe moarte la care pereţii rezervei fuseseră martori de-a 
lungul anilor şi încercă să se gândească la altceva. Nu era lucru 
uşor. Nu îi plăceau spitalele şi nu fusese niciodată internată, cu 
excepţia momentului în care născuse. Naşterea reprezentase o 
experienţă total diferită. La vremea aceea, atmosfera spitalului 
era impregnată de o stare de fericire şi de nerăbdare. Acum însă 
totul era altfel, cu-adevărat înspăimântător. 

Întoarse capul şi se uită la serul care picura din recipientul de 
perfuzie într-un tub de plastic ataşat la furtunul de cauciuc. 
Urmări curgerea aceea lentă ca hipnotizată şi nu reuşi să îşi 
smulgă privirea decât după câteva minute, cu oarecare efort. Un 
lucru liniştitor era prezenţa unei mici pompe cu morfină, ataşată 
de perfuzie, medicament pe care, în doze controlate, putea să 
şi-l administreze singură. Până atunci, nu o făcuse decât de 
două ori. _ 

La picioarele ei, deasupra patului, era atârnat un televizor. Il 
aprinse, ca să-i ţină de urât. Incepuseră deja ştirile. Dădu 
sonorul încet, pentru că voia doar să urmărească imaginile. Incă 
se mai simţea ameţită din cauza anesteziei de dimineaţă şi a 
calmantelor administrate ulterior. Aparatul îi flexa piciorul în 
continuare şi, în mod ciudat, se simţea detaşată de acea 
acţiune, de parcă n-ar fi fost piciorul ei. 

Petrecu o oră într-o stare incertă, la graniţa dintre somn şi 
conştienţă. Cât timp stătuse liniştită păruse a dormi; dar, ori de 
câte ori îşi mişcase piciorul, fusese mai aproape de starea de 
veghe. Îşi amintea, ca prin vis, că ştirile se terminaseră şi că 
începuse emisiunea lui Letterman. 


Dintr-odată, o infirmieră începu să o zgâlţâie. Scrâşni din dinţi 
de durere, pentru că odată cu trezirea bruscă i se contractase 
involuntar muşchiul coapsei. 

— Aţi urinat de când aţi ieşit din operaţie? o întrebă 
infirmiera, o femeie supraponderală, cu părul roşcat şi sârmos. 

Darlene încercă să îşi amintească. Îi mărturisi asistentei că nu 
ştia. 

— Cred că v-aţi fi adus aminte dacă aţi fi urinat, aşa că ar fi 
bine să o faceţi acum. Mă duc să aduc o ploscă. 

Infirmiera dispăru în baie şi se întoarse cu un recipient din 
oţel inoxidabil. Îl aşeză pe marginea patului, lângă şoldul lui 
Darlene. 

— Dar nu-mi vine, spuse Darlene. 

Nu avea nici un chef să urineze la ploscă, ceea ce presupunea 
să se mişte până ajungea deasupra ei. Până şi gândul o făcea să 
se strâmbe de durere. Chirurgul o avertizase că va simţi un 
oarecare disconfort după operaţie. Disconfort era însă prea 
puţin spus. 

— Dar trebuie să urinaţi, spuse răspicat infirmiera. 

Se uită la ceas, ca şi când nu prea avea timp de discuţii. 

Atitudinea infirmierei, combinată cu starea de semilucididate 
în care se afla, o făcură pe Darlene să îşi iasă din fire. 

— Lăsaţi plosca aici. O s-o folosesc mai târziu. 

— Draga mea, o foloseşti acum. Aşa au venit ordinele de sus. 

— Atunci, spune-le celor de sus, oricine ar fi ei, că o să urinez 
mai încolo. 

— O să chem asistenta şi vă anunţ de pe-acum că nu îi place 
să fie contrazisă. 

infirmiera  dispăru din nou. Darlene clătină din cap, 
nevenindu-i a crede. Nu mai auzise o asemenea ameninţare de 
la grădiniţă. Îşi îndepărtă de coapsă plosca rece ca gheaţa. 

După cinci minute, tresări în momentul în care asistenta dădu 
buzna în cameră, cu infirmiera după ea. Spre deosebire de 
infirmieră, asistenta medicală era o femeie înaltă şi zveltă şi 
avea ochi exotici. Se aplică deasupra ei, ţinându-şi mâinile în 
şold. 

— Infirmiera zice că refuzaţi să urinaţi. 

— Nu am refuzat. Am spus că o să fac mai încolo. 

— Ba o să urinaţi acum! Dacă nu, o să vă punem sondă. 
Bănuiesc că ştiţi în ce constă. 


Darlene ştia despre ce era vorba şi nu o încânta deloc o astfel 
de perspectivă. Infirmiera trecu de partea cealaltă a patului, 
făcând-o să se simtă înconjurată. 

— Treaba dumitale! adăugă asistenta atunci când văzu că 
Darlene nu se conformează. Sfatul meu e să-ţi mişti fundul ăla! 

— Ai putea să te arăţi ceva mai înţelegătoare, îi zise Darlene 
în timp ce, proptindu-se cu palmele de pat, se pregătea să îşi 
ridice fundul. 

— Am prea mulţi pacienţi bolnavi ca să mă arăt înţelegătoare 
cu cei care nu vor să urineze, spuse asistenta, verificându-i 
transfuzia. 

Între timp, infirmiera se ocupa de ploscă. 

Darlene răsuflă uşurată. Putu să se aşeze pe ploscă relativ 
uşor, deşi metalul rece îi dădea o senzaţie oribilă. Partea cu 
urinatul se dovedi însă ceva mai dificilă. Nu reuşi să facă decât 
după câteva minute de concentrare intensă. Intre timp, 
asistenta şi infirmiera plecaseră. Urină mai mult decât se 
aşteptase şi înţelese, în cele din urmă, rostul acelei tevaturi. Cu 
aceeaşi ocazie, îşi aduse aminte de ce nu suferea spitalele. 

După ce termină, trebui să aştepte. Putea să îşi mişte bazinul 
fără probleme, dar, pentru a izbuti să-şi tragă plosca de sub ea, 
ar fi trebuit să se sprijine într-o singură mână şi deci să îşi 
încordeze muşchii din cauza cărora avea dureri la genunchi. Aşa 
că n-avea de ales. Însă, după câteva minute, începu să o doară 
spatele. Strânse din dinţi şi reuşi să tragă plosca deoparte. 
Asistenta şi infirmiera reapărură în rezervă, ca la un semn. 

Infirmiera îi luă plosca, iar asistenta îi oferi un somnifer şi un 
pahar cu apă. 

— Nu cred că-i cazul, spuse Darlene. 

Simţea că pluteşte, din cauza medicamentelor pe care le 
luase pe tot parcursul zilei. 

— Luaţi-l, îi ordonă asistenta. Aşa a prescris doctorul. 

Darlene o privi în adâncul ochilor. Nu reuşea să îşi dădea 
seama dacă asistenta avea un aer obraznic, plictisit sau 
dispreţuitor. Oricare ar fi fost, era nepotrivit. Se întreba de ce 
oare îşi alesese acea meserie. Darlene luă pastila cu puţină apă, 
apoi îi dădu paharul asistentei. 

— Aţi putea fi un picuţ mai umană, îi sugeră. 

— Fiecare primeşte ce merită, îi răspunse asistenta, luând 
paharul de hârtie cerată şi mototolindu-l. Trec mai târziu să vă 


văd. 

„Nu te mai obosi”, îşi zise Darlene în gând. Se mulţumi însă să 
dea din cap în semn de încuviinţare, în vreme ce asistenta şi 
infirmiera ieşeau din cameră. Işi dădea seama că avea nevoie 
de ele şi că depindea de astfel de oameni şi nu voia să îşi bată 
alte cuie în talpă. Câtă vreme piciorul îi era susţinut de aparat şi 
fiecare mişcare îi dădea dureri de genunchi, se afla la mâna 
asistentelor. 

Darlene îşi administră o doză de calmant ca să mai scape de 
durerea sâcâitoare, ca de măsea, cu care se alesese după 
caznele cu plosca. La scurt timp, se simţea liniştită şi detaşată. 
Starea pe care i-o provocase altercaţia cu asistenta şi cu 
infirmiera se estompase. Important era că trecuse de operaţie. 
Toată anxietatea pe care o resimţise în noaptea de dinainte 
ţinea acum de trecut. 

Intrase acum în faza de recuperare şi, conform spuselor 
doctorului, peste şase luni putea să joace din nou tenis. 

Căzu, pe nesimţite, într-un somn adânc, fără vise. Se trezi 
apoi brusc, fără să îşi dea seama cât timp dormise, din cauza 
unei dureri acute care-i urca în braţul stâng. Deschise ochii şi 
slobozi un geamăt. Televizorul era stins, iar rezerva era 
luminată slab de o lampă de veghe, aflată aproape de podea. 
Pentru o clipă, nu îşi aminti unde se afla, dar îşi reveni rapid. 
Pentru că durerea se întinsese până spre umăr, se aplecă să 
apese butonul de urgenţă. Nu ajunse însă la el. Simţi că cineva o 
apucă de încheietura mâinii. Ridică privirea şi, lângă pat, zări o 
siluetă albă, cu faţa ascunsă în întuneric. Darlene dădu să spună 
ceva, dar nu reuşi să scoată nici un cuvânt. Camera începu să 
se micşoreze şi să se învârtă din ce în ce mai tare, pe când 
femeia simţea cum alunecă din lumină înspre întuneric. 


6 


— Shelly, ai grijă! strigă Laurie. Stai pe loc! 

Spre groaza ei, îşi vedea fratele alergând cu toată viteza spre 
un lac mărginit de o mlaştină foarte periculoasă, care ar fi putut 
înghiţi şi un elefant. Nu îi venea să creadă. Il avertizase că zona 
era periculoasă, dar nu o ascultase. 

— Shelly, opreşte-te! strigă ea din toate puterile. 

O luă la fugă, trăind acel sentiment chinuitor al neputinței în 
faţa unui pericol iminent. Deşi ştia că nu va reuşi să îl ajute să 
iasă în cazul în care intra în mlaştină, nu putea sta degeaba, 
privind cum se întâmplă nenorocirea; voia măcar să încerce să îl 
ajute. Pe când alerga, se uită disperată după un băț lung sau un 
buştean pe care să i-l întindă ca să poată ieşi din noroi, dar zona 
aceea era lipsită de vegetaţie; peste tot zărea numai pietre. 

Shelly rămase brusc locului, la aproximativ trei metri de 
marginea mlăştinoasă a lacului. Se întoarse cu faţa spre Laurie. 
Avea acelaşi zâmbet ironic ca în copilărie. 

Ea se opri uşurată din alergare. Respira greu şi nu ştia dacă 
să fie bucuroasă sau mânioasă. Insă, până să apuce ea să spună 
ceva, Shelly îşi reluă cursa nebunească spre nenorocirea care îl 
păştea. 

— Nu! urlă Laurie. 

Dar Shelly ajunsese deja la lac, afundându-se fără speranţă în 
adâncurile mlaştinii, picioarele i se împotmoliseră. Privi în urmă, 
însă zâmbetul îi dispăruse de pe buze; era îngrozit. Întinse 
braţele spre Laurie, care alergase până la marginea uscată a 
malului. Ea căută din nou un băț cu care să ajungă la el, dar nu 
găsi nimic. Shelly se scufunda din ce în ce mai repede, fără 
scăpare, iar privirea lui rugătoare o urmări până ce capul lui 
dispăru cu totul în noroi. Nu se mai vedea decât o mână ce 
încerca să se agaţe de ceva cu disperare. La scurt timp se făcu 
şi ea nevăzută, înghițită de nămol. 

— Nu, nu, nu! strigă Laurie, însă un ţiuit puternic îi acoperi 
vocea, trezind-o din adâncurile somnului. 

Se grăbi să oprească vechiul ceas deşteptător, cu cheiţă. Se 
lăsă apoi pe spate în pat şi se uită lung la tavan. Gâfâia şi o 
trecuseră toate năduşelile. Tocmai avusese coşmarul de care, 


slavă cerului, fusese ocolită în ultimii câţiva ani. 

Laurie se ridică în capul oaselor, atârnându-şi picioarele peste 
marginea patului. Avea o stare groaznică. Cu o noapte înainte 
se culcase târziu, pentru că, în ciuda oboselii, făcuse curat prin 
apartament ca o nevrotică. Ştia că se purtase prosteşte, dar îl 
resimţise ca pe un exerciţiu terapeutic la modul simbolic. 
Trebuia să scape de pânzele de păianjen din viaţa ei şi la 
propriu şi la figurat. 

Nu îi venea să creadă cât de mult se schimbase viaţa ei în 
ultimele patruzeci şi opt de ore. Deşi avea convingerea că ea şi 
Jack vor fi în continuare la fel de buni prieteni, relaţia lor de 
cuplu era, cel mai probabil, aproape de sfârşit. Trebuia să se 
arate realistă în privinţa nevoilor ei şi a aşteptărilor lui. Pe lângă 
asta, îşi făcea griji atât pentru mama, cât şi pentru sănătatea 
sa. 

Se ridică în picioare şi se duse în baie, unde spaţiul era destul 
de înghesuit. Îşi începu ritualul din fiecare dimineaţă: intră la 
duş, după care îşi uscă părul şi se aranjă puţin. Nu folosea decât 
puţin fard de obraz, un dermatograf foarte fin şi un ruj în nuanţa 
naturală a buzelor. După ce termină, se privi în oglindă. Nu prea 
îi plăcea ce vedea. In ciuda machiajului, părea obosită şi 
stresată; nici fardul de obraz, nici anticearcănul fin nu o făceau 
să arate mai bine. 

Laurie avusese întotdeauna o sănătate de fier, dar niciodată 
nu pusese mare preţ pe ea, cu excepţia unei scurte perioade din 
liceu, când suferise de bulimie. Însă acum, în umbra amenințării 
mutaţiei de genă BRCA1, realiză brusc importanţa sănătăţii sale. 
Gândul că o parte din miliardele de celule ale organismului ei 
punea la cale o conspirație genetică i se părea înspăimântător. 
Deşi sperase ca investigaţiile pe internet pe care le făcuse cu o 
seară înainte să o liniştească, acest lucru nu se întâmplase. Din 
punct de vedere medical, ştia deja o mulţime de lucruri despre 
BRCA1, printre care şi faptul că, în condiţii normale, gena are un 
rol de suprimare a tumorilor, însă, dacă suferă o mutație, 
acţionează taman invers. 

Din nefericire, informaţiile ştiinţifice pe care le aflase nu prea 
îi erau de folos într-o problemă atât de personală, cu atât mai 
mult cu cât în ecuaţie intra şi dorinţa sa de a avea copii. În urma 
tratamentului profilactic şi-ar fi pierdut ambii sâni, ceea ce era 
un lucru destul de grav; însă urma şi extirparea ovarelor, ceea 


ce era de-a dreptul cumplit: practic, ar fi fost castrată. Aflase 
oripilată că, dacă avea markerul de genă BRCA1 mutantă, 
atunci creştea riscul de a dezvolta nu numai cancer la sân, ci şi 
cancer ovarian mai devreme de optzeci de ani. Cu alte cuvinte, 
ceasul ei biologic bătea mai tare şi mai repede ca niciodată. 

Pe fondul oboselii acumulate din pricina lipsei de somn, se 
simţea foarte deprimată. Nu ştia dacă să facă sau nu analize 
pentru depistarea markerului genetic. Cu siguranţă, nu avea să 
fie de acord să i se extirpe ovarele, cel puţin nu înainte de a 
face un copil. Nici cu mastectomia nu era de acord. Atunci ce 
rost ar mai fi avut să îşi facă analize? Din punctul ei de vedere, 
genetica se confrunta cu un paradox: fie nu exista remediu 
pentru boala în discuţie, fie tratamentul profilactic era mult prea 
îngrozitor. 

După un mic dejun rapid, cu fructe şi cu cereale, ieşi din 
apartament; era deja în întârziere cu cincisprezece de minute 
faţa de ora la care pleca de obicei. Doamna Engler se dovedea 
vigilentă ca de obicei. Crăpase uşa puţin, cât să o poată urmări 
cu privirea ei injectată. Laurie, care apăsa în mod repetat 
butonul de chemare de parcă spera să grăbească astfel liftul, îi 
zâmbi şi îi făcu un semn cu mâna, dar femeia nu îi răspunse, ci 
închise repede uşa. 

Traversă First Avenue fără nici un incident. Era mai frig decât 
în zilele anterioare, dar nu încercă să ia vreun taxi. Cu haina 
încheiată până la gât, îi era numai bine. Îi plăcea şi tumultul pe 
care îl elibera oraşul acela plin de viaţă. New Yorkul i se părea 
cel mai dinamic loc de pe pământ, un spaţiu care o ajuta să îşi 
alunge problemele în cotloanele minţii. Chestiunile personale 
făcură însă loc îngrijorării pentru cazul McGillin şi speranţei că 
va primi rezultatele probelor de laborator de la Maureen, 
precum şi raportul de la Peter. Se gândea în acelaşi timp la 
cazurile de care urma să se ocupe în acea zi. Spera că vor fi cel 
puţin la fel de captivante şi de complexe ca şi cazul McGillin. 

Laurie intră în Institutul de Medicină Legală pe uşa principală. 
De data asta, zona recepţiei era liberă. Birourile administrative 
erau şi ele pustii. O salută din mers pe Marlene Wilson, 
recepţionera, care citea în linişte ziarul de dimineaţă. Aceasta îi 
răspunse la salut cu o mână, iar cu cealaltă apăsă butonul de 
acces spre sala de identificare. Laurie îşi dădu haina jos în drum 
spre cabinet. 


Doi dintre medicii legişti cu vechime, Kevin Southgate şi 
Arnold Besserman, erau prinşi într-o discuţie. Amândoi o 
salutară fără să se ridice din scaunele lor de vinilin maron şi fără 
să îşi întrerupă conversaţia. Laurie le răspunse la salut. Remarcă 
totodată că Vinnie Amendola nu era la locul lui obişnuit, ascuns 
în spatele unui ziar. Se apropie de biroul la care Riva muncea de 
zor la evaluarea cazurilor care apăruseră în cuprinsul nopţii. 
Acesta îşi ridică ochii din hârtii şi se uită lung la Laurie, pe 
deasupra ochelarilor. După care îi zâmbi. 

— Ai dormit mai bine azi-noapte? o întrebă ea. 

— Nu chiar, mărturisi Laurie. Am făcut curat în apartament 
până pe la două. 

— Am trecut şi eu prin faza asta, spuse Riva, chicotind cu 
subînţeles. Cum a fost la spital? _ 

Laurie îi descrise vizita şi starea bună a mamei sale. li spuse 
câte ceva şi despre tatăl său, dar nu pomeni nimic de gena 
BRCAI. 

— Jack e deja jos, la lucru, zise Riva. 

— Am bănuit eu ceva, mai ales că nu l-am văzut pe Vinnie 
aici, citind pagina de sport. 

Riva clătină din cap dezaprobator. 

— La şase jumătate, când am ajuns eu, Jack era deja aici, cu 
nasul prin cazuri. Vine prea devreme. E penibil. l-am zis să-şi 
mai vadă şi de viaţă. 

— Cred că a fost tare distractivă discuţia, spuse Laurie 
izbucnind în râs. 

— l-am povestit şi despre mama ta. Sper că nu te deranjează. 
M-a întrebat unde ai dispărut ieri după-amiază. Din câte am 
înţeles de la el, a trecut ieri pe-aici chiar după ce-ai plecat tu la 
spital, iar eu nu eram pentru că mă dusesem să stau de vorbă 
cu Calvin. 

— Nu-i nici o problemă, spuse Laurie. Dacă tot am aflat, nu 
mai e nici un secret. 

— Sunt de acord, zise Riva. Nu înţeleg cum de mama ta nu a 
vrut să-ţi spună. Oricum, să ştii că Jack a rămas înmărmurit. Mi- 
am dat seama de treaba asta. 

— A spus ceva în mod deosebit? 

— Nimic despre mama ta. Câteva minute, n-a scos nici un 
cuvânt, ceea ce se întâmplă foarte rar. 

— Ce caz are acum? o întrebă Laurie. 


— Unul urât de tot, spuse Riva. E incredibil băiatul ăsta! Cu 
cât cazul e mai dificil, din punct de vedere medical sau 
emoţional, cu atât e mai entuziasmat. Cel la care lucrează acum 
e foarte tulburător. E vorba despre o fetiţă de patru luni, jupuită 
pe toată suprafaţa corpului, adusă la Urgenţe deja decedată. Cei 
de la camera de gardă au fost de-a dreptul indignaţi de faptul că 
părinţii încercaseră să se scuze, spunând că nu ştiau ce se 
întâmplase cu fetiţa. A fost chemată poliţia şi acum părinţii sunt 
în puşcărie. 

— Dumnezeule! rosti Laurie, cutremurându-se. 

Deşi lucra în domeniu de treisprezece ani, încă o copleşeau 
cazurile copiilor, în special cele ale sugarilor şi ale deceselor în 
urma unui abuz. 

— Am rămas şocată când am citit raportul, îi mărturisi Riva. 
Desigur, trebuia să încredinţez cuiva cazul, dar nu urăsc pe 
nimeni într-atât. 

Laurie încercă să râdă, pentru că ştia că Riva glumea, dar nu 
reuşi decât să schiţeze un zâmbet. Riva plăcea pe toată lumea 
şi era plăcută de toată lumea. Laurie mai ştia şi că, dacă Jack nu 
s-ar fi oferit să îl preia, copilul ar fi fost autopsiat de Riva. 

— Înainte să coboare, a pomenit ceva de alt caz, spuse Riva, 
căutând printre dosare. A zis că, în drum spre cabinet, a stat de 
vorbă cu Janice, care i-a spus că a mai apărut un tânăr adult de 
la Manhattan General şi că există multe similitudini cu McGillin. 
Mi-a zis că sigur o să vrei să îl iei tu şi că să ţi-l dau ţie. Te 
interesează? 

— Evident, spuse Laurie. ` 

Luă dosarul, încruntându-se. Il deschise şi răsfoi rapid paginile 
dinaintea raportului de investigaţie. Numele pacientei era 
Darlene Morgan, în vârstă de treizeci şi şase de ani. 

— Era mama unui puşti de opt ani, spuse Riva. Ce tragedie 
pentru bietul copil! 

— Măi, să fie! şopti Laurie, în timp ce parcurgea raportul. 
Chiar că sunt asemănătoare... e incredibil. Ştii cumva dacă 
Janice mai e pe-aici? întrebă Laurie, ridicând privirea din hârtii. 

— N-am nici cea mai mică idee. Era când am trecut pe lângă 
biroul secretarei, dar asta se-ntâmpla până în şase şi jumătate. 

— Mă duc s-o caut, spuse Laurie. Mulţumesc pentru caz! 

— Cu plăcere, zise Rita, adresându-se spinării lui Laurie, care 
deja se întorsese să plece. 


Laurie nu irosi nici o clipă. Teoretic vorbind, Janice termina 
programul la şapte, dar de regulă mai rămânea peste program. 
Era maniacă în privinţa rapoartelor şi de multe ori stătea până la 
opt ca să le pună la punct. Era deja opt fără douăzeci când 
Laurie trecu prin camera funcţionarilor care ţineau evidenţa 
dosarelor. După un minut, era deja în pragul cabinetului 
anchetatorilor legişti. Bart Arnold ridică privirea. Stătea la birou 
şi vorbea la telefon. 

— Janice mai e aici? îl întrebă Laurie. 

Bart arătă cu degetul peste umăr, înspre partea din spate a 
camerei. Capul lui Janice se zărea dindărătul unui monitor. 
Secretara stătea la un birou din colţul opus. 

Laurie intră în cabinet şi îşi luă un scaun. Il duse până la masa 
de lucru a lui Janice şi se aşeză. Janice căscă îndelung, cu un aer 
ostenit. 

— Scuzaţi-mă, spuse Janice într-un final, ştergându-şi lacrimile 
cu mâna. 

— N-ai de ce, ai tot dreptul, spuse Laurie. Ai avut o noapte 
grea? 

— Ca volum, n-a fost cine ştie ce, însă, spre deosebire de 
nopţile trecute, au fost câteva cazuri care mi-au frânt inima. Nu 
ştiu de ce mă afectează atât. Înainte nu eram atât de 
impresionabilă. Sper să nu-mi influenţeze obiectivitatea. 

— Am auzit ceva despre un sugar. 

— Vă vine să credeţi? Ce fel de oameni ar face aşa ceva? Mă 
depăşeşte. Poate am devenit prea sensibilă pentru meseria 
asta. 

— Atunci când n-o să te mai impresioneze astfel de cazuri ar 
trebui să-ţi faci griji. 

— Se poate să aveţi dreptate, spuse Janice oftând. Se 
îndreptă de spate în scaun, ca să-şi mai revină puţin. Deci, cu ce 
pot să vă ajut? 

— Doar ce m-am uitat pe raportul pe care l-ai făcut pentru 
Darlene Morgan. Mi se pare uimitoare asemănarea cu cazul 
Sean McGillin. 

— Exact asta i-am spus şi eu domnului doctor Stapleton când 
ne-am întâlnit în dimineaţa asta. 

— Există ceva ce-ai putea să-mi spui şi nu ai inclus în foile de- 
aici? zise Laurie, fluturând raportul în aer. De pildă, impresiile cu 
care ai rămas de pe urma discuţiilor pe care le-ai avut cu cei 


implicaţi în caz, asistentele sau doctorii, sau chiar rudele 
victimei. Ştii la ce mă refer, altceva decât faptele în sine. Un 
amănunt la nivel intuitiv. 

Janice o privi ţintă cu ochii ei căprui cât timp se gândi la un 
amănunt semnificativ. După un minut, clătină din cap abia 
schiţat. 

— Nu prea mi-a atras nimic atenţia. Ştiu la ce vă referiţi, e 
vorba de o impresie subliminală. Dar nu-mi trece nimic prin cap. 
Mi s-a părut o tragedie medicală dintre cele banale: o femeie, în 
floarea vârstei şi aparent sănătoasă căreia i-a sunat ceasul, 
spuse Janice, ridicând din umeri. Când cineva atât de tânăr 
moare brusc, te face să te gândeşti că de fapt toţi suntem foarte 
vulnerabili. 

Laurie îşi muşcă buza, gândindu-se ce altceva ar mai fi putut 
să o întrebe pe Janice. 

— N-ai stat de vorbă şi cu chirurgul, nu? 

— Nu. 

— O fi fost acelaşi chirurg care l-a operat pe McGillin? 

— Nu, au fost operaţi de doi chirurgi ortopezi diferiţi şi, din 
câte am înţeles de la medicul rezident, ambii sunt foarte 
respectaţi. 

— Se pare că ambii pacienţi au murit dimineaţa, cam pe la 
aceeaşi oră. Nu ţi se pare bizar? 

— Nu neapărat. Din experienţă ştiu că, de obicei, majoritatea 
deceselor au loc între două şi patru dimineaţa, în turele mele de 
noapte, e intervalul cel mai aglomerat. Un doctor mi-a sugerat 
cândva că frecvenţa asta are o oarecare legătură cu ritmul 
circadian? al hormonilor. 

Laurie dădu din cap în semn de încuviinţare. Probabil că ce 
spunea Janice era adevărat. 

— Doctorul Stapleton mi-a zis că dumneavoastră l-aţi 
autopsiat pe Sean McGillin. Îmi puneţi întrebările astea pentru 
că n-aţi găsit încă o cauză a decesului? 

— N-am descoperit nimic, recunoscu Laurie. Dar din punct de 
vedere al anesteziei sunt asemănări? Au lucrat aceiaşi oameni 
ori s-au folosit aceleaşi substanţe? 

— Trebuie să mărturisesc că nu m-am interesat. Oare ar fi 


10 Ritm biologic intern pe o durată de aproximativ 24 de ore al unui 
organism aflat în imposibilitatea de a sesiza alternanţa dintre zi şi noapte, 
(n.tr.). 


trebuit? 

Laurie ridică din umeri. 

— Amândoi au murit la aproximativ optsprezece ore de la 
operaţie, deci ar trebui să mai existe urme de anestezie în 
organismul lor. Cred că se impune să examinăm orice variantă, 
inclusiv medicamentele pe care le-au luat, ordinea în care le-au 
fost administrate şi dozajul. L-am rugat pe Bart să ne aducă fişa 
de internare a lui McGillin. O să am nevoie şi de cea a lui 
Morgan. 

— Pot să înaintez eu cererea înainte de a pleca, spuse Janice. 

Laurie se ridică în picioare. 

— Mulţumesc frumos! Sper să nu consideri venirea mea aici 
un reproş la adresa raportului tău de investigaţie; dimpotrivă, 
rapoartele tale sunt întotdeauna de primă clasă. 

Janice se îmbujoră. 

— Mulţumesc! Imi dau toată silinţa. Ştiu cât de important este 
să aveţi toate informaţiile la dispoziţie, în special în cazuri atât 
de misterioase precum astea patru. 

— Patru? întrebă Laurie luată prin surprindere. Cum adică 
patru? 

— Din câte îmi amintesc, acum două săptămâni ne-au mai 
venit două cazuri de la Manhattan General şi mie mi s-au părut 
asemănătoare. 

— Cât de asemănătoare? Pacienţii muriseră tot în prima zi 
postoperatorie, la fel ca McGillin şi Morgan? 

— Da, din câte mi-aduc aminte. Şi un alt lucru pe care mi-l 
amintesc în mod clar este faptul că ambii pacienţi erau tineri şi 
fără probleme de sănătate, aşa că infarctele lor au reprezentat 
un mare şoc pentru toată lumea. Îmi mai aduc aminte că 
amândoi au fost găsiţi de infirmiera care venise să le ia 
temperatura şi tensiunea şi tot aşa a fost găsită şi Darlene 
Morgan, ceea ce sugerează că au fost probabil victimele unei 
catastrofe medicale majore. Adică, nici măcar n-au mai apucat 
să cheme o asistentă în ajutor. Sean McGillin ar fi putut totuşi să 
apese butonul de urgenţă, dar n-a făcut-o. Plus că, la fel ca şi în 
cazul lui McGillin şi Morgan, echipa de resuscitare n-a avut nici 
un dram de noroc. Vreau să spun că n-au reuşit să modifice în 
nici un fel linia de puls cardiac. 

— Informaţiile astea ar putea fi foarte relevante, zise Laurie, 
bucuroasă că venise să o caute pe Janice. 


— Oricum, mă gândeam să fac nişte copii după rapoartele de 
investigaţie, dar n-am avut timp până acum. 

— Ceilalţi doi au suferit tot operaţii ortopedice? 

— Nu-mi aduc aminte exact ce fel de operaţie au suferit, dar e 
uşor de aflat. Dacă ar fi să mă pronunţ acum, aş zice că au fost 
două cazuri de chirurgie generală, nu de ortopedie. Vreţi să fac 
câte o copie după rapoartele lor de investigaţie? 

— Nu, stai liniştită. O să am oricum nevoie de dosarele lor 
complete. Ţi-aduci aminte cine le-a făcut examinarea medico- 
legală? 

— Nu ştiu. În afară de dumneavoastră şi de doctorul 
Stapleton, nu prea interacţionez cu medicii. 

— Dar îşi aminteşti care a fost oficial cauza morţii? întrebă 
Laurie. 

— Imi pare rău, mărturisi Janice. Nu ştiu nici măcar dacă au 
fost finalizate. Uneori urmăresc până la capăt cazurile care mă 
interesează, dar pe acestea două nu le-am urmărit. Trebuie să 
recunosc că, la vremea respectivă, mi s-au părut cazuri de 
rutină în care, în mod neaşteptat, au apărut probleme cardiace 
majore. Mă gândesc totuşi că am folosit un oximoron, alăturând 
două cuvinte ca „rutină” şi „neaşteptat”. Poate că „rutină” nu e 
cel mai potrivit termen. Ce vreau să zic este că oamenii mai mor 
în spitale şi, sigur, este o tragedie, dar de multe ori nu mor din 
cauza problemei pentru care s-au internat. Abia azi-dimineaţă 
mi-am adus aminte de cazurile astea două, când scriam raportul 
pentru cazul Morgan şi încercam să văd lucrurile din perspectiva 
infirmierei. 

— Cum îi chema pe cei doi? întrebă Laurie. 

O cuprinse un fior de nerăbdare. Tocmai pentru frânturile 
astea de informaţii neobişnuite, neaşteptate, dar cu potenţial 
semnificativ în aflarea cauzei decesului, voia să stea de vorbă 
cu Janice. Astfel de discuţii îi întăreau în convingerea că toţi 
colegii ei, medici legişti şi tehnicieni, care ignorau experienţa şi 
priceperea anchetatorilor legişti o făceau numai în detrimentul 
lor. 

— Solomon Moskowitz şi Antonio Nogueira. Le-am scris aici, 
împreună cu numerele de înregistrare, spuse Janice, dându-i o 
foaie de hârtie lui Laurie. 

Laurie luă hârtia şi se uită peste numele pacienţilor. Nu îşi 
dădea seama dacă, în fond, nu căuta insistent o metodă de a-şi 


scoate din minte problemele personale. Cert era faptul că găsise 
una. 

— Mulţumesc mult, Janice, spuse Laurie. S-ar putea să ai 
dreptate. E posibil să găsim ceva dacă le grupăm. 

Una dintre problemele celor opt medici legişti de la morgă 
ținea de faptul că astfel de asocieri le puteau scăpa printre 
degete. Joia după-amiaza avea loc o şedinţă comună, în care era 
discutat fiecare caz în parte, însă, de obicei, se punea accent pe 
cele mai interesante, din punct de vedere ştiinţific, sau pe cele 
mai macabre. 

— N-aveţi pentru ce, spuse Janice. Mă bucur că facem echipă 
şi că ajut şi eu cum pot. 

— Sigur că da, suntem o echipă, răspunse Laurie. Ah, era să 
uit, când faci cerere pentru fişa de internare a lui Morgan, le 
spui şi de fişele lui Moskowitz şi Nogueira? 

— Cu mare plăcere, zise Janice. 

Işi notă totul pe un bileţel autoadeziv pe care îl lipi pe 
marginea monitorului. 

Incitată de noile informaţii, Laurie se grăbi să iasă din 
cabinetul anchetatorilor legişti şi luă liftul până la etajul patru. 
Lăsase grijile legate de gena BRCAL şi de Jack pe un plan 
secundar. Nu îşi putea lua ochii de la cele două nume de pe 
hârtia pe care i-o dăduse Janice. Saltul de la un singur caz ciudat 
la patru era uriaş. Se întrebă însă dacă între acele patru cazuri 
exista o legătură reală. Din perspectiva ei, un medic legist 
tocmai asta trebuia să afle. Dacă legătura între cazuri o făcea 
un medicament sau o procedură medicală comună, iar ea îşi 
dădea seama de asta, atunci avea posibilitatea, aducătoare de 
mari satisfacţii, de a preveni şi alte decese. Bineînţeles, cu 
ajutorul acelor informaţii ar fi putut concluziona şi dacă decesele 
fuseseră naturale sau provocate. Gândul o făcu să se 
cutremure. 

Intră în cabinetul ei, îşi agăţă repede haina în cuierul din 
spatele uşii şi se aşeză la calculator. Tastă numerele de acces 
pentru cele două cazuri şi află că nici unul nu fusese finalizat. 
Puțin dezamăgită, îşi notă numele celor doi medici care făcuseră 
autopsia: George Fontworth se ocupase de Antonio Nogueira, iar 
Kevin Southgate îl examinase pe Solomon Moskowitz. Pentru că 
îl văzuse pe Southgate în sala de identificare ceva mai devreme, 
Laurie puse mâna pe telefon şi formă numărul interiorului 


acestuia. Aşteptă vreme de cinci apeluri, după care închise. 

Se întoarse la lift şi cobori la parter, apucând-o spre camera 
de identificare. Spera să îl găsească pe Kevin la taclale cu 
Arnold şi chiar aşa se întâmplă. Aşteptă răbdătoare să îşi 
întrerupă conversaţia. Cei doi discutau în permanenţă în 
contradictoriu pe teme politice: Kevin era un democrat-liberal 
convins, iar Arnold, un republican conservator, la fel de convins. 
Amândoi lucrau la Institutul de Medicină Legală de aproape 
douăzeci de ani şi începuseră chiar să semene: erau 
supraponderali, cenuşii la faţă şi cam neglijenţi în materie de 
igienă şi de ţinută. Lui Laurie i se părea că intrau în tiparul 
medicului legist din filmele clasice de la Hollywood. 

— Ţi-aduci aminte de un caz pe care l-ai examinat acum vreo 
două săptămâni, un tip numit Solomon Moskowitz? îl întrebă pe 
Kevin după ce, în prealabil, îşi ceru scuze că îl deranjează. 

Ca de obicei, Kevin şi Arnold schimbau replici acide. Se 
tachinau doar, pentru că nu aveau nici cea mai mică şansă să-şi 
schimbe unul altuia părerile adânc înrădăcinate. 

Kevin glumi, spunând că nu îşi mai aducea aminte nici 
cazurile pe care le avusese cu o zi în urmă, apoi se strădui să 
scormonească prin memorie, schimonosindu-şi faţa buhăită. 

— Parcă mi-aduc aminte de unul Moskowitz, zise el. Ştii 
cumva dacă era venit de la Manhattan General? 

— Aşa mi s-a spus. 

— Atunci ştiu despre ce e vorba. Se pare că pacientul a avut 
un infarct. Dacă despre cazul ăsta vorbeşti, nu prea am găsit 
mare lucru. Nu cred că l-am finalizat. Am impresia că încă n-au 
venit analizele de laborator. 

„Da, sigur, analizele-s de vină?” îşi spuse Laurie în sinea ei. 
Nici în perioadele cele mai aglomerate rezultatele analizelor de 
laborator nu întârziau două săptămâni. Dar nu era deloc 
surprinsă. Kevin şi Arnold erau cunoscuţi pentru tărăgănările în 
terminarea cazurilor. 

— Ţi-aduci aminte dacă victima suferise recent o operaţie? 

— Acum chiar că-ţi forţezi norocul. Uite cum facem, dacă urci 
până la mine la cabinet îţi dau dosarul lui. 

— E o idee foarte bună, răspunse Laurie. 

Atenţia îi fu atrasă de George, care intrase între timp în biroul 
de identificare şi tocmai îşi scotea haina. Laurie îi lăsă pe Kevin 
şi pe Arnold să îşi reia ciorovăiala şi se îndreptă spre George, 


care era deja lângă automatul de cafea. 

George lucra la Institutul de Medicină Legală cam de tot atâta 
vreme ca şi Kevin şi Arnold, însă nu copiase nimic din 
comportamentul celorlalţi doi. Era mult mai îngrijit şi stilat, avea 
pantalonii întotdeauna călcaţi, purta mereu o cămaşă curată şi o 
cravată în culori vii, toate destul de în pas cu moda. Aşa îi şi 
plăcea să se prezinte, în plus, părea şi mult mai tânăr pentru 
simplu fapt că nu avea burtă, ca majoritatea bărbaţilor de vârstă 
mijlocie. Deşi Laurie ştia că Jack nu avea prea mare respect 
pentru profesionalismul lui George, ea se înţelegea bine cu el. 

— Am auzit că în cazul victimei prin împuşcare de ieri ai găsit 
o rezolvare absolut surprinzătoare, spuse Laurie. 

— Ce mai chin! se plânse George. Dacă Bingham se mai oferă 
vreodată să lucrăm împreună la vreun caz, aminteşte-mi să-l 
refuz cu graţie. 

Laurie râse şi mai schimbă cu George câteva impresii pe 
marginea cazului preţ de câteva minute, după care ajunse la 
ceea ce o interesa cu adevărat. Aşa cum discutase şi cu Kevin 
despre cazul Moskowitz, îl întrebă dacă îşi aminteşte de 
autopsia lui Antonio Nogueira, făcută în urmă cu aproximativ 
două săptămâni. 

— Dă-mi un indiciu, răspunse George. 

— Nu pot să-ţi dau decât vreo câteva detalii, deşi nu le ştiu 
prea bine, spuse Laurie. Un tip tânăr, care a murit la Manhattan 
General la mai puţin de douăzeci şi patru de ore de la operaţie şi 
care se presupune că a suferit un dezastru cardiologie. 

— Aha, gata, mi-aduc aminte că a fost un caz greu. N-am 
găsit nimic la examinare şi nici analizele de laborator n-au scos 
ceva la iveală. Am dosarul pe birou, dar încă mai aştept 
rezultatele examenului toxicologic, în caz că aflăm ceva. Dacă 
nu, o să fiu nevoit să îl declar decedat ca urmare a unei fibrilaţii 
ventriculare spontane sau a unui infarct miocardic masiv, mult 
prea puternic şi neaşteptat ca să se mai poată descoperi vreun 
fel de dovadă patologică. Desigur, factorul care a determinat 
infarctul a dispărut în mod miraculos. Oricare ar fi ipoteza, inima 
s-a oprit. Adică, este exclus să i se fi oprit respiraţia, pentru că 
nu am găsit urme de cianoză. 

George dădu din umeri, ridicând mâinile în semn de 
neputinţă. 

— Aşadar, ca urmare a analizelor la microscop nu s-a văzut 


mare lucru la arterele lui coronare? 

— Foarte puţin. 

— Şi muşchiul inimii părea normal? Adică, ţi-a dat impresia că 
ar fi putut cauza în mod neaşteptat o aritmie fatală? Ai găsit 
urme de inflamație? 

— Nt! Arăta perfect normal. 

— Te deranjează dacă mă uit şi eu în dosarul lui spre după- 
amiază? îl întrebă Laurie. 

— Chiar te rog! Dar de ce te interesează? Cum ai auzit de el? 

— Mi-a spus Janice, zise Laurie. Şi mă interesează pentru că 
ieri am avut un caz surprinzător de asemănător. 

Laurie se simţea puţin vinovată că nu spusese nimic despre 
celelalte două cazuri, dar nu suficient de vinovată încât să le 
aducă în discuţie: în primul rând, pentru că bănuielile cum că ar 
exista o legătură între cazuri aveau o natură pur speculativă şi 
în al doilea rând, pentru că, în faza incipientă în care se găsea 
ancheta, considera că avea exclusivitate asupra ipotezei unor 
crime în serie. 

După ce ieşi din sala de identificare, Laurie cobori un etaj şi îl 
căută pe Marvin. Îl găsi în cabinetul mortuar. Aşa cum sperase, 
era deja echipat. 

— Eşti gata de distracţie? întrebă Laurie. 

Era nerăbdătoare să înceapă. 

— Mai întrebi, drăguță? spuse Marvin, la fel ca în ziua 
precedentă. 

Laurie îi dădu numărul de înregistrare pentru Darlene Morgan 
înainte de a intra la vestiar să se schimbe. Era cuprinsă de 
agitaţie... Nu i se mai întâmplase niciodată, în întreaga carieră, 
să spere să nu găsească nimic la autopsie. Dacă n-ar fi găsit o 
cauză a morţii ar fi însemnat că şi acel caz intra în tiparul 
McGillin, Nogueira şi Moskowitz. Cu cât ipoteza crimelor în serie 
devenea mai plauzibilă, cu atât creştea volumul muncii sale, 
lucru care nu îi mai lăsa timp să se frământe din pricina 
problemelor personale. 

Laurie ieşi din vestiar, intră în depozit şi îşi luă din încărcător 
bateria costumului de astronaut. După cincisprezece minute, 
intra complet echipată în sala de autopsie, venind în 
anticameră, unde-şi pusese mănuşile. Nu se mai examina decât 
un singur caz în sală. Ştia de la o poştă care din cei doi era Jack, 
întrucât Vinnie era mult mai scund şi mai firav. Jack se uita prin 


vizorului unui aparat de fotografiat aşezat pe un trepied. Laurie 
încercă să nu se uite în direcţia copilaşului dezbrăcat aflat pe 
masă. Clipi fără să vrea atunci când se declanşă bliţul. 

— Tu eşti, Laurie? strigă Jack, ridicându-se şi întorcându-se cu 
faţa înspre ea în momentul în care auzi uşa închizându-se. 

— Da, eu sunt, spuse Laurie. 

Pentru că nu îl zărise pe Marvin în sala de autopsie, se uită 
prin geamul semisecurizat al uşii care dădea spre hol. Îl văzu 
venind cu o targă mobilă. La celălalt capăt al tărgii era un alt 
tehnician, Miguel Sanchez. Laurie îşi imagină că intervenise o 
problemă. Marvin era, fără excepţie, extrem de eficient şi 
întotdeauna ajungea în sală înaintea ei. 

— la vino-ncoace! zise Jack cu un oarecare entuziasm. Vreau 
să-ţi arăt ceva. Cazul ăsta e cu dus-întors! 

— Sunt convinsă, spuse Laurie. Dar o să te las pe tine să-mi 
povesteşti mai încolo. Ştii bine că autopsiile copiilor nu se 
numără printre preferatele mele. 

— Sunt destul de convins că şi cazul ăsta seamănă cu cele de 
ieri, spuse Jack. Sunt peste nouăzeci la sută sigur că atât cauza, 
cât şi condiţiile decesului vor surprinde pe toată lumea. Ascultă 
ce-ţi spun. E caz de manual! 

În ciuda aversiunii pe care o avea faţă de cazurile cu copii, 
curiozitatea profesională o făcu pe Laurie să se apropie de Jack. 
Cu oarecare efort, reuşi să se uite la bietul sugar. Aşa cum îi 
spusese şi Riva, fetiţa era învineţită, jupuită şi arsă pe cea mai 
mare parte a corpului, inclusiv pe faţă. Priveliştea absolut 
îngrozitoare o făcu să se clatine puţin, ca şi când ar fi ameţit. Işi 
depărtă picioarele pentru a-şi recăpăta echilibrul. Auzi apoi uşa 
deschizându-se în spatele său, după care scârţâitul roţilor unei 
tărgi mobile vechi. 

— Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că în nici o radiografie nu există 
urme de fractură, nici mai vechi, nici mai noi? Ţi-ar influenţa în 
vreun fel părerea despre acest caz? 

— Nu neapărat, spuse Laurie. 

încercă să îl privească în ochi, dar nu reuşi din cauza 
reflexiilor de lumină de pe masca lui de plastic. Nu se mai 
văzuseră şi nu îşi mai vorbiseră de aproape douăzeci şi patru de 
ore; pentru o primă întâlnire, sperase să aibă parte de ceva mai 
mult decât o reiterare a schimbului de replici pe teme 
profesionale din dimineaţa precedentă. 


— Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că, pe lângă radiografii, himenul 
este intact? 

— Aş zice că nu contrazice ceea ce am în faţa ochilor, 
răspunse Laurie. 

Învingându-şi repulsia, Laurie se aplecă şi se uită cu mai 
multă atenţie la leziunile pielii, în special în zonele în care Jack 
făcuse câteva mici incizii. Îşi dădu brusc seama la ce se referise 
Jack atunci când vorbise despre argumente care contraziceau 
ipoteza abuzului. 

— E din cauza insectelor! spuse Laurie deodată, îndreptându- 
se de spate şi ridicându-se. 

— Fata merită un premiu! strigă Jack, ca un prezentator de 
carnaval. După cum mă aşteptam, doctor Mongomery a 
coroborat cu mare pricepere observaţiile mele. Bineînţeles că 
Vinnie nu e convins, aşa că am pus pariu pe cinci dolari că vom 
găsi o probă nespecifică pentru deces prin asfixiere când vom 
face autopsia internă şi toată lumea ştie cam ce presupune 
acest lucru. 

Laurie dădu din cap în semn de încuviinţare. Erau mari şanse 
că micuța din faţa ei să fi avut sindromul morţii subite a 
sugarului, care la autopsie se recunoaşte după semnele morţii 
prin asfixiere. Deşi la prima vedere crezuse că leziunile de pe 
corp îi fuseseră provocate înainte de deces, acum presupunea 
că de fapt fuseseră cauzate după moarte, de către o serie de 
insecte, cum ar fi furnicile şi gândacii de bucătărie, posibil şi de 
şoareci sau de şobolani. Dacă aceea ar fi fost situaţia, atunci 
cauza morţii nu fusese de natură criminală, ci accidentală. 

Desigur, o asemenea concluzie nu ar fi diminuat tragedia 
pierderii unei fragede vieţi, dar cu siguranţă urma să aibă alte 
implicaţii. 

— Să-i dăm bice, spuse Jack, luând aparatul de fotografiat de 
pe trepied. Copilul ăsta a fost mutilat de condiţiile de sărăcie, nu 
în urma unui abuz. Trebuie să-i scot părinţii din puşcărie. Dacă-i 
lăsăm acolo e ca şi cum am adânci rănile acestei fetiţe. 

Laurie se îndreptă spre una dintre mesele de autopsie, lângă 
care Marvin aşezase targa mobilă şi încercă să nu se gândească 
prea mult la dezamăgirea pe care i-o provocase Jack cu replicile 
lui voioase şi felul lui de a vedea lucrurile. În acelaşi timp, se 
întreba dacă nu cumva cazul lui Jack era un semn că lucrurile nu 
sunt întotdeauna ceea ce par la prima vedere. 


— Au fost probleme? îl întrebă ea pe Marvin, care aşeza 
cadavrul pe masă, cu ajutorul lui Miguel. 

Marvin poziţionă capul victimei pe o bucată de lemn. 

— O nimica toată! mărturisi Marvin. Cred că Mike Passano 
înregistrase cadavrul sub un alt număr de compartiment 
frigorific, dar, cu ajutorul lui Miguel, am dat de ea destul de 
repede. Avem ceva deosebit în cazul ăsta? 

— Ar trebui să fie clar, spuse Laurie în timp ce verifica 
numărul şi numele victimei. De fapt, sper să avem de-a face cu 
aceeaşi poveste ca şi în cazul de ieri. 

Marvin îi aruncă o privire confuză, însă Laurie începuse deja 
examinarea externă. 

Ochiul ei experimentat începu să înregistreze observaţiile 
imediat. Cadavrul aparţinea unei femei caucaziene, în jur de 
treizeci şi cinci de ani, brunetă, cu păr bogat, aparent 
sănătoasă, deşi puţin grăsuţă, cu ţesut adipos accentuat în jurul 
abdomenului şi pe exteriorul coapselor. Pielea ei avea obişnuita 
paloare a celor morţi şi nu prezenta leziuni, cu excepţia unor 
înţepături. Nu prezenta semne de cianoză. Nu părea să îşi fi 
injectat droguri. Avea două incizii recent suturate, pe părţile 
laterale ale genunchiului stâng, dar nici o urmă de inflamație 
sau de infecţie. Avea o branulă închisă în braţul stâng, fără 
extravazări de sânge sau de lichid. Un tub endotraheal, corect 
aşezat, îi ieşea din gură. 

„Până aici totul e bine”, îşi spuse Laurie, gândindu-se că, până 
în acel moment, cazul semăna cu cel al lui Sean McGillin Jr. Luă 
scalpelul de la Marvin şi începu examinarea internă. Lucră 
concentrat şi rapid. Işi scoase din minte orice altă activitate ce 
se desfăşură în sală. 

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, Laurie se îndreptă de 
spate după ce examină venele din membrele inferioare până în 
cavitatea abdominală. Nu găsise nici un cheag de sânge. In 
afară de câteva fibroame nesemnificative la nivelul uterului şi 
de un polip în intestinul gros, nu găsise nici o patologie 
revelatoare şi cu siguranţă nici o cauză care să justifice decesul 
femeii. Ca şi în cazul McGillin, Laurie era nevoită să aştepte 
rezultatele examenului microscopic şi ale celui toxicologic 
pentru a stabili o cauză a morii. 

— E un caz curat, comentă Marvin. Aşa cum ţi-ai dorit. 

— E foarte ciudat, spuse Laurie. 


Avusese dreptate. Se uită prin sala care se umpluse pe 
nesimţite în intervalul în care ea fusese ocupată cu autopsia. 
Singura masă neocupată era cea de lângă masa la care lucrase 
Jack. Se părea că el terminase şi plecase fără să o anunţe în 
vreun fel. Nu era deloc surprinsă. Era tipic pentru 
comportamentul lui din ultima vreme. 

Se păru că vede silueta delicată a Rivei la masa de vizavi. 
Când Marvin ieşi pe hol să ia o targă, Laurie se apropie de ea. 
Într-adevăr, era Riva. 

— Ai un caz interesant? o întrebă Laurie. 

Riva ridică privirea. 

— Nu neapărat, cel puţin din punct de vedere medical. E 
vorba despre victima unui accident rutier de pe Park Avenue: o 
turistă din Midwest, care-şi ţinea soţul de mână când a fost 
lovită de o maşină. El era doar la un pas în faţa ei. Mă uimeşte 
în continuare faptul că pietonii din oraşul ăsta nu sunt mai 
atenţi, în condiţiile în care se conduce pe străzi cu aşa mare 
viteză. În fine... cazul tău cum e? 

— Foarte interesant, spuse Laurie. N-am descoperit nici un fel 
de simptom. 

Riva o privi contrariată. 

— Interesant, dar fără simptom? Nu prea îţi stă în fire să spui 
aşa ceva. 

— Îţi explic eu mai târziu. Până atunci, mai ai vreun caz 
pentru mine? 

— Pe ziua de azi, nu, spuse Riva. M-am gândit că poate ai 
vrea să mai răsufli şi tu în perioada asta. 

— Ei, sunt bine! Serios! N-am nevoie de tratament special! 

— Nu-ţi face griji. E o zi relativ uşoară. Ai destule pe cap deja. 

Laurie încuviinţă. 

— Mulţumesc, Riva, spuse ea, deşi ar fi preferat să aibă în 
continuare de lucru. 

— Ne vedem sus. 

Laurie se întoarse la masa ei de autopsie şi, când Marvin se 
întoarse cu targa mobilă, îi mulţumi pentru ajutor şi îi spuse că 
îşi terminase treaba pentru acea zi. Zece minute mai târziu, 
după obişnuitul spălat al mâinilor, îşi scoase echipamentul de 
cosmonaut şi îşi puse bateria la încărcat. Tocmai se gândea să 
treacă pe la laboratoarele de histologie şi toxicologie, când 
apăru deodată Jack, blocându-i ieşirea din depozit. 


— Pot să-ţi fac cinste cu o cafea? o întrebă el. 

Laurie se uită în ochii lui de culoarea siropului de arțar, în 
încercarea de a-şi da seama cam în ce stare de spirit se găsea. 
În lumina ultimelor întâmplări, se cam săturase de jovialitatea 
lui, pe care o găsea umilitoare. Şi totuşi, nu mai avea rânjetul 
nesuferit din ziua precedentă, atunci când apăruse în pragul 
cabinetului său. Avea un aer serios, aproape solemn, pe care 
Laurie îl aprecia pentru că era mult mai potrivit situaţiei în care 
se aflau. 

— Aş vrea să vorbim, spuse Jack. 

— Mi-ar prinde bine o cafea, răspunse Laurie. 

Cu oarecare eforturi, se strădui să-şi ţină în frâu aşteptările 
legate de intenţiile lui Jack. Comportamentul lui părea suspect 
de decent. 

— Am putea să mergem în biroul de identificare sau la 
cantină, spuse Jack. Cum vrei tu. 

Cantina se afla la primul etaj. Era o sală zgomotoasă, cu 
linoleum pe jos, pereţi de beton goi şi o mulţime de aparate 
automate de mâncare. Dimineaţa, la ora aceea, era destul de 
aglomerat, pentru că angajaţii de la secretariat şi din echipa de 
pază aveau pauză. 

— Hai să mergem în biroul de identificare, îi sugeră Laurie. 
Am avea toată încăperea la dispoziţie. 

— Mi-a fost dor de tine astă-noapte, îi spuse Jack în timp ce 
aşteptau liftul. 

„Măi, să fie!” îşi spuse Laurie în sinea ei. În ciuda prudenţei 
autoimpuse, îi crescură speranţele că puteau în sfârşit să poarte 
o discuţie serioasă. Jack nu obişnuia deloc să spună direct ce 
simţea. Îl privi din nou, să fie sigură că nu era doar sarcastic, dar 
nu putea să îşi dea seama, pentru că Jack nu se uita la ea. Era 
mult prea preocupat să urmărească beculeţele de deasupra uşii 
liftului. Numerele se aprindeau în ordine descrescătoare cu 
tipica lor lipsă de grabă. Liftul secundar nu era destinat 
transportului de persoane şi se mişca extrem de încet. 

Urcară imediat ce se deschise uşa. 

— Şi mie mi-a fost dor de tine, îi mărturisi Laurie. 

îngrijorată să nu cadă în vreo capcană, expunându-se, se 
intimidă şi evită să îl privească. Din punctul ei de vedere, se 
purtau amândoi ca nişte copii de şcoală primară. 

— M-am făcut de tot râsul ieri la baschet, îi spuse Jack. N-am 


fost în stare de nimic. 

— Îmi pare rău, zise Laurie, regretând imediat că nu îşi ţinuse 
gura. 

Păruse că-şi cerea scuze, când de fapt nu voia decât să îşi 
arate compasiunea pentru cele întâmplate. 

— După cum mă aşteptam, examinarea internă a confirmat 
ipoteza sindromului morţii subite, spuse Jack pentru a schimba 
subiectul. 

Era evident că nici el nu se simţea în largul lui. 

— Serios? zise Laurie. 

— Cazul tău cum a fost? o întrebă Jack în momentul în care 
liftul porni. Când m-am întâlnit cu Janice, mi-a zis că i s-a părut 
că seamănă cu Sean McGillin, aşa că i-am spus Rivei că s-ar 
putea să te intereseze. 

— Mulţumesc că te-ai gândit, spuse Laurie. Chiar m-a 
interesat. Şi ai avut dreptate. Seamănă deranjant de mult cu 
cazul McGillin. 

— De ce „deranjant de mult”? întrebă Jack. 

— Incep să cred în ipoteza pe care mi-ai spus-o ieri, 
referitoare la faptul că medicina legală poate descoperi cauze 
de deces la antipodul aşteptărilor tuturor. Cred că am de-a face 
cu o crimă, un fel de caz Cromwell întors pe dos. Cu alte 
cuvinte, s-ar putea să fie vorba despre un criminal în serie. Şi 
mă duce cu gândul la scandaloasele crime în serie petrecute 
recent în spitale din New Jersey şi din Pennsylvania. 

Deşi lui Fontworth nu îi mărturisise nimic, nu avea nici o 
rezervă în a-i dezvălui lui Jack bănuielile sale. 

— la stai aşa! făcu Jack. Eu ziceam că în general medicina 
legală e plină de surprize. Nu mă refeream la cazul tău. 

— Eu am crezut că la el te referi, spuse Laurie. 

Jack scutură din cap în semn de dezacord pe când uşa liftului 
se deschidea la parter. 

— Nici pe departe. Şi să ştii că mi se pare că, din câte 
informaţii am de la tine despre cazul ăsta, mi se pare cam tras 
de păr să renunţi la ipoteza morţii naturale în favoare unei 
crime. De unde şi până unde? o întrebă el, invitând-o să iasă din 
lift înaintea lui. 

— Pentru că am autopsiat, în două zile succesive, două 
persoane relativ tinere, sănătoase, care au murit brusc şi 
aparent fără motiv. De fapt, n-am găsit nici o patologie! 


— În cazul de azi ai găsit cheaguri de sânge sau semne ale 
unor manifestări cardiace anormale? 

— Nimic de felul ăsta. Nu avea nimic în afară de câteva 
fibroame uterine, atâta tot. La fel ca Sean McGillin, a murit la 
mai puţin de douăzeci şi patru de ore de la anestezia generală. 
La fel ca el, n-avusese complicaţii; dimpotrivă, starea ei fusese 
stabilă şi, dintr-odată... trosc! Infarct miocardic şi eşec total al 
manevrelor de resuscitare! zise Laurie, pocnind din degete 
pentru a-şi puncta cuvintele. 

Trecură prin faţa dispeceratului. Secretarele se adunaseră la 
discuţii. În acel moment, telefoanele nu mai sunau. După haosul 
traficului de dimineaţă, moartea mai făcea câte o pauză prin 
New York. 

— Nu poţi vorbi de crime în serie când ai doar două cazuri, 
spuse Jack. 

Era consternat de sugestia ei. 

— Cred că avem patru astfel de cazuri, preciză Laurie. Sunt 
deja prea multe ca să fie o simplă coincidenţă. 

În timp ce îşi turnau cafea în ceşti, Laurie îi povesti despre 
discuţiile pe care le avusese cu George şi cu Kevin. Se aşezară 
pe scaunele din vinilin maro pe care Kevin şi Arnold stătuseră 
ceva mai devreme. 

— Şi examenul toxicologic? întrebă Jack. Dacă per total nu 
găseşti nici un simptom şi nu apare nimic nici la examenul 
histologic, atunci o să ai un răspuns după examenul toxicologic. 
Atunci o să ştii dacă a fost sau nu ceva dubios la mijloc. 

— George zice că încă mai aşteaptă rezultatele pentru testul 
toxicologic. În mod evident şi eu trebuie să le aştept pentru 
cazul meu. Dar, oricum ai lua-o, se întâmplă nişte ciudăţenii pe- 
aici. 

Jack şi Laurie sorbiră din cafele, privindu-se pe deasupra 
ceştilor. Fiecare ştia ce gândeşte celălalt cu privire la teoria 
crimelor în serie. Laurie avea o căutătură ce-i dovedea incitarea, 
însă Jack nu părea convins deloc de justeţea opiniilor ei. 

— Dacă vrei să ştii, spuse el după o vreme, părerea mea este 
că te-ai lăsat dusă de imaginaţie. Poate eşti supărată din pricina 
problemelor noastre şi cauţi o provocare, ceva care să te facă să 
uiţi. 

Laurie se simţi cuprinsă de un val de indignare. Pe de o parte 
din cauza tonului lui superior, pe de altă parte pentru că Jack 


avea dreptate. Evită să îl privească şi trase adânc aer în piept. 

— Despre ce voiai să vorbim? Sunt convinsă că nu despre 
cazurile noastre. 

— Riva mi-a spus ieri ce s-a întâmplat cu mama ta, zise Jack. 
Am fost tentat să te sun aseară să te întreb cum se simte şi să-ţi 
spun că sunt alături de tine, dar m-am gândit că e mai bine să 
ne întâlnim şi să vorbim. 

— Mulţumesc, eşti atent. Se simte bine. 

— Mă bucur, spuse Jack. Crezi că pot să-i trimit nişte flori? 

— Cum vrei tu. 

— Atunci o să-i trimit, zise Jack. Făcu o pauză, se foi puţin şi 
apoi continuă cu oarecare ezitare: Nu ştiu dacă ar trebui să 
vorbim despre asta acum... 

„Atunci, să nu vorbim!” îşi spuse Laurie în sinea ei. Era 
dezamăgită. Până la urmă, îşi făcuse speranţe degeaba. Ea nu 
voia să discute despre mama ei. 

— ... dar sunt convins că ştii că în general cancerul la sân este 
ereditar, sfârşi Jack fraza. 

— Ştiu, spuse Laurie. 

Îi aruncă o privire exasperată, întrebându-se unde voia să 
bată. 

— Nu ştiu dacă mama ta a făcut testele de markeri pentru 
gena BRCA1 mutantă, dar rezultatele sunt importante în 
stabilirea tratamentului. lar pe tine te-ar ajuta în preventie. 
Oricum ar fi, cred că şi tu trebuie să-ţi faci testul. Adică, nu 
vreau să te alarmez, dar aşa ar fi prudent. 

— Rezultatul testelor ei este pozitiv, mărturisi Laurie. 

Furia i se mai potoli, chiar dacă nu şi dezamăgirea, când 
realiză că Jack era preocupat şi de sănătatea ei, nu doar de a 
mamei. 

— Păi, ăsta-i un motiv în plus să-ţi faci testul, spuse Jack. Te-ai 
gândit la asta? 

— M-am gândit, recunoscu Laurie. Dar nu prea cred că mi-ar 
ajuta la ceva, în afară de faptul că m-ar îngrijora şi mai tare. Nu 
am de gând să rămân fără sâni şi fără ovare. 

— Mastectomia şi ovariectomia nu sunt singurele modalităţi 
de prevenţie posibile, spuse Jack. Noaptea trecută am căutat pe 
internet tot ce se ştie pe tema asta. 

Laurie îşi stăpâni cu greu un zâmbet. Se întreba dacă Jack se 
uitase pe aceleaşi pagini de web ca şi ea. 


— O alternativă ar fi să-ţi faci mamografii cât mai des, adăugă 
Jack. Ai putea eventual să urmezi un tratament cu tamoxifen. 
Dar asta mai târziu. Oricum, ideea este că toate au un rost. 
Adică, atâta vreme cât există posibilitatea depistării din vreme a 
bolii, ar trebui să faci tot ce se poate face. De fapt, asta vreau 
să te rog. Nu, retrag ce-am spus. Te implor să faci toate astea... 
de dragul meu. 

Spre surprinderea ei, Jack se aplecă spre ea şi o strânse cu 
putere de braţ, accentuându-şi astfel rugămintea. 

— Eşti sigur că asta vrei? îl întrebă Laurie, cântărind în minte 
partea cu „de dragul meu”. 

— Absolut! Fără îndoială! răspunse Jack. Chiar dacă n-ar avea 
drept efect decât nişte vizite mai regulate la control. Dacă ai 
face asta, ar fi extraordinar! Laurie, te rog! 

— Se face o analiză la sânge? Habar nu am. 

— Da, e o simplă analiză de sânge. Ai un medic generalist la 
Manhattan General, acolo unde suntem obligaţi acum să 
mergem? 

— Nu încă, spuse Laurie. Dar aş putea să-mi sun o prietenă 
bună, Sue Passero. E în echipa de internişti. Sunt sigură că 
poate să-mi aranjeze ea. 

— Perfect, zise Jack, frecându-şi mâinile. E nevoie să telefonez 
ca să fiu sigur că te duci? 

— O să mă duc, spuse ea râzând. 

— Azi! 

— Of, Doamne! Bine, mă duc azi. 

— Mulţumesc, spuse Jack. Îi dădu drumul la braţ. Acum că ne- 
am pus de acord, aş vrea să ştiu dacă putem să ajungem la un 
compromis în legătură cu plecarea ta. 

Pentru o secundă, Laurie rămase perplexă. Tocmai când 
pierduse orice speranţă că vor discuta despre relaţia lor, Jack 
deschisese subiectul. 

— După cum ţi-am mai spus, continuă el, mi-a fost dor de tine 
azi-noapte. Mai rău decât atât, am avut un meci de baschet 
foarte prost. Toate strategiile de apărare pe care le ticluisem 
împotriva absenței tale au fost distruse înainte de joc de o 
întâlnire inopinată cu dresurile tale. 

— Ce dresuri? întrebă Laurie, punându-se din nou în gardă. 

Se abţinu să râdă atunci când observă că el îşi relua stilul 
sarcastic. Nu i se părea deloc amuzant că Jack considera 


întoarcerea ei în apartamentul lui un factor decisiv în 
recăpătarea dibăciei pe terenul de baschet. 

— O pereche pe care ţi-ai lăsat-o în baie. Dar nu-ţi face griji, 
sunt puşi bine în dulap. 

— Ce voiai să spui prin compromis? îl întrebă Laurie pe un ton 
sceptic. _ 

Jack se foi în scaun. In mod evident, întrebarea îl deranja. 
Laurie îl lăsă să se gândească în voie. Într-un final, într-un gest 
de confuzie sufletească, el îşi pleoşti umerii şi îşi ridică palma. 

— Vom stabili că vom discuta despre problemele noastre cu 
regularitate. 

Laurie se dezumflă. 

— Nu în asta constă un compromis, spuse ea cu o voce în 
care se citea dezamăgirea. Jack, amândoi ştim care ne sunt 
problemele. La momentul ăsta, discuţiile nu mai ajută. Ştiu că 
ce spun acum contrazice faptul că întotdeauna am susţinut 
importanţa comunicării în cuplu. Problema este că eu am făcut 
nişte compromisuri de la bun început şi mai ales în ultimul an. 
Cred că înţeleg ce simţi legat de trecut şi ţi-am fost alături, ceea 
ce m-a ţinut într-o situaţie care nu corespundea nevoilor mele. 
Lucrurile sunt simple. Eu cred că ne iubim cu adevărat, dar ne 
aflăm la o răscruce. Nu mai am douăzeci şi cinci de ani. Am 
nevoie de o familie. Am nevoie de stabilitate. Ca să folosesc una 
dintre expresiile tale, mingea e la tine în teren. Tu hotărăşti. 
Orice discuţie în acest moment este inutilă. Nu o să încerc să te 
conving, lucru pe care l-ar implica, în acest stadiu al relaţiei 
noastre, discuţiile dintre noi. Şi ar mai fi un aspect: n-am plecat 
dintr-o furie de moment. De multă vreme mă gândeam să plec. 

Preţ de câteva minute, se uitară unul la celălalt fără nici un alt 
gest. In cele din urmă, Laurie făcu prima mişcare. Se aplecă 
spre el şi îl strânse uşor de picior, chiar deasupra genunchiului. 

— Asta nu înseamnă că nu vreau să mai purtăm altfel de 
discuţii, spuse ea. Nu înseamnă că nu mai suntem prieteni. Ci 
doar că, dacă nu facem un compromis în adevăratul sens al 
cuvântului, ar fi mai bine să rămân la mine în apartament. Şi, 
între timp, să mă întorc la lucrurile care mă fac să uit pentru 
moment. 

Laurie se ridică în picioare, îi zâmbi fără urmă de ranchiună şi 
apoi traversă secretariatul ca să ajungă la lift. 


7 


Laurie căscă de-i trosniră fălcile şi-i veniră lacrimi în ochi; 
puse creionul deoparte, se îndreptă de spate şi parcurse ceea ce 
lucrase până atunci. Pe o coală de hârtie milimetrică, în stânga, 
făcuse un tabel cu numele celor patru pacienţi despre care 
presupunea că erau victimele unor crime în serie. Pornind din 
partea de sus a paginii, delimitase coloane pentru parametrii 
importanţi în fiecare caz, cum ar fi: vârsta, sexul, operaţia 
suferită, numele  chirurgului, al anestezistului, substanța 
anestezică folosită, medicamentele şi sedativele administrate, 
numărul rezervei de spital, modul în care pacientul fusese 
descoperit şi cine îl găsise, momentul constatării decesului, 
medicul legist care făcuse autopsia, dovezi patologice relevante 
şi rezultatele testului toxicologic. 

In acel moment, Laurie avea notat câte ceva în toate căsuţele 
tabelului, cu excepţia numelor chirurgilor şi ale anesteziştilor, a 
tipului de anestezic şi a medicamentelor folosite, a rezultatelor 
testului toxicologic în cazurile pe care le autopsiase ea, precum 
şi a dovezilor patologice relevante în cazul pacientei Darlene 
Morgan. Ca să poată completa căsuţele rămase goale, ar fi avut 
nevoie de fişele de spitalizare ale pacienţilor, precum şi de 
rezultatele testelor făcute de Peter şi de Maureen. În spaţiile 
aferente rezultatelor testului toxicologic pentru cazul lui Kevin şi 
cel al lui George, scrisese: „rezultat lipsă, examen de laborator 
în curs de desfăşurare”. 

La prima vedere tabelul scotea în evidenţă o informaţie pe 
care o considera importantă şi care contrazicea într-o oarecare 
măsură teoria crimelor în serie şi anume faptul că cele patru 
cazuri proveneau din secţii diferite. Doi dintre pacienţi fuseseră 
internaţi în Secţia de chirurgie generală, iar ceilalţi doi fuseseră 
pacienţi ai Secţiei de chirurgie ortopedică şi ai celei de 
neurochirurgie. Cum nici unul dintre ei nu suferise o intervenţie 
de ordin neurologic, iar un pacient operat la picior era internat 
în Secţia de chirurgie generală, Laurie sunase deja la Manhattan 
General, cerând lămuriri biroului de internări. În cele din urmă, 
primise şi o explicaţie, de altfel foarte simplă: pentru că spitalul 
funcţiona aproape de capacitatea maximă, pacienţii erau 


frecvent repartizaţi în rezervele libere disponibile pe moment, 
indiferent de tipul de intervenţie chirurgicală pe care urmau să Îl 
suporte. 

Din momentul în care se despărţise de Jack, făcuse un 
adevărat tur de forţă în privinţa investigaţiilor legate de cei 
patru pacienţi. Avea două motive. Pe de o parte, simţea nevoia 
unei desprinderi de problemele personale care o obsedau, după 
cum bine intuise şi Jack. Până aici, nimic nou. Nou era celălalt 
motiv: îşi dorea foarte mult să-şi argumenteze convingerea, 
deocamdată bazată pe o intuiţie personală, că cele patru cazuri 
nu reprezentau o simplă coincidenţă. | se păru răutăcios şi 
enervant deopotrivă felul dezinvolt în care Jack îi respinsese 
ipoteza. 

Pentru început, se dusese la laboratorul de histologie ca să 
discute cu Maureen, care îi înmânase bucuroasă întregul set de 
analize din cazul Sean McGillin, efectuat în mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore. Cum în decursul unui an se făceau opt 
mii de autopsii era ceva fără precedent ca testele histologice să 
fie gata în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Laurie îi 
mulţumi din suflet pentru eforturile depuse şi luase imediat 
lamele de laborator la ea în cabinet, ca să le poată studia în 
detaliu. După cum se aşteptase, nu descoperise nici o patologie 
în genere şi, în particular, inima părea normală. Nu găsi vreun 
semn de inflamație activă sau ameliorată a muşchiului cardiac 
ori a arterelor coronare, iar valvele şi sistemul circulator nu 
prezentau caractere anormale. 

Urcase apoi la etajul trei, la laboratorul de toxicologie, unde 
dăduse peste John DeVries, ceea ce o cam pusese în 
încurcătură. Din pricina ranchiunii pe care i-o purta şi ca urmare 
a prezenţei lui Laurie pe teritoriul său, John o chestionase 
imediat ce treburi avea pe acolo. Laurie trebuise să inventeze 
un motiv, ca să nu îi facă necazuri lui Peter. Din întâmplare, se 
găsea în apropierea unui spectrograf, aşa că profitase de 
situaţie şi îi spusese că niciodată nu înţelesese spectrometria şi 
că spera să înveţe câte ceva. John se potolise într-o oarecare 
măsură şi îi dăduse câteva cărţi de specialitate, după care se 
scuzase că avea treabă şi plecase la laboratorul de serologie. 

Laurie îl găsise pe Peter în laboratorul lui liliputan, văduvit de 
ferestre. Când o văzuse, ochii începuseră să îi strălucească. Deşi 
Laurie nu şi-l aducea aminte, Peter o cunoştea dinainte de a 


lucra la morgă, din timpul facultăţii; amândoi absolviseră 
Universitatea Wesleyan, la începutul anilor optzeci. El intrase la 
doi ani după ea. 

— Am făcut testul toxicologic pentru McGillin, îi spusese 
Peter. N-am găsit nimic, dar te previn de pe-acum că unii 
compuşi se pot ascunde în variaţia de valori a indicatorilor, mai 
ales când nivelul concentraţiei e foarte scăzut. M-ar ajuta foarte 
tare dacă mi-ai da un indiciu cam ce cauţi. 

— Mi se pare corect, zisese Laurie. De vreme ce autopsiile 
pacienţilor au scos la iveală un deces subit, m-am gândit că 
inimile lor au încetat brusc să mai pompeze sângele. Adică, totul 
mergea bine şi, deodată, circulaţia sângelui s-a oprit. Asta 
înseamnă că trebuie să scoatem din calcul toxinele cardiace, 
cum ar fi cocaina şi digitalina!!, sau oricare alte medicamente 
care ar putea modifica ritmul cardiac, afectând direct fie centrul 
care iniţiază bătăile inimii, fie sistemul circulator care conduce 
impulsul în jurul cordului. De asemenea, ar trebui să eliminăm 
toate medicamentele destinate tratamentului  aritmiilor 
cardiace. 

— Uau! E vorba de o listă destul de lungă! exclamase Peter. 
Dacă ar fi existat urme de cocaină sau de digitalină, le-aş fi 
văzut, pentru că ştiu unde să le caut în variaţia de valori a 
indicatorilor. În plus, ca să cauzeze ceea spui tu, ar fi trebuit să 
existe în cantităţi impresionante, în ceea ce priveşte celelalte 
medicamente, nu ştiu ce să-ţi spun acum, dar o să verific cu 
atenţie. 

În acel moment, Laurie îl întrebase despre cazurile celor doi, 
Solomon Moskowitz şi Antonio Nogueira, care fuseseră 
autopsiaţi cu câteva săptămâni în urmă. Îi spusese că existau 
multe asemănări între acestea şi cazul lui McGillin. Pentru că era 
deja în faţa calculatorului, Peter accesase imediat baza de date 
a laboratorului. Deşi rezultatele testelor se încadrau în limite 
normale, se oferise să le refacă, acum că ştia mai clar ce anume 
căuta. 

— Ar mai fi ceva, spusese Laurie chiar înainte de a pleca. Am 
mai avut un caz de dimineaţă şi cred că probele au ajuns deja la 
tine. Şi ăsta seamănă izbitor cu celelalte, ceea ce mă face să 
cred că se-ntâmplă ceva ciudat la Manhattan General. De vreme 


11 Principiu activ extras din frunzele de digitală, întrebuințat ca tonic 
cardiovascular şi ca diuretic, (n.tr.). 


ce eu nu am găsit nici o patologie, mă tem că sarcina cade pe 
umerii tăi. 

Peter o asigurase că va face tot ce-i stătea în putinţă. 

După vizita la laboratorul de toxicologie, Laurie urcase până 
la cabinetul lui George pentru a se uita pe dosarul lui Antonio 
Nogueira. Spre surprinderea sa, George îi pusese deoparte o 
copie a dosarului destul de impresionant. Kevin nu fusese la fel 
de amabil, însă nu avea nimic împotrivă dacă Laurie voia să îşi 
facă nişte copii. Se întorsese apoi în cabinetul ei şi examinase 
ambele dosare, completându-şi pe parcurs tabelul. 

Laurie luă de pe birou coala de hârtie milimetrică şi se răsuci 
în scaun, aşteptând ca Riva să închidă telefonul la care vorbea 
cu un medic, despre cazul accidentului rutier de dimineaţă. 

— la fii atentă aici! spuse Laurie, întinzându-i hârtia după ce 
colega sa terminase conversaţia. 

Riva luă tabelul şi îl privi îndelung, după care se uită la Laurie. 

— Eşti foarte silitoare. Mi se pare grozav felul în care ai 
structurat informaţia. 

— Mă fascinează enigma asta, recunoscu Laurie. Şi-s hotărâtă 
să o rezolv. 

— Bănuiesc că de-asta erai atât de mulţumită că n-ai găsit 
nici o patologie în cazul lui Darlene Morgan, nu? Pentru că ai mai 
adăugat astfel un caz pe lista ta. 

— Exact! 

— Şi-n concluzie, ce părere ai în momentul ăsta? o întrebă 
Riva. După cât ai muncit, trebuie să-ţi fi formulat o ipoteză. 

— Cred că am o idee despre ce s-a întâmplat. Mi-e deja foarte 
clar faptul că mecanismul decesului a fost declanşat de o 
fibrilaţie ventriculară în toate cele patru cazuri. Cauza este cu 
totul altă problemă, ca şi circumstanţele, de altfel. 

— In regulă, te-ascult. 

— Eşti sigură că vrei să ştii? l-am spus şi lui Jack teoria mea şi 
a fost enervant de reticent. 

— Pune-mă la încercare! 

— Bine. Pe scurt, în condiţiile în care mecanismul decesului a 
fost o fibrilaţie ventriculară sau un stop cardiac, iar inimile lor 
erau în parametrii normali, cauza morţii trebuie să fi fost un 
medicament care produce aritmie. 

— Mi se pare destul de plauzibil, spuse Riva. Dar cum rămâne 
cu circumstanţele? 


— De-abia acum începe să devină interesant, zise Laurie. Se 
aplecă spre colega sa şi îi şopti, de parcă se temea să nu o audă 
cineva: Cred că e vorba despre nişte crime. Cu alte cuvinte, cred 
că sunt pe urmele metodelor unui criminal în serie foarte 
inteligent, care acţionează în spitalul Manhattan General. 

Riva încercă să îi spună ceva, dar Laurie ridică mâna, 
întrerupând-o şi continuă pe un ton moderat al vocii: 

— Imediat ce voi intra în posesia fişelor de spitalizare, voi 
putea să completez tabelul cu medicamentele administrate 
înainte de operaţie, substanţa anestezică folosită şi tratamentul 
postoperator. O să mai vorbim după aceea şi o să-mi zici atunci 
ce părere ai. Personal, nu cred că noile informaţii vor fi mult mai 
edificatoare. O  fibrilaţie ventriculară fatală, asupra căreia 
procesul de resuscitare nu a avut nici un efect, în cazul a patru 
pacienţi tineri şi sănătoşi care au făcut nişte operaţii elective în 
acelaşi spital, respectând protocolul obişnuit, este o coincidenţă 
mult prea mare în decurs de doar câteva săptămâni. 

— E un spital foarte mare, Laurie! spuse Riva fără nici o 
intenţie de a o contrazice. 

Laurie trase adânc aer în piept. Din cauza hipersensibilităţii ei, 
i se păru că Riva îi vorbeşte de sus, fiind foarte aproape de 
reacţia lui Jack. Îi smulse tabelul din mână. 

— Asta-i părerea mea, spuse Riva, simţindu-i starea de 
nervozitate. 

— Şi fiecare are dreptul la o părere, replică Laurie, 
întorcându-se cu faţa spre biroul ei. 

— N-am vrut să te supăr, îi spuse Riva din spate. 

— Nu-i vina ta, zise Laurie fără să se întoarcă. Sunt puţin cam 
sensibilă în ultima vreme. Se răsuci apoi în scaun şi o privi pe 
Riva. Dar să ştii de la mine: tocmai tipul ăsta de neîncredere a 
prelungit atât de mult cercetările în cazurile precedente de 
crime în serie din instituţiile medicale. 

— Cred că ai dreptate, spuse Riva. 

Îi zâmbi, dar Laurie nu răspunse mesajului împăciuitor. Se 
întoarse iarăşi cu spatele şi ridică receptorul. Poate că discuţiile 
cu Jack şi cu Riva o iritaseră, însă, pe de altă parte, simpla 
expunere a teoriilor ei o ajutase să vadă lucrurile mai bine îi 
întărise convingerea că avea dreptate. Reacţiile prietenilor ei nu 
îi alteraseră încrederea în propriile convingeri. Dimpotrivă, era şi 
mai sigură că scenariul crimelor în serie este întemeiat. Prin 


urmare, îşi dădu seama că, deşi era prematur să acţioneze, 
pentru că încă nu dispunea de nici o dovadă clară, considera de 
datoria ei să se asigure că cei de la Manhattan General erau 
informaţi în privinţa celor ce se întâmplau. Din păcate, avusese 
nişte experienţe neplăcute în trecut şi ştia că nu stătea în 
puterea ei să ia o asemenea hotărâre. Era o decizie 
administrativă care trebuia intermediată de Departamentul de 
relaţii publice. În consecinţă, formă numărul interiorului lui 
Calvin şi o rugă pe Connie Egan, secretara acestuia, să îi 
aranjeze o întâlnire scurtă. 

— Domnul director adjunct tocmai se pregăteşte să plece la o 
întâlnire cu Consiliul de Administraţie, spuse Connie. Dacă vreţi 
să-l prindeţi pe ultima sută de metri, cel mai bine ar fi să veniţi 
acum. Dacă nu, încercaţi după ora patru, deşi nu se ştie exact 
când s-ar putea întoarce. Nu pot să vă promit nimic. 

— Vin acum, spuse Laurie. 

Inchise telefonul şi se ridică din scaun. 

— Succes, îi zise Riva, care auzise fără să vrea conversaţia. 

— Mulţam, răspunse Laurie, fără prea mare convingere, pe 
când îşi lua tabelul de pe birou. 

— Să nu fii dezamăgită dacă teoria ta va fi respinsă de Calvin 
cu mai multă tărie decât am făcut-o eu, îi strigă Riva în vreme 
ce se îndrepta spre uşă. Şi să ştii că s-ar putea să te repeadă 
când te va auzi cu ipoteza crimelor în serie. Să nu uiţi că areo 
slăbiciune pentru Manhattan General de când şi-a făcut acolo 
practica de student şi rezidenţiatul, pe vremea când spitalul era 
una dintre marile instituţii medicale afiliate universităţii. 

— N-o să uit, îi strigă Laurie drept răspuns. 

Se simţea puţin vinovată faţă de Riva pentru felul în care se 
purtase. Nu îi stătea în fire să se arate prost dispusă, dar nu se 
putuse stăpâni. 

Se grăbi, de teamă să nu îl rateze pe Calvin. Luă liftul din faţă 
şi, în mai puţin de cinci minute, intra în pavilionul administrativ. 
Câteva persoane stăteau pe o canapea, aşteptând să stea de 
vorbă cu directorul, însă uşa biroului acestuia era închisă şi bine 
păzită de secretara lui, Gloria Sanford. Laurie îşi aminti că şi ea 
aşteptase acolo în câteva ocazii pentru a fi trasă la răspundere 
pentru că făcuse un lucru pe care acum încerca să îl evite 
tocmai prin această întâlnire cu Calvin. În primii ani la Institutul 
de Medicină Legală, era o persoană apolitică şi cu mult mai 


încăpăţânată. 

— Puteţi intra, spuse Connie, văzând-o pe Laurie că se 
apropie de biroul ei. 

Uşa era întredeschisă. Calvin vorbea la telefon, cu picioarele 
urcate pe colţul mesei de lucru. Când Laurie intră, Calvin îi făcu 
semn cu mâna să ia loc pe unul din cele două scaune aflate în 
faţa lui. Laurie se uită puţin prin încăperea pe care oricum o 
cunoştea. Ca suprafaţă, era pe jumătate cât biroul lui Bingham, 
poate chiar mai puţin şi nu avea uşă care să dea spre sala de 
şedinţe. Oricum, era gigantic în comparaţie cu cabinetul pe care 
îl împărțea ea cu Riva. Pereţii erau acoperiţi cu numeroase 
diplome şi premii, dar şi cu fotografii cu politicieni importanţi ai 
oraşului. 

Calvin încheie discuţia telefonică, despre care Laurie bănuia 
că avea legătură cu întâlnirea cu Consiliul de Administraţie. 
Consiliul fusese înfiinţat de primar cu aproape douăzeci de ani în 
urmă pentru ca Institutul de Medicină Legală să iasă oarecum 
din subordinea puterii executive şi a celei administrative. 

Calvin îşi cobori picioarele pe podea cu un sunet sec. Se uită 
la Laurie prin ochelarii săi fără rame, de achiziţie recentă. Laurie 
îşi dădu seama că era tensionată. Din cauza unei probleme 
minore, dar de durată, pe care ea o avusese cândva cu 
superiorii, nu întâmplător bărbaţi, Calvin reuşea să o intimideze 
întotdeauna, chiar mai mult decât directorul principal. Poate că 
de vină era o combinaţie între prezenţa lui fizică impunătoare, 
ochii negri şi reci, privirea hotărâtă, temperamentul vulcanic 
bine-cunoscut şi şovinismul ocazional pe care-l arăta. Laurie ştia 
însă că se putea purta şi blând şi elegant. La fiecare întâlnire a 
lor se întreba cu îngrijorare care latură îl va domina. 

— Cu ce pot să te-ajut? o întrebă Calvin. Din nefericire, nu 
avem prea mult timp la dispoziţie. 

— Nu durează decât o clipă, îl asigură Laurie. 

li dădu tabelul pe care îl pregătise, după care îi relată pe scurt 
cele patru cazuri, explicându-i teoriile privind posibilele 
mecanisme, cauze şi circumstanţe ale deceselor. Nu îi luă decât 
câteva minute şi, după ce termină de povestit, nu mai scoase 
nici un cuvânt. 

Calvin încă studia tabelul. Într-un final, ridică privirea. Avea 
sprâncenele arcuite a mirare. Se lăsă pe spate, făcând scaunul 
să scârţâie şi îşi împreună mâinile, ţinându-şi coatele pe birou şi 


clătinând uşor din cap. Avea o expresie nedumerită. 

— Prima întrebare ar fi de ce îmi spui toate lucrurile astea 
când încă sunt în stadiu incipient. Nici unul dintre cazuri nu a 
fost finalizat. 

— Pur şi simplu pentru că m-am gândit că poate aţi dori să îi 
avertizaţi pe cei de la Manhattan General, să le spuneţi părerea 
noastră şi, în felul acesta, să le atrageţi atenţia cum că există 
bănuieli. 

— Ţin să te corectez! exclamă Calvin cu glas tunător. Aruncă 
un ochi la ceasul de la mână, lucru care nu îi scăpă lui Laurie. l- 
aş avertiza cu privirea la părerea ta, nu a mea. Laurie, mă 
uimeşti! Lucrezi cu nişte date inadecvate la modul grosolan şi 
vrei să faci un pas prematur şi ridicol. Directorul adjunct lovi 
tabelul cu dosul palmei. Tu vrei să fac publică o simplă 
speculație, care ar putea fi extrem de nefavorabilă spitalului, 
dacă ar răsufla, ceea ce oricum se întâmplă mult prea des. S-ar 
putea stârni panică. Aici, la Institut, lucrăm cu fapte, nu cu 
suspiciuni încărcate de imaginaţie. La naiba, ne-am putea pierde 
credibilitatea! 

— Intuiţia îmi spune că e adevărat! încercă să-i replice Laurie. 

Calvin lovi tăblia biroului cu palma lui grea. Câteva hârtii 
zburară spre podea. 

— Nu tolerez nicicum intuiţia feminină, dacă la asta se reduce 
totul. Unde te crezi, la cercul de tricotat? Suntem o organizaţie 
ştiinţifică; lucrăm cu fapte, nu cu bănuieli şi presimţiri. 

— Bine, dar, în doar două săptămâni, avem de-a face cu patru 
cazuri pentru care, în esenţă, nu s-a găsit nici o explicaţie, 
spuse Laurie oftând în sinea ei. 

Părea să fi trezit din starea de latenţă spiritul şovin al lui 
Calvin. 

— Da, numai că la Manhattan General sunt mii de cazuri. Mii! 
Şi, din întâmplare, ştiu că rata mortalităţii în acest spital este 
mică, mult sub maxima de trei la sută. Te întrebi de unde ştiu? 
Ştiu, pentru că sunt membru în Consiliul de Administraţie. Vino 
cu un raport toxicologic lămuritor sau cu o dovadă clară de 
electrocutare la mică tensiune şi stăm de vorbă, dar nu-mi veni 
cu o poveste de doi bani, cu un criminal în serie în libertate şi 
fără vreo dovadă care să-ţi susţină teoria. 

— Dar n-au fost electrocutaţi, spuse Laurie. 

La un moment dat se gândise şi ea la varianta asta, mai ales 


că electrocutarea la 110 volţi putea cauza fibrilaţii ventriculare. 
Scosese însă din calcul ipoteza electrocutării pentru că, în mod 
normal, pacienţii nu erau expuşi surselor de energie electrică. S- 
ar fi putut întâmpla ca unul dintre ei să fie conectat la cine ştie 
ce aparat cu disfuncţii, dar în nici un caz toţi patru, cu atât mai 
mult cu cât nici unul nu fusese monitorizat. 

— Era doar un exemplu, urlă Calvin. Se ridică brusc în 
picioare, trimițând scaunul direct în peretele din spate. Îi înapoie 
tabelul lui Laurie. Du-te şi găseşte nişte probe dacă eşti atât de 
hotărâtă! N-am timp de prostii. Trebuie să ajung la o întâlnire 
unde se discută probleme adevărate. 

Stânjenită de faptul că fusese mustrată ca o şcolăriţă, Laurie 
ieşi în fugă din pavilionul administraţiei. Uşa biroului lui Calvin 
rămăsese deschisă în timpul schimbului de replici, iar cei care 
aşteptau să intre la Bingham urmăriră retragerea lui Laurie cu 
figuri încremenite. Nu îşi putea închipui ce anume gândeau ei 
despre cele auzite. Se simţi uşurată atunci când se văzu în lift şi 
reuşi să îşi vină puţin în fire. După cum îi spusese şi Rivei, trecea 
printr-o perioadă de vulnerabilitate; în mod normal, ar fi ignorat 
cuvintele aspre ale lui Calvin. Dar, în urma reacției directorului 
adjunct, care se alătura atitudinii lui Jack şi celei a Rivei, se 
simţea ca o Casandră modernă. Nu îi venea să creadă că 
oamenii pe care îi respecta nu înțelegeau ceea ce ei îi era foarte 
clar. 

Odată întoarsă în cabinet, se prăvăli în scaunul ei şi, pentru o 
clipă, îşi îngropă faţa în palme. Ajunsese într-un punct mort. 
Avea nevoie de mai multe informaţii, dar era paralizată de 
faptul că trebuia să aştepte să-i parvină, conform protocolului 
obişnuit, fişele de internare de la Manhattan General. Nu avea 
cum să accelereze sistemul. Pe lângă toate acestea, trebuia să 
aştepte ca Peter să obţină nişte rezultate cu testele de 
cromatografie? şi cu spectrograful de masă. În afară de 
posibilitatea ca a doua zi să mai apară un caz asemănător, lucru 
pe care nu şi-l dorea, nu prea mai era nimic de făcut. 

— Să-nţeleg că întâlnirea cu Calvin n-a mers atât de bine pe 
cât ai sperat, spuse Riva. 

Laurie nu îi răspunse. Era şi mai prost dispusă. De mică, avea 
obiceiul de a cere unei autorităţi confirmarea valorii ei şi, atunci 


12 Metodă de separare a componenților unui amestec bazată pe filtrarea 
printr-un absorbant, (n.tr.). 


când nu o primea, se simţea îngrozitor. Reacţia lui Calvin era un 
exemplu în acest sens, făcând-o să creadă că se destrămau 
aspecte disparate ale vieţii sale. Inainte de toate, era relaţia ei 
cu Jack, apoi situaţiei mamei sale şi markerul de genă BRCA1 
mutantă, iar acum până şi munca ei părea a fi dominată de 
haos. Colac peste pupăză şi din punct de vedere fizic se simţea 
extrem de obosită, din cauza nesomnului din ultimele două 
nopţi. 

Laurie oftă adânc. Trebuia să-şi revină. Gândindu-se la gena 
BRCAJ1, îşi aminti că stabilise împreună cu Jack să facă analizele 
pentru marker şi că rămăsese să o sune pe fosta ei colegă de 
cameră din facultate, Sue Passero. Nu fusese însă sinceră întru 
totul, pentru că nu ea hotărâse să facă testul; fusese de acord la 
insistenţele lui, dar nu luase o decizie în adevăratul sens al 
cuvântului. Deodată, vedea lucrurile într-o altă lumină, căci i se 
părea o ideea bună să mai iasă puţin din morgă, chiar şi numai 
pentru câteva ore. Se gândi totodată că ar fi putut împuşca 
astfel doi iepuri o dată. Pentru că o cunoştea foarte bine pe Sue, 
avea toată încrederea că, în timpul testului, putea să îi 
povestească despre criminalul în serie, iar ea ar fi putut avertiza 
spitalul să ia măsuri, fără să fie nevoie să dezvăluie sursa 
informaţiei. 

Laurie îşi scoase agenda, căută numărul lui Sue de la cabinet 
şi sună. Fuseseră apropiate în facultate şi, pentru că lucrau în 
acelaşi oraş, luau cina împreună o dată la câteva luni. De fiecare 
dată îşi promiteau să se vadă mai des, dar, printr-o întâmplare, 
nu reuşeau niciodată. 

Îi răspunse cineva de la secretariat; Laurie ceru să i se facă 
legătura cu Sue. Intenţiona doar să îi lase un mesaj prin care o 
ruga să o sune înapoi, însă secretara îi ceru să se prezinte şi, 
imediat ce Laurie se conformă, aceasta îi făcu legătura cu Sue. 
Nici nu avu timp să îşi dea seama ce se întâmplă că se şi 
pomeni vorbind cu prietena sa. 

— Ce surpriză plăcută, spuse Sue cu bucurie. Ce mai faci? 

— Ai un minut liber, să putem vorbi? 

— Un minut doar. S-a întâmplat ceva? 

Laurie îi povesti că trebuia să facă un test pentru markerul de 
genă BRCA1 mutantă din motive pe care urma să i le explice 
mai târziu. Îi mai spuse că, mai nou, avea asigurare AmeriCare 
şi că încă nu se înscrisese la un doctor generalist. 


— Nici o problemă. Vino când vrei. Îţi fac o recomandare şi te 
trimit imediat la laborator. 

— Se poate azi? 

— Se poate. Hai, vino! Ai mâncat la prânz? 

— Nu, n-am mâncat, răspunse Laurie zâmbind. 

Urma să împuște trei iepuri o dată. 

— Atunci, mişcă-te mai repede încoace! Mâncarea de la 
cantină nu e cea mai grozavă, dar atmosfera e plăcută. 

Laurie închise şi îşi luă haina din spatele uşii. 

— E foarte bine că-ţi faci testul, îi zise Riva. 

— Mulţumesc, răspunse Laurie. 

Se mai uită o dată pe birou, să fie sigură că nu uitase nimic. 

— Sper că nu eşti supărată pe mine, spuse Riva. 

— Cum să fiu supărată? îi puse o mână pe umăr ca să 
liniştească. Ţi-am mai zis, în ultima vreme sunt foarte sensibilă 
şi orice amănunt mă deranjează mai mult decât ar fi cazul. Auzi, 
ştiu că nu eşti secretara mea, dar ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai 
prelua tu mesajele pentru mine, în special dacă vin din partea 
lui Maureen şi a lui Peter. Rămân datoare. 

— Nu te prosti! Îţi preiau cu plăcere toate apelurile. Te mai 
întorci în după-amiaza asta? 

— Normal. Doar o să iau masa repede şi o să-mi fac testul, 
deşi s-ar putea să trec şi pe la mama s-o salut. Oricum, am 
telefonul mobil la mine, în caz că apare ceva. 

Riva îi făcu un semn de rămas-bun şi se întoarse la treabă. 

Laurie părăsi Institutul de Medicină Legală prin ieşirea ce 
dădea în First Avenue. Aerul era puţin înţepător. Cu siguranţă 
temperatura mai scăzuse, pentru că se părea mai rece faţă de 
dimineaţă. În timp ce cobora treptele din faţă, spre trotuar, îşi 
trase fermoarul până la bărbie. Ajunse pe trotuar tremurând 
uşor şi ridică mâna să cheme un taxi. 

Drumul până la Manhattan General îi luă ceva mai mult decât 
cel pe care îl făcuse cu o zi în urmă, până la Spitalul Universitar. 
Ambele instituţii se aflau în Upper East Side, la nord de morgă, 
la o distanţă aproximativ egală, însă Manhattan General se 
găsea în extremitatea vestică, pe aceeaşi linie cu Central Park. 
Ocupa mai bine de un cvartal şi avea mai multe pasarele pentru 
pietoni care făceau legătura cu străzile din jur şi cu alte clădiri. 
Complexul fusese construit cu multe întreruperi pe parcursul 
unui secol întreg, de aceea multe aripi difereau ca stil 


arhitectural. Cea mai nouă aripă avea o alură modernă şi purta 
numele arhitectului, Samuel B. Goldblatt, înscris pe o plăcuţă 
aşezată pe peretele din spate al corpului principal. Era aripa VIP 
a spitalului, adică echivalentul celei în care fusese internată 
mama ei la Spitalul Universitar. 

Laurie mai fusese la Manhattan General cu numeroase ocazii, 
inclusiv în vizită la Sue, aşa că ştia exact cum să se orienteze, 
lucru extrem de util, întrucât spitalul era întotdeauna aglomerat. 
Se îndreptă spre clădirea Kaufman, unde mergeau pacienţii 
externi. Ajunsă înăuntru, intră în Secţia de medicină internă şi 
întrebă de prietena ei la recepţia principală. Când îi spuse cine o 
căuta, secretara îi înmână un plic. Ilnăuntru era o recomandare 
pentru un test de marker de genă BRCAL1 mutantă, precum şi un 
bilet din partea lui Sue. În bilet scria că laboratorul de genetică 
se afla în clădirea principală, la primul etaj. Avea şi câteva 
instrucţiuni pentru ceea ce trebuia să facă înainte de a intra. 
Pentru că nu avea asigurare AmeriCare decât de foarte puţin 
timp, trebuia să îşi ia un card de servicii medicale. Ultima frază 
a biletului o informa pe Laurie că după ce termina cu testul 
trebuia să meargă direct la cantină şi că Sue urma să vină şi ea 
acolo. 

Obţinerea cardului de servicii medicale avea să dureze mai 
mult decât testul în sine. Fu nevoită să stea la o coadă ca să 
poată vorbi cu un reprezentata al Departamentului de relaţii cu 
clienţii. Cincisprezece minute mai târziu se afla deja în 
laboratorul de la primul etaj. îndrumările lui Sue fuseseră foarte 
clare, iar Laurie găsise laboratorul fără mari probleme. In mod 
surprinzător, înăuntru domnea liniştea. Prin difuzoarele instalate 
în pereţi se auzea muzică clasică. Pe pereţi atârnau câteva copii 
înrămate după Nuferii lui Monet de la Muzeul de Artă Modernă. 
Când Laurie îi înmână recepţionerei recomandarea făcută de 
Sue, nu mai era nici un pacient în sala de aşteptare. Testele 
genetice erau încă într-un stadiu incipient de dezvoltare, însă 
Laurie ştia că lucrurile se vor schimba şi, odată cu ele, medicina 
în general. 

Stând în sala de aşteptare, Laurie se văzu nevoită să se 
confrunte cu realitatea unui fapt care era foarte posibil să se 
ascundă în adâncul fiinţei sale. Gândul că ar putea purta 
instrumentul propriei morţi, sub forma unei gene mutante, i se 
părea tulburător. Semăna cu un soi de sinucidere inconştientă 


sau cu un dispozitiv de autodistrugere încorporat în ea şi tocmai 
de aceea evitase cu obstinaţie să se gândească la asta. Oare 
rezultatul avea să fie pozitiv sau negativ? Nu ştia şi, din cauză 
că se afla într-un spital, se simţea ca o persoană care risca totul 
pe o carte, ipostază ce întotdeauna îi stârnise neplăcere. Dacă 
Jack nu ar fi insistat, cel mai probabil ar fi amânat testul la 
infinit. Dar acum, dacă tot venise la spital, voia să şi-l facă, 
pentru a scăpa de o grijă. Asemenea mamei sale, restul nu o 
mai interesa. 

După ce i se recoltă sânge, o procedură neaşteptat de simplă, 
Laurie cobori la parter şi aşteptă la rând, în faţa biroului de 
informaţii. Nu ştia cum să ajungă la cantină. Când îi veni rândul, 
angajata îmbrăcată într-o uniformă roz o întrebă dacă voia să 
ajungă la cantina principală sau la cantina personalului. Pe 
moment nu ştiu ce să răspundă, dar în cele din urmă se gândi 
că era vorba despre cantina personalului şi primi toate 
instrucţiunile. 

Îndrumările i se părură întortocheate, dar ultima sugestie a 
femeii de la biroul de informaţii i se păru lămuritoare: nu trebuia 
decât să urmărească linia mov de pe podea. După cinci minute 
de mers, Laurie se trezi în cantina personalului. Era mare 
aglomeraţie, dat fiind că se făcuse deja ora douăsprezece şi un 
sfert. Laurie habar nu avea că personalul de la Manhattan 
General era atât de numeros, cu atât mai mult cu cât cei care se 
găseau înăuntru în acel moment reprezentau de fapt doar o 
parte din una dintre cele trei ture. 

Laurie se uită la feţele celor care stăteau la mese sau la 
coada de la autoservire. Sunetul conversaţiilor îi amintea de 
atmosfera din deltă, într-o seară târzie de vară. În faţa unei 
asemenea mulţimi, nu îşi făcea mari speranţe că avea să o 
găsească pe Sue. Era ca şi când ar fi încercat să găsească un 
prieten în Times Square, în noaptea de Anul Nou. 

Tocmai când se pregătea să meargă spre casierie ca să 
întrebe de un telefon public de unde să o sune pe prietena ei, 
simţi că o bate cineva pe umăr. Spre încântarea ei, era Sue, 
care o îmbrăţişă cu mare drag. Sue era o femeie de culoare, 
genul atletic, cu picioare lungi, care excelase în meciurile de 
fotbal feminin şi de baseball din facultate. Când o îmbrăţişase, 
Laurie se simţise măruntă la trup. Ca de obicei, Sue arăta 
răpitor. Spre deosebire de majoritatea colegilor ei, Sue purta o 


rochie stilată, care îi scotea în evidenţă linia corpului, iar pe 
deasupra avea un halat alb foarte scrobit. Ca şi lui Laurie, îi 
plăcea să poarte haine care îi puneau în valoare feminitatea. 

— Sper că nu ţi-e foarte foame, o tachină Sue, arătând spre 
mulţimea de oameni care aşteptau la rând. Lăsând gluma la o 
parte, să ştii că mâncarea nu e rea deloc. 

Cât timp înaintară de-a lungul bufetului şi îşi aleseră felurile 
de mâncare, vorbiră verzi şi uscate despre munca lor. Aşteptând 
să plătească, Laurie o întrebă de copii. Sue se măritase imediat 
după absolvire şi avea deja un băiat de cincisprezece ani şi o 
fetiţă de doisprezece. Laurie nu putea să îşi reprime un 
sentiment de invidie. 

— Cu excepţia dramelor adolescentine, sunt bine, spuse Sue. 
Dar tu? Cum e cu Jack? Se vede vreo lumină la capătul 
tunelului? Eu zic că ar cam fi momentul, fată! Ştiu că te apropii 
de patruzeci şi trei de ani zilele astea pentru că şi eu sunt la 
câteva zile distanţă de tine. 

Laurie simţi cum se aprinde în obraji, enervându-se totodată 
pentru neputinţa de a disimula. Era sigură că Sue îi remarcase 
reacţia. Pentru că se cunoşteau de aproape douăzeci şi şase de 
ani, Sue ştia despre dorinţa ei de a avea copii şi despre 
aspectele relaţiei cu Jack, în special din ultimii doi ani. Laurie nu 
putea să scape cu una, cu două, spunând câteva vorbe de 
complezenţă. 

— Am terminat-o, spuse Laurie, hotărâtă să se arate mai 
determinată decât era de fapt. Cel puţin, ca iubiţi. 

— O, nu! Ce se întâmplă cu băiatul ăsta? 

Laurie se încruntă şi ridică din umeri, sugerând că nu avea 
nici cea mai mică idee. In starea în care se afla, nu voia să 
înceapă o conversaţie lungă, presărată cu încurajări din partea 
lui Sue. 

— Ştii ceva? Tot răul înspre bine! Ai fost mai mult decât 
răbdătoare cu fraierul ăla. Tu meriţi o medalie, iar el nu o să se 
schimbe niciodată. 

Laurie dădu din cap în semn de încuviinţare, trebuind să-şi 
stăpânească pornirea de a-i lua apărarea lui Jack, deşi ştia că 
ceea ce spunea Sue era adevărat. 

Sue nu acceptă să plătească Laurie şi insistă ca prânzul să fie 
trecut în contul ei. Işi luară tăvile cu mâncare şi reuşiră să se 
aşeze la o masă de două persoane, lângă o fereastră de unde se 


vedea o fântână arteziană, fără apă, aflată în curtea interioară. 
Vara, curtea era plină de flori, iar apa ţâşnea pe mai multe 
niveluri. 

Mai vorbiră preţ de câteva minute despre relaţia ei cu Jack, 
Sue acaparând toată discuţia. Se oferi apoi, la modul insistent, 
să îi găsească pe cineva mult mai potrivit, iar Laurie o provocă 
în glumă să încerce. După care conversaţia abordă motivele ce 
o determinaseră pe Laurie să ajungă la concluzia că trebuia să 
îşi facă testul pentru determinare de genotip BRCAIL. Laurie îi 
povesti ce se întâmplase cu mama ei, subliniind faptul că 
aceasta alesese să nu îi spună despre problemele sale. Sue îi 
promise că, în caz că testul ar ieşi pozitiv, îi va aranja o 
consultaţie la cel mai bun oncolog. 

— Şi cum rămâne cu medicul tău generalist? o întrebă Sue 
după o scurtă perioadă de tăcere. Acum că te-ai înscris oficial, o 
să ai nevoie de unul. 

— Păi, tu ce zici? o întrebă Laurie. Accepţi pacienţi noi? 

— Aş fi onorată, răspunse Sue. Dar eşti sigură că nu te 
deranjează să fiu eu medicul tău? 

— Absolut deloc, spuse Laurie. Mai trebuie să-mi caut şi alt 
ginecolog. 

— Ştiu eu pe cineva, zise Sue. Sunt nişte doctori extrem de 
buni în echipă, mai ales tipa la care mă duc eu. E rapidă, 
drăguță şi foarte pregătită. 

— Vine deci cu recomandări bune. Oricum, nu e nici o grabă. 
De-abia peste şase luni trebuie să-mi fac controlul anual. 

— Chiar dacă mai e până atunci, cred că e bine să te 
interesezi din vreme. Doctoriţa asta e foarte ocupată. Din câte 
ştiu, la ea consultaţiile se programează cu şase luni înainte. E 
într-adevăr foarte bună. 

— Atunci aşa o să fac, spuse Laurie. 

Preţ de câteva minute, se concentrară asupra mâncării. Apoi 
Laurie rupse tăcerea. 

— Aş vrea să mai discutăm un alt lucru important. 

— Da? întrebă Sue, punând cana de ceai pe masă. Dă-i 
drumul! 

— Voiam să vorbim despre SDSA. 

Sue căpătă un aer foarte confuz. 

— Ce naiba e SDSA? 

Laurie pufni în râs. 


— A fost o simplă invenţie de moment. Ai auzit cu siguranţă 
de SDSS”. 

— Fireşte, cine n-a auzit! 

— Ei bine, m-am gândit eu că SDSA ar fi o prescurtare 
potrivită pentru Sindromul Decesului Subit la Adulţi, lucru care 
se întâmplă de ceva vreme la Manhattan General. 

— Serios? întrebă Sue. Cred că cel mai bine ar fi să-mi explici 
la ce te referi. 

Laurie se aplecă uşor spre prietena ei. 

— Înainte de toate, vreau să mă asigur că nimeni nu va afla 
că informaţia provine de la mine. l-am sugerat directorului meu 
adjunct că ar trebui să avertizeze Manhattan General în privinţa 
asta, dar s-a enervat la culme, susţinând că totul este pură 
speculație şi, din cauza asta, imaginea spitalului ar putea avea 
de suferit. Şi totuşi, mă simt de parcă aş fi un investigator prins 
în mijlocul studiu test dublu orb!“ pe proceduri de salvare a 
vieţii, care s-a dovedit rapid fezabil. Chiar dacă aş distruge 
astfel integritatea experimentului, ceea ce ar face ca ANM-ul' 
să nu aprobe tratamentul, trebuie să deconspir rezultatele 
pentru ca oamenii cărora li s-a administrat placebo! să poată fi 
salvaţi. Laurie se lăsă pe spate în scaun şi izbucni în râs. Uau! 
Hai că încep să devin melodramatică! Dar să ştii că nu am nici o 
dovadă clară pentru ceea ce o să-ţi spun, mai ales pentru că 
încă nu am terminat investigaţiile. Nici măcar nu am copiile 
fişelor de spitalizare, dar sunt foarte convinsă de afirmaţiile 
mele şi cineva tot trebuie să afle asta, mai devreme sau mai 
târziu. În fine, genul ăsta de politică spitalicească mă 
exasperează. E singura chestie care nu-mi place în meseria 
mea. 

— Acum chiar că m-ai făcut curioasă. Hai, spune-mi! Spune- 
mi tot! 

Aplecându-se din nou peste tăblia mesei, Laurie începu să îi 
relateze cu voce scăzută lui Sue, începând cu examinarea lui 


13 Sindromul Decesului Subit la Sugari. 

14 Experiment medical în cadrul căruia ambele părţi (subiectul şi 
investigatorul) nu cunosc tratamentul administrat, (n.tr.). 

15 Autoritatea Naţională a Medicamentului. 

16 Medicament (sau preparat) inactiv prescris fie pentru a-i face pe plac 
pacientului, fie în scopuri experimentale, pentru a studia efectele 
farmaceutice ale medicamentului şi reacţiile psihice ale pacientului, (n.tr.). 


McGillin, apoi cu cele două cazuri autopsiate de Kevin şi de 
George şi încheind cu cel pe care îl autopsiase de dimineaţă. Îi 
povesti despre fibrilaţia ventriculară şi despre faptul că nici o 
autopsie nu scosese mai nimic la iveală. Îi mărturisi apoi că, în 
absenţa unei patologii în urma autopsiilor şi a analizelor la 
microscop, şansele ca toate cele patru cazuri să reprezinte o 
potrivire întâmplătoare erau cam acelaşi cu şansele ca soarele 
să nu răsară a doua zi. 

— Ce vrei să spui de fapt? o întrebă Sue bănuitoare. 

— Păi, ce să spun? răspunse Sue cu o oarecare ezitare. După 
cum o ştia ea pe Sue, îşi dădea seama că ce urma să spună va 
avea un efect dramatic asupra prietenei sale. Presupun că încă 
mai există o şansă minusculă ca toate aceste decese să aibă un 
caracter accidental, sub forma unei complicaţii anestezice 
postoperatorii sau poate din cauza unui efect advers neaşteptat 
la vreun medicament, deşi mă îndoiesc, sinceră să fiu. Şi când 
zic minusculă, vreau să spun de fapt infinitezimală, pentru că 
toate testele toxicologice care s-au făcut până acum au ieşit 
negative. In fine, concluzia ar fi următoarea: mi-e teamă că 
aceste decese au un caracter criminal. 

Pentru câteva minute nimeni nu mai zise nimic. Laurie 
aştepta ca Sue să analizeze toate informaţiile pe care i le 
dăduse. Ştia că era extrem de inteligentă şi foarte ataşată de 
spitalul Manhattan General. Toţi anii de rezidenţiat îi petrecuse 
acolo. 

In cele din urmă, Sue îşi drese vocea. Era evident că Laurie o 
tulburase profund cu povestea ei. 

— Să ne lămurim. Cu alte cuvinte, tu crezi că doamna cu 
coasa umblă noaptea prin saloane? 

— Cam aşa ceva. Sau, cel puţin, de asta mă tem. Înainte de a 
respinge din start ipoteza mea, adu-ţi aminte de cazurile alea 
care au apărut în presă acum câţiva ani, în care persoane 
dereglate, care lucrau în sistemul medical, au trimis pe lumea 
cealaltă pacienţii pe care îi aveau în grijă. Ţi-aduci aminte, nu? 

— Bineînţeles că-mi amintesc, spuse Sue, părând cumva 
ofensată de respectiva comparaţie. Se îndreptă de spate şi 
continuă: Dar aici nu suntem nici în codru şi nici într-un 
sanatoriu mărunt, cu personal iresponsabil. E vorba despre un 
centru medical important, dotat cu numeroase modalităţi de 
supraveghere. lar pacienţii despre care vorbeşti nu erau nici 


imobilizaţi la pat, nici în pragul morţii. 

Laurie ridică din umeri. 

— E greu de contrazis faptul că practic nu avem nici o 
explicaţie pentru nici unul dintre cele patru decese. Şi, dacă îmi 
amintesc bine, în cazurile de-acum câţiva ani au fost implicate 
câteva spitale de renume. lar cel mai rău a fost că întârzierea în 
descoperirea adevărului a dus la creşterea numărului de crime. 

Sue trase adânc aer în piept şi aruncă o privire absentă înjur. 

— Sue, nu mă aştept acum ca tu să te ocupi personal de 
povestea asta, spuse Laurie. Şi nici nu trebuie să sari în 
apărarea spitalului. Ştiu că este un spital bun şi nu vreau să îi 
stric reputaţia. Eu sper doar că tu ştii pe cine ar trebui să 
informezi ca să împiedici să se mai întâmple aşa ceva de-acum 
încolo. Serios, indiferent despre cine ar fi vorba, nu m-ar deranja 
să-i spun exact ce ţi-am spus şi ţie, cu condiţia ca identitatea 
mea să rămână ascunsă, măcar până când Institutul de 
Medicină Legală o să ia o poziţie oficială. 

Sue se mai destinse. Un zâmbet fugar şi trist îi îmblânzi 
trăsăturile. 

— Îmi cer scuze. Se vede treaba că nu prea suport critici la 
adresa spitalului. Ce copilărie din partea mea! 

— Ştii cui ar trebui să mă adresez? Cineva din administraţie, 
sau poate şeful anesteziştilor? Poate că ar trebui să stau de 
vorbă cu el. 

— Nu, nu şi nu! răspunse Sue, accentuând cuvintele. Ronald 
Havermeyer are un orgoliu cât o placă tectonică şi bineînţeles 
că mai şi erupe din când în când! Ar fi vrut să devină chirurg. Nu 
vorbi cu el! O să o ia ca pe un atac la persoana lui şi o să vrea 
să se răzbune pe mesager. Îl cunosc pentru că ne-am tot lovit 
unul de celălalt prin câteva comisii medicale. 

— Dar directorul spitalului? Cum ziceai că-l cheamă? 

— Charles Kelly. Dar să ştii că-i la fel de nepotrivit ca şi 
Havermeyer, dacă nu chiar mai rău. Nici măcar nu e medic şi 
priveşte lucrurile cu ochii unui afacerist. În nici un caz nu-l va 
impresiona povestea ta şi va căuta imediat un ţap ispăşitor. Nu, 
trebuie să găsim pe cineva cu mai multă sensibilitate. Poate 
cineva din Comisia pentru Analiza Mortalităţii şi Morbidităţii. 

— De ce? 

— Pur şi simplu pentru că povestea asta intră în sfera lor de 
interes, iar în fiecare săptămână se întâlnesc pentru discuţii în 


acest sens. 

— Şi cine face parte din comisia asta? 

— Eu am fost în comisie vreme de şase luni. Prin rotaţie, 
fiecare medic ajunge în comisie; doar managerul de risc, 
directorul de control al calităţii, consilierul juridic, directorul 
spitalului şi şeful personalului medical simt membri permanenţi. 
la stai puţin! 

Întinse mâna peste masă şi o apucă pe Laurie de braţ atât de 
repede, încât aceasta tresări speriată. Laurie se uită în jur de 
parcă ar fi fost în preajma unui pericol iminent. 

— Şeful personalului medical! repetă Sue cu entuziasm. Îi 
eliberă braţul şi începu să gesticuleze larg. De ce nu mi-a trecut 
prin cap de la bun început? Dumnezeule, e perfect! 

— Adică? o întrebă Laurie, care îşi revenise de pe urma 
sperieturii. 

Veni rândul lui Sue să se aplece peste masă şi vorbească 
foarte încet, de parcă ar fi pus la cale o conspirație. 

— Are spre cincizeci de ani, e necăsătorit şi e bun de pus la 
rană. Lucrează doar de vreo trei, patru luni la noi. Toate 
asistentele singure sunt în limbă după el; şi eu aş fi la fel, dacă 
n-aş fi atât de fericit şi de irevocabil măritată. E înalt şi bine 
legat şi are un zâmbet care topeşte până şi gheaţa. Are un nas 
cam mare, dar nici nu se observă. Ce-i mai important e că are 
un coeficient de inteligenţă de rupe norii şi o personalitate pe 
măsură. 

Lauri zâmbi puţin forţat. 

— Pare să fie fermecător, dar nu caut aşa ceva acum. Trebuie 
să fie o persoană cu autoritate şi totodată capabilă de discreţie. 
Atâta tot. 

— Dar ţi-am zis, e şeful personalului medical. Vrei şi mai 
multă autoritate de-atât? lar în ceea ce priveşte discreţia, e 
definiţia cuvântului în sine. Ascultă-mă pe mine, nu scoţi nimic 
de la el, nici cu cleştele. La petrecerea de Crăciun, mi-a luat un 
sfert de oră să aflu că, înainte de a veni aici, a lucrat pentru 
Medici fără Frontiere şi a umblat prin toată lumea. A trebuit să 
mă abţin să nu-i zic vreo două când şi-a băgat coada Gloria 
Perkins, asistenta-şefă de la Chirurgie şi l-a invitat la dans. 

— Sue, n-am nevoie să ştiu toate astea. Nu mă interesează el 
ca persoană. Vreau doar să ştiu dacă eşti sigură că mă va 
asculta, va lua măsuri şi nu-mi va amesteca numele în povestea 


asta, până ce institutul nu va face un anunţ oficial. 

— Ţi-am zis, e întruchiparea discreţiei. Şi, dacă mă întrebi pe 
mine, cred că voi doi aţi face un cuplu grozav. Singura mea 
rugăminte ar fi să-i daţi numele meu primului vostru copil. 
Glumesc, normal! Acum să vedem dacă e pe-aici! 

Sue se ridică din scaun şi începu să cerceteze mulţimea cu 
privirea. 

îngrozită de elanul de peţitoare al prietenei sale, Laurie se 
întinse peste masă şi o trase insistent de halat. 

— la stai aşa! Nu-i nici locul şi nici momentul să mă cuplezi cu 
cineva. 

— Taci, fată! spuse Sue şi-i dădu mâna la o parte, uitându-se 
după doctor prin sală. M-ai provocat să-ţi găsesc un tip potrivit, 
iar ăsta e perfect. Unde naiba o fi? E întotdeauna înconjurat de 
femei, de parcă ar fi îmbrăcat în hârtie cu lipici pentru muşte. 
Aha, uite-l! Normal că n-aveam cum să îl văd prea repede. E 
asaltat de fani la masa din capătul sălii! 

Fără nici cea mai mică ezitare şi ignorând complet reacţia de 
împotrivire a lui Laurie, Sue o luă din loc. Laurie o privi croindu- 
şi drum printre mese. La aproximativ cincisprezece metri 
distanţă, bătu pe umăr un bărbat cu părul şaten. Acesta se 
ridică în picioare şi, pentru că era cu un cap mai înalt decât Sue, 
Laurie aprecie că avea cam aceeaşi înălţime ca şi Jack. Sue 
discută puţin cu el, gesticulând larg şi, în final, arătând cu 
degetul înspre Laurie, care simţi că se înroşeşte imediat şi 
cobori privirea spre tava de pe masă. Ultima dată când i se 
întâmplase să încerce un sentiment asemănător de penibil în 
public fusese prin gimnaziu şi, deşi atunci situaţia avusese o 
încheiere destul de fericită, acum nu se simţea prea 
încrezătoare. 

Următoarele minute i se părură foarte lungi. Se uită pe geam 
la fântâna fără apă, întrebându-se dacă nu cumva ar trebui să 
plece. Deodată simţi o mână pe umăr şi o auzi pe Sue 
spunându-i pe nume. Se întoarse resemnată şi se trezi privită de 
un bărbat atrăgător şi bine făcut, cu faţa aspră, dar zâmbitoare, 
care o însoțea pe prietena ei. Ai fi zis că fusese marinar sau, în 
orice caz, că stătuse mult la soare. Era foarte îngrijit şi purta un 
costum bleumarin, cu o cămaşă albă şi cravată în culori vii. 
Peste haine, avea un halat alb, foarte scrobit, asemănător 
aceluia pe care-l purta Sue. Una peste alta, avea un aer urban şi 


rafinat, elegant chiar, spre deosebire de ceilalţi doctori, 
majoritatea cu un aspect demodat. lar în privinţa nasului, lui 
Laurie i se păru că se potrivea perfect. 

— ŢI-l prezint pe doctorul Roger Rousseau, spuse Sue, 
apucându-l uşor de umăr. 

Laurie se ridică şi strânse mâna îndreptată spre ea. Era caldă 
şi puternică. Îl privi în ochi pe bărbat şi descoperi că sunt de un 
albastru-deschis. Se încruntă atunci când îi răspunse la salut şi 
se cutremură pe dinăuntru. | se părea că se purta exact ca în 
gimnaziu. 

— Spune-mi, te rog, Roger! zise el cu căldură în glas. 

— lar eu sunt Laurie, preciză ea, recăpătându-şi echilibrul 
sufletesc. 

Remarcă zâmbetul despre care îi vorbise Sue şi i se păru 
atrăgător cu adevărat. 

— Sue îmi zice că ai câteva informaţii confidenţiale pe care ai 
dori să mi le împărtăşeşti. 

— Aşa este, răspunse Laurie scurt. Bănuiesc că ţi-a spus şi că 
ţi le voi împărtăşi numai sub anonimat. O deconspirare mi-ar 
putea pune în pericol serviciul. Din nefericire, am mai avut 
incidente în acest sens. 

— Nu mă deranjează dorinţa ta de păstra anonimatul, îţi dau 
cuvântul meu de onoare, adăugă el, aruncând apoi o privire de 
jur împrejur. Nu e cel mai potrivit loc pentru o astfel de discuţie. 
Te deranjează dacă te invit în biroul meu? E modest, dar cel 
puţin e retras. Nu va mai fi nevoie să vorbim în şoaptă şi nici nu 
va putea să ne audă cineva. 

— Ar fi perfect, spuse Laurie, privind-o pe Sue, care îi făcu cu 
ochiul şi zâmbi cu subînţeles, luându-şi la revedere. 

Când Laurie dădu să-şi ridice tava, Sue îi făcu semn să plece, 
spunându-i că o duce ea la loc. 

Laurie îl urmă pe Roger înspre intrarea în cantină, unde era şi 
mai aglomerat decât atunci când venise ea. După ce trecu de 
îmbulzeala de la uşă, Roger se opri şi o aşteptă. 

— E un etaj mai sus. De obicei, o iau pe scări. Te deranjează? 

— Doamne fereşte! spuse Laurie. 

Rămase surprinsă că se gândise să o întrebe dacă o 
deranjează. 

— Sue mi-a zis că ai făcut parte din Medici fără Frontiere, îi 
spuse Laurie în timp ce urcau scările. 


— Da, aşa e, răspunse Roger. Aproape douăzeci de ani. 

— E impresionant, spuse Laurie. 

Era la curent cu multe lucruri bune pe care le făcuse 
organizaţia, lucruri pentru care primise şi un premiu Nobel. 
Observă cu coada ochiului că Roger urca două trepte o dată. 

— Şi cum ai intrat în organizaţie? 

— După ce mi-am terminat rezidenţiatul în boli infecțioase, pe 
la mijlocul anilor optzeci, eram dornic de aventură. Eram un 
idealist şi un liberal de extremă stânga şi voiam să schimb 
lumea. Mi s-a părut cea mai bună soluţie. 

— Şi ai avut parte de aventură? 

— Cu vârf şi îndesat. M-am şi perfecţionat în managementul 
medical. Dar, pe de altă parte, am avut destule dezamăgiri. 
Satisfacerea nevoilor medicale de bază reprezintă o problemă în 
mult prea multe locuri de pe lumea asta. Mai bine nu intru în 
amănunte. 

— Unde ai lucrat? 

— Mai întâi în Pacificul de Sud, apoi în Asia şi, la final, în 
Africa. Am vrut să văd lumea. 

Laurie îşi aminti de călătoria pe care o făcuse cu Jack în Africa 
de Vest şi încercă să îşi imagineze cum ar fi fost dacă ar fi lucrat 
acolo. Nu apucă însă să îi împărtăşească lui Roger din 
experienţa sa, pentru că bărbatul o luă înainte şi deschise uşa 
aflată în capul scărilor. 

— Ce te-a făcut să părăseşti organizaţia? îl întrebă Laurie în 
timp ce traversau coridorul aglomerat care ducea spre 
pavilionul administrativ. 

Rămase uimită atunci când văzu câţi îl salutau, spunându-i pe 
nume, deşi era relativ recent venit în spital. 

— Pe de o parte, dezamăgirea că nu am putut schimba 
lumea, pe de altă parte, nevoia de a mă întoarce acasă, de a 
face rădăcini undeva, de a-mi întemeia o familie. Dintotdeauna 
mi-am dorit o familie, dar asta nu se putea întâmpla în Ciad sau 
în Mongolia. 

— Ce romantic! spuse Laurie. Deci iubirea te-a făcut să te 
întorci din sălbăticia Africii. 

— Nu tocmai, zise Roger, ţinând deschisă o uşă care dădea 
înspre tărâmul liniştit al birourilor administrative, cu covoare pe 
jos. Nu aveam pe nimeni acasă. Sunt ca o pasăre migratoare 
care, din instinct, se întoarce la cuibul în care a ieşit din găoace 


în speranţa că va găsi un partener, continuă Roger, zâmbindu-le 
secretarelor care nu plecaseră încă la masă. 

— Eşti din New York, deci, spuse Laurie. 

— Din Queens, mai exact. 

— Ce facultate ai urmat? 

— Colegiul de Medicină şi Chirurgie Columbia, spuse Roger. 

— Serios? Şi eu la fel. In ce an ai absolvit? 

— În 1981. 

— Eu în 1986. Îţi aminteşti să fi avut un Jack Stapleton în 
grupă? 

— Da. Era unul dintre cei mai buni jucători de baschet din 
facultate. Îl cunoşti? 

— Da, spuse ea fără să mai adauge altceva. Deodată, o 
deranja toată situaţia, de parcă ar fi trădat relaţia cu Jack prin 
simplul fapt că îi pomenise numele. E coleg cu mine la Institutul 
de Medicină Legală, adăugă ea cu glas pierit. 

Intrară în biroul lui Roger, care era modest, întocmai cum 
spusese. Se afla în aripa interioară a pavilionului administrativ 
şi, bineînţeles, nu avea ferestre. In schimb, pereţii erau plini cu 
fotografii din locuri în care fusese, în multe poze apărea şi el, 
alături fie de demnitari locali, fie de pacienţi. Laurie remarcă 
faptul că, în toate fotografiile, Roger zâmbea de parcă fiecare 
instantaneu imortaliza celebrarea unui eveniment. Nu aveai 
cum să nu observi acel lucru, de vreme ce toţi ceilalţi erau fie 
inexpresivi, fie încruntaţi. 

— la loc, te rog! o invită Roger. 

Trase un scaun cu spătarul drept aproape de birou. După ce 
închise uşa care dădea spre hol, Roger se aşeză la birou, se lăsă 
pe spate şi îşi încrucişă braţele. 

— Aşa... spune-mi ce te frământă. 

Laurie îl rugă din nou să nu îi divulge numele sub nici o formă, 
iar Roger o asigură că nu avea de ce să se teamă. Ea căpătase o 
oarecare încredere, aşa că îi spuse şi lui povestea pe care i-o 
spusese lui Sue. Singura diferenţă consta în faptul că acum 
folosi termenul „criminal în serie”. Când sfârşi de vorbit, Laurie 
aşeză pe birou un cartonaş pe care scrisese numele celor patru 
victime. 

Roger nu scosese un cuvânt în tot acest răstimp, urmărind-o 
cu atenţie din ce în ce mai mare. 

— Nu-mi vine să cred ceea ce aud, spuse el într-un final. Şi îţi 


sunt recunoscător pentru eforturile pe care le-ai făcut. 

— Consider de datoria mea morală să spun cuiva lucrurile 
astea, îi explică Laurie. Poate că, după ce voi primi copii după 
fişele de internare sau după ce vin rezultatele testelor 
toxicologice, voi descoperi o cauză neaşteptată... şi atunci va 
trebui să-mi retrag cuvintele şi să-mi prezint scuze. Nu mă va 
deranja cu nimic, dimpotrivă, aş fi cea mai fericită. Dar, până 
atunci, mi-e teamă că se întâmplă lucruri ciudate. 

— Motivul pentru care sunt atât de surprins şi de 
recunoscător, în acelaşi timp, este faptul că şi eu am fost un fel 
de oaie neagră pe-aici, ca şi tine la morgă, pentru aceleaşi 
motive. La întrunirea Comisiei pentru Analiza Mortalităţii şi 
Morbidităţii am adus în discuţie toate cele patru cazuri despre 
care mi-ai povestit. De fapt, chiar în dimineaţa asta am discutat 
despre Darlene Morgan. De fiecare dată, am avut parte de 
reacţii nervoase, chiar de furie, în mod special din partea 
directorului spitalului. Bineînţeles, n-am avut cum să aduc în 
discuţie argumentul autopsiilor, pentru că încă n-am primit 
nimic în acest sens. 

— Nici unul dintre cele patru cazuri nu a fost încă finalizat, îi 
explică Laurie. 

— Nu contează, spuse Roger. De la primul caz, cel al 
domnului Moskowitz, am început să-mi fac griji. Directorul 
spitalului ne-a interzis până şi să discutăm despre ele, cu atât 
mai puţin să le facem publice şi, mai mult decât atât, a pus la 
îndoială eficienţa echipei de resuscitare. Doctorii care erau de 
gardă n-au reuşit să obţină nici măcar un semn slab de puls, în 
nici unul dintre cele patru cazuri. 

— S-au făcut investigaţii de vreun fel? 

— Nu s-a făcut nimic, în ciuda recomandărilor mele repetate. 
Vreau să spun că eu am făcut ceva săpături, dar am mâinile 
legate. Problema este că la noi în spital mortalitatea este foarte 
scăzută, sub 2,2 procente. Directorul ne-a sugerat să ne- 
apucăm de investigaţii când o să ajungă la trei procente, adică 
limita maximă acceptată. Ceilalţi membrii ai comisiei sunt de 
acord, în special responsabilul cu controlul calităţii, cel care se 
ocupă de managementul de risc şi afurisitul ăla de jurist. Toţi 
sunt absolut convinşi că aceste patru episoade sunt rezultatele 
unor complicaţii nefericite şi inevitabile într-un mediu riscant, 
aşa cum este un centru medical superior unde se fac operaţii 


complicate. Cu alte cuvinte, încă ne încadrăm în statistici. Cu 
toate astea, pe mine nu m-au convins. Din punctul meu de 
vedere, aici se aplică politica struţului. 

— Tu ai descoperit ceva în cadrul cercetărilor tale? 

— Nimic. Pacienţii au fost internaţi în secţii diferite, pe etaje 
diferite şi au avut personal medical diferit. Dar n-am renunţat 
încă la cercetări. 

— Foarte bine, zise Laurie. Mă bucur că te preocupă şi pe tine 
şi că am putut spune ce am pe suflet. 

Se ridică din scaun, deşi în aceeaşi clipă îşi dori să mai fi stat 
jos; totuşi, nu se putea reaşeza, de teamă să nu se facă de râs. 
Jack era de vină. De fapt, în ultima vreme Jack se dovedea în 
permanenţă problema ei. li făcuse plăcere să stea de vorbă cu 
bărbatul din faţa ei şi din cauza asta se simţea ciudat. 

— Mulţumesc că m-ai ascultat, adăugă Laurie, întinzându-i 
mâna lui Roger în speranţa de a-şi recăpăta oarecum echilibrul 
interior. Mi-a făcut plăcere să te cunosc şi, aşa cum am spus, o 
să fac copii după fişele de internare şi o să mă asigur că la 
cazurile astea va lucra cel mai bun toxicolog. Dacă apare ceva, 
te-anunţ. 

— Mulţumesc frumos, spuse Roger, reţinându-i mâna într-a sa 
mai mult decât era necesar. Acum, pot să te întreb altceva? 

— Bineînţeles, spuse Laurie. 

— Te deranjează dacă te rog să mai stai un pic jos? o întrebă 
el. li dădu drumul la mână şi îi făcu semn să se aşeze pe scaunul 
de pe care tocmai se ridicase. Aş prefera să stai jos ca să nu-mi 
fac griji că o să dai bir cu fugiţii. 

Oarecum încurcată de ultimul lui comentariu, Laurie se aşeză 
din nou pe scaun. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că mai există un motiv pentru 
care am fost neobişnuit de volubil atunci când ţi-am răspuns la 
întrebările mai personale. Dacă-mi permiţi, aş vrea să-ţi pun şi 
eu câteva întrebări mai personale, mai ales că Sue mi-a 
subliniat faptul că eşti singură şi nu ai o relaţie. E adevărat? 

Laurie simţi imediat cum îi transpiră palmele. Avea sau nu 
avea o relaţie? Un bărbat atrăgător şi interesant aştepta un 
răspuns în privinţa asta, iar inima lui Laurie parcă o luase razna. 
Nu ştia ce să îi spună. 

Roger se aplecă înspre ea, încercând să o privească în ochi. 
Laurie îşi cobori privirea ca răspuns la confuzia emoţională în 


care se afla. 

— Îmi cer scuze dacă te-am supărat, spuse Roger. 

Laurie ridică privirea, trase aer în piept şi zâmbi abia schiţat. 

— Nu m-ai supărat, minţi ea, doar că nu mă aşteptam la o 
astfel de întrebare, ţinând cont de scopul cu care am venit aici... 
scop ce mi-ar putea distruge cariera, de altfel. 

— Atunci m-aş bucura dacă mi-ai răspunde, insistă Roger. 

Laurie zâmbi din nou, mai degrabă amuzându-se pe seama ei. 
Se purta iarăşi ca o adolescentă. 

— Sunt singură şi aproape că nu am nici o relaţie. 

— „Aproape” e un cuvânt interesant, dar o să-l iau ca atare, 
tocmai pentru că trăim cu toţii într-un sistem social variat. 
Locuieşti în oraş? 

instantaneu, lui Laurie îi trecu prin minte priveliştea 
lamentabilă a apartamentul ei minuscul, cu intrarea lui 
prăpădită. 

— Da, am un apartament prin centru. Apoi, ca să confere 
ceva importanţă locului, adăugă: Relativ aproape de Gramercy 
Park. 

— Stai bine! 

— Dar tu? 

— M-am mutat în oraş abia de vreo trei luni şi un pic şi nu 
prea sunt la curent cu zonele de locuit cele mai bune. Am 
închiriat pe un an un apartament în Upper West Side, mai 
precis, pe Seventieth Street. Îmi place. E aproape de Sports Club 
L.A., de muzeu şi de Lincoln Center, plus că am parcul la o 
azvârlitură de băț. 

— Stai bine, spuse şi Laurie. 

În ultimii ani, fusese cu Jack pe la restaurantele din zonă. 

— Mai vreau să te întreb dacă vrei să iei cina cu mine în oraş 
diseară. 

Laurie zâmbi în sinea ei, amintindu-şi zicala „Ai grijă ce-ţi 
doreşti căci s-ar putea să ţi se întâmple”, în ultimii ani pe care îi 
petrecuse alături de Jack, îşi dăduse seama cât de importantă 
era pentru ea puterea de decizie a persoanei iubite, putere pe 
care Jack nu o avea în plan personal. Roger, pe de altă parte, 
părea să fie genul hotărât. Chiar dacă întâlnirea lor fusese 
scurtă, Laurie remarcase faptul că personalitatea lui Roger 
întruchipa o astfel de forţă. 

— Nu trebuie neapărat să fie seara târziu, adăugă Roger, 


văzând că Laurie ezita. Poţi alege tu un restaurant prin zona în 
care locuieşti. E 

— Dar dacă ne-am întâlni în weekend? îi sugeră ea. In 
weekend am liber. 

— Întâlnirea din weekend poate fi un bonus dacă o să te simţi 
bine în seara asta, spuse Roger cu zel, întrezărind în răspunsul 
ei un început promiţător. Mi-e teamă că trebuie să insist să te 
scot în oraş în seara asta, bineînţeles, dacă eşti liberă. Vezi, ți- 
am dat şi o scăpare, căci poţi să spui că eşti ocupată, însă sper 
să nu o faci. Trebuie să recunosc că n-am prea avut norocul să 
întâlnesc femei interesante şi împlinite în oraşul ăsta şi, crede- 
mă, chiar mi-am întins antenele. 

Insistenţa lui Roger o flata, mai ales în comparaţie cu stilul 
nehotărât al lui Jack şi având în vedere că le făcuse cunoştinţă 
Sue, nu găsea nici un motiv pentru care să nu accepte. Avea 
nevoie de ceva care să-i distragă gândurile şi cea mai sănătoasă 
metodă era să se vadă cu altcineva. 

— Bine, atunci, spuse ea. Ne vedem diseară. 

— Minunat! Unde? Sau vrei să aleg eu restaurantul? 

— Hai să mergem la Fiamma, îi sugeră Laurie. E un restaurant 
în SoHo”. Voia să stea departe de orice loc în care fusese cu 
Jack, chiar dacă nu prea erau mari şanse să dea nas în nas cu el. 
Sun eu şi fac rezervare pentru ora şapte. 

— E perfect! Să vin să te iau de-acasă? 

— Hai să ne întâlnim chiar la restaurant, spuse Laurie, văzând 
cu ochii minţii cum o pândea doamna Engler prin vizorul uşii, cu 
privirea ei injectată. Nu voia să îl expună pe Roger la aşa ceva. 
Cel puţin, nu atât de repede. 

După cincisprezece minute, Laurie ieşea cu pas înviorat din 
spitalul Manhattan General. Era surprinsă şi încântată de 
proaspăta sa pasiune adolescentină. Nu mai trăise aşa ceva de 
când fusese în clasa a noua la Şcoala Langley de Fete. Ştia din 
experienţă că astfel de sentimente erau superficiale şi că 
probabil nu vor fi ceva de durată, dar nu îi păsa. Voia să se 
bucure de acea stare de euforie pe cât de mult posibil. O merita. 

Aşteptând la marginea trotuarului, se uită la ceas. Pentru că 
mai avea ceva timp de pierdut şi pentru că era aproape de 
Spitalul Universitar, se hotărî să dea o fugă până la mama ei, 
înainte de a se întoarce la Institutul de Medicină Legală. 


17 Mic cartier boem situat în zona de sud a insulei Manhattan, (n.tr.). 


8 


Jasmine Rakoczi era mai mult ca sigură că pe acoperişul spart 
al clădirii din dreapta ei se găseau cel puţin doi lunetişti. Până la 
clădirea din faţă, mai înaltă decât cea cu lunetiştii, avea numai 
cinci metri de parcurs. Planul era foarte simplu: să o ia la fugă, 
să intre în clădirea din faţă şi să urce pe acoperiş. Aşa ar fi putut 
să-i elimine pe cei doi lunetişti şi să plece mai departe, în oraşul 
devastat, pentru a-şi îndeplini misiunea. 

Se pregătea să ţâşnească, frecându-şi mâinile de nerăbdare. 
Inima îi bătea cu putere; respira sacadat şi superficial. Datorită 
experienţei sale militare, reuşi să se calmeze, trase adânc aer în 
piept şi trecu la acţiune. 

Din păcate, lucrurile nu merseră după cum plănuise. La 
jumătatea drumului, tocmai când era total expusă, avu un 
moment de ezitare pentru că ceva îi distrăsese atenţia. 
Consecințele erau previzibile. Fu împuşcată şi, astfel, nu mai 
exista nici o şansă să fie promovată. 

După ce scoase câteva înjurături zdravene pe care le învățase 
în Marină, Jazz se lăsă pe spătar, luă mâinile de pe tastatură şi 
îşi frecă faţa cu putere. Se concentrase foarte tare preţ de 
câteva ore, cât timp jucase Ca// of Duty - era un recrut din 
armata rusă care se lupta la Stalingrad. Se descurcase de 
minune până la momentul acelui dezastru, din cauza căruia ar fi 
trebuit să reia jocul de la început. Obiectivul era să încheie 
diverse misiuni, care deveneau din ce în ce mai grele, la finalul 
cărora primea avansări în grad, cel mai înalt fiind cel de 
comandant de tanc. Nu mai era cazul. Cel puţin, nu în acea 
seară. 

Îşi lăsă mâinile să îi cadă în poală şi se uită în colţul 
monitorului ca să vadă ce anume îi dăduse jocul peste cap. Era 
o fereastră de informare care o anunţa, clipind intermitent, că 
primise un e-mail. Jazz accesă căsuţa poştală, imaginându-şi că 
o să se enerveze şi mai tare când va da peste cine ştie ce ofertă 
de lucru în domeniul porno sau peste vreo ofertă pentru Viagra. 
Dar, spre încântarea ei, primise un e-mail de la domnul Bob! 

O trecu un fior de incitare pe şira spinării, de parcă ar fi fost 
străbătută de curent electric. Nu mai primise veşti de la domnul 


Bob de mai bine de-o lună şi începuse să creadă că Operaţiunea 
Winnow se încheiase. În ultima săptămână fusese suficient de 
deprimată încât să fie tentată să apeleze numărul de urgenţă pe 
care i-l dăduse domnul Bob, deşi acesta insistase să îl 
folosească exclusiv în caz de strictă necesitate. Pentru că, 
practic, nu avea nici o urgenţă, rezistase tentaţiei, însă, pe 
măsură ce zilele treceau, devenea din ce în ce mai dezolată şi 
se gândea tot mai des să îl sune. La urma urmei, poate că sosise 
vremea să se transfere de la Manhattan General, spitalul în care 
domnul Bob îi ceruse în mod expres să se angajeze. 

Jazz se gândea să se mute de-acolo din cauza relaţiei ei cu 
Susan Chapman, asistenta-şefa din tura de noapte, relaţie care 
se deteriorase într-atât, încât atinsese dimensiuni de domeniul 
ridicolului; nici cu celelalte asistente nu era în termeni mai buni. 
Jazz ajunsese la concluzia că tura de noapte devenise 
ascunzătoarea incompetenţilor din toată lumea. Nu putea să 
înţeleagă cum de reuşise Susan să ocupe un post de conducere 
în general (cu atât mai puţin, în Secţia de chirurgie din 
Manhattan General). Nu numai că Susan era un munte de 
grăsime, dar habar nu avea de nimic şi în plus o asuprea, 
dându-i în permanenţă ordine şi criticând-o pentru orice 
greşeală; iar toate celelalte asistente o luau la rost chiar şi 
pentru cele mai mărunte lucruri, mai ales dacă se strecura în 
camera din spate să se relaxeze câteva minute, răsfoind o 
revistă. 

Şi mai grav era faptul că, parcă în batjocură, Susan îi dădea 
întotdeauna cele mai grele cazuri, în timp ce celelalte asistente 
primeau numai cazurile uşoare. Susan avusese chiar tupeul să îi 
reproşeze că îşi băga nasul în fişele unor cazuri care nu o 
priveau şi să o întrebe ce tot căuta la Secţia de obstetrică şi 
ginecologie atunci când, de fapt, ar trebui să fie în pauza de 
masă. Îi spusese că asistenta-şefa de pe etajul unde era secţia o 
sunase să se plângă din cauza ei. 

Jazz îşi muşcase limba şi se abţinuse să îi închidă gura, aşa 
cum merita, dacă nu chiar să o urmărească până acasă şi, cu 
ajutorul pistolului ei Glock, să scape de ea o dată pentru 
totdeauna. Reuşise să scornească o explicaţie, cum că avea 
nevoie să se documenteze în vederea formării continue. li 
îndrugase numai tâmpenii, dar, cel puţin pentru o perioadă, 
avuseseră efect. Problema era că Jazz trebuia să ajungă la 


Secţia de neurochirurgie şi la cea de Obstetrică aproape în 
fiecare noapte, pentru că numai aşa putea să fie la curent cu 
ceea ce întâmpla acolo. Chiar dacă nu mai avea nici o misiune, 
Jazz continua să semnaleze diferite cazuri cu deznodământ 
nefericit, majoritatea în Secţia de obstetrică şi ginecologie, unde 
fel şi fel de drogate năşteau copii cu probleme. Din păcate, 
asemenea rapoarte nu prea erau interesante şi nici distractive, 
iar banii pe care îi primea pentru ele erau o nimica toată, 
comparativ cu recompensele pentru anihilarea pacienţilor. 

Cu respiraţia tăiată deschise mesajul domnului Bob. 

— Ce bine! strigă Jazz, ridicând ambele mâini deasupra 
capului, asemenea unui ciclist care a câştigat o etapă de mare 
tur. 

E-mailul nu cuprindea decât un nume: Stephen Lewis. Asta 
însemna că primise o nouă misiune. Deodată, mersul la serviciu 
nu i se mai părea un supliciu. Confruntarea cu Susan Chapman 
şi cu celelalte ticăloase nu avea să fie mai uşoară, dar măcar 
era motivată să le suporte. 

In culmea fericirii, Jazz îşi verifică rapid contul bancar din 
străinătate. Preţ de câteva secunde, se uită cu încântare la cifre. 
Strânsese 38 964 de dolari, plus câţiva cenți. Partea şi mai bună 
era că până a doua zi aveau să se adauge alţi cinci mii de dolari. 

Din perspectiva ei, un depozit bancar conferea putere. Chiar 
dacă nu plănuia să facă poate ceva anume cu banii, ştia că îşi 
putea permite orice. Banii îi ofereau posibilitatea de a alege. Nu 
avusese niciodată bani în bancă în trecut. Înainte, de câte ori 
avea un ban în buzunar, îl cheltuia pe lucrurile de care avea 
nevoie pe moment, într-o zadarnică încercare de a estompa 
realitatea existenţei sale. În gimnaziu şi în liceu, asta însemna 
consum de droguri. 

In copilărie, Jazz locuise în Bronx, în condiţii la limita sărăciei, 
într-un apartament micuţ, cu un singur dormitor. Tatăl ei, Geza 
Rakoczi, singurul fiu al unui militant pentru libertate maghiar, 
care emigrase în Statele Unite în 1957, avusese doar 
cincisprezece ani atunci când o concepuse. Mama ei, Mariana, 
era cam de aceeaşi vârstă şi se trăgea dintr-o familie 
numeroasă, originară din Puerto Rico. Din motive religioase, cei 
doi adolescenţi fuseseră obligaţi de către familiile lor să 
abandoneze şcoala şi să se căsătorească. Jasmine se născuse în 
1972. 


Pentru Jasmine, viaţa fusese o luptă de la bun început. Ambii 
părinţi părăsiseră Biserica, pe care o considerau vinovată pentru 
soarta lor nefericită. Amândoi deveniseră dependenţi de alcool 
şi de droguri, iar atunci când erau cât de cât treji se certau 
aproape în permanenţă. Tatăl ei mai lucra din când în când, ca 
om bun la toate şi uneori dispărea de-acasă săptămâni la rând. 
Făcuse chiar şi închisoare pentru diverse infracţiuni şi delicte, 
inclusiv pentru violenţă conjugală. Mama ei avusese câteva 
slujbe mărunte, dar era adesea dată afară pentru că, pe lângă 
faptul că lipsea frecvent şi nu era eficientă, se mai şi îmbăta. In 
cele din urmă, devenise obeză, lucru care o împiedica să facă 
prea multe lucruri. 

Viaţa lui Jazz nu fusese mai grozavă nici în afara căminului 
părintesc. Cartierul şi şcolile erau dominate de violenţa găştilor 
şi de traficul de droguri, care îşi făceau apariţia încă din anii de 
gimnaziu. Până şi educatoarele petreceau mai mult timp la 
grădiniţă corectând comportamentul copiilor, decât învăţându-i 
câte ceva. 

Forţată să trăiască într-o lume instabilă şi primejdioasă, în 
care singura constantă era schimbarea permanentă, Jasmine se 
deprinsese să facă faţă învățând din greşeli. De fiecare dată 
când se întorcea acasă de la şcoală, nu ştia la ce să se aştepte. 
Când Jasmine avea opt ani, mama ei născuse un băieţel. Credea 
că o să fie sufletul ei pereche, dar la patru luni murise de 
sindromul morţii subite infantile. Atunci plânsese pentru ultima 
oară. 

In timp ce se uita la contul ei de aproape patruzeci de mii de 
dolari, îşi aminti cealaltă ocazie în care i se păruse că avea 
foarte mulţi bani. Se întâmpla în anul de după moartea fratelui 
ei, Janos, când ninsese atât de mult, încât se făcuseră troiene. 
Cu ajutorul unei bătrâne lopeţi pentru cărbuni, pe care o găsise 
în pivniţă, Jazz curăţase de zăpadă trotuarele din cartier. Până la 
ora cinci seara, adunase o avere: treisprezece dolari. 

Se întorsese acasă mândră de teancul de bancnote un dolar 
pe care le ţinea strâns în pumn. Acum, privind retrospectiv, îşi 
dădea seama că ar fi trebuit să îşi imagineze ce avea să 
urmeze, dar la vremea aceea nu putuse să nu se laude puţin cu 
averea strânsă din munca ei. Deznodământul, după cum Jazz 
ştia acum, putea fi lesne intuit. Geza îi smulsese bancnotele din 
mână, spunându-i că venise vremea să contribuie şi ea la 


cheltuielile casei. Ca urmare, Geza îşi cumpărase ţigări din banii 
ei. 

Un zâmbet discret îi străbătu chipul atunci când îşi aminti cum 
se răzbunase. Singurul lucru la care tatăl ei ţinea la acea vreme 
era un maidanez gălăgios, cam cât un şobolan de mare şi cu o 
blană deasă, primit de la unul dintre colegii de muncă. În timp 
ce Geza bea bere şi se uita la televizor, la un concurs de lupte, 
Jazz dusese câinele în baie, unde fereastra era mereu deschisă 
ca să iasă mirosul oribil al toaletei defecte, îşi amintea expresia 
de pe figura câinelui, pe care îl ţinea atârnat de ceafa în vreme 
ce animalul încerca din răsputeri să ajungă înapoi pe pervaz. 
Când îi dăduse drumul de la etajul patru, câinele scosese un 
scheunat slab, după care se izbise de ciment. 

Mai târziu, Geza o trezise din somn cu brutalitate să o întrebe 
dacă ştia ceva despre moartea câinelui. Jazz negase cu 
încăpățânare orice legătură, dar nu scăpase de bătaie. Nici 
Mariana nu avusese altă soartă, deşi îi spusese că habar nu 
avea cum de căzuse câinele pe fereastra de la baie. Lui Jazz însă 
răzbunarea i se păruse că merită cu vârf şi îndesat o 
bumbăceală, deşi, la vremea aceea, fusese îngrozită de 
perspectiva bătăii. Desigur, era îngrozită ori de câte ori tatăl ei o 
lovea, lucru care oricum se întâmpla mult prea des. Numai că, la 
un moment dat, Jazz crescuse suficient încât să poată riposta. 

Inchise fereastra contului bancar şi se uită la ceas. Era prea 
devreme ca să plece la muncă, dar nici la sală nu mai avea timp 
să se ducă. Şi nici să o mai ia de la capăt cu Call of Duty nu 
avea chef - era mult prea agitată ca să poată sta în faţa 
calculatorului. Se hotărî în schimb să se ducă la magazinul 
coreean non-stop din zonă ca să îşi cumpere câte ceva. Nu mai 
avea lapte şi ştia că o să vrea să bea puţin de dimineaţă, când 
se va întoarce de la lucru. 

Işi puse haina şi, din reflex, duse mâna la buzunarul drept să 
îşi mângâie pistolul. II scoase cu uşurinţă, în ciuda amortizorului 
lung şi ţinti imaginea ei reflectată în micuța oglindă de pe hol, 
aflată chiar lângă uşa de la intrare. Gaura de la capătul ţevii 
semăna cu pupila unui maniac cu un singur ochi. Jazz chicoti în 
timp ce cobori arma şi controlă încărcătorul. Era plin, ca 
întotdeauna. Îl închise rapid, apoi îşi aruncă pe umăr geanta de 
pânză cu care mergea la cumpărături. 

Afară era destul de călduţ. Cam aşa era vremea în New York, 


în luna martie. În unele zile aveai senzaţia că venise primăvara, 
în altele te simţeai în toiul iernii. Jazz mergea cu mâinile 
îndesate în buzunare; într-unul îşi ţinea pistolul, în celălalt, 
telefonul BlackBerry. Avea un sentiment de siguranţă atunci 
când le simţea în palmă. 

Pentru că abia trecuse de opt şi jumătate seara, mai erau 
destui oameni pe trotuar, iar pe stradă traficul era încă intens. 
Se îndreptă spre Columbus Avenue. Când trecu pe lângă iubitul 
ei Hummer, se opri o secundă să îi admire suprafaţa lucioasă. 
Profitase de vremea plăcută din acea după-amiază şi îl spălase. 
Îşi continuă drumul, minunându-se de cât de norocoasă fusese 
atunci când îl cunoscuse pe domnul Bob. 

Pe Columbus Avenue era chiar şi mai aglomerat; o armată de 
oameni, o mulţime de autobuze, de taxiuri şi de automobile care 
se luau la întrecere pentru un loc pe şosea. Zgomotul 
motoarelor diesel, al claxoanele care răsunau, pneurile care 
scrâşneau ar fi copleşit-o dacă le-ar fi dat atenţie, însă Jazz era 
obişnuită cu vacarmul general. Bolta cerului care se întrezărea 
printre clădiri era de un gri-cenuşiu, din pricina luminilor 
oraşului. Doar câteva stele, dintre cele mai strălucitoare, erau 
vizibile. 

Magazinul avea intrarea chiar la stradă, iar rafturile erau pline 
cu fructe, cu legiune, cu flori proaspete şi cu o mulţime de alte 
produse. Ca şi pe bulevard, în interiorul prăvăliei erau mulţi 
clienţi, care aşteptau la coadă în faţa singurei case deschise. 
Jazz se plimbă printre rafturi şi alese produsele, printre care se 
numărau pâine, ouă, câteva batoane energizante, lapte şi apă 
îmbuteliată. Imediat ce termină, ieşi din magazin pe trotuarul 
din faţă, încercând o stare de încordare exaltată şi se prefăcu că 
se uită după fructe. Când găsi momentul cel mai potrivit, adică 
atunci când proprietarul era absorbit de coada de la casă, iar 
soţia lui se dusese în spatele prăvăliei să aducă ceva, Jazz se 
întoarse pe călcâie şi o apucă spre casă. Când ajunse suficient 
de departe pentru a mai putea fi acostată şi obligată să 
găsească o explicaţie cusută cu aţă albă pentru fuga ei, începu 
să se amuze pe seama proprietarilor, pe care îi considera nişte 
fraieri. Cu atâta forfotă în magazin, era simplu să pleci fără să 
plăteşti. Se întreba de ce ceilalţi se mai deranjau să achite 
produsele. Ea nu îşi mai amintea când plătise ultima oară. 

După ce se întoarse în apartament, puse cumpărăturile în 


frigider şi se uită la ceas. Era încă prea devreme să meargă la 
lucru. În acel moment, zări cu coada ochiului monitorul 
calculatorului. Aceeaşi fereastră clipind intermitent o anunţa că 
avea un nou e-mail. 

Temându-se că misiunea Stephen Lewis ar putea fi anulată, 
deşi aşa ceva nu se mai întâmplase până atunci, Jazz se aşeză 
iute pe scaun şi deschise fereastra. Ingrijorarea ei crescu atunci 
când văzu că mesajul era tot de la domnul Bob. Deschise e- 
mailul, cu tulburare în suflet. Spre uimirea şi încântarea ei, mai 
primise o pacientă: Rowena Sobczyk. 

— Ce bine! strigă Jazz, închizând ochii, făcând o grimasă şi 
strângând pumnii de bucurie. 

După mai bine de o lună, în care stătuse pe tuşă, nu îi venea 
să creadă că primea doi pacienţi în aceeaşi seară. Nu i se mai 
întâmplase niciodată aşa ceva. Inchise ochii şi îşi ţinu respiraţia 
până când simţi că i se rupe filmul; apoi deschise ochii şi se uită 
iar la ecranul computerului. Voise să se asigure că nu visa. 
Numele era încă acolo, contrastând puternic cu fundalul alb al 
monitorului. Se întrebă, în treacăt, ce fel de nume era Sobczyk, 
pentru că alăturarea consoanelor îi aminteau oarecum de 
numele ei. 

Se ridică şi se îndreptă spre şifonier, dezbrăcându-se din mers 
de hainele de stradă. Era încă prea devreme ca să plece la 
spital, dar nu îi păsă. Avea de gând să se ducă oricum. Se 
simţea prea frământată ca să stea degeaba. Se gândi că nu ar fi 
stricat să meargă măcar în recunoaştere şi să îşi facă un plan 
general de atac. Işi scoase uniforma din şifonier şi o îmbrăcă. Îşi 
puse apoi halatul alb. În timp ce se îmbrăca, se gândi la contul 
ei din străinătate. 

In seara următoare, cam pe la aceeaşi oră, economiile ei s-ar 
fi apropiat de cincizeci de mii de dolari! 

Imediat ce se urcă în Hummer, încercă să se calmeze. Era 
firesc să se bucure un timp, dar sosise vremea să redevină 
serioasă. Işi dădea seama că eliminarea a doi pacienţi avea să 
fie mult mai dificilă decât eliminarea unuia singur. Pentru o clipă 
se gândi că poate ar trebui să îi omoare în nopţi succesive, dar 
renunţă la idee. Dacă domnul Bob ar fi vrut să se întâmple 
astfel, i-ar fi trimis e-mail-urile în zile diferite. Nu avea nici o 
îndoială că trebuia să îi omoare în aceeaşi noapte. 

In drum spre spital, Jazz nici măcar nu se obosi să se ia la 


întrecere cu taximetriştii. Voia să rămână calmă şi concentrată. 
Îşi parcă maşina la primul etaj, în locul ei obişnuit şi intră în 
spital. După ce îşi puse haina în cuier, cobori la parter şi se 
plimbă prin zona unde se primeau urgenţele. Descoperi cu 
bucurie acelaşi haos de fiecare noapte. Ca şi în cazul celorlaltor 
misiuni, făcu rost de fiolele de clorură de potasiu fără nici un fel 
de problemă, îşi puse câte o fiolă în buzunarele laterale ale 
halatului şi se întoarse la lift, după care urcă la etajul cinci. 

În comparaţie cu etajul camerei de gardă, Secţia de chirurgie 
părea liniştită, însă Jazz ştia că era foarte aglomerată. Aruncă o 
privire la tabelul internărilor şi îşi dădu seama că nu mai exista 
nici o rezervă liberă. Aruncă un ochi şi în cabinetul asistentelor, 
unde nu era nimeni şi înţelese că tot personalul medical 
secundar se afla în saloanele pacienţilor. În nopţile liniştite, la 
ora aceea, asistentele din tura de după-amiază ar fi trebuit să 
fie deja adunate în camera de relaxare din spate, sporovăind şi 
pregătindu-se să dea raportul şi să predea ştafeta personalului 
din tura de noapte. Nu o văzu la acel etaj decât pe Jane Attridge, 
secretara de serviciu, care dădea zor să pună nişte rezultate de 
laborator în fişele de internare corespunzătoare. Jazz aruncă o 
privire şi în depozitul de medicamente, să verifice dacă nu 
cumva sosise deja Susan Chapman. Intotdeauna asistenta-şefa 
venea mai devreme. 

jazz se aşeză în faţa unui calculator şi introduse numele 
primului pacient, Stephen Lewis. Află cu încântare că era 
internat în rezerva 424 din Aripa Goldblatt. Deşi nu mai fusese 
acolo niciodată, avea sentimentul că era un semn bun. In aripa 
VIP a spitalului, asistentele nu se prea vânzoleau ca pe la 
celelalte etaje, lucru care avea să îi înlesnească mult munca. 
Trebuia doar să se asigure că bărbatul nu avea vreo asistentă 
personală, deşi Jazz se cam îndoia, pentru că pacientul nu avea 
decât treizeci şi trei de ani şi era internat pentru o operaţie 
minoră la omoplat. 

Imediat ce termină cu Stephen Lewis, Jazz tastă şi numele 
Rowenei Sobczyk. Un zâmbet larg i se aşternu pe figură. 
Rowena se afla chiar la acel etaj, în camera 617, la capătul 
coridorului. Îi trecu prin minte că ar fi fost chiar culmea ironiei să 
o aibă ca pacientă, lucru deloc imposibil. Dacă s-ar fi întâmplat 
să fie aşa, i-ar fi şi mai uşor să o omoare. In orice caz, era sigură 
că va reuşi să împuşte doi iepuri deodată. 


— Ai ajuns groaznic de devreme, i se adresă o voce 

sarcastică. 
_ Jazz făcu ochii mari, simțind cum adrenalina îi urca în vene. 
Intoarse capul şi zări chipul dolofan al lui Susan Chapman, care- 
ţi sărea în ochi datorită uşoarei iritaţii seboreice din zonele 
ridate. În timp ce urmărea monitorul peste umărul lui Jazz, 
Susan nu părea deloc prietenoasă; era mai curând pusă pe 
harţă. Jazz nu suporta felul demodat în care îşi prindea părul, 
într-un coc strâns. 

Se părea a fi un anacronism ambulant în materie de asistente 
medicale, mai ales din pricina pantofilor de modă veche, cu şiret 
până sus, talpă din piele şi tocuri de trei centimetri. 

— Pot să ştiu şi eu ce faci tu aici? o întrebă Susan pe un ton 
aspru. 

— Incerc doar să mă familiarizez puţin cu cazurile noastre, 
reuşi Jazz să îngaime. Işi domoli furia pe care o simţea faţă de 
asistenta-şefa şi zâmbi forţat. Se pare că avem o mulţime! 
continuă ea. 

Susan o ţintui cu privirea o vreme, după care spuse: 

— Mai mereu avem o mulţime de cazuri. Care-i treaba cu 
Rowena Sobczyk? O cunoşti? 

— N-am văzut-o în viaţa mea, răspunse Jazz. Continuă să 
zâmbească, cu mai multă naturaleţe acum, fiindcă îşi revenise 
de pe urma temerii de a fi descoperită citind fişa Rowenei. 
Incercam să arunc o privire pe toate cazurile noi ca să câştig 
timp. 

— Cred că asta intră în responsabilitatea mea, spuse Susan. 

— Perfect atunci, zise Jazz. 

Închise monitorul şi se ridică. _ 

— Am mai discutat despre asta, se răsti Susan. In spitalul ăsta 
există o regulă care protejează dreptul pacientului la 
confidenţialitate. O să te raportez dacă te mai prind făcând asta 
în viitor. Ai înţeles? Accesarea dosarelor pacienţilor se face 
numai cu acordul meu. 

— Dar am nevoie să ştiu ce cazuri îmi revin. 

Susan pufni exasperată. Se uită lung la Jazz, cu mâinile în 
şolduri, ca o profesoară de gimnaziu nervoasă. 

— Ciudat, spuse Jazz, rupând tăcerea. Credeam că şi tu şi toţi 
ceilalţi ofiţeri încurajați iniţiativa personală, dar acum descopăr 
că nu e deloc aşa. Mă duc să-mi iau o cafea. 


Îşi arcui sprâncenele întrebătoare şi aşteptă un răspuns din 
partea lui Susan. Când văzu că aceasta nu se oboseşte, îi 
aruncă un zâmbet la fel de fals ca şi până atunci şi se îndreptă 
spre lifturi. Simţea privirea lui Susan sfredelindu-i spinarea. 
Clătină uşor din cap. Se învățase să o deteste. 

Cobori la parter, în caz că Susan urmărea panoul indicator al 
liftului şi străbătu culoarele întortocheate de acolo, trecând pe 
lângă zona de clinică. Ajunse în holul de recepţie din Aripa 
Goldblatt. Ar fi putut cobori din lift la etajul trei, unde era 
Pediatria şi ar fi putut intra în Aripa Goldblatt pe acolo, dar îi era 
teamă că Susan ar putea deveni suspicioasă. 

Aripa Goldblatt era diferită de restul spitalului din toate 
punctele de vedere, iar acest lucru devenea evident chiar de la 
parter. Pereţii erau lambrisaţi cu mahon, iar holurile avea 
mochete pe jos. Pe ziduri se găseau tablouri în ulei, luminate de 
spoturi. Vizitatorii care coborau şi urcau în lifturi erau îmbrăcaţi 
la patru ace, iar femeile purtau diamante strălucitoare. Afară îi 
aşteptau limuzinele şi valeţii. 

In ciuda unui sistem de securitate bine pus la punct la 
intrarea principală, nimeni nu o întrebă nimic pe Jazz, întrucât 
venise dintr-o altă zonă a spitalului. Aşteptă liftul alături de 
câteva asistente care intrau în tură. Observă că toate aveau 
aceeaşi uniformă demodată ca şi Susan Chapman. Unele purtau 
chiar şi boneţică. 

Numai Jazz cobori la etajul trei, unde, la fel ca la parter, holul 
era mochetat, lambrisat şi decorat cu opere de artă. Câţiva 
vizitatori care plecau aşteptau liftul. Unii îi zâmbiră, iar Jazz le 
zâmbi la rândul ei. 

Nu semăna deloc cu un spital. Pantofii ei sport aproape că nici 
nu se auzeau pe covor. Se uită pe furiş în rezervele pacienţilor şi 
observă că erau decorate la fel de rafinat, cu mobilă îmbrăcată 
în piele şi cu draperii scumpe. Programul de vizită era pe 
sfârşite şi toată lumea îşi lua la revedere. Când ajunse în 
apropierea rezervei 424, îşi încetini mersul. La aproximativ 
cincisprezece metri distanţă se afla cabinetul principal al 
asistentelor, care, spre deosebire de hol, era puternic luminat. 

Uşa rezervei era întredeschisă. Jazz se uită încă o dată pe hol, 
să fie sigură că nu o remarcase nimeni. Se apropie de pragul 
uşii, de unde se vedea întreg interiorul încăperii. După cum se 
aşteptase, nu zări vreo asistentă personală. Nu erau nici 


vizitatori. Pacientul era un afro-american, musculos, dezbrăcat 
de la brâu în sus. Avea un bandaj mare în jurul umărului drept şi 
o perfuzie în braţul stâng. Stătea în capul oaselor în patul ridicat 
de la orizontală şi se uita la televizorul suspendat de tavan. Jazz 
nu putea să vadă ecranul, dar, după sonor, îşi dădu seama că 
era un eveniment sportiv. 

Stephen îşi desprinse ochii de la televizor şi se uită la ea. 

— Cu ce pot să vă ajut? o întrebă el. 

— Voiam doar să mă asigur că totul este în regulă, spuse Jazz, 
rostind un adevăr, de altfel. 

Era mulţumită. Urma să fie floare la ureche. 

— Lucrurile ar fi mult mai bine dacă Knicks ar juca mai de 
Doamne-ajută, spuse Stephen. 

Jazz dădu din cap în semn că pricepuse, îl salută şi se întoarse 
la lift. 

Operaţiunea de recunoaştere se încheiase, aşa că se întoarse 
la parter şi se duse să îşi ia o cafea. Era mulţumită. 


Prima jumătate a turei de noapte se derulase aşa cum se 
aşteptase. Jazz primise unsprezece pacienţi în grijă, cu unul mai 
mult decât celelalte asistente, dar nu se plânsese. Lucra în 
echipă cu cea mai bună infirmieră, aşa că lucrurile se 
compensau într-un fel. Din păcate, Rowena Sobczyk nu se 
număra printre pacienţii ei şi, la cât era de ocupată, nu avea nici 
o şansă să rezolve ce avea de făcut pentru domnul Bob mai 
devreme de pauza de masă, care, de altfel, tocmai începuse. 

Cobori cu liftul, alături de alte două asistente şi de două 
infirmiere care aveau pauză de masă tot atunci. Avu însă grijă 
să se descotorosească de ele la cantină. Nu voia să intre în 
discuţiile lor şi după aceea să nu mai scape de ele. Iinfulecă un 
sendviş şi bău o sticlă de jumătate de litru de lapte fără să se 
mai aşeze. Avea foarte multe de făcut în decurs de numai o 
jumătate de oră. 

De-a lungul turei, Jazz îşi mai pusese în buzunare, pe lângă 
fiolele de clorură de potasiu şi două seringi. După ce ieşi din 
sala de mese, se strecură în baie. Se uită repede înjur pe sub 
uşile toaletelor să se convingă că era singură. Ca să fie şi mai 
sigură că nu o vedea nimeni, intră într-o cabină şi încuie uşa. 
Luă pe rând fiolele, le desfăcu şi umplu seringile cu atenţie. 
Puse capacul seringilor şi le strecură înapoi în buzunarele 


laterale. 

Se întoarse la chiuvetă şi înfăşură rapid fiolele goale în câteva 
şerveţele de hârtie. Incă nu intrase nimeni în baie. Puse fiolele 
împachetate pe gresie şi le zdrobi cu tocul pantofului. Sticla 
spartă scoase un zgomot slab. Luă apoi grămăjoara de hârtie 
mototolită şi cioburi fine şi o aruncă la coş. 

Se privi în oglindă. Işi plimbă degetele prin păr, îşi netezi 
halatul şi îşi aranjă stetoscopul în jurul gâtului. Se îndreptă spre 
uşă mulţumită, înarmată cum se cuvine şi gata să intre în 
acţiune. Incepuse să îi placă ideea de a avea două cazuri de 
rezolvat în aceeaşi noapte. Semăna cu o linie de asamblare. 

Luă liftul principal până la etajul trei, evitând astfel să treacă 
pe la recepţia de la parterul Aripii Goldblatt, ca să nu atragă 
cumva atenţia paznicilor. La etajul trei era Secţia de pediatrie. 
Traversând holul lung care ducea către Aripa Goldblatt, se gândi 
că în multe camere de acolo se aflau copii bolnavi, ceea ce îi 
aminti de micuțul Janos. Jazz fusese cea care îl descoperise în 
dimineaţa aceea îngrozitoare. Bietul copil stătea cu faţa în 
pătura mototolită; era ţeapăn şi puţin vânăt la piele. Copil fiind 
la rândul ei, Jazz intrase în panică şi, căutând cu disperare 
ajutor, năvălise în camera în care dormeau părinţii ei, încercând 
să îi trezească. Dar, oricât de mult se străduise, nu reuşise să îi 
trezească din somnul beţiei. În cele din urmă, Jazz sunase la 
Urgenţe şi apoi deschisese uşa echipei de salvare de pe 
ambulanţă. 

O uşă mare de incendiu făcea legătura între Aripa Goldblatt şi 
corpul principal al spitalului. Nu părea să fie des folosită, căci, 
după ce o împinse cu putere, fusese nevoită să se sprijine cu 
piciorul de glaful ferestrei ca să reuşească să o clintească puţin. 
După ce trecu de pragul uşii, îşi reaminti cât de diferit era 
decorată Aripa Goldblatt. Luminile îi atrăseseră atenţia în mod 
deosebit. În locul neoanelor fluorescente prezente, în general, în 
instituţii, pe pereţi şi deasupra tablourilor erau spoturi, care 
aveau o lumină mai obscură de la ultima ei vizită. 

Mai împinse uşa o dată cu umărul, ca să fie pe deplin sigură 
că o putea deschide din nou la plecare. Îi fu mult mai uşor decât 
prima dată. Jazz străbătu apoi holul cu pas hotărât. Ştia, din 
experienţă, că nu trebuia să fie ezitantă, mai ales că o astfel de 
reacţie ar fi atras atenţia celor din jur. Ştia încotro se îndrepta şi 
se comporta ca atare. Holul oferea o perspectivă foarte largă; 


totuşi, nu văzu pe nimeni, nici măcar în cabinetul asistentelor, 
aflat la capătul opus. Trecând pe lângă rezerve, auzea din când 
în când sunetul unui aparat ce monitoriza funcţii vitale şi mai 
vedea câte o asistentă la căpătâiul unui bolnav. 

Pe măsură ce se apropia de pacientul ei, Jazz începu să simtă 
din nou entuziasmul pe care îl simţise în războiul din Kuweit, în 
1991. Era o senzaţie pe care numai soldaţii care participau la 
lupte o cunoşteau. Retrăia aceeaşi senzaţie, însă la un nivel 
superficial, când se delecta cu jocul Ca// of Duty. | se părea că 
semăna într-un fel cu o doză de amfetamină, numai că îi dădea 
o stare mai plăcută şi nu avea durerile de cap de după. Faptul 
că era plătită pentru aşa ceva era un motiv în plus să îi placă. 
Ajunse în dreptul rezervei 424. Intră fără ezitare. 

Stephen avea patul ridicat în aceeaşi poziţie, însă dormea 
profund. Televizorul era oprit. În cameră era semiîntuneric, 
singura sursă de lumină fiind combinaţia dintre o lampă de 
veghe şi lumina din baie. Uşa de la baie era puţin întredeschisă, 
lăsând să cadă pe podea şi pe piciorul patului o fâşie de lumină, 
asemănătoare unei linii subţiri de vopsea fluorescentă. Perfuzia 
era în continuare la locul ei. 

Jazz se uită la ceas. Era trei şi paisprezece minute. Rapid, dar 
cu mişcări uşoare, se duse la marginea patului şi deschise la 
maximum robinetul care controla viteza de curgere a serului. In 
picurător, fluidul deveni un flux constant. Se aplecă şi se uită la 
locul de inserţie a acului în braţul lui Stephen. Nu prezenta nici o 
umflătură. Perfuzia funcţiona fără probleme. 

Se întoarse la uşă, scoase capul pe hol şi privi pentru o ultimă 
oară afară. Nu văzu pe nimeni. Era linişte peste tot. Se întoarse 
la marginea patului, suflecându-şi mânecile ca să n-o încurce. 
Scoase apoi una din seringile pline din buzunar şi îi smulse 
capacul cu dinţii, ţinând recipientul de perfuzie cu mâna stângă. 
Deşi simţea fiorii incitării, reuşi să se liniştească înainte de a 
introduce acul. Se îndreptă de spate, ascultând ce se întâmplă 
în jur. Nu auzi nimic. 

Goli seringa în perfuzie cu o mişcare măsurată şi hotărâtă. 
Observă cum nivelul de lichid din picurător creştea, după cum 
se aşteptase. Soluţia de clorură de potasiu înlocuia serul de 
perfuzie. Nu se aşteptase însă ca Stephen să scoată un geamăt 
şi apoi să deschidă ochii larg. Mai mult decât atât, Stephen 
ridică mâna dreaptă, pe care o ţinea pe piept şi o prinse pe Jazz 


de braţ cu o forţă năucitoare. Jazz scoase un țipăt înăbuşit de 
durere atunci când unghiile lui îi intrară în piele. 

Seringa îi căzu pe pat în încercarea ei nereuşită de a scăpa 
din strânsoarea lui Stephen. Între timp, geamătul lui se 
transformase într-un țipăt strident. Jazz renunţă la strădania de 
a scăpa din strânsoarea lui şi îi puse palma peste gură, 
aşezându-se totodată cu pieptul peste el, încercând să îl facă 
astfel să tacă. Manevra îi reuşi, deşi Stephen încercase să se 
răsucească pentru a se elibera. 

Urmă o luptă scurtă, însă vigoarea lui Stephen se stinse rapid. 
Strânsoarea sa asupra braţului lui Jazz slăbi, iar unghiile 
alunecară de-a lungul mâinii ei, zgâriind-o şi făcând-o să tipe 
iarăşi. 

Încăierarea se încheie la fel de repede precum pornise. 
Stephen îşi dădu ochii peste cap, iar corpul i se moleşi, capul 
căzându-i în piept. 

Jazz se desprinse din strânsoarea lui Stephen. Era furioasă. 

— Nenorocitule! rosti ea printre dinţii încleştaţi. 

Se uită la braţ. Câteva zgârieturi sângerau. li veni să îi tragă 
un pumn în figură, dar se abţinu căci ştia că era deja mort. Luă 
seringa cu un gest nervos şi se aşeză pe vine să caute 
nenorocitul de capac, pe care îl ţinuse între dinţi şi care îi 
căzuse când ţipase. La scurt timp, se lăsă păgubaşă. Se mulţumi 
să îndoaie acul la 180 de grade, după care puse seringa goală 
înapoi în buzunar. Nu-i venea să creadă că i se întâmplase aşa 
ceva. De când începuse să elimine pacienţi şi până acum, nici 
unul nu îi făcuse aşa o figură. 

Încetini viteza de curgere a perfuziei până la nivelul la care 
era în momentul venirii ei, apoi îşi puse stetoscopul în jurul 
gâtului şi se-ndreptă către uşă. Se uită rapid pe hol. Din fericire, 
se părea că nimeni nu îl auzise pe Stephen gemând, de vreme 
ce pe coridor domnea aceeaşi linişte de morgă. Işi desfăcu cu 
grijă mânecile halatului şi îşi acoperi zgărieturile de pe braţ. Se 
mai uită o dată la Stephen, să fie sigură că nu uitase nimic, 
după care ieşi pe hol. 

Fără să piardă vremea, se îndreptă spre ieşirea de incendiu. 
Imediat ce reuşi să iasă, se sprijini cu spatele de uşă. Se simţea 
puţin descumpănită din cauza complicaţiilor neaşteptate ce 
apăruseră, dar îşi reveni rapid, îşi spuse că era inevitabil să 
întâmpine probleme câteodată, în ciuda planurilor ei bine puse 


la punct. Apoi îşi examină braţul, profitând de luminozitatea mai 
bună din acea zonă a spitalului. Prezenta trei adâncituri pe 
interiorul antebraţului, provocate de unghiile lui Stephen şi trei 
zgârieturi paralele, de aproximativ zece centimetri, se întindeau 
spre încheietură. Două dintre ele sângerau. 

Clătină din cap, gândindu-se că Stephen îşi merita soarta cu 
vârf şi îndesat. 

Îşi aşeză cu grijă mâneca la loc şi se uită la ceas. Era trei şi 
douăzeci şi mai avea încă o pacientă „de rezolvat”. Ştia că 
atunci era cel mai bun moment, pentru că asistenta care se 
ocupa de Rowena era în pauza de masă şi nu avea să se 
întoarcă la lucru decât peste zece minute. Totuşi, nu trebuia să 
piardă vremea. Se întoarse cu paşi iuți la lift şi urcă la etajul ei. 

În cabinetul asistentelor nu era decât o singură fată, Charlotte 
Baker, o infirmieră băieţoasă. Era ocupată cu întocmirea 
rapoartelor asistentei cu care făcea echipă. Jazz aruncă o privire 
în camera de relaxare din spate şi în depozitul de medicamente, 
a cărui uşă era deschisă. Ambele încăperi erau goale. 

— Pe unde e neînfricata noastră şefă? întrebă Jazz, uitându-se 
în stânga şi în dreapta coridorului şi nevăzând pe nimeni. 

— Cred că doamna Chapman e în camera 602, se ocupă de 
un cateter, spuse Charlotte, fără să ridice privirea. Nu sunt prea 
sigură. Am fost prinsă cu treabă în ultimul sfert de oră. 

Jazz dădu din cap în semn că pricepuse şi se uită înspre 
camera 602, aflată în direcţie opusă faţă de rezerva Rowenei. 
Simţind că era cel mai bun moment să acţioneze, plecă de lângă 
pupitrul care dădea în cabinetul asistentelor, se asigură că 
Charlotte îşi vedea de ale ei şi se îndreptă spre camera 617. 
Pulsul îi crescu din nou, numai că de data asta incitarea ei era 
umbrită de o oarecare nelinişte, cauzată de experienţa pe care 
tocmai o avusese cu Stephen Lewis. Uşoara durere provocată de 
zgârieturile de pe antebraţ o făcea conştientă că nu avea cum 
să controleze toate variabilele. 

Un pacient o zări trecând grăbită pe hol şi o strigă, însă Jazz 
nu îi dădu atenţie. Se uită din nou la ceas şi văzu că mai erau 
doar şase minute până se întorceau toţi cei plecaţi la masă, 
inclusiv asistenta Rowenei. Dar, întrucât ştia că nimeni nu se 
întorcea vreodată mai devreme din pauza de masă, rămase 
calmă. Şase minute îi erau de-ajuns. 

Rezerva semăna cu a lui Stephen, excepţie făcând mocheta, 


perdelele fine, mobila tapiţată şi tablourile scumpe; singura 
sursă de lumină existentă era o lampă de veghe. Uşa băii era 
întredeschisă, însă lumina era stinsă. Rowena Sobczyk dormea 
în pat, cu ambele picioare bandajate din cauza unei intervenţii 
de corectură bilaterală de monturi. Stătea pe spate şi sforăia 
uşor. Jazz se uită cu atenţie la ea. Deşi avea douăzeci şi şase de 
ani, părea mult mai tânără, datorită trăsăturilor fine şi a părului 
negru şi bogat, întins în neorânduială pe perna albă. 

Jazz deschise la limită viteza perfuziei, apoi se aplecă să vadă 
dacă Rowena avea vreo umflătură. Nu zări nimic nelalocul lui, 
aşa că putea începe. Cu mâna dreaptă scoase cealaltă seringă 
plină şi cu mâna stângă desfăcu recipientul de perfuzie. La fel 
cum procedase şi în rezerva lui Stephen, smulse capacul seringii 
cu dinţii. Vâri apoi acul în recipient şi îşi aşeză degetul mare pe 
pistonul seringii. Trase aer în piept şi îşi ţinu respiraţia pentru 
câteva secunde, apoi apăsă. 

Rowena tresări, foindu-se în pat. Jazz scoase seringa şi în 
acelaşi timp, auzi zgomot de paşi pe hol. intuiţia o avertiză că ar 
putea fi Susan, căci sunetul paşilor o duse cu gândul la pantofii 
demodaţi ai acesteia. Aruncă o privire pe uşa întredeschisă ce 
dădea în hol, apoi se uită la Rowena, care îşi apucase braţul în 
care avea perfuzia şi începuse să scoată un gâlgâit. 

Panicată, Jazz puse în buzunarul halatului seringa şi capacul şi 
se îndepărtă de patul pacientei. Pentru o secundă se gândi să se 
ascundă în baie, în eventualitatea în care Susan ar fi auzit 
zgomotele din rezervă, dar renunţă la idee, socotind că ar fi 
putut înrăutăţi şi mai tare situaţia. Se duse înspre uşă, zicându- 
şi că atacul este cea mai bună apărare. 

jazz aproape că se ciocni de Susan în pragul uşii, 
confirmându-i astfel cele mai negre temeri. 

Susan făcu un pas în spate, afişând un aer indignat şi uitându- 
se la Jazz cu aceeaşi expresie severă şi provocatoare de mai 
devreme. 

— Charlotte mi-a zis că eşti pe-aici. Ce naiba faci? E pacienta 
lui June. 

— Păi, treceam pe hol şi m-a strigat. 

Susan se trase într-o parte, pe lângă Jazz, care se proptise în 
cadrul uşii şi aruncă o privire în camera cufundată în 
semiobscuritate. 

— Şi ce problemă avea? 


— Cred că visa. 

— Pare că se mişcă. Şi perfuzia merge cu viteză! 

— Serios? întrebă Jazz. 

Susan o împinse, forţând-o să se dea la o parte. 

Susan încetini ritmul perfuziei şi se aplecă înspre Rowena. 

— Dumnezeule mare! spuse ea. Se întoarse apoi către Jazz şi 
strigă: Aprinde luminile! O pierdem! 

Jazz se conformă, iar Susan declanşă alarma. Susan îi ceru 
apoi să o ajute să dea jos tăbliile patului. Câteva secunde mai 
târziu, difuzoarele anunțau alarma de gradul întâi. 

— Are un puls foarte slab sau, mă rog, avea! urlă Susan, îşi 
tinea degetele apăsate pe gâtul Rowenei, pentru a simţi artera 
carotidă. Renunţă apoi să-i mai palpeze gâtul şi se urcă pe în 
pat, stând în genunchi. Trebuie s-o resuscităm! Fă-i tu respiraţie 
gură la gură iar eu îi apăs pe piept! 

Fără nici o tragere de inimă, Jazz obtură căile nazale ale 
Rowenei şi îşi lipi buzele de gura ei. Suflă şi îi umplu plămânii cu 
aer. Întâmpină puţină rezistenţă, semn că trupul pacientei era 
practic flacid. Jazz era singura care ştia că, în acel moment, 
orice încercare de a o resuscita pe Rowena era o glumă proastă. 

Charlotte şi o altă asistentă pe nume Harriet ajunseră în 
rezervă şi conectară pacienta la un electrocardiograf. Susan 
făcea în continuare masaj cardiac extern, iar Jazz continua cu 
respiraţia gură la gură, de ochii lumii. 

— Se pare că inima prezintă semne de activitate electrică, 
spuse Harriet, dar mi se par nişte complexe ciudate. 

În acel moment îşi făcu apariţia echipa de resuscitare cardio- 
pulmonară, care preluă controlul situaţiei. O dădură la o parte 
pe Jazz şi o intubară cu gesturi experte pe Rowena, începând să 
o ventileze cu oxigen sută la sută concentrat. Cineva striga 
denumirea medicamentelor de care avea nevoie pacienta şi 
altcineva i le administra. | se recoltă o probă de sânge arterial, 
care fu trimisă la laborator. Complexele ciudate pe care le 
anunţase Harriet dispăruseră. Electrocardiograful afişa o linie 
continuă şi membrii echipei de resuscitare începură să îşi piardă 
entuziasmul. Rowena nu răspundea la nimic. 

Jazz ieşi din rezervă când echipa de resuscitare încă mai 
încerca, cel puţin din punct de vedere tehnic, să o salveze. Se 
întoarse în cabinetul asistentelor, după care intră în camera din 
spate. Se aşeză şi îşi prinse capul în palme. Avea nevoie de 


câteva minute să îşi vină în fire. Era deja descumpănită din 
cauza celor întâmplate cu Stephen Lewis, iar deznodământul 
neaşteptat din camera Rowenei îi pusese capac. Nu îi venea să 
creadă. În nici unul dintre cazurile pe care le avusese până 
atunci nu i se mai întâmplase aşa ceva. Se întreba dacă în 
următoare misiune avea să îşi poată păstra sângele rece. 

Cu coada ochiului, o văzu pe Susan intrând în oficiul 
asistentelor. Jazz nu o putea auzi, dar îşi imagină că Susan o 
întrebase pe infirmiera de la pupitru unde era ea, căci i se 
indicase cu degetul direcţia în care se afla. Când Susan o porni 
înspre camera din spate, Jazz ştia că urma o nouă dispută. 

Susan intră şi închise uşa. Nu scoase un cuvânt, nici măcar 
după ce se aşeză pe scaun. Se uita doar insistent la Jazz. 

— Încă mai încearcă să o salveze? întrebă Jazz, punând capăt 
momentului de tăcere. 

jazz voia să încheie rapid orice discuţie, fie ea în 
contradictoriu sau nu. 

— Da, spuse Susan, după o nouă pauză prelungită. 

Jazz avea senzaţia că participa la o întrecere de privit în 
adâncul ochilor şi se hotări să aştepte iniţiativa asistentei-şefe. 
În cele din urmă, Susan zise: 

— Vreau să-mi spui încă o dată ce căutai în camera lui 
Sobczyk. Zici că te-a strigat. Ce anume ţi-a zis? 

— Nu-mi amintesc vreun cuvânt anume. Doar i-am auzit 
vocea şi am intrat să văd despre ce era vorba. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Nu. Dormea, aşa că m-am întors şi am dat să ies. 

— Şi n-ai văzut că avea robinetul perfuziei deschis la 
maximum? 

— Nu, nu m-am uitat la perfuzia ei. 

— ŢI s-a părut că totul e în regulă? 

— Da, normal că da. De-asta am şi plecat şi atunci am dat 
una peste alta în pragul uşii. 

— Ce-i cu zgârieturile alea de pe braţul tău? 

Pentru că Jazz stătea cu coatele pe masă, mânecile îi 
căzuseră suficient de mult cât să lase să se întrevadă cele trei 
zgârieturi şi puţin sânge uscat. 

— A, astea? întrebă Jazz. Îşi cobori braţele şi îşi scutură 
mâneca pentru a-i acoperi din nou rănile. M-am ales cu ele în 
maşină. Nu e nimic grav. 


— Au sângerat. 

— Puțin poate, dar nu e nici o problemă, serios! 

Jazz retrăi din nou senzaţia că participa la un concurs al 
privirilor, de parcă ar fi fost în clasa a treia. Vreme de un minut, 
Susan nu spuse nimic şi aproape că nici nu clipi. Jazz se 
săturase. Îşi împinse scaunul în spate şi se ridică. 

— E timpul să mă întorc la treabă. 

Trecu pe lângă Susan şi deschise uşa. 

— Mi se pare o coincidenţă stranie că te-am găsit în rezerva 
ei, spuse Susan, răsucindu-se în scaun şi privind-o pe Jazz. 

— E clar că pacienta m-a strigat chiar înainte ca lucrurile să o 
ia razna. Numai că eu nu mi-am dat seama atunci despre ce e 
vorba. Poate ar fi trebuit să mă uit cu mai multă atenţie. Dar, 
spune-mi, vrei cumva să mă faci să mă simt şi mai groaznic 
decât mă simt deja? 

— Nu, nu-i vorba despre asta, recunoscu Susan, încetând să o 
fixeze cu privirea. 

— Ei bine, să ştii că asta reuşeşti să faci, chiar şi atunci când 
nu te străduieşti, spuse Jazz şi apoi ieşi din cameră pentru a o 
căuta pe infirmiera cu care era pe tură. 

La început, Jazz socoti că reuşise să iasă dintr-o situaţie 
problematică în urma discuţiei cu Susan, dar cu cât se apropie 
de sfârşitul turei, deveni din ce în ce mai paranoică. | se părea 
că, de câte ori se uita în urmă, Susan era cu ochii pe ea. La ora 
prezentării raportului, când asistentele din tura de dimineaţă 
erau informate cu privire la cele întâmplate în noaptea 
precedentă, inclusiv în cazul Sobczyk, situaţia se transformase 
într-una ridicolă. Din felul în care Susan se purta faţă de ea, Jazz 
nu avea nici cea mai mică îndoială că asistenta-şefa o bănuia. 
Nu îi ieşea din minte faptul că domnul Bob insistase să nu 
stârnească valuri. Din perspectiva ei, reacţia lui Susan nu era un 
simplu val, ci un adevărat tsunami. 

Cel mai tare se temea că Susan o să se ducă, după raport, 
direct la supervizoarea  asistenţilor medicali şi că o să 
trăncănească despre suspiciunile ei. Supervizoarea asistenţilor, 
Clarice Hamilton, era o femeie de culoare extrem de masivă şi, 
în opinia lui Jazz, la fel de neisprăvită ca şi Susan. Dacă s-ar fi 
întâmplat aşa, ar fi urmat iadul pe pământ, iar Jazz ar fi fost 
obligată să îl sune pe domnul Bob la numărul de urgenţă. Totuşi 
domnul Bob nu prea putea face mare lucru, dată fiind situaţia. 


După ce se încheie raportul, Jazz rămase pe loc, prefăcându- 
se că mai avea ceva hârţogăraie de completat. Susan petrecu 
cinci minute explicându-i asistentei-şefe din tura următoare 
câteva probleme. Pentru că era relativ aproape de ele, Jazz auzi 
cu uşurinţă conversaţia. Din fericire, Susan nu menţionă nimic 
despre ea. Imediat ce încheie discuţia, Susan îşi luă haina şi se 
îndreptă spre lift, continuând să pălăvrăgească şi să se amuze 
împreună cu June. Jazz îşi luă şi ea haina. Mai luă şi o pereche 
de mănugşi chirurgicale dintr-o cutie aflată pe masa din camera 
din spatele cabinetului asistentelor, chiar lângă uşă. 

Dimineaţa, când se schimbau turele, zona de unde se urca în 
lifturi era întotdeauna aglomerată. Jazz avu grijă să stea într-o 
margine, cât se putea de departe de Susan şi de June. Când se 
deschise liftul, se duse tocmai în spate, însă ştia foarte bine 
unde se afla Susan, după cocul ei ridicol. 

Când liftul se opri la primul etaj, Jazz îşi croi drum până în faţă 
şi cobori împreună cu cinci, şase alte persoane, printre care şi 
Susan. Jazz ştia că şi asistenta-şefa venea la muncă tot cu 
maşina. Asemenea unei adunături de găini care cotcodăcesc 
necontenit, grupul de femei se îndreptă spre uşa ce dădea în 
pasarela care făcea legătura cu parcarea acoperită. Jazz rămase 
intenţionat în urmă. Din mers, îşi puse mănuşile. 

Când ajunseră în parcare, femeile se despărţiră, fiecare 
îndreptându-se spre maşina sa. În acel moment, Jazz iuți pasul. 
Mergea cu mâinile în buzunare, iar în palma dreaptă îşi ţinea 
pistolul. O ajunse din urmă pe Susan în dreptul maşinii acesteia, 
un Ford Explorer, potrivindu-şi paşii astfel încât, atunci când 
asistenta-şefa se apropie de portiera din stânga, Jazz se apropie 
şi ea de portiera pasagerului din dreapta. Imediat ce auzi 
telecomanda activând deschiderea centralizată, Jazz deschise 
uşa şi se strecură pe scaunul din faţă. 

Se sincronizase la perfecţie. Ai fi zis că Jazz aştepta deja în 
maşină atunci când se urcă Susan. In alte circumstanţe, figura 
şocată a lui Susan ar fi fost amuzantă. Problema era că acum lui 
Jazz nu i se părea nimic amuzant. 

— Ce naiba? făcu Susan. 

— M-am gândit că am putea avea o discuţie între patru ochi, 
să ne împăcăm, spuse Jazz. 

Îşi ţinea mâinile în buzunare, umerii ridicaţi şi braţele drepte. 

— N-am ce să discut cu tine, se răsti Susan. Puse cheia în 


contact şi porni motorul. Acum, dă-te jos din maşina mea! Mă 
duc acasă. 

— Eu cred că avem destule de discutat. Te-ai uitat toată 
noaptea urât la mine. Aş vrea să ştiu de ce. 

— Păi, pentru că eşti o tipă ciudată. 

Jazz râse batjocoritor. 

— O afirmaţie amuzantă, având în vedere că vine din partea 
ta! 

— Comentariul ăsta îmi confirmă spusele, zise Susan scârbită. 
Sinceră să fiu, niciodată nu am avut încredere în tine. Nu înţeleg 
de ce te-ai făcut asistentă. Nu te înţelegi bine cu nimeni. Nu 
arăţi strop de compasiune faţă de nimeni. In fiecare noapte, 
sunt obligată să-ţi dau cazurile cele mai uşoare. 

— Pe dracu'! răbufni Jazz. Întotdeauna îmi dai cazurile cele 
mai nasoale! 

Pentru o secundă, Susan o privi în acelaşi mod în care o 
făcuse toată noaptea. 

— Nu am de gând să mă cert cu tine. De fapt, dacă nu te dai 
jos din maşină, o să chem paza şi o să te dau pe mâna lor. 

— Tot nu mi-ai zis de ce te-ai holbat la mine toată noaptea. 
Vreau să ştiu dacă are vreo legătură cu Rowena Sobczyk. 

— Bineînţeles că are legătură cu Rowena Sobczyk! E mult 
prea mare coincidenţa ca tu să ieşi în exact acel moment din 
camera ei, câtă vreme ea nu ţi-era pacientă. Şi mi-aduc aminte 
că ai fost văzută ieşind şi din rezerva lui Sean McGillin şi nici el 
nu era pacientul tău! Dar nu e treaba mea să vorbesc despre 
lucrurile astea cu tine. E treaba supervizoarei asistenţilor 
medicali, aşa că o să le discuţi cu ea, cu siguranţă! 

— Ei, nu mai spune! rânji Jazz. la nu mai fi tu atât de sigură, 
fraiero! 

Cu o oarecare dificultate, reuşi să scoată arma din buzunar. 

Susan văzu pistolul, dar nu apucă decât să ridice mâna 
dreaptă, pe când Jazz o împuşcă de două ori în lateralul 
pieptului. Susan se lăsă într-o parte, proptindu-se de uşă, cu 
obrazul lipit de geam. 

În ciuda amortizorului, zgomotul împuşcăturilor fusese mult 
mai puternic decât se aşteptase Jazz. Incepuse să miroasă a 
cordită şi Jazz încercă să împrăştie fumul care se ridicase. Se 
întoarse şi se uită în spate. Câteva maşini intrau în parcare, dar 
urcau sau coborau rampa, pentru că locurile de la primul etaj 


erau toate ocupate. Alte maşini ieşeau. Din cauza huruitului 
motoarelor şi a aglomerației, Jazz era convinsă că nimeni nu ar 
fi putut să audă cele două împuşcături. Îşi puse arma înapoi în 
buzunar. 

O prinse pe Susan de coc şi o îndreptă în scaun, lăsându-i 
capul să cadă în piept, dar menţinând-o în poziţie verticală. „Ce 
fraieră! îşi spuse Jazz în sinea ei, în timp ce îi aşeza mâinile 
inerte pe volan. Fraierii merită să moară.” Opri motorul maşinii. 

Desfăcu apoi poşeta lui Susan şi răscoli prin ea, căutând 
portofelul. II deschise şi îi luă banii şi cărţile de credit. Apoi 
aruncă portofelul şi cărţile de credit pe podeaua maşinii, 
încercând să creeze astfel circumstanţele unui jaf încheiat cu o 
crimă. Se răsuci din nou în scaun şi se uită prin lunetă la 
pasarelă. Văzu un grup de asistente făcându-şi apariţia şi 
luându-şi la revedere, fiecare îndreptându-se către maşina 
personală. Jazz se ghemui în scaun până când acestea dispărură 
din vedere. 

Se ridică iarăşi în scaun şi se uită după maşina ei. Era 
aproape; numai două automobile o despărţeau pe Jazz de 
Hummer. Imediat ce se asigură că nu se mai afla nimeni prin 
zonă, cobori din Fordul lui Susan şi trecu prin faţa maşinii 
vecine. 

Când ajunse în Hummer, Jazz îşi scoase mănuşile chirurgicale 
şi le puse în buzunar. Porni motorul, dădu cu spatele şi se 
îndreptă spre ieşire. Când trecu pe lângă maşina lui Susan, 
aruncă o privire înăuntru. Puteai să juri că moţăia puţin după o 
noapte grea la serviciu. Totul era perfect. 

Imediat ce pătrunse în trafic, Jazz trase aer adânc în piept. Nu 
îşi dăduse seama cât de tensionată fusese. Avusese o noapte 
dificilă, dar era convinsă că se descurcase binişor. Era cu zece 
mii de dolari mai bogată şi reuşise să elimine o posibilă 
problemă. Operaţiunea Winnow rămânea valabilă. Viaţa i se 
părea frumoasă. 


9 


Bătrânul deşteptător răsună discordant în lumina slabă a 
dimineţii, iar Laurie întinse mâna să îl oprească, fără măcar să 
mai deschidă ochii. Întorcându-se în căldura aşternuturilor, o 
apucă tremuratul, dar nu din pricina frigului, ci a unei stări de 
greață. Deschise ochii. Avusese o senzaţie de greață şi în 
dimineaţa precedentă, dar se gândise că de vină fuseseră 
scoicile pe care le mâncase cu Roger în cursul serii. li plăceau la 
nebunie scoicile, dar i se mai întâmplase ca, în dimineaţa 
imediat următoare, să i se facă rău. Din fericire, senzaţia de 
greață din ziua precedentă nu durase mult. După ce se fâţâise 
puţin prin casă, îi trecuse cu totul. 

Laurie se ridică în capul oaselor. Se cutremură din nou. După 
ce luă o gură de apă din paharul pe care îl avea la marginea 
patului, se simţi puţin mai bine. Problema era că nu mâncase 
scoici cu o seară în urmă. Mâncase pui, tocmai pentru că încă 
mai avea în minte greaţa de dimineaţă. 

Trăgându-şi pătura până la bărbie, remarcă prezenţa unui nou 
simptom: o jenă uşoară în partea inferioară dreaptă a 
abdomenului. Nu era suficient de puternică pentru a o numi 
durere. Îşi apăsă uşor abdomenul cu degetele, insistând în zona 
şoldului. Nu putea să îşi dea seama dacă crescuse starea de 
disconfort, cu atât mai mult cu cât îşi simţea vezica plină. _ 

Dădu aşternuturile la o parte şi îşi puse halatul şi papucii. În 
drum spre baie, starea de disconfort deveni mai acută. Simţea 
că o doare, deşi moderat. 

Medic fiind, se gândi că aceste două simptome în mod normal 
ar indica o apendicită în fază incipientă. Pe de altă parte, ştia că 
pot exista multe alte cauze care să genereze dureri în partea 
dreaptă a abdomenului, ceea ce transforma uneori stabilirea 
unui diagnostic într-o adevărată provocare. Ştia însă că se 
pricepea. Se confrunta cu un soi de ipohonărie de care se mai 
lovise ca studentă la medicină. Zâmbi, amintindu-şi cum, în 
primul ei an de facultate, o simplă durere de cap o punere în 
gardă, făcând-o să creadă că suferea de hipertensiune malignă 
doar pentru că studiase simptomatologia cu o seară în urmă. 
Bineînţeles că nu avea aşa ceva şi, într-o manieră similară, 


starea de disconfort şi greaţa dispăruseră complet imediat ce 
ieşise de la duş. 

Nu îi era foame, dar se forţă să mănânce o bucăţică de pâine 
prăjită. Văzând că nu i se face rău, luă şi nişte fructe. Era sigură 
că un pic de mâncare avea să o facă să se simtă mai bine în 
zona stomacului. Şi chiar aşa se întâmplă. Când veni vremea să 
plece la morgă, îşi revenise aproape complet. 

Pe coridor, îi făcu cu mâna doamnei Engler, care 
întredeschisese uşa apartamentului său. De data aceasta, 
cotoroanţa cu ochi apoşi chiar bolborosi câteva cuvinte, 
sfătuind-o să îşi ia umbrela pentru că se anunţase ploaie. 

Era o dimineaţă călduţă şi, în ciuda prognozei meteo, încă nu 
ploua. Laurie o apucă pe First Avenue, înspre nord, detaşată de 
traficul aglomerat şi întrebându-se dacă nu cumva greaţa ei era 
de natură psihosomatică, din pricina stresului. „N-ar fi prima 
oară!” îşi zise în sinea ei, cu mâhnire, de vreme ce se părea că 
niciodată nu reuşea să îşi pună ordine în viaţa personală la fel 
de bine cum o făcea în viaţa profesională. 

Relaţia tumultuoasă pe care o avea cu Roger de cinci 
săptămâni ajunsese într-un punct mort. Se întâlneau de două 
sau trei ori în timpul săptămânii şi în fiecare weekend. Laurie nu 
considera criza în care ajunseseră un obstacol insurmontabil, 
dar se dovedea suficient de sâcâitoare încât să-i aducă aminte 
că, atunci când îl cunoscuse pe Roger, îşi spusese că 
îndrăgostirile adolescentine nu rezistă mult. Momentul de 
cumpănă se petrecuse cu două seri înainte, când aflase că 
Roger era căsătorit. Avusese destule ocazii să îi mărturisească 
un lucru atât de important, dar alesese să nu o facă din motive 
pe care Laurie nu le înţelegea. Abia după ce ea se hotărâse să îl 
întrebe de-a dreptul, Roger recunoscuse adevărul. Se căsătorise 
cu o localnică în urmă cu vreo zece ani, pe vremea când lucra în 
Thailanda şi nu divorțase, deşi acum căuta să o facă. Ce o 
supăra şi mai tare era faptul că Roger avea copii. 

Dar, pe măsură ce el îi povestise această întâmplare din 
trecut, parcă totul nu mai era atât de negru. După spusele lui 
Roger, soţia lui, care se trăgea dintr-o familie bogată şi bine 
văzută, se întorsese în mod egoist la părinţi, răpindu-i practic 
copii atunci când Roger fusese transferat în Africa. Cu toate 
acestea, faptul că ascunsese asemenea lucruri îl punea pe 
Roger într-o lumină foarte proastă şi o făcea pe Laurie să se 


gândească dacă el nu era cumva altfel decât i se păruse la 
început. În plus, secretul lui scosese la iveală faptul că o deranja 
din ce în ce mai tare viteza cu care relaţia lor evolua şi odată cu 
ea, insistența cu care Roger îi cerea să facă dragoste. lar tuturor 
acestora le punea capac sentimentele confuze pe care le avea 
pentru Jack. 

Cu o noapte înainte, în timp ce îşi plângea de milă în 
apartamentul ei pe tema proaspetelor veşti despre situaţia lui 
Roger, Laurie avusese o revelaţie. Pentru prima dată, înţelesese 
că ignorase, în mod intenţionat şi insistent, lucruri despre care 
fie nu voia să vorbească, fie nu voia să audă. Această trăsătură 
o moştenise de la părinţi, în special de la mama ei; felul în care 
aceasta reacţionase la vestea că avea cancer la sân era un 
exemplu grăitor, întotdeauna îi displăcuse asta la mama sa. Dar 
nu se gândise niciodată că şi ea se purta la fel. Îşi dăduse 
seama acum tocmai pentru că statutul marital al lui Roger nu 
reprezenta o aşa mare surpriză precum îi plăcea lui Laurie să 
pretindă. Existaseră indicii cu alte ocazii, dar refuzase cu 
încăpățânare să le vadă. Pur şi simplu, nu voia să creadă că era 
căsătorit. 

Ajunsă la intersecţia cu 30th Street, Laurie aşteptă să se 
schimbe culoarea semaforului ca să poată traversa First Avenue. 
Intre timp, se gândea în ce fel trăsătura aceea de personalitate, 
recent recunoscută şi asumată, îi afectase relaţia cu Jack. În 
lumina ultimei revelații, dintr-odată totul i se părea mai clar. ÎI 
acuzase pe Jack că nu îşi asuma responsabilităţi cu privire la 
viitorul lor şi că nu discuta niciodată despre căsătorie sau 
despre copii. În acel moment însă, îşi dădu seama că şi ea purta 
o parte din vină, pentru că nici ea nu adusese în discuţie tema 
copiilor sau o căsătorie. Işi dădu seama totodată că Jack, prin 
oferta de a aborda subiectul, făcuse o concesie, chiar dacă nu 
una majoră. Nu îi trecea prin cap cum să îi comunice lui Jack 
revelaţia ei. Ultima lor discuţie cât de cât personală avusese loc 
în urmă cu cinci săptămâni. 

Veni culoarea verde a semaforului, iar Laurie se grăbi să 
traverseze First Avenue. În timp ce urca scările din faţa 
Institutului de Medicină Legală, se gândi că întâlnirea cu Roger 
complicase lucrurile. Avea deja suficiente probleme cu un singur 
bărbat, iar acum se pomenise cu doi pe cap. Deşi ţinea la 
amândoi, ştia că pe Jack îl iubeşte şi ducea dorul ingenuităţii lui 


intransigente. Unul dintre motivele pentru care acceptase să se 
vadă cu Roger era dorinţa de a stârni gelozia lui Jack. O 
strategie adolescentină, de pe urma căreia se pricopsise cu 
două complicaţii: pe de o parte, nu se aşteptase să se simtă atât 
de atrasă de Roger şi, pe de altă parte, nu se aşteptase ca 
strategia ei de trezire a sentimentului de gelozie să dea 
rezultate atât de bune. 

Deşi Laurie simţea că Jack o iubeşte, încăpăţânarea prelungită 
cu care acesta refuza să îşi asume orice fel de responsabilitate o 
convinsese că nu o iubea pe cât de mult îl iubea ea. Mai exact, 
nu îi lăsase niciodată impresia că preţuia relaţia lor în aceeaşi 
măsură ca ea. Era sigură că Jack nu avea să se schimbe şi că nu 
era capabil de gelozie. 

Comportamentul lui din prezent o făcea însă pe Laurie să 
vadă lucrurile într-o altă lumină. Tonul întâlnirilor şi discuţiilor 
dintre ei se schimbase cu vremea. După ce se mutase în 
apartamentul ei, avusese parte de sarcasmul lui ascuţit. Când 
începuse să se întâlnească apoi cu Roger, sarcasmul lui Jack 
căpătase accente răutăcioase, care o făceau să se simtă oribil. 
In urmă cu o lună, când o invitase la cină şi ea îi spusese că în 
acea seară avea planificat să meargă la un concert simfonic cu 
Roger, Jack îi urase o viaţă frumoasă. De atunci, nu îi mai 
sugerase o altă întâlnire. Deranjant era faptul că Jack nici măcar 
nu voia să rămână amici. 

Laurie îi zâmbi lui Marlene, recepţionera, care o salută şi îi 
permise accesul. Întreaga poveste începuse să aducă a 
telenovelă şi îşi propuse să şi-i scoată din minte atât pe Roger, 
cât şi pe Jack. Evident, nu avea să fie uşor să-şi schimbe 
atitudinea sau să schimbe atitudinea vreunuia din cei doi 
bărbaţi. 

Laurie îşi aşeză haina pe unul dintre scaunele din biroul de 
identificare, îşi puse umbrela peste ea şi se duse direct la 
automatul de cafea. Era rândul lui Chet să decidă ce cazuri 
intrau la autopsie. Acesta lucra conştiincios, aplecat peste un 
teanc de dosare. 

Laurie amestecă în cafea şi se uită la ceas. Nu era încă opt, 
dar sosise mai târziu decât pe vremea când obişnuia să vină la 
lucru împreună cu Jack. Observă că Vinnie nu se afla acolo, 
citind ziarul, ceea ce însemna că deja lucra la un caz împreună 
cu Jack. Singurul zgomot care se auzea era sporovăiala celor de 


la dispecerat, în vreme ce se pregăteau să înceapă treaba. 
Laurie încercă să se bucure de liniştea relativă, ştiind că, peste o 
oră, avea să fie mare forfotă în jur. 

— Jack e deja jos? întrebă Laurie, sorbind din cafea. 

— Înî, răspunse Chet fără să ridice capul din hârtii. 
Recunoscându-i însă vocea, înălţă privirea. Laurie! Ce bine! 
Trebuia să-ţi transmit un mesaj în caz că apăreai până-n opt. 
Janice e nerăbdătoare să-ţi vorbească. A trecut de două ori pe- 
aici. 

— A pomenit ceva despre vreun pacient de la Manhattan 
General, decedat la scurt timp după operaţie? întrebă Laurie, cu 
ochii aprinşi de interes. 

O rugase pe Janice să o anunţe dacă apărea un nou 
asemenea caz. Dacă despre aşa ceva era vorba, brusc i-ar fi fost 
mult mai uşor să îşi mute gândul de la cei doi bărbaţi din viaţa 
ei, iar veridicitatea teoriei ei legate de cele patru cazuri primea 
o nouă confirmare, o creştere de douăzeci şi cinci la sură. Încă 
nu finalizase cele două cazuri pe care le autopsiase, McGillin şi 
Morgan, în celelalte două, pe care Kevin şi George le încheiaseră 
până la urmă, se stabilise că moartea survenise din cauze 
naturale, o concluzie pe care Laurie o contesta. 

— Nu, a zis că nu e vorba de un pacient de la Manhattan 
General, spuse Chet, zâmbind cu subiînţeles. 

Lui Laurie îi scăpă însă acest amănunt şi îşi pleoşti umerii 
dezamăgită. 

— E vorba de doi pacienţi! Chet lovi uşor cu palma două 
dosare pe care le pusese deoparte. Le împinse apoi către Laurie. 
E clar că trebuie autopsiate amândouă! 

Laurie le înşfacă şi citi numele de pe coperte: Rowena 
Sobczyk şi Stephen Lewis. Căută rapid şi vârstele: douăzeci şi 
şase, respectiv treizeci şi doi de ani. 

— Amândoi provin de la Manhattan General? întrebă Laurie ca 
să fie sigură. 

Chet îi confirmă cu un gest din cap. 

Din punct de vedere al abaterii atenţiei de la problemele 
personale, lui Laurie situaţia i se părea mult prea frumoasă ca 
să fie şi adevărată. Seria crimelor ajungea astfel la şase cazuri, 
nicidecum la cinci. Asta însemna că plauzibilitatea teoriei sale 
creştea cu cincizeci de procente. 

— Aş vrea să mă ocup eu de cazurile astea, rosti ea grăbit. 


— Sunt ale tale, îi răspunse Chet. 

Fără să mai scoată un cuvânt, Laurie îşi luă haina şi umbrela. 
Cu dosarele la subraţ şi încercând pe cât posibil să nu verse 
cafeaua, traversă zona dispeceratului, trecu pe lângă birourile 
administrative şi se îndreptă spre cabinetul anchetatorilor 
legişti. Nu mai putea de curiozitate. În ultimele cinci săptămâni, 
fusese nevoită să îşi înghită cuvintele, pentru că ipoteza 
criminalului în serie nu se verificase, fiind respinsă de toată 
lumea, mai puţin de Roger. Jack o ironizase de câteva ori pe 
tema asta. Până şi Sue Passero o expediase după ce făcuse 
câteva investigaţii discrete prin spital. Din fericire, Calvin nu 
abordase deloc subiectul. Şi nici Riva. 

Fişele de internare ale celor patru cazuri anterioare 
ajunseseră în cele din urmă în mâinile ei şi Laurie reuşise să îşi 
completeze tabelul, dar nu găsise o cauză a deceselor. De fapt, 
cazurile nu se asemănau în nici un fel. Avuseseră chirurgi şi 
anestezişti diferiţi, se folosiseră o varietate de anestezice, o 
multitudine de medicamente în tratamentul de dinaintea 
operaţiilor şi postoperatoriu, iar pacienţii fuseseră internaţi în 
secţii diferite. 

Şi mai rău era faptul că până şi testele toxicologice ieşiseră 
negative, în ciuda încercărilor de a găsi ceva pe care le făcuse 
Peter cu ajutorul cromatografului şi a spectrografului de masă. 
De dragul lui Laurie, încercase, fără succes, să descopere până 
şi cea mai măruntă urmă care ar fi indicat prezenţa unei 
substanţe letale. În lipsa unei probe concrete, nimeni nu acorda 
credit ipotezei criminale, cu atât mai mult cu cât, după Darlene 
Morgan, nu mai apăruse vreun alt caz. Toată lumea aruncase 
cele patru decese la coşul de gunoi al ciudăţeniilor de ordin 
statistic care se mai întâmplă să apară în mediul, inevitabil 
periculos, al spitalelor. 

Când Laurie îşi făcu apariţia în cabinetul anchetatorilor legişti, 
Bart ridică privirea în direcţia ei. 

— Ai picat la ţanc, îi spuse el, făcându-i semn înspre capătul 
camerei. 

Janice tocmai îşi punea haina pe ea. 

— Mi-era teamă că nu vă mai prind, zise Janice. Sunt 
extenuată şi mi-e foarte somn. 

Îşi scoase haina, o aşeză pe spătar şi se prăvăli pe scaun. 

— Îmi pare rău că te-am făcut să m-aştepţi, spuse Laurie. 


— Nu face nimic, răspunse Janice fără urmă de ranchiună. 
Durează puţin. Ce-aveţi acolo sunt cazurile Lewis şi Sobczyk? 

— Da, răspunse Laurie, trăgându-şi un scaun. 

Janice luă dosarele, le deschise, scoase rapoartele şi le dădu 
lui Laurie. 

— Cazurile astea două de la Manhattan General îmi amintesc 
de celelalte patru de care eraţi interesată, spuse Janice în timp 
ce Laurie parcurgea rapoartele. Janice îşi acoperi faţa obosită cu 
palmele, sprijinindu-şi coatele de birou. Trase apoi adânc aer în 
piept şi continuă: Foarte pe scurt, ambii pacienţi erau tineri şi 
sănătoşi. Amândoi au murit ca urmare a unei complicaţii 
cardiace neaşteptate şi amândoi suferiseră operaţii minore cu 
mai puţin de douăzeci şi patru de ore înaintea decesului. 
Evident, nici unul nu a putut fi resuscitat. 

— Seamănă izbitor, concluzionă Laurie, ridicând privirea din 
hârtii. Mulţumesc că m-ai avertizat. Ai ceva ieşit din comun să- 
mi spui? Ceva ce nu se regăseşte în rapoartele tale? 

— Am trecut totul acolo, spuse Janice. Dar aş vrea să vă atrag 
atenţia asupra unui lucru. Deşi similitudinile simt foarte multe, 
în cazul Sobczyk există un aspect diferit: când au găsit-o 
asistentele, era pe moarte, dar încă avea puls. Din nefericire, nu 
pentru foarte mult timp, în ciuda eforturilor depuse pentru a o 
salva. Lewis, pe de altă parte, atunci când l-au găsit infirmierele, 
nu prezenta nici activitate cardiacă, nici respiratorie. 

— Şi de ce consideri că e important detaliul ăsta? 

— Pur şi simplu pentru că e diferit, răspunse Janice, ridicând 
din umeri. Nu ştiu exact de ce. Ultima oară când am vorbit, m- 
aţi întrebat dacă intuiţia îmi spune ceva în legătură cu Darlene 
Morgan. Atunci, n-am reţinut nimic neobişnuit, dar, în cazul 
Sobczyk, faptul că era încă în viaţă atunci când a fost găsită mi- 
a sărit în ochi. 

— Atunci mă bucur că mi-ai spus, zise Laurie. Altceva? 

— Asta e tot. Restul apare în rapoarte. 

— Mai e nevoie să spun că am nevoie de fişele lor de 
internare? 

— Am făcut deja cerere. 

— Perfect! spuse Laurie. Mă bucur că mi-ai spus. Dacă îţi mai 
trece prin cap vreun alt amănunt, ştii unde să mă găseşti. 

Laurie îşi strânse lucrurile şi se duse la liftul din spate, 
nerăbdătoare să înceapă treaba. Nu mai fusese atât de 


entuziasmată de săptămâni bune. În lift, se gândi la ce îi 
spusese Janice. Se întreba dacă informaţia pe care i-o dăduse 
avea să se dovedească importantă mai târziu. 

Dădu buzna în cabinet şi îşi puse haina în cuier şi umbrela pe 
fişet. Se aşeză la birou, deschise cele două dosare şi scoase 
iarăşi rapoartele întocmite de Janice. După ce le mai citi o dată 
cu atenţie, se aplecă să deschidă unul din sertarele biroului şi 
scoase tabelul pe care îl făcuse pentru celelalte patru cazuri. Era 
prins cu un elastic de dosarele Morgan şi McGillin, precum şi de 
copii ale aspectelor importante din celelalte două cazuri. După 
ce desfăcu pachetul, se opri puţin asupra dosarului McGillin. Nu 
reuşise să îi comunice o concluzie finală doctorului McGillin în 
privinţa morţii fiului său, aşa cum îi promisese şi se simţea 
foarte vinovată. In plus, nu mai vorbise cu el de săptămâni 
bune, deşi îi promisese că avea să îl caute. Puse dosarul lângă 
celelalte trei şi îşi făgădui în sinea ei să îl sune. Se întreba cum 
avea să reacționeze dacă i-ar fi împărtăşit bănuiala că fiul său 
fusese victima unui criminal în serie. 

Pentru că avea încredere în evaluarea făcută de Janice, Laurie 
adăugă cele două noi nume în tabel, deşi nu procedase la 
autopsierea cadavrelor. Janice anticipase că Laurie avea să fie 
interesată de cele două cazuri şi făcuse o treabă. Chiar dacă nu 
avea fişele de internare ale pacienţilor, Laurie putea să 
completeze deja multe rubrici pentru că ştia vârsta lor, ora la 
care fusese constatat decesul, chirurgii lor, operaţiile pe care le 
suportaseră şi rezervele în care fuseseră internaţi. In timp ce 
Laurie completa tabelul, Riva intră în birou. 

— Tot mai scrii la chestia aia? o întrebă Riva aruncând o 
privire peste umărul ei. ` 

— Au apărut alte două cazurile asemănătoare. In total sunt 
şase. Evident, pe ultimele două încă nu le-am examinat, dar par 
exact la fel. Acum ai ocazia să-ţi schimbi părerea despre cauza 
morţii. Adică, deja ipoteza mea devine mai plauzibilă cu 
cincizeci de procente. 

Riva începu să râdă. 

— Nu prea cred, mai ales că examenul toxicologic a ieşit 
negativ în toate cazurile şi eu ştiu cât de mult a muncit Peter. 
Apropo, ce mai face mama ta? Mereu uit să te întreb. 

— E surprinzător de bine, spuse Laurie. Dar bineînţeles că nu 
am cum să fiu la curent, de vreme ce ea se poartă de parcă 


nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Mă bucur că e bine, spuse Riva. Transmite-i sănătate din 
partea mea. Ei, ia spune, ce mai face iubitul ăla nou al tău? E 
atipic pentru tine să nu povesteşti nimic pe tema asta. 

— Merge bine, răspunse Laurie vag. 

Riva avea dreptate. Laurie nu prea îi povestise mare lucru 
despre Roger. Înainte ca Riva să o mai întrebe ceva, Laurie 
ridică receptorul şi sună la subsol, la cabinetul mortuar. Se 
bucură că îi răspunse Marvin. li povesti despre cele două noi 
cazuri şi îi spuse că voia să înceapă cu Sobczyk. El îi răspunse 
prompt ca întotdeauna că o aştepta să înceapă treaba. 

— Ne vedem la beci, îi spuse Laurie colegei sale, luând de pe 
birou dosarele Sobczyk şi Lewis. 

În timp ce cobora cu liftul, se pregăti sufleteşte pentru cele 
două autopsii, care nu ar fi avut de ce să îi dea bătăi de cap, de 
vreme ce nici nu se aştepta, nici nu spera să găsească totuşi 
ceva concret. Îşi puse uniforma şi apoi echipamentul de 
astronaut şi intră în sala de autopsie. Marvin era aproape gata 
de treabă. Ca să ajungă la masa ei de lucru, Laurie fu nevoită să 
treacă pe lângă Jack. 

Recunoscând-o, acesta aruncă o privire la ceasul de pe 
perete, după care se îndreptă de spate, dezvelind vederii 
cadavrul deschis al unei femei în vârstă, destul de masivă. O 
parte din părul ei sârmos şi grizonant fusese rasă, lăsând să se 
vadă în creştet o fractură craniană cu înfundarea osului. 

— Doctor Montgomery, mai nou aveţi program de bancher! 
Lăsaţi-mă să ghicesc: vreţi să-mi explicaţi că azi-noapte aţi dat 
iama în oraş împreună cu amicul dumneavoastră francez. 

— Foarte amuzant, ce să zic, răspunse Laurie. Încercă să-şi 
reprime iritarea şi impulsul de a trece mai departe. Să ştii că te- 
nşeli de două ori. O dată, pentru că azi-noapte am fost acasă şi 
a două oară, pentru că Roger e tot atât de american ca noi doi. 

— Ce ciudat! spuse Jack. Mie mi se pare că Rousseau e nume 
franțuzesc. Tu ce zici, Vinnie? 

— Da, dar şi numele meu e italian, ceea ce nu înseamnă că 
sunt mai puţin american. 

— Vai, Doamne! Ai dreptate, spuse Jack, prefăcându-se a 
avea mustrări de conştiinţă. Cred că am tras concluzii pripite. 
Scuzaţi-mă! 

Laurie se simţea prost din pricina comportamentului lui Jack, 


cu atât mai mult cu cât el nu prea reuşea să îşi ascundă gelozia. 
Pentru că era şi Vinnie de faţă, Laurie schimbă subiectul, 
arătând spre craniul fracturat al femeii. 

— Mi se pare clară cauza morţii, nu? 

— Cauza da, dar nu şi circumstanţele, răspunse Jack, încep să 
mă specializez în astfel de cazuri. 

— Fă-mă să-nţeleg, îi ceru Laurie. 

— Chiar te interesează? 

— Dacă nu m-ar fi interesat, nu te-aş fi întrebat. 

— Păi, victima a fost debarcată de pe un vas de croazieră, în 
mare grabă, la miezul nopţii. Compania care deţine vaporul 
susține că femeia în vârstă, aflată în avansată stare de 
ebrietate, a alunecat în baia din cabina sa şi s-a lovit în cădere. 
Au mai spus că nu au remarcat vreun comportament ciudat şi 
nici nu s-au semnalat urme de violenţă. Dar pe mine nu m-au 
convins, deşi e posibil să fi fost beată. 

— Şi de ce nu crezi ce susţin ei? 

— In primul rând, pentru că fractura e în creştet, spuse Jack, 
tot mai prins în discuţie. E greu să te alegi cu aşa ceva dacă 
aluneci în baie, doar dacă nu eşti vreun contorsionist. În al 
doilea rând, uită-te la structura echimozelor de la interiorul 
părţii superioare a braţelor, spuse Jack arătând nişte pete roşii- 
albăstrui ale pielii, ordonate liniar, pe care le văzu şi Laurie când 
privi mai îndeaproape. Uită-te apoi la urmele albe de pe degetul 
inelar şi de pe încheietura mâinii. S-a bronzat destul de mult cât 
a stat pe vapor şi, judecând după urmele lăsate, purta un inel 
masiv şi un ceas. la ghici? Nu s-au găsit nici inelul, nici ceasul! Şi 
trebuie apreciat medicul de pe vas. În ciuda orei înaintate, a fost 
foarte alert. Cei de pe vas curăţaseră cabina şi baia victimei. Cu 
toate astea, doctorul a pus întrebări la obiect. 

— Deci, crezi că a fost crimă. 

— Fără îndoială, în ciuda afirmațiilor companiei maritime. 
Desigur, o să fac publice constatările, dar, dacă mă întrebi pe 
mine, eu zic că femeia asta a fost lovită cu cruzime cu un 
ciocan, cel mai probabil, apoi, încă în viaţă, a fost târâtă brutal 
de braţe până în cabina ei şi jefuită, după care a fost lăsată să 
moară. 

— Mi se pare unul dintre cazurile care demonstrează că 
moartea bătrânilor seamănă în unele privinţe cu moartea 
copiilor supuşi abuzurilor. 


— Exact, spuse Jack. Pentru că vârstnicii au şanse mai mari să 
moară, probabilitatea ca ei să fie omorâţi iese mai repede din 
calcul, spre deosebire de cazurile în care victimele sunt tinere. 

— E un caz bun pentru pedagogie, spuse Laurie, încercând să 
zâmbească şi îndreptându-se către masa ei. 

Deşi încheiaseră discuţia într-o notă oarecum amiabilă, i se 
părea evident că şansele unei discuţii serioase cu Jack despre 
relaţia lor erau foarte mici, în ciuda deschiderii pe care o afişa 
el. Dar, imediat ce dădu cu ochii de cadavrul Rowenei Sobczyk, 
Laurie lăsă deoparte grijile personale. 

— Te-aştepţi să găseşti ceva ieşit din comun la cazul ăsta? o 
întrebă Marvin. 

— Nu. Cred că o să fie totul foarte clar, răspunse Laurie, 
începând examinarea externă. 

La prima vedere, femeia arăta mult mai tânără decât era. 
Avea un corp mărunţel şi trăsături delicate, aproape 
adolescentine, iar părul negru şi cârlionţat avea o tunsoare în 
ton cu moda. Avea un ten aproape perfect şi foarte deschis la 
culoare, ca de fildeş, exceptând zonele deja cuprinse de 
paloare. Ambele picioare erau bandajate, în urma operaţiei. 
Bandajele erau curate şi uscate. 

Ca şi McGillin şi Morgan, Rowena încă păstra urmele 
încercărilor de resuscitare, inclusiv tubul endotraheal şi perfuzia. 
Laurie le examină cu atenţie, apoi le dădu la o parte. Căută 
indicii de consum de droguri, dar nu găsi nimic. Desfăcu 
bandajele. Inciziile chirurgicale nu erau inflamate şi păstrau doar 
urme minime de drenaj. 

Partea internă a autopsiei avu, la fel ca şi cea externă, acelaşi 
rezultat negativ, din punct de vedere al patologiei. Inima şi 
plămânii aveau aspect perfect normal. Singura problemă erau 
câteva coaste fisurate în urma încercării de resuscitare. Ca şi în 
celelalte cazuri, Laurie avu grijă să preleveze, din toate zonele 
obişnuite, suficiente probe pentru examenul toxicologic. Nu 
încetase să spere că Peter va reuşi să facă o minune în unul 
dintre cazuri. 

— Vrei să ne apucăm imediat de următorul? întrebă Marvin 
când terminară de cusut cadavrul. 

— Bineînţeles, răspunse Laurie. 

Ca să elimine timpii morţi, Laurie dădu o mână de ajutor la 
transportarea cadavrului. Când ieşiră din sală şi apoi când 


intrară iarăşi, trecură pe lângă masa lui Jack, iar Laurie avu grijă 
să nu pară ezitantă. Nu voia să se simtă prost din nou, din cauza 
vreunui comentariu de-al lui. Dacă ar fi văzut-o, nu ar fi scutit-o. 
La ora aceea, sala era în plină activitate, diverse persoane 
intrau şi ieşeau, iar costumele de cosmonaut făceau ca toţi să 
semene între ei. În plus, datorită reflexiei neoanelor de 
deasupra meselor, era greu să vezi prin măştile de plastic. 

Imediat ce îl aşezară pe Stephen Lewis pe masă, Laurie 
începu examinarea externă. Între timp, Marvin plecase să aducă 
sticluţele pentru probe, precum şi alte materiale necesare. 
Laurie se strădui să urmeze protocolul obişnuit, ca să fie sigură 
că nu pierde nimic din vedere. Deşi se aştepta ca şi în cazul lui 
Stephen să descopere acelaşi lucru, adică lipsa vreunei 
patologii, voia să fie meticuloasă, iar abordarea ei metodică 
dădu rezultate imediat. Descoperi urme de sânge uscat, 
aproape imperceptibile şi totuşi prezente sub unghiile degetului 
arătător şi inelarului de la mâna dreaptă. Dacă nu s-ar fi uitat cu 
atenţie, nu le-ar fi observat. În cazurile Sobczyk, Morgan şi 
McGillin nu găsise aşa ceva şi nici Kevin, nici George nu 
notaseră prezenţa unor astfel de urme în rapoartele lor. 

Puse mâna lui Lewis înapoi pe masă şi începu să examineze 
cu luare-aminte tot corpul, căutând excoriaţii care ar fi putut 
justifica urmele de sânge. Nu găsi nici una. Nici în zona branulei 
nu găsi nimic. Desfăcu apoi bandajul care acoperea umărul 
drept. Incizia chirurgicală era închisă şi nu prezenta semne de 
inflamare, deşi exista o crustă uscată de sânge de-a lungul 
zonei suturate, indicând o sângerare postoperatorie. Laurie se 
gândi că poate de acolo proveneau urmele de sânge de sub 
unghii, deşi părea ciudat, pentru că era vorba despre mâna 
dreaptă. 

Când Marvin se întoarse la masa de autopsie, Laurie îi ceru un 
tampon steril şi două sticluţe pentru probe. Avea nevoie de o 
identificare de ADN pentru ambele probe, ca să fie sigură că 
sângele aparţinea victimei. Când recoltă probele, observă că 
sub unghii era şi un pic de ţesut, într-un ungher al minţii îi încolţi 
ideea că, dacă teoria criminalului în serie era consistentă şi dacă 
Lewis îşi dăduse seama de intenţiile criminalului şi dacă, în plus, 
ar fi putut pune mâna pe el, l-ar fi zgâriat. Erau mulţi de „dacă”, 
dar Laurie se mândrea cu meticulozitatea ei. 

După recoltarea probelor, terminară rapid cazul. Laurie şi 


Marvin se obişnuiseră atât de mult unul cu celălalt, încât 
funcționau ca o echipă bine orchestrată, ce nu avea nevoie de 
prea multe cuvinte. Ca doi parteneri de tangou, fiecare anticipa 
mişcările celuilalt. Nici de data aceasta nu găsiră vreo patologie 
revelatoare. Singurele constatări vizau o depunere superficială 
de grăsime pe aorta abdominală şi un polip, cu aspect benign, în 
intestinul gros. Nu găsiseră nici o explicaţie pentru moartea 
neaşteptată a bărbatului. 

— Ăsta e ultimul caz? întrebă Marvin, luând foarfecele care 
susţinuse acul de la Laurie, după ce ea terminase de cusut 
cadavrul. 

— Aşa se pare, spuse Laurie. Se uită prin cameră să dea cu 
ochii de Chet, dar nu îl văzu. Am cam terminat. Dacă am mai fi 
avut altul, mi-ar fi zis cineva ceva până acum. 

— Ambele cazuri din dimineaţa asta mă fac să mă gândesc la 
cele două cazuri de acum o lună şi ceva, spuse Marvin, în timp 
ce curăța instrumentarul şi strângea sticluţele cu probe. ţi 
aminteşti cazurile alea două în care n-am găsit nimic 
semnificativ? Nu mai ştiu numele lor. 

— McGillin şi Morgan, spuse Laurie. Sigur că-mi amintesc şi 
sunt impresionată că n-ai uitat nici tu, ţinând cont de câte cazuri 
ai avut între timp. 

— Mi-aduc aminte de ele pentru că te-a ros foarte tare faptul 
că n-ai găsit nimic. lei tu probele de ADN sau le pun laolaltă cu 
celelalte? 

— lau eu probele de ADN şi cele pentru testul toxicologic, 
spuse Laurie. Probele de laborator le poţi lua tu. Mulţumesc că 
mi-ai adus aminte. Îţi spun sincer, te apreciez din ce în ce mai 
mult. 

— E-n regulă, răspunse Marvin. Şi eu te apreciez pe tine. Mi-ar 
plăcea ca toţi doctorii să fie ca tine. 

— Asta ar fi plictisitor, zise Laurie râzând, în timp ce strângea 
probele. 

Trecu încă o dată pe lângă masa lui Jack, fără să se oprească 
din drum. Îl auzi amuzându-se cu Vinnie, cel mai probabil pe 
seama unui comentariu sarcastic. Laurie dezinfectă probele şi 
pe ea însăşi înainte de a ieşi pe hol. 

Fără să piardă vremea, îşi dădu jos echipamentul şi puse 
bateria la încărcat. Nu îşi dezbrăcă hainele de serviciu, ci porni 
direct către liftul din spate. Strânse sticluţele cu probe la piept, 


să nu le scape pe jos. Cele două dosare le ţinea la subraţ. În 
timp ce urca la etajul trei, simţea sângele zvâcnindu-i în tâmple. 
Era nerăbdătoare. Autopsiile confirmaseră rapoartele lui Janice. 
Laurie era convinsă că seria crimelor ajungea acum la şase. 

După ce cobori la etajul trei, se uită cu grijă în laboratorul de 
toxicologie. |n încercarea de a evita o întâlnire cu 
temperamentalul şef de laborator, Laurie se furişă înăuntru. Ca 
o pisică la pândă, traversă laboratorul în viteză şi intră în biroul 
înghesuit al lui Peter. Se bucură şi mai tare când îl găsi la masa 
de lucru pentru că nu mai era nevoie să îl caute. 

— O, nu! se văită Peter în glumă, când ridică privirea şi văzu 
probele în mâinile ei. 

— Ştiu că nu te bucuri să mă vezi, spuse Laurie, dar tu eşti 
omul de care am nevoie. Ajutorul tău mi-e necesar mai mult ca 
niciodată. Tocmai am făcut autopsia unor pacienţii care 
seamănă perfect cu ceilalţi. Acum sunt şase în total. 

— Nu ştiu cum poţi să spui că eu sunt omul de care ai nevoie, 
de vreme ce până acum n-am făcut nici o brânză. 

— Eu n-am renunţat să sper şi nici tu n-ar trebui să o faci, 
spuse Laurie, lăsând probele pe biroul lui Peter. 

Unele erau gata să cadă, dar Peter le prinse la timp şi le 
aşeză la loc. 

— Acum că sunt şase, ipoteza crimelor în serie urcă-n 
schemă. Peter, trebuie să găseşti ceva! Ceva există! 

— Laurie, am făcut tot ce-am putut în celelalte patru cazuri. 
Am căutat orice agent care ar fi putut să afecteze ritmul cardiac. 

— Trebuie să fie o substanţă la care nu te-ai gândit, insistă 
Laurie. 

— Păi, ar putea fi câteva. 

— Ca de exemplu? 

Peter făcu o grimasă şi se scărpină în cap. 

— Dar să ştii că o să ţi se pară cam exagerat. 

— Nu-i nimic. Avem nevoie de ceva creativitate. La ce te 
gândeşti? 

— Mă gândesc că am citit undeva, când eram prin ultimul an, 
că există în Columbia o broască otrăvitoare care se numeşte 
Phyllobates terribilis. 

Laurie îşi dădu ochii peste cap. 

— Aş zice chiar că baţi câmpii cu graţie, dar nu contează. Ce-i 
cu broaştele astea? 


— Păi, conţin o toxină care e de fapt una dintre cele mai 
toxice substanţe cunoscute în acest moment. Dacă mi-aduc bine 
aminte, toxina asta poate provoca infarctul. 

— Pare interesant. Ai testat vreodată aşa ceva? 

— Nu chiar. Pentru că e suficientă o cantitate infimă, o 
milionime de gram de toxină, pentru a ucide. Nici nu ştiu dacă 
tehnica noastră ar putea să o detecteze. Trebuie să mă 
dumiresc unde ar trebui să o caut. 

— Aşa te vreau! Sunt convinsă că o să găseşti ceva, mai ales 
în ultimele două cazuri. 

— O să caut şi pe internet să văd ce pot găsi. 

— Îţi mulţumesc, spuse Laurie. Să mă ţii la curent. Luă 
probele de ADN şi dădu să plece, dar se opri. Apropo, unul din 
cazurile astea este puţin diferit de celelalte. Stai să văd despre 
care e vorba. 

Deschise dosarul Sobczyk şi se uită la numărul de înregistrare 
de pe sticluţele cu probe. O găsi pe cea corectă, o luă şi o puse 
dinaintea lui Peter. 

— Asta e. E singura pacientă dintre toţi cei şase care încă mai 
avea ceva activitate cardiacă şi respiratorie când a fost găsită. 
Nu prea ştiu cum să interpretez asta, dar poate mă lămureşti tu. 
Dacă e implicată vreo toxină instabilă, se poate să fi avut o 
concentraţie mai mare decât în celelalte cazuri. 

Peter ridică din umeri. 

— Am să ţin seama de asta. 

Laurie aruncă o privire prin laborator. Văzând că nu era nici 
un pericol, îl salută pe Peter şi ieşi repede pe hol. Urcă pe scări 
până la etajul cinci. La jumătatea drumului, se opri. Dintr-odată, 
disconfortul din partea inferioară dreaptă a abdomenului pe 
care îl resimţise de dimineaţă îşi semnală prezenţa din nou. 
Palpă din nou zona cu pricina. La început, o deranjă şi mai tare, 
începând chiar să o doară, dar, la scurt timp, senzaţia de 
disconfort dispăru la fel de repede cum apăruse. Işi puse palma 
pe frunte să vadă dacă avea febră. Convingându-se că nu era 
cazul, ridică din umeri şi îşi continuă drumul. 

La etajul cinci se afla laboratorul de analiză ADN. Spre 
deosebire de restul clădirii, laboratorul era unul ultramodern. Nu 
avea o vechime mai mare de cinci, şase ani şi totul strălucea: 
pereţii placați cu faianţă albă, mobila albă, pardoseala albă, 
precum şi instrumentarul nou, de ultimă generaţie. Şeful de 


laborator, Ted Lynch, jucase fotbal în facultate. Nu era, din 
punct de vedere al masivităţii, chiar precum Calvin, dar nu se 
găsea nici foarte departe de el. Totuşi, ca personalitate, era 
exact opusul lui Calvin; un tip calm şi prietenos. Laurie îl găsi 
meşterind la secvenţiatorul lui drag. 

Laurie îi povesti câte ceva despre cazuri şi îl întrebă dacă 
putea să facă un test rapid. Pe lângă probele de sânge recoltat 
de sub unghiile lui Lewis, Laurie îi dădu şi o mostră de ţesut. 

— Da, da, da, spuse Ted râzând. Tu şi Jack sunteţi la fel. De 
câte ori îmi aduceţi ceva, vreţi rezultatul imediat, de parcă ar 
cădea cerul dacă l-aţi primi mai târziu. De ce nu puteţi fi şi voi 
ca toată adunătura de leneşi de pe-aici? La naiba, ei de fapt 
speră să nu primească veşti de la mine, căci asta ar însemna că 
le dau de lucru în plus. 

Laurie zâmbi. Li se dusese vestea. Laurie îl rugă pe Ted să 
facă tot ce se putea face. Cobori apoi un etaj şi se îndreptă cu 
pas grăbit spre cabinetul ei. De-abia aştepta să ajungă la 
telefon. Era nerăbdătoare să îi dea lui Roger ultimele ştiri legate 
de cazurile în serie. 

Se aşeză la birou şi formă numărul interiorului lui Roger de la 
Manhattan General. Bătu darabana în masă cât timp aşteptă să 
primească legătura. Inima îi bătea şi mai puternic decât mai 
devreme. Ştia că Roger voia să afle noutăţi despre cazuri, dacă 
nu cumva aflase deja. Din păcate, intră mesageria vocală. 
Laurie înjură încet, printre dinţi. În ultima perioadă, nu prea mai 
dădea de nimeni; se conversa mai mereu cu robotul telefonic. 

După ce ascultă mesajul lui Roger, Laurie îi transmise doar că 
îl căutase şi îl rugă să o sune când se întorcea la birou. li părea 
rău că nu dăduse de el chiar atunci. Închise telefonul, dar 
rămase cu mâna pe receptor, gândindu-se că Roger fusese de 
fapt singura persoană care nu respinsese teoria conform căreia 
o baborniţă cu coasa ar bântui holurile spitalului, formulare cu 
care Sue Passero luase în tărbacă suspiciunile ei. Dar, în lumina 
ultimelor revelații din viaţa ei personală, Laurie se întreba cât de 
sincer era sprijinul lui Roger. După ce aflase de căsnicia lui, nu 
prea mai ştia în măsură să se încreadă în el. Trecu în revistă 
ultimele cinci săptămâni şi îşi dădu seama că uneori fusese 
chiar ostentativ de preocupat de investigaţiile ei. Nu îi plăcea 
deloc să dea dovadă de cinism, dar nu era decât o consecinţă a 
lipsei lui de onestitate. 


Laurie tresări când auzi telefonul sunând sub mâna ei şi ridică 
receptorul speriată. 

— Aş vrea să vorbesc cu Laurie Montgomery, se auzi o voce 
feminină foarte plăcută. 

— La telefon, răspunse Laurie. 

— Mă numesc Anne Dickson. Sunt asistent social la spitalul 
Manhattan General şi aş dori să fixez o întâlnire cu 
dumneavoastră. 

— O întâlnire? întrebă Laurie. Aţi putea să-mi spuneţi despre 
ce caz e vorba? 

— Despre cazul dumneavoastră, bineînţeles, răspunse Anne 
încurcată. 

— Cazul meu? Nu prea înţeleg la ce vă referiţi. 

— Lucrez în laboratorul de genetică al spitalului şi cred că aţi 
venit cam cu o lună în urmă pentru un test genetic. Aş vrea să 
treceţi pe-aici şi să facem o programare. 

Dintr-odată, Laurie fu potopită de gânduri. Testul de 
determinare a genotipului BRCA1 demonstra încă o dată reflexul 
ei de a-şi alunga din minte lucrurile neplăcute. Uitase complet 
că i se luase sânge şi asta îi readuse în memorie, subit, 
subiectul tulburător al bolii. Telefonul primit din senin nu făcea 
decât să declanşeze o avalanşă de lucruri neplăcute. 

— Alo, mai sunteţi pe fir? întrebă Anne. 

— Da, răspunse Laurie, încercând să-şi pună ordine în 
gânduri. Bănuiesc că rezultatul e pozitiv. 

— Trebuie să stăm de vorbă faţă în faţă, răspunse Anne 
evaziv. Asta e procedura pentru toţi pacienţi. Şi aş vrea să-mi 
cer scuze. Dosarul dumneavoastră stă pe biroul meu de mai 
bine de-o săptămână, însă, din păcate, a fost pus în altă tăviţă. 
E numai vina mea, aşa că aş dori să ne vedem cât se poate de 
repede. 

Laurie fu cuprinsă de un val de iritare. Trase adânc aer în 
piept şi îşi spuse că asistenta socială nu voia decât să îşi facă 
datoria. Totuşi, Laurie ar fi preferat să afle rezultatele pe loc, 
nicidecum să urmeze paşii unui protocol prin care ţi se dădea 
vestea. 

— Întâlnirea pe care o aveam la ora unu a fost anulată, 
continuă Anne. Mă întrebam dacă aţi putea veni atunci. Dacă nu 
se poate, abia peste o săptămână ne-am mai putea vedea. 

Laurie închise ochii şi trase iarăşi aer adânc în piept. Nu avea 


de gând să stea într-o stare de incertitudine o săptămână 
întreagă. Deşi bănuia de pe urma acelui telefon că testul ieşise 
pozitiv, voia să ştie sigur. Se uită la ceas. Era douăsprezece fără 
un sfert. Nu avea nici un motiv să nu se ducă la Manhattan 
General. Şi poate că reuşea să ia prânzul cu Roger şi cu Sue. 

— E bine la ora unu, spuse Laurie cu resemnare. 

— Perfect, răspunse Anne. Biroul meu e pe acelaşi palier cu 
sala în care aţi fost să faceţi testul. 

Laurie puse receptorul în furcă. Închizând iar ochii, se aplecă 
peste birou şi îşi trecu degetele prin păr, scărpinându-şi pielea 
capului. Îi veniseră în minte toate consecinţele rele provocate de 
mutaţia genei BRCAI1 şi o cuprinse un val de tristeţe. Cel mai 
tare o deranja faptul că îşi dădea seama că era forţată să ia 
ceea ce ea numea o „soluţie finală”, care elimina opţiuni 
importante, printre care şi posibilitatea de a avea copii. 

— Cioc, cioc! se auzi o voce. 

Laurie ridică privirea şi dădu cu ochii de figura zâmbitoare a 
locotenentului Lou Soldano. Părea foarte spilcuit. Purta o 
cămaşă curată şi atent călcată, iar cravata era nouă. 

— Salut, Laur! spuse el pe un ton voios. 

Laur era porecla pe care i-o dăduse Joey, fiul lui Lou, pe 
vremea când Laurie şi Lou fuseseră împreună, pentru scurt 
timp.  Pe-atunci, Joey avea cinci ani. Acum împlinise 
şaptesprezece. 

Laurie şi Lou nu se despărţiseră urât; pur şi simplu, 
ajunseseră de comun acord la concluzia că între ei nu îşi avea 
locul o relaţie amoroasă. Deşi aveau mare respect, înţelegere şi 
admiraţie unul pentru celălalt, la capitolul pasiune nu stăteau 
prea bine. În locul unei iubiri, optaseră pentru o prietenie 
frumoasă care crescuse şi se sudase în timp. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Lou. 

Laurie încercă să spună ceva, dar ochii i se umplură de 
lacrimi. Îşi duse o palmă la frunte şi îşi apăsă tâmplele cu 
degetul mare şi cu arătătorul. 

Lou închise uşa. Trase scaunul Rivei mai aproape, se aşeză şi 
o apucă de umăr. 

— Ei, haide! Spune-mi ce s-a întâmplat! 

Laurie îşi luă mâna de pe frunte. Avea ochii umezi, dar nu îi 
cursese nici o lacrimă. Îşi umflă obrajii şi apoi zâmbi trist. 

— Îmi cer scuze, rosti ea într-un final. 


— Scuze? Ce zici tu acolo? N-ai de ce! Hai, spune-mi, ce te 
doare? Stai, cred că ştiu! 

— Ştii? întrebă Laurie. Deschise unul dintre sertarele biroului 
şi scoase un şerveţel pentru a-şi şterge lacrimile din ochi. 
Imediat ce termină, îşi întoarse privirea din nou spre Lou. Ce te 
face să crezi că ştii ce se întâmplă cu mine? 

— Am ajuns să vă cunosc în toţi aceşti ani şi pe tine şi pe Jack. 
Ştiu că v-aţi certat. Mă rog, toată lumea ştie. 

Laurie dădu să îl contrazică, dar Lou îşi luă mâna de pe 
umărul ei şi i-o duse la buze, făcându-i semn să tacă. 

— Ştiu că nu este treaba mea, dar într-un fel consider că este, 
pentru că ţin mult la amândoi. Ştiu că te vezi cu un alt doctor, 
dar cred că tu şi Jack ar trebui să vă împăcaţi. Sunteţi făcuţi unul 
pentru celălalt. 

Laurie zâmbi fără să vrea. Îl privi pe Lou cu afecţiune. Era o 
dulceaţă de om. La începutul relaţiei cu Jack, îşi făcuse griji că 
avea să fie gelos, mai ales că toţi trei se împrieteniseră foarte 
repede. Dimpotrivă, Lou se dovedise un fan înfocat al relaţiei 
lor. Veni rândul lui Laurie să odihnească o mână pe umărul lui. 

— Îţi mulţumesc pentru gândurile bune, îi spuse ea cu toată 
sinceritatea. 

N-avea decât să creadă că mica ei criză emoţională avea 
legătură cu Jack. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era o discuţie 
cu Lou despre problemele pe care le avea din cauza mutaţiei 
genei BRCAI. 

— Pe de altă parte, ştiu că Jack e înnebunit că tu te vezi cu 
tipul ăla. 

— Serios? spuse Laurie. Ştii, Lou, chiar mă miră. N-aş fi zis că 
lui Jack îi pasă de ceva. 

— Cum poţi să spui asta? o întrebă Lou, sugerând prin mimică 
faptul că nu-şi credea urechilor. Ai uitat de felul în care a 
reacţionat când erai gata să te logodeşti cu traficantul ăla de 
arme? Cu Sutherland? Jack era un pachet de nervi. 

— Eu am crezut că se purta aşa din cauză că voi credeaţi că 
Paul nu era bărbatul potrivit pentru mine, lucru care s-a şi 
dovedit, de altfel. Nu m-am gândit că Jack era gelos. 

— Ascultă-mă pe mine! Era gelos cum mă vezi şi cum te văd! 

— Păi, să vedem ce se poate face. Mi-ar plăcea să stau de 
vorbă cu Jack dacă o să vrea. 

— Dacă o să vrea? întrebă Lou, cu aceeaşi expresie de 


stupoare pe figură. Ei, o să-i dau eu vreo câteva după ceafa 
dacă n-o să vrea! 

— Nu prea cred că asta o să-l ajute, spuse Laurie schiţând un 
zâmbet. Îşi suflă nasul în şerveţelul pe care îl avea în mână. Dar, 
trecând de la una la alta, spune-mi: cărui fapt datorez această 
vizită în ţinută de gală? Nu cred că ai venit doar ca să pledezi 
cauza lui Jack. 

— Ba bine că nu, spuse Lou. Se îndreptă de spate în scaun. 
Am o problemă şi am nevoie de ajutor. 

— Sunt ochi şi urechi. 

— Motivul pentru care sunt atât de spilcuit e faptul că a 
trebuit să mă duc în New Jersey cu Michael O'Rourke, căpitanul 
meu. Din nefericire, sora soţiei lui a fost ucisă în dimineaţa asta, 
aici în oraş şi ne-am dus să-i dăm vestea soţului. Nu mai e 
nevoie să spun că sunt presat din toate părţile să găsesc un 
suspect. Cadavrul este deja jos, în camera frigorifică. Şi mă 
gândeam că autopsia ar putea fi făcută de tine sau de Jack. Am 
nevoie de informaţii să rezolv cazul şi voi doi întotdeauna 
descoperiţi amănunte neaşteptate. 

— Vai, îmi pare rău, Lou! Nu pot să mă ocup acum. Dacă 
poate aştepta până după-amiază, mă ocup atunci fără 
probleme. 

— La ce oră? 

— Nu ştiu exact. Am o programare la Manhattan General. 

— Serios? întrebă Lou cu un zâmbet crispat. Păi, acolo a fost 
omorâtă cumnata lui Michael. Chiar în parcare. 

— E îngrozitor! Lucra în spital? 

— Da, de ani de zile. Era asistentă-şefă în turele de noapte. A 
fost atacată în maşină, când se pregătea să plece acasă. Un 
lucru foarte, foarte trist. Avea doi copii, unul de zece şi unul de 
unsprezece ani. 

— A fost jefuită sau violată? Sau şi una şi alta? 

— Doar jefuită. Cel puţin, aşa se pare. Cărţile de credit erau 
împrăştiate prin maşină. Soţul ei crede că nu avea mai mult de 
cincizeci de dolari la ea. Şi-a pierdut viaţa pentru atâta tot. 

— Îmi pare rău. 

— Nu atât cât o să-mi pară mie dacă nu găsesc o ieşire din 
treaba asta. Ştii ceva de Jack? Nu era în cabinet când am trecut 
pe-acolo. 

— E la beci sau, cel puţin, acolo era când am plecat eu, acum 


o jumătate de oră. 

Lou se ridică şi aşeză scaunul Rivei la loc, lângă birou. 

— Stai un pic, Lou. Dacă tot eşti aici, vreau să-ţi zic ceva. 

— Da? Ce anume? 

Laurie îi relată pe scurt cele şase cazuri. Puse accent doar pe 
detaliile importante, dar fu suficient ca Lou să tragă din nou 
scaunul Rivei aproape şi să se aşeze. 

— Şi tu chiar crezi că e vorba de nişte crime? o întrebă pe 
Laurie când aceasta ajunse la final. 

Laurie chicoti uşor, amuzându-se mai degrabă pe seama ei. 

— Să ştii că nu sunt sigură, recunoscu ea. 

— Dar tocmai mi-ai spus că tu crezi că cineva le-a făcut asta 
pacienţilor. Asta e crimă! 

— Ştiu, spuse Laurie. Problema e că nu ştiu nici eu în ce 
măsură să cred. Să-ţi explic. De dimineaţă, tot experimentez un 
fel de exerciţiu al sincerităţii cu mine însămi şi asta mă face să 
văd multe lucruri dintr-o altă perspectivă. De o lună şi jumătate 
am tot fost stresată din cauza lui Jack, a mamei mele şi a altor 
chestiuni. Şi sunt conştientă că în tot acest timp am căutat să 
îmi ocup mintea cu altceva. Crimele astea în serie cu siguranţă 
sunt o modalitate de a-mi abate atenţia de la treburile 
personale. 

Lou dădu din cap în semn că pricepuse. 

— Deci crezi că ai făcut din ţânţar armăsar? 

Laurie înălţă din umeri. 

— Ai mai vorbit despre teoria asta a crimelor în serie şi cu 
altcineva de la Institutul de Medicină Legală? 

— Da, cu toţi cei care au fost dispuşi să asculte, inclusiv cu 
Calvin. 

— Şi? 

— Toată lumea e de părere că trag concluzii pripite, pentru că 
testele toxicologice n-au găsit nimic suspect, cum ar fi insulină 
sau digitalină, aşa cum s-au mai descoperit în alte crime în serie 
petrecute în spitale. Mă rog, ar fi incorect dacă aş spune că 
toată lumea mi-a respins teoria. Doctorul cu care mă văd de 
ceva vreme încoace, pe care, apropo, îl cheamă Roger şi care 
lucrează la Manhattan General, îmi susţine opinia. Dar de azi- 
dimineaţă mă tot întreb de ce o face. În fine, asta e o cu totul 
altă problemă. În orice caz, cam asta e povestea crimelor în 
serie. 


— l-ai spus şi lui Jack? 

— Bineînţeles. Crede că bat câmpii. 

Lou se ridică de pe scaunul Rivei şi îl duse iarăşi la loc. 

— Să mă ţii la curent. După cazul ăla de-acum zece ani, în 
care ai descoperit conspirația ulceraţiilor de cornee legate de 
consum de cocaină, eu aş da mai mult credit intuiţiei tale decât 
o faci tu însăţi. 

— Vrei să zici acum doisprezece ani, spuse Laurie. 

Lou izbucni în râs. 

— Incă o dovadă că nu simţi când trece timpul dacă faci 
lucruri distractive! 


10 


— Acum e bine? întrebă Jack, făcând un pas în spate ca să-şi 
admire opera. 

— Da, cred că-i bine, răspunse Lou. 

Jack îl ajutase pe Lou să-şi pună un costum de astronaut şi să 
îşi conecteze bateria. Auzea zgomotul ventilatorului care 
începuse să introducă aer prin filtrul de înaltă absorbţie a 
particulelor. 

— Simţi aerul? 

— Ce mai briză! comentă Lou cu ironie. Nu-mi dau seama 
cum poţi să lucrezi în fiecare zi echipat cu drăcia asta. Pentru 
mine, o dată pe lună e chiar prea des. 

— Nici mie nu-mi place cine ştie ce, recunoscu Jack, în timp ce 
îşi punea echipamentul. Uneori, când lucrez în weekend, îmi pun 
doar halatul şi masca de protecţie. Dar, de fiecare dată când se 
întâmplă să afle Calvin, m-am asigurat de un scandal monstru. 

Îşi puseră mănuşile în anticameră, apoi intrară în sala de 
autopsie. Cinci mese din opt era ocupate. Pe cea de-a cincea 
zăcea cadavrul gol al lui Susan Chapman. Vinnie era ocupat să 
aranjeze recipientele pentru probele de laborator. 

— ŢI-l mai aduci aminte pe detectivul Soldano, nu-i aşa, 
Vinnie? 

— Da, cum să nu! Bine aţi revenit, domnule! 

— Mulţumesc, Vinnie! spuse Lou, oprindu-se cam la doi metri 
distanţă de masă. 

— Eşti în regulă? îl întrebă Jack. 

Lou asista frecvent la autopsii, drept pentru care Jack nu îşi 
făcea griji că ar putea leşina, aşa cum se întâmpla cu alţi 
vizitatori. Habar nu avea de ce se oprise polițistul, deşi 
observase că masca de protecţie i se aburise, semn că respira 
greu. 

— Da, simt bine, bolborosi Lou. Doar că nu-i uşor să vezi un 
cunoscut zăcând aşa pe masă, gata să fie eviscerat ca un peşte. 

— Nu mi-ai zis că o cunoşteai, răspunse Jack. 

— Mda, cred că am cam exagerat. Nu o cunoşteam la propriu. 
Am mai întâlnit-o pe-acasă pe la căpitanul O'Rourke. 

— Ei, haide! Vino încoace! De-acolo n-o să poţi vedea nimic. 


Lou făcu câţiva paşi timizi. 

— Din câte se vede, i-au cam plăcut gogoşile, spuse Jack, 
privind cadavrul cu atenţie. Ce greutate are, dragă Vinnie? 

— Optzeci şi cinci de kile. 

Jack slobozi un fluierat de uimire, dar prin masca de plastic se 
auzi doar un sunet înăbuşit. 

— Un picuţ cam mult la înălţimea ei. După mine, are în jur de 
un metru şaizeci. 

— Are un metru şaizeci şi doi, spuse Vinnie, după care plecă 
să aducă seringile. 

— Sunt nevoit să mă corectez, zise Jack. Aşadar, Lou ia spune- 
mi ce-avem aici! M-ai adus pe sus şi n-am avut timp să citesc 
raportul anchetatorilor legişti. Unde a fost găsită? 

— În maşina ei, stând în scaunul şoferului ca şi când ar fi 
moţăit. Capul îi căzuse în piept. Din cauza asta, n-a fost 
descoperită imediat. Câteva persoane au văzut-o în maşină, dar 
au crezut că doarme. 

— Ce altceva mai ştii? 

— Nu prea multe. Se pare că a fost împuşcată în partea 
dreaptă a pieptului. 

— Tu ce crezi? A fost vorba despre un jaf? 

— Aşa pare să fi fost. Nu s-au mai găsit bani asupra ei, 
portofelul şi cărţile de credit fuseseră aruncate pe jos, iar 
hainele erau intacte. 

— Cum îşi ţinea mâinile? 

— Trecute prin volan. 

— Serios? E ciudat. 

— De ce? 

— Mi se pare că a fost aşezată în poziţia aia. 

Lou ridică din umeri. 

— Se poate. Presupunând c-ar fi aşa, cum interpretezi? 

— Păi, că nu e un factor des întâlnit în jafurile mărunte. 

Jack ridică mâna dreaptă a femeii. O secţiune din suprafaţa 
palmei, chiar sub degetul mare, dispăruse, lăsând o adâncitură 
profundă în ţesut. Restul degetului mare şi aproape toată palma 
prezentau o sumedenie de mici împunsături. O parte din primul 
os metacarpian se putea vedea prin rană. 

— Eu aş zice că a încercat să se apere. 

Lou încuviinţă. Se afla în continuare la aproape un metru de 
masă. 


Jack ridică apoi braţul drept al femeii, îndepărtându-l de restul 
corpului. La subraţ se vedeau două cercuri de un roşu vineţiu, 
material textil topit. Suprafaţa din interiorul celor două cercuri 
avea aspect de carne tocată şi uscată, prezentând urme 
galbene de ţesut adipos. 

Vinnie se întoarse cu seringile şi, după ce le puse lângă 
cadavru, arătă înspre ecranul luminos de pe perete. g 

— Am uitat să-ţi spun că am pus radiografiile la panou. in 
piept sunt două gloanțe care se potrivesc cu cele două plăgi. 

— Câtă dreptate ai! spuse Jack. 

Se apropie de ecran şi se uită la radiografii cu atenţie. Lou îl 
urmă, uitându-se la radiografii peste umărul lui. Cele două 
gloanţe ieşeau foarte clar în evidenţă, apărând sub forma a 
două găuri albe într-un fundal de nuanţe de cenușiu. 

— Eu zic că unul e în plămânul stâng, iar celălalt e în inimă, 
opină Jack. 

— Avem deci confirmarea celor două tuburi goale de cartuş 
de nouă milimetri care au fost găsite în maşină, spuse Lou. 

— Să vedem ce altceva mai putem găsi! zise Jack, întorcându- 
se la masă şi reluându-şi examinarea externă. 

Era meticulos, cercetând, la propriu, cadavrul din creştet 
până-n tălpi. La un moment dat, le arătă linia fină de material 
textil care aderase în jurul plăgilor prin împuşcare. 

— Ce-nseamnă asta? întrebă Lou. 

Între timp, se apropiase de masă suficient de mult cât să vadă 
bine ce se întâmplă. 

— Pentru că zona asta era acoperită de haine, mă gândesc că 
a fost împuşcată de aproape, poate de la doar treizeci de 
centimetri distanţă, însă mâna a fost mult mai aproape de armă. 

— Asta are vreo importanţă? 

— Păi, tu ar trebui să-ţi dai seama. Se pune problema dacă 
atacatorul era deja în maşină când a tras sau a tras încercând 
să pătrundă în maşină. 

— Aşa; şi? 

Jack ridică din umeri. 

— Dacă atacatorul era deja în maşina, eu m-aş întreba dacă 
nu cumva victima îl cunoştea. 

Lou dădu din cap în semn de aprobare. 

— Bine gândit. 

În timpul examinării interne, Jack rămase în dreapta victimei, 


iar Vinnie, în stânga. Lou stătea la capul cadavrului, aplecându- 
se ori de câte ori Jack îi arăta un amănunt sau altul. 

Autopsia nu scoase în evidenţă nimic deosebit, cu excepţia 
traiectoriei  gloanţelor. Ambele atinseseră câte o coastă, 
explicând astfel lipsa unor plăgi de ieşire din corp. Un glonţ 
străpunsese arcul aortic şi se înfipsese în plămânul stâng. 
Celălalt trecuse prin partea dreaptă a inimii şi se oprise în 
ventriculul stâng. Jack extrase cele două gloanţe, manevrându- 
le cu mare grijă să nu modifice urmele de pe suprafaţa lor. Le 
puse în două punguliţe pentru probe pe care Vinnie le pregătise. 

— Mă tem că mai mult de-atât n-am ce să-ţi dau, spuse Jack, 
înmânându-i punguliţele sigilate lui Lou. Poate o să te mai ajute 
cei de la balistică. 

— Sper, spuse Lou. Nu am găsit amprente la faţa locului, nici 
măcar pe mânerul uşii pasagerului din dreapta. În afară de 
amprentele victimei, n-am găsit nici o urmă pe portofel, aşa că 
n-avem nimic. În plus, paznicii de noapte au spus că nu au 
observat nici o persoană suspectă din zonă. 

— Se pare că o să fie un caz dificil. 

— Ba bine că nu. 

Lăsându-l pe Vinnie să ducă victima în sala frigorifică şi să 
curețe masa de autopsie, Jack şi Lou se duseră în depozit să îşi 
dea jos echipamentul de protecţie. 

Plecară apoi la vestiar să îşi dea jos halatele şi să se îmbrace 
cu hainele de stradă. 

— Ca medic şi sper să nu mi-o iei în nume de rău, îţi spun că 
ai un început de burtoi, domnule locotenent. 

Lou îşi examină cu privirea talia voluminoasă. 

— E cam tristă situaţia, nu-i aşa? 

— Tristă şi nesănătoasă, spuse Jack. N-o să ai nimic de 
câştigat de pe urma kilogramelor în plus, mai ales că nu te-ai 
lăsat de fumat. 

— Adică ce vrei să spui? îl întrebă Lou, prefăcându-se jignit. 
M-am lăsat de fumat de o sută de ori! De pildă, ultima dată s-a 
întâmplat chiar acum două zile. 

— Şi cât te-a ţinut? 

— Până când m-am ales cu o ţigară de la colegul meu. Cam o 
oră, răspunse Lou râzând. Ştiu, sunt de toată jena, dar motivul 
pentru care mă târâi cu bagajul ăsta la bord este că nu am timp 
să mai fac mişcare, la câte crime se întâmplă în oraşul ăsta 


frumos. 

Îşi puse cămaşa şi începu să-şi încheie nasturii peste burta 
proeminentă. 

— O să te bagi singur în mormânt dacă nu îţi schimbi 
obiceiurile. 

Stând lângă Jack în faţa oglinzii, Lou îşi trase cravata peste 
cap; când se schimbase mai devreme, nu îi desfăcuse nodul. O 
strânse bine, stând cu bărbia în afară. 

— Am vorbit cu Laurie înainte să vin aici. 

— Da? zise Jack. 

Apoi tăcu, ocupat cu făcutul nodului la cravată, urmărindu-l 
pe Lou în oglindă. 

— Era supărata din cauza relaţiei voastre şi chiar a plâns. 

— Cam ciudat, ţinând cont de relaţia pasională pe care o are 
cu cretinul ăla de la Manhattan General. 

— İl cheamă Roger. 

— Nu contează. De fapt, nu-i chiar cretin şi tocmai aici e 
problema. Pare să fie bărbatul ideal. 

— Ei bine, poţi sta liniştit în privinţa asta. Nu mi s-a părut 
deloc înnebunită după el. Mi-a zis chiar că ar vrea să discute cu 
tine ca să vă împăcaţi. 

— Ha! făcu Jack pe un ton sceptic, continuând să meşterească 
la cravată. 

Ştiind că îi atribuise lui Laurie cuvinte pe care nu le spusese şi 
simțindu-se vinovat din cauza asta, Lou evită privirea lui Jack, 
după care îşi luă sacoul din dulap şi se îmbrăcă. In sinea sa, 
găsea o justificare acelor minciuni, spunându-şi că nu făcea 
decât să îşi ajute prietenii aflaţi la ananghie. Işi pieptănă cu 
degetele părul tuns scurt. 

Jack îl urmări pe Lou cu privirea până când acesta se uită într- 
un final la el. 

— Nu prea îmi vine să cred că Laurie vrea să stăm de vorbă 
despre împăcare, de vreme ce de câteva săptămâni nu mă bagă 
în seamă decât atunci când discutăm despre cazurile de la 
morgă. Am încercat să-i dau întâlnire în câteva seri la rând. Mi-a 
tăiat macaroana de fiecare dată: era prea ocupată să ajungă ba 
la un concert simfonic, ba la muzeu, ba la balet, ba la nu ştiu ce 
alt eveniment cultural greţos. Ce să mai, avea agenda plină şi 
niciodată nu a venit cu vreo altă propunere de ieşire în oraş. 

Asemenea lui Lou, Jack îşi puse în ordine, cu mişcări rapide şi 


nervoase, frizura în stil roman. 

— Poate ar trebui să mai insişti, îi sugeră Lou. Simţea că 
trebuia să fie mai delicat pe marginea subiectului. Aşa cum i-am 
spus şi ei, sunteţi făcuţi unul pentru celălalt. 

— O să mă mai gândesc, răspunse Jack evaziv. Nu prea mai 
am chef să mă umilesc. 

— Mi-a povestit şi despre nedumeririle pe care le are în 
privinţa unor decese suspecte de la Manhattan General. Mi s-a 
părut că încerca să se convingă că la mijloc sunt nişte crime. Mi- 
a zis că ţi-a povestit şi ţie despre ele. Tu ce părere ai? Mi-a spus 
că tu ai considerat, citez, că „bate câmpii”. 

— E cam tare afirmaţia. Pur şi simplu, cred că a cam exagerat 
în privinţa celor patru cazuri. 

— Şase! l-au mai venit două azi. 

— Serios? 

— Aşa mi-a zis. Mi-a mai mărturisit că e posibil ca ipoteza 
crimelor în serie să fie o modalitate inconştientă de a-şi abate 
gândurile de la chestiuni personale. 

— Chiar aşa a spus? Adică, a folosit chiar termenii ăştia? 

— Pe cuvântul meu! 

Jack clătină din cap mirat. 

— După părerea mea, a făcut o afirmaţie lucidă, ţinând cont 
de faptul că testele toxicologice nu au descoperit nimic. Mă 
bucur că a putut fi obiectivă. 


Pe fundalul soarelui de martie care îşi urma drumul său 
neabătut pe cer, o rază de lumină străpunse brusc pătura de 
nori ce se deplasa cu viteză, bătând în fereastra orientată spre 
sud a cantinei din spitalul Manhattan General. Era ca raza unui 
laser, iar Laurie se văzu nevoită să îşi protejeze ochii cu mâna 
din cauza intensității ei neaşteptate. Susan Passero, care stătea 
de partea cealaltă a mesei, cu spatele la fereastră, devenise o 
umbră amorfă în lumina aceea puternică. 

Cu mâna la frunte, Laurie se uită la tava din faţa ei. Aproape 
că nici nu se atinsese de mâncare. Când alesese felurile, i se 
păruseră foarte apetisante, însă, imediat ce se aşezase la masă, 
îi pierise apetitul. Nu îi stătea în fire să nu aibă poftă de 
mâncare. Se gândi că poate era stresată de întâlnirea pe care 
urma să o aibă cu asistenta socială şi de veştile pe care urma să 
le primească. Într-o oarecare măsură, se simţea umilită de 


faptul că trebuia să stea de vorbă cu un specialist în sănătatea 
mintală. 

Laurie ajunsese la spital cu patruzeci de minute mai devreme 
şi se dusese mai întâi să îl vadă pe Roger, dar acesta era 
ocupat. Una dintre secretare îi spusese că se afla în biroul 
directorului spitalului. Laurie o căutase apoi pe Sue, care fusese 
foarte amabilă şi acceptase să ia prânzul cu ea, chiar dacă nu o 
anunţase din timp. 

— Un telefon primit de la un asistent social al laboratorului 
genetic nu înseamnă neapărat că rezultatul e pozitiv, spuse Sue. 

— Ba sigur că este! protestă Laurie. Şi aş fi preferat să-mi 
spună direct. 

— De fapt, să ştii că este ilegal să-ţi spună rezultatul prin 
telefon, zise Sue. Comunicarea rezultatelor prin telefon nu este 
aprobată de Tratatul de Confidenţialitate a Datelor Medicale. 
Angajaţii laboratoarelor nu pot fi niciodată siguri cu cine stau de 
vorbă. Din greşeală, ar putea aduce la cunoştinţă cui nu trebuie 
rezultatele şi tocmai asta se încearcă să împiedice TCDM. 

— Dar de ce nu ţi-au trimis ţie rezultatele? o întrebă Laurie. 
Oficial, tu eşti medicul meu generalist. 

— Teoretic vorbind, atunci când ţi-au recoltat sânge nu eram. 
Dar ai dreptate. Ar fi trebuit să-mi spună. Totodată, nu mă mir. 
Sinceră să fiu, ce mă miră este că nu ai stat de vorbă cu un 
asistent social specializat şi înainte să ţi se ia sânge. Aşa 
înţelesesem eu că procedează ei. Nu-ţi trebuie prea multă minte 
ca să-ţi dai seama că testele genetice sunt, de regulă, un 
subiect sensibil care afectează psihicul, indiferent de rezultate. 

„Mie-mi spui!” îşi zise Laurie în sinea ei. 

— Ce-are mâncarea ta? o întrebă Sue, aplecându-se peste 
masă pentru a vedea mai bine. Nici nu te-ai atins de ea. Imi baţi 
vreun apropo? ` 

Laurie râse şi făcu un gest de negare. li mărturisi că nu putea 
să mănânce din cauza problemelor din viața ei. 

— Ascultă-mă, spuse Sue, adoptând un ton mai serios. Dacă 
se va întâmpla ca testul pentru gena BRCA1 mutantă să iasă 
pozitiv, lucru la care văd că te-aştepţi, aş vrea să vii imediat la 
mine ca să te prezint unuia dintre cei mai buni oncologi de la 
noi. Ne-am înţeles? 

— Aşa rămâne! 

— Bine. Până atunci, ia spune, ce-ai făcut cu Laura Riley? Ai 


reuşit să-ţi programezi o consultaţie ginecologică? 

— Da. Totul e stabilit. 

Laurie aruncă un ochi la ceas. 

— Ah, trebuie să plec! Nu vreau să întârzii. Asistenta socială o 
să creadă că dau semne de comportament pasiv-agresiv. 

Se despărţiră în hol. În timp ce urca treptele către etajul întâi, 
Laurie simţi din nou aceeaşi jenă în partea inferioară dreaptă a 
abdomenului. Se întrebă de ce ori de câte ori urca scările i se 
accentua. Avea senzaţia unei înţepături, ca în copilărie, când 
alerga prea mult. Aşa cum se aştepta, înţepătura dispăru rapid. 
Se lovi peste şale cu pumnul drept. Se gândise că putea fi o 
afecţiune renală sau uretrală, însă starea de disconfort nu 
reapăru cu ocazia loviturii. Îşi palpă zona abdominală, dar nu 
simţi nimic ieşit din comun. Ridică din umeri şi îşi continuă 
drumul. 

Recepţia laboratorului genetic era la fel de liniştită ca şi la 
prima sa vizită. Din difuzoare se auzea aceeaşi muzică clasică, 
pe pereți  atârnau aceleaşi reproduceri după picturi 
impresioniste. Singura diferenţă o făcea starea ei psihică. La 
prima vizită, fusese mai degrabă curioasă decât îngrijorată. 
Acum însă era invers. 

— Cu ce pot să vă ajut? întrebă recepţionera îmbrăcată în 
uniformă roz. 

— Mă numesc Laurie Montgomery şi am o întâlnire cu Anne 
Dickson programată pentru ora unu. 

— Am să o anunţ că aţi sosit. 

Laurie se aşeză şi luă o revistă, răsfoind paginile cu mişcări 
nervoase. Se uită la ceas. Era unu fix. Se întreba dacă 
domnişoara Dickson voia să o umilească şi mai mult, făcând-o 
să aştepte. 

Timpul se scurgea cu greu. Laurie continuă să răsfoiască 
revista fără să se oprească asupra vreunui articol. Devenea din 
ce în ce mai nerăbdătoare şi mai iritată, închise revista şi o puse 
pe masă, lângă celelalte. Se lăsă pe spate în scaun şi închise 
ochii. Îşi impuse să se calmeze. Îşi imagină că stătea la soare, 
pe o plajă. Dacă se străduia, putea să audă până şi zgomotul 
valurilor care loveau ţărmul. 

— Domnişoara Montgomery? răsună o voce. 

Laurie ridică privirea şi întâlni chipul zâmbitor al unei femei 
care avea probabil pe jumătate vârsta ei. Purta o bluză simplă, 


de culoare albă şi un şirag de perle îi străluceau la gât. Peste 
bluză, avea un halat alb, curat. În mâna stângă ţinea un 
clipboard, sprijinit de şold. li întinse mâna dreaptă. 

— Sunt Anne Dickson. 

Laurie se ridică în picioare şi îi strânse mâna. O urmă apoi pe 
o uşă laterală, pătrunzând pe un coridor mic. Fu condusă până 
într-un birou înghesuit, fără ferestre, având drept mobilier o 
canapea, două scaune, o măsuţă de cafea şi un fişet. In centrul 
măsuţei se afla o cutie de şerveţele. _ 

Anne o invită să ia loc pe canapea. Inchise uşa şi se aşeză pe 
unul din scaune, păstrând cutia de şerveţele între ele, la 
îndemână. Anne se uită pe clipboard o clipă şi apoi ridică 
privirea. Lui Laurie i se părea a fi o tânără cu aspect drăguţ care 
era mai degrabă o studentă care îşi făcea practica în spital 
decât o absolventă cu masterat şi specializare suplimentară în 
domeniul geneticii. Avea părul şaten şi drept, de lungime medie, 
cu o cărare pe mijloc care o obliga deseori să-şi dea părul de pe 
faţă şi să şi-l prindă după urechi. Rujul şi oja de unghii erau de 
un roşu întunecat care bătea în maro. 

— vă mulţumesc că aţi reuşit să ajungeţi, deşi nu v-am 
anunţat din vreme, spuse Anne. Avea o voce plăcută, cam 
nazală totuşi. Îmi cer scuze încă o dată că v-am rătăcit dosarul. 

Laurie zâmbi, simțind însă că devenea tot mai tensionată. 

— Aş vrea să vă spun câte ceva despre ce se întâmplă în 
laboratorul de diagnosticare genetică, continuă Anne. 

Se aşeză picior peste picior şi îşi puse clipboardul pe masă. 
Laurie observă că avea un mic tatuaj cu un şarpe pe partea 
interioară a gambei, chiar deasupra gleznei. 

— Vreau totodată să vă explic de ce purtaţi această discuţie 
cu mine şi nu cu unul dintre doctorii noştri. E o chestiune care 
ţine de timp. Eu am mult timp la dispoziţie, ei au puţin. Asta 
înseamnă că putem discuta oricât e nevoie şi că vă pot 
răspunde la toate întrebările. Dacă se întâmplă să nu vă pot 
răspunde, am acces direct şi imediat la persoanele capabile să o 
facă. 

Laurie nu comentă în nici un fel şi nu îşi schimbă expresia 
feţei, însă, în gând, îi transmise lui Anne să termine cu gargara 
şi să îi spună o dată rezultatele alea nenorocite. Se rezemă cu o 
mişcare precipitată de spătarul canapelei, îşi încrucişă braţele la 
piept şi încercă să se liniştească spunându-şi că nu trebuia să 


dea vina pe mesager. Din nefericire, atât Anne, cât şi situaţia în 
sine o enervau foarte tare. | se părea că şerveţelele erau 
aşezate pe masă ostentativ, deşi, cunoscându-se foarte bine, 
Laurie ştia că nu era exclus să plângă. 

— Bun, spuse Anne, după ce se mai uită o dată la clipboard, 
lăsând impresia că urma o prezentare de produse îndelung 
exersată. Este important să ştiţi câte ceva despre domeniul 
geneticii şi cât de mult s-a schimbat acesta, datorită decodării 
genomului uman, mai precis, datorită secvenţierii a trei miliarde 
două sute de milioane de perechi de baze nucleotide. Inainte 
însă, aş vrea să precizez că mă puteţi întrerupe ori de câte ori 
aveţi vreo nelămurire. 

Laurie încuviinţă, simțind cum îşi pierde răbdarea. Se întreba 
cât de multe lucruri ştia Anne despre perechile de baze 
nucleotide, pe care le menţionase atât de dezinvolt. Perechile 
de baze nucleotide sunt acele secvenţe ale moleculei de ADN 
care formează cele două braţe ale lanţului ei, iar ordinea 
dispunerii lor lineare e responsabilă pentru transmiterea 
informaţiei genetice. 

Anne continuă să discute despre legile genetice privind 
trăsăturile dominante şi recesive, descoperite în secolul al 
nouăsprezecelea de un călugăr, Gregor Mendel, în urma unor 
experimente făcute pe plante de mazăre. Lui Laurie nu îi venea 
să creadă că era nevoită să asculte aşa ceva, dar nici nu o 
întrerupse pe asistenta socială, nici nu îi aminti că este medic de 
profesie şi că, evident, citise despre cercetările lui Gregor 
Mendel pentru examenele din facultate. Laurie o lăsă să-i dea 
înainte despre gene şi despre felul în care unele trăsături se pot 
asocia cu alte trăsături în scopul formării de haplotipuri 
specifice, care sunt moştenite de-a lungul generaţiilor. 

La un moment dat, Laurie încetă chiar să o mai asculte, 
concentrându-se asupra ticurilor femeii, care, pe lângă faptul că 
îşi prindea în permanenţă părul pe după urechi, clipea 
incontrolabil atunci când voia să sublinieze un lucru. Anne îi 
captă din nou atenţia când începu să vorbească despre 
polimorfismul la care se referi în continuare folosind un acronim: 
PMN. Era un domeniu al geneticii pe care Laurie nu îl cunoştea 
prea bine şi despre care aflase abia recent. 

— Polimorfismul a devenit extrem de important, spuse Anne. 
El reprezintă un aspect specific al genomului uman, în care o 


singură bază nucleotidă se modifică, fie prin mutație, fie prin 
deleţie, sau mai rar, prin inserţie, între oricare doi oameni există 
o medie de un PMN la fiecare o mie de baze nucleotide. 

— Şi de ce a devenit el atât de important? se pomeni Laurie 
întrebând. 

— Pentru că s-au descoperit milioane în harta genomului 
uman.  Polimorfismele  mononucleotidice sunt considerate 
markeri pertinenţi, asociate ereditar cu anumite gene anormale. 
Este mult mai simplu să se testeze un marker decât să se 
izoleze şi apoi să se secvenţieze gena afectată, deşi în general 
noi parcurgem ambele etape ca să fim siguri de rezultat. Vrem 
să avem certitudinea că pacienţii noştri primesc informaţiile 
corecte. 

— Sigur, spuse Laurie pe un ton iritat. 

Referirea pe care Anne o făcuse la genele anormale îi 
reamintise în mod brutal motivul pentru care purta acea 
discuţie. Nu era o discuţie de amorul artei. 

Complet impasibilă la starea sufletească a lui Laurie, Anne 
aruncă o nouă privire peste clipboard, apoi îşi continuă 
monologul, cu aceleaşi accente nazale. La un moment dat, 
Laurie nu se mai putu abtine. Îşi pierduse complet răbdarea. Îi 
făcu semn lui Anne să se oprească. Anne înţelese mesajul, se 
opri în mijlocul propoziției şi o privi nedumerită. 

— Cu tot respectul, spuse Laurie, încercând să nu ridice vocea 
şi să pară calmă. Ar mai o informaţie foarte importantă pe care 
fie nu o aveţi, fie aţi uitat-o. Din întâmplare, sunt medic. Vă 
mulţumesc pentru toate referinţele pe care mi le-aţi prezentat, 
dar bănuiesc că motivul real pentru care mă aflu aici este acela 
de a-mi comunica rezultatul testului. Aş dori să îl cunosc, aşa că, 
dacă sunteţi drăguță, mi-ar plăcea să mi-l spuneţi. 

Destul de confuză, Anne se mai uită o dată pe clipboard. Când 
îşi ridică privirea, începu din nou să clipească des. 

— N-am ştiut că sunteţi medic. Am văzut titulatura, dar am 
crezut că sunteţi un alt fel de doctor. Nu apărea nicăieri scris că 
aţi făcut medicina. 

— Nu e nici o problemă. Markerul genei BRCAL e pozitiv sau 
nu? 

— Dar n-am discutat încă implicaţiile. 

— Ştiu care sunt implicaţiile şi, pentru orice alte întrebări, o să 
merg la oncolog. 


— Am înţeles, spuse Arme. 

Se uită din nou în clipboard, de parcă se găsea acolo un 
sprijin în abordarea unei situaţii evident neplăcute. 

— Nu vreau să par nepoliticoasă şi nici că nu vă apreciez 
eforturile, spuse Laurie, dar vreau să ştiu rezultatul. 

— Desigur, zise Anne. Se aşeză mai bine pe scaun şi o privi pe 
Laurie în adâncul ochilor, de data asta fără să mai clipească 
incontrolabil. Într-adevăr, markerul de genă BRCA1 mutantă 
este pozitiv, lucru confirmat şi de secvenţierea genei. Imi pare 
rău! 

Laurie îşi feri privirea, uitându-se în gol şi muşcându-şi buzele. 
Deşi se aştepta la aşa o veste, simţea că o umfla plânsul. Se 
strădui să îşi reţină lacrimile. Era hotărâtă să nu folosească 
şerveţelele de pe măsuţa de cafea. 

— In regulă, se pomeni spunând. 

O auzi apoi pe Anne rostind ceva, dar nu o ascultă, îşi dădea 
foarte bine seama că nu era deloc politicoasă, însă, având în 
vedere situaţia, nu îi mai păsa. Ştia că, într-o anumită măsură, 
se răzbuna pe mesager. 

Laurie se ridică de pe canapea, îi oferi lui Anne un zâmbet 
strâmb şi se îndreptă spre uşă. La cât de transpirate îi erau 
palmele, nu avea de gând să îi strângă mâna asistentei sociale. 
O auzi venind după ea şi strigând-o, dar nici măcar nu întoarse 
privirea. Traversă zona recepţiei laboratorului cu pas hotărât şi 
ieşi în holul spitalului. 

Când ajunse la parter, se simţi recunoscătoare pentru 
prezenţa mulţimii de oameni care ba intrau, ba ieşeau din 
spitalul supraaglomerat. În mod neaşteptat, anonimatul acela 
aducea o consolare tulburării sale sufleteşti. Vizavi de biroul de 
informaţii era o bancă şi Laurie se aşeză acolo. Trase aer adânc 
în piept. Încet, încet se liniştea. Trebuia să hotărască acum ce 
avea de făcut în continuare. Îi promisese lui Sue că avea săo 
caute la clinică imediat ce afla rezultatele, pentru a-şi programa 
o consultaţie la oncolog, însă, pe când şedea pe bancă, Laurie 
îşi dădu seama că avea nevoie de prezenţa cuiva apropiat. Se 
gândi la Roger şi se întrebă dacă era disponibil. 

Pavilionul administrativ era închis şi, după ce intră pe uşa de 
acces, îşi zise că prefera liniştea de acolo haosului din holul 
spitalului. Pantofii ei nu scoteau nici un sunet pe mochetă. Se 
îndreptă spre biroul lui Roger, încercând să nu se gândească la 


bomba genetică cu ceas, care ticăia inexorabil în fiecare celulă a 
organismului ei. Una dintre secretare o recunoscu. 

— Domnul doctor Rousseau e în birou, spuse secretara, 
privind-o din spatele monitorului. 

Laurie îi făcu semn că înţelesese şi se apropie de pragul uşii 
întredeschise. Roger stătea la masa de lucru şi se uita peste 
nişte hârtii. Laurie ciocăni şi Roger ridică privirea. Purta ţinuta sa 
obişnuită de spital, o cămaşă albă, proaspăt spălată şi călcată, 
la care asocia o cravată de mătase aurie ce contrasta plăcut cu 
faţa lui aspră şi bronzată. 

— Măi, să fie! Ti-am lăsat un mesaj pe căsuţa vocală chiar 
acum două secunde. Ce coincidenţă! _ 

Se ridică de la birou şi închise uşa. Întorcându-se către Laurie, 
o îmbrăţişă scurt şi o sărută pe frunte. Nu băgă însă de seamă 
că Laurie îşi ţinuse mâinile inerte, pe lângă corp. 

— Ce mă bucur că ai venit! Am atâtea de vorbit cu tine. 

întoarse cele două scaune cu spătar drept unul în faţa 
celuilalt. Îi făcu semn să ia loc şi se aşeză şi el. 

— Nu o să-ţi vină să crezi ce dimineaţă am avut, zise Roger cu 
însufleţire. Au fost alte două decese postoperatorii azi-noapte, 
exact în stilul celorlalte patru: amândoi pacienţii erau tineri şi 
sănătoşi. 

— Ştiu, spuse Laurie cu voce slăbită. Le-am şi autopsiat deja. 
De-asta te-am căutat mai devreme. 

— Şi ce-ai descoperit? 

— Nimic... nici o patologie, spuse Laurie pe acelaşi ton pierit. 
Exact ca în celelalte patru cazuri. 

— Ştiam eu! Ştiam eu! spuse Roger, ridicând un pumn 
victorios în aer. Se ridică şi începu să se plimbe agitat prin biroul 
său micuţ. Am convocat o şedinţă de urgenţă a Comitetului 
pentru Analiza Mortalităţii şi Morbidităţii azi-dimineaţă, deşi 
şedinţa noastră obişnuită s-a ţinut acum două zile. Le-am 
prezentat cele două noi cazuri şi le-am subliniat faptul că cele 
cinci săptămâni care au trecut fără să se mai întâmple ceva nu 
au reprezentat decât un moment de răgaz. Le-am explicat în 
zadar că se impune să facem ceva, dar se pare că nu trebuie să 
facem valuri, ca să nu afle presa. Mi-a venit să dau un telefon 
anonim la ziare ca să nu mai fie nici o problemă, dar bineînţeles 
că nu o să fac asta. După şedinţă, m-am dus chiar la biroul 


A 


directorului general, în încercarea de a-l convinge să-şi schimbe 


poziţia, dar am vorbit la pereţi. N-am reuşit decât să-l enervez 
cu, citez, „încăpăţânarea mea afurisită”. 

Laurie îi urmărea traseul prin încăpere, dar nu găsea puterea 
de a-l privi în ochi. În acel moment, nu îi stătea gândul la seria 
deceselor suspecte de la Manhattan General, dar nu avea forţa 
interioară necesară pentru a se opune vehemenţei cu care 
Roger vorbea despre ele. 

— Şi, colac peste pupăză, adăugă Roger, în dimineaţa asta a 
avut loc un jaf încheiat cu crimă, în parcarea spitalului. Situaţia 
asta începe să mă facă să mă simt ciudat. Până să vin eu aici, 
nu s-a mai întâmplat aşa ceva. 

Roger se opri locului în cele din urmă şi o privi în ochi. După 
expresia figurii sale, căuta să fie compătimit, dar, când o văzu 
pe Laurie, îşi schimbă atitudinea. 

— Ce-i cu faţa asta lungă? o întrebă el. Se apropie să o vadă 
mai bine, după care se aşeză. Imi pare rău! Am tot bătut câmpii, 
ignorându-te complet, când tu eşti supărată. Ce s-a întâmplat? 

Laurie închise ochii şi întoarse capul în altă direcţie. 
Preocuparea lui subită retrezi în ea emoţiile pe care Anne 
Dickson le răscolise, spunându-i rezultatul testului. Îi simţi mâna 
poposindu-i pe umăr. 

— Ce e, Laurie? Ce s-a întâmplat? 

La început, Laurie nu reuşi decât să clatine din cap, temându- 
se să nu izbucnească în plâns dacă începea să vorbească. Nu îşi 
suporta firea emotivă. O considera a fi un handicap. Se îndreptă 
de spate şi trase adânc aer în piept, după care oftă din rărunchi. 

— Imi pare rău, îngăimă ea. 

— N-ai de ce. Eu m-am purtat ca o brută insensibilă şi egoistă. 
Ce s-a întâmplat? 

Laurie îşi drese vocea şi începu să îi spună povestea mutaţiei 
de genă BRCAI. Pe măsură ce vorbea, devenea din ce în ce mai 
stăpână pe sine, ca şi când eul ei profesional prelua treptat 
controlul situaţiei. li povesti despre mama ei şi despre operaţia 
pe care o suferise recent, inclusiv despre faptul că aflase că şi 
ea putea avea acelaşi marker. Pomeni în treacăt sfatul primit de 
la tatăl ei de a face testul. Lăsând la o parte contribuţia pe care 
o avusese Jack în venirea ei la spital, îi povesti lui Roger că i se 
prelevase sânge exact în ziua în care îl cunoscuse pe el. Îi 
explică apoi că uitase complet de test până în acea dimineaţă, 
când primise un telefon de la Anne Dickson. Încheie spunându-i 


că tocmai se întorsese de la o întâlnire în care fusese informată 
că testul pentru markerul de genă BRCAL era pozitiv, ca şi testul 
pentru gena mutantă propriu-zisă,  excluzându-se orice 
posibilitate a unei erori de laborator. li mărturisi că îi purtase 
ranchiună persoanei care îi adusese vestea, deşi încercase să 
evite aşa ceva şi glumi spunând că nici măcar nu îi dăduse 
ocazia bietei femei să îi pună întrebarea de bază a terapeuţilor, 
respectiv, cum se simţea la auzul veştii. Laurie îşi sfârşi 
relatarea chicotind. 

— Mă mir că poţi să te amuzi în situaţia asta, îi spuse Roger. 

— Mă simt mai bine acum că am vorbit cu tine. 

— Îmi pare tare rău, spuse Roger cu o voce care ilustra 
sinceritatea deplină a vorbelor sale. Ce ai de gând să faci? Care- 
i următorul pas? 

— Imediat ce plec de-aici, ar trebui să mă duc la clinică să 
vorbesc cu Sue Passero. S-a oferit să mă ajute să mă programez 
cât mai repede la un oncolog. 

Îl bătu pe coapsă pe Roger şi dădu să se ridice. 

— Stai aşa, spuse el, întinzându-se şi apăsându-i umerii 
pentru a o ţine în scaun. Unde fugi aşa? Dacă tot nu i-ai dat 
ocazia asistentei sociale, lasă-mă pe mine să te întreb cum te 
simţi. Presupun că e ca şi cum ai afla că prietenul tău cel mai 
bun ţi-e de fapt duşman de moarte. 

Laurie se uită în adâncul ochilor lui căprui. Se întrebă în sinea 
ei dacă Roger îi pusese respectiva întrebare ca prieten apropiat 
sau ca medic. Dacă prima variantă era adevărată, interesul lui 
era unul real? Roger părea că ştie cum să îi vorbească, dar ce 
anume îl motiva? Se mustră apoi pentru că îi pusese la îndoială 
sinceritatea, însă, după dezvăluirile despre mariaj şi copii, nu 
prea mai avea încredere în el. 

— Păi, nu prea cred că am avut vreme să simt mare lucru, 
spuse Laurie, după un moment de tăcere. 

Îi trecu prin minte să îi povestească despre proaspăta ei 
revelaţie cu privire la capacitatea personală de a-şi selecta 
gândurile, astfel încât să le elimine pe cele legate de situaţii 
neplăcute. Hotări însă că era o poveste mult prea lungă, cu atât 
mai mult cu cât voia să ajungă în clădirea clinicii Kaufman, să o 
întâlnească pe Sue. La urma urmei, situaţia era de competenţa 
unui oncolog şi, cu cât îşi fixa o programare mai repede, cu atât 
avea să-i fie mai bine. 


— Poate vrei să-mi împărtăşeşti totuşi ceva, insistă Roger, 
încă ţinând-o de umăr. Nu poţi afla ceva atât de tulburător fără 
să ai anumite temeri. 

— Da, cred că ai dreptate, recunoscu Laurie fără tragere de 
inimă. Mi se par înspăimântătoare unele dintre măsurile 
profilactice şi efectele lor secundare. De exemplu, ideea de a mi 
se scoate ovarele şi de a-mi pierde fertilitatea mi se pare... 

Laurie se opri în mijlocul frazei. Gândul acela îi răscoli mintea 
şi avu efectul unei lovituri în plină figură. Dintr-odată, nivelul 
adrenalinei îi crescu într-atât, încât simţea că inima i-o lua razna 
iar vârfurile degetelor o furnicau. Pentru o clipă, avu o senzaţie 
de ameţeală şi se prinse cu palmele de scara ca să nu cadă. _ 

Din fericire, vertijul trecu la fel de repede cum apăruse. Işi 
dădea seama că Roger îi vorbea, dar, pentru o vreme, nu îl mai 
auzi, din cauza gândului cumplit pe care îl avusese şi care îi 
reverbera încă în minte, asemenea bubuiturilor unui tunet. 
Zicala „Ai grijă ce-ţi doreşti, pentru că s-ar putea să se 
îndeplinească” îi străfulgeră prin cap. 

Laurie se ridică brusc în picioare, forțându-l şi pe Roger, care 
îi ţinea în continuare mâinile pe umeri, să se ridice odată cu ea. 
Deodată, simţea nevoia să fie singură. 

— Laurie! strigă Roger, scuturând-o de umeri. Ce-i cu tine? 
Te-ai oprit în mijlocul frazei! 

— Îmi pare rău, spuse Laurie cu o voce mult mai liniştită 
decât se simţea ea de fapt. Indepărtă mâinile lui Roger de pe 
umerii ei. Trebuie să plec. 

— Nu pot să te las să pleci aşa! La ce te gândeşti? Eşti 
deprimată? 

— Nu, nu sunt deprimată. Cel puţin, nu acum. Trebuie să plec, 
Roger! Te sun mai târziu. 

Laurie dădu să iasă, dar Roger o prinse de braţ. 

— Vreau să fiu sigur că n-o să-ţi faci vreun rău. 

Înţelegând unde bătea, Laurie scutură din cap. 

— Stai liniştit, n-am să-mi fac rău. Vreau doar să fiu singură o 
vreme, spuse ea, desprinzându-se din strânsoarea lui. 

— Să mă suni! 

— Da, o să te sun! spuse Laurie, deschizând uşa. 

— Ne vedem diseară? 

Laurie şovăi puţin în pragul uşii, după care se întoarse. 

— Nu, în seara asta, nu. Dar ţinem legătura. 


Laurie ieşi din cabinetul lui Roger, trecând pe lângă biroul 
celei mai apropiate secretare şi străbătu holul cu paşi mici, 
rezistând tentaţiei de a o lua la fugă. Simţea privirea lui Roger în 
ceafa, dar nu întoarse capul. Trecu prin holul care separa 
pavilionul administrativ de restul spitalului şi se strecură în 
mulţime. Avea parte din nou de liniştea anonimatului. În loc să 
părăsească spitalul, aşa cum intenţionase iniţial, se aşeză iarăşi 
pe banca din faţa biroului de informaţii şi rămase acolo încă un 
sfert de oră, gândindu-se la consecinţele ideii tulburătoare care 
tocmai îi răscolise mintea. 


11 


La ordinele directorului general, Harold Bingham, prezenţa la 
şedinţa care se ţinea în fiecare joi după-amiaza la Institutul de 
Medicină Legală era obligatorie. Deşi el, personal, nu prea 
obişnuia să vină, invocând diverse responsabilităţi 
administrative, pentru toţi subordonații săi din cele cinci 
districte ale New Yorkului prezenţa era obligatorie. Calvin 
Washington, directorul adjunct, se asigura că regula era 
respectată cu stricteţe şi nu accepta învoiri decât pe motive 
medicale grave sau alte situaţii cel puţin la fel de serioase. Ca 
urmare, medicii legişti care îşi aveau cabinetele în Brooklyn, 
Queens sau Staten Island trebuiau periodic să vină într-un 
pelerinaj la Mecca, pentru a primi iluminarea discutabilă pe care 
le-o oferea conferinţa săptămânală. Pentru medicii legişti cu 
cabinete în clădire, ce deserveau Manhattanul şi Bronxul, 
obligaţia de participa la conferinţa nu constituia chiar o 
pedeapsă de vreme ce nu trebuiau decât să coboare cu liftul de 
la etajul patru la parter. 

Lui Laurie, conferințele i se păreau, în general, antrenante, cel 
puţin până la un punct, în speţă socializarea de dinainte de 
întâlnire. In acest răstimp, medicii îşi împărtăşeau experienţele 
din cursul săptămânii, de regulă cazurile cele mai solicitante 
profesional sau, pur şi simplu, cele mai bizare. Laurie rareori 
participa activ la aceste discuţii adiacente, însă îi plăcea să 
asculte. Din nefericire, în acea joi nu avea nici o dispoziţie 
pentru aşa ceva. După ce aflase că testul pentru markerul de 
genă BRCA1 mutantă era pozitiv şi după atacul de panică din 
biroul lui Roger, era traumatizată, aproape inertă şi în nici un 
caz dornică să socializeze. Intră în încăpere, dar nu se alătură 
grupului de medici adunaţi în jurul cafelelor şi al gogoşilor, ci se 
aşeză pe un scaun, aproape de uşa ce dădea în hol, sperând ca 
la un moment dat să poată ieşi neobservată din sală. 

Sala de conferinţe nu era prea mare, iar decorul prezenta un 
aspect obosit, care o făcea să pară mai veche de patruzeci şi 
patru de ani, cât se presupunea a avea. La stânga, lângă o uşă 
care făcea legătura cu biroul lui Bingham, era un pupitru plin de 
tăieturi şi de zgârieturi, cu o lampă micuță, care nu mai mergea 


şi un microfon flexibil, încă funcţional. În faţa pupitrului stăteau 
ordonat patru rânduri de scaune uzate, sudate de podea şi 
dotate cu suporturi ataşate pentru scris. Scaunele confereau 
încăperii aspectul unei mici săli de curs şi se dovedeau foarte 
utile în situaţiile cele mai importante: conferințele de presă ale 
lui Bingham. În spatele sălii se găsea o masă lungă de bibliotecă 
pe care, momentan, se aflau gustările şi în jurul căreia se 
adunaseră medicii legişti ai oraşului: toţi, mai puţin cei doi 
directori şi Jack. În sală domnea un murmur permanent de voci, 
întrerupt din când în când de râsete. 

Spre deosebire de Laurie, lui Jack nu îi plăceau absolut deloc 
conferințele de joi. Avusese un conflict cu unul dintre medicii din 
Brooklyn, pe seama surorii unuia dintre partenerii lui de baschet 
şi de-atunci refuza chiar şi să îl mai salute. Aceleaşi sentimente 
le nutrea şi pentru şeful lui, care susţinuse cauza medicului din 
Brooklyn. Aşa că Jack întârzia întotdeauna, enervându-l pe 
Calvin, deşi nu recunoştea că întârzia intenţionat. 

Uşa care dădea spre biroul lui Bingham se deschise, iar 
silueta masivă a lui Calvin îşi făcu apariţia. Ţinea în mână un 
dosar pe care îl deschise pe pupitru. Dintr-o privire, cercetă 
întreaga sală, oprindu-se, pentru o clipă, asupra lui Laurie. In 
mod clar, făcea prezenţa. 

— Atenţie! răcni el, când observă că nimeni nu îl băga în 
seamă. 

Din cauza microfonului, vocea sa reverberă strident în sală. 

— Haideţi să începem o dată! 

Calvin îşi ţinu capul aplecat cât timp îşi puse hârtiile în ordine 
pe pupitrul înclinat. Medicii  legişti îşi încheiară rapid 
conversațiile şi umplură rândurile de scaune. Calvin îşi începu 
discursul în stilul lui Bingham, din vremea când acesta participa 
la şedinţă cu regularitate, începu cu un sumar statistic al 
săptămânii care trecuse. Pe fundalul discursului monoton al lui 
Calvin, mintea lui Laurie îşi urmă propriul şir al gândurilor. Deşi 
de obicei reuşea să intre uşor în atmosfera de lucru, lăsând la o 
parte problemele personale, de data aceasta nu putea să se 
concentreze. În mod supărător, nu reuşea să îşi scoată din minte 
noile ei temeri, reuşind să estompeze până şi grijile pe care şi le 
făcea pentru gena BRCA1 mutantă. Problema era că nu ştia ce 
avea să facă dacă acele temeri se confirmau. 

Uşa care dădea spre hol, aflată chiar în stânga ei, se deschise 


brusc şi Jack intră în sală. Calvin se opri, se uită urât la Jack şi 
spuse sarcastic: 

— Mă bucur că aţi reuşit să ne onoraţi cu minunata 
dumneavoastră prezenţă, doctore Stapleton! 

— N-aş putea să ratez aşa ceva pentru nimic în lume, 
răspunse Jack, făcând-o pe Laurie să se cutremure. 

Ea se temea de oamenii cu autoritate şi nu înţelegea cum de 
era Jack în stare să îl sfideze în aşa măsură pe Calvin. | se părea 
un lucru puţin cam masochist. 

Jack o privi cu o expresie întrebătoare. Laurie stătea pe 
scaunul lui preferat, însă din acelaşi motiv îl ocupase şi ea. O 
strânse uşurel de umăr înainte de a se aşeza pe locul din faţă. 
Avându-l pe Jack dinaintea ochilor, lui Laurie i se părea şi mai 
greu să se concentreze la ce spunea Calvin. Prezenţa lui în 
câmpul ei vizual îi aducea aminte că, într-un fel sau altul, 
trebuia să poarte o discuţie serioasă cu el. 

După ce termină de prezentat statisticile, ca în fiecare 
săptămână, Calvin îşi începu obişnuita discuţie pe tema 
incontestabilelor probleme administrative, care de obicei 
atrăgeau scăderea fondurilor publice. In loc să îl asculte pe 
Calvin, Laurie îl privea pe Jack. Deşi se aşezase de foarte puţin 
timp, acesta din urmă începu să-şi lase capul să-i cadă în piept, 
sugerând că moţăia şi făcând-o să se teamă că avea să-l vadă 
Calvin şi să facă un scandal monstru. Ori de câte ori superiorii ei 
se enervau, chiar dacă nu pe ea, Laurie se simţea foarte prost. 

Dar Calvin fie nu observase, fie alesese să nu ia în seamă 
lipsa lui de respect, pentru că îşi încheie discursul fără tărăboi şi 
îl prezentă pe doctorul Jim Bennett, şeful secţiei din Brooklyn. 

Fiecare şef al secţiilor de district trebuia să susţină câte o 
prezentare. Când Dick Katzenburg, din Queens, apăru la 
microfon şi începu să vorbească, Laurie îşi aminti de conspirația 
cocainei care avusese loc în urmă cu doisprezece ani. Atunci, în 
cadrul obişnuitei şedinţe de joi după-amiaza, Laurie venise cu 
ideea unei discuţii cu grupul despre cazurile de supradoză, idee 
care se dovedise a fi foarte bună, graţie lui Dick. Se întrebă cum 
de nu îi trecuse prin cap să facă acelaşi lucru şi în cazurile de la 
spitalul Manhattan General şi se hotărî să aducă subiectul în 
discuţie. Se răzgândi însă imediat. Era prea stresată pentru a 
putea face faţă stării de agitaţie pe care o resimțea ori de câte 
ori vorbea în faţa unei mulţimi. Reveni însă la hotărârea de a 


deschide discuţia atunci când îşi aminti că, una peste alta, 
Calvin părea într-o dispoziţie destul de bună. 

După ce Margaret Hauptman, şefa de secţie din Staten Island, 
îşi încheie prezentarea statisticilor, Calvin reveni în faţa 
pupitrului şi întrebă dacă mai existau persoane care aveau ceva 
de adus în discuţie înainte de a se trece la subiectul următor. 
Era o invitaţie formală, ce rareori primea un răspuns afirmativ, 
pentru că majoritatea abia aşteptau să plece. După câteva 
secunde de indecizie chinuitoare, Laurie ridică timid mâna. Orice 
posibilitate de a se răzgândi se risipi imediat ce Calvin - prompt, 
dar fără prea mare entuziasm - o zări. Jack se răsuci în scaun şi 
se uită la ea cu o expresie care spunea: „De ce ne prelungeşti 
agonia?” 

Laurie se îndreptă şovăielnic spre pupitru. Simţea cum 
adrenalina îi punea stăpânire pe trup, întrucât vorbitul în public 
o intimidase dintotdeauna. În timp ce îşi poziţiona microfonul, îşi 
reproşă în gând că se pusese într-o asemenea situaţie. În mod 
clar, era suficient de stresată deja. 

— Inainte de orice, vreau să-mi cer scuze, îşi începu Laurie 

discursul. Nu m-am pregătit pentru intervenţia asta, dar tocmai 
mi-am dat seama că ar fi util să aflu părerile dumneavoastră, în 
general, despre o serie de cazuri de care mă ocup în prezent. 
_ Laurie se uită la Calvin şi observă că acesta mijise ochii. 
Inţelese că directorul adjunct îşi dăduse seama despre ce voia 
să vorbească şi nu era de acord. Laurie se uită apoi la Jack şi, în 
clipa în care privirile lor se întâlniră, Jack îşi duse degetul la 
tâmplă, ca şi când şi-ar fi tras un glonţ în cap. 

In urma unor asemenea reacţii negative, Laurie deveni şi mai 
nesigură pe sine. Încercă să îşi adune gândurile, uitându-se la 
suprafaţa deteriorată a pupitrului de lemn, unde fuseseră săpate 
cu vârful de pix mii de iniţiale şi de mâzgălituri. Promiţându-şi în 
sinea ei că nu se va mai uita nici către Calvin, nici către Jack, îşi 
ridică privirea şi începu să descrie pe scurt ceea ea numea 
SDSA, adică Sindromul Decesului Subit la Adulţi. Povesti 
asistenţei că inventase termenul în urmă cu cinci săptămâni, 
într-o discuţie pe care o avusese cu o colegă în legătură cu 
patru infarcturi, absolut neaşteptate, petrecute în spital, cazuri 
în care echipa de resuscitare nu reuşise să obţină nici un 
rezultat, în ciuda unor eforturi susţinute. Preciză că între timp 
numărul cazurilor ajunsese la şase, într-o perioadă de şase 


săptămâni şi că toate aveau aceleaşi caracteristici: pacienţi 
tineri, sănătoşi, care decedaseră la mai puţin de douăzeci şi 
patru de ore de la suportarea unor operaţii minore. Continuă 
spunând că nu se descoperise vreo patologie, nici la examinarea 
internă a cadavrelor, nici la microscop, cu menţiunea că în 
ultimele două cazuri încă nu se făcuseră testele de laborator 
pentru că autopsia se efectuase abia în acea dimineaţă. Işi 
încheie discursul precizând că, în ciuda faptului că analizele 
toxicologice nu descoperiseră nici o substanţă care ar fi putut 
provoca respectivele tulburări de ritm cardiac, ea bănuia că, în 
toate cele şase cazuri, cauza decesului nu fusese nici naturală, 
nici accidentală. 

Glasul i se stinse. Avea gura foarte uscată. Ar fi vrut să bea 
nişte apă, dar rămase la pupitru. Toată lumea pricepuse 
implicaţiile afirmațiilor ei şi, pentru câteva secunde, în sala de 
conferinţe se aşternu tăcerea. Apoi cineva ridică mâna, dorind 
să întrebe ceva. Laurie îl invită să o facă. 

— S-au verificat electroliţii, adică sodiu, potasiu şi, în special, 
calciu? 

— În raportul de la laborator electroliţii par să fie în limite 
normale în toate cazurile, răspunse Laurie. 

Desemnă apoi o altă persoană care ridicase mâna. 

— Există şi alte legături între pacienţi, în afară de vârstă, de 
faptul că erau sănătoşi şi de faptul că tocmai suferiseră o 
operaţie? 

— Nu, din câte am constatat. M-am străduit să găsesc şi alte 
puncte comune, dar nu am găsit nici unul în afara celor 
menţionate deja. Cazurile au implicat medici diferiţi, operaţii 
diferite, anestezice diferite şi, în general, medicaţie diferită, 
chiar şi pentru durerile postoperatorii. 

— Unde s-au întâmplat cazurile? 

— Toate şase, în acelaşi spital: Manhattan General. 

— Spital care, de altfel, are o rată a mortalităţii extrem de 
scăzută, izbucni Calvin. 

Nu mai putea de nervi. Se ridică, se duse în spatele pupitrului 
şi o împinse pe Laurie la o parte cu trupul lui masiv. Trase de 
microfon pentru a şi-l ajusta, făcându-l să ţiuie puternic, de 
parcă dădea semne de protest. 

— E greşit şi riscant, în această etapă, să considerăm cazurile 
acestea disparate o serie, pentru că, după cum a recunoscut şi 


doamna doctor Montgomery, nu există legături majore între ele. 
l-am spus asta doamnei Montgomery şi cu altă ocazie, i-o repet 
şi acum. Aduc totodată la cunoştinţă acestei adunări alese 
faptul că discuţia este una cu uşile închise şi nu va părăsi 
această sală. Institutul de Medicină Legală nu va strica reputaţia 
unuia dintre cele mai bune spitale din oraş în baza unor 
insinuări nefondate. 

— Şase cazuri sunt prea multe ca să fie o simplă coincidenţă, 
spuse Jack. 

Pe parcursul discursului lui Laurie, îşi mai revenise din 
amorţeală. Deşi nu moţăia, Jack stătea afundat în scaun, 
ţinându-şi picioarele pe spătarul din faţă. 

— Aţi putea fi totuşi puţin mai respectuos, domnule doctor 
Stapleton, mormăi Calvin. 

Jack îşi cobori picioarele de pe scaunul din faţă şi se ridică. 

— Patru cazuri ar fi fost la limită, dar şase sunt deja prea 
multe, având în vedere că provin din acelaşi spital. Cu toate 
acestea, sunt de părere că este vorba despre o cauză 
accidentală. Există ceva în spital care afectează aparatul 
circulator al pacienţilor. 

Dick Katzenburg ridică mâna, iar Calvin îi făcu semn să 
vorbească. 

— Colegul meu de la secţia din Queens mi-a atras atenţia că 
şi noi am avut nişte cazuri asemănătoare, spuse Dick. Din câte 
ne-aducem aminte, caracteristicile erau cam aceleaşi: toţi erau 
relativ tineri şi, aparent, sănătoşi. Ultimul caz a fost acum 
câteva luni şi n-am mai avut nici unul de-atunci. 

— Câte au fost în total? întrebă Laurie. 

Dick se aplecă înspre Bob Novak, asistentul lui, îl ascultă o 
clipă, după care se îndreptă de spate. 

— Credem că tot şase au fost. Numai că s-au întâmplat pe 
parcursul câtorva luni şi au fost examinate de mai mulţi medici. 
Tocmai când începuserăm să ne întrebăm ce-i cu ele, decesele 
au încetat şi, ca urmare, au cam ieşit din vizorul nostru. Din câte 
îmi amintesc, s-a ajuns la concluzia că, în toate cazurile, cauza 
morţii a fost naturală, deşi nu s-a găsit nici o patologie demnă 
de luat în seamă. Ştiu sigur că, în toate cazurile, raportul 
toxicologic a fost negativ, pentru că altfel aş fi reţinut. 

— Decesele au fost postoperatorii? întrebă Laurie. 

Era tulburată şi totodată încântată. Ar fi fost practic un deja- 


vu dacă, în urma aducerii subiectului în discuţie în cadrul 
şedinţei de joi, numărul cazurilor ei s-ar fi dublat. Şi dacă într- 
adevăr aşa stătea situaţia, profilul cazurilor ar fi reprezentat cu 
siguranţă o şi mai serioasă abatere a atenţiei de la chestiuni 
personale decât fusese până atunci. 

— Cred că da, spuse Dick. Imi cer scuze că nu pot veni cu 
nişte răspunsuri mai ferme. 

— Nu-i nici o problemă, zise Laurie. E de înţeles. Unde s-au 
întâmplat aceste decese? 

— La spitalul St. Francis. 

— Aha, uite cum se ţese intriga! comentă Jack. Spitalul St. 
Francis nu e tot un spital AmeriCare? 

— Doctore Stapleton! sări ca ars Calvin. Vă rog să păstraţi un 
minimum de respect! Permiteţi-ne să vă vedem dacă doriţi să 
participaţi la discuţie! 

— Da, este o instituţie AmeriCare, spuse Dick, întorcându-se 
în direcţia lui Jack şi ignorându-l pe Calvin. 

— Cât de repede aş putea avea numele şi numerele lor de 
înregistrare? întrebă Laurie. 

— O să ţi le trimit imediat ce ajung la secţia din Queens, 
spuse Dick, sau aş putea să-mi sun secretara. Cred că poate să 
găsească ea lista. 

— Aş vrea să intru în posesia lor cât se poate de repede, zise 
Laurie. Mi-ar trebui fişele de internare şi, cu cât le-aş putea da 
mai rapid numerele de înregistrare anchetatorilor noştri, cu atât 
ar fi mai bine. 

— N-am nimic împotrivă, spuse Dick cu amabilitate. 

— Mai are cineva ceva de discutat? întrebă Calvin, îşi privi 
auditoriul, apoi încheie şedinţa. Ne vedem joia viitoare! 

Pe când majoritatea medicilor se ridicau de pe scaune şi îşi 
dezmorţeau oasele, reluându-şi conversațiile pe care şedinţa le 
întrerupsese, Dick se îndreptă către Laurie. Avea telefonul la 
ureche şi tocmai îi spunea secretarei unde anume în biroul său 
să caute un dosar. li făcu semn lui Laurie să îl aştepte. 

Laurie aruncă o privire spre Jack şi îl văzu ieşind grăbit din 
sală. Sperase că va putea sta de vorbă cu el, chiar dacă pe fugă, 
pentru a-i mulţumi că o susţinuse, în cele din urmă, în timpul 
scurtei sale prezentări. 

— Ai ceva de scris? o întrebă Dick. 

Laurie scoase un pix şi făcu rost de un plic. Ţinu apoi plicul cu 


un deget, să nu alunece de pe tăblia pentru scris al unuia dintre 
scaune, iar Dick notă numele victimelor şi numerele lor de 
înregistrare. După aceea bărbatul îi mulţumi secretarei şi închise 
telefonul. 

— Poftim! spuse el. Să-mi dai de ştire dacă te mai pot ajuta cu 
ceva. Trebuie să recunosc că şi mie mi se par ciudate cazurile 
astea. 

— Presupun că o să pot să iau toate informaţiile de care am 
nevoie din baza de date, dar, dacă nu o să reuşesc, te 
contactez. Mulţumesc, Dick! E a doua oară când mă ajuţi. Îţi mai 
aduci aminte de cazurile cu cocaină de acum doisprezece ani? 

— Acum că ai pomenit de ele, sigur că mi-aduc aminte, deşi 
parcă s-au întâmplat în altă viaţă. Oricum, mă bucur că am 
putut să-ţi fiu de folos. 

— Doctor Montgomery! strigă Calvin. Putem vorbi o secundă? 

Deşi folosise tonul unei rugăminţi, era mai curând un ordin. 
Laurie îi făcu un semn de rămas-bun lui Dick şi se îndreptă 
precaută spre Calvin. 

— Dacă se va întâmpla să descoperi puncte comune între 
cazurile tale şi cazurile lui Dick, vreau să mă anunţi, îi zise 
directorul adjunct. Intre timp, să ştii că interdicţia de a vorbi 
despre aşa-zisa serie de crime cu oricine din afara institutului 
rămâne valabilă, ne-am înţeles? Noi doi am mai avut dispute în 
trecut pe seama scurgerilor de informaţii care au ajuns în presă 
şi nu aş vrea să se repete. 

— Am înţeles, spuse Laurie tensionată. Nu îţi face griji! M-am 
învăţat minte şi, sub nici o formă, nu aş vorbi cu presa. În 
aceeaşi ordine de idei, trebuie totuşi să îţi mărturisesc că am 
discutat cu şeful personalului medical de la Manhattan General, 
chiar de la bun început. E un prieten. 

— Cum îl cheamă? 

— Doctorul Roger Rousseau. 

— De vreme ce face parte din administraţie, presupun că îşi 
dă seama de cât de delicată este problema. 

— Fără îndoială. 

— Bănuiesc că nu trebuie să ne facem griji că o să transpire 
ceva de la el în presă. 

— Cu siguranţă nu se va întâmpla aşa ceva, spuse Laurie. 

Căpătase mai multă încredere în sine. Calvin era, în mod 
evident, într-o dispoziţie bună. 


— În acelaşi timp, continuă Laurie, doctorul Rousseau este pe 
bună dreptate îngrijorat şi cred că ar dori să ştie dacă există 
într-adevăr asemănări între cazurile noastre şi ale lui Dick. Va 
putea astfel să discute cu omologul său de la spitalul St. Francis 
şi îl va ajuta să ştie că nu este singurul care se confruntă cu o 
asemenea problemă. 

— Ei bine, nu cred că e vreun pericol dacă vorbeşti cu el, cu 
condiţia să-i explici că, la momentul acesta, Institutul de 
Medicină Legală nu susţine oficial teoria ta privind condiţiile de 
deces şi este de acord cu concluziile secţiei din Queens în 
legătură cu cazurile de acolo. 

— Bineînţeles. Şi mulţumesc, adăugă Laurie. 

Se bucura că lămurise situaţia. Se simţea puţin vinovată că, în 
ciuda ordinelor lui Calvin, îi povestise lui Roger despre cazuri la 
prima lor întâlnire. 

După ce ieşi din sala de conferinţă, Laurie se îndreptă către 
cabinetul anchetatorilor legişti. Începuse să se disipeze starea 
de anxietate pe care o avusese în timpul prezentării sale şi cât 
durase discuţia cu Calvin. Se simţi şi mai bine când o găsi pe 
Cheryl Meyers la birou, deşi programul ei se terminase deja de o 
oră. In opinia ei, Cheryl era cel mai talentat anchetator din 
cadrul Institutului de Medicină Legală şi o persoană la fel de 
muncitoare ca şi Janice. Laurie o rugă să copieze numele 
victimelor şi numerele de acces pe care i le dăduse Dick şi să 
înainteze o cerere către spitalul St. Francis pentru obţinerea 
fişelor de internare ale victimelor. 

— Dar cum rămâne cu dosarele de autopsie şi cu certificatele 
de deces? o întrebă Cheryl. 

După cum îi spusese şi lui Dick, Laurie îi zise colegei sale că 
va căuta întâi în baza de date computerizată. În caz că avea 
nevoie de copii fizice după dosare, urma să ia legătura iarăşi cu 
Cheryl. 

Laurie se duse apoi spre lift, ţinând plicul strâns şi repetând în 
gând neîncetat numele victimelor trecute acolo. Intuiţia îi 
spunea că structura şi detaliile noilor cazuri semănau întru totul 
cu ale ei. Lista ei de SDSA număra acum douăsprezece 
persoane. 

_ Când ajunse la etajul patru, Laurie avu un moment de ezitare. 
li luă ceva vreme să prindă curaj. Intenţiona să se ducă în 
cabinetul lui Jack şi să stea de vorbă cu el, măcar puţin, pe tema 


tulburătoarei revelații pe care avusese în biroul lui Roger. Se 
gândea că anxietatea s-ar mai diminua dacă i s-ar confesa, dar 
nu ştia exact ce voia să îi spună sau cu ce să înceapă. Incercând 
să se înarmeze în faţa incertitudinilor, trase aer adânc în piept şi 
o porni spre cabinetul lui. 

Cu cât se apropia mai mult, cu atât mergea mai încet, înainte 
de a ajunge în cadrul uşii, ezită din nou, îngrozită de lipsa ei de 
hotărâre. Fie se transformase într-o laşă, fie devenise o 
persoană insipidă, fie şi una şi alta. Cu nelinişte în suflet, privi 
peste umăr către uşa cabinetului său, aflată la doisprezece, 
treisprezece metri în spate şi mormăi ceva nedesluşit. 

Auzind scârţâitul unui scaun în cabinetul din faţa ei şi 
presimţind că Jack venea înspre ea, Laurie aproape că o rupse la 
fugă panicată. Din fericire, nu prea mai avu timp şi nici măcar 
nu era Jack. Era Chet, care, în graba lui, se ciocni efectiv de ea. 

— Dumnezeule, scuză-mă! spuse Chet, prinzând-o de umeri 
ca să nu cadă. 

li dădu drumul lui Laurie imediat şi se aplecă să îşi recupereze 
geaca pe care o scăpase pe jos. 

— Nu face nimic, zise Laurie. 

Işi revenise repede, deşi inima încă îi bătea cu putere. 

— Mă duc la cursul de body-sculpting, se grăbi el să-i explice. 
Bineînţeles că am întârziat. Şi, dacă-l cauţi pe Jack, să ştii că a 
plecat. Avea un meci de baschet important la el în cartier şi a 
şters-o acum zece minute. 

— O, ce păcat! spuse Laurie. De fapt, era uşurată. Asta e, 
vorbesc cu el mâine-dimineaţă. 

Chet îi flutură un salut din mers şi o luă la fugă spre lift. Laurie 
se duse la ea în cabinet. Dintr-odată, se simţea foarte obosită. 
Incercările zilei o dăduseră gata. Abia aştepta să se ducă acasă 
şi să facă o baie fierbinte. 

După cum bănuia, cabinetul era pustiu. Se aşeză în faţa 
calculatorului şi îşi introduse parola. Timp de treizeci de minute, 
descărcă din baza de date rapoartele de anchetă ale celor şase 
cazuri din Queens. Deşi nu erau la fel de bine întocmite precum 
cele ale lui Janice, găsi în ele suficiente informaţii cât să ajungă 
la concluzia că decesele erau similare cu cele de la Manhattan 
General. Surveniseră toate între două şi patru dimineaţa, 
vârstele victimelor erau cuprinse între douăzeci şi şase şi 
patruzeci şi doi de ani, nici unul dintre pacienţi nu avusese 


probleme cardiace în trecut şi evenimentele avuseseră loc la 
mai puţin de douăzeci şi patru de ore de la o operaţie electivă. 

După ce termină de citit rapoartele, Laurie formă numărul de 
telefon al lui Roger. li promisese că avea să îl sune şi i se părea 
un moment potrivit, mai ales că avea să îi spună şi altceva în 
afara explicaţiilor pentru felul în care se purtase în biroul lui. 
Aşteptă să se facă legătura, însă în sinea ei speră să intre 
robotul şi să nu mai fie nevoită să discute despre lucruri care nu 
îi făceau plăcere. Din păcate, Roger răspunse imediat, cu vocea 
lui voioasă. Când îşi dădu seama că la capătul celălalt al firului 
era Laurie, căpătă un aer preocupat. 

— Eşti bine? o întrebă el îngrijorat. 

— Incă da, răspunse Laurie. Nu avea de gând să mintă. Abia 
aştept s-ajung acasă. Nu a fost chiar cea mai bună zi din viaţa 
mea. Dar acum o oră am aflat un lucru care o să ţi se pară 
interesant. In timpul şedinţei de azi cu toate secţiile din oraş, 
am descoperit că şi la spitalul St. Francis din Queens au avut loc 
şase decese care, cel puţin până acum, mi se par izbitor de 
asemănătoare cu cele de la Manhattan General. 

— Serios? întrebă Roger. 

Era surprins şi curios deopotrivă. 

— Am descărcat certificatele lor de deces şi rapoartele 
anchetatorilor legişti din baza de date şi am făcut cerere pentru 
copiile fişelor de internare. O să mai dureze ceva până o să le 
primim, dar mâine o să-ţi aduc tot ce am adunat până acum. 
Presupun că o să vrei să vorbeşti despre asta cu şeful 
personalului medical de la St. Francis. 

— Neapărat, chiar şi dacă ar fi numai pentru a ne plânge 
reciproc de milă. Schimbându-şi tonul vocii, Roger continuă: Dar 
hai să lăsăm cazurile la o parte şi să vorbim despre tine. Să ştii 
că mi-am făcut o groază de griji din momentul în care te-ai oprit 
în mijlocul frazei la mine în birou şi ai plecat aproape fără 
explicaţii. Ce se întâmplă cu tine? 

Laurie răsuci firul telefonului printre degete, încercând să 
găsească un răspuns potrivit. Nu voia sub nici o formă să îi 
sporească îngrijorarea, dar nici nu intenţiona să îi spună ce o 
preocupa, mai ales că nici nu ştia sigur dacă temerile ei erau 
justificate. 

— Mai eşti la telefon? întrebă Roger. 

— Da, sunt, îl linişti ea. Roger, sunt bine. Pe cuvânt! Şi, 


imediat ce o să simt că pot să-ţi spun ce mă frământă, îţi promit 
că o voi face. Crezi că poţi să mă înţelegi? 

— Da, cred că da, spuse Roger fără nici un entuziasm. Are 
legătură cu markerul de genă BRCA1? 

— Într-un fel, da. Dar, te rog, Roger, nu îmi mai pune atâtea 
întrebări. 

— Eşti sigură că nu vrei să ne vedem în seara asta? 

— Nu în seara asta. Te sun dimineaţă. Promit! 

— Bine, aştept să mă suni. Şi-n caz că te răzgândeşti, să ştii 
că o să fiu acasă toată seara. 

Laurie închise telefonul şi rămase cu mâna pe receptor. Se 
simţea vinovată pentru că Roger îşi făcea griji din cauza ei, dar 
nu avea de gând să îi spună ce era în sufletul ei. 

Se ridică de la birou, împingându-şi scaunul în spate şi se uită 
la teancul de materiale noi luate din baza de date a Institutului 
de Medicină Legală. Se gândi dacă n-ar fi bine să le ia cu ea 
acasă şi să completeze tabelul cu noile cazuri, dar alungă rapid 
ideea. Putea să se ocupe de asta şi a doua zi. 

Cu haina pe braţ şi umbrela în mână, Laurie stinse lumina şi 
încuie uşa cabinetului. Voia să treacă mai întâi pe la o farmacie 
şi apoi să se ducă acasă. Când apăsă butonul de chemare a 
liftului, gândul o duse la plăcerea de a se cufunda într-o cadă cu 
apă fierbinte. Pentru ea, băile erau nu numai o ocazie de a-şi 
spăla trupul, ci şi o experienţă terapeutică. 


12 


— O sută nouăzeci şi nouă... două sute, numără Jazz în 
şoaptă, după care se opri. 

Se întinse pe spate pe aparatul pentru abdomene, ţinându-şi 
în continuare mâinile sub cap şi uitându-se la tavanul sălii de 
forţă a clubului de fitness. Respira greu, pentru că trăsese de ea 
pe tot parcursul antrenamentului, executând de două ori 
numărul de repetiţii pe care le făcea în mod normal pentru 
fiecare exerciţiu în parte şi la fiecare aparat cu greutăţi. De 
obicei, un asemenea tur de forţă avea un efect purificator, 
ajutând-o să-şi pună ordine în gânduri şi să-şi limpezească 
mintea. Acea zi nu făcea excepţie şi deja Jazz se simţea mai 
bine. Închise ochii şi se relaxă, deşi îşi ţinea capul mai jos decât 
restul corpului şi sângele nu circula cum trebuie. 

Problema era că Jazz se tot frământa pe seama problemelor 
pe care le avusese cu Lewis şi cu Sobczyk şi ajunsese chiar să 
nu mai poată dormi din cauza lor. Inaintea celor două episoade 
nefericite, avusese zece misiuni în care nu se înregistrase nici 
un incident. Nu suporta oamenii care se dovedeau dificili, iar 
Lewis o iritase profund atunci când o apucase de mână. Nici 
Sobczyk nu fusese mult mai brează, cu gâlgâielile şi zbaterile ei 
survenite în cel mai nepotrivit moment. Singura parte bună 
fusese faptul că încurcătura care se crease o forţase să ia 
măsuri extreme în privinţa lui Susan Chapman. Jazz îşi dorise să 
îi facă felul încă din ziua în care o cunoscuse, iar acum i se 
oferise prilejul. 

Îşi scoase picioarele din chingile aparatului de abdomene şi le 
petrecu peste margine. Se ridică apoi şi îşi privi în oglindă faţa 
roşie şi transpirată. Îşi luă prosopul şi îşi şterse sudoarea de pe 
frunte, după care se uită la ceas. Deşi practic îşi dublase 
întregul program de exerciţii, nu îi luase decât treizeci de 
minute în plus. 

Uitându-se rapid prin sală, surprinse inevitabilele priviri furişe 
pe care majoritatea bărbaţilor i le aruncau, inclusiv tipul blond 
şcolit în Ivy League, pe care nu îl mai văzuse de ceva vreme. La 
ce stare de nervi avea, aproape că îşi dorea ca el să încerce să 
intre în vorbă cu ea. De data asta, nu s-ar mai fi arătat la fel de 


drăguță. 

Ştiind că ar cam trebui să plece dacă voia să ajungă suficient 
de devreme la muncă, se îndreptă către vestiar. Acum că 
reuşise să îşi calmeze cât de cât iritarea provocată de Lewis şi 
de Sobczyk, era în stare să analizeze mai la rece ce se 
întâmplase. În nici unul din cazuri nu fusese vina ei. Îşi răsuci 
braţul stâng şi se uită la urmele încă proaspete de zgârieturi. Nu 
îi venea să creadă că tipul avusese tupeul să îşi înfigă unghiile în 
aşa hal şi spera din tot sufletul ca el să nu fi avut SIDA. Cu 
siguranţă îşi meritase moartea. Pe viitor, Jazz îşi propuse să se 
ţină la distanţă de mâna liberă a victimelor. lar în dezastrul 
cazului Sobczyk, fusese doar vina lui Chapman, dar acum, când 
asistenta-şefă ieşise din peisaj, nu prea mai avea de ce să îşi 
facă griji. 

Jazz împinse cu o mână uşa de la vestiarul fetelor, în vreme 
ce în cealaltă îşi ţinea prosopul şi walkmanul. Işi aruncă prosopul 
în coşul de rufe cel mai apropiat şi, punându-şi walkmanul la 
subraţ, luă o cutie de Cola din lada frigorifică. Se uită în jur să fie 
sigură că nu o vedea nimeni, după care plecă fără să se treacă 
în tabel. Desfăcu doza şi, însetată, luă o gură. 

Cea mai mare ameninţare în necazurile pe care le avusese cu 
Lewis şi cu Sobczyk era posibilitatea de a fi descoperită. Domnul 
Bob îi ceruse să nu facă valuri sub nici o formă, însă ambele 
cazuri fuseseră ditamai furtunile. Implicarea în Operaţiunea 
Winnow era cel mai bun lucru care i se întâmplase vreodată şi o 
lua cu frig când se gândea la ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi 
lichidat-o pe Chapman. Sau, mai rău, ce s-ar fi întâmplat dacă, 
în dimineața aceea, Chapman s-ar fi dus direct la 
supraveghetoarea asistenţilor, în loc să se urce în maşină. 
Alungă din minte gândul, pentru că toată munca ei s-ar fi dus pe 
apa sâmbetei. La începutul colaborării cu domnul Bob, hotărâse 
să nu lase pe nimeni şi nimic să intervină între ea şi noua sa 
carieră de succes. Înainte de a veni la sală, îşi verificase online 
contul bancar. După cum se aştepta, se apropia de cincizeci de 
mii de dolari. Privind acele cifre, pentru o clipă avusese senzaţia 
că murise şi tocmai ajunsese în rai. 

— Hei, se auzi o voce zeflemitoare. Eu am auzit că eşti 
asistentă, nu neurochirurg. 

Jazz se opri şi se întoarse să vadă cine i se adresase. Era o 
femeie grasă, înfăşurată într-un prosop care o făcea să arate ca 


un ecler ce dădea pe dinafară. 

— Ne cunoaştem de undeva? 

— Mi-ai zis că eşti neurochirurg, spuse femeia sarcastic. Şi, 
naivă cum sunt, te-am crezut pe cuvânt. Ei bine, am aflat că nu 
e adevărat. 

Jazz râse batjocoritor. Parcă îşi amintea să fi zis aşa ceva, dar 
faptul că butoiul ăla de grăsime se găsise să îi atragă atenţia i 
se părea o glumă proastă. 

— Vezi-ţi de viaţa ta, scroafo! spuse Jazz cu infinit dispreţ şi îşi 
văzu de drum înainte ca femeia să apuce să îi dea vreo replică. 

Jazz clătină din cap, nevenindu-i a crede ce tupeu avusese 
tipa şi se întrebă dacă nu cumva era cazul să îşi caute o altă 
sală de fitness. Acolo, cel puţin până atunci, doar bărbaţii o 
călcaseră pe coadă, însă acum că începuseră să o enerveze şi 
femeile, se gândea să se mute. 

Nu stătu mult sub duş şi nici nu pierdu apoi vremea, 
îmbrăcându-se rapid cu uniforma de spital şi cu halatul. După ce 
îşi puse şi haina kaki, îşi verifică buzunarele, ca întotdeauna. 
Mângâie drăgăstos pistolul şi telefonul BlackBerry, uitându-se 
prin vestiar să vadă dacă nu cumva uitase ceva. 

Ducându-se spre lift, se întreba când avea să primească 
următoarea misiune din cadrul Operațiunii Winnow. Spera să se 
întâmple curând şi nu numai datorită banilor. Din cauza 
problemelor care se iviseră în ultimele două cazuri, posibilitatea 
de a fi descoperită devenise un motiv de reală preocupare şi se 
temea să nu fie deconspirată. În timpul armatei, învățase cum 
să alunge astfel de gânduri negative. Ideea era să reintri 
imediat în focul acţiunii. 

Ajunse la ultimul etaj al parcării şi se îndreptă către maşină. În 
lumina fluorescentă a garajului, Hummerul strălucea şi arăta 
splendid, deşi nu mai era desăvârşit, în spate, pe partea stângă, 
avea nişte urme de vopsea galbenă şi o mică îndoitură, 
căpătate de pe urma confruntării recente cu un taximetrist. O 
nemulţumea prezenţa acelui defect pe suprafaţa altfel perfectă 
a maşinii, însă pagubele pe care le adusese taxiului şi starea de 
nervi în care îl adusese pe şofer compensau acel inconvenient. 

Când Jazz ajunse la trei metri distanţă, apăsă butonul 
telecomenzii şi auzi uşile deblocându-se. Se apropie apoi de 
maşină şi se uită la imaginea ei reflectată de geamurile fumurii, 
ciufulindu-şi părul. Deschise portiera din stânga, îşi aruncă 


geanta cu echipamentul de sală pe scaunul din dreapta şi se 
urcă la volan. Băgă cheia în contact, nerăbdătoare să audă 
zgomotul puternic al motorului şi se simţi apucată de umăr. 

Jazz sări ca arsă. Se întoarse rapid, lovindu-se cu şoldul de 
volan şi aruncă o privire pe bancheta din spate. In 
semiîntunericul din interiorul maşinii, accentuat şi de geamurile 
fumurii, reuşi să distingă doar siluetele a doi bărbaţi. Feţele lor 
era ascunse în umbră. Pe când Jazz se muncea să introducă 
mâna în buzunarul hainei pentru a scoate arma, unul din bărbaţi 
zise: 

— Salutare, Doc JR! 

— Dumnezeule mare, domnule Bob! exclamă Jazz, lăsând 
baltă pistolul şi pocnindu-se peste frunte. M-aţi speriat de 
moarte! 

— Asta era şi ideea, zise domnul Bob, fără să dovedească 
vreo remuşcare. Voiam să fim discreţi. 

Domnul Bob stătea uşor aplecat, în partea dreaptă a 
banchetei. Celălalt bărbat stătea lăsat pe spate, cu braţele 
încrucişate la piept. 

— Cum naiba aţi intrat în maşină? întrebă Jazz. 

Aruncă o privire în direcţia celuilalt bărbat, frecându-şi 
bazinul. O durea de când se lovise în volan. 

— Foarte uşor. Am păstrat o cheie atunci când ţi-am dat 
maşina. Aş vrea să îţi prezint un coleg: domnul Dave. 

— Nu vă pot vedea pe nici unul, se plânse Jazz. Pot să aprind 
lumina? 

— Nu e nevoie. De fapt, aş prefera să o laşi stinsă. 

— Ce faceţi aici? 

— Am venit să ne asigurăm. 

— Să vă asiguraţi de ce anume? 

— În primul rând, că ai lichidat pacienţii ale căror nume le-ai 
primit ieri. 

— Sigur că da! l-am eliminat azi-noapte pe amândoi, spuse 
Jazz, simțind cum pulsul i-o lua razna. 

Era agitată şi se temea ca domnul Bob să nu fi aflat cumva de 
belelele în care intrase. 

— În al doilea rând, am venit să vorbim despre asistenta care 
a fost împuşcată mortal în parcarea de la Manhattan General, 
pentru doar cincizeci de dolari amărâţi, se pare. Ce ne poţi 
spune despre acest eveniment nefericit? 


— Nimic. Nu ştiu nimic. Când s-a întâmplat? întrebă Jazz, 
plimbându-şi limba pe cerul uscat al gurii. 

Graţie antrenamentelor în materie de interogatorii pe care le 
făcuse în armată, Jazz nu se foi neliniştită şi nici nu îşi feri 
privirea, pentru a le trezi suspiciuni celor doi. 

— În dimineaţa asta, între şapte şi opt. O chema Susan 
Chapman. O cunoşteai? 

— Susan Chapman! Sigur că da! Era incompetenta asistentă- 
şefă de pe secţia mea. 

— La asta ne-am gândit şi noi şi, sincer, de-asta ne-am făcut 
griji. Voiam să ne asigurăm că nu eşti implicată în treaba asta, 
ţinând cont de renumele pe care ţi l-ai făcut în trecut. Ştiu că 
ofiţerul ăla din San Diego era un nenorocit şi că l-ai împuşcat, 
chiar dacă nu mortal. Eşti sigură că Susan Chapman nu ţi-a stat 
cumva în cale, scoţându-te din pepeni, cum s-a întâmplat cu 
ofiţerul? Ni se pare o coincidenţă cam mare faptul că a fost 
împuşcată, având în vedere antecedentele tale şi faptul că era 
şefa ta directă. 

— Despre asta este vorba? Credeţi că eu am împuşcat-o pe 
Susan Chapman? În nici un caz! Eu şi Susan am avut dispute, e 
drept, dar motivele erau minore, cum ar fi faptul că îmi dădea 
numai cazurile cele mai nasoale sau că făcea gură dacă mă 
odihneam două secunde. Nu aveam de ce să o împuşc. Serios! 
Mă credeţi nebună? 

— Problema este că trebuie să ne asigurăm că ai un 
comportament ireproşabil. Ţi-am cerut asta din momentul în 
care te-am inclus în program. Ţine minte! Fără valuri! 
Bineînţeles, dacă vrei să rămâi un participant activ în 
Operaţiunea Winnow. 

— Absolut! spuse Jazz cu convingere. 

— Sper că ţi-a făcut plăcere să conduci maşina în care ne 
aflăm acum şi că eşti mulţumită de retribuţia pe care ai primit-o. 

— Nici nu încape îndoială. Sunt foarte mulţumită! 

— Bun! Acum, pot conta pe promisiunea ta că, dacă se 
întâmplă să ai vreo problemă cu poziţia ta, cu colegii din spital 
sau cu sarcinile pe care le primeşti de la noi, o să suni la 
numărul special pe care ţi l-am dat? Presupun că mai ai 
numărul, nu? 

— Păi, eu credeam că numărul ăla e numai pentru urgenţe. 

— Consider urgente situaţiile pe care tocmai ţi le-am descris. 


Vreau să mă suni dacă ţi se întâmplă să vrei să faci ceva ieşit 
din comun, îndeosebi un act de violenţă care ar declanşa o serie 
de investigaţii, aşa cum sunt sigur că se va întâmpla în cazul 
asasinării asistentei-şefe. Ţine minte! Ţi-am spus de la bun 
început că, pentru noi, siguranţa e cea mai importantă întrucât 
orice scăpare poate pune în pericol întreaga operaţiune. Sunt 
sigur că nu vrei să se întâmple aşa ceva. 

— Bineînţeles că nu! 

— Considerăm că orice tip de investigaţie este periculoasă, în 
special dacă te implică pe tine. 

— Sunt de acord. 

— Atunci ne-am înţeles. 

— Cu siguranţă! 

Domnul Bob se întoarse către bărbatul care îl însoțea. 

— Vrei să o mai întrebi ceva pe Doc JR? 

— Câte zile pe săptămână mergi la sală? o chestionă domnul 
Dave. 

Işi desprinse braţele de la piept şi se aplecă uşor în faţă. 

Jazz înălţă din umeri. 

— Nu ştiu, poate de cinci sau şase, uneori chiar de şapte ori 
pe săptămână. De ce? 

— Aşadar, ăsta e singurul loc în care petreci mai mult timp, în 
afară de apartamentul tău şi de spital? 

— Da, cred că da. 

— Ai vreun iubit sau vreo prietenă apropiată? 

— Nu prea, spuse Jazz. Deşi nu îl putea vedea, avea impresia, 
după voce, că domnul Dave era mai tânăr decât domnul Bob. Ce 
rost au întrebările astea? 

— Intotdeauna vrem să ne cunoaştem agenţii, spuse domnul 
Bob şi, cu cât aflăm mai multe amănunte, cu atât îi cunoaştem 
mai bine. 

— Mie mi se par nişte întrebări cam personale. 

— Aşa este şi operaţiunea noastră, spuse domnul Bob 
zâmbind. Dinţii lui apărură foarte albi în lumina slabă din 
maşină. Ai întrebări? 

— Da! Cum vă numiţi, de fapt? zise Jazz, râzând nervos. 

Se simţea într-o clară inferioritate prin faptul că ei ştiau 
atâtea lucruri despre ea, însă ea nu ştia nimic despre ei. 

— Ne pare rău, e confidenţial. 

— Atunci, nu mai am întrebări! 


— În regulă, spuse domnul Bob. Avem ceva pentru tine: un alt 
pacient. Bănuiesc că lucrezi în noaptea asta. 

— Bineînţeles! O să lucrez următoarele patru nopţi la rând, 
aşa că sigur că sunt disponibilă. Care este numele? 

— Clark Mulhausen. 

Jazz repetă numele. Acum că primise o nouă misiune, îşi 
revenise complet din şocul pe care îl suferise în urma întâlnirii 
cu cei doi bărbaţi în maşina ei şi a discuţiei despre uciderea lui 
Susan Chapman. Se simţea uşurată. 

Reintra, după cum se exprimase ea ceva mai devreme, direct 
în focul acţiunii. 

— Deci poţi să te ocupi de Clark la noapte? 

— E ca şi rezolvat, spuse Jazz, cu un zâmbet încrezător şi 
sardonic. 

Domnul Bob deschise portiera dinspre partea lui şi cobori din 
maşină. Domnul Dave făcu acelaşi lucru pe partea stângă. 

— Nu uita! Fără valuri! îi reaminti domnul Bob, înainte de a 
închide portiera. 

— Fără valuri! repetă Jazz, peste umăr, dar nu era sigură că 
cei doi bărbaţi o auziseră, pentru că ambele uşi se trântiseră în 
timp ce ea vorbea. 

Îi urmări îndreptându-se, pe lângă şirul de maşini, către un 
Hummer H2, exact ca al ei. Jazz nu îl remarcase atunci când 
intrase în parcare. Imediat ce bărbaţii urcară în vehiculul lor, 
Jazz porni motorul şi dădu în marşarier. 

— Nenorociţii! bombăni ea în timp ce cobora rampa care 
dădea în stradă. 

Deşi era încântată că mai primise un pacient şi mulţumită că 
Operaţiunea Winnow rămăsese în picioare, avea o senzaţie 
neplăcută de pe urma modului în care fusese tratată. Nu 
suporta să primească ordine şi să i se vorbească de sus, aşa 
cum se întâmplase în timpul discuţiei pe care o avusese cu 
domnul Bob şi cu domnul Dave. Până şi numele lor erau stupide 
şi jignitoare la adresa ei. În treacăt, se întrebă cu cât erau plătiţi 
aceştia pentru fiecare caz, dacă ea primea cinci mii de dolari. La 
naiba! îşi zise Jazz, doar ea făcea toată treaba. 

— Deci, ce crezi? îl întrebă David Rosenkrantz pe Robert 
Hawthorne. 

Bob stătea în scaunul şoferului, bătând darabana pe volan şi 


uitându-se, prin parbriz, la peretele din ciment al parcării, în 
timp ce rememora conversaţia pe care o avusese cu Jazz. Incă 
nu pornise motorul. Dave şedea în dreapta şi se uita la şeful 
său. 

— Nu ştiu ce să zic, rosti Bob într-un final, ridicând mâinile în 
semn de nedumerire. 

Clătină din cap şi se întoarse către subalternul său. Bob era 
un bărbat masiv, cu alură atletică şi cu trăsături aspre, care 
contrastau cu costumul lui elegant. Vestimentaţia spilcuită era 
un moft relativ nou. Aproape toată viaţa purtase uniformă tipic 
militară, umblând prin lume în diferite misiuni, ca membru al 
trupelor speciale ale armatei. 

— Operaţiunea asta e un paradox. Facem atâtea eforturi să 
găsim şi să cultivăm nebuni antisociali, dispuşi să îndeplinească 
fără comentarii misiunile noastre, dar pe urmă trebuie să ne 
confruntăm cu demenţa lor. Cazul Rakoczi e un exemplu în 
acest sens. Tu îţi dai seama că ea chiar a încercat să-l împuşte 
pe ofiţerul ăla-n boaşe doar pentru că s-a dat la ea? 

— Şi totuşi e eficientă, spuse Dave. 

Dave avea înjur de douăzeci şi cinci de ani, pe jumătate 
vârsta lui Bob. Nu avea o constituţie la fel de masivă, dar era tot 
atât de atletic. Bob îl recrutase în închisoare, unde amândoi 
executau condamnări. Bob fusese închis pentru că aproape 
omorâse în bătaie un homosexual care dovedise nesăbuinţa de 
a-i face avansuri într-un bar, iar Dave făcuse puşcărie pentru 
furt calificat. 

— E cea mai bună executantă, completă Bob. De-asta nu ştiu 
ce să zic. Rakoczi nu se încurcă. Cum i-am dat un nume, 
pacientul a şi dispărut, în aceeaşi noapte. Niciodată nu a avut 
ezitări şi nici nu s-a eschivat, cum am păţit cu ceilalţi. Dar, aşa 
cum i-am sugerat şi ei, are un comportament cam imprevizibil. 

— Crezi că are vreo legătură cu asasinarea asistentei? 

— Sincer să fiu, n-am nici cea mai vagă idee, deşi nu cred că 
s-ar da la o parte. În acelaşi timp, ştiu că nu ar face aşa ceva 
pentru cincizeci de dolari, aşa că poate n-a fost decât un simplu 
jaf. Chiar nu ştiu ce să zic. Speram că ne vom da seama mai 
bine dacă o luăm prin surprindere. 

— Nu a avut cine ştie ce reacţie când ai pomenit numele 
asistentei, însă după aia s-a enervat puţin. 

— Şi mie mi s-a părut la fel, dar nu ştiu ce să înţeleg din asta. 


Ca mai toţi oamenii noştri, are o problemă cu autoritatea, aşa că 
vestea morţii lui Chapman poate că a făcut-o pur şi simplu să se 
bucure că nu o să se mai lovească de ea. Bob porni motorul 
maşinii şi se uită în spate ca să dea în marşarier. Cred că va 
trebui să fim pe fază şi să vedem ce se întâmplă, continuă el. 
După ce scoase maşina din locul de parcare, schimbă vitezele şi 
se îndreptă spre ieşire. Dacă vor avea loc şi alte crime dubioase, 
va trebui să punem răul înainte şi să ne descotorosim de ea. 
Dacă se va ajunge aici, va fi misiunea ta. 

— Da, ştiu, spuse Dave. De-asta i-am şi pus întrebări mai 
personale. 

— Mi-am dat seama, zise Bob, oprind în dreptul barierei de 
acces în parcare. Nu trebuie însă să iei de bun tot ce a zis. 
Oamenii ca Rakoczi mint aşa cum respiră. 

Dave dădu din cap în semn că pricepuse, însă nu îşi făcea 
cine ştie ce griji. Firea retrasă a femeii îi înlesnea mult munca. 


13 


Laurie puse capacul de plastic al testului când se păru 
suficient de umectat şi aşeză recipientul pe marginea chiuvetei. 
Nu avea de gând să stea şi să îl privească până când catadicsea 
să afişeze un rezultat. Preferă să intre la duş, unde se săpuni 
bine şi îşi şamponă părul. Rămase apoi câteva minute sub jetul 
de apă care o izbea în creştet. Pentru Laurie, duşul nu avea 
efectele terapeutice ale unei băi fierbinţi în cadă, dar izbutea să 
o calmeze. 

Mintea ei refuzase să îşi găsească odihna şi avusese o noapte 
zbuciumată. Când, în sfârşit, reuşise să aţipească, o făcuse pe 
sponci, fiind bântuită de vise neplăcute, inclusiv de obişnuitul 
coşmar în care fratele ei era înghiţit de nămol. Când sunase 
ceasul deşteptător se simţise uşurată că noaptea aceea lungă 
luase sfârşit. Aşternuturile erau atât de şifonate de pe urma 
zvârcolirilor ei nocturne, încât părea că se luptase acolo cu 
cineva. 

Ca şi în precedentele două dimineţi, când se ridicase din pat 
simţise aceeaşi uşoară stare de greață. Închizând duşul, 
constată că aceasta persista, dar presupunând că situaţia era 
similară celor din trecut, se aştepta ca după micul dejun să se 
simtă bine din nou. 

Păşi pe covoraşul din baie, se şterse cu prosopul, după care 
se întoarse şi îşi scutură claia de păr în cabina de duş, 
asemenea unui căţel tocmai ieşit din apă. Apoi îşi frecă părul cu 
putere şi îl înfăşură într-un prosop. Abia după aceea îndrăzni să 
arunce o privire în direcţia nevinovatei bucăţi de plastic de pe 
marginea chiuvetei. 

Se tăie răsuflarea. Ridică testul, cu degete tremurânde, de 
parcă faptul că îl privea mai de aproape ar fi putut schimba 
rezultatul. Era clar. În fereastra mică a lamelei de plastic se 
vedeau două linii roz. Laurie închise ochii şi rămase aşa o 
vreme. Când redeschise ochii, văzu că cele două linii erau tot 
acolo. Nu le plăsmuise mintea ei. Urmase întocmai instrucţiunile 
de pe cutie, aşa că ştia că testul era pozitiv. Era însărcinată! 

Îi tremurau genunchii, aşa că se aşeză pe capacul toaletei. O 
clipă, se simţi absolut copleşită. Prea multe lucruri tulburătoare i 


se întâmplaseră într-un răstimp mult prea scurt. Mai întâi fusese 
semidespărţirea de Jack, apoi aflase că mama ei avea cancer şi 
că îi moştenea gena BRCA1 mutantă, după care începuse relaţia 
tumultuoasă cu Roger. lar în acel moment avea un nou motiv de 
îngrijorare. Aproape toată viaţa îşi imaginase cum avea să fie 
atunci când rămânea însărcinată, iar acum, când în sfârşit se 
întâmplase asta, nu ştia ce ar trebui să simtă. Era ca şi cum 
viaţa ei scăpase de sub control. 

Laurie puse testul de sarcină înapoi pe marginea chiuvetei şi 
se uită la cutia din care îl scosese, pe care o lăsase deasupra 
coşului de rufe. Din nou, îi venea să dea vina pe mesager, ca şi 
când testul era responsabil pentru sarcina ei. Ar fi putut să îl 
facă de seara, dar citise că era mai precis şi mai sigur să îl facă 
dimineaţa, aşa că aşteptase. Îi era însă evident că nu făcea 
decât să amâne inevitabilul. Când ieşise în goană din biroul lui 
Roger, după ce-i trecuse brusc prin minte că ar putea fi 
însărcinată, aproape că avusese certitudinea că aşa stăteau 
lucrurile. Până la urmă, aşa se explicau greţurile de dimineaţă 
pe care încercase, cu naivitate, să le pună pe seama scoicilor 
mâncate. 

Laurie clătină din cap, dezamăgită de felul ei de a fi. Faptul că 
ideea sarcinii o luase prin surprindere nu era decât un alt 
exemplu care demonstra capacitatea ei de a îşi goli mintea de 
lucrurile la care nu voia să se gândească. Işi amintea clar şi 
distinct momentul în care realizase că menstruaţia îi întârziase 
trei săptămâni. Cu toate acestea, având pe cap atâtea alte 
probleme, luase hotărârea de a nu se îngrijora pe tema asta şi 
se ţinuse de cuvânt. Până la urmă, nu era prima oară când îi 
întârzia ciclul, mai ales în perioada de stres şi chiar că avusese 
parte de aşa ceva în ultimul timp. 

Se aplecă pentru a-şi privi abdomenul, încercând parcă să se 
convingă că acolo prindea viaţă un copil. Deşi sarcina i se 
păruse întotdeauna ceva firesc, acum, când i se întâmpla ei, i se 
părea un lucru extraordinar, aproape incredibil. Ştia cu 
exactitate momentul în care rămăsese însărcinată. Nu putea fi 
decât atunci când ea şi Jack se treziseră în toiul nopţii. La 
început, fiecare avusese grijă să nu îl deranjeze pe celălalt, însă, 
când îşi dăduseră seama că nici unul nu dormea, începuseră să 
stea de vorbă. De la asta ajunseseră la mângâieri, iar 
mângâierile se transformaseră în îmbrăţişări fierbinţi. Făcuseră 


dragoste cu pasiune şi, pe moment, se simţise foarte bine; însă 
după aceea Laurie nu îşi mai găsise somnul. Intensitatea cu care 
se iubiseră o făcuse, în mod ironic, să înţeleagă ce anume îi 
lipsea: o familie cu copii. lar acum suprema ironie era faptul că 
iubirea lor zămislise un copil după care tânjise, chiar dacă nu 
era căsătorită. 

_ Laurie se ridică de pe closet şi se uită în oglindă din profil. 
Incercă să vadă dacă i se cunoştea burta, dar izbucni imediat în 
râs când îşi dădu seama de ridicol. Ştia că, la cinci săptămâni, 
un embrion nu depăşea opt milimetri, aşa că nu avea cum să 
declanşeze schimbări exterioare majore. 

Brusc, se opri din râs şi se uită cu atenţie la imaginea ei din 
oglindă. O sarcină, în situaţia în care se afla, nu prea reprezenta 
un motiv de râs. Era o greşeală, cu urmări grave pentru viaţa ei 
şi a celorlalţi. Ajunsă în acest punct, se întrebă cum de se 
întâmplase. Intotdeauna căutase să evite să facă amor în 
perioada fertilă, aşa că nu înţelegea cum de rămăsese cu burta 
la gură. Se gândi din nou la noaptea în care se iubiseră şi lămuri 
imediat misterul. La ora două, când făcuseră dragoste, practic 
începuse o nouă zi. Ziua de dinainte fusese a zecea şi probabil 
că nu exista nici un risc, dar a unsprezecea zi era cu siguranţă 
problematică. 

— Dumnezeule mare! rosti Laurie cu o voce disperată când 
începu să conştientizeze realitatea situaţiei. 

Se simţea copleşită, ba chiar deprimată. Dorinţa de a discuta 
cu Jack se transformase dintr-odată într-o necesitate, deşi pe 
moment se întreba dacă avea să fie în stare, îi treceau o 
sumedenie de gânduri prin cap, dar cel mai insistent era cel că 
fusese depistată cu markerul de genă BRCALIL mutantă. Cum 
avea să influenţeze asta sarcina ei? Nu avea nici cea mai vagă 
idee, însă în minte îi tot revenea cuvântul „avort”. 

În ciuda formaţiei sale profesionale, Laurie  asociase 
întotdeauna acest cuvânt cu iniţiativele politice privind 
drepturile femeii şi prea puţin cu o intervenţie cu care s-ar fi 
putut confrunta vreodată. Dintr-odată totul se schimbase. 

„Trebuie să-mi vin în fire!” îşi spuse Laurie, uitându-se la 
imaginea din oglindă, în care arăta mai hotărâtă decât era cu 
adevărat. leşi din baie şi începu să îşi usuce părul. Singurul ei 
ajutor era dedicarea pentru meserie. In ciuda problemelor, 
trebuia să meargă la lucru. 


După cum se aşteptase, senzaţia de greață dispăru abia după 
ce mâncă ceva. Cerealele, fără lapte, se dovediră foarte 
gustoase. În timp ce mânca, reapăru însă disconfortul pe care îl 
simţise în ultimele zile în partea inferioară dreaptă a 
abdomenului. Se palpă din nou. Senzaţia de jenă crescu, în 
special atunci când apăsă înspre buric; totuşi, nu avea propriu- 
zis dureri. Se întrebă, în treacăt, dacă nu cumva era un simptom 
tipic al sarcinii. Pentru că era prima ei astfel de experienţă, nu 
ştia dacă după concepţie pot apărea asemenea dureri. Din 
punct de vedere ştiinţific, ştia că practic peretelui uterin fusese 
invadat, aşa că nu era exclus să aibă astfel de dureri. Se mai 
putea ca disconfortul să fie provocat şi de ovarul drept. Dar, 
orice ar fi fost, nu era cea mai mare grijă a ei. 

Ajunse la morgă la şapte şi un sfert, însă nu prea trăgea 
speranţe să îl găsească pe Jack în biroul de identificare. In 
ultima vreme, Jack venea tot mai devreme la serviciu. Se 
convinse că nu se înşelase în momentul în care dădu cu ochii de 
locul preferat al lui Vinnie şi de ziarul deschis la pagina de sport 
şi lăsat pe masă, deducând că Vinnie coborâse deja în beci să îl 
ajute pe Jack. Chet muncea cu râvnă la masa de lucru 
principală, luând la mână toate dosarele deceselor care 
surveniseră în noaptea precedentă. Era ultima lui zi de lucru din 
săptămână. Laurie urma să fie de gardă în weekend, ceea ce 
însemna că tot pe umerii ei cădea şi sarcina de a hotărî, pentru 
toată săptămâna următoare, ce cazuri trebuiau autopsiate şi de 
către cine. 

— Jack e deja jos? întrebă Laurie, luând o primă gură de 
cafea. 

Considera că un pic de cafea avea să o ajute să iasă din 
starea de melancolie în care intrase şi spera să nu aibă 
probleme cu stomacul din cauza cafeinei. 

Chet apăru din spatele dosarelor. 

— Ştii şi tu cum e Jack. Când am ajuns eu, el deja frunzărise 
toate dosarele şi era nerăbdător să îşi înceapă ziua. 

— La ce lucrează acum? 

Fierbinţeala cafelei o tăcu să tresară. 

— Mă mir că mă întrebi! A luat un caz asemănător cu cele pe 
care le-ai avut tu acum două zile. 

Laurie cobori ceaşca de la gură, cu un aer surprins. 

— Adică un caz de la Manhattan General? 


— Da! Un tip foarte tânăr, care a avut o operaţie de hernie, 
după care a murit subit. 

— Dar de ce l-a luat Jack? Ştie foarte bine că mă interesează 
cazurile astea! 

— A făcut-o ca pe o favoare. 

— Haida-de, Chet! Cum adică o favoare? 

— Se pare că Janice a fost rugată de Calvin să fie anunţat 
atunci când mai primim astfel de cazuri. E clar că Janice l-a 
sunat, pentru că şi Calvin a venit cam tot atunci când a sosit 
Jack şi a văzut cazul. Când am ajuns eu, mi-a pus în vedere că 
nu vrea să te ocupi tu de el. De fapt, chiar a zis că pentru azi ai 
alocat un program de lucru la birou, pentru completat hârţoage, 
aşa că ai scăpat de bătăi de cap. Oricum, Jack s-a oferit să facă 
el autopsia, pentru că a zis că probabil o să vrei să vezi nişte 
rezultate, mai devreme sau mai târziu. 

— Dar de ce-a zis Calvin că nu vrea să mă ocup eu de caz? îl 
întrebă Laurie. 

Resimţi decizia lui Calvin ca pe o lovitură sub centură, în 
condiţiile în care seria cazurilor misterioase era singurul lucru 
din viaţa ei care mergea cum trebuie, în comparaţie cu toate 
celelalte probleme ale sale. 

— N-a precizat. Doar îl ştii pe Calvin: nu a fost ca şi cum ar fi 
venit cu o sugestie. Mi-a cerut foarte clar să nu îţi dau ţie cazul 
şi mi-a mai spus să îţi transmit să te duci la el la birou de 
urgenţă. Aşa că, acum ţi-am transmis şi mesajul. Baftă! 

— Este ciudat! Părea nervos? 

— Nu mai mult decât de obicei, răspunse Chet ridicând apoi 
din umeri. Îmi pare rău, mai multe nu ştiu nici eu. 

Laurie dădu din cap ca şi când ar fi înţeles, deşi nu pricepea 
nimic. Îşi lăsă haina pe unul dintre scaunele din birou şi se 
întoarse pe drumul pe care venise, traversând sala de 
identificare şi holul principal. Era neliniştită. La cum evoluau 
lucrurile în viaţa ei, mai precis, la cum se duceau toate naibii, nu 
ar fi fost surprinsă dacă şi cariera ei ar fi fost ameninţată în 
vreun fel, deşi nu îşi dădea seama cu ce altceva îl iritase pe 
Calvin, în afară de faptul că avusese intervenţia aceea 
neaşteptată în şedinţa din ziua precedentă. 

Laurie îi ceru lui Marlene să îi permită accesul în pavilionul 
administrativ, unde domnea o linişte de mormânt. Nici o 
secretară nu ajunsese încă. Calvin însă era la birou, citind în 


fugă documente şi semnându-le. Nu îşi întrerupse lucrul nici 
după ce Laurie îşi făcu simțită prezenţa. Îi făcu semn să ia loc 
cât timp strângea hârtiile semnate într-un teanc, pe care îl puse 
într-o tăviţă de pe masă. Apoi, se lăsă pe spate în scaun şi o 
privi pe Laurie pe deasupra ochelarilor lui fără ramă, ţinându-şi 
bărbia în piept. 

— Dacă nu cumva ai aflat deja, numele unei potenţiale noi 
victime este Clark Mulhausen şi presupun că vrei să ştii de ce 
am insistat să nu te ocupi tu de caz. 

— Ar fi bine dacă ai putea să îmi explici, spuse Laurie. 

Era uşurată. Tonul lui Calvin nu era deloc ridicat, ceea ce 
însemna că nu era furios şi că nu urma să o pună la zid sau, mai 
rău, să o concedieze. 

— Cât mai pe scurt, tu trebuia să închei dosarele aşa-zisei tale 
serii de crime de acum o lună. În acest moment, nu mai ai ce 
rezultate de laborator să aştepţi, aşa că se impune să le închei. 
Sincer să fiu, şeful a avut parte de ceva scandal din partea 
primăriei pe seama lor, din nu ştiu ce motiv. Oricare ar fi acesta, 
mi-a spus că vrea să le finalizezi, ceea ce înseamnă că şi eu am 
parte de scandal. Poate are vreo legătură cu asigurările sau cu 
familiile celor morţi. Cine ştie? Oricum ar fi, finalizează-le! Ţi-am 
alocat o zi de lucru la cabinet ca să fiu sigur că le declari 
încheiate. Eşti mulţumită? 

— Nu le-am închis pentru că nu pot afirma cu conştiinţa 
curată că au avut cauze accidentale sau naturale şi ştiu că nu 
vrei să spun că a fost o mână criminală, pentru că asta ar 
însemna că avem de-a face cu un criminal în serie, iar eu nu am 
nici o dovadă... cel puţin, deocamdată. 

— Laurie, nu mă supăra! spuse Calvin, aplecându-se spre ea 
şi ţintuind-o, până la intimidare, cu ochii lui negri şi 
ameninţători. Mă străduiesc să fiu cumsecade. Nu încerc să 
obstrucţionez investigaţiile tale, potrivit cărora decesele ar fi 
asemănătoare din punct de vedere al cauzei, dar deocamdată 
va trebui să alegi între moarte accidentală şi naturală. Eu aş 
merge, la fel ca Dick Katzenburg, pe varianta morţii naturale, 
pentru că nu există mai multe dovezi nici pentru moarte 
accidentală, nici pentru homicid. Nu putem să lăsăm cazurile în 
coadă de peşte la nesfârşit şi nici nu poţi semăna furtună în 
Departamentul de relaţii publice, numindu-le homiciduri sau 
accidente, în absenţa unei dovezi clare. Fii rezonabilă! 


— Bine, aşa o să fac, spuse Laurie, oftând resemnată. 

— Mulţumesc! Dar, să dea naiba, o spui de parcă ţi-aş fi cerut 
luna de pe cer. Şi, că tot veni vorba, ce-ai aflat despre cazurile 
din Queens? Au acelaşi scenariu? 

— Până acum, da, spuse Laurie pe un ton obosit. Se cocoşă în 
scaun, cu ochii aţintiţi în podea şi cu coatele sprijinite pe 
genunchi. Cel puţin, aşa reiese din rapoartele anchetatorilor, dar 
încă aştept fişele de internare. 

— Ţine-mă la curent! Acum, du-te la tine în birou şi finalizează 
cazurile de la Manhattan General. 

Laurie dădu din cap în semn de încuviinţare şi se ridică. Îi 
oferi directorului adjunct un zâmbet strâmb şi se întoarse spre 
uşă. 

— Laurie, strigă Calvin în urma ei. Pari abătută şi nu îţi stă în 
fire. Ce s-a întâmplat? Nu te simţi bine? Mă îngrijorezi! Mă 
întristează să te văd aşa. 

Laurie se întoarse spre el. Era uimită. Era atipic pentru Calvin 
să pună întrebări personale sau să se arate îngrijorat. Nu se 
aşteptase la aşa ceva din partea unui reprezentant al autorităţii, 
cu atât mai puţin din partea lui Calvin, care mai tot timpul se 
purta ca un bădăran. Surpriza acelei reacţii dădu naştere unui 
val neaşteptat de emoţii, care amenințau să iasă la suprafaţă. 
Ultimul lucru de care avea nevoie era să se piardă cu firea în 
faţa şefului ei, care adeseori se arăta şovin, aşa că încercă din 
răsputeri să nu o facă, trăgând adânc aer în piept şi ţinându-şi 
respiraţia un timp. Calvin se aplecă peste tăblia mesei de lucru, 
arcuindu-şi sprâncenele, ca şi când ar fi încurajat-o să 
vorbească. 

— Cred că am foarte multe pe cap, spuse Laurie într-un final. 

li era teamă să îl privească în ochi. 

— Vrei să-mi spui mai multe? o întrebă Calvin cu o voce mult 
mai blândă decât de obicei. 

— Nu acum, zise Laurie arborând acelaşi zâmbet strâmb. 

Calvin dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Cum vrei tu, dar, ţine minte, uşa mea este întotdeauna 
deschisă. 

— Mulţumesc, spuse Laurie înainte de a ieşi în grabă. 

In timp ce traversa holul principal de la parter, fu străbătută 
de o combinaţie de stări emoţionale, care se adăugau gândurilor 
învălmăşite în mintea ei. Pe de o parte, se simţea norocoasă 


pentru că ieşise de la Calvin fără o scenă lacrimogenă, fiind 
totuşi furioasă pe ea însăşi din cauza firii sale care iar se 
dovedise stânjenitor de demonstrativă. Era ridicol că trebuise să 
facă eforturi să nu verse lacrimi doar pentru că şeful ei dovedise 
că avea şi el o latură umană. Pe de altă parte, era impresionată 
de faptul că văzuse la directorul adjunct o faţă pe care nu o mai 
văzuse niciodată. Şi, după gândurile negre pe care şi le făcuse 
pe seama convocării sale în biroul lui Calvin, simţea uşurare că 
îşi păstra slujba. Dacă ar fi fost concediată pentru vreo greşeală, 
reală sau imaginară, nu avea certitudinea că ar fi făcut faţă 
situaţiei. În contextul sarcinii şi al celorlalte nelinişti ce o 
măcinau, avea nevoie mai mult ca niciodată de refugiul pe care 
i-l oferea meseria ei. 

Vâri capul în cabinetul anchetatorilor legişti şi îl întrebă pe 
Bart Arnold, anchetatorul-şef, dacă Janice mai era pe-acolo. Voia 
să afle mai multe detalii despre moartea lui Clark Mulhausen, să 
fie sigură că intra în seria celorlalte cazuri. 

— A plecat acum zece minute, spuse Bart. Pot să te ajut eu cu 
ceva? 

— Nu prea, spuse Laurie. Dar Cheryl? E disponibilă? 

— Ai ghinion! E deja pe teren, lucrează la un caz. Să-i zic să te 
sune când se-ntoarce? 

— Aş vrea să îi transmiţi un mesaj din partea mea, zise Laurie. 
leri am rugat-o să facă o cerere către spitalul St. Francis din 
Queens pentru fişele de spitalizare. Aş vrea să reformuleze 
cererea şi să o rog să le spună că e urgent. Am nevoie de fişe 
cât mai repede cu putinţă! 

— Nici o problemă, spuse Bart, notându-şi mesajul pe un 
bileţel autoadeziv. O să-l las pe biroul lui Cheryl. Problema e ca 
şi rezolvată! 

Laurie se îndreptă apoi spre biroul de identificare să îşi 
recupereze haina, dar îşi aminti pe drum că Jack îl autopsia pe 
Clark Mulhausen. El ar fi trebuit să aibă raportul de investigaţie, 
făcut de Janice, cu toate detaliile. Işi schimbă traseul şi se duse 
înspre lift. Nu numai că ar fi putut să afle sigur dacă Mulhausen 
intra în acelaşi tipar cu celelalte crime, dar avea şi ocazia să 
stea de vorbă cu Jack. Rememorând ezitările pe care le avusese 
în faţa biroului lui în după-amiaza precedentă, se gândi că putea 
să spargă gheaţa cu o discuţie legată de serviciu, după care să îi 
sugereze să se întâlnească în afara programului, pentru o 


discuţie personală. Gândul la subiectul pe care voia să Îl 
abordeze cu Jack îi aduse o stare de tensiune. Având în vedere 
comportamentul lui din ultimul timp, Laurie nu îşi putea da 
seama dacă Jack o să vrea să iasă în oraş cu ea sau dacă o să 
primească în termeni acceptabili vestea pe care urma să i-o 
dea. Lou aşa considera, dar ea nu era chiar atât de sigură. 

In trecut, un halat, o bonetă şi un simplă mască de protecţie 
erau suficiente pentru o putea intra în sala de autopsie dacă 
voiai să asişti la vreo examinare sau să discuţi cu cineva. 
Vremurile se schimbaseră. Acum, Laurie trebui să meargă în 
vestiar să îşi ia uniforma, apoi în camera de depozitare să îşi 
pună întreg echipamentul de protecţie, ca şi când ar fi făcut o 
autopsie. Calvin fusese cel care stabilise acest nou regulament 
şi cerea să fie respectat ca tablele legii. 

Când ridică mâna să îşi agaţe bluza în vestiar, Laurie scoase 
un geamăt. Simţise o înţepătură acută în aceeaşi parte a 
abdomenului în care mai avusese senzaţii de jenă în decursul 
zilelor precedente. Acum însă fusese o durere ascuţită, făcând-o 
să se strâmbe şi să îşi coboare braţul imediat. Îşi palpă 
abdomenul cu băgare de seamă. Din fericire, durerea se 
estompase deja şi la scurt timp dispăru la fel de repede cum 
apăruse. Apăsă cu grijă zona respectivă, dar nu mai simţea 
nimic. Intinse mâna exact cum făcuse atunci când încercase să 
îşi agaţe bluza, dar nu mai resimţi nici un disconfort. Clătină din 
cap confuză, neştiind dacă durerea avea vreo legătură cu faptul 
că era însărcinată, drept pentru care se gândi că poate ar trebui 
să o întrebe pe Sue dacă ea trecuse prin aşa ceva în timpul 
celor două sarcini ale ei. 

In vreme ce gândul la acea senzaţie dureroasă se pierdea 
printre celelalte ce-i preocupau mintea, Laurie se schimbă în 
uniforma de lucru, după care traversă holul ca să se îşi pună 
costumul de astronaut. Câteva minute mai târziu, intra în sala 
de autopsie. Când masiva uşă batantă se izbi de toc în urma ei, 
singurele două persoane aflate în încăpere îşi ridicară privirile 
dinspre masa pe care se afla despicat cadavrul. Amândoi 
bărbaţii se uitară la ea. 

— Ţine-ne, Doamne! glumi Jack. Cum se face că doamna 
doctor Montgomery e deja la ţol festiv şi nici măcar nu e ora 
opt? Cui datorăm această onoare? 

— Vreau doar să ştiu dacă şi în cazul ăsta există într-adevăr 


acelaşi tipar ca şi în celelalte decese, spuse Laurie pe un ton cât 
mai reţinut, pregătindu-se totodată sufleteşte să înfrunte 
comentariile lui sarcastice. 

Ajunse lângă masa de autopsie. Jack era în stânga ei, iar 
Vinnie în dreapta. 

— Vedeţi-vă de treabă, vă rog! Nu intenţionam să vă întrerup. 

— Nu vreau să crezi că ţi-am luat cazul ăsta. Ştii de ce mă 
ocup eu de el? 

— Da. Mi-a zis Chet. 

— Ai vorbit cu Calvin? N-am înţeles ce era cu el astăzi. S-a 
purtat ciudat. V-aţi certat cumva? 

— Totul e în regulă. Şi eu mi-am făcut griji când mi-a spus 
Chet că urma să am o zi de completat hârţogăraia şi că şeful 
voia să mă vadă de urgenţă. S-a dovedit că nu voia decât să 
finalizez cazurile mai vechi din serie. Trebuie să declar că au 
murit din cauze naturale. 

— Şi ai de gând să faci asta? Eu cred că nu se poate să fi 
murit din cauze naturale. 

— Nu prea am de ales, recunoscu Laurie. Aşa mi-a ordonat. 
Nu suport presiunile politice pe care le impune meseria asta, iar 
situaţia în care mă aflu e un exemplu de primă clasă. In fine, tu 
ce crezi despre Mulhausen? E la fel ca în celelalte cazuri? 

Jack se uită înspre toracele deschis al victimei. li scosese deja 
plămânii şi tocmai se pregătea să secţioneze vasele mari de 
sânge. Inima era la vedere. : 

— Din ce-am văzut până acum, da. Imprejurările morții au fost 
aceleaşi şi, până în acest moment, nu am găsit nici o patologie. 
O să aflu cu siguranță peste aproximativ o jumătate de oră, dar 
m-aş mira să găsesc ceva. 

— Te deranjează dacă mă uit pe raportul de anchetă din 
dosar? 

— Să mă deranjeze? De ce m-ar deranja? Dar pot să te 
scutesc eu de un efort, spunându-ți toate detaliile. Pacientul era 
un broker tânăr, de treizeci şi şase de ani, sănătos, care a 
suferit ieri o operaţie de hernie, fără complicaţii. După operaţie, 
starea lui era bună. A fost găsit mort în patul lui, la ora patru şi 
jumătate, în dimineaţa asta. Din raportul asistentelor reiese că, 
în momentul în care a fost găsit, corpul lui ajunsese la 
temperatura camerei. Cu toate astea, au încercat să îl 
resusciteze. Evident, fără succes. Deci, sunt de părere că intră 


în seria ta. Mai mult decât atât, sunt de părere că ideea ta cu 
crimele în serie se justifică. La început am crezut altceva, dar 
acum sunt de partea ta, cu atât mai mult cu cât s-au strâns deja 
şapte cazuri. 

Laurie încercă să distingă expresia de pe chipul lui Jack, dar 
nu reuşi să vadă dincolo de masca de protecţie. Totuşi se simţi 
încurajată. Ca şi Calvin, Jack se purta mult mai afabil decât se 
aşteptase ea, ceea ce îi crescu optimismul în mai multe privinţe. 

— Cum merg cazurile despre care pomenea Dick Katzenburg 
la şedinţă? întrebă Jack. Au început să se contureze? 

— Da. Cel puţin, aşa mi s-a părut după ce-am citit din 
rapoartele de investigaţii. Incă mai aştept fişele de internare ca 
să fiu sigură. 

— Ai avut o intervenţie bună, spuse Jack. leri, când am văzut 
că te duci la microfon să îţi susţii prezentarea, m-am enervat, 
pentru că m-am gândit că sesiunea de teroare de joi după- 
amiaza o să se prelungească, dar acum îţi dau dreptate. Dacă şi 
cazurile lui Dick se dovedesc a fi asemănătoare cu ale tale, 
atunci seria se dublează, lucru care pune AmeriCare într-o 
lumină tare proastă. Nu crezi? 

— Nu ştiu în ce fel afectează asta AmeriCare, zise Laurie. 

Era surprinsă de faptul că Jack se dovedea atât de vorbăreţ. 
Până şi în lucrul acela vedea un semn de încurajare. 

— Păi, cum spune şi zicala, e ceva putred în Danemarca. 
Treisprezece cazuri nu au cum să fie o coincidenţă. Interesant e 
însă faptul că nu există o probă comună irefutabilă, ceea ce mă 
împiedică să îţi susţin teoria, deşi începe încet, încet să aibă 
sens. la spune-mi, s-a petrecut vreunul dintre cazuri la Terapie 
intensivă sau în Secţia de recuperare postanestezie? 

— Nici unul de-al meu. Nu ştiu despre cele ale lui Dick. Ale 
mele au avut loc toate în rezerve obişnuite de spital. De ce mă 
întrebi? Mulhausen a fost la Terapie intensivă sau la Recuperare 
postanestezie? 

— Nu! A fost într-o rezervă obişnuită. Nu ştiu exact de ce te 
întreb. Poate pentru că la Terapie intensivă şi la Recuperare 
postanestezie medicaţia este administrată altfel decât într-o 
secţie obişnuită. De fapt, încerc să-mi dau seama dacă nu 
cumva există o eroare de sistem, cum ar fi în cazul în care 
pacienţii ar primi cu toţii un medicament pe care nu ar avea 
voie să îl ia. Ar mai fi şi asta o variantă. 


— Mulţumesc pentru sugestie, spuse Laurie fără prea mare 
convingere. O să ţin cont de asta. 

— Şi mă gândesc că ar trebui să faci în continuare presiuni 
asupra laboratorului de toxicologie. Cred că până la urmă 
rezultatele investigaţiilor toxicologice vor dezlega enigma asta. 

— E uşor de spus, dar nu ştiu ce altceva aş mai putea face. 
Peter Letterman a stat până şi-n cap cu testele astea; a început 
să ia în calcul şi cele mai bizare posibilităţi. leri mi-a zis că ar 
vrea să testeze pentru o toxină extrem de otrăvitoare, pe care o 
produce o broască din America de Sud. 

— Văleu! E puţin cam exagerat. Mi-aduce aminte de zicala: 
„Când auzi zgomot de copite, gândeşte-te la cai, nu la zebre”. 
Ceva întrerupe sistemul circulator cardiac al oamenilor ăstora. 
Nu cred că ar putea fi altceva decât un medicament pe bază de 
plante care provoacă aritmie. Cum de ajunge medicamentul 
ăsta în sângele lor, e o altă poveste. 

— Dacă ar fi fost vorba despre aşa ceva, s-ar fi văzut în 
testele toxicologice. 

— Ai dreptate, încuviinţă Jack. Dar dacă a fost contaminat 
serul fiziologic din spital? Toţi aveau perfuzii? 

Laurie rămase o clipă pe gânduri. 

— Acum că mă întrebi, da, îmi dau seama că toţi aveau. Dar 
nu e nimic deosebit, pentru că majoritatea celor care suferă o 
intervenţie chirurgicală stau pe perfuzii cel puţin douăzeci şi 
patru de ore de la intervenţie. In ceea ce priveşte contaminarea 
serului fiziologic, să ştii că mi-a trecut şi mie prin cap, dar nu mi 
se pare plauzibil. Dacă ar fi fost vorba despre aşa ceva, am fi 
avut mai multe cazuri şi cu siguranţă nu ar fi fost preponderente 
nici victimele tinere şi sănătoase, nici pacienţii care au suferit o 
operaţie minoră. 

— Nu cred că ar trebui să excluzi nici o variantă din capul 
locului, spuse Jack. Ceea ce îmi aduce aminte de întrebarea 
despre electroliți pe care ţi-a pus-o ieri tipul din Staten Island, 
după ce-ai încheiat prezentarea. 

l-ai spus că toate nivelurile erau în limite normale. E 
adevărat? 

— Bineînţeles! L-am rugat pe Peter să verifice de fiecare dată 
electroliţii şi mi-a spus că sunt în limite normale. 

— Păi, din câte se pare, ai acoperit toate variantele, spuse 
Jack. Acum o să finalizez cu Mulhausen, să m-asigur că nu are 


vreun cheag de sânge sau vreo patologie cardiacă. 

Luă scalpelul şi se aplecă înspre cadavru. 

— Incerc să iau în calcul toate posibilităţile, zise Laurie. Apoi, 
după un moment de ezitare, adăugă: Jack, putem să vorbim 
puţin într-o problemă personală? 

— Dumnezeule mare! izbucni Vinnie. Pe tot parcursul discuţiei 
prelungite dintre Laurie şi Jack, Vinnie se frământase 
nerăbdător, mutându-se de pe un picior pe altul. Nu putem să 
terminăm o dată nenorocita asta de autopsie? 

Jack se îndreptă de spate şi se uită la Laurie. 

— Despre ce vrei să vorbim? 

Laurie aruncă o privire înspre Vinnie. Se simţea stânjenită în 
prezenţa lui, mai ales văzând că îşi pierduse răbdarea. 

Jack remarcă reacţie ei. 

— Nu-l lua în seamă pe Vinnie! La cât de ajutor este ca 
asistent, poţi să faci abstracţie de el. Eu aşa fac tot timpul. 

— Ce amuzant! replică Vinnie. Numai că nu-mi vine să râd. De 
ce oare? 

— De fapt, zise Laurie, nu vreau să vorbim acum. Aş vrea să 
stabilim o întâlnire. Am nişte lucruri importante. 

Jack nu răspunse imediat; o privi o vreme prin masca de 
protecţie. 

— Lasă-mă să ghicesc, spuse el într-un final. Te măriţi şi vrei 
să-ţi fiu domnişoară de onoare. 

Vinnie începu să râdă atât de tare încât păru că se îneacă. 

— Ei, n-a fost chiar aşa de amuzant, protestă Jack, deşi râdea 
odată cu Vinnie. 

— Jack, zise Laurie, încercând să îşi păstreze calmul. Eu îţi 
vorbesc serios. 

— Şi eu la fel, spuse Jack. Şi, de vreme ce nu ai negat 
căsătoria, consider că mi s-a adus la cunoştinţă, dar mă tem că 
va trebui să refuz invitaţia de a-ţi fi domnişoară de onoare. Mai 
ai şi altceva să-mi spui? 

— Jack! repetă Laurie ceva mai apăsat. Nu mă mărit. Vreau să 
vorbim despre un lucru care are legătură cu noi doi. 

— Hai, bine! Sunt ochi şi urechi. 

— Nu o să discut despre asta în sala de autopsie. 

Cu un gest larg, Jack îi arătă încăperea, cu toate elementele ei 
de roman gotic. 

— Dar ce-are? Eu mă simt ca acasă! 


— Jack, poţi să fii şi tu serios o clipă? Ţi-am zis că e important. 

— Bine, bine! Ce alt loc de întâlnire de pe-aici s-ar potrivi mai 
bine cerinţelor tale? Dacă îmi dai aproximativ o jumătate de oră, 
am putea să ne întâlnim sus, în sala de identificare şi am putea 
să pălăvrăgim în timp ce degustăm cafele oferite de Vinnie. 
Singura problemă ar fi că tocmai atunci o să vină şi plebea la 
muncă. Poate ai prefera un rendez-vous în pitoreasca noastră 
sală de mese de la etajul întâi, unde am avea parte de un 
delicios desert de la automat. lar acolo am putea socializa cu 
femeile de serviciu. Ce preferi? 

Laurie îl ţintui cu privirea, atât cât era posibil prin masca de 
plastic. Reluarea stilului sarcastic şi agresiv îi spulberase 
aproape toate speranţele pe care şi le făcuse mai devreme în 
privinţa receptivităţii lui. 

— Eu speram să ne vedem diseară, poate la Elios, dacă putem 
face rezervare. 

Elios era un restaurant care jucase un rol important în lunga 
lor relaţie de cuplu. 

O vreme, Jack nu răspunse, uitându-se la Laurie. Deşi cu o zi 
înainte nu prea pusese mare bază pe ce îi povestise Lou despre 
ea, dintr-odată se întreba dacă nu cumva exista un sâmbure de 
adevăr în ce îi spusese. În acelaşi timp, Jack îşi reaminti 
hotărârea sa de a nu mai avea parte de alte umilinţe. 

— Ce s-a întâmplat cu Romeo? E cumva bolnav? 

Vinnie chicoti din nou, însă încercă să se abţină când Laurie îl 
străfulgeră cu privirea. 

— Nu ştiu ce să zic, continuă Jack. M-ai cam luat pe 
nepregătite, mai ales că trebuia să merg la bowling în seara 
asta, cu şaptesprezece călugăriţe din alt oraş. 

Vinnie nu reuşi să se mai controleze, aşa că plecă de la masă. 
Se duse la chiuvetă şi îşi făcu de lucru pe acolo. 

— Poţi să fii serios o clipă? repetă Laurie. Nu mă ajuţi deloc! 

— Eu nu te ajut deloc? o întrebă Jack pe un ton zeflemitor. S- 
au schimbat puţin rolurile, se pare! Câteva luni am tot încercat 
să aranjez o întâlnire cu tine, dar întotdeauna erai grăbită să 
ajungi la câte un eveniment cultural important! 

— Nu au fost câteva luni, a fost o lună şi m-ai invitat de două 
ori, iar de fiecare dată s-a întâmplat să am seara ocupată. 
Trebuie să vorbim, Jack! Ne vedem în seara asta sau nu? 

— Se pare că eşti foarte hotărâtă să ne întâlnim. 


— Da, sunt foarte hotărâtă, răspunse Laurie. 
— Bine, atunci ne vedem diseară. La ce oră? 
— Îţi convine la Elios? 

— Da, spuse Jack, ridicând din umeri. 

— Atunci o să sun să văd dacă pot să fac rezervare şi te- 
anunţ. S-ar putea să nu mai găsesc nimic liber, având în vedere 
că e vineri seara. 

— Bine, spuse Jack. Aştept veşti de la tine. 

Laurie încuviinţă din cap, ca o confirmare finală, apoi deschise 
uşa care dădea înspre hol şi se întoarse în depozit ca să îşi 
scoată echipamentul de protecţie. Era mulţumită că Jack 
acceptase în cele din urmă să se întâlnească, însă, aşa cum 
sugerase şi Calvin mai devreme, obosise tot încercând să îl 
convingă să accepte să se vadă şi, simţindu-l supărat, nu mai 
era atât de încrezătoare că va primi bine vestea. 

După ce se schimbă în ţinuta de stradă şi îşi recuperă paltonul 
din biroul de identificare, Laurie luă liftul până la etajul trei. Voia 
să îi facă o vizită scurtă lui Peter, să îl încurajeze puţin în 
căutările lui şi să verifice dacă nu cumva descoperise o mină de 
aur în cazurile Sobczyk şi Lewis. La cât era de adâncită în 
gânduri, nici nu mai luă în consideraţie posibilitatea unei întâlniri 
neplăcute cu şeful de laborator, John DeVries. Din nefericire, 
acesta era în biroul lui Peter şi îi freca ridichea. Era nervos şi îşi 
ţinea mâinile în şolduri, iar Peter avea o privire bleagă. Fără să 
îşi dea seama, Laurie dăduse buzna în mijlocul unei săpuneli. 

— Ce potriveală! exclamă John. Seducătoarea în persoană! 

— Poftim? făcu Laurie. 

La auzul acelui comentariu misogin, Laurie simţi cum se 
stârneşte şi în ea mânia. 

— Se pare că ai reuşit să-l seduci pe Peter şi să-l transformi în 
sclavul tău din acest laborator, mârâi John printre dinţi. Noi am 
mai avut discuţia asta, doctor Montgomery! La câte fonduri am 
alocate pentru laboratorul ăsta, nimeni nu are parte de 
tratament special, pentru că asta îi face pe ceilalţi să aştepte şi 
mai mult. Ai înţeles sau trebuie să-ţi dau în scris? Pe lângă asta, 
o să mă asigur că doctorul Bingham şi doctorul Washington vor 
lua la cunoştinţă această situaţie. Până una, alta, te rog să ieşi! 

Ca să fie şi mai sugestiv, îi arătă uşa. 

Preţ de câteva secunde, Laurie se uită când la faţa osoas 


a 
lui John, când la Peter. Nu ar fi vrut pentru nimic în lume săi 


ă 
ă îi 


facă probleme şi mai mari lui Peter, aşa că se abţinu să îi spună 
vreo două lui John. Ca urmare, se întoarse pe călcâie şi ieşi din 
laborator. 

In timp ce urca scările spre cabinetul ei, Laurie simţea că i se 
accentuase starea de deprimare. Nu îi plăceau conflictele, mai 
ales la locul de muncă. Asta pentru că, de foarte multe ori, 
acestea dădeau naştere în cazul ei unor reacţii emoţionale 
complet nepotrivite, asemenea celei pe care o avusese în biroul 
lui Calvin, deşi, în confruntarea cu John, furia ei avusese o curbă 
ascendentă. Amintindu-şi de Calvin, se întrebă care aveau să fie 
urmările, având în vedere că în genere John îşi punea în practică 
amenințările. Se gândi că erau şanse mari să fie poftită la o 
nouă discuţie cu directorul adjunct, însă nu avea nici cea mai 
vagă idee la ce ar fi putut conduce asta. Spera din tot sufletul să 
nu îi fi făcut probleme pe termen lung lui Peter, mai ales că 
acesta era nevoit să aibă de-a face zilnic cu John. 

După ce intră în cabinet, Laurie închise uşa. Îşi puse paltonul 
în cuier şi observă că haina Rivei era deja acolo, ceea ce 
însemna că Riva fie coborâse în sala de identificare, fie în sala 
de autopsie. Se aşeză, gândindu-se la telefonul pe care trebuia 
să îl dea. Se temea de perspectiva lui încă din momentul în care 
aflase că era însărcinată. Era ca şi cum actul de a telefona 
confirma în mod decisiv realitatea sarcinii. Încercase să o nege 
într-o oarecare măsură, pentru că reprezenta o aşa mare 
greşeală. Oricât de mult îşi dorea să aibă copii, cu siguranţă nu 
era momentul atunci şi se întreba ce fusese în mintea ei de îşi 
permisese să se expună astfel. Deşi se întâmplase cu doar 
câteva săptămâni în urmă, chiar nu reuşea să îşi aducă aminte 
cum de nu se protejase. 

Ridică receptorul şi formă fără tragere de inimă numărul de la 
Manhattan General. Aşteptând să se stabilească legătura, se 
uită pe materialele pe care le descărcase din baza de date în 
cazurile din Queens şi pe care trebuia să le completeze în 
tabelul ei, alături de cazul la care Jack lucra în acel moment. 

Când operatorul intră pe fir, Laurie rugă să i se facă legătura 
la cabinetul doctoriţei Laura Riley. Pe când se auzea semnalul 
de apel, Laurie se gândi că Sue făcuse foarte bine atunci când o 
pusese în legătură cu un medic ginecolog care era în acelaşi 
timp şi obstetrician. In era  malpraxisului medical, asta 
reprezenta o raritate. 


Când secretara doctoriţei Riley răspunse, Laurie îi explică 
situaţia în care se afla. Se pomeni că se bâlbâie în momentul în 
care îi povesti că aflase de sarcină în urma unui test cumpărat 
de la farmacie. 

— İn cazul acesta, nu putem aştepta până în septembrie, 
spuse secretara pe un ton vioi. Doamna doctor doreşte să îşi 
vadă pacientele de la obstetrică când se împlinesc între opt şi 
zece săptămâni de la ultima menstruaţie. In ce săptămână 
sunteţi? 

— Aproximativ a şaptea, spuse Laurie. 

— Atunci ar trebui să ne vizitaţi săptămâna care vine sau 
cealaltă. 

Urmă un scurt moment de tăcere. Laurie îşi dădu seama că îi 
tremura mâna cu care ţinea telefonul. 

— Puteţi veni vinerea viitoare? spuse secretara, revenind pe 
fir. Adică de azi într-o săptămână, la unu şi jumătate. 

— E bine, spuse Laurie. Mulţumesc că mi-aţi găsit un loc în 
program. 

— Cu plăcere! Să-mi spuneţi cum vă numiţi! 

— Imi cer scuze, nu mi-am dat seama că nu m-am prezentat. 
Sunt doctoriţa Laurie Montgomery. _ 

— Doamna doctor Montgomery! Sigur că da! Imi aduc aminte, 
am vorbit ieri. 

Laurie făcu o grimasă. Secretul ei avea acum un statut 
aproape public. Deşi nu o întâlnise personal, secretara aceea 
era la curent cu un detaliu foarte intim din viaţa ei, detaliu în 
faţa căruia ea însăşi nu ştia cum să reacționeze. Urma să ia 
nişte hotărâri extrem de dificile. 

— Felicitări! continuă secretara. Rămâneţi pe fir! Sunt 
convinsă că doamna doctor ar dori să vă salute. 

Fără să mai aibă timp de reacţie, Laurie se trezi aşteptând, pe 
un fundal muzical, legătura cu doctoriţa Riley. Pentru o secundă 
se gândi să închidă, dar se răzgândi. Ca să îşi ţină mintea 
ocupată, se uită înspre certificatele de deces şi rapoartele de 
investigaţii ale cazurilor din Queens. Simţind nevoia acută de a 
se gândi la altceva, luă primul raport şi începu să îl citească. 
Numele pacientei era Kristin Svensen, avea douăzeci şi trei de 
ani şi fusese internată la spitalul St. Francis pentru o 
hemoroidectomie. In faţa acelei tragedii înscrise sec pe un 
raport, Laurie clătină trist din cap. Problemele ei i se păreau 


minore în comparaţie cu moartea unei tinere sănătoase după ce 
suferise o banală operaţie de hemoroizi. 

— Doamna doctor Montgomery! Tocmai am aflat vestea. 
Felicitări! 

— Puteţi să-mi spuneţi Laurie. 

— Bine, dar şi tu să-mi spui Laura! 

— Nu ştiu dacă felicitările sunt tocmai potrivite. Sinceră să fiu, 
pentru mine e o surpriză neaşteptată şi oarecum incomodă, aşa 
că nu ştiu cum să o privesc. 

— Am priceput, spuse Laura, temperându-şi entuziasmul. 
Trebuie să ne asigurăm totuşi că şi tu şi embrionul sunteţi într-o 
stare cât se poate de bună, adăugă doctoriţa, cu sensibilitatea 
unui om cu experienţă. Au fost probleme până acum? 

— Nişte greţuri matinale, dar de scurtă durată. 

Laurie nu se simţea în largul ei discutând despre sarcină şi ar 
fi vrut să încheie convorbirea telefonică. 

— Să ne anunţi dacă se înrăutăţesc. Sunt mii de cărţi de 
specialitate în care poţi găsi numeroase sugestii referitoare la 
felul în care le poţi controla. Şi, că veni vorba de literatura de 
specialitate, te sfătuiesc să stai departe de cele conservatoare, 
pentru că o să înnebuneşti citind că nu ai voie să faci nimic, ca, 
de exemplu, o baie fierbinte. Acestea fiind spuse, ne vedem 
vinerea viitoare. 

Laurie îi mulţumi şi închise telefonul. Se simţea uşurată la 
gândul că încheiase discuţia. Adună paginile scoase la 
imprimantă din dosarele cazurilor din Queens şi le aranjă într-un 
teanc ordonat, lovindu-le uşurel de tăblia biroului. Mişcarea îi 
stârni, la nivel aproape subliminal, o senzaţie neplăcută, în 
acelaşi loc în care avusese dureri în vestiar. Se întreba dacă ar fi 
trebuit să îi povestească Laurei Riley despre senzaţia de durere 
pe care o avea. Se gândi că poate ar fi fost mai bine să îi fi zis, 
dar nu intenţiona să o sune din nou. Avea de gând să îi spună la 
prima consultaţie, dacă nu cumva se înteţeau până într-atât 
încât să impună un telefon înainte de acea dată. Se mai gândi 
că poate ar fi trebuit să o întrebe ce părere avea despre faptul 
că markerul de genă BRCA1 mutantă fusese testat pozitiv, dar, 
ca şi în cazul durerii abdominale, hotărî că ar fi mult mai potrivit 
să îi spună când se întâlneau faţă în faţă. 

Cu hârtiile într-o mână, Laurie întinse cealaltă mână spre 
telefon, dar ezită când degetele îi poposiră pe receptor. Işi 


propusese să îl sune pe Roger din numeroase motive, cel mai 
important dintre ele fiind sentimentul de vinovăţie pe care îl 
avea pentru că nu îi explicase în nici un fel comportamentul 
ciudat de care dăduse dovadă la el în birou. Nu ştia însă ce să îi 
spună. Din mai multe motive, nu era încă pregătită să îi 
dezvăluie tot adevărul, dar ştia că era cazul să se explice într-un 
fel. În cele din urmă, se hotărî să abordeze subiectul genei 
BRCA1, aşa cum mai făcuse. 

Laurie ridică receptorul şi formă numărul biroului lui Roger. 
Dorea de fapt să vină la el cu copiile după datele cazurilor din 
Queens, ca să poată vorbi pe marginea lor. În ciuda 
frământărilor legate de problemele personale, îi venise o idee 
privitoare la pacienţii din Queens, idee ce ar fi putut rezolva 
misterul SDSA-ului. 


14 


Când Laurie ajunse la Manhattan General, una dintre 
secretare o conduse în biroul lui Roger, care o aştepta. Acesta 
închise uşa imediat, apoi o îmbrăţişă strâns şi îndelung. Laurie 
răspunse la îmbrăţişare, dar nicidecum cu aceeaşi intensitate. În 
afara resentimentelor pe seama căsniciei lui, mai ştia şi că nu 
avea să fie sinceră cu el în privinţa situaţiei în care se afla, lucru 
care o făcea să se simtă prost. Dacă ar fi remarcat reţinerile ei, 
Roger s-ar fi abținut să deschidă subiectul. După ce o îmbrăţişă, 
bărbatul aşeză cele două scaune unul în faţa celuilalt, la fel ca în 
ziua precedentă. li făcu semn lui Laurie să se aşeze, după care 
luă şi el loc. 

— Mă bucur să te văd, spuse el. Mi-a fost dor de tine azi- 
noapte. 

Stătea aplecat în faţă, cu mâinile împreunate şi cu coatele 
sprijinite pe genunchi. Laurie se găsea suficient de aproape de 
el cât să îi simtă parfumul loţiunii după ras. Roger abia îşi 
începuse tura. Cămaşa lui curată încă purta semnele lăsate de 
felul cum stătuse împachetată în dulap. 

— Şi eu mă bucur să te văd, spuse Laurie. 

li întinse rapoartele de investigaţie, precum şi certificatele de 
deces ale celor şase cazuri din Queens. Nu avusese timp să şi le 
copieze, dar nu mai avea importanţă. Putea foarte simplu să le 
descarce din nou din baza de date. Prin faptul că îi înmânase 
materialele, spera să deturneze discuţia de la subiectul stării ei 
psihice, cel puţin pentru moment. În plus, era nerăbdătoare să îi 
spună ce idee îi venise. 

Roger frunzări paginile la repezeală. 

— Pe cinstea mea! Chiar seamănă cu ale noastre, până şi prin 
faptul că au avut loc tot dimineaţa, cam pe la aceeaşi oră. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. O să aflu mai multe detalii 
când o să primesc şi fişele de internare. Dar, teoretic vorbind, să 
presupunem că sunt perfect asemănătoare. Ce îţi sugerează 
ipoteza asta? 

Roger aruncă o privire înspre pagini, se gândi o clipă, după 
care înălţă din umeri. 

— Înseamnă că numărul cazurilor s-a dublat. Acum avem 


douăsprezece cazuri, nu şase. Ba nu! Avem treisprezece, pentru 
că mai e şi decesul de azi-noapte. Presupun că ai auzit despre 
Clark Mulhausen. Tu o să-i faci autopsia? 

— Nu eu, ci Jack, spuse Laurie. 

li povestise câte ceva despre Jack de-a lungul celor cinci 
săptămâni în care Roger îi făcuse curte, inclusiv faptul că ea şi 
Jack avuseseră o relaţie. Când îl întâlnise pe Roger pentru prima 
dată, îi spusese că este „aproape singură”. Mai târziu, după ce 
începuseră să se cunoască mai bine, îi mărturisise că folosise 
acea descriere pentru că încă existau probleme nerezolvate 
între ea şi Jack. Îi mărturisise până şi faptul că problemele erau 
legate de reţinerile pe care Jack le avea în faţa unui 
angajament. 

Roger primise veştile cu calm, iar Laurie apreciase 
maturitatea şi încrederea lui în sine. De atunci nu mai 
discutaseră niciodată despre Jack. 

— Uită-te la datele cazurilor din Queens, îi zise Laurie. 

Roger frunzării din nou hârtiile, apoi ridică privirea. 

— Toate s-au întâmplat spre sfârşitul toamnei trecute. Ultima 
a fost la sfârşit de noiembrie. 

— Exact, spuse Laurie. S-au întâmplat în ritm alert, la o 
diferenţă de aproximativ o săptămână şi un pic, după care totul 
s-a oprit brusc. Ţie îţi spune ceva treaba asta? 

— Cred că da, dar pare că tu te gândeşti la ceva anume. De 
ce nu-mi spui direct? 

— Aşa am să fac, dar mai întâi ascultă-mă puţin! Noi doi 
suntem singurii care suspectăm că am avea de-a face cu un 
criminal în serie, dar am fost efectiv reduşi la tăcere. Nu reuşesc 
să îi conving pe cei din conducerea institutului în privinţa cauzei 
de deces, iar tu nu reuşeşti nici măcar să convingi conducerea 
spitalului să recunoască faptul că există o problemă. Ne luptăm 
cu un soi de inerție instituţională. Ambele sisteme birocratice 
preferă să ascundă problema sub preş, dacă nu se găseşte 
nimeni să le forţeze mâna. 

— Aşa e, nu pot să te contrazic. 

— In tabăra ta, ceea ce ne-a ţinut pe loc a fost faptul că 
spitalul are o rată a mortalităţii atât de bună, încât aceste 
decese nici măcar nu se simt. În tabăra mea, investigaţiile 
toxicologice au eşuat. 

— Tot n-au găsit nimic? 


Laurie clătină din cap în semn că nu. 

— lar şansele să aflăm ceva în viitorul apropiat s-au spulberat. 
Mă tem că şeful de laborator, de altfel un tip foarte conflictual, a 
aflat de dimineaţă despre testele amănunțite pe care le-am 
cerut pe-ascuns. După cum îl ştiu, de-acum încolo va avea grijă 
ca orice investigaţii viitoare pe marginea cazurilor noastre să 
stea la coadă, în urma celorlalte. Şi, chiar şi atunci când le va 
veni rândul, cu siguranţă nu va depune cine ştie ce eforturi ca 
să descopere ceva. 

— Deci, unde baţi? 

— Asta înseamnă că numai noi putem să ajungem pe urmele 
criminalului şi ar fi bine să facem ceva dacă vrem să oprim şi 
alte morţi lipsite de sens. 

— Lucrul ăsta îl ştim de la bun început. 

— Da, dar până acum am încercat să ne facem treaba în 
limitele impuse de instituţiile pentru care lucrăm şi de fişa 
posturilor pe care le ocupăm. Cred că trebuie să încercăm să 
găsim o altă cale şi, după părerea mea, cazurile din Queens 
reprezintă o ocazie în acest sens. Dacă decesele astea sunt tot 
nişte crime, părerea mea este că avem de-a face cu un singur 
criminal, nu doi, nu mai mulţi. 

— Şi eu tot cam aşa m-am gândit. 

— Pentru că şi St. Francis este tot o instituţie AmeriCare, tu ar 
trebui să ai acces fără probleme la baza de date a personalului 
lor. Tu poţi foarte simplu să afli informaţii despre angajaţi. Avem 
nevoie de o listă cu angajaţii de la St. Francis, începând cu 
femeile de serviciu şi terminând cu anesteziştii, care toamna 
trecută au lucrat în tura de noapte, de la unsprezece seara la 
şapte dimineaţa. lar de la Manhattan General trebuie să ştim ce 
oameni au lucrat în iarna asta. Imediat ce avem lista, putem să 
comparăm numele. Aici nu prea mai ştiu exact ce ar trebui să 
facem, dar, dacă am găsi câţiva suspecți credibili, poate am 
reuşi să convingem spitalul sau Institutul de Medicină Legală să 
se implice. 

Roger dădu aprobator din cap şi un zâmbet abia schiţat apăru 
pe chipul aspru. 

— E o idee elegantă! Mă bucur că m-am gândit la asta! Apoi 
izbucni în râs şi o lovi amical pe Laurie peste coapsă. Felul în 
care prezinţi totul face să pară că e un lucru simplu, continuă el. 
Dar e în regulă. Cred că voi putea linguşi pe cineva să-mi dea 


toate informaţiile. Nu ar fi nemaipomenit dacă am reuşi să 
descoperim ceva? Adică, mă întreb dacă există o astfel de listă. 
Ştiu sigur că există o altă listă, una cu specialiştii care 
beneficiază de dreptul de a profesa şi de a face internări în 
ambele instituţii. Ca şef al personalului medical, am acces direct 
la lista asta. 

— Ideea ta ar putea fi chiar mai bună decât a mea, recunoscu 
Laurie. Dacă m-ai întreba cine mi se pare cel mai plauzibil 
suspect dintre angajaţii spitalului, aş zice că un medic cu 
tulburări psihice. Dacă toate decesele au fost de fapt asasinate, 
atunci cel care le-a comis cu siguranţă are cunoştinţe solide de 
fiziologie, de farmacologie, poate chiar şi de medicină legală. 
Altfel, am fi putut să ne dăm deja seama cum naiba face crimele 
astea. 

— Amândoi ştim ce medici sunt cei mai pregătiţi în domeniile 
pe care le-ai pomenit. 

— Ce medici? 

— Anesteziştii. 

Laurie încuviinţă în tăcere. Era de acord că anesteziştii sunt 
cei mai pricepuţi în „adormirea” pacienţilor, însă, în ciuda 
afirmațiilor sale de mai devreme, medic fiind la rândul ei, îi 
venea greu să creadă că în spatele crimelor se afla un doctor. 
Un asemenea gest ar fi contrazis însăşi ideea de medic, dar, la 
urma urmei, acelaşi lucru era valabil şi în cazul oricărui alt 
angajat din sistemul medical. Şi totuşi, în Anglia existase un caz 
înspăimântător, cu un doctor suspectat că ar fi ucis aproape 
două sute de oameni. 

— Ce-ar fi să punem în practică imediat ideea asta? sugeră 
Laurie. Ştiu că e vineri şi nimănui nu îi place să primească pe 
cap o nouă sarcină înainte de weekend, dar trebuie să facem 
ceva şi trebuie să ne mişcăm repede şi nu numai pentru că 
astfel am putea preveni alte decese. S-ar putea ca presupusul 
nostru ucigaş în serie să fie suficient de inteligent încât să ştie 
că este mult mai în siguranţă dacă se mută în alt spital după un 
anumit număr de crime. Bănuim că s-a mai mutat o dată în 
trecut, după un număr de şase crime, aşa că s-ar putea muta 
din nou, după cele şapte de acum. Dacă se va întâmpla aşa, 
atunci colegi de-ai noştri dintr-un alt spital, poate dintr-un alt 
oraş chiar, o vor lua de la zero. Este unul dintre motivele pentru 
care ultimul ucigaş în serie din mediul medical al zonei 


metropolitane a fost prins atât de târziu. 

— Cine ştie, poate că spitalul din Queens nici nu este primul 
în care a lucrat ucigaşul. 

— Ai dreptate, spuse Laurie cutremurându-se. Niciodată nu 
m-am gândit la posibilitatea asta. 

— Mă apuc imediat de treabă, îi promise Roger. 

— Eu sunt de gardă în weekend, spuse Laurie. Asta înseamnă 
că, cel mai probabil, o să fiu de găsit la Institutul de Medicină 
Legală, aşa că sună-mă acolo. Sunt bucuroasă să te-ajut cu 
orice pot. Ştiu că sarcina o să fie mult mai dificilă decât am lăsat 
eu să se înţeleagă. 

— Vom vedea. Poate că o să dau peste un operator de sistem 
conştiincios care ar putea să ne ajute cu bazele de date, spuse 
Roger punând în ordine hârtiile pe care le dăduse Laurie. Aş 
vrea să-ţi spun acum ceva foarte interesant despre cazurile 
noastre. Din întâmplare, am descoperit o trăsătură comună 
destul de ciudată. 

— Da? întrebă Laurie fascinată de o astfel de perspectivă. 
Despre ce este vorba? 

— Te previn că nu vreau să sugerez că ar fi ceva semnificativ, 
dar se aplică în toate cazurile noastre, inclusiv în cazul 
Mulhausen de azi-noapte. Toate victimele erau pacienţi relativ 
noi în sistemul AmeriCare; toţi se înscriseseră de mai puţin de 
un an. Am descoperit asta absolut întâmplător, verificându-le 
numărul de asigurare. 

Câteva secunde, cei doi se priviră în tăcere. Laurie se gândea 
la acel nou amănunt, încercând să vadă în ce fel se corela cu 
celelalte informaţii. Nu îi trecea nimic prin minte, deşi îşi aminti 
de comentariul pe care îl făcuse Jack cu o zi înainte, în timpul 
şedinţei de joi după-amiază, când aflase că în St. Francis, o altă 
instituţie  AmeriCare, avusese loc o serie de decese 
asemănătoare cu cele pe care le analizase ea. Jack spusese: 
„Aha, uite cum se ţese intriga!” Nu avusese ocazia să îl întrebe 
la ce se referise şi nici de dimineaţă nu înţelesese ce voia să 
sugereze spunând că noile cazuri „pun AmeriCare într-o lumină 
tare proastă”. Acum, când Roger îi dezvăluise acea noutate, era 
şi mai nerăbdătoare să îl roage pe Jack să îi explice. Laurie ştia 
că Jack ura din toată inima AmeriCare, lucru care ar fi putut să îi 
influenţeze opiniile, însă era un tip ascuţit la minte şi cu intuiţii 
bune. 


— Nu ştiu exact dacă detaliul ăsta are vreo importanţă, 
repetă Roger, dar mi se pare ciudat. 

— Cu siguranţă are, spuse Laurie. Numai că momentan, nu 
îmi dau seama în ce fel. Toate victimele erau tinere şi 
sănătoase. lar AmeriCare îşi alege asiguraţii cu precădere din 
categoria asta. Ar fi în detrimentul companiei să îi piardă. 

— Ştiu, nu prea are sens, dar m-am gândit că ar fi bine să-ţi 
spun oricum. 

— Mă bucur că ai făcut-o, spuse Laurie, ridicându-se apoi de 
pe scaun. Ar cam fi cazul să mă întorc la serviciu. Nu-i fac eu 
autopsia lui Mulhausen pentru că mi s-a cerut să lucrez azi la 
birou pentru a finaliza cazurile McGillin şi Morgan ca având 
cauze naturale. 

— Stai un picuţ, unde te grăbeşti? spuse Roger. O prinse de 
braţ şi o îndemnă să se aşeze din nou pe scaun. Nu scapi tu aşa 
uşor! Mai întâi, cine te presează să finalizezi cazurile ca având 
cauze naturale? 

— Directorul adjunct, Calvin Washington. Pretinde că şeful lui, 
Harold Bingham, este presat la rândul lui de primărie. 

Roger clătină din cap, cu o expresie dezgustată pe chip. 

— Nu mă mir, având în vedere ce mi-a spus mie ieri directorul 
spitalului meu. Mi-a transmis că ar fi spre binele meu să ştiu că 
AmeriCare vrea ca problema asta să dispară din peisaj. 

— Şi ce ţi se pare surprinzător? Ar fi un coşmar pentru 
imaginea publică a companiei. Dar ce legătură are cu primăria? 

— Sunt nou în sistem, dar am senzaţia că AmeriCare are 
multă susţinere politică, după cum reiese din contractul pe care 
l-a încheiat compania cu municipalitatea. Nu cred că e nevoie 
să-ţi reamintesc faptul că domeniul medical este o mare afacere 
şi că se fac multe presiuni din numeroase surse, pentru o 
mulţime de chestiuni. 

Laurie dădu din cap ca şi când ar fi înţeles, însă era cam în 
ceaţă. 

— O să finalizez cazurile ca având cauze naturale, dar, cu 
ajutorul tău, sper că voi putea să modific certificatele de deces 
în viitorul apropiat. 

— Bine, acum gata cu discuţiile despre muncă, zise Roger. 
Mai important este să-mi spui cum te simţi. 

Mi-am făcut multe griji şi, sincer să fiu, mi-a fost foarte greu 
să nu te sun din sfert în sfert de oră. 


— Îmi pare rău că ţi-ai făcut griji din cauza mea, spuse Laurie 
în timp ce îşi scormonea creierii în încercarea de a găsi o 
modalitate prin care să îl liniştească pe Roger, fără să îl mintă şi 
fără să îi mărturisească miezul problemei. Dar, cum ţi-am spus 
şi ieri, încerc să îmi ţin cumpătul cum pot, continuă ea. E o 
perioadă un pic mai dificilă pentru mine. 

— Te înţeleg. Am încercat să-mi dau seama cum m-aş simţi 
eu dacă mi s-ar spune că am un marker de genă predispusă la 
dezvoltarea unui cancer şi, apoi, aş fi condus spre ieşire. 
Infloritorul domeniu al geneticii medicale ar trebui să ajungă la o 
modalitate de informare a pacienţilor mai bună decât cea de 
până acum, pe lângă asigurarea unor remedii pe măsură. 

— Având în vedere că tocmai trec prin aşa ceva, trebuie să 
mă arăt de acord cu tine, deşi asistenta socială chiar a avut o 
tentativă în acest sens. Însă medicina americană a fost 
întotdeauna aşa. Tehnologia a constituit preocuparea principală, 
lăsând psihologia pacientului în plan secundar. 

— Tare aş vrea să ştiu cum aş putea să-ţi fiu de ajutor în 
privinţa asta. 

— Mă tem că deocamdată nu prea ai cum. Simt prinsă într-o 
odisee personală. Dar asta nu înseamnă că nu apreciez grija ta 
şi să ştii că mi-ai fost de ajutor. 

— Ne-am putea vedea în seara asta? 

Laurie se uită în ochii lui albaştri. O deranja faptul că îi 
ascundea lucruri, dar nu reuşea să îi spună că era însărcinată şi 
că se întâlnea în acea seară cu Jack pentru că împreună 
concepuseră un copil. li ascundea asta nu pentru că nu îl credea 
în stare să facă faţă situaţiei. 

Roger avea suficientă stăpânire de sine. Motivul ţinea mai 
curând de dorinţa ei de intimitate şi, până când nu îi spunea lui 
Jack, nu voia să împărtăşească vestea nimănui, nici măcar unei 
fiinţe dragi ei, cum era Roger. 

— Am putea lua cina mai devreme, insistă Roger. Nici măcar 
nu trebuie să vorbim despre gena BRCAI, dacă nu vrei. Poate că 
deja o să am şi câteva date despre angajaţii de aici sau de la St. 
Francis. Adică, e posibil să găsesc câte ceva, deşi, aşa cum bine 
ai punctat tu, e vineri. 

— Roger, la câte mi s-au întâmplat în ultima vreme, am 
nevoie de puţin spaţiu să respir, cel puţin câteva zile. Asta e 
ajutorul de care am nevoie. Crezi că poţi accepta asta? 


— Da, dar nu îmi convine. 

— Îţi sunt recunoscătoare că mă-nţelegi. Mulţumesc mult! 

Laurie se ridică din nou, iar Roger făcu acelaşi lucru. 

— Pot măcar să te sun? 

— Cred că da, deşi nu ştiu cât o să fiu în stare să vorbesc. 
Poate c-ar fi mai bine să te sun eu. Incerc să le iau pe toate 
uşurel. 

Roger dădu din cap în semn că pricepuse. Laurie încuviinţă la 
rândul ei. Urmă un scurt moment de tăcere stânjenită, după 
care Roger se apropie de ea şi o îmbrăţişă încă o dată. Laurie îi 
răspunse cu aceeaşi reţinere ca şi mai devreme. Schiţă un 
zâmbet şi dădu să iasă. 

— Mai am o întrebare, spuse Roger, punându-se între Laurie 
şi uşă. „Perioada un pic mai dificilă” pe care mi-ai descris-o are 
vreo legătură cu faptul că încă sunt căsătorit? 

— Sincer, cred că da, într-o oarecare măsură, recunoscu 
Laurie. 

— Regret foarte tare faptul că nu ţi-am spus. Ştiu că ar fi 
trebuit să o fac mai devreme, dar la început mi s-a părut că nu 
ti-ar fi păsat. Adică, nici mie nu îmi mai păsa, de parcă nici n-ar 
fi reprezentat vreo problemă. Apoi, când am ajuns să ne 
cunoaştem mai bine, iar eu m-am îndrăgostit de tine şi mi-am 
dat seama că ţi-ai fi dorit să afli din timp un astfel de amănunt, 
m-am simţit foarte prost că nu ţi-am spus la vremea potrivită. 

— Mulţumesc pentru scuze şi pentru explicaţii. Sunt convinsă 
că în felul ăsta vom reuşi să depăşim criza în care ne aflăm. 

— Aşa sper şi eu, spuse Roger. O strânse tandru de umăr, 
apoi îi deschise uşa biroului. Mai vorbim! 

Laurie dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Cu siguranţă, zise ea, ieşind din birou. 

Roger o urmări trecând pe lângă mesele secretarelor şi 
apucând-o pe holul lung din pavilionul administrativ. O urmări 
cu privirea până când dispăru din câmpul lui vizual, apoi închise 
uşa. Se duse spre birou şi se aşeză pe scaun, adulmecând 
parfumul ei, care încă mai adia în aer ca o nălucă. Era îngrijorat 
în privinţa ei şi se temea că distrusese relaţia lor pentru că nu 
fusese deschis cu ea şi, lucru şi mai condamnabil, pentru că nu 
îi spusese întreg adevărul. Încă îi ascundea anumite aspecte pe 
care Laurie ar fi avut tot dreptul să le ştie, dacă dorea ca relaţia 
lor să meargă mai departe; şi mai grav, nu îi spusese tot 


adevărul în privinţa unor lucruri pe care i le mărturisise deja. În 
ciuda asigurărilor pe care i le dăduse lui Laurie, în relaţia cu 
soţia lui încă existau unele aspecte nelămurite, inclusiv o iubire 
neîmpărtăşită de el, lucru pe care Roger nu avusese curajul să i- 
| spună lui Laurie, deşi ea avusese puterea să îi spună ceva 
asemănător despre Jack, fostul ei iubit. 

Marele secret al lui Roger, pe care nu îl ştia nimeni în Statele 
Unite, nici măcar angajatorii lui actuali, era faptul că fusese 
dependent de droguri. Cât stătuse în Thailanda, căzuse în 
capcana dependenţei de heroină. Totul începuse ca un joc 
nevinovat, un experiment personal menit să îl ajute să înţeleagă 
mai bine şi să vindece pacienţii dependenţi. Din nefericire, 
subestimase puterea de seducţie a drogului şi slăbiciunile sale, 
cu atât mai mult cu cât heroina se găsea la tot pasul în zona 
respectivă. In acea perioadă îl părăsiseră soţia şi copiii, cu 
sprijinul familiei ei influente. Din cauza dependenţei fusese 
transferat în Africa şi, în cele din urmă, eliminat din organizaţia 
caritabilă. Şi, deşi urmase un îndelungat şi intens program de 
reabilitare şi nu mai consumase droguri de ani de zile, fantoma 
dependenţei încă îl ameninţa în fiecare zi. Una dintre probleme 
ţinea de faptul că bea prea mult. li plăcea la nebunie vinul şi, 
noapte de noapte, bea pe ascuns cel puţin o sticlă. Era îngrijorat 
că făcuse din alcool un substitut pentru heroină. Ca medic, mai 
ales că trecuse printr-un program de dezintoxicare, cunoştea 
riscurile. 

Roger şi-ar fi plâns şi pe mai departe de milă, stând în biroul 
lui, dar din fericire îl preocupa seria deceselor suspecte. Chiar 
dacă ele îi treziseră curiozitatea înainte de a o cunoaşte pe 
Laurie, înverşunarea cu care ea se ţinea de acele cazuri îi 
stârnise cu adevărat interesul. Se folosise de seria de decese 
pentru a începe o relaţie cu Laurie şi totul mersese strună. După 
câteva săptămâni, Laurie îl vrăjise şi el începuse să creadă că 
ideea de a se întoarce în Statele Unite pentru a-şi reface viaţa, 
alături de o altă soţie şi de alţi copii, într-o casă curăţică, 
începuse să prindă contur. Apoi îl luase gura pe dinainte şi totul 
se prăbuşise. Acum se folosea de seria de decese ca de singurul 
element care putea redresa relaţia lor. Cu cât făcea rost mai 
rapid de lista de angajaţi, cu atât mai bine. Dacă dădea norocul 
peste el şi descoperea ceva semnificativ, ar fi putut să o sune 
chiar în acea seară şi să meargă cu lista acasă la ea. 


Roger luă legătura prin interfon cu Caroline, secretara cea 
mai eficientă. O rugă să vină în biroul lui. Apoi, căută în agenda 
telefonică a spitalului numele directorului Departamentului de 
resurse umane. Acesta se numea Bruce Martin. Roger tocmai 
nota numărul de telefon al biroului acestuia, când Caroline se ivi 
în pragul uşii. 

— Am nevoie de nişte nume şi numere de telefon de la 
spitalul St. Francis, îi strigă Roger. În vocea lui se citea un zel 
neaşteptat. Vreau să vorbesc cu şeful personalului medical de 
acolo şi cu directorul de resurse umane cât se poate de repede! 

— Doriţi să vă fac eu legătura sau preferaţi să telefonaţi 
dumneavoastră direct? îl întrebă Caroline. 

— Fă-mi legătura! îi ordonă Roger. Intre timp, o să stau puţin 
de vorbă cu domnul Bruce Martin, directorul nostru de resurse 
umane. 


Laurie se apropie de intrarea principală a Institutului de 
Medicină Legală şi se uită la ceasul de la mână. Rămase 
înmărmurită. Era aproape douăsprezece. Făcuse, în mod 
incredibil, aproape o oră şi jumătate cu taxiul de la Manhattan 
General. Clătină din cap indignată. Numai în New York se putea 
întâmpla ca jumătate de oraş să rămână blocat, asemenea unui 
hematom gigantic. Taximetristul îi explicase că sosise în oraş un 
demnitar important, deşi nu ştia despre cine era vorba. Din 
nefericire, vizita respectivă impusese restricţii de acces pe 
anumite străzi, pentru a permite trecerea coloanei oficiale. 
Odată cu acele restricţii, tot centrul oraşului se poticnise într-un 
blocaj asurzitor. 

Marlene îi deschise uşa principală, iar Laurie se văzu nevoită 
să treacă prin corpul administrativ al clădirii, îi era teamă să se 
uite prin uşa întredeschisă a vreunui birou, de teamă să nu dea 
peste Calvin. Dacă ar fi ştiut că avea să lipsească atât de mult, 
ar fi completat cele două certificate de deces înainte să plece. 

Din fericire, liftul era la parter, aşa că nu mai era nevoită să 
aştepte în holul principal, în văzul tuturor celor care ieşeau de la 
administraţie. În timp ce urca, se întrebă dacă Roger avea să 
dea curs ideii ei, făcând munca de detectiv pe care i-o 
propusese. Cu cât se gândea mai mult la acea idee, cu atât 
devenea mai încrezătoare că aveau să descopere ceva. Şi, chiar 
dacă nu ar fi descoperit nimic, cel puţin ar fi trăit cu senzaţia că 


făcuseră ceva pentru a rezolva problema. Nici măcar nu voia să 
se gândească la tragediile personale pe care moartea acelor 
oameni sănătoşi, aflaţi în floarea vârstei, le provocaseră celor 
dragi. 

Cobori din lift la etajul patru şi se grăbi să ajungă în cabinetul 
ei. Uşa era întredeschisă. Riva era înăuntru, dar vorbea la 
telefon. Laurie îşi puse haina în cuier şi se aşeză pe scaun. Pe 
tăblia biroului ei erau lipite mai multe bileţele purtând scrisul 
înghesuit al Rivei. Pe trei dintre ele scria „A venit Jack”. Pe două, 
„A venit Calvin”, cu câteva semne de exclamare. In ultimul 
bileţel scria să o sune pe Cheryl Meyers. 

Laurie deschise în grabă sertarul în care păstra materialele 
despre posibilele crime în serie şi scoase dosarul lui McGillin şi 
pe cel al lui Morgan. Luă din fiecare certificatul de deces pe 
jumătate completat şi apucă un pix. Primul certificat era cel al 
lui McGillin, iar Laurie poziţionă pixul deasupra spaţiului în care 
trebuia să completeze cauza morţii. Urmă însă un moment de 
ezitare, cauzat de lupta ce se dădea în sufletul ei între simţul 
responsabilităţii de a face după cum îi cereau superiorii şi simţul 
ei etic. Era ca şi când ar fi fost un soldat căruia i se dăduse un 
ordin despre care ştia că e greşit şi pentru care i se putea cere 
ulterior socoteală. Singura uşurare consta în faptul că nu era 
vorba despre un act irevocabil, pentru că Laurie putea să 
schimbe după aceea lucrurile. Completă cele două certificate 
oftând din greu. 

În acel moment, Riva închise telefonul şi se întoarse către ea. 

— Unde ai fost? Am încercat să te sun pe mobil de vreo zece 
ori! 

— Am fost până la Manhattan General, spuse Laurie, îşi 
deschise poşeta, cotrobăi prin ea, scoase telefonul şi îi privi 
ecranul. Păi, uite de ce nu am primit nici un apel! Nu reuşesc 
niciodată să mi-aduc aminte să deschid nenorocitul ăsta de 
celular! Îmi pare rău! 

— Calvin a fost pe-aici de două ori. Ţi-am lăsat două bileţele 
ca să înţelegi despre ce e vorba în caz că nu mă găseai aici. Nu 
părea deloc fericit să vadă că ai dispărut. 

— Ştiu despre ce e vorba, spuse Laurie, arătându-i Rivei cele 
două certificate de deces. Pe-astea le căuta, aşa că nu cred să 
fie probleme. 

— Sper să nu fie. Era pus rău pe scandal. 


— Văd că şi Jack a trecut pe-aici. 

— Ba bine că nu! A venit de vreo douăzeci de ori! Mă rog, 
poate exagerez puţin. Dar la ultimele vizite chiar a devenit un 
pic sarcastic. 

Laurie oftă în sinea ei. După eforturile pe care le făcuse să îl 
convingă pe Jack să ia cina cu ea, spera ca absenţa ei să nu îl fi 
frustrat într-atât încât să anuleze întâlnirea. 

— Ţi-a zis ce voia? 

— Nu, doar că te caută. lar Cheryl mi-a zis să-ţi transmit că nu 
e ceva important, dar că vrea să o suni. 

Laurie se ridică, ţinând în mână cele două certificate de 
deces. _ 

— Mulţumesc pentru mesaje. lţi rămân datoare. 

— Stai liniştită, îi spuse Riva. Dar, de curiozitate, ce ai făcut 
atâta timp la Manhattan General? 

— De fapt, am petrecut mai mult timp în taxi decât la spital. 
M-am dus până acolo pentru că mi-a venit o idee care ne-ar 
putea ajuta în cazurile crimelor în serie. 

— Despre ce e vorba? 

— Îţi zic mai târziu. Acum mă duc la Calvin cu certificatele 
astea ca să liniştesc apele. 

— Ce să-i zic lui Jack dacă trece pe-aici din nou? 

— Spune-i că o să trec pe la el pe la birou după ce mă întorc 
de la Calvin. 

Laurie se duse spre lift, simțindu-se oarecum vinovată pentru 
că nu îi împărtăşise Rivei cea mai recentă dintre problemele 
sale. In afara celor de la cabinetul de obstetrică, ştia că nu voia 
să spună nimănui că era însărcinată înainte de a-i spune lui Jack. 
Totodată, ştia că, dacă Jack reacţiona negativ la aflarea veștii, 
era posibil ca Laurie să nu mai pomenească nimănui despre 
sarcină. 

În timp ce liftul cobora, Laurie aruncă o privire certificatelor 
de deces. Deşi ştia că puteau fi modificate şi, după cum estima 
ea, aşa urma să se întâmple, o deranja că fusese forţată să facă 
un compromis profesional, completându-le în acea manieră. | se 
părea că supunerea în faţa cerinţelor birocratice nu era numai o 
chestiune demnă de dispreţ din punct de vedere moral, dar şi o 
întinare a memoriei victimelor. 

Ajunsă în pavilionul administrativ, Laurie se văzu nevoită să ia 
loc pe canapea şi să aştepte. Uşa biroului lui Calvin era închisă, 


iar Connie Egan, secretara lui, îi spuse că directorul adjunct 
avea o discuţie cu un căpitan de poliţie. Laurie se întrebă dacă 
nu cumva era vorba despre Michael O'Rourke, şeful direct al lui 
Lou, cumnatul femeii împuşcate în parcarea de la Manhattan 
General. În timp ce aştepta, se gândi ce să îi spună lui Jack. 
Dacă o căutase pe cât de des îi spusese Riva, era clar că o 
întrebase pe colega ei unde plecase. Şi, dacă era atât de gelos 
pe cât sugerase Lou, nu i-ar fi căzut prea bine să ştie că se 
dusese la Roger după ce tocmai reuşise să îl convingă pe Jack să 
ia cina împreună. Cu toate astea, Laurie îşi promise în sinea ei 
să nu cadă pradă minciunilor. 

Gândul la Jack îi aduse aminte că nu făcuse rezervare la 
restaurant. Era miezul zilei şi ştia că era un moment nimerit să 
sune. Puse ochii pe telefonul de pe măsuţa de lângă canapeaua 
pe care stătea ea. Cum nimeni nu o îi dădu vreo atenţie, o sună 
pe Riva şi o rugă să îi dea numărul de telefon din agenda de pe 
biroul ei, după care sună la restaurant. Aşa cum se aşteptase, 
restaurantul avea făcute multe programări pentru acea seară, 
aşa că trebui să se mulţumească doar cu o rezervare pentru ora 
şase fără un sfert. 

Uşa biroului lui Calvin se deschise şi îşi făcu apariţia un ofiţer 
de poliţie corpolent, cu figură de irlandez. Dădu mâna cu Calvin, 
o salută pe Connie cu un gest din cap şi chiar şi pe Laurie, îşi 
puse cascheta şi plecă. Când Laurie se uită din nou înspre 
Calvin, rămase încremenită de căutătura lui cruntă. 

— Treci încoace! se răsti Calvin. 

Laurie se ridică de pe canapea şi trecu pe lângă el cu paşi 
timizi, rămânând în picioare în faţa biroului. Calvin închise uşa, 
se apropie de ea şi îi smulse hârtiile din mâini. Se sprijini cu 
spatele de marginea biroului în vreme ce trecea în revistă 
certificatele. Mulţumit de ce văzuse, le aşeză pe masă. 

— Era şi timpul, spuse Calvin. Pe unde naiba ai umblat? Ti-am 
dat o zi de lucru la birou ca să îţi pui la punct actele, nu să umbli 
aiurea! 

— Am fost într-o vizită, care trebuia să fie scurtă, la spitalul 
Manhattan General. Din păcate, traficul a fost imposibil şi mi-a 
luat mult mai mult timp să ajung înapoi decât în mod normal. 

Calvin se uită la ea cu un aer sceptic. 

— Şi ce-ai căutat acolo, dacă nu ţi-e cu supărare? 

— Am stat de vorbă cu domnul despre care ţi-am vorbit ieri, 


şeful personalului medical. 

— Sper că nu ai de gând să faci ceva care ar putea dăuna 
imaginii noastre. 

— In nici un caz! l-am dat datele despre cazurile din Queens. 
Rămâne la latitudinea lui să ia măsurile necesare. 

— Nu vreau să aud că ţi-ai depăşit atribuţiile, aşa cum ai mai 
făcut în trecut. 

— După cum am zis şi ieri, mi-am învăţat lecţia. 

Laurie ştia că nu era tocmai sinceră. 

— Aşa sper să fie! Acum mişcă-te sus şi încheie şi celelalte 
cazuri, dacă nu vrei să baţi străzile căutându-ţi alt loc de 
muncă! 

Laurie îl salută respectuos şi ieşi din birou. Era uşurată. Se 
aşteptase la ce era mai rău, însă vizita se dovedise neaşteptat 
de liniştită. Se întrebă dacă nu cumva şeful ei se îmblânzise. 

Cum tot se afla la parter, vâri capul în cabinetul anchetatorilor 
legişti ca să nu mai fie nevoită să o sune pe Cheryl. O văzu 
prinsă cu treburi la birou şi o întrebă de ce o căutase. 

— Voiam doar să te-anunţ că am sunat la St. Francis şi am 
reformulat cererea pentru fişele de internare ca fiind urgentă. 

— Fir-ar să fie! Când am văzut mesajul de la tine, am sperat 
că poate le-ai şi primit deja. 

Cheryl izbucni în râs. 

— Te aştepţi la asemenea servicii peste noapte? Aş vrea să 
apuc ziua aia! Avem noroc dacă le primim în câteva săptămâni, 
chiar dacă le-am cerut de urgenţă! 

Laurie se întoarse la liftul din faţă şi, în timp ce îl aştepta să 
coboare, se întrebă dacă Roger ar fi putut interveni astfel încât 
să primească fişele mai repede. Undeva în mintea ei încolţi 
ideea că în fişele de la St. Francis sau de la Manhattan General 
exista o informaţie-cheie în dezlegarea misterului. 

Ajunsă la etajul patru, Laurie ezită puţin, încercând să capete 
curaj. Voia să treacă pe la Jack prin birou să stea de vorbă, dar îi 
era teamă să dea ochii cu el din pricina celor spuse de Riva. 
Deşi Laurie accepta faptul că prezenta îndepărtare de Jack i se 
datora ei, mai precis, relaţiei pe care o avea cu Roger, asta nu îi 
uşura starea de spirit. Pe de altă parte, nici nu voia să îşi ceară 
iertare. 

Trase aer adânc în piept şi înaintă pe hol. Spre deosebire de 
ziua precedentă, nu mai avu ezitări. Se îndreptă cu pas hotărât 


spre cabinetul lui Jack şi Chet, găsindu-i pe amândoi aplecaţi 
deasupra mesei personale de lucru, uitându-se la microscop. 
Deşi nu asta intenţionase, intrase în cabinet fără să facă 
zgomot, astfel că nici unul din ei nu o observase. 

— Pun pariu pe cinci dolari că am dreptate, tocmai spunea 
Jack. 

— S-a făcut! îi răspunse Chet. 

— Scuzaţi-mă! strigă Laurie. 

Evident surprinşi, ambii bărbaţi îşi ridicară capetele şi se 
întoarseră către vizitatoarea lor. 

— Măi, să fie! exclamă Jack. Vorbeam de lup! Fantoma 
doctoriţei Montgomery tocmai a apărut printre noi. 

— În mod miraculos! adăugă Chet. 

Se trase înapoi, prefăcându-se îngrozit. 

— Haideţi, băieţi! spuse Laurie. N-am chef de glume pe 
seama mea. 

— Slavă Domnului, nu e un spectru! spuse Jack, prefăcându- 
se uşurat. 

Se lovi peste frunte cu dosul palmei ca şi când ar fi leşinat. 

În acelaşi stil, Chet duse mâna la inimă ca şi când ar fi avut 
palpitaţii. 

— Haideţi, terminaţi! spuse Laurie, uitându-se când la imul, 
când la celălalt. 

Se părea că merseseră cu gluma prea departe. 

— Credeam că ai plecat definitiv, explică Chet râzând pe 
înfundate. S-a zvonit că s-a produs o dispariţie. Pentru că eu fac 
planificările, trebuia să ştiu unde eşti, dar habar n-am avut. Nici 
Marlene, de la recepţie, nu te-a văzut plecând. 

— Marlene nu era la birou când am ieşit din clădire, spuse 
Laurie. 

Îi era clar că absenţa ei fusese motiv de speculaţii, ceea ce, 
având în vedere circumstanţele, nu reprezenta un semn bun. 

— Suntem toţi puţin curioşi să aflăm unde ai fost, de vreme 
ce, după spusele lui Calvin, trebuia să fii în birou. 

— Dar cine sunteţi voi, Inchiziția medievală? glumi Laurie, 
sperând să le distragă atenţia. Se uită la Jack. Riva mi-a zise că 
m-ai căutat, aşa că am venit să te văd. Voiai să-mi spui ceva 
anume? 

— Voiam să-ţi transmit concluzia finală în autopsia lui 
Mulhausen, zise Jack. Dar, înainte de toate, amândoi suntem 


foarte curioşi să aflăm unde ai plecat în mod aşa misterios. Nu 
poţi să ne zici? Am pariat mulţi bani pe treaba asta. 

Laurie se uită când la unul, când la altul. Amândoi o priveau 
nerăbdători. Tocmai de întrebarea aceea se temuse şi îşi 
scormoni creierii după un răspuns potrivit, care să nu reprezinte 
o minciună. Nu îi trecu nimic prin minte. 

— Am fost la Manhattan General... începu Laurie, dar Jack o 
întrerupse. 

— Bingo! spuse Jack, îndreptându-şi mâna către Chet ca şi 
cum ţinea o armă. Ai să-mi dai cinci dolari, meştere! 

Chet dădu ochii peste cap dezamăgit, se mişcă în scaun 
pentru a-şi putea lua portofelul din buzunarul de la pantaloni şi 
lăsă să cadă o bancnotă de cinci dolari în mâna întinsă a lui 
Jack. 

Jack strânse bancnota victorios şi se uită spre Laurie. 

— Se pare că până la urmă am de câştigat de pe urma 
întâlnirilor tale! 

Laurie simţea că i se ridică sângele în cap, însă reuşi să se 
controleze. Nu îi plăceau ironiile publice la adresa ei. 

— M-am dus la Manhattan General pentru că mi-a venit o idee 
care ar putea să rezolve misterul crimelor în serie. 

— Sigur că da! spuse Jack. Şi, ca o coincidenţă, a trebuit să îi 
împărtăşeşti ideea şi noului tău iubit. 

— Eu cred că mă duc jos să-mi iau o cafea, spuse Chet, 
ridicându-se grăbit din scaun. 

— Nu trebuie să pleci din cauza mea, îi spuse Laurie. 

— Oricum plecam, răspunse Chet. E deja ora prânzului. 

leşi din birou şi închise uşa în urma lui. 

Preţ de o clipă, Laurie şi Jack se priviră ţintă în ochi. 

— Să spunem lucrurilor pe nume, zise Jack, rupând tăcerea. 
Mi se pare degradant faptul că, după ce ai făcut un efort 
apreciabil să mă convingi să iau cina cu tine, imediat ai dispărut 
câteva ore bune, plecând să te întâlneşti cu bărbatul cu care ai 
o relaţie în prezent. 

— Te înţeleg şi îmi pare rău. Nu mi-am dat seama că te va 
afecta atât. 

— Hai, te rog! Pune-te în locul meu. 

— Păi, de fapt, trebuie să recunosc că m-am temut că o să mă 
întrebi unde am fost. Dar, Jack, să ştii că numai din motivul ăsta 
m-am dus acolo. Cazurile din Queens mi-au dat o idee despre 


cum am putea face o listă cu potenţiali suspecți. Nu a fost o 
întâlnire amoroasă. Nu mă jigni cu astfel de cuvinte. 

Jack trânti bancnota mototolită a lui Chet pe birou, cobori 
privirea şi îşi masă fruntea. 

— Crede-mă, Jack! Ideea mi-a venit în mare parte atunci când 
ai zis tu că seria mea pune AmeriCare într-o lumină proastă. De 
fapt, chiar voiam să te întreb ce ai vrut să spui cu asta. 

— Nu sunt sigur dacă m-am gândit la ceva anume, spuse Jack 
fără să-şi ia mâna de la frunte. Numai că, atunci când ai 
treisprezece cazuri din două instituţii medicale asigurate la 
AmeriCare, rămâi puţin pe gânduri. 

Laurie dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Mă gândeam eu că te refereai la asigurările medicale 
private. Dacă decesele se dovedesc a fi crime, am senzaţia că 
nu au fost comise la întâmplare. Circumstanţele sunt mult prea 
asemănătoare. De exemplu, azi am aflat că toate victimele, cel 
puţin cele de la Manhattan General, erau de puţină vreme 
asiguraţi AmeriCare. Ce legătură are asta cu restul, n-am nici 
cea mai mică idee. 

Jack îşi luă mâna de la frunte şi ridică privirea înspre Laurie. 

— Aşadar, tu crezi că avem de-a face cu un soi de conspirație! 

Laurie încuviinţă. 

— Am crezut că la asta te-ai referit când ai făcut comentariile 
alea. 

— Nu chiar. Din punct de vedere al deconturilor acumulate nu 
prea are sens, aşa că nu poate avea vreo legătură cu asigurările 
private în sine. Pe de altă parte, medicina a devenit o afacere 
foarte profitabilă, iar AmeriCare este o organizaţie gigant. Asta 
înseamnă că există diverse tipuri de asigurări, iar administratorii 
acestei organizaţii simt atât de străini de îngrijirea pacientului 
încât uită care este, la urma urmei, produsul companiei. Ei reduc 
totul la cifre. 

— Se poate să fie adevărat, spuse Laurie, dar eliminarea unor 
asiguraţi tineri şi sănătoşi este total neproductivă şi contravine 
oricărui obiectiv al asigurărilor de sănătate. 

— Poate că aşa ni se pare nouă, dar eu vreau să spun că sunt 
implicate persoane la nivel înalt pe care nu avem cum să le 
înţelegem. Este posibil ca la mijloc să fie o conspirație ale cărei 
argumente să nu le putem înţelege la prima vedere. 

— Poate că da, spuse Laurie pe un ton nesigur. 


Era dezamăgită. Crezuse că Jack avea o explicaţie mai clară. 

Se priviră câteva clipe. Jack fu cel care rupse tăcerea. 

— Vreau să-ţi pun o întrebare foarte directă, o întrebare pe 
care am evitat-o în sala de autopsie. Cina asta e vreo strategie 
elaborată pe care ai pus-o la cale ca să-mi spui că te măriţi? 
Căci, dacă e aşa, o să sar trei metri-n sus! Voiam doar să te 
avertizez. 

Laurie nu răspunse imediat, pentru că vorbele lui Jack îi 
amintiseră cât de complicată devenise viaţa ei. li era greu să se 
gândească la toţi şi la toate. 

— Tăcerea asta mi se pare de rău augur, o preveni Jack. 

— Nu mă mărit! izbucni Laurie pe neaşteptate, arătând cu 
degetul spre Jack. Ti-am spus-o în termeni destul de clari încă 
din sala de autopsie! Ţi-am spus că vreau să vorbim despre un 
lucru care ne priveşte pe noi doi şi pe nimeni altcineva. 

— Nu cred că ai spus „nimeni altcineva”. 

— Atunci, îţi zic acum! strigă Laurie. 

— Bine, bine. Linişteşte-te! Eu ar trebui să fiu supărat, nu tu. 

— Ai fi supărat dacă ai fi în locul meu. 

— Ei bine, asta e o afirmaţie pe care nu ştiu cum să o 
interpretez în absenţa unor informaţii. Ştii, Laurie, nu-mi place 
felul în care ne vorbim unul altuia. Suntem ca doi orbi care 
bâjbâie prin întuneric. 

— Sunt perfect de acord cu tine. 

— Atunci, de ce nu-mi spui ceea ce simţi nevoia să-mi spui şi 
să trecem o dată peste asta? 

— Nu vreau să purtăm discuţia aici, în decorul ăsta. Vreau să 
fim departe de morgă. N-are nici o legătură cu serviciul şi nu 
vreau să vorbim aici. Am făcut rezervări la Elios pentru şase fără 
un sfert. 

— Văleu! E vorba de o cină sau de un prânz mai târziu? 

— Foarte amuzant! spuse Laurie, pierzându-şi răbdarea. Te- 
am prevenit că s-ar putea să fie prea târziu pentru rezervări. E 
vineri seara şi sunt foarte aglomeraţi. Am avut loc că am prins 
locuri şi la ora asta. Ai de gând să vii sau nu? 

— Vin, dar cu mari sacrificii. Warren o să fie dezamăgit când o 
să vadă că nu o să fiu pe terenul de baschet pentru marele meci 
de vineri seară. De fapt, e o minciună. Am jucat atât de prost de 
când ai plecat, încât nu mă mai ia la el în echipă. Am devenit o 
adevărată persona non grata pe propriul meu teren. 


— Ne vedem la Elios, spuse Laurie, cu condiţia să binevoieşti 
să apari. 

Se întoarse pe călcâie şi ieşi din birou. 

Jack sări din scaun şi, sprijinindu-se de tocul uşii, scoase capul 
pentru a privi pe hol. Laurie ajunsese deja destul de departe, 
îndreptându-se cu paşi hotărâți şi repezi spre cabinetul ei. 

— Ei! strigă el. Când am spus că vin cu mari sacrificii, am vrut 
să fac o glumă! 

Laurie nu încetini şi nici nu se întoarse, dispărând curând din 
vedere în cabinetul ei. 

Jack băgă capul înapoi în birou, făcu stânga împrejur şi se 
aşeză din nou în scaun. Se gândi că poate întrecuse măsura cu 
sarcasmul lui. Ridică din umeri, pentru că, după cum se 
cunoştea pe sine, nu ar fi putut reacţiona altfel. Comentariile 
sarcastice deveniseră armura lui împotriva incertitudinilor vieţii. 
În situaţia în care se afla, se temea ca Laurie să nu îl rănească 
într-un fel sau altul. Habar nu avea despre ce dorea să-i 
vorbească. Totuşi, se tot gândea că Lou îi spusese că Laurie voia 
să se împace şi începuse să spere că aşa se va întâmpla. 

În mod normal, serviciul şi baschetul erau singurele lui 
consolări şi, pentru că începuse să joace baschet din ce în ce 
mai prost, după cum îi mărturisise şi lui Laurie, se cufundase în 
muncă. În ultimele cinci săptămâni, fusese un adevărat cal de 
povară. În decurs de o lună şi ceva autopsiase atât de multe 
cazuri, încât se transformase, din coşmarul lui Calvin, în cel mai 
frumos vis al directorului adjunct. Nu numai că prelua mult mai 
multe cazuri decât toţi ceilalţi, dar le finaliza şi foarte repede. 
Jack se întoarse în faţa microscopului şi continuă să analizeze 
probele pe care tocmai le adusese de dimineaţă de la 
laboratorul de histologie. 

Timpul se scurse cu repeziciune. Chet se întoarse în birou, iar 
Jack insistă să îi dea banii înapoi, explicându-i că pariul nu 
fusese corect pentru că el avusese sută la sută certitudinea că 
va câştiga. După o vreme, Chet ieşi din nou din birou, însă Jack 
îşi continuă lucrul. Progresele pe care le făcuse în analiza la 
microscop îl mai calmaseră, dându-i un sentiment de mulţumire 
şi, cel mai important, ajutându-l să nu se mai gândească la 
Laurie. 

— Mai ieşi şi tu la aer! se auzi deodată o voce, care îi spulberă 
concentrarea. 


Se uita cu luare-aminte la un parazit hepatic ciudat pe care îl 
găsise în ficatul unei victime împuşcate. Ridică privirea şi îl zări 
pe Lou Soldano în pragul uşii. 

— Mă uit la tine de cinci minute şi nici măcar nu te-ai mişcat 
în timpul ăsta! 

Jack îl invită pe detectiv în birou cu o mână, iar cu cealaltă 
întoarse scaunul lui Chet astfel încât să fie faţă în faţă cu al său. 

Lou se lăsă să cadă în scaun şi îşi aruncă pălăria pe biroul lui 
Chet. Avea aceeaşi faţă nedormită ca de obicei, fruntea purtând 
o sumedenie de riduri în încercarea lui de a ţine ochii deschişi. 

— Tocmai am aflat veştile cele bune, spuse Lou. Să ştii că mă 
bucur! 

— Despre ce vorbeşti? 

— Am trecut puţin pe la Laurie pe la cabinet. Mi-a zis că aveţi 
întâlnire la Elios în seara asta şi că ea te-a invitat în oraş. Ce ți- 
am zis eu ţie? Vrea să vă-mpăcaţi. 

— Ţi-a zis ea asta? 

— Nu, nu mi-a zis clar, dar, haida-de! Ce mai vrei? Te-a invitat 
la cină! 

— Mi-a zis că vrea să îmi spună ceva, dar poate că e ceva ce 
nu mi-ar plăcea să aud. 

— Doamne, ce pesimist mai eşti! Parcă m-aş auzi pe mine! 
Femeia te iubeşte. 

— Da? Ei bine, pentru mine asta reprezintă o noutate. Şi cum 
se face că ţi-a zis că avem întâlnire? 

— Eu am întrebat-o. Nu ascund faptul că aş vrea să vă 
împăcaţi şi ea ştie treaba asta. 

— Vom vedea, spuse Jack. Până una, alta, ce-i cu tine pe-aici? 

— Am venit din cauza lui Chapman, cazul ăla nenorocit. Am 
lucrat din greu şi am interogat aproape pe toată lumea din 
spital. Din nefericire, nimeni nu a văzut nimic suspect, nu că 
ăsta ar fi un lucru neobişnuit. Fapt e că n-am descoperit nimic. 
Speram că poate ai găsit tu ceva. Ştiu că a trecut pe-aici 
căpitanul meu şi a stat de vorbă cu Calvin Washington. 

— Da? Mi se pare ciudat! Calvin nu ştie nimic despre caz şi 
nici nu a stat de vorbă cu mine. 

Lou ridică din umeri. 

— Mă gândeam că aţi vorbit. În fine. Ai găsit ceva sau nu? 

— Încă n-am primit mostrele de la laborator, dar oricum nu o 
să aflăm mai nimic de la ele. In afară de gloanţe, nu cred că o să 


te mai alegi cu ceva de pe urma autopsiei. Dar cum rămâne cu 
poziţia victimei şi cu faptul că oricine ar fi ucis-o se afla în 
maşină? Ai luat în calcul şi posibilitatea ca victima să-şi fi 
cunoscut asasinul? 

— Luăm în calcul orice posibilitate. Ti-am zis, stăm de vorbă 
cu toţi cei care aveau acces în parcare. Problema e că nu avem 
nici o amprentă. În afara de gloanţe, nu avem nici o probă! 

— Îmi pare rău că nu am putut să te ajut mai mult, spuse 
Jack. În altă ordine de idei, ţi-a zis Laurie ceva despre seria ei de 
decese suspecte despre care ţi-am vorbit ieri? 

— Nu, nu mi-a zis. 

— Mă mir, spuse Jack. Lucrurile încep să se lege. Are în total 
şapte cazuri din Manhattan General, dintre care unul pe care l- 
am autopsiat eu azi şi alte şase despre care a aflat că s-au 
înregistrat într-un spital din Queens. 

— Interesant! 

— Eu cred că e mai mult decât interesant. De fapt, încep să 
cred că avea dreptate de la bun început. Cred că e pe urmele 
unui criminal în serie. 

— Serios? 

— Serios. Aşa că artrebui să te pregăteşti să intri în acţiune. 

— Care e opinia oficială? Calvin şi Bingham sunt de aceeaşi 
părere? 

— Nu prea. De fapt, am aflat că Laurie a fost obligată de 
Calvin să finalizeze primele două cazuri ca fiind decese cu cauze 
naturale. Calvin zice că i s-a forţat mâna de către Bingham, 
care, la rândul lui, a fost presat de primărie. 

— Par să existe implicaţii politice la mijloc, ceea ce înseamnă 
că avem mâinile legate. 

— În fine, măcar te-am pus în temă. 


15 


Jack pedala cu râvnă, iar bicicleta îi răspundea eforturilor. Se 
afla pe First Avenue, îndreptându-se spre nord şi tocmai trecea 
pe lângă clădirea Naţiunilor Unite. Deşi la cinci şi jumătate 
traficul era foarte aglomerat, Jack nu avusese nici o altercaţie cu 
şoferii. În ultima vreme, renunţase întru câtva la stilul său 
agresiv, în special după ce făcuse autopsia unuia dintre 
numeroşii curieri pe bicicletă ai oraşului. Bietul de el avusese o 
coliziune cu un camion de salubrizare, care îl costase scump. 
Când Jack îl examinase în sala de autopsie avea ţeasta de 
diametrul unei mingi medicinale şi de grosimea unei monede. 

Avea în faţă Queensboro Bridge, cu pilaştrii lui masivi. Jack 
schimbă treapta de viteză din momentul în care şoseaua începu 
să coboare în pantă. Beneficiind de ajutorul gravitaţiei, mergea 
în acelaşi ritm cu şoferii, iar vântul îi şuiera pe sub cască. Ca de 
obicei, exaltarea de moment îi dădu sentimentul unei detaşări 
şi, pentru câteva minute, toate gândurile, grijile şi amintirile lui 
neplăcute se evaporară înghiţite de un val de endorfină pură. 

Cu puţin timp în urmă, Jack oprise lumina microscopului, îşi 
făcuse ordine pe birou şi se dusese în cabinetul lui Laurie cu 
gândul să stabilească împreună modul în care urmau să ajungă 
la restaurant. Dar nu găsise decât aceeaşi masă de lucru goală 
ca şi în numeroasele sale vizite din timpul dimineţii. Riva îi 
explicase că Laurie se dusese până acasă să se schimbe. Jack 
dedusese că figura lui exprima surprindere, căci Riva se grăbise 
să precizeze că era o chestiune feminină, deşi clarificarea 
respectivă nu reuşise decât să îl nedumerească şi mai tare. Felul 
în care Laurie era îmbrăcată i se păruse foarte potrivit pentru o 
cină timpurie. Spre deosebire de alţi colegi de la Institutul de 
Medicină Legală, Laurie se îmbrăca întotdeauna cu bun gust şi 
după ultimele tendinţe. 

După ce trecu de Queensboro Bridge, traficul se sufocă din 
cauza autovehiculelor care se luptau să ajungă pe banda ce 
ducea spre Franklin D. Roosevelt. Jack trebui să facă slalom 
printre maşini oprite, autobuze şi camioane până când reuşi să 
străbată intersecţia cu 63rd Street, complet blocată. Reuşind să 
iasă din ambuteiaj, apăsă cu nădejde pe pedale ca să prindă din 


nou viteză. 

Din acel moment, Jack nu mai întâmpină probleme pe traseu. 
Când ajunse pe 82nd Street colţ cu Second Avenue, urcă pe 
trotuar şi cobori de pe bicicletă. Işi legă cu lanţul bicicleta şi 
casca de protecţie de un indicator de circulaţie ce interzicea 
parcarea în zonă. Intră în restaurantul Elios cu doar trei minute 
întârziere. 

Rămase lângă barul de mahon aflat chiar la intrare şi se uită 
cu atenţie înăuntru. Chelneri cu şorţuri albe, proaspăt spălate, 
alergau de colo, colo să se asigure că aranjamentul meselor era 
în ordine. Existau puţini clienţi, împrăştiaţi prin restaurantul 
îngust, dar destul de lung. Imediat în dreapta lui Jack se găsea o 
masă rotundă la care stătea un grup zgomotos de consumatori, 
printre care i se păru a recunoaşte câteva vedete de televiziune, 
deşi el nu avea televizor. La început, nu o văzu pe Laurie şi 
socoti că ajunsese primul. 

Proprietara restaurantului, o femeie înaltă şi elegantă, se 
apropie de el. Când Jack îi spuse că avea rezervare pe numele 
Montgomery, femeia îi luă geaca de piele, pe care i-o dădu 
imediat unui chelner disponibil şi îi făcu semn lui Jack să o 
urmeze. Aproape de centrul sălii, el o văzu pe Laurie stând la o 
masă din dreapta, prinsă într-o discuţie cu un chelner cu 
mustață. Avea în faţă o sticlă de apă minerală italiană, dar nu şi 
vin. Ştia că ei îi plăcea foarte mult vinul şi că, în trecut, dacă se 
întâmpla ca el să întârzie la vreo cină în oraş, ea întotdeauna 
comanda o sticlă de vin înainte de venirea lui. Nu înţelegea de 
ce nu făcuse acelaşi lucru şi atunci. 

Se aplecă şi o sărută fugar pe obraz, până să apuce să se 
gândească dacă să o facă sau nu. Dădu apoi mâna cu chelnerul, 
care era un tip extrem de prietenos. După ce Jack se aşeză pe 
scaun, chelnerul îl întrebă dacă dorea să bea vin. 

— Da, cred că da, spuse Jack, uitându-se la Laurie. 

— Tu comandă-ţi, zise Laurie. Eu o să beau doar atât, adăugă 
ea, arătând spre paharul cu apă minerală. 

— Serios? o întrebă Jack. 

Deja era puţin descumpănit de ideea unei invitaţii la cină în 
cadrul căreia nu avea nici cea mai vagă idee ce anume dorea 
Laurie să-i spună. Şovăi o secundă, după care îi ceru chelnerului 
să îi aducă o bere. Dacă Laurie nu voia să bea vin, nici el nu 
voia. Se gândi că era o chestiune de principiu, deşi habar nu 


avea despre ce principiu era vorba. 

— Mă bucur c-ai ajuns teafăr, îi spuse Laurie. Speram că, 
după autopsia acelui curier, o să realizezi oportunitatea unui joc 
cu moartea purtat în fiecare zi. 

Jack dădu din cap în semn că pricepuse, dar nu răspunse. | se 
părea că arăta splendid. Purta una dintre ţinutele lui preferate şi 
se întreba dacă se îmbrăcase special aşa. Nu numai că se 
schimbase, dar se spălase şi pe cap. 

La morgă, Laurie fie îşi ţinea părul adunat în creştet, fie şi-l 
împletea într-o coadă, însă acum îl lăsase liber şi i se revărsa pe 
umeri, încadrându-i discret faţa. 

— Arăţi minunat, îi spuse Jack. 

— Mulţumesc! Şi tu la fel. 

— Da, sigur, spuse Jack cu un scepticism evident. 

Se uită la cămaşa lui şifonată şi puţin pătată, la cravata 
albastru-închis şi la blugii relativ murdari. Pe cât de strălucitoare 
era ea, pe atât de neglijent arăta el. 

Cât timp chelnerul se duse să îi aducă berea lui Jack, 
discutară despre ocaziile în care fuseseră la Elios. Laurie aminti 
seara în care îl adusese pe Paul Sutherland acolo, la o întâlnire 
surpriză cu Jack şi cu Lou, pe vremea când se gândea să se 
mărite cu el. 

— Mda, seara aia n-a fost tocmai preferata mea, recunoscu 
Jack. 

— Nici a mea, se puse de acord Laurie. Mi-am adus aminte de 
asta pentru că Lou mi-a povestit ieri că tu şi el eraţi geloşi pe 
atunci. 

— Serios? Habar n-are Lou! 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că nu am ştiut niciodată că ai fost 
gelos. 

Chelnerul reveni cu berea lui Jack şi cu un coş cu pâine. 

— Doriţi să vă spun acum care sunt specialităţile serii sau 
preferaţi să mai aşteptaţi? 

— Cred că mai aşteptăm câteva minute, răspunse Laurie. 

— Să mă chemaţi când doriţi, spuse chelnerul cu amabilitate. 

Jack şi Laurie îl urmăriră cu privirea până când acesta se 
întoarse în bucătărie. 

— Îmi pare rău dacă după-amiază am sugerat că o cină cu 
tine cere multe sacrificii, spuse Jack, uitându-se în ochii ei. N-am 
vrut să te rănesc. Era o glumă. 


— Mulţumesc pentru scuze. În mod normal, nu aş fi reacţionat 
aşa. Mă tem că mi-am cam pierdut simţul umorului în ultima 
perioadă. 

— În orice caz, n-am apucat să-ţi spun că Mulhausen nu avea 
nimic, după cum mă şi aşteptam. Nu am găsit nici un fel de 
patologie în urma examinării. Că veni vorba despre Lou, să ştii 
că i-am spus că încep să cred şi eu în teoria ta cu criminalul în 
serie şi că s-ar cuveni ca departamentul lui să înceapă unele 
investigaţii. 

— Serios? Şi el ce-a zis? 

— A vrut să ştie care e poziţia oficială a institutului. l-am 
precizat-o. 

— ŞI? 

— A zis că, în situaţia în care nici morga, nici spitalul nu iau 
atitudine, iar primăria e şi ea implicată, are mâinile legate. 

— Ei bine, o să încerc să schimb toate astea cu ajutorul unei 
liste de suspecți. 

— Nişte suspecți reali? Oho! Asta cu siguranţă ar face cratere 
în peisaj! Că tot ai adus vorba. M-am mai gândit la treaba asta. 

— la s-auzim! 

— Deşi decesele din serie par a dăuna şi contravin intereselor 
asigurărilor din sistemul privat, ele pot fi asociate în câteva 
feluri cu fenomenul pe care îl reprezintă acest sistem. 

— Continuă, te rog! 

— Sistemul privat de asigurări de sănătate a fost agresiv prin 
maniera, adesea forţată, în care a ocupat clinicile şi spitalele. 
Ucigaşul tău în serie ar putea fi cineva la fel de supărat pe 
AmeriCare ca şi mine. Recunosc că şi eu am avut gânduri 
criminale după ce AmeriCare a pus stăpânire pe cabinetul meu. 
Dacă nu ar fi existat AmeriCare şi acum aş practica oftalmologia 
în Midwest, fâţâindu-mă de colo, colo într-un costum ecosez, 
muncind din greu să îmi ţin fetele în facultate. 

— Ori de câte ori îmi povesteşti despre viaţa pe care ai avut-o 
înainte, mi-e greu să mi te imaginez. Sunt sigură că nu te-aş 
recunoaşte. 

— Nici eu nu m-aş recunoaşte! 

— Dar are sens ce spui. Un medic care are dreptul de a 
profesa şi de a face internări la Manhattan General şi la spitalul 
St. Francis se potriveşte profilului despre care vorbeai. Ce altă 
asociere ţi-a mai dat prin gând? 


— Concurența din sistemul de asigurări! Domeniul medical e 
o afacere în care există o competiţie acerbă. Cei doi coloşi din 
zonă, National Health şi AmeriCare, au mai avut conflicte în 
trecut, când au ieşit la lumină nişte intrigi extrem de dubioase. 
Ştiu că National Health au cedat în cele din urmă drepturile 
asupra New Yorkului, dar poate că s-au răzgândit. Dezastrul 
major pe care seria ta de crime l-ar produce mai devreme sau 
mai târziu imaginii AmeriCare ar fi indubitabil un mare câştig 
pentru National Health. Şi, dacă mă gândesc bine, orice individ 
sau grup de interese care ar dori ca acţiunile AmeriCare să 
scadă ar putea fi implicat, pentru că, imediat ce seria ta va 
ajunge în presă, investitorii se vor retrage în masă. 

— Bună observaţie, spuse Laurie. Nu m-am gândit până acum 
la nici una din variantele astea. Mulţumesc! 

— Nu ai pentru ce! 

Jack luă o gură sănătoasă de bere, direct din sticlă. Laurie 
sorbi din apa minerală. Restaurantul începea să se trezească din 
amorţeala din timpul zilei. La mese mai apăruseră câţiva clienţi. 
Barul se aglomerase deja, iar nivelul de zgomot crescuse din 
cauza discuţiilor intense şi a hohotelor de râs. 

Observând momentul de întrerupere din discuţia lor, chelnerul 
apăru la masă şi îi întrebă dacă doreau să comande aperitivele. 
După un schimb de priviri, Laurie şi Jack dădură din cap în semn 
de încuviinţare, lucru care declanşă un spectacol impresionant 
din partea chelnerului. Acesta începu să turuie o listă întreagă 
de aperitive speciale, explicând în detaliu fiecare specialitate, în 
ciuda recitalului ispititor, Laurie comandă o salată de rucola, iar 
Jack, nişte calmar. Ambele feluri de mâncare făceau parte din 
meniul obişnuit al restaurantului. 

După ce chelnerul plecă, lăsându-i iarăşi singuri, Jack aruncă 
o privire spre Laurie. Aceasta îşi ţinea capul plecat, preocupată 
fiind să îşi aşeze în ordine tacâmurile care oricum erau frumos 
aranjate. | se păru încordată. După alte câteva minute, pauza 
din conversaţia lor se transformase într-o tăcere stânjenitoare. 
Jack se aşeză mai bine pe scaunul rigid şi, după ce aruncă o 
privire prin restaurant ca să se asigure că nu atrăgeau atenţia 
nimănui, rupse tăcerea. 

— Când ai dori să vorbim despre acel lucru important care ne 
priveşte pe amândoi? E un subiect potrivit pentru aperitive, 
pentru antreuri sau pentru desert? 


Laurie ridică privirea. Jack încercă să înţeleagă ce exprimau 
ochii ei verzi-albăstrui, dar nu reuşi să îşi dea seama dacă era 
furioasă sau tristă. Îi trecură prin minte o largă paletă de 
gânduri, de la faptul că ea voia să îi mărturisească dorinţa de a 
se împăca, aşa cum sugerase Lou, la intenţia de a se căsători cu 
iubitul ei cu nume de francez. Deja misterul începuse să se 
prelungească prea mult şi devenea cam agitat. 

— Dacă nu îţi cer prea mult, aş vrea să te rog să încerci să te 
abţii de la a face glume sarcastice. Sunt convinsă că ţi-ai dat 
seama că nu îmi este uşor să deschid subiectul şi ai putea să 
arăţi puţin respect. g 

Jack trase aer adânc în piept. li era greu să respecte o 
asemenea rugăminte, având în vedere faptul că trebuia astfel să 
renunțe la cea mai bună defensivă psihologică într-o situație în 
care se temea că urma să aibă cea mai mare nevoie de aşa 
ceva. 

— O să încerc, răspunse Jack, dar îmi tot bat capul, încercând 
să-mi dau seama despre ce e vorba. 

— Înainte de toate, vreau să-ţi spun că ieri am aflat că testul 
pentru markerul de genă BRCA1 mutantă este pozitiv. 

Jack se uită lung la fosta lui iubită, în timp ce mii de gânduri i 
se învălmăşeau prin cap. Pe lângă un val de compasiune şi de 
îngrijorare, simţi şi o relativă uşurare, lucru nu foarte nobil din 
partea lui. În mod egoist, ştia că putea face faţă mai uşor 
problemei ridicate de gena BRCA1 mutantă decât ideii că Laurie 
s-ar putea căsători. 

— N-ai de gând să spui nimic? îl întrebă Laurie după un 
răstimp de tăcere. _ 

— Îmi cer scuze! Vestea m-a luat pe nepregătite. Îmi pare 
foarte rău să aflu că markerul este pozitiv. Partea bună e că 
întotdeauna e preferabil să ştii. 

— La momentul ăsta, nu-s prea convinsă că există această 
parte bună. 

— Eu da. Nu am nici cea mai mică îndoială. Deocamdată, va 
trebui să fii mai vigilentă şi probabil să îţi faci tomografii şi 
mamografii în fiecare an. [ine minte că, deşi prezenţa 
markerului presupune faptul că e foarte probabil să ai cancer 
mai devreme de optzeci de ani, mama ta, a cărei mutație o 
moşteneşti, s-a îmbolnăvit de-abia după optzeci de ani. 

— E adevărat, spuse Laurie. Argumentul lui Jack o făcu să se 


lumineze la faţă. Şi bunica din partea mamei a avut cancer la 
sân abia după optzeci de ani. lar mătuşile mele, toate trecute 
bine de şaptezeci de ani, nu s-au îmbolnăvit... Cel puţin, nu 
până acum. 

— Păi, vezi! spuse Jack. Mi se pare suficient de clar că mutaţia 
de genă din familia ta dezvoltă complicaţii în jurul vârstei de 
optzeci de ani. 

— Se poate, zise Laurie, ceva mai optimistă. Cu toate astea, 
nu pot fi sigură, plus că nu se verifică şi riscul mărit pentru 
cancerul ovarian. 

— Ai pe cineva în familie, din partea mamei sau a tatălui, care 
a avut cancer ovarian? 

— Nu, din câte ştiu eu. 

— Păi, mie astea mi se par veşti încurajatoare. 

— Da, cred că da, spuse Laurie, făcându-şi din nou de lucru cu 
tacâmurile. 

Jack mai luă o gură din berea rece. Îi era cald şi se întreba 
dacă se citea pe faţa lui. Trase cu degetul de guler şi îşi eliberă 
puţin gâtul transpirat. Tare ar fi vrut să îşi dea jos cravata, dar 
nu îndrăzni, văzând cât de şic era Laurie îmbrăcată. Îl preocupa 
felul în care Laurie îi dăduse vestea despre gena BRCAL. 
Spusese „înainte de toate”, ceea ce îl făcea să creadă că mai 
avea să îi spună şi altceva. 

In acel moment, apărură salata şi calmarul. Chelnerul le servi 
mâncarea şi apoi rearanjă grijuliu masa, adunând firimiturile 
înainte de a pleca. Nu îi bătuse la cap să comande şi antreuri, 
exact motivul pentru care Jack prefera să mănânce la Elios. 
Acolo nu se simţea niciodată agresat de insistenţele de a i se 
încărca nota de plată, aşa cum i se întâmplase în multe alte 
restaurante la modă. 

După ce mâncă puţin calamar şi mai luă o gură de bere, Jack 
îşi drese vocea. Superstiţios fiind, nu ar fi vrut să o descoasă, 
dar nu mai suporta tensiunea. 

— Mai voiai să vorbim şi despre altceva sau numai despre 
gena BRCA1? 

Laurie puse furculiţa pe farfurie şi se uită în ochii lui. 

— Mai e şi altceva. Voiam să-ţi spun că sunt însărcinată. 

Jack înghiţi în sec, îşi lăsă capul într-o parte, de parcă tocmai 
îl lovise ceva şi puse sticla de bere pe masă. Nu îşi putea lua 
privirea de la ea. Era ultimul lucru pe care se aşteptase să îl 


audă şi tot felul de gânduri complicate i se învârtejeau prin 
minte. Îşi drese vocea din nou. 

— Cine e tatăl copilului? întrebă Jack. 

Laurie se schimbă la faţă la fel de iute cum se înnorează cerul 
prins de o furtună de vară şi se ridică de la masă atât de brusc, 
încât scaunul se răsturnă. Incidentul reduse la tăcere 
conversaţia în tot restaurantul. Laurie trânti şervetul peste 
salată şi dădu să o apuce spre ieşire. Jack, care la început 
rămăsese încremenit din cauza accesului ei neaşteptat de furie, 
îşi reveni îndeajuns cât să o prindă de braţ. Laurie se smuci, dar 
el nu îi dădu drumul. Laurie îl privi crunt, răsuflând greu. 

— lartă-mă! spuse Jack. După care se grăbi adauge: Nu pleca! 
E clar că trebuie să discutăm şi poate că n-a fost cea mai 
delicată primă întrebare. 

Laurie se smuci din nou, dar cu mai puţină îndârjire decât 
prima dată. 

— Te rog, aşază-te! spuse Jack, modulându-şi vocea astfel 
încât să pară calmă şi liniştitoare. 

Ca şi când abia atunci îşi dădea seama unde se afla, Laurie se 
uită înjur şi văzu că în restaurant nimeni nu se mai clintea, iar 
toate privirile erau aţintite asupra ei. Se uită la Jack, dădu din 
cap în semn de încuviinţare şi făcu un pas înspre masă. 
Chelnerul îşi făcu apariţia imediat, de parcă acela era semnalul 
lui de intrare în scenă; îi îndreptă scaunul, apoi luă şervetul şi 
platoul de salată. Laurie se aşeză şi în acelaşi moment clienţii 
localului îşi reluară discuţiile, ca şi când nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Newyorkezii erau obişnuiţi cu situaţiile neaşteptate şi 
le tratau cu multă înţelegere. 

— De când ştii? o întrebă Jack. 

— De ieri aveam bănuieli, dar abia de dimineaţă am primit 
confirmarea. 

— Eşti supărată? 

— Bineînţeles că sunt supărată! Tu nu eşti? 

Jack încuviinţă şi tăcu preţ de câteva secunde, gândindu-se ce 
să spună. 

— Şi ce-o să faci? 

— Vrei să mă întrebi dacă o să păstrez copilul sau nu? Asta 
vrei să afli cu întrebarea ta nenorocită? 

— Laurie, purtăm o discuţie. Nu trebuie să te enervezi. 

— Prima ta întrebare, aşa cum ai numit-o şi tu, a atins o 


coardă sensibilă. 

— Lucrul ăsta a fost foarte evident. Dar, având în vedere că ai 
o relaţie, din câte se pare, pasională, întrebarea mea nu a fost 
tocmai nepotrivită. 

— Mi s-a părut extrem de insensibilă, de vreme ce nu m-am 
culcat cu Roger Rousseau. ` 

— Şi eu de unde să ştiu treaba asta? In ultimele săptămâni, 
te-am sunat seara în nenumărate rânduri. Într-o noapte am 
insistat până târziu şi mi-am dat seama că de fapt nu erai acasă. 

— Am dormit pe la Roger de câteva ori, recunoscu Laurie, dar 
nu m-am culcat cu el. 

— Mi se pare o distincție suspectă între termeni, dar să 
trecem peste asta. 

Chelnerul apăru din nou la masă, cu un şervet nou şi cu o altă 
salată de rucola. Cu mult bun-simţ, se retrase rapid. 

— Cât de avansată e sarcina? 

— Sunt în şase săptămâni, deşi la cabinetul de ginecologie mi 
s-a spus că s-ar putea să fie chiar şapte. Nu am nici cea mai 
mică îndoială că s-a întâmplat în ultima noapte pe care am 
petrecut-o împreună. E cam ironic, nu-i aşa? 

— „Surprinzător” ar fi adjectivul care îmi trece prin minte. 
Cum de s-a întâmplat aşa ceva? 

— Sper că nu dai vina pe mine. Dacă îţi aminteşti, cu o zi 
înainte, m-ai întrebat dacă sunt în perioada fertilă. Ti-am spus 
că probabil nu există nici un risc, dar că sunt la limită. E clar că, 
atunci când am făcut dragoste, era de fapt a doua zi şi nu ne 
mai înscriam în marja de siguranţă. 

— Şi de ce nu m-ai refuzat? 

Laurie îl străfulgera cu privirea. 

— Începi să mă înfurii din nou! Sună de parcă ai da vina pe 
mine şi, ştii ceva, împreună am luat hotărârea să facem 
dragoste, n-am luat-o doar eu, iar amândoi ştiam cum stăteau 
lucrurile. 

— Linişteşte-te, spuse Jack împăciuitor. Chiar nu dau vina pe 
tine. Pe cuvânt! Încerc doar să înţeleg. Faptul că ai rămas 
însărcinată m-a luat complet pe nepregătite. Am reuşit să ne 
ferim de asta până acum. Cum de-am greşit de data asta? 

Laurie îşi îmblânzi privirea. Trase aer adânc în piept şi scoase 
un suspin. i 

— Păi, în acest moment, cel mai bine ar fi să fim cinstiţi. În 


dimineaţa aia, când m-am gândit că o să facem dragoste, mi-a 
trecut prin cap că e un risc şi am fost sigură că şi tu ai gândit la 
fel. Nu era un risc foarte mare, având în vedere că eram în a 
zecea zi din perioada sigură, dar totuşi un risc. La cât de mult 
îmi doream să avem o familie, nu m-a deranjat situaţia. Din 
perspectiva ta, m-am gândit că, undeva în adâncul sufletului şi 
tu eşti de acord că un copil te-ar ajuta să laşi trecutul în urmă şi 
să începi o viaţă nouă. Poate că, de fapt, am crezut că dorinţele 
mele sunt şi ale tale. Nu ştiu ce altceva să spun. Aşa am simţit 
eu atunci. 

Jack medită la vorbele lui Laurie. Îşi muşcă interiorul 
obrazului, cu o expresie gânditoare. Avusese parte de multe 
lovituri în viaţă şi acum încerca unul dintre cele mai puternice 
şocuri. Surpriza veştii că era posibil să fie tată îl luase complet 
pe nepregătite. In acelaşi timp, îl îngrozea, în principal pentru că 
ar putea iubi prea mult acea perspectivă, ceea ce l-ar fi făcut 
vulnerabil, aşa cum se întâmplase în trecut. Pierderea familiei 
fusese cea mai mare încercare din viaţa lui şi nu credea că ar 
putea să mai treacă prin aşa ceva vreodată. Totuşi, pe lângă 
toate aceste gânduri negre se strecură şi unul bun. Nu se 
dumirise cu privire la prea multe lucruri în ultimele şase 
săptămâni nefericite din viaţa lui, însă ceva aflase cu siguranţă: 
îşi dăduse seama că o iubea pe Laurie mai mult decât 
recunoscuse în sinea sa. Habar nu avea cum influenţa acel 
adevăr situaţia în care se găsea. Nu ştia ce simţea Laurie pentru 
actualul ei prieten. 

— Nu ştiu ce să înţeleg din tăcerile tale, spuse Laurie. Nu 
numai că nu te caracterizează, dar am nevoie de un răspuns. Un 
răspuns, oricum ar fi. Vreau să ştiu ce simţi. Avem de luat 
câteva hotărâri; sau, dacă nu vrei să fii implicat, spune-mi. O să 
iau singură hotărârile. 

Jack dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Bineînţeles că vreau să fiu implicat în luarea de hotărâri, 
dar e oarecum nedrept. E greu să te trezeşti deodată în faţa 
faptului împlinit şi să ţi se ceară să răspunzi într-o fracțiune de 
secundă. De fapt, nu mi se pare corect din partea ta să ai 
asemenea aşteptări. Aş fi preferat să-mi spui imediat ce ai aflat, 
ca să putem avea amândoi un răgaz de gândire. Apoi, la cină, 
am fi putut face schimb de păreri. 

— Ai dreptate, recunoscu Laurie. Nu vreau să te forţez, deşi 


mi-aş dori să-mi dai acelaşi răspuns pe care mi-l doresc şi eu. 

— Şi care ar fi acela? 

Laurie întinse mâna peste masă şi îl apucă de braţ. 

— Nu am de gând să-ţi pun vorbe în gură, însă eu sper că 
această întâmplare îţi va face bine şi va reuşi să te scoată din 
starea de doliu în care te afli. Un copil nu o să altereze imaginea 
familiei pierdute. Dar cel mai înţelept ar fi să te duci acasă şi să 
te gândeşti îndelung. Eu sunt de gardă în weekend, aşa că, dacă 
nu dai de mine acasă, mă găseşti la morgă. O să aştept 
telefonul tău. 

— Sunt perfect de acord, spuse Jack cu o voce obosită. 

— Ei, sper că nu o să faci o depresie din cauza mea, îl mustră 
Laurie. 

— Nu, n-o să fac, dar un lucru e clar. Mi-a pierit pofta de 
mâncare. 

— Şi mie, spuse Laurie. Hai să plecăm! Amândoi suntem 
extenuaţi. 

Laurie ridică mâna şi chelnerul se apropie în grabă. 


16 


Roger se lăsă pe spate în scaun şi întinse braţele înspre 
tavan, dezmorţindu-şi oasele. Avea dureri musculare după orele 
pe care le petrecuse aplecat asupra mesei de lectură din sala de 
şedinţă a Departamentului de resurse umane din spitalul St. 
Francis. Pe masă erau aşezate în teancuri o mulţime de pagini 
scoase la imprimantă, inclusiv un CD abia inscripţionat. De 
cealaltă parte a tăbliei stătea aşezată şefa departamentului, 
Rosalyn Leonard. Era o femeie înaltă şi interesantă, cu o figură 
serioasă, cu un păr negru ca abanosul şi un ten foarte deschis, 
ca de porțelan. Iniţial, ea îl intimidase, pentru că părea imună la 
farmecele lui, ceea ce îl necăjea foarte tare. Pentru Roger era 
extrem de important ca femeile pe care le considera 
atrăgătoare să fie atrase la rândul lor de el. Totuşi, insistenţele 
lui fuseseră răsplătite şi, după câteva ceasuri, începuse să se 
întrevadă un succes. Deşi la început se ţinuse băţoasă, încet, 
încet Rosalyn începuse să cedeze. În ultima oră, Roger simţise 
că începuse şi ea să flirteze. Nu îi scăpase faptul că nu purta 
verighetă, aşa că, pe când ziua se prefăcea în seară, reuşise să 
o întrebe cu mult tact care îi era statutul social. Când aflase că 
nu avea pe nimeni, căci abia ieşise dintr-o relaţie, Roger luase 
chiar în calcul posibilitatea unei invitaţii la cină, plecând de la 
premisa că el şi Laurie nu s-ar împăca. 

La începutul acelei după-amiezi, când plecase de la spital ca 
să ajungă în Queens, Roger trăise senzaţia că se întorcea în 
timp, căci St. Francis se afla la est de Rego Park, care era lao 
azvârlitură de băț de Forrest Hills, zona în care copilărise el. 
Deşi îi muriseră între timp ambii părinţi, câteva mătuşi şi un 
unchi încă locuiau în cartierul copilăriei sale. In timp ce privea 
pe fereastra taxiului care traversa Queens Boulevard, îi dăduse 
chiar prin cap să viziteze casa părintească după ce îşi termina 
treburile. E 

Roger făcuse progrese însemnate. Întâlnirea cu Bruce Martin, 
şeful Departamentului de resurse umane din Manhattan 
General, se dovedise fructuoasă, deşi la început nu dăduse 
semne. Roger începuse prin a-i cere direct fişele angajaţilor, 
însă Bruce îi spusese că existau o sumedenie de legi federale 


care restricţionau accesul către asemenea informaţii. Atunci 
Roger se străduise să formuleze o poveste cât mai credibilă, 
susţinând că, în calitate de şef al personalului medical, voia să 
demareze un studiu al interacțiunii dintre doctori, cadre 
medicale şi personalul administrativ, punând accent pe noii 
angajaţi, mai ales pe cei din tura de noapte, când spitalul intra 
într-o aşa-zisă stare de „pilot automat”. Se străduise să nu facă 
nici măcar cea mai mică aluzie la adevăratul lui scop. 

Roger nu plecase din biroul lui Bruce fără confirmarea că avea 
să primească o listă cu toţi angajaţii spitalului, precum şi o 
situaţie cu toţi angajaţii noi, de la jumătatea lunii noiembrie, 
vizându-i în special pe cei din tura de noapte. Roger îşi făcuse 
griji ca nu cumva Bruce să devină suspicios atunci când îi 
precizase data de angajare, una aleasă aparent la întâmplare, 
însă Bruce îşi notase informaţia fără nici o reacţie. li promisese 
lui Roger că va primi lista pe birou chiar în acea după-amiază, 
până la sfârşitul programului. 

Bruce o sunase apoi pe Rosalyn Leonard, şefa 
Departamentului de resurse umane de la spitalul St. Francis, să 
îi spună că Roger avea să treacă pe la ea şi o rugase să îi dea 
toate informaţiile de care acesta avea nevoie. La momentul 
respectiv, Roger nu îşi dăduse seama cât de mult îl ajutase 
Bruce. Dacă ar fi dat buzna cu cererea lui, aşa cum plănuise 
iniţial, nu ar fi ajuns la nici o înţelegere cu Rosalyn. Nu se îndoia 
câtuşi de puţin că Rosalyn s-ar fi arătat expeditivă şi 
necooperantă. Dar aşa, graţie telefonului pe care i-l dăduse 
Bruce, Rosalyn făcuse o parte din treabă înainte ca Roger să 
ajungă la spital. După cum avea el să afle mai târziu, Rosalyn 
culesese informaţii din mai multe surse ca să îi poată întocmi 
listele de care avea nevoie. Roger constatase cu surprindere că 
diferitele departamente din spitalele AmeriCare funcționau, mai 
mult sau mai puţin, ca nişte feude autonome, în limitele unor 
bugete impuse de la centru. 

Înainte de a pleca de la Manhattan General, Roger o rugase 
pe Caroline să întocmească o listă cu personalul medical, în 
special cu doctorii care aveau dreptul de a profesa şi de a face 
internări la Manhattan General, cât şi la St. Francis. Petrecuse 
destul de mult timp verificând dacă acel criteriu era general 
valabil, consultând fişele personale ale unor medici. Din 
nefericire, informaţia nu era valabilă decât pe-alocuri. Caroline îi 


promisese că o să facă tot ce poate, mai ales că nu intra în 
atribuţiile ei. Îi spusese că existau speranţe să obţină listele 
pentru că avea o relaţie de amiciţie cu unul dintre 
informaticienii spitalului, unul dintre acei operatori de baze de 
date care adesea reuşesc să soluţioneze situaţii imposibile. 

— Ei bine, iată! spuse Rosalyn, împingând către Roger un 
teanc subţire de hârtii, peste suprafaţa lucioasă a mesei de 
lectură. Lovi foile cu palma. Aveţi aici mai multe liste: o listă 
completă cu toţi angajaţii spitalului St. Francis, de la mijlocul lui 
noiembrie încoace şi în special cu cei care lucrează în tura de 
noapte; o listă cu angajaţii care, de la mijlocul lui noiembrie şi 
până la mijlocul lui ianuarie, fie şi-au înaintat demisia, fie au fost 
concediaţi; o listă cu personalul medical cu normă întreagă, tot 
de la mijlocul lui noiembrie încoace; şi, în final, o listă cu toţi 
medicii noştri cu drept de a profesa şi de a face internări. Aveţi 
tot ce vă trebuie pentru studiu? Aveţi nevoie şi de lista noilor 
angajaţi de la mijlocul lui noiembrie? 

— Nu, nu e nevoie, spuse Roger. Cred că e suficient pentru ce 
intenţionez eu să fac. Aruncă o privire peste listele cu angajaţii 
spitalului de la mijlocul lui noiembrie şi până în prezent şi clătină 
din cap uimit. Nu mi-a trecut niciodată prin minte că e nevoie de 
atâţia oameni pentru ca un spital american să funcţioneze. 

Voia să îi distragă atenţia de la discuţia despre aşa-zisul 
studiu. La cât de isteaţă părea Rosalyn, se aştepta să îşi dea 
seama de minciuna lui, în cazul în care era nevoit să îi dea mai 
multe detalii. 

— Ca toate spitalele AmeriCare, traversăm o perioadă destul 
de lejeră din punct de vedere al angajărilor, spuse Rosalyn. Ca 
în toate celelalte instituţii din sistemul privat, primul lucru pe 
care îl face AmeriCare atunci când preia un spital este să reducă 
numărul angajaţilor din aproape fiecare departament. Eu ştiu cel 
mai bine, pentru că mie mi-a revenit sarcina pe care nu şi-o 
doreşte nimeni. Sunt responsabilă în cazul unui număr 
considerabil de înştiinţări de concediere. 

— Probabil că v-a fost greu, spuse Roger pe un ton relativ 
îngrijorat. 

Puse lista deoparte şi se uită pe cea cu angajaţii care 
plecaseră din St. Francis. Era mult mai lungă decât se aşteptase. 
Nu avea însă atâtea amănunte pe cât ar fi sperat; nu se preciza 
tura în care lucrase fiecare angajat, dacă fusese concediat sau 


dacă plecase de comun acord, respectiv locul unde plecase. 

— Mă uimeşte numărul impresionant de pe lista asta. E ceva 
obişnuit? 

— In general, da, deşi s-ar putea să fie un interval mai 
aglomerat, pentru că se suprapune cu perioada sărbătorilor. 
Când oamenii se gândesc să îşi schimbe serviciul şi vor să aibă 
ceva timp liber până la noua angajare, perioada sărbătorilor 
este cea mai populară în acest sens. 

— Se pare că majoritatea sunt asistenţi medicali. 

— Din păcate, aşa stau lucrurile. Se înregistrează o criză de 
cadre medicale secundare şi, din cauza asta, se pune mare preţ 
pe capul lor. Recrutăm în permanenţă asistente şi asistenţi, iar 
alte spitale ne fură la rândul lor angajaţii. E un război 
permanent. Ne-am gândit chiar să căutăm posibili candidaţi şi în 
afara ţării. 

— Serios? întrebă Roger. 

Ştia că Statele Unite atrăgeau mulţi medici din ţări aflate în 
curs de dezvoltare, sub pretextul specializărilor, medici care în 
cele din urmă emigrau, însă nu ştia că se căutau şi asistenţi 
medicali. Având în vedere necesităţile medicale ale ţărilor de 
provenienţă, nu i se părea o chestiune tocmai morală. 

— In listă nu apare şi locul în care s-au angajat ulterior. 

Rosalyn dădu din cap în semn că nu. 

— Informaţia asta nu apare în baza de date principală a 
angajaţilor. Se poate să existe în fişa individuală, în cazul în care 
angajatul a solicitat o recomandare către o altă instituţie sau 
dacă o altă instituţie a formulat o astfel de solicitare. Dar, după 
cum vă imaginaţi, trebuie să fim foarte atenţi cu respectivele 
fişe. In absenţa unei autorizări din partea angajatului, există 
riscul unor litigii juridice. 

Roger încuviinţă. 

— Cum mă puteţi ajuta dacă o să am întrebări în privinţa 
anumitor persoane pe parcursul studiului? Adică, dacă aş dori să 
aflu prestaţia lor profesională în cadrul spitalului, relaţiile pe 
care le-au avut cu colegii, eventualele măsuri disciplinare care li 
s-au aplicat din diverse motive? 

— Va fi dificil, zise Rosalyn, dând din cap ca şi când s-ar fi 
arătat de acord cu propriile spuse. Studiul pe care îl faceţi e unul 
pe plan intern, sau intenţionaţi să îl publicaţi? 

— E pe plan intern şi cu acces limitat, permis numai la cel mai 


înalt nivel al ierarhiei administrative. În nici un caz nu va fi 
publicat. 

— Dacă e aşa, probabil că o să vă pot ajuta, dar trebuie să 
discut cu directorul spitalului şi cu juristul nostru. Doriţi să 
vorbesc luni? Ar fi prima ocazie în acest sens. 

— Nu, nu e nevoie, răspunse Roger grăbit. Ultimul lucru pe 
care şi-l dorea era ca directorii celor două spitale să poarte o 
discuţie despre aşa-zisul lui studiu. Nu vă adresaţi lor până când 
nu o să am nevoie de mai multe informaţii. Poate că nici nu o să 
fie cazul. 

— Vă rog doar să mă anunţaţi cu douăzeci şi patru de ore 
înainte, dacă aveţi nevoie de alte informaţii. _ 

Roger încuviinţă iarăşi din cap dornic să schimbe subiectul. Işi 
drese vocea şi în cele din urmă puse întrebarea care îl interesa 
cel mai tare. 

— Câţi dintre foştii angajaţi au plecat la Manhattan General, 
adică au rămas în sistemul AmeriCare? Aveţi acces la această 
informaţie? 

— Nu, din câte ştiu eu. După cum aţi văzut, sistemul 
AmeriCare impune o politică de autonomie pentru fiecare 
instituţie medicală din componenţa sa. Singurele puncte 
comune sunt costurile şi proveniența necesarului medical. Dacă 
un fost angajat al spitalului St. Francis pleacă la Manhattan 
General, pentru noi este ca şi când s-ar duce la un spital din 
afara sistemului AmeriCare. 

Roger încuviinţă din nou. Îşi dădea seama că îl aşteptau multe 
ore de lucru la întoarcerea la birou. Şansele de a obţine 
suficiente date, care să justifice o vizită la Laurie acasă, erau din 
ce în ce mai mici. Se uită la ceasul de la mână. Era şapte şi un 
sfert. Dincolo de fereastra aflată în spatele lui Rosalyn domnea 
întunericul. De fapt, de multă vreme se lăsase bezna. 

— Mă tem că v-am reţinut nepermis de mult, spuse Roger. 
Zâmbi cu căldură. Vă sunt foarte recunoscător pentru eforturi, 
dar mă simt extrem de vinovat pentru că e vineri seara şi, cu 
siguranţă, v-am reţinut de la ceva mult mai interesant şi mai 
plăcut. 

— Mi-a făcut plăcere să vă fiu de folos, domnule doctor 
Rousseau! Bruce mi-a vorbit foarte frumos despre 
dumneavoastră atunci când m-a sunat. Am înţeles că aţi făcut 
parte din Medici fără Frontiere. 


— Mă tem că da, spuse Roger cu modestie. Dar spuneţi-mi 
Roger, vă rog! 

— Mulţumesc, domnule doctor, spuse Rosalyn, izbucnind apoi 
în râs. Vreau să zic, mulţumesc, Roger! 

— Nu ai pentru ce. Eu ar trebui să îţi mulţumesc! 

— Am citit despre ceea ce face Medici fără Frontiere în toată 
lumea. Sunt foarte impresionată. 

— În lume e mare nevoie de condiţii medicale elementare, 
mai cu seamă în zonele cu probleme. 

Roger era încântat că discuţia o luase într-o direcţie atât de 
personală. 

— Sunt convinsă! Unde ai fost cât timp ai făcut parte din 
organizaţie? 

— În Pacificul de Sud, în Orientul îndepărtat şi, în final, în 
Africa. O combinaţie între jungla de nepătruns şi deşertul arid, 
spuse Roger zâmbind. 

Ştia monologul pe dinafară şi, aşa cum se întâmplase şi cu 
Laurie, de obicei avea un deznodământ benefic pentru viaţa lui 
personală. 

— Parcă vorbeşti despre un film. De ce ai părăsit organizaţia 
şi cum de-ai venit la New York? 

Roger zâmbi larg. Trase adânc aer în piept, înainte de a-i servi 
piesa de rezistenţă. 

— De vină e concluzia la care am ajuns într-un final şi anume, 
faptul că nu voi putea schimba lumea. Am încercat, dar nu am 
reuşit. Apoi, ca o pasăre migratoare, am simţit nevoia să revin la 
cuibul meu şi să-mi întemeiez o familie. Vezi tu, m-am născut în 
Brooklyn şi am copilărit în apropiere de Forest Hills. 

— Ce romantic! Şi ai găsit-o pe doamna cea norocoasă? 

— Nu prea. Am fost mult prea ocupat să mă mut şi să mă 
adaptez traiului în lumea civilizată. 

— Ei bine, sunt convinsă că nu o să-ți fie prea greu să o 
găseşti, spuse Rosalyn în timp ce strângea de pe masă hârtiile 
din care extrăsese listele pe care i le dăduse lui Roger. Pun 
pariu că poveştile pelerinajelor tale sunt fascinante. 

— Într-adevăr! răspunse Roger bucuros. Era uşurat. Căpătase 
certitudinea că îi stârnise interesul. Aş fi fericit să îţi povestesc 
unele mai puţin triste, dacă accepţi să luăm cina în oraş. Măcar 
atâta lucru să fac, dacă tot te-am ţinut aici atâta timp. 
Bineînţeles, dacă eşti liberă. Aş fi onorat dacă ai accepta! 


Rosalyn ridică din umeri, uşor descumpănită. 

— Da, de ce nu? 

— Atunci ne-am înţeles, spuse Roger. Se ridică şi îşi dezmorţi 
picioarele. E un restaurant italian chiar aici, în Rego Park, despre 
care se spune că ar fi fost localul în care îşi făceau veacul 
mafioţii din partea locului prin anii cincizeci. Când am fost acolo 
ultima oară, acum câteva milenii, mâncarea mi s-a părut 
grozavă. Şi cu vinurile stau foarte bine. Ai chef să vedem dacă 
mai există? Rosalyn ridică iarăşi din umeri. 

— Pare interesant, dar nu pot să stau prea mult. 

— Nici eu. La naiba, trebuie să mă întorc la birou diseară! 


— Jasmine Rakoczi! strigă cineva. 

Jazz îşi întrerupse unul dintre exerciţiile preferate. Stătea 
întinsă pe burtă şi îşi lucra muşchii fesieri şi coapsele. Intoarse 
capul într-o parte şi văzu că cineva stătea lângă aparatul pe 
care îl folosea. Rămase surprinsă când observă lângă ea 
picioarele unei femei şi nu ale unui bărbat, aşa cum se aştepta. 
Jazz îşi scoase căştile din urechi şi apoi se răsuci să vadă şi faţa 
celei care o strigase. Nu reuşi să distingă mare lucru, pentru că 
femeia stătea în lumina aruncată de spoturile fluorescente din 
tavan. 

— Îmi cer scuze că te deranjez, îi spuse făptura lipsită de 
trăsături. 

Lui Jazz nu îi venea a crede că cineva o deranja în mijlocul 
antrenamentului şi se ridică de pe aparat nervoasă. Se pomeni 
în faţa uneia dintre femeile de la recepţie. O văzuse mai 
devreme, când îşi făcuse abonamentul. 

— Care ar fi problema? o întrebă Jazz. Îşi şterse fruntea cu 
prosopul. 

— Vă aşteaptă doi domni la intrare, răspunse femeia. Au spus 
că trebuie să vă întâlniți numaidecât, însă domnul Homer nu le- 
a dat voie în sală. 

Un fior discret, dar în mod clar supărător, îi străbătu şira 
spinării. Îşi aminti vizita neaşteptată pe care i-o făcuseră domnul 
Bob şi domnul Dave cu o seară înainte. 

Probabil se întâmplase ceva. Domnul Bob nu avea obiceiul să 
o abordeze într-un spaţiu atât de expus. 

— Vin imediat, spuse Jazz. 

Luă o gură de apă din sticla de lângă ea, în vreme ce 


recepţionera ieşea din sala de forţă. Se gândi în primul rând că 
avea pistolul în buzunarul hainei, care era în vestiar. Dacă 
intrase în vreo încurcătură, dorea să aibă arma asupra sa. Dar 
ce încurcătură să fi apărut? Mulhausen dăduse colţul liniştit, fără 
să creeze valuri. Singurul lucru care îi veni în minte era legat de 
posibilitatea ca investigaţiile în cazul lui Chapman să fi scos la 
iveală ceva. Ca toţi angajaţii din tura de noapte şi ea stătuse de 
vorbă cu doi detectivi cu feţe obosite şi răspunsese unor 
întrebări de rutină. Nu se ivise nici o problemă pe parcursul 
interogatoriului, după cum se discutase şi la raportul 
infirmierelor. Concluzia era că avusese loc un jaf, atâta tot. 
Firma care asigura paza spitalului promisese că va întări 
patrulele, în special între schimburi. 

Jazz se duse cu pas grăbit către ieşirea din sala de forţă. Era 
atât de frământată de gânduri, încât nici nu observă privirile 
jinduitoare ale bărbaţilor. Fără să piardă vremea, se întoarse în 
vestiar şi luă o Cola din mers. Deschise dulapul, îşi trase haina 
peste echipamentul de sală şi îşi afundă mâna în buzunarul 
drept, unde ţinea pistolul. 

Cu o mână într-un buzunar şi cu cealaltă ţinând cutia de Cola, 
Jazz deschise cu umărul uşa care dădea în hol. Dincolo de 
tejgheaua recepţiei se găsea o sală de aşteptare destul de 
mare, iar în spatele ei erau un restaurant şi un bar. Exista până 
şi o prăvălie cu articole sportive. 

Jazz se uită rapid la cei aflaţi în jur şi, pentru că nu dădu cu 
ochii nici de domnul Bob, nici de domnul Dave, se duse la 
recepţie şi o întrebă pe angajata de acolo unde erau cei doi 
bărbaţi care voiau să stea de vorbă cu ea. 

Aceasta îi făcu semn spre doi domni care se ascundeau 
îndărătul unor ziare. Cu siguranţă, cei doi nu erau domnul Bob şi 
domnul Dave. După cât li se vedea din ţinută, păreau nişte 
boschetari. _ 

— Sunteţi sigură că pe mine mă caută? întrebă Jazz. li era 
teamă să nu fie nişte poliţişti sub acoperire, care încercau să 
afle dedesubturi în cazul Chapman. Oarecum resemnată, Jazz se 
îndreptă către cei doi bărbaţi. Ţinea în continuare mâna pe 
armă. 

— Salut! spuse ea pe un ton iritat. Mi s-a transmis că mă 
căutaţi. 

Cei doi bărbaţi dădură ziarele la o parte, iar Jazz simţi 


instantaneu că se înroşeşte la faţă şi că sângele începe să îi 
zvâcnească în tâmple. Cu greu se abţinu să nu scoată pistolul. 
Unul din bărbaţi era tatăl ei, Geza Rakoczi; ca şi însoţitorul lui, 
părea neras de două zile. 

— Jasmine, dragă, ce mai faci? o întrebă Geza. 

Chiar dacă stătea în spatele unei măsuţe de cafea pe care 
erau împrăştiate diverse reviste, Jazz simţi că mirosea a alcool. 
Fără să îi răspundă, se uită la bărbatul care îl însoțea pe tatăl ei. 
Nu îl mai văzuse până atunci. 

— El este Carlos, spuse Geza observând că se uita la el. Jazz 
îşi întoarse privirea spre tatăl ei. Nu îl mai văzuse de ani de zile 
şi în tot acest timp sperase că murise din cauza băuturii. 

— Cum m-ai găsit? 

— Carlos are un prieten care se pricepe la calculatoare. El 
zice că poate să afle orice de pe internet. Aşa că l-am rugat să 
te găsească pe tine şi te-a găsit. Mi-a zis că joci multe jocuri 
online şi că stai, după cum le-a zis el, pe „forumuri de discuţii”. 
Nu cunosc absolut nimic despre tâmpeniile astea, dar uite că te- 
a găsit! A aflat până şi că eşti membră în clubul ăsta. Geza 
aruncă o privire înjur. Drăguţ loc. Sunt impresionat. Te descurci 
bine, fetiţo! 

— Şi ce cauţi aici? îl întrebă Jazz. 

— Păi, sincer să fiu, am nevoie de nişte bani şi, ştiind că tu 
eşti ditamai asistenta, m-am gândit să-ţi cer ţie. Vezi tu, mama 
ta a murit, Dumnezeu să îi odihnească sufleţelul! Trebuie să fac 
rost de nişte bani. Dacă nu, o s-o îngroape într-un coşciug 
simplu de lemn, la cimitirul săracilor. 

Pentru o clipă, Jazz nu reuşi să vadă dinaintea ochilor decât 
cei treisprezece dolari pe care îi câştigase făcând pârtie prin 
zăpadă cu lopata. Amintirea acelei întâmplări îi accentuă furia. 
La cât de strâns ţinea pistolul, se gândi să nu facă vreo 
nesăbuinţă şi luă degetul de pe trăgaci. 

— Pleacă naibii de-aici! rosti Jazz cu dispreţ. 

Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre vestiar. Îl auzi pe Geza 
strigând în urma ei şi, dintr-odată, se pomeni apucată de umăr 
şi întoarsă cu faţa spre el. 

Jazz îşi scoase mâna din buzunar, din fericire, fără pistol. Mai 
târziu, avea să se întrebe cum de se întâmplase astfel, căci 
intenţia ei fusese să scoată arma. Îi vâri degetul arătător 
ameninţător în figură. 


— Să nu mai pui mâna pe mine niciodată! rosti ea printre 
dinţi. Şi nu mă mai bate la cap! Înţelegi ce îţi zic? Dacă mai vii, 
te omor! Pur şi simplu! 

Jazz îi întoarse iarăşi spatele şi o apucă spre vestiar, îl auzi pe 
Geza începând să se văicărească, spunând că era tatăl ei, însă 
Jazz nu se opri din drum şi nici el nu mai încercă să se ducă 
după ea. Reveni în vestiar, formă cifrul încuietorii dulapului şi îşi 
puse haina la loc. După ce se întoarse în sala de forţă, se hotărî 
să îşi reia exerciţiile de la început, deşi, atunci când fusese 
deranjată, aproape că le terminase. 

Simţea nevoia să facă efort ca să îşi poată ţine furia sub 
control şi, într-o mare măsură, reuşi. Când reveni în vestiar 
pentru a face duş, deja se calmase. Incepuse chiar să se amuze, 
amintindu-şi în ce făptură vrednică de milă se transformase 
tatăl ei. Se întreba când anume murise mama ei. Era uimită că 
trăise atât de mult, la cât era de obeză. 

Făcu un duş rapid şi se îmbrăcă în grabă, pentru că întârziase 
destul de mult din cauza reluării exerciţiilor. Când ieşi din 
vestiar, aruncă o privire în sala de aşteptare în care stătuse tatăl 
ei şi răsuflă uşurată când văzu că înţelesese mesajul şi se 
cărase. 

Apropiindu-se de maşină, îi veni în minte episodul din noaptea 
precedentă şi, după ce deschise portiera, se uită în primul rând 
pe bancheta din spate. Nu îi plăcuse deloc felul în care domnul 
Bob şi domnul Dave o luaseră prin surprindere. Până atunci 
trăise cu senzaţia că era precaută şi atentă şi voia să păstreze 
acea stare de spirit. 

Urcă în Hummer şi, după ce îşi puse centura, se gândi cum să 
se distreze pe drumul până la spital. Întrecerile cu taximetriştii 
ar fi ajutat-o să alunge ce mai rămăsese din iritarea pe care i-o 
provocase vizita tatălui ei. În timp ce aştepta la coadă să iasă 
din parcare, îşi scoase telefonul BlackBerry. Având în vedere că 
primise trei nume în ultimele două nopţi, nu prea mai trăgea 
speranţă să capete o nouă misiune, însă verifică, să fie sigură. 

Când opri la primul semafor, accesă căsuţa de e-mail. Spre 
încântarea ei, mai primise un mesaj de la domnul Bob. II citi în 
grabă. 

— Da! strigă ea. 

Primise un alt nume: Patricia Pruit. : 

Un zâmbet i se aşternu pe față. Toate mergeau ca unse. In 


mai puţin de douăzeci şi patru de ore urma să aibă mai mult de 
şaizeci de mii de dolari în cont. 

Când apăru culoarea verde a semaforului, o luă cu mult 
înaintea celorlalte maşini. Nici un şofer nu părea dornic să se ia 
la întrecere cu ea. Afundându-se confortabil în scaun, se întrebă 
cum de o găsise tatăl ei. Rămăsese puţin surprinsă. Deşi 
petrecuse mult timp pe forumurile de discuţii, trăia cu senzaţia 
că îşi protejase bine identitatea, mai puţin în cele câteva ocazii 
în care „se cuplase” pe internet. Se hotărî să fie mult mai 
atentă, pentru că îi plăceau discuţiile de pe forumuri şi nu avea 
de gând să renunţe la o asemenea plăcere. Numai pe internet 
reuşise să întâlnească bărbaţi care gândeau la fel ca ea şi cu 
care se înţelegea bine, pe care îi respecta şi chiar îi iubea. Erau 
atât de diferiţi faţă de tâmpiţii cu care avea de-a face în viaţa de 
zi cu zi! 


Cina lui Roger în compania lui Rosalyn se dovedise un succes 
neaşteptat. Atitudinea rezervată pe care femeia o afişase la 
început fusese contrazisă puternic de comportamentul din 
timpul mesei, mai ales după ce băuse câteva pahare cu vin. 
După cină, Roger încercase să o trimită acasă cu un taxi, însă 
Rosalyn insistase să meargă împreună. In faţa apartamentului ei 
din Kew Gardens, Rosalyn încercase să îl convingă să urce să 
bea un pahar înainte de culcare, un pretext greu de refuzat, pe 
care Roger nu îl mai auzise de când terminase facultatea. 

În cele din urmă, Roger rezistase tentaţiei, chiar şi după ce se 
sărutaseră pasional şi îndelung pe trotuar. In tot acest timp, 
rămăsese agăţat de uşa deschisă a taxiului. Deşi în câteva 
ocazii îl bătu gândul să profite de ospitalitatea lui Rosalyn, 
respectiv de faptul că era foarte dispusă să se culce cu el, Roger 
îşi reaminti de treburile pe care le avea de făcut la birou. Intuiţia 
îi spunea că trecea printr-un moment prielnic şi, chiar dacă nu 
ar fi ajuns la nişte concluzii pe care să i le prezinte lui Laurie, ar 
fi avut în faţă un weekend promiţător. 

După ce îi promise că avea să o sune, Roger se urcă înapoi în 
taxi şi îi făcu semn cu mâna prin lunetă. Rosalyn nu se urni din 
loc şi îi făcu şi ea cu mâna până când maşina dispăru din 
vedere. Roger era mulţumit. Nu bătuse drumul până în Queens 
degeaba. Nu numai că obținuse majoritatea datelor pe care le 
voia, dar întâlnise şi o femeie cu care trăgea nădejde să aibă 


experienţe interesante pe viitor. 

Când ajunsese înapoi la Manhattan General, era deja aproape 
unsprezece. Se duse mai întâi la automatul de cafea şi îşi turnă 
o cană mare. Se întoarse la birou în formă şi se apucă de lucru 
cu entuziasm. Până la ora două, adunase deja destule informaţii. 
Ideea lui Laurie şi iniţiativele lui dăduseră roade neaşteptate. De 
fapt, fuseseră mult prea roditoare. La început, se întreba dacă o 
să găsească vreun suspect, acum însă avea mult prea mulţi. 

Roger se roti cu scaunul şi luă prima pagină scoasă la 
imprimantă, o listă cu cinci doctori care avuseseră drept de a 
profesa şi de a face internări atât la Manhattan General, cât şi la 
St. Francis şi care îşi exercitaseră aceste drepturi în ambele 
instituţii în ultimele patru luni. Lista iniţială cu medicii având 
drept de practică în ambele spitale era mult prea lungă ca să 
poată fi de folos în anchetă, în momentul acela, se hotări să o 
mai scurteze. 

Ca şef al personalului medical, Roger avea acces 
nerestricţionat la fişele cuprinzând calificările şi trecutul 
profesional al tuturor doctorilor care lucraseră în Manhattan 
General. Trei dintre cei cinci doctori de pe lista lui avuseseră 
abateri disciplinare. Doi erau  eufemistic  etichetaţi ca 
„momentan necorespunzători”, ca urmare a unor probleme de 
dependenţă, pe care Roger le cunoştea destul de bine. Cei doi 
erau într-o perioadă de probă şi aveau restricţionate anumite 
privilegii, după ce urmaseră o cură de dezintoxicare cu şase luni 
în urmă. Un alt doctor, Pakt Tam, era implicat în câteva procese 
de malpraxis aflate pe rol, din cauza unor decese premature, 
însă nici unul nu se regăsea în seria lui Laurie. Spitalul încercase 
să îi suspende dreptul de practică, însă medicul intentase 
proces şi îşi recâştigase privilegiile în cadrul instituţiei prin 
hotărâre judecătorească. 

Cazul doctorului Tam îl determină pe Roger să identifice toţi 
medicii cărora li se suspendaseră sau anulaseră privilegiile în 
ultimele şase luni, gândindu-se că s-ar putea număra printre ei 
persoane furioase, răzbunătoare sau dereglate. La finalul 
investigaţiei, obținuse o listă cu opt doctori. Problema era că nu 
avea cum să îşi dea seama dacă vreunul dintre ei avusese vreo 
legătură cu spitalul St. Francis. Işi notă rapid să o sune luni pe 
Rosalyn şi să o întrebe. Ataşă notiţa la lista cu cei opt doctori şi 
o puse deoparte. 


Se gândi apoi că ar trebui să ia în calcul orice angajat 
nemulţumit, fost sau actual, în special din rândul asistenţilor 
medicali, sau orice altă persoană care intra în contact direct cu 
pacienţii. Trebuia să ia în calcul nu numai medicii, ci întreg 
personalul din spital, aşa că îşi notă pe bileţele adezive să nu 
uite să îl roage pe Bruce să îi dea o listă cu toţi angajaţii 
concediaţi înainte de mijlocul lui noiembrie, dacă nu chiar în 
ultimul an. Lipi bileţelul de marginea lămpii de pe birou, să fie 
sigur că îl vede. Din acel moment, începu să se cam 
descurajeze, însă continuă să lucreze. 

Roger luă apoi în vizor anesteziştii. Aşa cum discutase şi cu 
Laurie, era de părere că abilităţile lor îi transformau în suspecți 
principali şi ulterior se dovedi că mergea pe o pistă bună, căci 
descoperise câţiva suspecți. Doi dintre ei săreau în ochi din 
capul locului. Amândoi lucrau numai în tura de noapte şi, foarte 
probabil, asta se întâmpla pentru că aşa solicitaseră. Unul dintre 
ei era Jose Cabreo, care fusese dependent de OxyContin şi care 
fusese dat în judecată de câteva ori pentru malpraxis. Celălalt, 
Motilal Najah, era nou în echipa de medici şi venise de la St. 
Francis. Roger printase copii după dosarele lor de serviciu şi 
desenase câte o stea lângă numele lor. Avea hârtiile în faţă, pe 
birou. Din punctul lui de vedere, cei doi erau principalii suspecți, 
în special Najah. Deşi avea referinţe bune, momentul 
transferului său prea se potrivea pentru a nu atrage atenţia. 

În ultimă fază, Roger analiză toţi ceilalţi angajaţi ai spitalului. 
Comparând lista persoanelor care plecaseră de la St. Francis de 
la mijlocul lui noiembrie şi până în prezent cu lista noilor 
angajaţi la Manhattan General din aceeaşi perioadă, Roger 
descoperi peste douăzeci de persoane. La început, numărul 
mare îl şocă, dar după o vreme se gândi că era oarecum normal. 
Manhattan General era nava amiral a flotei AmeriCare şi, de 
vreme ce se recruta personal în permanenţă, aşa cum sugerase 
Rosalyn, era normal ca specialiştii şi personalul auxiliar să 
prefere o instituţie de renume. 

Recunoscându-şi limitele de detectiv amator, Roger îşi dădu 
seama imediat că douăzeci şi trei de suspecți erau din start mult 
prea mulţi. Ca să mai restrângă numărul suspecţilor, Roger se 
folosi de sugestia lui Laurie de a-i lua în consideraţie numai pe 
cei care lucraseră în schimbul de noapte la St. Francis şi se 
mutaseră în acelaşi schimb la Manhattan General. Crezu că nu o 


să descopere mare lucru în urma noii selecţii, dar, spre 
surprinderea lui, găsise câţiva suspecți. In total, şapte: 
farmacistul Herman Epstein, paznicul David Jefferson, asistenta 
Jasmine Rakoczi, laboranţii Kathleen Chaudhry şi Joe Linton, 
menajera Brenda Ho şi mecanicul Warren Williams. 

Roger luă din imprimantă lista cu cele şapte nume. Deşi erau 
mai mulţi decât se aşteptase, era de părere că putea să le facă 
faţă. Parcurse din nou lista şi observă că numele lor de familie 
reflectau spiritul eterogen din punctul de vedere etnic al culturii 
americane. În linii mari, bănuia ţara de origine a fiecăruia, mai 
puţin pe a lui Rakoczi, deşi ar fi zis că se trăgea din Europa de 
Est. Privi diversele departamente în care aceştia lucrau şi îşi 
dădu seama că toţi aveau acces la pacienţi, într-o formă sau 
alta, mai ales în tura de noapte, când spitalul nu mai era atât de 
bine supravegheat. Se întrebă în treacăt dacă nu cumva era 
cazul să o roage pe Rosalyn să îi dea fişele lor personale de la 
spitalul St. Francis. Pentru că deja aveau un început de relaţie 
personală, spera să poată obţine informaţii de la ea fără ca 
Rosalyn să îşi anunţe superiorii, deşi nu exista nici o garanţie că 
aşa avea să se întâmple. Dar cum altfel ar fi putut să 
procedeze? 

Puse lista celor şapte suspecți transferați de la St. Francis 
lângă cea a anesteziştilor şi se uită la ceas. Era două şi un sfert 
dimineaţa. Clătină din cap. Nu îşi mai amintea când lucrase 
ultima oară până atât de târziu. Poate că fusese în timpul 
rezidenţialului. Era puţin deprimant, mai ales gândul că tot 
oraşul dormea, dar nu se simţea obosit. Cafeina din cana de 
cafea pe care o luase de la automat încă îi pulsa prin sânge, 
dându-i o stare de agitaţie. Observă chiar faptul că, în chip 
inconştient, bătea ritmic din picior. Şi-ar fi dorit să fie zece 
seara, nu două dimineaţa, pentru că acum, când avea listele cu 
posibili suspecți, i-ar fi plăcut să o sune pe Laurie şi poate chiar 
să îi sugereze să treacă pe la ea. Din nefericire, nici nu se punea 
problema la o asemenea oră. La cât de supărată era din cauza 
mutaţiei de genă BRCAI1, nu avea de gând să o trezească. 

Gândul la ora târzie îl făcu să îşi dea seama că, de când lucra 
la Manhattan General, era prima dată când se afla în spital în 
tura de noapte, interval în care se întâmplaseră toate decesele 
dubioase pe care le investiga împreună cu Laurie. Băuse multă 
cafea, aşa că deocamdată nu se punea problema somnului şi, 


câtă vreme mai avea chef de investigaţii, se hotări să facă o 
vizită etajului unde se afla Secţia de chirurgie, în care avuseseră 
loc mai bine de jumătate din decese şi, dacă tot era acolo, să 
cunoască o parte din cercul de suspecți. Decis să treacă la 
acţiune, luă fişele celor doi anestezişti şi lista cu cei şapte 
suspecți care se transferaseră din tura de noapte de la St. 
Francis în aceeaşi tură la Manhattan General. Aruncă o nouă 
privire peste numele lor, încercând să le memoreze. 

Tocmai se pregătea să se ridice când îi veni o altă idee. Era 
încă plin de energie şi ştia că o să rămână treaz toată noaptea. 
Se gândi că dimineaţă o să-i fie somn şi că o să se întoarcă la 
muncă spre prânz. Ca urmare, se hotărî să o sune pe Laurie la 
morgă. 

— Sunt eu, Roger, spuse el după ce se auzi mesajul căsuţei 
vocale a lui Laurie. E trecut de două dimineaţa, dar să ştii că 
sugestia ta referitoare la St. Francis s-a dovedit a fi foarte bună. 
Am găsit o mulţime de posibili suspecți, cu siguranţă mult mai 
mulţi decât m-aş fi aşteptat. Abia aştept să-ţi povestesc totul, 
aşa că poate mâine luăm cina împreună. Acum mă duc sus să 
fac pe detectivul, să văd ce se întâmplă prin blocul operator şi 
poate să cunosc o parte dintre suspecţii din tura de noapte. Ca 
să te aţâţ, vreau să-ţi spun câte ceva despre unul dintre 
anesteziştii din tura de noapte, Motilal Najah. Chiar eu l-am 
intervievat când a aplicat pentru un post la noi. În orice caz, am 
uitat că a venit de la St. Francis imediat după sărbători. Ce mai 
coincidenţă! Şi ăsta e doar vârful aisbergului! Oricum, eu o să 
mai stau pe aici câteva ore, aşa că nu cred că o să fiu la birou 
decât pe la prânz sau poate chiar un pic mai târziu. Te sun 
imediat ce ajung. Ciao! 

Roger închise telefonul, privi lista celor şapte posibili suspecți 
care se transferaseră la Manhattan General începând cu 
noiembrie şi se întrebă dacă n-ar fi fost cazul să îi transmită lui 
Laurie numele lor. Îşi dorea foarte tare să îi stârnească interesul 
pe cât posibil, sperând că ea va accepta o întâlnire. 

Se gândi să sune din nou pentru a lăsa un nou mesaj, de 
completare, dar apoi ajunse la concluzia că primul telefon 
oferise informaţii suficient de incitante. 

După ce îşi puse halatul alb şi lung pe care îl purta ori de câte 
ori mergea prin spital, Roger traversă pavilionul administrativ. 
Mai fusese pe-acolo de câteva ori seara, dar niciodată după 


miezul nopţii. La ora aceea, spitalul semăna cu un mausoleu. 

Holul principal era pustiu, cu excepţia unui angajat din 
personalul de serviciu care, la ceva distanţă de Roger, mânuia 
un aparat de lustruit podeaua. In lift, se gândi cât de neaşteptat 
de lucid şi de plin de energie se simţea. Parcă încerca şi o stare 
de euforie, ceea ce, din nefericire, îi aminti de dependenţa lui de 
heroină. Clătină din cap cu hotărâre. Nu voia să cadă într-o 
asemenea capcană. Medicii fac cu greu faţă unor astfel de 
tentaţii, pentru că au acces uşor la medicamente. 

Cobori din lift la etajul doi şi trecu de o uşă dublă, batantă, 
care dădea înspre blocul operator. Se pomeni pe un coridor gol. 
La dreapta, dinspre arcada prin care pătrundeai în blocul 
operator, se auzea sonorul unui televizor. Intră, sperând să dea 
peste cineva din personalul Secţiei de chirurgie. 

Salonul de recreere era o încăpere pătrată, de treizeci de 
metri pătraţi, având ferestre care dădeau în aceeaşi curte 
interioară ca şi sala de mese. Două uşi aflate în capete opuse 
clădeau înspre vestiare. Era mobilat cu două canapele din vinilin 
gri, câteva scaune şi nişte mese înalte, în mijloc se găsea o 
măsuţă de cafea, pe care zăceau în dezordine ziare, reviste 
vechi şi o cutie cu pizza desfăcută. Într-un colţ era un televizor 
deschis pe canalul CNN, la care nimeni nu se uita. În alt colţ era 
un frigider mic, pe care se afla un filtru de cafea. 

In cameră se găseau vreo zece persoane, toate îmbrăcate în 
acelaşi tip de uniformă unisex. Unii aveau bonete, alţii nu purtau 
nimic pe cap. Deşi personalul secţiei de chirurgie părea pe 
poziţii egale la prima vedere, Roger ştia că nu era deloc aşa. Era 
cea mai ierarhizată secţie din spital. Majoritatea celor prezenţi 
în salon citeau şi ronţăiau câte ceva în timp ce îşi beau cafeaua, 
în vreme ce restul stăteau de vorbă. 

Roger se duse la filtrul de cafea. Se întrebă dacă să mai bea, 
nu neapărat ca să rămână treaz, ci mai mult ca o tactică de 
abordare şi ca un argument care să justifice prezenţa lui acolo. 
Nu cunoştea pe nimeni în acea încăpere. Considerând însă că 
avea suficientă energie, deschise frigiderul şi îşi luă un suc de 
portocale. 

Cu sticla de răcoritoare în mână, Roger se uită prin încăpere, 
cercetându-i cu privirea pe cei prezenţi. Nimeni nu îl băgase în 
seamă atunci când intrase în salon, însă în acel moment o 
femeie îl privea zâmbitoare. Roger se îndreptă către ea şi se 


prezentă. 

— Vă cunosc, spuse ea. Ne-am întâlnit la petrecerea de 
Crăciun. Mă numesc Cindy Delgada. Sunt asistentă pe secţie. Nu 
prea se întâmplă des să avem vizitatori. Cu ce ocazie pe la noi 
în toiul nopţii? 

Roger ridică din umeri. 

— Am lucrat până târziu la birou şi m-am gândit să dau o 
raită, să mai stau şi eu de vorbă cu cineva şi să văd ce se 
întâmplă noaptea prin spital. 

Pe chipul lui Cindy înflori un zâmbet pişicher. 

— Nu e prea mare freamăt în secţia noastră somnoroasă. 
Dacă vreţi să vedeţi ceva agitaţie, vă sugerez să mergeţi la 
Urgenţe. 

Roger râse din politeţe. 

— Nu aveţi nici un caz în noapte asta? 

— Ba da, spuse Cindy. Am avut deja două, acum e unul în 
sala şase, iar într-o oră mai primim unul de la Urgenţe. 

— Îl cunoaşteţi pe doctorul Jose Cabreo? 

— Sigur că da, spuse Cindy, arătându-i un bărbat palid la faţă 
şi îndesat, care stătea pe un scaun la fereastră. Domnul doctor 
Cabreo e chiar acolo! 

Auzindu-şi rostit numele, Jose cobori ziarul şi se uită la Roger. 
Avea o mustață stufoasă, care îi acoperea aproape toată gura. 
Sprâncenele i se arcuiră întrebător sub tivul bonetei 
chirurgicale. 

Roger se simţi obligat să se apropie de el. Iniţial, nu plănuise 
să discute direct cu cei doi anestezişti; se gândise doar să intre 
în vorbă cu personalul Secţiei de chirurgie şi, indirect, să se 
intereseze despre cei doi bărbaţi ca să afle cam ce fel de 
oameni erau. Roger nu îşi făcea speranţe deşarte. Nu era nici 
psihiatru şi nici nu se aştepta să fie în stare să recunoască un 
criminal în serie, decât dacă respectivul i-ar fi mărturisit chiar el 
acest lucru, însă trăia cu impresia că va putea să îşi dea seama 
dacă întâlnea un posibil suspect. 

— Salut, zise Roger cu timiditate, neştiind ce altceva să 
spună. 

În sinea lui, se mustra că nu anticipase o posibilă discuţie faţă 
în faţă. 

— Cu ce pot să vă ajut? îl întrebă Jose. 

— Păi... spuse Roger, încercând să pară mai puţin confuz 


decât era. Sunt şeful personalului medical. 

— Ştiu cine sunteţi, zise Jose. 

In vocea lui simţea o oarecare nervozitate, ca şi cum 
curiozitatea lui Roger l-ar fi neliniştit. 

— Da? Cum aşa? 

Jose era unul din mulţii membri ai personalului medical pe 
care Roger nu îi cunoscuse, printre care se numărau aproape 
toţi cei din tura de noapte. 

Jose îi arătă ecusonul aflat pe halatul lui Roger. 

— A, normal! răspunse Roger, lovindu-se cu palma peste 
frunte. Uit mereu de el! 

Urmă un moment stânjenitor. În întreaga încăpere domnea 
liniştea, singurul zgomot provenind de la televizorul al cărui 
sonor era dat încet. Roger avea senzaţia că toţi ceilalţi ascultau 
discuţia lor. 

— Ce doriţi? întrebă Jose. 

— Voiam doar să mă asigur că sunteţi mulţumit şi că nu sunt 
probleme. 

— Cum adică „probleme”? se oţări Jose. Nu ştiu ce vreţi să 
insinuaţi! 

— Nu aveţi motive să vă enervaţi, spuse Roger pe un ton 
liniştitor. Eu nu vreau decât să vă ajut şi să cunosc echipa. Până 
acum nu am avut ocazia să ne cunoaştem. 

Roger întinse mâna spre Jose, care se înroşise la faţă. 

Medicul anestezist se uită la mâna lui, dar nu se grăbi să 
răspundă la salut. Nici măcar nu se ridică în picioare, înălţă încet 
privirea şi se uită chiorâş. 

— Aveţi cam mult tupeu să veniţi aici din senin şi să vorbiţi 
despre problemele mele, spuse Jose, pe un ton înfierbântat. 
Indreptă un deget ameninţător spre Roger. Sper că vizita 
dumneavoastră nu are nici o legătură cu trecutul meu, cum ar fi 
episodul calmantelor de care am avut nevoie pentru durerile de 
spate sau cu vreunul dintre cazurile de malpraxis pe care le-am 
câştigat, pentru că, altfel, dumneavoastră şi restul 
administraţiei veţi avea de discutat cu avocatul meu. 

— Liniştiţi-vă, îl îndemnă Roger cu glas stăpânit. Nu vreau să 
vorbim despre nici unul din lucrurile pe care le-aţi pomenit. 

Era surprins de atitudinea lui belicoasă şi defensivă în acelaşi 
timp, însă se strădui să rămână calm şi sigur pe sine. Dacă lui 
Jose îi sărise ţandăra dintr-atâta lucru, era posibil să fie un om 


scăpat de sub control, capabil de fapte cumplite. 

Ca să mai liniştească apele, Roger adăugă repede: 

— De fapt, ceea ce voiam eu să aflu venind aici este felul în 
care lucraţi cu domnul doctor Motilal Najah. Dumneavoastră 
aveţi vechime la noi, iar domnul doctor Najah este relativ nou. 
Voiam să ştiu care este părerea dumneavoastră, în calitate de 
anestezist cu experienţă. 

Jose nu se mai arăta atât de încordat şi de ostil şi îi făcu semn 
lui Roger să ia loc lângă el. Imediat ce Roger se aşeză, Jose se 
aplecă spre el şi îi şopti: 

— De ce nu aţi spus aşa de la bun început? Motilal este cel cu 
care ar trebui să staţi de vorbă dacă vreţi să aflaţi unde sunt 
probleme. 

— Cum adică? îl întrebă Roger. 

În ochii lui Jose se citea o expresie conspirativă. Roger se 
gândi că şi în situaţia în care nu era el criminalul în serie, Jose ar 
fi fost ultimul anestezist pe care şi l-ar fi dorit în caz că avea 
nevoie de aşa ceva. 

— Individul e un singuratic. Vreau să spun că noi, aici, în tura 
de noapte, suntem o echipă unită. Dar el nu interacționează cu 
nimeni decât atunci când vine vorba strict de specialitate. 
Mănâncă singur şi nu vine niciodată aici să socializeze. Şi când 
zic niciodată, chiar aşa e: niciodată! 

— Mie mi s-a părut destul de sociabil când ne-am întâlnit la 
interviu, spuse Roger. 

Îşi aminti chiar că îl impresionaseră delicateţea şi blândeţea 
lui Motilal. Părea un om destul de prietenos, însă, dacă ceea ce Îi 
sugerase Jose era adevărat, iar Motilal dovedea un 
comportament antisocial, anestezistul reprezenta un suspect 
demn de luat în seamă. 

— Atunci v-a păcălit, spuse Jose, lăsându-se pe spate şi 
arătând cu gesturi largi spre cei din încăpere. Întrebaţi pe 
oricine, dacă nu mă credeţi! 

Roger aruncă o privire în jur. Toţi cei prezenţi îşi reluaseră fie 
lectura, fie conversațiile. Îl privi din nou pe Jose. După cele 
auzite despre Motilal şi după felul în care se purta Jose, Roger 
începuse să îşi cam piardă nădejdea că avea să reuşească să 
scurteze lista de posibili suspecți. 

— Dar cum e ca anestezist? întrebă Roger. E bun? 

— Da, cred că da, spuse Jose. Cea mai îndreptăţită persoană 


să îl evalueze pe Motilal ar fi o asistentă anestezist, pentru că 
ele lucrează direct cu puturosul ăla. Ce mă deranjează pe mine 
la el este că niciodată nu e aici. Tot timpul umblă brambura prin 
spital. 

— Dar ce face când merge prin spital? 

— De unde să ştiu eu? Eu nu ştiu decât că toată munca pică 
pe umerii mei. Cum s-a întâmplat chiar acum zece minute: a 
trebuit să îi dau un mesaj pe pager ca să îşi mişte fundul până 
aici, fiindcă era rândul lui să se ocupe de un caz. La naiba, eu 
deja am avut două până acum! 

— Unde era când i-aţi trimis mesajul? 

— La etajul unde e Secţia de obstetrică-ginecologie. Cel puţin, 
aşa mi-a zis când l-am întrebat. Dar e foarte posibil să fi fost pe 
la bufet, dacă e să mă-ntrebaţi pe mine. 

— Deci în momentul ăsta are un caz? 

— Aşa ar trebui, căci altfel şeful nostru, Ronald Havermeyer, o 
să fie pus la curent cu treaba asta. M-am săturat să îl tot acopăr. 

— Spuneţi-mi, vă rog, zise Roger aşezându-se mai bine în 
scaun. Aţi aflat că, în ultimele luni, în spitalul nostru, şapte 
persoane relativ tinere şi sănătoase au decedat în mod 
inexplicabil şi neaşteptat la mai puţin de douăzeci şi patru de 
ore de la operaţie? 

— Nu, răspunse Jose, cam grăbit, după părerea lui Roger. 

Apoi anestezistul făcu semn să păstreze tăcerea. 

Difuzorul de pe perete părea să se fi trezit la viaţă. 

— Cod roşu la 703, se auzi o voce cu accente neutre. Cod 
roşu la 703! 

Jose se ridică greoi în picioare, trântind ziarul pe scaun. 

— Ei, poftim! Cum m-aşez şi eu un pic, cum se întâmplă un 
infarct! Imi pare rău că trebuie să punem punct discuţiei atât de 
abrupt, dar, dacă nu avem un caz în lucru, suntem obligaţi să 
intervenim când se anunţă câte un cod roşu. Vă invit insistent 
să staţi de vorbă cu Motilal. Dacă doriţi să preveniţi anumite 
probleme, cu el trebuie să începeţi. 

Jose ieşi în grabă din salon, ţinând stetoscopul în mână. Roger 
auzi cum uşile duble care dădeau înspre lift se deschiseră şi 
apoi se închiseră cu zgomot. Răsuflă adânc şi se uită prin salon. 
Nimeni nu avusese nici un fel de reacţie nici faţă de conversaţia 
lor bizară, nici faţă de alerta codului roşu, nici faţă de plecarea 
bruscă a lui Jose. Dădu cu ochii din nou de Cindy Delgada. 


Aceasta îi zâmbi iarăşi şi ridică întrebător din umeri. Roger se 
ridică şi se apropie de ea. 

— Nu-l luaţi în seamă pe doctorul Cabreo, spuse ea râzând. 
Este un pesimist convins, care se crede profetul judecății 
noastre de apoi. 

— Mi s-a părut puţin defensiv. 

— Ha! Puțin spus. E complet paranoic şi puţin mizantrop, dar, 
ştiţi ceva? li trecem totul cu vederea pentru că este un 
anestezist al naibii de bun, iar eu ştiu despre ce vorbesc pentru 
că lucrez cu el aproape în fiecare noapte. 

— M-am mai liniştit, spuse Roger, deşi nu era convins deloc. 
Aţi auzit din întâmplare comentariile pe care le-a făcut la adresa 
doctorului Najah? 

— Am prins esenţialul. 

— Aceeaşi părere o are tot blocul operator? 

— Cred că da, spuse Cindy înălţând din umeri. Este adevărat 
că doctorul Najah nu socializează şi nu prea stă cu noi, dar 
nimeni nu se simte deranjat, cu excepţia lui Jose. La urma 
urmelor, vorbim de „tura funerară”. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Toţi avem ciudăţeniile noastre, de-aia şi lucrăm în tura 
asta. Poate că, într-un fel, cu toţii suntem un pic mizantropi. Mie, 
una, îmi place faptul că nu suntem atât supravegheați şi că 
avem parte de mai puţină birocraţie nenorocită. Habar n-am de 
ce preferă Motilal tura de noapte. Poate pentru simplul fapt că 
este timid. Nu e un om pe care să-l poţi citi uşor, pentru că este 
foarte tăcut şi retras, dar, vă spun sincer, e un anestezist foarte 
bun. Şi să nu mă înţelegeţi greşit, doar pentru că, întâmplător, 
am spus acelaşi lucru şi despre Jose. Eu nu am aceeaşi părere 
despre toată lumea. 

— Deci, după părerea dumneavoastră, doctorul Najah nu este 
un tip antisocial? 

— In accepţiune psihiatrică, nu. Cel puţin, eu nu cred, dar, s-o 
spun pe-a dreaptă, nu ştiu. Nu cred că am schimbat mai mult de 
trei vorbe cu el. 

— Jose s-a plâns că umblă haihui prin spital. Aveţi idee pe 
unde se duce? 

— Da, cred că da. Mi se pare că vizitează toţi pacienţii care 
urmează să fie operaţi dimineaţă. De unde mi-am dat seama? 
Intotdeauna are cu el tabelul cu operaţiile din ziua următoare. 


Roger dădu din cap în semn că pricepuse, reafirmându-şi în 
sinea sa convingerea că avea mari lipsuri în calitate de detectiv. 
După ce discutase cu Jose şi după ce aflase câte ceva despre 
singuraticul Motilal şi despre tura de noapte, în general, nu era 
în stare să elimine nici un suspect; totuşi, nu avea de gând să se 
dea bătut. 

— Aţi auzit ce-a răspuns Jose când l-am întrebat dacă a aflat 
despre cele şapte decese ciudate din ultimele luni? 

— Da, am auzit, spuse Cindy, pufnind batjocoritor şi făcând cu 
mâna a lehamite. Habar n-am ce-i trecea prin cap, pentru că 
ştie despre ce e vorba. Toţi suntem la curent, iar anesteziştii, cu 
atât mai mult. Adică, nu au existat dezbateri pe tema asta, dar 
subiectul s-a ivit în discuţii de câteva ori, mai ales de când 
cazurile au început să se înmulțească. 

— Păi, de ce mi-ar spune că nu ştie? 

— Habar n-am! Poate ar trebui să îl întrebaţi când se întoarce. 
Anesteziştii nu întârzie mult când e cod roşu. Dacă sunt 
disponibili, merg să intubeze pacientul sau, dacă pacientul este 
deja intubat, merg să vadă dacă intubarea s-a făcut corect. 

— Mulţumesc că aţi stat de vorbă cu mine, spuse Roger, 
aruncând o ultimă privire prin salon. Trebuie să vă mărturisesc 
că nimeni altcineva nu mi se pare deosebit de prietenos, adăugă 
el. 

— După cum v-am spus, avem şi noi ciudăţeniile noastre, dar, 
dacă aţi trece pe-aici mai des, aţi descoperi nişte oameni 
suficient de prietenoşi. 

Roger îi zâmbi cu amabilitate femeii şi îi făcu un semn de 
rămas-bun, după care plecă spre lift. Dădu să apese butonul de 
chemare a liftului, însă şovăi, rămânând cu braţul în aer. Vizita 
pe care o făcuse în blocul operator nu dăduse prea multe roade. 
Aflase informaţii despre doi anestezişti, care erau potenţiali 
suspecți şi înainte şi după vizita lui. 

Avea mai multe opţiuni. Putea să rămână la etajul doi şi să 
viziteze farmacia ca să afle câte ceva despre Herman Epstein, 
care se transferase din tura de noapte de la St. Francis în tura 
de noapte de la Manhattan General. Putea să se ducă la etajul 
întâi, la laborator, să afle ce se reuşea să afle despre cei doi 
laboranţi pe care îi avea pe listă. Putea să se ducă la parter şi să 
discute cu paznicii sau putea să coboare la subsol, unde erau 
menajerele şi mecanicii, printre care se aflau şi cele două 


persoane transferate. Totuşi, ceva îi spunea că nu avea să afle 
nimic, din cauza lipsei de experienţă ca anchetator. Din discuţia 
pe care o avusese cu Jose îşi dăduse seama că nu ştia nici 
măcar ce să întrebe, în afară de: „Tu eşti criminalul în serie care 
omoară pacienţii în tura de noapte?” Ideea lui Laurie era bună în 
teorie, însă în realitate se confrunta cu prea mulţi potenţiali 
suspecți. Toţi cei transferați de la St. Francis aveau acces în 
spital prin natura meseriei lor. 

Gândul de a-i întreba direct dacă sunt criminali în serie îl făcu 
să zâmbească. Nu era prea greu de ghicit ce s-ar fi întâmplat cu 
reputaţia şi cu serviciul lui dacă ar fi început să pună asemenea 
întrebări. Oftă resemnat şi se uită la ceas. Era trecut de trei 
dimineaţa. Deşi efectul euforic al excesului de cafeină începuse 
să cam treacă, se simţea în continuare încărcat de energie. Nu 
ar fi putut să adoarmă, în caz că s-ar fi dus acasă. 

Apăsă impulsiv butonul liftului. Se hotărâse să viziteze Secţia 
de chirurgie, a cărei asistentă-şefă fusese jefuită şi omorâtă şi 
unde muriseră patru dintre cei şapte pacienţi de pe lista lui 
Laurie. Se hotări să dea o raită şi pe la etajul patru, unde se 
găseau Secţiile de ortopedie şi de neurochirurgie; acolo se 
înregistraseră două decese, îşi spuse că nu mai fusese niciodată 
în spital pe timpul nopţii, mai ales la etajele unde erau internaţi 
pacienţi şi se gândi că i-ar fi de folos să cunoască puţin 
atmosfera de acolo. 

După cum se aşteptase, de altfel, atmosfera de la etajul care 
găzduia Secţia de chirurgie era cu totul alta faţă de atmosfera 
din timpul zilei. O acalmie dezamăgitoare şi neaşteptată 
domnea în locul haosului menţinut sub control de peste zi. Până 
şi luminozitatea era altfel, mult diminuată. În drumul de la lift şi 
până la oficiul asistentelor, nu întâlni pe nimeni. Era ca şi când 
în clădire avusese loc un exerciţiu de incendiu şi toată lumea 
fugise. 

Când ajunse în dreptul pupitrului din oficiul asistentelor, 
Roger se uită la mulţimea de monitoare pe care se vedeau 
electrocardiogramele şi pulsul pacienţilor. Graţie tehnologiei 
wireless, telemetria era un fapt obişnuit în secţiile oricărui spital. 
Problema era însă că nimeni nu urmărea acele monitoare. 

Roger se uită în lungul holului, în ambele direcţii. Podeaua din 
materiale compozite lucea în semiîntuneric, în acel moment, 
auzi scrâşnetul picioarelor unui scaun ce tocmai fusese mutat. 


Întrebându-se de unde provenea zgomotul, dădu ocol pupitrului 
şi intră în oficiul asistentelor; în spatele acestuia văzu o uşă 
deschisă. Dădea într-o cameră de relaxare în care se aflau o 
masă lungă, prinsă de perete, nişte dulăpioare şi un frigider. O 
asistentă atrăgătoare stătea cu picioarele ridicate pe marginea 
mesei şi citea o revistă. În trăsăturile ei erau ceva urme de 
exotism asiatic, pe care Roger îl aprecia foarte mult, de pe 
vremea când lucra în Orientul îndepărtat. Avea părul brunet şi 
ochii închişi la culoare. Uniforma lăsa să se ghicească un corp 
armonios şi tonifiat. 

— Bună seara, spuse Roger, iar apoi se prezentă. 

Observă că asistenta citea o revistă despre arme de foc, lucru 
oarecum ciudat. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă asistenta, fără să îşi dea jos 
picioarele de pe marginea mesei. 

Roger zâmbi în sinea lui. Îşi aminti de vremurile nu foarte 
îndepărtate când, chiar şi în Statele Unite, asistentele erau 
respectuoase cu doctorii, dacă nu chiar intimidate de aceştia. 
Asistenta aceea, în mod evident, nu se număra printre ele. 

— Voiam doar să văd cum vă descurcaţi pe etaj, spuse Roger. 
Ştiu că ieri-dimineaţă aţi pierdut-o în mod tragic pe asistenta- 
şefă. Îmi pare rău! 

— Nu-i nici o problemă. De fapt, nu era aşa grozavă ca 
asistentă-şefă. 

— Serios? făcu Roger. 

Răspunsul ei i se păruse total lipsit de compasiune. 
Francheţea pe care o manifestase femeia faţă de un necunoscut 
nu reprezenta un lucru firesc, indiferent dacă vorbele ei erau 
sau nu adevărate. Îi citi numele înscris pe ecuson: Jasmine 
Rakoczi. Îşi aminti că acel nume apărea pe lista de transferați. 

— Nu glumesc deloc. Era o ciudată şi nimeni n-o plăcea prea 
tare. 

— Îmi pare rău s-aud asta, domnişoară Rakoczi, spuse Roger. 
Apoi se sprijini de masă şi îşi încrucişă braţele la piept. Clarice 
Hamilton a numit o nouă asistentă-şefă pe tura de noapte? 

— Nu încă. Avem o şefă temporară, dar nici asta nu-i prea 
răsărită. De fapt, controlul l-am cam preluat eu şi am distribuit 
pacienţii. Cineva trebuia să o facă, iar celelalte asistente stau şi 
pierd vremea. Oricum, situaţia este sub control. 

— Mă bucur s-aud asta, spuse Roger. Domnişoară Rakoczi, aş 


vrea să vă întreb ceva. 

— Spune-mi Jazz. Nu răspund la „domnişoară Rakoczi”. 

— Presupun că eşti la curent cu faptul că patru pacienţi, 
relativ tineri şi aparent sănătoşi, au murit în secţia asta, la scurt 
timp după operaţie, în ultimele şase sau şapte săptămâni, 
ultimul decedând chiar noaptea trecută. 

— Desigur! Nu ai cum să nu fii la curent. 

— Într-adevăr, încuviinţă Roger. Te-a afectat în vreun fel? 

— Ce să mă afecteze? 

Roger ridică nedumerit din umeri. Întrebarea fusese destul de 
clară. 

— Moartea pacienţilor te-a afectat? 

— Nu, nu prea. E un spital mare şi aglomerat. Oamenii mai 
mor. Nu trebuie să te ataşezi, altfel o iei razna şi pacienţii tăi au 
de suferit. Şmecherii care stau în birouri dichisite nu prea mai 
ştiu cum e în tranşee, dacă înţelegi ce vreau să zic. 

— Cred că înţeleg, spuse Roger. 

În comportamentul asistentei intervenise o schimbare mai 
mult decât evidentă. La început fusese degajată, însă acum era 
precaută şi încordată, aproape furioasă. 

— Mă întrebi pentru că s-au întâmplat la mine pe secţie? 

— Evident. 

— Au mai fost decese şi la alte etaje, să ştii! 

— Cunosc asta. 

— De fapt, a murit o pacientă chiar în noaptea asta, acum o 
jumătate de oră, la Secţia de obstetrică-ginecologie. De ce nu 
mergi acolo să vezi cum stau lucrurile? 

Roger începuse să simtă o tensiune extrem de neplăcută în 
întreg corpul, însă dădu vina pe cafeină. leşise din starea de 
euforie şi i se părea că toţi nervii săi sunt întinşi la maximum. 
Vestea unui nou deces, survenit chiar în timp ce el se afla în 
spital, căutând suspecți, îl făcu să se simtă vinovat, de parcă ar 
fi putut să-l împiedice. 

— Caracteristicile erau în general aceleaşi? întrebă el, 
sperând să primească un răspuns negativ. 

— Presupun, răspunse Jazz. Se spune că era o femeie de 
treizeci şi ceva de ani, internată pentru o histerectomie. Serios, 
de ce nu te duci sus, să întrebi asistentele dacă li s-a părut ceva 
în neregulă? 

O clipă, Roger se holbă la această asistentă cu aspect exotic, 


care la început i se păruse atrăgătoare şi destul de sexy, în timp 
ce ea îl privea cu un aer neruşinat. Acum îi păru mai degrabă 
misterioasă şi îşi aminti reacţia sa faţă de dr. Cabreo şi faţă de 
ce spusese despre dr. Najah. Işi aminti observaţia lui Cindy 
despre faptul că persoanele care lucrau în tura de noapte erau 
excentrice, chiar dacă „excentrice” nu era un termen destul de 
puternic. Poate „nevrotice” ar fi fost mai potrivit. Se întrebă 
dacă nu cumva toate persoanele de pe lista lui de suspecți erau 
la fel de ciudate. Într-un fel sau altul, era clar că trebuia să se 
dea bine pe lângă Rosalyn ca să obţină dosarele personale ale 
celor transferați, cu orice risc. 

— Ce înseamnă asta?  rânji Jazz. E o privire rece sau un 
concurs infantil de-a cine îşi pleacă primul ochii? 

— Scuză-mă, spuse Roger, mutându-şi privirea. Vestea unui 
alt deces m-a şocat. E tulburător şi îngrijorător. Sunt surprins că 
reuşeşti să o iei atât de uşor. 

— Se numeşte detaşare profesională, replică ea. Noi, cei care 
îngrijim oamenii, trebuie să fim aşa. 

Îşi lăsă picioarele să cadă cu un bufnet, dădu revista la o 
parte şi se ridică. 

— Trebuie să mă duc la nişte pacienţi. Distracţie plăcută sus, 
la secţia de ginecologie şi obstetrică! 

— O secundă, te rog, spuse Roger, prinzând-o de braţ când 
aceasta încercă să treacă pe lângă el. Rămase surprins de 
musculozitatea femeii. Mai am câteva întrebări, adăugă el. 

Jazz privi mâna care o ţinea de braţ. Urmă un moment 
tensionat, dar izbuti să îşi controleze nervii. Se uită apoi în ochii 
lui. 

— Dă-mi drumul la braţ, altfel o să-ţi pară rău! M-ai înţeles? 

Roger se conformă şi îşi încrucişă din nou braţele la piept, ca 
să nu pară agresiv. Nu voia să o provoace la violenţă pe acea 
femeie, pe care o considera capabilă de aşa ceva. La drept 
vorbind, îl cam speriase. 

— Am înţeles că te-ai transferat de la St. Francis de curând. 
Poţi să-mi spui, te rog, de ce? 

Veni rândul lui Jazz să îl privească în adâncul ochilor. 

— Unde suntem aici, la interogatoriu? 

— După cum ţi-am spus, sunt şeful personalului medical. Am 
primit o plângere din partea unui doctor la adresa atitudinii 
dumitale şi vreau să văd despre ce e vorba. Sincer să fiu, 


doctorul ăsta a mai făcut plângeri nefondate în trecut, dar tot 
sunt obligat să verific veridicitatea acuzațiilor. 

Minţea, dar simţise nevoia să scornească o scuză de ultimă 
instanţă pentru şirul lui de întrebări. Personalul medical 
secundar nu intra în atribuţiile lui. 

— Cum îl cheamă pe nefericit? 

— Nu am voie să îi dezvălui identitatea. 

Jazz încetă să-l mai privească în ochi. Scrută pereţii încăperii. 
Roger observă că respira precipitat şi că avea nările umflate. 
Era în mod evident furioasă. 

— Să îţi explic, spuse Roger. Te întreb aceste lucruri pentru că 
vreau să ştiu dacă ai plecat de la St. Francis din acelaşi motiv. Ai 
avut probleme cu vreun medic? Trebuie să cunoaştem lucrurile 
astea. 

— Nicidecum, la dracu’! se răsti Jazz. Poate că au existat 
câteva schimburi de replici cu asistenta-şefă pe-alocuri, dar 
niciodată cu un medic. Aş putea să număr pe degete rândurile în 
care am văzut un doctor pe-acolo în tura de noapte! Toţi erau 
acasă şi şi-o trăgeau cu nevestele! 

— Am înţeles, spuse Roger. Nu voia să comenteze ultima ei 
afirmaţie, de altfel total nepotrivită, însă făcu referire la prima. 
Deci şi faţă de asistenta-şefă de la St. Francis ai aceeaşi părere, 
că nu a fost atât de competentă pe cât ai fi dorit să fie? 

Un zâmbet sarcastic apăru pe chip. 

— Ai ghicit, dar nici nu e de mirare! În tura de noapte lucrează 
tot felul de ţicniţi. 

Roger dădu din cap în semn de încuviinţare. Se convinsese şi 
el de asta cu ocazia acelei vizite. 

— De curiozitate, te-ai gândit vreodată că poate şi dumneata 
porţi o parte din vina faptului că nu te înţelegeai cu asistenta- 
şefa? 

Orice urmă de zâmbet dispăru de pe chipul femeii. 

— A, da! E vina mea că umflatele alea două erau atât de 
proaste! la mai scuteşte-mă! 

— Atunci, de ce te-ai transferat? 

— Am simţit nevoia unei schimbări şi am vrut să mă mut în 
oraş. 

— Şi de ce-ai ales tura de noapte? 

— Pentru că e mai puţin balamuc. Nici chiar deloc, recunosc, 
dar oricum nu e ca în timpul zilei sau al serii. Când m-am înrolat 


ca voluntar în armată, am fost trimisă la Marină, ca asistent 
medical. Eu lucrez cel mai bine singură. 

— Ai fost în armată? 

— Bineînţeles că am fost! Am fost cu puşcaşii marini în timpul 
primului Război din Golf. 

— Interesant, zise Roger. Spune-mi, de unde vine numele 
dumitale, Rakoczi? 

— E maghiar. Bunicul meu a luptat pentru libertate în 
Ungaria. 

— Aş mai avea o întrebare, dacă nu te deranjează, spuse 
Roger, încercând să pară dezinvolt. Ştii că, în perioada când ai 
lucrat la St. Francis, în noiembrie, au existat câteva decese 
asemănătoare celor de-aici? 

— Iţi răspund acelaşi lucru: nu ai cum să nu fii la curent cu 
aşa ceva. 

— Mulţumesc pentru timpul pe care mi l-ai acordat, spuse 
Roger, îndepărtându-se de masa de care stătuse sprijinit. Cred 
că o să ascult sfatul dumitale şi o să mă duc la etajul unde e 
Secţia de obstetrică-ginecologie, însă s-ar putea să mai am 
câteva întrebări după aceea. Te deranjează dacă eventual o să 
mai trec pe-aici mai târziu? 

— Cum doreşti! 

Roger încercă să îi zâmbească liniştitor, apoi ieşi din camera 
de relaxare şi se duse către lifturi. Pe drum, clătină încet din 
cap. Nu îi venea să creadă. Vorbise cu doi oameni de pe listă, 
aflase câte ceva despre al treilea şi se gândea că oricare dintre 
aceştia putea suferi de suficiente probleme mintale încât să fie 
în stare de lucruri de neimaginat. 


Jazz scoase capul pe uşă, să vadă dacă Roger se îndrepta 
către lifturi. Nu îi venea să creadă. Din senin, se iviseră alte 
probleme. Toate misiunile merseseră foarte bine până la Lewis, 
apoi situaţia îi scăpase de sub control. Şi tocmai când eliminase 
un potenţial dezastru, apăruse un altul. 

— Ce nenorocit! şopti ea. 

Ştia, după felul în care era îmbrăcat şi după cum vorbise, că 
era genul de bărbat şcolit în Ivy League. 

Când Roger ajunse la ascensoare, apăsă butonul de chemare 
şi se întoarse cu faţa către oficiul asistentelor. Jazz băgă capul la 
cutie. Nu voia ca el să observe că îl urmăreşte cu privirea, ca şi 


cum ar fi îngrijorată. Clătină din cap înciudată, apoi lovi masa cu 
pumnul. Câteva hârtii căzură pe jos. 

— Ce naiba ar trebui să fac? şopti ea printre dinţi, clătinând 
iarăşi din cap. 

Îi trecu prin minte să îl sune pe domnul Bob, dar se răzgândi 
rapid. Trăia cu senzaţia că, dacă s-ar plânge de ceva, nu ar mai 
primi nici un nume. Se temea să nu fie eliminată din 
Operaţiunea Winnow. La asta se reducea totul. 

Jazz ridică din umeri. Nu îi venea nici o altă idee. Dar, deşi o 
rodea îngrijorarea, stătea în cumpănă dacă să o facă sau nu. 
Totodată, ştia că trebuia să fie cu băgare de seamă, pentru că 
acest nenorocit din administraţie avea să stârnească mai mult 
decât câteva valuri, judecând după felul în care vorbise. 


Uşa liftului se deschise şi Roger cobori la etajul şase. La 
stânga, dincolo de o uşă dublă, erau câteva saloane, iar la 
dreapta, pe o uşă identică, se intra în Secţia de obstetrică- 
ginecologie. Pătrunse în secţie. Spre deosebire de Secţia de 
chirurgie, aici erau multe persoane, atât pe hol, cât şi în oficiul 
asistentelor. Văzu şi un infirmier care împingea spre liftul 
pacienţilor o targă mobilă pe care se alfa un cadavru acoperit cu 
un cearşaf. Işi imagină că era chiar pacientul despre care venise 
să afle câte ceva. 

Ajungând în apropierea cabinetului asistentelor, Roger se opri 
o clipă în loc, să vadă ce se întâmpla. Erau adunate acolo mai 
multe persoane, despre care Roger bănuia că făceau parte din 
echipa de resuscitare şi din echipa de asistente de pe etaj. 
Aparatul de resuscitare împreună cu defibrilatorul erau pe hol, 
lângă perete. Oamenii discutau în grupuleţe, cel mai probabil 
despre încercările eşuate de resuscitare. 

— Scuzaţi-mă, se adresă Roger unei femei care se afla la 
pupitru, chiar în faţa lui. 

Femeia era ocupată să completeze o fişă, însă ridică privirea. 
Era îmbrăcată în aceeaşi uniformă ca şi Jazz, dar, spre deosebire 
de ea, părea o persoană civilizată şi respectuoasă. Tot spre 
deosebire de Jazz, era uşor obeză şi avea pistrui pe nas. 

— Aţi putea să-mi spuneţi cine e asistenta-şefă? 

— Eu sunt. Mă numesc Meryl Lanigan. Cu ce vă pot ajuta? 

Roger se prezentă şi îi spuse că investighează ultimul caz de 
deces. 


— O chema Patricia Pruit, zise Meryl. Aceasta este fişa ei. 
Vreţi să o vedeţi? 

— Da, mi-aş dori. Vă mulţumesc! 

Roger luă fişa de internare şi o parcurse în grabă. 
Circumstanţele decesului erau cele de care se temea. Patricia 
Pruit era o femeie de treizeci şi şapte de ani, sănătoasă, mamă 
a trei copii. Cu o dimineaţă în urmă suferise o histerectomie din 
cauza unor fibroame. În perioada postoperatorie nu se 
semnalase nici o complicaţie, drept pentru care începuse să 
primească fluide pe cale orală. La scurt timp după aceea, se 
produsese dezastrul. 

Roger se uită la Meryl, care aştepta să recupereze fişa. 

— E o adevărată tragedie, spuse Roger. Atât de neaşteptată, 
având în vedere vârsta şi starea ei de sănătate. 

— i se rupe inima, se arătă Meryl de acord. 

Luând fişa de la Roger, o deschise la secţiunea rapoartelor 
asistentelor. 

— În ultima lună s-au mai înregistrat decese asemănătoare în 
alte secţii, spuse el. 

— Aşa am auzit. Noi am avut noroc; ăsta e abia primul pe 
etajul nostru. Ne-ar fi venit mai greu decât altora, pentru că 
suntem obişnuiţi cu finaluri mai fericite. 

— Aş vrea să vă adresez câteva întrebări, dacă nu vă 
supăraţi! L-aţi văzut cumva pe doctorul Najah prin secţie în 
noaptea asta? 

— Da, ca întotdeauna. 

— Dar pe doctorul Cabreo? 

— L-am văzut şi pe el, dar numai după ce s-a anunţat codul 
roşu. 

— Dar o asistentă, pe nume Jasmine Rakoczi, căreia i se 
spune Jazz? 

— Ce ciudat că mă-ntrebaţi! 

— De ce? 

— Pentru că domnişoara Rakoczi vine cam prea des aici, 
aproape în fiecare noapte. Chiar m-am plâns pe tema asta lui 
Susan Chapman, care era şefa ei şi am rugat-o să îi atragă 
atenţia să nu mai se fâţâie pe la noi. Acum dacă Susan nu mai e 
printre cei vii, va trebui să mă adresez forurilor superioare. 

— Ce face domnişoara Rakoczi când vine pe-aici? 

— Încearcă să se împrietenească uşor cu infirmierele, în afara 


de asta, mai tot timpul îşi bagă nasul prin fişele pacientelor, 
ceea ce nu e deloc treaba ei. 

— Vă amintiţi dacă aţi văzut-o pe-aici în noaptea asta? 

— Da, sigur că mi-aduc aminte, pentru că, ori de câte ori o 
văd, o iau la rost. Şi în noaptea asta am luat-o la întrebări, ca 
întotdeauna. 

— Şi ce-a zis? 

— Mi-a zis că ţine locul asistentei-şefe la ea pe etaj şi că are 
nevoie de nişte materiale. Nu mai ţin minte ce anume voia. Am 
trimis-o în depozit să-şi ia lucrurile de care avea nevoie, 
punându-i în vedere ca apoi să plece. l-am mai zis şi să aibă 
grijă să înlocuiască tot ce-a luat cu împrumut şi a promis că aşa 
o să facă. 

— Şi a intrat în depozitul de pe etajul ăsta? 

— Da. 

— Şi apoi ce s-a întâmplat? 

— Presupun că a luat materialele pe care le voia şi a coborât 
la ea la secţie. Chiar nu prea ştiu, pentru că eram ocupată cu o 
pacientă. Apoi, la scurt timp, s-a auzit alarma de cod roşu. 

— În ce cameră stătea Patricia Pruit? 

— În 703. De ce mă întrebaţi? 

— Aş vrea să arunc o privire. 

— Sunteţi invitatul meu, spuse Meryl arătându-i unde se 
găsea rezerva. 

O sumedenie de gânduri se învârtejeau prin capul lui Roger în 
timp ce se îndrepta către camera pacientei. Misterul creştea în 
jurul lui Jasmine Rakoczi. Se tot întreba de ce venea aceasta în 
Secţia de obstetrică-ginecologie ca să stea la palavre cu 
infirmierele, când părea o persoană atât de antisocială şi de ce 
se uita prin fişele pacientelor. Nu găsea nici o explicaţie. Aflase 
însă că şi Jaz şi doctorul Najah fuseseră prin secţie înainte de 
alarma de cod roşu. Bineînţeles, se întreba câţi de pe lista de 
transferați mai trecuseră pe-acolo. Nu era deloc o imposibilitate 
ca toţi cei suspecți să fi dat o raită prin acea secţie. 

În rezerva Patriciei domnea dezordinea. Podeaua era 
presărată cu resturi de materiale de pe urma încercărilor de 
resuscitare. În agitația momentului, faşe, seringi şi tuburi de 
medicamente fuseseră aruncate la întâmplare. Patul fusese 
înălţat şi lăsat la orizontală în timpul manevrelor de salvare, iar 
suportul aparaturii de resuscitare era încă prins de el. Pe 


cearşaful alb şi mototolit se zăreau câteva pete mici de sânge. 

Din păcate, lucrurile pe care le căuta Roger nu se aflau la 
vedere. Cadrul perfuziei era la locul lui obişnuit, la capul patului, 
însă recipientul de plastic sau de sticlă care conţinea fluid 
dispăruse. Roger se gândi imediat să verifice conţinutul 
perfuziei. Pentru că Laurie îi spusese că analizele toxicologice nu 
scoseseră nimic la iveală, poate un test al lichidului intravenos 
ar fi descoperit ceva. 

Se întoarse la cabinetul asistentelor. Îi făcu un semn lui Meryl 
pentru a-i capta atenţia şi o întrebă dacă ştie ceva despre 
recipientul de perfuzie care dispăruse. 

Meryl ridică din umeri. 

— Nu am nici cea mai mică idee unde ar putea fi. 

Asistenta-şefa se întoarse şi strigă către medicul rezident care 
condusese echipa de resuscitare, punându-i aceeaşi întrebare. 
Medicul clătină din cap, semn că nici el nu ştia unde se afla 
recipientul, apoi reveni la întrevederea la care lua parte pe hol. 
El şi ceilalţi rezidenţi încă discutau cu aprindere despre cauzele 
eşecului lor. 

— Bănuiesc că a fost luat odată cu pacienta, spuse Meryl. 
Întotdeauna lăsăm măcar furtunaşul de perfuzie la locul lui, pe 
lângă celelalte materiale de intubare. 

— S-ar putea să pun o întrebare stupidă, dar nu lucrez de 
mult timp aici. Unde sunt duşi pacienţii decedați, mai exact? 

— La morgă sau, mă rog, aşa-zisa morgă. Este de fapt vechiul 
amfiteatru de anatomie aplicată de la subsol, unde se făceau 
autopsii. 

— Mulţumesc, spuse Roger. 

— N-aveţi pentru ce, răspunse Meryl. 

Roger se întoarse la lift. Apăsă butonul de chemare, însă apoi 
îi căzu privirea pe semnul ce indica scările. Deodată, îi veni 
ideea să o întrebe pe domnişoara Rakoczi de ce trecea pe la 
Secţia de obstetrică-ginecologie atât de des şi de ce materiale 
avusese nevoie în acea noapte. 

Pentru că liftul întârzia să vină, Roger o luă pe scări, în timp 
ce cobora, îşi dădu seama că efectul energizant al cafeinei 
începuse să dispară. Îşi simţea picioarele grele. Se hotărî să aibă 
o scurtă discuţie cu domnişoara Rakoczi, apoi să caute rapid 
recipientul perfuziei şi în final să meargă acasă. 

În Secţia de chirurgie domnea aceeaşi linişte ca şi mai 


devreme. Roger presupuse că toate asistentele îşi vedeau de 
pacienţii lor. Trecând prin dreptul rezervelor, le văzu pe câteva 
dintre ele prin uşile deschise. Ca să nu deranjeze pe nimeni, se 
gândi să o aştepte pe domnişoara Rakoczi în cabinet. Spre 
surprinderea lui, aceasta nu era la vreun pacient în rezervă; o 
găsi acolo unde o lăsase la plecare, cu picioarele pe masă, citind 
aceeaşi revistă. 

— Mi s-a părut mie sau spuneai că trebuie să te ocupi de 
câţiva pacienţi? o întrebă Roger. 

Ştia că era o abordare mult prea ofensivă faţă de un 
temperament atât de volatil, însă nu reuşise să se abţină. Era 
clar că femeia se sustrăgea de la sarcini. 

— Am fost la ei. Acum mă ocup de cabinet. E vreo problemă? 

— Slavă Domnului că nu lucrăm împreună, spuse Roger. Aş 
mai avea o întrebare. Am urmat sfatul dumitale şi am fost sus, 
la Secţia de obstetrică-ginecologie, unde am stat de vorbă cu 
Meryl Lanigan. Mi-a zis că mergi des acolo. De fapt, mi-a 
precizat că te-a întâlnit puţin mai devreme. Ai putea să-mi spui 
de ce erai acolo? 

— Pentru formarea mea continuă, spuse Jazz. Obstetrica şi 
ginecologia sunt domenii care mă interesează, dar, cât am fost 
cu puşcaşii marini, din motive mai mult decât evidente, nu prea 
am avut cum să aprofundez. Aşa că de-asta mă duc aşa de des 
acolo în timpul pauzelor. 

Acum că am mai învăţat câte ceva, mă gândesc să aplic 
pentru un post de asistentă la Obstetrică-ginecologie. 

— Deci de-asta ai fost în secţie în noaptea asta, ca să îţi 
desăvârşeşti pregătirea profesională? 

— E chiar atât de greu de crezut? În loc să mă duc la cantină 
în pauza de masă împreună cu jumătate din echipa de asistente 
de la Chirurgie şi să stau la palavre, eu m-am dus să mai învăţ 
câte ceva. Nu înţeleg spitalul ăsta! De câte ori faci un efort în 
plus să te perfecţionezi, ai parte numai de plângeri! 

— Nu vreau să te mai supăr şi eu, spuse Roger, încercând să- 
şi ascundă sarcasmul din voce. Dar se pare că există o 
neconcordanţă. Doamna Lanigan mi-a spus că, atunci când v-aţi 
întâlnit mai devreme, i-ai cerut nişte materiale cu împrumut. 

— Aşa a spus? întrebă Jazz, râzând dispreţuitor. De fapt, cam 
aşa e! Chiar aveam nevoie de nişte fire de perfuzie, pentru că 
stocul nostru se epuizase, dar mi-am dat seama de asta abia 


apoi. Eu venisem să mai studiez rapoartele asistentelor, ca să 
mai învăţ câte ceva. Probabil că nu vrea să recunoască pentru 
că se teme că i-aş putea lua postul. 

— Nu prea cred, spuse Roger. Dar ce ştiu eu? Mulţumesc 
pentru timpul pe care mi l-ai acordat, domnişoară Rakoczi! O să 
te mai caut dacă o să mai am întrebări. 

Roger ieşi din camera de relaxare şi ocoli pupitrul din oficiul 
asistentelor. Se simţea cu adevărat obosit. Efectul cafeinei 
trecuse de tot. Cu puţin timp în urmă, după ce vorbise cu 
domnişoara Rakoczi, intenţionase să se întoarcă în blocul 
operator şi să îl caute pe doctorul Najah. Ca şi în cazul lui 
Rakoczi, ar fi vrut să îl întrebe cu ce treburi se dusese în Secţia 
de obstetrică-ginecologie, însă acum nu mai avea certitudinea 
că era în stare. Era extenuat. Se făcuse aproape patru 
dimineaţa. 

Roger hotărî ca, în momentul în care avea să se întoarcă la 
birou după o scurtă repriză de somn, să o sune pe Rosalyn şi să 
o roage insistent să îi dea fişa personală a domnişoarei Rakoczi 
de la St. Francis. Nu îi păsa de consecinţe. Se întreba în ce 
măsură influenţase criza de asistente medicale de pe piaţă 
faptul că o persoană ca Jasmine Rakoczi fusese angajată pe un 
asemenea post. Erau mici şansele ca ea să fie criminalul în 
serie. Ar fi fost mult prea simplu. Cu toate acestea, faptul că 
fusese angajată în ciuda atitudinii de care dădea dovadă era o 
bătaie de joc, iar el, unul, avea de gând să facă neapărat ceva în 
privinţa asta. 

Apăsă butonul de chemare a liftului şi se întâmplă să arunce o 
privire înspre oficiul asistentelor. Fu un lucru doar de o fracțiune 
de secundă, dar o surprinse pe Jazz urmărindu-l pe după uşa 
întredeschisă a camerei de relaxare. Nu era însă foarte sigur că 
o văzuse într-adevăr, mai ales că se simţea foarte obosit şi ar fi 
fost posibil să îi joace ochii o festă. Femeia aceea îi dădea fiori 
pe şira spinării. Nu îndrăznea să-şi imagineze cum s-ar fi simţit 
ca pacient având o asemenea asistentă. g 

Urcă în lift imediat ce se deschiseră uşile. Inainte ca acestea 
să se închidă, se mai uită o dată spre oficiul asistentelor. Pentru 
a doua oară, retrăi senzaţia că o vede pe femeie, neştiind dacă 
să pună acest lucru pe seama oboselii. 

Cobori cu liftul până la subsol, unde nu fusese niciodată. Faţă 
de restul spitalului, spaţiul era auster. Pereţii din beton armat nu 


purtau nici un fel de decoraţiuni; o mulţime de ţevi - unele 
izolate, altele nu - urmau linia tavanului. Corpurile de iluminat 
erau nişte fasunguri simple, protejate cu sârmă. Imediat după 
zona lifturilor, direct pe perete, era scris cu vopsea scorojită 
„Amfiteatru de autopsie”, lângă indicator fiind desenată o 
săgeată roşie mare. 

Drumul până la amfiteatru era labirintic, însă, într-un final, 
urmărind săgețile roşii, Roger reuşi să ajungă în faţa unor uşi 
duble, îmbrăcate în piele, cu geamuri ovale la nivelul capului. 
Geamurile erau acoperite de o peliculă de mizerie. Deşi în sală 
era lumină, Roger nu putea distinge detaliile prin acele geamuri. 
Împinse uşile, apoi le blocă să rămână deschise cu un opritor 
metalic. 

Găsi înăuntru un amfiteatru medical de modă veche, 
semicircular, pe două paliere, având rânduri de scaune care se 
pierdeau în întuneric la nivelurile superioare. Bănuia că 
amfiteatrul fusese construit cu o sută de ani în urmă, când 
anatomia şi patologia erau puncte importante în studiul medical 
academic. Lemnul era vechi, zgâriat şi mâncat de cari, iar 
interiorul era luminat de o lampă mare cu abajur, agăţată cu un 
fir lung de tavan, care îşi concentra razele asupra unei străvechi 
mese metalice de autopsie situate în centrul încăperii. Lângă 
peretele din spate era un dulap cu vitrină, în care se afla un 
instrumentar de inox pentru autopsie. Se întrebă când fusese 
folosit ultima oară. Rareori se mai făceau autopsii în afara 
Institutului de Medicină Legală şi a cabinetelor asociate ale 
acestuia, cu atât mai puţin în spitalele din sistemul privat de 
asigurări de sănătate, cum era cazul spitalului Manhattan 
General. 

În jurul mesei de autopsie de la primul nivel al sălii erau 
câteva tărgi mobile de spital acoperite cu cearşafuri, pe care în 
mod evident se aflau cadavre. Roger se apropie de ele, neştiind 
care adăpostea trupul Patriciei Pruit. Când ajunse în dreptul 
primului cadavru, se întrebă, aşa cum o mai făcuse şi în trecut, 
de ce alesese Laurie să urmeze medicina legală. | se părea un 
domeniu contrastant cu personalitatea ei plină de viaţă. 
Ridicând nelămurit din umeri, apucă marginea cearşafului şi îl 
trase la o parte. 

Făcu o grimasă dinaintea acelei privelişti. Avea în faţă 
rămăşiţele unui individ care fusese implicat într-un accident. 


Craniul era îngrozitor de deformat, fiind zdrobit în aşa fel, încât 
un ochi era complet ieşit din orbită. Roger puse cearşaful la loc. 
| se înmuiaseră genunchii. Pe vremea când era student la 
medicină, nu îi plăcuse patologia, în special patologia medico- 
legală. Victima pe care tocmai o văzuse îi reamintise acest lucru 
într-un mod supărător de brutal. 

Răsuflă adânc de câteva ori înainte de a se apropia de a doua 
targă mobilă. Dădu să ridice cearşaful, dar nu mai apucă. Căzu 
la pământ cu faţa înainte, lovit fiind în spinare cu ceea ce 
păruse a fi o scândură. Işi dădu seama că se prăbuşeşte şi 
încercă să se protejeze cu braţele, dar, până să cadă pe 
podeaua acoperită de gresie, primi o nouă lovitură, care îi tăie 
răsuflarea. 

Roger căzu pe burtă, alunecând pe dalele de gresie. Se lovi cu 
capul de peretele care despărţea primul nivel al amfiteatrului de 
rândurile de scaune. Încercă să se mişte, dar bezna cobori 
asupra sa ca o velinţă grea, înăbuşitoare. 


17 


Când ceasul ei deşteptător făcu fărâme tăcerea acelei 
dimineţi de sâmbătă, Laurie avu aproape aceeaşi senzaţie pe 
care o avusese şi vineri la sculare. Din nou nu se odihnise bine; 
dormise puţin şi avusese vise ciudate. 

Imediat ce se dădu jos din pat, repetă testul de sarcină. Ca 
medic, era conştientă de importanţa repetării testelor, pentru a 
elimina pe cât posibil erorile de interpretare. Când se întoarse 
să citească rezultatul, observă o ambivalenţă minoră. Cu toate 
acestea, rezultatul era pozitiv. Nu prea mai încăpeau dubii cu 
privire la sarcina ei. 

Ca o reconfirmare a rezultatului testului, greţurile se dovediră 
şi mai nesuferite decât în ziua precedentă, însă, după ce mâncă 
nişte cereale fără lapte, se simţi mai bine. In plus, încerca şi 
senzaţia de disconfort din partea inferioară dreaptă. Din fericire, 
nu se compara nici pe departe cu ceea ce simţise cu o seară în 
urmă, când se întorsese de la întâlnirea cu Jack. Atunci o duruse 
de-a dreptul, atât de tare, încât se cocârjase. O apucase brusc în 
taxi, sub forma unor crampe la stomac. Preţ de câteva secunde, 
se gândise să o sune pe Laura Riley, numai că durerea 
dispăruse la fel de rapid cum apăruse. Din cauza intensității, 
Laurie dedusese că avea legătură cu sistemul ei digestiv. Fusese 
mai intensă decât o crampă menstruală, aşa că se gândise că 
probabil nu era un simptom al sarcinii. Singura nedumerire ţinea 
de faptul că disconfortul reapărea dimineaţa, alături de greţuri, 
ceea ce o făcea să creadă că cele două simptome erau cumva 
legate. 

Îşi puse pe masă castronul din care mâncase cerealele. 
îngrijorată de starea de disconfort prelungit, îşi apăsă 
abdomenul cu atenţie încercând să localizeze punctul dureros. 
Nu îl găsi, însă, în mod curios, simpla palpare o făcea să se 
simtă mai bine. Când îşi dădu mâna la o parte, descoperi că 
disconfortul dispăruse, sugerând încă o dată faptul că avea 
probleme intestinale, probabil din cauza gazelor. 

Uşurată că jena abdominală trecuse, Laurie se îmbrăcă rapid. 
Era de gardă în weekend, ceea ce însemna că, dintre toţi 
medicii legişti de la institut, era rândul ei să se ocupe de 


cazurile care apăruseră în timpul nopţii. Ştia că probabil avea să 
facă vreo câteva autopsii, cu excepţia situaţiei în care ar fi putut 
fi amânate pentru luni, ceea ce, având în vedere experienţele 
din trecut, nu se întâmpla niciodată. În cazul în care numărul 
autopsiilor ce se impuneau făcute depăşea capacitatea 
medicului de gardă, se putea apela la un al doilea medic de 
rezervă, însă nici acest lucru nu se întâmplase în trecut, după 
câte ştia Laurie. 

Vremea în New York era una obişnuită pentru luna martie, cu 
ploaie măruntă şi frig. Laurie se cuibări sub umbrelă, înaintând 
cu greutate pe First Avenue. Făcuse câteva încercări să 
găsească un taxi, dar, ori de câte ori se strica vremea, era 
imposibil să prindă unul liber. 

Pe drum, se gândi la discuţia pe care o avusese cu Jack. 
judecând la rece, îşi dădu seama că era de înţeles ca ea să 
treacă dintr-o extremă în alta din punct de vedere emoţional. 
Deşi acum îi era ruşine de reacţia pe care o avusese când Jack o 
întrebase cine e tatăl copilului, întrucât la o analiză mai atentă, 
înţelegea că el pusese o întrebare pertinentă, Laurie considera 
că, în general, reuşise să îşi păstreze calmul. Având în vedere 
miza situaţiei, probabil că fusese una dintre cele mai importante 
discuţii din viaţa ei. Acum nu putea decât să se roage ca Jack să 
adopte atitudinea pe care ea ar fi vrut să o ia. La cum îl 
cunoştea ea pe Jack, se gândea că şansele erau cam de 
cincizeci la sută. 

Pe strada din faţa Institutului de Medicină Legală erau mai 
multe care de televiziune, care dădeau de înţeles că se 
întâmplase ceva senzaţional peste noapte, fapt care o îngrijoră. 
Interacțiunile cu presa nu se numărau printre sarcinile ei 
preferate, în calitate de medic legist. Avusese câteva experienţe 
neplăcute cu jurnaliştii în trecut, riscând la un moment dat să îşi 
piardă serviciul. 

Laurie ezită o clipă şi se gândi dacă să intre în morgă dinspre 
30th Street. Se uită la dubiţele de televiziune. Nu erau decât trei 
şi nu aveau antenele instalate, semn că nu se aşteptau să 
transmită în direct pentru moment. Presupunând că motivul 
pentru care veniseră la Institutul de Medicină Legală nu era unul 
de prima pagină, Laurie urcă treptele intrării principale. Vreo 
unsprezece, doisprezece jurnalişti şi trei cameramani se 
instalaseră ca la ei acasă în holul instituţiei. 


Salutând-o de la distanţă pe Marlene, care venea la muncă în 
fiecare sâmbătă dimineaţa, însă doar pentru câteva ore, Laurie 
încercă să traverseze holul ca să poată trece de uşile automate. 
Intr-o fracțiune de secundă, un ziarist care o recunoscuse îi tăie 
calea, vârându-i un microfon sub nas. Câteva reflectoare se 
aprinseră,  scăldând holul într-o lumină puternică, iar 
cameramanii îşi ridicară aparatele de filmat pe umeri. 

— Doamnă doctor, puteţi să comentaţi accidentul? o întrebă 
ziaristul. 

Ceilalţi se îngrămădiră în jurul ei, întinzând microfoanele. 

— După părerea dumneavoastră, a fost un dublu suicid, sau 
cineva i-a împins pe cei doi băieţi? continuă ziaristul. 

Laurie dădu microfoanele la o parte. 

— Habar n-am despre ce este vorba, iar orice informaţie pe 
care această instituţie o face publică trebuie să fie autorizată fie 
de directorul general, fie de directorul adjunct, fie de 
Departamentul de relaţii publice. Ar trebui să ştiţi asta. 

Laurie încercă să îşi facă loc spre sala de identificare, 
ignorând valul de întrebări care urmă. Spre uşurarea ei, îl zări pe 
Robert prin geamul uşii de acces. Cu ajutorul lui, reuşi să intre şi 
închise uşa în urma ei, forţându-i pe jurnalişti să rămână în hol. 

— Mulţumesc, Robert, spuse Laurie, dezbrăcându-se de haină. 

— Parcă-s o haită de lupi, răspunse Robert. 

— Ce-i cu balamucul ăsta? 

— Doi puşti de treisprezece ani au fost călcaţi de metrou. 

Laurie făcu o grimasă de neplăcere. Ştia că un astfel de 
eveniment avea să o epuizeze din punct de vedere emoţional şi 
se miră că nu fusese chemată la lucru în cursul nopţii. Din 
fericire, medicii actuali din tura de noapte erau extrem de 
competenţi; toţi aveau suficientă experienţă şi puteau să facă 
faţă unor cazuri dintre cele mai dificile. Erau în principal 
patologi, în ultimul an de rezidenţiat, care mai făceau un ban în 
tura de noapte. 

— S-au făcut identificările? 

— Da, încă de azi-noapte. 

Se bucură că scăpase de-o grijă. Procedura de identificare i se 
părea foarte chinuitoare, mai ales dacă victimele erau copii, 
pentru că, invariabil, trebuia să aibă de-a face cu părinţi pe 
culmile disperării. 

Laurie plecă spre biroul de identificare şi se bucură când văzu 


că şi Marvin era de serviciu peste weekend. Deja făcuse cafeaua 
şi pusese la îndemână dosarele cazurilor care apăruseră între 
timp. În acel moment, se uita pe unul dintre ele. 

Se salutară, iar Laurie se duse să îşi pună o ceaşcă de cafea. 

— Se pare că o să fim ocupați, spuse ea, uitându-se la dosare. 

— Mi-e teamă că da, răspunse Marvin. Lovi cu degetul dosarul 
din faţa lui. larăşi ne-a venit un caz ciudat de la Manhattan 
General. 

— Serios? 

— Pe dosare un bilet de la Janice. 

Laurie citi rapid biletul. Janice notase câteva amănunte legate 
de Patricia Pruit, anticipând eventualele întrebări ale lui Laurie. 
Trase adânc aer în piept. In cazul în care nu avea să descopere 
nici o patologie cardiacă, cazul Patriciei Pruit ar fi fost al 
paisprezecelea în total şi al optulea de la Manhattan General. 
Trebuia să pună capăt situaţiei. 

— Hai să ne ocupăm de Pruit mai întâi, spuse Laurie. 

— Înaintea băieţilor? întrebă Marvin. Ai văzut câţi jurnalişti 
aşteaptă pe hol? 

— Da şi pot să mai aştepte, spuse Laurie. 

Voia să se asigure că Pruit făcea parte din serie ca să îl 
anunţe pe Roger. Trebuiau să facă rapid ceva. Nu puteau să mai 
stea cu mâinile în sân. 

— Bine, cobor şi pregătesc masa. 

— Mai e vreun caz important? 

— Majoritatea mi se par cazuri de rutină. Pe alea cred că poţi 
să le laşi deoparte. Eu mă gândesc că o să facem patru cazuri 
astăzi, dar poate că tu o să ai altă părere. 

In timp ce Marvin cobori în sala de autopsie, Laurie răsfoi 
dosarele tuturor cazurilor. Aşa cum se aşteptase, Marvin avea 
dreptate. Aveau numai patru cazuri de făcut, asta dacă nu mai 
apărea altceva pe parcurs. Imediat ce stabili la ce urma să 
lucreze, Laurie urcă în cabinet să îşi lase haina. Se bucură să 
vadă că pe birou o aştepta un teanc de fişe de spitalizare. Spre 
uimirea ei, şefa de la Relaţii publice reuşise performanţa 
neaşteptată de a obţine în timp record fişele lui Lewis şi Sobczyk 
de la Manhattan General, precum şi cele şase fişe de la spitalul 
St. Francis. 

Prima fişa era a Rowenei Sobczyk. Laurie o deschise şi 
parcurse câteva pagini, uitându-se peste raportul medicului 


chirurg şi peste descrierea anesteziei. Ca şi în cazurile McGillin 
şi Morgan, Laurie nu găsi nimic ieşit din comun. Tocmai voia să 
pună dosarul pe masă, când, printre file, zări o 
electrocardiogramă neobişnuită. Lungă de aproximativ şaizeci 
de centimetri, electrocardiograma era împăturită ca un 
acordeon şi lipită în dosar pe o suprafaţă de aproximativ 
cincisprezece centimetri. 

Laurie deschise dosarul din nou. Lângă electrocardiogramă, 
era raportul rezidentului care condusese echipa de resuscitare. 
Laurie îl citi rapid, dar nu i se păru edificator. Desfăcu apoi 
electrocardiograma şi o analiză cu atenţie. Complexele erau 
alungite, ceea ce sugera că, de fapt, bătăile de inimă erau 
incomplete, în cazul în care chiar erau bătăi de inimă. Puteau 
foarte bine să fie semnele unei activităţi electrice cardiace slab 
coordonate, care nici măcar nu determina contracția muşchiului 
inimii. Complexele deveneau din ce în ce mai distorsionate, iar 
la final se reuneau într-o linie orizontală neîntreruptă. Pe 
marginea electrocardiogramei, scria cu creionul: „Scurt segment 
EKG din faza iniţială de resuscitare; la finalul acestui segment 
nu s-a mai semnalat nici o urmă de activitate electrică”. 

Nu excelase niciodată în interpretarea electrocardiogramelor, 
iar segmentul pe care îl urmărea nu semnala nimic deosebit. Cu 
toate acestea, se gândi că poate totuşi era important, de vreme 
ce nici McGillin, nici Morgan nu avuseseră vreun fel de activitate 
cardiacă, care să fie semnalată pe o electrocardiogramă 
asemănătoare. Se hotări să ceară părerea unui medic mult mai 
capabil decât ea. Işi făcu un semn pe fişă şi chiar îşi notă să nu 
uite să arate electrocardiograma unui cardiolog. 

Sună telefonul de pe birou, semnalul lui neaşteptat făcând-o 
să tresară. Se uită la el, întrebându-se dacă era Jack şi sperând 
să fie el. Puse mâna pe receptor, însă lăsă aparatul să mai sune 
o dată, simțind vibraţiile telefonului pe sub piele, într-o încercare 
deşartă de a influenţa identitatea apelantului. În ciuda 
strădaniilor ei, nu era decât Marvin, cu un mesaj simplu: totul 
era pregătit în sala de autopsie. 

Laurie puse la loc fişa lui Sobczyk, cu un semn la vedere. Abia 
aştepta să le citească pe toate după-amiază, în special pe cele 
din Queens, să se asigure că erau identice cu cele de la 
Manhattan General. Se mai uită o dată la telefon şi, pentru o 
clipă, se gândi să îl sune pe Jack. Observă apoi un beculeţ 


licărind pe marginea telefonului, semn că avea mesaje vocale 
neascultate. Neînţelegând cine ar fi putut să îi lase mesaje pe 
robot în timpul nopţii, ridică receptorul. 

În primul rând, era surprinsă să afle că primise un mesaj atât 
de târziu; în al doilea rând, nu se aştepta să fie de la Roger. Era 
impresionată de faptul că Roger îi ascultase sugestiile cu atâta 
seriozitate încât lucrase fără încetare până la două dimineaţa. 
Nu îi venea să creadă că reuşise chiar să identifice o serie de 
suspecți, printre care se număra şi un anestezist cu numele de 
Najah, care se transferase recent de la St. Francis la Manhattan 
General. Ascultă restul mesajului cu un aer mulţumit şi cu 
nerăbdare să afle detalii, deşi nu prea ştia când urma să se 
întâmple asta. Cât timp cobori cu liftul la subsol, se întreba când 
şi dacă Jack avea să sune. La el, totul era imprevizibil. 

După cum se aşteptase, autopsia Patriciei Pruit fusese izbitor 
de asemănătoare cu toate celelalte din serie; nu descoperise 
nici o patologie care să justifice moartea ei neaşteptată. Zona 
operaţiei nu prezenta sângerări abundente sau urme de infecţie 
şi nu avea edeme pe picioare, pe abdomen sau pe piept. Inima, 
plămânii şi creierul aveau toate aspect normal. 

La finalul autopsiei, Laurie îl ajută pe Marvin să mute cadavrul 
de pe masă înapoi pe targa mobilă. 

— De care din băieţi vrei să ne ocupăm mai întâi? o întrebă 
Marvin, în timp ce debloca roţile tărgii. 

— N-are importanţă, spuse Laurie. Deschise cele două dosare 
aflate pe o masă alăturată şi căută rapoartele anchetatorilor, 
apoi îi veni o altă idee. Ce-ar fi să ne ocupăm de amândoi în 
acelaşi timp? 

— N-am nimic împotrivă, răspunse Marvin pe un ton amabil. 

Împingând targa cu cadavrul lui Pruit, tehnicianul ieşi pe uşa 
principală. 

Pe vremuri Laurie obişnuia să ia dosarele cu ea în sala de 
mese şi să studieze cazurile între autopsii, însă acum că avea 
echipamentul acela greoi, i se părea prea obositor, aşa că citi 
rapoartele anchetatorilor în picioare, în bătaia ventilatorului. 
înţelese imediat de ce unii jurnalişti erau atât de curioşi. 
Episodul tragic în care cei doi copii fuseseră implicaţi era un 
subiect perfect pentru ziarele de scandal. Accidentul avusese 
loc la ora trei dimineaţa, în staţia de metrou de pe 59th Street. 
Metroul venea din centru şi intrase în viteză în staţie, călcându-i 


pe cei doi copii. 

Mărturiile de la faţa locului reprezentau o problemă. 
Mecanicul pretindea că puştii aşteptaseră până în ultima clipă 
să sară, aşa că el nu prea mai avusese timp de reacţie. 
Versiunea lui susţinea teoria unei duble sinucideri, însă, în urma 
testului de alcoolemie pe care îl făcuse, reieşea că afirmaţiile lui 
nu prezentau credibilitate. Conductorul venise cu altă poveste, 
susţinând că el tocmai trecea din primul vagon în al doilea şi că 
se uita pe geam când metroul intrase în staţie. Acesta pretindea 
că nu văzuse copiii pe peron şi trecuse testul de alcoolemie. Cea 
de a treia poveste era varianta agentului de bilete din staţie, 
care susţinea că un bărbat suspect trecuse prin turnicheţi în 
urma copiilor, dar că dispăruse ulterior. 

Uşa dinspre hol se lovi de perete, iar Marvin împinse înăuntru 
o altă targă mobilă. 

— Nu e deloc plăcut, spuse el. 

— Da, îmi imaginez, zise ea. 

Continuă să citească rapoartele anchetatorilor. Nu se găsiseră 
bilete de rămas-bun nici asupra băieţilor, nici pe peron. În urma 
discuţiilor cu părinţii fiecărui copil, se stabilise că nici unul nu 
suferise în trecut episoade de depresie. După spusele unui 
părinte, băieţii erau „sălbatici şi drăcoşi, dar nu s-ar fi sinucis 
niciodată”. 

— Mă duc să-l aduc şi pe celălalt, îi strigă Marvin. 

Laurie îi făcu semn peste umăr că poate pleca, fără să îşi 
întrerupă lectura. O dată în plus era impresionată de felul în 
care Janice îşi făcuse treaba. Nu putea să îşi închipuie cum 
reuşea să le facă pe toate într-o singură noapte. 

Când termină de citit, scoase din cele două dosare 
formularele necesare autopsiei şi se întoarse cu faţa către 
primul din cele două cadavre. Între timp, Marvin se întorcea cu 
al doilea. 

— Dumnezeule mare, şopti ea, privind rămăşiţele băiatului. 

Copiii mici o impresionau mai mult decât adolescenţii, dar în 
cazul puştiului aceluia îi era greu să se stăpânească. 

Accidentele de tren şi de metrou i se păreau poate cele mai 
traumatizante experienţe. Braţul băiatului fusese retezat din 
umăr şi fusese aşezat paralel cu torsul. Capul şi faţa erau zob. 
Nu aveau cum să îl facă să arate mai bine, nici măcar de dragul 
părinţilor. 


Laurie începu examinarea externă, precizând detaliile 
traumelor mult prea vizibile. Era clar că garnitura de metrou 
târâse corpul băiatului înainte de a opri. 

— VUite-l şi pe al doilea, spuse Marvin, împingând targa goală 
lângă un zid al sălii. 

Laurie îi făcu semn peste umăr că pricepuse, fără să se 
întoarcă. Văzuse un lucru neaşteptat pe penisul băiatului, lucru 
care o făcu să se aplece şi să se uite cu atenţie la tălpile lui. 
Marvin se înapoie la masă, stând la celălalt capăt. 

— Şi eu am observat acelaşi lucru, spuse Marvin, urmărindu-i 
privirea. Ce crezi că e? 

Tălpile nu erau numai rănite, ci şi înnegrite. 

— Unde le sunt pantofii? întrebă Laurie. 

— Într-un sac de plastic în camera de refrigerare. 

— Adu-i încoace, spuse Laurie, foarte concentrată. 

Se duse rapid să se uite şi la celălalt copil. 

Când Marvin se întoarse cu lucrurile personale ale băieţilor, 
Laurie avea deja impresia că rezolvase misterul din simpla 
examinare externă. Marvin aduse pantofii de sport pe care îi 
purtaseră cei doi. Ca şi cadavrele, încălţările nu erau cea mai 
frumoasă privelişte de pe lume. Laurie îi ridică şi se uită pe 
talpă. 

— Mi-e foarte clar ce s-a întâmplat. 

— Da? întrebă Marvin. Spune-mi şi mie! 

Chiar în acel moment, uşa către coridor se lovi de perete, 
făcându-i să tresară. Era Sal D'Ambrosio, unul dintre tehnicieni. 
Era ceva mai însufleţit decât de obicei. 

— Ne-a venit un cadavru de bărbat, fără mâini şi fără cap. Au 
venit şi câţiva poliţişti cu el. Ce să fac? 

— l-ai făcut radiografii? L-ai cântărit şi l-ai fotografiat aşa cum 
ar fi trebuit să faci? întrebă Laurie. 

Spre deosebire de Marvin, care avea nevoie de foarte puţine 
îndrumări, Sal era apatic şi, de multe ori, o scotea din fire. 
Fiecare cadavru care ajungea la morgă trebuia să urmeze un 
anumit protocol. 

— Gata, gata, am înţeles, spuse Sal, dându-şi seama că Laurie 
era iritată. Am crezut că, dacă au venit şi poliţiştii, e altă 
mâncare de peşte! 

Plecă şi închise uşa. 

Laurie căzu pe gânduri. Faptul că le sosise un cadavru fără 


cap şi fără mâini îi dădea o senzaţie de deja-vu, căci îşi aminti 
că, în urmă cu şapte ani, un cadavru asemănător fusese găsit 
plutind în East River. Cu ceva efort, reuşiseră să îl identifice. Se 
dovedise că îl chema Franconi, iar doamna Franconi îi luase 
după aceea pe Jack şi pe ea în safari în Guineea Ecuatorială, în 
Africa de Vest. 

— Ei! îi întrerupse Marvin reveria. Haide! M-ai făcut curios. Ce- 
i cu copiii ăştia? 

Laurie începu să îi explice, însă uşa se deschise din nou, 
întrerupând-o. Un individ cu halat, bonetă şi mască de protecţie 
intră în sală, spre surprinderea lui Laurie şi a lui Marvin. 

— Îmi pare rău, dar nimeni nu are voie înăuntru, strigă Laurie, 
întinzând mâna în semn de stop ca un agent de circulaţie. 
Pentru o clipă, se gândi că intrusul era un ziarist mai aventuros, 
care reuşise într-un fel sau altul să treacă de sistemul de 
securitate. E periculos, iar echipamentul este obligatoriu. 

— Hai, măi, Laurie! spuse bărbatul, oprindu-se din drum. Jack 
mi-a zis că în weekend lumea nu e aşa de vigilentă pe-aici şi că 
aşa se îmbracă şi el, dacă nu are vreun caz cu risc de infecţie. 

— Lou, tu eşti? întrebă Laurie. 

— Da, eu sunt! Sper că nu o să mă obligi să port aşa ceva. Nu 
suport echipamentul ăsta! 

— Dacă vine Calvin pe-aici, o să ai accesul interzis pe viaţă! 

— Acuma, sincer vorbind, ce şanse sunt să vină el pe-aici? 

— Nici una, cred. 

— Păi, vezi! spuse Lou. Se apropie de mese şi aruncă o privire 
către cei doi băieţi, după care se uită la ea. Aoleu! Ce imagine! 
Cum de ai ales meseria asta? 

— Are dezavantajele ei, răspunse Laurie. Cu ce treburi pe-aici 
atât de devreme, sâmbătă dimineaţa? 

— Am venit împreună cu călăreţul fără cap. larăşi e balamuc 
la Manhattan General. Îţi zic eu, spitalul ăla e blestemul meu! 

— Mai bine mi-ai spune despre ce e vorba. 

— M-au sunat chiar în zorii zilei. Se pare că tipul care are grijă 
de cadavrele de la Manhattan General a venit la serviciu ca de 
obicei şi a descoperit un mort care nu avea ce să caute acolo. E 
chiar amuzant! Să găseşti la morgă un cadavru în plus. Am mai 
auzit de cadavre care au dispărut sau au fost rătăcite, dar de 
cadavre în plus n-am prea auzit! 

— De ce te-au sunat pe tine? De ce nu s-a ocupat de asta 


secţia de poliţie din zonă? 

— De ieri-dimineaţă, de când a fost omorâtă cumnata lui, 
căpitanul meu e la curent cu tot ce se întâmplă. Practic are o 
linie directă cu spitalul. Aşa că m-a sunat imediat şi mi-a zis să 
mă duc urgent acolo. Problema e că nu avem nici o pistă în 
legătură cu împuşcarea cumnată-sii, iar el mă cam strânge cu 
uşa. Dar să ştii că există o asemănare între cazuri. Bărbatul a 
fost împuşcat de două ori în piept, exact ca şi cumnata şefului. 

— L-aţi identificat? 

— Nu, n-avem nici cea mai mică idee cine e. Nu lipseşte 
nimeni din spital, nici dintre pacienţi, nici din personal. 

— Capul şi mâinile unde sunt? 

— Nicăieri. Nu le-am găsit. 

— Deci căpitanul tău e de părere că acest cadavru are o 
oarecare legătură cu moartea surorii soţiei sale. 

— Nu s-a exprimat atât de clar, dar la asta se gândeşte în 
mod sigur. Cazul e ciudat. Cadavrul era curat ca lacrima când a 
fost găsit în spatele vechii camere de refrigerare a spitalului. 
Fără urme de sânge, fără nimic, ca şi cum tipul tocmai ieşise de 
la duş. Dacă e să mă-ntrebi pe mine, povestea asta e bizară rău 
şi am văzut destule bizarerii la viaţa mea. 

— Cum au fost tăiate capul şi braţele? 

— Cum adică? 

— Adică secţiunea e dreaptă sau au fost hăcuite la 
întâmplare? 

— Secţiunea e dreaptă. 

— Probabil aşa cum ar face un doctor, nu? 

— Cred că da. Nu m-am gândit la asta, dar cred că da. 

— Mi se pare un caz interesant. 

— Te ocupi de el imediat? Căpitanul mi-a zis să-i trimit veşti 
urgent! 

— Cu plăcere, dar imediat ce termin cu băieţii ăştia de-aici. 

Lou se uită din nou dincolo de Laurie, la rămăşiţele celor doi 
puşti. 

— Ce s-a întâmplat aici? 

— Doi copii călcaţi de metrou. 

Lou făcu o grimasă. 

— Pentru asta sunt jurnaliştii ăia în hol? 

— Din păcate, da. Numai ideea de a fi călcat de metrou îţi dă 
fiori, dar, ca să transforme povestea într-un subiect de senzaţie, 


ziarele de scandal concurează ipoteza unei sinucideri comune cu 
teoria unui dublu asasinat. 

— Da, spuse Marvin, intervenind în discuţie pentru prima 
dată. Tocmai eram pe punctul de a afla răspunsul dilemei când 
ai intrat tu. ; 

— Serios? întrebă Lou. Işi depăşi ezitările şi se apropie de 
masă. Băieții ăştia parcă au trecut prin maşina de tocat carne. 
Ce-a fost până la urmă? Sinucidere sau crimă? 

— Nici una, spuse Laurie. A fost un accident. 

Foarte surprinşi, Lou şi Marvin se uitară la ea. 

— Cum poţi fi atât de sigură? o întrebă Lou. 

— Sunt convinsă că atunci când o să fac autopsia o să găsesc 
probe care vor dovedi faptul că băieții erau morți în momentul 
în care au fost loviți de garnitura de metrou. Uitați-vă la urmele 
de pe labele picioarelor. 

Laurie ridică un picior al fiecărui copil şi le arătă nişte zone 
înnegrite şi scorojite. 

— Ce-mi arăţi? întrebă Lou. 

— Arsuri, răspunse Laurie. Apoi le arătă penisurile copiilor. 
Precum cele pe care le prezintă băieţii pe gland. 

— Ce naiba e glandul? întrebă Lou. 

— E denumirea ştiinţifică pentru vârful penisului. 

— Aoleu! făcu Lou, strâmbându-se la imaginea durerii copiilor. 

— Cred că cei doi băieţi au făcut greşeala fatală de a urina în 
tandem pe a treia şină de metrou, stând fie pe marginea 
metalică a platformei de pe peron, fie chiar pe linii. Întrunindu- 
se atâtea condiţii favorabile, electricitatea a urcat pe jeturile de 
urină şi amândoi au fost electrocutaţi instantaneu. 

— Dumnezeule mare! spuse Lou, îndreptându-se de spate. 
Adu-mi aminte să nu fac asta niciodată! 

Lou rămase lângă Laurie până la încheierea autopsiilor celor 
doi băieţi, care decurseră cu repeziciune. Aşa cum se aşteptase, 
traumele masive suferite de copii surveniseră după ce inimile lor 
încetaseră să mai bată. In timpul ce lucra la cadavre, Laurie îi 
povesti lui Lou despre cazul Patriciei Pruit, pe care o 
autopsiaseră mai devreme şi care ocupa numărul opt pe lista 
deceselor misterioase, inexplicabile şi neaşteptate din spitalul 
Manhattan General. 

— Vai de mine, răspunse Lou. Jack mi-a spus ieri că deja sunt 
şapte şi că şi el crede că există un criminal în serie, dar că 


institutul nu îţi susţine ipoteza deocamdată. Care e părerea lui 
Calvin acum? Are de gând să adopte o poziţie publică? 

— Calvin nu ştie de cazul de azi-dimineaţă, spuse Laurie. Nu 
ştiu ce reacţie o să aibă, dar nu sunt optimistă. Mă tem că doar 
un eveniment major îi va deschide ochii asupra situaţiei, mai 
ales că nu avem nici un argument toxicologic. In ceea ce 
priveşte Manhattan General, Calvin are ochelari de cal. El însă îl 
consideră vechiul centru academic, foarte apreciat, în care s-a 
pregătit. Ultimul lucru pe care şi-ar dori să îl facă ar fi să îi 
păteze reputaţia. 

— Dacă oameni sănătoşi continuă să moară acolo, reputaţia 
spitalului va avea de suferit oricum. Să-mi spui şi mie când 
începe să dea semne că te susţine. Aşa cum i-am zis şi lui Jack, 
având în vedere circumstanţele, sunt legat de mâini şi de 
picioare, la nivel oficial, cel puţin. Sunt băgat până peste gât în 
cazul Chapman. Dacă nu găsesc un suspect, s-ar putea să m- 
apuc să vând seminţe cât de curând. 

— De fapt, împreună cu doctorul Roger Rousseau, încercăm 
să găsim câţiva suspecți potenţiali şi, azi-noapte, mi-a lăsat un 
mesaj în care mi-a spus că a făcut ceva progrese. 

— Din motive mai mult decât evidente, nu-mi place să te-aud 
vorbind de tipul ăla, dar, dacă împreună puteţi găsi câteva 
nume, pot să mă ocup şi eu puţin de caz, chiar dacă neoficial. 

— Cred că deja avem un nume, spuse Laurie. Termină de 
cusut şi cadavrul celui de-al doilea băiat şi îi dădu 
instrumentarul lui Marvin. Haide să pregătim călăreţul fără cap 
şi după aceea ne ocupăm de turist. 

Turistul era cel de-al patrulea caz planificat pentru autopsie. 
Era un student despre care se presupunea că murise în urma 
unei come alcoolice. Nivelul alcoolemiei se dovedise uriaş în 
urma testului de sânge. Il descoperise dis-de-dimineaţă un tip 
care făcea jogging în Central Park. 

Când Marvin ieşi să îl roage pe Sal să îl ajute să îi ducă pe cei 
doi băieţi la sertarele frigorifice, Laurie continuă să discute cu 
Lou despre crimele în serie. Îi împărtăşi ideea pe care o avea în 
privinţa criminalului care, foarte probabil, se mutase de la St. 
Francis la Manhattan General şi îi povesti că Roger verifica, 
printre altele, toate persoanele transferate de la un spital la 
celălalt şi că probabil chiar stătuse de vorbă cu o parte din ei, 
inclusiv cu un anestezist pe nume Najah. 


— O secundă! spuse Lou, ridicând mâna într-un gest menit să 
o oprească pe Laurie. Stai aşa! Vrei să spui că prietenul ăsta al 
tău vrea să stea de vorbă el însuşi cu Najah şi cu alţi aşa-zişi 
suspecți? 

— Da, cred că da, răspunse Laurie surprinsă. 

Nu se aşteptase la o reacţie atât de negativă din partea lui. 

— Asta-i o nebunie! spuse Lou. Ştii foarte bine ce părere am 
despre detectivii amatori. Una e să faci o listă cu numele 
suspecţilor şi cu totul altceva este să abordezi indivizii 
respectivi. 

— De ce? Trebuie scurtată lista, să ne dăm seama cine e cu 
adevărat suspect. Altfel, avem doar nişte supoziţii. 

— lisuse Hristoase! Laurie, mor când te-aud vorbind aşa! Să 
presupunem pentru o clipă că printre potenţialii suspecți se 
numără şi adevăratul criminal. Dacă nu e chiar ţicnit de tot, 
poate fi extrem de periculos. Cea mai mică provocare l-ar putea 
împinge la gesturi extreme. 

Marvin şi Sal intrară în sala de autopsie. Laurie şi Lou nu mai 
scoaseră nici un cuvânt cât timp tehnicienii aşezară cadavrele 
pe tărgi. Amândoi erau jenaţi de vehementa neaşteptată a lui 
Lou. Când uşile se închiseră în urma tehnicienilor care 
împingeau tărgile mobile, Lou îşi drese vocea. 

— lartă-mă, spuse el. N-am vrut să fiu atât de dur. Numai că 
iniţiativele detectivilor amatori mă sperie de moarte. Nu-mi 
doresc pentru nimic în lume să îţi rişti viaţa făcând pe 
detectivul, cum ai făcut în cazul lui Paul Cerino, cel cu cocaina. 
Abordarea psihopaţilor nu e o treabă de amatori. 

— Cred că am înţeles argumentul tău, zise Laurie. 

— Trecând de la una la alta, spuse Lou dornic să schimbe 
subiectul, tare sunt curios să ştiu cum au decurs lucrurile aseară 
la cină cu Jack. Cum a fost? Aveţi de gând să îngropaţi securea 
războiului până la urmă? 

Laurie nu îi răspunse imediat, iar atunci când o făcu îi zise că 
juriul încă delibera. Lou nu se arătă prea mulţumit de o astfel de 
replică, însă intuiţia îi spuse să o lase baltă. 

Marvin şi Sal se întoarseră cu o singură targă; Marvin era în 
faţă, Sal împingea din spate. După ce Marvin puse pe o masă 
alăturată radiografia pe care o ţinuse sub braţ, cei doi tehnicieni 
aşezară cu mişcări experte cadavrul fără mâini şi fără cap pe 
masa de autopsie. 


— Acum am înţeles, spuse Laurie după ce aruncă o privire. E 
incredibil de curat. 

Spre deosebire de cadavrele schilodite ale băieţilor, acela nu 
avea urme de sânge, nici la gât, nici la încheieturile tăiate atât 
de precis încât semănau cu o ilustrație dintr-o carte de 
anatomie. Sal duse targa înapoi pe hol, iar Marvin aşeză 
radiografia pe panoul iluminat din interior. 

Cele două gloanţe ieşeau în evidenţă sub forma a două pete 
albe pe un fundal gri spre negru. Unul avea o formă turtită şi 
neregulată, iar celălalt avea aspect normal. Laurie arătă înspre 
glonţul deformat din mijlocul torsului. 

— După mine, ăsta i-a atins coloana. Arătă apoi înspre urma 
de pe o vertebră. Aş zice că a ajuns în ficat. Celălalt e în 
mediastin, în centrul pieptului şi nu m-ar mira să fi penetrat 
arcul aortic. Acesta i-a fost fatal. 

— Par calibrul nouă milimetri, spuse Lou. 

— Vom vedea, zise Laurie. 

Se întoarse la cadavru, pregătindu-se să înceapă examinarea 
externă. Stând în dreapta corpului, iar Marvin în stânga lui, 
Laurie îl rugă pe tehnician să ridice cadavrul spre el. Voia să 
vadă plăgile prin împuşcare şi apoi să le fotografieze. Când 
Marvin răsuci trupul, aşa cum îi ceruse, Laurie zări un mic tatuaj 
cu o caracatiţă în zona coccisului. 

Laurie se clătină şi trase aer adânc în piept. Se prinse de 
marginea mesei ca să nu cadă. Nu îşi putea lua ochii de la 
tatuaj. 

— Doamnă doctor, nu vă simţiţi bine? întrebă Marvin. 

Laurie nu se clinti. Deşi la început îşi pierduse echilibrul, acum 
părea împietrită. 

— Laurie, ce s-a întâmplat? întrebă Lou. 

Se aplecă, încercând să vadă prin masca ei de protecţie. 

Laurie îşi scutură capul ca să iasă din starea de şoc. Făcu un 
pas înapoi. 

— Trebuie să iau o pauză, spuse ea pe un ton strident, 
întretăiat. Autopsia asta poate să mai aştepte. 

Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre uşă. 

Marvin şi Lou se uitară lung după ea. Lou o strigă, dar Laurie 
nu îi răspunse. Când uşile se închiseră în urma ei, Lou se uită la 
Marvin şi îl întrebă: 

— Ce naiba se-ntâmplă? 


— Habar n-am, spuse Marvin. Aşeză cadavrul în poziţia iniţială 
şi râse uşor trist. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat până acum. 
Poate se simte rău. 

— Mă duc să văd ce-i cu ea, spuse Lou, îndreptându-se spre 
uşă. 

Aşteptându-se să o găsească pe hol, Lou rămase surprins 
atunci când nu văzu pe nimeni. Din locul în care se afla, putea 
să vadă până în capătul holului, unde era biroul de pază şi 
protecţie. Nici acolo nu părea să fie cineva. Neînţelegând ce se 
întâmplă, trecu pe lângă compartimentele frigorifice în care 
erau păstrate cadavrele înainte de a intra în autopsie. La capăt, 
în stânga, era o cameră frigorifică, iar în dreapta se găsea 
depozitul în care erau păstrate costumele de protecţie. Deşi 
Laurie era parţial ascunsă vederii sale, Lou o zări dându-şi jos 
echipamentul. Când ajunse lângă ea, Laurie tocmai îşi punea 
bateria costumului la încărcat. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Lou. Nu te simţi bine? Nu mai 
faci autopsia? 

Laurie se întoarse cu faţa spre el. Avea ochii în lacrimi. 

— Hei! spuse Lou. Ce-i cu tine? 

Îşi scoase masca, îşi dădu jos halatul care-i acoperea ţinuta 
de stradă şi o îmbrăţişă îndelung. Ea se abandonă în braţele 
sale. 

După câteva minute, Lou se trase puţin înapoi să îi vadă faţa, 
fără să îi dea drumul din braţe. Laurie îşi eliberă o mână şi îşi 
şterse lacrimile de pe obraji cu palma, pe care o trecu apoi 
peste cămaşa ei curată. 

— Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat? o întrebă Lou cu blândeţe. 

Laurie dădu din cap în semn de încuviinţare fără să se retragă 
din îmbrăţişarea lui. Trase aer adânc în piept şi începu să 
vorbească, dar se poticni, apoi tăcu şi îşi şterse iar lacrimile. 

— Nu te grăbi, o rugă Lou. 

— Mă tem că ştiu cine e bărbatul fără cap, spuse Laurie cu o 
voce şovăielnică. E Roger Rousseau, prietenul meu de la 
Manhattan General. 

— Dumnezeule mare, zise Lou, pe jumătate cu compasiune, 
pe jumătate cu iritare. Acum înţelegi de ce spun că e periculos 
să faci pe detectivul amator? 

— N-am nevoie să-mi faci morală, zise Laurie, smulgându-se 
din braţele lui. 


— Îmi cer iertare, ştiu că n-ai nevoie, dar e o adevărată 
tragedie! 

— Mie-mi spui! răspunse Laurie. A fost un om important în 
viaţa mea şi eu sunt cea care i-a cerut să facă lucrul care i-a 
adus moartea. O, Doamne! Ce nenorocire! spuse Laurie, 
prinzându-şi capul în palme. 

— Scuză-mă, doctor Montgomery, dar nu e chiar aşa. Tu i-ai 
sugerat să identifice câţiva suspecți. Dacă nu mă înşel, nu l-ai 
pus să îi caute şi să stea de vorbă cu ei. Asta a fost ideea lui. 

— În clipa de faţă, nuanțele mi se par prea subtile, spuse 
Laurie lăsându-şi mâinile să cadă pe lângă corp. 

— Ai de gând să îi faci autopsia? o întrebă Lou. 

— Nu, n-am de gând! se răsti Laurie. 

— Bine, bine. Nu te enerva pe mine. Sunt de partea ta. 

— lartă-mă, spuse Laurie, clătinând abătut din cap. Robert 
Harper, paznicul-şef, trecu pe hol, prin locul din care putea fi 
zărită Laurie în depozit. După ce trecu de locul respectiv, 
îndreptându-se spre sala de autopsie, tresări şi făcu cale 
întoarsă. Se apropie în grabă de cei doi. 

— Jurnaliştii sunt din ce în ce mai agitaţi, raportă Robert. Au 
auzit de cadavrul fără cap şi acum fac presiuni să primească 
detalii. 

— Cum au aflat? întrebă Laurie pe un ton vehement. Robert 
ridică mâinile în aer nedumerit. 

— Habar n-am! Marlene m-a rugat adineauri să vin să îi 
potolesc. 

Laurie se uită la Lou. Acesta înălţă din umeri. 

— Nu le-am zis eu. 

Laurie clătină din cap mâhnită. 

— O să se transforme într-un circ. 

— Ce să le spun? o întrebă Robert. 

— Spune-le că o să-l sun pe directorul adjunct. 

— Nu cred că vor fi prea mulţumiţi. 

— Nu vor avea de ales, spuse Laurie. 

Se strecură printre cei doi bărbaţi şi, ieşind din depozit, se 
îndreptă spre sala de autopsie. 

Cei doi schimbară câteva priviri, apoi Robert se întoarse la 
jurnalişti. Lou se duse după Laurie. luţi pasul şi o prinse din 
urmă. 

— Trebuie să îl autopsieze cineva pe Rousseau, îi spuse el. 


— Nu-i nevoie să-mi spui ceea ce ştiu deja, zise Laurie. 

Impinse uşa sălii de autopsie, se aplecă înăuntru şi îi spuse lui 
Marvin să ia o pauză şi că ea avea să se întoarcă la el puţin mai 
târziu. Se duse apoi spre liftul din spate, iar Lou o urmă. 

În cabina ascensorului, se uitară lung unul la celălalt. În acel 
moment, şocul şi tristeţea ei se transformaseră în mânie. 

— Poate aşa se vor trezi la realitate, spuse Laurie. Poate 
acum tuturor celor care nu au crezut în teoria mea o să le vină 
mintea la cap! 

— Ţin să te contrazic, îi zise Lou. Moartea lui Rousseau nu 
certifică în mod clar faptul că decesele pacienţilor din seria ta au 
la bază acte criminale. Practic, nu ne arată decât că în 
Manhattan General există un ucigaş care atacă doctori şi 
asistenţi medicali. Poate că acelaşi individ ucide şi pacienţi, sau 
poate că nu. Incearcă să nu tragi concluzii pripite! 

— Nu mă interesează ce argumente aduci tu. Eu cred că 
există o legătură. 

— Poate că da, spuse Lou. Rousseau a mai pomenit vreun alt 
nume în afară de doctorul Najah? 

— Nu, Najah a fost singurul. 

— Dar tu crezi că ştia mai multe nume. 

— Nu am nici cea mai mică îndoială că avea mai multe. De 
fapt, mi-a şi spus. 

— Crezi că le avea notate pe undeva? 

— Da. A pomenit de nişte liste. 

— Slavă Domnului că măcar avem ceva! 

Ascensorul ajunse la etajul ei. Laurie ţâşni din lift imediat şi 
porni spre cabinet, iar Lou se grăbi să o ajungă din urmă. Când 
Laurie se aşeză la biroul ei şi puse mâna pe telefon, Lou se 
aşeză la biroul Rivei şi ridică receptorul aparatului de acolo. Cu o 
oarecare ezitare, Laurie formă numărul de acasă al lui Jack. Se 
ruga să fie în apartament şi nu pe terenul de baschet. Spre 
uşurarea ei, Jack răspunse imediat. 

— Imi pare nespus de rău că te deranjez, îi spuse Laurie. 

— Că mă deranjezi? Nu mă deranjezi deloc! Mă bucur să te- 
aud! 

— Ştiu că am spus că o să aştept să mă suni tu, dar a 
intervenit ceva. Jack, am nevoie să vii mă ajuţi la morgă! 

— Sunt chiar atât de plictisitoare cazurile, încât trebuie să-mi 
fac eu apariţia să te-amuz? o întrebă Jack. 


Dădu să adauge ceva, însă Laurie îi tăie vorba. 

— Te rog, lasă pe moment glumele sarcastice! Roger 
Rousseau a fost adus astăzi de dimineaţă ca victima 
neidentificată a unei crime. A fost împuşcat azi-noapte la 
Manhattan General. 

— Vin imediat, zise Jack şi închise. 

După ce puse cu încetineală receptorul în furcă, Laurie îşi 
aşeză coatele pe birou, îşi îngropă capul în mâini şi se frecă la 
ochi. | se părea că, din noaptea aceea din apartamentul lui Jack 
în care nu putuse să doarmă, toată viaţa ei intrase în vrie. Trăia 
cu impresia că problemele se abăteau asupra ei în avalanşă. ÎI 
auzea pe Lou vorbind la telefon cu unii dintre oamenii lui, care 
se aflau la Manhattan General. Le cerea să sigileze biroul 
doctorului Roger Rousseau până ajungea el la faţa locului şi să 
facă nişte verificări legate de un medic pe nume Najah. 

Fără să vrea, Laurie scoase un geamăt când se îndreptă în 
scaun şi îşi descoperi faţa. Simţea nevoia să îl jelească pe 
Roger, dar trebuia să mai aştepte pentru asta. Ridică receptorul 
şi formă numărul de acasă al lui Calvin. Discută puţin cu soţia lui 
Calvin înainte ca acesta să vină la aparat. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Calvin pe un ton iritat. 

Nu îi plăcea să fie deranjat acasă fără un motiv serios. 

— Mi-e teamă că o mulţime de lucruri. Nici nu ştiu cu care să 
încep. 

— Nu am chef de glume, Laurie! Spune-mi ce ai de spus. 

— Bine. Sunt nouăzeci şi nouă la sută sigură că şeful 
personalului medical de la Manhattan General, amicul meu 
doctor căruia i-am povestit despre decesele pe care le 
suspectez, se află în acest moment pe masa de autopsie. A fost 
împuşcat în spital azi-noapte şi a fost descoperit în dimineaţa 
asta în camera frigorifică a vechiului amfiteatru de anatomie. 

Calvin nu scoase nici un cuvânt o vreme. Laurie ar fi putut 
crede că se întrerupsese convorbirea, dacă nu i-ar fi auzit 
respiraţia. 

— De ce nu eşti sută la sută sigură? o întrebă Calvin într-un 
final. 

— Victima nu mai are nici cap, nici mâini. Persoana care l-a 
omorât nu a vrut să se ştie cine e. 

— Adică a fost adus neidentificat? 

— Exact. 


— Păi, cum l-ai putut identifica tu în proporţie de nouăzeci şi 
nouă la sută? 

— După un tatuaj oarecum unic. 

— Deci, mai corect ar fi să spui că tipul nu a fost un simplu 
prieten. 

— A fost un prieten, insistă Laurie. Unul foarte bun. 

— Bine, spuse Calvin, dornic să schimbe subiectul. 

Din câte te cunosc, bănuiesc că o să foloseşti episodul ăsta ca 
argument în favoarea teoriei criminalului în serie în legătură cu 
decesele alea misterioase. 

— Mi se pare un lucru pertinent. leri-dimineaţa i-am povestit 
despre cazurile din Queens şi i-am sugerat să se intereseze 
despre angajaţii care s-au transferat de la St. Francis la 
Manhattan General. Mi-a lăsat un mesaj pe robot în timpul 
nopţii, în care spunea că găsise câţiva potenţiali suspecți cu 
care avea de gând să stea de vorbă. 

— Poliţia s-a implicat în caz? 

— Sigur că da. Detectivul Lou Soldano e lângă mine acum şi 
vorbeşte cu oamenii dumnealui, care se află deja la spital. 

— Nu cred că ar trebui să îi faci tu autopsia. 

— Nici nu mi-a trecut prin cap aşa ceva. Jack e pe drum. 

— Nu Jack e medic de rezervă pentru garda de weekendul 
ăsta! 

— Ştiu. Dar m-am gândit că el ar putea să facă autopsia şi ar 
fi şi un sprijin moral pentru mine. 

— Bine, e în regulă, spuse Calvin. Eşti sigură că vrei să mai 
rămâi la lucru? Aş putea să chem pe cineva în locul tău. Imi 
imaginez că e un şoc cumplit pentru tine. 

— Este, într-adevăr, dar prefer să rămân. 

— Cum vrei, Laurie! Nu vreau să insist. Pe de altă parte, 
trebuie să înţelegi poziţia pe care Institutul de Medicină Legală o 
are vizavi de seria de victime. După cum ţi-am spus şi altădată, 
noi nu umblăm cu speculaţii. Nu avem dovezi că pacienţii 
respectivi au fost ucişi. Ne-am înţeles, Laurie? Trebuie să fiu 
sigur că ai înţeles, pentru că nu vreau să faci vreo declaraţie în 
presă. Miza e mult prea mare. 

— Am mai avut un caz din aceeaşi serie în dimineaţa asta, 
spuse Laurie. O femeie tânără şi sănătoasă, de treizeci şi şapte 
de ani. Cu ea simt opt decese suspecte numai la Manhattan 
General. 


— Numărul nu mă face să-mi schimb părerea, Laurie şi nici pe 
tine n-ar trebui să te facă. Ceea ce m-ar convinge pe mine ar fi 
ca John să depisteze ceva în urma testului toxicologic. O să 
încerc să îl presez puţin luni, să se mobilizeze mai mult. 

„Multe o să rezolvi în felul ăsta!” îşi zise Laurie cu tristeţe, 
ştiind ce mari eforturi făcuse deja John. 

— Ce altceva mai e pe-acolo? întrebă Calvin. Ai lăsat să se 
înţeleagă că-s mai multe probleme. 

— Mai e ceva, recunoscu Laurie. Nu aş fi vrut să te deranjez 
pe tema asta, dar, dacă tot te-am prins la telefon, o să te pun la 
curent. 

Laurie îi povesti despre cei doi adolescenţi. La final, îi spuse 
că jurnaliştii erau pe hol şi adăugă: 

— Aş vrea să-ţi cer permisiunea de a-i informa cu privire la 
concluziile autopsiei celor doi băieţi. Cred că e în interesul 
tuturor să le fac publice cât mai rapid şi sper că în felul ăsta 
copiii nu vor mai fi tentaţi să facă aşa ceva de-acum încolo. 

— Jurnaliştii au aflat şi de victima fără cap? 

— Din nefericire, da. 

— Dacă o să stai de vorbă cu ei, crezi că poţi să te abţii de la 
comentarii despre cadavrul fără cap sau despre cazurile din 
seria ta? Fiindcă ei te vor întreba, cu siguranţă. 

— Da, cred că da. 

— Laurie, eşti sigură sau nu? 

— Da, sunt sigură! spuse Laurie iritată. 

— Mie să nu-mi faci nazuri, Laurie, altfel nu o să-ţi dau voie să 
stai de vorbă cu jurnaliştii. 

— Scuză-mă, sunt puţin stresată. 

— Poţi să le vorbeşti despre incidentul de la metrou cu 
condiţia să subliniezi faptul că examinarea ta este una 
preliminară şi că vor urma investigaţii suplimentare. Vreau să le 
spui chiar aşa. 

— Da, bine, spuse Laurie, dornică să încheie convorbirea. 

Dintr-odată, îi pierise orice poftă de a mai vorbi cu el, pentru 
că întotdeauna avea grijă să îi aducă aminte de latura politică a 
meseriei de medic legist. 

După ce închise într-un final telefonul, Laurie se întoarse cu 
faţa spre Lou, care la rândul lui încheiase discuţiile cu oamenii 
săi. Simti o durere ascuţită în partea inferioară dreaptă a 
abdomenului. Din fericire, nu era la fel de intensă ca durerea pe 


care o încercase în taxi cu o seară înainte, însă o deranja 
suficient de tare. _ 

— O să vină Jack, spuse Laurie. Işi schimbă poziţia ca să 
scape de durere. Aceasta se mai domoli, dar nu dispăru 
complet. O să facă el autopsia cadavrului fără cap. 

Lou încuviinţă. 

— Am auzit când vorbeai cu el la telefon. Ai făcut bine, pentru 
că tu nu trebuie să te implici sub nici o formă. Am auzit şi că 
vrei să stai de vorbă cu jurnaliştii din hol. Pot să-ţi dau o mână 
de ajutor. Le vorbesc eu despre cadavrul fără cap, iar tu te 
limitezi la incidentul de la metrou. Aşa, nu ai cum să ai 
probleme cu Calvin. 

— Mi se pare un plan bun, spuse Laurie. 

Se ridică de pe scaun, iar durerea o lăsă aproape de tot. 

— Şi să ştii că am aflat deja un lucru foarte interesant. 
Doctorul ăla Najah are cazier. A fost arestat acum patru ani 
pentru că a încercat să se urce la bordul unui avion spre Florida 
cu un pistol în servietă. Bineînţeles, a pretins că a fost un 
accident şi că uitase că îl avea la el, iar licenţa de portarmă era 
în regulă. 

— Era un pistol de calibrul nouă milimetri? 

— Da. 

— Interesant! 

Laurie îşi puse mâna în şold ca să-şi poată masa abdomenul 
pe ascuns. Ca şi dimineaţă, metoda avu efect imediat. 

— Şi mai e ceva, spuse Lou. Înainte de a se specializa ca 
anestezist, a fost chirurg. 

— Dumnezeule! zise Laurie, amintindu-şi cât de precis 
fuseseră tăiate capul şi mâinile cadavrului. 

— O să-l reținem la sediu vreo câteva zile, iar cei mai 
experimentați interogatori pe care îi avem vor sta un pic de 
vorbă cu el. Imediat ce facem rost şi de un mandat de 
percheziţie, o să încercăm să găsim pistolul ăla de nouă 
milimetri pe care voia să îl ia cu el în Florida. 

— Mi se pare o idee foarte bună, încuviinţă Laurie. 


18 


Spre surprinderea lui Laurie, Jack ajunse la puţin timp după ce 
ea şi Lou ieşiseră să înfrunte presa. Bănuia că luase un taxi, însă 
Jack negă, explicându-i faptul că la ora aceea bicicleta era cea 
mai bună alegere pentru cineva care voia să traverseze oraşul 
în timp util. 

Şi pentru Laurie şi pentru Lou, discuţiile cu presa fuseseră un 
lucru obositor de la bun început. Cu greu reuşiseră să îi 
potolească pe jurnaliştii cuprinşi parcă de un soi de delir. Un 
cadavru fără nume, fără cap şi fără mâini descoperit din 
întâmplare în subsolul unui mare spital era, în multe privinţe, un 
subiect mult mai interesant decât povestea celor doi adolescenţi 
călcaţi de metrou. După tipic, jurnaliştii imaginaseră câteva 
scenarii cu adevărat sinistre. 

Laurie începuse discuţia  prezentându-le concluziile pe 
marginea cazului celor doi adolescenţi. Teoria conform căreia 
băieţii se electrocutaseră când urinaseră pe a treia şină, cea de 
alimentare cu curent electric, nu stârnise cine ştie ce interes, 
exceptând câteva sprâncene arcuite a mirare. Toţi deveniseră în 
schimb mult mai atenţi şi mai gălăgioşi când Lou începuse să le 
vorbească despre cadavrul neidentificat, reuşind cu isteţime să 
nu le spună nimic important. 

Jack îi făcu autopsia lui Rousseau împreună cu Marvin, sub 
privirea atentă a lui Lou. Laurie insistase să nu asiste sub nici o 
formă. Avându-l drept ajutor pe Sal, îl examină pe studentul 
descoperit în parc. Autopsiile se încheiară cam în acelaşi 
moment. 

Sus, în sala de mese, în faţa automatele de sendvişuri şi de 
băuturi răcoritoare, Jack îi prezentă în mare concluziile autopsiei 
lui Rousseau. Îi explică faptul că primul glonţ îi secţionase 
măduva spinării, lucru care ar fi adus victima în stare de 
paraplegie în cazul în care nu ar fi existat şi un al doilea glonţ. 
Jack îi spuse că acela reprezentase lovitura de graţie, pentru că 
îi penetrase inima, ajungând în peretele ventriculului stâng, 
după ce îi zgâriase o coastă. 

Pe tot parcursul scurtului monolog, Laurie se străduise din 
răsputeri să păstreze un aer calm, încercând să ignore faptul că 


detaliile pe care le auzea erau legate de un om apropiat. De 
dragul aparenţelor, puse chiar câteva întrebări de ordin tehnic, 
la care Jack răspunse cu plăcere. li spuse că nu avea nici cea 
mai mică îndoială că mâinile şi capul fuseseră tăiate la mult 
timp după ce inima încetase să mai bată. În opinia lui, bărbatul 
nu suferise, pentru că moartea survenise aproape instantaneu. 
In privinţa gloanţelor, putea afirma cu siguranţă că aveau un 
calibru de nouă milimetri. 

După ce îşi sună căpitanul pentru a-i furniza concluziile 
autopsiei, Lou îi sugeră lui Laurie să meargă cu el la Manhattan 
General să îl ajute să găsească listele din biroul lui Rousseau. 
Laurie acceptă imediat. Jack îl rugă pe Lou să îl ia şi pe el, ca să 
nu rămână pe dinafară. li spuse că pentru nimic în lume nu ar 
pierde ocazia de a participa la actul de pedepsire binemeritat de 
AmeriCare, convins fiind de faptul că presa avea să facă mare 
tam-tam în momentul în care mirosea ce se petrecea în culise. 
Din momentul în care aflase ce se întâmplase cu Patricia Pruit, 
Jack trecuse cu arme şi bagaje de partea lui Laurie. 

Inainte de a ieşi din Institutul de Medicină Legală, Laurie trecu 
pe la dispeceratul din spatele sălii de identificare ca să anunţe 
că pleca. li lăsă centralistei numărul de telefon mobil. Pentru că 
era de gardă, trebuia să fie ţinută la curent cu tot ce se întâmpla 
la morgă. 

Porniră toţi trei spre Manhattan General în maşina lui Lou, un 
Chevrolet Caprice. Laurie se aşeză pe locul din dreapta faţă, iar 
Jack pe bancheta din spate. Ploaia măruntă de dimineaţă se 
transformase într-un fel de burniţă. În ciuda vremii, Jack şi 
Laurie preferară să meargă cu geamurile din dreptul lor 
deschise şi să aibă parte mai curând de umezeala de afară 
decât de aerul condiţionat al maşinii. Pe drum, începură să 
discute despre mesajul telefonic pe care Roger i-l lăsase lui 
Laurie. 

— Tipul ăsta, Najah, pare destul de suspect, spuse Jack. Poate 
chiar prea suspect. Dacă în spatele acestui mister s-ar afla un 
anestezist, atunci se înţelege de ce analizele toxicologice nu au 
găsit nici un indiciu. E posibil să se fi folosit o substanţă extrem 
de volatilă. 

Lou îi povesti lui Jack tot ce aflase despre Najah, inclusiv 
incidentul cu pistolul de calibrul nouă milimetri. Adăugă că arma 
urma să fie verificată şi supusă la teste balistice în cazul în care 


aveau norocul să o găsească. 

Lăsând la o parte numărul mare de poliţişti îmbrăcaţi în 
uniformă prezenţi la faţa locului, în spital domnea aceeaşi 
agitaţie obişnuită. Oamenii veneau şi plecau, pacienţii aflaţi în 
scaune cu rotile erau externaţi. Un şir lung de vizitatori şerpuia 
în faţa biroului de informaţii, iar doctori cu halate albe şi 
asistenţi medicali îmbrăcaţi în uniformă străbăteau în toate 
direcţiile holul spitalului. 

Lou se scuză, spunându-le că voia să stea de vorbă cu unul 
dintre poliţişti. Laurie şi Jack se traseră mai într-o parte. 

— Cum faci faţă? întrebă Jack. 

— Mai bine decât m-aş fi aşteptat, răspunse Laurie. 

— Sunt impresionat, recunoscu Jack. Nu ştiu cum te poţi 
concentra atât de bine când ai atâtea probleme pe cap. 

— De fapt, încercarea de a lămuri situaţia de aici îmi e de 
ajutor, spuse Laurie. Îmi ţine mintea departe de problemele 
personale. 

În momentul acela, Laurie se referea la starea de disconfort 
pe care o resimțea în zona abdominală. Avea impresia că 
zdruncinăturile de care avusese parte în maşina lui Lou îi 
înteţiseră într-o oarecare măsură senzaţia de durere. Deşi nu la 
fel de acută ca senzaţia de cu o seară înainte, în taxi, durerea 
era prezentă, ceea ce o făcu să se gândească foarte serios la 
ipoteza unei apendicite. Zona era cea corectă, deşi efectele le 
resimțea intermitent. Exact în momentul în care se hotărâse să 
discute cu Jack pe tema asta, se întoarse Lou. 

— Haideţi să mergem la locul faptei înainte de a intra în biroul 
lui Rousseau, spuse Lou. Se pare că băieţii de la Criminalistică 
au şi stabilit ce s-a întâmplat. 

Merseră cu liftul până la subsol şi porniră pe urmele săgeţilor 
care duceau spre vechiul amfiteatru. Bătrânele uşi duble 
îmbrăcate în piele erau blocate astfel încât să rămână deschise, 
iar locul crimei era sigilat de la intrare cu bandă galbenă. Un 
poliţist îmbrăcat în uniformă stătea într-o parte. Lou se aplecă şi 
se strecură pe sub bandă, însă, când Laurie încercă să facă 
acelaşi lucru, polițistul se aşeză în calea ei. 

— E-n regulă, spuse Lou, întorcându-se pentru a le veni 
prietenilor săi în ajutor. Amândoi sunt cu mine. 

Câteva  reflectoare de mare putere luminau interiorul 
semicircular al amfiteatrului, ajungând până sus, la ultimul rând 


de scaune. Câţiva criminalişti încă mai lucrau la faţa locului. 

— Am auzit că ai descoperit cum au stat lucrurile, îi spuse Lou 
lui Phil, şeful de echipă. 

— Aşa sper, spuse Phil cu modestie. Le făcu semn să Îl 
urmeze către peretele cel mai îndepărtat al primului nivel al 
sălii. Le arătă urmele marcate cu cretă pe podea. Am ajuns la 
concluzia că, iniţial, cadavrul a aterizat în zona asta, izbindu-se 
cu capul de margine. Deşi urmele au fost curățate, asta s-a 
făcut relativ superficial, aşa că am putut reconstitui cu uşurinţă 
traiectoria stropilor de sânge, lucru care ne-a ajutat să ne dăm 
seama cam unde se afla victima în momentul în care a fost 
împuşcată. 

Phil făcu apoi semn grupului să îl urmeze către intrarea în 
amfiteatru şi le arătă două cercuri alăturate, trasate cu creta. 

— Aici am găsit cele două tuburi de cartuş de nouă milimetri, 
ceea ce ne face să credem că ucigaşul se afla la aproximativ 
şase metri distanţă faţă de victimă în momentul în care s-a tras. 

Lou dădu din cap în semn de încuviinţare, uitându-se când 
înspre locul în care se stabilise că se afla trupul, când în direcţia 
zonei unde se descoperiseră tuburile goale de cartuş. 

— Şi, în încheiere, spuse Phil făcându-le semn să îl urmeze din 
nou. Se apropie de bătrâna masă de autopsie şi puse o mână pe 
suprafaţa ei. Aici s-a petrecut dezmembrarea cadavrului. 

— Un adevărat teatru de operaţiuni, spuse Lou. l-a fost foarte 
la îndemână criminalului. 

— Ba bine că nu, replică Phil, arătând dulapul plin de 
instrumente de autopsie. A avut acces la toate uneltele 
necesare. Am putut stabili ce cuțite şi fierăstraie a folosit. 

— Aţi făcut o treabă foarte bună, spuse Lou. 

Se uită la prietenii lui şi îi invită să pună orice întrebare de 
specialitate aveau. 

— De unde v-aţi dat seama că ucigaşul a folosit masa de 
autopsie atunci când a tăiat capul şi mâinile victimei? întrebă 
Jack. 

— Am demontat ţeava de scurgere, spuse Phil. Am găsit 
probe în sifon. 

— Haideţi să vedem unde a fost descoperit cadavrul, spuse 
Lou. 

— Nici o problemă, zise Phil. 

Îi conduse înapoi, traversând primul nivel al amfiteatrului, 


dincolo de zona în care forma corpului era trasată cu cretă pe 
podea şi ieşind printr-o uşă simplă într-un hol mic. Trecură de un 
birou înghesuit şi aglomerat, despre care Phil le spuse că era 
cabinetul tehnicianului de la morga spitalului. La capătul holului 
dădură de o uşă de lemn masiv care semăna cu cele pe care le 
întâlneşti de obicei într-o măcelărie. Phil deschise uşa, care 
scoase un zgomot strident. Aburi reci, emanând un miros 
înţepător de formol, îi împresurară şi apoi coborâră spre podea 
în rotocoale. 

Jack şi Laurie erau amândoi obişnuiţi cu genul acela de 
încăpere. Semăna cu sala de refrigerare din facultatea de 
medicină, în care erau păstrate cadavrele înainte de a fi 
disecate la cursurile practice de anatomie. De o parte şi de alta 
erau şiruri de cadavre dezbrăcate, având cleme prinse prin 
canalele auditive şi fiind atârnate de şine din tavan. 

— Victima se afla pe o targă mobilă, tocmai în spate şi era 
acoperită cu un cearşaf, spuse Phil, arătând înspre culoarul 
principal dintre cadavre. Nu prea se vede de aici. Vreţi să 
mergem până acolo? 

— Cred că putem sări peste asta, spuse Lou, întorcându-se pe 
călcâie. Sălile de refrigerare mă bagă-n sperieţi! 

— Nu-mi vine să cred că victima a fost descoperită atât de 
repede, zise Jack. Trăiesc cu senzaţia că ceilalţi atârnă pe-aici de 
ani de zile! 

Laurie îşi dădu ochii peste cap, exasperată. Nu reuşea să 
priceapă cum de Jack găsea ceva amuzant în orice situaţie. 

— Criminalul a vrut ca victima să nu fie nici descoperită, nici 
identificată, preciză ea. 

— Haideţi să mergem acum în biroul lui Rousseau, le sugeră 
Lou. 

Fiind sâmbătă, pavilionul administrativ era aproape pustiu. Un 
poliţist care citea Daily News sări ca ars când îi zări venind, mai 
cu seamă când dădu cu ochii de detectivul-locotenent Soldano. 
Biroul lui Roger era în spatele agentului în uniformă, uşa fiind 
închisă şi sigilată cu bandă galbenă. 

— Sper că n-a intrat nimeni aici, se adresă Lou ofițerului. 

— Nu, domnule locotenent, de când aţi sunat dimineaţă, n-a 
intrat nimeni. 

Lou încuviinţă şi apoi trase banda galbenă într-o parte, însă, 
când să deschidă uşa, se auzi strigat. Se întoarse şi dădu cu 


ochii de un bărbat înalt şi zvelt, cu aspect de vedetă de cinema, 
care venea înspre el, întinzându-i mâna. Avea un păr nisipiu, cu 
câteva şuviţe blonde. Tenul bronzat îi scotea în evidenţă ochii 
albaştri. 

Dădea impresia că tocmai se întorsese din Caraibi. Lou părea 
încordat. 

— Numele meu este Charles Kelly, spuse bărbatul, strângând 
mâna locotenentului mai energic decât s-ar fi cuvenit. Sunt 
directorul general al spitalului. 

Lou încercase să obţină o întâlnire cu el cu o zi în urmă, însă 
fusese respins, ca şi când directorul s-ar fi înjosit dacă ar fi stat 
de vorbă cu el. Lou ar fi insistat să obţină întrevederea dacă ar fi 
considerat-o absolut necesară, însă avusese lucruri mult mai 
importante de făcut. 

— Imi pare rău că nu ne-am putut vedea ieri, spuse Charles. 
Am avut o zi îngrozitoare, cu multe întâlniri! 

Lou dădu din cap în semn că înţelegea astfel de motive, apoi 
observă că Charles îi privea nedumerit pe Jack şi pe Laurie şi 
făcu prezentările. 

— Mă tem că eu şi domnul doctor Stapleton ne cunoaştem 
deja, spuse Charles pe un ton înţepat. 

— Ce memorie! spuse Jack. Cred că au trecut mai bine de opt 
ani de când v-am ajutat să identificaţi bacteriile alea nasoale. 

Charles îşi întoarse privirea spre Lou. 

— Ce caută dumnealor aici? 

In vocea lui nu se citea nici urmă de ospitalitate. 

— Mă ajută cu ancheta. 

Charles dădu din cap ca şi cum ar fi meditat la explicaţia lui 
Lou. 

— O să îl anunţ luni pe doctorul Bingham că au fost aici. Până 
una, alta, voiam să mă prezint dumitale şi să vă asigur, domnule 
locotenent, că vă voi oferi orice ajutor îmi va sta în putinţă. 

— Mulţumesc, spuse Lou. Cred că ne descurcăm deocamdată. 

— Aş vrea totuşi să vă rog ceva. 

— Spuneţi. 

— Pentru că în doar câteva zile s-au întâmplat două crime 
nefericite, voi oferi orice ajutor îmi va sta în putinţă, dar v-aş 
ruga să fiţi cât se poate de discret, mai ales în privinţa 
circumstanțelor îngrozitoare descoperite astăzi. Mai mult decât 
atât, vă rog respectuos să lăsaţi mediatizarea cazurilor în seama 


Departamentului nostru de Relaţii cu publicul. Trebuie să 
protejăm instituţia şi să limităm pe cât posibil daunele 
colaterale. 

— Mă tem că aceste episoade oribile au ajuns deja în presă 
într-o oarecare măsură, mărturisi Lou. Nu-mi dau seama cum a 
răsuflat situaţia, dar am fost forţat să fac o scurtă declaraţie de 
presă. Pot să vă asigur însă că nu le-am dat nici un detaliu. Într- 
o anchetă de genul acesta, cel mai bine e să te fereşti să divulgi 
ceva. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere, spuse Charles, deşi îmi 
închipui că nu din aceleaşi motive. Oricum, v-am fi recunoscători 
pentru orice fel de ajutor în aceste circumstanţe atât de 
nefericite. Mult succes în ancheta dumneavoastră! 

— Mulţumesc, domnule! spuse Lou. 

Charles se întoarse pe călcâie şi intră în biroul lui. 

— Ce tâmpit! comentă Jack. 

— Pun pariu că a fost la Harvard, spuse Lou cu invidie în glas. 

— Haideţi odată! îi grăbi Laurie. Trebuie să mă întorc la 
morgă. 

Lou deschise uşa şi toţi trei intrară în biroul lui Roger. 

Lou şi Jack se duseră glonţ la masa de lucru, însă Laurie 
rămase în pragul uşii, şovăind. Străbătu încet camera cu 
privirea. La vederea acelui spaţiu, îi reveni în minte durerea 
provocată de pierderea lui Roger. Nu îl cunoştea decât de cinci 
săptămâni şi era conştientă în adâncul sufletului că nu aflase în 
profunzime ce fel de om era şi totuşi îl plăcuse şi poate chiar îl 
iubise. Intuiţia îi spusese că era un om bun şi se bucurase de 
generozitatea lui în momente dificile. Poate că, într-un fel, chiar 
profitase de el în anumite situaţii şi se simţea puţin vinovată. 

— Laurie, vino-ncoace! strigă Lou. 

Laurie dădu să se-ndrepte spre el, dar se opri când auzi 
celularul în buzunarul de la haină. Era operatoarea de la 
dispeceratul institutului, care o anunţa că tocmai sosise un caz 
de deces al unei persoane aflate în custodia poliţiei. Laurie o 
asigură că se va întoarce în cel mult o oră şi o rugă să Îi 
transmită lui Marvin să facă pregătirile necesare. Decesele 
survenite în custodia poliţiei aveau ecouri la nivel politic, iar 
cazul acela cu siguranţă nu putea să aştepte până luni. 

— Se pare că sunt o mulţime de materiale aici, spuse Lou 
când Laurie se apropie de cei doi bărbaţi. Hârtiile astea s-ar 


putea să fie cele mai importante. Au şi steluțe în dreptul 
numelor. 

li dădu hârtiile lui Jack, care le răsfoi rapid şi apoi i le întinse 
lui Laurie. Erau dosarele de serviciu ale doctorilor Jose Cabreo şi 
Motilal Najah. 

Laurie le parcurse pe amândouă. 

— Perioada în care s-a transferat Najah şi faptul că a preferat 
tura de noapte sunt două lucruri cel puţin suspecte, ca să nu zic 
mai mult. 

— Mă întreb de ce nu e menţionat aici şi episodul arestării 
sale, spuse Lou. E un detaliu important când e vorba despre 
cineva care are acces la substanţe aflate sub control 
guvernamental. Ar fi trebuit să apară un formular al 
Departamentului Antidrog. 

Laurie ridică din umeri. 

— Mai există o listă pe care Rousseau a marcat-o cu o steluţă. 
Sunt persoane care s-au transferat de la St. Francis la 
Manhattan General, începând cu mijlocul lui noiembrie şi 
terminând cu mijlocul lui ianuarie. 

Jack aruncă o privire peste ea şi i-o dădu apoi lui Laurie. 

Laurie parcurse o listă cu şapte nume în dreptul cărora era 
notat şi secţia în cadrul căreia lucrau. 

— Toţi oamenii ăştia aveau acces fără probleme la pacienţi, 
mai cu seamă în tura de noapte, zise ea. 

Lou încuviinţă. 

— O să fie o treabă complicată rău. Deja e prea mult. Uite aici 
o listă cu opt doctori care au fost daţi afară de la Manhattan 
General în ultimele şase luni. Presupun că unul dintre ei ar 
putea fi suficient de dement încât să încerce să se răzbune într- 
un fel sau altul pe AmeriCare. 

— Nu ştiu de ce ipoteza asta mi se pare foarte pertinentă, 
spuse Jack. Poate ar trebui să mă adaugi şi pe mine pe listă. 

— Va trebui să cer o echipă întreagă numai pentru ancheta 
asta, spuse Lou. Dacă Najah nu este cel pe care îl căutăm, 
atunci vom fi nevoiţi să îi chestionăm pe toţi. Hmmm... Oare ce- 
o fi aici? 

Lou ridică un CD aflat pe un teancul de liste. 

— Haideţi să vedem despre ce-i vorba! spuse Laurie. 

Deschise computerul lui Roger şi introduse parola de acces, 
spre surprinderea lui Jack. Laurie îi remarcă expresia feţei, însă 


se hotări să nu îl ia în seamă. Introduse CD-ul în unitatea de 
citire. 

Pe disc erau copiate fişele de internare ale tuturor victimelor 
din seria lui Laurie, inclusiv cele de la St. Francis. Laurie bănui 
că Roger le obținuse pe acestea în urma vizitei pe care o făcuse 
la spital. Îi explică lui Lou despre ce era vorba şi îl rugă să îi dea 
voie să le ia cu ea la Institutul de Medicină Legală. Se gândea că 
i-ar putea fi de folos. 

Lou rămase puţin pe gânduri. 

— N-ai putea să-ţi faci nişte copii? 

Laurie localiză unitatea de inscripţionare a computerului şi îşi 
făcu o copie după CD. 

— De fapt, cred că ar fi bine dacă aş putea să duplic cumva şi 
materialele imprimate, spuse ea după un moment de reflecţie. 
Mai încolo, spre sfârşitul după-amiezii, o să-mi fac timp să mă 
uit pe ele şi poate o să-mi vină vreo idee. Trebuie să existe 
vreun copiator pe-aici. 

— Chiar te rog, spuse Lou. La câte materiale avem de studiat, 
orice ajutor e bine-venit. 

Copiatorul era pe hol, lângă biroul lui Roger, iar Laurie duplică 
toate listele. Când termină, le spuse lui Lou şi Jack că se 
întorcea la Institutul de Medicină Legală. 

— Vrei să merg cu tine? o întrebă Jack. Aş putea chiar să 
rămân eu de gardă în locul tău dacă vrei să te duci acasă. 

— Mă descurc, îl linişti Laurie. Prefer să-mi fac de lucru decât 
să zac acasă. Poţi să vii şi tu dacă vrei. Cum preferi. 

Jack îi aruncă o privire lui Lou. 

— Tu ce planuri ai? 

— Vreau să stau de vorbă cu persoana care a descoperit 
cadavrul, spuse Lou. Apoi vreau să îl cunosc pe Najah şi să aflu 
dacă băieţii mei i-au găsit arma. Poate că, dacă aduc în discuţie 
eventualitatea unor urme balistice, o să mărturisească tot. Ce 
bine ar fi! 

— Te superi dacă te mai însoțesc o vreme? îl întrebă Jack. Aş 
vrea să îl cunosc şi eu pe doctorul Najah. 

— Chiar te rog! 

Jack se întoarse spre Laurie. 

— Vin şi eu mai încolo. Pot să-ţi dau o mână de ajutor cu cazul 
victimei din custodia poliţiei, dacă vrei. 

— N-o să am bătăi de cap cu asta, spuse Laurie. Cum vrei tu. 


Oricum, îţi mulţumesc că ai venit şi i-ai făcut tu autopsia lui 
Roger. Mulţumesc din suflet! 

Laurie îi îmbrăţişă pe amândoi, însă zăbovi mai mult când îl 
luă în braţe pe Jack. Ba chiar îşi însoţi gestul cu o atingere 
fugară a mâinii lui, pe când se îndrepta spre uşă. 

Înainte de a ieşi din pavilionul administrativ al spitalului, 
Laurie trecu puţin pe la toaletă. Lăsă listele şi discul 
inscripţionat pe marginea chiuvetei şi intră într-una din cabine. 
In timp ce urina, se gândi la moartea prematură a lui Roger, 
apoi moartea absurdă a celor doi puştani, provocată de o 
năzbâtie nevinovată. Aceste morţi îi aminteau că oamenii, 
asemenea tuturor celorlalte vieţuitoare, fie ele mici sau mari, 
păşesc întotdeauna pe-o frânghie întinsă peste un abis. 

Absorbită de astfel de gânduri, se şterse cu o bucată de hârtie 
igienică. In clipa în care vru să arunce hârtia în toaletă, observă 
un lucru neaşteptat. Câteva picături de sânge. Sângera! 

Instinctiv, se îngrozi la gândul posibilelor implicaţii ale acestui 
fapt. Nu cursese decât foarte puţin sânge, dar, din câte ştia, 
sângerarea nu era un semn bun pe parcursul unei sarcini, mai 
ales într-o etapă atât de timpurie. Pe de altă parte, bruma de 
cunoştinţe legate de obstetrică pe care le dobândise în facultate 
i se ştersese de mult din memorie, aşa că se feri să tragă 
concluzii pripite. 

„De ce trebuie mereu ca astfel de lucruri să se întâmple în 
weekend?!” se văicări Laurie în sinea ei. Ar fi vrut să o întrebe 
pe Laura Riley care ar fi putut fi cauza acelei sângerări, dar nu îi 
venea deloc la îndemână să o sune sâmbăta. Mai rupse o bucată 
de hârtie igienică şi se tamponă din nou. Nu mai apăru nici o 
pată de sânge, spre uşurarea ei. Cu toate acestea, mica 
sângerare de mai devreme, în combinaţie cu disconfortul pe 
care îl resimţise în partea inferioară dreaptă a abdomenului în 
ultimul timp nu o încurajau deloc. 

Se duse la chiuvetă şi se spălă pe mâini, privindu-se în 
oglindă. Ultimele nopţi nedormite lăsaseră urme adânci pe faţa 
ei. Chiar dacă era încă departe de trăsăturile descompuse ale lui 
Janice, avea ochii încercănaţi şi obosiţi, iar obrajii, supţi. Avea 
răul presentiment că o aşteptau noi situaţii problematice şi se 
rugă să găsească resursele emoţionale pentru a le putea face 
faţă. 


19 


Laurie ajunse la morgă mult mai repede decât se aşteptase, 
însă şi de această dată, călătoria cu taxiul agravă durerea din 
zona abdominală. Marvin o aştepta deja la subsol şi, imediat ce 
sosi, Laurie se apucă de autopsia cazului de deces în custodia 
poliţiei, fapt ce se dovedi cu adevărat terapeutic. In momentul 
în care încheie autopsia, Laurie îşi dădu seama că durerea 
dispăruse, lăsând loc unei senzaţii uşoare de apăsare. În timp ce 
se schimba de echipament, îşi palpă abdomenul. Spre deosebire 
de situația de dimineață, acum palparea îi accentuă 
disconfortul. Complet descumpănită, Laurie se duse iar la 
toaletă, să verifice dacă nu cumva sângera din nou. Nu sângera. 

Se întoarse în cabinet şi se uită lung la telefon. Se gândi iarăşi 
dacă să o sune pe Laura Riley, însă avu aceleaşi ezitări. Nici 
măcar nu o întâlnise faţă în faţă pe femeie şi nu îi plăcea ideea 
de a începe o relaţie cu cineva deranjând-o într-o zi de weekend 
din cauza unei probleme care, probabil, putea suporta amânare 
până luni. La drept vorbind, Laurie avea respectivele simptome 
de câteva zile. Singura diferenţă demnă de luat în seamă erau 
picăturile de sânge, care dispăruseră la fel de repede cum 
apăruseră. 

Furioasă pe sine pentru indecizia de care dădea dovadă, 
Laurie se gândi apoi să îl sune pe Calvin. L-ar fi putut aduce la 
curent cu informaţiile legate de moartea lui Roger şi i-ar fi putut 
prezenta cazul decesului survenit în custodia poliţiei. Găsise 
semne de traumă în laringele prizonierului, ceea ce implica un 
exces de forţă în modul în care fusese tratat de poliţişti. 
Asemenea situaţii aveau întotdeauna implicaţii la nivel politic, 
iar Calvin ar fi vrut să fi înştiinţat. Totuşi, se părea că nu existau 
presiuni din partea presei să se prezinte amănuntele acelui 
deces, iar testul toxicologic încă nu fusese făcut. Laurie ajunse 
la concluzia că putea amâna discuţia până luni, dacă nu cumva 
suna Calvin să se intereseze. 

Aşa că, în loc să dea telefoane, Laurie se hotări să petreacă 
un timp studiind fişele de internare ale cazurilor din Queens şi 
apoi listele lui Roger. Simţea că îi era datoare cu asta, cu atât 
mai mult cu cât Roger îşi pierduse viaţa încercând să afle 


adevărul. 

Remarcă în primul rând faptul că fişele de la St. Francis erau 
foarte diferite faţă de cele de la Manhattan General. Manhattan 
General era un spital important şi centru universitar, iar St. 
Francis, o simplă instituţie medicală de stat. În fişe nu se 
regăseau rapoartele interniştilor sau ale rezidenţilor, aşa că erau 
mult mai laconice. Până şi însemnările medicului curant şi ale 
asistentelor erau mai scurte, fapt ce o ajută să le parcurgă mai 
repede. 

După cum se aşteptase în urma lecturii rapoartelor întocmite 
de anchetatorii legişti pentru fiecare caz în parte, descoperi că 
victimele de la St. Francis prezentau aceleaşi caracteristici din 
seria lui Laurie. Toate victimele erau relativ tinere şi muriseră la 
mai puţin de douăzeci şi patru de ore de la o operaţie electivă. 
Totodată, cei decedați fuseseră fără excepţie sănătoşi, de aici şi 
tragicul unei astfel de situaţii. 

Laurie îşi aminti apoi că Roger îi spusese că aflase că în toate 
cazurile de la Manhattan General victimele erau pacienţi înscrişi 
relativ recent în sistemul AmeriCare. Răsfoind secţiunea de date 
biografice ale cazului pe care tocmai îl examina, Laurie remarcă 
acelaşi lucru. Verifică rapid şi celelalte cinci fişe de la spitalul din 
Queens. Toţi pacienţii intraseră în sistemul AmeriCare în ultimul 
an. Doi dintre ei, doar de două luni. 

Laurie analiză acest fapt curios întrebându-se dacă avea vreo 
relevanţă. Nu ştia, însă scoase un carneţel, pe care notă că 
toate victimele erau proaspăt înscrise în sistemul AmeriCare. 
Dedesubt, scrise că toţi muriseră la mai puţin de douăzeci şi 
patru de ore de la anestezie; apoi, că toţi pacienţii fuseseră 
perfuzaţi; că toţi erau persoane tinere, spre vârstă mijlocie; şi, la 
final, notă că toţi aveau o stare de sănătate bună. 

Laurie privi lista, încercând să găsească şi alte puncte 
comune între victime. Nu îi trecu nimic prin minte, aşa că puse 
carneţelul deoparte şi începu să se uite din nou peste fişe. Deşi 
ştia că decesele de la Manhattan surveniseră în diverse secţii şi 
la etaje diferite, majoritatea totuşi la Chirugie, despre cazurile 
din Queens nu ştia unde se petrecuseră. La scurt timp, se lămuri 
că şi acolo se întâmplase la fel, decesele înregistrându-se în 
diverse secţii ale spitalului. 

Fişele din Queens fiind mult mai sumare, Laurie era tentată să 
analizeze mai atent fiecare pagină în parte. La un moment dat, 


se pomeni citind la una dintre fişe epicriza operaţiei, în care 
erau descrise preparativele intervenţiei chirurgicale, 
medicamentele pe cale orală şi intravenoasă administrate pe 
parcursul nopţii, precum şi mai multe analize de laborator. 
Parcurgând întreaga listă, îşi opri privirea asupra unui test pe 
care nu îl cunoştea. Făcea parte dintr-un grup de analize de 
sânge. 

Se numea MAPNS. Nu auzise niciodată de un astfel de test. Se 
întrebă dacă nu cumva PN venea de la proteină nucleară şi, 
dacă aşa era, de la ce veneau celelalte iniţiale. Nu ştia, dar, în 
caz că avea dreptate în privinţa acronimului PN, atunci probabil 
că era vorba despre o analiză imunologică. 

Se uită pe ultima filă a fişei de internare, unde de obicei erau 
anexate toate rezultatele analizelor de laborator. Deşi dădu 
peste rezultatele celorlalte analize, nu descoperi nici un rezultat 
pentru MAPNS. 

Fu curioasă să afle dacă şi celelalte fişe din Queens făceau 
referire la acea analiză şi se uită în toate. În fiecare se preciza 
efectuarea analizei, dar nu se specifica şi rezultatul. Acelaşi 
lucru îl descoperi şi în toate cazurile pacienţilor de la Manhattan 
General: în fişe exista ordinul de efectuare a testului, dar nu se 
găsea vreun rezultat. 

Laurie luă carneţelul şi adăugă o nouă observaţie: „Toate 
victimele au făcut testul MAPNS, dar nici una nu a primit 
rezultatul. Ce înseamnă MAPNS?” 

Cu gândul la testele de laborator, Laurie îşi aminti de 
fragmentul de electrocardiogramă din fişa lui Sobczyk. Scotoci 
printre fişe şi o găsi. Nici nu îi era prea greu, de vreme ce îi 
pusese un semn. Laurie deschise fişa, desfăcu fragmentul de 
electrocardiogramă şi reciti bileţelul în care îşi notase să nu uite 
să discute cu un cardiolog pe marginea lui. Puse deoparte fişa 
lui Sobczyk, deschisă la pagina cu electrocardiograma, după 
care se uită şi prin celelalte fişe, să vadă dacă nu mai existau şi 
alte  electrocardiograme făcute în timpul tentativelor de 
resuscitare. Nu îşi aducea aminte să fi văzut vreuna, însă voia 
să se asigure. 

— Sper că nu te ţin din treabă, se auzi o voce. 

Laurie se întoarse. Jack stătea în pragul uşii. În locul obişnuitei 
expresii uşor sarcastice, pe faţa lui se citea preocupare. 

— Pari foarte prinsă cu studiul, adăugă el. 


— Cel mai bine e să fiu prinsă cu studiul, răspunse Laurie. 
Trase scaunul Rivei până lângă ea. Mă bucur să te văd. Intră şi 
ia loc! 

Jack se aşeză pe scaun şi se uită rapid peste biroul ei. 

— Ce faci? 

— Voiam să mă asigur că există similitudini între cazurile din 
Queens şi cele din Manhattan General, într-adevăr există şi sunt 
majore. Am mai descoperit o chestie ciudată. [ie îţi este 
cunoscută denumirea de test MAPNS? Presupun că e o 
prescurtare, dar eu n-am auzit niciodată de ea. 

— Nici eu, zise Jack. Unde ai văzut-o? 

— Face parte din protocolul preoperatoriu în toate cazurile, 
spuse Laurie, luând o fişă la întâmplare şi arătându-i ordinul de 
analiză de laborator. Este în fiecare fişă. Bănuiesc că face parte 
dintre analizele pe care AmeriCare le face în mod obişnuit, cel 
puţin la spitalele astea două. 

— Interesant, zise Jack, clătinând din cap. Te-ai uitat în 
anexele fişelor să vezi în ce fel de unităţi se măsoară rezultatele 
analizei? Poate găsim un indiciu. 

— M-am uitat, dar n-am găsit nici urmă de rezultat. 

— În nici una dintre fişe? 

— În nici una! 

— Ei bine, sunt convins că luni o să ne lămurim dacă îl rugăm 
pe unul dintre anchetatorii legişti să facă nişte cercetări pe tema 
asta. 

— E o idee bună, spuse Laurie, notându-şi sugestia pe un alt 
bileţel autoadeziv. Ar mai fi un aspect ciudat legat de victime. 
Fără excepţie, toţi pacienţii erau înscrişi relativ recent în 
sistemul AmeriCare, nici unul neavând o vechime mai mare de 
un an. 

— Un gând înviorător, având în vedere că şi noi intrăm în 
categoria asta! 

Laurie râse mânzeşte. 

— Nu mi-a trecut prin cap chestia asta. 

— E un sistem în plină dezvoltare, aşa că presupun că un 
număr semnificativ de clienţi se înscriu în această marjă. 

— E adevărat, dar tot mi se pare bizar. 

— Ce altceva ar mai fi? 

Laurie aruncă o privire peste fişele împrăştiate pe biroul ei. 

— Ar mai fi un lucru. Luă fişa lui Sobczyk, despături 


electrocardiograma şi apoi îi întinse foile lui Jack. Îţi dă vreo idee 
graficul acesta? A fost făcută de echipa de resuscitare în 
momentul în care au ajuns la pacientă, chiar înainte ca aceasta 
să facă stop cardiac. 

Jack se uită pe electrocardiogramă, jenat fiind să recunoască 
faptul că niciodată nu se pricepuse să facă o interpretare EKG. 
Se hotărâse încă de la începutul facultăţii că va urma 
oftalmologia şi nu fusese prea interesat să dobândească 
cunoştinţe de care nu urma să aibă nevoie pe viitor. 

Jack îi înapoie fişa lui Laurie, clătinând din cap în semn că nu 
se dumirise. 

— Dacă ar trebui neapărat să îmi dau cu părerea, aş spune că 
după mine sistemul circulator al inimii e pe punctul de a claca, 
dar asta e evident după felul în care sunt complexele pe grafică. 
Dar nu pe mine ar trebui să mă întrebi. Sfatul meu este să arăţi 
electrocardiograma unui cardiolog. 

— Aşa intenţionez, spuse Laurie luând fişa şi aşezând-o în 
rând cu celelalte. 

— Dar listele lui Roger? o întrebă Jack. Ai avut timp să le 
studiezi? 

— Nu încă. A trebuit să mă ocup mai întâi de cazul decesului 
survenit în custodia poliţiei, aşa că nu am mai mult de o 
jumătate de oră de când sunt pe-aici. O să mă uit pe liste 
imediat ce termin de studiat fişele de internare. Am senzaţia că 
din fişe o să aflu cele mai multe informaţii. Trebuie să fie nişte 
piese din puzzle care încă îmi scapă. 

— Nu crezi că victimele au fost alese la întâmplare? 

— Nu. Există un punct comun între toate victimele astea şi e 
altceva decât ceea ce ştim noi deja. 

— Eu n-aş fi atât de sigur. Cred că, în toate cazurile, victimele 
s-au aflat pur şi simplu la momentul nepotrivit în locul 
nepotrivit. 

— Dar voi ce-aţi tăcut? Aţi aflat ceva despre Najah? 

— Da şi nu, răspunse Jack. L-au oprit pentru interogatoriu, dar 
nu cooperează. Pretinde că este victima unei discriminări pe 
considerente rasiale. Se află în custodia poliţiei, dar refuză să 
vorbească în absenţa avocatului său, care urmează să vină 
mâine din Florida, înainte ca lui Najah să îi fie adus oficial la 
cunoştinţă actul de acuzare. 

— Şi arma? 


— A fost trimisă pentru expertiza balistică. Va mai dura însă 
până vor veni rezultatele. Până atunci, sunt convins că va fi 
eliberat pe cauţiune. 

— Lou ce părere are despre el ca principal suspect? 

— E aproape convins că el e ucigaşul, mai ales din pricina 
comportamentului. Spune că atunci când suspectul e nevinovat 
este foarte dornic să coopereze. Desigur, Lou se concentrează 
doar asupra victimelor prin împuşcare, asistenta şi Rousseau. 
Nu are în vedere cazurile tale. 

— Dar tu ce părere ai? 

— Aşa cum am mai spus, cred că statutul lui de anestezist 
este un indiciu că pista e bună. Ţinând cont de pregătirea lui de 
specialitate, ar putea omori pacienţi în aşa fel încât noi nici să 
nu ne dăm seama. În ceea ce priveşte moartea lui Rousseau şi a 
asistentei, mi se pare o ipoteză bazată pe o singură 
circumstanţă şi anume faptul că deţinea un pistol de nouă 
milimetri. Problema este că multe persoane posedă astfel de 
arme. 

— Deci tu nu crezi că ucigaşul lui Rousseau şi al asistentei a 
omorât şi pacienţii din cazurile mele? 

— Nu sunt sigur. 

— Eu da, spuse Laurie. Este foarte logic! Asistenta probabil a 
văzut ceva suspect. Moartea ei a survenit în dimineaţa imediat 
următoare nopţii în care au fost omorâţi doi pacienţi din seria 
mea. lar Roger se dusese prin spital special ca să stea de vorbă 
cu cei pe care îi considera potenţiali suspecți. Se poate să îl fi 
descoperit pe Najah. Poate chiar a dat peste el în rezerva lui 
Pruit. 

— Sunt câteva argumente foarte bune, recunoscu Jack. 

— Mă bucur că l-au arestat pe Najah, spuse Laurie. Dacă el e 
ucigaşul, cred că nu o să-i mai ardă de nenorociri avându-l pe 
Lou în coastă, iar eu o să dorm mai bine la noapte. Până una, 
alta, o să mă uit cu mare atenţie pe listele lui Roger, în caz că 
nu este el ucigaşul. 

Jack dădu din cap de câteva ori, în semn că era de acord cu 
planul ei. 

— Ştiu că nu are nici o legătură cu ce-am vorbit până acum, 
dar crezi că am putea relua discuţia de unde am lăsat-o ieri- 
seară? spuse el după un scurt moment de tăcere. 

Laurie îl privi precaut. În timpul dialogului de mai devreme, 


observase că obişnuita expresie obişnuită îi reapăruse pe faţă şi 
nu i se părea deloc un lucru bun, mai ales acum că discuţia 
începea să capete un ton mai personal. In adâncul sufletului ei 
prindeau viaţă frustrarea şi iritarea. Avea atâtea pe cap, 
începând cu sentimentul de vină pentru moartea lui Roger şi 
încheind cu durerea din zona abdominală, încât nu mai era loc 
pentru o nouă dezamăgire. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jack, observând tăcerea ei. Nici 
acum nu e momentul sau locul? continuă el, pe un ton uşor 
ironic, interpretându-i greşit ezitarea şi ridicând sprâncenele 
întrebător. 

— Exact! scrâşni Laurie, încercând să îşi păstreze calmul în 
faţa lui. Morga nu mi se pare cel mai potrivit loc pentru a purta 
discuţii despre întemeierea unei familii. Şi, mai mult decât atât, 
de ce să te mint, îmi dau seama că de fapt nici nu mai avem ce 
discuta. Totul este al naibii de clar! Ţi-am spus foarte limpede ce 
părere am, inclusiv faptul că am de gând să păstrez sarcina. Nu 
ştiu însă ce părere ai tu şi aş vrea să aflu dacă eşti dornic şi 
capabil să renunţi la rolul egoist de bărbat care nu vrea să iasă 
din doliu. Dacă despre asta vrei să-mi vorbeşti, n-ai decât! 
Haide, spune-mi! Sunt sătulă până peste cap să avem aceleaşi 
discuţii, nu mai suport să aştept să iei o hotărâre! 

— Acum chiar că mi-e clar că nu e nici cel mai bun loc, nici cel 
mai bun moment! spuse Jack pe un ton la fel de iritat. Cred că o 
să aştept un context mai favorabil, adăugă el, ridicându-se. 

— Aşa să faci, să răsti Laurie. 

— Mai vorbim, spuse Jack înainte de a ieşi pe uşă. 

Laurie se întoarse la birou şi îşi lăsă capul în palme, oftând. 
Preţ de o clipă se gândi să alerge după el, însă, dacă l-ar fi prins 
din urmă, n-ar fi ştiut ce să îi zică. Era clar că Jack nu avea de 
gând să îi spună ce i-ar fi plăcut ei să audă. Pe de altă parte, se 
întreba dacă nu cumva era prea pretențioasă şi insistentă, mai 
ales că nu îi povestise despre simptomele pe care le avea în 
ultima vreme sau despre teama, greu de acceptat chiar şi 
pentru ea însăşi, de a nu pierde sarcina, situaţie care, din nou, 
ar fi schimbat lucrurile radical. 


Pe la patru şi ceva după-amiaza, David Rosenkrantz intra cu 
maşina în parcarea unui imobil comercial în care îşi avea biroul 
Robert Hawthorne. Pe vremuri, fusese un vechi depozit, însă, ca 


urmare a numeroaselor renovări din centrul oraşului St. Louis, 
spaţiul fusese reconfigurat. La parter era un restaurant cu 
pretenţii, iar la etaj se aflau birourile comerciale. Când Robert 
Hawthorne - sau domnul Bob, aşa cum îl cunoşteau agenţii 
operativi angajaţi de el - venise pentru prima dată în oraş, mai 
întâi pentru a înfiinţa o companie cu denumirea Adverse 
Outcomes!’ şi apoi pentru a pune la punct Operaţiunea Winnow, 
descoperise acel loc şi se gândise că reprezenta o locaţie bună, 
cu atât mai mult cu cât era aproape de birourile de avocatură 
Davidson & Faber. David nu cunoştea natura legăturii cu firma 
de avocatură, dar ştia că nu avea voie să pună întrebări. Un 
lucru era sigur: Robert făcea constant vizite acolo. 

David nu trecea prin St. Louis prea des, pentru că sarcina lui 
era să meargă prin alte oraşe pentru a verifica agenţii operativi 
şi pentru a se ocupa de ei, dacă situaţia o impunea. Nu făcea o 
muncă uşoară, ţinând cont de ciudaţii pe care îi angajau în solda 
lor. La început, David doar elimina pericolele, însă acum, având 
o vechime de mai bine de cinci ani de când lucra pentru Robert, 
primise şi sarcini de recrutare. Partea de recrutare era mai 
palpitantă şi mai distractivă. Robert îi prezenta numele pe care 
le obținea de la un amic din armată care, deşi se retrăsese din 
sistem, încă mai lucra pentru Pentagon. Majoritatea celor 
recrutaţi erau persoane care avuseseră diverse responsabilităţi 
medicale în cadrul unităţilor militare şi care fuseseră lăsaţi la 
vatră din motive mai puţin onorabile. David nu făcuse armata, 
însă înţelegea cât de greu le era celor cu pregătire militară să îşi 
reia viaţa civilă, mai ales dacă participaseră la lupte pe teritoriul 
inamic. Atâta vreme cât continuau operaţiunile americane în 
Irak, existau din plin potenţiali recruți. Desigur, căutau şi 
persoane care fuseseră concediate din spitalele civile. 
Majoritatea recomandărilor proveneau din rândurile celor care 
deja lucrau pentru ei. 

Pe uşa biroului nu scria nimic. David ciocăni, gândindu-se că 
Yvonne, secretara, care era şi concubina lui Robert, era pe 
undeva prin spate. Nu era o companie mare. În prezent, Robert, 
Yvonne şi David erau singurii angajaţi, însă ani buni nu fuseseră 
decât Robert şi Yvonne. 

Se auzi zgomotul puternic al încuietorii şi planturoasa Yvonne 
îi deschise uşa. Cu o voce siropoasă din care se simţea accentul 


18 Efecte adverse. 


sudist, ea îl invită înăuntru. Toate frazele ei abundau de 
„scumpule” şi „dragule”, însă David nu se lăsa păcălit. În ciuda 
părului platinat şi a stilului ei ieftin, cu tocuri cui şi fustă scurtă, 
ştia că Yvonne se antrena cu Robert în mod regulat, având chiar 
experienţă în tae kwon do. David îi compătimea pe cei care, 
după câteva pahare, se amăgeau luând în serios frivolitatea ei. 

Biroul era auster. Nu avea decât două mese de lucru, una în 
anticameră, iar cealaltă în biroul privat al lui Robert, două 
computere, câteva măsuţe, câteva scaune, un dulap cu dosare 
şi două canapele. Totul era închiriat. 

— Şeful urât şi bătrân e în cealaltă cameră, dragule, îi şopti 
Yvonne. Să nu care cumva să-l enervezi, auzi? 

David n-avea în gând să îl supere pe Robert. Ştia că se 
întâmplase ceva, de vreme ce îl chemase la birou. Doar ce se 
întorsese în oraş cu o noapte în urmă, după câteva zile în care 
lucrase pe Coasta de Vest şi ar fi trebuit să aibă parte de puţin 
timp liber. 

— la loc, îi spuse Robert imediat ce David intră pe uşă. 

Robert stătea cu picioarele sprijinite pe colţul biroului şi cu 
mâinile sub cap. Sacoul lui marca Brioni era aruncat pe braţul 
canapelei. 

— Te servesc cu o cafea, scumpule? îl întrebă Yvonne. 

Pe masa din anticameră era un aparat italian de espresso. 

David îi zâmbi şi îi mulţumi femeii, refuzând însă oferta. Se 
uită la Robert, care îşi pungise gura într-o expresie de frustrare. 

— Cu puţin timp în urmă am primit nişte veşti proaste, spuse 
el. Se pare că „surpriza” noastră maghiară din New York nu se 
poate controla. 

— A mai fost împuşcat cineva? întrebă David. 

— Mi-e teamă că da, răspunse Robert. De data asta, e vorba 
de un doctor din administraţie. Femeia asta e un pericol. E 
foarte bună în ceea ce face, numai că ne periclitează 
operaţiunea. 

— Eşti sigur că ea e autoarea? 

— Nu sută la sută. Numai nouăzeci şi nouă la sută! Crimele 
prin împuşcare se ţin scai de femeia asta, ca un roi de muşte pe 
mâncarea stricată. Evident, aşa ceva nu poate să continue la 
nesfârşit, aşa că mi-e teamă că mica ta vacanţă trebuie să mai 
aştepte puţin. Yvonne ţi-a făcut deja rezervare pentru o cursă 
aeriană care o să ajungă în jur de zece şi jumătate. 


— Bine, dar m-ai luat pe nepregătite. N-am armă! 

— Yvonne s-a ocupat şi de asta. Trebuie doar să faci o oprire 
în drumul de la aeroport spre oraş. 

— Nu mai ştiu însă adresa lui Jazz. 

— Yvonne ţi-a notat-o. Nu-ţi face griji, ne-am gândit la toate. 

David se ridică. 

— Te deranjează? îl întrebă Robert. 

— Nu, n-are de ce să mă deranjeze. Mă gândeam eu că, mai 
devreme sau mai târziu, se va ajunge aici. 

— Mda şi eu mă gândeam la fel. 


De la fereastra destul de murdară din cabinetul lui Laurie se 
vedea cum cenuşiul zilei se transformase uşor, uşor în noapte. 
În tot acest timp, Laurie se uitase încă o dată peste fişe, sperând 
să descopere o informaţie crucială pe care o trecuse cu 
vederea. La fel ca şi la precedentele lecturi, nu îi atrăsese nimic 
atenţia. Îşi notase pe bileţelele autoadezive să nu uite să arate 
electrocardiograma unui cardiolog şi să roage anchetatorii 
legişti să elucideze misterul testului MAPNS. Mai mult decât 
atât, nu îşi dădea seama ce ar mai fi putut face. 

De asemenea, verificase încă o dată cu atenţie listele de 
suspecți pe care le întocmise Roger, reorganizându-le în funcţie 
de gradul de relevanţă. În continuare era de părere că Najah 
atrăgea în special atenţia, fiind principalul suspect. Pe de altă 
parte, suspecți erau şi ceilalţi şapte angajaţi din diferite secţii 
ale spitalului, care lucrau în tura de noapte şi se transferaseră 
de la St. Francis în perioada în care apăruseră primele cazuri la 
Manhattan General, mai ales că toţi cei în cauză aveau acces la 
saloanele pacienţilor. O altă listă cuprindea numele a opt doctori 
cărora li se suspendaseră privilegiile în ultimele şase luni. l-ar fi 
plăcut să afle faptele pentru care fuseseră sancţionaţi aceştia. 

Cât studiase listele lui Roger şi fişele pacienţilor pentru ultima 
dată, Laurie se tot gândise să îl sune pe Jack. Deşi considera că 
reacţia ei faţă de el era justificată, acum îi părea rău. Fusese 
mult prea repezită şi aspră şi nici măcar nu îi permisese să 
spună ceea ce credea, chiar dacă bănuia că nu aveau să îi placă 
acele vorbe. Pe de altă parte, tot ceea ce îi spusese ea era 
adevărat. Se săturase de nehotărârea lui, exact motivul pentru 
care se mutase din apartamentul lui. Până la urmă, Laurie se 
hotărâse să nu îl mai sune. Nu ar fi făcut decât să pună sare pe 


rană. 

Decisese să aştepte până dimineaţă şi să îl sune atunci, dacă 
nu va fi telefonat el între timp. 

Laurie aşeză fişele pacienţilor în două teancuri ordonate. 
Lângă ele, lăsă carneţelul în care făcuse lista cu trăsăturile 
comune ale cazurilor. Deasupra carneţelului puse CD-ul cu 
înregistrările digitale. Se uită la ceas. Era şapte fără un sfert şi 
se gândi că ar fi fost cazul să se ducă acasă. Voia să mănânce 
ceva uşor înainte de a se culca. Nu ştia dacă avea să reuşească 
să doarmă. Nu voise să plece acasă mai devreme tocmai de 
teamă să nu fie cuprinsă de depresie. Se luase cu treburi toată 
după-amiaza, pentru a nu fi nevoită să se gândească nici la 
moartea lui Roger, nici la comportamentul deranjant al lui Jack şi 
nici la problemele ei de sănătate. 

Se îndepărtă cu scaunul de birou şi, tocmai când se pregătea 
să se ridice, îi căzu din nou privirea pe CD. Deodată, îi trecu prin 
minte să verifice dacă exista vreo diferenţă între fişele în format 
digital şi cel îndosariate, mai cu seamă în privinţa testului de 
sânge pe care nu îl cunoştea. Poate avea să găsească vreun 
rezultat şi, astfel, să îşi dea seama despre ce fel de test era 
vorba. 

Se apropie din nou de birou cu scaunul, deschise computerul 
şi introduse CD-ul în unitatea de citire, derulând pagină după 
pagină, până când ajunse la rezultatele analizelor de laborator 
ale lui Stephen Lewis. Literele erau foarte mici, aşa că se văzu 
nevoită să urmărească înşiruirea din partea stângă a paginii cu 
degetul. Aproape de sfârşitul coloanei, găsi testul MAPNS. Îşi 
deplasă degetul pe orizontală, pentru a vedea rezultatul 
corespunzător în partea dreaptă a paginii: „MEF2A pozitiv”. 

Se scarpină în cap, privind fix rezultatul. Nu găsi nici o 
explicaţie. Denumirea MEF2A nu îi spunea nimic, la fel ca şi 
MAPNS. Era ca şi când ar fi căutat semnificaţia unui cuvânt 
necunoscut într-un dicţionar şi ar fi dat peste un sinonim la fel 
de necunoscut. Laurie luă un bileţel auto-adeziv şi notă 
rezultatul, urmat de un semn de întrebare. Vru să îl lipească 
alături de celelalte pe avizierul de pe peretele din spatele 
biroului şi împinse scaunul în spate, ridicându-se puţin şi 
răsucindu-se cu braţul întins. 

Un geamăt înăbuşit de durere îi scăpă printre dinţi, în loc să 
lipească bileţelul pe avizier, se sprijini cu ambele mâini de birou 


să nu cadă. Simţise o crampă acută în zona abdominală 
inferioară şi preţ de câteva secunde nu se clinti, ţinându-şi 
răsuflarea. Din fericire, durerea începu să o lase şi se aşeză din 
nou pe scaun, cu precauţie. Işi ţinu corpul ţeapăn de teamă să 
nu îşi agraveze starea. 

De când terminase autopsia cazului de deces în custodia 
poliţiei, resimţise un disconfort difuz în zona respectivă. La un 
moment dat, crescuse în intensitate, după care scăzuse, însă de 
dispărut nu dispăruse niciodată. Până să încerce să pună 
bileţelul pe avizier, i se păruse mai curând o senzaţie de 
presiune decât o durere propriu-zisă. 

Imediat ce durerea se domoli până acolo încât să poată 
respira normal, Laurie îşi căută o poziţie mai relaxantă în scaun, 
îndreptându-se de spate. Din fericire, starea de disconfort 
rămase la un nivel aproape tolerabil, îşi şterse transpiraţia de pe 
frunte cu dosul palmei. Ştia că era agitată, dar nu atât de mult 
încât să transpire abundent. Se întrebă dacă nu cumva avea 
febră, deşi nu prea credea. Işi palpă abdomenul uşor, cu un 
singur deget. Spre deosebire de celelalte ocazii, acum exista o 
zonă foarte sensibilă la atingere, fapt ce o puse pe gânduri. 

Aşa cum observase mai devreme, era vorba despre aceeaşi 
zonă în care apăreau durerile de apendicită. 

Cu oarecare ezitare, se ridică încet din scaun. Cu câteva 
minute mai devreme o săgetase acea crampă pentru că 
încercase să se ridice brusc şi nu voia să mai treacă prin aşa 
ceva din nou. Spre norocul ei, nu se mai repetă povestea. 
Transpira însă din nou, chiar mai abundent decât prima dată. 

Laurie ieşi încet din birou şi făcu cu mare grijă câţiva paşi pe 
hol, sprijinindu-se cu o mână de perete. Durerea rămăsese în 
limite suportabile. Căpătând ceva încredere, se îndreptă încet 
către toaleta din capătul coridorului. Imediat ce ajunse înăuntru, 
se şterse cu puţină hârtie igienică. Începuse să sângereze din 
nou, iar acum era ceva mai mult decât vreo câteva picături. Era 
sigură acum că nu avea apendicită. 

Într-o stare accentuată de nelinişte, se întoarse în cabinet şi 
se reaşeză la birou. Se uită la telefon. Nu se putea hotărî să o 
sune pe doctoriţa Riley, deşi ştia că nu prea avea de ales. 
Sângerarea scosese din calcul ipoteza apendicitei, iar zona în 
care localizase durerea sugera o posibilă sarcină extrauterină, 
ceea ce era mult mai grav decât o ameninţare de avort spontan. 


În cele din urmă, ridică fără nici o tragere de inimă receptorul şi 
formă numărul de la biroul doctoriţei Riley. Când îi răspunse 
centralista, Laurie îşi spuse numele şi numărul de interior al 
cabinetului ei. Gândindu-se că s-ar putea să nu mai fie resunată, 
îşi preciză statutul de medic şi spuse că trebuia neapărat să ia 
legătura cu doctoriţa Riley. Menţionă că era vorba despre o 
urgenţă. 

Când puse receptorul în furcă, observă un nou simptom: un 
uşor disconfort în zona umărului. Era atât de difuz, încât se 
întrebă dacă nu cumva i se părea, însă noua senzaţie îi 
accentuă neliniştea. Dacă nu era o durere imaginară, constituia 
semnul rău prevestitor al unei iritaţii peritoneale. Supunând 
testării acea variantă, îşi apăsă abdomenul încet cu degetul 
arătător, apoi îşi retrase iute mâna; urmă o durere ascuţită, care 
îi aduse o grimasă pe faţă. Sensibilitatea dureroasă apăru în 
momentul încetării presiunii asupra zonei respective şi era un 
semn de iritare peritoneală, ceea ce o făcu să se teamă nu 
numai că avea o sarcină extrauterină, dar că se produsese şi o 
ruptură a trompei. Dacă aşa stăteau lucrurile, se afla într-o 
situaţie de urgenţă medicală, în care timpul reprezentă un 
factor important. Era posibil să aibă hemoragie internă. 

Sunetul aspru de apel al telefonului îi întrerupse şirul 
gândurilor. Duse repede receptorul la ureche. Spre uşurarea ei, 
la celălalt capăt era doctoriţa Riley. Laurie îşi dădu seama că 
vorbea de la un telefon mobil şi că era într-un spaţiu public. În 
fundal se auzea gălăgie. 

Laurie începu prin a-şi cere scuze pentru că o suna sâmbătă 
seara şi îi spuse că fusese multă vreme reticentă să o facă, 
pentru că se temea că nu era cel mai bun mod de a începe o 
relaţie profesională, adăugând apoi că nu avusese încotro. li 
descrise după aceea în detaliu simptomele pe care le avea, 
inclusiv sensibilitatea dureroasă apărută după încetarea 
presiunii. Îi mărturisi că simţise disconfortul şi înainte de a vorbi 
la telefon cu o zi în urmă, dar uitase să abordeze subiectul şi se 
gândise apoi că putea să aştepte până la consultaţia 
programată pentru vinerea următoare. 

— Înainte de toate, spuse Laura imediat ce Laurie încheie, nu 
ai de ce să-ţi ceri scuze. De fapt, ar fi fost mai bine dacă m-ai fi 
sunat mai devreme. Nu vreau să te sperii, dar trebuie să luăm în 
calcul, până la proba contrarie, faptul că s-ar putea să ai o 


sarcină extrauterină. E posibil chiar să ai hemoragie internă. 

— Aşa m-am gândit şi eu, spuse Laurie. 

— Eşti diaforetică în continuare? 

Laurie îşi duse mâna la frunte. Era plină de transpiraţie. 

— Din păcate, da. 

— Ce puls ai, cu aproximaţie? E accelerat sau normal? Ţinând 
telefonul între obraz şi umăr, Laurie îşi luă pulsul la încheietura 
mâinii. Ştia sigur că mai devreme fusese accelerat şi voia să afle 
dacă se schimbase între timp. 

— E foarte mare, spuse Laurie. 

Sperase ca transpiraţia şi ritmul rapid al bătăilor inimii să fie 
reacţii provocate de starea ei de anxietate, dar întrebările 
precise ale Laurei o obligară să admită o altă ipoteză: exista 
posibilitatea să intre în stare de şoc. 

— Bine, spuse Laura pe un ton calm sigur pe sine. Ne întâlnim 
la Manhattan General, la camera de gardă. 

Laurie simţi un fior pe şira spinării la gândul că ar putea 
deveni pacient al acelui spital. 

— Nu putem merge altundeva? întrebă ea. 

— Mă tem că nu, spuse Laura. E singurul spital unde am drept 
de internare. În afară de asta, este foarte bine dotat, în cazul în 
care trebuie să intervenim în forţă. Unde eşti în momentul ăsta? 

— Sunt în cabinetul meu de la Institutul de Medicină Legală. 

— Pe First Avenue, colţ cu Thirtieth Street? 

— Da. 

— Şi la ce etaj este cabinetul? 

— La etajul patru. Dar de ce mă întrebi? 

— O să trimit o ambulanţă. 

„Doamne, Dumnezeule!” îşi spuse Laurie în sinea ei. Nu voia 
să se urce într-o ambulanţă. 

— Pot să iau un taxi, sugeră ea. 

— Nu iei nici un taxi, i-o reteză Laura pe un ton ferm. Una 
dintre regulile pe care trebuie să le respecţi atunci când eşti un 
pacient aflat într-o stare critică, regulă pe care mai ales medicii 
o găsesc extrem de greu de acceptat, este aceea că trebuie să 
respecţi ceea ce ţi se cere. Putem să discutăm despre 
necesitatea trimiterii unei ambulanţe mai târziu, dar acum nu ne 
permitem asemenea riscuri. O să trimit imediat una şi ne vedem 
la camera de urgenţă. Ştii cumva ce grupă de sânge ai? 

— Zero pozitiv, spuse Laurie. 


— Ne vedem acolo, zise Laura şi apoi închise. 

Cu mâini tremurânde, Laurie puse receptorul în furcă. 
Nenorocirile se abăteau asupra ei fără contenire. Intr-o singură 
zi, trebuise să identifice cadavrul unui prieten, iar acum trebuia 
să facă faţă unei urgenţe medicale şi, probabil, unei operaţii 
într-un spital în care era posibil să bântuie un criminal în serie, 
ucigând pacienţi asemenea ei. Singura consolare ţinea de faptul 
că principalul suspect se afla în custodia poliţiei. 

Laurie ridică iarăşi receptorul, cu un gest repezit. Evitase să îl 
sune pe Jack dintr-o sumedenie de motive, dar, având în vedere 
turnura acelei zile, era nevoită să o facă. Avea nevoie de 
ajutorul lui, avea nevoie de el ca investigator sau ca paznic în 
spital, mai ales dacă urma să intre în operaţie de urgenţă. 

Se auzi de două ori sunetul de apel, dar nimeni nu ridică 
receptorul la capătul celălalt al firului. 

— Haide, Jack! strigă Laurie. Răspunde! 

După încă un sunet de apel, înţelese că Jack nu era acasă. 
Aşa cum anticipa, după al patrulea intră robotul. Pe când 
aştepta să se încheie mesajul de întâmpinare, o cuprinse un val 
de resentimente. | se părea incredibil felul în care Jack reuşea să 
o irite în cele mai diverse situaţii. Cu siguranţă, era pe terenul 
de baschet din cartier, pretinzând a fi un adolescent. Ştia că era 
absurdă, dar nu se putea abţine. O mânia faptul că nu îl găsise 
acasă. 

Deşi ştia că făcea o comparaţie nedreaptă, se gândi că dacă 
Roger n-ar fi fost omorât, ar fi fost disponibil în acel moment. 

— S-a ivit o problemă majoră, spuse Laurie după semnalul 
sonor. Am nevoie să mă ajuţi din nou. In clipa asta, aştept să 
vină o ambulanţă care să mă ducă la Manhattan General. 
Doctoriţa Riley este de părere că s-ar putea să am ruptură de 
sarcină extrauterină. Partea bună este că nu mai ai de ce să te 
simţi presat, partea proastă este că trebuie să intru în operaţie. 
Am nevoie să fii cu mine acolo. Nu vreau să devin unul dintre 
cazurile din seria mea. Vino, te rog! 

După ce apăsă pe butonul de întrerupere a legăturii, ca să 
vină tonul, Laurie apelă mobilul lui Jack. Lăsă un mesaj 
asemănător, sperând să îl primească pe unul din ele. Se ridică 
apoi de la birou, cu gândul să îşi pună haina înainte de a cobori 
la nivelul subsolului, acolo unde se aştepta să sosească 
ambulanţa. O făcu apăsându-şi abdomenul cu o mână, sperând 


să preîntâmpine o nouă crampă severă. Nu avu parte de 
crampe, ci de un vâjâit în urechi, simțind că o ia ameţeala. 

Următorul lucru de care îşi dădu seama fu zvonul unor voci, 
mai cu seamă vocea unui bărbat care părea să vorbească la 
telefon. Spunea că tensiunea ar fi cam mică, dar stabilă, că 
pulsul era aproape de o sută şi că abdomenul prezenta o uşoară 
tensionare. Laurie realiză că ţinea ochii închişi. li deschise. Era 
întinsă pe podeaua din cabinetul ei, cu faţa spre tavan. O 
asistentă din echipa de pe ambulanţă era ocupată să îi pună o 
perfuzie la braţul stâng. Un asistent stătea ceva mai retras şi 
vorbea la un telefon mobil. În spatele lui, Laurie îl recunoscu pe 
Mike Laster. Lângă ea se afla o targă mobilă cu picioarele pliate 
şi un cadru de perfuzie. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Laurie, încercând să se ridice. 

— Uşurel, spuse asistenta, punându-i mâna pe piept. Ai 
leşinat, însă totul e sub control. O să te scoatem de aici cât ai 
zice peşte! 

Asistentul închise telefonul cu un gest grăbit. 

— Gata, să-i dăm drumul! 

Se duse în spatele capului lui Laurie şi o prinse de subsuori. 
Asistenta o apucă de glezne. 

— La trei! spuse bărbatul, după care numără rapid. Laurie se 
simţi ridicată şi aşezată pe targă. O legară să nu cadă, ridicară 
picioarele tărgii la nivelul taliei şi o scoaseră pe hol. 

— Cât timp mi-am pierdut cunoştinţa? întrebă Laurie. Nu mai 
leşinase niciodată. Nu îşi amintea să fi căzut. 

— Nu cred că mult timp, îi răspunse asistenta. 

Ea împingea targa din spate, iar asistentul stătea în faţă, 
trăgând. Mike mergea pe lângă targă. 

— Îmi pare rău pentru chestia asta, i se adresă Laurie. 

— Nu te prosti, răspunse Mike. 

Luară liftul până la subsol. Trecând pe lângă cabinetul 
mortuar, Laurie îl zări în pragul uşii pe Miguel Sanchez, 
tehnicianul din tura de noapte. Îl salută stânjenită şi Miguel îi 
răspunse la salut. 

Cu targa zgâlţâindu-se pe cimentul podelei, trecură pe lângă 
biroul de pază şi ajunseră la rampa de încărcare. Ambulanţa era 
parcată lângă una dintre dubiţele mortuare. Lui Laurie i se păru 
ironic faptul că ieşea din morgă pe acolo pe unde intrau 
cadavrele. 


Imediat ce ajunse în ambulanţă, asistenta îi puse manşonul 
aparatului de tensiune în jurul braţului stâng. 

— Cât este? întrebă Laurie. 

— E-n regulă, spuse asistenta, deşi se întinse şi mări puţin 
viteza perfuziei. 

Drumul până la Manhattan General i se păru surprinzător de 
scurt lui Laurie. Ţinuse ochii închişi, cuprinsă de o stare de 
detaşare. Auzea sirena, dar i se părea că vine de undeva din 
depărtare. După puţină vreme, se trezi că uşile ambulanţei se 
deschid, iar targa ei fu scoasă într-o lumină vie. 

In camera de gardă domnea haosul tipic, numai că ea nu 
trebui să aştepte. Targa ei fu împinsă până la Secţia de terapie 
intensivă. Imediat ce infirmierii o aşezară pe o masă de consult, 
Laurie se simţi prinsă de braţ. Intoarse capul şi se pomeni 
privind la o femeie tânără, îmbrăcată în salopetă de spital şi cu 
bonetă pe cap. 

— Sunt doctoriţa Riley. O să avem grijă de tine. Mai întâi, aş 
vrea să te relaxezi. 

— Sunt relaxată, răspunse Laurie. 

— Pentru că e prima dată când ne întâlnim, trebuie să te 
întreb dacă ai vreo problemă medicală, dacă iei vreun tratament 
sau dacă eşti alergică la ceva. 

— Nu. Răspunsul e valabil pentru toate întrebările. Mi-a dat 
Dumnezeu o sănătate de fier. 

— Bine, spuse Laura. 

— Numai puţin, zise Laurie. Aş vrea totuşi să fac o precizare. 
De curând am aflat că am markerul de genă BRCA1 mutantă. 

— Te-a văzut vreun oncolog? 

— Încă nu. 

— Păi, nu cred că asta o să ne afecteze în ceea ce vrem să 
facem. Hai să-ţi spun cum vom proceda. Mai întâi o să-ţi facem 
o culdocenteză!*, pentru a stabili dacă e vreo hemoragie în 
spatele uterului. Vom folosi un ac pe care o să îl introducem prin 
apexul vaginal. Sună rău, dar nu e chiar aşa. N-o să simţi decât 
o simplă înţepătură. 

— Am înţeles, spuse Laurie. 

Respectându-şi promisiunea, Laura încheie rapid procedura, 
Laurie având parte doar de un uşor disconfort. Rezultatul era 
pozitiv. 


19 Puncţie a fundului de sac rectouterin, (n.tr.). 


— Asta nu ne prea dă loc de întors în privinţa operaţiei, spuse 
Laurie. Trebuie făcută. Principalul motiv de îngrijorare ţine de 
faptul că ai hemoragie în cavitatea abdominală. Trebuie să o 
oprim. Ai nevoie şi de o transfuzie de sânge. Inţelegi tot ce-ţi 
spun? 

— Da, spuse Laurie. 

— Îmi pare rău că trebuie să treci prin aşa ceva. Vreau să mă 
asigur totodată că nu te învinovăţeşti sub nici o formă. Sarcinile 
extrauterine sunt mai frecvente decât îţi imaginezi. 

— Am întâmpinat o problemă în trecut care poate că a avuto 
contribuţie la situaţia de acum. În facultate, am avut pelvisul 
inflamat din cauza unui sterilet. 

— E posibil să aibă o legătură, dar e la fel de posibil să nu 
aibă, spuse Laura. Până una, alta, vrei să sunăm pe cineva? 

— L-am sunat deja pe cel care aş vrea să vină aici, spuse 
Laura. 

— Bine, mă duc în sala de operaţie să văd dacă totul e 
pregătit. Ne vedem în câteva minute. 

— Îţi mulţumesc încă o dată. Îmi pare rău dacă ţi-am stricat 
seara. 

— Ce tot spui acolo? Seara mea o să fie una reuşită dacă 
rezolvăm problema ta! 

Laurie rămase singură preţ de câteva minute. Se simţea 
straniu de departe de toate, de parcă nu ea ar fi trebuit să intre 
în operaţie. Auzea de după paravanele din jur gemetele celor 
răniţi sau bolnavi, iar pe uşa deschisă vedea intrând şi ieşind 
personal grăbit, cu treburi urgente. 

Se simţea norocoasă să o aibă ca medic pe Laura Riley şi îi 
era recunoscătoare lui Sue pentru că i-o recomandase. Datorită 
încrederii în sine şi profesionalismului pe care le manifesta 
Laura, Laurie nu se temea în aşa mare măsură de operaţia ce o 
aştepta. Ştia că trebuia să o suporte, având în vedere că 
abdomenul i se umflase şi că hemoragia internă îi provocase o 
stare de slăbiciune generală. Singura ei grijă serioasă era teama 
de a nu deveni o victimă după operaţie, frica de a nu se 
transforma într-un caz aidoma celor din seria sa. Incercă să îşi 
scoată din minte acele gânduri, concentrându-se asupra lui Jack 
şi întrebându-se când avea să primească mesajul ei. Işi făcea 
totodată griji că nu avea să vină, fiind supărat pe ea. Nu ştia ce 
avea să se facă în caz că se-ntâmpla aşa ceva, aşa că îşi alungă 


şi acel gând din minte. 


20 


Jack reuşise să îl păcălească pe Flash cu o fentă din corp şi 
folosirea abilă a unui blocaj, astfel că, pentru o clipă, acesta nu 
ştiuse de unde să îl ia pe Jack. Până să îşi dea seama Flash ce se 
întâmplase, Jack ajunsese deja sub panou. Warren văzuse 
mişcarea cu coada ochiului şi imediat îi pasă mingea lui Jack. 
Acesta pivotă şi încercă o aruncare cu panoul prin care să 
câştige meciul care la acel moment era egal. Din nefericire, asta 
nu se petrecu. Printr-o eroare inexplicabilă de apreciere a 
distanţei, mingea trimisă de Jack nu se lovi de panou pentru a 
cădea în coş, aşa cum intenţionase. Căzu fix între inel şi panou 
şi rămase înţepenită acolo. 

Jocul se opri. Absolut jenat de faptul că ratase o aruncare atât 
de uşoară, Jack trebui să sară pentru a scoate mingea de acolo. 
Apoi, ca un ultim afront, un jucător din echipa adversă o luă 
rapid, se duse la linia de repunere în joc şi aruncă o pasă lungă 
spre Flash, care profitase de faptul că Jack era încă sub panou şi 
era liber. Jack ar fi trebuit să îi facă marcaj. Acum, privi 
neputincios cum adversarul lui direct încercă la coşul opus 
aceeaşi aruncare cu panoul, înscriind. Meciul se încheie. Echipa 
lui Flash câştigase. 

Jack ieşi pleoştit de pe teren, dorindu-şi să se poată face 
invizibil. Ocoli câteva băltoace aflate lângă tuşă. Găsi o zonă 
uscată şi se rezemă cu spatele de gardul de sârmă cu genunchii 
la gură. Warren se înfiinţă lângă el, cu mâinile în şolduri, afişând 
un zâmbet ironic. Era mai tânăr cu cincisprezece ani decât Jack 
şi avea un corp care ar fi intimidat orice manechin de lenjerie 
intimă pentru bărbaţi. Pentru că era cel mai bun jucător de 
baschet din cartier şi un tip cu un foarte dezvoltat simţ al 
competiţiei, nu suporta să piardă şi nu doar pentru că ar fi 
trebuit astfel să stea pe tuşă un joc sau două. Pentru el, 
reprezenta o jignire. 

— Ce naiba e cu tine? îl întrebă Warren. Cum ai putut să 
ratezi aruncarea aia? Mă gândeam că ţi-ai revenit, dar cred că 
ăsta se numără printre cele mai proaste meciuri ale tale! 

— Scuze, omule, spuse Jack. Cred că nu prea m-am putut 
concentra. 


Warren râse scurt, zeflemitor, de parcă ar fi auzit o explicaţie 
penibilă şi se aşeză lângă Jack, în aceeaşi poziţie. In faţa lor, alţi 
cinci oameni erau gata să se înfrunte cu echipa lui Flash. In 
ciuda vremii nesuferite şi a faptului era sâmbătă seara, venise 
multă lume la teren. 

Jack începuse să joace oarecum mai bine în ultimele 
săptămâni, dar, în după-amiaza aceea, insistenţele lui Laurie şi 
felul în care se autovictimizase îl scoseseră din minţi. Inţelegea 
că trecuse prin multe în ultima perioadă, dar, din punctul lui de 
vedere, habar nu avea Laurie ce însemna să fii o victimă 
adevărată. Mai mult decât atât, nu îi venea să creadă că îl bătea 
la cap în continuare în privinţa umorului său, pe care Jack îl 
considera singurul mod de apărare împotriva nenorocirilor 
abătute asupra lui de către destin şi de către AmeriCare. Cel 
mai rău era faptul că nu înţelegea de ce Laurie refuzase să îi 
asculte părerea cu privire la situaţia creată de sarcina ei. De 
când îi dăduse vestea, nu se putuse gândi la altceva şi abia 
aşteptase să îi spună ceea ce simţea, cu bune şi cu rele. Vestea 
îl forţase să se confrunte cu ideea întemeierii unei noi familii şi 
ajunsese la concluzia că nu îl speria atât de tare pe cât 
socotise... cel puţin până în momentul în care Laurie se 
transformase într-o victimă cu o mulţime de pretenţii. 
Rememorând conversaţia, nu îi venea să creadă că Laurie „era 
sătulă până peste cap” să discute despre întemeierea unei 
familii, pentru că el nu reuşea să îşi aducă aminte când mai 
adusese ea subiectul în discuţie, înainte de a se muta din 
apartamentul lui. 

— La dracu'! strigă Jack deodată, smulgându-şi bentiţa de pe 
cap şi aruncând-o pe ciment. 

Warren îl privi întrebător. 

— Omule, chiar că eşti în ultimul hal! Lasă-mă să ghicesc! 
Laurie îţi face în continuare probleme! 

— Nici nu ştii în ce hal! spuse Jack cu năduf. 

Avea de gând să dezvolte subiectul când deodată auzi un 
ţârâit înăbuşit. Işi luă rucsacul, deschise fermoarul şi scoase 
telefonul mobil, pe care în mod normal nu îl lua cu el pe teren 
decât dacă era de gardă. In seara aceea însă, după cearta cu 
Laurie, voia să îl aibă aproape în cazul în care ea ar fi revenit la 
sentimente mai bune. Văzând că avea un mesaj, verifică 
identitatea persoanei care îl trimisese. 


— E de la ea, spuse Jack cu un aer uşor exasperat. 

Fără să ştie la ce să se aştepte, dar necrezând în miracole, 
apelă căsuţa vocală. Se ridică în picioare în timp ce asculta 
mesajul. Imediat, se schimbă la faţă, după care închise şi se uită 
încremenit la Warren. 

— Doamne, Dumnezeule, a fost dusă cu ambulanţa la 
Manhattan General pentru o operaţie de urgenţă! 

Revenindu-şi din starea de încremenire, Jack se aplecă şi îşi 
strânse echipamentul. 

— Trebuie să mă schimb şi să plec naibii de-aici! 

Se întoarse pe călcâie şi o rupse la fugă spre ieşirea din 
spaţiul de recreere. 

— Stai aşa! strigă Warren în urma lui. 

Cunoscând foarte bine gravitatea unei rupturi de sarcină 
extrauterină, Jack nu se opri; nici măcar nu încetini. Warren îl 
ajunse din urmă atunci când Jack fu nevoit să se confrunte cu 
traficul, la ieşirea în stradă. 

— Nu vrei să te duc eu? îl întrebă Warren. Am maşina chiar 
după colţ. 

— Ar fi grozav, răspunse Jack. 

— Te aştept în maşină până te schimbi şi cobori, spuse 
Warren. 

Jack îi făcu semn că pricepuse şi traversă repede strada. 
Ajuns la blocul său, urcă pe scări câte două trepte o dată şi, 
imediat ce ajunse la ultimul etaj, începu să se dezbrace din 
mers. Işi aruncă restul echipamentului pe jos imediat ce intră în 
apartament, vrând neapărat să ajungă la spital înainte ca Laurie 
să fie dusă în sala de operaţie. Nu îi plăcea deloc faptul că 
Laurie trebuia să suporte acea operaţie şi, mai ales, nu era 
deloc încântat că se afla la Manhattan General. 

In timp ce cobora în viteză scările, Jack îşi trase pe el aceleaşi 
haine pe care le purtase de dimineaţă. Aşa cum promisese, 
Warren îl aştepta în maşina lui de teren neagră. Jack urcă fără 
să piardă nici o secundă şi Warren demară în trombă. 

— E complicată operaţia asta? întrebă Warren. 

— Foarte, răspunse Jack. 

In timp ce îşi făcea nod la cravată, se admonestă în sinea sa 
pentru că reacţionase nestăpânit vizavi de izbucnirea «ei 
nervoasă. Putea pur şi simplu să o lase să spună tot ce avea pe 
suflet, fără să îi sară ţandăra, numai că nu prea îşi mai putea 


controla trăirile interioare. De fapt, îşi cam pierduse controlul 
din momentul în care se mutase Laurie. 

— Cât de complicată? întrebă Warren. 

— Ca să-ţi faci o idee: au murit mulţi din cauza problemei pe 
care o are ea acum. 

— Măi, să fie! şopti Warren, apăsând pedala de acceleraţie. 

Jack se prinse de mânerul uşii din dreapta ca să îşi menţină 
echilibrul în timp ce Warren încerca să prindă culoarea verde a 
semaforului în intersecţia cu 97th Street. Peste câteva minute 
zăriră complexul care găzduia spitalul Manhattan General. 

— Unde vrei să te las? întrebă Warren. 

— Urmăreşte indicatoarele până la intrarea pentru Urgenţe, 
spuse Jack. 

Warren opri între două ambulante aflate în faţa rampei pentru 
transportat pacienţii, iar Jack sări din maşină. 

— Mulţumesc, omule! îi strigă. 

— Să mă ţii la curent! îi răspunse Warren pe geam. 

Jack îl salută peste umăr, apoi alergă pe rampă până ajunse 
înăuntru. Sala de aşteptare era plină ochi. Jack dădu să treacă 
de uşile duble care duceau spre camera de gardă, însă un 
poliţist în uniformă, masiv şi roşu la faţă, îi blocă drumul. 
Stătuse deoparte, însă la apropierea lui Jack, se aşeză în faţa 
uşilor. 

— Trebuie să vă înscrieţi la recepţie, spuse agentul, arătându- 
i biroul respectiv peste umăr. 

Jack scoase cu oarecare efort portofelul din buzunar, 
deschizându-l în faţa agentului. Avea prinsă în interior, la 
vedere, legitimaţia de medic legist. Polițistul apropie mâna în 
care Jack ţinea portofelul, ca să vadă mai bine. 

— Îmi cer scuze, doctore, spuse el când îşi dădu seama cu 
cine stătea de vorbă. 

Jack intră în câteva rezerve şi, pentru că nu reuşi să dea de 
Laurie, opri o asistentă care ducea grăbită o tavă cu eprubete 
cu sânge. Când Jack o întrebă de Laurie, femeia miji ochii de 
parcă era puţin mioapă şi citi ce scria pe un panou de afişaj de 
lângă intrare, pe care Jack nu îl văzuse. 

— E la Terapie intensivă, spuse femeia, arătându-i direcţia. 
Camera 22. 

Jack o găsi pe Laurie singură în încăpere, înconjurată de tot 
felul de aparate de intervenţie rapidă. In spate avea un ecran pe 


care erau monitorizate pulsul şi tensiunea. Avea ochii închişi şi 
mâinile împreunate pe piept. Lăsând la o parte paloarea feţei, 
avea o expresie relaxată, chiar mulţumită. În mâna stângă intra 
furtunaşul unei perfuzii, câteva sticluţe şi o pungă de plastic cu 
sânge fiind agăţate de un cadru metalic, aflat în spatele ei. 

Se apropie de ea. O apucă de braţ precaut, neştiind dacă era 
bine să o trezească din somnul ei liniştit şi totuşi dorind să se 
asigure că nu era vorba despre altceva. 

— Laurie? o strigă încet. 

Laurie îşi deschise cu greu pleoapele. Zâmbi atunci când îl 
văzu. 

— Slavă Domnului că ai ajuns! 

— Cum te simţi? 

— Având în vedere situaţia, mă simt destul de bine. Au venit 
cei de la Secţia de anestezie şi mi-au făcut un sedativ. Mai am 
un pic şi intru în operaţie. Speram să ajungi aici înainte de 
intervenţie. 

— E vorba despre o ruptură de sarcină extrauterină? 

— Toate indiciile susţin ipoteza asta. 

— Imi pare atât de rău că trebuie să treci prin aşa ceva... 

— Nu eşti uşurat? Fii sincer! 

— Nu, nu mă simt uşurat. De fapt, sunt îngrijorat. Nu am 
putea să te transferăm la alt spital? La spitalul la care lucrează 
tatăl tău, de exemplu? 

Laurie zâmbi cu seninătatea unui om sedat. Clătină din cap. 

— Doctorita mea nu poate opera decât aici. Şi eu am întrebat 
de la bun început dacă n-am putea merge la alt spital, dar mi-e 
teamă că sunt blocată aici. E convinsă că am hemoragie internă, 
aşa că nu prea avem mult timp la dispoziţie. Laurie îşi retrase 
braţul din strânsoarea lui Jack şi îl luă de mână. Ştiu ce-ţi trece 
prin minte, dar nu mi-e teamă să rămân aici, mai ales că acum 
ai venit şi tu. Deşi teoretic aş putea deveni o victimă, asemenea 
celor din cazurile mele, nu cred că riscul e totuşi atât de mare. 
Norocul pare să fie de partea mea, mai ales că Najah e la poliţie. 

Jack dădu din cap în semn de încuviinţare. Ştia că teoretic 
avea dreptate, dar nu era cine ştie ce consolare, întrucât 
dovezile împotriva lui Najah erau circumstanţiale. Pe el îl 
deranja faptul că Laurie se afla în acel spital, indiferent de ce 
persoane fuseseră sau nu reţinute la poliţie. Se resemnă cu 
gândul că nu prea avea de ales. Un transfer ar fi însemnat să 


piardă mult prea mult sânge. 

— Mă simt bine, pe cuvânt! adăugă ea. Îmi place doctoriţa. 
Am încredere în ea. Am întrebat-o ce urmează să se întâmple cu 
mine după operaţie. Mi-a zis că o să rămân la RPA. 

— Ce naiba e asta? 

— E Secţia de recuperare postanestezie. 

— Şi de ce nu se mai numeşte terapie intensivă? 

Laurie zâmbi, ridicând din umeri. 

— Nu ştiu. Aşa se numeşte acum. În orice caz, mi-a spus căo 
să rămân acolo toată noaptea, iar dacă se întâmplă să vreau să 
plec, să mă duc într-o secţie de terapie intensivă, pentru că am 
pierdut mult sânge. Nici unul dintre cazurile seriei mele nu s-au 
petrecut la secţiile de terapie intensivă sau de recuperare. Toate 
au fost în secţiile obişnuite ale spitalului. Până mâine mă simt în 
siguranţă, iar atunci sunt sigură că vom putea aranja să mă 
transfer altundeva. Tata ar putea să mă ia Spitalul Universitar şi 
chiar dacă doctoriţa Riley nu mă poate urma acolo, sunt sigură 
că fostul meu doctor ginecolog ar putea să-i ţină locul fără 
probleme. 

Jack încuviinţă. Nu era mulţumit de situaţie, dar înţelegea 
argumentele ei. In plus, în materie de intervenţii urgente, 
Manhattan General era cel mai indicat spital. 

— Eşti la fel de încrezător ca şi mine că n-o să se întâmple 
nimic? îl întrebă Laurie. 

— Să zicem. 

— Bun, spuse Laurie. Şi nu uita că principalul suspect e în 
custodia poliţiei. 

— Nu o să mă bazez pe asta, zise Jack. 

— Nici eu, spuse Laurie, dar mă linişteşte ideea. 

— Bine, răspunse Jack. Liniştea ta sufletească este cea mai 
importantă. Eu mă bucur că o să stai la RPA. Acolo o să fii în 
siguranţă. Acuzaţiile împotriva lui Najah sunt pure supoziţii. 

— Fără îndoială, îşi arătă Laurie acordul. Că veni vorba dintre 
asta, am o sugestie. Nu ai de ce să-ţi pierzi vremea pe-aici cât o 
să fiu eu în operaţie. Ce-ar fi să te întorci la institut şi să te uiţi 
peste materialele de pe biroul meu, în special pe listele lui 
Roger? Ai putea chiar să le-aduci aici. Mi-am notat câteva idei, 
dar ar fi bine să îţi dai şi tu cu părerea, mai ales dacă Najah se 
dovedeşte a fi o pistă falsă. 

— Nu, nu, îmi pare rău, spuse Jack hotărât, eu nu mă mişc de- 


aici câtă vreme eşti în operaţie! Nici nu mă gândesc! 

— Hai, nu te-aprinde! Era doar o sugestie. 

— Mulţumesc, dar nu am de gând să-i dau curs, spuse Jack. 

Urmă un moment de tăcere. Jack se uită la monitor. Era puţin 
îngrijorat că Laurie avea tensiunea mică, iar pulsul era cam 
mare, însă îl liniştea faptul că păreau cât de cât stabile. 

— Jack, spuse deodată Laurie, strângându-l mai cu putere de 
braţ. lartă-mă că am fost atât de irascibilă azi după-amiază. Am 
greşit că nu te-am lăsat să vorbeşti, îmi cer scuze! 

— Nu-ţi face probleme, spuse Jack, uitându-se în ochii ei. Şi 
mie îmi pare rău că m-am arătat aşa sensibil. Aveai suficiente 
motive să fii nervoasă. Problema este că şi eu am fost cam 
supărat. Desigur, asta nu e o scuză. 

— În regulă, Laurie! se auzi o voce voioasă. Laura Riley dădu 
buzna în cameră, împreună cu un infirmier. Sala de operaţie 
este gata, numai tu lipseşti! 

Laurie făcu prezentările, având grijă să precizeze că Jack era 
medic legist la fel ca şi ea. Laura fu amabilă, dar scurtă discuţia, 
spunând că voia să înceapă intervenţia chirurgicală. Deja 
întârziase puţin pentru că aşteptase să se elibereze o sală de 
operaţie. 

— E vreo problemă dacă asist la operaţie? întrebă Jack. 

— Nu cred că e o idee bună, spuse Laura fără ezitare. Dar, 
pentru că suntem în tura de noapte, cred că poţi aştepta în holul 
Secţiei de chirurgie. O să încălcăm puţin regulile, dar se 
acceptă, având în vedere că eşti în branşă. Apoi, imediat ce se 
încheie operaţia, o să te anunţ. Bineînţeles, dacă şi Laurie e de 
acord. 

— Bineînţeles, spuse Laurie. 

— O să aştept în holul Secţiei de chirurgie, zise Jack. Dar 
poate ar fi o idee bună dacă aş dona nişte sânge mai întâi. 
Avem aceeaşi grupă sanguină şi, dacă o să mai aibă nevoie, aş 
vrea să fiu eu donatorul. 

— E foarte drăguţ din partea ta, spuse Laura. Mai mult ca 
sigur o să aibă nevoie. Haide, Laurie, să mergem în sala de 
operaţie şi să rezolvăm problema! 

Îi făcu semn infirmierului, care deblocă roţile tărgii mobile şi 
începu să o împingă spre coridor. 


— Nu vă supăraţi, strigă cineva în urma ei pe un ton 


poruncitor. 

Jazz se opri în loc şi se întoarse. Era proprietarul magazinului 
coreean de pe Columbus Avenue pe care îl frecventa. Totodată, 
o bătuse uşor pe umăr în timp ce i se adresase. 

— Aţi uitat să plătit, spuse bărbatul, arătând înspre sacul ei de 
pânză atârnat pe umăr. 

Jazz zâmbi prefăcut. II măsură cu privirea pe bărbatul acela cu 
alură anemică, gândindu-se că nu cântărea mai mult de 
cincizeci de kilograme. Şi totuşi, îndrăznise să o acosteze în 
plină stradă, pe Columbus Avenue. Era absolut uimitor tupeul pe 
care îl afişau unii, deşi nu prea aveau cu ce să îşi susţină 
atitudinea agresivă. Putea fi înarmat, e drept, dar se îndoia 
foarte tare. Avea un şorţ alb legat în jurul taliei, ce l-ar fi 
împiedicat să ajungă la buzunare. 

— Aţi cumpărat lapte, pâine şi ouă, dar nu plătit, îi explică 
bărbatul, ţuguindu-şi buzele şi împingând bărbia înainte. 

Din câte îşi dăduse seama Jazz, era clar că bărbatul se 
enervase şi părea gata să sară la bătaie, lucru ilogic în 
eventualitatea în care nu avea centura neagră cu vreo mie de 
dani în cine ştie ce artă marţială. Jazz era mai înaltă şi mai 
solidă decât el şi, bineînţeles, mult mai în formă, plus că în 
buzunarul de la haină avea pistolul. 

— Dumneavoastră să  întoarceţi în magazin! îi ordonă 
bărbatul. 

Jazz se uită în jur din reflex. Nimeni nu era atent la ei; cu 
toate acestea, dacă ar fi făcut o scenă, ar fi atras cu siguranţă 
atenţia. Era totuşi tentată să o facă. Se uită iarăşi la cel care o 
hărţuia. Nu apucă însă să îi răspundă, pentru că ţârâi telefonul 
BlackBerry din buzunarul stâng al hainei. De obicei îl lăsa 
deschis când ieşea să ia câte-o gură de aer. 

— O secundă! îi spuse proprietarului, în timp ce scotea 
telefonul. 

Un zâmbet larg şi mult mai sincer îi apăru pe chip când 
descoperi că era un mesaj de la domnul Bob. După cele trei 
nume pe care le primise în ultimele două zile, nu se mai aştepta 
să primească un altul. Dar pentru ce altceva ar fi căutat-o în 
acel moment al zilei, dacă nu pentru un nou nume? Deschise 
repede mesajul. 

— Minunat! exclamă ea. 

Ecranul afişa un nou nume: Laurie Montgomery. Scoţând 


mâna dreaptă din buzunar, îi făcu semn proprietarului de 
magazin că totul era în regulă. Se simţea extrem de mulţumită. 
Urmau să îi intre în cont alte cinci mii de dolari, ceea ce însemna 
că în trei nopţi câştigase douăzeci de mii de dolari! 

— Soţia mea o să cheme poliţia dacă nu întoarceţi să plătit în 
magazin, insistă proprietarul. 

Confruntată cu perspectiva neaşteptată de a-şi mări contul cu 
încă cinci mii de dolari, Jazz încercă un atipic sentiment de 
mărinimie şi dare de mână. 

— Ştiţi, acum îmi dau seama că într-adevăr am plecat fără să 
plătesc. Haideţi să ne întoarcem şi să rezolvăm problema! 


Roţile avionului se izbiră de asfaltul pistei şi fuzelajul se 
zdruncină din pricina impactului. Zgomotul şi vibraţiile îl 
smulseră pe David Rosenkrantz din braţele somnului. 
Dezorientat, îi luă câteva secunde să se dumirească unde se 
afla. Se uită pe hubloul pe care şiroiau stropi de ploaie. 
Aterizase pe aeroportul LaGuardia, iar luminile terminalului abia 
se desluşeau prin ceața de la nivelul solului. 

— E o vreme de să-ţi baţi copiii, se auzi o voce. Au zis că o să 
plouă din nou pe la zece şi uite că au avut dreptate de data 
asta! 

David se întoarse către bărbatul care stătea lângă el. Era un 
tip afectat, între două vârste, cu ochelari fără ramă, care purta, 
ca şi el, cămaşă şi cravată. Robert insista ca David să se 
îmbrace formal. Argumentul lui era că o astfel de ţinută dădea 
un plus de profesionalism operaţiunii lor. Lui David îi plăcea să 
se îmbrace aşa pentru că i se părea că se pierde în peisaj. Zbura 
foarte des şi trebuia să treacă drept un simplu om de afaceri. 

Vecinul lui de scaun se aplecă să se uite pe hubloul de lângă 
David. 

— Te întorci acasă sau eşti venit cu afaceri în New York? îl 
întrebă bărbatul. 

Pe tot parcursul zborului nu scosese un cuvânt. Stătuse 
permanent cu nasul în laptop. 

— Cu afaceri, spuse David fără să intre în detalii. 

Nu prea îi plăcea să stea de vorbă cu ceilalţi pasageri, pentru 
că, inevitabil, discuţiile ajungeau la natura afacerilor pe care le 
făcea. În trecut, dacă nu găsea nici o scăpare, David obişnuia să 
spună că lucra în domeniul consultanţei medicale. Nu avusese 


niciodată probleme, până într-o zi, când se pomenise stând de 
vorbă cu un pasager care chiar lucra în domeniu. Din acel 
moment, conversaţia alunecase pe o pantă primejdioasă, însă 
David scăpase basma curată pentru că tocmai se pregătea să 
coboare din avion. 

— Şi eu tot cu afaceri, spuse bărbatul cel afectat. Software. 
Apropo, unde eşti cazat? Dacă e în Manhattan, poate luăm un 
taxi împreună. Când plouă, parcă le înghite pământul pe toate în 
New York! 

— Eşti foarte amabil, spuse David, dar nu am nici o rezervare. 
Am plecat în mare grabă. 

— Îţi recomand să te cazezi la Marriott, insistă bărbatul. De 
obicei e liber în weekend şi e şi central. 

David se strădui să îi zâmbească senin. 

— E de reţinut, dar nu mă duc direct în centru. O să mă 
opresc mai întâi în Queens. 

Planificase să ia un taxi până în Long Island City, de unde 
urma să ridice arma pentru care făcuse Robert aranjamentele 
necesare. 


„Ține minte, ţicnită asta e de obicei înarmată, îl sfătuise 
Robert. Să nu îi laşi loc de întors. De fapt, să o iei cât mai din 
scurt. Problema e că nu are nici un fel de scrupule când vine 
vorba să folosească arma.” 

David dăduse din cap în semn de încuviinţare la auzul acelor 
sugestii, însă nu era cazul să i se spună ce să facă. Era un 
profesionist şi avea experienţă de ani de zile. Scoase din 
buzunarul hainei o bucată de hârtie. Adresa era Vernon Avenue, 
nr. 1421, Long Island City. Se întreba cum arăta locaţia. 
Totodată, se întreba dacă avea să întâmpine probleme în 
dobândirea armei. În timpul unei călătorii recente la Chicago, 
persoana de la care trebuia să ridice arma fusese săltată de 
poliţie cu o zi înainte de sosirea lui, pe baza unor acuzaţii, 
operaţiunea fiind astfel întârziată, obligându-l să rămână în oraş 
cinci zile. Spera să nu se repete situaţia şi în New York, mai ales 
că era nerăbdător să se întoarcă în St. Louis peste douăzeci şi 
patru de ore. 

David citi şi celelalte adrese pe care şi le notase. Era adresa 
apartamentului lui Jasmine Rakoczi şi a clubului de fitness pe 
care îl frecventa, ambele situate în Upper West Side. 


— Şi unde e hotelul Marriott? îl întrebă David pe bărbatul cel 
afectat, care era ocupat să îşi pună laptopul în cutia în care îl 
transporta. 

— E în Times Square, răspunse acesta. 

— Asta-i în West Side? 

— Da, exact, chiar lângă Broadway. 

Se gândi că n-ar fi rău să reţină adresa hotelului. De regulă, 
obişnuia să facă rost mai întâi de armă şi apoi să îşi caute un 
hotel. Era extenuat din cauza nopţilor albe pe care fusese nevoit 
să le petreacă pe Coasta de Vest şi simţea nevoia unui somn 
lung şi odihnitor. Apoi avea să se gândească la cea mai bună 
metodă de a o rezolva pe Rakoczi. Cel mai plăcut aspect al 
misiunii era felul în care arăta femeia. Robert afirmase chiar că 
avea poate cel mai frumos corp din câte văzuse el până atunci, 
iar Robert avea gusturi bune în materie de femei. David voia să 
se convingă de asta cu ochii lui, aşa că cel mai bun loc de 
abordare i se părea a fi în apartamentul ei. 


21 


Jack aruncă numărul din Cosmopolitan pe măsuţa de cafea 
din salonul de recreere al Secţiei de chirurgie. Voia neapărat să 
citească totuşi ceva, să mai treacă timpul, însă genul acela de 
revistă nu se lipea deloc de el. Răsfoise aproape tot ce era de 
citit pe acolo, inclusiv numere mai vechi din Time, People, 
National Geographic şi Newsweek, precum şi ziarele de 
sâmbătă. Încercase la un moment dat chiar să se uite la CNN, 
dar nu se putea concentra la ecranul televizorului, mai ales 
după cele două căni de cafea pe care le băuse. Era 
douăsprezece fără un sfert, iar Laurie nu ieşise încă din 
operaţie, lucru care începuse să îl frământe. 

Urcase până la etajul doi împreună cu Laurie, cu doctoriţa 
Riley şi cu infirmierul. Înainte ca Laurie să dispară împreună cu 
ceilalţi în blocul operator, o strânsese de mână, încurajator. In 
nădejdea că Laura Riley avea să se răzgândească şi să îi 
permită să asiste la operaţie, se dusese la vestiarul medicilor şi 
se schimbase în salopetă de spital, lăsându-şi hainele de stradă 
într-un dulap pe care îl găsise descuiat. 

Laura rămăsese însă fermă pe poziţie şi îl rugase să rămână 
în salonul de recreere, promiţându-i că va veni să îl vadă 
imediat ce operaţia se încheia. Jack încercase să îşi găsească de 
lucru ca să nu îşi imagineze tot felul de scenarii pe seama 
întârzierii Laurei. Între timp, se schimbase tura, iar blocul 
operator era acum ocupat de o altă echipă, care se tot frământa 
pe acolo, ba intrând, ba ieşind. Nimeni nu îi dăduse însă atenţie, 
ceea ce îl mulțumea. Nu avea chef de conversaţie. 

Într-un final, chiar înainte de miezul nopţii, apăru şi doctoriţa 
Riley sub arcada ce dădea în salon. Il văzu şi se apropie. Jack se 
ridică. Femeia părea obosită, însă, spre uşurarea lui, era 
zâmbitoare. 

— Îmi pare rău că te-am ţinut în suspans, spuse Laura. A 
durat ceva mai mult decât ne-am aşteptat, dar totul este în 
regulă. 

— Slavă Domnului, zice Jack. Care a fost problema? 

— A avut hemoragie puternică. A pierdut mult sânge, iar 
timpul de coagulare n-a fost chiar aşa cum ne-am dorit. Acum e 


la Secţia de terapie postanestezie şi aş vrea să rămână acolo ca 
să-i putem urmări evoluţia timpului de coagulare şi tensiunea. 

— E o idee bună. 

— Văd că ţi-ai pus salopeta. 

— Speram că o să mă laşi să asist la operaţie. 

— Imi pare rău, spuse Laura. Ştiu de la Laurie că nu aveţi doar 
o relaţie de serviciu. Când vine vorba de naşteri, sunt chiar 
fericită să am lângă mine ambii părinţi, dar, în cazul unor 
intervenţii de felul acesta, mă feresc. 

— Nu e cazul să te scuzi, spuse Jack. Important e că se simte 
bine. 

— De fapt, e bine că te-ai schimbat. Am primit confirmarea că 
poţi intra puţin la ea să o vezi, dacă vrei, bineînţeles! 

— Mi-ar plăcea foarte tare, spuse Jack. Dar, spune-mi, a avut 
sarcină extrauterină? 

— Da, spuse Laura. Chiar în istmul trompei uterine, foarte 
aproape de peretele uterin şi cred că de-asta a şi sângerat atât 
de mult. Oviductul avea aspect vizibil anormal şi a trebuit să îl 
extirpăm odată cu ovarul drept. Pe de altă parte, oviductul 
stâng şi ovarul stâng sunt în stare bună, aşa că fertilitatea ei n- 
ar trebui să aibă de suferit. 

— O să se bucure când o să afle asta, spuse Jack. 

Acum că ştia că Laurie o să se facă bine, îşi îngădui să se 
gândească la sarcina pierdută, surprins de emoția care pusese 
stăpânire pe el. Era trist, deşi crezuse că avea să fie uşurat, aşa 
cum anticipase Laurie. Deşi nu găsea nimic plăcut în a fi trist, 
indiferent de motiv, în situaţia de faţă tristeţea i se părea un 
lucru bun, întrucât îi întărea convingerea că ar fi capabil să 
accepte ideea unui copil, lucru pe care nu l-ar fi socotit posibil 
cu câteva zile în urmă. 

Laura îi făcu semn să o urmeze în anticamera blocului 
operator. Câteva asistente completau tot felul de fişe la 
recepţie. Pe peretele opus era o tablă pe care fusese desenat cu 
creta un tabel. In partea stângă fuseseră notate numerele 
tuturor sălilor de operaţie. Pornind din partea de sus, existau 
coloane cu numele pacientului, cu anestezistul, cu chirurgul, cu 
asistenta responsabilă de pacient pe timpul operaţiei, cu 
asistenta chirurgului şi cu intervenţia chirurgicală programată. 
Jack observă că în acel moment se aflau opt cazuri în 
desfăşurare. Numele lui Laurie era tăiat cu o linie. 


Sala de recuperare postanestezie se afla imediat după biroul 
recepţiei. Era o încăpere mare, de un alb izbitor, cu şaisprezece 
paturi aşezate pe două rânduri, câte opt pe fiecare latură. La 
capătul fiecărui pat existau diverse aparate de anestezie, 
inclusiv monitoare pentru tensiune, puls şi electrocardiograma şi 
pentru gradul de oxigenare a sângelui. Numai patru paturi erau 
ocupate. În ciuda luminii intense şi a forfotei din jur, toţi 
pacienţii dormeau. Fiecare pacient avea o asistentă personală 
care verifica în mod constant totul, de la semne vitale, la 
eliminarea urinei, de la respiraţie, la temperatura corpului, 
notând orice amănunt în fişa de la capătul patului. Între 
verificări, reglau viteza perfuziei, verificau tuburile de dren din 
incizii sau intrau într-un mic depozit alăturat pentru a 
suplimenta dozele de medicamente ori de perfuzii. Asistenta- 
şefă, o femeie cu înfăţişare severă, cu părul blond şi creţ şi 
constituţie greoaie, de buldog, controla activitatea de la 
recepţie, centralizând toate datele. Avea un aer de sergent de 
instrucţie. Laura i-l prezentă pe Jack. Pe femeie o chema Thea 
Papparis. 

— Sper că vă daţi seama că nu puteţi sta decât vreo câteva 
minute, spuse Thea. 

Avea o voce la fel de poruncitoare ca prezenţa ei fizică. 

— Vă mulţumesc că mi-aţi permis să intru chiar şi atât de 
puţin, spuse Jack, afişând un neaşteptat respect pentru reguli. 

În mod normal, nu ţinea cont de birocraţie şi de legile ei, însă 
în condiţiile în care comportamentul lui ar fi putut influenţa felul 
în care Laurie era îngrijită, se arăta foarte precaut. Tocmai din 
acel considerent se abţinuse să dea buzna în blocul operator, 
văzând că Laurie nu mai ieşea din sala de operaţie. 

— Aveţi o soţie foarte frumoasă, domnule doctor, spuse Thea. 
E fermecătoare chiar şi sub efectul anesteziei. 

Îşi opri privirea o secundă asupra unui monitor de deasupra 
biroului. Unul dintre pacienţi avusese o extrasistolă urmată de o 
pauză. Jack profită de ocazie şi se uită la Laura, care îi oferi o 
expresie vinovată, semnificând faptul că minţise în legătură cu 
statutul lor marital pentru ca el să poată intra în secţie. 

Thea îşi întoarse din nou atenţia asupra vizitatorilor. 

— Ce spuneam? Ah, da! Soţia dumneavoastră e foarte 
drăguță. Majoritatea celor pe care îi vedem pe-aici sunt destul 
de leşinaţi, iar ceilalţi nu cooperează şi devin chiar agresivi. Dar 


soţia dumneavoastră nu e aşa. E tare plăcută! 

— Mulţumesc, spuse Jack. Vă mulţumesc că aveţi grijă de ea. 

— Pentru asta suntem aici, spuse Thea. 

Laura îi făcu semn lui Jack să o urmeze şi se îndreptară spre 
ultimul pat de lângă perete. Un asistent care avea tatuată o 
sirenă pe umărul stâng tocmai îi ajusta perfuzia lui Laurie. De 
asemenea, îi administra o nouă unitate de sânge. 

— În ce stare e, Pete? întrebă Laura. 

Se uită rapid pe fişă înainte de se apropia de marginea din 
dreapta a patului. 

— Cum nu se poate mai bine! spuse Pete. Şi tensiunea şi 
pulsul sunt stabile. Urinează şi tuburile de dren sunt goale. 

— Bun, spuse Laura. 

O prinse pe Laurie de braţ, scutură puţin şi îi strigă numele. 

Laurie deschise ochii pe jumătate. Se încruntă, ca şi când ar fi 
făcut un efort să îi ţină deschişi. Se uită mai întâi la Laura, apoi 
la Jack, care venise pe marginea stângă a patului. Zâmbi fără 
vlagă, apoi întinse mâna, lăsând-o să cadă moale peste mâna lui 
Jack. 

— Îţi aminteşti momentul în care ţi-am spus că s-a terminat 
operaţia? întrebă Laura. 

— Nu prea, recunoscu Laurie fără să-şi ia privirea de la Jack. 

— Păi, să ştii că s-a terminat. Eşti bine acum. Am oprit 
hemoragia. Ţi-aş spune să te relaxezi, dar văd că eşti foarte 
relaxată. 

Laurie întoarse încet capul în direcţia Laurei. 

— Mulţumesc mult pentru tot... şi îmi pare rău că ţi-am stricat 
seara de sâmbătă. 

— Nu-ţi face griji, spuse Laura. A fost distractiv! 

— Mă aflu în Secţia de recuperare postanestezie? 

— Exact. 

— Şi rămân aici peste noapte? 

— Da. l-am rugat să te ţină aici ca să te monitorizeze până vin 
la vizită dimineaţă. Secţia de terapie intensivă e plină în 
momentul de faţă, iar aici sunt condiţii la fel de bune, dacă nu 
chiar mai bune. S-ar putea să nu poţi dormi din cauza agitaţiei 
din jur. 

— Nu mă deranjează, spuse Laurie, strângându-l pe Jack de 
mână. 

— Acum, zise Laura, o să vă las singuri, iar cu tine, Laurie, mă 


văd mâine-dimineaţă la şapte. Sunt sigură că totul o să fie bine 
şi o să te putem muta într-o rezervă la etajul unde este Secţia 
de obstetrică-ginecologie, dacă o să găsim vreun pat liber. Ştiu 
că în seara asta nu e nici unul, dar mâine vom găsi o soluţie. E 
bine aşa? 

— Da, răspunse Laurie. 

Laura plecă, luându-şi rămas-bun cu un gest al mâinii. 

Laurie se întoarse către Jack. 

— Cât e ceasul? 

— E trecut de miezul nopţii, spuse Jack. 

— Doamne! Când a trecut timpul? Chiar că zboară timpul 
când te distrezi! 

Jack zâmbi. 

— Mă bucur să văd că nu ţi-ai pierdut simţul umorului. Cum te 
simţi? 

— Minunat. Ştiu că sună ridicol, dar chiar nu mă doare nimic. 
Cel mai neplăcut efect este faptul că îmi simt gura uscată. Nu 
ştiu cu ce m-au sedat, dar sunt în al nouălea cer. Acum că am 
sărit pârleazul, pot să-ţi spun că m-am speriat foarte tare. Am 
fost o fraieră că am lăsat lucrurile să-mi scape de sub control! 

— Nu cred că e cazul să te învinovăţeşti. 

— Ba da. Faptul că nu am reacţionat în faţa unor simptome 
mai mult decât edificatoare este un exemplu în ilustrarea unei 
laturi, nu tocmai măreţe, a personalităţii mele: mă refer la 
obiceiul de a-mi scoate din minte orice lucru care mi se pare 
neplăcut din punct de vedere fizic şi emoţional. Semăn cu mama 
mai mult decât îmi place să recunosc. 

— Începi să mă sperii cu astfel de introspecţii sub influenţa 
anesteziei, glumi Jack. Ţi-au pus cumva vreun ser al adevărului? 
Nu răspunde! Haide să vorbim despre un subiect mai potrivit. Ţi 
s-a spus că ai suferit o ruptură de sarcină extrauterină? 

— Sunt convinsă că mi-au spus, numai că memoria mea pe 
termen scurt întâmpină ceva dificultăţi. 

— Imediat ce am aflat că eşti bine, m-a cuprins o stare 
emoţională ciudată. 

— E surprinzător să te aud vorbind aşa, zise Laurie cu un 
zâmbet abia schiţat pe buze. Cumva a fost dezamăgire când ai 
auzit că sunt bine? 

— Nu m-am exprimat cum trebuie. Am vrut să spun că, în 
momentul în care nu mi-am mai făcut griji pentru tine, m-am 


întristat pentru că am pierdut un copil. 

O vreme, Laurie rămase tăcută, iar zâmbetul i se stinse, îl 
privi pe Jack parcă nevenindu-i a crede. 

— Alo, strigă Jack. Mai eşti aici? 

Cu o mişcare lipsită de vlagă, Laurie îşi ridică uşor cealaltă 
mână şi îşi şterse o lacrimă. Clătină din cap ca şi când în 
continuare nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Dacă am înţeles bine, cred că mi-ai spus cel mai frumos 
lucru de când ne cunoaştem noi, având în vedere situaţia. O să 
mă faci să plâng. 

— Nu plânge! spuse Jack, agitat de faptul că monitorul din 
spatele patului ei arăta că îi crescuse pulsul. Nu voia defel să o 
tulbure în starea delicată în care se afla. Haide să vorbim despre 
altceva, cu mai puţină încărcătură emoţională, dacă mai avem 
timp, zise el. 

Se uită mai întâi la Pete, care se prefăcea că nu trăgea cu 
urechea, apoi la biroul la care se afla Thea, sperând că aceasta 
nu observase reacţia lui Laurie. Din fericire, asistenta-şefă era 
prinsă cu alte treburi. Oarecum uşurat, îşi îndreptă din nou 
atenţia asupra lui Laurie. 

— N-o să pot sta prea mult aici şi s-ar putea să nu îmi mai dea 
voie să mă întorc. In mod normal nu aş fi atât de ponderat, dar 
eşti ca o ostatică aici. Mă tem că, dacă forţez lucrurile, se vor 
răzbuna pe tine într-un fel sau altul. Ştiu că poate vorbesc 
aiurea, dar mi se pare că sistemul de aici e condus de un 
membru al Gestapoului. 

— Ce-ai făcut în astea trei ore cât a durat operaţia? întrebă 
Laurie. 

— M-am distrat de minune, spuse Jack. Am... încercă să 
găsească ceva amuzant de spus, dar nu îi trecu nimic prin 
minte. Jenat de situaţie, izbucni în râs. Nu-mi vine să cred! M-a 
părăsit simţul umorului! 

— Eşti plictisit şi obosit. De ce nu te duci acasă să te culci? 

— Să mă culc? zise Jack. Nici nu se pune problema! Am băut 
mai multe cafele în salonul Secţiei de chirurgie. Nu cred că mai 
dorm până marţi. 

— Nu poţi să stai în spital, spuse Laurie. Dacă într-adevăr 
crezi că n-o să poţi dormi, de ce nu faci cum ţi-am sugerat mai 
devreme? Du-te la cabinetul meu! Dacă tot o să fii treaz, de ce 
nu profiti de timp? 


— Să ştii că aşa o să fac, spuse Jack. 

Se gândi că ar putea aduce materialele cu el în salonul Secţiei 
de chirurgie. Nu exista nici un pericol pentru Laurie câtă vreme 
cei din tura de noapte erau în permanenţă pe etaj. Totodată, i-ar 
fi trecut timpul mai uşor dacă ar fi încercat să stea de vorbă cu 
câţiva oameni de pe listele lui Roger, deşi, la drept vorbind, 
soarta lui Roger îi mai tăia din entuziasm. 

— Mă scuzaţi că vă întrerup, spuse Thea, care apăruse la 
capătul patului. Va trebui să cam încheiaţi discuţia. O să ne vină 
două cazuri dintr-un moment în altul. 

— Numai puţin, o rugă Jack. 

Thea încuviinţă şi se întoarse la postul de comandă. 

— Fii atentă, îi şopti Jack lui Laurie, aplecându-se la urechea 
ei. Inainte de a pleca, vreau să fiu sigur că te simţi bine aici. Fii 
sinceră, altfel o să mă plantez în faţa uşii şi n-o să mă mişc nici 
măcar un centimetru! 

— Mă simt foarte bine. Ar trebui să te duci acasă şi să te culci. 

— Ascultă ce-ţi spun, n-o să pot dormi! Am atâta energie, 
încât aş putea participa la triatlon. 

— În regulă! Linişteşte-te! Du-te la cabinet, măcar aşa o să ai 
o ocupaţie. Să aduci toate materialele aici. 

— Sigur te simţi bine? 

— Da, foarte sigur. 

— Bun, spuse Jack, sărutând-o pe frunte şi îndreptându-se 
apoi de spate. Să te odihneşti tu şi pentru mine. O să mă întorc 
la spital şi o să încerc să intru din nou la tine peste câteva ore, 
dacă o să mă lase Brunhilde. 

Arătă cu degetul peste umăr, în direcţia asistentei-şefe. 

— N-o să am probleme, spuse Laurie. Stai liniştit! 

Jack îi mai strânse o dată mâna încurajator şi apoi plecă spre 
recepţie. Thea vorbea la telefon, stând în picioare în spatele 
scaunului de la birou. Jack notă pe o hârtie numele şi numărul 
lui de celular. 

— Vă mulţumesc încă o dată că m-aţi lăsat să intru, spuse 
Jack când Thea termină convorbirea şi se uită în direcţia lui. 

— N-aveţi pentru ce, spuse Thea. Se ridică pe vârfuri, privind 
peste umărul lui Jack şi apoi strigă: Aia e, Claire! Aia e perfuzia 
de care-ţi ziceam. Nu cred că merge bine. Îşi întoarse privirea 
din nou către Jack. Scuzaţi-mă! Nu vă faceţi probleme pentru 
soţia dumneavoastră. O să avem mare grijă de ea. 


— V-am lăsat numărul de telefon mobil, spuse Jack, dându-i 
foaia. Dacă apare vreo schimbare în starea ei, indiferent de ce 
natură ar fi aceasta, v-aş fi recunoscător dacă m-aţi anunţa. 

— O să ne străduim, spuse Thea. 

Aruncă o privire peste coala de hârtie, după care o aruncă pe 
birou. Îi zâmbi fugar şi îi făcu un semn rapid de „la revedere”, 
apoi se întoarse către una dintre asistente, care se apropiase să 
o întrebe ceva. 

Aruncând o ultimă privire în direcţia lui Laurie, Jack ieşi din 
Secţia de recuperare postanestezie. Traversă holul până în 
salonul de recreere al Secţiei de chirurgie. Nu mai zări aceleaşi 
feţe, însă decorul era neschimbat. Imediat ce ajunse în vestiarul 
medicilor, se schimbă de salopeta de spital şi îşi puse hainele de 
stradă. 

Holul principal al spitalului era neobişnuit de liniştit, de 
nerecunoscut în comparaţie cu felul în care arăta în timpul zilei, 
când domnea agitația. leşi pe uşa principală şi, spre încântarea 
lui, observă câteva taxiuri care aşteptau în dreptul intrării. 
Ploaia care fusese anunţată la meteo se pornise. 


Taxiul îl lăsă pe Jack în faţa rampei de acces în subsolul 
institutului. Intră în clădire pe acolo, trecând pe lângă biroul de 
pază. Carl Novak, gardianul din tura de noapte, sări din scaun ca 
ars, lăsând să-i cadă ziarul pe care îl citea. Scoase capul pe uşă 
şi strigă în urma lui Jack: 

— Domnule doctor Stapleton, s-a întâmplat ceva? 

— Nu, îi răspunse Jack peste umăr. 

Tehnicianul din tura de noapte, Mike Passano, avu o reacţie 
asemănătoare la auzul vocii lui Jack, care tocmai trecea pe 
lângă cabinetul mortuar. Pe când Jack aştepta liftul, Mike îşi făcu 
apariţia în hol. 

— Urmează să ne vină vreun caz pentru autopsie? întrebă 
Mike. 

— Nu, răspunse Jack. Doar că îmi place aşa mult aici, încât nu 
pot sta departe. 

Etajul patru era slab luminat, iar în acea semiobscuritate, 
uşile portocalii ale cabinetelor dădeau impresia că sunt vopsite 
într-un maroniu murdar. Imediat ce ajunse în cabinetul lui 
Laurie, Jack aprinse neonul din tavan şi miji ochii, pentru a şi-i 
proteja de strălucirea mai intensă decât cea de pe coridor. Se 


aşeză pe scaunul ei şi se uită la materialele de pe birou. Fişele 
erau aşezate în două teancuri ordonate. Lângă ele se găseau 
listele lui Roger şi un carneţel, în care era notată o listă cu 
lucrurile comune pe care le găsise Laurie între cazuri. Pe 
peretele din spatele biroului erau lipite două bileţele: pe unul îşi 
notase să nu uite să arate electrocardiograma lui Sobczyk unui 
cardiolog, iar în celălalt se întreba la ce fel de analize se referă 
MAPNS. Uitându-se din nou peste birou, Jack văzu un alt bileţel, 
mototolit şi greu de descifrat. Era scrisul ei: „MEF2A pozitiv”, 
urmat de un semn mare de întrebare. Jack nu ştia ce însemna 
MEF2A. 

Nu zărise însă CD-ul despre care îşi aminti că îl copiase Laurie 
în biroul lui Roger. Incepu să caute pe sub fişe şi printre liste. 
Scotoci chiar şi prin sertarele biroului care, spre deosebire de 
ale lui, erau extrem de ordonate. Nici urmă de CD. Se scărpină 
în cap, nedumerit. 

Unde să-l fi pus oare? Se uită la ceas. Era aproape unu şi 
jumătate. 

După ce răsuflă adânc, încercă să îşi pună ordine în gânduri. 
Din cauza cafelelor, inima îi bătea cu putere în piept, iar ideile i 
se învârtejeau prin cap. li venea greu să se concentreze asupra 
vreunui lucru. Nu îi plăcea faptul că nu era la Manhattan 
General, în caz că Laurie ar avea nevoie de ajutor, deşi, la drept 
vorbind, l-ar fi scos din minţi să stea în salon ore în şir, 
holbându-se la ceas. Aşa cum îi sugerase şi Laurie, intenţiona să 
ia cu el toate materialele şi să se întoarcă la spital. Înainte însă 
de a pleca, îi veni o altă idee. Se gândi să profite de timpul pe 
care îl avea pentru a răspunde la cele trei întrebări pe care şi le 
notase Laurie pe bileţele. Având în vedere că existau câteva 
spitale la o aruncătură de băț de Institutul de Medicină Legală, 
ar fi rezolvat rapid treburile şi poate că descoperea ceva 
semnificativ. 

Ridicându-se, răscoli prin fişe până când dădu peste cazul 
Sobczyk. Găsi electrocardiograma uşor, pentru că Laurie lăsase 
un semn în dreptul ei. O analiză încă o dată, admițând din nou în 
sinea sa că nu înţelegea nimic. De fapt, era de părere că nimeni 
nu avea cum să înţeleagă ceva. Era practic o înregistrare 
întâmplătoare a impulsurilor electrice ale celulelor cardiace în 
pragul morţii celulare. Scoase cu atenţie din fişă foaia care 
conţinea electrocardiograma. Luă şi celelalte două bileţele şi ieşi 


din biroul lui Laurie, lăsând lumina aprinsă. Se duse la lift, iar 
când apăsă butonul de chemare, uşa se deschise imediat. Aşa 
ceva nu s-ar fi întâmplat niciodată în timpul zilei. Avea senzaţia 
că era singur în toată clădirea. 

In timp ce cobora la subsol, puse la cale o strategie, deşi în 
mintea lui domnea agitația. Se gândi să dea o fugă până la 
centrul medical Bellevue al New York University, la Camera de 
Gardă şi să ceară să fie chemat cardiologul rezident de serviciu. 
Se gândi că nu avea să dureze prea mult, existând chiar 
posibilitatea ca rezidentul să fie deja în Camera de Gardă. Apoi 
plănuia să se ducă la laborator să îl caute pe asistentul-şef din 
tura de noapte. Numai asistentul-şef ar fi putut să îi spună ce fel 
de test era MAPNS şi ce însemna un MEFZA pozitiv. Se întrebă în 
treacăt dacă cele două denumiri aveau vreo legătură. 

Afară încă mai ploua mărunt, aşa că Jack străbătu în fugă First 
Avenue, ţinând electrocardiograma la piept, sub haină. Camera 
de gardă semăna destul de mult cu cea de la Manhattan 
General, când intrase Jack să o caute pe Laurie. De obicei, abia 
după ora trei dimineaţa era mai puţin aglomerat. Jack se duse la 
recepţie şi îi făcu semn unui asistent care semăna cu un paznic 
de club de noapte. Il chema Salvador şi avea o grămadă de 
lanţuri aurii care îi atârnau pe pieptul foarte păros. 

— Sunt doctorul Stapleton, spuse Jack. Ştii cumva cine este 
rezidentul cardiolog de gardă? 

— Nu ştiu, dar aflu, spuse Salvador înainte de a-şi întreba cu 
glas răsunător un coleg din sala de tratament care era vizavi. 

Salvador îşi duse mâna la ureche ca să audă mai bine 
răspunsul. Jack nu avea cum să îl vadă pe cel cu care vorbea 
asistentul. 

— Este vorba de domnişoara doctor Shirley Mayrand, spuse 
Salvador, îndreptându-şi atenţia din nou spre Jack. 

— Ştii cumva dacă doctoriţa Mayrand e în camera de gardă? 

Asistentul ridică din umeri. 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Cum aş putea să îi transmit un mesaj? 

— Pot să vă ajut eu, spuse Salvador. Ridică receptorul şi 
formă numărul centralistei. Să-i spun să vină în camera de 
gardă? 

Jack îi făcu semn că da. 

— Eu aştept aici. 


Se întoarse şi se uită înjur. Era o privelişte pe puţin spus 
tumultuoasă. Avea în faţa ochilor un fragment din viaţa 
newyorkeză în toată gloria şi totodată banalitatea ei. Scaunele 
îmbrăcate în vinilin erau ocupate de categorii diverse de 
oameni, de la bebeluşi care plângeau, la bătrâni decrepiţi, de la 
vagabonzi, la indivizi îmbrăcaţi bine, de la beţivi, la persoane cu 
probleme psihice, de la răniţi, la bolnavi. Cu toţii aşteptau să îi 
vadă un doctor. 


— Aşteaptă un pic, strigă Thea înspre telefonul care începuse 
să sune. 

Trebui să se întrerupă din completarea formularului cererii de 
suplimentare de medicamente. Era Helen Garvey, şefa blocului 
operator din tura de noapte. 

— Câte paturi ai? o întrebă Helen fără altă introducere. 

— Ocupate sau libere? întrebă Thea. 

— Ei, întrebare mai tâmpită ca asta nici c-am mai auzit în 
seara asta! 

— Eşti prost dispusă? 

— Normal că sunt, am şi de ce! Cei de la Urgenţe mi-au spus 
că o să ne vină o mulţime de accidentaţi şi prima rundă e pe 
drum. Un autobuz s-a ciocnit cu o camionetă, iar autobuzul a 
căzut peste pod. Din câte am înţeles, au distribuit victimele şi la 
alte spitale, dar la noi o să vină marea majoritate. l-am sunat pe 
toţi cei care sunt de gardă ca să putem să intrăm în toate sălile 
de operaţie. Va fi o noapte lungă. 

— Am treisprezece pacienţi şi numai trei paturi libere. 

— Nu e o veste prea grozavă. In ce stare sunt pacienţii? 

Thea aruncă o privire prin salon, trecând în revistă fiecare caz 
în parte. 

— Toţi sunt în stare bună, mai puţin un anevrism abdominal 
cu hemoragie postoperatorie. El trebuie să rămână aici, pentru 
că e posibil să intre iar la cuţit. Incă mai sângerează prin 
tuburile de dren. 

— Deci ceilalţi sunt stabili? 

— Pentru moment, da. 

— Atunci transferă-i prin alte secţii şi pregăteşte-te că vine 
tsunamiul! 

Thea închise telefonul. Era însufleţită. Astfel de provocări erau 
punctul ei forte. 


— Ascultaţi aici! strigă Thea către soldaţii aflaţi în subordinea 
ei. Trecem pe funcțiunea de dezastru şi nu e un exerciţiu! 


Zgomotul deblocării rotilelor patului o treziră pe Laurie din 
adâncurile somnului indus de somnifere, aruncând-o într-o stare 
de semiconştienţă. Ridică privirea înspre luminile fluorescente 
de deasupra capului şi o clipă nu îşi dădu seama nici unde se 
afla, nici ce oră era. Simţi o nouă zdruncinătură atunci când 
patul începu să se mişte, iar durerea scurtă care o săgetă îi 
aminti că suferise o intervenţie chirurgicală intraabdominală. Îşi 
aminti dintr-odată unde se afla, iar ceasul mare de deasupra 
intrării în Secţia de recuperare postoperatorie, de care se 
apropia, o ajută să îşi dea seama ce ora era: două şi douăzeci şi 
cinci. 

Intorcându-şi capul în direcţia în care se auzeau voci, observă 
agitaţie la recepţie. Incercă apoi să vadă ce se întâmpla în 
spatele ei şi zări figura infirmierului care împingea patul pe 
rotile. Era un afroamerican slăbuţ, deschis la ten, cu mustaţa 
subţirică şi părul cărunt. Venele gâtului i se încordară atunci 
când încercă să direcţioneze patul lui Laurie spre uşile batante. 

— Ce se întâmplă? întrebă Laurie. 

Infirmierul nu îi răspunse, concentrându-se să oprească 
înaintarea patului şi apoi să îl tragă câţiva paşi în spate. Uşile 
Secţiei de recuperare postanestezie se deschiseră larg. Din sala 
de operaţie sosea un nou pacient. Cineva trăgea patul pe rotile, 
iar altcineva îl direcţiona din spate. Apăru şi un anestezist, care 
susţinea bărbia pacientului pentru a-i asigura ventilaţia. Cei trei 
păreau a vorbi în acelaşi timp. 

Laurie îl întrebă încă o dată pe infirmierul din spatele ei ce se 
întâmplă. Simţi câţiva fiori de teamă în stomac. Ceva nu era în 
regulă. Ea înţelesese că nu va fi mutată din salon până la vizita 
de dimineaţă a Laurei Riley. 

— Vă duc în rezerva dumneavoastră, spuse infirmierul, 
preocupat să manevreze patul astfel încât să îi facă loc noului 
pacient. 

— Dar trebuia să rămân aici, la RPA! îi spuse Laurie, tot mai 
alarmată. 

— Gata, am pornit, zise infirmierul, ca şi când n-ar fi auzit-o. 

Mormăi ceva nedesluşit, încercând să împingă patul în faţă. 

— Aşteaptă! strigă Laurie. 


Ţipase atât de tare, încât începu să o doară operaţia. 

Şocat de reacţia lui Laurie, infirmierul se opri în loc. Se uită la 
ea îngrijorat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Eu n-artrebui să plec de-aici, spuse Laurie. 

Era nevoită să ridice tonul pentru a acoperi zgomotul 
discuţiilor din salon. Ca să domolească durerea, îşi apăsă uşor 
partea de sus a abdomenului, încercând să evite orice vibraţie 
puternică în partea de jos. Mai devreme, când o vizitase Jack, nu 
prea o deranjase operaţia. Din nefericire, situaţia se schimbase 
între timp. 

— Am primit ordine foarte precise să vă duc în rezerva 
dumneavoastră, spuse infirmierul. Avea un aer pe jumătate 
sfidător, pe jumătate încurcat. Scoase un bilet din buzunar şi îl 
citi. Nu sunteţi Laurie Montgomery? 

Ignorând întrebarea infirmierului, Laurie îşi ridică puţin capul, 
încercând să vadă ce se întâmpla la recepţie, unde era mare 
vânzoleală. Uşile din faţa ei se deschiseră din nou; un alt pacient 
operat era adus în mare grabă în salon. Infirmierul se văzu 
nevoit să tragă iarăşi patul lui Laurie înapoi ca să poată face loc 
noului pacient. 

— Vreau să stau de vorbă cu asistenta-şefă, îi ceru Laurie cu 
glas apăsat. 

Vădit încurcat, infirmierul se uită când la recepţie, când la 
Laurie. Clătină din cap cuprins de frustrare. 

— Nu mă duci nicăieri, îi spuse ferm Laurie. Eu trebuie să stau 
aici! Trebuie să vorbesc cu asistenta-şefă. Sau cu oricare alt 
responsabil. 

Ridicând din umeri resemnat, infirmierul se îndreptă către 
recepţie, lăsând patul lui Laurie în mijlocul încăperii. Ţinea în 
mână biletul pe care îl scosese din buzunar. Laurie îl urmări cum 
încerca zadarnic să atragă atenţia cuiva. Când într-un final reuşi, 
i se făcu semn spre o femeie cu un corp greoi şi pătrăţos şi o 
claie de păr blond. Laurie îl văzu arătându-i biletul şi apoi 
făcându-i semn spre ea. 

Thea se plesni cu palma peste frunte ca şi când numai asta îi 
mai trebuia. leşi de la biroul recepţiei şi se apropie de Laurie, 
infirmierul urmând-o îndeaproape. 

— Ce problemă aveţi? întrebă Thea cu glas răstit, ţinându-şi 
mâinile în şold. 


— Era vorba că rămân aici până când doctoriţa Riley se 
întoarce la vizita de dimineaţă, spuse Laurie încercând să 
găsească un argument. 

Din cauză că fusese trezită brusc din somn şi pentru că încă 
se mai afla sub efectul calmantelor şi al anesteziei, nu era foarte 
rapidă în gândire. 

— Vă asigur că aveţi o stare generală foarte bună. De fapt, 
starea dumneavoastră e la fel de stabilă ca stânca Gibraltarului. 
Nu e necesar să rămâneţi aici şi, din păcate, există o mulţime de 
pacienţi care au nevoie de noi. Ne-ar plăcea să vă ţinem toată 
noaptea de urât, dar avem treabă. Aşa că, până data viitoare, 
sănătate multă! 

Strânse braţul lui Laurie pentru a o linişti şi se întoarse spre 
recepţie, începând imediat să-i strige nişte ordine unei asistente 
în legătură cu un alt pacient. 

— Nu vă supăraţi! strigă Laurie în urma ei fără succes. Puteţi 
să-mi sunaţi doctoriţa sau măcar să mă lăsaţi pe mine să o sun? 

Thea nici nu se obosi să se întoarcă. Era deja prinsă cu o nouă 
problemă. 

Infirmierul îşi reluă locul la capul lui Laurie şi începu să 
împingă iarăşi patul cu rotile. Îl direcţionă spre intrarea în secţie, 
deschizând uşile batante cu ajutorul lui. Imediat ce ajunseră pe 
hol, se strădui să îndrepte patul paralel cu zidurile. Laurie 
observă câteva tărgi mobile înşirate lângă perete, cu pacienţi 
care aşteptau să intre în sălile de operaţie. 

— Trebuie să dau un telefon, spuse Laurie când se apropiară 
de recepţia secţiei de chirurgie. 

— Va trebui să aşteptaţi până ajungeţi în rezervă, spuse 
infirmierul, deschizând uşile de ieşire din secţie în acelaşi mod. 

Până să ajungă în dreptul lifturilor, Laurie intrase deja în 
panică. Fusese mutată cu brutalitate dintr-un loc sigur şi lăsată 
la voia întâmplării şi nu putea face nimic în privinţa asta. 
Datorită slăbiciunii pe care o simţea în tot trupul din cauza 
pierderii de sânge şi a faptului că fiecare mişcare îi provoca 
durere, se gândea că niciodată în viaţa ei nu fusese mai 
vulnerabilă. Şi amintindu-şi lista cu elementele comune ale 
cazurilor ei, îşi dădu seama că situaţia ei se înscria în acele 
coordonate. Avea cam aceeaşi vârstă ca şi victimele, era 
sănătoasă, avea perfuzii, suferise o intervenţie chirurgicală şi 
era înscrisă relativ nou în sistemul de asigurări de sănătate 


AmeriCare. Singura ei consolare ţinea de faptul că, statistic 
vorbind, mulţi întruneau acele condiţii şi de faptul că Najah 
fusese arestat. 

— Unde mă duci? întrebă Laurie, încercând să capete o rază 
de speranţă. La Obstetrică-ginecologie? 

Infirmierul se mai uită o dată pe bilet. 

— Nu, e plină secţia. Vă duc în Secţia de chirurgie generală, în 
rezerva 609. 

Laurie închise ochii, cutremurându-se. 


22 


— Domnule doctor Stapleton! Hei, domnule doctor! 

Auzindu-se strigat în tot acel vuiet de conversații şi de 
plânsete de copii, Jack se întoarse către recepţia camerei de 
gardă. Surescitat din pricina cafeinei, patrulase înainte şi înapoi, 
între recepţie şi intrarea principală, uitându-se din când în când 
afară la ploaia care cădea pe cimentul rampei destinate 
scaunelor cu rotile. Odată cu trecerea timpului, se gândise să 
pună în aplicare planul B, în care renunţa la investigaţiile legate 
de întrebările ridicate în bileţelele autoadezive, se întorcea rapid 
la morgă ca să ia materialele din cabinetul lui Laurie şi apoi se 
ducea la Manhattan General. Era două şi jumătate dimineaţa şi 
deja era plecat de o oră şi jumătate. 

Jack văzu că Salvador îi făcea semn să se întoarcă la recepţie. 
Lângă el era o fată căreia nu îi dădea mai mult de cincisprezece 
ani. Avea părul drept, şaten-deschis, tuns până la umăr, cu 
cărare pe mijloc şi dat după urechile cam mari. Ochii ei erau 
imenşi, iar nasul, subţire şi în vânt. 

— Aceasta este domnişoara doctor Shirley Mayrand, spuse 
Salvador, arătând în direcţia cardiologului rezident imediat ce 
Jack ajunse la recepţie. 

Jack rămăsese puţin blocat din pricina tinereţii femeii. Pentru 
prima dată în viaţă, se simţea bătrân. Deşi se apropia de 
cincizeci de ani, faptul că juca baschet cu puşti de douăzeci şi 
cinci de ani îl ajuta să îşi uite vârsta. De vreme ce era rezident 
cardiolog de gardă, probabil că tânăra terminase colegiul, apoi 
facultatea de medicină şi făcuse şi câţiva ani de rezidenţiat. 

— Cu ce vă pot fi de folos? îl întrebă Shirley. 

Până şi vocea ei părea prepuberală. După ce se prezentă, Jack 
scoase electrocardiograma extrasă din fişa lui Sobczyk, o puse 
pe masă şi o desfăcu. 

— Vă las singuri, spuse Salvador îndepărtându-se. 

— Ştiu că e foarte scurt fragmentul, spuse Jack arătând în 
direcţia electrocardiogramei, dar mă întrebam dacă l-aţi putea 
interpreta. 

— E îngrozitor de scurt, se plânse Shirley aplecându-se să 
citească liniile de pe hârtia gradată. 


— Din păcate, mai mult de-atât nu am. 

Jack observă că acea cărare pe mijloc a lui Shirley nu era 
dreaptă, ci oarecum sinuoasă, ca şi cum şi-ar fi croit cu greu 
drum dinspre frunte spre creştet. 

— Ce electrocardiograf s-a folosit? 

— Bună întrebare! N-am nici cea mai vagă idee. E un 
fragment dintr-o încercare de resuscitare nereuşită. 

— Probabil a fost un electrocardiograf obişnuit, zise Shirley. 

— Se poate, spuse Jack. 

Rezidenta ridică privirea. Jack înţelese în acel moment că 
Shirley părea a avea nişte ochi imenşi pentru că erau 
exoftalmici. Îi dădeau o permanentă expresie de uimire 
nevinovată. 

— Nu ştiu ce să zic, spuse Shirley. Ar trebui să văd ceva mai 
mult decât atât ca să pot emite o părere pertinentă. 

— De asta mi-am dat şi eu seama, zise Jack. Dar fragmentul 
ăsta provine de la un pacient care din nefericire a decedat, aşa 
cum bine ştiţi, de vreme ce v-am precizat că electrocardiograma 
reprezintă înregistrarea unei încercări eşuate de resuscitare. 
Aşa că nu o să fie în detrimentul pacientului dacă v-aţi da cu 
părerea în cazul în care vi s-ar cere o opinie pe tema asta. Orice 
idee e bine-venită. 

Shirley se uită din nou pe electrocardiogramă. 

— Ei bine, aşa cum probabil aţi observat, intervalele PR, 
precum şi complexele QRS sunt tot mai mari, în vreme ce QTRS- 
ul pare să fi fuzionat cu unda T. 

Jack scrâşni din dinţi. Cumva, îi părea nedrept că tânăra 
aceea mignonă îl făcea să se simtă şi prost şi bătrân. 

— Poate reuşiţi să formulaţi în aşa fel încât să pot înţelege şi 
eu, spuse el. Adică, mi-aţi putea prezenta concluzia fără să 
pomeniţi şi argumentele care duc la ea. 

— Păi, cred că ar fi ceva, spuse Shirley privindu-l. Dar am o 
idee mai bună. 

— In regulă. Ce idee? 

— Domnul doctor Henry Wo, unul dintre medicii mei 
îndrumători, e în camera de gardă acum. A fost chemat să facă 
o angiogramă în cazul unui posibil infarct miocardic acut. 
Haideţi să-i arătăm şi dumnealui! 

Jack era încântat de idee. La ora aceea înaintată, nici nu îi 
trecuse prin cap că ar fi fost posibil să ceară părerea unui medic 


primar specializat în cardiologie. 

— Intraţi pe uşile acelea în camera de gardă propriu-zisă, 
spuse Shirley aplecându-se peste biroul recepţiei şi arătându-i 
direcţia în care Jack trebuia să se îndrepte. Ne vedem acolo şi vă 
conduc eu la sala de cateterism, unde lucrează domnul doctor. 


Uşile liftului se deschiseră şi infirmierul scoase cu un geamăt 
de efort patul lui Laurie în holul de la etajul cinci. Pentru că între 
podeaua liftului şi podeaua etajului exista o diferenţă de nivel, 
patul se zdruncină, iar Laurie se schimonosi de durere. In mod 
clar, calmantele care îi fuseseră administrate nu mai aveau nici 
un efect acum. 

Deşi era la fel de tulburată ca în momentul în care plecase din 
Secţia de recuperare postanestezie, se împăcase cu gândul că 
nu prea putea face mare lucru până nu avea acces la un telefon. 
În încercarea de a-şi recupera celularul, Laurie îl întrebase pe 
infirmier dacă ştia unde îi erau lucrurile personale. Din 
nefericire, acesta îi răspunsese că habar nu avea. 

Infirmierul împinse patul pe rotile pe holul scurt care făcea 
legătura dintre zona lifturilor şi oficiul asistentelor, care părea 
un far strălucitor în mijlocul unui spital întunecat şi adormit. 
Aplice cu sticlă mată erau plasate pe pereţi la intervale egale, 
cam la jumătate de metru distanţă de la podea. 

După ce imprimase patului ceva viteză, astfel încât să 
păşească în urma lui în ritm alert, infirmierul depuse ceva 
eforturi să îl oprească în faţa oficiului asistentelor. Imediat ce 
patul se opri, infirmierul blocă roţile şi se îndreptă spre recepţie, 
lăsând-o pe Laurie singură. Laurie văzu după pupitru două 
femei, una cu părul tuns scurt, cealaltă cu părul prins în coadă. 
Ambele ridicară privirea atunci când infirmierul puse pe masă 
fişa de spitalizare a lui Laurie. 

— V-am adus o pacientă, spuse infirmierul. 

Laurie o văzu pe asistenta cu părul scurt luând fişa şi citind 
numele scris pe copertă. Se ridică imediat în picioare. 

— Măi, măi, domnişoara Montgomery! Chiar ne întrebam pe 
unde sunteţi! 

Ambele asistente ieşiră din spatele recepţiei, în vreme ce 
infirmierul o apuca spre zona lifturilor. 

Laurie le văzu pe cele două femei apropiindu-se de patul ei, 
fiecare pe o latură. Erau îmbrăcate în salopete de spital. 


Asistenta tunsă scurt avea tenul închis, ochi migdalaţi şi un nas 
acvilin şi subţire. Cealaltă avea un ten mai deschis la culoare şi 
trăsături mai conturate care îi dădeau un aer asiatic. Cum 
ambele stăteau contra luminii, Laurie nu putea să vadă decât 
conturul feţelor lor. Expresiile se pierdeau în întuneric. La cât 
era Laurie de tulburată, i se părură de-a dreptul înfricoşătoare. 

— Trebuie să dau un telefon, spuse ea, uitându-se când la 
una, când la cealaltă, neştiind care din ele era şefa. 

— Jazz, o s-o duc eu în rezervă şi o s-o instalez, spuse 
asistenta cu trăsături de asiatică, ignorând rugămintea lui 
Laurie. 

— Eşti foarte amabilă, Elizabeth, spuse Jazz, dar aş vrea să 
mă ocup personal de domnişoara Montgomery. 

— Serios? întrebă Elizabeth. 

După expresia vocii, era foarte surprinsă. 

— Mă scuzaţi! spuse Laurie puţin enervată. Trebuie să dau un 
telefon! 

— Cum vrei, îi zise Elizabeth colegei sale şi se întoarse în 
cabinet. 

Jazz aruncă fişa la picioarele lui Laurie şi se duse la capătul 
patului. 

— Nu vă supăraţi, spuse Laurie, lăsându-şi capul pe spate ca 
să o poată vedea pe Jazz. Trebuie neapărat să dau un telefon. 

Se strâmbă de durere când asistenta deblocă frâna şi apoi din 
nou când aceasta începu să împingă patul în întunericul de pe 
hol. _ 

— V-am auzit de prima dată, spuse Jazz. In vocea ei se citea 
efortul depus pentru a împinge patul. Poate ar trebui să vă 
amintesc că e ora două şi jumătate dimineaţa. 

— Ştiu cât este ceasul, izbucni Laurie. Trebuie să-mi sun 
doctoriţa! Nu am ce căuta aici. Trebuia să rămân în Secţia de 
recuperare postanestezie până dimineaţa, când vine să mă 
vadă! 

— Îmi pare rău că trebuie să vă dau vestea asta, spuse Jazz, 
dar doctorita dumneavoastră, ca toţi ceilalţi doctori, doarme la 
ora asta. Nu cred că ar vrea să fie deranjată pentru o problemă 
de logistică. 

— Opriţi patul în momentul ăsta! îi ordonă Laurie. Nu merg în 
nici o rezervă! 

— Serios? întrebă Jazz, fără să se oprească din mers. 


Împingea patul cu o viteză chiar mai mare decât infirmierul. 
Se grăbea să o ducă în rezervă. La începutul serii, când Jazz 
ajunsese la spital, nu reuşise să dea de Laurie. La început, 
crezuse că domnul Bob făcuse o greşeală în privinţa denumirii 
spitalului, dar în cele din urmă se dovedise că numele ei fusese 
introdus în baza de date cu ceva întârziere. Jazz îşi dăduse 
seama de asta verificând fişierul camerei de gardă, unde intrase 
pentru a-şi procura fiola de potasiu. 

— Îţi ordon să te opreşti, strigă Laurie văzând că Jazz o ignora 
complet. 

Îşi apăsa partea superioară a abdomenului cu mâna, 
încercând să controleze durerea. Când ţipa, tăietura o durea şi 
mai tare. 

— Bag de seamă că veţi fi o pacientă dificilă, spuse Jazz 
râzând scurt. 

De fapt, credea că era chiar invers. Laurie avea să fie cea mai 
uşoară sarcină a ei, graţie faptului că Secţia de obstetrică- 
ginecologie era arhiplină. Totul devenise floare la ureche 
imediat ce Laurie ajunsese pe etajul unde Jazz ţinea loc de 
asistentă-şefă. 

Imediat ce ajunse în dreptul camerei 609, Jazz răsuci patul lui 
Laurie cu 180 de grade ca să poată intra cu capul pacientului 
înainte. În momentul în care trecură pragul, Jazz aprinse neonul 
din tavan, a cărui strălucire le făcu pe amândouă femeile să 
strângă din ochi. Jazz duse patul pe rotile în dreptul patului 
obişnuit de spital aflat în rezervă, mult mai mare decât cel cu 
aspect de targă în care Laurie stătuse până atunci. 

Laurie o privi lung pe asistentă, a cărei atitudine nu o 
înţelegea. Se albi la faţă când citi numele de pe ecuson: Jasmine 
Rakoczi. În ciuda calmantelor sub efectul cărora încă se afla, îşi 
amintea în mod clar că îi văzuse numele pe lista lui Roger cu 
personalul transferat din tura de noapte de la St. Francis la 
Manhattan General. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jazz, coborând grilajul lateral al 
patului. Remarcase tresărirea lui Laurie. E ceva în neregulă? 

Fără să mai aştepte vreun răspuns, Jazz o împinse pe Laurie 
până pe buza patului fix. Prinse marginea de sus a păturii lui 
Laurie şi, cu o mişcare scurtă din încheietura mâinii, o smulse de 
pe ea, luând-o total prin surprindere. Nu avea pe ea decât o 
cămaşă de spital, lungă până la genunchi şi legată la spate cu 


două şireturi. În partea inferioară dreaptă a abdomenului avea o 
umflătură în zona faşelor care acopereau incizia, iar de sub 
marginea cămâăşii ieşea un furtunaş de drenaj chirurgical care 
intra într-un dispozitiv de plastic ce menținea o presiune 
negativă. In furtunaşul de drenaj se vedeau câteva şuviţe de 
sânge. 

— In regulă, spuse Jazz pe un ton sec. Daţi-vă mai încolo şi vă 
vom face să vă simţiţi ca la mama acasă. 

Se duse apoi la capătul patului cu rotile şi transferă 
recipientul de transfuzie al lui Laurie pe cadrul patului fix. 

Laurie nu se mişcă. Atacul de panică pe care îl avusese în 
momentul în care fusese luată din Secţia de recuperare 
postanestezie atinsese cota maximă în momentul în care văzuse 
ecusonul lui Jazz. Era paralizată de frică. Ar fi fost posibil ca Jazz 
să fie criminalul în serie. 

— Haide, dragă! spuse Jazz. Se apropie de Laurie şi se uită la 
ea. Mişcă-ţi fundul pe pat. 

Laurie îi aruncă o privire sfidătoare. Nu ştia ce altceva ar fi 
putut face. 

— Dacă nu vrei să cooperezi, o s-o chem pe Elizabeth şi tot o 
să te mutăm, fie că vrei, fie că nu. Nu negociem! 

— Vreau să vorbesc cu asistenta-şefa, bălmăji Laurie. 

— Ce potriveală, zise Jazz râzând. Păi, cu ea vorbeşti! Eu sunt 
asistenta-şefa. Mă rog, îi ţin locul asistentei-şefe, adică tot cam 
acelaşi lucru. 

Laurie era în culmea disperării. Se simţea captivă într-un hăţiş 
de circumstanţe înfricoşătoare. 

— De ce nu vrei să te urci în pat? o întrebă Jazz vizibil iritată. 
Îi arătă cu un gest larg restul facilităţilor din rezervă. Ai un pat 
confortabil, cu mai multe comenzi. Poţi să îl ajustezi în orice 
poziţie vrei. Ai televizor şi un dozator de apă, dar fără apă, că n- 
ai voie încă să primeşti fluide pe cale orală şi un buton de 
chemare pentru sclavi ca mine... ai tot, ca în sânul lui Avraam! 
Ce mai vrei mai mult de-atât? 

Laurie urmări cu privirea prezentarea făcută de Jazz şi 
deodată tresări. Pe noptieră era un telefon! se întreba de ce nu 
îi trecuse prin cap mai devreme. Chiar şi infirmierul pomenise 
ceva de telefon. Strângând din dinţi, Laurie se sprijini pe coate 
şi îşi mută şezutul înspre patul din rezervă. Apoi îşi repoziţionă 
picioarele şi repetă manevra până ce ajunse cu totul pe patul 


fix. 

— Bravo, spuse Jazz. Văd că te-ai hotărât să cooperezi. Aşa e 
cel mai bine pentru amândouă! 

Imediat ce Laurie se instală în pat, Jazz aşeză la tăblia 
acestuia dispozitivul de colectare al sistemului de drenaj. Trase 
pătura de la picioarele patului până peste pieptul lui Laurie. Luă 
apoi pulsul şi tensiunea pacientei, în tot acest timp, Laurie o 
urmări atent cu privirea. Jazz evită să se uite la ea. 

— Gata, spuse la final Jazz, privind-o în sfârşit în ochi în timp 
ce ridica grilajul lateral. Totul pare în regulă, deşi ai pulsul puţin 
cam mare. O şterg până la cabinet şi mă uit dacă pot să-ţi aduc 
ceva. Probabil că ţi s-a prescris vreun calmant pentru durere. Ai 
nevoie sau nu? 

Laurie era uimită de lipsa de căldură umană din vocea şi din 
atitudinea asistentei. Practic, Laurie nu avea motive întemeiate 
să se plângă de tratamentul asistentei, în afară de faptul că 
rugăminţile ei fuseseră ignorate. Şi totuşi, observa la ea un soi 
de detaşare, de nepăsare, complet anormală, care o făcea să se 
simtă ameninţată. Era ceva ciudat cu Jasmine Rakoczi. 

— Ţi-ai înghiţit limba? o întrebă Jazz, cu un zâmbet ironic. 
Ridică apoi din umeri. Pe mine nu mă deranjează. Nu te obligă 
nimeni să vorbeşti dacă nu ai chef. Sinceră să fiu, îmi faci 
munca mai uşoară dacă nu zici nimic. In caz că te răzgândeşti, 
ai un buton de chemare la îndemână. Desigur, când te hotărăşti 
să-l foloseşti, s-ar putea să fiu ocupată cu un pacient mai 
comunicativ. 

Jazz ieşi din cameră afişând un zâmbet pe care Laurie îl găsi 
sfidător de indiferent. 

Atentă să nu facă mişcări bruşte, Laurie se întinse peste 
grilajul patului şi ridică telefonul. Un astfel de gest presupuse 
încordarea muşchilor abdominali şi durerea reapăru cu şi mai 
mare intensitate. Scrâşni din dinţi şi mută telefonul de pe 
noptieră pe pat. Il puse lângă ea şi încercă să îşi amintească 
numărul de mobil al lui Jack, în ciuda efectului medicamentelor 
şi a stării de tulburare în care se afla. li luă câteva secunde 
bune, dar, spre uşurarea ei, îşi aduse aminte. Ridică receptorul 
şi îl duse la ureche. 

Inima i se opri în loc. Nu avea ton! Disperată, apăsă furca 
telefonului de mai multe orice, sperând să vină tonul. Nu se auzi 
însă nimic. Linia era moartă. Cu aceeaşi disperare, apăsă 


butonul de chemare a asistentei nu o dată, ci de mai multe ori la 
rând. 


Deşi părerea unui medic primar cardiolog asupra 
electrocardiogramei lui Sobczyk i se păruse o idee minunată, 
Jack nu luase în calcul şi disponibilitatea respectivului medic. 
Când ajunse în faţa sălii de cateterism împreună cu Shirley, află 
că doctorul Henry Wo era în mijlocul unei intervenţii. Se văzu 
nevoit să se învârtă de colo-colo pe coridor, uitându-se des la 
ceas. Shirley rămase lângă el cu stoicism. Dacă băgase de 
seamă starea lui de agitaţie, avusese delicateţea de a nu aduce 
vorba despre asta. 

Abia pe la trei ieşi Henry din sală, scoţându-şi mănuşile 
chirurgicale şi masca. Era un asiatic rotund la faţă, cu ten 
perfect şi păr negru, tuns foarte scurt. Henry strânse mâna lui 
Jack cu entuziasm. Shirley îi povesti despre circumstanţele în 
care fusese realizată electrocardiograma, iar Jack îi arătă 
fragmentul anexat la fişa lui Sobczyk. 

— Am înţeles, spuse Henry dând din cap a încuviinţare şi 
zâmbind în timp ce citea electrocardiograma. 

— Foarte interesant! Asta-i tot ce-avem? 

— Mă tem că da, spuse Jack. 

li povesti tot ce ştia despre tentativa nereuşită de resuscitare. 
Adăugă faptul că şi o supoziţie pe marginea electrocardiogramei 
i-ar fi fost de ajutor. 

— E periculos să spui prea multe având atât de puţine 
informaţii, zise Henry în timp ce analiza din nou înregistrarea. Se 
uită apoi la Shirley. Poate domnişoara doctor Mayrand ne-ar 
putea împărtăşi părerea dumneaei. 

Shirley repetă ce îi spusese mai devreme lui Jack despre 
intervale, complexe şi unde, în vreme ce Henry dădea din cap 
aprobator. Când Shirley încheie, Henry o întrebă dacă ştia 
cumva ce anume ar fi putut cauza astfel de deviații. 

— Aparatul cardiovascular pare să fi cedat, spuse Shirley. 
Poate că asta înseamnă că pompele de sodiu din celulele 
nodului  audioventricular n-au funcţionat sau au fost 
suprasolicitate, fapt ce a determinat alterarea potenţialului de 
membrană. 

Jack scrâşni iarăşi din dinţi. Mai avea puţin şi făcea scandal. 
Scurtul monolog al lui Shirley îi trezise amintiri dureroase din 


facultate, când fusese nevoit să suporte limbajul academic 
pompos. Agitat şi din cauza cafeinei, Jack nu prea era dispus să 
înghită discursuri didactice ridicole şi, tocmai când era pe 
punctul de a-şi exprima pierderea răbdării, Henry îi luă vorba din 
gură. 

— Cred că domnul doctor Stapleton ar dori să afle ce 
substanţă sau agent ar putea genera ceea ce se vede pe 
fragmentul acesta de electrocardiogramă. Nu-i aşa, domnule 
doctor? 

Jack încuviinţă cu mult entuziasm. 

— Ei bine, începu Shirley, vizibil deranjată de faptul că fusese 
pusă la punct, cred că simt câteva medicamente care pot cauza 
astfel de reacţii, mai cu seamă anumite toxine din betablocante. 
Dar cred că una dintre cauze ar putea fi şi un dezechilibru subit 
al electroliţilor, mai ales potasiu sau calciu. Altceva nu ştiu ce-ar 
putea fi. 

— Bravo! o felicită Henry. 

Îi înapoie electrocardiograma lui Jack. 

Jack luă hârtia, meditând la ce îi spusese Shirley. Nu aflase 
nimic nou, însă formularea „un dezechilibru subit al 
electroliţilor” îl puse pe gânduri. Motivul pentru care atât el, cât 
şi toţi ceilalţi excluseseră rolul potasiului ca potenţială cauză de 
deces ţinea de faptul că testele de laborator indicaseră un nivel 
normal de potasiu în cazul tuturor victimelor. Işi dădu seama 
însă că rezultatele de la laborator precizau nivelul de potasiu de 
după deces şi era firesc să fie normal. Se ştia în lumea medicinei 
că nivelurile de potasiu se modifică după deces pentru că 
organismul înmagazinează potasiul la nivel intracelular, unde 
este menţinut de un sistem de transport activ. După deces, 
sistemul de transport se opreşte, iar potasiul se elimină imediat 
din celule. Orice creştere subită a nivelului de potasiu din 
organismul unui individ indusă prin injectare înaintea morţii ar fi 
astfel mascată. Jack înţelese atunci că, dacă cineva ar fi vrut să 
omoare pacienţi fără să fie descoperit, ar fi putut-o face prin 
acea metodă. 

— Dacă se întâmplă să mai găsiţi şi alte fragmente de 
electrocardiogramă, să ne anunţaţi, spuse Henry. Poate vom 
putea trage o concluzie mai fermă având mai multe indicii. Să 
ne anunţaţi! 

— Ar mai fi ceva, spuse Jack, dând cu ochii de bileţelele lui 


Laurie lipite pe spatele foii cu electrocardiograma. Ştiţi cumva la 
ce se referă testul acesta de laborator? 

Scoase bileţelul pe care era notat „MAPNS” şi i-l întinse lui 
Henry. Henry aruncă o privire, clătină din cap în semn că nu ştia 
şi se uită la Shirley. Nici ea nu avea idee. 

— Îmi pare rău, spuse Henry, dându-i bileţelul înapoi. Ştiu însă 
pe cineva care ar putea şti: David Hancock, laborantul-şef din 
tura de noapte. Laboratorul e chiar aici, la capătul holului. Henry 
îi arătă o uşă aflată la şase metri distanţă. Ştiu sigur că e în tură 
în noaptea asta, pentru că m-a ajutat cu ceva mai devreme. 

Jack luă bileţelul şi îl lipi la loc pe spatele hârtiei, alături de 
celălalt. Având laboratorul atât de aproape, se gândi că nu ar 
strica să treacă pe acolo şi să vadă dacă David Hancock avea 
puţin timp liber. 

— Nu ştiu ce înseamnă MAPNS, dar ştiu de la ce vine MEF2A, 
spuse Henry, văzând cel de-al doilea bileţel, care era cam 
mototolit. 

— Da? întrebă Jack. 

Nu ştia nici măcar unde găsise Laurie prescurtarea respectivă. 

— E denumirea unei gene, zise Henry. Produce o proteină 
care controlează cascada de evenimente care asigură sănătatea 
arterelor coronaniene. 

— Interesant, spuse Jack oarecum absent, preocupat fiind să 
înţeleagă ce legătură avea asta cu cazurile lui Laurie, dacă 
exista într-adevăr vreuna. Şi ce-ar putea însemna MEF2A 
pozitiv? _ 

— E puţin contrariant, recunoscu Henry. In literatura de 
specialitate, formula „MEF2A pozitiv” caracterizează prezenţa 
markerului pentru gena MEF2A mutantă. În această situaţie, un 
individ care produce respectiva proteină mutantă va avea mai 
mult ca sigur o afecţiune coronariană, ca, de exemplu, pacientul 
meu din această seară. Are marker pozitiv de genă MEF2A 
mutantă şi, deşi am încercat să îi ţinem pe cât posibil 
colesterolul LDL în limite scăzute, tot a făcut un infarct 
miocardic acut. 

— Sunt sigur că o să-mi fie de mare ajutor aceste informaţii, 
spuse Jack, deşi nu prea ştia în ce fel. 

Se gândea că o să se întoarcă la Manhattan General şi că, 
atunci când o să poată vorbi cu Laurie, o va întreba unde găsise 
acronimul şi îi va povesti ce aflase despre el. 


Jack le mulţumi celor doi cardiologi şi se îndreptă grăbit spre 
uşa laboratorului, sperând să îl găsească pe David Hancock, iar 
acesta să fie disponibil. Când intră în laborator, se uită la ceas şi 
se nelinişti puţin. Era deja trei şi douăzeci şi două de minute. 


Laurie apăsă butonul de chemare de alte câteva ori. Nici nu 
mai ştia de câte ori sunase de când plecase Jazz, iar faptul că 
nimeni nu venise la ea îi accentua senzaţia de neajutorare. | se 
părea că asistenta Rakoczi avea în mod intenţionat un 
comportament pasiv-agresiv, aşa cum sugerase că va face 
înainte de a pleca din rezervă, îşi privi mâna cu care apăsa 
butonul. Tremura. 

De parcă n-ar fi fost suficient de agitată, durerea din zona 
operată se acutizase, mai ales după ce se mutase de pe patul cu 
rotile pe cel fix şi apoi ridicase telefonul. La început, nu o duruse 
decât la mişcări bruşte, însă acum durerea se permanentiză. 
Avea mare nevoie de analgezice, dar îi era frică să ceară vreun 
calmant din cauza inevitabilelor efecte hipnotice. Având în 
vedere circumstanţele, nu voia să devină mai înceată în reacţii 
decât era deja. Trebuia să rămână perfect conştientă dacă voia 
să aibă o şansă să se protejeze până la sosirea lui Jack. 

Chiar în momentul în care se hotărâse să coboare din pat şi 
să vadă dacă se putea ţine pe picioare, o asistentă intră în 
grabă în rezerva ei. Nu era nici Jazz, nici Elizabeth, ci o altă 
femeie, cu tenul mai închis decât al lui Jazz, cu părul lung şi 
negru, strâns la spate cu o clamă. Ducea o tavă cu mâner pe 
care avea eprubete cu sânge, seringi şi alte instrumente 
asemănătoare. 

— Sunteţi Laurie Montgomery? întrebă femeia uitându-se în 
fişa atârnată la marginea patului. 

— Da, răspunse Laurie. 

— Trebuie să vă iau nişte sânge pentru testele de coagulare. 
Asistenta puse tava pe pat, la picioarele lui Laurie, luă câteva 
eprubete şi se apropie de Laurie, ţinând în mână un garou. 

— Trebuie să dau un telefon, îi zise ea asistentei care îi 
ridicase braţul şi începuse să caute venele, lovindu-le uşurel cu 
două degete pe cele pe care le găsea pentru a vedea dacă erau 
potrivite pentru a lua sânge. Cel de pe noptieră nu are ton. 

— Nu pot să vă ajut în privinţa asta, îi răspunse asistenta cu o 
voce răsunătoare şi melodioasă. 


Găsi o venă care i se păru potrivită şi îi legă garoul. 

Laurie tocmai se pregătea să îi explice, cel puţin în parte, 
problemele ei, când zări numele de pe ecuson: Kathleen 
Chaudhry. Ca şi în cazul lui Rakoczi, Chaudhry era un nume 
destul de rar, pe care îl văzuse în lista lui Roger cu personalul 
transferat de la spitalul St. Francis. Laurie se gândi că acea 
femeie avea aceleaşi şanse ca şi Rakoczi de a fi criminalul în 
serie. 

Îşi trase braţul atât de tare, încât Kathleen făcu un pas în 
spate şocată. Tehniciana îşi recăpătă însă iute echilibrul. 

— Liniştiţi-vă! îi spuse. Vă iau doar foarte puţin sânge. 

— Nu vreau să mi se ia sânge, zise Laurie. 

Avea o atitudine fermă, iar vocea ei reflecta asta. Se simţea 
asaltată de suspiciuni, dar avea şi de ce să se comporte 
paranoic. Era ca şi cum cineva o supunea la torturi, aducând în 
preajma ei atâţia potenţiali criminali în serie. 

— Doctorita dumneavoastră a cerut aceste teste, spuse 
Kathleen. E spre binele dumneavoastră. Nu durează decât o 
clipă. N-o să simţiţi aproape nimic, vă promit! 

— Nu sunt de acord să mi se ia sânge, zise Laurie răspicat. 
Îmi pare rău! Nu are rost să vă pierdeţi vremea încercând să mă 
convingeti. 

— Bine, cum doriți, spuse Kathleen ridicând mâinile într-un 
gest exasperant. Eu n-am nimic împotrivă, numai că trebuie să 
anunţ asistentele. 

— Chiar vă rog, spuse Laurie. Şi, dacă tot treceţi pe-acolo, 
spuneţi-i uneia dintre ele să vină până aici imediat! 

Kathleen trânti în mod intenţionat eprubetele înapoi în tavă în 
semn de frustrare şi ieşi din cameră. 

Liniştea profundă a spitalului amorţit se aşternu din nou în 
rezervă. Laurie începu să îşi pună la îndoială sănătatea mintală. 
Oare chiar văzuse acele nume în lista lui Roger sau creierul ei 
obosit născocise totul? Nu era sigură, însă un lucru ştia cu 
certitudine: voia să vină Jack şi să o ia naibii de acolo. 

Încercând să ignore durerea care creştea în intensitate cu 
fiecare mişcare a mușchilor abdominali, Laurie îşi mută corpul 
tot mai aproape de marginea patului. Voia să îşi treacă 
picioarele peste grilajul lateral şi să încerce să se ridice. Când 
mai avea puţin şi reuşea, Jazz dădu buzna în cameră. 

— Stai cuminte, fato! îi strigă. Unde crezi că te duci? 


Laurie o privi cu nedisimulat dispreţ. 

— Mă duc să caut nişte asistente care răspund atunci când le 
chemi! 

— Ascultă, păpuşă! zise Jazz. Nu eşti singura pacientă de pe 
secție şi nici într-un caz nu eşti cea mai bolnavă. Trebuie să ne 
ocupăm de pacienţi în ordinea priorităţilor, ceea ce nu ar fi 
foarte greu de înţeles dacă ţi-ai pune mintea la contribuţie 
măcar un minut. Ce-ţi trebuie, calmante? 5 

— Vreau să dau un telefon, spuse Laurie. Asta de pe noptieră 
nu are ton. 

— E treaba celor din tura de zi de la Departamentul de 
comunicaţii să îl pună în funcţiune. Acum suntem în tura de 
noapte. Nu avem timp de-aşa ceva. 

— Unde-mi sunt lucrurile personale? întrebă Laurie. 

Totul s-ar fi putut rezolva dacă ar fi putut folosi telefonul 
mobil. 

— Probabil că au rămas la Secţia de chirurgie. 

— Am nevoie de ele! 

— Dar ştiu că eşti tare pretențioasă, o ironiză Jazz în clipa 
aceea. N-am ce să zic! Ascultă, drăguță, Secţia de chirurgie are 
mult de lucru în noaptea asta, ceea ce înseamnă că şi noi o să 
fim foarte ocupați. O să primeşte nenorocitele alea de lucruri 
personale când o să fie timp pentru aşa ceva. Şi acum, dacă nu 
te superi, mă aşteaptă pacienţii! 

— Stai puţin! strigă Laurie înainte ca Jazz să iasă pe uşă. 
Vreau să mi se scoată branula asta! 

— Scuză-mă, dar nu se poate, spuse Jazz clătinând din cap. 

Se întoarse din drum, se apropie de latura patului şi îşi 
strecură o mână la subsuoara lui Laurie. Fără să o atenţioneze în 
vreun fel, o trase înapoi în mijlocul patului. 

Laurie gemu de durere. Totodată, i se păru incredibilă forţa de 
care femeia dăduse dovadă. 

— Când ai venit la spital, erai în stare de şoc, continuă Jazz. 
Branula trebuie să rămână acolo unde e în caz că ţi se face rău 
din nou. Ai nevoie de ser fiziologic şi s-ar putea să mai ai nevoie 
şi de sânge. 

— Mi se poate pune atunci altă branulă, insistă Laurie. Asta 
vreau să mi se scoată. Dacă nu o faci tu, mi-o scot singură! 

Jazz o privi preţ de o secundă. 

— Eşti cam scandalagioaică. S-ar putea să ai probleme dacă 


încerci să ţi-o scoţi singură. E o linie venoasă centrală periferică, 
ceea ce sună cam contradictoriu, dar conţine un cateter lung 
care merge pe o venă centrală şi începe de sub bandajul ce 
acoperă punctul de intrare în braţ a perfuziei. O s-o scoţi cu tot 
cu o bucată de ţesut dacă-ţi trece prin cap s-o smulgi! 

— Vreau să fie sunată doctorita mea, spuse Laurie. Altfel îmi 
scot perfuzia indiferent ce-o fi, mă dau jos din pat şi plec de-aici! 

Zâmbetul obraznic pe care Jazz îl afişase atunci când plecase 
prima dată din rezervă îi reapăru pe faţă. 

— Eşti sub orice critică, pe cuvânt! Am citit că mai devreme 
aproape că ai sângerat de moarte, iar acum, după câteva ore, 
dai ordine în stânga şi în dreapta! Uite cum facem. O să sun eu 
doctorul şi o să-i repet exact ce mi-ai spus. Ce părere ai? 

— Ar fi mai bine dacă i-aş spune personal. 

— Ar fi, numai că nu-ţi merge telefonul. În orice caz, eu o sun, 
îi explic situaţia, inclusiv faptul că refuzi să dai sânge pentru 
testul de coagulare şi mă întorc. Eşti de acord? 

— Să zicem. 

Imediat ce Jazz ieşi din cameră, Laurie îşi lăsă capul pe pernă. 
Patul era ridicat la un unghi de aproximativ treizeci de grade. Îşi 
simţea sângele zvâcnind în tâmple, iar durerea din zona 
operaţiei era din ce în ce mai acută, îi trecu prin gând că poate 
chiar i se rupseseră câteva copci. Totuşi, parcă spaima mai 
trecuse. Trase aer adânc în piept şi apoi îl expiră uşurel, 
încercând să se relaxeze. Reuşi chiar să închidă ochii. Ar fi fost 
mult mai bine dacă ar fi putut să îl sune pe Jack, dar până la 
urmă şi telefonul lui Jazz către Laura Riley era un început. 


23 


Din nou, lucrurile nu mergeau aşa cum ar fi vrut Jack. David 
Hancock era la masă şi trebuia să se întoarcă dintr-o clipă în 
alta. La început, vestea i se păruse a fi o glumă, însă îşi aminti 
că cei care lucrează în tura de noapte trăiesc după alt fus orar şi 
că pentru ei mijlocul turei este destinat prânzului chiar dacă 
ceasul arată cu totul altceva. 

Jack se plimbă nerăbdător prin încăpere până când se 
întoarse David Hancock. Era un tip uscăţiv, a cărui origine nu o 
puteai intui cu uşurinţă. În compensație pentru chelia din 
creştetul capului, avea un barbişon încărunţit şi răvăşit şi 
mustață, care îi dădeau un aer diabolic. Ascultă în tăcere 
rugămintea lui Jack, după care luă bileţelul. Îl citi sugându-şi 
zgomotos o măsea. 

— Sunteţi sigur că este un test de laborator? întrebă David, 
uitându-se către Jack şi zdruncinându-i încrederea că va afla un 
răspuns. 

— Destul de sigur, răspunse Jack, întinzând mâna să ia 
bileţelul înapoi. 

David se îndepărtă puţin, păstrând bileţelul şi recitindu-l. 

— De ce credeţi că este un test de laborator? 

— Pentru că a făcut parte din protocolul preoperator al unor 
pacienţi, spuse Jack uitându-se peste umăr în direcţia uşii. 

— Nu aici în spital, spuse David. 

— Nu, recunoscu Jack, legănându-se nervos de pe un picior pe 
altul, neştiind dacă era mai bine să plece. A fost făcut la 
Manhattan General şi la St. Francis, în Queens. 

— Măi să fie! spuse David cu sarcasm. Două instituţii 
AmeriCare. 

Luat prin surprindere de comentariul laborantului, Jack îl privi 
mai cu luare-aminte. 

— Mi se pare mie sau nu prea aveţi la suflet respectiva 
companie? 

— Nu vi se pare, spuse David. Sora mea din Staten Island 
lucrează la stat şi a avut nişte probleme medicale. Cei de la 
AmeriCare s-au spălat pe mâini. Nu îi interesează decât 
afacerile. Sănătatea pacienţilor e ultima lor grijă. 


— Şi eu am avut conflicte cu ei. Într-o zi, poate, o să vă 
povestesc. Acum însă trebuie să aflu ce înseamnă MAPNS. 

— Trebuie să vă mărturisesc că nu simt sigur sută la sută, dar 
eu bănuiesc că este vorba despre un test de determinare de 
genotip. 

Jack făcu o grimasă. Mai devreme cu o jumătate de oră, 
Shirley Mayrand îl făcuse să se simtă bătrân în privinţa vârstei. 
Acum se temea că David îl făcea să se simtă bătrân în privinţa 
accesului la informaţii. Avea cunoştinţe de genetică, însă 
acestea se limitau la determinarea de markeri în cadrul 
medicinii legale, pe care o practica. Ştia că genetica, un 
domeniu relativ nou care luase amploare ca urmare a 
identificării genomului uman, avansa cu paşi uluitor de repezi. 

— În opinia mea, MA vine de la microaglomerare, un procedeu 
extrem de avansat care e folosit de obicei în expresia genelor. 

— Serios? întrebă Jack pe un ton naiv. 

Era deja depăşit de situaţie şi îi era ruşine să recunoască, deşi 
teoria lui David repeta într-un fel ceea ce Henry îi spusese 
despre markerul pozitiv MEF2A notat pe celălalt bileţel. 

— Păreţi nelămurit, domnule doctor! Bănuiesc că ştiţi ce eo 
microaglomerare, nu-i aşa? 

— Nu prea, recunoscu Jack. 

— Să vă explic. Microaglomerările sunt un fel de rastere sau 
de grile cu pete foarte mici dintr-un amestec de secvenţe de 
ADN variate, dar cunoscute, de obicei fixate pe suprafaţa unei 
lamele. Vorbim aici de mii de pete care, în orice moment, pot 
oferi informaţii despre expresia a mii de gene. 

— Da? întrebă Jack, deşi îşi dorea să fi tăcut. 

Era foarte conştient că părea prostănac. 

— Oricum, mă îndoiesc că testul de care sunteţi interesat este 
un test de expresie de gene. 

— Da? întrebă Jack ca un papagal. 

— Păi, da. Cred că PNS vine de la polimorfism nucleotid 
singular şi presupun că ştiţi că este o mutație de punct în 
genomul uman. Probabil că mai ştiţi şi că mii de polimorfisme au 
fost localizate atât de precis în genomul uman, încât pot descrie 
o serie de mutații de genă care sunt moştenite de la o generaţie 
la alta. Aceste poliformisme se numesc markeri. Sunt markeri 
pentru mutaţiile de genă. 

Brusc, lui Jack îi pică fisa. Nu reuşise să urmărească tot 


discursul lui David, însă nu conta. Se grăbi să găsească extrasul 
din fişa lui Sobczyk cu degete tremurânde. Dezlipi bileţelul 
mototolit şi i-l arătă lui David. 

— Credeţi că MAPNS ar putea provoca aşa ceva? 

David citi cel de-al doilea bileţel, scărpinându-se în cap. 

— MEFZ2A pozitiv, repetă David cu voce tare. Oare de la ce 
vine? Hmmm... Se uită înjur şi se ciocăni peste chelie. Se mai 
uită o dată peste bileţel. A, da! Mi-aduc aminte acum. Dacă nu 
mă înşel, e o genă asociată cumva arterelor coronariene. Nu ştiu 
în ce fel se stabileşte legătura, dar mi-aduc aminte că dacă un 
individ are o mutație de astfel de genă, este foarte probabil să 
dezvolte afecţiuni ale arterelor coronariene. Deci, ca să vă 
răspund la întrebare, MEF2A pozitiv poate fi rezultatul unui test 
MAPNS, în sensul că în urma testului individul a prezentat acel 
PNS, poliformism nucleotid singular, care este markerul mutaţiei 
de genă MEFZA. 

Jack se întinse brusc spre laborant şi îi strânse mâna într-un 
gest rapid şi sincer. 

— Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim şi cu altă ocazie. 
Mulţumesc mult. Cred că tocmai aţi dezlegat un mister! 

— Despre ce mister e vorba? întrebă David, însă Jack deja 
ieşea pe uşă. 

Intrase în laborator venind dinspre camera de gardă şi tot pe 
acolo se şi întoarse. Se gândi că ar mai putea fi şi o altă ieşire, 
mai convenabilă, dar nu mai avea timp să întrebe ce şi cum. 
Investigaţiile pe marginea adnotărilor lui Laurie fuseseră 
neaşteptat de edificatoare. Era convins că aflase mobilul 
probabil, precum şi metoda, greu de demonstrat, dar valabilă, 
folosită în cazul deceselor pe care Laurie le analizase cu atâta 
luciditate. Trebuia doar să mai afle de unde scosese Laurie 
rezultatul „MEF2A pozitiv”, ca să verifice dacă alţi pacienţi 
aveau într-adevăr şi ei acel marker. 

leşi în viteză pe uşile duble care despărţeau camera de gardă 
propriu-zisă de sala de aşteptare şi aproape că răsturnă un 
bărbat condus la tratament în scaunul cu rotile. Bărbatul respira 
greu şi sperietura îi acceleră şi mai mult ritmul respirației. Jack 
îşi ceru scuze, îi ură sănătate şi, traversând sala de aşteptare în 
mare grabă, ieşi din spital. Ploaia se înteţise, dar îi păsa prea 
puţin. Dacă teoria lui era corectă, AmeriCare era o instituţie 
mult mai amorală şi mai venală decât îşi imaginase vreodată. Se 


simţea totodată de două ori mai bucuros că Laurie era în grija 
Secţiei de recuperare postanestezie şi nu în cine ştie ce rezervă. 

Ajunse pe First Avenue şi o luă spre sud. Alerga prin ploaie cu 
ochii mijiţi, simțind apa curgându-i în mici şuvoaie pe faţă. Avea 
o bănuială cu privire la sursa rezultatului „MEF2A pozitiv”. 
Trebuia doar să îşi dea seama în ce fel influenţa întreaga 
situaţie. Se gândi să nu caute mai mult de cincisprezece minute 
în cabinetul lui Laurie. Dacă nu găsea nici un indiciu în 
cincisprezece minute, o lăsa pe altă dată şi o întindea la 
Manhattan General. lar dacă Brunhilde nu voia să îl lase să intre 
în Secţia de recuperare postanestezie, se mulțumea şi să stea 
postat în faţa uşii. 


Laurie tresări şi se trezi din somn. Faptul că adormise deşi era 
foarte speriată o îngrijora la fel de mult ca zgomotul care o 
trezise. Jazz şi Elizabeth dăduseră buzna în cameră, discutând 
aprins despre un alt pacient. Jazz se apropie prin dreapta lui 
Laurie, iar Elizabeth trecu pe la picioarele patului şi se aşeză în 
partea stângă. 

Cu ceva greutate Laurie îşi ajustă poziţia. In timpul somnului 
se încovoiase atât de tare, încât ajunsese cu umărul în grilajul 
patului. Se uită la fiecare în parte. Avea aceeaşi durere surdă în 
zona abdominală şi îşi simţea gura foarte uscată. La Recuperare 
postanestezie i se dăduseră cuburi de gheaţă, însă aici nu 
primise nimic. 

— Dumnezeule! spuse Jazz privind spre Laurie. Dacă ştiam că 
dormi buştean, nu ne mai deranjam să venim până aici! 

— Aţi luat legătura cu doctorul meu? întrebă Laurie. 

— Să zicem că am stat de vorbă cu unul din ei, răspunse Jazz. 

Zâmbea în stilul ei insolent, de parcă îi făcea plăcere să o ia 
peste picior. 

— Cum adică, aţi stat de vorbă cu unul din doctorii mei? 
întrebă Laurie. 

— Am vorbit cu domnul doctor Jose Cabreo, spuse Jazz. Se 
întâmplă ca dumnealui să fie disponibil, pe când doctoriţa ta 
Riley cu siguranţă doarme. 

Laurie simţea cum inima începuse să-i bată şi mai cu putere 
în piept. Şi doctorul Jose Cabreo se găsea pe una dintre listele 
lui Roger. De fapt, citise în scrisorile lui de acreditare că avusese 
câteva episoade de malpraxis şi dependenţă de tranchilizante. 


Nu voia să aibă în nici un caz de-a face cu anestezistul 
respectiv. 

— S-a supărat foarte tare când a auzit că ne faci probleme, 
adăugă Jazz. Mi-a spus clar că trebuie să faci testul de 
coagulare. L-a deranjat profund şi faptul că ai ameninţat că îţi 
smulgi perfuzia, că te dai jos din pat, că îţi scoţi tubul de dren şi 
aşa mai departe. 

— Nu mă interesează ce crede doctorul Cabreo, se răsti 
Laurie. Ai spus că o să-mi suni doctoriţa! Vreau să vorbesc cu 
doctoriţa Laura Riley! 

— Ţin să te corectez, spuse Jazz, ridicând în aer degetul 
arătător. Am spus că o să sun doctorul, n-am spus că o sun pe 
doctorita ta. li reamintesc faptul că Departamentul de 
anestezie se consideră încă în mare măsură răspunzător pentru 
starea ta. Practic eşti în stare postanestezică. 

— Vreau să vorbesc cu doctoriţa mea! gemu Laurie printre 
dinţii încleştaţi. 

— E o figură, nu-i aşa? o întrebă Jazz pe Elizabeth. 

Elizabeth zâmbi, încuviinţând. 

Jazz o privi din nou pe Laurie şi adăugă: 

— Având în vedere că e aproape patru dimineaţa, dorinţa îţi 
va fi îndeplinită în doar câteva ore. Până atunci, trebuie să 
respectăm indicaţiile doctorului Cabreo, care a fost foarte 
drăguţ şi ne-a spus ce să facem pentru binele tău. 

Jazz îi făcu semn lui Elizabeth. 

Laurie începuse să îşi repete opiniile cu privire la doctorul 
Cabreo, însă nu apucă să termine nici măcar o propoziţie, că se 
pomeni prinsă de braţe şi ţintuită de pat. Şocată de brutalitatea 
cu care fusese imobilizată, Laurie încercă să se elibereze, însă 
nu avea nici o şansă în raport cu durerea abdominală şi cu forţa 
celor două asistente. Se pomeni cu încheieturile prinse în nişte 
curele legate de cadrul patului. Totul se întâmplase atât de 
rapid, încât rămăsese împietrită. 

— Gata! Misiune îndeplinită! îi spuse Jazz lui Elizabeth. Acum 
putem să stăm liniştite, ştiind că pacienta asta dificilă nu pleacă 
nicăieri şi acul de perfuzie rămâne unde e. 

— Este strigător la cer! se răsti Laurie. 

încercă să îşi smulgă legăturile, fără succes însă. Nu reuşi 
decât să zdruncine grilajul. Curelele cu arici rămăseseră intacte. 

— Domnul doctor Cabreo nu e de aceeaşi părere, spuse Jazz 


zâmbind. Uneori oamenii pot fi dezorientaţi din pricina stresului 
unei intervenţii chirurgicale şi atunci devin un pericol pentru ei 
înşişi. Pe de altă parte, domnul doctor s-a gândit că s-ar putea 
să fii cam supărată, aşa că ţi-a prescris un sedativ rapid şi 
puternic. 

Scoase din buzunar o seringă deja pregătită pentru injecție. 
Smulse capacul acului cu dinţii şi ridică seringa, scuturând-o 
uşor cu unghia degetului arătător. 

— Nu am nevoie de nici un sedativ, ţipă Laurie, încercând din 
nou să îşi elibereze mâinile. 

— Exact pentru prevenirea unor astfel de reacţii este 
recomandat, spuse Jazz. Elizabeth, te superi dacă te rog să o ţii 
pe domnişoara Montgomery cât timp fac onorurile? 

Cu un zâmbet nu foarte diferit de al lui Jazz, Elizabeth o apucă 
pe Laurie de umeri şi se lăsă peste ea cu toată greutatea. Laurie 
încercă să se zbată, dar nu reuşi. Simţi tamponul cu spirt rece 
pe braţ, apoi înţepătura, urmată de o durere scurtă şi acută. 
Jazz se îndreptă de spate, punând capacul seringii la loc. 

— Somn uşor, spuse Jazz, făcându-i semn lui Elizabeth şi 
ieşind împreună din cameră. 

Laurie gemu neajutorată, lăsându-şi capul să cadă pe pernă. 
Cu puţin timp în urmă, din pricina durerii şi a efectului 
sedativelor care îi fuseseră administrate, se gândise că nu putea 
fi mai neajutorată de atât, dar se înşelase. Fusese legată de pat 
ca o victimă menită unui act de sacrificiu. Habar n-avea ce fel 
de injecție i se făcuse. Ar fi putut fi una otrăvitoare, ceea ce 
însemna că lupta se încheiase deja. lar dacă într-adevăr era un 
sedativ, aşa cum pretinsese Jazz, atunci în foarte scurt timp 
urma să fie şi mai vulnerabilă. 


Deşi era în formă destul de bună datorită meciurilor de 
baschet şi a curselor cu bicicleta, Jack abia de mai răsufla atunci 
când se opri în faţa lifturilor de la Institutul de Medicină Legală. 
Il auzise pe Carl Novak strigându-l din urmă, după ce trecuse de 
biroul de pază, însă nu încetinise. Cabinetul mortuar era pustiu. 
Apăsă butonul de chemare a liftului de mai multe ori, de parcă 
aşa ar fi grăbit sosirea ascensorului. 

In timp ce aştepta, încercă să îşi dea seama unde ar fi putut 
Laurie pune CD-ul inscripţionat în biroul lui Roger. Probabil că 
acolo apăruse referirea la MEFZA. Liftul veni la subsol, iar el se 


urcă în grabă. Nu găsise CD-ul lângă fişele şi listele de pe masa 
de lucru a lui Laurie şi nu îl văzuse nici prin sertare. Într-un 
singur loc nu căutase şi anume în fişetul cu patru sertare. Se 
uită la ceas. Era patru şi cinci. Lipsea de la Manhattan General 
de trei ore şi ceva, un răstimp cam prea lung. Aşa cum hotărâse, 
nu voia să piardă mai mult de cincisprezece minute căutând CD- 
ul. 

Liftul se opri cu un zgomot specific; i se păru că uşile se 
deschid infinit de încet. Nerăbdător, le lovi cu podul palmei. In 
cele din urmă, uşile se deschiseră, iar Jack o luă la goană pe 
holul întunecat. Asemenea unui personaj din desenele animate, 
din cauza vitezei aproape că trecu de cabinetul lui Laurie. Se 
agăţă de cadrul uşii ca să nu o depăşească, alunecând pe 
pardoseala cernită din belşug. Imediat ce intră în cabinet, 
începu să scotocească în sertarul de sus al fişierului. 

După cinci minute de căutări zadarnice, Jack închise şi ultimul 
sertar, cel de jos şi se ridică. Scărpinându-se în cap, se gândi 
unde ar fi putut pune Laurie nenorocitul ăla de CD. Se uită spre 
biroul Rivei, dar îşi zise că nu putea fi acolo. Nu ar fi avut de ce 
să îl pună acolo. O posibilitate era să-l fi lăsat prin sertarele 
biroului şi să nu-l fi văzut el la prima căutare. Aşa că se aşeză 
din nou la birou şi începu să îl caute cu mai multă atenţie, 
convins fiind că CD-ul trebuie să fie pe undeva. 

După ce închise şi ultimul sertar, se ridică din scaun. 

— Fir-ar să fie! zise cu voce tare. 

Se uită la ceas. Mai avea cel mult cinci minute din timpul pe 
care şi-l pusese la dispoziţie. Mătură din nou biroul cu privirea, 
gândindu-se să răsfoiască fişele, în speranţa că s-ar fi rătăcit 
printre ele. Deodată, observă un led galben pe marginea 
monitorului. Deşi monitorul era închis, ledul aprins însemna că 
era deschis calculatorul, numai că ecranul se stinsese automat. 

Jack apăsă una dintre taste şi monitorul se aprinse imediat, 
afişând o pagină din fişa lui Stephen Lewis, respectiv o listă cu 
analizele de laborator ale acestuia. Fontul era mic şi Jack se 
văzu nevoit să se scotocească în haină şi să scoată ochelarii pe 
care îi purta în secret. Cu ajutorul lor, putu citi scrisul, iar 
privirea îi parcurse coloana din stânga paginii. Intr-un final, dădu 
peste denumirea „MAPNS”, în dreptul căreia, pe orizontală, era 
menţionat „MEF2A pozitiv”. 

Clătinând din cap pe când medita la prostia de care dăduse 


dovadă netrecându-i prin minte să caute CD-ul de la bun început 
în unitatea de citire a calculatorului, Jack puse mâna pe mouse 
şi petrecu următoarele câteva minute parcurgând fişele digitale 
ale diverşilor pacienţi din seria cazurilor analizate de Laurie. Nu 
fu deloc surprins de ceea ce descoperi. Fiecare victimă de la 
Manhattan General şi de la St. Francis făcuse testul MAPNS care 
identificase ca pozitiv markerul pentru câteva mutații de genă 
dăunătoare. Pe unele le cunoştea, pe altele, nu. Când deschise 
fişa lui Darlene Morgan, îl trecu un fior rece pe şira spinării. 
Pacienta avea marker pozitiv pentru gena BRCALI mutantă! 

Pentru o fracțiune de secundă, rămase cu ochii aţintiţi la 
monitor. Până în acel moment, crezuse că nu exista un risc real 
ca Laurie să devină o potenţială victimă asemenea celorlalţi 
pacienţi. Dintr-odată, situaţia se schimbase. Era limpede că 
ucigaşul îşi alegea victimele dintre pacienţii care moşteniseră 
mutații de genă dăunătoare şi îşi aduse aminte că Laurie, la fel 
ca Darlene Morgan, avea gena BRCAL mutantă. 

Sări din scaun de parcă ar fi fost catapultat şi ieşi în goană din 
cabinet, alergând glonţ către lift. Din fericire, ascensorul era 
încă acolo. În timp ce cobora, îşi căută telefonul mobil prin 
buzunarele hainei. Se uită la ceas. Era patru şi şaisprezece 
minute. Formă imediat numărul de la Manhattan General, dar nu 
încercă să apese butonul de apelare. În lift nu avea semnal. 

In clipa în care se deschiseră uşile la subsol, ţâşni în hol, 
alergând din toate puterile şi trecând în viteză pe lângă acelaşi 
Carl Novak, la fel de surprins ca şi atunci când intrase în clădire. 
Jack îl ignoră din nou. De cum ieşise din lift îşi lipise telefonul de 
ureche, după ce apăsase butonul de apelare. Centralista 
spitalului răspunse în momentul în care Jack cobora rapid cele 
câteva trepte dinspre rampa morgii spre trotuar. Fără să 
încetinească ritmul alergării, îi spuse centralistei cine era şi ceru 
cu glas întretăiat să îi fie transferat apelul către Secţia de 
recuperare postanestezie. Voia să primească reasigurări că 
Laurie nu va fi transferată în altă secţie până ce doctoriţa Riley 
nu sosea la vizită. Ajunse în pas alert pe 30th Street şi o luă la 
stânga. 

Când ajunse pe First Avenue, primi legătura. Recunoscu 
vocea autoritară a asistentei-şefe şi se opri din alergat. Nu mai 
ploua la fel de tare ca atunci când se întorsese la institut, cu un 
sfert de oră mai devreme, totuşi îşi protejă telefonul de picături 


cu palma. Prin faţa lui mai trecea din când în când câte o 
maşină, îndreptându-se spre nordul oraşului. 

Jack îşi trase sufletul şi se prezentă. 

— O secundă, spuse Thea. O auzi în receptor strigând în care 
pat trebuia dus un nou pacient, după care femeia reluă 
conversaţia: Mă scuzaţi, suntem cam aglomeraţi. Cu ce vă pot fi 
de folos, domnule doctor Stapleton? 

— Nu vreau să vă deranjez din treabă, spuse Jack. (În timp ce 
vorbea la telefon, căuta un taxi. Nu văzuse nici unul.) Voiam să 
ştiu care mai e starea lui Laurie Montgomery. 

Văzu în depărtare un taxi liber. Tocmai se pregătea să 
coboare de pe trotuar pentru a-i face semn să oprească, când 
Thea îi spuse un lucru cutremurător. 

— Păi, nu avem nici o Laurie Montgomery aici. 

— Cum adică? întrebă Jack înspăimântat. E în patul de la 
perete. Am fost la ea în noaptea asta. Mi-aţi spus despre ea că e 
foarte frumoasă. 

— A, da! Laurie Montgomery! Îmi cer scuze. În ultimele ore 
am avut o situaţie de criză cu victimele unui accident. Laurie 
Montgomery nu mai e la noi pe secţie. Se simţea bine, iar noi 
aveam nevoie de pat. 

Dintr-odată, lui Jack i se uscă cerul gurii. 

— De când nu mai e acolo? 

— Imediat după ce am fost sunaţi de cei de la blocul operator. 
Cred că de pe la două şi un sfert. 

— Dar v-am lăsat numărul meu de mobil, izbucni Jack 
Rămăsese că mă sunaţi în cazul în care starea ei s-ar fi 
schimbat! 

— Păi, nu se schimbase cu nimic! Semnele vitale erau foarte 
bune. Nu am fi transferat-o dacă ar fi fost ceva în neregulă cu 
ea, credeţi-mă! 

— Şi unde e acum? întrebă Jack, reuşind cu greu să îşi 
controleze furia şi spaima. E la Terapie intensivă? 

— Nu, nu era cazul şi, oricum, era arhiplin. La fel şi la 
Obstetrică-ginecologie. Este în rezerva 609 la etajul Secţiei de 
chirurgie. 

Jack închise telefonul, privind cu disperare strada întunecată, 
umedă şi aproape pustie. Pierduse taxiul pe care îl văzuse mai 
devreme, pentru că era prins în discuţia şocantă pe care o 
avusese cu Thea Papparis. Mintea lui aproape că refuza să 


conceapă faptul că Laurie, aşa slăbită cum era, fusese 
transferată de două ore într-o altă secţie, iar el, în tot acest 
timp, alergase după cai verzi pe pereţi. Întrebarea „Ce-a fost în 
capul meu?” îi răsuna neîncetat în minte. Cuprins de panică, 
Jack începu să alerge în lungul străzii, spre nord, călcând în 
bălțile de apă care se formaseră asemenea unor pete de petrol. 
Ştia că îi va lua mult prea mult timp să ajungă pe jos la spital, 
însă pur şi simplu nu putea să stea pe loc. 


24 


Jazz avusese o noapte foarte plină, poate cea mai plină de 
când lucra la Manhattan General. Secţia ei fusese practic 
invadata de pacienţii de la Recuperare postanestezie şi toate 
paturile libere se ocupaseră. Pentru că se autoproclamase 
înlocuitoare de asistentă-şefă, statut fără o viaţă lungă după 
cum circulau zvonurile că spitalul urma să angajeze un nou şef 
de tură de noapte, pe capul ei căzuse delegarea asistentelor şi a 
infirmierelor. Nu primise multe plângeri, mai ales că luase şi ea 
câţiva pacienţi în grija ei. Mai mult decât atât, insistase să se 
ocupe tot ea şi de Laurie Montgomery. Imediat ce hotărârea ei 
fusese aprobată de colegi, se liniştise. Ştia sigur că numai aşa 
şi-ar fi putut duce la bun sfârşit sarcina din cadrul Operațiunii 
Winnow. 

Îşi întinse braţele deasupra capului şi îşi răsuci gâtul de 
câteva ori pentru a-şi dezmorţi muşchii. Era încordată. Tocmai 
terminase de completat ultimele hârtii şi se gândi să profite de 
momentul de pauză. Tot personalul îşi scurtase pauza de masă 
din cauza surplusului de pacienţi, iar Jazz nici măcar nu 
mâncase. Profitase însă de puţinele momente libere, fugind la 
toaleta de lângă cantină pentru a pregăti o seringă cu clorura de 
potasiu pe care o şterpelise din depozitul camerei de gardă şi 
pentru a se descotorosi de fiola goală. Pregătirea unei lichidări 
devenise deja un lucru de rutină. 

Era cinci fără douăzeci dimineaţa şi totul era gata. Aşteptase 
momentul potrivit şi iată că sosise. Elizabeth, care completase 
la rândul ei câteva hârtii, tocmai fusese chemată de pacientul 
din camera 637 şi dispăruse din peisaj. Nici celelalte asistente 
sau infirmiere nu erau prin preajmă, ocupate fiind cu pacienţii 
lor. Pe holurile slab luminate domnea o linişte specifică turelor 
de noapte, linişte pe care începuse să o preţuiască. Se uită mai 
întâi pe un hol, apoi pe celălalt. Era cea mai bună ocazie. 

Se ridică de la pupitru. Mai verifică o dată dacă seringa era în 
buzunarul drept al halatului. Trase aer adânc în piept ca să îşi 
stăpânească nervozitatea şi plecă. luţi pasul şi ajunse rapid şi în 
tăcere la rezerva 609. Se opri în faţa uşii pentru a arunca o 
ultimă privire pe coridor. Când acţiona, nu îi plăcea să fie văzută 


intrând, ca să nu fie nevoită să dea explicaţii ulterior. 

Spre mulţumirea ei, nu era nimeni pe hol. Nu se auzea decât 
semnalul încet şi ritmic al unui monitor de funcţii vitale dintr-o 
cameră apropiată. Lichidarea lui Laurie Montgomery promitea 
să fie sarcina cea mai facilă de până atunci, pentru că avusese 
ocazia să aleagă momentul şi pentru că victima era sedată şi 
imobilizată. „Ce ar putea fi mai uşor de-atât?” se întrebă Jazz în 
sinea ei. 

Intră în rezervă. Mai devreme cu o jumătate de oră, pe când 
se întorcea la oficiul asistentelor după ce vizitase un pacient, 
vârâse capul pe uşă să se asigure că sedativul îşi făcuse efectul. 
Tot atunci, coborâse patul lui Laurie la orizontală şi stinsese 
neonul din tavan. Acum, la fel ca şi holurile, camera era scăldată 
în lumina plăcută şi slabă a lămpilor de veghe, plasate pe 
podea. 

Fără să scoată un sunet, ajunse lângă pat. Laurie dormea 
adânc, cu gura uşor întredeschisă, iar Jazz observă că i se 
uscaseră buzele şi limba. 

— Sărăcuţa de tine, şopti cu dispreţ. 

Se distra de minune. Dintre toţi pacienţii, i se părea că Laurie 
merita cel mai mult să fie lichidată. Avusese o grămadă de 
pretenţii şi o atitudine nesuferită. | se părea o nenorocită cu 
diplomă, bogată şi plină de aere, corespondentul feminin al 
tipilor şcoliţi în Ivy League pe care era nevoită să îi suporte. Şi, 
mai presus de toate, era o doctoriţă care îi dădea ordine lui Jazz, 
deşi acum era pacientă. Din punctul ei de vedere, Laurie 
Montgomery îşi merita soarta cu vârf şi îndesat. 

Simţi un fior de plăcere când o văzu legată de încheieturi. 
Fără îndoială, faptul că era imobilizată îi uşura mult sarcina, plus 
că aşa avea siguranţa că nu o va zgâria ca nemernicul de 
Stephen Lewis. Pe lângă avantajele lor practice, curelele îi 
aminteau totodată de colecţia ei de filme porno cu sclavi pe 
care le descărcase de pe internet. Era o chestiune de deţinere a 
controlului. 

Îi ridică uşor capul şi îi trase perna la o parte. Era sigură că 
Laurie nu o să se agite, graţie sedativului pe care i-l 
administrase. Într-adevăr, pacienta nu făcu nici o mişcare. Jazz 
puse perna la subraţ. Voia să o aibă la îndemână, să i-o poată 
aşeza pe faţă în cazul în care ar fi făcut gălăgie, cum se 
întâmplase în cazul belelei de Sobczyk. Nu se aştepta însă să se 


întâmple la fel. Perfuzia era conectată la un cateter venos 
central, ceea ce însemna că potasiul concentrat intra direct într- 
o venă principală şi avea să provoace mai puţine dureri decât în 
cazul uneia periferice, însă Jazz voia să fie pregătită pentru orice 
eventualitate. Se mândrea cu faptul că învăţa din greşeli, drept 
pentru care, cu cât avea să fie mai puţin luată prin surprindere, 
cu atât era mai bine. 

Deschise robinetul, lăsând perfuzia să curgă liber. Aşteptă 
câteva minute, să fie sigură că mergea bine. Când se asigură că 
totul era în regulă, scoase seringa cu potasiu. Smulse capacul cu 
dinţii şi strecură acul în recipientul de perfuzie. 

Se mai uită o dată la uşa care dădea în hol şi se asigură că nu 
se auzea nimic suspect, apoi apăsă ferm pistonul. Totul dură 
cinci secunde. Ştia că, dacă potasiul ajungea în inimă într-o 
cantitate cât mai concentrată, se dovedea mai eficient. Şi acum, 
ca şi în celelalte cazuri, urmări cum creşte nivelul fluidului în 
tubul de plastic de sub recipientul de perfuzie. 

După ce goli conţinutul seringii, scoase acul din recipientul de 
perfuzie şi îi puse capacul. Văzând că Laurie se agită, geme şi 
deschide ochii, scoase perna de la subrat. 

— Călătorie sprâncenată! îi şopti Jazz. 

Cu perna pregătită într-o mână şi cu seringa în cealaltă, Jazz 
se aplecă deasupra pacientei, crezând că bolborosise ceva. 
Tocmai avea de gând s-o pună să repete, când auzi uşa lovindu- 
se de opritoare şi se trase şocată în spate. În secunda imediat 
următoare, un bărbat cu înfăţişare de nebun dădu buzna în 
cameră. Pe moment, Jazz rămase blocată de intrarea vijelioasă 
şi neaşteptată în rezerva liniştită, cu lumină difuză. Poate că 
asta se întâmpla pentru că era foarte încordată şi prinsă în ceea 
ce făcea, dar şi pentru că îşi imaginase că fusese atentă să nu 
se ivească surprize. In afară de un pas în spate făcut din 
instinct, Jazz rămase ca paralizată. 

— Cum se simte? urlă Jack oprindu-se de pat. 

Respira horcăit. Avea părul ud leoarcă şi lipit de cap. Semăna 
cu un sălbatic cu barbă nerasă, cu ochii injectaţi, cu haine 
îmbibate de apă şi pantofii mustind. Se sprijini cu ambele mâini 
de spătarul metalic de la picioarele patului, de parcă ar fi fost 
extenuat, însă îşi reveni repede. În mod clar, nu era încântat de 
privelişte. O străfulgeră cu privirea pe Jazz, care încă nu îi 
răspunsese la întrebare. Văzu perna şi seringa din mâinile ei. Se 


uită apoi iarăşi la Laurie, care gemea încet şi încerca fără vlagă 
şi fără succes să scape de curelele legate în jurul încheieturilor. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă Jack cu glas imperativ. Se 
repezi pe laterala patului, vizavi de Jazz. Laurie! strigă el. O 
prinse de una din încheieturi, apoi îşi mută mâna şi o tinu de 
frunte pentru a nu-şi mai smuci capul. Ce naiba caută curelele 
astea aici? urlă Jack, fără să aştepte însă vreun răspuns. 

Privind-o mai îndeaproape, înţelese că Laurie se afla într-o 
stare critică, disperată, dacă nu chiar în agonie. Pe faţa ei se 
citea un amestec de teroare, confuzie şi durere. 

— Aprinde luminile! strigă Jack. Anunţă codul roşu! 

Jazz nu răspunse nici de această dată; făcu numai un alt pas 
în spate, uluită de neaşteptata întorsătură de situaţie. 

— La dracu'! urlă el, văzând-o înmărmurită. 

Vocea lui reverberă pe holurile spitalului. Avea nevoie de 
ajutor imediat, dar nu voia să o lase singură pe Laurie nici 
măcar pentru câteva secunde. 

Cuprins de o frustrare disperată, Jack trase cu putere patul 
dinspre perete. Roţile blocate scârţâiră pe podeaua din 
materiale compozite. După ce dădu noptiera la o parte, 
împrăştiind pe jos o mulţime de obiecte aflate pe ea, se strecură 
între perete şi pat. Deblocă roţile cu piciorul. Scrâşnind din dinţi 
şi scoțând un urlet ca de bătălie, îndepărtă patul şi mai mult de 
perete, smulgând totodată cablurile. II îndreptă apoi spre uşă cu 
un geamăt de efort. Acesta prinse viteză şi, deşi lovi uşa şi apoi 
canatul, nu se opri din înaintare. În câteva secunde, era deja pe 
hol şi, folosindu-şi toată forţa, Jack reuşi să îl împingă cu 
repeziciune înspre oficiul bine luminat al asistentelor. 

— Cod roşu! strigă Jack cât îl ţineau plămânii. 

Îi apăru în drum un biet cărucior cu produse de curăţenie, însă 
Jack nu ţinu cont de el şi îl răsturnă, împrăştiind rezervele de 
săpun şi alte materiale pe podea. Întâlni apoi un cadru de mers 
pe care aproape că îl zdrobi cu patul. 

— Chemaţi echipa de resuscitare! răcni Jack din nou. 

Asistente, infirmiere, ba chiar şi câţiva pacienţi apărură pe la 
uşi, să vadă ce se întâmpla. 

Când se apropie de oficiul asistentelor, Jack încercă să 
încetinească viteza patului, însă nu reuşi decât într-o mică 
măsură. Patul se opri lovindu-se de pupitrul recepţiei, 
răsturnând toate fişele de pe suprafaţa lui, precum şi o vază cu 


flori care încă nu fusese dusă în rezerva unui pacient. Abia 
acum, când ajunse la lumină, văzu cât de rău arăta Laurie. Era 
palidă ca o fantomă şi inertă. Pupilele erau dilatate şi privirea 
aţintită în tavan. 

Jack se dezbrăcă de geaca udă şi de sacou, aruncându-le pe 
jos, după care se duse lângă Laurie. Dându-şi seama imediat că 
nu respira şi că nu avea puls, o apucă de bărbie şi, obturându-i 
căile nazale, îi făcu respiraţie gură la gură. După ce îi umplu 
plămânii de câteva ori, sări pe pat şi începu să îi facă masaj 
cardiac. In decurs de câteva secunde, lângă el îşi făcură apariţia 
câteva asistente. Una dintre ele venise cu o mască de ventilare 
artificială, pe care i-o puse pe faţă, încercând să ţină ritmul cu 
compresiile lui Jack. După cinci apăsări pe piept, introduse aer în 
plămânii lui Laurie. O altă asistentă aduse un tub de oxigen, pe 
care îl conectă imediat la masca de ventilare. 

— A chemat cineva echipa de resuscitare? urlă Jack. 

— Da, răspunse asistenta care o ventilase pe Laurie. 

— Şi unde naiba sunt? strigă Jack. 

— N-a trecut mai mult de un minut de când a fost anunţat 
codul roşu. 

— La naiba, la naiba, la naiba! blestemă Jack printre dinţii 
încleştaţi. 

Se tăiase răsuflarea din pricina efortului depus pentru a 
împinge patul şi apoi pentru a asigura masajul cardiac. Chiar 
dacă Laurie îi sugerase să plece, se învinovăţea în sinea lui 
pentru că o lăsase singură. Ar fi trebuit să stea de pază în faţa 
Secţiei de recuperare postanestezie, aşa cum o ameninţase că 
va face. Din poziţia în care se afla, deasupra ei observă că 
Laurie căpătase ceva culoare în obraji în urma procedurilor de 
resuscitare cardiacă, ceea ce însemna că înregistraseră un mic 
progres. 

— Cum sunt pupilele? o întrebă Jack pe asistenta care îi 
asigura respiraţia mecanică. 

— Tot cam la fel. 

Jack scutură din cap cuprins de frustrare. 

— De obicei cam în cât timp ajunge echipa de resuscitare 
aici? urlă el între două compresii. 

Dacă Laurie păţise ce credea el că păţise, viaţa ei era în 
pericol până când sosea echipa de resuscitare şi nici atunci nu 
ştia ce şanse de supravieţuire avea. Era foarte sigur însă de un 


lucru: numai cu masaj cardiac nu avea cum să supravieţuiască. 
Avea nevoie şi de tratament imediat. 

Ca un răspuns la rugăciunile lui, uşa liftului se deschise şi în 
hol îşi făcu apariţia un cărucior cu defibrilator, însoţit de patru 
medici rezidenţi, doi bărbaţi şi două femei, care alergau cu 
sufletul la gură. Liderul grupului era Caitlin Burroughs, o 
rezidentă ce dădea impresia că fusese în aceeaşi grupă de copii 
supradotaţi cu Shirley Mayrand. Dacă ar fi întâlnit-o pe stradă, 
ar fi crezut că era în ultimul an de liceu, nicidecum medic 
rezident. Şi bărbaţii păreau tineri, dar nu nişte puberi, ca Shirley 
şi Caitlin. 

Unul dintre medicii rezidenţi preluă coordonarea mâăştii de 
ventilare din mâinile asistentei. Alţi doi începură să conecteze 
firele aparatului EKG. Evident, ştiau ce responsabilităţi aveau în 
cadrul echipei. 

— Ce avem aici? strigă Caitlin, verificând pupilele lui Laurie. 

— Hiperpotasemie, răcni Jack drept răspuns. 

— Asta-i diagnostic foarte precis, exclamă Caitlin. 

Vorbea foarte rapid, sacadat. Poate că i se păruse tânără lui 
Jack, însă aerul pe care îl avea trăda o încredere în sine care 
venea odată cu experienţa. De unde ştiţi că are potasiul prea 
mare? Face dializă? 

— Nu are probleme renale, replică Jack nervos. Nu era sută la 
sută sigur că Laurie avea hiperpotasemie, dar era absolut 
convins că, dacă nu acționau imediat şi ulterior se dovedea că 
avusese într-adevăr o prea mare concentraţie de potasiu în 
sânge, o vor pierde şi ea va deveni un caz care se adăuga seriei 
de decese bizare. Mi-ar lua prea mult să vă spun cum am ajuns 
la diagnosticul ăsta, însă sunt sigur de el, spuse Jack pe un ton 
apăsat. Are nevoie de tratament neîntârziat pentru supradoză 
de potasiu! In secunda asta! 

— Cum de sunteţi atât de sigur? Şi, apropo, cine sunteţi? 

— Sunt doctorul Jack Stapleton, se răsti Jack. Sunt medic 
legist la morga oraşului. Ascultaţi-mă! Aţi avut o serie de morţi 
neaşteptate prin infarct în spital, de la începutul lui ianuarie 
încoace. Au fost oameni tineri şi sănătoşi, ca această pacientă, 
care n-au putut fi salvaţi prin resuscitare. La morgă ne-am dat 
seama despre ce e vorba. Suntem de părere că avem de-a face 
cu o hiperpotasemie provocată. 

— Nu se vede mare lucru la EKG, anunţă unul dintre rezidenții 


care stăteau lângă electrocardiograf. 

Hârtia  milimetrică indică doar câteva complexe slab 
conturate. 

Caitlin se uită rapid peste electrocardiogramă. Ceea ce văzu o 
determină să treacă de partea lui Jack şi începu să strige ordine 
către asistente, împrăştiindu-le care încotro. Avea nevoie de 
gluconat de calciu, de douăzeci de unităţi de insulină, de o doză 
de cincizeci de grame de glucoză, de bicarbonat de sodiu, de 
răşină schimbătoare de cationi pregătită pentru spălături. Ceru 
să se ia sânge pacientei pentru testarea electroliţilor şi, lucrul 
cel mai important din punctul lui Jack de vedere, ceru să fie 
chemat un chirurg rezident ca să ajute la efectuarea de urgenţă 
a unei dialize peritoneale. Jack considera că numai dializa ar fi 
putut să o salveze. 

În timp ce asistentele duceau ordinele rezidentei la 
îndeplinire, făcând rost de medicamente şi de celelalte lucruri 
necesare, unul dintre bărbaţii din echipa de resuscitare se urcă 
în pat, înlocuindu-l pe Jack, care la început nu se dădu dus, însă 
imediat ce medicul reluă seria de compresii, înţelese că se 
descurca mult mai bine decât o făcea el. În calitatea sa de 
oftalmolog reprofilat în medicină legală, Jack nu mai era foarte 
îndemânatic în materie de resuscitare cardiacă. In afară de asta, 
era şi foarte obosit. Dar îi era greu să stea la capătul patului cu 
mâinile în sân, în timp ce viaţa lui Laurie atârna de un fir de păr. 
Cât timp se concentrase asupra masajului cardiac, nu avusese 
timp să se gândească la posibila tragedie care se derula în faţa 
ochilor lui. 

Nu alergase chiar tot drumul de la Institutul de Medicină 
Legală până la Manhattan General, totuşi străbătuse o distanţă 
semnificativă. Străbătuse First Avenue cale de zece cvartale 
fără să găsească un taxi liber. Câteva trecuseră pe lângă el, 
stropindu-l din cap până-n picioare, însă nici unul nu oprise. La 
un moment dat însă avusese noroc. Aproape de sediul Naţiunilor 
Unite, o maşină de patrulă de poliţie oprise în faţa lui, crezând 
că fugea de la locul vreunui delict. Când Jack le arătase 
legitimaţia de medic legist, spunându-le cu respiraţia tăiată că 
avea o urgenţă la Manhattan General, poliţiştii se oferiseră să îl 
ducă până acolo. Goniseră fără oprire, cu sirena pornită. Dacă ar 
fi realizat că era cam ciudat ca un doctor care de obicei se 
confrunta cu cadavre să aibă o urgenţă în creierii nopţii din 


pricina căreia fugea ca nebunul pe First Avenue, poate că n-ar 
mai fi fost la fel de serviabili. 

Pe când tratamentul administrat începea să scadă nivelul 
ridicat al potasiului pe care Jack îl suspecta că s-ar găsi în 
sângele lui Laurie, îşi făcu apariţia un anestezist. Începu să o 
intubeze cu mişcări sigure, astfel încât să poată fi ventilată mai 
eficient. După ce Analiză procedura, se întoarse cu faţa spre 
Jack. Acesta din urmă tresări când citi numele de pe ecuson. Era 
Jose Cabreo. Îşi aminti că văzuse numele anestezistului în una 
dintre listele lui Roger. Din acel moment, Jack urmări fiecare 
mişcare a anestezistului şi răsuflă uşurat când acesta plecă în 
grabă. 

Dializa  peritoneală începu printr-o abordare percutantă 
efectuată prin intermediul unui trocar mare. Jack îşi feri privirea 
în momentul în care trocarul străpunse peretele abdominal, 
însă, la cât era de aproape, auzi sunetul pe care acesta îl scoase 
în momentul penetrării fasciei şi se cutremură. Câteva secunde 
mai târziu, urmări cum lui Laurie i se administra în abdomen un 
lichid izotonic fără potasiu. Jack îşi strânse pumnii pe-ascuns, 
rugându-se ca procedura să aibă succes. Ştia că zona 
subabdominală era una destul de mare, ca urmare a traiectului 
intestinal căruia i se adăuga o bogată reţea de vase sangvine, 
ceea ce însemna că dializa peritoneală putea fi, chiar dacă la 
modul pasiv, cea mai eficientă metodă de a scădea nivelul 
ridicat al potasiului sau al oricărui alt electrolit din sânge. 

Din nefericire, după zece minute de terapie invazivă, starea 
lui Laurie nu se schimbase decât foarte puţin. Caitlin ceru din 
nou gluconat de calciu, pe care i-l injectă personal. Jack auzea 
tot ce se întâmpla de la distanţă, căci începuse să se plimbe cu 
paşi mari de la patul lui Laurie până în faţa oficiului asistentelor 
şi apoi până în zona lifturilor. Nu din cauza cafeinei era agitat, ci 
din pricina fricii tot mai intense şi a sentimentului de vină. ÎI 
măcina până la obsesie gândul că din nou se dovedea un 
blestem pentru vieţile celor pe care îi iubea. Ideea nu-i dădea 
pace. Într-o singură noapte, pierduse un posibil copil, iar acum 
era pe punctul de a pierde femeia pe care o iubea. Şi, ca şi când 
nu era de-ajuns, ştia că, într-o anumită măsură cel puţin, purta 
răspunderea pentru asta. 

Când veniră analizele de sânge, Caitlin se apropie de Jack: 

— Ei bine, aţi avut dreptate, spuse ea arătând spre nivelul 


anormal de ridicat al potasiului. Nu am mai văzut niciodată aşa 
ceva! După ce vom termina cu toate astea, aş vrea să-mi 
spuneţi cum de-aţi ştiut. 

— Cu cea mai mare plăcere, spuse Jack, dar cu condiţia ca 
domnişoara Montgomery să îşi revină. 

În cazul în care Laurie nu ar fi supravieţuit, nu ştia dacă ar 
mai fi fost dispus să stea de vorbă cu cineva. 

— Ne dăm toată silinţa, spuse Caitlin. Tot e bine că i-a mai 
revenit culoarea în obraji, iar pupilele arată cât de cât normal. 

Pe măsură ce minutele treceau, Jack se ţinu deoparte, îi era 
din ce în ce mai greu să o vadă pe Laurie lipsită de vlagă, întinsă 
într-un pat în timp ce un străin îi apăsa pieptul, iar un altul îi 
pompa oxigen în plămâni. Pacienţii care mai devreme ieşiseră în 
cadrul uşilor să urmărească alarmaţi ceea ce se întâmpla se 
întorseseră în paturi. Majoritatea asistentelor de pe etaj 
plecaseră deja să vadă de pacienţii lor. 

Era şase fără douăzeci când apăru primul semnal cu adevărat 
optimist, iar Caitlin fu cea care îl observă. 

— Hei, oameni buni! strigă ea. Inima prezintă semne de 
activitate electrică! 

Medicul rezident care nu se ocupa nici cu masajul cardiac, nici 
cu ventilaţia artificială se duse glonţ la aparatul EKG şi se uită 
peste umărul lui Caitlin. 

— Mai ia-i o dată sânge pentru nivelul de potasiu! îi strigă 
Caitlin unei asistente rămase lângă Laurie. 

— Bravo! Complexele încep să arate aproape normal, îi spuse 
rezidentul lui Caitlin, care îl aprobă dând din cap. Şi sunt din ce 
în ce mai bune. 

— Nu-i mai faceţi masaj! îi spuse Caitlin rezidentului care 
stătea în genunchi deasupra lui Laurie. Vezi dacă are puls! 

Medicul care îi asigurase respiraţia mecanică se opri un 
moment şi o palpă pe gât. p 

— Are puls! Şi, Dumnezeule, respiră singură! Indepărtă masca 
de ventilaţie de capătul tubului endotraheal. Simţi cu palma 
curentul de aer stârnit de inspiraţiile şi expiraţiile lui Laurie. 
Respiră cât se poate de normal şi se înecă cu tubul endotraheal. 

— Dezumflă-l şi scoate-l! îi ordonă Caitlin. Electrocardiograma 
arată acum normal. 

Rezidentul se conformă imediat şi scoase cu grijă tubul din 
gura pacientei, ţinându-i în continuare bărbia în jos să fie sigur 


că rămâneau deschise căile respiratorii. Laurie tuşi de câte ori. 

Auzind schimbul de replici, Jack se apropie în grabă dinspre 
zona cufundată în obscuritate a lifturilor în care se tot foise şi se 
duse în spatele pupitrului din oficiul asistentelor. Laurie fusese 
conectată la unul dintre monitoarele de deasupra biroului 
recepţiei, dar dacă Jack ar fi vrut să vadă ce afişa ecranul, ar fi 
trebuit să rămână de cealaltă parte a pupitrului faţă de patul lui 
Laurie. In urmă cu o jumătate de oră, când se uitase la monitor, 
semnalele tensiunii şi ale pulsului reprezentau câte o linie 
continuă. Acum însă se schimbaseră, iar inima îi sări în piept de 
bucurie. Laurie avea şi tensiune şi puls! 

— Opriţi dializa peritoneală! ordonă Caitlin. Şi drenaţi răşina 
schimbătoare de cationi. Să nu exagerăm şi după aia să ne 
trezim cu un nivel de potasiu prea mic. 

Jack se apropie de pat, dând ocol pupitrului de la recepţie. Din 
nou se stârnise agitaţie în jurul lui Laurie, ca urmare a 
indicaţiilor date de Caitlin. Nu voia să stea în calea nimănui, 
însă, deşi perspectiva era încurajatoare, voia să fie aproape de 
Laurie. 

— Aleluia! spuse rezidentul care până atunci îi asigurase 
respiraţia artificială. Se trezeşte! 

Incapabil să se stăpânească, Jack se năpusti la capul patului, 
care se sprijinea de pupitrul recepţiei. Jack cobori privirea şi i se 
păru că asistă la un miracol. Laurie deschisese ochii şi se uita la 
oamenii adunaţi în jurul ei, cu un aer foarte confuz şi speriat. Pe 
neaşteptate, Jack izbucni într-un plâns atât de puternic, încât i 
se înceţoşă vederea. Incercă să spună ceva, dar nu reuşi decât 
să clatine din cap. 

— Scoateţi curelele de la încheieturi, ordonă Caitlin făcându-şi 
loc la capătul patului, vizavi de Jack. 

Laurie avusese mâinile legate în tot acest timp. Caitlin se 
aplecă deasupra ei şi o mângâie încurajator pe umăr. 

— Totul e în regulă. Linişteşte-te. Totul e sub control. O să te 
faci bine! 

Laurie încercă să spună ceva, însă avea vocea foarte slăbită. 
Caitlin se aplecă, apropiindu-şi urechea de gura ei. 

— Eşti la Manhattan General, spuse Caitlin. Ştii cum te 
cheamă şi în ce an suntem? 

Caitlin ascultă răspunsul, apoi se îndreptă de spate. Se uită la 
Jack şi văzu că acesta izbutise să se calmeze. Nu mai plângea şi 


îşi ştersese lacrimile. 

— E într-adevăr foarte bine. E lucidă. Trebuie să recunosc că 
diagnosticul rapid pe care ni l-aţi dat i-a salvat viaţa. La cât de 
mare era nivelul de potasiu din sânge când am început 
resuscitarea, cu siguranţă nu ar fi putut fi salvată. 

Jack încuviinţă. Tot nu putea să vorbească. Se aplecă şi îşi 
puse fruntea peste fruntea lui Laurie. Acum că avea mâinile 
libere, ea îl mângâie pe cap şi îi şopti cu o voce răguşită: 

— De ce eşti aşa de supărat? Ce se întâmplă? întrebările ei 
declanşară o nouă criză de plâns. Era atât de copleșit, încât nu 
reuşi decât să o strângă de mână. 

Una dintre asistentele de la recepţie se ridică din spatele 
pupitrului. Tocmai răspunsese la telefon. 

— Doamnă doctor Burroughs, strigă ea, nivelul de potasiu 
pentru Montgomery este de patru miliechivalenţi per litru! 

— la te uită! exclamă Caitlin. E aproape perfect! Se întoarse 
către cei trei medici rezidenţi pe care îi avea în subordine. Bun, 
uitaţi ce-avem de făcut! Cât timp îl sun eu pe doctorul care o 
are în îngrijire şi îi relatez situaţia, voi o duceţi pe pacientă la 
Secţia de cardiologie şi o conectaţi la monitor. Vreau să i se mai 
ia un nivel de potasiu imediat ce ajunge acolo. Vin şi eu imediat 
ce termin, ca să vedem ce tratament îi dăm. 

Pe când se făceau pregătirile de transfer, Jack îşi recăpăta 
vocea. 

— Nu sunt supărat, îi şopti el lui Laurie la ureche. Sunt fericit 
că eşti bine. Ne-ai cam speriat. 

— Da? o întrebă ea. 

Şi ea îşi recăpătase vocea, dar avea dureri atunci când 
vorbea. 

— Ai fost în stare de inconştienţă o vreme, spuse Jack. Care e 
ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti? 

— Mi-aduc aminte când am plecat de la Recuperare 
postanestezie, dar după aia nu mai ştiu nimic. Ce s-a întâmplat? 

— Îţi povestesc tot ce ştiu cu prima ocazie, îi făgădui Jack în 
momentul în care rezidenții o luară de lângă el. 

— Vii şi tu? îl întrebă Laurie, ţinându-l de mână. 

— Bineînţeles că vin, răspunse Jack, mergând pe lângă pat. 

O asistentă îl prinse din urmă şi îi dădu geaca şi sacoul, care 
erau încă ude. 

Coborâră până la etajul doi cu liftul pentru pacienţi. La uşa 


care făcea legătura cu Secţia de cardiologie, fură opriţi. 
Asistenta-şefa nu voia să îi permită accesul lui Jack, deşi putea 
intra în vizită după ce o instalau pe Laurie. La început, nu îi 
conveni ideea. Voia să stea lângă ea, având în vedere câte se 
întâmplaseră atunci când plecase de lângă ea. In cele din urmă, 
căzu de acord să nu intre, convins fiind că o lăsa pe mâini bune. 
Rezidenţii din echipa de resuscitare îl asigurară că unul dintre ei 
avea să fie lângă Laurie tot timpul. 

— O să fiu aici, o linişti Jack, arătându-i micuța sală de 
aşteptare din faţa intrării în secţie. 

Laurie dădu din cap în semn de încuviinţare, preocupată de 
simptomele ei fizice, care deveniseră din ce în ce mai 
supărătoare pe măsură ce mintea i se limpezea. Işi dorea să 
capete nişte cuburi de gheaţă pentru uscăciunea gurii şi râcâiala 
din gât şi nişte calmante pentru durerea din piept şi cea din 
zona inciziei. Tot nu îşi amintea nimic din momentul în care 
plecase de la Recuperare postanestezie. 

Jack se îndreptă spre sala de aşteptare, care era pustie. 
Ceasul de pe perete arăta şase şi un sfert dimineaţa. In sală 
erau două canapele şi câteva scaune. Nişte reviste vechi zăceau 
aruncate pe o măsuţă. Intr-un colţ era un aparat de cafea cu 
acces nerestricţionat. Jack îşi aruncă geaca şi sacoul pe braţul 
unei canapele şi, oftând adânc, luă loc. Se lăsă pe spate, îşi 
puse mâinile sub cap şi închise ochii. Era practic în stare de şoc. 
Nu se simţise niciodată atât de epuizat din punct de vedere fizic 
şi psihic şi nu avusese niciodată schimbări emoţionale atât de 
bruşte. Efectul rezidual al cafelelor pe care le băuse în noaptea 
aceea îi punea capac, dându-i o stare de rău. 

Cu ochii închişi, se gândi la îngrozitoarea situaţie prin care 
trecuse Laurie şi căreia îi supravieţuise. In vâltoarea 
evenimentelor, nu avusese răgazul de a medita la asta. Cu ochii 
minţii, o văzu pe asistenta cu ten măsliniu care se afla în 
rezerva lui Laurie atunci când el năvălise înăuntru. În lumina 
slabă, semăna cu o fantomă, cu părul negru şi scurt, cu ochii în 
fundul capului şi cu dinţi albi şi sclipitori. Nu îi ieşea din minte 
imaginea asistentei cu perna într-o mână şi cu seringa în 
cealaltă. Ştia că puteau exista multe motive pentru care ţinea 
lucrurile respective, precum şi pentru lipsa ei de reacţie în faţa 
unei situaţii care părea de viaţă şi de moarte. Jack văzuse 
oameni încremenind în acel fel pe vremea când era rezident. De 


fapt şi el avusese o reacţie aproximativ asemănătoare atunci 
când asistase la primul stop cardiac, la scurt timp după ce 
absolvise medicina. Cu toate acestea, având în vedere 
circumstanţele, Jack trăia cu impresia că asistenta se 
comportase suspect. O revăzuse şi în momentele în care o 
resuscitau pe Laurie, dar pentru scurt timp, când apăruse în 
oficiul asistentelor şi intrase în depozitul de medicamente. Nu 
participase la acţiunile de resuscitare. Jack o întrebase pe una 
dintre asistente cum o chema pe asistenta cu ten măsliniu. 
Când aflase cine era, Jack devenise şi mai suspicios. Era tot un 
nume de pe listele lui Roger. 

Deschise ochii larg şi îşi căută telefonul mobil prin buzunarele 
hainei. Deşi era foarte devreme, îl sună pe Lou Soldano pe 
numărul lui personal. Având în vedere tot ce se întâmplase, era 
cazul ca polițistul să intervină. Nu mai exista nici un motiv să 
tergiverseze lucrurile. Într-un târziu, detectivul răspunse cu o 
voce răguşită, nu înainte de a tuşi de câteva ori. 

— Oare mai ai vreo şansă să supravieţuieşti? îl întrebă Jack 
imediat ce acesta se opri din tuşit. 

— Hai, scuteşte-mă, mormăi Lou. Ai face bine să fie ceva 
important, dacă tot m-ai sunat la ora asta. 

— E mai mult decât important, spuse Jack. Laurie a fost 
operată de urgenţă la Manhattan General azi-noapte, iar acum 
câteva ore cineva a încercat să o trimită pe lumea cealaltă. A 
fost cât pe ce să moară. De fapt, a şi murit pentru câteva 
secunde, poate chiar minute. 

— Dumnezeule mare! exclamă Lou, începând din nou să 
tuşească. 

— Aşa tuşeşti în fiecare dimineaţă? îl întrebă Jack imediat ce 
tăcerea reveni la capătul celălalt. 

— Unde e acum? îl întrebă Lou, neluând în seamă întrebarea. 

— E la Cardiologie, la etajul doi, răspunse Jack. Acum sunt în 
sala de aşteptare, vizavi de uşa de la intrare. 

— E în pericol? 

— Medical sau alt fel de pericol? 

— Ambele. 

— Din punct de vedere medical, cred că totul e sub control. A 
avut noroc şi a scăpat cu viaţă datorită unei rezidente cardiolog 
extrem de pricepute care arată de parcă ar fi elevă de gimnaziu. 
E a doua persoană care m-a făcut să mă simt un boşorog în 


noaptea asta. În ceea ce priveşte persoana care a încercat să o 
omoare pe Laurie, nu cred că o să mai aibă ocazia. Cel puţin, nu 
în Secţia de cardiologie: sunt prea mulţi oameni prin jur, iar eu 
păzesc singura uşă de acces în secţie. 

— Ai idee cine a încercat să o omoare? 

— Cred că o asistentă, de fapt pariez că ea e autoarea, dar n- 
am nici o dovadă. O să-ţi dau detalii când o să ajungi aici. Avem 
şi listele lui Roger, aşa că o să ai de lucru. Dar nu se mai poate 
susţine ideea că seria de crime a lui Laurie e una ipotetică. Era 
cât pe ce ca şi ea să devină un caz de analizat. 

— Cum o cheamă pe asistentă? 

— Rakoczi. 

— Ce nume mai e şi ăsta? 

— Habar n-am! 

— Şi Rakoczi asta ştie că o suspectezi? 

— Presupun că da, spuse Jack. S-a ţinut departe de mine în 
timpul resuscitări i lui Laurie. Era la ea în rezervă când am ajuns 
eu şi am găsit-o pe moarte, continuă Jack, povestindu-i apoi 
scena aşa cum şi-o amintea. 

— Ei bine, cu ea o să vorbesc în primul rând, spuse Lou. Ajung 
cât pot de repede, adică într-o jumătate de oră. Intre timp, o să 
sun la secţia de poliţie din zonă şi o să rog să trimită câţiva 
agenţi în uniformă să te înlocuiască în faţa intrării la Cardiologie, 
în cazul în care trebuie să te duci la toaletă sau ai vreo 
problemă. 

— E un plan bun. 

— N-ai dormit deloc? 

— Nu, recunoscu Jack. 

— Bine, mai rezistă puţin. Vin imediat! 

Jack se pregătea să închidă, când Lou adăugă: 

— Şi încă ceva. Să nu faci pe eroul, bine? Stai cuminte! 

— Nu-ţi face griji, spuse Jack. După câte am pătimit până 
acum, nici să respir cum trebuie nu mai pot. Nu mă mişc de-aici. 

Jack închise telefonul şi îl puse lângă el. Inchise iarăşi ochii. Se 
simţea oarecum uşurat după ce vorbise cu Lou. Se eliberase 
într-o oarecare măsură de povara tentativei de crimă din cazul 
lui Laurie şi a crimelor din cazurile celorlalte victime din seria ei. 
Era ca şi când tocmai ar fi predat băţul într-o cursă de ştafetă, 
contribuţia lui încheindu-se odată cu asta. Nu ştia însă cât de 
mult urma să regrete faptul că nu avea să îşi păstreze 


promisiunea făcută sieşi şi lui Lou. 


25 


— Nu vă supăraţi, îi spuse Caitlin după ce îl scutură puţin de 
umăr. 

Jack se frecă la ochi şi se smulse din adâncurile somnului în 
care căzuse. | se părea că se trezea din moarte, însă imediat ce 
i se limpezi privirea şi îşi dădu seama unde se găsea şi cu cine 
vorbea, se ridică rapid în capul oaselor. Era surprins, ba chiar 
înspăimântat de faptul că adormise. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el panicat. Nu se simte bine? 

— Ba da, spuse Caitlin. l-am repetat testul pentru 
concentraţia de potasiu în sânge. E în limite normale, iar 
semnele vitale sunt stabile. | s-au putut chiar administra fluide 
pe cale orală, conform instrucţiunilor doctoriţei Riley. l-am scos 
tubul de dren din incizie şi se simte foarte bine. 

— Minunat, spuse Jack, dând să se ridice. 

Caitlin îi puse însă o mână pe umăr şi îl împinse uşor, 
forțându-l să rămână pe canapea. 

— Ştiu că aţi vrea să o vedeţi, dar ar fi mai bine să o lăsaţi 
liniştită pentru moment. Este extenuată şi doarme în momentul 
acesta. 

Jack se lăsă pe spătarul canapelei şi dădu din cap în semn de 
încuviinţare. 

— Sunt convins că aveţi dreptate. De fapt, în momentul ăsta 
îmi fac mai multe griji în privinţa siguranţei ei. Nu mai e nevoie 
să precizez, întrucât sunt convins că v-aţi dat seama, că cineva 
i-a administrat potasiu în mod intenţionat. 

— Mi-am imaginat, spuse Caitlin. Staţi liniştit, sunt convinsă 
că Secţia de cardiologie este sigură. Totuşi, ca să nu riscăm 
nimic, l-am rugat pe unul dintre rezidenţi să stea lângă ea în 
permanenţă. O să fie atent ca un vultur. Nimeni nu se va putea 
apropia fără permisiunea lui. 

— Perfect, spuse Jack. 

— Presupun că nu e cel mai potrivit moment să vă întreb cine 
credeţi că ar fi putut să îi facă aşa ceva. 

— Cu cât se discută mai puţin pe tema asta, cu atât va fi mai 
bine, cel puţin până se descoperă adevărul, încuviinţă Jack. Ştiu 
că e greu într-un spital în care zvonurile se răspândesc imediat, 


dar poate că ar fi mai bine pentru toată lumea ca 
dumneavoastră şi colegii dumneavoastră să nu povestiţi ce s-a 
întâmplat, măcar pentru o zi. Un detectiv de la Criminalistică 
trebuie să apară dintr-o clipă în alta şi sper că o să lămurească 
lucrurile. 

În acel moment, doi poliţişti în uniformă apărură în pragul uşii. 
Unul era un afroamerican vânjos, ai cărui muşchi se conturau 
prin haine. Îl chema Kevin Fletcher. Celălalt agent era o femeie 
cu trăsături hispanice, pe nume Toya Sanchez. Amândoi păreau 
a respecta regulile de comportament într-un spital. Se 
prezentară în şoaptă, îi spuseră lui Jack că primiseră ordin să ia 
legătura cu el. Dădeau semne că nu ştiau ce aveau de făcut. 

— Ce-ar fi să luaţi nişte scaune şi să vă aşezaţi la intrarea în 
Secţia de cardiologie, le sugeră Jack. Asiguraţi-vă că toate 
persoanele care intră au dreptul să o facă. 

Apoi, privind spre Caitlin, adăugă: Presupun că asta este 
singura uşă de acces. 

— Este singura uşă, îl asigură ea. 

Satisfăcuţi că primiseră lămuriri ce aveau de făcut, cei doi 
poliţişti urmară sfatul lui Jack şi se aşezară de o parte şi de alta 
a uşii duble de la intrare. 

Lui Jack, prezenţa lor i se părea impunătoare de respect şi 
cam atât. Adevărata siguranţă era de fapt asigurată de 
caracterul aglomerat al Secţiei de cardiologie. 

— Trebuie să merg în vizită prin saloane, spuse Caitlin. Vă las 
să staţi de veghe. 

— Mulţumesc pentru tot ce aţi făcut, spuse Jack. Aţi fost 
grozavă! 

— Ideea dumneavoastră cu potasiul a făcut toţi banii, zise 
Caitlin. Poate ar trebui să vă specializaţi în cardiologie. Am 
forma o echipă bună. 

Jack izbucni în râs, întrebându-se dacă nu cumva tânăra 
doctoriţă flirta cu el. Gândul acela vanitos îl făcu să zâmbească, 
recunoscând în sinea sa că încerca să compenseze faptul că, 
mai devreme, Caitlin îl făcuse să se simtă foarte bătrân. Işi luară 
rămas-bun. ; 

După plecarea rezidentei, Jack se lăsă pe spate pe canapea. li 
cam sărise somnul, de când cu adrenalina care-i invadase corpul 
în momentul în care îl trezise Caitlin. Incepu să se gândească de 
ce ar omori cineva pacienţi cu markeri pozitivi de gene mutante. 


Era sigur că o simplă persoană cu tulburări de personalitate sau 
cu un comportament antisocial nu ar fi putut comite astfel de 
crime, deşi cea care injectase soluţia de potasiu cu siguranţă 
prezenta asemenea probleme. Jack ştia la nivel intuitiv că nu 
putea fi decât o conspirație, cu implicarea unor oameni aflaţi în 
poziţii înalte în concernul AmeriCare. Îl considera un îngrozitor 
exemplu al felului în care medicina se transformase într-o 
gigantică afacere, în care primau interesele sistemului, nu ale 
asiguraţilor. Inţelegea că, în managementul superior al acestor 
companii imense, care monopolizau sistemul medical autonom, 
asemenea cancerului AmeriCare, existau persoane care, la nivel 
birocratic şi chiar geografic, se îndepărtau atât de tare de 
misiunea iniţială a organizaţiilor, încât deveneau orbi la orice 
altceva în afara costurilor şi a preţului de piaţă al acţiunilor. 

Agitaţia bruscă din hol îl trezi din meditaţie. Apăruse un grup 
de asistente, care comentau pe seama prezenţei la uşă a 
poliţiştilor care le ceruseră să se legitimeze înainte de a intra în 
secţie. Jack le privi glumind şi râzând, întrebându-se dacă tot la 
fel s-ar purta şi dacă ar şti ce se întâmpla în spitalul lor. 
Asistentele, în mai mare măsură decât doctorii, erau zilnic în 
tranşee, luptând la baionetă împotriva bolii şi a suferinţei. Era 
sigur că, dacă ar fi aflat că una dintre ele era suspectă de 
trădare, ar fi fost scandalizate. 

li apăru în minte imaginea lui Jasmine Rakoczi. Dacă ea era 
criminala, aşa cum bănuia el, atunci cu siguranţă ar fi 
manifestat un comportament antisocial. Asta îl făcu totuşi să se 
gândească la eventualitatea că se înşela în privinţa ei. Cum ar fi 
putut un antisocial să presteze o muncă de asistent medical? 
Părea o contradicţie în termeni. Dar, în situaţia improbabilă în 
care o asistentă medicală se dovedea o persoană antisocială, 
cum ar fi putut obţine un post într-un spital atât de renumit? Nu 
prea avea nici un sens, mai ales că ar fi fost nevoie ca un individ 
bine informat plasat în adâncurile sistemului AmeriCare să îi 
spună cine anume trebuia injectat cu potasiu. 

Uşa de acces spre Secţia de cardiologie se dădu de perete şi 
un alt grup de asistenţi şi de asistente îşi făcu apariţia. Grupul 
se arătă la fel de surprins şi de curios în privinţa prezenţei 
poliţiştilor ca şi cel de dinainte. Agenţii erau politicoşi şi totodată 
fermi. Câteva minute mai târziu, vocile personalului medical se 
pierdeau în adâncurile holului. 


Jack se uită din nou la ceasul de pe perete. Era puţin trecut de 
ora şapte. Deodată îşi dădu seama de ce un grup de asistente 
intrase în secţie şi un altul ieşise. Se schimba tura. Cei din tura 
de zi preluau sarcinile celor din tura de noapte. 

Jack sări de pe canapea. Nici măcar nu îi dăduse prin cap că 
Jasmine Rakoczi ar putea să plece înainte ca Lou să ajungă la 
spital. Dacă ea era criminala şi dacă ar fi bănuit că Jack o 
suspecta, ar fi putut să se facă nevăzută definitiv. Din câţiva 
paşi, ajunse pe hol şi le spuse poliţiştilor că urca la etajul cinci. Îi 
rugă să îi transmită lui Lou Soldano unde se afla, în cazul în care 
ar fi venit în lipsa lui şi să îl trimită după el. 

Jack se repezi apoi în zona lifturilor, unde devenise evidentă 
schimbarea pe care o suferise spitalul: începuse o nouă zi. Cel 
puţin zece persoane aşteptau liftul, printre care câţiva infirmieri 
cu tărgi mobile care duceau pacienţii în sălile de operaţie. 

Primul ascensor care îşi deschise uşile părea plin. Cu toate 
acestea, câteva persoane se urcară şi, ca să nu rămână pe 
dinafară, Jack se înghesui şi el, efectiv împingându-i pe cei din 
faţă. Le simţea indignarea în vreme ce uşa se închidea cu mare 
greutate. Nimeni nu scotea o vorbă; toţi erau presaţi ca nişte 
sardine. 

Spre dezamăgirea lui, liftul urca enervant de încet. Se oprea 
la fiecare etaj şi debarca pasageri de fiecare dată, forțându-l pe 
Jack să iasă alături de alţii în hol pentru a le permite să coboare 
celor interesaţi. Când ajunse la etajul cinci, aproape că nu îşi 
mai putea păstra cumpătul. leşi primul din lift, imediat ce uşile 
se  deschiseră. Plănuia să meargă direct la cabinetul 
asistentelor, pentru a întreba de Jasmine Rakoczi. Spera ca, 
dintr-un motiv sau altul, aceasta să fi rămas peste program şi 
astfel să o prindă înainte să plece. 

Chiar în faţa liftului din care coborâse era unul a cărui uşă 
stătea pe punctul de a se închide. Jack o zări pe asistentă cu 
coada ochiului, recunoscând-o imediat datorită trăsăturilor ei 
aparte. Totul se petrecu extrem de rapid şi, până să se întoarcă 
să privească mai bine, uşile liftului se închiseseră. 

Preţ de o secundă, se gândi ce să facă. Dacă ar fi coborât 
fuga pe scări, ar fi avut şanse să ajungă înaintea liftului. Dar 
dacă se înşela? Dacă nu pe Rakoczi o zărise? După ce se 
răzgândi de câteva ori, Jack reveni impulsiv la planul iniţial şi se 
îndreptă cu pas grăbit spre oficiul asistentelor. Recunoscu o 


parte dintre ele, ceea ce i se părea promiţător. Văzu şi un 
secretar care intrase în tură. Era foarte prins în aranjarea 
lucrurilor împrăştiate pe pupitrul de la recepţie, în mare parte în 
urma manevrelor de resuscitare a lui Laurie. 

Se prezentă rapid ca fiind doctorul Stapleton şi întrebă de 
Jasmine Rakoczi. Secretarul, un tip bine făcut cu părul blond, 
prins în coadă, îi spuse că Jasmine plecase de câteva secunde. 
Se uită în zona lifturilor peste umărul lui Jack, în caz că asistenta 
se mai afla acolo. 

— Ştiţi cumva unde se duce? îl întrebă Jack, convins de-acum 
că pe ea o văzuse în lift. Adică, pe unde iese din clădire sau în 
ce direcţie merge. Trebuie să vorbesc cu ea. E foarte important. 

— Nu se duce pe jos acasă, spuse secretarul. Are un Hummer 
H2 negru, foarte mişto, pe care mi l-a şi arătat odată. Are un 
sistem audio de te lasă mască! Intotdeauna o parchează la 
primul etaj al garajului, vizavi de uşa care dă înspre pasarela 
pietonilor. 

— La ce etaj trebuie să cobor din lift pentru a ajunge la 
pasarelă? întrebă Jack în grabă. 

— La primul etaj, bineînţeles, spuse secretarul cu o grimasă, 
de parcă ar fi auzit cea mai tâmpită întrebare posibilă. 

Jack o luă la fugă spre scări. Mai devreme, credea că ar fi 
putut ajunge înaintea liftului, însă acum că pierduse atâta timp 
la oficiul asistentelor, ştia că nu mai avea nici o şansă. Dar nu îi 
părea rău, pentru că oricum nu ar fi prins-o. Ar fi coborât pe 
trepte până la parter, încercând să dea de ea la ieşire pe uşa 
principală. În lumina noilor informaţii, considera că mai avea o 
şansă să o prindă din urmă. Femeia trebuia să străbată pasarela 
pentru pietoni şi apoi să pornească maşina. Faptul că ştia ce fel 
de vehicul conducea era foarte important. 

Casa scărilor era vopsită într-un gri metalic. De altfel, treptele 
erau de oţel şi, de fiecare dată când păşea, răsunau ca nişte 
lovituri de tobă. Bubuiturile repetate reverberau în spaţiul 
închis. Fiecare etaj avea două rampe şi din cauza asta Jack fu 
nevoit să coboare învârtindu-se în spirală. Până să ajungă la 
primul etaj, îl luase deja ameţeala, iar când intră pe hol, se 
clătina puţin. 

Fiind nebărbierit şi având un aspect netîngrijit şi nesigur pe 
picioare, oamenii îl evitară atunci când încercă în mare grabă să 
afle cum se ajungea la pasarelă. Intr-un târziu, cuiva i se făcu 


milă de el şi îi arătă pe unde să o ia, iar Jack porni în direcţia 
respectivă alergând cât putea de repede. Îşi făcu loc printre 
angajaţii spitalului care se îndreptau spre parcare, cerându-şi 
scuze fără încetare. După ce trecu de o uşă cu senzor de 
mişcare, îşi dădu seama că se afla pe pasarelă, întrucât vedea 
de sus traficul de pe Madison Avenue. La nivelul garajului mai 
era o uşă cu senzor de mişcare, care dădea într-un hol mic, plin 
cu oameni care aşteptau liftul. Jack se strecură printre ei până 
ajunse de cealaltă parte a holului, unde împinse uşa masivă 
care dădea în parcare. Aceasta era animată de maşini care 
veneau şi plecau, intersectându-şi farurile în lumina slabă a 
dimineţii, încărcată de gaze de eşapament. Afară, cerul abia 
începuse să se limpezească, iar puţinele lămpi fluorescente din 
garaj răspândeau o lumină difuză. 

Faptul că ştia ce maşină conducea Jazz îi fu într-adevăr de 
mare ajutor; o putu recunoaşte uşor printre celelalte 
automobile. Aşa cum îi spusese secretarul, era parcată vizavi de 
uşa care făcea legătura cu pasarela pentru pietoni. Ridicându-se 
pe vârfuri ca să vadă pe deasupra maşinilor care treceau între el 
şi Hummer, Jack o zări pe Rakoczi. Tocmai traversase spre 
Hummer. Jack văzu chiar că ţinea ceva în mână, o telecomandă, 
bănuia el, pe care o îndreptase spre maşină, pe când se 
strecura pe laterala autovehiculului pe partea cu volanul. Între 
ea şi maşina alăturată nu era o distanţă mai mare de jumătate 
de metru. 

— Domnişoară Rakoczi! strigă Jack, încercând să acopere 
huruitul motoarelor. O văzu întorcându-se şi uitându-se în 
direcţia lui. Staţi puţin! Aş vrea să discutăm puţin! 

Preţ de o secundă, mintea lui obosită puse sub semnul 
întrebării logica abordării unei femei pe care o bănuia a fi o 
criminală în serie. Totuşi, dorinţa lui de o împiedica să plece 
spulbera orice raţionament precaut. Datorită agitaţiei din garaj, 
se simţea în relativă siguranţă, mai ales că nu voia să o înfrunte 
pe femeie în nici un fel, voia doar să fie ferm. 

jack se uită în stânga şi în dreapta sa, calculându-şi 
traversarea în funcţie de maşinile care veneau şi plecau. Gazele 
de eşapament şi nivelul de zgomot îi dădeau o senzaţie 
neplăcută. Într-un final, traversă. Jazz stătea lângă maşină, în 
dreptul şoferului, ţinând portiera întredeschisă. Nu mai avea 
telecomanda în mână; cel mai probabil, o ţinea în buzunar. Pe 


deasupra uniformei de spital, purta o haină kaki, foarte largă. 
Ţinea mâna dreaptă în buzunar şi avea un aer trufaş, dacă nu 
chiar sfidător. 

Strecurându-se printre maşina lui Jazz şi cea de lângă ea, Jack 
se îndreptă către asistenta ai cărei ochi se mijeau pe măsură ce 
el se apropia. Femeia aceea nu dădea dovadă de nici o umbră 
de căldură sufletească. 

— Trebuie să vă întoarceţi la spital, spuse Jack, ridicând 
suficient de tare vocea încât să acopere zgomotul traficului. 
Voia să pară autoritar, ca să evite orice discuţii. Chiar îi făcu 
semn peste umăr cu degetul mare. Cineva vrea să stea de 
vorbă cu dumneavoastră! 

— Am ieşit din tură, spuse Jazz cu dispreţ. Mă duc acasă! 

Femeia se întoarse şi puse un picior pe pragul maşinii, cu 
intenţia de a se urca la volan. Jack o prinse de braţul drept, 
deasupra cotului, cu suficientă putere cât să o reţină pe loc. 

— Este important să mergeţi să staţi de vorbă cu persoana 
respectivă, spuse Jack. 

Dădu să adauge că trebuia să îl urmeze, însă nu mai apucă. 
Cu o lejeritate neaşteptată, Jazz îşi eliberă braţul cu o lovitură de 
karate şi, practic în acelaşi timp, îl lovi în testicule cu genunchiul 
- Jack se chirci, gemând de durere şi ţinându-şi organele 
genitale. Într-o fracțiune de secundă, simţi în cea lă ţeava rece a 
unei arme. 

— Ridică-te, tâmpitule! îi ordonă Jazz printre dinţi, suficient de 
tare încât să o audă. Treci dracului în maşină! 

Jack îşi înălţă capul. Abia îşi ţinea ochii deschişi de durere şi 
nu era sigur că putea merge. 

— Arma asta o să se descarce dacă nu urci naibii odată în 
maşină, şuieră Jazz. 

Jack înaintă, iar Jazz făcu un pas înapoi. [inându-se în 
continuare de testicule cu mâna dreaptă, se ajută cu mâna 
stângă pentru a urca la volan. Niciodată nu mai simţise aşa o 
durere. Era atât de slăbit, de parcă ar fi fost făcut din cauciuc. 

— Treci pe locul din dreapta, îi ordonă Jazz, în timp ce se uita 
în jur să se asigure că nimeni nu văzuse ce se întâmplase. 

Nimeni nu observase absolut nimic din pricina agitaţiei şi a 
gălăgiei din parcare. 

— Haide! se răsti Jazz. 

Ca un imbold suplimentar, îi îndesă vârful amortizorului în 


tâmplă. 

Jack nu era sigur că putea face ce îi ordonase Jazz din pricina 
schimbătorului de viteze aflat între cele două scaune, dar nu 
avea de ales. Se întinse pe o parte peste consola mediană până 
ce ajunse pe scaunul din dreapta, apoi se răsuci pe spate şi, 
îndoind genunchii, îşi trase picioarele. Stătea într-o poziţie 
incomodă, ghemuit pe spate, cu genunchii la gură. 

Jazz urcă rapid la volan şi închise portiera, izolându-i în bună 
măsură pe amândoi de zgomotul din parcare. Tinea în 
continuare pistolul îndreptat către figura lui Jack, la câţiva 
centimetri de frunte. 

— Şi despre ce ar vrea acea persoană să vorbim? întrebă ea 
batjocoritor. 

Jack dădu să îi răspundă, însă Jazz îi tăie vorba. 

— Nu te obosi să răspunzi, pentru că oricum nu mai contează. 
Ceea ce contează este că o să dai ortul popii. 

In ciuda amortizorului, zgomotul pe care îl scoase pistolul în 
interiorul maşinii fu suficient de puternic încât să-i ţiuie urechile. 
Jack deschise ochii pe care îi închisese involuntar în momentul 
împuşcăturii şi o văzu pe Jazz alunecând în faţă şi căzând peste 
volan. Un firicel de sânge i se prelingea pe ceafa. Pistolul femeii 
căzu pe pieptul lui Jack, adâncindu-i starea de confuzie. 

— Nu te supăra, se auzi o voce de bărbat de pe bancheta 
întunecată din spate. Ai putea să-mi dai pistolul domnişoarei 
Rakoczi? Aş prefera să îl ţii de amortizor şi nu de pat. 

jack luă pistolul respectând întocmai indicaţiile, apoi, 
împingându-se uşor în spate, se putu ridica suficient cât să 
poată privi peste scaunul pasagerului. Nu prea reuşi să vadă 
mare lucru, pentru că geamurile erau fumurii, iar în maşină 
domnea obscuritatea. Desluşi doar silueta unui bărbat care 
stătea pe banchetă, în spatele scaunului şoferului. Mirosul 
puternic de cordită persista în aer. 

— Aştept pistolul, spuse bărbatul din umbră. Dacă nu faci cum 
îţi spun, consecinţele vor fi grave. lar eu bănuiesc că eşti dornic 
să ajuţi, de vreme ce tocmai ţi-am salvat viaţa. 

Descumpănit de toate aceste răsturnări de situaţie şocante, 
Jack nu intenţiona să pună la îndoială avertismentul bărbatului 
şi încercă să îi dea pistolul prin spaţiul dintre scaunele din faţă. 
In acel moment, uşa din dreptul şoferului se deschise, iar corpul 
lui Jazz căzu inert pe caldarâm. Surprins din nou, Jack dădu cu 


ochii de un Lou la fel de uimit ca şi el. 

— Ai grijă! strigă Jack. Pe bancheta din spate, Lou! 

Lou dispăru în momentul în care bărbatul din umbră trase din 
nou. Pe lângă detunătură, se auzi zgomot de geam spart. Fără 
să stea pe gânduri, Jack răsuci pistolul din mâna sa astfel încât 
ajunse cu degetul pe trăgaci. Stând tot în poziţie ghemuită pe 
scaunul din dreapta, ridică arma şi trase la întâmplare, în 
direcţia bărbatului din umbră, trei gloanţe, în succesiune rapidă. 
| se păru că zgomotul împuşcăturilor semăna cu şuieratul unor 
lovituri, precum o combinaţie dintre sunetul pe care îl scoate un 
pumn când izbeşte un sac de box şi sunetul aerului care iese 
dintr-o anvelopă. Tuburile goale ale cartuşelor căzură între 
scaunele din faţă. Se aşternu tăcerea, deşi lui Jack încă îi mai 
ţiuiau urechile. În interiorul maşinii se simţea din nou mirosul de 
cordită. 

Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Pe când se ghemuia mai 
mult în scaun auzi un gâlgâit din spatele maşinii, îi era teamă să 
se mişte şi se aştepta ca din clipă în clipă bărbatul de pe 
banchetă să apară din umbră şi să îl împuşte la fel cum o 
împuşcase pe Rakoczi. 

— Lou! strigă Jack. 

Se temea să facă vreo mişcare şi îi era totodată teamă că 
detectivul fusese împuşcat. 

— Da! se auzi Lou de undeva din afara maşinii. 

— Eşti bine? 

— Da, sunt bine. Cine a tras ultimele trei gloanţe? 

— Eu. Am tras la întâmplare. 

— În cine? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Asistenta despre care îmi vorbeai la telefon este cea care 
zace acum pe asfalt lângă mine? 

— Da, spuse Jack. 

Îşi schimbă poziţia. Din cauza faptului că stătuse chircit, cu 
spinarea înfiptă în portieră, îl durea îngrozitor spatele. 

— Parcă mi-ai promis că n-o să faci pe eroul, se plânse Lou. 
Tot tu ai împuşcat-o şi pe ea, sau cum? 

— Nu, n-am împuşcat-o eu! exclamă Jack. Tipul de pe 
bancheta din spate a omorât-o! 

— Oricine o fi el, individul a tras în mine, spuse Lou. Nu-mi 
convine treaba asta! 


Pe lângă sunetul gâlgâit de mai devreme, Jack auzi în mod 
distinct o respiraţie hârâită. În acel moment, îl zări pe Lou, în 
spaţiul dintre uşa deschisă a şoferului şi pragul maşinii. Stătea 
pe vine lângă roată, ţinând pistolul ridicat la nivelul capului. 

Jack reuşi să îşi coboare picioarele sub bord, astfel încât să 
poată privi cu precauţie printre scaunele din faţă. Din cauza 
luminii slabe şi a unghiului închis, nu reuşi să vadă decât o 
mână flască zăcând pe bancheta din spate, ţinând degetul 
arătător pe trăgaci. In acel moment, Jack auzi un horcăit. 

Prinzând curaj îşi înălţă capul, uitându-se pe deasupra 
scaunului său. Văzu un bărbat care stătea drept pe banchetă, 
dar cu capul lăsat pe spate şi cu braţele întinse pe lângă corp. 
Deşi avea capul pe spate, observă că purta o cagulă. Respira 
foarte greu. 

— Cred că l-am împuşcat, spuse Jack. 

Lou se ridică şi, înaintând pe latura maşinii, vâri pistolul pe 
geamul din spate, cel care fusese spart. Ţinând arma cu ambele 
mâini, o îndreptă către bărbatul rănit. 

— Poţi aprinde lumina? zise Lou. 

Jack se întoarse în scaun şi căută rapid comutatorul pentru 
lumina de interior. O aprinse imediat. Privi iar spre bancheta din 
spate. Pe pieptul bărbatului se vedea o pată de sânge care se 
mărea din ce în ce mai mult. 

— Ajungi până la arma lui? îl întrebă Lou, ţinând în continuare 
arma îndreptată către străinul care părea inconştient. 

Jack întinse mâna precaut către pistol, ca şi când bărbatul s-ar 
fi putut trezi brusc, aşa cum se întâmplă în filmele de acţiune, 
pentru o ultimă scenă de luptă. 

— Apucă-l de ţeavă, nu de pat! îi spuse Lou. Şi pune-l pe 
scaunul din faţă! 

Jack respectă indicaţiile, apoi ieşi repede din maşină pe uşa 
din dreapta. Deschise portiera din spate şi se aplecă să îl 
privească mai de-aproape pe bărbat. Acum auzea şi mai 
limpede că respira cu mare dificultate. Jack îi scoase cagula de 
pe faţă, sperând să îl ajute să respire mai bine. Lou deschise 
cealaltă portieră din spate. 

— Îl recunoşti? întrebă Lou. 

— Deloc, răspunse Jack. 

Cât timp Jack îi lua pulsul, Lou îl apucă de pieptarul cămăşii; 
apoi, trăgând în lateral, o deschise, rupându-i nasturii. Avea trei 


plăgi în zona pieptului. 

— Da ştiu că l-ai împuşcat! comentă Lou admirativ. 

— Are pulsul accelerat şi slab, spuse Jack. N-o s-o ducă mult 
timp aşa, dacă nu acţionăm rapid. Partea bună este că ne aflăm 
deja la spital. 

— Ocupă-te tu de asistentă! îi spuse Lou. Eu o să îl scot pe tip 
din maşină. 

Jack ieşi din Hummer şi îi dădu ocol. Se aplecă şi pricepu 
imediat că femeia fusese practic executată printr-un glonţ în 
ceafa, tras de la mică distanţă. Cartuşul îi străpunsese fără 
îndoială trunchiul cerebral. În mod evident, era pe moarte. 

Jack se ridică şi păşi peste asistentă. Lou reuşise să scoată 
bărbatul doar pe jumătate din maşină. 

— În ce stare e femeia? întrebă polițistul gemând de efort. 

— Este dusă. Haide să vedem ce putem face pentru el. 

Pentru că uşa din spate atingea în poziţia deschisă maşina 
alăturată, Jack fu nevoit să schimbe direcţia, păşind iarăşi peste 
Rakoczi şi dând ocol maşinii pentru a-l ajuta pe Lou să scoată 
bărbatul de pe banchetă. Lou îl ţinea de subsuori, iar Jack se 
strecură pe lângă portieră şi îl prinse pe bărbat de coapse. 

— Doamne! Are o tonă! se plânse Lou în timp ce îl scoteau 
printre maşinile parcate. 

Intrară în lumina farurilor unei maşini care încerca să iasă din 
garaj. Şoferul avu chiar tupeul să îi claxoneze. 

— Numai în New York se poate întâmpla aşa ceva, rosti Lou 
printre dinţi, uimit de reacţia şoferului. Se lupta din greu cu 
masivitatea bărbatului rănit. Ce naiba e tipul ăsta? Un jucător 
profesionist de fotbal? 

Când se apropiară de uşa pasarelei pentru pietoni, câţiva 
dintre angajaţii care plecau se opriră să caşte gura, 
neînţelegând ce se petrecea. În cele din urmă, unul dintre ei avu 
bunul-simţ de a se întoarce din drum pentru a le ţine uşa 
deschisă. 

La jumătatea pasarelei, Lou începu să se clatine. 

— Trebuie să fac o pauză, spuse el respirând greu. 

— Haide să facem schimb, îi sugeră Jack. 

Aşezară bărbatul jos, pe asfaltul pasarelei, făcură schimb de 
locuri şi apoi îl ridicară din nou. 

— Da’ ştiu că ai picat la ţanc, spuse Jack. 

— Se pare că plecaseşi cu foarte puţin timp înainte să ajung 


eu la Cardiologie, zise Lou. Apoi te-am ratat la mustață şi la 
etajul cinci. A fost bine totuşi că secretarul de-acolo mi-a zis să 
caut un Hummer negru. 

Ajunşi într-o zonă mai bine luminată, se vedea de-acum clar 
că petele de pe cămaşa bărbatului erau urme de sânge, iar 
oamenii din jur se arătară dispuşi să ajute. Până să ajungă la 
celălalt capăt al pasarelei, li se alăturaseră doi asistenţi. Unul îl 
ajuta pe Jack, la capul bărbatului, iar celălalt pe Lou, la picioare. 

— Camera de gardă este mai jos cu un etaj, spuse unul din 
asistenţi printre gâfâieli. Aşteptăm liftul sau o luăm pe scări? 

— Aşteptăm liftul, răspunse Jack. Îşi dădu seama că bărbatul 
nu mai respira. Numai că o să mergem sus, nu jos, adăugă Jack. 
Are nevoie de un chirurg de torace cât se poate de urgent. 

Între cei doi asistenţi avu loc un schimb de priviri nedumerite, 
însă nici unul nu făcu vreun comentariu, în loc să lase bărbatul 
jos, Jack se lipi cu spatele de zid şi apăsă butonul de chemare a 
liftului cu mâna liberă. Din fericire, ascensorul sosi imediat. Din 
nefericire, era plin. 

— Daţi-ne voie! strigă Jack. 

Nimeni nu îi putea sta în cale şi se înfipse în cei care pe 
moment nu catadicsiră să se dea la o parte. In cele din urmă, 
unii dintre ei coborâră şi le făcură loc, dându-şi seama că era o 
urgenţă. Uşile se închiseră. 

Cei patru bărbaţi care ţineau rănitul se uitau unul la celălalt, 
pe când celelalte persoane din lift priveau cu ochii mari la 
individul purtat pe braţe. Nimeni nu scoase nici un cuvânt. 

Când uşile se deschiseră la etajul doi, cei patru îl scoaseră din 
lift şi intrară cu el pe uşile duble. Pe când ajungeau în dreptul 
arcadei ce dădea în salonul de recreere din Secţia de chirurgie, 
Jack strigă că aduseseră un bărbat împuşcat în piept de trei ori. 
Când aproape că ajunseseră la uşile blocului operator, câţiva 
chirurgi care îşi aşteptau pacienţii li se alăturară. Doi dintre ei 
erau specialişti în chirurgie toracică şi începură imediat să 
evalueze starea pacientului după plăgile provocate de 
împuşcături. Deşi nu se puseră de acord asupra naturii rănilor, 
ambii conveniră că singura şansă de supravieţuire a bărbatului 
era să fie imediat pus pe bypass cardio-pulmonar. 

Când ajunseră în faţa recepţiei din blocul operator, asistentele 
rămaseră înmărmurite de faptul că unii dintre bărbaţi intraseră 
în zona sterilă purtând haine de stradă. Depăşiră relativ rapid 


momentul de indignare în clipa în care îşi dădură seama că 
fusese adus un pacient cu plăgi ce-i puteau fi fatale. 

— Sala opt e pregătită pentru o operaţie pe cord, spuse una 
dintre asistentele de la recepţie. 

Toţi cei care îl însoțeau pe rănit se grăbiră să ajungă în sala 
opt, unde îl aşezară direct pe masa de operaţie. Chirurgii se 
apucară imediat de treabă şi începură prin a-i tăia hainele. Un 
anestezist apăru în încăpere şi începu să strige că bărbatul nu 
mâi respira şi că nu mai avea puls. Il intubă rapid şi procedă la 
ventilarea pacientului cu oxigen în concentraţie de sută la sută. 
Un alt anestezist îi puse mai multe branule şi începu să îl 
perfuzeze imediat. Ceru totodată să i se identifice grupa de 
sânge şi compatibilităţile. 

Jack şi Lou se îndepărtară de masa de operaţie atunci când 
chirurgii se îngrămădiră în jurul ei. Unul dintre ei ceru un scalpel 
şi îl primi îndată. Fără să ezite şi fără să se mai deranjeze să îşi 
pună mănuşile chirurgicale, tăie sternul bărbatului cu o mişcare 
hotărâtă. Apoi, folosindu-se de mâini, îndepărtă coastele şi dădu 
peste o cantitate masivă de sânge. In acel moment, Lou se 
hotări să aştepte în salon. 

— Aspiraţi! strigă chirurgul. 

Jack încercă să observe tot ce se întâmpla de la capătul 
mesei. Nu mai văzuse niciodată un spectacol asemănător. Nici 
un chirurg nu avea halat, mănuşi de protecţie sau mască şi toţi 
erau mânjiţi tic sânge până la coate. Totul se întâmplase atât de 
repede, încât nici unul dintre ei nu mai avusese timp să urmeze 
protocolul de dinainte de operaţie. Ascultând cu atenţie 
conversaţia lor, Jack ajunse la o concluzie pe care o mai trăsese 
în trecut: chirurgii reprezentau o specie aparte. În ciuda naturii 
bizare a evenimentului şi a băii de sânge din faţa lor, ei se 
simțeau foarte bine. Era ca şi când li se oferise o ocazie 
convenabilă pentru a-şi afirma talentele curative. 

Stabiliră relativ repede că bărbatul suferise răni ce-i puneau 
viaţa în pericol şi că totul se petrecuse într-un spital prestigios. 
Două gloanţe îi străpunseseră plămânii. Pentru chirurgi, 
gloanţele din plămâni erau apă de ploaie. Cel de-al treilea glonţ 
reprezenta adevărata provocare. Acesta străpunsese, printre 
altele, vasele mari de sânge. 

Obturară rapid cu pense vasele afectate şi conectară 
pacientul la aparatul cardio-pulmonar care preluă activitatea 


inimii şi a plămânilor. În acel moment, o parte din chirurgi 
plecară să se ocupe de cazurile pe care le aveau programate, 
iar cei doi specialişti în chirurgie toracică făcură o pauză să se 
spele pe mâini şi să îşi aducă tot echipamentul necesar. Jack se 
apropie de anestezist să îl întrebe ce şanse de supravieţuire 
avea bărbatul, însă asistenta-şefă îl bătu pe umăr. 

— Imi pare rău, dar încercăm să păstrăm un mediu steril. Va 
trebui să mergeţi să vă puneţi o salopetă de spital dacă doriţi să 
asistați, spuse aceasta, dându-i o pereche de încălțări protective 
pe care să le pună peste pantofii de stradă. 

— Bine, încuviinţă Jack. 

Chiar se minuna cum de nu îl dăduse nimeni afară până 
atunci. 

Pe când străbătea holul lung dinspre blocul operator, simţi 
cum evenimentele nopţii tocmai încheiate îşi cereau obolul. Era 
atât de obosit, încât avea senzaţia că îi atârnau greutăţi de 
picioare. Trecând prin faţa recepţiei, avu o senzaţie de 
disconfort, aproape de greață. Il găsi pe Lou în salonul 
aglomerat al Secţiei de chirurgie. Vorbea la mobil. În faţa lui, pe 
o măsuţă, se aflau un portofel şi un permis de conducere. 

Jack se trânti pe un scaun vizavi de Lou. Polițistul îi arătă 
permisul de conducere, fără să îşi întrerupă conversaţia. Jack îl 
luă de pe măsuţă. Bărbatul necunoscut se numea David 
Rosenkrantz. Jack studie cu atenţie fotografia plastifiată a 
acestuia. Semăna cu un jucător profesionist de fotbal american, 
cu un gât musculos şi masiv, o dantură frumoasă şi zâmbet larg. 
Era un bărbat prezentabil. 

După ce închise telefonul, Lou se uită la Jack, apoi se aplecă, 
ţinându-şi coatele pe genunchi. 

— Deocamdată nu trebuie să îmi explici cum s-a întâmplat, 
spuse el cu o voce obosită. Dar aş vrea să ştiu de ce ai făcut aşa 
ceva. Ultimul lucru pe care mi l-ai zis la telefon a fost 
promisiunea că vei rămâne în faţa Secţiei de cardiologie. 

— Aşa am vrut, spuse Jack. Apoi mi-am dat seama că se 
schimba tura şi mi-a fost teamă că Rakoczi o să dispară. Voiam 
să o rețin într-un fel până ajungeai tu. 

Lou îşi frecă faţa cu podul palmelor, oftând din rărunchi. Când 
îşi îndepărtă mâinile, avea ochii roşii. Arăta aproape la fel de rău 
ca şi Jack. 

— Of... nu suport amatorii! spuse Lou pe un ton teatral. 


— Nici nu mi-a trecut prin cap că ar putea avea o armă, 
explică Jack. 

— Dar la celelalte două victime care au murit împuşcate tot 
aici, în spital, nu te-ai gândit? Nici măcar o bănuială nu ţi-a 
trecut prin mintea aia de găină? 

— Nu, recunoscu Jack. Mi-a fost teamă că nu aveam s-o mai 
vedem pe-aici. M-am gândit să mă duc să o rog să mai stea. Nu 
intenţionam să o acuz în nici un fel. 

— O decizie foarte proastă, spuse Lou. Aşa mor oamenii 
neavizaţi. 

Jack ridică din umeri. Analizând cele întâmplate, îşi dădea 
seama că Lou avea dreptate. 

— Ai văzut permisul celui pe care l-ai împuşcat? 

Jack îi făcu semn că da. Nu-i plăcea însă să se gândească la 
faptul că împuşcase pe cineva. 

— Ei bine, cine e David Rosenkrantz? 

Jack clătină din cap în sensul că nu ştia. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Nu l-am mai văzut în viaţa 
mea şi nici nu am mai auzit numele ăsta. 

— O să supravieţuiască? 

— Nu ştiu. Tocmai voiam să îl întreb pe anestezist, dar am 
fost invitat să ies din sala de operaţie. Din ce am înţeles din 
discuţia lor, chirurgii sunt destul de optimişti. Dacă scapă, atunci 
confirmă teoria conform căreia, când e să fii împuşcat, asigură- 
te că asta se întâmplă într-un spital de Doamne-ajută. 

— Foarte amuzant! spuse Lou fără să schiţeze un zâmbet. 
Cum se simte Laurie? 

— Bine! Foarte bine sau, cel puţin, aşa era când am plecat. 
Haide să mergem la Cardiologie să vedem în ce stare e. Nu m- 
am aşteptat să lipsesc atât de mult. E foarte aproape. 

— Perfect, spuse Lou, ridicându-se. 

Asistenta-şefa din Secţia de cardiologie veni să le spună că 
Laurie se simţea bine, că doarme şi că doctoriţa ei trecuse să o 
vadă la vizită. Le mai spuse că începuseră demersurile pentru a 
o transfera la Spitalul Universitar, unde lucra tatăl ei. 

— E foarte bine, spuse Jack, privindu-l pe Lou. 

— Da, e foarte bine, repetă acesta. 

După ce plecară de la Cardiologie, Lou îl rugă pe Jack să 
coboare cu el până la camera de gardă. Voia ca Jack să 
identifice în mod oficial asistenta ucisă ca fiind aceeaşi persoană 


pe care o văzuse în rezerva lui Laurie. 

Îi explică apoi că, după ce plecase din blocul operator, sunase 
la poliţie şi ceruse ca Hummerul să fie pus sub sigiliu ca loc al 
unei crimei, iar cadavrul femeii să fie adus în spital. Voia 
totodată, în mod special, ca pistolul asistentei să fie investigat 
de cei de la Balistică. 

În drum spre lift, Lou îşi drese glasul. 

— Ştiu că eşti extenuat şi pe bună dreptate, dar mi-e teamă 
că trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat din momentul în care ai 
coborât în parcare. 

— Am prins-o din urmă pe asistentă chiar atunci când voia să 
urce în maşină, spuse Jack. Deja deschisese uşa, aşa că am 
strigat după ea şi am fugit până la maşină. Evident, n-a fost 
amabilă deloc. Când am apucat-o de braţ ca să o împiedic să se 
urce în maşină, m-a lovit în testicule. 

— Aoleu! îl compătimi Lou. 

— Apoi a scos pistolul şi mi-a ordonat să urc în maşină. 

— Să-ţi fie învăţare de minte, spuse Lou. Niciodată să nu te 
urci în maşină cu o persoană înarmată. 

— Nu mi s-a părut că am de ales, replică Jack. 

Ajunseră în zona lifturilor, unde aşteptau o mulţime de 
oameni. Începură să vorbească pe un ton mai scăzut. 

— Şi-atunci am apărut eu în peisaj, spuse Lou. Te-am văzut 
când ai urcat în maşină. Am văzut până şi pistolul. Din 
nefericire, a trebuit să aştept să treacă nişte maşini ca să pot 
traversa. Ce s-a întâmplat în maşină? 

— Totul s-a petrecut foarte rapid. E clar că bărbatul era deja 
înăuntru şi o aştepta. Exact în momentul în care voia să mă 
împuşte, a împuşcat-o el. Dumnezeule... 

Vocea i se stinse, gândindu-se cât de aproape fusese deo 
ultimă vizită la morgă. 

— Ce nebun eşti! se îngrozi Lou. Îl pocni uşurel peste umăr, 
clătinând din cap. Ai o predilecție ciudată să intri în situaţiile 
cele mai complicate. Ai fost pe punctul de a fi executat. Iţi dai 
seama? 

— Îmi dau seama acum, recunoscu Jack. 

Între timp sosi liftul şi se urcară. Se duseră tocmai în spate. 

— Bine, spuse Lou. Întrebarea care se pune este: de ce? Ai 
idee de ce? A 

— Da, zise Jack, dar n-am terminat de povestit. Inainte de 


toate, Laurie aproape că a fost omorâtă din cauza unei 
supradoze de potasiu, metodă foarte deşteaptă de a anihila pe 
cineva. Nu avem dovezi fizice, din pricina fiziologiei potasiului în 
organismului uman, însă nu rămâne blocat pe chestia asta. 
Ceea ce vreau eu să spun este că toate victimele din seria lui 
Laurie au fost ucise cu această metodă şmecheră şi nu au fost 
cazuri la întâmplare. Toţi, inclusiv Laurie, au markeri pozitivi 
pentru o serie de boli grave. 

Când ajunseră la parter, coborâră. Spitalul era ticsit de lume, 
aşa că îşi continuară discuţia cu glas scăzut. 

— Şi ce legătură are treaba asta cu felul mafiot în care a fost 
executată asistenta? întrebă Lou. 

— Eu cred că există suficiente dovezi că avem de-a face cu o 
conspirație, spuse Jack. Cred că, dacă norocul o să fie de partea 
ta, vei descoperi că asistenta lucra pentru o grupare obscură 
care în final se va dovedi că are legătură cu sectorul de 
statistică în materie de asigurări al administraţiei AmeriCare. 

— la stai puţin, îl întrerupse Lou. Vrei să spui că un concern 
medical atât de important ca AmeriCare ar putea să îşi omoare 
propriii pacienţi? E o nebunie! 

— Oare? întrebă Jack. In diverse zone geografice în care 
companii medicale importante sunt în competiţie, pe care 
încearcă să o evite fie prin anihilarea competitorilor, fie prin 
cumpărarea lor, dacă sunt suficient de puternici, concurenţa se 
creează la nivelul costurilor asigurărilor de sănătate. Cum le 
calculează? Păi, vechiul sistem consta în măsurarea riscurilor, 
anticipând costurile îngrijirilor medicale primite de un eşantion 
de oameni, la care se adaugă un profit şi apoi sunt împărţite la 
numărul de oameni şi, bingo, se obţine prima de asigurare. 
Brusc aceste reguli s-au schimbat sub ochii tuturor. Odată cu 
descifrarea genomului uman, vechiul concept al asigurării 
medicale poate fi aruncat la gunoi. Cu ajutorul unor teste unice 
şi uşor de realizat se pot identifica foarte uşor oamenii care 
promit să coste foarte mult asigurătorii. Problema este că în 
cadrul unor companii medicale foarte mari nu pot exista dovezi 
de discriminare, aşa că îi primesc pe toţi ca asiguraţi. Din acel 
moment, din raţiuni stricte de business, toţi trebuie eliminaţi. 

— Vrei să zici că tu crezi că unii administratori din AmeriCare 
sunt în stare să comită asemenea crime? 

— Nu tocmai! spuse Jack. Asasinatele sunt executate de fapt 


de indivizi dereglaţi, ca de exemplu domnişoara Rakoczi, aşa 
cum o să afli în cazul în care se dovedeşte că e vinovată. De 
fapt, ce vreau să zic este că avem de-a face cu o variantă oribilă 
de criminalitate a gulerelor albe, cu diferite niveluri de 
complicitate. La vârf, mă refer la o persoană recrutată poate din 
industria automobilelor - sau din orice altă zonă de afaceri - 
care stă într-un birou, departe de pacienţi şi se concentrează 
exclusiv pe concluzia financiară. Din nefericire, aşa merg 
lucrurile în afaceri şi iată de ce o supraveghere la nivel 
guvernamental este necesară ca regulă generală într-o 
economie liberă de piaţă. S-ai putea să-ţi par mizantrop, dar 
oamenii tind să devină egocentrici în mod natural şi se 
comportă de parcă tu purta ochelari de cal. 

Lou clătină din cap. Era dezgustat. 

— Nu-mi vine să cred ce aud. Intotdeauna am crezut că la 
spital te duci pentru a fi îngrijit. 

— Îmi pare rău, spuse Jack. Vremurile se mai schimbă. 
Descifrarea genomului uman a fost un eveniment cu adevărat 
monumental. A ieşit repede din atenţia tuturor, dar o să 
redevină un punct major de interes. O să schimbe tot ceea ce 
ştim despre medicină într-un viitor foarte apropiat. Majoritatea 
schimbărilor sunt pozitive, dar unele vor aduce necazuri. Aşa s-a 
întâmplat de fiecare dată când s-au înregistrat progrese 
tehnologice. Poate că nici n-ar trebui să le numim „progrese”. 
Poate un cuvânt cu mai puţină valoare, precum „schimbări”, ar 
fi mai potrivit. 

Se uitară lung unul la celălalt. Lui Jack i se părea că Lou avea 
o expresie în care se combinau frustrarea şi iritarea. 

— Mă iei la mişto cu chestia asta? întrebă Lou. 

— Nu, spuse Jack râzând scurt. Sunt foarte serios. 

Lou se gândi o clipă, după care adăugă indispus: 

— Nu-s sigur dac-aş vrea să trăiesc în lumea asta. Dar la 
dracu’ cu toate! Haide să mergem! Trebuie să o identificăm pe 
Rakoczi. 

Intrară în camera de gardă, care era deja plină până la refuz 
cu pacienţi. Văzură şi câţiva poliţişti în uniformă. Lou îl căută pe 
şeful camerei de gardă, doctorul Robert Springer. Acesta îi 
conduse în salonul de traume, a cărui uşă era închisă. lnăuntru 
se afla Jasmine Rakoczi. Era întinsă goală pe un pat. Fusese 
intubată şi conectată la un aparat de respiraţie artificială. 


Pieptul îi urca şi cobora într-un ritm sacadat. Pe un monitor din 
spatele ei se vedeau liniile de puls şi de tensiune. Deşi avea 
tensiunea mică, pulsul era normal. 

— Ei bine? întrebă Lou. Ea e femeia pe care ai văzut-o în 
rezerva lui Laurie? 

— Da, ea este, răspunse Jack. Se uită apoi la doctorul 
Springer. De ce este pe aparate? 

— Vrem să îi ţinem organismul oxigenat, răspunse doctorul, 
ajustând viteza de pompare a aparatului. 

— Nu credeţi că trunchiul cerebral e distrus? îl întrebă Jack. 

Îl surprindeau eforturile întreprinse pentru un pacient care în 
mod clar era aproape mort. 

— Fără nici o îndoială că-i compromis, răspunse doctorul 
Springer, îndreptându-se de spate. Cei de la prelevare de 
organe încearcă să îi găsească rudele. Vor să salveze organele 
interne. 

Lou se uită la Jack. 

— Ar fi o mare ironie, spuse el, să salveze câţiva oameni. 

— Ironie nu e cel mai potrivit cuvânt, răspunse Jack. Eu i-aş 
zice mai degrabă o satiră muşcătoare. 

Spre surprinderea doctorului Springer, polițistul îl plesni cu 
palma peste scăfârlie pe medicul legist, acuzându-l că era un 
nemernic îngâmfat şi apoi cei doi ieşiră împreună, râzând. 


Epilog 
Șase săptămâni mai târziu 


Detectiv-locotenentul Lou Soldano opri maşina din dotare, un 
Chevrolet, lângă trotuar, în faţa unui hidrant şi trânti pe bord un 
ecuson cu numele lui şi cu instituţia pe care o reprezenta. Se 
aplecă apoi să îşi ia spray-ul de gură din torpedou şi îşi 
administră câteva pufuri ca să ascundă mirosul de tutun de la 
ţigările fumate pe drum. Işi ajustă oglinda retrovizoare ca să se 
poată vedea mai bine. Ar fi trebuit să se bărbierească. Se 
consolă însă cu gândul că tot timpul părea nebărbierit, mai ales 
la opt şi un sfert seara, cât era ora atunci. Dacă în privinţa bărbii 
nu prea putea să mai facă mare lucru, îşi aranjă puţin frizura cu 
degetele. Mulţumit de cum arăta, deschise uşa maşinii şi cobori. 

Aerul acelei seri avea dulceaţa mătăsoasă a primăverii. In 
lumina amurgului, cerul avea o nuanţă ştearsă de roz care spre 
răsărit devenea un violet-argintiu. Lou Soldano o apucă pe 
Second Avenue cu pas vioi. li sunase pe Jack şi pe Laurie în acea 
după-amiază, sperând să se întâlnească pentru a-i pune la 
curent cu evoluţia cazului AmeriCare, iar ei îl invitaseră la cină 
la Elios, restaurantul lor preferat. 

Mai cinase împreună cu ei la Elios de câteva ori; uneori se 
simţise bine, alteori nu. În ultima categorie intra seara în care 
Laurie le dăduse vestea că avea să se mărite cu nenorocitul pe 
care îl cărase după ea. Spre norocul tuturor, nu fusese nimic 
serios, iar amintirea acelei seri îi provocase acum un zâmbet. 
Fusese de asemenea un lucru norocos că nici el, nici Jack nu se 
împuşcaseră pe loc, în restaurant. Pe amândoi îi devastase 
vestea. 

Lou se opri în faţa restaurantului. Chiar în faţa uşii de la 
intrare, Jack îşi agăţase bicicleta de aparatul care ponta 
parcarea, asigurând-o cu o serie de lacăte. Clătină din cap, 
nevenindu-i a crede ce figură era Jack. Nici el, nici Laurie nu îl 
puteau convinge să renunţe la bicicletă. Se strâmbă amuzat, 
aducându-şi aminte cum îl bătea Jack la cap tot timpul să nu mai 
fumeze pentru că îi dăuna sănătăţii, deşi mersul pe bicicletă prin 
oraş, mai ales în stilul lui Jack, era de o mie de ori mai riscant. 


În restaurant era hărmălaie mare, ca în fiecare seară. Oamenii 
se îngrămădiseră atât de tare în jurul barului, încât unii se 
găseau în apropierea primelor mese, aproape stând în cârca 
norocoşilor aşezaţi la ele. Deja se simţea inhibat, ca de fiecare 
dată când se afla în preajma petrecăreţilor, mai ales a acelora 
care de regulă vorbeau şi râdeau ceva mai tare decât toţi 
ceilalţi. 

După ce îşi croi drum prin mulţimea adunată la bar, i se 
deschise înainte restaurantul arhiplin. Îl cercetă încet cu 
privirea, căutând să îi localizeze pe cei doi. Spre uşurarea lui, îi 
găsi rapid; Jack şi Laurie stăteau la o masă tocmai în colţul opus 
din dreapta. 

La cât era de aglomerai restaurantul, îi luă ceva timp să 
ajungă la prietenii lui de drum, lovi un bărbat peste mână, 
vărsându-i vinul din pahar. Când se întoarse să îşi ceară scuze, 
cureaua impermeabilului său, pe care îl ţinea pe braţ, căzu în 
farfuria cu supă a unei alte persoane. In ciuda acestor 
impedimente, ajunse la masă într-un final. 

— Imi cer scuze c-am întârziat, spuse el, sărutând-o pe Laurie 
pe obraz şi dând noroc cu Jack peste masă. 

Avu grijă să nu dărâme cupele de şampanie cu mâna sau cu 
impermeabilul. 

— Nu-i nimic, spuse Laurie. 

Scoase o sticlă cu şampanie din frapieră şi umplu paharul din 
faţa lui Lou. 

Lou încercă să îşi pună impermeabilul pe spătarul scaunului, 
însă un chelner atent se repezi să i-l ia, după ce văzuse de ce 
caraghioslâcuri era în stare. Polițistul se aşeză şi îşi şterse 
sudoarea de pe frunte cu şervetul de masă. | se părea că în 
restaurant sunt patruzeci de grade, îşi deschise grăbit nasturele 
de sus al cămăşii, slăbi puţin nodul de la cravată şi începu să îşi 
facă aer cu mâna. 

— Data viitoare ne întâlnim în Little Italy, printre ai mei, spuse 
el. 

— S-a făcut, spuse Laurie pe un ton vioi. 

După câteva glume, Jack îi spuse: 

— M-ai făcut tare curios pe tema investigaţiilor legate de 
AmeriCare. Ce mai e nou? 

— Şi eu sunt curioasă, adăugă Laurie. 

Lou se uită la ei. Intotdeauna îl mirase puţin prietenia lor. Lou 


nu era foarte prietenos nici cu doctorul lui, nici cu cel al copiilor 
săi. Majoritatea amicilor săi erau tot poliţişti, deşi mai avea şi 
câţiva prieteni pompieri cu care juca în mod regulat cărţi. Jack şi 
Laurie erau însă diferiţi faţă de ceilalţi medici pe care îi 
cunoscuse el. Nu îl priveau de sus din cauza educaţiei sau a 
meseriei lui. De fapt, i se părea a fi chiar invers. 

— Bine, spuse Lou. Mai întâi utilul şi apoi plăcutul! De unde să 
încep? Întâi şi-ntâi, trebuie să vă spun că vorbele lui Jack din 
dimineaţa în care Jasmine Rakoczi a fost împuşcată s-au dovedit 
cu adevărat profetice. Jack, băiete, ai nimerit-o chiar la fix! 

Jack zâmbi şi îi făcu lui Lou un semn victorios. 

— Cu toate astea, continuă Lou, cele mai multe felicitări i se 
cuvin lui Laurie, pentru că a fost perseverentă în ciuda 
ignoranței celor din jurul ei, mai ales a mea şi a lui Jack şi pentru 
că a descoperit urme din țesutul lui Rakoczi sub unghiile lui 
Stephen Lewis. 

— Să bem pentru asta, spuse Laurie, ridicând paharul de 
şampanie şi ciocnind cu ceilalţi. 

— Când au venit rezultatele testelor balistice, îşi continuă 
vorba Lou, după ce îşi puse paharul pe masă, s-a dovedit că şi 
cumnata căpitanului meu şi Roger Rousseau au fost împuşcaţi 
cu aceeaşi armă, respectiv pistolul lui Rakoczi. Lou întinse mâna 
peste tăblia mesei şi o mângâie pe Laurie pe braţ. Îmi pare rău 
că aduc în discuţie un subiect dureros. 

Laurie zâmbi şi dădu din cap în semn de apreciere pentru 
delicateţea lui. 

— Aceleaşi teste balistice dovedesc faptul că Rakoczi a fost 
împuşcată cu arma lui David Rosenkrantz, aşa că Jack scapă 
basma curată. 

— Ce amuzant, spuse Jack. 

— Ştiu că sunteţi la curent cu faptul că mâinile şi capul lui 
Rousseau au fost găsite în congelatorul lui Rakoczi, de vreme ce 
au fost aduse la Institutul de Medicină Legală, aşa că nu mai 
intru în alte detalii. 

— Chiar te rog să n-o faci, zise Laurie. 

— Intrucât David Rosenkrantz era din alt stat, FBl-ul a intrat 
pe fir din primul moment şi, să vezi şi să nu crezi, s-au mai 
înregistrai decese asemănătoare în spitalele AmeriCare din ţară. 
lar acum, în fiecare dintre ele au loc investigaţii pentru 
descoperirea criminalului. 


— Dumnezeule mare! exclamă Jack. Când am vorbit de 
conspirație, m-am gândit doar la una sau două persoane sus- 
puse şi la Rakoczi, în nici un caz nu mi-am imaginat un fenomen 
la scară naţională! 

— Stai s-ajung şi la partea cu adevărat interesantă, spuse 
Lou. Işi trase scaunul mai aproape de masă şi se aplecă spre cei 
doi. Salvarea s-a dovedit a fi jigodia de Rosenkrantz. A căzut la 
înţelegere şi a acceptat să coopereze, dându-l în gât pe şeful lui 
direct, Robert Hawthorne. Hawthorne s-a dovedit a fi un tip 
foarte interesant şi totodată cheia întregii operaţiuni. E ofiţer în 
retragere al Forţelor Speciale ale Armatei, însă păstrează 
legătura cu armata cu ajutorul unui cerc de prieteni. A 
manifestat un interes deosebit pentru persoanele nemulţumite 
din sistemul de medicină militară. Nu ştim însă dacă a fost 
recrutat sau dacă şi-a creat singur o nişă. Ştim doar că a 
acţionat ca un antreprenor independent, angajat în secret al 
unei firme mari de avocatură din St. Louis, specializată în cazuri 
de malpraxis. Firma asta este extrem de activă; are cazuri în 
desfăşurare simultan, în toată ţara. S-a descoperit că Hawthorne 
a recrutat şi a coordonat un grup de asistenţi medicali revoltați 
de sistem. O parte din aceştia au lucrat în armată şi au fost 
plătiţi să dezvăluie o serie de nereguli din spitale, primind chiar 
prime dacă mărturiile ajutau cazul să ajungă la tribunal. 

— Am mai auzit despre treaba asta, spuse Jack. 

— Şi eu, completă Laurie. In cea mai mare parte sunt cazuri 
de anestezie sau de obstretică-ginecologie. E un fel de 
echivalent modem al avocaţilor care pândeau prin camera de 
gardă după victime de accidente pe care să le agate drept 
clienţi. 

— Nu cunosc amănunte despre ultima chestiune, spuse Lou. 
Dar uite care e partea cea mai interesantă, în ultimii ani, s-a 
dorit ca marile companii ce asigură servicii medicale să devină 
direct răspunzătoare pentru cazurile de malpraxis, lucru care, 
între noi fie vorba, mi se pare normal. 

— Ceea ce este normal sau anormal nu prea are legătură cu 
deciziile care se iau în domeniul sănătăţii din ţara asta, interveni 
Jack. Hotărârile le iau magnații, în funcţie de interesele lor. 

— Intorsăturile ciudate ale sorții, continuă Lou, au făcut ca 
marile companii de servicii medicale şi avocaţii specializaţi în 
cazuri de malpraxis să fie în aceeaşi barcă, pentru că şi unii şi 


alţii vor să împiedice orice reformă legislativă în materie de 
malpraxis. E drept că scopurile lor diferă oarecum, în sensul că 
marile companii medicale sunt împotriva oricăror schimbări 
pentru a nu fi daţi în judecată, iar avocaţii nu vor să accepte 
schimbări care i-ar văduvi, printre altele, de prime de pe urma 
câştigării cazurilor şi de compensaţii pentru stresul fizic şi psihic 
de pe urma accidentului care a condus la proces. Ambele 
categorii au angajat câte un grup de lobby ca să se asigure că 
legea privind malpraxisul nu se schimbă, fapt ce i-a transformat 
în susţinători ai unei cauze comune. Cu alte cuvinte, ambele 
grupuri s-au pomenit că împart un pat matrimonial. Nu e clar în 
ce fel s-a întâmplat asta, dar cineva din sistemul AmeriCare s-a 
prins că ar putea apela la serviciile dubioase ale lui Robert 
Hawthorne, de vreme ce o parte din colaboratorii săi erau... cum 
să zic... psihopaţi sau sociopaţi, capabili să ucidă fără nici cea 
mai mică urmă de remuşcare. 

— Mai nou se numeşte „comportament antisocial”, interveni 
Laurie. _ 

— Mă rog, cum le-o zice, spuse Lou. In orice caz, unul sau mai 
mulţi birocraţi din AmeriCare, depinde de caz, s-au arătat 
interesaţi să investească bani în iscoadele infecte antrenate de 
firma de avocatură, pentru a transforma totul într-o afacere în 
care abonaţii cu risc mare de îmbolnăvire sunt eliminaţi conform 
unei scheme. Mă refer la abonaţii despre care se ştie că le vor 
aduce prejudicii de milioane, cauzate de cheltuieli aferente unor 
îngrijiri speciale, lucru care ar duce la mărirea contribuţiei 
asiguraţilor. Chestia are logică, deşi una bolnavă. 

— Dumnezeule mare! repetă Jack. De-asta mă temeam, dar 
nu-mi imaginam că se poate ajunge la o scară atât de mare! 

— Lasă-mă să termin! spuse Lou, după ce se asigură că nu 
trage nimeni cu urechea. Nu se ştie dacă înţelegerea mergea şi 
pe mai departe, în sensul că avocaţii să se folosească de 
decese, apelând la rudele victimelor pentru a le convinge să dea 
în judecată medicii implicaţi. Deocamdată nu suntem la curent 
decât cu un singur proces împotriva unui medic de la spitalul St. 
Francis. 

— Probabil că acuzaţiile vor fi retrase acum că se ştie că la 
mijloc e o crimă, spuse Jack. 

— Poate că da, zise Lou, însă nu m-aş baza pe asta, de vreme 
ce criminalul era angajat al spitalului. 


— Deci, în ce stadiu se află investigaţiile? întrebă Laurie. 

— Se fac săpături şi pe la alte instituţii medicale, pe unde au 
mai lucrat alde Jasmine Rakoczi şi unde s-au semnalat scheme 
similare de decese. Sperăm să-l prindem pe unul dintre indivizi 
şi să-l facem să depună mărturie. Dacă vom reuşi, tot castelul 
de cărţi de joc se va prăbuşi. 

— A fost cineva pus sub acuzare în urma mărturiei asasinului 
din maşină? întrebă Laurie. 

— Deocamdată numai Robert Hawthorne, care nu vrea să 
ciripească nimic şi care a fost pus în libertate pe o cauţiune 
destul de mare, spuse Lou. Din nefericire, asasinul nu prea era 
la cunoştinţă cu întreaga operaţiune. Nu ştia decât că Robert, 
şeful său, era un vizitator frecvent al firmei de avocatură. Nu 
ştia nici cu cine se întâlnea acolo, nici ce discuta. 

— Nici un superior din ierarhia AmeriCare n-a fost pus sub 
acuzare până acum? întrebă Jack pe un ton tânguitor. 

— Nici unul, deocamdată, recunoscu Lou, dar speranţa moare 
ultima. 

— Ce coşmar! spuse Laurie, cutremurându-se la gândul 
chinurilor pe care le îndurase în spital. 

— Hei! zise Lou privind la bulele de acid ce se ridicau în 
paharul lui, de parcă le vedea pentru prima dată. Asta-i 
şampanie! Ridică sticla din frapieră. Nici nu ştiu de ce mă uit la 
etichetă. Pentru mine toate mărcile sunt la fel. Puse sticla la loc. 
Sărbătorim cumva ceva? 

— Oarecum, spuse Laurie zâmbind. 

Se uită la Jack, care ridică din sprâncene de parcă ar fi fost un 
secret. 

— Păi, spuneţi repede! le ceru Lou, uitându-se când la unul, 
când la celălalt. 

— Ei, nu e mare lucru, spuse Laurie. Am făcut un test astăzi, 
destul de neplăcut, dar rezultatul a fost bun. Se pare că sarcina 
extrauterină pe care am avut-o a fost cauzată de un oviduct 
strangulat şi anormal. Testul de astăzi spune că cealaltă trompă 
uterină este în limite perfect normale. 

— Minunat lucru! exclamă Lou. Dădu din cap aprobator de 
câteva ori. Se uită din nou când la unul, când la celălalt, însă cei 
doi îl evitară coborând privirile şi jucându-se cu paharele. Ei 
bine, continuă Lou, rezultatul ăsta vrea să spună că plănuiţi să 
probaţi trompa uterină, cum ar veni, la modul concret? 


Laurie se uită la Jack şi spuse: 

— Din nefericire, pentru moment, testul spune că am putea 
încerca pe viitor. 

— Ce păcat! spuse Lou. Dacă ai nevoie de voluntari, mă ofer! 

Jack râse, uitându-se la Lou şi apoi la Laurie. 

— De ce trăiesc eu cu senzaţia că voi complotaţi împotriva 
mea? 

— Ei, să ştii că eu încerc doar să fiu un bun amic, spuse Lou, 
ridicând ambele mâinile pentru a-şi declara nevinovăția. 

— Ei bine, bunul meu amic, spuse Jack, petrecându-şi braţul 
pe după umărul lui Laurie, în privinţa testării trompei uterine, 
cred că eu şi Laurie ne descurcăm destul de bine. 

— Inchin paharul pentru asta! spuse Lou, ridicând şampania. 

— Şi eu, adăugă Laurie. 


Nota autorului 


În iunie 2000, s-a anunţat cu mare pompă descifrarea primei 
hărţi a genomului uman, alcătuit din 3 200 000 000 de perechi 
de bază. Anunţul a fost făcut în prezenţa a doi oameni de stat 
importanţi, preşedintele american Bill Clinton şi prim-ministrul 
britanic Tony Blair. Deşi mass-media a preluat ştirea cu 
entuziasm, prezentând-o în emisiuni televizate chiar în seara 
acelei zile şi pe prima pagină a unor ziare importante a doua zi, 
publicul a întâmpinat evenimentul cu un interes relativ, cu prea 
puţină uimire, dacă nu chiar cu plictiseală. La puţin timp, l-a dat 
uitării. În ciuda promisiunilor uluitoare ale avantajelor pe termen 
lung ale acestei descoperiri, subiectul a fost considerat mult 
prea ezoteric. Într-un fel, lipsa de reacţie a publicului a făcut ca 
şi mass-media să uite repede evenimentul, excepţie făcând cele 
câteva articole despre personalităţile interesante ale savanților 
din cadrul celor două institute concurente care au coordonat 
procesul de cercetare într-o cursă cap la cap cu aer aproape de 
telenovelă. 

Slaba apreciere la nivelul publicului a acestei realizări 
remarcabile a continuat, deşi ştiinţa şi tehnologia au avansat, 
anunțând descoperiri uluitoare, cum ar fi surprinzătorul fapt că 
oamenii nu au decât aproximativ douăzeci şi cinci de mii de 
gene - la mare distanţă de cele o sută de mii de gene pe care 
experţii le anticipau cu relativ puţină vreme în urmă şi destul de 
apropiat de numărul de gene al unui organism simplu precum 
limbricul. În paranteză fie spus, această descoperire este o 
lovitură adusă cunoaşterii încetăţenite echivalentă cu momentul 
în care Nicolaus Copernic a arătat că Pământul se învârte în 
jurul Soarelui şi nu invers. Pe scurt, descifrarea genomului uman 
şi avalanşa de cercetări declanşată de aceasta au dispărut 
aproape cu totul din atenţia publicului, mai puţin din atenţia 
celor care fac eforturi în două domenii de cercetare noi, 
genomica şi bioinformatica. Genomica, în termeni simpli, 
studiază transmiterea informației la nivelul celulei, iar 
bioinformatica reprezintă aplicaţia la nivelul computerelor şi a 
tehnologiei informaţiilor a cantităţii enorme de date furnizate de 
genomică. 


Eu consider alarmantă lipsa de interes, apatia sau cum s-o fi 
numind această reacţie a publicului. În opinia mea, descifrarea 
genomului uman este cea mai importantă piatră de hotar din 
istoria medicală de până acum. In fond, genomul ne învaţă 
literele din „abecedarul vieţii” în ordinea corectă, deşi, cel puţin 
până acum, nu suntem puşi la punct cu limbajul sau cu 
punctuaţia. Cu alte cuvinte, într-o formă criptică decodată în 
prezent cu viteză din ce în ce mai mare, avem acces la toate 
informaţiile pe care natura le-a adunat pentru a crea şi pentru a 
face să funcţioneze o fiinţă umană. Ca urmare, cunoaşterea 
genomului uman va schimba tot ceea ce numim medicină, iar 
unele schimbări vor începe să apară mai devreme sau mai 
târziu. 

Ca în cazul oricărei descoperiri ştiinţifice importante, vor 
exista consecinţe pozitive şi negative. Să luăm în discuţie 
consecinţele cercetării structurii interne şi a modului de 
funcţionare a atomului. Nu au fost rezultate prea favorabile 
propăşirii omului, aşa cum s-a dovedit ulterior. Legat de 
descifrarea genomului uman, va trebui să negociem mult mai 
bine situaţia, întrucât datoria societăţii este aceea de a lua în 
calcul toate consecințele salturilor uriaşe din ştiinţă şi 
tehnologie şi de a le percepe, pe măsură ce apar, într-o manieră 
proactivă şi nu reactivă. 

Romanul Marker ia în discuţie una dintre consecinţele 
negative ale descifrării genomului; respectiv, impactul negativ 
al posibilităţii de a prevedea o boală în condiţiile în care 
informaţiile, prin încălcarea confidenţialităţii, ajung apoi în 
mâinile unor persoane fără scrupule. Din nefericire, şansele ca 
astfel de situaţii să se întâmple sunt mari, pentru că aceste 
microaglomerări pe care le descrie Marker există deja. Practic, 
cu o singură picătură de sânge se pot testa foarte uşor mii de 
markeri de gene mutante. (Un marker este o mutație în 
secvenţa unei baze nucleotide care alcătuieşte treptele scării 
unei molecule de ADN. Markerii au fost identificaţi în toată harta 
genomului uman.) Matricele de microaglomerări sunt citite 
automat de scanere, iar rezultatele, graţie bio-informaticii, sunt 
preluate de computere dotate cu softuri care pot identifica 
riscuri şi costuri din ce în ce mai rapid şi mai corect. Într-un final, 
conceptul de asigurare medicală, bazată pe estimarea riscurilor 
pe eşantioane de populaţie, va deveni ceva de domeniul 


trecutului. Cu alte cuvinte, nu mai e nevoie să se estimeze 
riscuri, de vreme ce acestea pot fi identificate. 

Din punctul meu de vedere, implicaţiile acestui business în 
dezvoltare mi se par prodigioase. In calitate de medic, am fost 
dintotdeauna împotriva asigurărilor medicale, cu excepţia 
îngrijirilor cauzate de catastrofe sau ale persoanelor care nu au 
posibilităţi materiale. Relaţia medic-pacient este mult mai 
personală şi mai profitabilă pentru ambele părţi atunci când 
între cei doi există o relaţie deschisă şi fiduciară. Intr-o 
asemenea situaţie, din experienţă, am observat că ambele părţi 
preţuiesc mult mai mult relaţia lor, conferindu-i mai mult timp, 
acordând mai multă atenţie detaliilor şi asigurând un nivel de 
conformitate mai ridicat, toate acestea ducând la rezultate mai 
bune şi la experienţe mult mai satisfăcătoare. 

Datorită capacităţii genomicii şi a bioinformaticii de a elimina 
estimările de risc pe eşantioane de oameni, am avut ocazia să 
îmi reînnoiesc poziţia, trecând de la o extremă la alta. Acum 
sunt de părere că există o singură soluţie pentru a rezolva 
problema acoperirii cheltuielilor medicale din Statele Unite, dar 
şi din alte ţări dezvoltate în acest tip de economie globală: 
calcularea riscurilor la nivel de naţiune. (Când spun cheltuieli 
medicale, mă refer la prevenţie, la îngrijiri medicale acute şi la 
situaţii de catastrofă.) Deşi nu am crezut niciodată că o să 
pledez pentru această cauză, acum cred că ne va fi mai bine 
dacă adoptăm, la nivel de naţiune, un plan guvernamental, 
evident nonprofit, în care cheltuielile sunt acoperite de taxe şi 
impozite. Numai atunci vom putea calcula riscurile la nivel de 
naţiune şi vom putea stabili în mod raţional ce cheltuieli 
medicale ne putem permite. Un alt efect al genomicii asupra 
sistemului medical ar fi şansa de a-l personaliza. Intreagă bază 
farmaceutică a terapeuticii s-ar schimba datorită unui alt 
domeniu: farmacogenetica. Acest domeniu ar putea crea 
medicamente personalizate în funcţie de pacient, respectând 
harta genomului său. Beneficiile acestui sistem ar fi enorme, dar 
la fel ar fi şi costurile. Întrucât deja cheltuim mai bine de 15% 
din produsul intern brut, este un lucru care trebuie luat în 
consideraţie. 

Mai există şi alte argumente în favoarea unui plan medical 
sprijinit în exclusivitate de guvern, însă nici unul dintre ele nu mi 
se pare la fel de convingător precum cel care susţine importanţa 


din ce în ce mai mare a genomicii. Cu toate acestea, schimbările 
nu vor fi acceptate prea uşor. Aşa cum Jack spune în Marker: 
„Ceea ce este normal sau anormal nu prea are legătură cu 
deciziile care se iau în domeniul sănătăţii din ţara asta... 
Hotărârile le iau magnații, în funcţie de interesele lor”. Trecând 
peste dificultăţi, cred cu tărie că, imediat ce vom adopta acest 
plan guvernamental, va fi mai bine pentru ţara noastră. Din 
fericire, avem ocazia de a învăţa de la câteva ţări industrializate 
care au implementat deja sistemul cotizantului unic în materie 
de asigurări de sănătate. 

Aş dori să mai comentez modul în care o fiinţă antisocială ca 
Jasmine Rakoczi poate obţine - şi păstra - postul de asistentă 
medicală. Explicaţia este foarte simplă: în Statele Unite există o 
criză majoră de asistenţi medicali, iar spitalele, chiar şi cele mai 
prestigioase centre academice, sunt nevoite să recruteze 
personal medical secundar în permanenţă. Aşa cum am 
menţionat şi în Marker, procesul de recrutare se extinde şi peste 
hotare, inclusiv la ţările nedezvoltate. Combinația dintre o 
remuneraţie mică şi presiunile pentru creşterea productivităţii 
(în sensul forţării asistenţilor de a lua în grijă mai mulţi pacienţi 
decât pot practic îngriji) a dus la crearea unui mediu de lucru 
ostil. În aceste condiţii, asistenții medicali cu experienţă caută 
alte slujbe, iar cei tineri nu sunt foarte dornici să investească 
timp, energie şi bani în pregătirea necesară pentru un astfel de 
post. Şi mai rău este că ştim cu toţii (cel puţin, cei care au fost 
spitalizaţi) - greul nu cade pe umerii doctorilor care scriu reţete 
şi se întorc la cabinetele lor aglomerate sau în casele lor 
confortabile, ci pe umerii asistenţilor medicali, care rămân cu 
pacienţii şi au grijă de ei până la capăt. lar cei care au stat în 
spital şi au avut o problemă de viaţă şi de moarte cunosc faptul 
că, de cele mai multe ori, asistentul sau asistenta semnalează 
problema, cheamă medicii şi demarează procedura de urgenţă. 
După părerea mea, bazată pe experienţă, avem nevoie de 
costuri administrative mai mici şi condiţii de lucru şi de 
salarizare mai bune pentru asistenții noştri medicali asediați de 
responsabilităţi, care, după cum spunea însăşi Jasmine Rakoczi, 
sunt în tranşee, îngrijind efectiv pacienţii. 


PROLOG cf ai stai aaa d aaa af aa 0 a aaa al 4 
[Înca caca d i a tea td iad a dal E Duda 8 
aa aa a EEE lol fii O a 16 
clatina 00 a tt EE a a id aa 29 
A ETIA in EE E aa a n DORI dl 4040 la ai 58 
o INI E AEREA URR PR DER II RR AEE AEEA ENNE 81 
(0 sata a tina ic du 0 alta RO a i add ta 103 
Tei ba ai 0 SP ăla Oe 2002 a ic d Sa i ceea ca dă 129 
5 so ad det atu ada nt ici iii adu acd ds la at dude 159 
CP Vă PA d a a leii dd de 975 08003 a a 184 
[6 PRET IEEE ERE SUC RD a 9 RR REDA Cea Ape NEC CACI 208 
li aaa 300 0900000000000. A 04040 Oltu al 0 3 0 a Să 226 
Ze căi ia ceai use id DEO ta el ac act saga au 239 
d dd bi 00000000 Rbd lee a a aaa bla ARD aa ali at atei 249 
a a aaa sila d da A ue Daia a n a 02 la illa a 270 
1 ES AAA a sită tal dida dc d biti ada 293 
E AEAEE EAEE tabl tt a a 0 a 305 
Za tatea a asi a E dial ate tt 344 
[E 9 aa tata la D761 a A 8 tt tt 368 
Le JIRI RRC II TIR AD IRI RIS EI SINE REP PRI ERIE PRIN 379 
(00 aia 0000 dle a daia a lia ata) a aa edi aaa 400 
ZI APIE a Ra A dinu alt amanat aaa la fo ba lata zl aa acre btataa să 412 
De a ta aa EAEE a e RR d DDR DA Aaa aaa 008 aul 428 
Daia delete d dat snt tea dt latini zl tz ta 444 
PA EEEE EAA A a a ii EE E a 455 
PAS ue e dai 10000 ri ac Pe TT IE T a 471 
EPOa initiata iei dd dial ads dd datat 2-00 ia 492 
Nota ati COTUILU Las ca 44 bete a aa e acas zeus aa A a Ra 500 


Medicii Laurie Montgomery şi Jack Stapleton, angajaţi 
ai Institutului de Medicină Legală din New York, se 
confruntă cu o inexplicabilă serie de morți neașteptate 
petrecute în două importante unităţi spitalicești ale 
orașului. Cei doi medici legiști își asumă rolul de 
detectiv, încercând să lămurească acest mister, în 
condiţiile în care nimeni nu vrea să recunoască faptul 
că aceste decese ar fi survenit în alt fel decât pe cale 
naturală. Ipoteza unui ucigaș în serie care bântuie pe 
holurile spitalelor, ucigând pacienţi prin metode impo- 
sibil de depistat, începe să se contureze pe măsură ce 
eroii romanului pătrund tot mai adânc într-un hăţiș de 
întâmplări bizare care par a avea legatură cu sistemul 
asigurărilor de sănătate din Statele Unite. Confruntată 
cu probleme personale și cu descoperirea faptului că 
este purtătoarea unui marker genetic responsabil 
pentru cancerul la sân, Laurie Montgomery simte tot 
mai acut nevoia de a se dedica rezolvării acestui straniu 
caz, căci, ajunsă în vâltoarea evenimentelor, devine ea 
însăşi o posibilă victimă a criminalului în serie. 


ISBN 978-973-54-0159-7 


8973514015 


| 


rao 
international 
publishing 
company