Robin Cook — Tratament fatal

TRATAMENT 
FATAL 


Autorul romanelor 
RISC ASUMAT si INTENTII PERICULOASE 


www.virtual-project.eu 


Angela se uită la agresorul ei. Masca lui de reptil era 
grotescă. Solzii păreau aproape reali. O limbă roşie atârna dintr- 
o gură mărginită de dinți zimţați. Angela încercă să gândească. 


Ce ar trebui să facă? Ce putea să facă? Individul ţinea în mână 
un pistol. 


ROBIN COOK 


TRATAMENT FATAL 


www.virtual-project.eu 


ROBIN COOK The Fatal Cure 1993 
Traducere din limba engleză MILLIO MIRCEA, MILLIO 
MARIANA 
Editura RAO Bucureşti 2002 


Aceasta este o operă de ficţiune. Întâmplările şi personajele 
sunt imaginare, chiar dacă uneori a fost folosit un nume real. Nu 
s-a recurs la astfel de nume cu intenţia ca ele să reprezinte 
locuri sau persoane anume, sau - chiar atunci când a fost 
utilizat un nume real - pentru a se sugera că întâmplările 
descrise ar fi avut loc cu adevărat. 


Această carte este dedicată dorinței de reformare a activității 
din domeniul ocrotirii sănătății şi caracterului de sfințenie al 
relației dintre medic şi pacient Speranța mea fierbinte este să 
nu fie necesar ca aceste două lucruri să se excludă reciproc. 


PROLOG 


ZIUA DE 17 FEBRUARIE A FOST FATALĂ PENTRU SAM 
Flemming. 

Sam se considera o persoană extrem de norocoasă. În calitate 
de agent de bursă în cadrul uneia dintre principalele firme de pe 
Wall Street, devenise bogat la vârsta de patruzeci şi şase de ani. 
Apoi, ca un jucător care ştie când să se oprească, Sam îşi 
încasase câştigul şi îşi luase zborul spre nord, depărtându-se de 
canioanele de beton ale New Yorkului şi îndreptându-se către 
idilicul Bartlet, în Vermont. Acolo se apucase de ceea ce 
dintotdeauna îşi dorise să facă: să picteze. 

O parte din norocul lui Sam fusese sănătatea lui şi totuşi, la 
ora patru şi jumătate în ziua de 17 februarie, începu un fenomen 
ciudat. Numeroase molecule de apă din interiorul multora dintre 
celulele sale porniră să se desfacă în câte două fragmente: un 
atom de hidrogen relativ inofensiv şi un radical oxhidric liber, 
cumplit de distructiv. 

Când aceste modificări moleculare devenită manifeste, 
sistemele de apărare la ni vel de celulă ale lui Sam fură activate. 
Dar în acea zi, aceste protectii împotriva radicalilor liberi obosiră 
repede; nici chiar vitaminele antioxidante E, C şi beta-carotenul, 
pe care el le lua zilnic, în mod conştiincios, nu reuşiră să pună 
stavilă bruscului şi copleşitorului val ucigător. 

Radicalii oxhidrici liberi începură să mistuie mărunt însăşi 
esenţa trupului lui Sam Flemming. În scurt timp, membranele 
celulelor afectate iîncepură să lase să se scurgă fluidul şi 
electroliții. Totodată, unele dintre enzimele proteinice ale 
celulelor se clivară, fiind scoase din funcţiune. Ba chiar şi multe 
molecule ADN fură atacate, cu consecința distrugerii unor gene 
specifice. 

Pe patul său de la Spitalul Orăşenesc Bartlet, Sam încă nu ştia 
nimic despre bătălia moleculară care se dădea, cu mize mari, în 
interiorul celulelor sale. Ceea ce observa el erau doar câteva 
dintre urmările ei: o creştere a temperaturii, unele tulburări 


5 


digestive şi începuturile unei congestii pulmonare. 

Mai târziu în după-amiaza aceleiaşi zile, când chirurgul lui 
Sam, doctorul Portland, veni să-l vadă, medicul constată cu 
dezamăgire şi îngrijorare că Sam avea febră. După ce-i auscultă 
pieptul, doctorul încercă să-i explice lui Sam că, din câte se 
părea, intervenise o complicatie. Doctorul spuse că o uşoară 
pneumonie se suprapusese peste convalescenta, de altminteri 
fără probleme, de pe urma operației la care fusese supus pentru 
remedierea fracturii sale de şold. Dar Sam devenise deja apatic 
şi oarecum confuz. Nu înțelegea ceea ce-i spunea doctorul 
Portland referitor la starea sănătății lui. Nici măcar nu reținu 
faptul că medicul îi prescria antibiotice şi il asigura că va avea o 
însănătoşire rapidă. 

Ba şi mai rău, prognoza doctorului se dovedi a fi greşită. 
Antibioticul prescris nu izbuti să oprească infecția ce continua să 
progreseze. Sam nu işi reveni niciodată îndeajuns pentru a 
aprecia ironia sorții că supraviețuise celor două jafuri armate din 
New York City, prăbuşirii unui avion în Westchester County şi 
unui grav accident în care, la bariera de intrare în New Jersey, 
fuseseră implicate patru vehicule, ca să moară din cauza unei 
complicații survenite în urma căderii pe un petic de gheață, în 
fața magazinului de articole de menaj Staley's de pe Main 
Street, în orăşelul Bartlet din statul Vermont. 


Joi, 18 martie 


Stând în faţa celor mai importanţi salariaţi ai Spitalului 
Orăşenesc Bartlet, Harold Traynor lăsă o pauză îndeajuns de 
lungă pentru a gusta plăcerea momentului. Tocmai ceruse 
adunării să facă linişte. Grupul celor prezenţi acolo, toţi şefi de 
secţii, se supuse, tăcând. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui. 
Devotamentul lui Traynor faţă de slujba sa ca preşedinte al 
consiliului de conducere al spitalului constituia un element de 
mândrie. Asemenea momente în care era evident că prezenţa 
lui inspira un amestec de teamă şi admiraţie îi prilejuiau o mare 
desfătare. 

— Vă mulţumesc tuturor pentru că aţi venit aici într-o seară 
cu atâta ninsoare. Am convocat această şedinţă pentru a vă 
arăta limpede cu câtă seriozitate priveşte consiliul de conducere 
al spitalului nefericita agresiune a cărei victimă a fost 
săptămâna trecuta asistenta Prudence Huntington, în zona de 
jos a parcării. Faptul că săvârşirea violului a fost împiedicata 
prin sosirea neprevăzută a unui membru al personalului de pază 
al spitalului nu diminuează nicidecum gravitatea incidentului. 

Traynor făcu o pauză, privirea oprindu-i-se în mod 
semnificativ la Patrick Swegler. Şeful serviciului de pază al 
spitalului se uită în altă parte, ca să evite ochii acuzatori ai lui 
Traynor. Atacul asupra domnişoarei Huntington fusese al treilea 
incident de acest fel din ultimul an şi Swegler se simţea, cum e 
lesne de înţeles, răspunzător. Traynor se uită apoi la Nancy 
Widner, şefa personalului de îngrijire a bolnavilor. Toate cele trei 
victime fuseseră asistente medicale aflate sub supravegherea 
ei. 

— Siguranţa personalului nostru constituie pentru noi o 
preocupare majoră, continuă Traynor, ai cărui ochi trecură brusc 
de la Geraldine Polcari, şefa secţiei de dietetică, la Gloria 
Suarez, şefa serviciului administrativ. In consecinţă, consiliul de 
conducere a propus construirea unui spaţiu de parcare pe mai 
multe niveluri, situat în zona de jos a parcării actuale. Noul 


7 


spaţiu va fi legat direct de cădirea principală a spitalului şi va 
avea o iluminare electrică corespunzătoare, precum şi 
videocamere de supraveghere. 

Traynor îşi înclină uşor capul în direcţia lui Helen Beaton, 
directorul general al spitalului. La acest semn, Beaton ridică 
pânza ce acoperea masa de conferinţe, dând la iveală o 
machetă arhitecturală amănunţită a complexului spitalicesc 
existent, care includea şi o nouă construcţie masivă, pe trei 
niveluri, ieşită în afara corpului principal de clădiri, în partea din 
spate a acestuia. 

Printre exclamaţii aprobatoare, Traynor ocoli masa, trecând 
pe lângă machetă. Masa de conferinţe era deseori suportul unor 
obiecte medicale de tot felul, luate în considerare pentru a fi 
achiziţionate. Traynor întinse braţul să dea la o parte un stativ 
cu eprubete în formă de pâlnie, astfel încât macheta să poată fi 
văzută mai bine. Apoi îşi scrută auditoriul. Toţi ochii erau aţintiţi 
asupra machetei. Toată lumea, cu excepţia lui Werner Van 
Slyke, se ridicase în picioare. 

La Spitalul  Orăşenesc Bartlet, parcarea  constituise 
întotdeauna o problema, mai ales pe vreme proastă, aşa că 
Traynor ştia că adăugirea propusă de el avea să fie întâmpinată 
cu bucurie, chiar şi fără să fi avut loc recentul şir de agresiuni 
din zona de jos a parcării. Era încântat să constate că 
prezentarea machetei sale se desfăşura întocmai, cu succesul 
pe care-l anticipase el. Atmosfera din încăpere era încinsă de 
entuziasm. Numai posomoritul Van Slyke, şeful serviciului tehnic 
şi întreţinere, rămânea impasibil. 

— Care-i problema? îl întrebă Traynor. Nu eşti de acord cu 
această propunere? Van Slyke se uită la Traynor cu o expresie 
ce continua să fie lipsită de orice interes. Ei bine? insistă 
Traynor, simțindu-se încordat. 

Van Slyke reuşea întotdeauna să-l irite. Niciodată nu-i plăcuse 
stilul de exprimare laconic şi firea neemotivă a individului. 

— E-n ordine, spuse Van Slyke, pe un ton fără pic de 
entuziasm. 

Mai înainte ca Traynor să apuce să răspundă, uşa sălii de 
conferințe se deschise brusc, izbindu-se de opritorul fixat pe 
pardoseală. Tresăriră toți, mai ales Traynor. 


8 


În prag se afla Dennis Hodges, un septuagenar viguros şi 
corpolent, cu trăsături cioplite grosolan şi cu o piele veştejită de 
trecerea timpului. Avea nasul roşiatic şi bulbucat, iar ochii 
asemănători cu două mărgele erau urduroşi. Purta o haină din 
stofă de lână de un verde întunecat peste pantaloni de catifea 
reiată, fără dungi. Pe creştetul capului avea o şapcă 
vânătorească dintr-un material ecosez roşu, pe care se 
aşternuse o fulguială de zăpadă. In mâna stângă, înălţată, ţinea 
un teanc de hârtii. 

Nu încăpea nici o îndoială că Hodges era mânios. De 
asemenea, individul duhnea puternic a alcool. Ochii lui negri, ce 
aminteau de gurile a două ţevi de pistol, îşi rotiră privirea 
ucigătoare asupra adunării, oprindu-se, în cele din urmă, la 
Traynor. 

— Vreau să discut cu dumneata, Traynor, în legătură cu 
câţiva dintre foştii mei pacienţi. Şi cu dumneata, Beaton, 
adăugă, aruncându-i directoarei spitalului o uitătură scurtă şi 
plină de dispreţ. Nu ştiu ce soi de spital vă închipuiţi că 
conduceţi aici, dar eu vă pot afirma că mie nu-mi place câtuşi de 
puţin. 

— Oh, nu! îngăimă Traynor, de cum îşi reveni după şocul 
sosirii neaşteptate a lui Hodges. Şocul provocat de aceasta fu 
repede urmat de o stare de enervare ce-i depăşea senzaţia de 
uluire. O privire rapidă în jurul încăperii îl încredința că vederea 
lui Hodges îi încânta şi pe ceilalţi cam tot atât cât pe el. Doctore 
Hodges, începu apoi, silindu-se să fie politicos, cred că este 
foarte evident faptul că avem aici o şedinţă. Dacă vrei să ne 
scuzi... 

— Nu-mi pasă ce dracu' faceţi voi aici! se răsti Hodges. 
Indiferent ce-ar fi, nu prezintă nici o importanţă faţă de felul în 
care v-aţi purtat, dumneata şi consiliul director, cu pacienţii mei. 

Cu paşi furioşi, porni spre Traynor. În mod instinctiv, acesta se 
trase înapoi, sprijinindu-se de spătarul fotoliului. Mirosul de 
whisky era foarte intens. 

— Doctore Hodges, riposta el cu vădită mânie, nu este deloc 
momentul potrivit pentru una dintre intervenţiile dumitale 
intempestive. Mi-ar face plăcere să ne întâlnim mâine ca să 
discutăm despre necazurile dumitale. Acum, dacă ai avea 


9 


amabilitatea de a ne lăsa să ne continuăm treburile... 

— Vreau să vorbesc în clipa asta! strigă Hodges. Nu-mi place 
deloc ce faceţi, dumneata şi consiliul dumitale! 

— Ascultă, bătrân nebun ce eşti, replică Traynor cu asprime, 
coboară tonul! Habar nu am la ce te referi. Dar o să-ţi spun ce 
anume am făcut, eu şi consiliul: ne-am spetit, luptându-ne să 
păstrăm deschise uşile acestui spital, iar în zilele noastre asta 
nu-i deloc o sarcină uşoară pentru nici un spital. Aşa că îmi 
displace profund orice insinuare că lucrurile ar sta altfel. Acum, 
fii raţional şi lasă-ne să ne vedem de treabă. 

— Nu pot să aştept, insistă Hodges. O să discut cu dumneata 
şi cu Beaton chiar acum. Fleacurile cum ar fi activitatea surorilor 
medicale, regimurile dietetice şi problemele administrative mai 
pot aştepta. Ceea ce vreau eu e mai important. 

— Poftim! exclamă Nancy Widner. Asta-i stilul dumitale, 
doctore Hodges să dai buzna aici şi să susţii că problemele 
legate de îngrijirea bolnavilor nu suit importante! Află de la mine 
că... 

— Staţi puţin! interveni Traynor, întinzând braţele, într-un 
gest împăciuitor. Să nu ne lăsăm antrenați într-o încăierare 
generală. Fapt este, doctore Hodges, că noi discutăm aici 
despre tentativa de viol care a avut loc săptămâna trecută. Sunt 
convins că nu sugerezi că un viol şi două tentative de viol 
săvârşite de un bărbat cu faţa ascunsă sub o mască de schior ar 
fi lipsite de importanţă. 

— Este şi asta ceva important, recunoscu Hodges, însă nu în 
aceeaşi măsură ca problema la care mă gândesc eu. În plus, 
chestiunea cu violul este, în mod evident, o treabă internă. 

— O secundă! ceru Traynor. Vrei să spui că dumneata cunoşti 
identitatea violatorului? 

— Să zicem că da, admise Hodges. Am bănuielile mele. 
Deocamdată nu mă interesează să discut despre ele. Mă 
interesează aceşti pacienţi. 

Pentru a-şi accentua cuvintele, trânti pe masă hârtiile pe care 
le ţinuse în mână. 

Tresărind, Beaton zise: 

— Cum îndrăzneşti să dai năvală aici, ca şi cum ai fi 
proprietarul spitalului şi să ne spui ce anume este important şi 


10 


ce nu. Ca director pensionat, nu prea îţi revine acest rol. 

— Îţi mulţumesc pentru sfatul necerut, replică Hodges. 

— E-n ordine, e-n ordine, zise Traynor, lăsând să-i scape un 
oftat de frustrare. 

Şedinţa lui se transformase într-o încăierare verbală. Luă 
hârtiile lui Hodges, i le vâri în mână, apoi îl conduse pe doctor 
spre uşa sălii. La început, Hodges se împotrivi, dar, în cele din 
urmă, se lăsă condus afară din încăpere. 

— Trebuie să stăm de vorbă, Harold, zise Hodges, de cum se 
aflară pe coridor. Este o problemă serioasă. 

— Sunt convins de asta, replică Traynor, încercând să pară 
sincer. Ştia că o dată şi o dată avea să fie nevoit să asculte 
păsurile lui Hodges. Acesta fusese directorul general al spitalului 
cu multă vreme în urmă, încă de pe când Traynor era la şcoala 
primară. Hodges ocupase postul într-un moment în care pe cei 
mai mulţi medici nu-i interesase să-şi asume respectiva 
responsabilitate. În cei treizeci de ani în care fusese la 
conducere, Hodges cârmuise Spitalul Orăşenesc Bartlet, 
transformându-l dintr-un mic spital provincial într-un adevărat 
centru medical de categoria a treia. Aceasta era instituţia în 
plină dezvoltare pe care i-o lăsase lui Traynor atunci când îşi 
părăsise postul, cu trei ani în urmă. Ascultă, spuse Traynor, 
indiferent de ceea ce te preocupă, cu siguranţă e ceva ce poate 
aştepta până mâine. Vom discuta la prânz. De fapt, voi aranja 
ca Barton Sherwood şi doctorul Delbert Cantor să ia masa 
împreună cu noi. Dacă problema pe care vrei s-o discutăm se 
referă la politica administrativă, aşa cum presupun că e cazul, 
ar fi mai bine să fie prezenţi şi vicepreşedintele şi şeful 
personalului medical. Eşti de acord? 

— Cred că da, se învoi Hodges, cu oarecare reţinere. 

— Atunci ne-am înţeles, declară Traynor, nerăbdător, acum că 
Hodges era domolit pentru moment, să se înapoieze în sală şi să 
salveze ce se mai putea din şedinţă. Voi lua legătura cu ei în 
seara asta. 

— Poate că nu mai sunt director, zise Hodges, dar continuu să 
mă simt răspunzător pentru ceea ce se întâmplă aici. In 
definitiv, dacă n-aş fi fost eu, dumneata n-ai fi fost numit în 
consiliul de conducere şi cu atât mai puţin n-ai fi fost ales 


11 


preşedinte. 

— Inţeleg asta, spuse Traynor. Dar nu ştiu, adăugă apoi în 
glumă, dacă pentru această îndoielnică cinste ar trebui să-ţi 
mulţumesc sau să te blestem. 

— Mă îngrijorează faptul că ai lăsat puterea să ţi se urce la 
cap, replică Hodges. 

— Oh, să fim serioşi! Ce înţelegi prin „putere”? Slujba asta nu- 
i nimic altceva decât un şir de dureri de cap. 

— In fond, conduci o unitate economică de o sută de milioane 
de dolari şi care este cel mai mare ofertant de locuri de muncă 
din toată această parte a statului. Asta înseamnă putere. 

— Totuşi, este o pacoste, replică Traynor, izbucnind într-un 
râs nervos. Şi suntem norocoşi că încă mai funcţionăm. Nu 
trebuie să-ţi reamintesc că cei doi concurenţi ai noştri nu mai 
există. Spitalul Valley s-a închis, iar Spitalul Mary Sackler a fost 
transformat într-un sanatoriu particular. 

— Poate că încă suntem în funcţiune, însă mă tem că voi, 
oamenii banului, uitaţi care este misiunea spitalului. 

— Oh, la dracu’! ripostă Traynor, pierzându-şi puţin 
stăpânirea de sine. Voi, doctorii bătrâni, trebuie să vă treziţi la o 
nouă realitate. Nu-i uşor să conduci un spital, în condiţiile 
actuale de reducere a cheltuielilor, de îngrijire controlată şi de 
intervenţii guvernamentale. Nu mai e vorba de nici un profit 
peste investiţia iniţială, aşa cum era odinioară. Vremurile s-au 
schimbat, necesitând noi adaptări şi noi strategii, care să 
asigure supraviețuirea. Dispoziţiile vin de la Washington. 

— In mod sigur, Washingtonul nu autorizează ceea ce faceţi, 
dumneata şi cohortele dumitale, spuse Hodges, slobozind un râs 
batjocoritor. 

— Ba pe naiba! îl contrazise Traynor. Asta se numeşte 
competiţie, Dennis. Supravieţuirea celui mai bine adaptat şi mai 
flexibil. Gata cu prestidigitaţia prin care se treceau cheltuielile 
dintr-o parte în alta, aşa cum obişnuiai să te descurci dumneata. 
Dându-şi seama că era pe cale să-şi piardă calmul, Traynor făcu 
o pauză. Işi şterse broboanele de transpiraţie care îi apăruseră 
pe frunte şi inspiră adânc. Uite ce-i, Dennis, trebuie să mă întorc 
în sala de conferinţe. Du-te acasă, linişteşte-te, relaxează-te, 
încearcă să dormi. Mâine ne vom întâlni şi vom trece în revistă 


12 


problemele care te frământă. De acord? 

— Sunt puţin cam obosit, recunoscu Hodges. 

— Bineînţeles că eşti, conveni Traynor. 

— Mâine la prânz? Făgăduieşti? Fără scuze? 

— Categoric, îl asigură Traynor pe Hodges, bătându-l uşor cu 
palma pe spate. La han, la douăsprezece fix. 

Cu un sentiment de uşurare, Traynor îl urmări cu privirea pe 
bătrânul său mentor, care, târşâindu-şi picioarele, se îndrepta 
cu mersul lui caracteristic, anevoios şi legănându-şi şoldurile, ca 
şi cum i-ar fi fost înţepenite, spre holul principal al spitalului. 

Revenind către sala de conferinţe, Traynor se minună de 
neînchipuita iscusinţă a individului de a crea tulburări. Din 
nefericire, bătrânul era pe cale de a deveni mai mult decât 
incomod. Era pe punctul de a deveni un virtual vestitor de 
catastrofe. 

— Să încercăm să restabilim puţin ordinea, propuse Traynor, 
acoperind cu glasul său zarva la care se înapoiase. Imi cer scuze 
pentru această întrerupere. Din păcate, bătrânul doctor Hodges 
are deosebitul talent de a-şi face apariţia în momentele cele mai 
nepotrivite. 

— Ăsta-i un eufemism, zise Beaton. Tot timpul dă buzna în 
biroul meu, să se plângă că vreunuia dintre foştii lui pacienţi nu 
se acordă ceea ce consideră el a fi tratamentul cuvenit unui 
VIP}. Se poartă ca şi cum tot el s-ar mai afla la conducerea 
acestei instituţii. 

— Mâncarea nu-i niciodată pe placul lui, se văită Geraldine 
Polcari. 

— Şi nici curăţenia camerelor, adăugă Gloria Suarez. 

— Vine în biroul meu cam o dată pe săptămână, spuse Nancy 
Widner. Întotdeauna e vorba de aceeaşi reclamaţie: asistentele 
medicale nu dau curs destul de repede cererilor foştilor lui 
pacienţi. 

— Este purtătorul de cuvânt autoales, însărcinat cu 
exprimarea nemulțumirilor acestora, zise Beaton. 

— Ei sunt singurii oameni din oraş în stare să-l suporte, 


1 VIP: abreviere de la Very Important Person (lb. engl.) = Persoană foarte 
importantă (n.tr.). 


13 


declară Nancy. Aproape toţi ceilalţi îl consideră un găgăuţă pus 
pe gâlceavă. 

— Credeţi că ştie cine este violatorul? întrebă Patrick Swegler. 

— Dumnezeule, nu! răspunse Nancy. Individul nu-i decât un 
fanfaron. 

— Dumneata ce crezi, domnule Traynor? insistă Patrick 
Swegler. 

— Mă îndoiesc că ar şti ceva, zise Traynor, înălţând din umeri, 
dar, cu siguranţă, îl voi întreba, când mă voi întâlni cu el, mâine. 

— Nu te invidiez pentru prânzul acesta, comentă Beaton. 

— Nu-l aştept cu nerăbdare, recunoscu Traynor. Intotdeauna 
am simţit că individul merită un oarecare respect, însă, ca să fiu 
sincer, convingerea aceasta a mea începe să se şubrezească. Și 
acum, să revenim la problema care ne preocupa. 

În curând, Traynor reuşi să readucă şedinţa la cursul ei 
normal de desfăşurare, dar, pentru el, plăcerea acelei seri se 
risipise. 


Umblând anevoie, Hodges înaintă pe Main Street, mergând pe 
mijlocul drumului. Deocamdată, în nici unul din sensuri nu 
circulau vehicule. Încă nu trecuseră plugurile - vreo cinci 
centimetri de zăpadă pufoasă acopereau oraşul, în vreme ce 
fulgii continuau să cadă. 

Hodges ocări printre dinţi, descărcându-se în parte de mânia 
ce nu i se domolise. Acum, că se îndrepta spre casă, era supărat 
că-l lăsase pe Traynor să-l amâne. 

Ajungând în dreptul parcului oraşului, cu chioşcul său pustiu 
învelit de o pătură de zăpadă, în faţa ochilor lui Hodges se ivi 
priveliştea zonei de nord a localităţii, pe lângă biserica 
metodistă. Acolo, în depărtare, chiar pe Front Street, la capăt, 
desluşi corpul principal al spitalului. Se opri câteva clipe în loc, 
uitându-se cu nostalgie la clădire. Se înfiora, cuprins de un 
sentiment rău prevestitor. Îşi închinase viaţa spitalului, ca 
acesta să-i slujească pe locuitorii oraşului. Dar acum se temea 
că instituţia aceasta nu-şi îndeplinea misiunea. _ 

Întorcându-i spatele, îşi reluă drumul pe Main Street. Îşi 
îndesă în buzunarul pardesiului foile de hârtie xeroxate pe care 
le ţinea în mână. Degetele îi amorţiseră. După ce mai parcurse o 


14 


jumătate de cvartal, se opri din nou. De astă-dată se uită la 
ferestrele, cu câte două ochiuri de geam, verticale ale Hanului 
lron Horse?. O lumină incandescentă, îmbietoare, se revărsa pe 
peluza rece, îngheţată, acoperită de nea. 

Hodges nu avu nevoie decât de câteva clipe de gândire 
pentru a decide că i-ar prinde bine să mai bea ceva. La urma 
urmei, acum, că Clara, soţia lui, îşi petrecea mai mult timp la 
rudele ei de la Boston decât cu el, la Bartlet, situaţia nu mai era 
ca pe vremea când ea îl aştepta să se întoarcă. De fapt, 
înstrăinarea lor prezenta în mod cert unele avantaje. Hodges 
ştia că i-ar face plăcere o „întărire” suplimentară pentru a 
înfrunta cele douăzeci şi cinci de minute de mers pe jos ca să 
ajungă acasă. 

In vestibul, Hodges îşi scutură zăpada de pe ghetele cu tălpi 
de cauciuc şi îşi atârnă pardesiul într-un cuier de lemn. Pălăria 
şi-o puse într-un ungher liber, de deasupra. Trecând pe lângă un 
vestiar folosit de obicei pentru petreceri, acum pustiu, parcurse 
un coridor scurt şi se opri la intrarea barului. 

Incăperea era construită din lemn de brad negeluit, care, de 
pe urma utilizării pe durata a două secole, arăta de parcă ar fi 
fost carbonizat. Un şemineu uriaş, din piatră cioplită, în care 
ardea un foc puternic, domina unul din pereţi. 

Hodges cuprinse cu o privire scrutătoare, întreaga cameră. 
Din punctul lui de vedere, personajele aflate acolo nu erau deloc 
atrăgătoare, amintind cu greu de serialul Cheers al NBC-ului. ÎI 
văzu pe Barton Sherwood, preşedintele Băncii Naţionale Green 
Mountain, devenit acum, datorită lui Traynor şi vicepreşedinte al 
consiliului de conducere al spitalului. Sherwood stătea într-un 
separeu, împreună cu Ned Banks, antipaticul patron al Societăţii 
New England Coat Hanger. 

La o altă masă stăteau doctorul Delbert Cantor şi doctorul 
Paul Darnell. Masa era plină de sticle de bere, coşuleţe cu cartofi 
prăjiţi şi platouri cu brânzeturi. Hodges îi asemui cu doi porci, la 
troacă. 


2 Iron Horse (Ib. engl.) = Calul de fier (n.tr.). 


3 New England Coat Hanger (lb. engl.) = Umeraşul de Haine din New 
England. (n.tr.). 


15 


Vreme de o frântură de secundă, Hodges se gândi să-şi 
scoată hârtiile din pardesiu, să se ducă la Sherwood şi la Cantor, 
să ia loc la masa lor şi să discute cu ei. Dar renunţă imediat la 
această idee. Nu avea energia necesară şi atât Cantor, cât şi 
Darnell nu puteau să-l sufere. Cantor, în calitatea lui de radiolog 
şi Darnell, ca medic patolog, avuseseră amândoi de suferit 
atunci când, cu cinci ani în urmă, Hodges aranjase ca spitalul să 
preia respectivele secţii. Nu era probabil ca ei să constituie un 
auditoriu receptiv la plângerile lui. 

La bar stătea în picioare John Mackenzie, un alt localnic pe 
care Hodges ar fi preferat să-l evite. Intre Hodges şi acest 
personaj existau încă de mult unele neînţelegeri. John era 
proprietarul staţiei de service auto Mobil, aflată în afara 
oraşului, pe autostrada interstatală şi se îngrijise timp de mulţi 
ani de vehiculele lui Hodges. Insă ultima dată când lucrase la 
maşina acestuia, defecţiunea nu fusese remediată. Ca să-i fie 
reparată, Hodges fusese nevoit să se deplaseze până la 
reprezentanța firmei, în Rutland. Drept urmare, nu-i plătise 
nimic lui John. 

La două scaune dincolo de John Mackenzie, Hodges îl văzu pe 
Pete Bergan şi în sinea lui gemu. Pete fusese un „copil 
albastru“”, care nu ajunsese să-şi termine clasa a şasea. La 
vârsta de optsprezece ani se lăsase de învăţătură şi îşi 
asigurase traiul făcând diverse munci sporadice. Hodges 
aranjase să i se dea o slujbă ca ajutor pe lângă echipa care se 
ocupa de terenul din jurul spitalului, dar nu avusese încotro şi 
fusese de acord cu concedierea lui atunci când băiatul dovedise 
că nu te puteai deloc baza pe el. De atunci, Pete îi purtase 
ranchiună. 

Dincolo de Pete se întindea un şir de scaune de bar 
neocupate. Mai departe de bar şi cu o treaptă mai jos se aflau 
două mese comune. Dintr-un tonomat demodat, în stilul anilor 
cincizeci, instalat lângă peretele cel mai îndepărtat, se revărsa o 
muzică bubuitoare. In jurul meselor comune erau adunaţi o 
mână de studenţi de la Colegiul Bartlet, un mic institut de ştiinţe 


1 „Copil albastru” (med.): copil care prezintă din naştere o cianozare 
(coloraţie albăstruie a pielii), din cauza unei malformații a inimii, ce nu 
permite o oxigenare perfectă a sângelui (n.tr.). 


16 


umaniste, care de curând adoptase sistemul de învăţământ 
mixt. 

Vreme de câteva clipe, Hodges, oprit în prag, îşi trecu 
greutatea trupului de pe un picior pe celălalt, încercând să 
decidă dacă pentru un pahar de băutura merita să-şi încrucişeze 
drumul cu vreunul din acei oameni. În cele din urmă, amintirea 
frigului de afară şi anticiparea gustului whiskyului îl îndemnară 
să intre în încăpere. 

Nedând atenţie nimănui, se duse în capătul cel mai îndepărtat 
al barului şi se cocoţă pe un scaun liber. Dogoarea radiată de 
foc îi încălzea spinarea. În faţa lui apăru un păhărel şi Carleton 
Harris, barmanul cel supraponderal, i-l umplu cu un whisky 
Dewar's fără gheaţă. Carleton şi Hodges se cunoşteau de multă 
vreme. 

— Cred că vei dori să-ţi găseşti alt loc, fu de părere Carleton. 

— De ce oare? întrebă Hodges, căruia îi plăcuse faptul că 
nimeni nu-i remarcase intrarea. 

Carleton arătă cu bărbia spre un pahar înalt, pe jumătate 
golit, aflat pe tejgheaua barului, la o depărtare de două scaune. 

— Mă tem că neînfricatul nostru şef al poliţiei, domnul Wayne 
Robertson, a făcut aici o haltă, ca să-şi mai tragă sufletul. Acum 
este la toaleta bărbaţilor. 

— Oh, fir-ar să fie! exclamă Hodges. 

— Să nu zici că nu te-am avertizat, adăugă Carleton, 
îndreptându-se către câţiva studenţi care se apropiaseră de bar. 

„La naiba, într-un fel sau altul este totuna!” îşi spuse Hodges 
în sinea lui. 

Dacă s-ar muta în capătul celălalt al barului, ar trebui să se 
confrunte cu John Mackenzie. Hotărî să rămână acolo unde era 
şi îşi apropie paharul de buze. 

Înainte să apuce să ia o sorbitură, simţi o palmă care-i izbeşte 
spinarea. Abia reuşi să nu-şi ciocnească paharul de dinţi şi să 
nu-l verse. 

— Ei bine, pe cinstea mea dacă ăsta nu-i vraciul! 

Întorcând capul, Hodges se uită mânios la chipul de om beat 
al lui Wayne Robertson. Acesta avea patruzeci şi doi de ani şi un 
trup masiv şi îndesat. Cândva fusese tot numai muşchi. Acum 
era jumătate muşchi şi jumătate grăsime. Cel mai izbitor aspect 


17 


al siluetei lui, văzute din profil, îl constituia abdomenul, care, 
practic, se revărsa peste catarama centurii lui oficiale. 
Robertson era încă în uniformă, cu pistol şi tot ce trebuie. 

— Eşti beat, Wayne, spuse Hodges. De ce nu te duci frumuşel 
acasă, să dormi până-ţi trec aburii alcoolului? adăugă, 
întorcându-se iar spre bar şi încercând încă o dată să soarbă o 
gură din whisky-ul său. 

— Mulțumită dumitale, nu am nimic pentru care să merite să 
mă duc acasă. 

Cu mişcări lente, Hodges se răsuci iarăşi în loc şi se uită la 
Robertson. Ochii acestuia erau injectaţi, aproape tot atât de roşii 
ca şi obrajii lui dolofani. Părul blond îi era tuns scurt, după moda 
anilor cincizeci. 

— Wayne, începu Hodges, să nu revenim asupra acestor 
lucruri. Soţia dumitale, fie-i ţărâna uşoară, nu era pacienta mea. 
Eşti beat. Du-te acasă! 

— Dumneata conduceai blestematul ăla de spital, replică 
Robertson. 

— Ceea ce nu înseamnă că eram răspunzător pentru fiecare 
caz în parte, idiotule! ripostă Hodges. Şi-n afară de asta, totul s- 
a întâmplat în urmă cu zece ani, adăugă, încercând iar să-i 
întoarcă spatele. 

— Ticălosule! mârâi Robertson. 

Întinzând braţul, înşfacă gulerul cămăşii lui Hodges, vrând să-l 
salte pe acesta de pe scaunul de bar. Carleton Harris veni de 
după tejghea, cu o repeziciune pe care masivitatea lui nu te lăsa 
s-o bănuieşti şi se vâri între cei doi bărbaţi. Desfăcu deget cu 
deget mâna cu care Robertson ţinea cămaşa lui Hodges şi 
spuse: 

— E-n ordine, terminaţi amândoi! Treceţi fiecare în colţul lui. 
Aici, la Iron Horse, nu îngăduim certurile. 

Cu gesturi ce-i exprimau indignarea, Hodges îşi aranjă 
cămaşa, îşi dădu pe gât paharul cu băutură şi se duse în celălalt 
capăt al barului. Când trecu prin spatele lui John Mackenzie, îl 
auzi bombănind: „Lepădătura!”, dar nu vru să se lase provocat. 

— N-ar fi trebuit să intervii, Carleton! îi strigă doctorul Cantor 
barmanului. Dacă Robertson l-ar fi făcut fărâme pe bătrânul 
Hodges, jumătate din oraş l-ar fi ovaţionat. 


18 


Comentariul lui Cantor fu urmat de hohotele sale de râs, 
cărora li se alăturară cele ale doctorului Darnell. Se încurajară 
unul pe celălalt, până când ajunseră să-şi izbească genunchii cu 
palmele şi să se înece cu berea. Carleton nu le dădu atenţie, ci 
trecu în spatele tejghelei, ca să-l servească pe Barton Sherwood, 
care se apropiase de bar pentru a-şi repeta comanda de 
băutură. 

— Doctorul Cantor are dreptate, zise Sherwood, îndeajuns de 
tare cât să-l audă toată lumea din bar. Data viitoare când se vor 
înfrunta Hodges şi Robertson, lasă-i să se descurce. 

— Doar nu gândeşti şi dumneata aşa, spuse Carleton, în timp 
ce, cu dexteritate, amesteca băuturile lui Sherwood. 

— Dă-mi voie să-ţi vorbesc eu despre doctorul Hodges, replică 
Sherwood, cu glasul tot destul de tare pentru a fi auzit de toţi. 
Bun vecin nu este. Printr-o întâmplare din trecut, el este 
proprietarul unei mici fâşii de pământ care desparte cele două 
loturi ale mele. Şi ce face el? Construieşte acolo un gard uriaş. 

— Bineînţeles că am împrejmuit cu un gard terenul acela! 
strigă Hodges, incapabil să-şi ţină gura. Era singurul mod în care 
îi puteam împiedica pe afurisiţii dumitale de cai să-şi împrăştie 
baligile pe toată proprietatea mea. 

— Atunci, de ce nu vinzi fâşia aia de pământ? întrebă 
Sherwood, întorcându-se spre Hodges. Nu-ţi este de nici un 
folos. 

— Nu pot s-o vând, pentru că e pe numele soţiei mele, spuse 
Hodges. 

— Prostii! replică Sherwood. Faptul că terenul şi casa dumitale 
sunt pe numele soţiei nu este decât urmarea unui vechi şiretlic 
prin care să te aperi de orice hotărâri judecătoreşti greşite. 
Chiar dumneata mi-ai spus asta. 

— În cazul acesta ar trebui să cunoşti adevărul, zise Hodges, 
încercam să am o atitudine diplomatică. Nu am de gând să-ți 
vând terenul deoarece te dispreţuiesc. Asta-i mai uşor de înţeles 
pentru creierul dumitale tâmpit? 

Sherwood se întoarse spre restul încăperii şi li se adresă 
tuturor celor prezenţi: 

— Sunteţi toţi martori! Doctorul Hodges recunoaşte că 
purtarea îi este dictată de dispreţ. Nimic surprinzător, desigur şi 


19 


atitudinea lui cu greu ar putea fi socotită creştinească. 

— Oh, taci din gură! replică Hodges. E dovadă de puţină 
ipocrizie din partea unui preşedinte de bancă să pună sub 
semnul întrebării etica creştină a altcuiva, ţinând seama de 
toate ipotecile prescrise care-ţi apasă conştiinţa. Dumneata ai 
scos oameni din căminele lor, lăsându-i pe drumuri. 

— Asta-i altceva, zise Sherwood. Aşa sunt afacerile. Trebuie 
să mă gândesc la acţionarii mei. 

— Oh, aiurea! exclamă Hodges, fluturându-şi mâna ca pentru 
a pune capăt discuţiei. 

O bruscă agitaţie iscată la uşă atrase atenţia lui Hodges. Se 
întoarse la timp pentru a-l vedea pe Traynor şi pe toţi ceilalţi 
participanţi la şedinţa de la spital intrând în grup în bar. Işi dădu 
seama că Traynor nu era deloc încântat să-l vadă. Inălţă din 
umeri şi se întoarse iar la băutura lui, dar nu putu trece cu 
vederea faptul că, din întâmplare, acolo se aflau toţi cei trei 
funcţionari superiori ai spitalului: Traynor, Sherwood şi Cantor. 

Luându-şi paharul cu whisky, se lăsă să alunece jos de pe 
scaunul său şi se duse după Traynor, la masa ocupată de 
Sherwood şi de Banks. Il bătu uşor pe umăr pe Traynor. 

— Ce-ar fi să stăm de vorbă acum? sugeră el. Suntem 
prezenţi toţi patru. 

— Fir-ar al dracului, Hodges! izbucni Traynor. De câte ori 
trebuie să-ţi spun? Nu vreau să discutăm în seara asta. Vom 
discuta mâine! 

— Despre ce vrea să discute? se interesă Sherwood. 

— Ceva în legătură cu câţiva dintre foştii lui pacienţi, îl lămuri 
Traynor. l-am zis că ne vom întâlni cu el mâine, să luăm prânzul 
împreună. 

— Ce se întâmplă? întrebă doctorul Cantor, intervenind în 
gâlceavă. 

Simţise mirosul sângelui şi fusese atras spre masa aceea; 
asemenea unui rechin ademenit de o pradă. 

— Doctorul Hodges nu este mulţumit de modul în care 
conducem noi spitalul, spuse Traynor. Amănunte vom afla 
mâine. 

— Fără îndoială, aceleaşi vechi plângeri, comentă Sherwood. 
Foştilor lui pacienţi nu li se acordă serviciile cuvenite unor VIP- 


20 


uri. 

— Ce recunoştinţă! exclamă doctorul Cantor, luându-i vorba 
din gură lui Hodges, care încercase să protesteze. lată-ne 
dăruindu-ne timpul unor scopuri lăudabile pentru a menţine 
spitalul pe linia de plutire şi ce primim în schimb? Nimic, în afară 
de critici. 

— Scopuri lăudabile... atâta rău! replică Hodges, zâmbind 
batjocoritor. Nici unul din voi nu mă prosteşte. Ceea ce vă 
interesează nu este facerea de bine. Dumneata, Traynor, ai 
ajuns să foloseşti instituţia asta pentru a-ţi susţine grandomania 
de curând descoperită. Interesul dumitale, Sherwood, nu este 
nici măcar tot atât de sofisticat. Este de natură pur financiară, 
deoarece spitalul este cel mai important client al băncii. lar al 
dumitale, Cantor, e tot atât de simplu. Singurul lucru care te 
interesează este Centrul de Imagistică”, acea societate mixtă a 
cărei înfiinţare am îngăduit-o într-un moment de nebunie. Dintre 
toate deciziile pe care le-am luat în calitate de director general 
al spitalului, asta e cea pe care o regret cel mai mult. 

— La vremea respectivă socoteai că era o afacere bună, zise 
doctorul Cantor. 

— Numai pentru că îmi închipuiam că era singurul mod în care 
se putea moderniza aparatura de scanare pentru tomografia 
computerizată din dotarea spitalului, ripostă Hodges. Dar asta 
se întâmpla înainte să-mi dau seama că aparatul avea să se 
amortizeze în mai puţin de un an, lucru care m-a făcut, fireşte, 
să înţeleg că dumneata şi celălalt radiolog particular jefuiaţi 
spitalul de nişte bani pe care ar fi trebuit să-i câştige. 

— Nu mă interesează să reiau această veche discuţie în 
contradictoriu, declară doctorul Cantor. 

— Nici pe mine, conveni Hodges. Dar problema este că în 
cazul vostru, al amândurora, caritatea intervine foarte puţin sau 
deloc în tot ceea ce faceţi. Preocuparea voastră o constituie 
câştigul financiar, nu binele pe care i-l oferiţi pacienţilor voştri 
sau comunităţii. 

— Nu dumneata eşti cel în măsură să vorbească, se răsti 


5 Imagistică (medicală): metodă sau complex de metode de examinare şi 
diagnosticare medicală cu ajutorul imaginilor, ca de exemplu tomografia 
computerizată şi rezonanţa magneto-nucleară (n.tr.). 


21 


Traynor. Ai condus spitalul ca pe o moşie personală. Spune-ne 
cine a avut grijă de casa aia a dumitale, în toţi acei ani? 

— Ce vrei să zici? îngăimă Hodges, aţintindu-şi privirea asupra 
bărbaţilor din faţa lui, trecând repede de la unul la altul. 

— Nu este o întrebare complicată, replică Traynor. 

Lăsându-se condus de mânie, înfipsese în Hodges un cuţit, pe 
care acum voia să-l împlânte până în plasele. 

— Nu ştiu ce legătură are casa mea cu toate astea, reuşi 
Hodges să rostească. 

Traynor se ridică pe vârful picioarelor, pentru a cuprinde cu 
privirea întreaga încăpere. 

— Unde e Van Slyke? întrebă. Este undeva pe aici. 

— Stă lângă şemineu, spuse Sherwood, arătându-i-l cu 
degetul. 

Fusese nevoit să se lupte ca să-şi reţină zâmbetul de 
mulţumire. Chestiunea aceea referitoare la casa lui Hodges îl 
usturase destul de mult timp. Singurul motiv pentru care nu o 
adusese în discuţie era faptul că Traynor interzisese aşa ceva. 

Traynor îl strigă pe Van Slyke, dar acesta păru să nu audă. 
Traynor îl strigă din nou, pe nume, de astădată suficient de tare 
pentru a fi auzit de toţi cei din încăpere. Conversaţiile încetară. 
Cu excepţia muzicii ce se revărsa din tonomat, vreme de câteva 
clipe în sală domni liniştea. 

Cu paşi lenți, Van Slyke străbătu încăperea, simțindu-se 
stânjenit să fie în centrul atenţiei. Era conştient că majoritatea 
celor prezenţi îl priveau cu curiozitate. Dar în curând interesul 
lor pieri şi conversațiile fură reluate de acolo unde rămăseseră. 

— Nu zău, omule, îi spuse Traynor lui Van Slyke. Parcă ai 
umbla prin melasă. Uneori te porţi de parcă ai avea optzeci de 
ani, nu treizeci. 

— Îmi pare rău, zise Van Slyke, păstrându-şi expresia blajină a 
feţei. 

— Vreau să-ţi pun o întrebare, continuă Traynor. Cine a avut 
grijă de casa şi bunurile doctorului Hodges? 

Privirea lui Van Slyke trecu de la Traynor la Hodges şi un 
zâmbet trist îi flutură pe buze. Hodges îi evită ochii. 

— Ei bine? insistă Traynor. 

— Noi am avut grijă de ele, zise Van Slyke. 


22 


— Fii puţin mai explicit, îl îndemnă Traynor. Cine „noi”? 

— Personalul care se ocupă de terenurile spitalului, spuse Van 
Slyke, fără a-şi lua ochii de la Hodges şi fără a i se schimba 
zâmbetul. 

— De când a durat asta? întrebă Traynor. 

— Cu mult înainte de a veni eu la spital, răspunse Van Slyke. 

— Treaba asta va înceta cu începere chiar de azi, hotărî 
Traynor. S-a înţeles? 

— Desigur, confirmă Van Slyke. 

— Îţi mulţumesc, Werner, zise Traynor. De ce nu te duci la 
bar, să bei o bere, cât timp terminăm noi de sporovăit cu 
doctorul Hodges? 

Van Slyke se înapoie la locul lui de lângă şemineu. 

— Cunoşti vechea zicală, spuse Traynor. „Cine se ştie cu 
musca pe căciulă...” 

— Tacă-ţi gura! se răsti Hodges. 7 

Fu pe punctul de a mai adăuga ceva, dar se opri. In schimb, 
ieşi cu paşi ţepeni din încăpere, pradă unei mânii pline de 
frustrare. Îşi înşfăcă pardesiul şi pălăria şi se repezi afară, 
afundându-se în ninsoarea nopţii. 

— Bătrân nebun ce eşti, mormăi pentru sine, îndreptându-se 
spre periferia sudică a oraşului. 

Era mânios pe el însuşi pentru că-i îngăduise unei „jigodii” să-i 
abată vreme de o clipă indignarea în legătură cu îngrijirea 
bolnavilor. Cu toate acestea, era adevărat că serviciul de 
întreţinere al spitalului avusese grijă de bunurile lui. Asta 
începuse cu ani în urmă. Într-o bună zi, echipa îşi făcuse, pur şi 
simplu, apariţia. Hodges nu pretinsese niciodată să i se presteze 
servicii, dar nici nu făcuse vreodată ceva pentru a pune capăt 
situaţiei. 

Îndelungatul drum pe jos spre casă, în noaptea aceea 
geroasă, contribui la domolirea sentimentului de vinovăţie al lui 
Hodges în legătură cu serviciile de grădinărie. În definitiv, 
acestea nu aveau nimic de-a face cu îngrijirea bolnavilor. Când 
coti, intrând pe aleea - încă necurăţată cu plugul - care ducea 
către casa lui, se hotări să se ofere să plătească o sumă 
raţională pentru serviciile primite. Nu avea de gând să admită 
ca treaba asta să-i înăbuşe protestul referitor la probleme mai 


23 


grave. 

Când ajunse pe la mijlocul lungii sale alei, Hodges putu să-şi 
îndrepte privirea spre pajiştea din josul acesteia. Prin ninsoarea 
viscolită, abia distingea gardul pe care-l înălţase pentru a nu le 
îngădui cailor lui Sherwood să treacă peste proprietatea lui. 
Niciodată nu avea să-i vândă ticălosului fâşia aceea de pământ. 
Sherwood căpătase cea de-a doua bucată de teren printr-o 
prescriere a unei ipoteci, de la o familie a cărei întreţinere era 
asigurată de unul dintre pacienţii lui Hodges. De fapt, acela era 
unul dintre bolnavii ale căror foi de internare în spital se aflau 
acum în buzunarul lui Hodges. 

Părăsind aleea de acces, Hodges o luă pe o scurtătură care 
trecea pe lângă o baltă cu broaşte. Işi dădu seama că vreunul 
dintre copiii din cartier trebuie să fi patinat pe acolo, deoarece 
zăpada fusese înlăturată de pe gheaţă şi se improvizase o 
poartă de hochei. Dincolo de baltă, casa pustie a lui Hodges se 
profila prin ninsoare, în întunericul nopţii. 

Ocolind clădirea, Hodges se apropie de uşa laterală a 
construcţiei acoperite cu şindrila, ce fusese adăugată pentru a 
lega casa de şopron. Îşi scutură zăpada de pe ghete şi intră. În 
vestibul, îşi scoase pardesiul şi pălăria şi le atârnă în cuier. 
Scotocind prin buzunarul pardesiului, trase afară hârtiile pe care 
le purtase cu sine şi le luă în bucătărie. 

După ce le puse pe masă, se duse în bibliotecă, să-şi toarne 
un pahar de tărie în locul celui pe care-l părăsise la han. O 
bătaie insistentă la uşă îl opri la jumătatea drumului spre 
sufragerie. Nedumerit, se uită la ceas. Cine putea să-i vină în 
vizită la o asemenea oră din noapte? Schimbându-şi direcţia, 
străbătu în sens invers bucătăria şi intră în vestibul. Folosindu-şi 
mâneca de la cămaşă, şterse condensul de pe unul din ochiurile 
de geam ale uşii. Abia reuşi să desluşească silueta de afară. 

— Ce mai e acum? bombăni, aplecându-se să tragă zăvorul şi 
deschizând apoi uşa. Având în vedere întreaga situaţie, este 
puţin cam ciudat ca dumneata să-mi faci o vizită, mai ales la 
această oră. Se uită îndelung la musafirul său, care nu scotea o 
vorbă. Zăpada i se învârtejea în jurul picioarelor. Oh, la dracu”! 
exclamă el, înălţând din umeri. Indiferent ce doreşti, vino 
înăuntru. Dar să nu te aştepţi ca eu să joc rolul unei gazde 


24 


primitoare. Şi închide uşa în urma dumitale! 

Când ajunse la unica treaptă ce urca la nivelul pardoselei 
bucătăriei, Hodges dădu să se întoarcă pentru a se încredința că 
uşa fusese bine închisă împotriva vijeliei. Cu coada ochiului văzu 
ceva ce se repezea spre capul lui. Printr-un gest reflex, se 
aplecă. 

Acea mişcare bruscă îi salvă viaţa. O tijă metalică plată trecu, 
sclipind, pe lângă tâmpla lui, dar nu mai înainte de a-i fi crestat 
adânc pielea capului. Forţa loviturii devie tija metalică până pe 
umărul său, fracturându-i clavicula. De asemenea, îl făcu să se 
prăbuşească, ameţit, pe pardoseală. 

Hodges se izbi de masa din bucătărie. Mâinile se prinseră de 
marginea ei, ajutându-l să se ridice în picioare. Din rana 
deschisă de pe pielea capului, sângele îi ţâşnea în mici jeturi, 
după cum îi pulsa inima, curgând pe hârtiile lui. Se întoarse la 
timp pentru a-l vedea pe cel care-l atacase apropiindu-se de el 
cu un braţ înălţat. In mâna înmănuşată, agresorul ţinea strâns 
un drug, care semăna cu o rangă scurtă şi plată. 

Când arma începu să coboare pentru o a doua lovitură, 
Hodges ridică mâna şi înşfăca antebraţul oferit fără apărare, 
împiedicând izbitura. Metalul îi crestă totuşi pielea capului, la 
linia de la care începea părul. Un sânge proaspăt izvori din 
arterele secţionate. 

Cu disperare, Hodges îşi înfipse unghiile în antebraţul 
agresorului său. Ştia, în mod intuitiv, că nu trebuia să-i dea 
drumul; că trebuia cu orice preţ să evite o nouă lovitură. 

Vreme de câteva clipe, cele două trupuri se luptară unul 
împotriva celuilalt Într-un dans al morţii, se rotiră prin bucătărie, 
izbindu-se de pereţi, răsturnând scaune şi spărgând farfurii. 
Totul era împroşcat cu sângele celor doi combatanți. 

Agresorul scoase un țipăt de durere când, dintr-o smucitură, 
îşi eliberă braţul din strânsoarea lui Hodges. Încă o dată, drugul 
de oţel se ridică la o înălţime înspăimântătoare, izbindu-se apoi 
de antebraţul întins al lui Hodges. Sub forţa loviturii, oasele 
trosniră ca nişte surcele. 

Bara metalică fu iar ridicată deasupra bătrânului doctor, acum 
cu totul zdrobit, fiind imediat coborâtă cu putere. De astădată, 
arcul pe care-l descrise prin aer nu fu împiedicat de nimic şi 


25 


arma căzu de-a dreptul pe creştetul neapărat al capului lui 
Hodges, sfărâmând din craniul acestuia un fragment de os cu 
muchii ascuţite şi înfigându-i-l adânc în creier. 

Hodges se prăbuşi greoi pe pardoseală, devenit, printr-o 
îndurare a sorții, nesimţitor. 


26 


1 
Sâmbătă, 24 aprilie 


— NE APROPIEM DE UN RÂU CARE SE AFLĂ ÎN FAŢA noastră, îi 
spuse David Wilson fiicei sale, Nikki, care stătea alături de el, pe 
scaunul de lângă şofer. Ştii cum se numeşte? 

Nikki îşi întoarse spre tatăl ei ochii de culoarea mahonului şi 
îşi dădu la o parte o şuviţă de păr. David riscă o privire către ea 
şi, datorită razelor de soare ce pătrundeau prin parbriz, zări 
câteva din finele sclipiri aurii care străluceau în irisurile ei. Se 
asortau cu unele şuviţe din părul fetiţei, care aveau nuanţa 
mierii. 

— Singurele râuri pe care le cunosc, zise Nikki, sunt 
Mississippi, Nilul şi Amazonul. Deoarece nici unul dintre ele nu 
se află în New England, sunt nevoită să declar că nu ştiu. 

Nici David, nici soţia lui, Angela, nu reuşiră să-şi reţină un 
zâmbet. 

— Ce-i atât de amuzant? întrebă Nikki, indignată. 

David se uită în oglinda retrovizoare şi schimbă cu Angela 
priviri pline de subiînţelesuri. Amândoi se gândeau la acelaşi 
lucru şi deseori discutaseră despre el: Nikki vorbea într-un mod 
care o făcea să pară mai matură decât ar fi fost de aşteptat 
pentru vârsta ei biologică de opt ani. Considerau această 
caracteristică a ei ca fiind o trăsătură simpatică, ce îi dovedea 
inteligenţa. De asemenea, îşi dădeau seama că fiica lor se 
maturiza mai repede decât în mod normal, din cauza 
problemelor ei de sănătate. 

— De ce aţi râs? insistă Nikki. 

— Întreab-o pe mama ta, spuse David. 

— Ba nu, cred că explicaţia ar trebui să ţi-o dea tatăl tău. 

— Terminaţi cu asta, amândoi, protestă Nikki. Nu-i cinstit. Dar 
mie nu-mi pasă dacă râdeţi sau nu, fiindcă pot găsi denumirea 
râului eu însămi, declară ea, scoțând din torpedoul maşinii o 


27 


hartă. 

— Ne aflăm pe Autostrada 89, o informă David. 

— Ştiu! spuse Nikki, oarecum necăjită. Nu am nevoie de nici 
un ajutor. 

— lartă-mă, zise David, zâmbind. 

— Am găsit! exclamă în curând Nikki, pe un ton triumfător. 
Este râul Connecticut. Are acelaşi nume ca şi statul. 

— Corect, încuviinţă David. Şi constituie graniţa dintre ce şi 
ce? 

Vreme de câteva clipe, Nikki studie iarăşi harta. 

— Desparte statele Vermont şi New Hampshire. 

— Din nou corect, spuse David. Şi iată-l! adăugă apoi, arătând 
cu mâna înainte. 

Tăcură toţi cât timp maşina - un break Volvo albastru, vechi 
de unsprezece ani - trecu peste lăţimea râului. Sub ei, apa 
curgea învolburată spre sud. 

— Bănuiesc că zăpada continuă să se topească în munţi, 
remarcă David. 

— O să vedem munţii? întrebă Nikki. 

— Bineînţeles, răspunse David. Aşa-numiţii Green Mountains€. 

Ajunseră la celălalt capăt al podului, unde autostrada cotea 
treptat înapoi, spre nord-vest. 

— Acum ne aflăm în Vermont? vru să ştie Angela. 

— Da, mămico, răspunse Nikki, pe un ton uşor iritat. 

— Cât mai avem până la Bartlet? întrebă Angela. 

— Nu ştiu cu precizie, zise David. Poate vreo oră. 

După o oră şi un sfert, Volvo-ul familiei Wilson trecu pe lângă 
un panou rutier pe care scria: „Fiţi bineveniţi la Bartlet, căminul 
Colegiului Bartlet”. 

David slăbi apăsarea piciorului pe pedala de acceleraţie şi 
maşina încetini. Se aflau pe un bulevard larg, numit în mod 
adecvat Main Street’. Artera era mărginită de stejari falnici. 
Dincolo de arbori se vedeau case cu acoperişuri de şindrilă. 
Arhitectura era un amestec de stil colonial şi victorian. 


ê Green Mountains: masiv muntos din statul Vermont, SUA, de la a cărui 
denumire (în limba română „Munţii Verzi”) a derivat şi denumirea statului 
(n.tr.). 


7 Main Street (lb. engl.): Strada Mare (n.tr.). 


28 


— Până acum, oraşul arată ca în cărţile cu poveşti, remarcă 
Angela. 

— Unele dintre aceste localităţi din New England par să facă 
parte din Disney World, spuse David. 

— Câteodată, zise Angela, râzând, cred că o imitație ţi se pare 
mai bună decât originalul. 

După ce mai merseră puţin cu maşina, casele de locuit fură 
înlocuite de clădiri cu destinaţie comercială sau de interes 
cetăţenesc, construite mai ales din cărămidă şi înfrumuseţate cu 
decoraţiuni în stil victorian. În zona centrală a oraşului se înălţau 
şiruri de construcţii din cărămidă de câte trei şi patru caturi. Pe 
plăci de marmură groase era scris anul zidirii lor. Cele mai multe 
datau fie de pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, fie de la 
începutul secolului al douăzecilea. 

— Priviţi! exclamă Nikki. Uite acolo un cinematograf. 

Arătă către un panou de pe o faţadă dărăpănată, care, cu 
litere majuscule uriaşe, anunţa filmul în curs de rulare. Lângă 
cinematograf se afla un oficiu poştal, cu un steag american 
zdrenţuit ce fâlfâia în adierea vântului. 

— Chiar că avem noroc cu vremea asta, remarcă Angela. 

Cerul era de un albastru deschis, presărat cu mici nori albi, 
pufoşi. Temperatura oscila în jurul valorii de douăzeci de grade 
Celsius. 

— Ce-i asta? întrebă Nikki. Seamănă cu un vagon de tren fără 
roţi. 

— E ceva ce se numeşte „vagon-restaurant”. Asemenea mici 
localuri erau foarte apreciate prin anii cincizeci. 

Nikki se împinse în centura ei de siguranţă, aplecându-se 
înainte, ca să vadă mai bine prin parbriz. Când se apropiară de 
centrul oraşului, descoperiră clădiri din granit cenuşiu, mult mai 
impunătoare decât construcţiile din cărămidă, mai ales Banca 
Naţională Green Mountain, cu turnul ei cu ceas, împodobit cu 
nişe şi creneluri. 

— Clădirea aceea chiar că seamănă cu ceva din Disney World, 
zise Nikki. 

— Cum e tatăl, aşa-i şi fiica, cită Angela. 

Ajunseră în zona verde a oraşului, a cărei iarbă căpătase deja 
o culoare luxuriantă, aproape ca în miez de vară. Parcul era 


29 


presărat cu brânduşe şi narcise, albe şi galbene, mai numeroase 
îndeosebi în jurul peluzei centrale, care fusese amenajată în stil 
rococo. David trase maşina la marginea carosabilului şi opri 
motorul. 

— In comparaţie cu zona din preajma Spitalului Municipal 
Boston, spuse David, aici parcă am fi în rai. 

In capătul nordic al parcului se afla o impunătoare biserică 
albă, al cărei exterior era mai degrabă simplu, excepţie făcând 
turla ei enormă. Aceasta era în stil neogotic, încărcată cu 
ornamente traforate şi turnuri subţiri. Clopotnița era închisă 
între coloane ce susțineau arcade ascuţite. 

— Până la interviurile noastre mai avem câteva ceasuri. Ce 
credeţi că ar trebui să facem? întrebă David. 

— De ce să nu mai dăm câteva ture cu maşina şi pe urmă să 
luăm prânzul? propuse Angela. 

— Mie îmi sună bine, declară David, băgând maşina în viteză 
şi reluând drumul pe Main Street. 

Pe latura vestică a parcului orăşenesc, trecură pe lângă 
bibliotecă, a cărei clădire era construită, ca şi cea a băncii, din 
granit cenuşiu, dar semăna mai mult a vilă italienească decât a 
castel. 

Imediat după bibliotecă se afla şcoala elementară. David 
trase maşina la bordură, în aşa fel ca Nikki s-o poată vedea. Era 
o clădire atrăgătoare, din cărămidă, cu trei niveluri, construită 
pe la răscrucea dintre secolul actual şi cel precedent şi căreia i 
se anexase o aripă fără un stil anume, de dată mai recentă. 

— Ce părere ai? o întrebă David pe Nikki. 

— Acolo ar fi să merg la şcoală, dacă am veni să locuim aici? 

— Probabil. Nu-mi închipui că ar fi posibil ca un oraş de 
mărimea asta să aibă mai mult de o şcoală. 

— E drăguță, spuse Nikki, cu oarecare rezervă. 

Reluându-şi drumul, trecură repede prin zona comercială. 

Apoi se pomeniră în mijlocul campusului Colegiului Bartlet. 
Clădirile erau construite, în majoritate, din acelaşi granit cenuşiu 
pe care-l mai văzuseră în oraş şi aveau aceleaşi decoraţiuni 
albe. Multe dintre ele erau îmbrăcate în iederă. 

— Mare deosebire faţă de Universitatea Brown, comentă 
Angela. Dar e fermecător. 


30 


— Mă întreb adesea cum ar fi fost dacă m-aş fi dus la un 
colegiu mic, aşa ca acesta, reflectă cu glas tare David. 

— Atunci n-ai fi cunoscut-o pe mămica, zise Nikki. Şi nici eu 
nu m-aş fi aflat aici. 

— Ai mare dreptate, replică David, râzând, iar eu sunt foarte 
fericit că m-am dus la Brown. 

După ce făcură un tur al colegiului, se îndreptară din nou spre 
centrul oraşului. Trecură peste râul Roaring şi descoperiră două 
clădiri vechi, foste mori. David îi explică lui Nikki cum era 
folosită pe vremuri energia apei. Una din mori adăpostea acum 
o firmă de software de calculatoare electronice, dar roata ei 
continua să se învârtească lent. O firmă te informa că moara 
cealaltă devenise acum Societatea New England Coat Hanger. 

Revenind în oraş, David parcă lângă zona verde. De astădată, 
coborâră din maşină şi merseră pe jos pe Main Street. 

— Este uimitor, nu? Nici un gunoi, nici o mâzgălitură pe ziduri 
şi nici un vagabond, remarcă Angela. Ca şi cum ne-am afla în 
altă ţară. 

— Ce părere ai despre oameni? o întrebă David, constatând 
că, de când coborâseră din maşină, trecuseră pe lângă diverşi 
pietoni. 

— AŞ zice că par să aibă o atitudine reţinută, răspunse 
Angela. Dar fără a fi neprietenoşi. 

În faţa magazinului de articole de menaj Staley's, David se 
opri. 

— O să intru aici, să întreb unde am putea mânca. 

Angela dădu aprobator din cap. Ea şi Nikki se uitau în vitrina 
magazinului de încălţăminte alăturat. 

David se înapoie după câteva secunde. 

— Se pare că, pentru un prânz rapid, cel mai bine este la 
vagonul-restaurant, dar Hanul lron Horse oferă mâncarea cea 
mai gustoasă. Eu unul votez pentru vagonul-restaurant. 

— Şi eu la fel, declară Nikki. 

— Ei bine, în cazul acesta, s-a hotărât, spuse Angela. 

Toţi trei comandară hamburgeri după moda veche: cu cornuri 
prăjite, ceapă crudă şi cu mult ketchup. După ce le terminară, 
Angela se scuză: 

— E cu neputinţă să mă duc la un interviu înainte de a mă 


31 


spăla pe dinţi, zise ea. 

Achitară nota de plată şi David luă o mână de bomboane 
mentolate. 

În drumul de înapoiere la maşină, se întâlniră cu o femeie 
care mergea în aceeaşi direcţie cu ei, ţinând în lesă un pui de 
cocker auriu. 

— O, ce drăguţ el exclamă Nikki. 

Amabilă, femeia se opri, ca Nikki să poată mângâia căţeluşa. 

— Ce vârstă are? întrebă Angela. 

— Douăsprezece săptămâni, răspunse femeia. 

— Ne-aţi putea îndruma spre Spitalul Orăşenesc Bartlet? o 
rugă David. 

— Desigur. Mergeţi tot înainte, până la parc. Pe partea 
dreaptă este Front Street. O luaţi pe acolo, tot înainte, până la 
uşa de intrare principala a spitalului. 

Îi mulţumiră femeii şi îşi continuară drumul. Nikki mergea 
pieziş, pentru a nu pierde din ochi cățelul. 

— Era tare drăgălaş, spuse ea. Dacă am veni să locuim aici, 
aş putea avea un câine? 

David şi Angela schimbară o privire. Amândoi erau înduioşaţi. 
Modesta cerere a lui Nikki, după toate problemele de sănătate 
cu care fusese nevoită să se confrunte, făcea să li se topească 
inimile. 

— Bineînţeles că ai putea să ai un câine, zise Angela. 

— Poţi chiar să ţi-l alegi tu, adăugă David. 

— Ei bine, în cazul ăsta vreau să venim aici, declară Nikki, cu 
convingere. E posibil? 

Angela se uită la David, sperând că acesta avea să răspundă, 
dar el îi făcu semn să rezolve ea problema. Angela ezita să dea 
un răspuns. Nu ştia ce să zică. 

— E greu de hotărât dacă să venim aici sau nu, spuse, în cele 
din urmă. Există multe lucruri pe care trebuie să le luăm în 
considerare. 

— Ca de pildă? vru Nikki să ştie. 

— Ca de pildă, dacă eu şi tatăl tău vom fi agreaţi, răspunse 
Angela, în timp ce toţi trei urcau în maşină, simțindu-se uşurată 
că scăpase cu o explicaţie simplă. 

Spitalul Orăşenesc Bartlet era mai mare şi mai impunător 


32 


decât se aşteptaseră David şi Angela, deşi ştiuseră că instituţia 
aceasta era un centru de referinţă pentru o însemnată parte a 
statului. 

In ciuda afişului pe care scria clar „Parcarea în spate”, David 
opri maşina la bordură, în aleea cotită din faţa intrării principale. 
Trase frâna, dar lăsă motorul în mers. 

— E de-a dreptul frumos, constată el. Niciodată nu mi-am 
închipuit că aveam să spun aşa ceva referindu-mă la un spital. 

— Ce privelişte! se extazie Angela. 

Spitalul se afla la mijlocul coastei unei coline, exact la nord de 
oraş. Era orientat spre sud şi faţada îi era scăldată în lumina 
strălucitoare a soarelui. Chiar sub ei, la poalele dealului, vedeau 
panorama întregii localităţi. leşea în evidenţă, mai ales, turla 
bisericii metodiste. În depărtare, orizontul era mărginit de 
conturul crestat al masivului Green Mountains. 

Angela lovi uşor cu palma braţul lui David. 

— Am face mai bine să intrăm, îi spuse. Interviul meu 
urmează să aibă loc peste zece minute. 

David băgă maşina în viteză şi, dând ocol clădirii, parcă în 
spatele spitalului. Existau acolo două parcări, amenajate pe 
platouri construite în terase şi despărțite printr-un şir de arbori. 
Găsiră locuri libere, pentru vizitatori, lângă intrarea din spate a 
spitalului, în parcarea de la subsol. 

Panouri indicatoare adecvat amplasate înlesneau orientarea 
spre birourile conducerii şi o secretară serviabilă îi îndrumă 
către biroul lui Michael Caldwell. Michael Caldwell era directorul 
care se ocupa de problemele de ordin medical ale Spitalului 
Bartlet. 

Angela ciocăni în cadrul uşii deschise. Michael Caldwell, care 
şedea la masa lui de lucru, înălţă capul, apoi se ridică în 
picioare, s-o salute. Cu tenul lui măsliniu şi cu fizicul lui atletic şi 
îngrijit, îi aminti imediat Angelei de David. Se asemăna cu David 
şi prin vârsta lui, apropiată de cei treizeci de ani ai acestuia, ca 
şi prin înălţimea lui de un metru optzeci. Ca şi cel al lui David, 
părul lui tindea să se rărească uşor spre tâmple. Dar 
asemănările se opreau aici. Trăsăturile lui Caldwell erau mai 
dure decât ale lui David, iar nasul lui era vulturesc şi mai 
subţire. 


33 


— Poftiţi înăuntru! îi invită Caldwell, cu entuziasm. Vă rog! 
Intraţi toţi, spuse, grăbindu-se să mai facă rost de câteva fotolii. 

David se uită la Angela, cerându-i din ochi indicaţii. Angela 
înălţă din umeri. Dacă acest Caldwell voia să intervieveze 
întreaga familie, din partea ei nu avea decât. 

După câteva scurte fraze de introducere, Caldwell se instală 
iar la masa lui de lucru, cu dosarul Angelei în faţa lui. 

— Ţi-am citit cererea şi trebuie să-ţi mărturisesc că sunt de-a 
dreptul impresionat, zise el. 

— Vă mulţumesc, spuse Angela. 

— Sincer să fiu, nu mă aşteptam ca medicul patolog să fie o 
femeie, continuă Caldwell. Ulterior am aflat că acest domeniu 
atrage din ce în ce mai multe femei. 

— Orele de program par a fi mai previzibile, explică Angela. În 
acest fel, practicarea medicinii şi faptul de a avea o familie 
devin lucruri mai compatibile. 

Privi pe Caldwell cu atenţie. Remarca lui o făcuse să se simtă 
puţin stânjenită, dar voia să nu se grăbească în a-şi forma o 
opinie despre el. 

— Din scrisorile de recomandare, am căpătat impresia că 
specialiştii secţiei de patologie de la Spitalul Municipal din 
Boston consideră că ai fost unul dintre cei mai străluciți 
rezidenţi ai lor. 

— Am încercat să-mi dau toată silinţa, zise Angela, zâmbind. 

— lar referinţele dumitale de la facultatea de medicină din 
cadrul universităţii Columbia sunt tot atât de impresionante, 
continuă Caldwell. În consecinţă, ne-ar face plăcere să te avem 
aici, la Spitalul Orăşenesc Bartlet. Asta-i tot. Dar poate că ai dori 
să-mi pui unele întrebări? 

— David a solicitat şi el o slujbă în Bartlet, îl informă Angela şi 
anume la una dintre principalele instituţii de ocrotire a sănătăţii 
din zonă - Centrul Medical Vermont. 

— Noi îl numim CMV, spuse Caldwell. Şi este singurul HMO 
din zonă. 

— In scrisoarea de solicitare a postului, am arătat că 


8 HMO: Abreviere de la Health Maintenance Organization (lb. engl.) = 
Organizaţie de ocrotire a sănătăţii (n.tr.). 


34 


disponibilitatea mea este legată de acceptarea lui, preciză 
Angela. Şi viceversa. 

— Ştiu foarte bine acest lucru, zise Caldwell. De fapt, mi-am 
luat libertatea de a contacta CMV-ul şi de a discuta cu directorul 
regional Charles Kelley despre cererea de angajare a lui David. 
Birourile regionale ale CMV-ului se află chiar aici, în clădirea 
noastră destinată desfăşurării activităților profesionale. 
Bineînţeles că nu pot vorbi în numele lor în mod oficial, însă, din 
câte înţeleg, nu este nici un fel de problemă. 

— Urmează să mă întâlnesc cu domnul Kelley de îndată ce 
vom încheia discuţia de aici, zise David. 

— Perfect, încuviinţă Caldwell. Aşadar, doamnă doctor Wilson, 
spitalului i-ar face plăcere să-ţi ofere un post de medic patolog 
adjunct. Vei lucra cu alţi doi patologi cu normă întreagă, în 
primul dumitale an de adaptare, vei primi optzeci şi două de mii 
de dolari. 

Când Caldwell îşi cobori privirea spre dosarul de pe biroul său, 
Angela se uită la David. După atât de mulţi ani de datorii 
împovărătoare şi de venituri slabe, optzeci şi două de mii 
păreau o adevărată avere. La rândul său, David îi aruncă o 
scurtă privire conspirativă, împărtăşindu-i în mod vizibil 
gândurile. 

— Deţin şi câteva informaţii ca urmare a scrisorii dumitale de 
solicitare, spuse Caldwell. Poate că... adăugă el cu o uşoară 
ezitare, poate că e ceva ce ar trebui să discutăm între patru 
ochi. 

— Nu este necesar, replică Angela. Presupun că vă referiţi la 
fibroza chistică a lui Nikki. Ea participă în mod activ la îngrijirea 
ei medicală, aşa că între noi nu există secrete. 

— Foarte bine, aprobă Caldwell. Înainte de a continua, îi 
adresă un zâmbet blajin lui Nikki. Am aflat că aici, în Bartlet, 
există o bolnavă cu această afecţiune. Se numeşte Caroline 
Helmsford. Are nouă ani. Am aranjat în aşa fel, încât să vă 
întâlniți cu medicul ei, doctorul Bertrand Pilsner. El este unul 
dintre medicii pediatri de la CMV. 

— Vă mulţumim pentru osteneala pe care v-aţi dat-o, spuse 
Angela. 

— Nici o problemă, o asigură Caldwell. Evident, dorim ca să 


35 


A 


veniţi aici, în încântătorul nostru oraş. Trebuie totuşi să vă 
mărturisesc că, atunci când m-am interesat, nu am citit cu 
atenţie condiţiile. Poate că există ceva ce ar fi necesar să ştiu, 
pentru a vă putea fi de mai mare ajutor. 

Angela se uită la Nikki. 

— De ce nu-i explici domnului Caldwell ce este aceea fibroză 
chistică? 

— Fibroza chistică este o problemă de sănătate moştenită, 
spuse Nikki, pe un ton grav şi priceput. Când ambii părinţi sunt 
purtători ai genei respective, există o probabilitate de douăzeci 
şi cinci la sută ca un copil să aibă din naştere această afecţiune. 
O prezintă aproximativ un nou-născut dintr-o mie. Dând 
aprobator din cap, Caldwell se strădui să-şi menţină zâmbetul. 
Faptul de a primi lămuriri de specialitate din partea unei fetiţe 
de opt ani era oarecum iritant. Principala problemă, continuă 
Nikki, este în legătură cu aparatul respirator. Mucusul din 
plămâni e mai gros decât cel din plămânii oamenilor normali. 
Plămânilor le este mai greu să elimine acel mucus mai gros, 
ceea ce duce la congestionare şi infectare. Primejdiile cele mai 
grave le constituie bronşita şi pneumonia. Starea sănătăţii 
variază foarte mult de la un individ la altul: unii oameni sunt 
afectaţi grav; alţii, aşa ca mine, trebuie doar să aibă grijă să nu 
răcească şi să-şi urmeze cu stricteţe terapia respiratorie. 

— Foarte interesant, zise Caldwell. Vorbeşti, realmente, ca un 
adevărat profesionist. Poate că ar trebui, când te vei face mare, 
să devii doctor. 

— Aşa şi intenţionez, replică Nikki. Am de gând să studiez 
medicina, să mă specializez în problemele respiratorii. 

Ridicându-se în picioare, Caldwell arătă cu mâna spre uşă. 

— Ce-ar fi ca voi, medici actuali sau în devenire, să mergeţi în 
clădirea care adăposteşte cabinetele medicale şi să faceţi 
cunoştinţă cu doctorul Pilsner? 

Între zona administrativă a spitalului, aflată în vechea clădire 
centrală şi clădirea mai nouă, destinată exercitării profesiunii 
medicale, nu aveai de parcurs decât o scurtă distanţă de mers 
cu piciorul. După doar câteva minute trecură toţi printr-o uşă 
ignifugă şi plăcile de vinil cu care era pardosit coridorul fură 
înlocuite printr-un covor elegant. 


36 


Doctorul Pilsner se afla la mijlocul orelor de după-amiază ale 
programului său de consultaţii, dar, cu amabilitate, îşi făcu timp 
să-i primească pe membrii familiei Wilson. Barba lui albă şi 
deasă îl făcea să semene puţin cu Moş Crăciun. Când se aplecă 
şi-i strânse mâna, tratând-o mai degrabă ca pe un adult decât 
ca pe un copil, Nikki îl simpatiză imediat. 

— Avem aici, în spital, un terapeut specializat în afecţiuni 
respiratorii realmente formidabil, le spuse doctorul Pilsner 
Wilsonilor. Ba mai mult, eu însumi mi-am luat diploma de 
fellowship? în medicină respiratorie la Spitalul pentru Copii din 
Boston. Aşa că socotesc că ne putem ocupa foarte bine de Nikki. 

— Splendid! exclamă Angela, vădit impresionată şi uşurată. 
lată o veste cu adevărat liniştitoare. Încă de când a fost stabilit 
diagnosticul lui Nikki, în luarea tuturor deciziilor noastre ţinem 
seama de cerinţele ei speciale. 

— Aşa şi trebuie să faceţi, fu de acord doctorul Pilsner. Cu 
gradul său de poluare scăzut şi cu aerul său curat şi proaspăt, 
Bartletul este o alegere bună. Cu condiţia de a nu fi alergică la 
arbori sau iarbă, cred că aici ar fi un mediu sănătos pentru fiica 
dumneavoastră. 

Caldwell îi însoţi pe Wilsoni până la sediul central regional al 
CMV-ului. Inainte de a pleca, le ceru să-i promită că, după 
interviul lui David, aveau să revină la biroul lui. 

Funcţionarul de la recepţia CMV-ului îl îndrumă pe David către 
o mică sală de aşteptare. Abia luaseră toţi trei câte o revistă, 
când Charles Kelley ieşi din biroul său personal. 

Kelley era un bărbat corpolent, depăşindu-l în înălţime pe 
David cu vreo douăzeci de centimetri - ceea ce fu evident în 
momentul în care îşi strânseră mâinile. Faţa îi era bronzată, iar 
părul lui, de culoarea nisipului, era străbătut de şuviţe de un 
blond deschis. Purta un costum croit cu meticulozitate. Era un 
tip sociabil şi exuberant, semănând mai degrabă a vânzător 
ultra-talentat decât a director al unui institut destinat ocrotirii 
sănătății. 

? Fellowship (lb. engl.): titlu universitar prin care unei persoane i se 
recunoaşte calitatea de fellow (membru) al unui colegiu, specializat într-o 


anume profesiune. Un astfel de titlu nu are corespondenţă în învăţământul 
din România (n.tr.). 


37 


Ca şi Caldwell, Kelley invită în biroul său întreaga familie 
Wilson. De asemenea, fuse tot atât de laudativ. 

— Sincer să fiu, te vrem, David, spuse Kelley, izbind cu 
pumnul în birou. Avem nevoie de tine în echipa noastră. Suntem 
încântați că ţi-ai luat rezidenţiatul în medicină internă, mai ales 
că asta s-a întâmplat într-un loc ca Spitalul Municipal din Boston. 
Pe măsură ce tot mai mulţi locuitori ai oraşelor se mută la ţară, 
constatăm că ne este necesar soiul tău de specializare. N-am 
nici o îndoială că vei constitui un câştig enorm pentru echipa 
noastră de la urgente şi de la camera de gardă. 

— Sunt încântat că sunteţi încântați, replică David, înălţând 
jenat din umeri. 

— CMV-ul se dezvoltă rapid în această zonă a Vermontului, 
mai ales chiar în oraşul Bartlet, se lăudă Kelley. l-am înscris pe 
toţi salariaţii de la fabrica de umeraşe, întregul colegiu şi 
societatea de software, ca şi pe toţi salariaţii municipali şi 
statali. 

— Pare a fi un soi de monopol, glumi David. 

— Noi socotim că este mai degrabă ceva legat de felul în care 
ne închinăm activitatea unei îngrijiri medicale de calitate şi unui 
control al cheltuielilor, spuse Kelley. 

— Desigur, zise David pe un ton aprobator. 

— Remuneraţia ta va fi, în primul an, de patruzeci şi una de 
mii, îl informă Kelley. - 

David îşi exprimă acordul printr-o înclinare a capului. Il 
aştepta o oarecare tachinare din partea Angelei, chiar dacă 
amândoi ştiuseră de mai înainte că veniturile ei aveau să fie 
simţitor mai mari decât ale lui. Pe de altă parte, nu se 
aşteptaseră ca ea să câştige de două ori câtel. 

— De ce să nu-ţi arăt eventualul tău cabinet? propuse Kelley, 
plin de entuziasm. Te va face să înţelegi mai bine modul în care 
funcţionăm şi cum ar fi dacă ai lucra aici. 

David se uită la Angela. Felul în care Kelley aborda problema 
era, fără îndoială, mai dur decât cel al lui Caldwell. 

Lui David, cabinetul prezentat i se păru un vis. Vederea către 
sud, spre masivul Green Mountains, oferea o privelişte atât de 
perfectă, încât îţi dădea impresia că admiri un tablou. 

David remarcă patra pacienţi care stăteau în sala de 


38 


aşteptare, citind reviste. Se uită la Kelley, cerându-i din ochi o 
explicaţie. 

— Ar urma să împărţi această cameră cu doctoral Randall 
Portland, îl lămuri Kelley. El este chirurg ortoped. Aş putea să 
adaug că-i un tip cumsecade. Am constatat că faptul de a utiliza 
în comun spaţiul de recepţie şi asistentele medicale constituie o 
modalitate eficientă de folosire a resurselor. Dă-mi voie să văd 
dacă el este disponibil pentru un „bună ziua”. 

Kelley înaintă şi bătu în ceea ce David crezuse că era o 
oglindă. Aceasta se deschise printr-o alunecare. De partea 
cealaltă se afla o recepţioneră. Kelley îi vorbi câteva clipe, după 
care uşa-oglindă alunecă din nou, închizându-se. 

— Va ieşi peste o secundă, zise Kelley, revenind lângă 
Wilsoni. 

Le descrise apoi felul în care era alcătuit grupul de birouri şi 
cabinete de consultaţii. Deschizând o uşă de pe peretele vestic 
al sălii de aşteptare, le oferi un tur de vizitare al cabinetelor de 
consultaţii, proaspăt zugrăvite şi deocamdată pustii. De 
asemenea, îi duse în încăperea care ar urma să fie biroul 
personal al lui David. Avea şi acesta aceeaşi vedere superbă 
către sud, ca şi sala de aşteptare. 

— Salut tuturor! strigă un glas. 

Wilsonii, care priveau plini de admiraţie pe fereastră, 
întoarseră capul şi văzură un bărbat cu înfăţişare tinerească, dar 
cu o expresie încordată, intrând în cameră cu paşi mari. Era 
doctorul Randall Portland. Kelley îi prezentă pe toţi, chiar şi pe 
Nikki, aceasta din urmă dând mâna cu cel nou-sosit întocmai 
aşa cum făcuse şi cu doctorul Pilsner. 

— Spune-mi Randy, zise doctorul Portland când strânse mâna 
lui David. Acesta avu impresia că celălalt îl măsoară din priviri. 
Joci baschet? îl întrebă Randy. 

— Uneori, răspunse David. În ultima vreme n-am prea avut 
mult timp pentru aşa ceva. 

— Sper să vii la Bartlet, zise Randy. Avem nevoie de câţiva 
jucători în plus. Măcar de cineva care să-mi ia locul. Drept 
răspuns, David zâmbi. Ei bine, mi-a făcut plăcere să vă cunosc 
pe toţi. Din păcate, trebuie să mă întorc la muncă. 

— Este un om foarte ocupat, explică Kelley, după plecarea 


39 


doctorului Portland. În prezent, nu avem decât doi medici 
ortopezi. Ne sunt necesari trei. David se întoarse încă o dată 
spre fascinanta privelişte de afară. Aşadar, ce zici? îl întrebă 
Kelley. 

— Aş zice că suntem foarte impresionați, răspunse David, 
uitându-se la Angela. 

— Va trebui să ne gândim serios la toate acestea, zise ea. 

După ce se despărţiră de Charles Kelley, Wilsonii se înapoiară 
la biroul lui Caldwell. Acesta insistă să le ofere, lui David şi 
Angelei, un rapid tur de vizitare a spitalului. Nikki fu lăsată la 
centrul de tratamente ambulatorii al spitalului, în care activau 
voluntari îmbrăcaţi în halate roz. 

Prima oprire în cadrul turului de vizitare fu la laborator. 
Angela nu se miră când constată că acesta era, realmente, 
dotat cu tehnica cea mai modernă. După ce îi arătă secţia de 
patologie, în care ea urma să-şi desfăşoare cea mai mare parte 
a activităţii, Caldwell o duse să i-l prezinte pe şeful 
departamentului, doctorul Benjamin Wadley. 

Doctorul Wadley era un domn trecut de cincizeci de ani, 
încărunţit şi cu înfăţişare distinsă. Pe Angela o izbi imediat 
marea lui asemănare cu tatăl ei. 

După prezentări, doctorul Wadley spuse că, din câte 
înţelesese, credea că David şi Angela aveau o fetiţă. Inainte ca 
ei să apuce să răspundă, el începu să laude sistemul şcolar 
local. 

— Copiii mei au avut într-adevăr foarte mult de câştigat. Unul 
din ei este acum la Colegiul Wesley, în Connecticut. Celălalt este 
în ultimul an de liceu şi a primit deja confirmarea prealabilă de 
admitere la Colegiul Smith. 

Peste câteva minute, după ce-şi luaseră rămas-bun de la 
doctorul Wadley şi în timp ce mergeau în urma lui Caldwell, 
Angela îl trase pe David deoparte. 

— Ai remarcat asemănarea dintre doctorul Wadley şi tatăl 
meu? îl întrebă în şoaptă. 

— Acum, că spui tu, da, răspunse David. Are acelaşi gen de 
ţinută şi de încredere în sine. 

— Mie, asemănarea asta mi s-a părut extraordinară, insistă 
Angela. 


40 


— Hai să nu facem corelaţii isterice, glumi David. 

Al doilea obiectiv al vizitei fu camera de gardă, urmată de 
Centrul de  Imagistică Medicală. David fu deosebit de 
impresionat de nou achiziţionatul aparat de rezonanţă magneto- 
nucleară. 

— Este un aparat mai bun decât cel de la Spitalul Municipal 
Boston, remarcă el. De unde aţi obţinut banii pentru el? 

— Centrul de Ilmagistică este o societate mixtă pe acţiuni, 
aparţinând spitalului şi doctorului Cantor, unul dintre medicii 
care fac parte din conducere, răspunse Caldwell. Prin grija lor, 
Centrul este dotat în permanenţă cu echipamentul cel mai 
performant. 

După Centrul de Imagistică, David şi Angela vizitară noua 
clădire destinată radioterapiei, care se lăuda cu cei mai moderni 
acceleratori lineari. De acolo reveniră în clădirea principală a 
spitalului şi la grupul de terapie intensivă a nou-născuţilor în 
stare critică. 

— Nu ştiu ce să zic, recunoscu David când vizita luă sfârşit. 

— Auzisem noi că spitalul ar fi bine dotat, spuse Angela, dar 
ceea ce vedem e cu mult mai bine decât ne închipuisem. 

— Este de înţeles că ne mândrim cu el, admise Caldwell, în 
timp ce-i poftea să intre iar în biroul lui. Pentru a încheia 
contractul cu CMV-ul, am fost nevoiţi să sporim simţitor 
amploarea şi calitatea dotărilor noastre. Ca să supravieţuim, 
trebuia să concurăm cu Spitalul Valley şi cu Spitalul Mary 
Sackler. Din fericire, am câştigat noi. 

— Dar tot echipamentul acesta şi atâta modernizare au 
costat, desigur, o avere, remarcă David. 

— Asta-i puţin spus, conveni Caldwell. În zilele noastre, nu-i 
uşor să menţii în funcţiune un spital, mai ales în această epocă a 
unei competiţii autorizate de guvern. Veniturile sunt mici, 
cheltuielile cresc. E greu şi numai să supravieţuieşti ca instituţie. 
Caldwell îi înmână lui David un plic cafeniu, cu aspect oficial. 
lată câteva informaţii în legătură cu spitalul. Poate că vă va 
convinge să veniţi aici şi să acceptaţi ofertele noastre de 
serviciu. 

— Ce ne puteţi spune despre cazare? se interesă Angela, 
gândindu-se şi la acest aspect. 


41 


— Mă bucur că m-aţi întrebat, zise Caldwell. De altfel, ar fi 
trebuit să vă rog să vă duceţi până la Banca Naţională Green 
Mountain, să discutaţi cu Barton Sherwood. Domnul Sherwood 
este vicepreşedinte al consiliului de conducere al spitalului. De 
asemenea, este preşedinte al băncii. Vă va da o idee despre 
măsura în care oraşul ajută spitalul. 

După ce o recuperară pe Nikki de la centrul de asistenţă 
ambulatorie, deloc încântată să plece din locul acela în care se 
distrase atât de bine, Wilsonii reveniră cu maşina în parcul 
oraşului şi făcură pe jos drumul până la bancă. inscriindu-se în 
caracteristica generală a modului în care erau primiţi în Bartlet, 
Barton Sherwood îi pofti imediat în biroul său. 

— La ultima şedinţă a consiliului executiv, cererile voastre de 
angajare au fost luate în discuţie şi s-au bucurat de un aviz 
favorabil, le spuse Barton Sherwood, sprijinindu-se de spătarul 
fotoliului său şi vârându-şi degetele mari ale mâinilor în 
buzunarele hainei. Era un bărbat mărunt, aproape de şaizeci de 
ani, cu un început de chelie şi cu o mustață subţire, parcă 
desenată cu creionul. Sperăm în mod sincer că veţi intra în 
familia Bartlet. Pentru a vă încuraja să veniţi la Bartlet, vreau să 
ştiţi că Banca Naţională Green Mountain este gata să vă ofere 
împrumuturi pe bază de ipotecă, pentru a vă putea cumpăra o 
casă. 

David şi Angela fură uluiţi şi amândoi rămaseră cu gurile 
căscate. Nici în cele mai nebuneşti închipuiri ale lor nu-şi 
imaginaseră să fie în măsură să cumpere o casă încă din primul 
an al rezidenţialului lor. Aveau foarte puţini bani lichizi şi un 
munte de datorii pentru studii: mai bine de o sută cincizeci de 
mii de dolari. 

Sherwood continuă să le dea amănunte, dar nici David, nici 
Angela nu reuşeau să-şi concentreze atenţia asupra detaliilor. 
Abia când se aflară iar în maşina lor, îndrăzniră să vorbească. 

— Nu-mi vine să cred, zise David. 

— Aproape că-i prea frumos pentru a fi adevărat, fu de acord 
Angela. 

— Asta înseamnă că vom veni la Bartlet? întrebă Nikki. 

— O să mai vedem, răspunse Angela. 

Deoarece în drumul de la Boston încoace condusese David, 


42 


Angela se oferi ca spre casă să conducă ea. În timp ce ea era la 
volan, David aruncă o privire prin informaţiile pe care i le 
dăduse Caldwell. 

— lată ceva interesant, spuse el. Este aici un extras din ziarul 
local, în care se scrie despre contractul dintre Spitalul Orăşenesc 
Bartlet şi CMV. Se arată că afacerea s-a încheiat în momentul în 
care consiliul de conducere al spitalului, sub preşedinţia lui 
Harold Traynor, a fost, în cele din urmă, de acord cu cererea 
CMV-ului de a asigura spitalizare contra unei taxe lunare, 
nespecificate, pe cap de pacient - o metodă de control a 
cheltuielilor încurajată de guvern şi privită în mod favorabil de 
către organizaţiile de tip HMO. 

— Este un bun exemplu de modalitate prin care cei ce se 
îngrijesc de viaţa oamenilor, cum ar fi spitalele şi medicii, sunt 
siliţi să facă unele concesii, spuse Angela. 

— Ai dreptate, conveni David. Acceptând taxa pe cap de om, 
spitalul a fost forţat să acţioneze întocmai ca o societate de 
asigurări. Îşi asumă o parte din riscul de îmbolnăvire al celor 
înscrişi la CMV. 

— Ce este aceea taxa pe cap de om? întreba Niki. 

— Taxa pe cap de om, îi explică David, întorcându-se spre ea, 
intervine atunci când unei organizaţii i se plăteşte o sumă de 
bani pentru fiecare persoană. In cazul planurilor de ocrotire a 
sănătăţii, plata se face de obicei lunar. Nikki continua să pară 
nedumerită. David mai făcu o încercare. Să luăm un exemplu 
mai concret. Să zicem că CMV-ul îi plăteşte spitalului câte o mie 
de dolari pe lună pentru fiecare persoană inclusă în plan. Pe 
urmă, dacă în decursul acelei luni cineva trebuie să fie spitalizat, 
din indiferent ce motiv, CMV-ul nu mai e obligat să plătească 
nimic. Aşa că, dacă în luna respectivă nu se îmbolnăveşte 
nimeni, spitalul pare să se comporte ca un bandit. Dar ce se 
întâmplă dacă totuşi cineva se îmbolnăveşte şi trebuie să se 
interneze la spital? Ce crezi că se va întâmpla atunci? 

— Eu cred că şi aşa e posibil să depăşeşti puterea ei de 
înţelegere, interveni Angela. 

— Ba pricep, spuse Nikki. Dacă s-ar îmbolnăvi toţi, spitalul ar 
da faliment. 

David zâmbi mulţumit şi, în glumă, îi dădu Angelei un ghiont 


43 


în coaste. 

— O auzi? exclamă triumfător. Grozavă fiică am! 

Câteva ore mai târziu se aflau din nou acasă, în apropiere de 
apartamentul lor din Southend. Angela avu destul noroc încât să 
găsească un loc de parcare la o depărtare de numai o jumătate 
de cvartal faţă de uşa lor. Cu blândeţe, David o trezi pe Nikki, 
care adormise. Toţi trei merseră pe jos până la locuinţa lor şi 
urcară scara spre apartamentul aflat la al treilea etaj al blocului 
fără lift. 

— Vai! exclamă Angela, care ajunsese sus prima. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă David, uitându-se pe deasupra 
umărului ei. 

Angela arătă spre uşă. Căptuşeala de scânduri era spintecată 
începând din locul în care fusese vârâtă o rangă. David întinse 
braţul şi împinse uşa. Aceasta se deschise, fără a opune nici o 
rezistenţă. Toate cele trei zăvoare fuseseră sfărâmate. 

David aprinse lumina. Apartamentul fusese jefuit: mobilele 
fuseseră răsturnate şi conţinutul dulapurilor şi al sertarelor 
fusese împrăştiat pe pardoseală. 

— Oh, nu! strigă Angela, umplându-i-se ochii de lacrimi. 

— Linişteşte-te, îi spuse David. Ce-a fost a fost. Să nu 
devenim isterici. 

— Ce înţelegi prin „să nu devenim isterici”? întrebă Angela. 
Locuinţa noastră e distrusă. Televizorul a dispărut. 

— Ne putem lua un alt televizor, replică David, cu calm. 

Nikki se înapoie din camera ei şi anunţă că aceea nici nu 
fusese atinsă. 

— Măcar pentru asta putem fi recunoscători, zise David. 

Angela dispăru în dormitorul lor, în vreme ce David verifica 
bucătăria. Cu excepţia unei cutii cu îngheţată, în parte 
consumată şi care se topise pe masă, bucătăria era în perfectă 
ordine. 

David luă telefonul şi formă 911. În timp ce aştepta să se 
stabilească legătura, Angela îşi făcu apariţia, cu lacrimi şiroindu- 
i pe obraji şi ţinând în mâini o cutie de bijuterii goală. 

După ce David îi dădu amănunte operatoarei de la 911, se 
întoarse spre Angela. Aceasta se străduia din greu să-şi păstreze 
calmul. 


44 


— Te rog doar să nu spui ceva superraţional, reuşi ea să 
îngaime printre lacrimi. Să nu spui că ne putem lua alte bijuterii. 

— E-n ordine, e-n ordine, zise David cu blândeţe. 

— Faptul că venind acasă ne-am găsit apartamentul devastat 
în halul ăsta face ca Bartletul să pară şi mai atrăgător, spuse 
Angela, ştergându-şi lacrimile cu mâneca. În situaţia de acum, 
chiar că sunt gata să las în urmă neplăcerile orăşeneşti. 


— Nu am nimic de natură personală împotriva lui, îi spuse 
doctorul Randall Portland soţiei sale, Ariene, în timp ce se 
ridicau de la masa la care tocmai luaseră cina. Ea le făcu semn 
celor doi fii ai lor, Mark şi Alien, s-o ajute să strângă farfuriile. 
Atâta doar că nu vreau să-mi împart cabinetul cu un internist. 

— De ce nu? întrebă Ariene, luând vasele din mâinile fiilor ei 
şi aruncând resturile de mâncare în cutia de gunoi. 

— Pentru că nu vreau ca pacienţii operaţi de mine să stea în 
aceeaşi sală de aşteptare cu o gloată de oameni bolnavi! 
răspunse Randy pe un ton răstit, potrivind la loc dopul în sticla 
de vin, neterminată şi punând-o în frigider. 

— Foarte bine, zise Ariene. Asta o pot înţelege. Mă temeam să 
nu fi fost cine ştie ce duşmănie juvenilă între chirurg şi internist. 

— Nu fi ridicolă! protestă Randy. 

— Ei bine, adu-ţi aminte de toate bancurile pe care le spuneai 
despre internişti, pe vremea când erai rezident, îi aminti Ariene. 

— Aia era o încăierare verbală foarte sănătoasă, replică 
Randy, dar situaţia de acum este cu totul altceva. Nu vreau ca 
nişte oameni cu diverse infecţii să se afle în apropierea 
pacienţilor mei. N-ai decât să numeşti asta superstiție, nu-mi 
pasă. Însă cu pacienţii mei am avut parte de destule complicaţii, 
ceea ce m-a cam deprimat. 

— Ne putem uita la televizor? întrebă Mark. 

Allen, cu ochii lui mari şi angelici, stătea în picioare, în spatele 
lui. Aveau respectiv şapte şi şase ani. g 

— Ne-am înțeles deja că... începu Ariene, dar pe urmă tăcu. li 
era greu să reziste privirilor rugătoare ale fiilor ei. In afară de 
asta, ar fi vrut să se bucure de câteva clipe de singurătate cu 
Randy. De acord, se îndură ea. O jumătate de oră. 

— Ura! strigă Mark, la unison cu Alien, înainte ca amândoi s-o 


45 


zbughească din cameră. _ 

Ariene îl luă de braţ pe Randy şi-l conduse în camera de zi. II 
îndemnă să se aşeze pe canapea, iar ea se instală în fotoliul din 
faţa acesteia. 

— Nu-mi place felul în care vorbeşti, îi spuse. Tot mai eşti 
supărat în legătură cu Sam Flemming? 

— Bineînţeles că mai sunt supărat în legătură cu Sam 
Flemming, replică Randy, enervat. Pe toată durata 
rezidenţiatului meu n-am pierdut nici un pacient. Acum am 
pierdut trei. 

— Există unele lucruri pe care nu le poţi controla, încercă ea 
să-l liniştească. 

— Nici unul dintre ei n-ar fi trebuit să moară, zise Randy. Mai 
ales sub îngrijirea mea. Eu nu sunt decât un doctor de oase, 
care am de-a face cu extremităţile lor. 

— Îmi închipuiam că ţi-ai depăşit starea depresivă, remarcă 
Ariene. 

— Am iarăşi probleme cu somnul, recunoscu Randy. 

— Poate că ar trebui să apelezi la doctorul Fletcher, îi sugeră 
Ariene. 

Înainte ca Randy să apuce să răspundă ceva, începu să sune 
telefonul. Ariene se repezi să ridice receptorul. Ajunsese să 
urască sunetul acela, mai ales atunci când Randy avea în spital 
pacienţi pe care-i operase de curând. Răspunse la al doilea 
ţârâit, sperând că era vorba de un apel din partea unor 
cunoştinţe sau a unor prieteni. Din nefericire, nu fu aşa. Una 
dintre surorile-şefe de pe etaj, de la Spitalul Orăşenesc Bartlet, 
dorea să-i comunice ceva urgent doctorului Portland. 

Ariene îi dădu soţului ei telefonul. El îl luă cu oarecare reţinere 
şi-l apropie de ureche. După ce ascultă câteva clipe, faţa îi 
deveni albă ca varul. Apoi puse receptorul în furcă şi îşi înălţă 
ochii, întâlnind privirea Arlenei. 

— E vorba de genunchiul pe care l-am operat azi-dimineaţă. 
William Shapiro. Nu se simte bine. Nu-mi vine să cred. Pare să 
fie acelaşi lucru. A făcut febră şi este ameţit. E probabil să aibă 
pneumonie. 

Arlene se apropie de soţul ei, îl cuprinse în braţe şi îl strânse 
la pieptul ei. 


46 


— Îmi pare rău, zise, neştiind ce altceva ar putea să spună. 

Randy nu răspunse. Vreme de câteva clipe nici nu încercă să 
se mişte. În cele din urmă, se desprinse în tăcere din braţele lui 
Ariene şi, fără un cuvânt, ieşi din casă prin uşa de serviciu. De la 
fereastra bucătăriei, Ariene privi cum maşina lui coboară aleea 
de acces a locuinţei lor şi coteşte, intrând pe stradă. Îşi îndreptă 
trupul şi clătină din cap. Era îngrijorată din cauza soţului ei, dar 
nu ştia ce să facă. 


47 


2 


Luni, 3 mai 


HAROLD TRAYNOR RĂSUCI ÎNTRE DEGETE CIOCĂNELUL din 
lemn de mahon cu incrustaţii de aur pe care şi-l cumpărase de 
la Shreve Crump & Low, din Boston. Stătea la capătul mesei din 
biblioteca Spitalului Orăşenesc Bartlet. In faţa lui se afla biroul 
pe care-l comandase pentru sala de conferinţe a spitalului. Pe 
suprafaţa acestuia erau  împrăştiate numeroasele și 
amănunţitele însemnări pe care, mai devreme în cursul 
dimineţii, o pusese pe secretara lui să le bată la maşină. 
Depăşind tăblia biroului şi risipită în mijlocul mesei se afla 
obişnuita sumedenie de obiecte medicale, în diverse stadii de 
evaluare de către consiliul de conducere al spitalului. Tot acel 
talmeş-balmeş era dominat de macheta propusă pentru garajul 
cu parcare. 

Traynor se uită la ceas. Era ora şase seara fix. Luând 
ciocănelul cu mâna dreaptă, îl izbi de masă cu o lovitură bruscă. 
Atenţia acordată detaliilor şi  punctualitatea erau două 
caracteristici pe care Traynor le preţuia în mod deosebit. 

— AŞ vrea, cu prilejul acesta, să chem la ordine comitetul 
executiv al Spitalului Orăşenesc Bartlet, strigă Traynor, cu toată 
morga de care era în stare. 

Era îmbrăcat cu cel mai bun costum al său, dintr-o stofă cu 
dunguliţe subţiri. În picioare avea pantofi proaspăt lustruiţi, cu 
tocuri supraînălţate. Avea doar un metru şaizeci şi cinci şi se 
simţea tras pe sfoară în ceea ce priveşte statura. Părul lui negru 
şi împuţinat era tuns îngrijit şi pieptănat cu iscusinţă în aşa fel, 
încât să-i acopere chelia de pe creştetul capului. 

Când se pregătea în vederea unor şedinţe de consiliu, atât din 
punct de vedere al materialului ce urma sa fie luat în discuţie, 
cât şi din cel al înfăţişării sale, Traynor consuma foarte mult 
timp şi efort. Astăzi, după o călătorie de o zi la Montpellier, se 


48 


dusese de-a dreptul acasă, pentru a face un duş şi a-şi schimba 
hainele. Neavând nici o rezervă de timp, nu se oprise la biroul 
lui. Harold Traynor era avocat în Bartlet, specializat în 
administrarea bunurilor şi în fixarea de taxe. De asemenea, era 
om de afaceri, cu interese într-o serie de întreprinderi 
comerciale din oraş. 

În faţa lui, la masă, stăteau Barton Sherwood, vicepreşedinte; 
Helen Beaton, preşedinte al consiliului şi director general al 
spitalului; Michael Caldwell, vicepreşedinte şi director medical al 
spitalului; Richard Arnsworth, trezorier; Clyde Robeson, secretar; 
şi doctorul Delbert Cantor, actualul şef al personalului medical. 

Respectând cu stricteţe procedura parlamentară, aşa cum 
este ea specificată în Robert's Rules of Order’, pe care îl 
cumpărase după ce fusese ales preşedinte, Traynor îi dădu 
cuvântul lui Clyde Robeson, pentru a citi procesul-verbal de la 
şedinţa precedentă. 

Imediat după citirea şi aprobarea procesului-verbal, Traynor 
îşi limpezi glasul, pregătindu-se pentru raportul pe care-l 
prezenta lunar, în calitatea lui de preşedinte. Se uită pe rând la 
fiecare din membrii comitetului său executiv, asigurându-se că 
toţi erau atenţi. Erau, cu excepţia doctorului Cantor, care, ca de 
obicei, părea plictisit şi foarte ocupat cu curățirea negrului de 
sub unghiile sale. 

— Aici, la Spitalul Orăşenesc Bartlet, începu Traynor, ne 
confruntăm cu cerinţe serioase. In calitatea noastră de centru 
medical de referinţă, am fost scutiţi de unele dintre problemele 
financiare ale spitalelor rurale mai mici, dar nu de toate. Dacă 
vrem ca spitalul să supravieţuiască în zilele dificile pe care le 
trăim, vom fi nevoiţi să muncim şi mai din greu decât în trecut. 
Cu toate acestea, chiar şi în astfel de vremuri întunecate, există 
din când în când o lumină. Aşa cum unii dintre dumneavoastră 
au aflat, un distins client al meu, William Shapiro, a murit 
săptămâna trecută din cauza unei pneumonii contractate în 
urma unei operaţii la genunchi. Deşi regret foarte mult decesul 
înainte de vreme al domnului Shapiro, îmi face plăcere să vă 


10 Robert's Rules of Order (lb. engl.) = Regulamentul de funcţionare 
conceput de Robert (n.tr.). 


49 


anunţ în mod oficial că domnul Shapiro, cu generozitate, a 
desemnat spitalul ca unic beneficiar al unei polite de asigurare 
în valoare de trei milioane de dolari. 

Un murmur de aprobare trecu printre persoanele prezente. 
Traynor ridică mâna, cerând să se facă linişte. 

— Acest gest caritabil nici n-ar fi putut veni la un moment mai 
potrivit. Ne va scoate din zona lipsurilor şi ne va aduce pe linia 
de plutire, deşi nu pentru multă vreme. În luna aceasta, vestea 
proastă o constituie constatarea că suma care reprezintă fondul 
nostru de amortisment pentru importantele noastre emisiuni de 
acţiuni este cu mult mai mică decât ar necesita obiectivele pe 
care le avem în vedere. Traynor se uită la Sherwood, a cărui 
mustață avu o tresărire nervoasă. Fondul va trebui să fie 
suplimentat, spuse Traynor. O bună parte din donația de trei 
milioane de dolari va trebui să fie folosită în acest scop. 

— Vina nu-mi aparţine numai mie, îngăimă Sherwood. Am fost 
nevoit să majorez dobânda la capital. Asta implica un risc! 

— Preşedinţia nu acceptă explicaţiile lui Barton Sherwood, 
declară Traynor, pe un ton tăios. 

Vreme de câteva clipe, Sherwood păru că ar vrea să 
riposteze, dar rămase tăcut. 

Străduindu-se să-şi recapete calmul după izbucnirea lui 
Sherwood, Traynor îşi cercetă însemnările. Lipsa disciplinei îi 
displăcea profund. 

— Mulțumită donaţiei domnului Shapiro, continuă el, situaţia 
gravă în care se află fondul de amortisment nu va fi fatală. 
Problema constă în a împiedica orice inspectori din exterior să 
aibă unele bănuieli în legătură cu deficitul acesta mai mare 
decât era de aşteptat. Nu ne putem permite să ni se modifice 
valoarea acţiunilor. În consecinţă, vom fi siliţi să amânăm 
lansarea unei emisiuni de acţiuni pentru garajul cu parcare până 
când va fi restaurat fondul de amortisment. Ca măsură 
temporară, destinată să preîntâmpine agresarea infirmierelor 
noastre, am sfătuit-o pe preşedinta comitetului nostru executiv, 
Helen Beaton, să dea dispoziţii în vederea instalări unui iluminat 
electric corespunzător în spaţiul de parcare. Traynor îşi roti 
privirea prin încăpere. Conform Regulamentului de funcționare, 
problema ar fi trebuit să fie prezentată sub forma unei moţiuni, 


50 


dezbătută şi supusă la vot, dar nimeni nu se agită, fiecare 
evitând să iasă în vreun fel în evidenţă. Ultimul punct de pe 
ordinea de zi se referă la doctorul Dennis Hodges, zise Traynor. 
După cum ştiţi toţi, doctorul Hodges a dispărut în martie trecut. 
In cursul săptămânii precedente, m-am întâlnit cu şeful nostru 
de poliţie, Wayne Robertson, ca să discutăm despre acest caz. 
N-a ieşit la suprafaţă nici un indiciu, din care să aflăm unde s-ar 
afla Hodges şi ce face. Dacă a fost victima unui asasinat, nu s-a 
găsit nici o dovadă în acest sens, deşi Robertson a recunoscut 
că şansele ca el să nu mai fie în viaţă cresc pe măsură ce se 
prelungeşte lipsa lui. 

— Părerea mea e că individul se află tot pe lumea asta, zise 
doctorul Cantor. Cunoscându-l pe ticălos, aş zice că, probabil, 
stă în Florida, râzând ca nebunul de câte ori se gândeşte la cum 
ne chinuim noi cu tot rahatul ăsta birocratic. 

— Vă rog! strigă Traynor, folosindu-şi ciocănelul. Să păstrăm 
puţină linişte aici. Expresia de plictiseală a lui Cantor se 
transformă într-una de dispreţ, dar nu mai spuse nimic. Traynor 
îl fulgeră cu privirea, apoi îşi reluă vorba. Indiferent ce 
sentimente personale am avea faţă de doctorul Hodges, nu 
putem uita faptul că el a avut un rol extrem de important în 
istoria spitalului nostru. Dacă n-ar fi fost el, instituţia aceasta ar 
mai fi şi acum un mărunt spital rural. Merita ca soarta lui să ne 
îngrijoreze. Voiam ca membrii consiliului executiv să ştie că 
soţia doctorului Hodges, de care acesta se despărţise, aşadar, 
doamna Hodges, a decis să-şi vândă locuinţa. Ea s-a reinstalat 
cu câţiva ani în urmă în Boston-ul ei natal. Păstrase o oarecare 
speranţă că era posibil ca soţul ei să reapară, însă în urma 
conversaţiilor sale cu şeful poliţiei locale, Robertson, s-a hotărât 
să rupă legăturile ei cu Bartletul. Aduc acum în discuţie această 
problemă, deoarece cred că la un moment dat, în viitorul 
apropiat, s-ar putea ca actualul consiliu de conducere să 
dorească să înalțe un monument în memoria considerabilelor 
contribuţii ale doctorului Hodges la dezvoltarea Spitalului 
Orăşenesc Bartlet. 

Încheindu-şi discursul, Traynor îşi strânse însemnările şi îi 
dădu în mod oficial cuvântul lui Helen Beaton, ca ea să-şi poată 
prezenta raportul lunar în calitatea ei de director general. Fără 


51 


a-şi părăsi locul, Beaton se ridică în picioare şi îşi împinse 
scaunul, depărtându-l de masă. Avea în jur de treizeci şi cinci de 
ani şi un pâr brun-roşcat, tuns scurt. Faţa ei avea umerii 
obrajilor laţi, destul de asemănători cu ai lui Traynor. Purta un 
taior albastru, care îi dădea un aer de om de afaceri, pus în 
valoare de o eşarfă de mătase. 

— În luna aceasta am discutat cu câteva grupuri civice, 
începu ea. De fiecare dată, tema mea au constituit-o obligaţiile 
financiare ale spitalului. A fost interesant să mă conving că, în 
general, multe dintre persoanele cu care am luat legătura nu 
ştiau nimic despre dificultăţile noastre, cu toate că ştirile 
referitoare la problemele ocrotirii sănătăţii au fost aproape 
mereu prezente în ziare. Lucrul asupra căruia am insistat în 
convorbirile noastre a fost importanţa economică a spitalului 
pentru oraş şi zona imediat înconjurătoare. Am arătat foarte clar 
că, dacă s-ar întâmpla ca spitalul să se închidă, ar avea de 
suferit toate afacerile şi toţi comercianții. In definitiv, spitalul 
este cel mai mare consumator de forţă de muncă din această 
parte a statului. De asemenea, le-am amintit tuturor că pentru 
spital nu există nici o bază de impozitare şi că strângerea de 
fonduri a fost şi va rămâne întotdeauna soluţia-cheie pentru ca 
uşile acestei instituţii să fie în continuare deschise. Beaton făcu 
o pauză cât timp întoarse prima filă a însemnărilor sale. Să trec 
acum la veştile proaste, spuse apoi, referindu-se la câteva 
grafice mari ce ilustrau informaţiile pe care voia să le transmită. 
În vreme ce citea, ţinea acele grafice sus, în faţa pieptului. 
Internările în aprilie au depăşit cu doisprezece la sută cifrele 
prevăzute. Rezultatele recensământului nostru zilnic au fost cu 
opt la sută mai mari decât în martie, iar durata noastră medie 
de internare a crescut cu şase la sută. În mod evident, toate 
acestea constituie tendinţe grave, pe care sunt sigură că le va 
raporta trezorierul nostru, domnul Richard Arnsworth. Şi, în fine, 
spuse Beaton ridicând ultimul grafic, sunt nevoită să raportez că 
s-a înregistrat o scădere a rentabilităţii secţiei noastre de 
urgenţe, care, aşa cum ştiţi, nu face parte din înţelegerea 
noastră cu CMV-ul în privinţa taxei pe cap de om. Şi, ca pentru a 
înrăutăţi şi mai mult lucrurile, CMV-ul a refuzat să achite un 
număr de note de plată ale camerei noastre de gardă, susţinând 


52 


că abonaţii noştri au încălcat regulamentul CMV-ului. 

— Drace, asta nu-i vina spitalului, protestă doctorul Cantor. 

— CMV-ului nu-i pasă de astfel de amănunte de ordin tehnic, 
spuse Beaton. In consecinţă, am fost nevoiţi să completăm 
facturile direct pe numele bolnavilor şi e lesne de înţeles că 
aceştia sunt supăraţi. Cei mai mulţi au refuzat să plătească, 
sfătuindu-ne să ne adresăm celor de la CMV. 

— Asistenţa medicală e pe cale să devină un coşmar, reflectă 
cu glas tare Sherwood. 

— Spune-i asta reprezentantului dumitale de la Washington, 
replică Beaton. 

— Să nu ne abatem de la subiect, zise Traynor. 

Beaton se uită iar la însemnările ei, apoi continuă: 

— Indicii calitativi pentru aprilie s-au încadrat în cifrele 
scontate în mod normal. Rapoartele referitoare la diverse 
accidente au fost chiar mai puţin numeroase decât în martie şi 
nu s-a mai intentat nici o acţiune judecătorească împotriva unor 
erori profesionale. 

— Asta chiar că-i de mirare, comentă doctorul Cantor. 

— Alte noutăţi îngrijorătoare din aprilie sunt în legătură cu 
agitația sindicală, continuă Beaton. Ni s-a raportat că 
nemulţumirile s-au îndreptat împotriva secţiei de dietetică şi a 
serviciului administrativ. Inutil de spus că implicarea sindicatelor 
ar agrava simţitor problemele noastre financiare. 

— O criză după alta! remarcă Sherwood. 

— Două zone cu rentabilitate sub limita preconizată, continuă 
Beaton, sunt grupul de terapie intensivă a nou-născuţilor şi 
acceleratorul linear. In cursul lunii aprilie, am discutat această 
situaţie cu cei de la CMV, deoarece cheltuielile noastre fixe 
pentru menţinerea în funcţiune a acestor secţii sunt foarte mari. 
Am subliniat faptul că ei fuseseră cei care au cerut aceste 
servicii. Reprezentanţii CMV-ului mi-au promis că se vor gândi la 
transferarea la Bartlet a bolnavilor proveniţi din zone care nu 
dispun de astfel de facilităţi, urmând să ne ramburseze 
cheltuielile în mod corespunzător. 

— Asta îmi aminteşte ceva, zise Traynor. În calitate de 
preşedinte, considera că avea dreptul de a întrerupe vorba 
oricui. Ce s-a întâmplat cu vechea aparatură cu cobalt-60, pe 


53 


care a înlocuit-o acceleratorul linear? Au existat cumva unele 
investigaţii întreprinse de serviciul statal de brevetare sau de 
către comisia de reglementare în probleme nucleare? 

— Nu s-a vorbit nimic despre aşa ceva, răspunse Beaton. Noi 
i-am informat că aparatul este pe cale de a fi vândut unui spital 
guvernamental din Paraguay şi că aşteptăm banii respectivi. 

— Nu vreau să fiu implicat în cine ştie ce încurcătură 
birocratică în legătură cu aparatul acela, avertiză Traynor. 

Beaton încuviinţă dând din cap şi reveni la ultima pagină a 
însemnărilor ei. 

— Şi, în sfârşit, sunt din păcate nevoită să vă mai dau o veste 
proastă. Noaptea trecută, cu puţin înainte de ora douăsprezece, 
în parcare a avut loc o nouă tentativă de agresiune. 

— Cum aşa? strigă Traynor. De ce n-am fost informat despre 
asta? 

— Eu însămi n-am aflat decât azi-dimineaţă, replică Beaton. 
Am încercat să te sun de cum am fost încunoştinţată, dar nu te- 
am găsit. Ţi-am lăsat un mesaj să mă cauţi dumneata, însă n-ai 
făcut-o. 

— Am fost plecat toată ziua la Montpellier, spuse Traynor, 
clătinând capul cu jale. Fir-ar să fie, chestia asta trebuie să 
înceteze. Este un adevărat coşmar pentru relaţiile cu publicul. 
Nici nu vreau să mă gândesc la ce cred cei de la CMV. 

— Avem nevoie de garajul acela, sublime Beaton. 

— Garajul trebuie să mai aştepte până când ne vom putea 
permite emiterea unor acţiuni, zise Traynor. Vreau ca iluminatul 
ăla să se realizeze rapid, s-a înţeles? 

— Am vorbit deja cu Werner Van Slyke, spuse Beaton. lar el 
m-a informat că a luat legătura cu antreprenorul pentru 
instalaţii electrice. Voi urmări situaţia, ca lucrarea să se execute 
cât mai curând cu putinţă. 

— Uf! oftă Traynor, stând gârbovit în fotoliu şi ţuguindu-şi 
buzele. Este aproape de neînchipuit câte probleme poate să 
implice conducerea unui spital! Oare de ce m-am vârât în aşa 
ceva? 

Luă ordinea de zi a şedinţei actuale, se uită prin ea, apoi îi 
dădu cuvântul lui Richard Arnsworth, trezorierul, ca acesta să-şi 
prezinte raportul. 


54 


Arnsworth se ridică în picioare. Era prototipul de contabil 
meticulos, cu ochelari, a cărui voce era atât de slabă, încât, ca 
să-l poată urmări, toţi fură nevoiţi să-şi încordeze auzul. Începu 
prin a-i îndemna pe cei prezenţi să se refere la bilanţul pe care 
fiecare din ei îl primise în dimineaţa aceea, în cadrul notelor 
informative. 

— Ceea ce este evident din prima clipă, spuse Arnsworth, e 
faptul că cheltuielile lunare continuă să depăşească în mod 
simţitor plăţile lunare pe cap de om încasate de la CMV. De 
notat că discrepanţa s-a mărit din cauza creşterii numărului de 
internări şi a prelungirii duratei de spitalizare. De asemenea, 
pierdem bani cu toţi pacienţii de la Medicale neînscrişi la CMV, 
precum şi cu toţi nenorociţii care nu sunt incluşi în nici un plan 
de asistenţă medicală. Procentajul de pacienţi plătitori sau al 
celor care posedă o asigurare de îndemnizaţie standard este 
atât de scăzut, încât nu putem reduce cheltuielile îndeajuns de 
mult, ca să ne acoperim pierderile. Ca urmare a acestor pierderi 
continue, situaţia lichidităţilor spitalului s-a deteriorat. În 
consecinţă, recomand să se treacă de la un sistem de investire 
a banilor pe termen de o sută optzeci de zile la unul pe termen 
de treizeci de zile. 

— Au fost deja luate măsuri în acest sens, anunţă Sherwood. 

După ce Arnsworth se reaşeză pe locul lui, Traynor introduse 
o moţiune de aprobare a raportului trezorierului. Aceasta fu 
imediat susţinută şi admisă fără nici un vot împotrivă. Apoi 
Traynor se întoarse către doctorul Cantor, invitându-l să prezinte 
raportul personalului medical. 

Doctorul Cantor se ridică încet în picioare şi îşi sprijini pe 
masă mâinile strânse pumn. Era un bărbat corpolent, îndesat, 
cu un ten bolnăvicios. Spre deosebire de alţi vorbitori, nu se 
folosi de nici o însemnare. 

— Pentru luna asta, doar două probleme, spuse el, pe un ton 
dezinvolt. Traynor se uită repede la Beaton şi-i prinse privirea, 
apoi  clătină din cap, scârbit. Îi displăcea profund 
comportamentul blazat al lui Cantor la şedinţele lor. Anesteziştii 
sunt toţi gata de luptă, zise doctorul Cantor. Dar bineînţeles că 
asta era de aşteptat, acum când au fost informaţi în mod oficial 
că spitalul preia respectivul departament şi că ei urmează să fie 


55 


plătiţi cu un salariu fix. Ştiu cum gândesc ei, deoarece am trecut 
şi eu prin aceeaşi situaţie pe vremea conducerii lui Hodges. 

— Crezi că vor intenta o acţiune în justiţie? întrebă Beaton. 

— Sigur că asta vor face, răspunse doctorul Cantor. 

— Lasă-i s-o facă! spuse Traynor. A fost deja creat un 
precedent, cu cei de la patologie şi radiologie. Nu prea cred că 
ei îşi vor închipui că ar putea continua sistemul taxelor pe cap 
de om. Ar fi o prostie. 

— A fost ales un nou director pentru problemele de 
rentabilizare, anunţa doctorul Cantor, schimbând subiectul şi 
anume doctorul Peter Chou. 

— Oare acest doctor Chou ne va crea vreun necaz? se 
interesă Traynor. 

— Mă îndoiesc, declară Cantor. Nici măcar nu-şi dorea postul 
ăsta. Traynor dădu aprobator din cap. Şi ultima chestiune legată 
de personalul medical, continuă doctorul, se referă la M.D.191. 
Mi s-a spus că în toată luna asta nu s-a îmbătat. 

— Lasă-l totuşi în perioadă de probă, spuse Traynor. Să nu ne 
asumăm riscuri. A mai recidivat şi alteori. 

Doctorul Cantor îşi reluă locul pe scaun. Traynor întrebă dacă 
mai exista vreo altă problemă. Cum nimeni nu reacţionă, el 
introduse o moţiune de suspendare. Doctorul Cantor se grăbi să 
se ridice în picioare. După un răsunător cor de „da”-uri, Traynor 
izbi cu ciocănelul în masă şi declară şedinţa încheiată. 

Traynor şi Beaton îşi strânseră hârtiile cu gesturi lente. Toţi 
ceilalţi ieşiră în grup din sala de conferinţe, îndreptându-se spre 
Hanul Iron Horse. Când în urma lor răsună zgomotul uşii de la 
intrare, ochii lui Traynor îi întâlniră pe ai lui Beaton. Lăsându-şi 
geanta diplomat, Traynor dădu ocol mesei şi o îmbrăţişă 
pătimaş pe Beaton. 

Mână în mână, părăsiră apoi în grabă sala de conferinţe şi, 
aşa cum mai făcuseră de multe ori, se retraseră, de cealaltă 
parte a coridorului, pe o canapea din biroul lui Beaton. Acolo, în 
semiîntuneric, făcură dragoste cu frenezie, întocmai aşa cum 
obişnuiseră vreme de aproape un an după flecare şedinţă a 


11 M.D.: abreviere de la Medicinae Doctor (Ib. lat) = Doctor în medicină; 
medic (n.tr.). 


56 


consiliului de conducere. Era un scenariu binecunoscut şi nu 
dură mult. Nu se osteniseră să se dezbrace. 

— Mi s-a părut c-a fost o şedinţă mulţumitoare, spuse 
Traynor, în timp ce-şi aranja îmbrăcămintea, după ce 
terminaseră. 

— Sunt de acord, zise Beaton. Aprinse o lampă şi se duse lao 
oglindă montată pe perete. Mi-a plăcut felul în care ai tratat 
problema iluminatului pentru parcare. Ai evitat astfel nişte 
dezbateri inutile. 

— Datorită ţie, replică Traynor, încântat de el însuşi. 

— Dar mă îngrijorează situaţia financiară, recunoscu Beaton, 
în vreme ce-şi refăcea machiajul. Spitalul trebuie neapărat să 
atingă cel puţin pragul de rentabilitate. 

— Ai dreptate, admise Traynor, oftând. Şi eu sunt îngrijorat. 
Mi-ar plăcea să le sucesc gâtul câtorva indivizi de la CMV. Este 
adevărată ironie a sorții faptul că ar fi foarte posibil ca prostia 
asta cu „concurenţa controlată” să ne silească să dăm faliment. 
Tot anul acela de negocieri cu CMV-ul a fost o situaţie din care, 
orice am fi făcut, am fi ieşit în pierdere. Dacă n-am fi fost de 
acord să adoptăm sistemul taxelor pe cap de om, nu am fi 
primit contractul şi am fi fost nevoiţi să închidem instituţia, aşa 
cum s-a întâmplat cu Spitalul Valley. Acum, că am acceptat 
sistemul acesta, tot mai există ameninţarea de a fi obligaţi să 
punem capăt afacerii. 

— Toate spitalele au necazuri. Ar trebui să nu uităm acest 
lucru, deşi nu-i cine ştie ce consolare. 

— Crezi că există vreo şansă să putem renegocia contractul 
cu CMV? 

— Nici una! răspunse Beaton, cu un râs dispreţuitor. 

— Nu ştiu ce altceva să fac, mărturisi Traynor. Pierdem 
încontinuu bani, în ciuda planului nostru DUM, propus de 
doctorul Cantor. 

— Trebuie să modificăm această denumire prescurtată, spuse 
Beaton, izbucnind într-un râs de sinceră veselie. Sună ridicol”. 
Ce-ai zice dacă am schimba denumirea de Drastic Utilization 


12 în limba engleză, cuvântul dumb, care se pronunţă aproximativ „dam”, 
ca şi abrevierea DUM folosită de Traynor, înseamnă „prost”, „tâmpit” (n.tr.). 


57 


Measures” în Drastic Utilization Control’? DUC sună mult mai 
bine decât DUM. 

— De fapt, îmi cam place DUM, replică Traynor. Îmi aminteşte 
că am fost tâmpit că am fixat la un nivel atât de scăzut taxa 
noastră pe cap de om. 

— Lui Caldwell şi mie ne-a venit o idee care s-ar putea să ne 
fie de mare ajutor, zise Beaton, trăgându-şi un scaun mai 
aproape şi aşezându-se în faţa lui Traynor. 

— Oare n-ar trebui să ne ducem şi noi la Iron Horse? sugeră 
acesta. Nu vreau să trezim bănuielile nimănui. Trăim într-un 
oraş mic. 

— Ceea ce am să-ţi spun nu va dura decât câteva clipe, 
făgădui Beaton. Caldwell şi cu mine ne-am frământat minţile să 
pricepem cum de au ajuns specialiştii pe care i-am angajat 
pentru servicii de consultanţă să stabilească o valoare a taxei 
pe cap de om ce s-a dovedit a fi prea mică. Ne-am dat seama că 
le pusesem la dispoziţie statistici de spitalizare pe care ni le 
dăduseră cei de la CMV. Ceea ce nu-şi mai amintea nimeni era 
faptul că acele statistici se bazau pe experienţa avută de CMV 
cu propriul lor spital din Rutland. 

— Crezi că CMV-ul ne-a dat cifre frauduloase? 

— Nu. Dar întocmai ca toate HMO-urile, atunci când au de-a 
face cu propriile lor spitale, CMV-ul are un stimul de natură 
economică pentru ca medicii lor să limiteze durata de 
spitalizare, ceva despre care publicul nu are nici cea mai mică 
bănuială. 

— Te referi la ceva în sensul unor plăţi efective către doctori? 

— Exact. Este o mituire sub formă de primă. Cu cât mai mult 
reduce un medic cheltuielile sale de spitalizare, cu atât mai 
mare este prima. E un sistem foarte eficace. Caldwell şi cu mine 
credem că putem institui aici, la Spitalul Orăşenesc Bartlet, un 
stimulent economic asemănător. Singura problemă este că va 
trebui să destinăm acestui scop un oarecare capital de început. 
De îndată ce sistemul va deveni operaţional, se va autofinanţa 


13 


Drastic Utilization Measures (lb. engl.) = Măsuri Drastice de 
Rentabilizare (n.tr.). 
14 Drastic Utilization Control (lb. eng.) = Control Drastic/ Sever al 


Rentabilizării (n.tr.). 


58 


prin reducerea spitalizări. 

— Pare formidabil, declară Traynor, entuziasmat. Hai să-l 
punem în aplicare! Poate că acest tip de program, în combinaţie 
cu DUM, ne va scoate din zona riscului de falimentare. 

— O să aranjez o întâlnire cu Charles Kelley, ca să discutăm 
chestiunea asta, spuse Beaton, luându-şi pardesiul. 

— Dacă tot vorbim despre rentabilizare, zise ea când porniră 
pe lungul coridor către ieşire, sper din tot sufletul să nu ajungem 
să obţinem „autorizaţia de necesitate” pentru intervenţii 
chirurgicale pe cord deschis. Este extrem de important să n-o 
obţinem. Trebuie să facem în aşa fel ca CMV-ul să-şi trimită 
pacienţii care au nevoie de un by-pass la Boston, ca şi până 
acum. 

— Sunt de acord din toată inima, declară Traynor, ţinând uşa 
deschisă pentru a o lăsa pe Beaton să treacă înaintea lui. leşiră 
din spital în zona inferioară de parcare. Acesta a fost unul din 
motivele pentru care m-am dus astăzi la Montpellier. Am 
început o oarecare activitate de culise în vederea unui grup de 
influențare negativă în problema cu autorizaţia asta. 

— Dacă am obţine acel CON%5, am intra şi mai rău în zona 
periculoasă a riscului de faliment, avertiză Beaton. 

Sosiră la maşinile lor, parcate una lângă alta. Inainte de a se 
instala la volan, Traynor îşi roti privirile prin parcarea 
întunecată, mai ales către pâlcul de arbori care despărţea 
spaţiul de parcare inferior de cel superior. 

— Aici e mai întuneric decât tineam eu minte, îi strigă lui 
Beaton. Este ca şi cum ai căuta necazurile cu lumânarea. Avem 
neapărat nevoie de luminile acelea. 

— Mă voi ocupa imediat de asta, făgădui ea. 

— Ce pacoste! se văită Traynor. După ce că avem toate 
celelalte probleme cu care să ne batem capul, mai trebuie să ne 
facem griji şi cu un blestemat de violator! Ce amănunte se 
cunosc în legătură cu incidentul din noaptea trecută? 

— Agresiunea a avut loc cam pe la miezul nopţii şi de 
astădată n-a fost vorba de o asistentă medicala. A fost una 


15 CON: abreviere de la Certificate of Need (lb. engl.) = Autorizaţie de 
necesitate (n.tr.). 


59 


dintre infirmierele voluntare, Marjorie Kleber. 

— Profesoara? preciză Traynor. 

— Întocmai. Încă de când s-a îmbolnăvit, a depus la fiecare 
sfârşit de săptămână un volum de muncă voluntară 
considerabil. 

— Ce se ştie despre violator? 

— Aceeaşi descriere: aproximativ un metru optzeci şi purta o 
mască de schior. Doamna Kleber zicea că individul avea nişte 
cătuşe. 

— Ăsta-i un detaliu simpatic, comentă Traynor. Cum a scăpat? 

— Doar printr-un noroc. S-a întâmplat ca paznicul de noapte, 
făcându-şi rondurile, să treacă chiar atunci pe acolo. 

— Poate că ar trebui să întărim măsurile de securitate, sugeră 
Traynor. 

— Ar fi necesari bani pe care nu-i avem, îi reaminti Beaton. 

— Atunci, ar fi indicat să discut cu Wayne Robertson, să 
vedem dacă poliţia reuşeşte să asigure o oarecare protecţie. 

— Am stat eu deja de vorbă cu el. Dar Robertson nu dispune 
de oameni suficienţi pentru a trimite pe vreunul aici în fiecare 
noapte. 

— Mă întreb dacă Hodges ştia cu adevărat cine este 
violatorul. 

— Crezi că s-ar putea ca dispariţia lui să fi avut vreo legătură 
cu bănuielile lui? 

— Nu m-am gândit la asta, spuse Traynor, înălţând din umeri. 
Presupun că e posibil. Nu era Hodges omul care să-şi păstreze 
părerile pentru el. 

— lată un gând cam înspăimântător, zise Beaton. 

— Într-adevăr. Oricum, eu vreau să fiu informat imediat 
despre astfel de agresiuni. Mai ales, nu am chef de nici o 
surpriză în timpul unei şedinţe a consiliului executiv. Aşa ceva 
îmi creează o imagine proastă. 

— Îmi cer scuze, dar am încercat să te sun. De acum înainte 
mă voi asigura că eşti informat. 

— Ne vedem la Iron Horse, zise Traynor, urcând în maşină şi 
pornind motorul. 


60 


3 


Joi, 20 mai 


— TREBUIE SĂ PLEC, CA SĂ-MI IAU FETIŢA DE LA programul de 
după orele de clasă, îi spuse Angela unuia dintre colegii ei de 
rezidenţiat, Mark Danforth. 

— Ce ai de gând să faci cu toate lamelele acelea? o întrebă 
Mark. 

— Ce pot să fac? se răsti Angela. Trebuie să-mi iau fiica. 

— E-n ordine, nu te repezi la mine. Întrebam şi eu, aşa. Mă 
gândeam că, eventual, te-aş putea ajuta. 

— lartă-mă. Sunt, pur şi simplu, îngrozitor de agitată. Dacă le- 
ai putea vedea măcar pe astea câteva, ţi-aş rămâne veşnic 
îndatorată, spuse Angela, luând de pe stativ cinci lamele de 
microscop. 

— Nici o problemă, o asigură Mark, adăugind la teancul lui de 
lamele pe cele ale Angelei. 

Aceasta îşi acoperi microscopul cu învelitoarea respectivă, îşi 
luă la repezeală lucrurile şi părăsi spitalul în fugă. De cum ieşi 
din parcare, fu absorbită în traficul bostonian al orei de vârf. 

Când, în cele din urmă, opri maşina în faţa şcolii, Nikki stătea, 
pierdută, pe treptele de la intrare. Zona aceea a oraşului nu era 
deloc plăcută. Pereţii şcolii erau plini de mâăzgălituri, iar clădirea 
era înconjurată de o imensă întindere de beton. În afară de 
câţiva elevi de clasa a şasea şi a şaptea care jucau baschet 
dincolo de un gard înalt, nu se zărea nici un copil de vârsta şcolii 
elementare. Un grup de adolescenţi apatici, îmbrăcaţi în 
veşminte ridicol de supradimensionate, umblau fără vreun scop 
anume pe lângă clădire. Pe partea cealaltă a străzii, chiar în 
dreptul şcolii, se afla culcuşul din cutii de carton al unui amărât 
fără adăpost. 

— Imi pare rău că am întârziat, spuse Angela, în timp ce Nikki 
urca în maşină şi îşi fixa centura de siguranţă. 


61 


— Nu face nimic, zise fetiţa, dar eram puţin speriată. Astăzi, la 
şcoală, s-a ivit o problemă serioasă. A venit aici poliţia şi a fost 
mare tămbălău. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Unul din băieţii de-a şasea a adus pe terenul de sport un 
pistol, spuse Nikki, pe un ton absolut firesc. A tras şi a fost 
arestat. 

— A rănit pe cineva? 

— Nu, zise Niki, clătinând din cap. 

— De ce avea un pistol? 

— Vânduse droguri. 

— Inţeleg, spuse Angela, încercând să-şi păstreze calmul tot 
atât de bine ca şi fiica ei. Cum ai aflat asta? De la ceilalţi copii? 

— Nu. Eram de faţă, răspunse Nikki, reţinându-şi un căscat. 

Fără ca ea să vrea, mâinile Angelei se încleştară mai tare pe 
volan. Şcoala elementară de stat fusese ideea lui David. 
Amândoi depuseseră eforturi considerabile pentru a o alege pe 
cea la care mergea Nikki. Până la întâmplarea de astăzi, Angela 
fusese destul de mulţumită. Dar acum era speriată, în parte din 
cauză că Nikki era în stare să vorbească despre acel incident ca 
despre un lucru foarte firesc. O înspăimânta constatarea că Niki 
privea aşa ceva ca pe o întâmplare obişnuită. 

— Astăzi am avut o suplinitoare, o informă Nikki. Şi nu m-a 
lăsat să-mi fac, după gustare, curățirea plămânilor. 

— Imi pare rău, draga mea. Te simţi congestionată? 

— Oarecum. După ce fusesem afară, respiram cam şuierător, 
dar mi-a trecut. 

— O vom face de îndată ce vom ajunge acasă. lar eu voi 
telefona iarăşi la secretariatul şcolii. Nu ştiu ce-i cu ei de nu 
înţeleg. 

Angela ştia care era problema lor: prea mulţi copii şi un 
personal didactic neîndestulător, iar cel pe care îl aveau se 
schimba întruna. La intervale de câteva luni, Angela trebuia să-i 
sune şi să le explice cât de necesară îi era lui Nikki terapia 
respiratorie. 

În timp ce Nikki aştepta în maşină, Angela parcă lângă un 
automobil deja parcat la bordură şi se repezi în băcănia locală, 
să cumpere ceva cu care să rezolve masa de seară. Când ieşi 


62 


din magazin, sub ştergătorul de parbriz se afla un tichet de 
parcare. 

— l-am spus doamnei că vei ieşi imediat, explică Nikki, dar ea 
a zis „Formidabil!” şi, oricum, ni l-a lăsat. 

Angela blestemă printre dinţi. 

În următoarea jumătate de oră se învârtiră prin imediata 
apropiere a casei lor, căutând un loc de parcare. Tocmai când 
Angela era gata să renunţe, găsiră unul. 

După ce puse în frigider articolele de băcănie reci, Angela o 
ajută pe Nikki să-şi facă terapia respiratorie. De obicei, o făceau 
numai dimineaţa, însă în anumite zile, ca de pildă cele cu grad 
de poluare ridicat, era necesar s-o facă mai des. 

Rutina pe care o stabiliseră începea prin auscultarea pe care 
o făcea Angela cu stetoscopul pentru a se încredința că Nikki nu 
avea nevoie de un medicament bronhodilatator. După aceea, 
folosindu-se de un fotoliu mare şi jerpelit pe care-l cumpăraseră 
la un târg de vechituri, Nikki lua pe rând nouă poziţii diferite 
care, cu ajutorul gravitaţiei, înlesneau eliberarea anumitor zone 
ale plămânilor. Cât timp Nikki rămânea în câte una din acele 
poziţii, Angela ciocănea uşor, cu palma puţin strânsă, respectiva 
zonă a plămânilor. Pentru fiecare zonă erau necesare două sau 
trei minute. În douăzeci de minute terminau. 

După ce făcură terapia, Nikki se înapoie la temele ei şcolare, 
iar Angela intră în bucătăria asemănătoare cu o cambuză, să se 
apuce de pregătirea cinei. Peste o jumătate de oră se întoarse 
acasă şi David. Era extenuat, deoarece toată noaptea 
precedentă se ocupase de neobişnuit de mulţi bolnavi. 

— Ce noapte! se văită el. 

Incercă s-o sărute pe Nikki pe obraz, dar ea se trase înapoi, 
concentrându-se asupra cărţii sale. Fetiţa stătea la masa din 
sufragerie - dormitorul ei nu era destul de mare pentru a mai 
încăpea acolo şi un birou. 

David intră în bucătărie şi fu respins în acelaşi mod de Angela, 
care era foarte ocupată cu pregătirile pentru cină. Alungat de 
două ori, David recurse la frigider. După ce deschise, cu 
oarecare greutate, uşa acestuia, din cauza spaţiului mic în care 
se aflau atât el, cât şi Angela, scoase o cutie de bere. 

— Ne-au venit la camera de gardă doi pacienţi cu SIDA, 


63 


suferind de toate bolile cunoscute de specia umană, se plânse 
el. Colac peste pupăză, au fost şi două stopuri cardiace. N-am 
reuşit nici măcar să arunc o privire în camera de odihnă, 
darmite să apuc să dorm cât de cât. 

— Dacă eşti în căutare de compătimire, nu ţi-ai găsit omul 
potrivit, spuse Angela, punând la fiert nişte paste făinoase. In 
plus, îmi stai în drum. 

— Eşti într-o dispoziţie formidabila, remarca David. 

leşi din mica bucătărie şi se instala pe unul din scaunele de la 
tejgheaua care o despărţea pe aceasta de zona cu rol de 
cameră de zi şi sufragerie. 

— Şi eu am avut o zi stresantă, explică Angela. A trebuit să 
las o lucrare neterminată, ca să mă duc s-o iau pe Nikki de la 
şcoală. Nu cred că-i cinstit să fiu nevoită să fac asta în fiecare zi. 

— Aşadar, ăsta e motivul pentru care eşti isterică? Faptul că o 
iei pe Nikki de la şcoală? Credeam că era un lucru discutat şi 
stabilit. La naiba, tu eşti cea care te-ai oferit, argumentând că 
programul tău ar fi mult mai previzibil decât al meu. 

— Nu puteţi vorbi mai încet? interveni Nikki. Încerc să citesc. 

— Nu sunt deloc isterică! se răsti Angela în şoaptă. Atâta doar 
că sunt mult prea stresată. Nu-mi place ca, pentru a-mi efectua 
munca, să depind de alţii. Şi ca şi cum asta n-ar fi de ajuns, 
Nikki mi-a dat astăzi nişte veşti îngrijorătoare. 

— Ca de pildă...? 

— Intreab-o pe ea. 

David cobori de pe scaunul de bar şi se strecură într-unul din 
fotoliile din sufragerie. Nikki îi relată cum decursese ziua pentru 
ea. Angela veni şi ea acolo şi începu să pună masa, aşezând 
farfuriile şi tacâmurile lângă cărţile lui Nikki. 

— Continui să fii un susţinător al şcolilor de stat, când auzi 
vorbindu-se despre revolvere şi droguri printre elevii de clasa a 
şasea? îl întrebă pe David. 

— E necesar ca şcolile de stat să fie susţinute, replică el. Eu 
însumi am învăţat la o şcoală de stat. 

— Vremurile s-au schimbat. 

— Dacă oameni ca noi dau bir cu fugiţii, ripostă David, şcolile 
n-au nici o şansă. 

— Nu vreau să fiu idealistă când e vorba de securitatea fiicei 


64 


mele, declară Angela pe un ton tăios. 

Când cina fu pregătită, mâncară toţi trei, în tăcere, spaghete 
cu sos tomat şi salată. Nikki continuă apoi să citească, nedând 
atenţie părinţilor ei. Angela oftă zgomotos de câteva ori, 
petrecându-şi degetele prin păr. Era pe punctul de a izbucni în 
lacrimi. David fierbea. După ce muncise atât de greu în 
precedentele treizeci şi şase de ore, nu credea că merita un 
astfel de tratament. 

Deodată, Angela îşi împinse înapoi scaunul, zgâriind 
pardoseala, îşi luă farfuria şi-i dădu drumul să cadă în chiuvetă. 
Zângănitul cioburilor îi făcu pe David şi pe Nikki să tresară 
puternic. 

— Angela, spuse David, străduindu-se din răsputeri să-şi 
stăpânească glasul, te laşi prea mult în voia nervilor. Hai să 
discutăm cum să facem cu luarea de la şcoală a lui Nikki. 
Trebuie să existe o soluţie. 

Angela îşi şterse câteva lacrimi îndărătnice de la colţurile 
ochilor. Rezistă ispitei de a-i da lui David o replică usturătoare, 
spunându-i că imaginea pe care şi-o făcea el despre sine, 
considerându-se un partener de viaţă raţional şi plăcut, nu era 
nici pe departe o realitate. Aşa că se întoarse cu spatele la 
chiuvetă şi-i răspunse: 

— Să ştii că adevărata problemă este faptul că am tot evitat 
să luăm o decizie în legătură cu ce vom face la întâi iulie. 

— Nu prea cred că acum ar fi momentul potrivit pentru a 
discuta despre ce avem de făcut cu restul vieţii noastre, zise 
David. Suntem extrem de obosiţi. 

— Oh, aiurea! exclamă Angela, revenind la masă şi aşezându- 
se iar pe scaun. Tu niciodată nu socoteşti că e momentul 
potrivit. Necazul e că timpul trece şi a nu lua o decizie, este 
până la urmă, tot un soi de decizie. Până la întâi iulie e mai 
puţin de o lună şi jumătate. 

— Okay, zise David, cu resemnare. Stai să-mi iau listele, 
adăugă, dând să se ridice. 

— Nu prea ne sunt necesare listele tale, spuse Angela, 
reţinându-l. Avem trei opţiuni. Am aşteptat să ne răspundă cei 
de la New York şi am primit răspunsul lor acum trei zile. lată pe 
scurt care sunt opţiunile noastre: ne putem duce la New York, 


65 


unde eu voi începe să mă specializez în medicină legală, iar tu, 
în medicină respiratorie; putem rămâne aici, la Boston, unde eu 
voi face medicină legală, iar tu vei urma la Harvard cursuri de 
specializare în probleme de sănătate publică; sau ne putem 
duce la Bartlet şi să începem să profesăm efectiv. 

David îşi plimbă limba prin gură, încercând să gândească. Era 
frânt de oboseală. Ar fi vrut să se mai uite prin listele lui, dar 
Angela continua să-l ţină de braţ. 

— Mă cam sperie ideea de a renunţa la învăţământ, spuse el, 
în cele din urmă. 

— Sunt întru totul de acord cu tine, recunoscu Angela. De atât 
de multă vreme nu facem altceva decât să învăţăm, încât ne 
este greu să ne închipuim alt fel de viaţă. 

— Este adevărat că în ultimii patru ani am avut foarte puţin 
timp pentru noi înşine, spuse David. 

— La un moment dat, calitatea vieţii trebuie să devină un ţel 
final, se declară Angela de acord cu el. Realitatea e că, dacă ar 
fi să rămânem aici, la Boston, probabil am fi nevoiţi să locuim 
tot în apartamentul acesta. Avem prea multe datorii ca să ne 
permitem altceva. 

— Situaţia ar fi aceeaşi dacă ne-am muta la New York, 
sublime David. 

— Doar dacă n-am accepta să fim ajutaţi de părinţii mei, zise 
Angela. 

— În trecut am evitat soluţia asta, îi reaminti David. Ajutorul 
lor a implicat întotdeauna prea multe restrângeri ale libertăţii 
noastre. 

— Sunt de acord. Un alt lucru la care trebuie să ne gândim 
este starea sănătăţii lui Nikki. 

— Eu vreau un căţel, zise Nikki. 

— Nikki se simte foarte bine, spuse David. 

— Dar aici, ca şi la New York, e multă poluare, atrase atenţia 
Angela. Până la urmă, asta ne va costa. Şi eu încep să mă satur 
de câte crime se petrec aici, în oraş. 

— Prin asta îmi dai de înţeles că vrei să ne ducem la Bartlet? 

— Nu. Încerc doar să mă gândesc la toate soluţiile. Însă 
trebuie să recunosc că atunci când aud de revolvere şi droguri 
în clasa a şasea, Bartletul începe să mi se pară din ce în ce mai 


66 


bun. 

— Mă întreb dacă este chiar atât de paradiziac pe cât pare, 
replică David. Deoarece ne ducem în atât de puţine locuri, poate 
că l-am idealizat prea mult. 

— Există o modalitate prin care să ne lămurim, sugeră 
Angela. 

— Hai să ne întoarcem acolo! strigă Nikki. 

— Foarte bine, se învoi David. Astăzi e joi. Ce-aţi zice să 
plecăm sâmbătă? 

— Mie-mi convine, zise Angela. 

— Uraaa! izbucni Nikki. 


67 


4 


Vineri, 21 mai 


TRAYNOR SEMNĂ TOATE SCRISORILE PE CARE LE dictase în 
acea dimineaţă şi le aşeză într-un teanc ordonat pe colţul mesei 
lui de lucru. Nerăbdător, se ridică în picioare şi îşi îmbrăcă 
pardesiul. Tocmai străbătea anticamera biroului său, cu gând să 
se ducă să ia prânzul la lron Horse, când secretara lui, Collette, 
îl chemă înapoi pentru a primi un apel telefonic din partea lui 
Tom Baringer. 

Bombănind printre dinţi, Traynor reveni la masa lui de lucru. 
Tom era un client prea important ca el să-şi permită să rateze 
acea convorbire. 

— Niciodată n-o să ghiceşti unde mă aflu, zise Tom. La 
camera de gardă, aşteptând să vină doctorul Portland ca să mă 
peticească la loc. 

— Dumnezeule, ce s-a întâmplat? întrebă Traynor. 

— Ceva stupid, recunoscu Tom. Curăţăm câteva frunze de pe 
streşinile mele, când scara pe care stăteam s-a răsturnat. Mi-am 
fracturat afurisitul de şold. Cel puţin, asta-i ceea ce mi-a spus 
doctorul de-aici, de la camera de gardă. 

— Îmi pare rău. 

— Oh, ar fi putut să fie şi mai rău. Dar e clar că nu voi fi în 
stare să iau parte la întâlnirea pe care o programasem pentru 
după-amiaza aceasta. 

— Desigur. Aveai de discutat ceva important? 

— Mai poate aştepta. Dar, ia stai, dacă tot te am la telefon, 
ce-ar fi să autorizezi să mi se instaleze aici, la spital, o linie 
telefonică? Imi închipui că merit puţin din atenţia cuvenită VIP- 
urilor. 

— S-a făcut, zise Traynor. O să mă ocup personal de treaba 
asta. Tocmai sunt în drum să iau prânzul cu un membru din 
comitetul de conducere al spitalului. 


68 


— Distracţie plăcută! îi ură Tom. Pune o vorbă bună! 

După ce închise telefonul, Traynor îi spuse secretarei să 
anuleze audiența lui Tom şi să lase liber spaţiul respectiv din 
agendă. Pauza aceea avea să-i ofere şansa de a recupera 
rămânerea în urmă cu dictarea. 

Traynor fu primul care sosi la întâlnirea fixată pentru prânz. 
După ce comandă un martini sec, îşi roti privirea scrutătoare 
prin sala cu plafon de grinzi. Ca de obicei în ultima vreme, i se 
rezervase cea mai bună masă din local, una situată într-un 
separeu confortabil, cu o vedere deosebit de spectaculoasă 
către râul Roaring, care curgea în spatele hanului. Plăcerea lui 
Traynor spori când îl văzu pe Jeb Wiggins, fostul lui rival şi 
vlăstar al uneia dintre puţinele familii vechi şi bogate din Bartlet, 
stând la o masă mult mai puţin bătătoare la ochi. Jeb îl tratase 
întotdeauna pe Traynor cu condescendenţă. Tatăl lui Traynor 
lucrase în fabrica de umeraşe, care, la vremea respectivă, 
fusese una dintre proprietăţile Wigginsilor. Pe Traynor îl încânta 
inversarea rolurilor: acum el era cel care se afla la conducerea 
celei mai mari întreprinderi din oraş. 

Helen Beaton şi Barton Sherwood sosiră împreună. 

— Regret că am întârziat, spuse Sherwood, depărtând de 
masă un scaun şi invitând-o pe Beaton să ia loc. 

Lui Beaton şi lui Sherwood li se serviră băuturile lor obişnuite 
şi toţi dădură comanda pentru felurile de mâncare dorite. De 
cum plecă chelnerul, Beaton luă cuvântul: 

— Am câteva veşti bune. Azi-dimineaţă m-am întâlnit cu 
Charles Kelley şi el nu are nimic împotriva intenţiei noastre de a 
institui un program de acordare a unor prime medicilor de la 
CMV. Singura lui grijă este dacă asta îi va costa sau nu ceva pe 
cei de la CMV, ceea ce nu va fi cazul. A făgăduit să le prezinte 
ideea aceasta şefilor săi, dar nu mă aştept să apară nici o 
problemă. 

— Minunat! exclamă Traynor. 

— Ne vom întâlni din nou luni, adăugă Beaton. Mi-ar plăcea să 
vii şi tu, daca ai timp. 

— Categoric, o asigură Traynor. 

— Acum, tot ce ne mai trebuie este capitalul iniţial. Aşa că m- 
am întâlnit cu Barton şi cred că amândoi am rezolvat 


69 


chestiunea, spuse Beaton, strângând braţul lui Sherwood. 

Acesta se aplecă înainte şi vorbi în şoaptă: 

— Mai ţineţi minte acel mic fond secret pe care l-am creat noi 
din banii încasaţi ca mită pentru construirea clădirii destinate 
radioterapiei? Îi depusesem în Bahamas. Am de gând să-i aduc 
înapoi, în rate mici, în funcţie de necesităţi. De asemenea, 
putem folosi o parte din ei pentru vacanțe în insulele Bahamas. 
Asta-i cel mai uşor. Ba chiar putem plăti cu ei biletele de avion 
în Bahamas. 

Le fu adusă mâncarea şi nimeni nu mai vorbi până când nu se 
depărta chelnerul. 

— Ne-am gândit că o vacanţă în insulele Bahamas ar fi ca un 
fel de mare premiu, explică Beaton. Acesta i-ar putea fi acordat 
medicului care ar realiza în anul respectiv cel mai mic procentaj 
de spitalizare. _ 

— Asta-i perfect, încuviinţă Traynor. Intreaga idee mi se pare 
din ce în ce mai bună. 

— O vom îmbunătăţi şi mai mult şi o vom pune în aplicare cât 
mai curând posibil, zise Beaton. Până acum, cifrele pentru luna 
mai sunt mai proaste decât cele din aprilie. Internările sunt mai 
numeroase şi pierderea de bani este, în mod corespunzător, mai 
mare. 

— Am unele veşti bune, interveni Sherwood. Prin infuzia de 
bani lichizi proveniți din donația asigurării, fondul de 
amortisment a revenit la nivelul său preconizat. Treaba asta s-a 
făcut într-un mod pe care nu-l va descoperi niciodată nici unul 
dintre inspectorii financiari. 

— O situaţie de criză e mereu urmată de o alta, se văită 
Traynor, nevrând să-i recunoască lui Sherwood meritul de a 
rezolva o problemă pe care tot el o crease. 

— Vreţi să merg înainte cu emiterea de acţiuni pentru garajul 
cu parcare? întrebă Sherwood. 

— Nu, răspunse Traynor. Din nefericire, nu putem. Trebuie să 
ne ducem iarăşi la Comisia Specială, să cerem o nouă 
autorizaţie. Aprobarea lor era legată de începerea imediată a 
realizării proiectului. Cu o expresie dispreţuitoare, Traynor arătă 
cu bărbia spre masa alăturată. Preşedintele comisiei, Jeb 
Wiggins, consideră că sezonul turistic ar putea fi afectat în mod 


70 


defavorabil dacă am construi în timpul verii. 

— Ce păcat! comentă Sherwood. 

— Am şi eu o mică veste bună, adăugă Traynor. Tocmai am 
aflat, azi-dimineaţă, că Autorizaţia de necesitate pentru operaţii 
pe cord deschis nu ne-a fost acordată pentru anul în curs. Nu-i 
aşa că este îngrozitor? 

— Oh, ce tragedie! exclamă Beaton, izbucnind în râs. Slavă 
Domnului! 

După ce li se servi cafeaua, Traynor îşi aduse aminte de 
apelul telefonic al lui Tom Baringer. Îi transmise informaţia 
respectivă lui Beaton. 

— Am luat deja cunoştinţă de internarea domnului Baringer, 
spuse aceasta. Cu câtva timp în urmă am introdus în calculator 
un program care să mă avertizeze când este spitalizat un astfel 
de pacient. Am şi vorbit cu Caldwell şi el va avea grijă să se 
asigure că domnul Baringer va fi tratat aşa cum i se cuvine unui 
VIP. Ce valoare are fondul? 

— Un milion, răspunse Traynor. Nu-i imens, dar nici de 
disprețuit. 

După ce îşi terminară prânzul, ieşiră din local în lumina 
strălucitoare a sfârşitului de primăvară. 

— Care-i situaţia în ceea ce priveşte iluminatul parcărilor? 
întrebă Traynor. 

— S-a făcut totul, răspunse Beaton. S-a rezolvat de mai bine 
de o săptămână. Zona de sus e folosita numai în timpul zilei, iar 
realizând instalaţia numai în cea de jos am economisit o sumă 
de bani destul de mare. 

— Mi se pare raţional, conveni Traynor. 

In apropiere de Banca Naţională Green Mountain, dădură 
peste Wayne Robertson. Pălăria lui cu boruri largi, în stil militar, 
îi era mult coborâtă pe frunte pentru a-i apăra ochii de soare. Ca 
măsura de protecţie suplimentară, purta ochelari de soare cu 
lentile-oglindă. 

— Bună, zise Traynor, pe un ton amical. 

In chip de salut, Robertson îşi atinse borul pălăriei cu degetul. 

— Au mai apărut ceva noutăţi uluitoare în cazul Hodges? îl 
întrebă Traynor. 

— Nu prea, răspunse şeful poliţiei locale. De fapt, ne gândim 


71 


să-l lăsăm baltă. 

— N-ar fi prea devreme? îl avertiză Traynor. Aminteşte-ţi că 
zevzecul ăla bătrân avea plăcerea de a-şi face apariţia când era 
mai puţin aşteptat. 

— Şi nedorit, completă Beaton. 

— Doctorul Cantor crede că tipul se află în Florida, zise 
Robertson. Încep să cred şi eu la fel. Mă gândesc că micul 
scandal în legătură cu faptul că spitalul s-a îngrijit de casa lui l-o 
fi făcut să se simtă îndeajuns de prost pentru a-l convinge să 
părăsească oraşul. 

— Mi-aş fi închipuit că avea o piele mai groasă decât atâta, 
replică Traynor. Dar cine sunt eu ca să fac presupuneri? 

După ce-şi luară rămas-bun şi schimbară urări de bine pentru 
petrecerea weekendului, cei patru se înapoiară fiecare la 
treburile lui. 

În timp ce suia cu maşina dealul către spital, Beaton se 
gândea la Traynor şi la relaţiile ei cu el. Nu era fericită; ar fi vrut 
mai mult. Rendez-vous-uri o dată sau de două ori pe lună nu 
prea erau ceea ce sperase ea. 

Beaton îl cunoscuse pe Traynor cu câţiva ani în urmă, când el 
venise la Boston pentru a participa la un curs de reîmprospătare 
a cunoştinţelor în materie de drept fiscal. La vremea aceea ea 
lucra în oraş ca director adjunct într-unul din spitalele de la 
Harvard. Atracția fusese instantanee şi reciprocă. Petrecuseră 
împreună o săptămână toridă, apoi se mai întâlniseră când şi 
când, până ce el o recrutase, convingând-o să vină la Bartlet 
pentru a conduce spitalul. Îi dăduse de înţeles că, în cele din 
urmă, ei doi aveau să trăiască împreună, dar până acum aşa 
ceva nu se întâmplase. Traynor nu obținuse divorţul a cărui 
iminenţă i-o promisese. Beaton simţea că trebuia să facă ea 
însăşi ceva pentru a îndrepta situaţia; numai că nu ştia ce 
anume. 

Revenind la spital, Beaton se duse direct la camera 204, unde 
se aştepta să-l găsească pe Tom Baringer. Voia să se 
încredinţeze că acesta era instalat confortabil. In schimb, 
Beaton se miră când găsi acolo o altă pacientă - o femeie cu 
numele de Alice Nottingham. Beaton strânse din dinţi, cobori la 
parter şi, cu paşi apăsaţi, intră în biroul lui Caldwell. 


72 


— Unde este Baringer? întrebă ea pe un ton tăios. 

— Camera 204, răspunse Caldwell. 

— Dacă domnul Baringer n-a fost cumva supus unei operaţii 
de schimbare a sexului şi n-a adoptat numele de Alice, nu el se 
află în camera 204. 

— S-a comis o încurcătură, zise Caldwell, ridicându-se repede 
în picioare. 

Îşi făcu loc pe lângă Beaton şi parcurse în grabă coridorul ce 
ducea spre camera de internări. Acolo o căută pe Janice Sperling 
şi o întrebă ce se întâmplase cu Tom Baringer. 

— L-am dus la 209, spuse Janice. 

— Ţi-am zis să-l pui la 204. 

— Ştiu, recunoscu Janice. Dar, de când am discutat, a devenit 
disponibila 209. Este o cameră mai mare. Aţi precizat că domnul 
Baringer este un pacient deosebit. M-am gândit că ar prefera să 
fie la 209. 

— 204 are o vedere mai frumoasă şi-n plus e dotată cu un pat 
ortopedic nou. Tipul are o fractură de şold. Schimbă ori 
camerele, ori paturile. 

— E-n ordine, spuse Janice, ridicând ochii spre cer. Există unii 
oameni cărora niciodată nu le poţi face pe plac. 

Caldwell se duse la biroul lui Beaton şi îşi vâri capul prin uşa 
întredeschisă. 

— Îmi pare rău că n-am urmărit situaţia până la capăt, zise el. 
Dar va fi îndreptată în mai puţin de o oră. Făgăduiesc. 

Beaton dădu aprobator din cap şi îşi concentra din nou atenţia 
asupra muncii sale. 


73 


5 


Sâmbătă, 22 mai 


DAVID POTRIVISE CEASUL DEŞTEPTĂTOR LA ŞASE FĂRĂ un 
sfert, ca şi cum ar fi fost o zi de lucru obişnuita. La şase şi un 
sfert era deja în dram spre spital. Temperatura urcase deja până 
aproape de douăzeci şi patru de grade şi cerul era senin. Înainte 
de nouă îşi terminase vizitele şi revenise acasă. 

— Ei bine, dragele mele, strigă de cum intră în apartament, 
nu vreau să pierd toată ziua asta aşteptând. Haideţi să pornim 
la drum. 

— Nu-i cinstit, tăticule, protestă Nikki, apărând în pragul 
camerei sale. Noi suntem cele care te-am aşteptat pe tine. 

— Era doar o glumă, o linişti David, râzând şi gâdilând-o în 
joacă. 

In curând plecară. Nu după mult timp, peisajul citadin fu 
înlocuit de suburbii presărate cu arbori, urmate de lungi fâşii de 
pădure. Cu cât înaintau spre nord, cu atât mai frumoase 
deveneau împrejurimile, mai ales acum când copacii erau 
înfrunziţi. 

Când ajunseră la Bartlet, David reduse viteza, până când 
maşina aproape că se târa. Ca nişte turişti avizi de frumuseţile 
naturii, sorbeau priveliştile cu ochii. 

— E şi mai încântător decât îmi rămăsese în minte, declară 
Angela. 

— Uite acelaşi căţel! strigă Nikki, arătând spre partea cealaltă 
a străzii. Ne putem opri? 

— Ai dreptate, spuse David, trăgând maşina într-un loc de 
parcare în diagonală, liber. O recunosc pe doamnă. 

— Eu recunosc câinele, replică Nikki, deschizând portiera şi 
coborând din Volvo. 

— Stai o clipă! strigă Angela. 

Sări jos din automobil şi o luă de mână pe fetiţă, pentru a 


74 


traversa strada. David veni după ele. 

— Bună, iată-vă din nou! îi întâmpină doamna, când Nikki se 
apropie de ea. Văzând-o pe copilă, cățelul trase de lesă. Nikki se 
aplecă şi câinele o linse pe faţă. Luată prin surprindere, fetiţa 
izbucni în râs. Nu ştiu dacă v-ar interesa, continuă doamna, dar 
căţeaua domnului Staley a fătat acum câteva săptămâni. Puii 
sunt chiar vizavi, în magazinul de articole de menaj. 

— Putem să ne ducem să-i vedem? se rugă Nikki. 

— De ce nu? zise David, mulţumindu-i apoi femeii. 

Traversând iarăşi strada, Wilsonii intrară în magazinul de 
articole de menaj. Lângă intrare, într-un ţarc improvizat, se afla 
Molly, căţeaua domnului Staley, alăptând cinci pui pufoşi. 

— Sunt adorabili! exclamă Nikki. Pot să-i mângâi? 

— Nu ştiu, spuse David, întorcându-se apoi către vânzător, 
ceea ce-l făcu să se izbească de domnul Staley care stătea chiar 
în spatele lui. 

— Bineînţeles, poate să-i mângâie, încuviinţă domnul Staley, 
după ce se prezentase. De fapt, sunt de vânzare. În nici un caz, 
nu am nevoie de şase cockeri aurii. 

Nikki se lăsă în genunchi şi, strecurându-şi mâna în ţarc, 
mângâie uşor unul din pui. El reacţiona agăţându-se de degetul 
ei de parcă ar fi fost un sfârc. Fetiţa chiţăi de plăcere. 

— la-l sus, dacă vrei, o îndemnă domnul Staley. Din seria 
aceasta de pui, ăsta-i „fiara”. 

Nikki luă în braţe puiul. Căţeluşul îşi frecă botul de obrazul ei 
şi o linse pe nas. 

— Il iubesc, declară Nikki. Aş vrea să fie al nostru. Se poate? O 
să am eu grijă de el. 

David simţi cum ochii i se umplu pe neaşteptate de lacrimi pe 
care trebuia neapărat să şi le reţină. Îşi luă privirea de la Nikki şi 
se uită la Angela. Aceasta, tamponându-şi colţurile ochilor cu o 
batistă de hârtie, se uită la rându-i la soţul ei. Privirile li se 
întâlniră într-o clipă de deplină înţelegere. Modesta rugăminte a 
lui Nikki îi înduioşa chiar mai mult decât cu prilejul primei lor 
vizite la Bartlet. Ţinând seama de toate prin câte trecuse fetiţa, 
cu fibroză ei chistică, ceea ce-şi dorea nu era mult. 

— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? întrebă David. 

— Aşa cred, răspunse Angela, ale cărei lacrimi fură înlocuite 


75 


de un surâs. Asta ar însemna că am putea să cumpărăm o casă. 

— Adio, crime şi poluare! exclamă el. Apoi se uită în jos, la 
Nikki. De acord, spuse. Poţi avea câinele. Ne mutăm la Bartlet! 

Nikki se lumină la faţă. Strânse la piept cățelul, care o linse pe 
obraji. 

David se întoarse spre domnul Staley şi se înţelese cu el în 
privinţa preţului. 

— Imi închipui că peste vreo patru săptămâni vor fi pregătiţi 
să-şi părăsească mama, zise domnul Staley. 

— Aşa va fi perfect, fu de acord David. Vom veni aici la 
sfârşitul lunii. 

Cu oarecare greutate, Nikki fu despărțită de căţeluşul ei şi 
Wilsonii ieşiră din magazin. 

— Acum ce facem? întrebă Angela, emoţionată. 

— Hai să sărbătorim hotărârea noastră, răspunse David. Să 
luăm prânzul la han. 

Peste câteva minute stăteau la o masă cu vedere spre râu. 
David şi Angela comandară fiecare câte un pahar cu vin alb. 
Nikki ceru un suc de merişoare. Ciocniră toţi trei. 

— Aş vrea să închin paharul în cinstea venirii noastre în 
grădina raiului, zise David. 

— lar eu aş vrea să toastez pentru începutul achitării datoriei 
noastre, spuse Angela. 

— Bine zis! aprobă David şi băură toţi trei. 

— Îţi vine să crezi? îl întrebă Angela. Veniturile noastre, ale 
amândurora, vor depăşi o sută douăzeci de mii de dolari. 

David fredonă câteva măsuri din cântecul We're în the 
Money!$. 

— Cred că pe câinele meu o să-l botez Rusty”, declară Nikki. 

— Este un nume minunat, fu de acord David. 

— Ce părere ai despre faptul că eu voi câştiga de două ori cât 
tine? îl tachină Angela. 

David ştiuse că o dată şi o dată avea să apară şi înţepătura 
asta, aşa că era pregătit. 

— Tu o să-ţi câştigi banii în laboratorul tău întunecat şi trist, o 


16 we're in the Money (lb. engl.) = (aprox.) Suntem plini de bani (n.tr.). 
17 Rusty (lb. engl.) = Ruginiul (n.tr.). 


76 


necăji la rândul lui, pe când eu, cel puţin, voi vedea oameni 
adevăraţi, vii, recunoscători. 

— Oare situația aceasta nu-ţi va răni delicatul orgoliu 
bărbătesc? 

— Absolut deloc. Şi e plăcut să ştiu că, dacă vreodată am 
divorța, aş primi o pensie alimentară. Întinzându-se peste masă, 
Angela îi dădu lui David un ghiont în coaste. De altfel, adăugă el, 
acest soi de diferenţiere nu va mai dura mult. Este o moştenire 
a unei epoci trecute. Medicii patologi, ca şi chirurgii şi alţi 
specialişti plătiţi excesiv de bine, vor fi aduşi în curând cu 
picioarele pe pământ. 

— Cine zice asta? întrebă Angela. 

— Asta o zic eu! 

După prânz, se hotărâră să se ducă direct la spital, ca să-i 
aducă la cunoştinţă lui Caldwell decizia lor. Se prezentară la 
secretara acestuia şi fură imediat poftiţi să intre în biroul lui. 

— E fantastic! exclamă Caldwell când îl informară cu privire la 
decizia pe care o luaseră. Ştiu deja şi cei de la CMV? 

— Incă nu, răspunse David. 

— Veniţi! zise Caldwell. Să le dăm vestea cea bună. 

Charles Kelley fuse tot atât de incitat la aflarea veştii. După 
ce-i strânse mâna, felicitându-l, îl întrebă pe David când credea 
că avea să fie gata să înceapă să primească pacienţi. 

— Aproape imediat, răspunse David, fără ezitare. Pe întâi 
iulie. 

— Rezidenţiatul tău nu se va termina decât pe treisprezece, îi 
aminti Kelley. Nu vă trebuie puţin răgaz, ca să vă instalaţi? 

— Cu datoriile noastre, replică David, cu cât mai curând 
începem să lucrăm, cu atât ne vom simţi mai bine. 

— Şi tu vezi lucrurile în acelaşi fel? o întrebă Caldwell pe 
Angela. 

— Categoric. 

David se interesă dacă putea să se ducă iarăşi în cabinetul 
care-i fusese atribuit. Kelley fu bucuros să-i satisfacă dorinţa. 

David se opri în faţa sălii de aşteptare, închipuindu-şi cum 
avea să arate numele lui pe eticheta nescrisă de sub numele 
doctorului Randall Portland. Străbătuse un drum lung şi greu, 
începând din clipa în care, în clasa a opta fiind, se hotărâse să 


77 


devină doctor, dar, în cele din urmă, reuşise. 

Deschise uşa şi trecu pragul. Fu smuls din visare când o 
siluetă îmbrăcată într-un halat imaculat, de chirurg, se ridică 
dintr-o săritură de pe canapeaua din sala de aşteptare. 

— Ce-nseamnă asta? întrebă mânios individul. 

David avu nevoie de câteva clipe ca să-l recunoască pe 
doctorul Portland. Asta în parte din cauza modului neprevăzut în 
care avea loc întâlnirea, dar şi pentru că, în luna ce trecuse de 
când îl văzuse David ultima dată, doctorul Portland se 
schimbase. Slăbise mult; ochii îi păreau adânciţi în orbite, cu o 
expresie obsedată, iar obrajii i se scofâlciseră. 

Kelley trecu în faţa grupului, făcu din nou prezentările între 
David şi Randall, apoi îi explică acestuia de ce se aflau acolo. 
Mânia doctorului Portland se risipi. Ca un balon care pierde aer, 
se prăbuşi la loc, pe canapea. David observă că Randall nu 
numai că slăbise, dar era şi foarte palid. 

— Îmi pare rău că te-am deranjat, îi spuse. 

— Tocmai trăgeam un pui de somn, se scuză doctorul 
Portland. Glasul îi era lipsit de vlagă. Felul în care vorbea trăda 
aceeaşi extenuare ca şi înfăţişarea sa. Am rezolvat un caz în 
dimineaţa asta şi mă simţeam obosit. 

— Tom Baringer? întrebă Caldwell. Doctorul Portland confirmă 
printr-o înclinare a capului. Sper că a mers bine. 

— Operația a decurs perfect, răspunse Randall. Acum, trebuie 
să ţinem pumnii pentru evoluţia postoperatorie. 

David îşi ceru încă o dată scuze, apoi, împreună cu ceilalţi, 
ieşi din cabinet. 

— Îmi pare rău pentru cele întâmplate, spuse Kelley. 

— Ce nu-i în ordine cu el? întreba David. 

— Din câte ştiu eu, nimic, răspunse Kelley. 

— Nu arată bine, insistă David. 

— Mie mi s-a părut că arăta deprimat, interveni Angela. 

— Munceşte foarte mult, recunoscu Kelley. Sunt sigur că este, 
pur şi simplu, suprasolicitat. 

Grupul se opri în faţa biroului lui Kelley. 

— Acum, că ştim că veţi veni, zise acesta, aş vrea să-mi 
spuneţi dacă există ceva ce am putea face pentru a vă fi de 
folos? 


78 


— Va trebui să ne ducem să vedem câteva case, răspunse 
Angela. La cine ne sugeraţi să apelăm? 

— La Dorothy Weymouth, răspunse Caldwell, concis. 

— Are dreptate, întări Kelley. 

— Este de departe cel mai bun agent imobiliar din oraş, 
adăuga Caldwell. Veniţi înapoi în biroul meu şi folosiţi telefonul 
de acolo. 

O jumătate de oră mai târziu, întreaga familie se afla în biroul 
lui Dorothy Weymouth, situat la etajul întâi al unei clădiri de pe 
strada cu vagonul-restaurant, vizavi de acesta. 

Dorothy era o femeie imensă, dar simpatică, îmbrăcată într-o 
rochie fără nici o formă, care semăna cu un cort. 

— Trebuie să vă spun că sunt impresionată, declară ea. Vocea 
îi era surprinzător de piţigăiată pentru o femeie atât de 
corpolentă. Cât timp eraţi în dram încoace, venind de la spital, 
m-a sunat Barton Sherwood, să mă informeze că vrea să vă 
ajute. Şi să ştiţi că nu deseori se întâmplă ca preşedintele băncii 
să telefoneze încă dinainte ca eu măcar să-l fi întâlnit pe client. 
Nu sunt foarte sigură în privinţa gusturilor voastre, continuă 
Dorothy, începând să pună pe biroul ei fotografii ale 
proprietăţilor aflate în momentul acela pe piaţă. Aşa că va trebui 
să-mi indicaţi unele preferinţe. Credeţi că v-ar plăcea o casă 
albă, cu acoperiş de şindrilă, în oraş, sau una de ţară, din piatră 
şi mai izolată? Şi cât de mare să fie? Acest ultim considerent 
este oare important? Intenţionaţi să aveţi mai mulţi copii? 

Auzind întrebarea referitoare la eventuala lor dorinţă de a 
avea mai mulţi copii, David şi Angela se încordară. Până la 
naşterea lui Nikki, nici unul din ei nu bănuise că era purtător al 
genei fibrozei chistice. Aceasta era o realitate pe care nu o 
puteau ignora. 

Neştiind că atinsese un punct nevralgic, Dorothy continuă să 
înşire fotografii ale unor locuinţe, între timp susţinând un 
monolog neîntrerupt. 

— lată o proprietate deosebit de fermecătoare, care tocmai a 
fost scoasă pe piaţă. Este o frumuseţe! 

Angelei i se tăie respiraţia. Luă fotografia. Nikki încercă să se 
uite peste umărul ei. 

— Asta îmi place, zise Angela, dându-i şi lui David fotografia. 


79 


Era o casă din cărămidă, în stilul de la sfârşitul epocii 
georgiene!$, sau în stil federal timpuriu, cu duble ferestre cu 
arcade de o parte şi de alta a unei uşi centrale, alcătuite din 
panouri. Coloane albe şi canelate susțineau porticul cu fronton 
de deasupra uşii. Peste acesta se afla o mare fereastră în stil 
palladian!?. 

— Este una dintre cele mai vechi case din cărămidă din 
această zonă, spuse Dorothy. A fost construită în 1820. 

— Ce-i acolo, în spate? întrebă David, arătând spre fotografie. 

— Acela este fostul siloz, îi explică Dorothy, după ce se uită la 
imagine. In spatele casei şi legat de ea se află un şopron. Nu-l 
puteţi vedea în fotografia asta, pentru că a fost făcută chiar din 
faţa casei, din josul dealului. Pe vremuri, proprietatea era o 
fermă de vaci de lapte şi încă una rentabilă, din câte înţeleg. 

— E superbă, zise cu nostalgie Angela, dar sunt sigură că n- 
am putea să ne-o permitem. 

— Conform celor spuse mie de Barton Sherwood, aţi putea, 
contrazise Dorothy. Şi-n afară de asta, ştiu că proprietara, Clara 
Hodges, este foarte nerăbdătoare să vândă. Sunt convinsă că ar 
fi posibil să ajungeţi la o înţelegere avantajoasă. Oricum, merită 
s-o vedeţi. Hai să mai alegem patru sau cinci case şi să ne 
ducem să le vizităm. 

Potrivind cu iscusinţă ordinea vizitelor, Dorothy lăsă la urmă 
casa doamnei Hodges. Aceasta era situată cam la trei-patru 
kilometri la sud de centrul oraşului, pe creasta unei mici coline. 
Cea mai apropiată casă se afla la vreo două sute de metri în 
josul drumului. Când intrară pe aleea de acces, Nikki remarcă 
heleşteul cu broaşte şi fu imediat cucerită. 

— Heleşteul este nu numai decorativ, zise Dorothy, ci şi 
formidabil pentru patinaj, iarna. 

Dorothy opri maşina puţin lateral, între casă şi heleşteu. De 
acolo aveau o bună perspectivă asupra clădirii, inclusiv a 


18 Epoca georgiană: epoca regilor George ai Angliei, respectiv 1714-1830 
şi 1910-1936 (n.tr.). 

19 Stil palladian: stil neoclasic, inspirat din arhitectura romană, specific 
arhitectului italian Andrea di Pietro Palladio (1508-1580). Fereastra 
palladiană, sau „veneţiană”, se caracterizează prin trei deschideri, cea 
centrală fiind arcuită şi mai înaltă (n.tr.). 


80 


şopronului legat de ea. Nici David nici Angela nu scoase vreun 
cuvânt. Erau amândoi profund impresionați de înfăţişarea nobilă 
şi impunătoare a locuinţei. Abia acum realizară că aceasta avea 
trei, nu două niveluri. De fiecare parte a acoperişului ţuguiat, 
învelit în ardezie, se vedeau câte patru lucarne. 

— Sunteţi sigură că domnul Sherwood crede că ne putem 
permite aşa ceva? întrebă David. 

— Absolut, îl încredința Dorothy. Veniţi să vedem interiorul, 
într-o stare apropiată de hipnoză, David şi Angela o urmară pe 
Dorothy prin interiorul casei. Ca un priceput agent imobiliar ce 
era, Dorothy îşi continuă neîntreruptul şuvoi de sporovăială, 
spunând lucruri cum ar fi „Această cameră oferă multe 
posibilităţi” şi „Doar cu puţină creativitate şi cu niţică muncă, 
încăperea asta va fi foarte confortabilă”. Orice altă problemă, ca 
aceea a tapetului care se desprindea sau cea a giurgiuvelelor 
putrede ale ferestrelor fu minimalizată. Aspectele avantajoase, 
ca, de pildă, dimensiunile mari ale numeroaselor şemineuri şi 
frumoasa lucrătură a cornişelor, fură lăudate cu o nestăvilită 
înşiruire de superlative. 

David insistă să vadă totul. Coborâră chiar şi treptele de 
granit cenuşiu ce duceau la subsol, care părea extrem de umed 
şi plin de mucegai. 

— Se simte un miros ciudat, remarcă el. Oare există aici, jos, 
vreo problemă cu apa? 

— N-am auzit despre aşa ceva, răspunse Dorothy. Dar este un 
subsol spaţios şi frumos. Dacă sunteţi un soi de om cu 
îndemânare manuală, aveţi aici loc destul pentru un atelier. 

Angela îşi reţinu un chicotit, precum şi un comentariu 
nemăgulitor. Fusese cât pe-aci să spună că David avea 
probleme şi când trebuia să schimbe un bec, dar îşi ţinu gura. 

— Văd că aici nu există pardoseală, remarcă David, 
aplecându-se şi râcâind cu unghia puţin lut. 

— Este o pardoseală din pământ bătătorit, explică Dorothy. 
Ceva obişnuit în case mai vechi, cum e asta. lar acest subsol 
prezintă şi alte caracteristici specifice unei locuinţe din secolul al 
nouăsprezecelea. Vorbind astfel, deschise o uşă masivă de 
lemn. Aici este vechea pivniţă pentru păstrarea fructelor şi 
rădăcinoaselor. 


81 


Încăperea - slab luminată, cu un singur bec mic - era dotată 
cu rafturi pentru conserve şi lăzi pentru cartofi şi mere. 

— Este un loc mohorât, spuse Nikki. Parc-ar fi o carceră 
subterană. 

— Va fi la îndemână dacă vreodată îţi vin în vizită părinţii, îi 
sugeră David Angelei. l-am putea instala aici, jos. 

Angela îşi rostogoli ochii în cap, înălţându-şi privirile spre cer. 

După ce le prezentă pivniţa, Dorothy îi conduse spre celălalt 
colţ al subsolului şi le arătă o imensă ladă frigorifică. 

— Această casă e prevăzută cu mijloace atât vechi, cât şi 
moderne de depozitare a alimentelor, sublinie ea. 

Inainte de a părăsi subsolul, Dorothy deschise o a doua uşă. 
Dincolo de ea se afla un al doilea rând de trepte de granit, care 
urcau spre o uşă asemănătoare cu o trapă. 

— Scara aceasta duce afară, în curtea din spate, explică 
Dorothy, arătând câţiva stânjeni de lemne de foc, frumos stivuiţi 
lângă perete. Pe vremuri se ardea cărbune, dar s-a trecut pe 
petrol, adăugă ea, atrăgându-le atenţia asupra unui mare 
rezervor de combustibil lichid, cocoţat pe nişte butuci cenușii, în 
colţul opus faţa de lada frigorifică. 

David încuviinţă dând din cap, deşi nu se prea pricepea la 
sobe, indiferent cu ce s-ar fi făcut arderea. 

In timp ce urcau scara pentru a reveni în bucătărie, David 
simţi iarăşi mirosul acela de aer statut şi vru să ştie cum era 
gândit sistemul de evacuare a reziduurilor casnice. 

— Este un sistem septic perfect, îl asigură Dorothy. La cererea 
noastră a fost verificat. Se află în partea de vest a casei. Dacă 
vreţi, vă pot arăta instalaţia de filtrare. 

— De vreme ce a fost inspectat, sunt sigur că este în ordine, 
zise David, habar neavând ce este acela un sistem de filtrare 
sau cum ar trebui să arate. 

David şi Angela o rugară pe Dorothy să-i lase în faţa Băncii 
Naţionale Green Mountain. Erau îngrijorați şi totodată 
surescitaţi. Barton Sherwood îi primi aproape imediat. 

— Am găsit o casă care ne place, îl informă David. 

— Nu mă miră, replică Sherwood. În Bartlet există o 
sumedenie de case superbe. 

— Este o casă a cărei proprietară e Clara Hodges, continuă 


82 


David, dându-i prospectul agenţiei imobiliare. Preţul cerut este 
de două sute cincizeci de mii de dolari. Ce părere are banca 
despre proprietate şi despre preţ? 

— E vorba de o splendidă casă veche, zise Sherwood. O ştiu 
bine. Trecu repede cu privirea peste prospect. lar 
amplasamentul este formidabil. De fapt, se învecinează chiar cu 
proprietatea mea. Cât priveşte preţul, cred că este o adevărată 
pomană. 

— Aşadar, banca ar fi de acord să contrasemneze cumpărarea 
de către noi la preţul acesta? întrebă Angela, vrând să fie sigură 
- totul părea prea frumos ca să fie adevărat. 

— Bineînţeles, dumneavoastră veţi oferi mai puţin, îi sfătui 
Sherwood. Eu aş sugera o ofertă iniţială de o sută nouăzeci de 
mii. Dar banca va fi de acord să susţină achiziţionarea chiar şi la 
preţul cerut. 

După un sfert de oră, David, Angela şi Nikki ieşiră din nou în 
lumina şi căldura soarelui de Vermont. Niciodată în viaţa lor nu 
mai cumpăraseră o casă. Era o decizie de o importanţă colosală. 
Totuşi, de vreme ce hotărâseră să se mute la Bartlet, se aflau 
într-o stare de spirit propice luării de decizii. 

— Ei bine? întrebă David. 

— Nu-mi pot imagina că am putea găsi ceva mai bun, spuse 
Angela. 

— E loc chiar şi pentru a avea un birou în camera mea, 
interveni Nikki. 

— Cu mulţimea de încăperi pe care le are casa aia, zise David, 
întinzând mâna şi ciufulindu-i părul, ai putea avea chiar şi 
propria ta cameră de lucru. 

— Hai s-o facem, decretă Angela. 

Revenind în biroul agenţiei imobiliare, îi aduseră la cunoştinţă 
decizia lor unei Dorothy încântate. Câteva minute mai târziu, 
aceasta îi telefonă Clarei Hodges şi, deşi procedeul era cam 
neconvențional, se încheie o înţelegere verbală la preţul de 
două sute zece mii de dolari. 

În timp ce Dorothy întocmea documentele oficiale, David şi 
Angela schimbară o privire. Erau uluiţi la gândul că deveniseră 
proprietarii unei locuinţe mai frumoase decât visaseră vreodată 
că ar fi putut să posede în anii viitori. Sentimentele lor includeau 


83 


însă şi o oarecare îngrijorare. Datoria le crescuse la mai mult 
decât dublu, ajungând la peste trei sute cincizeci de mii de 
dolari. 

Spre sfârşitul zilei, după câteva drumuri dus-întors între biroul 
lui Dorothy şi bancă, toate documentele necesare erau 
completate şi se stabili o dată de încheiere a contractului. 

— Am câteva nume pentru dumneavoastră, spuse Dorothy 
când terminară cu hârţogăria. Pete Bergan se îndeletniceşte cu 
diverse munci prin oraş. Nu-i cel mai isteţ om din lume, dar face 
treabă bună. lar pentru zugrăveli, eu apelez la John Murray. 
David notă acele nume, cu numerele de telefon respective. Și 
dacă aveţi nevoie de cineva care să stea cu Nikki când nu 
sunteţi acasă, sora mea mai mare, Alice Doherty, ar fi încântată 
să vă ajute. Şi-a pierdut soţul în urmă cu câţiva ani. În plus, 
locuieşte în zona dumneavoastră. 

— Asta-i o informaţie formidabilă, se bucură Angela. Cum 
amândoi avem serviciu, ne-ar fi necesar cineva cam în fiecare 
zi. 

Mai târziu în aceeaşi după-amiază, David şi Angela se întâlniră 
la noua lor locuinţă cu omul priceput la toate şi cu zugravul. Se 
înţeleseră să facă o curăţenie generală, precum şi un minimum 
de zugrăveală şi de reparaţii necesare pentru ca clădirea să 
reziste mai bine la intemperii. 

După o nouă vizită la magazinul de articole de menaj, ca Nikki 
să-l poată mângâia încă o dată pe Rusty şi să-i spună la 
revedere, Wilsonii urcară în maşină şi porniră la drum către 
Boston. La volan era Angela. Nici David, nici Nikki nu moţăia. 
Erau surescitaţi de tot ce realizaseră şi plini de vise în legătură 
cu noua lor viaţă, care avea să înceapă într-un viitor foarte 
apropiat. 

— Ce părere ai despre doctorul Portland? o întrebă David pe 
Angela, după o perioadă de tăcere. 

— Ce vrei să spui? 

— Tipul nu prea s-a purtat prietenos. 

— Cred că l-am trezit noi din somn. 

— Chiar şi aşa, oamenii nu devin atăt de iritabili numai pentru 
atâta. In plus, arăta de parcă ar fi fost în pragul morţii. S-a 
schimbat extraordinar de mult într-o lună. 


84 


— Mi s-a părut că vorbea şi arăta ca un om deprimat. 

David înălţă din umeri. 

— Acum, că mă gândesc, zise apoi, nici prima oară când l-am 
întâlnit nu era prea prietenos. Tot ce voia să ştie era dacă eu joc 
baschet. Are ceva ce mă face să nu mă simt în largul meu. Sper 
că faptul de a lucra în acelaşi grup de cabinete cu el să nu 
devină o pacoste. 

Până să ajungă ei la Boston se întunecase - în drum, se 
opriseră să ia cina. Când reveniră în apartamentul lor, se uitară 
în jur miraţi, uimiţi că reuşiseră să trăiască vreme de patru ani 
într-un spaţiu atât de mic, ce-ţi dădea senzaţia de claustrofobie. 

— Tot apartamentul ăsta ar încăpea în biblioteca noii noastre 
case, comentă Angela. 

David şi Angela se deciseră să le telefoneze părinţilor lor, 
pentru a-şi împărtăşi cu ei emoţiile. Ai lui David se arătară 
încântați. Deoarece ei se retrăseseră la Amherst, în New 


Hampshire, li se părea că Bartletul se afla în imediata lor 
vecinătate. 

— De-acum înainte o să vă vedem mult mai des, copii, le 
spuseră. 


Părinţii Angelei avură o cu totul altă reacţie. 

— Este uşor să ieşi din marile ligi universitare, zise doctorul 
Christopher, dar e greu de revenit. Socotesc că aţi fi putut să-mi 
cereţi părerea înainte de a face un lucru atât de nebunesc. Uite, 
vorbeşte şi cu maică-ta. 

Mama Angelei prelua receptorul şi îşi exprimă dezamăgirea că 
David şi Angela nu veniseră la New York. 

— Tatăl tău şi-a pierdut o mulţime de timp discutând cu tot 
felul de oameni, ca să se asigure că aţi căpăta aici posturi bune, 
spuse ea. Cred că, neprofitând de eforturile lui, aţi dat dovadă 
de lipsă de respect. 

După ce încheie convorbirea, Angela se întoarse spre David. 

— Niciodată nu ne-au oferit cine ştie ce sprijin, zise ea, aşa că 
presupun că n-ar fi trebuit să mă aştept ca acum să se schimbe. 


85 


6 


Luni, 24 mai 


TRAYNOR SOSI LA SPITAL DESTUL DE DEVREME CÂT SĂ-I 
rămână timp liber înainte de şedinţa din acea după-amiază. |n 
loc să se ducă direct la biroul lui Helen Beaton, se duse în zona 
pacienţilor de la etajul întâi, la camera 209. După ce inspiră 
adânc, ca să prindă curaj, deschise uşa. Faptul că era 
preşedintele consiliului de conducere al spitalului nu modificase 
cu nimic aversiunea lui faţă de situaţiile în care avea de-a face 
cu probleme de ordin medical, mai ales când astfel de probleme 
erau serioase. 

Conştient că în prezenţa suferinzilor grav bolnavi respiraţia îi 
devenea scurtă şi precipitata, Traynor străbătu încăperea 
întunecoasă şi se apropie de marele pat ortopedic. Aplecându- 
se şi evitând cu scrupulozitate să se atingă de ceva, se uită cu 
atenţie la clientul său, Tom Baringer. Acesta nu arăta bine şi 
Traynor nu voia să se apropie prea mult, ca să nu se 
molipsească de cine ştie ce boală îngrozitoare. Faţa lui Tom era 
cenuşie, iar respiraţia lui, anevoioasă. Un tub de material plastic 
şerpuia pe după capul lui, introducându-i oxigen prin nas. Ochii 
îi era menţinuţi închişi cu ajutorul unor plasturi şi de sub 
pleoape îi zemuia o unsoare. 

— Tom! îl chemă Traynor pe nume, în şoaptă. 

Cum nu primi nici un răspuns, îl chemă încă o dată, cu glas 
mai tare. Dar Tom nici nu se mişcă. 

— Nu este în stare să răspundă. 

Traynor tresări violent şi se făcu alb ca varul la faţă. Crezuse 
că, în afară de el şi de Tom, în cameră nu se mai afla nimeni. 

— Pneumonia lui nu reacţionează la tratament, spuse 
necunoscutul, pe un ton mânios, stând pe un scaun într-un colţ 
al încăperii, învăluit în umbră, în aşa fel, încât Traynor nu putea 
să-i vadă chipul. Moare, întocmai ca şi ceilalţi. 


86 


— Cine eşti dumneata? întrebă Traynor, ştergându-şi fruntea, 
care se acoperise de broboane de sudoare. 

Bărbatul se ridică în picioare. Abia atunci văzu Traynor că era 
îmbrăcat într-o salopetă de chirurg, peste care purta o haină 
albă. 

— Sunt Randy Portland, medicul domnului Baringer, spuse 
străinul, înaintând către cealaltă latură a patului şi uitându-se în 
jos, la pacientul său aflat în comă. Operația a reuşit, dar 
pacientul e pe cale să moară. Presupun că ai mai auzit vreo 
versiune a acestei zicale usturătoare. 

— Bănuiesc că da, zise Traynor, neliniştit. 

Şocul pe care i-l provocase prezenţa doctorului Portland se 
transforma într-o serioasă îngrijorare. Purtarea individului avea 
ceva în mod cert ciudat. Traynor nu era deloc sigur de ceea ce 
putea să facă omul acela în momentul următor. 

— Şoldul a fost reparat, spuse doctorul Portland, ridicând 
marginea cearşafului, ca Traynor să poată vedea rana bine 
cusută. Nici o problemă de nici un fel. Dar, din păcate, 
tratamentul s-a dovedit a fi fatal. Nu există şanse ca domnul 
Baringer să iasă de aici pe propriile-i picioare. Portland lăsă să 
cadă cearşaful la loc şi, cu o expresie sfidătoare, îl privi pe 
Traynor drept în ochi. E ceva în neregulă cu spitalul ăsta, 
declară el. Nu am de gând să suport eu singur întregul blam. 

— Doctore Portland, zise Traynor, pe un ton şovăitor, mi se 
pare că nu te simţi bine. Poate că şi pe dumneata ar trebui să te 
vadă un medic. 

Doctorul Portland îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs, 
însă era un râs cavernos, lipsit de voioşie, care se sfârşi tot atât 
de brusc pe cât începuse. 

— E posibil să ai dreptate, zise el. S-ar putea să-ţi ascult 
sfatul. 

Cu aceste cuvinte, se răsuci în loc şi părăsi încăperea. Traynor 
se simţea uluit. Se uită la Tom ca şi cum s-ar fi aşteptat ca 
acesta să se trezească şi să-i explice purtarea doctorului 
Portland. Nu reuşea să priceapă cum de puteau medicii să se 
implice atât de mult în starea pacienţilor lor, însă Portland părea 
să fie un tip dezechilibrat. 

Incercă pentru ultima oară să comunice cu Tom. 


87 


Convingându-se de inutilitatea efortului său, se depărtă de pat, 
mergând de-a-ndărătelea şi se furişă afară din cameră. Cu 
prudenţă, se uită după doctorul Portland. Nevăzându-l nicăieri, 
Traynor porni grăbit spre biroul lui Beaton. Caldwell şi Kelley 
erau deja acolo. 

— Îl cunoaşteţi toţi pe doctorul Portland? întrebă, instalându- 
se pe un scaun. 

Confirmară în unanimitate, dând din cap. 

— Este unul de-ai noştri, zise Kelley. E chirurg ortoped. 

— Chiar adineauri am avut o întâlnire foarte ciudată cu el, 
spuse Traynor. În drumul meu încoace, m-am oprit să-mi văd 
clientul, pe Tom Baringer, care-i grav bolnav. Doctorul Portland 
stătea într-un colţ al camerei întunecate a lui Tom. In clipa în 
care am intrat, nici măcar nu l-am văzut. Când a început să 
vorbească, s-a purtat foarte bizar, ba chiar părea pus pe ceartă. 
Îmi închipui că este deprimat din cauza stării lui Tom, dar a zis 
ceva cum că n-ar vrea să-şi asume el tot blamul şi că ar fi unele 
lucruri în neregula cu spitalul. 

— Cred că este stresat ca urmare a unei suprasolicitări în 
cadrul muncii lui, sugeră Kelley. Avem nevoie de cel puţin încă 
un chirurg ortoped. Din păcate, până acum eforturile noastre de 
angajare n-au avut succes. 

— Mi-a făcut impresia c-ar fi el însuşi bolnav, insistă Traynor. 
L-am sfătuit să vadă un doctor, dar el a râs doar. O să stau de 
vorbă cu el, promise Kelley. Poate că are nevoie de puţină 
vacanţă. Întotdeauna putem găsi un înlocuitor pe durata câtorva 
săptămâni. 

— Ei, gata cu asta, zise Traynor, încercând să reintre în rolul 
său de preşedinte al consiliului de conducere. Să ne vedem de 
şedinţa noastră. 

— Mai înainte, interveni Kelley, afişând unul din zâmbetele lui 
cuceritoare, aş vrea să vă spun ceva. Superiorii mei sunt foarte 
necăjiţi din cauza avizului nefavorabil referitor la CON-ul pentru 
chirurgie pe cord deschis. 

— Am fost şi noi dezamăgiţi în legătură cu asta, replică 
Traynor, oarecum neliniştit. Nu ne-a plăcut să începem cu 
stângul. Din nefericire, problema aceasta nu depinde de noi. Cei 
de la Montpellier ne-au respins, deşi noi ne închipuiam că ne 


88 


prezentasem bine posibilităţile. 

— CMV-ul se aşteptase ca până acum să fi fost pus în aplicare 
un program de chirurgie pe cord deschis, aminti Kelley. Asta 
făcea parte din prevederile contractului. 

— Era o chestiune inclusă în contract cu condiţia ca noi să fi 
primit CON-ul, îl corectă Traynor. Dar n-am primit acea 
autorizaţie. Aşa că hai să ne uităm la ceea ce s-a făcut. Am 
modernizat aparatura de rezonanţă magneto-nucleară, am 
construit secţia de terapie intensivă a nou-născuţilor şi am 
înlocuit vechea aparatură de tratamente radiologice cu cobalt 
printr-un nou accelerator linear în pas cu cele mai recente 
cuceriri ale ştiinţei în acest domeniu. Cred că am dat dovadă de 
o bună-credinţă remarcabilă şi că am realizat toate astea, deşi 
spitalul a pierdut bani. 

— Pe cei de la CMV nu-i interesează dacă spitalul pierde sau 
nu bani, replică Kelley, cu atât mai mult cu cât asta e, probabil, 
consecinţa unor minore ineficiente ale conducerii. 

— Cred că greşeşti, ripostă Traynor, înghiţindu-şi mânia iscată 
de insinuarea jignitoare a lui Kelley. li displăcea profund să fie 
pus în defensivă, mai ales de către acest birocrat tânăr şi 
obraznic. Eu socotesc că pe cei de la CMV ar trebui să-i 
intereseze faptul că noi pierdem bani. Dacă lucrurile ar merge 
mult mai rău, am fi siliţi să închidem porţile. Aşa ceva ar fi 
regretabil pentru toată lumea. Trebuie să colaborăm. Nu există 
altă soluţie. 

— Dacă Spitalul Orăşenesc Bartlet s-ar duce de râpă, zise 
Kelley, CMV-ul şi-ar muta interesele de afaceri în altă parte. 

— Nici asta nu-i uşor, avertiza Traynor. Celelalte două spitale 
din zonă nu mai funcţionează ca facilităţi sanitare pentru 
îngrijirea unor cazuri grave. 

— Aşa ceva nu constituie o problemă, replică Kelley cu 
nonşalanţă. Dacă ar fi nevoie, i-am transporta pe pacienţii noştri 
la spitalul CMV din Rutland. Traynor simţi că-i stă inima în loc. 
Posibilitatea ca CMV-ul să-şi transfere pacienţii nu-i trecuse 
niciodată prin minte. Sperase că inexistenţa unor spitale 
apropiate avea să-i permită să negocieze de pe o poziţie 
oarecum forte. Din câte se părea, nu aceasta era realitatea. Prin 
asta nu vreau să dau de înţeles că n-aş dori să colaborez cu voi, 


89 


cei de aici, zise Kelley. Relaţia noastră ar trebui să fie una 
dinamică. In definitiv, avem acelaşi scop: sănătatea comunităţii, 
încheie el, zâmbind din nou, ca pentru a-şi arăta dinţii albi şi de 
o regularitate perfectă. 

— Problema e că actuala taxă pe cap de om este prea mică, 
spuse Traynor, fără ocolişuri. Spitalizarea celor trimişi de CMV 
depăşeşte prevederile cu mai bine de zece la sută. Nu putem 
face faţă mult timp unei asemenea depăşiri. Consideram că e 
necesar să renegociem valoarea taxei pe cap de om. Atâta tot. 

— Taxa pe cap de om nu se renegociază decât la sfârşitul 
perioadei pe durata căreia a fost încheiat contractul, aminti 
Kelley pe un ton amabil. Drept cine ne luaţi? Voi aţi propus 
actualul nivel al taxei, în cadrul unei licitaţii competitive. Şi aţi 
semnat contractul. Aşa că acesta rămâne valabil. Ceea ce pot 
face eu este să încep unele negocieri cu privire la taxa pe cap 
de om pentru serviciile de urgenţă, care n-au fost avute în 
vedere în cadrul înţelegerii iniţiale. 

— Deocamdată nu putem fixa o taxă pe cap de om pentru 
serviciile de urgenţă, ripostă Traynor, simțind că-l trece un val 
de transpiraţie. Mai înainte trebuie să ieşim din zona roşie a 
riscului de falimentare. 

— Ceea ce constituie motivul convocării şedinţei noastre din 
această după-amiază, zise Beaton, luând cuvântul pentru prima 
oară şi trecând apoi la prezentarea variantei finale a 
programului de acordare a unor prime propus pentru medicii din 
cadrul CMV-ului. Fiecărui doctor de la CMV i se va plăti o primă, 
cu condiţia ca numărul zilelor de spitalizare pentru abonaţii 
respectivi să se menţină la un nivel prestabilit. Când numărul 
zilelor de spitalizare creşte, plata scade şi invers. 

— Asta seamănă a mituire inteligentă, remarcă Kelley, 
izbucnind în râs. Ţinând seama de cât de sensibili sunt medicii 
faţă de stimulentele economice, cu siguranţă că sistemul acesta 
ar duce la reducerea numărului de zile de spitalizare şi al 
intervențiilor chirurgicale. 

— In esenţă, este acelaşi plan pe care-l aplică CMV-ul la 
spitalul său din Rutland. 

— Dacă funcţionează acolo, ar trebui să aibă eficacitate şi 
aici, spuse Kelley. Pe mine nu mă deranjează, cu condiţia ca 


90 


soluţia aceasta să nu-i coste nimic pe cei de la CMV. 

— Fondurile necesare vor fi furnizate în totalitate de către 
spital, preciză Beaton. 

— Voi prezenta şefilor mei propunerea voastră, zise Kelley. 
Asta-i tot pentru şedinţa de azi? 

— Asta-i tot, confirmă Beaton. 

Kelley se ridică în picioare. 

— Am aprecia mult dacă aţi lua o decizie cât mai curând cu 
putinţă, spuse Traynor. Din păcate, pe situaţia noastră de bilanţ 
economic vedem o mare zonă roşie. 

— Mă voi ocupa de asta chiar azi, făgădui Kelley. O să încerc 
să am, până mâine, un răspuns definitiv, adăugă, dând mâna cu 
toţi şi părăsind încăperea. 

— Aş zice că lucrurile au decurs atât de bine pe cât era de 
sperat, remarcă Beaton, după plecarea lui. 

— Eu mă simt încurajat, declară Caldwell. 

— Nu mi-a convenit aluzia lui neruşinată la o conducere 
incompetentă, spuse Traynor. Nu-mi place atitudinea lui 
obraznică. Din păcate, suntem nevoiţi să avem de-a face cu el. 

— Ceea ce nu mi-a plăcut mie să aud a fost ameninţarea de 
a-şi transfera pacienţii la Rutland, zise Beaton. Ilnseamnă că 
poziţia de pe care negociem noi este şi mai slabă decât îmi 
închipuiam. 

— Tocmai mi-a trecut prin minte ceva, spuse Traynor. 
Adineauri am luat parte la o întrunire la nivel înalt, care s-ar 
putea să hotărască soarta spitalului, dar la care nu a fost 
prezent nici un medic. 

— Este o caracteristică a vremurilor, replică Beaton. Sarcina 
de a face faţă crizei din domeniul ocrotirii sănătăţii ne-a revenit 
nouă, celor din administraţie. 

— Cred că acesta-i echivalentul din lumea medicală al zicalei 
„Războiul este prea important pentru a fi lăsat în seama 
generalilor”, spuse Traynor. 

Remarca fu întâmpinată de râsetele tuturor - oferea un bun 
prilej de relaxare după încordarea din timpul şedinţei. 

— Cum rămâne cu doctorul Portland? întrebă Caldwell. Oare 
ar trebui să fac ceva? 

— Nu cred că ar fi ceva de făcut, răspunse Beaton. Eu n-am 


91 


auzit vorbindu-se decât de bine în legătură cu priceperea lui ca 
chirurg. În mod cert n-a încălcat nici una din reguli sau 
reglementări. Sunt de părere că ar trebui să aşteptăm să vedem 
ce vor face cei de la CMV. 

— Mie mi s-a părut că nu arăta deloc bine, insista Traynor. Nu 
sunt psihiatru şi nu ştiu cum arată cineva care e pe punctul de a 
avea o prăbuşire nervoasă, însă, dacă ar fi să ghicesc, aş zice că 
ar arăta întocmai ca el. 

Bâzâitul interfonului îi luă pe toţi prin surprindere, mai ales pe 
Beaton, care dăduse instrucţiuni clare ca şedinţa să nu fie 
întreruptă sub nici un motiv. 

— O veste proastă, anunţă ea, după ce închise aparatul. A 
murit Tom Baringer. 

Toţi trei rămaseră tăcuţi. Cel care vorbi primul fuse Traynor: 

— Nu există nimic mai în măsură decât moartea pentru a ne 
reaminti că, în ciuda eventualităţii de a înfrunta sau nu riscul 
falimentului economic, un spital constituie realmente un soi de 
afacere cu totul deosebit. 

— Aşa este, îi dădu dreptate Beaton. Ţelul muncii noastre 
este ca întregul oraş, ba chiar întreaga regiune, să devină ceva 
asemănător cu o mare familie. Şi ca în orice familie numeroasă, 
întotdeauna cuiva îi vine rândul să moară. 

— Care e rata mortalităţii aici, la Spitalul Orăşenesc Bartlet? 
întrebă Traynor. Niciodată nu m-am gândit să mă interesez. 

— Ne situăm în jurul unor cifre medii, răspunse Beaton. Cu un 
procent în plus sau în minus. De fapt, rata noastră e mai bună 
decât a majorităţii spitalelor universitare din marile oraşe. 

— lată o uşurare, constată Traynor. Vreme de o clipă, m-am 
temut că ar mai exista şi alt motiv de îngrijorare din partea mea. 

— Să terminăm cu vorbăria asta morbidă, zise Caldwell. Am o 
veste bună. Echipa soţ-soţie pe care noi şi CMV-ul ne-am dat 
atâta silinţa s-o recrutăm s-a decis să vină la Bartlet. Ca atare, 
vom dispune de un medic patolog cu o calificare excelentă. 

— Mă bucur să aud asta, spuse Traynor. In felul acesta, secţia 
de patologie va progresa rapid. 

— Ba chiar au cumpărat vechea casă a lui Hodges, adăugă 
Caldwell. 

— Nu zău! exclamă Traynor. Asta-mi place. Este un amănunt 


92 


care dovedeşte o oarecare ironie a sorții. 


Charles Kelley urcă în Ferrari-ul lui cu două locuri, porni 
motorul şi apăsă pe acceleraţie. Maşina reacţiona întocmai ca o 
minune a tehnicii, ceea ce şi era, împingându-l în spătarul 
scaunului în clipa în care ieşi în trombă din parcarea spitalului. 
Lui Charles îi plăcea să şofeze, mai ales la munte. Modul în care 
Ferrari-ul se aşeza la drum şi felul în care lua curbele era o 
adevărată încântare. 

După şedinţa cu cei de la spitalul din Bartlet, Kelley îi 
telefonase chiar lui Duncan Mitchell, socotind că era un bun 
prilej de a-şi face cunoscută existenţa omului de la vârful 
puterii. Duncan Mitchell era preşedintele consiliului de 
conducere al Centrului Medical Vermont, precum şi al altor 
câtorva organizaţii de ocrotire a sănătăţii şi societăţi de 
management spitalicesc din sudul ţării. Sediul său central era 
situat, în mod convenabil, în Vermont, unde domnul Mitchell 
avea o fermă. 

Kelley nu ştiuse la ce să se aştepte şi fusese neliniştit când 
telefonase, dar se întâmplase că preşedintele se purtase foarte 
amabil. Deşi Kelley îl nimerise tocmai când omul se pregătea să 
plece la Washington, Mitchell avusese generozitatea de a 
accepta o întâlnire cu Kelley în faţa clădirii principale a 
Aeroportului Burlington. 

În timp ce Learjet-ul CMV-ului se afla în ultimele etape ale 
alimentării cu combustibil, Mitchell îl invită pe Kelley pe 
bancheta din spate a limuzinei sale, oferindu-i o băutură din 
barul acesteia. Politicos, Kelley o refuză. 

Duncan Mitchell era un bărbat impunător. Nu îl egala în 
înălţime pe Kelley, însă degaja o impresie de putere. Era 
îmbrăcat cu meticulozitate într-un costum de afaceri clasic, la 
care adăugase o cravată de mătase şi butoni de manşete, din 
aur. Mocasinii săi, maro-închis, erau din piele de crocodil. 

Kelley se prezentă şi făcu un scurt istoric al colaborării sale cu 
CMV-ul, menţionând, în eventualitatea că Mitchell nu ştia, faptul 
că el era directorul regional pentru zona centrată în jurul 
Spitalului Orăşenesc Bartlet. Dar Mitchell părea să aibă 
cunoştinţă de calitatea lui Kelley. 


93 


— Am dori, eventual, să cumpărăm acea instituţie, îi spuse el. 

— Bănuiam acest lucru, replică Kelley şi tocmai de aceea am 
vrut să discut cu dumneavoastră personal. 

Domnul Mitchell scoase o tabacheră de aur din buzunarul 
hainei sale şi se servi cu o ţigară. Gânditor, o izbi uşor de 
capacul neted al tabacherei. 

— Din spitalele acestea regionale se poate scoate un profit 
frumuşel, zise el. Dar e nevoie de o administrare atentă. 

— Este întru totul şi părerea mea, spuse Kelley. 

— Despre ce anume voiai să discutăm? 

— Există două probleme. Prima implică un program de 
acordare de prime, pe care spitalul vrea să-l instituie, 
asemănător cu cel pe care-l aplicăm noi în spitalele noastre. Ei 
vor să reducă cheltuielile de spitalizare. 

— Şi cealaltă problemă? întrebă Mitchell, suflând un nor de 
fum către plafonul maşinii. 

— Unul dintre medicii noştri de la CMV a început să 
reacționeze ciudat la complicațiile postoperatorii ivite la 
pacienţii săi, zise Kelley. Spune tot felul de lucruri, cum că n-ar fi 
vina lui şi că e convins că e ceva în neregulă cu spitalul. 

— Are cumva antecedente de natura unor deranjamente 
mentale? se interesă domnul Mitchell. 

— Nu unele pe care le-am putea noi identifica, răspunse 
Kelley. 

— Referitor la prima problemă, să-i lăsăm să-şi aplice 
programul lor de prime. În situaţia actuală nu ne interesează 
cum stau ei cu bilanţul economic. 

— Şi în legătură cu doctorul? 

— Este evident că va trebui să faceţi ceva. Voi lăsa 
amănuntele în seama dumitale. O parte a talentului de a 
conduce o organizaţie aşa mare cum e a noastră constă în a şti 
când să delegi răspunderea. Acum ne aflăm într-un astfel de 
moment. 

— Vă mulţumesc, domnule Mitchell, spuse Kelley, încântat, 
fiindu-i clar că tocmai îi fusese acordat un vot de încredere. 

În culmea fericirii, Kelley cobori din limuzină şi reveni la 
volanul Ferrariului său. Când ieşi din aeroport, îl văzu pe Mitchell 
părăsindu-şi maşina şi îndreptându-se către avionul cu reacţie al 


94 


CMV-ului. „Într-o bună zi, îşi jură el, eu voi fi cel care va utiliza 
avionul acela.” 


95 


Vi 


Vineri, 30 iunie 


ATÂT SECŢIA DE MEDICINĂ INTERNĂ, CÂT ŞI CEA DE patologie 
organizară mici festivități neoficiale pentru grupul de absolvenţi 
din anul acela, care să marcheze încheierea rezidenţiatului lor. 
După ce-şi luară diplomele, David şi Angela renunţară la 
petrecerile programate pentru acea după-amiază şi se grăbiră 
spre casă. Era ziua în care aveau să părăsească Boston-ul, 
ducându-se la noua lor locuinţă şi la carierele care îi aşteptau la 
Bartlet, în statul Vermont. 

— Eşti emoţionată? o întrebă David pe Nikki. 

— Abia aştept să-l văd pe Rusty, declară fetiţa. 

Închiriaseră un camion al unei firme de transporturi, care să-i 
ajute să se mute. Pentru a-şi căra tot avutul în cele două 
vehicule, nu le trebui decât câteva drumuri în susul şi-n josul 
scării. Când terminară de cărat bagajul, Angela se instală la 
volanul breakului, iar David urcă în camion. Nikki preferă ca 
prima parte a călătoriei s-o facă alături de tatăl ei. 

David se folosi de prilej pentru a discuta cu fetiţa despre 
transferul la o nouă şcoală şi pentru a o întreba dacă avea să 
simtă lipsa prietenelor sale. 

— De unele dintre ele o să-mi fie dor, zise Nikki, dar de altele 
nu. Oricum, cred că voi face faţă. 

David zâmbi, făgăduindu-şi să ţină minte să-i relateze Angelei 
comentariul de copil precoce al lui Nikki. 

Cu puţin înainte de graniţa New Hampshireului, făcură o 
oprire ca să ia prânzul. Nerăbdători să ajungă la noua lor 
locuinţă, mâncară repede. 

— Mă simt minunat la gândul că las în urmă oraşul acela 
agitat şi plin de crime, zise Angela, în timp ce ieşeau din 
restaurant şi se apropiau de vehicule. In momentul acesta nu-mi 
pasă dacă vreodată mă voi mai înapoia sau nu acolo. 


96 


— Nu ştiu, replică David, glumind. Mie o să-mi fie dor să aud 
sirene, împuşcături, geamuri sparte şi strigăte de ajutor. Viaţa la 
ţară va fi foarte plictisitoare. 

Prefăcându-se mânioase, Nikki şi Angela îi traseră în glumă 
câţiva pumni. 

Pe durata restului călătoriei, Nikki trecu la Angela, în break. 

Pe măsură ce înaintau spre nord, vremea devenea tot mai 
plăcută. La Boston fusese caniculă, o atmosferă sufocantă şi 
ceaţă. Când intrară în Vermont, căldura dăinuia, dar cerul era 
senin şi aerul mult mai umed. 

Bartletul părea calm în căldura începutului de vară. Aproape 
fiecare pervaz de fereastră era împodobit cu ghivece de flori. 
Reducând viteza, caravana de două vehicule a Wilsonilor 
parcurse încet străzile lenevoase ale oraşului. Nu se vedeau 
decât puţini oameni, ca şi cum toată lumea şi-ar fi făcut siesta. 

— Ne putem opri să-l luăm pe Rusty? întrebă Nikki, când se 
apropiară de magazinul de articole de menaj Staley's. 

— Mai întâi să ne instalăm cât de cât, zise Angela. Va trebui 
să construim ceva în care să-l adăpostim până se deprinde să 
nu facă murdărie în casă. 

David şi Angela intrară pe aleea ce ducea spre locuinţa lor şi 
parcară vehiculele unul lângă altul. Acum când casa le aparţinea 
în mod oficial, admiraţia faţă de ea le era şi mai mare decât cu 
prilejul primei lor vizite. 

David cobori din camion, neputând să-şi ia ochii de la clădire. 

— E tare frumoasă, spuse el, dar pare să aibă nevoie de mai 
multe reparaţii decât credeam. 

Angela se apropie de David şi urmări direcţia în care se uita 
el. O parte din ornamentele de la cornişă căzuseră. 

— Nu-mi fac griji, replică ea. De aceea m-am măritat cu 
cineva care e priceput la toate treburile casei. 

— Constat, ripostă David, râzând, că-mi va fi destul de greu 
să te transform într-o persoană care să aibă încredere în mine. 

— Voi încerca să nu am prejudecăţi, îl tachină ea. 

Cu o cheie ce le fusese trimisă prin poştă, deschiseră uşa 
principală şi intrară în casă. Fără mobilier, aceasta arăta cu totul 
altfel. Când o văzuseră prima dată, fusese plină cu obiecte care 
le aparținuseră soţilor Hodges. 


97 


— Dă impresia unei săli de dans, remarcă David. 

— Există chiar şi ecou, spuse Nikki, strigând „Hello! şi 
constatând că pereţii reverberau cuvântul. 

— Aşa ştii că ai ajuns în propriul tău loc în viaţă, zise David, 
imitând un accent englezesc. Când casa ta are ecou. 

Wilsonii străbătură încet holul de la intrare. Acum, că nu 
existau covoare, tocurile lor păcăneau pe vasta pardoseală de 
lemn. Uitaseră cât de imens era noul lor cămin, mai ales în 
comparaţie cu apartamentul lor de la Boston. În afară de câteva 
mobile pe care fuseseră de acord ca Clara să le lase după 
plecarea ei - un scaun, o masă de bucătărie - casa era goală. 

În holul central, chiar în faţa scării maiestuoase, din plafon 
atârna un candelabru impunător. În stânga se aflau o bibliotecă 
şi o sufragerie, iar în dreapta, o uriaşă cameră de zi. Un coridor 
central ducea către o spațioasă bucătărie ţărănească, aceasta 
întinzându-se pe toată lăţimea clădirii, în partea din spate a 
casei. Dincolo de bucătărie se afla adăugirea pe două niveluri şi 
acoperită cu şindrilă care lega casa de şopron. Aceasta consta 
dintr-un vestibul, câteva cămări şi o scară de serviciu care 
ducea la etaj. 

Revenind la scara cea grandioasă, Wilsonii urcară la etaj. 
Acolo se aflau două dormitoare, fiecare comunicând cu câte o 
baie şi un apartament principal, situat deasupra zonei 
bucătăriei. 

Deschizând o uşă dincolo de coridorul central învecinat cu 
apartamentul principal, urcară treptele unei scări înguste, până 
la al doilea etaj, unde se aflau patru camere neprevăzute cu 
posibilităţi de încălzire. 

— O mulţime de spaţiu tocmai bun pentru depozitare, aprecie 
David, pe un ton ironic. 

— Care cameră va fi dormitorul meu? întrebă Nikki. 

— Oricare vrei tu, spuse Angela. 

Coborâră la primul etaj şi intrară în camera pe care şi-o dorise 
Nikki. Discutară unde aveau să pună mobilierul ei, inclusiv biroul 
pe care încă nu-l poseda. 

— E-n ordine, copii, încheie Angela, cu glas autoritar. Să nu 
pierdem vremea. E timpul să descărcăm lucrurile. 

David îi adresă un salut milităresc. 


98 


Se înapoiară la autovehicule şi începură să-şi ducă în casă 
obiectele care constituiau avutul lor, instalându-le în încăperile 
cuvenite. Canapeaua, patul şi cărţile necesitară o adevărată 
luptă. Când terminară, David şi Angela se opriră sub arcada prin 
care se intra în camera de zi. 

— Ar fi distractiv, dacă n-ar fi atât de patetic, zise Angela. 

Covorul, care în camera lor acoperise pardoseala aproape din 
perete în perete, arăta, în mijlocul vastei încăperi, doar cu puţin 
mai mare decât un preş. Canapeaua lor jerpelită, cele două 
fotolii uzate şi măsuţa pentru cafea arătau de parcă ar fi fost 
salvate de la un târg de vechituri. 

— E puţin spus „eleganţă”, replică David. Un minimum de 
decoraţiuni interioare. Dacă aşa ceva ar apărea în revista 
Architectural Digest, toată lumea ar încerca să imite un 
asemenea stil. 

— Ce facem cu Rusty? întrebă Nikki. 

— Hai să ne ducem să-l luăm, propuse David. Ai fost o fetiţă 
cuminte şi ne-ai ajutat mult. Vrei să vii şi tu, Angela? 

— Nu, mulţumesc. O să rămân acasă şi voi încerca să 
organizez cât de cât lucrurile, mai ales în bucătărie. 

— Îmi închipuiam că în seara asta vom lua masa la han, zise 
David. 

— Nu, vreau să mâncăm aici, în noua noastră locuinţă, replică 
Angela. 

Cât timp David şi Nikki fură plecaţi în oraş, Angela despacheta 
câteva din lăzile din bucătărie, care conţineau oalele, tigăile şi 
farfuriile, precum şi tacâmurile. De asemenea, se familiariză cu 
modul în care trebuia să folosească maşina de gătit şi puse în 
funcţiune frigiderul. 

Nikki se înapoie, purtând adorabilul căţeluş în braţe, cu botul 
lui încreţit şi cu urechile clăpăuge. Fetiţa ţinea câinele strâns la 
piept. De când îl văzuseră ultima oară, crescuse mult. Labele îi 
erau mari cât pumnii lui Nikki. 

— Va fi un câine mare, aprecie David. 

În vreme ce Nikki şi David înjghebau, în vestibulul anexei, o 
cuşcă destinată lui Rusty, Angela pregăti mâncarea pentru 
Nikki. Pe aceasta n-o încânta gândul de a mânca înaintea 
părinţilor ei, dar era prea obosită pentru a se mai plânge. După 


99 


ce mâncă şi îşi făcu puţină curăţire a plămânilor, executându-şi 
exerciţiile de schimbare a poziţiei corpului, atât ea cât şi Rusty, 
amândoi extenuaţi, fură duşi la culcare. 

— Acum, am pentru tine o mică surpriză, anunţă Angela în 
timp ce, însoţită de David, cobora din camera lui Nikki. 

Îl luă de mână şi îl conduse în bucătărie. Deschizând uşa 
frigiderului, scoase din acesta o sticlă de Chardonnay. | 

— Oho! exclamă David, cercetând eticheta. Asta nu-i 
obişnuitul nostru vin ieftin. 

— Nu prea, recunoscu Angela, vârând mâna în frigider şi 
scoțând o farfurie acoperită cu un şerveţel de hârtie, de sub 
care, ridicându-l, dădu la iveală două cotlete de vițel. 

— Am impresia că ne aşteaptă un festin, remarcă David. 

— Ai face mai bine să fii convins de asta, zise Angela. Salată, 
anghinare, orez şi cotlete de vițel. Plus cel mai bun Chardonnay 
pe care l-am putut cumpăra. 

David fripse carnea pe un grătar în aer liber, construit în 
partea laterală a terasei prin care se ieşea din bibliotecă. Până 
să reintre el în casă, Angela pusese celelalte mâncăruri pe masa 
din sufragerie. A 

Noaptea se lăsase cu încetul, umplând casa. De umbre. In 
întuneric, numai strălucirea celor două lumânări, care alcătuiau 
piesa centrală a aranjamentului mesei, ilumina zona imediat 
învecinată. Dezordinea din restul casei rămânea ascunsă privirii. 

Se aşezară la masă faţă-n faţă, fără să vorbească. Se 
mulţumeau să se privească unul pe celălalt în timp ce mâncau. 
Amândoi erau impresionați de atmosfera aceea romantică, 
dându-şi seama că în ultimii ani romantismul lipsise din viaţa 
lor.  Obligaţiile implicate de  rezidenţiatul fiecăruia şi 
permanentele probleme de sănătate ale lui Nikki fuseseră 
prioritare. 

Mult după ce terminaseră de mâncat continuară să stea acolo 
şi să se uite unul la celălalt, în vreme ce o simfonie de sunete 
ale unei nopţi în Vermont pătrundea prin ferestrele deschise. 
Flăcările lumânărilor pâlpâiau senzual sub adierea aerului 
răcoros ce străbătea încăperea mângâindu-le feţele. Erau clipe 
magice de care amândoi voiau să se bucure din plin. 

O dorinţa comună îi îndemnă să treacă din sufragerie în 


100 


întunecoasa cameră de zi. Se lăsară să cadă pe canapea, buzele 
întâlnindu-li-se în vreme ce se cuprindeau într-o caldă 
îmbrăţişare. 

Îşi lepădară veşmintele, fiecare ajutându-l cu nerăbdare pe 
celălalt. Cu un fundal sonor de ţârâit de greieri, făcură dragoste 
în noul lor cămin. 


Dimineaţa aduse cu sine o zăpăceală generală. Cu câinele 
care lătra, cerând să fie hrănit şi cu Nikki scâncind necăjită că 
nu reuşea să-şi găsească blugii preferaţi, Angela simţea că 
ajunge la capătul răbdării. David nu era de nici un ajutor. Nu 
izbutea să dea de lista pe care o alcătuise, cu ce anume se afla 
în fiecare din lăzile rămase nedesfăcute. 

— Gata, ajunge! strigă Angela. Nu vreau să mai aud nici un 
scâncet şi nici o lătrătură. 

Pentru moment, până şi Rusty tăcu. 

— Linişteşte-te, dragă, zise David. Cu supărarea nu rezolvi 
nimic. 

— Să nu-mi spui mie să nu mă supăr! se răsti Angela. 

— E-n ordine, replică David, cu calm. Mă voi duce s-o aduc pe 
doamna care urmează să aibă grijă de Nikki. 

— Eu nu sunt un bebeluş, protestă Nikki, scâncind. 

— Oh, scutiţi-mă! exclamă Angela, ridicându-şi ochii spre 
tavan. 

Cât timp fu David plecat, ca s-o aducă pe Alice Doherty, sora 
mai mare a lui Dorothy Weymouth, Angela reuşi să-şi recapete 
stăpânirea de sine. Îşi dădea seama că făcuseră o greşeală 
spunându-le noilor lor patroni că voiau să-şi înceapă slujba pe 
întâi iulie. Ar fi trebuit să-şi acorde un răgaz de câteva zile, ca să 
se instaleze. 

Alice se dovedi a fi o adevărată mană cerească. Cu chipul 
blajin şi plin de căldură, în ochi cu o mică sclipire jucăuşă şi cu 
părul alb ca neaua, semăna foarte bine a bunică. Avea un fel 
plăcut de a se purta şi o energie surprinzătoare pentru o femeie 
de şaptezeci şi nouă de ani. De asemenea, era înzestrată cu 
compasiunea şi răbdarea de care avea nevoie un copil suferind 
de o boală cronică şi dotat cu multă personalitate, aşa cum era 
Nikki. În plus, ca o calitate supremă, îl iubea pe Rusty, ceea ceo 


101 


făcu pe Nikki s-o îndrăgească imediat. 

Primul lucru pe care i-l arătă Angela fu modul în care trebuia 
s-o ajute pe Nikki să-şi execute terapia respiratorie. Era 
important ca Alice să înveţe procedura şi ea se dovedi a fi o 
persoană care pricepea repede. 

— Voi doi să nu vă faceţi nici o grijă! le strigă Alice lui David şi 
Angelei, când aceştia ieşiră prin uşa de serviciu. 

Nikki îl ţinea în braţe pe Rusty şi-i agită lăbuţa în semn de la 
revedere. 

— Vreau să merg cu bicicleta, o anunţă David pe Angela, de 
cum ieşiră din casă. 

— Vorbeşti serios? se miră ea. 

— Absolut. 

— Cum doreşti, spuse Angela, urcând în Volvo şi pornind 
motorul. 

Când cobori lunga alee şi coti la dreapta, către oraş, îşi flutură 
mâna spre David. Deşi era încrezătoare în propria-i capacitate 
profesională, se simţea puţin neliniştita la gândul că începea 
prima ei slujbă adevărată. 

Adunându-şi curajul şi amintindu-şi că emoţiile din prima zi 
sunt fireşti, se înfăţişă la biroul lui Michael Caldwell. Acesta o 
duse imediat să i-o prezinte lui Helen Beaton, directorul general 
al spitalului. Din întâmplare, Beaton era în conferinţă cu doctorul 
Delbert Cantor, şeful personalului medical, dar ea întrerupse 
şedinţa pentru a-i ura bun sosit Angelei. O invită în biroul ei şi i-l 
prezentă pe doctorul Cantor. 

În timp ce-i strângea mâna, doctorul Cantor, fără pic de jenă, 
o măsură din ochi pe Angela, din creştet până-n tălpi. Ea se 
hotărâse ca, pentru prima sa zi de slujbă, să se îmbrace cu una 
dintre cele mai bune rochii de mătase ale ei. 

— Dumnezeule! exclamă el, e clar că nu semeni deloc cu cele 
câteva fete cu care eram coleg la facultatea de medicină. 
Acelea erau toate nişte tâmpite neatrăgătoare, zise, râzând apoi 
cu poftă. 

Angela zâmbi. Ar fi vrut să spună că printre colegii ei situaţia 
era tocmai contrară - toţi cei câţiva bărbaţi erau neatrăgători - 
dar îşi tinu gura. Din prima clipă, doctorul Cantor îi făcu impresia 
unui bărbat agresiv. Aparţinea, în mod evident, minorităţii de 


102 


şcoală veche care şi acum se simţea stânjenită de faptul că 
femeilor li se îngăduia să îmbrăţişeze profesiunea de medic. 

— Suntem foarte bucuroşi că ai intrat în familia Spitalului 
Orăşenesc Bartlet, zise Beaton, în vreme ce o însoțea pe Angela 
spre uşă. Sunt convinsă că vei considera colaborarea cu noi atât 
ca pe o provocare, cât şi ca pe o activitate ce-ţi va răsplăti 
eforturile. 

Părăsind zona administrativă, Caldwell o conduse pe Angela la 
laboratorul clinic. De cum o văzu, doctorul Wadley sări de la 
biroul său şi o îmbrăţişă cu exuberanţă, de parcă ar fi fost vechi 
prieteni. 

— Fii binevenită în echipă! îi ură doctorul Wadley, zâmbindu-i 
cu căldura Angelei şi continuând să-i ţină strâns braţele. De 
săptămâni întregi aştept ziua asta. 

— Eu te las, îi spuse Caldwell Angelei. Văd că aici eşti pe 
mâini bune. 

— Ai făcut o treabă grozavă angajând un medic patolog atât 
de talentat, îl felicită Wadley pe Caldwell. Meriţi să fii lăudat. 

Plecând, Caldwell radia de mândrie. 

— Cumsecade om, comentă Wadley, privind în urma lui. 

Angela dădu aprobator din cap, dar ea se gândea la Wadley. 

Deşi era din nou conştientă de marea asemănare dintre el şi 
tatăl ei, acum îşi dădea seama şi de deosebirile dintre ei. 
Căldura entuziastă a lui Wadley era o schimbare binevenită 
după rezerva rece a tatălui ei. Ba chiar primirea exuberantă a lui 
Wadley o fermeca. Era liniştitor să se simtă atât de dorită încă 
din prima ei zi de serviciu. 

— Să începem cu ce este mai important, zise Wadley, 
frecându-şi palmele. Ochii lui verzi străluceau de un entuziasm 
copilăresc. Să-ţi arăt biroul dumitale. 

Deschise o uşă ce făcea legătura între propriul său birou şi un 
altul, care arăta ca şi cum ar fi fost de curând zugrăvit şi 
mobilat. Încăperea era în întregime albă: pereţii, masa de lucru, 
absolut totul. 

— lţi place? întrebă Wadley. 

— E minunat, răspunse Angela. 

— Aceea, zise Wadley, arătând înapoi, spre uşa de 
comunicaţie, va sta tot timpul deschisă. Atât la propriu, cât şi la 


103 


figurat. 

— Minunat, repetă Angela. 

— Acum să facem din nou turul laboratorului, propuse 
Wadley. Ştiu că l-ai văzut o dată, dar vreau să te prezint 
personalului. 

Luă dintr-un cuier un halat profesional, alb, lung şi apretat şi-l 
îmbrăca. 

În următorul sfert de oră, Angela făcu cunoştinţă cu mai multe 
persoane decât putea spera să memoreze. După ce încheiară 
turul laboratorului, se opriră într-un cabinet fără ferestre, vecin 
cu secţia de microbiologie. Cabinetul acela îi aparţinea 
doctorului Paul Darnell, colegul specializat în patologie al 
Angelei. 

Spre deosebire de Wadley, Darnell era un bărbat scund, cu 
îmbrăcămintea mototolită şi al cărui halat alb era presărat la 
nimereală cu pete făcute probabil în timp ce prepara lamele 
pentru examene patologice. Părea să fie un om plăcut, dar şters 
şi retras, aproape antiteza amabilului şi expansivului Wadley. 

După terminarea vizitei, Wadley o conduse pe Angela înapoi, 
la biroul lui, unde îi explică îndatoririle şi responsabilităţile care 
aveau să-i revină. 

— Mă voi strădui să fac din dumneata unul dintre cei mai buni 
medici patologi din ţară, îi făgădui el, cu entuziasmul unui 
adevărat mentor. 


Cei aproximativ cinci kilometri parcurşi cu bicicleta îi făcuseră 
lui David o plăcere imensă. Aerul curat şi răcoros al dimineţii 
fusese delicios, iar păsărelele - chiar mai numeroase decât îşi 
închipuise el. Pe drum văzuse câţiva colibri. Ca o încununare a 
întregii frumuseți a naturii, imediat după ce traversase râul 
Roaring, zărise, într-o străfulgerare de o clipă, câteva căprioare 
ce străbăteau un câmp încărcat de rouă. 

Când ajunse la clădirea spitalului, constată că sosise prea 
devreme. Charles Kelley îşi făcu apariţia abia pe la nouă fără 
ceva. 

— Pe cuvântul meu, tare nerăbdător mai eşti! exclamă Kelley, 
când îl găsi pe David răsfoind revistele din sala de aşteptare a 
CMV-ului. Hai înăuntru. David îl urmă în biroul lui şi Kelley îi 


104 


dădu să completeze câteva formulare de rutină. Te alături unei 
echipe nemaipomenite, spuse Kelley, în timp ce David scria. O 
să-ţi placă aici: instalaţii formidabile, colegi cu o calificare 
extraordinar de bună. Ce altceva ţi-ai putea dori? 

— Într-adevăr, nu-mi vine nimic altceva în minte, recunoscu 
David. 

Când hârtiile fură completate şi după ce îi explică unele dintre 
regulile de bază, Kelley îl însoţi pe David până la noul lui 
cabinet. Deschizând uşa grupului de încăperi şi intrând, David se 
opri o clipă să admire plăcuţa cu numele lui, deja montată în 
fanta de pe exteriorul uşii. Fu surprins să vadă deasupra 
numelui său pe cel de „Doctor Kevin Yansen”. 

— Este acelaşi grup de cabinete pe care l-am văzut data 
trecută? întrebă el cu o voce scăzută după ce-l ajunse din urmă 
pe Kelley. 

In sala de aşteptare se aflau şase pacienţi. 

— Acelaşi, confirmă Kelley, bătând în uşa-oglindă. 

După ce aceasta se deschise, alunecând, Kelley i-l prezentă 
pe David funcţionarei de la recepţie, de ale cărei servicii avea să 
se folosească împreună cu doctorul Yansen. 

— Mă bucur să vă cunosc, zise Anne Withington, cu un 
puternic accent din sudul Bostonului, plesnindu-şi balonaşul de 
gumă de mestecat, ceea ce-l făcu pe David să tresară. 

— Vino să-ţi vezi biroul personal, îl invită Kelley, spunându-i 
apoi lui Anne, peste umăr, că atunci când avea să-şi facă 
apariţia doctorul Yansen, să-l trimită la ei, pentru a i-l prezenta 
pe doctorul Wilson. _ 

David era nedumerit. II urmă pe Kelley în ceea ce fusese 
biroul doctorului Portland. Pereţii fuseseră proaspăt zugrăviți 
într-o nuanţă gri-deschis, iar pe jos se aşternuse un nou covor, 
verde-cenuşiu. 

— Ce părere ai? îl întrebă Kelley, radios. 

— Cred că-i perfect, zise David. Unde s-a dus doctorul 
Portland? 

Inainte să apuce Kelley să-i răspundă, în prag apăru doctorul 
Yansen, care intră în încăpere cu paşi repezi, cu mâna întinsă şi, 
ignorându-l pe Kelley, se prezentă el însuşi lui David, pe care îl 
îndemnă să-i spună „Kevin”. 


105 


— Fii binevenit! îi ură apoi lui David, bătându-l uşor cu palma 
pe spate. E bine că ai venit în echipa noastră. Joci baschet sau 
tenis? 

— Câte puţin din fiecare, răspunse David, dar nimic în ultima 
vreme. 

— O să te ajutăm noi să-ţi reintri în formă, îl asigură Kevin. 

— Eşti ortoped? îl întrebă David, uitându-se cu atenţie la noul 
său coleg de cabinet. 

Kevin era un bărbat cu o siluetă pătrăţoasă şi cu un chip 
vizibil agresiv. Era cu vreo zece centimetri mai scund decât 
David şi, stând în picioare lângă Kelley, părea foarte mărunt. 

— Ortoped? repetă Kevin, râzând dispreţuitor. Nu prea. Mă 
situez la capătul opus al spectrului chirurgical. Sunt oftalmolog. 

— Unde este doctorul Portland? întrebă David din nou. 

Kevin se uită la Kelley. 

— Incă nu i-ai spus? 

— N-am avut prilejul, zise Kelley, depărtându-şi braţele de 
trup, cu palmele în afară. Abia a sosit. 

— Din păcate, doctorul Portland nu mai este cu noi, spuse 
Kevin. 

— A părăsit grupul? vru David să ştie. 

— Este şi acesta un mod de a descrie situaţia, replică Yansen, 
cu un zâmbet ambiguu. 

— Din nefericire, doctorul Portland s-a sinucis în mai, spuse 
Kelley. 

— Chiar aici, în camera asta, preciză Kevin. Stând acolo, la 
biroul acela, adăugă, arătând cu bărbia spre masa de lucru. Apoi 
dădu mâinii sale forma unui pistol, cu degetul arătător în chip de 
țeavă, îndreptat spre frunte. Bang! zise el. S-a împuşcat drept în 
frunte, glonţul ieşind prin ceafă. De aceea a fost nevoie să se 
zugrăvească pereţii şi să se schimbe covorul. 

David simţi că i se usucă gura. Se uită la peretele gol din 
spatele biroului şi încercă să nu-şi imagineze cum arătase după 
acel incident. 

— Ce îngrozitor! exclamă el. Era căsătorit? 

— Din păcate, da, zise doctorul Yansen, înclinând capul. Avea 
soţie şi doi băieţi de vârstă mică. O adevărată tragedie. Ştiam 
eu că era ceva în neregulă. Dintr-o dată a încetat să mai joace 


106 


baschet sâmbăta dimineaţa. 

— Nu arăta bine când l-am văzut ultima oară, spuse David. 
Era bolnav? Părea să fi slăbit foarte mult. 

— Stare depresivă, răspunse scurt Kelley. 

— Dumnezeule! oftă David. Niciodată nu ştii ce se poate 
întâmpla. 

— Hai să trecem la un subiect mai vesel, propuse Kelley, după 
ce-şi limpezise glasul. Ţi-am luat vorba în serios, doctore Wilson. 
Ai pacienţi programaţi chiar pentru dimineaţa aceasta. Eşti 
pregătit să începi? 

— Desigur, declară David. 

Kevin îi ură lui David succes şi se îndreptă spre unul din 
cabinetele de consultaţii. Kelley i-l prezentă pe David lui Susan 
Beardslee, asistenta medicală cu care urma să colaboreze. 
Susan era o femeie atrăgătoare, în jur de douăzeci şi cinci de 
ani, cu un păr negru, tuns scurt pentru a-i încadra faţa. Ceea ce 
lui David îi plăcu imediat la ea fu personalitatea ei plină de 
vioiciune şi entuziasm. 

— Primul dumneavoastră pacient se află deja în cabinetul de 
consultaţii, îl informă Susan cu voioşie, înmânându-i fişa 
medicală respectivă. Când aveţi nevoie de mine, nu trebuie 
decât să mă sunaţi. Intre timp, îl voi pregăti pe următorul 
pacient, adăugă ea, dispărând în cel de-al doilea cabinet. 

— Cred că acum o să te părăsesc, spuse Kelley. Mult noroc, 
David! Dacă întâmpini vreo problemă sau o dificultate, apelează 
la mine. 

David deschise coperta fişei medicale şi citi numele: Marjorie 
Kleber, în vârstă de treizeci şi noua de ani. Se plângea deo 
durere în piept. David era pe punctul de a ciocăni la uşa 
cabinetului de consultaţii, când citi rezumatul diagnosticului: 
cancer al sânului, tratat prin operaţie chirurgicală, chimioterapie 
şi iradiere. Cancerul fusese diagnosticat cu patru ani în urmă, 
când bolnava avusese treizeci şi cinci de ani. În momentul 
depistării sale, cancerul se extinsese la ganglionii limfatici. 

David parcurse restul fişei repede cu privirea. Era puţin iritat 
şi avea nevoie de câteva clipe în care să se pregătească. O 
pacientă cu un cancer al sânului, care ajunsese în stadiul de 
metastază sau care se răspândise de la sân în alte zone ale 


107 


trupului, constituia, pentru începutul carierei lui, un caz grav. 
Din fericire, Marjorie se simţea bine. 

David bătu în uşă şi intră în cabinet. Marjorie Kleber stătea 
răbdătoare pe masa de consultaţii, îmbrăcată într-un halat 
anume destinat examenului medical. Se uită la David cu ochi 
mari, trişti şi inteligenţi. Zâmbetul ei era dintre acelea care îi 
încălzeau inima. 

David se prezentă şi se pregătea s-o întrebe ce o supăra, 
când ea întinse braţul şi-i luă una din mâini între degetele sale. 
l-o strânse şi o duse la piept, la baza gâtului. 

— Vă mulţumesc că aţi venit la Bartlet, îi spuse. Niciodată nu 
veţi şti cât de mult m-am rugat cerului ca aici să vină cineva aşa 
cum sunteţi dumneavoastră. Sunt, cu adevărat, extrem de 
bucuroasă. 

— Mă bucur şi eu că sunt aici, îngăimă David. 

— Înainte de venirea dumneavoastră, eram nevoită să aştept 
şi patru săptămâni ca să fiu văzută de un medic, zise ea, 
eliberând, în fine, mâna lui David. Aşa a fost mereu, de când 
problemele de sănătate ale personalului şcolii au trecut în 
sarcina CMV-ului. Şi de fiecare dată era un alt medic. Acum mi s- 
a spus că dumneavoastră veţi fi medicul meu. Asta e ceva 
foarte liniştitor. 

— Mă simt onorat că sunt medicul dumitale, răspunse David. 

— Era îngrozitor să aştept patru săptămâni pentru a fi văzută 
de medic, continuă Marjorie. larna trecută am avut o gripă atât 
de rea, încât am crezut că aveam pneumonie. Din fericire, până 
să mă primească vreun doctor, ceea ce fusese mai rău trecuse. 

— Poate că ar fi trebuit să te duci la camera de gardă, sugeră 
David. 

— Aş vrea să fi putut face asta, replică Marjorie, dar nu ni se 
permite. Odată, în urmă cu două ierni, m-am dus la cabinetul de 
urgenţe, dar CMV-ul n-a vrut să plătească, deoarece s-a dovedit 
că fusese vorba de o gripă. Dacă problema mea nu îmi pune în 
joc viaţa, sunt obligată să vin la cabinetul de aici. La urgenţe nu 
mă pot duce decât cu o aprobare prealabilă din partea unui 
medic de la CMV. Dacă mă prezint la urgenţe, ei nu plătesc. 

— Dar asta-i absurd, se revoltă David. Cum ai putea să ştii 
dinainte dacă problema dumitale îţi ameninţă sau nu viaţa? 


108 


— Este întrebarea pe care le-am pus-o şi eu, zise Marjorie, 
înălţând din umeri, dar nu mi s-a răspuns. Au repetat, pur şi 
simplu, ceea ce prevedea regulamentul. Oricum, mă bucur că 
sunteţi aici. Dacă voi avea vreo problemă, la dumneavoastră voi 
veni. 

— Aşa să faci, te rog, zise David. Acum, hai să-ncepem să 
discutăm despre starea sănătăţii dumitale. Cine ţi-o urmăreşte, 
în privinţa cancerului? 

— Dumneavoastră, spuse Marjorie. 

— Nu ai un medic oncolog? se miră David. 

— CMV-ul nu are oncologi, îl informă Marjorie. Se presupune 
ca pentru consultaţii de rutină să mă prezint la dumneavoastră 
şi când consideraţi că ar fi necesar, să-mi faceţi trimitere la 
doctorul Mieslisch, oncologul. La dânsul nu mă pot duce decât 
cu recomandarea dumneavoastră. 

David clătină din cap, recunoscând că, în ceea ce priveşte 
proaspăta lui clientelă existau multe realităţi pe care, pentru a 
le afla, avea să-i fie necesar un oarecare timp. Ştia, de 
asemenea, că avea să fie nevoit să-şi petreacă multă vreme 
studiind fişa medicală a lui Marjorie. 

In următorul sfert de oră, David se concentră asupra sarcinii 
de a determina natura durerii pe care o simţea Marjorie în piept, 
în timp ce-i ausculta pieptul şi intervalele dintre două inspiraţii 
succesive profunde, o întrebă cu ce se ocupa la şcoală. 

— Sunt învăţătoare, îi spuse Marjorie. 

— La ce clase? se interesă el, luându-şi stetoscopul de la 
urechi şi începând pregătirile în vederea efectuării unui EKG. 

— La clasa a treia, zise ea cu mândrie. Am predat un număr 
de ani la clasa a doua, dar o prefer pe a treia. La vârsta 
respectivă, copiii realmente înfloresc. 

— Fiica mea urmează să înceapă clasa a treia la toamnă, zise 
David. 

— Asta-i minunat! se bucură Marjorie. În cazul acesta va fi în 
clasa mea. 

— Dumneata ai familie? 

— Oh, da! Soţul meu, Lloyd, lucrează la societatea de 
software. Este programator. Avem doi copii: un băiat la liceu şi o 
fetiţă în clasa a şasea. 


109 


După o jumătate de oră, David se simţi îndeajuns de edificat 
pentru a o asigura pe Marjorie că durerea din piept nu era deloc 
îngrijorătoare şi nu avea nimic de-a face nici cu inima, nici cu 
cancerul, principalele două temeri ale lui Marjorie. Inainte ca el 
să iasă din cabinet, ea îi mulţumi încă o dată călduros pentru că 
venise la Bartlet. 

David se retrase în biroul său personal, cu un sentiment de 
exuberanţă. Dacă toţi pacienţii lui ar fi tot atât de plini de 
simpatie şi de apreciere cum fusese Marjorie, putea să se 
aştepte să aibă parte la Bartlet de o carieră care să-i aducă 
multe satisfacţii. Puse fişa ei medicală pe masa de lucru, pentru 
a o studia ulterior mai în profunzime. 

Luând dosarul din mapa fixată pe uşa celui de-al doilea 
cabinet de consultaţii, David se uită cu atenţie la fişa 
următorului pacient. În rezumatul diagnosticului scria: leucemie 
tratată prin chimioterapie. În sinea lui, David gemu - era încă un 
caz dificil, care avea să necesite ore de lucru acasă. Pacientul se 
numea John Tarlow. Era un bărbat de patruzeci şi opt de ani, 
care fusese în tratament timp de trei ani şi jumătate. 

Intrând în cameră, David se prezentă. John Tarlow era un 
bărbat chipeş şi viguros, al cărui chip reflecta inteligenţă şi tot 
atâta căldură ca acela al lui Marjorie. In ciuda complicatei sale 
anamneze”, insomnia de care se plângea John era mai lesne şi 
totodată mai repede tratabilă decât durerea de piept a lui 
Marjorie. După o scurtă convorbire, lui David îi fu clar că 
problema actuală era o reacţie de natură psihică, uşor de 
înţeles, faţă de un recent deces în familie. David îi dădu o reţetă 
pentru un medicament cu efect soporific, de care nu se îndoia 
că avea să-l ajute pe John să revină la regimul lui de somn 
obişnuit. 

După ce termină cu John, David puse fişa lui alături de cea a 
lui Marjorie, în vederea unui studiu ulterior mai amănunţit. Apoi 
o căută pe Susan. O găsi în micul laborator folosit pentru analize 
simple, de rutină. 

— Sunt mulţi pacienţi suferinzi de cancer, în clientela acestui 


20 Anamneză (med.): antecedentele de ordin medical ale pacientului 
(n.tr.). 


110 


cabinet? întrebă David, cu glas temător. 

El admira mult soiul de oameni care preferau să se 
specializeze în oncologie. Se cunoştea pe el însuşi îndeajuns de 
bine pentru a şti că nu era potrivit pentru această ramură a 
profesiunii de medic, aşa că fusese cuprins de o oarecare 
îngrijorare când descoperise că primii doi pacienţi veniţi din 
partea CMV-ului aveau şi unul şi celălalt, probleme cu cancerul. 

Susan îl asigură că nu erau decât puţini pacienţi de acest fel. 
David ar fi vrut s-o creadă. Când se înapoie să scoată fişa din 
cutia corespunzătoare cabinetului de consultaţii numărul unu, se 
simţi mai liniştit. Nu era vorba de o problemă de oncologie, 
cazul se referea la diabet. 

Pentru David, dimineaţa trecu repede şi cu bine. Pacienţii 
fuseseră o adevărată încântare. Toţi se purtaseră amabil, atenţi 
la ceea ce avusese David de spus şi, spre deosebire de pacienţii 
neascultători cu care avusese de-a face în timpul rezidenţiatului, 
păruseră nerăbdători să-i urmeze recomandările. De asemenea, 
toţi îşi exprimaseră mulţumirea faţă de venirea lui David, nu 
chiar cu aceeaşi ardoare ca Marjorie, dar cu destula căldură cât 
să-l facă să se simtă bine în legătura cu modul în care fusese 
primit. 

La prânz, David se întâlni cu Angela la cafeneaua deservită de 
voluntari. Mâncând câteva sandvişuri, discutară despre felul în 
care decursese dimineaţa pentru fiecare. 

— Doctorul Wadley este formidabil, declară Angela. E foarte 
serviabil şi interesat în a mă învăţa diverse lucruri. Cu cât îl văd 
mai mult, cu atât mai puţin îmi aminteşte de tatăl meu. Este 
incomparabil mai exuberant decât ar fi vreodată tata... cu mult 
mai entuziast şi mai afectuos. Ba chiar m-a îmbrăţişat călduros 
când am sosit acolo azi-dimineaţă. Tata ar prefera să moară 
decât să facă aşa ceva. 

David îi vorbi Angelei despre pacienţii pe care-i consultase. Ea 
fu deosebit de înduioşată când află cum reacţionase Marjorie 
Kleber la venirea lui David. 

— Este învăţătoare, adăugă David. De fapt, predă la clasa a 
treia, aşa că va fi învăţătoarea lui Nikki. 

— Ce coincidenţă! exclamă Angela. Ce fel de om este? 

— Pare să fie o femeie caldă, devotată şi inteligentă. Aş paria 


111 


că este o profesoară excelentă. Necazul e că are un cancer al 
sânului în stare de metastază. 

— Oh, Dumnezeule! 

— Dar se simte bine. Nu cred ca până acum să fi avut vreo 
recidivă, însă nu i-am studiat fişa în amănunţime. 

— Este o boală crudă, zise Angela, gândindu-se la cât de des 
îşi făcuse ea însăşi griji nu cumva să aibă cancer. 

— Singurul lucru de care m-aş putea plânge până acum în 
legătură cu pacienţii mei este că am văzut prea mulţi suferinzi 
de cancer, spuse David. 

— Ştiu că nu asta e pasiunea ta, remarcă Angela. 

— Asistenta afirmă că faptul că am început cu doi bolnavi de 
cancer unul după altul a fost o simplă coincidenţă. Va trebui să 
ţin pumnii strânşi. 

— Nu-i cazul să te simţi deprimat, îl încurajă Angela, 
amintindu-şi prea bine felul în care reacţionase David la 
moartea câtorva pacienţi bolnavi de cancer, pe vremea când era 
la începuturile rezidenţialului său. 

— Apropo de deprimare, zise David, aplecându-se mai 
aproape de Angela şi vorbind în şoaptă. Ai aflat ce s-a întâmplat 
cu doctorul Portland? 

Angela clătină din cap în semn că nu. 

— S-a sinucis, spuse David. S-a împuşcat în biroul pe care-l 
folosesc eu acum. 

— Asta-i cumplit. Eşti obligat să rămâi acolo? Poate reuşeşti 
să te muţi în alt grup de cabinete. 

— Nu fi caraghioasă. Ce să-i spun lui Kelley? Că sunt 
superstiţios în legătură cu moartea şi cu sinuciderea? Nu pot să 
fac aşa ceva. Şi-n afară de asta, s-a refăcut zugrăveala pereţilor, 
iar covorul a fost schimbat. O să fie totul în ordine, încheie 
David, înălţând din umeri. 

— De ce s-a sinucis? întrebă Angela. 

— Stare psihodepresivă, răspunse David. 

— Ştiam eu. Ştiam că era deprimat. Ba chiar am spus asta. Ţii 
minte? 

— Eu n-am zis că n-ar fi fost deprimat, replică David. Am spus 
că părea bolnav. Oricum, probabil că s-a sinucis la scurt timp 
după ce l-am cunoscut noi, deoarece Charles Kelley zicea că a 


112 


făcut-o în mai. 

— Sărmanul om, îl căină Angela. Avea familie? 

— Soţie şi doi băieţei. 

Angela clătină din cap. În tagma medicilor, sinuciderea era o 
soluţie binecunoscută de ea. Una dintre colegele ei din perioada 
rezidenţiatului îşi curmase ea însăşi zilele. 

— Pentru a schimba tonul discuţiei cu unul mai puţin sumbru, 
spuse David, află că Charles Kelley m-a informat că există un 
plan de premiere prin care aş putea fi răsplătit dacă menţin 
gradul de spitalizare la un nivel minim. Cu cât aş acorda mai 
puţine zile de spitalizare, cu atât mai bine aş fi plătit. E posibil 
chiar să câştig o excursie în insulele Bahamas. Poţi crede aşa 
ceva? 

— Am auzit şi eu de acest soi de plan de stimulare, zise 
Angela. Este o şmecherie la care recurg organizaţiile de ocrotire 
a sănătăţii pentru a reduce cheltuielile. 

David clătină din cap, nevenindu-i să creadă. 

— Unele dintre realităţile acestei „ocrotiri organizate a 
sănătăţii” şi chestia cu „competiţia controlată” te fac cu 
adevărat să-ţi stea mintea-n loc. Eu le consider metode de-a 
dreptul jignitoare. 

— Ei bine, ca să trec şi eu la probleme mai plăcute, te 
informez că doctorul Wadley ne-a invitat să luăm, diseară, masa 
la el acasă. l-am spus că artrebui să-ţi cer părerea. Ce zici? 

— Tu vrei să mergem? 

— În privinţa asta, am altă veste bună, zise Angela. Am aflat 
de la unul din laboranţi că Barton Sherwood are o fiică la liceu, 
care lucrează ca baby-sitter. Ei sunt cei mai apropiaţi vecini ai 
noştri. Am telefonat şi fata e dornică să vină la noi. 

— Crezi că pe Nikki ar deranja-o? 

— Am întrebat-o deja. A spus că nu o supără şi că abia 
aşteaptă s-o cunoască pe Karen Sherwood. Se pare că este una 
dintre „şefele de galerie”, cu ocazia diverselor manifestări şi 
evenimente publice. 

— În cazul acesta, să mergem, spuse David. 


Karen Sherwood sosi cu puţin înainte de şapte. David o pofti 
să intre în casă. Niciodată n-ar fi bănuit că ea era lider de 


113 


galerie. Era o fată slabă şi tăcută, care, din nefericire, semăna 
mult cu tatăl ei. Cu toate acestea era plăcută şi intuitivă. Când îi 
fu prezentată lui Nikki, fu îndeajuns de isteaţă, încât să declare 
că-i plăceau la nebunie câinii, mai ales puii lor. 

În timp ce David conducea maşina, Angela îşi termină 
machiajul. David îşi dădea seama că ea era încordată şi încercă 
s-o liniştească, spunându-i că totul avea să decurgă perfect şi că 
arăta foarte bine. Când opriră în faţa locuinţei lui Wadley, 
amândoi fură profund impresionați. Casa nu era tot atât de 
grandioasă ca a lor, dar se afla într-o stare mult mai bună, iar 
terenul înconjurător era imaculat. 

— Fiţi bineveniţi, spuse Wadley, deschizând uşa principală 
pentru a-i întâmpina pe soţii Wilson. 

Interiorul casei era încă şi mai impresionant decât exteriorul. 
Se avusese grijă de fiecare amănunt. Un mobilier antic stătea pe 
covoare orientale groase. Picturi pastorale din secolul al 
nouăsprezecelea împodobeau pereţii. 

Gertrude Wadley şi curtenitorul ei soţ erau oameni extrem de 
diferiţi, dând crezare zicalei potrivit căreia „contrariile se atrag”. 
Ea era o femeie reţinută, amintind de un şoricel şi avea prea 
puţine de zis. Era ca şi cum ar fi fost copleşită de personalitatea 
soţului ei. 

Fiica lor adolescentă, Cassandra, păru la început să semene 
mai mult cu mama ei, dar, pe măsură ce treceau orele, deveni 
din ce în ce mai asemănătoare cu exuberantul ei tată. 

Cel care domină seara fu Wadley. Acesta vorbi la modul 
dogmatic despre o întreagă serie de subiecte. Şi era clar că o 
adora pe Angela. La un moment dat îşi înălţă ochii spre cer şi îi 
mulţumi sorții că, acum, că venise Angela, fusese răsplătit cu o 
echipă atât de competenta. 

— Un lucru e sigur, zise David, în vreme ce se înapoiau spre 
casă cu maşina. Doctorul Wadley este entuziasmat de tine. 
Bineînţeles, nu-l pot învinui pentru asta. 

Drept răspuns, Angela se cuibări lângă soţul ei. 

După ce sosiră acasă, David o însoţi pe Karen peste câmp, 
până la ea acasă, deşi fata susţinuse că nu era necesar. Când 
David reveni, Angela îl întâmpină la uşă, îmbrăcată în lenjeria pe 
care n-o mai purtase de pe vremea lunii lor de miere. 


114 


— Arată mai bine când nu sunt gravidă, remarcă ea. Nu eşti 
de aceeaşi părere? 

— Arăta superb atunci şi arată superb şi acum. 

Intrând pe furiş în camera de zi învăluită în semiîntuneric, se 
aşezară pe canapea. Încet şi cu tandreţe, făcură iarăşi dragoste. 
Fără frenezia din seara precedenta, fu chiar mai plăcut, 
sentimentul de împlinire fiind şi mai intens. 

Când terminară, râmaseră îmbrăţişaţi şi ascultară simfonia 
ţârâitului de greieri şi a orăcăitului de broaşte. 

— În ultimele zile am făcut aici dragoste mai mult decât în 
ultimele două luni la Boston, constată Angela, suspinând. 

— Am fost supuşi unui mare stres. 

— Asta mă face să mă gândesc la un alt copil. 

David îşi schimbă poziţia în aşa fel, încât să poată distinge în 
întuneric profilul Angelei. 

— Adevărat? o întrebă. 

— Cu o casă de mărimea asta, am putea avea o sumedenie, 
spuse Angela, cu un uşor surâs. 

— Ar trebui să ştim dacă eventualul copil ar avea fibroză 
chistică. Presupun că am putea să ne bazăm pe o 
amniocenteză?!. 

— Cred că da, zise Angela, fără entuziasm. Dar ce am face 
dacă rezultatul ar fi pozitiv? 

— Nu ştiu, răspunse David. Este înspăimântător. E greu de 
ştiut ce ar fi corect să facem. 

— Ei bine, aşa cum zicea Scarlett O'Hara%?, ne vom gândi la 
asta mâine. 


21 Amniocenteză (med.): prelevarea unei mostre de lichid amniotic, prin 
introducerea unui ac tabular prin membrana în care se află fetusul înainte de 
naştere (n.tr.). 

22 Scarlett O'Hara: eroina din romanul Pe aripile vântului, al scriitoarei 
americane Margaret Mitchell (n.tr.). 


115 


8 


Vară în Vermont 


PE MĂSURĂ CE VARA ÎNAINTA, ZILELE SE TRANSFORMAU în 
săptămâni, iar săptămânile în luni. Vizavi de casa Wilsonilor, 
porumbul dulce creştea până la înălţimea pieptului şi putea fi 
auzit de pe veranda din faţă cum foşneşte sub adierea serii. 
Pătlăgele roşii dolofane se coceau rumenindu-se în grădina de 
lângă terasă. Mere pădureţe de mărimea unei mingi de golf 
începură să cadă din copacul din apropierea şopronului. 

Lăcustele zumzăiau fără întrerupere în căldura de la mijlocul 
dimineţilor de vară. 

Pe măsură ce se obişnuiau cu îndatoririle slujbelor lor, David 
şi Angela continuau să fie stimulaţi şi răsplătiți. Fiecare zi 
aducea cu sine o nouă experienţă, pe care şi-o împărtăşeau unul 
altuia cu entuziasm, în timp ce trândăveau după mese de seară 
tihnite. 

Pofta de mâncare a lui Rusty rămânea nediminuată, 
constituind un motiv de uimire pe măsură ce devenea tot mai 
exuberant şi creştea repede, căpătând, treptat, o mărime 
corespunzătoare cu cea a labelor sale. În ciuda creşterii lui, îşi 
păstra încântătoarele calităţi pe care le avusese ca mic pui. 
Tuturor li se părea imposibil să treacă pe lângă el fără a-l 
mângâia pe cap sau fără a-l scărpina sub una din urechile lui 
aurii. 

În noul mediu, Nikki părea să înflorească. În privinţa 
respirației, starea sănătăţii ei era normală, iar plămânii îi 
rămâneau curaţi. De asemenea, fetiţa legă noi prietenii. De 
Caroline Helmsford era de departe cel mai apropiată. Caroline 
era o copilă minionă, cu un an mai mare decât Nikki, care 
suferea şi ea de fibroză chistică. Având foarte multe experienţe 
în comun, între fetiţe se crease o legătură deosebit de 
puternică. 


116 


Făcuseră cunoştinţă în mod cu totul întâmplător. Deşi 
Wilsonilor li se vorbise despre Caroline cu prilejul primei lor 
vizite la Bartlet, ei nu făcuseră nici o încercare de a lua contact 
cu ea. Cele două fetiţe se ciocniseră una de alta în băcănia 
locală, ai cărei patroni şi totodată vânzători, erau părinţii lui 
Caroline. 

Nikki se împrietenise şi cu băiatul familiei Yansen, care se 
întâmpla să fie exact de aceeaşi vârstă cu Nikki. Arni semăna cu 
tatăl lui: scund, cu un trup pătrăţos şi cu o fire agresivă. El şi 
Nikki se înțelegeau bine şi îşi petreceau ceasuri întregi în 
interiorul şi-n exteriorul şopronului, având veşnic câte ceva de 
făcut. 

Oricât de mult şi-ar fi iubit munca, Wilsonii se bucurau şi de 
sfârşiturile lor de săptămână. Sâmbăta dimineaţa, David se 
trezea o dată cu răsăritul soarelui, ca să-şi facă vizitele de rutină 
la spital, după care, împreună cu un grup de medici, juca 
baschet în formula trei-cu-trei în sala de gimnastică a liceului. 

După-amiezile de sâmbătă şi de duminică, David şi Angela şi 
le rezervau pentru treburi casnice. În timp ce Angela trebăluia 
prin interior, ocupându-se de perdele şi de schimbarea 
îmbrăcămintei mobilelor vechi, David se îndeletnicea cu lucrări 
de exterior, ca, de pildă, repararea verandei sau înlocuirea 
burlanelor. David se dovedi a fi chiar mai puţin îndemânatic 
decât se temuse Angela. Tot timpul dădea fuga la magazinul de 
articole de menaj Staley's, ca să ceară vreun sfat. Din fericire, 
domnului Staley i se făcea milă de el şi îi ţinea o mulţime de 
cursuri referitoare la repararea unor plase împotriva insectelor, 
a unor robinete cu scurgeri şi a unor întrerupătoare electrice 
arse. 

Intr-o sâmbătă, în ziua de 21 august, David se sculă devreme, 
ca de obicei, îşi prepară o cafea şi plecă la spital. Vizitele 
decurseră repede, deoarece nu avea de văzut decât un singur 
pacient, pe John Tarlow, bolnavul de leucemie. Ca şi alţi pacienţi 
de-ai lui David suferinzi de cancer, John fusese deseori spitalizat 
pentru tot felul de probleme. Această ultimă internare era 
urmarea unui abces care i se formase pe gât. Din fericire, se 
simţea foarte bine. David se aştepta să-i facă externarea într- 
una din următoarele câteva zile. 


117 


După ce-şi termină vizitele, David se duse la liceu, pentru 
meciul de baschet. Intrând în sala de gimnastică, fu surprins să 
vadă că numărul de persoane care aşteptau să joace era mai 
mare decât de obicei. Când, în fine, îi veni rândul să intre în joc, 
observă că competiţia era mai aprigă decât alteori. Explicaţia 
era că nimeni nu voia să piardă, deoarece învinşii erau eliminaţi 
din echipă. 

Faţă de o competiţie atât de înverşunată, David reacţionă 
jucând cu mai multă vigoare. La un moment dat, după un salt 
înapoi, cotul lui se izbi zdravăn de nasul lui Kevin Yansen. 

David se opri brusc din alergare şi se întoarse la timp pentru 
a-l vedea pe Kevin ducându-şi ambele mâini la nas. Printre 
degete îi picura sânge. 

— Kevin! strigă el, speriat. Ce-ai păţit? 

— Fir-ar al dracului, mârâi Kevin, de după mâinile ţinute căuş. 
Tâmpitule! 

— Imi pare rău, îşi ceru scuze David, simțindu-se prost din 
cauza propriei sale agresivităţi. Lasă-mă să văd, zise, întinzând 
braţul şi încercând să-i depărteze de faţă mâinile. 

— Nu mă atinge, se răsti Kevin. 

— Potoleşte-te, domnule Agresivul strigă Trent Yarborough, 
din celălalt capăt al sălii. Trent era chirurg şi unul dintre cei mai 
buni jucători cu mingea. Jucase la Yale. Hai să vedem ce-a păţit 
bătrâna „trompă”. Sincer să fiu, mă bucur să constat că ai primit 
puţin din propriul tău medicament. 

— Băga-te-aş undeva, Yarborough, îl repezi Kevin. 

Când îşi lăsă mâinile în jos, văzură că din nara stângă îi 
curgea sânge. Creasta nazală îi era înclinată într-o parte. Trent 
se apropie de el, să se uite mai cu atenţie. 

— S-ar părea că ţi s-a spart ciocul. 

— La naiba, zise Kevin. 

— Vrei să ţi-l îndrept eu? îl întrebă Trent. N-o să-ţi cer bani 
mulţi. 

— Să sperăm că ţi-ai plătit asigurarea pentru tratamente 
greşite, zise Kevin, aplecându-şi capul spre spate şi închizând 
ochii. 

Trent prinse nasul lui Kevin între degetul său mare şi 
încheietura arătătorului şi, cu o mişcare bruscă, îl readuse la 


118 


locul lui. Trosnetul care se auzi îi făcu pe toţi cei prezenţi - chiar 
şi pe chirurg - să tresară. 

Trent se trase un pas înapoi, ca să-şi admire opera. 

— Arată mai bine decât originalul, declară el. 

David întrebă dacă i se îngăduia să-l ducă pe Kevin acasă cu 
maşina, dar acesta, continuând să vorbească mânios, spuse că 
avea să conducă el însuşi. 

În joc intră altcineva, luând locul lui Kevin. Vreme de câteva 
clipe, David rămase nemişcat, uitându-se la uşa prin care ieşise 
Kevin. Apoi tresări, când cineva îi trase o palmă uşoară pe 
spate, întoarse capul şi se pomeni faţă-n faţă cu Trent. 

— Nu te necăji din cauza lui Kevin, îi zise acesta. Din câte ştiu 
eu, a spart şi el aici nasurile a două persoane. Kevin nu este un 
tip deosebit de „fair-play”, dar, altminteri, e om cumsecade. 

Cam fără chef, David reintră în joc. 

Când David se înapoie acasă, Nikki şi Angela erau gata pentru 
„jeşirea” din ziua respectivă. Pentru sâmbăta aceea nu-şi 
făcuseră nici un plan, deoarece fuseseră invitaţi la un lac din 
apropiere, unde şederea era prevăzută să se prelungească până 
a doua zi. O după-amiază de înot avea să fie urmată de o masă 
preparată şi servită în aer liber. Familiile Yansen, Yarborough şi 
Young - „cei trei Y”, cum îşi spuneau chiar ele - închiriaseră, pe 
toată durata verii, o vilă pe malul lacului. Steve Young era 
obstetrician-ginecolog, precum şi unul dintre cei care jucau 
baschet cu regularitate. 

— Haide o dată, tăticule, spuse Nikki, nerăbdătoare. Suntem 
deja în întârziere. 

David se uită la ceas. Jucase baschet mai mult decât de 
obicei. Dând fuga la etaj, intră repede sub duş. Peste o jumătate 
de oră erau în maşină şi plecaţi la drum. 

Lacul era ca un smarald verde, cuibărit într-o vale bogat 
împădurită, situată între doi munţi. Unul din aceştia adăpostea o 
localitate climaterică favorabilă practicării schiului, despre care 
lui David şi Angelei li se spusese că era una dintre cele mai bune 
din zonă. 

Vila - încântătoare - consta dintr-o clădire cu un labirint de 
coridoare şi cu numeroase dormitoare, construite în jurul unui 
imens şemineu masiv, din piatră brută. O spațioasă verandă 


119 


acoperită se întindea pe întreaga faţadă a casei, oferind vedere 
spre lac. Veranda se prelungea în afară printr-o vastă platformă, 
legată prin câteva trepte de un debarcader în formă de T, care 
înainta în apă pe o distanţă de vreo doisprezece metri. 

Nikki alcătui imediat echipă cu Arni Yansen şi amândoi porniră 
în fugă spre pădure, unde Arni era nerăbdător să-i arate lui Nikki 
o colibă construită într-un arbore. Angela intră în bucătărie, în 
care Nancy Yansen, Claire Young şi Gayle Yarborough se 
îndeletniceau vesele cu prepararea mâncărurilor. David li se 
alătură bărbaţilor, care sorbeau bere, urmărind fără prea mare 
interes un meci oarecare la un televizor portabil. 

După-amiaza se scurse liniştit, întreruptă doar de mici tragedii 
legate de opt copii zburdalnici, care aveau obişnuitele tendinţe 
de a aluneca pe stânci, de a-şi juli genunchii şi de a-şi răni 
reciproc sentimentele. Soții Yansen aveau doi copii, familia 
Young - unul, iar familia Yarborough - trei. 

Singurul element neplăcut într-o zi altminteri impecabilă fu 
proasta dispoziţie a lui Kevin. De la nasul spart, se alesese cu 
uşoare vânătăi în jurul ochilor. Nu doar o dată se răsti la David, 
acuzându-l de stângăcie şi de faptul că l-ar fi încurcat întruna. In 
cele din urmă, uimit că Yansen făcea din incidentul din acea 
dimineaţă o asemenea problemă, David îl luă deoparte. ` 

— Mi-am cerut scuze, îi spuse şi îmi voi mai cere o dată. Imi 
pare rău. A fost un accident. Te asigur că n-am vrut. 

Kevin se uită mânios la David, dându-i impresia că nu avea 
să-l ierte niciodată. Dar apoi, oftând, zise: 

— Hai să mai tragem o bere. 

După cină, adulții se aşezară în jurul unei mese imense, iar 
copiii ieşiră la aer, pe punte, să pescuiască. Cerul încă mai avea, 
spre apus, roşeaţa asfinţitului şi culoarea lui se reflecta în apă. 
Brotăceii, precum şi greierii şi alte insecte îşi începuseră de mult 
concertul nocturn. Licuricii punctau umbrele de sub copaci. 

La început, conversaţia avu ca temă frumuseţea 
împrejurimilor şi avantajele inerente de a locui în Vermont, unde 
cei mai mulţi oameni se duc doar în vizită sau pentru scurte 
vacanțe, însă cu timpul, discuţia se îndreptă - spre părerea de 
rău a celor trei soţii - către probleme legate de medicină. 

— Aproape că aş prefera să aud fleacuri referitoare la sport, 


120 


se văită Gayle Yarborough, iar Nancy Yansen şi Claire Young îi 
împărtăşiră, cu convingere, părerea. 

— E greu să nu vorbim despre medicină, cu toată această 
aşa-zisă „reformă” în curs de desfăşurare, zise Trent. 

Ca şi Steve, Trent nu era medic în cadrul CMV-ului. Deşi 
încercaseră să înfiinţeze o organizaţie de asistenţă medicală 
prioritară împreună cu o mare societate de asigurări şi cu Blue 
Shield?, nu aveau cine ştie ce succes. Cea mai mare parte a 
bazei de pacienţi fusese acaparată de CMV, ca urmare a 
agresivei şi competitivei lansări pe piaţă a acestei instituţii. 

— Toată treaba asta a reuşit să mă deprime, declară Steve. 
Dacă aş putea să născocesc vreo metodă prin care să mă 
întreţin, pe mine şi pe-ai mei, m-aş lăsa de medicină cât ai clipi 
din ochi. 

— Ar fi o cumplită irosire a talentului tău, spuse Angela. 

— Presupun că da, îi dădu dreptate Steve. Dar aş duce-o al 
dracului de mult mai bine decât zburându-mi creierii, ca ştiţi-voi- 
cine. 

Vreme de câteva clipe, aluzia la doctorul Portland îi reduse pe 
toţi la tăcere. Cea care o rupse fu Angela. 

— Noi n-am auzit niciodată povestea în legătură cu doctorul 
Portland, zise ea. Trebuie să recunosc că eram curioasă. Am 
văzut-o pe sărmana lui soţie. E evident că-i este foarte greu să 
facă faţă morţii lui. 

— Se autoînvinovăţeşte, spuse Gayle Yarborough. 

— Tot ce-am aflat noi este că el era foarte deprimat, interveni 
David. Starea aceea a lui avea vreo legătură cu ceva anume? 

— Ultima dată când a jucat baschet era extrem de mânios din 
cauză că unul din pacienţii lui, cu o fractură de şold, era pe 
moarte, spuse Trent. Era vorba de Sam Flemming, pictorul. 
Ulterior, cred că a mai pierdut vreo doi. 

David simţi cum un fior rece îi coboară de-a lungul şirii 
spinării. Amintirea propriei sale reacţii ca proaspăt rezident la 
moartea câtorva dintre pacienţii săi îi reveni în gând, 
străbătându-l cu o senzaţie ca de gheaţă. 


23 Blue Shield (lb. engl.) = Scutul Albastru: denumirea unei organizaţii de 
ocrotire a sănătăţii, de tipul Crucii Roşii (n.tr.). 


121 


— Nici măcar nu sunt convins că s-a sinucis, zise Kevin pe 
neaşteptate, uluindu-i pe toţi. 

În afară de a se plânge de neîndemânarea lui David, în ziua 
aceea Kevin nu vorbise decât foarte puţin. Până şi Nancy, soţia 
lui, se uită la el de parcă ar fi proferat o blasfemie. 

— Cred că ai face mai bine să explici ce-ai vrut să spui, îl 
apostrofă Trent. 

— Nu am multe de explicat, cu excepţia faptului că Randy nu 
poseda nici un revolver, zise Kevin. Este unul din acele 
amănunte sâcâitoare pe care nimeni n-a fost în stare să-l 
explice. De unde a făcut rost de armă? Nimeni n-a ieşit în faţă, 
recunoscând că Randy ar fi împrumutat pistolul de la el. Randy 
nu părăsea niciodată oraşul. Ce-a făcut, l-a găsit pe stradă? 
Gândiţi-vă puţin la asta, încheie Kevin, izbucnind într-un râs 
cavernos. 

— Las-o baltă, spuse Steve. Trebuie să-l fi avut, numai că 
nimeni nu avea cunoştinţă de asta. 

— Ariene a declarat că nu ştia nimic despre armă, insistă 
Kevin. În plus, el a fost împuşcat drept în frunte, direcţia 
glonţului fiind înclinată în jos. De aceea i s-a împrăştiat pe pereţi 
creierul mic. Eu n-am auzit niciodată de cineva care să se fi 
împuşcat în felul acesta. De obicei, dacă nu vor să dea greş, 
oamenii îşi vâră ţeava în gură. Alţii se împuşcă în tâmplă. E greu 
să te împuşti din faţă, mai ales cu un magnum”. 

Ca şi în prima zi de lucru a lui David, Kevin imită cu propria-i 
mână forma unui pistol. De astădată îşi îndreptă „arma” spre 
frunte, făcând în aşa fel ca gestul să pară extrem de stângaci. 

Gayle se înfiora, cuprinsă de o trecătoare senzaţie de vomă. 
Deşi era măritată cu un medic, discuţiile despre sânge şi 
măruntaie o îmbolnăveau. 

— Încerci să sugerezi că ar fi fost asasinat? întrebă Steve. 

— Nu spun decât că eu nu sunt convins că s-a sinucis, repetă 
Kevin. Mai departe, fiecare poate să facă propriile sale 
presupuneri. 

Ţărâitul greierilor şi orăcăitul brotăceilor dominară noaptea, în 
vreme ce toţi reflectau asupra tulburătoarelor cuvinte ale lui 


24 Magnum: pistol automat, utilizat pe vremuri în armata germană (n.tr.). 


122 


Kevin. 

— Ei bine, eu cred că toate astea nu-s decât o prostie, zise, în 
cele din urmă, Gayle Yarborough. Cred că a fost o sinucidere din 
laşitate şi simpatia mea se îndreaptă spre Ariene şi cei doi băieţi 
ai ei. 

— Sunt de aceeaşi părere, declară Claire Young. 

Urmă o nouă tăcere penibila, care se prelungi până când fu 
ruptă de Steve. 

— Dar voi doi cum o duceţi? întrebă el, uitându-se la David şi 
la Angela, aşezaţi în faţa lui, de cealaltă parte a mesei. Cum vi 
se pare Bartletul? Vă simţiţi bine? 

David şi Angela schimbară o privire. Cel care vorbi primul fu 
David: 

— Eu mă simt excelent. Îmi place oraşul şi, deoarece fac deja 
parte din CMV, nu sunt nevoit să mă frământ în legătura cu 
politica medicală. M-am pomenit cu o clientelă numeroasă, 
poate puţin prea numeroasă. Am mai mulţi pacienţi cu probleme 
de oncologie decât mă aşteptam şi mai mulţi decât mi-ar plăcea 
să am. 

— Ce-i aceea oncologie? întreba Nancy Yansen. 

Kevin îi adresă soţiei sale o privire enervată, parcă nevenindu- 
i să-şi creadă urechilor. 

— Cancer, zise el cu dispreţ. lisuse, Nancy, doar ştii. Asta. 

— Scuze, rosti Nancy, cu tot atâta iritare. 

— Câţi pacienţi cu cancer ai? se interesa Steve. 

Inchizând ochii, David se gândi vreme de câteva clipe. 


— Sa vedem, spuse el. Îl am pe John Tarlow, cu leucemie. 
Este în spital chiar acum. O am pe Mary Ann Schiller, cu un 
cancer ovarian. Il am pe Jonathan Eakins, cu un cancer de 


prostată, îl am pe Donald Anderson, despre care se credea că ar 
fi avut un cancer pancreatic, care s-a dovedit totuşi a fi un 
adenom benign. 

— Recunosc numele acesta, interveni Trent. Este al unui 
pacient căruia i s-a aplicat o procedură Whipple. 

— iți mulţumesc că ne-ai informat, zise Gayle, pe un ton 
sarcastic. 

— Asta înseamnă numai patru pacienţi, remarcă Steve. 

— Mai sunt şi alţii. O am şi pe Sandra Hascher, cu melanom şi 


123 


pe Marjorie Kleber, cu un cancer al sânului. 

— Ne impresionează faptul că i-ai reţinut pe toţi în memorie, 
comentă Claire Young. 

— Este uşor, replică David. Îi ţin minte, pentru că m-am 
împrietenit cu toţi. Îi văd în mod regulat, deoarece au o 
sumedenie de probleme de ordin medical, ceea ce nu-i deloc 
surprinzător dacă ne gândim la mulţimea de tratamente la care 
au fost supuşi. 

— Foarte bine şi care-i problema? întrebă Claire. 

— Problema e că, acum, că m-am împrietenit cu ei şi că mi- 
vor muri ca urmare a bolii şi mă simt răspunzător. 

— Ştiu exact ce-nseamnă asta, spuse Steve. Nu pricep cum 
poate cineva să se specializeze în oncologie. Dumnezeu să-i 
aibă în pază! O jumătate din motivul care m-a îndemnat să-mi 
aleg ca specializare obstetrica a fost că, în general, asta-i o 
ramură a medicinei lipsită de necazuri. 

— Acelaşi lucru e valabil şi în ceea ce priveşte oftalmologia, 
zise Kevin. 

— Nu sunt de acord, protestă Angela. Eu pot înţelege foarte 
bine de ce se specializează unii oameni în oncologie. Motivația 
constă, probabil, în satisfacția profesională, deoarece 
persoanele care suferă de maladii potenţial mortale au mari 
nevoi. În cazul multor altor specialităţi, nu ştii niciodată cu 
adevărat dacă ţi-ai ajutat sau nu pacienţii. In cazul oncologiei, 
nu există niciodată o astfel de incertitudine. 

— Eu o cunosc bine pe Marjorie Kleber, spuse Gayle 
Yarborough. Atât TJ, cât şi mijlociul meu, Chandler, au avut-o ca 
învăţătoare. Este o femeie minunată. Are metoda aceea, plină 
de inventivitate, de a-i face pe copii să-i intereseze silabisirea 
deplasând mici avioane de plastic pe un panou fixat pe perete. 

— Îmi face plăcere s-o văd, ori de câte ori vine la cabinet, cu o 
programare, recunoscu David. 

— Tu cum o duci cu slujba? o întrebă Nancy Yansen pe 
Angela. 

— Nici că ar putea fi mai bine, răspunse aceasta. Doctorul 
Wadley, şeful secției, a devenit un adevărat mentor. 
Echipamentul este expresia celor mai recente realizări în 


124 


domeniu. Avem mult de lucru, dar nu în asemenea măsură, 
încât să nu putem respira. Facem între cinci sute şi o mie de 
biopsii pe lună, ceea ce constituie o cifră respectabilă. Avem 
prilejul de a vedea o patologie interesantă, ca urmare a faptului 
că spitalul din Bartlet funcţionează ca un centru de îngrijire 
medicală de gradul trei. Avem chiar şi un laborator de analize 
virale, lucru la care nu mă aşteptam. Aşa că, una peste alta, 
totul este foarte incitant. 

— Ai avut deja vreo altercaţie cu Charles Kelley? îl întrebă 
Kevin pe David. 

— Absolut nici una, răspunse David, mirat. Ne-am înţeles 
perfect. De fapt, chiar în săptămâna asta m-am întâlnit cu Kelley 
şi cu directorul din cadrul CMV-ului, care se ocupă, la Burlington, 
de problema managementului de calitate. Amândoi au fost 
laudativi în legătură cu răspunsurile date de pacienţi pe 
formularele prin care li se cere să aprecieze îngrijirea ce li se 
acordă şi să precizeze măsura în care sunt mulţumiţi. 

— Ha-ha! râse Kevin, dispreţuitor. Managementul de calitate 
este o prostie. Aşteaptă până ţi se va face verificarea 
rentabilităţii. E ceva care, de obicei, durează două sau trei luni. 
Atunci să-mi spui ce părere ai despre Charles Kelley. 

— Pe mine nu mă priveşte, replică David. Eu practic o 
medicină corectă şi atentă. Mă doare-n cot de programul de 
premiere referitor la spitalizare şi, cu siguranţă, nu alerg după 
unul din marile premii, cu excursii în Bahamas. 

— Pe mine m-ar interesa, zise Kevin. Consider că este un 
program bun. De ce să nu te gândeşti de două ori înainte de a 
interna pe cineva? Pacienţii de-aici îţi respectă recomandările. 
Oamenii se simt mai bine acasă decât în spital. Dacă spitalul 
vrea să ne trimită, pe mine şi pe Nancy, în Bahamas, nu 
intenţionez să mă plâng. 

— Pentru oftalmologie, situaţia este puţin diferită decât 
pentru medicina internă, sublinie David. 

— Gata cu vorbăria asta pe teme medicale, decretă Gayle 
Yarborough. Tocmai mă gândeam că ar fi trebuit să aduc filmul 
The Big ChilF5. Este un film formidabil pentru a fi vizionat într-un 


25 The Big Chill (lb. engl.): în traducere literala, Marele îngheț (n.tr.). 
125 


grup ca acesta. 

— Chiar că aşa ceva ar stimula o oarecare conversaţie, zise 
Nancy Yansen. Şi ar fi mult mai incitant decât vorbăria asta 
medicala fără rost. 

— Eu nu am nevoie de un film pentru a mă gândi dacă vreau 
sau nu să-l las pe soţul meu să facă dragoste cu una dintre 
prietenele mele, în aşa fel ca ea să poată avea un copil, declară 
Claire Young. În nici un caz! Şi cu asta, punct! 

— Oh, fii rezonabilă, interveni Steve, îndreptându-şi poziţia 
trupului, până atunci gârbovită. Pe mine nu m-ar deranja, mai 
ales dacă ar fi vorba de Gayle, adăugă el, întinzându-se spre 
aceasta şi îmbrăţişând-o. 

Gayle, care şedea lângă el, chicoti şi se prefăcu că se 
zvârcoleşte în braţele lui. 

Trent îi turnă lui Steve puţină bere pe creştetul capului. Steve 
încercă s-o prindă cu limba. 

— Ar trebui să fie o situaţie disperată, spuse Nancy Yansen. 
Şi, oricum, există şi soluţia inseminării artificiale. 

În următoarele câteva minute, toţi, cu excepţia lui David şi a 
Angelei, se încovoiară de râs. Apoi se porni o serie de glume de 
prost gust şi de insinuări sexuale. David şi Angela păstrau 
semisurâsuri rigide şi dădeau din cap la poante, dar nu 
participau activ. 

— Staţi o clipă, toată lumea, strigă Nancy Yansen printre 
hohote de râs, după o glumă deosebit de deocheată. Eu cred - 
spuse, luptându-se să se stăpânească - cred că ar trebui să-i 
ducem pe copii la culcare, ca să putem face o baie în pielea 
goală. Ce părere aveţi? 

— Eu zic s-o facem, răspunse Trent, ciocnind o sticlă de bere 
cu Steve. 

David şi Angela se uitară unul la celălalt, întrebându-se dacă 
nu cumva sugestia aceea era o glumă. Toţi ceilalţi se ridicară în 
picioare şi începură să-şi cheme copiii, care continuau să stea 
pe debarcader, pescuind pe întuneric. 

Mai târziu, în camera lor, în timp ce se spăla pe faţă la 
chiuveta montată pe perete, Angela i se plânse lui David, 
exprimându-şi convingerea că grupul de amici regresase brusc 
la cine ştie ce stadiu de dezvoltare anterior, adolescentin. In 


126 


vreme ce vorbeau, îi auzeau amândoi pe ceilalţi adulţi sărind de 
pe debarcader, într-un infernal zgomot de chicoteli, strigăte şi 
pleoscăituri. 

— Aduce a comportament de frăţie universitară, fu de acord 
David. Dar nu cred că ar fi ceva rău în asta. N-ar trebui să-i 
judecam. 

— Nu sunt atât de sigură, replică Angela. Ceea ce mă 
îngrijorează este senzaţia că ne aflăm într-un roman de John 
Updike referitor la mahalale. Toată vorbăria asta fără rost 
despre sex şi purtarea de acum mă fac să mă simt prost. Cred 
că s-ar putea să fie o consecinţă a plictiselii. Poate că Bartletul 
nu este un paradis, aşa cum credem noi. 

— Oh, te rog, protestă David, uimit. Părerea mea e că eşti 
prea critică şi cinică. Consider că atitudinea lor faţă de viaţă 
este, pur şi simplu, tinerească, exuberantă şi dornică de 
amuzament. Poate că noi suntem cei încuiaţi. 

Angela se întoarse cu spatele la chiuvetă, ca să se uite la 
David. Îl privea cu o expresie mirată, ca şi cum ar fi fost un 
străin. 

— Dacă doreşti, eşti absolut liber să te duci acolo despuiat şi 
să te alături orgiilor, zise ea. Nu mă lăsa să te opresc! 

— N-o lua cu totul razna, replică David. Nu vreau să particip la 
distracţiile lor. Cu toate acestea, nu văd lucrurile atât de 
tranşant negru şi alb cum se pare că le vezi tu. Poate ca 
atitudinea ta este consecinţa educaţiei tale catolice. 

— Refuz să mă las provocată, spuse Angela, întorcându-se iar 
spre chiuvetă. Şi, mai ales, refuz să fiu atrasă într-una din 
discuţiile tale lipsite de rost, pe teme religioase. 

— Din partea mea, asta-i perfect, zise David, pe un ton afabil. 

Mai târziu, când se băgaseră în pat şi stinseseră lumina, 
zgomotele veseliei de pe debarcader fuseseră înlocuite de cele 
produse de broaşte şi insecte. Liniştea era atât de adâncă, încât 
auzeau clipocitul apei ce se lovea uşor de mal. 

— Crezi că ei mai sunt acolo? întrebă Angela în şoaptă. 

— Habar n-am, răspunse David. Ba mai mult, nici nu-mi pasă. 

— Ce părere ai despre comentariile lui Kevin referitoare la 
doctorul Portland? îl iscodi ea. 

— Ca să fiu sincer, Kevin a devenit pentru mine un soi de 


127 


mister. Niciodată n-am văzut pe cineva care să poarte atâta pică 
din cauza unei lovituri în nas, primite în cursul unei nevinovate 
partide de baschet. 

— Mie, comentariile lui mi s-au părut deplasate, ca să nu spun 
mai mult, admise Angela. Faptul de a mă gândi fie şi o secundă 
la asasinate în Bartlet mă face, în mod ciudat, să mă ia cu frig. 
Încep să am sentimentul sâcâitor că, în curând, se va întâmplă 
ceva rău, poate din cauză că suntem prea fericiţi. 

— Asta-i firea ta isterică, zise David, pe jumătate în glumă, 
întotdeauna eşti în căutarea unor elemente dramatice. De aceea 
devii pesimista. Eu socotesc că suntem fericiţi, pentru că am 
luat deciziile corecte. 

— Sper să ai dreptate, spuse Angela, ghemuindu-se în 
îndoitura braţului lui David. 


128 


9 


Luni, 6 septembrie 


TRAYNOR TRASE MAŞINA ÎN AFARA CAROSABILULUI ŞI, cu 
paşi elastici, porni peste câmp, către şirul de automobile 
parcate lângă gardul cu duble zăbrele. În lunile de vară, 
terenurile de după gard, destinate desfăşurării târgurilor, erau 
utilizate de cele mai multe ori pentru  iarmaroace 
meşteşugăreşti, însă astăzi, Traynor şi soţia lui, Jacqueline, 
fuseseră atraşi acolo de cel de-al optulea picnic organizat cu 
prilejul Zilei Muncii de către Spitalul Orăşenesc Bartlet 
Festivităţile începuseră la ora nouă, prin concursuri de alergare 
pentru copii. 

— Ce mod de a strica o zi de sărbătoare, altminteri foarte 
plăcută, îi spuse Traynor soţiei sale. Nu pot să sufăr picnicurile 
astea. 

— Aiurea! replică Jacqueline, pe un ton dispreţuitor. Pe mine 
nu mă prosteşti nici o secundă. 

Jacqueline era o femeie minionă, puţin supraponderală, care 
se îmbrăca într-un stil exagerat de conservator. Acum purta o 
pălărie albă, mănuşi albe şi pantofi cu toc, deşi veniseră pentru 
o masă la iarbă verde, cu porumb, scoici înăbuşite în abur şi 
homar de Maine. 

— La ce te referi? o întrebă Traynor, oprind maşina şi răsucind 
cheia în contact. 

— Ştiu cât de mult îţi plac treburile astea legate de spital, aşa 
că nu face pe martirul cu mine. Îţi place să te scalzi în lumina 
reflectoarelor, fiind centrul atracției. Îţi joci cu toată fiinţa rolul 
de preşedinte al consiliului de conducere. 

Traynor se uită la soţia sa cu indignare. Căsnicia lor era plină 
de antagonisme şi, de obicei, el riposta usturător, dar acum îşi 
puse lacăt gurii. Jacqueline avea dreptate în privinţa picnicului, 
dar pe el îl irita faptul că, de-a lungul celor douăzeci şi unu de 


129 


ani de când erau căsătoriţi, ea ajunsese să-l cunoască atât de 
bine. 

— Care-i problema? întrebă Jacqueline. Pornim sau nu la 
treabă? 

Bombănind, Traynor cobori din maşină. 

În timp ce mergeau anevoie înapoi, pe lângă şirul de maşini 
parcate, Traynor o văzu pe Beaton, care îi saluta fluturându-şi 
mâna şi se îndreptă către ei, venindu-le în întâmpinare. Era 
însoţită de Wayne Robertson, şeful poliţiei şi Traynor bănui 
imediat că trebuie să se fi întâmplat ceva neplăcut. 

— Ce bună potriveală! remarcă Jacqueline, când o văzu pe 
Beaton că se apropie. lat-o pe cea mai entuziastă dintre 
linguşitorii tăi. 

— Taci din gură, Jacqueline! mârâi Traynor printre dinţi. 

— Am primit o veste proasta, anunţa Beaton, fără nici un 
preambul. 

— De ce nu te duci la cort, să iei vreo gustare? îi sugeră 
Traynor lui Jacqueline, dându-i un ghiont. 

După ce-i aruncă lui Beaton o privire dispreţuitoare, soţia lui 
plecă. 

— Nu pare deloc încântată că se află aici în dimineaţa 
aceasta, remarcă Beaton. 

Traynor râse scurt, ca pentru a sublinia lipsa de importanţă a 
unei astfel de probleme, după care întrebă: 

— Care e vestea cea proastă? 

— Din păcate, astă-noapte sau, mai degrabă, azi-dimineaţă, a 
avut loc o altă agresiune îndreptată împotriva unei asistente 
medicale, răspunse Beaton. Femeia a fost violată. 

— Fir-ar al dracului! înjură Traynor. E vorba de acelaşi individ? 

— Aşa credem. Descrierea e aceeaşi. Ca şi masca de schi. De 
astădată, arma a fost un revolver, în loc de cuţit, dar criminalul 
avea şi acum cătuşele acelea. De asemenea, a tras-o cu forţa 
între copaci, lucru pe care l-a făcut şi în trecut. 

— Sperasem că instalaţia de iluminat avea să împiedice asta, 
zise Traynor. 

— Poate că l-ar fi putut împiedica, spuse Beaton, cu oarecare 
ezitare. 

— Ce vrei să zici? 


130 


— Atacul a avut loc în parcarea de sus, unde nu există lumini. 
După cum îţi aminteşti, noi n-am iluminat decât parcarea de la 
subsol, ca să economisim bani. 

— Cine are cunoştinţă despre violul acesta? întrebă Traynor. 

— Nu foarte multe persoane. Mi-am asumat răspunderea de a 
lua legătura cu George O'Donald, de /a Bart/et Sun şi el a fost de 
acord să nu publice ştirea în ziar. Aşa că am putea obţine un 
răgaz. Sunt convinsă că victima nu se va grăbi să povestească 
multor oameni ce a păţit. 

— Mi-ar plăcea să pot face în aşa fel, încât cei de la CMV să 
nu afle nimic... dacă aşa ceva ar fi posibil. 

— Cred că incidentul acesta subliniază cât de mare nevoie 
avem de noul garaj. 

— Ne este necesar, dar s-ar putea să nu-l căpătăm. Asta-i 
vestea mea proastă pentru şedinţa consiliului executiv de 
diseară. Vechiul meu zeu al răzbunării, Jeb Wiggins, s-a 
răzgândit. Ba şi mai rău, i-a convins pe cei din comitetul 
consilierilor orăşeneşti că noul garaj este o idee complet greşită. 
A reuşit să-i facă pe toţi sa creadă că realizarea lui ar fi o jignire 
adusă ochilor. 

— Şi asta înseamnă sfârşitul proiectului? 

— Nu-i chiar sfârşitul, dar este o lovitură, recunoscu Traynor. 
O să reuşesc eu să-l fac să fie votat iar, însă o dată ce un lucru 
ajunge să fie respins în felul acesta, e greu să-l reînvii. Poate că 
violul de astă-noapte, oricât de rău ar fi, ar putea constitui 
catalizatorul de care avem nevoie ca să fie aprobat proiectul. 

Traynor se întoarse spre Robertson şi, în lentilele 
reflectorizante ale ochelarilor de soare ai acestuia, văzu două 
imagini deformate ale lui însuşi. 

— Poliţia nu poate face nimic? îl întrebă. 

— In afară de a pune un poliţist să stea de pază acolo în 
fiecare noapte, răspunse Robertson, nu putem face prea multe. 
Le-am dat deja dispoziţie oamenilor mei să „măture” parcajele 
cu lanternele lor ori de câte ori se află în zonă. 

— Unde-i responsabilul cu paza spitalului, Patrick Swegler? 

— II aduc imediat, făgădui Robertson, pornind în pas alergător 
spre heleşteu. 

— Eşti pregătită pentru diseară? o întrebă Traynor pe Beaton, 


131 


de îndată ce Robertson ajunsese destul de departe ca să nu-i 
poată auzi. 

— Te referi la şedinţă? preciză ea. 

— La şedinţa şi după şedinţă, zise Traynor, cu un zâmbet 
lasciv. 

— În ceea ce priveşte „după”, nu sunt sigură. Trebuie să 
discutăm. 

— Despre ce să discutăm? replică Traynor, nemulţumit de 
ceea ce auzea. 

— Nu-i acum momentul potrivit, spuse Beaton, văzându-i pe 
Patrick Swegler şi pe Wayne Robertson, care deja veneau spre 
ei. 

Traynor se sprijini de gard. Se simţea oarecum lipsit de vlagă. 
Singurul lucru pe care se baza era afecțiunea lui Beaton. Se 
întrebă dacă nu cumva ea îl înşela, întâlnindu-se cu altcineva, 
ca, de pildă, dobitocul de Charles Kelley. Oftă; întotdeauna 
exista ceva care nu mergea cum trebuie. 

Patrick Swegler se apropie de Traynor şi îl privi drept în ochi. 
Traynor îl considera ca pe un copil încăpățânat. In scurta epocă 
în care Bartletul dominase liga lor interşcolară, Patrick jucase 
fotbal pentru liceul din Bartlet. 

— Nu prea se puteau face multe, zise Swegler, nevrând să se 
lase intimidat în legătură cu incidentul din parcare. Asistenta 
medicala lucrase două schimburi şi nu i-a sunat pe cei de la 
pază înainte de a pleca, aşa cum le instruisem noi în repetate 
rânduri pe infirmiere, să facă ori de câte ori plecau târziu. Pentru 
a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, când venise în ziua aceea la 
serviciu, îşi lăsase maşina în parcarea superioară. După cum 
ştiţi, acela nu este iluminat. 

— lisuse Hristoase! bombăni Traynor. Se presupune că eu ar 
trebui să supraveghez buna funcţionare a unei întreprinderi de 
mai multe milioane de dolari şi sunt obligat să-mi bat capul cu 
cele mai banale amănunte. De ce nu i-a sunat pe cei de la pază? 

— Nu mi s-a spus, domnule. 

— Dacă obţinem noul garaj, zise Beaton, problema se va 
rezolva. 

— Unde este Werner Van Slyke, responsabilul cu problemele 
tehnice? întrebă Traynor. Aduceţi-mi-l aici. 


132 


— Dintre toţi oamenii din lume, tu eşti cel care ar trebui să 
ştie că domnul Van Slyke nu se ocupă de nici una din funcțiunile 
sociale ale spitalului, îi reaminti Beaton. 

— Fir-ar să fie, ai dreptate! exclamă Traynor. Dar te rog să-i 
transmiţi din partea mea că vreau ca parcarea aceea de sus să 
fie iluminată întocmai ca şi cea de jos. De fapt, spune-i să o 
lumineze ca pe o sală de bal. Şi, oricum, continuă el, 
întorcându-se din nou spre Robertson, de ce n-ai fost în stare să 
descoperi cine este blestematul ăla de violator? Ţinând seama 
de dimensiunile oraşului şi de numărul de violuri - despre care 
se poate presupune că au fost săvârşite de aceeaşi persoană - 
aş fi crezut că până acum ar fi trebuit să ai un suspect. 

— Lucrăm la asta, îl asigură Robertson. 

— N-aţi vrea să ne ducem la cort? propuse Beaton. 

— De ce nu? replică Traynor, clocotind de furie. Mi-ar plăcea 
ca din toate astea să mă aleg măcar cu câteva scoici 
comestibile. 

Cu aceste cuvinte, o luă pe Beaton de braţ şi porni spre zona 
rezervată gustărilor. 

Era pe punctul de a reveni la subiectul legat de eventualul lor 
rendez-vous, când Caldwell şi Cantor îi văzură şi se apropiară de 
ei. Caldwell era într-o dispoziţie deosebit de voioasă. 

— Bănuiesc că ai aflat deja cât de bine funcţionează 
programul de premiere, îi spuse lui Traynor. Cifrele pentru 
august sunt încurajatoare. 

— Nu, n-am aflat, zise Traynor, întorcându-se, întrebător, 
către Beaton. 

— Este adevărat, confirmă aceasta. Am de gând să prezint 
diseară statisticile. Bilanţul este în ordine. Internările din august 
ale celor de la CMV sunt la un nivel cu patru la sută mai scăzut 
faţă de cel din luna august a anului trecut. Asta nu-i foarte mult, 
dar tendinţa e către direcţia corectă. 

— E plăcut să auzi din când în când şi câte o veste bună, zise 
Traynor, dar nu ne putem culca pe urechea asta. Stăteam vineri 
de vorbă cu Arnsworth şi el m-a avertizat că, atunci când vor 
pleca turiştii, zona roşie a riscului de faliment va reapărea, 
vrând să se răzbune. In iulie şi august, o bună parte din 
populaţia rezultata din recensământ erau pacienţi plătitori, nu 


133 


oameni înscrişi la CMV. Acum, că s-a terminat cu Ziua Muncii, 
turiştii vor pleca acasă. Aşa că nu ne putem îngădui să ne 
relaxăm. 

— Cred că ar trebui să reactivăm controlul strict cu privire la 
rentabilizare, spuse Beaton. Este singura noastră speranţă 
pentru a rezista până când va expira actualul contract referitor 
la taxa pe cap de om. 

— Bineînţeles că trebuie s-o luăm de la capăt, zise Traynor. 
Nu avem de ales. Apropo, pentru informarea tuturor, aflaţi că 
am schimbat în mod oficial denumirea de DUM în DUC. Acum, 
folosim abrevierea de la „Drastic Utilization Control”. 

Anunţul îi făcu pe toţi să chicotească. 

— Trebuie să declar că sunt dezamăgit, spuse Cantor, încă 
mai mustăcind. Eu fiind cel care a conceput planul acesta, eram 
în favoarea denumirii de DUM. 

În ciuda îndelungatei şi însoritei veri, paloarea feţei lui nu 
dispăruse decât în mică măsura. Pielea de pe picioarele lui 
surprinzător de albe era şi mai palidă. Purta pantaloni scurţi 
„bermuda” şi ciorapi negri. 

— Am o întrebare legată de politica pe care urmează s-o 
adoptăm, zise Caldwell. În cadrul planului DUC, care este 
statutul pentru o boală cronică, aşa cum ar fi fibroza chistică? 

— Nu mă-ntreba pe mine, replică Traynor. Eu nu sunt doctor. 
Ce naiba este aia, o fibroză chistică? Vreau să zic, de auzit am 
auzit termenul acesta, dar asta-i cam tot. 

— Este o maladie cronică moştenită, îl lămuri Cantor. 
Cauzează o mulţime de probleme respiratorii şi Gl. 

— Prin „GI” se înţelege „gastro-intestinale”, explică de astă 
dată Caldwell. Aparatul digestiv. 

— Îţi mulţumesc, zise Traynor, pe un ton sarcastic. Ştiu ce 
înseamnă GI. Dar ce-i cu boala aceea? Este... mortală? 

— De obicei, da, răspunse Cantor, însă cu o îngrijire 
respiratorie intensivă, unii bolnavi pot duce o viaţă activă până 
la cincizeci-şaizeci de ani. 

— Care e costul statistic anual implicat de o asemenea 
afecţiune? se interesă Traynor. 

— O dată ce se instalează probleme respiratorii cronice, 
cheltuielile pot atinge douăzeci de mii şi mai bine de dolari pe 


134 


an, răspunse Cantor. 

— Dumnezeule sfinte! exclamă Traynor. Cu un asemenea 
cost, ar trebui să fie inclusă în considerentele de rentabilizare. 
Este o afecţiune des întâlnită? 

— Un caz la două mii de naşteri, spuse Cantor. 

— Oh, la dracu'! înjură Traynor, fluturându-şi mâna pentru a 
sublinia lipsa de importanţă a problemei. Atunci, este o maladie 
prea rară pentru a ne frământă în legătură cu ea. 

După ce făgăduiră să nu întârzie la şedinţa consiliului de 
conducere din seara aceea, Caldwell şi Cantor îşi văzură de 
drum, în direcţii diferite. Caldwell se îndreptă spre meciul de 
volei în curs de a se înjgheba pe mica plajă de pe malul 
heleşteului; Cantor porni în linie dreaptă către cada cu sticle de 
bere puse la gheaţă. 

— Hai să mergem la mâncăruri, decise Traynor. 

Incă o dată porniră la drum spre cortul care adăpostea şirurile 
de grătare cu cărbuni. Toţi cei pe lângă care trecea Traynor, fie 
înclinau capul, fie îi adresau câteva cuvinte de salut. Soţia lui 
avea dreptate: îi plăcea la nebunie acest gen de prilej de a-şi 
face apariţia în public. IIl făcea să se simtă ca un rege. Se 
îmbrăcase în haine obişnuite, dar cu meticulozitate: pantaloni 
bine croiţi, de comanda, mocasini cu tocuri înalte, fără ciorapi şi 
o cămaşă cu mânecă scurtă, descheiată la gât. Într-o astfel de 
ocazie, niciodată nu purta pantaloni scurţi şi era uimit văzând 
cât de puţin îi păsa lui Cantor de felul în care arăta. 

Fericirea îi fu umbrită de apropierea soţiei sale. 

— Te distrezi bine, scumpule? îl întreba ea pe un ton 
sarcastic. In mod sigur, aşa. Se pare. 

— Ce se presupune că ar trebui să fac? întrebă el, retoric. Să 
umblu încoace şi încolo încruntat? 

— Nu văd de ce nu, replică Jacqueline. Aşa eşti acasă mai tot 
timpul. 

— Poate că ar fi mai bine să plec, zise Beaton, începând să se 
depărteze. 

— Nu, spuse Traynor, apucând-o de braţ ca s-o reţină. Vreau 
să aflu mai multe în legătură cu statisticile din august, pentru 
şedinţa de diseară. 

— In cazul acesta voi pleca eu, spuse Jacqueline. De fapt, cred 


135 


că mă voi duce acasă, dragă Harold. Am avut parte de o ceartă 
şi am stat de vorbă cu cele două persoane la care ţin cel mai 
mult. Sunt sigură că unul sau mai mulţi dintre colegii tăi va fi 
mai mult decât încântat să te ducă acasă cu maşina sa. 

Traynor şi Beaton o urmăriră cu privirea pe Jacqueline, care 
se îndepărta, călcând cu paşi mărunți prin iarba deasă, cu 
pantofii ei de bal. 

— Dintr-o dată mi-a trecut pofta de mâncare, spuse Traynor, 
după ce Jacqueline dispăruse din vedere. Hai să ne mai mişcăm 
pe-aici. 

Coborâră până la lac şi, o vreme, urmăriră meciul de volei. 
Apoi se îndreptară cu paşi lenți către terenul de softba/F?. 

— Despre ce vrei să discutăm? întrebă Traynor, luându-și 
inima în dinţi. 

— Despre noi, despre relaţia noastră, despre mine, răspunse 
Beaton. Slujba mea e foarte bună. Imi place mult. Mă 
stimulează. Dar, când m-ai angajat, mi-ai dat de înţeles că 
relaţia dintre noi avea să ducă undeva. Mi-ai afirmat că erai pe 
cale să obţii divorţul. Asta nu s-a întâmplat. Nu vreau să-mi 
petrec restul zilelor furişându-mă prin colţuri. Întâlnirile astea 
amoroase nu sunt de ajuns. Am nevoie de mai mult. Traynor 
simţi cum o sudoare rece îi acoperă brusc fruntea. Cu toate câte 
se petreceau acum la spital, nu putea face faţă şi la asta. Nu 
voia să pună capăt legăturii sale cu Helen, dar nu avea cum s-o 
înfrunte pe Jacqueline. Mai gândeşte-te la ce ţi-am spus, zise 
Beaton. Însă până nu se va schimba ceva, micile noastre 
rendez-vous-uri în biroul meu trebuie să înceteze. 

Traynor dădu din cap în semn că „da”. Deocamdată, asta era 
tot ce putea să spere mai bun. Ajunseră la terenul de softball şi 
priviră jocul cu gândul în altă parte. Tocmai se organiza un meci. 

— lată-l pe doctorul Wadley, zise Beaton. 

Îşi flutură mâna şi Wadley îi răspunse la salut în acelaşi fel. 
Lângă el se afla o femeie tânără şi atrăgătoare, cu păr castaniu- 
închis, îmbrăcata în pantaloni scurţi. Purta o şapcă de base-ball 
înclinată şmechereşte într-o parte. 


26 Softball: un fel de baschet, jucat pe un teren mai mic, cu o minge mai 
mare şi mai moale (n.tr.). 


136 


— Cine este femeia care îl însoţeşte? întreba Traynor, dornic 
să schimbe subiectul. 

— E cel mai proaspăt medic patolog al nostru, îl lămuri 
Beaton. Angela Wilson. Vrei să faci cunoştinţa cu ea? 

— Cred că ar fi indicat, răspunse Traynor. _ 

Se duseră la cei doi şi Wadley făcu onorurile. In timpul 
îndelungatei lui prezentări, îl proslăvi pe Traynor, ca fiind cel 
mai bun preşedinte al consiliului de conducere pe care-l avusese 
vreodată spitalul, iar pe Angela o preamări ca fiind cel mai 
recent şi mai strălucit patolog. 

— Sunt încântată să vă cunosc, zise Angela. 

O chemare din partea celorlalţi jucători îi făcură pe Wadley şi 
pe Angela să se despartă de Traynor şi de Beaton. Meciul era pe 
punctul de a începe. 

Beaton îl privi cu atenţie pe Wadley, în vreme ce acesta o 
conducea pe Angela la locul ei, la baza a doua”. El era short- 
stop”. 

— Constat o mare schimbare la bătrânul doctor Wadley, 
remarcă Beaton. Angela Wilson a trezit profesorul care zăcea în 
el. l-a dat un nou scop în viaţă. De când a venit ea aici, el este în 
al nouălea cer. 

Traynor o privi pe Angela Wilson, cum evolua pe teren şi cum 
arunca mingile, cu voeciune, către prima bază. Inţelegea foarte 
bine interesul lui Wadley, numai că, spre deosebire de Beaton, 
nu i-l atribuia doar unui entuziasm de mentor. Angela Wilson nu 
arăta ca un medic, cel puţin nu semăna cu nici un doctor întâlnit 
de Traynor vreodată. 


27 Baza a doua: unul dintre cele patru puncte sau poziţii, numite „baze”, 
aflate pe circuitul pe care trebuie să-l parcurgă, în jocul de base-ball, 
adversarul celui care aruncă mingea (n.tr.). 

28 Short-stop (1b. engl.): jucător de câmp, alături de baza a doua, în jocul 
de base-ball (n.tr.). 


137 


10 


Toamnă în Vermont 


DEŞI DAVID ŞI ANGELA ÎŞI PETRECUSERĂ PATRU ANI LA 
Boston, în timpul rezidenţiatelor, nu trăiseră cu adevărat 
întreaga splendoare a unei toamne în New England. La Bartlet, 
frumuseţea naturii îţi tăia respiraţia. În fiecare zi, coloritul 
superb al frunzelor devenea tot mai intens, ca şi cum ar fi 
încercat să depăşească eforturile zilei precedente. 

Pe lângă încântarea ochilor, toamna aduse plăceri mai subtile, 
care te făceau să te simţi bine. Aerul deveni răcoros, limpede ca 
cleştarul şi atât de pur, încât era o plăcere să-l respiri. In 
atmosferă plutea o senzaţie de înviorare, care transforma 
trezirea de dimineaţă într-o încântare. Fiecare zi era plină de 
energie şi de emoţii, fiecare seară oferea o mulţumire tihnita, 
însoţită de trosnetul lemnelor ce ardeau în cămin pentru a ţine 
la distanţă răcoarea din timpul nopţii. 

Lui Nikki îi plăcea şcoala ei. Marjorie Kleber îi deveni 
învăţătoare şi, aşa cum presupusese David, era formidabilă. 
Deşi Nikki fusese întotdeauna o elevă bună, acum era 
excelentă. Aştepta cu nerăbdare ziua de luni, când avea să 
înceapă o nouă săptămână de şcoală. Seara, fetiţa nu mai 
contenea cu istorisirea a tot ce învățase în clasă în ziua 
respectivă. 

Prietenia lui Nikki cu Caroline Helmsford înflori şi cele două 
ajunseră ca în timpul activităţilor de după cursuri să fie de 
nedespărţit. Se întări şi prietenia lui Nikki cu Arni. După multe 
discuţii în care se cântăriră părerile pro şi contra, Nikki îşi 
câştigă dreptul de a merge la şcoala cu bicicleta, cu condiţia să 
nu se apropie de străzile principale. Pentru fetiţă, acesta era un 
nou soi de libertate şi anume unul care îi plăcea. Drumul către 
şcoala o ducea pe lângă casa familiei Yansen şi Arni o aştepta în 
fiecare dimineaţă. Ultimul kilometru şi ceva îl parcurgeau 


138 


împreună. 

Starea sănătăţii lui Nikki continua să fie bună. Aerul - rece, 
uscat şi curat - părea să fie o terapie perfectă pentru aparatul ei 
respirator. Cu excepţia amănuntului că era necesar să-şi facă 
zilnic terapia matinală în fotoliul ei jerpelit, totul era aproape ca 
şi cum n-ar fi suferit de o boală cronică. Faptul că se simţea atât 
de bine constituia pentru David şi Angela o enormă alinare. 

Unul dintre evenimentele importante ale acelei toamne fu 
sosirea, în ultima parte a lui septembrie, a părinţilor Angelei. 
Aceasta avusese multe îndoieli dacă să-i invite sau nu. 
Susținerea ideii de către David înclinase balanţa. 

Doctorul Walter Christopher, tatăl Angelei, fu rezervat în 
laudele sale privitoare la casă şi la oraş, dar condescendent în 
legătură cu ceea ce numea el „medicina rurală”. Refuză cu 
încăpățânare să viziteze laboratorul Angelei, invocând scuza că 
el însuşi îşi petrecea prea mult timp din viaţă în spitale. 

Bernice Christopher, mama Angelei, nu găsi nimic care să 
merite să fie lăudat. Casa i se părea prea mare şi cu prea mulţi 
curenţi de aer, primejdioşi mai ales pentru Nikki. De asemenea, 
era de părere că frunzele din Central Park aveau un colorit tot 
atât de frumos ca al celor din Bartlet şi că nimeni nu avea 
nevoie să facă un drum de şase ore cu maşina ca să se uite la 
nişte arbori. 

Singurul incident cu adevărat penibil avu loc la masa de 
sâmbătă seara. Bernice insistă să bea mai mult decât era 
nimerit pentru ea şi, ca de obicei, se ameţi. Apoi îl acuză pe 
David, cu familia lui cu tot, că ar fi cauza bolii lui Nikki. 

— În partea noastră nu a existat niciodată fibroză chistică, 
spuse ea. 

— Bernice! o apostrofă doctorul Christopher pe un ton aspru. 
Afişarea ignoranței este o lipsă de decenţă. 

Urmă o tăcere tensionată, până când Angela reuşi să-şi 
stăpânească mânia. Abia atunci schimbă subiectul, trecând la 
căutările de mobilier întreprinse de ea şi de David la anticariatul 
din apropiere şi în magazinele de mobile uzate. 

Toată lumea se simţi uşurată când sosi vremea plecării soţilor 
Christopher, la amiaza zilei de duminică. David, Angela şi Nikki 
stătură cum se cuvine, în picioare în faţa casei şi îşi fluturară 


139 


mâinile până când maşina Christopherilor dispăru din vedere în 
josul drumului. 

— Data viitoare, când o să mai vorbesc despre venirea lor 
aici, să-mi tragi un picior, zise Angela. 

David izbucni în râs şi o asigură că vizita nu decursese chiar 
atât de rău. 

Superba vreme de toamnă se prelungi mult în octombrie. Deşi 
spre sfârşitul lui septembrie fuseseră câteva zile reci, sosi vara 
indiană? şi aduse cu ea zile tot atât de calde ca şi cele ale verii 
înseşi. O dubioasă combinaţie între temperatură şi umezeală 
menţinu frunzişul copacilor mult timp după ceea ce localnicii din 
Bartlet spuneau că era obişnuit. 

Pe la mijlocul lui octombrie, în timpul unei pauze în cursul 
meciului de baschet dintr-o dimineaţă de duminică, Steve, Kevin 
şi Trent îl încolţiră pe David. 

— Ce-ar fi dacă tu şi ai tăi v-aţi petrece weekendul ăsta 
împreună cu noi? zise Trent. Ne vom duce toţi la Waterville 
Valley, în New Hampshire. Ne-ar face plăcere să veniţi şi voi. 

— Spune-i care este adevăratul motiv pentru care vrem să 
vină şi ei, îl îndemnă Kevin. 

— la mai taci! îl repezi Trent, dându-i lui Kevin, în glumă, o 
lovitură uşoară pe creştetul capului. 

— Adevăratul motiv e că noi am închiriat o clădire cu patru 
dormitoare, perseveră Kevin, ferindu-se de Trent. Zgârciţii ăştia 
ar face orice ca să reducă cheltuielile. 

— Prostii, protestă Steve. Cu cât vom fi mai mulţi, cu atât ne 
vom distra mai bine. 

— De ce vă duceţi în New Hampshire? întrebă David. 

— In mod sigur, pentru frunziş acesta va fi ultimul weekend, 
zise Trent. În New Hampshire e cu totul altceva. Decorul e mai 
aspru. Unii oameni considera chiar că frunzişul de acolo este 
mai spectaculos. 

— Nu-mi pot închipui că ar putea fi mai frumos decât aici, în 
Bartlet, spuse David. 

— Waterville este o localitate amuzanta, interveni Kevin. 


29 Vara indiană: denumire dată în SUA, precum şi în alte zone ale globului, 
perioadei de vreme calmă, uscată şi ceţoasă de la sfârşitul toamnei (n.tr.). 


140 


Majoritatea oamenilor o cunosc numai datorită schiului practicat 
iarna. Dar există acolo posibilităţi pentru tenis, golf, excursii, ba 
chiar şi un teren de baschet. Copiilor le place la nebunie. 

— Haide, David, insistă Steve. Nu mai e mult şi o să vină 
iarna. Trebuie să ieşiţi la aer şi să profitaţi cât se mai poate. Ai 
încredere în noi. 

— Mie mi se pare în ordine, zise David. Diseară o să-i prezint 
Angelei propunerea şi îi voi telefona unuia dintre voi. 

Lucrurile fiind astfel hotărâte, grupul celor trei se alătură 
celorlalţi pentru a-şi termina meciul de baschet. 

În seara aceea Angela nu fu prea entuziasmată când David îi 
vorbi despre invitaţie. După experienţa din weekendul petrecut 
la lac, la care se mai adăuga şi faptul că aveau mult de lucru 
acasă, David şi Angela nu prea întreţinuseră relaţii sociale. 
Angela nu voia să participe la încă un weekend cu glume de 
prost gust şi cu aluzii la sex. În ciuda părerii contrare a lui David, 
Angela continua să se întrebe dacă nu cumva prietenii lor, mai 
ales femeile, sufereau de plictiseală şi ideea de a se afla 
împreună cu ei într-un spaţiu atât de restrâns îi dădea o 
oarecare senzaţie de claustrofobie. 

— Haide, zău, insista David. O să fie amuzant. Ar trebui să 
vedem mai mult din New England. Aşa cum spunea Steve, în 
scurt timp va veni iarna şi vom fi nevoiţi să stăm închişi în casă 
mai toată vremea. 

— Va fi costisitor, îi atrase atenţia Angela, încercând să 
născocească motive pentru a nu accepta invitaţia aceea. 

— Hai, mămico, interveni Nikki. Arni mi-a spus că la Waterville 
e frumos. 

— Cât de costisitor poate să fie? întrebă David. Vom folosi vila 
în comun timp de patru zile. În afară de asta, gândeşte-te la 
veniturile noastre. 

— Gândeşte-te la datoriile noastre, ripostă Angela. Avem 
două ipoteci pe casă, din care una este imensă şi am început să 
rambursăm împrumuturile pentru studenţia noastră. Şi nu ştiu 
dacă maşina o să facă faţă unei ierni în Vermont. 

— Eşti caraghioasă, zise David. Eu ţin o socoteală exactă a 
situaţiei noastre financiare şi ne descurcăm foarte bine. Nu-i ca 
şi cum ar fi vorba de cine ştie ce croazieră extravagantă. Cu 


141 


patru familii într-o singură vilă, nu ne va costa mai mult decât o 
excursie cu cortul. 

— Te rog, mămico! strigă Nikki. _ 

— De acord, se învoi Angela, în cele din urmă. Imi dau seama 
când sunt depăşită numeric. 

Pe măsură ce treceau zilele săptămânii, surescitarea în 
legătură cu excursia devenea tot mai mare. David îl convinse pe 
unul dintre ceilalţi medici de la CMV, Dudley Markham, să-i preia 
pacienţii. În seara de joi îşi făcură bagajele pentru a pleca în 
dimineaţa următoare. 

Planul iniţial era să se pornească la drum la ora trei după- 
amiaza, însă dificultăţile întâmpinate pentru a scoate din spital 
cinci medici în mijlocul după-amiezii se dovediră a fi imposibil de 
învins. Abia după ora şase reuşiră să plece cu adevărat. 

Luară trei vehicule. Soții Yarborough împreună cu cei trei copii 
ai lor urcară în camioneta proprie; Yansenii şi Youngii îi urmară 
în camioneta Yansenilor; David, Angela şi Nikki luară Volvo-ul. Ar 
fi putut să se înghesuie laolaltă cu familia Yarborough, dar 
Angelei îi plăcea independenţa pe care le-o asigura faptul de a 
avea propriul lor vehicul. 

Vila comună era enormă. În afară de cele patru dormitoare, 
exista acolo o mansardă în care copiii puteau să se instaleze 
comod, folosind saci de dormit. După drum, toţi erau obosiţi. Se 
duseră direct la paturi. 

A doua zi dimineaţa, Gayle Yarborough îşi luă sarcina de a 
trezi pe toată lumea devreme. Străbătu casa cu paşi apăsaţi, 
bătând cu o lingură de lemn într-o tigaie şi strigând că urma ca 
peste o jumătate de oră să plece toţi să ia micul dejun. 

Jumătatea de oră se dovedi a fi o evaluare optimistă a 
momentului plecări. Deşi existau patru dormitoare şi o 
mansardă, nu dispuneau decât de trei camere de baie şi 
jumătate. Duşurile, uscarea părului şi bărbieritul fură un coşmar 
prin complicatul control al circulaţiei pe care îl implicau. În afară 
de asta, Nikki trebuia să-şi facă obişnuita curăţire a plămânilor, 
cu schimbarea poziţiei. Trecu aproape o oră şi jumătate până 
când grupul fu gata de drum. 

Urcând în vehicule în aceeaşi ordine ca şi în seara 
precedentă, ieşiră din valea închisă între lanţurile ei de munţi şi 


142 


porniră pe Şoseaua lInterstatală 93. Când trecură prin Franconia 
Notch, atât David, cât şi Angela fură uimiţi de frumuseţea 
luxuriantă a frunzişului de toamnă profilat pe fundalul pereţilor 
duri şi verticali de granit cenuşiu. 

— Mor de foame, zise Nikki, după o jumătate de oră de mers. 

— Şi eu, recunoscu Angela. Unde ne ducem? 

— La un local care se numeşte Polly's Pancake Parlor”, o 
informă David. Trent mi-a spus că se află pe-aici pe undeva, sus, 
la nord de New Hampshire. 

Când ajunseră la restaurant, li se aduse la cunoştinţă că, 
pentru a obţine o masă, trebuia să aştepte o jumătate de oră. 
Din fericire, de cum începură să mănânce, toată lumea declară 
că meritase să aştepte. Clătitele, înecate într-un autentic sirop 
de arțar de New Hampshire, erau delicioase, ca şi slăninuţa 
afumată şi cârnaţii. 

După micul dejun făcură un tur de vizitare prin New 
Hampshire, admirând frunzişul şi peisajul muntos. Se purtară 
discuţii în contradictoriu, dacă frunzişul de toamnă era mai 
frumos în Vermont decât în New Hampshire. Nu ieşi nimeni 
învingător. Aşa cum se exprimă Angela, era ca şi cum ai 
compara două superlative. 

În timp ce reveneau cu maşinile spre Waterville Valley, pe o 
porţiune de drum deosebit de spectaculoasă numită şoseaua 
Kancamagus, David observă că nori cirus de mare altitudine 
goneau pe vasta întindere a bolţii cereşti. Până să ajungă ei la 
Waterville, norii deveniseră mai groşi, acoperind cu totul soarele 
şi făcând ca temperatura să oscileze în jurul valorii de 
douăsprezece grade. 

De cum se înapoiară la vila, Kevin avu chef de o partidă de 
tenis. Propunerea lui nu interesă pe nimeni, dar el reuşi să-l 
convingă pe David să joace. După ce condusese toată ziua, 
acesta socotea că puţină mişcare avea să-i facă bine. 

Kevin era un jucător de tenis desăvârşit şi, de obicei, îl bătea 
pe David cu destulă uşurinţa, însă de astădată nu era în forma 
bună ce-l caracteriza. Spre supărarea lui Kevin, David începu să 
câştige. 


30 Polly's Pancake Parlor (lb. engl.): Salonul „La Clătita lui Polly” (n.tr.). 
143 


Cu firea lui, care-l făcea să nu admită să fie înfrânt, Kevin se 
străduia din ce în ce mai mult, dar înverşunarea nu reuşea decât 
să-l facă să comită şi mai multe greşeli. începu prin a se mânia 
pe el însuşi, apoi pe David. Când acesta strigă că o minge 
fusese în out, Kevin lăsă să-i cadă racheta din mână, ca şi cum 
nu i-ar fi venit să creadă. 

— N-a fost out! răcni el. 

— Ba a fost, răspunse David, încercuind cu racheta lui urma 
făcută de minge pe argilă. 

Ocolind plasa, Kevin se duse să se uite la locul cu pricina. 

— Nu ăsta a fost semnul, spuse el mânios. 

David se uită la colegul lui de serviciu. Îşi dădu seama că 
omul era furios. 

— OK, zise, sperând să risipească tensiunea nervoasă. De ce 
să nu repetăm mingea asta? 

Când o repetară, David câştigă din nou şi, cu intenţia de a 
însenina atmosfera, strigă: 

— Adevărul a ieşit la iveală. 

— Du-te dracului! răspunse Kevin. Serveşte mingea! 

Atitudinea lui Kevin distruse orice plăcere pe care i-ar fi făcut- 
o jocul lui David. Kevin deveni din ce în ce mai mânios, 
contestând aproape toate mingile lui David. Acesta sugeră să 
oprească partida. Kevin insistă să continue până la capăt. Ceea 
ce şi făcură şi cel care câştigă fu David. 

Pe drumul de înapoiere la vilă Kevin nu vru să vorbească şi 
David renunţă la încercările sale de a face conversaţie. Câţiva 
stropi de ploaie îi îndemnară să grăbească pasul. De cum 
ajunseră, Kevin intră într-una din sălile de baie şi trânti uşa. 
Toată lumea se uită la David. Acesta ridică din umeri. 

— Am câştigat, spuse în chip de explicaţie, simțindu-se în 
mod ciudat vinovat. 

În pofida focului voios din şemineu, a mâncării bune şi a 
abundenței de bere şi vin, seara fu umbrită de dispoziţia sumbră 
a lui Kevin. Până şi soţia lui îi spuse că se purta ca un copil. 

Observaţia aceasta aprinse scânteia unui urât schimb de 
cuvinte între soţ şi soţie şi îi făcu pe toţi să se simtă prost. 

În cele din urmă, posomoreala lui Kevin îi molipsi şi pe ceilalţi. 
Trent şi Steve începură să se vaite că clientela lor se redusese în 


144 


asemenea măsură, încât se simțeau nevoiţi să se gândească 
serios să părăsească Bartletul. CMV-ul angajase deja oameni cu 
specialităţile lor. 

— Foarte mulţi dintre pacienţii mei mi-au spus că ar vrea să 
revină la mine, dar că nu pot, zise Steve. Patronii lor au negociat 
cu CMV-ul în privinţa achitării taxelor de sănătate. Dacă aceşti 
pacienţi ar veni la mine, ar trebui să plătească din buzunarele 
lor. Este un aranjament prost. 

— Poate că aţi duce-o mai bine dacă aţi pleca dracului de aici 
cât mai puteţi, spuse Kevin, vorbind pentru prima dată, fără să 
se adreseze cuiva anume. 

— lată un comentariu îndeajuns de criptic pentru a mă face să 
te rog să ni-l explici, zise Trent. Oare domnul „Destin 
Posomorât” posedă, printr-un privilegiu personal, o informaţie 
de care noi, muritorii de rând, nu avem cunoştinţă? 

— Dacă v-aş spune, nu m-aţi crede, replică Kevin, cu privirea 
pironită spre foc. 

Strălucirea jarului se reflecta de pe lentilele lui groase, dându- 
i o înfăţişare stranie, de parcă nu avea ochi. 

— Pune-ne la încercare, îl încurajă Steve. 

David aruncă o scurta privire spre Angela, să vadă cum se 
descurca ea în cursul acelei seri deprimante. Cât despre el 
însuşi, situaţia i se părea mult mai neplăcută decât cea de la 
lac, în august. Putea să facă faţă unor aluzii la sex şi unor glume 
deocheate, însă îi era foarte greu să suporte ostilitatea şi 
proasta dispoziţie, mai ales când acestea erau exprimate 
deschis. 

— Am mai aflat câte ceva în legătură cu Randy Portland, zise 
Kevin, fără a-şi lua ochii de la foc. Dar voi n-o să credeţi nimic 
din toate astea. În orice caz, nu după modul în care aţi respins 
sugestia mea că s-ar putea să fie vorba de un asasinat. 

— Dă-i drumul, Kevin, zise Trent. Nu mai face atâta teatru din 
asta. Spune-ne ce ai aflat. 

— Am luat prânzul cu Michael Caldwell, îi informă Kevin. Vrea 
ca eu să fac parte din unul dintre nenumăratele lui comitete. Mi- 
a spus că preşedintele consiliului de conducere al spitalului, 
Harold Traynor, avusese o conversaţie ciudată cu Portland în 
ajunul morţii acestuia. lar Traynor i-a relatat cele discutate lui 


145 


Charles Kelley. 

— Treci la subiect, Yansen, îl îndemnă Trent. 

— Portland zicea că era ceva în neregulă cu spitalul. 

Trent căscă gura, prefăcându-se îngrozit. 

— E ceva în neregulă cu spitalul? Sunt uluit, sunt, pur şi 
simplu, uluit, zise el, clătinând din cap. Mare scofală, băiete! 
Sunt o mulţime de lucruri în neregulă cu spitalul. Dacă ăsta-i 
finalul poveştii, eu nu sunt prea impresionat. 

— A mai fost ceva, replică Kevin. Portland i-a spus lui Traynor 
că el nu voia să-şi asume blamul. 

Trent se uită la Steve. 

— Mi-a scăpat mie ceva? 

— Oare Portland, atunci când aducea acele acuzaţii, se 
referea la vreun pacient? întrebă Steve. 

— Evident, răspunse Kevin. Dar asta e ceva prea subtil ca un 
chirurg de felul lui Trent să poată pricepe. Ceea ce-mi este mie 
clar e că Portland credea că se întâmplau lucruri stranii cu unul 
dintre pacienţii săi. Părerea mea este că ar fi trebuit să-şi ţină 
gura. Dacă şi-ar fi ţinut-o, probabil că astăzi ar mai fi printre noi. 

— Se pare că Portland era pe cale de a deveni paranoic, 
remarcă Trent. Era deja într-o stare depresivă. Eu nu mă las 
convins. Ceea ce încerci tu să faci este să transformi un nimic 
într-o adevărată conspirație. Şi, oricum, ce dacă pacientul lui 
Portland a murit? 

— Pneumonie şi şoc cauzat de endotoxine, preciză Steve. Aşa 
a fost prezentat cazul în cadrul raportului de deces. 

— Ce mai vrei? zise Trent. Nu-i cine ştie ce mister în legătură 
cu o moarte atunci când în circuitul sangvin al cadavrului colcăie 
o sumedenie de bacterii gramnegative. Îmi pare rău, Kev, nu m- 
ai convins. 

Kevin se ridică brusc în picioare. 

— Oare de ce-mi mai bat capul? exclamă, înălţându-şi braţele 
spre cer. Sunteţi toţi orbi ca nişte lilieci. Dar ştiţi ce? Pe cuvântul 
meu dacă-mi pasă. 

Trecând peste Gayle, care se tolănise pe pardoseală în faţa 
focului, Kevin, cu paşi apăsaţi, urcă treptele ce duceau la 
dormitorul pe care-l ocupau el şi Nancy. Trânti uşa în urma lui cu 
destulă putere ca diversele flecuşteţe de pe poliţa şemineului să 


146 


zăngănească. 

Toţi îşi îndreptară privirile spre foc. Nimeni nu scotea o vorbă. 
Stropii de ploaie se auzeau răpăind pe luminator, ca nişte boabe 
de orez. Într-un târziu, Nancy se ridică în picioare şi anunţă că 
se retrage şi ea. 

— Îmi pare rău în legătură cu Kevin, zise Trent. Nu 
intenţionam să-l provoc. A 

— Nu este vina ta, spuse Nancy. In ultima vreme a fost tare 
ursuz. Mai este însă ceva ce el nu v-a spus. De curând a pierdut 
şi el un pacient... ceea nu e tocmai un lucru obişnuit pentru un 
oftalmolog. 


A doua zi, când se treziră, bătea un vânt cu rafale, se lăsase o 
ceaţă deasă şi continua să plouă cu stropi grei şi reci. Când 
Angela se uită pe fereastră, scoase un țipăt, chemându-l pe 
David. Temându-se de cine ştie ce catastrofă, acesta sări jos din 
pat. Încă nedezmeticit din somn, se uită afară. Văzu maşina. 
Văzu ploaia. 

— Ce se presupune că ar trebui să văd? întrebă, somnoros. 

— Copacii! răspunse Angela. Sunt golaşi. Nu mai e nici o 
frunză. Tot frunzişul a dispărut într-o singură noapte! 

— Trebuie să fi fost vântul, zise David. A bătut în obloane 
toată noaptea, adăugă, lăsându-se să cadă pe pat şi 
îngropându-se iarăşi sub plapumă. 

Angela rămase la fereastră, fascinată de resturile scheletice 
ale arborilor. 

— Toţi par morţi, şopti. Nu-mi vine să cred cât de schimbată e 
priveliştea. E greu să nu consideri asta ca pe un semn rău 
prevestitor. Se adaugă la presentimentul pe care l-am avut, că 
urmează să se întâmple ceva. 

— De vină e melancolia rămasă după  recviemul 
conversaţional de aseară, replică David. Nu-mi veni mie cu 
dramatisme din astea morbide. E prea devreme. Hai înapoi în 
pat, câteva minute. 

Următorul şoc fuse temperatura. Chiar şi la nouă dimineaţa 
era doar în jur de zero grade. Se apropia iarna. 

Vremea mohorâtă nu îmbunătăţi proasta dispoziţie a adulţilor, 
care se treziră cu aceeaşi posomorire cu care se duseseră la 


147 


culcare. La început, copiii fură voioşi, deşi chiar şi ei începură să 
fie afectaţi de starea psihică a părinţilor. David şi Angela se 
simțeau uşuraţi la gândul că aveau să plece de acolo. In timp ce 
coborau din munţi cu maşina, David o rugă pe Angela să-i 
amintească să nu mai joace niciodată tenis cu Kevin. 

— Când e vorba de sporturile voastre, voi, bărbaţii, sunteţi ca 
nişte copii, zise Angela. 

— la stai! se răsti David. Nu asta era problema. El era 
problema. Prea ţine mult să câştige întotdeauna el. Eu nici 
măcar nu voiam să joc. 

— Nu te enerva atâta, încercă Angela să-l liniştească. 

— Nu-mi place când se insinuează că eu aş fi de vină. 

— Nimeni nu insinua aşa ceva, replică Angela. Făceam doar o 
remarcă în legătură cu bărbaţii şi cu sporturile lor. 

— E-n regulă, îmi pare rău, se scuză David. Bănuiesc că nu 
prea sunt în apele mele. Mă înnebuneşte să am de-a face cu 
oameni posomorâţi. N-a fost cel mai amuzant weekend. 

— Este un grup de oameni ciudaţi, comentă Angela. La 
suprafaţă par normali, însă pe sub pojghiţa de normalitate... nu 
sunt sigură. Dar măcar nu s-au antrenat în vreo discuţie despre 
sex şi nu au început să se poarte ca la lacul acela. Pe de altă 
parte, au reuşit să scormonească iarăşi tragedia cu Portland. 
Pentru Kevin, asta parcă-i o obsesie. A 

— Kevin este un tip bizar. E ceea ce încercam să-ţi spun. Imi 
displace profund să mi se tot reamintească de sinuciderea lui 
Portland. Este ceva ce face ca mersul la cabinetul meu să 
devină un chin. Ori de câte ori aminteşte de ea, nu mă pot 
împiedica să-mi imaginez cum trebuie să fi arătat peretele din 
spatele biroului meu, împroşcat cu sânge şi creieri. 

— David, protestă Angela pe un ton tăios. Te rog! Dacă nu-ți 
pasă deloc de sensibilităţile mele, gândeşte-te la ale lui Nikki. 

Prin oglinda retrovizoare, David se uită la fetiţă. 

— Te simţi bine, Nikki? 

— Mă doare-n gât, spuse Nikki. Nu mă simt bine. 

— Oh, nu! exclamă Angela, întorcându-se să se uite la fiica ei 
şi, întinzând o mână, îi atinse fruntea cu dosul palmei. Tu eşti 
cel care a insistat să plecăm în excursia asta stupidă, murmură 
ea. 


148 


David vru să se apere, dar se răzgândi. Nu voia să înceapă o 
ceartă. Era deja destul de enervat. 


149 


11 


Luni, 18 octombrie 


NIKKI NU PETRECU O NOAPTE LINIŞTITĂ ŞI NICI PĂRINŢII ei. 
Mai ales Angela era foarte necăjită. Pe la primele ore ale 
dimineţii era clar că Nikki începea să devină din ce mai 
congestionată. Cu mult înaintea zorilor, Angela încercă să aplice 
obişnuitul procedeu de curăţire a plămânilor prin schimbarea 
poziţiei combinată cu o uşoară percuție a toracelui. Când 
terminară, auscultă cu stetoscopul pieptul lui Nikki. Auzi raluri - 
zgomote ce însemnau că bronhiile lui Nikki începeau să se înece 
cu mucus. 

Înainte de ora opt, David şi Angela sunară fiecare la biroul 
său, să anunțe că aveau să întârzie. Înfofolind-o pe Nikki în mai 
multe straturi de pături, o duseră să fie examinată de doctorul 
Pilsner. La început, primirea lor nu fu încurajatoare. Funcţionara 
de la recepţie îi informă că doctorul Pilsner avea un program 
încărcat. Nikki trebuia să revină a doua zi. 

Angela nu acceptă să fie refuzată. li spuse funcţionarei că ea 
era doamna Wilson, medic la secţia de patologie şi că voia să 
discute cu doctorul Pilsner. Femeia dispăru în interiorul biroului. 
După câteva clipe îşi făcu apariţia însuşi doctoral Pilsner, care îşi 
ceru scuze. 

— Fata asta a mea a crezut că nu eraţi decât unii dintre 
obişnuiţii abonaţi, explică el. Care este problema? 

Angela îi povesti medicului cum o durere de gât se 
transformase peste noapte într-o congestie şi cum acea 
congestie nu voia să cedeze la obişnuitul drenaj prin schimbarea 
poziţiei bolnavei. Doctorul Pilsner o luă pe Nikki în unul din 
cabinetele de consultaţii şi îi auscultă pieptul. 

— Categoric, bronhiile sunt înfundate, zise el, luându-şi 
stetoscopul de la urechi. Apoi, ciupind-o în glumă pe Nikki, o 
întrebă cum se simte. 


150 


— Nu mă simt bine, răspunse fetiţa, a cărei respiraţie era 
anevoioasă. 

— Până de curând se simţea foarte bine, spuse Angela. 

— Cât ai clipi o vom aduce la starea normală, o asigură 
doctorul, mângâindu-şi barba albă. Dar cred că ar fi mai bine s-o 
internăm. Vreau să încep nişte antibiotice intravenoase şi 
câteva procedee de terapie intensivă. 

— Cum consideri necesar, doctore, încuviinţă David. 

O mângâie pe Nikki pe păr, simțindu-se vinovat că insistase 
cu weekendul acela în New Hampshire. 

La internări, Janice Sperling îi recunoscu atât pe David, cât şi 
pe Angela. Îşi exprimă compasiunea faţă de ei în legătură cu 
fiica lor. 

— Ţi-am pregătit o cameră drăguță, îi spuse lui Nikki. Are o 
vedere minunată spre munte. 

Nikki dădu aprobator din cap şi o lăsă pe Janice să-i prindă pe 
mână o brățară de plastic cu inscripţiile de identificare. David o 
verifică. Era vorba de camera 204, una care avea, într-adevăr, o 
vedere deosebit de frumoasă spre exterior. 

Mulțumită lui Janice, procedura de internare decurse fără 
probleme. După doar câteva minute erau în drum către etaj. 
Janice îi conduse la camera 204 şi deschise uşa. 

— Scuzaţi-mă, zise ea, nedumerită, constatând că încăperea 
era ocupată, în pat aflându-se o bolnavă. 

— Doamna Kleber! exclamă Nikki, mirată. 

— Marjorie? întrebă David. Ce Dumnezeu faci aici? 

— Ăsta-i norocul meu, răspunse Marjorie. În singurul weekend 
în care sunteţi plecat, am probleme. Dar doctorul Markham a 
fost foarte amabil. 

— Îmi pare tare rău că vă deranjez, îi spuse Janice lui Marjorie. 
Nu pot să înţeleg de ce computerul mi-a indicat camera 204, 
dacă în realitate este ocupată. 

— Nu-i nici o supărare, o asigură Marjorie. Îmi place compania 
aceasta. 

David îi spuse lui Marjorie că se va înapoia în curând. Soții 
Wilson o urmară pe Janice până la camera asistentelor medicale, 
de unde ea sună la internări. 

— Vreau să-mi cer scuze pentru încurcătura creată, le spuse 


151 


apoi celor doi părinţi. O vom duce pe Nikki la camera 212. 

La câteva minute de la sosirea lor în camera 212, îşi făcu 
acolo apariţia o echipă de surori medicale şi specialişti, care se 
ocupară de Nikki. Se începu administrarea antibioticelor şi fu 
programat terapeutul pentru exerciţiile respiratorii. 

Când totul fu sub control, David îi spuse lui Nikki că în cursul 
întregii zile el avea să revină pentru verificări periodice. De 
asemenea, o sfătui să facă tot ce aveau să-i ceară surorile 
medicale şi terapeuţii de specialitate. Îi dădu Angelei o sărutare 
pe obraz, lui Nikki una pe frunte şi plecă la treburile sale. 

David se înapoie imediat la camera lui Marjorie şi se uită în 
jos, la pacienta sa. O dată cu trecerea lunilor, aceasta devenise 
una dintre preferatele lui. În marele pat ortopedic părea extrem 
de mică. În sinea lui, David îşi zise că Nikki ar fi arătat de-a 
dreptul minuscula. 

— Bravo! exclamă David, prefăcându-se supărat. Care-i 
povestea aici? 

— A început vineri după-amiază, răspunse Marjorie. Când nu 
prea vrei să-l chemi pe medic, problemele se ivesc întotdeauna 
vinerea. Spre dimineaţa zilei de sâmbătă, a început să mă doară 
piciorul drept. Când am sunat la biroul dumneavoastră, mi s-a 
dat legătura la doctorul Markham. Dânsul m-a primit imediat. A 
spus că aveam flebită şi că trebuia să mă duc la spital, să fac 
antibiotice. 

David o examină pe Marjorie şi confirmă diagnosticul. 

— Credeţi că era necesar să mă internez? întrebă Marjorie. 

— Categoric, îi confirmă David. Cu flebitele nu ne place să ne 
asumăm riscuri. Inflamarea venelor merge mână-n mână cu 
cheagurile de sânge. Dar arată bine. Bănuiesc că deja s-a 
ameliorat. 

— Cu siguranţă, s-a ameliorat, zise Marjorie. Mă simt de zece 
ori mai bine decât sâmbătă, când am venit. 

Deşi întârziase la birou, David îşi petrecu încă zece minute 
discutând cu Marjorie despre flebita ei, să se încredinţeze că ea 
înţelesese bine problema. Când termină, se duse în camera 
asistentelor şi citi fişa ei medicală. Totul era în ordine. După 
aceea îl sună pe Dudley Markham, să-i mulţumească pentru că îi 
ţinuse locul pe durata weekendului şi avusese grijă de Marjorie. 


152 


— Nici o problemă, îl asigură Dudley. Mi-a făcut plăcere să 
stau de vorbă cu Marjorie. Am depănat amintiri. A avut-o elevă 
pe fiica mea mai mare într-a doua. 

Înainte de a părăsi camera asistentelor, David o întrebă pe 
Janet Colburn, sora şefă, de ce se afla Marjorie într-un pat 
ortopedic. 

— Pentru nici un motiv anume, răspunse ea. S-a întâmplat, 
pur şi simplu, ca patul acela să fie acolo. Ea se simte mai bine 
aşa, puteţi să mă credeţi. Dispozitivele electronice de comandă 
pentru înălţarea şi coborârea capului şi picioarelor patului nu se 
defectează niciodată, ceea ce nu pot afirma despre paturile 
noastre obişnuite. 

David scrise în fişa lui Marjorie o scurtă notă, prin care declara 
în mod oficial că el îşi asuma răspunderea pentru îngrijirea ei. 
Apoi se duse să vadă ce mai făcea Nikki. Fetiţa se simţea deja 
mult mai bine, deşi terapeutul pentru probleme de respiraţie 
încă nu venise. Ameliorarea stării ei se datora, probabil, 
hidratării prin perfuzii. 

În cele din urmă, David se duse la clădirea în care se aflau 
cabinetele medicale. Intârziase cu aproape o oră. 

Când sosi, o găsi pe Susan necăjită. Ea încercase să jongleze 
cu programările pacienţilor şi să le anuleze pe cele la care acest 
lucru era posibil, dar, oricum, rămăseseră mulţi care aşteptau. 
În timp ce se strecura pe furiş în biroul său şi îşi îmbrăca halatul 
alb, David se strădui s-o liniştească. Susan îl urmă precum un 
căţel, preluând mesajele telefonice şi notând cererile de 
consultaţii. 

Cu halatul pe jumătate îmbrăcat, David rămase brusc 
nemişcat. Văzându-l că devine alb ca varul la faţă, Susan se 
întrerupse la mijlocul unei fraze. 

— Ce este? întrebă ea, alarmată. 

David nu se mişcă şi nici nu vorbi. Se uita fix la peretele din 
spatele biroului său. Pentru ochii lui obosiţi, lipsiţi de somn, 
peretele părea mânjit în întregime cu sânge. 

— Domnule doctor Wilson! strigă Susan. Ce s-a întâmplat? 

David clipi şi imaginea aceea tulburătoare dispăru. 
Apropiindu-se de perete, îşi petrecu mâna peste suprafaţa 
netedă a acestuia, pentru a se încredința că nu fusese vorba 


153 


decât de o halucinație vizuală trecătoare. Oftă, minunându-se 
cât de impresionabil devenise. Se întoarse cu spatele spre 
perete şi îi ceru scuze lui Susan. 

— Cred că e posibil ca în copilărie să mă fi uitat la prea multe 
filme de groază, zise el. Imaginaţia mea o ia razna. 

— Părerea mea este că ar fi mai bine să-ncepem să primim 
pacienţi, spuse Susan. 

— De acord. 

Cufundându-se cu toată energia în muncă, David recuperă 
timpul pierdut. Pe la mijlocul dimineţii ajunse în pas cu graficul 
programărilor. Făcu o mică pauză în consultaţii, pentru a le 
telefona câtorva persoane care îl sunaseră. Prima dintre acestea 
fu Charles Kelley. 

— Mă întrebam când o să-mi telefonezi, zise Kelley, pe un ton 
neobişnuit de oficial. Am în biroul meu un vizitator. Se numeşte 
Neal Harper. Este din partea celor cu probleme de rentabilizare 
a CMV-ului de la Burlington. Mă tem că e ceva ce trebuie să 
discutăm împreună. 

— La mijlocul orelor mele de consultaţii? 

— Nu va dura mult, îl asigură Kelley. Din păcate, sunt nevoit 
să insist. Ai putea, te rog, să vii încoace? 

Cu gesturi lente, David puse receptorul în furcă. Deşi nu ştia 
de ce, se simţi imediat îngrijorat, ca şi cum ar fi fost un 
adolescent chemat să vină în biroul directorului şcolii. 

După ce o informă pe Susan unde se ducea, părăsi clădirea 
cabinetelor. Când sosi la birourile CMV-ului, funcţionara de la 
recepţie îi spuse să intre imediat. 

Kelley se ridică de la masa lui de lucru, părând înalt şi bronzat 
ca de obicei, însă cu un fel de a se purta schimbat. Atitudinea îi 
era gravă, aproape dură, cu totul diferită de expansivitatea lui 
dintotdeauna. Il prezentă pe Neal Harper, un bărbat slab şi 
meticulos, cu puţină acnee. Lui David, acesta îi făcu impresia 
chintesenţei birocratului care stă veşnic încuiat în biroul său, 
completând formulare. 

Se instalară toţi pe scaune. Kelley luă un creion şi începu să 
se joace cu el, învârtindu-l între degetele ambelor mâini. 

— Au fost întocmite statisticile pentru primul trimestru, zise 
el, pe un ton sumbru. Şi nu sunt bune. David se uită pe rând la 


154 


cei doi bărbaţi, simțindu-se din ce în ce mai îngrijorat. 
Productivitatea dumitale nu e satisfăcătoare, continuă Kelley. 
Din punct de vedere al numărului de consultaţii acordate 
pacienţilor într-o oră, dumneata te situezi la cel mai mic 
procentaj din întreaga organizaţie CMV. În mod evident, îţi 
petreci cu fiecare pacient mult prea mult timp. Pentru a înrăutăţi 
lucrurile, tot dumneata ai obţinut cel mai mare procentaj în ceea 
ce priveşte numărul per pacient al cererilor de efectuare a unor 
analize de către laboratorul CMV-ului. Cât despre recomandarea 
de a se apela la consulturi în afara comunităţii CMV-ului, te 
situezi cu mult dincolo de limitele graficului. 

— Nu ştiam că se fac asemenea statistici, spuse David, pe un 
ton jalnic. 

— Şi asta nu-i tot, zise Kelley. Prea mulţi dintre pacienţii 
dumitale au fost văzuţi mai degrabă în camera de gardă a 
Spitalului Orăşenesc Bartlet decât în cabinetul dumitale. 

— Asta e de înţeles, replică David. Agenda mea de programări 
este plină pe două săptămâni de acum încolo. Când vine cineva 
cu o problemă evident acută, care necesită o atenţie imediată, 
trimit persoana respectivă la camera de gardă. 

— Greşit! se răsti Kelley. Nu trebuie să trimiţi pacienţi la 
camera de gardă. Doar dacă nu sunt pe punctul de a da ortul 
popii, trebuie să-i vezi în cabinetul dumitale. 

— Dar astfel de tulburări mi-ar da peste cap graficul de 
programări, protestă David. Dacă fac o pauză pentru a mă 
ocupa de urgenţe, nu-i pot consulta pe pacienţii programaţi. 

— In cazul acesta, aşa să fie, spuse Kelley. Sau lasă-i pe 
pacienţii cu aşa-zise urgenţe să aştepte până când termini cu 
cei programaţi. Este la alegerea dumitale. Însă indiferent ce 
decizi, nu recurge la camera de gardă. 

— Atunci, la ce foloseşte camera de gardă? întrebă David. 

— Nu încerca să faci pe isteţul cu mine, doctore Wilson, 
replică Kelley. Ştii al dracului de bine la ce foloseşte camera de 
gardă. Este destinată urgenţelor în care e vorba de viaţă şi de 
moarte. Ceea ce îmi reaminteşte ceva. Nu le sugera pacienţilor 
să solicite o ambulanţă. CMV-ul nu va plăti pentru o ambulanţă 
decât în cazul în care există o aprobare prealabilă, iar aprobarea 
prealabilă se acordă numai în situaţii ce pun realmente în joc 


155 


viaţa. 

— Unii dintre pacienţii mei locuiesc singuri, interveni David. 
Dacă sunt bolnavi... 

— Să nu înrăutăţim lucrurile şi mai mult decât este necesar, îi 
reteză Kelley vorba. CMV-ul nu conduce un serviciu de 
transporturi. Toată problema e foarte simplă. Dă-mi voie să ţi-o 
explic pe scurt. Trebuie să-ţi măreşti serios productivitatea, 
trebuie să diminuezi drastic numărul analizelor de laborator pe 
care le soliciţi, trebuie să reduci sau şi mai bine, să încetezi să 
recurgi la consulturi în afara CMV-ului şi trebuie să-ţi ţii pacienţii 
departe de camera de gardă. La asta se rezumă totul. S-a 
înţeles? 

David ieşi din biroul CMV-ului, clătinându-se. Era uluit. 
Niciodată nu considerase că ar fi procedat cu prea multă 
largheţe în ceea ce priveşte utilizarea resurselor medicale. Se 
mândrise cu faptul că întotdeauna punea pe primul plan 
interesele pacienţilor. Tirada lui Kelley era enervantă, pentru a 
nu spune mai mult. 

Ajungând la biroul şi cabinetele sale de consultaţii, David intră 
înăuntru parcă lipsit de vlagă. ÎI zări pe Kevin dispărând 
împreună cu un pacient în spatele unei uşi închise şi îşi reaminti 
profeția lui referitoare la evaluarea rentabilităţii. Kevin avusese 
perfectă dreptate în cazul lui, aceasta fusese distrugătoare. Un 
alt lucru care îl deranja pe David era faptul că Kelley nu făcuse 
nici măcar o singură referire la calitate sau la aprecierea 
pozitivă a pacientului. 

— Ar fi mai bine să vă grăbiţi, zise Susan, în clipa în care îl 
văzu. larăşi aţi rămas în urmă cu programările. 


Pe la mijlocul dimineţii, Angela plecă pe furiş de la laborator şi 
se duse să vadă ce mai era cu Nikki. Fu încântată să constate că 
fetiţa se simţea tot atât de bine ca şi ea. Faptul că nu făcea 
febră era deosebit de încurajator. Exista, de asemenea, o 
categorică diminuare subiectivă a congestiei lui Nikki, urmare a 
vizitei prelungite a  terapeutului specializat în probleme 
respiratorii. Angela folosi stetoscopul unei surori medicale 
pentru a ausculta pieptul fetiţei. Se mai distingeau zgomotele 
cauzate de un exces de mucus, însă nici pe departe aşa cum se 


156 


auziseră în dimineaţa aceea. 

— Când mă pot duce acasă? întrebă fetiţa. 

— De-abia ai venit aici, replică Angela, ciufulindu-i părul. Dar, 
dacă starea ta va continua să se amelioreze la fel ca până 
acum, sunt sigură că doctorul Pilsner nu te va mai reţine mult. 

Când se înapoie la laborator, Angela se duse la secţia de 
microbiologie, să verifice exudatul faringian al lui Nikki; voia să 
se  încredinţeze că fusese pus pe lamele. Determinarea 
amestecului de bacterii din tractul respirator al fetiţei era de o 
importanţă crucială. Laborantul o asigură că operaţiunea 
respectivă fusese efectuată. 

Revenind în biroul ei, Angela îşi puse halatul alb în cuier, 
pregătindu-se să citească o serie de lamele destinate efectuării 
unei hemograme. Chiar înainte de a se aşeza pe scaun, observă 
că uşa de comunicaţie dintre biroul ei şi cel al lui Wadley era 
larg deschisa. Se duse până în prag şi strecură o privire dincolo 
de el. Wadley stătea la un microscop pentru uz didactic, cu două 
obiective. El o zări şi îi făcu semn să se apropie. 

— lată aici ceva ce aş vrea să vezi, spuse Wadley. 

Angela se duse la microscop şi se aşeză în faţa mentorului 
său. Pe sub masă, genunchii aproape că li se atingeau. Ea îşi 
potrivi ochii la obiectiv şi se uită cu atenţie. Recunoscu imediat 
mostra ca fiind un ţesut pulmonar. 

— Este un caz dubios, remarcă Wadley. Pacientul are doar 
douăzeci de ani. Trebuie să punem un diagnostic şi nu avem 
voie să greşim. Aşa că nu te grăbi. Pentru a-şi sublinia cuvintele, 
întinse mâna pe sub masă şi cuprinse coapsa Angelei cu puţin 
deasupra genunchiului. Nu fi prea impulsivă în a-ţi forma o 
părere. Uită-te cu atenţie la toate canalele. 

Cu ochi experimentați, Angela începu să exploreze în mod 
sistematic lamela, dar nu reuşea să se concentreze suficient. 
Mâna lui Wadley rămăsese pe coapsa ei. El continua să 
vorbească, explicând ceea ce considera că ar fi punctele-cheie 
pentru stabilirea diagnosticului. Angelei îi era greu să asculte. 
Greutatea mâinii lui o făcea să se simtă extrem de stânjenită. 

In trecut, Wadley o mai atinsese deseori şi, la rândul ei, 
avusese şi ea prilejul de a-l atinge. Insă acelea fuseseră gesturi 
situate întotdeauna în limitele unor relaţii sociale acceptabile, 


157 


ca, de exemplu, atingerea unui braţ sau o bătaie uşoară cu 
palma pe spate, sau o îmbrăţişare exuberantă. Se îmbrăţişaseră 
de mai multe ori în timpul partidei de softball, cu ocazia 
picnicului din Ziua Muncii. Niciodată nu existase vreo nuanţă de 
intimitate, până acum, când mâna lui rămânea prinsă de piciorul 
ei, cu degetul mare către interiorul coapsei. 

Angela ar fi vrut să se depărteze sau să-i dea mâna la o parte, 
dar nu făcu nici una, nici alta. Continua să spere că Wadley avea 
să realizeze brusc cât de stânjenită se simţea şi că avea să se 
retragă. Dar aşa ceva nu se întâmplă. Mâna lui rămase pe 
coapsa ei pe toată durata unei îndelungate explicaţii referitoare 
la motivul pentru care biopsia trebuia să fie considerată pozitivă 
din punct de vedere al cancerului. 

În fine, Angela se ridică în picioare. Era conştientă de faptul 
că tremura. Îşi muşcă limba şi se întoarse cu spatele, vrând să 
se înapoieze în biroul ei. 

— Voi fi gata să revăd lamelele, acelea de hematologie de 
cum vei termina cu ele, strigă Wadley în urma ei. 

Închizând uşa de legătură dintre birouri, Angela se duse la 
masa ei de lucru şi se lăsă să cadă în fotoliu. Pe punctul de a 
izbucni în lacrimi, îşi ascunse faţa în mâini, în vreme ce prin 
minte i se perindau o mulţime de gânduri. Trecând în revistă 
derularea întâmplărilor din luna precedentă, îşi aminti toate 
împrejurările în care Wadley se oferise să rămână la birou până 
târziu pentru a studia lamelele şi toate dăţile în care el îşi făcuse 
apariţia atunci când ea avea câteva clipe libere. Dacă ea se 
ducea vreodată la cafenea, apărea şi el şi lua loc pe scaunul de 
lângă ea. Cât despre atingeri, acum, când se gândea la asta, 
Angela îşi dădu seama că el nu lăsa niciodată să-i scape vreo 
ocazie. 

Dintr-o dată, strădaniile de tip mentor şi afecțiunea 
demonstrativă pe care o afişase Wadley căpătară un alt înţeles, 
mai puţin generos şi mai neplăcut. Până şi recenta discuţie 
referitoare la participarea la o întrunire a medicilor patologi, în 
luna următoare, la Miami, o făcea să se simtă stânjenită. 

Lăsându-şi mâinile în jos, Angela rămase cu privirile pironite 
în gol. Se întrebă dacă nu cumva exagera. Poate că amplifica ea 
peste măsură acest incident, făcându-şi atâta sânge rău. In 


158 


definitiv, David o acuza mereu că dramatizează lucrurile. Poate 
că Wadley nu fusese conştient de gestul său. Poate că era atât 
de absorbit de rolul său didactic, încât nu-şi dăduse seama de 
ceea ce făcea. 

Mânioasă, scutură din cap. În adâncul fiinţei sale ştia că nu 
exagera. Continua să-i fie recunoscătoare lui Wadley pentru 
timpul şi eforturile lui, dar nu putea să uite senzaţia mâinii lui pe 
coapsa ei. Gestul era prea deplasat. Cu siguranţă, fusese 
conştient. În mod cert fusese deliberat. Întrebarea era ce ar 
putea ea să facă pentru a pune capăt acestei familiarităţi 
nedorite. La urma urmei, el îi era şef. 


La sfârşitul orelor sale de serviciu, David se duse în clădirea 
centrală a spitalului pentru a verifica starea în care se aflau 
Marjorie şi alţi câţiva pacienţi. După ce se încredința că toţi se 
simțeau bine, se opri, în trecere, s-o vadă pe Nikki. 

Fiica lui se simţea perfect, mulţumită unei judicioase 
combinaţii dintre un tratament cu antibiotice, agenţi mucolitici, 
bronhodilatatori şi hidratare, pe de o parte şi terapia 
respiratorie, pe de alta. Fetiţa stătea sprijinită pe un maldăr de 
perne, cu o telecomandă de televizor în mână. Urmărea un 
spectacol-concurs, un mod de petrecere a timpului liber care 
acasă îi era interzis printr-o încruntare. 

— la te uită, ia te uită! exclamă David. Pe cinstea mea dacă 
nu avem aici o domnişoară care duce o viaţă cu adevărat 
tihnită. 

— Nu zău, tăticule, protestă Nikki. Nu m-am uitat mult la 
televizor. A venit doamna Kleber în camera mea, ba chiar am 
fost nevoita să fac câteva exerciţii pentru şcoală. 

— Asta-i îngrozitor, replică David, cu prefăcută spaimă. Cum 
merge cu respiraţia? 

După atât de multe şederi în spitale, Nikki căpătase o reală 
experienţă în a-şi aprecia starea. 

— Bine, răspunse ea. Încă mai e puţin anevoioasă, dar în mod 
clar e mai bună. 

În pragul uşii îşi făcu apariţia Angela. 

— S-ar părea că am sosit tocmai la timp pentru o reuniune de 
familie, constată ea, apropiindu-se şi îmbrăţişându-i pe rând pe 


159 


amândoi. 

Angela se aşeză de o parte a patului, iar David de cealaltă şi 
stătură de vorbă cu Nikki vreme de o jumătate de oră. 

— Vreau să mă înapoiez acasă, scânci Nikki, când David şi 
Angela se ridicară în picioare, pregătindu-se de plecare. 

— Sunt convinsă de asta, zise Angela. Şi noi vrem să te avem 
acasă, dar trebuie să ne conformăm recomandărilor doctorului 
Pilsner. Vom discuta cu el în cursul dimineţii. 

După ce le făcu semn cu mâna în chip de la revedere şi îşi 
urmări cu privirea părinţii până când aceştia se făcură nevăzuţi 
în lungul coridorului, Nikki îşi şterse o lacrimă de la colţul 
ochiului şi întinse mâna spre telecomandă. Era obişnuită cu 
şederea în spitale, dar de plăcut tot nu-i plăcea. Singurul lucru 
bun în asemenea situaţii era că putea să se uite la televizor cât 
poftea şi la orice tip de programe, ceva ce acasă îi era cu 
desăvârşire interzis. 

Până când nu ajunseră afară, sub copertina ce adăpostea 
intrarea din spate a spitalului, Angela şi David nu scoaseră o 
vorbă. Chiar şi atunci conversaţia lor fu minimă. David se 
mulţumi să spună că era o prostie ca ploaia să-i ude pe amândoi 
şi porni în fugă să aducă maşina. 

În drum spre casă nu discutară nimic. Singurul zgomot era 
repetatul şi lugubrul fâşâit al ştergătoarelor pe parbriz. David şi 
Angela socoteau, fiecare în parte, că nu el, ci celălalt era 
răspunzător pentru toate: spitalizarea lui Nikki, dezamăgitorul 
weekend şi ploaia care nu mai contenea. 

Ca pentru a confirma bănuielile lui David, Angela rupse 
tăcerea în timp ce intrau pe aleea de acces spre locuinţa lor, 
informându-l că o privire preliminară asupra culturii de spută a 
lui Nikki sugera posibilitatea unei infecţii cu psevdomonas 
aeruginosa. 

— Asta nu-i un semn bun, continuă ea. Când tipul acesta de 
bacterie ajunge să se stabilească în cineva care suferă de 
fibroză chistică, de obicei acolo rămâne. 

— Nu-i nevoie să-mi spui, replică David. 

Fără prezenţa lui Nikki, cina decurse într-o atmosferă rigidă. 
Mâncară la masa din bucătărie, în timp ce ploaia bătea mărunt 
în ferestre. În cele din urmă, după ce terminară de mâncat, 


160 


Angela îşi găsi tăria sufletească şi cuvintele potrivite pentru a 
relata ceea ce se petrecuse între ea şi Wadley. 

Pe măsură ce povestirea se desfăşura, gura lui David se 
deschidea încet-încet. Când Angela îşi încheie istorisirea, gura 
lui rămăsese căscată de uimire. 

— Ticălosul! exclamă el, izbind cu palma în masă şi scuturând 
mânios din cap. Au existat vreo două împrejurări în care mi-a 
trecut prin minte că purtarea lui era puţin cam prea 
drăgăstoasă, ca în ziua cu picnicul spitalului. Însă pe urmă m-am 
convins că eram de o gelozie ridicolă. Dar se pare că intuiţia 
mea era corectă. 

— Nu ştiu cu certitudine, zise Angela, ceea ce constituie în 
parte motivul pentru care ezitam să-ţi spun. Nu vreau să tragi 
concluzii pripite. Este o situaţie pe cât de tulburătoare, pe atât 
de gravă. Nu e drept ca noi, femeile, să fim nevoite să ne 
confruntăm cu o astfel de problemă. 

— Este o problemă veche. Hărţuirea sexuală a existat de când 
lumea, mai ales după ce femeile au intrat în rândul forţelor de 
muncă. Încă de mult a făcut parte din sfera medicinei, în special 
pe vremea când toţi doctorii erau bărbaţi, iar toate surorile 
medicale - femei. 

— Şi încă mai dăinuie, în ciuda creşterii rapide a numărului de 
femei medici, remarcă Angela. Îţi aminteşti, desigur, unele 
dintre mizeriile pe care am fost nevoită să le suport din partea 
câtorva asistenţi de la facultatea de medicină. 

— Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa ceva, zise David, 
confirmându-i spusele printr-o înclinare a capului. Ştiu cât de 
încântată fuseseşi de doctorul Wadley. Dacă vrei, mă urc în 
maşină, mă duc la el acasă şi-i trag un pumn în nas. 

— Mulţumesc pentru sprijin, spuse Angela, zâmbind. 

— Îmi închipuiam că în seara asta erai atât de tăcută pentru 
că eşti îngrijorată în legătură cu Nikki. Fie din cauza aceasta, fie 
din pricina weekendului. 

— Weekendul face parte din trecut, îl asigură Angela. lar Nikki 
se simte foarte bine. 

— Şi eu am avut o zi proastă, recunoscu David, în cele din 
urmă. 

Se duse să-şi ia o bere din frigider, trase o sorbitură bună şi 


161 


apoi îi povesti Angelei despre trecerea în revistă, în cadrul 
şedinţei cu Kelley şi cu reprezentantul CMV-ului de la Burlington, 
a rezultatelor obţinute de el în ceea ce priveşte rentabilitatea. 

— Asta-i revoltător! exclamă Angela, când David îşi încheie 
relatarea. Ce tupeu, să-ţi vorbească aşa! Mai ales ţinând seama 
de aprecierile pozitive pe care le-ai primit din partea pacienţilor 
tăi. 

— Se pare că asta nu ocupă un loc de frunte pe lista 
priorităţilor, zise David, cu amărăciune. 

— Vorbeşti serios? Toată lumea ştie că relaţiile dintre medic şi 
pacient constituie piatra unghiulară a unei bune îngrijiri 
medicale. 

— Poate că aşa era pe vremuri, replica David. Realitatea 
actuala este determinată de oameni ca Charles Kelley. El face 
parte din noua armată de birocraţi din domeniul medicinei, care 
este pe cale de a fi creată cu ajutorul guvernului. Dintr-o dată, 
economia şi politica au ajuns să ocupe locul predominant în 
arena medicală. Mă tem că principala preocupare este rezultatul 
final de pe bilanţul financiar, nu îngrijirea bolnavului. Angela 
clătină din cap. Necazul este la Washington, continuă David. De 
fiecare dată când cei din guvern se implică serios în problemele 
legate de îngrijirea medicală, ei par să strice şi mai mult 
lucrurile, încearcă să le facă pe plac tuturor şi sfârşesc prin a nu 
satisface pe nimeni. Uită-te la organizaţiile astea, Medicale şi 
Medicaid - amândouă sunt o nenorocire şi amândouă au un 
efect dezastruos asupra medicinei în general. 

— Ce ai de gând să faci? îl întrebă Angela. 

— Nu ştiu, răspunse David. Voi încerca să recurg cumva la un 
compromis. Bănuiesc că mă voi adapta treptat, câte puţin în 
fiecare zi şi o să văd ce se întâmplă. Dar tu, ce intenţii ai? 

— Nici eu nu ştiu, zise Angela. Continuu să sper că m-am 
înşelat, că exagerez. 

— Presupun că e posibil, conveni David, cu blândeţe. În 
definitiv, asta e prima oară când ai avut această impresie. 
Wadley a fost tot timpul un tip căruia îi plac atingerile. Deoarece 
până acum tu nu ai spus nimic, poate că el îşi închipuie că nu te 
deranjează faptul de a fi atinsă. 

— Ce vrei, de fapt, să insinuezi prin asta? întrebă Angela pe 


162 


un ton tăios. 

— Realmente nimic, se grăbi David s-o liniştească. Nu făceam 
altceva decât să răspund la ceea ce spuneai tu. 

— Afirmi cumva că de vină a fost purtarea mea? 

— Potoleşte-te! zise David, întinzând mâna peste masă şi 
apucând-o de braţ. Calmează-te! Sunt de partea ta. Nu cred nici 
o clipă că ai fi vinovată. i 

Brusc, mânia Angelei se domoli. Işi dădea seama că reacționa 
exagerat de violent, ca o reflectare a propriilor ei incertitudini. 
Exista posibilitatea ca ea să-l fi încurajat pe Wadley în mod 
inconştient. La urma urmei, ar fi vrut să-i placă acelui om, aşa 
cum ar fi fost firesc din partea oricărui elev, cu atât mai mult cu 
cât ea se simţea datoare faţă de Wadley pentru tot timpul 
cheltuit şi eforturile depuse de el în folosul ei. 

— Îmi pare rău, spuse Angela. Pur şi simplu, sunt cu nervii 
încordaţi la maximum. 

— Şi eu la fel, zise David. Hai să mergem la culcare. 


163 


12 


Marţi, 19 octombrie 


SPRE DEZAMĂGIREA ANGELEI ŞI A LUI DAVID, ÎN dimineaţa 
următoare încă mai ploua. In contrast cu vremea mohorâtă, 
Nikki era într-o dispoziţie superbă şi se simţea minunat de bine. 
Işi recăpătase chiar şi culoarea în obraji. Durerea de gât, 
prevestitoare a unei boli prelungite, dispăruse ca urmare a 
tratamentului cu antibiotice, dovedind că, dacă fusese de natură 
infecțioasă, aceasta fusese mai degrabă de origine bacteriană 
decât virală. Din fericire, fetiţa nu mai făcea febră. 

— Vreau să merg acasă, repetă Nikki. 

— N-am discutat cu doctorul Pilsner, îi reaminti David. Dar o 
vom face, la un moment dat în cursul acestei dimineţi. Ai 
răbdare. 

După vizita la Nikki, Angela plecă la laborator, iar David se 
duse la camera asistentelor să ia fişa lui Marjorie. Inainte să 
intre în camera ei, se gândise s-o externeze, dar reacţia 
profesoarei la salutul lui îi spuse că era ceva în neregulă. 

— Ce se întâmplă, Marjorie? o întrebă, simțind cum propriul 
lui puls se accelerează. 

Femeia era letargică. David îi atinse cu dosul palmei fruntea şi 
braţele. Constată că pielea îi era caldă. Bănui că avea febră. 

Marjorie răspunse la întrebările insistente ale lui David printr- 
un murmur abia perceptibil. Deşi părea că nu are dureri, se 
comporta ca şi cum ar fi fost drogată. 

Remarcând că respiraţia lui Marjorie era oarecum anevoioasă, 
David îi auscultă cu atenţie pieptul. Auzi zgomote slabe, 
caracteristice unei congestii. Pe urmă examină zona flebitei şi 
constată că aceasta era aproape rezolvată. Cu o îngrijorare 
crescândă, îi făcu un examen medical riguros. Negăsind nimic 
aparent în neregulă, se înapoie repede la camera asistentelor şi 
ordonă să se efectueze un set de analize complet. 


164 


Primul rezultat de analiză care sosi de la laborator fu 
numărătoarea globulelor ei sangvine. Numărul scăzut al 
globulelor albe părea a fi în contradicţie cu starea ei clinică, 
ceea ce sugera existenţa unei pneumonii evolutive. Ridicându- 
se de la masa de lucru, David reveni în camera lui Marjorie şi îi 
auscultă pieptul încă o dată. Congestia incipientă era reală. 

Inapoindu-se în camera asistentelor, David cumpăni ce 
anume avea de făcut. Sosiră şi rezultatele altor analize, dar 
toate - chiar şi radiografia pulmonară efectuată cu un aparat 
portabil - erau bune şi ca atare de nici un folos. David se gândi 
să solicite consultul mai multor medici, însă după proasta 
evaluare din ajun referitoare la rentabilitatea activităţii sale, 
avea o oarecare reţinere. Problema consta în faptul că doctorii 
care ar fi fost necesari nu făceau parte din organizaţia CMV-ului. 

In loc de a apela la un consult, David luă de pe etajeră 
Manualul de bază al medicului internist. Deoarece principala lui 
îngrijorare o constituia faptul că era posibil ca o bacterie gram- 
negativă să fi apărut în chip de suprainfecţie, căută un antibiotic 
specific pentru o asemenea eventualitate. Când găsi unul, fu 
convins că acela avea să rezolve problema. 

După ce scrise recomandările adecvate, inclusiv rugămintea 
de a fi chemat imediat în caz că în starea lui Marjorie ar 
interveni vreo schimbare, David se duse în biroul lui. 


Era rândul Angelei să se ocupe de examinarea secţiunilor 
congelate, prelevate prin biopsie în ziua respectivă. Întotdeauna 
sarcina aceasta i se păruse extenuantă, deoarece ştia că în timp 
ce ea lucra, pacientul rămânea sub anestezie, aşteptând 
verdictul biopsiei, dacă tumoarea era malignă sau benignă. 

Examinarea  secţiunilor congelate se făcea într-un mic 
laborator, în cadrul sălilor de operaţii. Încăperea era înghesuită 
pe o latură a acestora şi era vizitată doar rareori de către 
personalul din sălile de operaţii. Angela lucra cu o concentrare 
maximă, studiind, la microscop, aranjarea celulelor. Nu auzi uşa 
care se deschise fără zgomot în spatele ei. Habar nu avea că în 
încăpere mai venise o persoană, până când aceasta nu vorbi: 

— Ei bine, scumpo, cum merge treaba? 

Surprinsă, Angela ridică repede capul, în vreme ce un val de 


165 


adrenalină i se revărsa în vene. Simţind cum sângele îi pulsează 
în tâmple, se pomeni că se uită la faţa zâmbitoare a lui Wadley. 
Îi displăcea profund ca vreo persoană - poate cu excepţia lui 
David - să i se adreseze spunându-i „scumpo”. Şi nu-i plăcea să 
fie luată prin surprindere. 

— E vreo problemă? întrebă Wadley. 

— Nu, răspunse Angela pe un ton tăios. 

— Dă-mi voie să arunc o privire, zise el, îndreptându-se spre 
microscop. Despre ce caz e vorba? 

Angela îi oferi scaunul ei. Pe scurt, îi descrise anamneza 
bolnavului respectiv. Wadley se uită la lamelă, apoi se ridică în 
picioare. Vreme de câteva clipe discutară în jargon medical. În 
mod evident fură de acord că tumoarea era benignă - veste 
bună pentru pacientul aflat sub anestezie. 

— Vreau să te văd mai târziu în biroul meu, zise Wadley, 
făcând cu ochiul. 

Angela dădu din cap, ignorându-i gestul. Se întoarse cu 
spatele şi era pe punctul de a se aşeza iar pe scaun, când simţi 
cum mâna lui Wadley îi trece uşor peste fese. 

— Nu te omori cu munca, scumpo! strigă el din prag, după 
care se strecură afară pe uşă. 

Incidentul se petrecuse atât de repede, încât Angela nu 
apucase să reacționeze în vreun fel. Dar ştia că atingerea nu 
fusese accidentală şi acum avea certitudinea că atingerea 
coapsei, în ajun, nu fusese un gest nevinovat. 

Timp de câteva minute, rămase pe scaunul din micul 
laborator, tremurând de indignare şi ruşine. Se întrebă ce 
anume încuraja această bruscă îndrăzneală. Cu siguranţă, ea 
nu-şi schimbase felul de a se purta în ultimele zile. Şi oare ce ar 
trebui să facă? Nu putea să stea, pur şi simplu, impasibilă, 
îngăduind ca aşa ceva să se repete. Ar fi echivalat cu o invitaţie 
făţişă din partea ei. 

Angela decise că avea două posibilităţi. Putea să se confrunte 
direct cu Wadley sau putea să se ducă la directorul pentru 
probleme medicale, Michael Caldwell. Dar pe urmă se gândi la 
doctorul Cantor, actualul şef al personalului. Poate că la el ar 
trebui să se ducă. Lăsă să-i scape un oftat. Nici Caldwell, nici 
Cantor nu păreau a fi autoritatea ideală căreia să i te adresezi în 


166 


caz de hărţuire sexuală. Amândoi erau tipul masculului feroce şi 
Angela îşi amintea reacţiile lor, când îi cunoscuse prima oară. 
Caldwell păruse şocat că femeile ajunseseră să devină medici 
patologi, iar Cantor emisese remarca aceea care-i dovedea 
ignoranţa, cum că puţinele femei din grupa lui de studii de la 
facultatea de medicină fuseseră tâmpite şi neatrăgătoare. 

Se gândi iar să se confrunte ea însăşi cu Wadley, însă nici 
soluţia asta nu-i plăcea. 

Bâzâitul aspru al interfonului o readuse brusc la realitate. 
Zgomotul de pe circuit precedă glasul asistentei-şefe. 

— Doamnă doctor Wilson, spuse aceasta, în sala de operaţii 
numărul trei este aşteptat rezultatul biopsiei. 


În dimineaţa aceea, lui David îi fu mai greu să se concentreze 
decât în după-amiaza precedentă. Nu numai că nu-i trecuse 
supărarea în legătură cu aprecierea de către Kelley a 
rezultatelor muncii lui, dar acum îl îngrijora şi starea din ce în ce 
mai proastă a lui Marjorie Kleber. 

Pe la mijlocul dimineţii, David îl primi la consultaţie pe John 
Tarlow, unul dintre pacienţii lui frecvenți, bolnav de leucemie. 
John nu avea programare. David şi Susan îl strecuraseră printre 
alţii, după ce el telefonase în acea dimineaţă. Doar cu o zi 
înainte, David l-ar fi trimis pe John la camera de gardă, dar 
acum, intimidat de predica lui Kelley, se considera obligat să-l 
examineze el însuşi. 

John se simţea prost. În urma consumării în seara precedentă 
a unui fel de mâncare pe bază de crustacee crude, avusese 
grave probleme gastrointestinale, atât cu vomismente, cât şi cu 
diaree. Era deshidratat şi prezenta o stare generală foarte 
deteriorată, cu colici abdominale dureroase. 

Văzând cât de rău se simţea John şi amintindu-şi că omul 
suferea de leucemie, David îl internă imediat în spital. Ceru să i 
se facă o serie de analize, pentru a încerca să-i determine cauza 
simptomelor. De asemenea, ordonă începerea unui tratament 
cu perfuzii, în scopul rehidratării pacientului. Deocamdată nu 
recurse la antibiotice, preferind să aştepte până când avea să-şi 
facă o oarecare idee în legătură cu problema cu care se 
confrunta. Putea să fie o infecţie bacteriană sau putea fi vorba 


167 


doar de o reacţie la toxine, deci, în jargon profesional, de o 
toxiinfecţie alimentară. 


Cu puţin înainte de unsprezece dimineaţa, vestea cea proastă 
îi fu dată lui Traynor de secretara lui, Collette. Aceasta tocmai 
fusese informată prin telefon că Jeb Wiggins avusese iarăşi 
câştig de cauză în faţa comitetului de consilieri comunali. Votul 
final referitor la garajul cu parcare al spitalului, pe care Traynor 
reuşise încă o dată să-l includă în ordinea de zi, fusese negativ. 
Acum, probabil că până la primăvară nu mai exista nici măcar 
posibilitatea de a-l pune din nou în discuţie. 

— Fir-ar să fie! înjură Traynor, izbind furios cu ambele mâini 
tăblia biroului său. Collette nici nu tresări, era obişnuită cu 
izbucnirile şefului ei. Tare mi-ar plăcea să-l înşfac de gâtul ăla 
gras al lui şi să-l strâng până se învineţeşte. 

Collette părăsi discret încăperea. Traynor începu să umble cu 
paşi mari încoace şi-ncolo prin faţa biroului său. Lipsa de sprijin 
de care se lovea când era vorba despre conducerea spitalului îl 
scotea din sărite. Nu reuşea să priceapă cum de puteau membrii 
comitetului să fie atât de miopi. Era evident că spitalul 
constituia cea mai importantă întreprindere din întregul oraş. 
Tot atât de evident era faptul că spitalul avea nevoie de garajul 
acela cu parcare. 

Incapabil să lucreze, Traynor îşi luă la repezeală pelerina de 
ploaie, pălăria şi umbrela şi ieşi din birou ca o furtună. Urcă în 
maşină şi merse la spital. Dacă tot nu era vorba să existe vreun 
garaj cu parcare, cel puţin avea să inspecteze el însuşi 
iluminatul actual. Nu voia să rişte ca în parcarea spitalului să se 
mai săvârşească violuri. 

Traynor îl găsi pe Werner Van Slyke în bârlogul lui fără 
ferestre, care slujea ca birou al serviciului de tehnică şi 
întreţinere. Traynor nu se simţise niciodată deosebit de bine în 
compania lui Van Slyke. Acesta era prea tăcut, prea singuratic 
şi, relativ, neîngrijit. De asemenea, individul îl intimida din punct 
de vedere fizic, era cu câţiva centimetri mai înalt decât el şi 
sensibil mai vânjos, cu soiul acela de muşchi voluminoşi care 
sugerau că ridicarea halterelor constituia pentru el un hobby. 

— Vreau să văd sistemul de iluminare din parcări, declară 


168 


Traynor. 

— Acum? întrebă Van Slyke, fără obişnuita înălţare a 
tonalităţii glasului, pe care o folosesc oamenii când pun o 
întrebare. 

Toate cuvintele rostite de el erau lipsite de intonaţie şi asta îl 
deranja pe Traynor la auz. 

— Aveam puţin timp liber, explică acesta din urmă. Vreau să 
mă asigur că este aşa cum trebuie. 

Van Slyke îşi îmbrăcă o pelerină de ploaie galbenă şi ieşi din 
birou. Când se aflară în afara spitalului, arătă spre fiecare din 
felinarele existente în parcarea de la subsol, trecând de la unul 
la altul fără nici un comentariu. 

Adăpostit sub umbrelă, Traynor îl însoțea, dând aprobator din 
cap în dreptul fiecărui felinar. În timp ce mergea în urma lui prin 
pâlcul de arbori pereni, Traynor se întrebă ce făcea Van Slyke 
când nu era de serviciu. Işi dădu seama că niciodată nu-l văzuse 
umblând prin oraş sau târguind prin magazine. Individul era 
binecunoscut ca neavând alte ocupaţii în afara spitalului. 

Simţindu-se stânjenit de tăcerea prelungită, Traynor îşi drese 
glasul. 

— Acasă totul e în ordine? întrebă apoi. 

— Perfect, răspunse Van Slyke. 

— Cu locuinţa, nici o problemă? 

— Nici una. 

Traynor simţi tentaţia să-l facă pe Van Slyke să răspundă mai 
pe larg, nu doar monosilabic. 

— iți place mai mult viaţa de civil decât aceea de ostaş în 
marină? 

Van Slyke înălţă din umeri şi începu să arate spre felinarele 
din parcarea superioară. Traynor continuă să dea din cap în 
dreptul fiecăruia. Păreau să fie o mulţime. Traynor îşi notă în 
minte să dea pe acolo o raită cu maşina, într-o seară, ca să vadă 
câtă lumină era după ce se lăsa întunericul. 

— Arată bine, comentă el. 

Porniră înapoi, spre spital. 

— Eşti atent cu banii? întrebă Traynor. 

— Da, zise Van Slyke. 

— Cred că faci o treabă bună aici, la spital, continuă Traynor. 


169 


Sunt mândru de tine. 

Van Slyke nu răspunse. Traynor se uită la profilul ud de ploaie 
al lui Van Slyke, remarcându-i maxilarele care aveau nevoie de 
un bărbierit. Se întrebă cum de putea omul acesta să fie atât de 
impasibil, dar din nou îşi dădu seama ca niciodată nu reuşise să- 
| înţeleagă, chiar de pe vremea când Van Slyke era un copil. 

Uneori, lui Traynor îi venea greu să creadă că ei doi erau 
rude, deşi aceasta era realitatea, Van Slyke fiind singurul lui 
nepot, fiul surorii sale decedate. 

Când ajunseră la rândul de arbori care despărţeau cele două 
parcări, Traynor se opri. Se uită printre ramuri. 

— Cum se face că pe aleea asta nu e nici un felinar? 

— Nimeni n-a pomenit ceva despre vreun felinar pe alee, 
replică Van Slyke. 

Era prima propoziţie întreaga pe care o exprima. Traynor fu 
aproape încântat. 

— Cred că unul sau două felinare ar prinde bine, zise el. 

Van Slyke abia dacă dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Îţi mulţumesc pentru turul de vizitare, spuse Traynor, la 
despărţire. 

Se simţea uşurat că putea, în fine, să se descotorosească de 
însoţitorul său. Întotdeauna avusese un sentiment de vinovăţie 
pentru că se simţea atât de înstrăinat faţă de propria lui rudă, 
însă Van Slyke constituia o mare enigmă. Traynor trebuia să 
recunoască faptul că sora lui nu fusese tocmai un prototip de 
normalitate. Se numise Sunny”, dar dispoziţia ei psihică nu 
fusese nici pe departe potrivită cu numele. Întotdeauna fusese 
tăcută, închisă în sine şi mai toată viaţa suferise de o stare 
depresivă. 

Lui Traynor îi era şi acum greu să înţeleagă pentru ce se 
căsătorise Sunny cu doctorul Werner Van Slyke, deşi ştia că 
individul era un beţiv. Sinuciderea ei fusese ultima lovitură. 
Măcar dacă ea ar fi venit la el, Traynor ar fi încercat s-o ajute. 

În orice caz, dată fiind moştenirea genetică a lui Werner Van 
Slyke, faptul că acesta era atât de ciudat nu constituia chiar o 
surpriză. Totuşi, cu calificarea sa de specialist în mecanica 


31 Sunny (lb. engl.) = Voios, radios, optimist (n.tr.). 


170 


navală, individul se dovedise a fi atât util, cât şi demn de 
încredere. Traynor era bucuros că sugerase ca spitalul să-l 
angajeze. 

Traynor se trezi din aceste gânduri şi se îndreptă către biroul 
lui Beaton. 

— Am veşti proaste, spuse, de îndată ce secretara îl pofti să 
intre, informând-o apoi pe directoare despre votul comitetului 
de consilieri referitor la garajul cu parcare. 

— Sper să nu mai avem şi alte atacuri, comentă ea, fără a-şi 
ascunde dezamăgirea. 

— Şi eu la fel, zise Traynor. Din fericire, felinarele vor constitui 
un element de intimidare. Chiar adineauri am făcut un tur prin 
parcări şi m-am uitat la ele. Par să fie îndeajuns de adecvate, cu 
excepţia iluminatului de pe aleea dintre cele două parcări. l-am 
cerut lui Van Slyke să adauge vreo două becuri acolo. 

— Îmi pare rău că n-am făcut iluminatul ambelor parcări de la 
început, spuse Beaton. 

— Cum arată situaţia financiară pentru luna aceasta? întrebă 
Traynor. 

— Mă temeam c-o să mă întrebi, răspunse Beaton. Arnsworth 
mi-a dat chiar ieri cifrele de la mijlocul lunii şi nu sunt deloc 
bune. Dacă cea de-a doua jumătate a lunii va semăna cu prima, 
octombrie va fi, categoric, mai proastă decât septembrie. 
Programul de premiere este util, dar numărul de internări pentru 
CMV se situează tot deasupra nivelului preconizat. Ca lucrurile 
să fie şi mai rele, se pare că ne vin pacienţi din ce în ce mai grav 
bolnavi. 

— Presupun că asta înseamnă că va trebui să insistăm mai 
mult asupra rentabilităţii, replică Traynor. Sarcina de a salva 
situaţia îi revine DUC-ului. În afară de programul de premiere, 
ne putem baza numai pe noi înşine. În viitorul apropiat nu mă 
mai aştept la nici o danie de asigurări. 

— Mai există şi alte mici neplăceri de care ar trebui să ai 
cunoştinţă, zise Beaton. Doctorul 91 a avut o recidivă. L-a cules 
Robertson de pe un drum regional. Mergea cu maşina pe 
trotuar. 

— Profită prea mult de privilegiile sale, replică Traynor, fără 
ezitare. Medicii alcoolici mi-au creat deja destule dureri de cap, 


171 


adăugă el, amintindu-şi de netrebnicul soţ al surorii sale. 

— Cealaltă problemă, continuă Beaton, este că Sophie 
Stephangelos, asistentă-şefă de la sălile de operaţii, a constatat 
că de-a lungul anului trecut au fost săvârşite importante furturi 
de instrumente chirurgicale. Ea crede că le ia unul dintre 
chirurgi. 

— Oare ce mai urmează? exclamă Traynor, oftând. Uneori 
consider că sarcina de a conduce un spital este o imposibilitate. 

— Femeia are un plan prin care să-l prindă pe făptaş, preciză 
Beaton. Ea doreşte să capete un OK pentru a-l pune în aplicare. 

— Absolut de acord, încuviinţă Traynor. Şi dacă-l prinde, să 
facem din el un exemplu. 


leşind dintr-unul din cabinetele de consultaţii, David fu 
surprins să constate că suportul pentru fişele pacienţilor fixat pe 
uşa celuilalt cabinet era gol. 

— Nici o fişă? întrebă el. 

— V-aţi depăşit pe dumneavoastră înşivă, îi explică Susan. 
Faceţi o pauză. 

David profită de prilej ca să se repeadă la spital. Prima oprire 
fu la camera lui Nikki. Când păşi înăuntru, se miră găsindu-i 
acolo atât pe Caroline, cât şi pe Arni, stând pe patul fetiţei. Nu 
se ştie cum, cei doi copii reuşiseră să pătrundă în spital fără să li 
se refuze accesul. Se presupunea că ar fi trebuit să fie însoţiţi de 
un adult. 

— Nu ne veţi crea necazuri, nu-i aşa, domnule doctor Wilson? 
se rugă Caroline. 

Caroline părea vizibil mai mică decât pentru cei nouă ani ai ei. 
Boala îi împiedicase creşterea mult mai mult decât în cazul lui 
Nikki. Părea mai degrabă un copil de şapte sau de opt ani. 

— Nu, n-o să vă fac necazuri, îi asigură David. Dar cum de aţi 
ieşit de la şcoală atât de devreme? 

— Pentru mine a fost uşor, răspunse Arni cu mândrie. 
Suplinitoarea învăţătoarei nu prea ştie ce se întâmplă. Este o 
catastrofă. 

David îşi îndreptă atenţia asupra fiicei sale. 

— Am vorbit cu doctorul Pilsner şi dânsul a spus că nu are 
nimic împotrivă ca tu să vii acasă în după-amiaza aceasta. 


172 


— Grozav! exclamă Nikki, surescitată. Mâine pot să mă duc la 
şcoală? 

— Despre problema asta nu ştiu nimic, zise David. Va trebui s- 
o discutăm cu mama ta. 

După ce părăsi camera lui Nikki, David trecu pe la John 
Tarlow, să se asigure că acesta se instalase, că începuse 
tratamentul cu perfuzii şi că analizele cerute de el erau în curs 
de efectuare. John îl informă că nu se simţea deloc mai bine. 
David îl încredința că, după ce avea să fie perfect hidratat, se va 
constata o ameliorare. 

În cele din urmă, David se opri s-o vadă pe Marjorie. Spera ca 
antibioticul adăugat în tratament să-i fi îmbunătăţit deja starea, 
dar nu se întâmplase aşa. De fapt, David fu uimit când constată 
cât de mult se deteriorase aceasta; Marjorie se afla, practic, în 
comă. 

Panicat, îi auscultă pieptul.  Congestia devenise mai 
accentuată de cum fusese mai devreme, însă tot nu îndeajuns 
pentru a explica starea ei clinică. Revenind în goană la camera 
asistentelor, David vru să ştie de ce nu fusese chemat. 

— Chemat în ce problemă? întreba Janet Colburn, asistentă- 
şefă. 

— În legătura cu Marjorie Kleber! răcni David, în timp ce scria 
recomandări pentru efectuarea altor analize ale sângelui şi a 
încă unei radiografii pulmonare cu aparatul portabil. 

Janet se sfătui cu câteva dintre celelalte asistente de pe etaj, 
după care îi declară lui David că nimeni nu observase vreo 
schimbare. Ba chiar spuse că una dintre infirmiere se dusese în 
camera lui Marjorie cu nu mai mult de o jumătate de oră în urmă 
şi raportase că în starea bolnavei nu survenise nici o schimbare. 

— Asta-i cu neputinţă, se răsti David, înşfăcând receptorul şi 
începând să dea o serie de telefoane. 

Mai devreme, avusese o reţinere în a solicita un consult. 
Acum panica îl făcea să dorească să-i cheme cât mai curând 
posibil. Îl suna pe medicul oncolog al lui Marjorie, doctorul Clark 
Mieslich şi pe specialistul în boli infecțioase, doctorul Martin 
Hasselbaum. Nici unul din ei nu era medic în cadrul CMV-ului. 
David chemă, de asemenea, un neurolog, pe nume Alan 
Prichard, care făcea parte din organizaţia CMV-ului. 


173 


La solicitarea lui David, toţi cei trei medici se declarară 
disponibili. Când auziră apelul lui înnebunit şi descrierea cazului, 
fură toţi de acord să vină imediat. David o sună apoi pe Susan, 
s-o avertizeze de ceea ce se întâmpla. li spuse să-i înştiinţeze pe 
pacienţii care se mai prezentau la cabinet că el avea să întârzie. 

Cel care sosi primul fu oncologul, urmat la scurt timp de 
specialistul în boli infecțioase şi de neurolog. Ei studiară fişa 
medicală şi discutară cu David situaţia, ducându-se apoi în 
corpore la Marjorie. După ce o examinară cu atenţie, se 
retraseră în camera asistentelor, să se consulte. Dar abia 
începuseră să discute despre starea lui Marjorie că şi avu loc 
catastrofa. 

— Nu mai respiră! strigă o infirmieră din camera lui Marjorie, 
rămasă acolo ca să facă ordine după plecarea medicilor 
specialişti. 

In timp ce David şi aceştia alergau înapoi, Janet Colburn 
chemă echipa de reanimare. Aceasta sosi în câteva minute şi 
intră în camera 204. 

Cu o forţă de muncă atât de numeroasă imediat disponibilă, 
Marjorie fu repede intubată şi ajutată să respire. Totul fusese 
făcut cu o asemenea rapiditate, încât pulsul nici măcar nu i se 
modifică. Toată lumea era convinsă că ea trecuse doar printr-o 
scurtă perioadă de lipsă a oxigenului. Problema consta în faptul 
că nu ştiau de ce încetase să respire. 

In timp ce ei începeau să discute despre posibilele cauze, 
inima ei îşi încetini brusc ritmul şi apoi se opri. Monitorul afişă o 
sinistră linie dreaptă. Echipa de reanimare o supuse unor şocuri, 
în speranţa de a-i repune în funcţiune inima, dar nu obţinu nici o 
reacţie din partea bolnavei. Repede, o supuseră unei noi serii de 
şocuri. Când nici acestea nu avură efect, începură să-i facă 
masaj pe cord. 

Munciră frenetic vreme de o jumătate de oră, încercând toate 
metodele la care se puteau gândi, însă nimic nu fu de folos. 
Inima nu vru să răspundă nici măcar la aplicarea unui stimulator 
de cord exterior. Treptat, descurajarea îi cuprinse pe toţi şi, în 
cele din urmă, printr-un acord general, Marjorie Kleber fu 
declarată decedată. 

In vreme ce membrii echipei de reanimare îşi deconectau 


174 


aparatura, iar infirmierele făceau ordine, David se înapoie 
împreună cu medicii consultanţi la camera asistentelor. Era 
distrus. Nu-şi putea imagina un scenariu mai îngrozitor. Marjorie 
venise la spital cu o problemă relativ minoră, într-un moment în 
care el se distra. Şi acum era moartă. 

— Mare păcat, comentă doctorul Mieslich. Era o persoană 
formidabilă. 

— Eu aş zice că a scăpat foarte uşor, ţinând seama de ce scrie 
în fişa ei, spuse doctorul Prichard. Era totuşi de aşteptat ca 
boala să-i vină de hac. 

— Staţi o clipă, interveni David. Credeţi că a murit de cancer? 

— Asta-i evident, zise doctorul Mieslich. Avea cancer 
diseminat încă de când am văzut-o eu prima oară. Deşi a 
suportat totul mai bine decât aş fi prezis eu, era o femeie 
bolnavă. 

— Dar nu exista nici un indiciu clinic al tumorii, insistă David. 
Problemele care au dus la acest sfârşit fatal par să sugereze un 
fel de proastă funcţionare a sistemului imunitar. Cum legaţi 
acest lucru de cancerul ei? 

— Sistemul imunitar nu controlează nici respiraţia, nici inima, 
replică doctorul Prichard. 

— Insă numărul leucocitelor ei era în scădere, atrase atenţia 
David. 

— Tumoarea ei nu era vizibilă, asta-i adevărat, recunoscu 
doctorul Mieslich. Dacă ar fi s-o deschidem, bănuiesc că am găsi 
cancer pretutindeni, inclusiv în creierul ei. Amintiţi-vă, avea 
metastaze extensive când i s-a pus prima oară diagnosticul. 

David dădu aprobator din cap. Ceilalţi făcură acelaşi gest. 
Doctorul Prichard îl bătu uşor pe David cu palma pe spate. 

— Nu putem să le învingem pe toate, spuse el. 

David le mulţumi medicilor consultanţi pentru că veniseră la 
solicitarea lui. li mulţumiră la rândul lor pentru că apelase la ei, 
apoi îşi văzură fiecare de drum. David se aşeză la biroul din 
camera asistentelor. Se simţea vlăguit şi nefericit. Tristeţea şi 
sentimentul de vinovăţie faţă de moartea lui Marjorie erau chiar 
mai acute decât se temuse. Ajunsese s-o cunoască prea bine. 
Ca lucrurile să fie şi mai rele, ea fusese cea mai iubită 
profesoară a lui Nikki. Cum avea să-i explice ce se întâmplase? 


175 


— Scuzaţi-mă, spuse Janet Colburn în şoaptă. Lloyd Kleber, 
soţul lui Marjorie, se află aici. Ar dori să stea de vorbă cu 
dumneavoastră. 

David se ridică în picioare. Nu ştia de cât timp se afla în 
camera asistentelor. Janet îl îndrumă spre holul de aşteptare al 
pacienţilor. 

Lloyd Kleber se uita pe fereastra la ploaia de afară. David 
presupuse că avea în jur de patruzeci şi cinci de ani. Ochii îi 
erau înroşiţi de plâns. David îl simpatiză imediat. Nu numai că 
bietul om îşi pierduse soţia, dar rămăsese şi cu răspunderea a 
doi copii orfani de mamă. 

— Îmi pare rău, zise David, pe un ton jalnic. 

— Vă mulţumesc, răspunse Lloyd, reţinându-şi lacrimile. Şi vă 
sunt recunoscător pentru că aţi avut grijă de Marjorie. Aprecia şi 
ea mult preocuparea dumneavoastră în legătură cu ea. 

David înclină capul. Încercă să spună lucruri care să exprime 
compasiunea. Niciodată nu se simţea în stare să adopte o 
atitudine adecvată în momente ca acestea, dar se străduia cât 
putea. În cele din urmă, se hazardă să solicite permisiunea de a 
face o autopsie. Ştia că cerea foarte mult, dar era profund 
tulburat de rapida deteriorare a stării lui Marjorie. Voia cu 
disperare să înţeleagă ce se întâmplase. 

— Dacă asta i-ar putea ajuta cât de cât pe alţii, zise domnul 
Kleber, sunt sigur că Marjorie ar fi de acord. 

David rămase să stea de vorbă cu Lloyd Kleber până când 
sosiră şi alte rude apropiate. Apoi, lăsându-i cu durerea lor, 
David porni spre laborator. O găsi pe Angela la masa de lucru 
din biroul ei. Angela fu montată de venirea lui şi-i spuse acest 
lucru. Abia pe urmă observă expresia lui încordată. 

— Ce nu-i în regulă? îl întrebă îngrijorată, ridicându-se în 
picioare şi luându-i mâna. 

David îi relată totul. Fu nevoit să se întrerupă de câteva ori 
pentru a-şi recăpăta stăpânirea de sine. 

— Îmi pare rău, zise Angela, înconjurându-l cu braţele şi 
strângându-l într-o îmbrăţişare menită să-l liniştească. 

— Ce mai doctor! se luă el însuşi în râs, luptându-se să-şi 
reţină lacrimile. Ai crede că, până acum, m-am obişnuit cu astfel 
de situaţii. 


176 


— Sensibilitatea face parte din farmecul tău, îl asigură Angela. 
Şi tot ea este cea care te face să fii un bun medic. 

— Domnul Kleber a fost de acord cu efectuarea unei autopsii, 
spuse David. Asta mă bucură, deoarece nu am nici cea mai mică 
idee în privinţa cauzei care i-a provocat moartea, mai ales atât 
de rapid. | s-a oprit respiraţia şi pe urmă inima. Toţi medicii 
chemaţi la consult cred că de vină a fost cancerul. Probabil, 
chiar aşa şi este. Dar aş vrea ca spitalul Bartlet să confirme 
această opinie. Ai putea să ai tu grijă să se facă asta? 

— Bineînţeles, zise Angela. Dar, te rog, nu te lăsa prea 
deprimat de cele întâmplate. N-a fost vina ta. 

— Să vedem ce va da la iveală autopsia. Şi ce o să-i spun lui 
Nikki? 

— Asta va fi greu, conveni Angela. 

David se înapoie la cabinetul său, cu gând să încerce să-şi 
examineze pacienţii în cât mai scurt timp posibil. Spre binele lor, 
lui îi displăcea profund să fie atât de zorit, însă situaţia fusese 
de aşa natură, încât întârzierea lui nu putuse fi evitată. Nu 
reuşise să vadă decât doi când Susan îl opri din drum între 
cabinetele de consultaţii. 

— Regret că vă necăjesc, îi spuse ea, dar în biroul 
dumneavoastră se află Charles Kelley, care vrea să vă 
vorbească urgent. 

Temându-se că vizita lui Kelley ar avea o legătură cu moartea 
lui Marjorie, David străbătu holul şi intră în biroul său. Kelley 
umbla nerăbdător încoace şi încolo. Se opri în loc când sosi 
David. Acesta închise uşa în urma lui. 

Faţa lui Kelley era dură şi mânioasă. 

— Consider comportamentul dumitale deosebit de iritant, zise 
el, copleşindu-l pe David cu înălţimea lui. 

— La ce vă referiţi? întrebă David. 

— Nu mai departe decât ieri am discutat cu dumneata despre 
rentabilitate. Îmi închipuiam că era foarte clar şi că ai înţeles. 
Totuşi, astăzi ai apelat în mod iresponsabil la doi medici 
consultanţi care nu sunt membri ai CMV-ului, pentru a examina 
o pacientă condamnată, fără nici o speranţă, la moarte. Soiul 
acesta de purtare dă de înţeles că dumneata nu pricepi câtuşi 
de puţin principala problemă cu care se confruntă astăzi 


177 


medicina: cheltuielile inutile şi risipitoare. 

Stăpânit de o durere încă vie, David se lupta din greu să-şi 
păstreze stăpânirea de sine. 

— Staţi o clipă. Aş vrea să-mi spuneţi cum de ştiţi că opiniile 
medicilor consultanţi nu erau necesare? 

— Oh, Doamne! exclamă Kelley clătinând dispreţuitor din cap. 
Asta-i evident. Evoluţia bolnavei nu s-a modificat. Era pe moarte 
şi a continuat să moară. Odată şi odată toţi trebuie să moară. 
Banii şi alte resurse n-ar trebui să fie risipite de dragul unor 
gesturi eroice lipsite de speranţă. 

David se uită drept în ochii albaştri ai lui Kelley. Nu ştia ce să 
spună. Era mut de uimire. 


Sperând să-l evite pe Wadley, Angela îl căută pe doctorul Paul 
Darnell în cămăruţa lui fără ferestre situată de cealaltă parte a 
laboratorului. Masa de lucru a medicului patolog era plină cu 
maldăre de recipiente cu culturi bacteriene. Microbiologia 
constituia domeniul lui de interes deosebit. 

— Aş putea să vorbesc cu dumneata câteva clipe? întrebă 
Angela, din pragul camerei lui Paul. 

El îi făcu semn cu mâna să intre şi se sprijini de spătarul 
scaunului său rotitor. 

— Cum se procedează aici în privinţa autopsiei? se interesă 
ea. De când lucrez la spitalul acesta n-am văzut făcându-se nici 
una. 

— Asta-i o chestiune pe care va trebui s-o discuţi cu Wadley, 
spuse Paul. Este o problemă de politică internă. Îmi pare rău. 

Cu neplăcere, Angela se duse la biroul lui Wadley. 

— Ce pot să fac pentru tine, scumpo? fură cuvintele cu care o 
întâmpină acesta, adresându-i genul acela de zâmbet pe care 
ea îl interpretase mai înainte ca fiind patern, dar care acum i se 
părea libidinos. 

Tresărind la apelativul de „scumpo”, Angela îşi înghiţi 
mândria şi întrebă în ce consta procedura pentru obţinerea 
aprobării efectuării unei autopsii. 

— Noi nu facem autopsii, răspunse Wadley. Dacă este vorba 
despre un caz care ar putea interesa un medic legist, cadavrul e 
trimis la Burlington. Costă prea mult să faci o autopsie şi 


178 


contractul nostru cu CMV-ul nu include aşa ceva. 

— Dar dacă o solicită familia? insistă Angela, ştiind că în cazul 
Kleber nu asta era situaţia. 

— Dacă vor să pună la bătaie o mie opt sute nouăzeci de 
dolari, putem să le facem pe plac. Altminteri, nu. 

Angela încuviinţă dând din cap, apoi plecă. În loc să se 
întoarcă la munca ei, porni spre clădirea cabinetelor medicale şi 
intră în biroul lui David. Se sperie la vederea numărului de 
pacienţi care aşteptau să fie examinaţi. Toate scaunele din sala 
de aşteptare erau ocupate; câteva persoane stăteau în picioare 
pe coridor. Il prinse pe David când acesta trecea dintr-un 
cabinet de consultaţii în celălalt. În mod evident, era istovit. 

— Nu pot să-i fac autopsie lui Marjorie Kleber, îi spuse. 

— De ce nu? întreba David. 

Angela îi relată ceea ce îi explicase Wadley. David clătină din 
cap, descurajat, oftând printre buzele strânse. 

— Părerea mea este că instituţia aceasta se duce de râpă 
rapid, zise el, după care îi aduse Angelei la cunoştinţa opinia lui 
Kelley asupra modului în care se ocupase el de cazul Kleber. 

— E ridicol! exclamă ea, furioasă. Vrei să zici că individul a 
dat de înţeles că recurgerea la un consult a fost inutilă de vreme 
ce pacientul a murit? Asta-i o nebunie. 

— Ce pot să-ţi mai spun? replică David, clătinând din cap. 

Angela nu ştia cum să mai reacționeze. Kelley începea să 
pară primejdios de neinformat. Ea ar fi dorit să mai stea de 
vorbă, dar David nu avea timp. 

— Ai o sală plină de pacienţi, spuse ea, arătând cu mâna 
peste umăr. Când crezi că vei termina? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Ce-ar fi s-o iau eu acasă pe Nikki şi tu să mă suni când vei 
fi gata de plecare? M-aş înapoia şi te-aş lua şi pe tine. 

— Mi se pare o propunere bună, se învoi David. 

— Atunci te las, dragul meu, zise Angela. Vorbim mai târziu. 

Angela se înapoie la laborator, încheie cu treburile zilei, apoi 
se duse s-o ia pe Nikki şi amândouă plecară cu maşina acasă. 
Externarea din spital îi crea fetiţei o stare euforică. Reîntâlnirea 
ei cu Rusty fu exuberantă. 

David sună la şapte şi un sfert. Lăsând-o pe Nikki instalată 


179 


comod în faţa televizorului, Angela se întoarse la spital. 
Conducea încet. Ploua atât de tare, încât ştergătoarele erau 
nevoite să lupte din greu ca să păstreze parbrizul curat. 

— Ce mai seară! exclamă David, urcând repede în maşină. 

— Ce mai zi! spuse Angela, pornind şi coboare colina către 
oraş. Mai ales pentru tine. Cum rezişti? 

— Mă descurc, răspunse David. M-a ajutat faptul de a fi atât 
de ocupat. Am fost recunoscător pentru această posibilitate de 
a-mi abate gândurile de la cealaltă problemă. Dar acum va 
trebui să înfrunt realitatea. Ce îi voi spune lui Nikki? 

— Trebuie să-i spui, pur şi simplu, adevărul. 

— Asta-i mai uşor de zis decât de făcut, replică David. Şi dacă 
ea mă întreabă de ce a murit Marjorie? Necazul e că nu ştiu, nici 
din punct de vedere fiziologic, nici dintr-unul metafizic. 

— M-am mai gândit la ceea ce a spus Kelley, zise Angela. Mi 
se pare că el are o concepţie fundamental greşită în legătură cu 

— Acesta e un eufemism, ripostă David, izbucnind într-un 
scurt râs sarcastic. Partea înspăimântătoare e că el se află într-o 
poziţie care-i dă puterea de a stabili regulile. Birocraţi de felul lui 
Kelley se vâră nepoftiţi în problemele de practică ale medicinei, 
sub pretextul unei reforme a sistemului de îngrijire a sănătăţii. 
Din nefericire, marea masă a oamenilor nu bănuieşte nimic. 

— Astăzi am avut din nou o mică altercaţie cu Wadley, îl 
informă Angela. 

— Ticălosul! Ce-a mai făcut de data asta? 

— Mi-a spus de câteva ori „scumpo”. Şi şi-a trecut uşor mâna 
peste fundul meu. 

— Dumnezeule! Ce javră nesimţită! 

— Trebuie să fac ceva în privinţa asta. Aş vrea totuşi să ştiu 
ce anume. 

— Cred că ar fi nimerit să vorbeşti cu Cantor. Măcar el este 
medic, nu doar un birocrat care se ocupă cu probleme de 
ocrotire a sănătăţii. 

— Comentariul lui despre „tâmpitele” - aşa cum le-a numit el 
de la facultatea de medicină - nu mi-a făcut o impresie bună, 
replică Angela. 

Intrară pe aleea ce ducea spre locuinţa lor. Angela opri 


180 


maşina cât mai aproape posibil de uşa de intrare în vestibul. 
Amândoi se pregătiră s-o ia la fugă spre adăpost. 

— Când o să înceteze ploaia asta? se văită David. De trei zile 
toarnă încontinuu. 

Odată ajunşi înăuntru, David decise să facă un foc, pentru a 
mai  înveseli atmosfera casei, cât timp încălzea Angela 
mâncarea pe care o preparase mai devreme pentru ea însăşi şi 
Nikki. Coborând la subsol, David observă că prin rosturile dintre 
blocurile de granit ale fundaţiei mustea umezeala. Pe lângă 
umiditate, se simţea mirosul de aer stătut şi mucegai pe care îl 
mai sesizase şi cu alte prilejuri. În vreme ce lua lemne de foc, se 
consolă cu gândul la pardoseala de pământ. Dacă s-ar întâmpla 
ca la subsol să pătrundă o mare cantitate de apă, aceasta ar fi 
absorbită în sol, dispărând până la urmă. 

După ce mâncă, David i se alătură lui Nikki, în faţa 
televizorului. Ori de câte ori era bolnavă, ambii părinţi deveneau 
îngăduitori în privinţa timpului cât îi permiteau să urmărească 
programele. David se prefăcu că l-ar interesa spectacolul în curs 
de desfăşurare, acordându-şi un răgaz în care să-şi adune 
curajul necesar pentru a-i da lui Nikki vestea privitoare la 
Marjorie. În cele din urmă, în timpul unei pauze publicitare, 
înconjură cu braţul umerii fiicei sale. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, zise cu blândeţe. 

— Ce? întrebă Nikki, mângâindu-l mulţumită pe Rusty, care 
stătea încovrigat pe canapea, lângă ea. 

— Profesoara ta, Marjorie Kleber, a murit astăzi. 

Vreme de câteva clipe Nikki nu scoase nici un cuvânt, 
uitându-se în jos, la Rusty şi prefăcându-se că o preocupa o 
încâlceală de păr din spatele urechii acestuia. 

— Asta mă întristează foarte mult, continuă David, cu atât 
mai mult cu cât eu eram medicul ei. Sunt sigur că şi pe tine te 
îndurerează moartea ei. 

— Nu, deloc, replică Nikki repede, clătinând din cap, uitându- 
se apoi la televizor, ca şi cum ar fi interesat-o reclama 
comercială. 

— Nu este nimic rău în a fi trist, spuse David. 

Apoi începu să vorbească despre dorul pe care-l simţi în 
legătură cu persoane la care ai ţinut mult şi, deodată, Nikki se 


181 


aruncă în braţele lui, acoperindu-l cu un val de lacrimi. ÎI 
îmbrăţişa, strângându-l cu o putere mai mare decât îşi amintea 
el că l-ar fi strâns vreodată. David o mângâie pe cap, continuând 
să-i şoptească vorbe liniştitoare. 

In pragul uşii se ivi Angela. Văzând că David o ţinea 
îmbrăţişată pe copila lor zguduită de hohote de plâns, veni la ei. 
Impingându-l cu blândeţe pe Rusty la o parte, se aşeză pe 
canapea şi îi cuprinse în braţe atât pe David, cât şi pe Nikki. 
Stătură astfel împreuna, legănându-se uşor, în timp ce ploaia 
bătea în ferestre. 


182 


13 


Miercuri, 20 octombrie 


ÎN CIUDA PROTESTELOR CONTINUE ALE LUI NIKKI, David Şi 
Angela insistară ca ea să lipsească de la şcoală încă o zi. Ţinând 
seama de starea vremii şi de faptul că fetiţa era în continuare în 
tratament cu antibiotice, nu exista nici un motiv pentru a-şi 
asuma vreun risc. 

Deşi Nikki nu era cooperantă ca de obicei, îi făcură în mare 
grabă exerciţiile respiratorii terapeutice. După aceea, David şi 
Angela îi auscultară, pe rând, pieptul şi amândoi se declarară 
mulţumiţi. 

Alice Doherty sosi exact la ora promisă. David şi Angela erau 
recunoscători că aveau pe cineva atât de demn de încredere şi 
atât de uşor disponibil. 

In timp ce urcau amândoi în Volvo-ul albastru, David se 
plânse că toată săptămâna nu reuşise să meargă cu bicicleta. 
Acum ploaia se mai domolise, dar norii erau joşi şi grei şi o 
ceaţă deasă se ridica din pământul saturat de apă. 

Ajunseră la spital la şapte şi jumătate. In vreme ce Angela se 
îndepărta în direcţia laboratorului, David urcă la etajul bolnavilor 
internaţi. Când intră în camera lui John Tarlow, se miră găsind 
aşternuturi pe jos, scări portabile şi un pat gol. Continuându-şi 
drumul spre camera asistentelor, se interesă ce se întâmplase 
cu pacientul său. 

— Domnul Tarlow a fost mutat la 206, îl informă Janet 
Colburn. 

— Cum aşa? 

— Voiau să zugrăvească încăperea, spuse Janet. Au venit cei 
de la întreţinere şi ne-au anunţat. Le-am adus acest lucru la 
cunoştinţă celor de la internări şi ei ne-au zis să mutăm bolnavul 
la 206. 

— Consider că asta e o lipsă de respect, protestă David. 


183 


— Ei bine, nu daţi vina pe noi, replică Janet. Vorbiţi cu cei de 
la întreţinere. 

Enervat de modul în care se procedase cu pacientul său, 
David adoptă sugestia lui Janet şi cobori cu paşi apăsaţi la 
încăperile rezervate serviciului de întreţinere. Bătu în cadrul uşii 
biroului de tehnică şi întreţinere. Înăuntru, aplecat deasupra 
unei mese, se afla un bărbat cam de vârsta lui David. Era 
îmbrăcat cu o cămaşă şi pantaloni de lucra dintr-un bumbac 
verzui, ambele veşminte fiind mototolite. Obrajii îi era acoperiţi 
de o barbă de două zile. 

— Ce este? întrebă Van Slyke, ridicându-şi privirile de la 
registrul cu grafice de lucrări. 

Glasul îi era lipsit de orice intonaţie, iar expresia impasibilă. 

— Unul dintre pacienţii mei a fost mutat din camera sa, spuse 
David. Vreau să ştiu de ce. 

— Dacă vă referiţi la camera 206, aceea este în curs de 
zugrăvire, răspunse Van Slyke cu voce monotonă. 

— Este evident că acolo se zugrăveşte, replică David. Ceea ce 
nu e evident este motivul pentru care se zugrăveşte. 

— Avem un grafic de lucrări, spuse Van Slyke. 

— Cu sau fără grafic, eu nu prea cred că pacienţii ar trebui să 
fie deranjaţi, mai ales când e vorba de pacienţi care sunt bolnavi 
şi pacienţii din spital sunt întotdeauna bolnavi. 

— Dacă aveţi vreo problemă, discutaţi cu Beaton, zise Van 
Slyke, reîndreptându-şi atenţia asupra registrului său. 

Uluit de insolenţa lui Van Slyke, David râmase câteva clipe 
țintuit în prag. Van Slyke îl ignoră cu uşurinţă. David clătină din 
cap, apoi se întoarse să plece. Intorcându-se la etajul bolnavilor 
internaţi, se gândi serios să urmeze sfatul lui Van Slyke şi să 
discute situaţia cu directoarea spitalului. Asta până când intră în 
noua cameră a lui John Tarlow. Aici, David se pomeni brusc în 
faţa unei probleme mai presante: starea lui John Tarlow se 
înrăutăţise. 

Diareea şi vomismentele lui John, care la început fuseseră 
ţinute sub control, reveniseră cu şi mai mare intensitate. In plus, 
bolnavul era acum totalmente lipsit de vlagă şi când fu trezit, 
reacţionă apatic. David nu reuşea să înţeleagă aceste 
simptome, deoarece John se aflase sub perfuzii încă de la 


184 


internarea sa şi în mod clar nu era deshidratat. 

David îşi examină pacientul cu atenţie, dar nu găsi nici o 
explicaţie pentru accentuata modificare a stării lui clinice, mai 
ales în ceea ce priveşte starea psihică depresivă. Singurul lucru 
la care putea să se gândească era posibilitatea ca John să fi fost 
ultrasensibil la medicamentele soporifice prescrise de David, cu 
specificaţia de a-i fi administrate numai la cererea acestuia. 

Inapoindu-se în graba la camera asistentelor, David scoase 
din stelaj fişa lui John. Caută cu disperare printre rezultatele 
analizelor care sosiseră de la laborator în cursul nopţii, 
străduindu-se să priceapă ce se întâmpla şi încercând să ia o 
decizie în privinţa a ceea ce avea de făcut în continuare. Ca 
urmare a discuţiei în contradictoriu avută în ajun cu Kelley, nu 
voia să solicite vreun consult, deoarece nici unul dintre medicii 
pe care i-ar fi dorit - specialişti în oncologie şi în boli infecțioase 
- nu făceau parte din organizaţia CMV-ului. 

David închise ochii şi îşi masă tâmplele. Nu avea impresia că 
ar fi progresat cu ceva. Din nefericire, din informaţiile de care 
dispunea lipsea o piesă-cheie: rezultatele analizei culturilor 
scaunului, preluate în ajun, încă nu erau disponibile. În 
consecinţă, deocamdată David nu ştia dacă avea sau nu de a 
face cu o bacterie, iar dacă răspunsul era afirmativ, despre ce 
soi de bacterie era vorba. De partea bună a lucrurilor se situa 
faptul că, până în prezent, John nu făcea febră. 

Reîndreptându-şi atenţia asupra fişei, David se încredința că 
lui John i se dăduseră somniferele prescrise cu indicaţia de a-i fi 
administrate numai la cerere. Gândind că era posibil ca acestea 
să fi contribuit la starea letargica a bolnavului, anulă prescripţia 
respectivă. De asemenea, ceru să se facă o nouă cultură a 
scaunului şi încă o hemoleucogramă. Ca ultimă recomandare, 
ceru ca lui John să i se ia temperatura din oră în oră, cu ordinul 
expres ca el însuşi să fie chemat în caz că aceasta ar creşte 
peste normal. 


După ce termină lucrul la ultima biopsie programată, Angela 
făcu ordine în micul laborator de patologie din complexul sălilor 
de operaţii şi se duse în biroul ei. Pentru ea, dimineaţa aceea 
fusese productivă şi plăcută; reuşise să-l evite cu totul pe 


185 


Wadley. Din păcate, ştia că, până la urmă, avea să fie nevoită 
să-l vadă şi îşi făcea griji în legătură cu purtarea lui. Deşi se 
considera o persoană optimistă, se temea că problema cu 
Wadley nu avea să se rezolve de la sine. 

De cum intră în birou, Angela observă că uşa dintre camera ei 
şi cea a lui Wadley era întredeschisă. Se apropie de uşă, cât mai 
silențios cu putinţă şi încercă s-o închidă. 

— Angela! strigă Wadley, făcând-o să tresară şi, astfel, să-şi 
dea seama cât de încordată era. Vino aici. Vreau să-ţi arăt ceva 
fascinant. 

Angela oftă şi, cu neplăcere, deschise uşa. Wadley stătea la 
masa lui de lucru, în faţa microscopului său obişnuit, nu a celui 
destinat unor scopuri didactice. N 

— Vino încoace, o chemă Wadley iarăşi. li făcu Angelei semn 
cu mâna, să se apropie şi bătu cu palma capătul de sus al 
microscopului. la aruncă o privire la lamela asta. 

Cu prudenţă, Angela intră în încăpere. La o depărtare de 
câţiva paşi ezită. Ca şi cum i-ar fi intuit reținerea, Wadley se 
împinse puţin înapoi şi scaunul lui alunecă, depărtându-se de 
masă. Angela se apropie de microscop şi se aplecă să-şi 
potrivească ochii la obiectiv. 

Înainte ca ea să apuce să se uite la lamelă, Wadley întinse 
braţul şi o înşfăcă pe după mijloc. O trase pe genunchii lui şi o 
imobiliză între braţele sale. 

— Te-am prins! strigă el, pe un ton triumfător. 

Angela scoase un țipăt şi se zbătu, încercând să se elibereze. 
Neaşteptata forţă a acelui gestului. Îşi făcuse griji că el va 
încerca s-o atingă în mod subtil, nu cu grosolănie. 

— Dă-mi drumul! îi porunci, mânioasă, străduindu-se să-i 
desprindă degetele şi să-i slăbească strânsoarea. 

— Nu înainte de a mă lăsa să-ţi spun ceva, zise Wadley, 
chicotind. 

Angela încetă să se zbată. Îşi ţinea ochii închişi. Se simţea 
umilită şi furioasă. 

— Aşa e mai bine, spuse Wadley. Am primit veşti bune. 
Călătoria e gata aranjată. Am şi făcut rost de bilete. Ne vom 
duce la congresul de patologie care va avea loc la Miami, în 
noiembrie. 


186 


Angela deschise ochii. 

— Minunat! exclamă ea, cu tot sarcasmul de care era în stare. 
Şi acum, dă-mi drumul! A 

Wadley o eliberă şi Angela sări jos de pe genunchii lui. Insă în 
clipa în care se depărta de el, nemernicul reuşi să-i cuprindă 
mijlocul. 

— O să fie fantastic! zise Wadley. Vremea va fi perfectă. La 
Miami, ăsta-i cel mai bun moment al anului. Vom locui chiar pe 
plajă. Ne-am rezervat camere la Hotelul Fontainebleau. 

— Dă-mi drumul! porunci Angela printre dinţii încleştaţi. 

— Hei! protestă Wadley, aplecându-se să se uite mai cu 
atenţie la ea. Eşti nebună, sau ce te-a apucat? Îmi pare rău dacă 
te-am speriat. Voiam doar să-ţi fac o surpriză. 

În cele din urmă, îi eliberă mâna. Angela era înnebunită de 
furie. Muşcându-şi buzele, ca să nu explodeze, se năpusti afară 
din birou. Profund jignită şi umilită, trânti uşa dintre cele două 
birouri. 

Îşi frecă faţa cu putere cu ambele mâini, încercând să-şi 
recapete cât de cât stăpânirea de sine. Adrenalina ce-i curgea 
prin vene o făcea să tremure. Avu nevoie de câteva minute ca 
să se calmeze şi respiraţia să-i revină la normal. Abia atunci îşi 
înşfăcă pardesiul şi, cu paşi apăsaţi şi mânioşi, ieşi din biroul ei. 
Măcar avansurile grosolane ale lui Wadley îi dăduseră, în sfârşit, 
imboldul necesar pentru a trece la acţiune. 

Evitând pe cât posibil ploaia ceţoasă, ieşi în fugă din clădirea 
principală a spitalului, îndreptându-se către Centrul de 
Imagistică Medicală. Când ajunse la adăpostul streşinilor, îşi 
încetini goana mergând doar cu paşi repezi. Odată intrată în 
clădire, se duse direct la biroul lui Cantor. 

Deoarece nu se anunţase în prealabil, fu nevoită să aştepte 
aproape o jumătate de oră până când doctorul Delbert Cantor 
putu s-o primească. Cât timp aşteptă, se linişti destul de mult şi 
chiar începu să se întrebe din nou dacă nu cumva era ea însăşi 
vinovată, fie şi în parte, pentru comportamentul lui Wadley. Îşi 
punea întrebarea dacă n-ar fi putut să anticipeze cele 
întâmplate şi să nu fie atât de naivă. 

— Intră, intră, o pofti Cantor cu amabilitate, îndată ce fu în 
măsură s-o primească. 


187 


Pentru a o întâmpina pe Angela, se ridicase de la masa de 
lucru, al cărei aspect era îngrozitor de dezordonat. Fusese 
nevoit să dea la o parte un maldăr de reviste de radiologie 
pentru a elibera un fotoliu pe care să poată lua ea loc. li oferi 
ceva gustări sau răcoritoare, dar ea refuză politicos. Cantor se 
aşeză în fotoliul său, îşi încrucişă braţele şi picioarele şi întrebă 
ce putea face pentru ea. 

Acum, că se afla faţă-n faţă cu şeful personalului medical, 
Angela nu se simţea deloc încurajată. Toate îndoielile ei în 
legătură cu bărbatul acesta şi cu atitudinea lui în privinţa 
femeilor îi reveniră cu repeziciune. Pe chipul lui se întipărise un 
zâmbet superior şi ironic, de parcă ar fi decis de mai înainte că, 
indiferent de ce se afla în mintea ei femeiască, nu putea fi vorba 
decât de ceva lipsit de importanţă. 

— Nu-mi e deloc uşor, începu Angela. Aşa că vă rog să fiţi 
îngăduitor cu mine. Mi-a fost greu să vin aici, dar nu ştiu ce 
altceva să fac. Cantor o îndemnă să continue. Mă aflu aici 
pentru că sunt hărţuita sexual de doctorul Wadley. 

Cantor renunţă la poziţia lui picior peste picior şi se aplecă 
înainte. Pe Angela o încurajă măcar faptul că îl interesa ceea ce 
spunea ea, dar pe urmă observă că surâsul ironic rămăsese. 

— De când durează asta? întrebă Cantor. 

— Probabil de când sunt aici, răspunse Angela, intenţionând 
să intre în amănunte, însă Cantor îi reteză vorba. 

— Probabil? repetă el, înălţând sprâncenele. Vrei să spui că nu 
eşti sigură? A 

— La început nu era evident, explică Angela. In primele zile 
mi-am închipuit că se purta ca un mentor deosebit de entuziast, 
aproape patern. 

Apoi ea continuă să relateze ceea ce se întâmplase încă de la 
început; cum totul debutase ca o problemă legată de limite. 

— El profita mereu de orice prilej pentru a fi aproape de mine 
şi pentru a mă atinge, aparent, în mod nevinovat, spuse Angela. 
De asemenea, insista să discute cu mine probleme intime de 
familie, ceea ce mie mi se părea că nu se cuvenea. 

— Comportamentul pe care-l descrii dumneata s-ar putea 
încadra în întregime în limitele unei prietenii şi ale rolului de 
mentor, observă Cantor. 


188 


— De acord, conveni Angela. De aceea am îngăduit ca o astfel 
de purtare să continue. Problema este că lucrurile s-au agravat. 

— Vrei să zici că atitudinea lui s-a schimbat? 

— În mod categoric, confirmă Angela. Şi asta foarte recent. 

Apoi, simțindu-se ciudat de jenată, relată incidentul cu mâna 
pe coapsă. Menţiona cum el o mângâiase uşor pe şale şi bruscul 
obicei al lui Wadley de a i se adresa numind-o „scumpo”. 

— Eu nu văd nimic rău în folosirea cuvântului „scumpo”, zise 
Cantor. Aici, cu fetele mele de la Centrul de Imagistică, îl utilizez 
tot timpul. 

Angela nu putu decât să se holbeze la individul din faţa ei, 
întrebându-se ce vor fi gândind femeile din Centrul de 
Imagistică în legătură cu comportamentul lui. Ilncepea să se 
aştepte la o predică zdravănă din partea unui medic ale cărui 
concepţii privitoare la femei erau, probabil şi mai învechite 
decât ale lui Wadley. Cu toate acestea, îşi închipui că putea să 
sfârşească ceea ce începuse, aşa că relată cel mai recent 
incident: cum o trăsese Wadley pe genunchii lui, pentru a-i 
anunţa călătoria lor la Miami. 

— În privinţa asta nu ştiu ce să spun, zise Cantor, după ce ea 
îşi încheie istorisirea. A dat vreodată doctorul Wadley de înţeles 
că slujba dumitale ar depinde de unele favoruri sexuale? 

În sinea ei, Angela gemu, temându-se că modul în care 
înţelegea Cantor noţiunea de hărţuire sexuală se limita la 
împrejurările cele mai făţişe. 

— Nu, recunoscu ea. Doctorul Wadley nu a insinuat niciodată 
ceva de felul acesta. Dar familiaritatea lui nedorită mi se pare 
supărătoare. Trece mult peste limitele unei prietenii sau ale 
unor relaţii profesionale, sau chiar ale unui respect reciproc. Imi 
îngreunează mult munca. 

— Poate că exagerezi dumneata. Wadley nu-i decât un tip 
expansiv, atâta tot Dumneata însăţi ai spus că este un om 
entuziast. Ei bine, adăugă el apoi, văzând expresia de pe faţa 
Angelei, e şi asta o posibilitate. 

Angela se ridică în picioare. Se sili să-i mulţumească pentru 
timpul acordat. 

— Pentru absolut nimic, zise Cantor, părăsindu-şi fotoliul. 
Ţine-mă la curent, tânără doamnă. Între timp, îţi făgăduiesc că 


189 


voi sta de vorbă cu Wadley de îndată ce voi avea un prilej. 

La auzul acestei ultime oferte, Angela salută printr-o înclinare 
a capului şi ieşi din încăpere. În drum spre biroul ei, nu se putu 
împiedica să-şi spună că faptul de a apela la Cantor nu avea să 
rezolve câtuşi de puţin problema. Dacă ar fi să aibă vreun efect, 
acesta putea cel mult să constea într-o înrăutăţire a lucrurilor. 


Toată după-amiaza, ori de câte ori prinsese vreun prilej, David 
trăsese câte o fugă până la John Tarlow, să vadă cum se mai 
simţea acesta. Din păcate, starea lui John nu se ameliorase. 
Totuşi, nici nu se înrăutăţise, datorită faptului că David luase 
măsuri de siguranţă în sensul ca perfuziile lui să ţină pasul cu 
pierderea de lichide prin vărsături şi diaree. Când spre sfârşitul 
după-amiezii intră în camera lui pentru ultima sa vizită din ziua 
aceea, David spera să constate că măcar starea mentală a lui 
John să se fi îmbunătăţit. Dar nu asta era situaţia. John era tot 
atât de apatic ca de dimineaţă, poate chiar ceva mai mult. La 
insistenţe repetate, el reuşi să-şi rostească numele şi ştia că se 
afla la spital, însă în ceea ce priveşte luna sau anul, habar nu 
avea. 

Revenind în camera asistentelor, David revăzu rezultatele 
analizelor şi  diagnosticele puse de laborator disponibile 
deocamdată, majoritatea acestora fiind normale. Hemograma 
făcută în ziua aceea indica o scădere a numărului de leucocite, 
dar, ţinând seama de leucemia lui John, David nu avea nici cea 
mai mică idee de cum ar fi trebuit să interpreteze respectiva 
scădere. Cultura preliminară a scaunului, acum disponibilă, era 
negativă din punct de vedere al unor bacterii patogene. 

— Vă rog să mă chemaţi dacă temperatura domnului Tarlow 
creşte sau dacă simptomele sale gastrointestinale se agravează, 
le spuse asistentelor medicale înainte de a părăsi sediul lor. 

Se întâlni cu Angela în holul principal al spitalului, împreună, 
alergară la maşină. Vremea devenea din ce în ce mai urâtă. Nu 
numai că ploaia nu înceta, ci se făcuse şi mult mai Mg. 

In drum spre casă, Angela îi relată lui David ultimul incident 
cu Wadley şi reacţia lui Cantor faţă de reclamaţia ei. 

— In privinţa lui Wadley, renunţ la orice speranţă, zise David, 
clătinând din cap. Este un măgar. Dar mă aşteptam la mai mult 


190 


din partea lui Cantor, mai ales în calitatea lui de şef al 
personalului medical. Chiar dacă e un tip nepăsător, ai crede că 
ar trebui să cunoască legea... şi responsabilitatea spitalului. Nu 
cumva a dormit în toţi cei zece ani din urmă, în decursul cărora 
au fost emise legi privitoare la hărţuirea sexuală? 

— Nici nu vreau să mă mai gândesc la asta, replică Angela, 
înălţând din umeri. Tie cum ţi-a mers astăzi? Ai reuşit să uiţi de 
moartea lui Marjorie? 

— N-am avut timp să-mi amintesc, răspunse David. L-am 
internat pe John Tarlow şi situaţia lui mă sperie. 

— Ce nu-i în ordine? 

— Tocmai asta e ceea ce nu ştiu. Asta e ceea ce mă sperie. A 
devenit apatic, cam tot aşa cum se întâmplase cu Marjorie. Are 
o mulţime de probleme funcţionale de natură gastrointestinală. 
Din cauza lor a venit la spital şi de atunci acestea s-au agravat. 
Nu ştiu ce se petrece, dar cel de-al şaselea simţ al meu trimite 
semnale de alarmă. Partea proastă e că habar nu am ce să fac. 
Deocamdată nu-i tratez decât simptomele. 

— Ăsta-i genul de poveste care îmi întăreşte convingerea că 
am procedat bine specializându-mă în patologie, declară Angela. 

David îi vorbi apoi Angelei despre vizita lui la Werner Van 
Slyke. 

— Individul a fost mai mult decât grosolan, se plânse el. 
Aproape că nu s-a uitat la mine. Asta îţi dă o idee despre cum 
este privit un medic în noul mediu spitalicesc. Acum, doctorul nu 
e decât un simplu slujbaş, atâta doar că lucrează în alt sector. 

— Când până şi cei de la serviciul de întreţinere sunt 
necooperanţi, ţi-e greu să acţionezi ca apărător al drepturilor 
pacienţilor. 

— Întocmai aşa gândesc şi eu, zise David. 

Când David şi Angela sosiră acasă, Nikki se bucură la vederea 
lor. Se plictisise mai toată ziua, până ce Arni, în drumul de 
înapoiere de la şcoală, trecuse pe la ea să-i vorbească despre 
cel care venise în locul fostei lor învăţătoare. 

— Este un bărbat, îi spuse Arni lui David. Şi-i foarte sever. 

— Sper să fie un învăţător bun, zise David, simțind un nou 
junghi de vinovăţie la gândul morţii lui Marjorie. 

În vreme ce Angela se apucă să pregătească masa de seară, 


191 


David îl conduse pe Arni cu maşina acasă. Când se înapoie, 
Nikki îl întâmpină la uşă cu o reclamaţie. 

— În camera de zi e frig. 

David intră în încăperea respectivă şi pipăi caloriferul. Acesta 
ardea de fierbinte ce era. Se duse la uşile cu geam ce dădeau 
spre terasă şi se încredința că erau bine închise. 

— Unde ai simţit frigul? o întreba pe fetiţă. 

— Aici, când stăteam pe canapea, răspunse Nikki. Vino 
încoace, să vezi. 

David urmă îndemnul fiicei sale şi se aşeză lângă ea. Imediat 
simţi în ceafă un curent de aer rece. 

— Ai dreptate, spuse, începând să verifice ferestrele din 
spatele canapelei. Trebuie să montăm ferestrele duble. 

— Ce sunt acelea „ferestre duble”? întrebă Nikki. 

David se lansă într-o complicată prelegere despre pierderi de 
căldură, curenţi de convecţie, izolaţii şi ferestre din termopan. 

— Mai mult o încurci, strigă Angela, din bucătărie, după ce 
ascultase o parte din conversaţie. Tot ce întreba ea era ce este 
aceea o fereastră dublă. De ce nu-i arăţi una? 

— Bună idee, încuviinţă David. Vino cu mine, Nikki. Cu 
această ocazie vom aduce lemne de foc. 

— Nu-mi place aici, jos, declară fetiţa în timp ce coborau 
scara spre pivniţa. 

— De ce nu-ţi place? vru David să ştie. 

— Este un loc care mă sperie, îi explică Nikki. 

— Ei, nu fi ca mama ta, o necăji David. In casa asta o femeie 
isterică e de ajuns. 

In pivniţă se afla o stivă de ferestre duble, sprijinite de scara 
de granit. David dădu una la o parte, ca Nikki să o poată vedea. 

— Seamănă cu o fereastră obişnuită, zise ea. 

— Dar nu se deschide, îi atrase David atenţia. Reţine, ca într-o 
capcană, aerul dintre geamul acesta şi cel al ferestrei existente. 
Aerul acela serveşte ca izolaţie. 

În timp ce Nikki cerceta fereastra, David observă, pentru 
prima oară, un amănunt care-l intrigă. 

— Ce este, tăticule? întrebă fetiţa, dându-şi seama că tatăl ei 
devenise preocupat de altceva. 

— E ceva ce până acum nu remarcasem, răspunse David, 


192 


întinzând braţul dincolo de maldărul de ferestre şi petrecându-şi 
palma peste peretele care constituia partea din spate a scării. 
Astea sunt cărămizi de zgură. 

— Ce sunt alea „cărămizi de zgură”? întrebă Nikki. 

Preocupat de descoperirea sa, David nu acordă atenţie 
întrebării ei. 

— Hai să dăm la o parte ferestrele astea, zise el, ridicând-o pe 
cea pe care-o ţinea în mână şi cărând-o la zidul portant al 
clădirii. 

Nikki o trase pe următoarea în poziţie verticală. 

— Peretele acesta se deosebeşte de ceilalţi pereţi ai 
subsolului, constată David, după ce fusese mutată şi ultima 
fereastră. Şi nu pare să fie foarte vechi. Mă întreb de ce se află 
aici? 

— Ce vrei să spui? ceru Nikki să-i explice. 

David îi atrase atenţia asupra faptului că scara era construită 
din granit. Apoi o duse în spatele treptelor şi îi arătă cărămizile 
de zgură. Îi spuse că explicaţia pe care şi-o putea da era că 
acestea din urmă mascau, probabil, un spaţiu de depozitare 
triunghiular. 

— Oare ce se află acolo? întrebă Nikki curioasă. 

— Mă întreb şi eu, zise David, înălţând din umeri. De ce să nu 
luăm un târnăcop? adăugă apoi. Poate că găsim o comoară. 

— Adevărat? se bucură Nikki. 

David luă barosul, care, împreună cu o pană, era folosit 
pentru despicarea lemnelor de foc şi îl aduse la treapta de jos a 
scării. 

Chiar în clipa în care David ridica barosul, Angela strigă din 
susul scării, întrebându-i ce poznă puneau la cale. 

David cobori barosul şi îşi duse un deget la buze. Apoi îi 
răspunse Angelei, de asemenea strigând, asigurând-o că peste 
un minut aveau să urce cu lemnele de foc. 

— Eu o să fiu la etaj, să fac un duş, strigă iar Angela. După 
aceea vom mânca. 

— E-n ordine, răspunse David. S-ar putea, adăugă el, 
adresându-i-se lui Nikki, ca ea să nu vadă cu ochi buni ideea 
noastră de a dărâma o parte din casă. 

Remarca lui o făcu pe fetiţă să chicotească. 


193 


David aşteptă suficient de mult ca Angela să ajungă la etaj şi 
abia atunci ridică iar barosul. După ce-i spuse lui Nikki să-şi 
ferească ochii, izbi o cărămidă de zgură din partea de sus a 
peretelui, reuşind să facă o mică gaură. 

— Dă fuga sus şi adu o lanternă, îi zise fetiţei. 

Din spaţiul zidit emana un miros stătut. Cât timp fu Nikki 
plecată, David se folosi de baros pentru a mări spărtura. Cu o 
ultimă lovitură, cărămida de zgură se desprinse şi David o 
scoase din perete. În momentul acela reveni şi Nikki cu lanterna. 
David i-o luă şi se uită în golul din spatele cărămizilor. . 

Când văzu ce era înăuntru, îi sări inima din loc. Işi scoase 
capul din gaură atât de repede, încât îşi jupui pielea cefei 
frecându-şi-o de muchia ascuţită a cărămizii de zgură. 

— Ce-ai văzut? îl întrebă Nikki, neplăcându-i expresia de pe 
chipul tatălui ei. 

— Nu este o comoară, răspunse David. Cred c-ar fi mai bine s- 
o aduci pe mama ta. 

Cât timp lipsi fetiţa, David mări şi mai mult gaura. Până să 
vină Angela, în halatul ei de baie, el desprinsese un întreg rând 
de cărămizi. 

— Ce se întâmplă? vru Angela să se lămurească. Ai necăjit-o 
pe Nikki. 

— Aruncă şi tu o privire, îi spuse David, dându-i lanterna şi 
îndemnând-o să vină să vadă. 

— Ar fi mai bine ca asta să nu fie o glumă, îl avertiză Angela. 

— Nu-i o glumă, o asigură el. 

— Dumnezeule! exclamă Angela, vocea ei răsunând în spaţiul 
acela mic. 

— Ce este? întrebă Nikki. Vreau să văd şi eu. 

Angela îşi scoase capul din spărtură şi se uită la David. 

— Este un cadavru, zise ea. Şi, în mod evident, se află acolo 
de ceva vreme. 

— Un om? întrebă Nikki. Pot să mă uit? 

— Nu! strigară într-un glas David şi Angela. 

Nikki începu să protesteze, dar fără prea multă convingere. 

— Hai să mergem sus şi să facem focul acela, propuse David, 
trecând-o peste maldărul de lemne şi punându-i în mâini un 
buştean. 


194 


Apoi luă el însuşi un braţ de butuci. 

În timp ce Angela telefona la poliţia orăşenească, David şi 
Nikki se ocupară cu aprinderea focului. Fetiţa nu mai contenea 
cu întrebări la care David nu putea să răspundă. 

O jumătate de oră mai târziu, un echipaj al poliţiei intră pe 
aleea de acces a locuinţei Wilsonilor şi înaintă până în faţa 
casei. La apelul Angelei răspunseseră doi poliţişti. 

— Mă numesc Wayne Robertson, se prezenta cel mai scund 
dintre ei. Era îmbrăcat în haine civile, cu o vestă de bumbac 
vătuită, pusă peste o cămaşă din flanelă cadrilată. Pe cap purta 
o şapcă de base-ball a echipei Boston Red Sox. Sunt şeful 
poliţiei, iar acesta e Sherwin Morris, unul dintre adjuncţii mei. 

Sherwin îşi atinse borul pălăriei. Înalt şi deşirat, era îmbrăcat 
în uniformă şi ţinea în mână o lanternă - tipul acela care 
necesită patru baterii. 

— Ofiţerul Sherwin a trecut să mă ia după ce aţi sunat 
dumneavoastră, explică Robertson. Nu eram de serviciu, dar 
treaba părea să fie serioasă. 

— Apreciez faptul că aţi venit, spuse Angela, înclinând capul. 

însoţită de David, porni înaintea celor doi. Numai Nikki 
rămase la parter. Robertson îi luă lui Morris lanterna şi îşi vârî 
capul în gaura din perete. , 

— Fir-aş al dracului! exclamă imediat. Asta-i şarlatanul ăla cu 
leacuri băbeşti. Îmi pare rău că asta vi s-a întâmplat 
dumneavoastră, oameni buni, zise apoi, întorcându-se cu fața 
spre soții Wilson, dar eu recunosc victima, cu toate că arată 
puțin mai rău din cauza trecerii timpului. Este doctorul Dennis 
Hodges. De fapt, asta era casa lui, aşa cum probabil ştiţi. Angela 
se uită în ochii lui David şi îşi înăbuși un fior. Pielea de pe ceafă i 
se făcuse ca de găină. Ceea ce trebuie să rezolvăm în primul 
rând este dărâmarea a cât a mai rămas din peretele acesta, ca 
să putem scoate cadavrul, continuă Robertson. Pe 
dumneavoastră vă deranjează asta în vreun fel? 

David spuse că nu aveau nimic împotrivă. 

— Ce părere ați avea dacă l-am chema pe medicul legist? 
întrebă Angela, care, ca urmare a interesului ei faţă de medicina 
legală, ştia că protocolul cerea ca medicul legist să fie solicitat 
în toate cazurile de moarte dubioasă. 


195 


Vreme de câteva clipe, Robertson se uită la Angela, încercând 
să se gândească la ceva ce ar fi putut să zică. Nu-i plăcea să-i 
spună cineva cum să-şi facă meseria, mai ales o femeie. Singura 
problemă era că Angela avea dreptate. Şi acum, că amănuntul 
acela îi fusese reamintit, nu putea să-l ignore. 

— Unde-i telefonul? întrebă el. 

— In bucătărie, spuse Angela. 

Fu nevoie ca Nikki să fie luată cu forţa de lângă telefon. 
Sunase tot timpul ba la Caroline, ba la Arni, cu emoţionanta 
veste că în subsolul lor fusese găsit un cadavru. 

După ce fu chemat medicul legist, Robertson şi Morris se 
puseră pe treabă, muncind să dea la o parte peretele din 
cărămizi de zgură. 

David aduse la subsol o frânghie şi o lanternă cu suport, care 
să-i ajute la ceea ce aveau de făcut. Lumina suplimentară le 
îngădui şi să vadă mai bine cadavrul. Deşi în general acesta era 
bine conservat, se observa o oarecare scheletizare a jumătăţi 
de jos a feţei. Majoritatea dinţilor şi câteva dintre oasele 
maxilarelor erau dezgolite, dându-i un aspect îngrozitor. Partea 
superioară a feţei era surprinzător de intactă. Ochii se căscau în 
mod hidos, în mijlocul frunţii, la linia de unde începea părul, se 
vedea o zonă adâncită, acoperită cu mucegai verzui. 

— Mormanul acela de material din colţ pare să fie format din 
saci de ciment goi, zise Robertson, folosind fasciculul de lumină 
al lanternei în chip de unealtă indicatoare. Şi iată şi o mistrie. 
Drace! Şi-a luat acolo cu el de toate. Poate că a fost o 
sinucidere. David şi Angela se uitară unul la celălalt cu acelaşi 
gând: Robertson era fie cel mai prost detectiv din lume, fie un 
adept al umorului de prost gust. Mă întreb ce-or fi hârtiile alea? 
continuă Robertson, îndreptând lumina spre câteva foi de hârtie 
împrăştiate în adâncurile acelui mormânt improvizat. 

— Arată ca nişte coli de hârtie carbon pentru maşini de scris, 
sugeră David. 

— Ei bine, ia uitaţi-vă la asta! exclamă Robertson, dirijând 
fasciculul luminos spre o unealtă parţial ascunsă sub cadavru şi 
care semăna cu o bară plată. 

— Ce este? întrebă David. 

— Asta-i o rangă, îl lămuri Robertson. O unealtă bună la toate, 


196 


utilizată mai ales pentru demolări. 

Nikki strigă din capul scării, ca să anunţe că sosise medicul 
legist. Angela urcă să-l întâmpine. 

Doctorul Tracy Comish era un bărbat slab, de înălţime medie, 
cu ochelari cu rame de sârmă. Purta o geantă mare, din piele 
neagră, aşa cum aveau medicii pe vremuri. 

Angela se prezentă, explicând că era medic patolog la Spitalul 
Orăşenesc Bartlet. Îl întrebă pe doctorul Comish dacă făcuse o 
specializare anume ca medic legist. El recunoscu că nu şi îi 
explică Angelei că se angajase ca medic legist districtual pentru 
a-şi completa veniturile obţinute de la consultaţii. 

— Dar fac aşa ceva de mai mulţi ani, adăugă el. 

— Întrebam numai pentru că pe mine însămi mă interesează 
medicina legală, spuse Angela, nevrând să-l facă pe bietul om 
să se simtă prost. 

Apoi îl conduse pe doctorul Comish jos, la mormânt. Doctorul 
stătu în faţa cadavrului şi privi cu atenţie totul timp de câteva 
minute. 

— Interesant, zise, în cele din urmă. Cadavrul se află într-o 
stare de conservare deosebit de bună. De câtă vreme este dat 
dispărut? 

— Cam de opt luni, răspunse Robertson. 

— Ceea ce dovedeşte ce poate face un loc răcoros şi uscat, 
remarcă doctorul Comish. Mormântul ăsta a fost ca o pivniţă de 
vinuri vechi. Esta uscat chiar şi după toată ploaia asta. 

— De ce se observă o oarecare scheletizare în jurul 
maxilarelor? întrebă David. 

— Isprava unor rozătoare, probabil, răspunse doctorul 
Comish, aplecându-se şi deschizându-şi, cu un pocnet sec, 
geanta. 

David se cutremură. La gândul unor jivine rozând cadavrul, îşi 
simţi gura uscată. Uitându-se la Angela, îşi dădu seama că ea 
trecuse cu uşurinţă peste acea informaţie, fiind fascinată de 
modul în care se desfăşurau lucrurile. 

Înainte de toate, doctorul Comish făcu o serie de fotografii, 
inclusiv unele luate foarte de aproape. După aceea îşi puse 
mănuşi de cauciuc şi începu să ia obiectele din mormânt, 
punându-le în pungi de plastic, pentru a putea fi prezentate ca 


197 


probe în justiţie. Când ajunse la hârtii, toţi cei prezenţi se 
strânseră în jurul lui, să se uite la ele. Doctorul Comish luă 
măsuri ca nimeni să nu le atingă. 

— Fac parte din nişte fişe medicale provenite de la Spitalul 
Orăşenesc Bartlet, zise David. 

— Aş pune pariu că petele acestea sunt sânge, spuse doctorul 
Comish, arătând pe hârtii câteva zone mari, cafenii. 

După aceea puse toate hârtiile într-o pungă de plastic pe care 
o sigilă şi o etichetă. 

Când nu mai rămăsese nici un obiect neluat, doctorul Cornish 
îşi îndreptă din nou atenţia asupra cadavrului. Primul lucru pe 
care-l făcu fu să cerceteze buzunarele. Imediat găsi portofelul, 
în care încă se mai aflau câteva bancnote. Alături de ele găsi, de 
asemenea, câteva cărţi de credit pe numele de Dennis Hodges. 

— Ei bine, n-a fost jaf, trase Robertson concluzia. 

După aceea, doctorul Comish luă de la mâna lui Hodges 
ceasul, care continua să meargă. Ba chiar arăta ora corectă. 

— Vreunul dintre fabricanţii de baterii ar trebui să folosească 
asta pentru una din reclamele lor trăsnite, sugeră Robertson, 
stârnind râsul lui Morris, care tăcu îndată ce-şi dădu seama că 
nimeni altcineva nu râdea. 

Doctorul Comish scoase apoi din geantă un sac de plastic 
imens, special pentru cadavre şi-l rugă pe Morris să-i dea o 
mână de ajutor ca să-l vâre pe Hodges înăuntru. 

— Ce părere aveţi, să-i învelim mâinile în pungi? propuse 
Angela. 

— Bună idee, zise doctorul Comish, încuviinţând printr-o 
înclinare a capului, după câteva clipe de gândire. 

Scoase din trusa lui câteva pungi de hârtie şi le prinse în jurul 
mâinilor lui Hodges. 

Odată treaba făcută, el şi Morris puseră cadavrul în sac şi 
traseră fermoarul. 

Un sfert de oră mai târziu, Wilsonii priviră cum echipajul de 
poliţie şi furgoneta medicului legist executară o întoarcere, 
coborâră pe alee şi dispărură în noapte. 

— Îi e cuiva foame? întrebă Angela. 

Nikki şi David scoaseră fiecare câte un oftat. 

— Nici mie nu-mi este, recunoscu Angela. Ce mai seară! 


198 


Se duseră în camera de zi, unde David aţâţă focul, mai 
adăugându-i câteva lemne. Nikki dădu drumul la televizor. 
Angela se instală să citească. 

Pe la opt deciseră toţi trei că puteau să mănânce ceva. 
Angela reîncălzi mâncarea pe care o pregătise pentru cină, în 
timp ce David şi Nikki puneau masa. 

— Toate familiile au în dulap câte un schelet*?, spuse David 
când se aflau cam pe la mijlocul cinei. Atâta doar că al nostru s- 
a întâmplat să fie în pivniţă. 

— Nu mi se pare că asta ar fi amuzant, remarcă Angela. 

Nikki declară că ea n-a priceput ce voiau să zică şi Angela fu 
nevoită să-i explice sensul expresiei la figurat. După ce înţelese, 
nici Nikki nu găsi nimic amuzant în aşa-zisa glumă a tatălui ei. 

David nu era deloc încântat de sinistra descoperire din 
subsolul locuinţei lor. Îl îngrijora mai ales posibilul ei efect 
asupra lui Nikki. Sperase că, în acea situaţie, puţin umor ar fi 
putut să risipească atmosfera încordată. Dar chiar şi el trebui să 
admită că gluma fusese nesărată. 

După tratamentul respirator al lui Nikki, se duseră toţi la 
culcare. Cu toate că nu constituia un antidot, somnul părea să 
fie cea mai bună soluţie. Deşi lui Nikki şi lui David le era somn, 
Angela nu reuşea să pună geană pe geană şi, în timp ce stătea 
culcată în pat, deveni acut conştientă de toate zgomotele care 
se auzeau în casă. Niciodată nu-şi dăduse seama de cât de 
zgomotoasă era, mai ales într-o noapte ploioasă, cu vânt 
puternic. Din adâncurile subsolului auzea păcănitul arzătorului 
cu petrol. Se auzea chiar şi un intermitent geamăt, de tonalitate 
foarte joasă, produs de vântul care sufla prin coşul sobei din 
dormitorul principal. 

O bruscă serie de zgomote, asemănătoare cu izbituri 
înfundate, o făcu pe Angela să sară în sus şi să se ridice în capul 
oaselor. 

— Ce-i asta? şopti ea, agitată, dându-i lui David un ghiont. 

— Ce să fie ce? întrebă acesta, doar pe jumătate treaz. 

Angela îl îndemnă să asculte cu atenţie. Bubuitul se auzi din 


32 Traducere ad literam a expresiei din limba engleză Every family has a 
skeleton in the closet, al cărei înţeles este că toată lumea ascunde câte un 
secret ruşinos (n.tr.). 


199 


nou. 
— Ăsta! exclamă Angela. Bubuitul ăsta! 

— Sunt obloanele care se izbesc de casă, spuse David. 
Calmează-te, pentru Dumnezeu! 

Angela se lăsă iar pe pernă, dar ochii îi erau larg deschişi. 
Somnul îi pierise cu totul, mai rău decât atunci când se dusese 
la culcare. 

— Nu-mi place deloc ce se tot întâmplă pe-aici, zise ea. David 
gemu destul de tare. Zău aşa, continuă Angela. Nu-mi vine să 
cred că, în decurs de numai câteva zile, au apărut atât de multe 
schimbări. Mă temeam eu că aşa se va întâmplă. 

— Te referi în special la găsirea cadavrului lui Hodges? 

— Mă refer la toate. La schimbarea vremii, la faptul că Wadley 
mă hărţuieşte sexual, la moartea lui Marjorie, la hărţuirea la 
care te supune pe tine Kelley şi, acum, la găsirea unui cadavru 
în subsolul nostru. 

— Asta nu înseamnă decât că suntem foarte eficienţi, replică 
David. Dăm la o parte din drum tot răul dintr-o dată. 

— Eu vorbesc serios şi... începu Angela să zică, dar fu 
întreruptă de un țipăt scos de Nikki. 

Într-o clipă, David şi Angela fură jos din pat şi porniră în fugă 
pe coridorul central. Se năpustiră în camera lui Nikki. Fetiţa 
stătea în şezut pe pat, pe chip cu o expresie de uluire. Lângă ea 
se afla Rusty, tot atât de nedumerit. 

Copila avusese un coşmar, cu un vampir care acţiona în 
subsol. Angela se aşeză de o parte a patului lui Nikki, iar David, 
de cealaltă. Împreună încercară să-şi liniştească fiica. Totuşi, nu 
prea ştiau ce să-i spună. Dificultatea decurgea din aceea că, de 
fapt, coşmarul lui Nikki fusese un amestec de vis şi realitate. 

David şi Angela făcură tot ce le stătea în putinţă ca s-o 
liniştească pe Nikki. Până la urmă, o invitară să vină să doarmă 
cu ei, în patul lor. Nikki se învoi şi toţi trei se înapoiară cu paşi 
hotărâți în dormitorul principal. Se băgară în pat şi se instalară 
comod. Din păcate, David sfârşi prin a dormi pe marginea 
patului, deoarece a o invita pe Nikki însemna a-l invita şi pe 
Rusty. 


200 


14 


Joi, 21 octombrie 


ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE VREMEA NU PĂREA SĂ FIE mult 
mai bună. Ploaia încetase, dar burniţa atât de tare, încât ai fi 
putut socoti la fel de bine că ploua. Nu exista nici o spărtură în 
pătura de nori grei ce acoperea cerul, iar aerul era chiar mai 
rece decât în ajun. 

În timp ce Nikki îşi făcea obişnuita curăţire a plămânilor, 
începu să sune telefonul. David se grăbi să ridice receptorul. 
Dată fiind ora matinală, se temea ca apelul să nu aibă vreo 
legătură cu John Tarlow. Dar se înşelase. Erau cei de la 
procuratura generală a statului, care cereau permisiunea de a 
trimite acolo un reprezentant al lor să se uite la locul crimei. 

— Când aţi dori să veniţi? întrebă David. 

— Ar fi potrivit să venim chiar acum? replică persoana de la 
celălalt capăt al firului. Avem pe cineva în zona imediat 
apropiată de dumneavoastră. 

— Noi vom mai fi acasă timp de aproximativ o jumătate de 
oră, preciză David. 

— Nici o problemă, răspunse interlocutorul său. 

Respectându-şi cuvântul, cineva de la biroul procuraturii 
generale sosi până într-un sfert de oră. Era o femeie simpatică, 
cu părul de o stridentă nuanţă roşcată. Imbrăcămintea ei, 
convenţională, consta într-un taior bleumarin. 

— Regret că vă deranjez la o oră atât de matinală, spuse ea, 
prezentându-se apoi ca fiind Elaine Sullivan. 

— Nu-i nici un deranj, zise David, deschizând uşa şi poftind-o 
să intre în casă. 

Apoi o conduse în josul scării ce ducea în pivniţă şi aprinse 
felinarul cu suport pentru a ilumina mormântul acum gol. 
Femeia scoase la iveală un aparat de fotografiat şi făcu câteva 
poze. După aceea se aplecă şi îşi înfipse o unghie în lutul de pe 


201 


fundul mormântului. În clipa aceea cobori şi Angela şi se uită 
peste umărul lui David. 

— Din câte înţeleg, zise Elaine, cei de la poliţia orăşenească 
au fost aici aseară. 

— Cei de la poliţie şi un medic legist, preciză David. 

— Cred că voi propune să fie chemaţi pentru cercetarea 
locului crimei anchetatori din partea poliţiei statale, spuse ea. 
Sper ca asta să nu vă deranjeze. 

— Întâmpin cu plăcere această idee, afirmă Angela. Nu cred 
că poliţia orăşenească e chiar atât de bine antrenată în 
anchetarea unor cazuri de omucidere. 

Evitând cu diplomaţie orice comentariu, Elaine se mulţumi să 
încline capul. 

— Prezenţa noastră aici va fi necesară, când vor veni cei cu 
investigarea locului crimei? vru David să ştie. 

— Asta rămâne la latitudinea dumneavoastră, răspunse 
Elaine. S-ar putea ca la un moment dat un anchetator să 
dorească să stea de vorbă cu dumneavoastră. Cât despre cei cu 
cercetarea locului crimei, e posibil ca aceia să vină şi să-şi facă, 
pur şi simplu, treaba. 

— Vor veni astăzi? întrebă Angela. 

— Vor sosi cât mai curând cu putinţă, zise Elaine. Probabil, în 
dimineaţa asta. 

— O să aranjez ca Alice să fie aici, spuse Angela. 

David dădu aprobator din cap. 

La scurtă vreme după plecarea adjunctei procurorului general 
statal, cei trei Wilsoni părăsiră şi ei locuinţa. Ziua aceasta urma 
să fie prima zi de şcoală a lui Nikki, după ieşirea ei din spital. 
Fetiţa nu mai putea de bucurie şi emoție şi îşi schimbase 
îmbrăcămintea de două ori. 

În timp ce părinţii ei o duceau la şcoală, Nikki nu fu în stare să 
vorbească despre nimic altceva în afară de cadavru. La 
despărţire, odată ajunşi la destinaţie, Angela îi sugeră fiicei sale 
să se abţină şi să nu mai vorbească despre acel incident. Dar 
ştia că cererea ei era inutilă: Nikki le spusese deja lui Caroline şi 
lui Arni, iar ei, fără îndoială, răspândiseră povestea mai departe. 

David băgă maşina în viteză şi porniră spre spital. 

— Mă frământă gândul la cum îmi voi găsi pacientul în 


202 


dimineaţa asta, zise David. Chiar dacă nu am primit nici un apel 
telefonic, tot sunt îngrijorat. 

— Şi pe mine mă îngrijorează gândul că voi da ochii cu 
Wadley, replică Angela. Nu ştiu dacă o fi discutat deja Cantor cu 
el, dar fie că da, fie că nu, situaţia tot nu va fi plăcută. 

Dându-şi unul altuia câte un sărut care să le poarte noroc, 
David şi Angela se despărţiră, îndreptându-se fiecare către 
problemele care îi aşteptau în ziua aceea. 

David se duse direct la camera lui John Tarlow, să vadă cum 
se mai simţea acesta. De cum intră în încăpere, observă că 
respiraţia bolnavului era anevoioasă. Asta nu era un semn bun. 
Luându-şi stetoscopul, scutură puţin umărul lui John, vrând să-l 
facă să se ridice în şezut. John aproape că nu reacţionă. 

David fu cuprins de panică. Era ca şi cum i s-ar fi adeverit cele 
mai cumplite temeri. Se grăbi să-şi examineze pacientul şi 
imediat constată că acesta prezenta toate simptomele unei 
pneumonii grave. 

Părăsind încăperea, David dădu fuga la camera asistentelor 
şi, cu glas aspru, ordonă ca John să fie transferat imediat la 
grupul de terapie intensivă. Asistentele şi infirmierele se aflau 
tocmai în mijlocul raportului de gardă; schimbul de zi lua locul 
celui de noapte. 

— Treaba aceasta nu poate aştepta până terminăm cu 
raportul? întrebă Janet Colburn. 

— La dracu’, nu! se răsti David. Vreau să fie mutat imediat. ŞI 
aş vrea să ştiu de ce nu am fost chemat? Domnul Tarlow a făcut 
pneumonie bilaterală. 

— Ultima dată când i-am luat temperatura dormea liniştit, 
zise sora care fusese de serviciu noaptea. Inţelegerea era să vă 
chemăm dacă îi creştea temperatura sau dacă i se agravau 
simptomele gastrointestinale. Nu s-a întâmplat nici unul din 
aceste lucruri. 

David înşfăca fişa medicală şi o deschise la graficul 
temperaturii. Temperatura o luase puţin în sus, dar nu aşa cum 
s-ar fi aşteptat David după ce auscultase pieptul bolnavului. 

— Hai să-l ducem totuşi la grupul de terapie intensivă, zise el. 
În afară de asta, vreau să i se mai facă o serie de analize ale 
sângelui şi o radiografie pulmonară. 


203 


Cu o eficienţă demnă de toată lauda, John Tarlow fuse 
transferat la grupul de terapie intensivă. Între timp, David îl 
sună pe doctorul Clark Mieslich, oncologul şi pe specialistul în 
boli infecțioase, doctorul Martin Hasselbaum, rugându-i să vină 
acolo imediat. 

Laboratorul reacţiona rapid la cererea de analize pentru 
grupul de terapie intensivă şi, în curând, David se uita la 
rezultatele obţinute pentru John. Numărul de leucocite, care 
fusese scăzut, era acum şi mai mic, indicând faptul că sistemul 
de apărare al lui John nu putea să lupte împotriva pneumoniei 
evolutive. Acesta era soiul de lipsă de reacţie la care te poţi 
aştepta din partea unui bolnav căruia i se aplică o 
chimioterapie, dar David ştia că de luni de zile John nu mai era 
tratat prin chimioterapie. Cea mai îngrijorătoare dintre toate era 
radiografia pulmonară: aceasta confirma o pneumonie bilaterală 
extensivă. 

Medicii consultanţi sosiră la scurt timp unul după celălalt, să-l 
examineze pe bolnav şi să vadă foaia de observaţii a acestuia. 
Când terminară, se depărtară de pat. Doctorul Mieslich confirmă 
faptul că John nu mai urma nici o chimioterapie şi că de mult nu 
mai urmase un astfel de tratament. 

— Ce  înţelegeţi dumneavoastră din nivelul scăzut al 
leucocitelor? întrebă David. 

— N-aş putea să spun, recunoscu doctorul Mieslich. Presupun 
că are o legătură cu leucemia lui. Pentru a ne da seama, va 
trebui să-i facem o analiză a măduvei osoase, pe care eu nu o 
recomand acum. Nu cu infecția pe care o are în prezent. În plus, 
asta este în teorie. Mă tem că omul e muribund. 

Era ultimul lucru pe care ar fi dorit David să-l audă, deşi 
începuse să se aştepte la el. Nu-i venea să creadă că, în scurta 
lui carieră la Bartlet, era pe cale să piardă un al doilea pacient. 

David se întoarse spre doctorul Hasselbaum. Acesta fu la fel 
de direct şi de pesimist. Era de părere că John suferea de o 
pneumonie masivă şi evolutivă, cauzată de un tip de bacterie 
deosebit de virulent şi că, în al doilea rând, bolnavul se afla în 
stare de şoc. Atrase atenţia asupra faptului că tensiunea 
arterială a lui John era scăzută şi că rinichii nu-i funcționau cum 
trebuie. 


204 


— Asta nu e bine. Domnul Tarlow pare să aibă sisteme 
fiziologice defensive foarte proaste, ca urmare, fără îndoială, a 
leucemiei. Dacă decidem să-l tratăm, tratamentul respectiv va 
trebui să fie masiv. Eu am acces la câţiva agenţi experimentali, 
creaţi pentru a contribui la combaterea acestui tip de şoc cauzat 
de endotoxine. Ce părere aveţi? 

— Haideţi s-o facem, zise David. 

— Medicamentele acestea sunt foarte scumpe, sublinie 
doctorul Hasselbaum. 

— In balanţă atârnă viaţa unui om, replică David. 

După o oră şi jumătate, când lui John începuse să i se aplice 
tratamentul respectiv şi nu mai era nimic de făcut în plus, David 
porni în grabă spre biroul lui. Şi de astădată, toate scaunele din 
sala de aşteptare erau ocupate. Câţiva pacienţi stăteau în 
picioare pe coridor. Toată lumea era necăjită, până şi 
funcţionara de la recepţie. 

David trase adânc aer în piept şi se cufundă cu energie în 
rezolvarea programărilor prevăzute pentru ziua aceea. În 
repetate rânduri, în intervalul dintre doi pacienţi suna la grupul 
de terapie intensivă, informându-se în legătură cu starea lui 
John. De fiecare dată i se spunea că nu intervenise nici o 
schimbare. 

In plus faţă de pacienţii săi programaţi în mod regulat, o serie 
de semiurgenţe sporiră dificultatea situaţiei, prin faptul că 
trebuia să fie strecurate printre celelalte consultaţii. Dacă n-ar fi 
existat predica lui Keller, David ar fi trimis acele cazuri la 
camera de gardă. Doi dintre aceşti pacienţi - Mary Ann Schiller 
şi Jonathan Eakins - păreau a fi vechi prieteni. 

Deşi era oarecum speriat de felul în care evoluase cazul lui 
Marjorie Kleber şi acum cel al lui John Tarlow, David se simţi 
obligat să-i interneze atât pe Mary Ann, cât şi pe Jonathan. Pur şi 
simplu, nu s-ar fi simţit bine dacă i-ar fi tratat ca pacienţi 
externi. Mary Ann avea o sinuzită extrem de serioasă, iar 
Jonathan o îngrijorătoare aritmie cardiacă. Înmânându-le bilete 
de internare, îi trimise pe amândoi la spital. 

Celelalte două cazuri de semiurgenţă erau surori medicale, 
care lucrau la etajul întâi al spitalului, în schimbul de noapte. 
David le întâlnise cu câteva prilejuri, când fusese chemat în 


205 


spital pentru unele urgente. Amândouă se plângeau de aceleaşi 
neplăceri: sindroame de tip gripal, adică stare generală proastă, 
o uşoară febră şi un număr mic de leucocite, precum şi tulburări 
gastrointestinale constând în crampe dureroase, greţuri, 
vomismente şi diaree. După ce le examină, David le trimise 
acasă, recomandându-le odihnă la pat şi terapie simptomatică. 

Când avu un minut liber, o întreba pe Susan dacă prin spital 
„umbla” vreo gripă. 

— N-am auzit de aşa ceva, răspunse Susan. 


Pentru Angela, ziua decurgea mai bine decât se aşteptase. Nu 
avusese nici o altercaţie cu Wadley. De fapt, nici măcar nu-l 
văzuse. 

Pe la mijlocul dimineţii îl sună pe medicul legist, doctorul 
Walter Dunsmore, al cărui număr îl obținuse din cartea de 
telefoane a Burligtonului. Angela se prezenta ca fiind medic 
patolog la Spitalul Orăşenesc Bartlet şi continuă prin a-i explica 
pentru ce o interesa cazul Hodges. Adăugă apoi că ea însăşi se 
gândise cândva să lucreze în domeniul medicinei legale. 

Doctorul Dunsmore o invită imediat să vină la Burlington 
pentru a vedea dotările şi modul lor de organizare. 

— De fapt, de ce să nu veniţi aici şi să asistați la autopsia lui 
Hodges? sugeră el. Mi-ar face mare plăcere să fiți alături de 
mine, dar trebuie să vă avertizez că, asemenea celor mai mulţi 
medici legişti, eu sunt un profesor frustrat. 

— Când intenţionaţi să faceţi autopsia? întrebă Angela, 
gândind că, dacă aceasta ar putea fi amânată până sâmbătă, i- 
ar fi posibil să-i accepte invitaţia. 

— E programată la sfârşitul acestei dimineţii, răspunse 
doctorul Dunsmore. Dar există o oarecare flexibilitate. Aş fi 
bucuros s-o facem în după-amiaza asta. 

— Sunteţi foarte generos, replică Angela. Din păcate, nu ştiu 
ce ar spune şeful meu dacă mi-aş lua liber. 

— | cunosc pe Ben Wadley de ani de zile, zise doctorul 
Dunsmore. O să-l sun şi lămuresc cu el problema. 

— Nu sunt sigură că ar fi o idee bună. 

— Prostii! Lăsaţi asta în seama mea. Abia aştept să ne 
cunoaştem. 


206 


Angela era cât pe-aci să protesteze când îşi dădu seama că 
doctorul Dunsmore  închisese deja telefonul. Puse şi ea 
receptorul la loc în furcă. Nu avea nici cea mai mică idee despre 
reacţia pe care ar putea s-o aibă Wadley la intervenţia 
doctorului Dunsmore, dar îşi închipuia că avea să afle destul de 
curând. 

Află chiar mai repede decât se aştepta. Abia închisese 
telefonul, că acesta reîncepu să sune. 

— Sunt foarte prins aici, la sala de operaţii, spuse Wadley, pe 
un ton amabil. Tocmai am primit un telefon de la medicul legist 
şef. Zice că vrea să te duci acolo, să asişti la o autopsie. 

— Adineauri am vorbit şi eu cu el. Nu eram sigură ce părere 
aveţi în legătură cu asta. 

După voioşia din tonul lui Wadley, Angelei îi era clar că acesta 
încă nu fusese contactat de Cantor. 

— Cred că-i o idee formidabilă, spuse Wadley. Părerea mea 
este că, ori de câte ori ne cere medicul legist o favoare, e de 
dorit să i-o facem. Niciodată nu ai ce pierde dacă te ai bine cu 
el. Te sfătuiesc să te duci. 

— Mulţumesc, spuse Angela, aşa voi face. 

După ce puse receptorul în furcă, îl sună pe David, să-i aducă 
la cunoştinţă planurile ei. Când îl avu la celălalt capăt al liniei, 
glasul lui i se păru încordat şi obosit. 

— Din glasul tău, am impresia că eşti într-o stare îngrozitoare, 
zise Angela. Ce s-a întâmplat? 

— Nu mă întreba, zise David. Va trebui să-ţi povestesc mai 
târziu. Pentru moment sunt iarăşi în urmă faţă de graficul 
programărilor şi oamenii nu mai au răbdare. 

Angela îl informă la repezeală în legătură cu invitaţia 
medicului legist şi-i spuse că obținuse permisiunea de a-i da 
curs. David îi ură distracţie plăcută şi închise telefonul. 

Luându-şi la repezeală pardesiul, Angela părăsi spitalul, 
înainte de a porni spre Burlington, se duse acasă, să-şi schimbe 
îmbrăcămintea. Când se apropie de locuinţa lor, fu mirată să 
vadă parcată în faţa casei o camionetă a poliţiei statale. In mod 
evident, anchetatorii veniţi să cerceteze locul crimei încă se mai 
aflau acolo. 

Alice Doherty o întâmpină de la uşă, îngrijorată că s-ar fi 


207 


întâmplat ceva rău. Angela o linişti imediat, întrebând-o apoi 
unde erau oamenii de la poliţia statală. 

— Sunt încă jos, zise Alice. Se află acolo de ore întregi. 

Angela cobori la subsol, pentru a face cunoştinţă cu 
specialiştii. Aceştia erau în număr de trei. Imprejmuiseră toată 
zona din spatele scării cu o bandă galbenă, prin care se 
interzicea pătrunderea la locul crimei şi instalaseră câteva 
reflectoare care o luminau intens. Un bărbat utiliza tehnici 
avansate, încercând să preleveze amprente digitale de pe 
pietre. Un altul scotocea cu atenţie prin pământul care alcătuia 
pardoseala mormântului. Al treilea se slujea de un instrument 
manual cu o denumire ciudată, căutând fibre şi alte eventuale 
urme. 

Singurul personaj care se prezentă fu domnul care se ocupa 
de amprentele digitale. Se numea Quillan Reilly. 

— Îmi cer scuze că durează atât de mult, zise Quillan. 

— Nu-i nici o supărare, îl asigură Angela, rămânând acolo şi 
urmărindu-i cum lucrează. 

Nu vorbeau mult, fiecare fiind absorbit în munca sa. Angela 
tocmai se pregătea să plece, când Quillan o întrebă dacă 
interiorul casei fusese rezugrăvit în ultimele opt luni. 

— Nu cred, răspunse ea. Ce este sigur e că noi n-am făcut-o. 

— Bun, zise Quillan. V-ar deranja dacă am reveni în seara asta 
şi am folosi puţin luminol pe pereţii de la etaj? 

— Ce este luminolul? întrebă Angela. 

— O substanţă chimică utilizată pentru căutarea unor 
eventuale pete de sânge, îi explică Quillan. 

— Casa a fost curățată, replică Angela, oarecum jignită că ei 
îşi închipuiau că nişte pete de sânge ar mai putea să fie 
detectate. 

— Totuşi, merită o încercare, zise Quillan. 

— Ei bine, dacă credeţi că asta ar putea fi de ajutor... se învoi 
Angela. Vrem să fim cooperanţi. 

— Vă mulţumim, doamnă. 

— Ce s-a făcut cu probele luate de medicul legist? se interesă 
Angela. Au ajuns în posesia poliţiei locale? 

— Nu, doamnă, sunt la noi. 

— Foarte bine, spuse Angela. 


208 


Zece minute mai târziu, Angela se afla în drum spre 
Burlington. Ajungând acolo, găsi cu uşurinţă biroul medicului 
legist. 

— Vă aşteptam, zise doctorul Dunsmore când Angela fu 
poftită să intre în biroul său modem, cu mobilier puţin. 

Din prima clipă o făcu să se simtă în largul ei. Ba chiar o rugă 
să i se adreseze cu Walt. 

În câteva minute, Angela fu îmbrăcată într-o salopetă 
chirurgicală aseptică. În timp ce se echipa cu o mască, mănuşi şi 
ochelari de protecţie, se simţi invadată de un val de surescitare. 
Pentru ea, sala de autopsii fusese întotdeauna un tărâm al 
descoperirilor. 

— Cred că vei constata că aici suntem foarte profesionali, zise 
Walt, când se întâlniră în faţa sălii de autopsiere. Pe vremuri, în 
afara oraşelor mari, medicina legală era privită oarecum în 
glumă. Actualmente situaţia e cu totul alta. 

Dennis Hodges era întins pe masa de autopsie. Se făcuseră 
radiografii care se aflau deja pe panoul de vizualizare a 
radiofilmelor. Walt i-l prezentă Angelei pe Peter, laborantul de la 
morgă, care avea să-i asiste în cadrul procedurilor. 

Mai întâi, se uitară la radiografii. Fractura adâncă din partea 
de sus a frunţii era în mod cert o rană mortală. Exista şi o 
fractură lineară în spatele craniului. In plus, se observa o 
fractură a claviculei stângi, a cubitusului stâng şi a radiusului 
stâng. 

— Nu există nici o îndoială că a fost omucidere, declară Walt. 
Se pare că bietul bătrân s-a luptat zdravăn. 

— Şeful poliţiei locale sugera că ar fi vorba de o sinucidere, 
zise Angela. 

— Sper că glumea, replică Walt. 

— Nu sunt foarte sigură. Nici pe mine, nici pe soţul meu nu 
ne-a impresionat cu talentele lui de anchetator. E posibil să nu fi 
avut niciodată prilejul de a se ocupa de o omucidere. 

— Probabil că nu, conveni Walt. O altă problemă este că unii 
dintre oamenii mai vechi din cadrul forţelor cărora le revine 
sarcina de a impune respectarea legii nu au beneficiat de cine 
ştie ce instruire. 

Angela descrise ranga care fusese găsită alături de cadavru. 


209 


Folosind o riglă gradată pentru a determina dimensiunile 
fracturii adâncite şi examinând apoi rana însăşi, ajunseră la 
concluzia că acea rangă ar fi putut să fie arma crimei. 

Pe urmă îşi îndreptară atenţia asupra mâinilor vârâte în pungi. 

— Am fost încântat când am văzut pungile de hârtie, zise 
Walt. De multă vreme tot încerc să-i conving pe medicii mei 
legişti districtuali să le folosească în astfel de cazuri. 

Angela dădu din cap, mândră în sinea ei că ea fusese cea 
care, în seara precedentă, îi sugerase doctorului Comish acest 
lucru. 

Walt scoase, cu grijă, mâinile din învelişurile lor şi se sluji de o 
lupă pentru a le cerceta sub unghii. 

— Sub unele există corpuri străine, anunţă Walt, trăgându-se 
la o parte, ca să se poată uita şi Angela. 

— Ai vreo idee ce ar putea fi? întrebă ea. 

— Va trebui să aşteptăm rezultatul unui examen microscopic, 
spuse Walt, în timp ce preleva cu grijă mostre de material şi le 
lăsa să cadă în borcănele anume destinate pentru păstrarea 
probelor, pe care aplica apoi etichete cu specificarea degetului 
de pe care provenise flecare din acestea. 

Autopsierea în sine decurse repede; fu ca şi cum Angela şi 
Walt ar fi fost o echipă bine închegată. Existau multe aspecte 
ale patologiei datorită cărora lucrurile deveneau interesante şi, 
conform promisiunii făcute, Walt simţea o adevărată plăcere în 
exercitarea rolului său de profesor. Hodges avusese o 
arterioscleroză serioasă, un mic cancer pulmonar şi o ciroză 
hepatică avansată. 

— Bănuiesc că-i plăcea whisky-ul, zise Walt. 

După terminarea autopsiei, Angela îi mulţumi lui Walt pentru 
ospitalitate şi-l rugă să ţină la curent cu tot ce era în legătură cu 
acel caz. Walt o încuraja să-l sune ori de câte ori ar dori. 

In drumul de înapoiere la spital, Angela se simţea într-o 
dispoziţie mai bună, aşa cum de zile întregi nu i se mai 
întâmplase. Faptul de a participa la autopsia aceea constituise o 
distracţie binevenita. Era bucuroasă că Wadley o lăsase să 
plece. 

Când ajunse cu maşina în parcarea spitalului, nu reuşi să 
găsească nici un loc liber în zona rezervată de lângă intrarea din 


210 


spate. Fu nevoită să parcheze mult mai departe, în parcarea 
superioară. Fiind fără umbrelă, până să poată intra în clădire fu 
udă leoarcă. 

Se duse direct la biroul ei. Nici nu apucase bine să-şi atârne în 
cuier pardesiul, că uşa de legătură cu biroul lui Wadley se şi 
dădu zgomotos de perete. Angela simţi că-i sare inima din piept, 
în pragul uşii se ivi silueta amenințătoare a lui Wadley. 
Maxilarele lui colţuroase erau încleştate, ochii îngustaţi şi părul 
lui cărunt, de obicei pieptănat cu grijă, îi era răvăşit. Părea 
furios. Instinctiv, Angela făcu un pas înapoi şi se uită spre uşa ce 
dădea către coridor, cu gândul s-o ia la fugă. 

Wadley intră ca o furtună în încăpere, venind direct la Angela 
şi înghesuind-o în masa ei de lucru. 

— Aş dori o explicaţie, mârâi el printre dinţi. De ce, dintre toţi 
oamenii din lume, te-ai dus la Cantor cu povestea asta stupidă, 
cu acuzaţiile astea nebuneşti, ridicole şi nefondate? Hărţuire 
sexuală! Dumnezeule! Asta-i o absurditate. 

Vreme de câteva clipe Wadley tăcu şi se uită mânios la 
Angela. Ea încercă să se facă mică, neştiind dacă ar trebui să 
spună ceva. Nu voia să-l provoace pe individ. Se temea că 
acesta ar putea s-o lovească. 

— De ce nu mi-ai zis mie ce aveai de zis? ţipă Wadley. Apoi se 
opri în mijlocul tiradei sale, brusc conştient că uşa dinspre 
coridor a biroului Angelei era întredeschisă. Dincolo de ea, 
centralele telefonice ale secretarelor deveniseră tăcute. Wadley 
se năpusti spre uşă şi o închise, trântind-o. După tot timpul şi 
eforturile pe care ţi le-am închinat cu atâta generozitate, asta-i 
răsplata ce-o primesc! răcni el. Nu cred că trebuie să-ţi amintesc 
că te afli aici ca angajată de probă. Ai face bine să-ncepi să te 
porţi mai cu grijă, altminteri o să te pomeneşti căutându-ţi o 
slujbă fără să fi căpătat nici o recomandare din partea mea. 
Neştiind ce altceva să facă, Angela dădu din cap. Ei bine, n-ai de 
gând să spui nimic? se răsti Wadley, cu faţa la numai câţiva 
centimetri de cea a Angelei. N-o să faci altceva decât să stai 
acolo şi să dai din cap? 

— Imi pare rău că relaţiile dintre noi au ajuns în acest punct, 
spuse ea. 

— Asta-i tot? Mi-ai mânjit reputaţia cu acuzaţii josnice şi asta-i 


211 


tot ce-mi poţi spune? Ceea ce ai făcut se numeşte calomnie, 
femeie şi află de la mine: aş putea, pentru asta, să te aduc în 
faţa tribunalului. 

Cu aceste cuvinte, Wadley se răsuci pe călcâie, intră cu paşi 
furioşi în propriul său birou şi trânti uşa. 

Angela respira precipitat, străduindu-se să-şi reţină lacrimile. 
Se prăbuşi în fotoliu şi clătină din cap. Ceea ce se întâmpla era 
cumplit de nedrept. 


Susan îşi vâri capul pe uşa unuia dintre cabinetele de 
consultaţii şi-i spuse lui David că era căutat la telefon de cei de 
la grupul de terapie intensivă. Temându-se de tot ce putea fi 
mai râu, el ridică receptorul. Asistenta de la grupul de terapie 
intensivă îl informă că domnul Tarlow tocmai avusese un stop 
cardiac şi că echipa de reanimare se ocupa de el chiar în 
momentul acela. 

David trânti receptorul în furcă. Simţea că i se zbate inima în 
piept şi instantaneu fu scăldat într-o sudoare rece. Lăsând în 
urmă o asistentă de cabinet nefericită şi o recepţioneră 
nedumerită, porni în goană către grupul de terapie intensivă, 
dar fu prea târziu. Până să ajungă acolo, totul se terminase. 
Medicul care răspundea de echipa de reanimare deja îl 
declarase pe John Tarlow decedat. 

— Ei, nici n-a prea avut rost să ne străduim, zise doctorul. 
Plămânii omului erau plini, rinichii făcuţi praf, iar tensiunea 
arterială zero. 

David dădu din cap, absent. Stătea cu privirea pironită asupra 
pacientului său, în timp ce surorile de la grupul de terapie 
intensivă deconectau toate echipamentele şi tuburile de 
perfuzii. În vreme ce ele continuau să facă ordine, David se duse 
la masa de lucru din mijlocul încăperii şi se aşeză pe scaunul de 
lângă ea. Începu să se întrebe dacă era sau nu bun pentru 
îndeletnicirea de doctor. Făcea cu greu faţă acestei părţi a 
meseriei şi repetarea unor astfel de episoade părea să-i 
sporească dificultăţile, nicidecum să i le uşureze. 

Sosiră rudele lui Tarlow şi, întocmai ca şi familia Kleber, se 
arătară înţelegătoare şi recunoscătoare. David primi cuvintele 
lor amabile simțindu-se ca un impostor. Nu făcuse nimic pentru 


212 


John. Nici măcar nu ştia de ce murise acesta. Anamneza lui cu 
leucemia nu constituia o explicaţie reală. 

Chiar dacă acum fusese informat în legătura cu politica 
spitalului în ceea ce priveşte autopsiile, David îi întrebă pe 
membrii familiei dacă ar îngădui ca lui John să i se facă 
autopsia. Din punctul lui de vedere, nu pierdea nimic încercând. 
Răspunsul familiei fu că aveau sa se mai gândească la 
propunerea lui. 

Părăsind zona grupului de terapie intensivă, David avu 
suficientă prezenţa de spirit cât să se ducă să vadă care mai era 
situaţia cu Mary Ann Schiller şi Jonathan Eakins. Voia să fie sigur 
că ei fuseseră instalaţi şi ca tratamentele lor începuseră să fie 
aplicate. 

Din nefericire, descoperi ceva ce-l făcu să se oprească în loc: 
Mary Ann fusese pusă în camera 206 - camera pe care o 
eliberase de atât de scurtă vreme John Tarlow. Fu pe punctul de 
a cere ca Mary Ann să fie mutată, dar îşi dădu seama că 
devenea irațional de superstiţios. Ce le-ar fi spus celor de la 
internări? Că voia ca nici un pacient de-al său să nu mai fie 
instalat vreodată în camera 206? Aşa ceva era, desigur, ridicol. 

David verifică perfuziile care i se făceau lui Mary Ann. | se 
administra antibioticul. După ce făgădui că avea să revină, 
David intră în camera lui Jonathan. Şi acesta era instalat comod 
şi părea relaxat. Fusese montat un monitor cardiac. Jonathan îi 
spuse că dintr-o clipă în alta urma să vină cardiologul. 

Când se înapoie la birou, Susan îl întâmpină cu informaţia că 
fusese căutat la telefon de Charles Kelley. 

— Vrea să vă vadă imediat, zise ea. A sublimat că imediat. 

— Câţi pacienţi mai aşteaptă? întrebă David. 

— O mulţime, răspunse Susan. Aşa că încercaţi să nu lipsiţi 
prea mult. 

Simţindu-se ca şi cum ar fi purtat pe umeri povara întregii 
lumi, David se târî până la biroul CMV-ului. Nu ştia cu exactitate 
de ce voia Charles Kelley să discute cu el, dar îşi putea închipui. 

— Nu ştiu ce să fac, David, zise Charles Kelley, clătinând din 
cap, după ce David luă loc în biroul său. David se minună de 
iscusinţa lui de a juca un rol acum. Kelley era prietenul jignit. 
Am încercat să discut cu tine raţional, dar se pare că fie eşti 


213 


încăpățânat, fie, pur şi simplu, ţie nu-ţi pasă de CMV. Chiar în 
aceeaşi zi, după ce eu îţi vorbesc despre necesitatea de a evita 
consulturile inutile în afara comunităţii CMV-ului, tu repeţi 
acelaşi lucru, cu un alt pacient care, oricum, nu mai putea fi 
salvat. Ce să mă fac cu tine? Inţelegi că trebuie avute în vedere 
costurile asistenţei medicale? Ştii că în ţara asta există o criză 
economică? David încuviinţă din cap. Până aici totul era 
adevărat. Atunci de ce îţi este atât de greu să te conformezi? 
întreba Kelley, pe un ton mai mânios. Şi de data asta supăraţi 
nu sunt numai cei de la CMV, ci şi conducerea spitalului. Acum 
câteva clipe m-a sunat Helen Beaton, plângându-se de costul 
enorm al medicamentelor pe care le-ai prescris pentru cazul 
acela trist, cu pacientul muribund. Dacă aşa ceva se mai 
numeşte eroism! Omul era pe moarte, chiar şi medicii chemaţi 
la consult au spus asta. Avea leucemie de ani de zile. Nu 
pricepi? Ceea ce faci este risipă de bani şi de resurse. Kelley se 
enervase din ce în ce mai mult, glasul ajungând să-i devină 
strident. Faţa i se congestionase. Dar acum se opri şi oftă. 
Clătină iar din cap, ca şi cum n-ar fi ştiut ce să facă. Helen 
Beaton se plângea şi de faptul că ai cerut o autopsie, continuă 
el după o vreme, cu voce obosită. Autopsiile nu sunt incluse în 
contractul cu CMV-ul şi tu ai fost informat despre asta foarte de 
curând. Trebuie să fii rezonabil, David. Trebuie să mă ajuţi sau... 

Kelley tăcu, lăsând fraza în suspensie. 

— Sau ce? zise David, ştiind prea bine ce voia Kelley să 
spună, dar vrând să-l silească să rostească el acele cuvinte. 

— Imi eşti simpatic, spuse Kelley, dar am nevoie ca tu să mă 
ajuţi. Deasupra mea am oameni faţă de care trebuie să răspund. 
Sper că eşti în stare să-ţi dai seama de asta. 

In timp ce se înapoia, clătinându-se, la biroul său, David se 
simţea mai deprimat decât oricând. Intervenţia nedorită a lui 
Kelley îl irita şi totuşi în unele privinţe acesta avea dreptate. 
Banii şi resursele n-ar trebui să fie irosite pe bolnavi care, 
oricum, nu mai au şanse de supravieţuire, când ar putea fi 
utilizate mai cu folos în altă parte. Dar oare în asta consta aici 
soluţia? 

Mai tulburat şi mai nefericit decât îşi amintea să mai fi fost 
vreodată, David deschise uşa biroului său. Se pomeni în faţa 


214 


unei săli de aşteptare pline cu pacienţi necăjiţi, care se uitau 
mânioşi la ceasuri şi răsfoiau zgomotos câteva reviste. 

Cina în locuinţa Wilsonilor decurse într-o atmosferă încordată. 
Nimeni nu vorbea. Toţi erau agitaţi. Era ca şi cum Shangri-La”- 
ul lor ar fi devenit aidoma cu vremea de afară. 

Chiar şi Nikki avusese o zi proastă. Era supărată din cauza 
noului ei profesor, domnul Hart. Copiii îl porecliseră deja domnul 
Hate. Când David şi Angela sosiră acasă în seara aceea, ea îl 
descrise ca fiind un „rahat bătrân” foarte sever. Deoarece 
Angela o mustră pentru limbajul ei, Nikki recunoscu că 
descrierea îi aparţinea lui Arni. 

Cea mai mare problemă cu noul învăţător era că, la ora de 
gimnastică, el nu-i îngăduise lui Nikki să aprecieze propriul ei 
nivel de posibilităţi în ceea ce priveşte exerciţiile fizice şi nici n-o 
lăsase să-şi facă obişnuitul drenaj al plămânilor. Lipsa de 
comunicare dusese la o confruntare în urma căreia Nikki se 
simţise prost. 

După cină, David le spuse, soţiei şi fiicei sale, că era timpul să 
se mai însenineze. Încercând să îmbunătăţească atmosfera, se 
oferi să aprindă un foc plăcut în şemineu. Dar când cobori la 
subsol, avu un şoc oribil văzând fâşia galbenă de împrejmuire a 
locului crimei înşirată de-a lungul pereţilor din subsolul propriei 
lui locuinţe. Priveliştea aceea îi reamintea hidoasa imagine a 
cadavrului lui Hodges. j 

Luă la repezeală câteva lemne şi urcă scara în fugă. In mod 
normal, David nu era superstiţios sau uşor de speriat, dar, cu 
recentele evenimente, era pe cale să devină şi una şi alta. 

După ce făcu focul, David începu să vorbească entuziast 
despre apropiata iarnă şi despre sporturile de care aveau să se 
bucure în curând - schi, patinaj şi săniuţă. Tocmai când Angela 
şi Nikki începeau să capete buna dispoziţie sperată de el, 
fasciculele de lumină ale unor faruri traversară suprafaţa 
peretelui din camera de zi. David se duse la fereastră. 

— Este o furgoneta a poliţiei statale, zise el. Ce Dumnezeu or 


33 Shangri-La: Paradis pământesc imaginar, denumire a unui loc ascuns 
despre care se vorbeşte în romanul Paradisul pierdut al lui J. Milton (n.tr.). 
34 Hate (Ib. engl.) = ură (n.tr.). 


215 


mai fi vrând? 

— Am uitat cu totul! exclamă Angela, ridicându-se în picioare. 
Când au venit astăzi aici cei cu cercetarea locului crimei, m-au 
întrebat dacă puteau să revină după lăsarea întunericului, ca să 
caute pete de sânge. 

— Pete de sânge? Hodges a fost ucis acum opt luni. 

— Ei ziceau că merită să încerce, explică Angela. 

Tehnicienii erau tot cei trei bărbaţi care fuseseră acolo şi de 
dimineaţă. Angela fu impresionată de lungimea zilei lor de 
muncă. 

— Călătorim foarte mult prin întregul stat, spuse Quillan. 

Angela i-l prezentă lui David. Quillan părea să fie şeful 
echipei. 

— Cum decurge testul acesta? îl întrebă David. 

— Luminolul intră în reacţie cu orice urmă de fier din sânge, îi 
explică Quillan şi când are loc o astfel de reacţie, substanţa asta 
devine fluorescentă. 

— Interesant, zise David, rămânând totuşi sceptic. 

Tehnicienii erau nerăbdători să-şi facă treaba şi să plece, aşa 
că David şi Angela le stăteau în drum. Începură cu vestibulul, 
instalând un aparat de fotografiat pe un trepied. Apoi stinseră 
toate luminile. 

Pulverizară cu luminol pereţii, folosind o sticlă asemănătoare 
cu sprayurile pentru curățirea geamurilor. La fiecare împroşcare, 
sticla scotea un uşor şuierat. 

— lată aici puţin, zise Quillan, în întuneric. 

David şi Angela întinseră gâturile să se uite în încăpere. De-a 
lungul peretelui se vedea o slabă şi ciudată fluorescentă, parcă 
alcătuită din stropi. 

— Nu-i de ajuns pentru o fotografie, zise unul dintre 
tehnicieni. 

Făcură înconjurul încăperii, dar nu mai găsiră nici o altă zonă 
pozitivă. Apoi mutară aparatul de fotografiat în bucătărie. 
Quillan întrebă dacă puteau fi stinse luminile din sufragerie şi de 
pe coridor. Wilsonii le satisfăcură imediat dorinţa. 

Tehnicienii continuară să-şi vadă de treaba lor. David, Angela 
şi Nikki pândeau la uşă. 

Deodată, câteva porţiuni ale peretelui de lângă vestiar 


216 


începură să lumineze fluorescent. 

— E slab, dar aici avem mult, spuse Quillan. Eu voi da mai 
departe cu spray, voi deschideţi obturatorul aparatului de 
fotografiat. 

— Dumnezeule! şopti Angela. Uite-i că găsesc sânge prin 
toată bucătăria mea. 

Wilsonii vedeau siluetele vagi ale oamenilor şi îi auzeau cum 
se deplasează prin bucătărie. Tehnicienii se apropiară de o 
masă la care renunţase Clara Hodges, lăsând-o acolo şi pe care 
o foloseau Wilsonii când mâncau în bucătărie. Pe neaşteptate, 
picioarele mesei începură să strălucească în mod fantomatic. 

— Bănuiala mea e că aici a fost săvârşită crima, spuse unul 
dintre tehnicieni. Chiar aici, lângă masă. 

Wilsonii auziră cum aparatul de fotografiat era mutat, apoi 
pocnetul puternic al obturatorului ce se deschidea, urmat de 
şuieratul făcut de sticla cu care se împroşca luminolul. Quillan le 
oferi explicaţia că petele de sânge erau atât de slabe, încât 
luminolul trebuia să fie împroşcat încontinuu. 

După plecarea specialiştilor în cercetarea locului crimei, 
Wilsonii reveniră în camera de zi mai deprimaţi de cum fuseseră 
înainte. Nu se mai vorbi nici despre schi, nici despre săniuş pe 
colina din spatele şopronului. 

Angela se aşeză în faţa şemineului, cu spatele la foc şi se uită 
la David şi la Nikki, care se prăbuşiseră amândoi pe canapea. La 
vederea lor, Angela fu copleşită de o intensă dorinţă de a-i 
proteja. Nu-i plăcea ceea ce tocmai aflase - că bucătăria 
conţinea urmele de sânge împroşcat prin săvârşirea unui omor 
brutal. Aceea era încăperea pe care ea o considera, din multe 
puncte de vedere, ca fiind centrul căminului lor, pe care ea îşi 
închipuise că o curăţase. Acum ştia că acea cameră fusese 
pângărită prin violenţă. În mintea Angelei, asta constituia o 
ameninţare directă la adresa familiei sale. 

Deodată Angela rupse tăcerea mohorâtă care-i învăluia. 

— Poate că ar trebui să ne mutăm, zise ea. 

— Stai o clipă, spuse David. Ştiu că eşti supărată; toţi suntem 
supăraţi. Dar nu ne vom îngădui să devenim isterici. 

— Cu greu aş putea fi considerata isterică, ripostă Angela. 

— A sugera că ar trebui să ne mutăm din cauza unei 


217 


întâmplări nefericite, în care noi nu am fost implicaţi şi care a 
avut loc în urmă cu aproape un an, nu este defel dovada unui 
comportament raţional, replică David. 

— S-a întâmplat în casa asta, insistă Angela. 

— Din întâmplare, casa asta este ipotecată până-n acoperiş. 
Ba chiar e dublu ipotecată. Nu ne putem permite să plecăm, pur 
şi simplu, numai din cauza unei supărări de ordin emoţional. 

— Atunci, vreau să schimbăm încuietorile de la uşi. Aici a fost 
un ucigaş. 

— Până acum nu obişnuiam să încuiem uşile. 

— O vom face cu începere de azi şi vreau ca broaştele să fie 
schimbate. 

— De acord, zise David. Le vom schimba. 


Când opri maşina în faţa Hanului lron Horse, Traynor era într- 
o dispoziţie infectă. Vremea părea să fie în ton cu starea lui 
psihică: ploaia revenise la o intensitate ce amintea de tropice. 
Până şi umbrela lui se dovedi a fi necooperantă. Constatând că 
nu reuşea s-o deschidă, blestemă şi o azvârli pe bancheta din 
spate. Decise că nu-i mai rămânea altceva de făcut decât s-o ia 
la fugă până la uşa de intrare a hanului. 

Când sosi el, Beaton, Caldwell şi Sherwood stăteau deja într- 
un separeu. Cantor ajunse acolo imediat după el. In vreme ce 
luau loc pe scaune cei doi bărbaţi, Carleton Harris, barmanul, se 
apropie să ia comanda de băuturi. 

— Vă mulţumesc că aţi ieşit din casă pe o asemenea vreme, 
spuse Traynor, dar, din păcate, unele evenimente recente 
impuneau o şedinţă extraordinară. 

— Asta nu-i o întrunire oficială a consiliului de conducere, 
protestă Cantor. Hai să nu fim atât de formalişti. 

Traynor se încruntă. Chiar şi în situaţii de criză, Cantor reuşea 
să-l enerveze. 

— Dacă-mi îngăduiţi să continuu... zise el, uitându-se cu o 
privire zdrobitoare la Cantor. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Harold, dă-i drumul cu ce ai 
de zis! exclamă acesta. 

— După cum ştiţi acum toţi, cadavrul lui Hodges a reapărut, în 
împrejurări destul de neplăcute. 


218 


— Povestea a atras atenţia mediilor de informare, confirmă 
Beaton. A fost pe prima pagină în Boston Globe. 

— Mă îngrijorează efectul negativ pe care această publicitate 
l-ar putea avea asupra spitalului, zise Traynor. E posibil ca 
aspectele macabre ale morţii lui Hodges să atragă interesul mai 
multor medii de informare. Ultimul lucru pe care ni-l dorim este 
ca o sumedenie de reporteri din afara oraşului să vină să-şi vâre 
nasurile pe-aici. Datorită în mare măsură lui Helen Beaton, am 
izbutit să facem ca ştirea despre violatorul nostru cu mască de 
schior să nu apară în titlurile ziarelor. Însă dacă în localitate ar 
veni reporteri din marile oraşe, ar fi imposibil ca ei să nu dea 
peste acel scandal picant. Cu asta şi cu straniul deces al lui 
Hodges, s-ar putea să ne pomenim cu o grămadă de publicitate 
negativă. 

— De la Burlington, am aflat că moartea lui Hodges e pe cale 
de a fi declarată, categoric, omucidere, spuse Cantor. 

— Bineînţeles că va fi categorisită ca omucidere, se răsti 
Traynor. Cum altfel ar putea să fie categorisită? Cadavrul tipului 
a fost îngropat în spatele unui perete din cărămizi de zgură. 
Problema cu care ne confruntăm nu este dacă moartea lui a fost 
sau nu o omucidere. Problema e ce putem face noi pentru a 
reduce impactul acestei funeste descoperiri asupra reputației 
spitalului. Eu sunt deosebit de îngrijorat în legătură cu modul în 
care aceste evenimente influenţează relaţia noastră cu CMV-ul. 

— Nu văd în ce fel moartea lui Hodges ar constitui problema 
spitalului, zise Sherwood. Nu e ca şi cum l-am fi ucis noi. 

— Hodges a condus spitalul vreme de mai bine de douăzeci 
de ani, replică Traynor. Numele lui e strâns legat de Bartlet. O 
mulţime de oameni ştiu că el nu era mulţumit de modul în care 
conducem noi activitatea instituţiei. 

— Părerea mea e că cu cât se vorbeşte mai puţin în numele 
spitalului, cu atât e mai bine, spuse Sherwood. 

— Nu sunt de acord, protestă Beaton. Eu cred că spitalul ar 
trebui să dea o declaraţie prin care să arate că regretă moartea 
lui, subliniind marea datorie pe care o are faţă de el. Ar fi indicat 
ca declaraţia sa includă condoleanţe adresate familiei lui. 

— De acord, zise Cantor. Ar părea ciudat să ignorăm moartea 
lui. 


219 


— Sunt întru totul de aceeaşi părere, spuse Caldwell. 

— Dacă toată lumea consideră că aşa e bine, zise Sherwood, 
înălţând din umeri, mă voi ralia atitudinii generale. 

— A vorbit cineva cu Robertson? întrebă Traynor. 

— Eu, răspunse Beaton. Nu are nici un suspect. Fanfaron cum 
e, dacă ar fi avut vreunul, cu siguranţă ar fi divulgat o asemenea 
informaţie. 

— La dracu'! Ţinând seama de sentimentele pe care le avea 
el însuşi faţă de Hodges, ar putea fi chiar el un suspect, zise 
Sherwood, izbucnind în râs. 

— Aşa cum şi tu ai putea fi unul, i-o întoarse Cantor. 

— Acelaşi lucru e valabil şi pentru tine, riposta Sherwood. 

— Asta nu-i o întrecere, interveni Traynor. 

— Dacă ar fi o întrecere, concurentul cu cele mai mari şanse 
de câştig ai fi tu, îi spuse Cantor lui Traynor. Toată lumea ştie ce 
simţeai faţă de Hodges, după ce s-a sinucis sora ta. 

— Potoliţi-vă! zise Caldwell. De fapt, nimănui nu-i pasă cine a 
fost făptaşul. 

— S-ar putea ca asta să nu fie în întregime adevărat, îl 
contrazise Traynor. E posibil ca tipilor de la CMV să le pese. In 
definitiv, povestea aceasta sordidă se reflectă negativ atât 
asupra spitalului, cât şi asupra oraşului. 

— De aceea sunt de părere că artrebui să dăm o declaraţie. 

— Ar vrea cineva să introducă o moţiune de votare? întrebă 
Traynor. 

— Dumnezeule, Harold! exclamă Cantor. Nu suntem decât noi 
cinci aici. Nu e necesar să respectăm o procedură parlamentară. 
La naiba, suntem toţi de acord. 

— Foarte bine, spuse Traynor. Consideră toată lumea că ar 
trebui să dăm o declaraţie oficială, în sensul sugerat de Beaton? 

Toţi cei prezenţi înclinară capul în semn de confirmare. 
Traynor se uită la Beaton. Cred că o asemenea declaraţie ar 
trebui să fie emisă de biroul tău, îi spuse. 

— Aş fi încântată s-o fac, îl asigură Beaton. 


220 


15 


Vineri, 22 octombrie 


ÎN LOCUINŢA  WILSONILOR, NOAPTEA FUSESE AGITATĂ. 
Imediat după ora două, Nikki reîncepuse să ţipe şi trebuise să fie 
trezită dintr-un alt coşmar îngrozitor. Incidentul îi tulburase pe 
toţi şi îi ţinuse treji mai bine de o oră. David şi Angela regretau 
că o lăsaseră pe Nikki să se uite cum lucrau tehnicienii 
specializaţi în cercetarea locurilor crimei, bănuind că ei înşişi 
contribuiseră la spaima ei. 

Măcar zorile se iviră senine şi luminoase. După cinci zile de 
ploaie continuă, cerul era de un albastru deschis şi fără fir de 
nor. Locul ploii fusese luat de un frig cumplit. Temperatura 
coborâse brusc până în jur de minus şapte grade, lăsând 
pământul acoperit cu o pătură de promoroacă neobişnuit de 
groasă. 

Cât timp se îmbrăcară şi luară micul dejun, conversaţia 
Wilsonilor fu destul de redusă. Toţi evitau să facă vreo referire la 
testul cu luminol, deşi Angela nu vru să se aşeze la masa din 
bucătărie, ci îşi mâncă cerealele stând în picioare lângă 
chiuvetă. 

Înainte ca Angela şi Nikki să plece, David o întrebă pe soţia lui 
care erau perspectivele în ceea ce priveşte prânzul. Angela îi 
spuse că la douăsprezece şi jumătate avea să coboare în holul 
spitalului, pentru a se întâlni cu el. 

În drum spre şcoală, Angela încercă s-o îndemne pe Nikki să-i 
mai acorde domnului Hart, vreme de câteva zile, şansa de a se 
dovedi mai simpatic decât în prima zi. 

— Pentru un învăţător e greu să preia clasa altcuiva. Mai ales 
pe cea a unei persoane cu totul deosebite, aşa cum era 
Marjorie. 

— De ce n-a putut tăticu' s-o salveze? întrebă Nikki. 

— A încercat, răspunse Angela, dar, pur şi simplu, n-a fost să 


221 


fie. Mai mult de atât nu pot face nici doctorii. 

Când maşina se opri în faţa şcolii, Nikki cobori dintr-o săritură 
şi era pe punctul de a porni în fugă pe alee, când Angela o 
rechemă. 

— Ai uitat plicul, îi spuse, dându-i scrisoarea prin care explica 
problemele de sănătate ale lui Nikki şi nevoile ei. Ţine minte, 
dacă domnul Hart are de pus vreo întrebare, ar trebui să ne 
sune fie pe mine, fie pe doctorul Pilsner. 

Angelei i se luă o piatră de pe inimă când, sosind la laborator, 
constată că Wadley nu se afla prin preajmă. Se cufundă rapid în 
munca ei, dar nici nu începuse bine, când una dintre secretare o 
anunţă că era căutată la telefon de medicul legist şef. 

— Am câteva veşti interesante, zise Walt. Materialul obţinut 
de noi de sub unghiile lui Hodges era, într-adevăr, piele umană. 

— Felicitări! se bucură Angela. 

— Am efectuat deja o examinare a ADN-ului. Nu este pielea 
lui Hodges. Aş pune pariu pe o mie de dolari că îi aparţine 
agresorului său. Asta s-ar putea dovedi a fi o probă hotărâtoare, 
dacă ar fi acuzat vreun suspect. 

— Ai mai găsit vreodată asemenea probe incriminatorii? 
întrebă Angela. 

— Da, desigur. Nu rareori se întâmplă ca în cazul unor lupte 
pe viaţă şi pe moarte fragmente din pielea agresorului să 
rămână sub unghiile victimei. Dar trebuie să recunosc că acest 
caz se caracterizează prin cel mai lung interval de timp dintre 
momentul săvârşirii crimei şi descoperirea cadavrului. Dacă 
reuşim să identificăm un suspect, ar merita să punem totul pe 
hârtie, pentru vreunul din ziare. 

Angela îi mulţumi pentru că o ţinea la curent cu cercetările 
lui. 

— Era cât pe ce să uit, zise Walt. Înfipte în fragmentele de 
piele, am găsit câteva particule de carbon. Pare ciudat. E ca şi 
cum, în timpul luptei, ucigaşul s-ar fi frecat de un şemineu sau 
de vatra unei sobe cu lemne. Oricum, mi s-a părut că e ceva 
bizar, care s-ar putea să le fie folositor celor care cercetează 
locul crimei. 

— Mă tem că e posibil ca această informaţie să nu facă 
altceva decât să-i încurce, spuse Angela, relatând cum 


222 


decursese testul cu luminol din noaptea precedentă. În 
apropierea şemineului şi a sobei nu exista nici o împroşcare cu 
sânge. Poate că ucigaşul se mânjise cu cărbune mai înainte, în 
altă parte? 

— Mă îndoiesc, zise Walt. Nu am constatat nici o inflamare, 
doar câteva globule sangvine roşii. Cărbunele a pătruns în piele 
în timp ce se desfăşura lupta. 

— Poate că Hodges avea el însuşi cărbune sub unghii, sugeră 
Angela. 

— Te-ai gândit bine. Singurul necaz e că particulele de carbon 
sunt distribuite uniform pe eşantioanele de piele. 

— Asta-i un mister, zise Angela. Mai ales că nu se potriveşte 
cu ce au găsit specialiştii la locul crimei. 

— Aşa se întâmplă cu orice mister, replică Walt. Pentru a-l 
rezolva trebuie să dispui de toate faptele. În mod evident, nouă 
ne lipsesc câteva informaţii de o importanţă crucială. 


După ce vreme de o săptămână întreagă nu avusese 
posibilitatea de a merge cu bicicleta, David gustă din plin 
plăcerea unui drum de acasă până la spital. Acordându-şi puţin 
timp în plus, adoptă un traseu ceva mai lung decât cel obişnuit, 
dar mult mai spectaculos. 

Încântarea aerului rece şi proaspăt şi priveliştea pajiştilor 
acoperite de chiciură îi limpeziră gândurile. Vreme de câteva 
minute se eliberă de spaima legată de recentele sale eşecuri pe 
plan medical. Când intră în spital, se simţea mai bine, aşa cum 
nu i se mai întâmplase de multe zile. Prima pacientă pe care o 
vizită fu Mary Ann Schiller. 

Din nefericire, Mary Ann nu era vioaie şi voioasă. David fu 
nevoit s-o trezească din somn şi, în timp ce o examina, ea 
adormi din nou. Începând să devină puţin îngrijorat, David o 
trezi iar. Lovindu-i uşor zona sinusurilor, o întrebă cum se 
simţea. Cu o voce nedesluşita, de om somnoros, ea răspunse că 
se părea că durerea se mai domolise, dar că nu era sigură. 

După aceea, David îi auscultă pieptul cu stetoscopul şi, în 
vreme ce el îşi concentra atenţia asupra zgomotelor respirației 
ei, Mary Ann adormi iarăşi. David o lăsă să cadă pe perne. Se 
uită la expresia ei liniştită; era în puternic contrast cu starea lui 


223 


psihică. Somnolenţa ei continuă îl îngrijora profund. 

David se duse la camera asistentelor, să studieze foaia de 
observaţii a lui Mary Ann. La început se simţi mai bine, văzând 
că uşoara febră făcută de ea în ajun rămăsese staţionară. Dar 
teama îi crescu când citi însemnările asistentelor medicale şi 
află că în cursul nopţii apăruseră simptome gastrointestinale. 
Bolnava se plânsese de greţuri, vomitase şi avusese diaree. 

David nu putea găsi explicaţii pentru aceste simptome. Nu 
ştia bine cum să procedeze. Deoarece sinuzita părea să se fi 
ameliorat cât de cât, nu schimbă antibioticul, cu toate că exista 
o mică posibilitate ca tocmai antibioticele să fi cauzat 
problemele gastrointestinale. Dar ce era cu somnolenţa aceea? 
Ca măsură de precauţie, David anulă prescripţia referitoare la 
administrarea unor somnifere la cererea bolnavei, întocmai aşa 
cum procedase în cazul lui John Tarlow. 

Când intră apoi în camera lui Jonathan Eakins, îi reveni 
dispoziţia relativ exuberantă de mai înainte. Jonathan era într-o 
formă mai bună, expansiv şi bine dispus şi raportă că monitorul 
lui cardiac piuise cu precizia unui metronom, fără cea mai mică 
urmă de neregularitate. 

Luându-şi stetoscopul, David auscultă plămânii lui Jonathan. 
Fu încântat să constate că aceştia erau perfect curaţi. Faptul că 
starea sănătăţii lui Jonathan se ameliora rapid nu-l mira. În 
după-amiaza precedentă petrecuse ceasuri îndelungate 
studiind, împreună cu cardiologul, cazul lui Jonathan. Cardiologul 
fusese sigur că, în privinţa inimii, nu avea să fie nici o problemă. 

Toţi ceilalţi pacienţi ai săi din spital se simțeau la fel de bine 
ca Jonathan. El avu astfel posibilitatea de a trece repede de la 
unul la celălalt, ba chiar de a le face câtorva dintre ei 
externarea. 

După ce îşi termină vizitele, David se duse la biroul său, 
bucuros că avea să sosească devreme. Experiențele din ultimele 
zile îl îndemnaseră să jure să facă toate eforturile din lume şi să 
nu mai rămână în urmă faţă de graficul programărilor. 

Pe măsură ce se scurgeau orele dimineţii, David devenea tot 
mai acut conştient de volumul de timp acordat fiecărui pacient. 
Ştiind că i se monitoriza productivitatea, încercă să scurteze pe 
cât posibil fiecare vizită. Deşi asta îl făcea să se simtă prost, se 


224 


temea că nu prea avea de ales. Amenințarea insinuată de 
Kelley, referitoare la eventuala lui concediere, îl zguduise. Cu 
datoria lor, familia nu-şi putea permite ca el să rămână fără 
slujbă. 

Deoarece începuse activitatea de la cabinet devreme, reuşi să 
se menţină toată dimineaţa în avans faţă de grafic. Când două 
asistente medicale de la etajul întâi al spitalului se prezentară şi 
cerură să fie examinate ca semiurgenţe, David fu în măsură să 
le primească în clipa în care apărură la uşă. 

Amândouă aveau simptome de tip gripal, identice cu cele ale 
celor două asistente de mai înainte. David le trată în acelaşi 
mod: recomandând odihnă la pat şi terapie simptomatică pentru 
neplăcerile lor gastrointestinale. 

Dispunând de timp din belşug pentru a se ocupa de alte 
probleme, David avu chiar posibilitatea de a da o fugă până la 
cabinetul doctorului Pilsner. Îi spuse pediatrului că deja văzuse 
câteva cazuri de gripă şi îl întrebă ce era cu vaccinul antigripal 
al lui Nikki. 

— l-a fost deja făcut, îl linişti doctorul Pilsner. Deocamdată, 
printre pacienţii mei n-am avut nici un caz de gripă, dar pentru a 
face vaccinurile, eu nu aştept să văd astfel de cazuri, mai ales 
când e vorba de pacienţii mei cu fibroză chistică. 

De asemenea, David îi ceru doctorului Pilsner părerea în 
legătură cu ideea de a-i administra lui Nikki un tratament 
profilactic cu antibiotice. Doctorul îi spuse că nu era în favoarea 
unei asemenea decizii. Considera că era mai bine să se aştepte 
până când starea fetiţei ar sugera că ar avea nevoie de ele. 

David termina înainte de amiază cu examinarea pacienţilor 
programaţi pentru orele de dimineaţă, ba chiar avu timp să 
dicteze câteva scrisori înainte de întâlnirea cu Angela, în holul 
spitalului. 

— Ţinând seama de vremea frumoasă de azi, ce-ai zice să ne 
ducem în oraş şi să luăm masa la vagonul-restaurant? propuse 
David, socotind că puţin aer proaspăt le-ar face bine 
amândurora. 

— Tocmai mă pregăteam să sugerez acelaşi lucru, zise 
Angela. Dar hai să facem un ocol. Vreau să ne oprim la secţia de 
poliţie, să aflăm cum vor să continue cercetările în cazul 


225 


Hodges. 

— Nu cred că este o idee bună, replică David. 

— De ce nu? 

— Nu sunt prea sigur, recunoscu David. Chestie de intuiţie, 
bănuiesc. Nici nu pot afirma că poliţia orăşenească mi-ar fi 
inspirat multă încredere. Ca să-ţi spun adevărul, nu mi s-a părut 
că i-ar interesa cine ştie cât să ancheteze cazul acesta. 

— De aceea vreau să mergem acolo, zise Angela. Vreau să fiu 
sigură că ei ştiu că pe noi ne interesează. Hai, fă-mi pe plac. 

— Dacă insişti... se învoi David, cu oarecare reţinere. 

Comandară sandvişuri cu ton şi le mâncară pe treptele 
peluzei. Deşi de dimineaţă temperatura fusese mult sub limita 
îngheţului, acum soarele strălucitor încălzea aerul până la o 
plăcută valoare în jur de douăzeci de grade. 

După ce-şi terminară mâncarea, merseră pe jos la secţia de 
poliţie. Clădirea acesteia era o construcţie simplă din cărămidă, 
cu două caturi, ce se înălța în zona verde a oraşului, faţă-n faţă 
cu biblioteca. 

Ofiţerul de serviciu la pupitrul de la intrare fu amabil. După o 
scurtă convorbire telefonică, îi îndreptă, pe David şi pe Angela, 
pe un coridor a cărui pardoseală scârţâia, la biroul lui Wayne 
Robertson. Acesta îi invită înăuntru şi se grăbi să elibereze două 
scaune metalice, dând la o parte câteva ziare şi pungi cu 
gogoşi. După ce David şi Angela luară loc, îşi sprijini spatele lat 
de spătarul scaunului său, de acelaşi tip cu celelalte două. Apoi 
îşi încrucişă braţele la piept şi zâmbi. Cu toate că lumina 
soarelui nu pătrundea direct în încăpere, şeful poliţiei purta 
ochelari cu lentile fumurii. 

— Mă bucur că aţi trecut pe aici, oameni buni, zise el, cu un 
accent care aducea vag cu tărăgăneala sudică. Imi pare rău că 
acum câteva seri am fost nevoiţi să dăm buzna. Aş vrea să-mi 
cer scuze că v-am stricat seara. 

— Am apreciat faptul că aţi venit, spuse David. 

— Ce pot face pentru voi? întrebă Robertson. 

— Ne aflăm aici pentru a vă oferi colaborarea noastră, 
răspunse Angela. 

— Ei bine, vă suntem recunoscători, spuse Robertson, cu un 
zâmbet larg, care-i dezgoli dinţii pătrăţoşi. Noi depindem de 


226 


comunitate. Fără sprijinul ei nu ne-am putea face treaba. 

— Vrem să vedem rezolvat cazul Hodges, zise Angela. Vrem 
să-l vedem pe ucigaş în spatele gratiilor. 

— Păi, în mod cert nu sunteţi singurii, replică Robertson, cu 
zâmbetul parcă lipit pe faţă. Şi noi vrem să-l vedem rezolvat. 

— Faptul de a locui într-o casă în care s-a săvârşit un omor 
este foarte supărător, insistă Angela. Mai ales dacă asasinul 
continuă să se plimbe pe străzi. Sunt sigură că înţelegeţi. 

— Absolut. 

— Aşa că am vrea să ştim ce am putea să facem pentru a fi 
de ajutor. 

— Ei bine, ia să vedem, zise Robertson, dând pentru prima 
oară semne de stânjeneală. De fapt, îngăimă el, nu prea există o 
mulţime de lucruri pe care să le poată face cineva. 

— Ce anume face poliţia? întrebă Angela. 

Zâmbetul pieri de pe faţa lui Robertson. 

— Lucrăm la asta, fu răspunsul lui vag. 

— Mai precis, în ce constă această activitate? insistă Angela. 

Îngrijorat de direcţia pe care începea s-o ia discuţia, David 
dădu să se ridice de pe scaun, dar Angela nu avea de gând să 
se mişte din loc. 

— Păi, muncă de rutină, spuse Robertson. 

— Ce înseamnă asta? nu se lăsă Angela. 

În mod evident, Robertson nu se simţea în largul său. 

— Ei bine, ca să fiu sincer, zise el, deocamdată nu facem 
mare lucru. Dar atunci când abia dispăruse Hodges, munceam zi 
şi noapte. 

— Sunt puţin surprinsa că acum, când există un cadavru, nu 
se remarcă o reînviere a interesului faţa de acest caz, zise 
Angela, cu încăpățânare. Şi medicul legist l-a clasificat ca fiind 
indiscutabil o omucidere. Avem un ucigaş care se plimba pe 
străzi şi eu vreau să văd că se face ceva în problema asta. 

— Ei bine, cu siguranţă nu vă vom dezamăgi, oameni buni, 
replică Robertson, cu un uşor sarcasm. Ce anume aţi dori să 
facem, ca să ştim dinainte că veţi fi mulţumiţi? 

David vru să spună ceva, dar Angela nu-l lăsă să vorbească. 

— Vrem să faceţi ceea ce faceţi în mod normal într-un caz de 
omucidere, spuse ea. Dispuneţi de arma crimei, aşa că 


227 


cercetaţi-o, căutând amprente digitale; aflaţi cine a cumpărat-o 
- lucruri de felul acesta. N-ar trebui să vă spunem noi cum să 
conduceţi o anchetă. 

— Pista e cam rece, după opt luni, replică Robertson şi, sincer 
să fiu, nu-mi place că aţi venit aici să mă învăţaţi cum să-mi fac 
meseria. Eu nu mă duc la spital să vă spun cum să v-o faceţi pe- 
a voastră. In afară de asta, Hodges nu era cel mai simpatizat om 
din oraş, iar noi, cu personalul limitat de care dispunem, suntem 
nevoiţi să ne stabilim unele priorităţi. Pentru informarea voastră, 
avem chiar acum câteva probleme mai presante, printre care o 
serie de violuri. 

— Părerea mea este că în cazul Hodges ar trebui să se facă 
lucrurile de bază, insistă Angela. 

— Au fost făcute, ripostă Robertson. Acum opt luni. 

— Şi ce aţi aflat? întrebă Angela. 

— O mulţime de lucruri, răspunse Robertson, pe un ton răstit. 
Am aflat că n-a fost vorba nici de spargere, nici de jaf, ceea ce 
acum s-a confirmat. Am aflat că a existat o oarecare luptă... 

— „O oarecare luptă”?! repetă Angela. Noaptea trecută, 
anchetatorii veniţi din partea poliţiei statale să cerceteze locul 
crimei au dovedit că ucigaşul l-a alergat pe doctor prin toată 
casa noastră, izbindu-l cu o rangă, împroşcând toţi pereţii cu 
sânge. Doctorul Hodges avea multiple fracturi craniene, o 
claviculă fracturată şi un braţ rupt. Întorcându-se spre David, 
Angela îşi înălţă mânile către cer. Nu-mi vine să cred! 

— E-n ordine, e-n ordine, zise David, încercând s-o liniştească. 

Se temuse că ea avea să facă o astfel de scenă: Angela nu 
suporta incompetenţa. 

— Cazul necesită o cercetare dintr-o nouă perspectivă, spuse 
ea, ignorându-l pe David. Astăzi am primit un telefon din partea 
medicului legist, care mi-a confirmat că victima avea sub unghii 
piele de-a agresorului. Asta-i genul de luptă care a avut loc. 
Acum, tot ce ne mai trebuie este un suspect. De rest se pot 
ocupa medicii legişti. 

— Vă mulţumesc pentru această informaţie venită la timp, 
spuse Robertson. Şi vă mulţumesc pentru că sunteţi cetăţeni 
atât de implicaţi în binele oraşului. Acum, vă rog să mă scuzaţi, 
am de lucru. 


228 


Se duse la uşă şi o ţinu deschisă. David fu, practic, nevoit s-o 
tragă pe Angela afară din birou. Era tot ce putea să facă pentru 
a o împiedica să spună mai multe în drum spre ieşire. 

— Ai auzit ceva din toate astea? întrebă Robertson, când îşi 
făcu apariţia unul dintre adjuncţii săi. 

— Frânturi, răspunse adjunctul. 

— Nu pot să-i sufăr pe orăşenii ăştia plini de aere. Pentru 
simplul fapt că au trecut pe la Harvard sau printr-un alt loc de 
felul ăsta, îşi închipuie că se pricep la orice. 

Cu aceste cuvinte, Robertson reintră în biroul său şi închise 
uşa. Luând telefonul, apăsă una din tastele de apel automat. 

— |mi cer scuze că vă deranjez, spuse pe un ton reverenţios, 
dar cred că s-ar putea să avem o problemă. 


— Să nu îndrăzneşti cumva să-mi spui că sunt o femeie 
isterică, zise Angela, urcând în maşină. 

— Faptul de a-l încolţi aşa pe şeful poliţiei locale nu este, în 
mod cert, o acţiune raţională, replică David. Adu-ţi aminte, ne 
aflăm într-un oraş mic. N-ar trebui să ne creăm duşmani. 

— Un om a fost ucis cu brutalitate, cadavrul a fost aruncat în 
subsolul nostru, iar poliţia pare să nu fie interesată în găsirea 
făptaşului. Vrei să lăsăm lucrurile să rămână aşa? 

— Oricât de regretabilă ar fi fost moartea lui Hodges, spuse 
David, ea nu ne priveşte. Este o problemă care ar trebui să fie 
lăsată în seama autorităţilor. 

— Poftim? strigă Angela. Omul a fost omorât în bătaie în casa 
noastră, în bucătăria noastră. Asta ne priveşte, fie că tu vrei sau 
nu să recunoşti acest lucru şi eu vreau să ştiu cine l-a ucis. Nu- 
mi place să mă gândesc că ucigaşul se plimbă prin oraş şi 
intenţionez să fac ceva în privinţa asta. Mai înainte de toate, ar 
fi necesar să aflăm mai multe despre Hodges. 

— Cred că dramatizezi prea mult lucrurile şi că eşti 
neraţională. 

— Ai mai afirmat asta cu destulă claritate. Pur şi simplu, nu 
sunt de acord cu tine. 

Angela fierbea de furie mai ales împotriva lui Robertson, dar 
parţial şi împotriva lui David. Ar fi vrut să-i spună că nici el nu 
era un monument de raționalitate şi de amabilitate, aşa cum îşi 


229 


închipuia el că era. Dar se abţinu. 

Ajunseră la parcarea spitalului. Singurul loc disponibil se afla 
departe de intrare. Coborâră din maşină şi porniră pe jos. 

— Avem deja o mulţime de lucruri în legătură cu care să ne 
facem griji, zise David. Ca şi cum în momentul de faţă n-am 
avea destule probleme! 

— Atunci, poate că ar trebui să angajăm pe cineva care să 
ancheteze în locul nostru, sugeră Angela. 

— Doar nu vorbeşti serios?! exclamă David, oprindu-se din 
mers. Nu dispunem de bani pe care să-i aruncăm pe asemenea 
prostii. 

— În eventualitatea că nu m-ai ascultat, eu nu consider că 
sunt prostii. Îţi repet: în oraş există un ucigaş în libertate. Cineva 
care a fost în casa noastră. Poate că deja am cunoscut acea 
persoană. Gândul acesta îmi face pielea ca de găină. 

— Te rog, Angela, protestă David, reluându-şi mersul. Nu 
avem de-a face cu un ucigaş în serie. Nu cred că faptul că 
asasinul nu a fost prins e chiar atât de ciudat. Oare n-ai citit 
articole despre asasini din oraşe mici în care nimeni n-ar veni să 
depună vreo mărturie, deşi toată lumea ştie cine este făptaşul? 
Este un fel de justiţie „în familie”, potrivit căreia oamenii cred că 
victima a căpătat ce a meritat. Din câte se pare, Hodges nu era 
unanim admirat. 

Ajunseră la spital şi intrară. Chiar în prag făcură o ultimă 
oprire. 

— Eu nu vreau să etichetez asta drept justiţie „în familie”, 
zise Angela. Cred că soluţia aici ar fi o responsabilitate civică 
elementară. Doar trăim într-o societate a legilor. 

— Eşti incredibilă, replică David, zâmbind, în ciuda necazurilor 
sale. Acum eşti gata să-mi ţii o predică despre responsabilitatea 
civică. Uneori reuşeşti să fii atât de idealistă, încât îmi stă 
mintea-n loc. Dar te iubesc. Se aplecă şi o sărută pe obraz. O să 
discutăm mai târziu. Deocamdată, linişteşte-te. Şi fără asta, ai 
avut cu Wadley destule probleme care să te ţină ocupată. 

Cu o ultimă fluturare a mâinii, David porni către clădirea 
destinată cabinetelor de consultaţii. Angela îl urmări cu privirea 
până când el dădu colţul şi dispăru din vedere. O înduioşase 
acea bruscă manifestare de afecţiune. Gestul lui neaşteptat o 


230 


calmă pentru moment. 

Dar peste câteva minute, în timp ce stătea la masa de lucru, 
încercând să se concentreze, îşi repetă în minte discuţia cu 
Robertson şi se înfurie din nou. Îşi părăsi biroul, ducându-se în 
căutarea lui Paul Darnell. Îl găsi acolo unde se afla el 
întotdeauna: gheboşat peste stive de caserole cu culturi de 
bacterii. 

— Ai locuit toată viaţa în Bartlet? îl întrebă. 

— Toată, cu excepţia a patru ani de colegiu, patru de 
facultate, patru de rezidenţiat şi doi la marină. 

— AŞ zice că ai putea fi numit localnic. 

— Ceea ce mă face să fiu un localnic este faptul că Darnellii 
au locuit aici vreme de patru generaţii. 

Angela intră în biroul lui Paul şi se rezemă de masa lui de 
lucru. 

— Presupun că ai auzit zvonurile despre cadavrul descoperit 
în locuinţa mea, spuse. Paul confirmă printr-o înclinare a 
capului. Treaba asta mă necăjeşte serios, continuă Angela. Te-ar 
deranja dacă ţi-aş pune câteva întrebări? 

— Absolut deloc. 

— L-ai cunoscut pe Dennis Hodges? 

— Desigur. 

— Ce fel de om era? 

— Era un moşneag arţăgos, căruia puţine persoane îi duc 
dorul. Avea o înclinaţie spre a-şi face duşmani. 

— Cum de-a ajuns să fie directorul spitalului? 

— Prin lipsa altcuiva mai indicat. A preluat spitalul într-un 
moment în care nici un alt doctor nu era dispus să-şi asume o 
asemenea responsabilitate. Toţi considerau că a conduce un 
spital era sub demnitatea statutului lor de medici. Aşa că 
Hodges a avut mână liberă şi a condus instituţia ca pe o moşie 
personală, asociind-o - pentru a căpăta prestigiu - cu o facultate 
de medicină şi organizând-o ca pe un centru medical regional. 
Insă Hodges era cel mai prost diplomat din lume şi nu-i păsa nici 
cât negru sub unghie de interesele altor persoane, când acestea 
veneau în contradicţie cu cele ale spitalului. 

— Ca, de pildă, atunci când spitalul a preluat patologia şi 
radiologia? 


231 


— Întocmai. Pentru spital a fost o mişcare bună, dar a creat o 
mulţime de duşmănii. Mie mi-a micşorat serios veniturile. Insă 
familia mea voia să rămânem în Bartlet, aşa că mi-am adaptat 
cheltuielile în consecinţă. Alţi oameni l-au combătut şi, până la 
urmă, au fost nevoiţi să plece. In mod evident, Hodges şi-a făcut 
o sumedenie de duşmani. 

— A rămas şi doctoral Cantor, remarcă Angela. 

— Da, însă explicaţia e că el l-a convins pe Hodges să i se 
alăture într-o asociaţie mixtă ai cărei acţionari erau el însuşi şi 
spitalul, cu scopul de a crea un centru de imagistică medicală 
de nivel mondial. Până la urmă, Cantor a ieşit bine din punct de 
vedere financiar, dar el a fost o excepţie. 

— Mai adineauri am avut o discuţie cu Wayne Robertson, zise 
Angela. Am căpătat impresia clară că nu prea îl îndeamnă inima 
să cerceteze cine l-a ucis pe Hodges şi caută s-o lase mai moale 
cu ancheta. 

— Nu mă miră, replică Paul. Nu se fac multe presiuni pentru 
rezolvarea cazului. Soţia lui Hodges s-a mutat înapoi, la Boston 
şi la vremea morţii lui ea şi Hodges nu se împăcau prea bine. In 
ultimii ani trăiseră mai mult despărțiți. Şi-n afară de asta, e 
posibil ca omorul să-l fi săvârşit însuşi Robertson. Întotdeauna îi 
purtase pică lui Hodges. Ba chiar s-a certat cu acesta în noaptea 
în care a dispărut bătrânul. 

— De ce exista animozitate între cei doi? 

— Robertson îl învinuia pe Hodges de moartea soţiei sale. 

— Fusese Hodges medicul soţiei lui Robertson? 

— Nu, la vremea aceea clientela lui Hodges era minusculă. 
Tot timpul şi-l petrecea conducând spitalul. Dar, în calitate de 
director, îi îngăduise doctorului Werner Van Slyke să practice 
medicina, deşi aproape toată lumea ştia că Van Slyke avea o 
problemă cu băutura. În ciuda tuturor aşteptărilor, Hodges a 
lăsat decizia referitoare la drepturile profesionale ale lui Van 
Slyke la aprecierea personalului medical. Van Slyke a ratat 
operaţia de apendicită a soţiei lui Robertson, fiind sub influenţa 
alcoolului. După aceea, Robertson a dat vina pe Hodges. Nu era 
raţional, dar, de obicei, ura nu e condusă de rațiune. 

— Încep să capăt impresia că aflarea celui care l-a ucis pe 
Hodges nu va fi o treabă uşoară, zise Angela. 


232 


— Nici nu ştii câtă dreptate ai, spuse Paul. În relaţia Hodges - 
Van Slyke există un al doilea capitol. Hodges era prieten cu 
Traynor, actualul preşedinte al consiliului de conducere al 
spitalului. Sora lui Traynor era căsătorită cu Van Slyke şi când, 
în cele din urmă, Hodges i-a retras lui Van Slyke dreptul de a 
profesa... ` 

— E-n ordine, spuse Angela, ridicând mâna. Incep să prind 
ideea. Mă copleşeşti. Habar nu aveam că oraşul acesta e chiar 
atât de neiertător. 

— Este un oraş mic, explică Paul. O mulțime de familii au 
locuit aici vreme îndelungată. E, practic, incestuos. Realitatea 
este că existau o sumedenie de oameni care nu țineau la 
Hodges. Aşa că, atunci când el a dispărut, n-au fost mulți cei 
care să se simtă distruşi. 

— Asta înseamnă că ucigaşul lui Hodges umblă liber, 
nestingherit, zise Angela. Un om despre care se poate 
presupune că este un individ capabil de violenţe extreme. 

— Probabil că în privinţa aceasta ai dreptate. 

— Treaba asta nu-mi place, spuse Angela, înfiorându-se. 
Individul acesta a fost în locuinţa mea, poate de mai multe ori. E 
posibil să cunoască bine casa. 

Paul înălţă din umeri. 

— Înţeleg ce simţi, zise el. Probabil că la fel aş simţi şi eu. Dar 
nu ştiu ce ai putea face în privinţa asta. Dacă vrei să afli mai 
multe despre Hodges, du-te să vorbeşti cu Barton Sherwood. In 
calitate de preşedinte al băncii, el cunoaşte pe toată lumea. Pe 
Hodges îl cunoştea deosebit de bine, deoarece dintotdeauna a 
făcut parte din consiliul de conducere al spitalului, ca şi tatăl lui 
mai înainte. 

Angela se înapoie la biroul ei şi încercă din nou să lucreze, 
însă tot nu reuşea să se concentreze. li era imposibil să şi-l 
scoată pe Hodges din minte. Întinzând mâna spre telefon, îl 
sună pe Barton Sherwood. Îşi amintea cât de prietenos fusese 
când cumpăraseră ei casa. 

— Doamnă doctor Wilson, zise Sherwood când intră pe circuit. 
Ce plăcere să vă aud! Cum o mai duceţi, în casa aceea 
frumoasă a dumneavoastră? 

— În general, bine, răspunse Angela, dar tocmai despre asta 


233 


aş dori să stau puţin de vorbă cu dumneavoastră. Dacă aş da o 
fugă până la bancă, mi-aţi putea acorda câteva minute? 

— Categoric, zise Sherwood. Oricând. 

— Voi fi acolo imediat, făgădui Angela. 

După ce le spuse secretarelor că avea să se înapoieze în scurt 
timp, Angela îşi luă la repezeală pardesiul şi, ieşind din clădire, 
porni în fugă spre maşină. Zece minute mai târziu şedea în 
biroul lui Sherwood. Parcă abia în ajun se aflaseră ea, David şi 
Nikki acolo, aranjând să cumpere prima lor casă. 

Fără a merge pe ocolite, abordă de-a dreptul subiectul care o 
interesa. Arătă cât de neplăcut îi era faptul că Hodges fusese 
ucis în locuinţa ei şi cât de mult o neliniştea gândul că asasinul 
era în libertate. li spuse lui Sherwood că spera ca el să vrea s-o 
ajute. 

— Să vă ajut? se miră Sherwood, stând sprijinit de spătarul 
fotoliului de piele, cu degetele mari ale ambelor mâini vârâte în 
buzunarele hainei. 

— Poliţia locală nu pare interesată să rezolve cazul, zise 
Angela. Cu prestanţa şi poziţia pe care o aveţi în cadrul 
comunităţii oraşului, un cuvânt din partea dumneavoastră ar 
avea mare efect în a-i convinge să facă ceva. 

— Vă mulţumesc pentru votul dumneavoastră de încredere, 
spuse Sherwood vădit măgulit şi aplecându-se înainte, dar 
realmente nu cred că aţi avea vreun motiv de îngrijorare. 
Hodges nu a fost victima unei răzbunări întâmplătoare, lipsite 
de sens sau a unui ucigaş în serie. 

— De unde ştiţi? replică Angela. Ştiţi cumva cine l-a omorât? 

— Dumnezeule sfinte, nu! exclamă Sherwood, agitat. Nu 
voiam să dau de înţeles aşa ceva. Voiam să zic... ei bine, 
credeam... nu există nici un motiv ca dumneavoastră şi familia 
dumneavoastră să vă simţiţi în pericol. 

— Oare sunt mulţi cei care ştiu cine l-a omorât pe Hodges? 
întrebă Angela, amintindu-şi teoria lui David privitoare la justiţia 
„în familie”. 

— O, nu! Cel puţin, eu nu cred. Atâta doar că Hodges a fost un 
personaj antipatic, care le-a făcut rău multor oameni. Chiar şi 
mie îmi era greu să mă înţeleg cu el, zise Sherwood, cu un râs 
nervos. 


234 


Apoi continua, povestindu-i Angelei despre peticul de pământ 
pe care Hodges îl cumpărase şi-l împrejmuise şi pe care numai 
din ciuda nu voise cu nici un chip să-l vândă, împiedicându-l 
astfel pe Sherwood să-şi folosească cele două parcele ale lui. 

— Ceea ce încercaţi să-mi spuneţi este că motivul pentru care 
nimănui nu îi pasă cine l-a ucis pe Hodges e acela că era 
antipatizat. 

— În esenţă, da, recunoscu Sherwood. 

— Cu alte cuvinte, ceea ce avem aici este o conspirație a 
tăcerii. 

— Eu nu aş numi-o aşa, protestă Sherwood. Este o situaţie în 
care oamenii consideră că s-a făcut dreptate, aşa că nimănui nu 
îi pasă dacă a fost sau nu arestat cineva. 

— Mie îmi pasă, declară Angela. Omorul a fost săvârşit în casa 
mea. În afară de asta, în ziua şi în vremurile de astăzi, o justiţie 
făcută de un grup autoîmputernicit nu-şi are rostul. 

— În mod normal, aş fi primul care să fie de acord cu 
dumneavoastră. Nu încerc să justific afacerea aceasta găsindu-i 
argumente de ordin moral sau legal. Dar Hodges era altfel. Ceea 
ce cred eu că ar trebui să faceţi este să vă duceţi să staţi de 
vorbă cu doctorul Cantor. El va fi în măsură să vă dea o idee 
despre genul de animozitate şi agitaţie pe care Hodges era în 
stare să-l provoace. Poate că atunci veţi înţelege şi veţi fi mai 
puţin înclinată să-i judecaţi pe alţii. 

Angela refăcu drumul de înapoiere cu maşina, în susul colinei, 
către spital, simțindu-se nedumerită în legătură cu ce ar fi 
trebuit să facă. Nici o secundă nu era de acord cu Sherwood şi 
cu cât afla mai multe despre afacerea Hodges, cu atât ar fi vrut 
să ştie mai multe. Totuşi, cu Cantor nu voia să discute... nu, 
după conversaţia pe care o avusese cu el în ajun. 

Intrând în spital, se duse direct la secţia laboratorului de 
patologie în care se însămânţau culturile de bacterii şi se 
preparau lamelele. Momentul ales de ea era perfect: lamelele pe 
care le aşteptase încă din acea dimineaţă tocmai fuseseră 
terminate. Luând tava, se grăbi să se întoarcă în laborator, să se 
apuce de lucru. 

În clipa în care intră în biroul ei, Wadley îşi făcu apariţia la uşa 
de comunicaţie. Ca şi în ajun, era vizibil supărat. 


235 


— Tocmai te-am căutat prin pager, spuse pe un ton iritat. 
Unde naiba ai fost? 

— A trebuit să fac un mic drum până la bancă, răspunse 
Angela, neliniştită. 

Brusc, parcă i se înmuiaseră picioarele şi se temea că Wadley 
avea să-şi piardă controlul, aşa cum se întâmplase cu o zi 
înainte. 

— Limitează-ţi vizitele la bancă la pauza dumitale de prânz, îi 
spuse el şi, după o şovăire de câteva clipe, reintră în biroul său, 
trântind uşa. 

Angela lăsă să-i scape un oftat de uşurare. 


După plecarea Angelei, Sherwood nu se mişcase din fotoliul 
său. Incerca să decidă cum să acţioneze. Nu-i venea să creadă 
că femeia asta făcea atâta caz pentru Hodges. Spera că nu 
spusese nimic ce ar putea să regrete. 

După câteva clipe de gândire, luă telefonul. Ajunsese la 
concluzia că pentru el era mai bine să nu întreprindă nimic 
altceva decât să transmită informaţia aceea mai departe. 

— Tocmai s-a întâmplat ceva despre care am crezut că ar 
trebui să ai cunoştinţă, spuse, când obţinu legătura. Chiar 
adineauri am primit o vizită din partea celei mai noi membre a 
personalului profesional al spitalului şi este îngrijorată de 
problema cu Hodges... 


David termină cu ultimul său pacient programat pentru ziua 
aceea, dictă câteva scrisori, apoi porni în grabă spre spital ca 
să-şi facă vizitele de după-amiază. Temându-se de ceea ce avea 
să găsească, o lăsă pe Mary Ann Schiller la urmă. Aşa cum 
bănuise intuitiv, starea sănătăţii ei pornise în direcţia înrăutăţirii. 

In cursul după-amiezii, temperatura ei relativ mică crescuse 
treptat. Acum ajunsese la câteva linii peste treizeci şi opt. Febra 
îl nemulţumea pe David, mai ales prin faptul că urcase, deşi ea 
era pe antibiotice, însă îl deranja şi mai tare altceva: starea ei 
psihică. 

De dimineaţă, Mary Ann fusese somnolentă, dar acum, când 
David încercă să discute cu ea, constată că era atât somnolentă, 
cât şi apatică. Survenise o schimbare netă. Nu numai că era 


236 


greu să fie trezită şi menţinută în stare de trezie, dar chiar şi 
atunci nu-i păsa de nimic şi acorda prea puţină atenţie 
întrebărilor puse de el. De asemenea, era dezorientată în ceea 
ce priveşte timpul şi locul în care se afla, deşi încă îşi mai ştia 
numele. 

David o întoarse pe o parte şi îi auscultă pieptul. Imediat intră 
în panică. Auzea un cor de raluri şi şuierături. Se instalase o 
pneumonie masivă. Totul se repeta întocmai ca în cazul lui John 
Tarlow. 

Intr-o goană, David reveni la camera asistentelor, unde ceru 
să se facă o numărătoare a globulelor sangvine, precum şi o 
radiografie pulmonară. Studiind foaia de observaţii a lui Mary 
Ann, nu constată nimic anormal. Însemnările făcute de asistente 
în cursul acelei zile arătau că starea ei fusese foarte bună. 

Rezultatul hemogramei complete sosi, indicând o foarte slabă 
reacţie a leucocitelor la pneumonia evolutivă, situaţie ce 
amintea atât de cazul lui Tarlow, cât şi de cel al lui Kleber. 
Radiografia efectuată cu aparatul portabil confirmă temerea lui: 
o pneumonie extensivă, care cuprinsese ambii plămâni. 

Neştiind ce să mai facă, David îl sună pe doctorul Mieslich, 
oncologul, ca să se sfătuiască la telefon. După necazurile pe 
care le avusese cu Kelley, nu mai voia să solicite un consult, cu 
toate că aşa ar fi fost mult mai bine. 

Fără să fi văzut pacienta, doctorul Mieslich nu fu în măsură să 
ofere decât prea puţin ajutor. Confirmă că ultima dată când o 
examinase pe Mary Ann în cabinetul său nu existase nici o 
dovadă a existenţei cancerului ei ovarian. Totodată, îi spuse lui 
David că înainte de tratament cancerul fusese extensiv şi că el 
se aştepta serios la o recidivă. 

In timp ce David discuta la telefon cu oncologul, în faţa 
camerei asistentelor apăru o soră medicală care anunţă, 
strigând, că Mary Ann intrase în convulsii. 

David trânti telefonul în furcă şi alergă la patul bolnavei. Mary 
Ann se zbătea într-adevăr în chinurile unei crize de epilepsie. 
Spinarea îi era arcuită, iar picioarele şi braţele i se izbeau ritmic 
de pat. Din fericire, tubulaturile perfuziilor nu i se smulseseră şi 
David reuşi să controleze rapid criza printr-o medicaţie 
intravenoasă. Cu toate acestea, ca urmare a crizei, Mary Ann 


237 


rămase într-o stare comatoasă. 

Înapoindu-se la camera asistentelor, David lansă, prin 
interfon, un apel general către neurologul CMV-ului, doctorul 
Alan Prichard. Deoarece acesta se afla în spital, făcându-şi 
vizitele, îl sună pe David imediat. După ce David îi descrise criza 
şi îi prezentă un scurt istoric al simptomelor bolnavei, doctorul 
Prichard îl sfătui să recomande o tomografie computerizată sau 
un examen prin rezonanţă magneto-nucleară, în funcţie de 
aparatura disponibilă. Adăugă că avea să vină să vadă bolnava 
de îndată ce va putea. 

Pentru tomografia computerizată, David o trimise pe Mary 
Ann la Centrul de Ilmagistică, însoţita de o asistentă medicală 
pentru cazul că ar fi avut o nouă criză. După aceea îl sună iar pe 
oncolog şi, explicându-i ce se întâmplase, solicită un consult 
oficial. Aşa cum procedase în situaţii similare cu Kleber şi 
Tarlow, îl chemă şi pe doctorul Hasselbaum, specialistul în boli 
infecțioase. 

Deşi era imposibil să nu-şi facă griji în legătură cu reacţia lui 
Kelley la aceste consulturi cu medici din afara CMV-ului, David 
simţea că nu avea de ales. Nu putea îngădui ca, acum, când era 
vorba de o criză de epilepsie, propria-i îngrijorare în privinţa lui 
Kelley să-l influenţeze în luarea unei decizii. Gravitatea stării lui 
Mary Ann era evidentă. 

De cum fu înştiinţat că tomograful era disponibil, David porni 
în grabă spre Centrul de Imagistică. Se întâlni cu neurologul în 
camera de vizualizare, în timp ce primele imagini erau în curs 
de procesare. Împreună cu doctorul Cantor, urmăriră amândoi în 
tăcere cum apăreau pe rând secţiunile. Când studiul luă sfârşit, 
David fu uluit când constată că nu exista nici urmă de tumoră 
metastatică. Ar fi jurat că răspunzătoare pentru criza bolnavei 
era o astfel de tumoră. 

— Deocamdată nu pot spune de ce a avut o criză, zise 
doctorul Prichard. E posibil să fi fost o microembolie, dar nu fac 
decât sa speculez. 

Oncologul fu la fel de surprins de rezultatul tomografiei. 

— Poate că leziunea este prea mică pentru ca aparatul s-o 
poată sesiza, sugeră el. 

— Aparatul acesta are o rezoluţie fantastică, replică doctorul 


238 


Cantor. Dacă tumora era prea mică pentru ca bijuteria asta s-o 
detecteze, atunci şansele ca ea să fi provocat o criză de 
epilepsie sunt şi mai mici. 

Specialistul în boli infecțioase chemat în consult fu singurul 
care avu de adăugat ceva deosebit, dar vestea lui nu fu bună. El 
confirmă diagnosticul de pneumonie extensivă pus de David. 
Demonstră, de asemenea, că bacteria implicată era un 
organism de tip gram-negativ similar, însă nu identic, cu 
bacteria care cauzase pneumonia lui Kleber şi a lui Tarlow. Ba şi 
mai rău, el lăsă să se înţeleagă că Mary Ann se afla deja în stare 
de şoc septic. 

De la Centrul de Ilmagistică, David o trimise pe Mary Ann la 
grupul de terapie intensivă, unde insistă să i se aplice cea mai 
agresivă terapie disponibilă. Îi îngădui medicului specialist în 
boli infecțioase să stabilească el regimul de antibiotice. 
Problema respiratorie o lăsă în seama anestezistului. Acum, 
respiraţia lui Mary Ann ajunsese să fie atât de laborioasă, încât 
ea avea nevoie de un plămân artificial. 

Când tot ce se putea face pentru Mary Ann fusese făcut, iar 
medicii chemaţi la consult plecaseră, David se simţi năucit. 
Grupul lui de pacienţi cu probleme de oncologie devenise mult 
mai extenuant din punct de vedere emoţional decât se temuse 
el la început. In cele din urmă, părăsi sala de terapie intensivă 
şi, doar pentru a se încredința, se opri din nou să-l vadă pe 
Jonathan. Din fericire, acesta se simţea minunat. 

— Nu mă pot plânge decât de un singur lucru, zise el. Patul 
ăsta pare să nu asculte de comenzi, purtându-se cum are el 
chef. Uneori, când apăs butonul, nu se întâmplă nimic. Nu se 
înalţă nici capul, nici picioarele. 

— O să mă ocup eu de asta, îl asigură David. 

Recunoscător cerului pentru că, în fine, avea o problemă uşor 
de rezolvat, David se duse iar la camera asistentelor şi îi atrase 
atenţia asupra acelei probleme asistentei-şefe din tura de seară, 
Dora Maxfield. 

— Doar nu şi al lui! exclamă Dora. Unele dintre paturile astea 
vechi se defectează cam prea des. Dar vă mulţumim că ne-aţi 
spus. Le voi cere imediat celor de la întreţinere să se ocupe de 
asta. 


239 


David părăsi spitalul şi îşi luă bicicleta. Afară, temperatura 
scăzuse de cum asfinţise soarele sub orizont, dar lui i se păru că 
frigul avea un efect terapeutic. 

Când ajunse acasă, găsi o zarvă ca de balamuc. Nikki îi 
invitase la ea atât pe Caroline, cât şi pe Arni şi toţi alergau prin 
camerele de la parter cu Rusty pe urmele lor. David li se alătură, 
făcându-i plăcere să fie înghiontit şi călcat pe picioare de către 
cei trei copii. Merita să îndure aceste neajunsuri, măcar şi numai 
pentru că îl făceau să râdă. Vreme de câteva minute uită de 
spital. 

Pe la şapte fără ceva, Angela îl întrebă pe David dacă l-ar 
deranja să-i ducă acasă pe Caroline şi pe Arni. David se învoi 
bucuros şi Nikki îi însoţi. După ce îi lăsă pe cei doi copii la casele 
lor, David fu mulţumit de prilejul de a fi singur câteva clipe cu 
fiica lui. Mai întâi, vorbiră despre şcoală şi noul învăţător. Pe 
urmă el o întrebă dacă se gândea mult la cadavrul descoperit la 
subsol. 

— Din când în când, răspunse ea. 

— Şi cum te face să te simţi? 

— Ca şi cum niciodată n-aş vrea să mai cobor acolo. 

— Îţi pot înţelege reacţia, spuse David. Aseară, când m-am 
dus să iau lemne de foc, mi-a fost puţin frică. 

— Adevărat? 

— Da. Însă am un mic plan care ar putea să fie amuzant şi 
totodată de ajutor. Te-ar interesa? 

— Sigur că da! strigă Nikki, entuziasmată. Care-i planul? 

— Nu ai voie să spui nimănui, preciză David. 

— OK, făgădui Nikki. 

În vreme ce-şi continuau drumul spre casă, David descrise 
planul în linii mari. 

— Ce părere ai? întrebă la sfârşit. 

— Cred că-i grozav, declară Nikki. 

— Ţine minte, este un secret. 

— Îl voi păstra, pe cuvânt de onoare. 

De cum intră în casă, David sună la grupul de terapie 
intensivă, să afle care mai era situaţia cu Mary Ann. Regretase 
imens că în cazul celorlalţi pacienţi ai lui, care muriseră, 
asistentele de pe etaj omiseseră să-i aducă la cunoştinţă 


240 


înrăutățirea stării lor. Recunoştea totuşi că semnele vitale ale 
pacienţilor respectivi nu se modificaseră decât puţin, în vreme 
ce stările clinice se deterioraseră considerabil. 

— În starea doamnei Schiller nu a intervenit nici o schimbare, 
îi spuse prin telefon asistenta de la grupul de terapie intensivă. 

Apoi îi făcu o descriere îndelungată a semnelor vitale ale 
doamnei Schiller, a datelor obţinute de la laborator şi chiar a 
reglajelor efectuate la aparatul care îi înlesnea respiraţia. 
Profesionalismul asistentelor spori convingerea lui David că 
Mary Ann primea cele mai bune îngrijiri cu putinţă. 

Evitând în mod intenţionat masa din bucătărie, ca urmare a 
dezvăluirii din noaptea precedentă, Angela servi cina în 
sufragerie. Doar cu trei persoane şi cu puţinele ei mobile, 
aceasta părea imensă, dar Angela se strădui să creeze o 
atmosferă plăcută aprinzând un foc în şemineu şi punând 
lumânări pe masă. Nikki se plânse că era atât de întuneric, încât 
abia dacă îşi vedea mâncarea. 

După ce terminară de mâncat, Nikki se retrase ca să se 
folosească de jumătatea de oră cât i se îngăduia să se uite la 
televizor. David şi Angela mai zăboviră la masă. 

— Nu vrei să mă întrebi cum mi-a decurs după-amiaza? 
întrebă Angela. 

— Bineînţeles că vreau, răspunse David. Cum a fost? 

— Interesantă, zise Angela. Relată apoi conversațiile cu Paul 
Darnell şi Barton Sherwood, în legătură cu Dennis Hodges. 
Admise că era posibil ca David să fi avut dreptate când sugerase 
că unele persoane din oraş ar şti cine fusese făptaşul. 

— Îţi mulţumesc pentru creditul acordat, spuse David, dar 
gândul că tu pui întrebări referitoare la Hodges nu mă încântă 
deloc. 

— De ce nu? 

— Din mai multe motive. În principal, pentru că amândoi 
avem alte lucruri în legătură cu care să ne facem griji. Dar, în 
afară de asta, ţi-a trecut vreodată prin minte că tot punând 
întrebări ai putea să-l stârneşti chiar pe ucigaş? 

Angela recunoscu că nu se gândise la o astfel de posibilitate, 
însă David nu o asculta, ci stătea cu privirile pironite asupra 
focului. 


241 


— Pari distrat, remarcă ea. Ce nu-i în ordine? 

— Încă una dintre pacientele mele se află la terapie intensivă, 
luptându-se cu moartea. 

— Imi pare rău, spuse Angela. 

— E încă o catastrofă, zise David, al cărui glas tremura, cu 
toate că el se străduia să-şi stăpânească emoţiile. Încerc să-i fac 
faţă, dar e greu. Bolnava se simte foarte prost. Sincer să fiu, mă 
tem că va muri întocmai ca Kleber şi Tarlow. Poate că nu ştiu eu 
ce fac. Poate că n-ar trebui să fiu medic. 

Angela ocoli masa şi înconjură cu braţul umerii lui David. 

— Eşti un medic minunat, şopti ea. Ai un adevărat har. 
Pacienţii te iubesc. 

— Când mor, nu mă mai iubesc, replică David. Când stau pe 
scaun în biroul meu, în acelaşi loc în care s-a sinucis doctorul 
Portland, încep să cred că acum ştiu de ce a făcut-o. 

— Nu vreau să te aud vorbind aşa, zise Angela, zgâlţâindu-i 
umerii. Ai stat iar de vorbă cu Kevin Yansen? 

— Nu despre Portland. Pare să-şi fi pierdut interesul faţă de 
subiectul acesta. 

— Eşti deprimat? 

— Puțin, recunoscu David. Dar situaţia este încă sub control. 

— Îmi făgăduieşte că îmi vei spune dacă nu va mai fi sub 
control? 

— Îţi făgăduiesc. 

— Care e problema cu această pacientă nouă? întrebă Angela, 
aşezându-se pe scaunul de lângă el. 

— Asta constituie o parte din ceea ce este atât de supărător, 
zise David. Realmente nu ştiu. A venit cu o sinuzită, care, sub un 
tratament cu antibiotice, era în curs de ameliorare. Dar apoi, din 
motive necunoscute, a făcut o pneumonie. De fapt, a început 
prin a fi somnolentă. După aceea a devenit apatică şi, în cele din 
urmă, a făcut o criză ca de epilepsie. l-am chemat, să se uite la 
ea, pe oncolog, pe neurolog şi pe specialistul în boli infecțioase. 
Nici unul dintre ei n-a avut vreo idee strălucită. 

— Atunci, n-ar trebui să te simţi atât de vinovat. 

— Numai că răspunderea este a mea, protestă David. Eu sunt 
medicul ei. 

— Aş vrea să te pot ajuta, spuse Angela. 


242 


— Îţi mulţumesc, zise el, întinzând braţul şi strângându-i uşor 
umărul. Apreciez îngrijorarea ta, fiindcă ştiu că vorbeşti sincer. 
Din păcate, nu există nimic prin care să mă poţi ajuta în mod 
direct, în afară de a înţelege de ce nu sunt în stare să pun prea 
mult la inimă moartea lui Hodges. 

— Pur şi simplu, nu suport ideea de a lăsa lucrurile aşa, 
recunoscu Angela. 

— Dar ar putea fi primejdios. Nu ştii cu cine te confrunţi. Este 
puţin probabil ca ucigaşul lui Hodges, indiferent cine-ar fi, să fie 
încântat de faptul că tu îţi vâri nasul unde nu te priveşte. Cine 
ştie ce ar fi în stare să facă un asemenea om? Uite ce i-a făcut 
lui Hodges. 

Angela îşi îndreptă privirile spre foc, fascinată pentru moment 
de cărbunii incandescenţi care sclipeau ameninţător în vatra 
încinsă. Motivația ei pentru dorinţa de a vedea soluţionat cazul 
morţii lui Hodges era posibilul pericol în care s-ar afla familia ei. 
Nu se gândise că însăşi investigația ei putea să-i pună într-o 
primejdie şi mai mare. Cu toate acestea, tot ce avea de făcut 
era să închidă ochii şi să vadă luminolul strălucind în bucătăria 
ei sau să-şi amintească fracturile oribile de pe radiografiile din 
sala de autopsii şi, astfel, să ştie că David avea dreptate: o 
persoană capabilă de o asemenea violenţă nu era cineva pe 
care să-l provoci. 


243 


16 


Sâmbătă, 23 octombrie 


ÎNGRIJORAT ÎN PRIVINŢA LUI MARY ANN, DAVID FU ÎN picioare 
înainte de răsăritul soarelui. leşi din casă pe furiş, fără a le trezi 
pe Angela şi pe Nikki şi îşi încăleca bicicleta. În clipa în care 
soarele începu să se înalțe deasupra orizontului, el trecea peste 
râul Roaring. Era la fel de frig ca în ajun. O nouă pătură groasă 
de chiciură învelea câmpurile şi îmbrăca ramurile desfrunzite 
într-o teacă sticloasă. 

Sosirea matinală a lui David le surprinse pe asistentele de la 
grupul de terapie intensivă. Deşi începuse să aibă o diaree 
moderat de severă, starea lui Mary Ann nu se schimbase în mod 
spectaculos. David fu uimit şi recunoscător pentru calmul cu 
care asistentele făceau faţă unei astfel de evoluţii. Era un tribut 
adus compasiunii şi devotamentului lor. 

Studiind încă o dată, de la început, cazul lui Mary Ann, lui 
David nu-i veni nici o idee nouă. Ba chiar îl suna pe unul dintre 
foştii lui profesori de la Boston, despre care ştia că era un om 
înrăit în obiceiul de a se scula o data cu zorile. După ce ascultă 
descrierea cazului, profesorul se oferi să vină imediat. David fu 
profund impresionat de generozitatea acelui om şi de implicarea 
lui în profesiunea aleasă. 

Cât timp aşteptă sosirea profesorului, David îşi făcu vizitele la 
ceilalţi pacienţi spitalizaţi. Toţi se simțeau foarte bine. Se gândi 
să-l externeze pe Jonathan Eakins, dar se decise să-l mai ţină o 
zi, doar pentru a fi sigur că starea lui în ceea ce priveşte cordul 
era stabilă. 

De cum sosi profesorul, câteva ore mai târziu, David îi 
prezentă cazul lui Mary Ann, ca şi cum ar fi revenit în timp, pe 
vremea programului său de specializare. Profesorul ascultă cu 
mare atenţie, o examină pe Mary Ann cu deosebită grijă, apoi 
studie în amănunţime foaia de observaţii. Dar nici măcar el nu 


244 


avu vreo intuiţie nouă. La plecare, David îl conduse până la 
maşină şi îi mulţumi din toată inima pentru efortul de a fi 
întreprins acea călătorie. 

Nemaiavând nimic altceva de făcut la spital, se întoarse 
acasă. Evită obişnuita partidă de baschet de sâmbăta 
dimineaţa, deoarece încă îl mai ustura neplăcuta ceartă cu 
Kevin Yansen, avută cu prilejul meciului lor de tenis. In precara 
lui stare emoţională de acum, David simţea că ar face bine ca 
timp de încă o săptămână să se ţină departe de spiritul 
competitiv al lui Kevin. 

Când ajunse acasă, Angela şi Nikki tocmai terminau de 
mâncat micul dejun. David le tachină, spunându-le că 
pierduseră jumătate din zi. În vreme ce Angela se ocupa de 
tratamentul respiratoriu al lui Nikki, David cobori la subsol şi 
îndepărtă banda galbenă care împrejmuia locul crimei. După 
aceea luă câteva dintre ferestrele duble pentru caz de furtună 
şi, folosind scara ce ducea afară, le scoase în curte. 

Le montase deja la ferestrele de la parter, când Nikki apăru 
lângă el. 

— Când o să...? începu ea să întrebe. 

David îşi duse un deget la buze, îndemnând-o să tacă şi 
arătându-i fereastra bucătăriei, aflată în apropiere şi prin care 
putea fi văzută Angela. 

— Ssst! De îndată ce vom termina cu curăţenia. 

O lăsă pe fetiţă să-l ajute să care ramele cu plasă jos, la 
subsol. Ar fi putut să facă treaba aceasta singur, ba chiar mai 
uşor, dar îi plăcea ca ea să-şi închipuie că era de ajutor. Le 
rezemară de capătul de jos al scării, acolo unde fuseseră mai 
înainte ferestrele duble contra furtunii. 

Când toate fură puse la locul lor, David şi Nikki o anunţară pe 
Angela că ei doi aveau să plece în oraş, pentru cumpărături. 
Apoi îşi încălecară bicicletele. Deşi se simţea lăsată pe dinafară, 
Angela se bucură văzându-i că se distrau atât de bine. 

Rămasă singură, Angela începu să devină puţin neliniştită. 
Remarca orice scârţâit din casa aceea veche. Incercă să se 
cufunde în cartea pe care o citea, dar nu trecu mult şi se 
pomeni uitându-se la uşi şi chiar la ferestre. Sfârşind prin a se 
instala în bucătărie, nu fu în stare să-şi împiedice imaginaţia 


245 


care o făcea să vadă pereţii mânjiţi cu sânge. 

— Nu pot să trăiesc aici, zise cu voce tare, dându-şi seama de 
cât de paranoică devenea. Însă ce să fac? 

Se apropie de masa din bucătărie, ale cărei picioare le frecase 
cu cel mai bun dezinfectant. l|şi petrecu degetele peste 
suprafaţa ei. Se întrebă dacă luminolul era fluorescent şi acum, 
după ce îl spălase cu atâta grijă. Tot nu-i plăcea gândul că 
asasinul era în libertate. Cu toate acestea, lua în serios 
avertismentul lui David, potrivit căruia era primejdios să-şi vâre 
nasul în treburi legate de acea crimă. 

Ducându-se să ia cartea de telefoane, căuta la „detectivi 
particulari”, dar nu găsi nici o astfel de rubrică. Se uită apoi la 
„detectivi” şi găsi o listă. Cele mai multe denumiri aparţineau 
unor agenţii de securitate, însă existau şi câteva nume de 
persoane fizice. Unul dintre acestea - un oarecare Phil Calhoun - 
locuia în Rutland, localitate care se afla doar la mică depărtare 
de mers cu maşina. 

Înainte de a-şi mai lăsa timp de gândire, Angela formă 
numărul. Îi răspunse un bărbat cu glas răguşit, grav şi hotărât. 
Angela nu avusese răgazul necesar pentru a şti ce avea să zică. 
În cele din urmă, îngăimă că dorea să investigheze o omucidere. 

— Pare interesant, spuse Calhoun. 

Angela încerca să-şi imagineze cum arăta persoana de la 
celălalt capăt al firului. Socotind după voce, îşi închipui un 
bărbat bine clădit, cu umeri laţi, cu păr negru şi, poate, cu 
mustață. 

— Eventual, ne-am putea întâlni, sugeră ea. 

— Vreţi să vin eu acolo sau doriţi să veniţi dumneavoastră 
aici? întrebă Calhoun. 

Angela se gândi câteva clipe. Nu voia ca David să descopere 
ce intenţiona ea să facă... cel puţin, nu deocamdată. 

— Voi veni eu la dumneavoastră, zise în receptor. 

— Vă aştept, spuse Calhoun, după ce îi dăduse instrucţiuni cu 
privire la drum. 

Angela urcă în fugă la etaj, îşi schimbă îmbrăcămintea şi lăsă 
pentru David şi Nikki un bilet în care scrisese: „Sunt plecată la 
cumpărături.” 

Biroul lui Calhoun era totodată şi locuinţa lui. Angelei nu-i fu 


246 


greu să-l găsească. Pe aleea de acces remarcă Ford-ul lui 
furgonetă, echipat în partea din spate a cabinei cu un stelaj 
pentru puşti şi cu un autocolant aplicat pe bara de protecţie din 
spate, pe care scria: „Acest Vehicul a Urcat pe Muntele 
Washington.” 

Phil Calhoun o pofti în camera sa de zi şi îi oferi un loc pe o 
canapea a cărei tapiţerie era uzată până la urzeală. El însuşi era 
departe de imaginea romantică pe care şi-o făcea ea despre un 
detectiv particular. Deşi era un bărbat corpolent, era 
supraponderal şi mai în vârstă decât presupusese ea după voce. 
Angela bănuia că avea între şaizeci-şaizeci şi cinci de ani. Tenul 
îi era puţin păstos. Purta o cămaşă de vânătoare cu carouri albe 
şi negre. Pantalonii de pânză erau susținuți cu o pereche de 
bretele negre. Pe cap avea o şapcă pe care, deasupra 
cozorocului, se vedea un blazon cu cuvintele „Roscoe Electric”. 

— Vă deranjează dacă fumez? întrebă el, oferindu-i Angelei o 
cutie cu trabucuri Antonio y Cleopatra. 

— E casa dumneavoastră, spuse Angela. 

— Ce e cu povestea asta despre un omor? întrebă el, 
sprijinindu-se de spătarul fotoliului. 

Angela îi prezentă un rezumat succint al întregii afaceri. 

— Mi se pare interesant, zise Calhoun. Voi fi încântat să 
preiau cazul, pe baza unui contract de lucru cu ora. Acum, 
despre mine. Sunt ofiţer în poliţia statală, ieşit la pensie şi 
văduv. Cam asta-i tot. Aveţi vreo întrebare? 

Angela îl privi cu atenţie pe Calhoun, în timp ce acesta fuma 
cu dezinvoltură. Individul era laconic, ca majoritatea locuitorilor 
din New England. Părea să fie un om care spunea lucrurilor pe 
nume, calitate pe care ea o aprecia. Mai departe de atâta, nu 
avea nici o posibilitate să-i judece competenţa, cu toate că 
faptul de a fi făcut parte din poliţia statala părea de bun augur. 

— De ce aţi părăsit cadrele poliţiei? îl întreba. 

— Pensionare obligatorie, răspunse el. 

— Aţi lucrat vreodată la un caz de omucidere? 

— Nu în calitate de civil. 

— Cu ce tip de cazuri vă ocupați de obicei? 

— Probleme între soţi, furturi în magazine, delapidări 
imputabile unor barmani... chestiuni de felul ăsta. 


247 


— Credeţi că aţi putea să preluaţi cazul acesta? 

— Nici o problemă, zise Calhoun. Am crescut într-un orăşel din 
Vermont, asemănător cu Bartletul. Îmi este foarte bine cunoscut 
mediul; drace! Cunosc chiar câteva persoane care locuiesc 
acolo. Cunosc genul de vrajbe care mocnesc ani de-a rândul şi 
modul de gândire al oamenilor din astfel de comunităţi. Sunt 
omul potrivit pentru treaba asta, deoarece pot pune întrebări 
fără a bate la ochi. 

Angela se înapoie cu maşina la Bartlet, întrebându-se dacă 
făcuse bine angajându-l pe Calhoun. Se întreba şi cum avea să-i 
spună lui David ce făcuse. 

Când sosi acasă, se supără constatând că Nikki era singură. 
David plecase la spital, să vadă cum se mai simţea pacienta lui. 
Angela o întrebă pe Nikki dacă David încercase s-o găsească pe 
Alice şi s-o roage să vină la ei acasă cât timp lipsea el. 

— Nu, răspunse fetiţa, cu nepăsare. Tăticu' a zis că avea să 
se întoarcă repede şi că, probabil, aveai să vii tu înaintea lui. 

Angela hotărî că trebuia să aibă o discuţie cu David. In 
împrejurările actuale nu-i plăcea ca Nikki să stea singură acasă. 
Aproape că nu-i venea să creadă că David fusese în stare s-o 
lase singură, iar faptul că el totuşi făcuse asta îi anula toate 
reţinerile pe care le avusese în legătură cu angajarea lui 
Calhoun. 

Îi spuse lui Nikki că voia să ţină uşile încuiate şi amândouă 
făcură turul casei pentru a le verifica pe toate. Singura pe care o 
găsiră deschisă era uşa de serviciu din spate. In vreme ce-i 
pregătea lui Nikki o gustare rapidă, o întrebă, ca din întâmplare, 
cum îşi petrecuseră timpul ea şi tatăl ei în acea dimineaţa, dar 
Nikki nu vru să-i spună. 

Când se înapoie David, Angela îl luă deoparte ca să discute 
problema cu lăsarea singură a lui Nikki. El adoptă, la început, o 
atitudine defensivă, dar pe urmă fu de acord ca în viitor să evite 
astfel de situaţii. 

Foarte curând David şi Nikki părură a fi iarăşi prieteni la 
cataramă, însă Angela nu le dădu atenţie. După-amiezile de 
sâmbătă erau momentele ei preferate. Nedispunând de multe 
prilejuri pentru a găti în cursul săptămânii, îi plăcea să-şi 
petreacă o parte din zi răsfoind cărţile cu reţete şi gătind un fel 


248 


de mâncare ca pentru oameni cu gusturi fine într-ale artei 
culinare. 

Pe la mijlocul după-amiezii plănuise deja meniul. Părăsind 
bucătăria, deschise uşa de la pivniţă şi începu să coboare. Se 
îndrepta spre frigider ca să ia nişte oase de vițel cu care să 
prepare un sos savuros, când realiză că nu mai fusese acolo din 
noaptea în care veniseră tehnicienii. Paşii Angelei deveniră mai 
lenți. Faptul de a cobori în pivniţă singură o făcea să fie puţin 
neliniştită şi, timp de câteva clipe, se gândi să-l roage pe David 
s-o însoţească. Dar îşi dădu seama că era caraghioasă. In afară 
de asta, nu voia ca Nikki să devină şi mai speriată decât era. Işi 
continua, aşadar, drumul în josul scării şi se duse la frigiderul 
instalat lângă peretele cel mai depărtat. In timp ce mergea, 
aruncă o privire spre fostul mormânt al lui Hodges şi se simţi 
uşurată văzând că David aşezase stiva de plase de la ferestre 
peste groapă. 

Tocmai ajungea la frigider când auzi în spatele ei un soi de 
hârşâit. Incremeni. Ar fi putut să jure că zgomotul venea de 
după scară. Lăsă frigiderul să se închidă şi apoi se întoarse încet 
cu faţa spre pivniţa slab luminată. 

Cu nespusă groază, văzu cum plasele încep să se mişte. Clipi 
de câteva ori şi se uită din nou, sperând că imaginaţia îi jucase 
feste. Dar chiar atunci plasele se prăbuşiră cu un zgomot 
puternic, care-şi răspândi ecoul în încăpere. 

Angela încercă să tipe, dar din gură nu-i ieşi nici un sunet, 
încercă să se mişte, însă nu reuşi. Cu mare efort, izbuti, în cele 
din urmă, să facă un pas, apoi încă unul. Dar se afla abia la 
jumătatea drumului către scară când faţa parţial scheletizantă a 
lui Hodges se ivi din mormânt. Omul însuşi ieşi din groapă 
clătinându-se. Păru să fie dezorientat, până când o zări pe 
Angela. Atunci porni spre ea, cu braţele întinse. 

Groaza Angelei îi dădu puterea să se mişte. Alergă cât putu 
de repede către scară, dar era prea târziu. Hodges îi tăie drumul 
şi o apucă de braţ. 

Faptul de a simţi pe braţul ei mâna făpturii aceleia descătuşă 
glasul Angelei. Incepu să ţipe, luptându-se să se elibereze. 
Atunci văzu cum din mormânt se iveşte încă o fantomă, un 
duşman mai mic însă la fel de hidos, cu exact acelaşi chip. 


249 


Brusc, Angela îşi dădu seama că Hodges râdea. 

În timp ce David îşi scotea o mască de cauciuc, Angela nu fu 
în stare decât să se holbeze, uluită. Nikki, fantoma mai mică, îşi 
scoase de pe faţă o mască identică. Amândouă arătările râdeau 
isteric. 

La început, Angela se simţi stânjenită, dar ruşinea ei se 
preschimbă rapid în furie. Gluma asta nu era deloc amuzantă. Il 
împinse pe David la o parte din drum şi, cu paşi mânioşi, urcă la 
etaj. 

David şi Nikki continuară să râdă, însă în curând râsetele lor 
îşi pierdură convingerea, pe măsură ce începeau să-şi dea 
seama cât de rău o speriaseră pe Angela. 

— Crezi că s-a supărat cu adevărat? întrebă Nikki. 

— Mă tem că da, zise David. Sunt de părere că am face mai 
bine să ne ducem sus şi să stăm de vorbă cu ea. 

Trebăluind prin bucătărie, Angela nu vru nici măcar să se uite 
la ei. 

— Dar ne pare rău, repetă David pentru a treia oară. 

— Amândurora ne pare rău, mămico, insistă Nikki, însă atât 
ea, cât şi David se sileau să-şi înăbuşe chicotelile. 

— Nici nu ne-am închipuit că aveai să te laşi păcălită, fie şi 
numai un minut, zise David, încercând să se stăpânească. Pe 
cinstea mea! Credeam că aveai să te prinzi imediat; a fost o 
glumă răsuflată. 

— Da, mămico, interveni Nikki. Eram convinşi că aveai să 
ghiceşti, deoarece sâmbătă e Halloweens5. Astea o să fie 
costumele noastre de Halloween. Ba chiar am cumpărat o 
mască identică pentru tine. 

— Ei bine, puteţi să le aruncaţi, replică Angela. 

Nikki se lungi la faţă şi ochii i se umplură de lacrimi. Angela se 
uită la ea şi supărarea i se mai domoli. 


35 Halloween: ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor (31 octombrie), sărbătoare din 
S.U.A., în timpul căreia se fac tot felul de pozne. Oamenii, cu mic cu mare, se 
costumează şi îşi pun măşti, iar copiii colindă pe la case întrebând: Trick or 
treat? (Poznă sau dar?) Darul constă de obicei în dulciuri. Tradiţia cere, de 
asemenea, să se confecţioneze, din dovleci, felinare cu chipuri groteşti. Se 
spune că în această zi sufletele morţilor îşi vizitează fostele locuinţe şi 
sărbătoarea a căpătat cu timpul semnificaţii magice.(n.tr.). 


250 


— Ei, haide, nu te necăji, îi spuse, trăgând-o pe fetiţă la 
pieptul ei. Ştiu că exagerez, adăugă, dar m-am speriat cu 
adevărat. Şi nu cred c-a fost amuzant. 


Nerăbdător să înceapă să lucreze la ceea ce putea fi 
considerat ca fiind cel mai ciudat caz întâlnit de el de când se 
apucase de mica lui afacere auxiliară, menită să-i completeze 
pensia şi asigurarea socială, Phil Calhoun, după un drum cu 
maşina, intră în Bartlet pe la mijlocul după-amiezii. Îşi parcă 
furgoneta la umbra bibliotecii din Bartlet şi străbătu parcul 
oraşului, îndreptându-se spre secţia de poliţie. 

— Wayne e pe-aici? îl întrebă pe ofiţerul de serviciu. 

Acesta se mulţumi să arate undeva, în lungul coridorului. 
Citea un exemplar al ziarului Bartlet Sun. 

Calhoun merse în direcţia indicată şi bătu la uşa deschisă a 
biroului lui Robertson. Şeful poliţiei înălţă capul, zâmbi şi îl invită 
pe Phil să ia loc. Apoi se lăsă pe spate în fotoliul său şi accepta 
din partea lui Calhoun un Antonio y Cleopatra. 

— Munceşti până la ore prea târzii pentru o zi de sâmbătă, îi 
spuse acesta. Probabil că se întâmplă multe aici, în Bartlet. 

— Hârţogărie afurisită, replică Robertson. O treabă infectă. Şi 
din an în an lucrurile nu fac decât sa se înrăutăţească. 

Calhoun dădu aprobator din cap. 

— Am citit în ziar că a reapărut bătrânul doctor Hodges, spuse 
apoi. 

— Mda, confirmă Robertson. A produs o oarecare agitaţie, dar 
atmosfera s-a şi liniştit. Bine c-am scăpat de el. Individul era o 
pacoste. 

— Cum aşa? întrebă Calhoun. 

Robertson se congestiona la faţă cât timp dădu din nou 
drumul litaniei sale împotriva doctorului Dennis Hodges. 
Recunoscu că de nenumărate ori aproape că ar fi vrut să-l facă 
una cu pământul pe ticălos. 

— Înţeleg că Hodges nu era omul cel mai simpatizat din oraş, 
spuse Calhoun. Drept răspuns, Robertson slobozi un scurt râs 
ironic. Mult de lucru, la cazul ăsta? se interesă Calhoun pe un 
ton nepăsător, suflând un nor de fum spre tavan. 

— Nu, zise Robertson. Ne-am pus puţin în mişcare rotiţele 


251 


atunci, când a dispărut Hodges, dar am făcut-o mai mult ca să 
ne aflăm în treabă, respectând rutina. Nimănui nu îi păsa prea 
tare, nici măcar nevesti-sii. De fapt, fostei lui neveste. Tocmai se 
mutase înapoi, la Boston, chiar înainte de a fi dispărut Hodges. 

— Acum ce se-ntâmplă? insistă Calhoun. In Boston Globe scrie 
că poliţia statală întreprinde unele cercetări. 

— Nici ei n-au făcut altceva decât să urmeze rutina, zise 
Robertson. Medicul legist l-a sunat pe procurorul general al 
statului. Procurorul statului a trimis un oarecare adjunct să vadă 
despre ce era vorba. Adjunctul ăsta a apelat la poliţia statală, 
care a trimis la faţa locului anchetatori să investigheze locul 
crimei. După aceea un locotenent de la poliţia statală m-a sunat 
pe mine. Eu i-am zis că nu merita să-şi piardă timpul şi că 
aveam să ne ocupăm noi de povestea asta. Aşa cum ştii şi tu, 
mai bine decât cei mai mulţi oameni, într-un caz de felul acesta 
poliţia statală îşi ia ponturile de la noi, băieţii localnici, doar 
dacă nu se fac ceva presiuni de pe undeva, ca, de pildă, de la 
biroul procurorului general al statului sau din partea vreunui 
politician. La dracu'! Poliţia statală are şi alte cazuri, mai 
presante, de care să se ocupe. Ca şi noi. In plus, de-atunci au 
trecut opt luni. Pista s-a răcit de tot. 

— La ce lucraţi voi în prezent? întrebă Calhoun. 

— Avem o serie de violuri şi agresiuni acolo, în parcarea 
spitalului, răspunse Robertson. 

— Aţi avut vreun noroc să prindeţi făptaşul? 

— Deocamdată, nu. 

După ce plecă de la secţia de poliţie, Calhoun porni agale pe 
Main Street şi se opri la librăria locală. Proprietara, Jane 
Weincoop, fusese prietenă cu soţia lui Calhoun, care avusese o 
adevărată pasiune pentru citit, mai ales în ultimul an al vieţii 
sale, cât zăcuse ţintuită la pat. 

Jane îl luă pe Calhoun în biroul ei, care era, de fapt, doar un 
mic pupitru înghesuit într-un colţ al depozitului de cărţi. Calhoun 
declară că era numai în trecere şi, după puţină sporovăială şi 
depănare de amintiri, reuşi să aducă vorba de Dennis Hodges. 

— Descoperirea cadavrului a făcut desigur vâlvă în Bartlet, 
recunoscu Jane. 

— Înţeleg că tipul nu era un om simpatizat, spuse Calhoun. 


252 


Cine erau toţi cei care îi purtau sâmbetele? 

— Asta-i o vizită profesională sau una personală? întrebă Jane, 
uitându-se cu atenţie la Calhoun şi adresându-i un zâmbet 
ambiguu. 

— Simplă curiozitate, răspunse el, făcând cu ochiul. Ţi-aş fi 
totuşi recunoscător dacă ai păstra întrebarea mea pentru tine. 

După o jumătate de oră, în lumina tot mai slabă a soarelui de 
după-amiază, Calhoun refăcea agale drumul în sens invers, 
ţinând strâns în mână o listă cu mai bine de douăzeci de 
persoane care îl antipatizaseră pe Hodges. Lista îl includea pe 
preşedintele băncii, pe proprietarul staţiei de benzină Mobil din 
apropierea autostrăzii interstatale, pe şeful poliţiei - despre care 
Calhoun ştia deja - câţiva negustori şi proprietari de depozite şi 
vreo şase doctori. 

Calhoun era surprins de lungimea listei, dar nu nemulţumit, în 
definitiv, cu cât era mai lungă lista, cu atât mai multe ore bune 
de plată putea să-şi treacă în registru. 

Continuându-şi drumul pe Main Street, Calhoun se opri la 
Farmacia lui Harrison. Farmacistul, Harley Strombell, era fratele 
lui Wendell Strombell, unul dintre camarazii de armată ai lui 
Calhoun. 

Harley, ca şi Jane, nu se lăsă păcălit în legătură cu natura 
întrebărilor lui Calhoun, dar făgădui să fie discret. Ba chiar 
completă lista acestuia, oferind propriul său nume şi pe cel al lui 
Ned Banks, proprietarul societăţii New England Coat Hanger, pe 
cel al lui Harold Traynor şi pe cel al lui Helen Beaton, noua 
directoare a spitalului. 

— De ce îţi era nesuferit tipul? întrebă Calhoun. 

— A fost o chestie personală, zise Harley. Hodges era lipsit de 
cea mai elementară politeţe, afirmă el, relatând apoi cum 
avusese pe vremuri o mică filială farmaceutică, chiar în incinta 
spitalului, până într-o zi când, fără nici o explicaţie şi fără 
avertisment, Hodges îl dăduse, pur şi simplu, afară. Vreau să 
zic, era foarte firesc ca spitalul în curs de dezvoltare să aibă 
propria sa farmacie pusă la dispoziţia pacienţilor cu tratament 
ambulatoriu, continuă Harley. Asta am înţeles. Numai că 
soluţionarea practică a fost făcută într-un mod foarte urât, din 
cauza lui Dennis Hodges. 


253 


Calhoun părăsi farmacia, întrebându-se cât de lungă avea să 
ajungă lista până să poată începe s-o scurteze în asemenea 
măsură, încât s-o reducă la cei câţiva suspecți serioşi. Dispunea 
acum de aproape douăzeci şi cinci de nume, iar în Bartlet mai 
existau câteva persoane cu care ar fi putut să ia contact pentru 
unele verificări, înainte de a considera lista completă. 

Deoarece majoritatea magazinelor se închideau peste noapte, 
Calhoun traversă strada şi se îndreptă spre Hanul lron Horse. 
Acesta era un local de care, pentru el, se legau multe amintiri 
plăcute. Fusese restaurantul preferat al soţiei lui pentru cine 
oferite cu ocazii speciale, ca, de pildă, sărbătorirea zilelor de 
naştere sau a altor aniversări. 

Carleton Harris, barmanul, îl recunoscu pe Calhoun din 
celălalt capăt al încăperii. Până să ajungă detectivul la bar, îl şi 
aştepta un pahar plin cu whisky Wild Turkey. Ba chiar Carleton 
îşi turnă şi pentru el o jumătate de halbă de bere, să poată 
ciocni împreună paharele în cinstea revederii. 

— Lucrezi acum la ceva interesant? întrebă Carleton, după ce- 
şi dăduse pe gât berea. 

— Aşa cred, răspunse Calhoun, aplecându-se spre bar. 

În mod instinctiv, Carleton făcu acelaşi lucru. 


Cât timp se pregătiră de culcare, Angela nu scoase nici un 
cuvânt şi evită să întâlnească privirea lui David. Acesta bănuia 
că ei nu-i trecuse enervarea în legătură cu renghiul jucat la 
subsol, cu măştile de Halloween. El nu putea să sufere proasta 
dispoziţie şi vru să limpezească atmosfera. 

— Recepţionez mesajul cum că încă eşti supărată din cauză 
că Nikki şi cu mine te-am speriat, zise el. N-am putea discuta 
despre asta? 

— Ce te face să spui că aş fi supărată? întrebă Angela, cu 
nevinovăție. 

— Dă-o-ncolo, Angela, protestă David. Mă pedepseşti prin 
tăcere din clipa în care s-a dus Nikki la culcare. 

— Presupun că m-a dezamăgit faptul că eşti în stare să-mi 
faci aşa ceva când ştii cât de necăjită sunt în legătură cu 
cadavrul acela. Cred că ar fi trebuit să fii mai simţitor. 

— Am spus că-mi pare rău, zise David. Nici acum nu-mi vine 


254 


să cred că nu ai izbucnit în râs în clipa în care ne-ai văzut. 
Nicicând nu mi-a trecut prin minte că aveai să te sperii în halul 
în care te-ai speriat. Şi-n afară de asta, n-a fost doar o poznă 
fără rost. Am făcut-o spre binele lui Nikki. 

— Ce vrei să spui? întrebă Angela, pe un ton sceptic. 

— Cu coşmarurile pe care le trăieşte, m-am gândit că i-ar face 
bine dacă ar lua lucrurile în glumă. A fost un şiretlic menit s-o 
convingă să coboare la subsol fără a-i fi frică. Şi a avut efect: 
era concentrată asupra scopului de a-ţi juca ţie o festă şi nu s-a 
mai gândit la temerile ei. 

— Ai fi putut măcar să mă avertizezi. 

— Nu m-am gândit că aşa ar fi trebuit să procedez. După cum 
am spus, nici nu mi-a trecut prin minte că aveai să te laşi 
păcălită. Şi tocmai caracterul conspirativ al acţiunii a fost cel 
care a făcut-o pe Nikki să se implice atât de mult. 

Angela se uită cu atenţie la soţul ei. Işi dădu seama că acesta 
era atât sincer, cât şi chinuit de remuşcări. Dintr-o dată se simţi 
mai mult stânjenită, de faptul că fusese dusă de nas, decât 
mânioasă. Işi puse jos periuţa de dinţi, se apropie de David şi îl 
îmbrăţişa. 

— Îmi pare rău că m-am înfuriat, îi zise. Probabil că sunt 
extenuată. Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc, replică David. Ar fi trebuit să-ţi spun ce 
aveam de gând să facem. Te-ai fi putut preface că nu ştii. Pur şi 
simplu, nu m-am gândit. În ultima vreme, m-au frământat multe 
alte probleme. Sunt şi eu foarte stresat. Mary Ann nu se simte 
mai bine. Va muri. Sunt convins. 

— Ei, nu vorbi aşa. Niciodată nu poţi fi sigur. 

— Nu ştiu. Hai, lasă asta. Să mergem la culcare. 

În timp ce terminau cu spălatul, David îi povesti Angelei cum 
venise profesorul lui, făcând tot drumul acela cu maşina, de la 
Boston şi cum nici el nu avusese nimic de adăugat în privinţa 
cazului lui Mary. 

— Te simţi cumva mai deprimat? îl întrebă Angela. 

— Cam la fel, răspunse David. Azi-dimineaţă m-am trezit la 
patru şi un sfert şi n-am reuşit să readorm. Mă tot gândesc că în 
legătură cu aceşti pacienţi există ceva ce-mi scapă; poate că au 
contractat cine ştie ce boală virală. Insă mă simt de parcă aş fi 


255 


cu mâinile legate. Mă frustrează cumplit faptul că ori de câte ori 
cer să se facă o analiză sau solicit un consult, trebuie să mă 
gândesc la Kelley şi la CMV. Situaţia a devenit atât de rea, încât 
am impresia că ar trebui să mă grăbesc în examinarea 
pacienţilor programaţi zi de zi la cabinetul meu. 

— Vrei să spui că examinezi mai mulţi bolnavi? întrebă 
Angela, în timp ce treceau din baie în dormitor. 

— Via Kelley, din partea CMV-ului mi s-au făcut şi mai multe 
presiuni, zise David, întărindu-şi spusele printr-o înclinare a 
capului. Mă doare să recunosc, dar ceea ce vreau să spune că 
sunt nevoit să evit să stau de vorbă cu pacienţii şi să răspund la 
întrebările lor. Nu-i greu, deoarece îi pot intimida pe bolnavi, 
însă aşa ceva nu-mi place. O mulţime de indicii extrem de 
importante pentru punerea unui diagnostic corect se obţin din 
soiul acela de sporovăială în voia căreia se lasă pacienţii când îţi 
petreci puţin timp cu ei. 

— Trebuie să-ţi fac o mărturisire, zise deodată Angela. 

— Ce anume? 

Strecurându-se sub cuverturi, îi povesti lui David cum se 
dusese la Rutland şi îl angajase pe Phil Calhoun să cerceteze 
cazul omuciderii lui Hodges. 

David se uită cu atenţie la ea, apoi îşi mută privirile în altă 
parte, fără a scoate o vorbă. Angela îşi dădu seama că era 
supărat. 

— Cel puţin, am luat în serios sugestia ta, că ar fi primejdios 
ca eu să fac o asemenea anchetă, zise ea. Acum, avem un 
profesionist care se ocupă de asta. 

— De ce îl consideri profesionist pe tipul acela? întrebă David, 
reîntorcându-şi privirile spre ea. 

— Este un fost cadru al poliţiei statale, ieşit la pensie. 

— Speram că aveai să devii mai raţională în legătură cu 
treaba asta, zise David. Angajarea unui detectiv particular 
înseamnă a sări puţin peste cal. Constituie o risipă bănească. 

— Nu-i o risipă bănească, dacă pentru mine e ceva important, 
ripostă Angela. Şi ar trebui să fie important şi pentru tine, dacă 
te aştepţi ca eu să continuu să locuiesc în această casă. 

David oftă, stinse lampa de pe noptiera sa şi se întoarse cu 
spatele spre Angela. 


256 


Ea ştia că ar fi trebuit să-l prevină în legătură cu angajarea 
detectivului. Oftă şi ea şi întinse mâna către lampa de pe 
noptiera ei. Poate că în problema aceasta nu procedase corect, 
dar rămânea convinsă că ideea de a-l angaja pe Calhoun fusese 
bună. 

Abia stinseseră luminile, că auziră câteva bubuituri puternice, 
urmate de lătrăturile lui Rusty. 

Angela aprinse lampa ei şi se dădu jos din pat. David făcu 
acelaşi lucru. Îşi luară în grabă halatele şi ieşiră pe coridor. 
David aprinse lumina de pe sală. Rusty stătea în capul scării, 
uitându-se în jos, către parterul învăluit în întuneric. Mârâia 
furios. 

— Ai verificat dacă uşa din faţă era încuiată? şopti Angela. 

— Da, răspunse David, mergând pe coridor şi mângâindu-l pe 
Rusty. Ce este, băiete? 

Rusty cobori scara şi începu să latre la uşa din faţă. David se 
duse după el. Angela rămase în picioare, la capătul de sus al 
scării. 

David descuie uşa. 

— Fii prudent, îl avertiză Angela. 

— De ce nu-ţi pui una din măştile alea de Halloween? îi strigă 
David Angelei. l-am trage o sperietură bună intrusului, indiferent 
cine ar fi. 

— Încetează cu gluma, replică ea. Nu-i deloc amuzant. 

David ieşi în pragul casei, ţinându-l pe Rusty de zgardă. 

Cerul întunecat era presărat cu stele. Un pătrar de lună 
asigura suficientă lumină cât să se poată vedea până la 
intersecţia aleii cu şoseaua, dar nu se zărea nimic neobişnuit. 

— Hai, vino, Rusty, îndemnă David câinele, întorcându-se să 
reintre în casă; când se apropie de uşă, văzu, prins cu un cui în 
cadrul ei, un bilet scris la maşină. Îl desprinse de-acolo. 
Conţinutul mesajului era: „Vedeţi-vă de treburile voastre. Uitaţi-l 
pe Hodges!” 

După ce închise şi încuie uşa, David urcă scara şi îi înmână 
biletul Angelei. Ea îl însoţi până în dormitor. 

— O să duc asta la poliţie, zise Angela. 

— Drace, e posibil să fi provenit chiar de la poliţie, replică 
David, vârându-se iarăşi în pat şi stingând lampa. Angela îi 


257 


imită. 

Rusty porni cu paşi mărunți pe coridor, înapoindu-se la Nikki, 
care, bineînţeles, nici nu se mişcase. Acum chiar că mi-a pierit 
somnul, se văită David. 

— Şi mie la fel, zise Angela. 

Ţărâitul strident al telefonului îi făcu pe amândoi să sară în 
sus. David răspunse de la primul apel. Angela aprinse lumina şi 
îşi urmări soţul cu privirea. Pe măsură ce asculta, acesta se 
lungea la faţă. Apoi puse receptorul în furcă. 

— Mary Ann a avut o nouă criză şi a murit, spuse el. i-am zis 
eu că aşa se va întâmpla, adăugă, ducându-şi o mână la ochi şi 
acoperindu-şi-i. _ 

Angela se apropie de el şi-l cuprinse în braţe. Işi dădu seama 
că David plângea în tăcere. 

— Mă întreb dacă vreodată voi suporta mai uşor aşa ceva, 
zise el, ştergându-şi ochii şi începând să se îmbrace. 

Angela îl însoţi până la uşa din spate. După ce-l văzu plecat, 
încuie uşa în urma lui, apoi urmări cu privirea luminile de poziţie 
ale Volvoului ce se depărta pe alee, până când nu mai fură 
vizibile. 

Intrând din vestibul în bucătărie, constată că în minte îi 
dăinuia imaginea straniei străluciri a luminolului. Se înfioră. Nu-i 
plăcea să se afle noaptea în casa aceea imensă şi veche, 
singură, fără David. 


La spital, David se întâlni pentru prima oară cu Donald, soţul 
lui Mary Ann. Donald, fiul lui adolescent şi părinţii lui Mary Ann 
se aflau în sala de aşteptare a bolnavilor, situată vizavi de 
grupul de terapie intensivă, discutând liniştit şi consolându-se 
unul pe altul. Ca şi în cazul familiei Kleber şi al rudelor lui 
Tarlow, ei îşi exprimară recunoştinţa pentru eforturile lui David. 
Nici unul din ei nu avu vreun cuvânt râu pentru el sau ceva de 
reclamat. 

— Am avut-o cu noi un timp mai îndelungat decât estimase 
doctorul Mieslich, zise Donald. Ochii îi erau înroşiţi şi avea părul 
ciufulit, ca şi cum abia s-ar fi sculat din somn. Ba chiar a reuşit 
să-şi reia lucrul la bibliotecă. 

David îşi exprimă compasiunea faţă de familie, spunându-le 


258 


ceea ce doreau ei să audă: că ea nu suferise. Dar trebui să 
mărturisească faptul că era cu totul nedumerit în privinţa cauzei 
crizelor ei. 

— Nu vă aşteptaţi la astfel de crize? întrebă Donald. 

— Absolut deloc. Cu atât mai mult cu cât tomografia 
computerizată a fost normală. 

Toţi dădură din cap, de parcă ar fi înţeles. Atunci, sub 
imboldul unui impuls subit, David se abătu de la ordinele lui 
Kelley şi-i întrebă pe membrii familiei dacă erau de acord cu 
efectuarea unei autopsii, explicându-le că ar fi posibil ca aceasta 
să dea răspunsul la o sumedenie de lucruri rămase nelămurite. 

— Nu ştiu, zise Donald, uitându-se la rudele sale, care, toate, 
păreau la fel de nedecise. 

— De ce să nu vă mai gândiţi la asta până mâine? sugeră 
David. Vom reţine trupul aici. 

Părăsind grupul de terapie intensivă, David se simţea foarte 
deprimat. Nu plecă imediat acasă, ci se îndreptă cu paşi lenți 
către camera cufundată în semiîntuneric a asistentelor medicale 
de la etajul întâi. Era un moment calm al nopţii. Încercând să-şi 
concentreze gândurile asupra altor probleme, aruncă o privire 
pe foaia de observaţii a lui Jonathan Eakins. În timp ce o studia 
cu atenţie, una dintre surorile din schimbul de noapte îi spuse că 
domnul Eakins era treaz şi se uita la televizor. David se duse 
până la camera acestuia şi vâri capul pe uşă. 

— Totul e-n ordine? îl întrebă pe Tarlow. 

— Ce doctor conştiincios! exclamă Jonathan, zâmbind. Ar 
trebui să locuiţi aici. 

— Stimulatorul acela al dumitale merge bine şi regulat? 

— Ca un mecanism de ceas. Când o să pot pleca acasă? 

— Probabil, astăzi. Văd că ţi-au schimbat patul. 

— Sigur că da. Se pare că n-au reuşit să-l repare pe cel vechi. 
Vă mulţumesc că le-aţi dat un imbold. Reclamaţiile mele nu 
păreau să fie auzite. 

— Nici o problemă, îl asigură David. Pe mâine. 

David părăsi spitalul şi urcă în maşina lui. Porni motorul, dar 
nu băgă schimbătorul în viteză. Într-o singură săptămână 
avusese trei decese; pacienţii altor medici rămăseseră în viaţă şi 
sănătoşi. Nu se putea împiedica să-şi pună sub semnul întrebării 


259 


competenţa. Se întreba dacă era menit să fie doctor. Poate că, 
dacă ar fi avut alt medic, acei trei pacienţi ar mai fi şi acum în 
viaţă. 

Ştia că nu putea să stea în parcarea spitalului toată noaptea, 
aşa că, în cele din urmă, băgă maşina în viteză şi porni spre 
casă. Se miră văzând lumină în camera de zi. Până să parcheze 
el şi să coboare din maşină, Angela şi ieşise în uşă. Ţinea în 
mână o revistă medicală. 

— Te simţi bine? îl întrebă ea, în vreme ce închidea şi încuia 
uşa în urma lui David. 

— Mi s-a întâmplat să mă simt şi mai bine, răspunse el. De ce 
eşti tot în picioare? 

— Era imposibil să dorm, fără tine aici, zise peste umăr 
Angela, traversând bucătăria şi intrând pe coridor. Cu neputinţă, 
după ce ne-a fost prins pe uşă biletul acela. Şi m-am gândit la 
ceva. Dacă tu eşti nevoit să pleci de acasă aşa, în toiul nopţii, eu 
vreau să am aici un revolver. 

David întinse braţul şi o sili pe Angela să stea în loc. 

— In casa noastră nu vom avea nici un revolver, spuse el. 
Cunoşti tot atât de bine ca şi mine statisticile privitoare la 
revolvere în case în care există copii. 

— Asemenea statistici nu sunt făcute pentru familii de medici 
cu un singur copil şi acela fiind unul inteligent, ripostă Angela, în 
afară de asta, îmi voi asuma răspunderea pentru a mă 
încredința că Nikki ştie bine ce e acela un revolver şi ce poate 
face o astfel de armă. 

David elibera braţul soţiei sale şi porni spre scară. 

— Nu am nici energia, nici starea sufletească necesară pentru 
a discuta în contradictoriu cu tine. 

— Foarte bine, zise Angela, ajungându-l din urmă. 

Odată aflat la etaj, David se hotărî să mai facă un duş. Când 
intră în dormitor, o găsi pe Angela citind revista ei de patologie. 
Nici de ea nu se lipea deloc somnul. 

— Aseară, după cină, ai spus că ai dori să mă poţi ajuta, zise 
David. Îţi aminteşti? 

— Sigur că-mi amintesc. 

— S-ar putea să ţi se împlinească dorinţa. În urmă cu o oră i- 
am întrebat pe membrii familiei Schiller dacă ar permite 


260 


efectuarea unei autopsii. Au zis că aveau să-şi ia răgazul unei 
nopţi de gândire şi că-mi vor da răspunsul mâine. 

— Din păcate, o asemenea decizie nu este de competenţa 
familiei, remarcă Angela. Spitalul nu le face autopsii pacienţilor 
CMV-ului. 

— Dar eu am avut o altă idee, replică David. Ai putea s-o faci 
tu însăţi. 

Angela îi cumpăni propunerea. 

— Poate că ar fi posibil, zise după un timp de cugetare. Mâine 
este sâmbătă şi laboratorul e închis, cu excepţia analizelor 
urgente. 

— Exact aşa mi-am zis şi eu, spuse David. 

— M-aş putea duce mâine la spital, împreună cu tine, să stau 
de vorbă cu membrii familiei, spuse Angela, începând să-i placă 
ideea. 

— Ţi-aş fi recunoscător, o asigură David. Dacă ai reuşi să 
găseşti o cauză clară a morţii ei, m-aş simţi mult mai bine. 


261 


17 


Duminică, 24 octombrie 


A DOUA ZI DIMINEAŢA, DAVID ŞI ANGELA ERAU extenuaţi, dar 
Nikki se simţea foarte odihnită. Dormise toată noaptea, fără nici 
un coşmar şi era nerăbdătoare să-şi înceapă ziua. 

De obicei, duminica Wilsonii se sculau devreme, ca să se ducă 
la biserică, după care luau, la Hanul lron Horse, o gustare între 
micul dejun şi prânz. 

Mersul la biserică fusese ideea Angelei. Motivația ei era de 
natură nu religioasă, ci socială. Socotea că asta constituia o 
bună modalitate de integrare în comunitatea Bartletului. Se 
decisese asupra bisericii metodiste din zona verde a oraşului. 
Aceasta era de departe cea mai apreciată şi mai frecventată din 
întreaga localitate. 

— Trebuie neapărat să ne ducem? se văită David în dimineaţa 
aceea, şezând pe marginea patului. Cu degete neîndemânatice, 
încercase să se îmbrace. Cu toate că se culcase foarte târziu, se 
trezise din nou înainte de ivirea zorilor. Zăcuse treaz ceasuri 
întregi. Tocmai aţipise când Nikki şi Rusty intraseră, ţopăind, în 
încăpere. 

— Nikki ar fi dezamăgită dacă n-am merge, strigă Angela, din 
camera de baie. 

Resemnându-se, David termină cu îmbrăcatul. O jumătate de 
oră mai târziu, familia urcă în Volvo şi porni spre oraş. Din 
experienţa din trecut, ştiau că era indicat să lase maşina în 
parcarea hanului şi să meargă până la parc pe jos. A parca chiar 
lângă biserică ar fi fost o nenorocire. Circulaţia vehiculelor într-o 
zi de duminică era atât de intensă, încât trebuia să fie dirijată de 
un poliţist de la secţia orăşenească. 

În dimineaţa aceea, de serviciu cu controlul circulaţiei era 
Wayne Robertson. Dintre buze îi ieşea un fluier din oţel 
inoxidabil. 


262 


— Asta pică tocmai la ţanc, zise Angela, de cum îl zări. Voi 
doi, aşteptaţi-mă aici. 

Ţâşnind din loc mai înainte ca David s-o poată opri, se duse 
direct la şeful poliţiei, ţinând în mână biletul ameninţător. 

— Scuzaţi-mă, i se adresă ea. Am ceva ce aş vrea să vedeţi. 
Ăsta a fost prins cu un cui în uşa noastră, astă-noapte, pe când 
eram în pat, spuse, proptindu-şi apoi mâinile în şolduri şi 
aşteptându-i răspunsul. 

Lui Robertson îi scăpă fluierul din gură. Se uită la bilet şi pe 
urmă i-l dădu înapoi Angelei. 

— Aş zice că este un sfat bun. Vă recomand să-l urmaţi. 

— Nu vă cer părerea cu privire la sfatul conţinut în bilet, 
replică Angela, izbucnind în râs. Vreau să aflaţi cine l-a pus pe 
uşa noastră. 

— Păi, zise el, scărpinându-şi ceafa şi rostindu-şi cuvintele 
lent, nu prea avem cine ştie ce indicii pe care să ne bazăm 
cercetările, în afara faptului că a fost scris pe o maşină Smith 
Corona de prin 1952, cu clapa literei mici „o” defectă. 

Vreme de o clipă, Angela începu să-şi reconsidere părerea 
referitor la competenţa profesională a lui Robertson. Dar pe 
urmă îşi dădu seama că acesta îşi bătea joc de ea. 

— Sunt sigură că vă veţi da toată silinţa, răspunse cu un 
imens sarcasm, însă ţinând cont de atitudinea dumneavoastră 
faţă de cazul uciderii lui Hodges, bănuiesc că nu ne putem 
aştepta la minuni. 

Zgomotul unor claxoane şi strigătele câtorva şoferi 
nemulţumiţi îl siliră pe Robertson să-şi îndrepte din nou atenţia 
asupra circulaţiei, care se transformase rapid într-un ambuteiaj, 
în timp ce făcea tot ce putea pentru a descongestiona 
intersecţia, spuse: 

— Dumneata şi mica dumitale familie sunteţi nou-veniţi în 
Bartlet. Poate că ar trebui să vă gândiţi de două ori înainte de a 
vă băga în treburi care nu vă privesc. Nu aţi face altceva decât 
să vă atrageţi necazuri. 

— Până acum, necazuri ţi-am atras doar dumitale, ripostă 
Angela. Înţeleg că, din întâmplare, dumneata eşti una dintre 
persoanele cărora nu le pare chiar atât de rău de moartea lui 
Hodges. Din câte ştiu, în mod greşit îl socoteşti pe Hodges 


263 


vinovat de pierderea soţiei dumitale. 

Robertson renunţă să mai dirijeze circulaţia şi se întoarse spre 
Angela. Obrajii lui dolofani se înroşiseră ca sfecla. 

— Ce-ai zis?! exclamă el. 

Chiar în clipa aceea David se strecură între Angela şi 
Robertson, silindu-şi soţia să se depărteze. De la o distanţă de 
câţiva metri trăsese cu urechea şi nu-i plăcuse întorsătura pe 
care o lua conversaţia. 

Angela încercă să-şi repete afirmaţia, dar David o trase cu 
putere de mână. Printre dinţii încleştaţi, îi spuse să tacă din 
gură. După ce se îndepărtaseră destul de mult, o înşfăcă de 
umeri. ` 

— Ce naiba te-a apucat? o întrebă. Il provoci pe un om care, 
în mod evident, are o problemă de personalitate. Ştiu că ai o 
înclinaţie spre dramatizare, dar asta înseamnă să mergi puţin 
prea departe. 

— Îşi bătea joc de mine, se plânse Angela. 

— Încetează! îi porunci David. Parc-ai fi un copil. 

— Se presupune că el ar trebui să ne apere, se răsti Angela. 
Se presupune că ar trebui să sprijine legea. Dar biletul acela 
ameninţător nu l-a interesat absolut deloc, tot aşa cum nu-i 
pasă nici cine l-a omorât pe Hodges. 

— Linişteşte-te, îi spuse David. Te dai în spectacol. 

Angela îşi luă ochii de la David şi îşi roti privirea prin zona din 
imediata lor apropiere. Câteva persoane se opriseră din drumul 
lor către biserică şi se holbau la ei. Jenată, îşi puse biletul la loc 
în geantă, îşi netezi rochia şi o luă pe Nikki de mână. 

— Vino, îi spuse fetiţei. Să nu întârziem de la slujbă. 


După ce reuşiseră s-o recruteze pe Alice Doherty pentru a 
avea grijă de Nikki şi de Caroline, David şi Angela plecară cu 
maşina la spital. După slujba de la biserică, Nikki o întâlnise pe 
Caroline şi aceasta din urmă îi însoţise la gustarea de la Hanul 
Iron Horse. 

La spital, cei doi Wilsoni îi întâlniră în hol pe Donald Schiller şi 
pe Josephsoni, rudele lui prin alianţă. Stăteau toţi pe băncile din 
dreapta uşii de intrare, discutând despre propunerea cu 
autopsia. 


264 


— Soţul meu v-a cerut încuviințarea pentru efectuarea unei 
autopsii, spuse Angela. Mă aflu aici ca să vă aduc la cunoştinţă 
că eu voi fi cea care o va face, dacă dumneavoastră vă veţi da 
acordul. Deoarece nici spitalul, nici CMV-ul nu va plăti pentru 
acest serviciu, mă ofer să o fac în timpul meu liber. Nu vă va 
costa nimic. De asemenea, s-ar putea obţine unele informaţii 
preţioase. 

— E foarte generos din partea dumneavoastră, zise Donald. 
Azi-dimineaţă încă nu ne hotărâsem ce să facem, dar, după cele 
ce ne spuneţi, cred că nu am nimic împotrivă. Donald se uită la 
Josephsoni. Aceştia dădură aprobator din cap. Cred că şi Mary 
Ann şi-ar fi dat consimţământul, dacă în acest fel ar putea fi 
ajutaţi alţi oameni. 

— Părerea mea e că aşa ceva e posibil, replica Angela. 

Însoţit de Angela, David cobori la subsol, să scoată cadavrul 
de la morgă. Îl luară sus, în laborator şi, cu o masă cu rotile, îl 
duseră în sala de autopsii. De câţiva ani, încăperea care nu mai 
fusese folosită pentru autopsii, devenise un soi de depozit. Ca să 
elibereze masa destinată autopsierii, cei doi fură nevoiţi să mute 
din loc câteva lăzi. 

David intenţionase să asiste, dar, în curând, Angelei îi fu clar 
că lui îi era foarte greu să facă faţă situaţiei. Nu era obişnuit cu 
autopsiile şi, în plus, acela era cadavrul unei paciente care, până 
în ajun, fusese tratată de el. 

— De ce nu te duci să-ţi vizitezi bolnavii? îi sugeră ea când fu 
pe punctul de a începe. 

— Eşti sigură că te vei descurca? o întrebă David. 

Angela dădu din cap în semn că da. 

— Te voi anunţa prin pager când voi termina şi mă vei putea 
ajuta s-o duc înapoi, jos. 

— Îţi mulţumesc, zise David. La uşă întoarse capul spre ea. Nu 
uita, ţine seama de faptul că ar putea fi vorba de o boală virala 
necunoscută. Aşa că fii atentă. Şi, de asemenea, aş vrea să 
capăt o analiză completă din punct de vedere toxicologic. 

— De ce te interesează aspectele toxicologice? se miră 
Angela. 

— Vreau să acopăr toate posibilităţile, răspunse David. Fă-mi 
pe plac astăzi, de acord? 


265 


— Ne-am înţeles, se învoi Angela, cu amabilitate. Acum, afară 
cu tine de-aici! adăugă, luând un scalpel şi făcându-i semn lui 
David să plece. 

După ce-şi scoase gluga, halatul şi masca pe care şi le pusese 
când se pregătise pentru a asista la autopsie, David lăsă să se 
închidă în urma lui uşile acelei săli sinistre. Se simţea uşurat că 
fusese scutit de o asemenea încercare. Părăsi laboratorul şi urcă 
la etajul rezervat bolnavilor internaţi. 

Era foarte hotărât să-l externeze pe Jonathan Eakins, cu atât 
mai mult cu cât i se spusese de către asistentele medicale că nu 
existase nici o neregularitate în funcţionarea cordului. Dar asta 
fu înainte de a fi intrat în camera lui Jonathan, să-l salute. În loc 
de a fi întâmpinat de obişnuita voioşie a acestuia, David îşi găsi 
pacientul deprimat. 

Sensibilizat de recentele evenimente, David simţi cum într-o 
clipă i se usucă gura sub efectul unui val de adrenalină care i se 
răspândi fulgerător prin corp. Temându-se să audă răspunsul, îl 
întrebă pe Jonathan ce anume nu era în ordine. 

— Absolut totul, zise Jonathan. Era tras la faţă şi ochii îşi 
pierduseră strălucirea. Din colţul gurii îi curgea un fir de salivă. 
Am început prin a avea crampe, apoi greţuri şi diaree. N-am 
poftă de mâncare şi-mi vine să înghit întruna. 

— Ce vrei să spui prin faptul că îţi vine încontinuu să înghiţi? 
întrebă David, cu teamă. 

— Mi se umple mereu gura cu salivă, răspunse Jonathan. 
Trebuie să înghit sau s-o scuip. 

Cu disperare, David se strădui să atribuie aceste simptome 
unei categorii care să-i fie cunoscută. Salivaţia îi declanşă o 
amintire de pe vremea facultăţii de medicină. Îşi aduse aminte 
că era unul dintre simptomele otrăvirii cu mercur. 

— Ai mâncat cumva ceva ciudat aseară? întrebă. 

— Nu, răspunse Jonathan. 

— Ce s-a-ntâmplat cu perfuziile dumitale? 

— Mi-au fost scoase ieri, la recomandarea dumneavoastră. 

David intră în panică. Cu excepţia salivaţiei, simptomele lui 
Jonathan i le reaminteau pe cele pe care le avuseseră Marjorie, 
John şi Mary Ann înainte de rapida înrăutăţire a stării sănătăţii 
lor, urmată de deces. 


266 


— Ce nu-i în ordine cu mine? întrebă Jonathan, sesizând 
îngrijorarea lui David. Nu este ceva grav, nu-i aşa? 

— Speram să te externez, zise David, evitând un răspuns 
direct. Însă, dacă te simţi atât de rău, poate că ar fi preferabil să 
te mai ţinem o zi sau două. 

— Cum ziceţi dumneavoastră, spuse Jonathan. Dar să-i dăm 
de hac repede; în săptămâna asta am de sărbătorit o aniversare 
a căsătoriei. 

David se grăbi să se întoarcă la camera asistentelor, cu 
mintea pradă unui vârtej de gânduri. Işi spunea întruna că era 
imposibil să se repete acelaşi lucru. Era cu neputinţă. Şansele 
erau prea mici. 

Se prăbuşi într-un fotoliu şi luă din fişier foaia de observaţii a 
lui Jonathan. O studie cu atenţie, recitind-o în întregime, inclusiv 
toate însemnările asistentelor. Constată că în dimineaţa aceea 
temperatura lui Jonathan fusese de treizeci şi şapte de grade cu 
câteva linii. Oare asta se putea numi febră? David nu avea o 
certitudine; valoarea aceea se situa la limita normalităţii. 

Revenind repede în camera lui Jonathan, David îi ceru să se 
aşeze pe marginea patului, ca să-i poată ausculta pieptul. 
Plămânii erau perfect curaţi. 

David se înapoie în camera asistentelor, se sprijini cu coatele 
pe masă şi îşi ascunse faţa în mâini. Trebuia să gândească. Nu 
ştia ce să facă şi totuşi simţea că era necesar să întreprindă 
ceva. 

În mod impulsiv, întinse mâna spre telefon. Cunoştea deja 
reacţia la care se putea aştepta din partea lui Kelley şi a CMV- 
ului, însă nu-i păsa. Îi sună pe doctorul Mieslich, oncologul şi pe 
Hasselbaum, medicul specializat în boli infecțioase şi îi rugă pe 
amândoi să vină imediat. Le spuse că el credea că avea un 
pacient care se afla în stadiul incipient al aceleiaşi suferinţe 
care, în trei cazuri în decurs de tot atâtea zile, se dovedise a fi 
mortală. 

Cât timp aşteptă sosirea medicilor chemaţi la consult, ceru 
efectuarea unui set complet de analize. Exista şansa ca 
Jonathan să se trezească a doua zi simțindu-se foarte bine, dar 
David se gândea că era posibil să rişte ca starea pacientului său 
să evolueze la fel ca în cazurile lui Marjorie, John şi Mary Ann. 


267 


Un al şaselea simţ îi spunea că Jonathan se afla deja prins 
într-o luptă mortală şi în ultima vreme intuiţia lui nu dăduse 
greş. 

Cel care sosi primul fu specialistul în boli infecțioase. După o 
scurtă convorbire cu David, acesta se duse să vadă pacientul. 
Imediat după aceea veni şi doctorul Mieslich. Acesta aduse cu 
sine fişele medicale ale lui Jonathan de pe timpul în care îl 
avusese ca pacient. Împreună cu David, doctorul Mieslich revăzu 
acele fişe pagină cu pagină. Până să termine, îşi încheiase şi 
doctorul  Hasselbaum examinarea făcută bolnavului. Li se 
alătură lui David şi doctorului Mieslich, în camera asistentelor. 

Cei trei bărbaţi tocmai începuseră să discute cazul, când 
David deveni conştient că ceilalţi doi se uitau peste umărul lui. 
Întorcând capul, văzu silueta amenințătoare a lui Kelley 
înălțându-se deasupra sa. 

— Doctore Wilson, zise Kelley, pot să schimb două vorbe cu 
dumneata în holul pacienţilor? 

— În momentul acesta sunt prea ocupat, spuse David, 
reîntorcându-se spre medicii cu care se consulta. 

— Îmi pare rău, dar sunt nevoit să insist, replică Kelley, 
bpătându-l uşor pe umăr pe David. 

Acesta îi dădu mâna la o parte; atingerea lui Kelley nu-i făcea 
plăcere. 

— Asta mi-ar oferi posibilitatea de a-l examina şi eu pe 
bolnav, zise doctorul Mieslich, ridicându-se în picioare şi 
părăsind camera asistentelor. 

— lar eu voi profita de acest răgaz pentru a-mi scrie raportul, 
declară doctorul Hasselbaum, scoțând din buzunarul hainei un 
stilou şi întinzând mâna spre foaia de observaţii a lui Jonathan. 

— Foarte bine, acceptă David situaţia, ridicându-se la rându-i 
în picioare. Vă rog să treceţi înainte, domnule Kelley. 

Kelley traversă coridorul şi intră în holul bolnavilor. După ce 
intră şi David, închise uşa. 

— Presupun că îi cunoşti pe Helen Beaton, directoarea 
spitalului şi pe domnul Michael Caldwell, directorul cu 
problemele medicale, zise el, arătând spre cele două persoane 
care şedeau pe canapea. 

— Da, desigur, confirmă David, amintindu-şi-l pe Caldwell de 


268 


la interviurile Angelei, iar pe Beaton o întâlnise cu prilejul mai 
multor activităţi din cadrul spitalului. 

Întinse braţul, să dea mâna cu fiecare din ei. Nici unul nu se 
osteni să se ridice în picioare. Apoi Kelley se aşeză pe un scaun. 
David luă şi el loc. 

David se uită pe rând la feţele înşiruite în jurul său. Se aştepta 
la necazuri din partea lui Kelley, gândindu-se că întrunirea de 
acum avea o legătură cu autopsia făcută lui Mary Ann Schiller. 
Bănuia că acesta era motivul pentru care se aflau acolo acei 
reprezentanţi ai spitalului. Spera ca situaţia asta să nu-i aducă 
necazuri şi Angelei. 

— Presupun că ar trebui să intru direct în subiect, spuse 
Kelley. Te întrebi, probabil, cum de am reacţionat atât de rapid 
la modul în care ai procedat în cazul lui Jonathan Eakins. David 
fu uluit cum era posibil ca aceştia trei să se afle aici, vorbindu-i 
despre Jonathan, când el abia începuse să investigheze 
simptomele bietului om? Am fost chemaţi de coordonatoarea 
care urmăreşte rentabilitatea îngrijirii medicale, îi explică 
imediat Kelley. Ea fusese alertată de către asistentele de pe 
etaj, conform unor dispoziţii anterioare. Controlul rentabilităţii 
este vital. Simţim nevoia să intervenim. Aşa cum ţi-am mai 
spus, dumneata recurgi la mult prea multe consulturi, mai ales 
din afara familiei CMV-ului. 

— Şi la mult prea multe analize, interveni Beaton. 

— Precum şi la prea multe teste de diagnosticare, zise 
Caldwell. 

David se holbă la cei trei directori, nevenindu-i să creadă. 
Fiecare îi înapoie privirea cu totală impasibilitate. Ei constituiau 
un tribunal în şedinţă de judecată. Era ca un fel de Inchiziţie. El 
era judecat pentru erezii în domeniul economiei medicale şi nici 
unul dintre inchizitorii lui nu era medic. 

— Vrem să-ţi reamintim că ai de-a face cu un pacient care a 
fost tratat pentru metastază a cancerului de prostată, zise 
Kelley. 

— Ne temem că deja ai fost prea generos şi risipitor cu 
prescripţiile dumitale, spuse Beaton. 

— Ai un trecut în ceea ce priveşte utilizarea resurselor în 
cazul a trei pacienţi anteriori, care, în mod evident, nu mai 


269 


aveau nici o şansă de supravieţuire, adăugă Caldwell. 

David se lupta să-şi controleze sentimentele. Deoarece 
oricum, ca urmare a trei decese succesive, ajunsese să-şi pună 
sub semnul întrebării competenţa, era vulnerabil la criticile 
directorilor. 

— Loialitatea mea este faţă de pacient, spuse el cu sfială, nu 
faţă de o organizaţie sau un institut. 

— Suntem capabili să apreciem filosofia dumitale, replică 
Beaton, dar o asemenea filosofie a dus la criza economică din 
domeniul ocrotirii sănătăţii. Dumneata trebuie să-ţi lărgeşti 
orizonturile. Noi avem loialitate faţă de întreaga comunitate a 
pacienţilor. Nu se poate face totul pentru fiecare membru al 
acesteia. O utilizare raţională a resurselor impune o judecată 
limpede. 

— David, esenţa problemei constă în aceea că dumneata 
foloseşti servicii auxiliare într-o măsură care depăşeşte cu mult 
normele realizate de colegii dumitale medici. 

Urmă o tăcere. David nu ştia ce să spună. În fine, se decise. 

— Ingrijorarea mea în aceste cazuri este cauzată de faptul că 
asist la evoluţia unei maladii infecțioase necunoscute. Dacă asta 
ar fi într-adevăr situaţia, ar fi o nenorocire să nu diagnosticăm 
boala. 

Cei trei directori ai spitalului se uitară unul la altul, să vadă 
cine avea să vorbească. Beaton înălţă din umeri şi zise: 

— Problema asta nu este de competenţa mea. Sunt prima 
care recunosc acest lucru. 

— Valabil şi în ceea ce mă priveşte, spuse Caldwell. 

— Dar se întâmplă că în momentul acesta avem aici, sosit 
pentru consult, un medic specializat în boli infecțioase, aminti 
Kelley. De vreme ce CMV-ul, oricum, îl plăteşte, să-i cerem 
părerea. 

Kelley ieşi din încăpere şi reveni însoţit de doctorul Martin 
Hasselbaum şi de doctorul Clark Mieslich. Se făcură prezentările. 
Doctorul Hasselbaum fu întrebat dacă era posibil ca toţi cei trei 
pacienţi decedați ai lui David şi domnul Eakins să fi fost afectaţi 
de o boală infecțioasă necunoscută. 

— In mod sincer, mă îndoiesc, declară medicul. Nu există nici 
un fel de dovadă că ei ar fi suferit de o maladie infecțioasă. Toţi 


270 


trei au avut pneumonie, însă am impresia că aceasta a fost 
cauzată de o debilitate generală. În toate cele trei cazuri, 
agentul bolii a fost recunoscut ca fiind o bacterie patogenă. 

Kelley îi întrebă pe ambii medici care participaseră la consult 
ce tip de tratament considerau ei că ar trebui să i se aplice lui 
Jonathan Eakins. 

— Unul pur simptomatic, zise doctorul Mieslich, uitându-se 
apoi la doctorul Hasselbaum. 

— Asta ar fi şi recomandarea mea, spuse acesta. 

— Amândoi aţi văzut şi lunga listă de analize cerute de 
doctorul Wilson în scopul precizării unui diagnostic, continuă 
Kelley. Credeţi că vreuna dintre analizele acestea ar fi în 
momentul de faţă de o importanţă crucială? 

Doctorul Mieslich şi doctorul Hasselbaum schimbară o privire. 
Cel care vorbi primul fu doctorul Hasselbaum. 

— Dacă ar fi vorba de un caz al meu, m-aş abţine şi aş 
aştepta să văd ce se întâmplă. E posibil ca până mâine 
dimineaţă starea pacientului să fie normală. 

— Sunt întru totul de aceeaşi părere, zise doctorul Mieslich. 

— Ei bine, trase Kelley concluzia, cred că toţi suntem de 
acord. Ce zici, doctore Wilson? 

Intrunirea luă sfârşit printre zâmbete, strângeri de mâini şi o 
aparentă amiciţie. Dar David se simţea tulburat şi umilit, ba 
chiar deprimat. Cu paşi lenți se înapoie la camera asistentelor şi 
anulă majoritatea recomandărilor scrise pentru Jonathan. După 
aceea se duse să vadă cum se mai simţea acesta. 

— Vă mulţumesc că aţi solicitat ca atâtea persoane să vină şi 
să mă examineze, spuse Jonathan. 

— Cum te simţi? îl întrebă David. 

— Nu ştiu, poate puţin mai bine. 

Când David intră în sala de autopsie, Angela tocmai făcea 
curăţenie. Momentul ales de el fusese bun. O ajută pe Angela să 
ducă înapoi la morgă cadavrul lui Mary Ann. Practic, fu nevoit 
să-i smulgă răspunsurile cu forţa. 

— N-am găsit mare lucru, recunoscu ea. 

— Nimic la creier? întrebă David. 

— In general, era curat, spuse Angela, dar va trebui să vedem 
ce arată examenul microscopic. 


271 


— Vreo tumoră? insistă David. 

— Cred că era una foarte mică în abdomen, răspunse Angela. 
Însă, încă o dată, pentru a fi siguri, va fi necesar să aşteptăm 
rezultatul examenului microscopic. 

— Aşadar, nimic nu ţi-a sărit în ochi ca fiind o cauză a morţii? 

— Avea pneumonie, reaminti Angela. 

David încuviinţă printr-o înclinare a capului. Asta ştia deja şi 
el. 

— Îmi pare rău că n-am găsit mai mult, zise Angela. 

— Îţi sunt recunoscător pentru că ai încercat, spuse David. 

În timp ce se întorceau cu maşina acasă, Angela îşi dădu 
seama că David era deprimat. La întrebările ei nu răspunsese 
decât monosilabic. 

— Presupun că eşti supărat pentru că n-am găsit cine ştie ce 
la autopsie, zise ea, negrăbindu-se să coboare din maşină după 
ce ajunseseră acasă. 

— Parţial şi din cauza asta, răspunse el, oftând. 

— David, tu eşti un medic minunat, talentat. Te rog să 
încetezi cu atitudinea asta dură faţă de tine însuţi. 

Atunci David îi povesti cum fusese luat de Kelley în faţa 
tribunalului aceluia inchizitorial. Angela deveni lividă. 

— Ce tupeu! exclamă ea. N-ar trebui ca administratorii 
spitalului să ajungă să se implice în stabilirea tratamentului 
medical. 

— Nu ştiu, zise David, oftând. În unele privinţe au dreptate. 
Costul asistenţei medicale constituie o problemă. Insă lucrurile 
nu mai sunt atât de clare când e vorba de amănunte legate de 
un bolnav anume. Dar medicii la care am apelat pentru consult 
au fost de partea administratorilor. 

La masa de seară, David constată că nu îi era foame; nu făcea 
decât să-şi plimbe mâncarea de colo-colo prin farfurie. Pentru a 
înrăutăţi situaţia, Nikki se plânse că nu se simţea bine. 

Pe la ora opt, fetiţa începu să devină congestionată şi Angela 
o luă la etaj, pentru terapia respiratorie. După ce aceasta se 
termină, Angela reveni la David, în camera de zi. Televizorul era 
în funcţiune, dar David nu se uita la ecran; stătea cu privirile 
aţintite spre foc. 

— Poate c-ar fi mai bine ca Nikki să nu se ducă mâine la 


272 


şcoală, zise Angela. 
David nu răspunse. Angela se uită cu atenţie la faţa lui. 
Deocamdată nu ştia cine o îngrijora mai tare: Nikki sau David. 


273 


18 


Luni, 25 octombrie 


DE CUM DESCHISE OCHII LA SUNETUL CEASULUI deşteptător, 
Angela fu dezamăgită că nu-l găsi pe David lângă ea. După ce 
se sculă din pat, aranjă aşternuturile. Cerul acoperit prevestea 
iminenţa unor averse. _ 

Cobori la parter, să-l caute pe David. Il găsi şezând în camera 
de zi. 

— Te-ai sculat de mult? îl întrebă, încercând să pară voioasă. 

— De la patru, răspunse David. Dar nu te speria. Cred că 
astăzi mă simt ceva mai bine, adăugă apoi, adresându-i Angelei 
un zâmbet nu foarte convins. 

Deşi continua să fie îngrijorată în legătură cu David, Angela fu 
mulţumită în ceea ce priveşte respiraţia lui Nikki. Fetiţa se trezi 
fără absolut nici o congestie. Şi din nou dormise fără întreruperi 
toată noaptea, nemaifiind chinuita de nici un coşmar. Chiar şi 
Angela fu nevoita să accepte că era posibil ca David să fi avut 
dreptate cu privire la efectele binefăcătoare ale glumei sale 
prosteşti, cu măştile de Halloween. 

Din păcate, un coşmar avusese însăşi Angela. Fusese un vis în 
care se făcea că se întorcea acasă de la cumpărături, încărcată 
cu pungi pline cu articole de băcănie şi găsea bucătăria 
inundată în sânge. Dar nu era un sânge uscat. Era un sânge 
proaspăt, ce se scurgea de pe pereţi alcătuind bălți pe 
pardoseală. 

După tratamentul respiratoriu al lui Nikki, Angela îi auscultă 
cu atenţie pieptul. În mod categoric, acesta era curat. Spre 
bucuria lui Nikki, Angela îi spuse că putea să se ducă la şcoala. 

În ciuda posibilităţii de a începe să plouă, David insistă să 
plece la spital cu bicicleta. Angela nu încercă să-l facă să se 
răzgândească. Intuia că însuşi faptul că el era în stare să dea 
dovadă de entuziasm pentru aşa ceva constituia un semn bun. 


274 


După ce o lăsă pe Nikki la şcoală, Angela îşi continuă drumul 
spre laborator, nerăbdătoare să se apuce de muncă. De obicei, 
lunea era foarte mult de lucru, deoarece în cursul weekendului 
se strângeau o mulţime de analize care trebuia să fie prelucrate. 
Intrând repede în biroul ei, abia după ce-şi agăţase pardesiul în 
cuier îl observă pe Wadley. Acesta stătea în picioare, nemişcat, 
lângă uşa de comunicare. 

— Bună dimineaţa, zise Angela, încercând să pară voioasă. 

Lăsându-şi haina în cuier, se întoarse cu faţa către şeful ei. 

Imediat îi fu clar că acesta era nemulţumit. 

— Mi s-a adus la cunoştinţă că ai făcut o autopsie aici, în 
laborator, zise Wadley, mânios. 

— Este adevărat, recunoscu Angela. Dar am făcut-o în timpul 
meu liber. 

— E posibil s-o fi făcut în timpul dumitale liber, însă autopsia a 
fost făcută în laboratorul meu, replică Wadley. 

— Nu neg că am folosit facilităţile spitalului, spuse Angela, 
nefiind de acord cu afirmaţia că laboratorul îi aparţinea lui 
Wadley; făcea parte din dotarea spitalului. 

Wadley nu era decât un salariat al acestuia, întocmai ca şi ea. 

— i s-a atras atenţia în mod foarte clar că autopsiile nu sunt 
permise. 

— Mi s-a atras atenţia în mod foarte clar că autopsiile nu sunt 
plătite de CMV. 

Privirea rece ca de gheaţă a lui Wadley sfredeli ochii Angelei. 

— In cazul acesta dă-mi voie să lămuresc o neînțelegere, zise 
el. In cadrul acestei secţii nu se va face nici o autopsie decât cu 
acordul meu. Eu sunt cel care conduce această secţie, nu 
dumneata. Şi-n afară de asta, am dat dispoziţii ca laboranţii să 
nu prelucreze lamelele, culturile sau mostrele de toxicologie. 

Cu aceste cuvinte, Wadley se înapoie în biroul său şi închise 
uşa de comunicare, trântind-o. 

Ca de obicei după una dintre confruntările lor tot mai 
frecvente, Angela era supărată. De cum îşi recăpăta stăpânirea 
de sine, scoase pe masa de lucru probele de ţesuturi, culturile şi 
mostrele de toxicologie pe care le prelevase de la Mary Ann. 
Apoi ambală cu grijă culturile şi materialul toxicologic şi trimise 
totul la secţia din Boston în cadrul căreia lucrase ea în trecut. 


275 


Avea acolo destui prieteni la care să apeleze pentru prelucrarea 
lor. Probele de ţesuturi le păstră, intenţionând să studieze ea 
însăşi lamelele. 


David îşi făcu rondul de vizite la pacienţi, lăsându-l în mod 
deliberat la urmă pe Jonathan. Când intră în camera lui, avu un 
şoc - patul era gol. 

Presupunând că fusese transferat pentru cine ştie ce motiv 
ridicol în altă încăpere, aşa cum se întâmplase şi cu John Tarlow, 
David se duse la camera asistentelor să întrebe unde îl putea 
găsi pe Jonathan. Janet Colburn îl informă că domnul Eakins 
fusese transferat în cursul nopţii, de către medicul de gardă, la 
grupul de terapie intensivă. 

David rămase mut de uimire. 

— Domnul Eakins avea dificultate respiratorie şi a intrat în 
comă, adăugă Janet. 

— De ce n-am fost chemat? întrebă David. 

— Aveam dispoziţie să nu vă chemăm, răspunse Janet. 

— Dată de către cine? 

— De Michael Caldwell, directorul spitalului pentru probleme 
de ordin medical. 

— Asta-i absurd! strigă David. De ce...? 

— Ni s-a spus că, dacă veţi avea de pus unele întrebări, să o 
sunaţi pe doamna Beaton, zise Janet. Nu daţi vina pe noi. 

David era înnebunit de furie. Directorul adjunct medical nu 
avea dreptul de a emite un astfel de ordin. David nu auzise 
niciodată o asemenea absurditate. Era suficient de rău că aceşti 
administratori îşi permiteau să-i dea sfaturi, dar a interveni în 
mod atât de brutal în îngrijirea unui bolnav constituia o totală 
încălcare a drepturilor lui de medic. 

David înţelegea totuşi că nu cu asistenta şefă trebuia să 
discute. Plecă imediat din camera asistentelor, în căutarea 
pacientului său. În cele din urmă, constată că starea lui Jonathan 
era, într-adevăr, critica. Bolnavul era în comă şi conectat la 
plămânul artificial, aşa cum foarte de curând fusese şi Mary 
Ann. David îi auscultă pieptul. Şi Jonathan făcuse pneumonie. 
Cercetând punga de perfuzii, văzu că lui Jonathan i se 
administrau în mod continuu antibiotice intravenoase. 


276 


Se duse la pupitrul central să studieze foaia de observaţii a lui 
Jonathan. Işi dădu repede seama că evoluţia stării acestuia 
începuse să semene aidoma cu cea a celor trei pacienţi ai săi 
decedați. Jonathan manifestase probleme ale aparatului 
gastrointestinal, ale sistemului nervos central şi ale sistemului 
circulator. 

David luă receptorul s-o sune pe Helen Beaton, când 
coordonatorul grupului de terapie intensivă îl bătu uşor pe umăr 
şi-i înmână un alt telefon. Îl căuta Charles Kelley. 

— M-au informat asistentele că ai venit la grupul de terapie 
intensivă, zise acesta. Le-am rugat să mă cheme în clipa în care 
vei apărea. Voiam să-ţi aduc la cunoştinţa că de cazul Eakins se 
va ocupa un alt medic din cadrul CMV-ului. 

— Nu puteţi face asta, protestă David, mânios. 

— Fii calm, doctore Wilson, replică Kelley. Bineînţeles că CMV- 
ul poate să transfere un bolnav în îngrijirea altui doctor şi chiar 
asta am făcut. Am încunoştinţat şi familia şi ei au fost perfect de 
acord. 

— De ce? întrebă David, al cărui glas îşi pierduse aproape 
toată iritarea la aflarea veştii că în spatele acelei schimbări se 
ascundeau şi rudele bolnavului. 

— Considerăm că dumneata eşti prea mult implicat 
emoţional, răspunse Kelley. Am decis de comun acord că ar fi 
mai bine pentru toţi dacă ţi s-ar lua cazul. In felul acesta ţi se va 
da o şansă să te linişteşti. Sunt conştient că ai fost foarte 
stresat. David nu ştia ce să creadă şi, cu atât mai puţin, ce să 
zică. Se gândi să atragă atenţia asupra faptului că starea lui 
Jonathan se înrăutăţise întocmai aşa cum se temuse el, dar 
decise că era preferabil să tacă. Nu era probabil ca Kelley să 
ţină seama de ce ar fi avut el de spus. Nu uita ce am discutat 
ieri, continuă Kelley. Sunt convins că, dacă vei reflecta puţin, vei 
înţelege punctul nostru de vedere. 

Când închise telefonul, David oscila între două stări de spirit. 
Pe de o parte, încă mai era furios că i se luase cazul printr-o 
decizie unilaterală, iar pe de alta, în spusele lui Kelley exista un 
sâmbure de adevăr. David nu trebuia decât să se uite la mâinile 
sale tremurânde pentru a recunoaşte că era mult prea implicat 
emoţional. 


277 


Cu paşi nesiguri, ieşi din grupul de terapie intensivă. Când 
trecu pe lângă Jonathan, nici măcar nu se uită la el. Ajuns pe 
coridor, constată, privindu-şi ceasul, că era prea devreme 
pentru a se duce la cabinetul său, aşa că se duse la fişierul cu 
foile de observaţii ale bolnavilor. 

Scoase foile referitoare la Marjorie, John şi Mary Ann. 
Instalându-se în intimitatea cabinei de dictare, revăzu fiecare 
foaie de observaţii, recapitulând respectivele evoluţii în decursul 
perioadei de spitalizare. Citi toate recomandările lui, toate 
însemnările asistentelor şi se uită la toate datele obţinute de la 
laborator şi la rezultatele testelor de diagnosticare. 

Incă nu renunţase la ideea că răspunzătoare pentru sfârşitul 
nefast în toate cele trei cazuri era o infecţie necunoscută, ceva 
ce pacienţii lui contractaseră în timpul în care se aflaseră în 
spital. 

O astfel de infecţie se numea infecţie nosocomială. David 
citise despre asemenea incidente survenite în alte spitale. Toţi 
pacienţii lui avuseseră pneumonie, însă fiecare caz fusese 
cauzat de către o tulpină bacteriană diferită. În mod cert, 
pneumonia fusese rezultatul vreunei infecţii preliminare. 

Singurul element comun în toate cele trei cazuri fusese 
istoricul bolii. Toţi pacienţii fuseseră trataţi de cancer, cu diverse 
combinaţii de chirurgie, chimioterapie şi radioterapie. Dintre 
toate aceste tratamente, singurul comun pentru toţi pacienţii 
fusese chimioterapia. 

David ştia foarte bine că unul din efectele secundare al 
chimioterapiei era scăderea rezistenţei la infecţii a bolnavului 
prin afectarea sistemului imunologic. Se întrebă dacă era posibil 
ca aceasta să aibă vreo legătură cu rapida evoluţie negativă a 
acelor bolnavi. Oncologul, expertul în astfel de probleme, 
acordase totuşi o mică importanţă acestui factor, deoarece în 
toate cele trei cazuri chimioterapia se încheiase cu mult înaintea 
spitalizării. Sistemele imunologice ale celor trei pacienţi 
reveniseră de mult la normal. 

Pagerul de la centura lui David îi întrerupse gândurile. 
Uitându-se la ecranul cu diode lichide, recunoscu numărul: era 
cel al camerei de gardă. Punând la locul lor foile de observaţii, 
porni în grabă spre parter. 


278 


Pacientul era Donald Anderson, un alt vizitator frecvent al lui 
David. Diabetul lui Donald era deosebit de greu de controlat şi 
constituia principala cauză a deselor sale motive de a se 
prezenta la medic. Venirea sa de acum nu făcea excepţie. Când 
intră în cabinetul de consultaţii, David îşi dădu imediat seama că 
zahărul din sângele lui Donald scăpase de sub control. Donald 
era într-o stare semicomatoasă. 

David ceru efectuarea unei verificări complete a glicemiei şi 
începu un tratament intravenos. Cât timp aşteptă rezultatele de 
la laborator, stătu de vorbă cu Shirley Anderson, soţia lui 
Donald. 

— De o săptămână îi este rău, se plânse aceasta. Dar ştiţi şi 
dumneavoastră cât e de încăpățânat. 

— Cred că va trebui să-l internăm, zise David. Va dura câteva 
zile până când îi vom stabili un nou regim. 

— Chiar speram să-l internaţi, spuse Shirley. E greu când el 
este în starea asta, cu copiii şi cu toate celelalte probleme. 

Când obţinu rezultatele privitoare la glicemie, David se miră 
că Donald nu fusese şi mai lipsit de vlagă decât era. Revenind 
să discute cu el - acum lucid datorită perfuziilor - reacţionă cu 
întârziere la vederea unui chip cunoscut, zărit din mers, într- 
unul din celelalte cabinete de consultaţii: era Caroline 
Helmsford, prietena lui Nikki. Alături de ea se afla doctorul 
Pilsner. 

David se strecură pe lângă Caroline, trecând faţă-n faţă cu 
doctorul Pilsner. Fetiţa se uită la David cu ochi rugători. Partea 
de jos a feţei îi era acoperită de o mască prin care primea 
oxigen. Tenul îi era cenuşiu, cu o uşoară nuanţă albăstrie. 
Respira anevoie. 

Doctorul Pilsner tocmai îi ausculta pieptul. Când îl văzu pe 
David, îi zâmbi. De cum termină examinarea, îl luă pe David 
deoparte. 

— Sărmana copilă trece prin clipe grele, comentă el. 

— Ce nu-i în ordine? se interesă David. 

— Situaţia obişnuită, răspunse doctorul Pilsner. Este 
congestionată şi are o febră cam mare. 

— O veţi interna? întrebă David. 

— Categoric. Dumneata ştii mai bine decât alții că nu ne 


279 


putem asuma riscuri când e vorba de astfel de probleme. 

David încuviinţă printr-o înclinare a capului. Într-adevăr, ştia. 
Se uită încă o dată la Caroline, care se chinuia să respire. Pe 
patul acela mare din cabinetul medical părea foarte mică şi 
extrem de vulnerabilă. Vederea ei îl făcu să se gândească 
îngrijorat la Nikki. Dată fiind fibroza ei chistică, pe pat s-ar fi 
putut să fie Nikki, nu Caroline. 


— Sunteţi căutată la telefon de medicul legist şef, îi spuse 
Angelei una dintre secretare. 

Angela ridică receptorul. 

— Sper că nu te deranjez? zise Walt. 

— Absolut deloc, răspunse Angela. 

— Am căpătat câteva date de ultimă oră în legătură cu 
autopsia lui Hodges, anunţă Walt. Te interesează? 

— Categoric, îl asigură Angela. 

— Mai întâi de toate, tipul avea în fluidul ocular o însemnată 
cantitate de alcool, zise Walt. 

— Nu ştiam că aşa ceva s-ar putea detecta după un timp atât 
de îndelungat, se miră Angela. 

— Dacă putem obţine fluid ocular, este uşor, spuse medicul 
legist. Alcoolul e destul de stabil. De asemenea, am primit 
confirmarea că ADN-ul pielii de sub unghiile lui este diferit de al 
său propriu. Aşa că, în mod indubitabil, pielea provine de la 
ucigaş. 

— Ce se ştie despre particulele acelea de carbon din piele? 
întrebă Angela. V-aţi mai gândit la ele? 

— Ca să fiu sincer, nu m-am gândit prea mult. Însă mi-am 
schimbat părerea în legătură cu faptul că ar fi contemporane cu 
lupta dintre victimă şi asasin. Mi-am dat seama că particulele se 
aflau în dermă, nu în epidermă. Trebuie să fi fost o rană mai 
veche, ca de pildă o înţepătură cu creionul, de pe vremea când 
era la şcoala primară. Eu însumi am o astfel de urmă pe braţ. 

— Am şi eu una în palma mâinii drepte, zise Angela. 

— Motivul pentru care nu m-am ocupat prea mult de caz este 
că n-a existat presiune nici din partea procurorului general al 
statului, nici din cea a poliţiei statale. Din păcate, am fost 
supraaglomerat cu alte cazuri, la care se face o presiune 


280 


enormă. 

— Înţeleg, spuse Angela. Problema continuă totuşi să mă 
intereseze. Dacă mai apar noutăţi, te rog să mi le aduci la 
cunoştinţă. 

După ce închise telefonul, Angela rămase cu gândurile 
îndreptate asupra afacerii Hodges, întrebându-se ce făcea Phil 
Calhoun. De când îl vizitase şi-l angajase, nu mai avusese nici o 
veste de la el. Gândul la Hodges şi la Calhoun îi readuse în 
minte sentimentul de vulnerabilitate pe care-l avusese când 
David plecase noaptea de acasă pentru a se duce la spital. 

Uitându-se la ceas, Angela îşi dădu seama că era timpul să ia 
pauza de prânz. Deconecta microscopul electronic, îşi înhăţă din 
cuier pardesiul, ieşi din clădire şi se duse la maşină. li declarase 
lui David că voia să aibă un revolver şi vorbise serios. 

În Bartlet nu existau magazine cu articole de sport, dar 
magazinul de articole de uz casnic Staley's avea o serie de arme 
de foc. Când Angela explică exact ce dorea, domnul Staley 
deveni într-o clipă serviabil. O întrebă ce motive o îndemnau să 
cumpere un revolver. Aflând că scopul era apărarea locuinţei 
sale, negustorul îi recomandă o puşcă de vânătoare. 

Pentru a-şi face alegerea, Angela nu avu nevoie de mai mult 
de un sfert de oră. Cumpără o puşcă de vânătoare de calibrul 
doisprezece, cu repetiţie. Domnul Staley fu mai mult decât 
fericit să-i arate cum să încarce şi cum să descarce arma. Avu 
deosebită grijă să-i explice funcţionarea siguranţei trăgaciului. 
Arma de foc se vindea însoţită de o broşură şi domnul Staley o 
îndemnă s-o citească. 

În drumul de înapoiere la maşină, Angela se simţea jenată cu 
pachetul ei, deşi insistase ca domnul Staley să-l învelească într- 
o hârtie groasă, cafenie; obiectul dinăuntru era, oricum, uşor de 
recunoscut. Până acum, nu cărase niciodată o puşcă. In cealaltă 
mână ţinea o cutie cu cartuşe. 

Cu un sentiment de imensă uşurare, puse puşca în 
portbagajul maşinii. Îndreptându-se către portiera de pe partea 
şoferului, aruncă, dincolo de parc, o privire spre clădirea secţiei 
de poliţie şi avu o ezitare. De când cu confruntarea cu 
Robertson, în dimineaţa precedentă, se simţise vinovată. De 
asemenea, ştia că David avusese dreptate. Din partea ei, fusese 


281 


o nesăbuinţă să şi-l facă duşman pe şeful poliţiei, chiar dacă 
acesta era un imbecil fără pereche. 

Dând drumul portierei maşinii, traversă spaţiul verde şi intră 
în secţia de poliţie. După un minut de aşteptare, Robertson se 
îndură s-o primească. 

— Sper că nu vă deranjez, spuse Angela. 

— Nici un deranj, mârâi el, în timp ce ea păşea în încăpere. 

— Nu vreau să vă răpesc mult timp, zise Angela, luând loc pe 
un scaun. 

— Sunt un slujbaş la dispoziţia cetăţenilor, replică Robertson, 
cu obrăznicie. 

— Am venit ca să-mi cer scuze pentru ieri. 

— Oh? exclamă Robertson, în mod vădit luat prin surprindere. 

— Purtarea mea a fost total nepotrivită, spuse Angela şi îmi 
pare rău. Asta s-a întâmplat numai fiindcă am fost realmente 
copleşită de descoperirea acelui cadavru în casa mea. 

— Ei bine, este amabil din partea dumitale că ai venit, zise 
Robertson, vizibil tulburat. Nu se aşteptase la aşa ceva. Îmi pare 
rău de Hodges. Vom ţine cazul deschis şi vă vom da de ştire 
dacă mai apare vreun indiciu. 

— Ceva a apărut în dimineaţa aceasta, spuse Angela, 
vorbindu-i apoi lui Robertson despre posibilitatea ca ucigaşul lui 
Hodges să fi avut pe braţ o depunere de carbon provenită de la 
un creion. 

— De la un creion? repetă Robertson mirat. 

— Da, confirma Angela. Ridicându-se în picioare, întinse 
braţul stâng cu palma în sus şi-i arătă o mică pată neagră, sub 
piele. Ceva asemănător cu asta, îi explică ea. M-am ales cu ea în 
clasa a treia. 

— Oh, înţeleg, spuse Robertson, dând din cap în vreme ce un 
zâmbet ambiguu îi flutură în colţurile gurii. Ei bine, îţi 
mulţumesc pentru pont. 

— Tocmai m-am gândit să vi-l pasez, zise Angela. Medicul 
legist mai spunea şi că pielea de sub unghiile lui Hodges era, în 
mod indiscutabil, a asasinului. S-a efectuat o verificare a ADN- 
ului. 

— Necazul este că, fără un suspect, idioţeniile astea 
supersofisticate, cu ADN-ul, nu sunt de mare folos, replică 


282 


Robertson. 

— S-a vorbit cândva despre un orăşel din Anglia, în care un 
caz de viol a fost rezolvat cu ajutorul amprentelor de ADN, 
remarcă Angela. Tot ce-au avut de făcut a fost să-i supună pe 
toţi locuitorii oraşului la un test de ADN. 

— Aoleu! exclamă Robertson. Îmi pot imagina ce ar zice 
Uniunea Americană a Drepturilor Civice dacă aş încerca să fac 
chestia asta aici, în Bartlet. 

— Nu sugerez s-o faceţi, spuse Angela, dar voiam să aveţi 
cunoştinţă de amprenta ADN. 

— lţi mulţumesc, zise Robertson. Şi-ţi mulţumesc că ai venit 
pe-aici, adăugă, ridicându-se în picioare când Angela îşi părăsi 
scaunul, pregătindu-se de plecare. 

Uitându-se pe fereastră, o urmări cu privirea pe Angela până 
când aceasta urcă în maşină. In timp ce ea demara, Robertson 
luă telefonul şi apăsă una din tastele cu formare automată a 
numărului. 

— N-o să vă vină să credeţi, dar femeia aia nu se lasă. E ca un 
câine care a înhăţat un os. 

Faptul că încercase să lămurească lucrurile cu Robertson o 
făcea pe Angela să se simtă mai bine. Totodată, nu se amăgea 
singură, crezând că ar fi schimbat cu ceva situaţia. ln mod 
intuitiv, ştia că el tot nu avea să mişte nici măcar un deget 
pentru a contribui la rezolvarea cazului Hodges. 

Când ajunse la spital, constată că toate locurile de parcare 
rezervate pentru personalul medical din apropierea intrării din 
spate a spitalului erau ocupate. Fu nevoită să zigzagheze înainte 
şi înapoi, în căutarea unui loc liber. Negăsind nici unul, îşi 
continuă drumul până în parcarea superioară. In cele din urmă, 
zări unul tocmai în colţul cel mai îndepărtat. li luă aproape cinci 
minute să se întoarcă pe jos la uşa spitalului. 

— Asta nu-i ziua mea norocoasă, zise ea cu voce tare când 
intră în clădire. 


— Dar garajul cu parcare nici măcar n-o să poată fi văzut din 
oraş, protestă Traynor, vorbind la telefon şi abia ascunzându-şi 
frustrarea. Discuta cu Ned Banks, care, în anul precedent, 
devenise unul dintre consilierii oraşului. Nu, nu, nu! repetă el. 


283 


Nu trebuie să arate ca un buncăr din al Doilea Război Mondial. 
De ce să nu ne întâlnim cândva la spital, ca să-ţi arăt macheta? 
Te asigur că e destul de atrăgătoare. Şi dacă Spitalul Orăşenesc 
Bartlet intenţionează să devină spitalul de bază al statului, 
garajul ăsta ne este necesar. 

Collette, secretara lui Traynor, intră în încăpere şi puse pe 
mapa din faţa acestuia o carte de vizită. În momentul acela Ned 
continua să susţină că Bartleul avea să-şi piardă farmecul. 
Traynor luă cartea de vizită. Pe cartonaş scria: „Phil Calhoun, 
detectiv particular, servicii garantat mulţumitoare.” Traynor 
acoperi cu mâna receptorul şi şopti: 

— Cine dracu' este acest Calhoun? 

— Nu l-am mai văzut niciodată, răspunse Collette, înălţând 
din umeri, dar el afirmă că vă cunoaşte. Oricum, aşteaptă afară. 
Eu trebuie să dau o fugă până la oficiul poştal. 

Traynor îşi flutură mâna către secretara sa în semn de la 
revedere, apoi lăsă pe masă cartea de vizită. Între timp, Ned 
continua să deplângă recentele schimbări din Bartlet, mai ales 
construirea blocurilor de locuinţe comune în apropierea 
autostrăzii interstatale. 

— Ascultă, Ned, sunt nevoit să plec rapid, îi reteză Traynor 
vorba. Sper cu adevărat să te gândeşti puţin la acest garaj al 
spitalului, dotat cu posibilităţi de parcare. Ştiu că Wiggins a 
vorbit împotriva lui, dar pentru spital e important. Şi, sincer, am 
nevoie de toate voturile pe care le pot obţine. 

Scârbit, Traynor puse receptorul în furcă. Îi era greu să 
înţeleagă miopia majorităţii consilierilor. Nici unul din ei nu 
părea să-şi dea seama de importanţa economică a spitalului şi 
acest lucru făcea ca funcţia lui de preşedinte al consiliului de 
conducere al acestuia să devină mult mai dificilă. 

Cu prudenţă, Traynor aruncă o privire în anticamera biroului, 
ca să-l vadă pe detectivul particular pe care se presupunea că l- 
ar fi cunoscut. Un bărbat corpolent, îmbrăcat cu o cămaşă 
cadrilată în alb şi negru, răsfoia unul din rapoartele trimestriale 
ale spitalului. Lui Traynor îi păru vag cunoscut, fără totuşi a şti 
de unde. 

Îl invită pe Calhoun în birou. În timp ce dădeau mâna, Traynor 
îşi scormonea memoria, însă tot fără nici un rezultat. Îi arătă 


284 


vizitatorului său un fotoliu şi amândoi luară loc. 

Abia când Calhoun menţiona că fusese poliţist statal se lămuri 
Traynor. 

— Îmi amintesc, zise el. Pe vremuri erai prieten cu fratele lui 
Harley Strombell. 

Calhoun confirmă printr-o înclinare a capului şi-l complimenta 
pe Traynor pentru memoria sa. 

— Niciodată nu uit un chip, se lăudă acesta. 

— Voiam să vă pun câteva întrebări în legătură cu doctorul 
Hodges, spuse Calhoun, trecând direct la subiect. 

Cu gesturi nervoase, Traynor răsucea între degete ciocănelul 
pe care-l folosea în şedinţele consiliului executiv al spitalului. 
Nu-i plăcea să răspundă unor întrebări referitoare la Hodges şi 
totuşi se temea să refuze. N-ar fi vrut să facă din asta o 
problemă. Dorea doar ca toată povestea aceasta neplăcută cu 
Hodges să dispară. 

— Interesul dumitale esta personal sau profesional? îl întrebă 
pe Calhoun. 

— O combinaţie, răspunse detectivul. 

— Ai fost angajat? 

— S-ar putea spune şi aşa. 

— De către cine? 

— Nu-mi este îngăduit să numesc persoana. Ca om al legii, 
sunt sigur că înţelegeţi. 

— Dacă te aştepţi ca eu să fiu cooperant, ar trebui să fii 
dumneata însuţi puţin mai sincer. 

Calhoun îşi scoase din buzunar cutia de Antonio y Cleopatra, 
întrebă dacă i se îngăduia să fumeze şi-i oferi un trabuc lui 
Traynor, dar acesta îl refuză. Calhoun şi-l aprinse tacticos pe-al 
său. Suflă spre tavan un nor de fum şi apoi vorbi: 

— Familia este interesată să afle cine a fost răspunzător de 
moartea brutală a doctorului. g 

— E ceva lesne de înţeles, încuviinţă Traynor. Imi poţi da 
cuvântul dumitale că vei fi discret cu orice aş spune? 

— Absolut. 

— Atunci, e-n ordine. Ce anume vrei să mă întrebi? 

— Sunt în curs de alcătuire a unei liste de persoane care îl 
antipatizau pe Hodges, zise Calhoun. Ştiţi pe cineva care ar 


285 


trebui să fie inclus în lista mea? 

— Jumătate din locuitorii oraşului, răspunse Traynor, 
izbucnind într-un râs scurt. Dar nu m-aş simţi în largul meu dacă 
aş da nume. 

— Înţeleg că l-aţi văzut pe Hodges în noaptea crimei, spuse 
Calhoun. 

— Hodges a dat buzna într-o şedinţă pe care o ţineam la 
spital, preciză Traynor. Asta era un obicei neplăcut de-al lui, pe 
care şi-l permitea mult prea des. 

— Inţeleg că Hodges era mânios. 

— De unde ai auzit amănuntul acesta? 

— Am stat de vorbă cu o serie de persoane din oraş. 

— Hodges era mânios tot timpul, zise Traynor. Era cronic 
nemulţumit de modul în care conducem noi spitalul. Vezi 
dumneata, doctorul Hodges avea în legătură cu această 
instituţie o concepţie de proprietar. De asemenea, avea o 
gândire învechită. Era un doctor de şcoală veche, care a condus 
spitalul într-o perioadă caracterizată printr-o situaţie economică 
înfloritoare, aducătoare de profit. Nu avea absolut nici un simţ al 
aprecierii noului mediu de asistenţă medicală coordonată şi de 
competiţie managerială. Pur şi simplu, nu înţelegea. 

— Cred că nici eu nu ştiu prea multe despre asemenea 
chestiuni, recunoscu Calhoun. 

— Mai bine ai învăţa, îl sfătui Traynor, deoarece este o 
problemă actuală. În ce plan de ocrotire a sănătăţii eşti 
încadrat? 

— La CMV, declară Calhoun. 

— Bravo! îl felicită Traynor. Îngrijire medicală coordonată. Faci 
deja parte din ea şi nici măcar nu ştii. 

— Înţeleg că atunci când doctorul Hodges a dat buzna peste 
şedinţa dumneavoastră de la spital, avea la el nişte foi de 
observaţii de-ale spitalului, zise Calhoun. 

— Nişte fragmente din unele foi de observaţii, îl corectă 
Traynor. Dar eu nu m-am uitat la ele. Intenţionam ca a doua zi 
să iau prânzul cu el şi să discutăm problema care-l frământa. 
Fără îndoială, era ceva legat de foştii lui pacienţi. Se plângea 
mereu că acestora nu li se acorda atenţia cuvenita unor VIP-uri. 
Sincer să fiu, omul era o adevărată pacoste. 


286 


— O deranja doctorul Hodges pe Helen Beaton, cea care 
devenise de curând director general al spitalului? 

— Oh, Dumnezeule, da! confirmă Traynor. Hodges nu se jena 
să năvălească în biroul ei la orice oră din zi. Helen Beaton a fost, 
probabil, persoana care a avut cel mai mult de suferit de pe 
urma beţelor în roate puse de Hodges. În definitiv, ea ocupase 
fostul lui post. Şi cine se pricepea mai bine decât el să-i facă 
greutăţi? 

— Înţeleg că în noaptea aceea în care el a dat buzna peste 
şedinţa dumneavoastră, l-aţi întâlnit pe Hodges a doua oară, 
zise Calhoun. 

— Din păcate, da, recunoscu Traynor. La han. După cele mai 
multe şedinţe de la spital, de regula ne ducem la han. In 
noaptea aceea, Hodges se afla acolo, bând ca de obicei şi tot ca 
de obicei pus pe harţă. 

— A avut o discuţie neplăcută cu Robertson? 

— Bineînţeles. 

— Şi cu Sherwood? 

— Cu cine ai stat de vorbă? întrebă Traynor. 

— Doar cu câţiva localnici ai oraşului, răspunse Calhoun, 
înţeleg că şi doctorul Cantor a spus câteva lucruri jignitoare 
despre Hodges. 

— Nu ţin minte. Dar de ani de zile nu-l înghiţea pe Hodges. 

— Cum aşa? 

— Hodges a preluat radiologia şi patologia pentru spital. Voia 
ca spitalul să sporească profiturile neaşteptate pe care le 
aduceau acele secţii de pe urma echipamentelor aflate în 
proprietatea spitalului. 

— Dar dumneavoastră? întrebă Calhoun. Am auzit că nici 
dumneavoastră nu-l îndrăgeaţi pe Hodges. 

— Ti-am mai spus - individul era o pacoste şi un dobitoc. 
Conducerea spitalului era îndeajuns de dificila şi fără amestecul 
lui continuu în treburile noastre. 

— Am auzit că ar fi fost ceva personal, insistă Calhoun. Ceva 
în legătură cu sora dumneavoastră. 

— la te uită! Da’ ştiu că ai surse bune. 

— Simple bârfe de prin oraş. 

— Ai dreptate, recunoscu Traynor. Nu-i nici un secret. Sora 


287 


mea, Sunny, s-a sinucis după ce Hodges a anulat privilegiile de 
care se bucura soţul ei în spital. 

— Aşa că dumneavoastră îl socoteaţi vinovat pe Hodges? 

— Mai mult la vremea aceea decât acum, preciză Traynor. La 
naiba! Soţul lui Sunny era un beţivan. Hodges ar fi trebuit să-i 
retragă dreptul de a profesa înainte ca nenorocitul acela să fi 
apucat să facă realmente vreun rău. 

— O ultimă întrebare, zise Calhoun. Ştiţi cine l-a ucis pe 
doctorul Hodges? 

Traynor izbucni în râs, apoi clătină din cap. 

— N-am nici cea mai mică idee şi nici nu-mi pasă, spuse el 
apoi. Singurul lucru de care-mi pasă este efectul pe care s-ar 
putea să-l aibă moartea lui asupra spitalului. 

Calhoun se ridică în picioare şi îşi strivi trabucul într-o 
scrumieră de pe colţul biroului lui Traynor. 

— Fă-mi un serviciu, zise Traynor. Eu ţi-am înlesnit lucrurile, 
deşi nu eram obligat să-ţi spun nimic. Tot ce-ţi cer eu este să nu 
dai amploare acestei afaceri cu Hodges. Dacă descoperi cine a 
fost făptaşul şi intenţionezi să-l dai pe individ în vileag, mai 
înainte încunoştinţează-mă pe mine, ca spitalul să-şi poată lua 
unele măsuri în legătură cu publicitatea, mai ales dacă ucigaşul 
ar avea ceva de-a face cu spitalul. Şi fără asta ne confruntăm 
actualmente cu o problemă de relaţii cu publicul referitoare la o 
altă chestiune. Nu avem nevoie ca imaginea noastră să aibă de 
suferit şi prin altceva. 

— Mi se pare raţional. 

După ce îl conduse pe Calhoun spre ieşire, Traynor reveni la 
biroul său, căută numărul de telefon de la Boston al Clarei 
Hodges şi formă cifrele. 

— Vreau să te întreb ceva, îi spuse el după obişnuitele 
introduceri glumeţe. lţi este cunoscut un domn cu numele de 
Phil Calhoun? 

— Din câte îmi amintesc, nu, zise Clara. De ce mă-ntrebi? 

— Chiar adineauri a fost în biroul meu, îi explică Traynor. E 
detectiv particular. A venit ca să pună întrebări referitoare la 
Dennis. A dat de înţeles că ar fi fost angajat de către familie. 

— Te asigur că eu una n-am angajat nici un detectiv 
particular, spuse Clara. Şi nici nu-mi pot imagina pe altcineva 


288 


din familie făcând aşa ceva, mai ales fără ştirea mea. 

— De asta mă temeam. Dacă mai afli alte lucruri despre 
individul ăsta, te rog să-mi dai de ştire. 

— Cu siguranţă, aşa voi face, zise Clara. 

Traynor închise telefonul şi  oftă. Avea  neplăcutul 
presentiment că urmau şi alte necazuri. Chiar şi de dincolo de 
mormânt, Hodges era un blestem. 


— V-a mai venit o pacientă, spuse Susan, dându-i lui David 
fişa medicală. l-am zis să intre imediat. Este una dintre 
asistentele de la etajul întâi. 

David luă fişa şi intră în cabinetul de consultaţii. Asistenta era 
Beverly Hopkins. David o cunoştea vag; ea lucra în schimbul de 
noapte. 

— Care-i problema? o întrebă, zâmbind. 

Beverly stătea pe masa de consultaţii. Era o femeie înaltă şi 
suplă, cu pâr castaniu-deschis. Ţinea în mână o tăviţă renală pe 
care i-o dăduse Susan ca să poată voma. Faţa îi era palidă. 

— Imi pare rău că vă deranjez, doctore Wilson, spuse Beverly. 
Cred că este o gripă. Aş sta, pur şi simplu, în pat, dar, aşa cum 
ştiţi, suntem îndemnate să venim la dumneavoastră, în caz că 
avem de gând să ne luăm o zi liberă. 

— Nici o problemă, o linişti David. Pentru asta mă aflu aici. Ce 
simptome ai? 

Simptomele erau asemănătoare cu cele ale celorlalte patru 
asistente: stare generală proastă, uşoare neplăceri de natură 
gastrointestinală şi  subfebrilitate. David fu de acord cu 
diagnosticul pe care îl presupusese Beverly. O trimise acasă 
pentru odihnă în pat, recomandându-i să bea cât mai multe 
lichide şi să ia aspirină în funcţie de necesitate. 

După ce îşi termină programul de lucru în cabinet, David se 
duse la spital, să-şi vadă pacienţii. Pe drum, începu să reflecteze 
că, până acum, singurele persoane pe care le văzuse suferind 
de gripă fuseseră asistente medicale şi toate cinci făceau parte 
din personalul de la etajul întâi. 

Se opri în loc, întrebându-se dacă doar printr-o simplă 
coincidenţă asistentele proveneau toate de la acelaşi etaj la 
care fuseseră internaţi toţi pacienţii lui care sfârşiseră prin a 


289 


muri. Bineînţeles, nouăzeci la sută dintre bolnavi se duceau la 
etajul întâi, însă lui David i se părea ciudat că nici o asistentă de 
la sala de operaţii sau de la camera de gardă nu se îmbolnăvea 
de gripă. 

David îşi reluă mersul şi gândurile i se îndreptară iar spre 
posibilitatea ca pacienţii lui să fi murit din cauza unei boli 
infecțioase contractate în spital. Poate că exista o legătură şi cu 
simptomele de tip gripal pe care le prezentau asistentele. 
Adoptând o abordare dialectică a problemei, David îşi puse o 
întrebare: „Dar dacă asistentele, care, în general, erau 
sănătoase, se alegeau cu o boală relativ uşoară atunci când 
erau expuse la acea maladie misterioasa, iar pacienţii care 
fuseseră trataţi prin chimioterapie şi care, drept urmare, aveau 
un sistem imunologic oarecum compromis căpătau o boală cu 
evoluţie fulgerătoare şi sfârşit fatal?” 

David socotea că raţionamentul acesta era valabil, însă când 
încercă să se gândească la vreo boală cunoscută care să se 
potrivească la situaţia de fapt nu reuşi să găsească nici una. 
Acea boală ar fi trebuit să afecteze funcţiile gastrointestinale, 
sistemul nervos central şi sângele şi totuşi să fie greu de 
diagnosticat chiar şi pentru un expert în domeniu, aşa cum era 
doctoral Martin Hasselbaum. 

Dar dacă ar fi vorba de un agent toxic existent în mediul 
ambiant? se întrebă David. Îşi aminti de simptomul cu salivaţie 
excesivă al lui Jonathan. Acela îl făcuse pe David să se 
gândească la o otrăvire cu mercur. Chiar şi aşa, ideea că ar fi 
putut să fie implicată vreo otravă părea trasă de păr. Cum s-ar fi 
răspândit respectiva otravă? Dacă ar fi fost aeropurtată, s-ar fi 
îmbolnăvit, prezentând aceleaşi simptome mai multe persoane, 
nu numai patru pacienţi şi cinci asistente medicale. David decise 
să se abţină să tragă vreo concluzie înainte de a primi 
rezultatele analizelor de toxicologie referitoare la Mary Ann. 

Grăbind pasul, David urcă la etajul întâi. Pacienţii care îi mai 
fuseseră lăsaţi în îngrijire se simțeau bine. Nici măcar Donald nu 
necesita o prea mare atenţie, deşi David îi reglă din nou dozajul 
insulinei. 

După ce îşi termină vizitele, David cobori la parter, s-o caute, 
la laborator, pe Angela. O găsi în zona rezervată chimiei, 


290 


încercând să rezolve o problemă cu ajutorul unuia dintre 
analizoarele cu mulţi parametri. 

— Ai şi terminat? îl întrebă Angela, zărindu-l. 

— Se mai întâmplă şi excepţii, răspunse David. 

— Ce mai face Eakins? 

— O să-ţi spun mai târziu. 

Angela se uită la el cu atenţie. 

— E totul în ordine? îl întrebă apoi. 

— Nu prea, recunoscu David. Dar nu vreau să discut despre 
asta acum. 

Angela se scuză faţă de laborantul cu care lucra şi îl luă pe 
David deoparte. 

— Când am venit aici azi-dimineaţă, am avut o mică surpriză, 
îi spuse ea. Wadley era cumplit de furios din cauza autopsiei 
făcute de mine. 

— Îmi pare rău, zise David. 

— Nu-i vina ta, îl linişti Angela. Wadley e, pur şi simplu, un 
dobitoc. A fost rănit în orgoliul său. Problema e că nu a vrut să 
permită prelucrarea nici uneia din probe. 

— Fir-ar al naibii! înjură David. Mă interesa foarte mult să aflu 
rezultatele analizei de toxicologie. 

— Nu-i nevoie să-ţi faci griji. Am trimis probele de toxicologie 
şi culturile la Boston. Lamelele o să le fac eu. De fapt, voi 
rămâne diseară la laborator ca să mă ocup de ele. Vrei să 
pregăteşti tu cina pentru tine şi Nikki? 

David o asigură că avea să se achite cu plăcere de această 
sarcină. 

Plecând de la spital, David se simţea cuprins de un sentiment 
de uşurare. Mersul cu bicicleta în aerul proaspăt din New 
England era înviorător. Când intră, pedalând, pe aleea de acces 
către casă, îi păru rău că drumul se terminase. 

După ce o trimise pe Alice acasă, îi făcu plăcere să-şi 
petreacă timpul împreună cu Nikki. Munciră amândoi în curte 
până când întunericul îi goni în casă. În vreme ce Nikki îşi făcea 
temele, el prepară o mâncare simplă, friptură cu salată. Când 
sfârşiră cu masa, îi dădu fiicei sale vestea referitoare la Caroline. 

— E chiar bolnavă? întrebă Nikki. 

— Când am văzut-o, părea să nu se simtă deloc bine, 


291 


răspunse David. Însă adu-ţi aminte şi tu erai puţin congestionată 
noaptea trecută. Cred că ar fi mai bine să aşteptăm până vom 
şti cu certitudine ce anume are Caroline. De acord? 

Nikki dădu din cap în semn că da, însă părea necăjită. 

Ca măsură de precauţie, David insistă ca Nikki să-şi facă 
obişnuitul drenaj al plămânilor, deşi de regulă ea şi-l făcea 
numai dimineaţa, excepţie constituind doar perioadele în care 
nu se simţea bine. Nikki nu protestă. 

După ce fetiţa se duse la culcare, David se apucă să studieze 
capitolul referitor la bolile infecțioase din unul dintre tratatele lui 
medicale. Nu căuta ceva anume. Işi zicea că exista o şansă ca 
de-a lungul textului să găsească vreo referire la infecția la care 
se gândise mai devreme, dar nimic de felul acesta nu-i atrase 
atenţia. 

Până să-şi dea seama, se trezi moţăind cu manualul de 
medicină deschis pe genunchi. Reminiscenţe de prin facultatea 
de medicină, îşi zise, râzând în barbă. Trecuse multă vreme de 
când nu mai adormise cu nasul într-una din cărţile sale. Uitându- 
se la orologiul de deasupra şemineului, se miră văzând că era 
trecut de unsprezece. Angela încă nu ajunsese acasă. 

Simţindu-se puţin îngrijorat, sună la spital. Centralista îi făcu 
legătura cu laboratorul. 

— Ce se întâmplă? întrebă când auzi glasul Angelei. 

— Nimic, atâta doar că durează mai mult decât mă aşteptam, 
spuse ea. Impregnarea cu coloranţi a substanţei de pe lamele în 
vederea examenului microscopic ia timp. Asta mă face să 
recunosc meritele laboranţilor care se ocupă în mod normal de 
treaba aceasta. Ar fi trebuit să te sun, dar sunt aproape gata. 
Voi fi acasă până-ntr-o oră. 

— Te aştept, zise David. 


Trecuse mai mult de o oră până să fi terminat Angela cu totul. 
Alese câteva lamele şi le depozită într-o casetă metalică, 
gândindu-se că era posibil ca David să vrea să se uite la ele. 
Angela avea acasă propriul ei microscop, astfel că, dacă-l 
interesa, el ar fi putut lesne să le arunce o privire. 

Le ură serviciu uşor laboranţilor din tura de noapte, apoi se 
îndreptă spre parcare. 


292 


Nu văzu vechiul ei Volvo în zona rezervată parcării. Vreme de 
câteva clipe crezu că maşina fusese furată, dar pe urmă îşi 
aminti că, neavând încotro şi-o lăsase în capătul cel mai 
depărtat al parcării superioare. 

Deşi porni la drum cu pas vioi, în curând fu nevoită să şi-l 
încetinească. Nu numai că avea de cărat o geantă grea, dar era 
şi extrem de obosită. La jumătatea dramului către parcare 
trebui să-şi treacă geanta în cealaltă mână. 

În parcare se aflau doar puţine maşini, aparţinând 
personalului din schimbul de noapte, dar şi acestea rămâneau în 
urmă pe măsură ce Angela înainta cu greu pe cărarea ce ducea 
spre parcarea superioară. Angela observă că era absolut 
singură; nu se mai vedea nici un alt om - cei din schimbul de 
seară plecaseră de mult. 

Când se apropie de potecă, începu să nu se simtă deloc în 
largul ei. Nu era obişnuită să fie plecată de acasă la o asemenea 
oră şi nu se aşteptase la atâta singurătate. Deodată i se păru că 
aude ceva în spatele ei. Când întoarse capul, nu văzu nimic. 

Continuându-şi drumul, se gândi la animale sălbatice. Auzise 
că prin zonă erau văzuţi uneori urşi negri. Se întrebă ce ar face 
dacă s-ar pomeni brusc faţă-n faţă cu un urs. „Eşti nebună!” îşi 
spuse în sinea ei, văzându-şi mai departe de drum. Trebuia să 
ajungă acasă; era trecut de miezul nopţii. 

Iluminatul din parcarea inferioară era mai mult decât 
mulţumitor, dar când intra pe cărarea ce ducea spre cel 
superior, fu nevoită să stea în loc câteva clipe pentru a le da 
ochilor răgaz să se adapteze la întuneric. De-a lungul potecii nu 
exista nici un felinar, iar tufişurile dese de arbuşti pereni care o 
mărgineau de o parte şi de alta alcătuiau o arcadă naturală. 

Lătratul unui câine, undeva, departe, o făcu să tresară. 
Neliniştită, pătrunse mai adânc în tunelul de arbuşti, începând 
să urce o scară construita din traverse de cale ferată. Auzea 
trosnete dinspre pădure şi foşnetul vântului printre ramurile 
pinilor. Cuprinsă de spaimă, îşi aminti cu claritate clipele de 
groază petrecute în subsol, când o speriaseră David şi Nikki şi 
amintirea aceea o făcu să fie şi mai încordată. 

La capătul de sus al treptelor, poteca devenea orizontala şi 
cotea spre stângă. Mai departe, înaintea ei, văzu lumina din 


293 


parcarea superioară; Îi rămăseseră de parcurs doar 
cincisprezece metri. 

Aproape că se liniştise, când, dintr-un salt, din umbră se ivi un 
bărbat. Veni până aproape de ea atât de pe neaşteptate, încât 
Angela nu avea nici o şansă de a scăpa prin fugă. Individul ridică 
ameninţător deasupra capului o măciucă. Faţa îi era ascunsă 
sub o mască de schi neagră. 

Dându-se înapoi cu paşi nesiguri, Angela se împiedică de o 
rădăcină de la suprafaţa solului şi căzu. Necunoscutul se năpusti 
asupra ei. Angela scoase un țipăt şi se rostogoli într-o parte. 
Auzi bufnitura măciucii când aceasta se împlântă în pământul 
moale pe care doar cu câteva secunde înainte se aflase ea. 

Cu greu, Angela se ridică în picioare. Cu mâini înmănuşate, 
individul o înşfacă, pregătindu-se să lovească iar cu măciuca. 
Folosindu-şi toată puterea de care era în stare, Angela îl izbi 
între picioare cu geanta ce conţinea caseta metalică. Bruta 
scoase un urlet de durere şi braţul îşi slăbi strânsoarea, 
eliberând-o pe Angela. 

Deoarece drumul înapoi spre spital era blocat de individul 
care acum se zvârcolea gâfâind, Angelei nu-i rămânea decât să 
fugă către parcarea superioară. Cu forţe sporite de groază, goni 
ca niciodată în viaţa ei, paşii săi repezi scrâşnind pe asfalt. ÎI 
auzea pe agresor în urma ei, dar nu îndrăznea să se uite înapoi. 
Alerga spre Volvo, având în minte un singur gând: puşca de 
vânătoare. 

Lăsându-şi geanta să cadă pe asfalt, Angela mânui cu 
stângăcie cheile maşinii. De cum deschise portbagajul, smulse 
de pe puşcă hârtia de ambalaj. Inhăţând punga cu cartuşe, le 
răsturnă în grabă în portbagaj. Luă un singur cartuş şi-l vâri în 
încărcătorul puştii. Apoi se răsuci în loc, ţinând arma la nivelul 
taliei. 

Dar nimeni nu mai era acolo. Parcarea era complet pustie. 
Individul nu o urmărise: ceea ce auzise ea fusese ecoul propriilor 


ei paşi. 


— Nu eşti în stare de nimic mai bun? se răsti Robertson. „Un 
tip cam înalt.” Atâta tot? Aşa ceva cu greu s-ar putea numi o 
descriere. Cum e de presupus că l-am găsi pe individul ăsta, 


294 


dacă voi, femeile, nu sunteţi capabile să-l descrieţi mai bine? 

— Era întuneric, zise Angela, străduindu-se să se liniştească. 
Totul s-a întâmplat foarte repede. Şi-n afară de asta, purta o 
mască. 

— Oricum, ce naiba căutai acolo, printre copaci, după miezul 
nopţii? Fir-ar al dracului! Toate asistentele medicale au fost 
avertizate. 

— Eu nu sunt asistentă medicală, replică Angela. Sunt medic. 

— Ce să spun?! exclamă Robertson pe un ton superior. Şi îţi 
închipui că violatorului ăluia îi păsa că erai asistentă sau medic? 

— Ceea ce voiam să spun este că eu n-am fost avertizată. E 
posibil ca asistentelor să li se fi atras atenţia, dar pe doctoriţe 
nu le-a avertizat nimeni. 

— Ei bine, dumneata ai fi putut să ai mai multă minte şi să fii 
mai prudentă. 

— Încercaţi să daţi de înţeles că atacul acesta a avut loc 
cumva din vina mea? 

— Ce fel de măciucă ţinea în mână? întrebă Robertson, 
neluând în seamă întrebarea Angelei. 

— Habar n-am, răspunse aceasta. V-am spus că era întuneric. 

Robertson clătină din cap şi se uită la adjunctul său. 

— Ziceai că Bill tocmai trecuse pe acolo, cu maşina de 
patrulare? 

— Aşa este, zise adjunctul. Cu nici zece minute înainte de 
incident, făcuse rapid o inspecţie de rutină a ambelor parcări. 

— Hristoase, nu ştiu ce să fac! exclamă Robertson. Se uită la 
Angela şi înălţă din umeri. Dacă voi, femeile, aţi fi măcar cât de 
cât mai cooperante, n-am avea problema asta. 

— Am voie să folosesc telefonul? întrebă Angela. 

Primind încuviințarea, îl sună pe David. Când el răspunse, ea 
îşi dădu seama că-l trezise din somn. Se mulţumi să-i spună că 
în zece minute avea să fie acasă. 

— Cât e ceasul? o întrebă David, dar, după o privire către 
orologiu, îşi dădu singur răspunsul. Dumnezeule sfinte, e trecut 
de unu! Ce faci acolo? 

— O să-ţi povestesc după ce ajung acasă, zise ea. Apoi puse 
receptorul în furcă şi se întoarse spre Robertson. Acum, mi se 
permite să plec? îl întrebă pe un ton iritat. 


295 


— Desigur, spuse Robertson. Dar, dacă-ţi mai vine în minte 
ceva, dă-ne de ştire. Ai vrea să te ducă adjunctul meu cu 
maşina până acasă? 

— Cred că mă descurc singură, răspunse Angela. 

Zece minute mai târziu, Angela îl strângea cu putere în braţe 
pe David, în pragul uşii. El fusese alarmat nu numai din cauza 
orei târzii, ci şi la vederea soţiei sale coborând din maşină cu o 
geantă într-o mână şi cu o puşcă în cealaltă. Dar nu o întrebă ce 
era cu arma aceea. Deocamdată, se mulțumea s-o ţină strâns la 
piept pe Angela. Ea se agăța de el cu putere, părând că n-ar mai 
vrea să se desprindă vreodată. 

In cele din urmă, Angela îl eliberă, îşi dezbrăcă pardesiul 
murdărit şi câră geanta şi puşca în camera de zi. David o însoţi, 
uitându-se lung la puşcă. Angela se aşeză pe canapea, îşi 
strânse genunchii la piept, cuprinzându-şi-i cu braţele şi îşi 
înălţă privirea spre David. 

— AŞ vrea să-mi păstrez calmul, zise ea, cu glas liniştit. Te-ar 
deranja să-mi aduci un pahar cu vin? 

David îi făcu imediat pe plac. Oferindu-i paharul, o întrebă 
dacă nu voia să mănânce ceva. Angela clătină din cap în semn 
că nu şi îşi sorbi vinul, ţinând paharul cu ambele mâini. 

Cu glas stăpânit, începu să-i povestească lui David despre 
tentativa de agresiune. Insă nu ajunse prea departe cu 
istorisirea. Emoţia o făcu să izbucnească în lacrimi. Vreme de 
cinci minute nu fu în stare să vorbească. David o cuprinse în 
braţe, spunându-i că nu era vina ei - el însuşi n-ar fi trebuit 
niciodată s-o lase să lucreze la spital până atât de târziu în 
noapte. _ 

Angela reuşi, în sfârşit, să-şi recapete stăpânirea de sine. Işi 
reluă povestirea, înghiţindu-şi lacrimile. Când ajunse la partea 
cu Robertson, care venise să discute cu ea, mânia i se 
redeşteptă. 

— Omul ăsta e ceva de neînchipuit! exclamă ea. Pur şi simplu, 
mă înfurie. Se purta de parcă ar fi fost vina mea. 

— Este o jigodie, conveni David. 

Angela întinse mâna spre geantă şi i-o dădu lui David. 

— Toate eforturile astea şi lamelele n-au arătat mare lucru, 
spuse ea, ştergându-şi lacrimile. In creier nu exista nici o 


296 


tumoare. Era o oarecare inflamare  perivasculară, însă 
nespecifică. Câţiva neuroni păreau deterioraţi, dar e posibil ca 
asta să fi fost o modificare post-mortem. 

— Nici un semn al vreunei maladii infecțioase sistemice? 
insistă David. 

Angela dădu din cap în semn că nu. 

— Am adus acasă lamelele, în caz că ai vrea să le vezi şi tu, 
spuse apoi. 

— Am constatat că ai făcut rost de o puşcă, remarcă el. 

— E chiar încărcată, îl avertiză ea, aşa că fii atent. Şi nu-ți 
face griji. Mâine o să-i explic lui Nikki cum se umblă cu ea. 

Un trosnet însoţit de zgomotul unor geamuri sparte îi făcu pe 
amândoi să sară în picioare. Rusty începu să latre din camera lui 
Nikki, apoi cobori în goană scara. David luă puşca. 

— Siguranţa se află chiar deasupra trăgaciului, îi atrase 
atenţia Angela. 

Cu David mergând înainte, porniră spre camera de zi învăluită 
în întuneric. David aprinse brusc lumina. Patru dintre ochiurile 
de geam ale ferestrei cu arcadă erau sfărâmate, ca şi 
cercevelele lor. Pe pardoseală, la aproximativ un metru de locul 
în care stăteau ei, văzură o cărămida. Prinsă de ea era o copiea 
biletului pe care-l primiseră în noaptea precedentă. 

— Mă duc să sun la poliţie, zise Angela. Asta-i prea mult. 

În timp ce aşteptau să vină cei de la poliţie, David o îndemnă 
pe Angela să ia loc. 

— Ai făcut astăzi ceva în legătură cu afacerea Hodges? o 
întrebă. 

— Nu, răspunse ea, în defensivă. Ei bine, am primit un telefon 
din partea medicului legist. 

— Ai discutat cu cineva despre Hodges? 

— A fost menţionat numele lui când stăteam de vorbă cu 
Robertson. 

— În noaptea asta? întrebă David, surprins. 

— În după-amiaza asta, preciza Angela. M-am oprit să schimb 
o vorbă cu Robertson, când mă întorceam spre casa după ce 
cumpărasem puşca. 

— De ce ai făcut aşa ceva? întreba David, înspăimântat. După 
cele întâmplate ieri în faţa bisericii, mă mir că ai avut 


297 


îndrăzneala de a-l mai vizita pe individ. 

— Voiam să-mi cer scuze, explică Angela. Dar a fost o 
greşeală. Robertson nici nu se gândeşte să întreprindă ceva în 
legătură cu uciderea lui Hodges. 

— Angela, se ruga David, trebuie să încetăm să ne mai vârâm 
nasul în treaba asta cu Hodges. Nu merită. Un bilet prins pe uşă 
este una, dar o cărămidă azvârlită prin fereastra e cu totul 
altceva. 

Luminile unor faruri se proiectară pe peretele încăperii, în 
timp ce o maşină de patrulare a poliţiei înainta pe aleea de 
acces spre casă. 

— Cel puţin, bine că nu-i Robertson, zise Angela, când reuşiră 
să-l distingă pe ofiţerul care venea către ei. 

Polițistul se prezentă ca fiind Bill Morrison. Incă de la început 
fu clar că nu era formidabil de interesat să ancheteze acest 
ultim incident de la locuinţa Wilsonilor. Punea doar întrebările 
strict necesare pentru a completa formularul de reclamaţie. 
Când fu gata de plecare, Angela îl întrebă dacă intenţiona să ia 
cu el cărămida. 

— Nu mă gândisem la asta, răspunse Bill. 

— Dar atunci, cum rămâne cu amprentele digitale? insistă 
Angela. 

Privirea lui Bill trecu de la Angela la David şi pe urmă înapoi la 
Angela. Pe faţă i se citea mirare şi o oarecare tulburare. 

— Cu amprentele digitale? repetă el. 

— Ce-i atât de surprinzător? întrebă Angela. Uneori se pot 
obţine amprente digitale de pe materiale cum ar fi piatra sau 
cărămida. 

— Ei bine, nu ştiu dacă noi am trimite aşa ceva la poliţia 
statală, spuse Bill. 

— Pentru orice eventualitate, dă-mi voie să-ţi aduc o pungă, 
zise Angela, plecând repede spre bucătărie. _ 

Când reveni, ţinea în mână o pungă de plastic. Işi vâri 
degetele înăuntrul ei, o întoarse pe dos, luă cărămida şi îi dădu 
punga lui Bill. 

— Poftim, îi spuse. Acum, voi, cei de la poliţie, sunteţi 
pregătiţi dacă, întâmplător, vă decideţi că vreţi să încercaţi să 
rezolvaţi o crimă. 


298 


Bill se mulţumi să dea din cap şi, ieşind din casă, porni spre 
vehiculul său de patrulare. Angela şi David îl urmăriră cu 
privirea până când pieri din vedere în josul aleii. 

— Sunt pe cale să-mi pierd încrederea în poliţia locală, zise 
David. 

— Eu n-am avut niciodată aşa ceva, replică Angela. 

— Dacă Robertson este singura persoană cu care ai vorbit 
astăzi despre Hodges, mă simt îndemnat să mă întreb cine se 
face vinovat de azvârlirea acestei cărămizi prin fereastra 
noastră? 

— Crezi că e posibil ca poliţia să aibă vreun amestec în treaba 
asta? 

— Nu ştiu, zise David. Nu-mi vine să cred că ar merge atât de 
departe, dar cele întâmplate mă fac să mă gândesc că ei ştiu 
mai mult decât vor să spună. În mod sigur, ofiţerul Bill nu prea 
se omora cu firea în legătură cu incidentul de acum. 

— Încep să cred că oraşul acesta nu este chiar paradisul 
utopic pe care ni-l închipuiam noi, zise Angela. 

David se duse în şopron, să taie o bucată de placaj cu care să 
astupe gaura din fereastră. Când se înapoie în casă, Angela 
mânca un castron de cereale reci. 

— Asta nu-i cine ştie ce cină, remarcă el. 

— Mă mir că totuşi mi-e foame, replică ea. 

Apoi îl însoţi în camera de zi şi îl privi cum se lupta să 
deschidă scara pliantă. 

— Eşti sigur că ar trebui să faci asta chiar acum? îl întrebă. El 
se uită la ea cu o expresie exasperată. Nu mi-ai spus cum a 
decurs ziua pentru tine, continuă Angela, în timp ce David se 
urca pe scară. Ce mai e cu Jonathan Eakins? Cum se simte? 

— Nu ştiu, răspunse David. Nu mai sunt medicul lui. 

— De ce? 

— Kelley l-a dat în îngrijirea altui doctor. 

— Poate să facă aşa ceva? 

— A făcut-o, zise David, încercând să potrivească bucata de 
placaj. Când reuşi, scoase din buzunar un cui. La început am 
fost furios, îşi continuă el vorba. Acum, m-am resemnat. Partea 
bună e că nu mai trebuie să mă simt răspunzător. 

— Dar tot te vei simţi răspunzător, riposta Angela. Te cunosc 


299 


eu. 

David o rugă pe Angela să-i dea ciocanul şi încercă să prindă 
placajul în cuie în poziţia corectă. Până să izbutească, un altul 
dintre ochiurile de geam ale ferestrei căzu şi se sparse pe 
podea. Zgomotul îl făcu pe Rusty să iasă din camera lui Nikki şi 
să înceapă să latre din capătul de sus al scării. 

— Lua-le-ar dracu’ pe toate! înjură David. 

— Poate că ar trebui să ne gândim să părăsim Bartletul, zise 
Angela. 

— Nu putem să ne strângem, pur şi simplu, lucrurile şi să 
plecăm. Avem ipoteci şi contracte. Nu suntem liberi ca pe 
vremuri. 

— Dar nimic nu ne iese aşa cum speram. Amândoi avem 
probleme la serviciu. Eu am fost agresată. lar povestea asta cu 
Hodges mă înnebuneşte. 

— Afacerea cu Hodges trebuie s-o laşi baltă, spuse David. Te 
rog, Angela. 

— Nu pot, protestă Angela, ochii umplându-i-se iar de lacrimi. 
Acum am chiar şi coşmaruri - coşmaruri în care văd sânge în 
bucătărie. De fiecare dată când intru acolo, mă gândesc la tot 
ce s-a întâmplat şi nu reuşesc să-mi scot din minte că persoana 
vinovată de omor se plimbă prin împrejurimi şi ar putea să vină 
aici oricând pofteşte. Asta nu-i un mod de a trăi, simțind mereu 
că trebuie să ai în casă o puşcă. 

— N-ar trebui să avem nici o puşcă, se răsti David. 

— Eu n-am de gând să stau aici noaptea când tu eşti plecat la 
spital, replică Angela pe un ton iritat. Fără puşcă, nu accept. 

— Ai face mai bine să te asiguri că Nikki va înţelege că nu are 
voie să se atingă de ea, zise David. 

— Problema cu puşca o voi discuta cu ea mâine, făgădui 
Angela. 

— Că veni vorba de Nikki, zise David, s-a întâmplat s-o văd pe 
Caroline în camera de gardă. Acum e în spital cu febră mare şi 
cu probleme respiratorii grave. 

— Dumnezeule, nu! exclamă Angela. Nikki ştie? 

— l-am spus în seara asta. 

— Are ceva contagios? întrebă Angela. Ea şi Nikki au fost ieri 
împreună. 


300 


— Deocamdată nu ştiu, răspunse David. l-am atras atenţia lui 
Nikki că, până nu ştim, nu are voie s-o viziteze. 

— Biata Caroline! o plânse Angela. leri părea că se simte 
foarte bine. Doamne, sper ca Nikki să nu se îmbolnăvească de 
acelaşi lucru. 

— Aşa sper şi eu, zise David. Angela, avem probleme mai 
importante la care să ne gândim decât prostia asta cu cadavrul 
lui Hodges. Te rog, las-o baltă, de dragul lui Nikki, dacă nu 
pentru binele nostru. 

— De acord, spuse Angela, cam fără voie. Mă voi strădui. 

— Slavă Domnului! oftă David. Apoi se uită la fereastra 
spartă. Acum, ce mă fac cu mizeria asta? 

— Ce părere ai avea despre folosirea unei benzi adezive şi a 
unui sac de plastic? sugeră Angela. 

David se uită la ea cu ochii măriţi de mirare. 

— De ce nu m-oi fi gândit eu la asta? se întreba. 


301 


19 


Marţi, 26 octombrie 


NICI DAVID, NICI ANGELA NU DORMI BINE. AMÂNDOI erau mai 
mult decât obosiţi, dar fiecare reacţiona în felul său. In timp ce 
Angelei îi fu greu să adoarmă, David se trezi cu mult înaintea 
zorilor. Se sperie când văzu cât arăta ceasul: patru dimineaţa. 
Simţind că nu va mai reuşi să adoarmă, se dădu jos din pat şi 
ieşi din dormitor în vârful picioarelor, grijuliu să n-o deranjeze pe 
Angela. In drum spre camera de zi, se opri la capătul de sus al 
scării. Auzise zgomot din camera lui Nikki şi se miră văzând-o că 
apare în prag. 

— De ce eşti trează? o întrebă în şoaptă. 

— Tocmai m-am trezit, răspunse fetiţa. Mă gândeam la 
Caroline. 

David intră în camera fiicei sale, să discute cu ea despre 
prietena ei. li spuse că el credea că acum Caroline se simţea 
mult mai bine. li făgădui că a doua zi avea să se intereseze de 
ea de cum avea să ajungă la spital şi o asigură că avea să-i 
telefoneze ca să-i împărtăşească veştile. 

Când Nikki avu un acces de tuse profundă, cu flegmă, David îi 
propuse să facă împreună drenajul plămânilor ei, cu procedura 
de schimbare a poziţiei. Aceasta dură aproape o jumătate de 
oră. Când terminară, Nikki declară că se simţea mai bine. 

Coborâră amândoi în bucătărie şi îşi preparară o gustare. 
David prăji câteva ouă cu slănină, iar Nikki puse pe masă o 
grămăjoară de biscuiţi rămaşi de cu seară. Cu un foc straşnic în 
şemineu, mâncarea căpătă un aer festiv ce părea să fie un bun 
antidot împotriva stării lor de spirit. 

La cinci şi jumătate David era deja călare pe bicicleta lui şi 
ajunse la spital mai devreme de şase. Pe drum, îşi notă în minte 
să aranjeze cu cineva să vină să repare fereastra cu arcadă. 

Câţiva dintre pacienţii lui David încă mai dormeau şi el nu vru 


302 


să-i deranjeze. Se uită în foile lor de observaţii, propunându-şi 
să-i vadă mai târziu. Când aruncă o privire prudentă în camera 
lui Donald, constată că acesta era perfect treaz. 

— Mă simt îngrozitor, se văită Donald. N-am dormit toată 
noaptea. 

— Care-i problema? întreba David, simțind cum i se 
accelerează pulsul. 

Spre spaima lui, simptomele erau tulburător de bine 
cunoscute: crampe abdominale dureroase însoţite de greţuri şi 
diaree, în plus, întocmai ca şi Jonathan, Donald se plânse că îi 
venea întruna să înghită. 

David încercă să-şi păstreze calmul. Vorbi cu Donald timp de 
aproape o oră, punându-i întrebări amănunțite în legătură cu 
fiecare din neplăcerile de care suferea şi stabilind ordinea în 
care apăruseră. 

Deşi necazurile de care se plângea Donald îi aminteau de 
ceilalţi pacienţi ai săi, acum decedați, în anamneza lui Donald 
exista un aspect diferit: Donald nu fusese niciodată tratat prin 
chimioterapie. 

Iniţial, Donald fusese diagnosticat ca având un cancer 
pancreatic, însă operaţia chirurgicală dovedise că nu acesta era 
diagnosticul. Bolnavul fusese supus unei operaţii masive, numită 
procedeul Whipple, care includea îndepărtarea unei părţi din 
pancreas, a unor porţiuni din stomac şi din intestine şi a unei 
importante cantităţi de ţesut limfatic. Când medicul patolog 
examinase tumoarea, aceasta fusese identificată ca fiind 
benignă. 

Deoarece Donald suferise o intervenţie chirurgicală majoră 
asupra aparatului său digestiv, dar nu i se făcuse chimioterapie 
care să-i compromită sistemul imunitar, David spera că 
neajunsurile lui erau de natură pur funcţională, nu vestitori ai 
maladiei necunoscute de care suferiseră ceilalţi pacienţi 
ghinionişti ai săi. 

După ce-şi termină vizitele, David sună la internări, să afle 
numărul camerei lui Caroline. În drumul său într-acolo, trebui să 
treacă pe lângă grupul de terapie intensivă. Pregătindu-se să 
înfrunte cu curaj vestea pe care era posibil s-o primească, intră 
să se intereseze de evoluţia bolii lui Jonathan. 


303 


— Jonathan Eakins a murit azi-dimineaţă la ora trei, îi spuse 
sora şefă, foarte aferată. A fost o evoluţie negativă extrem de 
rapidă. Nimic din ce făceam nu părea să ajute. Mare păcat! Un 
bărbat tânăr ca el! Asta dovedeşte că niciodată nu ştii când îţi 
vine rândul să te duci. 

David înghiţi cu greu un nod ce i se pusese în gât. Dădu din 
cap, se întoarse în loc şi părăsi grupul de terapie intensivă. Chiar 
dacă în adâncul fiinţei ştiuse că Jonathan avea să moară, îi era 
greu să accepte realitatea. Încă nu reuşea să se convingă de 
acest fapt zguduitor: în ceva mai mult de o săptămână, pierduse 
patru pacienţi. 

Într-o ordine de idei mai veselă, David află că, din fericire, 
Caroline  răspunsese bine la tratamentul cu antibiotice 
intravenoase şi terapie respiratorie intensivă. Febra îi dispăruse, 
faţa îşi recăpătase culoarea trandafirie şi ochii îi străluceau. 

— Nikki vrea să vină în vizită la tine, îi spuse David. 

— Grozav! se bucură Caroline. Când? 

— Probabil în după-amiaza asta. 

— Aţi putea, vă rog, s-o rugaţi din partea mea să-mi aducă 
aici cartea mea de citire şi manualul de pronunție? 

David făgădui că avea să transmită mesajul. 

Primul lucru pe care-l făcu de cum ajunse în biroul său fu să 
sune acasă. Răspunse Nikki. David îi dădu vestea că prietena ei 
se simţea mult mai bine şi-i spuse că putea să-i facă o vizită 
chiar în ziua aceea. De asemenea, îi transmise rugămintea lui 
Caroline cu privire la cărţi. Pe urmă David îi ceru lui Nikki să i-o 
dea la telefon pe mama ei. 

— Este la duş, spuse Nikki. Să-i zic să te sune ea? 

— Nu, nu-i necesar, replică David. Dar vreau ca tu să-i 
aminteşti ceva. leri a adus acasă o puşcă. Este o armă de 
vânătoare şi e sprijinită de stâlpul de jos al scării. Ne 
înţelesesem ca ea să ţi-o arate şi să te prevină să n-o atingi. 
Vrei, te rog, să-i aduci aminte să facă toate astea? 

— Da, tăticule, îl asigură Nikki. 

— Vorbesc serios, spuse David, închipuindu-şi-o pe fiica lui 
rostogolindu-şi ochii în cap. Să nu uiţi! 

închizând telefonul, David se întrebă oare ce era cu puşca 
aceea. Treaba asta nu-i plăcea. Totuşi, deocamdată nu avea de 


304 


gând să aducă în discuţie problema. Mai mult decât orice, voia 
ca Angela să renunţe la obsesia ei cu privire la uciderea lui 
Hodges. Pentru David, o cărămidă prin fereastra din faţă a casei 
constituia un avertisment absolut suficient. 

Se hotărî să profite de prilejul că dimineaţa era încă pe la 
începutul ei şi să se uite prin nişte maldăre de hârţoage care nu 
se mai terminau niciodată şi pe care era nevoit să le rezolve, în 
legătură cu cabinetul lui de consultaţii. De cum puse primul 
formular pe masă, începu să sune telefonul. Cea care îl căuta 
era o pacientă pe nume Sandra Hascher. Era o tânără cu o 
anamneză de melanom care se răspândise spre ganglionii 
limfatici din zona respectivă. 

— Nu mă aşteptam să obţin legătura cu dumneavoastră 
direct, zise Sandra. 

— Pentru moment, sunt singurul aici, îi explică David. 

Sandra îi spuse că avea necazuri cu un dinte care făcuse 
abces. Dintele fusese extras, dar infecția se agravase. 

— Îmi pare rlu că vă deranjez cu aşa ceva, continuă ea, dar 
temperatura mea a ajuns la treizeci şi opt cu câteva linii. M-aş fi 
dus la camera de gardă, însă ultima dată când l-am dus acolo pe 
fiul meu a trebuit să plătesc eu consultaţia. CMV-ul a refuzat s-o 
achite. 

— Am mai auzit povestea asta, zise David. De ce nu vii aici 
chiar acum? Te voi vedea imediat. 

— Mulţumesc. O sa fiu acolo într-o clipă. 

Abcesul era impresionant. Toată acea parte a feţei Sandrei se 
deformase din cauza umflăturii. Ganglionii limfatici de sub 
maxilar ajunseseră aproape de mărimea unei mingi de golf. 
David îi controla temperatura. Avea, într-adevăr, treizeci şi opt 
cu patru. 

— Trebuie să te internezi, îi spuse el. 

— Nu pot, replică ea. Am multe de făcut. Şi fiul meu cel mic, 
de zece ani, e acasă cu vărsat de vânt. 

— Va trebui, pur şi simplu, să aranjezi cumva, zise David. Nu 
pot să te las să umbli de colo până colo cu bomba asta cu efect 
întârziat. 

David îi explică Sandrei, cu grijă, anatomia zonei respective, 
subliniind faptul că infecția se afla foarte aproape de creier. 


305 


— Dacă infecția ar pătrunde în sistemul dumitale nervos, am 
avea necazuri serioase, încheie el. Ai nevoie de un tratament 
continuu cu antibiotice. Asta nu-i de glumă. 

— Foarte bine, se învoi Sandra. M-aţi convins. 

David sună la internări să anunţe venirea Sandrei. Apoi îi 
dădu un formular pe care specificase un set de recomandări 
medicale şi o trimise să-şi rezolve problema internării. 


Angela se simţea îngrozitor de rău. Era extenuată. Câteva 
ceşti de cafea nu fuseseră de ajuns ca s-o învioreze. Se făcuse 
aproape ora trei până să adoarmă şi nici somnul de după aceea 
nu fusese odihnitor. Avusese iarăşi coşmaruri, revăzând în vis 
cadavrul lui Hodges, pe violatorul mascat şi cărămida zburând 
prin fereastră. 

Când, în cele din urmă, se trezi, fu surprinsă să constate că 
David plecase deja la serviciu. 

In timp ce se îmbrăca, începu să regrete că-i făgăduise soţului 
ei să încerce să uite de problema cu Hodges. Nu ştia cum ar fi 
putut „pur şi simplu, să lase baltă povestea cu Hodges”, aşa 
cum îi sugerase David. Apoi se întrebă iarăşi ce se mai 
întâmplase cu Phil Calhoun. Încă nu primise nici o veste de la el. 
Chiar dacă n-ar fi descoperit nimic important, ar fi putut măcar 
să o informeze despre ceea ce făcuse până în prezent. Se decise 
să-l sune, dar tot ce obţinu fu răspunsul robotului. Renunţând la 
ideea de a-i lăsa un mesaj, se resemnă să închidă telefonul. 

Coborând la parter, o găsi pe Nikki în camera de zi, foarte 
ocupată cu citirea uneia din cărţile ei de şcoală. 

— E-n ordine, spuse Angela. Hai sus, să facem drenajul acela. 

— L-am făcut deja cu tăticu', zise Nikki. 

— Adevărat? se miră Angela Dar de un mic dejun, ce părere 
ai? 

— Şi pe ăsta l-am luat deja. 

— La ce oră v-aţi sculat? întrebă Angela. 

— Pe la patru, răspunse fetiţa. 

Angela nu era deloc mulţumită că David se sculase atât de 
devreme. Problemele cu somnul erau deseori semn de astenie 
nervoasă. Nu-i plăcea nici faptul că Nikki se trezise la o oră prea 
matinală. 


306 


— Cum părea tăticu' în dimineaţa asta? întrebă ea, 
alăturându-i-se lui Nikki în camera de zi. 

— Foarte bine, spuse Nikki. A sunat în timp ce erai la duş. 
Zicea că a găsit-o pe Caroline mai bine şi că pot să mă duc să-i 
fac o vizită în după-amiaza asta. 

— lată o veste minunată, se bucură Angela. 

— M-a rugat şi să-ţi aduc aminte de puşcă, adăugă Nikki. 
Vorbea cam ciudat, ca şi cum eu n-aş fi ştiut ce-i aia o puşcă. 

— Era îngrijorat, îi explică Angela. Asta nu este o glumă. 
Puştile sunt ceva periculos când e vorba de copii. In fiecare an, o 
mulţime de copii sunt ucişi din cauza unor arme aflate în 
posesia familiei. Dar cel mai adesea, în astfel de cazuri sunt 
implicate arme care se manevrează cu o singură mână. 

Angela ieşi în holul din faţă şi reveni în camera de zi aducând 
puşca. Scoase cartuşul din magazie şi-i arătă lui Nikki cum să-şi 
dea seama că înăuntru nu mai era altul. Următoarea jumătate 
de oră şi-o petrecu explicându-i fetiţei cum funcţiona puşca, 
lăsând-o să o armeze, să apese pe trăgaci şi chiar s-o încarce şi 
s-o descarce. Când terminară cu instructajul, ieşiră amândouă 
afară, se duseră în spatele şopronului şi traseră fiecare câte un 
cartuş. Nikki declară că nu-i plăcea să tragă cu puşca, fiindcă 
treaba asta îi producea dureri în umăr. 

Revenind în casă, Angela îi spuse fiicei sale că nu trebuia ca 
ea să se atingă de puşcă. Nikki îi zise să nu-şi facă griji, 
deoarece nici ea nu voia să aibă de-a face cu acea armă. 

Cum vremea era caldă şi însorită, Nikki vru să se ducă la 
şcoală cu bicicleta. Angela fu de acord şi când fetiţa porni spre 
oraş, o urmări cu privirea. Era mulţumită că o vedea simțindu-se 
atât de bine. Măcar lui Nikki, Bartletul îi pria. 

La scurt timp după plecarea fiicei sale, făcu şi Angela acelaşi 
lucru. După ce parcă maşina în zona rezervată, nu putu rezista 
ispitei de a cerceta locul în care fusese atacată. Merse pe 
drumul parcurs de ea în ajun, până la pâlcul de arbori ce 
despărţea cele două parcări şi găsi urmele propriilor ei paşi 
întipărite în pământul noroios. Cu ajutorul amprentelor, situă 
locul în care căzuse. Apoi descoperi tăietura adâncă lăsată în sol 
de măciuca individului. 

Crestătura avea o adâncime de aproape zece centimetri. 


307 


Angela îşi vâri degetele în ea şi se cutremură. Păstra şi acum în 
minte imaginea clară şi zgomotul măciucii care-i trecuse, 
vâjâind, pe lângă ureche. Ba chiar îşi amintea vag de o 
strălucire metalică sclipind pe alături. 

Brusc, Angela îşi dădu seama de ceva la care până acum nu 
se gândise: agresorul nu ezitase. Dacă ea nu s-ar fi ferit, 
rostogolindu-se, ar fi fost lovită. Individul nu încercase s-o 
violeze, ci vrusese s-o rănească, poate chiar s-o ucidă. 

Îşi aminti de rănile de pe craniul lui Hodges, examinate de ea 
în timpul autopsiei. Hodges fusese izbit cu o rangă metalică. 
Oare capul ei ar fi putut să arate ca al lui Hodges? 

Cu toate că raţiunea îi spunea că greşeşte, îl sună pe 
Robertson. 

— Ştiu în legătura cu ce îmi telefonezi, zise acesta, enervat şi 
văd că nu poţi să uiţi chestia asta. N-am de gând să trimit 
cărămida aia la laboratorul poliţiei statale, ca să caute 
amprente. Ar râde de mine toţi din afurisitul ăsta de stat. 

— Nu în legătură cu cărămida v-am sunat, spuse Angela, 
expunându-i apoi presupunerea ei că atacul asupra sa fusese o 
tentativa de omor, nu o încercare de viol. 

Când Angela termină de vorbit, Robertson râmase atât de 
tăcut, încât ea se temu că el închisese telefonul. 

— Alo? rosti ea întrebător, începând să-şi piardă răbdarea. 

— Sunt tot la aparat, zise Robertson. Mă gândesc. Urmă o 
nouă pauză. Nţ! Aşa ceva nu pot crede, spuse Robertson într-un 
târziu. Individul ăsta este un violator, nu un ucigaş. In trecut a 
avut ocazia de a ucide, dar n-a omorât pe nimeni. La dracu'! Pe 
cele pe care le-a violat, nici măcar nu le-a rănit. 

Angela se întrebă dacă victimele violului nu se simțeau rănite, 
dar nu avea de gând să discute în contradictoriu cu Robertson 
problema asta. Se rezumă la a-i mulţumi pentru timpul acordat 
şi închise telefonul. 

— Ce tâmpit! zise cu voce tare. 

Era o proastă dacă îşi închipuise că Robertson avea să dea cât 
de cât crezare teoriei sale. Cu toate acestea, cu cât se gândea 
mai mult la atac, cu atât se convingea mai tare că nu violul 
fusese scopul. Şi dacă fusese o tentativă de omor, atunci 
aceasta trebuia să aibă o legătură cu interesul ei pentru 


308 


uciderea lui Hodges. Poate că individul era chiar asasinul lui 
Hodges. 

Angela se înfioră. Dacă avea dreptate, însemna că era vânată. 
Gândul acesta o îngrozi. Indiferent ce ar întreprinde, trebuia să 
aibă grijă să facă în aşa fel, încât să dea impresia că abandona 
cazul. 

Se întrebă dacă ar trebui să-i împărtăşească lui David ultimele 
ei bănuieli. Era nedecisă. Pe de o parte, ar fi dorit ca între ei să 
nu existe niciodată secrete. Pe de alta, ştia că el i-ar folosi 
suspiciunile drept motiv ca ea să renunţe să-şi mai vâre nasul în 
afacerea Hodges. Deocamdată, Angela se hotărî să nu-i spună 
decât lui Phil Calhoun - dacă şi când acesta va lua legătura cu 
ea. 


— Aş mai vrea puţină cafea, zise Traynor, arătând spre 
ceaşca lui cu mânerul ciocănelului, ca pentru a o ajuta pe 
chelneriţă să priceapă mai uşor. După cum le era obiceiul, 
Traynor, Sherwood, Beaton şi Caldwell aveau o întrunire la micul 
dejun premergătoare şedinţei lunare a consiliului executiv al 
spitalului, programată pentru seara din lunea următoare. Erau 
instalaţi la masa lor preferată de la Hanul Iron Horse. 

— Am mai prins curaj, declară Beaton. Cifrele preliminare 
pentru cea de-a doua jumătate a lui octombrie sunt mai bune 
decât cele din prima jumătate. Încă n-am scăpat de griji, dar 
rezultatele de până acum sunt simţitor mai bune decât cele din 
septembrie. 

— Reuşim să ţinem o criză sub control, apoi ne confruntăm cu 
alta, remarcă Traynor. Nu se mai termină niciodată. Ce-i cu 
povestea aia, despre o doctoriţă care ar fi fost agresată astă- 
noapte? 

— Incidentul a avut loc imediat după miezul nopţii, spuse 
Caldwell. E vorba de noul medic patolog, o femeie cu numele de 
Angela Wilson. Lucrase până târziu. 

— În care zonă a parcării s-a întâmplat? întrebă Traynor, 
începând, potrivit obiceiului său în momente de nervozitate, să- 
şi izbească palma cu ciocănelul. 

— Pe poteca dintre cele două parcări, răspunse Caldwell. 

— A fost instalat acolo vreun felinar? se interesă Traynor. 


309 


Caldwell se uită la Beaton. 

— Nu ştiu, recunoscu aceasta. Dar vom verifica de cum ne 
vom înapoia la spital. Ai ordonat să se instaleze lumini acolo, dar 
nu sunt sigură dacă lucrarea s-a executat sau nu. 

— Ai face mai bine să ştii cu certitudine, replică Traynor, 
lovindu-şi palma neobişnuit de tare şi zgomotul răsună în 
încăpere. N-am fost norocos când le-am acordat sprijin 
consilierilor comunali în problema garajului cu parcare. Acum nu 
va mai putea fi supusă la vot până la primăvară. 

— Am verificat la Bartlet Sun, zise Beaton. Au fost de acord să 
nu publice în ziar nimic despre tentativa de viol. 

— Cel puţin, ei sunt de partea noastră, remarcă Traynor. 

— Cred că loialitatea le este inspirată de reclamele pe care le 
dăm spre publicare, spuse Beaton. 

— Mai avem vreo altă chestiune pe care s-o discutăm în 
şedinţa consiliului? întreba Sherwood. 

— Se pregăteşte o nouă bătălie în zona clinicii, răspunse 
Beaton. Radiologii şi neurologii îşi întăresc muşchii în vederea 
unei lupte sângeroase prin care să se decidă care grupare să fie 
desemnată în mod oficial să interpreteze RMNS-urile craniene. 

— Probabil, glumeşti. 

— Pe cinstea mea, replică Beaton. Dacă le-am da arme, ar fi o 
luptă pe viaţă şi pe moarte. E vorba de dolari şi de orgolii, o 
combinaţie dură. 

— Doctori afurisiţi! exclamă Traynor, scârbit. Nu sunt în stare 
să colaboreze în nici o problemă. Nu sunt altceva decât o 
adunătură de tâlhari, dacă vreţi să ştiţi părerea mea. 

— Ceea ce mă face să revin la M.D. 91, spuse Beaton. Tipul 
intenţionează să dea în judecată spitalul, în legătură cu 
drepturile sale. 

— Lasă-l să intenteze acţiune, zise Traynor. Ba chiar m-am 
plictisit de insistența cu care personalul medical cere să ne 
referim la aceşti „medici compromişi” prin numere de cod. La 
naiba! Denumirea de „medic compromis” este ea însăşi un 
eufemism. 


35 RMN (med.): abreviere a denumirii procedeului de examinare medicală 
prin rezonanţă magneto-nucleară (n.tr.). 


310 


— Asta e singura problemă nouă, preciza Beaton. 

— Mai e ceva? întrebă Traynor, rotindu-şi privirea în jurul 
mesei. 

— leri după-amiază am avut o vizită ciudată, zise Sherwood. 
Vizitatorul era un detectiv particular cu numele de Phil Calhoun. 

— A venit şi la mine, spuse Traynor. 

— Individul acesta îmi creează o stare de nervozitate, declară 
Sherwood. Mi-a pus o mulţime de întrebări în legătură cu 
Hodges. 

— Şi mie la fel, confirmă Traynor. 

— Partea interesantă a fost că părea să ştie deja foarte multe, 
zise Sherwood. Nu prea voiam să-i dau informaţii, dar nu-mi 
convenea nici să par răuvoitor. 

— Întocmai sentimentele mele, spuse Traynor. 

— La mine n-a venit, interveni Beaton. 

— Cine credeţi că l-a angajat? ceru Sherwood părerea 
celorlalţi. 

— L-am întrebat, spuse Traynor. A dat de înţeles că ar fi 
cineva din familie. Am presupus că făcea aluzie la Clara, aşa că 
am sunat-o. Ea mi-a afirmat că nu ştia nimic despre Phil 
Calhoun. Pe urmă i-am telefonat lui Wayne Robertson. Calhoun 
îi făcuse deja o vizită. Wayne credea că cel mai probabil 
candidat ar fi Angela Wilson, noul nostru medic patolog. 

— Pare o supoziţie logică, remarcă Sherwood. Femeia asta a 
venit la mine în legătură cu Hodges. Era foarte necăjită din 
cauza descoperirii cadavrului acestuia în casa ei. 

— lată o coincidenţă ciudată, spuse Beaton. Bineînţeles că are 
necazuri - mai întâi găsirea unui cadavru în locuinţa ei, apoi 
faptul de a fi victima unei tentative de viol. 

— Poate că tentativa de viol îi va domoli interesul faţă de 
afacerea cu Hodges, zise Traynor. Ar fi nostim ca din ceva 
potenţial negativ să rezulte ceva pozitiv. 

— Şi dacă Phil Calhoun descoperă cine l-a ucis pe Hodges? 
întrebă Caldwell. 

— Asta ar putea fi o problemă, răspunse Traynor. Dar au 
trecut mai bine de opt luni. Ce şanse există? Până acum, pista 
trebuie să se fi răcit de-a binelea. 

Când şedinţa luă sfârşit, Traynor o conduse pe Beaton la 


311 


maşina ei. O întrebă dacă i se schimbaseră sentimentele în ceea 
ce priveşte relaţia lor. 

— Nu, zise ea. Dar ale tale? 

— Nu pot să divorţez de Jacqueline tocmai acum, spuse el. 
Oricum, nu atâta timp cât băiatul meu este încă la colegiu. Dar 
când termină... 

— Perfect, îi reteză Beaton vorba. Vom discuta despre asta 
atunci. 

În vreme ce mergea cu maşina către spital, clătină din cap, 
exasperată. 

— Bărbaţi! exclamă ea, enervată. 


După ce-şi văzuse ultimul pacient din acea zi, David trecu în 
partea cealaltă a holului şi intră în biroul său personal. La masa 
lui de lucru stătea Nikki, răsfoind una din revistele lui medicale. 
David era încântat că o interesa medicina. Spera ca, dacă 
interesul ei ar dăinui, fetiţa să aibă prilejul de a studia medicina. 

— Ai terminat? îl întrebă ea. 

— Să mergem. 

Nu le luă mai mult de câteva minute ca să parcurgă mica 
distanţă până la spital şi să urce un rând de scări. Când intrară 
în camera lui Caroline, aceasta se lumină la faţă. Era încântată 
mai ales pentru că Nikki ţinuse minte să-i aducă şi cărţile cerute 
de ea. Caroline era o eleva excelentă, întocmai ca şi Nikki. 

— la uite ce pot să fac, zise Caroline, întinzând braţele, 
prinzându-se de bara de deasupra capului şi trăgându-se cu 
totul afară din pat, cu picioarele agitându-i-se în aer. 

David bătu din palme. Era o ispravă care necesita o forţă 
considerabilă, mai mare decât ar fi bănuit el că ar fi avut braţele 
ei firave. Caroline se afla într-un pat ortopedic imens, echipat cu 
un cadru înălţat deasupra capului. David presupunea că mica 
bolnavă fusese instalată în el pentru valoarea lui ca mijloc de 
amuzament, deoarece era evident că fetiţa se distra de minune. 

— Mă duc să-mi vizitez ceilalţi pacienţi, spuse David. Nu voi 
lipsi mult, adăugă el, făcându-i semn cu degetul lui Nikki, să ia 
aminte. Şi nu le terorizaţi pe asistente, ne-am înţeles? 

— Făgăduim să fim cuminţi, zise Nikki, începând imediat să 
chicotească împreună cu Caroline. 


312 


David porni direct spre camera lui Donald Anderson. Nu era 
îngrijorat în legătură cu starea sănătăţii acestuia, deoarece pe 
tot parcursul zilei telefonase pentru a fi la curent cu evoluţia 
pacientului său. Rapoartele fuseseră mereu aceleaşi: valorile 
glicemiei erau normale şi simptomele gastrointestinale se 
amelioraseră. 

— Cum te mai simţi, Donald? întrebă David de cum ajunse 
lângă pat. 

Donald îngăimă ceva ce David nu reuşi să înţeleagă. Acesta 
încercă încă o dată să discute cu el, dar îşi dădu repede seama 
că omul era dezorientat. 

David îl examină cu atenţie. Îi auscultă îndelung plămânii, 
însă nu detecta nici un zgomot îngrijorător, convingându-se că 
plămânii erau curaţi. Ducându-se la camera asistentelor, ordonă 
o analiză completă a conţinutului de zahăr din sânge. 

Cât timp se prelucra respectiva analiză, David îşi vizita ceilalţi 
pacienţi. Toţi, inclusiv Sandra, se simțeau bine. Deşi i se 
administrau antibiotice de mai puţin de douăsprezece ore, 
Sandra susţinea că durerea din falcă cedase. Când o examină, 
lui David i se păru că dimensiunile abcesului erau neschimbate, 
însă ameliorarea simptomatică era o încurajare. Nu-i modifică 
tratamentul. Ceilalţi doi pacienţi se simțeau atât de bine, încât 
le spuse că puteau să plece acasă a doua zi. 

În clipa în care termină de scris recomandările sale în foaia de 
observaţii a ultimului pacient, secretara de pe etaj îi vâri sub 
nas rezultatul analizei glicemiei lui Donald. Valoarea era 
normală. David luă peticul de hârtie şi-l privi cu atenţie. N-ar fi 
vrut ca rezultatul să fie normal. Ar fi vrut ca el să explice 
schimbarea survenită în starea mentală a lui Donald. 

Cu paşi lenți, reveni în camera lui Donald, reflectând 
nedumerit la starea sănătăţii acestuia. Singura explicaţie la care 
se putea gândi era aceea că zahărul din sângele lui Donald 
făcuse un salt formidabil fie în sus, fie în jos şi că după aceea se 
corectase de la sine. Necazul cu un astfel de raţionament era 
că, de obicei, întregul sistem senzorial al bolnavului revenea la 
normal o dată cu reîncadrarea în limite normale a glicemiei. 

Când reintră în camera lui Donald, David continua să 
gândească la eventualele posibilităţi. De cum se uită la bolnav, 


313 


holbă ochii, nevenindu-i să creadă. Faţa lui Donald căpătase o 
nuanţă vineţie întunecată, iar capul îi era dat pe spate, într-o 
hiperextensie. Un firişor de sânge negricios i se prelingea din 
gura  întredeschisă. Trupul i se  dezgolise pe jumătate; 
aşternuturile erau într-o dezordine totală. 

Şocul iniţial al lui David se transformă în acţiune. Le anunţă 
pe asistente că avusese loc un stop cardiac şi începu procedura 
de reanimare cardiopulmonară. In scurt timp sosi echipa de 
reanimare, care trecu la aplicarea obişnuitei sale rutine. Veni 
chiar şi doctorul Albert Hillson, chirurgul lui Donald. Acesta 
tocmai îşi făcea vizitele când aflase de stopul cardiac. 

În curând, încercarea de reanimare fu abandonată. Era 
evident că Donald suferise un atac de cord cu încetarea 
respirației cu aproximativ cincisprezece-douăzeci de minute 
înainte de a-l fi găsit David. O dată cu trecerea unui timp atât de 
îndelungat în care creierul fusese lipsit de oxigen, nu mai era 
nici o speranţă. David îl declara pe Donald decedat la ora cinci şi 
un sfert. 

David se simţea distrus la gândul că pierduse încă un pacient, 
dar se strădui să nu lase să se vadă cât era de afectat. Doctorul 
Hillson părea întristat, dar era expansiv. El declară că faptul că 
Donald trăise atât de mult constituia un tribut adus bunei 
îngrijiri medicale. Când veni la spital Shirley Anderson cu cei doi 
băieţei ai săi, îşi exprimă şi ea sentimente asemănătoare. 

— Vă mulţumesc că aţi fost atât de bun cu el, îi spuse Shirley 
lui David, ştergându-şi ochii. Deveniserăţi medicul lui preferat. 

După ce făcuse tot ce-i stătea în puteri, David porni spre 
camera lui Caroline, s-o ia pe Nikki. Se simţea cu totul vlăguit. 
Totul se petrecuse foarte repede. 

— Cel puţin, în cazul acestui pacient ştii care e cauza morții, 
spuse Angela după ce David îi relatase ce se întâmplase cu 
Donald Anderson. 

Stăteau în camera de zi. Cina se terminase de mult Nikki era 
sus, în camera ei, făcându-şi temele pentru şcoală. 

— Dar nu ştiu, se plânse David. Totul s-a petrecut extrem de 
repede. 

— Nu, stai o clipă. În legătură cu ceilalţi pacienţi, îţi pot 
înţelege tulburarea, dar nu şi în cazul celui de acum. Lui Donald 


314 


Anderson i se rearanjaseră majoritatea organelor abdominale, 
dacă nu-i fuseseră chiar scoase cu totul. Incontinuu, ba intra, ba 
ieşea din cabinetul tău de consultaţii sau din spital. Nu te poţi 
învinovăţi pentru moartea lui. 

— Nu mai ştiu ce să cred, zise David. Asta-i adevărat; cu 
frecventele lui infecţii şi cu diabetul său periculos, bietul om era 
mereu în pragul prăbuşirii. Dar de ce un atac de cord? 

— Glicemia lui o lua întruna razna, cu valori ce variau de la o 
extremă la alta, spuse Angela. Dacă a avut un atac cerebral? 
Ceea ce vreau să subliniez este că există o sumedenie de 
explicaţii posibile. 

Telefonul îi făcu pe amândoi să tresară. Cu un gest reflex, 
David întinse mâna spre el. Se temea că era spitalul, cu alte 
veşti proaste. Când persoana de la celălalt capăt al firului 
întrebă de Angela, se simţi uşurat. 

Angela recunoscu glasul imediat: era Phil Calhoun. 

— Îmi cer scuze că n-am ţinut legătura, spuse detectivul. Am 
fost foarte ocupat, dar acum aş vrea să stăm puţin de vorbă. 

— Când? întrebă Angela. 

— Păi, acum sunt instalat aici, la Hanul Iron Horse, zise 
Calhoun. E la o depărtare de doar o aruncătură de băț. De ce să 
nu vin până acolo? 

Angela acoperi receptorul cu palma. 

— Este detectivul particular, Phil Calhoun. Vrea să vină la noi. 

— Credeam că nu te mai ocupi de afacerea Hodges, remarcă 
David. 

— Aşa am şi făcut, replică Angela. N-am mai vorbit despre ea 
cu nimeni. 

— Atunci, ce-i cu Phil Calhoun? 

— Nici cu el n-am mai vorbit. De sâmbătă trecută. Dar am 
apucat să-l plătesc. Consider că ar trebui măcar să aflu ce a 
descoperit. 

— Fie cum vrei, zise David, cu un oftat de resemnare. 

Un sfert de oră mai târziu, când Phil Calhoun intră pe uşa lor, 
David se întrebă ce o fi fost în capul Angelei de i-l descrisese ca 
fiind un profesionist. Cu şapca lui roşie de base-ball întoarsă cu 
cozorocul spre ceafă şi cu cămaşa de flanelă, David îşi zise că-l 
putea lua drept orice, numai profesionist nu. Tenişii din 


315 


picioarele individului nici măcar nu aveau şireturi. 

— Incântat, spuse Calhoun, dând mâna cu David. 

Luară loc în camera de zi, pe scaunele vechi şi jerpelite pe 
care le aduseseră ei de la Boston. Cu un mobilier atât de 
sărăcăcios, încăperea avea înfăţişarea unei săli de dans ieftine. 

— Drăguţă casă, comentă Calhoun, rotindu-şi privirea în jur. 

— Suntem încă în curs de mobilare, spuse Angela, întrebând 
apoi dacă putea să-i aducă lui Calhoun ceva de băut. 

El zise că, dacă n-o deranja, i-ar face plăcere o bere. Cât timp 
fu Angela plecată după bere, David continuă să se uite cu 
atenţie la musafirul lor. Acesta era mai în vârstă decât se 
aşteptase David. Un smoc de păr cărunt se zburlea de sub 
şapca roşie pe care Calhoun părea să nu aibă de gând s-o 
scoată. 

— Vă supără dacă fumez? întrebă detectivul, oferindu-i şi lui 
David cutia de trabucuri Antonio y Cleopatra. 

— Imi pare rău, dar ne deranjează, spuse Angela revenind în 
cameră şi oferindu-i lui Calhoun berea promisă. Fiica noastră are 
probleme respiratorii. 

— Nu-i nici o supărare, zise Calhoun, pe un ton amabil. Voiam 
să prezint un raport la zi asupra investigaţiilor întreprinse de 
mine. Treaba avansează bine, deşi nu fără eforturi. Doctorul 
Hodges nu era cel mai simpatizat om din oraş. De fapt, se pare 
că jumătate din localnici îl urau dintr-un motiv sau altul. 

— Asta ştim deja, îl întrerupse David. Sper că mai aveţi şi alte 
amănunte, mai specifice, care să vă justifice onorariul pe ora de 
activitate. 

— David, te rog, interveni Angela, surprinsă de grosolănia 
soţului ei. 

— Părerea mea, continuă Calhoun, fără a da atenţie cuvintelor 
lui David, este că doctorul Hodges era fie un om căruia puţin îi 
păsa de ce gândeau alţii despre el, fie un individ handicapat din 
punct de vedere social. Ca originar pursânge din New England, 
probabil că era o combinaţie între aceste două variante, încheie 
Calhoun, chicotind şi trăgând o duşcă de bere. Am alcătuit o 
listă cu potenţiali suspecți, continuă el după aceea, însă încă nu 
i-am intervievat pe toţi. Dar lucrurile încep să devină 
interesante. Pe-aici se petrece ceva ciudat. Intuiesc asta cu 


316 


toate fibrele fiinţei mele. 

— Cu cine aţi stat de vorbă? întrebă David, al cărui ton păstra 
o oarecare asprime care o îngrijora pe Angela, deşi ea se abţinu 
să spună ceva. 

— Deocamdată doar cu doi, răspunse Calhoun, lăsând să-i 
scape o râgâială pentru care nu încercă să se scuze şi pe care 
nici măcar nu schiţă gestul de a o ascunde ducând mâna la 
gură. David se uită la Angela. Aceasta se prefăcu a nu fi 
observat Am discutat cu câţiva dintre grangurii de la spital, 
continuă detectivul. Cu Traynor, preşedintele consiliului de 
conducere şi cu vicepreşedintele - Sherwood. Amândoi aveau 
motive să-i poarte ranchiună lui Hodges. 

— Sper că intenţionaţi să staţi de vorbă şi cu doctorul Cantor, 
zise Angela. Am auzit că el îi purta sâmbetele lui Hodges. 

— Cantor e pe listă, o asigură Calhoun. Dar am vrut să încep 
de la vârf şi să avansez în jos. Duşmănia lui Sherwood avea la 
origine o fâşie de pământ. Cea a lui Traynor era de natură mai 
personală. 

Detectivul intră apoi în detalii, descriind triunghiul Traynor- 
Hodges-Van Slyke şi încheind prin a relata cum se sinucisese 
Sunny Traynor, sora lui Traynor. 

— Ce poveste îngrozitoare! exclamă Angela. 

— E ca o melodramă de la televizor, conveni Calhoun. Dar ai 
crede că, dacă Traynor s-ar fi simţit obligat să se răzbune 
cumva pe Hodges, ar fi fost normal să fi făcut asta atunci, nu 
acum. În plus, Hodges îl alesese pe Traynor ca persoana căreia 
să-i încredinţeze preşedinţia consiliului executiv al spitalului cu 
mult după acea sinucidere. Mă îndoiesc că ar fi făcut asta dacă 
el şi Traynor ar fi continuat să fie duşmani. lar odrasla lui Van 
Slyke, Werner, lucrează actualmente în cadrul spitalului. 

— Werner Van Slyke e rudă cu Traynor? se miră David. Asta 
miroase a nepotism. 

— Se poate, zise Calhoun. Dar Werner Van Slyke Junior avea o 
veche relaţie de prietenie cu Hodges. El avusese grijă de casa 
acestuia ani de-a rândul. Postul lui la spital i se datora, probabil, 
mai mult susţinerii lui de către Hodges decât lui Traynor. 
Oricum, eu nu-l suspectez de crimă pe Traynor. 

— Cum de puteţi fi atât de sigur? întrebă Angela. 


317 


— De nimic nu putem fi siguri decât de faptul că Hodges a 
fost asasinat, declară Calhoun. Dincolo de asta, tot ce este 
posibil este să luăm în considerare diverse probabilităţi. 

— Toate astea sunt foarte interesante, spuse David, dar v-aţi 
oprit asupra vreunui suspect sau măcar aţi restrâns lista 
acestora? 

— Nu, încă nu, răspunse Calhoun. 

— Cât de mult ne-a costat ca să ajungem la aceasta 
îndoielnică răscruce de drumuri? 

— David! interveni Angela pe un ton tăios. Cred că nu eşti 
corect. Eu socotesc că domnul Calhoun a aflat o mulţime de 
lucruri într-un interval de timp scurt. Consider că, acum, 
problema importantă este aceea de a şti dacă dumnealui e de 
părere că acest caz poate fi rezolvat. 

— Cu asta sunt de acord, spuse David. Care-i aprecierea 
dumneavoastră ca specialist, domnule Calhoun? 

— Cred că am nevoie de un trabuc, zise detectivul. V-ar 
deranja, oameni buni, dacă ne-am duce să ne instalăm afară? 

Câteva minute mai târziu se adunară pe terasă. Cu trabucul şi 
cu o nouă bere, Calhoun era nespus de mulţumit. 

— Cred că acest caz este, în mod categoric, rezolvabil, 
declară el. Faţa lui lătăreaţă, cu ten păstos, se lumina la 
răstimpuri, când el pufăia din trabuc. Trebuie să ştiţi şi 
dumneavoastră ceva în legătură cu micile oraşe din New 
England: între ele există mai multe asemănări decât deosebiri. 
Eu îi cunosc pe oamenii ăştia şi le înţeleg modul de a reacţiona. 
In general, când treci de la un oraş la altul, personajele sunt 
aceleaşi, numai numele sunt altele. Treaba fiecăruia e treaba 
tuturor. Cu alte cuvinte, sunt sigur că există câteva persoane 
care ştiu cine este ucigaşul. Problema constă în a-l face pe acel 
cineva să vorbească. Intuiţia îmi spune că spitalul e implicat la 
un oarecare nivel şi că nimeni nu vrea să-i dăuneze cu ceva. ŞI 
există riscul ca spitalul să aibă de suferit, deoarece Hodges 
făcuse din această instituţie opera vieţii lui. 

— Cum v-aţi obţinut până acum informaţiile? întrebă Angela, 
îmi închipuiam că locuitorii din New England sunt oameni tăcuţi, 
de la care cu greu scoţi o vorbă. 

— De regulă asta-i adevărat, recunoscu Calhoun, dar, din 


318 


întâmplare, câţiva dintre cei mai buni bârfitori din oraş sunt 
prieteni de-ai mei: proprietarul librăriei, farmacistul, barmanul şi 
bibliotecarul. Deocamdată ei au fost sursele mele. Acum, nu-mi 
mai rămâne decât să încep să elimin unii suspecti. Însă înainte 
de a începe, trebuie să vă pun o întrebare: Vreţi să continuu? 

— Nu, răspunse David. 

— Staţi o clipă, zise Angela. Ne-aţi afirmat că acest caz este, 
în mod categoric, rezolvabil. Cât timp credeţi că va dura 
soluţionarea lui? 

— Nu foarte mult, zise Calhoun. 

— Asta-i prea vag, remarcă David. 

Calhoun îşi ridică şapca şi îşi scărpină pielea capului. 

— Aş zice că până-ntr-o săptămână, spuse apoi. 

— Ar însemna o groază de bani, zise David. 

— Eu cred că merită, fu părerea Angelei. 

— Angela! o imploră David. M-ai asigurat că vei lăsa baltă 
treaba cu Hodges. 

— Mă voi ţine de cuvânt, spuse Angela. Îl voi lăsa pe domnul 
Calhoun să facă totul. Eu n-o să stau de vorbă cu absolut 
nimeni. 

— Dumnezeule sfinte! exclamă descurajat David, 
rostogolindu-şi ochii de exasperare. 

— Haide, David, zise Angela, dacă te aştepţi ca eu să trăiesc 
în casa asta, trebuie să mă susţii în ceea ce încerc să rezolv. 

David ezită, apoi se gândi la un compromis. 

— OK, zise. Să stabilim o înţelegere. O săptămână, apoi am 
terminat-o, orice-ar fi. 

— De acord, se învoi Angela. Ne-am înţeles. Acum, dat fiind 
că suntem constrânşi de timpul limitat, adăugă ea, întorcându- 
se spre Calhoun, care este următoarea mişcare? 

— Mai întâi, voi continua să intervievez suspecţii de pe lista 
mea, spuse detectivul. Totodată există alte două obiective 
majore. Unul este acela de a reconstitui ultima zi din viaţa lui 
Hodges, presupunând că el a fost ucis în ziua în care a dispărut. 
Pentru a face asta, vreau s-o iau la întrebări pe asistenta care i- 
a fost şi secretară vreme de treizeci şi cinci de ani. Cel de-al 
doilea obiectiv constă în obţinerea unor copii ale documentelor 
medicale care au fost găsite la Hodges. 


319 


— Acelea se află în custodia poliţiei statale, spuse Angela. Dat 
fiind că aţi lucrat în cadrul forţelor polițienești, n-aţi putea obţine 
cu uşurinţă copii? 

— Din păcate, nu, zise Calhoun. Poliţia statală are tendinţa de 
a fi excesiv de precaută când e vorba de dovezi aflate în 
custodia lor. Ştiu, deoarece o vreme am lucrat în cadrul secţiei 
lor din Burlington specializate în investigarea locului crimei. E 
ceva ce face posibil un soi de joc de-a „cine-prinde-câştigă”. 
Poliţia statală, căreia îi revine obligaţia de a se ocupa de 
expertize şi probe, nu este interesată să cheltuiască o grămadă 
de timp şi de efort pentru un caz de tipul acesta, pentru că ei îşi 
iau ponturile de la poliţia locală. Dacă poliţiei locale nu-i pasă, 
poliţia statală o lasă mai moale cu ancheta. Unul dintre motivele 
pentru care celor de la poliţia locală nu le pasă este acela că ei 
nu posedă dovezi pe baza cărora să meargă mai departe. 

— Un alt motiv este că s-ar putea să fie chiar ei cumva 
implicaţi, interveni Angela, povestindu-i apoi lui Calhoun 
incidentul cu cărămida aruncată prin fereastră, despre biletele 
de ameninţare şi despre modul în care reacţionase poliţia. 

— Nu mă miră, zise fostul poliţist. Robertson figurează pe lista 
mea. Nu putea să-l sufere pe Hodges. 

— Ştiam asta, confirmă Angela. Mi s-a spus că Robertson dă 
vina pe Hodges pentru moartea soţiei sale. 

— Eu nu acord prea mare importanţă acestei poveşti, zise 
Calhoun. Robertson nu-i chiar atât de prost. Cred că nefericita 
întâmplare cu nevasta lui a fost doar un pretext. Bănuiesc că 
ura lui Robertson împotriva lui Hodges îşi avea rădăcinile mai 
degrabă în purtarea bătrânului doctor, despre care ştim că nu 
era deloc diplomatică. Aş paria pe ultimul meu dolar că Hodges 
ştia cât de fanfaron era Robertson şi ca atare nu-i arăta 
niciodată nici cel mai mic respect. Mă îndoiesc sincer că 
Robertson l-ar fi ucis pe Hodges, dar când am stat de vorbă cu 
el, mi-a făcut o impresie ciudată. Ştie ceva ce nu vrea să-mi 
spună. 

— Modul în care poliţia a tot tras de timp denotă că e, cu 
siguranţă, implicată, remarcă Angela. 

— Asta-mi aminteşte de un caz de pe vremea când făceam 
parte din poliţia statală, zise Calhoun, după ce mai trase un fum 


320 


lung din trabuc. Era vorba tot de o omucidere într-un oraş mic. 
Eram convinşi că întregul oraş, inclusiv poliţia locală, ştia cine o 
făcuse, dar nimeni nu venea să depună mărturie. Am sfârşit prin 
a abandona cazul. A rămas nerezolvat până-n ziua de azi. 

— Ce vă face să credeţi că în cazul Hodges situaţia ar fi alta? 
întrebă David. Nu s-ar putea întâmpla şi aici acelaşi lucru? 

— Imposibil, spuse Calhoun. In cazul despre care tocmai v-am 
vorbit, mortul era el însuşi un ucigaş şi un hoţ. Hodges este cu 
totul altfel. Există o mulţime de oameni care îl urau, dar sunt şi 
câţiva care consideră că era unul dintre eroii oraşului. Drace! 
Asta-i singurul spital de nivel superior din New England, în afara 
celor din marile oraşe şi meritul de a-l fi făcut să devină aşa i-a 
revenit în întregime lui Hodges. O sumedenie de vieţi omeneşti 
se datorează facilităţilor create de Hodges aici. Nu vă faceţi griji, 
cazul acesta va fi soluţionat. Să nu aveţi nici o îndoială în 
privinţa asta. 

— Cum veţi reuşi să obţineţi copii ale documentelor lui 
Hodges, dacă nu le puteţi căpăta dumneavoastră înşivă? întrebă 
Angela. 

— Asta va trebui s-o faceţi dumneavoastră. 

— Eu? 

— Aşa ceva nu se include în înţelegerea stabilită, interveni 
David. Angela trebuie să rămână în afara acestei anchete. Nu 
vreau ca ea să mai stea de vorbă cu cineva. De vreme ce 
urmarea e că ne pomenim cu cărămizi azvârlite prin ferestre, 
nici nu mă gândesc să accept o asemenea idee. 

— Nu va fi nici un pericol, insistă Calhoun. 

— De ce eu? vru Angela să priceapă. 

— Pentru că dumneavoastră sunteţi atât medic, cât şi salariat 
al spitalului. Dacă vă prezentaţi la secţia de investigaţii la locul 
crimei din Burlington cu legitimaţia adecvată şi spuneţi că acele 
copii sunt necesare pentru a se avea grijă de bolnavi, cei de 
acolo vă vor face o copie cât ai clipi. Cererile judecătorilor şi ale 
medicilor sunt întotdeauna onorate. Ştiu bine. Aşa cum am mai 
amintit, pe vremuri am lucrat acolo. 

— Presupun că vizitarea sediului central al poliţiei statale n-ar 
putea fi ceva foarte primejdios, zise Angela. Nu e ca şi cum aş 
lua parte la anchetă. 


321 


— Bănuiesc că e în ordine, se învoi David. Cu condiţia să nu 
existe vreo posibilitate de a intra în vreo încurcătură cu poliţia. 

— Nici un risc în privinţa asta, îl asigură Calhoun. Cel mai rău 
lucru care s-ar putea întâmpla este ca ei să nu vrea să-i dea 
copiile. 

— Când trec la acţiune? întreba Angela. 

— Ce părere aţi avea despre mâine? sugeră fostul poliţist. 

— Va trebui să fie după pauza mea de prânz. 

— O să vă iau la douăsprezece din faţa spitalului, zise 
Calhoun, ridicându-se în picioare şi multumind pentru bere. 

Angela se oferi să-l conducă până la furgoneta lui, iar David 
reintră în casă. 

— Sper că nu creez probleme între dumneavoastră şi soţul 
dumneavoastră, spuse Calhoun, în timp ce se apropiau de 
vehiculul lui. Nu părea să fie foarte mulţumit de ancheta mea. 

— Nu va fi nici o problemă, zise Angela. Dar va trebui să 
respectăm cu stricteţe înţelegerea cu privire la termenul de o 
săptămână. 

— Ar fi timp din belşug. 

— Mai e ceva ce voiam să vă spun, adăugă Angela, 
expunându-i apoi teoria ei în legătură cu atacul a cărei victimă 
fusese. 

— Hmm... mormăi Calhoun. Lucrurile devin mai interesante 
decât îmi închipuiam. Aţi face mai bine să fiţi de două ori mai 
precaută şi să lăsaţi treaba de detectiv în seama mea. 

— Asta şi intenţionez să fac, îl asigură Angela. 

— Am avut grijă să nu se afle că m-aţi angajat, zise Calhoun. 

— Va sunt recunoscătoare pentru discreţie. 

— Poate că mâine ar trebui să vă iau din parcarea din spatele 
bibliotecii, nu din faţa spitalului, spuse fostul poliţist. Nu are rost 
să riscăm. 


322 


20 


Miercuri, 27 octombrie 


SPRE SPAIMA LUI DAVID ŞI A ANGELEI, NIKKI SE TREZI cu 
plămânii congestionaţi şi cu o tuse profunda, productivă. 
Amândoi se temeau că era posibil ca ea să se fi îmbolnăvit de 
aceeaşi gripă de care, pentru scurtă vreme, suferise Caroline. 
David era deosebit de îngrijorat, deoarece decizia din ajun de a-i 
permite lui Nikki să-i facă o vizita lui Caroline fusese a lui. 

În ciuda atenţiei sporite acordate de dimineaţă terapiei 
respiratorii a fetiţei, starea ei nu se amelioră. Spre dezamăgirea 
lui Nikki, părinţii ei hotărâră că nu trebuia să se ducă la şcoală. 
O sunară pe Alice, care fu de acord să vină pentru toată ziua. 

Deja stresat din cauza evenimentelor de acasă, când îşi 
începu rondul de vizite la bolnavi, David era cu nervii încordaţi 
la maximum. Cu un număr atât de mare de decese recente, îi 
era frica să-şi viziteze pacienţii. Dar temerile îi erau nefondate. 
Toţi se simțeau foarte bine. Chiar şi starea Sandrei se 
ameliorase considerabil. 

— Umflătura ţi-a cedat, îi spuse David, palpându-i uşor 
maxilarul. 

— Aşa simt şi eu, zise ea. 

— Şi temperatura ţi-a scăzut sub treizeci şi opt, remarcă 
David. 

— Sunt încântată. Vă mulţumesc. Nici măcar nu voi face 
presiuni asupra dumneavoastră să mă trimiteţi mai repede 
acasă. 

— Foarte inteligentă decizie, aprecie David, izbucnind în râs. 
Abordarea indirectă este deseori mai eficace decât cea directă. 
Dar trebuie să te rețin până când vom fi sută la sută siguri că 
infecția e sub control. ` 

— De acord, zise Sandra, prefăcându-se a fi contrariată. Insă 
dacă sunt nevoită să rămân, n-aţi putea să-mi faceţi un serviciu? 


323 


— Bineînţeles că da, o asigură David. 

— Comenzile electrice ale patului meu nu mai funcţionează. 
Le-am atras atenţia asistentelor, dar ele au zis că nu au nici o 
putere de a face ceva în privinţa asta. 

— Voi face eu ceva, făgădui David. Mă tem că problema 
aceasta e cronică pe-aici. Mă voi duce chiar acum să cer să se 
rezolve. Vrem să te simţi cât mai comod posibil. 

Când se înapoie la camera asistentelor, David o găsi pe Janet 
Colburn şi i se plânse în legătură cu situaţia paturilor. 

— Realmente nu se poate face nimic? întrebă el. 

— Asta e ceea ce ni s-a spus de la serviciul de întreţinere, 
când am raportat cum stau lucrurile, răspunse Janet. Doar nu 
era să mă cert cu omul acela. E destul de greu să discuţi cu el. 
Şi, cinstit vorbind, pentru moment nu dispunem de nici un pat 
de rezervă. 

Lui David nu-i venea a crede că avea să fie nevoit să apeleze 
iarăşi la Van Slyke pentru un alt fleac de competenţa serviciului 
de întreţinere. Însă se părea că nu avea de ales decât să se 
ducă să întrebe de ce nu putea fi reparat patul sau să apeleze 
direct la Beaton. Era o situaţie absurdă. 

Îl găsi pe Van Slyke în biroul său fără ferestre. 

— Am la etaj o pacientă căreia i s-a spus că patul ei nu poate 
fi reparat, zise David pe un ton iritat, după o rapidă bătaie în 
uşă. Care-i povestea? 

— Spitalul a cumpărat un tip de paturi neadecvat, răspunse 
Van Slyke. Din punct de vedere al întreţinerii, sunt un coşmar. 

— Nu poate fi reparat? 

— Poate fi reparat, dar se va defecta iarăşi. 

— Vreau să fie reparat, zise David pe un ton ritos. 

— O vom face când vom ajunge şi la el. Nu mă bate la cap. 
Am treburi mai importante de făcut, îl repezi Van Slyke. 

— De ce eşti atât de grosolan? îl întrebă David. 

— Uite cine vorbeşte! ripostă Van Slyke. Dumneata ai venit 
aici, să răcneşti la mine, nu invers. Dacă ai o problemă, du-te şi 
spune-i-o conducerii. 

— Asta o să fac, zise David. 

Se întoarse în loc şi urcă scara, cu intenţia de a se duce direct 
la Helen Beaton. Dar, când ajunse în holul central, îl văzu pe 


324 


doctorul Pilsner intrând în spital şi îndreptându-se către scara 
principala. 

— Bert! strigă David. Pot să-ţi vorbesc o clipă? 

Doctorul Pilsner se opri. David se apropie de el, îi descrise 
congestia lui Nikki şi începu să-l întrebe dacă el considera că ar 
trebui să treacă la administrarea unor antibiotice pe cale orală. 
Se întrerupse la mijlocul frazei, remarcând că interlocutorul său 
era agitat; aproape că nici nu asculta ce-i spunea David. 

— E ceva în neregulă? îl întrebă. 

— Îmi cer scuze, zise doctorul Pilsner. Sunt cu gândurile în 
altă parte. În cursul nopţii, starea lui Caroline Helmsford a luat o 
întorsătură neaşteptată, către mai rău. Am fost aici aproape 
încontinuu. Adineauri m-am dus acasă să fac un duş şi să mă 
schimb. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă David. 

— Vino să vezi dumneata însuţi, îi propuse doctorul Pilsner, 
începând să urce scara. David fu nevoit să alerge pentru a nu 
rămâne în urmă. Este la grupul de terapie intensivă, îi explică 
Pilsner. Dintre toate lucrurile posibile, criza a început cu un atac 
cerebral. David simţi că i se înmoaie genunchii. Trebui să 
mărească pasul pentru a-l ajunge din urmă pe medicul pediatru, 
care înainta cu repeziciune. David habar nu avea că prietena lui 
Nikki suferise un atac cerebral. Vestea aceasta îi reînvie amintiri 
tulburătoare legate de propriii săi pacienţi. După aceea, 
pneumonia a evoluat rapid, continuă doctorul Pilsner. Am 
încercat absolut totul. Nimic nu părea să aibă vreun efect. 

Când ajunseră la grupul de terapie intensivă, doctorul Pilsner 
ezită, sprijinindu-se de uşă. Lăsă să-i scape un oftat de 
extenuare. 

— Mă tem că acum este în stare de şoc septic. Trebuie să-i 
menţinem tensiunea arterială. Situaţia nu e deloc bună. Tare mi- 
e teamă că o vom pierde. 

Intrară în sală. Caroline era în comă. Din gură îi ieşea un tub 
conectat la un plămân artificial. Trupul ei era plin de fire şi 
tubulaturi pentru perfuzii. Câteva monitoare îi înregistrau pulsul 
şi tensiunea arterială. Uitându-se în jos, la copila suferinda, 
David se cutremură. În minte, în locul lui Caroline o văzu pe 
Nikki şi imaginea aceea îl îngrozi. 


325 


Asistenta medicală de la grupul de terapie intensivă care se 
ocupa de Caroline prezentă un raport succint. De când plecase 
doctorul Pilsner, cu o oră în urmă, nu survenise nici o 
ameliorare. De îndată ce primi acea scurtă informare, doctorul 
Pilsner, însoţit de David, se apropie de masa din mijlocul 
încăperii. David se folosi de prilej pentru a discuta cu el despre 
starea sănătăţii lui Nikki. Doctorul ascultă, apoi fu de acord că 
tratamentul cu antibiotice pe cale orală era indicat. Sugeră tipul 
de medicament şi dozajul necesar. 

Înainte de a părăsi grupul de terapie intensivă, David încercă 
să-l susţină moralmente pe doctorul Pilsner cu un cuvânt de 
încurajare. Ştia prea bine cum se simţea medicul pediatru. Apoi, 
înainte de a se duce să se ocupe de pacienţii săi de la cabinet, o 
sună pe Angela, să-i spună de antibioticele lui Nikki. De 
asemenea, îi dădu vestea referitoare la Caroline. Angela amuţi 
de spaimă. 

— Crezi că va muri? îl întrebă, după o clipă de uluire. 

— Aşa intuieşte doctorul Pilsner, răspunse David. 

— Nikki a fost ieri cu ea, zise Angela. 

— Nu e nevoie să-mi reaminteşti. Dar atunci Caroline se 
simţea mult mai bine. Era afebrilă. 

— Oh, Dumnezeule! exclamă Angela. Se pare că ne vine un 
necaz după altul. Poţi să faci tu rost de antibioticele pentru Nikki 
şi să le duci acasă în timpul pauzei tale de prânz? 

— OK, zise David, cu bunăvoință. 

— Eu o să plec la Burlington, aşa cum stabilisem. 

— Tot ai de gând să te duci acolo? 

— Desigur, spuse Angela. M-a sunat Calhoun, pentru 
confirmare. S-ar părea că a vorbit deja cu ofiţerul în subordinea 
căruia se află secţia din Burlington care se ocupă cu 
investigarea locului crimei. 

— Drum bun, îi ură David, grăbindu-se să închidă telefonul 
înainte să spună ceva ce ar fi putut să regrete. Priorităţile 
Angelei îl scoteau din fire. În timp ce el era bolnav de îngrijorare 
în legătură cu Caroline şi Nikki, ea continua să fie obsedată de 
afacerea Hodges. 


— Vă sunt recunoscător că aţi binevoit să mă primiţi, zise 


326 


Calhoun, luând loc într-un fotoliu, în faţa mesei de lucru a lui 
Helen Beaton. Aşa cum i-am spus secretarei dumneavoastră, aş 
vrea să vă pun doar câteva întrebări. 

— lar eu am o întrebare pentru dumneata, replică Beaton. 

— Cine să-nceapă primul? întrebă Calhoun. Apoi scoase la 
iveală pachetul lui de trabucuri. Pot să fumez? 

— Nu, nu poţi fuma. În spital fumatul este interzis. Şi cred că 
dumneata ar trebui să răspunzi primul la întrebările mele. E 
posibil ca răspunsul să afecteze durata acestui interviu. 

— Categoric. Aşadar, da-ţi-i drumul. 

— Cine te-a angajat? întrebă Beaton. 

— Asta-i o întrebare incorectă, protestă Calhoun. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că clienţii mei au dreptul la discreţie. lar acum e 
rândul meu. Înţeleg că doctorul Hodges era un vizitator frecvent 
al biroului dumneavoastră... 

— Dă-mi voie să te întrerup, zise Beaton. De vreme ce clienţii 
dumitale preferă să-şi ascundă identitatea, nu văd nici un motiv 
ca eu să cooperez cu dumneata. 

— Asta rămâne la latitudinea dumneavoastră, spuse Calhoun. 
Bineînţeles că există şi persoane care s-ar putea întreba de ce a 
discuta despre imediatul ei predecesor ar constitui o problemă 
pentru directoarea spitalului. Ba chiar ar putea să înceapă să 
creadă că dumneavoastră ştiţi cine l-a ucis pe Hodges. 

— Îţi mulţumesc pentru vizită, zise Beaton, ridicându-se în 
picioare şi zâmbind. Nu vei reuşi să mă convingi să vorbesc, mai 
ales fără să ştiu cine se află în spatele eforturilor dumitale. 
Singura mea preocupare este spitalul. Bună ziua, domnule 
Calhoun. 

— Am impresia că ne vom mai vedea, replică detectivul, 
ridicându-se şi el din fotoliu. 

Calhoun părăsi birourile conducerii şi cobori la subsol. 
Următoarea persoană pe care intenţiona s-o intervieveze era 
Werner Van Slyke. Îl găsi în atelierul spitalului, ocupându-se de 
înlocuirea motoarelor electrice ale câtorva paturi de spital. 

— Werner Van Slyke? întrebă Calhoun. 

— Mda, zise Van Slyke, cu glasul său lipsit de intonaţie. 

— Numele meu e Calhoun. Vă deranjează dacă stau puţin de 


327 


vorbă cu dumneavoastră? 

— Despre ce? 

— Despre doctorul Dennis Hodges. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă să-mi văd de lucru... se învoi Van 
Slyke, îndreptându-şi din nou atenţia asupra motoarelor. 

— Paturile astea constituie o problemă frecventă? întrebă 
detectivul. 

— Din nefericire, răspunse Van Slyke. 

— De vreme ce sunteţi şeful serviciului, de ce le reparaţi 
dumneavoastră înşivă? 

— Vreau să fiu sigur că treaba e făcută bine. 

Calhoun se retrase la bancul de lucru şi se aşeză pe un scaun. 

— Pot să fumez? întrebă. 

— Mi-e indiferent. 

— Îmi închipuiam că spitalul este un spaţiu în care nu e voie 
să existe fum, zise Calhoun, scoţându-şi un trabuc. li oferi unul 
şi lui Van Slyke. Acesta stătu un timp nehotărât, ca şi cum s-ar fi 
gândit serios dacă să-l accepte sau nu. Pe urmă luă unul. 
Calhoun i-l aprinse înainte de a şi-l aprinde pe-al său. Inţeleg că 
îl cunoşteaţi foarte bine pe Hodges, spuse el. 

— Pentru mine a fost ca un tată, declară Van Slyke, pufăind 
mulţumit din trabucul lui. Mai mult decât un tată. 

— Fără glumă, zise Calhoun. 

— Daca n-ar fi fost Hodges, niciodată nu m-aş fi dus la 
colegiu, zise Van Slyke. Mi-a dat o slujbă, să-i văd de casă. 
Obişnuiam să dorm până târziu şi stăteam de vorbă. Aveam o 
sumedenie de necazuri cu adevăratul meu tată. 

— Cum aşa? întrebă Calhoun, dornic să-l facă pe Van Slyke să 
continue să vorbească. 

— Taică-meu se îmbăta aproape în fiecare noapte. Mă bătea 
şi mama nu putea să facă nimic ca să-l împiedice. De fapt, 
ajungea să fie bătuta şi ea. 

— Dumneavoastră şi mama dumneavoastră stăteaţi de vorbă 
împreună? întrebă Calhoun. Cum s-ar zice, alcătuiaţi un fel de 
echipă împotriva tatălui dumneavoastră? 

— Drace, nu! protestă Van Slyke. Ea îl apăra întotdeauna, 
susţinând, după ce tata mă stâlcea în bătaie, că el nu o făcuse 
cu intenţie. La dracu'! Ba chiar încerca să mă convingă că el mă 


328 


iubea şi că de-aia mă lovea. 

— Asta-i ceva lipsit de rațiune, spuse Calhoun. 

— Păi, sigur că da, fir-ar al dracului! izbucni Van Slyke, cu 
sarcasm. Da' de ce naiba îmi pui toate întrebările astea? 

— Mă interesează moartea lui Hodges, zise Calhoun. 

— După atâta amar de vreme? 

— De ce nu? Nu v-ar plăcea să aflaţi cine l-a ucis? 

— Şi ce aş face, dac-aş şti? Să-l omor pe ticălos? replică Van 
Slyke, râzând până ce începu să tuşească. 

— Nu prea fumaţi mult, nu-i aşa? îl întrebă Calhoun. 

După ce reuşi să-şi stăpânească tuşea, Van Slyke clatină din 
cap în semn că nu. Faţa i se făcuse stacojie. Se duse lao 
chiuvetă din apropiere, să ia o gură de apă. Când reveni, 
dispoziţia i se schimbase. 

— Cred că mi-a fost de ajuns atâta vorbărie, zise pe un ton 
batjocoritor. Am al dracului de mult de lucru. Nici măcar n-ar 
trebui să-mi pierd vremea cu paturile astea. 

— In cazul acesta, plec, spuse Calhoun, ridicându-se de pe 
scaun. Eu am o regulă: niciodată nu zăbovesc într-un loc, dacă 
nu sunt dorit. Dar v-ar deranja dacă aş mai veni altă dată? 

— O să mă mai gândesc la asta, spuse Van Slyke. 

După ce părăsi secţia de întreţinere, detectivul dădu ocol 
fațadei spitalului şi se duse la Centrul de Imagistică. li prezentă 
funcţionarei de la recepţie una din cărţile lui de vizită şi ceru să 
fie primit de doctorul Cantor. 

— Aveţi fixată o audienţă? întrebă recepţionera. 

— Nu, răspunse Calhoun. Dar, ascultă, spune-i că sunt aici ca 
să discutăm despre Hodges. 

— Dennis Hodges? preciză recepţionera, mirându-se. 

— Altul nu cunosc, zise Calhoun. Şi până atunci o să iau un loc 
aici, în sala de aşteptare. 

Detectivul o urmări cu privirea pe funcţionară cât timp 
telefonă în interiorul organizaţiei. Tocmai începea să admire 
arhitectura şi bogata decoraţiune interioară a holului când îşi 
făcu apariţia o femeie cu înfăţişare impunătoare, care îl invită s- 
o urmeze. 

— Ce vreţi să spuneţi, când declaraţi că vreţi să discutăm 
despre Dennis Hodges? întrebă doctorul Cantor, în clipa în care 


329 


Calhoun trecu pragul biroului său. 

— Exact asta, replică fostul poliţist. 

— Şi de ce dracu' doriţi o asemenea discuţie? 

— Vă deranjează dacă iau un loc? 

Cantor arătă cu mâna spre unul din fotoliile din faţa mesei 
sale de lucru. 

Calhoun fu nevoit să mute pe pardoseală un teanc de reviste 
medicale ce păreau a nu fi fost deschise. După ce se aşeză, 
urmă obişnuita rutină de a cere voie să fumeze. 

— Desigur, atâta vreme cât îmi oferiţi şi mie unul, spuse 
Cantor. M-am lăsat de tutun, fumând doar atunci când pot tapa 
pe cineva de-o ţigară. 

Când terminară amândoi cu aprinsul trabucurilor, Calhoun îl 
informă pe Cantor că fusese angajat să-l descopere pe asasinul 
lui Hodges. 

— Nu cred că vreau să discut despre ticălosul acela, zise 
Cantor. 

— Pot întreba de ce? 

— Pentru ce aş face-o? 

— În mod evident, pentru a-l aduce pe ucigaşul lui în faţa 
justiţiei. 

— Socotesc că justiţia a fost deja slujită. Celui care ne-a 
scăpat de pacostea aia, indiferent cine-o fi, ar trebui să i se dea 
o medalie. 

— Mi s-a spus că aveaţi o părere proastă despre omul acela, 
zise Calhoun. 

— Ăsta-i un eufemism, spuse Cantor. Era un individ demn de 
tot disprețul. 

— Reuşeaţi să colaboraţi? întrebă detectivul. 

— Lui nu-i păsa de alţii, răspunse Cantor. 

— Vă referiţi la oameni în general sau la doctori? 

— Mai mult la doctori, bănuiesc. Pur şi simplu, nu-i păsa. El 
avea o singură prioritate şi aceea era spitalul. Însă concepţia lui 
în legătură cu instituţia asta nu îi cuprindea şi pe medicii care 
lucrează în el. A preluat radiologia şi patologia şi i-a pus pe liber 
pe câţiva dintre noi. Tuturor ne venea să-l strângem de gât. 

— Mi-aţi putea da câteva nume? întrebă Calhoun. 

— Sigur că da, nu-i nici un secret, zise Cantor, numărând apoi 


330 


pe degete cinci medici, printre care se incluse şi pe el însuşi. 

— Şi dumneavoastră sunteţi singurul din grup care se mai află 
pe aici, remarcă fostul poliţist. 

— Sunt singurul rămas la radiologie, preciză Cantor. Îi 
mulţumesc lui Dumnezeu că am avut prevederea de a înfiinţa 
acest centru de imagistică medicală. Şi Paul Darnell mai este 
aici. El e la patologie. 

— Ştiţi cine l-a ucis pe Hodges? întrebă Calhoun. 

Cantor fu pe punctul de a răspunde, dar se opri. 

— Ştiţi ce? zise el. Tocmai mi-am dat seama că am tot 
sporovăit, deşi declarasem încă de la început că nu voiam să 
discut despre Hodges. 

— Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie, recunoscu Calhoun. 
Bănuiesc că v-aţi răzgândit. Aşadar, să revenim la întrebarea 
mea: ştiţi cine l-a ucis pe Hodges? 

— Dacă aş şti, nu v-aş spune, replică doctorul Cantor. 

Pe neaşteptate, detectivul îşi scoase ceasul de buzunar, pe 
care-l avea prins cu un lanţ scurt de găicile centurii. 

— Pe cinstea mea! exclamă, ridicându-se în picioare. Îmi pare 
rău, dar sunt nevoit să întrerup această mică discuţie. Nu mi-am 
dat seama cum zboară timpul. Din păcate, am fixată o altă 
întâlnire. 

După ce-şi strivi trabucul într-o scrumieră aflată în faţa 
uluitului Cantor, Calhoun ieşi în goană din încăpere. Se duse 
imediat la furgoneta lui, cu care porni spre bibliotecă. O ajunse 
din urmă pe Angela, tocmai când aceasta mergea cu paşi mari 
pe trotuarul din faţa instituţiei. 

— Imi cer scuze că am întârziat, spuse Calhoun, după ce, 
întinzând braţul, deschise portiera din dreptul scaunului de 
lângă şofer, invitând-o pe Angela să urce în vehicul. Mă distram 
atât de bine discutând cu doctorul Cantor, încât n-am realizat 
cât se făcuse ceasul. 

— Am întârziat şi eu câteva minute, zise Angela, urcând în 
cabina care duhnea a fum de ţigară stătut. Sunt curioasă în 
legătură cu doctorul Cantor, adăugă ea. A spus ceva ce ne-ar 
putea lămuri cu privire la cazul nostru? 

— Nu el l-a ucis pe Hodges, răspunse Calhoun. Dar mi-a trezit 
interesul. Ca şi Beaton. Se petrece ceva aici, simt asta. Vă 


331 


deranjează dacă fumez? întrebă după ce întredeschise geamul 
de pe partea şoferului. 

— Presupuneam că acesta a fost motivul pentru care am 
plecat cu furgonetă dumneavoastră, replică Angela. 

— M-am gândit totuşi să cer voie, zise detectivul. 

— Sunteţi sigur că vizita asta la poliţia statală o să decurgă 
bine? întrebă Angela. Cu cât mă gândesc mai mult la ea, cu atât 
mai mult mă îngrijorează. În definitiv, într-o oarecare măsură mă 
voi prezenta sub o falsă identitate. Vreau să zic, este adevărat 
că lucrez la spital, însă, de fapt, nu am nevoie de documentele 
acelea pentru a mă ocupa de bolnavi. Eu sunt medic patolog. 

— Nu trebuie să vă faceţi griji, o linişti Calhoun. S-ar putea să 
nici nu fie necesar să spuneţi ceva. l-am explicat eu deja 
locotenentului toată treaba. N-a avut nimic împotrivă. 

— Am încredere în dumneavoastră, zise Angela. 

— Nu veţi fi dezamăgită. Dar vreau şi eu să vă pun o 
întrebare. Reacţia de aseară a soţului dumneavoastră continuă 
să mă sâcâie. Nu vreau să cauzez nici o problemă între 
dumneavoastră. Chestia e că mă distrez cu cazul acesta mai 
bine decât cu oricare altul după ce am ieşit din poliţie. Ce-ar fi 
dacă aş reduce costul orei mele de muncă? Asta ar mai linişti 
lucrurile? 

— vă mulţumesc pentru grijă, spuse Angela, dar sunt sigură 
că David îşi va schimba atitudinea, dacă ne vom încadra în 
termenul nostru de o săptămână. 

In ciuda asigurărilor lui Calhoun, când, ajungând la sediul 
central al poliţiei din Burlington cobori din furgonetă, Angela 
continua să se simtă neliniştită, dar îngrijorarea ei fu inutilă. 
Datorită prezenţei lui Calhoun, operaţiunea se derulă mult mai 
simplu decât ar fi putut spera. Întreaga discuţie o purtă Calhoun. 
Polițistul în sarcina căruia intra păstrarea probelor nici n-ar fi 
fost posibil să fie mai amabil şi mai serviabil. 

— Dacă tot suntem aici, îi spuse Calhoun poliţistului, ce-ar fi 
să facem două seturi de copii? 

— Nici o problema, zise polițistul, dându-i - cu mâini 
înmănuşate - originalele. 

Calhoun îi făcu Angelei cu ochiul şi-i şopti: 

— In felul acesta vom avea amândoi câte o copie. 


332 


Zece minute mai târziu, Angela şi Calhoun se aflau din nou în 
furgonetă. 

— A fost simplu ca bună ziua, spuse Angela, cu un oftat de 
uşurare, scoțând copiile din plicul în care le pusese ofiţerul şi 
începând să se uite prin ele. 

— Eu nu zic niciodată „[i-am spus eu”, replică detectivul, 
zâmbind. Niciodată! Nu sunt eu soiul ăla de om. 

Angela izbucni în râs. Ajunsese să-i placă genul de umor al lui 
Calhoun. 

— Ce-s astea? o întrebă detectivul, uitându-se peste umărul 
ei. 

— Sunt copii ale foilor de internare a opt pacienţi, răspunse 
Angela. 

— E ceva neobişnuit în legătură cu ele? vru Calhoun să ştie. 

— Nu-mi dau seama, răspunse Angela, cu oarecare 
dezamăgire. Nu par să prezinte nici un element comun. Vârste 
diferite, sexe diferite şi diagnostice diferite. Văd aici o fractură 
de şold, o pneumonie, o sinuzită, o durere în piept, o durere în 
zona abdominală inferioară, o flebită, un atac cerebral şi o piatră 
renală. Nu ştiu ce speram, însă toate astea par ceva foarte 
obişnuit. 

Calhoun porni motorul şi se înscrise în traficul rutier. 

— Nu trageţi concluzii pripite, o sfătui el. 

Angela vâri hârtiile la loc în plicul lor şi începu să admire 
peisajul. Aproape imediat recunoscu zona în care se aflau. 

— Staţi o secundă, zise. Opriţi pentru câteva clipe. 

Calhoun trase vehiculul la marginea drumului. 

— Suntem aproape de medicul legist şef, îi explică Angela. 
Ce-aţi zice dacă am trece pe la el? Este cel care a făcut autopsia 
lui Hodges şi o vizită s-ar putea să suscite ceva mai mult interes 
din partea lui. 

— Din punctul meu de vedere, e perfect, zise detectivul. Mi-ar 
plăcea să fac cunoştinţă cu omul acesta. 

Executară o întoarcere în loc în mijlocul şoselei. Manevra o 
înspăimântă pe Angela, care închise ochii, să nu vadă vehiculele 
ce veneau din sens contrar. Calhoun îi spuse să se relaxeze. 
Câteva minute mai târziu, se aflau în clădirea în care lucra 
medicul legist. Îl întâlniră pe Walter Dunsmore într-o sală de 


333 


mese. Angela îl prezentă pe Calhoun. 

— Aţi dori să mâncaţi ceva? sugeră Walter. 

Angela şi Calhoun îşi luară fiecare câte un sanaviş de la un 
automat şi reveniră la Walt. 

— Domnul Calhoun ajută la investigarea uciderii lui Hodges, 
explică Angela. Am venit împreună la Burlington ca să obţinem 
copii ale unor probe criminalistice. De vreme ce tot ne aflam în 
zonă, m-am gândit să ne oprim, să vedem dacă au mai apărut 
ceva elemente noi. 

— Nu, nu cred, zise Walt, încercând să reflecteze. Rezultatul 
examenului toxicologic a sosit, dar era negativ, cu excepţia 
nivelului de alcoolemie, despre care ţi-am vorbit. Cam asta-i tot. 
După cum spuneam, nimeni nu consideră cazul acesta ca fiind o 
prioritate. 

— Înţeleg, replică Angela. Ai mai aflat ceva în legătură cu 
particulele acelea de carbon, de sub piele? 

— Nici măcar n-am avut timp să mă mai gândesc la ele, 
recunoscu Walt. 

După ce îşi mâncară, cu lăcomie, sandvişurile, Angela declară 
că trebuia să se înapoieze la Bartlet, explicându-i lui Walt că 
plecase în timpul pauzei sale de prânz. Walt o invită să revină 
oricând voia. 

Drumul de întoarcere la Bartlet păru să dureze mai puţin 
decât cel de ducere la Burlington. Calhoun o lăsă undeva în 
spatele bibliotecii, ca ea să-şi poată lua propria ei maşină. 

— Voi ţine legătura cu dumneavoastră, făgădui detectivul. Şi, 
ţineţi minte, staţi departe de povestea asta. 

— Nu vă faceţi griji, zise Angela, fluturându-şi mâna în semn 
de la revedere în timp ce se instala la volanul maşinii ei. 

Se făcuse aproape unu şi jumătate. Când ajunse în biroul ei, 
Angela puse copiile documentelor lui Hodges în sertarul de sus 
al mesei sale de lucru. Voia să-şi amintească să le ia seara 
acasă. In timp ce îşi îmbrăca halatul alb de laborator, Wadley 
deschise uşa dintre birourile lor, fără a se fi ostenit să bată în 
prealabil. 

— Te caut de aproape douăzeci de minute! spuse el, pe un 
ton iritat. 

— Am fost plecată din spital, zise Angela. 


334 


— Atâta lucru era evident, replică Wadley. Am fost nevoit să 
lansez apeluri prin pager de nu ştiu câte ori. 

— Îmi pare rău, îşi ceru scuze Angela. Mi-am folosit pauza de 
masă ca să rezolv o problemă. 

— Ai lipsit mai bine de o oră. 

— Se poate, dar am de gând să rămân la serviciu peste 
program, ceea ce fac în mod obişnuit. În plus, m-am înţeles cu 
doctorul Darnell să-mi ţină locul, în caz că ar apărea vreo 
urgenţă. 

— Nu-mi place ca medicii mei patologi să dispară în mijlocul 
zile, spuse Wadley. 

— N-am lipsit mult, protestă Angela. Îmi cunosc foarte bine 
îndatoririle şi mi le îndeplinesc literă cu literă. Probele 
chirurgicale, care ar fi constituit singura urgenţă reală, nu sunt 
incluse în sarcinile mele. În afară de asta, problema mea implica 
o vizită la medicul legist. 

— l-ai făcut o vizită lui Walt Dunsmore? se arătă Wadley 
neîncrezător. 

— Puteţi să-l sunaţi, dacă vă îndoiţi de ceea ce spun, zise 
Angela, simțind că mânia lui Wadley se potolise în parte. 

Brusc, se bucură că îşi urmase inspiraţia de o clipă şi făcuse 
vizita aceea. 

— Am prea mult de lucru ca să-mi pierd timpul verificând pe 
unde te duci şi ce faci, zise Wadley. Problema e că, în ultima 
vreme, mă îngrijorează purtarea dumitale. Ar trebui să-ţi 
reamintesc că eşti încă în perioadă de probă. Te pot încredința 
că, dacă dovedeşti că nu se poate pune bază pe dumneata, eşti 
un om terminat. 

Cu aceste cuvinte, Wadley se retrase prin uşa de comunicare 
dintre cele două birouri şi o închise trântind-o. 

Vreme de câteva clipe, Angela rămase cu privirile aţintite 
asupra uşii. Îi displăcea profund această ostilitate făţişă a lui 
Wadley. Cu toate astea, o prefera faţă de hărţuirea sexuală de 
mai înainte. Se întrebă dacă ei doi aveau să fie vreodată în stare 
să întreţină relaţii profesionale normale. 


După ce fusese examinat ultimul pacient prezentat la 
cabinetul său de consultaţii, David se duse, cam fără tragere de 


335 


inimă, la spital, să-şi facă vizitele de după-amiază. Începea să se 
teamă de ele, la gândul a ceea ce l-ar fi putut întâmpina. 

Înainte de a-şi vizita propriii săi pacienţi, se duse la grupul de 
terapie intensivă, să vadă care mai era situaţia cu Caroline. 
Copila se simţea foarte rău, fiind, în mod evident, pe moarte. 
David îl găsi pe doctorul Pilsner stând la masa din mijlocul sălii 
grupului de terapie intensivă. Veghea lipsit de speranţe. Bietul 
om era distrus, ceea ce David înţelegea prea bine. 

Plecând de la grupul de terapie intensivă, David începu rondul 
de vizitare a propriilor săi pacienţi. De fiecare dată când intra 
într-o nouă cameră, se simţea îngrijorat, dar imediat se liniştea, 
constatând că starea bolnavului respectiv era bună. Când intră 
în camera Sandrei, îngrijorarea persistă. Starea ei psihică se 
deteriorase. 

David se înspăimântă. Schimbarea i se părea dramatică, deşi 
asistentele nu erau prea impresionate. Când o văzuse la primele 
ore ale dimineţii, Sandra fusese vioaie şi conştientă. Acum era 
apatică faţă de tot ce o înconjura şi devenise somnolentă. Ochii 
ei îşi pierduseră strălucirea. Temperatura, care mai înainte îi 
scăzuse, urcase iarăşi la peste treizeci şi opt de grade. 

Când David încercă să-i vorbească, răspunsurile ei fură vagi. 
Singura neplăcere de care izbuti să înţeleagă că se plângea ea 
erau nişte crampe abdominale, simptom care îi readuse aminte 
lui David de ceilalţi pacienţi ai lui, pe care încercase să-i uite. 
David simţi că pulsul i se accelerează. Nu credea că ar avea 
puterea să suporte pierderea a încă unui pacient. 

Revenind în camera asistentelor, studie cu atenţie foaia de 
observaţii a Sandrei. Singurul element nou era acela că se părea 
că ea nu mai avea poftă de mâncare, aşa cum reieşea din 
însemnările asistentelor, care notaseră că bolnava nu mâncase 
nimic la prânz. David verifică ce perfuzii i se făcuseră - toate 
erau adecvate. Apoi se uită la toate rezultatele analizelor de 
laborator - fără nici o excepţie, erau normale. David căuta cu 
disperare un indiciu care să explice starea ei psihică actuală, dar 
în foaia de observaţii nu exista nici un astfel de indiciu. Singura 
idee care-i veni în minte fu posibilitatea ca suferinţa Sandrei să 
fi fost cauzată de o meningită aflată în stadiu incipient sau de o 
inflamare a scoarţei cerebrale. Teama că se putea ca ea să facă 


336 


o meningită constituise, de fapt, motivul pentru care o 
internase. 

O examină încă o dată şi, deşi nici acum nu putu să detecteze 
vreun semn de meningită, recurse la testul cel mai concludent, 
îi făcu o puncţie lombară, pentru a obţine lichid cerebrospinal. 
Văzându-i claritatea, ştiu imediat că acesta era normal, dar, ca 
să fie absolut sigur, îl trimise la laborator pentru o analiză 
completă. Rezultatul fu normal. Aceeaşi confirmare o căpătă şi 
în ceea ce priveşte glicemia. 

Singurul lucru care o făcu pe Sandra să iasă din apatie fu 
durerea pe care i-o provocă David palpându-i abcesul. In 
consecinţă, el adăugă în medicaţia ei un alt antibiotic. In afară 
de asta, nu mai ştia ce ar fi putut să facă. Se simţea cu totul 
neputincios. Nu-i rămânea decât să spere într-o ameliorare. 

Încălecând pe bicicletă, porni spre casă. Îşi dădea seama de 
cât era de deprimat - drumul acela nu-i făcea nici o plăcere. Se 
simţea profund îndurerat în legătură cu Caroline şi îngrijorat în 
privinţa Sandrei. Însă de cum ajunse acasă înţelese că nu-i era 
îngăduit să se lase în voia autocompătimirii. Nikki se simţea 
ceva mai râu decât la vremea prânzului, când el îi dusese 
antibioticele pe care trebuia să le ia pe cale orală. Congestia i se 
agravase, iar temperatura urcase la treizeci şi opt de grade. 

David telefonă la grupul de terapie intensivă şi obţinu 
legătura cu doctorul Pilsner. Se scuză că-l deranja, dar se simţea 
obligat să-l informeze că antibioticele pe cale orală nu păreau să 
aibă efect. 

— Să mărim doza, spuse doctorul Pilsner, cu glas obosit. Și 
cred că ar fi mai bine ca, pe lângă terapia respiratorie, să 
folosim un agent mucolitic şi un bronhodilatator. 

— Vreo schimbare în starea lui Caroline? întrebă David. 

— Nici o schimbare, răspunse medicul pediatru. 

Angela nu ajunse acasă decât pe la şapte seara. După ce se 
duse să vadă cum se simţea Nikki, a cărei stare se ameliorase în 
urma şedinţei de terapie respiratorie la care fusese ajutată de 
David, vru să facă un duş. David o însoţi în camera de baie. 

— Caroline nu-i deloc mai bine, spuse el, în timp ce Angela 
intra în cadă. 

— Mi-e tare milă de părinţii ei, zise Angela. Probabil că sunt 


337 


zdrobiţi sufleteşte. Sper să dea Domnul ca Nikki să nu se 
molipsească de boala de care suferă Caroline. 

— Am o altă pacientă - Sandra Hascher - care îmi trezeşte 
aceleaşi temeri ca şi cei de mai înaintea ei. 

— Ce diagnostic i s-a pus la internare? întrebă Angela, 
scoțând capul de sub duş. 

— Abces dentar, o informă David. A răspuns destul de bine la 
antibiotice. Pe urmă, în după-amiază asta, a survenit o bruscă 
modificare a stării psihice. 

— Dezorientată? 

— Mai curând doar apatică şi vagă, spuse David. Ştiu că asta 
nu înseamnă mare lucru, dar schimbarea mi s-a părut 
spectaculoasă. 

— Meningită? sugeră Angela. 

— Asta a fost singurul lucru la care m-am gândit, zise David. 
Nu avea deloc dureri de cap şi nici o temperatură foarte ridicată. 
Dar, pentru o mai mare siguranţă, i-am făcut o puncţie lombară, 
însă totul era normal. 

— Te-ai gândit la posibilitatea unui abces cerebral? 

— Febra ei este mică. Dar poate că mâine, dacă starea ei nu 
va fi mai bună, îi voi face un RMN, zise David. Problema este că 
ea îmi reaminteşte de ceilalţi pacienţi ai mei... care au murit. 

— Presupun că nu vrei să faci apel la vreun consult? 

— Nu, doar dacă aş vrea ca ea să fie dată în îngrijirea 
altcuiva. S-ar putea să-mi atrag necazuri chiar şi numai 
recomandând un RMN. 

— Asta-i un mod infect de a practica medicina, se revoltă 
Angela. David nu răspunse. Călătoria la Burlington a decurs 
bine, adăugă ea. 

— Mă bucur, zise David, fără a exprima interes. 

— Singurul necaz pe care l-am avut a fost când m-am 
înapoiat. Wadley e complet lipsit de rațiune. A ajuns să mă 
amenințe că-mi va desface contractul de angajare... 

— Nu se poate! strigă David, înspăimântat. Ar fi un dezastru. 

— Nu-ţi face griji, încercă Angela să-l liniştească. Pur şi 
simplu, îşi descarcă nervii. E imposibil să mă dea afară la atât 
de scurt timp după ce l-am reclamat pentru hărţuire sexuală. 

— Asta nu constituie o asigurare prea mare, replică David. 


338 


Nici prin minte nu mi-a trecut vreodată că ar fi posibil să fii 
concediată. 

Mai târziu, în timp ce ei doi luau cina, Nikki declară că îi era 
foame. Angela o chemă să vină la masă, spunându-i că putea să 
mănânce ce poftea. În timpul mesei, o îndemnă pe fetiţă să 
mănânce mai mult. David o sfătui să n-o forţeze. În curând, cei 
doi părinţi ajunseră să se certe în legătură cu ce şi cât era bine 
să mănânce fiica lor, făcând-o pe Nikki să fugă de la masă în 
lacrimi. 

David şi Angela fierbeau de mânie, învinuindu-se reciproc. O 
vreme nu mai vorbiră, preferind să dea drumul la televizor şi să 
urmărească ştirile în tăcere. Când se făcu ora ca Nikki să se 
ducă la culcare, Angela îi spuse lui David că avea să se ocupe ea 
de terapia respiratorie a fetiţei, în timp ce el va strânge prin 
bucătărie. 

David abia apucase să ducă farfuriile murdare în bucătărie, că 
Angela se şi înapoie. 

— Nikki mi-a pus o întrebare la care n-am ştiut să răspund, 
zise ea. M-a întrebat dacă prietena ei, Caroline, se va întoarce 
acasă curând. 

— Şi ce i-ai spus? 

— l-am spus că nu ştiu, recunoscu Angela. Dat fiind că acum 
Nikki se simte ea însăşi rău, mi-a displăcut profund să-i spun 
adevărul. 

— Nu te uita la mine, zise David. Nici eu nu vreau să-i spun. 
Hai să amânăm vestea asta până când se termină cu congestia. 

— De acord, se învoi Angela. Să văd ce pot face. 

Cu aceste cuvinte, ieşi din bucătărie şi urcă iar la etaj. Pe la 
nouă, David sună la spital. Vorbi îndelung cu sora şefă, care o 
ţinea întruna că starea Sandrei nu se schimbase, cel puţin nu în 
mod spectaculos. Femeia recunoscu totuşi că bolnava nu 
mâncase nimic la masa de seară. 

După ce el închise telefonul, Angela îşi făcu apariţia, ieşind 
din bucătărie. 

— Ai vrea să te uiţi la documentele pe care le-am adus astăzi 
de la Burlington? îl întreba ea. 

— Nu mă interesează, spuse David. 

— Mulţumesc, replică Angela. Ştii bine că pentru mine e ceva 


339 


important. 

— Mă frământă prea multe probleme grave, ca să-mi mai fac 
griji şi pentru chestia aia. 

— Eu îmi găsesc timpul şi energia necesară ca să ascult 
problemele tale, replică Angela. Ai putea, cel puţin, să te porţi 
cu aceeaşi politeţe faţă de mine. 

— Nu prea cred că ar fi posibila o comparaţie între aceste 
lucruri, zise David. 

— Cum poţi să afirmi aşa ceva? Doar ştii cât de supărată sunt 
din cauza necazului cu Hodges. 

— Eu nu vreau să te încurajez să te mai amesteci în treaba 
asta. Cred că mi-am exprimat foarte clar părerea în această 
privinţă. 

— Oh, ţi-ai exprimat-o extrem de clar. Ceea ce este important 
pentru tine, este cu adevărat; ceea ce consider eu că e 
important nu are, de fapt, nici cea mai mică importanţă. 

— Cu toate câte se întâmplă, mi se pare uimitor că tu continui 
să ai fixaţia asta cu Hodges. Cred că ţi-ai inversat ordinea 
priorităţilor. În timp ce tu alergi la vânătoare prin Burlington, eu 
stau aici, aducându-i fiicei noastre antibiotice, în vreme ce 
prietena ei e pe moarte, în spital. 

— Nu-mi vine să cred că îmi vorbeşti aşa. 

— Şi pe deasupra, mai iei în glumă şi ameninţarea lui Wadley, 
că te va da afară din slujbă. Totul pentru că era atât de 
important să te duci la Burlington. Ascultă ce-ţi spun: dacă vei fi 
concediată, ne vom afla într-un dezastru financiar cumplit. Asta 
fără a mai pune la socoteală primejdia la care ne expui pe noi 
toţi prin continuarea acestei anchete. 

— Te crezi foarte raţional! răcni Angela. Ei bine, te înşeli, îţi 
închipui că problemele se rezolvă prin ignorarea lor. Eu cred că 
tu eşti cel care şi-a încurcat ordinea priorităţilor, nesusţinându- 
mă tocmai atunci când am cea mai mare nevoie de sprijin. Cât 
despre Nikki, poate că ea n-ar fi bolnavă dacă tu n-ai fi lăsat-o s- 
o viziteze pe Caroline înainte să ştim ce boală avea biata fetiţă. 

— Asta nu-i cinstit! urlă David la rândul său, dar imediat după 
aceea tăcu. 

Se considera un om raţional şi se mândrea că nu-şi pierdea 
calmul. 


340 


Necazul era că cu cât devenea David mai stăpânit, cu atât îşi 
ieşea mai mult din fire Angela, iar cu cât se înfuria mai mult 
Angela, cu atât mai calm devenea David. Pe la ora unsprezece, 
erau amândoi extenuaţi, storşi de orice vlagă. Ca urmare a unui 
acord comun, David dormi în camera de oaspeţi. 


341 


21 


Joi, 28 octombrie 


LA ÎNCEPUT, CÂND DESCHISE OCHII ÎN ÎNTUNERIC, DAVID nu 
avu nici cea mai vagă idee despre locul în care se afla. Bâjbâind 
cu degetele în jurul lămpii de pe noptiera necunoscută, reuşi, în 
cele din urmă, s-o aprindă. Îşi roti privirile prin încăpere, 
nedumerit de mobilierul nefamiliar. Îi trebui aproape un minut 
ca să-şi dea seama că se afla în camera de oaspeţi. Imediat, ca 
într-o străfulgerare, în minte îi reveniră neplăcutele incidente 
din seara precedentă. 

Se uită la ceasul de la mână. Arăta cinci fără un sfert 
dimineaţa. Se lăsă iar pe pernă, fiind scuturat de o puternică 
senzaţie de vomă. Îndată după greţuri, începură crampe 
abdominale, urmate de o criză de diaree. 

Simţindu-se îngrozitor de rău, se târî din camera de baie 
rezervată oaspeţilor până la baia principală, să caute vreun 
medicament împotriva diareii. Când găsi, în sfârşit, o sticluţa, 
luă o doză zdravănă. Apoi porni în căutarea unui termometru şi-l 
vâri în gură. 

În vreme ce aştepta să treacă timpul necesar pentru o citire 
corectă, căută o aspirină. Tot scotocind, îşi dădu seama că îi 
venea să înghită întruna, întocmai ca şi pacienţilor lui acum 
decedați. 

Se uită cu atenţie la chipul lui reflectat în oglindă şi deveni 
conştient de o nouă temere. Dacă se molipsise de misterioasa 
maladie care îi ucisese pacienţii? „Dumnezeule!” îşi zise în 
gând. 

„Aveau aceleaşi simptome pe care le am şi eu acum.” Cu 
degete tremurătoare, îşi scoase termometrul. Acesta arăta 
treizeci şi opt de grade. Scoase limba şi o cercetă în oglindă. Era 
tot atât de palidă ca şi faţa. „Fii calm!” îşi porunci cu asprime. 
Luă două aspirine şi le înghiţi cu un pahar de apă. Aproape 


342 


imediat fu cuprins de o nouă crampă şi fu nevoit să se ţină de 
marginea scaunului de WC până când se domoli durerea. 

Cu un calm deliberat, reflectă la simptomele lui. Erau de tip 
gripal, asemănătoare cu cele ale celor cinci asistente medicale 
pe care le examinase. Nu exista nici un motiv pentru a se grăbi 
să tragă concluzii isterice. 

După ce luase medicamentul contra diareii şi aspirinele, 
decise să urmeze sfatul pe care i-l dăduse el însuşi asistentelor: 
se băgă la loc în pat. Când începu să sune ceasul deşteptător 
din dormitorul principal, se simţea deja mai bine. 

La început, cei doi soţi se uitară unul la celălalt cu precauţie. 
Apoi se aruncară unul în braţele celuilalt. Rămaseră aşa, 
strângându-se cu putere, vreme de un minut întreg şi abia pe 
urmă vorbi David: 

— Armistiţiu? întrebă el. 

Angela îşi exprimă asentimentul printr-o înclinare a capului. 
Apoi spuse: 

— Amândoi eram extraordinar de stresaţi. 

— Şi, colac peste pupăză, cred că m-a pocnit şi pe mine ceva, 
zise David, descriindu-i simptomele care-l treziseră din somn. 
Singurul lucru care mă necăjeşte este salivaţia asta excesivă, 
adăugă el. 

— Ce înţelegi prin salivaţie excesivă? întreba Angela. 

— Trebuie să înghit întruna, zise David. E ceva asemănător cu 
senzaţia pe care o ai înainte de a vomita, dar nu chiar atât de 
rău. Oricum, mi-a mai trecut faţă de cum era mai devreme. 

— Ai văzut-o pe Nikki? se interesă Angela. 

— Încă nu, răspunse David. 

După ce se spălară, se duseră amândoi în camera fetiţei. 
Rusty îi întâmpină cu vioiciune. Nikki fu mai puţin entuziasta. 
Plămânii îi erau ceva mai congestionaţi, în ciuda antibioticelor 
administrate pe cale orală şi a efectului suplimentar al terapiei 
respiratorii. 

În timp ce Angela pregătea micul dejun, David îi telefona 
doctorului Pilsner şi îi descrise starea lui Nikki. 

— Cred că ar trebui s-o văd imediat, zise pediatrul. De ce să 
nu ne întâlnim la camera de gardă peste o jumătate de oră? 

— Vom fi acolo, îl asigură David. Şi-ţi mulţumesc. |ţi sunt 


343 


recunoscător pentru atenţia pe care ne-o acorzi. 

Era pe punctul de a închide telefonul, când se gândi să se 
intereseze în legătură cu Caroline. 

— A murit, spuse doctorul Pilsner. Sfârşitul a avut loc pe la ora 
trei, azi-dimineaţă. Tensiunea ei arterială n-a mai putut fi 
controlată. Cel puţin, nu a suferit, deşi asta nu e cine ştie ce 
consolare. 

Cu toate că era de aşteptat, vestea îl şocă puternic pe David. 
Cu inima grea, se duse în bucătărie şi i-o împărtăşi Angelei. 

Angela păru gata s-o podidească plânsul, dar în loc de asta 
izbucni: 

— Nu-mi vine să cred că ai fost în stare s-o laşi pe Nikki să se 
ducă s-o viziteze! 

Năucit de asprimea reproşului ei, David ripostă: 

— Măcar eu am venit ieri la prânz acasă, pentru a mă asigura 
că Nikki îşi lua antibioticele! strigă, deşi se simţea vinovat că îi 
îngăduise lui Nikki să-şi petreacă un timp cu Caroline. 

David şi Angela se uitară unul la celălalt, luptându-se cu 
enervarea şi cu temerile lor. 

— Îmi pare rău, zise Angela, în cele din urmă. Am uitat de 
armistițiul nostru. Eram, pur şi simplu, prea îngrijorată. 

— Doctorul Pilsner vrea s-o vadă pe Nikki în camera de gardă, 
chiar acum, spuse David. Cred că ar fi mai bine să plecăm. 

O înfofoliră pe Nikki şi se duseră la maşină. Ambii soţi se 
abţinură cu mare grijă să spună ceva susceptibil de a-l irita pe 
vreunul din ei. Nici Nikki nu vorbea - pe mai toată durata 
drumului, ea tuşi. 

Doctorul Pilsner îi aştepta şi o luă imediat pe Nikki în unul din 
cabinetele de consultaţii. Cât timp o examină pe fetiţă, David şi 
Angela stătură alături. Când doctorul termină, îi luă pe amândoi 
deoparte. 

— Vreau s-o internăm imediat, le spuse. 

— Crezi că are pneumonie? întrebă David. 

— Nu sunt sigur, dar e posibil, răspunse doctorul. Nu vreau 
să-mi asum nici un risc, după cele întâmplate... adăugă el, 
lăsându-şi fraza neterminată. 

— Voi rămâne aici, cu Nikki, îi spuse Angela lui David. Tu du- 
te să-ţi faci vizitele. 


344 


— De acord, zise David. Cheamă-mă prin pager, dacă apare 
vreo problemă. 

David continua să se simtă el însuşi rău; această ultimă 
întorsătură a lucrurilor, cu Nikki, îl făcea să se simtă şi mai 
prost. O sărută pe fiica lui şi-i zise la revedere, făgăduindu-i că 
pe tot parcursul zilei avea să vină s-o mai vadă. Nikki dădu din 
cap, resemnată - mai trecuse ea prin toate astea şi altă dată. 

De la o asistentă medicală de la camera de gardă, David îşi 
făcu rost de câteva aspirine, după care urcă la etaj. 

— Cum se simte doamna Hascher? o întrebă pe Janet Colburn 
de cum o văzu. 

Aşteptându-i răspunsul, se aşeză la masa de lucru şi trase 
către el foile de observaţii ale pacienţilor săi. 

— Nu prea s-au spus multe la raport, zise Janet. Nu cred ca 
vreuna dintre noi să fi intrat deja la ea în cameră în dimineaţa 
asta. Ne-am concentrat atenţia asupra ducerii la sala de operaţii 
a celor treizeci şi şapte de cazuri care necesitau intervenţii 
chirurgicale. 

Ezitând, David deschise foaia de observaţii a Sandrei. Mai 
întâi, se uită la graficul temperaturii. Nu fuseseră salturi spre 
temperaturi foarte mari. Ultima temperatură luată era doar cu o 
linie peste treizeci şi opt. Revenind la însemnările asistentelor, 
citi că Sandra fusese găsită dormind de fiecare dată când în 
camera ei intrase vreo soră medicală. 

David scoase un oftat de uşurare. Până acum, toate bune. 
Când termină cu foile de observaţii, începu să-şi viziteze 
pacienţii. Toţi se simțeau bine, cu excepţia Sandrei. 

Când intră în camera ei, David o găsi dormind adânc. 
Apropiindu-se de pat, se uită la umflătura de la maxilarul ei. 
Părea neschimbată. Îi zgâlţâi uşor umărul, chemând-o în şoaptă 
pe nume. Cum ea nu reacţionă în nici un fel, o scutură mai cu 
putere şi-i rosti numele mai tare. 

În cele din urmă, ea se mişcă, ducându-şi o mână la faţă. Abia 
dacă fu în stare să deschidă ochii. David o scutură din nou. Ochii 
ei se deschiseră ceva mai mult, dar tot ce reuşi să emită fură 
nişte sunete nearticulate. În mod clar, era dezorientată. 

Străduindu-se să rămână calm, David îi luă puţin sânge pe 
care îl trimise la laborator, pentru o analiză completă. Apoi trecu 


345 


la o examinare atentă a bolnavei, concentrându-se mai ales 
asupra plămânilor şi a sistemului nervos. 

Când la scurt timp după aceea se înapoie la camera 
asistentelor, îi fu înmânat rezultatul analizelor de laborator. 
Toate valorile erau normale, inclusiv cele din hemogramă. 
Leucocitele, al căror nivel crescuse din cauza abcesului dentar, 
scăzuseră ca urmare a tratamentului cu antibiotice şi se 
menţinuseră la valori normale, eliminând infecția ca explicaţie 
pentru actuala stare clinică. Nu rămânea decât zgomotul din 
plămâni, care sugera o pneumonie incipientă. David se întrebă 
iarăşi dacă nu cumva de vină era o deficiență a sistemului ei 
imunitar. 

O dată în plus, David se afla în faţa aceluiaşi trio de simptome 
care afectau sistemul nervos central, aparatul gastrointestinal, 
sângele sau sistemul imunobiologic. Recunoştea un complex, 
dar nu avea nici cea mai mică idee cu privire la factorul ascuns 
în spatele acestuia. 

Faptul că nu ştia ce să mai facă îl chinuia pe David cumplit. 
Viaţa unei femei de treizeci şi patru de ani atârna de un fir. El se 
temea sa mai solicite un consult, în parte din cauza lui Kelley şi 
în parte fiindcă în cele trei cazuri similare medicii la care 
apelase se dovediseră a nu fi de nici un ajutor. lar solicitarea 
bolnavului unui alt medic. David nu mai îndrăznea nici să 
recomande o altă diagnosticare sau analize de laborator, de 
vreme ce în cazul celorlalţi pacienţi nimic nu se dovedise a fi 
fost de vreun folos. Habar nu avea ce să facă. 

— Avem un atac cerebral la camera 216! strigă de pe coridor 
o asistentă. 

David se duse în fugă. Camera 216 era a Sandrei. 

Sandra era în chinurile unei crize de epilepsie dintre cele mai 
cumplite. Corpul îi era arcuit spre spate, iar membrele i se 
agitau ritmic cu o asemenea forţă, încât patul se sălta cu totul 
de pe pardoseală. David răcni să i se aducă un tranchilizant. 
Într-o clipă medicamentul îi fu dat în mână. El îl injectă în punga 
de perfuzie a Sandrei. În câteva minute convulsiile încetară, 
lăsând trupul Sandrei vlăguit şi comatos. 

David se uită la faţa acum liniştită a pacientei sale. Avea 


346 


impresia că el însuşi era ţinta batjocurii sorții pentru neputinţa 
lui intelectuală. În timp ce stătuse la masa de lucru, întrebându- 
se ce să facă, atacul de epilepsie pusese stăpânire pe trupul 
Sandrei cu un dramatism teribil. 

David trecu brusc la o activitate febrilă. Mânia luă locul 
disperării, făcându-l să nu se mai teamă de nici o oprelişte 
privitoare la stabilirea unui diagnostic. Incă o dată ceru totul: 
consult medical, analize de laborator, examene radiologice, 
chiar şi un RMN cranian. Era hotărât să descopere ce se 
întâmpla cu Sandra Hascher. 

Temându-se de o evoluţie negativă rapidă, făcu imediat şi 
aranjamentele necesare pentru transferarea Sandrei la grupul 
de terapie intensivă. Voia o monitorizare continuă a tuturor 
semnelor ei vitale. 

Transferul se efectuă în mai puţin de o jumătate de oră. David 
ajută la împingerea, pe coridor, până la grupul de terapie 
intensivă, a căruciorului pe care se afla Sandra. De îndată ce ea 
fu luată de pe targă, David se duse la masa destinată foilor de 
observaţii, cu intenţia de a scrie noi recomandări, dar cu puţin 
înainte de a-şi ajunge ţinta, se opri brusc în loc: într-un pat 
situat chiar în faţa mesei se afla Nikki. 

David rămase uluit. Niciodată nu se aşteptase s-o vadă pe 
Nikki în grupul de terapie intensivă. Prezenţa ei acolo îl îngrozi. 
Oare ce putea să însemne asta? 

Simţind o mână pe umărul său, întoarse capul şi îl văzu pe 
doctorul Pilsner. 

— Îmi dau seama că eşti supărat văzânducţi fiica aici, spuse 
acesta. Linişteşte-te. Pur şi simplu, n-am vrut să risc nimic. 
Există aici câteva asistente deosebit de capabile, care sunt 
obişnuite să se ocupe de pacienţi cu probleme respiratorii. 

— Eşti sigur că-i necesar? întrebă David, îngrijorat, ştiind cât 
de puternic afectează mediul din grupul de terapie intensivă 
psihicul unui bolnav. 

— E spre binele ei, zise pediatrul. Nu-i decât o simplă măsură 
de precauţie. O voi scoate de aici de îndată ce voi putea. 

— OK, zise David, deşi ultima întorsătură pe care o luaseră 
lucrurile continua să-l neliniştească profund. 

Înainte de a scrie noile recomandări privitoare la Sandra, se 


347 


duse să stea câteva clipe de vorbă cu Nikki. Fetiţa era mai puţin 
îngrijorată decât David pentru că fusese adusă acolo. David se 
simţi mai uşurat constatând că ea se împăca atât de bine cu 
situaţia. 

Reîndreptându-şi atenţia spre Sandra Hascher, David se aşeză 
la masa din mijlocul sălii şi începu să scrie recomandările 
necesare. Aproape terminase, când funcţionarul de serviciu la 
grupul de terapie intensivă îl bătu uşor pe braţ. 

— În holul pacienţilor vă aşteaptă un anume domn Kelley, îi 
spuse el. 

David simţi că i se încordează stomacul. Ştia de ce se afla 
Kelley acolo, dar nu era deloc nerăbdător să-l vadă şi nu vru să 
se ducă imediat la el. Mai întâi, termină de scris recomandările 
şi i le dădu asistentei-şefe. Abia după aceea plecă să-l 
întâlnească pe Kelley. 

— Sunt dezamăgit, zise acesta, când David se apropie. 
Coordonatoarea rentabilităţii m-a sunat acum câteva minute... 

— Doar o clipă, îi spuse cu asprime David, retezându-i vorba. 
Am la grupul de terapie intensivă o pacientă bolnavă şi n-am 
timp de pierdut cu dumneavoastră. Aşa că deocamdată să nu- 
mi staţi în drum. Voi vorbi cu dumneavoastră mai târziu. Ne-am 
înţeles? 

Vreme de o secundă David îl privi mânios pe Kelley drept în 
ochi. Apoi făcu stânga-mprejur şi porni să iasă din încăpere. 

— Stai puţin, doctore Wilson! strigă Kelley. Nu te grăbi aşa 
tare. 

David se răsuci în loc şi, ca o vijelie, veni înapoi. Fără nici un 
avertisment, întinse braţul şi, înşfăcându-l pe Kelley de cravată 
şi de pieptul cămăşii, îl împinse cu brutalitate îndărăt. 

Kelley se prăbuşi în fotoliul din spatele său. David îşi agită sub 
nasul lui pumnul încleştat. 

— Vreau să ieşi dracului de-aici! îi zise printre dinţi. Dacă nu 
pleci, nu răspund de consecinţe. Să-ţi fie clar! 

Kelley păru că înghite un nod din gât, dar nu se clinti. 

David se răsuci pe călcâie şi, cu paşi mari, părăsi holul. Chiar 
când să iasă pe uşă, Kelley strigă în urma lui: 

— O să vorbesc cu superiorii mei! 

— Aşa să faci! îi răspunse David peste umăr, după care, 


348 


continuându-şi drumul, intră în grupul de terapie intensivă. 
Când reveni la masă, se opri să-şi tragă sufletul. Inima îi 
bătea să-i spargă pieptul. Se întrebă ce-ar fi făcut, de fapt, dacă 
Kelley i s-ar fi împotrivit. 
— Doctore Wilson! strigă funcţionarul de serviciu. La telefon e 
doctorul Mieslich. Zice că l-aţi căutat mai înainte. 


— Soţul meu predă la colegiu, explică Madeline Gannon. Ţine 
cursuri de dramaturgie şi literatură. 

Calhoun se uitase îndelung la numeroasele rafturi de cărţi 
care îmbrăcau pereţii bibliotecii familiei Gannon. 

— Mi-ar face plăcere să-l cunosc cândva, zise el. Am citit o 
mulţime de piese de teatru. Asta a fost hobby-ul meu de când 
am ieşit la pensie. Mai ales Shakespeare. 

— Despre ce anume doreaţi să discutaţi cu mine? întrebă 
Madeline, schimbând cu diplomaţie subiectul. 

Socotind după înfăţişarea lui Calhoun, se îndoia că pe Bernard 
l-ar interesa foarte mult o discuţie cu el. 

— Anchetez uciderea doctorului Dennis Hodges, spuse 
Calhoun. După cum ştiţi, cadavrul lui a fost găsit de curând. 

— O întâmplare oribilă, conveni Madeline. 

— Inţeleg că aţi lucrat o vreme pentru el. 

— Mai bine de treizeci de ani. 

— O muncă plăcută? întrebă Calhoun. 

— Cu părţile ei bune şi rele, recunoscu Madeline. Era un om 
nemaipomenit de încăpățânat, care la un moment dat putea să 
fie căpos şi irascibil şi în clipa următoare devenea înţelegător şi 
generos. Îl iubeam şi totodată îl uram. Dar vestea că i s-a găsit 
cadavrul m-a distrus. In sinea mea sperasem că, pur şi simplu, 
se săturase de toţi şi că plecase în Florida. În fiecare iarnă, mai 
ales în ultimii câţiva ani, tot zicea că tare ar vrea să plece în 
Florida. 

— Ştiţi cine l-a ucis? întrebă Calhoun, uitându-se în jur după 
vreo scrumiera, dar nu văzu nici una. 

— N-am nici cea mai mică idee, răspunse Madeline. Însă fiind 
vorba de doctorul Hodges, cu siguranţă există o mulţime de 
candidaţi. 

— Ca, de pildă, cine? 


349 


— Ei, daţi-mi voie să revin asupra celor ce am spus, zise 
Madeline. Ca să fiu foarte cinstită, nu cred că vreuna dintre 
persoanele pe care doctorul Hodges le scotea cu regularitate din 
sărite i-ar fi făcut realmente vreun rău. Tot aşa cum nici doctorul 
Hodges n-ar fi dus niciodată la îndeplinire vreuna din 
amenințările pe care le profera atât de des. 

— Pe cine ameninţa? întrebă Calhoun. 

— Cam aproape pe oricine care avea o legătură cu noua 
conducere a spitalului, răspunse Madeline, izbucnind în râs. Şi 
pe şeful poliţiei şi pe directorul băncii locale şi pe proprietarul 
staţiei de benzină Mobil. Lista continuă la nesfârşit. 

— De ce era Hodges atât de supărat pe noua conducere a 
spitalului? insista Calhoun. 

— In principal, din cauza pacienţilor lui. Sau, mai degrabă, a 
foştilor lui pacienţi, explică Madeline. Clientela lui medicală s-a 
spulberat când a preluat el conducerea spitalului, apoi încă o 
dată, când a mai apărut şi CMV-ul. El nu era prea necăjit din 
cauza aceasta, fiindcă ştia că spitalul avea nevoie de afacerea 
cu Organizaţia de Ocrotire a Sănătăţii şi era gata să lase 
lucrurile mai moale. Insă pe urmă vechii lui pacienţi au început 
să revină la el, plângându-se de cum era ocrotită sănătatea lor 
sub oblăduirea CMV-ului. Voiau ca el să fie iarăşi medicul lor, dar 
asta nu mai era posibil, deoarece se hotărâse ca îngrijirea 
sănătăţii lor să se facă prin intermediul CMV-ului. 

— Din câte spuneţi, se pare că Hodges ar fi trebuit să fie 
supărat pe cei de la CMV, zise Calhoun. 

Mai înainte ca Madeline să apuce să-i răspundă, detectivul o 
întrebă dacă i se permitea să fumeze. Madeline spuse că nu, dar 
se oferi să-i facă o cafea. Calhoun îi acceptă oferta, aşa că se 
mutară amândoi în bucătărie. 

— Unde rămăsesem? întrebă Madeline, în timp ce punea apă 
la fiert pe maşina de gătit. 

— Tocmai sugeram că Hodges ar fi trebuit să fie supărat pe 
cei de la CMV, zise Calhoun. 

— Da, mi-aduc amine. Era supărat pe cei de la CMV, dar 
supărat era şi pe cei de la spital, pentru că spitalul era de acord 
cu tot ce propunea CMV-ul. lar doctorul Hodges simţea că el 
avea un cuvânt destul de greu de spus la spital. 


350 


— Supărarea lui avea legătură cu ceva anume? întrebă 
Calhoun. 

— Cu mai multe lucruri, răspunse Madeline. Era supărat cu 
privire la asistenţa medicală sau cu lipsa ei la camera de gardă. 
Oamenii nu se mai puteau duce la camera de gardă decât dacă 
plăteau pe loc în bani lichizi. Altora nu li se permitea să se 
interneze în spital atunci când considerau ei că ar fi fost 
necesar, în ziua în care a dispărut, era cu adevărat supărat din 
cauza morţii unuia dintre foştii lui pacienţi. Îmi amintesc bine 
acest amănunt, fiindcă doctorul Hodges striga şi ţipa că medicii 
CMV-ului nu erau în stare să-i ţină în viaţă pe pacienţii lui. Avea 
convingerea că ei erau incompetenţi şi că, răbdându-le 
incompetenta, spitalul se făcea vinovat de complicitate. 

— Vă puteţi aduce aminte cum se numea pacientul în 
legătură cu care era supărat Hodges în ziua dispariţiei sale? 

— Păi, dumneavoastră văd că vă aşteptaţi la minuni! exclamă 
Madeline, în timp ce turna cafeaua. li oferi o ceaşcă detectivului, 
care se servi cu trei linguriţe pline de zahăr şi o porţie zdravănă 
de frişcă. Staţi o clipă. Îmi amintesc, zise ea deodată. Îl chema 
Clark Davenport. Nu am nici cea mai mică îndoială că ăsta era 
numele. 

Calhoun scoase la iveală setul său de copii pe care le obținuse 
împreună cu Angela la Burlington. 

— Uite-l aici, zise, după ce răsfoise printre hârtii. Clark 
Davenport, fractură de şold. 

— Da, despre el era vorba, confirmă Madeline. Bietul om 
căzuse de pe o scară, încercând să dea jos dintr-un copac un 
pisoi. 

— Uitaţi-vă la celelalte nume, zise Calhoun, dându-i hârtiile. 
Vă spune ceva vreunul din ele? 

Madeline luă copiile fişelor medicale şi le privi pe rând. 

— Mi le pot aminti pe fiecare din ele, zise apoi. De fapt, 
aceştia sunt pacienţii la care m-am referit: cei în legătură cu 
care era atât de enervat doctorul Hodges. Toţi muriseră. 

— Hmmm, mormăi Calhoun, luând hârtiile înapoi. Ştiam eu că 
aveau ei cumva un rol în toate astea. 

— Doctorul Hodges era supărat pe cei de la spital şi din cauza 
atacurilor din parcări, adăugă Madeline. 


351 


— De ce? întrebă Calhoun. 

— Considera că administraţia spitalului ar fi trebuit să facă 
mult mai multe în privinţa aceasta decât ceea ce făcea. Pe cei 
din conducere îi interesa mai mult să împiedice apariţia în presă 
a ştirilor referitoare la acele incidente decât să-l prindă pe 
violator. Doctorul Hodges era convins că acesta făcea parte din 
personalul spitalului. 

— Se gândea la cineva anume? 

— Dădea de înţeles că da. Însă mie nu mi-a spus pe cine 
bănuia. 

— Credeţi că e posibil să-i fi spus soţiei sale? 

— Poate că da. 

— Credeţi că i-o fi spus vreodată ceva chiar persoanei pe care 
o suspecta? 

— N-am nici cea mai mică idee, zise Madeline. Dar ceea ce 
ştiu e că intenţiona să discute problema cu Wayne Robertson, 
deşi ei doi nu prea se împăcau bine. De fapt, avusese de gând 
să se ducă la Robertson chiar în ziua în care a dispărut. 

— Şi s-a dus? întrebă Calhoun. 

— Nu, răspunse Madeline. În aceeaşi zi, doctorul Hodges a 
aflat că Clark Davenport murise. În loc să se ducă la Robertson, 
doctorul mi-a cerut să-i aranjez o întâlnire la prânz cu doctorul 
Barry Holster, radioterapeutul. Motivul pentru care am reţinut 
numele lui Clark Davenport e că mi-am amintit că făcusem 
aranjamentul acela privitor la o întâlnire la prânz. 

— De ce era Hodges atât de nerăbdător să se vadă cu 
doctorul Holster? întrebă Calhoun. 

— Doctorul Holster terminase de curând să-l trateze pe Clark 
Davenport, răspunse Madeline. 

Detectivul puse jos ceaşca de cafea şi se ridică în picioare. 

— Aţi fost minunat de cooperantă şi foarte amabilă, îi spuse 
lui Madeline. Vă sunt recunoscător şi vă admir atât pentru cafea, 
cât şi pentru memoria dumneavoastră. 

Cuvintele lui o făcură pe Madeline să se îmbujoreze toată. 


Angela îşi terminase lucrul şi, cu puţin înainte de pauza de 
prânz, răsfoia o revistă de laborator, când o căută la telefon 
medicul legist şef. 


352 


— Mă bucur că te-am prins, zise Walt. 

— De ce? întrebă Angela. 

— S-a întâmplat ceva extraordinar, spuse Walt. Şi 
răspunzătoare pentru asta eşti tu. 

— Povesteşte-mi despre ce-i vorba, îl îndemnă Angela. 

— Totul s-a datorat vizitei tale neprevăzute de ieri, zise Walt. 
Ai putea să urci repede în maşina ta şi să vii încoace? 

— Când? 

— Chiar acum. 

— Poţi să-mi dai cât de cât o idee despre ce e vorba? întreba 
Angela, intrigată. 

— Aş prefera să-ţi arăt, replică Walt. E ceva realmente 
nemaipomenit. Va trebui să scriu despre asta sau, cel puţin, să 
prezint o comunicare ştiinţifică la dineul anual al medicilor 
legişti. Vreau ca tu să-ţi dai părerea imediat. Consideră asta ca 
făcând parte din educaţia ta profesională. 

— Aş fi încântată să vin, dar sunt îngrijorată în legătură cu 
doctorul Wadley. În ultima vreme relaţiile noastre n-au fost 
dintre cele mai bune. 

— Oh, dă-l încolo pe Wadley! replică Walt. O să-l sun eu. 
Treaba asta e importantă. 

— Faci în aşa fel, încât îmi e greu să te refuz, zise Angela. 

— E tocmai ce voiam. 

Angela îşi luă la repezeală pardesiul. În drum spre ieşire, 
aruncă o privire în biroul lui Wadley. Acesta nu era acolo. Le 
întrebă pe secretare dacă ştiau unde se afla şeful. Ele îi spuseră 
că se dusese să ia prânzul la Hanul lron Horse şi că nu avea să 
se înapoieze înainte de ora două. Angela îl rugă pe doctorul Paul 
Darnell să-i ţină iar locul, în caz că ar apărea vreo urgenţă de 
orice fel, explicându-i că fusese solicitată de către medicul legist 
şef să se ducă să vadă ceva absolut extraordinar. 

Înainte de a pleca spre Burlington, trase o fugă până la grupul 
de terapie intensivă, să verifice care mai era situaţia cu Nikki. Fu 
încântată să constate că fiica ei se simţea mult mai bine şi că 
era într-o dispoziţie excelentă. 

Angela ajunse la biroul medicului legist şef într-un timp 
record. 

— Formidabil! exclamă Walt când o văzu apărând în pragul 


353 


biroului său. Da' ştiu c-ai venit repede! În timp ce se ridica în 
picioare ca s-o întâmpine, aruncă o privire la ceas. Ce tip de 
maşină sport conduci? 

— Trebuie să recunosc, zise Angela, că telefonul tău mi-a 
stârnit curiozitatea. Eram nerăbdătoare să ajung aici şi, ca să-ţi 
spun adevărul, nici nu dispun de mult timp. 

— Nu vom avea nevoie de mult timp, o asigură Walt, 
conducând-o la un microscop instalat pe o masă de lucru. Mai 
întâi, vreau să te uiţi la asta, adăugă el. 

Angela reglă obiectivul şi se uită. Văzu un specimen de piele. 
Apoi, în derma acesteia distinse câteva puncte negre. 

— Ştii ce este? o întrebă Walt. 

— Cred că da, zise Angela. Trebuie să fie pielea de sub 
unghiile lui Hodges. 

— Întocmai. Vezi carbonul? 

— Îl văd. 

— Foarte bine. Acum, uită-te la asta. 

Angela îşi ridică ochii de la microscop şi luă fotografia pe care 
i-o prezenta Walt. 

— Este o microfotografie pe care am obținut-o cu ajutorul 
unui microscop electronic cu fascicul de explorare, îi explică 
Walt. Te rog să remarci că punctele nu mai seamănă a carbon. 
Angela privi cu atenţie fotografia. Ceea ce spusese Walt era 
adevărat. Acum, uită-te la asta, spuse acesta, înmânându-i o 
imagine obţinută pe imprimantă. Este ceea ce am realizat cu un 
spectrofotometru nuclear. Procedeul pe care l-am aplicat a 
constat în separarea granulelor cu ajutorul unui solvent acid şi 
apoi în analizarea lor. Nu sunt carbon. 

— Şi ce sunt? întrebă Angela. 

— Sunt un amestec de crom, cobalt, cadmiu şi mercur, 
anunţă Walt, triumfător. 

— Asta-i formidabil! exclamă Angela, cu toate că era extrem 
de nedumerită. Dar ce înseamnă acest lucru? 

— Eram şi eu tot atât de nelămurit ca şi tine, spuse Walt. 
Habar nu aveam ce semnificaţie putea să aibă. Ba chiar 
începusem să cred că spectrofotometrul nuclear o luase razna, 
până când am avut o inspiraţie divină. Este o parte dintr-un 
tatuaj. 


354 


— Eşti sigur? 

— Absolut. Pigmenţii aceştia sunt utilizaţi pentru tatuaje. 

Angela împărtăşi imediat entuziasmul lui Walt. Cu 
posibilitățile unor medici legişti, ei doi făcuseră o descoperire 
referitoare la asasin. Acesta avea un tatuaj. Abia aştepta să le 
dea ştirea asta lui David şi lui Calhoun. 

De cum se înapoie la Bartlet, Angela se întâlni nas în nas cu 
Paul Darnell. Acesta îi pândise întoarcerea. 

— Am o veste proastă, îi spuse Darnell. Wadley ştie că ai fost 
plecată din oraş şi nu-i încântat de treaba asta. 

— Cum de a putut să afle? întrebă Angela, ştiind că nu-i 
spusese nimănui în afară de Darnell. 

— Cred că te-a spionat. E singura explicaţie la care mă pot 
gândi. A venit în birou să mă vadă la un sfert de oră după 
plecarea ta. 

— l-ai zis că m-am dus să mă întâlnesc cu medicul legist şef? 

— Da. 

— Atunci, totul ar trebui să fie în ordine, spuse Angela. iţi 
mulţumesc că m-ai prevenit. 

— Baftă! îi ură Darnell. 

Abia se înapoiase Angela în biroul ei, că îşi şi făcu apariţia o 
secretară, care o înştiinţa că doctorul Wadley dorea s-o vadă în 
biroul dânsului. Lucrurile luau o întorsătură de rău augur. Până 
acum, Wadley nu recursese niciodată la un intermediar. 

Angela îl găsi stând la masa de lucru. Wadley se uită la ea cu 
o privire rece ca gheaţa. 

— Mi s-a spus că voiaţi să mă vedeţi, zise Angela. 

— Aşa este, confirmă el. Voiam să te informez că eşti 
concediată. Ţi-aş fi recunoscător dacă ţi-ai strânge lucrurile şi ai 
pleca. Continuarea prezenţei dumitale este dăunătoare pentru 
morală. 

— Mi-e greu să cred ce-mi spuneţi, replică Angela. 

— Şi totuşi, aşa este, zise Wadley, cu răceală. 

— Dacă sunteţi supărat pentru că am fost plecată în timpul 
pauzei mele de masă, ar trebui să aflaţi că m-am dus cu maşina 
la Burlington ca să-i fac o vizită medicului legist şef. Mă sunase 
chiar el, rugându-mă să vin acolo cât mai repede cu putinţă. 

— Nu doctorul Walter Dunsmore conduce acest serviciu, ci eu. 


355 


— Nu v-a telefonat? întrebă Angela, simțindu-se disperată. M- 
a asigurat că vă va suna. Era entuziasmat în legătură cu ceva ce 
descoperise referitor la cadavrul găsit în locuinţa mea. Angela 
se grăbi să-i relateze amănuntele respective, dar Wadley 
rămase neclintit. N-am lipsit decât puţin mai mult de o oră, 
insistă ea. 

— Nu mă interesează scuzele, declară Wadley. Chiar ieri te- 
am avertizat cu privire la exact acelaşi lucru. Dumneata preferi 
să nu ţii seama de avertismentele mele. Te-ai dovedit a fi 
nedemnă de încredere, nesupusă şi nerecunoscătoare. 

— Nerecunoscătoare pentru ce? explodă Angela. Pentru că 
am refuzat cu dispreţ avansurile dumneavoastră? Pentru că n- 
am vrut să dau fuga la Miami ca să petrec un weekend plin de 
soare şi amuzament cu dumneavoastră? Puteţi să mă 
concediaţi, domnule doctor Wadley, dar vă voi spune ce pot 
face eu: pot să vă dau în judecată pe dumneavoastră şi spitalul 
pentru hărţuire sexuală. 

— Încearcă numai, tânără doamnă! se răsti Wadley. Te vei 
face de râs în faţa tribunalului. 

Angela ieşi din biroul lui Wadley ca o vijelie. Era turbată de 
furie. Când trecu prin anticameră, secretarele se feriră rapid din 
calea ei. 

Intră în biroul ei şi se apucă să-şi strângă lucrurile personale. 
Nu erau multe. Tot echipamentul tehnic aparţinea spitalului. 
După ce-şi ambală puţinul avut într-o sacoşă de pânză groasă, 
părăsi încăperea. Nu vorbi cu nimeni, de teamă să nu-şi piardă 
stăpânirea de sine. Nu voia să-i dea lui Wadley satisfacția de a o 
fi făcut să plângă. 

Intenţiona să se ducă direct la biroul lui David, dar se 
răzgândi. După recenta lor ceartă, îi era frică de reacţia lui la 
vestea că îşi pierduse slujba. Aşa că se duse direct la maşină şi, 
fără nici un scop anume, porni către oraş. 

În clipa în care trecea pe lângă bibliotecă, puse frână şi dădu 
înapoi. Zărise, în parcaj, inconfundabila furgonetă a lui Calhoun. 

Îşi parcă maşina, întrebându-se unde putea fi acesta. 
Amintindu-şi că detectivul pomenise că îl cunoştea pe 
bibliotecar, se hotărî să vadă dacă nu cumva era în bibliotecă. 

Îl găsi pe Calhoun citind într-o nişă liniştită, cu vedere spre 


356 


spaţiul verde al oraşului. 

— Domnule Calhoun? şopti Angela. 

Fostul poliţist îşi înălţă privirea. 

— Aţi venit tocmai la ţanc, spuse, zâmbindu-i. Am câteva 
veşti. 

— Din păcate, am şi eu câteva veşti, replică ea. Ce-aţi zice să 
ne întâlnim la mine acasă? 

— Abia aştept, declară Calhoun. _ 

De cum ajunse acasă, Angela puse apă la fiert. In vreme ce 
pregătea ceşti şi farfurioare, furgoneta lui Calhoun apăru pe 
alee. Când îl auzi ciocănind, Angela îi strigă că uşa era 
descuiată. 

— Cafea sau ceai? întrebă ea în clipa în care detectivul intră 
în bucătărie. 

— Ce beţi şi dumneavoastră, răspunse el. 

Angela scoase ceainicul din bufet şi se grăbi să aducă ceaiul 
şi mierea. 

— V-aţi întors de la serviciu cam devreme, remarcă fostul 
poliţist. 

Deoarece, de când fugise de la birou, îşi ţinuse tot timpul 
emoţiile în frâu, reacţia Angelei faţă de nevinovatul comentariu 
al lui Calhoun fu disproporționat de intensă. Ea îşi ascunse faţa 
în mâini şi izbucni în hohote de plâns. Neştiind ce să spună sau 
ce să facă, el stătea acolo, tăcut şi simțindu-se neputincios. 

Când plânsul Angelei se mai domoli, reducându-se la 
intermitente suspine cu sughiţuri, Calhoun îşi ceru scuze. 

— Îmi pare rău, zise el. Nu ştiu ce am făcut, dar îmi pare rău. 

Angela se apropie de el şi, înconjurându-l cu braţele, îşi 
rezemă capul pe umărul lui îmbrăcat într-o cămaşă pufoasă. La 
rândul lui, Calhoun o strânse la piept cu putere. Când, în cele 
din urmă, ea se opri din plâns, el îi spuse c-ar face mai bine să-i 
explice tot ce se întâmplase. 

— Cred că eu o să beau vin în loc de ceai, zise Angela. 

— Eu, o bere, spuse Calhoun. 

După ce se aşezară la masa din bucătărie, Angela îi relată 
cum ajunsese să fie concediată, explicându-i cât de cumplite 
puteau fi consecinţele pentru familia ei. 

Calhoun se dovedi a fi un bun ascultător şi avea simţul intuitiv 


357 


a ceea ce trebuia să spună. O făcu pe Angela să se simtă mai 
bine. Ba chiar discutară şi despre frământările ei în legătură cu 
Nikki. 

După ce Angela termină de vorbit despre problemele ei, 
Calhoun o informă că realizase oarecare progrese în ceea ce 
priveşte ancheta. 

— Poate că nu vă mai interesează, adăugă el. 

— Ba da, mă interesează în continuare, îl asigură ea, 
ştergându-şi ochii cu un şervet de bucătărie. Spuneţi-mi ce aţi 
mai aflat. 

— Mai întâi şi-ntâi, zise Calhoun, am descoperit ce legătură 
există între cei opt pacienţi ale căror fişe de internare în spital le 
purta Hodges cu el pretutindeni. Toţi erau foşti pacienţi de-ai 
săi, care fuseseră transferați la CMV şi care muriseră în cursul 
lunilor premergătoare dispariţiei lui Hodges. Se pare că fiecare 
deces constituise o surpriză pentru bătrânul doctor. De aceea 
era atât de furios. 

— El dădea vina pe spital sau pe CMV? 

— Bună întrebare, aprecie Calhoun. Din câte am reuşit să aflu 
de la secretara lui, Hodges dădea vina şi pe unii şi pe alţii, dar 
principala lui supărare era împotriva spitalului. Asta e de-nţeles: 
el continua să considere spitalul ca pe o creaţie a sa, aşa că era 
mai dezamăgit de greşelile pe care le vedea săvârşite de către 
acesta. 

— Ne ajută asta să aflăm cine l-a omorât? întrebă Angela. 

— Probabil că nu, recunoscu Calhoun. Dar informaţia aceasta 
nu-i decât încă o piesă adăugată în puzzle. Însă am mai 
descoperit una: Hodges credea că ştia cine este violatorul din 
parcare. Ba mai mult, credea că exista o legătură între făptaş şi 
spital. 

— Văd unde vreţi să ajungeţi, zise Angela. Dacă violatorul ştia 
că Hodges îl bănuia, e posibil ca el să-l fi ucis pe bătrânul 
doctor. Cu alte cuvinte, s-ar putea ca violatorul şi ucigaşul lui 
Hodges să fie una şi aceeaşi persoană. 

— Exact, zise Calhoun. Şi totodată, aceeaşi persoană care a 
încercat să vă ucidă pe dumneavoastră cu două nopţi în urmă. 

— Nu-mi mai aduceţi aminte, spuse Angela, cutremurându-se. 
Astăzi, adăugă ea apoi, am aflat un amănunt specific despre 


358 


acest personaj, ceva ce ar putea înlesni găsirea lui: are un 
tatuaj. 

— Cum de ştiţi asta? 

Angela îi explică de ce se dusese la Burlington. Îi spuse lui 
Calhoun că Walter Dunsmore era absolut convins că Hodges îl 
zgâriase pe ucigaş, smulgându-i o parte din pielea tatuată. 

— Pe toţi dracii! exclamă Calhoun. Asta-mi place. 


Când la cabinetul său se prezentă încă o asistentă medicală 
de la etajul întâi cerând să fie examinată pentru o presupusă 
gripă, David fu nerăbdător s-o vadă. Când sosi, femeia fu 
surprinsă să constate că nu era nevoită să-şi descrie 
simptomele - le descrise David în locul ei. Erau aceleaşi cu ale 
lui, doar că mai pronunţate. Neplăcerile ei de natură 
gastrointestinală nu răspunseseră bine la medicamentaţia 
uzuală. Temperatura ei era de treizeci şi opt cu două linii. 

— Ai o salivaţie sporită? o întrebă David. 

— Da, răspunse asistenta medicală şi până acum, n-am mai 
avut aşa ceva. 

— Nici eu, zise David. 

Văzând cât de rău se simţea femeia, David fu recunoscător că 
simptomele lui se domoliseră în cursul zilei. O trimise pe 
asistentă acasă, cu recomandarea de a se odihni în pat, de a 
bea multe lichide şi de a lua indiferent ce medicamente 
antipiretice, după propria-i preferinţă. 

După ce fusese examinat şi ultimul pacient, David se duse la 
spital, să-şi viziteze pacienţii internaţi. Toată ziua parcursese 
drumul acela într-un sens şi-n celălalt, ducându-se să verifice 
cum se mai simțeau Nikki şi Sandra, aşa că nu se aştepta la 
surprize. 

De cum intră în grupul de terapie intensivă, Nikki îl văzu şi se 
lumină la faţă. Se simţea remarcabil de bine. Răspunsese la 
antibiotice şi la îngrijirile specialistului în terapie respiratorie. 
Nici măcar nu o deranjase forfota şi înghesuiala din sala aceea. 
Cu toate acestea, David se bucură când află că era programată 
să fie transferată a doua zi dimineaţa în altă parte. 

Starea sănătăţii Sandrei era exact opusul, urmându-şi 
continua evoluţie negativă. Nu mai ieşise deloc din comă. 


359 


Medicii chemaţi la consult nu fuseseră de nici un ajutor. 
Oncologul se rezumase la a înălța din umeri, declarând că nu 
putea să facă nimic. Insistase asupra faptului că tratamentul 
melanomului dăduse rezultate bune. Trecuseră trei ani de când 
fusese diagnosticată prima oară leziunea de pe coapsa ei, care 
fusese ulterior îndepărtată, împreună cu câţiva ganglioni 
limfatici maligni. 

David se aşeză la masa din grupul de terapie intensivă şi 
răsfoi foaia de observaţii a Sandrei. RMN-ul cranian care i se 
făcuse era normal - nici o tumoare şi, în mod cert, nici un abces 
cerebral. Se uită apoi la rezultatele analizelor de laborator 
cerute de el. Unele nu sosiseră şi nici nu aveau să fie gata decât 
peste câteva zile. În ciuda constatărilor medicului specialist în 
boli infecțioase, David ceruse să fie făcute culturi ale tuturor 
fluidelor corpului. De asemenea, ceruse să fie efectuate 
examene sofisticate ale aceloraşi fluide fiziologice, căutându-se 
urme de natură virală cu ajutorul celor mai avansate metode 
actuale din domeniul biotehnologiei. 

David nu avea nici cea mai mică idee despre ce ar putea să 
facă. Singura alternativă posibilă era să încerce s-o transfere pe 
Sandra la unul din marile spitale universitare de la Boston. Însă 
ştia că, din cauza cheltuielilor, CMV-ul ar fi privit cu ochi răi o 
astfel de propunere, iar el însuşi nu-şi putea permite s-o facă pe 
banii lui. 

În timp ce David se frământa în legătură cu Sandra, Charles 
Kelley intră în sală şi se apropie de masă. Vizita lui îl luă pe 
David prin surprindere; de obicei, birocraţii din lumea medicală 
se ţineau departe de locurile de felul grupului de terapie 
intensivă, în care erau siliţi să se confrunte cu bolnavi în stare 
critică. Ei preferau să şadă în birourile lor ordonate şi să se 
gândească la pacienţi ca la nişte noţiuni abstracte. 

— Sper că nu te deranjez, zise Kelley, care îşi recăpătase 
zâmbetul său prefăcut. 

— În ultima vreme m-aţi deranjat de fiecare dată când v-am 
văzut, replică David. 

— Îmi pare rău, spuse Kelley pe un ton condescendent, dar 
am o mică veste. Începând din momentul acesta, serviciile 
dumitale aici nu mai sunt necesare. 


360 


— Aşadar, vă închipuiţi că o puteţi lua pe Sandra Hascher din 
îngrijirea mea? 

— Oh, da, zise Kelley, plin de satisfacţie. Zâmbetul lui se lărgi. 
Ca şi pe toţi ceilalţi pacienţi. Eşti concediat. Nu mai eşti angajat 
al CMV-ului. 

David rămase cu gura căscată. Era uluit. Nevenindu-i să 
creadă, îl urmări cu privirea pe Kelley, care, fluturându-şi mâna 
de parcă şi-ar fi luat la revedere de la un copil, îi întorcea 
spatele şi părăsea încăperea. Abia după câteva clipe sări de pe 
scaun şi, poticnindu-se, alerga după Kelley. 

— Ce se va întâmpla cu toţi pacienţii programaţi să fie 
examinaţi de mine? strigă în urma lui Kelley, care îşi continua 
deja drumul pe coridor. 

— Asta-i problema CMV-ului, nu a dumitale, răspunse Kelley, 
fără a se uita înapoi. 

— Este o decizie definitivă? strigă David. Sau una provizorie, 
depinzând de o audiere? 

— E definitivă, amice. 

Cu aceste cuvinte, Kelley se depărta, dispărând din vedere. 

David era năucit. Nu-i venea să creadă că fusese concediat. 
Cu paşi nesiguri intră în holul pacienţilor şi se prăbuşi în acelaşi 
fotoliu în care îl îmbrâncise pe Kelley de dimineaţă. Clătină din 
cap a neîncredere. Prima lui slujbă adevărata durase numai 
câteva luni. Incepu să se gândească la multiplele implicaţii pe 
care avea să le aibă concedierea asupra familiei sale şi îl apucă 
tremurul. Se întrebă cum avea să-i spună Angelei. Era o 
cumplită ironie a sorții că nu mai departe decât ieri el o 
avertizase să nu-şi pună slujba în pericol. Acum, el era cel care 
fusese concediat. 

Din locul în care stătea, o zări deodată pe Angela intrând în 
grupul de terapie intensivă. Vreme de câteva clipe rămase 
nemişcat. Se temea s-o înfrunte, dar ştia că nu avea încotro. Se 
ridică din fotoliu şi intră pe urmele ei în sala grupului de terapie 
intensivă. O găsi stând în picioare lângă patul lui Nikki. Se 
strecură şi el de partea cealaltă. 

Angela dădu de înţeles că era conştientă de venirea lui printr- 
o înclinare a capului, însă îşi continuă conversaţia cu fetiţa. 
Amândoi soţii evitau să se privească în ochi. 


361 


— O s-o pot vedea pe Caroline când o să plec de la grupul de 
terapie intensivă? întrebă Nikki. 

David şi Angela se uitară o clipă unul la celălalt. Era clar că 
nici unul nu ştia ce să spună. 

— A plecat? întrebă Nikki. 

— Da, a plecat, răspunse Angela. 

— A fost deja externată! strigă Nikki. 

Ochii începură să i se umple de lacrimi. Aştepta cu nerăbdare 
să-şi vadă prietena, de îndată ce avea să fie transferată într-o 
cameră obişnuită. 

— Poate că va vrea Arni să vină la tine în vizită, sugeră David. 

Dezamăgirea o făcu pe Nikki să-şi piardă buna dispoziţie şi să 
devină dezagreabilă. David şi Angela ştiau că atmosfera din 
grupul de terapie intensivă îşi spunea cuvântul. Se temeau să-i 
mărturisească fiicei lor adevărul în legătură cu Caroline. 

După ce făcură amândoi tot ce le stătea în puteri pentru a 
ameliora dispoziţia lui Nikki, David şi Angela plecară de lângă 
patul ei şi părăsiră încăperea. În timp ce ieşeau din spital, fură 
zgârciţi cu vorbele schimbate între ei. Conversaţia se concentră 
asupra lui Nikki şi a mulţumirii pe care o simțeau amândoi 
văzând cât de bine evolua starea ei clinică. Erau siguri că şi cea 
psihică avea să se amelioreze de îndată ce avea să fie 
transferată într-o cameră obişnuită. 

În drum spre casă, Angela conducea încet pentru a nu-l scăpa 
din vedere pe David, care pedala pe bicicletă. Sosiră acasă în 
acelaşi timp. Abia după ce se instalaseră în camera de zi, 
prefăcându-se în mod ostentativ că urmăreau ştirile de seară, 
David îşi drese glasul. 

— Mă tem că am o veste mai degrabă proastă, zise el. Mi-e 
jenă să-ţi spun, dar în după-amiază asta am fost concediat. Văzu 
expresia de uluire care apăru pe faţa Angelei şi evită s-o 
privească în ochi. Îmi pare rău. Ştiu că ne va fi greu. Nu ştiu ce 
să zic. Poate că nu sunt făcut pentru a fi doctor. 

— David, spuse Angela, întinzând mâna şi strângându-i braţul. 
Şi eu am fost concediată. 

David se uită la ea. 

— Ai fost concediată? 

Angela confirmă dând din cap. 


362 


El întinse braţele şi o trase aproape de el. Când se 
desprinseră din îmbrăţişare şi se uitară unul la celălalt nu ştiau 
dacă să râdă sau să plângă. 

— Ce situaţie nenorocită! zise David, în cele din urmă. 

— Ce coincidenţă! remarcă Angela. 

Işi împărtăşiră unul altuia amănuntele dureroase ale ultimelor 
lor acţiuni la Bartlet. In cursul acestei conversații, Angela îi 
aduse la cunoştinţă lui David şi cea mai recenta descoperire a 
lui Walt, precum şi întâlnirea ei neprevăzută cu Calhoun. 

— El crede că tatuajul va ajuta la găsirea ucigaşului, zise ea. 

— Asta-i bine, replică David, care încă nu împărtăşea 
entuziasmul Angelei cu privire la cazul Hodges, mai ales de când 
cu tulburările din viaţa lor. 

— Calhoun avea şi el câteva veşti interesante, spuse Angela. 

Îi explică lui David teoria detectivului potrivit căreia violatorul 
de la spital şi ucigaşul lui Hodges era una şi aceeaşi persoană. 

— Interesantă idee, comentă David. 

Dar gândurile lui erau deja în altă parte. Se întreba ce aveau 
să facă el şi Angela pentru a-şi asigura traiul zilnic în viitorul 
apropiat. 

— Mai ţii minte fişele acelea de internare pe care le flutura 
Hodges pretutindeni? continuă Angela. Calhoun a descoperit 
care era legătura dintre ele. Toţi pacienţii respectivi muriseră şi 
se pare că toate acele decese constituiseră o surpriză pentru 
Hodges. 

— Cum adică, o surpriză? întrebă David, devenind deodată 
interesat. 

— Bănuiesc că nu se aştepta ca ei să moară, zise Angela. El 
fusese cel care îi tratase înainte să fie transferați la CMV. Lui 
Calhoun i s-a spus că Hodges învinuia, pentru moartea lor, atât 
spitalul, cât şi CMV-ul. 

— Cunoşti anamneza vreunuia dintre aceşti pacienţi? o 
întrebă David pe Angela. 

— Nu ştiu decât diagnosticele care li s-au pus la internare, 
răspunse ea. 

— Despre cum e când ai pacienţi care mor pe neaşteptate aş 
avea şi eu câte ceva de povestit, zise David. 

In conversaţia lor urmă o pauză în timpul căreia reflectară 


363 


amândoi, intrigaţi, la tot ce se petrecuse în ziua aceea. 

— Ce vom face? întrebă Angela într-un târziu. 

— Nu ştiu, spuse David. Sunt sigur că va trebui să ne mutăm, 
dar ce se va întâmpla cu ipotecile? Va fi necesar să ne sfătuim 
cu un avocat. Mai e şi problema dacă vom vrea sau nu să-i dăm 
în judecată pe patronii noştri. 

— In privinţa asta eu sunt foarte hotărâtă, declară Angela. Voi 
intenta acţiune în justiţie pentru hărţuire sexuală, dacă nu şi 
pentru concediere pe baza unor motive nefondate. Nici nu poate 
fi vorba s-o las pe scârba aia de Wadley fără a plăti cu vârf şi 
îndesat. 

— Nu ştiu dacă acţionarea în judecată este stilul nostru, 
replică David. Poate că ar trebui să ne vedem, pur şi simplu, de 
viaţa noastră. Nu vreau să mă cufund într-o mocirlă de 
încurcături avocăţeşti. 

— Hai să nu luăm deocamdată nici o decizie, propuse Angela. 

Ceva mai târziu sunară la grupul de terapie intensivă. Nikki 
continua să se simtă bine. Era tot fără febră. 

— Ne-om fi pierdut noi slujbele, zise David, dar câtă vreme 
Nikki e bine, o vom scoate la capăt. 


364 


22 


Vineri, 29 octombrie 


O DATĂ ÎN PLUS, NICI DAVID, NICI ANGELA NU DORMIRĂ bine. 
Aşa cum începuse să-i intre în obicei, David se trezi cu mult 
înaintea ivirii zorilor. Deşi era extenuat, nu se simţea tot atât de 
bolnav ca în dimineaţa precedentă. 

Fără a deranja somnul Angelei, cobori în camera de zi ca să 
reflecteze asupra situaţiei lor financiare. Se apucă să 
alcătuiască o listă de lucruri pe care trebuia să le facă şi de 
persoane cu care trebuia să vorbească, rânduindu-le în ordinea 
priorităţii. Era ferm convins că greutăţile cu care se confruntau 
necesitau calm şi o gândire raţională. 

Nu după mult timp, în pragul uşii apăru Angela. Ţinea în mână 
o batistă de hârtie; plânsese. Îl întrebă pe David ce făcea acolo. 
EI îi explică, dar ea nu fu impresionata. 

— Ce-o să ne facem? strigă ea, cu lacrimi proaspete şiroindu-i 
pe obraji. Am încurcat absolut totul. 

David încercă s-o consoleze, arătându-i listele lui, însă ea le 
împinse deoparte, acuzându-l că era lipsit de sentimente. 

— Listele tale stupide nu vor rezolva nimic, zise ea. 

— Şi presupun că lacrimile tale isterice o să soluţioneze totul, 
ripostă David. 

Din fericire, nu lăsară cearta să ia proporţii. Amândoi ştiau că 
erau mult prea obosiţi nervos. Ştiau şi că fiecare avea propriul 
să mod de a face faţă unei crize. 

— Aşadar, ce ne rămâne de făcut? întrebă Angela din nou. 

— Mai întâi, hai să mergem la spital, să vedem cum se mai 
simte Nikki, propuse David. 

— Foarte bine, se învoi Angela. Asta îmi va da o şansă de a 
sta de vorbă cu Helen Beaton. 

— Va fi inutil, o preveni David. Eşti sigură că vrei să te expui 
unui asemenea efort emoţional? 


365 


— Vreau să mă conving că ea are cunoştinţa de reclamaţia 
mea în legătură cu hărţuirea sexuală, spuse Angela. 

Inainte de plecare luară un mic dejun rapid. Amândurora li se 
părea ciudat că se duceau la spital şi totuşi nu pentru a lucra. 
Parcară maşina şi se duseră direct la grupul de terapie 
intensivă. 

Nikki se simţea foarte bine şi era nerăbdătoare să fie mutată 
de acolo. Cu toate că peste zi forfota i se păruse amuzantă, 
schimbul de noapte nu fusese la fel de plăcut. Nu prea putuse 
să doarmă. 

Când sosi doctorul Pilsner, le confirmă şi el că Nikki avea să 
treacă într-o cameră obişnuită de îndată ce va fi disponibil 
cineva care să o transporte. 

— Când credeţi că va veni acasă? întrebă Angela. 

— După cât de bine se simte, va fi acasă peste câteva zile, 
răspunse doctorul Pilsner. Vreau să fiu sigur că nu va avea o 
recidivă. 

În timp ce David râmase cu Nikki, Angela se duse la biroul lui 
Helen Beaton. 

— Ai vrea s-o suni pe Caroline şi s-o rogi să-mi aducă aici 
cărţile mele de şcoală? îl rugă Nikki pe David. 

— Mă voi ocupa eu de asta, îi făgădui acesta. 

Se exprimă în mod intenţionat evaziv. Încă nu avea curaj să-i 
spună fiicei sale că prietena ei murise. 

Intre timp, David nu se putu împiedica să observe că în patul 
pe care-l ocupase Sandra în grupul de terapie intensivă se afla 
acum un bărbat în vârstă. Trecu aproape o jumătate de oră 
până să-şi ia inima în dinţi şi să întrebe ce se întâmplase cu ea. 

— Sandra Hascher a murit azi-dimineaţă pe la trei, îl lămuri 
funcţionarul de serviciu, vorbind ca şi cum ar fi prezentat un 
buletin meteorologic; era într-atât de obişnuit cu moartea, încât 
nu-l mai impresiona. 

David nu fu la fel de impasibil. O îndrăgise pe Sandra şi toată 
simpatia şi compasiunea lui se îndreptară spre familia ei, mai 
ales spre copiii rămaşi fără mamă. Acum numărul pacienţilor 
care-i muriseră în răstimp de două săptămâni ajunsese la şase. 
Se întrebă dacă această cifră constituia un record la Spitalul 
Orăşenesc Bartlet. Poate că CMV-ul procedase cu înţelepciune 


366 


când îl concediase. 

Promiţându-i lui Nikki că el şi mama ei aveau să revină s-o 
vadă mai târziu, după ce ea va fi fost mutată într-o cameră 
obişnuită, David se duse la birourile conducerii s-o aştepte pe 
Angela. Abia se aşezase pe un scaun, că Angela şi ieşi ca o 
furtună din biroul directorial. Era plumburie la faţă. Ochii ei negri 
aveau o strălucire intensă, iar maxilarele îi erau încleştate. 
Trecu pe lângă David fără a încetini pasul. Ca s-o ajungă din 
urmă, fu nevoit să alerge. 

— Presupun că ar fi inutil să întreb cum a decurs discuţia, zise 
David, în timp ce ieşeau prin uşa care ducea la parcare. 

— A fost îngrozitor, spuse Angela. Beaton susţine decizia lui 
Wadley. Când i-am explicat că la baza întregii afaceri se află 
acea hărţuire sexuală, ea a negat că ar fi existat vreo hărţuire 
sexuală. 

— Cum a putut să nege, de vreme ce tu discutasei despre 
asta cu doctorul Cantor? se miră David. 

— A zis că l-a întrebat pe doctorul Wadley şi că acesta a 
declarat că nu fusese nici o hărţuire sexuală. De fapt, el a 
susţinut că lucrurile se petrecuseră exact invers. l-a afirmat lui 
Beaton că, dacă e vorba să fi existat o purtare nepotrivită, 
atunci eu fusesem cea care încercase să-l seducă. 

— O binecunoscută tactică a celui care se ocupă cu hărţuirea 
sexuală, remarcă David. Învinuieşte-o pe victimă. Ce jigodie! 

— Beaton a zis ca ea l-a crezut, continuă Angela. Mi-a spus că 
el este un om de o integritate impecabila. Pe urmă m-a acuzat 
că aş fi inventat o poveste pentru a încerca să mă răzbun pe el, 
fiindcă îmi respinsese avansurile. 

Când ajunseră acasă, se prăbuşiră amândoi în câte un fotoliu, 
în camera de zi. Nu ştiau ce să facă. Erau prea deprimaţi şi prea 
derutaţi pentru a întreprinde ceva. 

Tăcerea apăsătoare fu curmată de zgomotul unor cauciucuri 
scrâşnind pe pietrişul de pe aleea de acces spre locuinţa lor. Era 
furgoneta lui Calhoun, care înaintă până la uşa din spate. 
Calhoun în persoană cobori din vehicul. Angela îl pofti în casă. 

— V-am adus câteva gogoşi, pentru a sărbători prima 
dumneavoastră zi de vacanţă, zise el. Trecu pe lângă Angela şi 
răsturnă pachetul pe masa din bucătărie. Cu puţină cafea, ne 


367 


vom pune în stare de funcţionare. În clipa aceea, în pragul uşii 
îşi făcu apariţia David. Aă... oh, îngăimă Calhoun, uitându-se 
când la David, când la Angela. 

— E-n regulă, spuse David. Şi eu sunt în vacanţă. 

— Fără glumă?! exclamă Calhoun. Noroc că am adus 
douăsprezece gogoşi. 

Prezenţa lui Calhoun fu ca un elixir. Cafeaua fu şi ea de ajutor. 
Ba chiar David şi Angela se pomeniră că râd la unele povestiri 
ale lui Calhoun de pe vremea când lucrase ca poliţist statal. 
Buna dispoziţie dăinui până când Calhoun propuse să se apuce 
de treabă. 

— Ei, ia să vedem! zise el, frecându-şi mâinile, plin de 
nerăbdare. Problema s-a redus la găsirea cuiva care are un 
tatuaj şi nu putea să-l sufere pe Hodges. Asta n-ar trebui să fie 
foarte greu de făcut într-un oraş mic. 

— Există un neajuns, atrase David atenţia. Deoarece noi doi 
suntem şomeri, nu cred că ne putem permite să vă angajăm. 

— Să nu spuneţi asta, se văită Calhoun. Tocmai când toată 
treaba devine interesantă. 

— Ne pare rău, zise David. Nu numai că în curând vom fi 
falimentari, dar, în mod evident, vom părăsi Bartletul. Aşa că, 
printre alte lucruri, vom fi nevoiţi să lăsăm în urmă şi toată 
această afacere Hodges. 

— Staţi o clipă, spuse Calhoun. Să nu ne pripim în chestiunea 
asta. Mi-a venit o idee. O să lucrez gratis. Ce părere aveţi? E 
vorba de onoare şi de reputaţie. In afară de asta, s-ar putea ca, 
ocupându-ne de povestea cu Hodges, să-l prindem şi pe 
violator. 

— Este foarte generos din partea dumneavoastră... spuse 
David, însă până să-şi continue fraza, Calhoun i-o întrerupse. 

— Eu am trecut deja la următoarea fază a anchetei, zise el. 
Am aflat de la Carleton, barmanul, că există mai mulţi poliţişti ai 
oraşului, printre care se numără şi Robertson, care au tatuaje. 
Aşa că m-am dus la Robertson şi am schimbat cu el câteva 
vorbe, ca din întâmplare. Tipul a fost mai mult decât bucuros să 
mi-l arate pe-al lui. E mai degrabă mândru de el. Îl are pe piept: 
este un vultur pleşuv, care poartă un steag cu inscripţia „Ne 
încredem în Dumnezeu”. Din păcate, sau din fericire, depinde de 


368 


punctul dumneavoastră de vedere, tatuajul era în perfectă 
stare. Dar eu m-am folosit de prilej ca să-i pun lui Robertson 
unele întrebări în legătură cu ultima zi a lui Hodges. Robertson a 
confirmat ceea ce spusese Madeline Gannon, anume că Hodges 
intenţionase să aibă o întâlnire cu el, pe care, ulterior, o 
anulase. Aşa că cred că am dat peste ceva. S-ar putea ca Clara 
Hodges să fie cheia enigmei. La vremea morţii doctorului, ei doi 
erau înstrăinaţi, dar continuau să-şi vorbească în mod frecvent. 
Am impresia că de când trăiau despărțiți relaţia lor se 
îmbunătăţise considerabil. Oricum, în dimineaţa asta am sunat-o 
pe Clara. Ne aşteaptă, încheie fostul poliţist, uitându-se la 
Angela. 

— Credeam că s-a mutat la Boston, spuse David. 

— Chiar a făcut-o, confirmă Calhoun. Mă gândeam că Angela 
şi cu mine... ăă... sau, acum, toţi trei, am putea să facem un 
drum cu maşina până acolo. 

— Eu continuu să cred că, ţinând seama de ceea ce s-a 
întâmplat, Angela şi cu mine ar trebui să lăsăm baltă întreaga 
afacere. Dacă dumneavoastră doriţi să mergeţi mai departe, vă 
priveşte. 

— Poate că nu e bine să ne grăbim cu luarea unei decizii, 
spuse Angela. Dacă Clara Hodges este în măsură să arunce o 
oarecare lumină asupra problemei cu pacienţii aceia care au 
murit? Aseară te interesa acest aspect al cazului. 

— Mda, asta-i adevărat, recunoscu David. 

Era curios să ştie câte similitudini existau între pacienţii lui 
Hodges şi ai lui. Dar nu era îndeajuns de curios cât să vrea să-i 
facă o vizită Clarei. 

— Hai să-ncercăm, David, insistă Angela. Hai să ne ducem. 
Mă simt ca şi cum oraşul acesta ar fi conspirat împotriva noastră 
şi asta mă deranjează. Hai să-i dăm o ripostă. 

— Angela, începi să dai impresia că-ţi pierzi controlul. 

Angela îşi puse ceaşca de cafea pe masă şi-l apucă pe David 
de braţ. 

— Scuzaţi-ne, îi spuse lui Calhoun, trăgându-şi soţul în camera 
de zi. 

— Nu mi-am pierdut câtuşi de puţin controlul, începu ea de 
îndată ce se aflară destul de departe pentru a nu fi auziţi de 


369 


Calhoun. Pur şi simplu, îmi place ideea de a face ceva concret, 
de a avea un ţel pentru care să lupt. Oraşul ăsta ne-a călcat în 
picioare, aşa cum a muşamalizat moartea lui Hodges. Vreau să 
ştiu ce se ascunde în spatele tuturor acestor ticăloşii. După 
aceea vom putea să plecăm de aici cu capul sus. 

— Cea care vorbeşte acum este latura ta isterică, zise David. 

— Sunt de acord s-o numeşti cum pofteşti, replică Angela. Hai 
să ne mai acordăm o ultimă şansă. Calhoun crede că e posibil ca 
vizita asta la Clara Hodges să rezolve problema. Hai să 
încercăm. 

David ezita. Latura lui raţională se împotrivea unei asemenea 
idei, dar rugăminţile Angelei erau greu de refuzat. Sub pojghiţa 
lui de calm şi rațiune, David nu era cu nimic mai puţin mânios 
decât soţia lui. 

— De acord, declară el. Să mergem. Dar, mai înainte, vom 
trece s-o vedem pe Nikki. 

— Cu multă bucurie, spuse Angela, întinzându-i mâna. 

Cu inima îndoită, David bătu palma. Apoi, când îi oferi şi el 
mâna, Angela i-o izbi cu o forţă surprinzătoare. 

Următoarea surpriză a lui David constă în aceea că fură 
nevoiţi să urce în furgoneta lui Calhoun, ca acesta să poată 
fuma. Dar cum la volan se afla fostul poliţist, îşi permiseră să 
oprească chiar în faţa uşii spitalului. Calhoun rămase să aştepte, 
iar David şi Angela intrară în fugă în cădire. 

Acum, că nu se mai afla la grupul de terapie intensivă, Nikki 
era mult mai fericită. Singura ei nemulţumire era că fusese 
transferată într-unul din vechile paturi ale spitalului şi, ca de 
obicei, comenzile acestuia nu funcționau. Capătul de la picioare 
se înălța, dar cel de la cap nu. 

— Le-ai atras atenţia asistentelor? o întrebă David. 

— Da, zise Nikki, dar nu mi-au spus când va fi reparat. Nu pot 
să mă uit la televizor cu capul la orizontală. 

— Asta-i o problemă care apare frecvent? se interesă Angela. 

— Din păcate da, răspunse David, relatându-i ce spusese Van 
Slyke, cum că spitalul achiziţionase un tip de paturi 
necorespunzător. Probabil, cumpărându-le pe cele mai ieftine, 
au economisit câţiva dolari, adăugă el. Insă ce bani se vor fi 
economisit la cumpărare, au fost pierduţi prin cheltuielile de 


370 


întreţinere. Exista zicala aceea veche: „Scump la tărâţe şi ieftin 
la făină.” 

David o lăsa pe Angela la Nikki cât timp o căută pe Janet 
Colburn. Când o găsi, o întrebă dacă Van Slyke fusese avizat în 
legătură cu patul lui Nikki. 

— I s-a transmis, dar ştiţi şi dumneavoastră cum e Van Slyke, 
spuse Janet. 

Revenind în camera fiicei sale, David o asigură că, dacă patul 
ei nu avea să fie reparat până seara, se angaja să-l repare el 
însuşi. Angela o informase deja că ei doi erau în drum spre 
Boston, dar că urma să se înapoieze în acea după-amiază. 
Aveau să vină s-o vadă de îndată ce se vor fi întors la Bartlet. 

Apoi David şi Angela coborâră în faţa spitalului şi se 
înghesuiră în furgoneta lui Calhoun. In curând se îndreptau spre 
sud, pe autostrada interstatală. Lui David, călătoria cu furgoneta 
i se părea incomodă nu numai din cauza suspensiei slabe a 
vehiculului. Deşi detectivul întredeschisese fereastra de pe 
partea lui, fumul de trabuc se învârtejea prin cabină. Până să 
ajungă la adresa din Boston a Clarei Hodges, lui David îi 
lăcrimau ochii. 

Clara Hodges îi păru lui David a fi fost o bună pereche a lui 
Dennis Hodges. Era o femeie corpolentă şi osoasă, cu ochi 
pătrunzători înfundaţi în orbite şi cu o încruntătură ce te 
intimida. 

Îi invită în salonul ei încărcat cu mobilier în stil victorian. Prin 
perdelele groase de catifea nu pătrundea decât prea puţină 
lumină de zi. Deşi se făcuse amiază, candelabrul şi toate lămpile 
de pe mese ardeau. 

Angela se prezentă pe ea însăşi şi pe David ca fiind 
cumpărătorii locuinţei din Bartlet a Clarei. 

— Sper că vă va plăcea mai mult decât mie, spuse aceasta. 
Era prea plină de curenţi şi prea mare, mai ales pentru numai 
două persoane. 

Le oferi ceai, pe care David îl primi cu încântare. Nu numai că- 
| usturau ochii din cauza fumului de trabuc din furgonetă, dar îşi 
simţea şi gâtul uscat. 

— Nu pot afirma că vizita dumneavoastră mi-ar face plăcere, 
zise Clara după ce ceaiul fusese turnat în ceşti. Mă supără faptul 


371 


că afacerea aceea urâtă a ieşit la suprafaţă. Tocmai începusem 
să mă obişnuiesc cu gândul dispariţiei lui Dennis, când am aflat 
că el fusese ucis. 

— Sunt convins că sunteţi tot atât de interesată ca şi noi în 
aducerea ucigaşului său în faţa justiţiei, spuse Calhoun. 

— Asta n-ar mai avea acum cine ştie ce importanţă, replică 
Clara. În plus, noi toţi am fost siliţi să trecem prin încercări 
grele. Preferam aşa cum era situaţia înainte - pur şi simplu, să 
nu ştiu. 

— Aveţi vreo bănuială cu privire la cine l-a ucis pe soţul 
dumneavoastră? întrebă Calhoun. g 

— Din păcate, există o mulţime de candidaţi, zise Clara. In 
legătură cu Dennis, trebuie să pricepeţi două lucruri. Mai întâi, 
era un încăpățânat, din care pricină era greu să te înţelegi cu el. 
Ceea ce nu înseamnă că nu avea şi părţi bune. Al doilea lucru ce 
trebuie să fie ştiut despre Dennis este obsesia lui în legătură cu 
spitalul. Era în continuă ceartă cu consiliul de conducere şi cu 
femeia aceea pe care au recrutat-o de la Boston şi au numit-o 
director general. Presupun că e posibil ca vreunul din 
aproximativ o duzină de oameni să fi fost îndeajuns de mânios 
pe el ca să vrea să-l distrugă. Totuşi, nu mi-l pot imagina pe nici 
unul din ei omorându-l efectiv în bătaie. Ar fi ceva prea murdar 
pentru toţi medicii şi birocraţii aceia, nu credeţi? 

— Înţeleg că doctorul Hodges era convins că ştia cine se 
ascundea sub masca violatorului, spuse Calhoun. E corectă 
aceasta afirmaţie? 

— În mod cert asta era ceea ce dădea de înţeles, zise Clara. 

— S-a întâmplat uneori să menţioneze vreun nume? 

— Singurul lucru pe care l-a spus a fost că violatorul era 
cineva legat într-un fel oarecare cu spitalul. 

— Vreun angajat al spitalului? întrebă Calhoun. 

— N-a intrat în amănunte, răspunse Clara. Se exprima în mod 
voit vag. Omul ăla trăia ca să facă pe stăpânul cu tine. Dar pe 
urmă a zis că voia să stea de vorbă personal cu persoana 
respectivă, închipuindu-şi că putea s-o convingă să înceteze cu 
violurile. 

— Dumnezeule! exclamă Calhoun. Mi se pare cam periculos 
să faci aşa ceva. Credeţi că s-a dus chiar să-i vorbească? 


372 


— Nu ştiu, zise Clara. Poate că da. Însă mai apoi s-a hotărât 
să meargă cu bănuielile lui la nemernicul acela de Wayne 
Robertson. Ne-am certat îngrozitor pe chestia asta. Eu nu voiam 
să se ducă, deoarece eram sigură că Robertson nu avea să facă 
altceva decât să se ciorovăiască cu el. Robertson nu încetase 
niciodată să-i poarte pică. L-am sfătuit să-i împărtăşească lui 
Robertson bănuielile sale prin telefon sau să-i trimită o 
scrisoare, dar Dennis nici n-a vrut să audă. Era foarte 
încăpățânat. 

— Asta s-a întâmplat în ziua în care a dispărut? întrebă 
Calhoun. 

— Întocmai. Dar, până la urmă, Dennis nu s-a mai întâlnit cu 
Robertson - nu din cauza sfatului meu, să fim înţeleşi. S-a 
supărat teribil, pentru că unul dintre foştii lui pacienţi murise. A 
zis că, în loc să se ducă la Robertson, avea să ia prânzul cu 
doctorul Holster. 

— Pacientul acela era cumva Clark Davenport? 

— Da, într-adevăr, confirmă Clara, mirată. De unde ştiţi? 

— De ce era doctorul Hodges atât de supărat în legătură cu 
Clark Davenport? întreba Calhoun, ignorând întrebarea Clarei. 
Erau buni prieteni? 

— Erau simple cunoştinţe, preciză Clara. Clark era totuşi mai 
mult decât un pacient şi Dennis fusese cel care diagnosticase 
cancerul lui Clark, pe care ulterior îl tratase cu succes doctorul 
Holster. După tratament, Dennis avusese convingerea că 
depistaseră cancerul într-o fază destul de incipientă. Dar pe 
urmă patronul lui Clark a trecut la CMV şi, la scurt timp după 
aceea, Dennis a aflat că Clark a murit. 

— Care a fost cauza morţii lui Clark? întrebă brusc David, 
luând pentru prima oară cuvântul şi vorbind pe un ton imperios 
pe care Angela îl remarcă imediat. 

— Cu întrebarea asta m-aţi pus în încurcătură, zise Clara. Nu- 
mi amintesc. Nici măcar nu sunt sigură că am ştiut vreodată. În 
orice caz, nu de cancer. Ţin minte că Dennis a subliniat acest 
lucru. 

— Mai avea soţul dumneavoastră şi alţi pacienţi asemănători 
din punct de vedere medical şi care au sfârşit prin a muri pe 
neaşteptate? întreba David. 


373 


— Ce  înţelegeţi prin asemănători din punct de vedere 
medical? vru Clara să se lămurească. 

— Persoane cu cancer sau cu alte boli grave, spuse David. 

— Oh, da, zise Clara. Avea mai mulţi. Şi tocmai faptul că 
decedaseră îl supărase atât de tare. Ajunsese la convingerea că 
unii dintre medicii CMV-ului erau incompetenţi. 

David îi ceru Angelei copiile foilor de internare pe care ea şi 
Calhoun le obţinuseră de la Burlington. In timp ce ea le căuta, 
Calhoun scoase setul său din unul dintre încăpătoarele lui 
buzunare. 

Cu degete agitate, David luă hârtiile, le despături şi i le dădu 
Clarei. 

— Uitaţi-vă la numele acestea, îi spuse. Recunoaşteţi vreunul? 

— Va trebui să-mi iau ochelarii de citit, zise Clara, ridicându- 
se de pe scaun şi ieşind din cameră. 

— Ce te face să fii atât de agitat? îl întrebă în şoaptă Angela 
pe David. 

— Da, calmează-te, băiete, îl sfătui Calhoun. Altminteri, o să-ţi 
zăpăceşti martora şi o să-nceapă să uite unele lucruri. 

— Incep să întrezăresc o lumină, spuse David. Şi ceea ce văd 
nu-mi place absolut deloc. 

Inainte ca Angela să apuce să-l roage pe David să fie mai 
explicit, Clara se înapoie cu ochelarii de citit. Luă hârtiile şi 
aruncă o privire rapidă prin ele. 

— li recunosc pe toţi aceşti oameni, declară ea. Am auzit 
numele lor de sute de ori şi i-am cunoscut personal pe cei mai 
mulţi dintre ei. 

— Mi s-a spus că toţi au murit, zise Calhoun. Este adevărat? 

— E adevărat, confirmă Clara. Exact la fel ca Clark Davenport. 
Acestea sunt persoanele a căror moarte îl supărase deosebit de 
tare pe Dennis. A fost un timp când auzeam vorbindu-se despre 
ei în fiecare zi. 

— Decesele lor au fost, toate, neaşteptate? întrebă Calhoun. 

— Da şi nu, răspunse Clara. Vreau să zic, a fost ceva 
neaşteptat ca aceşti oameni să moară chiar atunci. După cum 
puteţi vedea din documentele astea, cei mai mulţi dintre ei erau 
spitalizaţi pentru probleme care, în mod obişnuit, nu sunt 
mortale. Dar toţi se luptaseră cu boli fără leac, ca, de pildă, 


374 


cancerul, aşa că, din acest punct de vedere, decesele lor n-au 
fost cu totul neaşteptate. 

David întinse mâna şi luă hârtiile înapoi. Se uită repede prin 
ele, după care îşi înălţă privirea spre Clara. 

— Daţi-mi voie să mă asigur că înţeleg bine, zise el. Aceste foi 
de internare reprezintă rezumatul perioadei de spitalizare în 
cursul căreia au decedat persoanele respective? 

— Aşa cred, spuse Clara. A trecut destulă vreme de atunci, 
dar Dennis făcea mare caz de asta. E ceva greu de uitat. 

— Şi fiecare din aceste persoane avusese ca antecedente o 
boală gravă, continuă David. Ca, de pildă, cea cu sinuzita. 

Clara luă foaia de hârtie şi se uită la nume. 

— Aceasta avusese un cancer al sânului, îşi aminti ea. Făcea 
parte din acelaşi grup de enoriaşi ai bisericii de care aparţin şi 
eu. 

David luă de la Clara foaia de internare şi o strânse sul 
împreună cu celelalte. Apoi se ridică în picioare şi se apropie de 
fereastră. Trase perdelele la o parte şi râmase cu privirile 
aţintite asupra râului Charles, fără a le acorda vreo atenţie 
celorlalţi. Părea cu totul pierdut în gânduri. 

Angela se simţea oarecum jenată de proastele maniere ale lui 
David, însă era evident că pe Clara purtarea lui n-o deranja. Ea 
profită, pur şi simplu, de prilej pentru a le mai turna ceai în 
ceşti. 

— Aş vrea să vă mai pun câteva întrebări în legătură cu 
violatorul, zise Calhoun. A făcut vreodată doctorul Hodges aluzii 
la vârsta sau la înălţimea lui, sau la alte amănunte, ca, de 
exemplu, dacă avea sau nu un tatuaj? 

— Un tatuaj? se miră Clara, al cărei chip se lumină de un 
zâmbet trecător, după care îi reveni încruntarea. Nu, niciodată 
n-a pomenit de vreun tatuaj. 

Cu o iuţeală în mişcări care-i surprinse pe toţi, David se 
înapoie de la fereastră. 

— Trebuie să plecăm, anunţă el. Trebuie să plecăm imediat, 
repetă, ducându-se repede la uşă şi deschizând-o. 

— David! exclamă Angela, uimită de purtarea lui. Ce s-a 
întâmplat? 

— Trebuie să ne întoarcem imediat la Bartlet, răspunse el, cu 


375 


o insistenţă care aproape că se transformase în panică. Hai, să 
mergem! 

Înainte de a-l urma în fugă pe David, Angela şi Calhoun îşi 
luară în grabă la revedere de la Clara Hodges. Până să ajungă ei 
la furgoneta, David se şi instalase la volan. 

— Dă-mi cheile, rosti el pe un ton poruncitor. Calhoun înălţă 
din umeri şi i le dădu. David porni motorul şi-l tură cu furie. 
Urcaţi mai repede! le strigă. 

Angela urcă prima, urmată de Calhoun. Mai înainte să apuce 
să închidă portiera, David apăsă pedala de acceleraţie. 

În cea dintâi parte a călătoriei, nimeni nu vorbi. David era 
atent la drum. Angela şi detectivul erau încă uluiţi de plecarea 
aceea bruscă şi necivilizată. De asemenea, erau intimidaţi de 
rapiditatea cu care furgoneta depăşea alţi automobilişti. 

— Cred că ar fi mai bine să mai reducem viteza, sugeră 
Angela, când David depăşi un lung şir de vehicule. 

— Furgoneta asta n-a mers niciodată atât de repede, zise 
Calhoun. 

— Ce te-a apucat, David? întrebă Angela. Te porţi ciudat. 

— In timp ce stăteam de vorbă cu Clara, am avut o bruscă 
intuiţie, răspunse el. Ceva în legătură cu moartea neaşteptată a 
pacienţilor lui Hodges suferinzi de boli potenţial mortale. 

— Bun şi ce-i cu ei? întrebă Angela. 

— Cred că un individ cu mintea deranjată, din cadrul 
Spitalului Orăşenesc Bartlet şi-a luat cu de la el putere sarcina 
de a aplica o eutanasie greşit înţeleasă. 

— Ce-i aia eutanasie? vru Calhoun să se lămurească. 

— Se traduce prin „moarte bună”, îi explică Angela. Înseamnă 
a ajuta să moară pe cineva care suferă de o boală incurabilă. 
Ideea este de a scuti de chinuri acea persoană. 

— Faptul de a afla de pacienţii lui Hodges m-a făcut să-mi dau 
seama că toţi cei şase bolnavi care mi-au decedat de curând se 
luptaseră cu boli incurabile, spuse David. Intocmai ca ai lui. Nu 
ştiu de ce nu m-am gândit la asta până acum. Cum de-am putut 
să fiu atât de obtuz? Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Caroline. 

— Cine este Caroline? întrebă Calhoun. 

— Era prietena fiicei noastre, îi explică Angela. Suferea de 
fibroză chistică, o boală, în principiu, incurabilă. A murit ieri... 


376 


Oh, nu! Nikki! strigă ea apoi. 

— Acum ştii de ce am intrat în panică, spuse David. Trebuie 
să ne întoarcem acolo cât mai repede cu putinţă. 

— Ce se întâmplă? întrebă Calhoun. E ceva ce-mi scapă. De 
ce sunteţi amândoi atât de agitaţi? 

— Nikki este internată în spital, îi răspunse Angela, cu 
îngrijorare în glas. 

— Ştiu, zise detectivul. Înainte de a pleca la Boston, te-am 
dus acolo ca s-o poţi vizita. 

— Are şi ea fibroză chistică, întocmai ca şi Caroline, spuse 
Angela. 

— Hm, oh... mormăi Calhoun. Încep să pricep cum stau 
lucrurile. Sunteţi îngrijoraţi ca nu cumva fiica voastră să fie luată 
ca ţintă de către maniacul acela cu eutanasia. 

— Te-ai prins, zise David. 

— Să fie oare situaţia cu care ne confruntăm ceva 
asemănător cu cazul acela cu „îngerul îndurării” din Long Island, 
despre care am citit cândva? întrebă Calhoun. Asta s-a 
întâmplat cu mai mulţi ani în urmă. Era vorba de o infirmieră 
care-i lichida pe oameni cu ajutorul unui soi de medicament. 

— Cam aşa ceva, conveni David. Dar în cazul acela se folosise 
un drog cu efect relaxant asupra muşchilor. Victimele încetau să 
respire. Era destul de simplu. Cât despre pacienţii mei, habar n- 
am în ce mod sunt ucişi. Nu-mi vine în minte nici un 
medicament sau vreo otravă, sau un agent infecțios care ar 
provoca simptomele prezentate de acei pacienţi. 

— Înţeleg de ce ai devenit atât de îngrijorat în legătură cu 
fiica voastră, zise Calhoun, dar nu crezi că te cam pripeşti cu 
teoria asta? 

— Ea dă răspunsul la o sumedenie de întrebări, replică David. 
Mă face să mă gândesc la doctorul Portland. 

— De ce? întrebă Angela, care continua să se simtă stânjenită 
ori de câte ori era pronunţat acel nume. 

— Nu ne-a spus Kevin că doctorul Portland declara că nu avea 
de gând să încaseze întregul blam pentru moartea pacientului 
său şi că era ceva în neregulă cu spitalul? Angela dădu afirmativ 
din cap. Probabil că avea el bănuielile lui. Mare păcat că s-a 
lăsat doborât de starea lui depresivă. 


377 


— Doctorul Portland s-a sinucis, îi explică Angela lui Calhoun. 

— Cumplită pierdere, comentă acesta. Atâta calificare 
profesională irosită... 

— Problema, spuse David, este că, dacă un individ din cadrul 
spitalului se ocupă cu eutanasia, cine ar putea fi acea persoană? 
Ar trebui să fie cineva care posedă cunoştinţe de medicină 
destul de sofisticate. 

— Ceea ce ar limita domeniul posibilităţilor la un medic sau la 
o asistentă medicală, remarcă Angela. 

— Sau la un laborant, sugeră David. 

— Mi se pare că voi doi trageţi concluzii pripite, interveni 
Calhoun. Nu în felul acesta se conduce o anchetă. Nu născoceşti 
o teorie şi pe urmă goneşti cu o sută cincizeci de kilometri la 
oră, aşa cum facem noi. Majoritatea teoriilor se spulberă atunci 
când survin fapte noi. Sunt de părere că ar trebui să mai 
reducem viteza. 

— Nici nu mă gândesc, atâta vreme cât fiica mea este în 
pericol, ripostă David, apăsând mai tare pe accelerator. 

— Presupui că Hodges ajunsese la aceeaşi concluzie? întrebă 
Angela. 

— Aşa cred, spuse David. Şi dacă-i adevărat, poate că de 
aceea a fost ucis. 

— Eu continuu să cred că făptaşul a fost violatorul, zise 
Calhoun. Însă indiferent cine se va dovedi a fi criminalul, 
ancheta asta e de-a dreptul fascinantă. Cu condiţia ca fiica 
voastră să nu păţească nimic, declar că, de ani de zile, nu m-am 
mai distrat atât de bine. 

Când ajunseră, în cele din urmă, la spital, David opri 
furgoneta chiar în faţa uşii principale. Cobori dintr-o săritură, 
fiind urmat imediat de Angela. Împreună suiră în fugă treptele 
de la intrare şi porniră în goană pe coridor. 

Spre imensa lor uşurare, o găsiră pe Nikki foarte fericită, 
uitându-se la televizor. Dintr-o smucitură, David o luă în braţe şi 
o strânse la piept cu atâta putere, încât fetiţa începu să se 
plângă. 

— Vii acasă, îi spuse, depărtând-o puţin de el, ca să-i poată 
privi faţa şi mai ales ochii. 

— Când? întrebă Nikki. 


378 


— Chiar acum, zise Angela, începând să deconecteze 
instalaţia de perfuzie. 

În momentul acela o asistentă medicală tocmai trecea pe 
coridor. Agitaţia din camera lui Nikki îi atrase atenţia. Văzând-o 
pe Angela că deconectează tubulatura de perfuzie, începu să 
protesteze. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă ea. 

— Fiica mea pleacă acasă, răspunse David. 

— Nu există nici un ordin în sensul acesta, replică asistenta. 

— Dau eu acest ordin chiar în clipa asta, zise David. 

Asistenta ieşi în fugă din cameră. Angela începu să strângă 
lucrurile lui Nikki. David dădea şi el o mână de ajutor. 

În curând îşi făcu apariţia Janet Colburn, pe urmele căreia 
veneau alte câteva asistente. 

— Ce naiba se petrece aici, doctore Wilson? întrebă asistenta- 
şefă. 

— Cred că este destul de evident, răspunse David, în timp ce 
punea într-o sacoşă jucăriile şi cărţile lui Nikki. 

David şi Angela o îmbrăcaseră deja pe jumătate pe fiica lor 
când sosi doctorul Pilsner. Janet îl chemase prin pager. El insistă 
ca Nikki să nu fie luată prematur de la tratamentul intravenos cu 
antibiotice şi de la iscusita terapie respiratorie disponibilă la 
spital. 

— Îmi pare rău, doctore Pilsner, spuse David. Va trebui să-ți 
dau unele explicaţii mai târziu. Ar dura prea mult s-o fac chiar 
acum. 

În clipa aceea sosi Helen Beaton, care, de asemenea, fusese 
chemată de către asistente. Era mânioasă foc. 

— Dacă luaţi de aici acest copil, încălcând recomandările 
medicale, voi apela la o hotărâre judecătorească, abia reuşi să 
îngaime de furioasă ce era. 

— Încearcă numai, replică Angela. 

După ce terminară cu îmbrăcatul lui Nikki, plecară cu ea pe 
coridor, unde toată acea agitaţie atrăsese un grup de pacienţi şi 
de membri ai personalului care urmăreau scena cu gurile 
căscate. 

De cum ieşiră din spital, urcară în furgonetă. La volan era 
Calhoun, cu Angela şi Nikki în cabină şi cu David pe platforma 


379 


din spate. 

Pe toată durata drumului spre casă, Nikki puse întrebări 
referitoare la brusca ei externare. Se bucura că ieşise din spital, 
dar o nedumerea ciudatul comportament al părinţilor ei. Când 
sosiră acasă, fu prea nerăbdătoare să-l revadă pe Rusty pentru 
a mai insista cu întrebările. După ce se jucă puţin cu cățelul, 
David şi Angela o instalară în camera de zi şi îi reaplicară 
perfuzia. Voiau să continue administrarea antibioticelor. 

Calhoun rămase la ei şi, pe cât îi stătea în puteri, luă parte la 
activităţile lor. Dând curs rugăminţii lui Nikki, aduse la etaj 
lemne de la subsol şi făcu focul. Dar nu-i era în fire să fie tăcut. 
Nu peste mult timp începu cu David o discuţie în contradictoriu 
cu privire la motivul uciderii lui Hodges. Calhoun susţinea cu 
putere varianta cu vinovăția violatorului, în vreme ce David era 
în favoarea dezechilibratului „înger al îndurării”. 

— Drace! exclamă Calhoun. Toată teoria dumitale se bazează 
pe o simplă presupunere. Fiica voastră se simte foarte bine, 
slavă Domnului, aşa că în cazul ei nu există nici o dovadă. Cât 
despre teoria mea, cel puţin e cunoscut faptul că Hodges se 
lăudase într-o încăpere plină de oameni că ştia cine era 
violatorul chiar în ziua în care a fost omorât în bătaie. Cum ţi se 
pare asta, în chip de cauză şi efect? Şi Clara crede că e posibil 
ca Hodges să fi avut curajul de a sta de vorbă cu individul acela. 
Sunt sigur că violatorul şi ucigaşul sunt una şi aceeaşi persoană, 
aş paria pe asta. Pe ce punem rămăşag? 

— Nu sunt genul de om care face pariuri, zise David, dar cred 
că eu am dreptate. Hodges a fost omorât în bătaie ţinând în 
mână numele pacienţilor săi. E imposibil ca asta să fi fost o 
coincidenţa. 

— Şi dacă ar fi vorba de aceeaşi persoană? sugeră Angela. 
Dacă violatorul este aceeaşi persoană care se ascunde în 
spatele deceselor pacienţilor şi al uciderii lui Hodges? 

Ideea aceasta îi uimi pe David şi pe Calhoun, făcându-i sa 
tacă. 

— E posibil, zise, în cele din urmă, David. Pare un fel de 
nebunie, dar în punctul la care am ajuns, sunt gata să cred 
aproape orice. 

— Presupun că ar fi cu putinţă, spuse şi Calhoun. Oricum, eu 


380 


am de gând să urmăresc indiciul acela cu tatuajul. El este cheia. 

— lar eu voi cerceta fişele medicale, declară David. Şi poate 
că-i voi face o vizită doctorului Holster. S-ar putea ca Hodges să- 
i fi spus ceva în legătură cu bănuielile sale referitoare la 
pacienţii lui. 

— OK, îşi exprimă Calhoun acordul, pe un ton amabil. Eu o să- 
mi văd de treaba mea, dumneata vezi-ţi mai departe de a 
dumitale. Ce părere aţi avea ca eu să revin aici mai târziu, să ne 
comparăm observaţiile? 

— Mi se pare corect, se învoi David. Ce-ar fi să luăm masa de 
seară împreuna? 

— Eu nu refuz niciodată o invitaţie, zise Calhoun. 

— Atunci, interveni Angela, să fii aici pe la şapte. 

După plecarea detectivului, David luă puşca de vânătoare şi 
se apucă s-o încarce cu câte cartuşe încăpeau în ea. Apoi o 
rezemă de stâlpul scării din holul principal. 

— Ţi-ai schimbat părerea în legătură cu puşca? îl întrebă 
Angela. 

— Sa zicem doar ca sunt mulţumit că o avem aici, spuse 
David. Ai discutat despre ea cu Nikki? 

— Bineînţeles, îl asigură Angela. Ba chiar a tras şi Nikki cu ea. 
A zis că o face s-o doară umărul. 

— Nu lăsa pe nimeni să intre în casă, o sfătui David. Şi ai grijă 
să fie toate uşile închise. 

— Ei, eu sunt cea care voia să stăm cu uşile încuiate, replică 
Angela. Mai ţii minte? 

David îşi luă bicicleta. Pedala repede, fără a da atenţie 
peisajului. Continua să frământe în minte gândul că exista 
cineva care îi ucisese pacienţii. Ideea asta îl îngrozea şi totodată 
îl înfuria. Dar, aşa cum zisese Calhoun, el nu poseda nici o 
dovadă în acest sens. 

Când sosi la spital, schimbul de zi tocmai era înlocuit de cel 
de seară. Era multă agitaţie şi forfotă de colo-colo. Nimeni nu-i 
dădu nici cea mai mică atenţie în timp ce mergea spre fişier. 

Aşezându-se în faţa unui computer, David făcu copii ale 
paginilor care fuseseră îngropate o dată cu Hodges. Le păstrase 
în minte de când fuseseră în vizită la Clara. Intră pe fişierul cu 
numele fiecărui pacient şi citi anamneza. Toţi opt suferiseră de 


381 


boli incurabile, aşa cum afirmase Clara Hodges. 

După aceea, David citi în întregime însemnările referitoare la 
fiecare dintre acei pacienţi în decursul perioadei de spitalizare 
care se încheiase prin decesul respectivului bolnav. În toate 
cazurile, simptomele erau asemănătoare cu cele prezentate de 
pacienţii lui David: simptome de natură neurologică, simptome 
gastrointestinale şi simptome legate de aparatul circulator şi de 
sistemul imunitar. 

Pe urmă David se uită la cauza finală a decesului. În toate 
cazurile, cu excepţia unuia, moartea fusese urmarea unei 
combinaţii între o gravă pneumonie, o septicemie şi un stop 
cardiac. Excepţia o constituia o moarte care survenise în urma 
unei serii de crize epileptice intense. 

Punând hârtiile lui Hodges deoparte, David începu să utilizeze 
computerul spitalului pentru a calcula ratele anuale ale 
mortalităţii ca procentaj faţă de numărul de internări. 
Rezultatele apărură pe ecran într-o clipă. David constată rapid 
că rata mortalităţii se modificase cu doi ani în urmă, când 
crescuse de la o medie de 2,8% la 6,7%. În ultimul an, pentru 
care erau disponibile cifre, rata mortalităţii ajunsese până la 
8,1%. 

Apoi David îngustă rata mortalităţii la acei pacienţi care 
avuseseră cancer, indiferent dacă moartea lor fusese sau nu 
considerată ca fiind cauzată de cancer. Deşi aceste procentaje 
erau acceptabil mai mari decât rata generală a mortalităţii, 
arătau şi ele o oarecare creştere bruscă. 

David folosi apoi computerul ca să calculeze procentajul de 
cazuri în care diagnosticul stabilit fusese cancerul, în raport cu 
numărul de internări. In privinţa acestor statistici, nu constată 
nici o creştere bruscă. În medie, cifrele erau aproape identice pe 
o perioadă de zece ani. 

Procentajul sporit de decese părea să vină în sprijinul teoriei 
lui David - aceea potrivit căreia şi-ar fi făcut de lucru un „înger 
al îndurării”. Eutanasia explica faptul că relativa incidenţă a 
tuturor cancerelor rămânea stabilă, în vreme ce rata mortalităţii 
pentru persoanele suferinde de cancer urca. Dovada era 
indirectă, însă nu putea fi ignorată. 

David era pe punctul de a pleca, dar se gândi să se folosească 


382 


de calculator pentru a obţine şi alte informaţii. Îi ceru 
computerului să caute în toate anamnezele din foile de 
internare cuvintele „tatuaj” sau „discromie”, acesta din urmă 
fiind termenul medical pentru o pigmentaţie neobişnuită. 

Rezemându-se de spătarul scaunului şi privind ecranul, 
aşteptă până când calculatorul efectuă căutarea. Operaţiunea 
dură aproape un minut, dar, în cele din urmă, pe ecran apăru 
brusc o listă. David anulă repede cazurile cu cauze metabolice 
ale modificării pigmentaţiei. În final, căpătă o enumerare de 
douăzeci de persoane care fuseseră tratate la spital şi în fişele 
cărora se menţionase existenţa unui tatuaj. 

Folosind încă o dată calculatorul, pentru a stabili o legătură 
între numele şi slujba fiecăreia, David descoperi că cinci dintre 
acele persoane lucrau în cadrul spitalului. In ordine alfabetică, 
acestea erau: Clyde Devonshire, un asistent medical care lucra 
la camera de gardă; Joe Forbs, de la serviciul de pază; Claudette 
Maurice, de la secţia de dietetică; Werner Van Slyke, de la 
tehnică şi întreţinere; şi Peter Ullhof, un tehnician de la 
laboratoare. 

David fu intrigat când văzu alte două nume şi ocupațiile 
indicate în listă: Carl Hobson, poliţist adjunct şi Steve Shegwick, 
membru în serviciul de pază de la Colegiul Bartlet. Celelalte 
persoane lucrau în diverse magazine sau în construcţii. 

David scoase pe imprimantă o copie a acestor informaţii. Apoi 
îşi văzu de drum. 


David presupusese că vizita lui la fişier trecuse neobservată, 
dar se înşela. Hortense Marshall, una dintre salariatele spitalului 
care aveau sarcina de a se ocupa cu informările referitoare la 
bolnavi, fusese încunoştinţată de unele din activităţile lui David 
cu ajutorul unui program de securitate instalat de ea în 
calculatorul spitalului. Din clipa în care fusese alertată, stătuse 
cu ochii pe David. De cum plecase el de la calculator, ea o 
sunase pe Helen Beaton. 

— Doctorul Wilson a fost la fişier, spuse Hortense. Tocmai a 
plecat, dar cât timp a stat acolo, a cerut informaţii referitoare la 
ratele mortalităţii în spital. 

— A discutat ceva cu dumneata? întrebă Beaton. 


383 


— Nu, răspunse Hortense. A folosit unul din terminalele 
noastre. De vorbit n-a vorbit cu nimeni. 

— De unde ştii că accesa date privitoare la ratele mortalităţii? 

— M-a alertat computerul. După ce mi-aţi atras atenţia să vă 
raportez ori de câte ori cere cineva acest tip de date, am 
programat calculatorul să-mi semnaleze dacă ar încerca cineva 
să acceseze asemenea informaţii pe cont propriu. 

— Excelentă treabă! Îmi place iniţiativa dumitale. Eşti demnă 
de lauda. Tipul acesta de date nu este destinat uzului public. 
Ştim că ratele noastre au crescut de când, în cadrul colaborării 
noastre cu CMV-ul, am devenit un terţ în problemele de ocrotire 
a sănătăţii. Ei ne trimit o mare proporţie de bolnavi în stare 
critică. 

— Sunt sigură că statistici de acest fel nu ar fi de folos pentru 
relaţiile noastre cu publicul, zise Hortense. 

— Tocmai asta este problema, conveni Beaton. 

— Trebuia să-i fi spus ceva doctorului Wilson? întrebă 
Hortense. 

— Nu, ai procedat foarte bine, o linişti Beaton. A mai căutat şi 
altceva? 

— A stat aici destul timp, zise Hortense, dar habar n-am ce 
altceva a mai vrut să afle. 

— Motivul pentru care te întreb, îi explică Beaton, este acela 
că doctorul Wilson a fost suspendat din relaţiile de colaborare cu 
CMV-ul. 

— Nu ştiam asta, spuse Hortense. 

— Lucrul acesta s-a întâmplat ieri, zise Beaton. Vrei, te rog, 
să-mi dai de ştire dacă se mai întoarce? 

— Bineînţeles, o asigură Hortense. 


— Scuzaţi-mă, vă numiţi cumva Carl Hobson? întrebă 
Calhoun, după ce, ieşind din vagonul-restaurant de pe Main 
Street, se apropiase de unul din poliţiştii în uniformă care 
patrulau prin Bartlet. 

— Intocmai, răspunse polițistul. 

— Numele meu este Phil Calhoun, spuse detectivul. 

— Te-am văzut prin preajma secţiei de poliţie, zise Carl. Eşti 
prieten cu şefu'. 


384 


— Da, confirmă Calhoun. Wayne şi cu mine ne cunoaştem de 
mult. Cândva eram şi eu poliţist, dar am ieşit la pensie. 

— Bravo dumitale! Acum nu mai ai nimic de făcut decât să 
mergi la pescuit şi la vânătoare. 

— Presupun că da. Te deranjează dacă-ţi pun o întrebare 
personală? 

— La naiba, nu, zise Cari, plin de curiozitate. 

— Carleton, ăla de la Iron Horse, mi-a spus că dumneata ai 
avea un tatuaj. Mă tot gândesc să-mi fac şi eu unul, aşa că m- 
am uitat prin jur şi m-am interesat. Sunt multe persoane în oraş 
cu aşa ceva? 

— Sunt câteva. 

— Dumneata când ţi l-ai făcut pe-al dumitale? întrebă 
Calhoun. 

— Cu mult în urmă, pe când eram în liceu, răspunse Carl, cu 
un râs jenat. Pe vremea când eram în ultima clasă, cinci dintre 
noi ne-am dus într-o vineri seara cu maşina la Portsmouth, în 
New Hampshire. Există pe-acolo câteva dughene unde se fac 
tatuaje. Ne-am îmbătat toţi. 

— A fost dureros? 

— Drace! Nu-mi amintesc. Aşa cum ziceam, eram toţi criţă. 

— Toţi băieţii aceia sunt şi acum în oraş? 

— Numai patru dintre noi, zise Carl. Eu, Steve Shegwick, 
Clyde Devonshire şi Mort Abrams. 

— Toţi v-aţi făcut tatuaje în acelaşi loc? întrebă Calhoun. 

— Nu, răspunse Carl. Cei mai mulţi dintre noi ni le-am făcut 
pe bicepşi. Clyde Devonshire a constituit o excepţie. El şi-a făcut 
tatuaje pe piept, câte unul deasupra fiecărui sfârc. 

— Cine s-a tatuat pe antebraţ? insistă Calhoun. 

— Nu sunt sigur, recunoscu Carl. E mult de-atunci. Poate că 
Shegwick şi Jay Kaufman. Kaufman e tipul care s-a mutat din 
oraş. El s-a dus la colegiu undeva în New Jersey. 

— Al dumitale unde este? întrebă Calhoun. 

— O să ţi-l arăt, zise Carl. 

Îşi descheie cămaşa şi îşi suflecă mâneca. Pe faţa exterioară a 
părţii de sus a braţului său se vedea imaginea unui lup urlător, 


385 


însoţită de cuvântul „lobo”*, scris dedesubt. 


Până să se întoarcă David acasă după vizita sa la fişierul 
medical, Nikki începuse să se simtă mai rău. Mai întâi, se plânse 
numai de crampe stomacale, dar pe la primele ore ale serii 
suferea de greţuri şi de o salivaţie abundentă - aceleaşi 
simptome pe care le avusese David în cursul nopţii. Erau, de 
asemenea, simptomele prezentate de cele şase asistente din 
schimbul de noapte şi, ca un amănunt şi mai înspăimântător, de 
cei şase pacienţi care muriseră. 

Pe la şase şi jumătate, după mai multe crize de diaree, Nikki 
ajunsese într-o stare letargică, iar David era bolnav de 
îngrijorare. Îl îngrozea gândul că nu o scoseseră pe fetiţă din 
spital îndeajuns de repede: acel ceva care îi ucisese pe pacienţii 
lui îi fusese probabil deja dat. 

David nu-i împărtăşi Angelei temerile sale. Era destul de rău 
că pe ea o îngrijorau simptomele evidente ale lui Nikki, fără a 
mai adăuga povara unei eventuale legături cu toţi acei pacienţi 
care decedaseră. Aşa că David îşi păstră grijile pentru sine, dar 
îl chinuia gândul posibilităţii ca fetiţa să fi contractat cine ştie ce 
boală infecțioasă. Se consola amintindu-și că atât boala lui, cât 
şi cea a asistentelor se ameliorase de la sine, sugerând 
expunerea la un agent aeropurtat. Marea lui speranţă era că, 
dacă vinovat era un astfel de agent, Nikki primise o doză mică. 

Calhoun sosi la şapte fix. Ţinea strâns o foaie de hârtie într-o 
mână, iar în cealaltă căra o sacoşă de hârtie. 

— Am găsit încă nouă indivizi cu tatuaje, anunţă el. 

— Eu am găsit douăzeci, zise David, încercând să pară a nu-şi 
fi pierdut curajul, dar fără a şi-o putea scoate din minte pe Nikki. 

— Hai să-i luăm la bani mărunți, propuse Calhoun. 

După ce puseră laolaltă listele şi eliminară dublurile, obţinură 
o listă finală de douăzeci şi cinci de persoane. 

— Gata cina! anunţă Angela. 

Pregătise un adevărat festin pentru a mai înviora spiritele şi 
ca să-şi abată gândurile de la griji, făcând treabă. Îl rugase pe 
David să pună masa în sufragerie. 


37 Lobo (slang am.): Marijuana (n.tr.). 


386 


— Eu am adus vin, zise Calhoun, deschizându-şi pachetul şi 
scoțând la iveală două sticle de Chianti. 

Cinci minute mai târziu, stăteau în faţa unei fripturi de pui în 
sos de vin, una dintre specialităţile Angelei. 

— Unde-i Nikki? întrebă Calhoun. 

— Nu-i este foame, răspunse Angela. 

— Se simte bine? insistă detectivul. 

— Axe stomacul puţin deranjat, zise Angela Dar, ţinând 
seama de toate prin câte am făcut-o să treacă, aşa ceva e de 
aşteptat. Important este că nu are febră şi că plămânii îi sunt 
perfect degajaţi. 

David făcu cu ochiul, însă nu spuse nimic. 

— Ce urmează acum, că avem lista persoanelor cu tatuaje? 
întrebă Angela. 

— Vom proceda în două moduri, spuse Calhoun. Mai întâi, 
vom efectua o verificare cu calculatorul a trecutului fiecărei 
persoane. Asta-i partea uşoară. In al doilea rând, eu voi începe 
să le iau la întrebări. Există anumite lucruri pe care e necesar să 
le aflăm, ca, de pildă, unde e situat tatuajul fiecăreia din ele şi 
dacă pe persoana respectivă o deranjează să şi-l arate. Tatuajul 
care a fost zgâriat de Hodges trebuie să arate rău, ca urmare a 
smulgerii pielii şi e probabil să fie situat undeva unde putea să 
fie jupuit în timpul luptei. Dacă vreo persoană nu va avea chef 
să ni-l prezinte, va trebui să nu părem foarte interesaţi. 

— Care crezi că ar fi locul cel mai promiţător? vru să ştie 
Angela. Pe antebraţ? 

— Aşa aş zice, spuse Calhoun. Pe antebraţ şi, poate, pe 
încheietura mâinii. Presupun că n-ar trebui să excludem dosul 
palmei, deşi ăsta nu-i un loc obişnuit pentru tatuajele făcute de 
profesionişti. Tatuajul care ne interesează trebuie să fi fost făcut 
de un profesionist. Profesioniştii sunt singurii care folosesc 
pigmenţi pe bază de metale grele. 

— Cum vom realiza o verificare cu calculatorul a trecutului 
diverselor persoane? întrebă Angela. 

— Tot ce ne trebuie sunt numărul documentului de asigurare 
socială şi data naşterii, o lămuri Calhoun. Aceste informaţii le 
vom obţine, probabil, de la spital, adăugă detectivul, uitându-se 
la David, care dădu afirmativ din cap. Odată aflaţi în posesia 


387 


acestor date, restul va fi uşor. Este uimitor cât de multe 
informaţii se pot căpăta de la băncile de date existente. 
Societăţi întregi se ocupă cu problema informaţiilor. Te-ai mira 
ce poţi afla contra unei taxe neînsemnate. 

— Vrei să spui că astfel de societăţi pot să capteze informaţii 
din băncile de date? preciză Angela. 

— Absolut, zise Calhoun. Majoritatea oamenilor nu-şi dau 
seama, însă oricine care are un computer şi un modem poate 
căpăta o uimitoare cantitate de informaţii referitoare la orice 
persoană. 

— Ce fel de informaţii ar fi căutate? 

— Orice şi totul. Date privitoare la situaţia financiară, la 
cazierele penale, la slujbele avute în trecut, probleme de 
corespondenţă, anunţuri personale. E ca o partidă de pescuit. 
Dar dai peste lucruri interesante. Întotdeauna apare ceva de 
felul ăsta, chiar dacă iei în considerare un grup de douăzeci şi 
cinci de persoane care par a fi cu certitudine cei mai normali 
oameni dintr-o comunitate. Ai fi uimită. Şi fiind vorba de un grup 
de douăzeci şi cinci de persoane cu tatuaje, treaba va fi foarte 
interesantă. Tipii nu vor fi cu totul „normali”, poţi să mă crezi. 

— Făceai aşa ceva pe vremea când erai poliţist? întrebă 
Angela. 

— Tot timpul, răspunse Calhoun. Ori de câte ori aveam mai 
mulţi suspecți, recurgeam la o verificare a trecutului cu ajutorul 
calculatorului şi întotdeauna găseam vreo murdărie. lar în cazul 
ăsta, dacă David are dreptate şi ucigaşul îşi închipuie că face 
eutanasie, nici nu-mi pot imagina peste ce am putea să dăm. El 
sau ea va trebui să fie strâns cu uşa. S-ar putea să găsim şi alţi 
„cruciaţi”, care salvează animale din adăposturi şi sunt arestaţi 
pentru că au în casele lor nouă sute de câini. Vă garantez că 
vom da peste o mulţime de ciudăţenii. Va trebui să facem rost 
de un tip cu calculator care să ne ajute să pătrundem în banca 
de date. 

— Am eu un vechi prieten la Institutul de Tehnologie din 
Massachusetts, zise Angela. S-a târât cu greu prin liceu ani de-a 
rândul, dar ştiu că în materie de calculatoare este un geniu. 

— La cine te referi? întrebă David, care până acum nu mai 
auzise de acel prieten. 


388 


— ÎI cheamă Robert Scali, răspunse Angela. Crezi că ar putea 
să ne ajute? adăugă apoi, adresându-i-se lui Calhoun. 

— Cum se face că n-am auzit niciodată de tipul ăsta? se miră 
David. 

— Nu ţi-am spus chiar toate amănuntele vieţii mele, replică 
Angela. M-am întâlnit cu el de câteva ori, în primul meu an de 
facultate la Brown. 

— Dar de atunci nu ai mai ţinut legătura cu el? întrebă David. 

— În ultimii ani ne-am mai întâlnit de vreo două ori, răspunse 
Angela. 

— Nu-mi vine să cred ce aud! exclamă David. 

— Oh, te rog, David! protestă Angela, exasperată. Eşti ridicol! 

— După mine, probabil că domnul Scali ar fi perfect, spuse 
Calhoun. Dacă nu, aşa cum ziceam, cunosc eu câteva societăţi 
care, pentru o taxă modestă, ne-ar ajuta bucuros. 

— În situaţia în care ne aflăm, am face bine să evităm orice 
taxă, spuse Angela, începând să strângă masa. 

— Există vreo şansă să putem obţine, din fişele medicale, o 
descriere a tatuajelor? întrebă Calhoun. 

— Cred că da, răspunse David. Probabil că, în cadrul unei 
examinări medicale, majoritatea doctorilor notează aşa ceva. 
Eu, cu siguranţă, le-aş descrie în orice fişă pe care aş completa- 
o referitor la aspectul fizic. 

— În mod cert astfel de descrieri ne-ar ajuta să stabilim, pe 
lista noastră, o ordine a priorităţilor, zise Calhoun. Mi-ar plăcea 
să-i intervievez primii pe cei cu tatuaje pe antebraţe şi pe 
încheieturile mâinilor. 

— Cum vom proceda cu persoanele care lucrează pentru 
spital? întrebă David. 

— Cu aceia vom începe, spuse fostul poliţist. Categoric. De 
asemenea, am fost informat că Steve Shegwick ar avea un 
tatuaj pe antebraţ. Tare-aş vrea să stau de vorbă cu el. 

Angela reveni şi întrebă cine voia îngheţată şi cafea. David 
declară că el se abţine, dar Calhoun se bucură de amândouă. 
David se ridică de pe scaun şi se duse să vadă cum se mai 
simţea Nikki. 

Ceva mai târziu, când stăteau toţi trei la masă, după ce 
terminaseră de mâncat, Angela propuse să treacă la 


389 


organizarea activităţii de a doua zi. 

— Eu voi începe să-i interoghez pe angajaţii spitalului care 
sunt tatuaţi, declară Calhoun. Continuu să cred că e mai bine ca 
eu să fiu omul din faţă. Nu vrem să vă mai pomeniţi cu alte 
cărămizi prin ferestre. 

— Eu mă voi duce iarăşi la fişele medicale, spuse David. Voi 
obţine numerele asigurărilor sociale şi datele naşterilor şi o să 
văd ce pot face în privinţa descrierilor tatuajelor. 

— Eu o să rămân cu Nikki, zise Angela. Pe urmă, după ce 
David va fi obţinut numerele de asigurare şi datele de naştere, 
voi da o fugă până la Cambridge. 

— De ce să nu le trimitem un fax? sugeră David. 

— Suntem în postura de a cere un serviciu, protestă Angela. 
Nu putem să le expediem, pur şi simplu, un fax. 

David înălţă din umeri. 

— Cum rămâne cu doctorul Holster, radioterapeutul? întrebă 
Calhoun. Cineva trebuie să stea de vorbă cu el. Aş face-o eu, dar 
cred că unul din voi, în calitate de medic, s-ar descurca mai 
bine. 

— Oh, da! exclamă David. Uitasem de el. Aş putea să mă 
întâlnesc cu el mâine, după ce termin cu fişele medicale. 

Calhoun îşi împinse fotoliul spre spate şi se ridică în picioare. 

— Vă mulţumesc pentru una dintre cele mai bune cine pe 
care am mâncat-o de nici nu mai ţin bine minte de când, zise el, 
bătându-şi uşor cu palma abdomenul protuberant. Cred că e 
timpul să ne duc, pe mine şi pe stomacul meu, acasă. 

— Când mai vorbim? întrebă Angela. 

— De îndată ce vom avea despre ce să discutăm, răspunse 
detectivul. Şi voi doi ar trebui să mai şi dormiţi. Imi dau seama 
că aveţi nevoie de puţin somn. 


390 


23 


Sâmbătă, 30 octombrie 


DEŞI NIKKI SUFERISE TOATĂ NOAPTEA DE CRAMPE 
abdominale şi diaree, spre dimineaţă se simțea ceva mai bine. 
Încă nu-şi revenise sută la sută, dar în mod clar era în curs de 
ameliorare şi rămăsese afebrilă. David era nespus de uşurat. 
Nici unul dintre pacienţii lui de la spital nu prezentase acest tip 
de însănătoşire o dată ce le apăruseră simptomele. Era convins 
că, de acum înainte, evoluţia lui Nikki avea s-o imite pe a lui 
însuşi şi pe aceea a asistentelor. 

Angela se trezi deprimată din cauza situaţiei cu slujba ei. O 
mira faptul că David era foarte bine dispus. Acum, că Nikki se 
simţea mult mai bine, el îi mărturisi Angelei temerile lui cele mai 
negre. 

— Ar fi trebuit să-mi spui, îi reproşă ea. 

— N-ar fi ajutat la nimic. 

— Uneori mă superi tare rău, replică Angela, dar în loc să 
„facă bot”, se repezi la David şi-l îmbrăţişă strâns, spunându-i 
cât de mult îl iubeşte. 

Telefonul îi sili să se desprindă din îmbrăţişare. Era doctorul 
Pilsner, care voia să ştie cum se simţea Nikki. De asemenea, 
voia să insiste să se continue cu antibioticele şi cu terapia 
respiratorie. 

— O vom face cât de des ne veţi spune dumneavoastră s-o 
facem, îl asigură Angela, vorbind de la aparatul din dormitor, în 
timp ce David asculta pe derivaţia din camera de baie. 

— Cândva, în curând, îţi vom explica de ce am răpit-o, pur şi 
simplu, zise David. Însă, deocamdată, te rugăm să primeşti 
scuzele noastre. Faptul de a o fi luat pe Nikki din spital nu are 
nici o legătură cu îngrijirea pe care i-ai dat-o dumneata. 

— Singura mea preocupare este pentru Nikki, spuse doctorul 
Pilsner. 


391 


— Sunteţi oricând binevenit să treceţi pe la noi, adăugă 
Angela. Şi dacă credeţi că ar fi necesară spitalizarea în 
continuare, o vom duce la Boston. 

— Pentru moment, rezumaţi-vă la a mă ţine la curent, replică 
doctorul Pilsner pe un ton tăios. 

— Este iritat, comentă David, după ce închise telefonul. 
Probabil că oamenii ne consideră nebuni. 

Atât David, cât şi Angela o ajutară cu rândul pe Nikki să-şi 
facă terapia respiratorie, întorcându-i pe o parte sau alta trupul, 
în vreme ce fetiţa stătea culcată în poziţia necesară. 

— Luni voi putea să mă duc la şcoală? întreba Nikki, după ce 
terminaseră cu terapia. 

— E posibil, răspunse Angela, dar nu vreau să-ţi faci speranţe 
prea mari. 

— N-aş vrea să rămân mult în urmă, zise Nikki. N-ar putea 
Caroline să vină încoace, să-mi aducă manualele şcolare? 

Angela se uită la David, care îl mângâia pe Rusty, culcat pe 
patul lui Nikki. El îi întoarse privirea şi între ei doi avu loco 
fulgerătoare comunicare fără cuvinte. Amândoi înţeleseră că, 
oricât de mult le-ar fi displăcut să-i spună adevărul, nu mai 
puteau s-o inducă în eroare pe fiica lor. 

— E ceva ce trebuie să-ţi mărturisim în legătură cu Caroline, 
spuse Angela cu blândeţe. Ne pare îngrozitor de rău, dar 
Caroline nu mai este printre noi. 

— Vrei să zici că a murit? întrebă Nikki. 

— Mă tem că da. 

— Oh! fu singurul răspuns al fetiţei. 

Angela întoarse capul spre David. Acesta înălţă din umeri. Nu- 
i venea în minte nimic ce ar mai fi putut adăuga. Ştia că 
nepăsarea lui Nikki era o cale de apărare, asemănătoare cu 
reacţia ei la moartea lui Marjorie. David simţea cum mânia îi 
contractă gâtlejul la gândul că era posibil ca ambele morţi să fi 
fost opera aceluiaşi individ dezaxat. 

Fu nevoie de mai puţin timp decât în cazul decesului lui 
Marjorie ca faţada de indiferenţă a lui Nikki să se prăbuşească. 
Angela şi David făcură tot ce le stătea în puteri ca s-o consoleze 
şi durerea ei îi chinuia. Amândoi ştiau că, pentru fiica lor, vestea 
constituise o lovitură cumplită, nu numai deoarece Caroline 


392 


fusese prietena ei, ci şi fiindcă de-a lungul scurtei sale vieţi Nikki 
se luptase cu aceeaşi boală de care suferise Caroline. 

— O să mor şi eu? întrebă fetiţa, printre sughiţuri de plâns. 

— Nu, spuse Angela. Tu te descurci foarte bine. Caroline 
făcuse temperatură mare. Tu n-ai deloc febră. 

După ce reuşiră să domolească temerile lui Nikki, David îşi 
încălecă bicicleta şi porni spre spital. De cum ajunse, se duse la 
fişier şi imediat se apucă să completeze lista de nume alcătuită 
de el şi de Calhoun cu numerele asigurărilor sociale şi datele de 
naştere respective. 

Odată treaba aceasta rezolvată, începu să acceseze pe rând 
toate fişele medicale, căutând în ele descrieri ale tatuajelor. Nu 
înaintase mult în activitatea lui, când cineva îl bătu pe umăr. 
Intorcând capul, se pomeni faţă-n faţă cu Helen Beaton. In 
spatele ei se afla Joe Forbs, de la pază. 

— Te-ar deranja să-mi spui şi mie ce faci aici? întrebă Beaton. 

— Nimic altceva decât că folosesc computerul, îngăimă David, 
care nu se aşteptase să dea nas în nas cu cineva din cadrul 
conducerii, cu atât mai puţin într-o sâmbătă dimineaţa. 

— Din câte am înţeles eu, dumneata nu mai eşti angajat al 
CMV-ului, spuse Beaton. Acesta fiind cazul, drepturile dumitale 
trebuie să fie reconsiderate de către comitetul de acordare a 
legitimaţiilor. Până atunci, nu beneficiezi de dreptul de a avea 
acces la calculator. Vrei, te rog, să-l conduci pe doctorul Wilson 
în afara spitalului? adăugă ea, adresându-i-se lui Joe. 

Joe Forbs înaintă un pas şi îi făcu semn lui David să se ridice 
de pe scaun. 

David ştia că era inutil să protesteze. Cu gesturi calme, îşi 
adună hârtiile, sperând că Beaton nu avea să-l văduvească de 
acele documente. Din fericire, Forbs nu făcu altceva decât să-l 
escorteze până la uşă. 

Acum, David putea să adauge la scurta şi ruşinos încheiata lui 
carieră etichetarea de „azvâriit fiziceşte în stradă”. Fără a-şi 
pierde curajul, porni mai departe către secţia de radioterapie, 
care era adăpostită în propria ei clădire ultramodernă, ce fusese 
proiectată de acelaşi arhitect care concepuse şi Centrul de 
Imagistică Medicală. 

Secţia de radioterapie utiliza dimineţile de sâmbătă pentru a 


393 


se ocupa de pacienţii cu tratamente de lungă durată. David fu 
nevoit să aştepte o jumătate de oră până să poată doctorul 
Holster să-l strecoare în biroul său. 

Doctorul Holster era cu aproximativ zece ani mai în vârstă 
decât David, dar părea chiar mai bătrân. Părul îi era în întregime 
încărunţit, aproape alb. Deşi în dimineaţa aceea era foarte 
ocupat, fu ospitalier şi îi oferi lui David o ceaşcă de cafea. 

— Aşadar, ce pot face pentru dumneata, doctore Wilson? 
întrebă el. 

— Drept început, puteţi să-mi spuneţi David, zise acesta. În 
afară de asta, speram că mi-aţi permite să vă pun câteva 
întrebări în legătură cu doctorul Hodges. 

— lată o cerere destul de ciudată, remarcă doctorul Holster, 
înălţând din umeri. Dar presupun că nu mă deranjează. Ce 
anume te interesează? 

— Este o poveste lungă, recunoscu David. Însă ca s-o scurtez, 
vă informez că am avut câţiva pacienţi a căror evoluţie în 
perioada de spitalizare a fost asemănătoare cu cea a pacienţilor 
doctorului Hodges. Unii dintre aceşti pacienţi fuseseră trataţi de 
dumneavoastră. 

— Dă-i drumul cu întrebarea, îl îndemnă doctorul Holster. 

— Inainte de a face asta, spuse David, aş dori, de asemenea, 
să vă rog ca această conversaţie să rămână confidențială. 

— Acum chiar că-mi stârneşti curiozitatea, zise doctorul 
Holster. Confidenţială să fie, adăugă apoi, dând aprobator din 
cap. . 

— Inţeleg că doctorul Hodges v-a făcut o vizită în ziua în care 
a dispărut, spuse David. 

— Am luat împreună prânzul, pentru a fi mai exacţi, preciză 
doctorul Holster. 

— Ştiu că doctorul Hodges voia să vă vadă în legătură cu un 
pacient al cărui nume era Clark Davenport. 

— Aşa este, confirmă doctorul Holster. Am avut o discuţie 
îndelungată referitor la acel caz. Din nefericire, domnul 
Davenport tocmai murise. Cu patru sau cinci luni înaintea 
decesului său, îl tratasem pentru un cancer de prostată, cu ceea 
ce consideram noi ca fiind un mare succes. Atât doctorul 
Hodges, cât şi eu am fost surprinşi şi întristaţi de moartea lui. 


394 


— A menţionat vreodată doctorul Hodges cauza exactă a 
morţii domnului Davenport? întrebă David. 

— Din câte îmi amintesc eu, nu, răspunse doctorul Holster. 
Am presupus, pur şi simplu, că era o recidivă a cancerului său 
de prostată. De ce mă întrebi? 

— Domnul Davenport a decedat în urma unui şoc septic, după 
o serie de crize de epilepsie, spuse David. Nu cred că acestea 
aveau vreo legătură cu cancerul lui. 

— Nu ştiu dacă poţi afirma asta, replică doctorul Holster. Se 
pare că făcuse metastaze cerebrale. 

— RMN-ul lui era normal, atrase atenţia David. Bineînţeles, n- 
a fost făcută nici o autopsie, aşa că nu putem fi siguri. 

— E posibil să fi existat multiple tumori, prea mici pentru a 
putea fi detectate prin RMN, zise doctorul Holster. 

— A menţionat vreodată doctorul Hodges că ar fi existat ceva 
în privinţa evoluţiei în spital a domnului Davenport ce el ar fi 
considerat ca fiind neobişnuit sau neaşteptat? întrebă David. 

— Numai moartea lui, răspunse interlocutorul său. 

— A mai venit vorba despre altceva în cursul acelui prânz? îşi 
continuă David interogatoriul. 

— Nu prea, răspunse doctorul Holster. În orice caz, nu ţin 
minte. În timp ce mâncam, l-am întrebat pe Dennis dacă i-ar 
plăcea să vină înapoi la centrul de radioterapie, să vadă noul 
aparat pe care-l primisem datorită lui. 

— Ce aparat era acela? întreba David. 

— Acceleratorul nostru linear, răspunse doctorul Holster, a 
cărui faţă strălucea de mândrie, ca aceea a unui părinte 
încântat de odrasla sa. Avem unul dintre cele mai bune aparate 
fabricate vreodată. Dennis nu-l văzuse niciodată, deşi cu 
nenumărate prilejuri intenţionase să vină la Centru. Aşa că în 
drum ne-am oprit acolo şi i l-am arătat A fost cu adevărat 
impresionat. Vino şi dumneata, o să ţi-l arăt. 

Doctorul Holster ieşise deja pe uşă, înainte ca David să poată 
răspunde într-un fel sau altul. Îl prinse din urmă pe doctorul 
Holster la jumătatea unui coridor fără ferestre. David nu prea 
avea chef să vadă un aparat de radioterapie, dar simţea că, 
pentru a fi politicos, nu avea de ales. Ajunseră la sala de 
tratamente şi se apropiară de un echipament medical de înaltă 


395 


tehnicitate. 

— lată-l! zise cu mândrie doctorul Holster, bătând uşor cu 
palma aparatul, cu un gest drăgăstos. Acceleratorul semăna cu 
un aparat de raze X, căruia i se ataşase o masă. Dacă n-ar fi fost 
devotamentul doctorului Hodges faţă de spital, niciodată n-am fi 
căpătat frumuseţea asta. Am folosi şi astăzi aparatura cea 
veche. 

David contemplă impresionantul aparat. 

— Ce nu era în regulă cu cel vechi? întrebă el. 

— Nu era nimic în neregula cu el, zise doctorul Holster. Atâta 
doar că se baza pe o tehnologie învechită: se folosea cobalt-60. 
Un aparat cu cobalt nu poate fi reglat asupra unui obiectiv cu 
aceeaşi precizie ca acceleratorul linear. Este o problemă de 
fizică, ceva în legătură cu mărimea sursei de cobalt, care are o 
lungime de aproximativ zece centimetri. Drept urmare, razele 
gamma ies în afară în toate direcţiile şi sunt greu de focalizat. 

— Inţeleg, spuse David, deşi nu era foarte sigur de asta. 

Fizica nu fusese niciodată partea lui forte. 

— Acceleratorul linear este cu mult superior, continuă 
doctorul Holster. Orificiul prin care ies razele lui e foarte mic. ŞI 
poate fi programat să aibă o mai mare energie. De asemenea, 
aparatul cu cobalt necesită ca sursa să fie schimbată la 
intervale de aproximativ cinci ani, deoarece perioada de 
înjumătățire a cobaltului 60 este de circa şase ani. David se 
lupta să-şi reţină un căscat. Intâlnirea aceasta cu doctorul 
Holster începea să-i reamintească de facultatea de medicină. 
Incă mai avem aici aparatul cu cobalt, spuse doctorul Holster. 
Se află în subsolul spitalului. Conducerea acestuia dusese unele 
tratative în vederea vânzării lui în Paraguay sau Uruguay, nu ţin 
minte care din două. Asta e ceea ce fac majoritatea spitalelor 
când trec la un aparat calitativ superior, aşa cum este acest 
accelerator linear: vând vechiul aparat unei ţări în curs de 
dezvoltare. Aparatele sunt încă bune. De fapt, cele vechi au 
avantajul de a se defecta rareori, deoarece sursa emite raze 
gamma încontinuu, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru, fie că-i iarnă, fie că-i vară. 

— Cred că deja v-am răpit prea mult timp, zise David, sperând 
să pună capăt acelei întâlniri, înainte ca Holster să continue să 


396 


dizerteze încă o jumătate de oră. 

— Doctorul Hodges a fost foarte interesat când i-am prezentat 
aparatura, adăugă doctorul Holster. Când am menţionat faptul 
că vechile aparate au acest avantaj faţă de cele noi, s-a luminat 
la chip. Ba chiar a vrut să vadă vechiul echipament. Dar 
dumneata? N-ai vrea să dăm o raită pe acolo? 

— Socotesc că ar fi mai bine să renunţ, răspunse David, 
întrebându-se cum ar reacţiona Helen Beaton şi Joe Forbs dacă 
s-ar înapoia în spital atât de repede după ce i se arătase uşa. 

Câteva minute mai târziu, David se afla pe bicicleta lui, 
traversând râul Roaring, în drum spre casă. Dimineaţa nu fusese 
chiar atât de rodnică pe cât ar fi dorit, dar cel puţin obținuse 
numerele asigurărilor sociale şi datele de naştere. 

În timp ce pedala, gândurile îi reveniră la ceea ce aflase în 
legătură cu prânzul lui Hodges cu doctorul Holster. Ar fi dorit ca 
Hodges să-i fi împărtăşit radioterapeutului bănuielile sale. Pe 
urmă, David îşi aminti cum descrisese doctorul Holster felul în 
care se luminase Hodges la faţă când aflase de calitatea de a se 
defecta rareori a vechiului aparat cu cobalt. Se întrebă dacă 
acest amănunt îl interesase cu adevărat pe Hodges sau dacă nu 
cumva Holster reflecta propriul său entuziasm asupra 
auditoriului său captiv. Îşi închipuia că explicaţia era, probabil, 
aceasta din urmă. Cu siguranţă, Holster rămăsese cu 
convingerea că şi David fusese profund impresionat de vizita 
făcută la acceleratorul linear. 


După ce dormise până târziu, Calhoun se înapoie la Bartlet 
abia pe la mijlocul dimineţii. Când intră cu maşina în oraş, se 
hotări să atace, în ordine alfabetică, lista angajaţilor spitalului 
posesori ai unor tatuaje. Asta îl plasa pe Clyde Devonshire pe 
primul loc. 

Detectivul făcu o pauză la vagonul-restaurant de pe Main 
Street, ca să ia o cafea şi să arunce o privire în cartea de 
telefoane. Înarmat cu cele cinci adrese, porni spre cea a lui 
Clyde. 

Devonshire locuia deasupra unui magazin de articole sanitare 
şi mărunţişuri de tot felul. Calhoun urcă scara până la uşa 
omului şi apăsă butonul soneriei. Neprimind nici un răspuns, 


397 


sună încă o dată. După a treia încercare, renunţă, cobori la 
parter şi hoinări prin magazinul de articole sanitare, de unde îşi 
cumpără un pachet de trabucuri Antonio y Cleopatra. 

— II caut pe Clyde Devonshire, îi spuse vânzătorului. 

— A plecat de-acasă devreme, îl informă acesta. Probabil, s-a 
dus la serviciu; la sfârşit de săptămână munceşte mult. Este 
infirmier la spital. 

— Pe la ce oră se întoarce de obicei? întrebă Calhoun. 

— In jur de trei şi jumătate sau patru, dacă nu lucrează în 
schimbul de seară. 

In drum spre ieşire, Calhoun urcă iar scara pe furiş şi mai 
sună o dată la soneria lui Devonshire. Cum tot nu primi nici un 
răspuns, încercă uşa. Aceasta se deschise. 

— Hello! strigă detectivul. 

Unul din avantajele faptului de a nu mai face parte din forţele 
poliţieneşti era acela că nu mai trebuia să se sinchisească de 
amănunte cum ar fi mandatele de percheziţii legale şi dovedirea 
unui motiv întemeiat. Fără nici o jenă, păşi peste prag şi închise 
uşa în urma lui. 

Apartamentul era mobilat ieftin, dar arăta îngrijit. Calhoun se 
afla în camera de zi. Pe măsuţa pentru cafea găsi un teanc de 
tăieturi din ziare referitoare la Jack Kevorkian, celebrul medic „al 
sinucigaşilor” din Michigan. Mai erau acolo şi alte reviste şi 
articole al căror subiect îl constituia incitarea la sinucidere. 

Calhoun zâmbi, amintindu-şi cum le spusese lui David şi 
Angelei că, în legătură cu grupul lor de tatuaţi, aveau să iasă la 
iveală unele lucruri ciudate. Fostul poliţist considera că incitarea 
la sinucidere şi eutanasia aveau câteva zone de contingenţă şi 
îşi zise că lui David s-ar putea să-i placă să poarte o scurtă 
convorbire cu Clyde Devonshire. 

Calhoun deschise uşa dormitorului. Şi în această încăpere 
domnea ordinea. Apropiindu-se de birou, detectivul răsfoi 
lucrurile de pe el, în căutarea unor fotografii. Nu exista nici una. 

Deschizând dulapul, se pomeni uitându-se la un întreg 
talmeş-balmeş de accesorii de legare, cele mai multe fiind 
articole din piele neagră cu ţinte din oţel inoxidabil şi lanţuri. Pe 
un raft se aflau teancuri de reviste şi videocasete din acelaşi 
domeniu de interes. 


398 


În timp ce închidea uşa, Calhoun se întrebă ce avea să 
dezvăluie cercetarea cu ajutorul calculatorului a trecutului 
acestui individ bizar. 

Străbătând şi celelalte încăperi ale apartamentului, Calhoun 
continuă să caute fotografii. Spera să găsească una cu Clyde, în 
care acesta să-şi expună tatuajele. De uşa frigiderului erau 
prinse, cu magneţi, câteva fotografii, dar nimeni din acele 
imagini nu avea vreun tatuaj vizibil. Calhoun nu ştia nici măcar 
care dintre personajele din poze era Clyde. 

Detectivul se pregătea să se înapoieze în camera de zi, ca să 
scotocească prin biroul pe care-l văzuse acolo, când auzi 
zgomotul unei uşi trântite la parter, urmat de acela al unor paşi 
pe scară. Vreme de o clipă se temu să nu fie prins încălcând o 
proprietate privată. Se gândi s-o şteargă, dar apoi, în loc să 
încerce să scape prin fugă, se duse la uşa de intrare şi o 
deschise, luând-o prin surprindere pe persoana care era pe 
punctul de a o deschide din partea cealaltă. 

— Clyde Devonshire? întrebă Calhoun pe un ton aspru. 

— Da, zise Clyde. Ce dracu' se petrece? 

— Mă numesc Phil Calhoun, se prezentă fostul poliţist, 
întinzând către Clyde o carte de vizită. Te aşteptam. Hai 
înăuntru. 

Clyde îşi trecu în mâna cealaltă pachetul pe care-l căra, ca să 
poată lua cartea de vizită. 

— Sunteţi anchetator? întreba, după ce o citi. 

— Corect, zise Calhoun. Am fost poliţist statal până când 
guvernatorul a decis că eram prea bătrân. Aşa că m-am apucat 
de munca de detectiv. Am tot stat aici aşteptând să revii acasă, 
ca să-ţi pot pune câteva întrebări. 

— Ei bine, m-aţi făcut să trag o sperietură zdravănă, 
recunoscu Clyde, ducându-şi o mână la piept şi lăsând să-i 
scape un oftat de uşurare. Nu sunt obişnuit să mă înapoiez 
acasă şi să găsesc diverşi indivizi în apartamentul meu. 

— Imi pare rău, spuse Calhoun. Bănuiesc că ar fi trebuit să 
aştept pe scară. 

— N-ar fi fost comod, zise Clyde. Luaţi loc. Am cafea, floricele 
de porumb sau... 

— Ceva bere ai? întrebă Calhoun. 


399 


— Sigur că da. 

În timp ce Clyde scotea bere din frigider, Calhoun aruncă pe 
furiş o privire în sacoşa cu care venise Devonshire. Înăuntru se 
aflau videocasete asemănătoare cu cele descoperite de el în 
dulap. 

Clyde reveni în camera de zi aducând două beri. Era sigur că 
vizitatorul său se uitase în sacoşa lui. Punând berile pe măsuţa 
pentru cafea, luă de jos sacoşa şi, cu grijă, îi închise partea de 
sus. 

— Amuzamente, spuse, în chip de explicaţie. 

— Am observat, zise Calhoun. 

— Sunteţi heterosexual? îl întrebă Clyde. 

— Acum nu prea mai sunt de nici un fel, răspunse Calhoun, 
măsurându-şi din priviri gazda. 

Clyde avea în jur de treizeci de ani. Era de înălţime medie şi 
avea pâr castaniu. Arăta ca şi cum ar fi fost un bun fundaş în 
fotbalul din liceu. 

— Ce fel de întrebări voiaţi să-mi puneţi? întrebă Clyde, 
oferindu-i lui Calhoun o bere. 

— L-ai cunoscut pe doctorul Hodges? îşi începu fostul poliţist 
interogatoriul. 

— De ce naiba vă ocupați cu anchetarea acelui personaj 
demn de dispreţ, care face deja parte din istoria antică? replică 
Devonshire, izbucnind într-un scurt râs batjocoritor. 

— S-ar părea că nu aveai o opinie prea bună despre el. 

— Era un ticălos încuiat, zise Clyde. Avea o concepţie 
învechită cu privire la rolul unui asistent medical. Considera că 
noi am fi forme de viaţă inferioare, care se presupune că ar 
trebui să facem toată munca murdară şi să nu discutăm ordinele 
medicilor. 

Ştiţi cum vine asta: să fii văzut, dar nu şi auzit. Hodges i-ar fi 
părut depăşit până şi Clarei Barton. 

— Cine a fost Clara Barton? 

— Era infirmieră pe câmpul de luptă pe vremea Războiului 
Civil. Tot ea e cea care a organizat Crucea Roşie. 

— Ştii cine l-a ucis pe doctorul Hodges? întrebă Calhoun. 

— Nu eu, dacă la asta vă gândiţi, răspunse Clyde. Dar, dacă 
aflaţi, daţi-mi de ştire. Mi-ar plăcea să-i fac cinste tipului cu o 


400 


bere. 

— Ai vreun tatuaj? îl întrebă Calhoun. 

— Sigur că da, zise Clyde. Am chiar mai multe. 

— Unde? 

— Vreţi să le vedeţi? 

— Da. 

Rânjind cu gura până la urechi, Clyde îşi descheie manşetele 
şi îşi scoase cămaşa. Se ridică în picioare şi luă diverse poziţii, 
de parcă ar fi fost un culturist. Apoi râse. Avea câte un lanţ 
tatuat în jurul încheieturii fiecărei mâini, un dragon pe partea 
superioară a braţului drept, iar pe pectorali câte o pereche de 
săbii încrucişate deasupra fiecărui sfârc. 

— Săbiile astea mi le-am făcut la New Hampshire, pe vremea 
când eram în liceu, zise el. Restul mi-au fost făcute la San 
Diego. 

— Dă-mi voie să-ţi văd tatuajele de pe încheieturile mâinilor, îi 
ceru Calhoun. 

— Oh, nu! se împotrivi Clyde, îmbrăcându-şi iar cămaşa. Nu 
vreau să vă arăt totul de prima dată. N-aţi mai reveni. 

— Schiezi? îl întrebă Calhoun. 

— Ocazional, răspunse Clyde. Da’ chiar că săriţi dintr-un capăt 
al lumii în celălalt, cu întrebările dumneavoastră, adăugă el. 

— Ai o mască pentru schi? 

— Oricine care schiază în New England posedă o mască de 
schi. Doar dacă nu e masochist. 

— Mulţumesc pentru bere, zise Calhoun, ridicându-se în 
picioare. Trebuie să-mi văd de drum. 

— Mare păcat, replică Clyde. Tocmai începeam să mă distrez. 

Calhoun cobori scara, ieşi în stradă şi urcă în furgonetă. Era 
bucuros să plece din apartamentul lui Clyde Devonshire. 
Individul era, în mod evident, un tip neobişnuit, poate chiar 
bizar, întrebarea era - oare ar fi putut să-l ucidă pe Hodges? 
Cumva, Calhoun credea că răspunsul era nu. Poate că Clyde era 
ciudat, însă părea sincer. Cu toate acestea, lanţurile tatuate pe 
încheieturile mâinilor lui îl deranjau pe Calhoun, cu atât mai 
mult cu cât nu avusese prilejul să le cerceteze de aproape. Şi îl 
intriga interesul manifestat de individ faţă de Kevorkian. Era 
oare vorba de o simplă curiozitate sau de un soi de minţi 


401 


înrudite? Deocamdată, Clyde avea să rămână pe lista 
suspecţilor. Calhoun era nerăbdător să afle ce avea să scoată la 
iveală, referitor la trecutul lui, verificarea cu ajutorul 
computerului. 

Detectivul îşi consultă lista. Următorul nume era Joe Forbs. 
Adresa era indicată ca fiind în apropierea colegiului, nu departe 
de locuinţa soţilor Gannon. 

La casa lui Forbs, când Calhoun bătu în uşă, aceasta fu 
întredeschisă de o femeie cu părul înspicat cu şuviţe argintii. 
Detectivul se prezentă şi îşi arătă cartea de vizită. Femeia nu fu 
impresionată. Era o băştinaşă a New Englandului mai tipică 
decât Clyde Devonshire: zgârcită la vorbă şi nu prea 
prietenoasă. 

— Doamna Forbs? întrebă Calhoun. Femeia dădu afirmativ din 
cap. Joe este acasă? 

— Nu, zise doamna Forbs. Va trebui să veniţi mai târziu. 

— La ce oră? 

— Nu ştiu. În fiecare zi e altfel. 

— L-aţi cunoscut pe doctorul Dennis Hodges? 

— Nu. 

— Îmi puteţi spune unde este tatuat domnul Forbs? 

— Va trebui să reveniţi, repetă doamna Forbs. 

— Dânsul schiază? perseveră Calhoun. 

— Îmi pare rău, zise doamna Forbs şi închise uşa. 

Calhoun auzi cum se trag o serie de zăvoare. Avea impresia 
certă că doamna Forbs credea că el era un încasator de plăţi. 

Urcând iar în furgonetă, Calhoun oftă. Acum se lămurise doar 
cu privire la unul din doi. Dar nu se simţea descurajat. Era 
timpul să treacă la următorul nume de pe lista lui: Claudette 
Maurice. 

— Oho! exclamă el, când opri vehiculul vizavi de casa lui 
Claudette Maurice. 

Aceasta era o clădire mică asemănătoare cu o casă de păpuşi. 
Ceea ce-l deranja pe Calhoun era faptul că obloanele ferestrelor 
de la faţadă erau închise. 

Fostul poliţist se duse la uşa din faţă şi, deoarece nu exista 
sonerie, bătu de câteva ori. Nu căpătă nici un răspuns. Ridicând 
capacul cutiei de scrisori, constată că aceasta era aproape plină. 


402 


Depărtându-se de casă, Calhoun se duse la cel mai apropiat 
vecin. Obţinu repede răspunsul acestuia: Claudette Maurice era 
în vacanţă. Plecase în Hawaii. 

Detectivul se înapoie la furgonetă. Acum scorul era de unu la 
trei. Se uită la următorul nume: Werner Van Slyke. Se gândi 
dacă să nu treacă peste Van Slyke, ţinând seama că discutase 
deja cu el, dar se hotărî ca, oricum, să-i facă o vizită. Prima oară 
când îl văzuse nu ştiuse de tatuajul lui Van Slyke. 

Acesta locuia în zona sud-estică a oraşului, pe o alee liniştită, 
pe care clădirile erau mult retrase faţă de stradă. Calhoun opri 
furgoneta în spatele unui şir de maşini parcate pe partea de 
vizavi a casei lui Van Slyke. 

În mod surprinzător, locuinţa lui Van Slyke era dărăpănată şi 
părea să aibă mare nevoie de o zugrăveală. Nu arăta ca o casă 
locuită de şeful unui serviciu de întreţinere. Obloane prăpădite 
atârnau cu înclinări ciudate de ramele ferestrelor respective. 
Priveliştea aceea îi făcu lui Calhoun pielea ca de găină. 

Detectivul îşi aprinse un Antonio y Cleopatra şi privi cu atenţie 
casa. Sorbi câteva înghiţituri din cafeaua, care acum se răcise. 
Înăuntrul şi în preajma clădirii nu se vedea nici un semn de 
viaţă, iar pe aleea de acces nu se afla nici un vehicul. Calhoun 
se îndoia că în casă ar fi fost cineva. 

Gândindu-se să arunce o privire în jur, aşa cum procedase la 
locuinţa lui Clyde Devonshire, Calhoun cobori din furgonetă şi 
traversă strada. Cu cât se apropia mai mult de casă, cu atât mai 
mizeră i se părea înfăţişarea acesteia. Sub streaşină remarcă 
chiar puţin putregai. 

Soneria de la intrare nu funcţiona. Calhoun o apăsă în câteva 
rânduri, dar nu auzi nimic. Bătu de două ori, dar nu căpătă nici 
un răspuns. Părăsind treptele din faţă, dădu ocol casei. 

Situat mult în spatele acesteia, se înălța un şopron care 
fusese transformat în garaj. Calhoun nu acordă atenţie 
şopronului şi îşi continuă drumul pe după casă, încercând să 
vadă ceva prin ferestre. Asta nu era uşor, deoarece geamurile 
erau murdare, în partea din spate a clădirii existau două 
chepenguri fixate cu un lacăt vechi şi ruginit. Calhoun bănui că 
ascundeau scara care ducea la subsol. 

Revenind la faţada casei, urcă iar până în verandă. Oprindu- 


403 


se la uşă, se uită în jur, să se încredinţeze că nu-l vedea nimeni. 
Apoi încercă uşa. Era neîncuiată. 

Pentru a fi absolut sigur că nu era nimeni acasă, Calhoun bătu 
iarăşi în uşă, atât de tare cât suportau încheieturile degetelor 
lui. Convins că nu avea a se teme de prezenţa cuiva, întinse din 
nou mâna spre clanţă. Spre surprinderea lui, uşa se deschise de 
la sine. Calhoun îşi înălţă privirea. Van Slyke se uita bănuitor la 
el. 

— Ce dracu’ vrei? întrebă Van Slyke. 

Calhoun fu nevoit să-şi scoată trabucul pe care şi-l vârâse 
între dinţi. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez, zise el. Tocmai se întâmpla să 
fiu prin zonă şi m-am gândit să trec pe la dumneavoastră. Aşa 
cum desigur vă amintiţi, am spus că aveam să revin. Mai am 
câteva întrebări. Ce părere aveţi? Este un moment convenabil? 

— Presupun că e-n regulă dacă discutăm acum, spuse Van 
Slyke după o pauză de gândire. Dar nu dispun de prea mult 
timp. 

— Niciodată nu stau mai mult decât atât cât mă simt bine 
primit, îl asigură Calhoun. 


Beaton bătuse de câteva ori în uşa anticamerei biroului lui 
Traynor până să-i audă paşii apropiindu-se s-o deschidă. 

— Mă mir că eşti aici, zise ea. 

— Îmi petrec atât de mult timp la spital, replică el, încuind uşa 
în urma ei după ce o lăsase să intre, încât, ca să am puţină 
intimitate, simt nevoia să vin aici noaptea şi la sfârşit de 
săptămână. 

— A fost greu să te găsesc, spuse Beaton, urmându-l în biroul 
lui personal. 

— Cum ai reuşit? o întrebă Traynor. 

— Am sunat la tine acasă, îi explică ea. Am cerut să vorbesc 
cu soţia ta. 

— S-a purtat civilizat? întrebă el, instalându-se comod în 
fotoliul de la masa de lucru, pe care se aflau teancuri de acte şi 
contracte. 

— Nu foarte, recunoscu Beaton. 

— Nu mă miră. 


404 


— Trebuie să discut cu tine despre cuplul acela de tineri pe 
care i-am angajat în primăvara trecută, zise Beaton. Au fost un 
dezastru. Amândoi au fost concediaţi ieri. Soţul lucra în cadrul 
CMV-ului, iar ea, la secţia noastră de patologie. 

— Pe ea mi-o amintesc, spuse Traynor. Când cu picnicul 
organizat de Ziua Muncii, Wadley alerga în jurul ei ca un câine în 
călduri. 

— Asta e doar o parte a problemei, replică Beaton. Wadley a 
concediat-o, însă ea a venit ieri la mine şi s-a plâns că a fost 
hărţuită sexual, amenințând că va da în judecată spitalul. Zicea 
că se dusese la Cantor cu mult înainte de a fi concediată, pentru 
a face reclamaţie, fapt pe care Cantor l-a confirmat. 

— Avea Wadley vreun motiv ca s-o concedieze? 

— Din câte afirmă el, da. Posedă dovezi că ea a părăsit în 
repetate rânduri oraşul în timp ce era de serviciu, chiar şi după 
ce îi atrăsese în mod special atenţia să nu facă aşa ceva. 

— Atunci, nu avem de ce să ne îngrijorăm. Atâta vreme cât el 
a avut un motiv ca s-o concedieze, situaţia noastră e foarte 
bună. Îi cunosc eu pe bătrânii judecători care vor audia cazul. 
Vor sfârşi prin a-i ţine femeii o predică. 

— Totuşi, problema asta mă nelinişteşte. lar soţul, doctorul 
Wilson, urmăreşte ceva. Chiar în dimineaţa asta am fost nevoită 
să-l dau afară, sub pază, din camera cu fişele medicale. leri 
după-amiază fusese acolo, să acceseze calculatorul spitalului, cu 
scopul de a verifica ratele mortalităţii. 

— Pentru ce naiba? 

— Habar n-am. 

— Dar tu mi-ai afirmat că cifrele noastre privitoare la rata 
mortalităţii sunt în ordine, zise Traynor. Aşa că nu văd de ce ne- 
ar păsa că el le verifică. 

— Toate spitalele consideră că datele lor referitoare la rata 
mortalităţii constituie informaţii confidenţiale, declară Beaton. 
Publicul larg nu înţelege cum sunt alcătuite. Cifrele ratei 
mortalităţii pot constitui un adevărat dezastru pentru relaţiile cu 
publicul, ceva de care, cu siguranţă, nu are nevoie Spitalul 
Bartlet. 

— În privinţa asta sunt de acord cu tine, zise Traynor. Aşadar, 
să-l ţinem pe tip departe de fişele medicale. N-ar trebui să fie 


405 


ceva dificil, de vreme ce l-a concediat CMV-ul. De fapt, pentru 
ce a fost dat afară? 

— Se situa mereu la limita inferioară a rentabilităţii, explică 
Beaton şi la limita superioară a utilizării serviciilor, mai ales a 
spitalizării. 

— În mod cert nu-i vom simţi lipsa, zise Traynor. S-ar părea că 
ar trebui să-i trimit lui Kelley o sticlă de whisky drept mulţumire 
că ne-a făcut un serviciu. 

— Familia asta mă îngrijorează, continuă Beaton. leri au dat 
năvală în spital, ca s-o scoată de-acolo cu forţa pe fiica lor, cea 
cu fibroză chistică. Au luat-o din spital împotriva sfatului 
medicului lor pediatru. 

— Asta mi se pare ciudat, comentă Traynor. Cum se simte 
copilul? Bănuiesc că acesta e lucrul cel mai important. 

— Se simte foarte bine, spuse Beaton. Am discutat cu medicul 
pediatru. Fetiţa se simte excelent. 

— Atunci, de ce să-ţi faci griji? replică Traynor. 


Înarmată cu numerele asigurărilor sociale şi cu datele de 
naştere, Angela porni spre Boston. In dimineaţa aceea îl sunase 
pe Robert Scali, aşa că acesta o aştepta. Ea nu-i explicase 
scopul întâlnirii. Explicaţia ar fi durat prea mult şi, în afară de 
asta, ar fi părut prea ciudată. 

Se întâlni cu Robert la unul dintre numeroasele şi micile 
restaurante indiene din piaţa centrala a Cambridgeului. Când 
Angela intra în local, Robert se ridică de la una din mese. Angela 
îl sărută pe obraz, apoi trecu la problema care o interesa, îi 
spuse ce anume dorea şi îi înmână lista. El se uita lung la foaie. 

— Aşadar, vrei să afli trecutul acestor persoane? întrebă el, 
aplecându-se peste masă. Speram că aveai motive mai 
personale pentru a-mi telefona atât de pe neaşteptate. Imi 
închipuiam că voiai să mă vezi. 

Angela se simţi imediat jenată. Când se mai întâlniseră 
alteori, Robert nu făcuse niciodată vreo aluzie la reaprinderea 
vechii lor pasiuni. Decise că era mai bine să adopte de la bun 
început o atitudine clară. ÎI încredinţă pe Robert că avea o 
căsnicie fericită şi că venise numai pentru că îi era necesar 
ajutorul lui. 


406 


Dacă Robert fu dezamăgit, reuşi totuşi să-şi ascundă acel 
sentiment. Întinse braţul peste masă şi strânse mâna Angelei. 

— Mă bucur că te văd, indiferent care ar fi motivul, îi spuse. Și 
voi fi încântat să-ţi fiu de ajutor. Ce anume doreşti, de fapt? 

Angela îi mărturisi că i se spusese că o mulţime de informaţii 
referitoare la o persoana ar putea fi obţinute cu ajutorul unor 
cercetări făcute cu calculatorul, utilizând ca bază doar numărul 
asigurării sociale şi data naşterii. 

— Habar n-ai câte lucruri se pot afla, zise Robert, izbucnind în 
râsul lui profund şi răguşit, pe care Angela şi-l amintea atât de 
bine. Dacă aş fi, realmente, motivat, aş putea să obţin 
tranzacţiile făcute în ultima lună de Bill Clinton cu visa-card-ul 
său. 

— Vreau să aflu tot ce se poate despre aceste persoane, 
spuse Angela, bătând uşor cu palma lista ei. 

— Nu poţi fi ceva mai explicită? întrebă Robert. 

— Nu prea. Vreau tot ce ai reuşi să găseşti. Un prieten de-al 
meu a descris procedeul acesta ca pe o partidă de pescuit. 

— Cine-i prietenul acela? deveni Robert curios. i 

— Ei bine, nu este chiar un prieten, recunoscu Angela. Il 
cheamă Phil Calhoun. E un polițist pensionat, care s-a 
transformat în detectiv particular. David şi cu mine l-am angajat. 

În continuare, Angela îi prezentă lui Robert o scurtă relatare a 
evenimentelor petrecute la Bartlet. Începu cu descoperirea 
cadavrului lui Hodges în subsolul locuinței lor, apoi descrise 
fascinantul indiciu referitor la tatuaj şi încheie expunând teoria 
conform căreia cineva îi ucidea pe pacienţi în chip de eutanasie 
greşit înţeleasă. 

— Dumnezeule! exclamă Robert, când Angela îşi termină 
povestirea. Distrugi imaginea mea despre viaţa liniştită din 
provincie. 

— A fost ca un coşmar, conveni Angela. 

— Douăzeci şi cinci de nume vor duce la obţinerea unui mare 
volum de date, remarcă Robert, luând lista. Sper că eşti 
pregătită pentru aşa ceva. Ai venit cu un camion? 

— În mod special ne interesează astea cinci, zise Angela, 
arătând numele persoanelor care lucrau în cadrul spitalului şi 
explicând de ce. 


407 


— Pare o treabă amuzantă, spuse Robert. Cele mai rapide 
informaţii vor fi cele referitoare la situaţia financiară, deoarece 
există destul de multe baze de date de acest fel, în care putem 
pătrunde cu uşurinţa. Aşa că, în curând, vom avea informaţii cu 
privire la cărţile de credit, la conturile bancare, la transferurile 
băneşti şi la datorii. După aceea, lucrurile devin mai dificile. 

— Care ar fi etapa următoare? se interesă Angela. 

— Presupun că mai uşor de obţinut vor fi informaţiile cu 
privire la asigurarea socială, răspunse Robert. Dar strecurarea în 
băncile lor de date e puţin mai delicată. Insă nu imposibilă, mai 
ales că am un prieten aici, la MIT3, care lucrează la paza băncii 
de date pentru diverse agenţii guvernamentale. 

— Crezi că ne va ajuta? întrebă Angela. 

— Peter Fong? Sigur că ne va ajuta, dacă-l rog eu. Când vrei 
materialul ăsta? 

— leri, zise Angela, zâmbind. 

— Acesta-i unul dintre lucrurile care mi-au plăcut întotdeauna 
la tine, spuse Robert. Mereu eşti foarte nerăbdătoare. Haide, 
vino să-i facem o vizită lui Peter Fong. 

Biroul lui Peter era ascuns undeva departe, în capătul din 
spate al celui de-al treilea etaj al clădirii acoperite cu o tencuială 
crem, situate în mijlocul campusului Institutului de Tehnologie. 
Semăna mai mult a laborator de electronică decât a birou. Era 
plin de computere, tuburi cu raze catodice, afişaje cu cristale 
lichide, sârme, magnetofoane şi tot felul de alte echipamente 
electronice pe care Angela nu era în stare să le identifice. 

Peter Fong era un american de origine asiatică, dând impresia 
unui om foarte energic, ai cărui ochi erau şi mai negri decât ai 
lui Robert. Pentru Angela fu imediat evident că el şi Robert erau 
cei mai buni prieteni din lume. 

Robert îi dădu lui Peter lista şi îi spuse ce anume doreau. 
Peter se scărpina pe cap şi reflectă asupra cererii lor. 

— Sunt de acord că asigurarea socială ar fi cel mai indicat 
obiectiv cu care să începem, zise Peter, dar şi o cercetare a 
bazei de date a FBl-ului ar fi o idee bună. 


38 MIT: abreviere de la Massachusetts Institute of Technology (lb. engl.) = 
Institutul de Tehnologie din Massachusetts (n.tr.). 


408 


— E posibil aşa ceva? se miră Angela, pentru care lumea 
informaţiilor obţinute prin calculator constituia o noutate. 

— Nici o problemă, o asigură Peter. Am o colegă în 
Washington. Se numeşte Gloria Ramirez. Am colaborat cu ea la 
proiectul asigurării securităţii acestei baze de date. Ea este în 
legătură cu ambele organizaţii. 

Peter folosi un procesor de texte pentru a scrie ceea ce voia, 
apoi introduse materialul într-un fax. 

— De obicei, comunicăm prin fax, dar, de astă dată, ea va 
răspunde prin calculator, explică el. Ţinând seama de volumul 
de date, va fi mai rapid. 

Peste câteva minute, datele curgeau în hard discul 
calculatorului său. Peter aranjă ca o parte din material să apară 
pe ecran. 

Angela se uită peste umărul lui Peter, trecând repede cu 
privirea peste ecran. Ceea ce se afişa era o parte din fişa de 
asigurări sociale a lui Joe Forbs, din care reieşeau slujbele 
ocupate de el în ultima vreme, precum şi plăţile efectuate la 
fondul de asigurări sociale. Angela fu impresionată. Era totodată 
dezamăgită să constate cât de uşor se puteau obţine asemenea 
informaţii. 

Peter puse în funcţiune imprimanta cu laser. Aceasta începu 
să scuipe file după file pline de date. Robert se apropie de 
aparat şi luă o foaie. Angela se duse lângă el. Documentul era 
fişa de asigurări sociale a lui Werner Van Slyke. 

— Interesant, zise Angela. A fost în marină. Probabil că acolo 
şi-a făcut tatuajul. 

— O sumedenie de bărbaţi înrolați în armată îşi închipuie că 
un tatuaj este un ritual care dovedeşte trecerea lor pe acolo, 
comentă Robert. 

Peste puţin timp, Angela fu şi mai mirată văzând cum pe o 
altă imprimanta începeau să vină caziere penale. Peter fusese 
nevoit să pună în funcţiune încă un aparat, deoarece primul era 
foarte ocupat cu materialele referitoare la asigurările sociale. 

Dat fiind că Bartletul era un oraş foarte mic şi liniştit, Angela 
nu se aşteptase la un mare volum de informaţii de natură 
penală. Însă întocmai ca şi cu multe alte păreri pe care şi le 
făcuse în legătură cu Bartletul, presupunerea ei se dovedi a fi 


409 


greşită. Cel mai semnificativ lucru, din punctul ei de vedere, fu 
descoperirea că, în urmă cu şase ani, Clyde Devonshire fusese 
arestat şi condamnat pentru viol. Incidentul avusese loc în 
Norfolk, statul Virginia şi el ispăşise doi ani din pedeapsă în 
penitenciarul statal. 

— Pare să fie un tip pe care-i o plăcere să-l ai într-un oraş mic, 
zise Robert pe un ton sarcastic. 

— Lucrează la camera de gardă a spitalului, spuse Angela. Mă 
întreb dacă îi cunoştea cineva cazierul. 

Robert se înapoie la cealaltă imprimantă şi scotoci prin date 
până când găsi informaţii referitoare la Clyde Devonshire. 

— A fost şi el la marină, îi strigă Angelei, care rămăsese 
fascinată de informaţiile de ordin penal care continuau să 
sosească. De fapt, datele par să arate că el era înrolat în marină 
când a fost arestat pentru viol. Angela se apropie de aparat, ca 
să se uite peste umărul lui Robert. la priveşte aici, îi spuse el, 
atrăgându-i atenţia asupra unui şir de spaţii albe apărute în 
istoricul asigurăm sociale, după ce domnul Devonshire ieşise din 
închisoare. Am mai văzut şi alteori fişe din astea. Astfel de goluri 
sugerează fie că individul a mai ispăşit şi alte condamnări, fie că 
folosea nume false. 

— Dumnezeule sfinte! exclamă Angela. Ne prevenise Phil 
Calhoun că aveam să fim surprinşi de ce avea să iasă la iveală. 
E clar că nu se înşela. 

O jumătate de oră mai târziu, Angela şi Robert părăsiră biroul 
lui Peter încărcaţi cu câteva cutii pline cu hârtii de calculator. Se 
duseră la biroul lui Robert. 

Locul de muncă al acestuia semăna foarte bine, în ceea ce 
priveşte echipamentul tehnic, cu cel al lui Peter. Singura 
deosebire semnificativă consta în faptul că biroul lui Robert 
avea o fereastră cu vedere spre râul Charles. 

— la să obţinem câteva informaţii de natură financiară, zise 
Robert, aşezându-se în faţa unuia dintre terminalele lui. 

Nu peste mult timp, pe ecran începură să curgă materiale 
informative, ca şi cum s-ar fi străpuns o gaură într-un stăvilar. 

Pe măsură ce imprimantele lui Robert păcăneau cuprinse de o 
activitate febrilă, filele zburau în coşurile colectoare cu o 
rapiditate uimitoare. 


410 


— Sunt copleşită, recunoscu Angela. Niciodată nu mi-am 
închipuit că asemenea volume de informaţii ar putea fi obţinute 
atât de uşor. 

— Ca simplu amuzament, hai să vedem ce putem obţine 
referitor la tine, propuse Robert. Care-i numărul asigurării tale 
sociale? 

— Nu, mulţumesc, replică Angela. Ştiind câte datorii am, ar fi 
ceva prea deprimant. 

— Voi încerca să capăt, la noapte, mai multe informaţii 
privitoare la suspecţii tăi, zise Robert. Uneori e mai uşor 
noaptea, când traficul de semnale electronice e mai redus. 

— Iţi mulţumesc foarte mult, spuse Angela, străduindu-se să 
ridice de pe pardoseală cele două cutii cu materiale. 

— Cred c-ar fi mai bine să-ţi dau eu o mână de ajutor cu toate 
bagajele astea, zise Robert. 

După ce materialul informativ fuse încărcat în portbagaj, 
Angela îl îmbrăţişă cu căldură pe Robert. 

— Incă o dată, îţi mulţumesc, zise ea, îmbrăţişându-l din nou. 
Mi-a făcut mare plăcere să te revăd. 

Când Angela se îndepărtă cu maşina, Robert îşi flutură mâna 
în semn de adio. Ea urmări cu privirea cum silueta lui, reflectată 
în oglinda retrovizoare, devenea din ce în ce mai mică. Cu 
excepţia scurtului moment de jenă de la sosirea ei, revederea 
fusese plăcută. Acum, Angela abia aştepta să le arate, lui David 
şi lui Calhoun, tot materialul acela. 

— Sunt acasă! strigă ea, de cum intră prin uşa de serviciu. 

Neauzind nici un răspuns, se duse înapoi la maşină, să ia ea 
însăşi cea de-a doua cutie cu material informativ. Când reveni, 
casa continua să fie tăcută. Cu un sentiment de nelinişte din ce 
în ce mai accentuat, străbătu bucătăria şi sufrageria, în drum 
spre scară. Fu surprinsă când îl găsi pe David citind în camera 
de zi. 

— De ce nu mi-ai răspuns? îl întrebă. 

— Ai zis că erai acasă, replică el. Nu mi s-a părut că asta 
necesita un răspuns. 

— Ce-i cu tine? întrebă Angela. 

— Absolut nimic. Cum a decurs ziua petrecută de tine cu 
vechiul tău prieten? 


411 


— Oh, despre asta era vorba? se dumiri Angela. 

David înălţă din umeri. 

— Mi se pare ciudat, zise apoi, că de-a lungul celor patru ani 
în care am locuit la Boston ai păstrat tăcerea în legătură cu 
acest bărbat din trecutul tău. 

— David! exclamă Angela cu o nuanţă de exasperare în glas. 
Se apropie de el şi i se aruncă pe genunchi, petrecându-şi 
braţele pe după gâtul lui. Nu intenţionam să ascund existenţa lui 
Robert. Crezi că, dacă aş fi vrut să păstrez secretul în privinţa 
lui, i-aş fi rostit acum numele? Nu ştii că pe tine te iubesc, pe 
nimeni altul? spuse ea, sărutându-l pe nas. 

— Sigur? întrebă David. 

— Sigur, zise Angela. Cum se mai simte Nikki? 

— Foarte bine. Acum trage un pui de somn. E teribil de 
necăjită în legătură cu Caroline. Dar din punct de vedere fizic se 
simte excelent. Tu cum te-ai descurcat? 

— N-o să-ţi vină să crezi. Hai să-ţi arăt! 

Trăgându-l după ea în bucătărie, Angela îi arătă cutiile. El luă 
câteva file şi le parcurse cu privirea. 

— Ai dreptate, spuse. Nu-mi vine să cred. O să ne ia ceasuri 
întregi ca să parcurgem toate astea. 

— Bine că suntem şomeri, replică Angela. Cel puţin, dispunem 
de timp din plin. 

— Mă bucur să constat că ţi-ai recăpătat simţul umorului, zise 
David. 

Pregătiră masa de seară împreună. Când se trezi, li se alătură 
şi Nikki, deşi îi era greu să se deplaseze, din cauza unei perfuzii 
care deocamdată nu-i fusese întreruptă. Inainte de a se aşeza 
să mănânce, David îi telefona doctorului Pilsner. Deciseră de 
comun acord că perfuzia lui Nikki putea fi deconectată, 
antibioticele continuând să-i fie administrate pe cale orală. 

In timpul cinei, David şi Angela discutară despre necesitatea 
de a le da părinţilor lor vestea referitoare la statutul lor de 
salariaţi în Bartlet. Pe nici unul din ei nu-i încânta o asemenea 
perspectivă. 

— Nu ştiu de ce eşti îngrijorată, spuse David. Probabil că 
amândoi părinţii tăi vor chiui de bucurie. Oricum, ei n-au vrut 
niciodată să venim aici. 


412 


— Tocmai asta-i problema, zise Angela. O să mă scoată din 
minţi când vor începe vechiul cântec cu „Ti-am spus eu”. 

După cina, în timp ce Nikki se uita la televizor, David şi Angela 
trecură la corvoada de a parcurge datele obţinute prin 
calculator. David era din ce în ce mai uluit şi mai înspăimântat 
de bogăţia de informaţii accesibile unor intruşi. 

— Treaba asta o să ne ia zile întregi, se văită el. 

— Poate că ar trebui să ne concentrăm atenţia numai asupra 
celor în legătură cu spitalul, sugeră Angela. Aceştia sunt doar 
cinci. 

— Bună idee, se învoi David. 

Ca şi Angelei, lui David cele mai incitante informaţii i se 
păreau a fi cele de natură penală. Fu deosebit de uimit de 
vestea că Clyde Devonshire nu numai că ispăşise o condamnare 
la închisoare pentru viol, dar că mai şi fusese arestat în 
Michigan pentru a se fi învârtit în preajma casei lui Kevorkian. 
Incitarea la sinucidere şi eutanasia aveau în comun unele 
justificări filosofice. David se întrebă dacă nu cumva era posibil 
ca Devonshire să fie acel „înger al îndurării”. 

David fu uimit şi când află că Peter Ullhof fusese arestat de 
şase ori în faţa unor centre de planificare familială, de trei ori în 
faţa unor clinici în care se practicau avorturi şi o dată pentru 
agresarea şi vătămarea corporală a unui medic. 

— lată ceva interesant, remarcă Angela, care se uita prin 
materialul referitor la asigurarea socială. Toate aceste cinci 
persoane au prestat serviciu militar, inclusiv Claudette Maurice. 
Asta chiar că-i o coincidenţă. 

— Poate că de aceea au toţi tatuaje, zise David. 

Amintindu-şi comentariul lui Robert, cum că tatuajele 
constituiau un ritual legat de trecerea prin armată, Angela dădu 
aprobator din cap. 

După ce o ajutară pe Nikki să-şi facă terapia respiratorie, o 
duseră la culcare. Apoi se înapoiară la parter şi aduseră foile 
tipărite la imprimantă în camera de zi. Reîncepură să le 
cerceteze amănunţit, alcătuind câte un teanc distinct pentru 
fiecare dintre cei cinci angajaţi ai spitalului. 

— Mă aşteptam ca Phil Calhoun să fi sunat până acum, spuse 
Angela. Eram nerăbdătoare să-i aflu părerea despre unele dintre 


413 


informaţiile acestea, mai ales asupra celor privitoare la Clyde 
Devonshire. 

— Calhoun este un soi de om independent, zise David. A 
declarat că ne va suna când va avea să ne spună ceva. 

— Ei bine, o să-l sun eu, decise Angela. Avem noi să-i spunem 
ceva. 

Angela nu reuşi să obţină la celălalt capăt al firului decât 
robotul telefonic al lui Calhoun. Nu lăsă nici un mesaj. 

— Unul dintre lucrurile care mă miră, zise David, după ce 
Angela reveni de la telefon, continuând să cerceteze datele 
referitoare la asigurările sociale, este frecvenţa cu care aceste 
persoane şi-au schimbat slujba. 

Angela se apropie de el şi i se uită peste umăr. Imediat întinse 
mâna şi luă o hârtie pe care David tocmai se pregătea s-o pună 
pe teancul lui Van Slyke. 

— la uită-te aici, spuse, indicând o anume înregistrare. Van 
Slyke a fost în marină vreme de douăzeci şi una de luni. 

— Şi ce-i cu asta? întrebă David. 

— Nu-i ceva neobişnuit? credeam că, în marină, cel mai scurt 
stagiu militar e de trei ani. 

— Nu ştiu, zise David. 

— Hai să ne uităm la fişa de serviciu militar a lui Devonshire, 
sugeră Angela. Răsfoi prin teancul corespunzător lui Devonshire, 
până când găsi foaia respectivă. Asta a rămas înrolat patru ani 
şi jumătate. 

— Dumnezeule! exclamă David. la ascultă aici: Joe Forbs s-a 
declarat de trei ori în stare de faliment. Cu un asemenea 
palmares, cum de poate obţine o carte de credit? Dar reuşeşte. 
De fiecare dată a obţinut toate noile cărţi de credit de la câte o 
altă instituţie. Uimitor! 

Pe la ora unsprezece, David abia mai reuşea să ţină ochii 
deschişi. 

— Îmi pare rău, dar eu mă duc la culcare, zise el, aruncând pe 
masă hârtiile pe care le mai avea în mână. 

— Speram să spui tu asta. Sunt şi eu frântă de oboseală. 
Urcară la etaj braţ la braţ, mulţumiţi că realizaseră atât de multe 
într-o singură zi. Dar poate că n-ar fi dormit atât de bine, dacă 
ar fi bănuit ce furtună iscase munca lor. 


414 


24 


Duminică, 31 octombrie 


ZORII ZILEI DE HALLOWEEN SE IVIRĂ CU UN CER SENIN Şi cu 
promoroacă prinsă pe dovlecii cu chipuri rânjite cocoţaţi pe 
verande şi pe pervazurile ferestrelor. Nikki se trezi simțindu-se 
perfect normal din punct de vedere fizic şi, dată fiind atmosfera 
sărbătorească, până şi starea psihică i se  ameliorase 
considerabil, încă de pe la începutul săptămânii, Angela îşi 
făcuse o datorie de onoare din a alcătui rezerve de lumânări şi 
fructe pentru eventualii colindători cu „poznă-sau-trataţie”. 

Pe Angela nu o interesa mersul la biserică. Ideea de a încerca 
să se integreze în comunitatea Bartletului îşi pierduse 
atractivitatea. David se oferise să le ducă să ia obişnuita gustare 
la Hanul lron Horse chiar dacă nu mergeau la biserică, dar 
Angela preferă să stea acasă. 

După micul dejun, Nikki începu să se agite, cerând să fie 
lăsată să plece şi ea în tradiţionalele vizite prin vecini, dar 
gândul acesta n-o entuziasma deloc pe Angela. li era teamă s-o 
lase să iasă în frigul de afară, la atât de scurtă vreme după ce 
avusese ultima ei criză de congestie. În chip de compromis, îl 
trimise pe David în oraş, să încerce să cumpere un dovleac, 
între timp ea însăşi ajutând-o pe Nikki să pregătească locuinţa 
pentru copiii care aveau să vină la uşa lor. 

Angela o puse pe Nikki să umple ochi, cu mici batoane de 
ciocolată, un castron de salată voluminos. Fetiţa îl câră în holul 
de la intrare şi-l puse pe masa de lângă uşă. 

După aceea, Angela o îndemnă să înceapă să confecţioneze, 
din hârtie colorată, decoraţiuni de Halloween. După ce o lăsă să 
se ocupe fericită de îndeplinirea sarcinii ei, Angela îl sună pe 
Robert Scali, la Cambridge. 

— Mă bucur că mi-ai telefonat, spuse Robert de cum auzi 
glasul Angelei. Am mai obţinut câteva date de natură financiară, 


415 


aşa cum făgăduisem. 

— Îţi sunt recunoscătoare pentru eforturi, zise Angela, dar am 
o altă rugăminte. Poţi să-mi faci rost de date referitoare la 
serviciul militar? 

— Acum ceri prea mult, spuse Robert. După cum îţi poţi 
imagina, e mult mai greu de pătruns pe ascuns în băncile de 
date ale armatei. Bănuiesc că aş putea să obţin unele informaţii 
cu caracter general, însă mă îndoiesc că aş reuşi să capăt ceva 
secret, doar dacă nu cumva este colega lui Peter în legătură 
directă cu Pentagonul. Dar am dubii serioase cu privire la o 
asemenea posibilitate. 

— Înţeleg, zise Angela. Ai spus exact ceea ce mă aşteptam să 
spui. 

— Să nu ne dăm bătuţi imediat, replică Robert. Lasă-mi un 
răgaz să-l sun pe Peter şi să-l întreb. Te chem eu peste câteva 
minute. 

Angela închise telefonul şi se duse să vadă cum se descurca 
Nikki. Fetiţa decupase o imensă lună portocalie şi acum tocmai 
„croia” silueta unei vrăjitoare călare pe o coadă de mătură. 
Angela fu impresionată: nici ea, nici David nu avea talent artistic 
de nici un fel. 

Spre marea încântare a lui Nikki, David se înapoie cu un 
dovleac uriaş. Angela ajută desfăşurând pe masa din bucătărie 
un ziar. David şi Nikki fură în curând foarte absorbiți în 
sculptarea dovleacului pentru a-l transforma într-o lanternă cu 
chip drăcesc. Angela contribui la opera lor până când sună 
telefonul. Era Robert, cu răspunsul făgăduit. 

— Veşti proaste, spuse el. Gloria nu ne poate ajuta cu 
materialul de la Pentagon. Dar am reuşit să capăt câteva 
informaţii de bază. i le voi trimite împreună cu materialele 
astea financiare suplimentare. Ce număr de fax ai? 

— Nu avem fax, zise Angela, simțindu-se vinovată, ca şi cum 
ea şi David nu s-ar fi alăturat generaţiei anilor nouăzeci. 

— Dar aveţi un modem la computerul vostru? întrebă Robert. 

— Nici măcar computer nu avem, recunoscu Angela, cu 
excepţia unuia pentru jocurile video ale lui Nikki. Însă mă voi 
gândi la o cale prin care să primesc materialul. Până atunci, poţi 
să-mi spui de ce a fost Van Slyke în marină vreme de douăzeci 


416 


şi una de luni? 

Urmă o tăcere. Angela îl auzea pe Robert răscolind printre 
hârtii. 

— Am găsit, zise el, în cele din urmă. Van Slyke a fost lăsat la 
vatră pe motive medicale. 

— Scrie acolo pentru ce anume? întrebă Angela. 

— Din păcate, nu, răspunse Robert. Dar mai e ceva interesant 
aici. Scrie că Van Slyke a urmat cursurile şcolii navale de 
submarine de la New London, în Connecticut şi după aceea s-a 
dus la şcoala de nave cu energie nucleară. A fost marinar de 
submarine. 

— De ce este interesant acest lucru? 

— Nu oricine ajunge pe submarine, spuse Robert. Mai zice aici 
că a fost trimis să facă serviciul militar pe nava militară 
americană Kamehameha, în largul Guamului. 

— Ce fel de slujbă avea Clyde Devonshire în cadrul marinei? 
întrebă Angela. 

larăşi se auzi foşnet de hârtii. 

— Era sanitar, spuse Robert după un timp. Doamne! exclamă 
apoi. Ce mai coincidenţă! 

— Ce anume? întrebă Angela, simțindu-se frustrată că nu 
avea ea însăşi documentele acelea. 

— Devonshire a fost şi el trimis la vatră, tot cu dispensă 
medicală. Ţinând seama că fusese condamnat la muncă grea 
pentru viol, aş fi bănuit că motivul ar fi fost altul. 

— Asta mi se pare şi mai interesant decât faptul că Van Slyke 
s-a dus la o şcoală de submarine, zise Angela. 

După ce-i mulţumi din nou lui Robert pentru eforturile sale, 
Angela închise telefonul şi reveni în bucătărie, unde David şi 
Nikki tocmai terminau ultimele detalii la chipul grotesc al 
dovleacului-lanternă. Îl informă pe David că Robert le mai 
făcuse rost de unele materiale pe care ea ar fi vrut să le obţină. 
De asemenea, îi spuse ceea ce tocmai aflase în legătură cu 
Devonshire şi Van Slyke. 

— Aşadar, amândoi au fost eliberaţi din armată pe motiv de 
boală, remarcă David, vădit preocupat de ceva. Ce părere ai? o 
întreba apoi pe Nikki, retrăgându-se amândoi cu câţiva paşi, ca 
să-şi admire opera. 


417 


— Eu cred că-i formidabil, declară Nikki. Putem să punem 
înăuntru o lumânare? 

— Categoric, răspunse David. 

— M-ai auzit, David? întrebă Angela. 

— Sigur că da, zise David, dându-i lui Nikki o lumânare. 

— Tare aş vrea să putem afla motivele pentru care au fost 
emise acele ordine de eliberare, insistă Angela. 

— Pariez că eu ştiu cum le-am putea afla, spuse David. Cere 
cuiva de la VA? să extragă informaţia asta din băncile lor de 
date. Cu siguranţă, au asemenea amănunte înregistrate în 
documentele lor. 

— Bună idee, conveni Angela. Ai vreo sugestie cu privire la 
persoana la care am putea să apelăm? 

— Am o bună cunoştinţă, doctor la Asociaţia Veteranilor din 
Boston, zise David. 

— Crezi că pe prietenul tău l-ar deranja să ne facă un 
serviciu? întrebă Angela. 

— Este o prietenă, o corectă David. 

li spuse lui Nikki să scobească în dovleac o mică adâncitură în 
care să fixeze lumânarea. Fetiţa nu reuşise să facă lumânarea 
să stea dreaptă. 

— Aşadar, cine este prietena ta doctoriţă? reluă Angela 
discuţia. 

— Este oftalmolog,  preciză David, continuând să 
supravegheze eforturile lui Nikki menite să fixeze lumânarea în 
interiorul dovleacului. 

— Nu la specializarea ei mă refeream, spuse Angela. Cum de 
o cunoşti? 

— Am fost colegi de liceu. În ultimul an ne dădeam întâlniri. 

— De cât timp lucrează în zona Bostonului? Şi cum o cheamă? 
întrebă Angela, socotind că jocul geloziei se putea juca în doi. 

— Se numeşte Nicole Lungstrom, răspunse David. A venit la 
Boston la sfârşitul anului trecut. 

— Niciodată nu te-am mai auzit pomenind de ea, remarcă 
Angela. Cum ai ştiut de venirea ei în oraş? 


39 VA: abreviere de la Veterans Association (lb. engl.) = Asociaţia 
Veteranilor de Război (n.tr.). 


418 


— M-a sunat ea, la spital, zise David. 

O bătu pe Nikki uşor cu palma pe umeri, în chip de felicitare, 
când lumânarea fu, în sfârşit, fixată. 

Nikki dădu fuga să aducă chibrituri. David îşi îndreptă din nou 
atenţia spre Angela. 

— Prin urmare, după ce a venit la Boston, te-ai mai văzut cu 
ea? îl iscodi aceasta. 

— Am luat o dată prânzul împreună, zise David, asta a fost 
tot. l-am spus că ar fi mai bine să nu ne mai vedem, deoarece 
ea avea speranţe romantice. Ne-am despărţit prieteni. 

— Pe cinstite? întrebă Angela. 

— Pe cinstite, o asigură David. 

— Crezi că, dacă ai suna-o, aşa, din senin, ne-ar ajuta? 

— Ca să-ţi spun adevărul, mă îndoiesc. Dacă vrem să profităm 
de statutul ei de angajată la Asociaţia Veteranilor, cred că ar 
trebui să mă duc eu acolo. E imposibil să-i cer prin telefon să 
încalce regulile de confidenţialitate. In plus, ar fi preferabil să-i 
explic personal toată această afacere sordidă. 

— Când ar fi să pleci? 

— Astăzi. Mai întâi, o voi suna, ca să mă asigur că este 
disponibilă. Pe urmă voi pleca. Ba chiar mă voi opri pe la MIT, să 
iau materialul pe care-l vrei, de la Robert. Ce părere ai? 

Angela îşi muşcă interiorul buzei şi reflectă. O surprindea 
faptul că simţea un asemenea junghi de gelozie. Acum ştia cum 
se simţise David. 

— Sun-o, zise, clătinând din cap şi oftând. 

In timp ce Angela curăța mizeria rămasă de pe urma scobirii 
dovleacului, David se duse în camera de zi şi o sună pe Nicole 
Lungstrom. Cu toate că se străduia să nu asculte, Angela auzea 
frânturi de conversaţie. O deranja faptul că David părea foarte 
voios. Câteva minute mai târziu, reveni şi el în bucătărie. 

— S-a aranjat, anunţă. Mă aşteaptă peste două ore. Se 
nimereşte bine, e de serviciu la spital. 

— E blondă? 

— Da, blondă. 

— De asta mă temeam. 

Nikki aprinse lumânarea din dovleac şi David îl cără pe 
veranda din faţă, lăsând-o pe fetiţă să decidă unde anume voia 


419 


să-l pună. 

— Arată grozav! declară Nikki, de îndată ce opera lor fusese 
aşezată la locul dorit. 

Reintrând în casă, David o rugă pe Angela să-i telefoneze lui 
Robert Scali şi să-i spună că el, David, avea să-i facă o scurtă 
vizită. În timp ce David urca la etaj, să se pregătească pentru 
drumul cu maşina până la Boston, Angela îl sună pe Robert. 

— Asta va fi interesant, zise acesta, după ce Angela îi 
explicase motivul care o îndemnase să-i telefoneze. 

Angela nu ştiu ce să-i răspundă. Se rezumă la a-i mulţumi încă 
o dată şi închise aparatul. Pe urmă încercă să-l sune pe Calhoun. 
Şi de astă dată îi răspunse doar robotul telefonic. 

David cobori de la etaj îmbrăcat cu sacoul lui albastru şi cu o 
pereche de pantaloni gri. Arăta foarte chipeş. 

— Chiar trebuia să te îmbraci atât de elegant? îl întrebă 
Angela. 

— Mă duc la spitalul Asociaţiei Veteranilor, replică David. Doar 
n-o să mă prezint în blugi şi cu tricou. 

— Am mai încercat să-l sun pe Calhoun, zise Angela. Tot nu 
răspunde. Probabil că tipul ăsta a venit acasă târziu şi a plecat 
devreme. Se vede că s-a implicat cu adevărat serios în această 
anchetă. 

— la-i lăsat vreun mesaj? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Nu pot să sufăr roboții telefonici. Şi-n afară de asta, cu 
siguranţă ştie că vrem să vorbim cu el. 

— Cred că ar fi fost mai bine să-i fi lăsat un mesaj, zise David. 

— Ce ar trebui să facem, dacă până diseară nu vom primi nici 
o veste de la el? întrebă Angela. Să ne ducem la poliţie? 

— Nu ştiu, mărturisi David. Gândul de a apela la Robertson, 
pentru indiferent ce, nu mă încântă deloc. 

După ce îl urmări cu privirea pe David cât timp acesta se 
îndepărta cu maşina pe alee, Angela îi acordă lui Nikki întreaga 
ei atenţie. Mai mult decât orice, dorea ca fiica ei să se bucure de 
acea zi de sărbătoare. 


Împins mai mult de curiozitate decât de orice altceva, David 


420 


se duse mai întâi la întâlnirea cu Robert Scali. Sperând să se 
convingă că individul acela arăta ca un universitar „nasol”, fu 
uluit să descopere că Robert era un bărbat frumos, cu o faţă 
bronzată şi cu o ţinută atletică. Ca lucrurile să fie şi mai rele, 
tipul părea să fie cu adevărat simpatic. 

Îşi strânseră mâinile. David îşi dădu seama că Robert îl mai şi 
depăşea în înălţime. 

— Vreau să-ţi mulţumesc pentru ajutorul pe care ni-l dai, zise 
David. 

— Ăsta-i rostul prietenilor, replică Robert, înmânându-i încă o 
cutie plină cu informaţii. E ceva nou în ceea ce priveşte latura 
financiară, asupra căruia ar trebui să vă atrag atenţia, adăugă 
el. Am descoperit că, în cursul ultimului an, Werner Van Slyke a 
deschis mai multe conturi bancare, din câte se pare călătorind 
în acest scop atât până la Albany, cât şi aici, la Boston. Nu v-am 
dat de ieri informaţia asta, fiindcă mă interesase mai mult 
treaba cu cartea de credit şi cu datoria. 

— Ciudat, zise David. E vorba de mulţi bani? 

— În fiecare cont sunt mai puţin de zece mii, probabil pentru 
a evita regula pe care o au băncile de a raporta orice manevrare 
a unei sume mai mari de zece mii de dolari. 

— Chiar şi aşa, asta înseamnă o mulţime de bani pentru un 
om care conduce o secţie de întreţinere la un spital orăşenesc, 
remarcă David. 

— În vremurile noastre, probabil că explicaţia constă în aceea 
că amicul e vârât într-o mică afacere cu droguri, sugeră Robert. 
Dar, dacă-i aşa, n-ar trebui să depună banii la bancă. Ar fi de 
presupus că i-ar îndesa într-o ţeavă de PVC. Asta-i obiceiul. 

— Am aflat de la vreo doi dintre pacienţii mei adolescenţi că 
în licee marijuana se poate obţine uşor, spuse David. 

— Trist, dar adevărat, confirmă Robert. Poate că pe lângă ce 
veţi rezolva voi doi, dumneata şi Angela, veţi putea contribui la 
salvarea Americii de consumul de droguri. 

Izbucnind în râs, David îi mulţumi încă o dată lui Robert 
pentru ajutorul său. 

— Daţi-mi de ştire data viitoare când vreunul din voi mai vine 
prin Boston, spuse Robert. Există aici, în Cambridge, un 
restaurant formidabil, numit Anago Bistro. Va fi trataţia mea. 


421 


— Aşa vom face, făgădui David, fluturându-şi mâna în semn 
de la revedere. 
In drum spre maşină, se îndoia totuşi că s-ar simţi bine 


împreună. 
După ce încărcă cutia cu informaţiile în portbagaj, David 
traversă râul Charles şi porni spre Fenway. li trebui doar 


douăzeci de minute ca să ajungă la spitalul Asociaţiei 
Veteranilor; pe la mijlocul unei după-amiezi de duminică, traficul 
era scăzut. 

Intrând în spital, David cugeta la ironia sorții, care făcea 
posibilă încrucişarea a două vieţi după mai mulţi ani de 
despărţire. Avusese întâlniri cu Nicole Lungstrom vreme de 
aproape un an, începând din ultima parte a cursului inferior de 
liceu. După absolvire, ea plecase pe Coasta de Vest pentru a 
urma colegiul şi facultatea de medicină şi pentru a-şi face 
rezidenţialul. La un moment dat, David auzise de la nişte 
prieteni că ea s-ar fi căsătorit. Când îl sunase, cu un an în urmă, 
aflase că divorțase. 

O anunţă pe Nicole prin pager şi o aşteptă în holul de la 
intrare. La început, când ea îşi făcu apariţia şi se salutara, 
amândoi se simţiră stânjeniţi. David află curând că în viaţa lui 
Nicole exista un nou bărbat. Vestea aceasta îl bucură şi-l ajută 
să se relaxeze. 

Pentru a-şi asigura câteva clipe de intimitate, Nicole îl 
conduse în salonul medicilor. După ce amândoi luară loc în 
fotolii, David îi istorisi întreaga poveste a sejurului lor în Bartlet, 
atât de dezastruos pentru el şi pentru Angela. Apoi îi spuse ce 
dorea. 

— Ce crezi? o întrebă. Te-ar deranja să vezi ce informaţii ar fi 
disponibile? 

— Treaba asta va rămâne doar între noi? 

— lţi dau cuvântul meu de onoare, o asigură David. Cu 
excepţia Angelei, bineînţeles. 

— Asta presupuneam, replică Nicole. Timp de câteva clipe 
cumpăni situaţia, apoi dădu afirmativ din cap. De acord, zise. 
Dacă există cineva care se ocupă cu uciderea bolnavilor, 
socotesc că scopul scuză mijloacele, cel puţin în cazul de faţă. 

David îi înmână lui Nicole lista de nume scurtată: Devonshire, 


422 


Van Slyke, Forbs, Ullhof şi Maurice. 

— Credeam că vă interesează doar doi, remarcă Nicole. 

— Ştim că toate aceste cinci persoane au fost în armată, 
spuse David şi că toate cinci au tatuaje. Ar fi mai bine să le 
verificăm pe toate. 

Folosind numerele asigurărilor sociale şi datele de naştere, 
Nicole obţinu numărul legitimaţiei militare a fiecărui suspect. 
Apoi, cu ajutorul calculatorului, începu să caute fişele 
respective. Imediat se ivi o surpriză: Forbs şi Ullhof fuseseră şi ei 
eliberaţi din armată pe motiv de boală. Numai Maurice îşi 
satisfăcuse stagiul militar în mod normal. 

Atât pentru Forbs, cât şi pentru Ullhof, diagnosticul pe baza 
căruia se dăduse ordinul de eliberare fusese banal: Forbs fusese 
lăsat la vatră din cauza unor probleme cronice cu spatele, iar 
Ullhof fusese eliberat pentru o afecţiune cronică, nespecifică, a 
prostatei. 

Motivele de eliberare în cazul lui Van Slyke şi în cel al lui 
Devonshire nu erau tot atât de simple. Nicole fu nevoita să 
cerceteze materialul derulându-l pe ecranul calculatorului 
pagină cu pagină. Van Slyke fusese eliberat cu un diagnostic de 
psihiatrie, ca suferind de „un dezechilibru schizo-afectiv, cu 
manifestări maniacale şi procese de gândire intens paranoice, în 
condiţii de stres”. 

— Dumnezeule sfinte! exclamă David. Nu sunt sigur că 
înţeleg toate astea. Dar tu? g 

— Eu sunt oftalmolog, replică Nicole. Insă bănuiesc că, în 
traducere, asta Înseamnă că individul este schizofrenic, cu o 
serioasă componentă maniacală. 

David se uită la Nicole şi înălţă sprincenele. 

— S-ar zice că tu ştii mai multe decât mine despre lucrurile 
astea, zise el. Sunt impresionat. 

— La un moment dat mă interesa psihiatria, îi explică ea. 
Acest Van Slyke pare să fie soiul de persoană de care eu m-aş 
ţine departe. Dar în ciuda tuturor tulburărilor sale mintale, uite 
prin câte şcoli a trecut, chiar şi prin facultatea de energie 
nucleară. Am auzit că acolo pretenţiile sunt foarte mari. 

Nicole continuă să deruleze materialul. 

— Stai aşa! zise David, aplecându-se peste umărul ei şi 


423 


arătând un pasaj în care se descria un incident în cursul căruia 
Van Slyke avusese o prăbuşire de natură psihică în timp ce 
făcea de gardă pe un submarin nuclear. La vremea respectivă, 
el lucra ca ajutor de mecanic cu calificare în domeniul nuclear, 
în cadrul secţiei de maşini. „In timpul primei părţi a schimbului 
de gardă, citi David cu glas tare, mania pacientului a fost 
evidentă şi progresivă. Manifesta o stare de spirit foarte agitată, 
care a dus la o gândire eronată şi la sentimente de ostilitate, la 
o tendinţă spre încăierări şi, în ultimă instanţă, la convingerea 
persistentă că ar fi fost luat în derâdere de către restul 
echipajului şi că era afectat de influenţa calculatoarelor şi a 
radiaţiilor. Paranoia lui a atins punctul culminant în momentul în 
care l-a atacat pe căpitan şi a trebuit să fie stăpânit cu forţa.” 

— Mare pacoste, aprecie Nicole. Sper să nu-l văd prin clinică. 

— Tipul nu e chiar atât de ţăcănit pe cât îl face să pară 
descrierea asta, spuse David. Eu chiar am stat de vorbă cu el, în 
câteva împrejurări. Nu-i sociabil şi nici prietenos, dar îşi face 
treaba. 

— Eu aş zice că este o bombă cu efect întârziat, replică 
Nicole. 

— Faptul de a fi paranoic în legătură cu radiaţiile atunci când 
te afli pe un submarin nuclear nu-i tocmai o dovadă de nebunie, 
ripostă David. Dacă vreodată aş fi nevoit să stau într-un 
submarin nuclear, gândul că m-aş afla atât de aproape de un 
reactor nuclear m-ar face să mă urc pe pereţi. 

— Aici mai scrie şi alte lucruri, zise Nicole. „Din anamneza 
pacientului, citi ea cu voce tare, reiese că Van Slyke este un tip 
singuratic. A fost crescut de un tată agresiv şi alcoolic şi de o 
mamă temătoare care accepta situaţia. Numele de fată al 
mamei era Traynor.” 

— Această parte a poveştii am auzit-o, zise David. Harold 
Traynor, unchiul individului, este preşedintele consiliului de 
administraţie al spitalului. 

— lată altceva interesant, spuse Nicole. „Pacientul, citi ea 
iarăşi cu glas tare, manifestă tendinţa de a idealiza anumite 
persoane autoritare, dar ulterior se întoarce împotriva lor, sub 
pretextul unei provocări minore, fie reală, fie imaginară. Acest 
tip de comportament s-a manifestat atât înainte de înrolarea în 


424 


armată, cât şi în timp ce a activat în marină.” Nicole îşi înălţă 
privirile spre David. În mod cert, eu n-aş vrea să fiu şefa lui. 

Trecând la Devonshire, găsiră mai puţin material, dar cel găsit 
era tot atât de interesant şi, din punctul de vedere al lui David, 
chiar mai semnificativ. Clyde Devonshire fusese tratat în 
repetate rânduri la San Diego pentru boli transmise pe cale 
sexuală. De asemenea, avusese o criză de hepatită B. In cele 
din urmă, fusese găsit pozitiv la testul HIV. 

— Amănuntul acesta ar putea fi foarte important, zise David, 
lovind cu degetul în ecranul calculatorului şi referindu-se la 
virusul SIDA. E posibil ca faptul că Clyde Devonshire are el însuşi 
o boală potenţial mortală să fie cheia problemei noastre. 

— Sper că v-am fost de ajutor, spuse Nicole. 

— Ai putea să ne faci copii după fişele astea? o întrebă David. 

— S-ar putea ca aşa ceva să dureze un oarecare timp, 
răspunse Nicole. Duminica, fişierul medical este închis. Va trebui 
să fac rost de o cheie, ca să am acces la imprimantă. 

— Voi aştepta, zise David. Dar aş vrea ca, mai înainte, să 
folosesc telefonul. 


După multe bombăneli şi câteva lacrimi, Nikki se împăcă 
totuşi cu ideea că nu era tocmai în interesul ei să cutreiere 
cartierul propunând „poznă-sau-trataţie”. Ziua, care începuse cu 
un cer atât de senin, devenise cenuşie. În aer plutea 
ameninţarea clară a unei ploi iminente. Nikki se îmbrăcă totuşi 
cu costumul ei înspăimântător şi se distră de minune ducându- 
se la uşă şi speriindu-i pe cei câţiva copii care îşi făceau apariţia. 

Angela continua să considere costumul lui Nikki ca fiind oribil, 
dar îşi ţinu gura. Doar nu era s-o lipsească pe fetiţă de distracţia 
ei. 

În timp ce Nikki pândea pe lângă uşă sosirea altor colindători, 
Angela mai încercă o dată să-l sune pe Calhoun. li răspunse 
iarăşi robotul. Când telefonase mai devreme, în aceeaşi după- 
amiază, lăsase un mesaj, aşa cum sugerase David, dar Calhoun 
tot nu dăduse nici un semn de viaţă. Angela începu să-şi facă 
griji. Uitându-se pe fereastră la întunericul tot mai adânc, o 
cuprinse îngrijorarea şi în legătură cu David. Deşi telefonase cu 
mai multe ore în urmă, ca să anunţe că avea să se înapoieze 


425 


puţin mai târziu decât fusese de aşteptat, Angela socotea că 
până acum ar fi trebuit să fie acasă. 

După o jumătate de oră, Nikki fu de acord să pună capăt 
distracţiei. Se înnoptase şi se făcuse prea târziu pentru 
colindători. De câtva timp nu mai venise nimeni. 

Angela tocmai se gândea să pună de masă, când se auzi 
soneria de la intrare. Nikki urcase deja la etaj, să facă o baie, 
aşa că Angela se duse la uşă. Când trecu pe lângă masa din 
holul de la intrare, luă castronul cu batoane de ciocolată. Prin 
fereastra laterală zări silueta unui bărbat cu cap de reptilă. 

Descuie uşa, o deschise şi începu sa spună ceva despre cât 
de reuşit era costumul acela, când observă că bărbatul nu era 
însoţit de nici un copil. 

Înainte ca Angela să apuce să reacționeze în vreun fel, 
individul se năpusti înăuntru, o înşfăcă pe după gât cu braţul 
stâng şi îi imobiliză capul ca într-o menghină. Mâna lui dreaptă, 
acoperită de o mănuşă, o plesni peste gură, înăbuşindu-i un 
țipăt. Angela lăsă să-i cadă pe pardoseala de marmură castronul 
cu ciocolată, care se sfărâmă în sute de cioburi. 

Angela se lupta zadarnic cu intrusul, încercând cu disperare 
să se smulgă din strânsoarea lui. Dar el era puternic şi o ţinea 
zdravăn, imobilizând-o. Singurele sunete pe care reuşea ea să le 
scoată erau mormăieli înăbuşite. 

— Taci o dată sau te omor! îi zise agresorul, cu un glas aspru 
şi pe jumătate şoptit, imprimând capului Angelei o smucitură 
înspăimântătoare. 

Un junghi dureros cobori fulgerător de-a lungul spinării 
Angelei, făcând-o să nu se mai zbată. 

Bărbatul îşi roti privirile prin încăpere, încordându-şi vederea 
ca să se uite în lungul coridorului ce ducea spre bucătărie. 

— Unde ţi-e soţul? întrebă. 

Angela nu era în stare să răspundă; începea să se simtă 
ameţită, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a leşina. 

— O să-ţi dau drumul, mărâi printre dinţi individul. Dacă tipi, 
te împuşc. Ai priceput? adăugă, smucind-o iarăşi cu atâta forţă, 
încât ochii ei se umplură de lacrimi de durere. 

Aşa cum făgăduise, bărbatul o eliberă din strânsoare. Ea se 
depărtă puţin de el, cu paşi nesiguri, dar reuşi să nu cadă. Işi 


426 


simţea inima zbătându-i-se în piept înnebunită. Ştia că Nikki era 
la etaj, în cada de baie. Rusty, din nefericire, era afară, în 
şopron - fusese o adevărata pacoste cât timp veniseră 
colindătorii. 

Angela se uită la agresorul ei. Masca lui de reptilă era 
grotescă. Solzii păreau aproape reali. O limbă roşie atârna dintr- 
o gură mărginită de dinţi zimţaţi. Angela încercă să gândească. 
Ce ar trebui să facă? Ce putea să facă? Observă că individul 
ţinea în mână un pistol. 

— Soţul meu nu este acasă, izbuti să spună, în cele din urmă, 
cu glas răguşit; strânsoarea îi comprimase gâtlejul. 

— Da' fetiţa aia bolnavă a ta? întrebă necunoscutul. 

— E plecată la colindat, cu nişte prieteni, răspunse Angela. 

— Când se va întoarce soţul tău? 

Angela ezită, neştiind ce ar fi mai bine să zică. Individul o 
înşfăcă de braţ şi i-l strânse. Unghia degetului său mare se 
înfipse în pielea ei. 

— Te-am întrebat ceva, spuse el, pe un ton ameninţător. 

— În curând, reuşi Angela să îngaime. _ 

— Bun, zise agresorul. O să aşteptăm. Intre timp, hai să 
facem un tur prin casă, să mă încredinţez că nu mă minţi. 

— N-aş minţi, spuse Angela, simțind cum este împinsă în 
camera de zi. 


Nikki nu era în cada de baie. De câtăva vreme ieşise din baie. 
Când se auzise soneria de la intrare, se repezise să se 
costumeze şi să-şi pună masca, sperând să ajungă la parter 
înainte de plecarea copiilor. Voia să vadă costumele lor şi să-i 
umple de uimire cu al ei. Tocmai ajunsese în capul scării când se 
spărsese castronul de sticlă, făcând-o să se oprească în loc. De 
pe treapta de sus, privise neputincioasă cum mama ei începuse 
sa se lupte cu un bărbat care purta o mască asemănătoare cu 
chipul unui şarpe. 

După şocul iniţial, Nikki alergă pe hol până la dormitorul 
părinţilor şi ridică telefonul. Dar nu se auzea nici un ton. Linia 
era moartă. Goni înapoi pe hol şi, cu prudenţă, se uită peste 
balustrada scării tocmai la timp ca să-i vadă pe mama ei şi pe 
bărbatul acela dispărând în camera de zi. 


427 


Înaintând până în capătul de sus al scării, Nikki se uită în jos. 
Puşca de vânătoare stătea rezemată în spatele stâlpului de la 
picioarele scării. 

Fetiţa fu nevoită să sară înapoi, ca să nu fie văzută, când 
mama ei şi bărbatul-reptilă reapărură din camera de zi. Le auzi 
paşii zdrobind cioburile de sticlă ale castronului cu dulciuri. Apoi, 
zgomotul paşilor încetă. Nikki auzea numai glasuri înăbuşite. 

Se strădui să strecoare iarăşi o privire pe deasupra marginii 
scării. li văzu, pe mama ei şi pe bărbat, reapărând vreme de o 
clipă din camera de zi şi dispărând apoi pe coridorul central, în 
direcţia bucătăriei. Se aplecă puţin mai mult şi se uită iar cu 
precauţie la puşca de vânătoare de jos. Arma era tot acolo. 
Fetiţa începu să coboare scara, dar, oricât de încet s-ar fi 
mişcat, fiecare treaptă scârţâia sub apăsarea celor treizeci şi 
două de kilograme ale trupului ei uşor. 

Ajunsese abia la jumătatea scării când îi auzi, pe Angela şi pe 
intrus, revenind pe coridor. Cuprinsă de panică, o luă la fugă 
înapoi, în susul scării şi parţial pe coridorul de la etaj. Se opri, cu 
gând să se întoarcă la capătul de sus al scării, ca pe urmă, când 
nu va mai exista pericolul de a fi zărită, să coboare în holul de la 
parter. Insă spre groaza ei, Angela şi bărbatul acela începură să 
urce scara. 

Nikki parcurse în goană restul coridorului şi se năpusti în 
dormitorul principal, ascunzându-se într-unul din dulapuri. În 
peretele din spate al acestuia se afla o altă uşă, care dădea într- 
un mic coridor ce făcea legătura cu magazia. Din el se 
deschideau câteva încăperi cu rol de cămară. La capătul 
coridorului se afla o scară îngustă, în spirală, care ducea în jos, 
spre vestibulul cu pământ pe jos. 

Cobori în goană această scară, apoi străbătu bucătăria şi 
coridorul de la parter şi, în cele din urmă, ajunse în hol. Se 
repezi să ia puşca. O verifică, aşa cum o învățase mama ei, 
uitându-se dacă în magazie era un cartuş. Era. Trase siguranţa. 

Exaltarea ei se preschimbă rapid în nedumerire. Acum, că 
avea puşca în mână, nu ştia ce să facă în continuare. Mama ei îi 
explicase că puşca împrăştia alice pe o rază mare. Nu era 
nevoie să ţinteşti cu prea mare precizie - ai nimeri aproape tot 
ce s-ar afla în direcţia în care era îndreptată. Problema o 


428 


constituia mămica ei. Nikki nu voia s-o nimerească pe ea. 

Fetiţa nu dispuse decât de puţin timp pentru a cugeta la 
dilema sa. Aproape imediat, îl auzi pe intrus silind-o pe mama ei 
să revină pe coridorul de la etaj şi să coboare scara principală. 
Nikki se retrase spre bucătărie. Nu ştia dacă să se ascundă sau 
dacă să fugă din casă, la vecini. 

Înainte ca Nikki să apuce să ia o decizie, mama ei apăru în 
hol, împiedicându-se şi căzând când cobori ultimele câteva 
trepte. Din câte se părea, fusese îmbrâncită. Chiar în spatele ei 
venea omul-reptilă. Sub ochii lui Nikki, nemernicul îi dădu cu 
cruzime Angelei încă un ghiont, care o azvârli prin arcada dintre 
încăperi până în camera de zi. În mâna lui dreaptă era pistolul. 

Bărbatul porni după mama ei. Se afla la aproximativ şase 
metri depărtare de Nikki, care ţinea puşca la nivelul mijlocului 
său. Mâna stângă strângea magazia, iar degetele dreptei 
înconjurau patul armei. Arătătorul era pe trăgaci. 

În timp ce mergea, intrusul întoarse o clipă capul în direcţia 
lui Nikki, apoi avu o reacţie întârziată. Începu să-şi ridice 
revolverul în direcţia ei. Nikki închise ochii şi apăsă pe trăgaci. 

Zgomotul exploziei produse de puşca de vânătoare răsună 
oribil în holul acela îngust. Reculul armei o făcu pe Nikki să cadă 
pe spate, dar ea se încăpăţână să ţină în continuare puşca în 
mâini. Recăpătându-şi echilibrul îndeajuns cât să se ridice în 
şezut şi folosindu-şi întreaga forţă, armă încă o dată puşca. 
Urechile îi ţiuiau atât de tare, încât nu auzi pocnetul metalic 
făcut de puşcă în clipa în care un nou proiectil îşi luă locul, iar 
cartuşul utilizat fu aruncat afară. 

Deodată, din ceața de fum apăru Angela, venind dinspre 
bucătărie. Imediat după explozie, ea fugise din camera de zi 
într-acolo, luând-o după aceea în goană îndărăt şi revenind pe 
coridorul principal. Smulse puşca din mâinile lui Nikki, care fu 
foarte bucuroasă să renunţe la ea. 

Din camera de zi, auziră zgomotul deschiderii unei uşi trântite 
de perete, urmat de o linişte totală. 

— Eşti teafără? o întrebă Angela în şoaptă pe Nikki. 

— Aşa cred, răspunse fetiţa. 

Angela o ajută să se ridice în picioare, apoi o îndemnă s-o 
urmeze. Amândouă înaintară încet către hol. Trecură cu 


429 


prudenţă pe lângă arcada ce ducea spre camera de zi, văzând 
priveliştea stricăciunilor produse de împuşcătura lui Nikki. O 
parte din alice erau împlântate în peretele lateral al arcadei. 
Restul încărcăturii sfărâmase alte patru ochiuri de geam ale 
ferestrei boltite din camera de zi - aceeaşi fereastră care fusese 
izbită de cărămidă. Apoi ocoliră baza scării, încercând să evite 
cioburile de sticlă spartă. Când se apropiară de arcada prin care 
se intra în camera de zi a familiei, simţiră un curent de aer rece. 
Angela ţinu iar puşca în poziţie de tragere. Înaintând amândouă 
cu prudenţă, Angela şi Nikki descoperiră sursa curentului: una 
din uşile cu geam care dădeau spre terasă era deschisă şi se 
rotea lent înainte şi înapoi, împinsă de vântul uşor al serii. 

Cu Nikki ţinându-se de o gaică a cordonului Angelei, se 
îndreptară către uşa deschisă. Se uitară afară, spre conturul 
întunecat al şirului de arbori ce mărginea proprietatea lor. 
Vreme de câteva clipe stătură absolut nemişcate, încordându-şi 
auzul, să prindă orice eventual zgomot. Tot ce auziră fu lătratul 
îndepărtat al unui câine, urmat de riposta lui Rusty, din şopronul 
de afară. Nu se vedea nici ţipenie de om. 

Angela închise uşa şi o încuie. Continuând să ţină strâns 
puşca în mână, se aplecă şi o îmbrăţişă pe Nikki cu toată 
puterea de care era capabilă. 

— Eşti o eroină, îi zise. Aşteaptă până când o să-i povestim 
tatălui tău. 

— Nu ştiam ce să fac, spuse Nikki. N-am vrut să nimeresc 
fereastra. 

— Fereastra nu contează, replică Angela. Te-ai descurcat 
formidabil de bine. 

Ducându-se la telefon, Angela avu surpriza de a constata că 
era mort. 

— Nici cel din dormitorul vostru nu funcţionează, spuse Nikki. 

Angela se cutremură. Intrusul avusese grijă ca mai întâi să le 
taie firele telefonice. Nici nu-i venea să se gândească la ce s-ar 
fi putut întâmpla dacă n-ar fi fost Nikki. 

— Trebuie să ne încredinţăm că individul nu mai este aici, zise 
Angela. Hai, vino să cercetăm casa. 

Împreună, trecură prin sufragerie în bucătărie. Verificară 
vestibulul şi cele două cămări mici. Revenind în bucătărie, se 


430 


întoarseră prin coridorul central în holul de la intrare. 

În timp ce Angela se gândea dacă să controleze sau nu şi 
etajul, se auzi iar soneria de la uşă, făcându-le pe amândouă să 
tresară puternic. 

Uitându-se prin fantele aflate de o parte şi de alta a uşii, 
Angela şi Nikki văzură un grup de copii costumaţi ca vrăjitoare şi 
stafii, stând în veranda casei lor. 


David intră cu maşina pe aleea de acces spre casă. Fu mirat 
să remarce că toate luminile erau aprinse. Apoi zări un grup de 
adolescenţi sărind jos de pe verandă, luând-o la fugă peste 
peluză şi făcându-se nevăzuţi printre arborii care mărgineau 
proprietatea. 

David opri maşina. Constată că uşa lor de intrare era mânjită 
cu ouă crude. Ferestrele fuseseră date cu săpun, iar dovleacul- 
lanternă zăcea sfărâmat. Fu cât pe-aci să alerge după copii, dar 
decise că şansele de a-i găsi pe întuneric erau destul de slabe. 
„Copii afurisiţi!” înjură cu voce tare. Însă atunci observă că şi 
alte geamuri de la fereastra camerei de zi fuseseră sparte. 

— Ei drăcia dracului! exclamă el. Chiar c-au mers prea 
departe. 

Cobori din maşină şi se duse la uşa de intrare. Acolo era o 
adevărată mizerie. Pe faţada casei se azvârlise nu numai cu 
ouă, ci şi cu roşii. 

Dar abia când dădu peste cioburile de sticlă şi dulciurile 
împrăştiate pe pardoseală deveni îngrijorat de-a binelea. 
Străbătut deodată de un junghi de teamă pentru familia lui, le 
strigă pe nume, pe Angela şi pe Nikki. 

Aproape imediat, apărură amândouă în capătul de sus al 
scării. Angela ţinea în mâini puşca de vânătoare. Nikki izbucni în 
plâns şi, coborând scara în fugă, se repezi în braţele lui David. 

— Avea un revolver, reuşi ea să-i spună lui David, printre 
sughiţuri de plâns. 

— Cine avea un revolver? întrebă David, din ce în ce mai 
alarmat. Ce s-a întâmplat? 

Angela cobori o parte din scară şi se aşeză pe o treaptă. 

— Am avut un musafir, zise ea. 

— Cine? 


431 


— Nu ştiu. Purta o mască de Halloween. Şi avea o armă 
manevrabilă cu o singură mână. 

— Dumnezeule! exclamă David. Niciodată n-ar fi trebuit să vă 
las singure aici. Imi pare rău. 

— Nu-i vina ta, spuse Angela. Dar constat că ai venit mai 
târziu decât zisesei când mi-ai telefonat. 

— Obţinerea copiilor după fişele medicale a durat mai mult 
decât mă aşteptasem, îi explică David. Am încercat să te sun de 
pe drum, dar telefonul era întruna ocupat. Când am verificat la 
centrală, mi s-a spus că era deranjat. 

— Cred că i-au fost tăiate firele în mod intenţionat, zise 
Angela. Probabil, de către intrus. 

— Ai chemat poliţia? întrebă David. 

— Cum era să chem poliţia, dacă nu aveam telefon? se răsti 
Angela. 

— lartă-mă. Nu m-am gândit. 

— Tot ce-am făcut după ce individul a luat-o la goană a fost 
să stăm ghemuite la etaj, spuse Angela. Eram îngrozite la 
gândul că ar putea veni înapoi. 

— Unde-i Rusty? întrebă David. 

— L-am închis în şopron mai pe la începutul după-amiezii, 
deoarece devenise hiperexcitat, cu atâţia colindători care 
veneau la uşa noastră. 

— O să aduc telefonul meu portabil din maşină şi dacă tot ies 
din casă, îl voi aduce şi pe Rusty, spuse David, strângând ultima 
oară umărul lui Nikki, în semn de încurajare. 

În curte, văzu acelaşi grup de adolescenţi, grăbindu-se să se 
împrăştie. 

— Aţi face mai bine să vă duceţi dracului departe de-aici! 
răcni el în noapte. 

Când se înapoie cu telefonul şi cu Rusty, Angela şi Nikki îl 
aşteptau în bucătărie. 

— Afară este o ceată de adolescenţi, zise David. Au făcut o 
mizerie îngrozitoare pe verandă. 

— Cred că din cauză că nu răspundeam la uşă, spuse Angela. 
Toţi colindătorii cu „poznă-sau-trataţie” au fost nevoiţi să plece 
cu mâna goală. Mă tem că, neoferind trataţii, ne-am luat partea 
de pozne. In comparaţie cu primejdia care ne pândea, crede-mă 


432 


că ei nu înseamnă nimic. 

— Nu chiar nimic, replică David. Au mai spart câteva geamuri 
de la fereastra cu arcadă. 

— Fereastra a spart-o Nikki, zise Angela, strângându-şi fiica în 
braţe. Ea este eroina noastră. 

Apoi Angela îi relată ce se petrecuse, de fapt. Lui David 
aproape că nu-i venea să creadă prin ce primejdie trecuse 
familia lui... Nu era în stare să-şi imagineze ce lucruri 
înspăimântătoare s-ar fi putut întâmpla. Când un nou tir de ouă 
crude împroşcă uşa de la intrare, mânia lui spori. Alergând în 
hol, deschise uşa de perete, cu intenţia de a prinde vreo doi 
copii. Angela îl reţinu. Nikki încerca să-l stăpânească pe Rusty. 

— Ei n-au nici o importanţă, zise Angela, ai cărei ochi se 
umplură de lacrimi. 

Văzându-şi soţia în pragul unei crize nervoase, David închise 
uşa. Nu avea nici o dificultate în a-şi cunoaşte priorităţile. Se 
strădui s-o consoleze pe Angela pe cât îi stătea în puteri. Ştia că 
alergând după copii n-ar realiza nimic; doar şi-ar descărca 
nervii, încercând să-şi domolească sentimentul de vinovăţie. 

O trase şi pe Nikki lângă el şi stătu cu amândouă pe 
canapeaua familiei. De îndată ce Angela se mai linişti, David îşi 
folosi telefonul mobil ca să cheme poliţia. Cât timp aşteptară 
sosirea reprezentanţilor ordinii publice, David se blestemă că le 
lăsase pe Angela şi pe Nikki singure. 

— În aceeaşi măsură a fost şi vina mea, spuse Angela. Ar fi 
trebuit să-mi dau seama din vreme că eram în pericol. 

Apoi recunoscu că tentativa de viol a cărei victimă fusese ar fi 
putut să fie şi o tentativă de omor. Mărturisi că îi expusese lui 
Calhoun această supoziţie şi că el înclinase să fie de aceeaşi 
părere cu ea. 

— De ce nu mi-ai spus nimic despre toate astea? o întreba 
David. 

— Ar fi trebuit s-o fac, recunoscu Angela. Îmi pare rău. 

— Măcar am învăţat că nu trebuie să avem secrete unul faţă 
de celălalt. Dar ce-i cu Calhoun? Ai mai avut vreo veste de la el? 

— Nu. l-am lăsat şi un mesaj, aşa cum ai sugerat tu. Ce am 
putea face? 

— Nu ştiu, spuse David, ridicându-se în picioare. Până una 


433 


alta, hai să aruncăm o privire la fereastra aia spartă. 

Poliţia nu se grăbi. Ca să sosească, le trebui aproape trei 
sferturi de ceas. Spre părerea de rău a Angelei şi a lui David, 
Robertson în persoană îşi făcu apariţia în uniformă de gală. 
Angela se simţi ispitită să-l întrebe dacă acela era costumul lui 
de Halloween. Era însoţit de adjunctul său, Carl Hobson. 

Când intră prin uşa din faţă, Robertson se uită la gunoaiele de 
pe verandă şi remarcă fereastra spartă. Ţinea în mână câteva 
foi de hârtie, prinse cu cleme pe un suport. 

— Ce-i cu voi, oameni buni, aveţi o mică problemă? întrebă el. 

— Nu-i deloc mică, e majoră, replică Angela. 

Apoi descrise tot ce se întâmplase, din momentul în care 
apăruse intrusul şi până la sosirea lui David. 

Era evident că Robertson nu prea avea răbdare să asculte 
istorisirea Angelei. În timp ce ea explica tot ce se petrecuse, el 
se foia, dându-şi ochii peste cap pentru a-şi exprima, spre 
folosul adjunctului său, convingerea că totul era o prostie. 

— Bun, dar eşti sigură că era un revolver adevărat? întrebă el. 

— Bineînţeles că era adevărat, zise Angela, exasperată. 

— Poate că era doar un pistol-jucărie, un accesoriu al unui 
costum. Eşti sigură că nu era vorba, pur şi simplu, de „poznă- 
sau-trataţie”? insistă Robertson, făcându-i cu ochiul lui Hobson. 

— Stai dracului o clipă! interveni David în conversaţie. Nu-mi 
place ce aud aici. Sunt pe cale să capăt impresia clară că 
dumneata nu iei lucrurile acestea în serios. Individul acela avea 
un revolver. Aici s-au comis acte de violenţă. La dracu'! Chiar şi 
o parte din fereastra cu arcadă a fost spartă. 

— Să nu strigi la mine! ripostă Robertson. Buna dumitale soţie 
a recunoscut deja că drăgălaşa dumitale fiică a fost cea care a 
spart geamul, nu presupusul intrus. Şi dă-mi voie să-ţi mai spun 
ceva: există o ordonanţă prin care se interzice tragerea cu o 
puşcă de vânătoare în interiorul limitelor oraşului, excepţie 
făcând cazul în care fapta se săvârşeşte la marginea gropii de 
gunoi municipale. 

— leşi dracului afară din casa mea! strigă furios David. 

— O voi face cu plăcere, zise Robertson, îndemnându-l pe 
Hobson să-l preceadă. La uşă, se opri. Daţi-mi voie să vă ofer un 
sfat, oameni buni. Voi nu sunteţi o familie simpatizată în oraşul 


434 


ăsta şi lucrurile s-ar putea înrăutăţi şi mai mult, dacă trageţi în 
vreun copil nevinovat care vine după dulciuri. Să vă ferească 
Dumnezeu dacă aţi nimeri un copil! 

David se repezi la uşă şi o trânti în urma lui Robertson, de 
îndată ce idiotul trecuse dincolo de prag. 

— Ticălosul! exclamă el, fierbând de furie. Ei bine, măcar nu 
ne mai facem iluzii cu privire la poliţia locală. Nu ne putem 
aştepta la nici un ajutor din partea lor. 

Angela îşi strânse braţele în jurul pieptului, luptându-se să-şi 
reţină un nou val de lacrimi. 

— Ce dezastru! se văită, clătinând din cap. 

David se apropie de ea şi se strădui s-o consoleze. Trebuia s-o 
liniştească şi pe Nikki, speriată după schimbul de cuvinte dure 
dintre tatăl ei şi şeful poliţiei. 

— Crezi că ar fi bine să rămânem aici în noaptea asta? îl 
întrebă Angela. 

— Unde ne-am putea duce la o asemenea oră? replică David. 
Părerea mea e că ar trebui să rămânem. Ne putem lua măsuri 
de siguranţă, ca să nu mai avem şi alţi vizitatori. 

— Presupun că ai dreptate, spuse Angela, oftând. Ştiu că eu 
nu gândesc limpede. Niciodată n-am fost atât de îngrijorată. 

— Ţi-e foame? o întrebă David. 

— Nu chiar, răspunse ea, înălţând din umeri. Dar cu puţin 
înainte de a se întâmpla toate astea tocmai mă apucasem să 
pregătesc masa de seară. 

— Ei bine, eu sunt mort de foame, declară David. N-am 
mâncat nimic la prânz. 

— E-n ordine, zise Angela. Nikki şi cu mine o să încropim ceva. 

David sună la societatea de telefoane şi anunţă că telefonul 
lor era deranjat. Când preciză că era medic, cei de la telefoane 
fură de acord să trimită un depanator cât mai repede posibil. 
După aceea, David ieşi afară şi se duse la şopron, în care găsi 
câteva lanterne cu care să realizeze un iluminat exterior 
suplimentar. Când termină, întregul exterior al casei era scăldat 
într-o lumină strălucitoare. 

Depanatorul de la telefoane sosi în timp ce mâncau. Omul 
stabili repede că problema se afla în exterior - circuitul telefonic 
fusese retezat chiar în locul în care intra în casă. Câtă vreme 


435 


tehnicianul lucră, Wilsonii îşi continuară cina. 

— Nu pot să sufăr Halloween-ul, zise depanatorul, când veni 
la uşă să anunţe că telefonul era în stare de funcţionare. 

David îi mulţumi pentru că plecase de acasă într-o noapte de 
duminică. 

După cină, David se ocupă de luarea unor măsuri de siguranţă 
suplimentare. Mai întâi, închise, cu scânduri, o parte din 
fereastra boltită din camera de zi. Apoi făcu un tur de control 
prin întreaga casa, pentru a se încredința ca toate uşile şi 
ferestrele erau încuiate. 

Deşi fusese exasperanta, vizita poliţiei avusese un efect 
benefic. După trecerea pe acolo a apărătorilor ordinii publice, 
adolescenţii cei sâcâitori renunţaseră la campania lor de 
hărţuială. După câte se părea, simpla vedere a vehiculului de 
patrulare fusese de ajuns ca să-i sperie şi să-i convingă s-o 
şteargă de-acolo. Pe la nouă seara, Wilsonii se adunaseră în 
camera lui Nikki, pentru terapia ei respiratorie. 

După ce Nikki se duse la culcare, David şi Angela se retraseră 
în camera de zi a familiei, ca sa cerceteze materialul adus de 
David de la Boston. In chip de ajutor suplimentar pentru 
asigurarea pazei, David, vrând să profite de auzul fin al câinelui, 
îl îndemnă pe Rusty să abandoneze camera lui Nikki, în care 
dormea de obicei şi să rămână cu ei în camera de zi. De 
asemenea, păstră puşca de vânătoare la îndemână. 

— Ştii ce cred eu? îl întrebă Angela pe David, în timp ce 
acesta deschidea plicul care conţinea fişele medicale. Cred că 
individul care a venit aici în seara asta este aceeaşi persoană 
care se ascunde în spatele eutanasiei şi a uciderii lui Hodges. 
Sunt convinsă de acest lucru. E singura explicaţie raţională. 

— Sunt de acord cu tine. Şi cred că suspectul nostru cel mai 
bun e Clyde Devonshire. Citeşte asta, zise David, dându-i 
Angelei fişa medicală a lui Devonshire. 

Ea o parcurse repede. Când ajunse aproape de sfârşit, 
exclamă: 

— Dumnezeule, este seropozitiv! 

— Ceea ce înseamnă că are el însuşi o boală potenţial 
mortală, zise David, întărindu-şi spusele printr-o înclinare a 
capului. Cred că ne aflăm în prezenţa unui suspect serios, mai 


436 


ales dacă adaugi la situaţia lui de om infectat cu HIV şi celelalte 
informaţii, ca, de exemplu, faptul că a fost arestat în faţa casei 
lui Jack Kevorkian. În mod evident, îl interesau foarte mult 
incitările la sinucidere. Cine ştie? E posibil ca acest interes să se 
extindă la eutanasie. Tipul este un asistent medical cu calificare 
profesională, aşa că are priceperea medicală necesară şi lucra 
într-un spital, deci avea accesul asigurat şi dacă asta nu e de 
ajuns, are un cazier penal pentru viol. S-ar putea să fie el 
violatorul cu mască de schi. 

Angela dădu aprobator din cap, dar era tulburată. 

— Singura problemă în toată povestea asta, zise ea, este că 
nu există decât dovezi circumstanţiale. Tu l-ai cunoaşte pe 
Clyde Devonshire dacă l-ai vedea? 

— Nu, răspunse David. 

— Mă întreb dacă aş fi în stare să-l identific după înălţime sau 
după timbrul glasului, zise Angela. Mă cam îndoiesc. Niciodată 
n-aş fi absolut sigură. 

— Ei bine, să trecem mai departe, propuse David. Următorul 
candidat în ordinea şanselor de a fi adevăratul criminal este 
Werner Van Slyke. Aruncă o privire la anamneza lui. 

Cu aceste cuvinte, David îi dădu Angelei fişa medicală a lui 
Van Slyke, care era considerabil mai voluminoasă decât cea a 
lui Devonshire. 

— Vai de mine! exclamă Angela, când o termină de citit. Ce 
de lucruri nu ştim în legătură cu unii oameni! 

— Ce părere ai despre el ca suspect? întrebă David. 

— Este un caz interesant de afecţiune psihică, conveni 
Angela. Dar nu cred că el e cel pe care-l căutăm. Un individ cu 
dereglări  schizo-afective cu manifestări maniacale şi cu 
paranoia nu este acelaşi lucru cu un bolnav psihic antisocial. 

— Dar nu trebuie neapărat să fii antisocial pentru a avea 
concepţii greşite cu privire la eutanasie. 

— Asta-i adevărat, spuse Angela. Însă simplul fapt că o 
persoană este bolnavă mental nu înseamnă că este şi criminală. 
Dacă Van Slyke ar avea un vast trecut criminal sau dacă ar fi 
avut cândva un comportament violent, situaţia ar fi alta. De 
vreme ce nu acesta e cazul, nu cred că el se situează prea sus 
pe lista suspecţilor. În afară de asta, poate că ştie multe despre 


437 


submarine nucleare, dar în materie de medicină nu posedă 
cunoştinţe sofisticate. Cum ar reuşi să ucidă o serie întreagă de 
pacienţi folosind o metodă pe care nici chiar tu nu poţi s-o 
identifici, dacă nu are calificarea de specialitate în domeniul 
ocrotirii sănătăţii? 

— De acord, dar uită-te la materialul acesta, pe care l-am 
căpătat astăzi de la Robert, zise David, înmânându-i Angelei 
foaia de hârtie pe care erau enumerate diversele conturi 
bancare din Albany şi Boston ale lui Van Slyke. 

— De unde naiba obţine banii ăştia? se miră Angela. Crezi că 
au vreo legătură cu problemele noastre? 

— lată o întrebare bună, spuse David, ridicând din umeri. 
Robert nu crede aşa ceva. El a sugerat că s-ar putea ca Van 
Slyke să fie vârât în afaceri cu droguri. Ştim că în oraş există 
marijuana, aşa că e posibil. 

Angela încuviinţă printr-o înclinare a capului. 

— Dacă explicaţia n-ar fi drogurile, situaţia ar fi de-a dreptul 
amenințătoare, zise David. 

— De ce? 

— Să presupunem că Van Slyke e cel care îi ucide pe aceşti 
oameni. Dacă nu vinde droguri, ar însemna că este plătit pentru 
fiecare omor. 

— Asta-i o idee oribilă, spuse Angela. Dar, dacă acesta ar fi 
cazul, ne-am întoarce în punctul din care am plecat. Tot n-am şti 
cine se ascunde în spatele acestor crime. Cine l-ar plăti şi de ce? 

— Eu aş continua să bănuiesc că e vreun ucigaş cu o greşită 
concepţie despre milă, zise David. Toate victimele lui sufereau 
de boli potenţial mortale. 

— Cred că devenim prea speculativi, spuse Angela. Am 
obţinut prea multe informaţii şi acum ne străduim să le 
introducem pe toate în una şi aceeaşi teorie. Probabil că 
majoritatea informaţiilor nu au nici o legătură cu problema 
noastră. 

— Foarte posibil să ai dreptate. Dar tocmai mi-a venit o idee. 
Dacă am stabili că Van Slyke este făptaşul, problemele lui de 
deranjament psihic ar putea lucra în favoarea noastră. 

— Ce vrei să spui? întrebă Angela. 

— Van Slyke a avut o criză de natură psihică atunci când se 


438 


afla în condiţiile de stres ale unei gărzi pe un submarin. Nu mi se 
pare nimic surprinzător că i s-a întâmplat aşa ceva. Şi eu aş fi 
putut avea o astfel de criză. Oricum, când a avut acea criză, a 
manifestat simptome de paranoia şi s-a întors împotriva 
persoanelor care în mintea lui  întruchipau autoritatea. 
Anamneza lui arată că a mai făcut asta şi altă dată. Dacă noi l- 
am înfrunta, sunt sigur că s-ar stresa. Atunci i-am putea stârni 
paranoia împotriva celui care îl plăteşte. Tot ce am avea de 
făcut ar fi să spunem că acest - citez - „personaj autoritar” 
intenţionează să-l lase pe Van Slyke să încaseze tot blamul dacă 
s-ar întâmpla ca lucrurile să meargă prost. Şi de vreme ce noi 
discutăm cu el, este evident că lucrurile merg prost. 

Angela îl fulgeră pe David cu o privire plină de neîncredere. 

— Uneori mă uimeşti, zise ea. Mai ales prin faptul că te crezi 
atât de raţional. Asta-i cea mai întortocheată şi mai ridicolă idee 
pe care-am auzit-o vreodată. Din anamneza lui Van Slyke reiese 
că el are tulburări maniacale cu înclinaţie spre violenţă. Şi tu 
sugerezi că ai putea, în deplină siguranţă, să trezeşti paranoia 
schizofrenică a acestui individ? Este absurd. Tipul ar exploda 
într-o criză de violenţă, care s-ar îndrepta împotriva tuturor şi, în 
special, împotriva ta. 

— A fost doar o idee, spuse David, pe un ton defensiv. 

— Ei bine, n-am de gând să mă omor cu firea, zise Angela. 
Toate astea sunt discuţii prea speculative şi teoretice. 

— De acord, spuse David, împăciuitor. Următorul candidat 
este Peter Ullhof. In mod evident, el are calificarea profesională 
necesară. Faptul că a fost arestat în legătură cu problema 
avorturilor te face să te gândeşti că are unele convingeri 
puternice cu privire la aspectele morale din domeniul medicinii. 
Insă în afară de asta, nu prea mai e nimic altceva. 

— Dar cum e cu Joe Forbs? întrebă Angela. 

— Singurul lucru care-l face să fie suspect este lipsa lui de 
iscusinţă în a se ocupa de propriile-i probleme financiare, 
răspunse David. 

— Şi ce-i cu ultima persoană? Claudette Maurice? 

— Ea este curată. Atâta doar că sunt curios să ştiu unde are 
ea tatuajul. 

— Sunt extenuată, se plânse Angela, aruncând pe măsuţa 


439 


pentru cafea hârtiile pe care le ţinuse în mână. Poate că, după o 
noapte de somn bun, ne va veni vreo idee. 


440 


25 


Luni, 1 noiembrie 


NIKKI SE TREZI ÎN MIEZ DE NOAPTE CU UN ALT COŞMAR şi 
sfârşi prin a se culca în dormitorul mare. David şi Angela avură 
un somn agitat. Chiar şi Rusty părea incapabil să doarmă adânc, 
mârâind şi lătrând în câteva rânduri în cursul nopţii. De fiecare 
dată David sărea din pat şi înşfăca puşca, dar de tot atâtea ori 
alarma se dovedea a fi fost falsă. 

În dimineaţa următoare, singurul punct luminos fu starea 
sănătăţii lui Nikki. Plămânii ei erau perfect degajaţi. Cu toate 
acestea, Wilsonilor nici nu le trecu prin minte s-o trimită la 
şcoală. 

Încercară din nou să-l sune pe Calhoun, dar nu auziră decât 
robotul, cu acelaşi mesaj. Discutară dacă să apeleze sau nu la 
poliţie în legătură cu detectivul, însă nu se putură decide. Erau 
conştienţi de faptul că nu-l cunoşteau pe Calhoun chiar atât de 
bine, că purtarea lui era excentrică şi că ei trăgeau, probabil, 
concluzii pripite. De asemenea, ţinând seama de experienţele 
pe care le avuseseră cu cei de la poliţie, mai ales în noaptea 
precedentă, nu prea îi îndemna inima să facă apel la poliţia 
locală. 

— Singurul lucru pe care-l ştiu, zise Angela, este că nu vreau 
să-mi mai petrec încă o noapte în casa asta. Poate că ar trebui 
să împachetăm totul şi să plecăm, lăsând oraşul acesta să-şi 
vadă de şiretlicurile şi tainele lui. 

— Dacă ne-am gândi să facem asta, mai bine l-aş suna pe 
Sherwood, sugeră David. 

— Chiar aşa să şi faci, îl încurajă Angela. Vorbesc serios când 
afirm că nu vreau să mai petrec nici o noapte aici. 

David telefona la bancă, să programeze o audienţă la 
preşedinte. Prima „fereastră” disponibilă era chiar în acea după- 
amiază, la ora trei fix. Deşi David ar fi preferat ca întrevederea 


441 


să aibă loc mai devreme, se mulţumi cu ce se putea. 

— Ar trebui cu adevărat să discutăm cu un avocat, zise 
Angela. 

— Ai dreptate, spuse David. Hai să-l sunăm pe Joe Cox. 

Joe era un bun prieten de-al lor. Era totodată unul dintre cei 
mai iscusiţi avocaţi din Boston. Când Angela sună la biroul lui, i 
se spuse că Joe nu era disponibil; era la tribunal şi aşa avea să 
fie pe toată durata zilei. Angela lăsă un mesaj în sensul că avea 
să revină. 

— Unde ne vom petrece noaptea? întrebă ea, după ce închise 
telefonul. 

— Cei mai apropiaţi prieteni ai noştri sunt Yansenii, zise 
David. Şi asta nu înseamnă prea mult. Eu n-am mai întreţinut 
relaţii amicale cu Kevin de când cu partida aceea ridicolă de 
tenis şi nu vreau să apelez acum la el. Presupun că ar trebui să-i 
sun pe părinţii mei, încheie el, oftând. 

— Mă temeam să-ţi sugerez eu acest lucru, mărturisi Angela. 

David telefonă la Amherst, în New Hampshire şi o întrebă pe 
mama lui dacă puteau să vină la ei pentru câteva zile, 
explicându-i că aveau unele probleme cu casa. Mama lui fu 
încântată. Venirea lor nu i-ar deranja absolut deloc. Ba chiar 
declară că abia aştepta să-i revadă. 

Angela mai încercă să ia legătura prin telefon cu Calhoun, tot 
fără succes. Drept urmare, propuse să ia maşina şi să se ducă la 
el acasă, la Rutland; nu era foarte departe. David fu de acord, 
aşa că toţi cei trei Wilsoni urcară în Volvo şi porniră la drum. 

— Acolo este, spuse Angela când se apropiară de locuinţa lui 
Calhoun. 

David trase maşina în zona de parcare din faţa şopronului 
destinat  adăpostirii furgonetei. Fură imediat dezamăgiţi. 
Speraseră să se liniştească, dar nu se întâmplă aşa. In mod 
evident, nu era nimeni acasă: pe treapta de la intrare se afla un 
teanc de ziare adunat în decurs de două zile. 

In drumul lor de înapoiere la Bardet, discutară despre detectiv 
şi constatară că acum erau şi mai nedecişi. Angela menţionă că, 
după ce îl angajase, el nu luase legătura cu ea vreme de câteva 
zile. În cele din urmă, se hotărâră să mai aştepte o zi. Dacă într- 
un răstimp de douăzeci şi patru de ore nu vor reuşi să dea de el, 


442 


aveau să se ducă la poliţie. 

De cum ajunseră acasă, Angela se apucă să facă bagajele 
pentru o şedere la părinţii lui David. Nikki o ajută şi ea. În timp 
ce ele se ocupau cu asta, David luă cartea de telefoane şi căută 
adresele celor cinci angajaţi ai spitalului, purtători ai unor 
tatuaje. După ce şi le notă, cobori la parter şi-i spuse Angelei că 
intenţiona să patruleze prin faţa locuinţelor lor, doar pentru a-şi 
da seama de condiţiile lor de trai. 

— Nu vreau să te duci nicăieri, protestă Angela pe un ton 
sever. 

— De ce nu? întreba David, mirat de reacţia ei. 

— În primul rând, nu vreau să rămân aici singură, îi explică 
ea. In al doilea, acum ne-am dat seama că afacerea asta e 
primejdioasă. Nu vreau ca tu să dai târcoale unui posibil ucigaş. 

— De acord, spuse David, împăciuitor. Primul tău motiv este 
pe deplin suficient. Nu era nevoie să-mi dai două. Nu cred că ai 
avea de ce să fii neliniştită la gândul de a fi lăsată singură acasă 
la această oră a dimineţii. Cât despre primejdia care m-ar paşte, 
probabil că la vremea asta oamenii aceia sunt la serviciu. 

— Poate că asta nu e de ajuns, replică Angela. De ce nu ne 
dai o mână de ajutor la încărcarea bagajelor în maşină? 

Până să termine ei treaba, se făcuse aproape amiază. După 
ce se încredinţară că toate uşile casei erau încuiate, urcară toţi 
trei în Volvo. Rusty sări lângă Nikki. 


Jeannie Wilson, mama lui David, îi întâmpină cu căldură şi-i 
făcu să se simtă ca acasă. Tatăl lui David, Albert, era plecat la 
pescuit pentru o zi şi nu avea să se înapoieze decât în seara 
aceea. 

După ce-şi căraseră toate lucrurile în casă, Angela se lăsă să 
cadă pe patul acoperit cu o pătură din camera de oaspeţi. 

— Sunt moartă de oboseală, declară ea. Aş fi în stare să 
adorm chiar în clipa asta. 

— Ce te opreşte? replică David. Nu este nevoie să ne 
întoarcem amândoi ca să vorbim cu Sherwood. 

— Nu te-ar deranja? 

— Absolut deloc, o asigură David, ridicând colţul cuverturii şi 
îndemnând-o să se strecoare dedesubt. 


443 


Când închise uşa, o auzi sfătuindu-l să conducă atent, dar 
somnul îi împleticea de pe acum limba. 

David le informă, pe mama sa şi pe Nikki, că Angela trăgea un 
pui de somn. Sugeră ca şi Nikki să-i urmeze exemplul, însă fetiţa 
se apucase deja, cu mult entuziasm, să facă prăjituri împreună 
cu bunica ei. Explicând că el avea fixată o întâlnire la Bartlet, 
David se duse la maşină. 

Când ajunse înapoi în oraş, David constată că dispunea de un 
răgaz de trei sferturi de ceas până la ora programată pentru 
audienţă. Trase maşina la marginea drumului şi scoase lista cu 
angajaţii spitalului posesori de tatuaje şi cu adresele lor. Cea 
mai apropiată era cea a lui Clyde Devonshire. Simţindu-se puţin 
vinovat, porni motorul şi se îndreptă spre locuinţa acestuia. Îşi 
justifica decizia spunându-şi că temerile Angelei erau nefondate, 
în plus, el nu avea de gând să întreprindă nimic, voia doar să 
arunce o privire. 

Fu surprins când la adresa care figura pe listă în dreptul lui 
Devonshire găsi un magazin de articole sanitare şi mărunţişuri. 
Parcă în faţa clădirii, cobori din maşină şi intră în prăvălie. În 
timp ce plătea pentru o cutie cu suc de portocale, îl întrebă pe 
unul din vânzători dacă îl cunoştea pe Clyde Devonshire. 

— Sigur că da, răspunse omul. Locuieşte la etaj. 

— Îl cunoşti bine? 

— Aşa şi-aşa. Vine deseori pe-aici. 

— Mi s-a spus că ar avea un tatuaj. 

— Clyde are o mulţime de tatuaje, zise vânzătorul, izbucnind 
în râs. 

— Unde sunt situate? întrebă David, simțindu-se oarecum 
jenat. 

— Are frânghii tatuate în jurul încheieturilor mâinilor, interveni 
cel de-al doilea vânzător. E ca şi cum ar fi legat fedeleş. 

Primul vânzător râse iar, numai că de data asta mai tare. 

David zâmbi. Nu prinsese poanta, dar voia să fie politicos. Cel 
puţin, aflase că Clyde avea tatuaje în locuri care ar fi putut să fie 
deteriorate în cursul unei lupte. 

— Are un tatuaj şi pe partea de sus a braţului, adăugă primul 
vânzător. Şi altele pe piept. 

David le mulţumi vânzătorilor şi ieşi din magazin. Ocoli pe 


444 


lângă clădire şi descoperi uşa care dădea spre scară. Vreme de 
o clipă se gândi să încerce clanţa, dar pe urmă decise să se 
abţină. Măcar cu atâta îi era dator Angelei. 

Revenind la maşină, urcă la volan şi se uită la ceas. Mai avea 
douăzeci de minute până la întâlnirea cu Sherwood: timp 
suficient pentru încă o adresă. Următoarea în ordinea apropierii 
era cea a lui Van Slyke. 

După numai câteva minute, David cotea, intrând pe aleea de 
acces spre locuinţa lui Van Slyke. Reduse viteza, ca să verifice 
numerele de pe cutiile poştale, în căutarea celei a lui Van Slyke. 
Deodată apăsă cu putere frâna. Ajunsese în dreptul unei 
furgonete verzi care semăna foarte mult cu cea a lui Calhoun. 

Revenind în marşarier, parcă Volvo-ul chiar în spatele 
furgonetei. Aceasta avea aplicat pe bara de protecţie din spate 
un colant cu inscripţia „Acest Vehicul a Urcat pe Muntele 
Washington”. În mod sigur era a lui Calhoun. 

Cobori din maşină şi aruncă o privire prudentă în cabina 
furgonetei. O ceaşcă de cafea mucegăită stătea pe capacul 
deschis al torpedoului. Scrumiera deborda de chiştoace de 
trabucuri. David recunoscu tapiţeria, precum şi cartonaşul 
impregnat cu substanţe pentru împrospătarea aerului, agăţat de 
oglinda retrovizoare. Furgoneta era în mod cert a lui Calhoun. | 

Indreptându-şi trupul, se uită spre partea cealaltă a străzii. In 
faţa casei nu exista nici o cutie poştală, însă din locul în care 
stătea se putea vedea adresa scrisă cu vopsea pe unul din 
stâlpii de susţinere ai treptelor de la verandă. Era 66 Apple Tree 
Lane - adresa lui Van Slyke. 

David traversă strada, ca să se uite mai de aproape. Casa 
avea mare nevoie de o zugrăveală şi de reparaţii. Părea cenuşie, 
dar se observa o uşoară nuanţă verzuie, care dădea de 
presupus că odinioară fusese de un oliv-deschis. 

Nu se vedea nici un semn de viaţă. Dacă n-ar fi fost urmele de 
cauciucuri imprimate în pietrişul de pe aleea de acces, casa abia 
dacă ar fi dat impresia de a fi locuită. 

David făcu drumul înapoi spre garaj şi se uită cu prudenţă 
înăuntru. Era gol. Reveni în faţa casei. După ce verifică, pentru a 
se încredința că nimeni de pe stradă nu-l urmărea cu privirea, 
încercă uşa. Era descuiată şi se deschise la o simplă răsucire a 


445 


clanţei. O împinse uşurel; balamalele ruginite gemură. 

Gata s-o ia la fugă la cea mai mică provocare, strecură o 
privire prudentă înăuntru. Puținele mobile pe care le putea 
vedea erau acoperite de praf şi pânze de păianjeni. Trăgând aer 
adânc în piept, strigă, pentru a se convinge că nu era nimeni 
acasă. 

Chiar dacă era, nu răspunse nimeni. Îşi încordă auzul, dar 
casa rămase tăcută. 

Străduindu-se să-şi stăpânească dorinţa de a fugi de-acolo, 
David îşi impuse să păşească peste prag. Tăcerea casei îl învălui 
precum o mantie. Inima îi bătea nebuneşte. N-ar fi vrut să fie în 
acel loc, dar trebuia să afle ce se întâmplase cu Calhoun. 

David mai strigă o dată, dar nici acum nu-i răspunse nimeni. 
Tocmai se pregătea să strige a treia oară, când o uşă din 
spatele lui se trânti, închizându-se. David aproape că leşină de 
frică. Cuprins de o teamă iraţională ca uşa să nu se fi încuiat 
cumva, se repezi ca un nebun şi o redeschise, proptind-o apoi 
cu un suport de umbrele prăfuit. Nu voia să se simtă închis în 
acea clădire. 

După ce îşi recăpătă, pe cât posibil, stăpânirea de sine, făcu 
un tur al parterului. Trecu repede dintr-o cameră murdară în 
alta, până când ajunse la bucătărie. Acolo se opri. Pe masă se 
afla o scrumieră. In ea era chiştocul unui trabuc Antonio y 
Cleopatra. Chiar în spatele mesei se vedea o uşă deschisă care 
dădea spre pivniţă. 

Se apropie de pragul acelei uşi şi se uită în bezna de jos. 
Lângă uşă găsi un întrerupător electric. Îl încercă. Din josul scării 
se zări o lumină anemică. 

Inspirând adânc, începu să coboare. Se opri la mijlocul 
drumului şi îşi roti privirea peste talmeş-balmeşul din subsol, 
încăperea era plină cu mobile vechi, lăzi, un coş de vapor şi o 
amestecătură de unelte şi obiecte uzate. Observă că pardoseala 
era de lut, la fel ca în casă, deşi lângă un boiler se afla o lespede 
de beton. 

Cobori scara până jos şi se duse la betonul acela. Se aplecă şi 
îl examină cu atenţie. Culoarea lespezii era întunecată din cauza 
umezelii. Işi puse mâna pe lespede, ca să se încredinţeze dacă 
era umedă. Se cutremură. Işi îndreptă trupul şi alergă spre 


446 


scară. Din câte îşi dădea seama, văzuse îndeajuns cât pentru a 
se duce la poliţie. Numai că nu avea să-şi piardă vremea cu 
poliţia locală. Se gândi să cheme direct poliţia statală. Când 
ajunse în capătul de sus al scării, se opri în loc. Auzea scrâşnetul 
unor cauciucuri pe pietrişul de pe alee. O maşină trăsese lângă 
casă. 

Vreme de o clipă David încremeni, neştiind ce să facă. Avea 
doar puţin timp pentru a lua o decizie. În momentul următor 
auzi portiera maşinii deschizându-se, apoi închizându-se cu 
zgomot şi după aceea paşi înaintând pe alee. 

David fu cuprins de panică. Inchise uşa ce dădea spre pivniţă 
şi cobori în grabă scara. Spera să mai existe o cale de ieşire din 
subsol, vreun soi de scară de serviciu care să ducă direct afară. 

In capătul din spate al subsolului se aflau mai multe uşi. Nu 
pierdu timp trecând de la una la alta. Prima avea un zăvor 
desfăcut Pe cât mai silențios cu putinţă, deschise acea uşă. De 
partea cealaltă se afla o pivniţă de vinuri iluminată cu un singur 
bec de puţini waţi. 

Auzind zgomot de paşi deasupra, se duse repede la cea de-a 
doua uşă. Trase de clanţă, dar uşa nu se clinti. Trase încă o 
dată, cu mai multă putere. In cele din urmă, reuşi s-o 
întredeschidă. Abia se mişca, de parcă n-ar mai fi fost folosită de 
ani de zile. 

Dincolo de această uşă se afla ceea ce căutase David: un 
rând de trepte de beton, care urcau către o uşă înclinată 
alcătuită din doi batanţi, asemănătoare cu un chepeng. Inchise 
în urma lui uşa care dădea spre subsol. Acum era înconjurat de 
întuneric, cu excepţia unei fâşii înguste de lumină ce se strecura 
printre cei doi batanţi ai uşii aproape orizontale de deasupra lui. 
Se căţără pe scară şi se ghemui chiar sub acea ușă. Stătu 
câteva clipe nemişcat, ca să asculte. Nu auzi nimic. Işi propti 
mâinile pe chepeng şi împinse. Reuşi să-l salte cam cu un 
centimetru, dar nu mai mult; era încuiat cu un lacăt pe dinafară. 

Grăbindu-se să lase chepengul în jos, se strădui să-şi păstreze 
calmul. Pulsul îi zvâcnea cu putere în tâmple. Ştia că era prins în 
cursă. Singura lui speranţă era să scape nedescoperit; dar nu 
trecu mult şi auzi cum uşa de la pivniţă se deschide cu un 
trosnet urmat de zgomotul unor paşi grei ce coborau pe treptele 


447 


acesteia. 

David se ghemui în întuneric şi îşi tinu respiraţia. 

Paşii se auzeau tot mai aproape, apoi uşa care dădea spre 
ascunzătoarea lui fu deschisă. David se pomeni uitându-se la 
faţa înnebunită a lui Werner Van Slyke. 

Van Slyke părea să fie în prada unei panici mai cumplite decât 
cea care pusese stăpânire pe David. Arăta şi se purta de parcă 
tocmai ar fi luat o doză puternică de amfetamina. Pleoapele îi 
erau foarte larg deschise şi nu clipeau deloc, făcând ca ochii 
aproape să-i iasă din orbite. Pupilele îi erau atât de dilatate, 
încât părea că nu are irisuri. Fruntea îi era acoperită de 
broboane de sudoare. li tremura tot trupul, mai ales braţele. In 
mâna dreaptă strângea un pistol, pe care-l aţintea către faţa lui 
David. 

Vreme de câteva clipe nu se mişcă nici unul din ei. David se 
străduia cu frenezie să născocească o explicaţie plauzibilă 
pentru prezenţa lui, dar nu-i venea nici o idee. Nu putea să se 
gândească la nimic altceva decât la ţeava armei îndreptate spre 
el. Cum tremuratul lui Van Slyke se accentua minut de minut, 
David se temea că era posibil ca pistolul să se descarce în mod 
accidental. 

David realiză că Van Slyke era în prada unei acute crize de 
anxietate, declanşată probabil de descoperirea faptului că David 
se ascundea în locuinţa lui. Amintindu-şi anamneza psihiatrică a 
individului, se gândi că era foarte posibil ca Van Slyke să fie 
victima unei psihoze chiar în momentul acela. 

Se gândi ca, în chip de explicaţie pentru prezenţa sa acolo, să 
menţioneze furgoneta lui Calhoun, dar se răzgândi repede. Cine 
ştie ce se petrecuse între Van Slyke şi detectivul particular? A 
aduce vorba despre Calhoun putea să fie ceva ce doar ar 
exacerba starea de psihoză în care se afla Van Slyke. 

David decise că mult mai bine ar fi să se poarte prietenos cu 
individul, să-i arate că ştie că are probleme, că se află în condiţii 
de stres; să-i spună că îi înţelege suferinţa şi că el, David, era 
medic şi dorea să-l ajute. 

Din nefericire, Van Slyke nu prea îi dădu prilejul de a acţiona 
conform planului său. Fără un cuvânt, întinse braţul, îl înşfăcă 
de haină şi, smulgându-l cu brutalitate din casa scării, îl azvârli 


448 


direct în pivniţă. 

Incapabil să se opună forţei lui Van Slyke, David se prăvăli cu 
capul înainte pe pardoseală, izbindu-se de un maldăr de cutii de 
carton. 

— Ridică-te! strigă Van Slyke, al cărui glas reverberă în 
întreaga pivniţă. Cu prudenţă, David se ridică în picioare. Van 
Slyke tremura atât de tare, încât, practic, era cuprins de 
convulsii. Intră în pivniţa de vinuri! răcni el. 

— Linişteşte-te, îi spuse David. 

Vorbindu-i pentru prima dată, îi spuse că îi înţelegea 
supărarea. 

Van Slyke reacţiona începând să tragă cu revolverul la 
nimereală. Gloanţele şuierau pe lângă capul lui David şi ricoşau 
prin subsol, până se înfigeau fie în vreo grindă a plafonului, fie în 
treptele scării, fie în vreuna din uşile de lemn. 

David sări în pivniţa de vinuri şi se ghemui lângă peretele cel 
mai depărtat, gândindu-se cu groază la ce mai putea Van Slyke 
să facă în continuare. Acum era convins că acesta suferea de o 
psihoză acută. 

Van Slyke închise masiva uşă de lemn, trântind-o cu o 
asemenea forţă, încât bucăţi de tencuială căzură pe capul lui 
David. Acesta stătu nemişcat. Îl auzea pe Van Slyke umblând 
prin pivniţă. Apoi auzi cum zăvorul de la uşa pivniţei de vinuri e 
tras peste belciug şi cum se vâră lacătul. Pe urmă auzi pocnetul 
închiderii acestuia. 

După câteva minute de tăcere, David se ridică în picioare. 
Singura sursă de lumină era un unic bec fără abajur, atârnat de 
tavan cu o frânghie. Încăperea era mărginită de blocuri mari de 
granit, care alcătuiau fundaţia. De-a lungul unui perete se aflau 
lăzi cu fructe ce păreau mumificate. Pe alt perete se înălţau 
până la plafon rafturi pe care se înşiruiau borcane de conserve. 

David se apropie de uşă şi îşi lipi urechea de ea. Nu auzi 
nimic. Uitându-se mai cu atenţie la uşă, remarcă urme 
proaspete de zgârieturi pe suprafaţa ei. Era ca şi cum cineva ar 
fi încercat cu disperare să-şi croiască drum spre afară cu 
unghiile. 

Deşi ştia că era inutil, simţea că trebuie să încerce: îşi propti 
umărul în uşă şi împinse. Uşa nu se clinti. Zădărnicindu-i-se acea 


449 


speranţă, se apucă să facă un tur complet al pivniţei, dar chiar 
în acea clipă lumina se stinse, lăsându-l într-o beznă totală. 


Sherwood îşi sună prin interfon secretara şi o întrebă la ce oră 
era programată audiența lui David Wilson. 

— La trei fix, spuse Sharon. 

— Cât e acum? întrebă el, uitându-se la ceasul de buzunar, pe 
care şi-l scosese din vestă. 

— Trei şi un sfert. 

— Aşa credeam şi eu. Nici un semn din partea lui? 

— Nu, domnule. 

— Dacă îşi face apariţia, spune-i că va trebui să-şi 
reprogrameze audiența, zise Sherwood. Şi adu-mi ordinea de zi 
pentru şedinţa de diseară a consiliului de conducere al 
spitalului. Ş 

Sherwood îşi luă degetul de pe tasta interfonului. Il irita faptul 
că David Wilson întârzia la o audienţă pentru care el însuşi 
telefonase ca s-o solicite. În concepţia lui Sherwood, asta era o 
mojicie făcută cu bună ştiinţă, deoarece în sistemul lui de valori 
punctualitatea constituia o virtute de primă importanţă. 

Sherwood luă telefonul său personal şi formă numărul lui 
Harold Traynor. Înainte de a investi timp în pregătirea 
materialului pentru şedinţa consiliului de conducere, voia să fie 
sigur că aceasta nu fusese anulată. Aşa se întâmplase o dată, 
prin 1981 şi Sherwood nu uitase nici acum supărarea de atunci. 

— La şase după-amiază, confirmă Traynor. Conform 
programării. Vrei să ne ducem Împreună, ca o plimbare? Este o 
seară plăcută şi până la vara viitoare nu ne vom mai bucura de 
multe ca asta. 

— Ne vom întâlni chiar în fața băncii, zise Sherwood. Se pare 
că eşti într-o dispoziţie excelentă. 

— Am avut o zi bună, replică Traynor. Chiar adineauri am 
primit o veste de la acel Nemesis“ al meu, Jeb Wiggins. S-a dat 
bătut. Până la urmă, ne va sprijini ideea cu garajul dotat cu 
parcare. Probabil că vom căpăta aprobarea consilierilor 


10 Nemesis: zeiţa răzbunării şi a împărţirii dreptăţii în mitologia greacă 
(n.tr.). 


450 


comunali pe la sfârşitul lunii. 

Vestea îl făcu pe Sherwood să zâmbească. Era, într-adevăr, 
bună. 

— Să pregătesc emiterea de acţiuni? întrebă el. 

— Categoric! răspunse Traynor. Trebuie să-i dăm zor cu 
treaba asta. Cer imediat să mi se facă legătura cu 
antreprenorul, să văd dacă există vreo şansă ca betonul să se 
toarne înainte de a-şi intra iarna în drepturi. Sharon intră în 
biroul lui Sherwood şi-i înmână ordinea de zi a şedinţei. Şi mai 
am o veste bună, adăugă Traynor. Azi-dimineaţă m-a sunat 
Beaton, să-mi spună că bilanţul financiar al spitalului arată mult 
mai bine decât ne aşteptam noi. Octombrie n-a fost chiar atât 
de râu pe cât se prognosticase. 

— Aşadar, în luna asta avem numai veşti bune, zise 
Sherwood. 

— Ei bine, eu n-aş merge atât de departe cu optimismul, 
replică Traynor. Beaton m-a mai sunat cu puţin în urmă, ca să 
mă informeze că Van Slyke n-a mai fost văzut. 

— Nici n-a telefonat? întrebă Traynor. 

— Nu, răspunse acesta. Bineînţeles, telefonul lui e mai 
totdeauna defect, aşa că asta nu era ceva prea surprinzător. 
Bănuiesc că va trebui să fac un drum cu maşina până acolo, 
după şedinţa consiliului de conducere. Ceea ce mă deranjează e 
că-mi displace profund să intru în casa aceea. Mă deprimă. 


Tot atât de pe neaşteptate pe cât se stinsese, becul de pe 
tavan se reaprinse. De undeva, de departe, David auzea paşii lui 
Van Slyke coborând iarăşi scara pivniţei, însoţiţi din când în 
când de un clinchet de metal izbit pe metal. După aceea, auzi 
huruitul unor obiecte trântite pe pardoseala de pământ. 

După un alt drum în sus şi-n jos, auzi cum Van Slyke lasă să 
cadă ceva deosebit de greu. După un al treilea drum se repetă 
aceeaşi bufnitură înfundată, pe care nu numai că o auzi, dar o 
simţi. Aproape că te făcea să te gândeşti la un cadavru ce ar izbi 
pământul dur şi David se cutremură. 

Profitând de lumină, exploră pivniţa de vinuri, în căutarea 
altei ieşiri, dar, aşa cum bănuia, nu mai exista nici una. 

Deodată, auzi cum se deschide lacătul de pe uşa pivniţei de 


451 


vinuri şi cum zăvorul este tras din belciugul său. Când uşa se 
dădu brusc de perete, îşi adună tot curajul pentru a face faţă 
primejdiei care-l aştepta. 

La vederea lui Van Slyke i se tăie respiraţia. Acesta părea să 
fie şi mai agitat decât înainte. Părul lui negru şi răvăşit nu-i mai 
stătea lipit de craniu; acum i se ridica zbărlit, de parcă ar fi fost 
încărcat cu electricitate. Pupilele continuau să-i fie dilatate la 
maximum, iar faţa îi era acoperită de transpiraţie. Işi scosese 
cămaşa verde de lucru şi se îmbrăcase cu un tricou cu mâneci 
scurte, murdar, pe care şi-l vârâse în pantaloni. 

David remarcă imediat cât de puternic clădit era trupul lui 
Van Slyke şi elimină repede posibilitatea de a încerca să-l 
învingă prin forţă fizică. Observă, de asemenea, că pe 
antebraţul drept, Van Slyke avea tatuat un steag american ţinut 
de un vultur pleşuv. O cicatrice subţire, lungă cam de 
doisprezece centimetri, urâţea desenul acela. Instantaneu, 
David înţelese că era probabil ca Van Slyke să fie ucigaşul lui 
Hodges. 

— leşi afară! răcni Van Slyke, adăugind un şir de înjurături şi 
agitându-şi revolverul cu mişcări necontrolate. 

David simţi cum de-a lungul şirii spinării îi coboară un fior 
rece. Era îngrozit la gândul că Van Slyke avea să reînceapă să 
tragă la întâmplare. Se supuse ordinului dat de nebun, grăbindu- 
se să urce scara şi să iasă din pivniţa de vinuri. Mergea pieziş, 
păstrându-l tot timpul în câmpul lui vizual pe Van Slyke. Mânios, 
acesta îi făcu semn să-şi continue drumul în direcţia boilerului. 

— Stai pe loc! ordonă Van Slyke, arătând cu pistolul spre 
pardoseală, după ce David înaintase cu câţiva paşi. David se 
uită în jos. La picioarele sale se aflau un târnăcop şi o lopată. 
Alături de ele era o nouă lespede de beton. Vreau să sapi! zbieră 
Van Slyke. Chiar în locul în care stai. 

Temându-se să ezite fie şi timp de o secundă, David se aplecă 
şi luă târnăcopul. Se gândi să-l folosească în chip de armă, dar, 
ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Van Slyke se trase înapoi, 
îndeajuns cât David să nu-l poată atinge. Ţinea revolverul ridicat 
şi, deşi mâna îi tremura, ţeava continua să fie aţintită în direcţia 
lui David. Acesta nu îndrăznea să rişte, aruncându-se asupra lui. 

David remarcă pe pardoseală câţiva saci de ciment şi nisip şi 


452 


bănui că zgomotul auzit de el din pivniţa de vinuri se datorase 
izbirilor de pământ. 

Ridicând târnăcopul deasupra capului, David îl repezi apoi 
spre sol. Spre surprinderea sa, unealta se înfipse pe o adâncime 
de numai cinci centimetri în pardoseala de lut bătătorit. Mai lovi 
cu târnăcopul de câteva ori, dar nu reuşi să desprindă decât o 
infimă cantitate de pământ. Lăsă târnăcopul jos şi luă lopata, ca 
să dea la o parte lutul sfărâmat. În mintea lui nu exista nici o 
îndoială cu privire la intenţiile lui Van Slyke. Acesta îl punea să- 
şi sape propriul mormânt. Se întrebă dacă şi Calhoun fusese 
supus aceluiaşi chin. 

Ştiind că singura lui speranţă era să-l facă pe Van Slyke să 
vorbească, îl întrebă, în timp ce schimba lopata cu târnăcopul: 

— Cât de mult trebuie să sap? 

— Vreau o groapă mare, zise Van Slyke. Ca gaura dintr-o 
gogoaşă. Vreau totul. Vreau ca maică-mea să-mi dea toată 
gogoaşa. 

Lui David i se puse un nod în gât. În facultate, psihiatria nu 
fusese domeniul lui forte, dar chiar şi aşa îşi dădu seama că 
acum auzea ceea ce se numeşte „pierderea capacităţii de 
asociere”, un simptom de schizofrenie acută. 

— Mama ta îţi dădea multe gogoşi? întrebă el, neştiind ce să 
spună, dar dorind cu disperare să-l facă pe Van Slyke să 
vorbească întruna. 

Van Slyke se uită la David, ca şi cum s-ar fi mirat că-l vede 
acolo. 

— Mama mea s-a sinucis, zise el. S-a omorât. 

Apoi Van Slyke îl şocă pe David, izbucnind în hohote de râs 
nebun. În sinea lui, David notă şi acest comportament ca pe un 
alt simptom de schizofrenie. Îşi aminti că acest simptom se 
numea, în mod eufemistic, „emoție neadecvată”. De asemenea, 
îşi aduse aminte de o altă componentă importantă a bolii lui Van 
Slyke: paranoia. 

— Sapă mai repede! urlă Van Slyke pe neaşteptate, de parcă 
s-ar fi trezit dintr-o semitransă. 

David începu să sape cu mai mare repeziciune, dar nu 
renunţă la încercarea lui de a-l face pe Van Slyke să 


trăncănească. Îl întrebă cum se simţea. Îl întrebă ce intenţii 


453 


avea. Dar nu primi răspuns la nici una din întrebările sale. Van 
Slyke dădea impresia că era profund adâncit în gânduri. Până şi 
chipul lui îşi pierduse orice expresie. 

— Auzi voci? îl întrebă David, încercând o nouă abordare. 

Mai izbi de câteva ori cu târnăcopul. Cum Van Slyke continua 
să nu răspundă, David îşi înălţă privirea spre el. Expresia 
absentă de pe faţa lui Van Slyke se schimbase într-una de 
mirare. Ochii i se îngustaseră şi tremuratul îi devenise mai 
vizibil. David se opri din săpat şi se uită la el cu atenţie. 
Modificarea survenită în expresia lui era uimitoare. 

— Ce spun vocile? îl întrebă el. 

— Nimic! strigă Van Slyke. 

— Vocile astea seamănă cu acelea pe care le auzeai când erai 
în marină? insistă David. 

Umerii lui Van Slyke se gârboviră. Se uită la David cu ceva 
mai mult decât o simplă mirare. Acum era uluit. 

— De unde ştii tu de marină? replică. Şi cum de ştii de voci? 

David simţi în glasul lui Van Slyke o manifestare de paranoia 
şi căpătă curaj. Era pe cale să crape carapacea individului. 

— Ştiu o grămadă de lucruri despre tine, zise el. Ştiu tot ce ai 
făcut. Dar eu vreau să te ajut. Eu nu sunt ca ceilalţi. De aceea 
mă aflu aici. Sunt medic. Mă interesează soarta ta. Van Slyke nu 
scotea nici un cuvânt. Nu făcea altceva decât să se uite la 
David. lar David continuă: Pari foarte necăjit, spuse el. Eşti 
supărat în legătură cu pacienţii? 

— Ce pacienţi? întrebă Van Slyke, răsuflând şuierător, de 
parcă ar fi primit un pumn în piept. _ 

David înghiţi iar un nod care îi strângea gătlejul. Işi simţea 
gura uscată. Ştia că îşi asuma riscuri. In minte îi răsunau 
avertismentele Angelei. Dar nu avea de ales. Trebuia să-şi 
încerce norocul. 

— Mă refer la pacienţii pe care i-ai ajutat să moară, zise el. 

— Oricum, aveau să moară! strigă Van Slyke. 

David simţi cum un fior îi străbate şira spinării. Aşadar, Van 
Slyke fusese. 

— Nu eu i-am ucis, îngăimă Van Slyke. Ei i-au ucis. Ei au 
apăsat pe buton, nu eu. 

— Ce vrei să spui? 


454 


— De vină au fost radiaţiile. 

David dădu aprobator din cap şi, în ciuda îngrijorării sale, 
încercă să surâdă cu compasiune. Acum îi era limpede că avea 
de-a face cu halucinaţiile unui schizofrenic cu paranoia. 

— Radiațiile sunt cele care îţi poruncesc ce să faci? întrebă el. 

Expresia lui Van Slyke se schimbă din nou. De astădată se 
uită la David de parcă acesta ar fi avut mintea deranjată. 

— Bineînţeles că nu, replică el, plin de dispreţ. Insă pe urmă 
redeveni mânios. De unde ştiai de marină? 

— Ţi-am mai spus, eu ştiu o mulţime de lucruri în legătură cu 
tine. Şi vreau să te ajut. De aceea sunt aici. Dar nu te voi putea 
ajuta decât atunci când voi şti totul. Vreau să ştiu cine sunt „ei”. 
Te referi la vocile pe care le auzi? 

— Mi s-a părut c-ai zis că ştii o mulţime de lucruri despre 
mine, zise Van Slyke. 

— Aşa şi este. Dar nu ştiu cine îţi spune să omori oameni şi 
nici măcar cum faci asta. Cred că vocile sunt cele care-ţi spun să 
ucizi. Adevărat? 

— Taci din gură şi sapă! ripostă Van Slyke şi, rostind aceste 
cuvinte, îndreptă pistolul puţin în stânga lui David şi apăsă pe 
trăgaci. Glonţul se înfipse cu un pocnet înfundat în uşa pivniţei 
de vinuri, care scârţâi în balamale. 

David se grăbi să-şi reia săpatul. Nebunia lui Van Slyke îl 
îngrozea. Însă după câteva minute riscă să continue 
convorbirea. Voia să-şi recapete credibilitatea, impresionându-l 
pe Van Slyke cu multitudinea de informaţii pe care le poseda. 

— Ştiu că eşti plătit pentru ceea ce faci, îi spuse. Ba chiar ştiu 
că ai depus bani la bancă în Albany şi în Boston. Atâta doar că 
nu ştiu cine te plăteşte. Cine e, Werner? 

Van Slyke răspunse printr-un geamăt. David îşi ridică privirea 
de la săpatul lui exact la timp pentru a-l vedea strâmbându-se şi 
ţinându-se de cap cu amândouă mâinile. Işi acoperea urechile, 
ca şi cum şi le-ar fi ferit de sunete dureroase. 

— Devin vocile mai puternice? întrebă David, practic strigând, 
de teamă că, astupându-şi urechile, Van Slyke ar fi putut să nu-l 
audă. 

Van Slyke dădu afirmativ din cap. Ochii lui începură să-şi 
rotească privirile înnebunite de jur împrejurul încăperii, de parcă 


455 


ar fi căutat o cale de scăpare. În timp ce atenţia lui Van Slyke 
era îndreptată în altă parte, David apucă lopata şi încercă să 
evalueze distanţa dintre el şi Van Slyke, întrebându-se dacă 
putea să-l lovească şi - dacă asta era posibil - dacă era în stare 
să-l izbească destul de tare ca să elimine ameninţarea 
revolverului. 

Însă orice şansă ar fi existat cită vreme durase neatenţia lui 
Van Slyke, curând pieri şi aceea. Panica lui Van Slyke se domoli 
când privirile lui rătăcite se opriră iarăşi asupra lui David. 

— Cine sunt cei care îţi vorbesc? îl întrebă David, străduindu- 
se să menţină presiunea. 

— Computerele şi radiaţiile, întocmai ca în marină! strigă Van 
Slyke. 

— Dar acum nu eşti în marină, replică David. Nu te afli pe un 
submarin, în Pacific. Te afli la Bartlet, în Vermont, în propriul tău 
subsol. Aici nu sunt nici calculatoare, nici radiații. 

— Cum de ştii atât de multe? întrebă iar Van Slyke, a cărui 
teamă se transforma din nou în mânie. . 

— Vreau să te ajut, repetă David. Imi dau seama că eşti 
supărat şi că suferi. Probabil că te simţi vinovat. Ştiu că tu l-ai 
omorât pe doctorul Hodges. 

Van Slyke rămase cu gura căscată. David se întrebă dacă nu 
cumva mersese prea departe. Intuia că-i iscase lui Van Slyke o 
puternică paranoia. Spera doar ca furia acestuia să nu se 
îndrepte împotriva lui, aşa cum se temuse Angela. Totodată, ştia 
că trebuia să revină cu conversaţia la persoana care îl plătea pe 
Van Slyke. Întrebarea era, cum? 

— Te-au plătit ca să-l omori pe doctorul Hodges? întrebă el. 

— Asta dovedeşte cât de multe ştii, replică Van Slyke, 
izbucnind într-un râs dispreţuitor. Ei n-au avut nimic de-a face 
cu Hodges. Eu am făcut-o, pentru că Hodges se întorsese 
împotriva mea, spunând că atacam femei în parcarea spitalului. 
Dar nu eu le atacam. El zicea că, dacă nu părăseam spitalul, 
avea să le spună tuturor că eu eram făptaşul. Aşa că i-am arătat 
eu lui. 

Chipul lui Van Slyke deveni din nou inexpresiv. Mai înainte ca 
David să-l întrebe dacă auzea voci, el clătină din cap. Apoi se 
comportă ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Se frecă 


456 


la ochi, pe urmă se uită la David, părând mirat că-l vede stând 
în faţa lui cu o lopată în mână. Însă nedumerirea i se transformă 
repede în mânie. Îşi înălţă revolverul, ţintind drept spre ochii lui 
David. 

— i-am zis să sapi, mărâi el. 

David se grăbi să i se supună. Chiar şi aşa, era convins că 
avea să fie împuşcat. Cum nu se auzi nici o detunătură, David îşi 
chinui mintea, întrebându-se ce să mai facă. Soluţia adoptată 
până acum nu dădea roade. îl stresa pe Van Slyke, însă nu 
îndeajuns sau poate că nu aşa cum ar fi trebuit. 

— Am discutat deja cu persoana care te plăteşte, zise, după 
câteva minute de săpare îndârjită. Acesta-i unul din motivele 
pentru care ştiu atât de multe. Mi-a spus absolut totul, aşa că nu 
contează dacă tu îmi mai spui sau nu ceva. 

— Cum de-ai ştiut de Phil Calhoun? întrebă Van Slyke, 
reîncepând să tremure. _ 

— Ţi-am zis că ştiu ce s-a întâmplat, răspunse David. Intreaga 
afacere e pe cale să se ducă de râpă. De îndată ce sponsorul tău 
va afla de Phil Calhoun, s-a zis cu ea. Şi lui nu-i pasă de tine, 
Van Slyke. Te consideră un nimic. Dar mie îmi pasă. Ştiu cum 
suferi. Dă-mi voie să te ajut. N-o lăsa pe persoana aceasta să te 
ia de prost. Pentru ea, tu nu însemni nimic. Vrea să-ţi facă rău. 
Ei vor ca tu să suferi. 

— Taci! ţipă Van Slyke. 

— Persoana care te foloseşte le-a vorbit multor oameni 
despre tine, Van Slyke. Nu numai mie. Şi toţi au râs cu poftă la 
gândul că Van Slyke va fi învinuit pentru toate. ` 

— Taci din gură! gemu Van Slyke a doua oară. Intinse braţul 
spre David şi-i înfipse țeava pistolului în frunte. Uitându-se la 
revolver cu ochii cruciş, David încremeni. Scăpă din mână 
lopata, care căzu pe pardoseală. Du-te înapoi în pivnita de 
vinuri! strigă Van Slyke, apăsând vârful armei în pielea lui David. 

Acesta se gândea cu groază că glonţul putea să ţâşnească în 
orice clipă. Van Slyke era într-o stare de agitaţie nebună, la 
limita unei panici totale. 

Van Slyke îl sili să se retragă până în pivniţa de vinuri. Abia 
atunci îi luă de pe frunte revolverul. Mai înainte ca David să-şi 
poată exprima încă o dată dorinţa de a-l ajuta, uşa de lemn 


457 


masiv îi fuse trântită în faţă şi reîncuiată. 

David îl auzi pe Van Slyke alergând prin subsol şi izbindu-se 
de diverse obiecte. Auzi paşii lui grei urcând scara pivniţei. Pe 
urmă lumina se stinse. 

David râmase absolut nemişcat, încordându-şi auzul. Foarte 
slab, desluşi huruitul îndepărtat al unei maşini care porneşte, 
zgomot care se stinse repede. Nu mai auzea decât tăcerea şi 
bătăile înnebunite ale propriei sale inimi. 

Stătu în întuneric, fără a face nici o mişcare şi gândindu-se la 
ceea ce stârnise. Van Slyke se năpustise afară din casă într-o 
stare de acută psihoză maniacală. David habar nu avea încotro 
se îndrepta Van Slyke şi nici ce avea de gând să facă, însă, 
indiferent care-i erau intenţiile, acestea nu puteau să fie bune. 

Simţi că i se umplu ochii de lacrimi. In mod cert, reuşise să 
dezlănţuie paranoia individului, dar rezultatul nu era cel pe care- 
| sperase. Vrusese să se poarte prietenos cu Van Slyke şi să-l 
facă să vorbească despre problemele lui. Cu acelaşi prilej, 
vrusese să se elibereze. În loc de asta, el continua să fie 
întemnițat şi dezlănţuise un nebun care acum se năpustise în 
oraş. Pentru David, singurul izvor de mângâiere era gândul că 
Angela şi Nikki se aflau în siguranţă la Amherst. 

Luptându-se să-şi stăpânească emoţiile, încercă să se 
gândească în mod raţional la situaţia cumplită în care se găsea, 
întrebându-se dacă exista vreo şansă de scăpare. Dar îşi aminti 
de zidurile de piatră masivă care îl înconjurau şi fu cuprins de o 
intensă senzaţie de claustrofobie. 

Pierzându-şi controlul, începu să plângă, în timp ce izbea 
zadarnic solida uşă de lemn a pivniţei. De nenumărate ori se 
năpusti cu umărul în ea, strigând să-l ajute cineva să iasă afară. 

Într-un târziu, izbuti să-şi recapete o brumă de stăpânire de 
sine. Încetă cu bătăile autodistructive în uşa care nu ceda câtuşi 
de puţin. Apoi se opri din plâns. Se gândi la Volvo-ul albastru şi 
la furgoneta lui Calhoun. Vehiculele acelea erau unica lui 
speranţă. 

Cu teamă şi resemnare, se lăsă să cadă în poziţie şezând pe 
pardoseala de lut, aşteptând întoarcerea lui Van Slyke. 


458 


26 


Luni, 1 noiembrie Mai târziu, în aceeaşi zi 


ANGELA DORMI MULT MAI MULT DECÂT AVUSESE DE gând. 
Când se trezi, pe la patru şi jumătate, se miră aflând că David 
nu se înapoiase şi nici nu telefonase. Fu cuprinsă de o bruscă 
îngrijorare, dar şi-o alungă. Insă, pe măsură ce ora se apropia de 
cinci, îngrijorarea îi sporea minut cu minut. 

În cele din urmă, luă telefonul şi sună la Green Mountain 
National Bank. Tot ce obţinu fu un răspuns înregistrat, care o 
informa că programul de lucru al băncii era de la nouă la patru 
şi jumătate. Frustrată, puse receptorul în furcă. Se întrebă de ce 
n-o fi sunat David folosind telefonul său mobil. Felul acesta de a 
se purta nu-i era caracteristic. El ştia, fără îndoială, că, dacă 
întârzia, ea îşi făcea griji. 

După aceea, sună la Spitalul Orăşenesc Bartlet. Ceru să i se 
dea legătura la biroul de informaţii de la intrare, apoi se interesă 
dacă ştia cineva ceva de David. | se spuse că în ziua aceea 
doctorul Wilson nu fusese văzut deloc. 

În cele din urmă, încercă la locuinţa lor din Bartlet. Nu-i mai 
venea în minte nici un alt loc în care să poată încerca. După ce 
telefonul sună de zece ori, fu nevoită să renunţe. 

Punând pentru a treia oară receptorul în furcă, se întrebă 
dacă nu cumva David se hotărâse totuşi să facă pe detectivul. 
Gândul la o asemenea posibilitate nu reuşi decât să-i sporească 
îngrijorarea. 

Se duse la bucătărie şi o întrebă pe soacra ei dacă ar deranja- 
o să-i împrumute maşina. 

— Bineînţeles că nu, răspunse Jeannie. Unde te duci? 

— Înapoi la Bartlet. Am lăsat în casă câteva lucruri. 

— Vreau să merg şi eu, sări Nikki de colo. 

— Cred că ar fi mai bine să rămâi aici, zise Angela. 

— Nu, se împotrivi Nikki. Vin şi eu. 


459 


Înainte de a se duce la Nikki, Angela se sili să-i zâmbească lui 
Jeannie. Îşi luă apoi fiica de braţ şi o conduse în camera 
alăturată. 

— Nikki, vreau să stai aici, îi spuse pe un ton sever. 

— Dacă rămân singură mi se face frică, protestă Nikki, 
izbucnind în lacrimi. 

Angela era într-o situaţie dificilă. Ar fi preferat ca Nikki să stea 
cu bunica ei, însă nu avea timp de discutat cu fetiţa în 
contradictoriu. Nici nu voia să-i explice soacrei sale de ce ar fi 
mai bine ca Nikki să rămână acolo. Până la urmă, se dădu 
bătută. 

Când Angela şi Nikki intrară în Bartlet, se făcuse aproape 
şase. Era încă lumină, dar în curând avea să se însereze. Unele 
maşini circulau deja cu farurile aprinse. 

Angela nu avea decât un plan înjghebat în linii mari cu privire 
la ceea ce avea să facă şi obiectivul principal era căutarea 
Volvoului. Primul loc pe care vru să-l cerceteze fu banca şi când 
se apropie de clădirea acesteia, îi văzu pe Barton Sherwood şi 
pe Harold Traynor îndreptându-se, pe jos, către parcul oraşului. 
Angela trase lângă trotuar şi cobori repede din maşină. li spuse 
lui Nikki să nu se mişte de la locul ei. 

— Scuzaţi-mă, zise când îi ajunse din urmă pe cei doi bărbaţi. 
Sherwood şi Traynor întoarseră capul spre ea. Imi pare rău că vă 
deranjez, continuă Angela. Îl caut pe soţul meu. 

— Nu am nici cea mai mică idee despre unde este soţul 
dumitale, spuse Sherwood, pe un ton iritat. A lipsit de la 
audiența pe care i-o acordasem în după-amiaza asta. Nici măcar 
n-a dat un telefon. 

— Îmi pare rău, repetă Angela. 

Sherwood îşi duse mâna la borul pălăriei şi, însoţit de Traynor, 
îşi continuă drumul. 

Angela reveni în fugă la maşină. Acum era convinsă că se 
întâmplase ceva rău. 

— Unde-i tăticu'? o întrebă Nikki. 

— Asta aş vrea şi eu să ştiu, zise Angela, făcând o întoarcere 
în loc în mijlocul străzii atât de rapidă, încât cauciucurile 
scrâşniră. 

Ca să nu fie azvârlită de brusca mişcare a maşinii, Nikki 


460 


întinse braţele, să-şi menţină echilibrul. Intuise că mama ei era 
îngrijorată şi acum era sigură de asta. 

— Totul va fi bine, îi spuse Angela fetiţei. 

Porni în viteză spre casa lor, sperând să vadă Volvo-ul parcat 
lângă uşa din spate. Poate că până acum David ajunsese acolo. 
Când intră pe alee, fu imediat dezamăgită. Nici urmă de Volvo. 

Angela făcu o oprire bruscă chiar lângă casă. O privire rapidă 
îi spuse că aceasta era întocmai aşa cum o lăsaseră, însă vru să 
fie sigură. 

— Rămâi în maşină, îi zise lui Nikki. Nu lipsesc decât o 
secundă. 

Intră în casă şi-l strigă pe David, dar nu primi nici un răspuns. 
Dând repede o raită prin toată casa, se duse să verifice dacă 
patul din dormitorul mare fusese deranjat. Nu fusese. In drumul 
de înapoiere, coborând scara, văzu puşca de vânătoare. O 
înhăţă şi îi controla magazia. Înăuntru erau patru cartuşe. 

Cu puşca în mână, intră în camera de zi şi luă cartea de 
telefoane. Căută adresele lui Devonshire, Forbs, Maurice, Van 
Slyke şi Ullhof şi le notă pe o hârtie. Luând cu ea atât lista, cât şi 
puşca, se întoarse la maşină. 

— Mămico, conduci nebuneşte, zise Nikki, când Angela lăsă 
pe asfaltul străzii un petic de cauciuc. 

Angela reduse puţin viteza şi-i spuse lui Nikki să se 
liniştească. Partea proastă era că îngrijorarea Angelei devenise 
mai mare decât oricând şi fetiţa simţea acest lucru. 

Prima adresă se dovedi a fi aceea a unui magazin de articole 
sanitare. Angela intră în zona lui de parcare şi opri. Nikki se uită 
la prăvălie şi apoi iarăşi la mama ei. 

— Ce facem aici? o întrebă. 

— Nu ştiu prea bine, răspunse Angela. Ne uităm după Volvo. 

— Nu este aici, zise Nikki. 

— Îmi dau seama de asta, draga mea, replică Angela, băgând 
maşina în viteză şi pornind spre următoarea adresă. 

Aceasta era cea a locuinţei lui Forbs. Când se apropiară de 
casă, Angela reduse viteza. Luminile dinăuntru erau aprinse, dar 
nu se zărea nici un Volvo. Dezamăgită, porni iar motorul şi o 
luară din loc ca o furtună. 

— Tot aiurea conduci, mămico, zise Nikki. 


461 


— Îmi pare rău, îşi ceru scuze Angela, încetinind. 

În clipa aceea îşi dădu seama că strângea volanul cu atâta 
putere, încât degetele îi amorţiseră. 

Următoarea casă era a lui Maurice. Angela micşoră viteza 
maşinii, dar imediat văzu că toate uşile şi obloanele erau bine 
închise şi că nu se simţea nici un semn de viaţă. Porni în goană 
mai departe. 

După câteva minute, când coti pe strada lui Van Slyke, văzu 
imediat Volvo-ul. ÎI văzu şi Nikki. Era o rază de speranţă. Angela 
opri chiar în spatele maşinii lor, stinse motorul şi sări jos din 
automobil. 

Când se apropie de Volvo, recunoscu, în faţa lui, furgoneta lui 
Calhoun. Se uită în interiorul ambelor vehicule. În furgoneta lui 
Calhoun remarcă o ceaşcă de cafea mucegăită. Părea să se afle 
acolo de câteva zile. 

Se uită vizavi, la casa lui Van Slyke. Nu se vedea nicăieri nici 
o lumină, ceea ce îi spori îngrijorarea. 

Întorcându-se în fugă la maşină, luă puşca. Nikki se pregăti să 
coboare şi ea, dar Angela îi spuse să rămână unde era. Tonul ei 
o convinse pe fetiţă că nu era cazul să protesteze. _ 

Cărând cu ea puşca, Angela traversă în goană strada. In timp 
ce urca treptele către verandă, se întrebă dacă n-ar trebui să se 
ducă direct la poliţie. Ceva nu era deloc în regulă, în privinţa 
asta nu exista nici o îndoială. Dar ce ajutor să aştepte de la 
poliţie? Şi-n plus, poate că timpul conta. 

Încercă să sune la sonerie, dar curând îi fu clar că aceasta nu 
funcţiona. Nereuşind să sune, bătu cu putere în uşă. Deoarece 
nu răspunse nimeni, încercă uşa. Nu era încuiată. Impingând, o 
deschise şi, cu prudenţă, păşi înăuntru. 

Apoi, cât de tare putu, strigă numele lui David. 


David auzi strigătul Angelei. Îşi îndreptă trupul. Stătuse 
ghemuit, rezemat de o ladă plină cu mere uscate. Glasul venise 
de la o depărtare atât de mare şi i se păruse atât de slab, încât 
la început se întreba dacă fusese aievea. Işi zise că era posibil 
să aibă halucinaţii. Dar pe urmă îl auzi din nou. 

De astădată David ştiu că strigătul era real şi recunoscu 
glasul Angelei. În bezna ce-l înconjura, sări în picioare şi strigă 


462 


numele Angelei. Însă vocea lui se stinse în spaţiul acela strimt şi 
care, cu podeaua de lut, amortiza sunetele. Înaintă orbeşte până 
când se lovi de uşă. Atunci încercă iarăşi să strige, dar se îndoia 
că, dacă Angela nu se afla în subsol, avea sorţi de izbândă. 

Orbecăind de-a lungul rafturilor, luă un borcan de conserve, îl 
cără până la uşă şi izbi cu el lemnul acesteia. Însă zgomotul nu 
era nici pe departe atât de tare pe cât sperase el. 

Pe urmă, auzi, undeva deasupra lui, ceea ce crezu că erau 
paşii Angelei. Schimbând tactica, azvârli spre tavan borcanul de 
conserve. Când sticla se sfărâmă de grinzi, îşi acoperi capul cu 
mâinile şi închise ochii. 

Revenind pe bâjbâite la rafturi, încercă să se caţere pe ele, ca 
să poată lovi direct cu pumnii în plafon. Dar abia izbise o dată, 
că raftul pe care stătea cedă. Raftul cu toate borcanele de pe el 
se prăbuşi pe pardoseală şi o dată cu el şi David. 


Angela era înnebunită de teamă şi descurajată. Trecu repede 

prin încăperile de la parterul acelei case murdare, aprinzând 
orice lumină putea. Din nefericire, nu găsi nici o dovadă a 
prezenţei lui David sau a lui Calhoun, cu excepţia unui chiştoc 
de trabuc, în bucătărie, care era posibil să-i fi aparţinut lui 
Calhoun. 
_ Era gata să pornească spre etaj, când se gândi la Nikki. 
Ingrijorată, se repezi afară, la maşină. Nikki era neliniştită, însă 
nu păţise nimic. Angela îi spuse că avea să mai întârzie numai 
puţin. Nikki o rugă să se grăbească, pentru că îi era frică să stea 
singură. 

Alergă înapoi în casă şi porni în sus pe scară. Ţinea puşca de 
vânătoare cu amândouă mâinile. Când ajunse la etaj, se opri în 
loc şi îşi încorda auzul. | se păruse că auzise ceva, dar chiar 
dacă ar fi fost adevărat, zgomotul nu se repetă. Îşi continuă 
drumul. 

Etajul casei era mai murdar decât parterul. Avea un miros 
specific, de aer stătut, ca şi cum de ani de zile n-ar mai fi fost 
nimeni acolo sus. Din tavan atârnau uriaşe pânze de păianjen. În 
holul de la etaj, Angela mai strigă de câteva ori numele lui 
David, însă fiecare strigăt fu urmat de tăcere. 

Era pe punctul de a porni înapoi spre parter, când privirea îi fu 


463 


atrasă de un obiect aflat pe o consolă mică de la capătul de sus 
al scării. Era o mască de cauciuc, pentru Halloween, făcută să 
semene cu capul unei reptile. Recunoscu masca pe care o 
purtase intrusul în seara precedentă! 

Tremurând, începu să coboare scara. La jumătatea drumului 
se opri să asculte. Încă o dată i se păru că auzise ceva. 
Zgomotul semăna cu acela al unor lovituri înfundate, răsunând 
de undeva, de departe. 

Se hotări să afle de unde provenea acel zgomot. La treapta de 
jos a scării se opri iar. | se păru că aude bătăi înăbuşite dinspre 
bucătărie. Se grăbi să intre acolo. Zgomotul deveni în mod cert 
mai puternic. Aplecându-se, îşi lipi urechea de pardoseală. 
Atunci auzi loviturile fără putinţă de îndoială. 

Strigă numele lui David. Continuând să stea cu urechea lipită 
de podea, abia reuşi să-l audă pe David răspunzându-i, strigând- 
o pe nume. Porni în fugă către scara ce ducea la pivniţă. Găsi 
întrerupătorul electric şi aprinse lumina, continuând să ţină 
puşca de vânătoare strâns în mâini. Începu să audă vocea lui 
David din ce în ce mai distinct, deşi încă mai era înăbușită. 

De cum ajunse în subsol, strigă iarăşi numele lui. Când îl auzi 
răspunzându-i, i se umplură ochii de lacrimi. Făcându-şi cu greu 
drum printre mormanele de vechituri, înainta conducându-se 
după direcţia vocii lui. Văzu două uşi. Acum, David lovea cu 
pumnii atât de tare, încât Angela ştiu imediat în spatele căreia 
se afla el. Însă se pomeni în faţa unei probleme: uşa aceea era 
încuiată cu un lacăt. 

Strigând, Angela îi spuse lui David că avea să-l scoată afară. 
Rezemă puşca de perete şi cercetă, cu privirea, subsolul, 
căutând o unealtă potrivită. Ochii i se opriră asupra 
târnăcopului. 

Descriind cu el un scurt arc în aer, izbi de mai multe ori 
lacătul, dar fără nici un rezultat. Încercând o altă metodă, vâri 
capătul târnăcopului pe sub belciug şi îl folosi ca pe o rangă. 
Împingând cu toată puterea de care era în stare, reuşi să 
smulgă din uşă belciugul şi şuruburile în care era prins. Apoi 
deschise uşa. 

David se repezi afară şi o cuprinse în braţe. 

— Slavă Domnului că ai venit! exclamă el. Van Slyke este cel 


464 


care e în spatele a tot ce s-a întâmplat. El i-a omorât pe pacienţi 
şi tot el l-a ucis pe Hodges. În clipa asta este în prada unei 
panici de nebun şi este înarmat. Trebuie să ieşim de-aici. 

— Să mergem, zise Angela, înşfăcând puşca şi împreună 
porniră repede spre scară. 

Înainte de a începe să urce, David puse o mână pe braţul 
Angelei. 

— Mă tem că acolo, dedesubt, este Calhoun, spuse, arătând 
către lespedea de ciment lângă care săpase el. Angela simţi că i 
se opreşte respiraţia. Hai, vino! adăugă David, dându-i un mic 
ghiont şi amândoi porniră să urce. 

— Nu am aflat cine îl plăteşte pe Van Slyke, spuse David, în 
timp ce suia pe trepte. Dar e limpede ce se întâmplă. Am aflat şi 
cum reuşea Van Slyke să-i ucidă pe bolnavi. 

— Tot Van Slyke este cel care a intrat aseară în casa noastră, 
zise Angela. Am găsit masca-reptilă la etaj. 

Când David şi Angela ajunseră în bucătărie, luminile unor 
faruri de automobil inundară brusc încăperea, reflectându-se pe 
chipurile lor îngrozite. Van Slyke se întorsese. 

— Oh, Dumnezeule, nu! şopti David. A revenit. 

— Eu am aprins o mulţime de lumini, mărturisi Angela. O să-şi 
dea seama că e ceva în neregulă. 

Angela vâri puşca în mâinile lui David. Cu palme transpirate, 
el o luă. Auziră cum se închide portiera maşinii, apoi paşi grei pe 
pietrişul aleii. 

David îi făcu semn Angelei să se retragă dincolo de uşa 
pivniţei. O însoţi şi el şi închise parţial uşa în urma lor, lăsând o 
fantă prin care să poată vedea în bucătărie. 

Paşii veniră spre uşa din spate, apoi se opriră brusc. 

Vreme de câteva minute de groază, nu se auzi absolut nici un 
sunet. David şi Angela îşi ţineau respiraţia. Bănuiau că Van 
Slyke se întreba ce era cu toate luminile acelea. 

Deodată, spre surprinderea lor, auziră cum paşii se retrag. 
Ascultară până când nu-i mai auziră deloc. 

— Unde s-a dus? şopti Angela. 

— AŞ vrea şi eu să ştiu, zise David. Nu-mi place să nu ştiu 
unde e. El cunoaşte prea bine locul acesta. Ar putea să ne atace 
pe la spate. 


465 


Angela întoarse capul şi se uită înspre treptele care coborau 
în pivniţă. Gândul că era posibil ca Van Slyke să se repeadă pe 
neaşteptate asupra lor o făcea să se înfioare. 

Timp de câteva minute râmaseră tăcuţi şi nemişcaţi, 
încordându-şi auzul ca să prindă orice zgomot. Casa era ciudat 
de silenţioasă. În cele din urmă, David deschise uşa. Revenind 
cu prudenţă în bucătărie, îi făcu semn Angelei să-l urmeze. 

— Poate că nu era Van Slyke, murmură Angela. 

— El trebuie să fi fost, replică David, tot în şoaptă. 

— Să ieşim naibii de aici! Mă tem că, dacă rămân prea mult 
timp în casa asta, Nikki o să iasă din maşină. 

— Cum?! Nikki e aici? 

— N-am reuşit s-o las acasă la mama ta, şopti Angela. A 
insistat să vină cu mine. Nu mă puteam lupta cu ea. Şi nu 
aveam timp ca să-i explic mamei tale situaţia. 

— Oh, Dumnezeule! exclamă David în şoaptă. Dacă a văzut-o 
Van Slyke? 

— Crezi că e posibil s-o fi văzut? 

David îi făcu semn Angelei să-l urmeze. Se duseră la uşa care 
dădea în curte şi o deschiseră cât mai silențios cu putinţă. Afară 
se lăsase un întuneric de nepătruns. Maşina lui Van Slyke se afla 
la o depărtare de şase metri, dar nu se vedea nici ţipenie de om. 

Acum, David îi făcu semn Angelei să rămână unde era. Se 
repezi spre maşina lui Van Slyke, ţinând puşca pregătită. Se uită 
prin fereastra de pe partea şoferului, în eventualitatea că Van 
Slyke s-ar fi ascuns, dar nu era acolo. Tot numai prin semne, 
David o chemă pe Angela lângă el. 

— Să ocolim pietrişul aleii, îi şopti. E prea zgomotos. Să 
mergem doar pe iarbă. Tu unde ai parcat maşina? 

— Chiar în spatele Volvoului, răspunse Angela. 

David o luă înainte, cu Angela imediat în urma lui. Când 
ajunseră în stradă, îşi văzură împlinite cele mai rele temeri ale 
lor. La lumina unui felinar de lângă furgoneta lui Calhoun, 
recunoscură silueta lui Van Slyke, stând pe scaunul şoferului, în 
Cherokee-ul mamei lui David. Lângă el se afla Nikki. 

— Oh, nu! strigă Angela, pornind în mod instinctiv într-acolo. 

David o reţinu. Se uitară unul la celălalt, îngroziţi. 

— Trebuie să ne gândim, spuse David. 


466 


Se uită înapoi, spre Cherokee. Era atât de încordat, încât 
simţea că e pe cale să leşine. 

— Crezi că are un revolver? întrebă Angela. 

— Chiar ştiu că are unul, răspunse David, apăsând cuvintele. 

— Poate că ar trebui să căutăm ajutoare, sugeră Angela. 

— Ar dura prea mult. Şi-n afară de asta, Robertson şi echipa 
lui habar n-ar avea cum să facă faţă unei astfel de situaţii... 
chiar dacă ar lua-o în serios. Va trebui să ne descurcăm singuri. 
E necesar s-o îndepărtăm pe Nikki îndeajuns cât să putem folosi 
puşca, în caz că am fi nevoiţi să recurgem la asta. 

Vreme de câteva minute chinuitoare, nu făcură altceva decât 
să se uite la maşină. 

— Dă-mi cheile, zise David. Mă tem că s-ar putea ca el să fi 
blocat portierele. 

— Sunt în maşină, spuse Angela. 

— Oh, Doamne! exclama David. Ticălosul n-ar avea decât să 
plece cu Nikki. 

— Dumnezeule sfinte! şopti Angela. 

— Situaţia devine din ce în ce mai rea, constată David. Dar ai 
remarcat? De când stăm aici, Van Slyke nu s-a mişcat deloc. 
Ultima dată când l-am văzut, era într-o continuă agitaţie, 
incapabil să stea liniştit nici măcar o secundă. 

— Inţeleg ce vrei să spui. Aproape ar părea că ei doi poartă o 
conversaţie. 

— Dacă Van Slyke nu este atent, am putea să ne strecurăm în 
spatele maşinii, zise David. Apoi, tu ai putea să te duci pe o 
parte, iar eu pe cealaltă. Vom deschide portierele din faţă 
simultan. Tu o vei trage pe Nikki afară, în timp ce eu îl voi ţine 
pe Van Slyke sub ameninţarea puştii. 

— Doamne Dumnezeule! Nu crezi că în felul acesta ne-am 
asuma o mulţime de riscuri? 

— Propune-mi o soluţie mai bună, replică David. Trebuie, 
neapărat, s-o scoatem de-acolo, înainte să plece el. 

— De acord, zise Angela, cu jumătate de inimă. 

După ce traversară strada, la suficientă depărtare de 
Cherokee şi prin spatele acestuia, David şi Angela se apropiară 
de maşină, înaintând ghemuiţi, în speranţa de a rămâne 
neobservaţi, în cele din urmă, ajunseră chiar în spatele 


467 


vehiculului şi, stând pe vine, se opriră, ascunşi în umbra lui. 

— Mai întâi, şopti David, mă voi strecura cu prudenţă pe lângă 
maşină, să văd dacă portierele sunt sau nu încuiate. 

Angela încuviinţă, dând din cap şi luă pușca. 

David se târî de-a lungul Cherokeeului, pe partea dinspre 
şofer, până ajunse în dreptul roții din spate. Ridicându-se lent, 
constată că nici una din portiere nu era blocată. 

— Măcar e ceva care să fie şi în favoarea noastră, murmură 
Angela, după ce el se înapoie şi îi împărtăşi vestea cea bună. 

— E-n ordine, şopti David. Eşti gata? 

— Stai o clipă, zise Angela, apucându-l de braţ. Cu cât mă 
gândesc mai mult la planul nostru, cu atât îmi place mai puţin. 
Nu cred că ar trebui să ne ducem fiecare pe câte o parte. Sunt 
de părere să ne ducem amândoi pe partea dinspre ea. Tu 
deschizi portiera şi eu o trag afară. 

David se gândi câteva secunde, apoi se învoi. Scopul principal 
era acela de a o îndepărta pe Nikki de Van Slyke. Cu planul 
Angelei existau mai multe şanse de succes. După aceea, de 
îndată ce Nikki va fi în siguranţă, problema avea să fie cum să 
acţioneze în privinţa lui Van Slyke. 

— OK, şopti David. Când dau semnalul, pornim. 

Angela îşi exprimă acordul printr-o înclinare a capului. 

David îi luă puşca şi o ţinu în mâna stângă. Trecu pe lângă 
Angela, ca să se afle pe partea dreaptă a maşinii. Incet, dădu 
ocol autovehiculului şi începu să se târască pe lângă el, ţinând 
puşca lipită de piept. Când ajunse în dreptul roții din spate, 
întoarse capul, să se asigure ca Angela era chiar în urma lui. 
Era. 

Ghemuindu-se, David se pregăti să facă un salt înainte, dar 
până să apuce să-i dea Angelei semnalul convenit, portiera de 
pe partea lui Nikki se deschise şi fetiţa, aplecându-se în afară, 
se uită înapoi. Când văzu faţa lui David atât de aproape de a ei, 
tresări. 

— Ce faceţi aici? îl întrebă ea. 

David sări înainte şi deschise portiera cu totul. Nikki îşi pierdu 
echilibrul şi căzu din maşină. Angela se năpusti spre ea şi o 
trase mai departe, pe iarbă. Surprinderea şi durerea de pe urma 
căzăturii îi smulseră lui Nikki un strigăt. 


468 


David îşi îndreptă puşca spre Van Slyke. Era pe deplin pregătit 
să apese pe trăgaci, dacă ar fi fost nevoie. Dar Van Slyke nu era 
înarmat cu nici un revolver. Nici nu încercă să scape prin fugă. 
Nu schiţa absolut nici o mişcare. Se mulțumea să se uite la 
David. Chipul îi era lipsit de orice expresie. 

Cu prudenţă, David se apropie ceva mai mult. Van Slyke 
continua să stea calm, cu mâinile pe genunchi. Nu părea deloc 
să fie nebunul agitat din urmă cu mai puţin de o oră. 

— Ce se întâmplă? strigă Nikki. De ce m-ai tras cu atâta 
putere? M-ai lovit la picior. 

— Îmi pare rău, zise Angela. Eram îngrijorată în legătură cu 
tine. Bărbatul cu care stăteai în maşină este acelaşi individ care 
a intrat aseară în casa noastră, purtând masca aceea cu chip de 
reptilă. 

— Nu se poate, protestă Nikki, ştergându-şi lacrimile. Domnul 
Van Slyke mi-a spus că înţelegerea era ca el să stea de vorbă cu 
mine până la întoarcerea voastră. 

— Despre ce anume discutati? întrebă Angela. 

— Îmi povestea de pe vremea când era de vârsta mea, 
răspunse Nikki. Cât de frumos era pe atunci. 

— Copilăria domnului Van Slyke n-a fost câtuşi de puţin 
minunată, interveni David. 

Nu-l pierdea din ochi pe Van Slyke, care rămăsese tot 
nemişcat. Ţinând puşca îndreptată spre pieptul acestuia, David 
se aplecă spre interiorul maşinii, să se uite la el mai cu atenţie. 
Van Slyke continua să-l privească fără absolut nici o expresie. 

— Ce-i cu tine? îl întrebă David, neştiind ce să facă. 

— Mă simt foarte bine, răspunse Van Slyke, cu glas calm şi 
monoton. Tata mă lua mereu cu el la cinema. Ori de câte ori 
voiam. 

— Nu mişca! îi ordonă David. 

Ţinând puşca îndreptată spre el, David trecu prin faţa maşinii 
şi deschise portiera de pe partea şoferului. Van Slyke nu se 
clinti, dar nu-şi lua ochii de la David. 

— Unde-i pistolul? îl întrebă acesta. 

— Pistolul, ocolul, potolul, obolul, zise Van Slyke. 

David îl înşfăcă de braţ şi îl trase afară din maşină. Angela îi 
strigă să fie prudent. Auzise ce spusese Van Slyke. li atrase lui 


469 


David atenţia că în momentele acelea Van Slyke manifesta 
simptomul incapacității de asociere; în mod evident, era încă în 
plină criză a bolii sale mintale. 

David îl roti pe Van Slyke în loc, ca acesta să stea cu faţa spre 
maşină. Apoi îl percheziţiona, căutând indiferent ce armă. Nu 
găsi revolverul. 

— Ce-ai făcut cu pistolul? îl întrebă. 

— Nu mai am nevoie de el, răspunse Van Slyke. 

David se uită cu atenţie la chipul lui calm. Pupilele nu-i mai 
erau dilatate. Schimbarea era considerabilă. 

— Ce se întâmplă, Van Slyke? insistă David. 

— Ă? tresări Van Slyke. Deasupra. Pune-l deasupra! 

— Van Slyke! strigă David. Ce-ai păţit? Unde ai fost? Ce este 
cu vocile pe care le auzi? Mai auzi voci? 

— Îţi pierzi timpul, zise Angela, care, împreună cu Nikki, 
venise în faţa maşinii. Ascultă-mă pe mine, este în stare de 
psihoză acută. 

— Gata cu vocile, spuse Van Slyke. Le-am făcut să tacă. 

— Cred că ar trebui să chemăm poliţia, sugeră Angela. Şi nu 
mă refer la măscăricii locali. Mă gândesc la poliţia statală. 
Celularul tău este-n maşină? 

— Ce ai făcut ca să înceteze vocile? îl întrebă David pe Van 
Slyke. 

— Am avut eu grijă de ele, răspunse acesta. 

— Ce vrei să spui că ai avut grijă de ele? insistă David, 
temându-se să afle ce anume înţelegea Van Slyke prin asta. 

— Nu vor putea să mă ia de prost, zise Van Slyke. 

— Despre cine vorbeşti? ` 

— Despre consiliu, spuse Van Slyke. Intregul consiliu. 

— David, interveni Angela, pierzându-şi răbdarea. Cum 
rămâne cu poliția? Vreau s-o iau pe Nikki de aici. Individul ăsta 
îndrugă aiureli. 

— Nu sunt chiar atât de sigur, replică David. 

— Bun şi-atunci, ce înţelege el prin consiliu? ripostă Angela. 

— Mă tem că se referă la consiliul de conducere al spitalului, 
zise David. 

— Consiliu, Pompiliu, amfibiu, Danubiu, spuse Van Slyke, 
zâmbind. 


470 


De când se confruntaseră cu el în maşină, era prima oară că 
zâmbea. 

— David, omul ăsta a pierdut orice legătură cu realitatea, zise 
Angela. De ce insişti să porţi o conversaţie cu el? 

— Te referi la consiliul de conducere al spitalului? întrebă 
David, fără a ţine seama de observaţia Angelei. 

— Da, confirmă Van Slyke. 

— E-n ordine, totul va fi bine, spuse David, deşi, mai mult 
decât oricare altul dintre cei prezenţi, lupta din greu să-şi 
păstreze calmul. Ai împuşcat pe cineva? îl întrebă pe Van Slyke. 

— Nu, n-am împuşcat pe nimeni, răspunse acesta, izbucnind 
în râs. Tot ce-am făcut a fost să pun sursa pe masa de 
conferinţe. 

— Ce înţelege el prin „sursă”? deveni curioasă Angela. 

— Habar n-am, zise David. 

— Sursă, bursă, cursă, scursă, spuse Van Slyke, continuând să 
chicotească. 

Simţindu-se frustrat, David îl înşfăcă de pieptul cămăşii şi-l 
zgâlţâi, întrebându-l încă o dată ce anume făcuse. 

— Am pus sursa şi alimentatorul pe masă, chiar lângă 
macheta garajului cu parcare, explică Van Slyke. Şi mă bucur c- 
am făcut-o. Acum, nu mai sunt prostul nimănui. Singura 
problemă e că sunt sigur că m-am ars şi eu. 

— Unde? întrebă David. 

— La mâini, răspunse Van Slyke, întinzându-şi-le în aşa fel, 
încât David să le poată vedea. 

— Sunt arse? se interesă Angela. 

— Nu cred, zise David. Sunt uşor înroşite, însă altminteri îmi 
par normale. 

— Vorbeşte aiurea, afirmă Angela. Poate că are halucinaţii. 

David dădu din cap, absent. Dintr-o dată, gândurile lui luaseră 
altă direcţie. 

— Sunt obosit, declară Van Slyke. Vreau să mă duc la mine 
acasă, să-mi văd părinţii. 

David îi făcu semn să plece. Van Slyke traversă strada şi intră 
în curtea casei sale. Angela se uită mirată la David. Nu se 
aşteptase ca David să-l lase să-şi vadă de drum. 

— Ce faci? îl întrebă. Nu ar trebui să chemăm poliţia? 


471 


David se mulţumi să dea iar din cap. Privea în urma lui Van 
Slyke, în vreme ce în mintea lui lucrurile începeau să se 
închege: pacienţii lui, simptomele şi decesele. 

— Van Slyke este un handicapat mintal, insistă Angela. Se 
comportă ca şi cum tocmai ar fi fost supus unei şedinţe de 
terapie prin şocuri electrice. 

— Urcaţi în maşină, spuse David. 

— Ce este? întrebă Angela, căreia nu-i plăcu intonaţia din 
glasul lui. 

— Taci şi urcați în maşină! strigă David. Grăbiţi-vă! adăugă, 
instalându-se la volanul Cherokeeului. 

— Cu Van Slyke cum rămâne? 

— Nu avem timp pentru Van Slyke. Şi-n afară de asta, el n-o 
să plece nicăieri. Hai, grăbiţi-vă! 

Angela o puse pe Nikki pe bancheta din spate, iar ea se aşeză 
lângă David, care deja pornise motorul. Mai înainte ca ea să 
apuce să închidă portiera, David mergea în marşarier. Apoi 
execută o rapidă întoarcere în loc şi, accelerând, plecă la drum 
cu toată viteza. 

— Acum ce se mai întâmplă? întrebă Nikki. 

— Unde ne ducem? vru să ştie Angela. 

— La spital, răspunse David. 

— Conduci tot atât de prost ca mămica, îl mustră Nikki. 

— De ce la spital? întrebă Angela, întinzând mâna spre spate 
şi bătând uşor cu palma genunchii fiicei sale, ca s-o liniştească. 

— Pentru mine, toate astea încep brusc să capete un înţeles, 
zise David. Şi acum am o presimţire cumplită. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Angela. 

— Cred că s-ar putea să ştiu la ce se referea Van Slyke când 
pomenea despre „sursă”. 

— Eu eram convinsă că era doar vorbăria unui schizofrenic, 
replică Angela. Făcea disocieri de situaţii. A zis „sursă, bursă, 
cursă, scursă”. Era o simplă aiureală. 

— E posibil să fi făcut disocieri, spuse David, dar nu cred că 
atunci când a rostit cuvântul „sursă” vorbea aiurea. Şi nici când 
relata cum o pusese pe masa de conferinţe, pe care se afla o 
machetă a garajului cu parcare. Asta era ceva prea specific. 

— Bun şi-n cazul acesta, la ce crezi că se referea? 


472 


— Cred că e ceva în legătură cu radiaţiile, zise David. Cred că 
la asta se referea când a spus că şi-a ars mâinile. 

— Oh, să fim serioşi! Vorbeşti de parc-ai fi tot atât de nebun 
ca şi el, ripostă Angela. Aminteşte-ţi că paranoia de care a dat 
dovadă Van Slyke pe submarin avea legătură cu radiaţiile, aşa 
că orice trăncăneli asemănătoare au, probabil, de-a face mai 
mult cu schizofrenia lui decât cu orice altceva. 

— Sper să ai dreptate, replică David. Dar vorbăria lui m-a 
îngrijorat. Calificarea profesională însuşită de Van Slyke în 
decursul timpului petrecut în marină includea cunoştinţe în 
domeniul propulsiei nucleare. Aceasta e cea care face să 
înainteze o navă cu reactor nuclear. lar reactoarele nucleare 
înseamnă radiații. Individul avea calificare de tehnician 
specializat în materie de energie nucleară, aşa că ştie câte ceva 
în legătură cu materialele nucleare şi cu ce sunt ele în stare să 
facă. ` 

— Ei bine, ceea ce spui pare rațional, conveni Angela. Insă a 
vorbi despre o sursă şi a poseda una sunt două lucruri cu totul 
diferite. Oamenii nu pot să se ducă, pur şi simplu, în oraş şi să 
cumpere materiale radioactive. Treaba asta este strict 
controlată de guvern. De aceea există o Comisie de 
Reglementare în Probleme de Energie Nucleară. 

— În subsolul spitalului există un aparat de radioterapie vechi, 
spuse David. Este o instalaţie cu cobalt-60, pe care Traynor 
speră s-o vândă vreunei ţări din America de Sud. 

— Nu-mi place cum sună asta, recunoscu Angela. 

— Nici mie nu-mi place, zise David. Şi adu-ţi aminte de 
simptomele pe care le-au avut pacienţii mei. Simptomele acelea 
ar fi putut foarte bine să fi fost cauzate de o iradiere, mai ales 
dacă pacienţii respectivi fuseseră supuşi unei doze puternice. 
Este o posibilitate oribilă, dar care se potriveşte cu faptele. La 
vremea aceea, nici nu mi-a trecut prin minte să mă gândesc la 
radiaţii. 

— Nici eu nu m-am gândit la o iradiere, când am făcut 
autopsia lui Mary Ann Schiller, mărturisi Angela. Dar acum, că 
stau sa mă gândesc, mi se pare posibil ca asta să fi fost. 
lradierea nu e ceva ce iei în considerare decât dacă există o 
anamneză care include expunerea la radiaţii. Modificările 


473 


patologice pe care le observi sunt nespecifice. 

— E tocmai ce spun eu, zise David. Este posibil ca chiar şi 
asistentele medicale cu simptome asemănătoare cu cele de 
gripă să fi fost victimele unui nivel scăzut de iradiere. Şi până 
şi... 

— Oh, nu! exclamă Angela, sesizând imediat la ce se gândea 
David. 

— Aşa e, spuse acesta, dând din cap. Chiar şi Nikki. 

— Ce-i cu Nikki? întrebă de pe bancheta din spate fetiţa, care, 
până a nu-şi fi auzit numele, nu fusese deloc atentă la 
conversaţie. 

— Tocmai spuneam că tu ai avut simptome de gripă, exact ca 
asistentele medicale, îi răspunse Angela, întorcându-se spre ea. 

— Şi tăticu' la fel, îşi aminti Nikki. 

— Da şi eu la fel, confirmă David. 

Intrară în incinta spitalului şi lăsară maşina în parcare. 

— Care ne este planul? întrebă Angela. 

— Avem nevoie de un contor Geiger, zise David. Trebuie să 
existe vreunul la Centrul de Radioterapie, pentru acordarea de 
avize. Voi găsi eu un portar care să ne lase să intrăm. De ce nu 
te duci tu şi cu Nikki în holul principal? 

David îl găsi pe Ronnie, unul dintre portari, pe care-l cunoştea 
vag. Ronnie fu foarte bucuros să-i fie de folos unui medic, mai 
ales că acesta îl lua de la treaba lui, care consta în a şterge 
pardoseala coridorului de la subsol. David omise să pomenească 
amănuntul că el fusese concediat de la CMV şi că dreptul de 
practică în spital îi fusese retras. 

Urmat de Ronnie, se duse în holul principal, unde o găsi pe 
Angela. Nikki descoperise un televizor şi deocamdată era 
mulţumită. David îi spuse fiicei sale să nu cumva să părăsească 
holul, iar ea făgădui să-i dea ascultare. 

Împreună cu Angela, David porni spre Centrul de 
Radioterapie. Nu le trebui mai mult de câteva minute ca să 
găsească un contor Geiger. 

Revenind în clădirea principală a spitalului, se întâlniră cu 
Ronnie la subsol. Nu dură mult până când acesta găsi cheia de 
la vechiul grup de radioterapie. 

— Nimeni nu vine aici prea des, explică el, lăsându-i pe 


474 


Wilsoni să intre. 

Grupul consta în trei încăperi: o cameră exterioară, care 
slujise drept zonă de recepţie, un birou interior şi o sală de 
tratamente. 

David se duse direct la aceasta din urmă. Încăperea era 
goală, cu excepţia vechiului aparat de radioterapie. Instalaţia 
semăna cu un aparat cu raze Roentgen, căruia i se adăugase o 
masă pe care să se poată culca pacientul. 

David aşeză contorul Geiger pe masă şi-l puse în funcţiune. 
Acul abia dacă se mişcă pe cadran. Nu indica nimic peste nivelul 
de fond al radiaţiilor, chiar fiind reglat în plaja cea mai sensibilă. 

— Unde e situată sursa, în chestia asta? întrebă Angela. 

— Bănuiesc că aici, unde se întâlnesc braţul în care e montată 
piesa prin care se aplică tratamentul şi coloana de susţinere, 
zise David, luând contorul Geiger şi punându-l acolo unde îşi 
închipuia că ar trebui să fie amplasată sursa. 

Nici de astă dată contorul nu indică nimic. 

— Faptul că instrumentul nu înregistrează nici o radiaţie nu 
înseamnă neapărat ceva, spuse Angela. Sunt convinsă că 
obiectul acela e bine ecranat. 

Clătinând din cap, David trecu în spatele aparatului şi încercă 
să facă acolo o măsurătoare cu contorul Geiger. Acul acestuia 
continuă să nu se clintească. 

— Oho! exclamă Angela. Vino aici, David, să vezi ceva. 

David se duse la Angela, lângă braţul pentru tratamente. Ea îi 
arătă un panou de acces, prins în patru şuruburi. Câteva dintre 
acestea fuseseră slăbite. 

David aduse din camera de primire un fotoliu pe care-l puse 
chiar sub acel braţ. Stând pe el în picioare, reuşi să ajungă la 
panou. Desfăcu toate cele patru şuruburi, scoase panoul şi i-l 
dădu lui Ronnie. 

In spatele panoului găsi o placă metalică circulară, fixată prin 
opt şuruburi. Îi ceru Angelei să-i dea contorul Geiger şi, 
împingându-l în interiorul locaşului, încercă iarăşi să măsoare 
nivelul radiaţiilor. Acesta era tot zero. 

Trase la o parte contorul, vâri mâna în carcasa aparatului şi 
verifică unul din şuruburi. Spre spaima lui, acesta era slăbit. Le 
controlă pe toate opt. Toate opt erau slăbite. Începu să le 


475 


scoată, înmânându-i-le unul câte unul Angelei. 

— Eşti sigur că trebuie să faci asta? întrebă ea, încă 
îngrijorată în legătură cu radiaţiile, în ciuda citirilor nule ale 
contorului, cât şi din cauza discutabilelor talente de meseriaş 
ale lui David. 

— Trebuie să ştim cu certitudine, zise el, scoțând ultimul 
şurub şi apoi ridicând masivul capac metalic şi dându-i-l lui 
Ronnie. 

Se uită cu prudenţă în lungul unei cavităţi cilindrice al cărei 
diametru era de aproximativ doisprezece centimetri. Era 
asemănătoare cu ţeava unei puşti uriaşe. Fără o lanternă, David 
nu putu să vadă înăuntrul ei decât pe o mica adâncime. 

— Sunt convins că n-ar trebui să mă pot uita aşa în interiorul 
braţului pentru tratament, zise David. Ar fi trebuit să existe aici 
un opritor, care să acţioneze ca o frână destinată să împiedice 
înaintarea sursei în timp ce braţul este deplasat către poziţia 
necesară pentru tratament. 

Ca să fie sută la sută sigur, introduse contorul Geiger în 
„gura” braţului purtător de sursă. Acul acestuia nu indică nimic 
peste nivelul de fond al radiaţiilor. 

— Sursa nu este aici, zise David, coborând de pe fotoliu. A 
dispărut. 

— Ce vom face? întrebă Angela. 

— Cât e ceasul? răspunse David printr-o altă întrebare. 

— Şapte şi un sfert, zise Ronnie. 

— Hai să ne luăm şorţuri de plumb, de la radiologie, spuse 
David. Pe urmă vom face ce vom putea. 

Părăsiră vechiul grup de radioterapie şi porniră direct spre 
Centrul de Ilmagistică Medicală. Nu aveau nevoie de Ronnie ca 
să le descuie uşa Centrului, deoarece acesta era deschis în 
vederea efectuării unor radiografii de urgenţă, dar David îl rugă 
să-i însoţească pentru a-i ajuta să care şorţurile de plumb. 
Ronnie nu ştia ce se petrece, însă îşi dădea seama că era vorba 
de ceva grav. Era dornic să fie de folos pe cât îi stătea în puteri. 

Tehnicianul de la radiologie avu unele suspiciuni când David îi 
ceru să le dea şorţuri de plumb, dar, de vreme ce acesta nu 
avea de gând să le ducă mai departe decât la spitalul alăturat, 
nu avu nimic împotrivă, convins că totul avea să fie în ordine. În 


476 


afară de asta, el nu era obişnuit să-i contrazică pe doctori. Le 
dădu lui David, Angelei şi lui Ronnie nouă şorţuri de plumb, 
precum şi o pereche de mănuşi de plumb, utilizate pentru 
fluoroscopii. Bineînţeles că David mai avea şi contorul Geiger. 

incărcaţi cu povara lor, cei trei porniră înapoi, spre spital. Îşi 
atraseră priviri curioase din partea personalului şi a vizitatorilor 
pe lângă care treceau în drumul lor către etajul întâi, dar nimeni 
nu încercă să-i oprească. 

— Perfect, zise David, abia mai răsuflând, de cum ajunseră la 
uşa sălii de conferinţe. Puneţi totul chiar aici, adăugă, lăsând 
şorţurile cu greu cărate până acolo să cadă pe pardoseală, lângă 
uşa închisă a sălii de conferinţe. 

Angela şi Ronnie făcură acelaşi lucru cu cele aduse de ei. 

David încercă iar contorul Geiger. Imediat, acul se duse în 
capătul din dreapta al cadranului. 

— lisuse Hristoase! exclamă David. Nu am putea obţine o mai 
bună dovadă decât asta. 

Apoi îi mulţumi lui Ronnie şi îl trimise să-şi vadă de treburile 
lui. După aceea, îi explică Angelei ce socotea că ar trebui să 
facă. Işi puse mănuşile de protecţie şi luă trei şorţuri de plumb. 
Unul îl ţinu în mână, iar pe celelalte două şi le încărcă pe umăr. 
Angela luă în braţe alte patru. 

David deschise uşa şi intră în sala de conferinţe, cu Angela 
imediat în spatele lui. Traynor, care fusese întrerupt la mijlocul 
unei fraze, îi aruncă o privire mânioasă. Toţi cei prezenţi - 
Sherwood, Beaton, Cantor, Arnsworth şi Robertson - întoarseră 
capul să vadă cine se făcea vinovat de acea grosolană 
întrerupere a şedinţei. Cum participanţii la întrunire începeau să 
murmure, Traynor izbi cu ciocănelul în masă, strigând să se facă 
linişte. 

Cercetând cu privirea suprafaţa încărcată a mesei de 
conferinţe, David localiză într-o clipă sursa radioactivă. Aceasta 
era un cilindru lung cam de treizeci de centimetri, al cărui 
diametru se potrivea cu orificiul din braţul aparatului de 
radioterapie pe care îl examinase doar cu câteva minute în 
urmă. Pe toată circumferința lui erau încastrate mai multe inele 
de teflon. In capătul superior avea un ştift de blocare. Cilindrul 
stătea în poziţie verticală lângă o machetă a unui garaj cu 


477 


parcare, întocmai cum descrisese Van Slyke. 

Ţinând cu ambele mâini un şorţ de plumb, David porni spre 
cilindru. 

— Stai! răcni Traynor. 

Mai înainte ca David să reuşească să ajungă la cilindru, 
Caldwell sări în picioare şi-l înşfăcă de piept. 

— Ce dracu’ îţi închipui că faci? zbieră el. 

— Încerc să vă salvez pe toţi, dacă nu este prea târziu, zise 
David. 

— Dă-i drumul! strigă Angela. 

— Despre ce naiba vorbeşti? întrebă Traynor. 

— Mă tem, răspunse David, arătând cu bărbia spre cilindru, că 
vă ţineţi şedinţa în jurul unei surse radioactive cu cobalt-60. 

— Eu am văzut obiectul acela! strigă Cantor, sărind în picioare 
şi răsturnându-şi fotoliul. Mă întrebam ce este. 

Fără a mai adăuga vreun cuvânt, le întoarse tuturor spatele şi 
părăsi încăperea. 

Uluit, Caldwell slăbi strânsoarea. David întinse imediat braţul 
peste masă şi luă repede cilindrul cu mâinile protejate de 
mânuşile de plumb. Apoi îl înfăşură într-unul din şorţurile de 
plumb, pe care îl înveli cu un altul, folosind încă un şorţ pentru 
a-l înfăşură şi pe acesta. Procedă în acelaşi fel cu şorţurile 
cărate de Angela, în timp ce ea ieşi din sala de conferinţe ca să 
le aducă şi pe celelalte. David dorea să acopere cilindrul cu 
maximum posibil de straturi de plumb. 

În vreme ce David înfăşură ultimul lot de şorţuri în jurul 
pachetului devenit voluminos, Angela scoase la iveală contorul 
Geiger. 

— Nu vă cred! izbucni Traynor, curmând o tăcere uluită. 

Dar glasul lui era lipsit de convingere. Brusca plecare a lui 
Cantor îl descumpănise. 

— Nu-i acum momentul pentru discuţii, zise David. Toată 
lumea ar face mai bine să iasă din camera asta, adăugă el. Aţi 
fost expuşi unei mari doze de radiaţii. Vă sfătuiesc să apelaţi la 
medicii dumneavoastră. 

Traynor şi ceilalţi se uitară unii la alţii, îngrijoraţi. Panica se 
stârni îndată ce, la început câţiva, apoi toţi membrii consiliului 
de conducere, inclusiv Traynor, părăsiră în fugă încăperea. 


478 


David termină cu înfăşuratul ultimului şorţ şi luă contorul 
Geiger. Când îl puse în funcţiune, se înspăimântă văzând că şi 
acum acesta înregistra un nivel ridicat de radiaţii. 

— Să ieşim de-aici, zise el. Cam asta e tot ce putem face. 

Lăsând pe masă cilindrul înfăşurat în şorţuri, plecară din sala 
de conferinţe şi închiseră uşa în urma lor. David mai făcu o 
încercare cu contorul Geiger. Aşa cum se aşteptase, nivelul de 
radiaţii scăzuse în mod spectaculos. 

— Atâta vreme cât nimeni nu intră în sala de conferinţe, 
nimeni altcineva nu va mai avea de suferit în seara aceasta, 
spuse el. 

Împreună cu Angela se îndreptă apoi spre holul principal al 
spitalului, s-o recupereze pe Nikki. Cu puţin înainte de a ajunge 
acolo, David se opri în loc. 

— Crezi că pe Nikki ar deranja-o dacă am mai întârzia câteva 
clipe? o întrebă pe Angela. 

— În faţa unui televizor se va simţi perfect şi timp de o 
săptămână, replică aceasta. De ce? 

— Am impresia că ştiu cum au fost iradiaţi pacienţii, zise 
David, pornind, înaintea Angelei, spre camerele bolnavilor. 

O jumătate de oră mai târziu o luară pe Nikki şi ieşiră în 
parcarea spitalului. Plecară cu Cherokee-ul înapoi, la locuinţa lui 
Van Slyke, ca David să-şi poată lua Volvo-ul. 

— Crezi că există vreun risc ca el să mai facă rău cuiva în 
seara asta? întrebă David, arătând spre casa lui Van Slyke. 

— Nu, răspunse Angela. 

— Nici eu nu cred. Şi ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac 
este să intru iar acolo. Hai să ne ducem la părinţii mei. Sunt 
extenuat, zise David, coborând din Cherokee şi pregătindu-se să 
treacă la volanul Volvoului. O să merg în urma ta, adăugă el. 

— Sun-o pe mama ta, îl sfătui Angela. Sunt sigură că este 
înnebunită de grijă. 

David urcă în Volvo şi porni motorul. Se uită la furgoneta lui 
Calhoun, aflată în faţa lui şi clătină din cap cu tristeţe. 

De cum intrară pe şosea, David îşi luă telefonul celular, 
înainte de a-i telefona mamei sale, sună la poliţia statală. Când 
la celălalt capăt al firului se prezentă un ofiţer de la serviciul de 
urgenţe, David îl informă că voia să raporteze o problemă 


479 


extrem de gravă, care includea omucideri şi iradieri mortale la 
Spitalul Orăşenesc Bartlet... 


480 


Epilog 


Patru luni mai târziu 


CÂND OPRI MAŞINA ÎN FAŢA UNEI MODESTE CASE DE PE 
Glenwood Avenue, în Leonia, statul New Jersey, David ştia că 
întârziase. Sări din maşină şi urcă treptele de la intrare în fugă. 

— Ştii cât e ceasul? întreba Angela, însoţindu-l în dormitor. 
Trebuia să fii acasă la unu şi uite că s-a făcut două. Dacă eu am 
putut să ajung aici la timp, socotesc că ai fi putut şi tu. 

— Imi pare rău, zise David, în vreme ce-şi schimba repede 
hainele. Mi-a venit un pacient care avea nevoie de o consultaţie 
mai îndelungată. Cel puţin, adăugă el, oftând, acum am 
libertatea de a mă ocupa mai îndelung de un pacient, atunci 
când consider că este necesar. 

— Toate bune şi frumoase, replică Angela. Dar avem fixată o 
întâlnire. Ba chiar tu eşti cel care a ales ora. 

— Unde-i Nikki? întrebă David. 

— Este afară, pe terasă, răspunse Angela. S-a dus acolo acum 
un ceas, ca să se uite la echipa care realizează emisiunea 
intitulată „Şaizeci de minute”. 

David îşi îmbrăcă la repezeală o cămaşă de gală proaspăt 
spălată şi călcată şi îi încheie nasturii. 

— lartă-mă, spuse Angela. Bănuiesc că sunt îngrijorată din 
cauza problemei cu televiziunea. Crezi că e necesar să trecem 
prin aşa ceva? 

— Şi eu mă simt agitat, zise David, alegându-şi o cravată. Aşa 
că, dacă vrei să anulăm, din partea mea e-n ordine. 

— Da, dar am stabilit asta cu şefii noştri. 

— Şi toţi ne-au asigurat că nu vom avea de suferit. Şi 
amândoi considerăm că publicul trebuie să ştie. 

— De acord, zise Angela, după câteva clipe de gândire. Hai s- 
o facem! 

David îşi înnodă cravata şi îşi îmbrăcă haina. Angela se privi în 


481 


oglindă pentru o ultimă verificare. Când amândoi socotiră că 
erau pregătiţi, coborâră scara şi ieşiră în veranda însorită, 
clipind în lumina reflectoarelor. 

Deşi David şi Angela erau agitaţi, Ed Bradley reuşi repede să-i 
facă să se simtă în largul lor. Începu să-i intervieveze cu 
dezinvoltura, ajutându-i să-şi uite încordarea şi ştiind prea bine 
că avea să intervină serios la montaj. Începu prin a-i întreba cu 
ce se ocupau. 

— Eu urmez un stagiu de agregaţie în patologie juridică, 
spuse Angela. 

— lar eu lucrez în cadrul unui mare grup de medici, la Centrul 
Medical Prezbiterian din Columbia, zise David. Am încheiat 
contracte cu mai multe organizaţii de ocrotire a sănătăţii, tip 
HMO. 

— Amândurora vă place munca pe care o faceţi? 

— Categoric, da, confirmă David. 

— Suntem recunoscători că am putut să punem oarecare 
ordine în viaţa noastră, zise Angela. O vreme, abia dacă ne 
instalam într-un loc şi trebuia să plecăm în altă parte. 

— Inţeleg că la Bartlet, în Vermont, aţi trecut prin încercări 
grele, spuse Bradley. 

David şi Angela izbucniră amândoi într-un uşor râs nervos. 

— A fost un coşmar, zise Angela. 

— Cum a început? întrebă Bradley. 

David şi Angela se uitară unul la celălalt, ezitând care să 
răspundă primul. 

— De ce nu începi dumneata, David? îl îndemnă reporterul. 

— Rolul meu în cele întâmplate a început când mai mulţi 
pacienţi de-ai mei au început să moară pe neaşteptate. Erau 
bolnavi cu anamneze care includeau boli grave, cum ar fi 
cancerul, spuse David. 

Se uită la Angela. 

— Al meu a început în momentul în care şeful meu direct a 
început să mă hărţuiască sexual, declară Angela. Pe urmă am 
descoperit cadavrul unei victime prin omucidere înmormântat 
sub scara din pivniţa noastră. Cadavrul era al unui doctor, 
Dennis Hodges, care fusese director general al spitalului vreme 
de mai mulţi ani. 


482 


Cu obişnuitul său mod inteligent de a pune întrebări, Ed 
Bradley îi făcu să istorisească întreaga poveste sordidă. 

— Acele decese neaşteptate ale unor pacienţi erau exemple 
de eutanasie? îl întrebă pe David. 

— Asta e ceea ce am crezut noi la început, spuse David. Dar, 
de fapt, oamenii aceia au fost ucişi nu ca urmare a unui gest de 
îndurare greşit înţeleasă, ci pentru a îmbunătăţi bilanţul 
realizărilor spitalului. Unii pacienţi cu boli potenţial mortale 
apelează deseori intensiv la facilităţile spitaliceşti. Asta se 
traduce prin costuri ridicate. Astfel că, pentru a reduce 
cheltuielile, acei pacienţi erau eliminaţi. 

— Cu alte cuvinte, mobilul întregii afaceri a fost de natură 
economică, trase Bradley concluzia. 

— Intocmai, confirmă David. Spitalul pierdea bani şi ei se 
simțeau nevoiţi să întreprindă ceva pentru a nu intra în zona 
roşie a rentabilităţii. Asta a fost soluţia lor. 

— De ce pierdea spitalul bani? întrebă Bradley. 

— Spitalul a fost obligat să fixeze taxe pe cap de pacient, 
explică David. Asta însemna să asigure spitalizare pentru cel 
mai important HMO din zonă contra unei taxe lunare fixe pe cap 
de abonat. Din păcate, spitalul a evaluat solicitarea serviciilor 
sale la un preţ prea scăzut. Banii încasaţi erau mult mai puţini 
decât cei daţi în afară. 

— De fapt, de ce a acceptat spitalul să fixeze astfel de taxe? 
întrebă Bradley. 

— Aşa cum am spus, a fost forţat, zise David. Era ceva în 
legătură cu recenta competiţie din lumea medicală. Dar nu e 
vorba de o competiţie reală. In cazul nostru, condiţiile au fost 
impuse de HMO. Dacă voia să intre în competiţie pentru 
afacerea HMO-ului, spitalul era nevoit să fixeze acele taxe. Nu 
avea de ales. 

Consultându-şi însemnările, Bradley dădu din cap în semn că 
înţelegea cum stăteau lucrurile. Apoi îşi ridică iar privirile spre 
David şi Angela. 

— Noua şi actuala directoare a Spitalului Orăşenesc Bartlet 
susţine că afirmaţiile pe care le faceţi sunt, aşa cum se exprimă 
dânsa, „pure prostii”. 

— Am auzit asta, spuse David. 


483 


— Aceeaşi directoare a mai declarat că, dacă ar fi fost ucis 
vreun pacient, crima trebuie să fi fost fapta unui singur individ 
suferind de o dereglare mintală. 

— Am auzit şi asta. 

— Dar nu sunteţi de acord cu asemenea declaraţii? 

— Nu, nu suntem. 

— Cum au murit pacienţii? întrebă Bradley. 

— Ca urmare a unei iradieri la care le-a fost expus întregul 
corp, spuse Angela. Pacienţii primeau doze enorme de raze 
gamma de la o sursă cu cobalt-60. 

— Este vorba de acelaşi material care este utilizat cu atâta 
succes pentru tratarea anumitor tumori? 

— In zone ţintite cu extrem de mare atenţie şi în doze 
controlate cu grijă, preciză Angela. Pacienţii lui David primeau 
doze necontrolate, la care le era expus tot trupul. 

— In ce mod le era administrată acea iradiere? 

— Un pat ortopedic a fost echipat cu o cutie foarte bine 
ecranată cu plumb, explică Angela. Era montată sub pat şi 
conţinea sursa radioactivă. Cutia avea un orificiu comandat de 
la distanţă, care era acţionat, prin unde radio, cu ajutorul unui 
dispozitiv asemănător cu cele utilizate pentru deschiderea 
garajelor. Ori de câte ori se deschidea acel orificiu, pacientul era 
iradiat prin intermediul patului. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu 
câteva asistente care se ocupau de bolnavii respectivi. 

— Amândoi aţi văzut patul acela? 

David şi Angela dădură afirmativ din cap. 

— După ce am găsit sursa şi am ecranat-o cât am putut de 
bine, explică David, am încercat să-mi imaginez cum fuseseră 
iradiaţi pacienţii mei. Mi-am amintit că mulţi dintre ei fuseseră 
instalaţi în paturi de spital care nu funcționau bine. Sfârşeau 
prin a fi mutaţi într-un pat ortopedic. Aşa că, după ce am plecat 
din sala de conferinţe, am pornit în căutarea unui pat ortopedic. 
L-am găsit în atelierul de întreţinere. 

— Acum sunteţi convinşi că patul acela a fost distrus, nu-i 
aşa? 

— După seara aceea, patul n-a mai fost văzut niciodată, zise 
Angela. 

— Cum e posibil să se fi întâmplat aşa ceva? întreba Bradley. 


484 


— Persoanele răspunzătoare de modul în care a fost utilizat 
patul s-au descotorosit de el, spuse David. 

— Credeţi că răspunderea aceasta îi revine comitetului 
executiv al spitalului? 

— Cel puţin unora dintre membrii lui, zise David. În mod cert 
preşedintelui consiliului, directoarei şi şefului personalului 
medical. Noi credem că operaţiunea a fost concepută de şeful 
personalului medical. El era singura persoană care avea 
cunoştinţele necesare pentru a născoci un plan atât de diabolic 
şi totuşi eficient. Dacă nu ar fi recurs la el atât de frecvent, 
niciodată n-ar fi fost descoperit. 

— Din păcate, nici una dintre persoanele acestea nu se poate 
apăra, spuse Ed Bradley. Înţeleg că, în ciuda măsurilor eroice 
luate pentru salvarea lor, toate au murit ca urmare a unei 
iradieri intense. 

— Din nefericire, conveni David. 

— Dacă erau atât de bolnavi, cum ar fi putut să distrugă 
patul? întrebă Bradley. 

— Când doza de iradiere nu este îndeajuns de mare pentru a 
fi imediat letală, există o perioadă latentă, de durată variabilă, 
care precede apariţia simptomelor. În cazul acesta, ar fi fost 
timp din belşug ca să se descotorosească de pat. 

— Există vreo modalitate pentru a sprijini cu probe materiale 
aceste afirmaţii? 

— Amândoi am văzut acel pat, zise David. 

— Altceva? 

— Am găsit sursa radioactivă, spuse Angela. 

— Aţi găsit sursa, repetă Bradley. Asta e adevărat. Dar ea se 
afla în sala de conferinţe, nicidecum în apropierea vreunui 
pacient. 

— În esenţă, Werner Van Slyke ne-a mărturisit amândurora 
totul, spuse David. 

— Werner Van Slyke este omul despre care credeţi că ar fi 
fost albina lucrătoare din spatele acestei operaţiuni, nu-i aşa? 
zise Bradley. 

— Întocmai, confirmă David. A dobândit în marină calificarea 
necesară în materie de tehnică nucleară, aşa că ştia câte ceva 
în legătură cu folosirea materialelor radioactive. 


485 


— Este vorba despre acelaşi Werner Van Slyke care e 
schizofrenic şi care actualmente se află spitalizat, cu o gravă 
radiotoxemie“!, spuse Bradley. Este, de asemenea, acelaşi 
Werner Van Slyke care a fost în stare de psihoză începând cu 
seara în care au fost iradiaţi membrii comitetului executiv al 
spitalului, care nu vrea să discute cu nimeni şi despre care se 
crede că va muri în curând. Corect? 

— Despre el e vorba, confirmă David din nou. 

— E inutil să spunem că un astfel de om cu greu ar putea fi 
considerat un martor pe al cărui cuvânt se poate pune bază, 
remarcă Bradley. Mai aveţi o altă dovadă? 

— Am tratat câteva asistente medicale care prezentau forme 
uşoare ale bolii radiaţiilor, spuse David. Toate se aflaseră în 
preajma pacienţilor mei. 

— Dar la vremea aceea ai crezut că aveau gripă, replică 
Bradley. Şi nu există nici o posibilitate de a dovedi contrariul. 

— Aşa este, recunoscu David. 

— Înţeleg că ai făcut autopsia unuia dintre pacienţii soţului 
dumitale, zise Bradley, întorcându-se către Angela. Aceasta 
dădu afirmativ din cap. În urma autopsiei ai bănuit că putea fi 
vorba de boala radiaţiilor? 

— Nu, deoarece pacienta respectivă a murit prea repede 
pentru a fi avut timp să manifeste multe dintre simptomele care 
ar fi sugerat o iradiere, explică Angela. Primise o doză de 
iradiere atât de masivă, încât aceasta îi afectase sistemul 
nervos central la nivel molecular. Dacă ar fi fost mai puţin intens 
iradiată, poate că ar fi trăit îndeajuns de mult pentru a-i fi 
apărut ulceraţii ale tractului digestiv. Atunci poate că aş fi 
adăugat la diagnosticul diferenţial şi iradierea. 

— Ceea ce constat este că nici unul din voi nu are o dovadă 
materială, spuse Bradley. 

— Presupun că acesta e adevărul, zise David, cam fără voie. 

— De ce n-a fost chemat nici unul din voi să depună mărturie? 

— Ştim că au fost intentate câteva acţiuni judecătoreşti civile, 
spuse Angela, dar toate au fost foarte repede respinse de 
tribunal. Acuzaţii de natură penală n-au existat. 


11 Radiotoxemie (med.): boala radiaţiilor (n.tr.). 


486 


— Genul de acuzaţii făcute de voi face să pară de necrezut să 
nu fi existat plângeri penale, remarcă Bradley. Cum vă explicaţi 
acest lucru? _ 

Angela şi David se uitară unul la celălalt. In cele din urmă, 
David fuse cel care se hotărî să vorbească: 

— În esenţă, credem că există două motive. Mai întâi, credem 
că această afacere a speriat pe toată lumea. Dacă adevărul ar 
ieşi la iveală, consecinţa ar fi, probabil, închiderea spitalului, 
ceea ce ar fi dezastruos pentru comunitate. Spitalul pompează 
în oraş o mulţime de bani, oferă locuri de muncă unei sumedenii 
de oameni şi le asigură cetăţenilor prestarea unor servicii 
medicale, în al doilea rând, în cazul acesta vinovaţii şi-au primit, 
într-un fel, pedeapsa. De asta a avut grijă Van Slyke, punând pe 
masa de conferinţe cilindrul cu cobalt-60. 

— Asta ar putea explica de ce nu a existat nici o reacţie 
locală, admise Bradley. Dar ce s-a întâmplat la nivel statal? Care 
este atitudinea procurorului general al statului? 

— Pe plan naţional, cele petrecute aici încetinesc şi schimbă 
direcţia de desfăşurare a reformei din domeniul ocrotirii 
sănătăţii, zise Angela. Dacă adevărul în legătură cu povestea 
asta ar fi dat în vileag, oamenii ar putea începe să-şi revizuiască 
modul de gândire în privinţa drumului pe care se pare că 
pornim. Deciziile bune din punct de vedere financiar nu 
întotdeauna sunt bune şi din punct de vedere medical. Îngrijirea 
medicală este sortită să aibă de suferit atâta vreme cât puterile 
decizionale existente îşi concentrează atenția asupra 
rezultatelor economice finale. Experienţa trăită de noi la Spitalul 
Orăşenesc Bartlet ar putea constitui un exemplu de situaţie în 
care unii birocraţi din domeniul sanitar o iau razna. Cu toate 
acestea, e ceva ce s-a întâmplat. Şi se mai poate întâmpla. 

— Circulă zvonul că voi doi aţi avea de câştigat de pe urma 
acestor evenimente, spuse Bradley. 

David şi Angela schimbară iar priviri neliniştite. 

— Ni s-a oferit o mare sumă de bani pentru un film de 
televiziune, recunoscu David. 

— Veţi primi oferta? 

— Încă nu ne-am decis. 

— Vă ispiteşte s-o acceptaţi? 


487 


— Bineînţeles că ne ispiteşte, replică Angela. Ca urmare a 
studiilor noastre medicale, suntem înglodaţi într-un morman de 
datorii şi posedăm o casă la Bartlet, în Vermont, pe care n-am 
reuşit s-o vindem. În plus, fiica noastră are probleme de 
sănătate, s-ar putea să aibă nevoie de o îngrijire medicală mai 
deosebită. 

Ed Bradley îi zâmbi lui Nikki şi fetiţa îi răspunse zâmbind la 
rândul ei. 

— Din câte aud, înţeleg că, în afacerea asta, ai fost o eroină, îi 
spuse el. 

— Am tras cu puşca în individul care se lupta cu mămica mea, 
dar, în loc să-l nimeresc pe el, am spart fereastra, declară Nikki. 

— Eu, cu siguranţă, voi păstra distanţa faţă de mama ta, 
replică Bradley, chicotind şi toată lumea izbucni în râs. 

— Sunt convins, zise reporterul, revenind la un ton mai serios, 
că voi doi sunteţi conştienţi de faptul că există oameni care nu 
se îndoiesc că aţi născocit toată această poveste pentru a 
câştiga bani cu televiziunea şi pentru a fi reprimiţi la spitalul şi 
la HMO-ul care v-au concediat. 

— Sunt sigur că aceia care nu vor ca adevărul să iasă la iveală 
vor face tot ce le stă în puteri pentru a ne discredita, zise 
Angela. Dar aceştia nu ar trebui să dea vina pe cel care aduce 
veştile proaste. 

— Ce-mi puteţi spune în legătură cu seria de violuri din 
parcarea spitalului? A făcut şi ea parte din conspirație? întrebă 
Bradley. 

— Categoric, nu, răspunse Angela. La un moment dat am 
crezut că da. Aceeaşi convingere o avea şi detectivul particular 
care şi-a pierdut viaţa anchetând împreună cu noi aceste 
întâmplări. Dar ne înşelam. Singura inculpare rezultată din 
aceste nefericite incidente s-a referit la Clyde Devonshire, un 
asistent medical de la camera de gardă. Testul ADN a dovedit că 
el era răspunzător pentru cel puţin două dintre violuri. 

— Aţi învăţat ceva din această experienţă? 

David şi Angela rostiră simultan „da”. Cea care vorbi pe urmă 
fu Angela: 

— Eu am învăţat că ocrotirea sănătăţii este acum alta; medicii 
şi bolnavii cunosc mai bine regulile oricărui plan presupus a 


488 


reduce costurile, aşa că sunt în măsură să ia decizii adecvate. 
Pacienţii sunt prea vulnerabili. 

— lar eu, spuse David, am învăţat că este primejdios să laşi 
oameni preocupaţi de probleme financiare şi de afaceri, precum 
şi pe birocraţii lor, să intervină în relaţia medic-pacient. 

— Din ceea ce-mi spuneţi, am impresia că voi doi, ambii 
doctori, sunteţi împotriva reformei în domeniul sănătăţii, 
remarcă Bradley. 

— Dimpotrivă, ripostă Angela. Considerăm că există o nevoie 
disperată de a se înfăptui o reformă sanitară. i 

— Credem că este necesară, confirmă David. Insă suntem 
îngrijoraţi. Pur şi simplu, nu vrem ca ea să fie un tratament fatal, 
aşa ca în bancul acela răsuflat, cu operaţia care a reuşit, dar 
pacientul a murit. Vechiul sistem favoriza o suprarentabilizare 
prin instituirea unor stimulente de natură economică. De 
exemplu, răsplătirea unui chirurg în funcţie de frecvenţa cu care 
face operaţii. Cu cât ar scoate mai multe apendice sau 
amigdale, cu atât ar câştiga mai mulţi bani. Nu vrem să vedem 
ca pendulul ar oscila în direcţia cealaltă, recurgându-se la 
stimulente pentru o subrentabilizare. În multe planuri de 
ocrotire a sănătăţii, doctorii sunt răsplătiți cu prime pentru a nu 
fi făcut internări în spital sau pentru a nu fi aplicate anumite 
tratamente. 

— Nevoile bolnavului ar trebui să fie cele care să determine 
nivelul şi tipul de tratament, sublinie Angela. 

— Exact, zise David. 

— Tăiaţi! zise Bradley. 

Operatorii cinematografici se depărtară de echipamentele lor, 
îndreptându-şi trupurile şi întinzându-şi membrele. 

— A fost formidabil, declară Bradley. Avem o mulţime de 
material şi ne-am oprit la momentul ideal. Sfârşitul a fost 
fantastic. Munca mea ar fi mult mai uşoară dacă toţi cei pe care 
i-aş intervieva s-ar exprima tot atât de limpede ca voi doi. 

— E drăguţ din partea dumitale că spui asta, zise Angela. 

— Îngăduiţi-mi să vă întreb dacă voi credeţi că a fost implicat 
întregul comitet executiv? 

— Probabil, cei mai mulţi dintre membrii lui, spuse David. Toţi 
aveau ceva de câştigat de pe urma spitalului, dacă acesta 


489 


realiza profituri şi mult de pierdut dacă ar fi fost închis. 
Implicarea membrilor consiliului de conducere nu era deloc 
altruistă, aşa cum multora le-ar plăcea să creadă, mai ales 
doctorului Cantor, şeful personalului medical. S-ar fi ales praful 
de Centrul lui de Imagistică, dacă spitalul ar fi fost desfiinţat. 

— Fir-ar al dracului! exclamă Bradley, după ce trecuse repede 
cu privirea peste însemnările sale. Am uitat să vă întreb în 
legătură cu Sam Flemming şi Tom Baringer, adăugă, strigându- 
le operatorilor să revină, deoarece voia să mai filmeze ceva. 

David şi Angela erau nedumeriţi. Numele acelea nu le păreau 
cunoscute. 

Îndată ce operatorii îi semnalară că banda începuse să se 
deruleze, Ed Bradley se întoarse către David şi Angela şi-i 
întrebă ce aveau de declarat referitor la cei doi bărbaţi amintiţi. 
Ambii răspunseră că nu ştiau de unde să le ia numele. 

— Aceste două persoane au murit în Spitalul Orăşenesc 
Bartlet cu exact acelaşi complex de simptome ca şi pacienţii lui 
David, spuse Bradley. Erau pacienţii doctorului Portland. 

— În cazul acesta n-am fi avut cum să ştim de existenţa lor, 
zise David. Trebuie să fi decedat înainte ca noi să începem să 
lucrăm la spital. Doctorul Portland s-a sinucis cu puţin înainte de 
a ne fi mutat noi în oraş. 

— Ceea ce voiam să te întreb, este dacă crezi că e posibil ca 
aceste două persoane să fi murit din cauza bolii radiaţiilor, aşa 
cum afirmi că s-a întâmplat cu pacienţii dumitale. 

— Presupun că, dacă simptomele s-ar integra în acelaşi cadru 
de tip, grad şi durată, răspunsul meu ar fi afirmativ, spuse 
David. 

— Asta-i interesant, comentă Bradley. Nici una din aceste 
persoane nu suferea de vreo boală mortală şi nici nu avusese 
vreo altă problemă de sănătate în afară de cea acută pentru 
care fusese internată. Dar amândouă încheiaseră polite de 
asigurare în valoare de multe milioane de dolari, cu spitalul ca 
unic beneficiar. 

— Nu-i de mirare că doctorul Portland era deprimat, zise 
Angela. 

— Ar dori unul dintre voi să comenteze acest lucru? întrebă Ed 
Bradley. 


490 


— Dacă ar fi fost iradiaţi, spuse David, atunci motivul a fost 
de natură şi mai evident economică decât în celelalte cazuri. Şi, 
cu siguranţă, ar face ca propriul nostru caz să devină mult mai 
convingător. 

— Dacă ar fi exhumate cadavrele, întrebă Bradley, s-ar putea 
stabili fără nici un echivoc dacă au murit sau nu din cauza 
radiaţiilor? 

— Nu cred, răspunse Angela. Tot ce ar putea să afirme 
absolut oricine este că rămăşiţele omeneşti ar fi compatibile cu 
ideea unei expuneri la radiaţii. 

— O ultimă întrebare, zise Bradley. Acum sunteţi fericiţi? 

— Nu cred că deocamdată am îndrăznit să ne punem nouă 
înşine această întrebare, replică David. În mod cert suntem mai 
fericiţi decât în urmă cu câteva luni şi ne bucurăm că muncim. 
De asemenea, suntem recunoscători că Nikki se simte atât de 
bine. 

— După toate prin câte am trecut, adăugă Angela, ne va 
trebui ceva timp până să dăm uitării necazurile noastre. 

— Eu cred că suntem fericiţi, declară Nikki, luând şi ea 
cuvântul. In curând o să am un frate. O să avem un bebeluş. 

— Adevărat? întrebă Bradley, înălţând sprâncenele. 

— Cu voia lui Dumnezeu, spuse David. 

Angela se mulţumi doar să zâmbească. 


491 


PROLOG aere aa ate e ri tuia a na ate ge ad jel aia tul i pi 5 
Jort Aa pt i = CR OI IROD reae ea RAE II O DE IO N CR 7 
1. Sambata; 24 aprili enais a iei an tc e 0 a cai a 90 i ARES 26 
2 Luike PENE i ea etate Ca a aaa Ea 000 olt aaa ace a tă 46 
i] pe 7 0 Be o p = | ARDERE EROI e NI N ORE NC EI II E INN CCN a 59 
4. VINE; 21: IE ei ceia ca acea a ăia ea alia sa aa da 2 ze alt d 66 
$ Sambata; 228 luca ecs eta ana ine nea it le e zi tat da 72 
e 8 TE | a 989 2 48 a pr | ARE RO ERIN OAO aeee e EAEE 84 
Ie VINE 3 OEI REESE ES ns dati aula 90 i EE EEEE 93 
8 Vară. In: Ver IO Escobar aa td 3 sat i da 113 
ouni- 6 septembrie eer se a ale E leat dai i it det tul 126 
10 Toamnă în: Vermont cita 0 pna cd eat e ala 135 
a BR XE [și MR be fie oi ro) ia 10) și (= O IRRD ISRO RIN IERI II ARE NEA RA PRI RI 146 
12 Marti, LO OCtOMDriE so ascet ala as aaa ta ela iodat dc 160 
13-Miercuii;-20-0CEOMDIIE. aci te 0383 0 eee dă lu iale ai dd dt 178 
14:01, 2 O0ELOITIDEIEIac? n epsoaama le sutiene asocia alla datat 196 
15 Vineri, 22:O0EtOIMDII Sic iasa na cate ace a ac căi 0 ia ceia dal ua 0 216 
16 Sâmbătă, 23 octombrie... eee eee eee eee eee 239 
17 Duminică, 24 0CtOMBrIe:; e pe caci stea ca cea aa aa la plai aura 257 
T8 Lüni 25-0ctöOmMbrie. ste n i eat a ae ia ai a 0 A a Dă a 268 
T9:Märti, 20 0ctOMBIIE: sacii dc anioia da oa Doe eee a sai ta 295 
20 Miercuri, 2:7-O00EOINDIIE seic tii aste ovală ata ial tatii daia 316 
21-01, 280 0CEOITHOIIE: crasa ae i tsi a a da ul eea e ia ta det ficat 334 
22 Vineri 29% 0cEOMBEIE ic sites tastat i aaa pata er i da 357 
23 Sâmbătă, 30 octombrie... eee eee eee eee eeeeeee 383 
24 Duminică, 31 octombrie... eee eee eee 407 
25-44; 1 NOIEIIBEJE isa careia ear a gate 0 la one pila i 0 432 
26 Luni, 1 noiembrie Mai târziu, în aceeaşi Zi... 450 
Epilog Patru luni mai târziu... eee eee eee eee eee eee eee aaeeaee 471 
CUDHIMS ceea dese sie Dale bata odaia tin A ARE ti ai aa taia Să 482 


492