Ken Follett — Al treilea geaman

FRR 
Ti 


n 


KEN 
FOLLETT 


A 


AL TREILEA GEAMĂN 


KEN FOLLETT 


AL TREILEA GEAMĂN 


Original: The Third Twin (1996) 


Traducere din limba engleză de: 
BOGDAN NICOLAE MARCHIDANU 


An 


e 
© 
(a 
e 


virtual-project.eu 


VP - 


DUMINICĂ 


1. 


Valul de căldură învăluia Baltimore ca un giulgiu. Suburbiile 
înverzite ale orașului erau răcorite de sutele de mii de 
aspersoare instalate pe pajiști, dar locuitorii stăteau în case, cu 
aparatele de aer condiționat date la maximum. Pe North 
Avenue, prostituate apatice așteptau clienți la umbră și asudau 
sub peruci, în vreme ce la colțuri de stradă mai mulți puștani în 
pantaloni scurți, lăbărțați vindeau droguri. Era sfârșit de 
septembrie, însă toamna părea încă departe. 

Un Datsun alb ruginit, cu geamul spart al unui far lipit cu o 
bandă izolatoare în formă de X, trecea printr-un cartier 
muncitoresc plin cu albi, la nord de centrul oraşului. 
Autovehiculul n-avea aer condiționat, iar șoferul coborâse toate 
geamurile. Era un bărbat chipeș, de douăzeci și doi de ani, 
îmbrăcat cu blugi scurţi, un tricou alb curat și având pe cap o 
șapcă de baseball roșie, pe care scria cu litere albe cuvântul 
„PAZĂ”. Tapiţeria din plastic a mașinii era alunecoasă din pricina 
transpiraţiei, dar asta nu-l irita. Era într-o dispoziţie veselă. 
Radioul încastrat în bord era pe frecvenţa postului 92Q - 
„Douăzeci de hituri muzicale la rând!” Pe scaunul din dreapta se 
afla un dosar deschis. Şoferul îi arunca din când în când o 
privire, încercând să memoreze o pagină cu termeni tehnici 
pentru un test de a doua zi. Îi era ușor să înveţe, iar după câteva 
minute de citit memorase ușor materialele. 

La un semafor, o femeie blondă într-un Porsche decapotabil 
opri alături. El îi zâmbi și zise: 

— Superbă mașină! 

Ea se uită în altă parte fără să-i răspundă, însă bărbatul avu 
impresia că-i zâmbește pieziș. Femeia din spatele ochelarilor 
imenși de soare probabil că era de două ori mai în vârstă decât 
el. Cele mai multe femei de la volanul unei mașini Porsche așa 
erau. 


VP-3 


— Haide să ne întrecem până la următorul semafor, propuse 
el. 

Ea chicoti jucăuș, pe urmă băgă în viteza întâi cu o mână 
elegantă și fină și țâșni de pe loc ca o rachetă. 

Bărbatul ridică din umeri. Doar își încercase norocul. 

Conduse până la campusul împădurit al Universităţii Jones 
Falls, una dintre universităţile din cadrul Ivy League! mult mai 
bine cotată decât cea la care fusese el. In vreme ce trecea pe 
sub poarta impunătoare, văzu vreo zece femei alergând în 
echipament de jogging: pantaloni scurți strânși pe coapse, 
adidași Nike, tricouri asudate și bustiere. Bănui că erau 
componentele unei echipe de hochei pe iarbă la antrenament, 
iar cea arătoasă din frunte era căpitanul lor, care voia să le 
aducă pe celelalte într-o formă fizică adecvată pentru sezonul 
competițional. 

Grupul viră înspre campus și în acea clipă fu invadat brusc de 
o imagine fantezistă atât de puternică și de înfiorătoare, încât 
aproape că nu mai văzu pe unde rulează cu mașina. Își imagină 
plin de dorinţă fetele acelea în vestiar - cea trupeșă se săpunea 
sub duș, roșcata își ștergea părul lung și arămiu, negresa 
îmbrăca o pereche de chiloți din dantelă albă, iar lesbiana din 
fruntea echipei se plimba prin vestiar goală și-și arăta mușchii -, 
când se petrecu ceva care le înspăimântă. Deodată, le cuprinse 
panica, aveau ochii măriţi de groază și urlau în pragul unei isterii 
colective. Se apucară să alerge încoace și încolo, izbindu-se una 
de alta. Grăsana căzu și rămase pe podea plângând neajutorată, 
pe când celelalte o călcară în picioare fără să le pese, încercând 
disperate să se ascundă, să găsească ușa vestiarului sau să 
fugă de ceea ce le speria de moarte. 

Trase pe marginea șoselei și băgă maneta de viteză în 
punctul mort. Respira greu și-și simţea inima bătând cu putere. 
Fusese cea mai bună viziune din câte avusese. Totuși lipsea 
ceva din fantezie. Oare de ce erau înfricoșate fetele? Căută 
răspunsul în imaginaţia lui fecundă și tresări când acesta i se 
înfăţișă în gând: un incendiu. Întreg vestiarul era cuprins de 
flăcări, iar fetele erau îngrozite de vâlvătăile amenințătoare. 
Tușeau și se înecau din pricina fumului, fugind haotic, pe 
jumătate goale și înnebunite de spaimă. 


l Liga lederei, grup academic din care fac parte cele mai cunoscute facultăţi din 
Statele Unite. (n.red.). 


VP -4 


— Doamne! șopti el, privind drept înainte și văzând scena 
desfășurându-se în fața ochilor ca pe un film proiectat pe 
parbriz. 

După o vreme, se calmă. Continua să simtă o dorinţă 
puternică, dar fantezia nu-i mai era îndeajuns: se simţea ca și 
cum ar fi fost foarte însetat și tânjea după o bere. Işi ridică 
poalele tricoului și-și șterse transpiraţia de pe față. Ştia că ar fi 
trebuit să încerce să uite fantezia și să-și vadă mai departe de 
drum, însă fusese prea frumos. Putea fi foarte periculos - ar fi 
făcut ani de zile de pușcărie dacă ar fi fost prins -, dar riscurile 
nu l-au oprit niciodată să facă ceva în viaţă. Se luptă câteva 
secunde cu el însuși ca să reziste tentaţiei, apoi se hotărî. 

— Vreau asta, murmură el, pe urmă întoarse mașina și trecu 
pe sub marea poartă, în campus. 

A mai fost acolo și înainte. Universitatea se întindea pe câteva 
sute de hectare de pajiști, grădini și păduri. Clădirile erau în cea 
mai mare parte construite din cărămidă roșie, însă câteva 
structuri moderne erau din beton și sticlă. Toate construcţiile 
erau conectate printr-o reţea de drumuri înguste, pe marginea 
cărora se înșirau parcări cu aparate de taxat. 

Echipa de hocheiste dispăruse, dar găsi cu ușurință sala de 
sport: în fața clădirii joase se afla o statuie înfățișând un 
aruncător de disc, iar alături - o pistă de alergări. Parcă mașina 
în dreptul unui aparat de taxare, însă nu plăti: nu băga niciodată 
bani în aparatele de taxare. Căpitanul musculos al echipei de 
hochei stătea pe treptele sălii de sport și discuta cu un tip 
îmbrăcat cu un tricou rupt. Urcă treptele în fugă, îi zâmbi șefei 
echipei de hochei trecând pe lângă ea și intră în clădire 
împingând ușa cu putere. 

Holul era plin de tineri și de tinere în pantaloni scurți și cu 
bentițe pe cap, intrând și ieșind cu rachete în mâini și genţi de 
sport atârnate pe umeri. Fără îndoială că duminicile se antrenau 
cele mai multe echipe sportive din universitate. În mijlocul 
holului se vedea un birou la care stătea un agent de pază și 
verifica legitimaţiile de student ale tinerilor; în acea clipă se ivi 
un grup mare de alergători, care trecu pe lângă paznic. Unii 
dintre ei își fluturau legitimaţiile, alții nu, așa că agentul de pază 
se mulțumi să ridice din umeri și continuă să citească din cartea 
pe care o ţinea în mâini, The Dead Zone - Zona moartă, de 
Stephen King. 


VP-5 


Străinul se răsuci pe călcâie și se uită la o vitrină plină cu 
trofee argintii, câștigate de atleţii Universităţii Jones Falls. O 
clipă mai târziu, intră o întreagă echipă de fotbal de tip 
european, zece bărbați și o femeie solidă. Li se alătură rapid. 
Traversă holul ca parte a grupului și cobori împreună cu ei o 
scară largă până la subsol. Tinerii discutau despre meci, râzând 
când își aduceau aminte de un gol norocos și vociferând la 
adresa unui fault rămas nesancţionat, așa că nu-l observară. 

Mergea cu pas lejer, însă cu ochii în patru. La capătul scării se 
găsea un mic vestibul cu un automat cu Coca-Cola și un telefon 
cu fise sub o copertină din plastic. Vestiarul tinerilor se afla 
dincolo de vestibul. Femeia din echipă străbătu un coridor lung, 
îndreptându-se, probabil, către vestiarul fetelor. În vremurile în 
care „educaţia mixtă” însemna doar un cuvânt sexy, arhitectul 
universităţii prevăzuse un vestiar doar pentru băieţi, dar mai 
târziu a fost adăugat unul și pentru fete, separat. 

Străinul ridică receptorul și se prefăcu a căuta o fisă prin 
buzunare. Băieţii intrară pe rând în vestiar. O văzu pe fată 
deschizând o ușă și dispărând într-o încăpere. Ala trebuia să fie 
vestiarul fetelor. Se gândi excitat că, probabil, erau toate 
înăuntru, dezbrăcându-se, făcând duș și ștergându-se cu 
prosoapele. Apropierea de ele îl făcea să se simtă și mai excitat. 
Işi șterse fruntea cu dosul palmei. Ca să-și completeze fantezia, 
nu mai trebuia decât să le sperie de moarte. 

Se forță să se calmeze. N-avea de gând să strice totul din 
grabă. Trebuia să-și ia un răgaz de câteva minute, ca să 
planifice lucrurile. 

După ce toată lumea dispăru, porni de-a lungul coridorului pe 
urmele femeii. 

Se vedeau trei uși, două pe fiecare latură și una în capăt. 
Femeia intrase pe ușa din dreapta. Străinul verifică ușa din 
capăt și descoperi că dădea spre o încăpere mare și prăfuită, 
plină cu mașinării voluminoase: boilere și filtre, destinate, 
probabil, bazinului interior de înot. Intră în cameră și închise uşa 
în urma lui. Se auzea un băzâit electric de frecvenţă joasă. Işi 
imagină o fată înnebunită de frică, îmbrăcată doar în lenjerie - 
un sutien și o pereche de chiloţi cu model floral - și întinsă pe 
podea, privindu-l îngrozită în vreme ce el își desfăcea cureaua 
de la pantaloni. Savură imaginea câteva clipe, zâmbind pentru 
sine. Fata era la doar câţiva metri depărtare. Poate că în acea 


VP-6 


clipă se gândea la seara care o aștepta; poate că avea un iubit 
și intenţiona să-l lase singur în noaptea aceea; sau poate că era 
o boboacă singuratică și ușor timidă, care n-avea nimic de făcut 
duminica seara în afară de a se uita la serialul Co/umbo; sau 
poate că trebuia să facă o lucrare pentru a doua zi și voia să 
stea toată noaptea trează, ca s-o finalizeze. „Nimic din cele de 
mai sus, drăguto. E vremea coșmarului”. 

A mai făcut așa ceva și înainte, deși niciodată la o asemenea 
anvergură. l-a plăcut mereu să înspăimânte fete, de când se știa 
pe lume. In liceu era foarte încântat când înghesuia câte o fată 
singură într-un colț și o amenința până când ea începea să 
plângă și să implore milă. Tocmai de aceea a fost nevoit să se 
mute de la o școală la alta. Uneori își dădea întâlniri cu fete doar 
ca să fie în rând cu alți tipi și să intre în vreun bar cu cineva la 
braţ. Dacă ele păreau să se aștepte la așa ceva, le regula, însă 
povestea asta i s-a părut fără sens. 

Işi închipuia că toată lumea avea o fantezie: unor bărbați le 
plăcea să se îmbrace cu haine de femei, altora, să pună o fată 
îmbrăcată în costum din piele să se plimbe pe corpul lor cu 
cizme cu pinteni. Un individ pe care-l cunoștea credea că partea 
cea mai sexy a unei femei era laba piciorului: avea mereu o 
erecţie doar stând în raionul de încălțăminte pentru femei al 
unui magazin universal, uitându-se la clientele care probau 
diverse perechi de pantofi. ` 

Fantezia lui se axa pe frică. Il excita o femeie care tremura de 
frică. Fără frică nu exista emoție. 

Privind metodic în jur, observă o scară fixată de perete și 
ducând spre o trapă din oțel zăvorâtă pe dinăuntru. Urcă repede 
scara, trase de zăvor și împinse trapa în sus. Se trezi uitându-se 
la cauciucurile unui Chrysler New Yorker dintr-o parcare. 
Căutând să se orienteze, își închipui că se află în spatele clădirii. 
Trase trapa la loc și cobori scara. 

leși din camera cu mașinării pentru bazinul de înot. În vreme 
ce străbătea coridorul, o femeie care venea din sens invers îi 
aruncă o privire ostilă. Pentru o clipă fu cuprins de îngrijorare: 
femeia l-ar fi putut întreba ce naiba căuta pe acolo, învârtindu- 
se pe lângă vestiarul femeilor. lar o astfel de altercaţie nu intra 
în planurile lui. Așa ceva ar fi putut da totul peste cap. Dar 
femeia scrută doar șapca lui pe care era inscripţionat cuvântul 
„PAZĂ”, așa că-și întoarse privirile și intră în vestiar. 


VP -7 


Străinul rânji. A cumpărat șapca de la un magazin de 
suvenire, cu 8,99 dolari. Insă oamenii erau obișnuiți să vadă 
agenţi de pază în blugi pe la concertele rock, detectivi care 
arătau ca niște criminali până când își scoteau insignele, polițiști 
în aeroporturi îmbrăcaţi cu pulovere; deranjul era prea mare ca 
să iei la întrebări orice nenorocit deghizat în agent de pază. 

Incercă ușa încăperii de vizavi de vestiarul femeilor. Aceasta 
se deschise către o magazie mică. Apăsă comutatorul și închise 
ușa în urma lui. 

De jur-împrejurul camerei era stivuit pe rafturi echipament 
vechi de gimnastică: mingi medicinale mari și negre, saltele 
părăginite din cauciuc, bâte de crichet, mănuși de box 
mucegăite și scaune rabatabile din lemn, crăpate. Văzu acolo un 
cal de sărituri cu tapițerie scorojită și cu un picior rupt. In 
încăpere mirosea a mucegai. De-a lungul tavanului era montată 
o țeavă mare argintie, care, probabil, asigura ventilaţia în 
vestiarul din cealaltă parte a coridorului. 

Intinse mâna și testă șuruburile care ţineau ţeava atașată de 
ceea ce părea a fi un ventilator. Nu le putea desface cu 
degetele, dar avea o cheie în portbagajul mașinii. Dacă putea 
desprinde ţeava, ventilatorul ar fi aspirat aer din interiorul 
magaziei în loc să aspire din exteriorul clădirii. 

Așadar, își închipui cum se va derula totul: va declanșa 
incendiul chiar sub ventilator. Va lua o canistră cu benzină și va 
turna niște combustibil într-o sticlă goală de apă, pe care o va 
duce în magazie împreună cu niște chibrituri, un ziar, ca să 
aprindă focul, și cheia de deșurubat. 

Focul va crește rapid în intensitate, scoțând vălătuci mari de 
fum. Işi va lega o cârpă umedă peste nas și gură, după care va 
aștepta până când magazia se va umple cu fum. Pe urmă va 
desprinde ţeava de ventilator. Fumul avea să fie atras în ţeavă 
și pompat direct în vestiarul fetelor. La început nimeni nu va 
observa. Apoi una dintre cele aflate acolo va adulmeca aerul și 
va întreba: „Fumează cineva pe aici?” El va deschide ușa de la 
magazie și va lăsa coridorul să se umple cu fum. Când fetele 
aveau să-și dea seama că era ceva în neregulă, vor deschide 
ușa vestiarului, crezând că întreaga clădire era cuprinsă de 
flăcări, și atunci vor intra în panică. 

În acel moment, el va intra în vestiarul lor. Va vedea o mare 
de sutiene și ciorapi, sâni goi și funduri, și păr pubian. Unele vor 


VP-8 


ieși alergând de la duș, goale și ude, căutând cu disperare un 
prosop; altele vor încerca să se îmbrace cu ceva; cele mai multe 
se vor învârti ca bezmeticele, căutând ieșirea, pe jumătate 
orbite de fum. Vor auzi ţipete, suspine și urlete de frică. El va 
continua să se prefacă agent de pază și va ţipa ordine în direcţia 
lor: 

— Nu vă mai îmbrăcaţi! E o urgență! leșiți! Arde întreaga 
clădire! Fugiţi, fugiți! 

Și în această învălmășeală le va plesni peste fundurile goale, 
le va împinge, le va ascunde hainele și le va pipăi peste tot. Ele 
vor ști că se întâmpla ceva grav, însă cele mai multe vor fi prea 
zăpăcite ca să-și dea seama ce anume. Dacă era prezent și 
căpitanul acela plin de mușchi, probabil că individa ar fi avut 
prezenţa de spirit să-l provoace, dar atunci el o va lovi, pur și 
simplu, cu pumnii. 

Plimbându-se prin jur, își va alege victima. Trebuia să fie o 
fată drăguță, cu un aer vulnerabil. O va lua de braţ și-i va zice: 

— Pe aici, te rog, sunt de la pază. 

O va scoate pe coridor, pe urmă se vor îndrepta în direcţia 
greșită, spre încăperea cu mașinării pentru bazinul de înot. 
Acolo, tocmai când ea avea convingerea că mergeau spre o 
zonă sigură, el o va pocni peste față și-i va da un pumn în burtă, 
după aceea o va arunca pe podeaua murdară din beton. Se va 
uita la ea rostogolindu-se și apoi ridicându-se în capul oaselor. O 
va privi triumfător icnind după aer și gemând. Uitându-se la el 
îngrozită. 

Atunci, el va zâmbi și-și va desface cureaua de la pantaloni. 


2. 


— Vreau să merg acasă, rosti doamna Ferrami. 

— Nu-ţi face griji, mamă, te scoatem de aici mai repede decât 
crezi, o asigură fata ei, Jeannie. 

Patty, sora mai mică a lui Jeannie, îi aruncă o privire 
întrebătoare: „Cum naiba crezi că vom face așa ceva?” 

Bella Vista Sunset Home era singurul azil de bătrâni în care 
polita de asigurare de sănătate a mamei acoperea cheltuielile și 
arăta destul de modest. Camera includea două paturi mari de 


VP-9 


spital, două dulapuri de haine, o canapea și un televizor. Pereţii 
erau zugrăviți în maroniu, iar podeaua era din parchet laminat, 
de culoare crem înspicat cu portocaliu. Fereastra avea gratii, 
fără draperii, și dădea înspre o benzinărie. In colţul încăperii se 
găsea o chiuvetă, iar toaleta se afla pe hol. 

— Vreau să merg acasă, repetă Maria Ferrami. 

— Dar, mamă, mereu uiţi diverse lucruri și nu mai poţi avea 
grijă de tine, spuse Patty. 

— Bineînţeles că pot, să nu îndrăznești să-mi vorbeşti astfel. 

Jeannie își mușcă buza. Uitându-se la epava care ajunsese 
mama ei, îi venea să plângă. Aceasta avea trăsături puternice: 
sprâncene negre, ochi negri, nasul drept, o gură largă și un 
obraz întins. Jeannie și Patty au moștenit-o, deși mama era 
scundă, iar ele erau înalte, ca tatăl lor. Toate trei erau la fel de 
încăpăţânate, așa cum sugerau trăsăturile lor: termenul cel mai 
des folosit pentru a descrie femeile din familia Ferrami era 
„Formidabile”. Insă mama n-avea să mai fie niciodată 
formidabilă. Suferea de Alzheimer. 

Incă nu împlinise șaizeci de ani. Jeannie, în vârstă de douăzeci 
și nouă, și Patty, de douăzeci și șase, au sperat ca ea să se mai 
îngrijească singură vreo câţiva ani, dar speranţa le-a fost năruită 
în acea dimineaţă la ora cinci, când a sunat un poliţist din 
Washington ca să le anunţe că a găsit-o pe mama lor umblând 
de-a lungul 18" Street într-o cămașă de noapte murdară, 
plângând și spunând că nu-și amintea unde locuia. 

Jeannie s-a urcat în mașină și a plecat din Baltimore spre 
Washington. Cum era o dimineaţă liniștită de duminică, a ajuns 
după o oră. Și-a luat mama de la secţia de poliție, a dus-o acasă, 
a spălat-o și a îmbrăcat-o, apoi a chemat-o pe Patty. Impreună, 
cele două surori au aranjat ca mama să fie primită la azilul Bella 
Vista, din orașul Columbia, între Washington și Baltimore. 
Mătușa lor, Rosa, și-a petrecut ultimii ani de viaţă acolo și a avut 
același tip de asigurare ca și sora ei. 

— Nu-mi place locul ăsta, zise mama. 

— Nici nouă, însă în acest moment nu ne permitem altceva, 
spuse Jeannie. 

A vrut să pară logică și obiectivă, dar mai degrabă a fost 
aspră. 

— Haide, mamă, am trăit în locuri și mai rele, replică Patty 
privind-o dojenitor. 


VP - 10 


Era adevărat. După ce tatăl lor a intrat la închisoare pentru a 
doua oară, cele două fete și mama lor au locuit într-o singură 
încăpere cu o plită lângă dulap și o chiuvetă pe coridor. Au fost 
anii în care au trăit din ajutorul social. Dar mama a fost 
întotdeauna o leoaică încăpăţânată. Imediat ce Jeannie și Patty 
au început școala, a găsit o femeie mai în vârstă, de încredere, 
ca să aibă grijă de fetițe când veneau acasă, iar ea și-a luato 
slujbă - a fost coafeză și încă se pricepea la asta, chiar dacă la 
modul desuet -, pe urmă toate trei s-au mutat într-un 
apartament cu două dormitoare din Adams-Morgan, care în 
vremea aceea era un cartier muncitoresc respectabil. 

Mama le pregătea pâine prăjită la micul dejun și le trimitea pe 
Jeannie și pe Patty la școală în rochii curate, apoi se pieptăna și 
se machia - trebuia să arate bine lucrând la un salon de coafură 
- și lăsa mereu bucătăria imaculată și un platou cu prăjiturele 
pentru fete când se întorceau de la școală. Duminicile făceau 
toate trei curățenie în apartament și spălau rufele. Mama a fost 
mereu atât de îndemânatică și neobosită, încât la azil celor două 
fete le venea extrem de greu să se uite la femeia plângăcioasă 
și uitucă de pe pat. 

In acea clipă, mama se încruntă, ca și cum ar fi fost 
nedumerită de ceva, și întrebă: 

— Jeannie, de ce ai un inel înfipt în nas? 

Jeannie atinse inelul delicat din argint și zâmbi: 

— Mamă, mi-am făcut o gaură în nară când eram o copilă. Nu- 
ți amintești cât de supărată ai fost? Credeam că o să mă arunci 
afară, pe stradă. 

— Uit unele lucruri, zise mama. 

— Eu chiar ţin minte, interveni Patty. Am crezut că era cel mai 
grozav lucru pe care îl vedeam. Însă aveam unsprezece ani și tu 
paisprezece, iar pentru mine tot ce făceai era îndrăzneţ, stilat și 
inteligent. 

— Poate că așa și era, replică Jeannie mimând vanitatea. 

— Jacheta portocalie cu siguranţă că n-a fost așa, chicoti 
Patty. 

— Oh, Doamne, jacheta aceea! Mama a ars-o în cele din urmă 
după ce am dormit învelită în ea într-o clădire abandonată și m- 
am trezit plină de purici. 

— Ţin minte asta, interveni mama. Purici! Unul din copiii mei! 


VP -11 


Au trecut cincisprezece ani de atunci, dar ea continua să fie 
indignată. 

Brusc, atmosfera deveni mai veselă. Și-au adus aminte cât de 
apropiate au fost ele trei. Era un moment potrivit ca tinerele să- 
și ia la revedere de la mama lor. 

— Ar fi mai bine să plec, zise Jeannie, ridicându-se. 

— Și eu, rosti Patty. Trebuie să pregătesc cina. 

Însă niciuna din ele nu porni către ușă. Jeannie avea impresia 
că-și abandona mama, părăsind-o la nevoie. Nimeni de acolo n-o 
iubea. Ar fi trebuit ca Jeannie și Patty, familia ei, s-o îngrijească, 
să stea cu ea, să-i gătească, să-i calce cămășile de noapte și să-i 
pornească televizorul pentru a urmări emisiunea favorită. 

— Când o să vă văd? întrebă mama. A 

Jeannie ezită. Ar fi vrut să răspundă: „Mâine. Iți aduc micul 
dejun și stau cu tine toată ziua”. Dar așa ceva era imposibil; 
avea o săptămână aglomerată la locul de muncă. Se simţi 
răvășită de un sentiment de vinovăţie. „Cum pot să fiu așa de 
crudă?” 

— Vin eu mâine și o să aduc și copiii să te vadă. O să-ţi placă, 
se oferi Patty. 

Mama n-avea însă de gând s-o lase pe Jeannie să scape așa 
de ușor. 

— Vii și tu, Jeannie? 

— Imediat ce o să pot, răspunse ea abia vorbind, luptându-se 
cu durerea din suflet, pe urmă se aplecă deasupra patului și o 
sărută. Te iubesc, mamă. Incearcă să ţii minte asta. 

În clipa în care ajunseră pe hol, Patty izbucni în lacrimi. 

Și lui Jeannie îi venea să plângă, dar ea era sora mai mare și 
se obișnuise de multă vreme să-și controleze emoţiile, de când 
avea grijă de Patty. Își luă de după umeri sora și o conduse de-a 
lungul coridorului. Patty nu era o ființă slabă, însă era mai 
îngăduitoare decât Jeannie, mai bătăioasă și mai încăpăţânată. 
Mama a criticat-o mereu pe Jeannie spunându-i că ar fi trebuit 
să semene mai mult cu Patty. 

— Mi-aș dori s-o ţin acasă la mine, dar nu pot, zise Patty 
oftând. 

Jeannie încuviinţă. Patty era măritată cu un tâmplar pe nume 
Zip. Locuiau într-o căsuță tip vagon cu două dormitoare. Cel de- 
al doilea dormitor era împărțit de cei trei băieţi ai ei. Davey avea 
șase ani, Mel patru și Tom doi. Nu mai era loc și pentru o bunică. 


VP - 12 


Jeannie era singură. Ca asistent universitar la Universitatea 
Jones Falls, sau JFU, câștiga treizeci și două de mii de dolari pe 
an - mai puţin decât soțul lui Patty, după cum bănuia ea - și 
tocmai a făcut prima ipotecă pentru a cumpăra un apartament 
cu două camere, pe care l-a mobilat pe credit. Una din camere 
era un living cu o bucătărie într-un colț, cealaltă - un dormitor 
cu un dulap și o baie micuță. Dacă i-ar fi dat mamei patul, ar fi 
trebuit să doarmă noapte de noapte pe canapea; în plus, nu era 
nimeni acasă ziua ca să supravegheze o femeie care suferea de 
Alzheimer. 

— Nici eu n-o pot lua la mine, zise ea. 

— Și atunci, de ce i-ai spus că o vei lua de aici? Nu putem face 
asta! rosti Patty mânioasă, printre lacrimi. 

leșiră în căldura toridă. 

— Mâine mă duc la bancă și iau un împrumut. O s-o ducem 
într-un loc mai bun și o să-i fac o asigurare mai bună, adăugă 
Jeannie. 

— Și cum vei plăti ratele? se miră Patty, care era mai 
pragmatică. 

— O să fiu promovată profesor asociat, apoi profesor plin și o 
să primesc sarcina de a scrie un manual, pe urmă o să fiu 
angajată de trei companii internaționale pe un post de 
consultant. 

Patty zâmbi printre lacrimi. 

— Te cred, însă te va crede și banca? 

Patty a crezut întotdeauna în Jeannie. Ea n-a fost niciodată 
ambițioasă. A avut note sub medie la școală, s-a măritat la 
nouăsprezece ani și s-a apucat de crescut copii fără să pară că 
nutrea vreun regret. Jeannie era opusul ei. Prima din clasă și 
căpitan al tuturor echipelor sportive, a fost campioană la tenis și 
a absolvit universitatea graţie unei burse sportive. Orice ar fi zis 
ea că intenţiona să facă, Patty n-avea nicio îndoială că sora ei va 
reuși. 

Dar Patty avea dreptate, deoarece banca nu i-ar fi acordat un 
nou împrumut la atât de puţin timp după ce i-a finanțat achiziţia 
apartamentului. lar ea de-abia a început să lucreze ca profesor 
asistent. Aveau să mai treacă trei ani până când să fie luată în 
considerare pentru o promovare. Când ajunseră în parcare, 
Jeannie rosti deznădăjduită: 

— Bine, atunci o să-mi vând mașina. 


VP - 13 


Își iubea mașina. Era un Mercedes 230C vechi de douăzeci de 
ani, un sedan roșu cu două uși și scaune din piele neagră. A 
cumpărat-o cu opt ani în urmă, cu cinci mii de dolari, adică 
premiul obținut după câștigarea competiţiei Mayfair Lites 
College Tennis Challenge. Asta s-a întâmplat înainte să ajungă la 
modă deținerea unui Mercedes vechi. 

— Probabil că în prezent valorează dublu faţă de cât am plătit 
pe el, zise ea. 

— Însă va trebui să-ţi iei altă mașină, rosti Patty, la fel de 
nemilos de realistă. 

— Ai dreptate, zise oftând Jeannie. Ei bine, pot să dau niște 
meditații în particular. E împotriva regulilor Universităţii Jones 
Falls, dar probabil că pot obţine patruzeci de dolari pe oră 
predând Statistică studenţilor bogaţi care au picat examenul la 
alte universităţi. Aș putea scoate, poate, trei sute de dolari pe 
săptămână, ba chiar să nu plătesc taxe pentru ei dacă nu-i 
declar, preciză ea și-și privi sora drept în ochi. Tu ai ceva 
rezerve? 

Patty se uită în altă parte. 

— Nu știu. 

— Zip câștigă mai mulţi bani ca mine. 

— M-ar ucide dacă ar ști că-ţi spun asta, dar am putea să 
strângem șaptezeci și cinci sau optzeci de dolari pe săptămână, 
zise Patty într-un târziu. O să-l rog să ceară o mărire. Este cam 
timid când vine vorba de cerut, însă știu că o merită, iar șeful lui 
îl place. 

Jeannie începea să se simtă mai încrezătoare, deși 
perspectiva de a-și petrece duminicile predând unor înapoiaţi nu 
era prea plăcută. 

— Pentru patru sute în plus pe săptămână, o vom muta pe 
mama singură într-o cameră, cu propria baie. 

— Atunci, și-ar putea lua mai multe lucruri, ornamente și 
poate ceva mobilă din apartament. 

— Haide să ne interesăm dacă știe cineva vreun astfel de loc. 

— Bine, consimţi Patty, căzută pe gânduri. Boala mamei e 
moștenită, nu? Am văzut ceva la televizor. 

Jeannie încuviinţă. 

— E vorba despre o genă defectă, AD3, responsabilă cu 
debutul timpuriu al bolii Alzheimer. 


VP - 14 


Jeannie își aminti că era localizată pe cromozomul 14q24.3, 
dar așa ceva nu însemna nimic pentru Patty. 

— În concluzie, noi două vom sfârși la fel ca mama? 

— Da, e o probabilitate foarte mare. 

Tăcură câteva clipe. Ideea de a-ţi pierde minţile era aproape 
prea înfiorătoare ca să mai discute pe marginea ei. 

— Mă bucur că am făcut copiii de tânără, zise Patty. Vor fi 
destul de maturi ca să aibă singuri grijă de ei când voi fi 
diagnosticată cu Alzheimer. 

Jeannie sesiză reproșul. Ca și mama, Patty credea că trebuia 
să fie ceva în neregulă cu sora ei de douăzeci și nouă de ani 
care n-avea copii. 

— Faptul că au depistat gena defectă dă speranțe, spuse 
Jeannie. Asta înseamnă că până ajungem noi la vârsta mamei s- 
ar putea să ne facă o injecție cu o versiune modificată a 
propriului nostru ADN, care n-are inclusă gena fatală. 

—Au menţionat și asta la televizor. Tehnologie de 
recombinare a ADN-ului, corect? 

— Corect, răspunse Jeannie zâmbind. 

— Vezi, nu sunt chiar așa de idioată. 

— N-am crezut niciodată că ai fi idioată. 

— De fapt, ADN-ul ne face ceea ce suntem, așa că, dacă mi se 
schimbă ADN-ul, voi ajunge o altă persoană? întrebă Patty 
gânditoare. 

— Nu doar ADN-ul te face ce ești. E vorba și despre mediul în 
care trăiești. De asta mă ocup profesional. 

— Cum e cu noua slujbă? 

— E foarte interesant. Asta e marea mea șansă, Patty. Mulţi 
oameni au citit articolul pe care l-am scris despre criminalitate și 
despre posibilitatea ca instinctul criminal să fie înscris în genele 
noastre. 

Publicat cu un an înainte, când Jeannie era încă la 
Universitatea din Minnesota, articolul a avut numele profesorului 
supervizor scris deasupra numelui ei, însă ea a făcut toată 
treaba. 

— Nu mi-am dat niciodată seama dacă ai afirmat că instinctul 
criminal e moștenit sau nu. 

— Am identificat patru trăsături moștenite care conduc către 
un comportament criminal: impulsivitate, lipsa fricii, agresiune și 
hiperactivitate. Dar teoria mea stipulează că anumite modalități 


VP -15 


de creștere a copiilor contracarează aceste trăsături și 
transformă niște oameni cu tendinţe criminale în cetățeni buni. 

— Și cum poţi dovedi așa ceva? 

— Studiind gemeni identici care au crescut în mod diferit. 
Gemenii identici au același ADN. lar atunci când sunt adoptați 
după naștere sau despărțiți din cine știe ce motiv, cresc în mod 
diferit. Ca atare, caut perechi de gemeni în care unul e criminal, 
iar celălalt e om normal. După aceea studiez cum au fost 
crescuți și ce au făcut diferit părinţii lor. 

— Munca asta a ta chiar e importantă, zise Patty. 

— Cred că da. 

— Trebuie să aflăm de ce atât de mulţi americani devin 
oameni răi în zilele noastre. 

Jeannie încuviinţă. Asta era și ideea fundamentală, pe scurt. 

Patty se întoarse către mașina ei, o dubiţă veche Ford, având 
în partea din spate tot felul de lucruri viu colorate pentru copii: o 
tricicletă, o trotinetă pliată, diverse rachete de tenis și mingi, un 
camion mare de jucărie cu o roată ruptă. 

— Sărută-i pe băieţi din partea mea, zise Jeannie. 

— OK. Te sun mâine după ce o văd pe mama. 

Jeannie scoase cheile de la mașină, ezită o clipă, apoi se duse 
la Patty și o îmbrăţișă. 

— Te iubesc, surioară, rosti ea. 

— Și eu. 

Jeannie se urcă în mașină și plecă. 

Se simțea tulburată și neliniștită, cuprinsă de tot felul de 
sentimente contradictorii legate de mama ei, de Patty și de tatăl 
ei care lipsea. Pătrunse pe autostrada l-70 și apăsă un pic prea 
tare pe acceleraţie, șerpuind printre mașinile din trafic. Se 
întrebă ce mai putea face în acea zi, pe urmă își aminti că ar fi 
trebuit să joace o partidă de tenis la ora șase, apoi să se ducă la 
bere și pizza cu un grup de studenţi absolvenți și tineri asistenţi 
de la Departamentul de Psihologie al Universităţii Jones Falls. În 
primul moment vru să anuleze întregul program din acea seară. 
Insă n-avea chef să stea singură în casă și să bocească. Decise 
să joace tenis: exerciţiul fizic avea să-i facă bine. După aceea se 
va duce la Andy's Bar, va sta o oră și ceva, apoi va pleca spre 
casă pentru a se culca devreme. 

Dar lucrurile nu se desfășurară conform planurilor ei. 


VP - 16 


Adversarul de tenis era Jack Budgen, bibliotecarul-șef al 
universităţii. Pe vremuri, el a participat la Wimbledon, însă și-a 
păstrat forma și stăpânea arta jocului, chiar dacă avea cincizeci 
de ani și chelise. Jeannie n-a jucat niciodată la Wimbledon. 
Culmea carierei sportive a atins-o când a făcut parte din echipa 
olimpică de tenis a Statelor Unite, în studenţie. Dar în prezent 
era mai puternică și mai rapidă decât Jack. 

Jucau pe unul dintre terenurile de tenis cu zgură roșie din 
cadrul campusului Jones Falls. Partida era echilibrată și în jurul 
terenului s-au strâns câţiva spectatori. Nu exista un cod anume 
de îmbrăcăminte, însă, din obișnuinţă, Jeannie juca întotdeauna 
în pantaloni scurți și un tricou alb. Avea părul lung și negru care, 
fără a fi mătăsos și drept ca al lui Patty, era ondulat și rebel, așa 
că și-l înghesuise sub o șapcă. 

Serviciul lui Jeannie era o adevărată bombă, iar lovitura de 
rever cu două mâini, năucitoare. Jack nu prea avea ce face 
împotriva serviciului, dar după primele ghemuri s-a asigurat ca 
ea să nu aibă prea multe ocazii de a-și folosi reverul. El juca 
defensiv, conservându-și energia și lăsând-o pe Jeannie să 
comită erori. Ea juca prea agresiv, comițând duble greșeli la 
serviciu și ţâșnind spre fileu prea devreme. Jeannie recunoștea 
în sinea ei că într-o zi normală l-ar fi putut bate lejer pe Jack; 
însă în acel moment nu se putea concentra și nu-i anticipa jocul. 
Câștigară fiecare câte un set, apoi scorul în setul trei deveni 5-4 
pentru el și Jeannie se trezi la serviciu încercând să rămână în 
joc. 

Ghemul ajunse în prelungiri, cu două egaluri, după care Jack 
câștigă un punct și era în avantaj. Jeannie servi în fileu, iar 
publicul fu decepţionat. În loc de un al doilea serviciu normal, 
mai lent, Jeannie riscă totul și servi cu putere. Jack trimise 
mingea către reverul ei. Jeannie lovi mingea cu toată forța și 
țâșni spre fileu. Dar Jack nu era dezechilibrat, așa cum lăsase să 
se vadă, și ripostă cu un lob perfect, care trecu pe deasupra 
capului ei și ateriză pe linia de fund. Minge de meci. 

Jeannie rămase locului și se uită furioasă la minge, cu mâinile 
în șolduri. Deși nu mai jucase serios de ani de zile, în sufletul ei 
continua să sălășluiască spiritul acela competitiv care o făcea să 
admită cu greutate înfrângerea. Reuși să se calmeze și să 
zâmbească. Se răsuci pe călcâie. 

— Frumoasă lovitură! rosti ea tare. 


VP - 17 


Se duse la fileu și strânse mâna lui Jack, iar dinspre spectatori 
se auzi un ropot generos de aplauze. 

Un tânăr se apropie de ea. 

— Hei, a fost un meci excelent! spuse individul, cu un zâmbet 
larg pe faţă. 

Jeannie îl măsură dintr-o privire. Un mascul chipeș: înalt și 
atletic, cu păr blond ondulat tuns scurt și ochi albaștri frumoși. 
Știa că era atrăgător și se dădea la ea. 

Numai că ea n-avea chef de așa ceva. 

— Mulţumesc, răspunse scurt Jeannie. 

Tânărul zâmbi din nou, mai relaxat și plin de încredere, cu o 
atitudine sugerând că cele mai multe fete erau fericite când li se 
adresa, indiferent dacă avea sens sau nu ceea ce le spunea. 

— Ştii, și eu joc puţin tenis și mă gândeam... 

— Dacă joci tenis doar putin, probabil că nu ești pe măsura 
mea, replică Jeannie, croindu-și drum pe lângă el. 

— Să presupun atunci că o cină romantică, urmată de o 
noapte pasională, iese din discuţie? îl auzi spunând în urma ei, 
cu un ton amuzat. 

Jeannie nu se putu abţine să nu zâmbească, fie și măcar din 
pricina insistenţei lui. În plus, fusese mai brutală decât era 
cazul. Întoarse capul și rosti peste umăr, fără să se oprească din 
mers: 

— Corect. Mulţumesc totuși pentru ofertă. 

Părăsi terenul de tenis și se îndreptă spre vestiar. Se întrebă 
ce făcea mama ei în acea clipă. Probabil că luase deja cina: era 
șapte și jumătate seara, iar în azile masa era servită 
întotdeauna devreme. Probabil că se uita la televizor în hol. 
Poate că-și găsise o prietenă, o femeie de vârsta ei care să-i 
tolereze golurile de memorie și să fie interesată de pozele cu 
nepoții ei. Pe vremuri, mama ei a avut multe prietene - celelalte 
femei din salon, unele dintre cliente, vecine, persoane pe care le 
cunoștea de douăzeci și cinci de ani -, dar acestora le-a fost 
greu să păstreze prietenia când ea nu-și mai aducea aminte cine 
erau. 

Când trecu pe lângă terenul de hochei se întâlni cu Lisa 
Hoxton, prima prietenă adevărată pe care și-a făcut-o de când a 
ajuns la Jones Falls, cu o lună în urmă. Era tehnician la 
laboratorul de psihologie. Avea diplomă în Științe, însă nu dorea 
să urmeze cariera didactică. La fel ca Jeannie, provenea dintr-un 


VP-18 


mediu sărac și era un pic intimidată de aerul de Ivy League al 
universităţii. Se plăcuseră instantaneu. 

— Un puști taman a încercat să mă agaţe, zise Jeannie 
zâmbind. 

— Cum arăta? 

— Semăna cu Brad Pitt, doar că era mai înalt. 

— l-ai spus că ai o prietenă mai apropiată de vârsta lui? 
întrebă Lisa, care avea douăzeci și patru de ani. 

— Nu, răspunse Jeannie și privi pe după umăr, dar tânărul 
dispăruse. Continuă să mergi alături de mine, în cazul în care 
mă urmărește. 

— Și ce ar fi rău în asta? 

— Zău, chiar așa? 

— Jeannie, tu fugi de ăia înfricoșători. 

— Las-o baltă! 

— Ai fi putut să-i dai numărul meu de telefon. 

— Ar fi trebuit să-i dau un bileţel cu mărimea sutienului tău 
scris pe el, așa s-ar fi rezolvat lucrurile. 

Lisa avea un piept generos. Se opri. Pentru o clipă, Jeannie 
crezu că mersese prea departe și o ofensase. Incepu să se 
gândească la o scuză. 

— Ce idee excelentă! o întrerupse Lisa. „Am mărimea 36D, 
pentru mai multe informaţii, sunați la numărul ăsta”. E atât de 
subtil! 

— Sunt doar invidioasă, mi-am dorit dintotdeauna să am ţâțe 
mari, replică Jeannie, după care chicotiră amândouă. Este 
adevărat totuși că m-am rugat să am ţâţe. Am fost, practic, 
ultima fată din clasă care a avut menstruaţie. Și a fost așa de 
stânjenitor! 

— Chiar ai spus: „Doamne, te rog, fă-mi țâțele să crească” 
stând îngenuncheată lângă pat? 

— De fapt, m-am rugat la Fecioara Maria. Mi-am închipuit că 
era ceva legat de fete. Și evident că n-am rostit termenul „țâţe”. 

— Și cum ai spus, sâni? 

— Nu, mi-am zis că nu se cuvine să spui sâni faţă de Maica 
Domnului. 

— Și atunci, cum le-ai zis? 

— Pectorali. 

Lisa izbucni în râs. 


VP -19 


— Nu știu de unde am auzit termenul ăsta, probabil într-o 
discuţie între bărbați. Mi s-a părut un eufemism. N-am mai 
povestit nimănui asta până acum. 

Lisa privi în urmă. 

— Ei bine, nu văd niciun tip arătos urmărindu-ne. Cred că l-am 
speriat pe Brad Pitt. 

— E bine. E exact genul meu de bărbat: arătos, sexy, 
îngâmfat și total de neîncredere. 

— De unde știi că e de neîncredere? L-ai întâlnit doar 
douăzeci de secunde. 

— Niciun bărbat nu este de încredere. 

— Probabil că ai dreptate. Vii diseară la Andy's? 

— Da, pentru o oră și ceva. Trebuie să fac duș mai întâi. 

Tricoul ei era ud de sudoare. 

— Și eu, spuse Lisa, care era îmbrăcată cu pantaloni scurți și 
încălțată cu adidași. M-am antrenat alături de echipa de hochei. 
De ce o să stai doar o oră? 

— Am avut o zi grea. 

Partida de tenis îi oferise o distracţie, însă în acel moment se 
strâmbă amintindu-și de problemele cu mama ei. 

— A trebuit s-o internez pe mama la azil. 

— Oh, Jeannie, îmi pare rău! 

Jeannie îi relată povestea pe când intrară în sala de sport și 
coborâră scara până la subsol. Ajunse în vestiar, Jeannie 
surprinse reflexia lor în oglindă. Arătau atât de diferit, încât 
păreau mai degrabă desprinse dintr-un film de comedie. Lisa era 
de înălțime sub medie, iar Jeannie avea aproape doi metri. Lisa 
era blondă și cu un trup plin de curbe voluptuoase, în vreme ce 
Jeannie era brunetă și cu un corp musculos. Lisa avea o față 
drăguță, cu câţiva pistrui în zona nasului în vânt și a gurii 
curbate ca un arc. Cei mai mulţi oameni o descriau pe Jeannie 
ca o apariţie șocantă, iar bărbaţii îi spuneau uneori că era 
drăguță, dar nimeni n-o considerase frumoasă. 

— Ce-i cu tatăl tău? întrebă Lisa în vreme ce se dezbrăcau de 
hainele sport îmbibate de sudoare. N-ai pomenit nimic despre 
el. 

Jeannie oftă. Era întrebarea pe care a ajuns s-o urască, încă 
de fetiţă; însă ea apărea invariabil mai devreme sau mai târziu. 
Timp de mulți ani minţise, afirmând că tatăl ei era mort sau 


VP - 20 


dispărut, sau recăsătorit și plecat la muncă în Arabia Saudită. 
Dar în ultima vreme începuse să spună adevărul. 

— Tata e în pușcărie, răspunse ea. 

— Oh, Doamne. N-ar fi trebuit să întreb. 

— E-n regulă. A stat la închisoare cea mai mare parte a vieţii 
mele. E spărgător. Asta e a treia sentinţă. 

— Cât i-au dat? 

— Nu ţin minte. Nu contează. Nu ne va fi de niciun ajutor când 
iese. N-a avut niciodată grijă de noi și nu va începe s-o facă 
odată eliberat. 

— N-a avut niciodată o slujbă obișnuită? 

— Doar atunci când avea chef să dea o lovitură. Lucra ca om 
de serviciu, portar, agent de pază timp de o săptămână sau 
două înainte de a da spargerea. 

Lisa se uită la ea cu o privire vicleană. 

— De-asta ești atât de interesată de genetică și de 
criminalitate? 

— Poate. 

— Probabil că nu, zise Lisa a lehamite. Oricum, urăsc 
psihanaliștii amatori. 

Se duseră la dușuri. Jeannie stătu mai mult sub apă, ca să-și 
spele părul. li era recunoscătoare Lisei pentru prietenia ei. Lisa 
era la Jones Falls de mai bine de un an și a condus-o pe Jeannie 
peste tot atunci când a sosit și ea acolo, la începutul 
semestrului. Lui Jeannie îi plăcea să lucreze cu Lisa în laborator, 
deoarece avea încredere în ea. In plus, îi plăcea să iasă în oraș 
cu ea după orele de lucru, fiindcă avea impresia că-i putea 
destăinui ce-i trecea prin minte, fără să-i fie teamă că o șoca. 

Jeannie tocmai își dădea părul cu șampon, când auzi niște 
zgomote ciudate. Se opri și ascultă. Păreau niște țipete de 
spaimă. O cuprinse îngrijorarea și începu să tremure. Brusc, se 
simţi foarte vulnerabilă: goală, udă, undeva la subsol. Ezită, apoi 
își șterse rapid părul și ieși din duș ca să vadă ce se petrece. 

Simţi imediat mirosul de ars. Nu vedea flăcări, dar aproape de 
tavan se vălătuceau nori groși de fum negru și cenușiu. Fum 
care părea să vină din ventilatoare. 

Era înspăimântată. Nu se confruntase niciodată cu un 
incendiu. 

Câteva femei, mai calme, își înșfăcau genţile și se îndreptau 
spre ieșire. Altele erau cuprinse de isterie, urlând înspăimântate 


VP -21 


și alergând fără rost. Un nenorocit de agent de pază, cu o 
batistă legată strâns peste nas și gură, le speria și mai tare. 
Mergea încoace și încolo și împingea oamenii din cale, ţipând tot 
felul de ordine. 

Jeannie știa că nu putea rămâne să se îmbrace, însă nu se 
putea hotărî să iasă goală din clădire. Simţea frica în vene ca pe 
un șuvoi de apă înghețată, dar se forță să se calmeze. Işi găsi 
dulapul. Lisa nu se vedea nicăieri. Işi înșfăcă hainele, apoi își 
trase blugii și tricoul. 

Totul dură doar câteva secunde, însă în acest scurt răstimp 
încăperea se golise deja de lume și se umpluse de fum. Nu mai 
vedea ușa și începu să tușească. O înspăimânta ideea că nu va 
mai putea respira. „Știu unde e ușa și trebuie să rămân calmă”, 
reflectă ea. Cheile și banii se găseau în buzunarele blugilor. Işi 
luă racheta de tenis. Ținându-și respiraţia, trecu rapid printre 
dulapuri câtre ieșire. 

Coridorul era plin de fum. Ochii i se umplură de lacrimi și 
aproape că nu mai vedea nimic. În acel moment și-ar fi dorit din 
tot sufletul să fi ieșit goală, ca să câștige astfel câteva secunde 
preţioase. În tot acel ocean de fum toxic, blugii n-o prea ajutau 
să vadă sau să respire. Și nu mai conta că era goală dacă 
murea. 

Își lipi o palmă tremurândă de zid, ca să păstreze direcţia, și 
înaintă în grabă de-a lungul coridorului, continuând să-și ţină 
respiraţia. Își zise că era foarte posibil să se izbească de vreo 
altă femeie, dar toate femeile păreau să i-o fi luat înainte. Când 
nu mai simţi zidul, își dădu seama că ajunsese în holul mic de la 
intrare, deși nu vedea nimic în afara norilor de fum. Scara 
trebuia să fie chiar în faţa ei. Traversă holul și se izbi de 
automatul cu Coca-Cola. Oare scara era la stânga sau la 
dreapta? Își spuse că la stânga. Porni într-acolo, apoi ajunse la 
ușa de la vestiarul bărbaţilor și-și dădu seama că alesese greșit. 

Nu-și mai putea ţine respiraţia. Gemând, inspiră. Trase fum în 
piept și tuși convulsiv. Se înapoie de-a lungul zidului, cu nările 
arzându-i, cu ochii plini de lacrimi, abia reușind să-și zărească 
palmele. Tânjea cu toată ființa după o gură de aer curat. Se 
ghidă după zid până la automatul cu Coca-Cola, pe care îl 
înconjură. Se lovi de scară când se împiedică de treapta de jos. 
Își lăsă racheta jos și aceasta dispăru imediat într-o mare de 
fum. Era o rachetă specială - câștigase Mayfair Lites Challenge 


VP - 22 


cu ea -, însă o abandonă și urcă treptele scării în coate și 
genunchi. 

Când ajunse în holul mare de la parter, fumul se subţie brusc. 
Vedea ușa clădirii, care era deschisă. Un agent de pază stătea 
chiar în prag și ţipa la Jeannie: 

— Haide! 

Tușind și înecându-se, traversă împleticit holul și ieși afară la 
binecuvântatul aer curat. 

Rămase pe scările de la intrare vreo două sau trei minute, 
îndoită de mijloc, inspirând cu nesat și tușind îngrozitor ca să 
scoată fumul din plămâni. Când respiraţia începu, în sfârșit, să-i 
revină la normal, auzi sirena unui vehicul de intervenţie în 
depărtare. Se uită în jurul ei după Lisa, dar n-o văzu nicăieri. 

Doar n-a rămas înăuntru? Continuând să tremure, își croi 
drum prin mulţime, cercetând chipurile. După ce au scăpat de 
pericol, multe persoane râdeau nervos. Cei mai mulți studenți 
erau îmbrăcaţi cu ce apucaseră, așa că atmosfera era de o 
intimitate neverosimilă. Persoanele care au reușit să-și salveze 
bagajele împrumutau haine celor mai puţin norocoase. Femeile 
goale erau recunoscătoare pentru tricourile murdare și nădușite 
ale prietenelor lor. Altele erau doar înfășurate în prosoape. 

Lisa nu se găsea în mulţime. Din ce în ce mai îngrijorată, 
Jeannie se duse la agentul de pază de la ușă. 

— Cred că e posibil ca prietena mea să fi rămas înăuntru, zise 
ea, auzindu-și propriul tremur de frică din voce. 

— Nu mă duc după ea, rosti repede individul. 

— Curajos bărbat, replică Jeannie. 

Nu era sigură ce ar fi vrut ca el să facă, însă nu se așteptase 
ca individul să fie inutil. 

Fața bărbatului se schimonosi de ciudă. 

— E treaba lor, zise el, arătând înspre o mașină de pompieri 
care se apropia de clădire. 

Jeannie începea să se teamă pentru viaţa Lisei, dar nu știa ce 
putea face. Se uita, nerăbdătoare și neajutorată, cum pompierii 
se dădeau jos din mașină și-și puneau echipamentele de 
intervenţie. Păreau să se miște atât de încet, încât Jeannie ar fi 
vrut să-i scuture bine și să urle: „Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă!” Sosi o 
altă mașină de pompieri, pe urmă o mașină de poliţie, având pe 
ea dungile albe și argintii ale Departamentului de Poliţie din 
Baltimore. 


VP - 23 


În vreme ce pompierii trăgeau un furtun în clădire, un ofiţer îl 
văzu pe agentul de pază și-l întrebă: 

— De unde crezi că a început? 

— Vestiarul femeilor, răspunse agentul de pază. 

— Și unde e ăsta, mai exact? 

— Subsol, în spate. 

— Câte ieșiri există din subsol? 

— Doar una, scara către holul principal de aici. 

Un om de la întreţinere care se afla în preajmă îl contrazise: 

— Există o scară în sala echipamentelor pentru bazinul de înot 
care duce la o trapă de acces în spatele clădirii. 

— Cred că e posibil ca prietena mea să fie încă înăuntru, îi 
atrase Jeannie atenţia ofițerului de pompieri. 

— Cum arată? 

— Scundă, blondă, douăzeci și patru de ani. 

— Dacă e acolo, o s-o găsim. 

Preţ de o clipă, Jeannie se linişti. Apoi își dădu seama că nui 
se promisese că Lisa o să fie găsită în viaţă. 

Agentul de pază care se aflase în vestiar nu se mai vedea 
nicăieri. 

— Era un alt agent de pază acolo, jos, dar nu-l mai văd 
nicăieri, îi spuse Jeannie ofițerului de pompieri. Un tip înalt. 

— Nu mai există alţi paznici în clădire, preciză agentul de 
pază din hol. J 

— Păi, avea o șapcă pe care scria „PAZA” și le spunea 
oamenilor să evacueze clădirea. 

— Nu-mi pasă ce avea scris pe șapcă... 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, încetează cu tonul ăsta! 
izbucni Jeannie. Poate că mi l-am imaginat, dar dacă nu, atunci 
viața lui e în pericol! 

Lângă ei stătea și asculta o fată îmbrăcată cu pantaloni kaki 
bărbătești, suflecați. 

— L-am văzut pe ciudatul ăla, zise ea. M-a pipăit peste tot. 

— Păstraţi-vă calmul, o să găsim pe toată lumea, spuse 
ofițerul de pompieri. Vă multumesc pentru cooperare. 

Pe urmă se îndepărtă. 

Jeannie se uită urât câteva clipe la agentul de pază din hol. 
Avea senzația că ofițerul de pompieri văzuse în ea o femeie 
isterică, deoarece ţipase la agentul de pază. Se întoarse cu 
spatele, dezgustată. Ce avea să facă? Pompierii intrau în fugă în 


VP - 24 


clădire, echipați cu căști și bocanci. Ea era în picioarele goale și 
purta un amărât de tricou. Dacă încerca să se avânte alături de 
pompieri, aceștia ar fi scos-o imediat de acolo. Își strânse 
pumnii, confuză. „Gândește, gândește! Unde ar putea fi Lisa?” 

Sala de sport se găsea alături de clădirea Facultăţii de 
Psihologie „Ruth W. Acorn”, numită așa după soţia unui 
binefăcător al instituţiei, însă cunoscută printre membrii 
facultăţii cu sintagma Casa de Nebuni. Oare să se fi dus Lisa 
acolo? Ușile erau încuiate duminica, dar probabil că ea avea o 
cheie. Poate că s-a refugiat înăuntru ca să găsească un halat de 
laborator cu care să se acopere sau să se așeze la birou și să-și 
revină. Decise să verifice. Orice era mai bun decât să stea pe loc 
și să nu facă nimic. 

Străbătu gazonul până la intrarea principală în Casa de 
Nebuni și se uită prin ușa din sticlă. Nimeni în hol. Scoase din 
buzunar cardul de acces și deschise ușa. Urcă în fugă scara 
interioară, strigând: 

— Lisa! Ești acolo? 

Laboratorul era pustiu. Scaunul Lisei era băgat frumos sub 
birou, iar monitorul era stins. Încercă toaleta femeilor de la 
capătul coridorului. Nimic. 

— La dracu'! exclamă ea exasperată. Unde naiba ești? 

Gâfâind, se grăbi să iasă din clădire, ca să înconjoare sala de 
sport, în caz că Lisa se odihnea pe undeva, revenindu-și în fire. 
Alergă de-a lungul clădirii, trecând printr-o curte interioară plină 
cu tomberoane de gunoi imense. In spate se găsea o parcare 
mică. Zări o siluetă care mergea rapid pe o alee, îndepărtându- 
se. Silueta era prea înaltă ca să fie Lisa; în plus, semăna mai 
degrabă cu silueta unui bărbat. Jeannie își zise că poate era 
agentul de pază care dispăruse, dar individul se făcu nevăzut pe 
după colţul Sindicatului Studenţilor înainte de a-și da seama cu 
certitudine dacă era el. 

Continuă să înconjoare clădirea și în capăt văzu pista de 
alergări, pustie. Pe urmă ajunse la intrarea în sala de sport. 

Mulțimea era mai numeroasă. În plus, se vedeau mai multe 
mașini de pompieri și de poliţie, însă nici urmă de Lisa. Începea 
să devină cert că Lisa încă se găsea în interiorul clădirii care 
ardea. Avu o presimţire sumbră și chibzui: „Nu poţi permite să 
se întâmple așa ceva!” 


VP -25 


Îl zări pe ofițerul de pompieri cu care discutase mai devreme. 
ÎI prinse de braţ. 

— Sunt aproape sigură că Lisa Hoxton e 
impacientată. Am căutat-o peste tot. 

Bărbatul se uită dur la ea și păru să decidă că era totuși o 
persoană de încredere. Fără a-i răspunde, comunică prin staţia 
radio: 

— Căutaţi o femeie tânără, caucaziană, despre care se crede 
că e în clădire, pe nume Lisa, repet, Lisa. 

— Mulţumesc, zise Jeannie. 

Ofițerul încuviinţă scurt și se îndepărtă. 

Era bucuroasă că fusese ascultată, dar se simţea tot 
neliniștită. Poate că Lisa era blocată undeva înăuntru, închisă 
într-o toaletă sau prinsă în mijlocul flăcărilor, urlând după ajutor 
fără să fie auzită; sau ar fi căzut și era leșinată, înecată de fum 
sau zăcând inconștientă cu flăcările apropiindu-se de ea cu 
fiecare secundă. 

Își aminti că omul de la întreţinere spusese că exista o altă 
intrare către subsol. N-o văzuse când înconjurase în fugă sala de 
sport. Se hotări să verifice din nou. Reveni în partea din spate a 
clădirii. 

Văzu imediat trapa din oţel, în apropiere de clădire, parțial 
mascată de un automobil gri Chrysler New Yorker. Trapa era 
deschisă, sprijinită de zidul clădirii. Îngenunche la marginea 
găurii pătrate și se aplecă pentru a privi înăuntru. 

O scară ducea către o cameră murdară, luminată de neoane. 
Vedea tot felul de mașini și ţevi. În aer pluteau șuvoaie de fum, 
însă nu se zăreau nori groși; probabil că încăperea era izolată de 
restul subsolului. Cu toate acestea, mirosul de fum îi aducea 
aminte cum tușise convulsiv și se înecase în căutarea oarbă a 
scării. Își simţi inima bătându-i mai repede din pricina amintirii. 

— E cineva acolo? strigă ea. 

Avu impresia că aude un sunet, dar nu fu sigură. 

— Hei? strigă ea și mai tare. 

Niciun răspuns. 

Ezită. În mod normal, ar fi trebuit să se întoarcă în partea din 
față a clădirii și să găsească un pompier, însă asta ar fi durat 
prea mult, mai ales dacă pompierul începea să pună întrebări. 
Alternativă era să coboare scara și să arunce o privire. 


A 


năuntru, zise ea 


VP - 26 


Ideea de a intra înapoi în clădire îi înmuia genunchii. Pieptul 
continua s-o doară de la accesele violente de tuse provocate de 
fum. Dar Lisa putea fi acolo, jos, rănită și incapabilă să se miște 
sau prinsă sub o grindă căzută peste ea, sau doar leșinată. 
Trebuia să verifice. î 

Se îmbărbătă singură și puse un picior pe scară. Işi simţea 
genunchii slabi și aproape căzu. Ezită. După câteva clipe se 
simţi mai puternică, așa că mai cobori o treaptă. O pală de fum i 
se opri în gât, făcând-o să tușească și să se oprească. 

Când tusea încetă, încercă iar. 

Cobori o treaptă, apoi două. „Dacă fumul mă face să tușesc, 
atunci o să ies din nou”, își spuse ea. Al treilea pas fu mai ușor, 
pe urmă cobori scara rapid, sărind de pe ultima treaptă pe 
podeaua din beton. 

Se trezi într-o încăpere mare, plină cu pompe și filtre, probabil 
pentru apa din bazinul de înot. Mirosul de fum era puternic, însă 
putea respira normal. 

O zări imediat pe Lisa, iar priveliștea o cutremură. 

Zăcea pe o parte, în poziţie fetală, și era goală pușcă. Se 
zărea o dâră a ceva ce părea sânge pe coapsă. Nu se mișca. 

Pentru o clipă, Jeannie înțepeni de groază. 

Încercă să-și vină în fire. 

— Lisa! strigă ea. 

Auzi ţipătul de isterie din propria voce și inspiră adânc pentru 
a se calma. „Te rog, Doamne, spune-mi că n-a păţit nimic”. 
Traversă încăperea prin hăţișul de ţevi și îngenunche lângă 
prietena ei. 

— Lisa? 

Lisa deschise ochii. 

— Slavă Domnului! rosti Jeannie. Credeam că ai murit. 

Incet, Lisa se ridică în capul oaselor. Nu se uită la Jeannie. 

Avea buzele învineţite. 

— El... m-a violat, bâigui ea. 

Jeannie simţi că ușurarea de a o găsi în viață pe Lisa e 
înlocuită brusc de o senzaţie de oroare. 

— Doamne! Aici? 

Lisa încuviinţă. 

— A spus că ăsta e drumul de ieșire. 

Jeannie închise ochii. Simţi durerea și umilinţa Lisei și avu 
senzaţia că e profanată, pângărită și murdărită. În ochi îi 


VP - 27 


apărură lacrimi, pe care și le reținu cu greu. Câteva clipe se 
simţi prea slabă și prea îngreţoșată ca să mai spună ceva. 

Apoi încercă să-și vină în fire. 

— Cine a fost? 

— Un agent de pază. 

— Cu o eșarfă pătată peste faţă? 

— Și-a scos-o, răspunse Lisa și se întoarse cu spatele. Rânjea. 

Lucrurile se potriveau. Fata în pantaloni kaki menţionase că o 
pipăise un agent de pază. Paznicul din hol era sigur că nu se 
găseau alţi agenţi de pază în clădire. 

— Nu era agent de pază, preciză Jeannie. 

L-a văzut îndepărtându-se în fugă cu doar câteva minute 
înainte. Se simţi copleșită de un val de furie la gândul că 
individul a comis o asemenea faptă oribilă chiar acolo, în 
campus, în sala de sport, unde lumea se simţea în siguranţă ca 
să se dezbrace și să facă un duș. Povestea asta îi făcea mâinile 
să tremure. Ar fi vrut să se ia după individ și să-l stranguleze. 

Auzi zgomote puternice: bărbaţi strigând, pași grei, șuvoaie 
de apă. Pompierii stingeau incendiul cu ajutorul furtunurilor. 

— Ascultă, suntem în pericol aici, rosti ea îngrijorată. Trebuie 
să ieșim din clădire. 

— N-am haine, zise Lisa cu glasul stins. 

„Putem să murim aici!” 

— Nu-ţi face griji în privinţa hainelor, toată lumea e pe 
jumătate dezbrăcată afară. 

Scrută rapid încăperea și zări bustiera și chiloţii din mătase 
roșie ai Lisei aruncaţi pe o grămadă murdară sub un recipient. 
Le luă de jos. 

— Îmbracă lenjeria. E murdară, însă e mai bine decât nimic. 

Lisa rămase în poziție șezândă pe podea, holbându-se în gol. 

Jeannie era panicată. Ce avea de făcut dacă Lisa refuza să se 
miște? Probabil că ar fi ridicat-o de jos, dar era în stare s-o și 
urce pe scară? 

— Haide, ridică-te! urlă ea și o apucă de mâini ca s-o ajute. 

Într-un sfârșit, Lisa cuteză să i se uite în ochi. 

— A fost oribil. 

Jeannie o îmbrăţișă și o strânse tare. 

— Îmi pare rău, Lisa, îmi pare atât de rău... 

Fumul devenea tot mai dens, în ciuda ușii groase. O senzaţie 
de frică înlocui sentimentul de milă în sufletul ei. 


VP - 28 


A 


— Trebuie să ieşim de aici, locul ăsta arde în întregime. 
Pentru numele lui Dumnezeu, pune astea pe tine! 

În cele din urmă, Lisa începu să se miște. Își trase chiloţii și-și 
puse bustiera. Jeannie o luă de mână și o duse spre scara de 
lângă zid, apoi o ajută să urce prima. In timp ce venea în spatele 
Lisei, ușa încăperii se deschise și intră un pompier, învăluit într- 
un nor de fum. Apa șiroia în jurul bocancilor lui. Omul păru șocat 
să le vadă. 

— Suntem bine, ieșim pe aici, strigă Jeannie înspre el. 

După care urcă mai departe scara în urma Lisei. 

O clipă mai târziu, ajunseră amândouă la aer curat. g 

Se simți ușurată: a scos-o pe Lisa din ghearele focului. Insă 
prietena ei avea nevoie de ajutor. Işi puse un braţ în jurul 
umerilor ei și o conduse spre partea din faţă a clădirii. Se 
vedeau mașini de pompieri și de poliţie parcate pretutindeni. 
Cele mai multe femei din mulţime găsiseră câte ceva cu care să- 
și acopere goliciunea, astfel că Lisa ieșea în evidenţă în lenjeria 
ei roșie. 

— Are cineva o pereche de pantaloni sau ceva de îmbrăcat? 
întrebă Jeannie în vreme ce își croiau loc prin mulţime. 

Oamenii își oferiseră altora hainele pe care le avuseseră în 
plus. Jeannie i-ar fi dat Lisei propriul ei tricou, dar n-avea sutien 
pe dedesubt. 

Intr-un final, un bărbat înalt, de culoare își scoase cămașa și i- 
o întinse Lisei. 

— O vreau înapoi după aceea, e marca Ralph Lauren, zise el. 
Mitchell Waterfield, Departamentul de Matematică. 

— O să ţin minte, rosti Jeannie cu recunoștință. 

Lisa își puse cămașa. Cum era scundă, cămașa îi ajungea la 
genunchi. 

Jeannie avea impresia că începea să capete controlul asupra 
situaţiei. O duse pe Lisa către mașinile de intervenţie. Trei 
polițiști stăteau sprijiniți de un autovehicul de teren. Jeannie i se 
adresă celui mai în vârstă dintre cei trei, un poliţist alb și gras, 
cu o mustață sură. 

— Femeia asta se numește Lisa Hoxton. A fost violată. 

Se aștepta ca polițiștii să fie șocați de vestea că o infracțiune 
majoră fusese comisă, însă reacţia lor fu surprinzător de calmă. 
Avură nevoie de câteva secunde ca să digere informaţia, așa că 


VP - 29 


Jeannie fu pe punctul de a se răţoi la ei, dar cel cu mustață se 
dădu jos de pe capota mașinii și întrebă: 

— Unde s-a întâmplat? 

— În subsolul clădirii în flăcări, în sala mașinilor pentru bazinul 
de înot din spate. 

— Pompierii ăia o să inunde toate probele, domnule sergent, 
spuse un negru tânăr, unul dintre ceilalți polițiști. 

— Ai dreptate, replică polițistul mai în vârstă. Lenny, ai face 
bine să te duci acolo și să sigilezi locul infracţiunii. 

Lenny plecă în grabă. Sergentul se întoarse către Lisa. 

— ÎI ştiţi pe individul care v-a făcut asta, domnişoară Hoxton? 

Lisa clătină din cap. 

— E un tip înalt, alb și poartă pe cap o șapcă de baseball roșie 
cu cuvântul „PAZĂ” inscripţionat în faţă, interveni Jeannie. L-am 
zărit în vestiarul femeilor la scurt timp după izbucnirea 
incendiului și apoi îndepărtându-se în fugă chiar înainte să dau 
de Lisa. 

Polițistul intră în mașină și scoase o staţie radio. Vorbi o 
vreme, apoi închise. 

— Dacă e suficient de idiot ca să-și fi păstrat șapca pe cap, 
atunci poate că-l înhățăm, zise el, pe urmă se adresă celui de-al 
treilea poliţist: McHenty, du victima la spital. 

McHenty era un tânăr alb, cu ochelari. 

— Vreţi să staţi în faţă sau în spate? o întrebă el pe Lisa. 

Aceasta nu răspunse. Părea epuizată. 

— Stai în faţă, sări Jeannie în ajutorul ei. Nu vrei să pari o 
suspectă arestată. 

Pe chipul Lisei se ivi o expresie de groază. 

— Nu vii cu mine? reuși ea să îngaime. 

— Vin dacă vrei, răspunse Jeannie. Sau aș putea trece pe la 
apartament ca să-ţi iau niște haine și ne vedem la spital. 

Lisa se uită îngrijorată la poliţist. 

— Ești în siguranţă, Lisa, o calmă Jeannie. 

McHenty deschise portiera și Lisa urcă în mașină. 

— La ce spital? îl întrebă Jeannie. 

— Santa Teresa, răspunse polițistul așezându-se la volan. 

— Ajung și eu în câteva minute, strigă Jeannie în urma mașinii 
care demară în trombă. 

Alergă spre parcarea facultăţii, deja regretând că nu se 
dusese cu Lisa. Pe chipul prietenei sale apăruse o expresie de 


VP - 30 


frică și groază. Evident că avea nevoie de haine curate, însă ar fi 
fost de preferat ca o altă femeie să stea alături de ea, s-o ţină 
de mână și s-o liniștească. Probabil că ultimul lucru pe care și-l 
dorea era să fie lăsată singură cu un bărbat viril și înarmat. Pe 
când intra în mașină, Jeannie avu impresia că o dăduse în bară. 

— Doamne, ce zi! rosti ea, ieșind cu mașina din parcare. 

Locuia nu departe de campus. Apartamentul ei se găsea la 
ultimul etaj al unei clădiri mici de tip vagon. Parcă și intră în 
fugă în casă. 

Se spălă în grabă pe faţă și pe mâini, apoi îmbrăcă niște haine 
curate. Se gândi câteva clipe care dintre hainele ei s-ar fi 
potrivit siluetei mici și plinuţe a Lisei. Scoase un tricou de polo 
măsură mare și niște pantaloni de trening. Cu lenjeria intimă era 
mai greu. Găsi o pereche de boxeri bărbătești în loc de chiloţi, 
dar niciunul dintre sutienele ei nu era de folos. Lisa trebuia să se 
descurce fără. Mai puse o pereche de balerini, înghesui totul 
într-o geantă din pânză și ieși afară în fugă. 

În vreme ce se îndrepta spre spital, i se schimbă starea 
sufletească. De la izbucnirea incendiului s-a concentrat pe ce 
avea de făcut: în acel moment începea să se simtă furioasă. Lisa 
era o femeie fericită și veselă, însă șocul prin care trecuse o 
transformase într-un zombie, prea înspăimântată ca să urce de 
bunăvoie într-o mașină de poliţie. 

Conducând de-a lungul unei artere comerciale, începu să se 
uite după tipul cu șapcă roșie, imaginându-și că, dacă îl va 
vedea, va pătrunde cu mașina pe trotuar și va da peste el. De 
fapt, nici măcar nu avea cum să-l recunoască. Probabil că tipul 
își scosese de mult șapca și eșarfa. Cu ce altceva era îmbrăcat? 
Își dădu seama cu surprindere că nu-și amintea. Un soi de 
tricou, poate, cu blugi sau, probabil, cu pantaloni scurți. Oricum, 
era posibil ca el să se fi schimbat deja de haine, la fel cum 
procedase și ea. 

În fond, putea fi oricare individ alb și înalt de pe stradă: 
băiatul care livra pizza, îmbrăcat cu haină roșie; tipul chel care 
se ducea la biserică împreună cu nevasta, având cărți de 
cântece religioase sub braţ; bărbosul chipeș care căra o cutie 
pentru chitară; chiar și polițistul care vorbea cu un vagabond în 
faţa unui magazin de băuturi. Jeannie nu putea să-și domolească 
furia, așa că strânse de volan până ce i se albiră încheieturile 
mâinilor. 


VP - 31 


Santa Teresa era un spital mare de la periferie, în nordul 
orașului. Își lăsă mașina în parcare și se duse către camera de 
gardă. Lisa era deja în pat, purta un halat de spital și se holba în 
gol. La un televizor cu sunetul oprit se transmitea ceremonia 
Premiilor Emmy: sute de celebrități de la Hollywood îmbrăcate 
în haine de seară beau șampanie și se felicitau reciproc. 
McHenty stătea lângă pat, cu carneţelul de notițe deschis pe 
genunchi. 

Jeannie lăsă geanta jos. 

— i-am adus haine. Ce se petrece? 

Lisa rămase tăcută și inexpresivă. Jeannie își închipui că era 
încă în stare de șoc. Se lupta cu sentimentele proprii, încercând 
să le ţină sub control. Dar la un moment dat trebuia să lase furia 
să izbucnească. 

— Trebuie să notez elementele de bază ale cazului, 
domnişoară, vreţi să ne scuzați câteva minute? zise McHenty. 

— Oh, sigur, replică Jeannie cu un ton împăciuitor. 

Apoi surprinse o privire din partea Lisei și ezită. Cu câteva 
minute înainte regretase pentru că o lăsase singură cu un 
bărbat. În acel moment era pe cale să repete greșeala. „Pe de 
altă parte, reflectă ea, poate că Lisa preferă să stau și eu”. 

instinctul i se confirmă atunci când Lisa încuviinţă abia 
perceptibil. Jeannie se așeză pe pat și luă mâna prietenei sale. 

McHenty părea iritat, însă nu se opuse. 

— O întrebam pe domnișoara Hoxton cum a fost atacată, 
spuse el. Ai ţipat, Lisa? 

— O dată, când m-a aruncat la podea, răspunse Lisa cu o 
voce joasă. Apoi a scos cuțitul. 

McHenty își privea carneţțelul de notițe și vorbea cu voce 
neutră. 

— Ai încercat să i te opui? 

Lisa clătină din cap. 

— Mă temeam că mă va tăia. 

— Așadar, n-ai opus nicio rezistență după acel prim țipăt? 

Lisa clătină iar din cap și începu să plângă. Jeannie îi mângâie 
mâna. Ar fi vrut să-i spună lui McHenty: „Ce mama dracului ar fi 
trebuit să facă?” Dar păstră tăcerea. Fusese deja dură cu un 
băiat care arăta ca Brad Pitt, rostise o remarcă răutăcioasă la 
adresa ţâţelor Lisei și se repezise la agentul de pază de la 
intrarea în sala de sport. Ştia că nu se pricepea să discute cu 


VP - 32 


persoane oficiale și era hotărâtă să nu și-l transforme în dușman 
pe acel polițist care-și făcea doar meseria. 

— Inainte de a te penetra, te-a forţat să-ţi desfaci picioarele? 
continuă McHenty. 

Jeannie se strâmbă. Cu siguranţă, existau polițiști femei care 
să pună astfel de întrebări. 

— Mi-a atins coapsa cu vârful cuţitului, răspunse Lisa. 

— Te-a tăiat? 

— Nu. 

— Deci ai deschis picioarele din proprie voință. 

— Dacă un suspect scoate o armă împotriva unui poliţist, în 
general e împușcat, nu? interveni Jeannie. Numești asta din 
proprie voință? 

McHenty îi aruncă o privire furioasă. 

— Vă rog să nu mai interveniţi, domnişoară, zise el tăios, pe 
urmă se întoarse spre Lisa: Ai vreo rană pe undeva? 

— Sângerez, da. 

— Ca rezultat al relaţiei sexuale forțate? 

— Da. 

— Unde ești rănită, mai exact? 

Jeannie nu mai suporta. 

— Ce-ar fi să lăsăm doctorul să stabilească asta? 

Polițistul se uită la ea ca și cum ar fi fost o idioată. 

— Trebuie să scriu raportul preliminar. 

— Atunci, scrieţi acolo că are răni interne ca urmare a violului. 

— Eu conduc interviul acesta. 

— lar eu îţi spun s-o lași mai moale, mister, replică Jeannie, 
abia stăpânindu-se să nu urle la el. Prietena mea este distrusă și 
nu cred că simte nevoia să-și descrie rănile interne faţă de tine 
când urmează să fie examinată de un doctor dintr-o clipă în alta. 

McHenty părea înfuriat din cale-afară, însă continuă cu 
aceeași dezinvoltură: 

— Am observat că porţi lenjerie intimă de culoare roșie. Crezi 
că ar fi putut avea vreun efect asupra celor petrecute? 

Lisa se uită în altă parte, cu ochii plini de lacrimi. 

— Dacă aș raporta furtul Mercedesului meu roșu, m-aţi 
întreba dacă am provocat furtul conducând o asemenea mașină 
atrăgătoare? îl iscodi Jeannie. 

McHenty o ignoră. 


VP - 33 


— Crezi că e posibil să-l mai fi întâlnit pe infractor până acum, 
Lisa? 

— Nu. 

— Probabil că fumul te-a împiedicat să vezi limpede. lar el 
purta un soi de eșarfă pe față. 

— La început am fost, practic, oarbă. Dar nu prea era fum în 
camera în care... a comis-o. L-am văzut, zise Lisa încuviințând 
pentru sine. L-am văzut. 

— Deci l-ai recunoaște dacă l-ai vedea din nou. 

Lisa se cutremură înfiorată. 

— Oh, da! 

— Însă nu l-ai mai văzut până acum, într-un bar sau 
altundeva. 

— Nu. 

— Frecventezi baruri, Lisa? 

— Desigur. 

— Baruri pentru persoane singure, genul ăsta de locuri? 

— Ce naiba de întrebare mai e și asta? răbufni Jeannie. 

— Genul de întrebare pe care o pun avocaţii apărării, 
răspunse McHenty. 

— Lisa nu e la tribunal - nu ea e infractoarea, ci victima! 

— Erai virgină, Lisa? 

Jeannie se ridică în picioare. 

— Bun, ajunge! Nu cred că ar trebui să se întâmple așa ceva. 
N-ar trebui să întrebi astfel de lucruri intime. 

— Incerc să stabilesc credibilitatea ei, ridică tonul McHenty. 

— La o oră după ce a fost violată? Las-o baltă! 

— Îmi fac treaba... 

— Nu cred că știi care e treaba ta. Cred că nu știi nimic, 
McHenty. 

Inainte ca el să replice, în încăpere intră un doctor, fără să 
bată la ușă. Era tânăr și părea plictisit și obosit. 

— Aici e violul? întrebă el. 

— Ea este domnișoara Lisa Hoxton, rosti Jeannie cu răceală. 
Da, a fost violată. 

— Am nevoie de un tampon de recoltare vaginală. 

Individul era lipsit de sensibilitate, însă cel puţin oferise un 
motiv ca să scape de McHenty. Jeannie se uită la poliţist. Acesta 
rămase pe loc, ca și cum socotea că avea să supervizeze 
examenul medical. 


VP - 34 


— Înainte de a trece la treabă, doctore, n-ar trebui ca 
polițistul McHenty să iasă din încăpere? întrebă Jeannie. 

Doctorul se opri și se uită la McHenty. Polițistul ridică din 
umeri și ieși. 

Pe urmă, doctorul trase dintr-odată cearceaful de pe Lisa. 

— Ridică rochia și deschide picioarele, ceru el. 

Lisa începu să plângă. 

Lui Jeannie nu-i venea să creadă. Ce naiba se întâmpla cu 
bărbaţii ăștia? 

— Mă scuzaţi, domnule, rosti ea înspre doctor. 

Acesta se uită urât la ea. 

— Aveţi vreo problemă? 

— Puteţi încerca să fiți un pic mai politicos? 

Individul se înroși. 

— Spitalul ăsta e plin de oameni cu diverse traume și boli 
fatale, explică el. Chiar acum sunt trei copii în sala de urgenţe 
care au trecut printr-un accident de mașină și o să moară toţi. 
lar dumneata te plângi că nu sunt politicos cu o fată care s-a 
culcat cu bărbatul nepotrivit? 

Jeannie era șocată. 

— Care s-a culcat cu bărbatul nepotrivit? repetă ea. 

Lisa se ridică în capul oaselor. 

— Vreau acasă. _ 

— Mi se pare o idee al naibii de bună, fu de acord Jeannie. Işi 
desfăcu geanta, scoase hainele dinăuntru și le puse pe pat. 

Doctorul rămase interzis câteva clipe. Apoi rosti furios: 

— Faceţi ce vreți. 

După care ieși. 

Jeannie și Lisa se uitară una la alta. 

— Nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat, zise Jeannie. 

— Slavă Domnului că au plecat, spuse Lisa, dându-se jos de 
pe pat. 

Jeannie o ajută să-și scoată halatul de spital. Lisa se îmbrăcă 
rapid cu hainele curate și încălță pantofii. 

— Te voi însoţi acasă, se oferi Jeannie. 

— Vrei să dormi la mine diseară? o întrebă Lisa. Nu m-aș simţi 
bine să fiu singură în noaptea asta. 

— Sigur. 

McHenty aștepta afară. Părea mai puţin încrezător. Poate că- 
și dădea seama că gestionase prost interogatoriul. 


VP - 35 


— Mai am câteva întrebări. 

— Noi plecăm. Lisa e prea tulburată ca să mai răspundă la 
vreo întrebare, îi spuse încet și cu calm Jeannie. 

Polițistul părea aproape speriat. 

— Trebuie s-o facă. A înaintat o plângere. 

— N-am fost violată, interveni Lisa. Totul a fost o greșeală. 
Acum vreau doar să merg acasă. 

— Îți dai seama că o acuzaţie falsă constituie o ilegalitate? 

— Această femeie nu este o criminală, ci victima unei 
infracţiuni, îi replică furioasă Jeannie. Dacă șeful tău întreabă de 
ce a retras plângerea, spune-i că a făcut-o deoarece a fost 
hărțuită cu brutalitate de polițistul McHenty din cadrul 
Departamentului de Poliție Baltimore. Acum o voi însoți acasă. 
Te rog să ne scuzi. 

O cuprinse de umeri pe Lisa și o conduse pe lângă poliţist 
către ieșire. 

În vreme ce treceau pe lângă el, îl auziră îngăimând: 

— Dar ce am făcut? 


3, 


Berrington Jones îi privi pe cei doi vechi prieteni. 

— Nu-mi vine să cred ochilor când mă uit la noi trei, zise el. 
Avem cu toţii aproape șaizeci de ani. Niciunul dintre noi n-a 
reușit să facă mai mult de câteva sute de mii de dolari pe an. 
Acum ni se oferă șaizeci de milioane fiecăruia - iar noi stăm aici 
și discutăm despre refuzarea ofertei! 

— Nu m-am gândit niciodată la bani, spuse Preston Barck. 

— Tot nu pricep, interveni senatorul Proust. Dacă deţin o 
treime dintr-o companie care valorează o sută optzeci de 
milioane de dolari, cum se face că folosesc o mașină Crown 
Victoria veche de trei ani? 

Cei trei erau patronii unei mici firme private de biotehnologie, 
Genetico Inc. Preston se ocupa cu afacerile de zi cu zi; Jim era 
amestecat în politică, iar Berrington lucra în mediul academic. 
Însă achiziţionarea a fost ideea lui Berrington. Pe durata unui 
zbor spre San Francisco l-a cunoscut pe directorul executiv al 
corporației farmaceutice germane Landsmann, care-i captase 


VP - 36 


atenţia prin lansarea unei oferte de achiziţie. Așadar, trebuia să- 
și convingă partenerii să accepte oferta. lar asta se dovedea mai 
dificil decât se așteptase. 

Se aflau în camera unei case din Roland Park, o suburbie 
bogată a orașului Baltimore. Reședința era deţinută de 
Universitatea Jones Falls și împrumutată unor profesori 
universitari invitaţi (din străinătate) să ţină lecţii sau conferinţe. 
Berrington, care avea cursuri la Universitatea Berkeley din 
California și la Harvard, precum și la Jones Falls, folosea acea 
casă șase săptămâni pe an, cât stătea în Baltimore. In încăpere 
se găseau puţine lucruri de-ale lui: un laptop, o fotografie a 
fostei soţii și a fiului lor, precum și mai multe exemplare ale 
celei mai noi cărţi semnate de el, To Inherit the Future: How 
Genetic Engineering Will Transform America - Moștenirea 
viitorului. Cum va transforma ingineria genetică America. Pe 
ecranul unui televizor cu sunetul oprit se vedea transmisiunea 
ceremoniei de decernare a Premiilor Emmy. 

Deși era unul dintre cei mai remarcabili oameni de știință ai 
generaţiei sale, Preston, un bărbat subţirel și serios, arăta mai 
degrabă ca un contabil. 

— Clinicile au produs deja bani, zise el. 

Genetico deţinea trei clinici de fertilitate specializate în 
fecundarea in vitro - copii concepuţi în eprubetă o procedură 
devenită posibilă în urma cercetărilor de pionierat ale lui Preston 
din anii '70. 

— Fertilitatea este zona cu cea mai mare rată de creștere din 
medicina americană, continuă el. Genetico îi va permite accesul 
corporației Landsmann pe această piaţă mare și nouă. Vor să 
inaugurăm cinci clinici noi pe an în următorii zece ani. 

Jim Proust era un bărbat chel și bronzat, cu un nas 
proeminent și ochelari cu dioptrii mari. Chipul cu trăsături 
puternice și urâte însemna o mană cerească pentru caricaturiștii 
care-i schiţau pe politicieni. El și Berrington erau foști colegi și 
prieteni de douăzeci și cinci de ani. 

— Cum se face că n-am văzut niciodată banii ăștia? întrebă el. 

— l-am cheltuit mereu în cercetare. 

Genetico avea propriile laboratoare de cercetare și oferea 
contracte de cercetare departamentelor de Biologie și Psihologie 
ale universităţilor. Berrington gestiona legăturile companiei cu 
lumea universitară. 


VP - 37 


— Nu știu de ce nu vă dați seama că asta e marea noastră 
șansă, rosti el pe un ton exasperat. 

Jim arătă înspre televizor. 

— Pornește sonorul, Berry, tu urmezi. 

După ceremonia de premiere urma emisiunea Larry King Live 
și Berrington era oaspetele serii. Îl ura pe Larry King - individul 
era un comunist cu veleități liberale, în opinia lui -, dar 
emisiunea reprezenta o oportunitate de a vorbi americanilor 
care o urmăreau cu milioanele. _ 

Işi studie propria imagine și-i plăcu ce văzu. In realitate, era 
un bărbat scund, însă pe sticlă părea mai înalt. Costumul 
albastru marin arăta bine, cămașa azurie se potrivea cu ochii, 
iar cravata era de un roșu-vișiniu care nu dădea deloc rău pe 
ecran. Fiind un tip foarte critic, își spuse că părul argintiu nu era 
prea bine pieptănat, ci aproape vâlvoi: semăna mai degrabă cu 
un evanghelist de televiziune. 

Purtând bretelele obișnuite, King era ţâfnos și vorbea cu o 
voce gravă și provocatoare. 

— Domnule profesor, aţi stârnit din nou o mare controversă 
cu cea mai nouă carte, dar unii susţin că asta nu e știință, ci 
politică. Ce le răspundeţi acestora? 

Berrington era mulţumit să-și audă propria voce sunând blând 
și rezonabil în replica dată: 

— Încerc să spun că deciziile politice ar trebui să se bazeze pe 
știință, Larry. Lăsată de una singură, natura favorizează genele 
bune și le elimină pe cele proaste. Politica noastră privind binele 
public lucrează împotriva selecției naturale. Așa ajungem să 
creștem o generaţie de americani de mâna a doua. 

— Bună exprimare - o generaţie de americani de mâna a 
doua. Se poate cita, fu de părere Jim după ce sorbi o gură de 
scotch. 

— Dacă ar fi după dumneavoastră, ce se întâmplă cu copiii 
săracilor? Mor de foame? întrebă pe ecran Larry King. 

Chipul lui Berrington de pe ecran adoptă o expresie solemnă. 

— Tatăl meu a murit în 1942, când portavionul Wasp a fost 
scufundat de un submarin japonez la Guadalcanal. Aveam șase 
ani. Mama s-a chinuit să mă crească și să mă trimită la școală. 
Larry, sunt un copil al sărăciei. 

Era destul de aproape de adevăr. Tatăl lui, un inginer 
strălucit, i-a lasat soţiei un mic venit, suficient ca ea să nu fie 


VP - 38 


obligată să muncească sau să se recăsătorească. L-a trimis pe 
Berrington la școli private scumpe, apoi la Harvard, dar a fost un 
chin. 

— Arăţi bine, Berry, exceptând, poate, coafura de pionier al 
Vestului, îl tachină Preston. 

Barck, cel mai tânăr membru al grupului, în vârstă de 
cincizeci și cinci de ani, avea păr scurt, negru, lipit de ţeastă ca 
o șapcă. 

Berrington mormăi nervos. Și el s-a gândit la asta, însă îl irita 
să audă același lucru din gura altcuiva. Işi turnă un pic de 
scotch. Cei trei beau Springbank single malt. 

— Filosofic vorbind, cum diferă opiniile dumneavoastră de 
cele, să zicem, ale naziștilor? adăugă pe ecran Larry King. 

Berrington luă telecomanda și opri televizorul. 

— Fac chestia asta de zece ani, rosti el. Trei cărți și un milion 
de talk-show-uri de rahat, ce diferenţă există? Niciuna. 

— Ba există una, replică Preston. Ai făcut din genetică și rasă 
un subiect de dezbatere. Doar că ești nerăbdător. 

— Nerăbdător?! exclamă Berrington irascibil. Evident că sunt 
nerăbdător! O să împlinesc șaizeci de ani peste două săptămâni. 
Îmbătrânim cu toţii. Nu prea mai avem timp la dispoziţie! 

— Are dreptate, Preston, interveni Jim. Tii minte cum era când 
eram tineri? Priveam în jurul nostru și vedeam America 
ducându-se naibii: drepturi civile pentru negri, valuri de 
mexicani peste noi, cele mai bune școli pline de copiii evreilor 
comuniști, copiii noștri fumând marijuana și evitând recrutarea 
în armată. Și, Dumnezeule, câtă dreptate aveam! Uite ce s-a 
întâmplat de atunci încoace! Nu ne-am imaginat nici în cele mai 
negre coșmaruri că drogurile vor deveni una dintre cele mai 
profitabile industrii americane și că o treime din toţi bebelușii 
vor fi născuţi din mame care primesc ajutor prin sistemul 
medical subvenţionat. Și noi suntem singurii oameni care au 
curajul de a se confrunta cu problemele - noi și alţi câţiva 
indivizi care gândesc la fel. Ceilalţi închid ochii și speră să fie 
mai bine. 

„Nu s-au schimbat”, chibzui Berrington. Preston era prudent și 
temător, iar Jim, exagerat de sigur pe sine. li cunoștea de atâta 
amar de vreme, încât le accepta înduioșat lipsurile. In plus, era 
obișnuit cu rolul lui de moderator care-i ghida pe nevăzute spre 
o cale de mijloc. 


VP - 39 


— Cum stăm cu nemţii, Preston? Adu-ne și pe noi la zi, îi ceru 
Berrington. 

— Suntem foarte aproape de o concluzie, răspunse Preston. 
Vor să anunţe achiziţia în cadrul unei conferinţe de presă de 
mâine într-o săptămână. 

— De mâine într-o săptămână? repetă Berrington cu emoție în 
voce. E minunat! 

Preston clătină din cap. 

— Trebuie să-ţi spun că încă am îndoieli. 

Berrington scoase un geamăt de exasperare. 

— Am trecut printr-un proces de transparenţă totală, adăugă 
Preston. Am fost nevoiţi să le arătăm registrele contabile celor 
de la Landsmann și să le spunem totul despre ce ar putea afecta 
profiturile viitoare, cum ar fi debitorii care au dat faliment sau 
procesele aflate în așteptare. 

— Să înțeleg că n-avem așa ceva? întrebă Jim. 

Preston îi aruncă o privire tăioasă. 

— Știm cu toţii că firma asta are secrete. 

In încăpere se lăsă tăcerea câteva clipe. Apoi Jim spuse: 

— La naiba, afacerea aceea e îngropată în trecut. 

— Și ce dacă? Dovada celor comise există și poate fi 
descoperită oricând. 

— Insă cei de la Landsmann n-au cum să afle asta - mai ales 
într-o săptămână. 

Preston ridică din umeri, ca și cum ar fi zis: „Cine știe?” 

— Trebuie să ne asumăm acest risc, rosti Berrington cu 
fermitate. Injecţia de capital pe care o vom primi de la 
Landsmann ne va permite să accelerăm programul de cercetări. 
Peste câțiva ani vom putea să le oferim americanilor albi și 
bogaţi care vin la clinicile noastre un copil perfect creat genetic. 

— Dar ce anume va schimba asta? se miră Preston. Săracii 
vor continua să se înmulțească mai rapid ca bogatii. 

— Uiţi de platforma politică a lui Jim, replică Berrington. 

— O cotă unică de impozit pe venit de zece la sută și 
contraceptive injectabile obligatorii pentru femeile asistate 
social, spuse Jim. 

— Gândește-te la asta, Preston, zise Berrington. Copii perfecţi 
pentru clasele de mijloc și sterilizare pentru săraci. Am putea 
echilibra balanţa rasială a Americii. E ceea ce am vrut mereu, 
încă de la început. 


VP - 40 


— Eram foarte idealiști pe atunci, opină Preston. 

— Aveam dreptate! preciză Berrington. 

— Da, aveam dreptate. Însă acum, la bătrânețe, încep să mă 
gândesc tot mai mult că omenirea se va descurca într-un fel, 
chiar dacă nu obţin nimic din ceea ce am plănuit atunci când 
aveam douăzeci și cinci de ani. 

O astfel de discuţie putea sabota toate strădaniile depuse. 

— Dar putem obţine ceea ce am plănuit iniţial, îl contrazise 
Berrington. Suntem aproape de a finaliza treizeci de ani de 
muncă. Riscurile pe care ni le-am asumat la debutul proiectului, 
toţi anii ăia de cercetări, banii pe care i-am cheltuit - toate 
acestea dau roade, în sfârșit. Nu face o criză de nervi într-un 
asemenea moment, Preston! 

— Nu stau prost cu nervii, ci doar scot în evidență problemele 
reale și practice, argumentă Preston. Jim își poate prezenta 
platforma politică, însă asta nu înseamnă că va și deveni 
realitate. 

— Aici intervine Landsmann, zise Jim. Banii pe care-i vom 
obține din acțiunile în companie ne vor da ocazia să câștigăm 
cel mai mare premiu. 

— Cum adică? 

Preston părea nedumerit, dar Berrington știa ce urma, așa că 
zâmbi. 

— Casa Albă, răspunse Jim. Am de gând să candidez pentru 
președinție. 


4. 


Cu câteva minute înainte de miezul nopţii, Steve Logan își 
parcă Datsunul vechi și ruginit pe Lexington Street, în cartierul 
Hollins Market din Baltimore, la vest de centrul orașului. Urma 
să-și petreacă noaptea cu vărul lui, Ricky Menzies, care studia 
Medicina la Universitatea Maryland din Baltimore. 

Ricky locuia într-o garsonieră dintr-o casă veche și mare, 
închiriată studenţilor, și era cel mai mare scandalagiu din câte 
știa Steve. Îi plăcea la nebunie să bea, să danseze și să 
petreacă, iar prietenii lui erau la fel. Steve a așteptat cu 
nerăbdare să-și petreacă seara împreună cu Ricky. Dar 


VP - 41 


problema cu scandalagiii era aceea că în aceștia nu se putea 
avea încredere. În ultima clipă, Ricky și-a programat o întâlnire 
fierbinte, așa că Steve și-a petrecut seara singur. 

Se dădu jos din mașină, luând cu el o geantă mică de sport cu 
haine curate pentru a doua zi. Noaptea era caldă. Incuie mașina 
și se duse spre colţul clădirii. Mai mulţi tineri, patru sau cinci 
băieți și o fată, cu toţii de culoare, stăteau în faţa unui magazin 
cu aparate video, fumând. Steve nu era deloc nervos, deși era 
alb: dădea impresia că aparţinea acelui loc, cu mașina lui veche 
și blugii jerpeliţi. Și, oricum, era cu vreo cinci centimetri mai 
înalt decât ei. In vreme ce trecea pe lângă grup, unul dintre 
tineri întrebă încet, însă clar: 

— Vrei să cumperi niște cocaină sau niște pastile? 

Steve clătină din cap fără să-și încetinească mersul. 

O negresă foarte înaltă venea spre el, îmbrăcată provocator 
cu fustă scurtă și pantofi cu toc cui, cu părul pieptănat în coc, cu 
buzele rujate intens în roșu și cu pleoapele ochilor date cu fard 
albastru. Steve nu se putu abţine să n-o privească lung. 

— Bună, frumosule, zise femeia când se apropie, cu o voce 
profundă, masculină. 

Steve își dădu seama că era bărbat. Zâmbi și merse mai 
departe. 

Auzi tinerii din colț salutându-l pe travestit cu familiaritate: 

— Hei, Dorothy! 

— Bună, băieți. 

O clipă mai târziu, Steve percepu un scârțâit de cauciucuri și 
privi în urmă. O mașină de poliție cu dungi argintii și albastre 
tocmai oprise în dreptul tinerilor. Câţiva dintre puști dispărură 
ca prin farmec pe străzile întunecate din jur; ceilalți rămaseră pe 
loc. Din mașină se dădură jos doi polițiști de culoare, fără să se 
grăbească. Steve se întoarse cu totul ca să urmărească scena. 
Văzându-l pe individul căruia i se spunea Dorothy, unul din 
polițiști scuipă pe tocul unuia din pantofii travestitului. 

Steve era șocat. Gestul fusese atât de inutil și de barbar. Cu 
toate acestea, Dorothy nu-și încetini mersul. 

— Să te ia naiba, imbecilule! mormăi tipul cu fustă. 

Polițistul avea auz bun și înțelese ce zisese travestitul, așa că- 
| prinse de braț și-l împinse în vitrina magazinului. Dorothy se 
clătină pe tocurile cui. 


VP - 42 


— Să nu-mi vorbești niciodată așa, rahat cu ochi, șuieră 
polițistul. 

Steve era indignat. La ce s-ar fi așteptat omul legii după ce-l 
scuipase pe travestit, pentru numele lui Dumnezeu? La un 
premiu? 

În mintea lui răsună un clopoțel de alarmă. „Nu te lăsa atras 
în vreo luptă, Steve”. 

Partenerul poliţistului stătea sprijinit de mașină, urmărind 
scena impasibil. 

— Ce s-a întâmplat, fratele meu? întrebă Dorothy cu un ton 
seducător. Te tu/bur cumva? 

Polițistul îl lovi cu pumnul în stomac. Individul era masiv, iar 
lovitura fusese dată cu toată forţa. Dorothy se îndoi de mijloc, 
icnind după aer. 

„La naiba cu toate astea, reflectă Steve, pornind către locul 
faptei. Dar e bine ce fac?” 

Tipul cu fustă continua să stea îndoit, gemând. 

— Bună seara, domnule poliţist, spuse Steve. 

Polițistul îl măsură cu privirea. 

— Dispari, dobitocule, zise el. 

— Nu, replică Steve. 

— Ce ai spus? 

— Am spus „nu”, domnule poliţist. Lăsaţi omul acela în pace. 

„Pleacă, Steve, prostul naibii, pleacă imediat!” 

Sfidarea lui trezi spiritul de gașcă în tineri. 

— Da, așa e, rosti un puști înalt și slab, cu capul ras. N-ai de 
ce să te iei de Dorothy, n-a încălcat nicio lege. 

Polițistul îndreptă un deget agresiv către băiat. 

— Continuă să-mi vorbești așa și o să vezi cum te caut de 
droguri. 

Puștiul își plecă privirea. 

— Și totuși are dreptate, îl susținu Steve. Dorothy nu încalcă 
nicio lege. 

Polițistul veni spre Steve. „Nu-l pocni, orice s-ar întâmpla, nu-l 
atinge! Amintește-ţi de Tip Hendricks”. 

— Eşti orb? îl întrebă polițistul. 

— Cum adică? 

— Hei, Lenny, cui îi pasă de chestia asta? interveni celălalt 
poliţist, care părea iritat de situaţie. Haide să mergem! 

Lenny îl ignoră și i se adresă lui Steve: 


VP - 43 


— Nu vezi? Eşti singura mutră albă din tabloul ăsta. Locul tău 
nu e aici. 

— Dar tocmai am fost martor la o infracţiune. 

Polițistul se propti în fața lui, ameninţător. 

— Ai chef de un drum până la secţie? întrebă el. Sau poate ai 
chef să te cari naibii de aici în clipa asta. 

Steve n-avea chef de un drum până la secţie. Le era așa de 
ușor oamenilor legii să-i bage niște cocaină în buzunare sau să-l 
ia la cafteală sub pretextul că s-a opus arestării. Steve urma 
Dreptul: dacă ar fi fost condamnat pentru vreo infracţiune, n- 
avea să mai profeseze niciodată avocatura. Ar fi vrut să nu fi 
luat atitudine. Nu merita să-și arunce întreaga carieră pe apa 
sâmbetei doar pentru că un poliţist de patrulă hărțuia un 
travestit. 

Doar că era greșit ceea ce se petrecea. lar în acel moment doi 
oameni erau brutalizaţi, Dorothy și Steve. Politistul era cel care 
încălca legea. Steve nu se putea decide să plece de acolo. 

Dar adoptă un ton conciliant. 

— Nu vreau să creez probleme, Lenny, zise el. Ce-ar fi s-o lași 
pe Dorothy să plece și eu uit că te-am văzut lovindu-l. 

— Mă ameninți, tâmpitule? 

„Un pumn în stomac, o lovitură de stânga și una de dreapta în 
figură. Una pentru eficacitate, cealaltă pentru spectacol. 
Polițistul ar cădea ca un cal cu piciorul rupt”. 

— Am făcut doar o sugestie amicală. 

Se pare că polițistul căuta necazuri. Steve nu mai vedea cum 
se putea evita confruntarea. Își dorea ca Dorothy să se facă 
încet nevăzută, câtă vreme Lenny era întors cu spatele. Insă 
travestitul stătea acolo, frecându-și ușor cu o mână stomacul 
lovit și savurând furia omului legii. 

În acea clipă interveni norocul. Din mașină se auzi staţia 
radio. Amândoi polițiștii încremeniră, ascultând. Steve nu 
înţelese amalgamul de cuvinte și coduri numerice, dar se dumiri 
când îl auzi pe partenerul lui Lenny spunând: 

— Poliţist în pericol. Haide să plecăm de aici. 

Lenny ezită, continuând să se uite urât la Steve, care avu 
impresia că sesizează o urmă de ușurare în ochii polițistului. 
Poate că și el fusese salvat de Providenţă dintr-o situaţie dificilă. 
Dar în vocea lui se ghicea doar răutate. 


VP - 44 


— Să mă ţii minte, îi spuse el lui Steve. Pen'că cu o să te ţin 
minte. 

Cu asta, individul sări în mașină și trânti portiera, pe urmă 
vehiculul demară în trombă. 

Puștii izbucniră în urale și aplaudară cu putere. 

— Uau! exclamă Steve recunoscător. A fost înfricoșător. 

„A fost și o mare prostie. Știi cum s-ar fi putut termina. Ştii 
cum ești tu”. 

În acel moment se ivi vărul lui, Ricky. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă acesta, uitându-se după mașina 
de poliţie care se îndepărta cu viteză. 

Dorothy veni și-și puse palmele pe umerii lui Steve. 

— Eroul meu, chicoti el. John Wayne. 

Steve se simțea stingherit. 

— Haide, fii serios. 

— Când ai chef de o plimbare prin locuri sălbatice, John 
Wayne, vino la mine. Te duc pe gratis acolo. 

— Mulţumesc... 

— Te-aș săruta, însă văd că ești sfios, așa că-ţi spun la 
revedere. 

Individul își flutură unghiile date cu ojă roșie și se întoarse. 

— Pa, Dorothy. 

Ricky și Steve plecară în direcție opusă. 

— Văd că ţi-ai făcut deja prieteni prin cartier, spuse vărul. 

Steve râse, mai mult de ușurare. 

— Am fost cât pe aci să intru în mare belea, mărturisi el. Un 
poliţist idiot a început să dea în tipul cu fustă, iar eu am fost 
suficient de idiot ca să-i cer să se oprească. 

Ricky era uimit. 

— Ai noroc că mai ești aici. 

— Știu. 

Ajunseră la casa lui Ricky și intrară. Locul mirosea a brânză 
sau, poate, a lapte stricat. Pe zidurile vopsite în verde se vedeau 
tot felul de graffiti. Ocoliră pe hol câteva biciclete legate și 
urcară scara. 

— Chestia mă înnebunește, zise Steve. De ce era nevoie ca 
Dorothy să fie lovită în burtă? Tipului îi place să se îmbrace cu 
fustă scurtă și să se machieze: cui îi pasă? 

— Ai dreptate. 


VP - 45 


— Și de ce să scape Lenny cu povestea asta doar pentru că 
poartă uniformă de poliţie? Poliţiștii ar trebui să aibă standarde 
mai ridicate de comportament tocmai datorită poziţiei lor 
privilegiate. 

— Nicio șansă. 

— Tocmai de aceea vreau să ajung avocat. Ca să opresc 
astfel de tâmpenii să se mai petreacă. Ai vreun erou cu care vrei 
să semeni? 

— Casanova, poate. 

— Ralph Nader. E avocat. El e modelul meu. S-a luat de cele 
mai puternice corporaţii din America - și a câștigat! 

Ricky râse și-i cuprinse umerii lui Steve, în vreme ce intrau în 
camera lui. 

— Vărul meu cel idealist. 

— Ah, la naiba! 

— Vrei o cafea? 

— Sigur. 

Camera lui Ricky era mică și mobilată sumar. Avea un pat de 
o persoană, un birou părăginit, o canapea lăsată și un televizor 
mare. Pe un perete se vedea un poster al unei femei goale cu 
numele tuturor oaselor scheletului omenesc, de la osul parietal 
al craniului la falangele distale ale labei piciorului. Exista și un 
aparat de aer condiţionat, dar se pare că nu funcţiona. 

Steve se așeză pe canapea. 

— Cum a mers întâlnirea? 

— N-a fost la fel de fierbinte așa cum promitea, răspunse 
Ricky umplând un ibric cu apă. Melissa e drăguță, însă n-aș fi 
ajuns acasă mai devreme dacă ar fi fost atât de înnebunită după 
mine pe cât am fost lăsat să cred. Zi-mi despre tine! Ce-ai mai 
făcut? 

— Am aruncat o privire prin campusul Jones Falls. Destul de 
luxos. Am cunoscut și o fată, preciză el și, amintindu-și, se 
însenină. Am văzut-o jucând tenis. Era teribilă - înaltă, plină de 
mușchi, în formă excelentă. Avea un serviciu de parcă trăgea cu 
o nenorocită de bazooka, jur. 

— N-am auzit niciodată pe cineva să se îndrăgostească de o 
tipă datorită jocului ei de tenis, zise Ricky zâmbind. Arată bine? 

— Are o faţă cu trăsături puternice, o descrise Steve. Ochi 
căprui-închis, sprâncene negre, bucle de păr negru și un inel 
delicat din argint în nara stângă. 


VP - 46 


— Nu mai spune. Cam neobișnuit, nu? 

— Exact. 

— Cum o cheamă? 

— Nu știu, răspunse Steve și zâmbi trist. M-a dat la o parte 
fără să se oprească din mers. Probabil că n-o s-o mai văd 
niciodată. 

Ricky turnă cafea în cești. 

— Poate că e mai bine așa - ai o tipă cu care te vezi constant, 
nu? 

— Ceva de genul ăsta, îngăimă Steve, care se simţi un pic 
vinovat că fusese atât de atras de jucătoarea de tenis. O 
cheamă Celine. Studiem împreună. 

Steve urma cursurile în Washington, D.C. 

— Te culci cu ea? 

— Nu. 

— De ce? 

— Nu mă simt în stare de un asemenea nivel de implicare. 

Ricky păru surprins. 

— Asta e un limbaj pe care nu-l folosesc. Trebuie să te simți 
implicat faţă de o tipă înainte de a o regula? 

Steve era stingherit. 

— Așa mă simt, înţelegi? 

— Așa te-ai simţit mereu? 

— Nu. Când eram în liceu, am făcut tot ce mă lăsau tipele să 
le fac, de parcă era un concurs sau ceva de genul ăsta. Regulam 
orice gagică drăguță care-și dădea chiloţii jos... dar asta a fost 
atunci. Acum nu mai sunt un puști. Cred. 

— Câţi ani ai, douăzeci și doi? 

— Corect. 

— Eu am douăzeci și cinci, însă cred că nu sunt la fel de adult 
ca tine. 

Steve percepu o urmă de frustrare. 

— Hei, aici nu e vorba de critică, bine? 

— OK, consimţi Ricky, care nu părea ofensat la modul serios. 
Deci ce ai făcut după ce ţi-a dat papucii? 

— M-am dus la un bar în Charles Village și am luat două beri 
și un hamburger. 

— Asta îmi aduce aminte de ceva - mi-e foame. Vrei să 
mănânci ceva? 

— Ce ai? 


VP - 47 


Ricky deschise un dulap. 

— Cereale Boo Berry, Rice Krispies sau Count Chocula. 

— Oh, Doamne, Count Chocula sună excelent. 

Ricky așeză pe masă două castroane și o cutie cu lapte, pe 
urmă se apucară să mănânce. 

După ce terminară, își șterseră castroanele și se pregătiră de 
culcare. Steve se întinse pe canapea în boxeri: era prea cald 
pentru o pătură. Ricky se așeză pe pat. 

— Și ce ai de gând să faci la Jones Falls? întrebă Ricky înainte 
de a adormi. 

— Mi-au cerut să particip la un studiu. Trebuie să dau niște 
teste psihologice. 

— De ce tu? 

— Nu știu. Au spus că sunt un caz special și că-mi vor explica 
totul când voi ajunge acolo. 

— Ce te-a făcut să accepţi? Mi se pare că pierzi timpul. 

Steve avea un motiv aparte, dar nu intenţiona să i-l dezvăluie 
lui Ricky. Așa că-i divulgă doar o parte din adevăr: 

— Din curiozitate, cred. Tu nu îţi pui întrebări legate de tine? 
Cum ar fi „Ce fel de persoană sunt în realitate și ce vreau de la 
viață?” 

— Vreau să ajung un chirurg șmecher și să fac un milion de 
dolari pe an din implanturi mamare, se destăinui Ricky. Cred că 
sunt un suflet simplu. 

— Nu te întrebi niciodată la ce servește totul? _ 

— Nu, Steve, nu mă întreb, răspunse Ricky râzând. Insă tu o 
faci. Ai fost mereu un gânditor. Chiar și atunci când eram puști 
obișnuiai să-ţi pui întrebări despre Dumnezeu și alte aspecte 
dintr-astea. 

Era adevărat. Steve a trecut printr-o fază religioasă a 
existenţei în jurul vârstei de treisprezece ani. A frecventat 
diverse biserici, o sinagogă și o moschee și i-a întrebat foarte 
sincer pe mai mulţi membri ai clerului despre credințele lor. 
Povestea asta i-a surprins enorm pe părinţii lui, care erau 
amândoi niște agnostici. 

— Oricum, ai fost mereu un pic diferit, continuă Ricky. N-am 
cunoscut pe nimeni altcineva care să obţină punctaje așa de 
mari la teste fără să muncească. 

Și asta era adevărat. Steve a învăţat mereu rapid și fără efort. 
A fost între primii în clasă, cu excepţia cazurilor în care ceilalți 


VP - 48 


copii îl tachinau și el comitea deliberat erori doar ca să iasă mai 
puţin în evidență. 

Dar mai exista un motiv pentru care era curios în privința 
propriului profil psihologic. Ricky n-avea habar despre asta. 
Nimeni de la Facultatea de Drept nu știa. Doar părinţii lui. 

Steve aproape că a ucis pe cineva. 

Avea cincisprezece ani pe atunci și era înalt și slab. Era 
căpitanul echipei de baschet. În acel an, echipa Hillsfield High a 
ajuns în semifinala campionatului orășenesc. Jucau împotriva 
unei echipe formate din bătăuși de stradă nemiloși de la o 
școală de cartier din Washington. Unul dintre jucătorii acestei 
echipe, un tip pe nume Tip Hendricks, l-a faultat mereu pe 
parcursul partidei. Tip era un jucător bun, însă își folosea 
talentul ca să trișeze. Și de fiecare dată când faulta, zâmbea ca 
și cum ar fi spus: „Ti-am tras-o iarăși, fraiere!” Aroganta asta l-a 
scos din minţi pe Steve, dar a fost nevoit să-și ţină în frâu furia. 
Din această cauză, juca prost, astfel că echipa lui a pierdut, 
ratând șansa de a câștiga trofeul. 

Ghinionul a făcut ca Steve să dea peste Tip în parcare, unde 
așteptau autobuzele ca să ducă echipele înapoi la școlile lor. 
Fatalitatea a făcut ca unul din șoferi să fie ocupat cu schimbarea 
unui cauciuc și să aibă trusa de scule deschisă pe asfalt. 

Steve l-a ignorat pe Tip, însă acesta a aruncat chiștocul de 
țigară înspre Steve, iar chiștocul a aterizat pe geaca lui. 

lar acea geacă însemna mult pentru Steve. A economisit bani 
lucrând sâmbetele la McDonald's și își cumpărase haina cu doar 
o zi înainte. Era un bluzon frumos, confecţionat din piele moale 
de culoarea untului. Din păcate, chiștocul lui Tip i-a făcut o 
gaură la nivelul pieptului, pe care o putea vedea oricine. Geaca 
era distrusă. Așa că Steve l-a pocnit pe Tip. 

Acesta a răspuns cu ferocitate, lovind cu pumnii și picioarele, 
dar furia lui Steve era nemăsurată și abia dacă simţea loviturile. 
Faţa lui Tip s-a umplut de sânge, când, la un moment dat, a 
văzut trusa de unelte a șoferului și o rangă din fier. L-a lovit pe 
Steve de două ori peste faţă cu acea rangă. Loviturile au durut 
enorm, astfel că furia lui Steve a devenit de necontrolat. A 
smuls ranga din mâinile adversarului... iar din acel moment nu- 
și mai amintea nimic în afara faptului că stătea peste trupul lui 
Tip, cu ranga însângerată în mână, și cineva spunea: 
„Dumnezeule, cred că e mort”. 


VP - 49 


Tip n-a murit atunci, ci peste doi ani, ucis de un importator 
jamaican de marijuana la care avea o datorie de opt mii cinci 
sute de dolari. Însă Steve a vrut să-l omoare și chiar a încercat 
să-l omoare. N-avea nicio scuză valabilă: el a început bătaia și, 
deși Tip a ridicat ranga primul ca să lovească, el a fost cel carea 
folosit-o cu sălbăticie. 

Steve a fost condamnat la 6 luni de închisoare, cu 
suspendare. După proces s-a transferat la altă școală și și-a 
trecut toate examenele cu brio. Deoarece era minor la vremea 
comiterii faptei, n-a fost înscris în cazierul judiciar, așa că a 
decis să urmeze Facultatea de Drept. Părinţii socoteau totul ca 
pe un coșmar care se încheiase. Dar Steve se îndoia de asta. 
Știa că doar printr-un noroc chior și datorită rezistenţei corpului 
lui Trip a scăpat de un proces de crimă. Tip Hendricks era o 
fiinţă omenească, iar Steve aproape că l-a omorât pentru o 
geacă. 

Ascultând respiraţia liniștită a lui Ricky, rămase treaz pe 
canapea și se gândi: „Ce sunt eu?” 


VP - 50 


LUNI 


5, 


— Ai cunoscut vreodată vreun bărbat cu care să vrei să te 
căsătorești? întrebă Lisa. 

Ședeau la masă în apartamentul Lisei și beau cafea instant. 
Locul era drăguţ, ca și Lisa: tapet cu flori, bibelouri chinezești și 
un urs din pluș cu un papion cu buline. 

Lisa urma să-și ia liber ziua aceea, însă Jeannie era îmbrăcată 
de lucru, cu o fustă bleumarin și o bluză albă din bumbac. Era o 
zi importantă și se simțea tensionată. Primul ei subiect venea la 
laborator pentru teste. Oare el se va încadra în teoria ei sau nu? 
Până la sfârșitul după-amiezii, ea fie se va simţi ușurată, fie se 
va apuca îndurerată să-și reevalueze ideile. 

Oricum, n-avea chef să plece de acolo decât în ultima clipă. 
Lisa era încă foarte fragilă. Jeannie își zise că lucrul cel mai bun 
pe care putea să-l facă era să stea și să discute cu Lisa despre 
bărbați și sex așa cum vorbeau mereu, ca s-o ajute să revină pe 
făgașul normal. li părea realmente rău că Lisa n-avea să fie la 
laborator ca s-o ajute în acea zi, dar nici nu se punea problema 
de așa ceva. 

— Da, o dată, răspunse Jeannie. A fost un tip cu care am vrut 
să mă căsătoresc. Se numea Will Temple. Era antropolog. Încă 
e. 

Jeannie îl vedea și în acea clipă în fața ochilor, un individ 
masiv, cu barbă blondă, îmbrăcat cu blugi și un pulover de 
pescar, cărându-și bicicleta cu zece viteze pe coridoarele 
universității. 

— Ai pomenit de el și înainte, zise Lisa. Cum era? 

— Minunat, oftă Jeannie. Mă făcea să râd, avea grijă de mine 
când nu mă simţeam bine, își călca singur cămășile și era dotat 
ca un armăsar. 

Lisa nu zâmbi. 

— Ce n-a mers? 


VP -51 


Jeannie simţea o durere amintindu-și, chiar și după atâta 
vreme. 

— M-a abandonat pentru Georgina Tinkerton Ross. Din familia 
Tinkerton Ross din Pittsburgh, explică ea. 

— Ea cum era? 

Ultimul lucru pe care și-l dorea Jeannie era să-și amintească 
de Georgina. Însă avea convingerea că episodul ăsta o făcea pe 
Lisa să se gândească la viol, așa că se forță să se stăpânească. 

— Era perfectă, răspunse ea și nu-i plăcu sarcasmul amar pe 
care-l auzi în propria voce. Cu părul blond-roșcat, siluetă de 
amforă, un gust impecabil la pulovere din cașmir și pantofi din 
piele de crocodil. Fără minte, însă plină de bani. 

— Când s-au întâmplat toate astea? 

— Will și cu mine am trăit împreună un an de zile, pe când îmi 
dădeam doctoratul. 

A fost cea mai fericită perioadă din viața ei de până atunci. 

— A plecat când îmi scriam articolul în care dezbăteam teza 
despre legătura dintre genetică și criminalitate. 

„Bună sincronizare, Will. Aș vrea să te pot urî mai tare pentru 
asta”. 

— Apoi Berrington mi-a oferit o slujbă la Jones Falls și am 
acceptat-o imediat. 

— Bărbaţii sunt niște ciudaţi. 

— Will nu e, de fapt, un ciudat. Este un tip frumos. S-a 
îndrăgostit de altcineva, asta e tot. Cred că a ales prost. Dar nu 
eram căsătoriţi. N-a încălcat nicio promisiune. Nici măcar n-a 
fost necredincios faţă de mine, poate cu o ocazie sau două 
înainte de a-mi mărturisi adevărul. 

Jeannie își dădu seama că repeta cuvintele de justificare ale 
lui Will. 

— În fine, nu știu, poate că, în definitiv, era și el un ciudat. 

— Poate că ar trebui să ne întoarcem în epoca victoriană, 
când un bărbat care săruta o femeie se putea considera logodit. 
Cel puţin fetele știau cum stăteau. 

În acel moment, perspectiva Lisei asupra relaţiilor era un pic 
confuză, însă Jeannie nu-i spuse asta. În schimb, întrebă: 

— Dar tu? Ai descoperit pe cineva cu care să vrei să te 
căsătorești? 

— Niciodată. Pe nimeni. 


VP - 52 


— Noi două avem standarde înalte. Nu-ţi face griji. Când va 
apărea, Domnul Perfect al tău va fi minunat. 

Se auzi interfonul de la intrare, care le surprinse. Lisa sări în 
picioare, lovindu-se de masă. O vază din porțelan căzu pe podea 
și se sparse. 

— La naiba! exclamă Lisa, care avea încă nervii încordați. 

— Adun eu cioburile, rosti Jeannie cu un ton liniștitor. Vezi 
cine e la ușă. 

Lisa apucă receptorul interfonului. Se încruntă și începu să 
studieze imaginea de pe monitor. 

— E în regulă, cred, zise ea cu îndoială, după care apăsă tasta 
care permitea accesul în clădire. 

— Cine e? întrebă Jeannie. 

— O polițistă de la Divizia de Infracţiuni de Natură Sexuală?. 

Jeannie s-a temut că va fi trimisă o persoană care s-o 
convingă pe Lisa să coopereze în cadrul anchetei. Era hotărâtă 
să împiedice așa ceva. În acel moment, Lisa n-avea nevoie de 
alte întrebări indiscrete. 

— De ce nu i-ai zis s-o șteargă de aici? 

— Poate fiindcă e o negresă, răspunse Lisa. 

— Nu zău? 

„Inteligentă mutare”, reflectă Jeannie, strângând cioburile de 
porțelan. Poliţiștii știau că ea și Lisa le erau ostile. Dacă ar fi 
trimis un detectiv bărbat și alb, acesta n-ar fi intrat pe ușă. Așa 
că au trimis o femeie de culoare, știind că două fete albe de 
clasă mijlocie nu vor fi politicoase față de ea. Ei bine, dacă 
individa va încerca s-o hărțuiască pe Lisa, Jeannie avea de gând 
s-o dea pe ușă afară. 

Poliţista se dovedi a fi o femeie scundă, de vreo patruzeci de 
ani. Era îmbrăcată elegant, cu o bluză crem, purta o eșarfă 
colorată din mătase și avea o geantă diplomat în mână. 

— Sunt sergent Michelle Delaware, se prezentă femeia. Mi se 
spune Mish. 

Jeannie se întrebă ce se afla în geantă. De obicei, detectivii 
cărau cu ei arme, nu hârtii. 

— Sunt doctoriţa Jeannie Ferrami, replică ea, care-și folosea 
mereu titlul universitar atunci când credea că urma să se certe 
cu cineva. lar ea e Lisa Hoxton. 


2 Sex Crime Unit (în orig.). (n.red.). 
VP - 53 


— Domnișoară Hoxton, vreau să vă spun cât de rău îmi pare 
pentru ceea ce aţi păţit ieri, spuse poliţista întrebuințând una 
dintre expresiile standard adresate unor victime sau familiei ori 
apropiaților acestora, alături de „Îmi pare rău pentru pierderea 
suferită”. Unitatea mea are de-a face cu un viol pe zi în medie și 
fiecare caz în parte înseamnă o tragedie și o traumă teribilă 
pentru victimă. Știu că suferiți și vă înţeleg. 

„Uau, se gândi Jeannie, tipa asta e altfel faţă de individul de 
ieri”. 

— Încerc să las totul în urmă, rosti Lisa sfidătoare, dar 
lacrimile care i se iviră în colţul ochilor o trădară. 

— Pot să mă așez? 

— Bineînţeles. 

Poliţista se așeză la masa din bucătărie. 

Jeannie o studie cu mare atenţie. 

— Atitudinea dumneavoastră pare diferită de cea a poliţistului 
de ieri, zise ea. 

Mish încuviinţă. 

— Îmi pare, de asemenea, extrem de rău pentru modul în 
care a procedat MchHenty și felul în care v-a tratat. La fel ca toţi 
polițiștii de patrulă, a fost instruit în privința modului de 
comportare față de victimele violurilor, însă se pare că a uitat ce 
a fost învăţat. Mi-e rușine pentru întregul departament de 
poliție. 

— A fost ca și cum aș fi fost violată din nou, spuse Lisa cu 
lacrimi în ochi. 

— N-ar trebui să se mai întâmple, replică Mish, irascibilă. De 
aceea sunt atâtea cazuri de viol care sfârșesc într-un sertar pe 
care scrie „Cazuri fără fundament”. Nu e din pricină că femeile 
mint în privinţa violului, ci deoarece sistemul judiciar le tratează 
cu atâta brutalitate, încât ele își retrag plângerile. 

— Asta o cred, interveni Jeannie. 

„Trebuie să fiu prudentă, chibzui ea. Chiar dacă Mish vorbește 
ca o soră mai mare, este totuși polițistă”. 

Mish scoase o carte de vizită din poșetă. 

— Aici ai numărul unui centru cu voluntari care se ocupă de 
victimele violurilor și ale abuzurilor contra copiilor. Mai devreme 
sau mai târziu, orice victimă are nevoie de terapie. 

Lisa luă cartea de vizită. 

— Tot ce vreau acum e să uit întreaga poveste, preciză Lisa. 


VP - 54 


Mish consimţi. 

— Urmează-mi sfatul și pune cartea de vizită într-un sertar. 
Stările prin care treci sunt ciclice și probabil că va veni timpul 
când vei fi gata să primești ajutor de specialitate. 

— Bine. 

Jeannie decise că Mish își câștigase dreptul la un pic de 
curtoazie. 

— Vreţi o cafea? întrebă ea. 

— Da. 

— Atunci, o să fac niște cafea proaspătă. 

Jeannie se ridică și umplu filtrul de cafea. 

— Lucraţi împreună? întrebă Mish. 

— Da, răspunse Jeannie. Studiem gemeni. 

— Gemeni? 

— Le comparăm similitudinile și diferenţele și încercăm să 
stabilim cât este moștenire și cât se datorează mediului în care 
au crescut. 

— Și care e rolul tău în povestea asta, Lisa? 

— Treaba mea e să descopăr gemenii pe care să-i studieze 
oamenii de știință. 

— Şi cum faci asta? 

— Incep cu înregistrările de la nașteri, care sunt informaţii 
publice în cele mai multe state. Gemenii reprezintă unu la sută 
din nașteri, prin urmare obţinem o pereche de gemeni la fiecare 
sută de certificate de naștere pe care le analizăm. Certificatul 
oferă data și locul nașterii. Obţinem o copie a certificatului, după 
aceea luăm urma gemenilor. 

— Cum? 

— Avem toate cărţile de telefon din America pe suport 
digitalizat. De asemenea, putem folosi baza de date a carnetelor 
de conducere și informaţii ale agenţiilor de acordare a 
creditelor. 

— Și găsești întotdeauna gemenii? 

— Dumnezeule, nu! Rata noastră de succes depinde de vârsta 
lor. Depistăm cam nouăzeci la sută din gemenii cu vârste de 
până la zece ani și doar cincizeci la sută din gemenii de optzeci 
de ani. Este mai probabil ca persoanele mai în vârstă să se fi 
mutat de mai multe ori, să-și fi schimbat numele sau să fi murit. 

Mish o privi pe Jeannie. 

— După care dumneata îi studiezi. 


VP-55 


— M-am specializat în gemeni identici care au fost crescuţi 
separat, răspunse Jeannie. Aștia sunt mult mai dificil de găsit. 

Lăsă cafetiera pe masă și turnă o ceașcă pentru Mish. Dacă 
poliţista avea de gând să exercite presiuni asupra Lisei, atunci 
nu se grăbea deloc. 

Mish sorbi din cafea, apoi o întrebă pe Lisa: 

— La spital, ai primit medicamente? 

— Nu, n-am stat acolo prea mult. 

— Ar fi trebuit să-ţi dea o pilulă contraceptivă. Doar nu vrei să 
rămâi gravidă. 

Lisa tresări. 

— Cu siguranţă că nu. M-am întrebat ce naiba aș face în cazul 
ăsta. 

— Du-te la doctorul tău. Ar trebui să-ți dea pilula, dacă n-are 
obiecții de natură religioasă - unii doctori catolici au o problemă 
cu asta. In cazul ăsta, centrul de voluntari îţi va recomanda o 
alternativă. 

— E așa de bine să discut cu cineva care cunoaște toate 
detaliile astea, zise Lisa. 

— Incendiul n-a fost accidental, adăugă Mish. L-am întrebat 
pe șeful pompierilor. Cineva l-a declanșat dintr-o magazie mică 
învecinată cu vestiarul - a deșurubat ţevile de aerisire, ca să se 
asigure că fumul era pompat în vestiar. De fapt, violatorii nu 
sunt cu adevărat interesaţi de sex; frica este cea care-i excită. 
Ca atare, cred că incendiul a făcut parte din fantezia bolnavă a 
acestui ciudat. 

Jeannie nu s-a gândit la o astfel de posibilitate. 

— Am presupus că a fost doar un oportunist care a profitat de 
pe urma incendiului. 

Mish clătină din cap. 

— Violul survine, de obicei, în urma unei atitudini lipsite de 
principialitate: un tip descoperă că fata e prea drogată sau prea 
beată ca să se lupte cu el. Insă bărbații care violează femei 
străine sunt altfel. Ei planifică atent acţiunea. Își imaginează 
evenimentul, apoi se gândesc cum să-l transforme în realitate. 
Pot fi extrem de inteligenţi. lar asta îi face și mai înfricoșători. 

— Aproape că am murit în incendiul ăla blestemat, spuse 
Jeannie și mai furioasă. 

— E corect raţionamentul meu, că nu l-ai mai văzut pe individ 
înainte? Că era o persoană necunoscută? o întrebă Mish pe Lisa. 


VP - 56 


— Cred că l-am văzut cu o oră mai devreme, răspunse Lisa. 
Când alergam alături de echipa de hochei pe iarbă, o mașină a 
încetinit și tipul s-a holbat la noi. Am senzaţia că el a fost. 

— Ce fel de mașină? 

— Veche. Știu asta. Albă, cu multă rugină. Poate un Datsun. 

Jeannie se aștepta ca Mish să-și noteze informaţiile, dar 
poliţista continuă: 

— Bănuiesc că este vorba despre un pervers lipsit de scrupule 
și inteligent care ar face orice ca să-și vadă fantezia devenită 
realitate. 

— Ar trebui închis pentru tot restul vieţii lui, rosti Jeannie cu 
amărăciune. 

— Însă nu va fi. E liber. Și va repeta isprava, conchise Mish. 

Jeannie era sceptică. 

— Cum puteţi fi sigură de asta? 

— Cei mai mulţi violatori sunt infractori în serie. Singura 
excepţie este dată de acea atitudine lipsită de principialitate 
despre care am menţionat: este posibil ca astfel de indivizi să 
comită o infracţiune o singură dată. Dar bărbaţii care violează 
femei străine o fac mereu și mereu - până când sunt prinși, zise 
Mish accentuând ultimul cuvânt și uitându-se cu subiînțeles la 
Lisa. În maximum șapte până la zece zile, individul care te-a 
violat va supune altă femeie la aceeași tortură - asta dacă nu-l 
prindem noi mai întâi. 

— Oh, Dumnezeule! exclamă Lisa. 

Jeannie își dădea seama încotro se îndrepta polițista. Așa cum 
anticipase, avea să încerce s-o convingă pe Lisa s-o ajute cu 
ancheta. Doar că Jeannie continua să fie hotărâtă să n-o lase pe 
Mish să exercite presiuni asupra Lisei. Însă îi venea greu să se 
opună unor lucruri precum cele rostite de polițistă până atunci. 

— Avem nevoie de o mostră din ADN-ul lui, preciză Mish. 

Pe faţa Lisei se citea dezgustul. 

— Adică din sperma lui. 

— Da. 

Lisa clătină din cap. 

— Am făcut duș și baie. Sper din tot sufletul să nu mai fi 
rămas nimic din el în mine. 

— Urmele rămân în corp până la șaptezeci și două de ore 
după act, insistă Mish, cu delicateţe. Trebuie să luăm o probă 


VP - 57 


vaginală, să prelevăm o mostră de păr pubian și să facem un 
test de sânge. 

— Doctorul de ieri de la Santa Teresa era un adevărat 
nemernic, interveni Jeannie. 

Mish încuviinţă. 

— Doctorilor nu le place să aibă de-a face cu victimele 
violurilor. Dacă trebuie să ajungă în instanţă, pierd timp și bani. 
Însă n-ar fi trebuit să mergeţi la Santa Teresa. Asta a fost una 
din multele greșeli ale lui McHenty. În acest oraș există trei 
spitale desemnate drept Centre pentru infracţiuni de Natură 
Sexuală, iar Santa Teresa nu se numără printre ele. 

— Și unde vrei să merg? întrebă Lisa. 

— Spitalul Mercy dispune de o unitate criminalistică de 
examinare medicală în caz de infracțiuni de natură sexuală. Noi 
o numim unitatea SAFE:. 

Jeannie consimţi. Mercy era spitalul mare din centrul orașului. 

— Vei fi examinată de un asistent pentru cazuri de infracţiuni 
sexuale, care întotdeauna este o femeie, continuă Mish. Este 
instruită special să se ocupe de dovezi, ceea ce doctorul care te- 
a consultat ieri nu era - probabil că ar fi dat-o în bară oricum. 

În mod cert, Mish nu nutrea un respect prea mare pentru 
doctori. 

Își deschise geanta diplomat. Jeannie se aplecă, curioasă, în 
față. Înăuntru se vedea un laptop. Mish îl porni. 

— Avem un program care se numește Tehnică Electronică de 
Identificare Facială“. Ne plac acronimele, glumi ea și zâmbi sec 
în colţul gurii. De fapt, programul a fost dezvoltat de un detectiv 
de la Scotland Yard. Facem un portret-robot al infractorului fără 
să folosim un portretist, care lucrează pe baza indiciilor 
furnizate de victime sau de martori. 

Poliţista se uită întrebător la Lisa. 

Lisa se uită la Jeannie. 

— Ce crezi? 

— Nu trebuie să ai impresia că ești constrânsă ori presată, o 
sfătui Jeannie. Gândește-te la tine. Ai dreptul la asta. Fă așa cum 
crezi ca să te simţi confortabil. 

Mish îi aruncă o privire ostilă, apoi i se adresă Lisei: 


3 Sexual Assault Forensic Examination (în orig.). (n.red.). 
4 E-FIT - Electronic Facial Identification Technique (în orig.). (n.red.). 


VP -58 


— Nu te supun niciunei presiuni. Dacă vrei să plec, plec. Dar 
te asigur că vreau să-l prind pe acest violator, iar pentru asta 
am nevoie de ajutorul tău. Fără tine, n-am nicio șansă. 

Jeannie o admira. Mish dominase și controlase conversaţia 
încă de când pășise în încăpere, și o făcuse fără să exercite 
presiuni sau să manipuleze. Știa ce vorbea și ce voia. 

— Nu știu, spuse Lisa. 

— Ce-ar fi să arunci o privire pe programul ăsta de computer? 
Dacă te deranjează, ne oprim. Dacă nu, o să am măcar o 
imagine a individului pe care-l urmăresc. Apoi, când terminăm 
cu programul, te poți gândi dacă vrei să te duci la spital. 

Lisa ezită din nou, pe urmă acceptă. 

— Bine. 

— Ţine minte doar că poţi opri totul în clipa în care te simţi 
deranjată, interveni Jeannie. 

Lisa încuviinţă. 

— Pentru început, avem nevoie de o evaluare a chipului 
individului. Nu va arăta ca el, dar va însemna ceva de la care să 
plecăm. După aceea o să lucrăm la detalii. Vreau să te 
concentrezi puternic asupra feţei infractorului și să-mi faci o 
descriere generală. Nu te grăbi. 

Lisa închise ochii. 

— E alb, cam de vârsta mea. Păr scurt, fără o culoare anume. 
Ochi albaștri, cred. Nas drept... 

Mish lucra cu un mouse. Jeannie se ridică și se postă în 
spatele poliţistei, ca să vadă ecranul. Era un program de tip 
Windows. În colţul din dreapta sus apărea un chip împărțit în opt 
secţiuni. Pe măsură ce Lisa vorbea despre trăsături, Mish dădea 
click pe o secţiune a feţei, accesa meniul Opţiuni, pe urmă 
verifica elementele din meniu pe baza comentariilor Lisei: păr 
scurt, ochi deschiși la culoare, nas drept. 

— Un soi de bărbie pătrată, fără barbă sau mustață... Cum mă 
descurc? întrebă Lisa. 

Mish apăsă din nou pe mouse și pe ecran apăru chipul unui 
bărbat alb, de treizeci și ceva de ani, cu trăsături regulate, care 
semăna cu alte mii de bărbaţi. Mish întoarse laptopul pentru ca 
Lisa să vadă ecranul. 

— Acum o să schimbăm fața puţin câte puţin. Mai întâi o să-ți 
arăt această faţă cu o serie întreagă de frunţi diferite și stiluri de 
coafură. Trebuie doar să spui „da”, „nu” sau „poate”. Gata? 


VP -59 


— Sigur. 

Mish apăsă pe mouse. Faţa de pe ecran se schimbă și fruntea 
căpătă brusc o tentă de calviție. 

— Nu, rosti Lisa. 

Mish apăsă din nou. De această dată, faţa avea o linie a 
părului dreaptă, ca o tunsoare de modă veche din epoca 
Beatles. 

— Nu. 

Următoarea tunsoare era cu valuri. 

— Parcă e ceva mai bine. Dar cred că avea cărare, spuse Lisa. 

Următoarea era cu cârlionți. g 

— Și mai bine, zise Lisa. E mai bună decât ultima. Insă părul e 
prea închis la culoare. 

— După ce ne vom uita la toate variantele, ne vom întoarce la 
cele care ți-au plăcut și le vom alege pe cele mai bune, explică 
Mish. Când vom avea faţa cu toate trăsăturile, vom putea trece 
mai departe ca s-o îmbunătăţim, folosind o aplicaţie de 
retușare: facem părul mai închis sau mai deschis, mutăm 
elemente între ele, îmbătrânim sau întinerim întreaga faţă. 

Jeannie era fascinată, dar programul urma să mai dureze o 
oră și ceva, iar ea avea lucruri de făcut. 

— Trebuie să plec, rosti ea. Ești bine, Lisa? 

— Sunt bine, răspunse Lisa. 

„Poate că e mai bine ca Lisa să se implice în descoperirea 
acestui individ”, se gândi Jeannie. Surprinse privirea poliţistei și 
zări o scânteie de triumf în expresia ei. „Oare m-am înșelat când 
m-am arătat ostilă poliţistei și protectoare faţă de Lisa?”, se 
întrebă ea. Cu siguranţă că Mish era mai întelegătoare. Rostea 
cuvintele cele mai potrivite. În același timp, prioritatea ei nu era 
s-o ajute pe Lisa, ci să pună mâna pe infractor. Lisa continua să 
aibă nevoie de un prieten adevărat, care să se preocupe de 
persoana ei. 

— Te sun, îi spuse Jeannie prietenei sale. 

Lisa o îmbrăţișă. 

— Nu-ţi pot mulțumi îndeajuns că ai stat cu mine, zise ea. 

— Mă bucur că ne-am cunoscut, spuse Mish întinzându-i 
mâna. 

Jeannie îi strânse mâna. 

— Noroc, le ură ea. Sper să-l prindeți. 

— Și eu sper asta, zise Mish. 


VP - 60 


6. 


Steve își lăsă mașina în parcarea mare pentru studenţi din 
colțul de sud-vest al campusului Jones Falls, cu o suprafaţă de o 
sută de acri. Ceasul arăta zece fără câteva minute, iar campusul 
era animat de studenţi îmbrăcaţi cu haine lejere de vară, care 
se îndreptau spre primul curs al acelei zile. In vreme ce traversa 
campusul, căută din priviri jucătoarea de tenis din ziua 
precedentă. Ştia că șansele de a o vedea erau mici, însă nu se 
putea abține să nu se uite lung la orice brunetă ivită în cale, ca 
să vadă dacă avea un inel în nas. 

Facultatea de Psihologie „Ruth W. Acorn” era o structură 
modernă cu patru etaje, construită din aceeași cărămidă roșie 
ca și celelalte clădiri mai vechi și mai tradiţionale din incintă. 
Steve își spuse numele în holul de la intrare și agentul de pază îl 
îndrumă către laborator. 

În următoarele trei ore fu supus la mai multe teste. | se 
măsură înălțimea, greutatea și i se luară amprentele. Oamenii 
de știință, tehnicienii și studenţii îi fotografiară urechile, îi 
testară forța strângerii de mână și-i evaluară reflexele arătându- 
i poze cu victime ale incendiilor și trupuri mutilate. Răspunse la 
întrebări despre obiceiurile lui din timpul liber, convingerile 
religioase, prietenele avute și aspiraţiile de carieră. Se văzu 
nevoit să declare dacă putea repara o sonerie defectă, dacă se 
considera bine-crescut, dacă și-ar bate copiii și dacă o anumită 
muzică îl făcea să se gândească la poze sau la schimbarea unor 
tipare de culoare. Dar nimeni nu-i spuse de ce fusese selectat 
pentru studiu. 

Nu era singurul subiect al testelor. În laborator se mai găseau 
două fetiţe și un bărbat de vârstă mijlocie îmbrăcat cu blugi, o 
cămașă de blugi și încălțat cu cizme de cowboy. Pe la ora unu se 
strânseră cu toţii într-un hol cu canapele și un televizor, unde 
primiră pizza și Coca-Cola drept masă de prânz. Atunci, Steve își 
dădu seama că erau, de fapt, doi bărbaţi de vârstă mijlocie 
încălțaţi cu cizme de cowboy: erau gemeni și erau îmbrăcaţi la 
fel. 

Se prezentă și află că gemenii se numeau Benny și Arnold, iar 
fetitele se numeau Sue și Elizabeth. 


VP-61 


— Vă îmbrăcaţi mereu la fel? îi întrebă Steve pe cei doi 
bărbaţi în vreme ce mâncau. 

Cei doi se uitară unul la celălalt, apoi Benny răspunse: 

— Nu știu. Abia ne-am cunoscut. 

— Sunteţi gemeni și abia v-aţi cunoscut? 

— Când eram bebeluşi am fost amândoi adoptați - de familii 
diferite. 

— Și v-aţi îmbrăcat la fel din întâmplare? 

— Așa se pare, nu? 

— Și suntem amândoi tâmplari, fumăm Camel Lights și avem 
câte doi copii, un băiat și o fată, adăugă Arnold. 

— Ambele fete se numesc Caroline, însă pe băiatul meu îl 
cheamă John, iar pe băiatul lui, Richard, preciză Benny. 

— Am vrut să-i spun băiatului meu John, dar nevastă-mea a 
insistat pentru Richard, replică Arnold. 

— Uau! exclamă Steve. Totuși nu se poate să fi moștenit un 
gust comun pentru Camel Lights. 

— Cine știe? 

— Unde e fratele tău geamăn? îl întrebă pe Steve una din 
fetițe, Elizabeth. 

— N-am geamăn, răspunse el. Asta studiază ăştia aici, 
gemeni? 

— Da. Sue și cu mine suntem gemene dizigote, sau biviteline, 
adăugă mândră fetița. 

Steve ridică din sprâncene. Fata părea de vreo unsprezece 
ani. 

— Nu sunt sigur că știu cuvântul ăsta, rosti el cu ton grav. Ce 
înseamnă? 

— Că nu suntem identice. Ni se mai spune și gemene false. 
Gemenii dizigoţi apar din fecundarea a doua ovule distincte de 
către doi spermatozoizi distincţi. De aceea nu arătăm la fel. 

Fetița făcu un semn înspre Arnold și Benny. 

— Ei sunt gemeni monozigoţi. Au același ADN. De aceea 
seamănă așa de tare. 

— Pari să știi foarte multe despre asta, se arătă impresionat 
Steve. 

— Am mai fost aici, zise fata. 

Ușa se deschise în spatele lui Steve. Elizabeth ridică privirea 
și spuse: 

— Bună ziua, doamna doctor Ferrami. 


VP - 62 


Steve se întoarse și o văzu pe jucătoarea de tenis. 

Corpul musculos al doctoriței era ascuns sub un halat alb de 
laborator lung până la genunchi, însă femeia se deplasa ca un 
atlet prin încăpere. Continua să păstreze acel aer de 
concentrare care-l impresionase atât de mult pe terenul de 
tenis. Se uită fix la ea, nevenindu-i să-și creadă ochilor cât noroc 
avea. 

Femeia le salută pe fetiţe și se prezentă celorlalţi. Când 
ajunse la Steve, îi scutură mâna de două ori. 

— Deci tu ești Steve Logan! exclamă ea. 

— lar tu joci excelent tenis, replică el. 

— Cu toate acestea, am pierdut. 

Femeia luă loc pe un scaun. Părul des, brunet îi flutură lejer în 
jurul umerilor și Steve observă câteva fire albe în lumina 
strălucitoare a neoanelor din laborator. În locul inelului argintiu 
avea în nară un cercel masiv din aur. Machiajul îi făcea ochii 
negri și mai hipnotizanți. 

Le mulțumi tuturor că-și dedicaseră o parte din timp cercetării 
științifice și-i întrebă dacă pizza fusese bună. După alte câteva 
platitudini, îi trimise pe cei doi cowboy și fetiţele ca să-și 
înceapă testele de după-amiază. 

Se așeză mai aproape de Steve, care avu impresia că ea era 
stingherită. Aproape ca și cum avea de gând să-i dea o veste 
proastă. 

— Cred că te întrebi deja pentru ce ai venit aici. 

— Am crezut că am fost ales datorită faptului că am avut 
mereu rezultate bune la școală. 

— Nu, spuse ea. E adevărat că ai avut scoruri foarte mari la 
toate testele legate de intelect. De fapt, performanțele tale 
școlare îţi subevaluează abilităţile. IQ-ul tău depășește orice 
scală de măsurare a abilităţilor cognitive. Probabil că ai fost în 
fruntea clasei fără să te chinui cu învățatul, am dreptate? 

— Da. Dar nu de asta sunt aici? 

— Nu. Proiectul nostru se referă la gasirea de similitudini și 
diferenţe între persoane și să stabilim dacă ele se datorează 
moștenirii genetice. 

Stânjeneala ei dispăru în vreme ce discuta cu pasiune despre 
subiect. 


VP - 63 


— ADN-ul este cel care decide dacă ești inteligent, agresiv, 
romantic, atletic? Sau mediul în care am crescut? Dacă ambele 
situaţii au o anumită influență, atunci cum interacționează? 

— E o controversă veche, zise Steve, care urmase cursuri de 
filosofie la universitate și fusese fascinat de această temă de 
dezbatere. Sunt ceea ce sunt deoarece așa m-am născut? Sau 
sunt produsul creșterii mele și al societăţii în care am fost 
crescut? întrebă și în acel moment își aminti o expresie care 
sintetiza argumentul lui: „Natură sau cultură?” 

Ea încuviinţă, iar părul i se ondulă ca valurile unui ocean. 
Steve se întrebă cum s-ar fi simţit la atingere. 

— Însă noi încercăm să găsim răspuns la întrebare într-un 
mod strict științific, adăugă ea. Vezi tu, gemenii identici au 
aceleași gene - exact aceleași. Gemenii dizigoţi nu au, dar în 
mod normal sunt crescuţi în același tip de mediu. Studiem 
ambele tipuri de gemeni și le comparăm cu gemeni care sunt 
crescuți separat, evaluându-le similaritățile. 

Steve se întrebă în ce fel ar fi putut să fie afectat. De 
asemenea, se întrebă câţi ani avea Jeannie. Văzând-o cum 
alergase pe terenul de tenis cu o zi înainte, cu părul ascuns sub 
o șapcă, presupusese că era de vârsta lui; însă în acel moment 
își dădea seama că se apropia mai mult de treizeci de ani. Asta 
nu schimba sentimentele lui pentru ea, deși nu mai fusese 
niciodată atras fizic de cineva mai în vârstă decât el. 

— Dacă mediul ar fi mai important, continuă ea, gemenii 
crescuți împreună ar fi foarte asemănători, iar gemenii crescuți 
separat ar fi destul de diferiţi, indiferent că sunt identici sau 
dizigoţi. De fapt, noi descoperim exact contrariul. Gemenii 
identici seamănă unul cu celălalt, indiferent cine i-a crescut, 
într-adevăr, gemenii identici crescuți separat sunt mai 
asemănători decât gemenii dizigoţi crescuţi împreună. 

— Cum sunt Benny și Arnold? 

— Exact. Ai văzut cât de mult seamănă, chiar dacă au fost 
crescuți în cămine diferite. Este tipic. Departamentul nostru a 
studiat peste o sută de gemeni identici crescuţi separat. Dintre 
aceste două sute de subiecţi, doi erau gemeni, ambii poeţi 
publicați. Doi aveau ca profesie îngrijirea animalelor de 
companie - unul era instructor canin, celălalt creștea câini - și 
amândoi erau gemeni. Am avut doi muzicieni, un profesor de 
pian și un chitarist, de asemenea pereche de gemeni. Insă 


VP - 64 


acestea sunt doar cele mai relevante exemple. Așa cum ai văzut 
mai devreme, efectuăm evaluări științifice în privința 
personalităţii, inteligenţei și a unor dimensiuni fizice, iar toate 
acestea demonstrează adesea același tipar: gemenii identici 
sunt foarte asemănători, indiferent de mediul în care au crescut. 

— În vreme ce Sue și Elizabeth par întrucâtva diferite. 

— Corect. Cu toate acestea, au aceiași părinţi, au crescut în 
aceeași casă, se duc la aceeași școală, au ținut aceleași diete 
alimentare și așa mai departe. Cred că Sue a fost tăcută pe 
durata prânzului, dar Elizabeth ţi-a povestit întreaga ei viață. 

— De fapt, mi-a explicat ce înseamnă termenul „monozigot”. 

Doctorița Ferrami râse, dezvelindu-și dinţii albi, iar Steve se 
simţi ciudat de mulţumit că o amuzase. 

— Însă tot nu mi-ai explicat ce caut aici, zise el. 

Ea păru din nou stânjenită. 

— E cam dificil. Așa ceva nu s-a mai întâmplat până acum. 

Brusc, el își dădu seama. Era evident, dar în același timp atât 
de surprinzător că nu ghicise până atunci. 

— Crezi că am un frate geamăn despre care nu știu nimic? 
întrebă el neîncrezător. 

— Nu-mi vine în minte o modalitate mai simplă de a-ţi spune 
asta, răspunse ea cu mâhnire. Da, așa credem. 

— Uau! 

Steve se simțea ametit. Îi era greu să accepte acel adevăr. 

— Îmi pare foarte rău. 

— Cred că n-ai de ce să-ţi ceri scuze. 

— Ba da. În mod normal, oamenii află că sunt gemeni înainte 
de a ajunge la noi. Însă eu am demarat un nou program de a 
recruta subiecţi pentru studiu și tu ești primul caz. Ba chiar 
faptul că nu știi de existența unui frate geamăn reprezintă o 
verificare excelentă a sistemului meu. N-am prevăzut totuși că e 
posibil să le dăm oamenilor niște vești șocante. 

— Întotdeauna mi-am dorit un frate, mărturisi Steve. 

El se născuse atunci când părinţii lui trecuseră bine de vârsta 
de treizeci de ani. 

— Este un frate? 

— Da. Sunteţi identici. 

— Un frate geamăn identic, murmură Steve. Dar cum s-a 
putut întâmpla fără știrea mea? 

Ea păru șocată. 


VP - 65 


— Stai așa, îmi pot imagina, zise Steve. Am fost adoptat. 

Ea încuviință. 

Era o idee și mai șocantă. Exista deci posibilitatea ca mama și 
tatăl lui să nu-i fie părinţi naturali. 

— Sau poate că fratele meu geamăn a fost adoptat. 

— Da. 

— Sau amândoi am fost adoptați, ca Benny și Arnold. 

— Sau amândoi, repetă ea cu un ton solemn. 

Se uita fix la el cu ochii negri. În ciuda haosului din minte, 
Steve nu se putea abţine să nu se gândească la cât de frumoasă 
era. Ar fi vrut ca ea să se uite fix la el pentru totdeauna. 

— Din experiența mea, spuse ea, chiar dacă un subiect nu 
știe că are un frate sau o soră geamănă, știe în mod normal că a 
fost adoptat. Chiar și așa, aș fi bănuit că voi ați putea fi diferiţi. 

— Nu-mi vine să cred că mama și tata ar fi păstrat secretă 
adopţia faţă de mine, zise Steve îndurerat. Nu e în firea lor. 

— Povestește-mi despre părinţii tăi. 

Intuia că ea schimbase subiectul discuţiei pentru a-l ajuta să 
treacă mai repede peste șoc, dar n-avea nimic împotrivă. Işi 
adună gândurile. 

— Mama este excepţională. Ai auzit de ea, fiindcă se numește 
Lorraine Logan. 

— Editorialistul inimilor singure? 

— Corect. Articolele ei apar în patru sute de ziare și e autoare 
a șase cărţi de succes despre sănătatea femeilor. E bogată și 
faimoasă, și merită asta. 

— De ce afirmi așa ceva? 

— Chiar îi pasă de oamenii care-i scriu. Răspunde la mii de 
scrisori. Ştii, în esenţă, femeile vor ca ea să dea dintr-o baghetă 
magică și să le facă sarcinile nedorite să dispară, să le salveze 
copiii de droguri, să le transforme soţii violenți în parteneri de 
viaţă drăguți și care să le ajute. Ea ofera mereu informația de 
care femeile au nevoie și le scrie că e decizia lor în privinţa 
acţiunii de urmat, să aibă încredere în instinctele proprii și să nu 
permită nimănui să le spună ce au de făcut. E o filosofie bună de 
viaţă. 

— Și tatăl tău? 

— Tata e un om obișnuit, cred. E în armată, lucrează la 
Pentagon și e colonel. Se ocupă cu relaţii publice, scrie 
discursuri pentru generali. 


VP - 66 


— Un adept al disciplinei? 

Steve zâmbi. 

— Are un simţ foarte dezvoltat al datoriei. Însă nu e un om 
violent. A avut parte de ceva acţiune în Asia, înainte de nașterea 
mea, dar n-a venit cu violențele de acolo și acasă. 

— Ai nevoie de disciplină? 

Steve râse. 

— La școală, am fost cel mai nebunatic băiat din clasă. Aveam 
mereu necazuri. 

— Din ce cauze? 

— Deoarece nu respectam regulile. Alergam pe coridor. 
Purtam ciorapi roșii. Mestecam gumă la ore. O sărutam pe 
Wendy Prasker în spatele raftului de biologie din biblioteca școlii 
când aveam treisprezece ani. 

— De ce? 

— Fiindcă era foarte drăguță. 

Ea râse. 

— Vreau să spun, de ce încălcai toate celelalte reguli? 

Steve clătină din cap. 

— Pur și simplu, nu mă puteam supune. Făceam doar ce 
doream. Regulile păreau idioate, iar eu mă plictiseam. M-ar fi 
dat afară din școală, însă obţineam mereu note mari și eram, de 
obicei, căpitanul echipei sportive la câte o disciplină sau alta: 
fotball, baschet, atletism. Nu mă înţeleg pe mine însumi. Sunt 
un soi de ciudat? 

— Oricine este ciudat în felul lui. 

— Cred că da. De ce porți cercel în nas? 

Ea ridică din sprâncenele negre, ca pentru a spune „Eu pun 
întrebările aici”, dar îi răspunse: 

— Am trecut printr-o fază punk cam pe la paisprezece ani: păr 
verde, ciorapi rupţi. Piercingul a făcut parte din ansamblu. 

— Gaura s-ar închide și s-ar vindeca dacă ţi-ai scoate inelul. 

— Știu. Cred că-l pastrez deoarece am senzaţia că 
respectabilitatea deplină înseamnă ceva extrem de plictisitor. 

Steve zâmbi. „Doamne, îmi place tipa asta, reflectă el, chiar 
dacă e prea bătrână pentru mine”. Apoi gândurile îi reveniră la 
ceea ce ea îi spusese. 

— Ce te face așa de sigură că am un frate geamăn? 

— Am pus la punct un program de computer care caută prin 
arhive medicale și alte baze de date perechi de gemeni. La 


VP - 67 


gemenii identici sunt similare circumvoluţiunile cerebrale, 
electrocardiogramele, amprentele și dinţii. Am verificat o bază 
mare de date cu radiografii dentare a unei companii de asigurări 
medicale și am descoperit pe cineva ale cărui dimensiuni 
dentare și forme de arcade dentare sunt la fel ca ale tale. 

— Nu pare relevant. 

— Poate că nu, deși persoana respectivă a avut și carii în 
aceleași locuri în care ai avut tu. 

— Și cine e? 

— Se numește Dennis Pinker. 

— Unde e acum? 

— În Richmond, Virginia. 

— Te-ai întâlnit cu el? 

— Mâine plec la Richmond ca să-l cunosc. O să efectuez multe 
din aceleași teste și asupra lui și o să iau o mostră de sânge ca 
să compar ADN-ul lui cu al tău. Atunci vom ști cu siguranţă. 

Steve se încruntă. 

— Ai vreun domeniu anume de care ești interesată în cadrul 
geneticii? 

— Da. Specialitatea mea este criminalitatea și dacă ea este 
moștenită. 

Steve încuviinţă. 

— Pricep. Ce a comis? 

— Poftim? 

— Ce faptă a comis Dennis Pinker? 

— Nu știu la ce te referi. 

— O să-l vizitezi în loc să-i ceri să vină aici, așa că în mod 
evident e în închisoare. 

Ea se înroși, ca și cum ar fi fost prinsă cu mâţa în sac. lar cu 
obrajii îmbujoraţi arăta și mai sexy. 

— Da, ai dreptate, zise ea. 

— Pentru ce e închis? 

Ea ezită. 

— Crimă. 

— lisuse! exclamă Steve și-și luă privirea de la ea, încercând 
să accepte cruntul adevăr. Nu doar că am un frate geamăn 
identic, însă mai e și criminal! lisuse Hristoase! 

— Îmi pare rău. Am gestionat prost situaţia. Ești primul astfel 
de subiect pe care-l studiez. 


VP - 68 


— Măi să fie, am venit aici sperând să aflu ceva despre mine 
însumi, dar am aflat mai multe decât doream să știu. 

Jeannie n-avea habar și nici nu urma să afle că el aproape 
omorâse un băiat pe nume Tip Hendricks. 

— Eşti foarte important pentru mine. 

— Cum așa? 

— Întrebarea care se pune este dacă instinctul criminal este 
moștenit. Am publicat un articol în care am arătat că un anumit 
gen de personalitate se moștenește - o combinaţie de 
impulsivitate, îndrăzneală, agresivitate și hiperactivitate -, însă 
transformarea în criminali a unor astfel de oameni depinde de 
modul în care părinţii lor se ocupă de ei. Ca să-mi demonstrez 
teoria, trebuie să găsesc perechi de gemeni identici, dintre care 
unul este criminal și celălalt un individ care respectă legea. Tu și 
Dennis sunteţi prima mea pereche de acest gen și sunteţi 
perfecţi: el e în închisoare, iar tu, iartă-mă, pari americanul 
ideal. Ca să-ți spun adevărul, sunt atât de emoţionată, că abia 
pot să stau locului. 

Gândul că doctorița era prea emoţionată ca să mai stea 
locului îl agita și pe Steve. Își luă privirea de la ea, temându-se 
să nu i citească în ochi dorinţa sexuală. Dar ceea ce i-a spus era 
dureros și deranjant. El avea același ADN cu un criminal. Asta 
ce-l făcea pe el, oare? 

În spatele lui Steve se deschise ușa și Jeannie își ridică 
privirea. 

— Bună, Berry, rosti ea. Steve, vreau să ţi-l prezint pe 
profesorul Berrington Jones, șeful studiului legat de gemeni de 
aici, de la JFU. 

Profesorul era un bărbat scund, de cincizeci și ceva de ani, 
dar arătos, cu părul argintiu pieptănat cu grijă. Purta un costum 
care părea scump, din tweed irlandez gri, și un papion roșu cu 
picăţele albe. Îmbrăcămintea arăta la fel de impecabil ca și cum 
abia ar fi fost despachetată. Steve l-a văzut la televizor de 
câteva ori, vorbind despre faptul că America se ducea naibii. Nu 
i-au plăcut opiniile lui, însă a fost crescut ca să fie politicos, așa 
că se ridică și întinse mâna. 

Berrington Jones tresări violent, ca și cum văzuse o stafie. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă el, făcându-se alb la faţă. 

— Berry! Ce s-a întâmplat? întrebă doctoriţa Ferrami. 

— Am făcut eu ceva? se miră Steve. 


VP - 69 


Profesorul rămase tăcut câteva clipe. Apoi păru că-și vine în 
fire. 

— Îmi cer scuze, nu-i nimic, rosti el, dar la fel de șocat. Doar 
că mi-am amintit brusc de ceva... ceva ce am uitat să fac, o 
greșeală îngrozitoare. Vă rog să mă scuzaţi, adăugă el, apoi se 
duse la ușă, continuând să îngaime: Scuzele mele, iertaţi-mă! 

Pe urmă se făcu nevăzut. 

Steve se uită la doctoriţa Ferrami. 

Ea ridică din umeri și-și desfăcu brațele într-un gest de 
neajutorare. 

— Nu pricep nimic, spuse ea nedumerită. 


7. 


Berrington se așeză la birou, răsuflând greu. 

Avea un birou de colţ, dar mobilat simplu: podea din parchet 
laminat, pereţi albi, fișiere clasice din metal, rafturi ieftine de 
bibliotecă. Nu era de așteptat ca personalul academic să aibă 
birouri luxoase. Screensaver-ul de pe ecranul computerului 
arăta o moleculă de ADN sub forma bine-cunoscută a dublei 
elice rotindu-se încet. Pe birou se găseau fotografii cu el 
împreună cu Geraldo Rivera, Newt Gingrich și Rush Limbaugh. 
Fereastra dădea înspre sala de sport și era închisă, din pricina 
incendiului din ziua precedentă. Dincolo de drum, doi băieţi se 
jucau pe terenul de tenis, în ciuda căldurii de afară. 

— La naiba, la naiba, la naiba! rosti el cu patos, frecându-se la 
ochi. 

De fapt, el a convins-o pe Jeannie Ferrami să vină acolo. 
Articolul ei despre criminalitate a deschis noi orizonturi de 
cercetare prin axarea pe componente ale personalității 
criminalilor. Răspunsul la această chestiune era crucial pentru 
proiectul Genetico. lar Berrington dorea ca ea să-și continue 
munca sub aripa lui. A convins conducerea universităţii să-i 
ofere o slujbă și a aranjat ca finanţarea cercetărilor ei să fie 
efectuată printr-o subvenție acordată proiectului Genetico. 

Cu ajutorul lui, ea putea realiza lucruri remarcabile. Mai mult, 
deoarece provenea dintr-un mediu sărac, Jeannie era 
ambițioasă și munca ei promitea rezultate impresionante. 


VP - 70 


Primele ei patru săptămâni petrecute la Jones Falls i-au 
confirmat raţionamentul. Ea a trecut rapid la treabă și proiectul 
se desfășura cu viteză. Cei mai mulţi oameni de acolo o plăceau 
- deși ea se putea dovedi destul de dură: o tehniciană de 
laborator, cu părul în coadă de cal, care a crezut că lucrul de 
mântuială putea fi trecut cu vederea, a fost mustrată aspru în 
cea de-a doua zi de lucru. 

Berrington însuși era vrăjit. Ea dădea dovadă de însușiri 
uluitoare, atât din punct de vedere fizic, cât și intelectual. Ca 
atare, el oscila între o nevoie părintească de a o încuraja și 
îndruma și o dorință puternică de a o seduce. 

Când își mai veni în fire, îl sună pe Preston Barck, cel mai 
vechi prieten al lui. Se cunoscuseră la MIT” în anii '60, când 
Berrington își dădea doctoratul în Psihologie și Preston era un 
tânăr și remarcabil embriolog. Amândoi erau considerați niște 
ciudaţi în acea perioadă a stilurilor de viaţă extravagante, cu 
moda tunsorilor scurte și a costumelor din tweed. In scurt timp, 
au descoperit că erau de acord în privinţa multor lucruri: jazzul 
modern era o porcărie, marijuana reprezenta primul pas pe 
drumul către heroină, iar singurul politician onest din America 
era Barry Goldwater. Prietenia lor s-a dovedit mai solidă decât 
căsătoriile lor. Berrington Jones nici măcar nu se mai gândea 
dacă-i plăcea de Preston Barck: acesta era, pur și simplu, acolo, 
așa cum era Canada. 

În acel moment, Preston se găsea la sediul Genetico, un 
ansamblu de clădiri joase care dădeau înspre un teren de golf în 
Baltimore County, în nordul orașului. Secretara îi spuse că șeful 
ei se afla într-o întâlnire, însă Berrington îi ceru să-i facă 
legătura. 

— Bună dimineaţa, Berry, ce s-a întâmplat? 

— Cine mai e acolo? 

— Sunt cu Lee Ho, unul dintre contabilii seniori de la 
Landsmann. Trecem în revistă ultimele detalii ale declaraţiei 
financiare legate de Genetico. 

— Scoate-l naibii de acolo! 

Vocea lui Preston se estompă când îndepărtă receptorul de 
ureche. 

— Îmi cer scuze, Lee, telefonul ăsta o să dureze o vreme. 
Revin la tine mai târziu. 


5 Massachusetts Institute of Technology. (n.red.). 
VP -71 


După o scurtă pauză, Preston vorbi din nou în receptor, de 
această dată cu voce șoptită: 

— Tocmai am dat afară din birou mâna dreaptă a lui Michael 
Madigan, directorul executiv al Landsmann, în caz că ai uitat. 
Dacă-ţi dorești această preluare la fel de mult ca azi-noapte, 
atunci ar fi bine să nu... 

Berrington își pierdu răbdarea și-l întrerupse: 

— Steven Logan e aici. 

Urmă o liniște mormântală. 

— La Jones Falls? 

— Chiar aici, în clădirea de Psihologie. 

Preston uită imediat de Lee Ho. 

— lisuse Hristoase, cum se poate așa ceva? 

— E subiect de studiu și trece prin teste la laborator. 

— Cum naiba s-a putut petrece așa ceva? întrebă Preston 
furios. 

— Nu știu. Am dat peste el în urmă cu cinci minute. 
Imaginează-ţi surpriza mea. 

— L-ai recunoscut? 

— Bineînţeles că l-am recunoscut. 

— Și de ce e testat? 

— Face parte din studiul nostru pe gemeni. 

— Gemeni? ţipă Preston. Gemeni? Cine e blestematul de 
geamăn? 

— Încă nu știu. Ascultă, ceva de genul ăsta trebuia să se 
întâmple mai devreme sau mai târziu. 

— Însă nu acum! Va trebui să ieşim din afacerea cu 
Landsmann. 

— La naiba, nu! N-o să te las să foloseşti chestiunea asta 
drept scuză ca să dai înapoi în privinţa preluării, Preston. 

În acel moment, Berrington și-ar fi dorit să nu fi sunat. Dara 
simţit nevoia să împărtășească surpriza lui cuiva. lar Preston se 
putea dovedi un strateg bun. 

— Trebuie doar să găsim o cale de a controla situaţia, 
continuă Berrington. 

— Cine l-a adus pe Steve Logan la universitate? 

— Noul profesor asociat pe care abia l-am angajat, doctorul 
Ferrami. 

— Tipul care a scris lucrarea aceea nemaipomenită pe tema 
criminalităţii? 


VP- 72 


— Da, doar că e o femeie. Și chiar foarte atrăgătoare, ca să 
fiu sincer... 

— Nu-mi pasă nici dacă arată ca Sharon Stone... 

— Presupun că doctorita Ferrami l-a recrutat pe Steve la 
proiect. Era cu el când l-am văzut. O să verific. 

— Asta e cheia, Berry, spuse Preston, care începea să se 
calmeze și se concentra asupra soluției, nu a problemei. Află 
cum a fost recrutat. După aceea putem să evaluăm cât de mare 
e pericolul. 

— O s-o chem aici de îndată. 

— Să mă suni imediat după aceea, bine? 

— Sigur. 

Berrington închise. 

Oricum, n-o sună imediat pe Jeannie. Rămase pe loc și se 
gândi. 

Pe birou era așezat un suport cu o fotografie alb-negru în care 
se vedea tatăl lui, cu gradul de sublocotenent, arătând superb în 
uniforma albă de marină și cu cascheta pe cap. Berrington avea 
șase ani când s-a scufundat portavionul Wasp. Ca oricare alt 
băiețel din America, îi ura pe japonezi și a jucat tot felul de 
jocuri în care-i măcelărea cu zecile în imaginaţie. lar tăticul lui 
era mereu un erou invincibil, înalt și chipeș, curajos și puternic, 
și mereu cuceritor. Incă simţea furia copleșitoare care l-a 
cuprins atunci când a aflat că japonezii i-au ucis tatăl. S-a rugat 
lui Dumnezeu ca războiul să ţină suficient de mult încât el să 
crească pentru a se înrola în marină și a omori un milion de 
japonezi drept răzbunare. ` 

N-a ucis niciodată pe nimeni. Insă n-a angajat japonezi, n-a 
admis studenți niponi la vreo școală și nu i-a oferit vreunui 
psiholog japonez vreo slujbă. 

Mulți bărbaţi, confruntați cu vreo problemă, se întrebau cum 
ar fi procedat taţii lor. Prietenii i-au spus așa: „lată un privilegiu 
de care nu vei beneficia niciodată”. A fost prea mic ca să ajungă 
să-și cunoască tatăl. Habar n-avea cum ar fi procedat 
sublocotenentul Jones în situaţii de criză. De fapt, n-a avut 
niciodată parte de un tată real, ci doar de un supererou. 

O va întreba pe Jeannie Ferrami în privinţa metodelor ei de 
recrutare. După aceea o va invita să ia cina cu el. 


VP-73 


Sună la numărul ei de interior. Ea răspunse imediat. Își cobori 
vocea și vorbi pe un ton pe care fosta lui soţie, Vivvie, îl definise 
„mătăsos”. 

— Jeannie, aici e Berry. 

Ea fu directă, ca de obicei. 

— Ce naiba se petrece? 

— Pot să discut cu tine câteva clipe, te rog? 

— Sigur. 

— Te deranjează să vii la mine la birou? 

— Vin imediat. 

Jeannie închise. 

În vreme ce o aștepta, Berrington se întrebă cu câte femei se 
culcase în viaţa lui. Ar fi durat prea mult să și le amintească pe 
toate, dar poate că reușea să facă o aproximare. Evident, era 
vorba de mai mult de zece. Să fi fost peste o sută? Asta ar 
însemna vreo trei femei pe an de când a împlinit nouăsprezece 
ani: cu siguranţă, numărul era mai mare. O mie? Douăzeci și 
cinci de femei pe an, câte o femeie la fiecare două săptămâni 
timp de patruzeci de ani? Nu, n-a fost atât de „productiv”. In cei 
zece ani cât a fost însurat cu Vivvie Ellington, probabil că n-a 
avut mai mult de douăzeci de legături adulterine în total. Dar și- 
a luat revanșa după aceea. Așadar, între o sută și o mie. Insă pe 
Jeannie n-o va aduce în patul lui. Voia doar să afle cum naiba l-a 
contactat pe Steve Logan. 

Jeannie ciocăni la ușă și intră. Purta un halat alb de laborator 
peste fustă și bluză. Lui Berrington îi plăcea atunci când femeile 
tinere purtau halate pe post de rochii, iar pe dedesubt nimic 
altceva în afara lenjeriei intime. Găsea un astfel de aranjament 
extrem de sexy. 

— Mă bucur că ai venit, zise el. 

Trase un scaun pentru ea, apoi își mută propriul scaun din 
spatele biroului, ca între ei să nu existe nicio barieră. 

Prima lui sarcină era să-i ofere o explicaţie plauzibilă pentru 
comportamentul de la întâlnirea cu Steve Logan. Ea nu era ușor 
de păcălit. Își dorea în acel moment să se fi gândit mai bine în 
loc să numere cuceririle amoroase. 

Se așeză și-i oferi lui Jeannie un zâmbet încântător. 

— Vreau să-mi cer scuze pentru comportamentul meu bizar. 
Descărcam niște fișiere de la Universitatea din Sydney, 
Australia, explică el și arătă spre computerul de pe birou. Exact 


VP - 74 


când erai pe cale să mi-l prezinţi pe tânărul acela, mi-am dat 
seama că am lăsat computerul pornit și am uitat să închid 
telefonul. M-am simţit cam jenat, asta-i tot, însă am fost destul 
de bădăran. 

Explicaţia era puerilă, dar ea păru s-o accepte. 

— Sunt ușurată, rosti ea cu amabilitate. Credeam că te-am 
ofensat cu ceva. 

Până aici, toate bune. 

— Venisem să discut cu tine despre munca ta, continuă el cu 
ton domol. Cu siguranţă, ai început ca din pușcă. Ești aici doar 
de patru săptămâni și proiectul tău a înaintat foarte mult. 
Felicitări! 

Ea încuviință. 

— Am avut niște discuţii îndelungate cu Herb și Frank pe 
durata verii înainte să încep treaba oficial, zise ea. 

Herb Dickson era şeful departamentului, iar Frank 
Demidenko, profesor titular. 

— Ne-am schiţat dinainte toate aspectele practice. 

— Povestește-mi puţin despre asta. Au apărut ceva probleme? 
Ceva cu care să vă pot fi de ajutor? 

— Cea mai mare problemă a mea este recrutarea, răspunse 
ea. Deoarece subiecţii noștri sunt voluntari, cei mai mulţi sunt 
precum Steve Logan, americani respectabili de clasă mijlocie 
care consideră că orice bun cetăţean are datoria de a sprijini 
cercetările științifice. N-au prea apărut pești și traficanţi de 
droguri. 

— Un punct pe care criticii noștri de orientare liberală n-au 
ezitat să-l remarce. 

— Pe de altă parte, este imposibil să aflăm detalii despre 
agresivitate și criminalitate studiind doar familii americane din 
clasa mijlocie cu respect față de lege. Așa că era vital pentru 
proiectul meu să rezolv problema recrutării. 

— Și ai rezolvat-o? 

— Cred că da. Mi-a trecut prin minte că informațiile medicale 
despre milioane de oameni sunt în prezent ţinute în baze 
imense de date de câtre companiile de asigurări și agenţiile 
guvernamentale. Aici sunt incluse tipurile de date pe care le 
folosim noi ca să stabilim dacă gemenii sunt identici sau 
dizigoţi: unde cerebrale, electrocardiograme și așa mai departe. 
De exemplu, dacă am căuta perechi de electrocardiograme 


VP -75 


similare, am putea identifica gemeni. lar dacă baza de date e 
suficient de mare, unele dintre aceste perechi de gemeni ar 
putea să fi crescut separat. lată cheia întregii povești: E posibil 
ca unii dintre ei să nici nu știe că sunt gemeni. 

— Remarcabil! exclamă Berrington. Simplu, dar original și 
ingenios. 

Vorbea serios. Gemenii identici crescuţi separat erau foarte 
importanţi pentru cercetările genetice, iar oamenii de știință 
făceau mari eforturi ca să-i recruteze. Până atunci, principala 
cale de a-i găsi era prin publicitate: persoanele respective citeau 
articole în presă despre studii pe gemeni și se ofereau voluntare 
ca să ia parte la ele. Așa cum a spus Jeannie, un astfel de proces 
genera o mostră de studiu compusă predominant din indivizi 
respectabili din clasa mijlocie, ceea ce reprezenta un 
dezavantaj, în general, și o problemă majoră pentru acurateţea 
unui studiu despre criminalitate. 

Însă pentru el, personal, povestea însemna o catastrofă. O 
privi pe Jeannie în ochi și încercă să-și ascundă neliniștea. 
Situaţia era mai rea decât se temuse. Cu doar o seară înainte, 
Preston Berck afirmase: 

— Știm cu toţii că firma asta are secrete. 

Jim Proust a spus că n-o să afle nimeni nimic. Jim nu s-a 
întâlnit cu Jeannie Ferrami. 

Berrington se agăță de un pai și adăugă: 

— Descoperirea de înregistrări similare într-o bază de date nu 
este atât de ușoară pe cât pare. 

— Adevărat. Imaginile grafice folosesc mulţi megabiţi de 
spaţiu de memorie. Căutarea unor astfel de înregistrări este 
mult mai dificilă decât verificarea corectitudinii gramaticale 
dintr-o teză de doctorat. 

— Cred că e o problemă serioasă în materie de software. Deci 
ce ai făcut? 

— Mi-am creat un software propriu. 

Berrington era surprins. 

— Într-adevăr? 

— Da. Am un master în Științele computerizate la Princeton, 
după cum știi. Când eram în Minnesota, am lucrat cu profesorul 
meu la un software de tip reţele neurale pentru recunoașterea 
de tipare. 

„Oare este chiar atât de inteligentă?”, reflectă Berrington. 


VP - 76 


— Și cum merge? 

— Folosește logica difuză pentru a accelera potrivirea de 
tipare. Perechile pe care le căutăm prezintă unele similarități, 
însă nu sunt identice. De exemplu, radiografiile dinţilor identici, 
efectuate de tehnicieni diferiți cu echipamente diferite, nu sunt 
exact la fel. Dar ochiul omenesc poate vedea că sunt la fel, iar 
când radiografiile sunt scanate, digitalizate și stocate electronic, 
un computer prevăzut cu aplicaţia logică difuză le va 
recunoaște ca o pereche. 

— Cred că ai nevoie de un computer de mărimea Empire 
State Building. 

— Am imaginat o cale de a scurta procesul potrivirii de tipare 
prin cercetarea unei mici porţiuni din imaginea digitală. 
Gândește-te puţin: ca să recunoști un prieten, n-ai nevoie să-i 
scanezi întregul trup, ci doar chipul. Fanii automobilelor pot 
identifica multe mașini comune doar din fotografia unui singur 
far. Soră-mea poate numi orice melodie de-a Madonnei după ce 
a ascultat vreo zece secunde din ea. 

— Dar așa ceva lasă loc la eroare. 

Jeannie ridică din umeri. 

— Dacă nu scanezi întreaga imagine, riști să treci cu vederea 
peste unele potriviri. Mi-am zis că se poate scurta radical 
procesul de căutare cu o marjă minimă de eroare. Este o 
chestiune de statistică și probabilitați. 

Toţi psihologii studiau statistica, evident. 

— Insă cum poate același program să scaneze radiografii, 
electrocardiograme și amprente digitale? 

— Recunoaște tipare electronice. Nu-i pasă ce reprezintă 
acestea. 

— Și programul tău funcţionează? 

— Așa se pare. Am primit acceptul de a-l testa pe o bază de 
date de înregistrări dentare deţinută de o mare companie de 
asigurări. A generat câteva sute de perechi. Evident, mă 
interesează doar gemenii care au fost crescuţi separat. 

— Și cum îi selectezi? 


$ Logica fuzzy (în engleză fuzzy înseamnă „vag”, „neclar”, „estompat”) este definită 
ca un supraset al logicii convenţionale boolene, logică ce a fost extinsă pentru a 
cuprinde adevărul parțial, valori ale adevărului cuprinse între „complet adevărat” și 
„complet fals”. A fost definită în 1965 de către prof. Lotfi Zadeh de la Universitatea 
California, din Berkeley. (n.red.). 


VP - 77 


— Am eliminat toate perechile cu același nume de familie și 
toate femeile măritate, luând în considerare că cele mai multe 
au luat numele soţului. Cei rămași sunt gemeni fără un motiv 
aparent de a avea nume diferite de familie. 

„Ingenios”, își zise Berrington, care oscila între admiraţia 
pentru Jeannie și teama de ceea ce ar fi putut ea să descopere. 
— Și câţi au rămas? _ 

— Trei perechi - cam dezamăgitor. Speram la mai mult. Intr- 
unul dintre cazuri, unul din gemeni își schimbase numele de 
familie din motive religioase: devenise musulman și-și luase un 
nume arab. O altă pereche a dispărut fără urmă. Din fericire, a 
treia pereche este exact ceea ce căutam: Steven Logan, un 
cetățean care respectă legea, și Dennis Pinker, un criminal. 

Berrington știa asta. Într-o seară, Dennis Pinker a provocat o 
pană de curent într-un cinematograf în timp ce pe ecran rula 
filmul de groază Friday the 13th - Vineri 13. Spectatorii s-au 
panicat și el a profitat de moment pentru a molesta câteva 
tinere. Aparent, o fată a încercat să se lupte cu el și atunci 
Dennis a ucis-o. 

Deci Jeannie l-a descoperit pe Dennis. „Dumnezeule! reflectă 
Berrington. Chiar e periculoasă”. Putea distruge totul: preluarea 
corporației farmaceutice germane Landsmann, cariera politică a 
lui Jim, proiectul Genetico, ba chiar și reputaţia lui academică. 
Teama îl înfuria: cum se putea ca tot ceea ce construise el să fie 
ameninţat chiar de propria protejată? Problema era că nu știa ce 
s-ar fi întâmplat mai departe. 

Venirea ei la Jones Falls însemna un noroc prin faptul că el 
știa din timp ce urmărea ea. Cu toate acestea, Berrington nu 
vedea o cale de ieșire din situaţie. Poate doar dacă fișierele ei 
erau distruse de un incendiu sau era ucisă într-un accident de 
mașină. Însă astea erau doar fantezii. 

Oare era posibil să-i submineze încrederea în propriul 
program software? 

— Steven Logan știa că a fost adoptat? întrebă el cu 
maliţiozitate. 

— Nu, răspunse Jeannie încruntându-se. Știm că familiile mint 
adesea în privinţa adopţiilor, dar el crede că mama lui i-ar fi 
spus adevărul. Însă e posibil să existe și altă explicaţie. Să 
presupunem că adopţia nu s-a făcut pe calea obișnuită, din cine 


VP - 78 


știe ce motiv, așa că părinţii au cumpărat un bebeluș. E posibil 
ca ei să mintă din acest punct de vedere. 

— Sau poate că programul tău are erori, sugeră Berrington. 
Doar pentru că doi băieți au dinţi identici nu înseamnă că ei sunt 
gemeni. 

— Nu cred că programul nu e bun, replică imediat Jeannie. 
Dar mă îngrijorează faptul că e posibil să fiu nevoită să spun 
multor oameni că sunt adoptați. Nici măcar nu sunt sigură că 
am dreptul să intru în viața lor într-o asemenea manieră. Abia 
mi-am dat și eu seama de magnitudinea acestei situații. 

El se uită la ceas. 

— Nu prea mai am timp, însă mi-ar plăcea foarte mult să 
continuăm discuţia. Ești liberă pentru cină? 

— În seara asta? 

— Da. 

O văzu ezitând. Au mai cinat o dată, cu ocazia Congresului 
International de Studii asupra Gemenilor, unde sau și cunoscut. 
De când ea a venit la JFU, au băut ceva împreună o dată, în 
barul Clubului Facultăţii din campus. Într-o sâmbătă s-au întâlnit 
din întâmplare pe o arteră comercială din Charles Village și 
Berrington i-a arătat atunci Muzeul de Artă din Baltimore. Ea nu 
era nici pe departe amorezată de el, însă Berrington știa că s-a 
bucurat de compania lui în acele trei ocazii. In plus, era 
mentorul ei: ca atare, îi era greu să-l refuze. 

— Sigur, răspunse ea. 

— Ce zici de Hampton, restaurantul hotelului Harbor Court? 
Cred că e cel mai bun restaurant din Baltimore. 

Era oricum restaurantul cel mai fitos. 

— Bine, zise ea ridicându-se. 

— Te iau pe la opt? 

— OK. 

În vreme ce ea se întoarse, Berrington avu brusc o viziune cu 
spatele ei gol, neted și musculos, cu fundul plat și picioarele 
nefiresc de lungi; pentru o clipă, i se uscă gâtul de dorinţă. După 
aceea ea închise ușa în urma ei. 

Berrington își scutură capul ca să alunge din minte fantezia 
lascivă, apoi îl sună din nou pe Preston. 

— E mai rău decât credeam, spuse el fără niciun preambul. A 
scris un program de computer care caută în baze de date 


VP - 79 


medicale și descoperă perechi potrivite. Prima dată când l-a 
testat a dat peste Steve și Dennis. 

— La naiba! 

— Trebuie să-i spunem lui Jim. 

— Noi trei ar trebui să ne întâlnim și să decidem ce dracu’ o 
să facem. Ce spui de seara asta? 

— O scot pe Jeannie la cină. 

— Crezi că asta poate rezolva problema? 

— N-are cum să strice. 

— Continui să cred că va trebui să ne retragem din afacerea 
Landsmann. 

— Nu sunt de acord, replică Berrington. O fi ea deșteaptă, dar 
o singură tipă n-are cum să descifreze întreaga poveste într-o 
săptămână. 

Totuși, în vreme ce lăsa receptorul jos, Berrington se întrebă 
dacă era bine să fie atât de sigur pe asta. 


8. 


Studenții din amfiteatrul unde se ţinea cursul de Biologie erau 
tensionaţi. Se concentrau greu și se agitau în bănci. Jeannie știa 
motivul. Și ea se simţea agitată. Era vorba despre incendiu și 
viol. Mica și intima lor lume academică fusese tulburată profund. 
Toată lumea emitea ipoteze și retrăia în minte cele întâmplate. 

— Variaţiile observate la inteligenţa ființelor omenești pot fi 
explicate prin trei factori, explică Jeannie. Unu: prin gene 
diferite. Doi: printr-un mediu diferit. Trei: printr-o eroare de 
evaluare. 

Făcu o pauză. Studenții își notau în caiete. 

Observase acest efect. De câte ori oferea o listă numerică, se 
apucau cu toţii să scrie. Dacă ar fi spus simplu „gene diferite, 
medii diferite și erori de evaluare”, cei mai mulți nu și-ar fi notat 
nimic. De când a remarcat acest sindrom pentru prima dată, a 
inclus multe liste numerice în discursurile ei. î 

Era un profesor bun - și asta oarecum spre surpriza ei. In 
general, avea impresia că abilităţile studenţilor ei erau slabe. 
Era nerăbdătoare și putea deveni scorțoasă, așa cum fusese de 
dimineață cu sergentul Delaware. Insă era o persoană care 


VP - 80 


comunica bine, clar și cu precizie, și-i plăcea să explice lucrurile. 
Se bucura foarte mult când observa o iluminare pe chipul unui 
student. 

— Putem exprima toate astea sub forma unei ecuaţii, 
continuă ea, pe urmă se întoarse și luă o bucată de cretă ca să 
scrie pe tablă: 


Vt = Vg + Ve + Vm 


— Aici, Vt este variația totală, Vg e componenta genetică, Ve 
este componenta de mediu, iar Vm reprezintă componenta de 
evaluare eronată. 

Studenţii își scriseră ecuația în caiete. 

— Aceeași ecuaţie poate fi aplicată oricărei diferenţe 
măsurabile dintre fiinţele omenești, de la înălțime și greutate la 
tendinţa de a crede în Dumnezeu. Vede cineva de aici vreo 
greșeală? 

Nu se oferi nimeni, așa că le dădu un indiciu. 

— Suma poate fi mai mare decât elementele componente, 
însă de ce? 

Unul dintre tineri vorbi. De obicei, interveneau băieţii; fetele 
erau deranjant de timide. 

— Deoarece genele și mediul interacționează cu un efect 
multiplicator? 

— Exact. Genele voastre vă îndrumă către anumite 
experienţe de mediu și vă feresc de altele. Bebelușii cu 
temperamente diferite necesită tratamente diferite din partea 
părinţilor. Cei activi au experienţe diferite faţă de cei sedentari, 
chiar sub același acoperiș. Adolescenţii îndrăznețţi iau mai multe 
droguri decât băieţii puritani din același oraș. Trebuie să 
adăugăm în partea dreaptă a ecuaţiei termenul Cge, asta 
însemnând covariaţia gene-mediu. 

Scrise termenul pe tablă, apoi își privi ceasul Swiss Army de la 
încheietura mâinii. Patru fără cinci minute. 

— Există întrebări? 

Ca o surpriză, se ridică mâna unei femei. Era Donna-Marie 
Dickson, o asistentă medicală de treizeci și ceva de ani, o 
persoană inteligentă, dar timidă. 

— Cum rămâne cu familia Osmond? întrebă aceasta. 

Clasa izbucni în râs, iar femeia se îmbujoră. 


VP - 81 


— Explică celorlalţi la ce te referi, Donna-Marie, rosti Jeannie 
cu blândețe. Poate că sunt colegi de-ai tăi prea tineri ca să-și 
aducă aminte de cazul Osmond. 

— Era un grup de muzică pop din anii '70, alcătuit din fraţi și 
surori. Membrii familiei Osmond erau muzicieni. Insă ei n-aveau 
aceleași gene, nu erau gemeni. Se pare că mediul de familie i-a 
făcut pe toţi muzicieni. La fel ca în cazul formaţiei Jackson Five. 

Colegii femeii, în cea mai mare parte mai tineri ca ea, râseră 
din nou, iar ea zâmbi sfioasă și adăugă: 

— Prin asta ajung să-mi trădez vârsta aici. 

— Domnișoara Dickson subliniază ceva important și mă 
surprinde că nimeni nu s-a gândit la asta, zise Jeannie. 

Nu era deloc surprinsă, dar Donna-Marie trebuia să-și 
recapete încrederea în sine. 

— Părinţii charismatici și dedicați, spuse Jeannie, își pot crește 
copiii în așa fel încât ei să se conformeze unui ideal, indiferent 
de genele lor, așa cum părinţii abuzivi pot transforma o întreagă 
familie în persoane schizofrenice. Însă astea sunt cazuri 
extreme. Un copil malnutrit va fi scund de statură chiar dacă 
părinţii și bunicii sunt toți înalți. Un copil supraalimentat va fi 
gras chiar dacă strămoșii lui sunt slabi. Și totuși, fiecare studiu 
nou tinde să demonstreze cu mai multă precizie decât 
precedentul că mai degrabă moștenirea genetică este cea care 
influențează firea copilului, și nu mediul sau stilul de creștere al 
acestuia, preciză ea, făcu o pauză, apoi adăugă: Dacă nu mai 
există întrebări, vă rog să citiţi articolul semnat de Bouchard și 
colaboratorii din revista Science, numărul din 12 octombrie 
1990, până lunea viitoare. 

Își strânse hârtiile, iar studenţii se pregătiră de plecare. 
Rămase locului câteva clipe, pentru ca studenții prea timizi ca 
să pună întrebări în public să se apropie de ea în particular. 
Introvertiţii ajungeau adesea mari oameni de știință. 

Cea care veni la catedră fu Donna-Marie. Avea o față rotundă 
și păr deschis la culoare și ondulat. Jeannie își spuse că trebuia 
să fie o asistentă medicală bună, calmă și eficientă. 

— Îmi pare așa de rău de biata Lisa, zise Donna-Marie. Ce 
lucru îngrozitor! 

— lar poliţia a înrăutățit și mai mult situația, replică Jeannie. 
Ca să fiu sinceră, polițistul care a dus-o la spital era un adevărat 
nemernic. 


VP - 82 


— Oribil! Dar poate că o să-l prindă pe făptaș. Au început să 
răspândească fluturași cu poza lui prin tot campusul. 

— Bine! 

Probabil că imaginea la care se referea Donna-Marie era cea 
realizată de programul de computer al detectivei Mish 
Delaware. 

— Când m-am despărțit de Lisa, de dimineaţă, lucra la acea 
poză împreună cu o femeie poliţist. 

— Cum se mai simte? 

— E încă în stare de șoc... însă și cu toane. 

Donna-Marie încuviinţă. 

— Victimele trec prin diverse faze, am mai văzut asta. Prima 
fază este negarea. Ele spun: „Vreau să las totul în urmă și să-mi 
văd de viaţă”. Dar lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. 

— Ar trebui să discute cu tine. Poate că ar ajuta-o să știe la ce 
să se aștepte. 

— Oricând, se oferi Donna-Marie. 

Jeannie traversă campusul către Casa de Nebuni. Aerul de 
afară era încă fierbinte. Se trezi privind circumspectă în jur, ca 
un cowboy nervos dintr-un film western, așteptându-se să apară 
cineva de după colțul clădirii ca s-o atace. Până atunci, 
campusul Jones Falls păruse o oază de liniște de modă veche în 
deșertul unui oraș american modern. lar JFU chiar era ca un 
orășel, cu magazine și bănci, terenuri de sport și parcări, baruri 
și restaurante, birouri și case de locuit. Avea o populaţie de cinci 
mii de locuitori, jumătate trăind în campus. Insă orășelul s-a 
transformat într-un loc periculos de când cu violul. „Individul 
acela n-avea niciun drept să facă așa ceva, reflectă Jeannie cu 
amărăciune. N-avea niciun drept să mă facă să mă tem la 
propriul loc de muncă”. Dar poate că o infracţiune prezenta 
întotdeauna un astfel de efect, slăbind terenul care altă dată 
părea solid sub picioare. 

În vreme ce intra în biroul ei, se gândi la Berrington Jones, un 
bărbat atrăgător și foarte atent cu femeile. S-a simţit bine 
întotdeauna în compania lui. De asemenea, era datoare faţă de 
el, fiindcă i-a oferit slujba. 

Pe de altă parte, era un tip ușor alunecos. Bănuia că 
atitudinea lui față de femei avea ceva manipulator. O făcea 
mereu să se gândească la gluma despre un bărbat care îi spune 


VP - 83 


unei femei: „Povestește-mi despre tine. Care e părerea ta, de 
exemplu, despre mine?” 

Din unele privințe, el nu prea arăta ca un membru al mediului 
academic. Însă Jeannie observase că indivizilor ambiţioși din 
lumea universitară le lipseau acele însușiri care-i întruchipau 
neajutoraţi și cu capul în nori, așa cum se credea despre ei. 
Berrington arăta și se comporta ca un om puternic. N-a mai scris 
de câţiva ani nicio lucrare științifică importantă, dar era ceva 
firesc: descoperirile strălucite și originale, cum ar fi structura 
genomului omenesc, aparţineau, de obicei, oamenilor sub 
treizeci și cinci de ani. Odată cu înaintarea în vârstă, oamenii de 
știință își foloseau instinctele și experiența ca să ajute și să 
îndrume minţile mai tinere. lar Berrington se pricepea de 
minune la așa ceva prin cele trei mentorate profesorale și prin 
rolul jucat în atragerea de bani pentru proiectul Genetico. Cu 
toate acestea, nu era atât de respectat pe cât ar fi putut să fie, 
deoarece altor oameni de știință le displăcea implicarea lui în 
politică. Jeannie însăși considera că munca lui științifică era de 
bună calitate, deși politica promovată de el era o porcărie. 

La început chiar a crezut povestea lui Berrington despre 
descărcarea de fișiere din Australia, dar după ce s-a gândit 
serios, nu mai era atât de sigură. Și asta fiindcă a văzut că, 
atunci când a dat cu ochii de Steve Logan, Berry a reacţionat de 
parcă ar fi văzut o stafie, și nu ca și cum și-ar fi adus aminte de 
o factură telefonică. 

Multe familii aveau secrete. O femeie măritată putea avea un 
amant și doar ea putea ști cine era tatăl adevărat al copilului ei. 
O tânără putea face un copil pe care să i-l dea mamei sale, 
pretinzându-se o soră mai în vârstă, cu întreaga familie 
conspirând să păstreze secretul. Copiii erau adoptați de vecini, 
de rude și de prieteni care ascundeau adevărul. Poate că 
Lorraine Logan nu era genul de persoană care să facă un secret 
dintr-o adopţie, însă putea avea zeci de alte motive ca să-i 
ascundă lui Logan originile. Dar cum era Berrington implicat în 
povestea asta? Era posibil ca el să fie tatăl adevărat al lui 
Steven? Gândul o făcu să zâmbească. Berry era chipeș, dar mai 
scund cu cel puțin douăzeci de centimetri decât Steven. Deși 
orice era posibil, o astfel de explicaţie părea improbabilă. 

O deranja faptul că avea de rezolvat un mister. Din toate 
punctele de vedere, cazul Steven Logan reprezenta un triumf 


VP - 84 


pentru ea. Steven era un cetățean cumsecade, care se supunea 
legii, și avea un frate geamăn identic, arestat pentru crimă și cu 
un comportament violent. Steve se încadra în programul de 
computer și-i confirma teoria despre criminalitate. Evident că 
avea nevoie de alte zeci de perechi de gemeni precum Steven și 
Dennis înainte de a putea vorbi despre dovezi certe. Cu toate 
acestea, nu se putea gândi la un debut mai favorabil pentru 
programul ei de cercetare. 

A doua zi urma să discute cu Dennis. Dacă se va trezi în faţă 
cu vreun pitic brunet, atunci va ști că programul ei software 
avea lacune. Insă dacă ea avea dreptate, atunci se va întâlni cu 
fratele geamăn al lui Steven Logan. 

A fost foarte surprinsă de uimirea lui Steve Logan, care habar 
n-avea că era posibil să fi fost adoptat. Va trebui să realizeze o 
procedură de lucru pentru astfel de situaţii. În viitor putea 
contacta părinţii ca să afle cât de multe le-au spus copiilor 
înainte de a se apropia de gemeni. Povestea asta avea să-i 
încetinească munca, dar trebuia făcută: nu-și putea permite să 
fie ea cea care să dezvăluie secrete de familie. 

Problema avea rezolvare, însă Jeannie nu putea scăpa de 
senzația de anxietate generată de întrebările sceptice ale lui 
Berrington și de lipsa de credulitate a lui Steven Logan, așa că 
începu să se gândească nervoasă la următoarea etapă a 
proiectului. Spera să-și folosească programul software ca să 
scaneze dosarele cu amprente din baza FBI. 

Asta reprezenta o sursă prețioasă de informaţii pentru ea. 
Multe dintre cele douăzeci și două de milioane de persoane 
amprentate au fost suspectate sau condamnate pentru 
infracțiuni. Dacă programul ei funcţiona, putea descoperi sute 
de perechi de gemeni, inclusiv perechi de gemeni crescuți 
separat. lar așa ceva putea însemna un salt formidabil înainte în 
cadrul cercetării. Dar mai întâi trebuia să obţină acceptul FBI. 

Cea mai bună prietenă a ei din școală a fost Ghita Sumra, un 
geniu al matematicii cu descendență asian-indiană și care avea 
un post de conducere în gestionarea tehnologiei informaţiei 
pentru FBI. Lucra în Washington, D.C., însă locuia în Baltimore. 
Ghita a fost de acord să le ceară colegilor ei să colaboreze cu 
Jeannie. A promis că va lua o decizie finală până la sfârșitul 
săptămânii, dar Jeannie dorea s-o zorească. Așa că formă 
numărul ei de telefon. 


VP - 85 


Ghita s-a născut în Washington, însă vocea ei păstra ceva din 
tonalitatea subcontinentului indian prin moliciunea tonului și 
rotunjirea vocalelor. 

— Hei, Jeannie, cum ţi-ai petrecut weekendul? întrebă ea. 

— Groaznic, răspunse Jeannie. Mama a cedat în cele din urmă 
și am fost nevoită s-o internez într-un azil. 

— Îmi pare rău să aud asta. Ce a făcut? 

— A uitat că era miezul nopţii, s-a trezit, a uitat să se îmbrace, 
a ieșit să cumpere o cutie cu lapte și a uitat unde locuia. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— A găsit-o poliţia. Din fericire, avea un cec de la mine în 
poșetă, așa că au reușit să dea de mine. 

— Și cum te simţi? 

Era o întrebare tipic feminină. Bărbaţii - Jack Budgen, 
Berrington Jones - au întrebat ce avea de gând să facă. Era 
nevoie de o femeie ca s-o întrebe cum se simte. 

— Rău, răspunse ea. Dacă o să fiu nevoită să am grijă de 
mama, cine o să aibă grijă de mine? Știi? 

— În ce fel de loc este internată? 

— Într-unul ieftin. Doar atât poate acoperi asigurarea ei. Va 
trebui s-o scot de acolo imediat ce găsesc banii ca să plătesc 
pentru un loc mai bun. 

Auzi tăcerea de la celălalt capăt al liniei și-și dădu seama că 
Ghita credea că a fost sunată ca să i se ceară bani. 

— O să dau niște meditații în weekenduri, se grăbi ea să 
adauge. Ai apucat să vorbești cu șefii tăi despre propunerea 
mea? 

— Da. 

Jeannie își ţinu respiraţia. 

— Toată lumea de aici este interesată de programul tău 
software, zise Ghita. 

Asta nu însemna nici „da”, nici „nu”. 

— Voi n-aveţi programe de computer pentru scanare de date? 

— Avem, însă motorul tău de căutare e mult mai rapid decât 
al nostru. Se discută pe aici despre licențierea programului de la 
tine. 

— Uau! Așa poate nu voi mai fi nevoită să dau meditații în 
weekenduri. 

Ghita râse. 


VP - 86 


— Înainte de a deschide șampania, haide să ne asigurăm că 
programul chiar funcţionează. 

— Cât de repede putem face asta? 

— O să-l rulăm noaptea, ca să existe interferenţe minime cu 
folosirea normală a bazei de date. Va trebui să aștept o noapte 
liniștită. Ar trebui să aibă loc în termen de o săptămână, 
maximum două. 

— Nu se poate mai repede? 

— Există vreun motiv de grabă? 

Exista, dar Jeannie ezita să-i povestească fostei colege despre 
motivele ei de îngrijorare. 

— Sunt doar nerăbdătoare, spuse ea. 

— O să fac treaba asta cât de repede posibil, nu-ţi face griji. 
Poţi să-mi trimiţi programul prin e-mail? 

— Sigur. Totuși nu crezi că ar trebui să fiu acolo când îl rulezi? 

— Nu, nu cred asta, Jeannie, replică Ghita cu o urmă de 
zâmbet în voce. 

— Evident că știi mai multe despre informatică decât mine. 

— Uite unde trebuie să-l trimiţi. 

Ghita citi cu voce tare o adresă de e-mail și Jeannie o notă. 

— O să-ţi trimit rezultatele pe aceeași cale. 

— Mulţumesc. Hei, Ghita? 

— Ce e? 

— O să beneficiez de o scutire de taxe? 

— Fugi de aici! răspunse Ghita râzând, pe urmă închise. 

Jeannie dădu click pe iconita America Online și accesă 
internetul. În vreme ce programul ei de căutare era trimis către 
FBI, se auzi o bătaie în ușă și în încăpere intră Steven Logan. 

Jeannie îl măsură cu privirea. Steve primise niște vești 
tulburătoare și asta i se vedea pe chip; dar era un tip tânăr și 
rezistent, iar șocul nu-l doborâse. Psihologic, era un om extrem 
de stabil. Dacă ar fi fost un infractor - așa cum se presupunea 
că era fratele lui, Dennis -, la un moment dat ar fi sărit la bătaie 
cu cineva. 

— Ce faci? îl întrebă ea. 

El închise ușa în urma lui cu călcâiul. 

— Am terminat toate testele, zise Steve. Am completat 
fiecare chestionar și am trecut prin toate examinările care pot fi 
concepute de imaginaţia omenirii. 

— Atunci, ești liber să pleci acasă. 


VP - 87 


— Mă gândeam să rămân în Baltimore în seara asta. De fapt, 
mă întrebam dacă ai vrea să iei cina cu mine. 

Jeannie era surprinsă. 

— În ce scop? întrebă ea, lipsită de graţie. 

Intrebarea îl prinse pe Steve nepregătit. 

— Păi... hmm... în primul rând, mi-ar plăcea, cu siguranţă, să 
aflu mai multe despre cercetarea ta. 

— Ah. Din nefericire, am deja aranjată o întâlnire la cină. 

El păru extrem de dezamăgit. 

— Crezi că sunt prea tânăr? 

— Pentru ce? 

— Ca să te scot în oraș. 

In acea clipă, ea își dădu seama. 

— Nu credeam că mă inviţi la o întâlnire. 

Steve păru stingherit. 

— Te prinzi cam greu. 

— Îmi pare rău. 

Chiar se prindea greu. El a venit la ea în ziua precedentă, pe 
terenul de tenis. Însă ea şi-a petrecut ziua gândindu-se la el ca 
la un subiect de studiu. În orice caz, judecând la rece în acel 
moment, el chiar era prea tânăr ca s-o scoată în oraș. Avea 
douăzeci și doi de ani, era de vârsta unui student; ea avea cu 
șapte ani mai mult. Prăpastia dintre ei era prea mare. 

— Cât de bătrân este cel cu care te vezi? întrebă el. 

— Cincizeci și nouă sau șaizeci de ani, ceva de genul ăsta. 

— Uau! Chiar fti plac bătrânii. 

Jeannie se simțea prost pentru că-l refuzase. Considera că-i 
datora ceva după toate evenimentele prin care trecuse el. 
Computerul ei scoase un sunet ca s-o anunţe că fișierul a fost 
expediat. 

— Am terminat aici pe ziua de azi, rosti ea. Vrei să bem ceva 
la clubul facultăţii? 

El se lumină imediat la față. 

— Sigur, mi-ar plăcea. Sunt îmbrăcat cum trebuie? 

Purta pantaloni kaki și o cămașă albastră din in. 

— O să fii mai bine îmbrăcat decât majoritatea profesorilor de 
acolo, îl asigură Jeannie, zâmbind. 

leși din program și închise computerul. 

— Am sunat-o pe mama, spuse Steven. l-am povestit despre 
teoria ta. 


VP - 88 


— S-a supărat tare? 

— A râs. A zis că n-am fost adoptat și că nici n-am avut vreun 
frate geamăn care să fi fost dat spre adopţie. 

— Ciudat. 

Se simţea ușurată că familia Logan privea întreaga situaţie cu 
un asemenea calm. Pe de altă parte, scepticismul lor o făcea să 
se întrebe dacă Steven și Dennis chiar erau gemeni. 

— Ştii... 

Ea ezită. Îi spusese destule lucruri șocante acelui tânăr. Totuși 
decise să continue. 

— Mai există o cale prin care tu și Dennis ați putea fi gemeni. 

— Ştiu la ce te gândești. Nou-născuţi schimbaţi în spital. 

Era iute la minte. De dimineaţă, ea observase de mai multe 
ori cât de repede îi mergea mintea. 

— Corect, zise ea. Mama numărul unu are gemeni identici, 
mamele doi și trei fac fiecare câte un băiat. Gemenii sunt dați 
mamelor numărul doi și trei, iar copiii lor sunt daţi mamei 
numărul unu. Pe măsură ce copiii cresc, mama numărul unu 
ajunge la concluzia că are gemeni dizigoţi, care seamănă foarte 
puţin unul cu celălalt. 

— lar dacă mamele doi și trei nu se cunosc, nimeni nu 
observă asemănarea izbitoare dintre bebelușii numărul doi și 
trei. 

_ — Este vechea marotă a scriitorilor de romane, recunoscu ea. 
Insă nu este o situaţie imposibilă. 

— Există vreo carte despre povestea asta cu gemenii? întrebă 
el. Aș vrea să aflu mai multe. 

— Da, am una..., răspunse ea și se uită înspre raftul cu cărți 
din birou. Nu, e acasă. 

— Unde stai? 

— Aproape. 

— Am putea să mergem la tine ca să bem ceva. 

Ea ezită din nou. Își aminti că tânărul din faţa ei era fratele 
geamăn normal, și nu psihopatul. 

— După ziua de azi, știi foarte multe despre mine. Sunt curios 
în privinţa ta. Mi-ar plăcea să văd unde locuiești. 

Jeannie ridică din umeri. 

— Sigur, de ce nu? Haide să mergem. 

Ceasul arăta ora cinci și afară începea, în sfârșit, să se 
răcorească. Steve fluieră admirativ când văzu Mercedesul roșu. 


VP - 89 


— Ce mașină grozavă! 

— O am de opt ani, preciză ea. O iubesc, pur și simplu. 

— Mașina mea e în parcare. O să vin în spatele tău și te anunţ 
cu farurile. 

Steve plecă. Jeannie se urcă în mașină și porni motorul. 
Câteva minute mai târziu, zări lumini de faruri în oglinda 
retrovizoare. leși de pe locul de parcare și părăsi campusul. 

La un moment dat, observă o mașină de poliție vârându-se în 
spatele mașinii lui Steve. Se uită la vitezometru și încetini la 50 
de kilometri pe oră. 

Steven Logan părea vrăjit de ea. Deși nu nutrea aceleași 
sentimente, se simţea mulțumită. O flata să știe că a pătruns în 
inima unui armăsar tânăr și chipeș. 

El rămase în urma ei pe tot drumul spre casă. Jeannie trase în 
fața reședinței, iar el parcă imediat în spatele ei. 

Ca pe multe alte străzi vechi din Baltimore, și acolo existau 
mai multe bănci joase, pe care vecinii se răcoreau în vremurile 
în care nu apăruseră aparatele de aer condiţionat. Jeannie trecu 
printre bănci și ajunse la ușă, unde se opri ca să scoată cheile. 

În acea clipă, doi polițiști ţâșniră din mașina de poliţie, cu 
pistoalele aţintite drept spre Jeannie și spre Steve. 

Jeannie își simţi inima oprindu-se în loc. 

— Ce naiba...! 

Unul din polițiști strigă: 

— Poliţia! Nu mișcatți! 

Jeannie și Steve ridicară mâinile în aer. 

Însă polițistul nu se calmă. 

— Întindeţi-vă pe jos, nemernicilor! ţipă el. Cu fața jos și cu 
mâinile la spate! 

Jeannie și Steve se conformară. 

Poliţiștii se apropiară cu mare prudenţă, ca și cum Jeannie și 
Steve ar fi fost niște bombe pe cale să explodeze. 

— Nu credeţi că ar fi mai bine să ne spuneți despre ce e 
vorba? întrebă Jeannie. 

— Cucoană, dumneata te poţi ridica, rosti unul din oamenii 
legii. 

— Mulţumesc. 

Inima îi bătea cu putere, dar i se părea evident că polițiștii 
comiseseră o eroare grosolană. 


VP - 90 


— Și acum, că m-aţi speriat de moarte, ce dracu’ se petrece 
aici? 

Cei doi polițiști nu răspunseră. Își ţineau armele aţintite spre 
Steve. Unul din ei îngenunche lângă el și-l încătușă cu un gest 
rapid și exersat. 

— Eşti arestat, nemernicule, spuse el. 

— Sunt o persoană cu vederi largi, însă chiar e nevoie de 
toate înjurăturile astea? întrebă Jeannie. 

Nimeni n-o luă în seamă. Atunci, încercă din nou și întrebă: 

— Ce se presupune că a făcut? 

Un Dodge Colt de un albastru-deschis opri cu un scrâșnet în 
spatele mașinii de poliţie și din el se dădură jos doi oameni. Unul 
din ei era Mish Delaware, detectiva de la Divizia de Infracţiuni 
de Natură Sexuală. Purta aceeași fustă și aceeași bluză ca 
dimineaţă, dar pe deasupra avea o jachetă din în care-i 
ascundea parțial arma de la șold. 

— Ai ajuns repede, zise unul din polițiștii de patrulă. 

— Eram în cartier, replică ea, pe urmă se uită la Steve, care 
zăcea întins pe jos. Ridicaţi-l în picioare, le ceru polițiștilor. 

Unul din aceștia îl apucă pe Steve de braț și-l ajută să se 
ridice. 

— El e, categoric, zise Mish. El e individul care a violat-o pe 
Lisa Hoxton. 

— Steven a făcut-o? întrebă Jeannie, nevenindu-i să creadă. 

„Dumnezeule, eram pe cale să-l bag în apartamentul meu”. 

— Viol? se miră Steven. 

— Poliţiştii de patrulă i-au zărit mașina părăsind campusul 
universitar, explică Mish. 

Jeannie se uită pentru prima dată la mașina lui Steve. Era un 
Datsun ponosit, vechi de vreo cincisprezece ani. Lisa spusese că 
avea impresia că văzuse violatorul conducând un Datsun vechi 
și alb. 

Jeannie începu să simtă că senzaţia iniţială de șoc face loc 
gândirii raţionale. Poliţia îl suspecta pe Steve: asta nu-l făcea 
vinovat. Care erau dovezile? 

— Dacă o să arestaţi fiecare individ care conduce un Datsun 
vechi și ponosit... 

Mish îi dădu lui Jeannie o bucată de hârtie. Pe ea se vedea 
imaginea alb-negru a unui bărbat, generată de computer. 


VP - 91 


Jeannie se uită bine la ea. Semăna întrucâtva cu chipul lui 
Steven. 

— Ar putea fi el sau nu, zise ea. 

— Ce faci cu el? 

— E subiect. Facem teste pe el la laborator. Nu-mi vine să 
cred că el e individul! 

Rezultatele de la teste arătau că Steven avea personalitatea 
moștenită a unui om cu tendinţe criminale, dar tot ele arătau că 
el nu se transformase într-un criminal. 

— Ții minte ce ai făcut ieri între orele șapte și opt seara? îl 
întrebă Mish pe Steven. 

— Păi, am fost la JFU, răspunse Steven. 

— Ce făceai acolo? 

— Cam nimic. Ar fi trebuit să ies în oraș cu vărul meu, Ricky, 
însă a anulat întâlnirea. Am venit aici ca să verific unde trebuia 
să ajung de dimineaţă. N-aveam nimic altceva de făcut. 

O asemenea scuză părea jalnică și pentru Jeannie. „Poate că 
Steve este violatorul, chibzui ea cu dispreț. Dar dacă așa stau 
lucrurile, atunci teoria mea e dată peste cap”. 

— Cum ţi-ai petrecut timpul? continuă Mish interogatoriul. 

— Am urmărit partida de tenis o vreme. Apoi m-am dus la un 
bar din Charles Village, unde am stat vreo două ore. Am ratat 
marele incendiu. 

— Poate să confirme cineva cele spuse de tine? 

— Păi, am discutat cu doctorița Ferrami, deși în acel moment 
nu știam cine era. 

Mish se întoarse către Jeannie. Aceasta zări ostilitatea din 
privirea poliţistei și-și aminti cum se ciocniseră de dimineaţă, 
când Mish o convingea pe Lisa să coopereze. 

— A fost după partida mea de tenis, cu câteva minute înainte 
de izbucnirea incendiului, preciză Jeannie. 

— Deci nu ne poţi spune unde era când a izbucnit incendiul, 
zise Mish. 

— Nu, dar vă pot spune altceva. Am petrecut întreaga zi 
dându-i teste acestui om și în mod clar n-are profilul psihologic 
al unui violator. 

Mish o privi chiorâș. 

— Asta nu e o dovadă. 

Jeannie continua să ţină hârtia în mână. 


VP - 92 


— Cred că nici asta nu e o dovadă, replică ea, mototoli hârtia 
o aruncă pe trotuar. 

Mish le făcu semn din cap polițiștilor. 

— Să mergem. 

— Staţi o secundă, rosti Steven cu voce calmă și limpede. 
Poliţiștii ezitară. 

— Jeannie, nu-mi pasă de indivizii ăștia, însă vreau să știi că 
n-am comis nimic și n-aș comite niciodată ceva de genul ăsta. 

Jeannie îl crezu. Se întrebă de ce anume. Oare doar fiindcă 
avea nevoie ca el să fie nevinovat pentru a-și demonstra teoria? 
Nu: avea testele psihologice care să arate că el nu prezenta 
niciuna dintre caracteristicile asociate criminalilor. Totuși mai 
era ceva la mijloc: intuiţia ei. Se simțea în siguranţă cu el. Steve 
nu emitea niciun fel de semnal de avertisment. Asculta când ea 
vorbea, nu încerca s-o ia peste picior, n-o atingea în vreun fel 
nepotrivit, nu-i arăta furie sau ostilitate. Îi plăceau femeile și o 
respecta. Nu era un violator. 

— Vrei să sun pe cineva? Părinţii tăi, poate? întrebă Jeannie. 

— Nu, răspunse el decis. Și-ar face griji. Și toată tevatura asta 
se va încheia peste câteva ore, oricum. O să-i anunţ eu atunci. 

— Nu te așteaptă acasă la noapte? 

— Le-am zis că e posibil să rămân din nou la Ricky. 

— Păi, dacă ești sigur atunci... 

— Sunt sigur. 

— Să mergem, rosti Mish, nerăbdătoare. 

— Care-i graba? ripostă Jeannie. Mai aveţi cumva și alţi 
nevinovaţi de arestat? 

Mish se uită urât la ea. 

— Mai aveţi ceva să-mi spuneţi? 

— Ce se va întâmpla mai departe? 

— O să urmeze o confruntare. O s-o lăsăm pe Lisa Hoxton să 
decidă dacă individul acesta este cel care a violat-o. Este în 
regulă pentru dumneavoastră, doamnă doctor Ferrami? întrebă 
Mish cu o expresie de superioritate. 

— E foarte bine, răspunse Jeannie. 


Ș 


VP - 93 


9. 


L-au dus pe Steve la secție în mașina bleu Dodge Colț. La 
volan era femeia detectiv, iar celălalt bărbat, alb, corpolent, cu 
mustață, şedea alături de ea, părând înghesuit în mica mașină. 
Nimeni nu scoase o vorbă pe drum. 

Steve spumega de furie. De ce naiba călătorea cu o 
asemenea mașină neconfortabilă, încătușat, când ar fi trebuit să 
se afle în apartamentul doctoriţei Jeannie Ferrami, cu o băutură 
rece în mână? Cel mai bine ar fi fost ca toată povestea asta 
tâmpită să se termine cât mai rapid. 

Secția de poliţie era o clădire din granit roz, aflată în Cartierul 
Roșu din Baltimore, între baruri unde se dansa fără sutien și 
bordeluri. Urcară o rampă de acces și parcară în garajul interior 
al clădirii. Locul era plin de vehicule de poliţie și mașini compact 
ieftine precum acel Dodge Colt în care se afla el. 

Urcară cu liftul și-l băgară pe Steve într-o cameră cu pereţii 
zugrăviți în galben și fără ferestre. li scoaseră cătușele, apoi îl 
lăsară singur. Steve presupuse că la plecare polițiștii încuiaseră 
și ușa, dar nu verifică. 

În cameră erau o masă și două scaune din plastic. Pe masă se 
vedea o scrumieră cu două mucuri de ţigară, ambele cu filtru, 
unul din ele având urme de ruj. În ușă era decupat un panou din 
geam oglindă: Steve nu putea vedea prin el, însă bănuia că din 
afară se putea vedea înăuntru. 

Privind scrumiera, își dori să fi fumat. Ar fi avut ceva de făcut 
în acea temniţă galbenă. Ca să-și omoare timpul, se apucă să se 
plimbe prin încăpere. 

Își spuse că n-avea cum să fi intrat în vreun bucluc. Aruncase 
o privire asupra imaginii de pe bucata de hârtie și, deși 
imaginea semăna mai mult sau mai puţin cu el, nu era imaginea 
lui. Fără îndoială că semăna cu violatorul, dar atunci când va fi 
aliniat alături de alţi tineri înalţi, victima nu-l va alege pe el. În 
definitiv, biata femeie trebuie să se fi uitat cu mare atenţie la 
ticălosul care o violase: deci faţa agresorului i-a rămas întipărită 
în memorie și nu se putea înșela. 

Oricum, polițiștii n-aveau niciun drept să-l ţină acolo. Bun, 
erau obligaţi să-l elimine ca suspect, nu să-l ţină în arest o 


VP - 94 


noapte întreagă pentru asta. El era un cetăţean care respecta 
legea. 

Încercă să privească partea plină a paharului. Avea ocazia să 
experimenteze de aproape sistemul judiciar american. Va fi 
propriul său avocat. În viitor, când va avea de reprezentat un 
client, va ști prin ce va trece persoana respectivă odată intrată 
în custodia poliţiei. 

Prima dată când a văzut o secţie de poliţie a fost pe la 
cincisprezece ani, însă atunci senzaţia a fost cu totul alta. S-a 
dus la poliţie cu unul dintre profesorii lui. A recunoscut imediat 
infracţiunea comisă și le-a povestit cu candoare polițiștilor tot ce 
s-a întâmplat. l-au văzut rănile: era clar că a fost o bătaie. 
Părinţii lui au venit pe urmă să-l ia acasă. 

A fost cel mai rușinos moment din viaţa lui. Când și-a văzut 
tatăl și mama intrând în acea încăpere, Steve și-a dorit să 
moară. Tatăl lui arăta stupefiat, foarte umilit. Pe chipul mamei 
se citea durerea. Amândoi păreau uluiţi și răniţi. In acele clipe, 
Steve s-a chinuit din răsputeri să nu izbucnească în lacrimi. 
Amintindu-și toate acestea, se simţea în acel moment șocat. 

Dar era altfel. De această dată era nevinovat. 

Sergentul Michelle Delaware își făcu apariţia în încăpere, 
ţinând un dosar. Își dăduse jos haina, însă continua să poarte 
arma la șold. Era o femeie atractivă, de culoare, la vreo 
patruzeci de ani, un pic cam plinuţă și părea să fie stăpână pe 
situaţie. 

Steve se uită la ea cu ușurare. 

— Slavă Domnului! rosti el. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă se întâmplă ceva. Nu vreau să stau aici toată 
noaptea. 

— la loc, te rog. 

Steve se așeză. 

— Mă numesc sergent Michelle Delaware, se prezentă ea, 
apoi scoase o foaie de hârtie din dosar și o puse pe masă. Care 
e numele tău complet și adresa de domiciliu? 

Steve i le spuse, iar femeia le notă pe formular. 

— Vârsta? 

— Douăzeci și doi. 

— Nivel de educație? 

— Am absolvit facultatea. 


VP - 95 


Ea scrise în formular, pe urmă împinse foaia de hârtie spre el. 
Pe aceasta scria: 


DEPARTAMENTUL DE POLIȚIE 
BALTIMORE, MARYLAND 


EXPLICAȚIE DREPTURI 
Formular 69 


— Te rog să citeşti cele cinci propoziţii din formular, după 
aceea să-ţi treci inițialele în spaţiul de lângă fiecare propoziţie. 

Poliţista îi dădu un pix. 

EI citi formularul și începu să-l semneze. 

— Trebuie să citești cu voce tare, zise ea. 

El se gândi câteva clipe. 

— Ca să știți că nu sunt analfabet? întrebă el. 

— Nu. Ca să nu poți pretinde ulterior că ești analfabet și că n- 
ai fost informat cum trebuie în privinţa drepturilor tale. 

Așa ceva nu se învăța la Facultatea de Drept. 

— Prin aceasta sunteţi încunoștinţat că: unu - aveți dreptul să 
păstraţi tăcerea, citi Steve, scrise inițialele și în spaţiul de la 
finalul propoziției, pe urmă citi mai departe, punându-și inițialele 
după fiecare propoziţie. Doi - orice spuneţi sau scrieţi poate fi 
folosit împotriva dumneavoastră la tribunal. Trei - aveţi dreptul 
să discutaţi oricând cu un avocat, înainte de orice interogatoriu, 
înainte de a răspunde la orice întrebări sau în timpul oricărui 
interogatoriu. Patru - dacă doriţi un avocat și nu vă puteţi 
permite să angajaţi unul, nu vi se va pune nicio întrebare și se 
va cere tribunalului să numească un avocat din oficiu pentru 
dumneavoastră. Cinci - dacă sunteţi de acord să raspundeţi la 
întrebări, vă puteţi opri oricând, ca să cereți un avocat, fără să 
vi se pună alte întrebări. 

— Acum semnează cu numele tău, te rog, îl îndemnă femeia 
arătând înspre pix. Aici și aici. 

Primul spațiu de semnătură era sub propoziţia: 


Am citit explicaţia de mai sus legată 
de drepturile mele și o înţeleg pe deplin. 


Semnătura 


VP - 96 


Steve semnă. 
— Și imediat mai jos, zise ea. 


Sunt dispus să răspund la întrebări și nu vreau 
niciun avocat în acest moment. Decizia de a răspunde 
la întrebări fără a beneficia de un avocat este asumată 
liber și voluntar din partea mea. 


Semnătura 


Steve semnă și întrebă: 

— Cum naiba faceţi oamenii vinovați să semneze așa ceva? 
Detectivul nu-i răspunse. Își trecu și ea numele, semnă 
formularul, îl puse înapoi în dosar și se uită la Steve. 

— Ai dat de necaz, Steve. Dar pari un tip obișnuit. Povestește- 
mi ce s-a întâmplat. 

— Nu pot, spuse el. N-am fost acolo. Cred că arăt ca 
nemernicul care a comis fapta. 

Poliţista se lăsă pe spate, își încrucișă picioarele și-i zâmbi 
prietenos. 

— Cunosc bărbații, zise ea pe un ton confidenţial. Au anumite 
nevoi. 

„Dacă n-aș ști cum stau lucrurile, reflectă Steve, m-aș lua 
după limbajul trupului ei și aș conchide că se dă la mine”. 

— Să-ţi spun ceea ce cred. Eşti un bărbat atractiv și ea s-a dat 
la tine. 

— N-am cunoscut-o în viaţa mea pe femeia asta, doamnă 
sergent. 

Poliţista ignoră remarca. Aplecându-se peste masă, își puse 
mâna peste a lui. 

— Cred că te-a provocat. 

Steve se uită la mâna ei. Avea unghii îngrijite, nu foarte lungi 
și date cu lac incolor. Dar mâna era plină de riduri: femeia avea 
mai mult de patruzeci de ani, poate chiar patruzeci și cinci. 

Vorbea conspirativ, ca și cum ar fi zis: „Tot ce vorbim aici 
rămâne între noi doi”. 

— A cerut-o, așa că i-ai dat-o. Am dreptate? 

— De ce naiba aţi crede așa ceva? izbucni Steve, iritat. 


VP - 97 


— Știu cum sunt fetele. Te-a amăgit, apoi, în ultima clipă, s-a 
răzgândit. Însă era prea târziu. Un bărbat nu se poate opri, pur 
și simplu, cel puţin nu un bărbat adevărat. 

— A, staţi așa, pricep. Suspectul este de acord cu 
dumneavoastră, imaginându-și că așa lucrurile vor arăta mult 
mai bine pentru el; însă, de fapt, recunoaște că a avut loc un act 
sexual și jumătate din treaba dumitale e rezolvată. 

Sergentul Delaware se lăsă iar pe spătarul scaunului. Părea 
iritată și Steve își zise că ghicise corect. 

Poliţista se ridică în picioare. 

— Bine, deșteptule, vino cu mine. 

— Unde mergem? 

— La celule. 

— Staţi o clipă. Când are loc confruntarea? 

— Imediat ce dăm de victimă și o aducem aici. 

— Nu mă puteţi ţine închis la nesfârșit fără un ordin 
judecătoresc. 

— Te putem ţine douăzeci și patru de ore fără niciun ordin, 
așa că ţine-ţi gura și haide să mergem. 

Poliţista cobori cu el alături în lift, apoi intră pe o ușă într-un 
hol vopsit într-un maroniu-portocaliu de prost gust. Un bilet 
informativ prins pe zid le amintea ofițerilor să ţină suspecții cu 
cătușe la mâini câtă vreme erau percheziționaţi. Gardianul de la 
poartă, un poliţist de culoare, de cincizeci și ceva de ani, stătea 
în spatele unei tejghele înalte. 

— Hei, Spike, îl salută sergentul Delaware. Am un student 
șmecher pentru tine. 

Gardianul zâmbi. 

— Dacă e așa de șmecher, cum se face că a ajuns aici? 

Râseră amândoi. Steve își zise ca pe viitor să nu le mai spună 
polițiștilor că le ghicise intenţiile. Era o slăbiciune a lui: își 
pusese toţi profesorii în cap din același motiv. Nimănui nu-i 
plăcea să aibă de-a face cu un tip isteț. 

Polițistul care se numea Spike era scund și subțire, cu părul 
sur și o mustață mică. Avea un aer de șmecheraș, dar privirea 
din ochi era rece. Individul deschise o ușă din oţel. 

— Mergi în sectorul celule, Mish? întrebă el. Dacă da, trebuie 
să-ţi verific arma. 

— Nu, am terminat cu el deocamdată, răspunse ea. O să intre 
mai târziu la confruntare. 


VP - 98 


Poliţista se întoarse și plecă. 

— Pe aici, băiete, i se adresă gardianul. 

Steve trecu prin ușa din metal. 

Pătrunse în sectorul celulelor. Zidurile și podeaua aveau 
aceeași culoare insipidă. Iniţial, a avut impresia că liftul s-a oprit 
la etajul doi, însă nu existau ferestre, așa că se simțea ca și cum 
s-ar fi aflat într-o cavernă undeva la mare adâncime în subteran, 
de unde ar fi avut nevoie de o veșnicie ca să urce iarăşi la 
suprafaţă. 

Intr-un mic vestibul se găseau un birou și un aparat de 
fotografiat pe un trepied. Spike scoase un formular dintr-un 
separeu al biroului. Citindu-l de-a-ndoaselea, Steve văzu că pe 
el scria: 


DEPARTAMENTUL DE POLIȚIE 
BALTIMORE, MARYLAND 


RAPORT ACTIVITATE DEȚINUT 
FORMULAR 92/12 


Gardianul scoase capacul unui pix și începu să completeze 
formularul. 

Când termină, îi arătă lui Steve un loc de pe podea și-i spuse: 

— Stai chiar acolo. 

Steve se postă în faţa aparatului foto. Spike apăsă un buton și 
se văzu o fulgerare. 

— Întoarce-te în lateral. 

O altă fulgerare. 

Apoi Spike scoase un card pătrat tipărit cu cerneală roz, pe 
care scria: 


BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAŢII 
DEPARTAMENTUL DE JUSTIȚIE AL STATELOR UNITE 
WASHINGTON, D.C. 20537 


Spike apăsă degetele lui Steve pe o tușieră, după care le puse 
peste pătratele de pe card marcate cu 1. ARĂTĂTOR, 2. INDEX şi 
tot așa. Steve observă că, deși era un om scund, Spike avea 
mâini mari și vene proeminente. În vreme ce-și vedea de treabă, 
Spike explică: 


VP - 99 


— Avem un nou sediu central de încarcerare la închisoarea 
orășenească de pe Greenmount Avenue, unde au un computer 
care-ţi ia amprentele fără cerneală. E ca o mașină mare de 
copiat: doar apeși mâinile pe sticlă. Dar aici încă folosim vechiul 
sistem murdar. 

Steve își dădu seama că începea să se simtă rușinat, chiar 
dacă n-a comis vreo infracţiune. Simţea asta în parte din pricina 
mediului sumbru în care intrase, însă în principal din cauza 
sentimentului de neajutorare. De când polițiștii s-au dat jos din 
mașina de patrulă în faţa casei lui Jeannie, a fost plimbat de 
colo-colo ca o bucată informă de carne, fără niciun control 
asupra propriei persoane. lar așa ceva șubrezea încrederea în 
sine a unui om. 

După ce termină cu amprentarea, i se dădu voie să se spele 
pe mâini. 

— Dă-mi voie să te conduc la apartamentul tău, rosti Spike cu 
veselie. 

Apoi îl însoţi de-a lungul coridorului cu celule dispuse în 
stânga și în dreapta. Pe latura care dădea spre coridor nu 
existau pereți, ci doar gratii, astfel încât fiecare centimetru 
pătrat din celule era vizibil din afară. Printre gratii, Steve văzu 
că fiecare celulă avea un pat metalic fixat de zid, un WC din oțel 
și o chiuvetă, tot din oţel. Zidurile erau zugrăvite în același 
maroniu-portocaliu și erau acoperite cu graffiti. WC-urile n- 
aveau capac. In trei sau patru celule se găseau indivizi care 
zăceau nemișcaţi pe paturi, dar cele mai multe celule erau 
goale. 

— Lunea e o zi liniștită aici, la hotelul Holiday Inn de pe 
Lafayette Street, glumi Spike. 

Steve nu s-ar fi simţit în stare să râdă nici dacă de asta ar fi 
depins viața lui. 

Spike se opri în faţa unei celule goale. Steve se uită înăuntru 
în vreme ce gardianul descuia ușa. Nu exista niciun fel de 
intimitate. Steve își dădu seama că, dacă ar fi avut nevoie de 
toaletă, ar fi trebuit să-și facă nevoile în văzul tuturor celor care 
s-ar fi deplasat în acele momente pe coridor, indiferent că erau 
bărbaţi sau femei. lar asta era o umilinţă mai mare decât oricare 
alta. 

Spike deschise o ușă în grilaj și-l împinse pe Steve înăuntru. 
Ușa se închise în urma lui, după care Spike o încuie. 


VP - 100 


Steve se așeză pe pat. 

— Dumnezeule, ce loc! exclamă el. 

— Te vei obișnui cu el, îi replică Spike încurajator, pe urmă se 
îndepărtă. 

Un minut mai târziu se întoarse cu un pachet ambalat în 
spumă poliuretanică. 

— Mi-a rămas ceva de la cină, spuse el. Pui fript. Vrei și tu? 

Steve se uită la pachet, apoi la WC-ul fără capac și clătină din 
cap. 

— Mulţumesc. Cred că nu mi-e foame. 


10. 


Berrington comandă șampanie. 

Jeannie ar fi preferat, mai ales după ziua prin care trecuse, o 
gură zdravănă de votcă Stolichnaya cu gheață, însă nu putea 
risca să-și surprindă neplăcut angajatorul, așa că decise să-și 
păstreze dorințele pentru sine. 

Șampania însemna flirt. În precedentele ocazii când s-au 
întâlnit undeva, el a fost mai degrabă fermecător decât 
amorezat. Oare în acel moment avea de gând să se dea la ea? 
Asta o stingherea. N-a cunoscut vreun bărbat care să accepte 
ușor un refuz. lar omul din faţa ei era șeful. 

Nu-i pomeni nici despre Steve. Fu pe punctul de a-i povesti de 
câteva ori de-a lungul cinei, dar ceva o reţinuse. Dacă, în pofida 
tuturor așteptărilor ei, Steve se dovedea până la urmă un 
infractor, teoria ei începea să pălească. Însă nu-i plăcea să 
anticipeze vești proaste. Până la dovedirea vinovăţiei lui, n-avea 
de gând să-și facă îndoieli. In plus, era sigură că totul era o 
greșeală îngrozitoare. 

A vorbit cu Lisa. 

— L-au arestat pe Brad Pitt! a anunţat-o ea. 

Lisa a rămas șocată la gândul că individul acela a petrecut 
întreaga zi la Casa de Nebuni, locul ei de muncă, și că Jeannie a 
fost pe punctul de a-l duce la ea casă. Jeannie i-a explicat că era 
sigură de faptul că nu Steve era infractorul. Ulterior și-a dat 
seama că poate ar fi fost mai bine să nu sune: apelul putea fi 
considerat o tentativă de a intra în contact cu un martor. Nu că 


VP - 101 


asta ar fi contat într-un fel. Lisa urma să privească mai mulţi 
suspecți tineri, albi, și trebuia să-l indice pe cel care a violat-o. 
Nu era genul de lucru asupra căruia să greșească. 

Jeannie a vorbit și cu mama ei. Patty a fost acolo, cu cei trei fii 
ai ei, iar Maria a discutat cu însufleţire despre modul în care 
băieții s-au luat la întrecere pe holurile azilului. Din fericire, 
părea să fi uitat că s-a mutat în Bella Vista cu doar o zi înainte. 
Vorbea ca și cum trăia acolo de ani de zile și-i reproșa lui 
Jeannie că n-o vizita mai des. După conversaţia cu sora ei, 
Jeannie s-a simţit un pic mai bine în privinţa mamei. 

— Cum a fost bibanul de mare? întrebă Berrington, 
întrerupându-i gândurile. 

— Delicios. Foarte delicat. 

El își netezi sprâncenele cu vârful degetului drept. Din cine 
știe ce motiv, gestul i se păru lui Jeannie ca o formă de 
infatuare. 

— Și acum o să-ţi pun o întrebare la care va trebui să răspunzi 
sincer. 

Berrington zâmbi, ca ea să nu-l ia prea în serios. 

— Bine. 

— Îţi place desertul? 

— Da. Mă consideri drept genul de femeie care să facă nazuri 
în privinţa asta? 

El clătină din cap. 

— Cred că faci nazuri la destule lucruri. 

— Probabil că nu la destule. Mi s-a spus că sunt lipsită de tact. 

— Asta e cea mai rea trăsătură a ta? 

— Probabil că m-aș descurca mai bine dacă m-aș gândi la 
asta. Care e a ta? 

— Mă îndrăgostesc ușor, răspunse Berrington fără să ezite. 

— Și asta este o trăsătură rea? 

— Da, dacă se întâmplă prea des. 

— Sau cu mai mult de o persoană în același timp, cred. 

— Poate că ar trebui să-i scriu lui Lorraine Logan, ca să-i cer 
sfatul. 

Jeannie râse, dar n-avea chef ca discuţia să se îndrepte spre 
Steven. 

— Care e pictorul tău preferat? îl întrebă ea. 

— la să vă dacă ghicești. 


VP - 102 


Berrington era un superpatriot, așa că trebuia să fie 
sentimental, se gândi ea. 

— Norman Rockwell? 

— Cu siguranță că nu! exclamă el de-a dreptul oripilat. Un 
ilustrator vulgar! Nu, dacă mi-aş permite să colecţionez tablouri, 
aș cumpăra impresioniști americani. Peisajele de iarnă ale lui 
John Henry Twachtman. Mi-ar plăcea să deţin The White Bridge - 
Podul alb. Tu ce preferinţe ai? 

— Acum tu trebuie să ghicești. 

El se gândi câteva clipe. 

— Joan Miró. 

— De ce? 

— Imi imaginez că-ţi plac petele îndrăzneţe de culoare. 

Ea încuviință. 

— Eşti perceptiv. Însă n-ai dreptate. Miró e prea împrăștiat. ÎI 
prefer pe Mondrian. 

— A, da, bineînţeles. Liniile drepte. 

— Exact. Te pricepi la asta. 

El ridică din umeri, dar ea își dădu seama că el jucase, 
probabil, cu multe femei acel joc de-a ghicitul. 

Jeannie își înmuie lingurita în șerbetul de mango. În mod clar, 
ei doi nu erau la o cină de afaceri. Curând trebuia să ia o decizie 
fermă în legătură cu natura relației ei cu Berrington. 

Nu a mai sărutat un bărbat de aproape un an și jumătate. De 
când a părăsit-o Will Temple, nici măcar nu s-a mai dus la vreo 
întâlnire. Nu-i păstra pică lui Will: pur și simplu, nu-l mai iubea. 
Însă o durea sufletul. 

In orice caz, înnebunea să ducă o viaţă de călugăriță. li lipsea 
prezența unui bărbat viril alături de ea în pat; ducea dorul 
mirosurilor masculine - ulei de bicicletă, cămăși asudate de la 
sport și whisky iar cel mai mult ducea dorul sexului. Când auzea 
feministele radicale spunând că penisul era dușmanul, îi venea 
să le spună tuturor: „Vorbiţi pentru voi, surorilor”. 

Aruncă o privire spre Berrington, care se delecta cu mere 
caramelizate. li plăcea tipul, în ciuda politicii lui periculoase. Era 
inteligent - bărbaţii din viața ei erau obligați să fie inteligenţi - 
și-i plăcea să învingă. Îl respecta pentru munca științifică. Zvelt 
și cu un aspect viril, probabil că era un amant foarte 
experimentat și plin de resurse, și avea ochi frumoși, albaștri. 


VP - 103 


În același timp, era prea bătrân. Ei îi plăceau bărbaţii maturi, 
dar nici prea maturi. 

Cum l-ar fi putut respinge fără să-și distrugă cariera? Poate că 
era mai bine să se prefacă și să considere atenţia lui drept o 
amabilitate și o dovadă de afecțiune paternală. Așa ar fi evitat 
să și-l facă dușman direct. 

Luă o gură de șampanie. Chelnerul îi tot umplea paharul, iar 
Jeannie nu era deloc sigură cât de mult băuse, însă se bucura că 
nu era nevoită să conducă mașina. 

Comandară cafea. Jeannie ceru un espresso dublu, ca să se 
trezească. După ce Berrington achită nota de plată, luară liftul 
către parcarea subterană și se urcară în mașina lui, model 
Lincoln Town Car. 

Berrington conduse de-a lungul portului și intră pe autostrada 
Jones Falls. 

— lată închisoarea orășenească, zise el arătând spre o clădire 
ca o fortăreață care ocupa o stradă întreagă. Acolo sunt cele 
mai mari scursori de pe fața pământului. 

„Steve ar putea fi închis în penitenciarul ăla”, se gândi 
Jeannie. 

Oare cum îi trecuse prin minte ideea de a se vâri în pat cu 
Berrington? Nu simțea nici cea mai mică urmă de afecțiune 
pentru el. Era rușinată chiar și pentru faptul că se jucase cu o 
asemenea idee în minte. În vreme ce el parca mașina lângă 
trotuarul din fața casei ei, Jeannie rosti hotărâtă: 

— Ei bine, Berry, mulţumesc pentru o seară fermecătoare. 

Oare aveau să-și strângă mâinile sau el va încerca s-o sărute? 
Dacă încerca s-o sărute, ea îi va oferi obrazul. 

Dar el nu făcu nimic din toate astea. 

— Telefonul meu de acasă e deranjat și trebuie să vorbesc cu 
cineva înainte de a mă culca, spuse el. Il pot folosi pe al tău? 

Ea nu putea răspunde ceva de genul: „La naiba, nu, te poţi 
opri la un telefon public”. Așa că își scoase din minte ideea unui 
refuz categoric. 

— Bineînţeles, răspunse ea, suprimându-și un oftat. Vino sus. 

Se întrebă dacă putea evita să-i ofere o cafea. 

Sări din mașină și o luă înainte. Ușa de la intrare dădea într- 
un mic vestibul cu alte două uși. Una ducea spre apartamentul 
de la parter, ocupat de domnul Oliver, un docher pensionat. 


VP - 104 


Cealaltă se deschidea spre o scară care ducea către 
apartamentul de la etaj al lui Jeannie. 

Se încruntă, nedumerită. Ușa dinspre ea era deschisă. 

Intră și o luă înainte pe scară. Sus se vedea o lumină aprinsă. 
Ciudat: ea plecase de acasă înainte de lăsarea întunericului. 

Scara se oprea direct în sufrageria apartamentului. Jeannie 
intră și ţipă. 

Bărbatul stătea în picioare în dreptul frigiderului cu o sticlă de 
votcă în mână. Era neras și neîngrijit și părea un pic ameţit de 
băutură. 

— Ce se petrece? întrebă Berrington în spatele ei. 

— Ai nevoie de măsuri mai bune de securitate pe aici, 
Jeannie, rosti intrusul. Ti-am spart broasca de la intrare în vreo 
zece secunde. 

— Cine naiba e individul ăsta? se arătă mirat Berrington. 

— Când ai ieșit din pușcărie, tată? spuse Jeannie șocată. 


11. 


Încăperea pentru confruntare se găsea la același nivel cu 
celulele închisorii. 

În anticameră se aflau șase bărbaţi cam de aceeași vârstă și 
constituţie cu Steve. Probabil că erau polițiști. Nu i se adresară 
și-i evitară privirea. Îl tratau ca pe un infractor. Ar fi vrut să le 
spună: „Hei, amicilor, sunt de partea voastră. Nu sunt violator. 
Sunt nevinovat”. 

Fură obligaţi să-și scoată ceasurile și bijuteriile și să îmbrace 
niște salopete peste haine. În vreme ce se pregăteau, în 
încăpere apăru un tânăr îmbrăcat în costum, care întrebă: 

— Care dintre voi este suspectul, vă rog? 

— Eu sunt, răspunse Steve. 

— Mă numesc Lew Tanner și sunt avocatul din oficiu, zise 
individul. Sunt aici ca să mă asigur că identificarea decurge 
corect. Ai vreo întrebare? 

— Cât va dura să mă scoţi de aici după aceea? 

— Presupunând că nu ești identificat dintre ceilalţi, vreo două 
ore. 


VP - 105 


— Două ore! exclamă Steve indignat. Trebuie să mă întorc în 
celula aceea nenorocită? 

— Mă tem că da. 

— Dumnezeule! 

— O să-i rog să te elibereze cât mai repede posibil. Altceva? 

— Nu, mulțumesc. 

— Bine. 

Individul ieși. 

Un gardian îi conduse pe cei șapte bărbaţi spre o scenă 
improvizată. In spatele lor era o schiţă gradată care le arăta 
înălțimea și poziţiile numerotate de la unu la zece. Pe ei cădea 
lumina puternică a unui reflector, iar un ecran despărțea scena 
de restul încăperii. Cei de pe scenă nu vedeau prin ecran, însă 
auzeau ce se petrecea dincolo de el. 

O vreme, nu se auziră decât sunete de pași și ocazional o 
voce joasă de bărbat. Apoi Steve percepu sunetele 
inconfundabile ale pașilor unei femei. O clipă mai târziu, un 
bărbat citi de pe o foaie de hârtie sau repetă ceva învăţat pe 
dinafară. 

— În faţa dumneavoastră sunt șapte bărbaţi. Vor fi identificaţi 
doar după numerele pe care le poartă. Dacă oricare dintre 
aceste persoane v-a făcut ceva sau a comis vreo faptă în 
prezenţa dumneavoastră, vreau să  rostiţi numărul 
corespunzător și doar pe acesta. Dacă doriţi ca vreunul dintre ei 
să vorbească, rostiți orice propoziţie anume și noi îl vom pune 
să repete cuvintele. Dacă vreţi să se întoarcă în lateral sau cu 
spatele, atunci vor face asta ca grup. Recunoaștetți pe vreunul 
dintre ei care să vă fi făcut ceva rău sau care a comis vreo faptă 
în prezenţa dumneavoastră? 

Urmă un moment de tăcere. Nervii lui Steve erau întinși la 
maximum, chiar dacă era convins că n-avea să fie selectat. 

— Avea ceva pe cap, spuse femeia. 

Părea educată și din clasa mijlocie, cam de vârsta lui Steve. 

— Avem pălării, zise bărbatul. Vreţi să-și pună toţi câte o 
pălărie? 

— Mai degrabă era o șapcă. O șapcă de baseball. 

Steve sesiză anxietatea și tensiunea din vocea ei, dar și 
hotărârea. Nu exista nicio urmă de falsitate. Părea genul de 
femeie care spune adevărul, chiar și în condiţii de stres. Steve 
se simţi un pic mai liniștit. 


VP - 106 


— Dave, vezi dacă avem șapte șepci de baseball în dulap. 

Urmă o pauză de câteva minute. Steve scrâșni din dinţi de 
nerăbdare. 

— Dumnezeule! exclamă Dave, nu știam că avem atâta 
recuzită pe aici... ochelari, mustăți... 

— Fără sporovăială, te rog, Dave, spuse bărbatul cu vocea 
joasă. Este o procedură legală oficială. 

Într-un târziu, un detectiv veni lângă scenă și dădu câte o 
șapcă de baseball fiecărui individ din șir. Își puseră toţi șepcile 
pe cap și detectivul plecă. 

Din cealaltă parte a ecranului se auzi un plânset de femeie. 

Bărbatul cu vocea joasă repetă instrucţiunile auzite mai 
devreme. 

— Recunoașteţi pe cineva care să vă fi făcut ceva rău sau să 
fi comis o faptă în prezenţa dumneavoastră? Dacă da, rostiţi 
numărul și doar pe acesta. 

— Numărul patru, rosti ea cu un sughiţ în voce. 

Steve se întoarse și se uită în spate. 

El era numărul patru. 

— Nu! strigă el. Nu poate fi adevărat! N-am fost eu! 

— Numărul patru, ai auzit? întrebă bărbatul cu vocea joasă. 

— Bineînţeles că am auzit, însă n-am comis nimic! 

Ceilalţi suspecți din rând începeau deja să părăsească scena. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Steve uitându-se la 
ecranul opac, cu braţele extinse în lateral într-un gest de 
implorare. Cum de m-ai ales tocmai pe mine? Nici măcar nu știu 
cum arăţi! 

— Nu spuneţi nimic, doamnă, vă rog, îi ceru bărbatul cu vocea 
joasă. Vă mulţumesc foarte mult pentru cooperare. leșirea e pe 
aici. 

— Ceva e în neregulă aici, nu pricepeţi? urlă Steve. 

În încăpere se ivi gardianul Spike. 

— S-a terminat, fiule, haide să mergem. 

Steve se uită fix la el. O clipă fu tentat să-l pocnească pe 
individul micuţ. 

Spike zări privirea din ochii lui și expresia de pe chip i se 
înăspri. 

— Nu-mi face probleme tocmai acum. N-ai unde să fugi. 

Prinse braţul lui Steve într-o strânsoare care părea ca de 
clește. Orice protest era inutil. 


VP - 107 


Steve se simţea furios, ca și cum ar fi fost înjunghiat pe la 
spate. Năpasta căzuse din senin. Umerii i se încovoiară în semn 
de neputinţă. 

— Cum s-a putut petrece așa ceva? întrebă el. Cum? 


12. 


— Tată? se arătă mirat Berrington. 

Jeannie ar fi vrut să-și fi mușcat limba. A fost cel mai tâmpit 
lucru pe care l-a rostit: „Când ai ieșit din pușcărie, tată?” Cu 
doar câteva minute înainte, șeful ei i-a făcut scursori pe oamenii 
din închisoarea orășenească. 

Când l-a văzut, a rămas încremenită. Era destul de rău ca 
Berrington să afle că tatăl ei era spărgător profesionist. Dar era 
și mai rău că șeful îl întâlnea în carne și oase. Fața tatălui ei 
avea o cicatrice de la o căzătură și o barbă nerasă de câteva 
zile. Hainele îi erau murdare și el emana un iz ușor, însă 
dezgustător. Se simțea atât de rușinată, că nu îndrăznea să se 
uite la Berrington. 

A existat o vreme, cu mulți ani înainte, când nu se rușina cu 
tatăl ei. Dimpotrivă, în comparaţie cu el, taţii altor fete păreau 
plictisitori și obositori. El a fost chipeș și pasionat de distracţie. 
Venea mereu acasă cu câte un costum nou și cu buzunarele 
pline cu bani. Au fost duminici cu filme, rochiţe noi și îngheţată, 
iar mama își cumpăra câte o rochie de noapte nouă și ținea 
diete. Dar el pleca din nou și când ea a ajuns cam pe la vârsta 
de nouă ani a aflat și motivul. I l-a spus Tammy Fontaine. N- 
avea să uite niciodată acea conversaţie. 

— Săriturile tale sunt groaznice, i-a zis Tammy. 

— Nasul tău e groaznic, a replicat imediat Jeannie, moment în 
care celelalte fete s-au îndepărtat. 

— Maică-ta îţi cumpără haine care, pe legea mea, sunt oribile. 

— Maică-ta e grasă. 

— Taică-tău e în închisoare. 

— Nue. 

— Bae. 

— Nue! 


VP - 108 


— L-am auzit pe tata spunându-i mamei pe când citea ziarul. 
„Văd că Pete Ferrami e iar în închisoare”. 

— Minte de îngheaţă apele, a spus Jeannie, 
crezut-o pe Tammy. 

Asta explica totul: averea peste noapte, dispariţiile bruște, 
absențele lungi. 

Jeannie n-a mai purtat niciodată o astfel de conversaţie 
iritantă cu vreo colegă de școală. Oricine i-ar fi închis gura doar 
aducând vorba despre tatăl ei. Pe atunci, s-a simţit ca și cum ar 
fi fost infirmă pentru tot restul vieţii. Oricând se pierdea ceva la 
școală, avea impresia că toată lumea o privea acuzator și a 
păstrat mereu în suflet acel sentiment de vinovăţie. Dacă vreo 
femeie se uita în poșetă și exclamă: „La naiba, credeam că 
aveam o bancnotă de zece dolari în portofel”, Jeannie se înroșea 
ca racul. A devenit obsedant de cinstită: mergea un kilometru 
pe jos ca să înapoieze un pix ieftin, îngrozită la gândul că, dacă 
păstra obiectul, proprietarul lui ar fi spus că era o hoață, la fel ca 
tatăl ei. 

lar în acel moment tatăl ei se afla acolo, stând în faţa șefului 
ei, murdar, neras și probabil lefter. 

— Acesta este profesorul Berrington Jones, zise ea. Berry, el e 
tatăl meu, Pete Ferrami. 

Berrington era un tip politicos. Strânse mâna tatălui. 

— Mă bucur să vă cunosc, domnule Ferrami. Fiica 
dumneavoastră este o femeie deosebită. 

— Ăsta-i adevărul, confirmă tatăl ei cu un zâmbet de 
mulțumire pe chip. 

— Ei bine, Berry, acum știi secretul de familie, rosti ea 
resemnată. Tata a fost trimis la închisoare, pentru a treia oară, 
în ziua în care am absolvit Princeton summa cum laude. A fost 
închis opt ani. i 

— Puteau să fie cincisprezece, spuse tatăl. In afacerea aceea 
am fost înarmați. 

— Îți mulţumesc că ne-ai împărtășit și nouă asta, tată. Sigur 
șeful meu e impresionat. 

Tatăl păru jignit și nedumerit, iar Jeannie simţi milă pentru el, 
în ciuda resentimentelor. Slăbiciunea îi făcea la fel de mult rău 
lui însuși pe cât făcea și familiei. În fond, nu era decât un alt 
eșec al naturii. Reproducerea rasei omenești - mecanismul ADN 
extrem de complex pe care-l studia Jeannie - era programată ca 


A 


nsă în sinea ei a 


VP - 109 


să diferenţieze indivizii între ei. Ca o mașină de copiat cu o 
eroare de fabricaţie. Uneori, rezultatul era bun și apăreau un 
Einstein, un Louis Armstrong, un Andrew Carnegie. Alteori 
apărea câte un Pete Ferrami. 

Jeannie trebuia să se descotorosească rapid de Berrington. 

— Dacă vrei să dai telefonul ăla, Berry, poţi folosi aparatul din 
dormitor. 

— Aăă, mai poate aștepta, zise el. 

„Slavă Domnului pentru asta!” 

— Păi, atunci, îţi mulţumesc pentru această seară minunată, 
spuse Jeannie și-i întinse mâna. 

— Plăcerea a fost de partea mea. Noapte bună! 

Berrington îi strânse mâna cu stângăcie, pe urmă ieși. 

Jeannie se întoarse spre tatăl ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost eliberat condiţionat pentru bună purtare. Sunt 
liber. Și, evident, primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să- 
mi văd fetița. 

— Imediat după ce ai tras o beţie de trei zile. 

Era atât de evident de nesincer, că atitudinea lui devenea o 
ofensă. Jeannie își simțea obișnuita furie începând să 
clocotească înăuntrul ei. De ce nu putea avea și ea un tată la fel 
ca alți taţi? 

— Haide, fii drăguță! 

Furia se transformă în tristeţe. N-a avut niciodată un tată 
adevărat și nici nu va avea vreodată unul. 

— Dă-mi sticla aceea. Mă duc să fac o cafea. 

Ezitând, el îi întinse sticla de votcă, pe care ea o băgă înapoi 
în frigider. Turnă apă în aparatul de cafea și apăsă butonul de 
pornire. 

— Arăţi mai bătrână. Văd fire albe în părul tău. 

— Mulţumesc mult. 

Jeannie scoase căni, frişcă și zahăr. 

— Mama ta a încărunţit devreme. 

— Întotdeauna am crezut că din cauza ta. 

— M-am dus acasă la ea, rosti el ușor indignat. Nu mai 
locuiește acolo. 

— Acum e în Bella Vista. 


VP - 110 


— Așa mi-a zis și vecina, doamna Mendoza. Ea mi-a dat 
adresa ta. Nu-mi place să mă gândesc că mama ta e într-un 
astfel de loc. _ 

— Atunci, scoate-o de acolo! exclamă Jeannie indignată. Incă 
e soţia ta. la-ţi o slujbă și un apartament decent și ai grijă de ea. 

— Ştii că nu pot face asta. N-am putut niciodată. 

— Atunci, nu mă critica pe mine că n-o fac. 

Tonul lui deveni împăciuitor. 

— N-am spus nimic despre tine, dulceaţă. Am zis doar că nu- 
mi place să mă gândesc că mama ta e internată într-un azil, 
asta-i tot. 

— Nici mie și nici lui Patty nu ne place. O să încercăm să 
facem rost de bani, ca s-o scoatem de acolo, spuse Jeannie, apoi 
simţi un fior brusc de emoție și se văzu nevoită să-și 
stăpânească lacrimile. La naiba, tată, și așa situaţia e grea, fără 
să mai începi și tu să te plângi. 

— Bine, bine. 

Jeannie înghiţi în sec. „N-ar trebui să-l las să se apropie de 
mine”. 

— Și ce o să faci acum? Ai vreun plan? îl iscodi ea schimbând 
subiectul. 

— O să caut ceva o vreme. 

Asta însemna că va cerceta locuri de unde putea fura. Jeannie 
nu zise nimic. Era un hoţ și ea nu-l putea schimba. 

Tatăl ei tuși. 

— Îmi poţi da câţiva dolari ca să mă pun pe picioare? 

Asta o înfurie din nou. 

— lată ce o să fac: te las să faci un duș și să te bărbierești, în 
vreme ce îţi spăl hainele la mașină. Dacă te ţii departe de sticla 
cu votcă, o să-ţi fac și niște ouă cu pâine prăjită. Poţi împrumuta 
o pijama de la mine, ca să dormi pe canapea. Dar nu-ţi dau 
niciun ban. Încerc cu disperare să plătesc transferul mamei într- 
un loc unde să fie tratată ca o fiinţă omenească și n-am bani de 
aruncat pe fereastră. ă 

— Bine, dulceaţă, replică el, afișând un aer de martir. Ințeleg. 

Ea se uită la el. Într-un târziu, după ce valul de rușine, furie și 
milă i se mai potoli, nu mai simţi decât dor. Și-ar fi dorit din 
toată inima ca el să se îngrijească singur, să stea undeva mai 
mult de câteva săptămâni, să aibă o slujbă normală, să fie 
statornic, iubitor și un sprijin. Tânjea după un tată care să fie 


VP - 111 


tată în adevăratul sens al cuvântului. Și mai știa că dorinţa ei nu 
se va împlini niciodată. În inima ei exista un loc pentru un tată, 
iar acel loc avea să rămână întotdeauna pustiu. 

Sună telefonul și Jeannie răspunse. 

— Alo. 

Era Lisa, care părea tulburată. 

— Jeannie, el a fost! 

— Cine? Ce? 

— Tipul pe care l-au arestat cu tine. L-am selectat dintre cei 
aliniaţi ca suspecți. El e cel care m-a violat. Steven Logan. 

— El e violatorul? se arătă neîncrezătoare Jeannie. Eşti sigură? 

— N-am nicio îndoială, Jeannie. Oh, Doamne, a fost îngrozitor 
să-i revăd chipul. La început n-am zis nimic, deoarece arăta 
altfel fără șapcă. Apoi polițistul le-a cerut tuturor să-și pună 
șepci pe cap și atunci am fost sigură. 

— Lisa, nu poate fi el. 

— Cum adică? 

— Testele lui nu corespund. Și am stat ceva timp alături de el, 
așa că instinctul nu mă înșală. 

— Totuși l-am recunoscut, insistă Lisa iritată. 

— Sunt uimită. Nu înțeleg. _ 

— Steve îţi dă teoria peste cap, nu? Iți doreai ca un geamăn 
să fie bun și celălalt rău. 

— Da. Însă un contraexemplu nu aruncă la coș o teorie. 

— Îmi pare rău dacă simţi că proiectul tău e afectat de 
întâmplarea asta. 

— Nu de asta spun că nu e el, zise oftând Jeannie. La naiba, 
poate că e. Nu mai știu. Unde ești? 

— Acasă. 

— Ești bine? 

— Da. Acum, că e în închisoare, sunt bine. 

— Pare atât de drăguţ. 

— Ășştia sunt cei mai răi. Mi-a spus Mish. Cei care par perfect 
normali sunt și cei mai inteligenţi, și cei mai lipsiţi de scrupule, 
și se bucură când fac femeile să sufere. 

— Doamne! 

— Mă duc la culcare, sunt epuizată. Am vrut doar să-ţi spun și 
ție. Cum ţi-a fost seara? 

— Aşa și așa. Îți povestesc totul mâine. 

— Tot mai vreau să merg în Richmond cu tine. 


VP - 112 


Jeannie intenţionase s-o ia pe Lisa ca s-o ajute cu interogarea 
lui Dennis Pinker. 

— Te simţi în stare de asta? 

— Da. Vreau să revin la o viaţă normală. Nu mi-e rău și n-am 
nevoie de convalescenţă. 

— Probabil că Dennis Pinker este fratele geamăn al lui Steve 
Logan. 

— Știu. Mă descurc. 

— OK. 

— Te sun devreme. 

— Bine. Noapte bună! 

Jeannie se așeză greoi pe un scaun, gânditoare. Oare firea 
deschisă a lui Steven nu era altceva decât o mască? „Dacă e 
așa înseamnă că nu mă pricep deloc să judec caractere, reflectă 
ea. Și poate că sunt și un om de știință prost: probabil că toți 
gemenii identici pot fi criminali”. Oftă și se îngrozi la gândul că 
tatăl ei, având în gene instinctul criminal, stătea lângă ea chiar 
în acel moment. 

— Profesorul ăla e un tip care arată bine, dar probabil că e 
mai bătrân ca mine! Ai vreo treabă cu el? 

Jeannie deveni țâfnoasă. 

— Baia e chiar acolo, tată, zise ea. 


13. 


__ Steve a revenit în camera de interogatoriu cu ziduri galbene. 
In scrumieră erau aceleași două mucuri de ţigară, încăperea nu 
s-a schimbat, dar el da. Cu trei ore înainte era un cetăţean care 
respecta legea, nevinovat de vreo infracţiune mai gravă decât 
condusul mașinii cu 100 de kilometri pe oră în zone cu viteza 
maximă de 80. In prezent era un violator, arestat și identificat 
de victimă, și acuzat. Așadar, a intrat în malaxorul justiţiei. Era 
un infractor. Indiferent cât de des își amintea că nu comisese 
nimic rău, nu putea scăpa de senzația de inutilitate și neputinţă. 

Ceva mai devreme a văzut-o pe femeia detectiv, sergentul 
Delaware. În acel moment, în încăpere se ivi celălalt detectiv, 
bărbatul, ţinând și el un dosar albastru în mână. Era de 
înălțimea lui Steve, însă mult mai lat și mai solid, cu părul 


VP - 113 


grizonant tuns scurt și o mustață îngrijită. Se așeză și scoase un 
pachet cu ţigări. Fără să rostească vreo vorbă, luă o ţigară, o 
aprinse și aruncă chibritul în scrumieră. Apoi deschise dosarul. 
Înăuntru se găsea un alt formular pe care scria cu litere groase: 


TRIBUNALUL DISTRICTUAL DIN MARYLAND 
PENTRU; sia (Oraș/District) 


Jumătatea de sus era împărţită în două coloane intitulate 
ACUZATOR și INCULPAT. Puțin mai jos scria: 


DECLARAȚIE DE ACUZAȚII 


Detectivul începu să completeze formularul, în continuare 
tăcut. După ce scrise câteva cuvinte, ridică foaia albă de 
deasupra, ca să verifice fiecare dintre copiile atașate: verde, 
galbenă, roz și arămie. 

Citind de-a-ndoaselea, Steve văzu că victima se numea Lisa 
Margaret Hoxton. 

— Cum arată? întrebă el. 

Detectivul se uită la el. 

— Taci naibii din gură! strigă el, trase din ţigară și continuă să 
scrie. 

Steve se simţi înjosit. Individul comitea un abuz, iar el nu 
putea face nimic în privinţa asta. Era o altă etapă din procesul 
de umilire a lui, menită să-l facă să se simtă neajutorat și 
insignifiant. „Ticălosule, îl înjură el în gând. Mi-ar plăcea să ne 
întâlnim în afara clădirii fără nenorocita aceea de armă a ta”. 

Detectivul începu să completeze rubrica de acuzații. In căsuţa 
numărul unu scrise data zilei de duminică, apoi „la sala de sport 
a Universităţii Jones Falls, Baltimore, MD”. Dedesubt scrise: „Viol 
cu premeditare”. În următoarea căsuţă scrise din nou locul și 
data, pe urmă „Atac cu intenţia de viol”. 

Pe o foaie nouă adăugă alte două acuzaţii: „Vătămare 
corporală” și „Sodomie”. 

— Sodomie? exclamă Steve surprins. 

— Taci naibii din gură! 

Steve era gata să-i tragă un pumn în faţă. „O face deliberat, 
chibzui el. Vrea să mă provoace. Dacă îl pocnesc, are o scuză ca 


VP - 114 


să-i cheme pe cei trei tipi de afară pentru a mă ţine bine în 
vreme ce el mă bate măr. N-o face, n-o face!” 

După ce termină de scris, detectivul împinse peste masă cele 
două formulare către Steve. 

— Ai dat de o mare belea, Steve. Ai bătut, violat și sodomizat 
o fată... 

— Nu, n-am făcut-o. 

— Taci naibii din gură! 

Steve își mușcă buza și rămase tăcut. 

— Eşti un nemernic. Eşti un rahat cu ochi. Oamenii de treabă 
nici măcar nu vor să stea în aceeași cameră cu tine. Ai bătut, 
violat și sodomizat o fată. Știu că nu e pentru prima dată. Faci 
asta de ceva vreme. Ești viclean și planifici loviturile, iar până 
acum ai scăpat basma curată. Dar de această dată ai fost prins. 
Victima te-a identificat. Alţi martori te plasează în apropiere de 
locul infracţiunii la momentul comiterii ei. Peste o oră și ceva, 
imediat ce sergentul Michelle Delaware face rost de un mandat 
de percheziţie sau de reţinere de la judecătorul de serviciu, o să 
te ducem la spitalul Mercy, ca să faci un test de sânge și să-ți 
luăm mostre din părul pubian pentru a demonstra că ADN-ul tău 
se potrivește cu cel găsit în probele luate din vaginul victimei. 

— Și cât durează asta - testul ADN? 

— Taci naibii din gură! Te-ai ars, Steve. Știi ce se va întâmpla 
cu tine? 

Steve nu răspunse. 

— Pedeapsa pentru viol cu premeditare este închisoare pe 
viață. Vei merge la pușcărie. Ai idee ce se va întâmpla acolo? 
Vei suferi și tu așa cum au suferit victimele tale. Un tânăr chipeș 
ca tine? Nicio problemă. Vei fi bătut, violat și sodomizat. Vei 
simţi și tu ceea ce a simţit Lisa. Doar că în cazul tău asta va 
dura ani și ani de zile. 

Individul făcu o pauză, își luă pachetul de ţigări și i-l oferi lui 
Steve. 

Surprins, Steve clătină din cap. 

— Apropo, sunt detectiv Brian Allaston, adăugă el și-și aprinse 
o nouă ţigară. Nu știu de ce-ţi zic toate astea, însă există o cale 
prin care să-ţi faci situaţia mai ușoară. 

Steve se încruntă, curios. Ce mai urma? 


VP - 115 


Detectivul Allaston se ridică, înconjură masa și se așeză pe 
marginea ei, cu un picior pe podea, la foarte mică distanţă de 
Steve. Se aplecă în faţă și vorbi cu o voce mai moale: 

— Haide să-ţi spun cum stă treaba. Violul înseamnă raport 
sexual vaginal prin folosirea forței sau sub ameninţarea cu forța, 
împotriva voinţei sau fără consimțământul femeii. Ca să fie viol 
cu premeditare, trebuie să existe un factor agravant cum ar fi 
răpirea, desfigurarea sau violul comis de două sau mai multe 
persoane. Pedepsele pentru viol fără premeditare sunt mai mici. 
Acum, dacă mă poţi convinge că fapta comisă de tine a fost fără 
premeditare, ţi-ai face singur o mare favoare. 

Steve rămase tăcut. 

— Vrei să-mi povestești cum s-a întâmplat? 

— Taci dracului din gură! rosti Steve în cele din urmă. 

Allaston se mișcă extrem de iute. Sări de pe masă, îl prinse de 
cămașă, îl ridică de pe scaun și-l izbi de zidul din spate, cu o 
bufnitură înfundată și dureroasă. 

Steve încremeni, strângându-și pumnii pe lângă trup. „N-o 
face, îşi spuse el. Nu riposta!” | se părea dificil, dar trebuia să se 
controleze. Detectivul Allaston era supraponderal și lipsit de 
condiție fizică, iar Steve știa că-l putea pune jos pe nemernic 
într-o clipită. Singurul lucru de care se putea agăța era 
nevinovăția. Dacă s-ar fi apucat să bată un poliţist, indiferent 
cât de tare a fost provocat, s-ar fi făcut vinovat de o infracţiune. 
lar atunci putea renunţa la tot. Și-ar fi pierdut orice nădejde 
dacă nu s-ar fi agăţat de sentimentul de indignare care să-l ţină 
calm. Așa că rămase locului, înțepenit, cu dinţii strânși, în vreme 
ce Allaston îl trase de lângă zid și-l izbi din nou de acesta, o 
dată, de două ori, de trei ori. 

— Să nu mai vorbești așa cu mine niciodată, scursură, șuieră 
Allaston. 

Steve simţi cum furia i se domolește. Allaston nici măcar nu-l 
rănea. Își dădu seama că totul era regizat. Allaston juca un rol și 
o făcea prost. El era polițistul dur, iar Mish era polițistul bun. Ea 
va intra ca să-i ofere cafea și va pretinde că era prietena lui. 
Doar că și ea avea aceeași ţintă ca și Allaston: să-l convingă să 
mărturisească un viol comis împotriva unei femei pe care n-a 
întâlnit-o niciodată și care se numea Lisa Margaret Hoxton. 

— Haide să terminăm cu prostiile, domnule detectiv, spuse el. 
Știu că ești un nemernic dur și tu știi că, dacă am fi fost 


VP - 116 


altundeva și n-ai fi avut arma la centură, te-aș fi lăsat lat, așa că 
haide să încetăm cu prefăcătoriile. 

Allaston păru surprins. Fără îndoială că se așteptase ca Steve 
să fie prea speriat ca să vorbească. li dădu drumul și se duse la 
ușă. 

— Mi s-a spus că ești un mare șmecher, zise polițistul. Ei bine, 
iată cum am să procedez pentru reeducarea ta. Te vei întoarce 
în celulă pentru o vreme, dar de această dată vei avea 
companie. Vezi tu, toate cele patruzeci și una de celule goale de 
acolo sunt indisponibile, așa că va trebui să împarţi una cu un 
tip pe nume Rupert Butcher, cunoscut sub porecla Porky. Te-oi fi 
crezând mare șmecher, însă el e și mai și. Tocmai a „aterizat” 
aici după o petrecere de trei zile cu droguri, deci îl doare rău 
capul. Noaptea trecută, cam pe la ora când incendiai sala de 
sport și-ţi înfigeai scula puturoasă în biata Lisa Hoxton, Porky 
Butcher își înjunghia mortal iubita cu o furcă. Ar trebui să vă 
bucuraţi unul de celălalt. Să mergem! 

Steve era speriat. Tot curajul i-a dispărut subit, ca un aparat 
scos din priză, iar în acel moment se simţea lipsit de apărare și 
înfrânt. Detectivul l-a umilit, fără să-l rănească serios; dar o 
noapte petrecută cu un psihopat însemna un mare pericol. 
Butcher a comis deja o crimă, deci asta însemna închisoare pe 
viaţă, și n-avea nimic de pierdut dacă mai ucidea pe altcineva. 

— Stai o clipă, rosti Steve cu voce tremurândă. 

Allaston se întoarse încet. 

— Ei bine? 

— Dacă mărturisesc, am o celulă doar pentru mine. 

Pe chipul detectivului se citea ușurarea. 

— Sigur, răspunse el, devenit brusc prietenos. 

Schimbarea de ton îl făcu pe Steve să se simtă cuprins iarăși 
de furie. 

— Și dacă n-o fac, o să fiu ucis de Porky Butcher. 

Allaston întinse brațele în lateral într-un gest de neputinţă. 

Steve simţi cum furia i se transformă în ură. 

— În cazul ăsta, domnule detectiv, rosti el, du-te dracului. 

Pe chipul lui Allaston reapăru expresia de surpriză. 

— Nemernicule! Vedem noi dacă mai ești la fel de tupeist 
peste câteva ore. Haide! 

ÎI duse la lift și-l escortă către sectorul de celule. Spike era 
acolo. 


VP - 117 


— Bagă-l pe nemernicul ăsta cu Porky în celulă, îi ceru 
Allaston lui Spike. 

Acesta ridică din sprâncene. 

— Așa de rău e? 

— Mda. Și, apropo, Steve are coşmaruri. 

— Chiar așa? 

— Dacă îl auzi ţipând, nu-ţi face griji, doar visează. 

— Am priceput, zise Spike. 

Allaston plecă și Spike îl duse pe Steve la celulă. 

Porky zăcea pe pat. Era cam de înălţimea lui Steve, însă mult 
mai solid. Arăta ca un culturist care a avut un accident de 
mașină: tricoul pătat de sânge era întins bine peste mușchii care 
ieșeau în evidenţă. Individul stătea pe spate, cu picioarele 
atârnând peste marginea patului. Deschise ochii când Spike îl 
băgă pe Steve înăuntru. 

Grilajul fu trântit la loc și încuiat. 

Porky se holbă la Steve, care se uită la el o clipă. 

— Vise plăcute, rosti Spike de pe culoar. 

Porky închise ochii la loc. 

Steve se așeză pe podea, cu spatele la zid, și-l urmări pe 
Porky cum doarme. 


14. 


Berrington Jones rulă încet cu mașina spre casă. Se simţea 
deopotrivă dezamăgit și ușurat. Nu se afla mai aproape de 
rezolvarea problemei legate de proiectul lui Jeannie și de ceea 
ce ar putea dezvălui acesta. Poate că ar fi trebuit s-o întrebe 
mai multe și să se distreze mai puţin. Nedumerit, se încruntă pe 
când parca mașina în fața casei. 

Înăuntru era liniște: probabil că Marianne, menajera, s-a 
culcat. Se duse în birou și-și verifică robotul telefonic. Un mesaj. 

„Domnule profesor, sunt sergentul Delaware de la Divizia de 
infracţiuni de Natură Sexuală și vă sun luni seara. Apreciez 
colaborarea dumneavoastră de azi”. Ridică din umeri. Nu făcuse 
altceva decât să confirme că Lisa Hoxton lucra la Casa de 
Nebuni. Poliţista vorbi din nou: „Deoarece sunteţi angajatorul 
domnișoarei Hoxton și violul a avut loc în campus, cred că 


VP - 118 


trebuie să vă spun că am arestat un bărbat în seara asta. De 
fapt, a fost subiect al studiului dumneavoastră de laborator de 
azi. Numele lui este Steven Logan”. 

— Dumnezeule! exclamă Berrington. 

„Victima l-a identificat dintre câţiva suspecți aliniați la poliţie 
în acest scop, așa că sunt convinsă că testul ADN va confirma că 
el este făptașul. Vă rog să transmiteți informaţia tuturor celor de 
la facultate pe care-i consideraţi îndreptăţiţi să afle. Vă 
mulțumesc”. 

— Nu! spuse Berrington și se așeză greoi pe fotoliu. Nu, 
adăugă el mai încet, apoi începu să plângă. 

După câteva clipe se ridică, încă plângând, și închise ușa 
biroului, de teamă să nu intre menajera. Pe urmă se întoarse la 
birou și-și cuprinse capul cu mâinile. 

Rămase așa o vreme. 

Când lacrimile i se uscară, luă receptorul și formă un număr 
pe care-l cunoștea pe dinafară. 

— Nu robotul, te rog, Doamne! rosti el tare, ascultând 
telefonul cum sună. 

Răspunse un tânăr. 

— Alo? 

— Eu sunt, rosti Berrington. 

— Hei, ce mai faci? 

— Sunt dezolat. 

— Oh! exclamă tânărul și în voce i se desluși vinovăția. 

Dacă Berrington mai avea îndoieli, tonul acela din vocea 
interlocutorului i le spulberă. 

— Ştii de ce te sun, nu? 

— Spune-mi. 

— Te rog să nu te joci cu mine. Vorbesc de seara de duminică. 

— Bine, zise tânărul și oftă. 

— Prostule! Te-ai dus în campus, nu? Tu... își dădu seama că 
nu trebuia să spună prea multe la telefon. Ai comis-o din nou. 

— Îmi pare rău... 

— Îți pare rău! Doar atât? 

— De unde ai aflat? 

— La început, nu te-am bănuit, credeam că ai plecat din oraș. 
După aceea au arestat pe cineva care arată exact ca tine. 

— Uau! Asta înseamnă că... 

— Ai scăpat. 


VP - 119 


— Uau! Ce ușurare. Ascultă... 

— Ce e? 

— Să nu spui nimic. Nici poliţiei, nici altcuiva. 

— Nu, n-o să scot o vorbă, promise Berrington cu inima grea. 
Te poţi baza pe mine. 


VP - 120 


MARTI 


15. 


Orașul Richmond degaja un aer de grandoare pierdută și 
Jeannie se gândi că părinții lui Dennis Pinker se potriveau 
perfect acolo. Charlotte Pinker, o femeie roșcată cu pistrui, 
îmbrăcată cu o rochie vaporoasă din mătase, avea aura unei 
mari cucoane din Virginia, deşi locuia într-o casă modestă, 
construită pe o parcelă îngustă de teren. l-a spus că avea 
cincizeci și cinci de ani, dar Jeannie bănuia că se apropia mai 
degrabă de şaizeci. Soțul ei, la care ea făcea referire cu 
termenul de Maiorul, era cam de aceeaşi vârstă, însă avea aerul 
molcom și aspectul nepăsător al unui om care s-a pensionat de 
multă vreme. Le făcu șmecherește cu ochiul lui Jeannie și Lisei și 
le întrebă: 

— Fetelor, vreți un cocktai/? 

Soţia lui vorbea cu un accent sudist rafinat și cu un glas puţin 
prea puternic, ca și cum s-ar fi adresat unei adunări. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Maiorule, este abia ora zece 
dimineața! 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Încercam doar să dau adunării un bun început. 

— Asta nu e o petrecere - doamnele au venit aici ca să ne 
studieze pe noi. Deoarece fiul nostru este un criminal. 

Jeannie observă că femeia a rostit „fiul nostru”; dar așa ceva 
nu însemna mai nimic. Era posibil ca tânărul să fi fost adoptat. 
Jeannie ţinea cu orice preţ să întrebe despre părinţii lui Dennis 
Pinker. Dacă părinţii lui recunoșteau că el a fost adoptat, atunci 
jumătate din șaradă era rezolvată. Însă trebuia să fie prudentă. 
Era o întrebare delicată. Dacă o rostea prea direct, cel mai 
probabil cei doi aveau să mintă. Așadar, se abţinu și aşteptă 
momentul potrivit. 

Totodată, ardea de nerăbdare să afle cum arăta Dennis. Era el 
fratele geamăn al lui Steven Logan sau nu? Se uită cu 
înfrigurare la pozele încadrate în rame ieftine și împrăștiate 


VP - 121 


peste tot în micul living. Toate au fost făcute cu mulţi ani 
înainte. Micul Dennis era înfățișat într-un cărucior, călărind o 
tricicletă, îmbrăcat în haine de baseball și dând mâna cu Mickey 
Mouse în Disneyland. Nu existau imagini cu el ca adult. Fără 
îndoială că părinţii doreau să-și amintească doar de băiatul 
inocent, și nu de adultul devenit un criminal condamnat. Ca 
atare, Jeannie nu află nimic din fotografii. Puștiul de doisprezece 
ani cu păr blond putea arăta în prezent exact ca Steven Logan, 
însă era posibil să fie un bărbat urât, plin de pete și cu pielea 
închisă la culoare. 

Charlotte și Maiorul au completat mai întâi câteva chestionare 
înainte de a lua parte fiecare la un interviu de aproximativ o oră. 
Lisa îl duse pe Maior în bucătărie, iar Jeannie se ocupă de 
Charlotte. 

Jeannie se concentra greu la întrebările de rutină. Se tot 
gândea la Steve, aflat în închisoare. Continua să creadă că era 
imposibil ca el să fie violator. Nu doar pentru că așa ceva i-ar fi 
stricat teoria, dar și pentru că îi plăcea de tip. Era inteligent, 
atrăgător și părea blând. De asemenea, tulburarea la aflarea 
veștii că avea un geamăn psihopat îi evidenţiase o latură 
vulnerabilă, care trezise în Jeannie un instinct matern: voia să-l 
cuprindă în braţe și să-l liniștească. 

O întrebă pe Charlotte dacă vreun alt membru al familiei a 
mai avut probleme cu legea. Ea o privi autoritar și răspunse 
tărăgănat: 

— Bărbaţii din familia mea au fost mereu foarte violențţi. Sunt 
o Marlowe din naștere și familia mea este temperamentală. 

Răspunsul sugera că Dennis nu era adoptat sau că adopţia lui 
nu era recunoscută. Jeannie își ascunse dezamăgirea. Oare 
Charlotte va nega că Dennis putea avea un frate geamăn? 

Întrebarea trebuia pusă. 

— Doamnă Pinker, există vreo șansă ca Dennis să aibă un 
frate geamăn? 

— Nu. 

Asta era. Un răspuns sec, direct, fără indignare, fără 
fanfaronadă. 

— Sunteţi sigură, trebuie să recunosc. 

Charlotte râse. 

— Draga mea, ăsta e un lucru asupra căruia o mamă cu greu 
se poate înșela! 


VP - 122 


— Deci, în mod clar, nu e adoptat. 

— L-am purtat pe băiatul ăla în pântec, Dumnezeu să mă 
ierte. 

Jeannie se simţi descurajată. Charlotte Pinker părea mai 
dispusă să mintă decât Lorraine Logan, totuși era ciudat și 
îngrijorător că amândouă negau posibilitatea ca fiii lor să fi avut 
fraţi gemeni. 

În vreme ce își luau rămas-bun de la familia Pinker, pe Jeannie 
o încercă o senzaţie acută de pesimism. Avea sentimentul că, 
atunci când va da cu ochii de Dennis, va descoperi că el nu 
seamănă deloc cu Steve. 

Mașina lor închiriată, un Ford Aspire, le aștepta afară. Era o zi 
fierbinte. Jeannie purta o rochie fără mâneci și o haină. Se urcă 
la volan și porni motorul. Apoi dădu drumul la instalaţia de aer 
condiționat și aerul rece începu să iasă prin grilele de ventilaţie. 
Își scoase colanţii și-și atârnă haina pe un umeraș prins de 
bancheta din spate. 

După ce ieșiră pe autostradă, spre închisoare, Lisa zise: 

— Crezi că am ales persoana nepotrivită și asta mă 
deranjează. 

— Și pe mine mă deranjează, replică Jeannie. Știu că n-ai fi 
făcut asta dacă nu erai sigură. 

— Cum de ești atât de sigură că mă înșel? 

— Nu sunt sigură de nimic. Doar că am o părere formată 
despre Steve Logan. 

— Mi se pare că ar trebui să-ţi formezi o părere clară faţă de 
certitudinea exprimată de un martor ocular și să-l crezi. 

— Știu. Însă ai văzut vreodată filmul ăla regizat de Alfred 
Hitchcock? E în alb și negru și se dau reluări din când în când pe 
rețeaua de cablu. 

— Știu ce vrei să spui. Cel în care patru oameni sunt martori 
la un accident de circulaţie și fiecare vede altceva. 

— Te simţi ofensată? 

Lisa oftă. 

— Ar trebui să mă simt, dar te plac prea mult ca să mă supăr 
pe tine. 

Jeannie o mângâie pe mână. 

— Mulţumesc. 

Urmă o tăcere lungă, după care Lisa spuse: 

— Urăsc faptul că oamenii cred despre mine că sunt slabă. 


VP - 123 


Jeannie se încruntă. 

— Nu cred că ești slabă. 

— Cei mai mulţi au convingerea asta. Deoarece sunt scundă 
și am un nas simpatic și pistrui. 

— Păi, e adevărat că nici nu arăţi puternică. 

— Dar sunt. Trăiesc singură, am grijă de mine, am o slujbă și 
nimeni nu-și permite să mi-o tragă pe la spate. Sau așa credeam 
înainte de viol. Acum simt că oamenii au dreptate: chiar sunt 
slabă. Nu pot avea deloc grijă de mine! Orice psihopat care se 
plimbă pe stradă poate să-mi fluture un cuţit în faţa ochilor, apoi 
să-mi pângărească trupul și să-și lase sperma în mine. 

Jeannie se uită la ea. Lisa se albise la faţă. Jeannie spera doar 
că o astfel de răbufnire avea să-i facă bine. 

— Nu ești slabă, zise ea. 

— Tu ești puternică, replică Lisa. 

— La mine problema e exact invers - oamenii cred că sunt 
invulnerabilă. Deoarece am doi metri înălţime, un inel argintiu în 
nas și sunt ţâfnoasă, își imaginează cu toţii că nu pot fi rănită. 

— Nu ești țâfnoasă. 

— Probabil că încep să dau rateuri. 

— Cine crede că ești invulnerabilă? Eu nu. 

— Femeia care conduce Bella Vista, azilul unde e mama. Mi-a 
spus-o direct în faţă: „Mama dumitale nu va ajunge la vârsta de 
șaizeci și cinci de ani”. Uite așa. „Știu că preferaţi să fiu 
cinstită”, mi-a mai zis. Aș fi vrut să-i spun că inelul din nasul 
meu nu înseamnă că n-am niciun fel de sentimente. 

— Mish Delaware afirma că violatorii nu sunt cu adevărat 
interesaţi de sex. Ei se bucură de puterea deținută asupra unei 
femei, ca s-o domine, s-o sperie și s-o rănească. Individul a ales 
pe cineva care părea ușor de speriat. 

— Cine n-ar fi fost speriat? 

— Și totuși, nu te-a ales pe tine. Probabil că l-ai fi păruit. 

— Mi-ar plăcea să am ocazia. 

— In orice caz, te-ai fi luptat mai abitir ca mine și n-ai fi fost 
atât de neajutorată și de înspăimântată. Așa că nu te-a ales pe 
tine. 

Jeannie își dădea seama încotro se îndreptau lucrurile. 

— Poate că e adevărat ce spui, Lisa, însă asta nu înseamnă că 
ești vinovată de violul comis asupra ta, da? Nu poţi fi învinuită 


VP - 124 


nici cât negru sub unghie. A fost un accident nenorocit: i se 
putea întâmpla oricui. 

— Ai dreptate, zise Lisa. 

Se aflau la vreo 16 kilometri de oraș când ieșiră de pe 
autostrada interstatală în dreptul unui indicator pe care scria 
„Penitenciarul Greenwood”. Era o închisoare de modă veche, 
formată dintr-un grup de clădiri cenușii din piatră înconjurate de 
garduri înalte din sârmă ghimpată. Lăsară mașina la umbra unui 
copac din parcarea pentru vizitatori. Jeannie își îmbrăcă haina, 
dar lăsă colanţii în mașină. 

— Ești pregătită? întrebă Jeannie. Dennis arată ca tipul care 
te-a violat, asta dacă metodologia mea nu e complet greșită. 

Lisa încuviinţă cu îndârjire. 

— Sunt gata. 

Poarta principală se deschise ca să lase un camion să iasă, 
așa că ele intrară fără să fie oprite. Jeannie trase concluzia că 
paza nu era strictă, în ciuda sârmei ghimpate. Erau așteptate. 
Un paznic le verifică actele de identitate și le escortă de-a latul 
unei curți, unde câţiva negri tineri în haine de deținuți jucau o 
partidă de baschet. 

Clădirea administraţiei era prevăzută cu aer condiţionat. Fură 
conduse în biroul directorului, John Temoigne. Bărbatul era 
îmbrăcat cu cămașă cu mâneci scurte și purta cravată, iar în 
scrumiera de pe birou se vedeau chiștoace de trabucuri. Jeannie 
clătină din cap. 

— Sunt doctorița Jeannie Ferrami de la Universitatea Jones 
Falls, se prezentă ea întinzând mâna. 

— Ce mai faci, Jeannie? 

În mod clar, Temoigne era genul de individ căruia îi venea 
greu să se adreseze unei femei cu titulatura ei oficială. Jeannie 
nu-i spuse intenţionat prenumele Lisei. 

— lar ea e asistenta mea, domnișoara Hoxton. 

— Bună, drăguţo! 

— V-am explicat cu ce ne ocupăm când v-am scris, domnule 
director, însă voi răspunde bucuroasă la orice alte întrebări pe 
care le-aţi putea avea. 

Jeannie trebuia să spună asta, deși murea de nerăbdare să-l 
vadă pe Dennis Pinker. 


VP-125 


— Trebuie să înţelegeţi că Pinker este un bărbat violent și 
periculos, zise Temoigne. Cunoașteţi amănuntele crimei comise 
de el? 

— Cred că a încercat să agreseze sexual o femeie într-un 
cinematograf, pe urmă a ucis-o când ea i-a opus rezistență. 

— Pe aproape. S-a întâmplat la vechiul cinematograf Eldorado 
din Greensburg. Rula un film de groază. Pinker s-a dus la subsol 
și a provocat o pană de curent. Apoi, când toată lumea a intrat 
în panică pe întuneric, a început să pipăie fetele în beznă. 

Jeannie schimbă o privire uluită cu Lisa. Faptele erau foarte 
asemănătoare cu ceea ce se întâmplase la JFU duminica 
precedentă. O diversiune a creat panică și confuzie, oferindu-i 
infractorului ocazia de a acţiona în voie. Și mai exista un indiciu 
similar de fantezie adolescentină în cele două scenarii: pipăirea 
tuturor fetelor din cinematograful întunecat și observarea fetelor 
din sala de sport alergând goale afară din vestiar. Dacă Steve 
Logan era fratele geamăn al lui Dennis, atunci se părea că ei doi 
au comis infracţiuni extrem de asemănătoare. 

— O femeie a încercat să-i reziste, o alegere nechibzuită, și 
atunci el a strangulat-o, continuă Temoigne. 

— Dacă ar fi încercat să vă pipăie pe dumneavoastră, 
domnule director, aţi fi încercat nechibzuit să-i opuneţți 
rezistenţă? nu se mai putu stăpâni Jeannie. 

— Nu-s fată, răspunse Temoigne cu aerul celui care are o 
carte câștigătoare. 

— Ar trebui să începem, doctoriță Ferrami, avem multe lucruri 
de făcut, interveni cu tact Lisa. 

— Ai dreptate. 

— In mod normal, adăugă Temoigne, aţi putea vorbi cu 
deţinutul printr-un grilaj. Aţi cerut în mod special să vă aflaţi în 
aceeași cameră cu el, iar eu am primit ordine de sus să vă las. 
Cu toate acestea, vă îndemn din inimă să vă mai gândiţi. Este 
un criminal violent și periculos. 

Jeannie simţi un fior de neliniște, dar rămase pe poziţie. 

— Cât stăm noi cu Dennis, în cameră va fi și un paznic 
înarmat. 

— Sigur că va fi. Însă m-aș simţi mai confortabil știind că 
există un grilaj din oţel care vă separă de deţinut, spuse 
Temoigne rânjind. Un bărbat nici măcar nu trebuie să fie 
psihopat ca să se simtă atras de două tinere atât de arătoase. 


VP - 126 


Jeannie se ridică brusc. 

— Apreciez grija dumneavoastră, domnule director. Zău că 
da. Dar noi trebuie să urmăm anumite proceduri, cum ar fi 
luarea unei mostre de sânge, fotografierea subiectului și așa 
mai departe, iar astea nu se pot face printre gratii. Mai mult, o 
parte a interviului nostru conţine detalii intime și impresia 
noastră este că rezultatele ar fi viciate de existenţa unei 
asemenea bariere artificiale între noi și subiect. 

Temoigne ridică din umeri. 

— Păi, atunci, cred că veţi fi în regulă, conchise el și se ridică 
la rândul lui. Vă conduc către sectorul cu celule. 

leșiră din biroul directorului, traversară o curte interioară cu 
solul pârjolit de soare și se îndreptară spre o clădire cu două 
etaje. Un paznic deschise o poartă din fier și le permise intrarea. 
Înăuntru era la fel de cald ca afară. 

— Robinson, gardianul de aici, va avea grijă de voi de acum 
înainte, zise Temoigne. Dacă mai aveți nevoie de ceva, fetelor, 
strigați. 

— Mulţumim, domnule director, spuse Jeannie. Apreciem 
colaborarea dumneavoastră. 

Robinson era un negru înalt, de vreo treizeci de ani, cu un 
aspect impunător. Avea un pistol într-o teacă la șold și un 
baston imens în mână. Le conduse pe cele două tinere într-o 
cameră de interviu, în care se aflau o masă și șase scaune puse 
unele peste altele. Pe masă se vedea o scrumieră și în colț era 
un răcitor de apă. Podeaua era acoperită cu linoleum cenușiu, 
iar pereții erau zugrăviți într-o nuanţă similară. Nu exista nicio 
fereastră. 

— Pinker va veni aici într-un minut, le înștiință Robinson. 

Le ajută pe Jeannie și pe Lisa să aranjeze masa și scaunele. 

Pe urmă, tinerele se așezară. 

Peste câteva clipe se deschise ușa. 


16. 


Berrington Jones se întâlni cu Jim Proust și Preston Barck la 
Monocle, un restaurant din apropierea clădirii Senatului din 
Washington. Era un local frecventat de oameni cu influenţă și 


VP - 127 


putere: congresmeni, consultanţi politici, ziariști, atașați ai 
ambasadelor. Berrington hotărâse că n-avea niciun sens să 
încerce să fie discret. Cei trei erau prea bine cunoscuţi, în 
special senatorul Proust, cu capul pleșuv și nasul mare. Dacă s- 
ar fi întâlnit într-un local obscur, ar fi fost posibil să fie zăriţi de 
cine știe ce reporter și acesta ar fi scris ulterior un articol de 
bârfă întrebându-se de ce se întruneau cei trei în secret. Așadar, 
era mai bine să ia prânzul într-un loc unde ar fi fost recunoscuţi 
de zeci de oameni, care puteau presupune că aveau o discuţie 
de rutină despre interesele lor comune legitime. 

Scopul lui Berrington era să finalizeze afacerea Landsmann. A 
fost dintotdeauna o aventură riscantă, pe care Jeannie Ferrami a 
transformat-o într-una periculoasă. Insă alternativa era să 
renunţe la visurile lor. Exista o singură șansă ca America să 
revină la cursul ei normal de integritate rasială. Nu era prea 
târziu pentru asta. Viziunea unei Americi dominate de albi, 
supuse faţă de lege, orientate către familie și Biserică putea fi 
posibilă. Numai că aveau cu toţii în jur de șaizeci de ani: dacă 
ratau momentul, s-ar fi putut să nu se mai ivească o altă șansă. 

Jim Proust era marea personalitate, gălăgios și pompos; dar 
chiar dacă îl irita adesea pe Berrington, era un individ ușor de 
manevrat. În schimb, manieratul și plăcutul Preston era mult 
mai încăpățânat. 

Berrington avea vești proaste pentru ei. Le puse pe tapet 
imediat ce dădură comanda de mâncare. 

— Jeannie Ferrami e în Richmond azi, ca să-l vadă pe Dennis 
Pinker. 

Jim se încruntă. 

— De ce naiba n-ai oprit-o? 

Avea o voce profundă și aspră după ani de zile de lătrat 
ordine către alții. 

Ca întotdeauna, atitudinea de superioritate a lui Jim îl irită pe 
Berrington. 

— Și ce ar fi trebuit să fac, s-o leg de un scaun? 

— Ești șeful ei, nu? 

— Lucrează la universitate, Jim, nu în nenorocita aceea de 
armată. 

— Haide să nu ridicăm tonul, oameni buni, replică nervos 
Preston. 


VP - 128 


Barck purta ochelari înguști cu ramă neagră, același stil de 
ochelari din 1959, iar Berrington observase că astfel de ochelari 
erau din nou la modă. 

— Ştiam că se va întâmpla așa, adăugă Preston. Propun să 
preluăm iniţiativa și să mărturisim totul chiar de acum. 

— Să mărturisim? întrebă Jim, nevenindu-i să creadă ce aude. 
Se presupune că am făcut ceva greșit? 

— Așa ar putea socoti oamenii... 

— Dă-mi voie să-ţi aduc aminte că atunci când CIA a emis 
raportul care a generat întreaga poveste, „Noi dezvoltări în 
știința sovietică”, însuși președintele Nixon a spus că erau cele 
mai alarmante vești dinspre Moscova de când sovieticii au 
divizat atomul. 

— E posibil ca raportul să nu fi fost adevărat, opină Preston. 

— Dar noi am crezut că era. Mai important, președintele 
nostru a crezut că era. Nu-ţi amintești cât de înfricoșătoare era 
atmosfera de atunci? 

Berrington își amintea, cu siguranţă. Sovieticii aveau un 
program de reproducere a ființelor omenești, conform CIA. 
Plănuiau să scoată pe bandă rulantă oameni de știință perfecţi, 
jucători de șah perfecţi, atleți perfecţi - și soldaţi perfecţi. Nixon 
a ordonat Centrului de Cercetare Medicală al Armatei SUA, cum 
se numea pe atunci, să lanseze un program similar și să 
descopere o cale de a crea soldaţi americani perfecţi. lar Jim 
Proust a primit sarcina de a transpune programul în realitate. 

A venit imediat la Berrington pentru ajutor. Cu câţiva ani 
înainte, Berrington a șocat pe toată lumea, în special pe soția 
lui, Vivvie, alăturându-se armatei într-o perioadă în care 
sentimentele antirăzboi începeau să dea în clocot printre 
americanii de vârsta lui. S-a dus să lucreze la Fort Detrick, în 
Frederick, Maryland, unde a studiat starea de epuizare la 
soldaţi. La începutul anilor '70, a ajuns principalul expert din 
lume în chestiuni legate de moștenirea unor caracteristici 
militare precum agresivitatea și rezistenţa. Intre timp, Preston, 
care a rămas la Harvard, a făcut descoperiri revoluţionare în 
privinţa înțelegerii procesului de fertilizare la om. Berrington l-a 
convins să plece de la universitate și să devină parte a marelui 
experiment militar împreună cu el și Proust. 

A fost o perioadă de succes pentru Berrington. 


VP - 129 


— Ţin minte cât de palpitant a fost, rosti el. Ne aflam în 
avangarda științei, așezam America pe drumul corect, iar 
președintele nostru ne ceruse să îndeplinim această misiune 
pentru el. 

Preston se juca gânditor cu salata din faţă. 

— Vremurile s-au schimbat. Ca să vii acum și să spui: „Am 
făcut-o deoarece mi-a cerut-o președintele Statelor Unite” nu 
mai e o scuză. Au intrat oameni la închisoare pentru că au făcut 
ce le-a cerut președintele. 

— Și ce a fost greșit în asta? interveni Jim. Sigur, totul a fost 
secret. Insă ce e de mărturisit, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Am lucrat sub acoperire, zise Preston. 

Jim se îmbujoră. 

— Am transferat proiectul nostru către sectorul privat. 

„Asta e o justificare puerilă, reflectă Berrington, care preferă 
să nu rostească vorbele acelea pentru a nu-l enerva pe Jim. De 
fapt, clovnii ăia de la Comitetul de realegere a președintelui au 
fost prinși dând o spargere în hotelul Watergate și tot mediul 
politic din Washington s-a ascuns de frică. Preston a înfiinţat 
Genetico sub forma unei corporaţii cu răspundere limitată, iar 
Jim a obţinut pentru firmă suficiente contracte militare bănoase 
ca s-o facă sustenabilă financiar. După un timp, clinicile de 
fertilitate au devenit atât de profitabile, încât profitul firmei a 
ajuns să susțină programul de cercetare fără niciun fel de ajutor 
suplimentar din partea armatei. Atunci, am revenit în lumea 
academică, iar Jim a trecut de la armată la CIA și apoi în Senat”. 

— Nu spun că am greșit, deși unele dintre lucrurile pe care le- 
am făcut iniţial au fost ilegale, zise Preston. 

Berrington nu dorea ca Jim Proust și Preston Barck să adopte 
poziţii contrare. Interveni, rostind cu calm: 

— Ironia e că s-a dovedit imposibil să creezi americani 
perfecţi. Intregul proiect a mers pe o cale greșită. Reproducerea 
naturală era prea imprecisă. Dar am fost suficient de inteligenţi 
ca să ne dăm seama de posibilităţile ingineriei genetice. 

— Nimeni nici măcar n-auzise astfel de cuvinte pe atunci, 
mormăi Jim, în vreme ce-și tăia bucata de friptură. 

Berrington încuviință. 

— Jim are dreptate, Preston. Ar trebui să ne mândrim cu ceea 
ce am făcut, și nu să ne fie rușine. Când te gândești mai bine, 
am realizat un miracol. Ne-am propus să descoperim dacă 


VP - 130 


anumite trăsături, cum ar fi inteligenţa și agresivitatea, sunt de 
natură genetică; apoi să identificăm genele responsabile de 
astfel de trăsături; și în cele din urmă să le transpunem prin 
inginerie genetică în embrioni obţinuţi în eprubetă - și acum 
suntem pe cale să reușim! 

Preston ridică din umeri. 

— Intreaga comunitate legată de biologia umană efectuează 
cercetări similare... 

— Nu chiar. Noi ne-am concentrat mai bine și am pariat cu 
grijă pe ce avem de făcut. 

— Adevărat. 

Cei doi prieteni ai lui Berrington s-au mai relaxat, fiecare în 
felul lui. „Sunt atât de previzibili, chibzui el cu simpatie pentru 
ei; poate că vechii prieteni așa sunt întotdeauna. Jim s-a enervat 
și Preston s-a smiorcăit. Acum poate că sunt suficient de calmi 
ca să privească situația cu sânge rece”. 

— Asta ne duce înapoi la Jeannie Ferrami, continuă 
Berrington. Peste un an sau doi, ar putea să ne spună cum să 
facem oamenii agresivi fără să-i transformăm în criminali. 
Ultimele elemente ale puzzle-ului încep să se așeze la locul lor. 
Oferta Landsmann ne dă ocazia de a accelera întregul program 
și de a-l duce pe Jim la Casa Albă. Wu e momentul acum să dăm 
înapoi. 

— Foarte bine, zise Preston. Dar ce o să facem? Corporaţia 
Landsmann are un cod etic al dracului de strict, știi asta. 

Berrington înghiţi ce avea în gură. 

— Primul lucru de care trebuie să ne dăm seama este că aici 
nu ne confruntăm cu o situaţie de criză, ci doar cu o problemă, 
explică el. Și problema n-o reprezintă Landsmann. Contabilii lor 
nu vor descoperi adevărul nici într-o sută de ani de studiat 
registrele noastre contabile. Problema noastră se numește 
Jeannie Ferrami. Trebuie s-o oprim să mai afle și altceva, cel 
puţin până lunea viitoare, când vom semna actele de preluare. 

— Insă nu-i poţi da ordine, deoarece lucrează la o 
universitate, nu la nenorocita de armată, rosti sarcastic Jim. 

Berrington consimţi. A reușit să-i facă pe amândoi să 
gândească așa cum dorea el. 

— Adevărat, zise el calm. Nu-i pot da ordine. Dar există 
moduri mai subtile de a manipula oamenii decât cele folosite în 


VP - 131 


armată, Jim. Dacă voi doi lăsați lucrurile în seama mea, mă 
descurc cu ea. 

Preston nu era mulţumit. 

— Cum? 

Berrington răsucise această întrebare pe toate părțile în 
mintea lui. Nu avea un plan, ci doar o idee. 

— Cred că e o problemă în felul cum folosește ea bazele de 
date medicale. Ridică întrebări legate de etică. Am convingerea 
că o pot obliga să se oprească. 

— Probabil că s-a asigurat din punct de vedere legal. 

— N-am nevoie de un motiv valid, ci doar de un pretext. 

— Cum e fata asta? întrebă Jim. 

— Are cam treizeci de ani. E înaltă și foarte atletică. Păr 
negru, inel în nas, conduce un Mercedes roșu vechi. Multă 
vreme am apreciat-o enorm. Noaptea trecută am aflat că există 
mere putrede în familia ei. Tatăl ei e un infractor. Insă ea e 
inteligentă, arțăgoasă și încăpăţânată. 

— Măritată, divorțată? 

— Singură, fără prieten. 

— Vreun câine? 

— Nu, e o singuratică. Dar greu de manevrat. 

Jim încuviinţă gânditor. 

— Mai avem mulţi prieteni loiali în serviciile secrete. N-ar fi 
foarte greu ca o astfel de fată să dispară. 

Preston părea speriat. 

— Fără violență, Jim, pentru numele lui Dumnezeu! 

Un ospătar le luă farfuriile și cei trei tăcură până la plecarea 
lui. Berrington știa că trebuia să le spună ce aflase din mesajul 
trimis noaptea trecută de sergentul Delaware. Cu inima grea, 
zise: 

— Mai trebuie să aflaţi ceva. Duminică seara a fost violată o 
fată la sala de sport a universităţii. Poliţia l-a arestat pe Steve 
Logan. Victima l-a identificat din alinierea suspecţilor la 
confruntare. 

— El a comis-o? întrebă Jim. 

— Nu. 

— Ştii cine? 

Berrington îl privi drept în ochi. 

— Da, Jim, știu. 

— Oh, la naiba! exclamă Preston. 


VP - 132 


— Poate că ar trebui să-i facem pe băieți să dispară, fu de 
părere Jim. 

Berrington își simţi gâtul încordându-i-se, ca și cum s-ar fi 
înecat cu ceva, și-și dădu seama că se făcuse roșu la faţă. Se 
aplecă peste masă și-și îndreptă degetul spre Jim. 

— Să nu te mai aud vreodată spunând așa ceva! zise el 
ducându-și degetul atât de aproape de ochii lui Jim, încât acesta 
tresări, chiar dacă era un bărbat mult mai impozant decât 
Berrington. 

— Terminaţi imediat, șuieră Preston. Se vor uita oamenii la 
noi! 

Berrington își retrase degetul, însă nu terminase. Dacă ar fi 
fost într-un loc mai puţin aglomerat, și-ar fi înfipt mâinile în gâtul 
lui Jim. Se mulțumi deci să-l apuce pe acesta de reverul hainei. 

— Noi le-am dat viaţă băieţilor ălora. Noi i-am adus pe lume. 
Buni sau răi, sunt responsabilitatea noastră. 

— Bine, bine! spuse Jim. 

— Să mă înţelegi bine. Dacă vreunul dintre ei este măcar 
rănit, să mă ajute Cel de Sus, dar îţi smulg capul de pe umeri, 
Jim. 

De ei se apropie un ospătar, care întrebă: 

— Domnii doresc și un desert? 

Berrington dădu drumul reverului hainei lui Jim. 

Jim își netezi haina cu gesturi furioase. 

— La naiba! mormăi Berrington. La naiba! 

— Nota, te rog, îi zise Preston ospătarului. 


17. 


Steve Logan n-a închis ochii toată noaptea. 

Porky Butcher a dormit ca un bebeluș, sforăind ușor din când 
în când. Steve a stat pe podea, uitându-se la el și observând cu 
teamă fiecare mișcare, fiecare tresărire, gândindu-se la ce se 
putea petrece după trezirea individului. Oare Porky ar fi ales să 
se bată cu el? Să încerce să-l violeze? Să-l omoare în bătaie? 

Avea și motive să tremure de frică. Deţinuţii erau bătuți 
mereu în închisori. Mulţi erau răniți și unii erau chiar omorâți. 
Publicului de afară nu-i păsa. Oamenii își imaginau că, dacă se 


VP - 133 


mutilau și se măcelăreau reciproc, deţinuţii nu-i vor mai jefui și 
ucide pe cetăţenii care se supuneau legilor. 

Steve s-a gândit, tremurând, că trebuia să încerce, cu toate 
riscurile, să n-arate ca o victimă. Știa că oamenii puteau să-și 
facă o impresie greșită despre el. Tip Hendricks a comis această 
greșeală. Steve avea un aer prietenos. Deși era masiv, arăta ca 
și cum n-ar fi fost în stare să omoare nicio muscă. 

Insă în acel moment trebuia să arate pregătit de ripostă, fără 
să fie provocator. Cel mai important era să nu-l lase pe Porky să- 
| considere un student cu o viaţă obișnuită. Asta l-ar fi 
transformat într-o ţintă perfectă pentru ironii, lovituri 
accidentale, abuzuri și, în cele din urmă, chelfăneală. Dacă era 
posibil, trebuia să lase impresia unui criminal dur. Ca să mimeze 
asta, trebuia să-i creeze lui Porky o stare de confuzie. 

Și dacă planul nu era bun? 

Porky era mai înalt și mai solid decât Steve și era posibil să fie 
un bătăuș de stradă bine antrenat. Steve avea o condiţie fizică 
mai bună și probabil că se putea mișca mai repede, dar n-a mai 
lovit pe nimeni la furie de șapte ani. Într-un spaţiu mai mare, ar 
fi fost posibil să-l doboare rapid pe Porky și să scape cu răni 
minore. Însă într-un spaţiu închis ca al celulei, un astfel de 
eveniment s-ar fi lăsat cu mult sânge, indiferent cine câștiga. 
Dacă detectivul Allaston a spus adevărul, Porky a dat dovadă în 
ultimele douăzeci și patru de ore de un instinct de ucigaș. „Oare 
și eu am instinct de ucigaș? se întrebă în acel moment Steve. Și 
o altă întrebare e: există, într-adevăr, un instinct de ucigaș? Am 
fost cât pe-aci să-l omor pe Tip Hendricks. Asta înseamnă că 
sunt la fel ca Porky?” 

Când se gândi la scenariul în care ar fi câștigat o bătălie cu 
Porky, se cutremură. Și-l imagină pe tipul masiv zăcând pe 
podeaua celulei, plin de sânge, stând aplecat asupra lui așa cum 
a stat el aplecat deasupra lui Tip Hendricks, și pe paznicul Spike 
rostind: „lisuse Hristoase Atotputernicule, cred că a murit”. Mai 
degrabă s-ar fi lăsat el bătut măr. 

Poate că ar trebui să manifeste pasivitate. Poate că era mai 
sigur să se ghemuiască pe podea și să-l lase pe Porky să-l 
lovească până când obosea. Dar Steve nu știa dacă era în stare 
de așa ceva. Așa că rămase țintuit locului cu gâtul uscat și inima 
bătându-i cu putere, uitându-se fix la psihopatul care dormea și 
derulând în minte lupte în care el pierdea întotdeauna. 


VP - 134 


Bănuia că polițiștii făceau mereu astfel de aranjamente. Cu 
siguranţă, paznicul Spike n-a fost surprins de propunerea 
detectivului. Poate că, în loc să bată oameni în camera de 
interogatoriu pentru a-i forța să mărturisească, polițiștii lăsau 
alți suspecți să le facă treaba. Steve se întrebă câți oameni au 
mărturisit crime pe care nu le-au comis doar ca să evite să 
petreacă o noapte într-o celulă cu cineva ca Porky. 

Incheie cu sine însuși un legământ, să nu uite niciodată acea 
noapte. Când va deveni avocat și va apăra oameni acuzați de 
diverse infracțiuni, nu va accepta niciodată o mărturisire drept 
dovadă. Se și văzu în fața unui juriu, pledând: „Am fost o dată 
acuzat de o crimă pe care n-am comis-o, însă am fost foarte 
aproape de a mărturisi. Am trecut prin așa ceva, așa că știu”. 

Işi aminti că, dacă va fi condamnat definitiv pentru viol, va fi 
dat afară de la Facultatea de Drept și nu va mai apăra pe nimeni 
în instanţă. 

Iși tot spunea că era imposibil să fie condamnat. Testul ADN 
avea să-l elibereze. Pe la miezul nopţii a fost scos din celulă, i s- 
au pus cătușe și a fost dus la spitalul Mercy, aflat la câteva 
străzi distanță de secţia de poliţie. A întrebat-o pe asistentă cât 
dura testul și a fost dezamăgit când a aflat că rezultatele vor fi 
gata nu mai devreme de trei zile. S-a întors deprimat în celulă 
lângă Porky, care, din fericire, încă dormea profund. 

Credea că putea rămâne treaz douăzeci și patru de ore, 
perioada legală pe care un arestat o petrecea în închisoare fără 
o hotărâre judecătorească. A fost arestat pe la ora șase seara, 
așa că era posibil să rămână închis acolo până a doua zi la 
aceeași oră. Dar putea fi eliberat mai devreme dacă solicita 
stabilirea unei cauţiuni. Era șansa lui să iasă de acolo. 

Se chinui să-și aducă aminte cursurile despre cauţiune. 
„Singura problemă pe care instanța ar putea s-o ia în 
considerare este dacă persoana acuzată va apărea la proces”, 
spunea profesorul Rexam. Pe atunci, vorbele lui au părut 
plictisitoare ca o predică; în acel moment, ele însemnau totul. 
Amănuntele începeau să-i revină în minte. Două elemente erau 
luate în vedere. Unul era sentinţa posibilă. În cazul în care 
persoana inculpată se făcea vinovată de acuzaţii grave, 
eliberarea pe cauţiune prezenta un mare risc: era mai probabil 
ca o persoană să fugă de o acuzaţie de crimă decât de una de 
furt din buzunare. Același lucru era valabil și dacă persoana 


VP - 135 


avea cazier și, pe cale de consecinţă, se confrunta cu o posibilă 
sentinţă pe termen lung. Steve n-avea cazier; deși a fost o dată 
condamnat pentru atac, asta s-a întâmplat înainte să fi împlinit 
optsprezece ani și condamnarea nu putea fi folosită împotriva 
lui. Așadar, va apărea în faţa instanţei ca un om cu un cazier 
curat. Cu toate acestea, acuzaţiile cu care se confrunta erau 
foarte grave. 

Al doilea element, din câte își aducea aminte, era legat de 
„legăturile cu comunitatea” ale acuzatului: familie, casă, slujbă. 
Un bărbat care locuia de cinci ani la aceeași adresă cu soţia și 
copiii și care lucra la colţul străzii avea să primească drept de 
cauțiune, în vreme ce o persoană fără familie în oraș, care s-a 
mutat într-un apartament nou cu șase săptămâni înainte și care 
declara că era muzician șomer, ar fi fost cel mai probabil 
refuzată. Din acest punct de vedere, Steve se simţea încrezător. 
Locuia cu părinţii și era în anul doi la Facultatea de Drept: avea 
foarte multe de pierdut dacă fugea din faţa răspunderii. 

Instanțele n-ar fi trebuit să ia în considerare faptul că 
persoana acuzată reprezenta un pericol pentru comunitate. Asta 
însemna că era vinovată înainte de a fi condamnată. In practică 
însă, astfel de lucruri se întâmplau. Neoficial, un bărbat implicat 
într-o dispută violentă avea mai multe șanse să i se respingă 
cererea de cauţiune decât cineva care a comis un atac. Dacă 
Steve ar fi fost acuzat de mai multe violuri, în loc de un singur 
incident izolat, șansele lui de a fi eliberat pe cauţiune ar fi fost 
reduse la zero. 

Așa cum stăteau lucrurile, credea că situația putea lua orice 
turnură, deci, în vreme ce îl observa pe Porky, se apucă să 
repete în gând replici pe care să i le adreseze judecătorului. 

Era încă hotărât să se apere singur. N-a dat telefonul la care 
avea dreptul. Voia să păstreze totul ascuns faţă de părinţi până 
când era eliberat. Nu suporta ideea să le spună că se găsea în 
închisoare; ar fi fost amândoi șocați și îndurerați. L-ar fi liniștit, 
desigur, să-și împărtășească suferinţa cu ei, dar de fiecare dată 
când era tentat de idee își amintea chipurile lor când au intrat în 
secția de poliţie, cu șapte ani înainte, după bătaia cu Tip 
Hendricks, și știa că, dacă le povestea ce s-a întâmplat, durerea 
din sufletul lui ar fi fost mai mare decât orice durere fizică 
provocată de Porky Butcher. 


VP - 136 


Pe parcursul nopţii au fost încarcerate mai multe persoane. 
Unele erau apatice și supuse, altele protestau cu voce tare 
susținându-și nevinovăția, iar un individ chiar s-a luptat cu 
polițiștii și a primit drept răsplată o bătaie profesionistă pe 
cinste. 

Situaţia s-a calmat pe la cinci dimineaţa. Pe la ora opt, 
înlocuitorul lui Spike a adus micul dejun în caserole din 
polistiren, luate de la un restaurant care se numea Mother 
Hubbard's. Zgomotul făcut de sosirea mâncării îi trezi pe 
deținuții din celelalte celule, dar și pe Porky. 

Steve rămase pironit locului pe podea, privind aiurea în gol, 
însă urmărindu-l neliniștit pe Porky cu coada ochiului. Amiciţia 
ar fi fost considerată un semn de slăbiciune, probabil. Atitudinea 
de urmat era aceea de ostilitate pasivă. 

Porky se ridică în șezut pe pat, ţinându-și capul în palme și 
uitându-se fix la Steve, dar fără să vorbească. Steve bănuia că 
individul încerca să-și dea seama cu cine are de-a face. 

— Ce naiba cauţi aici? întrebă Porky după vreo două minute. 

Steve afișă o expresie de furie oarbă, pe urmă îl privi în ochi, 
țintuindu-l câteva clipe. Faţa cărnoasă a lui Porky dezvăluia o 
agresivitate înnăscută. Individul se uita întrebător la Steve, cu 
ochii injectaţi de sânge. Steve conștientiză rapid că individul era 
un ratat, însă unul periculos. Privi în altă parte, mimând 
indiferența, și nu răspunse. Cu cât Porky îl analiza mai mult timp 
ca să-și dea seama cu cine avea de-a face, cu atât era Steve în 
siguranţă. 

Când gardianul împinse mâncarea prin ușița gratiilor, Steve o 
ignoră. 

Porky luă o tavă. Mâncă rapid șunca, ouăle și pâinea prăjită, 
bău cafeaua, apoi folosi toaleta zgomotos, fără să se jeneze. 

După ce termină, își trase pantalonii, se așeză pe pat, se uită 
la Steve și întrebă: 

— Pen'ce ești aci, albule? 

Era momentul cel mai periculos. Porky îl măsura din priviri și 
se pregătea de atac. Steve trebuia să arate ca un student 
vulnerabil din clasa mijlocie, care nu s-a mai bătut din copilărie. 

intoarse capul și se uită la Porky ca și cum acum l-ar fi 
observat pentru prima dată. ÎI privi fix câteva clipe înainte de a 
răspunde pronunţând stâlcit cuvintele: 


VP - 137 


— Nenorocitu’ a început să se dea la mine, așa că i-am tras-o 
bine. 

Porky se holbă la el. Steve nu-și dădea seama dacă individul l- 
a crezut sau nu. 

— Crimă? întrebă Porky după câteva clipe. 

— La naiba, da. 

— Și eu. 

Porky părea să fi crezut povestea lui Steve. Fără să se mai 
gândească, Steve adăugă: 

— Nenorocitu’ n-o să se mai dea la mine d'acu'. 

— Mda, replică Porky. 

Urmă o lungă tăcere. Porky părea să se gândească. 

— De ce ne-au băgat împreună? întrebă el în cele din urmă. 

— Fiin'că n-au niciun caz împotriva mea, răspunse Steve. Și- 
au zis că, dacă te lichidez aici, pun laba pe mine. 

Porky se simţi atins în orgoliul personal. 

— Da' dacă te lichidez eu? 

Steve ridică din umeri. 

— Atunci, pun laba pe tine. 

Porky încuviinţă lent. 

— Mda, zise el. Îmi imaginez. 

Părea să fi rămas fără subiecte de conversaţie. După un timp, 
se întinse la loc pe pat. 

Steve așteptă. Se terminase totul? 

Câteva minute mai târziu, Porky păru să fi adormit la loc. 

Când îl auzi sforăind, Steve se lipi de zidul celulei, transpirat 
de ușurare. 

Pe urmă nu se mai petrecu nimic câteva ore. 

Nimeni nu veni să-i vorbească lui Steve și să-i spună ce se 
petrecea. Acolo nu exista un birou de relații cu clienţii, de unde 
să obţii informaţii. Steve dorea să afle când avea ocazia să 
ceară ieșirea pe cauţiune, dar nimeni nu-i spunea nimic. Încercă 
să intre în vorbă cu gardianul de serviciu, însă individul îl ignoră, 
pur și simplu. 

Când gardianul veni să deschidă ușa celulei, Porky continua 
să doarmă. Gardianul îi puse lui Steve cătușe la mâini și lanţuri 
la picioare, după care îl trezi pe Porky și procedă la fel cu 
acesta. Fură amândoi legaţi de alţi doi deţinuţi, duși spre 
capătul coridorului cu celule, apoi împinși de la spate într-o 
încăpere mică. 


VP - 138 


Înăuntru se găseau două birouri, fiecare cu un computer și o 
imprimantă laser. În faţa birourilor se vedeau rânduri de scaune 
gri din plastic. În spatele unui birou stătea o negresă în vârstă 
de vreo treizeci de ani, îmbrăcată elegant. Femeia le aruncă 
tuturor o privire și le spuse: 

— Vă rog să luaţi loc! 

Pe urmă își văzu mai departe de treabă, apăsând cu degetele 
frumos îngrijite pe tastatura computerului. 

Se apropiară târșindu-și picioarele de șirul de scaune și se 
așezară. Steve privi în jur. Era o cameră obișnuită, cu dulapuri 
metalice pentru documente, tablă de însemnări, un extinctor de 
incendiu și un seif de modă veche. În comparaţie cu celulele, 
camera părea un palat. 

Porky închise ochii și păru să adoarmă la loc. Unul din ceilalţi 
doi bărbaţi se holba cu o expresie de neîncredere la propriul 
picior, prins în ghips, iar celălalt zâmbea aiurea, în mod clar 
neavând idee unde se afla. Părea fie drogat, fie deranjat psihic, 
sau amândouă. 

Într-un târziu, femeia întoarse privirea de la ecranul 
computerului. 

— Numele dumneavoastră, rosti ea. 

Steve era primul la rând, așa că răspunse: 

— Steven Logan. 

— Domnule Logan, sunt investigatorul judiciar Williams. 

Evident: femeia era emisar al Curţii. Steve își amintea în acel 
moment această parte a cursului de procedură criminalistică. Un 
emisar al Curții era un oficial al instanţei, la un nivel inferior unui 
judecător. Emisarul se ocupa cu mandatele de arestare și alte 
chestiuni procedurale minore. Femeia din faţa lui putea să-i 
acorde cauţiunea, așa că începu să se simtă mai bine. Poate că 
avea să iasă de acolo. 

— Mă aflu aici ca să vă spun de ce anume sunteţi acuzați, 
instanţa unde va avea loc procesul, data și locul procesului, 
indiferent că veţi avea cauţiune sau veți fi eliberaţi pe propria 
răspundere, iar dacă sunteţi eliberați, în ce condiţii. 

Femeia vorbea rapid, dar Steve reținu pasajul referitor la 
cauţiune, care-i confirma ce-și amintise despre cursul de la 
facultate. Aceasta era persoana pe care trebuia s-o convingă că 
se putea avea încredere în el ca să apară la proces. 


VP - 139 


— Sunteţi acuzat de viol cu premeditare, atac cu intenţia de 
viol, vătămare corporală și sodomie. 

Femeia cu faţa rotundă detalia cu o voce impasibilă crimele 
oribile de care era el acuzat. Continuă și-i anunţă o dată de 
proces peste trei săptămâni, iar el își aminti că fiecare suspect 
trebuia să aibă parte de un proces într-un interval nu mai mare 
de treizeci de zile de la data arestării. 

— La acuzarea de viol cu premeditare pedeapsa este 
închisoare pe viaţă. La cea de atac cu intenţia de viol, între 2 și 
15 ani. Ambele sunt infracţiuni. 

Steve știa ce însemna o infracţiune, dar se întreba dacă și 
Porky știa asta. 

Işi aminti că violatorul a incendiat sala de sport. De ce nu 
exista acuzaţia de incendiere? Poate din cauză că poliția nu 
deținea probe care să-l lege direct de incendiu. 

Femeia îi dădu două coli de hârtie. Pe una scria că i s-a adus 
la cunoștință dreptul de a fi reprezentat la proces, pe cea de-a 
doua erau instrucţiuni de contactare a unui avocat din oficiu. 
Steve trebuia să le semneze pe amândouă. 

Femeia îi puse câteva întrebări rapide și tastă răspunsurile. 

— Spuneţi-vă numele complet. Unde locuiți? Și numărul de 
telefon. De când locuiţi acolo? Unde ați locuit înainte de asta? 

Steve începu să simtă o oarecare speranţă în vreme ce-i 
relata emisarului că locuia cu părinţii, că era în anul doi la 
Facultatea de Drept și că n-avea cazier judiciar. Femeia îl mai 
chestionă dacă obișnuia să consume droguri sau alcool, întrebări 
la care el răspunse negativ. Se întrebă dacă va avea ocazia să 
facă o cerere de eliberare pe cauţiune, însă femeia vorbea 
repede și părea să aibă un scenariu pe care trebuia să-l urmeze. 

— La acuzaţia de sodomie nu descopăr un motiv probabil, zise 
ea întorcându-se spre el. Asta nu înseamnă că n-aţi comis 
infracţiunea, ci doar că nu sunt destule informaţii în declaraţia 
detectivului privind motivul probabil, ca să confirm acuzaţia. 

Era curios: de ce au adăugat polițiștii și acea acuzație? Poate 
că au sperat ca el s-o nege cu vehemenţă și să se trădeze 
spunând: „E dezgustător, da, am regulat-o, dar n-am sodomizat- 
o, drept cine mă luați?” 

— Insă tot va trebui să fiţi judecat pentru acuzaţie, continuă 
femeia. 


VP - 140 


Era nedumerit. Ce sens avea ca ea să afle dacă el mai trebuia 
să compară într-un proces sau nu? lar dacă el, un student în 
anul doi la Facultatea de Drept, găsea toate acestea greu de 
înțeles, ce ar fi simţit un om obișnuit? 

— Aveţi vreo întrebare? 

Steve inspiră adânc. 

— Vreau să depun o cerere de eliberare pe cauţiune. Sunt 
nevinovat... 

— Domnule Logan, îl întrerupse femeia, vă aflaţi în faţa mea 
ca urmare a acuzaţiei de comitere a unor fapte grave, care se 
înscriu în regulamentul 638B al instanţei. Ceea ce înseamnă că 
eu, în calitate de emisar al Curţii, nu pot lua o decizie privind 
cauțiunea în cazul dumneavoastră. Doar un judecător o poate 
face. 

Steve simţi vorbele ca pe un pumn în plină faţă. Era atât de 
dezamăgit, că-i venea să leșine. Se holbă la femeie nevenindu-i 
să-și creadă urechilor. 

— Atunci, ce sens mai are farsa asta? replică el mânios. 

— În acest moment sunteţi reţinut fără drept de cauţiune. 

— Și totuși, de ce mi-aţi pus toate acele întrebări și mi-aţi dat 
speranţe? Credeam că pot pleca din locul ăsta! 

Femeia rămase neclintită. 

— Informaţiile pe care mi le-aţi oferit despre adresă și așa mai 
departe vor fi verificate de un anchetator înainte de proces, care 
va întocmi un raport pentru instanță, rosti ea cu calm. Veţi avea 
parte de o înfățișare pentru cauţiune mâine și judecătorul va lua 
decizia. 

— Dar sunt ţinut într-o celulă cu el! preciză Steve, arătând 
spre Porky. 

— Celulele de detenţie nu intră în responsabilitatea mea... 

— Individul e un ucigaș! Singurul motiv pentru care nu m-a 
omorât încă este acela că nu poate sta treaz! Fac chiar acum o 
plângere oficială faţă de dumneavoastră, în calitate de emisar al 
Curţii, în care declar că sunt supus la torturi psihice și viața mea 
e în pericol. 

— Când celulele sunt pline, trebuie ca deţinuţii să... 

— Celulele nu sunt pline și puteți vedea cu ochii 
dumneavoastră dacă vă uitaţi dincolo de ușa aceea. Cele mai 
multe sunt goale. M-au băgat împreună cu el ca să mă rupă în 
bătaie. lar dacă o va face, atunci vă voi da personal în judecată, 


VP - 141 


doamnă emisar Williams, pentru că aţi permis că așa ceva să se 
întâmple. 

Ea se mai înmuie puţin. 

— O să cercetez problema. Acum am să vă dau o foaie cu 
sinteza acuzațiilor, declaraţia privitoare la cauza probabilă și 
alte hârtii. Vă rog să semnaţi fiecare hârtie și să opriţi o copie. 

Frustrat și dezamăgit, luă pixul oferit de femeie și semnă 
hârtiile. În acest timp, gardianul îl înghionti pe Porky, ca să-l 
trezească. Steve dădu hârtiile înapoi femeii. Aceasta le 
introduse într-un dosar. 

După care se întoarse spre Porky. 

— Spuneţi-vă numele. 

Steve își cuprinse capul cu mâinile. 


18. 


Jeannie se uită fix la ușa camerei de interviu care se deschise 
încet. 

Bărbatul care intră era fratele geamăn al lui Steven Logan. 

Lângă ea, o auzi pe Lisa oftând. 

Dennis Pinker semăna atât de mult cu Steven, încât Jeannie 
nu i-ar fi putut deosebi. 

Işi spuse în gând, triumfătoare, că teoria ei se confirma. Era 
răzbunată. Chiar dacă părinţii negau cu vehemenţă că vreunul 
dintre tineri putea avea un geamăn, cei doi semănau ca două 
picături de apă. 

Părul blond și ondulat era tuns la fel: scurt, cu cărare. Dennis 
și-a suflecat mânecile hainei de pușcăriaș la fel cum a procedat 
Steven cu mânecile cămășii albastre de in. Dennis a închis ușa 
în urma lui cu călcâiul, la fel cum a făcut Steven atunci când a 
intrat în biroul lui Jeannie de la universitate. În acel moment îi 
zâmbea copilărește și cuceritor, la fel ca Steven când s-a așezat 
pe scaun. Lui Jeannie îi venea greu să creadă că omul din faţa ei 
nu era Steven. 

Se uită spre Lisa. Aceasta se holbă la Dennis, palidă de frică. 

— Ele, icni Lisa. 

Dennis o privi pe Jeannie și zise: 

— O să-mi dai chiloţeii tăi. 


VP - 142 


Jeannie se înfioră auzind cu câtă certitudine vorbise el, însă în 
același timp conștientiză bucuroasă că Steven n-ar fi rostit 
niciodată așa ceva. Avea în faţa ei dovada, același material 
genetic transformat în două fiinţe total diferite - un student 
fermecător și un psihopat. Dar era doar o diferenţă superficială? 

Robinson, gardianul, rosti cu voce joasă: 

— Ai grijă cum te comporți și fii drăguţ, Pinker, că altfel o să 
dai de belele. 

Dennis zâmbi iar copilărește, însă scoase câteva cuvinte 
înfricoșătoare: 

— Robinson nici nu va ști ce s-a întâmplat, dar tu - da, îi zise 
el lui Jeannie. O să ieși de aici și o să simţi adierea vântului pe 
fesele goale. 

Jeannie se forță să rămână calmă. Era vorba de o simplă 
lăudăroșenie. Ea era inteligentă și dură: lui Dennis nu i-ar fi 
venit ușor s-o atace chiar dacă ea ar fi fost singură. Insă cu un 
gardian de închisoare înalt și masiv stând lângă ea cu un 
ditamai bastonul și o armă de foc era în siguranţă. 

— Te simţi bine? murmură ea înspre Lisa. 

Lisa era palidă, dar hotărâtă. 

— Sunt bine, răspunse ea pe un ton sumbru. 

La fel ca și părinţii lui, Dennis completase câteva chestionare 
înainte. Lisa începu să le parcurgă pe cele complexe, care nu 
puteau fi completate doar prin bifarea de căsuțe. In vreme ce 
munceau, Jeannie revizuia rezultatele și-l compara pe Dennis cu 
Steven.  Similitudinile erau uluitoare: profilul psihologic, 
interesele și pasiunile, gusturile, abilităţile fizice - toate erau la 
fel. Mai mult, Dennis avea și același nivel al coeficientului de 
inteligenţă ca Steven. 

„Ce risipă, reflectă ea. Tânărul ăsta putea deveni un om de 
știință, un chirurg eminent, un inginer de valoare, un 
programator. În schimb, e închis aici și vegetează”. 

Marea diferenţă între Dennis și Steven consta în gradul lor de 
socializare. Steven era un om matur, cu abilităţi sociale peste 
medie - se simțea bine în prezenţa străinilor, era pregătit să 
accepte o autoritate legitimă, se simţea în largul lui cu prietenii 
și fericit să facă parte dintr-o echipă. Dennis avea abilităţile 
interpersonale ale unui copil de trei ani. Inșfăca tot ce avea 
chef, nu știa să împartă cu cineva, era înfricoșat de străini, iar 


VP - 143 


dacă lucrurile nu se desfășurau așa cum dorea, își pierdea 
cumpătul și devenea violent. 

Jeannie își amintea ce simţise când avea trei ani. Erau cele 
mai vechi amintiri ale ei. Se revăzu în acel moment aplecându- 
se peste marginea pătuţului în care dormea surioara ei. Patty 
avea o salopetă roz drăguță pentru bebeluşi, cu un model cu 
flori bleu pe guler. Jeannie încă simţea ura care a cuprins-o pe 
când se uita fix la feţișoara aceea mică. Patty i-a furat pe mami 
și pe tati. Jeannie și-a dorit cu toată fiinţa s-o omoare pe acea 
intrusă care s-a bucurat atât de mult de atenţia și iubirea care 
anterior îi fuseseră rezervate doar ei. Mătușa Rosa a întrebat-o 
la un moment dat: „iţi iubești surioara, nu?”, iar Jeannie a 
răspuns: „O urăsc, aș vrea să moară”. Mătușa Rosa a plesnit-o și 
Jeannie s-a simţit de două ori trădată. 

Între timp, Jeannie a crescut, la fel ca și Steven, însă Dennis 
nu. De ce era Steven diferit de Dennis? A fost salvat de mediul 
în care a crescut? Sau doar părea diferit? Oare abilităţile lui 
sociale nu erau altceva decât o mască pentru psihopatul ascuns 
în el? 

In vreme ce se uita și asculta, Jeannie conștientiză că mai 
exista o diferenţă. Se temea de Dennis. Nu-și dădea seama de 
motivul exact, dar în aerul din jurul lui se simțea o ameninţare. 
Jeannie avea senzaţia că el era în stare să facă orice îi trecea 
prin cap, indiferent de consecinţe. Steven nu i-a dat o asemenea 
senzație nici măcar o clipă. 

Jeannie îl fotografie pe Dennis și luă instantanee de aproape 
ale ambelor urechi. La gemenii identici, în mod normal, urechile 
erau extrem de asemănătoare, în special la nivelul loburilor. 

Când ajunseră aproape de final, Lisa prelevă o mostră de 
sânge de la Dennis, așa cum fusese instruită. Jeannie abia 
aștepta să vadă comparaţția de ADN. Era sigură că Dennis și 
Steven aveau aceleași gene. Asta ar fi dovedit dincolo de orice 
îndoială că erau gemeni identici. 

Lisa sigilă fiola cu sânge și semnă pe sigiliu, apoi plecă pentru 
a o duce în răcitorul din portbagajul mașinii, lăsând-o pe Jeannie 
să încheie singură interviul. 

Pe când completa ultimul set de întrebări, Jeannie se gândi că 
ar fi fost bine să-i aducă pe Dennis și pe Steven împreună în 
laborator o săptămână. Dar așa ceva nu era posibil pentru multe 
din perechile de gemeni aflate în studiu. În procesul de studiere 


VP - 144 


a infractorilor, ea avea să se confrunte mereu cu posibilitatea ca 
unii dintre subiecţii ei să se afle în închisoare. Ca atare, testele 
mai sofisticate, care implicau folosirea de echipamente, nu 
puteau fi efectuate asupra lui Dennis până când nu ieșea din 
închisoare, asta dacă mai ieșea. Trebuia să accepte acest fapt. 
Însă avea multe alte date pe care să le întrebuinţeze. 

Încheie și ultimul chestionar. 

— Mulţumesc pentru răbdare, domnule Pinker. 

— Încă nu mi-ai dat chiloţeii, rosti el cu răceală. 

— Hei, Pinker, interveni Robinson, te-ai comportat bine 
întreaga după-amiază, nu strica totul acum. 

Dennis îi aruncă gardianului o privire plină de dispreţ. 

— Robinson se teme de șobolani, știai asta, doamnă psiholog? 
o întrebă Dennis. 

Brusc, Jeannie se simţi neliniștită. Se întâmpla ceva ce nu 
înțelegea. Începu să-și aranjeze hârtiile în grabă. 

Robinson părea stânjenit. 

— E adevărat că urăsc șobolanii, însă nu mă tem de ei. 

— Nici măcar de ăla mare din colț? îl iscodi Dennis, arătând cu 
degetul. 

Robinson se răsuci pe călcâie. Nu se vedea niciun șobolan în 
colț, dar când Robinson era întors cu spatele, Dennis băgă mâna 
în buzunar și scoase un pacheţel bine ambalat. Se mișca atât de 
repede, încât Jeannie nu pricepu ce face până când fu prea 
târziu. Dennis despături o batistă albastră și scoase la iveală un 
șobolan gras și cenușiu, cu o coadă lungă și roz. Jeannie se 
înfioră. Nu se speria ușor, însă era foarte sinistru acel șobolan 
cuibărit drăgăstos în niște mâini de om care au strangulat o 
femeie. 

Înainte ca Robinson să se răsucească la loc, Dennis dădu 
drumul șobolanului, care o luă la goană prin încăpere. 

— Acolo, Robinson, acolo! ţipă Dennis. 

Robinson zări șobolanul și se făcu alb la faţă. 

— La naiba! mormăi el, pe urmă își scoase bastonul. 

Șobolanul alergă de-a lungul plintei care separa podeaua de 
perete, căutând o gaură unde să se ascundă. Robinson se luă 
după el, cu bastonul ridicat în aer. Lovi de mai multe ori în 
perete, lăsând niște urme negre, dar rată rozătoarea. 

Jeannie îl urmări pe Robinson în vreme ce în mintea ei sună 
un clopoțel de alarmă. Ceva nu era în regulă acolo, ceva n-avea 


VP - 145 


sens. Situația era comică. Dennis nu era un individ pus pe șotii, 
ci un pervers sexual și un ucigaș. Ce făcuse el era atipic. In 
afara cazului în care, își dădu ea seama cu un fior de groază, 
totul nu era decât o diversiune, iar Dennis avea alt scop... 

Simţi ceva atingându-i părul. Se răsuci pe scaun și inima i se 
opri în loc. 

Dennis stătea în picioare chiar lângă ea, ţinându-i în faţă ceva 
ce semăna cu un cuţit artizanal: era o lingură din tablă cu coada 
aplatizată și ascuţită la capăt. 

Ar fi vrut să strige, însă se simţea gâtuită de teamă. Cu 
câteva clipe înainte se credea în siguranţă; în acel moment era 
ameninţată de un ucigaș cu un cuţit. Cum de s-a întâmplat totul 
atât de repede? Simţi că i se scurge sângele din cap și că abia 
mai poate judeca. 

Dennis o prinse de păr cu mâna stângă și apropie vârful 
ascuţit al lingurii. Apoi se aplecă și-i vorbi încet la ureche. 
Răsuflarea lui era caldă pe obrazul ei și emana un miros 
dulceag. Vocea era atât de înceată, încât ea abia dacă o auzea 
pe fondul zgomotelor făcute de Robinson. 

— Fă ce-ţi spun sau îţi scot ochii, unul câte unul! 

Ea începu să tremure îngrozită. 

— Oh, Dumnezeule, nu, nu..., îl imploră ea. 

Auzindu-și propria voce rostind cuvintele cu un asemenea ton 
străin de capitulare necondiționată, își mai reveni oarecum în 
simţuri. Încercă să-și recapete calmul și să gândească. Robinson 
continua să vâneze șobolanul: habar n-avea ce făcea Dennis. Lui 
Jeannie nu-i venea să creadă că se întâmpla așa ceva. Se afla 
într-o închisoare de stat, păzită de un gardian înarmat, și cu 
toate acestea era la cheremul lui Dennis. Cât de naivă a fost să 
gândească, în urmă cu doar câteva ore, că se putea descurca 
dacă era atacată! Frica o învălui și mai mult. 

Dennis o trase cu putere de păr, ridicând-o în picioare. 

— Te rog! se tângui ea. 

În vreme ce vorbea, se ura singură pentru că implora pe un 
ton atât de umilitor, dar era prea îngrozită ca să se oprească. 

— Fac orice! 

Simţi buzele lui lipite de ureche. 

— Scoate-ti chiloţii! murmură el. 

Încremeni. Era gata să facă tot ce ar fi vrut el, indiferent cât 
de josnic, ca să scape; însă a-și scoate chiloţii putea fi la fel de 


VP - 146 


periculos ca a-i opune rezistenţă. Nu știa ce să facă. Încercă să-l 
zărească pe Robinson. Acesta se afla în spatele ei, dar Jeannie 
nu îndrăznea să-și miște capul, din pricina cuțitului lipit de fața 
ei. Oricum, îl auzea înjurând șobolanul și lovind în el cu bastonul, 
așa că era clar că încă nu observase ce făcea Dennis. 

— N-am mult timp, șuieră Dennis cu o voce ca suflarea unui 
vânt îngheţat. Dacă nu obţin ce vreau, nu vei mai vedea 
vreodată lumina soarelui. 

Jeannie îl crezu. Tocmai încheiase trei ore de interviu 
psihologic cu el și știa prea bine cu ce persoană se confrunta. 
Individul n-avea conștiință; nu era capabil de remușcări sau 
sentimente de vinovăţie. Dacă refuza să se supună dorințelor 
lui, o va mutila fără ezitare. 

Și totuși, ce va face el după ce ea își dădea jos chiloţii? Va fi 
satisfăcut și va îndepărta lama cuțitului artizanal de faţa ei? O 
va tăia oricum? Sau va cere și altceva? 

De ce nu omora Robinson șobolanul ăla blestemat? 

— Repede! șuieră Dennis. 

Ce putea fi mai rău decât orbirea? 

— Bine, gemu ea. 

Se aplecă stângace, cu Dennis continuând s-o tragă de păr și 
să ţină cuțitul lipit de faţa ei. Bâjbâind, ridică poalele rochiei și-și 
trase chiloţii albi din bumbac cumpăraţi de la Kmart. Dennis 
mormăi satisfăcut, din adâncul grumazului, ca un urs în călduri. 
Jeannie se simţea rușinată, chiar dacă raţiunea îi spunea că nu 
era vina ei. In grabă, își lăsă rochia în jos, acoperindu-și 
goliciunea. Apoi își mișcă picioarele ca să se elibereze de chiloţii 
căzuţi, pe care-i azvârli mai încolo pe podeaua cu linoleum 
cenușiu. 

Se simţea îngrozitor de vulnerabilă. 

Dennis îi dădu drumul, înșfacă repede chiloţii și-i duse la nas, 
inspirând cu nesat, cu ochii închiși de extaz. 

Se holbă la el, dezgustată de acel moment de intimitate 
forţată. Chiar dacă el n-o atingea, ea era cutremurată de 
groază. 

Ce avea el de gând să facă în continuare? 

Robinson zdrobi, în sfârșit, rozătoarea cu o lovitură puternică 
de baston. Jeannie se răsuci și văzu pe podeaua cenușie o pată 
roșie. Șobolanul nu mai putea alerga, însă încă trăia. Avea ochii 
deschiși și trupul îi zvâcnea spasmodic. Robinson îl lovi din nou, 


VP - 147 


zdrobindu-i capul. Rozătoarea încetă să se mai miște, iar din 
țeasta făcută zob începu să se scurgă un lichid cenușiu. 

Jeannie întoarse privirea spre Dennis. Spre surprinderea ei, 
acesta ședea la masă, așa cum a stat întreaga după-amiază, ca 
și cum nu s-ar fi mișcat din loc. Afişa un aer de nevinovăție pe 
chip. Cuţitul și chiloţii ei dispăruseră. 

Oare Jeannie a scăpat de pericol? S-a terminat totul? 

Robinson gemea din pricina efortului depus. Aruncă o privire 
bănuitoare spre Dennis și zise: 

— Sper că n-ai adus porcăria aceea aici, Pinker? 

— Nu, domnule, răspunse Dennis cu seninătate. 

Jeannie rosti în gând: „Ba da, el l-a adus!”, dar, de frică, nu 
vorbi cu glas tare. 

— Fiin'că dacă aș crede că ai făcut așa ceva, te-aș... 

Gardianul aruncă o privire piezișă spre Jeannie și decise să nu 
dezvăluie exact ce i-ar fi făcut lui Dennis. 

— Cred că știi că te-aș face să regreți așa ceva. 

— Da, domnule. ` 

Jeannie își dădu seama că a scăpat. Insă senzația de ușurare 
fu imediat urmată de una de furie. Se uită fix la Dennis. Putea 
pretinde individul că nu s-a întâmplat nimic? 

— Ei bine, ai putea să iei o găleată cu apă și să cureți locul 
ăsta, adăugă Robinson. 

— Imediat, domnule. 

— Asta dacă doctoriţa Ferrami a terminat cu tine. 

Jeannie vru să spună „În vreme ce omorai șobolanul, Dennis 
m-a forţat să-i dau chiloţii”, dar cuvintele nu-i ieșiră din gură. 
Părea o prostie. In plus, își imagina consecinţele rostirii lor. Va 
mai rămâne acolo o oră pentru a fi investigată acuzaţia. Dennis 
va fi percheziționat și lenjeria ei descoperită. Aceasta trebuia 
apoi arătată directorului Temoigne. Și-l închipui examinând 
dovada, ţinând chiloţii ei și răsucindu-i pe toate părțile, cu o 
expresie ciudată pe chip... 

Nu. Nu va spune nimic. 

Simţi un sentiment de vinovăţie. A disprețuit mereu femeile 
care erau atacate și apoi păstrau tăcerea, lăsându-l să scape pe 
cel care le-a agresat. In acel moment, și ea proceda la fel. 

Işi dădu seama că Dennis conta pe asta. A prevăzut cum se 
va simţi ea și a fost sigur că va scăpa. Gândul o indignă atât de 
tare, încât pentru o clipă medită asupra ideii de a trece prin tot 


VP - 148 


acel chin doar pentru a-i da o lecţie. Apoi îi văzu în minte pe 
Temoigne, pe Robinson și pe ceilalți indivizi din închisoare 
uitându-se la ea și gândindu-se că n-avea chiloţi, și-și dădu 
seama că o asemenea situație ar fi fost prea umilitoare. 

Dennis era, în mod clar, inteligent. La fel de inteligent ca 
individul care a incendiat sala de sport și a violat-o pe Lisa, la fel 
de inteligent ca Steve... 

— Păreţi un pic zguduită, îi spuse Robinson. Cred că nici 
dumneavoastră nu vă plac șobolanii. 

Jeannie era încă șocată, dar își mai revenise. S-a terminat. A 
supraviețuit fără să-și piardă vederea. „Ce s-a întâmplat cu 
adevărat rău? se întrebă ea. Puteam să fiu mutilată sau violată. 
În schimb, mi-am pierdut doar lenjeria. Să fii recunoscătoare”. 

— Mă simt bine, mulțumesc, zise ea. 

— În acest caz, vă conduc la ieșire. 

Cei trei părăsiră împreună încăperea. 

Dincolo de ușă, Robinson zise: 

— Du-te și ia un mop de șters pe jos, Pinker. 

Dennis îi zâmbi lui Jeannie. Un zâmbet prelung și intim, ca și 
cum ei ar fi fost niște amanți care-și petrecuseră împreună 
după-amiaza în pat. Apoi dispăru în interiorul închisorii. Se uită 
după el cu o senzaţie de imensă ușurare, dar amestecată cu o 
urmă de scârbă, deoarece avea lenjeria ei intimă în buzunar. 
Oare va dormi cu chiloţii ei lipiţi de obraz, ca un copil cu un 
ursuleț? Sau și-i va înfășura în jurul penisului pe când se va 
masturba, imaginându-și că o regula? Orice ar fi ales să facă, 
Jeannie se simțea ca o ostatică abia eliberată, cu intimitatea 
violată și libertatea compromisă. 

Robinson o conduse până la poarta principală și-i strânse 
mâna. Jeannie traversă parcarea încinsă de soare către mașină, 
gândindu-se cât era de bucuroasă să plece din acel loc. Cel mai 
important lucru era că avea o mostră din ADN-ul lui Dennis. 

Lisa era la volan. Dăduse drumul aerului condiţionat ca să 
răcorească interiorul mașinii. Jeannie se prăbuși pe scaunul 
pasagerului. 

— Pari terminată, spuse Lisa, pornind vehiculul. 

— Oprește la primul supermarket, îi ceru Jeannie. 

— Sigur. Ce ai nevoie? 

— Îţi voi răspunde. Dar n-o să-ți vină să crezi. 


VP - 149 


19. 


După masa de prânz, Berrington se duse într-un bar liniștit de 
cartier și comandă un martini. 

Sugestia ivită din senin din partea lui Jim Proust de a se 
recurge la asasinat îl zguduise. Ştia că se făcuse de râs 
apucându-l pe Jim de reverul hainei și ţipând la el. Insă nu 
regreta gestul. Cel puţin era sigur că Jim a înţeles cum se simţea 
el. 

Lupta nu însemna o noutate pentru el. Își amintea prima lor 
criză majoră, la începutul anilor '70, când izbucnise scandalul 
Watergate. Au fost vremuri groaznice: conservatorismul ca 
politică a fost discreditat, politicienii care clamau disciplina și 
domnia legii erau corupți și orice activitate clandestină, 
indiferent cât de bine intenţionată, era brusc socotită o 
conspirație anticonstituţională. Preston Barck a fost îngrozit și ar 
fi vrut să renunţe la misiune. Jim Proust l-a făcut laş și a 
argumentat furios că nu exista niciun pericol, pe urmă a propus 
să ducă misiunea mai departe ca un proiect mixt armată-CIA, 
poate beneficiind de o securitate mai bună. Fără îndoială că ar fi 
fost gata să asasineze oricare jurnalist de investigaţii care-și 
vâra nasul în treburile lor. Berrington a fost cel care a sugerat 
înființarea unei firme private, o mișcare prin care ei să se 
distanțeze de guvern. lar în acel moment depindea iarăși de el 
ca să găsească o cale de a rezolva lucrurile. 

Localul era întunecos și rece. La un televizor montat deasupra 
barului era transmisă o telenovelă, dar sunetul era oprit. Ginul 
rece îl calma. Treptat, furia lui faţă de Jim se estompă, așa că se 
concentră asupra lui Jeannie Ferrami. 

Teama l-a constrâns să facă o promisiune pripită. Le-a spus, 
nechibzuit, lui Jim și lui Preston că se va ocupa de Jeannie. Deci 
trebuia să-și ţină promisiunea, s-o oprească pe Jeannie să mai 
pună întrebări despre Steve Logan și Dennis Parker. 

Doar că așa ceva era o sarcină foarte dificilă. Deși o angajase 
și-i asigurase fondurile pentru cercetări, nu putea să-i dea 
ordine, pur și simplu; așa cum i-a zis lui Jim, universitatea nu era 
nenorocita aceea de armată. Jeannie era angajată de către JFU, 
iar Genetico a furnizat finanțarea pentru un an de zile. Pe 
termen lung, evident că putea să aranjeze ca ea să nu mai 


VP - 150 


primească finanţare, însă asta nu era suficient. Jeannie trebuia 
oprită imediat, în ziua aceea sau a doua zi, înainte de a afla 
lucruri care să-i distrugă pe ei toţi. 

„Calmează-te! Chibzui el. Calmează-te!” 

Punctul ei slab consta în folosirea bazelor medicale de date 
fără permisiunea pacienţilor. Era o știre pe care ziarele o puteau 
transforma într-un scandal monstru, indiferent dacă intimitatea 
cuiva era cu adevărat violată sau nu. lar conducerile 
universităţilor erau îngrozite în privinţa scandalurilor, deoarece 
le puneau în primejdie finanţările. 

Ce păcat că un asemenea proiect științific promiţător trebuia 
sistat! Așa ceva era împotriva tuturor convingerilor lui. El a 
încurajat-o pe Jeannie și tot el trebuia s-o compromită. Jeannie 
va fi devastată sufletește, și pe bună dreptate. Berrington își 
spuse că ea avea gene proaste și, mai devreme sau mai târziu, 
ar fi dat oricum de bucluc; dar, în același timp, n-ar fi vrut ca el 
să fie cauza căderii ei. 

Încercă să nu se gândească la trupul doctoriţei. Femeile au 
fost mereu slăbiciunea lui. Niciun alt viciu nu-l tenta: bea cu 
moderație, nu paria niciodată și nu înţelegea de ce se drogau 
oamenii. A iubit-o pe soţia lui, Vivvie, însă chiar și în acele 
vremuri n-a rezistat tentaţiei de a avea legături cu alte femei, 
iar Vivvie l-a părăsit în cele din urmă din pricina infidelităţii lui. 
În acel moment, când se gândea la Jeannie, și-o imagina 
plimbându-și degetele prin părul lui și zicând: „Ai fost atât de 
bun cu mine, îţi datorez atât de multe, cum aș putea să-ți 
mulțumesc?” 

Astfel de gânduri îl făceau să se rușineze. Ar fi trebuit să fie 
mentorul și patronul ei spiritual, nu cel care o seduce. 

Pe lângă dorinţă, simţea o vie indignare pentru Jeannie. Era 
doar o fată, pentru numele lui Dumnezeu! Cum putea fi, oare, o 
ameninţare? Cum era posibil ca o tânără cu inel în nas să-i pună 
în pericol pe el, pe Jim și pe Preston, când ei erau pe cale să-și 
realizeze ambițiile de o viaţă? Era de neconceput să se lase 
păgubași; chiar și ideea îl făcea să se panicheze. Atunci când nu 
se imagina făcând dragoste cu Jeannie, își închipuia că o 
strangula. 

În același timp, ezita să înceapă un scandal public împotriva 
ei. Presa era greu de controlat. Exista posibilitatea ca ziariștii s-o 
ancheteze pe Jeannie și să sfârșească prin a-l ancheta pe el. O 


VP - 151 


astfel de strategie era periculoasă. Dar nu se putea gândi la altă 
tactică, în afară de sugestia lui Jim referitoare la crimă. 

Își goli paharul. Barmanul îi oferi un nou martini, însă refuză. 
Privi în jur și zări un telefon public în apropiere de toaleta pentru 
bărbaţi. Își trecu cardul American Express prin faţa cititorului de 
card al telefonului și apelă biroul lui Jim. Îi răspunse unul dintre 
asistenții tineri ai acestuia: 

— Biroul senatorului Proust. 

— Sunt Berrington Jones... 

— Mă tem că senatorul este într-o întâlnire în acest moment. 

„Jim ar trebui să-și instruiască mai bine acoliţii, ca să fie un 
pic mai ospitalieri”, reflectă Berrington. 

— Atunci, să vedem dacă putem evita scoaterea lui de acolo, 
zise el. Are vreo întâlnire cu presa după-amiază? 

— Nu sunt sigur. Pot să întreb de ce aveţi nevoie de această 
informaţie, domnule? 

— Nu, tinere, nu poţi, rosti exasperat Berrington, în opinia 
căruia asistenții plini de importanță reprezentau un blestem 
pentru clădirea Capitoliului. Îmi poţi răspunde la întrebare sau 
mi-l poţi da pe Jim Proust la telefon, sau altfel îţi poţi pierde 
nenorocita aceea de slujbă. Ce preferi? 

— Vă rog să așteptați. 

Urmă o pauză lungă. Berrington se gândi că scenariul în care 
Jim își instruia asistenții să fie manieraţi semăna cu cel în care 
un cimpanzeu își va învăța într-o bună zi puii să mănânce 
frumos la masă. Stilul șefului se răspândea rapid în rândul 
personalului: o persoană cu maniere proaste avea întotdeauna 
angajaţi obraznici. 

— Domnule profesor Jones, peste cincisprezece minute, 
senatorul va participa la o conferinţă de presă cu ocazia lansării 
cărţii congresmenului Dinkey, New Hope for America - O nouă 
speranță pentru America, îl înștiință un bărbat. 

Era perfect. 

— Unde anume? 

— La hotelul Watergate. 

— Spune-i lui Jim că voi fi și eu acolo și asigură-te ca numele 
meu să ajungă pe lista invitaţilor, te rog. 

Apoi închise fără să mai aștepte replica. 

Plecă din bar și luă un taxi până la hotel. Chestiunea trebuia 
gestionată cu delicateţe. Manipularea presei implica riscuri: un 


VP - 152 


reporter bun putea intui ce se ascundea în spatele lansării și să 
înceapă să pună întrebări. Insă de fiecare dată când se gândea 
la riscuri, își amintea de recompense și asta îl oțelea. 

Găsi sala unde se ţinea conferinţa de presă. Numele lui nu se 
găsea pe listă - asistenții plini de importanţă nu erau niciodată 
eficienţi -, dar editorul cărții îl recunoscu și-i ură bun venit, ca să 
dea bine pentru camerele de luat vederi. Berrington era bucuros 
că era îmbrăcat cu cămașa în dungi de la Turnbull & Asser în 
care apărea atât de distins în fotografii. 

Luă un pahar cu apă minerală Perrier și privi în jur. Se vedea 
un mic pupitru în faţa unui afiș cu coperta cărții și un teanc de 
comunicate de presă pe o masă laterală. Echipele de televiziune 
își aranjau camerele de luat vederi. Zări unu sau doi reporteri 
cunoscuți, însă niciunul în care să aibă încredere. 

Oricum, din ce în ce mai mulţi ziariști începeau să apară. Se 
plimbă prin încăpere, discutând cu unul sau cu altul și ținându-și 
privirea aţintită asupra ușii. Cei mai mulți dintre ziariști îl 
cunoșteau; în fond, el era un soi de celebritate minoră. N-a citit 
cartea care se lansa, dar Dinkey era un adept ai dreptei 
tradiționaliste, care însemna o versiune mai blândă a ideilor 
împărtășite de Berrington, Jim și Preston, așa că putea declara 
cu seninătate reporterilor că susţinea mesajul cărții. 

La trei și câteva minute, în cameră apărură Jim și Dinkey. 
Foarte aproape în spatele lor venea Hank Stone, un ziarist 
senior de la New York Times. Chel, cu nasul roșu, cu burta 
revărsându-se peste curea, cu gulerul cămășii desfăcut, cu 
nodul cravatei tras în jos, cu pantofii scâlciaţi, Hank era, 
probabil, individul care arăta cel mai deplorabil din întreg corpul 
de presă acreditat la Casa Albă. 

Berrington se întrebă dacă Hank îi putea rezolva problema. 

Hank n-avea convingeri politice cunoscute. Berrington l-a 
cunoscut când acesta a scris un articol despre Genetico, cu vreo 
douăzeci de ani în urmă. De când a primit slujba de la 
Washington, Hank a scris o dată sau de două ori despre ideile lui 
Berrington și de câteva ori despre ideile lui Jim Proust. Trata 
subiectele mai degrabă senzaţionalist decât intelectual, așa cum 
procedau inevitabil ziarele, dar nu făcea niciodată morală în 
modul ipocrit al ziariștilor de orientare liberală. 


VP - 153 


Hank trata un pont primit după însemnătate: dacă-l socotea 
un subiect bun, scria despre el. Insă se putea avea încredere în 
el să nu sape prea adânc? Berrington nu era deloc sigur de asta. 

ÎI salută pe Jim și-i strânse mâna lui Dinkey. Discutară câteva 
minute, timp în care Berrington privea în jur cu speranţa unui 
candidat mai bun pentru subiectul lui. Dar nu se mai ivi nimeni 
și astfel începu conferinţa de presă. 

Berrington suportă discursurile, stăpânindu-și nerăbdarea. Pur 
și simplu, era în criză de timp. Dacă ar fi avut câteva zile, ar fi 
găsit pe cineva mai bun ca Hank, însă dispunea doar de câteva 
ore. lar o întâlnire aparent accidentală precum aceea dădea 
mult mai puţin de bănuit decât o întâlnire aranjată cu un ziarist 
la masa de prânz. 

Când discursurile se încheiară, singura opţiune rămasă 
continua să fie Hank. 

După ce ziariștii se împrăștiară, Berrington îl interpelă. 

— Hank, mă bucur că te-am întâlnit. S-ar putea să am un 
subiect pentru tine. 

— Bine! 

— E vorba despre folosirea eronată a informaţiilor medicale 
din bazele de date. 

Hank făcu o grimasă. 

— Nu prea e genul meu de subiect, Berry, totuși spune mai 
departe. 

Berrington se neliniști: Hank nu părea să fie receptiv. 
Continuă să vorbească, folosindu-și șarmul: 

— Cred că este tocmai genul tău de subiect, deoarece conţine 
niște detalii-cheie pe care un ziarist obișnuit le-ar putea trece cu 
vederea. 

— Păi, atunci, lămurește-mă. 

— Mai întâi, n-avem această conversaţie. 

— Acum, lucrurile sună un pic mai promițător. 

— În al doilea rând, poate te întrebi de ce-ţi dau subiectul, dar 
n-o să întrebi asta niciodată. 

— Din ce în ce mai bine, zise Hank, însă arătându-se rezervat. 

Berrington decise să nu forțeze. 

— În cadrul Universităţii Jones Falls, la Departamentul de 
Psihologie, există o cercetătoare tânără, doctorita Jeannie 
Ferrami. În căutările ei legate de subiecţi potriviţi pentru studiu, 


VP - 154 


scanează baze medicale de date fără permisiunea oamenilor ale 
căror informaţii sunt în acele fișiere. 

— E o poveste despre computere sau despre etica științifică? 

— Nu știu, tu ești ziaristul. 

Individul părea lipsit de entuziasm. 

— Nu prea e cine știe ce mare scofală aici. 

„Nu începe să faci pe durul cu mine, ticălosule!”, se gândi 
Berrington, apoi atinse braţul lui Hank cu un gest de prietenie. 

— Fă-mi o favoare și cercetează un pic subiectul, zise el pe un 
ton convingător. Sună-i pe Maurice Obell, președintele 
universităţii, și pe doctorita Ferrami. Spune-le că e un articol- 
bombă și vezi ce-ţi spun. Cred că o să obţii niște declarații 
interesante. 

— Nu știu. 

— Îţi promit, Hank, că povestea merită să fie investigată. 

„Spune da, nemernicule, spune da!” 

— Bine, o să văd care e treaba, acceptă Hank, după o scurtă 
ezitare. 

Berrington încercă să-și ascundă satisfacția în spatele unei 
expresii de seriozitate, dar nu-și putu împiedica un mic zâmbet 
de triumf. 

Hank îl zări și se încruntă, bănuitor. 

— Nu încerci să mă folosești, Berry, nu-i așa? Cum ar fi ca să 
înspăimânţi pe cineva, poate? 

Berrington zâmbi și cuprinse umerii reporterului. 

— Hank, te rog să ai încredere în mine. 


20. 


Jeannie își cumpără un pachet cu trei chiloţi din bumbac de la 
un magazin Walgreen situat într-un mall la ieșirea din 
Richmond. Își puse o pereche chiar în toaleta pentru femei din 
restaurantul Burger King învecinat. După aceea se simţi mai 
bine. 

Era ciudat cât de lipsită de apărare se simţise fără lenjerie 
intimă. Nici n-a fost în stare să se gândească la altceva. Cu 
toate acestea, când era îndrăgostită de Will Temple și se afla la 
muncă ori în oraș, nu purta chiloţi. Se simţea sexy întreaga zi. In 


VP - 155 


prezent, stând în bibliotecă sau lucrând în laborator, sau doar 
mergând pe jos pe stradă, visa că Will va apărea pe 
neașteptate, plin de pasiune, și va spune: „Nu prea am timp, 
însă trebuie să te am, chiar acum și chiar aici”, iar ea era gata 
pentru el. Dar fără un bărbat în viaţa ei avea nevoie de lenjerie 
intimă așa cum avea nevoie de pantofi. 

Îmbrăcată din nou cum se cuvine, se întoarse la mașină. Lisa 
conduse până la aeroportul Richmond-Williamsburg, unde 
predară mașina închiriată și se îmbarcară în avionul spre 
Baltimore. 

„Cheia întregului mister trebuie să se găsească la spitalul 
unde s-au născut Dennis și Steven”, chibzui Jeannie în vreme ce 
avionul decola. Cumva, doi gemeni identici au ajuns la mame 
diferite. Era un scenariu de basm, deși chiar așa s-au petrecut 
lucrurile în realitate. 

Căută prin hârtiile din geantă și verifică informaţiile despre 
datele de naștere ale celor doi subiecți. Steven s-a născut în 25 
august. Spre groaza ei, descoperi că Dennis a văzut lumina zilei 
în 7 septembrie - aproape două săptămâni mai târziu. 

— Trebuie să fie o greșeală, zise ea cu glas tare. Nu știu de ce 
n-am verificat informaţia asta până acum. 

Îi arătă și Lisei cele două documente. 

— Putem verifica din nou, replică Lisa. 

— Există în vreunul dintre chestionare vreo întrebare legată 
de spitalul unde s-au născut? 

Lisa râse amar. 

— Cred că n-am inclus întrebarea asta. 

— În acest caz, trebuie să fi fost un spital militar. Colonelul 
Logan lucrează la Pentagon și e de presupus că Maiorul era 
militar la data nașterii lui Dennis. 

— O să verificăm. 

Lisa nu împărtășea nerăbdarea lui Jeannie. Pentru ea nu era 
vorba decât de un alt proiect de cercetare. Însă pentru Jeannie 
proiectul însemna totul. 

— Aș vrea să suni imediat, zise ea. Există vreun telefon în 
avionul ăsta? 

— Te gândești s-o suni pe mama lui Steven? întrebă Lisa 
dezaprobator și încruntându-se. 

— Da. De ce nu? 

— Ştie că e în închisoare? 


VP - 156 


— Bună observaţie. Nu știu. La naiba! N-ar trebui să fiu eu cea 
care-i va da vestea. 

— E posibil ca el s-o fi sunat deja acasă. 

— Poate că o să-i fac o vizită lui Steven la închisoare. Se 
poate, nu? 

— Cred că da. E posibil să aibă ore de vizită, ca la spitale. 

— O să merg acolo și sper că voi rezolva problema. Oricum, 
pot suna la familia Pinker, spuse Jeannie și-i făcu semn unei 
stewardese. Există vreun telefon în avion? 

— Nu, îmi pare rău. 

— Ce păcat! 

Stewardesa zâmbi. 

— Nu-ţi amintești de mine, Jeannie? 

Jeannie se uită cu atenţie la ea pentru prima dată și o 
recunoscu imediat. 

— Penny Watermeadow! exclamă ea. 

Penny și-a dat doctoratul în Engleză la Universitatea din 
Minnesota, împreună cu Jeannie. 

— Ce mai faci? 

— Minunat. Tu? 

— Lucrez la Jones Falls și mă ocup de un proiect de cercetare 
care întâmpină dificultăți. Credeam că o să-ţi iei o slujbă în 
domeniul universitar. 

— Da, însă n-am obţinut niciuna. 

Jeannie se simţea stânjenită că a reușit acolo unde prietena ei 
a eșuat. 

— Ce păcat! ` 

— Oricum, mă bucur. Imi place ce fac și se plătește mai bine 
decât în majoritatea colegiilor. 

Jeannie n-o credea. O șoca să vadă o femeie cu doctorat 
lucrând ca stewardesă. 

— Intotdeauna am crezut că vei fi o profesoară excelentă. 

— Am predat o vreme la liceu. Am fost înjunghiată de un elev 
care n-a fost de acord cu mine în privinţa piesei Macbeth. Atunci 
m-am întrebat de ce făceam ceea ce făceam - să-mi risc viața 
ca să predau Shakespeare unor copii care abia așteptau să se 
întoarcă pe străzi ca să fure și să-și cumpere cocaină 
contrafăcută. 

Jeannie își aminti cum îl chema pe soţul lui Penny. 

— Ce face Danny? 


VP - 157 


— Excelent, e agent de vânzări zonal. Călătorește mult, dar 
merită. 

— Ei bine, mă bucur să te revăd. Locuiești în Baltimore? 

— Nu, în Washington, D.C. 

— Dă-mi numărul tău de telefon. Te voi suna. 

Jeannie îi oferi un pix și Penny își scrise numărul de telefon pe 
unul dintre dosarele lui Jeannie. 

— O să luăm prânzul, zise Penny. O să ne simţim bine. 

— Poţi să fii sigură. 

Penny se îndepărtă. 

— Părea fericită, zise Lisa. 

— E foarte inteligentă. Sunt oripilată. Nu e nimic rău să fii 
stewardesă, însă asta înseamnă o irosire a douăzeci și cinci de 
ani de educaţie. 

— Ai de gând s-o suni? 

— La naiba, nu! E într-o fază de negare. l-aș aminti doar de 
speranţele ei din trecut. Ar fi agonizant pentru ea. 

— Cred că da. Îmi pare rău pentru ea. 

— Și mie. 

Imediat ce aterizară, Jeannie se duse la un telefon public și 
formă numărul familiei Pinker în Richmond, dar suna ocupat. 

— La naiba! exclamă ea furioasă. 

Așteptă cinci minute, apoi sună din nou, însă auzi același ton 
exasperant. „Probabil că Charlotte i-a sunat pe toţi membrii 
familiei sale cu temperament violent ca să le povestească 
despre vizita noastră. O să încerc mai târziu”. 

După ce Lisa își lăsă mașina în parcarea aeroportului, merseră 
spre oraș și o lăsă pe Jeannie în dreptul apartamentului său. 
Înainte de a se da jos, Jeannie întrebă: 

— Pot să-ţi cer o mare favoare? 

— Sigur. Dar nu promit nimic, răspunse Lisa râzând forţat. 

— Începe extragerea ADN-ului în seara asta. 

— Of, Jeannie, am fost plecate întreaga zi, spuse Lisa 
posomorâtă. Trebuie să cumpăr câte ceva pentru masa de 
seară... 

— Știu. lar eu trebuie să fac o vizită la închisoare. Haide să ne 
întâlnim mai târziu la laborator, să spunem pe la ora nouă? 

— Bine, fu de acord Lisa și zâmbi. Sunt și eu curioasă să aflu 
rezultatele testului. 


VP - 158 


— Dacă începem în seara asta, am putea avea un rezultat 
poimâine. 

Lisa părea că se îndoia. 

— Dacă o luăm pe scurtătură, da. 

— Bravo! 

Jeannie se dădu jos din mașină și Lisa își văzu mai departe de 
drum. 

Lui Jeannie i-ar fi plăcut să se urce direct la volanul propriei 
mașini ca să se ducă la poliţie, însă decise că era mai bine să 
vadă mai întâi ce mai făcea tatăl ei, așa că intră în casă. 

Se uita la serialul de familie Wheel of Fortune. 

— Bună, Jeannie, ai venit târziu acasă. 

— Am muncit și încă n-am terminat treaba. Cum ţi-a mers azi? 

— Cam plictiseală de unul singur. 

Îi părea rău de el. Tatăl ei părea să n-aibă prieteni. Oricum, 
arăta mult mai bine decât în noaptea precedentă. Era curat, 
bărbierit și odihnit. Ca masă de prânz, își pregătise la cuptor o 
pizza congelată: vasele murdare se găseau pe tejgheaua 
chiuvetei. Vru să-l întrebe cine credea el că le va băga în mașina 
de spălat vase, dar se abținu. 

Își puse jos geanta și începu să aranjeze prin apartament. El 
nu opri televizorul. 

— Am fost în Richmond, Virginia, anunţă ea. 

— E bine, draga mea. Ce avem la cină? 

„Nu, își zise ea. Așa nu mai poate continua. N-o să mă trateze 
și pe mine așa cum a tratat-o pe marna”. 

— Ce-ar fi să pregătești ceva? propuse ea. 

Întrebarea îi atrase atenţia. Întoarse capul de la televizor ca 
să se uite la ea. 

— Nu știu să gatesc! 

— Nici eu, tată. 

El se încruntă, apoi zâmbi. 

— Deci mâncăm în oraș! 

Expresia de pe chipul lui era atât de cunoscută! Jeannie se 
trezi înapoi în timp cu douăzeci de ani. Ea și Patty erau 
îmbrăcate cu blugi. Îl văzu în minte pe tatăl ei, cu părul negru și 
favoriți, spunând: „Haideţi să mergem la carnaval! Luăm vată 
pe băț? Urcaţi în mașină!” Pe atunci era cel mai minunat om din 
lume. Amintirile o duseră cu vreo zece ani după episodul cu 
carnavalul. Era îmbrăcată cu blugi negri și încălțată cu ghete Dr. 


VP - 159 


Martens. Tatăl avea părul mai scurt și înspicat cu alb și zicea: 
„Te duc la Boston cu lucrurile tale, închiriez o dubiță ca să 
petrecem un timp împreună, o să mâncăm de la fast-food pe 
drum și o să ne distrăm pe cinste! Să fii gata la ora zece!” L-a 
așteptat toată ziua, însă el n-a mai apărut, așa că a douazia 
luat un autocar al companiei Greyhound. 

În acel moment, zărind în ochii lui același licăr de odinioară 
gen „Haide-să-ne-distrăm”, își dori cu toată fiinţa să fi avut din 
nou nouă ani și să creadă orice spunea el. Dar între timp s-a 
maturizat, așa că întrebă: 

— Câţi bani ai? 

El se îmbufnă. 

— N-am bani, ţi-am mai spus. 

— Nici eu. Deci nu putem mânca în oraș. 

Deschise frigiderul. Înăuntru avea o salată, niște porumb fiert, 
o lămâie, un pachet cu coaste de miel, o roșie și o cutie pe 
jumătate goală de orez Uncle Ben's. Le scoase pe toate afară și 
le puse pe tejghea. 

— lată ce propun. Ca apetitiv, vom mânca porumb fiert cu unt 
topit, apoi coaste de miel cu suc de lămâie asezonate cu salată 
și orez, iar la desert îngheţată. 

— Păi, sună nemaipomenit de bine! 

— Începe să pregătești masa câtă vreme lipsesc. 

El se ridică și se uită la alimentele de pe tejghea. 

Jeannie își luă servieta. 

— Mă întorc după ora zece. 

— Nu știu cum să gătesc toate astea! răbufni el luând un 
știulete. 

De pe raftul de deasupra frigiderului, Jeannie luă o carte de 
bucate, The Reader's Digest All-the-Year-Round Cookbook, și i-o 
dădu. 

— Uită-te prin ea. 

Îl sărută pe obraz și ieși din apartament. 

După ce se urcă în mașină și porni spre centru, începu să se 
întrebe dacă n-a fost prea aspră. Tatăl ei făcea parte dintr-o 
generaţie mai veche; regulile erau altfel pe vremea lui. Cu toate 
acestea, nu putea fi menajera lui, nici măcar dacă ar fi vrut: 
trebuia să ţină cu dinţii de slujba ei. Faptul că-i oferea un loc 
unde să-și așeze capul noaptea însemna mai mult decât a făcut 
el pentru ea aproape toată viaţa. În același timp, ar fi vrut să-l 


VP - 160 


părăsească pe un ton mai optimist. Poate că era nepotrivit 
actualelor vremuri, însă era singurul tată pe care-l avea. 

Își lăsă mașina într-o parcare publică și străbătu pe jos 
Cartierul Roșu către secția de poliţie. In hol văzu câteva bănci 
din marmură și o scenă murală cu imagini din istoria orașului 
Baltimore. Îi spuse poliţistului de serviciu că vrea să-l vadă pe 
Steven Logan, aflat acolo în arest. Se așteptă să aibă o dispută 
pe marginea acestei cereri, dar după câteva minute de 
așteptare o femeie tânără îmbrăcată în uniformă de poliţie o 
conduse înăuntru, către un lift, apoi într-o încăpere de mărimea 
unei debarale. 

Camera era lipsită de decoraţiuni, cu excepţia unui geam, 
decupat în zid și a unei ferestruici la nivelul feței, prin care se 
putea vorbi. Jeannie privi fix prin ferestruică. După alte cinci 
minute, în încăperea de dincolo de geam fu adus Steven. 
Jeannie văzu că avea cătușe la mâini și picioarele legate cu un 
lanț, ca și cum ar fi fost un deţinut periculos. Steven ajunse la 
geam și se zgâi prin el. Când o recunoscu, zâmbi larg. 

— Ce surpriză plăcută! exclamă el. De fapt, este singurul 
lucru bun care mi s-a întâmplat azi. 

În ciuda atitudinii vesele, arăta groaznic: era obosit și 
încordat. 

— Cum te simţi? întrebă Jeannie. 

— Puțin cam rău. M-au băgat în celulă cu un ucigaș care e în 
sevraj, din cauza lipsei de droguri. Mă tem să adorm. 

În sufletul ei, îl compătimea. Își aduse aminte că el a fost 
acuzat că o violase pe Lisa, deși tot nu-i venea să creadă așa 
ceva. 

— Ai idee cât vei mai sta aici? 

— O să fiu dus în fața unui judecător mâine pentru cauţiune. 
Dacă nu-mi aprobă cererea, e posibil să stau închis până când 
voi afla rezultatele de la testul ADN. Se pare că asta durează trei 
zile. 

Menţionarea termenului ADN îi aminti lui Jeannie care era 
scopul vizitei. 

— Astăzi l-am văzut pe Dennis. 

— Și? 

— Nu mai încape îndoială. E fratele tău geamăn. 

— Poate că e/a violat-o pe Lisa Hoxton. 

Jeannie clătină din cap. 


VP - 161 


— Dacă ar fi evadat din închisoare în weekend, poate că ar fi 
făcut-o. Numai că e încă închis acolo. 

— Crezi că e posibil să fi evadat și apoi să se fi întors? Ca să-și 
creeze un alibi? 

— Prea complicat. Dacă Dennis ar evada din închisoare, nimic 
nu l-ar convinge să revină acolo. 

— Cred că ai dreptate, rosti Steven cu un aer sumbru pe chip. 

— Am câteva întrebări pentru tine. 

— Dă-i drumul! 

— Mai întâi trebuie să-ţi verific din nou data nașterii. 

— 25 august. 

Așa își notase și Jeannie. Poate că greșise data nașterii lui 
Dennis. 

— Și știi cumva unde te-ai născut? 

— Da. Tata era încartiruit la Fort Lee, Virginia, la acel 
moment, așa că m-am născut în spitalul armatei de acolo. 

— Ești sigur? 

— Sigur. Mama a scris despre asta în cartea ei, Having a 
Baby. 

Steven își îngustă ochii într-o expresie care începea să devină 
familiară pentru Jeannie. Asta însemna că ghicea la ce se 
gândea ea. 

— Dennis unde s-a născut? 

— Încă nu știu. 

— Dar avem aceeași zi de naștere. 

— Din nefericire, el a declarat că s-a născut în 7 septembrie, 
însă e posibil să fie o greșeală. O să verific din nou. O s-o sun pe 
mama lui imediat ce ajung la birou. Ai vorbit cu părinţii tăi? 

— Nu. 

— Vrei să-i sun eu? 

— Nu! Te rog. Vreau să afle după ce îmi vor fi retrase 
acuzaţiile. 

Jeannie se încruntă. 

— Din câte mi-ai povestit despre ei, par genul de oameni care 
te-ar sprijini. 

— Așa e. Dar nu vreau să-i îngrijorez. 

— Sigur că ar fi dureros pentru ei. Insă poate că ar prefera să 
știe, ca să te ajute. 

— Nu. Te rog să nu-i suni. 


VP - 162 


Jeannie ridică din umeri. Era ceva ce el nu-i spunea. Dar era 
decizia lui. 

— Jeannie... el cum e? 

— Dennis? La prima vedere, e ca tine. 

— Are părul lung, scurt, mustață, unghii murdare, acnee, 
șchioapătă... 

— Este tuns scurt ca tine, n-are păr pe față, mâinile îi sunt 
curate, iar pielea e netedă. Putea foarte bine să fi fost tu. 

— Dumnezeule! exclamă Steven profund neliniștit. 

— Marea diferenţă constă în comportamentul lui. Habar n-are 
cum să se raporteze la restul rasei omenești. 

— E foarte ciudat. 

— Nu cred. De fapt, îmi confirmă teoria. Aţi fost amândoi ceea 
ce numesc copii sălbatici. Am furat expresia dintr-un film 
franțuzesc. O folosesc pentru genul de copil care n-are teamă, e 
incontrolabil și hiperactiv. Astfel de copii socializează extrem de 
greu. Charlotte Pinker și soțul ei au dat greș cu Dennis. Părinții 
tăi au avut succes cu tine. 

Vorbele ei nu-l liniștiră. 

— Totuși, ca structură, Dennis și cu mine suntem identici. 

— V-aţi născut amândoi sălbatici. 

— Insă în cazul meu se observă o urmă ușoară de civilizaţie. 

Jeannie își dădea seama că el era foarte tulburat. 

— De ce te deranjează atât de mult? 

— Vreau să cred despre mine că sunt o ființă omenească, nu 
o gorilă domesticită într-o casă. 

Jeannie izbucni în râs, în ciuda expresiei lui solemne. 

— Și gorilele socializează. La fel ca toate animalele care 
trăiesc în grupuri. Din aceste grupuri izvorăște criminalitatea. 

Steven păru interesat. 

— De la traiul în grup? 

— Sigur. Crima înseamnă încălcarea unei importante reguli 
sociale. Animalele solitare n-au reguli. Un urs va fura mâncarea 
din peștera altui urs și-i va ucide puii. Lupii nu comit astfel de 
fapte; dacă ar face-o, n-ar putea trăi în haite. Lupii sunt 
monogami, au grijă reciproc de pui și-și respectă spaţiul intim. 
Dacă un exemplar încalcă regulile, este pedepsit; dacă persistă, 
fie e expulzat din haită, fie e omorât. 

— Dar dacă sunt încălcate reguli sociale lipsite de importanță? 


VP - 163 


— Cum ar fi să tragi un vânt într-un lift? Noi le numim maniere 
proaste. Singura pedeapsă este dezaprobarea celorlalţi. Uimitor 
ce eficientă este o astfel de pedeapsă! 

— De ce ești atât de interesată de oameni care încalcă reguli? 

Jeannie se gândi la tatăl ei. Habar n-avea dacă el avea gene 
de infractor sau nu. Poate că l-ar fi ajutat pe Steve să afle că și 
ea era deranjată de moștenirea genetică. Insă a minţit atâta 
vreme în privinţa tatălui, încât nu se putea decide cu ușurință să 
discute despre el în acel moment. 

— Este o mare problemă, spuse ea evaziv. Toată lumea e 
interesată de criminalitate. 

Ușa se deschise și tânăra polițistă își făcu apariţia. 

— S-a scurs timpul, doctoriță Ferrami. 

— Bine, răspunse Jeannie peste umăr. Steve, știai că Lisa 
Hoxton e cea mai bună prietenă a mea din Baltimore? 

— Nu, nu știam. 

— Lucrăm împreună; ea e tehnician. 

— Cum e ca persoană? 

— Nu e genul de fiinţă care să acuze pe gratis pe cineva. 

Steve încuviinţă. 

— În același timp, vreau să știi că nu cred că ai comis fapta. 

Pentru o secundă, avu impresia că el o să izbucnească în 
plâns. 

— Mulţumesc, zise el morocănos. Nu-ţi poţi imagina ce mult 
înseamnă asta pentru mine. 

— Sună-mă când ieși de aici, adăugă Jeannie și-i spuse 
numărul de telefon de acasă. Îl poţi ţine minte? 

— Nicio problemă. i 

Jeannie ezita să plece. li oferi lui Steve ceva ce spera să 
semene cu un zâmbet de încurajare. 

— Mult noroc! 

— Mulţumesc, am nevoie de asta aici. 

Jeannie se răsuci pe călcâie și plecă. 

Poliţista o conduse până în holul secției. Când ajunse în 
parcare, se făcuse deja noapte. Intră pe autostrada Jones Falls și 
aprinse farurile Mercedesului. Indreptându-se spre nord, apăsă 
cu putere pedala de acceleraţie, nerăbdătoare să ajungă la 
universitate. Intotdeauna conducea cu viteză prea mare. Era o 
șoferiță talentată, dar cumva nechibzuită, și știa asta. In acel 
moment voia să ajungă mai repede și deci depăși viteza legală. 


VP - 164 


Autoturismul alb Honda Acord al Lisei era deja parcat în faţa 
laboratorului. Jeannie își strecură mașina lângă el și intră în 
clădire. Lisa tocmai aprindea luminile în laborator. Pe masa de 
lucru era răcitorul care conţinea mostra de sânge de la Dennis 
Pinker. 

Biroul lui Jeannie se afla de cealaltă parte a coridorului. 
Descuie ușa trecând cardul din plastic prin cititorul de cârduri și 
intră. Se așeză la birou și sună imediat familia Pinker la 
reședința lor din Richmond. 

— În sfârșit! exclamă ea când auzi tonul de sonerie. 

Îi răspunse Charlotte. 

— Ce mai face fiul meu? întrebă aceasta imediat. 

— E bine, răspunse Jeannie. 

„Nu părea deloc un psihopat, reflectă ea, până când mi-a pus 
un cuţit în faţă și mi-a furat chiloţii”. Încercă să se gândească la 
ceva pozitiv. 

— A fost foarte cooperant. 

— A avut mereu maniere foarte bune, rosti Charlotte cu 
accentul ei sudist. 

— Doamnă Pinker, pot să vă mai întreb o dată data nașterii 
lui? 

— S-a născut în 7 septembrie, zise ea mândră, ca și cum ar fi 
fost o sărbătoare naţionala. 

Nu era răspunsul sperat de Jeannie. 

— Și la ce spital s-a născut? 

— Ne aflam în Fort Bragg, Carolina de Nord, la acea vreme. 

Dezamăgită, Jeannie se abţinu să nu înjure. 

— Maiorul antrena recruți pentru Vietnam, continuă Charlotte 
la fel de mândră. Comandamentul medical al armatei are un 
spital mare la Bragg. Acolo a venit Dennis pe lume. 

Lui Jeannie nu-i mai venea nicio idee. Misterul era la fel de 
profund ca înainte. 

— Doamnă Pinker, vreau să vă mulţumesc încă o dată pentru 
colaborarea dumneavoastră. 

— Cu mare plăcere. 

Se duse în laborator și-i spuse Lisei: 

— Se pare că Steven și Dennis s-au născut la un interval de 
treisprezece zile și în state diferite. Pur și simplu, nu pricep. 

Lisa deschise o nouă cutie cu fiole de test. 


VP - 165 


— Ei bine, există un test de necontestat. Dacă au același ADN, 
atunci sunt gemeni identici, indiferent ce declară unul sau altul 
despre nașterea lor. 

Scoase două fiole mici, lungi de câţiva centimetri, cu un capac 
în partea de sus și o formă conică în partea de jos. Deschise un 
pachet de etichete, scrise „Dennis Pinker” pe una dintre ele și 
„Steven Logan” pe alta, apoi etichetă fiolele și le puse într-un 
stativ. 

Rupse sigiliul de pe fiola cu sângele lui Dennis și introduse o 
singură picătură de sânge într-o fiolă de testare. Pe urmă scoase 
din frigider eprubeta cu sângele lui Steven și repetă procedura. 

Folosind o pipetă de precizie - prevăzută cu o pară la un 
capăt -, adăugă o cantitate mică de cloroform, bine măsurată, în 
fiecare fiolă de testare. După aceea luă o nouă pipetă și adăugă 
o cantitate identică de fenol. 

Închise ambele fiole de testare și le băgă în centrifugă. 
Cloroformul va dizolva grăsimile, iar fenolul va rupe lanţurile 
proteice, dar moleculele cu lanţ lung ale acidului 
dezoxiribonucleic vor rămâne intacte. 

În final, Lisa puse fiolele înapoi în stativ. 

— Asta e tot ce putem face pentru următoarele câteva ore, 
zise ea. 

Fenolul dizolvat în apă se va separa lent de cloroform. Pe 
marginea fiolei se va forma un inel. ADN-ul va rămâne în partea 
apoasă, care va fi extrasă ulterior cu o pipetă pentru 
următoarea etapă a testului. Insă operaţiunea trebuia să fie 
efectuată dimineața. 

Undeva sună un telefon. Jeannie se încruntă; sunetul părea să 
vină din biroul ei. Traversă coridorul și ridică receptorul. 

— Da? 

— Doctoriţa Ferrami? 

Ura oamenii care sunau și cereau să-ți afle numele fără să se 
prezinte. Ca și cum ar fi bătut în ușa de la intrare a cuiva și ar fi 
zis: „Cine naiba ești?” Își înghiţi un răspuns sarcastic și zise: 

— Sunt Jeannie Ferrami. Cine mă sună, vă rog? 

— Naomi Freelander, New York Times, răspunse femeia cu 
vocea unei fumătoare înrăite, la vreo cincizeci și ceva de ani. 
Am câteva întrebări pentru dumneavoastră. 

— La ora asta târzie? 

— Muncesc nonstop. Se pare că și dumneavoastră. 


VP - 166 


— De ce mă sunaţi? 

— Fac cercetări pentru un articol despre etica științifică. 

— Aha. 

Se gândi imediat la aspectul că Steve nu știa că fusese 
adoptat. Era o problemă etică, deși nu una peste care să nu se 
poată trece. Totuși de unde ar fi aflat un ziarist de la New York 
Times despre așa ceva? 

— Și ce vă interesează? 

— Am înţeles că scanaţi baze de date medicale în căutarea de 
subiecte potrivite pentru studii. 

— A, în regulă, zise Jeannie și se liniști, deoarece n-avea de ce 
să-și facă griji în această privinţă. Ei bine, am conceput un 
motor de căutare care scanează date de computer și descoperă 
două persoane care se potrivesc. Scopul meu este să găsesc 
gemeni identici. Poate fi folosit pe orice fel de bază de date. 

— Dar aţi accesat înregistrări medicale ca să utilizaţi acest 
program. 

— E important de definit ce înţelegeţi prin accesare. Am avut 
grijă să nu încalc limitele de confidenţialitate ale nimănui. Nu 
citesc niciodată detaliile medicale ale vreunei persoane. 
Programul nu tipărește înregistrări medicale. 

— Însă ce tipărește? 

— Numele celor două persoane, adresele și numerele lor de 
telefon. 

— Așadar, dacă programul accesează, să zicem, o bază de 
date cu electroencefalograme, el va arăta că undele emise de 
creierul lui X sunt la fel ca undele emise de creierul lui Y. 

— La fel sau similare. Dar nu mi-ar indica nimic despre starea 
de sănătate a vreunuia din cei doi. 

— Însă dacă aţi ști dinainte că X este un schizofrenic 
paranoid, aţi putea trage concluzia că și Y e la fel. 

— N-am avea de unde să știm așa ceva. 

— L-aţi putea cunoaște pe X. 

— De unde? 

— Ar putea fi omul de serviciu sau ceva de genul ăsta. 

— Of, fiţi serioasă! 

— E posibil. 

— Asta o să fie articolul dumneavoastră? 

— Poate. 


VP - 167 


— Bine. În teorie este posibil, însă șansele sunt atât de mici, 
încât orice persoană rezonabilă nici nu s-ar gândi la asta. 

— Asta e de discutat. 

Reportera părea hotărâtă să găsească un subiect de scandal, 
așa că Jeannie începu să-și facă griji. Avea deja suficiente 
probleme de rezolvat și nu mai voia altele și cu blestematele de 
ziare. 

— Cât de reală este problema? întrebă ea. Chiar aţi dat peste 
cineva care are senzaţia că i-a fost violată propria intimitate? 

— Mă interesează impactul unei știri-bombă. 

Lui Jeannie îi trecu un gând prin minte. 

— Spuneţi-mi, cine v-a zis să mă sunaţi? 

— De ce întrebaţi? 

— Din același motiv pentru care-mi puneţi întrebări. Aș vrea 
să cunosc adevărul. 

— Nu vă pot spune. 

— Interesant, zise Jeannie. V-am explicat destul de amănunţit 
despre cercetările și metodele mele. N-am nimic de ascuns. Dar 
dumneavoastră nu procedați la fel. Păreţi să fiţi... rușinată, cred 
că ăsta e termenul. Vă este rușine de modul în care aţi aflat de 
proiectul meu? 

— Nu mă rușinez de nimic, replică reportera. 

Jeannie începea să se simtă luată peste picior. Ce credea 
reportera aceea despre ea? 

— Păi, cineva e rușinat, cu siguranţă. Altfel, de ce nu mi-aţi 
spune cine e el? Sau ea? 

— Trebuie să-mi protejez sursele. 

— De ce anume? 

Jeannie își dădu seama că ar fi trebuit s-o lase baltă. N-avea 
nimic de câștigat făcându-și un dușman din presă. Insă 
atitudinea femeii era insuportabilă. 

— Așa cum am explicat deja, metodele mele n-au nimic greșit 
și nu ameninţă intimitatea nimănui. Ca atare, de ce este atât de 
secretos informatorul dumneavoastră? 

— Oamenii au motive... 

— Se pare că informatorul dumneavoastră a fost rău 
intenționat, nu-i așa? 

In vreme ce rostea vorbele, Jeannie se gândea. De ce ar fi 
vrut cineva să-i facă una ca asta? 

— Nu pot comenta nimic în privinţa asta. 


VP - 168 


— Niciun comentariu, nu? rosti Jeannie cu sarcasm. Trebuie să 
țin minte replica asta. 

— Doctorita Ferrami, aș vrea să vă mulţumesc pentru 
colaborare. 

— Nicio problemă, replică Jeannie, pe urmă închise. 

Se uită fix la telefon câteva clipe. 

— Despre ce naiba a fost vorba aici? se întrebă ea cu glas 
tare. 


VP - 169 


MIERCURI 


21. 


Berrington Jones dormi prost. 

Își petrecu noaptea cu Pippa Harpenden. Pippa era secretară 
la Departamentul de Fizică și mulţi profesori i-au propus o 
întâlnire, inclusiv câţiva căsătoriţi, dar ea s-a întâlnit doar cu 
Berrington. El s-a îmbrăcat frumos, a dus-o la un restaurant 
intim și a comandat vin de calitate. S-a simțit flatat de privirile 
invidioase ale bărbaţilor de vârsta lui care luau masa alături de 
nevestele lor bătrâne și urâte. Apoi a însoţit-o acasă, unde a 
aprins lumânări, s-a îmbrăcat cu pijama din mătase și a făcut 
dragoste cu ea lent, până când ea a avut orgasm. 

S-a trezit însă la ora patru și a început să se gândească la 
toate aspectele care puteau merge prost în planul lui. Hank 
Stone a sorbit cu nesaţ vinul ieftin al editorului de carte în după- 
amiaza precedentă; poate că a uitat conversaţia cu Berrington. 
Și chiar dacă a tinut-o minte, era posibil ca redactorii-șefi de la 
New York Times să decidă să nu urmărească subiectul. Poate că 
vor da niște telefoane și vor înţelege că Jeannie nu comitea cine 
știe ce eroare. Sau poate că se mișcau încet și vor investiga abia 
peste câteva zile, când totul avea să fie prea târziu. 

După ce se răsuci de pe o parte pe alta o vreme, Pippa 
mormăi somnoroasă: 

— Ești bine, Berry? 

El îi mângâie părul lung și blond. A face dragoste cu o femeie 
frumoasă reprezenta o consolare normală pentru orice fel de 
necazuri, însă Berrington simțea că așa ceva nu funcţiona în 
acel moment. Avea prea multe pe cap. S-ar fi simţit ușurat să 
discute cu Pippa despre problemele lui - era o femeie 
inteligentă și ar fi fost înţelegătoare cu el dar nu putea dezvălui 
astfel de secrete cuiva din afară. 

După un timp, se dădu jos din pat și ieși ca să alerge. Când se 
întoarse, observă că Pippa plecase, lăsând în urmă un bilet de 
mulțumire ambalat într-un ciorap negru din nailon. 


VP - 170 


Menajera sosi cu câteva minute înainte de ora opt și-i pregăti 
o omletă. Marianne era o fată zveltă și agitată, originară din 
Martinica, insula din estul arhipelagului Antilelor și departament 
peste mări al Franţei. Vorbea prost engleza și era îngrozită de 
ideea că va fi trimisă înapoi acasă, fapt care o făcea foarte 
ascultătoare. Era drăguță și Berrington credea că, dacă i-ar fi 
cerut o partidă de sex oral, ea ar fi luat asta ca parte a 
îndatoririlor de angajată a universităţii. Evident că el n-avea de 
gând să facă așa ceva; nu era stilul lui să se culce cu menajera. 

Făcu un duș, se bărbieri și se îmbrăcă protocolar cu un 
costum gri-petrol, cămașă albă și cravată neagră cu puncte roșii 
mici. Își prinse la mânecile cămășii butonii din aur cu 
monogramă, își vâri o batistă albă din în buzunarul de la piept al 
hainei și-și lustrui vârfurile pantofilor negri de lux. 

Conduse mașina către campus, se duse în birou și porni 
computerul. La fel ca multe alte vedete din mediul universitar, 
Berrington ţinea puţine cursuri. Acolo, la Jones Falls, avea un 
singur curs pe an. Rolul lui era să regizeze și să supervizeze 
cercetările oamenilor de știință din departament și să adauge 
prestigiul numelui propriu la documentele întocmite de aceștia. 
În acea dimineaţă însă, nu se putea concentra, așa că privi pe 
fereastră și urmări patru tineri jucând o partidă de tenis la 
dublu, în vreme ce aștepta să sune telefonul. 

Nu fu nevoit să aștepte mult. 

La ora nouă și jumătate sună Maurice Obell, președintele 
Universităţii Jones Falls. 

— Avem o problemă. 

Berrington se încordă. 

— Ce s-a întâmplat, Maurice? 

— Tocmai m-a sunat o nemernică de la New York Times. 
Susţine că cineva de la departamentul tău invadează viaţa 
privată a oamenilor. O oarecare doctoriţă Ferrami. 

„Slavă Domnului! chibzui Berrington, jubilând. Hank Stone s-a 
apucat de treabă”. 

— Mă temeam de așa ceva. Vin imediat acolo, spuse el cu o 
voce gravă. 

Închise și luă loc câteva clipe, gândindu-se. Era prea devreme 
ca să sărbătorească. Abia iniţiase procesul. Trebuia deci să-i 
facă pe Maurice și pe Jeannie să se comporte așa cum dorea el. 


VP - 171 


Maurice părea îngrijorat. Era un început bun. Berrington 
trebuia să se asigure că rămânea îngrijorat. Avea nevoie ca 
Maurice să simtă că ar fi fost o catastrofă dacă Jeannie nu înceta 
imediat să folosească programul de căutare prin bazele de date. 
lar odată ce Maurice decidea să treacă la acţiune, Berrington 
trebuia să fie sigur că decizia acestuia va fi una fermă. 

Mai presus de toate, trebuia să prevină orice fel de 
compromis. Ca structură, Jeannie nu era îndemnată spre 
compromisuri, dar odată ce întregul ei viitor era pus în discuţie, 
probabil că era dispusă să încerce orice. Berrington trebuia să-i 
alimenteze furia și combativitatea. 

Și trebuia să facă toate astea prefăcându-se bine intenţionat. 
Dacă devenea evident că încerca s-o sape pe Jeannie, era 
posibil ca Maurice să-și dea seama de înșelătorie. Trebuia să 
pară că-i lua ei apărarea. 

Părăsi clădirea și traversă pe jos campusul, trecând de Teatrul 
Barrymore și Facultatea de Arte, spre Hillside Hall. Pe vremuri 
reședința de la ţară a principalului finanţator al universităţii, 
clădirea adăpostea în prezent zona administrativă. Biroul 
președintelui universităţii se găsea în magnificul salon de desen 
al vechii reședințe. Berrington o salută cu amabilitate pe 
secretara doctorului Obell și-i zise: 

— Mă așteaptă. 

— Intraţi, vă rog, domnule profesor, îl invită femeia. 

Maurice stătea la bovindoul cu priveliște spre pajiște. Un 
bărbat scund, cu pieptul lat, Obell s-a întors din Vietnam în 
scaun cu rotile, paralizat de la mijloc în jos. Lui Berrington îi era 
ușor să relaţioneze cu el, poate datorită faptului că au fost 
amândoi în armată. De asemenea, împărtășeau pasiunea pentru 
muzica lui Gustav Mahler. 

Adesea, Maurice avea un aer de om hăituit. Ca să menţină JFU 
în picioare, trebuia să strângă un milion de dolari pe an de la 
finanţatori privaţi și corporatiști; ca atare, ura orice fel de 
publicitate negativă. 

Obell își întoarse scaunul cu rotile și se deplasă cu el până la 
birou. 

— Femeia mi-a zis că lucrează la un articol despre etica 
științifică. Berry, nu-mi pot permite ca Jones Falls să apară în 
fruntea acelui articol ca exemplu de știință lipsită de etică. 


VP - 172 


Jumătate din sponsorii noștri importanţi s-ar speria. Trebuie să 
facem ceva în privinţa asta. 

— Cine e femeia? 

Maurice se uită pe un carneţel. 

— Naomi Freelander. Este redactorul pe teme de etică. Aveai 
idee că ziarele au redactori pe teme de etică? Eu nu. 

— Nu mă surprinde că există unul la New York Times. 

— Asta nu-i oprește să se comporte ca niște blestemaţi de 
gestapoviști. Spuneau că aveau de gând să tipărească oricum 
articolul, însă ieri au primit un pont despre femeia aceea ata, 
Ferrami. 

— Mă întreb cine le-a dat pontul, replică Berrington. 

— Există niște nemernici pe aici. 

— Cred că da. 

Maurice oftă. 

— Spune-mi că nu e adevărat, Berry. Spune-mi că ea nu 
invadează viața privata a oamenilor. 

Berrington își încrucișă picioarele, încercând să pară relaxat, 
deși era încordat la maximum. 

— Nu cred că săvârşeşte vreo ilegalitate. Scanează bazele 
medicale de date și descoperă oameni care nu știu că au fraţi 
gemeni. Foarte inteligent, aș putea spune... 

— Se uită la dosarele medicale ale oamenilor fără 
permisiunea lor? 

— Păi... ceva de genul ăsta, răspunse el ezitant. 

— Atunci, va trebui să înceteze. 

— Problema e că are cu adevărat nevoie de informaţiile astea 
pentru cercetările ei. 

— Poate că-i putem oferi ceva drept compensație. 

Berrington nu se gândise s-o mituiască. Se îndoia că așa ceva 
ar fi funcţionat, dar nu strica să încerce. 

— Bună idee. 

— Este profesor titular? 

— A început aici din acest semestru, ca profesor asistent. Mai 
are cel puţin șase ani până la titularizare. Insă i-am putea 
acorda o mărire de salariu. Știu că are nevoie de bani, pentru că 
mi-a zis. 

— Cât câștigă în prezent? 

— Treizeci de mii de dolari pe an. 

— Și cât crezi că ar trebui să-i oferim? 


VP - 173 


— Aş sugera o creștere substanţială. Încă opt sau zece mii de 
dolari. 

— Și finanţarea pentru asta? 

— Cred că i-aș putea convinge pe cei de la Genetico, 
răspunse Berrington zâmbind. 

— Prin urmare, așa facem. Sun-o acum, Berry. Dacă e în 
campus, adu-o aici imediat. Rezolvăm problema asta înainte să 
mai sune iar tipa aceea de la „poliţia eticii”. 

Berrington formă numărul de pe telefonul de pe biroul lui 
Maurice și o sună pe Jeannie la birou. Primi răspuns imediat. 

— Jeannie Ferrami. 

— Aici e Berrington. 

— Bună dimineaţa. 

Tonul ei era iritat. Oare sesizase dorinţa lui de a o seduce luni 
seara? Poate că se întreba dacă el avea de gând să încerce din 
nou. Sau poate că era nervoasă în legătură cu articolul care 
urma să apară în New York Times. 

— Te pot vedea imediat? 

— În biroul tău? 

— Mă aflu în biroul doctorului Obell din Hillside Hall. 

Jeannie scoase un oftat de exasperare. 

— E vorba despre o femeie pe care o cheamă Naomi 
Freelander? 

— Da. 

— E o mare porcărie, știi asta. 

— Da, însă trebuie să ne ocupăm de ea. 

— Vin imediat. 

Berrington puse receptorul în furcă. 

— Vine într-o clipă, îi spuse el lui Maurice. 

Următoarele câteva minute aveau să fie cruciale. Dacă 
Jeannie se apăra bine, era posibil ca Maurice să-și schimbe 
strategia. Berrington trebuia să-l menţină pe Maurice pe poziţie 
fără să pară ostil faţă de Jeannie. Era o fată temperamentală, 
reticentă la compromisuri, mai ales când socotea că avea 
dreptate. Probabil că și-l va face dușman pe Maurice fără niciun 
ajutor de la Berrington. Dar în eventualitatea că ea va fi 
neobișnuit de dulce și de convingătoare, el avea nevoie de un 
plan de rezervă. 

Brusc, avu o inspiraţie subită și zise: 


VP - 174 


— Am putea întocmi o declaraţie de presă câtă vreme o 
aşteptăm. 

— Bună idee. 

Berrington trase spre el o foaie de hârtie și începu să scrie. 
Avea nevoie de ceva cu care Jeannie să nu poată fi nicicum de 
acord, ceva care i-ar fi rănit orgoliul și ar fi înfuriat-o. 
Conducerea Universităţii Jones Falls, scrise el, recunoștea că s- 
au comis erori și cerea scuze celor a căror viaţă privată a fost 
încălcată. Și promitea să oprească programul de cercetare chiar 
din acea zi. 

Dădu foaia secretarei lui Maurice și o rugă să scrie imediat 
documentul pe computer. 

Jeannie sosi fierbând de indignare. Era îmbrăcată cu un tricou 
verde de culoarea smaraldului, blugi negri strânși pe picioare și 
încălțată cu niște ghete cu catarame cum se purtau pe vremuri, 
însă la mare modă în prezent. În nară avea un inel din argint, iar 
părul negru și des era strâns în coadă la spate. În opinia lui 
Berrington, arăta chiar foarte bine, dar ţinuta ei n-avea cum să-l 
impresioneze pe președintele universităţii. O astfel de apariţie 
nu putea să semene decât cu acele personaje de rang inferior 
din mediul universitar care puteau genera probleme pentru JFU. 

Maurice o invită să ia loc și-i spuse că era îngrijorat despre 
telefonul pe care l-a primit de la ziarista de la New York Times. 
Atitudinea lui era rigidă. Berrington își zise că omul se simţea 
bine doar în prezenţa bărbaţilor maturi; femeile tinere în jeanși 
însemnau niște extratereștri pentru el. 

— Aceeași femeie m-a sunat și pe mine, zise iritată Jeannie. E 
o tâmpenie. 

— Dar tu accesezi baze medicale de date. 

— Nu eu mă uit la bazele de date, ci computerul. Nimeni n-are 
acces la vreun dosar medical. Programul meu generează o listă 
de nume și adrese, grupate pe perechi. 

— Chiar dacă... 

— Nu mergem mai departe fără să cerem acceptul subiectului 
intervievat. Nici măcar nu le spunem că sunt gemeni până când 
nu sunt de acord să ia parte la studiul nostru. Ca atare, a cui 
intimitate este încălcată? 

Berrington se prefăcu că o susţine. 

— Ți-am spus, Maurice, zise el. Cei de la New York Times au 
înțeles greșit. 


VP - 175 


— Ei nu văd problema așa. Și eu trebuie să mă gândesc la 
reputația universităţii. 

— Credeţi-mă că munca depusă de mine va întări această 
reputaţie, replică Jeannie, aplecându-se în faţă. 

Berrington percepu în vocea ei pasiunea pentru cunoștințe noi 
care-i anima pe toţi oamenii buni de știință. 

— Este vorba despre un proiect de o importanţă crucială. Sunt 
singura persoană care și-a dat seama cum trebuie studiată 
genetica în domeniul criminalităţii. Când vom publica 
rezultatele, vom stârni senzaţie. 

— Are dreptate, interveni Berrington. 

Era adevărat. Studiul ei ar fi avut un impact răsunător. Îi 
durea sufletul că trebuia să-l sisteze. Dar n-avea de ales. 

Maurice clătină din cap. 

— Datoria mea este să protejez universitatea de scandaluri. 

— Însă e de datoria dumneavoastră și să apăraţi libertatea de 
expresie în mediul universitar, rosti Jeannie cu nesăbuinţă. 

O mutare greșită din partea ei. Pe vremuri, fără îndoială că 
președinții de universitate se luptaseră pentru dreptul de a 
acumula cunoștințe fără bariere ridicate în cale, dar acele zile 
au dispărut de mult. În prezent, președinții se ocupau cu 
strângerea de fonduri, pur și simplu. Jeannie nu făcea decât să-l 
ofenseze pe Maurice menționând libertatea de expresie în 
mediul universitar. 

— N-am nevoie de un discurs în privinţa datoriei mele de 
președinte, domnișoară, se zbârli Maurice. 

Spre deliciul lui Berrington, Jeannie nu pricepu aluzia. 

— Chiar așa? replică ea, tot mai înflăcărată. Atunci, avem un 
conflict direct. Pe de o parte, există un ziar care aparent vrea să 
scrie un articol rău intenţionat; pe de altă parte, un om de 
știință care caută adevărul. Dacă un președinte de universitate 
va ceda sub un asemenea gen de presiune, atunci ce speranţă 
mai există? 

Berrington exulta. Jeannie arăta superb, cu obrajii îmbujoraţi 
și ochii aruncând scântei, dar își săpa singură groapa. Maurice 
era tot mai ofensat cu fiecare vorbă. 

În acea clipă, Jeannie păru să-și dea seama ce face, deoarece 
schimbă brusc tactica. 


VP - 176 


— În plus, niciunul din noi nu-și dorește o publicitate negativă 
pentru universitate, continuă ea pe un ton mai blând. Vă înţeleg 
foarte bine îngrijorarea, doctor Obell. 

Maurice se înmuie imediat, spre groaza lui Berrington. 

— Îmi dau seama că povestea asta te pune într-o postură 
dificilă, zise el. Universitatea este pregătită să-ţi ofere 
compensaţii sub forma unei creșteri de salariu de zece mii de 
dolari pe an. 

Jeannie păru şocată. 

— Suma asta ar trebui să-ți permită să-ți muţi mama din locul 
ăla care te frământă atât de mult, interveni Berrington. 

Jeannie ezită pentru un moment. 

— Sunt profund recunoscătoare pentru așa ceva, zise ea, însă 
problema nu se va rezolva astfel. Cercetările mele trebuie să se 
axeze în continuare pe gemeni cu tendinţe criminale. Altfel 
dispare obiectul studiului. 

Berrington nu-și imaginase că putea fi mituită. 

— Cu siguranţă, există și o altă cale de a găsi subiecte 
potrivite pentru studiul tău, nu? întrebă Maurice. 

— Nu, nu există. Am nevoie de gemeni identici, crescuţi 
separat, dintre care cel puţin unul este criminal. Cerințele sunt 
drastice. Programul meu de computer localizează oameni care 
nici macar nu știu că sunt gemeni. Nu există altă metodă de a 
face așa ceva. 

— Nu mi-am dat seama, rosti Maurice. . 

Tonul lui devenea periculos de amiabil. In acea clipă intră în 
încăpere secretara, care-i dădu o foaie de hârtie. Era 
comunicatul de presă schiţat de Berrington. Maurice i-l arătă lui 
Jeannie. 

— Trebuie să trimitem ceva de genul ăsta azi dacă vrem să 
oprim publicarea articolului. 

Jeannie citi foaia repede, iar în glas îi reveni mânia. 

— Dar e o idioțenie! N-au fost comise niciun fel de erori. N-a 
fost încălcată intimitatea nimănui. Nici măcar nu s-a plâns 
cineva de asta! 

Berrington își mască satisfacția. Era un paradox faptul că ea 
se putea aprinde în așa hal, însă avea răbdarea și perseverenţa 
de a efectua cercetări științifice îndelungate și minuţioase. O 
văzuse lucrând cu subiecţii ei: aceștia nu păreau s-o irite sau s-o 
obosească niciodată, chiar și atunci când greșeau testele. Faţă 


VP - 177 


de ei, Jeannie considera comportamentul urât la fel de 
interesant ca și cel manierat. Pur și simplu, își nota spusele lor și 
le mulțumea sincer la final. Dar în afara laboratorului, izbucnea 
ca un foc de artificii la cea mai mică provocare. 

El jucă rolul împăciuitorului îngrijorat. 

— Totuși, Jeannie, doctor Obell simte că trebuie să dăm o 
declarație fermă în acest sens. 

— Nu puteţi spune că folosirea programului meu de computer 
a fost anulată! exclamă ea. Asta ar fi sinonim cu anunţarea 
anulării întregului meu proiect! 

Chipul lui Maurice se înăspri. 

— Nu-mi pot permite ca New York Times să publice un articol 
în care să se scrie că oamenii de știință de la Jones Falls încalcă 
intimitatea oamenilor, zise el. Ne-ar costa milioane de dolari în 
donaţii anulate. 

— Găsiţi o cale de mijloc, îl rugă Jeannie. Spuneţi că veţi 
cerceta problema. Creați un comitet de investigare. Putem 
dezvolta măsuri suplimentare de siguranţă dacă va fi nevoie. 

„Oh, nu, își zise Berrington. Propunerea ei e periculoasă”. 

— Avem un comitet de etică, evident, rosti el cu voce tare, 
trăgând de timp. Este un subcomitet al Senatului universităţii. Ai 
putea anunţa că le pasezi lor problema. 

Senatul însemna consiliul de conducere al universităţii și era 
alcătuit din profesori titulari, dar munca efectivă era realizată de 
diverse comitete. 

— Nu-i bine, spuse Maurice. Toată lumea va ghici că e tragere 
de timp. 

— Însă nu vă daţi seama că, insistând asupra unei acţiuni 
imediate, anulaţi, practic, orice discuţie legată de soluţii 
posibile? protestă Jeannie. 

Berrington decise că sosise momentul să încheie 
întrevederea. Cei doi se situau pe poziții opuse, ambii ținând cu 
dinții de argumentele proprii. Ca atare, trebuia să pună capăt 
înainte ca ei doi să se gândească din nou la un compromis. 

— Bun argument, Jeannie, zise el. Dă-mi voie să propun ceva, 
cu permisiunea ta, Maurice. 

— Sigur, dă-i drumul. 

— Ne confruntăm cu două probleme separate. Una este aceea 
de a găsi o modalitate prin care cercetările lui Jeannie să 
continue fără ca universitatea să fie atrasă într-un scandal. E o 


VP - 178 


chestiune pe care Jeannie și cu mine trebuie s-o rezolvăm și ar 
trebui să discutăm pe îndelete în privinţa asta, mai târziu. A 
doua problemă este a modului în care departamentul și 
universitatea prezintă chestiunea restului lumii. Și trebuie să 
discutăm despre asta, Maurice. 

— Da, e o chestiune de foarte mult bun-simţ, zise Maurice 
ușurat. 

— Îți mulțumesc pentru timpul pe care ni l-ai acordat, Jeannie, 
spuse Berrington. 

Ea înțelese că întrevederea s-a încheiat. Se ridică în picioare, 
încruntată. Știa că a fost manipulată, dar nu-și dădea seama în 
ce fel anume. 

— Mă vei suna? îl întrebă ea pe Berrington. 

— Evident. 

— Bine. 

Ezită puţin, apoi ieși din încăpere. 

— Dificilă femeie, comentă Maurice în urma ei. 

Berrington se aplecă înainte, își uni palmele și privi în jos, într- 
o atitudine de umilință. 

— Mă simt vinovat, Maurice. 

Obell clătină din cap, însă Berrington continuă: 

— Eu am angajat-o pe Jeannie Ferrami. Bineînţeles că habar 
n-am avut că va concepe o asemenea metodă de lucru. Dar, cu 
toate acestea, este responsabilitatea mea și cred că trebuie să 
te scot din povestea asta. 

— Și ce propui? 

— Nu-ţi pot cere să trimiţi comunicatul ăla de presă. N-am 
dreptul. Nu poţi pune un singur proiect de cercetare mai presus 
de binele întregii universităţi, îmi dau seama de asta. 

Își înălță privirea. Maurice ezită. Pentru o fracțiune de 
secundă, Berrington se întrebă, cu temere în suflet, dacă celălalt 
bănuia că era manipulat. Însă gândul nu-i rămase prea multă 
vreme în minte. 

— Apreciez că spui asta, Berry. Însă ce vei face în legătură cu 
Jeannie? 

Berrington se relaxă. Se pare că reușise. 

— Cred că problema asta mă privește, zise el. Las-o în seama 
mea. 


VP - 179 


22. 


Steve adormi abia în zorii zilei de miercuri. 

In închisoare era liniște. Porky sforăia, iar Steve nu mai 
închisese ochii de șaptezeci și două de ore. A încercat să 
rămână treaz, repetându-și în minte pledoaria pentru cererea de 
cauţiune către judecător, dar a visat cu ochii deschiși o scenă în 
care judecătorul îi zâmbea binevoitor și-i spunea: „Se acordă 
cauţiunea, daţi-i drumul acestui om”, iar el ieșea din tribunal 
afară, pe strada însorită. Șezând pe podeaua celulei în poziţia 
obișnuită, cu spatele la zid, s-a surprins de câteva ori moţăind și 
s-a trezit speriat, însă, în cele din urmă, epuizarea i-a învins 
voinţa. 

Dormea profund când fu trezit brusc de un ghiont puternic în 
coaste. Icni de durere și deschise ochii. Porky îl lovise și stătea 
aplecat deasupra lui, cu ochii mari de furie, și urla: 

— Mi-ai furat doza, tembelule! Und'ai pus-o, und’? Dă-o chiar 
acum sau o mierlești! 

Steve reacţionă fără să gândească. Țâșni de pe podea ca un 
arc și înfipse două degete în ochii lui Porky. Acesta urlă de 
durere și se dădu înapoi. Dintr-o altă celulă, Steve auzi o voce 
care semăna teribil de mult cu a lui, strigând după ajutor. 

Porky mai făcu un pas în spate și căzu pe toaletă, acoperindu- 
și ochii cu mâinile. 

Steve îl luă de ceafă și-l izbi cu genunchiul în faţă. Din gura lui 
Porky ţâșni sângele. Steve îl prinse de cămașă, îl trase de pe 
toaletă și-l aruncă pe podea. Era pe punctul să-l lovească dur, 
când reîncepu să judece logic. Ezită, uitându-se lung la Porky 
cum sângera pe jos, și ceața roșie de furie din minte începu să i 
se limpezească. 

— Oh, nu, exclamă el. Ce-am făcut? 

In acea clipă se deschise ușa celulei și navăliră doi polițiști 
agitându-și bastoanele. 

Steve ridică mâinile în aer. 

— Calmează-te, rosti unul din polițiști. 

— Sunt calm, spuse Steve. 

Poliţiștii îl încătușară și-l scoaseră din celulă. Unul dintre ei îl 
lovi cu duritate în stomac. Steve se îndoi de mijloc, icnind. 


VP - 180 


— Asta pentru eventualitatea că te gândeai să provoci un alt 
scandal, șuieră polițistul. 

Steve auzi zgomotul grilajului celulei închizându-se și vocea 
lui Spike, gardianul închisorii, rostind cu tonul lui plin de umor: 

— Ai nevoie de îngrijiri medicale, Porky? Pen'că e un veterinar 
pe East Baltimore Street. 

Individul chicoti auzindu-și propria glumă. 

Steve se îndreptă de mijloc, revenindu-și după lovitură, deși 
continua să-l doară. Privi printre gratii înspre Porky. Acesta 
stătea drept și se freca la ochi. 

— Du-te naiba, dobitocule! îngăimă el cu buzele însângerate, 
privindu-l mânios pe Spike. 

Steve era ușurat: Porky nu era grav rănit. 

— Oricum, venise vremea să te scoatem de acolo, studentule. 
Domnii ăștia au venit ca să te ducă la tribunal, zise Spike și se 
uită pe o foaie de hârtie. Să vedem, cine mai e pentru tribunalul 
Northern District? Domnul Robert Sandilands, cunoscut sub 
numele de Sniff... 

Spike scoase alţi trei bărbaţi din celule și-i legă cu lanţuri 
împreună cu Steve. Apoi cei doi polițiști îi duseră spre parcarea 
secției și-i urcară într-un autobuz pentru transferul deținuților. 

Steve spera să nu se mai întoarcă niciodată în acel loc. 

Afară era încă întuneric. Bănuia că era ora șase dimineața. 
Tribunalele nu se deschideau mai devreme de ora nouă sau 
zece, așa că mai avea de așteptat. Merseră cu autobuzul prin 
oraș vreo douăzeci de minute, pe urmă intrară pe o poartă mare 
de garaj în clădirea unui tribunal. Coborâră din vehicul și fură 
conduși la subsol. 

Acolo se găseau patru cuști cu grilaj în jurul unei zone 
centrale deschise. Fiecare cușcă avea o banchetă și o toaletă, 
dar era mai mare ca dimensiuni decât celula din secţia de 
poliţie, și toţi cei patru deținuți fură introduși într-o cușcă în care 
mai erau șase oameni. Li se scoaseră lanţurile, care fură puse 
pe o masă din centrul camerei. În încăpere se găseau mai mulţi 
paznici, conduși de o negresă înaltă îmbrăcată în uniformă de 
sergent și afișând o expresie de răutate pe chip. 

Pe parcursul următoarei ore fură aduși vreo treizeci de 
deţinuţi, repartizaţi ulterior câte doisprezece într-o cușcă. Se 
auziră strigăte și fluierături când în arest apăru un grup mic de 


VP - 181 


deţinute. Acestea fură băgate într-o cușcă din capătul îndepărtat 
al încăperii. 

După aceea nu se mai întâmplă nimic deosebit câteva ore. 
Deţinuţilor li se aduse micul dejun, dar Steve refuză din nou 
mâncarea; nu se putea obișnui cu ideea de a mânca lângă o 
toaletă. Unii deținuți vorbeau zgomotos, însă cei mai mulți 
stăteau îmbufnaţi și tăcuți. Mulţi arătau epuizați. Schimburile de 
replici între deţinuţi și paznici nu erau la fel de porcoase ca la 
secția de poliţie și Steve se întrebă dacă asta nu se datora 
faptului că la conducerea arestului de acolo se găsea o femeie. 

Reflectă că închisorile nu semănau deloc cu ceea ce se arăta 
la televizor. Emisiunile tv și filmele făceau închisorile să pară ca 
niște hoteluri ieftine; nu se arătau niciodată toaletele fără 
capac, abuzurile verbale sau bătăile administrate celor rebeli. 

Ziua aceea putea fi ultima în închisoare. Dacă ar fi crezut în 
Dumnezeu, s-ar fi rugat din toată inima. 

După socoteala lui, se făcuse deja prânz când paznicii 
începură să scoată deţinuţi din cuști. 

Steve era în al doilea lot. Li se puseră din nou cătușe, apoi 
zece deţinuţi fură legaţi împreună. Pe urmă, întreg grupul fu 
escortat către tribunal. 

Sala de judecată semăna cu o capelă metodistă. Pereţii erau 
zugrăviți în verde și în crem, culori separate de o dungă neagră 
la mijloc. Pe podea era așternut un covor verde și erau nouă 
rânduri de bănci din lemn, nevopsite, care semănau cu niște 
strane. 

În rândul din spate stăteau tatăl și mama lui Steve. 

Steve icni din pricina șocului. 

Tatăl era îmbrăcat cu uniforma de colonel și-și ţinea chipiul 
sub braţ. Ședea cu spatele drept, ca și cum aștepta inspecția 
militară. Avea un aspect de celt: ochi albaștri, păr negru și o 
barbă deasă pe obrajii proaspăt rași. Chipul rigid era lipsit de 
expresie, dar încordat din pricina emoţiilor ţinute sub obroc. 
Mama ședea alături de el, mică și îndesată, cu chipul rotund și 
drăguţ umflat de lacrimile vărsate. 

Steve și-ar fi dorit să se facă nevăzut prin podea. S-ar fi întors 
de bunăvoie în celulă cu Porky doar ca să scape de acel 
moment. Se opri, ţinând pe loc întreg grupul de deţinuţi, și se 
holbă tâmp la părinţii lui, până când paznicul îl înghionti să 
meargă mai departe spre bancheta din față. 


VP - 182 


O funcţionară a tribunalului se așeză cu spatele la instanţă și 
cu faţa către prizonieri. Un paznic bărbat se postă în faţa ușii. O 
altă persoană oficială prezentă era un negru cu ochelari, de vreo 
patruzeci de ani, îmbrăcat cu sacou, cravată și blugi. Individul îi 
întrebă pe deţinuţi cum se numesc și verifică numele cu cele 
înscrise pe o listă. 

Steve privi peste umăr. În afară de părinţii lui, pe banchetele 
pentru public nu se mai vedea nimeni. Se simţea recunoscător 
că avea o familie căreia să-i pese suficient de mult ca să apară 
într-un astfel de loc; niciunul dintre ceilalți deţinuţi n-avea așa 
ceva. În același timp, ar fi preferat să treacă printr-o asemenea 
umilinţă fără martori. 

Tatăl lui se ridică și veni în față. Individul în blugi i se adresă 
oficial: 

— Da, domnule? ` 

— Sunt tatăl lui Steven Logan, aş dori să discut cu el. Imi 
puteți spune cine sunteți dumneavoastră? 

— David Purdy, sunt anchetatorul numit de Curte pentru 
stabilirea faptelor din dosar și eu v-am sunat de dimineață. 

Steve își dădu seama că așa au aflat părinții lui de întreaga 
tărăşenie. Ar fi trebuit să ghicească. Emisarul Curții i-a spus că 
un anchetator va verifica detaliile furnizate de el. lar cea mai 
simplă cale de a face asta era să-i sune pe părinții lui. Se 
strâmbă în sinea lui gândindu-se la acel apel telefonic. Oare ce a 
zis anchetatorul? „Trebuie să verific adresa lui Steven Logan, 
care este arestat în Baltimore sub acuzația de viol. 
Dumneavoastră sunteți mama lui?” 

Tatăl strânse mâna individului și întrebă: 

— Ce mai faceţi, domnule Purdy? 

Însă Steve putea ghici că tatăl lui îl ura deja pe individ. 

— Puteți vorbi cu fiul dumneavoastră, nicio problemă, spuse 
Purdy. 

Tatăl încuviinţă cu o mișcare scurtă din cap. Se furișă de-a 
lungul banchetei, prin spatele deținuților, și se așeză chiar în 
spatele lui Steve. Îi puse mâna pe umăr și strânse ușor. În ochii 
lui Steve apărură lacrimi. 

— Tată, n-am comis nicio crimă. 

— Știu, Steve. 

Simpla lui convingere era prea mult pentru Steve, care începu 
să plângă. lar odată ce se porni, nu se mai putu opri. Era slăbit 


VP - 183 


de foame și nesomn. ÎI copleșiră toate umilinţele și stresul 
acumulat în ultimele două zile, așa că lacrimile îi curgeau în voie 
pe obraji. Înghiţi în sec și se șterse pe față cu mâinile prinse în 
cătușe. 

După o vreme, tatăl adăugă: 

— Am vrut să-ți luăm un avocat, dar n-am avut timp, abia am 
reușit să ajungem aici. 

Steve consimţi. Putea să fie chiar el avocat pledându-și cauza 
dacă reușea să se stăpânească. 

Un paznic femeie aduse în sală două fete, fără cătușe la 
mâini. Acestea se așezară și chicotiră. Păreau să aibă vreo 
optsprezece ani. 

— Cum naiba s-a întâmplat așa ceva? 

Conștient că plânsul nu era demn de un bărbat, Steve se 
stăpâni, își trase nasul, înghiţi în sec și răspunse: 

— Probabil că semăn cu tipul care a comis fapta. Victima m-a 
ales dintr-un șir de oameni la confruntare. Din nefericire, eram 
prin preajma locului comiterii faptei când a fost comisă și le-am 
spus polițiștilor asta. Testul ADN îmi va da dreptate, însă 
durează trei zile. Sper să pot ieși pe cauţiune azi. 

— Spune-i judecătorului că suntem și noi aici. Probabil că va 
ajuta. 

Steve se simţi ca un copilaș mângâiat de tatăl lui. Asta îi 
aduse în minte o amintire dulce-amăruie a zilei în care a primit o 
bicicletă. Probabil că a fost la aniversarea a cinci ani de viață. 
Bicicleta era prevăzută cu două roți ajutătoare în spate. Casa lor 
avea o grădină mare cu două trepte care coborau spre o alee. 
„Mergi în jurul pajiștii și ferește-te de trepte”, l-a sfătuit tatăl; 
totuși primul lucru pe care l-a făcut Steve a fost să coboare 
treptele cu bicicleta. Evident, a căzut, stricând bicicleta și 
rănindu-se; s-a așteptat ca tatăl lui să se înfurie pentru că a 
nesocotit un ordin direct. Însă acesta l-a ridicat de jos, i-a 
curățat rănile cu blândeţe și a reparat bicicleta. Deși Steve s-a 
așteptat la o explozie de furie, aceasta nu s-a mai declanșat. 
Tatăl nu i-a zis nici măcar „i-am spus eu că asta se va 
întâmpla”. Indiferent ce se întâmpla, părinţii lui erau mereu de 
partea lui. 

In sală intră judecătoarea. 

Era o femeie albă, atrăgătoare, de vreo cincizeci de ani, 
micuță de statură și foarte curat îmbrăcată. Purta o robă neagră 


VP - 184 


și ţinea o cutie de Cola dietetică, pe care o puse pe pupitru când 
se așeză pe scaun. 

Steve încercă să ghicească ce fel de persoană era. Crudă sau 
binevoitoare? În bună dispoziţie sau iritată? O femeie cu inima 
caldă și mintea deschisă sau un justiţiar obsedat care spera în 
secret să-i trimită pe toţi cei din faţa ei pe scaunul electric? Se 
uită fix la ochii ei albaștri, la nasul ascuţit, la părul încărunțit. 
Oare avea un soț cu burtă și băutor de bere, un fiu mare despre 
care-și făcea griji, un nepot adorat cu care să se joace pe covor? 
Sau trăia singură într-un apartament scump plin de mobilier 
modern? Ceea ce citise la Facultatea de Drept îl învățase despre 
motivele teoretice pentru acordarea sau respingerea cauţiunii, 
dar în acel moment acestea păreau aproape irelevante. Tot 
ceea ce conta era dacă judecătoarea era cumsecade sau nu. 

Ea privi șirul de deţinuţi și zise: 

— Bună ziua. Aceasta este ședința pentru acordarea cauţiunii. 

Avea o voce joasă, însă clară, cu dicţie precisă. Intreaga ei 
fiinţă degaja curăţenie și ordine - cu excepţia cutiei de Cola, un 
strop de umanism care-i dădea speranţe lui Steve. 

— Aţi primit cu toţii declaraţia privind acuzările? 

Primiseră cu toţii. Judecătoarea continuă prin a citi un înscris 
oficial legat de drepturile acuzaților și de modul în care aceștia 
puteau obţine un avocat. 

După ce termină de citit, preciză: 

— Când vă auziţi numele, vă rog să ridicați mâna dreaptă. lan 
Thompson. 

Un deținut ridică mâna. Judecătoarea citi cu voce tare 
acuzaţiile și pedepsele de care era pasibil. lan Thompson 
spărsese trei case din pomposul cartier Roland Park. Cu 
înfățișare de hispanic și cu braţul prins într-un bandaj, tânărul 
acuzat n-arătă niciun interes față de soarta lui, părând mai 
degrabă plictisit de întregul proces. 

Când judecătoarea îi spuse tânărului că avea dreptul la o 
audiere preliminară și un proces cu juraţi, Steve începu să 
aștepte cu nerăbdare finalul: oare omul va primi drept la 
cauţiune sau nu? 

Investigatorul numit de Curte până la începerea procesului se 
ridică în picioare. Vorbind repede, menţionă că Thompson locuia 
la adresa indicată de un an de zile și că avea soție și un copil, 
dar nu lucra. De asemenea, obișnuia să consume heroină și 


VP - 185 


avea cazier. „Dacă aș fi fost judecător, n-aș fi lăsat liber pe 
străzi un asemenea individ”, reflectă Steve. 

Cu toate acestea, judecătoarea stabili cauţiunea la douăzeci 
și cinci de mii de dolari. Steve se simţi încurajat. Știa că în mod 
normal acuzaţii trebuiau să achite doar zece la sută din cauţiune 
cu bani gheaţă, așa că Thompson avea să fie liber dacă găsea 
două mii cinci sute de dolari. Părea o sumă convenabilă. 

Urmă una din fete. Se bătuse cu o altă fată și era acuzată de 
vătămare corporală. Investigatorul îi spuse judecătoarei că fata 
locuia cu părinţii și lucra la casieria unui supermarket din 
apropierea casei. In mod evident, fata nu însemna un risc 
deosebit, deci judecătoarea îi acordă cauţiune pe proprie 
răspundere, ceea ce însemna că fata nu trebuia să achite nicio 
sumă de bani. 

O altă decizie blândă, prin urmare speranțele lui Steve 
crescură. 

De asemenea, acuzatei i se ceru să nu se ducă la adresa fetei 
cu care s-a bătut. Asta îi aduse aminte lui Steve că un judecător 
putea stabili anumite condiţii ale cauţiunii. Poate că ar fi trebuit 
să se ofere voluntar că va sta departe de Lisa Hoxton. Habar n- 
avea unde locuia și cum arăta persoana, însă era gata să 
declare orice ca să iasă din închisoare. 

Următorul acuzat era un alb de vârstă mijlocie care-și 
expusese penisul în faţa unor femei venite la cumpărături în 
raionul de igienă feminină al unui magazin Rite-Aid. Omul a 
comis un șir lung de ofense similare. Locuia singur la aceeași 
adresă de cinci ani. Spre surprinderea și dezamăgirea lui Steve, 
judecătoarea refuză cauţiunea. Acuzatul era micuț și slăbănog; 
Steve îl socotea un nebun inofensiv. Totuși poate că 
judecătoarea, ca femeie, era dură în special cu infracțiunile 
sexuale. 

Ea se uită pe foaie și citi: 

— Steven Charles Logan. 

Steve ridică mâna. „Te rog să-mi dai drumul de aici, te rog!” 

— Sunteţi acuzat de viol cu premeditare, faptă care poate 
atrage pedeapsa cu închisoare pe viaţă. 

In spatele lui, Steve o auzi pe mama lui icnind de durere. 

Judecătoarea continuă prin a citi celelalte acuzaţii și 
pedepsele asociate, pe urmă se ridică în picioare investigatorul. 
Acesta menţionă vârsta, adresa și ocupaţia lui Steve, adăugând 


VP - 186 


că acuzatul n-avea cazier și dependențe. Steve își zise că arăta 
ca un cetățean model în comparaţie cu majoritatea celorlalţi 
acuzaţi. Cu siguranţă că judecătoarea trebuia să ţină cont de 
asta. 

După ce Purdy termină de vorbit, Steve întrebă: 

— Pot vorbi, Onorată Instanță? 

— Da, dar ţineţi minte că s-ar putea să nu fie în interesul 
dumneavoastră să-mi spuneţi lucruri legate de caz. 

Steve se ridică. 

— Sunt nevinovat, Onorată Instanță, însă se pare că semăn cu 
violatorul, așa că, dacă îmi veţi acorda cauţiunea, promit să nu 
mă apropii de victimă, dacă doriţi ca asta să fie o condiţie a 
cauţiunii. 

— Cu siguranţă că da. 

Steve ar fi vrut să facă o pledoarie pentru eliberarea lui, dar 
din minte îi dispăruseră toate acele discursuri elocvente pe care 
le repetase în celula închisorii, prin urmare nu se mai gândi la ce 
altceva să spună. Simţindu-se frustrat, se așeză la loc. 

În spatele său, tatăl lui se ridică în picioare. 

— Onorată Instanță, sunt tatăl lui Steven, colonelul Charles 
Logan. Aș fi bucuros să răspund la orice întrebări pe care aţi dori 
să mi le puneţi. 

Judecătoarea îi aruncă o privire de gheață. 

— Nu va fi nevoie. 

Steve se întrebă de ce ea părea să respingă intervenţia tatălui 
său. Poate că dorea doar să fie limpede pentru toată lumea că 
nu era impresionată de gradul lui militar. Poate că ar fi vrut să 
spună: „În instanța mea, toată lumea e egală, indiferent cât de 
respectabilă este persoana în cauză”. 

Tatăl lui se așeză la loc. 

Judecătoarea se uită la Steve. 

— Domnule Logan, femeia vă era cunoscută înainte de 
comiterea presupusei infracțiuni? 

— N-am cunoscut-o niciodată, răspunse Steve. 

— Dar aţi mai văzut-o vreodată? 

Steve bănuia că judecătoarea se întreba dacă nu cumva el o 
pândise pe Lisa Hoxton o vreme înainte de a o ataca. 

— Nu-mi dau seama, deoarece nu știu cum arată. 

Judecătoarea păru să mediteze câteva secunde la cele aflate. 
Steve se simţea ca și cum se afla pe marginea unei prăpăstii. Un 


VP - 187 


simplu cuvânt din partea ei îl putea salva. Însă dacă-i refuza 
cauțiunea, era ca și cum l-ar fi expediat direct în hăul de 
dedesubt. 

— Se acordă o cauţiune de două sute de mii de dolari, 
conchise judecătoarea. 

Steve fu cuprins de un val imens de ușurare. Întregul trup i se 
relaxă. 

— Slavă Domnului! murmură el. 

— Nu vă veţi apropia de Lisa Hoxton și nici nu vă veţi duce la 
adresa 1 321 Vine Avenue. 

Simţi cum tatăl lui îi cuprinse iarăși umărul. Își ridică mâinile 
încătușate și-i atinse degetele subțiri. 

Știa că avea să mai dureze o oră sau două până când va ieși 
din arest, dar nu prea îl deranja asta, din moment ce era sigur 
de eliberare. Va mânca șase Big Mac-uri și va dormi încontinuu. 
Voia o baie fierbinte și haine curate și să primească înapoi 
ceasul de mână. Mai voia să fie în compania altor oameni care 
să nu întrebuințeze cuvintele „dobitoc” și „cretin” la fiecare 
propoziție rostită. 

In plus, își dădu seama, oarecum spre surprinderea lui, că mai 
presus de orice voia s-o sune pe Jeannie Ferrami. 


23. 


Jeannie se întoarse la birou într-o dispoziţie sumbră. Maurice 
Obell era un laș. Un reporter agresiv de la un ziar făcuse câteva 
insinuări nepotrivite și totuși președintele universităţii se 
speriase ca de moarte. lar Berrington era prea slab ca s-o apere 
eficient. 

Programul de căutare pe computer însemna cea mai mare 
realizare a ei. Incepuse să-l dezvolte atunci când își dăduse 
seama că studiul ei legat de criminalitate n-avea cum să 
avanseze fără un nou mijloc de a descoperi subiecte de studiu. 
Se ocupase trei ani de dezvoltarea programului. Însemna 
adevărata ei realizare remarcabilă, fără a pune la socoteală 
campionatele de tenis. Dacă ea avea un talent intelectual 
anume, atunci acesta se referea la astfel de enigme logice. Deși 
studiase psihologia ființelor omenești imprevizibile și iraționale, 


VP - 188 


o făcuse prin manipularea unor volume imense de date despre 
sute și mii de indivizi: munca ei era statistică și matematică. 
Simţea că, dacă motorul ei de căutare nu era bun, atunci nici ea 
nu era bună de nimic. Putea să renunțe la tot și să devină 
stewardesă, ca Penny Watermeadow. 

Fu surprinsă s-o găsească pe Annette Bigalow așteptând-o în 
faţa ușii biroului. Annette era o absolventă a cărei muncă era 
supervizată de Jeannie ca parte a îndatoririlor ei profesorale. Își 
aduse aminte că, în urmă cu o săptămână, Annette i-a trimis 
niște propuneri referitoare la munca din acel an, iar ele două au 
stabilit o întâlnire pentru acea dimineaţă ca să le discute. 
Jeannie decise să anuleze întâlnirea; avea lucruri mai 
importante de făcut. Apoi văzu expresia de speranţă de pe 
chipul tinerei și-și aminti cât de cruciale erau astfel de întâlniri 
atunci când erai student. Așa că se forță să zâmbească și zise: 

— Îmi pare rău că ai așteptat. Haide să începem imediat. 

Din fericire, a citit propunerile cu atenţie și și-a făcut 
însemnări. Annette intenţiona să caute prin noianul de date 
existente informaţii despre gemeni, pentru a descoperi corelaţii 
dintre opiniile politice și atitudinile morale. Era un concept 
interesant, iar planul avea fundament științific. Jeannie îi sugeră 
câteva îmbunătăţiri minore și fu de acord să treacă la treabă. 

În vreme ce Annette pleca, Ted Ransome își strecură capul pe 
ușă. 

— Arăţi ca și cum ești pe punctul de a decapita pe cineva, 
zise el. 

— Însă nu pe tine, replică Jeannie zâmbind. Intră să bei o 
cafea. 

„Chipeșul” Ransome era persoana de sex masculin favorită 
din întregul departament al lui Jeannie, profesor asociat care se 
ocupa cu psihologia percepţiei, căsătorit și cu doi copii. Jeannie 
știa că el o găsea atrăgătoare, dar s-a arătat prudentă. Intre ei 
exista un magnetism sexual plăcut, care însă nu ameninţa să 
devină o problemă. 

Jeannie porni automatul de cafea de lângă biroul ei și-i 
pomeni lui Ransome de New York Times și de Maurice Obell. 

— Dar acum vine marea întrebare, încheie ea. Cine le-a dat 
pontul celor de la New York Times? 

— Trebuie să fi fost Sophie, răspunse el. 


VP - 189 


Sophie Chapple era cealaltă persoană de sex feminin din 
corpul profesoral al Departamentului de Psihologie al facultăţii. 
Deși se apropia de cincizeci de ani și era profesor titular, o 
socotea pe Jeannie ca pe un soi de rival și s-a arătat geloasă 
încă de la începutul semestrului, plângându-se de orice, de la 
fustele mini ale lui Jeannie la modul în care aceasta își parca 
mașina. 

— Ar face așa ceva? se miră Jeannie. 

— Fără să ezite. 

— Cred că ai dreptate. 

Jeannie nu contenea să se minuneze de meschinăria unor 
oameni de știință de frunte. Il văzuse o dată pe un matematician 
respectat dându-i un pumn celui mai strălucit fizician din 
America, pentru că i-o luase înainte la rând în locul unde se 
servea masa. 

— Poate că am s-o întreb. 

Ransome ridică din sprâncene. 

— O să mintă. 

— Insă va părea vinovată. 

— O să se lase cu bătălie. 

— Bătălia a început deja. 

Sună telefonul. Jeannie ridică receptorul și-i făcu semn lui Ted 
să toarne cafea. 

— Alo. 

— Aici e Naomi Freelander. 

Jeannie ezită. 

— Nu știu dacă ar trebui să vorbesc cu dumneavoastră. 

— Aţi încetat să mai folosiți baze medicale de date pentru 
cercetarea dumneavoastră, nu-i așa? 

— Nu. 

— Cum adică „Nu”? 

— Adică n-am încetat. Apelurile dumneavoastră telefonice au 
stârnit niște discuţii, dar nu s-a luat nicio decizie. 

— Am aici un fax de la cabinetul președintelui. În el, 
conducerea universității își cere scuze față de oamenii a căror 
intimitate a fost încălcată și-i asigură că programul de cercetare 
a fost oprit. 

Jeannie deveni îngrijorată. 

— Au trimis acel comunicat? 

— Nu știaţi? 


VP - 190 


— Am văzut o propunere și n-am fost de acord cu ea. 

— Se pare că v-au anulat programul fără să vă anunțe. 

— N-o pot face. 

— Cum adică? 

— Am un contract cu această universitate. Nu pot face doar 
ce vor ei. 

— Vreţi să-mi spuneţi că o să continuaţi programul sfidând 
autorităţile universitare? 

— Sfidarea n-are ce căuta aici. Ei n-au puterea să-mi ordone. 

Jeannie surprinse privirea lui Ted. Acesta ridică o mână și făcu 
un semn de negaţie. Își dădu seama că el avea dreptate; nu așa 
trebuia să discute cu presa. Schimbă tactica. 

— Uitaţi ce e, reluă ea cu un ton rezonabil, chiar 
dumneavoastră aţi afirmat că în acest caz se poate vorbi de o 
posibilă încălcare a intimităţii. 

— Da... 

— Și n-aţi reușit să găsiţi pe nimeni dornic sau dornică să se 
plângă în privinţa programului meu. Cu toate acestea, n-aveţi 
nicio ezitare când e vorba de anularea acestui program de 
cercetare. 

— Nu judec, doar relatez faptele. _ 

— Știţi care este subiectul cercetării mele? Incerc să descopăr 
ce-i face pe oameni infractori. Sunt prima persoană care s-a 
gândit la o cale cu adevărat promițătoare de a studia această 
problemă. Dacă lucrurile merg bine, ce voi descoperi va face din 
America un loc mai bun în care să crească nepoții 
dumneavoastră. 

— N-am nepoți. 

— Asta e scuza dumneavoastră? 

— N-am nevoie de scuze... 

— Poate că nu, însă n-ar fi mai bine să descoperiţi un caz de 
încălcare a intimităţii de care să-i pese cuiva cu adevărat? N-ar 
fi acesta un articol mai bun pentru ziarul dumneavoastră? 

— Eu hotărăsc asta. 

Jeannie oftă. Făcuse tot ce-i stătuse în putință. Scrâșnind din 
dinţi, încercă să pună capăt conversaţiei pe un ton amical. 

— Atunci, vă doresc mult succes. 

— Apreciez colaborarea dumneavoastră, doctoriţă Ferrami. 

— La revedere, spuse Jeannie, apoi trânti receptorul, 
mormăind: Nemernica naibii! 


VP-191 


Ted îi dădu o cană cu cafea. 

— Bănuiesc că au anunţat anularea programului tău. 

— Nu pricep. Berrington a spus că vom discuta în legătură cu 
ce e de făcut. 

Ted își cobori vocea. 

— Nu-l cunoști pe Berry la fel de bine ca mine. Ascultă-mă cu 
atenţie, e un șarpe. N-aș avea încredere în el nici cât negru sub 
unghie. 

— Poate că a fost o eroare, zise Jeannie. Poate că secretara 
doctorului Obell a trimis comunicatul din greșeală. 

— Posibil, replică Ted. Dar prefer teoria cu șarpele. 

— Crezi că ar trebui să sun la New York Times și să spun că la 
telefonul meu a răspuns altcineva? 

— Mai bine te-ai duce până la biroul lui Berry și să-l întrebi 
dacă a fost intenţia lui de a da publicităţii comunicatul înainte să 
discute cu tine, spuse Ted râzând. 

— Bună idee. 

Jeannie bău cafeaua rămasă și se ridică. 

Ted se duse spre ușă. 

— Mult noroc. Îţi ţin pumnii. 

— Mulţumesc. 

Se gândi să-l sărute pe obraz, însă decise să se abţină. 

Străbătu coridorul și urcă mai multe trepte spre biroul lui 
Berrington. Ușa acestuia era încuiată. Se duse până în biroul 
secretarei, care lucra pentru toţi profesorii. 

— Bună, Julie, unde e Berry? 

— Și-a luat liber pentru restul zilei, dar mi-a cerut să stabilesc 
o întâlnire cu tine mâine. 

La naiba! Nemernicul o evita. Teoria lui Ted se dovedea 
corectă. 

— La ce oră mâine? 

— Nouă și jumătate? 

— Voi fi aici. 

Cobori la etajul unde se afla laboratorul și intră. Lisa era la 
bancul de lucru și verifica atentă concentrația de ADN de la 
Steven și de la Dennis din fiolele de test. Amestecase doi 
microlitri din fiecare mostră cu doi mililitri de colorant 
fluorescent. Colorantul licărea în contact cu ADN-ul, iar 
cantitatea de ADN era arătată de intensitatea licăririi, măsurată 


VP - 192 


cu un fluorometru ADN, pe o riglă care oferea rezultatul în 
nanograme de ADN per microlitru de mostră. 

— Cum te simţi? întrebă Jeannie. 

— Bine. 

Jeannie privi stăruitor faţa Lisei. Era evident că ea continua să 
fie în faza de negare a faptelor. Avea o expresie de 
impasibilitate pe chip din pricina concentrării cu care lucra, însă 
încordarea se ghicea pe sub această mască. 

— Ai reușit să vorbești cu mama ta? 

Părinţii Lisei locuiau în Pittsburgh. 

— Nu vreau s-o îngrijorez. 

— De aceea e mamă. Sun-o! 

— Poate diseară. 

Jeannie îi povesti Lisei despre telefonul reporterei de la New 
York Times în vreme ce asistenta ei amesteca mostrele de ADN 
cu o enzimă denumită endonuclează de restricţie. Aceste 
enzime distrugeau elementele de ADN străin care se puteau 
găsi în mostra-ţintă. Făceau asta fragmentând molecula lungă 
de ADN în mii de fragmente mai scurte. Endonucleazele erau 
deosebit de utile inginerilor geneticieni datorită faptului că 
întrerupeau întotdeauna secvența de ADN în același punct 
specific. Ca atare, fragmentele din două mostre de sânge 
puteau fi comparate. Dacă se potriveau, sângele provenea de la 
același individ sau de la gemeni identici. Dacă erau diferite, 
atunci proveneau de la indivizi diferiţi. 

Era ca și cum s-ar tăia un centimetru de bandă dintr-o casetă 
cu muzică de operă. Să presupunem că s-ar lua un fragment de 
cinci minute de la începuturile a doua benzi diferite: dacă 
muzica de pe ambele bucăţi de bandă era, de pildă, „Se a caso 
madama la notte ti chiama...”, atunci ambele bucăți proveneau 
din duetul din Wunta lui Figaro. Ca protecţie împotriva 
posibilităţii ca două opere complet diferite să aibă aceeași 
secvenţă de note exact în acel loc, era nevoie să fie comparate 
mai multe fragmente, nu doar unul. 

Procesul de fragmentare dura câteva ore și nu putea fi 
accelerat: dacă ADN-ul nu era complet fragmentat, testul nu 
dădea rezultate. 

Lisa părea șocată de povestea auzită de la Jeannie, dar n- 
arăta compasiunea pe care cea din urmă o spera. Poate că asta 
se întâmpla deoarece ea trecuse printr-o traumă cu doar trei zile 


VP - 193 


înainte, iar criza cu care se confrunta Jeannie părea minoră prin 
comparaţie. 

— Dacă va trebui să abandonezi proiectul, rosti Lisa, ce te vei 
apuca să studiezi în schimb? 

— Habar n-am, răspunse Jeannie. Nu-mi pot imagina că am să 
abandonez proiectul. 

Işi dădu seama că Lisa nu era, pur și simplu, animată de 
aceeași curiozitate ca a unui om de știință. Pentru Lisa, 
tehnician laborant, un proiect de cercetare era la fel cu altul. 

Jeannie se întoarse la ea în birou și sună la Bella Vista Sunset 
Home. Din pricina evenimentelor petrecute în viaţa ei, uitase să 
mai discute cu mama ei. 

— Aş vrea să vorbesc cu doamna Ferrami, vă rog, ceru ea. 

Primi o replică seacă. 

— Sunt la masa de prânz. 

Jeannie ezită. 

— Bine. Vreţi să-i spuneţi, vă rog, că a sunat-o fata ei, 
Jeannie, și că o să revin mai târziu? 

— Mada. 

Jeannie avu impresia că femeia nu-și notase cele zise de ea. 

— Mă numesc J-e-a-n-n-i-e, preciză ea. Sunt fata ei. 

— Maa, bine. 

— Mulţumesc. Apreciez gestul. 

— Sigur. 

Jeannie închise. Trebuia s-o scoată pe mama ei de acolo. Încă 
nu făcuse vreun demers pentru a ţine meditații în weekend. 

Se uită la ceas: abia trecuse de amiază. Apucă mouse-ul și se 
uită la ecranul computerului, însă i se părea inutil să mai lucreze 
în condiţiile în care proiectul ei putea fi anulat. Simţindu-se 
furioasă și neajutorată, decise să-și ia liber pentru restul zilei. 

inchise computerul, încuie biroul și ieși din clădire. Încă avea 
Mercedesul roșu. Urcă și mângâie volanul cu o senzație plăcută 
de familiaritate. 

Incercă să se îmbărbăteze singură. Avea un tată; era un 
privilegiu rar. Poate că reușea să petreacă mai mult timp cu el și 
să se bucure de noutatea relaţiei. Puteau merge împreună până 
în port ca să se plimbe. Poate că-i va cumpăra o geacă sport 
nouă de la Brooks Brothers. N-avea bani gheață, dar putea 
cumpăra pe credit. La naiba, viaţa era scurtă! 

Simţindu-se mai bine, se duse acasă și parcă mașina în faţă. 


VP - 194 


— Tati, am ajuns, anunţă ea cu voce tare în vreme ce urca 
scara. 

Când intră în living, observă imediat că s-a petrecut ceva rău. 
După câteva clipe de confuzie, văzu că televizorul a fost mutat 
din loc. Poate că tatăl ei l-a dus în dormitor ca să se uite la el. 
Căută în camera alăturată; televizorul nu era acolo. Reveni în 
living. 

— Oh, nu! exclamă ea, constatând că i-au dispărut și videoul, 
combina stereo și computerul de pe birou. Nu se poate așa 
ceva, tată! Nu, nu, nu-mi vine să cred! 

Fugi în dormitor și deschise cutia cu bijuterii. Cercelul pentru 
nas, cu diamant de un carat, pe care i-l dăruise Will Temple 
lipsea, de asemenea. 

In acea clipă sună telefonul și ea ridică receptorul cu un gest 
automat. 

— Aici e Steve Logan. Ce mai faci? 

— E cea mai proastă zi din viaţa mea, răspunse Jeannie și 
începu imediat să plângă. 


24. 


Steve Logan puse receptorul în furcă. 

S-a bărbierit, a făcut un duș și s-a îmbrăcat cu haine curate 
după ce a mâncat lasagna pregătită de mama lui. Le-a povestit 
părinţilor toate detaliile supliciului îndurat. Aceștia au insistat să 
angajeze un avocat, chiar dacă el le-a spus că era sigur că vor fi 
retrase acuzațiile în baza rezultatelor testului ADN, așa că le-a 
promis că va discuta cu un avocat în dimineaţa următoare. A 
dormit tot drumul de la Washington la Baltimore pe bancheta 
din spate a mașinii Lincoln Mark VIII a tatălui și se simțea bine, 
deși încă era vlăguit după ce a fost nevoit să stea treaz. 

Și voia s-o vadă pe Jeannie. 

A avut acest imbold înainte de a o suna. În acel moment, 
odată ce a aflat în ce necazuri a intrat ea, dorea și mai mult s-o 
vadă. S-o ia în braţe și să-i spună că totul va fi bine. 

De asemenea, simţea că trebuia să existe o legătură între 
problemele ei și problemele lui. Avea impresia că lucrurile 


VP-195 


evoluau prost pentru amândoi din momentul în care Jeannie l-a 
prezentat șefului ei, iar Berrington s-a făcut alb la faţă. 

Voia să afle mai multe despre misterul originii lui. Partea asta 
de poveste n-a mărturisit-o și părinţilor. Era prea bizară și prea 
tulburătoare. Totuși trebuia să discute cu Jeannie în privinţa ei. 

Ridică din nou receptorul ca s-o sune, însă se răzgândi. Ea i-ar 
fi zis că n-are nevoie de companie. Oamenii deprimați așa se 
simțeau de obicei, chiar și atunci când aveau nevoie de un umăr 
pe care să plângă. Poate că era mai bine să apară în pragul ușii 
ei și să spună: „Hei, haide mai bine să ne îmbărbătăm unul pe 
celălalt. 

Se duse la bucătărie. Mama lui freca tigaia de lasagna cu o 
perie de sârmă. Tatăl a plecat la birou pentru o oră. Steve 
începu să pună vase în mașina de spălat vase. 

— Mamă, ceea ce-ţi voi spune o să ţi se pară ciudată, dar... 

— Te vei vedea cu o fată, îl întrerupse ea. 

Steve zâmbi. 

— De unde ai știut? 

— Sunt mama ta și am intuit. Cum o cheamă? 

— Jeannie Ferrami. Doctorita Ferrami. 

— Și acum ar trebui să fiu o mamă evreică? Ar trebui să fiu 
impresionată de faptul că e doctoriță? 

— E un om de știință, nu medic. 

— Dacă și-a luat deja doctoratul, trebuie să fie mai în vârstă 
ca tine. 

— Douăzeci și nouă. 

— Hmm! Cum e? 

— Păi, e o apariţie cam șocantă, să știi, e înaltă și foarte 
atletică - e o jucătoare de tenis al naibii de bună -, cu o claie de 
păr negru, ochi negri și o nară în care are un inel fin din argint, 
și e... puternică, spune direct ce are de spus. În plus, râde mult, 
am făcut-o să râdă de câteva ori, însă, în principiu, e doar... - 
căută un cuvânt potrivit - ... cum să spun, se face ușor 
remarcată. Când e prin preajmă, nu te poţi uita în altă parte... 

Steve se opri. 

Câteva clipe, mama îl privi fix, după care zise: 

— Măi să fie - te-a prins rău de tot. 

— Păi, nu e chiar așa... Da, ai dreptate. Sunt nebun după ea. 

— Și ea simte la fel? 

— Nu încă. 


VP - 196 


— Du-te s-o vezi. Sper să te merite, spuse mama și zâmbi cu 
afecțiune. 

El o sărută pe obraz. 

— Cum de ai ajuns să fii o ființă atât de bună? 

— În timp, prin experienţă, îi răspunse ea. 

Mașina lui Steve era parcată afară; ei au luat-o din campusul 
Jones Falls și mama lui a condus înapoi până la Washington. În 
acel moment, Steve intră pe autostrada l-95 ca să se întoarcă în 
Baltimore. 

Jeannie se pare că era într-o bună dispoziţie sufletească. l-a 
povestit, atunci când a sunat-o, cum a jefuit-o tatăl ei și cum a 
trădat-o președintele universităţii. Avea nevoie de cineva care s- 
o prețuiască, iar el era persoana potrivită. 

In vreme ce conducea, și-o imagină șezând lângă el pe 
canapea, râzând și spunând: „Mă bucur foarte mult că ai venit, 
m-ai făcut să mă simt mult mai bine, ce-ar fi să ne dezbrăcăm și 
să ne băgăm în pat?” 

Se opri la un stripp mall din cartierul Mount Washington și 
cumpără o pizza cu fructe de mare, o sticlă de vin Chardonnay 
de zece dolari, o caserolă de îngheţată Ben & Jerry's - cu aromă 
Rainforest Crunch - și un buchet de garoafe galbene. Îi atrase 
atenţia prima pagină din Wall Street Journal cu un titlu despre 
Genetico Inc. Era compania care finanța studiul lui Jeannie 
despre gemeni, din câte își amintea. Se părea că firma era pe 
cale să fie achiziționată de Landsmann, o corporație 
farmaceutică germană. Cumpără ziarul. 

Visurile lui plăcute erau adumbrite de un gând îngrijorător: 
Jeannie ar fi putut pleca de când au vorbit ei. Sau poate era în 
casă și nu voia să răspundă la sonerie. Sau poate avea musafiri. 

Fu mulțumit să vadă un Mercedes 230C roșu parcat în 
apropierea reședinței; Jeannie trebuia să fie acasă. Apoi își dădu 
seama că ea putea să fi plecat și pe jos. Sau cu un taxi. Sau cu 
mașina unei prietene. 

Avea un interfon la intrare. Apăsă butonul și se uită lung la 
difuzor, sperând să funcţioneze. Nu se întâmplă nimic. Sună din 
nou. Se auzi un zgomot ca un pârâit. Inima îi bătea cu putere. 

— Cine e? întrebă Jeannie, iritată. 

— Steve Logan. Am venit să te îmbărbătez. 

Urmă o pauză lungă. 

— Steve, nu mă simt prea bine ca să primesc musafiri. 


VP - 197 


— Cel puţin lasă-mă să-ţi dau florile astea. 

Ea nu-i răspunse. Steve se gândi că era speriată. Se simţi 
foarte dezamăgit. Ea i-a spus că-l credea nevinovat, dar asta s-a 
întâmplat când el era în spatele gratiilor. În acel moment, că se 
găsea în pragul casei sale și ea era singură, situaţia nu mai era 
la fel. 

__— Nu ţi-ai schimbat părerea despre mine, nu? continuă el. 
Incă mă crezi nevinovat? Dacă nu, plec imediat. 

Se auzi un băzâit și ușa se deschise. 

Işi zise că era genul de femeie care nu putea rezista unei 
provocări. 

Intră într-un hol minuscul, în care erau alte două uși. Una era 
deschisă și ducea către câteva trepte. În capul lor stătea 
Jeannie, îmbrăcată cu un tricou de un verde-deschis. 

— Cred că ar fi mai bine să urci, zise ea. 

Nu era cea mai entuziasmantă urare de bun venit, totuși 
zâmbi și urcă scara, ducând cadourile într-o sacoșă din hârtie. 
Jeannie îl conduse într-un living mic cu o bucătărie pe colț. Steve 
remarcă faptul că-i plăceau combinaţiile de alb și negru cu pete 
de culori vii. Avea o canapea tapisată în negru cu perne 
portocalii, un ceas albastru digital pe un perete zugrăvit în alb, 
jaluzele galben strălucitor și o tejghea de bucătărie albă pe care 
se aflau căni roșii de cafea. 

Iși lăsă sacoșa pe tejghea. 

— Uite ce e, trebuie să mănânci ceva ca să te simţi mai bine, 
spuse el, și scoase pizza din sacoșă. Și un pahar cu vin alături, 
ca să detensionăm atmosfera. Apoi, când o să fii pregătită să 
primeşti o trataţie specială, poţi servi îngheţata asta direct din 
caserolă. Și după ce se termină mâncarea și băutura, vei 
rămâne și cu florile. Vezi? 

Ea se uită la el ca la un marțian. 

— Și, oricum, adăugă Steve, am crezut că ai nevoie să-ți 
spună cineva că ești o persoană minunată și specială. 

Ochii ei se umplură de lacrimi. 

— Du-te naibii! exclamă Jeannie. Nu plâng niciodată! 

El îi cuprinse umerii. Era pentru prima dată când o atingea. 
Ezitând, o trase spre el. Ea nu-i opuse rezistență. Abia venindu-i 
să creadă ce noroc avea, o strânse mai tare în brațe. Era 
aproape la fel de înaltă ca el. Jeannie își puse capul pe umărul 
lui, iar trupul începu să-i tremure de suspine. Steve îi mângâie 


VP - 198 


părul. Era moale și dens. Avu o erecţie ca de piatră și se 
îndepărtă puţin, sperând că ea n-a simţit. 

— O să fie bine, o linişti el. O să rezolvi situaţia cumva. 

Ea rămase în brațele lui câteva clipe lungi și delicioase. Steve 
îi simţi căldura trupului și-i inhală aroma. Se întrebă dacă era 
cazul s-o sărute. Ezită, temându-se că, dacă o grăbea, ea avea 
să-l respingă. Apoi clipele trecură ca într-un vis și ea se 
desprinse din îmbrăţișare. 

Jeannie își șterse nasul cu poala tricoului larg, oferindu-i 
pentru o clipă priveliștea sexy a pântecului plat și bronzat. 

— Mulţumesc, zise ea. Aveam nevoie de un umăr pe care să 
plâng. 

Steve fu decepţionat din pricina tonului ei lipsit de emoție. 
Pentru el, momentul a fost unul de senzaţii intense; pentru ea, a 
fost doar o eliberare de tensiune. 

— Face parte din serviciu, rosti Steve protocolar, regretând 
imediat că n-a rămas tăcut. 

Ea deschise un dulap și scoase două farfurii. 

— Mă simt deja mai bine. Haide să mâncăm. 

Steve se cocoță pe un scaun din dreptul tejghelei. Jeannie 
mâncă o felie de pizza și scoase dopul de la sticla cu vin. Se 
bucura văzând-o cum se mișca prin casă, închizând un sertar cu 
șoldul, mijind ochii înspre un pahar ca să vadă dacă era curat 
sau apucând tirbușonul cu degetele lungi și îndemânatice. |și 
aminti de prima fată de care s-a îndrăgostit. Se numea Bonnie și 
avea șapte ani, la fel ca el; iar el s-a holbat la șuviţele ei de un 
blond spălăcit și la ochii verzi, și s-a gândit că era un miracol ca 
o fată atât de perfectă să se afle tocmai în acel moment pe 
terenul de joacă al școlii Spillar Road Grade. O vreme s-a jucat 
chiar în minte cu ideea că ea era, de fapt, un înger. 

În acea clipă n-o socotea pe Jeannie un înger, însă avea o 
graţie și degaja un magnetism aparte prin care asemănarea cu 
un înger devenea astfel izbitoare. 

— Ești rezistent, comentă Jeannie. Ultima dată când te-am 
văzut arătai oribil. A fost cu doar douăzeci și patru de ore în 
urmă, dar se pare că ţi-ai revenit. 

— Am scăpat ieftin. Mă mai doare acolo unde detectivul 
Allaston m-a izbit cu capul de zid și am o vânătaie mare acolo 
unde Porky Butcher m-a lovit în coaste la ora cinci în această 


VP - 199 


dimineaţă, însă o să fiu în regulă câtă vreme nu va trebui să mă 
întorc în acea închisoare. 

Se forță să nu se mai gândească la asta. Nu se va mai 
întoarce acolo; testul ADN îl va elimina de pe lista suspecţilor. 

Se uită la biblioteca ei. Avea o mulţime de cărți de 
nonficţiune, biografii ale lui Darwin, Einstein și Francis Bacon; 
câteva cărţi scrise de romanciere necunoscute pentru el, 
precum Erica Jong și Joyce Carol Oates; cinci sau șase volume de 
Edith Wharton; câţiva clasici moderni. 

— Hei, ai romanul meu favorit! exclamă el. 

— Lasă-mă să ghicesc: To Kill a Mockingbird. 

Steve era uimit. 

— De unde ai știut? 

— Mă subapreciezi. Eroul este un avocat care sfidează 
prejudecățile sociale ca să apere un nevinovat. Nu ăsta e visul 
tău? In plus, nu credeam că ai fi ales The Women’s Roon. 

El clătină resemnat din cap. 

— Știi atâtea lucruri despre mine. Este enervant. 

— Care crezi că e cartea mea favorită? 

— E un test? 

— Da. 

— Aăă... Middlemarch. 

— De ce? 

— Are ca eroină o persoană puternică și independentă. 

— Dar care nu face nimic! În fine, cartea la care mă gândeam 
nu e un roman. Ghicește din nou. 

El clătină din cap. 

— O carte de nonficţiune, spuse el, apoi îi veni o idee. Știu. 
Povestea unei mari descoperiri științifice, care detaliază ceva 
crucial despre structura anatomică a omului. Sunt sigur că este 
vorba despre The Double Helix". 

— Hei, foarte bine! 


7 Să ucizi o pasăre căutătoare, roman al scriitoarei americane Nelle Harper Lee, 
publicat în 1960. (n.tr.). 

3 Roman ilustrativ pentru mișcarea feministă americană, scris de Marilyn French și 
apărut în 1977. (n.tr.). 


? Roman scris de scriitorul englez George Elliot și publicat în 1871-1872, în opt 
volume. (n.tr.). 

10 jurnal autobiografic scris de James D. Watson despre descoperirea dublei elice a 
ADN-ului uman și publicat în 1968. (nitr.). 


VP - 200 


Începură să mănânce. Pizza încă era caldă. Jeannie tăcu o 
vreme, căzută pe gânduri, după care zise: 

— Astăzi am dat-o rău în bară. Acum îmi dau seama. Trebuia 
să țin întreaga criză sub preș. Ar fi trebuit să spun: „Poate că da, 
putem discuta asta, haideţi să nu luăm decizii pripite”. In loc de 
asta, am sfidat conducerea universităţii, apoi am înrăutățit 
lucrurile povestind presei. 

— Îmi dai impresia unei persoane reticente la compromisuri. 

Ea încuviință. 

— Există persoane care nu fac compromisuri și altele care 
sunt tâmpite. 

Steve îi arătă ziarul cumpărat. 

— Asta ar putea explica de ce departamentul unde lucrezi 
este atât de sensibil în privinţa publicităţii negative în acest 
moment. Sponsorul tău e pe cale să fie cumpărat. 

Jeannie citi primul paragraf. 

— Uau, o sută optzeci de milioane de dolari! 

Continuă să citească în vreme ce mesteca o bucată de pizza. 
Când termină articolul, clătină din cap. 

— Teoria ta e interesantă, însă n-o cred. 

— De ce? 

— Se pare că Maurice Obell era împotriva mea, nu Berrington. 
Deși șeful meu poate fi alunecos ca un șarpe, după cum mi s-a 
spus. Oricum, nu sunt chiar așa de importantă. Reprezint doar o 
mică parte a cercetărilor sponsorizate de Genetico. Și chiar dacă 
munca mea ar încălca intimitatea oamenilor, asta n-ar fi 
suficient pentru generarea unui scandal care să amenințe o 
achiziție de multe milioane de dolari. 

Steve se șterse pe degete cu un șerveţel din hârtie și ridică o 
fotografie înrămată în care se vedeau o femeie cu un copil. 
Femeia semăna un pic cu Jeannie, însă avea părul drept. 

— Sora ta? încercă el. 

— Da. Patty. Are trei copii - toţi băieţi. 

— N-am fraţi sau surori, mărturisi Steve, apoi își aduse aminte 
și preciză: Asta dacă nu-l pui la socoteală pe Dennis Pinker. 

Expresia de pe chipul lui Jeannie se schimbă, așa că el 
adăugă: 

— Te uiţi la mine de parcă aș fi o fantomă. 

— Scuze. Vrei să încerci îngheţata? 

— Desigur. 


VP - 201 


Jeannie puse caserola pe masă și scoase două linguri. Gestul îl 
multumi pe Steve. Mâncatul din același vas însemna un pas mai 
aproape de un sărut. Jeannie mânca repede, cu poftă. El se 
întrebă dacă făcea dragoste cu același gen de entuziasm 
hulpav. 

Steve luă o lingură de îngheţată și zise: 

— Mă bucur foarte mult că ai încredere în mine. Poliţiştii sigur 
n-au. 

— Dacă ești violator, atunci toată teoria mea e falsă. 

— Chiar și așa, nu multe femei m-ar fi lăsat înăuntru în seara 
asta. Mai ales crezând că am aceleași gene ca Dennis Pinker. 

— Am ezitat, recunoscu ea. Dar mi-ai dovedit că am dreptate. 

— În ce fel? 

Jeannie făcu un gest larg cu mâna înspre resturile cinei. 

— Dacă Dennis Pinker e atras de o femeie, îi pune cuțitul în 
faţă și-i ordonă să-și scoată chiloţii. Tu aduci pizza. 

Steve râse. 

— Poate că sună amuzant, replică Jeannie, însă diferenţa e 
enormă. 

— Ar trebui să știi ceva despre mine. Un secret. 

Jeannie își lăsă lingura jos. 

— Ce anume? 

— Odată am fost cât pe-aci să omor pe cineva. 

— Cum? 

li relată povestea bătăii cu Tip Hendricks. 

— De aceea sunt atât de deranjat de povestea asta legată de 
originea mea, zise el în încheiere. Nu-ţi pot explica îndeajuns de 
bine cât de tulburător este să aflu că mama și tata ar putea să 
nu fie părinţii mei. Dacă tatăl meu adevărat e un ucigaș? 

Jeannie clătină din cap. 

— Ai participat la o bătaie la școală, care a scăpat de sub 
control. Asta nu te face psihopat. Și ce s-a întâmplat cu celălalt 
băiat? Tip? 

— L-a omorât cineva câţiva ani mai târziu. Trecuse deja la 
traficul de droguri. S-a certat cu furnizorul lui, iar individul l-a 
împușcat în cap. 

— Atunci, cred că el e psihopatul. Asta se întâmplă cu toți. Nu 
se pot feri de belele. E posibil ca un puști puternic ca tine să 
aibă probleme cu legea la un moment dat, dar ești genul care 
supraviețuiește acestor evenimente neplăcute și continuă să 


VP - 202 


ducă o viaţă normală. În vreme ce Dennis va intra și va ieși din 
închisoare până când îl va omori cineva. 

— Câţi ani ai, Jeannie? 

— Nu ţi-a plăcut că te-am făcut puști puternic. 

— Am douăzeci și doi. 

— Douăzeci și nouă. E o mare diferenţă. 

— i se pare că arăt ca un puști? 

— Uite ce e, nu știu, probabil că un tip de treizeci de ani n-ar 
veni din Washington cu mașina până aici doar ca să-mi aducă 
pizza. A fost un gest cam necugetat. 

— Și-ţi pare rău că l-am făcut? 

— Nu, răspunse Jeannie și-i atinse mâna. Chiar mă bucur. 

Steve încă nu-și dădea seama în ce relaţie era cu ea. Insă ea 
a plâns pe umărul lui. „Nu te folosești de un puști pentru așa 
ceva”, se gândi el. 

— Când vei afla adevărul despre genele mele? 

Ea se uită la ceas. 

— Probabil că procedura e la final. Lisa va developa filmul 
fotografic dimineaţă. 

— Adică testul este finalizat? 

— Cam așa. 

— Ne putem uita acum la rezultate? Abia aştept să aflu dacă 
am același ADN cu Dennis Pinker. 

— Cred că putem, răspunse Jeannie. Și eu sunt destul de 
curioasă. 

— Atunci, ce mai aşteptăm? 


25. 


Berrington Jones avea un card din plastic cu ajutorul căruia 
putea deschide toate ușile din clădire. 

Nu știa nimeni altcineva de existenţa acestui card. Chiar și 
ceilalți profesori titulari își închipuiau cu naivitate că birourile lor 
erau spații private și intime. Știau că membrii personalului de 
curăţenie aveau chei de rezervă. La fel ca și agenţii de pază din 
campus. Dar nu le-a trecut niciodată prin minte că nu era deloc 
greu să pui mâna pe o cheie dată inclusiv oamenilor care se 
ocupau de curățenie. 


VP - 203 


Cu toate acestea, Berrington nu și-a folosit niciodată cardul 
de acces. Nu-i stătea în fire să cotrobăie: nu-l reprezenta ca stil 
de viaţă. Pete Watlingson probabil că ţinea poze cu băieți goi în 
sertarul de la birou, Ted Ransome, fără îndoială, avea ascunsă 
niște marijuana pe undeva, iar Sophie Chapple poate că ţinea un 
vibrator la îndemână pentru lungile după-amiezi de singurătate, 
însă Berrington nu dorea să știe astfel de lucruri. Cardul de 
acces era rezervat pentru situaţii de urgenţă. 

lar în acel moment era vorba despre o urgenţă. 

Conducerea universităţii i-a ordonat lui Jeannie să înceteze să 
mai întrebuințeze programul ei de computer și a anunțat 
întreaga lume de anularea programului, dar cum putea fi el 
sigur că așa stăteau lucrurile? Nu putea vedea mesajele 
electronice care se transmiteau de la un terminal de computer 
la altul. Întreaga zi l-a deranjat ideea că era posibil ca ea să fi 
început deja să caute în altă bază de date. Și nu se putea ști 
peste ce putea da acolo. 

Așa că a revenit la birou și privea cum asfinţitul cald se lăsa 
peste cărămizile roșii ale clădirilor din campus, bătând încet cu 
cardul din plastic în mouse-ul computerului și pregătindu-se să 
facă ceva împotriva firii sale. 

Își preţuia enorm demnitatea. Și-a cultivat-o de timpuriu. Fiind 
cel mai mic băiat din clasă la școală, fără un tată care să-l 
înveţe cum să se descurce cu băieţii agresivi, cu o mamă prea 
îngrijorată de ziua de mâine ca să se mai preocupe și de 
fericirea lui, Berrington a început să-și afișeze un aer de 
superioritate, o aroganță care l-a protejat. În timpul studiilor de 
la Harvard s-a apucat să studieze pe furiș un coleg de clasă 
dintr-o familie veche și bogată, analizând detaliile legate de 
curelele din piele și batistele din in, costumele din tweed și 
eșarfele din cașmir; se minunase văzând amestecul de lejeritate 
și deferență cu care-i trata pe profesori, șarmul superficial și 
răceala subliminală a relaţiilor cu cei inferiori din punct de 
vedere social. Când a început să lucreze la teza de masterat, 
era deja socotit de mulţi ca un specimen aparţinând elitei. 

lar o astfel de mantie de demnitate era greu de înlăturat. Unii 
profesori își puteau da jos haina ca să ia parte la un meci de 
fotbal cu un grup de studenți, dar nu și Berrington. Studenții nu-i 
spuneau niciodată glume și nici nu-l invitau la petrecerile lor, 


VP - 204 


însă nici nu se comportau mitocănește faţă de el, nu vorbeau în 
timpul cursurilor și nu comentau notele pe care le primeau. 

Intr-un fel, de la crearea Genetico, întreaga lui viaţă a fost o 
decepţie, dar el a gestionat lucrurile atent și cu îndrăzneală. 
Oricum, nu s-a gândit niciodată să se strecoare în camera 
altcuiva ca s-o cerceteze. 

Se uită la ceas. Probabil că laboratorul era închis la acea oră. 
Cei mai mulţi colegi ai lui au plecat, îndreptându-se spre casele 
din suburbii sau spre barul de la clubul facultăţii. Era un moment 
potrivit. Oamenii de știință aveau un program aleatoriu și de 
aceea clădirea era uneori pustie. Dacă era văzut, trebuia să dea 
impresia că a venit cu treburi. 

Părăsi biroul, cobori scările și străbătu coridorul către biroul 
lui Jeannie. Nu se vedea nimeni prin preajmă. Trecu cardul prin 
cititorul de carduri și ușa se deschise. Intră, aprinse lumina și 
închise ușa în urma lui. 

Era cel mai mic birou din clădire. De fapt, acolo a fost înainte 
o magazie, însă Sophie Chapple a insistat cu maliţiozitate ca 
încăperea să devină biroul lui Jeannie, cu argumentul bătător la 
ochi că era nevoie de camere mai mari pentru depozitarea 
chestionarelor tipărite pe care le folosea întregul departament. 
Biroul era îngust și avea o fereastră mică. Dar Jeannie l-a 
decorat cu două scaune din lemn vopsite în roșu-aprins, un mic 
palmier într-un ghiveci și o reproducere după o schiță de 
Picasso, un taur de luptă în nuanţe vii de galben și portocaliu. 

Ridică fotografia înrămată de pe masa ei de lucru. Era o poză 
alb-negru cu un bărbat arătos, cu favoriţi și cravată largă și o 
tânără cu o expresie de hotărâre pe chip: probabil părinţii lui 
Jeannie în anii '70. In afară de fotografie, pe masă nu se mai 
găsea nimic. O fată ordonată. 

Se așeză pe scaun și dădu drumul computerului. În vreme ce 
acesta pornea, se apucă să-i caute prin sertare. Sertarul de sus 
conţinea pixuri și carneţele de notițe. În altul găsi o cutie cu 
tampoane și o pereche de colanţi într-un pachet nedesfăcut. 
Berrington ura colanţii. Îi plăceau foarte mult amintirile din 
adolescenţă cu porțjartiere și ciorapi cu dungi. Colanţii erau și 
nesănătoși, ca niște pantaloni scurţi din nailon. Dacă viitorul 
președinte Proust îl va numi ministrul Sănătăţii, va propune 
avertismente de sănătate privind folosirea colanţilor. Următorul 
sertar conţinea o oglindă și o perie pe care se vedeau câteva 


VP - 205 


fire din părul lung și negru al lui Jeannie; ultimul sertar ascundea 
un dicționar de buzunar și o carte intitulată A Thousand Acres. 
Nimic secret deocamdată. 

Pe ecranul computerului apăru meniul de lucru. Berrington luă 
mouse-ul și dădu click pe iconița Calendar. Întâlnirile ei erau 
previzibile: cursuri și seminarii, ore de laborator, partide de 
tenis, întâlniri la băută și filme. Sâmbăta următoare se ducea la 
Oriole Park din Camden Yards ca să urmărească un meci; Ted 
Ransome și soția acestuia au invitat-o la un prânz duminică; 
mașina ei trebuia dusă la service luni. Nu exista nicio intrare în 
calendar pe care să scrie „Scanare fișiere medicale de la Acme 
Insurance”. Lista de sarcini de executat era la fel de banală: 
„Cumpără vitamine, sun-o pe Ghita, cadou pentru ziua de 
naștere a Lisei, verifică modemul”. 

leşi din calendar și începu să caute prin alte fișiere. Jeannie 
avea volume imense de statistici pe tabele. Fișierele text erau 
mai mici ca spațiu de stocare: ceva corespondenţă, proiecte de 
chestionare, schița unui articol. Accesă Search și cercetă întreg 
directorul WordPress pe baza cuvintelor „bază de date”. 
Cuvintele apărură de câteva ori în cadrul articolului și din nou în 
copii după trei mesaje expediate, însă niciuna dintre referinţe 
nu-i indica unde anume intenţiona Jeannie să-și folosească 
motorul de căutare în pasul următor. 

— Haide, rosti el cu voce tare, trebuie să fie ceva, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Jeannie avea un dulap pentru acte, dar nu se găseau prea 
multe acolo; în fond, lucra la universitate doar de câteva 
săptămâni. După un an sau doi, va fi plin de chestionare 
completate și date brute despre cercetările psihologice. In acel 
moment, ea avea doar câteva scrisori într-un dosar, memorii 
departamentale în altul, fotocopii după articole într-un al treilea. 

Într-un alt dulăpior dădu peste o fotografie înrămată, cu faţa 
în jos, în care se vedeau Jeannie și un bărbat înalt cu barbă, 
ambii pe biciclete lângă un lac. Işi dădu seama că era vorba 
despre o poveste de dragoste încheiată. 

Se simţea și mai îngrijorat. Aceea era camera unei persoane 
organizate, care planifica lucrurile cu mult înainte. Jeannie își 
îndosaria scrisorile primite și păstra cópii după tot ce expedia. 
Trebuia să existe acolo o dovadă a intentiilor ei de viitor. N-avea 
niciun motiv să păstreze secretul în privinţa asta; până în acea 


VP - 206 


zi, nu existase nicio aluzie privind vreun motiv de rușine pentru 
ea. Trebuia să-și fi planificat cercetarea unei alte baze de date. 
Singura explicaţie posibilă pentru absenţa indiciilor era aceea că 
Jeannie a făcut aranjamentele necesare prin telefon sau 
personal, poate cu cineva apropiat ei. lar dacă așa stăteau 
lucrurile, atunci el nu prea avea ce să descopere căutând prin 
biroul ei. 

Auzi pași pe coridor și se încordă. Apoi percepu zgomotul 
făcut de trecerea unui card de acces prin cititorul de cârduri. Se 
holbă neajutorat la ușă. Nu putea face nimic; era prins cu 
pantalonii în vine, stând la biroul ei, cu computerul pornit. Nu 
putea pretinde că intrase acolo din greșeală. 

Ușa se deschise. Se aștepta s-o vadă pe Jeannie, dar în prag 
stătea un agent de pază. 

Omul îl cunoștea. 

— Oh, bună seara, domnule profesor, rosti agentul de pază. 
Am văzut că e aprinsă lumina, așa că am vrut să verific. De 
obicei, doctorița Ferrami își lasă ușa deschisă când e aici. 

Berrington se forță să nu se înroșească. 

— E în regulă, zise el, în același timp reflectând: „Nu-ţi cere 
scuze și nu da niciodată explicaţii”. O să mă asigur că încui ușa 
când termin aici. 

— Excelent. 

Agentul de pază rămase tăcut, așteptând o explicaţie. 
Berrington își strânse fălcile. În cele din urmă, omul zise: 

— Păi, atunci, noapte bună, domnule profesor. 

— Noapte bună! 

Agentul de pază plecă. 

Berrington se relaxă. „Nicio problemă”. 

Verifică dacă modemul era pornit, pe urmă dădu click pe 
iconita America Online și accesă căsuţa poștală a lui Jeannie. 
Terminalul folosit de ea era programat să introducă parola de 
acces în mod automat. Jeannie avea trei mesaje noi. Le citi pe 
toate. Primul era o notificare legată de creșterea tarifelor de 
utilizare a internetului. Al doilea provenea de la Universitatea 
din Minnesota: 


O să fiu în Baltimore vineri și mi-ar plăcea să beau 
ceva cu tine de dragul vremurilor de odinioară. Cu 
dragoste, Will. 


VP - 207 


Se întrebă dacă Will era bărbosul din poza cu biciclete. Aruncă 
mesajul la coș și deschise al treilea mesaj, care-l cutremură 
brusc. 


O să fii bucuroasă să afli că rulez scanarea ta după 
fișierul nostru de amprente în seara asta. Sună-mă. 
Ghita. 


Mesajul era de la FBI. 
— Nemernica! mormăi Berrington. Scanarea asta ne va ucide. 


26. 


Berrington se temea să discute la telefon despre Jeannie și 
fișierul cu amprente de la FBI. Serviciile secrete ascultau foarte 
multe telefoane. Supravegherea era efectuată de computere 
programate să înregistreze convorbiri în care apăreau cuvinte și 
expresii-cheie. Dacă cineva rostea „plutoniu” sau „heroină” ori 
„ucide președintele”, computerul alerta un agent. Ultimul lucru 
de care avea nevoie era un spion CIA care să se întrebe de ce 
era senatorul Proust atât de interesat de fișierele cu amprente 
ale FBI. 

Așa că se urcă la volanul Lincolnului Town Car argintiu și 
conduse cu peste 150 de kilometri pe oră pe autostrada 
Baltimore-Washington. Depășea adesea limitele de viteză. De 
fapt, nu prea suporta niciun fel de reguli. Recunoștea faptul că 
exista o contradicţie în el însuși. Îi ura pe cei care participau la 
marșuri pentru pace și pe cei care consumau droguri, pe 
homosexuali și pe feministe, pe muzicienii rock și pe toți 
nonconformiștii care atentau la tradiţiile americane. In același 
timp, dispreţuia pe oricine încerca să-i spună unde să-și 
parcheze mașina, sau cât de bine să-și plătească angajaţii, sau 
cât de multe extinctoare trebuia să instaleze în laborator. 

În vreme ce conducea, se întrebă ce contacte avea Jim Proust 
în serviciile secrete. Să fi fost vorba doar de câţiva soldaţi 
bătrâni care ședeau roată și povesteau cum au șantajat 
protestatari antirăzboi și au asasinat președinți sud-americani? 


VP - 208 


Sau era vorba despre agenţi din noua generaţie? Oare aceștia 
continuau să se ajute reciproc, la fel ca membrii Mafiei, și să 
considere înapoierea unui favor primit ca pe o obligaţie aproape 
religioasă? Sau acele zile au apus de mult? Jim a părăsit CIA de 
multă vreme; era posibil ca nici el să nu mai știe cum stăteau 
lucrurile în prezent. 

Era târziu, însă Jim îl aștepta pe Berrington în biroul lui din 
clădirea Capitoliului. 

— Ce naiba s-a întâmplat de nu mi-ai putut spune la telefon? 
întrebă el în loc de salut. 

— Tipa e pe cale să-și folosească programul de computer pe 
fișierul cu amprente din baza FBI. 

Jim se albi la față. 

— Și va funcţiona? 

— A funcţionat la amprentele dentare, de ce n-ar funcţiona și 
la amprentele digitale? 

— Dumnezeule! exclamă Jim compătimitor. 

— Cât de multe amprente digitale sunt în acel fișier? 

— Din câte ţin minte, peste douăzeci de milioane de seturi. 
Nu pot fi cu toţii infractori. Atât de mulţi infractori să fie în 
America? 

— Nu știu, poate că au și amprente de la morţi. Concentrează- 
te, Jim, pentru numele lui Dumnezeu. Poţi să anulezi povestea 
asta? 

— Care e contactul ei de la FBI? 

Berrington îi dădu copia tipărită după mesajul din computerul 
lui Jeannie. În vreme ce Jim îl studia, privi în jur. Pe pereții 
biroului, Jim avea fotografii cu el alături de aproape toți 
președinții americani de după Kennedy. Se mai vedea acolo 
căpitanul Proust în uniformă salutându-l pe Lyndon Johnson; 
maiorul Proust, încă blond, dând mâna cu Richard Nixon; 
colonelul Proust uitându-se ameninţător la Jimmy Carter; 
generalul Proust schimbând o glumă cu Ronald Reagan, ambii 
râzând în hohote; Proust îmbrăcat în costum de afaceri, ca 
director adjunct CIA, adâncit într-o discuţie cu un George Bush 
Sr. încruntat; senatorul Proust, de-acum chel și purtând ochelari, 
îndreptând un deget înspre Bill Clinton. In alte poze apărea 
dansând cu Margaret Thatcher, jucând golf cu Bob Dole și 
călărind alături de Ross Perot. Berrington avea și el câteva astfel 
de fotografii, dar Jim dispunea de o adevărată galerie. Pe cine 


VP - 209 


încerca să impresioneze? Probabil că pe sine. Faptul că se vedea 
în mod constant cu cei mai puternici oameni din lume însemna 
pentru Jim că el însuși era o persoană importantă. 

— N-am auzit niciodată de cineva care să se numească Ghita 
Sumra, zise Jim. Tipa nu poate avea un grad mare. 

— Pe cine cunoști în FBI? întrebă nerăbdător Berrington. 

— l-ai cunoscut vreodată pe David și pe Hillary Creane? 

Berrington clătină din cap. 

— El e director adjunct, ea e o alcoolică sub tratament. Au 
amândoi cam cincizeci de ani. În urmă cu zece ani, când 
conduceam agenţia, David lucra pentru mine la Departamentul 
Diplomatic, supraveghind toate ambasadele străine și secțiile lor 
de spionaj. Îmi plăcea de el. În fine, într-o zi, Hillary s-a îmbătat, 
s-a urcat la volanul mașinii ei, Honda Civic, și a omorât un copil 
de șase ani, o negresă, pe Beulah Road, în Springfield. Și-a 
continuat drumul, s-a oprit la un mall și l-a sunat pe Dave la 
Langley. El a plecat imediat acolo în Fordul lui Thunderbird, a 
luat-o și a dus-o acasă, apoi a anunţat la poliţie că mașina 
Honda a fost furată. 

— Însă ceva n-a mers cum trebuia. 

— Au existat un martor al accidentului, care a fost suficient de 
sigur că mașina a fost condusă de o femeie albă de vârstă 
mijlocie, și un detectiv de poliţie încăpățânat, care știa că 
femeile nu prea furau mașini. Martorul a identificat-o pe Hillary 
și atunci ea a cedat și a mărturisit. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— M-am dus la procuror. Ăsta voia să-i bage pe amândoi la 
închisoare. Am jurat că era în joc o chestiune importantă de 
securitate naţională și l-am convins să retragă acuzaţiile. Hillary 
a început să se ducă la Alcoolicii Anonimi și de atunci n-a mai 
băut. 

— lar Dave s-a mutat la FBI și a fost băiat bun. 

— Da, și acum mi-e dator vândut. 

— O poate opri pe individa asta, Ghita? 

— Este unul dintre cei nouă directori asistenţi care raportează 
directorului adjunct. Nu el conduce Divizia Amprente, dar e un 
tip influent. 

— Însă o poate face? 

— Nu știu! O să întreb, bine? Dacă se poate face, o s-o facă 
pentru mine. 


VP - 210 


— Bine, Jim, zise Berrington. Ridică naibii receptorul și 
întreabă.-l. 


27. 


Jeannie aprinse luminile din laboratorul de psihologie, iar 
Steve o urmă. 

— Limbajul genetic are patru litere, zise ea. A, C, G și T. 

— De ce astea patru? 

— De la adenină, citozină, guanină și timină. E vorba despre 
cele patru baze azotate care formează ADN-ul. Cu ele se 
formează cuvinte și propoziţii, cum ar fi „Pune cinci degete la 
fiecare picior”. 

— Dar ADN-ul oricui trebuie să spună același lucru. 

— Bună observaţie. ADN-ul tău e foarte asemănător cu ADN-ul 
meu și cu al oricui altcuiva din lume. Ba chiar noi avem multe în 
comun cu animalele, deoarece ele sunt alcătuite din aceleași 
proteine ca și noi. 

— Și atunci, cum îţi dai seama de diferenţa dintre ADN-ul lui 
Dennis și ADN-ul meu? 

— Între cuvintele care se formează există fragmente care nu 
înseamnă nimic, sunt doar gunoi. Ca spaţiile dintr-o propoziţie. 
Se numesc oligonucleotide, însă toată lumea le spune oligo-uri. 
În spaţiul dintre „cinci” și „degete” e posibil să existe un oligo 
care să formeze o secvenţă cum ar fi TATAGAGACCCC, repetată. 

— Și toată lumea are TATAGAGACCCC? 

— Da, însă numărul de repetiţii variază. Dacă tu ai, de pildă, 
treizeci și unu de TATAGAGACCCC-uri între „cinci” și „degete”, 
eu aș putea avea două sute optzeci și șapte. Nu contează câte 
astfel de oligo-uri ai, fiindcă un oligo nu înseamnă nimic. 

— Și cum compari oligo-urile mele cu cele ale lui Dennis? 

Jeannie îi arătă un platou dreptunghiular de dimensiunile și 
forma aproximativă a unei cărți. 

— Acoperim platoul ăsta cu un gel, creăm locuri pe margine și 
punem mostre din ADN-ul tău și al lui Dennis în aceste locuri. 
Apoi băgăm platoul aici, explică ea și arătă bancul de lucru pe 
care se vedea un mic vas din sticlă. Conectăm gelul la curent 
electric câteva ore. Curentul electric face ca fragmentele de 


VP - 211 


ADN să se aranjeze prin gel în linii drepte. Dar fragmentele mai 
mici se deplasează mai repede decât cele mari. Ca atare, 
fragmentul tău, cu cele treizeci și unu de oligo-uri, va ajunge, în 
final, înaintea fragmentului meu cu cele două sute optzeci și 
șapte de oligo-uri. 

— Cum îţi dai seama cât de mult s-au deplasat? 

— Folosim niște substanţe chimice denumite sonde. Acestea 
se atașează anumitor oligo-uri. Să presupunem că avem un 
oligo care atrage secvența TATAGAGACCCC, zise Jeannie și-i 
arătă o bucată de material textil ca o cârpă de șters. Luăm o 
membrană din nailon înmuiată într-o soluție cu substanţa sondă 
și o așezăm pe gel, astfel încât să coaguleze fragmentele. De 
asemenea, sondele sunt luminoase, așa că vor genera un film 
fotografic. 

Jeannie se uită spre alt vas. 

— Văd că Lisa a așezat nailonul pe film. 

Se uită mai atentă într-acolo. 

— Cred că tiparul s-a format deja. Nu mai trebuie decât să 
developăm filmul. 

Steve încercă să vadă imaginea de pe film, în vreme ce 
Jeannie îl spăla într-un vas cu niște substanțe chimice, după 
care îl curăţă sub un jet de apă. Intregul lui istoric era înscris pe 
acel film. Doar că tot ce reușea să vadă era un model 
asemănător unei scări, imprimat pe pelicula clară din plastic. In 
cele din urmă, ea scutură pelicula ca să se usuce, apoi o așeză 
în faţa unei cutii luminoase. 

Steve se zgâi la film: era marcat, de sus până jos, cu linii 
drepte, late cam de un milimetru, ca niște dungi gri. Dungile 
erau numerotate în partea de jos a filmului, de la 1 la 18. Intre 
dungi se vedeau niște semne negre ca niște cratime. Nu 
însemnau nimic pentru el. 

— Semnele negre arată cât de departe s-au deplasat 
fragmentele tale de-a lungul dungilor, continuă Jeannie. 

— Dar sunt două semne negre la fiecare dungă. 

— Asta deoarece ai două șiruri de ADN, unul de la tată și 
celălalt de la mamă. 

— Evident. Dubla elice. 

— Corect. lar părinţii tăi au avut oligo-uri diferite, adăugă 
Jeannie și se uită la o foaie cu însemnări, apoi își ridică privirea. 
Ești sigur că ești pregătit, indiferent de rezultat? 


VP - 212 


— Sigur. 

— Bun, spuse Jeannie și se uită iar la film. Dunga numărul trei 
reprezintă sângele tău. 

Se vedeau două semne, la o distanță de câţiva centimetri 
între ele, la jumătatea filmului. 

— Dunga patru este de control. Probabil că e sângele meu sau 
al Lisei. Semnele ar trebui să fie în poziții complet diferite. 

— Așa și e. 

Cele două semne erau foarte apropiate, chiar în partea de jos 
a filmului, lângă cifre. 

— Dunga cinci este Dennis Pinker. Semnele sunt în aceeași 
poziţie ca ale tale sau în poziţii diferite? 

— În aceeași poziţie, răspunse Steve. Se potrivesc exact. 

Jeannie se uită la el. 

— Steve, rosti ea, sunteți gemeni. 

Steve nu dorea să creadă așa ceva. 

— Este posibil să fie greșit? 

— Sigur, răspunse ea. Există o probabilitate de 1% ca doi 
indivizi neînrudiţi să aibă un fragment similar atât pe ADN-ul 
maternal, cât și pe cel paternal. În mod normal, testăm patru 
fragmente diferite, folosind oligo-uri și sonde distincte. Asta 
reduce șansa de eroare la una din o sută de milioane. Lisa va 
mai face trei testări; durează o jumătate de zi fiecare. Insă știu 
ce o să rezulte. Și o știi și tu, nu-i așa? 

— Cred că da, zise Steve oftând. Ar fi bine să încep să cred 
asta. De unde naiba am venit? 

Jeannie părea căzută pe gânduri. 

— Mi-a rămas întipărit în minte ceva spus de tine: „N-am frați 
sau surori”. Din câte mi-ai povestit despre părinţii tăi, par genul 
de oameni care și-ar fi dorit o casă plină cu copii, cel puţin trei 
sau patru. 

— Ai dreptate. Dar mama a întâmpinat dificultăţi cu 
concepţia. Avea treizeci și trei de ani și era măritată cu tata de 
zece ani când am apărut pe lume. A și scris o carte pe tema 
asta: What to Do When You Can't Get Pregnant - Ce să faci când 
nu poti rămâne gravidă. A fost primul ei bestseller. Cu banii 
câștigați a cumpărat o casă de vacanţă în Virginia. 

— Charlotte Pinker avea treizeci și nouă de ani când s-a 
născut Dennis. Am convingerea că și la ei a existat o problemă 
de fertilitate. Mă întreb dacă are vreo importanţă. 


VP - 213 


— Cum s-ar putea să aibă? 

— Nu știu. Mama ta a urmat vreun tratament special? 

— N-am citit niciodată cartea. S-o sun? 

— Vrei? 

— Oricum a venit vremea să le spun despre misterul ăsta. 

Jeannie arătă înspre un birou. 

— Folosește telefonul Lisei. 

Steve sună la el acasă. 

— Bună, mamă. 

— A fost bucuroasă să te vadă? 

— Nu de la început. Dar încă sunt cu ea. 

— Deci nu te urăște. 

Steve se uită la Jeannie. 

— Nu mă urăște, mamă, însă crede că sunt prea tânăr. 

— Te ascultă acum? 

— Da, și cred că o stingheresc, ceea ce ar fi o premieră. 
Mamă, suntem la laborator și avem o dilemă. ADN-ul meu pare 
să fie la fel cu cel al altui subiect de studiu, un tip pe nume 
Dennis Pinker. 

— Nu poate fi la fel, ar trebui să fiţi gemeni identici. 

— lar asta ar fi posibil doar dacă aș fi fost adoptat. 

— Steve, n-ai fost adoptat, dacă la asta te gândești. Și n-ai 
fost unul dintre gemeni. Dumnezeu știe cum m-aș fi descurcat 
cu doi ca tine. 

— Ai urmat vreun tratament special pentru fertilitate înainte 
de nașterea mea? 

— Da. Doctorul mi-a recomandat un loc din Philadelphia, unde 
au mai fost și alte soţii de ofițeri. Se numea clinica Aventine. Am 
urmat un tratament hormonal. 

Steve repetă ce auzise pentru Jeannie, care-și însemnă ceva 
pe un carnetel. 

— Tratamentul a funcţionat, iar acum tu te afli în Baltimore și 
faci curte unei femei frumoase mai mari cu șapte ani decât tine, 
când ar fi trebuit să fii aici, în D.C., ca să ai grijă de mama ta cu 
părul alb. 

Steve râse. 

— Mulţumesc, mamă. 

— Hei, Steve? 

— Sunt încă aici. 


VP - 214 


— Să nu întârzii. Trebuie să vezi un avocat de dimineaţă. 
Haide să te scoatem din porcăria asta înainte de a-ţi face griji 
pentru ADN-ul tău. 

— O să ajung la timp. La revedere! 

Steve închise. 

— O sun pe Charlotte Pinker chiar acum, zise Jeannie. Sper să 
nu fi adormit deja. 

Răsfoi agenda telefonică a Lisei, apoi ridică receptorul, formă 
numărul și după câteva clipe rosti: 

— Bună seara, doamnă Pinker, sunt doctorita Ferrami de la 
Universitatea Jones Falls... Sunt bine, mulțumesc, ce mai faceţi? 
„„„ Sper să nu vă deranjeze că vreau să vă mai pun o întrebare... 
Ah, foarte amabil din partea dumneavoastră. Da... Înainte de a 
rămâne însărcinată cu Dennis aţi urmat vreun tratament pentru 
fertilitate? întrebă Jeannie, apoi urmă o lungă pauză, după care 
fața i se lumină de emoție. În Philadelphia? Da, am auzit de ea... 
Tratament hormonal. Foarte interesant, mă ajută mult. Vă 
mulțumesc din nou. La revedere. 

Puse receptorul în furcă. 

— Bingo! Charlotte s-a dus la aceeași clinică. 

— Fantastic! exclamă Steve. Totuși ce înseamnă asta? 

— Habar n-am, mărturisi Jeannie, pe urmă ridică din nou 
receptorul și formă 411. Cum pot obţine informaţii despre 
Philadelphia?... Mulţumesc. 

Formă un alt număr. 

— Clinica Aventine, vă rog. 

Urmă o pauză. Se uită la Steve și zise: 

— Probabil că s-a închis de ani de zile. 

Steve o urmări, vrăjit. Faţa ei se luminase de entuziasm în 
vreme ce mintea îi lucra febril. Era fermecătoare. Și-ar fi dorit să 
facă mai mult ca s-o ajute. 

Brusc, ea luă un creion și notă un număr. 

— Vă mulţumesc! zise ea și închise. Clinica e încă în 
Philadelphia! 

Steve se simţea extrem de emoţionat. Misterul genelor lui 
putea fi rezolvat. 

— Clinica trebuie să aibă o arhivă. Poate că se găsesc indicii 
acolo. 

— Trebuie să mă duc la Aventine, rosti Jeannie, apoi se 
încruntă, gânditoare. Am un acord semnat de Charlotte Pinker - 


VP - 215 


le cerem tuturor celor intervievaţi să semneze un acord - care 
ne oferă permisiunea de a cerceta orice fel de arhivă medicală. 
O poţi convinge pe mama ta să semneze și ea unul în seara asta 
și să mi-l trimită prin fax la JFU? 

— Desigur. 

Jeannie formă din nou un număr de telefon, apăsând tastele 
cu febrilitate. 

— Bună seara, sunteți clinica Aventine?... Aveţi vreun 
manager de noapte?... Vă mulțumesc. 

Urmă o lungă pauză. Jeannie bătu cu creionul în masă 
nerăbdătoare. Steve se uită cu drag la ea. Din punctul lui de 
vedere, lucrurile puteau continua așa întreaga noapte. 

— Bună seara, domnule Ringwood, sunt doctoriţa Ferrami de 
la Departamentul de Psihologie al Universităţii Jones Falls. Doi 
dintre subiecții cercetărilor mele au venit la clinica 
dumneavoastră în urmă cu douăzeci și trei de ani și m-ar ajuta 
foarte mult să mă uit în fișele lor. Am acorduri semnate din 
partea lor, pe care vi le pot trimite prin fax... Da, mă ajută foarte 
mult. Mâine ar fi prea devreme?... Să spunem ora două după- 
amiază?... Aţi fost foarte amabil... Așa o să fac. Mulţumesc. La 
revedere! 

— Clinică de fertilitate, rosti, dus pe gânduri, Steve. Nu cumva 
am citit în articolul din Wall Street Journal că Genetico deţine 
clinici de fertilitate? 

Jeannie se holbă la el, cu gura căscată. 

— Oh, Doamne, spuse ea cu voce joasă. Bineînțeles că deține. 

— Există vreo legătură? 

— Sigur că există, replică Jeannie. 

— Dacă există, atunci... 

— Atunci, e posibil ca Berrington Jones să știe mult mai multe 
despre tine și despre Dennis decât lasă să se vadă. 


28. 


„A fost o zi nenorocită, dar s-a încheiat bine”, chibzuia 
Berrington în vreme ce ieșea de sub duș. 

Se privi în oglindă. Arăta bine la cincizeci și nouă de ani: zvelt, 
drept, cu pielea ușor bronzată și un stomac aproape plat. Avea 


VP - 216 


păr pubian de culoare închisă, însă asta deoarece și-l vopsea ca 
să scape de firele albe stânjenitoare. Pentru el era important să 
se dezbrace în fața unei femei fără să fie nevoit să stingă 
lumina. 

A început ziua gândindu-se că o avea pe Jeannie Ferrami la 
degetul mic, dar ea s-a dovedit mai dură decât s-a așteptat. „Nu 
o voi mai subaprecia”, reflectă el. 

Pe drumul de întoarcere din Washington a trecut pe la Preston 
Barck, pentru a-l informa despre ultimele evoluţii. Ca 
întotdeauna, Preston a fost mai prăpăstios și mai pesimist decât 
stăteau lucrurile în realitate. Afectat de dispoziția lui Preston, 
Berrington a ajuns acasă prost dispus. Însă atunci când a intrat, 
a auzit telefonul sunând și Jim i-a confirmat, vorbind într-un 
limbaj codificat improvizat, că David Creane va opri FBl-ul să 
mai colaboreze cu Jeannie. A promis să dea telefoanele 
necesare chiar în seara aceea. 

Se șterse bine cu prosopul și-și îmbrăcă pijamaua albastră din 
bumbac și un halat de baie în dungi albastre și albe. Marianne, 
menajera, a plecat, dar i-a lăsat o caserolă cu mâncare în 
frigider: pui ă la Provence, conform însemnării pe care a atașat- 
o, scrisă cu un scris atent, de copil. Băgă caserola în cuptor și-și 
turnă un pahar mic de scotch Springbank. Când luă prima 
înghiţitură, sună telefonul. 

Era fosta lui nevastă, Viwvie. 

— În The Wall Street Journal scrie că vei fi bogat, zise ea. 

Berrington și-o imagină, o blondă zveltă de șaizeci de ani, 
stând pe terasa casei din California și uitându-se la soarele care 
apunea în apele Pacificului. 

— Presupun că vrei să te întorci la mine. 

— M-am gândit la asta, Berry. M-am gândit foarte serios vreo 
zece secunde. Apoi mi-am dat seama că o sută optzeci de 
milioane nu sunt suficiente. 

Remarca îl făcu să izbucnească în râs. 

— Serios, Berry, mă bucur pentru tine. 

Ştia că ea vorbea sincer. Avea o mulţime de bani. După ce l-a 
părăsit, a intrat în afaceri imobiliare în Santa Barbara și s-a 
descurcat. 

— Mulţumesc. _ 

— Ce ai de gând să faci cu banii? li lași băiatului? 

Fiul lor studia cum să ajungă expert-contabil autorizat. 


VP - 217 


— Nu va avea nevoie de ei. O să facă avere din contabilitate. 
Poate că o să-i dau o parte din bani lui Jim Proust. O să 
candideze la președinție. 

— Și ce primești în schimb? Vrei să ajungi ambasadorul 
Statelor Unite la Paris? 

— Nu, însă m-ar tenta postul de ministru al Sănătății. 

— Hei, Berry, chiar vorbești serios. Dar cred că n-ar trebui să 
vorbesc atât de mult la telefon. 

— Adevărat. 

— Trebuie să plec, e la ușă cel cu care am întâlnire. Ne vedem 
în curând, Montezuma. 

Era o veche glumă de familie. 

Berrington îi dădu replica: 

— Într-o clipită, succotash!. 

Berrington puse receptorul în furcă. 

Găsea un pic deprimant faptul că Vivvie ieșea seara cu cineva 
- habar n-avea cine putea fi -, în vreme ce el ședea singur 
acasă, doar cu paharul de scotch. După moartea tatălui său, 
plecarea lui Vivvie l-a afectat. N-o învinuia că l-a părăsit; el a 
fost infidel și ea nu l-a iertat. Însă a iubit-o și încă îi ducea dorul, 
chiar și la treisprezece ani după divorţ. lar faptul că el era de 
vină îl întrista și mai mult. Glumele schimbate cu ea la telefon îi 
aminteau cât de mult s-au distrat în vremurile bune. 

Porni televizorul și se uită la emisiunea Prime Time Live în 
vreme ce i se încălzea cina. Bucătăria se umplu de aroma 
ierburilor folosite de Marianne. Era o bucătăreasă excelentă care 
n-a uitat obiceiurile culinare din Martinica, una dintre cele 
douăzeci și șase de regiuni de peste mări ale Franţei. 

Chiar în clipa în care scotea caserola din cuptor, telefonul 
sună din nou. De această dată era Preston Barck. Omul părea 
zdruncinat serios. 

— Tocmai am aflat de la Dick Minsky din Philadelphia, zise el. 
Jeannie Ferrami a stabilit mâine o întâlnire la clinica Aventine. 

Berrington se așeză greoi pe scaun. 

— Dumnezeule! exclamă el. Cum naiba de a ajuns la clinică? 

— Habar n-am. Dick nu era acolo. Apelul a fost preluat de 
managerul de noapte. Dar se pare că ea a spus că subiectele 
studiului ei au urmat tratamente acolo cu ani de zile în urmă și 


11 Salată ușoară de vară, iar printre ingredientele principale se găsesc boabe de 
fasole și porumb. (n.red.). 


VP - 218 


că vrea să le vadă fișele medicale. A promis să trimită prin fax 
acceptul pacientelor și a anunţat că va sosi la clinică la ora două 
după-amiaza. Slavă Domnului că Dick a sunat în legătură cu 
altceva și managerul de noapte i-a povestit despre întâmplare. 

Dick Minsky a fost unul dintre primii oameni angajaţi de 
Genetico în anii '70. Pe atunci, el era poștașul; în prezent era 
director general al clinicilor. N-a fost niciodată membru în 
conducerea micii firme private de biotehnologie - doar Jim, 
Preston și Berrington se bucurau de acest privilegiu -, însă știa 
că firma păstra în secret unele informaţii. Dar era discret în 
această privinţă. 

— Ce i-ai spus lui Dick să facă? 

— Să anuleze întâlnirea, evident. lar dacă ea apare oricum, s- 
o ţină la distanţă. Să-i spună că nu poate consulta arhiva 
medicală. 

Berrington clătină din cap. 

— Nu-i suficient. 

— De ce? 

— Nu va face decât să-i stârnească și mai mult curiozitatea. O 
să caute altă cale de a ajunge la arhivă. 

— Cum ar fi? 

Berrington oftă. Preston era lipsit de imaginaţie. 

— Păi, dacă aș fi în locul ei, aș suna la corporaţia farmaceutică 
Landsmann, aș vorbi cu secretara lui Michael Madigan și i-aș 
zice că ar fi bine să cerceteze arhiva clinicii Aventine din urmă 
cu douăzeci și trei de ani înainte să încheie tranzacţia. Și astfel 
va începe să pună întrebări, nu? 

— Bun, și ce propui? întrebă Preston iritat. 

— Cred că va trebui să distrugem toate fișele medicale din 
anii '70. 

Se lăsă tăcerea câteva clipe. 

— Berry, fişele alea sunt unicat. Din punct de vedere științific 
sunt nepreţuite... 

— Crezi că nu știu asta? replică Berrington. 

— Trebuie să existe o altă cale. 

Berrington oftă din nou. Se simţea la fel de prost ca Preston în 
privinţa asta. Și-a imaginat adesea, compătimitor, că într-o bună 
zi, într-un viitor îndepărtat, cineva va scrie povestea 
experimentelor lor de pionierat și întreaga lume va afla despre 
îndrăzneala cu care au efectuat cercetări științifice ce au 


VP - 219 


deschis noi orizonturi în genetică. Îl durea sufletul că trebuia să 
distrugă niște dovezi ale muncii lor în urma unei misiuni pe care 
o simţea josnică, neloială. Însă era inevitabil. 

— Câtă vreme există, fişele sunt o ameninţare pentru noi. 
Trebuie distruse. Și ar fi bine să fie distruse imediat. 

— Ce vom spune personalului? 

— La naiba, nu știu, Preston. Inventează ceva, pentru numele 
lui Dumnezeu! O nouă strategie de gestiune a documentelor. 
Nu-mi pasă ce le zici câtă vreme fișele alea sunt făcute bucăţi la 
prima oră a dimineţii. 

— Cred că ai dreptate. Bine, îl sun pe Dick chiar acum. Vrei 
să-l suni tu pe Jim ca să-l pui la curent? 

— Sigur. 

— La revedere! g 

Berrington formă numărul de acasă al lui Jim Proust. li 
răspunse nevasta acestuia, o femeie delicată, care i-l dădu pe 
Jim la telefon. 

— Sunt în pat, Berry, ce naiba s-a mai întâmplat? 

Ei trei au ajuns să se poarte foarte dur unul cu altul. 

Berrington îi povesti cele aflate de la Preston și ce intenționau 
să întreprindă. 

— Bună mișcare, replică Jim. Dar nu e de ajuns. Există și alte 
moduri în care individa asta, Ferrami, ar putea ajunge la noi. 

Berrington simţi un tremur de iritare. Nimic nu era îndeajuns 
de bine pentru Jim. Indiferent ce i-ar fi propus, Jim voia mereu 
acţiuni mai dure, măsuri mai aspre. Îşi înfrână supărarea. De 
această dată, Jim avea dreptate. Jeannie era un adevărat copoi 
care nu se abătea de la urma luată în găsirea prăzii. Un obstacol 
ridicat în cale n-o va face să renunțe. 

— De acord, îi zise el lui Jim. Și tot azi am aflat că Steve Logan 
a ieșit din închisoare, așa că ea nu e chiar singură. Trebuie să ne 
ocupăm de doctoriță pe termen lung. 

— Trebuie speriată. 

— Jim, pentru numele Dumnezeu... 

— Știu că faci pe tine de frică, Berry, însă trebuie s-o facem. 

— Las-o baltă! 

— Uite ce e... 

— Am o idee mai bună, Jim, dacă vrei să asculți o clipă. 

— Bine, ascult. 

— O să aranjez să fie concediată. 


VP - 220 


Jim se gândi la asta o vreme. 

— Hm! O să fie îndeajuns? 

— Sigur. Ascultă, tipa își imaginează că a dat peste o 
anomalie biologică. E genul de lucru care ar putea influenţa 
cariera unui tânăr om de știință. Habar n-are ce zace sub toate 
acestea; crede că universitatea se teme de publicitatea 
negativă. Dacă-și pierde slujba, nu va mai avea mijloace și nici 
motivaţia ca să-și continue investigația. In plus, va fi prea 
ocupată cu găsirea altei slujbe. Din întâmplare, știu că are 
nevoie de bani. 

— Poate că ai dreptate. 

Berrington deveni suspicios. Jim era prea ușor de acord. 

— Doar nu intenţionezi să treci la acţiune pe cont propriu, nu? 
întrebă el. 

Jim evită răspunsul. 

— Poţi face asta, poţi aranja concedierea ei? 

— Sigur. 

— Dar marţi mi-ai spus că era vorba de o universitate, și nu 
de nenorocita de armată. 

— E adevărat că la universitate nu poţi să urli la oameni 
pentru ca ei să facă ce le-ai spus. Însă lucrez în domeniul 
universitar de aproape patruzeci de ani. Știu cum să pun rotiţele 
în mișcare. Când e cu adevărat nevoie, pot să mă descotorosesc 
de un profesor asistent fără niciun efort. 

— OK. 

Berrington se încruntă. 

— Suntem împreună în chestia asta, nu-i așa, Jim? 

— Corect. 

— Bine. Somn ușor! 

— Noapte bună! 

Berrington puse receptorul în furcă. Puiul lui se răcise. Luă 
caserola și o aruncă întreagă la coșul de gunoi, pe urmă se duse 
la culcare. 

Rămase treaz multă vreme, gândindu-se la Jeannie Ferrami. 
La ora două dimineaţa se dădu jos și luă un somnifer. După 
aceea, în sfârșit, reuși să adoarmă. 


VP - 221 


29. 


În Philadelphia, noaptea era caldă. Toate ușile și ferestrele 
clădirii erau deschise, deoarece niciuna dintre încăperi n-avea 
aer condiţionat. În apartamentul 5A de la ultimul etaj ajungeau 
zgomotele străzii de dedesubt: claxoane de mașini, râsete, 
frânturi de muzică. Pe un birou ieftin din pin, zgăriat și cu urme 
de arsuri vechi de țigară, începu să sune un telefon. 

Ridică receptorul. 

— Aici e Jim Proust, zise bărbatul cu o voce ca un lătrat. 

— Hei, unchiule Jim, ce mai faci? 

— Îmi fac griji pentru tine. 

— Cum așa? 

— Știu ce s-a întâmplat duminică seara. 

Celălalt ezită, neștiind cum să replice, apoi spuse: 

— Au arestat pe cineva. 

— Dar prietena lui îl crede nevinovat. 

— Și? 

— Vine mâine în Philadelphia. 

— De ce? A 

— Nu sunt sigur. Insă cred că e periculoasă. 

— La naiba! 

— Poate că vrei să faci ceva în privinţa ei. 

— Cum ar fi? 

— Depinde de tine. 

— Cum dau de ea? 

— Ai idee unde e clinica Aventine? E în cartierul tău. 

— Sigur, e pe Chestnut Avenue, trec zilnic pe lângă ea. 

— O să fie sigur acolo mâine la două după-amiază. 

— Cum o recunosc? 

— Înaltă, brunetă, cu un inel din argint în nară, în vârstă de 
vreo treizeci de ani. 

— Așa arată multe femei. 

— Probabil că va conduce un Mercedes vechi. 

— Asta mai îngustează posibilităţile. 

— Și acum ţine minte că celălalt tip a ieșit pe cauţiune. 

Se încruntă. 

— Și ce-i cu asta? 


VP - 222 


— Păi, dacă ea ar avea un accident, după ce a fost văzută cu 


tine... 
— Pricep. Vor presupune că el a fost de vină. 
— Întotdeauna ai fost ager, băiete. 
Râse. 
— lar tu întotdeauna ai avut gândul la pozne, unchiule. 
— Încă ceva. 
— Ascult. 


— E frumoasă. Așa că distrează-te. 
— La revedere, unchiule Jim. Și mulţumesc. 


VP - 223 


JOI 


30. 


Jeannie avu din nou visul cu Fordul Thunderbird. 

In prima parte era vorba despre ceva ce s-a întâmplat în 
realitate, când avea nouă ani și sora ei șase, iar tatăl lor locuia - 
pentru scurtă vreme - cu ele. In acea perioadă era plin de bani 
(și abia mai târziu Jeannie și-a dat seama că banii proveneau 
sigur dintr-un jaf). Tatăl a adus acasă un Ford Thunderbird nou 
vopsit turcoaz și cu tapițerie de aceeași culoare, cea mai 
frumoasă mașină din lume pentru o fetiță de nouă ani. Au plecat 
cu toții la plimbare, Jeannie și Patty stând pe bancheta din faţă, 
între cei doi părinţi. In vreme ce rulau pe autostrada George 
Washington Memorial, tatăl a așezat-o pe Jeannie în poala lui și 
a lăsat-o să ţină volanul. 

La un moment dat, ea a rotit de volan spre banda de mare 
viteză și s-a speriat foarte tare atunci când un alt șofer care 
încerca să depășească a claxonat cu putere și tatăl a apucat 
volanul ca să aducă Fordul pe banda lui. Dar în vis el nu mai era 
acolo și conducea fără ajutor, în vreme ce mama și Patty ședeau 
netulburate lângă ea, chiar dacă știau că ea nu putea vedea 
dincolo de tabloul de bord. Totuși Jeannie strângea tot mai tare 
volanul, așteptând izbitura, pe când șoferii celorlalte mașini 
claxonau disperaţi și zgomotul semăna cu niște sirene din ce în 
ce mai puternice. 

Se trezi cu unghiile înfipte în palme și cu ţărâitul insistent al 
interfonului în urechi. Ceasul arăta ora șase dimineaţa. Rămase 
nemișcată câteva clipe, savurând senzaţia de ușurare după ce 
conștientiza că a fost doar un vis. Apoi sări din pat și se duse la 
interfon. 

— Da? 

— Aici e Ghita, trezește-te și dă-mi drumul înăuntru. 

Ghita locuia în Baltimore și lucra în sediul FBI din Washington. 
Probabil că era în drum spre birou ca să înceapă munca mai 
devreme. Jeannie apăsă butonul și ușa se deschise. 


VP - 224 


Își trase pe ea un tricou mult mai mare decât măsura ei, care 
aproape că-i ajungea la genunchi; o îmbrăcăminte suficient de 
decentă pentru o prietenă. Ghita urcă scara. Îmbrăcată cu un 
costum bleumarin, cu părul negru prins în coc, cu cercei ca niște 
butoni în urechi, cu ochelari mari de soare și cu un exemplar din 
New York Times sub braţ, era întruchiparea unui director de 
corporație în plină ascensiune. 

— Ce naiba se petrece? întrebă Ghita fără niciun fel de 
preambul. 

— Nu știu, abia m-am trezit, răspunse Jeannie. 

Işi dădea seama că veștile nu puteau fi bune. 

— Azi-noapte târziu m-a sunat șeful meu acasă și mi-a spus 
să nu mai am nimic de-a face cu tine. 

— Nu! exclamă Jeannie, care avea nevoie de rezultatele FBI 
ca să demonstreze că metoda ei funcţiona, în ciuda misterului 
legat de Steven și Dennis. La naiba! Ţi-a zis de ce? 

— Susţinea că metodele tale încalcă viața privată a 
oamenilor. 

— Cam neobișnuit pentru FBI să-și facă griji pentru un caz 
minor ca ăsta. 

— Se pare că și cei de la New York Times gândesc la fel. 

Ghita îi arătă ziarul. Pe prima pagină era un articol cu titlul: 


CERCETAREA GENETICĂ ȘI ETICA: 
ÎNDOIELI, TEMERI ȘI UN SCANDAL 


Jeannie se temea că termenul „scandal” se referea la ea, și 
era adevărat. 


Jeannie Ferrami este o tânără hotărâtă. Împotriva 
opiniilor exprimate de colegi și de președintele 
Universităţii Jones Falls din Baltimore, Md., ea insistă 
cu încăpățânare să continue cu scanarea dosarelor 
medicale, în căutare de gemeni. 

„Am un contract, afirma ea. Nu mi se pot da ordine”. 
lar îndoielile legate de etica muncii ei nu-i vor 
zdruncina hotărârea. 


Jeannie simţi un nod în stomac. 
— Dumnezeule, e îngrozitor! exclamă ea. 


VP - 225 


Articolul aborda apoi un alt subiect, cercetările pe embrioni 
umani. La pagina nouăsprezece găsi o nouă referire la persoana 
ei. 


Cazul  doctoriţei Jeannie  Ferrami de la 
Departamentul de Psihologie de la Jones Falls a 
generat noi dureri de cap pentru autorităţile 
universităţii. Deși președintele universităţii, doctor 
Maurice Obell, și profesorul Berrington Jones, cunoscut 
psiholog, sunt amândoi de acord că munca ei este 
lipsită de etică, doctoriţa refuză să-și întrerupă 
cercetările. Și este posibil, pentru că ei n-o pot obliga 
să facă asta. 


Citi articolul până la capăt, însă ziarul nu relata despre 
eforturile ei de a convinge conducerea universităţii că munca 
depusă de ea era ireproșabilă din punct de vedere etic. Totul se 
concentra exclusiv în jurul dramei generate de sfidarea ei. 

Un astfel de atac era șocant și dureros. Se simţea deopotrivă 
rănită și înfuriată, așa cum s-a simţit atunci când un hoţ a lovit-o 
și i-a furat, cu ani înainte, portofelul într-un supermarket din 
Minneapolis. Chiar dacă știa că reportera era malefică și lipsită 
de scrupule, ea însăși se rușina, ca și cum ar fi greșit cu 
adevărat. Și se mai simţea expusă în văzul dezaprobator al 
întregii naţiuni. 

— E posibil să am probleme în a mai găsi pe cineva dispus să 
mă lase să scanez o bază de date, rosti ea deznădăjduită. Vrei 
niște cafea? Am nevoie de ceva care să mă întărească. Nu sunt 
multe zile care să înceapă atât de prost. 

— Îmi pare rău, Jeannie, am intrat și eu în belele, deoarece 
am implicat Biroul. 

În vreme ce pornea espressorul, lui Jeannie îi veni o idee. 

— Articolul ăsta este incorect, dar dacă șeful tău te-a sunat 
azi-noapte înseamnă că nu articolul a fost cauza. 

— Poate că știa ce articol va apărea. 

— Oare cine l-a informat? 

— N-a precizat, însă mi-a zis că a primit un telefon din 
clădirea Capitoliului. 

Jeannie se încruntă. 


VP - 226 


— Se pare că există imixtiuni politice. De ce naiba ar fi atât de 
interesat un congresmen sau un senator de ceea ce fac eu ca să 
ceară FBl-ului să nu mai lucreze cu mine? 

— Poate că a fost doar un avertisment de la cineva care avea 
habar de articol. 

Jeannie clătină din cap. 

— Articolul nu face referire la FBI. Nimeni nu știe că lucrez cu 
dosare ale FBI. Nici măcar lui Berrington nu i-am spus. 

— O să încerc să aflu de la cine a provenit apelul. 

Jeannie se uită în frigider. 

— Ai luat micul dejun? Am niște rulouri cu scorțișoară. 

— Nu, mulțumesc. 

— Cred că nici mie nu mi-e foame. 

Închise ușa frigiderului, gândindu-se că-și pierduse orice 
nădejde. Oare nu putea face nimic? 

— Ghita, poţi rula scanarea mea fără știința șefului tău? 

Se îndoia ca Ghita să consimtă. Dar rămase surprinsă când 
Ghita se încruntă și întrebă: 

— N-ai primit ieri e-mailul meu? 

— Am plecat devreme. Ce mi-ai scris? 

— Că o să rulez scanarea. 

— Și ai făcut-o? 

— Da. De aceea am venit să te văd. Am făcut-o azi-noapte, 
înainte să primesc apelul telefonic. 

Brusc, Jeannie simţi cum îi renasc speranţele. 

— Și? Ai rezultatele? 

— i le-am trimis prin e-mail. 

Jeannie exulta. 

— E minunat! Te-ai uitat pe ele? Erau mulţi gemeni? 

— Destuli, vreo treizeci de perechi. 

— Excelent! Asta înseamnă că teoria mea e bună. 

— Însă șefului meu i-am spus că n-am efectuat scanarea. M- 
am temut și am mințit. 

Jeannie se încruntă. 

— E ciudat. Ce se întâmplă dacă va afla? 

— Exact. Jeannie, trebuie să distrugi lista aceea. 

— Cum? 

— Dacă află de ea, sunt terminată. 

— Dar n-o pot distruge! Nu dacă dovedește că am dreptate! 

— Trebuie, spuse Ghita foarte hotărâtă. 


VP - 227 


— Însă e groaznic. Cum să distrug ceva ce m-ar putea salva? 

— Am intrat în povestea asta ca să-ţi fac o favoare, replică 
Ghita. Trebuie să mă scoţi din ea! 

Jeannie nu considera că vina îi aparţinea în întregime. 

— Nu eu ţi-am cerut să-ţi minţi șeful, zise ea aspru. 

Asta o înfurie pe Ghita. 

— Mi-a fost teamă! 

— Stai așa! Haide să ne păstrăm cumpătul, adăugă Jeannie, 
turnă cafea și-i dădu o cană prietenei sale. Să presupunem că te 
duci azi la lucru și-i spui șefului tău că a existat o neînțelegere. 
Ai dat instrucţiuni de anulare a scanării, dar ulterior ai aflat că 
ea a fost deja efectuată și rezultatele au fost trimise prin e-mail. 

Ghiţă acceptă cana, însă nu bău din cafea. Părea pe punctul 
de a izbucni în lacrimi. 

— Îţi poţi imagina cum e să lucrezi la FBI? Mă confrunt cu cei 
mai feroce masculi din Middle America. Indivizi care caută orice 
pretext ca să arate că femeile nu se pricep. 

— Dar nu vei fi concediată. 

— M-ai pus într-o situaţie dificilă. 

— Haide, lucrurile nu stau chiar așa. 

Ghita nu se domuoli. 

— Ba da, chiar așa stau. Te rog să distrugi acea listă. 

— N-o pot face. 

— Atunci, nu mai e nimic de spus. 

Ghita porni spre ușă. 

— Nu pleca așa, rosti Jeannie în urma ei. Suntem prietene de 
prea multă vreme. 

Ghita ieși pe ușă. 

— La naiba! exclamă Jeannie. La naiba! 

Auzi trântindu-se ușa de la stradă. 

„Oare tocmai mi-am pierdut una dintre cele mai vechi 
prietene?”, se întrebă Jeannie. 

Ghita o abandonase. Jeannie înțelegea motivele: o femeie 
tânără care încerca să-și construiască o carieră era supusă la 
presiuni enorme. În același timp însă, Jeannie era cea atacată, 
nu Ghita. Prietenia lor s-a rupt din cauza unei situații dificile. 

Se întrebă dacă și alte prietene aveau să procedeze la fel. 

Simţindu-se oribil, făcu un duș și începu să se îmbrace. Dar 
după câteva momente, se opri și analiză logic faptele. Se ducea 
la război: era mai bine să se îmbrace adecvat. Işi scoase blugii 


VP - 228 


negri și tricoul roșu. Își spălă și uscă părul. Își machie faţa cu 
mare atenţie: fond de ten, pudră, mascara și ruj de buze. 
Îmbrăcă un costum negru și o bluză cenușie, ciorapi fini și 
încălţă o pereche de pantofi din piele fină. Îşi schimbă inelul din 
nas cu unul mai modest. 

Se studie în oglinda mare. Se simţea periculoasă și arăta 
extraordinar. 

— Ucide, Jeannie, ucide! murmură ea. 

După care ieși pe ușă. 


31. 


Se gândi la Steve Logan cât timp conduse spre JFU. l-a spus 
că era un puști puternic, însă în realitate era mai matur decât 
alți bărbaţi. A plâns pe umărul lui, așa că trebuia să fi avut 
multă încredere în el. li plăcea mirosul lui, asemănător tutunului 
înainte de a fi aprins. In ciuda stării ei deplorabile, i-a simţit 
erecţia, deși el a încercat să se îndepărteze puțin de ea. O flata 
faptul că el se putea excita doar îmbrăţișând-o, iar în acel 
moment zâmbi amintindu-și scena. Ce păcat că el nu era mai în 
vârstă cu zece sau cincisprezece ani! 

Steve îi aducea aminte de prima ei iubire, Bobby Springfield. 
Ea avea treisprezece ani, el cincisprezece. Nu știa mai nimic 
despre dragoste și sex, dar și el era la fel de ignorant, așa că au 
pătruns amândoi în lumea plină de mistere a dragostei fizice. 
Roșea când își amintea ce au făcut împreună pe ultimul rând al 
unui cinematograf în aer liber într-o seară de sâmbătă. Lucrul 
cel mai excitant la Bobby, ca și la Steve, era senzaţia dată de 
„fructul interzis”. Bobby a dorit-o atât de intens și s-a excitat 
atât de mult mângâindu-i sfârcurile și atingându-i chiloţii, încât 
ea s-a simţit ca având o putere enormă. O vreme a abuzat de 
acea putere, înfierbântându-l, doar ca să arate de ce era în 
stare. In scurtă vreme, și-a dat însă seama, chiar dacă avea 
doar treisprezece ani, că era un joc idiot. Cu toate acestea, a 
păstrat mereu vie senzaţia de primejdie și în același timp de 
încântare dată de joaca riscantă cu un monstru înlănţuit. Simțea 
același lucru cu Steve. 


VP - 229 


El era singurul lucru bun din viaţa ei. Avea necazuri mari. Nu 
putea demisiona din slujba ei de la JFU. După ce New York Times 
a făcut-o cunoscută deoarece își sfida șefii, probabil că avea cu 
greu să mai găsească o altă slujbă în domeniul științific. Işi zise 
că, dacă ar fi fost profesor, n-ar fi angajat niciodată o persoană 
capabilă să genereze astfel de probleme. 

Însă pentru ea era prea târziu să adopte o atitudine mai 
prudentă. Singura speranţă era să insiste cu încăpățânare, 
folosind datele de la FBI, ca să obţină rezultate științifice atât de 
convingătoare, încât lumea să ia din nou în considerare 
metodologia întrebuințată de ea și să dezbată la modul serios 
partea de etică implicată. _ 

Ceasul arăta ora nouă când parcă mașina în locul obișnuit. In 
vreme ce  încuia portiera și pornea spre clădirea 
departamentului, simţi o arsură în stomac: prea multă tensiune 
și lipsă de hrană. 

Imediat ce ajunse în birou, își dădu seama că a fost cineva 
acolo. 

Nu era vorba despre membrii personalului de curăţenie. Se 
obișnuise cu modificările pe care aceștia le făceau: scaunele 
mutate de la locurile lor, petele șterse de la cești, coșul de gunoi 
pe cealaltă parte a biroului. În acel moment era altceva. Cineva 
se așezase la computerul ei. Tastatura era dispusă într-un alt 
unghi; intrusul a deplasat-o subconștient pe poziţia obișnuită lui. 
Mouse-ul a fost lăsat pe mijlocul padului, în vreme ce ea îl lăsa 
întotdeauna sprijinit de marginea tastaturii. Privind în jur, 
observă o ușă de dulap întredeschisă și un colț de hârtie ieșind 
dintr-un sertar. 

Încăperea a fost scotocită. 

„Bine măcar că intrusul a fost un amator”, reflectă ea. Nu era 
ca și cum CIA ar fi fost pe urmele ei. In același timp, situaţia o 
îngrijora. Când se așeză pe scaun ca să dea drumul la computer, 
simţi un nod în stomac. Cine a fost acolo? Un membru al 
corpului profesoral? Un student? Un agent de pază mituit ca să 
spioneze? Cineva din afară? Și de ce? 

Pe sub ușă a fost strecurat un plic, care conţinea un acord 
scris, semnat de Lorraine Logan, și trimis de Steve 
Departamentului de Psihologie. Scoase acordul semnat de 
Charlotte Pinker dintr-un dosar și le băgă pe amândouă în 
servietă. Avea să le trimită prin fax clinicii Aventine. 


VP - 230 


Se așeză la birou și-și accesă mesageria electronică. Un 
singur mesaj nou: rezultatele scanării efectuate de FBI. 

— Aleluia! rosti ea încet. 

Descărcă lista cu nume și adrese cu o senzație imensă de 
ușurare. Era răzbunată; scanarea a dat peste perechi de 
gemeni. Abia aștepta să le verifice și să vadă dacă mai existau 
anomalii precum Steve și Dennis. 

Își aminti că Ghita i-a trimis un mesaj anterior în care o 
anunţa că urma să scaneze fișierul. Oare ce s-a întâmplat cu el? 
Se întrebă dacă nu cumva a fost descărcat de spionul care i-a 
scotocit biroul. Asta ar explica telefonul intempestiv din plină 
noapte către șeful lui Ghita. 

Tocmai începea să se uite pe numele de pe listă, când sună 
telefonul. Era președintele universității. 

— Aici e Maurice Obell. Cred că ar fi mai bine să discutăm 
articolul ăsta care a apărut în New York Times, nu crezi? 

Simţi un nod în stomac. „li dăm drumul, își zise Jeannie 
îngrijorată. Începe tărășenia”. 

— Bineînţeles, răspunse ea. Pe la ce oră v-ar conveni? 

— Speram să vii imediat la mine în birou. 

— Ajung acolo în cinci minute. 

Copie rezultatele de la FBI pe o dischetă, apoi ieși de pe 
internet. Scoase discheta din computer și luă un pix. Se gândi o 
clipă, pe urmă scrise pe eticheta dischetei LST.CUMPARATURI. 
Fără îndoială că era o precauţie inutilă, dar o făcea să se simtă 
mai bine. 

Strecură discheta în cutia care conţinea fișierele ei de back-up 
și ieși din birou. 

Afară începea deja să se încălzească bine. Pe când traversa 
campusul, se întrebă ce așteptări avea de la această întâlnire cu 
Obell. Singurul ei obiectiv era acela de a i se permite să-și 
continue cercetările. Trebuia să fie dură și să arate clar că nu 
putea fi trasă pe sfoară; însă ar fi fost și mai bine să calmeze 
furia conducerii universitare și să detensioneze conflictul. 

Se bucura că era îmbrăcată cu costumul negru, chiar dacă 
transpirase: o făcea să pară mai în vârstă și mai autoritară. Işi 
auzi tocurile pantofilor ţăcănind pe dale în vreme ce se apropia 
de Hillside Hall. Ajunsă acolo, fu condusă imediat în biroul luxos 
al președintelui. 


VP - 231 


Înăuntru se afla Berrington Jones, care ședea cu un exemplar 
din New York Times în mână. Jeannie îi zâmbi, bucuroasă că are 
un aliat în preajmă. El încuviinţă cu răceală și spuse: 

— Bună dimineaţa, Jeannie. 

Maurice Obell era în scaunul cu rotile în spatele biroului mare. 

— Pur și simplu, universitatea nu poate tolera așa ceva, 
doctoriță Ferrami, spuse el prin obișnuita manieră directă de a 
se exprima. 

N-o invită să ia loc, dar ea n-avea de gând să se lase 
admonestată ca o școlăriță, așa că alese un scaun, îl trase, se 
așeză și-și încrucișă picioarele. 

— Mare păcat că aţi anunţat presa că mi-aţi anulat proiectul 
înainte de a verifica dacă aveţi dreptul legal să procedaţi așa, 
zise ea cu răceală. Sunt pe deplin de acord cu dumneavoastră 
că din asta colegiul a ieșit șifonat. 

— Nu eu am fost cel care ne-a făcut să ieșim șifonaţi, se răsti 
Obell. 

Decise că nu mai era nevoie să fie dură; venise clipa să-l 
anunțe că erau amândoi de aceeași parte a baricadei. 

— Bineînţeles că nu. Adevărul e că ne-am pripit un pic 
amândoi, iar presa a profitat de pe urma noastră. 

— Răul a fost făcut deja, scuzele nu mai au sens, interveni 
Berrington. 

— Însă nu-mi ceream scuze, replică ea, apoi se răsuci spre 
Obell și adăugă zâmbind: In orice caz, cred că ar trebui să 
încetăm să ne mai certăm. 

— E prea târziu pentru așa ceva, zise Berrington. 

— Sunt sigură că nu e, îl contrazise ea. 

Se întrebă de ce rostise Berrington așa ceva. El ar fi trebuit să 
caute o cale de împăcare; nu era în interesul lui să toarne gaz 
pe foc. Continuă să se uite la președinte și să-i zâmbească. 

— Suntem oameni raţionali. Trebuie să găsim un compromis 
care să-mi permită să-mi continui munca și care în același timp 
să menţină intactă imaginea universităţii. 

Lui Obell îi plăcu în mod cert ideea, deși se încruntă și zise: 

— Nu prea văd cum... 

— Asta e o pierdere de vreme, îl întrerupse Berrington. 

Era pentru a treia oară că intervenea arţăgos. Își stăpâni o 
replică acidă. De ce se comporta el așa? Oare chiar voia ca ea 
să-și sisteze cercetările, să intre în belele cu universitatea și să 


VP - 232 


fie discreditată? Așa începea să arate situația. Oare chiar 
Berrington s-a furișat în biroul ei, i-a citit e-mailul și apoi a 
avertizat FBl-ul? Oare era posibil ca el să fi dat pontul celor de la 
New York Times ca să declanșeze acest scandal? Era atât de 
șocată de logica perversă a unei astfel de idei, încât a rămas 
tăcută. 

— Am decis deja ce măsură va lua conducerea universităţii, 
adăugă Berrington. 

Jeannie își dădu seama că Berrington era șeful acolo, nu 
Obell, el superviza finanţările de cercetare acordate de 
Genetico, de care Obell avea nevoie. Berrington n-avea de ce să 
se teamă de Obell; mai degrabă era exact invers. Ea s-a uitat la 
păpușă în loc să-l urmărească pe păpușar. 

— Nu te-am chemat aici ca să-ţi cerem opinia, zise 
Berrington. 

— Atunci, de ce m-aţi chemat? 

— Ca să te concediem. 

Era uluită. Se așteptase la ameninţarea cu concedierea, dar 
nu și că va fi pusă în practică. Nu-i venea să creadă ce auzea. 

— Cum adică? întrebă ea prostește. 

— Adică ești dată afară, replică sec Berrington și-și netezi 
sprâncenele cu vârful degetului drept, semn că era mulțumit de 
el însuși. 

Era năucită. „Nu pot fi concediată, reflectă ea. Sunt aici doar 
de câteva săptămâni. Mă acomodasem atât de bine, munceam 
atât de mult. Am crezut că mă place toată lumea, cu excepţia 
lui Sophie Chapple. Cum naiba de s-au petrecut lucrurile atât de 
repede?!” 

Încercă să-și adune gândurile. 

— Nu mă puteţi concedia. 

— Tocmai am făcut-o. 

— Nu, se înverșună ea încercând să treacă peste șocul iniţial, 
abia stăpânindu-și furia și atitudinea sfidătoare. Nu sunteţi niște 
căpetenii tribale aici. Există o procedură. 

De obicei, conducerea unei universităţi nu putea concedia 
membrii corpului didactic fără o audiere. Aspectul acesta era 
prevăzut în contractul ei, însă ea n-a verificat niciodată detaliile. 
Deodată, acestea căpătară o importanţă vitală pentru ea. 

Maurice Obell oferi câteva precizări în acest sens: 


VP - 233 


— Bineînţeles că va exista o audiere în faţa comitetului de 
disciplină al senatului universităţii. În mod normal, este nevoie 
de un preaviz de patru săptămâni, însă din pricina publicităţii 
negative din jurul acestui caz, eu, ca președinte, am invocat 
procedura de urgenţă, iar audierea va avea loc mâine- 
dimineață. 

Era uluită de cât de rapid au acţionat. Comitetul disciplinar? 
Procedură de urgenţă? Mâine-dimineaţă? Asta nu era o discuţie. 
Semăna mai degrabă cu o arestare. Aproape că se aștepta ca 
Obell să-i citească drepturile. ` 

Preşedintele făcu ceva asemănător. Impinse un dosar peste 
birou. 

— Vei găsi înăuntru regulile de procedură ale comitetului. Poți 
fi reprezentată de un avocat sau alt consilier juridic, cu 
specificația că trebuie să notifici dinainte președinția 
comitetului. 

— Cine e președinte? reuși Jeannie să pună o întrebare de 
bun-simt. 

— Jack Budgen, răspunse Obell. 

Berrington își ridică imediat privirea. 

— Procedura de urgență a fost deja stabilită? 

— Președintele este numit anual, răspunse Obell. Jack a 
preluat funcţia la începutul semestrului. 

— Nu știam asta. 

Berrington părea iritat și Jeannie știa de ce. Jack Budgen era 
partenerul ei de tenis. Era încurajator: tipul trebuia să fie corect 
faţă de ea. Nu era totul pierdut. Avea o șansă să pledeze pentru 
a nu fi concediată și să-și apere metodele de cercetare în faţa 
unui grup de profesori. Urma să aibă loc o discuţie serioasă, nu 
porcăria aceea superficială prezentată de New York Times. 

In plus, Jeannie avea rezultatele de la FBI. incepu deja să 
întrevadă cum va pleda. Va arăta comitetului datele de la FBI. 
Cu puţin noroc, era posibil să fie câţiva oameni care nu știau că 
aveau fraţi gemeni. lar așa ceva ar fi fost impresionant. Apoi va 
explica precauţiile pe care le luase ca să le protejeze viaţa 
privată... 

— Cred că asta e tot, zise Maurice Obell. 

Jeannie era dată afară. Se ridică în picioare. 

— Ce păcat că s-a ajuns la așa ceva! spuse ea. 


VP - 234 


— Tu ai adus situaţia aici, replică imediat Berrington, ca un 
copil pus pe scandal. 

Jeannie nu mai avea răbdarea necesară pentru o discuţie 
inutilă în contradictoriu. Se uită cu dispreț la el și părăsi 
încăperea. 

Pe când traversa campusul, se gândi cu amărăciune că 
eșuase în atingerea obiectivelor ei. Voise o înțelegere negociată 
și, în schimb, a avut parte de o luptă de gladiatori. Dar 
Berrington și Obell au luat decizia înainte ca ea să intre în 
încăpere. Întâlnirea a fost o simplă formalitate. 

Se întoarse la Casa de Nebuni. Apropiindu-se de birou, 
observă iritată că membrii personalului de curăţenie au lăsat un 
sac menajer chiar în faţa ușii ei. Avea să-i cheme imediat acolo. 
Însă atunci când încercă să deschidă ușa, aceasta era blocată. 
Își trecu cardul prin cititor de mai multe ori, dar ușa nu se 
deschise. Vru să se ducă la recepţie ca să cheme echipa de 
întreținere, când prin minte îi trecu un gând îngrozitor. 

Se uită în sacul menajer. Nu era plin cu hârtii și pahare goale 
din plastic. Primul lucru pe care-l văzu fu servieta ei din pânză 
Lands’ End. De asemenea, în sac se găsea cutia cu șerveţele din 
sertarul ei, un exemplar din A Thousand Acres de Jane Smiley, 
două fotografii înrămate și peria de păr. 

l-au făcut curățenie pe birou și au lăsat-o pe din afară. 

Se simţi devastată sufletește. Lovitura era mai dură decât cea 
primită în biroul lui Maurice Obell. Acolo au fost doar niște 
vorbe. Ceea ce se petrecea în faţa biroului ei o făcea să se simtă 
ca și cum i-ar fi fost luată o mare parte din viaţă. „Asta e biroul 
meu, chibzui ea. Cum să mă închidă pe din afară?” 

— Nenorociţilor! rosti ea cu voce tare. 

Probabil că agenţii de pază i-au blocat ușa în vreme ce ea se 
afla în biroul lui Obell. Evident că n-au avertizat-o; dacă ar fi 
făcut-o, ea ar fi avut ocazia să ia ceea ce avea cu adevărat 
nevoie. Fu din nou surprinsă de lipsa lor de scrupule. 

Era ca și cum ar fi suferit o amputaţie și, metaforic, au lăsat-o 
fără munca ei de cercetare științifică. Habar n-avea ce va face în 
viitor și dacă-și va găsi altă slujbă. Unsprezece ani a fost un om 
de știință - ca studentă, apoi ca absolventă, ca doctorand și, în 
cele din urmă, ca profesor asistent. lar dintr-odată nu mai era 
nimic. 


VP - 235 


Cu moralul la pământ din cauza indignării și a deznădejdii, își 
aduse aminte de discheta cu datele de la FBI. Răscoli conținutul 
sacului din plastic, însă n-o văzu. Rezultatele ei, proba 
incontestabilă a propriei apărări, se găseau în cameră. 

Bătu inutil cu pumnul în ușă. Un student care trecea pe acolo 
și care urma cursurile ei de Statistică se uita uimit la ea și o 
întrebă: 

— Vă pot ajuta cu ceva, doamnă profesor? 

Își aminti numele lui. 

— Bună, Ben. Ar fi de real folos dacă ai sparge ușa asta 
nenorocită. 

El studie ușa, părând încurcat. 

— N-am vorbit serios. Sunt bine, mulțumesc. 

Studentul ridică din umeri și-și văzu de drum. 

N-avea sens să mai stea și să se holbeze la ușa încuiată. 
Apucă sacul menajer și se duse în laborator. Lisa se afla la biroul 
ei și introducea date în computer. 

— Am fost concediată, anunţă Jeannie. 

Lisa se holbă la ea. 

— Ce? 

— Mi-au blocat ușa biroului și mi-au pus lucrurile în 
nenorocitul ăsta de sac menajer. 

— Nu-mi vine să cred! 

Jeannie își scoase servieta din sac împreună cu ziarul New 
York Times. 

— Din pricina ăstuia. 

Lisa citi primele două paragrafe și zise: 

— Dar e o prostie. 

Jeannie se așeză. 

— Știu. Atunci, de ce pretinde Berrington că e o chestiune 
serioasă? 

— Crezi că pretinde? 

— Sunt sigură. E prea deștept ca să se lase păcălit de o 
asemenea tâmpenie. Are un alt interes, spuse Jeannie și bătu cu 
picioarele în podea, neajutorată și frustrată. E gata de orice, 
merge până la capăt cu povestea asta... probabil că la mijloc e o 
miză enormă pentru el. 

Poate că avea să găsească răspunsul în fișele medicale de la 
clinica Aventine din Philadelphia. Se uită la ceas. Trebuia să 


VP - 236 


ajungă acolo la ora două după-amiază, deci era musai să plece 
degrabă. 

Lisa încă nu-și revenise din uimire după aflarea veștilor. 

— Nu se poate să te concedieze, pur și simplu, rosti ea cu 
indignare. 

— Mâine-dimineaţă are loc o audiere disciplinară. 

— Dumnezeule, ăștia chiar sunt puși pe fapte! 

— Cu siguranţă. 

— Pot face ceva? 

Putea, dar Jeannie se temea să-i ceară s-o ajute. Se uită 
admirativ la Lisa. Aceasta era îmbrăcată cu o bluză și cu un 
pulover larg pe deasupra, în ciuda căldurii de afară: își acoperea 
trupul, fără îndoială ca o reacţie la viol. Incă avea un aer 
solemn, ca o persoană trecută recent printr-o încercare dificilă. 

Oare prietenia ei avea să se dovedească la fel de fragilă 
precum cea a Ghitei? Jeannie era îngrozită să afle răspunsul. 
Dacă o abandona și Lisa, cine i-ar mai fi rămas? Insă trebuia s-o 
testeze, chiar dacă momentul era unul dintre cele mai proaste. 

— Ai putea încerca să intri în biroul meu, spuse ea ezitând. 
Acolo sunt rezultatele de la FBI. 

Lisa rămase tăcută câteva clipe. 

— Ți-au schimbat încuietoarea sau ceva de genul ăsta? 

— E mai simplu de atât. Codul de acces este modificat 
electronic astfel încât cardul să nu-ți mai funcţioneze. Am 
convingerea că nici în clădire nu voi mai putea intra după orele 
de program. 

— Mi-e greu să accept toate astea. Totul s-a petrecut atât de 
repede. 

Jeannie ura să pună presiune asupra Lisei și s-o forţeze să-și 
asume riscuri. Se gândi cu febrilitate la o cale de ieșire. 

— Poate că voi reuși să intru eu până la urmă sau probabil că 
o să-mi dea drumul unul dintre membrii personalului de 
curăţenie, dar bănuiesc că nici cardurile lor de acces nu vor fi de 
folos. lar dacă nu folosesc încăperea, atunci oricum n-are nevoie 
de curăţenie. Însă cei de la pază trebuie să fie în stare să-mi dea 
drumul. 

— Nu te vor ajuta. Știu că ai fost încuiată intenţionat pe din 
afară. 

— Adevărat. Dar pe tine ar putea să te lase înăuntru dacă o 
să pretinzi că ai nevoie de ceva din biroul meu. 


VP - 237 


Lisa părea căzută pe gânduri. 

— Urăsc să-ţi cer asta, adăugă Jeannie. 

Apoi expresia Lisei se schimbă. 

— La naiba, da! exclamă ea în cele din urmă. Bineînţeles că o 
să încerc. 

Jeannie era în al nouălea cer. 

— Mulţumesc, zise ea și-și mușcă buza. Eşti o adevărată 
prietenă. 

Se aplecă peste birou și-i mângâie mâna. 

Lisa era stingherită de manifestarea de emoție a lui Jeannie. 

— Unde anume în birou e lista de la FBI? întrebă ea. 

— Informaţia se găseşte pe o dischetă etichetată 
LST.CUMPARATURI, în sertarul biroului meu. 

— Am priceput, spuse Lisa, apoi se încruntă. Nu înţeleg de ce 
sunt atât de porniţi împotriva ta. 

— Necazurile au început când Berrington a dat ochii cu Steve 
Logan, îi explică Jeannie. Însă cred că sunt pe cale de a înţelege 
motivul. 

Jeannie se ridică. 

— Și ce o să faci acum? întrebă Lisa. 

— Plec la Philadelphia. 


32. 


Berrington privea în gol pe fereastra biroului. În dimineaţa 
aceea nu era nimeni pe terenul de tenis. Și-o imagină pe Jeannie 
acolo. A văzut-o în prima sau a doua zi a semestrului, alergând 
pe teren într-o fustă scurtă, cu picioarele bronzate și cu pantofii 
albi lucind... S-a îndrăgostit de ea pe loc. In acel moment se 
încruntă, întrebându-se de ce a fost atât de șocat de statura ei 
atletică. Femeile care făceau sport nu reprezentau un motiv 
special de excitare pentru el. Nu se uita niciodată la competiţia 
televizată American Gladiators, spre deosebire de profesorul 
Gormley de la Egiptologie, care-și înregistra fiecare emisiune pe 
casete video și le viziona, conform zvonurilor, noaptea târziu în 
biroul de acasă. Dar atunci când juca tenis, Jeannie avea un soi 
de graţie aparte. Era ca și cum ar fi urmărit o leoaică gonind 
după pradă într-un documentar despre natură; mușchii 


VP - 238 


zvâcneau sub piele, părul se unduia în aer, iar trupul se mișca, 
se oprea, se răsucea și apoi ţâșnea din nou cu o agerime 
uluitoare. Era un spectacol magic de urmărit și el a fost captivat. 
In acea clipă, ea ameninţa să distrugă tot ceea ce clădise el în 
viaţa lui, însă tot și-ar fi dorit s-o mai vadă o dată jucând tenis. 

Il înfuria la culme faptul că n-o putea concedia pur și simplu, 
chiar dacă el îi plătea salariul. Angajatorul ei era Universitatea 
jones Falls, iar firma Genetico îi dăduse deja banii de 
sponsorizare. Un colegiu nu putea concedia membrii corpului 
didactic așa cum putea concedia patronul unui restaurant un 
ospătar incompetent. Tocmai de aceea trebuia să treacă prin 
toată această tevatură. 

— La naiba cu ea! exclamă el cu glas tare, pe urmă se 
întoarse la birou. 

Intrevederea din acea dimineață a decurs bine până la 
momentul aflării acelui detaliu despre Jack Budgen. Berrington a 
intervenit arțăgos în discuţie, l-a enervat pe Maurice și a 
prevenit cu șiretenie orice deviere de la subiect. Dar era o veste 
proastă că șefia comisiei de disciplină aparţinea partenerului de 
tenis al lui Jeannie. Berrington n-a verificat asta; a presupus că 
va avea o oarecare influenţă asupra alegerii acelui șef și a fost 
extrem de dezamăgit să afle că numirea era deja făcută. 

Dacă Jack lua partea lui Jeannie în întreaga poveste, pericolul 
devenea imens. 

Se scărpină îngrijorat în cap. N-a socializat niciodată cu colegii 
profesori - prefera mai degrabă compania personajelor politice 
și din mass media. Însă cunoștea trecutul lui Jack Budgen, care 
s-a retras din tenisul profesionist la vârsta de treizeci de ani și s- 
a întors la colegiu ca să-și ia doctoratul. Deja prea bătrân ca să 
înceapă o carieră în chimie, domeniul lui, a devenit 
administrativ. Gestionarea complexului de biblioteci universitare 
și medierea cererilor conflictuale ale departamentelor rivale 
necesitau o fire plină de tact și îndatoritoare, iar Jack se 
descurca. 

Cum putea fi influenţat? Nu era un tip malefic; dimpotrivă, 
firea lui deschisă mergea mână în mână cu un soi de naivitate. 
Ar fi fost ofensat dacă Berrington ar fi încercat să facă lobby în 
mod deschis pe lângă el sau să-i ofere direct mită. Dar era 
posibil să-l poată influenţa discret. 


VP - 239 


Berrington însuși a acceptat mită o dată. Încă simțea un nod 
în gât când se gândea la asta. S-a petrecut la începutul carierei, 
înainte de a deveni profesor titular. O femeie a fost prinsă 
trișând - a plătit pe altcineva să-i scrie lucrarea trimestrială. Se 
numea Judy Gilmore și era foarte drăguță. Ar fi trebuit dată 
afară din universitate, însă șeful departamentului dispunea de 
puterea de a impune o pedeapsă mai blândă. Judy a venit la 
Berrington în birou ca să „discute despre problemă”. Și-a 
depărtat provocator picioarele și s-a uitat îndurerată în ochii lui, 
după aceea s-a aplecat în faţă ca să-i vadă sânii prin decolteul 
bluzei. S-a arătat înțelegător cu problema ei și a promis că va 
interveni pentru ea. Judy a plâns și i-a mulţumit, pe urmă l-a luat 
de mână, l-a sărutat pe buze și, în final, i-a descheiat fermoarul. 

Femeia n-a sugerat nicio clipă vreo înţelegere. Au făcut sex 
pe podea doar după ce el a fost de acord s-o ajute, apoi s-a 
îmbrăcat calmă, și-a pieptănat părul, l-a sărutat și a plecat. A 
doua zi, el l-a convins pe șeful departamentului s-o lase să 
scape doar cu un avertisment. 

A acceptat acea mită deoarece și-a spus în sinea lui că nu era 
vorba despre o mită. Judy i-a cerut ajutorul, el a fost de acord, 
ea a căzut pradă farmecelor lui și astfel au făcut dragoste. 
Odată cu trecerea timpului, a ajuns să considere acea 
întâmplare drept un sofism. Oferta sexuală a fost propusă subtil, 
iar când el i-a promis să-i dea ce i-a cerut, ea a parafat 
înțelegerea cu înțelepciune. Lui Berrington îi plăcea să se creadă 
un om cu principii, dar, de fapt, s-a comportat scandalos. 

A mitui pe cineva era aproape la fel de rău cu a lua mită. Cu 
toate acestea, l-ar fi mituit pe Jack Budgen dacă ar fi putut. 
Gândul îl făcu să se strâmbe de dezgust, însă era un lucru 
necesar. Situaţia devenise problematică. 

Trebuia să procedeze cu tact în privinţa lui Jack. 

Se mai gândi câteva minute, apoi ridică receptorul și-l sună 
pe Jack. 

— Îți mulţumesc că mi-ai trimis o copie a memoriului tău 
despre extinderea bibliotecii de biofizică, zise el. 

Urmă o pauză de uimire. 

— A, da. Asta a fost cu ceva vreme în urmă, dar mă bucur că 
ai gasit timp să-l citești. 

Berrington abia dacă aruncase o privire pe document. 


VP - 240 


— Cred că propunerea ta are multe merite. Te-am sunat ca 
să-ți spun că te voi susţine atunci când se va pune problema în 
faţa consiliului administrativ. 

— Apreciez asta. 

— De fapt, aș putea să conving Genetico să finanțeze parțial 
totul. 

Jack deveni brusc nerăbdător. 

— l-am putea spune Biblioteca de Biofizică Genetico. 

— Bună idee. Vorbesc cu ei pe tema asta. 

Berrington ar fi vrut ca Jack să schimbe subiectul discuţiei și 
să amintească de Jeannie. Poate ajungeau la ea prin intermediul 
tenisului. 

— Cum ţi-ai petrecut vara? Ai participat la Wimbledon? 

— Nu și în acest an. Prea multă muncă de făcut. 

— Mare păcat! replică sec Berrington, sugerând că era pe 
punctul de a încheia conversaţia. Vorbim mai târziu. 

Așa cum sperase, Jack insistă. 

— Aă, Berry, ce crezi despre porcăria asta din ziare? Despre 
Jeannie? 

Berrington își mască ușurarea și răspunse cu indiferență: 

— A, povestea aceea, e doar o furtună într-un pahar cu apă. 

— Am încercat s-o sun, dar nu e la birou. 

— Nu-ţi face griji în legătură cu Genetico, adăugă Berrington, 
deși Jack n-a menţionat nimic despre companie. Sunt relaxaţi în 
privinţa asta. Din fericire, Maurice Obell a acţionat rapid și 
decisiv. 

— Te referi la audierea disciplinară. 

— Îmi imaginez că va fi o simplă formalitate. Tipa face de râs 
universitatea, a refuzat să-și sisteze cercetările și a vorbit cu 
presa. Mă îndoiesc că se va deranja să se apere. Le-am spus 
celor de la Genetico Inc. că avem situaţia sub control. In acest 
moment, ea nu reprezintă o ameninţare pentru colegiu. 

— E bine. 

— Bineînţeles, în cazul în care comitetul va lua partea lui 
Jeannie împotriva lui Maurice, din cine știe ce motiv, atunci am 
avea probleme. Însă nu cred că se va întâmpla așa - nu? îl iscodi 
Berrington și-și ținu respiraţia. 

— Ştii că sunt președintele comitetului? întrebă Jack. 

„Luate-ar naiba!”, exclamă în gând Berrington, care ar fi vrut 
ca Jack să nu pună întrebarea aceea. 


VP - 241 


— Da, și sunt foarte mulţumit că la conducerea ședinței se va 
afla un cap atât de limpede, îl flată Berrington și aduse vorba 
despre un profesor de filosofie ras pe cap. Dacă ar fi fost 
președinte Malcolm Barnet, Dumnezeu știe ce s-ar fi putut 
întâmpla. 

Jack izbucni în râs. 

— Membrii senatului au mai mult bun-simţ. Nu l-ar pune pe 
Malcolm nici măcar la șefia comitetului pentru parcări. 

— Dar cu tine la conducere presupun că la ședință comitetul îl 
va sprijini pe președinte. 

— Nu toți membrii comitetului sunt previzibili, preciză Jack 
enervant de ambivalent. 

„Nemernicule, faci asta ca să mă chinui?”, chibzui Berrington, 
apoi adăugă: 

— Însă președintele nu e imprevizibil, sunt sigur de asta. 

Berrington își șterse o picătură de sudoare de pe frunte. 

Urmă o pauză. 

— Berry, ar fi greșit din partea mea să mă antepronunţ asupra 
chestiunii... 

„Du-te dracului!” 

— ... dar cred că Genetico n-are de ce să-și facă griji în 
privinţa asta. 

„În sfârșit!” 

— Mulţumesc, Jack, apreciez asta. 

— Rămâne strict între noi doi, evident. 

— Desigur. 

— Atunci, ne vedem mâine. 

— La revedere. 

Berrington închise. „Dumnezeule, greu a mai fost!” 

Oare Jack chiar nu știa că tocmai fusese mituit? Oare se 
amăgea singur în privinţa asta? Sau înţelegea perfect, însă, pur 
și simplu, se prefăcea că nu înțelegea? 

Nu mai conta, câtă vreme manipula comitetul în interesul lui. 

Firește, era posibil ca ședința comitetului să nu însemne și 
sfârșitul problemelor. Decizia comitetului trebuia ratificată de o 
ședință a plenului senatului. La un moment dat, Jeannie ar fi 
putut să angajeze un avocat isteț și să dea universitatea în 
judecată pentru tot felul de compensaţii. Cazul putea dura ani 
de zile. Dar cercetările ei aveau să fie sistate și asta era tot ce 
conta. 


VP - 242 


Totuși decizia comitetului nu era încă definitivă. Dacă lucrurile 
mergeau prost a doua zi de dimineaţă, Jeannie s-ar fi putut 
întoarce la birou până la miezul zilei, decisă să afle secretele 
murdare ale firmei Genetico. Berrington se cutremură: „Doamne 
ferește!” Luă un carnet de însemnări și scrise numele membrilor 
comitetului: 


Jack Budgen - Bibliotecă 

Tenniel Biddenham - Istoria Artei 
Milton Powers - Matematică 
Mark Trader - Antropologie 

Jane Edelsborough - Fizică 


Biddenham, Powers și Trader erau profesori de multă vreme, 
cu cariere legate de Jones Falls și de prestigiul și prosperitatea 
continuă a universităţii. Berrington se simţea sigur pe faptul că 
ei aveau să-l sprijine pe președintele universităţii. Necunoscuta 
din ecuaţie era Jane Edelsborough. 

De ea trebuia să se ocupe în continuare. 


33. 


Conducând spre Philadelphia pe autostrada 1-95, Jeannie se 
gândi din nou la Steve Logan. 

L-a sărutat și i-a urat „noapte bună” cu o seară înainte, în 
parcarea pentru vizitatori a campusului Jones Falls. În acel 
moment, regretă că sărutul a fost atât de scurt. Buzele lui erau 
uscate, iar pielea caldă. Lui Jeannie îi plăcea ideea de a-l săruta 
din nou. 

Oare de ce avea prejudecăţi împotriva lui legate de vârstă? 
Ce era așa de nemaipomenit ca bărbaţii să fie mai în vârstă? La 
treizeci și nouă de ani, Will Temple a abandonat-o pentru o 
bogătașă fără minte. Cam asta însemna maturitatea. 

Apasă butonul „Căutare” de la radioul din mașină, cu intenţia 
de a asculta un post bun, și dădu peste trupa Nirvana cântând 
Come As You Are. Ori de câte ori se gândea la o întâlnire cu un 
bărbat de vârsta ei sau mai tânăr, era cuprinsă de teamă, ca în 


VP - 243 


melodia cântată de Nirvana. Avea mai multă încredere în 
bărbaţii mai în vârstă, ei știau ce să facă. 

„Asta sunt eu? se întrebă ea. Jeannie Ferrami, femeia care 
face ce vrea și spune lumii întregi să se ducă naibii? Am, oare, 
nevoie să fiu încrezătoare? Să fim serioși!” 

Și totuși, era adevărat. Poate că din pricina tatălui ei. După 
dispariţia lui, n-a mai vrut să apară vreun alt bărbat iresponsabil 
în viaţa ei. Pe de altă parte, Pete era dovada vie a faptului că 
bărbaţii în vârstă puteau fi la fel de iresponsabili precum cei 
tineri. 

Bănuia că tatăl ei dormea prin vreun hotel ieftin din 
Baltimore. După ce s-a îmbătat și a pariat banii pe care i-a 
obţinut pentru computerul și televizorul ei - care n-aveau cum 
să-i ajungă multă vreme -, probabil fie s-a apucat de furat alte 
lucruri, fie s-a dus să cerșească milă celeilalte fiice, Patty. 
Jeannie îl ura, pentru că i-a furat lucrurile. În orice caz, incidentul 
i-a dezvăluit adevărata structură a lui Steve Logan, care s-a 
comportat ca un prinţ. „Ce naiba! își spuse ea. Când îl mai văd 
pe Steve Logan, o să-l sărut din nou, iar de această dată o să-l 
sărut cu patimă”. 

Se încordă puţin în vreme ce trecea cu Mercedesul prin 
centrul aglomerat al Philadelphiei. Avea șansa marii descoperiri. 
Putea afla soluția enigmei legate de Steve și Dennis. 

Clinica Aventine se găsea în campusul universitar, la vest de 
râul Schuylkill. Clinica era o clădire joasă din anii '50, 
înconjurată de copaci. Parcă în faţa unui aparat de taxare de pe 
stradă și intră. 

In sala de așteptare se găseau patru persoane: un cuplu de 
tineri, cu femeia părând stresată și bărbatul nervos, plus alte 
două femei cam de vârsta lui Jeannie, cu toţii șezând pe 
banchete joase și răsfoind reviste. O recepţioneră o invită să ia 
loc, așa că Jeannie luă o broșură groasă despre Genetico Inc. O 
tinu deschisă în poală fără s-o citească; în schimb, se uită cu 
atenţie la imaginile cu artă abstractă de pe pereţi, care i se 
păreau lipsite de sens, și bătu nerăbdătoare din picior în 
podeaua acoperită cu carpetă. 

Ura spitalele. A fost internată o singură dată, la douăzeci și 
trei de ani, când a făcut un avort. Tatăl era un regizor de film în 
devenire. Ea n-a mai luat pilula contraceptivă deoarece ei doi s- 
au despărţit, dar el a revenit după câteva zile, a urmat o 


VP - 244 


reconciliere amoroasă cu o partidă de sex neprotejat și Jeannie 
a rămas gravidă. Avortul a decurs fără probleme, însă a plâns 
zile în șir după aceea și și-a pierdut orice urmă de afecţiune 
pentru regizorul de film, chiar dacă el a sprijinit-o ulterior și a 
fost tandru. 

El tocmai își terminase prima producţie la Hollywood, un film 
de acţiune. Jeannie s-a dus să-l vizioneze la Charles Theater din 
Baltimore. Singura scenă înduioșătoare într-o poveste de altfel 
insipidă în care oamenii se împușcau între ei a fost atunci când 
prietena eroului principal a intrat în depresie după un avort și l-a 
dat afară din casă pe erou. Individul, detectiv de poliție, a rămas 
șocat și cu inima frântă. Jeannie a plâns. 

Amintirea încă o durea. Se ridică de pe banchetă și începu să 
se plimbe prin sală. Un minut mai târziu, un bărbat se ivi din 
capătul holului și rosti cu voce tare: 

— Doctoriţa Ferrami! 

Era un individ vesel, de vreo cincizeci de ani, cu un început de 
chelie și o șuviţă mare de păr castaniu. 

— Bună ziua, bună ziua, mă bucur să vă cunosc, zise el cu un 
entuziasm suspect. 

Jeannie îi strânse mâna. 

— Aseară am discutat cu un domn doctor Ringwood. 

— Da, da! Sunt colegul lui și mă numesc Dick Minsky. Ce mai 
faceți? 

Dick avea un tic nervos care-l făcea să clipească la fiecare 
câteva secunde; lui Jeannie i se făcu milă de el. 

Individul o conduse spre o scară. 

— Care este scopul vizitei dumneavoastră aici, dacă pot să 
întreb? 

— Un mister medical, explică ea. Este vorba despre două 
femei care au fii ce par să fie gemeni identici, dar cu toate 
acestea par neînrudiţi. Singura conexiune pe care am 
descoperit-o a fost aceea că ambele femei au fost tratate aici 
înainte de a rămâne însărcinate. 

— Chiar așa? se miră el, ca și cum nu prea asculta ce spunea 
ea. 

Fu surprinsă; se aștepta ca el să fie intrigat. 

Intrară într-un birou pe colț. 


VP - 245 


— Fișele noastre pot fi accesate pe computer, dacă ai codul 
corect, zise el și se așeză în faţa unui ecran. Și acum, pacientele 
care ne interesează sunt...? 

— Charlotte Pinker și Lorraine Logan. 

— Durează un minut. 

Tipul începu să tasteze numele. 

Jeannie își stăpâni nerăbdarea. Era posibil ca fişele alea să nu 
dezvăluie nimic. Se uită în jur prin încăpere. Biroul era prea 
mare pentru un funcţionar care completa fișe medicale. Dick 
trebuia să fie mai mult decât un „coleg” al domnului Ringwood. 

— Care e rolul dumneavoastră la clinică, domnule Dick? 

— Sunt director general. 

Jeannie ridică din sprâncene, însă nu-și luă privirea de pe 
tastatură. De ce se ocupa de cererea ei cineva din conducere? 
Incepu să se simtă ușor neliniștită. 

Individul se încruntă. 

— Ciudat! Fișele celor două femei nu sunt înregistrate. 

Senzaţia de neliniște se accentuă. „Sunt pe punctul de a fi 
minţită”, reflectă ea. Misterul pe care voia să-l elucideze se 
adâncea. O inundă o senzaţie de dezamăgire, care aproape că o 
deprimă. 

Tipul se roti cu scaunul ca să vadă și ea. 

— Am tastat numele corect? 

— Da. 

— Când credeţi că au venit aceste paciente la clinica noastră? 

— Aproximativ cu douăzeci și trei de ani în urmă. 

El o privi lung. 

— Of, Doamne, rosti el, clipind tare din ochi. Mă tem că aţi 
făcut degeaba drumul până aici. 

— De ce? 

— Nu menţinem arhive atât de vechi. Este vorba despre 
strategia noastră de gestiune a documentelor. 

Jeannie își miji ochii. 

— Aruncaţi fişe vechi? 

— După douăzeci de ani rupem fișele, da, evident, exceptând 
cazul în care pacienta a venit din nou la noi, când fișa este 
transferată în computer. 

Ce dezamăgire cruntă și ce pierdere de ore preţioase de care 
avea nevoie ca să-și pregătească apărarea pentru a doua zi! 


VP - 246 


— Ce ciudat că domnul Ringwood nu mi-a precizat asta când 
am discutat cu el aseară, spuse ea cu amărăciune. 

— Ar fi trebuit s-o facă. Poate că nu i-aţi menţionat datele. 

— Sunt sigură că i-am pomenit că ambele femei au fost 
tratate aici cu douăzeci și trei de ani în urmă. 

Își amintea că a adăugat un an la vârsta lui Steve, ca să 
obțină perioada corectă. 

— Atunci, e greu de înţeles. 

Cumva, nu era deloc surprinsă de modul în care a evoluat 
situaţia. Cu amabilitatea lui exagerată și cu clipitul nervos din 
ochi, Dick Minsky era caricatura unui om cu o conștiință 
încărcată. 

Tipul răsuci ecranul la poziţia iniţială. Părând plin de 
compasiune, zise: 

— Mă tem că nu mai pot face altceva pentru dumneavoastră. 

— Am putea discuta cu domnul Ringwood, ca să-l întrebăm de 
ce nu mi-a spus nimic despre ruperea fișelor? 

— Mă tem că Peter e bolnav azi. 

— Ce coincidenţă remarcabilă! 

Individul încercă să pară ofensat, dar rezultatul fu o parodie. 

— Sper că nu sugeraţi cumva că încercăm să-ţi ascundem 
ceva. 

— De ce aș crede asta? 

— Habar n-am, răspunse bărbatul și se ridică în picioare. lar 
acum mă tem că trebuie să mă întorc la treabă. 

Jeannie se ridică și ea și i-o luă înainte spre ușă. El o urmă pe 
scări până în holul de la parter. 

— O zi bună în continuare, îi ură el cu răceală. 

— La revedere, replică ea. 

Ajunsă afară, ezită. Se simţea furioasă. Era tentată să comită 
un act provocator, ca să le demonstreze că n-o puteau manipula 
în totalitate. Decise să arunce o privire prin jur. 

Parcarea era plină cu mașinile doctorilor, Cadillacuri ultimul 
model și BMW. Se duse într-o parte a clădirii. Un negru cu barbă 
albă făcea curăţenie cu un aspirator zgomotos. Nu se găsea 
nimic interesant acolo. Dădu peste o fundătură, așa că se 
întoarse. 

Prin geamurile laterale îl văzu pe Dick Minsky, încă în hol, 
discutând cu recepţionera. Acesta se uită iritat cum Jeannie 
trece prin față. 


VP - 247 


Ocolind clădirea în cealaltă direcţie, ajunse la locul de 
depozitare a gunoiului. Trei bărbaţi cu mănuși groase descărcau 
într-un camion conţinutul din tomberoane. Jeannie își zise că se 
comporta ca un detectiv anchetând misterul unei crime. Era pe 
punctul de a se întoarce, când ceva îi atrase atenţia. Bărbaţii 
ridicau saci menajeri imenși, maronii, fără eforturi, ca și cum 
aceștia cântăreau foarte puţin. Ce putea arunca o clinică la 
gunoi care să fie voluminos și ușor în același timp? 

Hârtie tocată? 

ÎI auzi pe Dick Minsky în spatele ei. Părea speriat. 

— Ar fi bine să plecaţi, doctoriţă Ferrami. 

Se întoarse. Individul tocmai dădea colțul clădirii, însoţit de un 
bărbat îmbrăcat în uniforma asemănătoare celei de poliţie 
folosită de agenţii de pază. 

Jeannie se duse repede la un maldăr de saci menajeri. 

— Hei! strigă Dick Minsky. 

Gunoierii se uitară la ea, dar Jeannie îi ignoră. Rupse un sac, 
băgă mâna și scoase un ghemotoc de hârtii maronii, mărunţite. 

Când se uită mai bine la ele, văzu că au fost scrise, unele cu 
pixul, altele la mașina de scris. Acelea erau fișe medicale făcute 
fâșii. 

Exista un singur motiv pentru care atâţia saci erau duși la 
gunoi. 

Fișele medicale au dispărut chiar în acea dimineață - la doar 
câteva ore după apelul ei telefonic. 

Aruncă ghemotocul și se îndepărtă. Unul dintre gunoieri strigă 
indignat la ea, însă Jeannie îl ignoră. 

Nu mai încăpea nicio îndoială. 

Se postă în faţa lui Dick Minsky, cu mâinile în șolduri. Individul 
o minţise și tocmai de aceea avea ticul acela nervos. 

— Ascundeţi un secret aici, nu-i așa? ţipă ea. Ceva ce 
încercaţi să mușamalizaţi distrugând aceste fișe? 

Minsky era îngrozit. 

— Bineînţeles că nu, îngăimă el. Şi, apropo, sugestia dumitale 
este ofensatoare. 

— Evident că este, replică ea. 

Temperamentul o trădă. Îndreptă spre Minsky broşura 
Genetico, pe care o luase cu ea. 


VP - 248 


— Această anchetă este foarte importantă pentru mine și aţi 
face bine să credeți că oricine mă minte o s-o încaseze rău de 
tot înainte să termin ce am de făcut. 

— Vă rog să plecaţi, zise el. 

Omul în uniformă de agent de pază o prinse de cotul stâng. 

— Plec. Nu-i nevoie să mă forțați. 

Individul nu-i dădu drumul. 

— Pe aici, vă rog, spuse el. p 

Era un bărbat de vârstă mijlocie cu păr cărunt și burtă. In 
starea în care era, Jeannie n-avea de gând să se lase condusă 
de el. Îi prinse braţul cu mâna dreaptă. 

— Daţi-mi drumul, vă rog, zise ea, strângând. 

Avea mâini mai puternice decât majoritatea bărbaţilor. 
Agentul de pază o ţinea în continuare de cot, dar durerea era 
prea mare, așa că după câteva secunde îi dădu drumul. 

— Mulţumesc, îi zise Jeannie și plecă de acolo. 

Se simţea mai bine. A avut dreptate să creadă că existau 
indicii la acea clinică. Eforturile lor de a o împiedica să afle ce 
era în saci îi confirmau că aveau ceva de ascuns. Soluţia 
misterului avea legătură cu acea clinică. 

Se duse la mașină, însă nu se urcă la volan. Ceasul arăta ora 
două și jumătate și nu luase încă prânzul. Oricum, era prea 
emoţionată ca să mănânce ceva, dar avea nevoie de o cafea. De 
cealaltă parte a străzii se vedea o cafenea alături de o biserică 
protestantă. Cafeneaua părea curată și ieftină. Traversă 
șoseaua și intră. 

L-a amenințat degeaba pe Dick Minsky; nu-i putea face rău. 
Înfuriindu-se pe el, n-a câștigat nimic. De fapt, chiar și-a dat 
cărţile pe faţă, lăsând clar să se înțeleagă că știa că era minţită. 
Așadar, ei erau avertizaţi. 

Cafeneaua era goală, cu excepţia câtorva studenţi care-și 
luau prânzul. Comandă o cafea și o salată. In vreme ce aștepta 
comanda, deschise broșura pe care a luat-o din holul clinicii. Citi 
primul paragraf: 


Clinica Aventine a fost înfiinţată în anul 1972 de 
către Genetico Inc., ca un centru de pionierat pentru 
cercetarea și dezvoltarea tehnicilor de fertilizare in 
vitro - crearea a ceea ce ziarele numesc „copii făcuți 
în eprubetă”. 


VP - 249 


Brusc, totul deveni limpede. 
34. 


Jane Edelsborough era o văduvă de cincizeci și ceva de ani. 
Având forme sculpturale, însă fiind neîngrijită, femeia se 
îmbrăca în haine lăbărțate și purta sandale. Era foarte 
inteligentă, dar nimeni n-ar fi ghicit asta doar uitându-se la ea. 
Berrington socotea astfel de oameni ca uimitori. „Dacă ești 
deștept, își zicea el, de ce să te deghizezi în idiot îmbrăcându-te 
prost?” Cu toate acestea, universităţile erau pline cu astfel de 
oameni - de fapt, el reprezenta excepţia care confirma regula 
prin grija lui față de aparente. 

Arăta impecabil într-un sacou bleumarin din in, cu vestă pe 
potrivă, și pantaloni deschişi la culoare cu model fin în caroiaj. 
Își cercetă imaginea în oglinda din spatele ușii înainte de a 
părăsi biroul ca s-o întâlnească pe Jane. 

Se îndreptă către Sindicatul Studenţilor. Profesorii mâncau 
arareori acolo - Berrington n-a intrat niciodată în clădirea 
respectivă -, însă Jane a luat odată prânzul în acel loc, conform 
secretarei guralive de la Facultatea de Fizică. 

Holul clădirii era plin de puști îmbrăcaţi cu șorturi, care 
stăteau la coadă ca să scoată bani de la automatele bancare. 
Intră și privi în jur. Jane era într-un colț îndepărtat, citind un ziar 
și mâncând cartofi prăjiţi. 

Locul era, de fapt, un food court, așa cum Berrington a văzut 
prin aeroporturi și marile centre comerciale, având un local 
Pizza Hut, un raion de înghețată și un local Burger King, pe 
lângă cafeteria obișnuită. Luă o tavă și se duse în cafeterie. Într- 
o vitrină văzu câteva sandviciuri și niște prăjituri care n-arătau 
prea bine. Se înfioră; în circumstanţe normale, mai degrabă ar fi 
condus până în statul următor decât să mănânce acolo. 

Îl aștepta o încercare grea. Jane nu era genul lui de femeie. 
Asta facea și mai probabilă ideea că ea va vota greșit la 
audierea disciplinară. Trebuia să și-o facă prietenă în cel mai 
scurt timp și pentru asta trebuia să-și folosească șarmul. 


VP - 250 


Cumpără o plăcintă cu brânză și o cafea și se îndreptă cu tava 
până la masa unde stătea Jane. Se simţea deja nervos, dar se 
forţă să pară relaxat. 

— Jane, zise el. Ce surpriză plăcută! Pot să stau lângă tine? 

— Sigur, răspunse ea cu amabilitate, lăsând ziarul jos. 

Își scoase ochelarii, lăsând să i se vadă ochii de un căprui- 
închis și ridurile. Per ansamblu însă, arăta oribil: părul lung și 
cărunt era prins la spate cu un soi de cârpă incoloră, iar bluza 
de un verzui-cenușiu avea pete de sudoare la subraţ. 

— Nu cred că te-am văzut vreodată pe aici, spuse ea. 

— N-am fost niciodată. Dar la vârsta noastră este important 
să nu devenim rigizi - nu crezi? 

— Sunt mai tânără decât tine, replică ea cu blândeţe. Deși 
cred că nimeni n-ar afirma asta. 

— Ba cu siguranţă că ar afirma, o asigură Berrington și mușcă 
din plăcintă. 

Blatul era dur ca o bucată de carton, iar umplutura avea gust 
de cremă de ras cu aromă de lămâie. Înghiţi dumicatul cu mare 
efort. 

— Ce părere ai despre propunerea legată de biblioteca de 
biofizică a lui Jack Budgen? 

— De aceea ai venit ca să mă vezi? 

— N-am venit aici ca să te văd, ci să testez mâncarea și acum 
mi-aș dori să n-o fi făcut. E îngrozitoare. Cum poţi mânca aici? 

Ea înfipse o linguriţă în ceva ce semăna a desert. 

— Nici nu observ ce mănânc, Berry. Mă gândesc la 
acceleratorul meu de particule. Povestește-mi despre noua 
bibliotecă. 

Berrington a fost ca ea pe vremuri, obsedat de muncă. Nu și-a 
îngăduit niciodată să arate ca un ciudat pe tema asta, însă ca 
tânăr om de știință a trăit doar pentru emoția descoperirilor. In 
orice caz, viața lui a urmat un alt curs. Cărțile lui însemnau 
popularizarea muncii altora; dar, de fapt, n-a mai scris o lucrare 
originală de cincisprezece sau douăzeci de ani. Pentru o clipă se 
întrebă dacă ar fi fost mai fericit cu o altă alegere de viață. 
Neîngrijita Jane, care mânca mâncare ieftină în vreme ce se 
gândea la problemele fizicii nucleare, era calmă și mulţumită, 
însă Berrington n-a fost niciodată așa. 

În plus, nu reușea deloc s-o farmece. Era prea înţeleaptă. 
Poate că ar fi trebuit s-o flateze lăudându-i inteligența. 


VP - 251 


— Cred că ar trebui să ai o contribuţie mai mare. Ești cel mai 
important fizician din campus, unul dintre cei mai distinși 
oameni de știință de care dispune JFU - ar trebui să fii implicată 
în proiectul bibliotecii. 

— Dar o să se înființeze? 

— Cred că Genetico o s-o finanțeze. 

— Păi, asta e o veste bună. Ce interes ai? 

— Cu treizeci de ani în urmă, mi-am creat o reputaţie când 
am început să întreb ce caracteristici omenești sunt moștenite și 
care dobândite. Datorită muncii mele și a altora ca mine, acum 
știm că moștenirea genetică a unei fiinţe omenești e mai 
importantă decât educaţia primită și mediul în care a crescut 
pentru stabilirea unui set de trăsături psihologice. 

— Natura, nu educația. 

— Exact. Am demonstrat că ființa omenească reprezintă ADN- 
ul ei. Tânăra generaţie e interesată de modul de funcţionare a 
acestui proces. Care este mecanismul prin care o combinaţie de 
elemente chimice îmi conferă mie culoarea albastră a ochilor și 
o altă combinaţie îţi conferă ţie o culoare a ochilor de un căprui 
profund și întunecat, aproape ciocolatiu? 

— Berry! exclamă ea cu un zâmbet viclean. Dacă aș fi o 
secretară de treizeci de ani cu țâțe obraznice, aș crede că flirtezi 
cu mine. 

„E mai bine, chibzui el. Jane s-a înmuiat, în sfârșit.” 

— Obraznice? repetă el rânjind, se uită intenţionat la bustul 
ei, apoi reveni la chip. Cred că ești atât de obraznică pe cât te 
simți. ' 

Ea râse, însă el își dădu seama că era încântată. In fine, 
strategia cu șarmul a funcţionat. 

— Trebuie să plec, zise Jane. 

La naiba! Berrington nu putea controla întrevederea. Trebuia 
să-i atragă repede atenţia cu ceva. Se ridică pentru a pleca 
odată cu ea. 

— Probabil va exista un comitet de supervizare a creării noii 
biblioteci, rosti el în vreme ce ieșeau din cafeterie. Mi-ar plăcea 
să aflu părerea ta despre componenţa acestui comitet. 

— Dumnezeule, va trebui să mă gândesc la asta. Deocamdată 
trebuie să ţin un curs despre antimaterie. 

„La naiba, o pierd”, se gândi Berrington. 

— Putem relua discuţia? spuse ea. 


VP - 252 


Berrington se agăţă de întrebare ca înecatul de un pai. 

— Ce-ar fi s-o facem la cină? 

Ea păru uluită. g 

— Bine, acceptă Jane după câteva clipe. In seara asta? se 
arătă ea mirată și totodată amuzată. De ce nu? 

Cel puțin așa el mai avea o șansă. Ușurat, Berrington adăugă: 

— Vin să te iau la opt. 

— OK. 

Jane îi dădu adresa și el și-o scrise într-un carnețel. 

— Ce fel de mâncare îţi place? întrebă el. A, nu răspunde la 
asta. Imi amintesc că te gândești la acceleratorul tău de 
particule. 

leșiră în soarele fierbinte. El o mângâie ușor pe braț. 

— Ne vedem diseară. 

— Berry, vrei ceva, nu-i așa? 

EI îi făcu un semn cu ochiul. 

— Ce oferi? 

Ea râse și se îndepărtă. 


35. 


Copii în eprubetă. Fertilizare in vitro. Asta era legătura. 
Jeannie vedea totul limpede în acel moment. 

Charlotte Pinker și Lorraine Logan au urmat un tratament 
pentru probleme de fertilitate la clinica Aventine, un pionier al 
fertilizării in vitro. Sperma de la tată și ovulul de la mamă erau 
puse împreună în laborator, apoi embrionul rezultat era 
implantat înapoi în pântecul femeii. 

„Gemenii identici, se gândi ea, apar atunci când un embrion 
se divide în două, în pântec, transformându-se în doi indivizi. E 
posibil ca un asemenea proces să se petreacă în eprubetă. După 
aceea, gemenii din eprubetă pot fi implantati în două femei. Așa 
se pot naște gemeni identici din două mame neînrudite. Bingo!” 

Chelnerița îi aduse salata, dar ea era prea emoţionată ca să 
mănânce. 

Copiii făcuţi în eprubetă nu era altceva decât o teorie la 
începutul anilor '70. Jeannie era sigură de asta. Insă era clar că 
Genetico avansase foarte mult cu cercetările în acea vreme. 


VP - 253 


Atât Lorraine, cât și Charlotte au spus că au făcut terapie 
hormonală. Se pare că au fost minţite de către conducerea 
clinicii în privinţa tratamentului administrat. 

Situaţia era și așa suficient de rea, dar gândindu-se la 
implicaţii, Jeannie își dădu seama că lucrurile stăteau și mai rău. 
Embrionul divizat putea să fi fost copilul biologic al cuplului 
Lorraine-Charles sau al celuilalt cuplu, Charlotte-Maiorul, însă nu 
al amândurora. Una din femei a fost însămânţată cu copilul 
celuilalt cuplu. 

Fu îngrozită și scârbită când conștientiză că ambele femei ar 
fi putut primi embrioni de la niște persoane străine. 

Se întrebă de ce și-a înșelat Genetico pacienţii de o asemenea 
manieră. Tehnica folosită era netestată: poate că doctorii clinicii 
au avut nevoie de cobai umani. Poate că au cerut acceptul și au 
fost refuzaţi. Sau poate că au avut un alt scop secret. 

Oricare ar fi fost motivul pentru care au înșelat cele două 
femei, Jeannie înțelegea în acel moment de ce ancheta ei 
speriase atât de tare firma Genetico. Inseminarea unei femei cu 
un embrion străin, fără știința ei, constituia una dintre 
procedurile cele mai lipsite de etică. Nu era de mirare că 
doctorii de acolo încercau să mușamalizeze lucrurile. Dacă afla 
Lorraine Logan despre ceea ce i s-a făcut, se dezlănțuia iadul 
pentru companie. 

Luă o gură de cafea. Drumul până în Philadelphia n-a fost în 
van, până la urmă. N-avea toate răspunsurile, dar a deslușit 
misterul cel mai important. lar asta o mulțumea. 

Ridicând privirea, fu uluită să-l vadă pe Steve intrând în local. 
Clipi și se holbă într-acolo. Era îmbrăcat cu pantaloni lungi din 
pânză și o cămașă albastră cu nasturi, iar când intră închise ușa 
în urma lui cu călcâiul. 

Jeannie zâmbi larg și se ridică, întâmpinânau-l. 

— Steve! exclamă ea încântată. 

Amintindu-și ce și-a spus la Philadelphia, îl cuprinse în brațe 
și-l sărută apăsat pe buze. El mirosea altfel, mai puţin a tutun și 
mai mult a aftershave. O strânse tare și o sărută la rândul lui. 
Jeannie auzi o femeie mai în vârstă spunând: „Doamne, îmi 
amintesc când mă simţeam și eu așa”, frază care stârni câteva 
râsete. 

Jeannie îi dădu drumul din brațe. 


VP - 254 


— Așază-te! Vrei să mănânci ceva? la din salata mea. Ce cauţi 
aici? Nu-mi vine să cred. Probabil că m-ai urmarit. Nu, nu, știai 
numele clinicii și ai hotărât să te întâlnești cu mine. 

— Pur și simplu, am avut chef să vorbesc cu tine, spuse el și- 
și netezi sprâncenele cu vârful degetului drept. 

Ceva din acel gest o intrigă și reflectă: „La cine am mai 
observat gestul ăsta?”, apoi nu se mai gândi la asta. 

— Îţi plac surprizele. 

Brusc, el păru iritat. 

— Da? 

— Îți place să-ţi faci apariţia în mod neașteptat, nu? 

— Cred că da. 

Ea îi zâmbi. 

— Azi ești un pic ciudat. Ce-ţi trece prin minte? 

— Ascultă, m-ai încins tare și m-ai necăjit, răspunse el. Putem 
pleca de aici? 

— Sigur. 

Jeannie lăsă o bancnotă de cinci dolari pe masă și se ridică în 
picioare. 

— Unde e mașina ta? întrebă ea afară. 

— Haide să o luăm pe ata. 

Se urcară în Mercedesul roșu. Ea își prinse centura de 
siguranţă, însă el n-o făcu. Imediat ce Jeannie demară, el se 
apropie de ea, îi ridică părul în sus și începu s-o sărute pe gât. li 
plăcu, dar se simţea stânjenită, așa că spuse: 

— Cred că suntem un pic prea bătrâni ca să facem asta într-o 
mașină. 

— Bine, zise el, apoi stătu cuminte pe scaun și privi visător în 
față, însă ţinând-o după umeri, cu un gest de tandreţe reţinută. 

Jeannie porni spre est pe Chestnut Avenue. Când ajunseră la 
pod, el spuse: 

— la-o pe autostradă, vreau să-ţi arăt ceva. 

Ghidându-se după indicatoare, viră dreapta pe Schuylkill 
Avenue și ajunse la un semafor. 

Mâna de pe umărul ei se lăsă mai jos și începu să-i mângâie 
sânul. Jeannie simţi cum i se întărește sfârcul ca răspuns la 
atingerea lui, dar în același timp fu deranjată. Ca și cum ar fi 
fost pipăită într-o garnitură de metrou. 

— Steve, te plac, însă o iei puţin prea repede pentru mine. 

El nu răspunse, dar găsi sfârcul și trase tare de el. 


VP - 255 


— Au! exclamă ea. M-a durut! Ce naiba te-a apucat? 

Îl împinse cu mâna dreaptă. Culoarea semaforului se făcu 
verde și Jeannie o luă spre autostrada Schuylkill. 

— Nu știu ce reprezint pentru tine, se plânse el. Mai întâi mă 
săruţi ca o nimfomană, apoi mă respingi. 

„ȘI eu mi-am imaginat că băiatul ăsta e matur”. 

— Ascultă, o fată te sărută pentru că vrea să te sărute. Asta 
nu înseamnă un permis să faci ce naiba vrei cu ea. Și ar trebui 
să n-o rănești niciodată, îi replică ea după ce pătrunse pe 
autostradă. 

— Unor fete le place durerea, zise el, lăsându-și o mână pe 
genunchiul ei. 

Ea îi mută mâna. 

— Oricum, ce vrei să-mi arăţi? întrebă ea, căutând să-i 
distragă atenţia. 

— Asta, răspunse el, luându-i mâna dreaptă. 

O clipă mai târziu, Jeannie simţi în palmă penisul lui, fierbinte 
și erect. 

— Pentru Dumnezeu! exclamă Jeannie și-și smulse mâna, 
revoltată că l-a judecat greșit pe individul de alături. Bagă-ţi-o în 
pantaloni, Steve, și încetează să te mai comporți ca un 
adolescent! 

În următoarea secundă, Steve îi trase un pumn în faţă. 

Jeannie ţipă și trase puţin de volan, involuntar. Se auzi un 
claxon când mașina pătrunse pe contrasens direct în faţa unui 
camion Mack care se afla la aproximativ o sută de metri în față. 
O ardeau oasele feței de la lovitură și simţea gust de sânge. Se 
strădui să ignore durerea și reveni pe banda ei. 

Își dădu seama uluită că el a lovit-o. N-a mai făcut nimeni așa 
ceva. 

— Nemernicule! urlă ea. 

— Și acum freacă-mi-o! șuieră el. Altfel te bat de te las lată. 

— Du-te dracului! strigă ea furioasă. 

Cu colţul ochiului îl văzu pregătindu-și pumnul pentru o nouă 
lovitură. 

Fără să se mai gândească, apăsă cu putere frâna. 

El fu împins în față și lovitura eșuă. Se izbi cu capul de 
parbriz. Se auziră în spate niște cauciucuri scrâșnind când o 
limuzină albă viră brusc pentru a evita Mercedesul. 


VP - 256 


În vreme ce el era încă năucit de izbitură, ea eliberă frâna. 
Mașina zvâcni înainte. Jeannie își zise că, dacă se oprea câteva 
secunde pe banda de refugiu a autostrăzii, el o să fie atât de 
îngrozit, încât o va ruga să conducă mai departe. Apăsă din nou 
pe frână, aruncându-l iar în față. 

De această dată, el se propti cu braţele de bord și evită la 
mustață izbitura. Mașina se opri. Pe lângă ei trecură alte mașini 
și camioane, claxonând. Jeannie era îngrozită; în orice clipă, un 
alt vehicul se putea izbi de spatele Mercedesului. Dar planul ei 
se pare că n-a fost bun; el părea să nu se teamă de nimic. Îi 
strecură mâna pe sub fustă, prinse de marginea juponului și 
trase. Se auzi un sunet ca de material sfâșiat și lenjeria intimă 
se rupse. 

Incercă să-l împingă, însă el era deja peste ea. Doar n-avea să 
încerce s-o violeze chiar acolo, pe autostradă? Înspăimântată, 
deschise portiera, dar conștientiză că nu putea cobori din pricina 
centurii de siguranţă. Incercă s-o desfacă, însă n-ajungea la 
încuietoare din cauza lui Steve. 

In stânga lor veneau mașini de pe un alt drum de acces, cu 
aproximativ 100 de kilometri pe oră și clipind din faruri. Oare nu 
era niciun șofer care să oprească și să ajute o femeie atacată? 

Pe când se lupta să-l împingă de pe ea, eliberă frâna și 
mașina porni. Işi zise că poate reușea să-l ţină într-o stare de 
dezechilibru. Ea avea controlul mașinii; era singurul ei avantaj. 
Așa că apăsă pedala de acceleraţie până la fund. 

Mașina ţâșni cu motorul uruind. Se auzi zgomot de frâne când 
un autocar al companiei Greyhound rată milimetric bara de 
protecţie a Mercedesului. Steve fu aruncat înapoi pe scaun și se 
dezechilibră ușor, dar după câteva secunde o atacă din nou. Îi 
rupse sutienul și încercă să-i tragă chiloţii, în acest timp Jeannie 
fiind atentă să nu piardă controlul volanului și să-i opună 
rezistenţă. Era înnebunită. Lui nu părea să-i pese dacă mureau 
amândoi. Ce naiba putea face ca să-l oprească? 

Trase tare de volan spre stânga, lipindu-l pe Steve de portiera 
din dreptul lui. Aproape că izbi un camion de gunoi, iar pentru o 
fracțiune de secundă care i se păru o veșnicie se uită în ochii 
îngroziţi ai șoferului, un bărbat în vârstă cu o mustață căruntă; 
apoi roti volanul și Mercedesul reveni pe banda lui. 

Steve o prinse din nou. Ea frână cu putere, pe urmă apăsă 
acceleraţia la fund, dar el doar râse cu o privire nebună pe când 


VP - 257 


era aruncat de colo-colo, ca și cum ar fi fost un băieţel dându-se 
în lanţuri la bâlci; deodată, râsul dispăru și-și reîncepu asaltul. 

ÎI lovi cu cotul și pumnul drept, însă forţa loviturilor era mică 
atâta vreme cât era la volan, așa că reuși doar să-l îndepărteze 
pentru câteva secunde. g 

Oare cât avea să mai dureze povestea asta? In orașul ăla nu 
existau maşini de poliție? 

Peste umărul lui, văzu că trecea pe lângă o rampă de ieşire 
de pe autostradă. La câțiva metri în spate, rula un Cadillac bleu. 
În ultima clipă, roti cu putere de volan. Cauciucurile scrâșniră, 
Mercedesul se ridică pe două roţi, iar Steve căzu neajutorat 
peste ea. Cadillac-ul bleu viră violent ca s-o evite, izbucni un 
zgomot strident de claxoane furioase, apoi Jeannie auzi mașini 
ciocnindu-se și sunetul sticlei sparte. Mercedesul se redresă și 
atinse solul cu o bufnitură înfundată, pe urmă pătrunse pe 
rampa de ieșire. Mașina se balansă cu partea din spate, 
amenințând să intre în gardul de protecţie, însă Jeannie o 
stabiliză. 

Acceleră de-a lungul rampei de ieșire. Brusc, Steve își 
strecură mâna între picioarele ei și trase iar de chiloţi. Ea își 
strânse picioarele, încercând să-l oprească. Se uită la fața lui. El 
zâmbea, cu ochii mari, icnind și asudând din pricina excitaţiei 
sexuale. Se distra. Întreaga poveste era o nebunie. 

Nu se zăreau mașini în faţa sau în spatele ei. Rampa de acces 
se termina la un semafor care în acel moment era pe culoarea 
verde. În stânga ei se vedea un cimitir, apoi un indicator care 
arăta spre dreapta și pe care scria „Civic Center Blvd.”, așa că 
viră brusc într-acolo, sperând să ajungă la o clădire 
administrativă aglomerată, cu mulţi oameni pe trotuarul din 
față. Spre dezamăgirea ei, strada anunţată nu era decât un 
imens spaţiu de depozite nefolosite și tarabe din beton. In fața 
ei, la un alt semafor, culoarea se făcu roșie. Dacă se oprea, era 
terminată. 

Steve încercă să-i desfacă picioarele și zise: 

— Oprește mașina! 

Ca și ea, își dăduse seama că, dacă o viola în acel loc, era 
posibil să nu intervină nimeni. 

Frenetic, Steve reuși să-i desfacă picioarele, rănind-o cu 
unghiile, dar mai cumplită decât durerea era teama de ceea ce 


VP - 258 


avea să urmeze. Jeannie acceleră spre lumina roșie a 
semaforului. 

Din stânga se ivi o ambulanţă, care ajunse chiar în fața ei. 
Frână cu putere și roti volanul ca s-o evite, gândindu-se, 
înnebunită, că, dacă se ciocnea de ambulanţă, măcar avea 
ajutorul la îndemână. 

Brusc, Steve păru să renunţe. Jeannie simţi pentru o clipă o 
ușurare binecuvântată. Apoi el apucă de maneta de viteze și o 
băgă la punctul mort. Mașina încetini. Jeannie băgă la loc 
maneta în viteză și apăsă pedala de acceleraţie până la fund, 
depășind ambulanta. 

„Oare cât mai poate dura nebunia asta?”, se întrebă Jeannie 
în gând. Trebuia să ajungă într-un cartier unde se aflau oameni 
înainte ca mașina să se oprească sau să se facă praf. Insă 
Philadelphia parcă se transformase brusc într-un deșert lunar. 

El apucă de volan și încercă să tragă mașina pe dreapta, 
peste trotuar. Jeannie roti în sens invers cu putere. Roţile din 
spate derapară și șoferul ambulanţei claxonă furios. 

Steve încercă din nou. De această dată procedă cu mai multă 
istețime. Puse maneta de viteze la punctul mort și apucă de 
volan cu mâna dreaptă. Mașina încetini și se urcă pe trotuar. 

Jeannie își luă ambele mâini de pe volan și-l împinse pe Steve 
cu toată forţa în lateral. Forța ei îl surprinse, așa că el se dădu 
înapoi. Jeannie băgă maneta în viteză și apăsă din nou pedala 
de acceleraţie. Mașina ţâșni înainte, dar Jeannie își dădu seama 
că nu i se mai putea opune mult individului. Steve va reuși să 
oprească mașina, iar ea va fi prinsă în capcană alături de el. 
Steve își recăpătă echilibrul în vreme ce ea lua un viraj spre 
stânga. Strânse puternic volanul, reflectând: „Asta e sfârșitul, nu 
mai am ce să fac”. În acea clipă, mașina ieși din curbă și peisajul 
se schimbă. 

Aveau în faţă o stradă aglomerată, un spital cu oameni stând 
afară, un șir de taxiuri și o gheretă pe trotuar unde se vindea 
mâncare chinezească. 

— Am reușit!! strigă triumfătoare Jeannie. 

Apăsă cu putere pe frână. Steve trase de volan, iar ea trase 
înapoi. Balansându-se, mașina se opri cu un scrâșnet în mijlocul 
drumului. Mai mulți taximetriști aflaţi la ghereta cu mâncare se 
întoarseră să se uite. 

Steve deschise portiera, cobori și o luă la fugă. 


VP - 259 


— Slavă Domnului! zise răsuflând ușurată Jeannie. 

O clipă mai târziu, el se făcu nevăzut. 

Jeannie rămase pe loc, gâfâind. Individul dispăruse. Coşmarul 
se încheiase. 

Unul dintre taximetriști veni spre ea și-și vâri capul pe geamul 
deschis al portierei din dreapta. Jeannie își rearanjă în grabă 
ținuta. 

— Sunteţi bine, doamnă? întrebă omul. 

— Cred că da, răspunse ea cu sufletul la gură. 

— Despre ce naiba a fost vorba? 

Jeannie clătină din cap. 

— Aș vrea să știu și eu, răspunse ea. 


36. 


Steve şedea pe un zid jos în apropiere de casa lui Jeannie și o 
aștepta. Afară era foarte cald, dar el se proteja de arșiţă la 
umbra unui arțar. Jeannie locuia într-un vechi cartier 
muncitoresc. Adolescenţii de la o școală din apropiere se 
întorceau acasă, râzând, certându-se și mâncând dulciuri. In 
urmă cu vreo nouă ani, și el a fost așa. 

Însă în acel moment era îngrijorat. În acea după-amiază, 
avocatul lui a vorbit cu sergentul Delaware de la Divizia de 
infracţiuni de Natură Sexuală din Baltimore. Femeia i-a spus că 
a primit rezultatele testului ADN. lar ADN-ul din urmele de 
spermă colectată din vaginul Lisei Hoxton se potrivea perfect cu 
ADN-ul din sângele lui Steve. 

Steve era devastat sufletește, deoarece era convins că testul 
ADN avea să-l elimine ca suspect. 

Conștientiza că avocatul nu mai credea în nevinovăția lui. 
Părinţii lui credeau, dar erau nedumeriţi; cunoșteau amândoi 
suficient de multe ca să-și dea seama că un test ADN era cel 
mai sigur. 

În momentele de depresie se întreba dacă nu cumva avea un 
soi de personalitate dublă, conform teoriei care menţiona acea 
tulburare care dădea aspect nou al identităţii (dublu eu), ceea 
ce însemna că cele două părți ale lui Steve nu se recunoșteau în 
ceea ce privește gândurile, emoţiile, conștiințele și amintirile. 


VP - 260 


Poate că exista un alt Steve care prelua controlul, viola femei și 
apoi celălalt Steve îi lua locul. Işi aducea aminte, cu groază, că 
în timpul bătăii cu Tip Hendricks a avut câteva secunde o 
amnezie. În plus, i-a înfipt degetele în ochi și l-a lovit cu 
genunchiul în faţă pe Porky Butcher, umplându-l de sânge. Oare 
era adevărată teoria cu celălalt eu al lui care comitea toate 
astea? Nu-i venea să creadă. Trebuia să existe o altă explicaţie. 

Raza de speranţă o reprezenta misterul din jurul său și al lui 
Dennis Parker. Avea același ADN ca Dennis. Ceva nu era deloc 
în regulă. lar singura persoană care-și putea da seama de asta 
era Jeannie Ferrami. 

Puștii dispărură în casele lor, iar soarele se lăsă în spatele 
rândului de case de pe cealaltă parte a străzii. Către ora șase, 
Mercedesul roșu se strecură pe un loc de parcare la cincizeci de 
metri mai încolo. Jeannie cobori. La început nu-l zări pe Steve. 
Deschise portbagajul și scoase un sac mare menajer din plastic 
negru. Apoi îl închise, încuie mașina și veni pe trotuar înspre el. 
Era îmbrăcată oficial, cu un costum negru cu fustă, însă părea 
răvășită și mergea greoi, ceea ce-l făcu să simtă un junghi în 
inimă. Se întrebă ce s-a întâmplat cu ea de arăta istovită ca 
după o luptă. Cu toate acestea, era încă superbă și el o privi cu 
compătimire. 

Când Jeannie se apropie, Steve se ridică zâmbind și făcu un 
pas spre ea. 

Ea se uită la el, îi întâlni privirea și-l recunoscu. Pe faţă îi 
apăru o expresie de groază. 

Deschise gura și ţipă. El încremeni. 

— Ce e, Jeannie? întrebă Steve înspăimântat. 

— Pleacă de lângă mine! strigă ea. Nu mă atinge! Chem 
poliţia chiar în secunda asta! 

Debusolat, Steve ridică mâinile într-o postură defensivă. 

— Sigur, sigur, cum spui tu. Nu te ating, bine? Ce naiba ţi s-a 
întâmplat? 

Din clădirea unde locuia Jeannie ieși un vecin. Steve își 
imagină că era persoana care ocupa apartamentul de sub cel al 
lui Jeannie. Era un negru în vârstă, îmbrăcat cu o cămașă în 
carouri și purtând o cravată. 

— E totul în regulă, Jeannie? întrebă individul. Cred că am 
auzit pe cineva ţipând. 


VP - 261 


— Eu am ţipat, domnule Oliver, răspunse ea cu voce 
tremurândă. Nemernicul ăsta m-a atacat în propria mea mașină, 
în Philadelphia, în această după-amiază. 

— Te-am atacat? rosti Steve, nevenindu-i să-și creadă 
urechilor. N-aș face așa ceva! 

— Ai făcut-o, ticălosule, cu două ore în urmă. 

Se simţi copleșit. Se săturase să fie acuzat de brutalitate. 

— Du-te naibii! N-am fost la Philadelphia de ani de zile. 

— Acest tânăr gentleman stă pe zidu’ ăla cam de două 
ceasuri, Jeannie, interveni domnul Oliver. N-a fost la Philadelphia 
în după-amiaza asta. 

Jeannie era indignată și gata să-și acuze de minciună vecinul 
bine intenţionat. 

Steve observă că ea nu purta ciorapi; picioarele goale arătau 
ciudat într-o astfel de ţinută oficială. Faţa îi era ușor umflată și 
înroșită într-o parte. Furia lui se estompă instantaneu. Era clar 
că o atacase cineva. Ar fi vrut s-o cuprindă cu braţele și s-o 
liniștească. Dar asta ar fi făcut-o și mai temătoare. 

— Te-a rănit, zise el. Nemernicul! 

Trăsăturile ei se schimbară. Expresia de groază dispăru. 

— A venit aici în urmă cu două ore? se adresă Jeannie 
vecinului. 

Omul ridică din umeri. 

— Aproximativ oră și cincizeci de minute. 

— Sunteţi sigur? 

— Jeannie, dacă ar fi fost în Philadelphia acu două ore, trebuia 
să fi venit până aici cu Concorde. 

Jeannie se uită la Steve. 

— Trebuie să fi fost Dennis. 

El se duse spre ea. Jeannie nu se dădu înapoi. Steve întinse 
mâna și-i atinse obrazul umflat. 

— Biata de Jeannie! zise el. 

— Am crezut că erai tu, spuse ea, pe urmă în ochi îi apărură 
lacrimi. 

O cuprinse în brațe. Treptat, o simţi relaxându-se și 
sprijinindu-se cu încredere de el. O mângâie pe păr și-și trecu 
degetele prin șuvițele ei negre. Închise ochii, gândindu-se cât de 
zvelt și de puternic era trupul lui Jeannie. „Sunt sigur că Dennis 
are și el câteva vânătăi”, chibzui el. 

Domnul Oliver tuși. 


VP - 262 


— Hei, tinereilor, aţi vrea o ceașcă de cafea? 

Jeannie se desprinse de Steve. 

— Nu, mulţumesc, răspunse ea. Vreau doar să-mi dau jos 
hainele astea. 

Pe faţă i se observa încordarea, însă așa arăta și mai 
încântătoare. „Sunt îndrăgostit de femeia asta, reflectă el. Nu e 
vorba doar despre faptul că vreau să mă culc cu ea, deși am și 
dorinţa asta. Vreau să fie prietena mea. Vreau să ne uităm 
împreună la televizor și să mergem la supermarket, și să-i dau 
Nyquil cu linguriţa când e răcită. Vreau să văd cum se spală pe 
dinți și cum își trage blugii, și cum își unge pâinea cu unt. Vreau 
să mă întrebe dacă rujul portocaliu i se potrivește și dacă 
trebuie să cumpere lame de bărbierit, și la ce oră vin acasă”. 

Dar, oare, avea curajul să-i spună toate acestea? 

Jeannie traversă aleea până la ușa de la intrare. Steve ezită. 
Ar fi vrut s-o urmeze, însă avea nevoie de o invitaţie. 

Ea se întoarse în prag. 

— Haide! 

Steve urcă scările și intră în living în urma ei. Jeannie lăsă 
sacul negru menajer pe covor. Se duse în bucătărie, își scoase 
pantofii, apoi, spre uimirea lui, îi aruncă la coșul de gunoi. 

— N-o să mai port niciodată hainele astea blestemate, zise ea 
furioasă. 

Își dădu jos haina și o aruncă cât colo. Pe urmă, în vreme ce 
Steve se holba mirat, își scoase bluza și o aruncă în coș. 

Purta un sutien simplu din bumbac negru. „Cu siguranţă, își 
spuse Steve, n-are de gând să-l scoată chiar în faţa mea”. Insă 
ea își duse mâinile la spate și-și desfăcu sutienul, după care îl 
aruncă la gunoi. Jeannie avea sâni fermi și mici, cu sfârcuri 
proeminente maronii. Pe un umăr se vedea o urmă vag 
roșietică, probabil din cauza bretelei prea strânse. Steve avu 
senzația că i se usucă gura. 

După aceea, Jeannie își trase fermoarul de la fustă și o lăsă să 
cadă pe podea. Purta niște bikini negri simpli. Steve se uită la ea 
cu gura căscată. Avea un corp perfect: umeri puternici, sâni 
frumoși, pântec plat și picioare lungi și parcă sculptate. Jeannie 
își dădu jos chiloţii, îi făcu ghemotoc împreună cu fusta și aruncă 
totul în coș. Părul ei pubian era o masă densă de păr negru și 
cret. 


VP - 263 


Se uită uluită spre Steve o clipă, aproape ca și cum nu era 
sigură ce căuta el acolo. 

— Trebuie să fac un duș, îl lămuri ea. 

Goală, trecu pe lângă el. Steve îi privi spatele, fascinat de 
fiecare detaliu al umerilor, al mijlocului îngust, al curbelor 
voluptuoase ale șoldurilor și al mușchilor picioarelor. Era atât de 
adorabilă, că-l năucea. 

Jeannie ieși din cameră. O clipă mai târziu, el auzi apa 
curgând. 

— Dumnezeule! exclamă el. 

Ședea pe canapea și se întreba: „Ce înseamnă asta? Oare 
este un fel de test? Ce încearcă să-mi spună?” 

Zâmbi. „Ce trup minunat, atât de zvelt, de puternic și de 
perfect proporționat”. Indiferent ce s-ar mai fi întâmplat, n-avea 
să uite niciodată felul în care arăta ea. 

Jeannie făcu un duș lung. Steve își dădu seama că, în vârtejul 
acuzațiilor ei, nu i-a spus nimic despre veștile lui proaste. Într-un 
târziu, apa se opri. Un minut mai târziu, ea reveni în încăpere 
îmbrăcată într-un halat roz de baie și cu părul ud. Se așeză pe 
canapea lângă el și zise: 

— Am visat sau m-am dezbrăcat în faţa ta? 

— N-ai visat, răspunse el. Ţi-ai aruncat hainele la coș. 

— Doamne! Nu știu ce m-a apucat. 

— N-ai pentru ce să-ţi ceri scuze. Mă bucur că ai încredere în 
mine. Nu-ţi pot spune ce mult înseamnă asta pentru mine. 

— Probabil că ai impresia că mi-am ieșit din minţi. 

— Nu, dar cred că ești șocată după ce ţi s-a întâmplat în 
Philadelphia. 

— Poate că așa e. Îmi amintesc doar de sentimentul că 
trebuia să mă descotorosesc de hainele pe care le purtam când 
s-a întâmplat. 

— Poate că a venit momentul să deschizi sticla cu votcă pe 
care o ţii în congelator. 

Jeannie clătină din cap. 

— Ce vreau cu adevărat e un ceai de iasomie. 

— Ţi-l prepar eu, se oferi Steve, se ridică și se duse în spatele 
tejghelei. De ce cărai un sac menajer? 

— Astăzi am fost concediată. Mi-au pus toate lucrurile 
personale în sacul ăla și m-au încuiat pe din afară. 

— Cum? întrebă Steve mirat. Cum se poate? 


VP - 264 


— A apărut un articol în New York Times în care se arată că 
modul în care utilizez bazele de date încalcă viața privată a 
oamenilor. Însă cred că Berrington Jones s-a folosit de asta drept 
scuză pentru a scăpa de mine. 

Steve fierbea de indignare. Ar fi vrut să protesteze, să sară în 
apărarea ei, s-o salveze de la o asemenea persecuție malefică. 

— Și te pot concedia așa de simplu? 

— Nu, va exista o audiere mâine-dimineaţă în faţa comitetului 
de disciplină al senatului universităţii. 

— Avem amândoi aceeași săptămână incredibil de rea. 

Steve era pe punctul de a-i povesti despre testul ADN, când 
Jeannie ridică receptorul. 

— Am nevoie de numărul penitenciarului Greenwood, care e 
în apropiere de Richmond, Virginia. 

În vreme ce Steve umplea cu apă ibricul, ea scrise un număr 
și apoi îl formă. 

— AȘ putea să vorbesc cu directorul Temoigne? Sunt doctoriţa 
Ferrami... Da, aștept... Mulţumesc... Bună seara, domnule 
director, ce mai faceţi?... Sunt bine. Poate că vi se va părea o 
prostie ce vreau să vă întreb, însă Dennis Pinker este încă în 
închisoare?... Sunteţi sigur? L-aţi văzut chiar dumneavoastră?... 
Mulţumesc... Și dumneavoastră să aveţi grijă. La revedere, zise 
ea, pe urmă i se adresă lui Steve: Dennis e încă în închisoare. 
Directorul a vorbit cu el în urmă cu o oră. 

Steve puse o linguriţă de ceai de iasomie în ceainic, după care 
scoase două cești. 

— Jeannie, poliţia a primit rezultatele testului ADN. 

Ea ramase nemișcată. 

— ȘI...? 

— ADN-ul din vaginul Lisei se potrivește cu ADN-ul din 
sângele meu. 

— Te gândești la ce mă gândesc și eu? întrebă ea nedumerită. 

— Cineva care arată ca mine și are ADN-ul meu a violat-o 
duminică pe Lisa Hoxton. Același individ te-a atacat astăzi în 
Philadelphia. Si n-a fost Dennis Pinker. 

Privirile li se întâlniră și Jeannie zise: 

— Sunteţi trei. 

— lisuse Hristoase! exclamă Steve deznădăjduit. Dar așa ceva 
e și mai improbabil. Poliţiștii n-au să creadă niciodată asta. Cum 
de a fost posibil să se petreacă așa ceva? 


VP - 265 


— Stai puţin, spuse ea emoţionată. Nu știi ce am descoperit 
după-amiază, înainte să dau de necaz. Am explicaţia. 

— Dumnezeule, măcar să fie adevărată. 

Ea părea preocupată. 

— Steve, o să ţi se pară șocant ce-ţi spun. 

— Nu-mi pasă, vreau doar să pricep. 

Jeannie băgă mâna în sacul negru menajer și scoase o geantă 
din pânză. 

— Uită-te la asta. 

li arătă o broșură groasă, deschisă la prima pagină. l-o dădu și 
Steve citi primul paragraf: 


Clinica Aventine a fost înfiinţată în anul 1972 de 
către Genetico Inc., ca un centru de pionierat pentru 
cercetarea și dezvoltarea tehnicilor de fertilizare in 
vitro - crearea a ceea ce ziarele numesc „copii făcuți 
în eprubetă”. 


— Crezi că Dennis și cu mine suntem copii făcuţi în eprubetă? 

— Da. 

Steve simţi că nu mai are aer. 

— E ciudat. Insă cum se explică? 

— E posibil ca gemenii identici să fi fost concepuţi în 
laborator, apoi implantati în pântecele unor femei. 

Steve se simți și mai rău. 

— Dar sperma și ovulul au venit de la părinții mei sau de la 
soţii Pinker? 

— Nu știu. 

— Deci e posibil ca soții Pinker să fie părinţii mei adevărați. 
Dumnezeule! 

— Mai există o posibilitate. 

După expresia de îngrijorare de pe chipul lui Jeannie, Steve își 
dădu seama că și această nouă posibilitate îl putea șoca. Se 
gândi puţin și ghici despre ce era vorba. 

— Poate că sperma și ovulul n-au provenit de la părinţii mei 
sau de la soţii Pinker. Aș putea fi copilul unor străini. 

Ea rămase tăcută, însă privirea ei gravă îi spuse că avea 
dreptate. 

Steve se simţea dezorientat. Totul se petrecea parcă într-un 
vis în care el se prăbușea brusc în gol. 


VP - 266 


— E greu de acceptat așa ceva, zise el. 

Ibricul începu să fluiere. Steve turnă apă fierbinte din ibric în 
ceainic. 

— N-am semănat niciodată prea mult cu ai mei. Arăt ca 
vreunul din soţii Pinker? 

— Nu. 

— Atunci, cel mai probabil, sunt străini. 

— Steve, nimic din toate astea nu anulează faptul că mama și 
tatăl tău te-au iubit și te-au crescut. Ei și-ar da viaţa oricând 
pentru tine. 

Cu mâna tremurând, Steve turnă ceai în cele două cești. Îi 
dădu o ceașcă lui Jeannie și se așeză alături de ea pe canapea. 

— Cum explică toate astea cel de-al treilea geamăn? 

— Dacă au fost gemeni în eprubetă, puteau fi și tripleţi. Este 
vorba despre același proces: unul din embrioni se divide din 
nou. Se întâmplă asta în natură, așa că e posibil să se întâmple 
și în laborator. 

Steve continua să fie dezorientat, însă în acel moment 
începea să simtă o altă senzaţie: ușurare. Jeannie îi spunea o 
poveste bizară, dar cel puţin îi furniza o explicaţie raţională 
despre motivul pentru care a fost acuzat de comiterea a doua 
infracţiuni cu violenţă. 

— Părinţii mei au habar de toate astea? 

— Nu cred. Mama ta și Charlotte Pinker mi-au zis că s-au dus 
la clinică pentru a urma un tratament hormonal. Pe atunci nu se 
practica fertilizarea in vitro. Probabil că Genetico era cu mulți 
ani înaintea oricui altcuiva cu tehnica asta. Și mai cred că au 
testat-o fără să le spună pacientelor. 

— Nu-i de mirare că doctorii de la Genetico sunt foarte 
speriaţi. Acum înţeleg de ce vrea Berrington să te discrediteze. 

— Mda. Ce au făcut ei este cu adevărat lipsit de conduită 
morală. Ca o comparaţie, încălcarea confidenţialităţii pare floare 
la ureche. 

— N-a fost doar lipsit de etică. Ar putea chiar să ruineze 
financiar Genetico. 

— Asta ar explica multe, replică emoţionată Jeannie. Și totuși, 
cum ar putea să-i ruineze? 

— E un caz de înșelăciune - o infracţiune civilă. Am învățat 
despre asta anul trecut la Facultatea de Drept, adăugă Steve și 
se gândi: „De ce naiba îi pomenesc despre înșelăciuni? De fapt, 


VP - 267 


vreau să-i mărturisesc că o iubesc”. Dacă doctorii de la Genetico 
i-au oferit un tratament hormonal unei femei, apoi i-au 
transferat deliberat în uter embrionul altcuiva, fără s-o anunte, 
atunci avem de-a face cu încălcarea unui contract tacit prin 
fraudă. 

— Dar s-a petrecut cu atâta vreme în urmă. Nu există un 
termen de prescriere? 

— Ba da, însă acesta curge de la data descoperirii fraudei. 

— Tot nu-mi dau seama cum ar putea asta să ruineze 
compania. 

— Este un caz ideal pentru daune punitive. Asta înseamnă că 
banii nu sunt doar pentru a compensa victima, de exemplu, în 
privinţa costurilor asociate creșterii copilului altcuiva, ci și 
pentru a-i pedepsi pe indivizii care au comis fapta și de a oferi o 
garanţie că indivizii respectivi sau alţii se vor speria prea tare ca 
să mai comită acea faptă și altă dată. 

— Câţi bani? 

— Genetico a abuzat cu bună știință de trupul unei femei 
pentru a-și îndeplini propriile scopuri secrete - sunt sigur că 
orice avocat profesionist ar cere daune de o sută de milioane de 
dolari. 

— Conform articolului de ieri din The Wall Street Journal, firma 
valorează doar o sută optzeci de milioane de dolari. 

— Deci ar fi ruinaţi. 

— Ar putea dura ani de zile ca să se ajungă la proces. 

— Nu-ţi dai seama? Doar simpla amenințare ar sabota 
preluarea! 

— Cum așa? 

— Pericolul ca Genetico să fie nevoită să plătească o avere în 
daune civile reduce valoarea acţiunilor. Preluarea ar fi cel puţin 
amânată până când Landsmann ar putea evalua pierderile. 

— Uau! Deci la mijloc nu e doar reputaţia lor. Ar putea pierde 
și toți banii ăia. 

— Exact, spuse Steve și reveni la problema care-l macina. 
Nimic din toate astea nu mă ajută, continuă el sumbru. Trebuie 
să demonstrez teoria ta cu cel de-al treilea geamăn. lar singura 
cale de a reuși asta este să-l găsesc. Ar putea fi folosit motorul 
tău de căutare? Ințelegi la ce mă refer? 

— Desigur. 

Steve se animă brusc. 


VP - 268 


— Dacă o căutare a dat de mine și de Dennis, poate că o altă 
căutare va da de mine și de un al treilea, sau de Dennis și un al 
treilea, sau poate de toți trei. 

— Da. 

Jeannie nu era atât de entuziasmată pe cât ar fi trebuit. 

— Poţi s-o faci? 

— După toată publicitatea asta negativă, o să întâmpin 
probleme ca să conving pe cineva să mă lase să-i întrebuinţez 
baza de date. 

— La naiba! 

— Totuși, există o posibilitate. Am scanat deja dosarele cu 
amprente din baza FBI. 

Speranţele lui Steve reveniră. 

— Cu siguranță că Dennis e în acea bază de date. Dacă și 
celui de-al treilea i s-au luat vreodată amprentele, atunci îl vom 
prinde. E minunat! 

— Doar că rezultatele sunt pe o dischetă din biroul meu. 

— Oh, nu! lar tu ai fost încuiată pe din afară! 

— Da. 

— La naiba! O să sparg ușa. Haide să mergem acolo chiar 
acum, ce mai așteptăm? 

— Ai putea să ajungi în închisoare. Și e posibil să existe o cale 
mai ușoară. 

Cu un efort, Steve se calmă. 

— Ai dreptate. Trebuie să existe altă modalitate de a pune 
mâna pe discheta aceea. 

Jeannie ridică receptorul. 

— Am rugat-o pe Lisa Hoxton să încerce să intre în biroul 
meu. Haide să vedem dacă a reușit, zise Jeannie și formă un 
număr. Hei, Lisa, ce mai faci... Eu? Nu prea bine. Ascultă, am 
descoperit ceva ce o să ţi se pară extraordinar, spuse ea și-i 
relată pe scurt faptele. Știu că e greu de crezut, dar pot dovedi 
dacă pun mâna pe discheta aceea... N-ai putut să intri în birou? 
La naiba! exclamă Jeannie dezamăgită. Păi, mulţumesc oricum 
că ai încercat. Știu că ai riscat. Apreciez enorm... Mda. La 
revedere! 

Închise și-i preciză lui Steve: 

— Lisa a încercat să convingă un agent de pază s-o lase 
înăuntru. Aproape că a reușit, doar că individul a verificat la 
superiorul lui și a fost cât pe-aci să fie concediat. 


VP - 269 


— Ce facem acum? 

— Dacă-mi primesc înapoi slujba mâine-dimineaţă după 
audiere, o să intru în birou. 

— Cine e avocatul tău? 

— N-am avocat. N-am avut niciodată nevoie de unul. 

— Fii sigură că forul de conducere al universităţii va angaja 
cel mai scump avocat din oraș. 

— La naiba! Nu-mi permit un avocat. 

Steve aproape că nu îndrăznea să-i spună ce-i trecea prin 
minte. 

— Păi... eu sunt avocat. 

Jeannie îl măsură cu privirea. 

— Am făcut doar un an de Drept, dar în probele practice de 
avocatură am obţinut cele mai bune rezultate din clasă. 

Era emoţionat de ideea că o va apăra pe Jeannie într-un 
proces împotriva prestigioasei universităţi Jones Falls. II credea 
ea însă prea tânăr și prea neexperimentat? Incercă să-i 
ghicească gândurile și nu reuși. Jeannie se uita fix la el. li 
răspunse cu aceeași monedă, privind fix în ochii ei negri. „Aș 
putea face asta la nesfârșit”, reflectă el. 

Apoi Jeannie se aplecă și-l sărută ușor pe buze. 

— La naiba, Steve, ești un tip adevărat! zise ea. 

Steve se simţea minunat. Nu era sigur ce însemna sintagma 
„tip adevărat”, dar trebuia să fie ceva bun. ` 

Urma să fie nevoit să justifice încrederea ei în el. Incepu să-și 
facă griji în privinţa audierii. 

— Ai idee care sunt regulile comitetului, în ce constă 
procedura de audiere? 

Jeannie își băgă mâna în geanta din pânză și-i dădu un dosar 
din carton. 

Steve cercetă conţinutul. Regulile însemnau un amestec de 
tradiţii universitare și jargon legal modern. Printre infracțiunile 
pentru care membrii corpului didactic puteau fi dați afară se 
numărau blasfemia și sodomia, însă cea care părea relevantă 
pentru Jeannie era tradiţională: aducerea de prejudicii de 
imagine universităţii și afectarea reputației acesteia. 

De fapt, comitetul disciplinar n-avea ultimul cuvânt de spus; 
el doar emitea o recomandare către senat, organismul de 
guvernare al universităţii. Era bine de știut. Dacă Jeannie 
pierdea a doua zi, senatul putea servi drept instanţă de apel. 


VP - 270 


— Ai o copie a contractului tău? întrebă Steve. 

— Sigur, răspunse Jeannie, apoi se duse la un birou mic din 
colţul încăperii și deschise un sertar. Uite-l! 

Steve îl parcurse rapid. La clauza numărul 12, ea era de acord 
să respecte deciziile senatului universităţii. Prin aceasta i-ar fi 
fost dificil să conteste legal decizia finală. 

Steve reveni la regulile comitetului de disciplină. 

— Scrie aici că trebuie să notifici președintele comitetului în 
prealabil dacă vrei să fii reprezentată de un avocat sau de o altă 
persoană, zise el. 

— II sun pe Jack Budgen imediat, replică Jeannie. E ora opt, 
probabil că e acasă. 

Luă receptorul. 

— Așteaptă, zise Steve. Să ne gândim mai întâi la ce-i vei 
spune. 

— Ai dreptate. Tu gândești strategic, în vreme ce eu nu. 

Steve era mulțumit. Primul sfat pe care i l-a dat în calitate de 
avocat a fost bun. 

— De omul ăsta depinde soarta ta. Cine e? 

— E bibliotecarul-șef al universităţii și partenerul meu de 
tenis. 

— Tipul cu care jucai duminică? 

— Da. Mai degrabă un administrator decât un profesor. Bun 
tactician, însă bănuiala mea e că n-a avut niciodată talentul și 
combativitatea de care e nevoie ca să ajungi în elita tenisului. 

— Bun, deci are o relaţie oarecum competițională cu tine. 

— Cred că da. 

— Și acum, ce impresie vrem noi să-i lăsăm? întrebă Steve și 
începu să enumere pe degete. Unu: vrem să părem puternici și 
încrezători în succes. Tu abia aștepți audierea. Eşti nevinovată și 
bucuroasă de oportunitatea de a dovedi asta și ai încredere că 
membrii comitetului își vor da seama care e adevărul, mai ales 
sub președinția înţeleaptă a lui Budgen. 

— OK. 

— Doi: ești cea care suferă. Eşti o fată slabă, neajutorată... 

— Glumești? 

Steve zâmbi. 

— Uită de asta. Eşti un membru junior al corpului profesoral și 
te lupti cu Berrington și Obell, doi mahări bătrâni care fac ce vor 


VP - 271 


la JFU. La naiba, nici măcar nu-ți poţi permite un avocat 
adevărat! Budgen e evreu? 

— Nu știu. Posibil. 

— Sper să fie. Minoritățile sunt mai predispuse să se revolte 
împotriva sistemului. Trei: povestea motivului pentru care 
Berrington te persecută în halul ăsta trebuie să iasă la iveală. 
Este o poveste șocantă, dar trebuie spusă. 

— Și cum mă ajută dacă spun asta? 

— Sugerează-le subtil celorlalţi ideea că e posibil ca 
Berrington să aibă ceva de ascuns. 

— Bun. Altceva? 

— Nu cred. 

Jeannie formă numărul și-i dădu receptorul. 

Steve îl luă înfrigurat. Era primul apel pe care-l efectua în 
calitate de avocat al cuiva. „Mă rog lui Dumnezeu să n-o dau în 
bară”. 

Așteptând să i se răspundă, încercă să-și amintească modul în 
care juca tenis Jack Budgen. Steve s-a concentrat, evident, 
asupra lui Jeannie, însă își aducea aminte de un bărbat atletic, 
chel, de vreo cincizeci de ani, care practica un joc cu mingi bine 
plasate și viclean. Budgen a învins-o pe Jeannie chiar dacă ea 
era mai tânără și mai puternică. Steve jură să nu-l subestimeze. 

La telefon răspunse o voce calmă, clar școlită. 

— Alo? 

— Domnule profesor Budgen, mă numesc Steven Logan. 

Urmă o scurtă pauză. 

— Vă cunosc, domnule Logan? 

— Nu, domnule. Vă sun în calitatea dumneavoastră de 
președinte al comitetului disciplinar de la Universitatea Jones 
Falls, ca să vă anunţ că mâine o s-o însoțesc pe doctorița 
Ferrami. Abia așteaptă audierea și e nerăbdătoare să conteste 
acuzaţiile care i s-au adus. 

— Sunteţi avocat? întrebă Budgen tăios. 

Steve descoperi că respiră precipitat, ca și cum ar fi alergat, 
dar făcu un efort să rămână calm. 

— Sunt student la Drept. Doctorita Ferrami nu-și poate 
permite un avocat. În orice caz, o să fac tot posibilul ca s-o ajut 
să-și prezinte cazul cu claritate, iar dacă o să greșesc, va trebui 
să mă las la mila dumneavoastră... 


VP - 272 


Se opri din vorbit, dându-i lui Budgen ocazia de a face o 
remarcă prietenoasă sau doar să scoată un mormăit de 
simpatie; nu auzi altceva decât o tăcere de gheață. Așa că 
Steve continuă: 

— AȘ putea să vă întreb cine va reprezenta colegiul? 

— Înţeleg că l-au angajat pe Henry Quinn, de la firma Harvey 
Horrocks Quinn. 

Steve era uluit. Era una dintre cele mai vechi firme de 
avocatură din Washington. Încercă să pară relaxat. 

— O firmă WASP”? foarte respectabilă, remarcă el chicotind. 


— Chiar așa? 
Șarmul lui Steve nu funcţiona în cazul individului. Trebuia să 
pară dur. 


— Poate că ar trebui să menţionez un lucru. Va trebui să 
povestim adevăratele motive pentru care Berrington Jones a 
acţionat așa împotriva doctoriței Ferrami. Nu vom accepta 
anularea audierii, sub nicio formă. Asta i-ar spori și mai mult 
clientei mele îngrijorarea și ar fi ca și cum ar avea în continuare 
sabia lui Damocles deasupra capului. Mă tem că adevărul 
trebuie să iasă la lumină. 

— N-am habar de nicio propunere de anulare a audierii. 

Bineînţeles că nu. Nu exista o asemenea propunere. 

— Dar dacă ar exista una, adăuga Steve cu aceeași 
îndrăzneală, vă rog să luaţi la cunoștință că ar fi inacceptabilă 
pentru doctorita Ferrami. Domnule profesor, vă mulţumesc 
pentru curtoazie și abia aștept să vă văd de dimineaţă, decise el 
să încheie înainte de a intra în alte detalii. 

— La revedere! 

Steve închise. 

— Uau, ce tip glacial! 

Jeannie părea nedumerită. 

— În mod normal, nu e așa. Poate că a fost doar protocolar. 

Steve era destul de convins că Budgen se decisese deja și 
devenise ostil lui Jeannie, însă ei nu-i spuse asta. 

— În orice caz, i-am transmis cele trei puncte de vedere ale 
noastre. Și am aflat că JFU l-a angajat pe Henry Quinn. 

— E bun? 


12 White Anglo-Saxon Protestant (WASP) este un termen pentru elita americană 
formată din albi bogaţi cu strămoși proveniţi din britanici protestanți. (n.tr.). 


VP - 273 


Era o legendă. Lui Steve îi îngheţa sângele în vene doar la 
gândul că avea să se confrunte cu Henry Quinn. Dar nu dorea s- 
o întristeze pe Jeannie. 

— Quinn era foarte bun, însă e posibil să se fi ramolit. 

Ea fu de acord. 

— Și acum ce ar trebui să facem? întrebă Jeannie. 

Steve se uită la ea. Halatul roz se deschisese în faţă, așa că el 
văzu un sân printre faldurile materialului textil. 

— Ar trebui să parcurgem întrebările care ţi se vor pune la 
audiere, zise el cu o nuanţă de regret în voce. În noaptea asta o 
să avem mult de lucru. 


37. 


Jane  Edelsborough arăta mult mai bine goală decât 
îmbrăcată. 

Stătea întinsă pe un cearceaf roz pal în lumina unei lumânări 
parfumate. Pielea moale și curată era mai atrăgătoare în lumina 
difuză decât ascunsă sub faldurile hainelor maronii pe care le 
purta întotdeauna. Acele haine lălâi pe care le prefera îi 
ascundeau trupul; Jane semăna cumva cu o amazoană, cu un 
piept generos și șolduri ample. Era masivă, însă asta i se 
potrivea. 

Zăcând pe pat, îi zâmbea languros lui Berrington în vreme ce 
acesta își trăgea pe el boxerii bleu. 

— Uau, a fost mai bine decât m-am așteptat! zise ea. 

Berrington simţea la fel, deși nu era destul de mitocan ca s-o 
spună cu glas tare. Jane cunoștea lucruri pe care el în mod 
normal trebuia să le dezvăluie femeilor mai tinere cu care se 
culca de obicei. Se întrebă unde a învăţat să fie atât de bună la 
pat. A fost măritată o singură dată; soţul ei, fumător înrăit, 
murise de cancer la plămâni cu zece ani în urmă. Probabil că au 
avut o viață sexuală excelentă împreună. 

Berrington a trăit atât de intens actul sexual, încât n-a mai 
recurs, ca să ajungă la orgasm, la fantezia lui obișnuită, în care 
tocmai făcea amor cu una dintre frumuseţile celebre precum 
Cindy Crawford, Bridget Fonda sau Prinţesa Diana, șoptindu-i la 


VP - 274 


ureche stând întinsă lângă el: „Mulţumesc, Berry, a fost cea mai 
bună partidă pentru mine, ești atât de bun, mulțumesc”. 

— Mă simt atât de vinovată, zise Jane. N-am făcut de multă 
vreme ceva atât de condamnabil. 

— Condamnabil? se miră el, legându-și șireturile la pantofi. Nu 
văd de ce. Eşti liberă, albă și ai douăzeci și unu de ani”. 

Observă strâmbătura ei: expresia „liberă, albă și ai douăzeci 
și unu de ani” o deranja. 

— În fine, ești singură și n-aparţii nimănui, adăugă el în grabă. 

— Oh, nu sexul a fost nerușinat, rosti ea languroasă. Ci doar 
faptul că știu că ai făcut-o deoarece sunt în comitetul pentru 
audierea de mâine. 

El încremeni în timp ce își lega cravata cu dungi. 

— Ar trebui cumva să cred că m-ai văzut în cafeteria 
studenţilor și te-ai convins de magnetismul meu sexual? întrebă 
ea, zâmbindu-i cu amărăciune. N-am niciun fel de magnetism 
sexual, Berry, nu pentru cineva atât de superficial ca tine. 
Trebuia să fi avut un alt motiv și am avut nevoie doar de cinci 
secunde ca să-mi dau seama care era acesta. 

Berrington se simţea ca un idiot. Nu știa ce să mai spună. 

— Acum, în cazul tău, chiar aj un magnetism sexual, continuă 
ea. Foarte intens. Ești fermecător și ai un trup bine făcut, te 
îmbraci cu gust și miroși bine. Mai presus de toate, oricine își 
poate da seama că-ţi plac cu adevărat femeile. Poate că le 
manipulezi și le exploatezi, dar le și iubești. Ești tipul de bărbat 
care poate oferi o partidă perfectă de o noapte și-ţi mulțumesc 
pentru asta. 

Zicând asta, Jane își trase cearceaful peste trupul gol, se 
rostogoli pe o parte și închise ochii. 

Berrington termină repede să se îmbrace. Înainte de a pleca, 
se așeză pe marginea patului. Ea deschise ochii. 

— Mă vei sprijini mâine? întrebă el. 

Jane se ridică în șezut și-l sărută cu drag. 

— Va trebui să ascult dovezile înainte de a mă decide, 
răspunse ea. 

Berrington scrâșni din dinţi. 

— Pentru mine e foarte important, mai mult decât îţi dai 
seama. 


13 Aluzie la filmul Free, White and 21, din 1963, în care un negru e acuzat că a violat o 
femeie albă în Dallas, Texas, în 1960. (n.red.). 


VP-275 


Ea încuviinţă cu simpatie, însă îi replică implacabil: 

— Cred că e la fel de important și pentru Jeannie Ferrami. 

El îi mângâie sânul stâng, moale și greu. 

— Dar cine e mai important pentru tine - Jeannie sau eu? 

— Știu cum e să fii o tânără profesoară într-o universitate 
dominată de masculi. N-o să uit niciodată asta. 

— La naiba! 

Berrington își luă mâna de pe sân. 

— Ai putea să petreci noaptea aici, să știi, și să repetăm 
isprava de dimineaţă. 

El se ridică. 

— Am prea multe pe cap. 

Ea închise ochii. 

— Păcat! 

Berrington ieși. 

Işi parcase mașina alături de Jaguarul ei. „Ar fi trebuit ca 
jaguarul ăsta să fie un avertisment pentru mine, își zise el. Un 
semn că ea reprezintă mai mult decât lasă să se vadă”. A fost 
folosit, dar i-a plăcut. Se întrebă dacă femeile se simțeau uneori 
așa după ce el le seducea. 

Conducând spre casă, începu să-și facă griji în privința 
audierii de a doua zi. li avea pe cei patru bărbați din comitet de 
partea lui, însă n-a reușit s-o convingă pe Jane să-l sprijine. Oare 
mai putea face ceva? În acel stadiu nu prea părea să mai existe 
alternative. 

Când ajunse acasă, constată că robotul telefonic a înregistrat 
un mesaj de la Jim Proust. „Fără alte vești proaste, te rog”, 
reflectă el. Se așeză la biroul din salon și-l sună pe Jim acasă. 

— Aici e Berry. 

— FBl-ul a dat-o în bară, rosti Jim fără preambul. 

Berrington se simţi și mai dezamăgit. 

— Povestește-mi. 

— Li s-a spus să anuleze cercetarea aceea, dar ordinul n-a 
ajuns la timp. 

— La naiba! 

— Rezultatele au fost trimise către ea prin e-mail. 

Pe Berrington îl trecu un fior. 

— Cine era pe listă? 

— Nu știm. Biroul n-a păstrat o copie. 

Era o situaţie insuportabilă. 


VP - 276 


— Trebuie să aflăm! 

— Poate că reușești tu să afli. E posibil ca lista să fie în biroul 
ei. 

— A fost încuiată pe din afară, zise Berrington și-i trecu prin 
minte un gând dătător de speranţe. Poate că nu și-a citit 
mesajele. 

Starea lui de spirit se îmbunătăţi puţin. 

— Poţi face asta? 

— Desigur, răspunse Berrington și se uită la Rolexul său. Plec 
la colegiu chiar acum. 

— Sună-mă imediat ce vei afla. 

— S-a făcut. 

Se întoarse la mașină și plecă spre Universitatea Jones Falls. 
Campusul era pustiu și întunecat. Parcă lângă Casa de Nebuni și 
intră. Se simţea mai puţin stânjenit să se strecoare în biroul lui 
Jeannie pentru a doua oară. La naiba, miza era prea mare ca să- 
și mai facă griji legate de demnitatea lui. 

Porni computerul ei și accesă căsuţa poștală. Era un singur 
mesaj primit. „Doamne, te rog, fă să fie lista FBI!” Spre 
dezamăgirea lui, era un alt mesaj de la prietenul ei de la 
Universitatea din Minnesota: 


Ai primit mesajul meu de ieri? Voi fi în Baltimore 
mâine și aș vrea cu adevărat să te revăd, chiar și 
pentru câteva minute. Sună-mă, te rog. Cu dragoste, 
Will. 


Ea n-a primit mesajul din ziua anterioară deoarece Berrington 
l-a șters. Nici pe acesta nu-l va primi. Totuși unde era lista FBI? 
Probabil că ea a descărcat-o în dimineața precedentă, înainte ca 
agenții de pază s-o încuie pe din afară. 

Oare unde a salvat ea acea listă? Dădu Search pe hard-diskul 
computerului folosind cuvinte-cheie precum „FBI”, „F.B.I”. Și 
„Biroul Federal de Investigaţii”. Nu găsi nimic. Căută printr-o 
cutie cu dischete din sertarul biroului, însă acestea erau doar 
copii de rezervă ale fișierelor din computer. 

— Femeia asta păstrează o copie de rezervă și pentru 
nenorocita ei de listă de cumpărături, mormăi el. 

Îl sună pe Jim de pe telefonul lui Jeannie. 

— Nimic, rosti el sec. 


VP - 277 


— Trebuie să aflăm cine e pe lista aceea! se răsti Jim. 

— Și ce să fac, Jim, s-o răpesc și s-o torturez? replică 
Berrington sarcastic. 

— Ea trebuie să aibă lista, corect? 

— Nu e în Inbox, așa că trebuie s-o fi descărcat. 

— Deci dacă nu e în biroul ei, atunci trebuie s-o aibă acasă. 

— Logic, consimţi Berrington și-și dădu seama ce insinua Jim. 
Poţi face ca apartamentul ei..., începu el, apoi se opri ezitând să 
spună la telefon „să fie cercetat de FBI”. Poţi face să fie 
verificat? 

— Cred că da. David Creane n-a obţinut rezultate, așa că încă 
îmi datorează o favoare. O să-l sun. 

— Mâine-dimineaţă ar fi bine. Audierea e la ora zece și ea va 
sta acolo vreo două ore. 

— Perfect. O să dau ordinul. Dar dacă păstrează lista în 
nenorocita ei de geantă? Ce facem, atunci? 

— Nu știu. Noapte bună, Jim. 

— Noapte bună. 

După ce închise, Berrington rămase locului o vreme, uitându- 
se la cămăruţa îngustă și adusă la viaţă de culorile strălucitoare 
și îndrăzneţe ale lui Jeannie. Dacă lucrurile mergeau prost a 
doua zi, ea s-ar fi putut întoarce la birou până la prânz, cu lista 
de la FBI, ca să-și continue investigația, totul având ca rezultat 
ruinarea a trei oameni buni. 

„Nu trebuie să se întâmple, chibzui el îmboldit de un 
sentiment acut de încrâncenare, nu trebuie să se întâmple”. 


VP - 278 


VINERI 


38. 


Jeannie se trezi în living, pe canapea, în braţele lui Steve, 
îmbrăcată doar cu halatul de baie de culoare roz fucsia. 

„Cum am ajuns aici?” 

Au petrecut o jumătate de noapte repetând pentru audiere. 
Inima lui Jeannie bătea cu putere: soarta ei avea să se decidă în 
acea dimineaţă. 

„Totuși cum de am ajuns întinsă în poala lui?” 

Pe la trei noaptea, ea a căscat și a închis ochii o clipă. 

„Și după aceea...?" 

Probabil că a adormit. 

La un moment dat, el s-a dus în dormitor și a luat pledul cu 
dungi bleu și roșii de pe pat și a acoperit-o. 

Dar nu Steve putea să fie responsabil pentru felul în care 
stătea întinsă în poala lui. Probabil că a făcut asta chiar ea, în 
somn. Era cam stânjenitor: faţa ei se găsea foarte aproape de 
organele lui genitale. Se întrebă ce credea el despre ea. 
Comportamentul ei a fost total neadecvat. S-a dezbrăcat în fața 
lui, apoi a adormit în poala lui; se comporta ca și cum Steve era 
un iubit de demult. 

„Ei bine, am o scuză pentru comportamentul meu ciudat: am 
avut o săptămână ciudată”. 

Polițistul McHenty s-a comportat grosolan cu ea, a fost jefuită 
de propriul tată, acuzată de New York Times, amenințată cu 
cuțitul de Dennis Pinker, concediată de universitate și apoi 
atacată în propria mașină. Se simţea rănită. 

Faţa îi zvâcnea ușor acolo unde a fost lovită, însă rănile nu 
erau doar de natură fizică. Atacul a afectat-o și psihic. Când își 
amintea de lupta din mașină, furia îi revenea și ar fi vrut să-l 
strângă pe individ de gât. Chiar și atunci când nu-și aducea 
aminte, se simţea puţin dezamăgită, ca și cum viața ei era mai 
puţin valoroasă din pricina atacului. 


VP - 279 


O surprindea că mai putea avea încredere în vreun bărbat. O 
uluia că putea adormi pe o canapea alături de un bărbat care 
arăta exact la fel cu cei doi bărbaţi care au atacat-o. Dar în acel 
moment era mult mai sigură în privinţa lui Steve. Niciunul din 
ceilalți doi nu și-ar fi petrecut o noapte singur cu o femeie fără 
să forțeze o relaţie sexuală cu ea. 

Se încruntă. Își aminti vag că în timpul nopţii Steve a făcut 
ceva. Ceva drăguţ. Da: își amintea ca prin vis de niște mâini 
mari mângâindu-i ritmic părul, parcă pentru o veșnicie, în vreme 
ce ea moţăia, simțindu-se la fel de confortabil ca o pisică 
alintată. 

Zâmbi și se înfioră. 

— Te-ai trezit? 

Jeannie căscă și se întinse. 

— Îmi cer scuze că am adormit pe tine. Ești bine? 

— Pe la cinci dimineaţa mi-a amorţit piciorul stâng, însă după 
ce m-am obișnuit cu senzaţia, a fost în regulă. 

Jeannie se ridică în capul oaselor ca să-l vadă mai bine. 
Hainele lui erau boţite, părul nearanjat și pe față îi apăruseră 
fire de păr, dar, per ansamblu, arăta suficient de bine ca să fie 
dorit de orice femeie. 

— Ai apucat să dormi? 

El clătină din cap. 

— Mă bucuram prea tare stând și uitându-mă la tine. 

— Să nu-mi spui că sforăi. 

— Nu sforăi. Salivezi puţin, asta e tot. 

Steve arătă înspre o pată umedă de pe pantalonii lui. 

— Of, ce scârbos! exclamă Jeannie și se ridică. 

Ceasul de pe perete îi atrase atenţia; arăta ora opt și 
jumătate. 

— Nu prea mai avem timp, rosti ea alarmată. Audierea începe 
la zece. 

— Tu fă un duș și eu fac cafeaua, propuse, generos, Steve. 

Jeannie se uită fix la el. Părea ireal. 

— Ai venit din ţara lui Moș Crăciun? 

— Conform teoriei tale, am venit dintr-o eprubetă, răspunse el 
râzând, apoi chipul îi redeveni serios. La naiba, cine mai știe? 

Optimismul lui contrasta cu dispoziţia ei sufletească. Se duse 
în dormitor, își lăsă hainele pe podea și intră în duș. În vreme ce 
se spăla pe păr, își aminti cu amărăciune cât de mult s-a chinuit 


VP - 280 


în ultimii zece ani: concursul pentru burse; tenisul intensiv 
combinat cu orele îndelungate de studiu; șicanele gratuite 
venite din partea supervizorului de la doctorat. A muncit ca un 
robot ca să ajungă unde era în prezent, fiindcă și-a dorit să 
ajungă om de știință pentru a descifra tainele structurii genetice 
a rasei omenești. Și iată că Berrington Jones era pe cale să-i 
arunce toată munca la gunoi. 

Apa dușului o făcu să se simtă mai bine. Pe când își ștergea 
părul, sună telefonul. Răspunse din dormitor. 

— Da. 

— Jeannie, aici e Patty. 

— Bună, surioară, ce se petrece? 

— A apărut tata. 

Jeannie se așeză pe pat. 

— Cum mai e? 

— Falit, însă sănătos. 

— A venit la mine mai întâi, replică Jeannie. A sosit luni. Marţi 
și-a cam ieșit din fire pentru că nu i-am gătit cina. Miercuri a 
plecat, luând cu el computerul, televizorul și combina stereo. 
Probabil că a cheltuit sau pariat deja la jocuri de noroc banii 
luaţi pe ele. 

— Of, Jeannie, e groaznic! 

— E nedrept. Așa că ai grijă de lucrurile tale de valoare. 

— Să furi de la propria familie! Oh, Doamne, dacă află Zip, îl 
dă afară pe ușă. 

— Patty, am probleme mai mari acum pe cap. E posibil ca azi 
să fiu concediată de la locul de muncă. 

— Jeannie, de ce? 

— N-am timp să-ţi explic, dar te sun mai târziu. 

— Bine. 

— Ai vorbit cu mama? 

— Zilnic. 

— A, OK, asta mă face să mă simt mai bine. Am vorbit cu ea o 
dată, iar ulterior când am sunat era la masa de prânz. 

— Oamenii care răspund acolo la telefon nu te ajută deloc. 
Trebuie s-o scoatem pe mami de acolo în curând. 

„O să mai stea acolo mult și bine dacă sunt concediată azi”. 

— Vorbim mai târziu. 

— Multă baftă! 


VP - 281 


Jeannie închise. Observă o cană cu cafea fierbinte pe 
noptieră. Clătină uimită din cap. Era doar o cană cu cafea, însă 
ceea ce o uimea era modul în care Steve știa de ce anume avea 
ea nevoie. Părea că lui îi venea firesc să fie atent cu cei din jur. 
Și nu dorea nimic în schimb. Din experienţa ei de până atunci, în 
rarele ocazii când punea nevoile unei femei înaintea nevoilor 
proprii, un bărbat se aștepta ca ea să se comporte ca o gheișă 
timp de o lună în semn de recunoștință. 

Steve era altfel. „Dacă aș fi știut că există și o astfel de 
versiune de bărbaţi, aș fi comandat un exemplar cu ani de zile 
în urmă”. 

Jeannie a realizat totul singură, ca adult. Tatăl nu i-a fost 
niciodată alături ca s-o sprijine. Mama a fost mereu puternică, 
însă, în cele din urmă, puterea ei a devenit o problemă aproape 
la fel de mare precum slăbiciunea tatălui. Ea avea planuri 
pentru Jeannie, la care nu era dispusă să renunţe. Voia ca fata ei 
mare să devină coafeză. l-a găsit chiar și o slujbă, cu două 
săptămâni înainte ca Jeannie să împlinească șaisprezece ani, la 
spălat părul și măturat podelele la Salon Alexis din Adams- 
Morgan. N-a înțeles însă deloc dorinţa ei de a se face om de 
știință. „Ai putea să devii coafeză calificată înainte ca alte fete 
să termine colegiul!” i-a spus ea. Totodată, n-a înţeles niciodată 
de ce Jeannie s-a răzvrătit și nici măcar nu s-a dus să arunce o 
privire acelui salon de coafură. ` 

În acel moment, nu mai era singură. ÎI avea pe Steve ca 
sprijin. Nu conta că el nu era calificat - un avocat din 
Washington nu reprezenta neapărat cea mai bună şansă a ei de 
a impresiona cinci profesori. Cel mai important lucru era că el 
avea să fie acolo. 

Își îmbrăcă halatul de baie și-l strigă: 

— Vrei să faci un duș? 

— Sigur, răspunse Steve și veni în dormitor. Aș vrea să fi avut 
o cămașă curată. 

— N-am cămăși de bărbaţi - stai așa, am. 

Și-a amintit de cămașa albă Ralph Lauren împrumutată de 
Lisa după incendiu de la cineva din Departamentul de 
Matematică. Jeannie a dus-o la curăţătorie și în acel moment se 
afla în dulap, învelită în celofan. l-o dădu lui Steve. 

— Mărimea mea, zise el. Perfect. 


VP - 282 


— Nu mă întreba de unde provine, povestea e lungă, spuse 
Jeannie. Cred că am și o cravată pe undeva pe aici. 

Deschise un sertar și scoase o cravată albastră cu picățele pe 
care ea o purta uneori la o bluză albă, când avea chef să aibă un 
aer mai masculin. 

— Uite. 

— Mulţumesc. 

Steve intră în baia minusculă. 

Jeannie se simţi ușor dezamăgită. Abia așteptase să-l vadă 
scoțându-și cămașa. „Bărbaţii sunt ciudaţi, medită ea. Monștrii 
se expun singuri fără să li se ceară, iar cei chipeși sunt timizi ca 
niște fecioare”. 

— Pot să împrumut aparatul tău de ras? întrebă el cu voce 
tare. 

— Sigur. 

„Memo pentru mine însămi: fă sex cu Steve înainte de a 
deveni ca un frate”. 

Jeannie căută cel mai bun costum negru și-și aminti că-l 
aruncase la gunoi cu o zi înainte. 

— Proasta naibii! se admonestă ea cu voce joasă. 

Probabil că-l putea scoate de acolo, dar cel mai sigur 
costumul era pătat și boţit. Mai avea un sacou elegant albastru; 
îl putea purta cu un tricou alb și pantaloni negri. Deși era un pic 
prea ţipătoare, ţinuta se potrivea. 

Se așeză la oglindă și se machie. Steve ieși din baie, purtând 
cămașa și cravata. 

— In congelator sunt niște chifle cu scorțișoară, anunţă ea. Le 
poţi decongela în cuptorul cu microunde dacă ţi-e foame. 

— Excelent, replică el. Tu vrei ceva? 

— Sunt prea încordată ca să mănânc. Dar aș mai bea o cană 
cu cafea. 

Steve aduse cafeaua în vreme ce ea termina de machiat. 
Jeannie o bău repede și se îmbrăcă. Se duse în living. El ședea la 
tejgheaua de bucătărie. 

— Ai găsit chiflele? 

— Sigur. 

— Ce s-a întâmplat cu ele? 

— Ai spus că nu ţi-e foame, așa că le-am mâncat pe toate. 

— Pe toate patru? 

— Aăă... de fapt, erau două pachetele. 


VP - 283 


— Ai mâncat opt chifle cu scorțișoară? 

Steve părea stânjenit. 

— Mi-era foame. 

Ea râse. 

— Haide să mergem. 

Ea se răsuci pe călcâie, însă el o prinse de braţ. 

— O clipă. 

— Ce e? 

— Jeannie, e amuzant să fim prieteni și-mi place mult să pierd 
vremea alături de tine, să știi, dar trebuie să înţelegi că vreau 
mai mult. 

— Știu asta. 

— M-am îndrăgostit de tine. 

Se uită în ochii lui. Steve era extrem de sincer. 

— Și eu încep să mă atașez de tine, mărturisi ea. 

— Vreau să fac dragoste cu tine. 

„Aș putea asculta toată ziua genul ăsta de discurs”, își zise 
ea. 

— Ascultă, spuse Jeannie, dacă regulezi așa cum mănânci, 
sunt a ta. 

Steve rămase cu gura căscată și Jeannie își dădu seama că a 
rostit ceva nepotrivit. 

— Îmi cer scuze. N-am avut intenţia să pară că glumesc pe 
tema asta. 

El ridică din umeri într-un gest de „Nu contează”. 

Ea îi luă mâna. 

— Ascultă. Mai întâi vreau să fiu sigură că voi ieși cu bine din 
situaţia asta. Pe urmă o să ne asigurăm că și tu vei scăpa. După 
aceea ne distrăm un pic. 

El îi mângâie mâna. 

— Bine. 

leșiră din clădire. 

— Haide să mergem împreună, propuse ea. Te aduc eu mai 
târziu la mașina ta. 

Se urcară în Mercedesul ei. Imediat ce ea porni motorul și 
pătrunse în traficul de pe 41: Street, se auzi la radio crainica 
menţionând numele Genetico, așa că dădu volumul mai tare. 
„Senatorul Jim Proust, fost director CIA, este așteptat să 
confirme azi că va încerca să obţină nominalizarea din partea 
republicanilor pentru alegerile prezidenţiale de anul viitor. 


VP - 284 


Promisiunile lui de campanie: impozit pe venit de zece la sută și 
tăierea ajutorului social. Analiștii spun că finanţarea campaniei 
nu va fi o problemă, deoarece Jim Proust este pe cale să obţină 
șaizeci de milioane de dolari de pe urma preluării companiei 
sale de cercetări medicale Genetico. Trecând la sport, 
Philadelphia Phillies...” 

Jeannie închise radioul. 

— Ce zici de asta? 

Steve clătină din cap neîncrezător. 

— Miza devine tot mai ridicată, răspunse el. Dacă dezvăluim 
adevărata poveste Genetico, iar preluarea se anulează, Jim 
Proust nu-și va putea plăti campania prezidenţială. lar Proust 
este un mahăr dintr-ăia răi: un spion, fost CIA, care se opune 
controlului armelor, tot tacâmul. Te confrunţi cu niște oameni 
periculoși, Jeannie. 

Ea scrâșni din dinți. 

— Asta face lupta și mai captivantă. Și eu am fost asistată 
social, Steve. Dacă Proust devine președinte, fetele ca mine vor 
ajunge întotdeauna doar coafeze. 


39. 


În faţa Hillside Hall, clădirea administrativă a Universităţii 
Jones Falls, se desfășura o mică demonstraţie. Vreo patruzeci de 
studenţi, în majoritate fete, stăteau grupaţi în faţa treptelor de 
acces. Era un protest tăcut și disciplinat. Apropiindu-se, Steve 
citi un banner: 


Repuneți-o în drepturi pe Ferrami acum! 


Lui Steve i se părea un semn bun. 

— Te sprijină, îi spuse el lui Jeannie. 

Ea miji ochii mai bine și se îmbujoră de plăcere. 

— Așa se pare. Doamne, mă iubește și pe mine cineva până la 
urmă. 

Pe o altă pancartă se putea citi: 


VP - 285 


Nu 
puteți 
face asta 
JFU! 


Când Jeannie fu zărită, un val de chiote se auzi dinspre grup. 
Jeannie se duse la studenți, zâmbind. Steve o urmă, mândru de 
ea. Nu oricare profesor ar fi primit asemenea dovezi de 
susținere spontană de la studenţii săi. Jeannie le strânse mâinile 
băieţilor și le sărută pe fete. Steve observă o fată blondă 
holbându-se la el. 

Jeannie îmbrăţișă apoi o femeie mai în vârstă din mulţime. 

— Sophie! exclamă ea. Ce pot să mai spun? 

— Baftă multă înăuntru, replică femeia. 

Jeannie se desprinse de mulţime, cu chipul luminos, și porni 
alături de Steve spre clădire. 

— Ştii, e/cred că ar trebui să-ţi păstrezi slujba. 

— Nu-ţi pot spune cât de mult înseamnă asta pentru mine, 
zise Jeannie. Femeia aceea mai în vârstă este Sophie Chapple, 
profesoară la Departamentul de Psihologie. Credeam că mă ura. 
Nu-mi vine să cred că-mi ia apărarea. 

— Cine era fata aia drăguță din față? 

Jeannie îi aruncă o privire curioasă. 

— N-o recunoști? 

— Sunt sigur că n-am mai văzut-o, dar nu-și putea lua privirea 
de la mine, spuse el, apoi ghici. Oh, Doamne, trebuie să fie 
victima. 

— Da, Lisa Hoxton. 

— Nu-i de mirare că se holba. 

Steve nu se putu abţine să nu arunce o privire înapoi. Fata era 
drăguță și plină de viaţă, mică de statură și cu forme pline. 
Dennis, fratele lui geamăn, a atacat-o, a trântit-o la pământ și a 
violat-o. Steve se simţi dezgustat. Era doar o femeie obișnuită, 
bântuită de un coșmar care o va urmări întreaga viaţă. 

Jeannie îl conduse pe Steve în clădirea administrativă, o 
construcţie mare și veche. Din holul de marmură, patrunseră 
printr-o ușă pe care scria Sufrageria Veche într-o încăpere 
întunecoasă în stil aristocratic: tavan înalt, ferestre înguste în 
stil gotic și mobilier din stejar. În faţa unui cămin din piatră 
sculptată se vedea o masă lungă. 


VP - 286 


De-a lungul unei laturi a acesteia ședeau patru bărbaţi și o 
femeie de vârstă mijlocie. Steve îl recunoscu în individul chel din 
mijloc pe adversarul de la tenis al lui Jeannie, Jack Budgen. 
Presupuse că avea în faţă comitetul: grupul care ţinea în mâinile 
lui soarta lui Jeannie. Inspiră adânc. 

Aplecându-se peste masă, strânse mâna lui Jack Budgen și 
zise: 

— Bună dimineața, doctor Budgen. Sunt Steven Logan. Am 
vorbit ieri la telefon. 

Brusc, atitudinea lui deveni încrezătoare, adică exact opusul a 
ceea ce simțea în suflet. Strânse mâinile tuturor celor din 
comitet și fiecare dintre aceștia se recomandă. 

În capătul îndepărtat al mesei, pe latura opusă comitetului, 
ședeau alţi doi bărbaţi. Mărunțelul în costum bleumarin cu vestă 
era Berrington Jones, pe care Steve l-a cunoscut lunea 
anterioară. Bărbatul zvelt, cu părul de culoarea nisipului, 
îmbrăcat într-un costum gri-petrol trebuia să fie Henry Quinn. 
Steve le strânse amândurora mâinile. 

Quinn se uită de sus la el și întrebă: 

— Ce pregătire juridică ai, tinere? 

Steve îi zâmbi amical și răspunse cu o voce joasă: 

— Du-te dracului, Henry! 

Quinn se strâmbă ca și cum ar fi fost lovit, iar Steve reflectă: 
„Va fi ultima dată când nemernicul ăsta bătrân mă ia de sus”. 

Trase un scaun pentru Jeannie, apoi se așezară amândoi. 

— Păi, poate ar fi bine să începem, zise Jack. Aceste proceduri 
sunt informale. Cred că toată lumea a primit o copie, așa că 
știm regulile. Acuzaţia a fost depusă de profesorul Berrington 
jones, care propune ca doctorita Jeannie Ferrami să fie 
concediată, deoarece a adus atingere reputației Universităţii 
Jones Falls. 

În vreme ce Budgen vorbea, Steve se uită cu atenţie la 
membrii comitetului, căutând indicii de simpatie cu acuzata. Nu 
se simţi deloc liniștit. Singura care o privi pe Jeannie fu femeia, 
Jane Edelsborough; ceilalţi nici nu întoarseră capul spre ea. 
„Patru împotrivă, unul pentru, încă de la început”, chibzui el. Nu 
era deloc bine. 

— Berrington este reprezentat de domnul Quinn, preciză Jack. 

Quinn se ridică în picioare și-și deschise geanta diplomat. 
Steve observă că omul avea degetele pătate cu nicotină. 


VP - 287 


Avocatul scoase un teanc de fotocopii după articolul din New 
York Times despre Jeannie și dădu una fiecărei persoane din 
încăpere. Imediat, masa se umplu de foi de hârtie pe care scria 
CERCETAREA GENETICĂ ȘI ETICA: ÎNDOIELI, TEMERI ȘI UN 
SCANDAL. Erau dovezi grăitoare despre necazurile generate de 
Jeannie. Steve ar fi vrut să fi adus și el niște hârtii pe care să le 
distribuie, pentru a acoperi imaginile lui Quinn. 

O astfel de mutare de deschidere simplă și eficientă îl 
intimidă. Cum ar fi putut să facă față unui individ care avea, 
probabil, treizeci de ani de experienţă în tribunale? „N-am cum 
să câștig”, se gândi el, cuprins brusc de panică. 

Quinn începu să vorbească. Avea o voce seacă și precisă, fără 
nicio urmă de accent local. Vorbea rar și pedant. Steve spera ca 
asta să fie o greșeală în faţa unui asemenea juriu compus din 
intelectuali care n-aveau nevoie de cuvinte silabisite ca să 
înțeleagă. Quinn sintetiză istoricul comitetului disciplinar și 
explică poziţia acestuia în ierarhia universitară. Defini termenul 
de „proastă reputaţie” și scoase o copie a contractului de 
angajare al lui Jeannie. Steve începea să se simtă mai bine pe 
măsură ce Quinn își continua pledoaria. 

În cele din urmă, Quinn își încheie preambulul și începu să-l 
interogheze pe Berrington, întrebându-l când a auzit prima dată 
despre programul de căutare pe computer al lui Jeannie. 

— Lunea trecută, după-amiază, răspunse Berrington și relată 
conversaţia dintre el și Jeannie. 

Expunerea lui se potrivea cu ceea ce i-a povestit Jeannie lui 
Steve. 

— Imediat ce am înţeles limpede care era tehnica folosită, i- 
am spus că, în opinia mea, ceea ce făcea era ilegal, adăugă 
Berrington. 

— Ce? izbucni Jeannie. 

Quinn o ignoră și-l întrebă pe Berrington: 

— Și care a fost reacţia ei? 

— A devenit foarte furioasă... 

— Mincinos nenorocit! șuieră Jeannie. 

Berrington se înroși auzind acuzaţia. 

— Te rog, fără întreruperi, interveni Jack Budgen. 

Steve se uită la membrii comitetului. Toţi au întors capul spre 
Jeannie: nu s-au putut abtine. Îi prinse mâna lui Jeannie, ca și 
cum ar fi vrut s-o oprească. 


VP - 288 


— Rostește doar minciuni sfruntate! protestă ea. 

— La ce te așteptai? spuse Steve încet. Joacă tare. 

— Îmi cer scuze, șopti ea. 

— Nu-ţi cere, îi spuse el la ureche. Ține-o așa. Văd cu toţii că 
furia ta e autentică. 

— A devenit violentă, așa cum se comportă și acum, continuă 
Berrington. Mi-a spus că face ce vrea ea, deoarece are un 
contract. 

Unul dintre bărbaţii din comitet, Tenniel Biddenham, se 
încruntă, dezavuând în mod evident ideea unui membru junior 
al corpului didactic care se agaţă de prevederile contractului în 
disputa cu șeful ei. Steve își dădu seama că Berrington e foarte 
isteţ. Știe cum să întoarcă jocul în favoarea lui. 

— Și ce aţi făcut? îl întrebă Quinn pe Berrington. 

— Păi, mi-am dat seama că aș putea să greșesc. Nu sunt 
avocat, așa că am decis să consult un jurist. Dacă mi se 
confirmau temerile, îi puteam arăta niște dovezi. Dar dacă se 
dovedea că demersurile ei nu generau daune, puteam lăsa baltă 
întreaga chestiune fără o confruntare. 

— Și aţi obţinut acea consiliere juridică? 

— Așa cum au decurs lucrurile, evenimentele mi-au luat-o 
înainte. Înainte de a apuca să mă văd cu un avocat, a intrat pe 
fir reportera de la New York Times. 

— Prostii, șopti Jeannie. 

— Eşti sigură? o întrebă Steve. 

— Categoric. 

Steve își făcu o notă. 

— Spuneţi-ne ce s-a întâmplat miercuri, vă rog, îi ceru Quinn 
lui Berrington. 

— Mi s-au adeverit cele mai negre temeri. Președintele 
universității, Maurice Obell, m-a chemat la el în birou și mi-a 
cerut să-i explic de ce primea telefoane din partea jurnaliștilor 
referitoare la cercetările efectuate în departamentul meu. Am 
schiţat un comunicat de presă ca bază de discuţie și am 
chemat-o pe doctorița Ferrami. 

— lisuse Hristoase! mormăi Jeannie. 

— A refuzat să discutăm despre comunicatul de presă, 
adăugă Berrington. A devenit din nou irascibilă, insistând că 
putea face ce voia, și a plecat trântind ușa. 

Steve se uită întrebător la Jeannie. 


VP - 289 


— O minciună inteligentă, șopti ea. Mi-au arătat comunicatul 
de presă ca pe un fapt deja împlinit. 

Steve încuviinţă, însă decise să nu se agaţe de acest detaliu 
când va fi interogat. Oricum, membrii comitetului aveau, 
probabil, impresia că Jeannie n-ar fi trebuit să plece trântind 
ușa. 

— Reportera ne-a spus că avea termen-limită pentru predarea 
articolului la prânz în acea zi, continuă Berrington. Doctorul 
Obell simţea că punctul de vedere al conducerii universității 
trebuia să fie unul clar și mărturisesc că am fost sută la sută de 
acord cu el. 

— Și anunţul dumneavoastră a avut efectul scontat? 

— Nu. A fost un eșec total. Dar asta s-a întâmplat deoarece a 
fost subminat de doctorita Ferrami. l-a spus reporterei că 
intenţiona să ne ignore și că noi nu puteam face nimic în 
privinţa asta. 

— A comentat cineva din afara universităţii pe marginea 
articolului? 

— Cu siguranţă. 

Ceva din felul în care Berrington a răspuns la acea întrebare l- 
a făcut să tresară pe Steve, așa că-și mai făcu o notă. 

— Am primit un telefon de la Preston Barck, președintele 
Genetico. Această firmă e un sponsor important pentru 
universitate și în particular finanţează întreg programul de 
cercetare a gemenilor, adăugă Berrington. Firește, era îngrijorat 
în legătură cu felul în care îi erau cheltuiţi banii. Articolul dădea 
impresia că autorităţile universitare nu se implicau. Preston m-a 
întrebat: „Cine naiba conduce acel colegiu?” M-am simţit foarte 
stingherit. 

— Ăsta a fost principalul dumneavoastră motiv de îngrijorare? 
Stinghereala în urma sfidării din partea unui membru junior al 
corpului didactic? 

— Cu siguranţă că nu. Principala problemă consta în daunele 
provocate Universităţii Jones Falls de munca doctoriţei Ferrami. 

„Bună mutare”, își zise Steve. În sufletele lor, membrii 
comitetului ar fi urât să fie sfidaţi de un profesor asistent, iar 
Berrington și-a atras astfel simpatia lor. Dar Quinn a înaintat 
repede plângerea la un nivel superior, ca membrii comitetului 
să-și spună că prin concedierea lui Jeannie își protejau 


VP - 290 


universitatea și nu se mulţumeau doar să pedepsească un 
subordonat recalcitrant. 

— O universitate ar trebui să fie sensibilă la chestiuni de 
confidenţialitate, preciză Berrington. Sponsorii ne dau bani, iar 
studenţii concurează pentru un loc aici, deoarece aici avem una 
dintre cele mai venerabile instituţii educaţionale din ţară. 
Impresia că suntem neglijenţi cu drepturile civile ale oamenilor 
este extrem de dăunătoare. 

Era o formulare discretă și elocventă, pe care comitetul 
trebuia s-o aprobe. Steve consimţi pentru a arăta că și el era de 
acord, sperând ca membrii comitetului să observe și să tragă 
concluzia că nu aceasta era problema. 

— Așadar, ce opţiuni aveaţi în acel moment? îl întrebă Quinn 
pe Berrington. 

— Doar una singură. Trebuia să arătăm că nu toleram 
încălcarea vieţii private de către cercetătorii universităţii. De 
asemenea, trebuia să demonstrăm că aveam autoritatea de a 
pune în aplicare propriile noastre reguli. lar calea de urmat era 
s-o concediem pe doctoriţa Ferrami. Nu exista alternativă. 

— Mulţumesc, domnule profesor, rosti Quinn, așezându-se. 

Steve era pesimist. Quinn și-a arătat profesionalismul, așa 
cum era de așteptat. Berrington a fost plauzibil. A prezentat 
imaginea unui om rezonabil, îngrijorat, străduindu-se din 
răsputeri să facă față unui subordonat neglijent și violent. A fost 
cu atât mai credibil cu cât s-a bazat pe realitate: Jeannie chiar 
avea un temperament pasional. 

Insă adevărul era altul și Steve îl cunoștea. Jeannie avea 
dreptate. lar el trebuia doar să demonstreze asta. 

— Aveţi întrebări, domnule Logan? spuse Jack Budgen. 

— Desigur, răspunse Steve. 

Făcu o pauză de câteva clipe, ca să-și adune gândurile. 

Aceasta a fost fantezia lui dintotdeauna. Nu se găsea într-o 
instanță de judecată și nici măcar nu era avocat adevărat, dar 
apăra o ființă neajutorată împotriva nedreptăţii comise de o 
instituţie puternică. Șansele de reușită erau mici, dar avea de 
partea lui adevărul. La așa ceva a visat mereu. 

Se ridică și se uită cu asprime la Berrington. Dacă teoria lui 
Jeannie era corectă, individul trebuia să se simtă ciudat în 
situaţia aceea. Ca și cum doctorul Frankenstein ar fi fost 
interogat de monstrul creat de el. Steve dorea să se joace un pic 


VP - 291 


pe tema asta, ca să zdruncine convingerile lui Berrington, 
înainte de a trece la întrebările concrete. 

— Mă cunoaștetți, nu-i așa, domnule profesor? întrebă el. 

Berrington părea netulburat. 

— Ah... cred că ne-am cunoscut luni, da. 

— Și știți totul despre mine. 

— Eu... nu vă urmăresc. 

—Am trecut printr-o zi de testări în laboratorul 
dumneavoastră, așa că aveți multe informații despre mine. 

— Inţeleg ce afirmaţi, da, așa e. 

Berrington părea foarte stânjenit. 

Steve se duse în spatele scaunului lui Jeannie, astfel ca toată 
lumea să fie obligată să se uite la ea. Era mai greu să gândești 
cu răutate despre cineva care-ţi răspundea la privire cu o 
expresie deschisă și netemătoare pe chip. 

— Domnule profesor, daţi-mi voie să încep cu prima pretenţie 
exprimată de dumneavoastră, anume aceea că aţi intenţionat 
să găsiţi consiliere juridică după conversaţia de luni cu doctorița 
Ferrami. 

— Da. 

— De fapt, nu v-aţi întâlnit cu un avocat. 

— Nu, evenimentele m-au luat prin surprindere. 

— N-aţi stabilit o întâlnire cu un avocat. 

— N-a fost timp... 

— İn cele două zile scurse între discuţia avută cu doctorita 
Ferrami și conversaţia cu doctorul Obell despre articolul din New 
York Times, nici măcar nu i-aţi cerut secretarei dumneavoastră 
să vă stabilească o întâlnire cu un avocat. 

— Nu. 

— Și nici n-aţi întrebat în jur sau n-aţi vorbit cu vreunul dintre 
colegii dumneavoastră ca să aflați numele unui avocat potrivit. 

— Nu. 

— De fapt, nu sunteţi deloc în stare să susţineţi această 
pretenție. 

Berrington zâmbi plin de încredere. 

— În orice caz, am reputaţia de a fi un om cinstit. 

— Doctorița Ferrami își aduce aminte foarte bine de acea 
conversație. 

— Bine. 


VP - 292 


— Ea a afirmat că n-aţi menţionat nimic despre probleme 
legale sau îngrijorări legate de confidenţialitate; singura 
dumneavoastră preocupare era să aflaţi dacă motorul de 
căutare funcționa. 

— Poate că a uitat. 

— Sau poate că v-aţi amintit dumneavoastră eronat. 

Steve simţi că e pe drumul cel bun, așa că schimbă brusc 
tactica. 

— Domnișoara Freelander, reportera de la New York Times, V- 
a spus cum a aflat de munca depusă de doctoriţa Ferrami? 

— Dacă a făcut-o, doctorul Obell nu mi-a zis niciodată. 

— Așadar, n-aţi întrebat. 

— Nu. 

— V-a trecut prin minte să vă întrebaţi de unde știa? 

— Cred că am presupus că reporterii au sursele lor. 

— De vreme ce doctoriţa Ferrami n-a publicat nimic despre 
acest proiect, sursa trebuie să fi fost o persoană. 

Berrington ezită și se uită la Quinn pentru îndrumare. Quinn 
se ridică. 

— Domnule, se adresă el lui Jack Budgen, martorul n-ar trebui 
obligat să facă speculații. 

Budgen încuviinţă. 

— Insă asta este o audiere informală, nu trebuie să fim 
constrânși de proceduri rigide specifice unui tribunal, preciză 
Steve. 

— Jack, întrebările mi se par interesante și relevante, vorbi 
pentru prima oară Jane Edelsborough. 

Berrington îi aruncă o privire mustrătoare, iar ea ridică ușor 
din umeri în semn de scuze. Era un semn de legătură intimă și 
Steve se întrebă ce relaţie exista între cei doi. 

Budgen aşteptă, poate sperând ca un alt membru al 
comitetului să exprime o opinie contrară, ca el să decidă în 
calitate de președinte, dar nu mai interveni nimeni. 

— Bine, rosti el după o pauză. Continuaţi, domnule Logan. 

Lui Steve nu-i venea să creadă că a învins în prima lor dispută 
procedurală. Profesorilor nu le plăcea ca un mahăr în avocatură 
să le spună care întrebări din interogatoriu erau corecte și care 
nu. Işi simţea gâtul uscat de încordare. Turnă cu mână 
tremurândă apă dintr-o carafă într-un pahar. 

Luă o înghiţitură, apoi reveni la Berrington și întrebă: 


VP - 293 


— Domnișoara Freelander știa mai multe despre munca 
doctoriței Ferrami, nu-i așa? 

— Da. 

— Ştia exact cum căuta doctoriţa Ferrami gemeni crescuţi 
separat prin inspectarea bazelor de date. Este o tehnică nouă, 
dezvoltată de doctorita Ferrami, pe care o cunoșteați doar 
dumneavoastră și alți câţiva colegi de la Departamentul de 
Psihologie. 

— Dacă așa afirmaţi dumneavoastră... 

— Pare că informaţiile au provenit din interiorul 
departamentului doctoriţei Ferrami, nu? 

— Posibil. 

— Ce motiv ar fi putut avea vreun coleg de-al ei să genereze 
publicitate negativă în legătură cu doctorita Ferrami și munca 
ei? 

— Chiar nu știu. 

— Insă totul pare opera unui rival malefic, poate gelos - 
sunteți de acord? 

— Poate că da. 

Steve încuviinţă satisfăcut. Simţea că intra într-un ritm anume 
al interogatoriului. Începu să creadă că era posibil să câştige în 
cele din urmă. 

„Nu te lăsa pe tânjeală, se admonestă el în gând. Câștigarea 
de puncte nu e același lucru cu câștigarea procesului”. 

— Daţi-mi voie să trec la a doua pretenţie susţinută de 
dumneavoastră. Când domnul Quinn v-a întrebat dacă oameni 
din afara universităţii au comentat pe tema articolului din ziar, 
ați răspuns: „Cu siguranţă da”. Vă menţineţi afirmaţia? 

— Da. 

— Mai exact, câte apeluri telefonice aţi primit de la sponsori, 
cu excepţia aceluia de la Preston Barck? 

— Păi, am vorbit cu Herb Abrahams... 

Steve își dădea seama că Berrington divaga. 

— Scuzaţi-mă că vă întrerup, domnule profesor. 

Berrington păru surprins, dar se opri. 

— Aţi fost sunat de domnul Abrahams sau viceversa? 

— Aă, cred că eu l-am sunat pe Herb. 

— Ajungem la asta imediat. Mai întâi, spuneţi-ne doar câţi 
sponsori importanți v-au sunat personal ca să-și exprime 
îngrijorarea în legătură cu afirmaţiile din ziar. 


VP - 294 


Berrington părea confuz. 

— Nu sunt sigur că m-a sunat cineva special pentru asta. 

— Câte apeluri aţi primit de la studenţi? 

— Niciunul. 

— V-a sunat până la urmă cineva ca să discute despre articol? 

— Cred că nu. 

— Aţi primit vreun mesaj pe această temă? 

— Nu încă. 

— Atunci, nu mi se pare că articolul a stârnit cine știe ce 
agitaţie. 

— Nu cred că puteţi trage această concluzie. 

Era un răspuns slab și Steve făcu o pauză, pentru a-i lăsa pe 
membrii comitetului să evalueze ultima afirmaţie a profesorului 
Jones. Acesta părea stingherit. Cei din comitet erau în stare de 
alertă, urmărind fiecare replică. Steve se uită la Jeannie. Pe faţa 
ei se citea speranţa. 

— Haideţi să vorbim despre apelul pe care l-aţi primit, cel de 
la Preston Barck, președintele Genetico. L-aţi prezentat ca și 
cum ar fi fost un simplu sponsor îngrijorat de modul în care erau 
folosiţi banii lui, însă e mai mult decât așa ceva, nu? Când l-aţi 
cunoscut? 

— Când eram la Harvard, cu patruzeci de ani în urmă. 

— Trebuie să fie unul dintre cei mai vechi prieteni ai 
dumneavoastră. 

— Da. 

— lar în ultima vreme cred că dumneavoastră și cu el ați 
înființat Genetico împreună. 

— Da. 

— Compania este în plin proces de preluare de către 
Landsmann, o corporație germană din domeniul farmaceutic. 

— Da. 

— Fără îndoială că domnul Barck va câștiga mulţi bani din 
preluare. 

— Desigur. 

— Câţi? 

— Cred că suma e confidențială. 

Steve decise să nu insiste asupra sumei. Era suficient faptul 
că Berrington a evitat răspunsul. 

— Un alt prieten de-al dumneavoastră se pregătește să 
sărbătorească: senatorul Proust. Conform știrilor de azi, o să-și 


VP - 295 


folosească banii obţinuţi ca să-și finanţeze campania 
prezidenţială. 

— N-am urmărit știrile de dimineaţă. 

— Dar Jim Proust vă e prieten, nu e așa? Trebuie să fi știut că 
avea de gând să candideze la președinție. 

— Cred că toată lumea știa că el se gândea la asta. 

— Dumneavoastră o să câștigați bani din preluare? 

— Da. 

Steve se îndepărtă de Jeannie și se apropie de Berrington, 
astfel încât toate privirile să se aţintească asupra acestuia. 

— Așadar, sunteţi și acţionar, nu doar consultant. 

— E o situaţie des întâlnită. 

— Domnule profesor, cât veţi câștiga dumneavoastră din 
preluare? 

— Cred că e o chestiune privată. 

Steve nu intenţiona să-l lase să scape de data asta. 

— În orice caz, prețul plătit pentru companie este de o sută 
optzeci de milioane de dolari, conform The Wall Street Journal. 

— Da. 

— O sută optzeci de milioane de dolari, repetă Steve și făcu o 
pauză suficient de îndelungată ca tăcerea să aibă impactul 
scontat. 

Era o avere pe care profesorii n-o vor câștiga niciodată și 
Steve dorea să lase membrilor comitetului impresia că 
Berrington nu făcea parte dintre ei, ci dintr-o cu totul altă 
categorie. 

— Sunteţi unul dintre cei trei oameni care vor împărți o sută 
optzeci de milioane de dolari. 

Berrington încuviință. 

— Deci aveaţi multe motive de iritare când aţi aflat de 
articolul din New York Times. Prietenul dumneavoastră, Preston, 
își vinde compania, prietenul Jim candidează la președinție, iar 
dumneavoastră sunteţi pe cale să faceţi avere. Sunteţi convins 
că vă gândeaţi la reputaţia Universităţii Jones Falls atunci când 
ați concediat-o pe doctorita Ferrami? Sau era vorba despre 
celelalte griji? Să fim sinceri, domnule profesor, ați intrat în 
panică. 

— Cu siguranţă... 


VP - 296 


— Aţi citit un articol ostil de ziar, v-aţi imaginat preluarea 
ducându-se pe copcă și ați reacționat în pripă. Aţi permis ca 
New York Times să vă sperie. 

— E nevoie de mult mai mult decât un articol în New York 
Times ca să fiu speriat, tinere. Am acţionat repede și decisiv, 
însă nu în grabă. 

— N-aţi încercat deloc să descoperiți sursa informaţiilor din 
ziar. 

— Nu. 

— Câte zile aţi petrecut investigând adevărul sau minciuna 
afirmațiilor din ziar? 

— N-a durat mult... 

— Mai degrabă ore decât zile? 

— Da... 

— Sau a fost vorba, de fapt, de mai puțin de o oră înainte să 
aprobaţi un comunicat de presă în care se anunţa că programul 
doctoriței Ferrami a fost anulat? 

— Sunt destul de sigur că a durat mai mult de o oră. 

Steve dădu din umeri cu emfază. 

— Haideţi să fim generoși și să spunem două ore. E suficient 
de mult? întrebă el, apoi se răsuci și făcu un gest spre Jeannie, 
ca toţi să se uite la ea. După două ore, ați decis să puneţi pe 
butuci programul de cercetare al unui tânăr om de știință? 

Durerea era vizibilă pe fața lui Jeannie. Steve simţi o milă 
profundă pentru ea. Totuși, spre binele ei, trebuia să speculeze 
starea ei emoţională. Răsuci cuțitul în rană. 

— După două ore, știați atât de multe încât să luaţi decizia de 
a distruge o muncă de ani de zile? Atât de multe ca să puneţi 
capăt unei cariere promițătoare? Ca să distrugeți viaţa unei 
femei? 

— l-am cerut să se apere, rosti Berrington cu indignare. Și-a 
pierdut cumpătul și a ieșit furioasă din încăpere! 

Steve ezită, pe urmă decise să adopte o atitudine teatrală. 

— A ieșit furioasă din încăpere! spuse el ironic, prefăcându-se 
uimit. A ieșit furioasă din încăpere! l-aţi arătat un comunicat de 
presă anunțând sistarea programului ei. Fără nicio investigare a 
surselor articolului de ziar, fără nicio apreciere asupra 
valabilităţii afirmațiilor, fără un răgaz de discuţii, fără niciun fel 
de proces - pur și simplu, i-aţi declarat acestui tânăr om de 


VP - 297 


știință că întreaga lui viață era distrusă - și tot ce a făcut ea a 
fost să iasă furioasă din încăpere? 

Berrington deschise gura să replice, dar Steve i-o luă înainte. 

— Când mă gândesc la nedreptatea, ilegalitatea, neghiobia 
faptelor comise de dumneavoastră miercuri-dimineață, domnule 
profesor, nu-mi pot imagina cum doctorița Ferrami a mai avut 
tăria și autocontrolul de a se stăpâni și de a recurge la o formă 
atât de simplă și de elocventă de protest. 

Se întoarse la locul lui în tăcere, apoi se răsuci spre comitet și 
zise: 

— Nu mai am întrebări. 

Jeannie își ţinea ochii plecaţi, însă îl mângâie pe braţ. El se 
aplecă spre ea și șopti: 

— Cum te simţi? 

— Bine. 

O bătu ușor peste mână. Ar fi vrut să spună: „Cred că am 
câștigat”, dar asta ar fi însemnat să se bucure prea repede. 

Henry Quinn se ridică în picioare. Părea netulburat. Ar fi 
trebuit să arate mai îngrijorat după ce Steve l-a făcut arșice pe 
clientul lui. Insă fără îndoială că afișarea unei atitudini neutre, 
indiferent cât de prost se desfășura cazul lui, era rodul unei 
experiențe îndelungate în instanţă. 

— Domnule profesor, dacă universitatea n-ar fi pus capăt 
programului de cercetare al doctoriței Ferrami și n-ar fi 
concediat-o, ar fi afectat asta preluarea Genetico de către 
Landsmann? 

— Absolut deloc, răspunse Berrington. 

— Vă mulţumesc. Nu mai am întrebări. 

Steve își zise morocănos că pledoaria lui a fost eficientă, chiar 
dacă i-a dat peste cap interogatoriul. Încercă să n-o lase pe 
Jeannie să-i vadă dezamăgirea de pe chip. 

Veni rândul lui Jeannie și Steve se ridică și-i adresă mai multe 
întrebări referitoare la dovezile ei. Jeannie era calmă și senină în 
vreme ce-şi descria programul de cercetare și explica 
importanţa descoperirii de gemeni crescuţi separat care erau 
infractori. Rezumă precauţiile luate ca să se asigure că detaliile 
medicale ale persoanelor implicate nu deveneau cunoscute 
înainte ca ele să semneze un acord. 

Steve se aștepta ca Henry Quinn s-o interogheze pentru a 
încerca să arate că era posibil ca informaţii confidenţiale să fie 


VP - 298 


dezvăluite accidental. Steve și Jeannie au repetat interogatoriul 
toată noaptea, cu el jucând rolul avocatului acuzării. Însă, spre 
surprinderea lui, Quinn n-avea întrebări. Oare se temea că 
apărarea ei era bine construită? Sau era încrezător că verdictul 
era deja dat? 

Quinn își ţinu primul pledoaria de final. Deși repetă multe 
dintre afirmaţiile lui Berrington, ceea ce Steve consideră mai 
degrabă plictisitor decât înţelept, avocatul fu scurt și concis. 

— Avem de-a face cu o criză care n-ar fi trebuit să se 
întâmple, zise el. Autorităţile universitare s-au comportat corect 
pe durata procesului. Drama a fost provocată de impetuozitatea 
și intransigenţa doctoriței Ferrami. Bineînţeles că Domnia Sa are 
un contract care specifică relaţia ei cu angajatorul. Dar, la urma 
urmei, membrilor seniori ai corpului didactic li se cere să 
supervizeze membrii juniori; și dacă au vreo urmă de bun-simţ, 
acești membri juniori vor asculta sfatul înțelept al celor mai în 
vârstă și mai experimentați ca ei. Sfidarea încăpăţânată 
practicată de doctoriţa Ferrami a transformat o problemă într-o 
criză și singura soluție la această criză este ca ea să plece din 
universitate. 

Quinn se așeză. 

Urma pledoaria lui Steve. A repetat-o toată noaptea. Se ridică 
în picioare. 

— Ce susține conducerea Universităţii Jones Falls? 

Făcu o pauză de efect dramatic. 

— Răspunsul poate fi dat printr-un singur cuvânt; cunoaștere. 
Dacă ne doream o definiţie concisă a rolului universităţii în 
societatea americană, am putea afirma că atribuţia ei este de a 
căuta și de a răspândi cunoașterea. 

Se uită la fiecare dintre membrii comitetului, invitându-i să-și 
dea acordul. Jane Edelsborough încuviinţă. Ceilalți rămaseră 
impasibili. 

— Din când în când, o astfel de atribuţie este atacată, 
continuă Steve. Există mereu oameni care vor să ascundă 
adevărul, dintr-un motiv sau altul: raţiuni politice, prejudecăți 
religioase - se uită la Berrington - sau avantaje comerciale. Cred 
că toată lumea de aici ar fi de acord că independenţa 
intelectuală a acestui colegiu este crucială pentru reputaţia lui. 
Această independenţă trebuie contrabalansată cu alte obligaţii, 
evident, așa cum ar fi nevoia de a respecta drepturile civile ale 


VP - 299 


indivizilor. În orice caz, o apărare viguroasă a dreptului 
universităţii de a căuta cunoașterea i-ar întări reputaţia în 
rândul tuturor oamenilor. 

Flutură o mână ca să arate înspre universitate. 

— Jones Falls este o instituţie importantă pentru toată lumea 
de aici. Reputația unui profesor universitar poate fi consolidată 
sau afectată împreună cu cea a instituţiei pentru care lucrează. 
Vă cer să vă gândiţi la efectele asupra reputației JFU de 
instituţie academică liberă și independentă în urma verdictului 
pe care-l veţi da. Conducerea universității nu va lua nicio 
măsură împotriva unor informaţii apărute într-un cotidian, care 
fac publicitate negativă instituţiei? Va fi anulat un program de 
cercetare științifică doar de dragul unei preluări comerciale de 
firmă? Sper că nu. Sper, totodată, că membrii acestui comitet 
vor consolida reputația JFU, arătând că doar adevărul contează. 

Se uită la ei și lăsă vorbele să plutească în aer. Nu-și dădea 
seama, din expresiile de pe chipurile lor, dacă pledoaria lui a 
atins o coardă sensibilă sau nu. După câteva clipe, se așeză. 

— Mulţumesc, spuse Jack Budgen. Cu excepţia membrilor 
comitetului, rog toată lumea prezentă să iasă afară pe durata 
deliberărilor. 

Steve îi ţinu ușa lui Jeannie și o urmă pe hol. leșiră din clădire 
și se postară la umbra unui copac. Jeannie era palidă de 
încordare. 

— Ce crezi? întrebă ea. 

— Trebuie să câștigăm, răspunse el. Avem dreptate. 

— Ce voi face eu dacă pierdem? se tângui ea. Plec în 
Nebraska? Îmi iau o slujbă de profesor de școală? Mă fac 
stewardesă, ca Penny Watermeadow? 

— Cine e Penny Watermeadow? 

Jeannie se uită peste umărul lui și ezită să răspundă. Steve se 
răsuci și-l văzu pe Henry Quinn fumând. 

— Ai fost foarte isteţ înăuntru, zise Quinn. Sper să nu mă crezi 
binevoitor dacă spun că mi-a plăcut să mă confrunt cu tine. 

Jeannie mârâi dezgustată și se îndepărtă. 

Steve putea fi mai detașat. Se presupunea că așa erau 
avocaţii, amiabili cu adversarii lor în afara instanţei de judecată. 
În plus, era posibil ca într-o zi să fie nevoit să-i ceară lui Quinn o 
slujbă. 

— Mulţumesc, rosti el politicos. 


VP - 300 


— Cu siguranţă, ai avut cele mai bune argumente, continuă 
Quinn, surprinzându-l pe Steve prin francheţe. Pe de altă parte, 
într-un astfel de caz, oamenii votează conform propriului interes 
și toţi membrii comitetului sunt profesori titulari. O să le vină 
greu să sprijine o tânără împotriva cuiva din propria lor gașcă, 
indiferent de argumentele aduse. 

— Sunt cu toţii intelectuali și raționali, replică Steve. 

Quinn încuviinţă. 

— Poate că ai dreptate, zise el privindu-l întrebător. Ai idee la 
ce se referă cu adevărat povestea asta? 

— Cum adică? întrebă Steve cu prudenţă. 

— În mod cert, Berrington este îngrozit de ceva, și nu e vorba 
despre publicitatea negativă. Mă întrebam dacă doctoriţa 
Ferrami și cu tine aveţi idee despre ce e vorba. 

— Cred că da. Doar că nu putem dovedi, încă. 

— Nu trebuie să vă daţi bătuţi, zise Quinn, apoi își aruncă 
ţigara și o stinse cu piciorul. Doamne fereşte să ajungă Jim 
Proust președinte. 

Pe urmă, avocatul se îndepărtă. 

„Ce zici de asta? se miră Steve în gând. Un democrat cu 
vederi liberale”. 

Jack Budgen se ivi în pragul ușii și le făcu un gest să intre. 
Steve o luă pe Jeannie de braţ și pătrunseră împreună în clădire. 

Steve studie chipurile membrilor comitetului. Jack Budgen se 
uită în ochii lui. Jane Edelsborough îi zâmbi ușor. 

Un semn bun. Speranţa lui Steve renăscu. 

Se așezară cu toţii pe scaune. 

Jack Budgen răsfoi absent hârtiile din faţa lui. 

— Le mulţumim ambelor părți pentru că au permis ca 
audierea aceasta să se desfășoare demn, spuse el, și făcu, 
solemn, o pauză. Decizia la care am ajuns este unanimă. 
Recomandăm senatului acestei universități concedierea 
doctoriţei Ferrami. Vă mulțumesc. 

Jeannie își îngropă faţa în palme. 


VP - 301 


40. 


Când rămase, în sfârșit, singură, Jeannie se aruncă pe pat și 
plânse îndelung. 

Se apucă să lovească pernele cu pumnii, strigă la perete, rosti 
cele mai murdare cuvinte pe care le cunoștea; apoi își îngropă 
faţa în cearceaf și continuă să plângă. Cearceaful era ud de 
lacrimi și brăzdat de dungi negre de mascara. 

După o vreme, se ridică de pe pat, se spălă pe faţă și puse de 
cafea. 

— Doar n-ai aflat că ai cancer, își spuse ea în oglindă. Haide, 
revino-ţi! 

Însă îi venea greu. Bun, n-avea să moară, dar pierduse orice 
rațiune de a trăi. 

Se gândi la cum a fost la douăzeci și unu de ani. A absolvit 
summa cum laude și a câștigat turneul Mayfair Lites Challenge 
în același an. Se revăzu pe terenul de tenis, ţinând sus trofeul în 
gestul tradițional de triumf. Lumea era la picioarele ei. Când 
privea în urmă, avea impresia că o altă persoană ridicase acel 
trofeu în aer. 

Se așeză pe canapea ca să-și bea cafeaua. Tatăl ei, 
nemernicul ăla bătrân, i-a furat televizorul, așa că nu mai putea 
nici măcar să se uite la telenovele ca să nu se mai gândească la 
nenorocirea care s-a abătut asupra ei. Ar fi înfulecat o ciocolată 
dacă ar fi avut vreuna. Se gândi la băutură, însă hotărî că așa s- 
ar fi deprimat și mai tare. Să plece la cumpărături? Probabil că 
ar fi izbucnit în lacrimi în cabina de probă și, oricum, în acel 
moment era lefteră. 

Pe la ora două sună telefonul. 

Nu-l luă în seamă. 

Totuși persoana care apela era insistentă, iar ea se sătură să 
asculte soneria sunând, așa că ridică receptorul. 

Era Steve. După audiere s-a întors la Washington pentru o 
întâlnire cu avocatul lui. 

— Acum sunt în biroul avocatului, o anunţă el. Amândoi vrem 
să intentezi acţiune legală împotriva Jones Falls pentru 
recuperarea listei FBI. Familia mea va plăti costurile. Ei cred că 
merită efortul pentru a-l descoperi pe cel de-al treilea geamăn. 

— Nu dau doi bani pe cel de-al treilea geamăn. 


VP - 302 


Urmă o pauză, apoi el adăugă: 

— Pentru mine e important. 

Jeannie oftă. „Cu toate necazurile de pe capul meu, ar trebui 
să-mi fac griji în privinţa lui Steve?” Apoi își veni în fire. „El și-a 
făcut griji pentru mine, nu?” Se simţi rușinată. 

— lartă-mă, Steve. Îmi plâng singură de milă. Bineînţeles că 
te ajut. Ce trebuie să fac? 

— Nimic. Avocatul se va duce la tribunal dacă-i dai voie. 

Ea se gândi puţin. 

— Nu e un pic periculos? Vreau să spun că JFU va trebui 
notificată de cererea noastră. Atunci, Berrington va ști unde se 
află lista. Și va ajunge la ea înaintea noastră. 

— La naiba, ai dreptate! Lasă-mă să-i spun asta. 

O clipă mai târziu, la telefon vorbi altcineva: 

— Doctoriţă Ferrami, aici e Runciman Brewer, suntem în 
teleconferinţă cu Steve chiar acum. Unde sunt aceste date mai 
exact? 

— În sertarul biroului meu, pe o dischetă etichetată 
LST.CUMPĂRĂTURI. 

— Putem face o cerere de acces în biroul dumneavoastră fără 
să specificăm ce anume căutăm. 

— În acest caz, sunt de părere că ei vor șterge tot de pe 
computerul și dischetele mele. 

— Nu-mi vine o idee mai bună în minte. 

— Cred că avem nevoie de un spărgător, interveni Steve. 

— Oh, Doamne! exclamă Jeannie. 

— Ce e? 

„Tată”, reflectă ea. 

— Ce s-a întâmplat, doctoriţă Ferrami? întrebă avocatul. 

— Puteţi amâna această cerere? 

— Da. Oricum, probabil că n-o vom înainta înainte de ziua de 
luni. De ce? 

— Tocmai mi-a venit o idee. Lăsaţi-mă să văd dacă pot 
rezolva ceva. Dacă nu, o luăm pe calea legală de săptămâna 
viitoare. Steve? 

— Încă sunt aici. 

— Sună-mă mai târziu. 

— Desigur. 

Jeannie închise. 


VP - 303 


Pete putea pătrunde în biroul ei. El se afla acasă la Patty. Era 
lefter, așa că nu pleca nicăieri. Și îi era dator. Oh, Doamne, și 
cât de dator îi era! 

Dacă l-ar fi găsit pe cel de-al treilea geamăn, Steve ar fi fost 
absolvit de orice vină. lar dacă putea dovedi întregii lumi ce au 
făcut Berrington și amicii lui în anii '70, poate că reușea să-și 
primească slujba înapoi. 

Oare putea să-i ceară tatălui ei să facă așa ceva? Era o 
ilegalitate. Dacă lucrurile mergeau prost, el putea sfârși în 
închisoare. Bineînţeles că el își asuma constant un astfel de risc, 
însă de data asta ar fi fost din vina ei. 

Işi spuse singură că n-aveau să fie prinși. 

Se auzi soneria de la ușă. Jeannie ridică receptorul 
interfonului. 

— Da. 

— Jeannie? 

Era o voce cunoscută. 

— Da, răspunse ea. Cine e? 

— Will Temple. 

— Wilh 

— Ți-am trimis două mesaje prin e-mail. Nu le-ai primit? 

Ce naiba căuta Will Temple acolo? 

— Intră, zise ea, apăsând pe buton. 

Will urcă scările în grabă. Purta pantaloni de vară și o cămașă 
bleumarin fără guler. Se tunsese și, deși continua să aibă barba 
blondă pe care ea o iubise atât de mult, în loc să crească 
sălbatică și deasă, aceasta era atent îngrijită în stil tap. 
Georgina Tinkerton Ross îl civilizase. 

Jeannie n-avu puterea să-l lase s-o sărute pe obraz; o rânise 
prea tare. Intinse doar mâna. 

— Ce surpriză, zise ea. Nu mi-am citit mesajele de câteva zile. 

— Particip la o conferință în Washington, o informă el. Am 
închiriat o mașină și am venit până aici. 

— Vrei niște cafea? 

— Sigur. 

— la loc. 

Jeannie dădu din nou drumul la cafetieră. 

El privi în jurul lui. 

— Drăguţ apartament. 

— Mulţumesc. 


VP - 304 


— E altfel. 

— Adică altfel decât cel vechi. 

Sufrageria apartamentului lor din Minneapolis era mare, dar 
dezordonată, plină cu canapele supra-încărcate, roţi de 
bicicletă, rachete de tenis și chitare. Ca o comparaţie, camera 
din prezent era foarte ordonată. 

— Cred că am amenajat-o așa ca reacţie faţă de dezordinea 
de acolo. 

— Pe atunci părea să-ţi placă. 

— Mi-a plăcut. Lucrurile se mai schimbă. 

El consimţi și schimbă subiectul. 

— Am citit despre tine în New York Times. Articolul acela a 
fost o porcărie. 

— Pentru mine a fost decisiv însă. Am fost dată afară azi. 

— Nu! 

Jeannie turnă cafea și se așeză vizavi de el, pe urmă îi povesti 
despre audiere. După ce termină de vorbit, el întrebă: 

— Ai gânduri serioase cu Steve? 

— Nu știu. Am mintea deschisă. 

— Îţi dai întâlnire cu el? 

— Nu, însă vrea asta și adevărul e că-mi place de el. Cu tine 
cum mai e? Ești tot cu Georgina Tinkerton Ross? 

— Nu, răspunse el și clătină din cap cu regret. Jeannie, de 
fapt, am venit aici ca să-ţi spun că despărţirea de tine a fost cea 
mai mare greșeală a vieții mele. 

Jeannie era vădit emoţionată de tristeţea pe care o afișa el. În 
parte era mulţumită că el regreta pierderea ei, dar pe de altă 
parte nu-și dorea ca el să fie nefericit. 

— Ai fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată, 
adăugă el. Ești puternică, însă și bună la suflet. Și ești 
inteligentă: trebuie să am lângă mine pe cineva inteligent. Am 
fost potriviţi. Ne-am iubit. 

— Am fost extrem de rănită atunci. Dar am trecut peste asta. 

— Nu sunt sigur că am reușit. 

Jeannie îl măsură cu privirea. Era un tip solid, nu înalt, zvelt și 
simpatic ca Steve, însă atrăgător tocmai prin trăsăturile lui 
aspre. Își testă atracția faţă de el, ca un doctor care atinge o 
cicatrice, dar nu simţi nimic, nicio urmă din dorinţa fizică intensă 
pe care a simţit-o odinioară pentru trupul lui puternic. 


VP - 305 


Will a venit să-i ceară să se întoarcă la el, era limpede. lar ea 
știa care era răspunsul. Nu-l mai dorea. Will a ajuns cam cu o 
săptămână prea târziu. 

Cel mai bine ar fi fost să nu-l supună la umilinţa de a o ruga și 
de a fi respins. Așa că se ridică în picioare. 

— Will, am ceva important de făcut și trebuie să fug. Poate că 
trebuia să-ţi citesc mesajele, ca să petrecem mai mult timp 
împreună. 

El pricepu aluzia din vorbele ei și păru și mai trist. 

— Ce păcat, zise Will, ridicându-se. 

Jeannie întinse din nou mâna. 

— Mulţumesc că ai trecut pe la mine. 

El o trase ca s-o sărute. Ea îi oferi obrazul. El îl sărută ușor, 
apoi îi dădu drumul. 

— Mi-aș fi dorit să rescriu scenariul nostru, spuse Will, și să-i fi 
dat un final mai fericit. 

— La revedere, Will. 

— La revedere, Jeannie. 

Il urmări coborând scara și ieșind pe ușa de la intrare. 

In acea clipă sună telefonul. Ridică receptorul. 

— Alo? 

— Să fii concediată nu e cel mai rău lucru care ţi se poate 
întâmpla. 

Era un bărbat, cu o voce vag camuflată, ca și cum individul 
vorbea printr-un dispozitiv special. 

— Cine e? întrebă Jeannie. 

— Nu-ţi mai băga nasul în lucruri care nu te privesc. 

Cine naiba era și ăsta? 

— Ce lucruri? 

— Tipul pe care l-ai întâlnit în Philadelphia ar fi trebuit să te 
omoare. 

Lui Jeannie i se opri respiraţia. Brusc, se simţi foarte speriată. 

— S-a lăsat luat de val și a stricat totul, adăugă individul de la 
celălalt capăt. Dar te-ar putea vizita din nou. 

— Oh, Doamne..., șopti Jeannie. 

— Așa că ai grijă! o atenţionă individul, apoi închise. 

Jeannie puse receptorul în furcă și rămase cu privirea pironită 
asupra telefonului. 


VP - 306 


N-a ameninţat-o nimeni vreodată cu moartea. Era groaznic să 
știe că un asasin plătit voia s-o omoare. Se simţea paralizată. 
„Ce-ar trebui să fac în continuare?” 

Se așeză pe canapea, chinuindu-se să-și revină în fire. Ar fi 
vrut să renunțe. Era prea rănită ca să continue să se bată cu 
acești dușmani puternici din umbră. Erau prea tari. Puteau s-o 
concedieze, s-o atace, să-i cerceteze biroul, să-i citească e- 
mailurile; păreau capabili să facă orice doreau. Poate că o și 
puteau ucide. 

Era strigător la cer. Ce drept aveau? Ea era un bun om de 
știință, iar ei i-au distrus cariera. Erau dispuși să-l vadă pe Steve 
trimis la închisoare pentru violul asupra Lisei. O amenințau pe 
ea cu moartea. Se înfurie. Cine credeau că erau? N-avea de 
gând să-și lase viaţa distrusă de acești nenorociți aroganţi care 
credeau că puteau manipula pe oricine în propriul beneficiu, 
fără să ţină cont de cineva. Cu cât se gândea mai bine, cu atât 
devenea mai furioasă. „Nu-i voi lăsa să câștige, reflectă ea. Sunt 
destul de puternică pentru a le face rău - trebuie să fie așa, 
altfel ei n-ar simţi nevoia să mă avertizeze și să mă amenințe cu 
moartea. O să-mi folosesc această forță. Nu-mi pasă ce se 
întâmplă cu mine câtă vreme le pot strica planurile. Sunt 
inteligentă, hotărâtă și mă numesc Jeannie Nemernica Ferrami, 
așa că aveţi grijă, ticăloșilor, că vin după voi”. 


41. 


Tatăl lui Jeannie ședea pe canapea în livingul dezordonat al lui 
Patty, cu o ceașcă de cafea în poală, și urmărea serialul General 
Hospital, mâncând o felie de prăjitură cu morcovi. 

Când intră și dădu de el, Jeannie își pierdu cumpătul. 

— Cum ai putut face asta? ţipă ea. Cum ţi-ai putut jefui 
propria fiică? 

El sări în picioare, vărsă cafeaua și scăpă prăjitura pe jos. 

Patty venea în urma lui Jeannie. 

— Te rog, nu te enerva, zise ea. Zip o să vină în curând acasă. 

— Îmi pare rău, Jeannie. Mi-e rușine, rosti tatăl ei. 


VP - 307 


Patty se lăsă în genunchi și începu să șteargă urmele de cafea 
cu niște șerveţele. Pe ecranul televizorului, un doctor chipeș în 
halat de chirurg săruta o femeie drăguță. 

— Ştii că sunt falită, continuă să ţipe Jeannie. Ştii că încerc să 
obţin bani suficienţi ca să plătesc cazarea într-un azil decent 
pentru mama - soţia ta! Și cu toate acestea ai fost în stare să-mi 
furi nenorocitul de televizor! 

— N-ar trebui să înjuri... 

— lisuse, dă-mi putere! 

— Îmi pare rău. 

— Nu pricep. Pur și simplu, nu pricep. 

— Lasă-l în pace, Jeannie, interveni sora ei. 

— Însă trebuie să știu. Cum ai putut să faci așa ceva? 

— Bine, îţi spun, replică Pete, cu o vioiciune care o surprinse 
pe Jeannie. Îţi spun de ce am făcut-o. Deoarece mi-am pierdut 
nenorocita de îndemânare. 

În ochii lui se iviră lacrimi. 

— Mi-am jefuit propria fiică pentru că sunt prea bătrân și prea 
speriat ca să mai jefuiesc pe altcineva, ăsta-i adevărul. 

Era atât de jalnic, încât lui Jeannie îi dispăru furia într-o 
secundă. 

— Of, tată, îmi cer scuze. Stai jos, mă duc să aduc aspiratorul. 

Ridică de jos ceașca răsturnată și o duse în bucătărie. Se 
întoarse de acolo cu un aspirator și curăță firimiturile de tort. 
Patty termină de șters urmele de cafea. 

— Nu vă merit, fetelor, știu asta, spuse tatăl lor așezându-se 
la loc. 

— Îți aduc o altă ceașcă de cafea, zise Patty. 

Pe ecranul televizorului, chirurgul spunea: „Haide să plecăm 
undeva, doar noi doi, undeva unde e minunat”. lar femeia îi 
răspunse: „Dar cum rămâne cu soţia ta?” Doctorul se posomori. 
Jeannie închise televizorul și se așeză lângă tatăl ei. 

— Cum adică ţi-ai pierdut îndemânarea? întrebă ea curioasă. 
Ce s-a întâmplat? 

El oftă. 

— Când am ieșit din închisoare, am dat o spargere într-o 
clădire din Georgetown. Era o firmă mică de arhitectură și 
patronii tocmai achiziţionaseră pentru personal vreo douăzeci 
de computere noi și alte câteva echipamente - imprimante și 
faxuri. Tipul care a furnizat echipamentele la firma respectivă 


VP - 308 


mi-a dat pontul: el urma să le cumpere de la mine și să le 
revândă firmei după ce aceasta obținea banii de despăgubiri din 
asigurări. Aș fi obţinut zece mii de dolari. 

— Nu vreau ca băieţii mei să audă așa ceva, zise Patty. 

Verifică dacă băieţii stăteau pe hol, după care închise ușa. 

— Și ce a mers prost? întrebă Jeannie. 

— Am dus dubița până în spatele clădirii, am dezactivat 
alarma și am descuiat ușa de acces către depozitul de încărcare. 
Apoi am început să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă ar veni un 
poliţist pe acolo. Nu mi-a păsat niciodată de asta pe vremuri, 
însă cred că au trecut zece ani de când n-am mai făcut o 
asemenea ispravă. În fine, am fost atât de speriat, că am 
început să tremur. Am intrat, am scos un computer din priză, l- 
am dus afară, l-am băgat în dubiţă și am plecat. A doua zi am 
venit la tine acasă. 

— Și m-ai jefuit. 

— N-am avut nicio clipă această intenţie, dulceaţă. Credeam 
că mă vei ajuta să mă pun pe picioare și să-mi găsesc o slujbă. 
Apoi, când ai plecat, în timp ce stăteam acolo și mă uitam la 
combină, m-am gândit că aș putea obţine vreo două sutare pe 
ea, și poate un sutar pe televizor, așa că am trecut la treabă. 
După ce le-am vândut, am vrut să mă omor, jur. 

— Dar n-ai făcut-o. 

— Jeannie! interveni Patty. 

— Am băut ceva și am jucat poker, iar până dimineaţă eram 
lefter din nou. 

— Și ai venit s-o vezi pe Patty. 

— Nu voi face la fel cu tine, Patty. Nu voi mai jefui pe nimeni. 
O să mă îndrept. 

— Ar fi bine s-o faci! spuse Patty. 

— Trebuie, n-am de ales. 

— Doar că mai ai de așteptat puţin, chicoti Jeannie. 

Se uitară amândoi la ea. 

— Ce tot spui acolo, Jeannie? întrebă nervoasă Patty. 

— Trebuie să mai faci ceva pentru mine, îi zise Jeannie tatălui 
ei. O spargere. La noapte. 


VP - 309 


42. 


Începea să se întunece atunci când pătrunseră în campusul 
de la Jones Falls. 

— Păcat că nu mergem cu o mașină mai discretă, zise tatăl ei 
pe când Jeannie conducea Mercedesul roșu către parcarea 
studenţilor. Un Ford Taurus ar fi bun sau un Buick Regal. Vezi 
câte cincizeci dintr-astea pe zi, nimeni nu le ţine minte. 

_ Se dădu jos din mașină, luând cu el o geantă veche din piele. 
Imbrăcat cu cămașa în carouri și pantalonii boţiţi, cu părul 
nearanjat și pantofii scâlciaţi, arăta exact ca un profesor. 

Jeannie se simţea ciudat. Știa de ani de zile că tatăl ei era hoț, 
deci tăinuise un infractor, în schimb, singura ei ilegalitate era că 
a condus cu puţin peste 100 de kilometri pe oră. În acel moment 
era pe cale să pătrundă prin efracţie într-o clădire. Nu credea că 
făcea ceva rău, însă, în același timp, imaginea ei despre sine era 
zdruncinată din temelii. S-a considerat întotdeauna un cetăţean 
care respecta legea și a crezut mereu că infractorii, inclusiv 
tatăl ei, aparţineau unei alte specii omenești. lar în acel moment 
ea îi se alătura. 

Deși cei mai mulţi studenţi și profesori au plecat acasă, se 
mai vedeau oameni prin preajmă: profesori care lucrau târziu, 
studenţi care se duceau la evenimente sociale, oameni de 
serviciu care încuiau și agenţi de pază care patrulau. Jeannie 
spera să nu vadă pe nimeni cunoscut. 

Era încordată, dar se temea mai mult pentru tatăl ei decât 
pentru ea. Dacă erau prinși, s-ar fi simţit umilită, și atât; 
tribunalele nu te trimiteau la închisoare pentru că intrai prin 
efracție în propriul birou și furai o dischetă. Însă pentru tatăl ei, 
cu cazierul lui, ar fi însemnat alţi ani grei de închisoare. Când ar 
fi ieșit de acolo, ar fi fost un biet bătrân terminat. 

Începeau să se aprindă felinarele de pe străzile și aleile 
campusului și luminile exterioare ale clădirilor. Trecură pe lângă 
terenul de tenis, unde două femei jucau o partidă la lumina 
farurilor. Jeannie și-l aminti pe Steve vorbind cu ea după meciul 
de duminică. Ea l-a respins ferm, în vreme ce el a părut 
încrezător și mulțumit de sine, deși ulterior și-a dat seama că l-a 
apreciat greșit. 


VP - 310 


Făcu un semn din cap spre clădirea Facultăţii de Psihologie 
„Ruth W. Acorn”. 

— Acolo e, zise ea. Toată lumea îi spune Casa de Nebuni. 

— Continuă să mergi în același ritm, o instrui el. Cum 
pătrundem pe ușa aia de la intrare? 

— Cu un card din plastic, la fel ca în biroul meu. Dar cardul 
meu nu mai e valabil. Poate că reușesc să împrumut unul. 

— Nu-i nevoie. Urăsc complicii. Cum ajungem prin spate? 

— O să-ţi arăt. 

O cărare peste o pajiște ducea dincolo de capătul Casei de 
Nebuni către parcarea vizitatorilor. Jeannie o străbătu, apoi coti 
într-o curte pavată din spatele clădirii. Tatăl ei evaluă 
profesionist din privire locul. 

— Ce e cu ușa aia? întrebă el arătând într-acolo. 

— Cred că e ieșirea de incendiu. 

El încuviinţă. 

— Pe acolo o să intrăm? 

— Da. 

Jeannie își aduse aminte de un indicator pe interiorul ușii pe 
care scria UȘA ACEASTA ESTE PREVAZUTA CU SISTEM DE 
ALARMĂ. 

— O să declanșezi alarma, zise ea. 

— Nu, replică el privind în jur. les mulţi oameni pe aici prin 
spate? 

— Nu. Mai ales noaptea. 

— Bun. Haide să trecem la treabă. 

Iși lăsă geanta jos, o deschise și scoase o cutie mică și neagră 
din plastic cu un afișaj digital. Apăsă pe un buton și plimbă cutia 
de jur-împrejurul cadrului ușii, urmărind afișajul. Indicatorul 
arătă spre colţul din dreapta, sus. Pete scoase un mormăit de 
satisfacție. 

Băgă cutia la loc în geantă și scoase un alt instrument similar, 
plus o rolă de bandă izolatoare. Lipi instrumentul de colțul din 
dreapta sus al ușii și roti un comutator. Se auzi un băzâit slab. 

— Asta ar trebui să bruieze alarma contra spargerilor, explică 
el. 

Scoase o bucată lungă de sârmă, o îndoi, apoi introduse 
capătul ca un cârlig în spaţiul dintre ușă și toc. Agită sârma 
câteva secunde, pe urmă trase. 


VP - 311 


Ușa se deschise. Alarma nu porni. Își luă geanta și intră în 
clădire. Ş 

— Stai așa, zise Jeannie. Nu e bine ce facem. Inchide ușa, 
vreau să mergem acasă. 

— Haide, nu te speria tocmai acum. 

— Nu-ţi pot face așa ceva. Dacă ești prins, o să ieși din 
pușcărie la șaptezeci de ani. 

— Vreau să fac asta, Jeannie. Am fost prea multă vreme un 
tată de nimic pentru tine. Asta e șansa mea să te ajut cu 
adevărat. E important pentru mine. Haide, te rog! 

Jeannie păși înăuntru. El închise ușa. 

— la-o înainte. 

Jeannie urcă în grabă scara de incendiu până la etajul doi și 
porni în fugă pe coridor până la biroul ei. Pete o urmă 
îndeaproape. Jeannie arătă înspre ușă. 

E| scoase un alt dispozitiv electronic din geantă, prevăzut cu o 
plăcuță metalică de dimensiunile unui card, atașată cu fire. 
Introduse plăcuţa în cititorul de carduri și porni dispozitivul. 

— Acum dispozitivul încearcă toate combinaţiile posibile, zise 
el. 

Jeannie era uimită de cât de simplu a pătruns el într-o clădire 
securizată cu tehnologie modernă. 

— Ştii ceva? rosti el. Eu nu-s speriat! 

— lisuse, eu sunt, mărturisi Jeannie. 

— Nu, serios vorbind, mi-am recăpătat îndemânarea, poate 
pentru că ești cu mine, adăugă el și zâmbi. Hei, am putea face 
echipă. 

Jeannie clătină din cap. 

— Las-o moartă! N-aș suporta încordarea. 

Îi trecu prin minte că era posibil ca Berrington Jones să fi fost 
acolo și să-i fi luat computerul și toate dischetele. Ar fi fost 
groaznic să-și fi asumat asemenea riscuri pentru nimic. 

— Cât va dura? întrebă ea nerăbdătoare. 

— Câteva secunde. 

O clipă mai târziu, ușa se deschise. 

— Nu vrei să intri? întrebă el, mândru de realizarea lui. 

Jeannie se conformă și aprinse lumina. Computerul era încă 
pe birou. Deschise sertarul biroului. Văzu cutia cu dischete. Le 
frunzări cu înfrigurare. Discheta căutată era acolo. O luă. 

— Slavă Domnului! șopti ea. 


VP - 312 


Abia aștepta să citească informaţiile de pe ea. Chiar dacă voia 
să fugă cât mai repede din Casa de Nebuni, era tentată să se 
uite pe fișier chiar atunci și chiar acolo. Acasă nu mai avea 
computer; l-a vândut Pete. Ca să citească discheta, trebuia să 
împrumute un computer. lar asta însemna timp pierdut și 
explicații. 

Decise să riște, așa că porni computerul de pe birou. 

— Ce faci? 

— Vreau să citesc fișierul. 

— N-o poţi face de acasă? 

— Nu mai am computer acasă, tată. A fost furat. 

Lui îi scăpă ironia. 

— Atunci, grăbește-te, zise el, ducându-se la fereastră ca să 
se uite afară. 

Ecranul pâlpâi și ea apăsă iconita WordPress. Strecură 
discheta în unitatea de citire și porni imprimanta. 

Alarmele din clădire se declanșară brusc. 

Jeannie avu impresia că-i stă inima în loc. Zgomotul era 
asurzitor. 

— Ce s-a întâmplat? ţipă ea. 

Tatăl ei se albise de frică. 

— Probabil că emițătorul ăla blestemat a căzut sau poate că l- 
a scos cineva din ușă, ţipă el la rândul lui. Suntem terminati, 
Jeannie. Fugi! 

Jeannie vru să smulgă discheta și s-o ia la fugă, însă se forţă 
să fie calmă și să gândească logic. Dacă era prinsă și-i era luată 
discheta, ar fi pierdut totul. Trebuia să se uite la lista aceea. Il 
prinse pe tatăl ei de braț. 

— Așteaptă câteva secunde! 

El aruncă o privire pe fereastră. 

— La naiba, ăla arată a agent de pază! 

— Trebuie doar să tipăresc asta! Așteaptă-mă! 

El tremura. : 

— Nu pot, Jeannie, nu pot! Imi pare rău! 

Înșfacă geanta și se făcu nevăzut. 

| se făcu milă de el, dar nu putea renunţa. Dădu click pe My 
Computer, apoi pe A, unitatea pentru dischete, duse mouse-ul 
pe fișierul FBI și apăsă pe Tipărire. 

Nu se întâmplă nimic. Imprimanta era încă în procesul de 
inițializare. Jeannie înjură. 


VP - 313 


Se duse la fereastră. Doi agenți de pază intrau în clădire. 

Inchise ușa biroului. 

Se uită fix la imprimanta cu jet de cerneală. 

— Haide, haide! 

În fine, imprimanta porni și patru coli apărură în tăviţa cu 
hârtie, după aceea se opri. 

Scoase discheta și o strecură în buzunarul hainei albastre. 

Cu inima bătându-i tare, înșfacă paginile și se apucă să le 
citească. 

Se vedeau vreo patruzeci de nume. Cele mai multe erau 
nume de bărbați, dar așa ceva n-o surprindea: aproape toate 
infracțiunile erau comise de bărbați. In unele cazuri, adresa 
corespundea unei închisori. Lista era exact ceea ce spera ea să 
fie. Insă în acel moment avea nevoie de ceva special. Căută în 
listă după numele „Steve Logan” sau „Dennis Pinker”. 

Le găsi pe amândouă. Şi acestea erau legate de un al treilea: 
„Wayne Stattner”. 

Se mai vedea o adresă din New York City și un număr de 
telefon cu prefixul 212. 

Se uită fix la nume. Wayne Stattner. Individul care a violat-o 
pe Lisa chiar acolo, în sala de sport, și care a atacat-o pe ea în 
Philadelphia. 

— Nenorocitule, șopti ea, dornică de răzbunare. O să punem 
noi laba pe tine. 

Dar mai întâi trebuia să scape de acolo cu informaţiile. Vâri 
hârtiile în buzunar, stinse luminile și deschise ușa. 

Auzi voci pe coridor, probabil agenţii de pază vorbind tare pe 
fundalul alarmei care continua să sune. Jeannie a întârziat prea 
mult. Cu grijă, închise ușa la loc. li tremurau picioarele și se 
sprijini de ușă, ascultând. 

ÎI auzi pe unul strigând: 

— Sunt sigur că am văzut o lumină într-una dintre camerele 
astea. 

— Mai bine le-am verifica pe fiecare, spuse celălalt. 

Jeannie privi în jur prin încăpere, la lumina slabă care venea 
din afară. Niciun loc unde să se ascundă. 

Intredeschise ușa. Nu vedea nimic și nici n-auzea ceva. Privi 
pe coridor. In capăt se zărea o dâră de lumină printr-o ușă 
deschisă. Așteptă și urmări cu atenţie ce se întâmpla. Paznicii 
ieșiră, stinseră lumina, închiseră ușa, apoi intrară în camera 


VP - 314 


următoare, laboratorul. Le va lua un minut sau două ca să 
verifice încăperea. Oare avea timp să se furișeze nevăzută și să 
ajungă la scară? 

leși pe coridor. Printr-un efort suprem de voinţă, se stăpâni să 
n-o ia la goană. 

Trecu de ușa laboratorului. Nu rezistă tentaţiei de a arunca o 
privire înăuntru. Agenţii de pază erau cu spatele la ea; unul se 
uita într-un dulap metalic, celălalt privea curios un șir de filme 
test ADN de pe un stativ luminat din interior. Niciunul n-o zări. 

Ajunse în capătul coridorului și deschise ușa rotativă. 

Era pe punctul să treacă prin aceasta, când unul din agenții 
de pază strigă din spate: 

— Hei! Tu! Stai pe loc! 

Deși instinctul îi spunea s-o ia la fugă, reuși să se controleze. 
Lăsă ușa rotativă închisă, se întoarse și zâmbi. 

Cei doi agenţi de pază alergau spre ea. Erau trecuţi bine de 
cincizeci de ani, probabil polițiști ieșiţi la pensie. 

Jeannie își simţea gâtul încordat și respira sacadat. 

— Bună seara, rosti ea. Vă pot ajuta cu ceva, domnilor? 

Zgomotul alarmei îi acoperea tremurul din glas. 

— S-a declanșat o alarmă în clădire, spuse unul din agenţii de 
pază. 

— Credeţi că e un intrus? întrebă ea, cu toate că era o 
stupiditate. 

— E posibil. Aţi văzut sau auzit ceva neobișnuit, doamnă 
profesoară? 

Agenţii de pază presupuneau că Jeannie era unul dintre 
membrii corpului didactic, iar asta era bine. 

— De fapt, cred că am auzit un zgomot de sticlă spartă. Părea 
să vină dinspre etajul de deasupra, deși nu sunt sigură de asta. 

Cei doi agenţi de pază se uitară unul la celălalt. 

— O să verificăm, zis unul din ei. 

Celălalt fu mai curios. 

— Pot să vă întreb ce aveți în buzunar? 

— Niște hârtii. 

— Evident. Pot să le văd? 

Jeannie n-avea de gând să dea hârtiile cuiva; erau prea 
preţioase. Așa că improviză. 

— Desigur, zise ea pretinzând că e de acord și le scoase din 
buzunar, pe urmă păru că se răzgândește, le împături și le băgă 


VP - 315 


înapoi. Dacă mă gândesc mai bine, nu, nu puteţi. Sunt informaţii 
personale. 

— Mă văd nevoit să insist. La instruire ni s-a spus că într-un 
astfel de loc hârtiile pot fi foarte valoroase. 

— Mă tem că n-am să vă las să-mi citiţi corespondenţa privată 
doar pentru că s-a declanșat o alarmă într-o clădire. 

— În cazul ăsta, trebuie să vă cer să veniţi cu mine până la 
biroul nostru de pază, ca să vorbiţi cu șeful meu. 

— În regulă, acceptă ea. Ne vedem afară. 

Trecu repede prin ușa rotativă și cobori în fugă scările. 

Agenţii de pază alergară după ea. 

— Staţi așa! 

Jeannie se opri în holul de la parter. Unul din ei o prinse de 
braţ, iar celălalt deschise ușa. leșiră toți trei afară. 

— Nu-i nevoie să mă ţineţi, protestă ea. 

— Prefer s-o fac, replică gâfâind bărbatul care o ţinea. 

Jeannie a mai trecut prin așa ceva. Prinse încheietura brațului 
agentului de pază și strânse tare. 

— Auu! ţipă omul de durere. 

După aceea îi dădu drumul și o luă la fugă. 

— Hei! Ticăloaso, oprește-te! 

Cei doi porniră în urmărire. 

N-aveau nicio șansă. Jeannie era cu douăzeci și cinci de ani 
mai tânără ca ei și cu forma sportivă a unui cal de curse. 
Îndepărtându-se de cei doi bărbaţi, nu-i mai fu frică. Goni ca 
vântul, râzând. Indivizii o urmăriră câţiva pași, apoi renunţară. 
Se uită în urmă și-i văzu pe amândoi aplecați de mijloc și icnind. 

Continuă să alerge până în parcare. 

Tatăl ei o aștepta lângă mașină. Jeannie descuie vehiculul, se 
urcară amândoi, pe urmă ieși din parcare cu farurile stinse. 

— Îmi pare rău, Jeannie. Am crezut că pot face asta pentru 
tine, însă mi-am pierdut îndemânarea. N-o să mai dau spargeri 
niciodată. ` 

— Ce veste bună! In plus, am obținut ce am vrut! 

— Mi-aș dori să fiu un tată bun pentru tine. Cred că e prea 
târziu să încep acum. 

Jeannie ieși din campus pe șoseaua de acces și aprinse 
farurile. 

— Nu e prea târziu, tată. Chiar nu e. 

— Poate. Însă am încercat ceva pentru tine, nu? 


VP - 316 


— Ai încercat și ai reușit! M-ai băgat înăuntru! N-aș fi reușit 
singură. 

— Mda, cred că ai dreptate. 

Jeannie conduse cu viteză spre casă. Era nerăbdătoare să 
verifice numărul de telefon din listă. Dacă nu mai era de 
actualitate, atunci avea o problemă. Și mai dorea să audă vocea 
lui Wayne Stattner. 

Imediat ce intrară în apartament, Jeannie ridică receptorul și 
formă numărul. 

Îi răspunse un bărbat: 

— Alo? 

Nu-și dădea seama de nimic dintr-un singur cuvânt. 

— AȘ putea să vorbesc cu Wayne Stattner, vă rog? 

— Mda, Wayne aici, cine sună? 

Semăna cu vocea lui Steve. „Nemernicule, de ce mi-ai rupt 
chiloţii?” Își reprimă dezgustul și zise: 

— Domnule Stattner, vă sun din partea unei firme de 
cercetare a pieței, care v-a ales să primiţi o ofertă specială... 

— Du-te naibii și mori, șuieră Wayne și închise. 

— El e, se adresă Jeannie tatălui ei. Chiar are o voce 
asemănătoare cu a lui Steve, doar că Steve e mai politicos. 

Îi povesti pe scurt despre ce era vorba. Tatăl își făcu o idee 
generală, deși consideră că putea fi vorba despre scenariul unui 
film. 

— Și ce o să faci acum? 

— O să sun la poliţie. 

Formă numărul Diviziei de Infracţiuni de Natură Sexuală și 
ceru cu sergentul Delaware. 

Tatăl ei clătină uimit din cap. 

— Uite ceva cu care-mi vine greu să mă obișnuiesc: ideea de 
a colabora cu poliţia. Sper doar ca femeia aceasta sergent să fie 
diferită de toţi ceilalţi detectivi pe care i-am cunoscut. 

— Cred că probabil și este. 

Nu se aștepta s-o găsească pe Mish la birou - era ora nouă 
seara. Intenţiona să le ceară celor de acolo să-i transmită un 
mesaj urgent. Din fericire, Mish era încă la lucru. 

— Îmi completez hârţogăria, îi explică poliţista. Ce s-a 
întâmplat? 

— Steve Logan și Dennis Pinker nu sunt gemeni. 

— Dar credeam că... 


VP - 317 


— Sunt tripleţi. 

Urmă o pauză lungă. Când Mish vorbi din nou, fu mai 
prudentă. 

— De unde știi? 

— lţi amintești că ţi-am povestit cum am dat de Steve și de 
Dennis, cercetând o bază de date cu amprente dentare pentru 
perechi de înregistrări similare? 

— Da. 

— Săptămâna asta am cercetat fișierul FBI de amprente 
digitale în căutarea de amprente similare. Programul mi i-a dat 
pe Steve, Dennis și un al treilea individ în grup. 

— Au aceleași amprente digitale? 

— Nu chiar identice. Insă tocmai l-am sunat pe cel de-al 
treilea tip. Are vocea ca a lui Steve. Sunt foarte sigură că 
seamănă fizic. Trebuie să mă crezi, Mish. 

— Ai și o adresă? 

— Da. În New York. 

— Dă-o încoace. 

— Cu o condiţie. 

Tonul lui Mish se înăspri. 

— Jeannie, vorbeşti cu o polițistă. Nu pui condiţii, ci doar 
răspunzi la blestematele de întrebări. Și acum dă-mi adresa. 

— Trebuie să-mi satisfac curiozitatea. Vreau să-l văd. 

— Vrei să mergi la închisoare? Asta e întrebarea pentru tine în 
clipa asta. Dacă nu, ai face mai bine să-mi dai adresa. 

— Vreau să-l vedem împreună amândouă. Mâine. 

Urmă o nouă pauză. 

— Ar trebui să te bag în spatele gratiilor pentru tăinuirea unui 
infractor. 

— Am putea prinde primul avion spre New York, dimineaţă. 

— Bine. 


VP - 318 


SÂMBĂTĂ 


43. 


Prinseră cursa US Airways către New York de la ora 6:40 
dimineața. 

Jeannie era plină de speranță. Acel drum putea însemna 
sfârșitul coșmarului pentru Steve. L-a sunat cu o noapte în urmă 
ca să-l pună la curent cu noutăţile și el a fost entuziasmat. Ar fi 
vrut să vină la New York cu ele, dar Jeannie știa că Mish n-ar fi 
acceptat. In schimb, i-a promis că-l va suna de îndată ce avea 
alte noutăţi. 

Mish era sceptică. Îi venea greu să creadă povestea lui 
Jeannie, însă trebuia s-o verifice. 

Datele primite de Jeannie nu dezvăluiau de ce amprentele lui 
Wayne Stattner se găseau pe lista FBI, dar Mish a efectuat niște 
verificări de-a lungul nopţii și, în acel moment, în vreme ce 
decolau de pe aeroportul internaţional Washington din 
Baltimore, îi relată lui Jeannie cazul. Cu trei ani înainte, părinţii 
disperaţi ai unei fete de paisprezece ani au descoperit-o în 
apartamentul din New York al lui Stattner. L-au acuzat de răpire. 
El a negat fapta, argumentând că fata n-a fost forțată să vină 
acolo. lar ea a declarat că era îndrăgostită de el. Pe atunci, 
Wayne avea doar nouăsprezece ani, așa că, în cele din urmă, nu 
s-a depus plângere oficială. 

Povestea sugera că Stattner simţea nevoia să domine 
femeile, însă așa ceva nu prea se potrivea, în opinia lui Jeannie, 
cu profilul psihologic al unui violator. În orice caz, Mish îi zise că 
nu existau reguli stricte din acest punct de vedere. 

Jeannie nu i-a povestit lui Mish despre bărbatul care a atacat- 
o în Philadelphia. Știa că Mish n-ar fi crezut-o că bărbatul acela 
n-a fost Steve. Mish ar fi dorit să-l interogheze ea însăși pe 
Steve, iar acesta n-avea nevoie de asta. În consecinţă, Jeannie 
se văzu nevoită să păstreze tăcerea și asupra individului care a 
sunat-o cu o zi înainte și a ameninţat-o cu moartea. N-a relatat 


VP - 319 


nimănui despre întâmplare, nici măcar lui Steve; n-avea chef să- 
| îngrijoreze și mai mult. 

Jeannie și-ar fi dorit s-o placă pe Mish, dar între ele exista 
permanent un soi de tensiune. Ca poliţist, Mish se aștepta ca 
oamenii să se conformeze cu ceea ce cerea ea, iar Jeannie ura o 
astfel de atitudine la o fiinţă omenească. În încercarea de a se 
apropia de ea, o întrebă cum a devenit poliţist. 

— Eram secretară și am obţinut o slujbă la FBI, îi răspunse 
Mish. Am stat acolo zece ani. Începusem să cred că pot face 
treburile mai bine decât agentul pentru care lucram. Așa că am 
aplicat la programul de instruire pentru polițiști. M-am dus la 
Academia de Poliţie, am devenit poliţist de patrulă, apoi m-am 
oferit voluntar pentru munca de ofiţer acoperit din cadrul 
Diviziei de narcotice. A fost înfricoșător, însă am dovedit că 
eram dură. 

Pentru o secundă, Jeannie se simţi înstrăinată de însoțitoarea 
ei. Și asta deoarece ea mai fuma marijuana din când în când. In 
plus, ura oamenii care ar fi vrut s-o arunce în închisoare pentru 
asta. 

— După aceea am trecut la Departamentul de Abuzuri 
împotriva Copiilor, continuă Mish. Acolo n-am rezistat multă 
vreme. Nimeni nu rezistă. E vorba despre o muncă importantă, 
dar nimeni nu poate vedea astfel de grozăvii la nesfârșit. 
Înnebunești, pur și simplu. Așa că, în cele din urmă, am ajuns la 
Divizia de Infracţiuni de Natură Sexuală. 

— Nu pare cine știe ce progres. 

— Cel puţin aici victimele sunt adulți. lar după câţiva ani m-au 
avansat la gradul de sergent și mi-au dat comanda 
departamentului. 

— Cred că toţi detectivii care anchetează violuri ar trebui să 
fie femei, zise Jeannie. 

— Nu sunt convinsă că aș fi de acord. 

Jeannie era surprinsă. 

— Nu crezi că victimele ar vorbi mai ușor cu o femeie? 

— Poate că victimele mai în vârstă; să spunem femeile peste 
șaptezeci de ani. 

Pe Jeannie o trecu un fior la gândul unor femei fragile și 
bătrâne violate. 

— Totuși, ca să fiu sinceră, cele mai multe victime ar fi în 
stare să-și spună povestea și unui zid. 


VP - 320 


— Bărbaţii cred întotdeauna că femeile au cerut să fie violate. 

— Doar că raportul legat de viol trebuie să fie contestat la un 
moment dat, dacă e să fie vorba despre un proces corect. lar 
când se pune problema unui asemenea gen de interogatoriu, 
femeile pot fi mai brutale decât bărbaţii, mai ales faţă de alte 
femei. 

Lui Jeannie îi venea greu să creadă și se întreba dacă nu 
cumva Mish își apăra, pur și simplu, colegii de sex masculin în 
faţa unei străine. 

Rămase fără subiecte despre care să vorbească, Jeannie căzu 
într-un soi de reverie, întrebându-se ce-i rezerva viitorul. Nu se 
putea obișnui cu ideea că era posibil să nu mai continue ca om 
de știință pentru tot restul vieţii. În visurile ei legate de viitor se 
vedea bătrână și recunoscută la nivel mondial pentru munca ei, 
cu părul albit și cu degete zbârcite, în vreme ce studenţilor li se 
spunea la cursuri: „N-am înțeles comportamentul infracţional al 
oamenilor până la publicarea cărţii revoluţionare a lui Jeannie 
Ferrami din anul 2000”. Insă în acel moment așa ceva n-avea să 
se mai petreacă. li trebuia o nouă fantezie. 

Aterizară pe aeroportul La Guardia la câteva minute după ora 
opt și luară un taxi rablagit către oraș. Mașina avea suspensiile 
uzate și se bălăngănea încoace și încolo cât a străbătut cartierul 
Queens, apoi tunelul Midtown către Manhattan. Jeannie s-ar fi 
simţit inconfortabil într-un Cadillac: se ducea să-l vadă pe 
individul care a atacat-o în propria mașină și simţea un nod în 
stomac. 

Wayne Stattner locuia într-o clădire joasă din centru, la sud de 
Houston Street. Era o dimineaţă însorită de duminică și pe străzi 
ieșiseră deja tineri ca să cumpere brioșe și să bea cappucino pe 
terasele cafenelelor de pe trotuare sau să privească vitrinele 
galeriilor de artă. 

Erau așteptate de un detectiv de la Secţia 1 de poliţie locală, 
într-un Ford Escort parcat în faţa clădirii unde locuia Stattner. 
Bărbatul le strânse mâinile și se prezentă ursuz ca fiind Herb 
Reitz. Jeannie bănui imediat că a fi escortă pentru niște oaspeți 
din afara orașului constituia o corvoadă pentru detectivi. 

— Apreciem că ați venit aici într-o zi de duminică pentru a ne 
ajuta, zise Mish și-i zâmbi cald și amabil colegului de breaslă. 

Omul se mai înmuie. 

— Nicio problemă. 


VP - 321 


— Când veţi avea nevoie de ajutor în Baltimore, vreau să mă 
sunați personal. 

— Așa voi face. 

Jeannie ar fi vrut să exclame: „Pentru numele lui Dumnezeu, 
haideţi să trecem la treabă!” 

Intrară în clădire și luară un ascensor până la ultimul etaj. 

— Câte un apartament pe etaj, explică Herb. Suspectul ăsta e 
un om bogat. Ce a comis? 

— Viol, răspunse Mish. 

Ascensorul se opri și ușa se deschise direct în faţa 
apartamentului. Mish sună la sonerie. Urmă o lungă tăcere. Herb 
ținea deschisă ușa ascensorului. Jeannie se ruga în gând ca 
Wayne să nu fi plecat din oraș în weekend; nu mai suporta să 
aștepte. Mish sună din nou și ţinu degetul apăsat pe buton. 

— Cine mama dracului e? întrebă în cele din urmă un bărbat 
dinăuntru. 

El era. Vocea o îngrozi pe Jeannie. 

— Poliţia, cine naiba să fie. Deschide ușa! 

Tonul se schimbă. 

— Vă rog să vă ridicați legitimaţia până la vizorul din faţa 
dumneavoastră. 

Herb arătă insigna de detectiv. 

— Bine, așteptați puţin. 

„Asta e, reflectă Jeannie. Acum o să-l văd”. 

Ușa fu deschisă de un tânăr cu părul vâlvoi și în picioarele 
goale, îmbrăcat cu un halat de baie de un negru spălăcit. 

Jeannie se holbă la el, dezorientată. 

Individul era dublura lui Steve - doar că avea părul negru. 

— Wayne Stattner? întrebă Herb. 

— Da. 

„Probabil că și l-a vopsit, chibzui Jeannie. Și l-a vopsit ieri sau 
joi seara”. 

— Sunt detectivul Herb Reitz de la Secţia 1. 

— Sunt întotdeauna dornic să colaborez cu poliţia, Herb, 
spuse Wayne. 

Aruncă o privire scurtă spre Mish și Jeannie. Doctoriţa nu zări 
pe fața lui niciun semn că ar fi recunoscut-o. 

— Nu vreţi să intraţi? 

Pășiră înăuntru. Holul fără ferestre era zugrăvit în negru și 
avea trei uși vopsite în roșu. Într-un colţ stătea o imitație de 


VP - 322 


schelet omenesc de genul celor folosite în facultăţile de 
medicină, dar acesta purta o eșarfă roșie și avea cătușe de 
poliţie pe încheieturile osoase. 

Wayne îi conduse prin una dintre ușile roșii către o încăpere 
mare, cu tavan înalt. Draperiile din catifea neagră erau trase, iar 
încăperea era luminată de aplice. Pe unul dintre pereţi se vedea 
un steag nazist de mari dimensiuni. Într-un coș pentru umbrele 
se găsea o colecţie de bice, sub o lumină încastrată în tavan. Pe 
un șevalet era o pictură mare în ulei ilustrând crucificarea; 
uitându-se mai de aproape, Jeannie văzu că silueta crucificată 
nu era lisus Hristos, ci o femeie voluptuoasă cu păr blond și 
lung. Se cutremură plină de dezgust. 

Asta era casa unui sadic: n-ar fi fost mai evident nici dacă 
individul ar fi montat un indicator special. 

Herb privea uimit în jurul lui. 

— Din ce trăiţi, domnule Stattner? 

— Deţin două cluburi de noapte în New York. Sincer, tocmai 
de aceea sunt dornic să colaborez cu poliţia. M-am ferit de 
probleme din raţiuni de afaceri. 

Herb pocni din degete. 

— Bineînţeles, Wayne Stattner. Am citit despre dumneata într- 
un articol din revista New York „Tinerii milionari ai 
Manhattanului”. Ar fi trebuit să recunosc numele. 

— Nu vreţi să luaţi loc? 

Jeannie se îndreptă spre un scaun, apoi constată că era un 
scaun electric de genul celor întrebuințate la execuţii. Ezită, se 
strâmbă, pe urmă se așeză altundeva. 

— Ea este sergentul Michelle Delaware de la poliţia orașului 
Baltimore, zise Herb. 

— Baltimore? se miră Wayne. 

Jeannie îi urmărea faţa în căutarea unor semne de frică, însă 
el părea un bun actor. 

— Există infracţiuni în Baltimore? rosti el sarcastic. 

— Părul tău e vopsit, nu-i așa? întrebă Jeannie. 

Mish îi aruncă o privire iritată: Jeannie trebuia doar să-l 
observe pe suspect, nu să-i pună întrebări. 

În orice caz, Wayne nu păru deranjat. 

— Inteligent din partea ta că ai observat. 


VP - 323 


„Am avut dreptate, se gândi Jeannie, triumfând în sinea ei. El 
este. Da, mâinile lui... Îmi amintesc cum mi-a rupt hainele. Te- 
am prins, ticălosule”, se gândi ea. 

— Când ţi l-ai vopsit? îl iscodi ea în continuare. 

— Când aveam cincisprezece ani, răspunse el. 

„Mincinosule!” 

— Negrul a fost la modă de când mă știu. 

„Părul tău era deschis la culoare joi, când ţi-ai strecurat 
mâinile alea mari pe sub fusta mea, și duminică, atunci când ai 
violat-o pe prietena mea, Lisa, în sala de sport de la JFU”. 

Dar de ce minţea? Oare știa că aveau deja un suspect cu păr 
deschis la culoare? 

— Despre ce e vorba? întrebă el. Culoarea părului meu este 
un indiciu? Îmi plac misterele. 

— Nu vă vom reţine mult, interveni Mish. Trebuie să știm 
unde aţi fost duminica trecută la ora opt seara. 

Jeannie se întrebă dacă Stattner avea alibi. l-ar fi fost ușor să 
pretindă că la ora aia juca poker cu niște indivizi dubioși, plătiți 
pentru a-i susține declaraţia, sau să spună că era în pat cu o 
prostituată care era în stare să rostească orice minciună pentru 
o sumă de bani. 

Insă tipul o surprinse. 

— E ușor de răspuns, zise el. Eram în California. 

— Poate confirma cineva afirmaţia? 

El râse. 

— Cred că doar vreo sută de milioane de oameni. 

Jeannie începea să aibă o presimţire rea. Tipul n-avea un alibi 
real. Trebuia să fie violatorul. 

— Cum adică? întrebă Mish. 

— Am fost la gala Premiilor Emmy. 

Jeannie își aminti de festivitatea de decernare a Premiilor 
Emmy care era transmisă la televizor în salonul de spital al Lisei. 
Cum era posibil ca Wayne să fi fost la ceremonie? Abia dacă ar fi 
reușit să ajungă la aeroport în răstimpul în care Jeannie s-a dus 
la spital. 

— Bineînţeles că n-am câștigat nimic, adăugă Wayne. Nu 
activez în branșă. Dar Salina Jones activează și este o veche 
prietenă de-a mea. 

Aruncă o privire spre tabloul în ulei și Jeannie își dădu seama 
că femeia din pictură semăna cu actriţa care o juca pe Babe, 


VP - 324 


fiica morocănosului Brian din telenovela Too Many Cooks. 
Probabil că femeia îi pozase pentru tablou. 

— Salina a câștigat premiul pentru cea mai bună actriţă de 
comedie, iar eu am sărutat-o pe ambii obraji când a coborât de 
pe scenă cu trofeul în mână, preciză Wayne. A fost un moment 
frumos, surprins de camerele de televiziune pentru eternitate și 
transmis în întreaga lume. Îl am înregistrat pe video. Și a mai 
apărut o fotografie în revista People de săptămâna asta. 

Arătă înspre o revistă aruncată pe covor. 

Cu inima frântă, Jeannie ridică revista de jos. Văzu o fotografie 
cu Wayne. Arăta nemaipomenit în smoching, sărutând-o pe 
Salina în vreme ce aceasta ţinea strâns statueta Emmy. 

lar el avea părul negru. 

Sub fotografie scria: „Wayne Stattner, impresarul de cluburi 
de noapte din New York, o felicită pe cunoscuta vedetă Salina 
Jones cu ocazia primirii Premiului Emmy pentru rolul din Too 
Many Cooks în cadrul ceremoniei de duminică noaptea de la 
Hollywood”. 

Era un alibi cât se poate de veridic. 

Insă cum era posibil așa ceva? 

— Ei bine, domnule Stattner, nu vă mai răpim din timpul 
dumneavoastră, zise Mish. 

— Ce credeaţi că aș fi putut face? 

— Anchetăm un viol care s-a petrecut în Baltimore în noaptea 
de duminică. 

— N-am fost eu, spuse Wayne. 

Mish se uită la tabloul cu scena crucificării și el îi urmări 
privirea. 

— Toate victimele mele se oferă voluntare, explică el, 
uitându-se la ea lung și sugestiv. 

Mish se îmbujoră și se întoarse cu spatele. 

Jeannie era dezolată. Își pierduse orice urmă de speranţă. 
Totuși era lucidă și când se ridicară să plece i se adresă lui 
Stattner: 

— Pot să te întreb ceva? 

— Desigur, răspunse Wayne cu aceeași amabilitate. 

— Ai fraţi sau surori? 

— Sunt copil singur la părinți. 

— La data nașterii tale, tatăl tău era în armată, am dreptate? 


VP - 325 


— Da, era instructor de piloţi de elicopter la Fort Bragg. De 
unde ai știut? 

— Ştii cumva dacă mama ta a avut probleme cu concepția? 

— Sunt întrebări ciudate pentru un poliţist. 

— Doctoriţa Ferrami este om de știință la Universitatea Jones 
Falls, preciză Mish. Cercetările ei sunt strâns legate de cazul la 
care lucrez. 

— A menţionat vreodată ceva mama ta despre vreun 
tratament pentru infertilitate? întrebă Jeannie. 

— Mie, nu. 

— Te deranjează dacă o întrebăm? 

— A murit. 

— Îmi pare rău. Dar tatăl tău? 

Wayne ridică din umeri. 

— ÎI puteţi suna. 

— Mi-ar face plăcere. 

— Locuiește în Miami. Vă dau numărul lui. 

Jeannie îi oferi un pix. Wayne scrise un număr pe o pagină din 
revista People, rupse colțul și i-l dădu. 

Se duseră spre ușă. 

— Vă mulțumesc pentru colaborare, domnule Stattner, spuse 
Herb. 

— Oricând. 

În vreme ce coborau cu ascensorul, Jeannie rosti 
deznădăjduită: 

— Ce credeți despre alibiul lui? 

— O să verific, răspunse Mish. Însă pare veridic. 

Jeannie clătină din cap. 

— Nu-mi vine să cred că e nevinovat. 

— Oh, e mai mult ca sigur vinovat, draga mea, ai încredere în 
mine! 


44. 


Steve stătea lângă telefon în bucătăria mare a casei părinţilor 
din Georgetown, urmărindu-și mama cum pregătea niște 
chiftele și așteptând să sune Jeannie. Se întreba dacă Wayne 
Stattner era cu adevărat dublura lui. Se mai întreba dacă 


VP - 326 


Jeannie și sergentul Delaware îl vor găsi la adresa din New York. 
Se întreba, totodată, dacă Wayne va mărturisi violul comis 
asupra Lisei Hoxton. 

Mama lui tăia ceapă. A fost uluită și năucită când a aflat cei 
s-a făcut la clinica Aventine în decembrie 1972. N-a crezut chiar 
totul, dar a acceptat cu inima strânsă, în vreme ce discutau cu 
avocatul. Cu o seară înainte, Steve a stat până târziu cu părinții 
lui, vorbind despre povestea lor ciudată. Atunci, mama lui s-a 
înfuriat; ideea că doctorii puteau face experimente pe pacienți 
fără acordul lor era de neconceput. In rubrica ei de revistă scria 
mult despre dreptul femeilor de a-și controla propriul trup. 

Surprinzător, tatăl a fost mai calm. Steve s-ar fi așteptat ca un 
bărbat să reacționeze mai violent la aspectele legate de 
intimitate ale întregii povești. Însă a fost raţional. Acceptând 
logica lui Jeannie, a speculat despre alte explicații posibile ale 
fenomenului tripleţilor și a tras în final concluzia că Jeannie 
avea, probabil, dreptate. În orice caz, reacţia calmă făcea parte 
din codul de conduită al tatălui său. Cu toate acestea, nimeni nu 
știa ce gândea cu adevărat. In acea clipă, tatăl se afla în curte și 
uda apatic cu furtunul un strat de flori, dar pe dinăuntru era 
posibil să fiarbă. 

Mama lui începu să prăjească ceapa, iar mirosul degajat îi 
lăsa gura apă lui Steve. 

— Chiftele cu piure de cartofi și ketchup, zise el. Unul dintre 
felurile mele preferate. 

— Când aveai cinci ani, asta doreai să mănânci zilnic, îi spuse 
mama lui zâmbind. 

— Ţin minte. În bucătăria aia mică din Hoover Tower. 

— Ții minte asta? 

— Vag. Îmi aduc aminte că ne-am mutat și că pe urmă mă 
simțeam foarte ciudat să stau într-o casă în loc de un 
apartament. 

— Cam pe atunci am început să scot bani de pe urma primei 
mele cărţi, Ce să faci când nu poti rămâne gravidă, replică ea, 
oftând. Dacă va ieși la iveală vreodată adevărul despre cum am 
rămas gravidă, cartea aia o să pară o idioţenie. 

— Sper ca oamenii care au cumpărat-o să nu-și ceară banii 
înapoi. 

Mama lui puse carnea tocată și ceapa în tigaie și se șterse pe 
mâini. 


VP - 327 


— M-am gândit la asta toată noaptea, și știi ceva? Mă bucur 
că mi-au făcut așa ceva în clinica Aventine. 

— De ce? Noaptea trecută erai furioasă. 

— Și într-un fel încă sunt, pentru că am fost folosită drept 
cobai de laborator. Însă mi-am dat seama de un lucru simplu: 
dacă n-ar fi efectuat experimente pe mine, nu te-aș fi avut pe 
tine. Altceva nu mai contează. 

— Nu te deranjează că nu sunt, de fapt, al tău? 

Ea îl cuprinse cu braţele. 

— Ești al meu, Steve. Nimic nu poate schimba asta. 

Sună telefonul și Steve smulse receptorul. 

— Alo? 

— Aici e Jeannie. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Steve dintr-o suflare. Era acasă? 

— Da, și e copia ta fidelă, doar că-și vopsește părul negru. 

— Dumnezeule, chiar suntem trei! 

— Da. Mama lui Wayne a murit, dar tocmai am vorbit cu tatăl 
lui în Florida, iar el a confirmat că ea a fost tratată la clinica 
Aventine. 

Vestea era bună, însă Jeannie părea dezamăgită, așa că 
entuziasmul lui Steve se mai domoli. 

— Nu pari la fel de mulțumită pe cât ar trebui să fii. 

— Are un alibi pentru duminică. 

— La naiba! exclamă Steve simțind cum i se năruiau 
speranţele. Cum se poate? Ce fel de alibi? 

— Beton. A fost la gala Premiilor Emmy din Los Angeles. 
Există și fotografii. 

— E băgat în filme? 

— Deţine cluburi de noapte. E un soi de celebritate minoră. 

Steve își dădea seama de ce era ea atât de dezamăgită. La 
descoperit pe Wayne, însă asta nu i-a ajutat pe niciunul să 
progreseze. Pe lângă dărâmat sufletește, Steve era și 
nedumerit. 

— Atunci, cine a violat-o pe Lisa? 

— Ții minte ce spune, de obicei, Sherlock Holmes? „Când ai 
eliminat imposibilul, ce rămâne trebuie - oricât ar fi de 
improbabil - să fie adevărul”. Sau poate că asta zicea Hercule 
Poirot. 

Steve simţi un fior de gheaţă. Doar nu credea Jeannie că e/o 
violase pe Lisa? 


VP - 328 


— Și care e adevărul? 

— Sunt patru gemeni. 

— Cvadrupleți? Jeannie, asta e o nebunie. 

— Nu cvadrupleţi. Nu cred că embrionul ăsta s-a divizat în 
patru din întâmplare. Trebuie să fi fost o procedură deliberată, 
parte a unui experiment. 

— E posibil? 

— Astăzi este. Ai auzit de clonare. În anii '70 era doar o idee. 
Dar se pare că Genetico era cu ani mulţi înaintea celorlalți din 
domeniu - poate deoarece operau în secret și puteau face 
experimente pe oameni. 

— Susţii deci că sunt o clonă. 

— Trebuie să fii. Îmi pare rău, Steve. Îți tot dau vești 
dramatice. E bine că ai părinţii pe care-i ai. 

— Mda. Și cum e Wayne ăsta? 

— Te sperie. Are o pictură care o arată pe Salina Jones 
crucificată goală. Abia așteptam să ies din apartamentul lui. 

Steve tăcu. „Una dintre clonele mele este ucigaș, alta este 
sadic, iar cea de-a patra, ipotetică, este violator. Oare eu ce 
sunt?” 

— Ideea cu clonele explică și de ce aveți cu toţii zile de 
naștere diferite, continuă Jeannie. Embrionii au fost ţinuţi în 
laborator pe perioade diferite de timp înainte de a fi implantate 
în utere de femei. 

„De ce mi s-a întâmplat așa ceva tocmai mie? De ce n-am 
putut să fiu ca toți ceilalți?” 

— Trebuie să ne îmbarcăm în avion, așa că am să închid. 

— Vreau să te văd. O să vin cu mașina în Baltimore. 

— Bine. La revedere. 

Steve închise. 

— Ai auzit, îi zise el mamei lui. 

— Mda. Arată ca tine, însă are un alibi, deci ea crede că 
trebuie să fiți patru și sunteţi toţi clone. 

— Dacă suntem clone, atunci trebuie să fiu ca ei. 

— Nu. Tu doar semeni fizic cu ei, dar ești altfel pentru că ești 
al meu. 

— Și totuși nu sunt, spuse Steve și zări tresărirea de durere 
pe chipul mamei sale, cu toate că și pe el îl durea cumplit. Sunt 
copilul a doi străini aleși de cercetătorii angajaţi de Genetico. 
Asta e moștenirea mea. 


VP - 329 


— Trebuie să fii altfel decât ceilalți deoarece te comporti 
altfel. 

— Oare asta dovedește că structura mea e diferită de a lor? 
Sau doar că am învăţat s-o ascund, ca un animal domesticit? Tu 
m-ai făcut ce sunt acum? Sau Genetico? 

— Nu știu, fiule. Pur și simplu, nu știu. 


45. 


Jeannie făcu un duș și-și spălă părul, apoi se machie cu mare 
atenţie. Decise să nu folosească ruj sau fard. Imbrăcă o bluză 
largă decoltată purpurie și pantaloni gri strânși pe coapse, fără 
lenjerie intimă sau pantofi. Își puse bijuteria de nas favorită, un 
mic safir în montură din argint. În oglindă arăta ca o bombă 
sexy. 

— Pleci la biserică, dom'șoară? zise ea cu voce tare. 

După aceea își făcu singură cu ochiul și se duse în living. 

Tatăl ei plecase din nou. Prefera să stea la Patty, unde îi avea 
pe cei trei nepoți cu care să se distreze. Patty venise să-l ia în 
vreme ce Jeannie se afla în New York. 

N-avea altceva de făcut decât să stea și să-l aștepte pe Steve. 
încercă să nu se gândească la marea dezamăgire din acea zi. Se 
săturase. Îi era foame; băuse doar cafea toată ziua. Se întrebă 
dacă să mănânce sau să aștepte până ce venea și el. Zâmbi 
când își aminti cum el mâncase opt gogoși cu scorțișoară la 
micul dejun. Oare asta se întâmplase doar cu o zi în urmă? | se 
părea că trecuse o săptămână. 

Brusc, își dădu seama că frigiderul era gol. Ar fi fost oribil ca 
el să vină înfometat și să nu aibă ce să-i dea să mănânce! Se 
încălță rapid cu o pereche de ghete Dr. Martens și ieși din casă. 
Se urcă în mașină și conduse până la 7-Eleven, la intersecţia 
dintre Falls Road și 36" Street, de unde cumpără ouă, șuncă, 
lapte, o pâine cu semințe, salată, bere Dos Equis, îngheţată Ben 
& Jerry's Rainforest Crunch și alte patru pachete de gogoși cu 
scorţișoară, congelate. 

În vreme ce aștepta să plătească își dădu seama că el putea 
să fi ajuns între timp. Era posibil chiar să plece din nou! leși în 


VP - 330 


fugă din magazin cu braţele pline și conduse până acasă ca o 
nebună, imaginându-și-l așteptând pe pragul casei. 

Când ajunse nu văzu pe nimeni în fața reședinței și nici 
Datsunul lui ruginit. Intră și băgă alimentele în frigider. Scoase 
ouăle din carton și le așeză în tava specială, desfăcu baxul de 
bere și introduse o capsulă în aparatul de cafea. După care se 
trezi din nou că n-are nimic de făcut. 

O fulgeră ideea că se comporta cu totul nefiresc. Niciodată 
până atunci nu-și mai făcuse griji că unui bărbat i-ar fi putut fi 
foame. Când era în relaţie cu Will Temple, avea un 
comportament mai libertin față de nevoile lui. Dacă lui îi era 
foame, își pregătea singur ceva de mâncare. Dacă frigiderul era 
gol, atunci se ducea la magazin, și dacă magazinul era închis, el 
își lua ceva de la un fast-food. Dar, în acel moment, Jeannie 
simţea că se schimbase. Steve avea un impact mai mare asupra 
ei decât alţi bărbaţi, chiar dacă-l cunoștea doar de câteva zile... 

Soneria de la ușă răsună ca o explozie. 

Sări în picioare, cu inima bătându-i tare în piept, și vorbi la 
interfon: 

— Da? 

— Jeannie? Aici e Steve. 

Atinse butonul care descuia ușa de la intrare. Rămase 
nemișcată câteva clipe, simțindu-se rușinată. Se comporta ca o 
adolescentă. Îl urmări pe Steve urcând scările îmbrăcat cu un 
tricou gri și blugi largi. Pe chip i se citea durerea și dezamăgirea 
ultimelor douăzeci și patru de ore. Îl luă în braţe. Trupul lui 
puternic părea încordat. 

II conduse în living. Steve se așeză pe canapea, iar Jeannie se 
duse în bucătărie și apăsă butonul de pornire al aparatului de 
cafea. Se simțea extrem de apropiată de el. Nu procedaseră așa 
cum fac toţi oamenii în general, adică nu-și dăduseră întâlniri, 
nu se duseseră la restaurante și la filme împreună, așa cum 
obișnuise Jeannie să facă înainte. În schimb, se bătuseră 
împreună umăr la umăr, dezlegaseră câteva mistere și se 
treziseră persecutați de dușmani ascunși în umbră. Așa ceva îi 
transformase rapid în prieteni. 

— Vrei niște cafea? 

Steve clătină din cap. 

— Aș prefera să ne ţinem de mână. 


VP - 331 


Se așeză lângă el pe canapea și-l luă de mână. El se aplecă 
spre ea și o sărută pe buze. Era primul lor sărut adevărat. Ea îi 
strânse tare mâna și-și desfăcu buzele. Gustul gurii lui o făcu să 
se gândească la fumul generat de lemnul ars. Brusc, pasiunea i 
se stinse, întrebându-se dacă se spălase pe dinţi; apoi își aminti 
că o făcuse și se linişti. El îi atinse sânii prin lâna moale a bluzei, 
cu niște mâini mari surprinzător de blânde. Ea procedă la fel, 
trecându-și palmele peste pieptul lui. 

El se trase înapoi ca să se uite la ea. O privi ţintă, ca și cum ar 
fi vrut să-și întipărească trăsăturile ei în memorie. Cu buricele 
degetelor îi atinse sprâncenele, obrajii, vârful nasului și buzele, 
cu gesturi blânde, de parcă i-ar fi fost teamă să nu spargă ceva. 
Clătină din cap ușor, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă ce 
vedea. 

În privirea lui pătimașă, ea zări dorinţa. Omul acela o dorea cu 
toată fiinţa lui. lar asta o excita. Pasiunea ei explodă brusc, ca o 
lavă curgând pe pantele unui vulcan. Nu mai simţise acei fluturi 
în stomac de un an și jumătate. Vru totul dintr-odată, trupul lui 
peste al ei, limba lui în gura ei și mâinile lui frământându-i întreg 
corpul. 

Îi cuprinse faţa și o trase spre ea, apoi îl sărută din nou, de 
această dată cu gura larg deschisă. Se lăsă pe spate pe 
canapea, până când el ajunse pe jumătate peste ea, cu 
greutatea trupului zdrobindu-i pieptul. Într-un final, îl împinse de 
pe ea, icnind, și zise: 

— În dormitor. 

Se desprinse de el și o luă înaintea lui. Își trase bluza peste 
cap și o aruncă pe jos. El veni în încăpere și închise ușa în urma 
lui cu călcâiul. Văzând-o că se dezbracă, își scoase și el repede 
tricoul. 

„Toţi procedează așa, își zise ea. Toţi închid ușa cu călcâiul”. 

Steve își scoase pantofii, își desfăcu cureaua și-și dădu jos 
blugii. Avea un corp perfect, cu umeri largi, piept musculos și 
șolduri înguste. 

„Dar care dintre ei este?” 

El veni spre ea și Jeannie se dădu cu doi pași în spate. 

„Individul de la telefon a zis: «Te-ar putea vizita din nou.»” 

Steve se încruntă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Jeannie era speriată. 


VP - 332 


— Nu pot face asta, zise ea. 

Steve inspiră adânc și expiră cu putere. 

— Uau! exclamă el, privind în altă direcție. Uau! 

Ea își încrucișă braţele peste piept, acoperindu-și sânii. 

— Nu știu cine ești. 

El înţelese imediat. 

— Oh, Doamne! 

Se așeză pe pat cu spatele la ea, dezamăgit. Însă putea fi 
doar un gest actoricesc. 

— Crezi că sunt cel pe care l-ai întâlnit în Philadelphia. 

— Am crezut că erai tu. 

— Dar de ce ar fi pretins el că eram eu? 

— Nu contează. 

— N-ar fi făcut-o doar în speranţa unei partide rapide de sex. 
Dublurile mele au moduri aparte de a-și satisface poftele, însă 
nu așa. Dacă ar fi vrut să ţi-o tragă, ţi-ar fi pus un cuţit la gât 
sau ţi-ar fi rupt ciorapii, sau ar fi dat foc la clădire, nu? 

— M-a sunat cineva, zise Jeannie, tremurând. Un apel anonim. 
Mi-a spus: „Nu-ţi mai băga nasul în lucruri care nu te privesc. 
Tipul pe care l-ai întâlnit în Philadelphia ar fi trebuit să te 
omoare. S-a lăsat luat de val și a stricat totul. Dar te-ar putea 
vizita din nou. Așa că ai grijă!” De aceea trebuie să pleci, acum. 

Işi luă bluza de pe jos și și-o trase în grabă pe ea. N-o făcu să 
se simtă mai în siguranţă. 

În privirea lui se citea compătimire. 

— Biata de Jeannie! Nemernicii te-au speriat rău de tot. Îmi 
pare rău. 

Se ridică și-și trase blugii pe el. 

Deodată, ea fu sigură că se înșală. Clona din Philadelphia, 
violatorul, n-ar fi făcut așa. Ar fi aruncat-o pe pat, i-ar fi rupt 
hainele de pe ea și ar fi încercat s-o aibă cu forța. Cel din 
încăpere era altfel. Era Steve. Simţi o dorinţă aproape irezistibilă 
de a-l îmbrăţișa și de a face dragoste cu el. 

— Steve... 

El zâmbi. 

— Eu sunt. 

Dar, oare, aceasta era strategia lui? După ce-i câștiga 
încrederea și ajungeau amândoi goi în pat, iar el stătea întins 
deasupra ei, oare nu cumva avea să se schimbe și să-și 
dezvăluie adevărata fire, cu acea dorinţă obsesivă de a vedea 


VP - 333 


femeile înfricoșate și îndurerate? Se înfioră de groază doar la 
acest gând. 

Nu era deloc bine. Îşi feri privirea. 

— Ar fi mai bine să pleci, zise ea. 

— Ai putea să mă întrebi ceva, propuse Steve. 

— Bine. Unde l-am întâlnit pe Steve pentru prima dată? 

— La terenul de tenis. 

Răspuns corect. 

— Doar că atât Steve, cât și violatorul erau acolo în ziua aia. 

— Întreabă-mă altceva. 

— Câte  gogoși cu scorțișoară a mâncat Steve vineri 
dimineaţă? 

El zâmbi. 

— Opt, și mi-e rușine de asta. 

Ea clătină cap, cuprinsă de disperare. 

— Locul ăsta putea fi înţesat cu microfoane. Mi-au spionat 
biroul și mi-au descărcat mesajele, așa că ne-ar putea asculta 
chiar acum. Nu-l cunosc pe Steve Logan chiar așa de bine, iar 
ceea ce știu ar putea ști și alţii. 

— Cred că ai dreptate, zise el, trăgându-și tricoul. 

Steve se așeză pe pat și se încălţă. Jeannie se duse în living, 
deoarece nu dorea să stea în dormitor ca să se uite la el cum se 
îmbracă. Oare comitea o mare greșeală? Sau era cea mai 
isteață mișcare pe care o făcuse vreodată? Simţi un junghi în 
inimă; dorea enorm să facă dragoste cu Steve. Cu toate 
acestea, ideea că s-ar fi putut trezi în pat cu cineva precum 
Wayne Stattner o făcea să tremure de frică. 

Steve își făcu apariţia, îmbrăcat. Jeannie se uită în ochii lui, 
căutând un semn care să-i alunge îndoielile, dar nu zări nimic. 
„Nu știu cine ești, pur și simplu, nu știu!” 

Steve îi citi gândurile. 

— Îmi dau seama că e inutil. Încrederea e încredere, iar când 
dispare, dispare, spuse el, și o fracțiune de secundă lăsă să i se 
vadă frustrarea. Ce porcărie, ce nenorocită de porcărie! 

Izbucnirea lui de furie o sperie. Jeannie era puternică, însă el 
era și mai puternic. Dorea ca el să plece din apartament, și încă 
repede. 

El îi înţelese starea de spirit. 

— Bine, plec, o asigură Steve, ducându-se spre ușă. Îți dai 
seama, sper, că e/n-ar pleca. 


VP - 334 


Jeannie încuviinţă. 

— Dar nu poţi fi sigură până când nu plec de-a binelea. lar 
dacă plec și mă întorc imediat, n-am rezolvat nimic. Ca tu să știi 
că sunt eu, trebuie cu adevărat să plec. 

— Da. 

Jeannie era sigură în acel moment că bărbatul acela era 
Steve, însă îndoielile aveau să-i revină dacă el nu pleca de-a 
binelea. 

— Avem nevoie de un cod secret, ca să știi că sunt eu. 

— Bine. 

— O să mă gândesc la ceva. 

— Bine. 

— La revedere, zise el. N-o să încerc să te sărut. 

Steve cobori scara. 

— Sună-mă, strigă el de jos. 

Rămase nemișcată, încremenită pe loc, până când îl auzi 
trântind ușa de la intrarea în clădire. 

Își mușcă buzele. Îi venea să plângă. Se duse la tejgheaua din 
bucătărie și-și turnă cafea într-o cană. O duse la buze, dar îi 
alunecă printre degete și se sparse de gresie. 

— La naiba! exclamă ea. 

| se înmuiară picioarele și se prăbuși pe canapea. Tocmai a 
trecut printr-un mare pericol. În acel moment știa că primejdia a 
fost în imaginaţia ei, totuși continua să se simtă recunoscătoare 
că a trecut. Avea senzaţia că i s-a umflat trupul din pricina 
dorinţei nesatisfăcute. Își atinse zona pubiană: părţile intime îi 
erau umede. 

— În curând, rosti ea cu voce scăzută. Curând. 

Își imagină cum avea să fie data următoare când ei doi se vor 
întâlni, cum îl va îmbrăţișa și săruta, cum își va cere iertare și 
cum el o va ierta cu gingășie. În vreme ce-și imagina toate 
astea, se atinse în cele mai intime locuri, iar după câteva clipe o 
inundă un spasm de plăcere. 

Pe urmă, Jeannie adormi liniștită. 


46. 


Berrington se simțea umilit și asta îl necăjea foarte mult. 


VP - 335 


A învins-o de mai multe ori pe Jeannie Ferrami, dar asta nu-i 
dădea nicio satisfacție. Ea l-a forţat să se furișeze ca un hoţ. Ela 
trimis o poveste unui ziar, s-a strecurat în biroul ei și i-a căutat 
prin sertare, iar în acel moment îi supraveghea casa. Insă frica îl 
copleșea. Simţea că Universul era pe cale să se destrame în 
jurul lui. Era disperat. 

Niciodată nu i-ar fi trecut prin minte că avea să facă așa ceva 
cu doar câteva săptămâni înainte să împlinească șaizeci de ani: 
să stea în mașină, parcată lângă trotuar, și să urmărească ușa 
de la intrare a unui om de știință, ca un amărât de detectiv 
particular. Ce-ar zice mama lui? O femeie de optzeci și patru de 
ani, zveltă și bine îmbrăcată, care locuia într-un orășel din 
Maine, scriind scrisori îndrăzneţe ziarului local și dedicându-se 
cu obstinaţie slujbei onorifice de responsabilă cu aranjamentele 
florale pentru biserica episcopală. S-ar fi înfiorat toată de rușine 
aflând ce făcuse fiul ei. 

Doamne ferește ca el să fie văzut de cineva cunoscut. Era 
atent să nu se uite în ochii trecătorilor. Din nefericire, mașina lui 
era prea stridentă. Berrington o socotea elegantă și discretă, dar 
pe strada aceea nu se prea vedeau alte mașini Lincoln Town Car 
parcate: cele mai multe erau modele japoneze vechi și Pontiac 
Firebird. Berrington însuși era genul de persoană care ieșea în 
evidenţă datorită părului cărunt și elegant îngrijit. O vreme a 
ținut o hartă deschisă în faţă, pe volan, drept camuflaj, însă 
cartierul părea plin de locuitori săritori, așa că doi oameni i-au 
bătut în geam și s-au oferit să-i dea îndrumări. Prin urmare, a 
fost nevoit să ascundă harta. Se consola cu gândul că oricine ar 
fi locuit într-o asemenea zonă cu chirii mici nu putea fi o 
persoană importantă. 

In acel moment nu mai știa ce avea Jeannie de gând. FBl-ul n- 
a găsit acea listă în apartamentul ei. Berrington trebuia să 
presupună ce era mai rău: lista a condus-o către o altă clonă. 
Dacă așa stăteau lucrurile, atunci dezastrul nu putea să fie 
departe. Berrington, Jim și Preston se aflau periculos de aproape 
de momentul expunerii publice, dizgraţiei și ruinei. 

Jim a fost cel care a sugerat ca Berrington să supravegheze 
casa lui Jeannie. 

— Trebuie să știm ce are de gând, cine intră și cine iese de la 
ea, spusese Jim, iar Berrington îi dăduse dreptate, nu fără 
ezitări. 


VP - 336 


A ajuns acolo devreme și n-a observat nimic până pe la prânz, 
când Jeannie a fost lăsată în faţa casei de o negresă. El a 
recunoscut-o drept unul dintre anchetatorii care investigau cazul 
de viol. Negresa l-a interogat și pe el luni, pentru scurt timp. O 
găsea atrăgătoare. Ba chiar și-a amintit și numele ei: sergent 
Mish Delaware. 

L-a sunat pe Proust de la telefonul public din faţa 
restaurantului McDonald's de la colț și senatorul a promis să-i 
ceară amicului de la FBI să afle pe cine au vizitat cele două. 
Berrington și l-a imaginat pe tipul de la FBI anunțând: 
„sergentul Delaware a luat astăzi contact cu un suspect pe 
care-l supraveghem. Din motive de securitate, nu pot dezvălui 
mai mult de atât, însă ne-ar fi de mare ajutor dacă am ști exact 
ce a făcut în această dimineaţă și la ce caz lucrează”. 

O oră și ceva mai târziu, Jeannie a părăsit domiciliul în fugă, 
arătând izbitor de sexy într-o bluză purpurie. Berrington n-a 
urmărit mașina ei; în ciuda temerilor sale, nu se putea decide să 
comită un asemenea act lipsit de orice demnitate. Dar ea s-a 
întors câteva minute mai târziu cu braţele încărcate cu sacoșe 
din hârtie de la o băcănie. După aceea s-a ivit una dintre clone, 
probabil Steve Logan. 

Care n-a stat mult. „Dacă aș fi fost în locul lui, reflectă 
Berrington, cu Jeannie așa îmbrăcată, aș fi rămas acolo toată 
noaptea și mare parte din ziua de duminică”. 

Se uită la ceasul de la bordul mașinii pentru a douăzecea oară 
și decise să-l sune iarăși pe Jim. Poate că a aflat noutăţi de la 
FBI. 

Cobori din mașină și se duse până la colţul străzii. Mirosul 
cartofilor prăjiţi îi stârni foamea, însă nu-i plăcea să mănânce 
hamburgeri în caserole din plastic. Își luă o cafea neagră și 
merse la telefonul public. 

— Au plecat la New York, îl informă Jim. 

De-asta se temuse Berrington. 

— Wayne Stattner, zise el. 

— Da. 

— La naiba! Ce l-au întrebat? 

— Ce a făcut duminica trecută și chestii de genul ăsta. A fost 
la gala Premiilor Emmy. Avea și o fotografie cu el în revista 
People. Sfârșitul poveștii. 

— Vreun indiciu legat de următoarea mișcare a lui Jeannie? 


VP - 337 


— Nu. Pe acolo ce se petrece? 

— Mai nimic. Văd ușa ei de aici. A cumpărat câte ceva, Steve 
Logan a vizitat-o și a plecat, nimic altceva. Poate că nu mai au 
idei. 

— Sau poate că pun la cale ceva. Tot ce știm e că stratagema 
ta de a o concedia nu i-a închis gura. 

— Bine, Jim, haide să nu mai insistăm pe tema asta. Stai așa - 
iese din casă. 

Jeannie își schimbase hainele: era îmbrăcată cu blugi albi și o 
bluză fără mâneci de un albastru regal, care-i lăsa dezgolite 
brațele puternice. 

— Urmărește-o! îi ceru Jim. 

— La naiba cu asta! Se urcă în mașină. 

— Berry, trebuie să știm unde se duce. 

— Nu sunt copoi, la naiba! 

— Bărbatul ăla a ţipat, mami, spuse o fetiţă în drum spre 
toaleta femeilor împreună cu mama ei. 

— Taci, draga mea, o potoli mama ei. 

Berrington își cobori tonul vocii. 

— Pleacă. 

— Urcă-te naibii în mașină! 

— Lua-te-ar dracu’, Jim! 

— Urmărește-o! 

Jim închise. 

Berrington puse receptorul în furcă. 

Mercedesul roșu al lui Jeannie trecu pe lângă el și coti la 
stânga pe Falls Road. 

Berrington o luă la fugă spre mașina lui. 


47. 


Jeannie îl analiză din priviri pe tatăl lui Steve. Charles avea 
părul negru și o barbă deasă. Afișa o expresie aspră și se purta 
rigid. Deși era sâmbătă și se ocupa cu grădinăritul, era îmbrăcat 
cu pantaloni închiși la culoare și perfect călcați și cu o cămașă 
cu guler și mâneci scurte. Nu semăna deloc cu Steve. Singurul 
lucru pe care Steve îl moștenise de la el era gustul pentru haine 
conservatoare. Cei mai mulţi dintre studenţii lui Jeannie purtau 


VP - 338 


blugi rupti și veșminte din piele neagră, dar Steve prefera 
pantalonii lejeri și cămăși cu nasturi. 

Steve nu ajunsese încă acasă, iar Charles bănuia că era 
posibil să fi trecut pe la biblioteca Facultăţii de Drept ca să 
citească diverse lucrări despre procese de viol. Mama lui Steve 
se odihnea în pat. Charles pregăti două pahare cu limonadă, pe 
urmă el și Jeannie ieșiră în curtea casei din Georgetown și se 
așezară pe niște scaune pliante. 

Jeannie s-a gândit înainte să adoarmă la o cale de a descoperi 
a patra clonă. S-a trezit cu această idee încă vie în minte, însă a 
conștientizat că avea nevoie de ajutorul lui Charles. Și nu era 
deloc sigură că era dispus s-o ajute. 

Charles îi dădu lui Jeannie un pahar, iar el îl luă pe celălalt. 

— Pot să-ţi spun pe numele mic? întrebă el. 

— Vă rog. 

— Și sper să faci și tu la fel. 

— Desigur. 

Sorbiră din limonadă, apoi el zise: 

— Jeannie, despre ce e vorba în toată povestea asta? 

Ea își lăsă paharul jos. 

— Cred că a fost vorba de un experiment. Berrington și Proust 
au fost amândoi în armată înainte de a înființa Genetico. 
Bănuiesc că, iniţial, firma a fost un paravan pentru un proiect 
militar. 

— Am fost militar și sunt dispus să cred aproape orice 
nebunie despre armată. Totuși ce interes ar fi putut avea în 
problemele de fertilitate ale femeilor? 

— Gândește-te la ceva. Steve și dublurile lui sunt înalţi, 
puternici și chipeși. De asemenea, sunt foarte inteligenţi, deși 
înclinația lor spre violenţă îi împiedică să obţină rezultate bune. 
Insă Steve și Dennis au un IQ mult peste medie și cred că și la 
ceilalți doi ar fi același rezultat: Wayne este deja milionar la 
vârsta de douăzeci și doi de ani, iar cel de-al patrulea a fost 
suficient de inteligent ca să nu fie depistat. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Nu știu. Mă întreb dacă nu cumva armata dorea să creeze 
soldatul perfect. 

Nu era decât o pură speculație, iar Jeannie a rostit-o ca din 
întâmplare, dar presupunerea îl făcu pe Charles să tresară. 


VP - 339 


— Oh, Doamne! exclamă el șocat. Cred că am auzit de așa 
ceva. 

— Cum adică? 

— A circulat un zvon prin anii '70 care s-a răspândit în toată 
armata. Se spunea că rușii aveau un program experimental de 
reproducere, prin care încercau să obţină supraoameni. Creau 
soldaţi perfecţi, atleți perfecţi, jucători de șah perfecţi, tot felul 
de oameni perfecţi. Unii afirmau că și noi ar fi trebuit să 
procedăm la fel. Alţii spuneau că se lucra deja la asta. 

— Păi, asta e! exclamă Jeannie, care pricepu, în sfârșit, despre 
ce era vorba. Au selectat un bărbat și o femeie sănătoși, 
agresivi, inteligenţi, blonzi și i-au convins să doneze spermă și 
ovule pentru a forma embrionul. Dar ceea ce interesa cu 
adevărat era posibilitatea de a duplica soldatul perfect după ce-l 
creau. Partea crucială a experimentului a fost legată de 
divizarea multiplă a embrionului și implantarea clonelor în 
mamele-gazdă. Și a funcţionat. Mă întreb ce a urmat după 
aceea, adăugă Jeannie și se încruntă. 

— Îţi răspund eu la asta, zise Charles. Watergate. După asta, 
toate schemele alea nebunești și secrete au fost anulate. 

— Însă Genetico a funcţionat legitim, ca și mafia. Și deoarece 
ei chiar au descoperit cum să conceapă copii în eprubetă, 
compania a fost profitabilă. Profiturile au finanţat cercetările de 
inginerie genetică pe care cei de acolo le efectuează încă de 
atunci. Bănuiesc că și proiectul meu face parte din marea lor 
schemă. 

— Care se referă la ce anume? 

— Crearea de americani perfecţi: inteligenţi, agresivi și blonzi. 
O rasă de stăpâni, răspunse Jeannie ridicând din umeri. Ideea e 
veche, însă în prezent e posibil de transpus în practică datorită 
geneticii moderne. 

— Și atunci, de ce să vândă compania? N-are sens. 

— Poate că are, replică Jeannie, căzută pe gânduri. Când au 
primit oferta de preluare, poate că au văzut-o ca pe o 
oportunitate de a accelera cercetările. Banii vor finanța 
campania lui Proust la prezidenţiale. Dacă ei ajung la Casa Albă, 
ar putea efectua orice fel de cercetări - și și-ar pune ideile în 
practică. 

Charles încuviinţă. 


VP - 340 


— A apărut azi un articol în Washington Post despre ideile lui 
Proust. Nu cred că aș vrea să trăiesc în genul lui de lume. Dacă 
devenim cu toții niște soldaţi inteligenţi și obedienţi, cine va mai 
scrie poezii sau compune blues, sau va ieși la marșuri de protest 
antirăzboi? 

Jeannie ridică din sprâncene. Ideea era ciudată venind de la 
un militar de carieră. 

— Lucrurile sunt mai complexe chiar de atât, zise ea. 
Varietatea umană are un scop. Există un motiv pentru care ne 
naștem diferiți de ambii noștri părinţi. Evoluţia este o poveste 
bazată pe testare și eroare. Nu poți împiedica experimentele 
eșuate ale naturii fără să elimini și succesele ei. 

Charles oftă. 

— lar toate astea înseamnă că nu sunt tatăl lui Steve. 

— Nu spune asta. 

Charles își scoase portofelul și extrase o fotografie. 

— Trebuie să-ți mărturisesc ceva, Jeannie. N-am avut 
niciodată vreo bănuială în legătură cu povestea asta cu clonele, 
dar m-am uitat adesea la Steve și m-am întrebat dacă există 
ceva din mine în el. 

— N-o poţi vedea? întrebă ea. 

— O asemănare? 

— Nu o asemănare fizică. Însă Steve are un profund simţ al 
datoriei. Niciuna dintre celelalte clone nu dă doi bani pe datorie. 
De la tine a moștenit asta! 

Charles continua să pară sumbru. 

— Există și o parte malefică în el. O știu. 

Ea îi atinse brațul. 

— Ascultă-mă. Steve a fost ceea ce numesc un copil sălbatic - 
neascultător, impulsiv, fără frică, debordând de energie - nu? 

Charles zâmbi trist. 

— Așa e. 

— La fel au fost și Dennis Pinker și Wayne Stattner. Astfel de 
copii sunt aproape imposibil de crescut cum trebuie. De aceea 
Dennis e un ucigaș și Wayne un sadic. Dar Steve nu e ca ei - și 
tu ești responsabil pentru asta. Doar părinţii cei mai răbdători, 
înţelegători și dedicați pot crește astfel de copii ca să ajungă 
ființe omenești normale la vârstă adultă. lar Steve este normal. 

— Mă rog să ai dreptate. 

Charles își redeschise portofelul ca să bage poza înapoi. 


VP - 341 


Jeannie îl opri. 

— Pot să mă uit la ea? 

— Sigur. 

Jeannie o studie. Fusese făcută destul de recent. Steve era 
îmbrăcat cu o cămașă albastră în carouri, iar părul era lăsat un 
pic prea lung. Zâmbea sfios la aparatul de fotografiat. 

— N-am o poză cu el, rosti Jeannie cu regret dând poza înapoi. 

— Păstreaz-o pe asta. 

— N-aș putea. O ţii lângă inimă. 

— Am un milion de poze cu Steve. O să pun alta în portofel. 

— Mulţumesc. Apreciez enorm gestul. 

— Pari să ţii mult la el. 

— İl iubesc, Charles. 

— Zău? 

Jeannie încuviinţă. 

— Când mă gândesc că ar putea fi trimis la închisoare pentru 
violul ăsta, aș vrea să mă ofer să intru eu în locul lui. 

Charles zâmbi din nou trist. 

— Și eu. 

— Asta înseamnă iubire, nu? 

— Categoric. 

Se simţea foarte rușinată. N-a intenţionat să-i spună acele 
lucruri tatălui lui Steve. Totul a izvorât, pur și simplu, dinăuntrul 
ei, apoi ea și-a dat seama că era adevărat. 

— Și ce simte Steve pentru tine? 

Ea zâmbi. 

— AȘ putea să fiu modestă... 

— Nu te deranja. 

— E nebun după mine. 

— Nu mă surprinde. Nu doar pentru că ești frumoasă, deși 
ești. Ești și puternică, iar asta se vede de la o poștă. Are nevoie 
de cineva puternic - mai ales când asupra lui planează astfel de 
acuzații. 

Jeannie îl scrută atentă. Venise vremea să-l întrebe. 

— Să știi că ai putea face și tu ceva. 

— Spune-mi ce anume. 

Jeannie a repetat în mașină ce anume să-i ceară, în drum spre 
Washington. 

— Dacă aș cerceta o altă bază de date, probabil că l-aș găsi 
pe adevăratul violator. Insă după publicitatea negativă în urma 


VP - 342 


articolului din New York Times, nicio agenţie guvernamentală și 
nicio companie de asigurări nu și-ar mai asuma riscul de a lucra 
cu mine. În afara cazului în care... 

— Continuă! 

Jeannie se lăsă în față pe scaunul pliant. 

— ... Genetico a efectuat la clinică experimente pe soţii de 
militari trimise de spitalele armatei. Ca atare, probabil că multe 
clone, dacă nu chiar toate, s-au născut în spitale ale armatei. 

El consimţi cu un gest ușor din cap. 

— Bebelușilor trebuia să li se fi întocmit fișe medicale în 
cadrul armatei, în urmă cu douăzeci și doi de ani. lar aceste fișe 
ar putea să mai existe, continuă ea. 

— Sunt convins că există. Armata nu aruncă niciodată nimic. 

Jeannie simţi cum reînvie speranţa. Dar mai era o problemă. 

— Cu atâta vreme în urmă fişele ar fi fost, probabil, 
completate pe hârtie. Puteau să fie transferate pe computer? 

— Sunt sigur că da. E singura cale de a fi stocate pe termen 
lung. 

— Atunci, e posibil, zise Jeannie, stăpânindu-și emoţiile. 

El păru gânditor. Jeannie se uită fix la el. 

— Charles, îmi poţi facilita accesul? 

— Ce anume trebuie să faci, mai exact? 

— Trebuie să-mi încarc programul în computer, apoi să-l las 
să caute printre fișiere. 

— Cât timp o să ia? 

— Habar n-am. Depinde de mărimea bazei de date și de 
puterea computerului. 

— Ar interfera cu extragerea normală de date? 

— E posibil s-o încetinească. 

Charles se încruntă. 

— O vei face? întrebă ea nerăbdătoare. 

— Dacă suntem prinși, pot să-mi iau adio de la carieră. 

— O vei face? 

— La naiba, da! 


VP - 343 


48. 


Steve era entuziasmat s-o vadă pe Jeannie stând în curte, 
bând limonadă și discutând deschis cu tatăl lui ca și cum ar fi 
fost prieteni vechi. „Asta îmi doresc, își zise el. O vreau pe 
Jeannie în viaţa mea. Așa aș putea să fac faţă la orice”. 

Traversă pajiștea dinspre garaj, zâmbind, și o sărută ușor pe 
buze. 

— Arătaţi ca niște conspiratori, spuse el. 

Jeannie îl lămuri ceea ce aveau de gând să facă, iar Steve se 
simţi din nou plin de speranţă. 

— Nu mă pricep la computere, zise Charles. O să am nevoie 
de ajutor ca să-ţi încarc programul. 

— Vin cu tine, se oferi Jeannie. 

— Sunt sigur că nu ţi-ai luat pașaportul. 

— Evident că nu. 

— Nu te pot băga în centrul de date fără identificare. 

— M-aș putea duce acasă să-l iau. 

— Vin eu cu tine, îi zise Steve. Pașaportul meu e sus. Sunt 
sigur că pot să încarc programul. 

Charles se uită întrebător la Jeannie. 

Ea încuviință. 

— Procedura e simplă. Dacă apar probleme, sunaţi-mă din 
centrul de date și o să vă ghidez. 

— Bine. 

Charles se duse în bucătărie și se înapoie cu un telefon. 
Formă un număr. 

— Don, aici e Charlie. Cine a câștigat partida de golf?... Ştiam 
eu că poţi s-o faci. Dar fii atent că te bat săptămâna viitoare. 
Ascultă, am nevoie de o favoare mai neobișnuită. Vreau să 
verific fișa medicală a fiului meu de când... Mda, are un soi de 
boală rară, nu mortală, însă serioasă și ar putea exista niște 
indicii despre debutul ei. Poţi să aranjezi accesul în centrul de 
date pentru mine? 

Urmă o pauză lungă. Steve nu citea nimic pe chipul tatălui 
său. In cele din urmă, acesta spuse: 

— Mulţumesc, Don, apreciez enorm. 

Steve ridică pumnul în aer și exclamă: 

— Da! 


VP - 344 


Tatăl lui Steve își duse un deget la buze, după care continuă 
să vorbească la telefon: 

— Vine și Steve cu mine. Ajungem acolo în vreo douăzeci de 
minute, dacă e în regulă... Mulţumesc din nou. 

Închise telefonul. 

Steve fugi până în camera lui și se întoarse cu pașaportul. 

Jeannie avea dischetele cu ea într-o cutiuţă din plastic. | le 
dădu lui Steve. 

— Introdu discheta etichetată cu numărul unu și pe ecran vor 
apărea instrucţiuni pentru continuare. 

Steve se uită la tatăl lui. 

— Gata? 

— Să mergem. 

— Multă baftă! le ură Jeannie. 

Se urcară în automobilul Lincoln Mark VIII al lui Charles și 
porniră spre Pentagon. Acolo se opriră în cea mai mare parcare 
din lume. În zona Midwest a Statelor Unite erau orășele mai mici 
decât parcarea Pentagonului. Urcară câteva trepte până la o 
intrare de la etajul doi. 

Când avea treisprezece ani, Steve a făcut un tur al acelui loc 
împreună cu un tânăr înalt cu o tunsoare imposibil de scurtă. 
Clădirea avea cinci inele concentrice legate de zece coridoare ca 
niște spiţe de roată. Erau cinci etaje și nu existau ascensoare. 
Steve s-a pierdut acolo în câteva secunde. Principalul lucru pe 
care și-l amintea era că în mijlocul curţii interioare se găsea o 
altă clădire denumită Ground Zero, care în prezent găzduia un 
stand unde se servea hotdog. 

Tatăl lui mergea înaintea lui. Trecură pe lângă o frizerie 
închisă, un restaurant, apoi o intrare de tip tunel către un punct 
de securitate. Steve scoase pașaportul, fu înregistrat ca vizitator 
și primi un permis de acces pe care să și-l prindă de cămașă. 

În clădire se găseau relativ puţini oameni într-o seară de 
sâmbătă, iar coridoarele erau pustii, cu excepţia câtorva 
lucrători care munceau până târziu, cei mai mulţi dintre ei în 
uniformă, și a unuia sau două dintre cărucioarele de golf folosite 
pentru transportul obiectelor masive sau al persoanelor 
importante. Ultima dată când Steve a fost aici, a primit asigurări 
în privinţa rezistenței clădirii, menită ca să-l protejeze. In acel 
moment simţea altceva. Undeva în acel labirint de coridoare și 
inele a existat un complot în urma căruia au fost creaţi el și 


VP - 345 


clonele lui. Acea imensitate birocratică ascundea adevărul 
căutat de el, iar bărbaţii și femeile în uniforme apretate de 
armată, marină și aviaţie erau dușmanii lui. 

Străbătură un coridor, urcară o altă scară și ocoliră puţin până 
la un alt punct de securitate. Acolo, lucrurile durară ceva mai 
mult. Trebuiau introduse numele complet și adresa lui Steve în 
computer, așa că așteptară câteva minute până când obțţinură 
accesul. Pentru prima dată în viaţa lui, Steve simţi că o 
verificare de securitate îl viza direct; el era cel pe care ei îl 
căutau. Se simţea vinovat ca un hoţ, deși nu greșise cu nimic. 
Senzaţia era foarte ciudată. „Probabil că infractorii se simt așa 
mereu, reflectă el. Și spionii, hoţii de buzunare și soții 
necredincioși”. 

Trecură de punctul de control, mai cotiră de câteva ori și 
ajunseră la niște uși din sticlă. Dincolo de ele, vreo zece militari 
tineri ședeau în fața ecranelor de computer, introducând date 
sau scanând documente. Un paznic din fața ușii verifică din nou 
pașaportul lui Steve, pe urmă îl lăsă să intre. 

Incăperea era mochetată și tăcută, lipsită de ferestre și 
luminată slab. Intreaga operaţiune de acolo era condusă de un 
colonel cu păr cărunt și o mustață tunsă scurt. Individul nu-l 
cunoștea pe tatăl lui Steve, dar îi aștepta. Le vorbi cu un ton 
precis în vreme ce îi îndrumă către terminalul pe care aveau să-l 
folosească: poate că socotea vizita lor drept o pacoste. 

— Trebuie să căutăm prin fişele medicale ale nou-născuților 
din spitale militare din urmă cu vreo douăzeci și doi de ani, îi 
spuse Charles colonelului. 

— Fișele alea nu sunt ţinute aici. 

Steve simţi un junghi în inimă. Doar n-aveau să fie înfrânți așa 
de ușor? 

— Unde sunt ţinute? 

— În St. Louis. 

— Le poţi accesa de aici? 

— E nevoie de autorizaţie specială ca să folosești conexiunea 
de date. lar dumneata n-ai așa ceva. 

— N-am anticipat o asemenea problemă, domnule colonel, 
zise Charles ca să testeze apele. Vrei să-l sun din nou pe 
generalul Krohner? E posibil să nu fie foarte recunoscător că-l 
deranjăm inutil într-o seară de sâmbătă, însă o voi face dacă 
insiști. 


VP - 346 


Colonelul cântări câteva clipe mica încălcare a regulilor față 
de riscul de a irita un general. 

— Cred că e în regulă. Conexiunea aia nu e întrebuințată și 
oricum trebuia s-o testăm în weekendul ăsta. 

— Mulţumesc. 

Colonelul chemă o femeie îmbrăcată în uniformă de 
locotenent, pe care o prezentă sub numele de Caroline Gambol. 
Femeia avea vreo cincizeci de ani, era supraponderală și strânsă 
într-un corset, având manierele unei patroane de bordel. 
Charles îi repetă ceea ce-i spusese colonelului. 

— Sunteţi conștient că înregistrările acelea intră sub incidența 
legii privind  confidenţialitatea datelor, domnule? întrebă 
locotenentul Gambol. 

— Da, și avem autorizaţie în acest sens. 

Femeia se așeză la terminal și atinse tastatura. 

— Ce fel de căutare vreţi să efectuaţi? întrebă ea după câteva 
minute. 

— Avem propriul nostru program de căutare. 

— Da, domnule. Vi-l încarc bucuroasă. 

Charles se uită la Steve. Acesta ridică din umeri și dădu 
dischetele femeii. 

În vreme ce încărca programul, aceasta se uită curioasă la 
Steve. 

— Cine a scris acest software? 

— O profesoară de la Jones Falls. 

— E foarte deștept, n-am mai văzut ceva asemănător, zise ea, 
apoi se uită la colonel, care privea peste umărul ei. 
Dumneavoastră aţi mai văzut așa ceva, domnule? 

Charles clătină din cap. 

— S-a încărcat. Să rulez căutarea? 

— Dă-i drumul! 

Locotenentul Gambol apăsă tasta Enter. 


49. 


Având o bănuială, Berrington urmări automobilul Lincoln Mark 
VIII negru al colonelului Logan după ce acesta ieși de pe aleea 
casei din Georgetown. Nu era sigur dacă Jeannie se afla în 


VP - 347 


mașină; îi vedea doar pe colonel și pe Steve în faţă, dar mașina 
era un coupe, așa că doctorita se putea afla pe bancheta din 
spate. 

Se bucura să aibă ceva de făcut. Inactivitatea și anxietatea 
erau extrem de obositoare. Il durea spatele și-i înțepeniseră 
picioarele. Ar fi vrut să renunțe la tot și să plece. Să stea într-un 
restaurant cu o sticlă de vin bun în faţă, sau acasă ascultând un 
CD cu Simfonia a 9-a de Mahler, sau dezbrăcând-o pe Pippa 
Harpenden. Însă apoi se gândi la câștigul obţinut în urma 
preluării. In primul rând erau banii: partea lui era de șaizeci de 
milioane de dolari. Pe urmă exista ocazia de a căpăta putere 
politică, odată ce Jim Proust ajungea la Casa Albă, iar el era 
numit ministrul Sănătăţii. In fine, dacă reușeau, avea să apară o 
Americă nouă și diferită pentru secolul XXI, o Americă așa cum 
ar trebui să fie, curajoasă și puternică. Prin urmare, strânse din 
dinţi și-și continuă filajul. 

O vreme i se păru relativ ușor să-l urmărească pe Logan prin 
traficul lent din Washington. Rămase la două mașini distanţă în 
spate, așa cum văzuse în filmele cu detectivi. Automobilul Mark 
VIII era elegant. „Poate că ar trebui să-mi schimb mașina cu 
unul ca ăsta”, își zise el. Sedanul avea un design aparte, dar 
coupe-ul era mai modern. Se întrebă cât ar fi obținut dacă și-ar 
fi vândut mașina. Apoi își aduse aminte că lunea următoare 
avea să fie bogat. Își putea cumpăra un Ferrari dacă avea chef 
să pară modern. 

La un moment dat, mașina urmărită trecu pe culoarea verde a 
unui semafor și coti. Pe urmă se făcu roșu, mașina din faţa lui 
Berrington se opri și el pierdu din vedere vehiculul lui Logan. 
Injură și apăsă claxonul. Fusese neglijent și visător. Clătină din 
cap ca să-și limpezească mintea. Încordarea datorată 
supravegherii începea să-i afecteze concentrarea. Când 
culoarea semaforului se făcu din nou verde, demară în viteză. 

Câteva clipe mai târziu zări coupe-ul negru așteptând la un alt 
semafor și răsuflă ușurat. 

Inconjurară monumentul Lincoln Memorial, apoi traversară 
fluviul Potomac pe podul Arlington. Oare se îndreptau către 
Aeroportul Internaţional Washington Dulles? O luară pe 
Washington Boulevard și Berrington își dădu seama că 
destinaţia finală trebuia să fie Pentagonul. 


VP - 348 


Îi urmări pe rampa de ieșire de pe autostradă până în imensa 
parcare a Pentagonului. Găsi un loc, opri motorul și se uită în 
jur. Steve și tatăl lui se dădură jos din mașină și se îndreptară 
spre clădire. 

Berrington verifică automobilul celor doi. Nu se vedea nimeni 
înăuntru. Probabil că Jeannie rămăsese în casa din Georgetown. 
Oare ce urmăreau Steve și tatăl acestuia? Și Jeannie? 

O luă pe jos la o distanţă de aproximativ 30 de metri în urma 
celor doi. Ura povestea asta. Ura să fie depistat. Ce-ar fi spus 
dacă cei doi l-ar fi înfruntat? S-ar fi simţit extrem de umilit. 

Din fericire, niciunul din cei doi nu se uită în spate. Urcară un 
șir de trepte și intrară în clădire. Berrington rămase în urma lor 
până când îi văzu trecând de o barieră de securitate, după care 
fu nevoit să se întoarcă. 

Găsi un telefon public și-l sună pe Jim Proust. 

— Sunt la Pentagon. Am urmărit-o pe Jeannie până la casa lui 
Logan, apoi m-am luat după Steve Logan și tatăl lui până aici. 
Sunt îngrijorat, Jim. 

— Colonelul lucrează la Pentagon, nu? 

— Mda. 

— S-ar putea să fie nevinovat. 

— Și totuși, de ce să se ducă la birou sâmbăta seara? 

— Pentru o partidă de poker în biroul generalului, dacă e să- 
mi amintesc de zilele mele din armată. 

— Nu-ţi iei copilul la o partidă de poker, indiferent ce vârstă 
are. 

— Ce se găsește în Pentagon care să ne poată face rău? 

— Înregistrări. 

— Nu, replică Jim. Armata n-are înregistrări cu ce am făcut 
noi. Sunt sigur de asta. 

— Trebuie să aflăm ce caută ei aici. Există vreo cale prin care 
să te interesezi? 

— Cred că da. Dacă nici la Pentagon n-am prieteni, atunci n- 
am niciunde. O să dau niște telefoane. Păstrăm legătura. 

Berrington închise și rămase cu privirea aţintită asupra 
telefonului. Frustrarea îl înnebunea. Tot ceea ce realizase în 
viaţa lui era în acel moment în pericol, iar el ce făcea? Urmărea 
oameni de colo-colo ca un nenorocit de detectiv particular. Insă 
nici nu putea face altceva. Scrâșnind din dinţi din pricina 


VP - 349 


nerăbdării, se răsuci pe călcâie și se întoarse la mașină ca să 
aștepte. 


50. 


Steve era optimist. Dacă lucrurile ieșeau bine, ceea ce 
obținea avea să-i dezvăluie cine o violase pe Lisa Hoxton și 
astfel și-ar fi dovedit nevinovăția. Dar dacă lucrurile mergeau 
prost? Poate că nu va descoperi nimic în acele înregistrări sau 
poate că fișele medicale s-au pierdut sau au fost șterse din baza 
de date. Computerele dădeau mereu mesaje idioate de genul: 
„Negăsit” sau „Memorie insuficientă” sau „Eroare generală de 
protecție”. 

Auzi un beep. Steve se uită la ecran. Căutarea se încheiase. 
Pe ecran se vedea o listă de nume și adrese în perechi. 
Programul lui Jeannie dăduse roade. Dar se găseau clonele pe 
acea listă? 

Steve era nerăbdător. Totuși prioritar era copierea listei. 

Găsi o cutie cu dischete noi într-un sertar și strecură o 
dischetă în unitatea de disc. Copie lista pe dischetă, scoase 
discheta din unitate și o strecură în buzunarul din spate al 
blugilor. 

Abia după aceea începu să studieze numele. 

Nu recunoștea niciunul. Mută cursorul mai jos: păreau să fie 
mai multe pagini. l-ar fi fost mai ușor să citească un print. O 
chemă pe locotenentul Gambol. 

— Pot să printez de la acest terminal? 

— Desigur, răspunse ea. Puteţi folosi imprimanta aia laser. 

Veni lângă el și-i arătă cum să procedeze. 

Steve se postă lângă imprimantă, urmărind cu nerăbdare cum 
apăreau paginile. Spera să-și vadă propriul nume listat alături 
de alte trei: Dennis Pinker, Wayne Stattner și individul care o 
violase pe Lisa Hoxton. În spatele său, tatăl lui privea atent. 

Prima pagină conţinea doar perechi, fără grupuri de trei sau 
patru. 

Numele „Steven Logan” apăru la jumătatea celei de-a doua 
pagini. Tatăl lui îl zări în aceeași clipă cu el. 

— Uită-te! zise el cu emoție. 


VP - 350 


Dar ceva nu era în regulă. Erau prea multe nume grupate 
laolaltă. Alături de „Steven Logan”, „Dennis Pinker” și „Wayne 
Stattner” apăreau „Henry Irwin King”, „Per Ericson”, „Murray 
Claud”, „Harvey John Jones” și „George Dassault”. Bucuria lui 
Steve se transformă în nedumerire. 

Tatăl lui Steve se încruntă. 

— Cine sunt toți ăştia? 

Steve numără. 

— Sunt opt nume. 

— Opt? se miră Charles. Opt? 

Atunci, Steve își dădu seama. 

— Atâtea clone a creat Genetico, spuse el. Suntem opt. 

— Opt clone! exclamă Charles uluit. Ce mama dracului 
credeau ăștia că fac? 

— Mă întreb cum i-a găsit programul de căutare, zise Steve. 

Se uită la ultima foaie scoasă de imprimantă. În josul paginii 
scria: „Caracteristică obișnuită: Electrocardiograma”. 

— Corect, acum îmi amintesc, spuse Charles. Ți s-a făcut o 
electrocardiogramă când ai împlinit o săptămână. N-am știut 
niciodată de ce ţi-au făcut-o. 

— Ni s-a făcut tuturor. Gemenii identici au inimi cu o 
configuraţie similară. 

— Incă nu-mi vine să cred, rosti Charles. Există opt băieţi în 
lume exact ca tine. 

— Uită-te la adresele astea, zise Steve. Toate sunt baze ale 
armatei. 

— Cei mai mulţi și-au schimbat adresa până acum. Programul 
nu extrage și alte informaţii? 

— Nu. Așa au susținut că nu încălcau viaţa privată a 
persoanelor implicate. 

— Și atunci, cum dă Jeannie de ei? 

— Am întrebat-o și eu. La universitate au un fișier cu o carte 
de telefoane pe CD-ROM. Dacă nu merge așa, folosesc 
cataloage cu permise de înmatriculare, agenţii de creditare și 
alte surse. 

— La naiba cu confidenţialitatea! exclamă Charles. O să scot 
dosarele medicale complete ale acestor oameni ca să văd dacă 
obțin ceva indicii. 

— Mi-ar prinde bine o ceașcă de cafea, replică Steve. Găsesc 
așa ceva pe aici? 


VP - 351 


— În centrul de date nu sunt permise băuturi. Orice picătură 
de lichid vărsat poate arde computerele. După colț se află o 
cămăruţă de odihnă cu un aparat de făcut cafea și unul de Coca- 
Cola. 

— Mă întorc imediat. 

Steve ieși din centrul de date salutându-l din cap pe paznicul 
de la ușă. Încăperea pe care o căuta avea câteva mese și 
scaune, precum și aparate de unde se puteau cumpăra dulciuri 
și sucuri carbogazoase. Mâncă rapid două batoane de Snickers 
și bău o ceașcă cu cafea, pe urmă porni înapoi spre centrul de 
date. 

Se opri în faţa ușilor din sticlă. Înăuntru se vedeau mai mulţi 
indivizi abia sosiți, printre care un general și doi membri 
înarmaţi din Poliţia Militară. Generalul se certa cu Charles, iar 
colonelul cu mustață părea să participe și el. Steve intră în 
alertă. Se petrecea ceva rău. Pătrunse în sală și rămase la ușă. 
Instinctul îi spunea să n-atragă atenţia asupra lui. 

— Am ordinele mele, colonele Logan, iar dumneata ești 
arestat, spuse generalul. 

Steve încremeni. 

Cum se putuse întâmpla așa ceva? Oare descoperiseră că 
tatăl său a tras cu ochiul în dosarele medicale ale oamenilor? 
Asta ar fi fost o chestiune serioasă, deși nu putea constitui un 
motiv de arestare. Era vorba clar de altceva. Genetico își vârâse 
coada. 

Ce să facă? 

— N-aveţi dreptul! se rățoi tatăl lui. 

— Nu-mi ţine predici despre blestematele mele de drepturi, 
colonele, replică dur generalul. 

Steve nu trebuia să se implice în dispută. Avea discheta cu 
lista de nume ascunsă în buzunar. Tatăl lui dăduse de belea, 
însă putea să-și poarte de grijă. Steve trebuia să plece de acolo 
cu informaţiile obținute. 

Se răsuci pe călcâie și ieși prin ușile din sticlă. 

Merse grăbit, încercând să pară că știe unde se duce. Se 
simţea ca un evadat. Se chinui să găsească drumul spre ieșire 
prin acel labirint. Coti pe coridor de câteva ori și trecu printr-un 
punct de securitate. 

— O clipă, domnule! rosti soldatul de pază. 


VP - 352 


Steve se opri și se întoarse, cu inima bătându-i nebunește în 
piept. 

— Da? rosti el, încercând să arate ca un om ocupat care e 
nerăbdător să-și vadă de treabă. 

— Trebuie să vă scot din computer. Îmi daţi actul de 
identitate? 

— Bineînţeles. 

Steve îi dădu pașaportul. 

Soldatul verifică poza, apoi tastă numele lui Steve în 
computer. 

— Multumesc, domnule, spuse el, înapoindu-i pașaportul. 

Steve își continuă drumul de-a lungul coridorului. Încă un 
punct de verificare și ajungea afară. 

Auzi în urma lui vocea lui Caroline Gambol. 

— Domnule Logan! O clipă, vă rog! 

Aruncă o privire peste umăr. Femeia alerga pe coridor în urma 
lui, roșie la faţă și gâfâind. 

— Oh, la dracu'! exclamă el. 

Se furișă pe după un colț și găsi o scară. Cobori în fugă 
treptele la etajul următor. Avea numele care-l puteau salva de 
acuzaţia de viol și nu intenţiona să lase pe cineva să-l împiedice 
să iasă de acolo cu informaţiile, nici măcar armata Statelor 
Unite. 

Ca să iasă din clădire, trebuia să ajungă pe inelul exterior E. 
Alergă de-a lungul unui culoar de legătură, trecu de inelul C și 
aproape se ciocni de un lucrător care venea din direcţie opusă 
împingând un cărucior de golf încărcat cu materiale de 
curățenie. Când ajunse la jumătatea drumului spre inelul D, o 
auzi din nou pe locotenentul Gambol: 

— Domnule Logan! striga femeia în lungul coridorului lung și 
lat, continuând să vină după el. Generalul dorește să discute cu 
dumneata! 

Un bărbat îmbrăcat în uniformă de aviaţie privi curios prin 
deschizătura unui birou. Din fericire, într-o seară de sâmbătă 
erau puţini oameni la lucru. Steve găsi o scară și urcă, 
gândindu-se că treptele o vor încetini pe femeia corpolentă. 

La etajul următor alergă pe un coridor către inelul D, apoi 
cobori din nou. Nu se mai vedea nici urmă de locotenentul 
Gambol. Răsuflă ușurat că a scăpat de ea. 


VP - 353 


Era destul de sigur că a ajuns aproape de ieșire. Străbătu 
inelul D în sensul acelor de ceasornic către următorul coridor. 
Locul i se părea cunoscut: pe acolo intrase. Urmă coridorul spre 
ieșire și ajunse la punctul de verificare pe unde intrase. Aproape 
că era liber. 

Atunci o văzu pe doamna locotenent Gambol. 

Femeia stătea în dreptul punctului de acces împreună cu 
militarul de pază, roșie în obraji și gâfâind. 

Steve înjură în gând. Nu scăpase de ea. Pur și simplu, ea 
ajunsese la ieșire înaintea lui. 

Decise să forțeze ieșirea. 

Se duse la militarul de pază și-și scoase ecusonul de vizitator. 

— Puteţi să-l păstraţi, zise locotenentul Gambol. Generalul 
dorește să discute cu dumneata. 

Steve lăsă ecusonul jos pe tejgheaua de acces. 

— Mă tem că n-am timp, spuse el încrezător, ca să-și ascundă 
teama. La revedere, doamnă locotenent, și vă mulțumesc 
pentru colaborare. 

— Trebuie să insist, zise ea. 

— Nu aveţi calitatea de a putea insista, replică el, mimând 
nerăbdarea. Sunt civil, nu-mi puteţi da ordine. N-am comis nimic 
rău, așa că nu mă puteţi aresta. N-am la mine nimic care să 
aparţină armatei, după cum puteţi vedea, adăugă Steve, 
sperând ca discheta din buzunar să nu fie vizibilă. Dacă aţi 
încerca să mă reţineţi, ați comite o ilegalitate. 

Femeia vorbi cu militarul de gardă, un individ de vreo treizeci 
de ani, mai scund decât Steve. 

— Nu-i permite să plece, îi ordonă ea. 

Steve îi zâmbi paznicului. 

— Dacă mă atingi, soldat, înseamnă atac asupra mea. Deci 
am tot dreptul să te pocnesc, și, crede-mă, o voi face. 

Locotenentul Gambol se uită în jur după întăriri, dar în 
preajmă erau doar doi oameni de serviciu și un electrician care 
înlocuia un bec ars. 

Steve se duse spre intrare. 

— Oprește-l! ţipă locotenentul Gambol. 

În spatele lui, Steve îl auzi pe militar răcnind: 

— Stai pe loc sau trag! 

Steve se întoarse. Militarul scosese un pistol și-l aţinti asupra 
lui. 


VP - 354 


Oamenii de serviciu și electricianul încremeniră urmărind 
întreaga scenă. 

Steve își simtii mușchii încordându-se în vreme ce se uita fix 
la țeava armei. Cu un mare efort, reuși să se relaxeze. Era 
convins că un militar de pază de la Pentagon n-avea să tragă 
într-un civil neînarmat. 

— Nu vei trage în mine, rosti el. Ai comite o crimă. 

Se răsuci la loc pe călcâie și porni spre ușă. 

Avea impresia că era cea mai lungă distanţă de străbătut din 
viața lui și parcurgerea celor câțiva metri păru să dureze ani de 
zile. 

Când puse mâna pe ușă se auzi o împușcătură. 

Cineva ţipă. 

„A tras pe deasupra capului meu”, chibzui Steve, fără să 
privească însă în urmă. Trecu iute de ușă și cobori în fugă 
treptele de afară. Se făcuse noapte, iar parcarea era luminată 
de felinare. Auzi strigăte în urma lui, apoi un nou foc de armă. 
La baza scării, ieși imediat de pe aleea de acces și o luă prin 
tufișurile de pe margine. 

Ajunse pe un drum și continuă să fugă până la o staţie de 
autobuze. Un autobuz tocmai intra în staţie. Din el se dădură jos 
doi soldaţi, iar în el se urcă o femeie în civil. Steve se urcă 
imediat în urma ei. 

Autobuzul porni din staţie. 

Vehiculul ieși din imensa parcare către autostrada de acces, 
lăsând clădirea Pentagonului în urmă. 


51. 


În doar câteva ore, Jeannie se împrieteni cu Lorraine Logan. 

Era mult mai solidă decât părea în fotografia care apărea în 
ziare, în rubrica ei despre persoane singure. Zâmbea mult, ceea 
ce-i încrețea fața plină. Ca să abată gândurile lui Jeannie și 
propriile ei gânduri de la problemele cu care se confruntau, 
vorbea despre problemele despre care-i scriau cititorii: rude 
abuzive, soți violenţi, iubiți impotențţi, șefi cărora nu le stăteau 
mâinile la locul lor, fete care se drogau. În acest timp, Jeannie se 
gândea: „Evident, oare cum de n-am văzut asta până acum?” 


VP - 355 


Stăteau afară și vremea se mai răcorise. Așteptau cu 
încordare întoarcerea lui Steve și a tatălui său. Jeannie îi povesti 
lui Lorraine despre violul comis asupra Lisei. 

— O să încerce să se comporte ca și cum nu s-ar fi întâmplat 
niciodată, zise Lorraine. 

— Da, exact așa se comportă acum. 

— Faza asta poate dura și șase luni. Dar, mai devreme sau 
mai târziu, își va da seama că trebuie să înceteze cu negarea 
celor petrecute și să le accepte. Etapa asta începe adesea 
atunci când o femeie încearcă să reia relaţiile sexuale normale 
și descoperă că nu mai simte ce simţea. Atunci, mi se adresează 
în scris. 

— Și ce sfaturi le dai? 

— Consiliere psihologică. Nu există o soluție ușoară. Violul o 
marchează psihic pe o femeie, și în acest sens trebuie acţionat. 

— Detectivul a recomandat consiliere psihologică. 

Lorraine ridică din sprâncene. 

— Atunci, e un copoi isteţ. 

Jeannie zâmbi. 

—Eoea. 

Lorraine râse. 

— Le reproșăm bărbaţilor că fac presupuneri sexiste. Te 
implor, nu povesti nimănui ceea ce tocmai am zis. 

— Promit. 

Se lăsă o scurtă tăcere, apoi Lorraine adăugă: 

— Steve te iubește. 

Jeannie consimți. 

— Mda, cred că da. 

— O mamă își dă seama. 

— Deci a mai fost îndrăgostit până acum. 

— Nu-ţi scapă nimic, nu? spuse Lorraine zâmbind. Da, a mai 
fost. O singură dată. 

— Povestește-mi, dacă socotești că nu-l deranjează. 

— Bine. Ea se numea Fanny Gallaher. Avea ochi verzi și păr 
negru-roșcat ondulat. Era vivace și nepăsătoare și era singura 
fată din liceu care nu era interesată de Steve. El a curtat-o și ea 
i-a rezistat luni de zile. Însă, în cele din urmă, a cucerit-o și de 
atunci s-au întâlnit cam un an de zile. 

— Crezi că s-au culcat împreună. 


VP - 356 


— Da, și chiar știu asta. Petreceau nopți împreună aici. Nu 
sunt adepta ideii de a obliga tinerii să facă sex prin parcări. 

— Dar părinţii ei ce ziceau? 

— Am discutat cu mama lui Fanny. Și ea avea aceeași părere. 

— Mi-am pierdut virginitatea pe o alee din spatele unui club 
de rock punk la vârsta de paisprezece ani. A fost o experienţă 
atât de deprimantă, încât n-am mai avut niciun contact sexual 
până la douăzeci și unu de ani. Mi-aș fi dorit ca mama să fi 
semănat mai mult cu tine. 

— Nu cred că, în realitate, contează prea mult dacă părinţii 
sunt stricţi sau îngăduitori, câtă vreme sunt constanțţi. Tinerii pot 
accepta mai ușor sau mai greu orice set de reguli câtă vreme 
știu care sunt acestea. Tirania arbitrară este cea care-i dă peste 
cap. 

— De ce s-au despărţit Steve și Fanny? 

— A avut o problemă... Probabil că despre asta ar fi mai bine 
să-ţi povestească el. 

— Te referi la bătaia cu Tip Hendricks? 

Lorraine ridică din sprâncene. 

— Ti-a spus! Doamne, chiar are încredere în tine! 

Auziră o mașină venind spre casă. Lorraine se ridică și se 
duse până la colțul casei ca să se uite pe stradă. 

— E Steve, a venit cu un taxi, anunţă ea, nedumerită. 

Jeannie se ridică. 

— Cum arată? 

Înainte ca Lorraine să răspundă, Steve apăru pe alee. 

— Unde e tatăl tău? întrebă Lorraine. 

— Tata a fost arestat. 

— Oh, Doamne! exclamă Jeannie. De ce? 

— Nu sunt sigur. Cred că indivizii de la Genetico au aflat 
cumva sau au ghicit ce avem noi de gând și au tras niște sfori. 
Au trimis doi membri ai Poliţiei Militare ca să pună laba pe el. 
Dar eu am reușit să fug. 

— Steve, e ceva ce-mi ascunzi, rosti Lorraine, suspicioasă. 

— Un paznic a tras două focuri de armă. 

Lorraine scoase un strigăt înăbușit. Ș 

— Cred că ţintea pe deasupra capului meu. In fine, n-am păţit 
nimic. 

Jeannie își simţi brusc gura uscată. O oripila gândul că asupra 
lui Steve s-a tras cu arma. Putea să fie ucis! 


VP - 357 


— Însă căutarea a dat rezultate, spuse Steve și scoase o 
dischetă din buzunarul de la spate al pantalonilor. Aici e lista. O 
să fii foarte uimită de ce e pe ea. 

Jeannie înghiţi în sec. 

— Ce e? 

— Nu sunt patru clone. 

— Cum adică? 

— Sunt opt. 

Jeannie făcu ochii mari. 

— Sunteţi opt? 

— Am dat peste patru electrocardiograme identice. Genetico 
a divizat embrionul de șapte ori și a inseminat opt femei cu copii 
ai unor străini, făra ca ele să aibă habar. Aroganţa unui 
asemenea act este incredibilă. 

Dar suspiciunile lui Jeannie erau de-acum dovedite. Asta 
încerca să ascundă Berrington cu atâta disperare. Când vestea 
va deveni publică, Genetico va intra în dizgrație și Jeannie va fi 
răzbunată. 

lar Steve va fi exonerat de orice acuzaţie. 

— Ai reușit! exclamă ea, îl îmbrăţișă pe Steve, apoi o fulgeră 
un gând. Și totuși, care dintre cei opt a comis violul? 

— Asta va trebui să descoperim, răspunse Steve. Și nu va fi 
ușor. Adresele de care dispunem sunt cele unde locuiau părinţii 
lor la momentul nașterii. Aproape sigur nu mai sunt actuale. 

— Putem încerca să le luăm urma. Asta e specialitatea Lisei, 
zise Jeannie și se ridică. Ar fi mai bine să mă întorc în Baltimore. 
Munca asta o să ne ia aproape întreaga noapte. 

— Vin cu tine. 

— Cum rămâne cu tatăl tău? Trebuie să-l scoţi din arestul 
Poliţiei Militare. 

— E nevoie de tine aici, Steve, interveni Lorraine. O să-l sun 
pe avocatul nostru chiar acum, fiindcă am numărul lui de acasă, 
însă va trebui să-i povestești ce s-a întâmplat. 

— Bine, acceptă Steve, nu fără ezitări. 

— Ar trebui s-o sun pe Lisa înainte de a pleca, pentru a se 
pregăti, spuse Jeannie. Pot să-l folosesc? întrebă ea arătând spre 
telefonul aflat pe măsuţa din curte. 

— Bineînţeles. 

Formă numărul Lisei. Telefonul sună de patru ori, apoi se auzi 
robotul. 


VP - 358 


— La naiba! exclamă Jeannie, ascultând mesajul înregistrat de 
Lisa, pe urmă, după ce acesta se termină, zise: Lisa, te rog să 
mă suni. Plec din Washington chiar acum și ajung acasă pe la 
zece. S-a întâmplat ceva cu adevărat important. 

Puse receptorul în furcă. 

— Te duc la mașină, se oferi Steve. 

Jeannie își luă rămas-bun de la Lorraine, care o îmbrăţișă cu 
căldură. 

Ajunși pe alee, Steve îi dădu discheta. 

— Ai grijă de ea. Nu există copii și n-o să mai avem altă 
șansă. 

Jeannie băgă discheta în poșetă. 

— Nu-ţi face griji. Aici e și viitorul meu. 

Îl sărută apăsat. 

— Oh, Doamne, rosti el după o vreme. Am putea să repetăm 
chestia asta pentru mai mult timp, cât de curând? 

— Da. Dar ferește-te de pericole între timp. Nu vreau să te 
pierd. Fii prudent! 

El zâmbi. 

— Îmi place la nebunie că-ţi faci griji pentru mine. Asta mă 
face să cred că ţii la mine. 

Ea îl sărută din nou, de această dată mai ușor. 

— Te sun. 

Intră în mașină și demară. 

Conduse cu viteză și ajunse acasă în mai puţin de o oră. 

Fu dezamăgită să descopere că n-a primit niciun mesaj de la 
Lisa pe robotul telefonic. Se întrebă dacă nu cumva Lisa dormea 
sau se uita la televizor și nu-și asculta mesajele telefonice. „Nu 
intra în panică, gândește!” leși și se duse cu mașina până acasă 
la Lisa, un bloc de apartamente din Charles Village. Sună 
îndelung la interfon, dar nu primi răspuns. „Unde naiba a plecat? 
N-are un iubit care s-o scoată în oraș sâmbăta seara. Te rog, 
Doamne, fă să nu fi plecat în vizită la mama ei în Pittsburgh”. 

Lisa locuia în apartamentul 12B. Jeannie apăsă butonul de la 
12A. larăși niciun răspuns. Poate că nenorocitul de interfon nu 
funcţiona. Clocotind de frustrare, încercă la 12C. 

Îi răspunse bărbat cu o voce morocănoasă; 

— Mda, cine e? 


VP - 359 


— Îmi cer scuze că vă deranjez, sunt prietenă cu Lisa Hoxton, 
vecina de lângă dumneavoastră, și trebuie să dau urgent de ea. 
Știți cumva unde e? 

— Unde te crezi, cucoană, în Hicksville, Statele Unite? Nici 
măcar nu știu cum arată această vecină a mea. 

Click. 

— Da' tu de unde ești, din New York? replică Jeannie cu furie 
în difuzor, chiar dacă omul închisese. 

Se duse acasă, conducând ca la curse, și o sună din nou pe 
Lisa pe robot. 

— Lisa, te rog să mă suni în secunda în care intri, indiferent 
de oră. O să stau să aștept lângă telefon. 

După aceea nu mai avu ce să facă. Fără Lisa, nici măcar nu 
putea să intre în Casa de Nebuni. 

Făcu un duș și se înfășură în halatul de baie roz. | se făcu 
foame și-și încălzi în cuptorul de microunde o gogoaşă cu 
scorțișoară, însă când începu să mănânce îi veni să vomite, așa 
că o aruncă și bău o cafea cu lapte. Și-ar fi dorit să mai aibă 
televizor ca să fie atentă la altceva în afara propriilor gânduri. 

Scoase fotografia lui Steve pe care i-o dăduse Charles. O lipi 
de ușa frigiderului cu un magnet. 

li veni o idee și începu să caute propriile albume cu fotografii. 
Zâmbi când își văzu tatăl într-un costum maroniu cu dungi albe, 
cu guler mare și pantaloni evazaţi, stând lângă Fordul 
Thunderbird turcoaz. Erau acolo câteva pagini de album cu 
Jeannie în șort alb de tenis, ţinând triumfătoare mai multe cupe 
argintii și plachete. Își văzu mama împingând-o pe Patty într-un 
cărucior demodat, apoi pe Will Temple cu o pălărie de cowboy, 
făcând-o pe Jeannie să râdă... 

Sună telefonul. 

Țâșni brusc, lăsând albumul să cadă pe podea, și aproape că 
smulse receptorul din furcă. 

— Lisa? 

— Bună, Jeannie, care e urgenţa asta mare? 

Jeannie se prăbuși pe canapea, ușurată. 

— Slavă Domnului! Te-am sunat cu câteva ore în urmă, unde 
ai fost? 

— M-am dus la un film cu Catherine și Bill. Am comis o crimă 
cumva? 

— Îmi pare rău, n-am niciun drept să te interoghez... 


VP - 360 


— E-n regulă. Sunt prietena ta. Poţi face pe nebuna cu mine. 
O să ţi-o plătesc într-o bună zi și eu. 

Jeannie râse. 

— Mulţumesc. Ascultă, am o listă cu cinci nume de oameni 
care ar putea fi dublura lui Steve, spuse ea omițând deliberat 
numărul exact de nume, ca să n-o sperie. Trebuie să dau de 
urma lor în noaptea asta. Mă ajuţi? 

Urmă o pauză. 

— Jeannie, a fost cât pe-aci să dau de belele mari când am 
încercat să intru în biroul tău. Și eu, și paznicul puteam fi 
concediaţi. Vreau să te ajut, dar am nevoie de slujba asta. 

Pe Jeannie o cuprinse teama. „Nu, nu mă poți lăsa baltă, nu 
când sunt atât de aproape”. 

— Te rog! 

Teama fu înlocuită de hotărâre. „La naiba, n-am să te las să 
scapi așa de ușor”. 

— Lisa, aproape s-a făcut duminică. 

„Nu-mi place să-ţi fac așa ceva, însă trebuie”, reflectă ea, 
apoi continuă: 

— În urmă cu o săptămână am intrat într-o clădire în flăcări ca 
să te caut. 

— Știu. Știu. 

— Mi-a fost teamă atunci. 

Se lăsă o tăcere prelungă. 

— Ai dreptate, rosti Lisa într-un târziu. Bine, te ajut. 

Jeannie își suprimă un chiot victorios. 

— Cât de repede poţi ajunge la birou? 

— În cincisprezece minute. 

— Ne întâlnim în faţă. 

Jeannie închise. Se duse în dormitor, își lăsă halatul pe podea 
și-și trase blugii negri și un tricou turcoaz. Îmbrăcă pe deasupra 
o geacă Levi's și cobori în grabă scările. 

leși din casă fix la miezul nopţii. 


VP - 361 


DUMINICĂ 


52. 


Ajunse la universitate înaintea Lisei. Lăsă mașina în parcarea 
vizitatorilor, deoarece nu dorea ca Mercedesul ei roșu să fie 
văzut în faţa Casei de Nebuni, apoi străbătu pe jos campusul 
pustiu și întunecat. In vreme ce aștepta nerăbdătoare în fața 
clădirii laboratoarelor, își dori să se fi oprit undeva ca să ia ceva 
de ciugulit. Nu mâncase nimic toată ziua. Işi imagină un 
cheeseburger cu cartofi prăjiţi, o felie de pizza cu pepperoni, o 
plăcintă cu mere și o îngheţată de vanilie, sau chiar o porţie 
mare de salata Caesar, cu mult usturoi. In fine, apăru și Lisa la 
volanul Hondei sale albe. 

Se dădu jos din mașină și o luă pe Jeannie de mâini. 

— Mi-e rușine, zise ea. N-ar fi trebuit să-mi aduci aminte ce 
bună prietenă îmi ești. 

— Și totuși, înțeleg reticenţa, spuse Jeannie. 

— Imi cer scuze. 

Jeannie o îmbrăţișă. 

Intrară în clădire și aprinseră luminile din laborator. Jeannie 
apăsă butonul de pornire al aparatului de cafea, iar Lisa 
deschise computerul. Se simțeau ciudat să se afle în laborator în 
toiul nopții. Decorul de un alb sordid, luminile puternice și 
mașinăriile tăcute din jur o făceau pe Jeannie să se gândească la 
o morgă. 

Işi spuse că, mai devreme sau mai târziu, aveau să primească 
vizita unui paznic. După spargerea dată de ea, probabil că firma 
de securitate ținea Casa de Nebuni sub supraveghere, așa că 
luminile aveau să fie imediat remarcate. Insă nu era ceva 
neobișnuit ca oamenii de știință să lucreze până la ore târzii din 
noapte în laboratoare, deci n-aveau cum să apară necazuri, cu 
excepția situaţiei în care un paznic o recunoștea pe Jeannie 
după întâmplarea din noaptea precedentă. 


VP - 362 


— Dacă vine să ne verifice vreun paznic, mă ascund în 
magazia de birotică, îi zise ea Lisei. Asta în caz că paznicul știe 
că n-ar trebui să mă aflu aici. 

— Sper să fim avertizate de apropierea lui, rosti Lisa cu 
nervozitate. 

— Ar trebui să încropim un soi de alarmă. 

Jeannie era nerăbdătoare să continue cu căutarea clonelor, 
dar își stăpâni febrilitatea; precauţia de a stabili un sistem de 
alarmare era o măsură de bun-simţ. Privi gânditoare prin 
laborator și zări un mic aranjament floral de pe biroul Lisei. 

— Cât de mult ţii la vaza aia? întrebă ea. 

Lisa ridică din umeri. 

— Am luat-o de la Kmart. Pot să iau alta. 

Jeannie scoase florile și aruncă apa la chiuvetă. Luă de pe un 
raft un exemplar al cărţii Gemenii identici crescuți separat, de 
Susan L. Farber. Se duse în capătul coridorului, unde niște uși 
batante dădeau înspre casa scării. Trase ușile un pic spre 
interior, le fixă cu cartea, apoi puse vaza pe marginea de sus a 
ușilor, acoperind mica deschizătură dintre ele. Dacă intra cineva 
pe coridor, vaza cădea și se făcea cioburi. 

— Ce voi spune dacă mă întreabă de ce am făcut asta? zise 
Lisa. 

— N-ai vrut să se furișeze cineva până la tine, răspunse 
Jeannie. 

Lisa încuviință, satisfăcută. 

— Dumnezeu știe câte motive am să fiu paranoică. 

— Haide să dăm drumul la treabă, zise Jeannie. 

Se întoarseră în laborator, lăsând ușa de acces spre coridor 
deschisă, ca să fie sigure că vor auzi vaza spărgându-se. Jeannie 
introduse discheta în unitatea de disc din computerul Lisei și 
scoase la imprimantă lista de la Pentagon cu numele celor opt 
bebeluși. Electrocardiogramele acestora semănau foarte mult, 
de parcă ar fi provenit de la o singură persoană. Opt inimi 
micuțe bătând exact la fel. Se pare că Berrington a aranjat ca 
spitalele armatei să le efectueze aceste teste bebelușilor. Fără 
îndoială că au fost trimise copii după rezultate la clinica 
Aventine și distruse cu două zile în urmă. Doar că Berrington a 
uitat, sau poate nu și-a dat niciodată seama, că armata a 
păstrat electrocardiogramele originale. 


VP - 363 


— Haide să începem cu Henry King, propuse ea. Numele 
complet este Henry Irwin King. 

Pe biroul ei, Lisa avea două unități CD-ROM, una deasupra 
celeilalte. Scoase două CD-uri din sertarul biroului și puse câte 
un disc în fiecare unitate. 

— Pe discurile astea avem toate numerele de telefon ale 
persoanelor fizice din Statele Unite, zise ea, plus o aplicaţie 
software care ne permite să căutăm pe ambele discuri în același 
timp. 

Pe monitor apăru o fereastră Windows. 

— Din nefericire, oamenii nu-și înscriu întotdeauna numele 
complet în cărțile de telefon, adăugă ea. Să vedem cât de mulţi 
H. King sunt în Statele Unite. 

Lisa tastă 


H * King 


Pe urmă apăsă pe tasta Count (Numărare). După o clipă apăru 
o nouă fereastră Count cu numărul 1 129. 

Jeannie era descurajată. 

— Ne va lua toată noaptea să sunăm la atâtea numere de 
telefon. 

— Stai o clipă, putem încerca altfel, replică Lisa și tastă 


Henry I. King SAU Henry Irwin King 


Apoi apăsă pe iconiţa Retrieve (Extrage), cu imaginea unui 
câine. După o secundă, pe ecran apăru o listă. 

— Avem trei Henry Irwin King și șaptesprezece Henry |. King. 
Care e ultima lui adresă cunoscută? 

Jeannie se uită pe lista de la Pentagon. 

— Fort Devens, Massachusetts. 

— OK, avem un Henry Irwin King în Amherst și patru Henry |. 
King în Boston. 

— Haide să-i sunăm. 

— Cred că-ţi dai seama că e ora unu noaptea. 

— Nu pot aștepta până mâine-dimineaţă. 

— Oamenii îţi vor închide telefonul în nas la o asemenea oră. 

— Ba nu, o contrazise Jeannie. 


VP - 364 


Ştia că era o bravadă și că avea să întâmpine probleme, însă 
nu era pregătită să aștepte până dimineaţă. Chestiunea era 
prea importantă. 

— O să spun că sunt de la poliţie și că urmăresc un criminal în 
serie. 

— Asta cred că e ilegal. 

— Dă-mi numărul din Amherst. 

Lisa selectă lista și apăsă pe tasta F2. Se auzi un șir rapid de 
beep-uri provenind de la modernul computerului. Jeannie ridică 
receptorul. 

Auzi soneria sunând de șapte ori, apoi un bărbat răspunse cu 
o voce somnoroasă: 

— Da? 

— Aici e detectivul Susan Farber de la Departamentul de 
Poliţie din Amherst, se prezentă ea, aproape așteptându-se ca 
omul de la celălalt capăt să spună: „Pe naiba!”, dar nu primi 
niciun răspuns, așa că adăugă repede: Imi cer scuze că vă sun 
în toiul nopţii, însă este o problemă urgentă. Vorbesc cumva cu 
Henry Irwin King? 

— Da, ce s-a întâmplat? întrebă bărbatul, care, după voce, era 
de vârstă mijlocie. 

— Este vorba doar de o anchetă de rutină. 

Fusese o greșeală. 

— De rutină? se arătă mirat individul, devenit atent. La ora 
asta din noapte? 

Improvizând în grabă, Jeannie explică: 

— Anchetăm o infracțiune serioasă și trebuie să vă eliminăm 
de pe lista suspecţilor, domnule. Imi puteţi spune data și locul 
nașterii? 

— M-am născut în Greenfield, Massachusetts, la data de 4 mai 
1945. În regulă? 

— Aveţi cumva un fiu cu același nume? 

— Nu, am trei fete. Mă pot întoarce la somn acum? 

— Nu mai e nevoie să vă deranjăm. Vă mulţumesc că aţi 
colaborat cu poliția și vă urez odihnă plăcută în continuare, 
spuse Jeannie, închise și o privi triumfător pe Lisa. Vezi? A vorbit 
cu mine. Nu i-a plăcut, dar a vorbit. 

Lisa râse. 

— Doctoriţă Ferrami, ai un talent nativ să păcălești oamenii. 

Jeannie zâmbi. 


VP - 365 


— Nu e nevoie decât de un pic de chutzpah‘. Haide să 
trecem la lista de Henry I. King. Eu îi sun pe primii doi, tu îi iei pe 
ultimii doi. 

Doar una din ele putea folosi opţiunea de formare automată a 
numărului. Jeannie găsi un carnetel și un pix și-și scrise cele 
două numere, pe urmă ridică receptorul unui alt telefon și formă 
manual numărul. li răspunse tot un bărbat și ea întrebuință 
aceeași stratagemă, schimbând doar localitatea. 

— Aici este detectiv Susan Farber de la Departamentul de 
Poliţie din Boston... 

— Ce mama naibii vrei de mă suni la ora asta din noapte? 
izbucni imediat bărbatul. Știi cine sunt eu? 

— Presupun că sunteți Henry King... 

— Presupune că ţi-ai pierdut slujba aia de rahat, curvă 
tâmpită ce ești, urlă individul. Susan și cum ai mai zis? 

— Trebuie doar să verific data dumneavoastră de naștere, 
domnule King... 

— Dă-mi-l imediat pe locotenentul tău. 

— Domnule King... 

— Fă ce-ţi spun! 

— Gorilă nenorocită, zise Jeannie, după care închise, 
decepţionată. Sper ca asemenea discuţii să nu continue toată 
noaptea. 

Lisa închisese deja. 

— Al meu era jamaican și accentul dovedea asta. Cred că al 
tău a fost cam dur. 

— Foarte. 

— Ne-am putea opri acum și să continuăm de dimineaţă. 

Jeannie n-avea de gând să se lase bătută de un necioplit. 

— La naiba, nu! rosti ea. Pot suporta niște injurii. 

— Cum zici. 

— Părea mult mai bătrân de douăzeci și doi de ani, așa că 
putem uita de el. Haide să-i încercăm pe ceilalţi doi. 

Imbărbătându-se pentru ce putea să fie mai rău, Jeannie 
formă un nou număr. 

Cel de-al treilea Henry King încă nu se dusese la culcare; se 
auzeau muzică în fundal și alte voci în încăpere. 


14 Tupeu, nerușinare, aroganță, obrăznicie, dispreţ pentru tot ce ţine de pudoare, de 
bun-simţ, de decenţă, de rațiune. Cuvântul are originea în idiș și provine din ebraica 
târzie. (n.red.). 


VP - 366 


— Mda, cine e acolo? întrebă individul. 

După voce părea să fie de o vârstă apropiată durului din 
Boston. Jeannie se prefăcu iarăși că e polițistă, însă tipul era 
suspicios. 

— De unde știu că sunteţi de la poliţie? 

Era exact ca Steve, iar Jeannie simţi un fior rece. Individul 
putea fi una dintre clone. Dar cum să se descurce cu 
suspiciunea lui? Decise să braveze. 

— Vreţi să mă sunațţi înapoi aici, la sediul poliţiei? propuse ea 
cu îndrăzneală. 

Urmă o pauză. 

— Nu, las-o baltă, zise el. 

Jeannie respiră ușurată. 

— Sunt Henry King, spuse tipul. Mi se spune Hank. Ce doriţi? 

— Aș putea mai întâi să verific data și locul nașterii 
dumneavoastră? 

— M-am născut în Fort Devens exact în urmă cu douăzeci și 
doi de ani. Azi e ziua mea, de fapt. Mă rog, a fost ieri, sâmbătă. 

El era! Jeannie a găsit, în sfârșit, o clonă. Mai trebuia să afle 
dacă individul a fost în Baltimore duminica precedentă. Încercă 
să-și ascundă emoția din voce când continuă: 

— Mi-aţi putea spune când ați călătorit ultima dată în afara 
statului? 

— Să vedem, a fost în august. M-am dus la New York. 

Instinctul îi spunea lui Jeannie că tipul spunea adevărul, dar 
continuă cu întrebările: 

— Ce aţi făcut duminica trecută? 

— Am muncit. 

— Cu ce anume vă ocupați? 

— Păi, sunt absolvent al MIT”, însă am o slujbă de duminică la 
un bar, Blue Note Cafe, din Cambridge. 

Jeannie își notă pe carneţel. 

— Și acolo aţi fost și duminica trecută? 

— Da. Am servit cel puţin o sută de oameni. 

— Vă mulţumesc, domnule King. 

Dacă era adevărat, nu el a violat-o pe Lisa. 

— Vreţi să-mi daţi numărul de telefon al barului, ca să vă pot 
confirma alibiul? 


15 Massachusetts Institute of Technology - Institutul Tehnologic Massachusetts. 
(n.red.). 


VP - 367 


— Nu ţin minte numărul pe dinafară, dar e în cartea de 
telefon. Ce se presupune că aș fi făcut? 

— Anchetăm un caz de incendiere premeditată. 

— Mă bucur că am un alibi. 

Jeannie găsea extrem de iritant faptul că asculta vocea lui 
Steve, deși discuta, de fapt, cu un străin. Și-ar fi dorit să-l vadă 
în acel moment pe Henry King, ca să verifice asemănarea cu 
ochii ei. Ezitând, încheie conversaţia: 

— Vă mulţumesc din nou, domnule. Noapte bună. 

Inchise și expiră cu putere aerul din plămâni, epuizată de 
efortul depus pentru a păcăli pe altcineva. 

— Uau! 

Lisa ascultase discuţia. 

— L-ai găsit? 

— Da, s-a născut în Fort Devens și a împlinit douăzeci și doi 
de ani chiar azi. El este Henry King pe care-l căutăm, asta e 
sigur. 

— Bună treabă! 

— Insă se pare că are un alibi. Spune că muncește într-un bar 
din Cambridge, zise Jeannie și se uită în carnețel. Barul Blue 
Note Cafe. 

— Să verificăm? 

Lisa simţea că se trezise instinctul de vânător în ea și era 
dornică să participe. 

Jeannie încuviinţă. 

— E târziu, dar cred că un bar ar trebui să fie încă deschis la 
ora asta, mai ales într-o noapte de sâmbătă. Poţi obține numărul 
de pe discurile tale? 

— N-avem acolo decât numere de persoane fizice. Numerele 
pentru companii înseamnă alt set de discuri. 

Jeannie sună la informaţii, obţinu numărul și-l formă. | se 
răspunse imediat. 

— Aici este detectivul Susan Farber de la Departamentul de 
Poliţie din Boston. Aș dori să vorbesc cu patronul, vă rog. 

— La telefon. Ce s-a întâmplat? 

Bărbatul avea accent hispanic și părea îngrijorat. 

— Aveţi un angajat pe nume Henry King? 

— Hank, da, ce a mai făcut? 

Se pare că Henry King mai intrase în conflict cu legea până 
atunci. 


VP - 368 


— Poate că n-a făcut nimic. Când l-ați văzut ultima dată? 

— Azi, adică ieri, sâmbătă. A lucrat în schimbul de zi. 

— Și înainte de asta? 

— Să văd... duminica trecută... Da, a lucrat de la patru după- 
amiaza până la miezul nopţii. 

— Puteţi depune jurământ în privința asta dacă va fi nevoie, 
domnule? 

— Sigur, de ce nu? Oricine a fost ucis, nu Hank a făcut-o. 

— Vă mulțumesc pentru colaborare, domnule. 

— Hei, nicio problemă. 

Patronul părea ușurat că a scăpat ieftin. „Dacă aș fi, într- 
adevăr, poliţist, reflectă Jeannie, aș zice că individul are 
conștiința încărcată”. 

— Puteţi să mă sunațţi oricând, mai zise individul, după care 
închise. 

— Alibiul se susţine, rosti Jeannie dezamăgită. 

— Nu fi supărată, îi replică Lisa. Am procedat foarte bine că l- 
am eliminat atât de rapid, mai ales că are un nume comun. 
Haide să încercăm la Per Ericson. Dintr-ăștia n-au cum să fie 
mulți. 

În lista de la Pentagon scria că Per Ericson s-a născut în Fort 
Rucker, dar într-o perioadă de douăzeci și doi de ani nu exista 
niciun Per Ericson în Alabama. Lisa încercă o combinaţie 


P * Erics?on 
Asta dacă numele avea un s dublu, pe urmă tastă 
P * Erics$n 


A doua combinație o folosi ca să includă variantele „Ericsen” 
și „Ericsan”, însă computerul nu găsi nimic. 

— Încearcă în Philadelphia, sugeră Jeannie. Acolo am fost 
atacată. 

Erau trei persoane cu numele de Ericson în Philadelphia. 
Prima se numea Peder, a doua avea înregistrată o voce fragilă și 
bătrână pe un robot telefonic, iar cea de-a treia era o femeie, 
Petra. Trecură atunci la toţi cei cu numele P. Ericson de pe 
întreg teritoriul Statelor Unite și dădură peste treizeci și trei de 
rezultate. 


VP - 369 


Cel de-al doilea P. Ericson contactat de Lisa fu un ins mitocan 
și abuziv. Lisa termină conversaţia albă la față, dar bău o ceașcă 
cu cafea și reveni hotărâtă la treabă. 

Fiecare apel telefonic era o mică dramă. Jeannie se văzu 
nevoită să apeleze la toată tăria ei de caracter pretinzând că era 
polițistă. De fiecare dată când suna era chinuită de gândul că 
putea răspunde bărbatul care-i șuierase „Și acum freacă-mi-o! 
Altfel te bat de te las lată”. In plus, era chinuită de efortul de a 
întruchipa un detectiv de poliție care se confrunta cu 
scepticismul sau lipsa de maniere a oamenilor care răspundeau 
la telefon. lar cele mai multe apeluri se încheiau prin 
dezamăgiri. 

După ce efectuă cel de-al șaselea apel lipsit de rezultate, o 
auzi pe Lisa spunând: 

— Oh, îmi pare teribil de rău. Probabil că informaţiile noastre 
n-au fost actualizate. Vă rog să mă scuzațţi, doamnă Ericson, La 
revedere, încheie ea și închise telefonul, părând devastată. Asta 
e omul nostru, rosti Lisa solemn. Numai că a murit iarna trecută. 
Mi-a răspuns mama lui. A izbucnit în plâns când am întrebat de 
el. 

Jeannie se întrebă cum era Per Ericson: un psihopat ca Dennis 
sau o fiinţă normală ca Steve? 

— Cum a murit? 

— Se pare că era campion de schi și și-a frânt gâtul încercând 
ceva riscant. 

Deci unul care sfida riscurile, fără teamă. 

— Pare să fi fost omul nostru. 

Lui Jeannie nu i-a trecut prin minte că era posibil ca toţi cei 
opt să nu mai trăiască. In acel moment își dădea seama că 
numărul de embrioni implantați a fost mai mare de opt. Chiar și 
în zilele noastre, când tehnica este avansată, multe implanturi 
eșuează să se „prindă”. De asemenea, era probabil ca unele 
dintre mame să fi avortat. Era posibil ca Genetico să fi 
experimentat procedura pe mai mult de douăzeci de femei. 

— E greu cu apelurile astea, zise Lisa. 

— Vrei să iei o pauză? 

— Nu, răspunse Lisa. Ne descurcăm. Am eliminat două nume 
din cinci și încă nu s-a făcut trei dimineaţa. Cine urmează? 

— George Dassault. 


VP - 370 


Jeannie începea să creadă că-l vor găsi pe violator, dar cu 
următorul nume de pe listă nu prea avură mare noroc. Existau 
doar șapte persoane cu numele de George Dassault în Statele 
Unite, însă la trei dintre apeluri nu primiră niciun răspuns. 
Niciuna dintre persoanele descoperite n-avea legătură cu 
Baltimore sau Philadelphia - una se găsea în Buffalo, alta în 
Sacramento și o alta în Houston, dar asta nu dovedea nimic. 
Trebuiau să continue. Lisa scoase la imprimantă lista cu numere 
de telefon, ca să încerce din nou mai târziu. 

Apăru o nouă idee. 

— Cred că omul pe care-l căutăm nu se află în listele de pe 
discuri, zise Jeannie. 

— Adevărat. Poate că n-are telefon. Sau poate că numărul lui 
e secret. 

— Poate că e listat cu o poreclă, cum ar fi Spike Dassault sau 
Flip Jones. 

Lisa chicoti. 

— Poate că s-a făcut cântăreț de rap și și-a schimbat numele 
în Icey Creamo Creamy. 

— Sau poate că e un wrestler și se numește Iron Billy. 

— Ar putea să scrie scenarii de filme western sub numele de 
Buck Remington. 

— Sau de filme porno sub numele de Heidi Whiplash. 

— Dick Swiftly. 

— Henrietta Pussy. 

Râsul lor fu curmat brusc de zgomot de sticlă spartă. Jeannie 
sări speriată de pe scaun și se furișă în magazia de birotică. 
Închise ușa în urma ei și rămase în întuneric, ascultând. 

O auzi pe Lisa întrebând nervoasă: 

— Cine e acolo? 

— Paza, replică un bărbat. Dumneavoastră aţi pus vaza aia 
acolo? 

— Da. 

— Pot să vă întreb de ce? 

— Ca să nu se furișeze nimeni până la mine. Devin nervoasă 
când lucrez până noaptea târziu aici. 

— Ei bine, n-am de gând să mătur cioburile. Nu sunt om de 
serviciu. 

— Bine, lăsaţi-le așa. 

— Sunteţi singură, domnişoară? 


VP - 371 


— Da. 

— O să arunc o privire pe aici. 

— Vă rog. 

Jeannie se prinse de mânerul ușii cu ambele mâini. Dacă 
agentul de pază încerca s-o deschidă, avea să-l împiedice. 

ÎI auzi plimbându-se prin laborator. 

— Și ce fel de muncă faceți pe aici? 

Vocea bărbatului părea foarte aproape. 

Lisa era ceva mai departe. 

— Mi-ar plăcea să discut cu dumneavoastră, însă chiar n-am 
timp. Sunt extrem de ocupată. 

„Dacă n-ar fi fost ocupată, tâmpitule, n-ar mai fi fost aici în 
toiul nopţii, așa că ce-ar fi să-ţi iei hoitul și să te cari?” 

— Bine, nicio problemă, spuse bărbatul care, aparent, se afla 
chiar în dreptul ușii. Și aici ce e? 

Jeannie prinse tare mânerul și trase în sus, gata să opună 
rezistență. 

— Acolo ţinem cromozomii virusurilor radioactivi, răspunse 
Lisa. Probabil că sunt securizaţi acolo, așa că puteţi încerca să 
vedeți dacă totul e încuiat. 

Jeannie se abținu să nu izbucnească într-un hohot de râs. Nu 
existau cromozomi ai virusurilor radioactivi. 

— Cred că o să trec peste asta, zise agentul de pază. 

Jeannie era pe punctul să mai slăbească din strânsoare, când 
simţi brusc cum e apăsat mânerul. Trase în sus cu toată forța. 

— Oricum, e încuiat, continuă paznicul. 

Urmă o pauză. Când individul vorbi din nou, vocea lui se 
auzea în depărtare, iar Jeannie se relaxă. 

— Dacă vi se face frică, veniţi la ghereta agenţilor de pază. vă 
pregătesc o ceașcă de cafea. 

— Mulţumesc, spuse Lisa în urma lui. 

Jeannie începu să se liniștească, dar rămase prudentă unde se 
găsea, așteptând semnalul că totul e în regulă. După câteva 
minute, Lisa deschise ușa. 

— A ieșit din clădire, anunţă ea. 

Reveniră la telefoane. 

Murray Claud era un alt nume neobișnuit, pe care-l depistară 
repede. Jeannie efectuă apelul telefonic. Murray Claud Senior îi 
explică, plin de amărăciune și uimire, că fiul lui a fost întemnițat 
în orașul Atena cu trei ani în urmă, după o luptă cu cuțite într-o 


VP - 372 


tavernă, și urma să fie eliberat în ianuarie anul următor, cel mai 
devreme. 

— Băiatul ăla putea fi orice, zise omul. Astronaut. Câștigător 
de Premiu Nobel. Vedetă de film. Președintele Statelor Unite. 
Are creier, farmec și e chipeș. Și a aruncat totul la gunoi. Pur și 
simplu, a dat cu piciorul la toate astea. 

Jeannie înțelegea durerea tatălui. Se considera responsabil. 
Era tentată să-i spună adevărul, dar nu era pregătită de așa 
ceva și, oricum, n-avea timp. Hotări să-l sune din nou într-o zi ca 
să-i ofere cât de cât o consolare. Apoi puse capăt discuţiei. 

L-au lăsat pe Harvey Jones la urmă, deoarece știau amândouă 
că le va fi cel mai dificil. Jeannie află cu durere în suflet că 
existau aproape un milion de Jones în America, iar H. era o 
iniţială comună. Al doilea nume al individului era John. S-a 
născut la spitalul Walter Reed din Washington, D.C., așa că 
începură să-i sune pe toţi cei numiţi Harvey Jones, pe toţi cei 
numiţi H.J. Jones și pe toţi cei numiţi H. Jones din cartea de 
telefoane pentru Washington. Nu găsiră pe nimeni care să se fi 
născut cu aproximativ douăzeci și doi de ani în urmă la spitalul 
Walter Reed. Mai rău, adunară o listă lungă de persoane care nu 
le răspunseseră la apeluri. 

Jeannie începu din nou să se îndoiască de reușita demersului 
ei. Aveau trei George Dassault și vreo treizeci de H. Jones 
nerezolvaţi. Teoretic, metoda folosită de ea era corectă, însă 
doctorița nu putea discuta cu oamenii dacă ei nu răspundeau la 
telefon. Privirea începea să i se împăienjenească și se simţea ca 
pe ace din pricina cafelei consumate și a lipsei de somn. 

La ora patru dimineaţa, verificară lista celor numiţi Jones din 
Philadelphia. 

La patru și jumătate, Jeannie dădu peste cel căutat. 

Credea că o să fie doar un alt „posibil” suspect. Telefonul 
sună de patru ori, apoi se auzi pauza tipică și clinchetul de 
intrare în funcţiune a unui robot telefonic. Doar că vocea de pe 
robot i se păru ciudat de cunoscută. „Aţi sunat acasă la Harvey 
Jones”, se auzea în mesajul înregistrat, moment în care Jeannie 
simţi că i se face părul măciucă. Parcă îl asculta pe Steve: tonul 
vocii, dicția, frazarea, toate îi aparţineau. „Nu pot răspunde la 
apel în clipa asta, așa că vă rog să lăsaţi un mesaj după tonul 
prelung”. 


VP - 373 


Închise și verifică adresa. Era un apartament de pe Spruce 
Street, în University City, nu departe de clinica Aventine. 
Observă că-i tremurau mâinile de furie. Asta deoarece ar fi vrut 
să-l strângă de gât. 

— L-am găsit, o anunţă ea pe Lisa. 

— Oh, Doamne! 

— Și-a înregistrat vocea pe robotul telefonic și locuiește în 
Philadelphia, aproape de locul unde am fost atacată. 

— Lasa-mă să ascult și eu. 

Lisa formă numărul. Cum auzi mesajul, se făcu albă la faţă. 

— El e, zise ea, după care închise. Il aud și acum spunând 
„Scoate-ţi chiloţeii ăia frumoși”. Oh, Doamne! 

Jeannie apucă receptorul și sună la poliţie. 


53. 


Berrington Jones nu dormi deloc în noaptea de sâmbătă. 

Rămase în parcarea Pentagonului, uitându-se la Lincolnul 
Mark VIII negru al colonelului Logan până la miezul nopţii, când 
îl sună pe Proust și află că Logan a fost arestat, însă Steve a 
fugit, probabil cu metroul sau autobuzul, deoarece n-a luat 
mașina tatălui său. 

— Ce căutau în Pentagon? îl întrebă el pe Jim. 

— S-au dus în centrul de date. O să aflu în curând exact ce 
aveau de gând. Vezi dacă poţi să iei urma băiatului sau a tipei 
ăleia, Ferrami. 

Berrington a renunţat să mai vocifereze împotriva muncii de 
supraveghere. Nu era momentul să insiste pe tema demnității 
proprii; dacă n-o oprea pe Jeannie, oricum nu i-ar mai fi rămas 
nicio urmă de demnitate. 

Când se întoarse la reședința familiei Logan, casa era 
întunecată și pustie, iar Mercedesul roșu al lui Jeannie dispăruse. 
Așteptă acolo cam o oră, dar nu-și făcu nimeni apariţia. 
Presupunând că ea s-a întors acasă, plecă spre Baltimore și se 
plimbă cu mașina în sus și în jos pe strada ei, însă Mercedesul 
nu era nici acolo. 

Afară mijeau zorii când ajunse, în sfârșit, în faţa casei sale din 
Roland Park. Intră și-l sună pe Jim, dar nu primi răspuns nici de 


VP - 374 


la numărul de acasă, nici de la cel de serviciu. Se întinse pe pat 
îmbrăcat, închise ochii, însă, deși era epuizat, rămase treaz, 
făcându-și griji. 

La ora șapte se dădu jos din pat și sună din nou, dar tot nu 
reuși să dea de Jim. Făcu un duș, se bărbieri și se îmbrăcă în 
pantaloni negri din bumbac și un tricou. Își făcu un pahar mare 
de suc de portocale la storcător și-l bău stând în picioare în 
bucătărie. Se uită la ediția de duminică a ziarului Baltimore Sun, 
însă titlurile ediției nu-i spuneau nimic. Ca și cum ar fi fost scrise 
în finlandeză, nu în engleză. 

Proust îl sună la ora opt. 

Jim a petrecut o jumătate de noapte la Pentagon cu un 
prieten care era general, chestionând personalul centrului de 
date sub pretextul anchetării unei breșe de securitate. 
Generalul, un amic din zilele în care Jim activa în CIA, știa doar 
că Logan încerca să dezvăluie o operaţiune secretă din anii '70, 
iar Jim dorea să-l împiedice. 

Aflat încă sub arest, colonelul Logan nu spunea nimic în afară 
de „Vreau un avocat”. In orice caz, rezultatele căutării lui 
Jeannie au rămas pe monitorul computerului folosit de Steve, 
așa că Jim a aflat ce au descoperit ei. 

— Cred că ai cerut electrocardiograme pentru toţi bebelușii, 
zise Jim. 

Berrington uitase, dar în acel moment își aduse aminte. 

— Da, aşa e. 

— Logan le-a găsit. 

— Pe toate? 

— Pe toate opt. 

Era o veste foarte proastă. Electrocardiogramele unor gemeni 
identici erau atât de similare, încât păreau să fi fost luate 
aceleiași persoane în zile diferite. Așadar, Steve, tatăl lui și, 
probabil, Jeannie știau că Steve era una dintre cele opt clone. 

— La naiba! exclamă Berrington. Am ţinut povestea asta 
secretă douăzeci și trei de ani, iar acum blestemata asta de 
femeie a descoperit totul. 

— Ti-am spus că ar fi trebuit s-o facem să dispară. 

Când era sub tensiune, Jim devenea foarte ofensator. Însă 
după o noapte de nesomn, Berrington nu mai avea răbdare. 

— Dacă mai spui o dată „Ti-am spus eu”, îţi retez nenorocita 
aia de ţeastă, jur pe ce am mai sfânt. 


VP - 375 


— Bine, bine! 

— Preston știe? 

— Da. Spune că suntem terminaţi, dar el mereu spune asta. 

— De această dată s-ar putea să aibă dreptate. 

— Poate că tu ești pe punctul de a ceda, Berry, însă eu nu 
sunt, replică Jim tăios. Nu trebuie decât să păstrăm situaţia 
secretă până după conferinţa de presă de mâine. Dacă reușim 
asta, preluarea se va finaliza. 

— Și ce se întâmplă după aceea? 

— Vom avea o sută și optzeci de milioane de dolari, iar banii 
ăștia ne asigură cumpărarea tăcerii. 

Berrington dorea să-l creadă. 

— Dacă ești atât de isteț, care crezi că ar trebui să fie pasul 
următor? 

— Trebuie să aflăm cât de multe știu ei. Nimeni nu e sigur 
dacă Steve Logan avea o copie după lista cu nume și adrese în 
buzunar atunci când a fugit. Femeia locotenent din centrul de 
date jură că n-avea nimic la el, dar cuvântul ei nu e suficient 
pentru mine. Acum, adresele pe care le are el sunt vechi de 
douăzeci și doi de ani. Dar uite care e întrebarea mea. Având 
doar numele, poate Jeannie Ferrami să afle unde se găsesc ei? 

— Răspunsul e da, zise Berrington. Noi, cei de la 
Departamentul de Psihologie, suntem experţi în așa ceva. 
Trebuie să luăm permanent urma gemenilor identici. Dacă 
noaptea trecută ea a pus mâna pe lista aia, până acum este 
posibil să fi dat peste câţiva dintre ei. 

— Mă temeam de asta. Există vreo cale de a verifica asta? 

— Cred că i-aș putea suna ca să aflu dacă au fost contactaţi 
de ea. 

— Va trebui să fii discret. 

— Mă insulţi, Jim. Uneori te comporți de parcă ai fi singura 
fiinţă inteligentă din America. Bineînţeles că voi fi discret. Te voi 
suna mai târziu. 

Berrington închise trântind receptorul în furcă. 

In decursul anilor i-a supravegheat discret pe cei opt băieți. 
Se simţea mai aproape părintește de ei decât Preston sau Jim. 
La început le-a trimis ocazional scrisori din partea clinicii 
Aventine, cerând informaţii sub pretextul unor studii de urmărire 
a rezultatelor tratamentelor hormonale. Ceva mai târziu, când 
metoda a devenit neverosimilă, s-a folosit de diverse 


VP - 376 


subterfugii, pretextând că era agent imobiliar care suna ca să 
întrebe dacă nu cumva familia se gândea să-și vândă casa sau 
dacă părinţii nu erau interesaţi de cumpărarea unei cărţi care 
prezenta bursele disponibile pentru copiii de foști membri ai 
corpului militar. A urmărit cu mare interes cum cei mai mulți 
dintre ei avansau de la stadiul de copii deștepţi, dar 
neascultători la cel de adolescenți lipsiţi de teamă și apoi la cel 
de adulţi străluciți, însă instabili emoţional. Erau produsele 
secundare nefericite ale unui experiment istoric. N-a regretat 
niciodată acel experiment, dar se simţea vinovat față de băieţi. 
A plâns când Per Ericson a murit executând salturi periculoase 
pe o pârtie de schi din Vail. 

Se uită la lista cu numele lor în vreme ce se gândea la un 
pretext pentru a suna. Apoi apucă receptorul și-l sună pe tatăl 
lui Murray Claud. Telefonul sună prelung, dar nu răspunse 
nimeni. În cele din urmă, își zise că, probabil, plecase să-și 
viziteze fiul la închisoare. 

Îl sună pe urmă pe George Dassault. De această dată avu mai 
mult noroc. La telefon auzi o voce tânără cunoscută. 

— Alo, cine e acolo? 

— Vă sun din partea companiei Bell Telephone, domnule, zise 
Berrington. Verificăm existența unor posibile apeluri telefonice 
frauduloase. Aţi primit vreun apel ciudat sau neobișnuit în 
ultimele douăzeci și patru de ore? ` 

— Nu, nu pot afirma că am primit aşa ceva. Insă am fost 
plecat din oraş de vineri, aşa că n-am fost acasă. 

— Vă mulțumesc că ați răspuns studiului nostru, domnule. La 
revedere. 

Poate că Jeannie avea numele lui George, dar nu a ajuns la el. 
Însă nu era concludent. 

Încercă apoi numărul lui Hank King din Boston. 

— Mda, cine e acolo? 

„E uimitor că toți răspund la telefon atât de lipsiți de 
amabilitate”, reflectă Berrington. Doar că nu exista și genă 
pentru maniere la telefon. Totuși cercetările legate de gemeni 
erau pline cu astfel de fenomene bizare. 

— Vă sun din partea AT&T, spuse Berrington. Cercetăm modul 
în care se utilizează abuziv telefoanele și am dori să știm dacă 
ați primit vreun apel ciudat sau suspect în ultimele douăzeci și 
patru de ore. 


VP - 377 


— Doamne, am petrecut atât de mult, încât nu-mi amintesc, 
răspunse Hank cu o voce adormită. 

Berrington își dădu ochii peste cap. Bineînțeles, cu o zi înainte 
a fost ziua de naștere a lui Hank. Cu siguranţă că era beat, 
drogat sau ambele. 

— Nu, staţi așa! A fost ceva. Îmi amintesc. Pe la mijlocul 
nopții. Tipa a zis că era de la poliţia din Boston. 

— Tipa? 

„Era posibil să fi fost Jeannie”, își zise Berrington, presimţind 
vești proaste. 

— Mda, era o femeie. 

— Și-a dat numele? Asta ne-ar permite să verificăm dacă, într- 
adevăr, era polițistă. 

— Sigur, dar nu-mi amintesc. Sarah, sau Carol, sau Margaret, 
sau... Susan. Asta e. Detectiv Susan Farber. 

Asta lămurea situaţia. Susan Farber era autoarea lucrării 
Gemenii identici crescuți separat, singura carte publicată pe 
această temă. Jeannie a folosit primul nume care i-a venit în 
minte. Asta însemna că avea lista de clone. Berrington era 
îngrozit. Sumbru la chip, continuă cu întrebările: 

— Și ce v-a cerut, domnule? 

— M-a întrebat care e data și locul nașterii mele. 

Prin asta ea căuta să stabilească dacă discuta cu Harvey King 
pe care-l căuta, de fapt. 

— Mi-am zis că era puţin cam, în fine, ciudat, zise Hank. A fost 
un soi de farsă? 

Berrington inventă ceva pe moment. 

— Căuta posibili clienţi pentru o firmă de asigurări. Este o 
procedură ilegală, însă se practică. AT&T își cere scuze că aţi 
fost deranjat, domnule King, și vă mulțumește pentru 
colaborare. 

— Sigur. 

Berrington închise, simțindu-se complet debusolat. Jeannie 
avea numele. Era doar o chestiune de timp până când ajungea 
să discute cu toți. 

lată-l deci intrat în cel mai mare bucluc din viaţa lui. 


VP - 378 


54. 


Mish Delaware refuză să vină până în Philadelphia ca să-l 
interogheze pe Harvey Jones. 

— Am făcut asta ieri, dragă, zise ea când Jeannie o contactă, 
în sfârșit, la ora șapte și jumătate dimineaţa. Azi e ziua de 
naștere a nepoatei mele. Am și eu o viaţă. 

— Dar știi că am dreptate! protestă Jeannie. Am avut dreptate 
cu Wayne Stattner - chiar era o dublură a lui Steve. 

— Cu excepţia părului. Și mai avea și alibi. 

— Și ce ai de gând să faci? 

— O să-mi sun colegii de la Divizia de infracţiuni de Natură 
Sexuală de la poliţia din Philadelphia și o să-i rog să se ducă 
până la el. O să le trimit prin fax portretul-robot. Ei o să verifice 
dacă Harvey Jones seamănă cu cel din poză și o să-i ceară să-și 
aducă aminte ce a făcut în după-amiaza duminicii precedente. 
Dacă răspunsurile sunt „Da” și „Nu”, atunci avem un suspect. 

Jeannie trânti furioasă receptorul în furcă. După toate prin 
câte a trecut! După ce a stat trează o noapte întreagă ca să ia 
urma clonelor! 

In mod cert, n-avea de gând să aștepte ca poliţia să facă 
ceva. Decise să se ducă până în Philadelphia ca să-l verifice 
chiar ea pe Harvey. N-avea de gând să-l acosteze și nici măcar 
să-i vorbească. Insă putea parca mașina în faţa casei lui, ca să 
vadă când ieșea. Dacă planul ăsta nu funcţiona, putea discuta 
cu vecinii arătându-le poza lui Steve pe care i-a dat-o Charles. 
Intr-un fel sau altul, avea să stabilească limpede dacă individul 
era dublura lui Steve. 

Ajunse în Philadelphia în jurul orei zece și jumătate. În 
University City, familiile de negri, îmbrăcate de sărbătoare, erau 
adunate în faţa bisericilor, iar adolescenții fumau pe verandele 
caselor îmbătrânite. Studenţii se aflau încă în paturi, deoarece 
mașinile lor ruginite Toyota sau părăginitele Chevroleturi, cu 
abțibildurile de pe barele de protecție cu mesaje ale echipelor 
sportive din facultăţi și ale posturilor de radio locale, erau 
parcate în faţa caselor unde locuiau. 

Clădirea lui Harvey Jones era o reședință victoriană imensă, 
cu apartamente de locuit. Jeannie găsi un loc de parcare de 


VP - 379 


cealaltă parte a străzii și se apucă să supravegheze intrarea în 
clădire. 

La ora unsprezece, decise să intre. 

Clădirea avea un aspect demodat. Scările șubrede erau 
mărginite de o balustradă veche, iar pe pervazurile ferestrelor 
dintre etaje se vedeau flori prăfuite din plastic așezate în vaze 
ieftine. Mesaje scrise ordonat și cursiv de mână de o femeie în 
vârstă, pe hârtie, cereau locatarilor să-și închidă ușile fără să le 
trântească, să-și pună gunoiul în saci din plastic bine închiși și 
să nu lase copiii să se joace pe holuri. 

„Locuiește aici, își zise Jeannie, simțind că i se face pielea 
găină de groază. Mă întreb dacă e acasă acum”. 

Conform adresei pe care o avea, Harvey locuia la numărul 5B, 
care trebuia să fie la ultimul etaj. Ciocăni în prima ușă de la 
parter. Îi deschise un bărbat cu ochii adormiţi, păr lung și o 
barbă încâlcită, care venise la ușă în picioarele goale. Jeannie îi 
arătă poza. Omul clătină din cap și trânti ușa. Ea își aduse 
aminte de locatarul din clădirea Lisei care a apostrofat-o cu 
cuvintele: „Unde te crezi, cucoană, în Hicksville, Statele Unite? 
Nici măcar nu știu cum arată această vecină a mea”. 

Strânse din dinţi și urcă până la ultimul etaj. De ușa 
apartamentului 5B era prinsă doar o etichetă într-un mic cadru 
metalic pe care se citea „Jones”. 

Se postă în faţa ușii și ascultă cu atenție. N-auzi nimic altceva 
în afara bătăilor propriei inimi înfricoșate. Dinăuntru nu răzbătea 
niciun zgomot. Probabil că individul nu era acasă. 

Bătu în ușa de la apartamentul 5A. O clipă mai târziu, în 
cadrul ei se ivi un bărbat mai vârstnic. Era îmbrăcat cu un 
costum cu dungi subţiri, care odinioară fusese la mare modă, iar 
părul era atât de roșcat la culoare, că mai mult ca sigur era 
vopsit. Omul părea prietenos. 

— Bună, zise el. 

— Bună. Vecinul dumneavoastră e acasă? 

— Nu. 

Se simţi ușurată și dezamăgită în același timp. Scoase poza 
lui Steve pe care i-a dat-o Charles. 

— Arată așa? 

Vecinul luă poza și se uită cu atenţie la ea. 

— Mda, el e. 


VP - 380 


„Am avut dreptate! Sunt răzbunată din nou! Programul meu 
de căutare funcţionează”. 

— Chipeș, nu-i așa? 

Bănui că vecinul era homosexual. Un homosexual bătrân și 
elegant. Zâmbi. 

— Așa cred și eu. Aveţi idee unde ar putea fi? 

— Pleacă de cele mai multe ori duminica, pe la zece 
dimineața, și revine după cină. 

— Duminica trecută a fost plecat? 

— Da, domniţă, cred că a fost. 

„El e, trebuie să fie el”. 

— Știţi unde se duce? 

— Nu. 

„Însă eu știu. Se duce în Baltimore”. 

— Nu vorbește prea mult, continuă bărbatul. De fapt, nu 
vorbește deloc. Sunteţi detectiv? 

— Nu, deși mă simt așa. 

— Ce-a făcut? 

Jeannie ezită, apoi se gândi: „De ce să nu spun adevărul?” 

— Cred că e violator, răspunse ea. 

Bărbatul nu se arătă surprins. 

— Cred asta. E un tip ciudat. Am văzut fete plecând de aici în 
lacrimi. S-a întâmplat de două ori. 

— Mi-aș dori să pot arunca o privire înăuntru. 

Poate așa descoperea ceva care să-l lege pe individ de viol. 

Bărbatul îi aruncă o privire vicleană. 

— Am o cheie. 

— Aveţi? 

— Mi-a dat-o locatarul de dinainte. Eram amici. Nu i-am 
înapoiat-o după plecarea lui. lar tipul cel nou n-a schimbat 
broaștele după ce s-a mutat. Bănuiesc că are impresia că e prea 
mare și prea puternic ca să fie jefuit. 

— Aţi fi dispus să mă lăsaţi să intru? 

Omul ezită. 

— Și eu sunt curios să arunc o privire înăuntru. Dar dacă se 
întoarce cât timp suntem acolo? E cam mare - nu mi-ar plăcea 
să se înfurie pe mine. 

Ideea o speria și pe Jeannie, însă curiozitatea era mai 
puternică. 


VP - 381 


— Îmi asum riscul dacă vi-l asumaţi și dumneavoastră, zise 
ea. 

— Așteptaţi aici. Revin imediat. 

Oare ce avea să descopere înăuntru? Un templu de sadism ca 
în casa lui Wayne Stattner? O hrubă plină cu mâncare pe 
jumătate consumată și haine murdare? Un loc curat ca lacrima, 
semn al unei personalităţi obsesive? 

Vecinul reapăru. 

— Mă numesc Maldwyn, apropo. 

— Jeannie. 

— De fapt, numele meu real este Bert, dar e atât de lipsit de 
glorie, nu credeți? Mi-am spus întotdeauna Maldwyn. 

Omul răsuci o cheie în broasca de la 5B și intră. 

Jeannie îl urmă. 

Era un apartament tipic de student, cu o încăpere care servea 
drept sufragerie și dormitor, o chicinetă și o baie mică. Era 
mobilat cu tot felul de obiecte ieftine: un dulap pentru haine, din 
lemn de pin, o masă vopsită, trei scaune, o canapea desfundată 
și un televizor mare. Locul nu mai văzuse curățenie de ceva 
vreme, iar patul era nefăcut. Dezamăgitor de tipic. 

Jeannie închise ușa apartamentului în urma ei. 

— Vă rog să n-atingeţi nimic, doar uitaţi-vă, zise Maldwyn. Nu 
vreau să mă bănuiască de ceva. 

Jeannie se întrebă ce s-ar fi așteptat să găsească în 
apartament. Un plan al clădirii sălii de sport, cu camera tehnică 
a piscinei marcată „Aici o violezi”? Individul n-a luat lenjeria 
intimă a Lisei pe post de suvenir grotesc. Poate că a spionat-o și 
a fotografiat-o câteva săptămâni înainte de a o ataca. Poate că 
avea o colecție mică de obiecte furate: un ruj, o notă de plată de 
la restaurant, ambalajul aruncat de la o acadea, scrisori 
neexpediate cu adresa ei pe ele. 

Privind în jur, începu să-și dea seama de personalitatea lui 
Harvey din detalii. Pe un perete se găsea un afiș, rupt dintr-o 
revistă pentru bărbaţi, cu o femeie goală cu părul pubian ras și 
un inel petrecut prin carnea labiilor. Imaginea o făcu să se 
înfioare. 

Cercetă biblioteca. Văzu acolo cartea Cele o sută douăzeci de 
zile ale Sodomei sau Școala libertinajului, a marchizului de Sade 
și o serie de casete video pentru adulţi cu titluri precum Durere 


VP - 382 


și Senzatii extreme. Se mai vedeau niște manuale de economie 
și afaceri; Harvey se pare că urma cursurile unui MBA. 

— Pot să mă uit la hainele lui? întrebă ea. 

N-avea chef ca Maldwyn să se simtă ofensat. 

— Sigur, de ce nu? 

Deschise sertarele și dulapul de haine. Hainele lui Harvey 
semănau cu cele ale lui Steve, adică erau oarecum 
conservatoare pentru vârsta lui: pantaloni scurți și tricouri, 
haine sport din tweed și cămăși cu nasturi, pantofi din piele și 
teniși. In frigider nu se vedeau decât o cutie cu șase doze de 
bere și o sticlă cu lapte: Harvey mânca în oraș. Sub pat se găsea 
o geantă sport care conţinea o rachetă de squash și un prosop 
murdar. 

Era dezamăgită. Acolo locuia monstrul, însă acela nu era un 
sanctuar al perversiunilor, ci doar o încăpere mizerabilă cu unele 
elemente de pornografie în ea. 

— Am terminat, îi spuse ea lui Maldwyn. Nu prea știu ce 
căutam, dar cu siguranţă că n-am găsit nimic aici. 

In acea clipă văzu. 

O șapcă roșie de baseball atârna de un cârlig în dosul ușii de 
la intrarea în apartament. 

Jeannie se însufleţi subit. „Am avut dreptate și iată dovada!” 
Privi mai îndeaproape. Cuvântul „PAZA” era imprimat pe partea 
frontală cu litere albe. Nu rezistă tentaţiei de a executa un dans 
triumfător de război în micul apartament al lui Harvey. 

— Aţi găsit ceva, nu? 

— Nemernicul purta șapca aia când mi-a violat prietena. 
Haideţi să ieşim de aici. 

Părăsiră apartamentul, închizând ușa în urma lor. Îi strânse 
mâna lui Maldwyn. 

— Nu vă pot mulţumi îndeajuns. Am descoperit ceva cu 
adevărat important. 

— Și acum ce-o să faceți? întrebă el. 

— Mă întorc în Baltimore și sun la poliţie, răspunse ea. 

Conducând înapoi spre casă pe autostrada l-95, se gândi la 
Harvey Jones. De ce se ducea duminicile în Baltimore? Pentru a 
vedea o prietenă? Poate că da, dar cea mai probabilă explicaţie 
era că părinţii lui locuiau acolo. Mulţi studenţi își duceau rufele 
acasă la spălat la sfârșit de săptămână. Probabil că el era în 
oraș în acel moment, mâncând din friptura cu cartofi pregătită 


VP - 383 


de mama lui sau uitându-se la televizor la vreun meci cu tatăl 
său. Oare avea să mai atace vreo fată pe drumul de întoarcere 
spre casă? 

Oare câte familii cu numele Jones erau în Baltimore: o mie? 
Știa un asemenea nume, desigur: fostul ei șef, profesorul 
Berrington Jones... 

„Oh, Doamne! Jones”. 

Fu atât de șocată, încât trase pe dreapta pe autostradă. 

„Poate că Harvey Jones este fiul lui Berrington”. 

Işi aminti brusc micul gest făcut de Harvey în cafeneaua din 
Philadelphia, unde s-a întâlnit cu el. Și-a netezit sprâncenele cu 
vârful degetului drept. În acel moment, gestul a deranjat-o, 
deoarece știa că l-a mai văzut undeva. Nu și-a amintit cine 
anume îl mai făcea și s-a gândit într-o doară că trebuia să fi fost 
vorba despre Steve sau Dennis, întrucât clonele aveau gesturi 
identice. Insă în clipa aceea își aducea aminte. Era vorba despre 
Berrington. El își netezea sprâncenele cu vârful degetului drept. 
Ceva din acel gest o irita, ceva care exprima poate vanitate sau 
trufie deranjantă pentru alţii. Nu era un gest comun tuturor 
clonelor, așa cum era cel de a închide ușa cu călcâiul atunci 
când intrau într-o încăpere. Harvey a moștenit gestul de la tatăl 
său, ca o expresie a satisfacţiei de sine. 

Harvey se găsea în acel moment probabil chiar acasă la 
Berrington. 


55. 


Preston Barck și Jim Proust au ajuns acasă la Berrington pe la 
amiază și s-au așezat în birou ca să bea bere. Niciunul nu prea a 
dormit, așa că arătau și se simțeau epuizați. Marianne, femeia 
care avea grijă de casă, pregătea prânzul de duminică, iar 
mirosul puternic al bucatelor preparate umplea camera dinspre 
bucătărie. Oricum, nimic nu-i putea înveseli pe cei trei parteneri 
de afaceri. 

— Jeannie a vorbit cu Hank King și cu mama lui Per Ericson, 
spuse Berrington. N-am putut să verific și la alţii, dar nu mai 
durează mult până ce dă de urma tuturor. 


VP - 384 


— Haideţi să fim realiști: mai exact, ce poate face până mâine 
la ora asta? interveni Jim. 

— Vă spun ce aș face eu în locul ei, zise Preston Barck cu o 
voce de om care se pregătește de sinucidere. Aș vrea să 
demonstrez public ceea ce am descoperit, deci dacă aș pune 
mâna pe doi sau trei dintre băieți, i-aș duce în New York, direct 
la emisiunea Good Morning America. Televiziunile adoră 
gemenii. 

— Doamne ferește! exclamă Berrington. 

Afară se auzi o mașină parcând. Jim privi pe fereastră și zise: 

— Un Datsun vechi și ruginit. 

— Începe să-mi placă ideea iniţială a lui Jim, spuse Preston. 
Să-i fac pe toţi să dispară. 

— Nu voi admite nicio crimă! tună Berrington. 

— Nu tipa, Berry, interveni Jim cu o blândeţe surprinzătoare. 
Ca să vă spun adevărul, cred că m-am lăudat niţel când 
vorbeam despre a face oameni să dispară. Poate că a existat o 
vreme când aveam puterea să ordon uciderea de oameni, însă 
acum n-o mai am. Am cerut câteva favoruri unor vechi prieteni 
în ultimele zile; și deși ei m-au servit, mi-am dat seama că 
există niște limite. 

„Slavă Domnului pentru asta”, chibzui Berrington. 

— Dar mi-a venit o altă idee, adăugă Jim. 

Ceilalţi doi îl priviră fix, așteptând să continue. 

— Abordăm cu discreţie fiecare dintre cele opt familii. Le 
mărturisim că s-au făcut greșeli la clinică în acele zile de 
început. Le spunem că nu s-a comis niciun rău, dar că vrem să 
evităm publicitatea senzaţionalistă. Oferim fiecărei familii un 
milion de dolari drept compensație. Dispunem ca plăţile să fie 
efectuate eșalonat în decurs de zece ani, însă vor fi sistate dacă 
vorbesc cu presa, cu Jeannie Ferrami, cu oameni de știință, cu 
oricine. 

Berrington încuviință. 

— Doamne, s-ar putea să meargă! Cine ar refuza un milion de 
dolari? 

— Lorraine Logan. Ea vrea să dovedească nevinovăția fiului 
ei, răspunse Preston. 

— Corect. Dar n-ar face-o nici pentru zece milioane de dolari. 


VP - 385 


— Oricine are un preţ, zise Jim, afișându-și fanfaronada 
caracteristică. Oricum, nu poate face prea multe lucruri fără 
cooperarea unuia sau acel puţin doi dintre ceilalți. 

Preston consimţi. Și Berrington începea să nutrească noi 
speranţe. Poate că exista o cale de a face familia Logan să tacă. 
Dar mai exista o problemă serioasă. 

— Dacă Jeannie iese în public în următoarele douăzeci și patru 
de ore? întrebă el. Probabil că Landsmann ar amâna preluarea 
până la anchetarea acuzațiilor. lar atunci n-am avea milioane de 
dolari ca să-i facem să tacă. 

— Trebuie să ştim ce intenţii are, spuse Jim. Cât a aflat deja și 
ce intenţionează să facă în privinţa asta. 

— Nu văd nicio cale de a afla asta, replică Berrington. 

— Eu văd, zise Jim. Cunoaștem o persoană care i-ar putea 
câștiga lesne încrederea ca să afle exact ce plănuiește. 

Berrington se înfurie. 

— Știu la ce te gândești... 

— Uite-l că vine, anunţă Jim. 

Se auziră pași pe hol, apoi fiul lui Berrington își făcu apariţia 
în încăpere. 

— Bună, tată! zise el. Hei, unchiule Jim, unchiule Preston, ce 
mai faceţi? 

Berrington se uită la el cu un amestec de mândrie și 
amărăciune. Băiatul arăta adorabil în pantalonii bleumarin și 
puloverul de culoare azurie. „În orice caz, mi-a furat gusturile la 
haine”, reflectă Berrington, apoi rosti cu voce tare: 

— Trebuie să discutăm ceva, Harvey. 

Jim se ridică în picioare. 

— Vrei o bere, puștiule? 

— Desigur, răspunse Harvey. 

Jim avea tendinţa supărătoare de a-i încuraja obiceiurile 
proaste. 

— Uită de bere, se opuse Berrington. Jim, ce-ar fi ca Preston și 
cu tine să vă duceți în cealaltă cameră și să ne lăsaţi pe noi doi 
să vorbim? 

Cealaltă cameră era un salon oficial pentru oaspeţi, pe care 
Berrington n-o folosea niciodată. 

Preston și Jim plecară. Berrington se ridică și-l îmbrăţișă pe 
Harvey. 

— Te iubesc, fiule. Chiar dacă ești un pervers. 


VP - 386 


— Eu sunt pervers? 

— Ce i-ai făcut fetei ăleia amărâte în subsolul sălii de sport a 
fost unul din cele mai perverse lucruri pe care le poate face un 
bărbat. 

Harvey ridică din umeri. 

„Doamne, n-am reușit să-l învăţ ce e bine și ce e rău”, își zise 
Berrington. Insă era prea târziu pentru asemenea regrete. 

— Stai jos și ascultă-mă bine un minut, zise el. 

Harvey conformă. 

— Mama ta și cu mine am încercat ani de zile să avem un 
copil, dar au existat probleme, preciză Berrington. La acea 
vreme, Preston lucra la fertilizarea in vitro, o tehnică în care 
ovule mature sunt preluate de la ovare și fertilizate de către 
spermatozoizi într-un laborator, apoi ovulul fecundat (embrionul) 
este implantat în uter. 

— Vrei să spui că am fost un copil din eprubetă? 

— Informația asta e secretă. Nu trebuie să povestești nimănui 
despre ea, niciodată. Nici măcar mamei tale. 

— Ea nu știe? exclamă uluit Harvey. 

— Povestea e mai complicată. Preston a luat un embrion viu și 
l-a divizat, obținând gemeni. 

— Asta e individul arestat pentru viol? 

— N-a existat o singură diviziune. 

Harvey încuviinţă. Toate clonele aveau aceeași inteligenţă 
nativă. 

— Câţi au fost? întrebă el. 

— Opt. 

— Uau! Și bănuiesc că sperma n-a fost de la tine. 

— Nu. 

— De la cine? 

— De la un locotenent de armată de la Fort Bragg: înalt, 
puternic, atletic, inteligent, agresiv și arătos. 

— Și mama? 

— O secretară civilă de la West Point, la fel de dotată fizic și 
intelectual. 

Pe chipul chipeș al tânărului se ivi un zâmbet amar. 

— Adevăraţii mei părinţi. 

Berrington se strâmbă. 

— Nu, nu e așa, replică el. Ai crescut în pântecul mamei tale. 
Ea te-a născut și crede-mă că a durut-o. Te-am urmărit cum 


VP - 387 


făceai primii pași, cum te chinuiai să duci la gură o linguriţă cu 
piure de cartofi și cum gângureai primele cuvinte. 

Uitându-se la chipul fiului său, Berrington nu-și dădu seama 
dacă Harvey îl credea sau nu. 

— La naiba, te iubeam tot mai mult pe măsură ce deveneai 
tot mai afurisit. Primeam în fiecare an aceleași rapoarte 
nenorocite de la școală: „E foarte agresiv, încă n-a învăţat să fie 
mărinimos, lovește alţi copii, are probleme la jocurile de echipă, 
deranjează clasa, trebuie să înveţe să respecte persoanele de 
sex opus”. De fiecare dată când erai dat afară dintr-o școală, ne 
milogeam și imploram să fii primit în alta. Am încercat să te 
pedepsim, să te batem, să-ţi anulăm privilegiile. Te-am dus la 
trei psihologi pentru copii. Ne-ai făcut vieţile mizerabile. 

— Vrei să sugerezi că eu ţi-am distrus căsnicia? 

— Nu, fiule, pe asta mi-am distrus-o singur. Ce încerc să-ţi 
spun e că te iubesc indiferent ce ai făcut sau vei face, ca oricare 
alt părinte. 

Harvey continua să fie tulburat. 

— Și de ce-mi spui asta acum? 

— Steve Logan, una dintre dublurile tale, a fost subiect de 
studiu la departamentul meu. Am avut un șoc atunci când l-am 
văzut, după cum îţi poţi imagina. Apoi l-a arestat poliția pentru 
viol asupra Lisei Hoxton. Dar unul dintre profesori, Jeannie 
Ferrami, a intrat la bănuieli. Ca să n-o mai lungesc, ea te-a 
depistat. Vrea să dovedească nevinovăția lui Steve Logan. Și 
probabil că vrea să facă publică toată povestea cu clonele și să 
mă ruineze. 

— E femeia pe care am întâlnit-o în Philadelphia. 

Berrington era uluit. 

— Ai cunoscut-o? 

— M-a sunat unchiul Jim și mi-a spus s-o sperii puţin. 

Berrington se înfurie. 

— Nemernicul ăla, o să-i smulg ţeasta aia nenorocită de pe 
umeri... 

— Calmează-te, tată! Nu s-a întâmplat nimic. M-am plimbat cu 
mașina ei. E o femeie drăguță. 

Berrington se controlă cu greu. ` 

— Unchiul tău a fost întotdeauna iresponsabil față de tine. li 
place sălbăticia ta, fără îndoială deoarece este el însuși un 
sălbatic. 


VP - 388 


— Îmi place de el. 

— Haide să discutăm despre ce avem de făcut. Trebuie să 
aflăm care sunt intenţiile lui Jeannie Ferrami, mai ales pentru 
următoarele douăzeci și patru de ore. Tu trebuie să afli dacă are 
vreo dovadă care să te lege de Lisa Hoxton. Nu ne-am putut 
imagina decât o singură cale de a ajunge la ea. 

Harvey încuviință. 

— Vrei să mă duc să vorbesc cu ea, pretinzând că sunt Steve 
Logan. 

— Da. 

Harvey rânji. 

— Sună distractiv. 

Berrington gemu. 

— Nu face nicio prostie, te rog! Doar vorbește cu ea. 

— Vrei să plec chiar acum? 

— Da, te rog. Urăsc să-ţi cer așa ceva, dar e în folosul tău la 
fel de mult ca și în folosul meu. 

— Stai liniștit, tată, ce s-ar putea întâmpla? 

— Poate că-mi fac prea multe griji. Cred că a te duce în 
apartamentul unei fete nu înseamnă cine știe ce pericol. 

— Și dacă adevăratul Steve e acolo? 

— Verifică mașinile de pe stradă. Are un Datsun ca al tău; 
ăsta e un alt motiv pentru care poliţia a fost atât de sigură că el 
e infractorul. 

— Nu zăul! 

— Sunteţi ca gemenii identici, așa că faceţi aceleași alegeri. 
Dacă mașina lui e acolo, nu intra. Sună-mă și ne vom gândi la o 
cale de a-l scoate de acolo. 

— Și dacă a venit pe jos până acolo? 

— Locuiește în Washington. 

— OK, zise Harvey și se ridică în picioare. Care e adresa tipei? 

— Locuiește în Hampden, răspunse Berrington, apoi scrise 
adresa străzii pe un cartonaș și i-l dădu. Fii atent, bine? 

— Sigur. Ne vedem în curând, Montezuma. 

Berrington se forță să zâmbească. 

— Într-o clipită, succotash. 


VP - 389 


56. 


Harvey parcurse în sus și în jos strada lui Jeannie, uitându-se 
după o mașină ca a lui. Se vedeau multe automobile mai vechi, 
dar niciun Datsun ruginit, deschis la culoare. Steve Logan nu era 
prin preajmă. 

Parcă pe un loc în apropiere de casa ei și opri motorul. 
Rămase pe gânduri câteva clipe. Trebuia să fie perspicace. Se 
bucura că n-a băut berea pe care i-a oferit-o unchiul Jim. 

Știa că ea avea să-l confunde cu Steve, deoarece l-a mai 
confundat o dată, în Philadelphia. Ei doi erau identici ca aspect, 
însă conversaţia cu doctorița putea să-l dea de gol. Ea avea să 
facă referiri la tot soiul de lucruri despre care el ar fi trebuit să 
aibă habar. lar el trebuia să răspundă fără să-și trădeze 
ignoranţa. Trebuia să-i câștige încrederea ca să afle ce dovezi 
avea împotriva lui și ce intenţiona să facă mai departe. Era 
foarte simplu să se dea de gol în atari circumstanțe. 

Dar chiar și în vreme ce se gândea serios cum să-l 
întruchipeze mai bine pe Steve, abia își mai putea stăpâni 
excitarea la gândul că avea s-o revadă. Experienţa din mașina ei 
a fost cea mai încântătoare întâlnire erotică pe care a avut-o 
vreodată. A fost chiar mai incitant decât episodul din vestiarul 
femeilor din sala de sport în vreme ce ele intrau în panică. Se 
excita de fiecare dată când se gândea la cum i-a rupt hainele în 
vreme ce mașina se legăna dintr-o parte în cealaltă a 
autostrăzii. 

Știa că în acel moment ar fi trebuit să se concentreze asupra 
misiunii, nu să se gândească la faţa ei cuprinsă de spaimă și la 
picioarele puternice zbătându-se. Trebuia doar să obţină 
informaţii de la ea și să plece. Problema era că nu s-a putut 
abţine niciodată în viaţa lui să facă doar ce era de bun-simţ. 

e 

Jeannie sună la poliție imediat ce ajunse acasă. Ştia că Mish 
nu era acolo, însă îi lăsă un mesaj rugând-o s-o contacteze 
urgent. 

— Dar nu i-aţi mai lăsat un mesaj urgent mai devreme astăzi? 
fu întrebată de persoana care-i răspunsese apelului. 

— Ba da, însă acum e vorba de altceva, la fel de important. 


VP - 390 


— O să fac tot posibilul ca să transmit mesajul, îi zise 
persoana, sceptică. 

După aceea sună acasă la Steve, dar nu primi răspuns. 
Bănuia că el și Lorraine s-au dus la avocat ca să încerce să-l 
elibereze pe Charles, iar Steve avea să sune când putea. 

Era dezamăgită; ar fi vrut să spună cuiva vestea bună. 

Emoţia găsirii apartamentului lui Harvey pălise și se simţea 
deprimată. Gândurile îi reveniră la pericolul reprezentat de un 
viitor fără bani, fără slujbă și fără posibilitatea de a-și ajuta 
mama. 

Ca să se mai înveselească, își pregăti ceva de mâncare. 
Prepară o omletă, pâine prăjită și fripse pe grătar șunca pe care 
a cumpărat-o cu o zi înainte pentru Steve. Apoi bău o cafea. In 
vreme ce punea vasele în mașina de spălat vase, auzi soneria 
de la ușă. 

Ridică interfonul. 

— Da? 

— Jeannie? Aici e Steve. 

— Intră! exclamă ea veselă. 

El era îmbrăcat cu un pulover din bumbac de culoarea ochilor 
lui și arăta numai bun de mâncat. Îl sărută și-l îmbrăţișă strâns, 
lăsându-l să-i simtă sânii lipiţi de pieptul lui. El îi mângâie 
spatele și o îmbrăţișă tare. În acea zi, el mirosea din nou altfel: 
se dăduse cu un aftershave cu arome de ierburi. Avea și un gust 
diferit, ca și cum băuse ceai. 

După o vreme, ea se desprinse din îmbrăţișare. 

— Haide să nu ne grăbim, zise ea emoționată, dorind să 
savureze clipa. Intră și ia loc. Am atâtea să-ţi spun! 

El se așeză pe canapea, iar Jeannie se duse la frigider. 

— Vin, bere, cafea? 

— Vinul sună foarte bine. 

— Crezi că va fi OK? 

e 

Ce naiba a vrut ea să spună cu fraza „Crezi că va fi OK?” 

— Nu știu, răspunse el. 

— În urmă cu câtă vreme am deschis sticla? 

„OK, deci au împărţit o sticlă de vin, dar n-au terminat-o, așa 
că ea a pus dopul la loc și a băgat sticla în frigider, iar acum se 
întreabă dacă nu s-a oxidat. Însă vrea ca eu să decid”. 

— Să vedem, ce zi era? 


VP - 391 


— Miercuri, deci cu patru zile în urmă. 

Nu vedea nici măcar dacă era vin alb sau roșu. „La naiba!” 

— Hei, toarnă un pahar și vedem noi ce gust are. 

— Ce idee bună! 

Ea turnă niște vin într-un pahar, pe care i-l dădu. El îl gustă. 

— E bun, zise el. 

Ea se lăsă pe spate pe canapea. 

— Dă-mi și mie să gust, spuse ea și-l sărută pe buze. 
Deschide gura! Vreau să gust vinul. 

El chicoti și se conformă. Ea își introduse vârful limbii în gura 
lui. „Dumnezeule! Femeia asta e foarte sexy”. 

— Ai dreptate, zise ea. Este bun. 

Răzând, îi umplu paharul și-și turnă și ei într-un alt pahar. EIl 
începea să se simtă bine. 

— Pune niște muzică, sugeră el. 

— Pe ce? 

El habar n-avea la ce se referea ea. „Of, lisuse, am comis o 
eroare”. Privi în jur prin apartament. Niciun aparat de 
înregistrare și redare a sunetelor. „Idiotule!” 

— Tata mi-a furat combina stereo, îți amintești? zise ea. N-am 
nimic de redat muzică. Stai așa, ba am. 

Se duse în camera alăturată - probabil dormitorul - și se 
întoarse cu un radio portabil, de genul celor folosite ca să stea 
atârnate în cuier când faci duș. 

— E cam demodat. Mi l-a dat mama de un Crăciun, înainte de 
a începe s-o ia razna. 

„Tatăl i-a furat combina, mama e nebună - din ce familie 
provine tipa asta?” 

— Sunetul e groaznic, dar e tot ce am, spuse ea, și porni 
radioul. Îl ţin pe frecvenţa postului 92Q. 

— Douăzeci de hituri muzicale la rând, rosti el automat. 

— De unde știi de asta? 

„Of, la naiba, Steve n-ar avea cum să cunoască posturile de 
radio din Baltimore”. 

— L-am prins pe drum venind încoace. 

— Ce gen de muzică îţi place? 

„Habar n-am ce-i place lui Steve, însă bănuiesc că nici eu n- 
am o preferinţă anume, așa că adevărul e cea mai bună cale”. 

— Sunt un adept al Gangsta rap - Snoop Doggy Dogg, Ice 
Cube, ceva de genul ăsta. 


VP - 392 


— Oh, fir-ar să fie, mă faci să mă simt de vârstă mijlocie. 

— Ție ce-ţi place? 

— The Ramones, Sex Pistols, Damned. Când eram mică, punk- 
ul era la modă, nu? Mama asculta doar muzica aia plictisitoare 
din anii '60 care nu însemna niciodată nimic pentru mine. Apoi, 
când aveam cam unsprezece ani, brusc, bang! A apărut Talking 
Heads. Ții minte melodia Psycho Killer? 

— Cu siguranţă că nu! 

— OK, mama ta avea dreptate, sunt prea bătrână pentru tine. 

Jeannie se așeză lângă el. Își puse capul pe umărul lui și-și 
strecură mâna pe sub puloverul de culoarea cerului senin. li 
mângâie pieptul, atingându-i sfârcurile cu buricele degetelor. 
Senzaţia era aparte. 

— Mă bucur că ești aici, zise ea. 

Harvey ar fi vrut să-i atingă și el sfârcurile, dar avea lucruri 
mai importante de făcut. Cu un imens efort de voinţă, spuse: 

— Trebuie să discutăm serios. 

— Ai dreptate, consimţi Jeannie, se îndreptă de şale și luă o 
gură de vin. Tu primul. Tatăl tău e încă în arest? 

„lisuse, ce să răspund la asta?” 

— Nu, tu prima, replică el. Spuneai că ai multe să-mi spui. 

— Bine. În primul rând, știu cine a violat-o pe Lisa. Se 
numește Harvey Jones și locuiește în Philadelphia. 

„lisuse Hristoase! exclamă Harvey în gând, forțându-se să-și 
menţină o expresie impenetrabilă pe chip. Slavă Domnului că 
am venit până aici!” 

— Există dovezi că el a comis fapta? 

— M-am dus în apartamentul lui. Vecinul mi-a dat drumul 
înăuntru cu o cheie duplicat. 

„O să-i frâng gâtul poponarului ăluia bătrân”. 

— Am dat peste șapca roșie de baseball pe care o purta 
duminica trecută. Atârna într-un cuier în spatele ușii. 

„lisuse! Ar fi trebuit s-o arunc. Însă n-am crezut că-mi va lua 
cineva urma vreodată!” 

— Te-ai descurcat uimitor de bine, zise el. g 

„Dacă ar auzi asta, Steve ar fi în al nouălea cer. Il 
dezvinovăţește complet”. 

— Nu știu cum să-ţi mulțumesc. 

— Mă gândesc eu la ceva, spuse ea zâmbind sexy. 


VP - 393 


„Oare pot să ajung înapoi în Philadelphia ca să mă 
descotorosesc de șapcă înainte să ajungă poliţia acolo?” 

— Ai declarat și poliţiei toate astea, nu? 

— Nu. Am lăsat un mesaj pentru Mish, dar ea nu m-a sunat 
încă. 

„Aleluia! Încă mai am o șansă”. 

— Nu-ţi face griji, continuă Jeannie. Habar n-are că suntem pe 
urmele lui. Totuși încă n-ai auzit cea mai bună parte. Pe cine mai 
știm noi care se numește Jones? 

„Oare să spun «Berrington»? Oare Steve s-ar gândi la asta?” 

— Este un nume comun... 

— Berrington, evident! Cred că Harvey a fost crescut ca fiul 
lui Berrington! 

„Ar trebui să afișez o expresie de uimire”. 

— Incredibil! exclamă el, reflectând: „Ce naiba să fac la pasul 
următor? Poate că are tata niște idei. Trebuie să-i spun despre 
toate astea. Am nevoie de un pretext ca să dau un telefon”. 

Ea îl luă de mână. 

— Hei, ia uită-te la unghiile tale! 

„Oh, la naiba, ce mai e acum?” 

— Ce-i cu ele? 

— Cresc atât de repede! Când ai ieșit din pușcărie erau rupte 
și crestate. Acum arată excelent! 

— Mă vindec repede. 

e 

Ea îi întoarse mâna și-i linse palma. 

— Astăzi ești fierbinte, zise el. 

— Oh, Doamne, m-am dat prea tare la tine, nu? 

| s-a mai spus asta de către alţi bărbaţi. De când a intrat, 
Steve a fost destul de reticent, iar în acel moment Jeannie 
înțelegea motivul. 

— Știu la ce te referi. Săptămâna trecută n-am făcut decât să 
te resping, iar acum ţi-am dat senzaţia că vreau să te mănânc 
pe post de cină. 

El încuviinţă. 

— Mda, cam așa ceva. 

— Așa sunt eu. Odată ce m-am hotărât pentru un tip, gata, 
spuse Jeannie și se ridică de pe canapea. Bine, mă retrag. 

Se duse la chicinetă și scoase o tigaie mare pentru omletă. 
Era atât de grea, că avu nevoie de ambele mâini ca s-o ridice. 


VP - 394 


Tigaia era prăfuită - Jeannie nu prea gătea așa că o șterse cu o 
cârpă pentru vase. 

— Ti-am luat de mâncare ieri. Ți-e foame? Vrei niște ouă? 

— Nu prea. Deci, spune-mi, ai fost punkistă? 

Ea lăsă tigaia jos. 

— Mda, o vreme. Haine rupte, păr verde. 

— Droguri? 

— Luam speed: la școală de câte ori aveam bani. 

— Ce parte a corpului îţi găureai? 

Jeannie își aminti brusc de afișul de pe peretele lui Harvey 
Jones, cu femeia cu pubisul ras și cu inelul trecut prin labii, și se 
înfioră. 

— Doar nasul, răspunse ea. Am renunţat la punk pentru tenis 
când aveam cincisprezece ani. 

— Știam o tipă care avea un inel în sfârc. 

Jeannie simţi o undă de gelozie. 

— Te-ai culcat cu ea? 

— Desigur. 

— Nemernicule! 

— Hei, credeai cumva că sunt virgin? 

— Nu-mi cere să fiu raţională! 

EI își ridică mâinile într-un gest defensiv. 

— Bine, n-o voi face. 

— Încă nu mi-ai spus ce s-a întâmplat cu tatăl tău. l-ai obţinut 
eliberarea? 

— Ce-ar fi să sun acasă și să aflu ultimele noutăți? 

(J 

Dacă ea l-ar fi auzit formând un număr cu șapte cifre, ar fi 
ştiut că dădea un telefon local, în vreme ce tatăl lui i-a spus că 
Steven Logan locuia în Washington, D.C. Tinu furca apăsată cu 
un deget în vreme ce tastă trei cifre la întâmplare, ca și cum ar 
fi format un cod de zonă, apoi eliberă furca și formă numărul de 
acasă al tatălui său. 

Îi răspunse chiar acesta, iar Harvey zise: 

— Bună, mamă. 

Strânse bine receptorul, sperând ca tatăl său să nu rostească 
ceva de genul: „Cine e acolo? Probabil că aţi greșit numărul”. 


16 Metamfetamina (metilamfetamină), numele popular fiind „meth”, este un drog 
psihostimulent cunoscut sub diverse denumiri argotice, precum: Meth, Crank, Speed, 
Ice, Crystal, Glass, Tweak, Poor Mans Cocaine, Yaba sau Snot. (n.red.). 


VP - 395 


Dar taică-său se prinse imediat. 

— Eşti cu Jeannie? 

„Bine lucrat, tată”. 

— Da. Am sunat ca să aflu dacă tata a ieșit din arest. 

— Colonelul Logan este încă arestat, însă nu e în închisoare. E 
în custodia Poliţiei Militare. 

— Păcat, speram să i se fi dat drumul până acum. 

— Îmi poţi spune... ceva? întrebă tatăl ezitând. 

Harvey era tentat să se uite la Jeannie și să vadă dacă ea Îi 
credea jocul. Însă știa că o asemenea privire i-ar fi conferit un 
aer de vinovăţie, așa că se forţă să se holbeze la perete. 

— Jeannie a făcut minuni, mamă. L-a descoperit pe adevăratul 
violator, adăugă el încercând din răsputeri să adopte un ton de 
mulțumire în voce. Se numește Harvey Jones. Așteptăm ca 
poliţista s-o sune ca să-i putem da vestea. 

— lisuse! E groaznic! 

— Da, nu-i așa că e minunat? 

„Nu mai fi atât de ironic, tembelule!” 

— Cel puţin suntem avertizaţi. Poţi s-o împiedici să discute cu 
poliția? 

— Cred că va trebui. 

— Cum rămâne cu Genetico? Are vreun plan să facă public ce 
a descoperit în legătură cu noi? 

— Încă nu știu. 

„Lasă-mă să închid înainte de a rosti ceva care să mă 
trădeze”. 

— Asigură-te că afli. Și asta e important. 

„În regulă!” 

— Bine. Păi, atunci sper ca tata să iasă în curând. Sună-mă 
aici dacă ai ceva vești, da? 

— E sigur? 

— Doar cere-l pe Steve. 

Râse, ca și cum spusese o glumă. 

— Poate că Jeannie îmi va recunoaște vocea. Dar l-aș putea 
pune pe Preston să sune. 

— Exact. 

— Bine. 

— La revedere. 

Harvey închise. 


VP - 396 


— Ar trebui să sun din nou la poliţie, zise Jeannie. Poate n-au 
înţeles cât de urgentă este problema asta. 

Apucă receptorul. 

EI își dădu seama că trebuia s-o omoare. 

— Mai întâi sărută-mă din nou, spuse Harvey. 

e 

Ea alunecă în brațele lui, sprijinindu-se de tejgheaua 
chicinetei. Deschise gura pentru sărutul lui. El o mângâie pe 
spate. 

— Drăguţă bluză, murmură el, apoi îi cuprinse sânul. 

Sfârcul ei se întări, dar Jeannie nu se simţea atât de bine pe 
cât s-ar fi așteptat. Încercă să se relaxeze și să se bucure de 
momentul pe care-l așteptase. El își strecură mâinile pe sub 
bluză, iar ea își arcui ușor spatele în vreme ce el îi cuprinse 
ambii sâni. Ca întotdeauna, Jeannie trecu printr-un moment de 
stinghereală, temându-se ca el să nu fie dezamăgit de sânii ei. 
Toţi bărbaţii cu care s-a culcat i-au iubit sânii, însă ea continua 
să creadă că erau prea mici. Ca și ceilalţi, Steve nu dădea niciun 
semn de insatisfacţie. Îi ridică bluza, își coborî capul spre pieptul 
ei și începu să-i sugă sfârcurile. 

Îl privi. Prima dată când i-a făcut un băiat așa ceva a crezut că 
era ceva absurd, copilăresc. Dar în scurt timp a ajuns să-i placă, 
ba chiar să-i placă să-i facă la fel unui bărbat. Insă în acel 
moment nu mergea nimic. Corpul îi răspundea, dar era cuprinsă 
de o urmă de îndoială, așa că nu se putea concentra pe plăcere. 
Era iritată de sine însăși. „Am stricat totul ieri cu paranoia mea, 
deci n-am să repet isprava azi”. 

El îi sesiză stinghereala. 

— Nu te simţi confortabil, zise el îndreptându-se de spate. 
Haide să ne așezăm pe canapea. 

Ea îl urmă. El își netezi sprâncenele cu vârful degetului drept 
și se întinse după ea. 

Jeannie se trase îndărăt. 

— Ce e? se miră el. 

„Nu! Nu se poate!” 

— Tu... tu... ai făcut gestul ăla cu sprânceana. 

— Ce gest? 

Ea sări de pe canapea. 

— Nemernicule! ţipă Jeannie. Cum îndrăznești? 


VP - 397 


— Ce mama dracului se petrece? întrebă el, însă fără 
convingere. 

Scrutându-i chipul, Jeannie își dădea seama că el știa exact ce 
se petrecea. 

— leşi afară din casa mea! urlă ea. 

El încercă să păstreze aparențele. 

— Mai întâi ești toată peste mine, după care faci scena asta! 

— Știu cine ești, nemernicule. Ești Harvey! 

Atunci, el renunţă la orice joc. 

— De unde ai știut? 

— Ţi-ai atins sprânceana cu vârful degetului drept, la fel ca 
Berrington. 

— Și? Ce mai contează? rosti el, ridicându-se. Dacă suntem 
atât de asemănători, ai putea pretinde că sunt Steve. 

— leși dracului de aici! 

El își atinse partea din față a pantalonilor, arătându-i erecţia. 

— Acum, că am ajuns așa de departe, n-am de gând să plec 
cu coaiele pline. 

„Of, Doamne, chiar că am dat de bucluc. Individul ăsta e un 
animal”. 

— Stai departe de mine! 

El veni spre ea, zâmbind. 

— O să-ţi scot blugii ăia strâmţi ca să văd ce ai sub ei. 

Ea își aminti că Mish i-a spus că violatorii sunt atrași de frica 
victimei. 

— Nu mă tem de tine, zise ea, încercând să fie calmă. Dar 
dacă mă atingi, jur că te omor. 

El se mișcă rapid. Într-o fracțiune de secundă o prinse, o ridică 
în aer și o aruncă pe jos. 

În aceeași clipă începu să sune telefonul. 

— Ajutor! Domnule Oliver! Ajutor! ţipă Jeannie. 

Harvey luă cârpa de șters vase de pe tejgheaua chicinetei și i- 
o îndesă cu brutalitate în gură, învineţindu-i buzele. Ea se înecă 
și începu să tușească. El o ţinu de încheieturi ca să nu-și scoată 
cârpa din gură. Jeannie încercă s-o scoată din gură cu limba, dar 
nu reuși. Cârpa era prea mare. Oare a auzit domnul Oliver 
țipătul ei? Era un om bătrân și obișnuia să dea volumul foarte 
tare la televizor când era pornit. 

Telefonul continua să sune. 


VP - 398 


Harvey îi prinse blugii de betelie. Jeannie se zbătu să stea 
departe de el. Atunci, el o plesni peste față cu o asemenea forță, 
că Jeannie văzu stele verzi. Câtă vreme rămase amețită, el îi 
eliberă încheieturile și-i trase cu o smucitură blugii și lenjeria 
intimă. 

— Uau, ce bucăţică păroasă avem aici, zise el. 

Jeannie reuși să-și smulgă cârpa din gură și urlă: 

— Ajutaţi-mă, ajutor! 

Harvey îi acoperi gura cu palma, estompându-i ţipetele, pe 
urmă se lăsă peste ea cu toată greutatea, lăsând-o fără aer. 
Câteva clipe, ea rămase așa, neajutorată, luptându-se să 
respire. li desfăcu picioarele cu genunchii și chinuindu-se cu o 
mână să-și deschidă fermoarul la pantaloni. După aceea Jeannie 
simţi cum el se pregătea s-o penetreze. Se zbătu cu și mai mare 
disperare, încercând să-l arunce de pe ea, însă el era prea greu. 

Telefonul continua să sune. Apoi se auzi și soneria 
interfonului. 

Harvey nu se opri. 

Jeannie deschise gura. Degetele lui Harvey alunecară printre 
dinţii ei. Mușcă puternic, fără să-i pese că-și va rupe dinţii în 
oasele lui. Gura i se umplu de sânge cald și-l auzi urlând de 
durere pe când își retrăgea mâna. 

Soneria interfonului sună iar lung și insistent. 

Jeannie scuipă sângele lui Harvey și strigă din nou: 

— Ajutor! Ajutor, ajutor, ajutor! 

Din josul scărilor se auzi un zgomot puternic, pe urmă un alt 
zgomot, după care ceva trosni cumplit și apoi se auzi zgomot de 
lemn crăpat. 

Harvey se ridică în picioare, strângându-și mâna rănită. 

Jeannie se rostogoli de sub el, sări în picioare și se îndepărtă 
trei pași. 

Ușa se prăbuși, spartă. Harvey se întoarse cu spatele la 
Jeannie. 

Steve se năpusti înăuntru. 

Steve și Harvey se holbară uluiți unul la celălalt câteva 
secunde. 

Erau exact la fel. Ce s-ar fi întâmplat dacă se băteau? Erau 
egali în greutate, înălțime, forță și formă fizică. Lupta dintre ei ar 
fi putut dura la nesfârșit. 


VP - 399 


Acţionând dintr-un impuls, Jeannie apucă tigaia pentru omletă 
cu ambele mâini și-l lovi în ceafă pe Harvey. 

Se auzi o bufnitură surdă. Picioarele lui Harvey se înmuiară și 
căzu în genunchi, legănându-se. 

Jeannie ridică sus tigaia cu mâna dreaptă și-l mai izbi o dată 
în creștet. 

Harvey își dădu ochii peste cap și se prăbuși lat pe podea. 

— Mamă, ce mă bucur că ai lovit geamănul nepotrivit, zise 
Steve. 

Jeannie începu să tremure. Lăsă tigaia să cadă pe jos și se 
așeză pe un scaun de bucătărie. Steve o îmbrăţișă. 

— S-a terminat, zise el. 

— Nu, nu s-a terminat, răspunse ea. Abia a început. 

Telefonul continua să sune. 


57. 


— L-ai lăsat lat pe nemernic. Cine e? 

— Asta este Harvey Jones, răspunse Jeannie, fiul lui Berrington 
Jones. 

Steve era uluit. 

— Berrington a crescut una dintre cele opt clone ca pe 
propriul fiu? Să fiu al naibii! 

Jeannie se uită la silueta nemișcată de pe podea. 

— Ce o să facem? 

— Pentru început, ce-ar fi să răspunzi la telefon? 

Jeannie ridică receptorul cu un gest automat. Era Lisa. 

— Aproape că am pățit-o și eu ca tine, o anunţă Jeannie fără 
niciun preambul. 

— Oh, nu! 

— Același individ. 

— Nu-mi vine să cred! Să vin acolo? 

— Mulţumesc, mi-ar plăcea. 

Jeannie închise. O durea tot corpul și gura acolo unde a fost 
introdus călușul cu forța. Incă simţea gustul sângelui de la 
degetele rănite ale lui Harvey, când îl mușcase. Işi turnă apă 
într-un pahar, își clăti gura și scuipă apa în chiuvetă. 


VP - 400 


— Am ajuns într-o fază periculoasă, Steve. Oamenii cu care ne 
confruntăm au prieteni puternici. 

— Știu. 

— Ar putea încerca să ne omoare. 

— Mie îmi spui? 

Ideea că putea fi omorâtă o făcea să gândească greu. 
„Trebuie să nu mă las paralizată de frică”, chibzui ea. 

— Crezi că dacă promit să nu spun niciodată, nimănui, ceea 
ce știu, ei m-ar putea lăsa în pace? 

Steve se gândi la asta pentru o clipă, apoi răspunse: 

— Nu, nu cred. 

— Nici eu. Așa că n-am de ales decât să lupt. 

Se auziră pași pe scară și domnul Oliver își iţi capul pe după 
canatul ușii. 

— Ce naiba s-a întâmplat aici? exclamă el uitându-se la 
silueta nemișcată de pe podea, apoi la Steve. Măi să fie! 

Steve îi dădu lui Jeannie blugii negri ca să-și acopere 
goliciunea, iar ea îi îmbrăcă iute. Chiar dacă observase, domnul 
Oliver era un om prea plin de tact ca să spună ceva. Arătând 
înspre Harvey, zise: 

— Ăsta trebuie să fie individul ăla din Philadelphia. Nu-i de 
mirare că ai crezut că e prietenul tău. Trebuie să fie gemeni! 

— O să-l leg înainte de a-și veni în fire, zise Steve. Ai vreun 
cablu pe aici, Jeannie? 

— Am eu niște cablu electric, răspunse domnul Oliver. Mă duc 
să-mi aduc trusa de scule. 

După care ieși. 

Jeannie îl îmbrăţișă recunoscătoare pe Steve. Se simţea ca și 
cum se trezise dintr-un coșmar. 

— Am crezut că ești tu, zise ea. A fost la fel ca ieri, dar de 
data aceasta n-am mai fost paranoică, ci am avut dreptate. 

— Am hotărât să stabilim un cod al nostru, însă n-am făcut 
nimic pentru asta. 

— Haide s-o rezolvăm acum. Duminica trecută, când te-ai 
apropiat de mine pe terenul de tenis ai zis: „Știi, și eu joc puţin 
tenis...” 

— lar tu m-ai întrerupt și ai replicat cu modestie: „Dacă joci 
tenis doar puțin, probabil că nu ești pe măsura mea”. 

— Ăsta e codul. Dacă unul din noi rostește prima replică, 
celălalt trebuie s-o spună pe a doua. 


VP - 401 


— S-a făcut. P 

Domnul Oliver se întoarse cu trusa de scule. Il rostogoli pe 
Harvey cu faţa în sus și începu să-i lege mâinile în faţă, lipind 
palmele una de alta, dar lăsând libere degetele mari. 

— De ce nu-i legaţi mâinile la spate? se miră Steve. 

Domnul Oliver păru rușinat. 

— Dacă mă scuzați pentru exprimare, așa își poate ţine singur 
scula când trebuie să se pișe. Am învăţat asta în Europa în 
timpul războiului, spuse el, apoi îi legă și picioarele lui Harvey. 
Individul ăsta n-o să mai provoace necazuri. Și acum ce vreţi să 
faceţi în privinţa ușii de la intrare? 

Jeannie se uită la Steve, care zise: 

— Am stricat-o rău. 

— Mai bine aș chema un tâmplar, spuse Jeannie. 

— Am niște cherestea în curte, preciză domnul Oliver. Aș 
putea s-o aranjez ca să încuiem broasca la noapte. Apoi putem 
chema pe cineva mâine ca să facă o treabă ca lumea. 

Jeannie îl privi profund recunoscătoare. 

— Vă mulțumesc, sunteţi foarte amabil. 

— Nu-i nevoie de asta. Este cel mai interesant lucru care mi s- 
a întâmplat de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. 

— Vă ajut, se oferi Steve. 

Domnul Oliver clătină din cap. 

— Voi doi aveţi multe de discutat, îmi dau seama. Mai bine ați 
chema poliţia pentru individul ăsta pe care l-am legat pe covor. 
Fără a aștepta o replică, își luă trusa de scule și se duse jos. 

Jeannie își adună gândurile. 

— Mâine, Genetico va fi vândută pentru o sută optzeci de 
milioane de dolari, iar Proust își va începe campania 
prezidenţială. Între timp, n-am slujbă și reputaţia mea e 
ferfeniţă. Nu voi mai lucra niciodată ca om de știință. Insă cu 
ceea ce știu aș putea schimba lucrurile. 

— Și cum o să faci asta? 

— Păi... Aș emite un comunicat de presă despre 
experimentele efectuate. 

— Dar nu-ţi trebuie dovezi? 

— Harvey și cu tine sunteţi o dovadă destul de concludentă. 
Mai ales dacă v-am putea aduce împreună la televizor. 


VP - 402 


— Mda, la emisiunea șaizeci de minute” sau ceva de genul 
ăsta. Mi-ar plăcea, spuse el, și se posomori. Doar că Harvey nu 
va coopera. 

— ÎI pot filma legat. Apoi chemăm poliţia și pot filma și asta. 

Steve încuviinţă. 

— Problema e că va trebui, probabil, să acţionezi înainte ca 
Landsmann și Genetico să finalizeze preluarea. Odată ce ăia pun 
mâna pe bani, e posibil să contracareze orice publicitate 
negativă generată de noi. Însă nu-mi dau seama cum ai putea 
ajunge la vreo televiziune în următoarele câteva ore. lar 
conferința lor de presă este mâine-dimineaţă, după cum se 
arată în Wall Street Journal. 

— Poate că ar trebui să ţinem propria noastră conferinţă de 
presă. 

Steve plesni din degete. 

— M-am prins! Spargem conferinţa /or de presă. 

— La naiba, da! Atunci, poate că tipii de la Landsmann se vor 
decide să nu semneze hârtiile și preluarea va fi anulată. 

— lar Berrington nu-și va primi milioanele de dolari. 

— Și Jim Proust nu va candida pentru președinție. , 

— Probabil că am înnebunit amândoi, zise Steve. Aștia se 
numără printre cei mai puternici oameni din America, iar noi 
vrem să le stricăm petrecerea. 

De jos începură să se audă zgomote de ciocan. Domnul Oliver 
se apucase să repare ușa. 

— Să știi că ăia urăsc negrii, spuse Jeannie. Tot rahatul ăsta 
despre gene bune și americani de mâna a doua este doar de 
fațadă. Ăștia sunt doar niște rasiști albi îmbrăcaţi în hainele 
științei moderne. Dorinţa lor este să-i transforme pe toţi domnii 
Oliver în cetățeni de rang inferior. La dracu' cu ei, n-am de gând 
să stau deoparte și să privesc. 

— Avem nevoie de un plan, replică Steve. 

— OK, uite cum facem. Mai întâi trebuie să aflăm unde se ţine 
conferința de presă Genetico. 

— Probabil că la un hotel din Baltimore. 

— O să sunăm la toate dacă va fi nevoie. 

— Poate că ar trebui să ne luăm o cameră la hotel. 

— Bună idee. După aia mă strecor la conferinţa de presă, mă 
ridic în mijlocul ei și ţin un discurs în faţa ziariştilor. 


17 Sixty Minutes, cunoscut show de televiziune din America. (n.tr.). 
VP - 403 


— O să-ţi închidă gura. 

— Ar trebui să am un comunicat de presă gata de distribuit. 
Dar după aceea o să intri tu cu Harvey. Gemenii sunt atât de 
fotogenici, că toate camerele video se vor fixa asupra voastră. 

Steve se încruntă. 

— Și ce dovedești avându-ne pe mine și pe Harvey acolo? 

— Sunteţi identici și ăsta este un impact mediatic care o să-i 
motiveze pe ziariști să pună întrebări. Nu le va lua mult ca să 
verifice că aveţi mame diferite. Odată ce vor afla asta, vor ști că 
un mister e pe cale să fie dezvăluit, așa cum am descoperit și 
eu. Și știi cum cercetează ei candidaţii la președinție. 

— Ar fi mai bine totuși să fie mai mulţi decât doi, replică 
Steve. Crezi că am putea aduce pe vreuna dintre celelalte clone 
acolo? 

— Putem încerca. Le-am putea invita pe toate, sperând ca 
măcar una să apară. 

Întins pe podea, Harvey deschise ochii și gemu. 

Jeannie aproape că uitase de el. Privindu-l, își dorea din tot 
sufletul ca ţeasta să-l doară îngrozitor. Imediat însă se simţi 
vinovată pentru că a nutrit astfel de gânduri de răzbunare. 

— După cum l-am lovit, probabil că ar trebui să se ducă la un 
doctor. 

Harvey își reveni destul de rapid. 

— Dezleagă-mă, nenorocito! șuieră el. 

— Uită de doctor, zise Jeannie. 

— Dezleagă-mă acum sau jur că-ţi retez ţâțele cu o lamă 
imediat ce mă eliberez. 

Jeannie îi vâri cârpa de vase în gură. 

— Taci naibii, Harvey! zise ea. 

— O să fie interesantă tentativa de a-l strecura în hotel așa 
cum e, legat, opină Steve, căzut pe gânduri. 

De jos se auzi Lisa, salutându-l pe domnul Oliver. O clipă mai 
târziu, ea își făcu apariţia în apartament, îmbrăcată cu blugi și 
încălțată cu ghete Dr. Martens. Se uită la Steve și la Harvey și 
zise: 

— Doamne, e adevărat! 

Steve se ridică. 

— Eu sunt cel pe care l-ai identificat la poliţie. Dar el e cel 
care te-a atacat. 


VP - 404 


— Harvey a încercat să-mi facă și mie ce ţi-a făcut ţie, 
interveni Jeannie. Steve a apărut la timp și a spart ușa. 

Lisa se duse spre locul unde zăcea Harvey. Se uită la el 
câteva clipe, apoi își trase cu grijă piciorul înapoi și-l lovi 
puternic cu vârful ghetei în coaste. Harvey gemu și se zvârcoli 
pe jos de durere. 

Lisa îl lovi încă o dată. 

— Frate, rosti ea, clătinând din cap. Ce bine a fost! 

Jeannie o informă rapid pe Lisa despre cele petrecute. 

— S-au întâmplat multe în vreme ce dormeam, spuse uimită 
Lisa la sfârșit. 

— Lisa, ești în JFU de un an, zise Steve. Mă surprinde că nu l- 
ai întâlnit niciodată pe fiul lui Berrington. 

— Berrington nu socializează niciodată cu colegii lui din 
mediul academic, replică ea. E o celebritate prea mare. E posibil 
ca nimeni din JFU să nu-l fi întâlnit pe Harvey. 

Jeannie le descrise planul de întrerupere a conferinţei de 
presă. 

— Spuneam că ar fi mai bine dacă are să fie acolo și una 
dintre celelalte clone. 

— Păi, Per Ericson e mort, iar Dennis Pinker și Murray Claud 
sunt la închisoare, totuși mai rămân Henry King din Boston, 
Wayne Stattner din New York și George Dassault. Ar putea fi în 
Buffalo, Sacramento sau Houston, nu știm exact unde, însă am 
putea încerca din nou să-i sunăm. Am păstrat toate numerele de 
telefon. 

— Și eu, zise Jeannie. 

— Ar putea ajunge aici în timp util? întrebă Steve. 

— Am putea verifica zborurile disponibile pe CompuServe, 
zise Lisa. Jeannie, unde e computerul tău? 

— Furat. 

— Am laptopul PowerBook în portbagajul maşinii, spuse Lisa. 
Mă duc să-l aduc. 

Câtă vreme Lisa lipsi, Jeannie zise: 

— Va trebui să ne gândim foarte bine cum să-i convingem pe 
tipii ăștia să vină în Baltimore așa de urgent. Și va trebui să le 
plătim biletele de avion. Nu sunt sigură că am destui bani pe 
cârdul meu de credit. 


VP - 405 


— Am eu un card American Express pe care mi l-a dat mama 
pentru urgențe. Știu că ar considera situaţia de acum drept o 
urgenţă. 

— Ce mamă minunată! rosti Jeannie cu invidie. 

— Asta e adevărul. 

Lisa reveni și-și conectă laptopul la linia de telefon a lui 
Jeannie. 

— Stai un pic, spuse Jeannie. Să ne organizăm eficient. 


58. 


Jeannie se apucă să scrie comunicatul de presă. Lisa accesă 
aplicația WorldSpan Travelshopper și verifică zborurile, iar Steve 
luă Pagini Aurii și începu să sune la toate hotelurile importante 
întrebând: 

— Aveţi cumva programată o conferinţă de presă mâine 
pentru Genetico Inc. sau Landsmann? 

După șase tentative, îi trecu prin minte ideea că o asemenea 
conferință de presă nu trebuia în mod obligatoriu să aibă loc 
într-un hotel. Putea fi ţinută la un restaurant sau într-un loc mai 
exotic, cum ar fi fost la bordul unei nave de croazieră; sau poate 
că aveau o încăpere suficient de mare la sediul Genetico, în 
nordul orașului. La al șaptelea apel, un recepționer plin de 
solicitudine răspunse: 

— Da, va fi la amiază în Regency Room, domnule. 

— Minunat! exclamă Steve. 

Jeannie îl privi întrebătoare, iar Steve zâmbi și ridică degetul 
mare în semn de victorie. 

— Aș putea rezerva o cameră pentru noaptea asta, vă rog? 

— Vă fac legătura la rezervări. Vă rog să așteptați o clipă. 

Steve rezervă o cameră, plătind cu cardul American Express 
al mamei sale. După ce închise, Lisa zise: 

— Sunt trei zboruri ale USAir cu care Henry King ar putea 
ajunge aici la timp. Pleacă la șase douăzeci, șapte patruzeci și 
nouă patruzeci și cinci. Toate au locuri disponibile. 

— Rezervă un loc la cel de nouă patruzeci și cinci, zise 
Jeannie. Steve îi dădu cardul de credit Lisei și aceasta tastă 
detaliile de plată. 


VP - 406 


— Încă nu știu cum să-l conving să vină, rosti dezamăgită 
Jeannie. 

— Spuneai că e student și lucrează într-un bar? întrebă Steve. 

— Mada. 

— Deci are nevoie de bani. Lasă-mă să încerc ceva. Ce număr 
are? 

Jeannie îi dădu numărul. 

— 1 se spune Hank, preciză ea. 

Steve formă numărul. Nu-i răspunse nimeni la apel. Clătină 
din cap, decepţționat. 

— Nu-i nimeni acasă, anunţă el. 

Jeannie păru descumpănită o clipă, apoi pocni din degete. 

— Poate că lucrează la barul ăla. 

li dădu numărul lui Steve și acesta îl formă. 

La telefon răspunse un bărbat cu accent hispanic. 

— Blue Note. 

— AȘ putea să vorbesc cu Hank? 

— Se presupune că lucrează, știți? replică iritat bărbatul. 

Steve îi zâmbi lui Jeannie și-i spuse din vârful buzelor: „E 
acolo!” 

— E foarte important, n-o să-l rețin mult. 

Un minut mai târziu, pe fir se auzi o voce asemănătoare cu 
cea a lui Steve. 

— Da, cine e acolo? 

— Bună, Hank, mă numesc Steve Logan și noi doi avem ceva 
în comun. 

— Vinzi ceva? 

— Mama ta și mama mea au urmat un tratament medical într- 
un loc numit clinica Aventine înainte de nașterea noastră. Poţi 
verifica povestea asta cu ea. 

— Maa, și? 

— Ca să n-o mai lungesc, dau în judecată clinica pentru suma 
de zece milioane de dolari și mi-ar plăcea să iei parte la proces 
alături de mine. 

Urmă o pauză. 

— Nu știu dacă spui adevărul sau nu, amice, însă oricum n-am 
bani de un proces. 

— Plătesc eu taxele. Nu vreau banii tăi. 

— Și atunci, de ce mă suni? 


VP - 407 


— Deoarece cazul meu ar avea șanse de câștig în instanţă cu 
tine alături. 

— Mai bine mi-ai scrie niște detalii... 

— Aici e problema. Am nevoie să vii aici, în Baltimore, la 
hotelul Stouffer, mâine la amiază. Ţin o conferinţă de presă 
înainte de proces și vreau să apari și tu. 

— Cine ar vrea să vină în Baltimore? Doar nu e Honolulu. 

„Fii serios, idiotule!” 

— Ai o rezervare la zborul USAir care pleacă de pe Logan la 
nouă patruzeci și cinci. Biletul e plătit deja, poţi verifica la 
compania aeriană. Doar ridici biletul de la aeroport. 

— Te oferi să împarţi zece milioane cu mine? 

— Oh, nu. Îți iei partea din zece milioane. 

— Dar pentru ce îi dai în judecată? 

— Încălcarea contractului prin fraudă. 

— Sunt student la Managementul Afacerilor. Nu există cumva 
prevederi limitative în privinţa asta? Ceva care s-a petrecut cu 
douăzeci și trei de ani în urmă... 

— Există prevederi limitative, însă ele decurg din momentul 
descoperirii fraudei. Care în acest caz s-a petrecut săptămâna 
trecută. 

În fundal, bărbatul cu accent hispanic strigă: 

— Hei, Hank, te așteaptă vreo sută de clienţi! 

— Începi să pari ceva mai convingător, rosti Hank la telefon. 

— Asta înseamnă că vei veni? 

— Pe naiba, nu. Înseamnă că mă voi gândi la asta după ce 
scap de la muncă diseară. Acum trebuie să servesc băuturi. 

— Poţi da de mine la hotel, mai zise Steve, dar va fi prea 
târziu. 

Hank închisese deja. 

Jeannie și Lisa se uitau fix la el. 

Steve ridică din umeri. 

— Nu știu dacă l-am convins sau nu, spuse el cu năduf. 

— Va trebui să așteptăm și să vedem dacă apare, zise Lisa. 

— Wayne Stattner cu ce se ocupă? 

— Deţine cluburi de noapte. Probabil că are deja zece 
milioane de dolari. 

— Atunci, va trebui să-i stârnim curiozitatea. Ai un număr 
pentru el? 

— Da. 


VP - 408 


Steve formă numărul și răspunse robotul telefonic. 

— Bună, Wayne, mă numesc Steve Logan și poate ai observat 
deja că vocea mea sună exact ca a ta. Asta deoarece, poţi să 
crezi sau nu, noi doi suntem identici. Am 1,80 metri, 95 de 
kilograme și arăt exact ca tine, cu excepţia culorii părului. Alte 
câteva lucruri pe care, probabil, le avem în comun: sunt alergic 
la nuci de Macadamia, n-am unghii la degetele mici de la 
picioare, iar când gândesc îmi scarpin dosul mâinii stângi cu 
degetele de la dreapta. Și-acum vine partea trăsnet: noi nu 
suntem gemeni. Suntem mai mulţi la fel. Unul a comis o 
infracţiune la Universitatea Jones Falls duminica trecută - de-aia 
ai fost vizitat de poliţia din Baltimore ieri. Și ne întâlnim mâine la 
hotelul Stouffer din Baltimore la amiază. Ce-ţi spun e ciudat, 
Wayne, dar jur că e adevărat. Sună-mă pe mine sau pe doctoriţa 
Jeannie Ferrami la hotel, sau, pur și simplu, apari acolo. O să fie 
interesant. 

Închise și se uită la Jeannie. 

— Ce crezi? 

Jeannie ridică din umeri. 

— E un om care-și permite să aibă capricii. Poate că va fi 
intrigat. lar un proprietar de club de noapte probabil că n-are 
nimic presant de făcut lunea dimineaţa. Pe de altă parte, nu m- 
aș îmbarca în avion doar pe baza unui mesaj telefonic ca ăsta. 

Telefonul sună și Steve îl ridică din reflex. 

— Alo? 

— Aș putea vorbi cu Steve? 

Vocea era necunoscută. 

— La telefon. 

— Aici e unchiul Preston. ŢI-l dau pe taică-tău. 

Steve n-avea niciun unchi Preston. Se încruntă, nedumerit. O 
clipă mai târziu, pe fir se auzi o altă voce: 

— E cineva cu tine, ea te ascultă? 

Brusc, Steve înțelese. Nedumerirea făcu loc șocului. Nu mai 
știa ce să facă. 

— Stai o clipă, zise el, apoi acoperi receptorul cu palma. Cred 
că e Berrington Jones! îi zise el în șoaptă lui Jeannie. lar el crede 
că sunt Harvey. Ce naiba fac? 

Jeannie își desfăcu brațele într-un gest de neputinţă. 

— Improvizează, răspunse ea. 


VP - 409 


— Mda, mulțumesc, zise Steve și duse din nou receptorul la 
ureche. Aă, da, aici e Steve. 

— Ce se întâmplă? Stai acolo de trei ore! 

— Cred că da... 

— Ai aflat ce are de gând să facă Jeannie? 

— Aă... da, am aflat. 

— Atunci, întoarce-te aici și spune-ne! 

— Bine. 

— Nu cumva ești prins în vreo capcană? 

— Nu. 

— Presupun că ai regulat-o. 

— Se poate spune și așa. 

— Pune-ţi pantalonii ăia pe tine și vino acasă! Suntem cu toții 
vârâţi în belele! 

— Bine. 

— Acum, după ce închizi, o să anunţi că era cineva care 
lucrează pentru avocatul părinţilor tăi, sunând ca să-ţi transmită 
că ești chemat în D.C. cât se poate de repede posibil. Asta va fi 
acoperirea ta și-ţi oferă un motiv să te grăbești. Bine? 

— OK. Vin acolo cât mai repede posibil. 

Berrington închise și Steve îl imită. 

— Cred că l-am păcălit, oftă ușurat Steve. 

— Ce a spus? întrebă Jeannie. 

— A fost foarte interesant. Se pare că Harvey a fost trimis aici 
ca să afle ce intenţii ai. Sunt îngrijoraţi în privinţa modului în 
care ai putea folosi ceea ce ai aflat. 

— Sunt îngrijorați? Cine? 

— Berrington și cineva pe nume unchiul Preston. 

— Preston Barck, președintele Genetico. Deci de ce au sunat? 

— De nerăbdare. Berrington s-a săturat să aștepte. Cred că el 
și amicii lui așteaptă să afle ce vrei să faci, ca sa-și facă un plan 
de acţiune. Mi-a zis să mă prefac că trebuie să plec la 
Washington pentru a mă întâlni cu avocatul, apoi să mă duc cât 
mai repede acasă la el. 

Jeannie părea îngrijorată. 

— Asta e foarte rău. Când Harvey nu va apărea, Berrington își 
va da seama că ceva a mers prost. Oamenii de la Genetico vor fi 
avertizați. Nu se poate ști ce sunt în stare să facă: să mute 
conferința de presă în alt loc, să întărească paza, ca noi să nu 


VP - 410 


intrăm, sau poate chiar să anuleze evenimentul și să semneze 
actele în biroul unui avocat. 

Steve se încruntă, uitându-se în podea. Avea o idee, însă ezita 
s-o dezvăluie cu glas tare. Într-un târziu, zise: 

— Atunci, Harvey trebuie să meargă acasă. 

Jeannie clătină din cap. 

— A zăcut aici pe podea și ne-a ascultat. O să le spună totul. 

— Nu și dacă mă duc eu în locul lui. 

Jeannie și Lisa se holbară la el, îngrozite de idee. 

Steve nu-și făcuse un plan în minte; lucra la el pe măsură ce 
gândea cu voce tare. 

— Mă duc la Berrington acasă și mă dau drept Harvey. îi 
asigur că totul e în regulă. 

— Steve, este extrem de periculos. Nu cunoști nimic despre 
viaţa lor. Nici măcar n-ai ști unde e baia. 

— Dacă Harvey te-a prostit pe tine, cred că și eu îl pot prosti 
pe Berrington. 

Steve încerca să fie mai încrezător decât se simţea în 
realitate. 

— Harvey nu m-a prostit. L-am dibuit până la urmă. 

— Te-a prostit o vreme. 

— Mai puţin de o oră. Tu va trebui să stai mai mult acolo. 

— Nu chiar așa de mult. În mod normal, Harvey trebuie să se 
întoarcă la Philadelphia duminică seara. Știm asta. O să fiu 
înapoi aici până la miezul nopţii. 

— Dar Berrington este tată/ lui Harvey. E imposibil! 

Steve știa că Jeannie avea dreptate. 

— Ai o idee mai bună? 

Jeannie se gândi câteva secunde, apoi răspunse: 

— Nu. 


59. 


Steve îmbrăcă hainele lui Harvey și se urcă la volanul 
Datsunului acestuia ca să ajungă în Roland Park. Sosit în fața 
casei lui Berrington, parcă în spatele unei limuzine Lincoln Town 
Car și rămase locului câteva minute, adunându-și curajul. Afară 
era deja întuneric. 


VP - 411 


Trebuia să procedeze ca la carte. Dacă era descoperit, Jeannie 
era terminată. Însă nu se putea agăța de nimic, fiindcă n-avea 
nicio informaţie pe care să se bazeze. Trebuia să fie atent la 
fiecare indiciu, să se aștepte la orice, și relaxat în privința 
erorilor. Şi-ar fi dorit în acea clipă să fie actor. 

„Oare care e dispoziţia lui Harvey? se întrebă el în gând. A 
fost chemat urgent acasă de către tatăl lui. Poate că s-a distrat 
pe cinste cu Jeannie. Așa că în acest moment ar trebui să fie 
într-o dispoziţie proastă”. 

Oftă. Nu mai putea amâna momentul decisiv al adevărului. Se 
dădu jos din mașină și se duse la ușa de la intrare. 

Pe inelul de chei al lui Harvey se aflau mai multe chei. Se zgâi 
la încuietoarea ușii lui Berrington. Avu impresia că s-ar potrivi o 
cheie Yale. Căută pe inel o astfel de cheie. Inainte de a găsi 
vreuna, Berrington deschise ușa. 

— De ce stai aici? îl repezi el iritat. Intră odată! 

Steve se conformă. 

— Du-te în birou! îi spuse Berrington. 

„Unde naiba e biroul?” Steve fu cuprins de panică. Reședința 
era una tipică de periferie, împărțită pe etaje, construită în anii 
'70. În stânga lui, pe sub o arcadă, vedea un living mobilat cu 
mobilă clasică și nimeni înăuntru. Drept în faţă era un coridor cu 
mai multe uși care, bănuia Steve, duceau la dormitoare. In 
partea dreaptă erau două uși închise. Una din ele dădea, 
probabil, în birou - dar care? 

— Du-te în birou! repetă Berrington, ca și cum Steve n-ar fi 
auzit de prima dată. 

Steve alese o ușă la întâmplare, însă nimeri într-o baie. 

Berrington îl privi cu o căutătură aspră. 

Steve ezită o clipă, apoi își aminti că ar fi trebuit să fie pus pe 
harţă. 

— Pot să mă piș mai întâi, nu? întrebă el. 

Fără a aștepta un răspuns, intră și închise ușa. 

Era o baie pentru oaspeţi, prevăzută doar cu un vas de 
toaletă și o chiuvetă. Se sprijini de marginea chiuvetei și se uită 
în oglindă. 

— Probabil că ai înnebunit, i se adresă el imaginii din oglindă. 

Trase apa la toaletă, își spălă mâinile și ieși. 

Auzea voci masculine din partea mai îndepărtată a casei. 
Deschise ușa de lângă baie: acolo era biroul. Intră, închise ușa în 


VP - 412 


urma lui și privi rapid în jur. Văzu un birou, un fișet din lemn 
pentru documente, multe rafturi de bibliotecă, un televizor și 
câteva canapele. Pe birou trona o poză a unei blonde 
atrăgătoare de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată în haine care 
păreau demodate, din urmă cu douăzeci de ani, și care ţinea un 
bebeluș în braţe. „Fosta soţie a lui Berrington? «Mama» mea?” 
Deschise sertarele biroului pe rând, aruncând o privire înăuntrul 
lor, apoi se uită în fișet. În sertarul de jos era o sticlă de scotch 
Springbank și niște pahare din cristal, ca și cum ar fi trebuit să 
stea ascunse. Poate că era o toană de-a lui Berrington. In vreme 
ce închidea fișetul, ușa încăperii se deschise și Berrington își 
făcu apariţia, urmat de doi bărbaţi. Steve îl recunoscu pe 
senatorul Proust, a cărui ţeastă mare, pleșuvă, și al cărui nas 
imens erau cunoscute de la știrile tv. Steve presupuse că 
individul tăcut, cu păr negru, era „unchiul” Preston Barck, 
președintele Genetico. 

Își aminti că trebuia să fie ţâfnos. 

— Nu era nevoie să mă aduceţi înapoi aici într-o asemenea 
grabă. 

Berrington adoptă un ton împăciuitor. 

— Tocmai am terminat de luat cina, zise el. Vrei ceva? 
Marianne îţi poate pregăti o tavă. 

Steve simțea un nod în stomac din pricina tensiunii, dar 
Harvey ar fi vrut să mănânce, cu siguranţă, iar Steve trebuia să 
se comporte cât mai firesc, așa că se prefăcu că o lasă mai 
moale. 

— Sigur, o să iau ceva. 

— Marianne! strigă Berrington. 

După câteva secunde își făcu apariţia în cadrul ușii o fată de 
culoare, drăguță și încordată. 

— Adu-i lui Harvey ceva de mâncare pe o tavă, îi ceru 
Berrington. 

— Imediat, monsieur, răspunse fata cu un glas stins. 

Steve o urmări plecând și observă că a traversat livingul în 
drum spre bucătărie. Era de presupus că sufrageria era tot într- 
acolo, doar dacă nu mâncau, de obicei, în bucătărie. 

Proust se aplecă înainte și întrebă: 

— Ei bine, băiete, ce ai aflat? 

Steve inventase un plan fictiv de acţiune pentru Jeannie. 


VP - 413 


— Cred că puteţi sta liniștiți, cel puţin deocamdată, răspunse 
el. Jeannie Ferrami intenţionează să dea în judecată 
Universitatea Jones Falls pentru concediere fără temei. Crede că 
va putea să citeze existenţa clonelor pe durata acelui proces. 
Până atunci n-are planuri legate de publicitate. Are fixată o 
întâlnire cu un avocat miercuri. 

Cei trei bărbați în vârstă părură ușurați. p 

— Un proces pentru concediere fără temei, zise Proust. Asta 
durează cel puțin un an. Avem timp din belşug să facem ce 
vrem să facem. 

„V-am păcălit, nemernici bătrâni și ticăloși!” 

— Cum rămâne cu cazul Lisa Hoxton? întrebă Berrington. 

— Știe cine sunt și crede că eu am atacat-o, dar n-are dovezi. 
Probabil că mă va acuza, însă cred că va fi socotită o acuzaţie 
neîntemeiată comisă de un fost angajat răzbunător. 

Berrington încuviință. 

— Asta e bine, dar tot vei avea nevoie de un avocat. Ştii ce-o 
să facem? Vei sta aici în noaptea asta. Oricum, e prea târziu ca 
să te întorci la Philadelphia cu mașina. 

„Însă nu vreau să petrec noaptea aici!” 

— Nu știu... 

— Vei veni cu mine de dimineaţă la conferinţa de presă, iar 
imediat după aceea mergem să ne întâlnim cu Henry Quinn. 

„E prea riscant! Nu intra în panică, gândește! Dacă aș rămâne 
aici, aş ști exact ce vor nemernicii ăștia să facă. Asta merită 
asumarea unui oarecare risc. Cred că nu se pot întâmpla multe 
în vreme ce dorm. M-aș putea furișa s-o sun pe Jeannie ca să o 
pun la curent cu ce se petrece”. Luă decizia într-o fracțiune de 
secundă. 

— Bine, conchise el. 

— Ei bine, noi stăteam aici și ne făceam griji de pomană, zise 
Proust. 

Barck nu era dispus să accepte așa de repede veștile bune. 

— Fetei ăleia nu i-a trecut prin minte să încerce sabotarea 
preluării Genetico? întrebă el suspicios. 

— E isteaţă, dar nu cred că îi stă mintea la afaceri, răspunse 
Steve. 

Proust făcu un semn cu ochiul și adăugă: 

— Și cum e în așternut, ei? 


VP - 414 


— Bătăioasă, răspunse Steve zâmbind, iar Proust izbucni într- 
un hohot de râs. 

Marianne intră cu o tavă cu mâncare: pui feliat, o salată cu 
ceapă, pâine și o bere Budweiser. Steve îi zâmbi. 

— Mulţumesc, spuse el. Arată excelent. 

Ea îl privi uimită și Steve își dădu seama că Harvey, probabil, 
nu rostea prea des „mulţumesc”. Surprinse privirea lui Preston 
Barck, care se încruntă. „Atenţie, atenţie! Nu strica totul acum. 
l-ai adus unde ai vrut. Nu mai trebuie decât să treci peste 
următoarea oră până te culci”. 

Incepu să mănânce. 

— Îți amintești cum te duceam la hotelul Plaza din New York 
la prânz când aveai zece ani? întrebă Barck. 

Steve vru să răspundă „Da”, însă surprinse faţa perplexă a lui 
Berrington. „Oare e un test? Barck e suspicios?” 

— Plaza? se miră el, mimând nedumerirea și concluzionând 
că, oricum, putea da un singur răspuns. Hei, unchiule Preston, 
nu ţin minte. 

— Poate că era vorba de băiatul surorii mele, zise Barck. 

„Uau!” 

Berrington se ridică. 

— Berea asta mă face să mă piş ca un cal, zise el și ieși din 
încăpere. 

— Am nevoie de un scotch, spuse Proust. 

— Încearcă sertarul de jos al fișetului, opină Steve. Acolo îl 
ține, de obicei, tata. 

Proust se duse la fișet și deschise sertarul. 

— Bine lucrat, băiete! exclamă el. 

Scoase sticla și câteva pahare. 

— Ştiam de ascunzișul ăla de la doisprezece ani, spuse Steve. 
Atunci am început să fur din el. 

Proust izbucni într-un hohot de râs puternic. Steve aruncă o 
privire spre Barck. Expresia de nedumerire dispăruse de pe 
chipul lui, fiind înlocuită de un zâmbet larg. 


VP-415 


60. 


Domnul Oliver scoase un pistol pe care-l păstra din timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial. 

— L-am luat de la un prizonier german, zise el. În general, 
soldaţilor de culoare nu le era permis pe atunci să poarte arme 
de foc. 

Se așeză pe canapeaua lui Jeannie, aţintind pistolul spre 
Harvey. 

Lisa era la telefon, încercând să dea de George Dassault. 

—O să mă duc la hotel ca să mă cazez și să fac o 
recunoaștere, spuse Jeannie. 

Işi puse câteva lucruri într-o geantă și plecă spre hotelul 
Stouffer, gândindu-se cum să-l aducă pe Harvey în camera de 
hotel fără să atragă atenţia pazei hotelului. 

Hotelul avea un garaj subteran; un aspect important pentru 
început. Jeannie își lăsă mașina acolo și luă liftul. Acesta ajungea 
doar în holul recepţiei, nu și la camere, după cum observă ea. 
Trebuia deci să ia un alt lift. Dar toate lifturile erau pe un coridor 
de lângă holul principal, fiind invizibile de la recepţie, iar 
traversarea pasajului de la liftul dinspre garaj către cel spre 
camere dura doar câteva secunde. Oare aveau să-l care s-au să- 
| tragă pe Harvey? Sau acesta va fi cooperant și va merge pe 
propriile picioare? Lui Jeannie îi venea greu să-și imagineze 
situaţia concretă. 

Se duse la recepţie, se cază, apoi urcă în camera ei, unde își 
lăsă jos geanta. După aceea plecă imediat din cameră și se 
întoarse la apartamentul ei. 

— L-am găsit pe George Dassault! exclamă emoţionată Lisa, 
imediat ce o văzu intrând. 

— Excelent! Unde? 

— Am descoperit-o pe mama lui în Buffalo, iar ea mi-a dat 
numărul lui de telefon din New York. Este actor și joacă într-o 
piesă care a avut mai de mult premiera pe Broadway. 

— Va veni mâine? 

— Da. „Fac orice pentru publicitate”, a zis el. l-am rezervat 
zborul și i-am spus că-l aștept la aeroport. 

— E minunat! 

— O să avem trei clone. La televizor va arăta incredibil. 


VP - 416 


— Asta dacă reușim să-l băgăm pe Harvey în hotel, zise 
Jeannie, pe urmă se întoarse și se adresă domnului Oliver: 
Putem evita portarul hotelului intrând cu mașina în garajul 
subteran. Liftul din garaj duce doar până la parterul hotelului. 
Acolo trebuie să ieși și să iei alt lift câtre camere. 

— Cu toate acestea, spuse domnul Oliver cuprins de îndoială, 
va trebui să-l facem să nu vorbească vreo zece minute cât îl 
ducem din mașină în cameră. Și dacă îl vede vreun oaspete al 
hotelului așa legat? Ar putea să pună întrebări sau să cheme 
paza hotelului. 

Jeannie îl privi pe Harvey, care zăcea legat și cu căluș în gură 
pe podea. Se uita cu atenţie la ei și asculta. 

— M-am gândit la asta și am câteva idei, zise ea. Îi puteţi lega 
din nou picioarele ca să poată merge, dar nu foarte repede? 

ea Sigur. 

In vreme ce domnul Oliver se ocupa de asta, Jeannie se duse 
în dormitor. Scoase din dulap un sarong colorat pe care-l 
cumpărase pentru plajă, o eșarfă mare, o batistă și o mască 
având chipul lui Nancy Reagan pe care a primit-o la o petrecere 
și pe care a uitat s-o arunce. 

Domnul Oliver îl ridică pe Harvey în picioare. Imediat, acesta 
încercă să-l lovească pe domnul Oliver cu mâinile legate. 
Jeannie fu şocată și Lisa ţipă. Dar domnul Oliver părea să se fi 
așteptat la asta. Se feri cu ușurință, pe urmă îl lovi pe Harvey în 
stomac cu patul armei. Harvey gemu și se îndoi de mijloc, iar 
domnul Oliver îl lovi din nou, de această dată în cap. Harvey se 
prăbuși în genunchi. Domnul Oliver îl trase din nou în sus. 
Harvey părea să se fi cuminţit. 

— Vreau să-l costumez, zise Jeannie. 

— Dă-i drumul, rosti domnul Oliver. O să stau aici ca să-l 
pocnesc dacă nu se arată cooperant. 

Nervoasă, Jeannie înfășură sarongul în jurul mijlocului lui 
Harvey și legă bine fusta strâmtă. Mâinile îi tremurau; ura faptul 
că se afla atât de aproape de el. Fusta improvizată era lungă și 
acoperea gleznele lui Harvey, mascând cablul care-i ţinea 
picioarele legate. Îi puse eșarfa peste umeri și o prinse cu un ac 
de siguranță de legăturile de la încheieturile mâinilor, astfel 
încât el arăta ca și cum ar fi ţinut strâns marginile eșarfei ca o 
bătrână. Apoi rulă batista și o legă strâns peste gură, prinzând-o 


VP - 417 


cu un nod la ceafă, ca bucata de cârpă de vase din gura lui să 
nu cadă. In fine, îi puse masca pe faţă pentru a ascunde călușul. 

— A fost la un bal mascat, costumat ca Nancy Reagan, și e 
beat, explică ea. 

— E o idee foarte bună, fu de părere domnul Oliver. 

In acea clipă sună telefonul. Jeannie ridică receptorul. 

— Alo? 

— Mish Delaware aici. 

Jeannie a uitat complet de ea. Au trecut cincisprezece ore de 
când a încercat s-o contacteze. 

— Bună, zise ea. 

— Aveai dreptate. Harvey Jones a comis violul. 

— De unde știi? 

— Poliţia din Philadelphia s-a mișcat rapid. S-au dus la 
apartamentul lui. Nu era acasă, dar le-a dat drumul un vecin. Au 
găsit șapca roșie și și-au dat seama că era cea din descriere. 

— Excelent! 

— Sunt gata să-l arestez, însă nu știu unde e. Tu știi? 

Jeannie se uită la Harvey, costumat ca o Nancy Reagan de doi 
metri înălțime. 

— Habar n-am, răspunse ea. Dar îţi pot spune unde o să fie la 
amiază mâine. 

— ZI! 

— Regency Room, hotelul Stouffer, la o conferinţă de presă. 

— Mulţumesc. 

— Mish, îmi faci o favoare? 

— Ce anume? 

— Nu-l aresta până la sfârșitul conferinţei de presă. Pentru 
mine e foarte important ca el să fie acolo. 

Mish ezită, apoi zise: 

— Bine. 

— Mulţumesc. Apreciez efortul, spuse Jeannie și închise. OK, 
haideţi să-l ducem la mașină. A 

— Tu ia-o înainte și deschide portierele. il aduc eu, se oferi 
domnul Oliver. 

Jeannie își luă cheile și cobori în fugă scările. Afară se lăsase 
noaptea, însă cerul era plin de stele, iar felinarele aruncau o 
lumină difuză. Se uită în susul și în josul străzii. Un băiat și o fată 
îmbrăcaţi cu blugi rupţi se plimbau, mână în mână, în direcţie 
opusă. Pe cealaltă parte a străzii, un bărbat cu pălărie de paie 


VP - 418 


plimba un câine galben din rasa Labrador. Cu siguranță, puteau 
vedea clar ce se petrecea. Oare se vor uita? Oare le va păsa? 

Jeannie descuie mașina și deschise portiera. 

Harvey și domnul Oliver ieșiră din casă. Domnul Oliver își 
împingea prizonierul de la spate și Harvey mergea 
împiedicându-se. În urma lor, Lisa încuie ușa casei și veni și ea. 

Preţ de o clipă, scena i se păru absurdă lui Jeannie, care-și 
băgă pumnul în gură ca să nu izbucnească într-un râs isteric. 

Harvey ajunse la mașină și domnul Oliver îl împinse înăuntru, 
pe bancheta din spate. 

Momentul de amuzament trecu imediat pentru Jeannie. Ea se 
uită din nou la ceilalți oameni de pe stradă. Bărbatul cu pălăria 
de paie se uita la câine cum urina pe cauciucul unui Subaru. Cei 
doi tineri nu și-au întors capetele. 

„Până aici e bine”. 

— O să stau eu în spate cu el, zise domnul Oliver. 

— OK. 

Lisa se urcă pe scaunul pasagerului din dreapta, iar Jeannie se 
așeză la volan. 

Centrul orașului era tăcut duminica seara. Jeannie intră în 
garajul de sub hotel și parcă aproape de ușa liftului, ca să 
micșoreze distanţa pe care aveau să-l tragă pe Harvey. Garajul 
nu era pustiu. Fură nevoiţi să aștepte în mașină câtă vreme un 
cuplu bine îmbrăcat cobori dintr-un Lexus și urcă în hotel. Apoi, 
după ce nu se mai văzu nimeni prin preajmă, se dădură și ei jos 
din mașină. 

Jeannie luă o cheie franceză din portbagaj, i-o arătă lui 
Harvey, pe urmă o îndesă în buzunarul blugilor. Domnul Oliver 
își ţinea pistolul la centură, ascuns sub cămașă. Il scoaseră pe 
Harvey din mașină. Jeannie se aștepta ca el să devină violent în 
orice clipă, dar Harvey merse liniștit către lift. 

Dură mult până când liftul ajunse jos. 

II înghesuiră pe Harvey înăuntru și Jeannie apăsă butonul 
pentru parter. 

În vreme ce urcau, domnul Oliver îl lovi din nou pe Harvey în 
stomac. 

Jeannie fu șocată: n-a remarcat nicio provocare. 

Harvey gemu și se îndoi de mijloc exact când se deschideau 
ușile. Doi bărbaţi care așteptau liftul se uitară lung la Harvey. 
Domnul Oliver îl ţinu în vreme ce mergea împiedicat, explicând: 


VP - 419 


— Scuzaţi-mă, domnilor, tânărul ăsta a băut un pic prea mult. 

Cei doi se dădură imediat din calea lor. 

Un alt lift aștepta. Il urcară pe Harvey în el și Jeannie apăsă 
butonul pentru etajul opt. Oftă de ușurare când ușile se 
închiseră. 

Ajunseră sus fără incidente. Harvey își revenea de la lovitura 
încasată. Jeannie o luă înainte spre camera închiriată. Sosiţi 
acolo, Jeannie văzu cu surprindere că ușa era deschisă și de 
clanţa ușii atârna un carton pe care scria „In cameră se face 
curățenie”. „Probabil că femeia de serviciu face patul sau ceva 
asemănător”, reflectă ea. 

Brusc, Harvey începu să se zbată, scoțând sunete guturale și 
dând sălbatic din mâinile legate. Domnul Oliver încercă să-l 
lovească, dar Harvey se feri și făcu trei pași în lungul coridorului. 

Jeannie se postă în faţa lui, prinse cu ambele mâini cablul 
care-i lega gleznele și trase. Harvey se împiedică. Jeannie trase 
din nou, de această dată fără rezultat. „Doamne, da greu mai 
e”. Harvey ridică mâinile s-o lovească. Jeannie se propti în 
picioare și trase cu toată puterea. Harvey căzu cât era de lung 
cu un zgomot dur. 

— Doamne, ce se petrece aici? întrebă o femeie cu o voce 
ascuţită. 

Camerista, o negresă de vreo șaizeci de ani îmbrăcată cu o 
uniformă imaculată, ieșise din încăpere. 

Domnul Oliver îngenunche lângă Harvey și-l ridică de umeri. 

— Tânărul ăsta a petrecut prea mult, răspunse el. A vomitat 
peste capota mașinii mele. 

„Am priceput. El e șoferul nostru, de ochii cameristei”. 

— Petrecere? se miră camerista. Mi se pare mai degrabă că s- 
a bătut. 

Adresându-se lui Jeannie, domnul Oliver continuă: 

— li puteţi ridica picioarele puţin, doa'năâ? 

Jeannie se conformă. 

Il ridicară pe Harvey. Acesta se zbătu și domnul Oliver îl 
scăpă, iar Harvey căzu pe el și rămase fără suflare. 

— Atenţie, o să-l rănești! exclamă camerista. 

— Incă o dată, doa'nă, insistă domnul Oliver. 

II ridicară și-l cărară în cameră, unde îl lăsară pe cel mai 
apropiat pat. 

Camerista îi urmă în încăpere. 


VP - 420 


— Sper că n-are să vomite pe aici. 

Domnul Oliver îi zâmbi. 

— la zi, cum se face că nu te-am văzut deloc pe aici? Am ochi 
pentru fete drăguțe, dar nu-mi amintesc să te fi observat. 

— Lasă vrăjeala, rosti camerista, zâmbind. Nu mai sunt 
fetișcană. 

— Eu am șaptezeci și unu, iar tu n-ai o zi mai mult de 
patruzeci și cinci. 

— Am cincizeci și nouă și sunt prea bătrână ca să ascult 
balivernele tale. 

El o luă de braţ și o conduse cu blândețe afară din cameră, 
spunând: 

— Hei, aproape că am terminat cu oamenii ăștia. Vrei să 
facem o plimbare cu limuzina mea? 

— Cu borâtură peste tot? Imposibil! chicoti femeia. 

— AŞ putea s-o curăţ. 

— Am un soţ care mă așteaptă acasă. Dacă te-ar auzi ce spui 
acum, pe capota aia a ta ar fi și altceva în afară de borâtură, 
domnule limuzină. 

— Îmi pare rău, zise domnul Oliver și ridică mâinile într-un 
gest defensiv. N-am vrut să fac ceva rău. 

Mimând teama, se dădu cu spatele înapoi în cameră și închise 
ușa. 

Jeannie se prăbuși pe un scaun. 

— Dumnezeule atotputernic! exclamă ea, am reușit. 


61. 


Imediat ce termină de mâncat, Steve se ridică și zise: 

— Trebuie să mă retrag. 

Voia să ajungă cât mai repede în camera lui Harvey, ca să nu 
fie deconspirat. 

Petrecerea se sparse. Proust își dădu peste cap restul de 
scotch, iar Berrington îi conduse pe cei doi musafiri la mașinile 
lor. 

Era momentul oportun ca Steve s-o sune pe Jeannie pentru a-i 
spune ce se petrece. Apucă receptorul și formă numărul pentru 
Informaţii. Dură mult până când i se răspunse. „Haide odată!” In 


VP - 421 


fine, primi răspuns și ceru numărul hotelului. Prima dată formă 
greșit și dădu peste un restaurant. Înnebunit, formă din nou și, 
în sfârșit, nimeri hotelul. 

— AŞ dori să vorbesc cu doctoriţa Jeannie Ferrami, ceru el. 

Berrington reveni în birou exact în clipa în care Steve auzi 
vocea ei. 

— Alo? 

— Bună, Linda, aici e Harvey, zise el. 

— Tu ești, Steve? 

— Mda, am decis să rămân peste noapte acasă la tatăl meu; e 
cam târziu pentru un drum lung. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Steve, ai pățit ceva? 

— Am o treabă de rezolvat, dar nimic cu care să nu mă 
descurc. Cum ţi-ai petrecut ziua, iubito? 

— L-am adus în camera de hotel. N-a fost ușor, însă am reușit. 
Lisa l-a contactat pe George Dassault. A promis că vine, așa că 
ar trebui să avem cel puţin trei clone. 

— OK. Acum mă duc la culcare. Încă sper să te văd mâine, 
dragă, bine? 

— Hei, multă baftă. 

— Și ţie. Noapte bună. 

Berrington făcu un semn cu ochiul. 

— O puicuţă fierbinte? 

— Călduţă. 

Berrington scoase niște pastile și înghiţi una cu scotch. 
Surprinzând privirea aruncată de Steve flaconului, explică: 

— Dalmane. Am nevoie de ceva care să mă ajute să dorm 
după toate astea. 

— Noapte bună, tată. 

Berrington îl cuprinse pe Steve pe după umeri. 

— Noapte bună, fiule. Nu-ţi face griji, o să trecem de toate cu 
bine. 

„Chiar își iubește fiul degenerat”, reflectă Steve, simțindu-se 
pentru o clipă vinovat pentru că înșelase un tată iubitor. 

Apoi își dădu seama că nu știa unde se afla dormitorul lui. 

leși din birou și făcu câţiva pași pe coridorul care, credea el, 
ducea spre dormitoare. Habar n-avea care era ușa de la 
dormitorul lui Harvey. Uitându-se în urmă, văzu că Berrington 
nu-l putea vedea din birou. Deschise repede cea mai apropiată 
ușă, încercând să nu facă zgomot. 


VP - 422 


Dădu peste o baie mare, cu cadă și duș. 

Inchise ușa cu grijă. 

Lângă ea se afla o debara plină cu prosoape și așternuturi. 

Incercă ușa din partea opusă. Aceasta dădea într-un dormitor 
mare cu pat dublu și multe dulapuri. De o clanţță atârna un 
costum ambalat într-un plastic subţire de spălătorie. Tocmai era 
pe punctul de a închide ușor ușa, când auzi vocea lui Berrington 
chiar în spatele lui. 

— Ai nevoie de ceva din camera mea? 

Tresări. Preţ de o clipă rămase nemișcat. „Ce naiba să spun?” 
Apoi își găsi cuvintele. 

— N-am nimic în care să dorm. 

— De când ai început să porţi pijamale? 

Vocea lui Berrington putea să însemne la fel de bine atât 
suspiciune, cât și nedumerire. Steve nu-și dădu seama. 

Improvizând pe loc, răspunse: 

— Mi-am zis că poate ai un tricou mărime mare. 

— N-am nimic care să se potrivească umerilor ăstora, băiete, 
spuse Berrington, după care, spre ușurarea lui Steve, izbucni în 
râs. 

Steve ridică din umeri. 

— Nu contează. 

Merse mai departe. 

In capătul coridorului se vedeau două uși, deoparte și de 
cealaltă. Probabil că erau camera lui Harvey și odaia menajerei. 

„Dar care e una și care e cealaltă?” 

Steve ezită, sperând ca Berrington să dispară în camera lui 
înainte ca el să aleagă. 

Când ajunse în capătul coridorului aruncă o privire înapoi. 
Berrington îl urmărea. 

— Noapte bună, tată, zise el. 

— Noapte bună. 

„Stânga sau dreapta? Habar n-am. O să aleg la întâmplare”. 

Deschise ușa din dreapta lui. 

Un tricou de rugby pe spătarul unui scaun, un CD cu Snoop 
Doggy Dogg pe pat, o revistă Playboy pe birou. 

„O cameră de băiat. Slavă Domnului!” 

Intră și închise ușa în urma lui cu călcâiul. 

Se sprijini de ușă, ușurat. 


VP - 423 


În câteva secunde se dezbrăcă și se băgă în pat, simțindu-se 
extrem de ciudat să stea pe patul lui Harvey, în camera lui 
Harvey și în casa tatălui lui Harvey. Stinse lumina și rămase 
treaz, ascultând zgomotele acelei case ciudate. O vreme auzi 
pași, uși închizându-se și apa curgând, apoi locul deveni tăcut. 

Aţipi ușor și se trezi brusc. „Mai e cineva în cameră”. 

Simţi un miros aparte de parfum floral amestecat cu usturoi și 
condimente, apoi zări silueta minusculă a menajerei traversând 
spațiul din fața ferestrei. 

Înainte de a spune ceva, Marianne i se alătură în pat. 

— Hei! șopti el. 

— O să ţi-o sug așa cum îţi place, rosti ea. 

Dar el percepu teamă în vocea ei. 

— Nu, se opuse Steve, îndepărtând-o de el în vreme ce ea se 
înghesuia pe sub așternuturi către pântecul lui. 

Marianne era goală. 

— Te rog să nu-mi faci rău în noaptea asta, te rog, Arvey, zise 
ea, cu accent franțuzesc. 

Steve își dădu seama cum stătea treaba. Marianne era 
imigrantă și Harvey o îngrozise în asemenea hal, că ea nu numai 
că făcea tot ce i se cerea, dar anticipa dorinţe. Oare cum scăpa 
neauzit când o bătea pe biata fată și cu tatăl lui aflat în camera 
învecinată? Ea nu scotea niciun sunet? Atunci, Steve își aduse 
aminte de somnifer. Berrington dormea atât de profund, încât 
tipetele Mariannei nu-l trezeau. 

— N-o să-ţi fac rău, Marianne, o asigură Steve. Liniștește-te! 

Ea începu să-l sărute pe față. 

— Fii drăguţ, te rog, fii drăguţ. Fac tot ce-ţi place, însă nu-mi 
face rău. 

— Marianne, rosti el cu fermitate în voce. Stai cuminte. 

Ea încremeni. 

El îi cuprinse umerii mici. Pielea era moale și caldă. 

— Stai așa o clipă și calmează-te, zise el, mângâind-o pe 
spate. Îţi promit că nimeni n-o să-ţi mai facă rău. 

Marianne era încordată, așteptându-se la lovituri, dar treptat 
se relaxă. Se apropie și mai mult de el. 

Steve era excitat. În privinţa asta n-avea ce să facă. Știa că ar 
fi putut face lesne dragoste cu ea. Zăcând acolo și ţinând în 
braţe corpul mic și tremurând al menajerei, era foarte tentat s-o 
facă. Nimeni n-ar fi aflat vreodată. Ce încântător ar fi fost s-o 


VP - 424 


mângâie și să trezească dorinţa ascunsă în ea. Marianne ar fi 
fost extrem de surprinsă și de mulţumită să fie iubită cu 
blândeţe și atenţie. S-ar fi sărutat și s-ar fi atins întreaga noapte. 

Oftă. Ar fi fost o greșeală. Ea n-a venit acolo din proprie 
dorință. A ajuns în patul lui din pricina nesiguranţei și a fricii, nu 
din dorință. „Da, Steve, i-o poți trage - și atunci vei exploata o 
imigrantă înspăimântată care crede că n-are de ales. lar așa 
ceva ar fi demn de dispreţ. Tu disprețuiești un bărbat capabil de 
așa ceva”. 

— Te simţi mai bine acum? întrebă el. 

— Da... 

— Atunci, întoarce-te în patul tău. 

Ea îi atinse fața și-l sărută moale pe gură. El își ţinu buzele 
strâns lipite, dar o atinse pe păr cu un gest amical. 

Ea se uită fix la el în semiîntuneric. 

— Tu nu ești el, nu? 

— Nu, răspunse Steve. Nu sunt el. 

O clipă mai târziu, ea dispăru. 

Steve continua să aibă o erecţie puternică. 

„De ce nu sunt el? Din cauza felului în care am fost crescut? 

La naiba, nu! 

Aș fi putut s-o regulez. Puteam fi Harvey. Nu sunt el deoarece 
aleg să nu fiu. Nu părinţii mei au luat această decizie acum: eu 
am luat-o. Mulţumesc de ajutor, mamă și tată, însă eu am fost 
cel care a trimis-o înapoi în camera ei, și nu voi. 

Nu Berrington m-a creat și nici voi. 

Eu singur m-am creat”. 


VP - 425 


LUNI 


62. 


Steve se trezi și tresări uimit. 

„Unde mă aflu?” 

Cineva îl scutura de umăr. Un bărbat îmbrăcat în pijama cu 
dungi. Berrington Jones. Fu dezorientat pe moment, apoi își 
aminti totul. 

— Imbracă-te elegant pentru conferința de presă, te rog, zise 
Berrington. În dulap găsești o cămașă pe care ai lăsat-o aici în 
urmă cu câteva săptămâni. Ti-a spălat-o Marianne. Vino la mine 
în cameră și alege o cravată de împrumut. 

Pe urmă Berrington ieși. 

În vreme ce se dădea jos din pat, Steve își spuse că 
Berrington îi vorbea fiului său ca unui copil dificil și neascultător. 
Și după fiecare cuvânt rostit era un îndemn nerostit: „Nu 
comenta, doar execută”. Totuși o asemenea atitudine dură 
ușura situaţia pentru Steve. Putea scăpa cu răspunsuri 
monosilabice prin care nu risca să-și trădeze neștiinţa. 

Ceasul arăta ora opt. Îmbrăcat doar cu boxeri, traversă 
coridorul până la baie. Făcu un duș, apoi se bărbieri cu un 
aparat de ras pe care-l găsi în dulapul de baie. Se mișca încet, 
amânând cu bună știință momentul în care avea să se pună în 
calea pericolului discutând cu Berrington. 

Infășurându-și un prosop în jurul mijlocului, se duse în camera 
lui Berrington, conform ordinelor primite. Acesta nu se afla 
acolo. Steve deschise dulapul. Cravatele lui Berrington erau de 
mare domn de pe vremuri: dungi și picăţele, toate din mătase 
strălucitoare, însă nimic actual. Alese una cu dungi largi, 
orizontale. Avea nevoie și de lenjerie. Se uită la stiva de boxeri a 
lui Berrington. Deși era mult mai înalt ca el, mărimea taliei era 
aceeași. Luă o pereche de un albastru simplu. 

După ce se îmbrăcă, se îmbărbătă pentru un nou calvar de 
înșelăciuni. Doar câteva ore și totul avea să se termine. Trebuia 


VP - 426 


să elimine suspiciunile lui Berrington până la amiază, când 
Jeannie avea să întrerupă conferinţa de presă. 

Inspiră adânc și ieși. 

Se luă după mirosul de șuncă prăjită până în bucătărie. 
Marianne era la aragaz. Făcu ochii mari când îl văzu. Steve intră 
pe moment în panică: dacă Berrington observa expresia ei, ar fi 
putut întreba ce s-a întâmplat. lar biata fată era atât de 
îngrozită, că probabil i-ar fi spus totul. Dar Berrington urmărea 
postul CNN la un televizor mic și nu părea genul de om interesat 
să privească știrile împreună cu alții. 

Steve se așeză și Marianne îi turnă cafea și suc. El îi zâmbi ca 
s-o calmeze. 

Berrington ridică o mână cerând tăcere - un gest inutil, 
fiindcă Steve n-avea de gând să spună ceva - și prezentatoarea 
citi un material despre preluarea Genetico. „Michael Madigan, 
directorul executiv al Landsmann North America, a declarat 
seara trecută că faza de evaluare a fost trecută în mod 
satisfăcător, așa că tranzacţia va fi semnată în public la o 
conferință de presă azi, în Baltimore. Acţiunile Landsmann au 
crescut cu cincizeci de pfenigi la bursa de la Frankfurt, la 
deschiderea din dimineaţa aceasta. Cifrele General Motors 
pentru trimestrul trei...” 

Se auzi soneria și Berrington apăsă tasta Mute de pe 
telecomandă. Se uită pe fereastra din bucătărie și zise: 

— Afară e o mașină de poliţie. 

Lui Steve îi trecu prin minte un gând oribil. Dacă Jeannie a dat 
de Mish Delaware și i-a povestit ce a aflat despre Harvey, era 
posibil ca poliţia să fi decis să-l aresteze pe Harvey. lar Steve 
avea să întâmpine greutăţi negând că era Harvey Jones, de 
vreme ce purta hainele lui Harvey, ședea în bucătăria tatălui lui 
Harvey și mânca brioșe cu afine preparate de bucătăreasa 
tatălui lui Harvey. 

Nu dorea deloc să se întoarcă la închisoare. 

Insă nu asta era partea cea mai rea. Dacă era arestat, rata 
conferinţa de presă. lar dacă nu mai apărea nicio altă clonă, 
Jeannie s-ar fi bazat doar pe Harvey. Și o singură clonă nu 
dovedea nimic. 

Berrington se ridică și porni spre ușă. 

— Dacă mă caută pe mine? întrebă Steve. 

Marianne era palidă. 


VP - 427 


— Le spun că nu ești aici, răspunse Berrington și ieși din 
încăpere. 

Steve nu auzi conversaţia din pragul casei. Rămase 
încremenit pe scaun, fără să mănânce sau să bea. Marianne 
stătea ca o statuie lângă aragaz, cu o spatulă de bucătărie în 
mână. 

Într-un târziu, Berrington se întoarse. 

— Azi-noapte au fost jefuiţi trei dintre vecinii noștri, zise el. 
Cred că noi am avut noroc. 

e 

Pe parcursul nopții, Jeannie și domnul Oliver îl păziră pe 
Harvey cu rândul, ca să se odihnească, dar niciunul nu reuși să 
doarmă cât de cât. Doar Harvey dormi pe săturate, sforăind cu 
călușul în gură. 

De dimineaţă se duseră pe rând la baie. Jeannie își îmbrăcă 
hainele pe care și le adusese în geantă, o bluză albă și o fustă 
neagră, ca să fie confundată cu o chelneriță. 

Comandară micul dejun prin room-service. Nu-l puteau lăsa 
pe chelner să intre, ca să nu-l vadă pe Harvey legat pe pat, prin 
urmare domnul Oliver semnă cecul în ușă, spunând: 

— Soţia mea e dezbrăcată, așa că iau eu căruciorul. 

Domnul Oliver îi dădu lui Harvey să bea un pahar cu suc de 
portocale, ținându-i-l la gură, în vreme ce Jeannie se postă în 
spatele lui Harvey cu cheia franceză pregătită, gata să-l 
pocnească dacă făcea ceva nesăbuit. 

Doctoriţa aștepta nerăbdătoare apelul lui Steve. Oare ce s-a 
întâmplat cu el? A petrecut noaptea în casa lui Berrington. A fost 
cumva deconspirat? 

Lisa ajunse la ora nouă cu un teanc de c6pii ale comunicatului 
de presă, pe urmă plecă la aeroport ca să-l întâlnească pe 
George Dassault și pe celelalte clone care puteau apărea. 
Niciunul dintre cei trei n-a telefonat. 

Steve sună la nouă și jumătate. 

— Voi fi scurt, zise el. Berrington e la baie. Totul e bine, vin la 
conferinţa de presă cu el. 

— Nu bănuiește nimic? 

— Nu, deși am avut momente încordate. Cum se simte 
dublura mea? 

— E supus. 

— Trebuie să plec. 


VP - 428 


— Steve? 

— Zi repede! 

— Te iubesc. 

Jeannie închise. „N-ar fi trebuit să spun asta; se presupune că 
o fată se lasă greu cucerită. In fine, la naiba cu toate astea”. 

La ora zece, plecă să cerceteze Regency Room. Era o 
încăpere pe colț cu un mic hol de intrare și o ușă spre o 
anticameră. Un om ajunsese deja acolo și monta un fundal cu 
logoul Genetico pentru a apărea la televizor. 

Aruncă o privire rapidă în jur, după care se întoarse în 
cameră. 

Lisa sună de la aeroport. 

— Vești proaste, zise ea. Zborul de la New York are întârziere. 

— Of, Doamne! exclamă Jeannie. Vreun semn de la ceilalţi, de 
la Hank sau Wayne? 

— Nu. 

— Cât întârzie avionul lui George? 

— E așteptat la unsprezece treizeci. 

— Ai putea să ajungi aici. 

— O să conduc ca vântul. 

e 

La ora unsprezece, Berrington ieși din baie și-și îmbrăcă haina 
de la costumul albastru-deschis cu dungi și vesta peste o 
cămașă albă cu butoniere. De modă veche, dar elegant. 

— Haide să mergem, zise el. 

Steve își pusese haina sport din tweed a lui Harvey. | se 
potrivea perfect, evident, și arăta aproape la fel cu cea pe care 
o avea și Steve acasă. 

leșiră. Erau prea bine îmbrăcaţi pentru o astfel de vreme. Se 
urcară în Lincolnul argintiu și dădură drumul la aerul 
condiționat. Berrington conduse cu viteză spre centru. Spre 
ușurarea lui Steve, nu vorbi prea mult pe drum. Parcă în garajul 
hotelului. 

— Genetico a angajat o firmă de relaţii publice ca să 
organizeze evenimentul, spuse el în vreme ce intrau în lift. 
Departamentul nostru de publicitate n-a avut niciodată de-a 
face cu ceva atât de important. 

Pe când se îndreptau spre salonul Regency, le ieși în cale o 
femeie elegant coafată, în costum negru. 


VP - 429 


— Sunt Caren Beamish de la Total Communications, anunţă 
ea cu un ton vioi. Vreți să veniţi în camera pentru VIP-uri? 

Îi conduse într-o încăpere mică, unde se serveau gustări și 
băuturi. 

Steve se simțea uşor deranjat; i-ar fi plăcut să arunce o privire 
la aranjamentul sălii conferinței de presă. Însă poate că nu mai 
conta. Câtă vreme Berrington continua să creadă că era Harvey 
până la apariția lui Jeannie, nimic nu mai conta. 

În cameră se găseau deja vreo șapte oameni, inclusiv Proust 
și Barck. Alături de Proust stătea un tânăr musculos în costum 
negru, care semăna cu un bodyguard. Berrington i-l prezentă pe 
Steve lui Michael Madigan, șeful operațiunilor nord-americane 
ale companiei Landsmann. 

Berrington bău nervos și în grabă un pahar cu vin alb. Lui 
Steve i-ar fi plăcut un Martini - avea mult mai multe motive să 
fie speriat decât Berrington -, dar trebuia să-și păstreze mintea 
limpede și nu-și permitea să se relaxeze nicio secundă. Se uită 
la ceasul pe care l-a luat de la Harvey. Douăsprezece fără cinci 
minute. „Mai sunt câteva minute. lar după ce toate astea se 
termină, abia atunci am să beau un Martini”. 

Caren Beamish bătu din palme ca să atragă atenţia și întrebă: 

— Suntem gata, domnilor? 

Se auziră răspunsuri mormăite și încuviințări. 

— Atunci, îi rog pe toţi invitaţii, în afara celor de pe podium, 
să-și ocupe locurile. 

„Asta e. Am reușit. S-a terminat”. 

Berrington se întoarse spre Steve și zise: 

— Ne vedem în curând, Montezuma. 

Părea să aștepte ceva. 

— Desigur, răspunse Steve. 

Berrington rânji. 

— Cum adică, desigur? Zi-mi replica! 

Steve încremeni. Habar n-avea la ce se referea Berrington. 
Părea să fie o replică de genul „Salve ţie, Cezar împărat”, însă 
una personală. În mod clar exista o replică, însă nu era „Muritorii 
te salută”. Care naiba putea fi replica? Steve înjură în sinea lui. 
Conferinţa de presă era pe punctul de a începe - trebuia să mai 
joace jocul ăsta doar câteva secunde! 

Berrington se încruntă, uitându-se fix la el. 

Steve simţi broboane de sudoare pe frunte. 


VP - 430 


— Nu se poate s-o fi uitat, insistă Berrington, privindu-l 
suspicios. 

— Bineînţeles că n-am uitat, îl asigură repede Steve, prea 
repede, fiindcă imediat își dădu seama că intrase în ceva 
periculos. 

Senatorul Proust era deja atent. 

— Păi, dă-mi replica, șuieră Berrington. 

Steve îl văzu îndreptându-și privirea spre bodyguardul lui 
Proust, iar individul se încordă vizibil. 

Disperat, Steve zise: 

— Peste o oră, Eisenhower. 

Urmă un moment de tăcere, pe urmă Berrington exclamă: 

— Asta e bună! 

Și izbucni în râs. , 

Steve se relaxă. Asta trebuia să fie jocul: trebuia să inventezi 
o nouă replică de fiecare dată. Mulţumi în gând proniei cerești. 
Ca să-și mascheze ușurarea, se întoarse cu spatele. 

— Atenţie toată lumea, e vremea spectacolului, spuse femeia 
de la agenţie. 

— Pe aici, îi zise Berrington lui Steve. Doar nu vrei să ieși 
direct pe scenă. 

Deschise o ușă și Steve se trezi într-o baie. Răsucindu-se pe 
călcâie, zise: 

— Nu, asta e... 

Bodyguardul lui Proust venea imediat în urma lui. Înainte ca 
Steve să conștientizeze ce se petrece, individul îl imobiliză. 

— Scoate un sunet și-ți rup brațele astea nenorocite. 

e 

Berrington intră în baie în urma bodyguardului. Jim Proust îl 
urmă și închise ușa. 

Bodyguardul îl ţinea strâns pe Steve. Berrington simţea că-i 
fierbea sângele în vene. 

— Nenorocitule, șuieră el. Care dintre voi ești? Presupun că 
Steve Logan. 

Tânărul își continuă misiunea sub acoperire. 

— Ce faci, tată? 

— Las-o baltă, jocul s-a terminat. Unde e fiul meu? 

Tânărul nu răspunse. 

— Berry, ce naiba se petrece? întrebă Jim. 

Berrington încercă să se calmeze. 


VP - 431 


— Ăsta nu e Harvey, îi zise el lui Jim, ci unul dintre ceilalţi, 
probabil băiatul Logan. De aseară s-a dat drept Harvey. lar 
Harvey este ţinut prizonier pe undeva. 

Jim se albi. 

— Asta înseamnă că tot ce ne-a spus despre intenţiile lui 
Jeannie Ferrami a fost o cacealma! 

Berrington consimţi cu gravitate. 

— Probabil că intenţionează să protesteze cumva în timpul 
conferinţei. 

— La naiba, nu în faţa tuturor camerelor de televiziune! 
exclamă Proust. 

— Eu asta aș face în locul ei. Tu nu? 

Proust se gândi câteva clipe. 

— Madigan își va păstra cumpătul? 

Berrington clătină din cap. 

— N-am de unde să știu. Ar părea cam idiot dacă ar anula 
preluarea în ultima clipă. Pe de altă parte, ar părea un idiot și 
mai mare dacă ar plăti o sută optzeci de milioane de dolari ca să 
achiziţioneze o companie care e pe punctul de a fi dată în 
judecată pentru fiecare cent primit. Orice e posibil. 

— Atunci, trebuie s-o găsim pe Jeannie Ferrami și s-o oprim! 

— Poate că s-a cazat în hotel, spuse Berrington și înșfacă 
receptorul telefonului de lângă toaletă. Aici e profesorul Jones 
de la conferința de presă Genetico din Regency Room, rosti el 
cu un ton autoritar. O așteptăm pe doctorița Ferrami - în ce 
cameră e? 

— Îmi pare rău, n-avem voie să dăm numărul camerelor, 
domnule. Vreţi să vă fac legătura? adăugă femeia de la celălalt 
capăt și Berrington simţi că explodează. 

— Da, sigur. 

Auzi tonul de apel. După o scurtă așteptare, răspunse un 
bărbat care părea în vârstă. 

— Rufele dumneavoastră sunt gata, domnule Blenkinsop, zise 
Berrington improvizând. 

— N-am dat nicio rufă la spălat. 

— Oh, îmi cer scuze, domnule, în ce cameră sunteți? 

Îți tinu răsuflarea. 

— Camera 821. 

— Am vrut camera 812. Scuzele mele. 

— Nicio problemă. 


VP - 432 


Berrington închise. 

— Sunt în camera 821, anunţă el cu înfrigurare. Pun pariu că 
Harvey e acolo. 

— Conferinţa de presă e pe cale să înceapă, zise Proust. 

— S-ar putea să fie prea târziu. 

Berrington ezita, sfâșiat pe dinăuntru. Nu dorea să întârzie 
anunţul cu nicio secundă, însă trebuia să împiedice ceea ce 
avea de gând Jeannie să facă. 

După câteva secunde, îi spuse lui Jim: 

— Ce-ar fi să te duci pe scenă cu Madigan și Preston? O să 
încerc să-l găsesc pe Harvey și s-o opresc pe Jeannie Ferami. 

— Bine. 

Berrington se uită la Steve. 

— AȘ fi mai fericit dacă l-aș lua pe omul tău de pază cu mine. 
Dar nu-l putem lăsa pe Steve să scape. i 

— Nicio problemă, domnule, replică bodyguardul. li prind 
mâinile de o țeavă. 

— Excelent. Fă-o! 

Berrington și Proust se întoarseră în camera VIP. Madigan se 
uită curios la ei. 

— S-a întâmplat ceva, domnilor? 

— O chestiune minoră de securitate, Mike, răspunse Proust. 
Berrington se va ocupa de ea câtă vreme noi mergem înainte cu 
anunțul nostru. 

Madigan nu păru pe deplin satisfăcut. 

— Securitate? 

— În hotel e o femeie pe care am concediat-o săptămâna 
trecută, Jeannie Ferrami, zise Berrington. Se pare că vrea să 
încerce o „cascadorie”. Intenţionez s-o opresc la intrare. 

Lui Madigan îi era suficientă informaţia. 

— Bine, haide să-i dăm drumul. 

Madigan, Barck și Proust se duseră în sala unde se ţinea 
conferinţa de presă. Bodyguardul ieși din baie. El și Berrington 
merseră în grabă pe coridor și chemară liftul. Berrington era 
îngrijorat și sumbru. Nu era un om de acţiune, n-a fost niciodată. 
Luptele cu care era obișnuit se derulau în comitetele colegiilor. 
Spera doar să n-ajungă în toiul unei bătăi cu pumnii. 

Urcară la etajul opt și o luară la fugă spre camera 821. 
Berrington ciocăni în ușă. 

— Cine e? întrebă un bărbat. 


VP - 433 


— Curăţenia, răspunse Berrington. 

— Suntem bine, vă mulţumim, domnule. 

— Trebuie să vă verific baia, vă rog. 

— Veniţi mai târziu. 

— Avem o problemă, domnule. 

— În clipa asta sunt ocupat. Veniţi peste o oră. 

Berrington se uită la bodyguard. 

— Poţi dărâma ușa? 

Omul  consimţi. După aceea privi pe după umărul lui 
Berrington și ezită. Un cuplu în vârstă cu sacoșe de cumpărături 
ieși din lift. Cei doi străbătură încet coridorul spre camera 821. 
Berrington așteptă ca ei să treacă. Bătrâneii se opriră la 
numărul 830. Soţul lăsă jos sacoşele, căută cheia, se chinui un 
pic s-o potrivească în broască, apoi deschise ușa. In fine, cuplul 
dispăru în cameră. 

Imediat, bodyguardul izbi cu putere ușa. 

Cadrul ușii se crăpă, însă ușa rezistă. Dinăuntru se auzi un 
sunet de pași rapizi. 

Omul izbi din nou și ușa se deschise larg. 

Intră în grabă, cu Berrington pe urmele lui. 

Se opriră brusc la vederea unui negru în vârstă care aţintea 
spre ei un pistol model vechi. 

— Mâinile sus, închideți ușa, intraţi aici și așezaţi-vă cu faţa în 
jos sau vă omor pe amândoi, tună bătrânul. După felul în care 
ați dat buzna aici, niciun juriu din Baltimore n-o să mă 
condamne că v-am omorât. 

Berrington ridică mâinile. 

Brusc, o siluetă ţâșni de pe pat. Berrington abia apucă să 
vadă că era Harvey, cu încheieturile mâinilor legate și cu un 
căluș în gură. Bătrânul răsuci arma spre el. Berrington fu 
îngrozit că fiul lui avea să fie împușcat. 

— Nu! ţipă el cu putere. 

Bătrânul fu luat prin surprindere. Deși avea încheieturile 
legate, Harvey îi smulse arma din mâini. Bodyguardul sări după 
ea și o înșfacă de pe mochetă. Apoi se ridică și o îndreptă către 
bătrân. 

Berrington răsuflă ușurat. 

Bătrânul ridică încet mâinile în sus. 

Bodyguardul apucă receptorul telefonului din cameră. 


VP - 434 


— Paza hotelului la camera 821, zise el. E un oaspete aici cu o 
armă. 

Berrington privi în jur. Nici urmă de Jeannie. 

(J 

Jeannie ieși din lift, îmbrăcată cu bluza albă și fusta neagră. 
Ducea o tavă cu ceai pe care l-a comandat prin room-service. 
Inima îi bătea nebunește. Mergând cu un pas alert, de 
chelneriță, intră în Regency Room. 

În micul hol, două femei verificau tabelele de prezenţă. În 
apropierea lor stătea un agent de pază de la hotel, sporovăind 
cu ele. Era de așteptat ca nimeni să nu intre acolo fără invitaţie, 
însă Jeannie era sigură că n-aveau să ia la întrebări o chelneriţă 
cu o tavă. Se forţă să zâmbească agentului de pază în vreme ce 
se îndrepta spre ușă. 

— Hei! o strigă el. 

Jeannie se întoarse. 

— Sunt multe băuturi înăuntru, plus cafea. 

— Asta e ceai de iasomie, o cerere specială. 

— Pentru cine? 

Jeannie gândi rapid. 

— Senatorul Proust. 

Spera doar ca Jim să fie înăuntru. 

— In regulă, mergi mai departe. 

Zâmbi din nou, deschise ușa și intră în sala în care urma avea 
loc conferința de presă. 

In capătul îndepărtat, doi bărbaţi în costume erau așezați în 
spatele unei mese pe un piedestal înălţat. In faţa lor se vedea 
un teanc de documente. Al treilea bărbat rostea un discurs 
oficial. Publicul consta din vreo patruzeci de oameni cu 
carnețele, reportofoane și camere de televiziune. 

Jeannie se duse în faţă. Lângă piedestal se găsea o femeie 
îmbrăcată în costum negru, cu ochelari mari la nas, purtând un 
ecuson pe care scria 


Caren Beamish 
Total Communications 


Ea era tipa de la agenţie pe care Jeannie a zărit-o mai 
devreme pregătind conferinţa. Femeia se uită curioasă la 
Jeannie, dar nu încercă s-o oprească, presupunând - așa cum 


VP - 435 


intenţionase Jeannie - că cineva comandase ceva special prin 
room-service. 

Bărbaţii de pe scena improvizată aveau cartoane cu nume în 
faţa lor. Jeannie îl recunoscu pe senatorul Proust în dreapta. In 
stânga era Preston Barck. Cel din mijloc, care vorbea, era 
Michael Madigan. 

— Genetico nu este doar o companie de biotehnologie, zicea 
el pe un ton plictisitor. 

Jeannie zâmbi și lăsă tava în faţa lor. Omul păru ușor surprins 
și se opri din discurs pentru o secundă. 

Jeannie se întoarse cu faţa către public. 

— Am un anunţ special de făcut, rosti ea cu voce tare. 

e 

Steve ședea pe podeaua băii cu mâna stângă prinsă de ţeava 
căzii. Se simţea furios și disperat. Berrington l-a deconspirat. În 
acel moment o căuta pe Jeannie și putea să contracareze planul 
dacă o găsea. Steve trebuia s-o avertizeze. 

Ţeava era prinsă de capătul de sus al scurgerii căzii. Forma un 
S mare, după care dispărea în zid. Răsucindu-și trupul, izbi cu 
piciorul ţeava. Vibră întreaga instalaţie din pricina loviturii. Lovi 
din nou. Mortarul din jurul ţevii în locul în care aceasta 
pătrundea în zid începu să se sfărâme. Lovi de alte câteva ori. 
Mortarul căzu de tot, însă ţeava rezista. 

Furios, privi înspre locul unde ţeava se unea cu cada. Poate că 
locul ăla era mai slab. Prinse ţeava cu ambele mâini și o scutură 
cu putere. Instalaţia vibră din nou, dar nu se rupse. 

Se uită la partea în formă de S. Teava avea un guler în jurul ei 
chiar deasupra cotului. De obicei, instalatorii deșurubau cotul 
când aveau nevoie să curețe țeava, însă se foloseau de o 
unealtă. Işi duse mâna stângă la acel guler, îl prinse tare și 
încercă să-l răsucească. Degetele îi alunecară și se lovi tare la 
încheietură. 

Pipăi partea de dedesubt a căzii. Era confecţionată din 
marmură artificială, destul de rezistentă. Se uită din nou la locul 
unde ţeava se conecta la scurgere. Dacă rupea cotul ăla, scotea 
țeava, strecura cu ușurință cătușele cu care era prins peste 
capătul ţevii și se elibera. 

Iși schimbă poziţia și începu să lovească din nou cu piciorul. 


VP - 436 


— În urmă cu douăzeci și trei de ani, Genetico e efectuat 
experimente ilegale și iresponsabile pe opt femei americane 
care nu bănuiau nimic, zise Jeannie. 

Respira sacadat, chinuindu-se să vorbească normal și să-și 
ţină vocea sub control. 

— Toate acele femei erau soţii de ofiţeri de armată. 

Se uită în public după Steve, însă nu-l văzu. Unde naiba era? 
Ar fi trebuit să fie acolo: el era dovada! 

Caren Beamish spuse cu o voce tremurândă: 

— Aici este o reuniune privată, vă rog să plecaţi imediat. 

Jeannie o ignoră. 

— Femeile s-au dus la clinica Genetico din Philadelphia ca să 
urmeze un tratament hormonal pentru probleme de fertilitate, 
continuă ea lăsând să i se vadă mânia. Fără permisiunea lor, au 
fost inseminate cu embrioni de la persoane străine. 

Dinspre grupul de ziariști se auziră mai multe comentarii. 
Jeannie își dădu seama că erau interesaţi de subiect. 

Işi ridică vocea. 

— Preston Barck, un om de știință presupus responsabil, era 
atât de obsedat de munca lui de pionierat în domeniul clonelor 
omenești, încât a divizat un embrion de șapte ori, producând opt 
embrioni identici, pe care i-a inseminat în opt femei care nu 
bănuiau nimic. 

Jeannie o zări pe Mish Delaware în spate, urmărind totul cu o 
expresie vagă de amuzament. Dar Berrington nu se vedea 
nicăieri. lar asta însemna o surpriză - îngrijorătoare. 

Pe scenă, Preston Barck se ridică și vorbi: 

— Doamnelor și domnilor, îmi cer scuze pentru incident. Am 
fost avertizați că am putea avea parte de așa ceva. 

— Această acţiune a fost ţinută secretă douăzeci și trei de ani, 
continuă Jeannie. Cei trei infractori - Preston Barck, senatorul 
Proust și profesorul Berrington Jones - erau pregătiţi să meargă 
până la capăt ca să păstreze secretul, așa cum am aflat și eu 
dintr-o experienţă amară. 

Caren Beamish vorbea la un telefon din hotel. Jeannie o auzi 
zicând: 

— Trimiteţi imediat niște agenţi de pază aici, vă rog. 

Sub tavă, Jeannie avea un teanc de câpii ale comunicatului de 
presă scris de ea și copiat de Lisa. 


VP - 437 


— Toate amănuntele sunt în acest comunicat, adăugă ea, 
începând să distribuie foile în jurul ei. Cei opt embrioni s-au 
dezvoltat și s-au născut, iar șapte dintre ei trăiesc și azi. Vă veți 
da seama de asta imediat, deoarece arată cu toții la fel. 

Din expresiile ziariştilor își dădea seama că le captase atenţia, 
așa cum plănuise. Privi spre scenă și-i văzu pe Proust și pe 
Preston Barck cu feţele mânioase. 

Domnul Oliver ar fi trebuit să-și facă apariţia cu Harvey, ca 
toată lumea să constate că el arăta exact ca Steve și poate ca și 
George Dassault. Dar nu se vedea niciunul dintre ei. „Nu te opri! 
continuă să vorbești!” 

— Aţi putea crede că erau gemeni identici - și, de fapt, au 
ADN identic -, însă au fost născuţi de opt mame. Studiez gemeni 
și tocmai misterul gemenilor cu mame diferite a fost cel care m- 
a motivat iniţial să anchetez această poveste rușinoasă. 

Ușa din spate se deschise cu putere. Jeannie privi într-acolo, 
sperând să vadă una dintre clone. Dar cel care intră ca o furtună 
era Berrington. Gâfâind, ca și cum ar fi alergat, Berrington 
izbucni: 

— Doamnelor și domnilor, această doamnă suferă de o cădere 
nervoasă și a fost concediată de la locul de muncă. Era 
cercetător la un proiect finanţat de Genetico și nutrește 
resentimente față de companie. Paza hotelului tocmai a arestat 
un complice de-al ei la un alt etaj al clădirii. Vă rugăm să aveţi 
răbdare cu noi până când această persoană va fi escortată afară 
din clădire, după care conferinţa de presă poate continua. 

Jeannie era nedumerită. Unde se aflau domnul Oliver și 
Harvey? Și ce s-a întâmplat cu Steve? Discursul și comunicatul 
ei nu însemnau nimic fără dovezi. Mai avea doar câteva secunde 
la dispoziţie. Ceva îngrozitor a avut loc și se pare că Berrington 
i-a dat planul peste cap. 

In încăpere se ivi un agent de pază în uniformă, care vorbi cu 
Berrington. 

In disperare de cauză, Jeannie se întoarse către Michael 
Madigan. Acesta avea o expresie îngheţată pe chip, iar Jeannie 
bănuia că el era genul de om care ura întreruperile micilor sale 
rutine bine organizate. Cu toate acestea, decise să încerce. 

— Văd că aveţi documentele în faţa dumneavoastră, domnule 
Madigan. Nu credeţi că ar trebui să verificaţi povestea asta 
înainte de a semna? Să presupunem că am dreptate - imaginaţi- 


VP - 438 


vă pentru ce sume colosale de bani v-ar putea da în judecată 
acele opt femei! 

— N-am obiceiul de a lua decizii de afaceri pe baza unor 
ponturi primite de la persoane sărite de pe fix, rosti Madigan cu 
blândețe. 

Ziariștii râseră și Berrington deveni mai încrezător. Agentul de 
pază se apropie de Jeannie, care se adresă audienței: 

— Speram să vă pot arăta două sau trei dintre clone ca 
dovadă. Însă... n-au apărut. 

Reporterii râseră din nou și Jeannie constată cu amărăciune 
că a devenit subiect de râs. Totul s-a terminat și ea a pierdut. 

Agentul de pază o prinse ferm de braţ și o împinse către ușă. 
Jeannie ar fi putut opune rezistenţă, dar n-avea niciun sens. 

Trecu pe lângă Berrington și-l văzu zâmbind. Simţi că-i dau 
lacrimile, însă și le înghiţi și merse cu fruntea sus. „La naiba cu 
voi toţi, se gândi ea. Într-o zi veţi descoperi că am avut 
dreptate”. 

În spatele ei o auzi pe Caren Beamish spunând: 

— Domnule Madigan, poate doriţi să vă reluați discursul? 

Când Jeannie și agentul de pază ajunseră aproape de ușă, 
aceasta se deschise și intră Lisa, urmată de una dintre clone. 

Trebuia să fie George Dassault. Venise! Dar o clonă nu era 
suficientă - avea nevoie de două ca să demonstreze cele spuse. 
Dacă ar mai fi apărut Steve sau domnul Oliver cu Harvey, 
lucrurile s-ar fi schimbat! 

Apoi, cu o bucurie nețărmurită, văzu o a doua clonă intrând. 
Trebuia să fie Henry King. Se smulse din strânsoarea agentului 
de pază. 

— Priviţi! strigă ea. Priviţi aici! 

În vreme ce striga, intră a treia clonă, Wayne Stattner. 

— Uitaţi-vă! ţipă Jeannie. Sunt aici! Sunt identici! 

Toate camerele de luat vederi se rotiră dinspre scenă și se 
aţintiră asupra nou-veniţilor, în vreme ce fotografii se repezeau 
să imortalizeze momentul, cu blițurile fulgerând. 

— V-am spus eu! se adresă triumfătoare Jeannie ziariştilor. Și 
acum întrebaţi-i în legătură cu părinţii lor. Nu sunt tripleţi - 
mamele lor nu s-au cunoscut niciodată! Intrebaţi-i! Haideţi, 
întrebaţi-i! 

Conștientiză că era prea emoţionată și făcu un efort să se 
calmeze, deși îi venea greu din pricina bucuriei. Mai mulţi 


VP - 439 


reporteri săriră în picioare și se apropiară de cele trei clone, 
dornici să pună întrebări. Agentul de pază o apucă din nou de 
braţ, dar ea se afla în mijlocul mulţimii și nu putea fi scoasă de 
acolo. 

În fundal îl auzi pe Berrington ridicând glasul peste zgomotele 
scoase de ziariști. 

— Doamnelor și domnilor, vă rugăm să ne acordați atenţia 
dumneavoastră! 

Începuse pe un ton mânios, însă în scurt timp deveni rugător. 

— Am vrea să continuăm conferinţa de presă! 

Inutil. Haita a simţit miros de sânge și și-a pierdut interesul 
pentru discursuri. 

Cu colţul ochiului, Jeannie îl zări pe senatorul Proust 
strecurându-se discret afară din încăpere. 

Un tânăr îi vâri un microfon în faţă și întrebă: 

— Cum aţi aflat de aceste experimente? 

— Mă numesc Jeannie Ferrami și sunt doctoriţă și om de 
știință la Universitatea Jones Falls, la Departamentul de 
Psihologie, rosti ea în microfon. În cursul activităţii mele am dat 
peste câţiva oameni care par să fie gemeni identici, dar care nu 
sunt înrudiți. Am început să cercetez. Berrington Jones m-a 
concediat ca să mă împiedice să aflu adevărul. In ciuda acestui 
fapt, am descoperit că, de fapt, aceste clone sunt rezultatul unui 
experiment militar condus de Genetico. 

Privi în jurul ei prin încăpere. 

Unde era Steve? 

e 

Steve lovi încă o dată ţeava, care se desprinse, în sfârșit, de 
partea inferioară a căzii într-o ploaie de mortar și așchii din 
marmură. Trăgând de ţeavă, o detașă de cadă și-și strecură 
cătușele prin spărtură. Eliberat, se ridică în picioare. 

Își băgă mâna stângă în buzunar ca să ascundă cătușele care- 
i atârnau de încheietură, apoi ieși din baie. 

Camera pentru VIP-uri era pustie. 

Nefiind sigur ce avea să găsească în sala de conferinţe, ieși 
pe coridor. 

Lângă camera VIP se vedea o ușă pe care scria „Regency 
Room”. Mai departe în lungul coridorului se găsea una dintre 
dublurile lui, care aștepta liftul. 


VP - 440 


Cine era? Omul își freca încheieturile, ca și cum îl dureau; în 
plus, avea o urmă roșie pe ambii obraji, care părea făcută de un 
căluș strâns. Era Harvey, care și-a petrecut noaptea legat. 

Acesta își înălţă privirea și zări expresia de uimire a lui Steve. 

Se uitară câteva clipe unul la celălalt. Ca și cum ar fi privit 
fiecare într-o oglindă. Steve încercă să vadă dincolo de 
aparenţe, să deslușească trăsăturile de pe fața lui Harvey și să-i 
privească în suflet ca să observe mutaţia nenorocită care-l făcea 
un om rău. Însă nu reuși. Nu văzu decât un tânăr ca și el, carea 
mers pe același drum ca și el, dar care, la un moment dat, a 
cotit greșit. 

Își luă privirea de la Harvey și intră în sala unde se ţinea 
conferința de presă. 

Înăuntru era o nebunie totală. Jeannie și Lisa se găseau în 
mijlocul unei mulțimi de reporteri. Zări una - nu, două, chiar tre; 
clone alături de ele. Își croi drum spre doctoriţă. 

— Jeannie! exclamă el. 

Ea îl privi cu o expresie indiferentă. 

— Sunt Steve! rosti el. 

Mish Delaware se afla alături de ea. 

— Dacă-l căutaţi pe Harvey, e afară și așteaptă liftul, se 
adresă Steve lui Mish. 

— Îţi poţi da seama cine e ăsta? o întrebă Mish pe Jeannie. 

— Desigur, răspunse Jeannie uitându-se la el. Joc și eu puţin 
tenis. 

El râse forţat. 

— Dacă joci tenis doar putin, probabil că nu ești pe măsura 
mea. 

— Slavă Domnului! exclamă Jeannie. 

ÎI îmbrăţișă cu putere. El zâmbi și se aplecă s-o sărute. 

Camerele de filmat se întoarseră spre ei, bliţurile luciră într-o 
mare de fulgere și asta fu imaginea de pe prima pagină a 
ziarelor din întreaga lume a doua zi de dimineaţă. 


VP - 441 


IUNIE, ANUL URMĂTOR 


63. 


Forest Lawns semăna cu un hotel de pe vremuri. Avea tapet 
cu flori și bibelouri chinezești, precum și mese cu picioare lungi. 
Mirosea a plante uscate și presate, nu a dezinfectant, iar 
personalul se adresa mamei lui Jeannie cu „Doamna Ferrami”, și 
nu cu „Maria” sau cu „drăguţo”. Mama sa avea la dispoziţie un 
mic apartament, cu un mic salon unde oaspeţii puteau bea un 
ceai. 

— Mamă, el e soţul meu, zise Jeannie, iar Steve abordă cel 
mai fermecător zâmbet și-i strânse mâna. 

— Ce băiat chipeș, spuse mama lui Jeannie. Cu ce te ocupi, 
Steve? 

— Sunt student la Drept. 

— Drept. E o carieră bună. 

Maria avea momente de luciditate intercalate cu perioade mai 
lungi de confuzie. 

— Tata a venit la nunta noastră, zise Jeannie. 

— Ce mai face tatăl tău? 

— Bine. E prea bătrân ca să mai jefuiască oameni, așa că-i 
protejează. Și-a deschis propria firmă de pază și protecţie. li 
merge bine. 

— Nu l-am văzut de douăzeci de ani. 

— Ba da, l-ai văzut, mamă. Te vizitează. Dar tu uiţi, spuse 
Jeannie, apoi schimbă subiectul. Arăţi bine. 

Maria era îmbrăcată cu o rochie drăguță din bumbac cu dungi. 
Părul era făcut permanent și unghiile date cu lac. 

— Îţi place aici? E mai bine ca la Bella Vista, nu crezi? 

Mama ei începu să pară îngrijorată. 

— Cum o să plătim pentru asta, Jeannie? N-am bani. 

— Am o slujbă nouă, mamă. Îmi pot permite. 

— Ce slujbă? 

Jeannie știa că ea nu va pricepe, însă îi spuse oricum. 


VP - 442 


— Sunt director de cercetări în genetică la o companie care se 
numește Landsmann. 

Michael Madigan a angajat-o după ce cineva i-a explicat cum 
funcţiona motorul ei de căutare. Salariul era de trei ori mai mare 
decât cel de la universitate. 

— Asta e bine, zise Maria. A! Să nu uit - am văzut o poză a 
voastră în ziar. Am decupat-o. 

Căută în poșetă și scoase o bucată împăturită de hârtie. O 
îndreptă și i-o dădu. 

Jeannie a mai văzut articolul, dar îl studie ca și cum era o 
noutate. Poza o arăta la audierile din Congres legate de 
experimentele de la clinica Aventine. Ancheta n-a ajuns la 
concluzii, însă nu încăpea îndoială asupra lor. Anchetarea lui Jim 
Proust, televizată la nivel naţional, a reprezentat o umilire în 
public cum nu s-a mai văzut până atunci. Proust s-a înfuriat, a 
tipat și a minţit, iar cu fiecare cuvânt scos vinovăția lui devenea 
tot mai evidentă. După ce spectacolul s-a încheiat, a renunţat la 
poziţia din Senat. 

Lui Berrington Jones nu i s-a permis să demisioneze, ci a fost 
concediat de la Jones Falls de comitetul disciplinar. Jeannie a 
auzit că s-a mutat în California, unde trăia dintr-o mică pensie 
primită de la fosta lui soţie. 

Preston Barck a demisionat din calitatea de președinte 
Genetico, companie care a fost lichidată pentru a se plăti 
despăgubirile convenite cu cele opt mame ale clonelor. O mică 
sumă de bani a fost pusă deoparte pentru plata psihologilor, 
care să consilieze clonele să se împace cu trecutul lor. 

lar Harvey Jones ispășea o sentinţă de 5 ani pentru incendiere 
și viol. 

— În ziar se arată că ai fost nevoită să depui mărturie, zise 
Maria. Doar n-ai intrat în vreun bucluc, nu? 

Jeannie schimbă un zâmbet cu Steve. 

— Timp de o săptămână, în septembrie anul trecut, am cam 
avut necazuri, mamă. Dar până la urmă totul s-a sfârșit cu bine. 

— Asta e bine. 

Jeannie se ridică. 

— Trebuie să plecăm. E luna noastră de miere. Avem un avion 
de prins. 

— Unde vă duceţi? 


VP - 443 


— Într-o mică staţiune din Antile. Lumea spune că e cel mai 
frumos loc din lume. 

Steve strânse mâna soacrei lui, iar Jeannie o sărută în semn 
de rămas-bun. 

— Să te odihnești bine, dragă, zise Maria la plecarea lor. O 
meriti. 


VP - 444 


virtual-project.eu