Paul Levine — [Solomon vs Lord] 03 Sa-i omoram pe toti avocatii

PAUL LEVINE 


SĂ-I iini 
FE TOTI AVOCATI 


Seria 
SOLOMON '* LORD 


Personaje de care 

te îndrăgosteşti pe loc, 
replici spumoase. .. 

Să sperăm că va fi o serie 
cu multe titluri. 


CHICAGO SUN-TIMES 


= 


Volumul 3 O 


virtual. -ptoject. eu 


PAUL LEVINE 


Seria: SOLOMON vs LORD 


Volumul 3 


SĂ-I OMORÂM 
PE TOTI AVOCAȚII 


Original: Kill All the Lawyers (2006) 


Traducere: 
GABRIELA TANASE 


E4 
virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2011 


MULȚUNMIRI 


Adresez din nou mulțumiri colegului meu în dăltuirea 
cuvintelor și prietenului meu Randy Anderson pentru criticile și 
sugestiile sale. Incă un rând de băutură echipajului meu din 
Florida: Rick Bischoff, Roy Cronacher și Paul Flanigan, pentru 
sfaturile din domeniul nautic; lui Ed și Mariei Shohat pentru 
cunoștințele din domeniul penal; și lui Angel Castillo jr. pentru 
contribuţiile sale în español. 

Le mulțumesc lui Kate Miciak pentru redactare, lui Sharon 
Propson pentru publicitate și lui Al Zuckerman pentru 
promovarea cărții. Le transmit aprecierile mele tuturor celor de 
la Bantam Books pentru sprijinul acordat. 

Doresc, de asemenea, să le mulţumesc lui Carol Fitzgerald, 
Sunil Kumar și lui Wiley Saichek pentru crearea și administrarea 
site-ului www.paul-levine.com. 


Capitolul 1 


UN PEȘTE PE USCAT 


În boxeri și cu nimic altceva pe el, având încă ochii cârpiţi de 
somn, Steve Solomon lovi ușa cu umărul. Era în continuare 
înțepenită. Incă o bușitură și un brânci; în fine, ușa se crăpă, 
scârțâind amarnic. Suficient pentru ca Steve să zărească un 
pește-spadă imens, cam de o sută cincizeci de kile, cu țepușa 
din vârful capului înfiptă în vizorul ușii. Un marlin albastru. 
Bălăbănindu-se acolo ca și cum ar fi fost surprins de îngheţ în 
mijlocul unui salt deasupra oceanului. 

Auzise de aligatori care se târau afară din canale, nu departe 
de casa lui. De papagali sălbatici ţipând ca disperaţii într-un 
parc aflat în apropiere. Călcase întâmplător pe niște gândaci de 
bucătărie de dimensiunea unei patine cu rotile. Dar chiar și în 
grădina zoologică pe nume Miami acest lucru putea fi calificat 
drept o ciudăţenie în toată puterea cuvântului. 

Steve parcurse cu privirea bulevardul Kumquat, plin de 
verdeață, cam la un kilometru și jumătate de apele sălcii ale 
golfului Biscayne. Nada. Nu mișca nicio creatură, nici măcar un 
crab. 

Verifică faţada vilei sale, acoperită cu stuc într-o nuanţă de un 
verde stins, de culoarea algelor din piscină. Niciun alt animal 
depus pe pervazul ferestrei ori sub streașină. Niciun glumeţ pus 
pe feste ascunzându-se după gardul-viu din hibiscus. 

O escadrila de muște băzâia în jurul mortăciunii. Aerul, care în 
dimineţile obișnuite se umplea de un parfum de rouă și iasomie, 
luase acum un miros distinct de pește. Un firicel de sudoare 
aluneca în jos pe pieptul lui Steve în acea zi mustind de o 
căldura umedă. Apucă ziarul mânjit cu roșu de fructele unui 
arbore de piper, asemenea unor stropi de sânge la locul crimei. 
Nimic pe prima pagină despre vreun val mare produs în cursul 
nopții. 

Începu să examineze alte posibilităţi. Bobby, desigur. Nepotul 
lui, în vârstă de doisprezece ani, era un puști pus pe glume, dar 


de unde ar fi putut face el rost de un asemenea pește uriaș? ȘI 
cine l-ar fi ajutat să-l împlânte în ușă? 

— Bobby! 

— Înî? 

— Vrei să vii aici, te rog? 

— Îhî. 

îhî-ul scos odată cu oxigenul expirat din plămânii lui de 
adolescent. Steve îl auzi pe băiat tropăind cu picioarele goale pe 
gresie. O clipă mai târziu, purtând un tricou inscripţionat 
„Delfinii din Miami”, care-i atârna până la genunchi, Bobby 
apăru în dreptul ușii și exclamă: 

— Sfinte Sisoe, ce mai rahat! 

— Ai grijă la limbaj, băiete! 

Puștiul își scoase ochelarii cu rame negre și curăţă lentilele cu 
poala atârnată a tricoului. 

— N-am făcut-o eu, unchiule Steve! 

— Nici n-am zis așa ceva. Steve își dădu o palmă peste gât, 
strivind un ţânţar și lăsând o pată de sânge. 

— Ai vreo idee? 

— Ar putea fi cineva care ameninţă că te va trimite să-ţi faci 
somnul printre pești. 

Steve încerca să-și amintească dacă ofensase pe careva în 
ultima vreme. Nu-i trecea prin cap niciun nume, bineînţeles 
excluzându-i pe judecători, polițiști și creditori. Începu să se 
scarpine prin boxeri, nepotul lui procedă la fel prin chiloţii sport, 
doi masculi ai speciei cufundaţi într-o gândire profundă. 

— Ştii care-i ironia sorții, puștiulică? 

— Ce? 

— Uită-te la chiloţii mei. Steve făcu un gest spre boxerii de 
culoare verde cu portocaliu, inscripţionaţi „Marlinii Floridei” și 
având drept ilustrație un pește-spadă sărind din ocean. 

— Faci confuzie între ironie și coincidenţă, unchiule Steve, 
rosti micuțul înțelept. 

(J 

După douăzeci de minute își făcu apariția Victoria Lord, cu o 
pungă de hârtie conţinând covrigi, un tub de cremă de brânză și 
o cutie de suc de portocale. Îl sărută pe Steve pe obraz, îi răvăși 
părul lui Bobby și zise: 

— Presupun că știți că aveţi un pește-spadă atârnat pe ușa de 
la intrare. 


— N-am făcut-o eu, repetă Bobby. 

— Atunci ce s-a întâmplat? întrebă Victoria. 

Steve ridică din umeri și luă covrigii. 

— Probabil niște puști din cartier. 

Făcuse un duș, se răsese și trăsese pe el o pereche de blugi și 
un tricou imprimat cu surferi plutind pe creasta unor valuri 
uriașe, uniforma pentru zilele când nu trebuia să se ducă la 
tribunal. Inainte ca Victoria să fi intrat în viaţa lui, obișnuia să se 
ducă la birou în pantaloni scurți, șlapi și un tricou pe care scria: 
„Avocaţii buni se descurcă și numai în chiloţi”. În acea perioadă, 
modesta casă de avocaţi pentru care lucra Steve purta 
pretenţiosul nume de Solomon & Asociaţii, deși singurii asociați 
ai lui Steve erau gândacii care ieșeau din când în când prin 
crăpăturile din lambriuri. 

Acum se numea Solomon & Lord. Victoria adăugase o tentă 
mai elegantă, precum și lustrul mobilierului, crinii proaspăt tăiaţi 
și insistența ca Steve să respecte cel puţin unele precepte etice. 

Acum purta o bluză de mătase de culoarea unei piersici 
coapte, pantaloni stretch gri și o jachetă scurtă cu forme 
geometrice complexe. Un metru optzeci în pantofii ei italienești 
cu vârfuri de piele întoarsă. Ținută perfectă. Păr blond, liniile 
feței ca sculptate și ochi verzi strălucitori. Un pachet sexy care 
emana forţă și inteligenţă. 

— Ai dat drumul la radio de dimineaţă? îl întrebă Victoria. 

Steve îi turnă o ceșcuță de cafea cubaneză, groasă ca un 
sirop. 

— Sigur. Am ascultat emisiunea de sport a lui „Mad Dog”! 
Mandich. 

— Nu, mă refer la cea a doctorului Bill. 

— Șarlatanul ăla? De ce ar fi trebuit s-o fac? 

— Vorbea despre tine, amice. 

— Să nu crezi un cuvânt din ce spune el. 

— De ce nu mi-ai zis că ai fost avocatul lui? 

Steve făcu o pauză, lăsându-și timp ca să întindă brânza 
cremoasă peste covrigul cu mac. 

— E mult de-atunci. 

Prefera să evite orice întrebări despre doctorul William 
Kreeger. Psihiatru consultat de staruri. O mică celebritate. ȘI 
acum un fost escroc. 


1 Câine nebun (nitr.). 


— Ce-a zis? 

— A zis că ești Steve Solomon avocatul-lipsit-de-scrupule. 

— İl dau în judecată pentru calomnie. 

— Spunea că n-ai fi în stare să câștigi nici măcar procesul 
unuia care a traversat strada pe verde. 

— O să-i cer daune până se satură. 

— A mai pretins că de-abia ai absolvit o obscură facultate de 
drept. 

— lmi pare rău, Facultatea de Drept din Key West e 
cunoscută; doar că nu-i acreditată. 

— Mai zicea că l-ai făcut să piardă procesul și că o să te dea în 
judecată pentru incompetenţă în exercitarea profesiei, însă are 
o problemă: nu are deloc încredere în justiție. Apoi a început să 
bată câmpii despre O.J. Simpson, Robert Blake și Michael 
Jackson. 

— L-am văzut ieri pe O.J. în Dadeland, se vâri și Bobby în 
discuţie, ronțăindu-și covrigul. E gras rău. 

— Deci ai dat greș în procesul doctorului Bill? îl interogă 
Victoria pe Steve. 

— Am făcut o treabă a naibii de bună. Juriul ar fi putut să-l 
pună la zid pentru crimă, dar a schimbat verdictul în omor din 
imprudenţă. 

— Păi, atunci de ce-i așa furios pe tine? 

— Hei, știi și tu cum sunt clienții. 

— Știu doar că ai mei sunt mulţumiţi în general. Ce s-a 
întâmplat între tine și doctorul Bill? 

Steve se gândi că, dacă i-ar fi spus, tipa ar fi explodat. Cum ai 
putut să faci așa ceva? Nu-i etic! E ilegal! Și imoral! 

— Nu s-a întâmplat nimic. L-au băgat la zdup, așa că dă vina 
pe mine. 

— Aha! sorbi ea cu sete din cafeaua cubaneză. Bobby, știi 
cum îmi dau seama când unchiul tău minte? 

— Îi tremură buzele, răspunse puștiul. 

— Vorbește foarte calm și afișează o sinceritate totală. 

— Dar spun adevărul, insistă Steve. Nu știu de ce mă urăște 
ticălosul ăla. 

Din punct de vedere tehnic era un adevăr. Steve știa exact ce 
greșise în cazul lui Kreeger. Dar nu știuse că și Kreeger știa. La 
apel, tipul nu pretinsese că avocatul său fusese incompetent. 
Nu-l dăduse în judecată pentru malpraxis și nici nu ceruse să fie 


7 


începute procedurile de excludere din barou. În schimb, se 
dusese la închisoare, executase șase ani la cabinetul medical al 
acesteia, ocupându-se de problemele mintale ale deţinuţilor, și 
obținuse să fie eliberat înainte de termen. 

Inainte să fie condamnat pentru omucidere, William Kreeger 
deținuse o clinică de psihiatrie la Coral Gables și devenise 
notoriu cu o carte prin care te îndemna să-ţi foloseşti propriile 
forțe sub titlul Wu mai vreau să mă gândesc la tine. Predica o 
filosofie egocentrică simplistă și, după niște laude exagerate 
pentru o apariţie în cadrul emisiunii Bună dimineața, America, 
avea acum propriul show televizat, finanţat de un consorțiu, 
ocazie pentru a da sfaturi despre cum să te simţi bine în pielea 
ta și cum să-ţi întreţii relaţiile sociale. Femeile îl adorau, iar 
ratingul emisiunii aproape că sărise spre zona ocupată de 
Oprah. 

— L-ai văzut vreodată pe Kreeger la TV? o întrebă Steve. 

— Uneori, când eram la colegiu. Imi plăceau sfaturile pe care 
le dădea ascultătoarelor sale. „Scapă de ticălos! Dă-l în șuturi 
afară de viaţa ta, imediat!” 

— Ai remarcat vreodată ce privire are? 

— Ochi de ucigaș? se vâri și Bobby din nou în discuţie, luând 
și el o gură de cafea cubaneză. Incă puţin, și arăta ca un derviș 
zburător. Ca Hannibal Lecter. Sau Freddy Krueger. Sau Norman 
Bates. Ucigași cu toții! 

— Astea sunt personaje fictive, nu criminali reali, îl corectă 
Steve. Și mai lasă cafeaua în pace! Băiatul îi aruncă unchiului 
său o privire sfidătoare, duse ceașca la gură și mai luă o 
înghiţitură zdravănă. 

— Ted Bundy. Ted Kaczynski, John Wayne Gacy, continuă el 
cu obstinaţie. Aștia sunt destul de reali, unchiule Steve? 

— Mai las-o, băiete! 

— David Berkowitz. Dennis Rader. Domnul Callahan... 

— Cine mai e și ăsta? întrebă Victoria. 

— Profesorul meu de educaţie fizică, replică băiatul. E cam 
sonat. 

Bobby devenise cam rebel odată cu instalarea pubertăţii. În 
ce-l privea pe Steve, nepotul lui ar fi trebuit să rămână pentru 
totdeauna un copilaș. Să se joace de-a v-aţi ascunselea, să se 
dea cu bicicleta, să meargă cu cortul în pădure. În schimb, 
puștiul ajunsese să fiarbă ca un ceainic, dând pe-afară de 


8 


testosteron. Se uita deja după fete, un teren periculos chiar și 
pentru adolescenţii mai adaptaţi, însă pentru un puști turbulent 
ca Bobby, traversarea acestei noi frontiere se dovedea tot mai 
periculoasă. 

— E ultimul meu avertisment și chiar mă ţin de cuvânt. Steve 
își oteli vocea. Nicio altă picătură de cafea, niciun nume de 
ucigaș celebru, sau te-ncui în camera ta. 

Bobby lăsă ceașca jos și își lipi degetul de buze - gura îi era 
cusută. 

Steve dădu aprobativ din cap și se întoarse spre Victoria. 

— Ce ziceai de ochii lui Kreeger? 

— Incinși, zise Victoria. Intunecați, ca de jăratic. Camera de 
filmat se apropia atât de tare de el, încât îi puteai simţi 
dogorind. 

— Le excită pe femei, comentă Steve. 

— Ce-i cu femeia din baia lui? Chiar a ucis-o? 

— Juriul a ajuns la concluzia că da, o crimă din imprudenţă. 

— Tu ce părere ai? 

— Nu pot să trădez încrederea unui client. 

Victoria râse. 

— De când, mă rog? 

— Doctorul Wiliam Kreeger a ieșit din viaţa mea. 

— Dar n-ai ieșit tu dintr-a lui. Ce-mi ascunzi? 

— Wil-liam Kree-ger, rosti Bobby, silabisind cu ochii mijiţi. 

Steve știa că băiatul încerca să facă o anagramă pornind de la 
numele lui Kreeger. Sistemul nervos central al lui Bobby avea o 
deficiență care, în mod neașteptat, îl făcea mai performant. 
Doctorii îl denumeau PFF sau Paradox Funcţional. Puștiul avea 
aptitudini de savant în privinţa memorării unor maldăre de date. 
Plus capacitatea de a face cu iuțeală anagrame. 

— William Kreeger, repetă băiatul, făcând la iuțeală un joc de 
cuvinte: „EU APAR, OMOR FARA MILA”? 

— Frumos, îl complimentă Steve. 

— Deci chiar ești convins că-i un ucigaș? îl sondă Victoria. 

— Juriul a decis. La fel și judecătorul și Curtea de Apel. li 
respect pe toți. 

— Ha! 

— Vic, n-ar trebui să fii la tribunal? 

— Mai am destul timp. 


2 | emerge, kill raw (în orig. n.red.). 


— Dar nu mai am eu. Bobby, hai să mergem la școală! 

— Mai repede aș sta aici să văd cum vă certaţi, zise băiatul. 

— Nu ne certăm, ripostă Steve. 

— Totuși, insistă Victoria studiindu-l cu ochii ca niște raze 
laser verzi. De dimineaţă, doctorul Bill te-a provocat să intri în 
emisie și să te aperi. 

— Uită de asta. 

— Credeam că o să sari imediat să-ţi faci publicitate gratis. 

— Nu într-o emisiune de radio de mâna a treia. 

— Nu ești tu cel care cumpăra spaţiu de reclamă pe spatele 
ambulanţelor? 

— Poveste veche, Vic, mormăi Steve. Am hotărât să procedez 
ca tine. Animat de principii și plin de demnitate. 

— Unchiul Steve vorbește din nou foarte potolit, remarcă 
Bobby, și iar încearcă să pară sincer. 

e 

Treizeci de minute mai târziu, Steve se afla pe digul rutier 
MacArthur Causeway, îndreptându-se spre Miami Beach. O 
sărutase pe Victoria în semn de rămas-bun și-l lăsase pe Bobby 
la școala medie Ponce de Leon. Acum, în timp ce vechiul său 
Mustang trecea prin dreptul unui vas de croazieră ancorat în 
port, Steve încerca să proceseze informaţiile primite în cursul 
dimineţii. Ce era cu fiorul ăsta de teamă pe care-l simţea în 
oase? || văzuse ultima dată pe Kreeger când se dăduse sentinţa. 
Fusese un caz încâlcit cu destule elemente de tabloid - droguri, 
sex, celebritate - ca să atragă atenţia mass-media. 

O femeie pe nume Nancy Lamm se înecase în apă cu 
adâncimea de aproximativ un metru. Din nefericire pentru 
Kreeger, în cada sa de pe terasă, lângă piscină. Lucrurile n-ar fi 
arătat atât de rău, cu excepţia unei răni de pe capul lui Nancy 
Lamm. Apoi au mai apărut și rezultatele examenului toxicologic, 
dezvăluind un amestec concentrat de barbiturice și băuturi 
alcoolice. Pilulele proveneau de la Kreeger, ceea ce era 
extraordinar de grav. Tribunalul îl desemnase ca expert în 
procesul intentat de Nancy pentru a obţine custodia copilului, 
așa că n-ar fi trebuit să-și frece picioarele de ale ei într-un 
jacuzzi. Incălcând scandalos întreaga etică medicală, Kreeger și 
Nancy deveniseră amanți. Procurorul pretindea că se certaseră, 
și ea intenţiona să-l dea în gât, reclamându-l la Colegiul 


10 


Medicilor din Florida. Înarmată cu un motiv credibil, acuzarea îl 
învinuise pe Kreeger de crimă. 

Steve își putea încă aminti pledoaria sa finală. Recursese la 
un șiretlic avocăţesc obișnuit, bombardând juriul cu întrebări 
retorice. 

„Este doctorul Wiliam Kreeger un om stupid? Nu, are un 
coeficient de inteligența apropiat de al unui geniu. Este 
neglijent? Nu, exact contrariul. Este precis și meticulos. Așa că 
puteți să vă puneţi întrebarea, dacă doctorul Kreeger intenţiona 
să ucidă pe cineva, ar fi făcut-o în propria lui casă? Ar fi fost 
prezent în momentul morţii? Ar fi admis, interogat de poliţie, că 
el îi furnizase narcotice victimei? Cred că știți răspunsurile. 
Acesta a fost un accident nefericit, nu o crimă.” 

Juraţii au revenit cu un verdict de compromis: încadrarea era 
schimbată din omor cu premeditare în omor prin imprudenţă. 
Nu era un rezultat prea rău, gândise atunci Steve - crezând că 
doctorul nu avea să-și ispășească sentinţa. Cernea acum prin 
minte tot ce reţinuse din momentul în care juraţii s-au întors în 
sala de judecată pentru a da verdictul. Kreeger fusese de 
neclintit. Nu ca acei clienţi cărora li se înmoaie genunchii, și 
lacrimile li se scurg pe obraz. 

Kreeger nu-l blamase pe Steve. De fapt, chiar îi mulţumise 
pentru că depusese toate eforturile. Angajase însă un alt avocat 
pentru apel, deși nici acesta nu era un lucru neobișnuit. Apelul 
presupunea redactarea unor documente stufoase, iar lui Steve 
nu-i plăcuse niciodată acest aspect; notele din josul paginii îi 
dădeau dureri de cap. 

Nu mai auzise nimic de Kreeger de-atunci. Niciun telefon, 
nicio ilustrată din închisoare. La fel, nimic după ce-și ispășise 
pedeapsa. 

Prin urmare, ce-i cu toate insultele de-acum? De ce zice să 
sunt o persoană fără scrupule și mă provoacă la un meci în 
direct? 

Lui Steve nu-i plăcea răspunsul la această întrebare. Un 
singur lucru ar fi putut determina acest viraj la 180 de grade. 

A aflat. Cumva a descoperit exact ce-am făcut. 

Insemnând, totodată, că Kreeger era sigur că ar fi obţinut 
achitarea dacă oricare alt avocat de pe planetă l-ar fi apărat la 
proces. Și ce era cu peștele-spadă de pe ușă? Trebuia să fie un 
mesaj trimis de Kreeger, ceva pe înţelesul amândurora. 


11 


Un marlin. 

Nu un biban sau un rechin, sau un ţipar uriaș. 

Un marlin avea o semnificaţie cunoscută numai de ei doi. 

Ce naiba vrea Kreeger? 

Steve încercă o abordare în stilul „trage de fir și vezi unde te 
duce”, învăţat de la tatăl său. Ori de câte ori ești într-o mare 
încurcătură și te simţi idiot ca un catâr, îl povăţuise Herbert T. 
Solomon, apucă un capăt de fir și trage de el până afli încotro te 
duce. Punctele de pornire ale lui Steve constau în atacul subit 
lansat de Kreeger la radio și peștele în putrefacție pironit pe ușa 
din faţa casei. Unde ducea acest fir? 

Probabil nu spre un proces ori spre începerea procedurii de 
excludere din barou. Nu era stilul lui Kreeger, cu imensul său 
ego, să-și ia revanșa recurgând la canale oficiale. N-ar fi avut 
nicio șansă de a-și arăta superioritatea atât de evidentă. Steve 
continuă să tragă de fir. Acesta îl trăgea înapoi, la femeia 
moartă din cadă. 

Cățeaua m-a trădat. 

Asta îi spusese Kreeger lui Steve, chiar atunci când nega că ar 
fi ucis-o pe Nancy Lamm. Lăsând la o parte lucirea febrilă din 
ochii lui Kreeger, omul emana o răceală cumplită, care îţi 
îngheţa sângele în vene. lar acum răspunsul pe care Steve îl 
căuta cu înfrigurare ieși la iveală cu o claritate tot atât de rece. 

Ticălosul nu vrea să mă dea în judecată. Vrea să mă omoare. 


12 


Capitolul 2 


O FAȚĂ LA FEREASTRĂ 


În timp ce străbătea coridorul gălăgios al școlii, evitându-i pe 
băieţii mai mari, cu umeri ca de buldozer, Bobby încerca să-și 
aducă aminte ce visase. 

Fusese un vis, nu? 

Faţa ivită la fereastra dormitorului său. Se străduia să și-o 
amintească, dar era pierdută, învăluită în ceața somnului. A 
naibii treabă, memoria nu-l ajuta deloc. Totul i se învălmășea în 
cap, iar chipul misterios refuza să mai apară? 

Când închid ochii, de ce îmi răsare acest număr 411 fără 
sens? 

Intr-un colț al creierului pluteau tot felul de litere care formau 
permanent diferite cuvinte. În alt colţ se întrezărea tabelul 
periodic al elementelor, cu toate cele 118, de la hidrogen la 
ununoctium. Așadar, unde a pierit acea față? 

Nu-i spusese unchiului Steve despre chipul din fereastră, 
pentru că fusese doar unvis. 

Sau nu? 

Bobby hotărî să-și pună creierul în marșarier și să analizeze la 
rece toate evenimentele din ultimele douăsprezece ore. În 
noaptea când cineva atârnase un pește mare pe ușa din faţă, el 
visase o faţă la geam. 

Okay, gândește-te bine! Ce-ti mai amintesti? 

Un zgomot! Auzise un zgomot în curtea din spate. Poate 
căderea unei frunze de palmier? Nu, ceva diferit. 

Cineva care se ciocnește de vechea lui placă de surfing, 
proptită de zidul casei? Posibil. Și un al doilea sunet. Metalic. 
Sârma de la catargul drapelului? S-ar putea. 

Zgomot. Față. Peşte. 

Aceste cuvinte îi pulsau prin creier. La fel ca semnalul luminos 
din faţa școlii. 

Atenție, copii! Atenţie, copii! Atenție, copii! 

Literele puteau fi rearanjate „PACAT IAD MULȚIME”. 


3 Sin hell crowd (în orig.; n.red.). 
13 


O cascadă de vorbe i se revărsa prin minte. Ar fi putut să ia 
un ciocan și să le zdrobească; literele ar fi zburat în toate 
părţile, recompunându-se apoi, ca într-un graffiti fără de sfârșit. 
Uneori, Bobby avea impresia că putea să-și audă sinapsele 
neuronale hârâind ca linia de tensiune pe care o văzuse cândva 
pe stradă după o furtună, scuipând scântei și dansând ca un 
șarpe negru, gros. Uneori, tot ascultând cum acele sunete devin 
tot mai puternice și văzând cu ochii minţii cum se multiplică 
literele, se trezea izbindu-se de un perete ori se rătăcea pe 
drumul dintre staţia de autobuz și casă. Unchiul Steve îl 
învățase cum să se concentreze în astfel de situaţii. Toată 
atenția trebuie plasată pe aruncător, studiază-i fiecare tresărire, 
intuiește încotro va arunca mingea și încearcă s-o lovești înapoi 
din prima. 

O să fii chiar mai bun decât mine când o să te concentrezi, 
puștiule, pentru că ai un creier ca un Ferrari, în timp ce al meu e 
ca un camion ruginit. 

Senzaţia lui era întrucâtva diferită. Câteodată, Bobby gândea 
că prea multe lucruri se zbânţuiau de colo-colo prin creierul lui, 
ca în tocana în care bunicul azvârlea capete și cozi de macrou 
zicând că-i o bouillabaisse. 

Bouillabaisse. RECURGI LA UN ALIBI FALS.* 

Literele ricoșau în interiorul craniului. 

Zgomot. Faţă. Pește. 

Încercă să alunge toate celelalte imagini și să facă portretul- 
robot al chipului de la fereastră. Câteva secunde, nimic. Apoi... 

O femeie! 

Și mai ce? Bobby își imagina că e poliţist, ca într-o emisiune 
de la televizor. Ce culoare a părului? Vârsta? Vreun semn 
distinctiv? 

| se părea cunoscută. 

Semăna cu mami! 

Doar că mai curată. Bobby își aminti cum arăta maică-sa 
lucrând la fermă. Îi aducea supă rece în magazia în care fusese 
încuiat. Faţa îi era mânjită cu funingine după ce făcuse focul, 
ochii îi erau apoși și privirea departe. Complet dusă din cauza 
porcăriilor pe care le fuma, inhala sau injecta. In noaptea aceea, 
unchiul Steve a dat buzna în magazie și l-a luat cu el. O mulţime 
de imagini în legătură cu asta. 


1 Use a slob alibi (în orig.). 
14 


Bărbosul cu baston. 

Omul mirosea a paie umede și tutun. Uneori, dormea în patul 
mamei și alteori, după ce urlau și se loveau unul pe celălalt, își 
petrecea noaptea pe podeaua din magazie, trăgând pârțuri și 
blestemând. Bobby îl urmărise cioplind un baston dintr-o bucată 
zdravănă de lemn. Era la fel de lung ca un toiag, dar mai gros, 
cu un capăt curbat, asemenea celor folosite de păstori. Omul îl 
lustruise și-l pictase în culori strălucitoare. 

Huus! Buf! 

Sunetele din noaptea aceea. Omul încercase să-l lovească pe 
unchiul Steve cu bastonul. Dar unchiul Steve era foarte rapid și 
puternic, mai puternic decât părea. l-a smuls bastonul din mână, 
rotindu-l ca pe-o bâta de baseball. Huuș! Apoi buf, lemnul s-a 
izbit de capul individului, sunând ca o bâtă lovind mingea. Fuga 
spre casă. 

Își amintea cum unchiul Steve îl cărase prin pădure, 
alunecând pe pietrele ude, însă fără să cadă. Bobby putea simţi 
cum îi bătea inima unchiului în timp ce gonea. În loc să- 
ncetinească, el fugea tot mai tare, făcându-l pe Bobby să se 
minuneze cum putea cineva să alerge atât de repede în timp ce 
purta în spinare o altă persoană, chiar și una piele și os cum era 
el. 

De atunci, Bobby locuia cu unchiul Steve. Erau cei mai buni 
camarazi. Unchiul Steve o ura pe mama, chiar dacă îi era soră. 

Soră-mea Janice nu-i bună de nimic. 

Așa bombănea el, când credea că Bobby nu-l aude. 

Mai era un motiv ca să nu-i spună. S-ar fi putut să fi fost 
numai un vis. 

e 

Bobby o zări pe Maria îngenunchind în fața dulăpiorului ei; 
bluza i se lipea de spate, deasupra blugilor cu talie joasă, dând 
la iveală conturul drăgălaş al vertebrelor, ca nişte vârfuri pe 
culmea unui munte. Mai observă și fâșia de piele netedă pe care 
o delimitau chiloțeii negri. , 

Chiloței negri. ÎMPACHETEZI O CENTURA A PĂCATULUI.? 

Maria era cea mai frumoasă dintre frumoasele clasei a șasea. 
Cu pielea de nuanţă caramel, părul tot atât de negru ca lenjeria, 
ochii la fel de negri ca piatra de obsidian pe care Bobby i-o 
dăduse în timpul orei de științe, când mâinile li s-au atins. 


5 Pack a sin belt (n.red. în orig.). 
15 


Maria Munoz-Goldberg. 

Bobby se lăsă în jos în fața propriului dulap din vestiar. Voia 
să-i spună ceva, dar ce? 

Maria își lipise pe interiorul ușii fotografii cu Hillary Duff și 
Chad Michael Murray. Bobby îi văzuse în filmul ăla idiot, 
Povestea Cenușăresei, dar poate că nu era o idee bună să-i facă 
praf pe actorii favoriţi ai Mariei. 

Cum s-o abordeze? Maria locuia numai la o stradă distanță, pe 
Loquat, la 573 de pași de ușa casei lui. Era oare cazul să-i spună 
asta? 

Nu, o să creadă că o urmăresc. 

— Hei, Bobby! îl salută ea. 

— Hei! Se întoarse prea repede și-și lovi cotul de ușa 
dulapului. Auu! Osul îi dădea o durere atât de intensă, încât îl 
orbea. 

— Ai citit prostiile alea pentru lecţia de istorie? îl întrebă ea. 

Murmură un „Îhî”, de-abia reţinându-și un geamăt. 

— Prea multe bătălii de învăţat din războiul ăla civil, se plânse 
Maria. Nu le pot ţine minte pe toate. 

Bobby își aminti că el le memorase în ordine alfabetică, de la 
Antietam la Zollicoffer. Dar ar fi părut un dobitoc. 

— Pentru test ai nevoie doar de Gettysburg și ambele Bull 
Run, zise el. 

— E atât de mult de citit! Un vaiet care, scurs printre buzele 
ei, suna muzical. 

Antietam, Bachelor s Creek, Chickamauga, Devils Backbone, 
Ezra Church... 

Nu se mai putea opri. Creierul lui recita toate bătăliile purtate 
în timpul Războiului Civil, de la A la Z. 

— Crezi c-ai putea să mă ajuţi? se interesă ea. 

— Adică... să-nvățăm împreună? 

— Aș putea veni la tine acasă după ce terminăm orele. 

Își scutură umerii ca și cum era OK, dar nu mare lucru. 

— Sigur. Bine. Știi unde stau? 

Ea zâmbi; avea dinţi perfecţi, aparatul dentar fiind îndepărtat 
la începutul anului școlar. 

— Știu că-i aproape. Te-am văzut în faţa casei noastre. 

M-a prins! 

— Eu, hmm... mă plimb... uneori. Prin vecinătate. Kumquat. 
Loquat. Avocado... 


16 


Oprește-te odată! Suni deja ca o moară stricată. 

Ea se ridică, la fel și Bobby, în mod miraculos reușind să nu 
scape cărțile ori să dea cu fluierul piciorului de ușa dulapului. 

— Dă-mi adresa, îi ceru ea. O să vin pe la patru. 

Bobby scrise adresa pe o bucată de hârtie. Era conștient că 
unii oameni nu reușeau să ţină totul minte, cum făcea el. 

— O să-ţi aduc niște DVD-uri, îi spuse Maria. Dacă terminăm 
repede, poate ne uităm la un film. 

— Foarte bine. Ai văzut Povestea Cenușăresei? Mi se pare 
destul de bun. . 

— Glumești? Imi place la nebunie filmul ăsta. L-am văzut de 
miliarde de ori. 

Un alt zâmbet, apoi se răsuci pe călcâie și plecă după ce-i 
aruncă un „Ne vedem mai târziu” peste umărul ei perfect. 

Sfinte Sisoe! 

Maria Munoz-Goldberg avea să vină acasă la el cu DVD-urile, 
cartea de istorie și chiloţeii negri. O privea lung cum se 
îndepărtează, însă vocea ei muzicală îi rezona încă în cap alături 
de... 

Fredericksburg, Gettysburg, Harpers Ferry, Irish Bend, 
Jenkins' Ferry, Kennesaw Mountain... 

Denumirile se roteau fără oprire, totuși destul de încet ca să 
poată auzi vocea Mariei în urechi și în fața ochilor să aibă 
imaginea buzelor ei întredeschise, calde și dulci. 


17 


Capitolul 3 


LOVITURĂ URZITĂ ÎN TRECUT 


Steve își parcă mașina și zăbovi să admire imaginea înaltă de 
șase metri care-i semăna destul de mult, în opinia lui. Era un 
moment al zilei care îi furniza întotdeauna satisfacţie. 

Pictura murală care acoperea două etaje fusese așternută pe 
peretele din stuc jerpelit a clădirii Les Mannequins, aparţinând 
agenţiei de modele de la care Solomon & Lord își închiriase 
biroul. Îl reprezenta pe Steve însuși, așezat pe marginea unui 
birou, purtând un costum de culoare gri-antracit, citind un cod 
de legi. Ceva ce nu purtase niciodată, ceva ce nu făcuse 
niciodată. Alături de el se afla Victoria, în picioare, îmbrăcată 
într-un costum roșu-rubiniu, cu jacheta încheiată la doi nasturi 
mărginită de volane, afișându-și pieptul bogat și șoldurile mai 
rotunde decât în realitate. 

Licenţe artistice. 

Mai jos apărea denumirea firmei, cu un scris fantezist: 


Solomon & Lord, Avocati 
Intelepciunea lui Solomon, Puterea Domnului 
Sunati la (555) UBE-FREE 


Bineînţeles, Victoria fusese șocată. „Cât de vulgar” și „ce 
blasfemie” fuseseră două dintre comentariile ei cel mai puţin 
agresive. Pictura era opera lui Henri Touissant, un adolescent de 
șaisprezece ani pe care Steve îi apărase la tribunalul pentru 
minori. Unul dintre cei mai buni specialiști în graffiti din Micul 
Haiti, Henri fusese arestat în timp ce zugrăvea deasupra unui 
pasaj rutier imaginea președintelui având relaţii intime cu o 
capră. „O satiră politică profundă”, argumentase Steve în 
apărarea puștiului. Judecătorul îl eliberase condiţionat, iar Steve 
îl angajase să-i facă pictura murală în schimbul serviciilor sale 
de avocat. 


6 În limba engleză, termenul Lord are și sensul de Dumnezeu. (n.red.). 
18 


Acum, în timp ce intra în clădire, Steve era frământat de o 
întrebare care-l tulburase toată dimineaţa. 

Cât de mult din toate astea ar trebui să-i spun Victoriei? 

Era o chestiune care își itea periodic capul în relaţiile dintre ei, 
atât pe plan profesional, cât și personal. Fusese mai deschis faţă 
de Victoria decât față de oricare altă femeie pe care o 
cunoscuse vreodată. Sigur, nici nu fusese interesat de o altă 
femeie mai mult decât de ea. 

Numai că judeca totul al naibii de aspru. 

Steve își aminti de scânteile pe care le genera procesul 
pentru tutela lui Bobby. Confruntat cu posibilitatea ca statul să-i 
ia nepotul, Steve o mituise în secret pe Janice, sora lui cu mintea 
încețoșată de droguri, ca să-și schimbe mărturia. Când a prins 
de veste, Victoria a explodat instantaneu. 

— Nu poți mitui un martor. 

— O plătesc doar ca să spună adevărul. Dacă n-o fac, o să 
mintă, și pierdem procesul. 

— Tot e ilegal. 

— Când ai de gând să te maturizezi? Când legea nu 
funcționează, trebuie s-o faci să funcţioneze. 

Jap, îl plesnise Victoria. Cu o mână grea. Parteneri de box în 
loc de parteneri pe probleme juridice. 

Așa că era îndreptăţit să se întrebe cum avea să reacționeze 
Victoria dacă-i mărturisea adevărul? 

Apropo, Vic. Statul contra lui Kreeger. Am uitat să-ți spun. Am 
dat-o în bară cu acel caz. 

Avea să-l pocnească imediat cu bâta lui din lemn tare de 
arțar, care-i aparținuse lui Barry Bonds. Sau cu alt exemplar: 
Mark McGwire, Jose Canseco ori Rafael Palmeiro. Steve 
colecționa bâtele de baseball folosite de faimoși jucători. 

Sau poate că nu. Poate că nici n-avea să-l creadă. 

Ai luat-o în figură!? Tu, șmecherul care recurge la orice șiretlic 
ca să câștige procesele? 

În timp ce trecea pragul firmei, Steve lua hotărârea să-i spună 
totul Victoriei despre cazul Kreeger. Ce făcuse și de ce o făcuse. 

Femeile apreciază onestitatea. Citise așa ceva într-o revistă 
de-a Victoriei, era un articol presărat cu tot felul de reclame 
pentru pantofi italienești exorbitant de scumpi. Mărturisește-le 
dubiile, exprimă-ţi temerile, recunoaște-ți slăbiciunile, iar ea va 
fi înţelegătoare și iertătoare. 


19 


OK, avea să-și pună sufletul la bătaie. Ar fi dorit să aibă o 
Biblie pe care să jure, întrebându-se ce se întâmplase cu aceea 
pe care o furase dintr-o cameră de hotel din Orlando. 

e 

— Ste-vie! Ste-vie! Un țipăt ascuțit. 

— Stai puțin! O a doua voce. Mai tare și mai insistentă. 

Țipetele veneau de undeva dintre studioul foto și garderobă. 

A naibii treabă. Dacă nu mă mișc mai repede, mă prind la- 
nghesuială pe scară. 

— Stevie, așteaptă! 

Steve auzi tocurile ciocănind grăbite pe scări și într-o secundă 
era înconjurat. De Lexy și Rexy. Gemenele cu părul platinat. 
Ambele modele, peste un metru optzeci înălţime. Tot atât de 
pornite pe procese pe cât aveau picioarele de lungi. 

Una purta pantalonași de spandex de culoare portocaliu- 
fluorescent și un top alb decoltat la spate. Cealaltă era echipată 
cu pantaloni scurţi Daisy Duke și un top cu imprimeu leopard. 
Ambele aveau sandale cu multe curelușe și tocuri înalte atât de 
subțiri, că-ţi puteau scoate ochii ca niște pumnale. 

— Trebuie să mă ajuţi, îl imploră Lexy. Sau poate că era Rexy. 
Cine le deosebea? 

— Neapărat, insistă sora ei. 

— Ce s-a mai întâmplat, Lexy? Scoase un nume la întâmplare. 
Chiar sunt foarte ocupat. 

— Sunt Rexy! Buricul meu e băgat în interior. 

— Și al meu ieșit în afară, confirmă Lexy. 

— Toată lumea pe plaja de sud știe asta. Rexy îi făcu un semn 
dojenitor cu arătătorul subțire și lung, cu unghia lăcuită 
acoperită de steluțe aurii. 

— Margaux zice că trebuie să mă aperi. Așa e scris în 
contractul de închiriere. 

Margaux fiind patroana agenţiei Les Mannequins. Solomon & 
Lord primise un spaţiu de birou urmând să presteze servicii 
juridice în schimbul chiriei; pe atunci, ideea i se păruse 
formidabilă. Acum își petrecea jumătate din timp rezolvând tot 
felul de prostii pentru modele. 

— Chiar n-am făcut destule pentru voi două? se tângui el. 

— Ha! izbucni Rexy. 

Deja le făcuse rost de legitimaţii de handicapat pentru 
parcare, argumentând cu succes că bulimia reprezenta o 


20 


deficiență tot atât de gravă ca paralizia. Reușise s-o scoată 
basma curată pe Lexy într-un caz de RWI - deplasarea pe patine 
cu rotile sub influența alcoolului -, chiar dacă ea se năpustise 
asupra unui grup de turiști pe Ocean Drive, aruncându-i la 
pământ într-o parte și în alta ca la o partidă de popice. Mai 
reușise să închidă și procesul pe care i-l intentase lui Rexy un 
admirator furios care cheltuise două mii de dolari pe cină, 
băuturi, limuzină și bilete la concertul lui Ricky Martin numai ca 
s-o vadă cum pleacă acasă însoţită de un membru al trupei. 

„Un bărbat care iese în oraș cu un model din South Beach își 
asumă riscul ca respectiva să se comporte cu el în mod 
grosolan, având în vedere că inteligenţa nu este punctul ei 
forte”, fusese argumentul invocat de Steve în fața judecătorului. 
În opinia lui Rexy, venise cu o idee strălucită. 

Acum, surorile îi blocau drumul spre scară ţinându-și coatele 
uscăţive departe de trunchi, ca un grilaj de lemn la o trecere de 
cale ferată. 

— Vită-te la asta! îi strigă Rexy, fluturându-i pe sub nas un 
petic de hârtie. Reclama unui doctor specializat în chirurgia 
plastică din South Beach, prezentând sânii unei femei înainte și 
după intervenţie. Îi făcu semn spre fotografie. 

— Poţi să crezi așa ceva? 

— Ţâţe. Ce-i cu ele? 

— Nu le recunoști? Fata își trase bluza în jos, expunând două 
forme de mărimea unor nuci de cocos care sfidau gravitația, cu 
sfârcurile tari. 

— Ah, rosti el. Cele de după. Deodată, Steve se simţi fericit că 
Victoria era în clădirea de vizavi, cea a tribunalului. Nu neapărat 
pentru că ar fi dorit să-ţi ţină trecutul secret, însă aventura cu 
un model având coeficientul de inteligenţă la temperatura 
camerei nu era ceva de inclus în C.V.-ul lui. 

— Sunt ale tale, nu? 

— Șarlatanul ăla trebuie dat în judecată pentru suferințele 
psihice pe care mi le-a provocat. Rexy rămăsese cu bluza trasă 
în jos, pozând ca un fotomodel, ca și cum Richard Avedon ar fi 
putut să imortalizeze momentul pentru unul dintre albumele 
sale bune de păstrat pe măsuţa de cafea. 

— Cel puţin un milion de dolari. 

Steve tocmai era pe punctul să spună: „O despăgubire de un 
milion de dolari pentru că ai cauzat suferințe unei minţi de 


21 


douăzeci de dolari pare cam mult”, apoi își aminti că tocmai el o 
sfătuise să procedeze astfel de fiecare dată când dorea să mai 
târască pe cineva la tribunal. 

— Le distribuie prin cluburi, ţipă Rexy îndurerată, scuturând 
foaia volantă în faţa lui. 

— Nu știu, Rexy. Nu-ţi apare faţa în fotografie. Care-i paguba 
dacă tu ești singura care știe că e vorba chiar de tine? 

— Ești prost? Află că deja m-au sunat o mulțime de tipi să-mi 
spună că mi-au văzut balcoanele când se duceau la toaletă. Işi 
trase tricoul în sus, iar Steve profită de ocazie ca să treacă 
repede pe lângă ea și să urce scările în goană. 

— Mă duc la bibliotecă să cercetez prin tomuri, le strigă, de 
pe trepte, cu toată sinceritatea de care putea să dea dovadă. 

— De parcă ai ști unde-i biblioteca, îl persiflă Rexy. 

In capătul scării, Steve tocmai se pregătea să deschidă ușa 
spre biroul său când auzi un buf urmat de ţipătul unei femei. Un 
alt buf, ca și cum cineva s-ar fi ciocnit de perete, apoi o voce 
mânioasă: 

— No me toques, idiota!” 

Vocea lui Cece! 

Steve izbi ușa de perete și se trezi privind un adevărat 
talmeș-balmeș. Secretara lui, Cece Santiago, în chiloți și sutien 
de culoare roșie. Un bărbat săltând-o în aer, apoi plimbând-o 
într-o parte și în alta, în timp ce picioarele i se agitau prin aer. 

— Hei, las-o jos imediat! tună Steve. 

— Du-te dracului! Intrusul avea pieptul dezgolit, masiv și o 
burtă rotundă ca un pepene. La vreo patruzeci și ceva de ani, cu 
fața șiroind de sudoare. Purta pantaloni cu bretele și era desculț. 

Steve traversă camera din două salturi. Bărbatul îi dădu 
drumul secretarei în mijlocul unei rotații, și Cece se prăbuși 
peste birou, cu toate dosarele rostogolindu-se pe podea. 

Steve îl înhătță pe agresor de bretele. 

— Hei! N-o fac cu bărbații, protestă omul. 

— Steve, nu te murdări! ţipă Cece exact în momentul în care 
șeful ei declanșa o directă de dreapta fix în bărbia omului. 
Adversarul căzu fulgerat la pământ ca un sac plin cu mango. 

— lisuse! L-ai terminat, se vaită Cece. N-o să-mi mai primesc 
niciodată banii. 

— Ce tot vorbești? Individul încerca să te violeze. 

7 Nu mă atinge, idiotule! (în Ib. spaniolă, în orig., n.tr.). 
22 


Cece își trase pe ea o pereche de pantaloni scurţi de spandex. 

— Să mă violeze? Prăpăditul ăsta îmi dă două sute de dolari 
ca să ne luptăm corp la corp. 

— Dar ţipai, am crezut... 

— Il las să creadă că va câștiga, apoi îl pun la pământ. 

— Aici? În biroul meu? Furnizezi servicii sexuale aici? 

— Nici vorbă de sex, jefe. Lupte fanteziste. Unora le place. 

Işi puse pe ea un tricou fără mâneci. Avea deltoizii flexaţi, iar 
pe bicepsul drept, parcă sculptat, se unduia o cobră tatuată. 
Cece își petrecea mai mult timp ridicând greutăţi decât în fața 
tastaturii, și asta se putea vedea atât în forma ei fizică fără 
cusur, cât și în maldărul de hârtii care-și așteptau rândul pe 
birou. 

Tipul gemu și încercă să se salte în picioare. 

— Ești în regulă, Arnie? se interesă Cece cu îngrijorare în glas. 

— O să te dau în judecată, mârâi bărbatul, masându-și falca. 

— Imi pare rău că te-am lovit, Arnie, își ceru Steve scuze. Nu 
știam. 

— Mda. Ei bine, eu știu totul în ce te privește, Solomon. Am 
auzit la radio. Ești avocatul lipsit de scrupule care nu poate 
câștiga nici măcar procesul unuia care a traversat pe verde. 

— O, Doamne! 

— O să te bag în penal. Arnie luă cămașa aruncată pe un colț 
al biroului lui Cece, își culese ciorapii și pantofii de pe podea și 
se grăbi spre ușă. 

— Se pare că ai dat de naiba, jefe, îi zise Cece lui Steve. 

— Eu? Cum rămâne cu tine? Ai încălcat termenii eliberării 
condiționate. 

— Am unele dubii. Arnie e polițistul care mă supraveghează. 

— Nu se poate! | 

— Verdad, jefe. In rapoartele lui spune că-mi plac competiţiile 
sportive, că ăsta-i hobby-ul meu. 

Cece Santiago fusese clienta lui Steve înainte să-i devină 
secretară. O mică încurcătură cu legea pentru că-și bătuse la 
sânge prietenul prins că o înșela, după care îi aruncase mașina 
în ocean de pe rampa de la Matheson Hammock. 

Steve se îndreptă spre biroul lui. 

— Crezi că am putea totuși să lucrăm un pic în dimineața 
asta, presupunând că nu te împiedică să-ţi practici hobby-urile? 


23 


— Ce tot vorbești de muncă? N-a sunat nimeni. N-a sosit încă 
poșta. Deși ai primit ceva prin curier. li făcu semn spre un colţ al 
încăperii. 

De perete era rezemată o prăjină din material compozit, lungă 
de peste doi metri, cu un cârlig de oţel la unul din capete. 

— la te uită! O undiţă, se miră Steve. Cine a trimis-o? 

— No sé. Era afară când am deschis ușa. 

Steve ridică undiţa, o mișcă încoace și-ncolo și își trecu mâna 
peste cârligul ascuţit, letal. Ca să agăți un pește mare. Cum ar fi 
un marlin. 

o 

Kreeger la radio. Peștele-spadă înfipt în ușă. Și acum cangea 
asta. Incepea să pună totul cap la cap și nu-i plăcea deloc 
întorsătura pe care o luau lucrurile. 

Kreeger mă informează că a mai ucis înainte și că o va face 
din nou. 

Steve fu străbătut de un fior rece pe șira spinării. Parcă 
simţea o prezenţă în spatele lui; se roti brusc, dar nu era nimeni 
acolo. 

Nenorocitul îmi joacă deja feste. g 

Ceea ce făcea, desigur, parte din planurile lui Kreeger. li făcea 
plăcere atât să inspire teamă, cât și să provoace durere. 

— Pescuit în larg? îl întrebă Cece. Nu ţi s-a făcut rău de mare 
când l-ai dat pe Bobby cu barca la Water World? 

— Cangea nu-i ca s-o folosesc eu. Mi-a fost trimisă ca o 
aducere aminte. 

— Să-ţi amintească de ce, jefe? 

— De un moment când un client de-al meu s-a dus cu cineva 
la pescuit și numai unul singur s-a mai întors. 


LEGILE LUI SOLOMON 


1. Mai bine îl mint pe un judecător decât pe femeia pe care o 
ador. 


24 


Capitolul 4 


IUBIRE LOGICĂ 


Detest minciuna. 

De fapt, urăsc s-o mint pe persoana iubită. 

„Unele minciuni au fost mai rele decât altele”, gândi Steve. În 
tribunal, minciunile vin sub toate formele și mărimile. 
Neadevăruri făţișe, eschivări pline de prudență, tertipuri 
inteligente. Minciunile sunt tot atât de numeroase ca avocaţii în 
costume elegante care le scot pe gură. Pentru a nu mai pune la 
socoteala clienţii, polițiștii, martorii, până și tipul care vinde 
pateuri pe treptele Curţii de Justiţie. Nici judecătorii, nici juraţii 
nu se așteaptă să li se spună adevărul, adevărul gol-goluţ, nimic 
altceva decât adevărul. lar așteptările lor sunt mereu împlinite. 

Dar n-ar trebui s-o minţi pe femeia pe care o iubești. De 
dimineaţă, Victoria îl întrebase ce se întâmplase cu Kreeger, și 
Steve patinase în jurul subiectului pe pojghiţa subţire de gheaţă 
a adevărului. Acum, pe cale să o întâlnească pe Victoria cu 
ocazia „porților deschise”, ce permiteau vizitarea unui ansamblu 
de locuinţe, încerca să-și adune curajul ca să-i mărturisească 
absolut totul. Tocmai trecuse de Parrot Jungle de pe MacArthur 
Causeway, când îi sună celularul. 

— Dacă ai nimerit cumva pe radio AM, ţi-a pierit zâmbetul. 

Steve recunoscu vocea dulce ca mierea. 

— Bună dimineaţa, Sugar Ray! 

In urmă cu șapte ani, când îi acuzase pe Kreeger, Ray Pincher 
era unul dintre numeroșii procurori care anchetau infracțiunile 
grave. De atunci, fostul boxer amator, fost seminarist, fost 
cântăreţ de rap, fusese ales în funcţia de procuror-general al 
districtului Miami-Dade. 

— Mare păcat că omul a ieșit din pârnaie. Escrocul ăla, 
vagabondul ăla care făcea pe psihanalistul. 

— N-am ascultat emisiunea, zise Steve. Se gândi imediat că 
probabil era singurul din oraș care nu-l auzise pe doctorul Bill 
desființându-l. 


25 


— Zicea că ești mai sucit ca un tirbușon. Că ești mai jos decât 
burta unui șarpe-cu-clopoţei. Tot atât de putred ca un pește 
mort de-o săptămână. Și astea au fost complimentele. 

— Și ce-i cu asta? Omul e un infractor, fost condamnat. Are 
credibilitate zero. 

— Crezi că știe ce s-a întâmplat? 

Steve simţi un fior rece. De ce naiba aduce asta în discuţie? Și 
mai ales la telefon? 

— Înregistrezi convorbirea, Sugar Ray? 

— Asta chiar mă face să iau o pauză. 

— Și probabil să găsești o cauză? Steve completă rima. 

Pincher râse. 

— Măi, să fie! Trebuie că ai conștiința încărcată. 

Acum, pe bulevardul Biscayne, Steve trecu de Freedom 
Tower, clădirea în stil Mediterranean Revival pe care unii o 
denumeau Ellis Island din Miami. Sute de mii de refugiați 
cubanezi trecuseră pe acolo în anii '60. Acum, un dezvoltator 
imobiliar plănuia s-o încastreze într-un zgârie-nori. 

— Din câte îmi amintesc, Sugar Ray, mâinile tale n-au fost 
prea curate. 

Pincher expiră puternic un șuierat în casca lui Steve. 

— Treaba mea era să-l acuz pe tip. A ta, să-l aperi. Eu mi-am 
făcut datoria, Solomon. 

Conversaţia luase o turnură neplăcută. Oare Pincher îl 
amenința? 

— De ce m-ai sunat, Sugar Ray? 

— Să te anunţ că nu pot să te protejez. Dacă sunt citat, o să 
le spun adevărul. Singurul mod în care o pot da în bară ar fi să 
te acopăr pe tine. Abuz. Obstrucţie. Mărturie falsă. 

— Drace, tu faci toate astea înainte de micul dejun! 

— N-o să fie prea amuzant, omul e după banii tăi. 

— N-am deloc, și Kreeger o știe. 

— Atunci o să fie satisfăcut să te vadă condamnat. 

Steve rămase tăcut. Conversaţia plutea pe ape tulburi. 
Apropiindu-se de podul de pe Brickell Avenue, claxonă un 
autovehicul care-i tăiase calea, un PT Cruiser cu număr care 
atesta că fusese închiriat. Să-i ia dracu pe turiști. De ce nu stau 
toți în parcul Disney și să ne lase să ne blocăm singuri străzile? 

Se făcuse târziu și putea deja să și-o imagineze pe Victoria 
cum bate nerăbdătoare din picior în podeaua de marmură a 


26 


imobilului. Steve se simţea din ce în ce mai deprimat. Dorinţa lui 
de a cumpăra un apartament la suprapreţ se evapora rapid. 

— Eu nu ţi-am cerut să faci nimic contra legii, continuă 
Pincher. Îţi amintești asta, nu-i așa, Solomon? 

Sigur înregistrează. Face declarații încercând să se disculpe și 
caută apoi să le coroboreze cu mine. 

— De un singur lucru îmi aduc aminte, că, atunci când 
nevastă-ta era plecată din oraș, mi-ai cerut să-ţi aranjez o 
întâlnire cu fetele de la Les Mannequins. 

— Eşti un imbecil, Solomon! 

— Și acum, că tot mă gândesc la asta, îmi amintesc că m-ai 
întrebat de unde ai putea face rost de niște cristale de 
amfetamină. 

Să te văd acum în fața marelui juriu, Sugar Ray. 

— Ştii, Solomon, ești la fel ca taică-tău. 

— Fă bine și nu-l vâri și pe el în asta. 

Pincher scoase un hohot, ca un nechezat de cal. 

— Amândoi v-aţi crezut deasupra legii. Și o să sfârșești în 
același mod. N-ar fi interesant, tată și fiu, amândoi excluși din 
barou? 

— Tata n-a fost exclus. A părăsit singur barocul. Asta-i 
deosebirea dintre noi, Pincher. Eu nu părăsesc nimic. 

Dar procurorul-general deja închisese. 

e 

Victoria se afla pe balconul apartamentului din zgârie-nori, la 
etajul 41, privind golful pe care pluteau vreo zece vase cu pânze 
angajate într-o competiție. La dreapta ei se afla digul rutier 
Rickembacker (Causeway, cu podul spre Key Biscayne. 
MacArthur Causeway era la stânga, legând continentul de 
Watson, Palm și de insulele Star pe drumul spre Miami Beach. La 
distanță, dincolo de ele, se zăreau apele verzi-albăstrii ale 
Atlanticului. 

Nu era rău deloc. Își imagina cum se trezește dimineaţa și, în 
lumina zorilor, își bea paharul cu suc de portocale pe acest 
balcon. Pașnic. Relaxant. Liniștit. Până când Steve nu-și dădea 
drumul la Sports Center ca să afle ultimele rezultate ale 
meciurilor de pe Coasta de Vest. 

Dinspre sud-est se simţi adierea brizei, răspândind un aer 
parfumat. Un apartament superb, cu o priveliște spectaculoasă, 
o zi minunată. 


27 


Și atunci de ce sunt așa de iritată? 

Sigur că din cauza lui Steve. Întârzia ca de obicei. Dar nu asta 
o enerva cel mai rău. Când iubeşti un bărbat, îi accepti 
obiceiurile supărătoare. 

Acapararea telecomenzii. 

Băutul laptelui direct din cutie. 

Și iritantul obicei numărul 97, să mă expedieze la tribunal 
unde să trebuiască să suport toate mizeriile într-o cauză de doi 
bani, adusă de el, dar de care nu mai vrea să se ocupe. 

Toate astea aveau legătură cu teritoriul, teritoriul fiind ceva 
uneori încântător, alteori exasperant pe seama căruia se poartă 
dispute aprige în cadrul unei relaţii. Dar astăzi avea o problemă 
cu mult mai importantă. Căutau un loc unde să se mute 
împreună, și acest lucru îi declanșa un șir de întrebări 
neliniștitoare. 

Asta-i omul cu care vreau să-mi petrec tot restul vieţii? Pot doi 
oameni atât de diferiți să se înțeleagă bine în finah 

încerca să dea un răspuns logic, dar era oare posibil ca 
treburile inimii să fie dirijate de rațiune? Cândva, crezuse că da. 
Căsătoria era un parteneriat, nu așa se spunea? Terminase 
facultatea pe locul întâi - cu specializarea în Fuziuni și Achiziţii -, 
apoi fusese premiată când făcuse masteratul în științe juridice, 
disciplina Parteneriate și Corporaţii. Aranjamentele de business 
se bazau pe cooperarea între indivizi care gândeau la fel și 
aveau un țel comun. Așa că de ce dragostea nu s-ar fi ghidat 
după aceleași reguli? De ce căsătoria nu putea să fie privită ca 
un parteneriat sinergic între doi oameni cu interese și gusturi 
similare? Aceste calcule și raționamente o conduseseră în 
brațele lui Bruce Bigby, dezvoltator imobiliar și crescător de 
avocado, ales Omul Anului de clubul Kiwanis. Un american în 
toată puterea cuvântului și un tip cumsecade. Crezuse că 
interesele lor comune - opera, arta impresionistă și verile 
petrecute la Cape Cod - reprezentau baza unei vieţi echilibrate 
fără mare stres, însă imediat după ce se logodise cu Bruce 
descoperise că viaţa îi era lipsită de emoţii, de plăcere și de... 

Descărcări electrice. 

Ceva ce găsise în relaţia ei cu Steve. Poate chiar prea multă 
electricitate. Era așa ceva posibil? Uneori, se electrocutau. 

Și, oricum, ce era atât de grozav la Steve? Avea părul negru 
puţin cam lung și un pic cam încâlcit. Se bronza repede și arăta 


28 


super în pantalonii scurți, cu picioarele lui musculoase de atlet. 
Apoi mai erau ochii ciocolatii și zâmbetul fulgerător, ca și cum ar 
fi făcut vreo trăsnaie și își cerea astfel iertare. 

— Faci parte din tipologia sexy mediteraneeană, cum spune 
mama, îl anunţase ea cândva. 

— Adică sunt un fel de Apollo? 

— Toată înfățișarea ta. Acele buze pline. Nasul acvilin. Ca al 
unui împărat roman. 

— Esti sigură că nu arăt ca un măcelar cușer? 

Acum, în timp ce-l aștepta, se întreba dacă mutatul împreună 
mai era așa o idee bună. Și tocmai ea fusese cea care lansase 
propunerea. 

O luase pe ocolite, începând cu Bobby, îngrijorată de reacţia 
lui. Relaţia dintre ei era grozavă. Totuși, prietena tatălui, care 
dormea din când în când pe acolo, era ceva cu totul diferit de o 
mamă vitregă permanent prezentă. Cu câteva săptămâni 
înainte, îl întrebase pe Bobby dacă ar fi fost OK să se mute cu ei. 
Bobby tăcuse o secundă, apoi zâmbise și își ridicase palma, 
ciocnind-o de a ei plin de entuziasm. 

— Toti de-a valma? Grozav! 

Steve acceptase și el sugestia, aparent fără rezerve. Deși era 
convinsă că nu fusese prea atent. Poate ar fi trebuit să aștepte 
până i se termina emisiunea preferată, Sports Center, înainte de 
a aborda acest subiect. 

— O idee bună, spusese el, în timp ce urmărea ultimele știri 
despre Liga naţională de fotbal. Economisim bani, tăiem din 
drumuri. 

Cât romantism! 

Apoi apăruse dilema locuinţei. Casa lui Steve de pe Kumquat 
Avenue era prea mică. La fel și apartamentul ei. Așa că Victoria 
abia așteptase să-și termine treaba la tribunal ca să dea fuga pe 
Brickell Avenue, cu zgârie-norii săi, pentru a vedea frumusețea 
aceasta de apartament cu trei dormitoare și trei săli de baie. 

Îi plăcuse foarte mult și spera să-i placă și lui Steve. Era o 
problemă, el ar fi vrut o casă la curte; în schimb, ea dorea un 
apartament cu balcon într-un bloc de locuinţe. 

Conform zicalei, el zice „visuri” și eu zic „vise”. 

O deranjase faptul că Steve, la micul dejun, evitase întrebarea 
ei despre Kreeger. Pe drum, spre audierea de la tribunal, 
ascultase atentă tirada doctorului Bill, încercând să deslușească 


29 


dacă era numai ceva menit să capteze atenţia sau conţinea în 
subtext o ameninţare. Kreeger fusese totuși acuzat de crimă și 
condamnat pentru omucidere. 

Simţise că printre glumele lui răutăcioase, pline de aluzii, 
răzbătea ceva profund serios. Omul părea ofensat și furios. Oare 
ce-i ascundea Steve? 

Atât de tipic din partea lui. Decise că acesta era Prostul Obicei 
numărul 98. Convingerea că trebuia s-o ferească mereu de 
lucrurile neplăcute. S-o protejeze pe micuța doamnă, ca și cum 
asta i-ar fi fost slujba. Fără să priceapă că ea putea face față 
oricărei situaţii, la fel ca el. 

Sunt avocat pledant. Pot să-i privesc pe ucigași drept în ochi, 
fără să clipesc. 

— Deci unde ţi-e alesul, Tori? o întrebă Jacqueline Tuttle pe 
când pășea în balcon, perdelele fluturând în spatele ei umflate 
de briză. Dacă nu vine repede, n-o să ai timp să probezi arcurile 
patului. 

— Sau unghiul de înclinare, completă Victoria. 

Jackie Tuttle, agent imobiliar, era cea mai bună prietenă a 
Victoriei. O celibatară înaltă, pieptoasă, cu o coamă de păr cret 
vopsit în roșu și înclinația de a folosi rujul stacojiu Spicy Nude, 
conducea un Mercedes decapotabil și lucra în sfera mai înaltă a 
pieței imobiliare, cea a apartamentelor de lux, sperând în 
același timp că avea să descopere un bărbat singur, bogat, 
dornic de a se însura cu o tipă petrecăreaţă, mare jucătoare de 
tenis și avidă de schi nautic. Spre deosebire de Victoria, Jackie 
era lipsită de inhibitii, râdea tare și poseda un simţ al umorului 
presărat cu tot felul de obscenităţi. 

Părea că între creierul și gura lui Jackie nu exista niciun filtru. 
Niciun subiect nu era inabordabil în opinia ei. De exemplu, 
despre orgasme: număr și intensitate. Penisuri: forme, mărimi și 
performanţe. Clasificare: tipii fără o avere netă de șapte cifre 
nici nu mai era cazul să se deranjeze s-o sune. Își cataloga 
viitorii amanți pe o scară denumită de ea „Standarde minime 
pentru un viitor soț”. Două puncte în plus pentru bărbatul care 
obișnuia să lase în jos capacul de la WC. Două puncte în minus 
pentru tipul care-și ţinea soluția de stimulare a creșterii părului 
în frigider, lângă cutia ei de lapte degresat. 

Uneori, recita numele și însușirile foștilor ei iubiţi cu ajutorul 
unui cântecel pe baza acordului „do-re-mi”: 


30 


Jack, un nenorocit, un zgârcit nenorocit. Dick, un gunoi fără 
valoare... 

Când nu mai putea ţine socoteala tuturor bărbaţilor cu care se 
culcase numărându-și degetele de la mâini, Jackie își scotea 
eleganții ei pantofi Jimmy Choos și recurgea la degetele de la 
picioare. Când termina și cu ele, făcea apel la un calculator. 

— Crezi că lui Steve o să-i placă locul? o întrebă Jackie 
jucându-se cu un nasture al jachetei sale din mătase și cașmir, 
luată deliberat puţin cam strâmtă. 

— Am unele dubii. Urăște ascensoarele. 

— Atunci de ce-am venit aici? 

— E un parteneriat. Victoria privi spre nord, unde podul 
basculant începea să se deschidă spre Venetian Causeway, un 
iaht cu un catarg înalt așteptând să treacă. Nu el trebuie să 
aleagă unde vom locui. 

— Ooo! Dorinţa de afirmare își scoate capul bine coafat! 

— Vreau să spun, de ce artrebui Steve să facă toate alegerile 
în ce ne privește? 

— Dă-i înainte, fato! 

— Dacă ne vom muta împreună, n-am și eu același drept să- 
mi spun părerea? 

— Dacă? 

— Ce vrei să spui? 

— Nu te dezminţi. Tocmai ai pronunţat cuvântul „dacă” vă 
veţi muta împreună. Cred că ţi s-au răcit picioarele și transpiri în 
palmă. 

— Ce tot spui acolo? 

— Ai fobie față de angajamente. 

— E un lucru absurd. M-am angajat față de Steve. 

— Impreună cu câţi bărbaţi ai mai locuit? 

— Ştii răspunsul. Cu niciunul. 

Jackie slobozi un hohot de râs, sânii scuturându-i-se pe sub 
jacheta Calvin Klein. 

— Eu am înșirat trei într-un singur an. 

— Și asta numești tu angajament? 

— Nu, curaj! Tori, ești o pisicuţă speriată. 

— Nu-i adevărat! 

— Ba da. Și, în plus, îl iubești pe Steve. Din ziua în care l-ai 
întâlnit. 

— L-am urât în clipa când l-am văzut prima dată. 


31 


— Nicio diferență. 

— Uneori, Jackie, ești la fel de exasperantă ca Steve. 

— Adevărat? Ei bine, dacă îl arunci vreodată la coșul de gunoi, 
ai grijă să-i dai numărul meu de telefon. 

Jackie râse din nou, iar Victoria o imită. În secunda următoare, 
Steve se ivi în ușa deschisă și pătrunse pe balcon. 

— Ce-i de râs? 

— Bărbaţii, răspunseră la unison cele două femei. 

Jackie își trecu mâna pe sub braţul lui Steve. 

— Ai văzut baia mare? Cu jacuzzi? Podelele de marmură? 

— Tot ce-am putut vedea au fost lifturile astea teribile. 
Trebuie să iei unul din parcarea subterană și apoi un altul din 
holul de la intrare. 

— N-ai văzut nici piscina? îl întrebă Victoria pe un ton dulce. 
Lui Bobby o să-i placă la nebunie. Ştii cât de bine îi face înotul. 

— Înotul cu delfini îi face și mai bine. N-am văzut niciunul 
acolo. 

— Haide, frumosule! îl îndemnă Jackie. E bine să ai o minte 
deschisă. 

— Nu vezi deloc pământul. Nici măcar un fir de iarbă. Steve 
gesticula spre sol, patruzeci și unu de etaje mai jos. Numai 
beton! Unde o să mai pot bate mingea cu Bobby? Și ce-i cu 
semnul ăla pe marginea digului? „Pescuitul interzis?” 

— Urăști pescuitul, zise Victoria. 

— Urăsc regulile. Îmi place să pescuiesc. Mă trag dintr-o lungă 
linie de pescari. 

— Te tragi dintr-o linie lungă de mincinoși. 

— Asta arată cât de bine mă cunoşti. Zayde al meu, Abe 
Solomon, a prins un hering-record la Savannah în larg. 

— Nu-i niciun hering la Savannah. 

— Bunicul Abe trebuie că i-a prins pe toţi. 

— Nu fi rău! interveni Jackie. Își puse ambele mâini pe șolduri 
într-o mișcare abilă care-i împingea sânii în sus. Steve, ai câteva 
lucruri care te avantajează în cursa pentru premiul de sot- 
model. Eşti burlac, îţi plac femeile și ai o slujbă. Totuși, mi-am 
aruncat ochii pe ratingul tău de credit și nu prea seamănă cu al 
lui Donald Trump. 

— O să-mi vopsesc părul portocaliu, dacă ajută la ceva. 


32 


— Conduci o rablă, te îmbraci ca Jimmy Buffet? și cu excepţia 
zvonurilor pe care le-am auzit despre talentele tale în dormitor... 

— Jackie! sări Victoria, roșie la față. 

— Nu ești cine știe ce achiziţie, continuă netulburată Jackie, 
iar cea mai bună amică a mea merită tot ce-i mai bun. Prin 
urmare, de ce n-o roiești de-aici și n-o lași pe Tori să aleagă 
locul care-i place? 

— Hei, Jack-o, am și eu dreptul la un vot! protestă Steve. 

Ea îi făcu semn că-i concediat, fluturându-și mâna cu unghiile 
vopsite într-o nuanţă rozalie numită Amor italian. 

— Ti-am văzut casa, Steve. Este foarte clar că n-ai nici cea 
mai mică idee despre stil ori design. 

— Adică nu-s un închipuit ca băieţii cu fonduri babane pe 
care-i vânturi tu. 

— Terminaţi odată! le ceru Victoria. Steve, nu mai fi rău cu 
Jackie! 

— Eu? Ea e cea care te vrea măritată cu un barosan. 

— Foarte adevărat! admise Jackie. Dar i-am spus să te ţină și 
pe tine în așteptare. Gesticulă spre interiorul apartamentului. 

— Ce-ar fi să aruncăm o privire în dormitorul mare? 

— Urăsc locul ăsta! se plânse Steve. 

Parcă ar fi un copilaș, gândi Victoria. Un copil obraznic. 

— Imi pierd vremea cu voi, zise Jackie. Pa și pusi! Cu un gest 
de adio, părăsi demn balconul. 

Victoria îl străpunse pe Steve cu privirea. 

— Ce-i? Ce-am făcut altceva decât să spun adevărul? se apără 
el. 

— După ce-ai intrat, n-ai făcut decât să arunci grenade. De ce 
n-ai sunat să-mi spui că în niciun caz n-ai de gând să locuiești 
aici? 

— Nu eram sigur de asta până când nu l-am auzit pe portar că 
mi se adresează în franceză. 

— Steve, vorbesc serios. Nu-i corect față de Jackie. Ne face o 
favoare. 

— Ne-ar face una dacă și-ar înjumătăţi comisionul. Steve 
respiră adânc. Uite ce-i, Vic! Trebuie sa vorbim. 

— Știu. Vrei o casă cu o curte plină de iarbă. 

— Nu-i asta! 


8 interpret de muzică country. (n.tr.). 
33 


Aruncă o privire lungă spre vasele cu pânze de parcă ar fi 
dorit să se afle la bordul unuia dintre ele. 

— Trebuie să-ţi spun mai multe despre Kreeger. 

— Da? Nici măcar nu încercă să-și mascheze surprinderea. 

— De dimineaţă, n-am fost cinstit cu tine. Acum aș vrea să-ți 
spun tot ce știu. 

— Chiar așa? Suna tot atât de sceptic cum se simţea. 

— Am fost prea rezervat. Vreau să-ţi povestesc mai multe 
despre mine. 

Ea îl studie un moment. 

— Îţi baţi joc de mine? 

— Doamne, când ai devenit atât de cinică? 

— Când m-ai învăţat că, deși puși să jure cu mâna pe Biblie, 
toţi mint. 

— Uite ce-i, nu zic c-o să mă transform în Domnul Sensibil. Mă 
tem la fel ca toţi bărbaţii să nu dau dovadă de slăbiciune, dar 
ce-am făcut de dimineaţă n-a fost corect. Am răspuns 
întrebărilor tale despre Kreeger ca și cum eram în faţa marelui 
juriu. Așa că o să-ţi povestesc ce s-a întâmplat cu el și poate că 
asta o să deschidă porţile și altor confesiuni. 

Victoria îi sări de gât îmbrăţișându-l, strângându-l la piept. 

— Ești un tip minunat, Steve Solomon, știai asta? 

— Înainte să faci o declaraţie finală, mai bine ai asculta ce am 
să-ţi spun. 


LEGILE LUI SOLOMON 


2. Nu trebuie să-ți tragi clientul în piept... decât dacă ai un 
motiv al naibii de temeinic. 


34 


Capitolul 5 


SUPRAVIEŢUIREA CRIMINALULUI 


Un pelican şedea pe o protuberanţă de coral, curățându-și 
penele de pe burtă cu ciocul. Steve și Victoria se plimbau pe 
Bayfront Drive, drum mărginit de un șir de blocuri pe o parte și 
de apele verzi și liniștite ale golfului Biscayne, pe cealaltă. 
Victoria își ridicase ochelarii de soare pe cap, și pasul lung făcea 
ca fusta ei Sunny Choi să se muleze la maximum, scoțându-i în 
evidenţă șoldurile. Steve nu făcea deosebirea între moda tip 
Sunny Choi și meniul de pui Chow mein, dar începuse să prindă 
niște frânturi de informaţii tot ascultând-o cum sporovăia 
interminabil cu Jackie la telefon. 

Porțiunile luminate alternau cu umbra aruncată de blocurile 
înalte, în timp ce soarele cobora peste Everglades. Sub razele 
lui, părul Victoriei strălucea în nuanțe de un blond-roșcat. La 
umbră, ochii ei verzi păreau că emană propria lor lumină. Avea 
un aer mulţumit, îl iertase deja pe Steve pentru că întârziase, că 
fusese turbulent, că fusese... Steve, într-un cuvânt. 

— Am făcut ceva în cazul lui Kreeger, un lucru pe care nu l-am 
mai făcut niciodată înainte și nici după, mărturisi el. Și nu sunt 
deloc mândru de asta. 

— Dă-i drumul! Spune-mi totul, Steve! 

Își folosea tonul de dădăceală. Asta e. Femeile sunt născute 
ca să dădăcească. Agaţă-te de pieptul lor cald și totul va fi în 
regulă. O să fie simplu. Victoria era, prin firea ei, încurajatoare și 
grijulie. Și iertătoare. 

— Acuzaţiile împotriva lui Kreeger s-au bazat pe dovezi pur 
circumstanţiale, zise el. Credeam că o să pot să câștig. 

— Tu întotdeauna crezi că poţi câștiga. 

— Mda, dar cu el era ceva diferit. Credeam că-i nevinovat. 

Nu mai fusese nevoie să spună contrar acuzatiei. Victoria știa 
diferența. În dosarele penale rareori ajungi să pledezi în 
favoarea unei persoane cu adevărat nevinovate, care în mod 
cert n-a comis crima respectivă. Deseori, trebuie să aperi pe 
cineva care aproape sigur a săvârșit infracţiunea cu pricina, 


35 


doar că procurorii nu pot s-o dovedească. Asta e deosebirea 
între nevinovat și respingerea acuzației aduse. 

După cum știu toţi cei care îi urmăresc pe avocaţii palavragii 
invitaţi la televiziune să disece ultimul proces al secolului, statul 
trebuie să dovedească înfăptuirea crimei mai presus de orice 
îndoială. Procurorul este muncitorul care se agită din răsputeri 
în toiul uraganului, care aduce saci după saci cu nisip pentru a 
consolida digul, ferindu-și astfel dosarul de distrugere. Avocatul 
apărării este un vandal care dă găuri în sacii de nisip, urinează 
în râu și se roagă ca ploaia să se reverse în continuare cu 
găleata. Steve se considera un as în ceea ce privește datul 
găurilor și stropitul cu urină. Lua foarte în serios profesiunea de 
credinţă a avocatului de a-și apăra clientul cu tot zelul posibil. Și 
așa procedase mereu. Cu o singură excepţie. 

— Kreeger n-avea cazier, urmă Steve. Era bogat, faimos, 
respectat. Fusese desemnat ca expert într-un proces urât de 
obţinere a custodiei unui minor. În același timp, avea o legătură 
amoroasă cu mama copilului. 

— Deloc frumos! 

— O femeie pe nume Nancy Lamm. Nu numai că Kreeger a 
sedus-o, ci i-a mai dat și un maldăr de pilule, antidepresive și 
sedative. S-au certat, și ea l-a amenințat că se va plânge 
Departamentului de reglementare a profesiunilor, cerând să i se 
retragă licenţa. 

— Sună ca și cum procurorul avea un caz bine întemeiat. Voia 
s-o omoare. Să-i închidă gura. 

— Exact așa a pledat Pincher în faţa juriului, dar mai 
gândește-te puţin, Vic! Dacă Kreeger plănuise s-o ucidă, ar fi 
făcut-o oare acasă la el, în propria lui cadă, când abia 
consumase drogurile furnizate de el? 

— Dacă ucigașii ar fi mai isteti, ne-am pierde pâinea. 

— Kreeger are un IQ socotit genial. Dacă dorea să o ucidă pe 
Nancy Lamm, ar fi putut s-o facă mult mai curat. 

— Doar dacă nu-și pierduse minţile. 

— Nu-i genul lui să aibă accese de furie. E deștept, un om 
calculat, care s-a trezit că femeia s-a înecat în cada plină cu apă 
caldă după ce vârâse în ea alcool și barbiturice. 

— Vreo urmă de traumatism? 

— O întrebare excelentă, maestre. O rană pe creștet. Pincher 
argumenta că Kreeger a lovit-o cu ceva, apoi a aruncat-o în 


36 


cada de baie. Kreeger mi-a spus că el se afla în salon, 
preparându-și un cocteil. Când s-a dus s-o caute, a găsit-o în 
cadă. Eu mi-am bazat pledoaria pe faptul că ea a leșinat, a 
alunecat pe marginea umedă a piscinei, s-a lovit cu capul de 
marginea căzii și s-a prăbușit în interior. 

— Mi se pare cam trasă de păr. 

— Am avut un expert în comportament uman, care a fost de 
acord cu mine. Zicea că situaţia se încadrează într-o marjă 
rezonabilă de probabilitate. Am pus totul cap la cap și am făcut 
o demonstraţie video destul de convingătoare. 

— Deci ai invocat o ceartă soldată cu un accident, fără să 
roșești? 

— Nu roșesc niciodată. 

— In regulă! Nici măcar când ai susţinut cererea clientului tău, 
de a nu restitui familiei inelul de logodnă acceptat de ea pe 
când ea era... ce termen ai folosit? 

— Temporar indisponibilă pentru o legătură matrimonială. 

— Corect. Parafrază în stil Solomon pentru „deja căsătorită”. 

Trecuseră de hotelul Sheraton și se apropiau de podul spre 
Brickell Key, odinioară o insulă puţin dezvoltată, acum o junglă 
de beton cu blocuri înalte, unde abia dacă puteai vedea un 
copac sau o tufă în afara celor înfipte în ghivecele din balcoane. 
Un alergător solid, cu bustul gol, cu un iPod, îi depăși agale. 

— Și medicul legist ce-a zis de rană? se interesă Victoria. 

— Neconcludentă. Putea proveni din impactul cu marginea 
căzii sau dintr-o lovitură cu un obiect rotunjit la capăt. 

— Cum ar fi? 

— Prăjina de curăţat bazinul de înot. 

— Au examinat-o ca să vadă dacă se potrivea urmei lăsate? 

— N-au putut. Dispăruse. N-a fost găsită niciodată. 

— O, cât se poate de convenabil, nu-i așa? 

— Mda! Pincher a făcut mare scandal, a proferat tot felul de 
invective, sugerându-le juraților că Kreeger o lovise pe femeie 
cu prăjina, apoi se debarasase de ea înainte de a apela la 911. 

Se apropiau de un părculeţ aflat în punctul în care râul Miami 
se varsă în golful Biscayne. Pe o latură se găsea Miami Circle, un 
sit arheologic vechi de două mii de ani. Cu mult timp înainte ca 
Brickell Avenue să fi fost populată de avocați și bancheri din 
domeniul investiţiilor, precum și de contabili autorizaţi, acolo 
fusese o fâșie de prerie ce înainta spre continent, unde 


37 


americanii nativi își ridicau tabere pe malurile râului, își frigeau 
animalele sălbatice deasupra focului și sculptau obiecte din 
calcar. 

— Deja știi ce-a făcut juriul, zise Steve. L-a achitat de crimă și 
l-a condamnat pentru omor din imprudență. 

— Un verdict respingător. 

— Exact! Un compromis lipsit de curaj. Fie îl condamnau pe 
Kreeger pentru crimă, fie îl achitau. Dar să uităm asta pentru o 
secundă, Vic! Să zicem că ești un juriu cu un singur membru. 
Care-i verdictul tău? 

— Sper că nu-ţi închipui că vreau să te critic, începu ea. Stilul 
ei feminin de a-i ușura înghiţirea pilulei, camuflându-și 
comentariile dure în termeni la fel de confortabili ca niște papuci 
de casă. Sunt surprinsă că juriul nu l-a achitat. Fără arma crimei, 
cu un scenariu rezonabil, care să justifice rana de la cap, tipul 
tău ar fi trebuit să iasă cu faţa curată. 

— Am știut că o să spui asta. Dar n-a fost o întrebare corectă. 
Am lăsat ceva deoparte. 

— Ceva incriminator? 

— Să-mi spui tu! Să ne întoarcem în timp cu aproape douăzeci 
de ani. Kreeger tocmai absolvise facultatea de medicină la 
Shands. Pentru a sărbători, a plecat în excursie pe Islamorada 
cu un cuplu de colegi. Unul îi era cel mai bun prieten, un tip pe 
nume Jim Beshears. Cealaltă persoană era iubita lui Beshears. 

Victoria părea nedumerită. Ce legătură avea o excursie pe 
malul oceanului cu femeia moartă în cadă douăzeci de ani mai 
târziu? 

— Așa cum îi rog pe juraţi, te rog și pe tine să aștepți să-mi 
termin pledoaria înainte de a trage vreo concluzie. Victoria 
ridică din umeri, iar el continuă. Cei trei - Kreeger, Beshears și 
fata - au închiriat o ambarcaţiune ca să prindă un marlin. 
Băuseră tot week-end-ul și tot ce știau în legătură cu pescuitul 
aflaseră mâncând fructe de mare la Red Lobster, însă iubita lui 
Beshears a reușit cumva să agațe un pește-spadă și să-l tragă 
pe vas. Nu unul imens după standardele speciei, dar cam la o 
sută de kilograme. Căpitanul se afla pe puntea de comandă, iar 
Kreeger și Beshears, asemenea lui Abbott și Costello? încercau 
să scoată peștele din apă. Kreeger ţinea un harpon și Beshears 


? Actori americani de comedie, care au repurtat un mare succes în anii '40 și '50. 
(n.red.). 


38 


se apleca peste bord. Până la urma, peștele a aterizat în faţa 
cabinei, iar Beshears în apă. 

— OK, a căzut peste bord. L-au tras înapoi, corect? 

— Fata i-a aruncat un colac de salvare, însă n-a putut să-l 
prindă. Beshears înghiţea apă, intrase în panică. Kreeger s-a 
aplecat peste margine, împingând harponul pentru ca Beshears, 
să se agațe de el. Dar ambarcaţiunea se agita pe valuri și, în 
toată confuzia creată, Kreeger i-a zdrobit capul cu lancea. 
Căpitanul încerca să manevreze vasul și nu-l putea vedea pe 
Beshears în timp ce acesta era târât spre elice și tocat ca pentru 
sushi. 

— O, Doamne! Nu vrei să spui că Kreeger a intenţionat să-l 
omoare? Adică nu-i nicio dovadă în acest sens, nu? 

— Nu mai mult decât în cazul lui Nancy Lamm. 

— Însemnând ce? 

— Tot week-end-ul, Beshears îl hărţuise permanent pe 
Kreeger în legătură cu o lucrare scrisă de acesta, pretinzând că 
falsificase rezultatele studiului ca să-și justifice concluziile 
privind psihologia evoluționistă. În opinia lui Kreeger, crima e o 
consecinţă naturală a faptului că suntem oameni, a faptului că 
evoluţia i-a favorizat pe cei care și-au ucis rivalii. 

— Supravieţuirea criminalului. 

— Exact! Kreeger scria că omuciderea este programată în 
ADN-ul nostru, mai curând decât să fie un comportament 
aberant. Făcuse niște cercetări pe studenţii din primul ciclu, 
măsurându-le predilecţia spre violenţă. Beshears îl tot înțepase 
pe acest subiect, așa cum fac băieţii, calificându-i rezultatele 
drept o escrocherie. Kreeger îl avertizase să-și ţină gura și 
lucrurile au tot degenerat. 

Soarele cobora tot mai jos pe cer și le vâra sulițe în ochi. 
Victoria își cobori ochelarii pe nas. 

— Comportament caracteristic, murmură ea, ca și cum 
gândea cu voce tare. Beshears și Lamm. Doi oameni care-l 
amenințaseră pe Kreeger. Ambii loviți în cap și aruncaţi în apă. 
Ambii decedați. De fiecare dată lăsându-se impresia unui 
accident. Fapte similare, conform regulii lui Williams. 

— De aceea, Pincher s-a folosit de istoria cu Beshears, 
invocând-o ca probă și paralizându-mi strategia. 

— Dar Pincher e de obicei atât de leneș, încât mă surprinde că 
a reușit să descopere cazul anterior. 


39 


— Nici n-a făcut-o! 

— Atunci cum a izbutit să afle de întreaga afacere? 

— l-am povestit-o eu, zise Steve. 

— Nu! Nu se poate! 

— Am făcut-o, Vic. l-am furnizat lui Pincher toate dovezile, de 
care avea nevoie ca să-mi condamne clientul. 

Victoriei parcă începură să-i tremure buzele. Scutură din cap 
ca și cum ar fi încercat să alunge enormitatea pe care tocmai o 
auzise. 

— Ţi-ai încălcat jurământul? 

— Am avut un motiv întemeiat. 

— Nu există un motiv întemeiat în această situaţie, rosti ferm 
Victoria, întorcându-i spatele. 


40 


Capitolul 6 


COPILUL DIN FLORI AL LUI 
AYN RAND" ȘI TED BUNDY: 


Victoria făcea eforturi să proceseze informaţiile. La câţiva 
metri distanţă, niște studenţi lucrau pe brânci la situl arheologic, 
mânuind mistriile și măturicile în căutarea unor artefacte. 

Încă nu putea să creadă tot ce auzise. Steve nu ceda în faţa 
nimănui. La tribunal, se lupta întotdeauna pe viaţă și pe moarte 
și în câteva rânduri recursese la metode murdare. Nu de puţine 
ori își petrecuse noaptea în spatele gratiilor pentru sfidarea 
Curţii. 

Un avocat care se teme de închisoare e ca un chirurg speriat 
de vederea sângelui. _ 

Îi spusese acest lucru exact în ziua în care se întâlniseră. În 
acel moment, se aflau în celule alăturate. O provocase fără 
rușine în timpul procesului. Ea își pierduse cumpătul, și amândoi 
fuseseră închiși pentru sfidarea completului de judecată. 
Nutreau același dispreț unul față de celălalt. La zdup, o 
ridiculizase pentru corectitudinea ei; ea îl atacase pentru etica 
lui sau mai bine zis pentru lipsa acesteia. 

— Ti-ai bătut joc de lege. 

— Am propriul meu cod de legi. Judecățile lui Solomon. 

Ştia că Steve ar fi făcut orice ca să câștige. Dar să încalce 
legea ca să piardă? Era ceva cu totul nou. Și poate chiar mai 
înfricoșător, pentru că își încălca tocmai profesiunea de 
credinţă. Un avocat trebuia să-și apere clientul cu tot zelul - și 
să nu-l trădeze. 

— Hai, Steve! Nu pot crede că te-ai apucat să furnizezi 
procurorului dovezi incriminatoare. 

— Ba da, am făcut-o! 

— De ce? 


10 Scriitoare ruso-americană. Sistemul filosofic creat de ea, denumit obiectivism, 
susținea egoismul rațional și respingea altruismul etic. (n.tr.). 
11 Celebru ucigaș în serie. (n.tr.). 


41 


— Kreeger m-a minţit și l-am prins cu asta. 

— Atunci trebuia să renunţi la caz. 

— Ar fi continuat să-l mintă pe succesorul meu și ar fi scăpat. 
Așa cum ai zis, făra dovezi ale unei crime comise anterior, 
pledoaria procurorului ar fi fost în van. 

— Așa e sistemul! Plasa are găuri în ea. Uneori, cei vinovaţi se 
strecoară prin ele, și nevinovaţii cad în cursă. Dintre toți 
oamenii, tu o știi cel mai bine. 

la te uită, ea, o fostă procuroare, să-i spună lui Steve cel fără 
de scrupule că era OK ca niște criminali să scape cu faţa curată! 
Nu-i venea să creadă în ce hal se inversaseră rolurile. 

— Cineva trebuia să-l oprească, zise Steve. Kreeger i-a ucis pe 
Jim Beshears și pe Nancy Lamm. 

— Dă-o naibii, Steve! Nu poţi fi sigur de asta. 

— Intuiţia nu mă înșală. Am fost sută la sută sigur. 

— Chiar dacă ai avea dreptate, un avocat al apărării nu poate 
să acționeze ca agent secret al procuraturii. 

Îi aruncă o privire cruntă bărbatului pe care-l iubea, bărbatului 
pe care urma să-l aibă tot timpul alături, chiar să se mărite cu el 
cândva. Ce se întâmpla acum o uluia total. Işi aminti ce-i 
spusese maică-sa odinioară. 

— Minciunile bărbaților sunt întotdeauna numai vârful cubului 
de gheață. 

— Vrei să spui al ghețarului, mamă? 

— Nu, mă refer la cei care obișnuiesc să bea whisky cu 
gheață. Prințeso, dacă îi prinzi cu o singură minciună, fii sigură 
că altele vor urma la scurtă vreme. 

În cariera aleasă de ea, de văduvă fermecătoare, Irene Lord, 
Regina, își dezvoltase o atitudine cinică, sănătoasă față de 
bărbaţi. Victoria se molipsise și ea puţin. Dar niciodată faţă de 
Steve. Majoritatea bărbaţilor își pun o mască, ascunzându-și 
pornirile agresive. La fel ca studenţii la arheologie de la situl de 
pe dig, trebuie să scurmi cu lopăţica și să mături bine 
impurităţile ca să dai de adevărata lor fire. Nu și în cazul lui 
Steve. El își disimula partea blândă, grijulie - dragostea lui 
pentru Bobby, voluntariatul, angajamentul plin de pasiune faţă 
de justiție - sub un exterior care putea fi deopotrivă arogant și 
insuportabil. 

Făcu efortul să-i vorbească pe un ton constant, măsurat. 


42 


— Ți-am înţeles motivaţia, dar ai sărit atât de mult peste cal, 
încât mă întreb dacă mai ești competent să practici avocatura. 

— Doamne, de ce iei totul atât de personal? o întrebă el. 
Părea rănit. 

— Cum presupuneai că aș fi reacţionat? Sunt partenera ta. 
Mai mult, amanta ta. 

— Nu erai niciuna, nici alta când s-au întâmplat aceste lucruri. 

Ea își încleștă dinţii atât de tare, încât simțea cum o dor 
mușchii maxilarului. 

— Ai vrea să restabilești situaţia de atunci? 

— Haide, Vic! N-am vrut să spun asta. Nu erai pe lângă mine 
să mă influențezi, așa că am făcut niște chestii care-mi repugnă 
acum. 

— Ai cârmit-o bine, șmechere! Dar ce-ai făcut rămâne lipsit de 
etică și ilegal. 

— OK, am înţeles asta deja. Să trecem peste. Tu, inclusiv! 

— Chiar așa? Ai putea să-mi acorzi câteva minute de gândire 
mai întâi? 

Unul dintre studenţii de la situl arheologic, o femeie tânără cu 
pantaloni scurţi kaki, se ridică în picioare începând să strige. 
Agita ceva în mână către colegii ei. De la distanță era imposibil 
să spui ce era acel obiect. Un ciob dintr-o oală de lut, un vârf de 
săgeată, vreun artefact rămas moștenire de la indienii 
Tequesta? Trebuia să scurmi bine ca să afli secretele trecutului. 

Victoria adoptă comportamentul avocățesc caracteristic. 
Adresându-i-se pe un ton blând, ca și cum gândea cu voce tare, 
îi spuse: 

— Probabil că nu te mai poate da în judecată, pentru că 
termenul de prescripţie este depășit. Dar prescripţia nu se 
aplică în cazurile de încălcare a eticii profesionale. Ar putea să 
ceară excluderea ta din barou. 

— Ori să-mi dea în cap cu o cange de marlin. 

De-abia atunci îi spuse despre cangea găsită în birou. 

— Marlinul agăţat pe ușă. Cangea. Stilul lui Kreeger de a-mi 
spune că știe că eu l-am aruncat în aer. 

— Dar de ce ţine să-ţi spună? 

— Ca să-mi dea de înţeles că poate să procedeze în ce mă 
privește la fel cum a făcut cu Beshears și Lamm. 


43 


— Deci faptul că ţi-ai vândut clientul nu numai că a fost total 
ilegal, zise ea, scuturând neîncrezătoare din cap, a fost și 
incredibil de stupid. 

Furia ei îl surprinse. Ce se întâmplase cu acea căldură și grijă 
la care s-ar fi așteptat? 

Ce se întâmplase cu strânsul lui la pieptul ei cald? 

Steve își aminti ziua când descoperise secretul lui Kreeger. 
Căuta martori de nădejde, nu unii motivaţi de ură. Kreeger 
devenise un fel de celebritate. Psihiatrul lucrase pentru Serviciul 
de științe comportamentale al FBI și își câștigase ceva 
credibilitate ca expert în cazul ucigașilor în serie. Când 
deschideai televizorul, apărea imediat pe CNN sau pe canalul 
Court TV, când vreun suspect era eliberat. Ulterior, se 
specializase în relaţiile personale, despre care Steve gândea că 
nu constituiau un domeniu diferit de cel al asasinatelor. Relaxat 
în fața camerei, Kreeger le oferea sfaturi înțelepte femeilor 
sătule de bărbaţii lor, o audienţă care nu numai că nu se epuiza 
niciodată, ci, din contră, creștea mereu. 

Steve se dusese la Facultatea de medicină din Gainesville, 
încercând să găsească martori care să dea informaţii despre 
caracterul acuzatului. Vorbise cu un profesor. Acesta și-l 
amintea pe Kreeger și i-a istorisit o poveste încâlcită despre o 
excursie la pescuit care se terminase prost. Steve a mai dat apoi 
câteva telefoane, descoperind-o pe fosta prietenă a defunctului 
Jim Beshears. Conform relatării ei, Kreeger fusese scandalizat de 
acuzaţiile aduse de Beshears cu privire la pretinsa fraudă 
academică. Cei doi bărbaţi se certaseră și de unde se afla ea, la 
bordul vasului, a rămas cu impresia că Kreeger l-a împins pe 
Beshears peste bord, apoi l-a lovit intenţionat cu acea cange. 
Dar totul se petrecuse atât de repede și ea fusese atât de 
agitată, încât nu putea fi sigură. Oficial, decesul a fost declarat 
urmare unui accident, fără să fie declanșată vreo anchetă 
penală. 

După aceea, Steve a citit bestsellerul lui Kreeger: în căutarea 
lui Numero Uno. Teoriile lui cu privire la natura umană erau de-a 
dreptul macabre. La capitolul unu, „Strânge șurubul pe vecinul 
tău”, Kreeger postula faptul că lăcomia, hedonismul și egoismul 
sunt niște trăsături de caracter pozitive. Altruismul, caritatea și 
sacrificiul de sine sunt stupide. Interesul egoist este singurul 
valabil. Mai bine să fii în postura de a strânge șurubul decât în 


44 


aceea de victimă. Cu cât Steve citea mai mult, cu atât devenea 
mai îngrijorat. 

S-a întors apoi la Gainesville și a început să caute prin 
biblioteca spitalului Shands. A descoperit monografia lui 
Kreeger, Asasinatul de-a lungul timpului: Omuciderea ca 
element esențial al evoluției biologice. Ca medic rezident în 
clinica de psihiatrie, Kreeger argumenta că oamenii sunt sortiţi 
să devină niște ucigași. Instinctele criminale, scria el, nu sunt 
altceva decât niște tactici de supravieţuire datând din vremurile 
preistorice. Conform practicii îndelung exersate, era logic și 
sănătos să ucizi pe cineva care ameninţa grota în care te 
adăposteai, voia să-ţi ia femeia sau mâncarea. Aceste instincte 
continuă să fie înscrise în ADN-ul nostru până în ziua de azi. 

Crima n-ar trebui considerată o abatere de la valorile umane. 
Crima este valoarea umană esențială. 

Kreeger mergea și mai departe. Ca să ucizi raţional, declara 
el, nu înseamnă că e nevoie să te afli într-o situaţie de 
autoapărare. Lăsând la o parte noţiunile lui de bine și rău, 
conform logicii sale trebuia să-ţi ucizi rivalul pentru o avansare 
în funcţie, pentru dragostea unei femei sau chiar pentru ultimul 
loc din autobuz. 

Subit, chiar înainte de proces, totul prindea contur în ochii lui 
Steve. 

Doctorul William Kreeger era copilul din flori al lui Ayn Rand și 
Ted Bundy. 

Un tip atât de posedat de narcisism și de egoism și atât de 
lipsit de sentimente faţă de alţii, încât ar fi eliminat pe oricine 
considera că reprezintă o ameninţare. 

Colegul lui de clasă. Amanta. Sau avocatul lui. 

Sigur, Victoria avea dreptate. Nu numai că era ilegal să 
furnizeze autorităţilor probe incriminatoare despre clientul său, 
dar era și foarte periculos. Ce putea face acum? Kreeger nu s-ar 
fi mulțumit doar cu glumiţele răutăcioase de genul peștelui 
mort, căngii de marlin și amenințărilor la radio. Toate astea erau 
preludii. 

Poate că-și plănuiește atacul chiar în acest moment. 

Ceea ce însemna că Steve avea nevoie să contraatace. Sau, și 
mai bine, să treacă la ofensivă. Îi trebuia o modalitate de a-l 
dobori pe Kreeger înainte ca acesta să poată trage în el. Dar 
cum? 


45 


Să se năpustească în sediul postului de radio, să-l țintuiască 
pe Kreeger de perete și să-l scuture până îi vine mintea la cap. 

Nici pomeneală. 

Steve era avocat. Era bun să dea cu gura. Putea să se plimbe 
prin faţa juraţilor și să se joace cu acuzarea. Violenţa nu era însă 
stilul lui. Sigur, pusese mâna pe bâtă și-i crăpase capul omului 
aceluia, dar fusese forțat s-o facă pentru a-l salva pe Bobby. Ce-i 
rămânea de făcut? 

Să-l lovească pe polițistul însărcinat cu supravegherea celor 
eliberaţi condiționat, cum procedase ca să-i apere virtutea lui 
Cece? Deloc impresionant. Să răscolească un caz închis cu ani 
de zile în urmă, declarând că are noi dovezi importante? Nici 
atât, nimeni n-ar fi păţit nimic. 

Totuși, ce era de făcut cu Kreeger? Omul avea la activ niște 
gesturi violente care merseseră până la crimă. Așa că Steve 
avea nevoie de un plan. Se ridica însă o problemă. Cum să 
păcălești o persoană dotată cu o minte strălucită și criminală în 
același timp, când tu nu dispui de niciunul dintre aceste 
atribute? 


LEGILE LUI SOLOMON 


3. Când nu știi ce să faci, cere sfatul tatălui... chiar dacă din 
menora lui lipsesc două lumânări. 


46 


Capitolul 7 


REGELE SOLOMON ȘI REGINA DIN SABA 


Steve avea nevoie de un sfat. Trebuia să discute cu omul 
care-i privea de sus pe ticăloși, declarându-i vinovaţi și 
expediindu-i în locuri unde nu-și puteau face rău decât unul 
altuia. Onorabilul Herbert T. Solomon cunoștea bine astfel de 
lucruri. 

Ce să fac, tată, când un nebun vrea să-mi ia gâtul 
nepotul lui stăteau cu picioarele încrucișate, direct pe pământ, 
la umbra unei mimoze. larba era presărată cu bucăţi de placaj și 
scânduri late, alături de un ciocan, un ferăstrău și o lădiță cu 
unelte. 

— Salom, fiule! îl întâmpină tatăl său. Cu bărbia plină de 
tuleie albe, cu părul lung, argintiu, pieptănat peste cap, 
atârnându-i peste guler și cu o sticlă de whisky vechi la 
îndemână, Herbert T. Solomon arăta ca Wild Bill Hickock cu o 
kipa pe cap. 

Sau poate ca un profet din Biblie. Care ţinea o copie a 
Vechiului Testament într-o mână și o băutură în cealaltă. 

— Regina din Saba, rosti Herbert cu accentul lui sudist, auzind 
de faima lui Solomon, a venit să-l pună la încercare cu niște 
întrebări viclene. 

— Treci la partea sexy, zise Bobby. Când Solomon i-o pune 
gagjicii și tuturor concubinelor. 

Herbert sorbi din whisky. 

— La timpul potrivit, băiete. 

— Ce-i cu voi aici, tată? 

— ÎI învăţ pe Robert Cartea Sfântă. Herbert dădu o pagină. 
„Regina din Saba i-a dat lui Solomon aurul și mirodeniile aduse 
ȘI...” 

— Mirodenie, conform Bibliei, înseamnă sex, îi întrerupse 
Bobby, rânjind către Steve. Așa m-a învăţat tataie. 

— Tataie e un adevărat savant într-ale Talmudului. 

Bobby continuă entuziast: 


47 


— În Prima Carte a Regilor se spune că Solomon i-a dat 
reginei „tot ce-și dorea și îi ceruse.” Pricepi, unchiule Steve? 

— Cred că-mi dau seama. 

— Știai că regele Solomon a avut șapte sute de neveste și trei 
sute de concubine? 

— Nu-i de mirare că a plecat de-acasă ca să cucerească 
Mesopotamia, comentă Steve, apoi se întoarse spre tatăl său, 
care-și turna whisky peste cuburile de gheaţă. Tată, de ce Îi 
umpli capul lui Bobby cu toate prostiile astea? 

— Rădăcinile noastre nu sunt o prostie. 

Herbert sorbi zgomotos din băutură și se întoarse spre nepot. 

— Robert, strămoșii noștri au fost războinici la curtea regelui 
Solomon. Suntem descendenţii direcți ai onorabilului înţelept. 

— Of, pentru Dumnezeu! mârâi Steve. 

— Să nu defăimezi lucrurile sfinte în prezenţa mea. 

— Și ce-i cu kipa? Acoperi vreo bucată de chelie? 

— Ah, mă rog pentru tine, Stephen. Ai devenit un filistin. 

— Și tu ai luat-o razna. Ortodoxia la vârsta ta sună complet 
aiurea. 

Herbert își scutură capul. 

— Nu-mi vine-a crede că fiul meu e un păgân și că fiica mea e 
o târfă. 

— Hei, tată! Las-o moartă, nu mai folosi cuvintele astea în 
faţa lui Bobby, OK? 

— Nu? Ce mare brânză? Crezi că băiatul nu știe că maică-sa e 
o vagaboandă care se droghează? 

— Tată, ajunge! „Nu că n-ar fi fost adevărat, gândi Steve, dar 
nu-i arunci unui copil în față așa ceva.” 

— E OK, unchiule Steve! Bobby își făcea de lucru cu o bucată 
de scândură, fără să dea semne că ar fi fost deranjat. Dar Steve 
îi cunoștea acea faţă. O mască pe care nu puteai citi nimic, 
neutră, sub care băiatul își ascundea durerea. Și ce naiba avea 
bătrânul? Nu-și dădea seama cât de sensibil era Bobby? Probabil 
că nu. Când Steve era copil, tatăl său îl trata la fel de aspru. Nu-l 
apostrofase el că e ca o mămăligă atunci când patru cubanezi 
de la școala Medie Nautilus îl bătuseră ca să-i ia banii de masă? 

Fără să își ridice ochii, Bobby spuse: 

— leri, la cantină, un băiat m-a întrebat ce-i cu părinţii mei. 

Steve își tinu respiraţia. Puștii pot fi atât de cruzi uneori! Nişte 
mici prădători care atacă orice e diferit de ei. 


48 


— Le-am spus că nu-l știu pe taică-meu și că maică-mea e la 
închisoare, continuă Bobby. 

— Cam îţi fac necazuri cu asta, nu-i așa, puștiule? 

Bobby scutură din cap. 

— Toţi mi-au spus că e o chestie beton. Manuel a zis că mai 
bine nu l-ar fi cunoscut niciodată pe taică-său. Jason m-a 
întrebat dacă am vizitat-o vreodată pe mama la închisoare. 

Băiatul se opri în acel punct. Era modul lui de a-l întreba subtil 
pe Steve de ce nu se duceau niciodată la închisoarea 
corecțională Homestead. Doar nu-i era atât de greu să înțeleagă 
dorul băiatului de mama lui. Janice îl neglijase și îl maltratase, îl 
încuiase în magazie, îl înfometase când era drogată. Și Bobby îi 
simţea totuși lipsa? Steve decise să lase lucrurile așa cum erau. 
De fapt, ce-ar mai fi putut spune? 

Dacă o vizitezi pe maică-ta, vei fi din nou potopit de toate 
acele coşmaruri, puștiule. 

Nu, mai bine evita subiectul Janice Solomon, drogată, 
vagaboandă și o mamă total iresponsabilă. 

— Dacă fiu-meu nu merge la slujba de Sabat - declară 
Herbert cu accentul său puternic -, atunci poate că nepotul meu 
mă va însoți. 

— Am de lucru pentru școală, zise Bobby. 

— Vineri seara? Ar trebui să te rogi și apoi să umbli după fete. 
Poate că, dacă te rogi, o să pui mâna pe câteva. 

— Tată, ce naiba se petrece aici? N-ai mai fost la sinagogă de 
treizeci de ani. 

— Pe naiba, tu ai zis asta. Când eram avocat practicant, mă 
duceam în fiecare an de Cele mai Sfinte Zile. 

— În regulă. Ti-ai făcut datoria de Yom Kippur. Acum ce mai 
e? 

— Bunicul meu a fost cantor, știai asta? 

Steve auzise povestea pe când era copil. Herbert pretindea că 
reușise să descopere arborele genealogic al familiei până la trei 
sute de ani în urmă. Ezekiel Solomon fusese printre primii 
coloniști englezi stabiliți în Savannah, pe la 1730. Familia 
crescuse și prosperase și de-a lungul mai multor generaţii se 
răspândise până în Atlanta, Birmingham și Charleston. Potrivit 
lui Herbert, specializat în tradiţia hiperbolizării specifică 
juriștilor, vânzătorilor ambulanți și oamenilor din Sud, arborele 
început cu bătrânul Ezekiel produsese fermieri și ţesători, 


49 


cioplitori în piatră și morari. Ocazional, chiar și câte un rabin sau 
cantor. Fără a-l mai menţiona pe brokerul și pariorul sportiv care 
aterizase la închisoare după ce aranjase niște meciuri de fotbal 
în anii '40 din secolul trecut. 

Dar ce mai era acum cu prostiile astea despre curtea regelui 
Solomon? Era OK să-ţi descoperi genealogia până la James 
Oglethorpe!?, dar cu totul altceva să pretinzi că te tragi dintr-un 
rege care a trăit acum trei mii de ani. 

Până de curând, Herbert nu prea dăduse niciun ban pe 
spiritualitate. Ce-l apucase oare acum? Imbătrânea, desigur. 
Probabil simțea apropierea morții. 

Apoi mai era și dizgrația în care căzuse. 

Cu vreo cincisprezece ani în urmă, prins într-un scandal de 
mită și șantaj, Herbert își proclamase sus și tare nevinovăția, 
însă renunţase la profesia de avocat și se retrăsese din barou 
acoperit de rușine. „Probabil că despre asta e vorba”, se gândi 
Steve. 

Pierdut și regăsit. Bătrânul descoperise religia pentru a 
compensa tot ce pierduse. 

Carieră și statut, toate pe apa sâmbetei. Soţia - mama lui 
Steve, Eleanor - răpusă de un cancer. Fiica, Janice, când în 
închisoare, când în afara ei sau internată într-o clinică de 
recuperare. O relaţie extrem de sensibilă cu Steve. 

Herbert luă ciocanul și o mână de cuie, trăgând o scândură 
groasă mai aproape. 

— Am treabă, fiule. 

— Ce anume? 

— Trebuie să fac un model la scară al Templului lui Solomon, 
îi răspunse Herbert. 

— Ai autorizaţie de construcţie pentru așa ceva? 

— Am planurile originale. Și, oricum, cât de lung e un cot? 

Steve avea dubii că taică-său putea bate un singur cui drept. 
Când Steve era de-o seamă cu Bobby, Herbert nu putuse să 
lipească nici măcar aripile de fuzelajul de unui planor. 

— Robert, templul este locul în care regele Solomon ţinea 
Chivotul  Legământului, zise Herbert, cu tablele pe care 
Dumnezeu i le-a dat lui Moise. 

— Știu, bunicule. Am văzut filmul /ndiana Jones și căutătorii 
Arcei pierdute. 


12 General britanic, fondatorul coloniei americane Georgia. (n.tr.). 
50 


Era prea mult. 

— Bobby, trebuie să vorbesc cu tataie câteva minute, 
interveni Steve. 

— Și ce dacă? 

— Sunt niște fructe proaspete de mango pe masă în 
bucătărie. Du-te și fă-ţi un suc. 

— Nu poţi să-mi dai ordine. Sunt urmașul regelui Solomon. 
Bobby închise ochii. Regele Solomon. SOLO GIN CĂLUGĂR.” 

— Super, băiete! Acum lasă-ne câteva minute. 

— Bine, bine! Băiatul se ridică în picioare și se îndreptă spre 
ușa bucătăriei târșindu-și picioarele. 

— Tată, am o problemă! Am nevoie de-un sfat. 

— Atunci ai nimerit al naibii de bine, în cel mai potrivit loc, 
zise Herbert Solomon. 

(J 

La fel cum procedase cu Victoria, Steve Îi istorisi întreaga 
poveste. Cum se familiarizase cu filosofia lui Kreeger citindu-i 
monografia despre rațiunea crimelor. Cum descoperise cauza 
morții lui Beshears, apoi cum îl trădase pe Kreeger în timpul 
procesului, avertizându-l pe Pincher. Cum găsise marlinul agăţat 
pe ușă și cangea la birou, simboluri ale excursiei la pescuit 
încheiate cu o crimă. Și cum o supărase pe Victoria, 
mărturisindu-i că încălcase jurământul profesional. 

Când termină, Herbert slobozi un fluierat lung. 

— lisuse și Magdalena, David și Batșeba! 

— Nu cred că cele două cupluri sunt echivalente, zise Steve. 

— Atunci n-ai citit Codul lui Da Vinci. Fiule, când te plimbi 
printre boi, e mai bine să nu porți niște pantofi eleganti. 

— Ce dracu' vrei să spui? 

— Ai intrat în cel mai adânc rahat. Așa că ce vrei? Sfaturi de la 
amica ta sau de la un membru al Baroului din Florida? Dacă e 
vorba de amică, aș vrea să-ţi spun că ar fi cazul ca shiksa ta să 
se convertească. Să facă o mikveă, poarta către puritate. Puţul lui 
Miriam din deșert. 

— Doamne, tată! Poţi să te concentrezi puţin? Îţi spun că tipul 
ăsta vrea să mă termine. 

— Adică să te rănească? 

— Nu, să-mi facă urări de Hanuka! Tu chiar nu pricepi? 
Kreeger a ucis doi oameni. Eu ar fi trebuit să-l apăr, și l-am 


13 Solo gin monk (n.red.). 
51 


trădat. A ieșit din închisoare și e foc și pară. Parcă am fi în 
Promontoriul groazei. 

— Mda. L-am auzit azi la radio spunând că ești un avocat de 
două parale. Unele lucruri erau chiar amuzante. 

— Mă bucur că te-ai distrat. 

— Sigur că a dat în tine cât a putut. Dar nu suna mârșav. Mai 
degrabă ca și cum te-ar fi tachinat. 

— Deci ce mesaj a vrut să transmită? 

— Tot ce pot să spun eu e că vrea să știi că a aflat. Confirmă 
că ai avut dreptate când ai spus că-i un ucigaș. Se laudă cu 
asta. Işi închipuie că ai putea să apreciezi partea artistică a 
lucrurilor. 

— Să-l admir pentru că a ucis doi oameni? 

— Din ce spui tu reiese că-i plac aceia care încalcă regulile. Și 
tu ești unul dintre ei, fiule. 

— Dar nu comit crime. Nu sunt ca el! 

— Doctorul Bill consideră probabil că mai ai doar unul sau doi 
pași de făcut pe panta lunecoasă la baza căreia se află el. 

— Și ce crezi că vrea de la mine? 

— Să analizăm ce-a spus omul. A zis că vrea să participi la 
show-ul lui. Poate crede că e un fel de Johnny Carson, iar tu - Ed 
McMahon. Partenerul lui. Eu nu cred că Kreeger vrea să te 
omoare, Stephen. Sunt de părere că vrea să fiţi prieteni. 

— Asta-i nebunie curată! 

— Ascultă cu atenţie cum dă din gură. Îi place să vorbească. 
Dar cu cine să discute despre uciderea acelor oameni? Cu tine, 
fiule. După mintea lui, ești singurul care-l poate înţelege. 

— Nu vreau să discut cu el. Vreau să scap de el. 

— In regulă, du-te și spune-i asta. Dar ce se-ntâmplă dacă el 
nu vrea? 

— Atunci îl fac să se ducă de râpă. Nu știu cum, dar o să 
reușesc. 

— Trebuie să fii foarte atent! 

— Vrei să spui că n-ar trebui să fac nimic, să-l las să-mi 
distrugă reputația? 

— Vreau să spun că, dacă plănuiești să-l dai gata, cheamă-mă 
și pe mine. Pe ticălosul ăla nu-l poţi dobori de unul singur. 

e 

Bobby îşi tăia fructele de mango cu grijă, de jur împrejurul 

sâmburelui, ca să-l scoată ușor, cum îl învățase unchiul Steve. Îi 


52 


putea auzi pe cei doi bărbaţi discutând în grădină. La fermă, 
când Bobby era încuiat în șură, în întuneric, i se ascuţise auzul. 
Noaptea, asculta coioţii până când îi putea deosebi între ei în 
timp ce lătrau la lună. Putea auzi cum se foiesc caii în grajd, 
cum lovesc peretele cu crupele. Aproape că le putea simți 
suflarea fierbinte printre sforăituri și nechezaturile ușoare. În 
timpul zilei, auzea camioanele, ușile trântite, înjurăturile 
oamenilor. Când i se dădea drumul, ca să muncească pe câmp, 
asculta păsărelele ciripind și băzâitul albinelor. 

li plăcea în aer liber, chiar dacă uneori încasa lovituri pentru 
că nu muncea suficient de mult. Bărbaţii aveau un miros ciudat, 
iar bărbile lor erau încâlcite și scârboase. Femeile lucrau în 
grădina de legume, aplecate de şale, cu lațele grase intrându-le 
în ochi. 

Mami zicea că făceau grădinărie ecologică, dar Bobby putea 
vedea cazanele cu insecticide și sacii de îngrășământ artificial. 
Și mai știa că plantele verzi, frunzoase erau de marijuana. În 
nopţile fără lună, auzea cum veneau camioanele, cum icneau 
bărbaţii, în timp ce săltau baloturile grele pe umeri, îi auzea 
blestemând prin întuneric, răcnind după femeile lor și trăgând 
cu puștile în sticlele golite de băutură. 

Acum, Bobby asculta cum unchiul Steve îi spunea lui tataie 
ceva în legătură cu un psihiatru pe nume Kreeger. În mod 
straniu, unchiul Steve părea îngrijorat. Mereu dădea de câte un 
necaz, dar nu păreau să-i stârnească teamă. Însă acum era ceva 
diferit. Oare chiar era speriat? 

Bobby aruncă feliile de mango în blender laolaltă cu niște 
bucăţi de banană, o mână de gheaţă și două linguri de pudră 
proteică. Voia să câștige în greutate ca să nu mai arate ca un 
slăbănog, dar nu reușea. În pofida biscuiţilor și sandvișurilor cu 
şuncă și cu toată îngheţata de fistic pe care o putea consuma, 
trupul lui rămânea tot piele și os. În timp ce aparatul zuruia, 
mixând fructele, nu mai putea să-i audă pe cei doi. Discutau 
oare despre mama lui? 

Unchiul Steve nu înțelege. Crede că, dacă mama m-a tratat 
atât de rău, n-ar mai trebui s-o văd. Dar e încă mama mea. 

Dorea să-i spună ceva unchiului Steve, dar nu știa cum s-o 
facă. Mama lui îl sunase ieri. Plângea la telefon, iar lui i-au dat 
lacrimile la celălalt capăt al firului. Îi spusese că-l iubește și că-i 
pare rău de tot ce se-ntâmplase și că ea se schimbase complet. 


53 


— Sunt o altă femeie, Bobby. Nu mai beau și nici nu mă mai 
droghez. 

— E grozav, mami. 

— N-o să mai fac asta niciodată. Am un nou scop. O lumină 
care mă conduce. 

— Cine, mami? 

— L-am descoperit pe lisus. lisus Hristos mi-a pătruns în 
inimă. 

Să vedem ce-o să spună tataie de asta, gândise Bobby. 

Dar nu asta trebuia să-i transmită unchiului Steve, ci anunţul 
pe care i-l făcuse maică-sa la sfârșit. 

Vin să te iau cu mine, Bobby, scumpule. Vreau să fiu din nou 
mama ta. 


54 


Capitolul 8 


NOSTALGIA 


Fără nicio intenţie, Victoria Lord se holba direct la organele 
genitale ale Reginei. 

— Poate că ar trebui să mai așteptăm, mamă! 

— Prostii! E de datoria ta să-mi alini plictiseala de moarte. 
Goală de la talie în jos, Irene Lord zăcea pe spate, cu mâinile 
sub șezut, picioarele ridicate și desfăcute. 

— Benedita, o să te mişti repede, nu-i așa, iubito? 

— O să mă mișc repede pentru ca iubitul tău să se miște-ncet, 
îi promise Benedita cu un puternic accent brazilian. Femeie 
tânără, cu pielea de culoarea scorţișoarei și cu rujul de un roșu- 
aprins, Benedita purta niște pantaloni scurţi din nailon roz, un 
top cărămiziu acoperit cu paiete, ca de luptătoare în arenă, și 
cizme de piele întoarsă. 

Se aflau într-un separeu al salonului de înfrumusețare Rio din 
Bal Harbour, pentru ritualul lunar de epilare inghinală a Reginei. 
Victoria regreta deja că venise aici, însă dorea cu disperare un 
sfat personal. 

Ar trebui să mă mut cu Steve? De ce mă îngrozește ideea că 
voi fi tot timpul împreună cu el? 

Victoria nu-l informase cu privire la temerile ei. Cum putea s-o 
facă? Mutatul împreună fusese ideea ei. Desigur, dacă Steve ar 
fi fost mai atent la subtilităţi, ar fi putut simţi vibraţiile negative. 
În schimb, ea îl întrebase: 

— Esti absolut sigur că vrei asta? 

El răspunsese grăbit „Da”, fără să-și dea seama că ea își 
exprimase astfel propriile îndoieli. Tipic pentru un bărbat 
nepăsător la nuanțe. 

Acum se trezise în mijlocul unei crize. Avea oare să mai poată 
lucra alături de Steve toată ziua și să împartă locuinţa cu el 
apoi? Douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână nu 
erau, pur și simplu, prea mult? 


55 


Și mai era ceva. După bomba detonată în acea zi, când Steve 
arătase că nu dădea doi bani pe etică, trădându-și propriul 
client, mai putea ea să lucreze cu el? 

Apoi se întrebase dacă nu cumva reacţiona prea tare. Sau 
chiar mai rău... 

Nu cumva, în subconștient, încerc să mă folosesc de ceea ce 
a făcut Steve cu ani în urmă ca pretext pentru a nu mai avansa 
în relația noastră? î 

Dorea să afle răspunsurile Reginei la aceste întrebări. In 
definitiv, experienţele ei cu bărbaţii avuseseră loc pe mai multe 
continente și erau infinit mai vaste decât ale Victoriei. Insă 
maică-sa, ca de obicei, avea alte preocupări. 

— Ar trebui neapărat să-l întâlneşti pe Carl, îi zise Irene, 
privind-o pe deasupra zonei pubiene. Este excepţional de arătos 
și de sexy, aproape identic cu George Clooney. Parcă ar fi 
gemeni. 

— Asta îl face să fie cu mult mai tânăr decât tine, nu-i așa? 

— De fapt, nici nu i-am spus ce vârstă am, dar i-am dat de 
înțeles că sunt prea tânără ca să mi-l amintesc pe Neil 
Armstrong făcând primii pași pe Lună. 

— Ceea ce înseamnă că m-ai născut când aveai... zece ani? 

— S-au mai văzut astfel de cazuri, dragă! 

— Nu te mai mișca! îi ordonă Benedita în timp ce presăra talc 
parfumat pe părţile intime ale lrenei. Ca o zăpadă căzând pe 
pubis. 

— Prinţeso, ar trebui să te epilezi și tu! o îndemnă Irene. 

— Nu, mulțumesc, mamă! 

— Ți-am văzut tufa aceea a ta. Ai putea să foloseşti un aparat 
de tuns iarba. 

— Mamă! 

Benedita ridică un picior de-al lrenei pe umăr. 

— AŞ vrea numai să fiu de ajutor, dragă! Bărbaţii adoră astfel 
de coapse netede, fără păr. Probabil o fantezie de tip Lolita. 

— Nu vreau să discutăm asta. 

— Încerc doar să fiu de ajutor, dragă! Regina o studie o clipă 
pe fiica ei, ţuguindu-și buzele. Și ce ţi-ai făcut la păr? Cel de sus. 

— Nimic. 

— L-ai vopsit. E clar. 

— Nu i-am făcut nimic altceva decât niște șuviţe. 

— Îmi plăcea mai mult înainte. 


56 


— Cum adică înainte? Dă-o naibii, mamă, ești imposibilă! 

— Să nu ridici vocea. Bărbaţii urăsc femeile care ţipă. 

Victoria suspină. 

— Dumnezeule, pentru ce-am mai venit aici? 

— Cum de ce, ca să-mi ţii mie de urât, bineînţeles. 

Victoria izbucni: 

— Nu sunt sigură dacă să mă mut cu Steve sau nu. 

— Ei bine, eu sunt! E o idee groaznică. Nu pot să înțeleg ce ți- 
a venit să-i propui așa ceva. Un bărbat nu-și cumpără o vacă 
dacă beneficiază de smântână gratis. 

— Credeam că nu-ţi doreai să mă mărit cu Steve. 

— Oooof, suspină Regina, în timp ce Benedita întindea ceara 
moale de albine pe coapsele ei. Nici nu-mi doresc, prințeso. 
Omul e total nepotrivit pentru tine. 

— Dar de ce? Pentru că nu-i membru al Bisericii episcopale 
sau pentru că nu-i bogat? 

— Au! ţipătul Reginei se auzi după un hârșâit. Doamne, 
Benedita... 

Benedita zâmbi în timp ce examina bucata de ceară 
închegată tocmai smulsă de pe pielea Reginei. 

— Nu sunt o bigotă și nici atât de materialistă, zise lrene. Dar 
nu pot să nu mă mir, dragă. Dacă ai de gând să-ţi petreci restul 
vieții cu un evreu, de ce nu alegi unul cu bani? Numai Domnul 
știe că sunt destui. 

— Ştiam că vin degeaba aici. 

Un alt hârșâit. Urmat de un alt Auu! 

— Mă îngrijorează doar faptul că suntem atât de diferiţi, 
mamă. 

— Sigur că sunteţi, dragă. 

Ca și cum ar fi fost un dat. Ca și cum nici nu mai e nevoie să 
discuti acest lucru. 

— Fă pista de aterizare îngustă, Benedita, îi dădu Irene 
instrucțiuni braziliencei care extrăgea firele rămase cu ajutorul 
unei pensete. Prin contrast, bărbatul arată mai mare. 

E mai preocupată de estetica părților ei intime decât de 
fericirea singurului copil. 

Victoria hotărî să nu se dea bătută. Să mai răsucească o dată 
cuțitul în rană în tentativa de a o face pe Regina să uite de 
plăcerile ei sibaritice. 


57 


— Steve a făcut ceva de neînțeles și nu pot să mă împac cu 
asta. 

— Te-a înșelat? 

— Sigur că nu! E vorba de un proces. 

— Dragă, știi cât de mult mă plictisesc chestiunile juridice. 

Totuși, Victoria îi relată ce-i spusese Steve despre 
transmiterea unor dovezi incriminatoare pentru clientul său. 
Când termină, Regina avea o pistă de aterizare de lățimea unui 
băț de înghețată. Pielea din jur era roz, inflamată. 

— Nu știu, dragă. Nu mi se pare atât de scandalos ce-a făcut 
Steve. Clientul lui era un criminal gata să scape. Cel puţin, 
Stephen l-a adunat de pe străzi pentru câţiva ani. 

— Dar nu cu asta se ocupă el. Nu pricepi, mamă? E vorba de 
esenţa profesiei de avocat. Unul care procedează astfel... cine 
știe ce-ar mai putea face? Dacă Steve reprezintă o corporație, 
se va apuca oare să divulge secrete comerciale dacă este de 
părere că acea companie nu se comportă corect? Într-un divorț, 
dacă bunăoară clienta lui îi mărturisește că-și înșală soțul, îi va 
spune el asta judecătorului? Odată ce-ai încălcat regulile, cine te 
mai poate opri? 

— Ti-am spus că iubitul meu Carl e un jucător de golf 
fantastic? 

— Poftim? 

— Vrea să mergem împreună în Scoţia, unde să joace pe 
toate marile terenuri. 

„Ce mai salt care-ţi taie răsuflarea”, gândi Victoria, mama ei 
pomenind de propria ei viaţă amoroasă fără să se mai 
gândească la nimic altceva. 

Sigur, a dedicat deja aproape cinci minute din viața ei 
problemelor mele personale. La cât aș mai putea să mă aștept? 
Victoria decise să se dea bătută. Ce altceva mai putea face? 

— Fascinant, mamă! 

— Familia lui Carl a venit în America la bordul vasului 
Mayflower. Personal, nu m-am dat niciodată în vânt după 
croaziere, deși la bordul S.S. France serveau cel mai bun pate 
de foie gras. Bine că mi-am adus aminte. Mergem la club să-mi 
serbez ziua de naștere? 

— Depinde de Steve, mamă. El plătește. 


58 


— Dacă menţionează nenorocitul ăla de restaurant de pe 
șosea, unde se servește chili, poţi să-l anunţi că e cazul s-o lase 
baltă. 

— O să-l aduci și pe fantasticul jucător de golf? 

— Sigur. Va fi locul perfect să ne facem anunțul. 

— Poftim? 

— Nu te strâmba, dragă. Câteva riduri azi se vor transforma 
mâine în șanțuri adânci. Și nu te mai îngrijora atât. Carl și cu 
mine nu plănuim să ne căsătorim. Zâmbi răutăcios. Nu încă! 

— N-aveam idee că aveţi intenţii serioase. 

— Pentru că n-o asculți pe mama ta. Te gândești numai la 
problemele tale. Viaţa mea trece în singurătate, neobservată, 
fără bucurii din partea celor dragi. 

— Cu greu aș putea să-ți dau dreptate, mamă! Nu încerca să 
mă influenţezi. 

— Prostii! Eşti singurul meu copil, Victoria. Toată viața mea! 

Victoria știa că nu putea să aibă câștig de cauză. 

— În ce-l privește pe Carl, continuă lrene, n-am mai fost 
atrasă astfel de niciun bărbat după moartea tatălui tău. Ne 
potrivim perfect. Are ceva -je ne sais quoi - ceva indescriptibil. 

„Bizar”, gândi Victoria. De obicei, Regina îi făcea pe bărbaţi să 
leșine după ea, și nu invers. 

— Și atunci ce mare anunţ vreți să faceţi? 

— Sur-pri-ză, rosti Irene pe un ton cântat. Va trebui să aștepți. 
Dar vreau să-ți spun că de mulţi ani n-am mai fost atât de 
fericită. Uită-te la mine! Nu-i așa că strălucesc? 

— Sigur în partea de jos, mamă. 

e 

„Ei bine, a fost totuși util”, gândi Victoria tristă în timp ce 
traversa Broad Causeway spre continent. Indian Creek Country 
Club se afla în stânga ei, dincolo de un canal îngust. Jucase tenis 
acolo în copilărie, consumase îngheţată și sucuri în neștire, 
învățase să manevreze o barcă cu pânze pe apele calme ale 
golfului. Nu-și imaginase atunci că va avea parte de o viaţă de 
adult plină de complicaţii, atât pe plan profesional, cât și 
personal. Pe când tatăl ei era încă în viaţă, când mama ei părea 
să aibă mai multă grijă de ea decât de sine, viitorul promitea să 
o răsplătească regește, însă până acum nu reușise s-o facă. 

Trebuie să iau deciziile. În legătură cu Steve. În legătură cu 
mine. În legătură cu viata mea. 


59 


Zece minute mai târziu, se găsea pe bulevardul Biscayne, 
oprită în faţa unui baraj de poliţie. Trecea o paradă. O fanfară de 
pe una dintre insule. Participanţii purtau lozinci care fie celebrau 
o anume sărbătoare, fie protestau faţă de condiţiile de trai din 
tara lor de origine. Aflată la cinci automobile distanță, nu putea 
să distingă despre ce era vorba. 

Hotărî să-și urmeze instinctele. N-o învățase Steve să facă 
asta? 

Lasă naibii teoria, Vic. Ascultă-ți instinctul. 

E drept, atunci se referea la alegerea juraţilor, dar la alegerea 
perechii nu se putea aplica oare același sfat? 

instinctul îi spunea că-l iubește pe Steve. Dar însemna asta că 
trebuiau să se mute împreună? Apoi mai era și Bobby, trebuiau 
să se gândească și la el. Bobby nu înceta să vorbească despre o 
„familie” în care era inclusă și ea. Băiatul suferise atâtea 
dezamăgiri! Nu voia să-i mai adauge una. 

Astfel că, odată demonstraţia terminată, Victoria își porni și 
ea mașina. Decisă să se arunce cu capul înainte. Să urmeze 
instinctul care-i dicta să se mute cu Steve, să dea relaţiei toate 
șansele posibile, să vadă dacă între ei exista acel je ne sais quoi 
ce nu putea fi descris în cuvinte. 


LEGILE LUI SOLOMON 


4. Dacă depui toate eforturile să te faci de râs, asigură-te că 
ai o sumedenie de martori. 


60 


Capitolul 9 


PSIHIATRUL ȘI AVOCATUL FĂRĂ SCRUPULE 


— Trebuie să vă străduiţi să fiţi numero uno. Trebuie să faceți 
lucrurile care vă plac, nu ce vor alţii să faceţi. Hedonismul este 
bun. Egoismul este bun. Lăcomia este bună. Nu, reformulez. 
Lăcomia este grozavă! 

Vocea era profundă, ritmată și semăna cu o incantaţie 
magică. Pe cap cu o cască audio și purtând o cămașă de 
bumbac comodă, deschisă la gât, doctorul Bill Kreeger își 
povăţuia ascultătorii în faţa unui microfon care atârna agăţat de 
tavan. Steve se afla în cabina de control, privindu-l pe deasupra 
umerilor sunetistului prin geamul despărțitor. Kreeger, cu gura 
apropiată strâns de microfon, ca și cum ar fi sărutat metalul 
rece, nu-l zărise încă. Steve venise să-i transmită un mesaj 
menit să-l potolească. 

— Interesul egoist reprezintă cea mai înaltă culme a 
moralității, bubuia Kreeger mai departe, iar altruismul, cea mai 
profundă lipsă de moralitate. Nu puteţi face o altă persoană 
fericită, așa că nici măcar nu-i cazul să încercaţi. Donaţi o sută 
de dolari unei societăţi caritabile de Ziua Recunoștinței și o să 
vă ceară două sute de dolari de Crăciun. Pregătiţi o cratiţă de 
mâncare cu ton pentru vecinul care nu mai iese din casă, și 
săptămâna următoare fiţi siguri că se va aștepta la un filet 
mignon. Oamenii pentru care vă sacrificați nu vor aprecia gestul 
vostru, așa că daţi-i uitării. Stai așa, veţi spune. E o cruzime, 
doctore Bill! Foarte greșit! Nu vă lăsaţi prostiţi de alţii. Morala 
valabilă în viaţă este cea bazată pe propriul interes. Dacă 
fiecare își va căuta fericirea personală, atunci nu vom mai întâlni 
atâţia perdanţi, care să ne cerșească permanent ajutorul. Şi ce 
lume frumoasă am avea astfel! 

Puse accentul pe ultima frază, apoi izbucni într-un hohot de 
râs ca un tunet. Kreeger cam încărunţise pe la tâmple de când îl 
văzuse Steve ultima dată, însă arăta remarcabil de sănătos și în 
mare formă. Cu părul ondulat pieptănat peste cap, formând un 
„V” pe frunte. O linie fermă a maxilarului care nu făcea nicio 


61 


cută când se uita peste notițe. Nu cu mult peste un metru 
șaptezeci, avea o constituție masivă, era spătos și părea că mai 
pusese ceva carne pe piept și pe umeri. Poate că datorită 
exerciţiilor cu greutăţi făcute la închisoare. 

— După o scurtă pauză, anunţă Kreeger în microfon, veți afla 
cele șapte sfaturi pentru o viaţă plină de împliniri. Sfatul 
numărul unu. Cuvântul „invincibil” îl are pe „Eu” înainte. Revin 
în câteva momente. 

Kreeger își luă ceașca de cafea și se întoarse spre geamul 
despărțitor. Îl zări pe Steve în colțul cel mai îndepărtat al 
încăperii și zâmbi satisfăcut. O clipă, zâmbetul lui păru autentic, 
ca o surpriză plăcută când vezi un prieten vechi. Apoi colțurile 
gurii sale se lăsară în jos, ca și cum Kreeger și-ar fi amintit că 
vechiul lui prieten îi datora încă niște bani. O secundă după 
aceea, afișa un zâmbet rece, și o mască îngheţată i se așternuse 
peste faţă. 

e 

— Cărui fapt îi datorez această onoare? se interesă Kreeger în 
timp ce-i făcea semn lui Steve să se așeze pe scaunul de lângă 
el. 

— Am venit aici să-ţi spun un singur lucru: Nu-mi este teamă 
de tine. 

— De ce ti-ar fi? 

— Dacă mă mai hărțuiești, o să te simţi ca și cum ai fi fost 
îngropat sub o tonă de ciment. 

— De fapt, sunt două lucruri aici. Nu ești speriat, dar mă 
ameninţi că-mi torni în cap o tonă de ciment. 

— Nu sunt o drogată în cada de baie. 

— Nu sunt sigur unde vrei să ajungi cu afirmaţia asta, 
domnule avocat. Sau vrei să spui că ţi-ar plăcea să fii ca o 
femeie drogată într-o cadă cu apă caldă? Ai ceva probleme 
legate de sex? 

— Tot ce vreau să-ţi spun, Kreeger, e că pot să mă descurc 
singur. 

— O altă alegere interesantă a cuvintelor. „Să mă descurc 
singur.” Te-ai masturbat prea mult în copilărie? Sau o mai faci și 
acum? 

— Să te ia dracu’, Kreeger! 

Din difuzorul montat pe perete se auzi un clic. 


62 


— Hei, Nellie, râse Kreeger. E bine că transmisia se face cu o 
întârziere de șapte secunde! 

Confuz, Steve se uită spre cabina de control. Zări anunţul 
marcat de o lumină roșie: „În direct”. 

Of, ce mai porcărie! S-a transmis totul în direct? 

Kreeger se înclină spre microfon. 

— İl ascultați pe doctorul Bill, pe WPYG, o transmisiune în 
direct din Miami Sud, cu invitatul nostru special, Steve-avocatul- 
fără-scrupule Solomon. Liniile telefonice sunt deschise din Palm 
Beach până în Keys, din insula Marco până la Bimini. 

Steve tocmai se ridica de pe scaun, când Kreeger lovi o tastă 
luminată de pe telefonul său. 

— Jerry din Pinecrest, să te auzim! 

— Am o întrebare pentru avocat. 

— Dă-i drumul, Jerry! îl îndemnă Kreeger. Dar vezi să nu fie 
prea dificilă. Solomon a trebuit să dea de patru ori examenul de 
intrare în barou. 

— De trei ori, îl corectă Steve. 

— Care-i diferenţa dintre un avocat și un somn? întrebă Jerry. 

— Hei, las-o! zise Steve. 

— Unul se hrănește lingând rahatul de pe fund, răspunse 
Jerry. Celălalt e peștele. 

Kreeger se îndoia de râs, ca și cum Jerry din Pinecrest ar fi 
fost noul Robin Williams. 

— Ți-am spus tot ce aveam de spus. 

Steve se îndreptă spre ușă. 

Kreeger lovi butonul pentru urgente, închizând microfonul. 

— Mai stai pe-aici, Solomon. În pauză am ceva interesant să-ţi 
spun. 

Steve rămase locului o secundă. Kreeger privi monitorul și lovi 
o altă tastă a telefonului. 

— Lou din Miramar, ești în direct cu doctorul Bill! 

— Sunt un mare admirator al echipei de baseball Hurricane și- 
mi amintesc când juca și Solomon. 

— l-auzi asta, Solomon! rosti Kreeger, făcându-i semn lui 
Steve să se așeze din nou pe scaun. Ai un fan aici! E clar că nu 
ţi-a fost niciodată client. 

— Ce-mi amintesc cel mai bine, continuă Lou din Miramar, e 
faptul că Solomon a fost eliminat din echipă, când aceasta juca 
în Campionatul Mondial al Colegiilor. 


63 


Steve își înăbuși un geamăt. 

De ce naiba am venit aici? Să demonstrez că sunt un dur. Să-l 
avertizez pe Kreeger să mă lase-n pace. Și cu ce m-am ales? Am 
fost ridiculizat la un post de radio, făcut șah-mat pe calea 
undelor. 

— N-am faultat, protestă Steve, apropiindu-se de microfon. 
Arbitrul a fluierat greșit. 

— Deloc surprinzător, Lou! Când Solomon pierde un proces, 
dă întotdeauna vina pe judecător. Kreeger lovi o altă clapă. 

— Lexy din South Beach, ne auzi? 

Lexy? Nu. Nu-i posibil. 

— De ce nu-l lași în pace pe Stevie? se auzi vocea unei tinere 
femei pe un ton rugător. 

Clar, era Lexy. Orice ai face, Lex, nu încerca să-mi fii de 
ajutor. 

— E un avocat extraordinar și mai e și simpatic pe deasupra. 

Kreeger îi aruncă lui Steve un zâmbet. Arăta ca o baracudă 
când vede un porcușor-de-mare. 

— Deci Solomon ţi-a fost avocat, nu-i așa? 

— M-a salvat de la plata unor amenzi pentru parcare de 
trilioane de dolari. 

— Aa, deci la tribunalul pentru probleme rutiere. Pentru viteză 
excesivă. 

— Nu pricepi, doctore? Amenzile erau pentru parcare în zona 
destinată handicapaţilor. Dar Stevie mi-a găsit un specialist care 
mi-a dat un certificat de bulimie, așa c-am scăpat. 

— Fabulos! rosti entuziast Kreeger. Cu Solomon, vinovaţii se 
fac scăpaţi și nevinovaţii stau șase ani la pârnaie. Psihiatrul își 
micșorase volumul vocii, ca și cum ar fi vrut să le împărtășească 
ascultătorilor săi un secret. Acum, prieteni, n-o să vă vină să 
credeţi, dar Steve-avocatul-fără-scrupule Solomon l-a urmărit 
odată în justiție pe un surfer pentru că-l păgubise pe altul de un 
val. Cine mai poate spune că n-avem nevoie de o reformă în 
domeniul daunelor? 

— Surferii consideră că valurile pe care alunecă sunt 
proprietatea lor, zise Steve. Dar se dăduse deja drumul la 
muzică, iar operatorul indica pauza, ridicând arătătorul de pe 
cealaltă parte a geamului. 

— Ne auzim din nou după știri, își anunţă Kreeger ascultătorii. 
Semnalul „In direct” se stinse, și el își scoase casca. 


64 


— A fost extraordinar! Ar trebui să facem o serie de emisiuni 
cu titlul Psihiatrul și Avocatul șmecher. Poate încheiem un 
contract sindicalizat. Într-un an, transmitem prin satelit. 

Poate că tatăl său avea dreptate, se gândi Steve. Poate că 
Kreeger nu urmărea decât să-și facă publicitate. 

— Sunt vox populi, urmă Kreeger. Vocea populaţiei lezate 
care-i urăște pe avocați. Joacă în continuare rolul tontului. 

— N-am jucat acest rol. 

Vocea de bariton a crainicului se revărsa din microfon. Bursa 
era în creștere. Pânza de apă freatică în scădere. Edilii orașului 
erau șocați, șocați să descopere că prostituţia făcea ravagii de-a 
lungul bulevardului Biscayne. Kreeger răsuci un buton și dădu 
volumul mai încet. 

— Ştii, chiar te admir, Solomon! Ai dat dovadă de mult curaj 
ca să-mi faci ce mi-ai făcut. 

Steve nu reacţionă. 

— Nu ești curios să știi cum am aflat? îl întrebă Kreeger. 

Steve inspiră profund, fără să spună nimic. Din difuzor 
continua să se depene relatarea crainicului despre situaţia 
faunei piscicole. Macroul își depunea icrele, pe când crapul auriu 
putea fi capturat. 

— Exact la jumătatea procesului meu, continuă Kreeger, 
procurorul de caz înștiinţează Curtea cu privire la un așa-numit 
incident similar. Cum se cheamă asta? 

— Noi probe, Regula Williams, zise Steve. Procurorul poate 
prezenta incidente similare din trecutul acuzatului pentru a face 
dovada unui anumit comportament. 

— Mda! Bietul Jim Beshears s-a înecat aici, în larg. Și peste 
mai mulţi ani, nenorocita de Nancy Lamm se îneacă în cada mea 
de baie. O încercare cam firavă să faci o paralelă între cele două 
cazuri, ce zici, domnule avocat? 

— Nu atunci când ambii au fost loviți în cap cu o prăjină care, 
întâmplător, era în posesia ta. Judecătorul a decis că primul 
incident a fost destul de relevant pentru a-l admite ca probă. 

— Nu judecătorul a recurs la acel tertip, Solomon. 

În fundal, Steve putea auzi reclama unui serviciu matrimonial 
local care-i viza pe directorii de companii surmenaţi și în 
căutarea unei aventuri. 

— Într-o zi, după ce făcusem apel, urmă Kreeger, am 
examinat atent toate documentele depuse la dosar. Știi ce-am 


65 


descoperit? Două exemplare ale raportului poliţiei cu privire la 
accidentul de pe mare. Una atașată propunerii de condamnare 
și cealaltă în dosarul tău. 

— Și ce-i cu asta? Pincher era obligat să-mi dea o copie, când 
a invocat Regula Williams. 

— Corect. Doar că exemplarul tău avea ștampilată pe el o 
dată anterioară. Tu ai fost cel care a obţinut acel raport și i-a dat 
o fotocopie lui Pincher. Ţi-ai trădat propriul client. 

Steve se adâncise în tăcere. După toate probabilitățile, 
conversaţia era înregistrată. La urma urmei, se aflau într-un 
studio de înregistrări. 

Ale naibii ștampile cu data pe ele. Fusese neglijent, își dădu 
Steve seama acum. Ei bine, cum ar fi putut să nu fie? Doar nu 
mai făcuse așa ceva niciodată. 

— Iniţial, zise Kreeger, eram atât de turbat, încât îmi venise 
ideea să te omor. Și tu, dintre toţi oamenii, știi că pot s-o fac, 
corect? Apoi mi-am dat seama că ești exact ce-mi trebuie. 
Trăiești conform propriilor tale norme. Ai încălcat jurământul de 
avocat ca să-ţi expediezi clientul la răcoare. Kreeger slobozi un 
hohot de râs gâlgâit. Mi se face pielea de găină numai când mă 
gândesc la asta. Tu ești întruchiparea teoriilor mele, Solomon. 
Suntem ca niște fraţi care se regăsesc după mult timp, tu și cu 
mine. 

— Eu n-am omorât pe nimeni. 

— Nu încă! Un alt hohot de râs. Apoi, pe un ton care părea cel 
mai sincer din lume, Kreeger îi spuse: 

— O să fim cei mai buni prieteni. O să petrecem un timp 
extraordinar împreună. 

— O s-o facem pe dracu'! 

— Haide, Solomon! Îmi datorezi măcar atâta lucru. De fapt, 
îmi ești dator cu șase ani. Stăteam acolo, mâncând mizeriile 
alea, trăind într-o celulă cu toaletă de fier, și tu erai afară, 
bucurându-te de toate avantajele. Ţi-ai găsit perechea. Cum o 
cheamă? Victoria, corect? De-abia aştept s-o cunosc. ȘI-l mai ai 
și pe nepotul tău, Robert. Are ceva probleme medicale, nu-i așa? 
Și ai întâmpinat unele necazuri la obţinerea custodiei. Ei bine, 
mai bine ai avea grijă să nu faci vreun pas greșit. Doar nu vrei 
să-i superi pe toţi durii ăia de la Serviciile sociale. Și, apropo, ce 
mai face tatăl tău? Judecătorul Solomon mai continuă să bea pe 
rupte și acum? 


66 


„Sunt o mulţime de căi atunci când vrei să ameninţi pe 
cineva”, se gândi Steve. La un capăt al spectrului, avocatul tău 
poate trimite o scrisoare prin care să anunţe că intenţionezi să 
foloseşti toate căile legale ca să-ţi aperi drepturile ce ţi se cuvin. 
La celălalt, poţi vâri ţeava puștii în gura cuiva, făcându-i zob 
dinţii și urlând la el că-i vei zbura creierii pe perete. Sau... 

— Stai departe de ei, Kreeger! Stai dracului cât mai departe 
de ei ori te fac fărâme și hrănesc rechinii cu ele! 

— Am unele dubii. Cum ai spus, Steve, nu ești un criminal. 

— Ca să te citez pe tine, nu încă! Ñ înșiri pe toti cei la care 
tine respectivul și-l lași să mediteze la acest lucru. Steve simţi 
cum i se aprinde faţa și stomacul i se strânge ca lovit de un 
pumn. 

— lartă-mă că nu fac pe mine, dar tocmai am petrecut șase 
ani într-un cuib de vipere și n-am fost mușcat niciodată. 

— Poate că la viitoarea ședere n-o să mai fii tot atât de 
norocos. 

— Spune-mi și mie, pentru ce m-aș putea întoarce la 
închisoare? 

— E numai o chestiune de timp până vei face același lucru. O 
să te foloseşti iar de filosofia ta de doi bani ca să-ți justifici 
acţiunile și, înainte de a apuca să strigi „Om la apă”, un alt trup 
va pluti cu faţa-n jos. Așa că s-ar putea să-ţi stau mai multă 
vreme prin preajmă, Kreeger, pentru că vreau să fiu prezent 
când copoii o să-ţi bată din nou la ușă. 

Nu se auzise niciun ciocănit înainte ca ușa capitonată să fie 
dată de perete și în studio să pătrundă doi polițiști din forțele de 
ordine ale orașului Miami Beach. „Ciudat”, gândi Steve. Dar 
viaţa îţi joacă uneori feste. Îți amintești de o femeie pe care n-ai 
mai văzut-o de trei sau patru ani și exact atunci te trezești că-ţi 
bate la ușă, însoţită de un băieţel, care-ţi seamănă leit. Nu c-ar 
fi păţit-o, dar auzise tot felul de istorii de acest gen. 

Deci ce căutau copoii din Beach în afara zonei lor de 
competenţă? Tăiase Kreeger gâtul vreunui turist în timp ce 
aștepta la coadă să intre în restaurantul Joe's Stone Crab? 

— Sunteţi Stephen Solomon? Polițistul mustăcios purta 
însemnele de sergent. În vârstă cam de patruzeci de ani, avea o 
faţă obosită. 

— Vinovat, spuse Steve. Și ce-i cu asta? 


67 


Era conștient că Kreeger se aplecase spre microfon, în care 
turna șoapte rău prevestitoare: 

— O relatare exclusivă. O știre bombă, de aici din WPYG. 
Sunteţi în direct cu doctorul Bill... 

— Sunteţi arestat, domnule Solomon, îi zise sergentul plictisit 

— Pe ce bază? Ce-am făcut, am înjurat în direct? 

— Steve-avocatul-fără-scrupule tocmai a fost arestat, chiar 
aici, în Studioul A! anunţă Kreeger încântat. 

— Pentru o faptă de violenţă. 

— Încă nu l-am pocnit pe ticălos, se uită Steve la Kreeger. 

— Nu pe el. Pe un tip numit Freskin. 

— Cine naiba mai e și ăsta? 

Polițistul mai tânăr scoase o pereche de cătușe de la centură. 

— Vă rog, domnule, puneţi mâinile la spate! 

Afurisit de politicos, exact cum îi învață la școala de poliție. 

— Nu cunosc niciun om cu numele de Freskin. 

— Trebuie să vă percheziţionez, domnule, insistă polițistul mai 
tânăr. 

— Atmosfera se încinge, anunţă Kreeger pe tonul lui Joe Buck 
în timpul unui meci din Campionatul Mondial. Il încătușează pe 
Solomon. 

— Pe toţi dracii! Cine-i Freskin? Steve era cuprins de un 
amestec de furie și umilinţă. 

— Un agent însărcinat cu supravegherea eliberării 
condiționate, răspunse sergentul. Arnold Freskin. L-ai bătut în 
biroul tău. 

A, ăsta! 

— Ciudatul ăla? Se luase la trântă cu secretara mea. 

În timp ce vorbea, Steve era conștient că încălca sfatul dat 
tuturor clienților pe care-i avusese vreodată. 

Nu discuta cu politistii. Nu vei face altceva decât să te afunzi 
și mai rău. 

— Aveţi dreptul să păstraţi tăcerea, îi reaminti sergentul. 
Aveţi dreptul la un avocat. Dacă nu aveţi mijloacele necesare... 

— Știu! Știu! 

— O să-l ducă la sediul central, susura încântat Kreeger în 
microfon. Steve Solomon nu-i numai un avocat șmecher, dar și 
un bătăuș violent. Rămâneţi pe recepţie! 


68 


Capitolul 10 


CHIAR ȘI CRIMINALII 
AU NEVOIE DE AMICI 


Steve se afla în faţa chiuvetei din bucătărie, încercând să-și 
curețe degetele de cerneală. Fusese înregistrat și fotografiat, i 
se luaseră amprentele și în general fusese luat în bătaie de joc 
de polițiști și agenţii de la arest care-l știau din tribunal. 
Petrecuse două ore într-o celulă cu pereţii acoperiţi cu graffiti 
galben-maronii. Generaţii de deţinuţi își folosiseră muștarul din 
sandvișurile cu cârnaţi, date de stat, ca să lase în urma lor tot 
felul de blasfemii pline de greșeli ortografice. Poate nu la fel de 
impresionante ca desenele din paleolitic descoperite în grote, 
inscripţiile constituiau o radiografie sociologică a păturii celei 
mai de jos, precum și o sentinţă împotriva școlilor de stat. 

Judecătorul Alvin Elias Schwartz îl eliberase pe Steve fără 
cauţiune pe motiv că obișnuia pe vremuri să joace cărți cu tatăl 
acuzatului. Lui Steve i se ceruse să se prezinte peste o 
săptămână când avea să fie inculpat pentru violență și 
obstrucţție la adresa unui reprezentant al forțelor de ordine, în 
persoana domnului Arnold G. Freskin, în timpul exercitării 
îndatoririlor sale. Potrivit acuzării, îndatoririle lui Freskin 
includeau un „interviu la faţa locului cu persoana eliberată 
condiționat”, Steve fiind convins că suna mai bine decât „o 
erotică trântă cu o secretară dezbrăcată”. 

Curseseră toate apele de pe el în taxiul care-l dusese acasă. 
Şoferul jamaican îi explicase că sistemul de aer condiţionat era 
defect, însă tipul voia probabil să facă economie de benzină. 
Pantalonii și cămașa lui Steve se lipiseră de scaunul acoperit cu 
vinilin, deși arșița nu părea să-l deranjeze deloc pe șofer, 
instalat pe o husă cu bile de lemn. 

— Te-am auzit azi la radio, ești prost ca noaptea. Herbert 
Solomon stătea la masa din bucătărie, sorbind din vinul roșu 
cușer și făcându-și fiul praf. De-a dreptul tâmpit! 


69 


— Mulţumesc pentru sprijin, tată. Steve nu era dispus să mai 
înghită insultele tatălui său. Fusese o zi de tot rahatul, și încă nu 
se terminase. Peste o oră, urma să-și aștearnă un zâmbet pe 
faţă și s-o sărute pe Irene Lord. Regina. Mama Victoriei. O 
femeie atât de rece și imperioasă, încât Martha Stewart părea o 
persoană caldă și plăcută prin comparaţie. 

— Eu te-am scos de acolo, nu-i așa? 

— Am fost eliberat pe baza propriilor mele merite. Tot ce-ai 
făcut tu a fost să-l suni pe judecător. 

— Adică enorm de mult. 

— Puteai să vii în centru cu mașina și să mă iei de la pușcărie. 

— Nu după apusul soarelui, băiete. 

— Da' ce, suferi de orbul găinilor? 

— Sabatul, nătărăule! 

— Și ce-i cu asta, aveţi barul deschis noaptea la templu? 

— Nu ţi-ar strica dacă ai veni și tu. Să spui o Sema sau două. 
Asta explica îmbrăcămintea tatălui. Un blazer albastru la două 
rânduri, cravată kaki și pantaloni și pantofi sport. De când 
bătrânul o luase razna, începuse să aplice regula conform căreia 
nu șofa între apusul soarelui de vineri și răsăritul de sâmbătă. 
Acum, arătând ca un englez dement în vipia amiezii, era gata 
pentru drumul de aproape cinci kilometri până la Templul Judea. 

— E ziua de naștere a Irenei, zise Steve. Altfel, aș fi acolo 
alături de tine, în primul rând de scaune. 

— Ha, ha! Nici măcar nu știi unde e. 

— Pe Granada, vizavi de autostrada Dixie, în dreptul terenului 
de sport. Terenul fiind Stadionul Mark Light al Universităţii din 
Miami, unde Steve nu înscrisese niciun punct, strălucind în rolul 
de rezervă. Ocazional, se mai ducea și la ore, absolvind cursul 
de teatru și având înot ca a doua specializare. Herbert ar fi vrut 
ca Steve să studieze științele politice sau dreptul, ceva care să-i 
permită să acceadă în tagma juridică. Dar în cămin se zvonea că 
cele mai tari fete erau la teatru, și asta a fost suficient. Steve și- 
a scos de la naftalină cunoștințele despre Shakespeare și s-a 
dus glonț la Teatrul Ring, convenabil plasat alături de căminele 
studenţilor de la Rathskellar. 

De-abia mai târziu și-a dat seama că talentul actoricesc 
însușit atunci din întâmplare îi servea de minune la tribunal. Ca 
student la teatru jucase rolul reporterului cinic, E.K. Hornbeck, 
din piesa Moștenind vântul, care-i picase ca o mănușă. Apoi, pe 


70 


Tech din Bizonul american, un rol care-i plăcuse mai ales pentru 
că dialogul era presărat cu „Du-te în mă-ta!” In ultimul an, 
interpretase rolul fratelui mai mare, Biff, din Moartea unui 
comis-voiajor. Biff era un atlet cu o carieră promițătoare, însă 
viaţa i se dusese pe apa sâmbetei când descoperise că tatăl său 
era un pungaș. 

„Tata o să se omoare! Nu știi asta?” 

Pe când Steve rostea aceste lucruri pline de dramatism pe 
scenă, propriul său tată - Herbert Solomon, și nu Willy Loman - 
era convocat în fața Marelui Juriu. Retrospectiv, Steve își dădea 
seama că lacrimile lui de pe scenă fuseseră reale. 

In mare, din acel motiv care-l făcuse să studieze teatrul - 
colegele sexy - Steve se înscrisese în Uniunea americană pentru 
libertăţi civile (ACLU). Isteţii gândeau că puicuţele liberale erau 
mai ușor de agăţat decât, să zicem, Tinerele Republicane 
Militante pentru Castitate. Adunările ACLU îi treziseră o anumită 
compasiune pentru oropsiţii sorții și, laolaltă cu lecţiile de 
actorie, îi furnizaseră o pregătire solidă, chiar dacă fără nicio 
intenţie, pentru viitoarea sa viaţă de practicant pe cont propriu 
al misterioasei arte a dreptului. 

— Deci ce planuri ai? îl întrebă Herbert. 

— Pentru ziua lui Irene? Ne ducem la Joe's să mâncăm crabi. 

— Cu Kreeger! 

— Mă gândesc la asta, tată. Pretinde că vrea să fim prieteni. 

— Ce ţi-am spus eu? Și criminalii au nevoie de amici. 

— Doar că suna mai mult ca o ameninţare. Fii amicul meu sau 
dai de dracu'. 

— Și atunci ce ai de gând? îl presă Herbert. 

Steve nu era sigur cât de multe putea să-i spună bătrânului. 
Rolul său patern pendulase între neglijenţa benignă și criticile 
caustice. Și acum, acea veche teamă ieșea din nou la suprafață. 
Teama de ridiculizare și respingere. De faptul că nu-i putea ţine 
piept. 

— Trebuie să mă duc până la Keys. Să găsesc un martor. 

— Pentru ce? 

Steve decise să-i spună totuși adevărul. Ego-ul lui reușise să 
supraviețuiască tuturor loviturilor și vânătăilor lăsate de tatăl 
său. . 

— In legătură cu partida aceea de pescuit despre care ţi-am 
vorbit. Kreeger și colegul lui Jim Beshears. 


71 


— Am mai auzit asta. Crezi că Kreeger i-a făcut vânt tipului 
peste bord și l-a izbit cu cangea în cap. 

— Asta-i tot ce știu. Nu pot să-l acuz că a ucis-o pe Nancy 
Lamm. 

— Non bis in idem. L-au condamnat deja pentru omor. 

— Exact. Însă Kreeger n-a fost niciodată condamnat pentru 
uciderea lui Beshears. Am nevoie de cineva care a fost acolo. Un 
martor. lubita lui Beshears n-a prea fost de ajutor cu relatarea 
ei. Dar a mai fost o persoană la bord. 

— Capitanul ambarcațiuni. 

— Oscar De la Fuente. Era pe puntea de comandă încercând 
să ţină cursul. De-acolo putea să vadă tot. Nu l-am mai găsit 
însă niciodată. 

— N-ar trebui să fie greu. Doar are permisul de navigator emis 
de stat. 

— Pe computer, figurează înregistrările din ultimii zece ani. 
Incidentul s-a petrecut în urmă cu nouăsprezece ani. Dacă De la 
Fuente avea permis atunci, acum e puţin probabil. 

— Ai încercat la cartea funciară? 

— N-are nicio proprietate în Miami-Date, Monroe sau Collier. 
Nicio autorizaţie comercială. Nicio licență emisă pe vreun nume 
fictiv. Niciun telefon, listat sau nu. 

— Cel puțin văd că ţi-ai făcut lecţiile. 

Complimentul suna ranchiunos, și Steve l-a perceput ca atare. 

— Acum o să bat drumurile. Sau mai curând plaja. 

— Poftim? Te duci să faci pe avocatul în Keys, să-ţi vâri nasul 
pe ici-colo punând întrebări? 

De fapt, plănuia să-și pună niște blugi vechi și un tricou pe 
care să scrie: „Sex fără probleme. Pune-ţi-o singur.” Insă tatăl 
său avea dreptate, așa că Steve nu-i răspunse. 

— Moluștele alea o să creadă că ești de la Agenţia Antidrog, îl 
avertiză Herbert. N-o să-ţi spună nimeni nimic. lar dacă cineva îl 
cunoaște pe acest personaj, De la Fuente, îl va preveni să stea 
departe de tine. Problema e că nu cunoști terenul acolo, fiule. 

„Din nou am ajuns aici”, gândi Steve. Bătrânul își scotea 
cuţitele ca să-l ciopârțească. 

— Ce altă șansă am? 

— Mă ai pe mine, tăntălăule! Cine știe mai bine decât mine 
barurile și porturile? 


72 


Adevărat. Când Herbert nu zăcea lungit pe canapeaua din 
camera de oaspeţi a lui Steve, se ducea la pescuit cu barca lui 
găurită, în Sugarloaf Key. 

— Faci asta pentru mine? 

— Sunt tatăl tău. Mai trebuie să-mi ceri? Mulţumit de sine, 
Herbert înhăţă pălăria albă de pai pe care o purta peste kipa în 
timp ce mergea pe jos spre sinagogă. Pălăria avea o margine 
îngustă, întoarsă în sus. Steve se gândi că arată ca o plăcintă cu 
carne de porc, deși nu era cazul. N-ar fi sunat cușer. 

— Mulţumesc, tată! Îţi apreciez sincer oferta! 

— N-ai pentru ce! Apropo, ce tarife mai practică detectivii 
particulari în prezent? 

— Să te bucuri de Sabat, tată! 

Herbert se îndrepta spre ușă. 

— Mâncarea lui Bobby e pe frigider. 

— Unde-i puştiul? 

— In camera lui, cu ţiganca aia. 

— Poftim? Cu cine? 

— Tăârfulița aia în devenire, cu diamant în buric. /jubaneza'* 
aia, evreica cubaneză, care stă pe strada cealaltă. 

— Nu-i politicos, tată. Nu-i caracterizăm pe oameni din 
punctul de vedere al religiei sau etniei. 

— Chiar așa, ovreiașule? 

— Eşti de școală veche, tată. 

— Ei bine, poţi să-mi pupi fundul meu cușer. Nu-i nicio 
problemă că fata e și ovreică, și cubaneză. Spune-i să-și 
schimbe numele, dacă-i e așa rușine de el. Ca secăturile alea 
care s-au transformat în băștinași. Cohen devine Kane, Levine 
devine Landers. Toţi niște Schmenaricks. Herbert fornăi pe nas 
în semn de dezaprobare. 

— Numele ei e Maria Munoz-Goldberg și nu cred că-i e rușine 
cu el, zise Steve. 

— In regulă în ce mă privește, dar în locul tău aș trage puţin 
cu ochiul în dormitorul lui Robert. Sau următorul lucru pe care-l 
vei afla va fi o micuță corcitură, pe nume Munoz-Solomon, 
alergând prin casă. 


14 Contracţie a cuvintelor Jewish, evreu și Cuban, cubanez. (n.red.). 
73 


Capitolul 11 


JUBANEZA 


Steve termină paharul de vin cușer lăsat de tatăl său pe 
masă. Avea gust de jeleu de struguri lichefiat. Bobby era în 
camera lui cu Maria, și Steve avea nevoie de un întăritor înainte 
de a se duce să-l spioneze din hol. Plănuia să bată la ușă și abia 
apoi să intre. Dacă era încuiată, avea s-o doboare cu o lovitură 
în stilul Forțelor Speciale care iau cu asalt un laborator de 
stupefiante. 

Și care mai era regula acum în ce-i privea pe puștii pre- 
puberi? Abia recent se gândise că Bobby, pe buza prăpastiei 
pubertăţii, ar fi putut avea nevoie de sfaturi părintești cu privire 
la păsărele și albine. Când îi vorbise despre aceste lucruri, 
băiatul reacţionase spunându-i că era la curent cu bolile cu 
transmitere sexuală și cu folosirea prezervativului, relatându-i 
lui Steve cazul unei fete de la școala medie Ponce de León care 
rămăsese însărcinată. 

— După aceea, niciuna dintre fetele pe care le cunosc eu n-a 
mai făcut așa ceva, dar au fost o mulțime de petreceri- 
curcubeu, deși eu n-am fost invitat. 

— Petreceri-curcubeu? 

— Haide, unchiule Steve! Unde puicuţele poartă fiecare un ruj 
de altă culoare și băieţii își lasă pantalonii în jos în ideea să aibă 
cât mai multe nuanţe pe... 

— lisuse! 

Acum, Steve se opri în dreptul ușii lui Bobby, adulmecând 
aerul ca un ogar. Nicio urmă de tutun sau de stupefiante. Deși 
simțea o aromă ciudată. Un miros de citrice. De portocale sau 
mandarine. 

Steve ciocăni o dată și deschise ușa. 

Ambii puști aveau manualele deschise în faţa lor. Purtând o 
pereche de pantaloni scurți lălâi și un tricou al echipei de 
baseball Hurricanes, Bobby stătea ghemuit în fotoliul lui rotund. 
Maria se lungise de-a curmezișul patului. Avea niște blugi cu 
talia joasă plini de găuri și franjuri, ca și cum de-abia călcase pe 


74 


o mină. Un tricou fără mâneci lăsa să se vadă sutienul dantelat 
de dedesubt. Avea tenul într-o nuanță caldă de caramel și rujul 
roșu îi strălucea pe buze ca o vopsea proaspătă. În buricul 
puștoaicei de doisprezece ani strălucea un diamant. 

Bobby îi făcu semn cu mâna lui Steve, dar continuă să îi 
vorbească Mariei, de parcă era profesorul ei. 

— Bătălia de la Gettysburg a fost, de fapt, un teribil accident. 
Lee și Meade nu și-au zis niciodată: „Hei, hai să ne întâlnim în 
acest orășel din Pennsylvania și să ne luptăm acolo”. S-a 
întâmplat să fie locul în care unioniștii au decis să oprească 
ofensiva confederată. Adică, dacă n-ar fi făcut-o, armata lui Lee 
ar fi putut să ocupe Philadelphia și apoi, posibil și Washingtonul, 
însemnând că Sudul ar fi câștigat războiul. 

— Ar fi fost nașpa, zise Maria. Bună ziua, domnule Solomon! 

— Bună, Maria! Și ce studiaţi voi, copii? 

— Nişte prostii. Ca aritmetica, răspunse Bobby. Încerca să se 
dea mare în fața micuţei lui iubite. 

— Istoria Americii, domnule Solomon. Bobby știe tot ce s-a 
întâmplat. 

— Nu-i mare lucru, zise Bobby. 

— Pentru mine e. Maria îi aruncă un zâmbet lui Bobby. Unul 
ca o invitaţie, plină de vino-încoa'. Aroma de citrice era și mai 
puternică înăuntru. 

— Ce-i cu mirosul ăsta? întrebă Steve. 

— O, probabil parfumul meu, domnule Solomon. 

Parfum! Bietul Bobby n-avea nicio șansă. 

— Boucheron, continuă Maria. Al maică-mii. 

Mai întâi folosesc parfumul mamei. Apoi pilulele 
anticoncepționale. 

Steve îi știa pe părinţii Mariei, se văzuseră la ședințele 
Comitetului pentru menţinerea ordinii în cartier. Eva Munoz- 
Goldberg, mândra fiică a unui militant anticastrist, trecea 
frecvent pe străzile învecinate, distribuind manifeste care 
îndemnau la bombardarea Venezuelei și asasinarea lui Hugo 
Chávez. In copilărie, Eva își petrecuse week-end-urile cu tatăl și 
o grămadă de veri prin mlaștinile Floridei, trăgând la ţintă cu 
automate marca Uzi în portrete din carton ale lui Fidel Castro. 
După aceea, se întorceau acasă, unde mâncau hamburgeri la 
grătar, beau Cuba Libre și urmăreau echipa Dolphins la 
televizor. Recent, Steve o văzuse pe Eva la volanul Hummer-ului 


75 


ei negru, prin Coconut Grove, cu un însemn al Asociaţiei 
americane a deţinătorilor de arme lipit pe bara din spate a 
mașinii. 

Tatăl Mariei, Myron Goldberg, era dentist specializat în 
implanturi, având un cabinet pe Miracle Mile din Coral Gables. 
Automobilul lui Myron, un Prius hibrid, era tapetat cu etichete 
ale organizaţiei Greenpeace și inscripţii de genul „Salvați 
lamantinii!”, iar cea mai periculoasă armă a sa era o freză 
stomatologică din titan. Membrii familiei Munoz-Goldberg 
ocupau un loc de frunte în creuzetul plin cu paella al comunităţii 
multietnice din Florida. 

Privindu-i pe cei doi puști lungiţi în dormitor, Steve era sigur 
că ar fi trebuit să-l dăscălească pe Bobby cu privire la 
exercitarea autocontrolului într-o perioadă când hormonii își 
făceau de cap. Îi mai trecu un gând prin minte. Unul exact pe 
dos. S-ar fi putut ca șmechera asta mică să-l folosească pe 
Bobby ca să-și ia examenele. Oricât de mult își adora nepotul, 
trebuia să admită că nu arăta exact ca un candidat pentru 
catalogul de modă Abercrombie & Fitch. De fapt, Bobby era un 
singuratic slăbănog, cu ochelari cu lentile groase, care nu se 
simţea în largul lui în niciun fel de clică. 

— Ce-i cu chestia asta despre cota de nivel? întrebă Maria, 
frunzărind manualul. Sună ca și cum o să fie ceva inclus în test. 

— Cota maximă de nivel a confederaţilor!”, zise Bobby foarte 
încrezător în cunoștințele sale. E punctul în care soarta s-a 
întors în favoarea unioniștilor, la Gettysburg. 

— O! Asta era! Fata mâzgăli ceva în caiet. 

— Șarja lui Pieckett, continuă Bobby. Cincisprezece mii de 
soldați confederați. Unii au atins prima linie a unioniștilor, dar au 
fost făcuţi bucăţi. Un atac frontal în pantă nu funcţionează 
niciodată. Când inamicul deţine poziţiile înalte, trebuie să-l 
învălui pe flancuri. Un fals atac pe unul dintre flancuri. Bobby 
lansă o imaginară lovitură de stânga. Însă de fapt trebuie să-l 
ataci pe cealaltă parte. Cu un șuierat, simulă un croșeu de 
dreapta. Când inamicul tău atacă pe partea dreaptă, tu o iei 
spre stânga. 


15 În original, High-water mark of the Confederacy, punctul în care armata Statelor 
Confederate a avut cele mai mari șanse de a obţine victoria în Războiul Civil. (n.red.). 


76 


— Ce deștept ești! Maria îl răsplăti pe băiat cu un alt zâmbet 
strălucitor, apoi se întoarse spre Steve. V-am auzit la radio azi, 
domnule Solomon. 

— Mda, adăugă Bobby. N-am crezut niciodată că psihiatrul ăla 
o să-ţi servească așa o lecţie. 

— O să ajungeţi la închisoare? îl întrebă Maria pe Steve. 

— Unchiul Steve a mai fost la pușcărie de mai multe ori, 
declară Bobby cu o urmă de mândrie în voce. Judecătorii îl 
închid peste noapte pentru că-i scandalagiu. 

— Totul o să fie în regulă! zise Steve. Tot ce-am făcut e ilegal 
numai din punct de vedere tehnic. 

Bobby scoase un fornăit. 

— Sigur, pe tipul ăla l-ai cotonogit din punct de vedere tehnic. 

— Ai grijă ce spui, puștiule! 

— Ai de gând să-l lași pe individul ăla să-ţi dea la cap? 

— Nici gând! Am un plan să-l trosnesc de nu se vede. 

— Aha! Și cum o s-o faci? 

Steve scutură din cap. Ce putea spune? Unchiul și bunicul tău 
încearcă să dea în vileag un criminal, dar să nu-ți faci griji în 
legătură cu asta. Nu. N-avea de gând să-l sperie pe băiat. 

— Strict secret, replică Steve. 

— Sper că n-ai de gând să faci la fel ca femeia din cadă. 
Pentru că dacă doctorul Bill a ucis-o... 

Bobby își lăsă propoziţia neterminată, apoi se întoarse la 
manualul lui. 

e 

O jumătate de oră mai târziu, Bobby se afundase și mai tare 
în fotoliul lui. Maria continua să stea lungită pe pat, răsfoind 
paginile unui manual de istorie. Cu puţin timp înainte, Bobby 
făcuse o scamatorie în gând, își divizase conștiința în două 
sectoare. Impărțirea ecranului în două, cum denumea el 
procesul acesta, îi permitea să aibă simultan două gânduri total 
diferite unul de altul. 

Vreau s-o sărut pe Maria. Și... 

De ce mă tratează unchiul Steve ca pe-un copilaș? 

Era, de fapt, singurul lucru care-l nemulțumea pe Bobby. 

In general, unchiul Steve era formidabil. Își petrecea 
întotdeauna mult timp cu el. Îl învățase să joace baseball, să nu 
se lase fraierit de adversari. Îl luase cu el la tribunal, chiar la 


77 


niște autopsii, care erau cea mai cool chestie dintre toate, cu 
excepţia mirosului. 

Dar îmi ascunde niște lucruri, se teme că n-aş face fată. 

Unchiul Steve plănuia să-l distrugă pe doctorul Bill. Ceva 
înfricoșător. 

Dar de ce nu-mi poate spune nimic? 

Mai sus decât el, Maria întinse un picior de pe pat, sprijinindu-l 
de umărul lui drept. Işi mișca alene degetele ale căror unghii 
erau vopsite cu o ojă de culoarea flăcărilor. 

Gândurile legate de doctorul Bill bătură subit în retragere. 
Bobby simţea o agitaţie plăcută în şort, însă postura în care se 
afla era penibilă. Fotoliul moale îl înghiţise cu totul, spatele îi era 
întors spre pat și nici măcar nu putea s-o vadă. Ca să o sărute, 
ar fi trebuit să se rostogolească pe jos, să se ridice în genunchi 
și să se târască spre pat, și apoi ce ar fi urmat? Toate astea i-ar 
fi luat câteva secunde bune și gestul ar fi părut premeditat și 
stupid, în loc să fie firesc și grozav. 

O altă problemă: Cu limba sau fără ea? 

O auzi cum dădea paginile. Nu era posibil să citească la viteza 
aceea. Se plictisise? Aștepta ca el să facă prima mișcare? Își 
dorea să-i fi cerut sfatul unchiului Steve în această privința. 

„Sau lui mami. leri mi-a spus că a făcut prima dată sex la 
doisprezece ani. La vârsta mea!” 

Acum, în creierul lui se deschidea o altă fereastră. Pe de o 
parte, Maria pe pat, piciorul cu unghiile de un roșu strălucitor 
pendulând în faţa ochilor săi. Și mai era și mami, vorbind despre 
sex. 

Bobby nu avea să-i poată mărturisi niciodată unchiului Steve 
ce-i spusese mami. Nici măcar că se văzuse cu ea. Unchiul 
Steve credea că mami era încă la închisoare. 

Apăruse în parc și îl îmbrăţișase, la fel ca oricare mamă, nu ca 
o fostă deţinută. Se duseseră la Whip 'N Dip să mănânce o 
înghețată de fistic. Începuse să-i povestească viaţa ei, o 
mulțime de lucruri - și toate neplăcute. Despre tipii cu care 
fusese, nu le mai știa nici măcar numele. Despre droguri - cum 
o ameţiseră rău de tot și de aceea se apucase de furat și dăduse 
de belea, dar acum reușise să se dezbare de acest obicei. Îi 
mulțumea lui lisus pentru ajutor, spunea că Fiul Domnului e 
adevăratul Mesia și alte lucruri de genul ăsta și sugera că venise 
momentul ca Bobby să fie botezat. 


78 


„Sigur, mami. Imediat după bar mitzva”, îi spuse el. 

Bobby îi povestise despre Maria și îi mărturisise cât de mult o 
plăcea. Ea păruse interesată, mai ales cu privire la familia 
Mariei, mama catolică și tatăl evreu. 

„Şi-ar găsi locul perfect la Evreii întru lisus”, îi spusese maică- 
sa. g 

Acum Maria îi trecea al doilea picior peste celălalt umăr. Işi 
presa pulpele de urechile lui, împingându-i ochelarii în jos. li 
simțea parfumul, portocală și vanilie, ca o înghețată pe băț 
Creamsicle. Ar fi vrut s-o lingă pe față. 

— Am obosit de atâta învățat, șopti ea. 

În regulă! 

Venise momentul să treacă la acțiune. Dar cum s-o facă? 

Dacă ar fi putut să se întoarcă și cumva să se ridice în 
picioare, ar fi ajuns cu șliţul de la pantaloni la nivelul ochilor ei. 
De obicei, nu e mare lucru, dar acum avea ditamai scula. Și 
dacă ea n-o să vrea să-l sărute? Dacă o să umple școala că eun 
pervers care se excită una-două? 

O a treia fereastră se ivi în minte, cu unchiul Steve spunându- 
i: „Întotdeauna să le respecţi pe fete. Uneori, chiar trebuie să le 
arăţi mai mult respect decât au ele față de propria lor 
persoană”. 

Și mami îl sfătuia: „Așa cum spunea lisus, dacă te uiţi plin de 
pofte la o fată, ai săvârșit un păcat. Dar cel mai tare lucru cu 
privire la Mântuitorul nostru, Bobby, este faptul că e foarte 
iertător. Așa că motoul meu e că trebuie să te lași ghidat de 
propriile simţuri. Ai tot timpul să te căiești mai târziu”. 


79 


Capitolul 12 


RAPORT ȘI RAPORTURI 


De ce e Steve atât de tăcut? 

Pe Victoria o frământa acest gând în timp ce se îndreptau pe 
autostradă spre restaurantul unde urmau să sărbătorească ziua 
de naștere a Reginei. Sigur că Steve nu era deloc înnebunit 
după mama ei, care îl trata la fel ca pe toţi ceilalți: ca pe un 
servitor. 

Gândul că Steve avea să intre oficial în familie făcuse ca frișca 
din ceașca de cafea a Reginei să se taie. 

Steve are o mulțime de calități, dragă, dar este el cu adevărat 
alesul tău? 

În traducere liberă: // urăsc și ai fi putut să faci o alegere mai 
bună. 

Probabil că nu fusese de prea mare ajutor nici faptul că Steve 
purta un tricou cu următorul logo: Dacă nu știi ce te supără, 
înseamnă că-i maică-ta. lrene Lord îl considera pe Steve un 
declasat. Steve vedea în lrene Lord un monument de lăcomie. 
Victoria îi iubea pe amândoi, dar, la fel ca îmblânzitorul de lei la 
circ, era nevoită să pocnească din bici ca să-i ţină să nu se 
încaiere. 

S-o invite pe Regina și pe noul ei iubit, Carl, la cină și, pe 
deasupra, să fie nevoit să plătească nota probabil că nu figurau 
pe lista lucrurilor favorite ale lui Steve. Totuși, Victoria se 
întreba de ce părea atât de distant. Bine, umilinţa îndurată la 
radio și arestarea sa pentru atac violent puteau să fie o cauză, 
dar Steve era obișnuit cu duelul verbal și nici pușcăria nu-i era 
străină; prin urmare, ce avea acum de arăta atât de îngrijorat? 

Trecând în revistă întâmplările recente, își dădea seama că 
Steve nu prea era în apele lui de mai mult timp. Când vizitaseră 
apartamentul, se manifestase aproape ostil la ideea că se vor 
muta împreună. Aranjaseră să vadă și alte proprietăți împreună 
cu Jackie, dar Steve mai voia oare să facă acest lucru? In 
maniera sa tipic masculină, nu spunea nimic, așa că ea n-avea 
nicio șansă să obţină vreo lămurire. 


80 


— Și ce planuri ai? se interesă ea pe când treceau de insula 
Fisher. 

Întrebarea păru că-l ia prin surprindere. 

— Hei, ia te uită! Cu o mână pe volan, îi făcu un semn 
încurajator cu cealaltă. Îmi citești gândurile! 

— Bine! Te ascult! 

— Nu sunt sigur că pot să-ţi spun. 

— Cui altcuiva i-ai putea spune în afară de mine? 

— E periculos, zise el, și nu vreau să-ţi faci griji în plus. 

Se simţea pierdută. 

— Să ne mutăm împreună e ceva periculos? 

— Poftim? Cine vorbește despre mutatul împreună? 

— Noi doi. Sau cel puţin eu. Încerc să-mi dau seama ce ai de 
gând să faci. Vrei o casă sau un apartament? Să ne mutăm 
acum sau să mai amânăm puţin? 

— N-are nicio legătură. 

— Păi atunci la ce te referi? 

— La Kreeger. Cum să-i dau de cap. 

Nu era un lucru tipic pentru Steve? Sau pentru oricare bărbat, 
decise ea. Tipul tău stă acolo, fierbând sub capac, și tu crezi că-i 
îngrijorat cu privire la relaţia voastră. Se dovedește un pic mai 
târziu că e frământat dacă echipa Dolphins va putea să facă faţă 
atacurilor lansate de Jets. Și când vorbesc, parcă ar transmite 
știri la CNN. Furtună în Golf. Dow Jones a crescut douăzeci de 
puncte. Trafic blocat pe l-95. Numai fapte, doamnă. 

Ea studiase psihologia și lingvistica la Princeton și știa că 
bărbaţii și femeile comunică în mod diferit. Suna ca un clișeu, 
dar era adevărat. Femeile se exprimă prin sentimente, ceea ce 
experţii denumesc „limbaj de relaţionare”. Bărbaţii comunică 
prin intermediul informaţiilor, ceea ce s-ar putea denumi „limbaj 
de relatare”. Atunci când se ostenesc s-o facă. 

— Atât tata, cât și Bobby m-au întrebat ce plan am în ce-l 
privește pe Kreeger, îi explică Steve, așa că, în momentul în 
care mi-ai pus întrebarea, primul gând venit în minte a fost... 

— Nicio problemă! Dar poate că cel mai bun lucru ar fi să uiţi 
de Kreeger. Nu prea te-ai descurcat azi la radio. 

Modul ei feminin de a comunica. Ar fi putut să-i spună franc: 
„Ai luat-o rău în freză azi, frăţioare”. Dar cu iubitul tău era cel 
mai bine să-ţi pui o blană de miel, nu să-l înțepi ca și cum ai 
avea ghimpi pe limbă. 


81 


— De-abia îmi făcusem încălzirea când au dat buzna copoii. 

— Suna foarte satisfăcut pentru că reușea să te hărţuiască. Și 
dacă e atât de periculos pe cât zici tu... 

— Exact. Tocmai de aceea are sorți de izbândă planul meu. 

Steve răsuci volanul, scoțând mașina de pe autostradă pentru 
a pătrunde pe strada Alton. În trei minute, urma să ajungă la 
Joe's. Mai mult ca sigur că aveau să dea peste o mulţime de 
turiști la coadă, așteptând să intre. Dar cu ajutorul șefului de 
sală, Dennis, Steve avea să-și introducă grupul înăuntru în 
nouăzeci de secunde. 

— Aproape mi-e teamă să te întreb, zise Victoria. 

— Kreeger a ucis două persoane, nu? 

— De două știi tu. 

— Corect. Fiecare reprezenta un pericol la adresa lui. Jim 
Beshears era pe punctul să-l dea în vileag ca șarlatan, iar Nancy 
Lamm să-l toarne pentru încălcarea normelor etice. 
Presupunând că altcineva îl ameninţă acum... 

— Ce fel de ameninţare? 

Victoria îl ascultă pe Steve în timp ce acesta îi istorisea 
încercarea de a-l depista pe căpitanul vasului care-l văzuse pe 
Kreeger lovindu-l în cap cu cangea pe Jim Beshears. 

Pe când îi explica detaliile, ea examina planul din unghiul 
propriei sale logici. Apoi rosti: 

— Chiar dacă îl găsești pe căpitan, chiar dacă îţi spune: „Da, 
cred că Kreeger l-a împins pe tip peste bord, apoi l-a lovit cu 
intenţie”, un avocat al apărării poate să-l ia la puricat. De ce i-a 
luat atâţia ani ca să depună mărturie? De ce al doilea martor, 
fata, nu coroborează povestea? Presupun că ai obţine o 
condamnare, deși șansele sunt... 

— Aproape inexistente. 

— Corect. Atunci de ce o faci? 

— Dacă-ţi spun, inspiră mai întâi adânc și reevaluează situaţia 
înainte să te dezlănțui. 

— Deci ai de gând să comiţi un act ilegal. 

— l-am spus tatei să-mi distribuie cartea de vizită oriunde se 
duce, de la Key Largo la Key West. Oricărui beţiv, pescar sau 
obișnuit al plajei pe care onorabilul Stephen Solomon din Miami 
Beach este gata să-l răsplătească pentru furnizarea de date care 
să ducă la descoperirea lui Oscar De la Fuente, căpitanul vasului 


82 


care nu-i de găsit. Apoi am plasat același anunţ în Key West 
Citizen, precum și pe Internet, cu același conţinut. 

l-a luat Victoriei numai o secundă ca să replice: 

— Nu-ţi pasă dacă îl găsești sau nu pe tip! Vrei numai ca 
Kreeger să știe că-l cauţi. 

— Te-ai apropiat binișor. Dă-i bătaie! 

— Ai de gând să-l informezi pe Kreeger că l-ai găsit pe De la 
Fuente, indiferent dacă-i adevărat sau nu. O să-i spui că ai probe 
solide, un martor ocular. Ai putea chiar să produci un afidavit 
fals al lui De la Fuente, în care jură că l-a auzit pe Kreeger cum îl 
ameninţa pe Beshears, apoi l-a văzut cum i-a dat acestuia 
brânci în apă înainte să-i sfărâme capul. 

— Nu mă gândisem la un afidavit. O idee ultra! 

— Deci așa sună planul tău strălucit? Să te foloseşti de 
persoana ta în chip de momeală. Să-l faci pe nebunul ăla să 
încerce să te ucidă. 

Pe faţa lui se așternuse un zâmbet care izbutea să fie atât 
copilăros, cât și enigmatic. Ca un puști care prinde o viperă și i-o 
arată prietenei sale în credinţa greșită că ea îl va admira 
instantaneu. 

— Nu pot să-l înfund pentru niciuna dintre cele două crime 
comise, Vic. Dar aș putea pentru tentativa de a o comite pe-a 
treia. 

— Ţi-a trecut prin cap că priceperea lui Kreeger în materie de 
crimă ar putea fi mai mare decât capacitatea ta de a-l 
împiedica? 

— Am un avantaj pe care Beshears și Lamm nu l-au avut. O să 
fiu treaz și voi ști ce pregătește. 

De data asta, ea nu mai încercă să-și modereze cuvintele. 

— Eşti total iresponsabil. Chiar mai rău, nu-ţi pasă de cei care 
te iubesc. 

— Nu înţeleg cum de poţi spune așa ceva. 

— Cum rămâne cu Bobby? Și cu taică-tău? Și cu mine? Dacă 
vei fi ucis sau rănit, ce se va alege de noi? 

— Vic, nu-mi e frică de Kreeger. Tipul e un laş care a ucis o 
femeie drogată într-o cadă de baie și un alt beţiv la bordul unei 
ambarcaţiuni. 

Se aflau în a cincea mașină la coadă, așteptând să vină 
valetul s-o parcheze în faţa restaurantului. Clienţii se dădeau jos 


83 


din automobile, înțesând spaţiul verde. Îl auziră pe Dennis, șeful 
de sală, cum anunţa la megafon: 

— Grupul Grossman. Stuart Grossman. O masă de opt 
persoane. 

— Și acum în ce privește cealaltă chestiune, zise Steve. 

— Ce altă chestiune? 

— Să ne mutăm împreună. Dacă vrem o casă sau un 
apartament. 

Stai o clipă, îi trecu ei prin gând. Încă n-am terminat de 
discutat planul tău idiot. Nu poti sări la alt subiect numai pentru 
că ti-ai terminat discursul de superman. 

— Îți propun un mare compromis. Steve suna foarte multumit 
de sine. Ție îţi plac blocurile. Întreţinere fără bătaie de cap. Încui 
și pleci. Respect și înțeleg acest lucru. Însă mie îmi plac casele. 
Ai propriul tău spaţiu. Un arbore de mango în curtea din spate. 
Prin urmare, ce-ai zice de-o casă în oraș? 

Asta nu înseamnă comunicare. Mai mult e vorba de masculul 
speciei care dă foc ierbii, pârjolind pământul și mutându-se în 
altă parte. 

— Steve, casa mai poate aștepta. N-am ajuns în acest punct. 

Acum se aflau pe locul doi la coadă. Victoriei nu-i mai 
rămăsese prea mult timp. 

— Nici măcar nu mi-ai cerut părerea despre planul tău 
nebunesc care, apropo, cred că e sinucidere curată. Și acum ce 
mai vrei? Ai închis subiectul? În momentul ăsta se presupune că 
ar trebui să discutăm despre o casă în oraș și un gard-viu de 
trandafiri japonezi? 

— Eu mă gândeam mai degrabă la bougainvillea... 

— Nu glumesc. Sunt foarte îngrijorată, așa că ai face mai bine 
să te ocupi de acest lucru. A 

Steve avea ochii larg deschişi. Incasase o dublă lovitură, își 
mușcă buza de jos. La megafon se auzi: 

— Grupul Berkowitz, Jeff Berkowitz. Masă de șase. 

— OK, Vic! Uite ce-i! Sunt trei persoane pe lumea asta pe care 
le iubesc. Trei oameni pe care-i iubesc din toată inima. Tu și 
Bobby și nebunul de taică-meu. Tu ești una dintre persoanele 
pentru care aș încasa un glonţ. 

Cuvintele lui o luară prin surprindere. Să fie adevărat? 

El se opri un moment. 


84 


— Ei bine, aș încasa un glonţ pentru tine și pentru Bobby. Cât 
despre bătrân, aș lua un pumn. 

Părea sincer, gândi ea. Niciun bărbat nu-i mai mărturisise așa 
ceva până atunci, și anume că viaţa ei era mult mai importantă 
decât a lui proprie. 

— Mai sunt și câteva concepte de care îmi pasă foarte mult, 
continuă el. Acel lucru vag, confuz pe care-l denumim justiţie. Pe 
care acum șapte ani nu l-am respectat. Tot ce mi-ai spus ieri 
este corect. Am încercat să-mi înfund propriul client și am făcut 
o mare greșeală. Acum sunt hăituit de acest lucru. Dar am avut 
dreptate într-un punct. Bill Kreeger e un ucigaș. Când m-am dus 
azi la postul de radio, a menţionat numele lui Bobby și al 
bătrânului. Și pe al tău, Vic. 

Ea simţi cum o trece un fior. 

— De ce? 

— Pentru că voia să știu că ar putea să vă facă rău vouă. 

— Te-a ameninţat cu asta? 

— Zicea că-i datorez cei șase ani din viaţă petrecuţi la 
închisoare. Că a venit să-și ia revanșa. Șase ani nu-i ceva ce 
poate fi compensat în bani, așa că îmi închipui că vrea să mă 
rănească prin intermediul unei persoane iubite. Nu pot să-l las și 
să aștept fără să fac nimic. Ca să-l împiedic să ajungă la unul din 
voi, Vic, trebuie să-l provoc să se ia de mine. 

Ce mai putea spune? Sigur, era nechibzuit, dar nechibzuinţa 
lui izvora din dragostea și grija pe care le-o purta. Un alt aspect 
al masculului speciei. Bărbatul în rol de protector. 

— Cu toate astea, urăsc faptul că vrei să faci așa ceva, zise 
ea. Poţi măcar să-mi promiţi că o să ai grijă? 

— Pe toţi dracii, da! Îţi promit asta și tot ce mai vrei. 

— De acord. Îi aruncă lui Steve o umbră de zâmbet în timp ce 
valetul deschidea ușa mașinii. Și mai promite-mi că o să te porți 
frumos cu maică-mea astă-seară. 


85 


Capitolul 13 


REGINA ȘI PIRATUL 


— Arăţi superb, Irene! îi zise Steve, afișând cea mai 
politicoasă atitudine posibilă. 

— Îți mulţumesc, Stephen, replică Irene Lord cu un zâmbet 
rece ca un ţurțţure. 

— Și ce rochie ai! Steve fluieră ușor. Ce-aș putea să mai 
spun? 

— Nu prea știu, Stephen. Ce-ai putea spune? 

— Ce-ar fi să chemăm chelnerul? interveni Victoria. Steve era 
la al treilea păhărel de tequila și nu avea nicio dorinţă să-l audă 
scoțând tot felul de obscenităţi ritmate, unul dintre obiceiurile 
care o scoteau din minţi atunci când era matol. 

— Strălucitoare, Irene, decise Steve după o secundă. Rochia 
ta este foarte strălucitoare. 

Era un veștmânt vaporos, din mătase turcoaz, lung până la 
glezne. „O prostie să porţi așa ceva într-un restaurant”, gândi 
Victoria. 

— Credeam că mergem la club, bombăni lrene pe un ton 
dezamăgit. De aceea mi-am pus rochia asta. 

— De unde și privirea încruntată, adăugă Steve, sorbind până 
la fund paharul de Chinaco Blanco. 

— Nimeni nu și-ar da seama, luându-se după modul în care te 
îmbraci, că ai fi atât de atent la modă, zise lrene. Zâmbetul ei 
arata ca pietrificat pentru totdeauna pe față. 

Victoria mai făcu o încercare. 

— Domnule Drake, putem să facem comanda? 

— Spune-mi Carl o îndemnă bărbatul cu un aspect distins. 

Deci el era noul amant despre care se făcea atâta zarvă. În jur 
de patruzeci și cinci de ani, înalt, cu părul negru strălucitor 
presărat cu fire argintii la tâmple. Tenul cam prea bronzat, 
zâmbetul cam prea strălucitor. Purta un blazer bleumarin cu 
nasturi aurii, o cămașă bleu cu dungulițe și o cravată asortată 
de mătase. Avea unghiile manichiurate, lustruite cu grijă. Mai 
avea și o mustață tăiată frumos, puţin mai neagră decât părul. 


86 


Victoria se gândi că arăta ca și cum fusese vopsită și încercă să 
nu-și aţintească prea mult ochii asupra ei. Vorbea cu un ușor 
accent englezesc, așa cum fac americanii uneori după ce au 
petrecut o mare parte din timp în Marea Britanie. În general, 
Drake lăsa impresia unui bancher plin de succes, plus un 
gentilom, un partener extrem de prezentabil pentru o seară la 
operă sau la club. 

— Pot să propun un toast? întrebă Drake. 

— Te rog, Carl, zise Irene. Poate că după încă un pahar n-o să 
te pot auzi. Făcu un gest în direcţia hoardelor înfometate din jur. 

— Destinde-te, lrene. Suntem la Joe's. Centrul universului 
culinar. Steve sări în apărarea restaurantului său favorit. 

— Un han unde se servește pește, strâmbă ea din nas. Plin cu 
turiști asudaţi. Din nou, făcu un semn plin de dispreţ spre o 
masă de zece persoane. Fețe arse de soare, cămăși havaiiene 
aloha, încă pline de cute după ce fuseseră extrase din 
geamantane. Asta ce mai e, un congres al specialiștilor în 
ortodonţie? 

— Irene, să înțeleg că remarca ta are un iz etnic? o întrebă 
Steve imediat. 

— Ce? 

— Ortodontiști, adică evrei? Asta ai vrut să spui, lrene? Te 
simţi ofensată de acei turiști israeliți? 

— O, pentru Dumnezeu! 

„Nu din nou”, gândi Victoria. Pentru un evreu nepracticant, 
Steve putea fi extrem de sensibil la glumele cu caracter etnic, 
reale sau imaginare. 

Regina îl privi pe Steve drept în ochi. 

— N-am nici cea mai mică idee dacă acei gălăgioși cu fețele 
mânjite de muștar sunt evrei sau nu. N-am știut că majoritatea 
ortodontiștilor sunt evrei. Își însoţi cuvintele cu un zâmbet 
exagerat, arătându-și toți dinţii. N-am avut niciodată nevoie de 
serviciile unui ortodontist, mulțumesc cerului. 

„Adevărat”, își spuse Victoria. Deși la un moment dat avusese 
nevoie totuși de niște lucrări uimitor de scumpe, iar zâmbetul 
fără cusur al mamei reflecta acum două șiruri de dinţi acoperiţi 
cu un strat alb, strălucitor de email. 

— Un toast? Drake își încercă încă o dată norocul. Își ridică 
paharul său cu gin tonic, forțându-i și pe ceilalți să-l urmeze. 
Scumpei noastre lrene, un diamant strălucitor într-o lume de 


87 


falsuri, o stea într-o galaxie de asteroizi stinși, o femeie elegantă 
și cu un Scop... 

— Nepotul meu Bobby înoată cu un delfint, comentă Steve. 

— Pardon? Drake părea uluit. 

— Ai zis că lrene are un delfin. 

— Scop. Am spus că e o femeie elegantă cu un scop în viaţă. 

— Stephen, încep să-mi doresc să nu te fi lăsat să ieși așa de 
repede de la pușcărie, zise lrene. 

— Pușcărie? repetă Drake. Privirea pe care i-o aruncă lui 
Steve era aceea a unui om care se trezește pe neașteptate într- 
o cușcă cu maimute la grădina zoologică. 

— Stephen își petrece mai mult timp după gratii decât clienții 
săi. Nu-i așa, scumpete? 

— Pentru un avocat e un compliment, reacţionă Steve. Mersi, 
lrene! 

Drake aruncă o privire în jurul mesei. 

— Poate ca ar trebui să-mi termin toastul... 

Jucându-se cu cercelul împodobit cu un diamant, Irene aprobă 
cochet din cap. i 

— Te rog, Carl! Imi plac bărbaţii care se pricep la vorbe. Și 
apropo, Stephen, te-am auzit azi la radio. Surprinzător cum un 
avocat experimentat ca tine a stârnit atâta agitaţie. 

— Mamă, n-am convenit să facem pace? interveni Victoria 
înainte ca să ajungă cei doi să-și dea în cap cu cleștii homarilor. 
Steve deja își încălcase promisiunea să se poarte cum trebuie și 
nici mama ei nu dădea semne mai bune. Măcar de ziua ta să ne 
purtăm frumos. 

— Da, iubito. Să ne simţim bine în restaurantul favorit al lui 
Stephen, în pofida zgomotului. Aruncă o privire în jur, ceilalţi 
meseni puteau fi la fel de bine ortodontiști evrei sau agenţi de 
bursă protestanți, fără îndoială niște gălăgioși. Un obez purtând 
bermude galbene ca gușa unui canar arunca de zor cleștii 
crabilor consumaţi, care aterizau într-un bol de metal vizavi de 
el. Amicii săi îl aplaudau frenetic ori de câte ori nimerea ţinta. 

— Dacă ar fi fost după mine, continuă Regina, ne-am fi dus la 
club. 

— Dacă ar fi fost după tine, o contracară Steve, ai mei n-ar fi 
fost acceptaţi ca membri ai acestui club. 


16 Joc de cuvinte între purpose (scop) și porpoise (mic cetaceu înrudit cu delfinul). 
(n.red.). 


88 


— Of, mai termină cu prostiile astea! răspunse Irene. 
Contabilul meu este evreu. La fel și blănarul. Toti doctorii mei 
sunt evrei. 

— Mada. Mda. Mda. 

— E adevărat. Ce părere ai, m-aș duce eu vreodată la o 
medico clinica din Mica Havană? 

Disperat, Drake ciocănea de zor cu lingura în pahar, tușind ca 
să-și dreagă vocea. 

— Un toast pentru Irene. Îi doresc ca această zi de naștere să 
fie mai bună decât toate celelalte de până acum. 

— Decât toate celelalte? îl îmboldi Steve. De ce ar fi atât de 
specială? 

— Pentru Irene! repetă Drake, apoi luă o gura apreciabilă de 
gin tonic. 

— La mulţi ani, mamă! Victoria sorbi și ea din paharul cu 
margarita în timp ce-i arunca o privire cruntă lui Steve, 
transmiţându-i un mesaj simplu: Poto/ește-te! 

— Lehaim! Steve sorbi paharul de tequila, apoi începu să 
recite: Era odată ca niciodată o fată pe nume Irene... 

— Steve! îl admonestă Victoria. 

— Care trăia pe un maldăr de kerosen. Dar începuse să 
absoarbă o altă hidrocarbură. Și de atunci n-a mai consumat 
benzen. 

Steve chicotea amuzat de propria lui glumă muzicală, 
intonată a cappella, fără să i se alăture nimeni. 

— Bobby a inventat-o cu gândul la tine, Irene. 

— Ce copil dulce, replică Regina, și zâmbetul îngheţat i se 
cimentă din nou pe faţă. 

Steve îi făcu semn chelnerului să umple din nou paharele, iar 
Victoria se simţi cuprinsă de panică. Sperase ca seara să 
decurgă în mod civilizat, cel puţin până la desert - o tartă cu 
cremă de lămâie. 

— Steve, doar nu mai vrei încă un pahar înaintea mesei? 

— Haide, Vic! Mă știi! Sunt pe jumate irlandez și jumate 
evreu. Beau până cad lat ca să-mi pară rău după aia. 

— Două minciuni într-o singură propoziţie, replică ea. Nu ești 
pe jumate irlandez și niciodată nu-ţi pare rău de ce-ai făcut. 


Victoria se simţea ca un arbitru. 


89 


Într-un colţ, la peste 1,80 și 90 de kilograme, jucătorul de 
baseball din echipa Universităţii Miami și al Facultăţii de Drept 
neacreditate din Key West, Gura mare a Sudului (adică a plajei 
din Sud), Steve „Daţi-i în judecată pe toți ticăloșii” Solomon. 

În celălalt colţ, puţin sub 1,80 cocoţată pe tocurile înalte ale 
pantofilor ei Prada și 65 de kilograme (net, după liposucția 
extensivă și adaosul de silicon), femeia renumită atât pentru 
hainele luxoase, cât și pentru aroganţa ei, Irene Regina. 

Pe de o parte, Steve, care-și expunea dogmele în favoarea 
celor umili, atacând instituţiile, materialismul și pe republicani. 
De cealaltă parte, mama ei, care subliniase cândva: „Dragă, nu 
diamantele sunt cele mai bune prietene ale unei femei. Un 
portofoliu diversificat, incluzând acţiuni valoroase, este cu mult 
mai bun.” 

Deși situaţia financiară a mamei sale nu era atât de bună pe 
cât ar fi lăsat să se înțeleagă din remarca sa. După sinuciderea 
tatălui Victoriei, lrene trebuise să se descurce singură. Un timp o 
făcuse de minune, atașându-se - ca un peștișor remora de un 
rechin - de niște bărbaţi extrem de prosperi. Avusese parte de 
călătorii la bordul unor avioane particulare, de sugestii pentru 
achiziţiile bursiere și, în plus, de niște diamante. Însă Regina nu 
ajunsese niciodată să atingă statutul dorit, care socotea că i se 
cuvine. Victoria era convinsă că mama ei simţea acum că nisipul 
se cam scursese din clepsidră. Bărbaţii bogaţi vânau peștișori 
mai tineri și mai simpatici. Poate că de aceea Carl Drake i se 
părea atât de important. 

Masa fusese curățată de farfuriile pline cu resturi de crabi. 
Dispăruse și muntele de salată de varză cu felii de roșii 
deasupra, bolurile cu cremă de spanac erau goale, se 
terminaseră și cartofii prăjiţi. În așteptarea desertului, Regina își 
tamponă grijuliu buzele cu un șervet, apoi își întoarse ochii 
albaștri, strălucitori, spre Drake. 

— Carl, iubitule, de ce nu-i spui Victoriei micul nostru secret? 

— Și eu sunt curios să-l aud, interveni Steve. 

Victoria simţi că înțepenește. Avusese parte de prea multe 
surprize într-o singură zi. 

Chelnerul puse pe masă cele trei porţii de tartă cu cremă de 
lămâie - mama și fiica aveau să consume una singură pe din 
două - și Drake se îndreptă în scaun. 


90 


— Ei bine, Victoria, se pare că mama tu și cu mine suntem 
rude. Aș putea spune veri îndepărtați. 

— În niciun caz veri primari, ciripi lrene. Vezi, dragă, numele 
de fată al bunicii era Drake și, dacă te întorci suficient de mult în 
timp, cei din familia noastră erau rude cu familia lui Carl. 

— Fascinant! Steve înhăţase furculița, întinzând de zor frișca 
peste bucata lui de tartă. 

— N-am ajuns încă la partea cea mai interesantă, susură 
lrene. Dacă urmărești arborele genealogic patru sute de ani în 
urmă, atât eu, cât și Carl, suntem descendenţii lui Sir Francis 
Drake. 

— Piratul? exclamă Steve. Asta explică multe, Irene. 

— Corsarul, îl corectă Carl Drake. Regina Elisabeta îi dăduse 
oficial permisiunea să atace vasele spaniole. 

— La fel ca administraţia Bush și Halliburton, făcu Steve o 
comparaţie pe un ton agreabil. 

— Nu-i așa că-i interesant, Victoria? o întrebă Irene. Suntem 
urmașii faimosului căpitan al mărilor. 

— Bătrânul meu crede că noi suntem urmașii regelui 
Solomon, zise Steve. Sigur, e cam sărit de pe fix. 

— Căpitanul Drake s-a bucurat de o relaţie foarte strânsă cu 
Majestatea Sa, insistă Carl. Atât de apropiată, încât denumirea 
de Regina Fecioară este un termen impropriu. 

lrene chicoti și Steve scoase un râgâit la auzul micii glume 
puţin riscante. 

— Drake a adunat milioane în aur și bijuterii. Când a murit, în 
1596, Coroana i-a confiscat întreaga avere. Acum ai fi înclinat să 
crezi că toate acele bogății furate sunt în posesia familiei regale 
britanice. Dar nu-i așa. Elisabeta era încă aprinsă de dragoste 
pentru pungașul ăla arătos. A creat Trustul Drake, administrat 
apoi de Royal Bank. Ei bine, banii n-au fost cheltuiţi niciodată și 
nici moșteniți de cineva. Au fost investiţi și s-au tot umflat timp 
de patru secole. Valoarea lor este acum de treizeci de miliarde 
de dolari. 

— Eşti un adevărat expert, observă Victoria. 

— A început totul ca un hobby, se confesă Carl. Când am aflat 
că sunt înrudit cu căpitanul Drake, am început să reconstitui 
arborele genealogic al familiei. E o treabă grea, dacă vrei să știi. 
Toate generaţiile trecute. Și nu știam nimic despre acei bani 


91 


până când administratorii fondului nu m-au contactat, oferindu- 
mi o sumă bunicică pentru rezultatele cercetărilor mele. 

— O sumă bunicică, repetă Steve. M-am întrebat mereu ce 
înseamnă o sumă ne-bunicică. 

— Datorită mie, ei nu mai sunt forțați să sape printre 
documente mucegăite din biblioteci și muzee. 

— Dar de ce i-ar interesa arborele genealogic? se interesă 
Victoria. 

— Ca să-i descopere pe moștenitori, răspunse lrene. Nu-i așa, 
Carl? 

— Exact. În urma unui vot secret, depozitarii au hotărât 
recent să distribuie banii tuturor rudelor de sânge ale 
căpitanului Drake, dovedite ca atare. Vor să închidă fondul. 

— Știu că stabilirea autenticităţii durează foarte mult timp, 
dar patru sute de ani? întrebă Steve. 

— Nu e fără precedent. Pe de altă parte, n-a mai fost niciun 
caz similar, zise Drake. Am localizat două mii nouă sute 
doisprezece descendenţi. Depozitarii estimează că ar mai fi 
circa șase sute. Treizeci de miliarde de dolari împărţite la trei 
mii cinci sute de moștenitori. Cum ar zice puștii, fă singur 
socoteala! 

— Nu știu, Drake! Spune-mi tu! Ochii lui Steve erau pe 
jumătate închiși, în timp ce savura o îmbucătură mare de tartă. 

— Vreo opt milioane jumate pentru fiecare moștenitor, 
răspunse Drake. 

Steve căscă ochii. 

— Adică vrei să zici că lrene va primi opt milioane de dolari? 

— Cam atâta, dacă se va dovedi că e unul dintre moștenitori. 

— Irene, am reușit oare să-ți spun cât de excepţional de 
frumoasă ești astă-seară? o întrebă Steve. 

Regina își dădu ochii peste cap. 

— Și cât de mult te-am admirat mereu pentru... Simţi un 
ghiont în picior. Eleganţa și scopul tău în viaţă, termină el 
triumfător. 

— Nu mai fă pe prostul, Stephen, îi ordonă Irene. Ce zici de 
norocul ăsta? 

Steve se întoarse spre Drake. 

— Și cât o s-o coste? 

— Ce cost? clipi Drake nedumerit. Ce vrei să spui? 


92 


— Cu toţi moștenitorii ăștia. Trebuie să completeze tot felul 
de formulare, nu-i așa? Procuri. Certificate de naștere. O 
mulțime de birocraţi care o să vrea și ei o bucată din plăcintă. 

— Sigur că vor fi maldăre de hârtii. 

— Prin urmare, ce tarife le vei pune în cârcă sufletelor ăstora 
norocoase? Zece mii? Douăzeci de mii bucata? Asta-i toată 
șmecheria, nu-i așa? Oameni fericiţi să scoată un ban din 
buzunar, gândind că vor primi milioane în schimb. Pentru că 
trebuie să-ţi spun, Carl, așa ceva e denumit de bătrânul meu 
bubbe meise, anume mama tuturor escrocheriilor. lar eu spun 
că e o porcărie fără margini. 

— Ste-phen! își auzi șuierat numele de Regina. 

— Steve, l-ai insultat pe om! rosti Victoria. Te rog să-ţi ceri 
scuze imediat! 

Drake zâmbi și flutură mâna, oprindu-i protestele. 

— Nicio problemă! Un avocat la curent cu toate sigur că-i 
sceptic. Nu e nimic de plată, Steve. Niciun fel de taxă. O s-o ajut 
pe Irene să-și completeze formularele și, dacă ea vrea, sper să-i 
fiu alături când depozitarii o să ne distribuie sumele de bani. 

Trei seturi de ochi îl scrutau pe Steve, care lingea ultimele 
firimituri de tartă de pe furculiţă. 

— Poate am înţeles eu greșit. 

— Nu prea sună ca o scuză, Stephen, îl admonestă Irene. 

El rânji, iar Victoria simţi că înţepenește din nou; Steve se 
pregătea s-o ia razna încă o dată. 

— Deci, dacă nu-i cea mai mare escrocherie, zise el, există 
documente publice în Anglia care să-ţi confirme toată istoria. 

Drake scutură din cap, în timp ce amesteca ușor cu linguriţa 
în ceașca de cafea. 

— Este un trust privat și totul e confidenţial. Vezi, nici nu e 
vreo prevedere legală care să-i oblige pe depozitari să le 
distribuie banii descendenților. Ar fi putut tot atât de bine să dea 
banii guvernului sau unei societăți de binefacere. Și, ca să-i 
împiedice pe falșii moștenitori să dea buzna, nu s-a făcut niciun 
anunț public. Totul se petrece în cel mai mare secret. 

— În locul lui Irene, zise Steve, n-aş cheltui niciun ban cu 
gândul la moștenire. 

— Of, nu-mi mai strica cheful! îl trosni Regina. 


Așteptau nota de plată, când se auzi o voce bubuitoare. 


93 


— la te uită, ce surpriză! Bună, Solomon! 

Steve nici nu se sinchisi să se întoarcă. Recunoscuse imediat 
vocea rezonantă. Și ce dracului căuta ăsta aici? 

Doctorul Bill Kreeger se apropia de masă. Purta un costum 
elegant, închis la culoare, și o cămașă galbenă de mătase 
deschisă la gât. În buzunarul de la piept, avea o batistă de 
mătase în aceeași nuanţă, ca o narcisă. Puțin în urma lui se afla 
o tânără femeie purtând un tricou roz cu găurele prin care se 
putea zări conturul sânilor. Tricoul se oprea imediat sub ei, 
lăsând vederii o porţiune lată de piele până la pantalonii cu talie 
joasă. Avea un păr blond-roșcat, ondulat și lung până la umeri. 
Nu împlinise demult douăzeci de ani. 

— Solomon, ţi-o prezint pe nepoată-mea, Amanda. 

Nepoată? 

Steve se abţinu să nu izbucnească în râs. Sigur că fata era 
nepoata lui Kreeger. Și lrene era moștenitoarea lui Sir Francis 
Drake. lar Steve, descendentul direct al regelui Solomon. 

Cei prezenţi schimbară între ei saluturi, și Kreeger îi aruncă 
Victoriei un zâmbet. 

— Trebuie că ești frumoasa domnișoara Lord. Apoi își mută 
privirea spre Regină. 

— Și pariez că te afli aici cu sora ta. 

lrene nu-și mai încăpea în piele de fericire. 

— Toţi spun asta. 

— Care toți? întrebă Steve. Cei de la Farul Orbilor? 

Schimburile de cuvinte continuară, însoţite de strângeri de 
mâini. Regina îi spunea doctorului Bill că-l ascultă în fiecare zi și 
că e de acord cu el în privința lui Steve. Tânăra - nepoata 
Amanda - stătea timidă la locul ei, cu ochii rătăcind prin 
restaurant. 

Plictisită, probabil. Sau nu se simțea în largul ei. Steve nu-și 
dădea seama care era cauza. Și, oricum, cine mai era și fata 
asta? 

— Uf, e al meu! zise Steve, băgând mâna în buzunar după 
telefonul celular. 

— Cât de grosolan, comentă Irene. 

— N-am auzit nimic, spuse Victoria. 

— Vibrează. Steve deschise telefonul și apăsă o tastă. 


94 


— Hei, Bobby! Nu, Maria nu poate rămâne la tine toată 
noaptea. De ce nu? Pentru că maică-sa are niște arme 
automate. 

Steve observă că Victoria îl privea fix. Citea oare o urmă de 
suspiciune în acei ochi verzi? Măiculiţă, femeii ăsteia chiar nu-i 
scăpa nimic! 

— Ne vedem mai târziu, puștiule! Steve închise telefonul cu 
un pocnet. 

Nu-l sunase Bobby. Nu-l sunase nimeni. Insă Steve făcuse pe 
furiș trei fotografii ale Amandei cu telefonul, cu tot cu părul ei de 
culoarea căpșunei și mușchii fermi ai abdomenului. 


LEGILE LUI SOLOMON 
5. Când o femeie e tăcută și pare cufundată în gânduri, în loc 


să fie combativă și certăreață, ai grijă! Iși imaginează cum ar 
arăta baia fără chiloţii tăi atârnați de capul dusului. 


95 


Capitolul 14 


O CALE SINUOASĂ 


La o săptămână după aniversarea lui lrene, un front de aer 
rece venind din Canada începu să se facă simţit. Livezile de 
portocali din nordul statului încercau să facă faţă înghețului. 
Reporterii de televiziune arborau pulovere colorate și avertizau 
lumea să-și bage în casă câinii, pisicile și dihorii. Un îngheț și 
mai teribil se lăsase peste birourile lui Solomon & Lord. 

În drum spre birou, Steve trecea în revistă evenimentele din 
săptămâna ce tocmai trecuse. După ce plecaseră de la 
restaurant unde o sărbătoriseră pe Regină, atmosfera fusese 
glacială. Tocmai ajunseseră în dreptul portului, unde vasele de 
croazieră erau aliniate ca flota la Pearl Harbor. Apoi, din senin, 
un atac fără milă. 

— Te-ai purtat oribil cu mama, îl apostrofase Victoria. 

— Nu și după ce-am aflat că va fi o femeie bogată. 

— Mi-ai promis că o să te porți frumos. Apoi ai depus toate 
eforturile ca să fii cât mai oribil cu putinţă. 

Oribil era cuvântul de ordine după cum își dădea seama 
Steve. Un termen preluat fără îndoială de Prințesă, de la Regină 
ca un colier moștenit. 

— Și ai fost un monstru faţă de Carl Drake, continuase ea. 

— Monstru e cam mult spus, Vic. 

— Bine. Lipsit de maniere și grosolan. 5 

— Permanent grosolan. Rareori plictisitor. Asta sunt eu. Cât 
despre Drake, n-am încredere într-un tip cu unghiile 
manichiurate şi accent ciudat. 

ÎI țintuise cu privirea pe Steve suficient de mult timp ca el să- 
şi dea seama că trebuie să se retragă strategic. 

— Bine, bine! Dacă am ofensat pe cineva, îmi pare rău. 

Nici măcar scuza rostită fără tragere de inimă n-o oprise pe 
Victoria, aşa că acum, o săptămână mai târziu, aştepta ca 
ambele fronturi de aer înghețat să treacă - cel canadian și cel 
episcopal. 


96 


În timp ce își conducea pe autostradă bătrânul Mustang 
decapotabil, în pofida gerului pătrunzător, ascultându-l pe 
Jimmy Buffet cu a lui Jamaica Mistaica, Steve continuă 
inventarul evenimentelor petrecute în ultimele șapte zile. El și 
Victoria își petrecuseră o mare parte din timp alergând prin 
tribunale, așteptând sentințele și căutând o nouă reședință... 
fără să facă deloc dragoste. Victoria nu rămăsese niciodată să 
doarmă la el, un record mondial. Steve făcuse câteva sugestii cu 
privire la o cină liniștită, fiind refuzat trei seri la rând. Victoria 
avea alte lucruri de făcut - cină cu Jackie Tuttle, cumpărături cu 
maică-sa, chiar studierea unor documente, toate niște scuze 
firave. 

II sunase pe tatăl lui, să-i ţină de urât, dar bătrânul era în 
Keys, continuându-și încercările zadarnice de a-l găsi pe 
căpitanul vasului, Oscar De la Fuente. Steve spera că Herbert 
avea să facă suficiente valuri peste tot, astfel încât Kreeger să 
fie înștiințat. 

Simţindu-se singur, Steve dorea să petreacă mai mult timp cu 
Bobby. Poate să se dea cu mașinutele la karting sau să joace 
minigolf. Numai că puștiul prefera compania Mariei. Asta fac 
fetele, îi despart pe băieţi și îi lipsesc de exerciţiile fizice 
necesare. Cel puţin, Bobby îl ajutase se descarce fotografiile 
nepoatei Amanda de pe telefonul celular. 

— Sexy rău! proclamase Bobby în timp ce printa imaginile. 

— Cât crezi că are? 

— Cam bătrână. Poate douăzeci de ani. 

Cu o zi în urmă, Steve încercase să o angajeze pe Victoria 
într-o discuţie despre Kreeger și Amanda. 

— Ce crezi? Nepoată, iubită sau ce îi e? 

— Ce importanţă are asta? 

— Trebuie să adun toate informaţiile cu privire la Kreeger. Așa 
o să devin puternic. 

— Ha-ha! 

— Haide, Vic! Îți cer o mână de ajutor. Te pricepi foarte bine 
să-i ghicești pe oameni. Modul în care îi apreciezi pe jurați este 
uimitor. 

— O, te rog! Eşti așa de transparent. 

— Tocmai asta spun. Știai că vreau să te atrag în joc. Dar ce- 
am spus rămâne valabil. Ești mai bună decât mine la evaluarea 


97 


oamenilor. Așa că spune-mi, ce-ai gândit când ai văzut-o pe 
Amanda? 

Ea oftase și părea că se gândește la asta. 

— Tricoul pe care-l purta era luat de la Gap sau Victoria's 
Secret. Dar blugii erau True Religion. Scumpi. Și i-ai remarcat 
poșeta de pe umăr? 

— Ar fi trebuit? 

— Nu-mi dau seama cum de n-ai făcut-o. Verde kiwi. Din piele 
de crocodil. Probabil o Nancy Gonzalez. Cel puţin o mie cinci 
sute de dolari. 

— Știu un traficant care-ţi poate face rost de toată pielea unui 
crocodil în schimbul a o sută de dolari. 

— Și acele sandale cu tocuri de fix o sută de milimetri...? 

— Cum de le-ai măsurat? 

— Pot să-ți spun. Sunt originale Blahnik. Nu cred că vrei să le 
afli preţul. 

— Vic, ești tare. Foarte bine. 

— De ce? 

— Pentru că toţi acești dolari adunaţi înseamnă că fata e 
iubita unui tip plin de bani. 

— Ce declaraţie incredibil de sexistă poţi să faci! Poate sunt 
bani câștigați de Amanda. S-ar putea să fie model. Sau o 
persoană care își permite să cumpere de la Saks, cu discount. 
Sau ar putea lucra pentru unchiul ei, Bill. 

— Bill Kreeger are o soră și doi nepoți. Și n-a fost însurat 
niciodată. Nu are vreo nepoată. 

— Așa că, dacă deja știi... 

— Aveam nevoie să aflu care e părerea ta. Caut o cale să 
pătrund în mintea lui Kreeger. 

— Și crezi că amica lui o să te ajute? Suna destul de sceptic. 

— Și dacă îi dovedesc că tipul e un criminal? 

— N-o să te creadă niciodată. 

— Poate că o să mă apropii de ea, să devin credibil. 

— Cum? 

El îi aruncă un zâmbet indolent. 

— Recurgând la tot șarmul meu. 

— Doar dacă îl însoțești și cu o bâtă de baseball. 

— Ai vreo sugestie mai bună? 


98 


— Tot ce vreau să-ţi spun, Steve e următoarea chestie: chiar 
dacă - să zicem - o găsești pe Amanda și începi să ieși cu ea, 
primul lucru pe care-l va face va fi să-i spună totul lui Kreeger. 

— Poate că nu-i o idee rea. Mai ales dacă reușesc să-l afum și 
mai tare. 

Victoria îi aruncă lui Steve o căutătură menită să veștejească 
un strat de petunii. 

— Deci ai de gând să te iei de iubita lui Kreeger în speranţa că 
el va afla asta. În același timp, vrei ca el să creadă că îi 
construiești un dosar în care să fie incriminat pentru crimă. Ce 
te mai oprește să-i dai foc și la casă? 

— Trebuie să fac ceva. Începând cu ziua în care mi-a atârnat 
peștele ăla pe ușă am fost permanent în defensivă. Toate 
prostiile alea spuse la radio. Toate amenințările voalate la 
adresa ta, a lui Bobby și a bătrânului. Chiar și prezenţa lui la 
Joe's. Își croiește drum ca un vierme în vieţile noastre și vreau 
să-i tai macaroana. Trebuie să-l opresc din înaintare, să-l forțez 
să facă o mișcare pe care n-a plănuit-o. 

— Când Kreeger face o mișcare, îi reaminti Victoria cu un aer 
exasperat, oamenii au tendinţa să dea colţul. 

(J 

Turiștii erau în număr mare pe dig, în timp ce Steve se 
apropia de terminalul feribotului către insula Fisher. Trecea cu 
ușurință de pe o bandă pe alta, încercând să găsească cea mai 
rapidă cale de traversare a golfului. li revenea tot timpul în 
minte dineul de la Joe's, sursa altercaţiilor sale cu Victoria. Intr- 
adevăr, nu se comportase cum se cuvenea, dar Regina avea 
partea ei de vină. Numai prezenţa ei era suficientă ca să-i 
stârnească toate pornirile sarcastice. 

Regina și Prințesa. 

Toţi bărbaţii sunt de părere că trebuie să o studiezi pe mama 
fetei ca să-ţi dai seama cum va arăta ea peste treizeci de ani. Ei 
bine, aici nu era nicio problemă. Chiar fără adaosurile artificiale, 
Regina era încă foarte atrăgătoare, ca să folosească una dintre 
expresiile ei favorite. 

În schimb, ce era de făcut cu trăsăturile ei de caracter? O fiică 
le moștenește și pe astea? Se părea că Victoria respingea 
valorile mamei sale. Îl respinsese pe bogătașul Bruce Bigby, la 
fel și avansurile făcute de juniorul Griffin, letal de chipeș și la fel 


99 


de bogat. Devotamentul și lipsa ei de egoism față de Bobby 
erau aproape la fel ca ale lui Steve. 

Însă un lucru neliniștitor se ivise în peregrinările lor după o 
nouă reședință. De ce îl îndrepta Victoria spre apartamente în 
blocuri de lux, la un preț cu șapte cifre, și spre micuţe conace? 
Dacă achiziţionau ceva ce le depășea finanţele, Solomon & Lord 
ar fi trebuit să înceapă să curteze bancheri și companiile de 
asigurări, precum și alţi clienţi bogaţi. 

Era acesta planul ei secret? Poate de conivență cu Regina? 

Nu era cumva vreun misterios factor genetic de vină? O 
bombă invizibilă, o genă materialistă încuibată în ADN-ul 
familiei? Poate că totul se trăgea de la Sir Francis Drake, care 
prăda corăbiile spaniole pentru dublonii lor de aur. 

O camionetă cu plăcuțe de înmatriculare de Michigan se vâri 
subit în fața sa, făcându-l să frâneze. Steve apăsă pe claxon, 
apoi depăși vehiculul care-l incomodase. În cinci minute, urma 
să ajungă la birou, dacă reușea să le evite pe modelele 
anorexice și să se repeadă în sus pe scări. Se întreba dacă 
Victoria se afla deja acolo. De obicei, ea sosea înaintea lui și-l 
aștepta cu o cafea fierbinte și flori proaspete în vază. 

Dar toată săptămâna aceea ea fusese cea care întârziase. Nu 
numai asta, era și neobișnuit de tăcută. Nu-i dăduse niciun 
motiv de supărare, un alt semn rău. Cu câteva zile în urmă, el 
purtase un tricou vechi cu motoul „lartă-mă, te rog. Am fost 
crescut de lupi.” Nicio reacţie din partea Prințesei. A doua zi, 
purtase un altul pe care se citea „O, nu, nu mai vreau să învăţ 
nimic.” Tot nimic. În dimineaţa asta, își pusese un costum și 
cravată. Costumul era de un maro prietenos, fără sobrietatea 
bleumarinului sau griului-închis. Nu o făcuse pentru Victoria, ci 
urma să se prezinte la tribunal mai târziu. Inculpatul avea să fie 
informat cu privire la acuzaţiile care i se aduceau în cazul Statul 
contra lui Solomon. 

Acum însă toate gândurile i se îndreptau spre Victoria. Ar fi 
trebuit să fie alarmat de tăcerea ei? Unde dispăruse scânteia? 
Unde mai era căldura? Zgomotului și furiei putea să le facă faţă. 
Dar tăcerii și indiferenţei, nu. Din experienţa lui Steve rezulta 
că, atunci când o femeie devenea tăcută, cel mai bine era să te 
pregătești pentru o schimbare imensă, de o întoarcere cu 180 
de grade. Ce se întâmpla? Și, mai ales, ce naiba era în capul ei? 


100 


În timp ce-și conducea Mini Cooper-ul pe drumul de pe dig, 
Victoria zărise Mustangul decapotabil al lui Steve chiar în faţa 
sa, cu părul lui învolburat de vânt. De ce lăsase mașina așa pe 
gerul ăla? De ce trebuia neapărat să facă totul pe dos? Auzi un 
claxon, știind că era al lui, și îl văzu cum face scurt la stânga și 
depășește camioneta cu plăcuțe de Michigan. 

lată-i pe amândoi, Solomon și Lord, urmând aceeași direcţie, 
dar pe benzi de circulaţie diferite. Și la viteze diferite. Pe cale să 
o apuce pe drumuri diferite. 

Este asta un fel de metaforă a vieților noastre? 

Ea avea să continue pe Fifth Street tot drumul până la plajă și 
apoi avea să vireze la dreapta, pe Ocean Drive. O simplă 
cotitură și clădirea Les Mannequins avea să apară la două străzi 
distanţă. Steve avea să accelereze spre Alton, să facă stânga pe 
Fourth Street, dreapta pe Meridian și stânga pe Third. 

De ce preferă el intotdeauna o cale atât de sinuoasă? i 

Se presupunea că au aceeași destinaţie... dar chiar așa era? Il 
iubea pe Steve, deși uneori se întreba de ce. Câteodată, o 
scotea din sărite. În mod normal, mojicia faţă de maică-sa n-o 
deranja. Numai Dumnezeu știe că lrene provoca un astfel de 
comportament. lar Reginei îi plăcea să-l înţepe pe Steve la fel de 
mult cât îi plăcea și lui să-i întoarcă favoarea. 

Dar fusese ziua ei de naștere! 

Și cum rămânea cu modul în care îl tratase pe Carl Drake? 
Mamei ei îi păsa cu adevărat de acest tip, iar Steve îi aruncase 
în față că era un escroc. Cât despre moștenirea lui Sir Francis 
Drake, sigur că totul suna cam fantezist. Însă Drake spusese că 
avea niște documente confidenţiale pe care urma să i le dea 
Reginei și astfel erau rezolvate toate întrebările. Ea nu trebuia 
să vină cu bani. Așa că nimeni nu avea de suferit. Și poate că 
totul era real. Unii se duc la o licitaţie obscură și cumpără un 
Jackson Pollock cu zece dolari. 

Exact în fața ei văzu Mustangul lui Steve cum virează spre 
Alton, când lumina semaforului trecea de la galben la roșu. Da, 
o lua pe scurtătura lui întortocheată. Decise pe loc să nu se mai 
ducă la birou. În schimb, avea să se ducă în Lummus Park, să se 
plimbe pe malul oceanului și să cugete un pic. 

Oare Steve înțelegea ce se întâmplă? Sau nu-și dădea deloc 
seama cât de precară devenise relaţia dintre ei doi? 


101 


Capitolul 15 


CAZUL RABINULUI OCUPAT 
PÂNĂ PESTE CAP 


— Dă-mi voie să înţeleg, zise Steve. Rabinul a întârziat la 
oficierea căsătoriei voastre. 

— Ceea ce mi-a produs o gravă tulburare emoţională, rosti pe 
un ton cântat Sheila Minkin. 

— Și asta ne-a costat o mie de dolari în plus la nota de plată 
pentru băuturi, adăugă Max Minkin, proaspătul mire. Am fost 
nevoiți să începem recepţia înainte de oficierea căsătoriei. Ai 
idee cât de mult costă o sticlă la Ritz-Carlton? 

Steve nu știa și nici nu-i păsa. Dorea numai să afle niște 
informaţii de bază în acest caz farshlugginer!”, apoi să se ducă 
la tribunal pentru propria lui înfățișare. N-ar fi fost rău dacă 
avocata lui - maestrul Victoria Lord - și-ar fi făcut apariţia să-l 
însoțească. 

Unde naiba era? 

In ultimele două minute, Steve aflase că Max era broker la 
bursă, Sheila angajată la magazinul Neiman Marcus din Bal 
Harbour. Mirele și mireasa aveau cam treizeci de ani și erau 
bine îmbrăcaţi. Steve își imaginase că pentru dosarul lor avea 
nevoie de cincisprezece minute, douăzeci dacă îi plăcea de ei. 
Până acum însă, nici vorbă de asta. 

Erau așezați în biroul firmei Solomon & Lord în această zi rece 
în care vântul de nord-vest înlocuise definitiv blânda briză 
caraibeană și jaluzelele se zbuciumau sub suflarea lui. Vizavi, la 
balconul unui apartament ocupat de o trupă din Trinidad, 
clopoţeii de vânt se zbăteau lovindu-se unul de celălalt, cu un 
zgomot puternic ca de chimval. Deși, în final, era preferabil 
zgomotului făcut de o duzină de bărbaţi cârlionțaţi, cu pieptul 
gol, care loveau cu putere cu beţele în niște talgere de metal. În 
secretariat, Cece Santiago bătea documentele pentru Curte, 
mormăind peste zăngănitul mașinii de scris. 


17 Lipsit de valoare. (în idiș în orig., n.red.). 
102 


— Cu o întârziere de trei ore, spunea Sheila Minkin. Rabinul 
Finsterman a apărut trei ore mai târziu și mirosea a băutură. 

— N-a înţeles prea bine numele noastre în timpul ceremoniei, 
interveni și Max Minkin. Putem să primim niște despăgubiri 
pentru asta, corect? 

Steve încerca să le acorde atenţie. Era un caz de tot rahatul, 
n-avea niciun dubiu în privinţa asta. Deși uneori nu era necesar 
decât să scrii o scrisoare prin care să-ţi formulezi pretenţiile. 

Clienţii mei au avut mult de suferit în urma neglijenței 
dumneavoastră. 

Și tipul trebuia să verse cinci miare ca să-l lași în pace. O 
treime însemna 1666,67 dolari. Ceea ce n-ar fi fost rău pentru o 
zi de lucru, chiar dacă era nevoit să asculte mai întâi vaietele 
proaspeților însurăţei. 

— Mai întâi, rabinul ne-a spus că traficul fusese blocat dinspre 
Rickembacker din cauza unui turneu de tenis. Apoi, că un 
festival Purim din Aventura fusese mutat mai târziu. Dar eu am 
făcut puţin pe detectivul. 

Sheila Minkin se opri o clipă, ca și cum ar fi așteptat aplauze. 
Marele k'nockeri* programase trei căsătorii la aceeași oră. Mai 
avea una la the Diplomat din Hallandale și o a treia la biserica 
Little Flower din Gables. 

— O biserică catolică? 

— O căsătorie mixtă, explică Sheila. Finsterman e adept al 
reformismului. 

— Încă o mie de dolari pentru băutură, repetă Max Minkin. 
Unchiul meu Sol a fost atât de shikker!” încât a ciupit-o pe 
mătușa Sadie în loc de o domnișoară de onoare. 

— Trebuie să vă spun, zise Steve, că nu-i un caz în care puteți 
cere mari daune. Nu prea avem ce motive să invocăm. 

Metoda lui de a-i pregăti sufletește pe clienţi. Pentru puţini 
bani. Și cu speranţa că aveau să plece cât de repede posibil din 
biroul său. 

Dar unde naiba era Victoria? 

— Și cum rămâne cu tulburările emoţionale? insistă Sheila. Mi 
s-a făcut rău când orchestra a început să cânte Hava Nagila. 

— Multe mirese au parte de tensiune și stres. Steve juca rolul 
avocatului diavolului, diavolul fiind avocatul părții adverse. 


18 Cu sens ironic - persoană importantă. (în idiș în orig., n.red.). 
19 Beat (în idiș în orig., n.red.). 
103 


— Și nu numai atât. Spune-i, Max. 

Soţul ei se înroși tot, dar nu suflă un cuvânt. 

— Bine, o să-i spun eu. Lui Max nu i s-a sculat toată noaptea. 
Un apartament de șase sute de dolari la Ritz-Carlton și n-a putut 
s-o facă. Un mire, în noaptea nunţii sale! O fi un articol de lege 
și despre asta, nu? 

„Cumpărătorul chinuit de regrete”, gândi Steve, dar se abţinu 
spunând în loc: „Afectarea vieţii de familie”. 

— Corect. Nu ne-am însoţit timp de două zile. Asta justifică 
revendicarea unor daune mari, nu-i așa? 

Sau a unor daune mici, după cum e cazul. 

— Este o pretenţie admisibilă, zise Steve încercând să sune ca 
un avocat. Aș vrea ca voi să fiți conștienți că nu-i vorba de sume 
uriașe aici. 

Ușa se deschise și Victoria intră. Cu obrajii roșii. Tenul ei alb 
arătând efectele vântului rece. Însemnând că nu venea direct 
din mașină. Se și plimbase. Singură. Cum proceda când era 
neliniștită. Nu era un semn bun. Avea nevoie de Victoria pe 
atâtea planuri, și acum, uite-o în fața lui, căzută rău pe gânduri. 

— Îmi pare rău să vă întrerup, rosti Victoria pe un ton blând. 
Steve, nu e timpul să te duci la tribunal? 

— Mergem amândoi. 

— Ai nevoie de mine? Totul e rezolvat, nu? 

Într-adevăr, audierea a durat numai cinci minute. Statul a fost 
de acord să reducă multiplele capete de acuzare la un simplu 
delict; Steve avea să pledeze nolo contendere” și să urmeze un 
curs de stăpânire a furiei. Curtea nu avea să se pronunțe, iar 
când Steve va fi obținut certificatul atestând că era tot atât de 
cuminte ca un pisoiaș toate învinuirile urmau să fie anulate. In 
sens strict legal, n-ar fi avut nevoie de Victoria să stea alături de 
el în instanţă, însă dorea ca ea să se afle acolo. Dar să-i 
mărturisească acest lucru era cu totul altceva. N-avea de gând 
să cerșească o favoare. 

— Nu. Nu trebuie să mă însoțești, Vic. Mai bine termini tu ce-i 
de făcut aici. 

Le-o prezentă lui Max și Sheila Minkin, apoi îi expuse faptele 
caracterizându-le drept „un caz șocant de abatere de la bunele 
practici rabinice”. 


2 Nu intentionez să contest. (în Ib. latină în orig., n.red.). 
104 


— Şocant, încuviinţă Victoria cu o urmă de sarcasm. Se 
întoarse spre cei doi îndrăgostiţi și le spuse: Sunt sigură că vom 
putea obţine ca rezultatul procesului să fie unul corect pentru 
voi. 

— Pe mă-sa! izbucni Sheila Minkin. Eu vreau să-i bagi boașele 
rabinului într-un clește și să-l strângi până ţipă. 


Capitolul 16 


HAOS LA TRIBUNAL 


Harry Carraway, un tânăr poliţist din Miami Beach, se afla pe 
vehiculul său electric cu două roţi, un Segway, lunecând în jos 
pe Ocean Drive și arătând ca un idiot perfect cu pantalonii lui 
scurți, cămașa safari și ochelarii de soare. 

— "neaţa, Steve! îi aruncă el din mers. 

— Harry, infectule! îi aruncă Steve. Ai prins vreun infractor? 

— Nu, domnule. Scoţi vreun criminal azi? 

— Nici n-am început bine ziua. 

Polițistul îi făcu semn cu mâna, băgă Segway-ul în viteză și 
dispăru în josul străzii. 

„Ca şi cum bicicletele n-ar fi fost suficient de rele”, gândi 
Steve, cu polițiștii care patrulau plaja, pedalând în sus și-n jos 
pe Lincoln Road în pantalonii lor scurți și cămășile înflorate, 
flirtând cu coechipierele lor arse de soare. Insă efeminaţii de pe 
trotinetele astea electrice chiar umpleau paharul. Poliţiștii ar fi 
trebuit să călărească motociclete Harley ori să conducă marile și 
urâtele Crown Vics. 

Steve sări din Mustangul său și se îndreptă spre clădirea 
Tribunalului Penal. 

Singur. 

Fusese abandonat de Victoria. Nu că n-ar fi putut să se ocupe 
singur de asta. Dar el n-ar fi lăsat-o niciodată singură într-o 
astfel de situație. Bineînţeles, așa ceva ar fi fost imposibil să se 
întâmple. Victoria nu avea să calce niciodată într-un tribunal 
pentru vreo infracțiune. „Dar lăsând asta la o parte, se întrebă 
el, ce o să se întâmple aici?” Apropiindu-se de centrul civic, îl 
asculta pe Jimmy Buffet cu al său Incommunicado, un cântec 
despre șofatul solo pe un drum cu o gaură în el. Steve se întrebă 
din nou: „Ce mama naibii se va întâmpla aici?” 

e 

— Ce-i de mâncare, Cadillac? întrebă Steve în timp ce trecea 

prin curtea interioară a tribunalului. 


106 


— Supă de vită, coaste de porc, crochete de șuncă, răspunse 
Cadillac Johnson, un bărbat de culoare, în vârstă, cu piept 
musculos și părul creţ sare și piper. 

Steve se opri în fața unei rulote inscripţionate „Plăcinta de 
cartofi dulci”, parcată în faţă. Cadillac, fost membru al unei 
formaţii de blues, fost client, actual proprietar emerit al 
plăcintăriei - era oficial pensionat - împinse pe tejghea o ceașcă 
de cafea spre Steve. 

— Ce zici, domnu’ avocat, vrei să-ți opresc o scăriţă bine 
friptă? 

— Nici vorbă. Am devenit vegetarian. 

— Sigur. Și republican. Cadillac își turnă și el o ceașcă de 
cafea. L-ai auzit pe doctorul Bill la radio, azi-dimineaţă? 

Steve ridică din umeri. 

— Eu îl ascut pe Mad Dog Mandich, cu emisiunea lui de fotbal, 
și pe Jimmy B., cântând despre tequila. 

— Doctorul se referea la tine. 

— Știu tot. Solomon avocatul escroc. Steve șarpele. 

— Nu mai era vorba de asta. Azi, zicea că ai niște probleme 
psihice de care ar trebui să te ocupi, dar că de fapt ești o 
persoană cumsecade. 

— Glumești. 

— Să mor dacă mint. 

Peste cinci minute, Steve străbătea coridorul de la etajul 
patru, evitându-i pe polițiști și ofițerii responsabili de eliberarea 
condiţionată, pe funcţionarii Curţii și pe grefieri, pe iubitele și 
mamele inocenților prezumaţi care, cu mâinile încătușate, erau 
duși spre arest printr-un tunel. 

— Hei, băiete! Oprește caii! 

Onorabilul Expert Marvin Mendelsohn șontăcăi în faţa lui. Un 
bărbat mic de statură, cu înfățișare îngrijită, în jur de optzeci de 
ani, Marvin avea o mustață tunsă cu grijă și o chelie 
strălucitoare. Ochelarii lui cu ramă neagră erau mult prea mari 
pentru fața lui îngustă, iar costumul neșifonabil, din poliester 
albastru, posibil că fusese la modă în anii '70. 

— Ce grabă ai, Stevie? Nu pot începe fără tine. 

— Incă te uiţi ce procese sunt azi pe rol, Marvin? 

Omulețul săltă din umeri. 


107 


— Statul contra Solomon. Molestare și ultraj, instanţă 
prezidată de acel alter kocker?! de Schwartz. 

La opt dimineaţa, în fiecare zi, Marvin Expertul putea fi găsit 
răsfoind foile printate prinse cu o clamă pe planșeta din faţa 
fiecărei săli de judecată. În calitate de lider neoficial al grupului 
de pensionari, foști membri ai completelor de judecată, care 
acum preferau procesele în direct emisiunilor de televiziune, 
Marvin își alegea spectacolele de urmărit. 

— Și unde-i domnișoara Lord? se interesă Marvin. 

— N-am nevoie de ea, zise Steve. 

— Ce mai mishegoss??! Sigur că ai nevoie de ea. 

— Mi-am pus la punct pledoaria. 

— Ar trebui să știi, cel ce se reprezintă pe sine are un 
shmenarick?3 de client. 

— Și un shlemief* de avocat? 

— Exact. 

În timp ce se apropiau de ușa sălii unde se afla judecătorul 
Schwartz, Marvin i se adresă: 

— L-ai ascultat pe doctorul Bill azi? 

— După cum se pare, sunt singurul din oraș care n-a făcut 
asta. 

— A spus tot felul de lucruri bune despre tine. Că ai o iubită 
frumoasă. Și că, după cum i-o arată experienţa, un bărbat are 
probabil niște calităţi, dacă o femeie fină și onestă vede ceva la 
el. 

— Se referea la el însuși, Marvin. 

— Nu pricep. 

— Trimite un mesaj cum că noi doi am fi asemenea. 

Steve intră în sală, cu Marvin după el. În interior, totul arăta 
ca la foc continuu, termenul lui Steve pentru haosul ce domina 
activitatea Curţii. Avocaţi și polițiști, funcţionari și clienți 
agitându-se peste tot, acuzaţii și juraţii în boxele lor, toţi vorbind 
laolaltă. Ca la un antrenament al echipei de baschet cu o duzină 
de mingi lansate în același timp spre coș. Deasupra întregii 
dezordini trona  Onorabilul Alvin Elias Schwartz, singura 
persoana din sală mai în vârstă chiar decât Marvin Expertul. 


21 Moșneag ramolit (în idiș în orig., n.red.). 
22 Nebunie (în idiș în orig., n.red.). 

23 Prost, netot (în idiș în orig., n.red.). 

24 Tăntălău (în idiș în orig., n.red.). 


Judecătorul Schwartz stătea proptit pe două perne, fie din 
cauză că hemoroizii îi făceau viața amară, fie pentru că, fiind 
prea scund, nu reușea să-i vadă bine pe inculpaţi. Cunoscut 
drept Regele Mocofanilor în tinerețe, predispoziția lui se 
înrăutăţise odată cu vârsta. Avea acum titlul de „judecător șef”, 
însemnând că se situa undeva între senectute și camera 
mortuară. Deși nu i se mai permitea să prezideze instanţa în 
timpul proceselor din cauza auzului perturbat, a unei bășici 
urinare slabe și a flatulenței cronice, se ocupa totuși de audieri, 
cererile de eliberare pe cauţiune, moţiuni și punerile sub 
acuzare. 

Momentan, judecătorul Schwartz se holba prin ochelarii groși 
la un adolescent cu niște pantaloni boţiţi atârnaţi pe el. 
Slăbănog și cu umerii încovoiați, puştiul arăta, cu gura lui 
căscată, ca un prostănac incurabil. După aspectul său, Steve 
trăgea concluzia că puștiul tocmai pledase vinovat pentru 
posesie de marijuana și urma să fie eliberat condiţionat. 

— Beneficiezi de o a doua șansă, înţelegi asta, Jose? îl întreba 
judecătorul Schwartz. 

— Numele meu e Freddy, replică adolescentul. Știţi, 
prescurtarea de la Fernando. 

— Hernando? Ca ţinutul? Am treizeci de acri lângă Weeki 
Wachee. 

— Fer-nando! insistă puştiul. 

— Nu contează ce nume ai, Jose! Dacă vii înapoi aici pentru că 
ai scuipat pe trotuar, te trimit direct la Raiford, unde marţafoii o 
să-ți folosească fundul la piñata. Comprende? 

— Viejo comemierda, murmură puştiul. 

Fie că judecătorul nu-l auzise, fie că nu știa că tocmai fusese 
numit mâncător de rahat, începu să răsfoiască absent maldărul 
de dosare din faţa sa. 

Steve își croi drum spre primul rând și se așeză pe un scaun 
de lângă culoar. Îi luă o secundă să-și dea seama că stătea 
exact alături de doctorul Bill Kreeger. 

— Ce dracu'...? 

— Bună ziua, Steve! 

— Ce cauţi aici? 

— Sigur că știi că uneori depun mărturie. Sunt considerat un 
martor destul de bun. 

— Mincinoșii patologici sunt de obicei. 


109 


Nu putea fi o coincidenţă, gândi Steve. Mai întâi prezenţa lui 
Kreeger la Joe's. Apoi lucrurile agreabile pe care le spusese 
despre Steve la radio. Acum apăruse în sala de judecată, 
arătând spilcuit într-un costum negru cu o cravată vișinie. Ce-i 
pregătea ticălosul ăsta? 

— Și ce mai face fermecătoarea domnișoară Lord? 

— Bine. Ce mai face nepoată-ta? Amanda, corect? 

— Un lucru tânăr și drăguţ, nu-i așa? 

— Femeie, accentuă Steve. O femeie tânără și drăguță. 
Numai psihopaţii îi consideră pe oameni drept niște lucruri. 

— E numai o expresie, Solomon. Te asigur că nimeni pe lumea 
asta nu-i apreciază mai mult calităţile Amandei decât mine. Are 
o inteligenţă și o capacitate de înțelegere cu mult peste anii ei. 

— Cum zici c-o mai cheamă? 

— N-am zis. 

— Și prin ce minune a ajuns nepoata ta? 

— Prea multe întrebări, Solomon. Nu știi că pisica a murit din 
cauza curiozităţii? 

— Statul Florida contra Stephen Solomon, pronunţă cântat 
grefiera. 

Steve sări în picioare și se îndreptă spre ușița batantă care 
despărțea completul de judecată de asistenţă. 

— Reprezentantul statului este gata să înceapă? întrebă 
judecătorul Schwartz. 

— Reprezentantul este gata, onorată instanţă. 

Vocea se auzea venind din spatele sălii. Ridicându-se pe 
vârfuri, un bărbat afro-american elegant, purtând un sacou la 
două rânduri, cu dungi fine, se îndreptă săltând spre banca 
acuzării. La manșete avea butoni argintii sub forma unor cătușe 
miniaturale. Trecut de patruzeci de ani, încă arăta ca și cum ar fi 
putut boxa ca un campion la categoria mijlocie, așa cum o 
făcuse obținând Mănușile de Aur pe când era adolescent în 
Liberty City. 

Ce naiba? Pincher își făcea apariţia numai la cazurile care 
făceau valuri în emisiuni televizate. 

Consternat, Steve îi șopti procurorului: 

— Sugar Ray, ce se-ntâmplă? 

— Un caz special care va rămâne pentru totdeauna în anale. 

— Ce naiba-i atât de special la el? șuieră Steve în direcţia lui. 
Ai de gând să dai înapoi în privinţa înţelegerii? 


110 


— Relaxează-te, Solomon. Pincher își îndreptă surâsul de 
politician spre judecător. 

— Onorată instanţă, am ajuns la un acord, dar nimic ferm. 

— Vrei să spui o înțelegere între părți? 

— Pe care o voi prezenta acum. 

— Termină cu bla-bla-ul și treci la subiect. 

Pincher se înclină plin de curtoazie în faţa judecătorului, ca și 
cum acesta tocmai l-ar fi complimentat pentru croiala 
costumului. 

— Onorată instanţă, statul este gata să renunţe la acuzaţiile 
de vătămare corporală, iar domnul Solomon va pleda nevinovat 
în ce privește acuzaţia de agresiune. Condiţia fiind executarea 
obligatorie a tratamentului de control al furiei. 

Steve răsuflă ușurat. In regulă, era exact ceea ce acceptase în 
discuţia cu adjunctul lui Pincher. Dar de ce venise însuși șeful 
aici? Ce era atât de al naibii de special cu privire la caz? 

— Domnul Solomon? judecătorul părea că-l vede pe Steve 
pentru prima oară. Nu ești cumva avocatul pe care îl trimit din 
când în când la răcoare? 

— Pledez nevinovat și la acest punct, onorată instanţă. 

— Atunci e OK. Hai să îndopăm curcanul. 

Judecătorul începu să răsfoiască paginile protocolului de 
înțelegere. ințelesese Steve ce acuzaţii i se aduceau? Știa că are 
dreptul la un proces? Decisese de bunăvoie să accepte 
înțelegerea? 

Steve dădu toate răspunsurile adecvate și, în mai puţin de trei 
minute, judecătorul  bifase punctele corespunzătoare pe 
formularul său și semnase ordinul pe care i-l înmânase Pincher. 
Judecătorul Schwartz se aplecă deasupra documentului, arătând 
auditoriului coronița de păr din jurul cheliei în timp ce citea cu 
glas tare: 

— Tribunalul constată că acuzatul este în deplinătatea 
facultăţilor mintale, inteligent și își dă seama care sunt 
consecințele acestei înțelegeri asumate în integralitate. 
Pronunțarea va avea loc după terminarea tratamentului de 
control al furiei sub auspiciile domnului William Kreeger, doctor 
în medicină, specialitatea psihiatrie. 

Poftim?! Am auzit bine ce-a spus judecătorul 

— Domnul doctor Kreeger va trimite instanţei un raport scris 
la încheierea numitului tratament. 


111 


Da. Categoric a spus asta. Dar e nebunie curată. Trebuie că s- 
a produs o greșeală. 

— Moment în care fie că acuzaţiile vor fi retrase și dosarul va 
fi clasat, fie, în cazul efectuării nesatisfăcătoare a numitei 
terapii, acuzatul va fi condamnat în pofida pledoariei sale de 
nevinovăție. 

— Staţi așa! strigă Steve suficient de tare ca bătrânul uliu să-l 
audă. Kreeger e un infractor, un fost condamnat. 

— Nu mai e! îi aruncă Pincher. Drepturile sale au fost 
restabilite. Domnul doctor Kreeger a fost recomandat cu căldură 
de către Departamentul corecțional pentru activitatea sa cu 
infractori violenţi, iar Colegiul Medicilor i-a restituit licenţa 
medicală. Este un model de reabilitare. 

— E un model de nebun! îi aruncă Steve furios. 

— Ai auzit ce-am decis, hârâi judecătorul. Acum potolește-te 
și du-te să înveţi cum să-ţi stăpânești accesele de furie. 

Judecătorul lovi o dată cu ciocanul. 

— Următorul caz, ordonă el. 

— Nici nu se pune problema, zise Steve. 

— Ce-ai spus? îl întrebă judecătorul. 

— Nu mă voi distra astfel, domnule judecător. 

— Nu se presupune că-i o distracţie. Ești un infractor, nu-i 
așa? 

— Nu, domnule! Acum sunt avocat al apărării. 

— Nicio diferenţă. Ești acuzat că l-ai atacat pe... Judecătorul 
își umezi degetul arătător în gură și răsfoi dosarul. Arnold 
Freskin, un angajat al măreţului stat Florida. Judecătorul 
Schwartz își folosi picioarele ca să-și împingă fotoliul pe rotile 
spre drapelul atârnat la un metru distanță. Apucă un colț și-l 
trase spre el. 

— Ce vezi aici, domnule Solomon? 

— Vad emblema statului, domnule judecător. O amerindiană 
presară flori pe pământ. 

— Al naibii de corect. În zilele noastre, indianca adună fise la 
cazinou. Judecătorul lăsă colţul drapelului să cadă și se înapoie 
la prezidiu. Ce vreau eu să demonstrez, domnule Solomon, este 
că ai ofensat demnitatea maăreţului stat Florida, și domnul 
Pincher a decis cu multă mărinimie să-ţi dea voie să te căiești. 

— Da, domnule, dar... 


112 


— Niciun dar! Tocmai am hotărât ce trebuie făcut în rahatul 
ăsta de cauză. 

— Am fost lucrat, domnule judecător. De domnul Pincher și de 
domnul doctor Kreeger. 

— Lasă cimiliturile, domnule Solomon! Am cerut să mi se 
prezinte următorul caz și, pe Dumnezeul meu, o să mă ocup de 
el. 

Aprodul strigă: 

— Orașul Miami Beach contra Weingarten Delicatessen. 
Încălcarea ordonanţei privind alimentele cușer. 

Pincher îl apucă pe Steve de cot și-i șopti: 

— Las-o moartă! Du-te să-l vezi pe Bill! Nu-i nimic altceva 
decât un exerciţiu pompieristic. 

— M-ai vândut, Sugar Ray! Steve se întoarse spre judecător. 
Onorată instanţă, vreau să-mi retrag pledoaria de nevinovăție. 

— Mai ești aici? Judecătorul Schwartz îl privi mânios. O să-ți 
percep chirie, domnule avocat. 

Steve simţi o prezență alături de el. Kreeger i se alăturase 
trecând prin ușa batantă. 

— Onorată instanţă, faptul că domnul Solomon e recalcitrant 
reprezintă o manifestare normală în acest tip de comportament. 
Sunt sigur că terapia o să-i facă bine. 

— Ca și cum aș da doi bani pe șobolanul ăsta, zise 
judecătorul. Unde-i măcelarul care vinde trayf” pe post de 
cușer? 

— Domnule judecător, insistă Steve, este o moţiune care își 
așteaptă rezolvarea. Am decis să-mi retrag pledoaria de 
nevinovăție. Vreau să fiu judecat. 

— Moţiune respinsă, declară judecătorul. Trebuie să-mi termin 
lista de procese pe ziua de azi, și nu-i una cu iepurași Playboy 
pe ea. 

— Onorată instanţă, dar am categoric dreptul la... 

Bang! Judecătorul izbi cu ciocanul în masă cât de tare putea, 
Steve simţi reverberaţia în propria-i dantură. 

— Eu conduc un Studebaker, domnule Solomon, și dumneata 
nu ești decât dâra de găinaţ de pe parbriz. 

Steve nu intenţiona să renunţe. 

— Domnule judecător, l-am reprezentat cândva pe Kreeger în 
justiţie. Procurorul Pincher era atunci reprezentantul statului. Ei 


25 Alimente care nu sunt cușer. (în idiș în orig., n.red.). 
113 


mi-au copt-o. Dacă Kreeger nu mă scoate nevinovat, o să mă 
trimiteţi la închisoare. Domnule judecător, chiar nu vă daţi 
seama? E o conspirație. 

Judecătorul Schwartz îi aruncă o privire confuză lui Kreeger și 
pentru o clipă Steve crezu că reușise să-l impresioneze. 

— Hai să-l auzim pe șeful nebunilor, rosti judecătorul. 
Doctore, ce părere ai cu privire la aceste acuzaţii? 

— Nimic alarmant în asta, domnule judecător, replică Kreeger 
cu vocea sa plăcută de bariton. În timp ce voi încerca să-l fac pe 
domnul Solomon să-și stăpânească furia, o să mă străduiesc să-i 
țin în frâu și paranoia. 


LEGILE LUI SOLOMON 


6. Un avocat plin de fantezie interpretează decizia 
judecătorului ca pe o simplă sugestie. 


114 


Capitolul 17 


O DATĂ PĂRINTE, MEREU PĂRINTE 


— Ce-ai făcut de-ai reușit să-l scoţi pe judecător din sărite? îl 
întrebă Victoria. 

— Nimic, răspunse Steve. Nada. Bupkes. 

— Trebuie c-ai făcut ceva. 

— De ce? Steve venise acasă sperând că avea să beneficieze 
de sprijin și compătimire. În schimb, devenise ţinta unui 
interogatoriu desfășurat în propria sa bucătărie. De ce crezi 
automat că eu aș fi greșit? 

— Pentru că ai talentul să-i înnebunești pe oameni. 

— Judecătorul Schwartz e nebun de mai multe decenii, înainte 
să-l fi întâlnit eu. Poţi să crezi că a dispus să fiu plasat sub 
supravegherea acelui psihopat de Kreeger? 

— Sociopat, îl corectă Bobby. Cu tendințe narcisiste și fantezii 
omnipotente. Puștiul citise o serie de manuale de psihologie și 
căuta frecvent cuvinte pe site-urile medicale. Sau, cel puţin, așa 
explicase de ce pe computerul său apărea site-ul 
nimfomania.com. In prezent, Bobby le arunca adulților niște 
priviri atotștiutoare pe sub cozorocul șepcii sale de baseball, 
inscripționată Solomon & Lord. Steve înființase o echipă care să 
participe în campionatul de softball al avocaţilor, dar, neavând 
suficient de mulți jucători, făcuse recrutări din rândul clienţilor. 
Hoţii de buzunare se dovediseră niște excelenți alergători, însă 
pietonii accidentaţi de taxiuri se dovedeau mai puţin iuți de 
picior. 

În fața ferestrelor vedea cum frunzele palmierilor agitate de 
vânt loveau ușor zidurile de stuc ale casei. În interior, Steve 
încerca să se apere de torentul criticilor aduse de Victoria. 

— N-am făcut nimic, insistă Steve. Kreeger m-a aranjat, în 
colaborare cu Pincher. 

— Dar de ce? Ce are Pincher de câștigat din asta? 

— Mai degrabă ce are de pierdut. Kreeger a ameninţat că va 
face publică informaţia, respectiv că va spune întregii lumi că 


115 


onorabilul procuror a folosit probe alterate ca să fie el 
condamnat. 

— Pincher ţi-a spus așa ceva? 

— Mi-am imaginat. Pincher va trebui reales anul viitor. De 
cine să asculte? De un avocat al apărării sau de tipul cu 
emisiune la radio? 

— Hei, de ce să facem atâta zarvă? Herbert Solomon tocmai 
intra în bucătărie, aducând o carafă plină cu gheaţă. Te duci să 
faci terapia și acuzaţiile îţi vor fi șterse. 

— Nu-i așa de ușor, tată. Cu Kreeger ca terapeut e ca și cum 
aș invita un tâlhar în dormitor. 

Herbert își umpluse paharul cu Bourbon atât de mult, încât 
trebui să soarbă din el cu zgomot ca să nu se reverse. 

— Și ce-i cu asta, nu trebuie să dai din gură și să-i spui toate 
secretele de familie. O să te postezi în spatele unui zid de 
apărare. 

— Și apoi o să scrie un raport pentru instanţă, spunând că 
ascund cine știe ce impulsuri lunatice. 

— Dacă judecătorul a ordonat să te duci la Kreeger, interveni 
Victoria, n-ai nicio șansă. 

— Asta-i diferenţa între mine și tine, Vic, zise Steve. Eu văd în 
ordinele judecătorilor niște simple sugestii. 

— Asta-i diferenţa între civilizaţie și anarhie. Și viaţa ta e 
dominată de anarhie. 

— Anarhia domină, repetă Bobby, adăugând rapid „Orice 
mâncărime supărătoare”26. 

— Fiule, n-ai motiv să fii așa de întors pe dos, spuse Herbert. 
Poate, zic și eu, cu cât petreci mai mult timp cu psihiatrul ăla, cu 
atât mai bine. 

— Tu cum stai, tată? 

— N-am reușit să dau nici măcar de-un fir de păr al acelui 
căpitan de vas. Ai nevoie de un alt plan. 

Victoria îi aruncă o privire lui Steve. Nu-i spusese totul tatălui 
său, și ea știa acest lucru. 

— Tată, nu contează dacă îl găsești sau nu pe De la Fuente. 
Tot ce vreau eu e ca Kreeger să știe că-l caut. 

Sprâncenele groase ale lui Herbert se arcuiră și mai mult. 

— Așa că-l trimiţi pe bătrânul tău să vâneze rațe moarte. 
Halal fiu mai ești! 


26 În original, Any cruel rash. (n.red.). 
116 


— Dar ai dreptate, tată. E un prilej ca să petrec mai mult timp 
cu Kreeger. Și cu iubita lui, dacă pot s-o prind singură. 

— Incă mai crezi că o poţi convinge că Kreeger e un asasin? îl 
întrebă Victoria. 

— Nu! Steve își trase o palmă peste frunte, lăsând să se 
înțeleagă cât de idiot fusese. Nimeni nu-l contrazise. 

— Cred că trebuie s-o iau invers. Cred că ea deja îi cunoaște 
trecutul. 

— Și tu te bazezi pe asta? voi Victoria să știe. 

— Kreeger povestea cât de mult apreciază calităţile Amandei. 
Zicea că are o inteligenţă și o putere de înţelegere mult peste 
anii ei. Cam așa ceva. 

— Și? 

— Se simte în siguranţă alături de ea, e singura care-i oferă 
confort. S-ar putea ca Kreeger să-i fi spus despre Beshears și 
Lamm. Și cine știe? Poate că o să se producă... 

— A treia crimă, completă Victoria. 

— Exact! Dacă Amanda îi cunoaște secretele lui Kreeger și eu 
izbutesc să-i despart, poate o conving să mă ajute să-l prindem. 
— Cum să-i desparţi? Cum o să faci acest lucru, mai exact? 

— Vic, încă nu știu. Improvizez acum. 

— Și nu crezi că un tip așa de deștept precum Kreeger se va 
prinde? 

— Deci el e deștept. Și eu ce sunt? Ficat prăjit? 

— Unchiule Steve, nu se poate spune că reușești să îndoi 
linguri cu puterea minţii. Bobby desfăcu tacticos cele două părți 
ale lui biscuit Oreo și începu să radă cu dinţii crema de vanilie. 

— vă mulțumesc din suflet, oameni buni, zise Steve. Dar și 
Kreeger are niște puncte slabe. E atât de înfumurat, încât va 
crede că n-am cum să pun mâna pe el. 

— Fantezii omnipotente, adăugă Bobby. A scris Freud despre 
ele. 

— Și dacă Kreeger vrea să-și piardă timpul, cum zice tata, și 
asta e în regulă. 

— Ține-ţi prietenii aproape, dar dușmanii și mai aproape, 
recită Bobby. 

— Freud? încercă Steve. 

Bobby strâmbă din nas. 

— Al Pacino. Nasul, partea a doua. 

— Tu n-ai lecţii de făcut? îl întrebă enervat Steve. 


117 


— Nici pomeneală. 

— Și aseară unde ai fost? 

— Nicăieri. 

— Imposibil din punct de vedere fizic. 

Băiatul scutură din umeri, un gest tipic adolescentin 
însemnând „și ce-i cu asta?” sau „ce contează?” ori „cui îi 
pasă?” 

— Puștiule, ai încălcat interdicţia de-a ieși din casă. 

— Doamne, parcă e o închisoare! 

— Mai lasă băiatul în pace, interveni Herbert. Când tu și Janice 
erați mici, eu... 

— Tu nu erai de găsit, îl întrerupse Steve. 

e 

Bobby dorea să-i fi spus adevărul unchiului Steve. 

M-am întâlnit cu mami. Am stat alături de ea în mașină, pe 
tărmul golfului, și am vorbit ore întregi. 

Însă nu putea s-o facă. Unchiul Steve era convins că ea avea 
o influență dăunătoare asupra lui. Nu i se păruse deloc așa. 
Părea cumva pierdută, ca și cum ar fi avut mai multă nevoie de 
Bobby decât el de ea. 

Mami pare că e atât de singură, ca și cum n-ar avea pe 
nimeni pe lume căruia să i se adreseze. 

Așa că Bobby o ascultase, povestind despre cum crescuse 
într-o casă cu o mamă bolnavă și un tată mereu absent, bunicul 
fiind tot timpul în altă parte, la fel și Steve, ocupat cu sporturile 
lui. Mami fusese un outsider sau așa simţea ea că este. 

Când mami îi vorbise despre bărbatul care o agăţase în timp 
ce ea făcea autostopul - nu-și mai aducea aminte cum îl chema, 
chiar dacă s-ar fi putut să fie tatăl lui Bobby -, puștiul încercase 
să se lămurească dacă o iubea cu adevărat sau nu. Mda, 
probabil că într-un fel cam ciudat. De un lucru era sigur: îi părea 
rău pentru ea. 

Acum Bobby îi asculta pe unchiul Steve și pe bunicul cum se 
certau pentru a milioana oară cu privire la niște chestii din 
trecut. 

— Să nu-mi spui că ești încă supărat pe mine pentru că nu 
veneam să te văd jucând în liga picilor, stărui bunicul. 

— Și nici la concursurile de ortografie de la școală, nici la cele 
de atletism și nici la spital când m-au operat de polipi. 


118 


— Fiindcă urlai din răsputeri, te-au ţinut acolo numai câteva 
ore. 

— Asta pentru că tu n-ai plătit camera peste noapte. Doctorul 
ar fi vrut să mă ţină până a doua zi. 

— Nişte hoţi la drumul mare. 

Uneori, Bobby ar fi vrut ca ei să se comporte ca niște 
persoane mature. 

e 

Victoria încerca să afle cine era mai imatur, Steve sau tatăl 
lui. În mod clar erau la fel de certăreţi și bătăioși. Încerca să-și 
imagineze cum arăta viața în familia Solomon când Steve era 
copil. Nu părea să fi fost un mediu prea fericit. Cu siguranţă, nu 
unul liniștit. 

Tatăl și fiul continuară un timp să se insulte unul pe altul, 
Herbert denumindu-l pe Steve „un nerecunoscător care cârtește 
permanent”, Steve spunându-i lui Herbert că e „un scaiete de 
tată, purtat permanent de vânt”. Apoi au părut să obosească și 
Steve se reîntoarse spre Bobby. 

— Încă nu mi-ai spus pe unde ai umblat aseară. 

— Poate cu micuța lui shiksa, zise Herbert. 

— Tată! E un peiorativ. 

— Chiar așa e, la naiba! , 

„lar începem”, gândi Victoria. Aștia doi s-ar putea certa și pe 
urarea „Hanuka fericită”. 

— O shiksa este o fată neevreică, urmă Herbert. Nu-i nimic 
înjositor în acest termen. Cât despre micuța domnişoară 
Havana-lerusalim, maică-sa e de religie catolică, și asta o face 
să fie o shiksa. 

— Așa că și eu sunt o shiksa, zise Victoria. 

— Pe naiba, nu! Tu ești evreică prin injecție. Herbert hohoti de 
râs și trase o dușcă de coniac. Doar dacă voi doi nu v-aţi jucat 
încă de-a baba-oarba cu salamul. 

— Tată, mai taci din gură! îi ordonă Steve. 

Herbert rânji spre Victoria. 

— Cum adică, bubele? Stephen nu ţi-a strecurat produsul 
naţional evreiesc? 

Herbert chicoti din nou și se îndreptă spre salon fără să mai 
aștepte un răspuns. 

— Dacă mă sună cineva, nu sunt acasă. Vreau să văd un film 
cu multe țâţici pe Cinemax, apoi mă culc. 


119 


Victoria se năpusti asupra lui Steve. 

— De ce l-ai păcălit? întrebă ea. 

— Aș putea să-ţi spun, Vic, dar nu sunt sigur că vei înţelege. 

— Pune-mă la încercare, colega. Am fost la facultate și am 
toate studiile la zi. 

— E o chestie evreiască. Nouă ne place să ne dondănim, să 
ne plângem, să spunem prostii. Tu ești protestantă. Ție îţi place 
- nu prea știu - să bei ceai, să porţi Burberry; o adoră pe regina 
Angliei. 

Victoria nu era prea fericită că fusese redusă la un simplu 
stereotip. Avea să discute asta cu Steve mai târziu. Insă acum 
Bobby se afla acolo, scotocind prin punga cu Oreo. 

— Steve, nu cumva mai ai niște îndatoriri de părinte de dus la 
capăt? 

— Să fii părinte e o meserie permanentă. Se întoarse spre 
băiat. 

— Deci, puștiule, a avut bunicul dreptate? Ţi-ai petrecut seara 
cu Maria? 

— Doamne, parcă-aș fi la Inchiziţie aici. 

Bobby mușcă din biscuit. 

— Nu, n-am fost cu ea. Prostul de taică-său nu-mi mai permite 
s-o văd. 

Victoria i se adresă pe un ton blând. 

— Bobby, ce s-a întâmplat? 

— Nimic, doar că doctorul Goldberg crede că sunt un ciudat. 
Durerea vibra în vocea băiatului. 

— Tu, un ciudat? întrebă Steve. S-o spună tocmai el, care e 
ortodontist! 

Victoria îi ciufuli părul lui Bobby. 

— De ce-ar zice el așa ceva? 

Bobby își încovoie umerii în față. 

— Din mai multe motive, cred. Doctorul Goldberg mă repede 
întotdeauna. De exemplu, urăște tricoul cu moto pe care mi l-a 
dat unchiul Steve. 

— Ce tricou? Steve îi făcu semn cu capul lui Bobby să tacă, 
dar puştiul fie nu înţelesese, fie nu-i păsa. 

— „Dacă nu facem sex, câștigă teroriștii.” 

Victoria îi aruncă lui Steve o privire cruntă. În familia formată 
din cei trei bărbaţi Solomon, trase ea concluzia, Steve era în 
mod clar cel mai întârziat la minte. 


120 


— Doctorul Goldberg urăște și poeziile pe care le scriu cu 
gândul la Maria, continuă Bobby. Am anagramat toate 
rubaiatele lui Omar Khayyam. 

— Ce-i rău în asta, trebuie că sunau foarte bine, zise Victoria, 
încercând să-l mai încurajeze pe băiat. 

— Doctorul Goldberg zice că întregul poem e obscen. 

— Obscen! exclamă indignat Steve, lovind masa. 

„De ce oare, se gândi Victoria, bărbaţii au mereu nevoie să 
arunce lucruri, să le lovească și să scoată tot felul de zgomote 
dezagreabile ca să-și exprime neplăcerea?” 

— Cine mai folosește astfel de cuvinte? strigă enervat Steve. 
Și ce ţi-a mai spus idiotul ăla? 

— Nimic. Băiatul linse netulburat cealaltă parte a biscuitului 
cu cremă. 

— Hai, Bobby! Nu mai ascunde nimic de mine. 

Fără să ridice ochii aţintiţi asupra mesei, Bobby răspunse: 

— Că sunt un klutz”. Că nu mai vrea să mă vadă pe lângă 
Maria. Și că, în cazul în care aș avea impresia că ei îi place de 
mine, mă înșel. Vrea numai s-o ajut la lecţii. 

Steve izbi cu amânaoi pumnii în masă. 

— Cretinul ăla! Mă duc și-i dau un șut în fund. 

— O mișcare foarte isteaţă în ce te privește, observă Victoria 
pe un ton neutru. Și-i mai furnizezi ceva muniţie lui Kreeger. 

— Lasă-l pe Kreeger. Mizerabilul ăla n-are niciun drept să 
vorbească așa cu Bobby. 

— E în regulă, unchiule Steve. 

— E pe dracu'! 

— Steve, îl avertiză Victoria. Calmează-te. Doar n-ai de gând 
să te duci acasă la Goldberg. 

— Vic, asta e între mine și Bobby, OK? 

Ea tresări. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic. 

— Vrei să ne despărțim? 

— N-am idee la ce te referi. 

— Atunci răspunde-mi la o întrebare. Sunt membru al familiei 
sau nu? 

Steve ezită. Numai o clipă. Apoi rosti: 

— Sigur. Sigur că da. 


27 Stupid (în idiș în orig., n.red.). 
121 


Victoriei îi veni subit în minte un tip care-i spusese cu mai 
mult timp în urmă că o iubește. Ea se gândise câteva secunde - 
nu mai mult decât să numeri o mie unu, o mie doi - și în final îi 
spusese că-l iubește și ea. Dar, dacă ai nevoie să reflectezi, 
înainte de a da răspunsul, înseamnă că nu prea simţi mare 
lucru. 

— Deci nu mă privești ca pe un membru al familiei? 

— Păi am zis exact pe dos. 

— Hai să reexaminăm răspunsul tău, îi ceru Victoria, pentru 
că arătai ca și cum te-ai fi mișcat cu încetinitorul. 

— Mă gândesc întotdeauna înainte să scot ceva pe gură. 

— De când? Ai o problemă cu relaţiile intime, nu-i așa, Steve? 

— Doamne, de ce schimbi subiectul? Spune-mi un singur 
motiv pentru care nu e cazul să mă duc acasă la Myron 
Goldberg și să-l iau la pumni. 

— Pentru că e un comportament juvenil, interzis de lege și 
autodistructiv, îl informă Victoria. Trei motive. 

Argumentele ei păreau să-l fi redus la tăcere. Apoi Steve 
spuse: 

— OK, pricep! Mai întâi, trebuie să-mi văd de treburile mele. 
să mă duc la Kreeger. Să-mi fac psihanaliza, să fiu exonerat de 
acuzaţiile aduse. Apoi mă duc la Myron Goldberg și-l invit 
politicos, dar ferm să-i ceară iertare lui Bobby. 

— Și dacă n-o face? Ce-ţi rămâne de făcut? 

— li trag așa un șut, că se va trezi tocmai în Sopchoppy, 
răspunse Steve. 


LEGILE LUI SOLOMON 


7. Când dai cu ochii de-o femeie goală, poartă-te ca și cum nu 
e prima pe care o vezi. 


122 


Capitolul 18 


SPECTACOL ÎN PIELEA GOALĂ 


Sărbătoarea de Halloween venise și trecuse, cea de 
Thanksgiving se apropia cu pași repezi, dar atmosfera mustea 
încă de apă ca o cârpă proaspăt spălată. Frunzele palmierilor 
atârnau fără viaţă și nu se simţea nicio adiere dinspre ocean. 
Steve conducea pe străzile întortocheate din Coral Gables 
îmbrăcat cu un șort al celor de la Hurricane și un tricou cu logoul 
„Am o sculă ca a lui Einstein și-s deștept ca un cal.” La radio 
Margaritaville, Jimmy Buffet cânta Off to See the Lizard. 

Steve parcă lângă un morman de crengi uscate într-o 
fundătură de lângă Alhambra, în apropiere de terenul de golf 
Biltmore. La o distanță de câteva străzi se aflau casa și 
cabinetul particular ale doctorului William Kreeger. 

Steve sări din mașină și o luă pe jos. Putea auzi cum cineva 
tundea iarba, în spatele caselor, putea simţi mirosul proaspăt de 
otavă. De pe Trevino se auzea zgomotul unei drujbe, probabil 
era o echipă trimisă de primărie să mai reteze din crengile 
copacilor de pe marginea străzii. 

Nu prea știa de ce parcase atât de departe. Ar fi găsit loc atât 
în faţa casei lui Kreeger, cât și în apropiere. Poate că se simţea 
stânjenit că trebuia să meargă la un psiholog. Sau poate se 
simţea ca un hoț, cu automobilul gata să demareze, într-un loc 
mai ferit? Nu conta. Plimbarea pe strada mărginită de vile în stil 
mediteraneean, cu acoperișuri roșii de ţiglă, îi dădea timp să-și 
facă un plan. Ar fi trebuit să abordeze subiectul legat de 
căpitanul vasului? Ar fi putut să trișeze, să-i spună o minciună 
mare cât casa. 

Ce zici, Kreeger, l-am găsit pe tipul care pilota vasul când ţi-ai 
ucis amicul, pe Beshears. Oscar De la Fuente. Are niște lucruri 
foarte interesante de povestit. 

Nu. Ar fi fost prea evident. Mai bine să-l lase pe Kreeger să 
spună ce avea de spus. Până acum trebuia să fi aflat că Steve îl 
căuta pe acel tip. Herbert lăsase cartea de vizită a lui Steve 
peste tot, prin baruri și șantierele din Keys, petrecând 


123 


neîndoielnic mai mult timp prin baruri. Steve mai postase 
anunțuri prin ziare și pe Internet, cu promisiunea că-l va răsplăti 
pe cel care îl va ajuta să-l găsească pe De la Fuente. Nu primise 
niciun răspuns. 

Kreeger locuia într-o casă cu stucatură, construită prin anii 
'20. Pereţii fuseseră sablaţi, ceea ce le conferise o paloare 
cadaverică. Potrivit unui panou indicator, cabinetul lui Kreeger 
era undeva în spate. Steve urmă poteca pavată cu piatră roz, 
printre tufele de trandafiri japonezi, spre o curte înconjurată de 
un gard-viu. O cascadă micuță susura printre bucăţi de corali, 
revărsându-se într-un bazin rectangular. 

Steve mai fusese acolo. Un avocat trebuie întotdeauna să 
vadă scena crimei. La capătul îndepărtat al bazinului se afla 
cada în care fusese găsită înecată Nancy Lamm. 

Nimic nu se schimbase de la vizita din urmă cu șapte ani, cu 
excepția faptului că, după cum își amintea, atunci nu era nicio 
femeie goală lungită pe un șezlong. Astăzi însă pe un scaun de 
plajă din lemn roșu de santal, acoperit de perne cu imprimeu 
complicat, se afla o tânără zveltă, purtând doar niște ochelari de 
soare și nimic altceva. Trupul ei strălucea după ce fusese masat 
cu ulei de plajă, și aerul era îmbibat de miros de nucă de cocos. 

— Hei, salut! îi strigă el vesel. 

Ea își întoarse somnoroasă capul spre el. 

— Nu-i așa că nu m-ai recunoscut? 

— Ba bine că nu! Adevărul era că nu se uita deloc la faţa ei. 
Amanda, corect? Nepoata. Însă nu-ţi știu numele de familie. 

— Are vreo importanţă? 

— Mă întrebam numai prin ce minune doctorul Bill a ajuns să 
fie unchiul tău. 

Ea se răsuci pe o parte. 

— E un titlu onorific. Dar cred că asta îl face pe Bill și mai 
special, nu? 

Festele pe care ţi le joacă viaţa îi deveniră și mai clare lui 
Steve. Într-o zi însorită te plimbi pe plajă și o pasăre își lasă 
găinaţul direct pe capul tău. Sau, dacă te urmărește ghinionul, 
ești lovit de tsunami și târât în ocean. Într-o altă zi te duci să te 
vezi cu un criminal care te urăște din toată inima și, hocus- 
pocus, în faţa ochilor ţi se ivește o femeie goală-goluţă. O 
femeie care ar putea schimba cursul vieţii mai multor oameni. 
Care ar putea face dreptate într-o cauză în care justiția eșuase. 


124 


Și iat-o, ca un paznic al trecerii peste un pod dintr-un mit 
grecesc. 

Prea mare coincidenta. OK, trebuie să elimin cuvântul prea. 

Kreeger părea să se afle mereu cu un pas înaintea lui. Dacă 
Steve avea niște planuri în care era inclusă Amanda, la fel și 
Kreeger. Numai că Steve nu prea era sigur cum arătau ele. 

— Vrei să înotăm? îi propuse Amanda. 

Întrebarea îl deconcertă. 

— Unchiul Bill e încă ocupat cu un pacient, continuă ea. Avem 
suficient timp. 

Își înclină capul în direcţia cabinetului lui Kreeger, ale cărui 
ferestre dădeau spre curte. Jaluzelele de lemn păreau închise, 
însă era posibil ca din interior să le fie urmărite mișcările. 

— N-am costum de baie. 

— Nici eu. 

— Văd. 

Ce prostie. „Văd”. Sigur că vezi asta, dobitocule! 

— Deși e o zi frumoasă pentru înot, continuă el. E arșiță. 

— Îmi place când e foarte cald, murmură Amanda. 

— Văd. 

Din nou? „Văd”. Fii mai natural. Poartă-te ca și cum ai mai 
văzut una sau două femei goale la viața ta. 

Ea își întinse brațele deasupra capului, căscă și mișcă 
degetele de la picioare. Era graţioasă ca o felină. Sânii erau 
mici, rotunzi și bronzați, cu sfârcurile de culoarea aramei. Avea 
un corp subţire, dar puternic, cu coapse bine dezvoltate puse în 
evidenţă de mișcarea picioarelor. Abdomenul parcă era sculptat. 
Mai la vale, un triunghi de păr fin se adâncea între două mici 
tatuaje, dar nu putea să vadă ce reprezentau de la distanța 
aceea. 

— O săgeată și o inimă, zise ea. 

— Poftim? 

— Tatuajele la care te holbezi. 

— A. Bine. Nu mă holbam. 

Retrospectiv, „Văd” suna mult mai inteligent. 

— Adică, mă uitam la... hm... pista de aterizare. Așa îi ziceţi 
voi, nu? lubita mea m-a întrebat dacă sunt de acord să-și facă 
una. Deși nu cred că din punct de vedere tehnic îţi poţi face așa 
ceva. Nu-i ca și cum ţi-ai cumpăra un portofel, nu? 


125 


Era conștient că bătea câmpii. De ce reușea întotdeauna o 
femeie goală să zăpăcească în halul ăsta un bărbat? 

Goliciunea ei, idiotule! Asta e. 

Ce se alesese de planurile lui? Intenţionase să afle totul 
despre Amanda. De cât timp îl cunoștea pe Kreeger? li vorbise 
vreodată despre Nancy Lamm sau despre Jim Beshears? Ar fi 
vrut să-l ajute pe Steve? In fața goliciunii ei, toată logica părea 
să i se evaporeze mai rapid decât uleiul de cocos. 

— Ai fost avocatul unchiului Bill, nu-i așa? îl interogă Amanda. 

— Corect. 

la stai! Se presupunea că eu ar fi trebuit să-i pun întrebări. 

— ȘI l-ai trădat. 

— Ţi-a spus el asta? 

— Unchiul Bill îmi povestește totul. 

— Cred că o face. Poate ar fi cazul să ne întâlnim și să facem 
schimb de informaţii. 

— Unchiului Bill nu i-ar plăcea așa ceva. 

— Nu-ţi dau întâlnire sau ceva de felul ăsta. Vreau numai să 
vorbim. 

Amanda îi aruncă un zâmbet de sus, cu o umbră de 
sprânceană arcuită deasupra ochelarilor de soare. 

— Este exact ceea ce nu vrea el. Să discutăm chestiuni 
particulare. N-ar fi deranjat dacă am face sex. Dacă eu aș vrea. 

O! 

— Dar nu m-am hotărât încă în ce te privește, zise ea. Își 
ridică picioarele de pe șezlong și se îndreptă spre el. Nu era un 
mers seducător. Mai mult atletic, mai degrabă ca o majoretă, 
sânii ei mici și tari nici măcar nu se clătinau. Se apropie de 
Steve ca și cum l-ar fi sfidat să se dea la o parte din faţa ei. El 
rămase pe loc și Amanda se opri la câţiva centimetri în faţa lui. 
Işi scoase ochelarii de soare. Avea ochii verzi cu o tentă aurie. 

— Nu știu dacă ai fi la fel de bun cu mine cum e unchiul Bill. 
Întotdeauna mă pune pe primul plan. Plăcerile mele. Dorinţele 
mele. De aceea a primit acest titlu onorific. 

— E un unchi grozav, admise Steve. 

— Unchiul Bill mă iubește. Și de mai mult timp. 

Mai făcu un pas mic spre el, se ridică pe vârfuri și-l sărută 
ușor pe Steve pe buze. El n-o sărută la rândul lui, dar nici nu se 
trase în lături. 

— Deși o fată poate avea doi unchi deodată, îi șopti ea. 


126 


Trecu pe lângă el, unul dintre sâni atingându-i braţul, 
oferindu-i șansa s-o admire din spate. Pășea vioi spre casă cu 
mușchii șerpuind, fesele tari și perfect conturate. Puțin deasupra 
locului de îmbinare a celor două sfere se zărea un alt tatuaj: o 
meduză fluorescentă, frumoasă și ucigătoare, cu tentaculele 
șerpuind în jos spre cele rotunjimi. 


127 


Capitolul 19 


UN PSIHIATRU TOTAL CUFUNDAT 
ÎN MUNCA SA 


Zece minute mai târziu, Steve era așezat pe un scaun de 
piele maro din cabinetul doctorului William Kreeger. Podeaua 
era din lemn de pin din districtul Dade, pereţii vopsiți într-o 
nuanţă gri, neplăcută în ochii lui Steve. Citise undeva că 
psihiatrii preferau culorile maronii ca să-și calmeze pacienții 
turbulenţi. Dar aici nu era niciun perete crem, nicio plantă 
exotică într-un colţ, niciun acvariu susurând, plin cu pești 
colorați care să zburde printre corali. 

Singurele obiecte personale erau câteva fotografii înrămate. 
Kreeger pe o șalupă puternică, un vas scump de pescuit cu o 
lungime de peste cincisprezece metri. Nu se vedea niciun 
cadavru plutind prin jur, prin apă. Apoi mai erau niște fotografii: 
Kreeger la CNN, discutând de ce soţii își ucid consoartele și 
mamele copiii sau poate chiar de ce clienţii își omoară avocații. 

— Ai văzut-o pe Amanda când ai intrat? îl întrebă Kreeger, în 
timp ce se așeza pe propriul său scaun de piele. 

— În totalitate. Steve aruncă o privire spre ferestrele cu 
jaluzele. Acum era sigur că psihiatrul îi urmărise tot timpul și 
plănuise toată afacerea. 

— E o tânără absolut remarcabilă, comentă Kreeger. 

— Zi-mi câte ceva despre ea. 

— Ne aflăm aici ca să discutăm despre tine, Solomon. Nu 
despre ea. 

— Hei, tu ai abordat subiectul. 

— Tot ce pot să-ţi spun e faptul că Amanda a fost singura care 
mi-a scris în timp ce eram la închisoare, singura căreia i-a păsat 
de mine. Și m-a așteptat până am ieșit. 

— Mi se pare puţin cam tânără ca să fie una dintre nebunele 
alea care se înamorează de criminali. 

— Mai ai multe de învăţat, Solomon. Și atât de puţin timp. Luă 
o ascuţitoare pentru a subția și mai mult vârful creionului, apoi 


128 


continuă. Și acum ce ar trebui să discutăm mai întâi? 
Temperamentul tău violent sau etica de două parale? 

— Drăguţ din partea ta, Kreeger. Când ţii predici de etică, e ca 
și cum i-aș auzi pe cei din Donner Party? vorbind despre 
manierele elegante. 

— Constat adversitate în tonul tău. Încă ai probleme să-ți 
controlezi izbucnirile nervoase? 

— Ah, ce mai rahat! 

Kreeger își încrucișă picioarele și își puse pe genunchi un 
carnet legat în piele. Lângă fotoliu avea o geantă de doctor, de 
modă veche. Pe masa de ratan se afla o scrumieră verde de 
marmură, plasată între cei doi, și deasupra capetelor se auzeau 
vibrând palele ventilatorului. Nici nu începuseră bine să discute, 
și pe Steve îl apucau toate pandaliile. In cazul în care ticălosul 
ăla avea să-l întrebe dacă i-a trecut vreodată prin minte să-și 
ucidă tatăl și să se culce cu maică-sa... ei bine, la dosarul său 
avea să se adauge o nouă acuzaţie de atac violent. 

— Povestește-mi despre copilăria ta, îi ceru Kreeger pe un ton 
rece, distant. A fost una fericită? 

— Du-te-n mă-ta, Kreeger! 

— Relaţia cu taică-tău a fost una bună? 

— Mă lași? 

Kreeger mâzgăli ceva în carnet. 

— Hai să ghicesc ce-ai scris, zise Steve. Pacientul e turbulent, 
nu cooperează, manifestă tendinţe antisociale. 

— Solomon, vreau ca lucrurile să fie clare. Nu ești pacientul 
meu. Nu mă aflu aici ca să te tratez. Sunt aici ca să te ajut să-ţi 
stăpânești accesele de furie. Depinde de tine dacă vrei sau nu 
să-mi urmezi sfaturile. Raportul meu va informa Curtea dacă 
reușești să-ți controlezi înclinația spre violenţă sau dacă nu 
cumva ar trebui să fii încarcerat pentru că reprezinţi un pericol 
pentru comunitate. Ai priceput? 

— Mda. 

— Splendid! Și acum tot mai vrei să-ţi baţi joc? 

Steve respiră adânc și încercă să se relaxeze. Lucrurile nu 
mergeau în direcția plănuită de el. Intenţionase să fie cooperant, 
eventual să strecoare un comentariu sau două cu privire la 


28 Grup de coloniști americani plecaţi spre California în iarna din 1846-1847 după ce 
trenul în care se aflau s-a împotmolit în zăpadă, în munţi, s-au confruntat cu cele mai 
teribile încercări, recurgând chiar la canibalism pentru a supravieţui. (n.tr.). 


129 


Nancy Lamm, poate chiar ceva în legătură cu Jim Beshears, să 
vadă dacă Kreeger înghiţise momeala cu Oscar De la Fuente. 

— OK, doctore! Hai să terminăm cu chestia asta. 

Kreeger vâri mâna în geantă. Extrase de acolo o fotografie și 
o plasă pe masa din ratan. 

— Cum te simţi când privești imaginea aceasta? 

Steve ridică fotografia și râse. Era în alb-negru și destul de 
ștearsă, dar acolo se găsea chiar el, în echipamentul de baseball 
al universităţii, cu capul descoperit. Îşi aruncase deja cascheta 
la pământ. Mâinile îi erau date mult în lături, fusese surprins 
într-o poziție ciudată, ca și cum ar fi vrut să-și ia zborul. Avea 
fața contorsionată într-o expresie care sugera în parte furie, în 
parte chin. Pe gât i se vedea o venă umflată, în relief, ca o 
sârmă groasă de cupru. Țipa la un arbitru a cărui faţă era numai 
la câţiva centimetri distanţă de a sa. 

— Un meci din Campionatul Mondial al Colegiilor, zise Steve. 
Spre sfârșitul jocului. Aveam nevoie de încă două puncte. 
Tocmai îmi luasem avânt să înscriu când am fost fluierat. In 
opinia arbitrului călcasem marcajul. Işi scutură capul. Tu ce-ai fi 
simțit? 

Kreeger scrijelea ceva în continuare în carnet. 

— Tu să-mi spui. 

— Furios. Înșelat. Umilit. Furios. 

— Ai mai zis asta. 

— Realmente eram furios, dar n-am lovit pe nimeni. Scrie asta 
acolo. 

— Da' ce mai zici de asta? 

Kreeger împinse către el fotocopia unui articol de ziar. Steve 
recunoscu imediat povestea relatată în Miami Herald. Titlul era: 
„Judecătorul renunţă la funcţie, evită punerea sub acuzare”. O 
fotografie - una care câștigase un premiu, după cum s-a dovedit 
mai târziu - îl înfățișa pe Herbert T. Solomon într-o cămașă cu 
mâneci scurte, cărând în braţe o cutie de carton în timp ce 
cobora scările de la sediul Tribunalului penal. Clar vizibile pe 
cutie erau însemnele justiției, balanţa miniaturală înclinată într-o 
parte. Pe faţa lui Herbert se putea citi o rușine colosală. 

— Tata în cea mai cumplită zi din viaţa sa. Ce-i cu asta? 

— Ce simţi când te uiţi tu la această fotografie? 

— Mă doare. Tare. Eşti mulțumit acum? 


— Hai să analizăm senzaţia ta de durere. Când ai suferit mai 
mult? Când ai pierdut un meci din cauza încăpăţânării tale? Sau 
când îl vezi pe taică-tău căzut în dizgrație? 

— E simplu. Când îl văd pe taică-meu la pământ. 

— De ce crezi că suferi cel mai mult în această situaţie, când 
nu ești tu cel dezonorat? 

— Pentru că îl iubesc pe taică-meu. E ceva atât de greu de 
înțeles pentru tine, Kreeger? 

— Și dacă el a fost cu adevărat vinovat, dacă realmente a luat 
mita aceea, ai continua să-l iubești? 

— Sigur. Dar tata a fost nevinovat. | s-au adus acuzaţii false. 

— Atunci de ce onorabilul judecător Solomon nu a respins 
acele acuzații? 

— Poate că se temea că nici el nu va fi judecat corect. 

— Destul de corect. Își pierduse încrederea în sistem. Așa 
tată, așa fiu, așchia nu sare departe de trunchi. 

— Încotro baţi, Kreeger? 

Kreeger vâri din nou mâna în geanta lui de doctor. O altă 
fotografie. Una făcută la poliţie. O femeie cam de treizeci de ani. 
Cu o față rotundă, bolnăvicioasă. O parte dintr-un tatuaj 
înfățișând un șarpe era vizibilă la marginea maieului. Șuviţe 
nespălate de păr păreau că i se lipiseră de frunte. lar ochii 
sticloși păreau că scrutează un univers îndepărtat. 

Cât de mult trecuse între acel moment, se întreba Steve, și 
vremea când era o fată drăguță, manierată, locuind într-o casă 
elegantă de pe Pine Tree Drive? Cu o ceată de amice care îi 
provocau reacţii electrochimice remarcabile unui băiat din clasa 
a cincea, pe nume Steve Solomon. 

— Soră-mea Janice. Ce legătură are ea cu cazul ăsta? 

— Soră-ta hoața. Drogata. Care și-a abuzat copilul. 

— Toate la un loc. 

— O iubești și pe ea, Solomon? 

— Nu fac asta, Kreeger. Steve se ridică și se duse la fereastră. 
Cu degetul arătător săltă marginea jaluzelei. Din acel loc, 
bazinul de înot se vedea foarte clar, inclusiv cada și șezlongul, 
acum gol. Nu se zărea niciun nud prin preajmă. 

— Mă tem că n-ai de ales. Ţi-ai răpit propriul nepot, fiul surorii 
tale, nu-i așa? 

— L-am salvat pe Bobby. 


131 


— Ai lovit un om, i-ai sfărâmat capul cu o bâtă sau așa ceva. 
Ce-a fost? 

— Un ciomag din lemn de stejar. Folosit de păstori. 

— Cred că nu la fel de greu ca o cange. 

Oho, aici voia să ajungă, gândi Steve. Șalupa din Keys. 
Beshears aruncat peste bord. De la Fuente la cârmă. „OK, acum 
o luăm în direcţia dorită.” 

— Discutăm acum despre mine lovind un tip pe nume Thigpen 
sau despre tine lovind un tip pe nume Beshears? 

— Trebuie să accepţi că există o similitudine. Sigur, cu o 
excepție, eu încercam să-l salvez pe bietul Jim Beshears. 

— Ciudat. Eu nu l-am omorât pe Thigpen. Dar tu l-ai omorât 
pe Beshears. 

— Povestește-mi totul despre Thigpen și eu o să-ți spun ce-a 
fost cu Beshears. Și cu Nancy. 

Steve nu era prea sigur dacă să-l creadă sau nu, dar n-avea 
prea multe de pierdut. 

— Janice îl ţinea pe Bobby într-o cușcă de câine și-i dădea 
terci de ovăz. L-ar fi vândut pentru câteva doze de cocaină. L- 
am scos de acolo și a trebuit să lovesc pe cineva ca să-mi 
croiesc drum. 

Își amintea noaptea viforoasă din Panhandle. O comunitate în 
care Janice și amicii ei cu creierul distrus cultivau marijuana 
vara și înghițeau tot felul de substanţe ilicite restul anului. Își 
amintea cum rotise bâta de lemn, fracturându-i capul omului, și 
apoi cum îl cărase pe Bobby undeva în siguranță. După aceea îl 
adusese acasă la el, primul cămin autentic de care băiatul 
avusese parte vreodată. 

— Acum e rândul tău, zise Steve. Tu l-ai împins pe Beshears în 
apă? L-ai lovit intenţionat cu cangea? 

— Raportul poliţiei a consemnat un accident. 

— Asta-i tot, Kreeger? E tot ce ai de spus? 

— Jim Beshears era un ţărănoi mocofan și nebun de gelos pe 
mine. A distrus o excursie la pescuit care ar fi putut fi superbă, 
hărţuindu-mă fără încetare. 

— Sună ca și cum ar fi meritat să-i dai la cap. 

— Astea-s concluziile tale, Solomon. 

— Te lauzi, nu? Mă lași să înțeleg de ce ești capabil. 

— Ar trebui să mergem împreună la pescuit într-o zi, tu și cu 
mine, Solomon. 


132 


Steve izbucni în râs; nu se putea abţine. 

— De ce? Ca să profiți de amiciţia noastră? 

Kreeger făcu semn spre fotografiile de pe birou. O șalupă 
mare legată la mal, apoi o altă imagine, înfățișând 
ambarcaţiunea plutind pe un canal, cu o insulă cu mangrove în 
spate, și o a treia, un prim-plan cu Kreeger la cârmă. 

— Îmi ador barca. Îmi aduce o stare de liniște în perioade 
tulburi. Știi ce nume are? 

Steve  clătină din cap. Ura denumirile isteţe date 
ambarcațiunilor. Cu ceva timp în urmă, după un divorț, o tipă 
care pusese mâna pe iahtul fostului soț îl rebotezase £Ex-u/ de pe 
plajă”. 

— Psihoterapia, zise Kreeger. Îţi place? 

— Se potrivește. 

— Așadar, oricând dorești, sună-mă. Ne ducem cu barca până 
la Elliot Key. 

— Nu fără a fi însoţiţi de garda de coastă. 

— Cu palmaresul tău, eu ar trebui să mă tem de tine, și nu 
invers. O întrebare ipotetică: Ai omori-o pe Janice ca să-ţi salvezi 
nepotul? 

— Poftim!? 

— Dacă soră-ta ar reprezenta o ameninţare pentru micul 
Robert, ai omori-o ca să-l salvezi? 

— Dacă îţi răspund afirmativ o să-i raportezi judecătorului 
Schwartz că sunt un maniac cu apucături criminale, un pericol 
pentru comunitate. Cel puţin pentru comunitatea unor 
nenorociți de drogați. 

— Pot să-i spun judecătorului tot ce vreau. Asta e numai între 
noi doi. Deci există o categorie de crime despre care se poate 
spune că sunt motivate, ce părere ai? 

— Mda. În scop de autoapărare. Apărarea altora. 

— Prin urmare, cine ar putea să te acuze că ai recurs la o 
forță devastatoare ca să protejezi un copil inocent? Și care-i 
diferenţa în faptul că ţi-e soră? 

— Ce legătură are Janice cu toate astea? Ea... Steve se opri 
subit. Înţelegea totul. 

— Nu te referi la mine. Te referi la tine. 

Kreeger își netezi o cută a cămășii de mătase, apoi își 
împreună degetele de la mâini deasupra stomacului. 


29 Aluzie la popularul cocteil Sex on the Beach. (n.red.). 


— Cum așa? 

— Chestia aia dintre arbitru și mine. Și tata părăsind 
tribunalul. Tu ești cel care nu are încredere în judecători și în 
sistemul judiciar. 

— Dă-i înainte, Solomon. Un profesor e întotdeauna răsplătit 
când vede că un copil înapoiat începe să priceapă câte ceva. 

— Și toate întrebările legate de uciderea lui Janice ca să-l 
protejez pe Bobby. Vrei să-mi spui c-ai ucis-o pe Nancy Lamm 
pentru că reprezenta o ameninţare la adresa cuiva. Și dai de 
înţeles că și eu aș fi procedat la fel. 

— Noi toţi am ucide ca să protejăm pe cineva drag. Tu și cu 
mine avem vieţile noastre, dar aceste lucruri sunt mai profunde. 
Suntem mult mai apropiaţi decât ţi-ar plăcea să crezi. 

— Ai rămas înţepenit în rahatul ăla cu fraţii de sânge? 

— Unde-i soră-ta acum? 

— La pușcărie. Mai are încă optsprezece luni de ispășit. Dar, 
așa cum o știu eu pe Janice, o să zdrobească în bătaie o 
deținută sau o să atace vreun gardian și va sta mai mult la 
pârnaie. 

— Nici pomeneală. E în libertate. 

— Ce tot spui? 

— A fost la dezintoxicare și reabilitată. E gata să-și reia viaţa 
în civilie. 

— Mă tragi în piept. 

— Am examinat-o eu însumi, la cererea Departamentului 
Corecţional. De fapt, m-am oferit voluntar. Janice a fost credibilă 
în faţa comisiei. 

— Ai ajutat-o să iasă. De ce? 

Kreeger schiță un zâmbet. 

— Ca să văd cât de departe mergi ca să protejezi o persoană 
pe care o iubeşti. Ti-am spus oare că țelul urmărit de soră-ta e 
să o ia de la capăt? Sau cum a zis ea: „Să formez o nouă familie. 
Cu mine și băiatul meu”. Nu s-a exprimat prea corect 
gramatical, dar a fost extrem de emoţionantă. 

— Nu pot să cred asta. Ai ajutat-o ca să vină să-l ia pe Bobby. 

— E oare ceva mai puternic decât dragostea unei mame? 

— Ticălosule! Ai ucis-o pe Nancy Lamm. L-ai ucis pe Jim 
Beshears. Și vrei s-o omor pe soră-mea ca să fiu la fel ca tine. 
Ești sonat! Eu nu sunt ca tine, Kreeger. 


134 


— Asta o să vedem mai târziu, nu? Și de ce îl tot pomenești 
pe bietul Jim Beshears? Cumva din cauză că scormonești peste 
tot ca să dai de acel căpitan? 

Deci știe! 

Poate că Kreeger era îngrijorat, dar n-o arăta. Pe faţă îi plutea 
umbra unui zâmbet. 

— Ce zici, Solomon, tot n-ai reușit să dai de señor De la 
Fuente? 

— De fapt, am dat. A semnat un afidavit beton. Poate o să ai 
șansa să-l vezi. 

— Presupun că îl trimiţi la procuratură. Crimele nu se prescriu. 
Ţi-ai făcut planul să-l foloseşti ca să mă condamni? 

Kreeger trase un sertar al biroului, și Steve își ţinu răsuflarea. 
Dacă scotea o armă, avea să se arunce peste birou. Cum făcea 
când se năpustea după minge, cu capul înainte. 

— Dacă mi se întâmplă ceva, am lăsat instrucţiuni clare ca 
afidavitul să-i fie dat lui Ray Pincher. 

— Instrucţiuni clare, nu? râse Kreeger din inimă, un sunet sec 
ca niște monede rostogolindu-se dintr-un aparat. După o 
secundă, scoase mâna din sertar. Tinea o pilă cu mâner de 
fildeș și începu să-și manichiureze unghiile. 

— Și ce mai face bunul căpitan? Nu l-am mai văzut demult. 

— S-a retras din activitate. Trăiește liniștit. Dar are o memorie 
grozavă. 

Kreeger îi aruncă lui Steve un zâmbet răbdător. 

— Sunt sigur că s-a retras. Și la fel de sigur că-i foarte liniștit. 
Chestia cu memoria nu prea se aplică. Ultima dată când l-am 
văzut pe Oscar n-arăta prea bine. 

Pe Steve îl străbătu un fior, deși în cabinet era cald. Dintr- 
odată, presimţi exact în ce direcție bătea Kreeger. 

— Știi, Oscar avea probleme cu alcoolul, continuă Kreeger. Și 
când era beat, obișnuia să bată câmpii. Istorisea tot timpul 
povestea asta cu doi studenţi la medicină care s-au luat la harţă 
la bordul vasului și unul dintre ei a sfârșit-o prost. Probabil că 
Oscar era beat mort în acea zi. 

— Zici că l-ai văzut? 

— Plutind pe apă, cu faţa-n jos. Probabil că a căzut de pe 
pasarelă în timp ce încerca să ajungă pe uscat. Se poate 
întâmpla oricui. 

— Și pot să fac pariu că avea și-o gaură-n cap. 


— Se întâmplă când te lovești de marginea de beton a 
docului. 

Deci Kreeger îi transmitea un mesaj clar. „Continuă să mă 
ameninți și o să te omor." Exact cum îi omorâse pe Beshears, pe 
Lamm și pe De la Fuente. Steve simţea cum îi înțepenesc 
mușchii gâtului. Mda, Psihoterapia era cel mai potrivit nume 
pentru ambarcaţiunea unui asemenea monstru. 

— Trei cadavre în apă, zise Steve, scuturând din cap. 

— Există un loc mai bun ca să mori? 

— Însemnând ce? 

— N-am crezut niciodată cu adevărat povestea cu „pământ 
ești și în pământ te vei întoarce”. Cu toţii ne-am cățărat afară 
dintr-o mlaștină, așa că ce-i mai potrivit decât să te întorci într- 
un mormânt de apă. Din mlaștină în ocean, Solomon. Asta-i 
călătoria pe care o facem noi. Din mlaștină-n ocean. 


Capitolul 20 


VORBIND CA PROASTA-N TÂRG 


— Ai sărutat o femeie goală? îl întrebă stupefiată Victoria. 

— Nu! Ba da! Nici chiar așa! Steve își dădea seama că bate 
câmpii. Deschise ușa frigiderului și privi înăuntru. Sufla vântul 
prin el, însă aerul rece îi dădea o senzaţie de bine. Se aflau în 
bucătăria-model a unei vile-model dintr-un cartier-model al 
orașului, la o sută de metri de malul oceanului, Casa del Mar. 
Sau Mar Bella. Sau El Pollo del Mar, pentru Steve era totuna. Nu 
se deranjase să citească numele străzii. 

— Ai sărutat o femeie goală! Vocea ei avea tonul acuzator al 
unui judecător sever, ceva de genul „Ai strangulat un pisoi lipsit 
de apărare!” 

— Ai rămas fixată pe chestia asta. Lui Steve nu-i venea să 
creadă. De-abia începuse să-i povestească Victoriei despre vizita 
sa la Kreeger, însă nu reușise să treacă peste partea cu nudul 
bronzat din curte. Cel mai important lucru este că Kreeger a 
recunoscut că l-a ucis și pe De la Fuente. Deci în total tre; crime! 

— E drăguță? 

— De câţi morţi e nevoie ca să fii socotit criminal în serie? se 
întrebă Steve. _ 

— Pariez că are un corp frumos. In seara aceea, la restaurant, 
arăta foarte în formă. 

— Sigur trebuie mai mult de două crime. Dar trei sunt oare 
suficiente? 

— Modul în care te-a privit. Ştiam că se coace ceva. 

— Ştii ce înseamnă asta, Vic? 

— Că mă înșeli. 

— Poftim? Ce tot spui? 

— Ai sărutat o femeie goală. 

— De fapt, zise Steve, care și-ar fi dorit să găsească niște 
bere în frigiderul-model, ea m-a sărutat pe mine. 

— Dar n-ai opus nicio rezistenţă. 

— Ce-ar fi trebuit să fac? Să-i dau una? 

— Nu. Asta o s-o fac eu. 


137 


— Se lăuda că Kreeger îi spune totul. Am presat-o un pic. 

— Puteam să pun pariu. 

Steve continua să se joace cu ușa frigiderului, numai ca să 
aibă ceva de făcut cu mâinile. Inălţimea bucătăriei era de patru 
metri, blaturile erau din granit negru și în mijloc se afla o 
suprafață de lucru, acoperită cu lemn de tec, mare cât o barcă. 
Vila avea atașat și un preț cu șapte cifre și Steve era conștient 
că nu și-l putea permite. Totuși, Victoria insistase că vrea să o 
viziteze, așa că iată-i aici. Știa că femeile se duceau deseori să 
vadă lucruri pe care nu aveau intenţia să le cumpere. Nu le 
înţelegea logica, dar în urmă cu o săptămână Victoria îl târâse 
după ea la Bal Harbour, unde stătuse răbdător în timp ce ea 
probase tot felul de haine exotice ale unor creatori de modă 
italieni. Fiecare rochiță vaporoasă avea un preţ undeva mai la 
nord de cel al unui televizor cu ecran plat și, bineînţeles, Victoria 
nu cumpărase nimic. Bărbaţii nu procedau niciodată astfel, deși 
își amintea că se urcase odată într-un Ferrari numai de dragul 
de a-l testa. 

— Oricum, totul a fost numai business, zise el, închizând cu 
un pocnet ușa frigiderului. Și cu speranţa că subiectul privind 
nudul Amandei fusese lămurit definitiv. 

Victoria îl studie un moment încruntată. Steve mai văzuse 
privirea aceea de mai multe ori în trecut, deși numai când se 
apropia de vreun martor îndărătnic. 

— Spune-mi și mie, insistă ea, te-a excitat? 

Mamă, femeia asta nu se dă bătută niciodată! 

— Nici vorbă! Timpul a fost prea scurt pentru așa ceva. 

— Deci, dacă mai era timp pentru un al doilea sărut, te-ar fi 
excitat. Corect? 

— Doamne, de ce a trebuit să mă îndrăgostesc de o avocată 
pledantă? Sunt aici, sunt onest, îți spun totul și tu te comporți 
precum Ken Starr” în fața Marelui Juriu. 

— Sunt sigură că ai flirtat cu ea. 

— Am stat pur și simplu acolo - cu prezenţa mea irezistibilă 
însă nu-ţi dai seama de o chestie. Toată discuţia cu ea îmi oferă 
marea ocazie de a încerca s-o dau pe spate. 

— Ai un stil freudian de a-ţi alege cuvintele! 


30 Celebru procuror american care a instrumentat cazul Lewinsky, punându-l sub 
acuzare pe președintele Bill Clinton. (n.tr.). 


138 


— Poate că vrea să se despartă de el. Dacă o ajut, poate că 
mă ajută și ea să-l priponesc. 

— Așa că tu și prezenţa ta irezistibilă va trebui să petreceţi 
mai mult timp împreună cu ea. 

— Amanda împarte patul cu Kreeger. Ce persoană ar fi mai 
indicată ca să-l pot termina pe nebun? 

— Primul tău plan îmi plăcea mai mult. Cel care consta în a-l 
face pe Kreeger să te ucidă. 

— Să încerce să mă ucidă. Steve controlă cuptorul cu 
microunde. Avea mai multe butoane decât tabloul de bord al 
unui avion. Haide, Vic! O să am nevoie de ajutorul tău în relaţia 
cu Amanda. 

— De câte mâini ai nevoie să lubrifiezi o tipă unsă deja cu ulei 
de bronzat? 

— Ai putea să-mi dai niște sfaturi despre modul în care s-o fac 
să mi se destăinuiască. 

— Ce-aș putea eu să-ţi mai spun? zise Victoria, pe un ton atât 
de aerian, încât Steve avea impresia că-i zboară de sub nas. Ai 
văzut-o deja goală. 

— Hei, îndrăgostiților! Jackie Tuttle intră furtunos în bucătărie 
prin ușa ce ducea spre curtea interioară, înarmată cu telefonul 
ei celular Blackberry și geanta-diplomat din piele moale. Pantofii 
și bluza ei aveau ceva în comun, gândi Steve. Ambele erau 
străvezii. Pantofii arătau de parcă ar fi fost din plexiglas Lucite. 
Bluza era confecționată dintr-un material negru, foarte fin. lar 
cerceii rotunzi din aur erau atât de mari, că puteai arunca 
mingea de baschet prin ei. 

— Vic, ai văzut jacuzzi-ul? Îmi imaginez cum veți sta voi doi în 
el, sorbind băuturi răcoritoare și privind apusul soarelui peste 
ocean. 

— Soarele apune înspre Everglades, remarcă Steve. 

— Băile cu apă caldă te umplu de micoze, zise, la rândul ei, 
Victoria. 

— O! Deci vă certati. 

— Nu, nici vorbă! răspunseră ei la unison. 

— Grozav! replică Jackie. Aţi văzut dressingul ei și dressingul 
lui? 

Steve își trecu mâna peste granitul rece care acoperea 
blaturile. 

— Jackie, nu ne permitem un astfel de loc. 


Jackie îl ţintui cu privirea. 

— Am menționat faptul că ferestrele au obloane speciale? Nu 
fac zgomot în timpul furtunilor, și nici atunci când Tori aruncă un 
obiect greu după tine și o dă în bară. 

— Jackie, Steve are dreptate, insistă Victoria. Costă prea mult. 

Jackie își vâri arătătorul cu unghia vopsită în două nuanţe sub 
nasul lui Steve și-i zise ameninţător: 

— Numai tu ești de vină! 

— Și ce-aș putea să fac? 

— Dacă ai lăsa-o pe Tori să dezvolte firma, ai putea să-ți 
permiţi un apartament în Gables Estates sau cel puţin în 
Cocoplum. 

— N-o să începem să ne prostituăm pentru bănci și 
companiile de asigurări. 

— Presupun că atunci când aperi cluburile de striptease 
răspunzi unei chemări înalte, i-o întoarse Jackie. 

— Întotdeauna în cazul chestiunilor legate de primul 
amendament. 

— Și toţi acei muncitori imigranţi plini de sudoare și străinii 
ilegali pe care-i aperi fără un ban? 

— Când pelerinii de pe Mayflower au acostat la Plymouth 
Rock, și ei erau niște străini ilegali. 

Jackie îl privi furioasă. 

— Chiar nu pricepi, Steve! Dacă voi doi nu începeţi să faceţi 
niște bani repede, n-o să fiți niciodată în stare să vă permiteţi 
nici măcar un coteț decent. Nu pe piaţa asta. 

— Nu fac compromisuri. Vic știe regulile. 

— Reguli? reacţionă Victoria. Ca și cum tu ai scrie legile? Ca și 
cum ai fi șeful Curţii Supreme în această relaţie? 

— N-am vrut să spun asta, Vic. Dar e Solomon și Lord, și nu 
invers. 

Victoria își încrucișă mâinile pe piept. 

— Poate că ar fi mai bine dacă era numai Steve Solomon, 
solo. 

— Haide! Sunt mai bătrân decât tine. Măcar asta poţi să 
recunoști. Am avut mai multe cauze de apărat, în mai multe 
tribunale și... 

— Și ai fost condamnat de mai multe ori pentru sfidarea 
Curţii. 

— Altfel suntem parteneri cu drepturi egale, zise el. 


140 


Jackie Tuttle își culese geanta-diplomat și se îndreptă spre 
ușă, oprindu-se numai o secundă în prag. 

— Steve, vreau să-ţi spun ceva ce Tori n-o să-ți spună 
niciodată. Eşti foarte încăpățânat. 

— Greșești, Jackie. Mi-a spus-o deja. 

— Ţi-a spus? Câteodată, te porţi de-a dreptul ca un prost și, 
dacă n-ai grijă, vei pierde cea mai grozavă femeie din întreaga 
lume. 

Steve se întoarse spre Victoria, așteptând ca ea să-și exprime 
dezacordul. Stătu astfel cinci secunde sau poate cinci ani? 
Nimic. Apoi zise ceva cu totul stupid. Nu, cuvântul stupid nu se 
aplică, gândi el mai târziu. Poate că era acea nevoie idioată de 
mascul care vrea să se dea mare și nepăsător. Nu știa de ce, 
dar, în loc să-și exprime dragostea și grija pentru Victoria, rosti: 

— Hei, toţi suntem independenţi. Vic poate face tot ce 
dorește. 

Jackie ieși furtunos, și Victoria îi întoarse spatele. 

e 

Victoria rămase tăcută tot drumul cât străbătură Collins 
Avenue. Steve puse radioul pe postul Margaritaville, ascultând 
melodiile acelea pe care ea le considera juvenile, dar care lui îi 
plăceau atât de mult. Când Jimmy Buffet începu să cânte Beach 
House on the Moon, Victoria se întinse în faţă și răsuci butonul. 
Procesa încă ultimele conversații avute, începând cu aceea în 
care Domnul Sensibil îi ceruse scurt să nu se bage, că el avea să 
decidă ce era bine pentru Bobby. Și că, dacă dorea să se ducă la 
Goldberg acasă și să se legene pe candelabru, ca un cimpanzeu 
deranjat la cap, era liber s-o facă. Acum venise cu „regulile” sale 
pentru firma „sa”. Urmate de invitaţia să se ducă la plimbare. 
Deși știa că intenţia lui fusese alta, simţea că ia foc numai la 
acel gând. Interesul lui - profesional sau aiurea - pentru 
Amanda Târfa în Pielea Goală nu era de niciun ajutor. 

Așa de enervant. Atât de pus s-o scoată din sărite. Atât de 
protector. 

E în stare să mă distrugă și nici măcar să nu-și dea seama. 

In timp ce treceau prin orășelul prăfuit Surfside, îi aruncă o 
privire. 

— Steve, ești realmente sigur că vrei să ne mutăm împreună? 

— Sigur. N-am stabilit deja? 

Din nou evită orice fel de discutii. 


141 


— Ce spui? Curtea a deliberat? 

— Tot cu ideea asta? Eu n-am decis nimic. E o decizie pe care 
am luat-o împreună și... 

— Steve, acceptă realitatea. Nu ești pregătit să ai o relaţie de 
durată. 

În mașină se așternu tăcerea. 

e 

Steve se gândi că cea mai bună cale de a da uitării 
problemele personale era să discute despre afaceri. In timp ce 
Victoria continua să privească drept în faţă, îi făcu un rezumat al 
întâlnirii cu Kreeger. Pe când vizitau vila, Victoria devenise atât 
de furioasă în legătură cu Amanda, încât n-avusese ocazia să-i 
povestească despre faptul că doctorul admisese ipotetic că, 
dacă ar fi omorât-o pe Nancy Lamm, ar fi făcut-o ca să protejeze 
pe cineva. Apoi, vestea că sora lui Steve, narcomana și hoaţa de 
Janice, care ar fi putut fi numită Cea Mai Rea Mamă a Secolului, 
era acum o femeie liberă mulțumită intervenţiei lui Kreeger. 

— Kreeger încearcă s-o folosească pe Janice pe post de 
momeală. Mi-a zis că aș fi capabil să-mi omor propria soră, dacă 
ar reprezenta un pericol pentru Bobby. Crezi că asta vrea? Să 
mă facă s-o ucid pe Janice? 

Nicio reacţie. 

— Sau poate o ucide chiar el pe Janice și dă vina pe mine. 
Ticălosului ar putea să-i treacă prin minte și așa ceva. 

Trecuseră de Eden Roc și de Fontainebleau, ambele în curs de 
renovare, dar nici Frank Sinatra, nici Sammy Davis jr. nu erau de 
văzut pe-acolo. Traficul era blocat la intrarea pe podul spre 
Arthur Godfrey Road, așa că Steve încetini și apoi opri mașina. 

— Ce nu-mi dau seama, își continuă el litania, este pe cine 
încerca Kreeger să protejeze când a ucis-o pe Nancy Lamm. El 
n-are copii. Cine-i această persoană mitică, similară cu Bobby? 

— Ce-a spus Kreeger de fapt? îl întrebă Victoria, rupând 
tăcerea. 

Grozav. Nu poate rezista unei provocări intelectuale. 

— Tot ce-mi amintesc, zise el, e următoarea teorie: cine te-ar 
putea învinovăţi dacă recurgi la asasinat ca să protejezi un copil 
inocent? Să aperi o persoană iubită? 

— S-a referit la voi doi. De atâta lucru poţi să-ți dai seama. 

— Sigur, a spus că și eu aș ucide ca să-l apăr pe Bobby. Dar 
cine e celălalt copil? Kreeger nu are copii. 


142 


— Tehnic, nici tu. 

— Am un nepot pe care-l iubesc, și Kreeger știe asta. 

Semaforul tocmai trecuse pe verde, când Victoria îi spuse: 

— Chiar nu te-ai prins? 

— Nu. De aceea îţi cer ajutorul. 

— Dacă n-ai mai umbla pe căi ocolite, ţi-ai da seama cât de 
simplu este totul. 

— Bine, ai dreptate. Spune-mi până ajungem în Everglades. 

— Ești unchiul lui Bobby. 

— Mda? 

— Şi cine îi spune lui Kreeger „unchiule Bill”? 

— Amanda! 

— Și ce era ea în urmă cu treisprezece ani, când a fost ucisă 
Nancy Lamm? Un copil. 

Lui Steve îi treceau tot felul de întrebări prin minte. 

— Dar de ce ar fi avut nevoie Amanda de protecție? Și, 
oricum, cine-i ea? Mai mult, oare spune Kreeger adevărul? 

— Sunt sigură că o să te prinzi, Steve. Îi făcu semn spre 
curbă. Te rog, lasă-mă la capătul lui Lincoln Road. 

— De ce? De-abia începuserăm să descifrăm misterul. 

— Îmi trebuie niște pantofi noi. 

— Haide! Nu-i vorba de pantofi. Ce se întâmplă? 

— Am decis să merg la cumpărături. Exact ca tine când ai 
decis să nu ne mutăm în frumosul apartament de pe Brickell și 
nici în superba vilă din Bal Harbour. 

— Așa că te-ai supărat pe mine! De-asta îţi cumperi pantofi? 

— Să spunem numai că îmi trebuie o nouă pereche de Jimmy 
Choo. 


143 


Capitolul 21 


DREPTUL FEMEII DE A-ȘI CUMPĂRA 
PANTOFI NOI 


În realitate, Victoria n-avea nevoie de niciun fel de pantofi noi. 
Ce femeie ar putea avea într-adevăr nevoie de niște sandale 
roz-aprins Jimmy Choo sau de niște pantofi negri de piele Dolce 
& Gabbana? Sau de unii cu zorzoane de metal Via Spiga ori de 
niște escarpeni bej din piele de șarpe Miu Miu? 

Deși nevoia e un termen relativ, după cum bine știa Victoria. 
Poate că n-avea nevoie de pantofi ca de oxigen. Dar acum 
trebuia să pună o barieră între ea și Steve, măcar câteva ore, ca 
să se poată gândi în voie. În plus, să încerce niște pantofi 
purpurii de catifea Manolo Blahnik nu o costa nimic, doar dacă 
ar fi vrut să-i cumpere. N-avea, de fapt, nicio intenţie să dea 
bani pe ceva ce nu-și permitea. Și totuși, la naiba, de ce nu și-ar 
fi putut permite așa ceva? 

Avusese Jackie dreptate? O ţinea Steve pe loc? Jackie nu 
formulase astfel ideea, dar înţelesul era clar. 

După ce Steve oprise mașina să se dea ea jos, Victoria o luase 
spre vest, pe Lincoln Road, trecând prin fața magazinelor și 
cafenelelor. Femei tinere, înalte și zvelte erau așezate la mese 
împreună cu bărbaţi bronzaţi, sorbind cafea cu lapte și 
petrecând o după-amiază plăcută. 

Cine sunt toți acești oameni? Oare nu muncesc niciodată? 

Cu cât medita mai mult la relaţia ei cu Steve, cu atât mai 
supărată era. Să se mute cu el acum i se părea cea mai idioată 
idee. Și ce viitor aveau? Steve nici măcar nu menţionase 
cuvântul „căsătorie”. Însă așa ceva își dorea ea? Aveau să se 
înţeleagă pe termen lung? Era suficientă dragostea pentru o 
relaţie de durată? Nu trebuia totuși ca personalitățile lor să aibă 
ceva în comun? 

O sumedenie de întrebări fără răspuns. 

Gândurile ei se întoarseră spre vila pe care nu și-o puteau 
permite și la pantofii ridicol de scumpi. 


144 


De ce n-aș putea să sparg nouă sute de dolari pe o pereche 
de pantofi italienești care arată ca niște foi de napolitană? 

Se gândi cam un minut la acest subiect. N-ar fi trebuit să fie 
un drept înscris în Constituţie? Dreptul Femeii la Pantofi. Ha! 

Gândurile ei continuau să se întoarcă la Steve. Acum, că era 
atât de acaparat de Kreeger, avea să-și lase firma de izbeliște. 
Un demers esenţial în orice firmă de avocaţi este să menţii un 
flux continuu. Nu e suficient să lucrezi pe baza cazurilor deja 
preluate, trebuie să ai grijă permanent să atragi clienţi noi. Și ce 
făcea Steve zilele astea, el, care se erijase în protectorul ei? 

Orașul Coral Gables contra Fiore. Îl apăra pe proprietarul unei 
case care, după ce autorităţile locale îl somaseră să-și tundă 
gazonul, îl tunsese, e adevărat, însă modelase în iarbă un „PE 
MAMA VOASTRA!” cu litere de-o șchioapă. Apoi mai era dosarul 
de conducere sub influența alcoolului, văzându-l pe un tip care 
se distrase cu mașina de netezit gheața la meciurile echipei de 
hochei Florida Panthers. Și să nu uite de Sheila și de Max Minkin, 
care își dăduseră în judecată rabinul pentru că întârziase la 
căsătoria lor. Steve încercase să se debaraseze de cei doi 
reclamagii în stilul lui caracteristic. 

Aduce câte un caz prăpădit, cu niște clienți insuportabili, apoi 
mi-i pasează mie. 

Era așa de furioasă pe Steve, încât ar fi dorit să folosească 
unul dintre blestemele colorate ale lui Herbert în idiș. Unul care 
să te facă să-ţi crească o ceapă în buric. Da, așa ceva ar cădea 
bine. In absenţa lor, se mulțumi să-și ocărască în gând iubitul și 
partenerul în limba engleză, invocând cel mai deocheat ritual în 
stil voodoo de care era capabilă: 

Dragă Steve. Să fii nevoit să-ți petreci toată după-amiaza cu 
Max și cu Sheila Minkin! 

Apoi dădu totul naibii, își extrase cardul American Express din 
portmoneu și își continuă drumul hotărâtă să-și cumpere totuși 
niște nenorociţi de pantofi. 


145 


Capitolul 22 


MOTIV PENTRU CRIMĂ 


Când Steve intră în biroul său, îi zări pe cei doi Minkin 
așteptându-l. 

Ah, ce porcărie. Nici măcar n-am dat un telefon înainte. 

Ce ghinion mai e și ăsta! 

Cece Santiago era și ea acolo, în pantaloni scurţi de lycra și 
un top mulat, lungită pe spate, făcând exerciţii cu o halteră în 
timp ce bara scârțâia amarnic în mâinile ei. Și iată-i pe cei doi 
Minkin, frunzărind niște exemplare din Coastal Living și 
Architectural Digest, vechi de un an, pe care Steve le șterpelise 
din cabinetul unui doctor. 

— Salut, Max! Salut, Sheila! Steve se strădui ca vocea sa să 
reflecte cât mai mult entuziasm posibil. Ce mai fac tinerii 
căsătoriţi, preferaţii mei? 

— Ce se mai aude cu procesul nostru? îl repezi Sheila. Max îți 
ținea fața îngropată în revistă. 

— Rabinul Finsterman nu vrea să ajungem la o înțelegere sau 
cel puţin nu acum. Avocatul lui a formulat un răspuns la 
plângerea noastră, așa că procesul e deschis. 

Procesul e deschis. _ 

Incercând să sune ca un avocat. Incercând să justifice de ce le 
ia banii. Totuși, faptul că Finsterman refuzase înțelegerea pe 
cale amiabilă nu era o veste prea rea. Acum că ajunseseră în 
justiţie, tariful lui Steve sărise de la o treime din despăgubiri la 
patruzeci la sută. 

— Când începe procesul? întrebă Sheila. 

— Mai trebuie să ne formulăm argumentația și să adunăm 
probele, zise Steve, străduindu-se să justifice tariful care-l 
aștepta la capătul acestui palid curcubeu. Și nu suntem siguri că 
vom avea succes. Avocatul lui Finsterman a venit cu niște 
argumente solide. 

— Ce dracu' spui? 


146 


— Lucruri obișnuite. Asumarea riscului. Neglijenţă relativă, în 
plus, mai pretinde că rabinul a întârziat din cauza unei furtuni 
care a perturbat traficul. A mai zis că a fost voia Domnului. 

— Era în august! Când ploaia te murează în fiecare zi, 
reacţionă Sheila supărată. 

— Probabil va trebui să angajez un expert ca martor. 

— Ca de exemplu cine? 

— Un învăţat într-ale Talmudului. Se gândea la Herbert, care 
acum începuse să frecventeze din nou sinagoga. 

Telefonul sună, și Cece ridică receptorul. 

— Solomon și Lord. Crime și delicte. Tot felul de cauze. 
Ascultă un moment, apoi anunţă: 

— Jefe, e pentru tine. 

— Ah, probabil judecătorul Brandeis îmi răspunde după ce l- 
am sunat eu. Steve îi aruncă o privire lui Cece s-o avertizeze să 
nu spună: „Nu, e agenţia care ne-a închiriat copiatorul și vrea 
banii”. 

Apoi intră în biroul lui, mulțumindu-le celor doi membri ai 
familiei Minkin pentru că trecuseră pe acolo. 

e 

Zece minute mai târziu, Steve stătea pe podea cu picioarele 
încrucișate, răsfoind dosarul Statul Florida contra William 
Kreeger. Moartea lui Nancy Lamm. Ceruse dosarul de la arhivă 
și începuse să parcurgă raportul de autopsie și fișa medicală. 
Până acum, nu descoperise nimic relevant. Nu erau de ajutor 
nici declaraţiile martorilor. Se întoarse și mai mult în urmă, 
studiind notițele primei sale întâlniri cu Kreeger. 

Totul începuse cu un divorţ și custodia unui copil. În dosarul 
de divorț dintre Leonard și Nancy Lamm, Leonard pretinsese că 
Nancy abuza de cocaină și nu avea un comportament demn de 
o mamă. Judecătorul îl desemnase pe Kreeger ca expert judiciar 
în probleme de psihiatrie. El urma să discute cu ambii părinţi și 
cu copilul lor și să transmită un raport instanţei. 

Unele detalii începeau să revină în memoria lui Steve. Familia 
Lamm avea un singur copil. O fiică. Își amintea numele ei, Mary. 
După cum îi povestise Kreeger, îi spusese lui Nancy că ar fi fost 
mai bine ca fiica sa să nu aibă un copil în afara căsătoriei, 


147 


pentru că ar fi fost șicanată: „Mary a avut un mic Lamm”*. Lui 
Steve nu i s-a părut deloc nostim, nici atunci și nici acum. 

Frunzărind prin dosar, Steve descoperi copia unui raport scris 
de Kreeger. Doctorul punea accentul pe dependenţa de droguri 
a lui Nancy și părea că aruncă vina pe Leonard pentru aceste 
probleme. Soţul era rece și distant și nu comunica. Nancy era 
sensibilă și n-avea încredere în sine, o problemă exacerbată de 
comportamentul verbal abuziv al lui Leonard. Chiar făcea aluzie 
că el ar fi abuzat de Mary. Kreeger formulase acea parte cu 
multă grijă. Fără să-l acuze deschis pe tată că și-ar fi agresat 
sexual fiica, se referea la un bărbat care pătrunsese în baie în 
timp ce Mary făcea duș. În alt loc, menţiona că Leonard îi ceruse 
fiicei sale să i se așeze în poală, un lucru pe care Kreeger îl 
calificase ca „total nepotrivit”. 

Avocatul lui Leonard depusese la dosar un set de obiecții 
usturătoare la concluziile raportului lui Kreeger, afirmând că 
acuzaţiile erau fabricate și scandaloase și cerând instanţei sa nu 
țină cont de ele. Mai era o obiecţie - una imensă - care ar fi 
putut fi invocată, dar n-a fost, pentru că Leonard nu era la 
curent atunci. Kreeger devenise amantul lui Nancy Lamm și ar fi 
fost revocat fără întârziere din acest motiv. 

Audierile pentru custodie urmau să aibă loc la două 
săptămâni după ce Nancy Lamm se înecase în cada lui Kreeger. 
In același moment când Marele Juriu îl condamna pe Kreeger 
pentru omucidere, judecătorul specializat în probleme familiale 
îi acorda lui Leonard custodia fetei. 

Steve răsfoi mai departe documentele de la tribunalul pentru 
cauze familiale. După dispariţia lui Nancy Lamm, audierile 
pentru custodie fuseseră programate conform calendarului 
obișnuit. Nimic deosebit. Urma o decizie a Curţii: „În consecinţă, 
judecătorul a decis ca reclamantului Leonard Lamm să-i fie 
acordată custodia permanentă a copilului minor Mary Amanda 
Lamm”. 

Mary Amanda Lamm. 

Amanda. 

Unchiul Bill mă iubește. Și de mai multă vreme. 

Subit, totul se clarificase. Procurorii interpretaseră greșit 
mobilul crimei. Pincher declarase în faţa juraţilor că Kreeger o 


31 joc de cuvinte lamm - lamb (miel, eng.) parodiind cântecelul pentru copii „Mary 
avea un mielușel”. (n.tr.). 


148 


ucisese pe Nancy Lamm deoarece ea îl ameninţase că avea să 
depună plângere în legătură cu faptul că psihiatrul o sedusese. 
Doar că psihiatrii au mereu astfel de legături cu pacienţii lor. 
Sigur că nu era ceva etic, dar nu însemna mai nimic, și în niciun 
caz un motiv real ca să ucizi pe cineva. 

Adevăratul secret era cu mult mai grav. Nancy descoperise 
probabil că Kreeger îi sedusese fiica, pe Mary Amanda. Și cu 
asta îl ameninţase, spunându-i că avea să informeze atât 
procuratura, cât și Colegiul Medicilor. Conform legii, Kreeger ar 
fi fost cu siguranţă trimis la închisoare pentru viol. Nu putea 
permite așa ceva. Și nici n-a făcut-o. A ucis-o pe Nancy Lamm și 
i-a păstrat fiica pentru poftele sale. Chiar dacă mai trebuise să 
aștepte puţin. Amanda fusese luată de tatăl său, iar Kreeger 
închis. 

Amanda a fost singura care-mi trimitea scrisori, singura 
îngrijorată de soarta mea. Și, când am ieșit, ea mă aștepta. 

Când Kreeger îi povestise acest lucru, Steve se gândise că 
Amanda era probabil una dintre ciudatele care se împrietenesc 
cu ucigașii închiși. Dar nu era așa. Aveau un trecut comun. 

Steve încercă să-și imagineze ce se întâmplase în toți acei ani 
cât Kreeger zăcuse în pușcărie. Amanda Lamm obișnuia probabil 
să-și petreacă timpul la mall, frecventând grupul de majorete 
sau cumpărându-și o rochie pentru petrecerea de sfârșit de an. 
Dar evoluţia ei firească fusese stopată la treisprezece ani de un 
satir, pe nume Kreeger. 

Steve și-o închipuia pe fată stând acasă, scriindu-i epistole pe 
hârtie roz, împăturindu-le cu grijă în plicuri parfumate pe care le 
sigila sărutându-le cu buzele rujate. Visând la cel care-i furase 
copilăria și i-o înlocuise cu minciuni șoptite. Trăind într-un fel de 
poveste pervertită, în care cei doi amanți sunt despărțiți de 
mâinile haine ale sorții. 

Sigur că Kreeger o iubea. O iubea într-un fel abject și 
contorsionat. Și ea îl iubea. lubea bărbatul care-i omorâse 
mama. lar acest lucru, gândea Steve, era tot atât de trist și de 
tragic precum asasinatul însuși. 


LEGILE LUI SOLOMON 


8. Iubirea înseamnă chimie și mister, nu logică și rațiune. 


149 


Capitolul 23 


SUNTEM CEEA CE SUNTEM 


„Femeile nu mai fac senzaţie când intră într-o încăpere”, își 
zise Steve. Nu mai există femei ca Scarlett O'Hara, cu rochiile 
lor vaporoase peste jupoane și crinoline, trecând cu nasul pe 
sus, pline de aere. 

Totuși, mai exista și o lrene Lord pe lume. 

Regina ţâșni prin ușa biroului, cu ochii roată prin încăpere, 
evaluând mobila cumpărată la mâna a doua de la licitații 
organizate de poliţie. Buzele ei strălucitoare, umplute cu 
colagen, erau strânse într-o grimasă, în timp ce medita dacă era 
cazul sau nu să se așeze pe vreun scaun, ca nu cumva vreun 
gândac să se caţăre în sus pe ciorapii ei. 

— Trebuie să discutăm, îi spuse Irene dintr-o suflare, cu 
buzele umflate de-abia mișcându-se. 

— Vic nu-i aici, o informă Steve. 

— Nu sunt oarbă, Stephen. Poate bătrână și ramolită, dar nu 
oarbă. 

Steve știa că remarca se dorea a fi urmată de proteste 
vehemente și obligatorii; prin urmare, insistă: 

— lrene, nu ești ramolită și nici oarbă. 

— ȘI...? 

— Și nici bătrână. Ești superbă și vibrantă, iar bărbaţii vin 
după tine să te adulmece ca niște sconcși după floarea-soarelui. 

— Mulţumesc, Stephen. Am ţinut întotdeauna la tine. 

Asta îl mai frână un pic. 

— E puţin cam devreme pentru un gin tonic, lrene. 

— N-am băut nimic. Am venit să te văd pe tine, nu pe fiica 
mea, și aș vrea să purtăm o conversaţie plăcută. Chiar nu poţi 
respecta și tu puţin eticheta? 

— Hei, asta e Irene pe care o iubesc. 

— Și adevărul e că și eu te îndrăgesc oarecum, chiar dacă 
uneori poți fi atât de enervant. 

— Mersi! 


— Știu că spui câteodată niște lucruri doar ca să mă stârnești, 
dar de multe ori devii prea agresiv și impulsiv. 

— Agresiv? Doamne, lrene, asta e o remarcă antisemită! 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu! Nu începe iar! 

— Am vrut să ne înscriem în cluburile voastre. Am fost 
agresivi. Am vrut să fim primiţi la Princeton. Am fost agresivi. Ai 
naibii evrei agresivi! 

— Stephen, nu ridica vocea. Nu-i frumos! 

— Aha, deci vorbesc și prea tare. „Tare” e o altă remarcă într- 
adevăr cu caracter etnic. 

— Unii dintre logodnicii mei favoriţi erau evrei, așa că te rog 
încetează cu hărțuielile. Ai devenit obositor. 

— Nu-i așa că nu auzi niciodată referiri la acei catolici 
agresivi, nu? Acei luterani cu gura mare? N-aș crede. Ce mai 
urmează, Irene? Ce zici de „lacomi”? 

— Tu nu ești lacom. Dumnezeu mi-e martor că mi-aş fi dorit 
să ai mai multă grijă de bani. Acum, te rog să te calmezi și să-mi 
dai un sfat cu caracter juridic. 

— De ce nu-i ceri asta lui Vic? Știe legile mai bine decât mine. 

— Am nevoie de cineva care-i mult mai... lrene pocni din 
limbă ca și cum ar fi căutat cel mai adecvat cuvânt. Flexibil. Și 
iertător. lubita mea fiică este cumva... 

— Rigidă? o ajută Steve. 

— Exact. Pot să contez pe discreția ta? 

— Relaţia dintre avocat și client e mai presus de cea dintre 
concubini. Pe cine ai omorât? 

Irene își rostogoli ochii în sus și vâri mâna într-o poșeta moale 
din piele care părea să fi fost decupată de pe burta unui mic 
aligator. Extrase un document și-l împinse pe birou sub nasul lui 
Steve, șterse un praf invizibil de pe scaunul destinat clientului și 
se așeză. Părul ei de culoarea mătăsii de porumb era coafat într- 
un stil care-i amintea lui Steve de prinţesa Grace de Monaco. 

— First Dade Bank contra Irene Lord, citi Steve cu glas tare. 
Executarea ipotecii? 

— Stephen, vor să-mi ia apartamentul. Trebuie să mă ajuţi! 

— Scrie aici că n-ai plătit ratele de cinci luni. 

— Ce să fac, deocamdată n-am bani. 

— De ce nu apelezi la foștii tăi prieteni care se scaldă în 
gologani? Telefonează-i armatorului australian care zicea că ești 
ambarcaţiunea lui favorită. 


151 


— Are acum un velier mai zvelt. 

— Ce-i cu negustorul de lingouri? E putred de bogat. 

— Anul trecut, când am împlinit cincizeci de ani, m-a schimbat 
cu două de câte douăzeci și cinci de ani fiecare. 

— Haide, Irene! Anul trecut ai împlinit cincizeci și șapte de 
ani. 

— Așa că m-a schimbat pe trei puștoaice de nouăsprezece 
ani. Chestia e că acum sunt cu Carl, și el n-are o para chioară. 

De abia acum își dădu seama. Carl Drake. Presupusul 
moștenitor al lui Sir Francis Drake. Cu vocea mieroasă, mustăţile 
ferchezuite și blazerul bleumarin cu nasturi aurii. 

— Deci acolo s-au scurs banii tăi, lrene? l-ai dat lui Drake? 

— Ca să acopăr cheltuielile necesare pentru moștenire. A 
trebuit să vin cu niște bani ca să-mi înregistrez cererea. 

— Ticălosul naibii! Când l-am perpelit la restaurant zicea că 
nu-i nevoie să dai vreun cent. 

— Știu! Știu! 

— Și ai tăcut. 

— Așa am fost crescută, Stephen, o femeie nu trebuie să-l 
contrazică niciodată pe bărbatul ei. 

— Mare păcat că n-ai învăţat-o așa ceva și pe fiică-ta! Steve 
scutură din cap. La naiba, lrene! Drake e un escroc. 

— Apar și cheltuieli. Se mai întâmplă, Stephen. 

— Haide, Irene! Banii lui Sir Francis Drake n-au stat de 
pomană patru sute de ani ca să te aștepte pe tine să-i ceri.E o 
înșelătorie. O pungășie. O infracțiune. 

— Când o să vină banii, să nu crezi că te invit pe iahtul meu. 

Dar o spusese pe un ton atât de lipsit de convingere, încât 
Steve își dădu seama imediat de realitatea tristă. Irene știa că 
fusese extorcată. Poate că era conștientă de asta chiar atunci 
când semna cecul. O femeie care primise întotdeauna tot felul 
de cadouri, bani și bijuterii și haine de firmă. Ceea ce putea 
însemna un singur lucru, cel mai teribil dintre toate. 

— Irene, te rog, nu-mi spune că te-ai îndrăgostit de tipul ăsta. 

Ochii ei, nefiresc de mari din cauza operaţiei estetice de la 
pleoape, se umplură acum de lacrimi. 

— Din toată inima, Stephen! Acest bărbat m-a vrăjit. 

— Of, Doamne! Steve se ridică. Hai să mergem, lrene! Nu-i 
prea devreme. Hai să bem ceva. Fac cinste. 


152 


S-au așezat la o masă pe terasa unei cafenele de pe Ocean 
Drive. Pierdută în oceanul adânc și înșelător al iubirii, lrene Lord 
respingea orice propunere logică făcută de Steve. 

Nu, nu avea să se despartă de Carl Drake; nu, nu avea să-l 
dea în judecată și să ceară înghețarea conturilor sale; și nu, cu 
certitudine, nu avea să depună o plângere la procuratură. 

Steve îi spuse că avea să facă tot posibilul pentru ca 
procedura de scoatere la licitaţie a casei să fie amânată. Avea 
să bombardeze banca neîncetat cu tot felul de noi informații. 
Avea să pretindă că a fost vorba de o fraudă și de încălcarea 
reglementărilor bancare, precum și orice altceva i-ar fi trecut 
prin minte, invocând eventual Tratatul de la Versailles și Tratatul 
de interzicere a testelor nucleare. Avea să-i zăpăcească 
permanent cu date distorsionate, amestecate și confuze. Avea 
să câștige timp și să folosească tactici de obstrucţionare. In caz 
de eșec, avea s-o înroleze pe lrene în armată și să ceară sprijin 
conform Legii referitoare la protecţia soldaților și marinarilor 
activi. În acel punct, Regina găsi de cuviinţă să tragă linia, dar 
altfel părea de acord cu strategia lui. Cu fiecare sorbitură de 
Tanqueray, îl aprecia tot mai mult pe Steve. 

— Simt că avem în sfârșit o relaţie bună, Stephen. 

— Ei, hai, Irene! Singurele bonduri* pe care le cunoști sunt 
cele municipale neimpozitate. 

Ea râse. 

— Nu voi pretinde că am devenit cel mai mare suporter al tău. 
De câte ori nu mi-am dorit ca Victoria să fi găsit un bărbat mai 
tradițional și mai puţin... 

— Agresiv? 

— Nechibzuit. Îi zâmbi, dinţii faţetaţi arătând albi ca zăpada, 
însă ai și un mare atu. 

Aștepta să vadă ce ghimpe era legat de acel compliment, ca o 
celulă urzicătoare de meduză. 

— Victoria te iubește. Te iubește altfel decât pe oricare alt 
bărbat din viaţa ei. Și asta înseamnă enorm pentru mine. 

Oho! Regina nu-i mai spusese niciodată așa ceva. 

— Stephen, spune-mi dacă o iubești și tu. 

— Desigur, lrene. Mult. Mai mult decât credeam că-i posibil. 
M-am îndrăgostit de Vic când eram pe poziţii diametral opuse, în 


32 joc de cuvinte între două sensuri ale termenului bona! relaţie, respectiv obligaţiune. 
(n.tr.). 


153 


timpul unui proces, și de atunci sentimentul s-a amplificat 
mereu. 

— Așa, deci! Dacă pot să fac ceva pentru tine... 

Era o ofertă pe care n-o mai făcuse niciodată înainte și 
probabil n-avea s-o mai repete niciodată. 

— Ca să-ți spun adevărul, aș avea nevoie de un sfat chiar 
acum. Cu privire la Victoria. 

— Dacă te temi, e un semn bun. Unii bărbaţi sunt atât de 
obtuzi, încât nu văd un lucru. 

— Un lucru? 

— Tocurile de zece centimetri ai unor pantofi Prada, în timp 
ce se îndepărtează de ei. 

Steve slobozi un oftat. 

— Sigur că ai probleme, Stephen! Apar la toate cuplurile. 
Nelson Lord a fost iubirea vieții mele, dar cât ne-am luptat! 
Folosi vârfurile degetelor ca să stoarcă felia de lămâie în paharul 
cu gin tonic. Cu tine și Victoria este încă și mai greu, pentru că 
sunteţi atât de diferiți. 

In următoarele șaptesprezece minute, Steve îi prezentă pe 
scurt actualul stadiu al relaţiei sale cu Victoria, admițând că, da, 
avusese o ezitare în privinţa mutatului împreună și, desigur, ea 
se prinsese. Acum nu mai părea dornică să împartă nici măcar o 
coca-cola cu el, cu atât mai puţin să trăiască sub același 
acoperiș. 

— Are nevoie să știe încotro vă îndreptaţi, zise Irene. 

— De ce nu se relaxează, să ne lăsăm purtaţi de val, să 
vedem unde ajungem? 

— O persoană atât de organizată ca fiica mea are nevoie de 
lucruri certe în viaţă. Trebuie să știi. Spontaneitatea nu e 
trăsătura ei forte, așa cum predictibilitatea nu-i a ta. 

— Pot să mă schimb. 

— Cum așa, Stephen? 

El se gândi un moment. Pe alee, colecţia obișnuită de modele 
în devenire defila agale, legănându-și șoldurile prin faţa mesei 
lor. Pe carosabil treceau mașini de teren pline cu adolescenți 
care se holbau după fete în timp ce ascultau CD-uri cu muzică 
reggae de-ţi spărgea urechile, ceva cu o mulţime de tobe din 
Tego Calderon. 


154 


— O să-i spun lui Vic să aleagă ea locul unde ne vom muta, 
răspunse el. O să mă duc și la balet cu ea. O să mă înscriu și în 
clubul de voluntari Kiwanis dacă va fi nevoie. 

Hohotul de râs al lui lrene suna un pic mai tare decât era 
necesar. De vină erau cele trei ginuri cu apă tonică. 

— Dacă Prinţesa ar fi dorit un bărbat de acest gen, s-ar fi 
măritat cu Bruce. 

Ceea ce însemna Bruce Bigby, după cum știa Steve. 
Dezvoltatorul imobiliar. Care creștea avocado. Omul anului, 
proclamat de Camera de Comerţ. 

lrene făcu semn să i se aducă un alt pahar. Dar chelnerul 
părea că e un actor în căutare de lucru, pentru că acum poza în 
fața unei mese la care se aflau mai multe adolescente în 
pantaloni scurți și maieuri. 

— Victoria a renunţat la Bruce în favoarea ta, continuă Irene. 
De ce crezi că a făcut asta? 

— O criză temporară de nebunie? 

— Te iubește așa cum ești tu, în pofida numeroaselor tale 
păcate. Prin urmare, să nu îndrăznești să te schimbi. În afară de 
asta, nici n-ar avea vreun rezultat. Suntem ceea ce suntem. Tu, 
eu, Victoria. Carl. Noi toţi. Adevărata noastră fire va ieși la 
iveală, indiferent cât de mult am încerca s-o ascundem. 

— Deci ăsta-i sfatul tău, lrene? Să nu mă schimb? 

— Exact. Deși... 

„Hai, că acum o să-și dea în petic”, gândi Steve. 

— Cum spun evreii la bani? întrebă ea. 

— În idiș, gelt. 

lrene îi mai aruncă un zâmbet, încercând să arate ca o 
adevărată mamă. 

— Te-ar deranja, Stephen, dacă ai aduce acasă ceva mai mult 
gelt? 


Capitolul 24 


DANSEAZĂ PENTRU MINE 


Era întuneric afară, dar luna în al treilea pătrar - în 
descreștere, după cum știa Bobby - învăluia curtea cu razele ei. 
Myron Goldberg cheltuise o avere pe iluminat exterior și, în plus, 
toate becurile din casă erau aprinse. Bobby auzi un șuierat 
urmat de un fâsâit. La picioarele lui, capetele aspersoarelor se 
iviră din iarbă ca ale unor extratereștri din Războiul lumilor. O 
secundă mai târziu, apa rece începu să ţâșnească, udându-i 
picioarele goale. Cam la patru metri înălţime, Bobby se cuibărise 
între o ramură solidă a unui arbore de mango și trunchiul 
acestuia. 

Arborele Mariei. Bobby putea simţi mirosul ca de piersică al 
fructului încă verde și tare. Pe un mango se așeză o viespe, 
clătinându-și antenele. Simţea și viespea acel parfum? Bobby 
era supărat că nu știa dacă viespile au sau nu simţul mirosului. 

Maria. Unde ești? 

În timp ce aștepta, Bobby recita denumirile tufelor și florilor 
din grădina lui Goldberg. Nici măcar grădinarul lor n-ar fi știut 
adevărata denumire a caprifoiului ale cărui flori arătau ca niște 
mici trompete purpurii. 

Lonicera sempervirens! 

Apoi mai erau tufele de bougainvillea, cu florile de un roșu- 
închis; când le striveai, seva arăta ca vinul. 

Maria. Unde ești? 

Vântul începu să bată mai tare, făcând frunzele să foșnească. 
Pe Bobby îl străbătu un fior și simţi cum i se face pielea ca de 
găină. 

Dacă unui cocoș i se face frig, îi spune nevestei: Hei, ia uite ce 
piele de găină am. 

Era aproape miezul nopţii. Putea să apară oricând de acum. 
Luminile se stinseseră aproape peste tot în casa lui Goldberg, cu 
excepţia celor exterioare, învăluind într-o strălucire stranie 
copacii și tufele. 

— Când ceasul bate 12 noaptea, voi fi acolo. 


Asta-i spusese Maria. Ca și cum el obișnuia să întârzie 
vreodată. Stătea cocoțat în copac de aproape o oră și îl durea 
fundul sprijinit de creanga groasă, denivelată. 

— O să arunc cu pietricele în geam. 

— Complet demodat, Bobby. La miezul noptii, sună, fără să 
spui cine e. Spune doar „Dansează pentru mine”. 

— Ce se întâmplă dacă părinții tăi aud telefonul sunând? 

— O să-l pun pe vibrații și o să-l țin între coapse. 

— Mamă! 

Conversaţia îl lăsase fără suflare. Acum recita din nou cele 
spuse, încercând să confere propriei voci o catifelare de bariton, 
cu accent pe cuvântul „dans” de mai multe ori, apoi pe cuvântul 
„Mine”. 

„Dansează pentru mine”. Cu accent clar pe „mine”. 

Cea mai sexy fată din clasa a șasea urma să danseze pentru 
el. Nu-i zisese dacă avea să fie „goală”, dar el nutrea unele 
speranțe. 

Era un schimb corect, în opinia lui Bobby. El o învățase pe 
Maria cum să împartă numerele cu zecimalele și cum să 
transforme fracțiile în numere cu zecimale. Il întrebase cum se 
schimbă câtul, crește sau scade, dacă deîmpărțitul e multiplul 
următor al lui zece. 

Eh! 

Controla ora pe ecranul telefonului celular. La naiba, era 
12:03. Apăsă pe tasta cu numărul ei, ascultă cum sună și o auzi 
șoptind: 

— Ce vrei? 

— Dansează pentru mine! Vocea îi era strangulată, dar reuși 
să-i spună ce avea de spus. 

O lumină se aprinse la o fereastră de la etajul doi. Dormitorul 
Mariei. Bobby se gândi că avea o lampă lângă fereastră, 
probabil pe birou. Un moment mai târziu, lumina căpătă o 
nuanţă roșiatică, după ce Maria aruncă o cârpă roșie pe ea. 
Ooh! Avea să fie ceva extraordinar. 

Ea stătea în fereastră, silueta căpătându-i reflexe roș-negre 
de la lampă, și începu să danseze unduindu-și mâinile subţiri 
deasupra capului, un gest care lui Bobby îi evocă zbaterile cuiva 
pe cale să se înece. Nu putea spune dacă era pe muzică sau nu, 
pentru că n-o putea auzi. Ea își trase în sus maieul și se întoarse 
într-o parte, cu sânii de mărimea unor ouă. 


157 


Bobby simţi cum respiră tot mai greu și deodată nu-i mai era 
deloc frig. Își schimbă poziţia din cauză că era incomodat de ce 
se petrecea în pantalonii lui. Și atunci capul îi fu invadat de alte 
gânduri care-l potopeau ca un râu vijelios, distrugând digul 
ridicat în mintea lui. 

Cârpa roșie. E din bumbac sau poliester? Dacă ia foc? 

Și becul. Spera că nu era unul cu halogen. Becurile alea mici 
degajau 250 de grade Celsius, calculate de el în trei secunde ca 
echivalentul a 482 grade Fahrenheit. 

Maria se dezbrăcă de pantalonii scurţi și, judecând după 
unghiul cotului, mâna ei părea strecurată între picioare, dar 
Bobby nu putea să se concentreze. Era sigur că în orice moment 
cârpa avea să ia foc. Perdelele, cuvertura, tapetul - totul avea 
să ardă. Oare Mariei îi rămânea destul timp să fugă din cameră? 
Casa era conectată la rețeaua de gaze naturale? In caz 
afirmativ, precis existau scurgeri. Imobilul avea să se 
transforme într-un infern, și totul din vina lui. În dreptul 
ferestrei, Maria se unduia dintr-o parte în alta, mișcându-și 
șoldurile. Dar în mintea lui Bobby nu mai era loc decât pentru 
explozia unei mingi portocalii de foc, distrugând întreaga casă, 
incinerându-i pe Maria, pe maică-sa și pe taică-său. 

Și în acel moment ţipă din toți rărunchii: 

— Foc! Foc! Foc! 


Capitolul 25 


COMOARA DIN ADÂNCURI 


Steve alerga cât putea de repede pe Kumquat Avenue, o luă 
apoi la stânga, pe urmă din nou la stânga, pe Loquat. Singurele 
sunete care se auzeau erau pantofii lui sport, marca Nike, lovind 
asfaltul, și propria sa răsuflare. 

Fusese sunat la telefon imediat după miezul nopții și trezit 
dintr-un vis în care reușise să înscrie în Campionatul Mondial al 
Colegiilor, fiind purtat apoi pe brațe de ceilalți membri ai 
echipei. 

— Sunt Eva Munoz-Goldberg. Sotul meu este doctorul Myron J. 
Goldberg... 

Doctor. Ca și cum ar fi putut să-l confunde cu Myron J. 
Goldberg, gunoierul. 

— Mișcă-ţi fundul încoace și ia-ţi nepotul bolnav la cap înainte 
să sun la poliţie. 

Ah, ce porcărie! 

Steve înhăţase cel mai la îndemână tricou, inscripţionat „Nu 
vorbesc fluent limba idioților, așa că pronuntati clar cuvintele", 
își trăsese un șort al echipei Hurricanes și o luase la goană în 
josul străzii. 

Ce-ai mai făcut acum, Bobby? 

In timp ce alerga, Steve și-l imagina pe nepot prins în 
dormitorul fetei. Cum o caracterizase Herbert? O prostituată în 
devenire. Insă poate că-și făceau numai lecţiile, și băiatul 
adormise pe patul Mariei. Trebuia să gândească în termenii unui 
avocat al apărării. 

Toate luminile erau aprinse în curte când Steve se opri 
gâfâind. Spoturi fixate în palmieri luminau frunzele late, o 
sumedenie de proiectoare erau agățate pe streșini, sub 
acoperiș, lămpi Malibu se aliniau de ambele părţi ale potecii 
pavate, în ton cu lanternele agăţate pe cârligele de bronz de la 
intrare. În general, tot atâta lumină ca pe stadionul Orange Bowl 
pregătit pentru un meci sâmbătă seara. 


Legănându-se într-o parte și alta, Bobby stătea cu umerii 
gârboviţi și braţele încolăcite în jurul pieptului. Steve își puse 
braţul protector pe spatele băiatului și-i șopti în ureche: 

— O să fie totul în regulă, puștiule! Unchiul Steve e aici. 

Myron Goldberg, un bărbat scund, cam la patruzeci de ani, 
era în halat de baie și papuci și pe fața lui se putea citi 
consternarea. Soţia sa, Eva, cu părul negru, lung, ciufulit, purta 
un neglijeu din mătase albă, abia ajungând până la jumătatea 
coapselor. Pe brațul drept ţinea sprijinit un automat cu ţeava 
scurtă. 

— Doamnă Goldberg, spuneţi-mi că nu-i un Uzi! o interpelă 
Steve mimând uimirea. 

— Suntem în America! Am tot dreptul! 

Maria apăru în ușă, în spatele lor. 

— Bobby n-a făcut nimic. 

— Treci imediat în casă! îi ordonă Eva. Ahora mismo! 

Fata murmură ceva, fără ca Steve s-o poată auzi, apoi dispăru 
dincolo de ușă. 

— Problema e, începu Myron ezitant, că nepotul tău trage cu 
ochiul. L-am prins căţărat în pom în faţa dormitorului Mariei. 

Ținându-i capul la piept, Steve simţi cum pe Bobby îl trece un 
fior. 

— Nu îi stă în fire să facă așa ceva, zise el, strângând umerii 
băiatului. 

— Intreabă-l! Eva insistă cu o mișcare a mâinii și implicit a 
automatului. 

— N-ai vrea să lași arma? îi ceru Steve. 

Ea pufni enervată. 

— Am dreptul, conform celui de-al doilea amendament. Ești 
avocat. Mai citește o dată Constituţia. 

— O să-l iau pe Bobby acasă și o să discutăm acolo, spuse 
Steve pe un ton egal. Vă sun mâine-dimineaţă și rezolvăm totul. 

— Nu-i suficient, replică Eva. Vreau să vină poliţia. 

— Hai să nu reacţionăm pripit, interveni Myron, atât de încet, 
încât de-abia se făcu auzit pe fondul zgomotos al greierilor din 
vecinătate. 

— Să nu ne pripim? Ea se întoarse brusc spre soț și, pentru o 
secundă, Steve o crezu capabilă să tragă o serie de focuri de 
armă, retezându-l în două. Vrei ca micul pervers să vină din 
nou? 


160 


— Hei, zise Steve. Toată lumea e un pic nervoasă. Poate că ar 
fi bine să ne ducem toți la culcare și... 

O frână puternică îl întrerupse. Steve întoarse capul spre alee, 
așteptându-se la o mașină a poliţiei și gândind că de viitorul lui 
Bobby se alesese praful. Nepotul lui era pe cale să-i devină 
client. Aveau să fie convocați pentru audieri la Tribunalul pentru 
minori. Un test psihiatric urmat de întocmirea unui dosar de 
contravenient sexual. 

Dar nu era poliţia, ci o camionetă Dodge verzuie, veche de cel 
puţin zece ani. O femeie cobori și se apropie de ei. Purta o 
rochie demodată, lungă până la glezne, și sandale Birkenstock. 
Era voinică și înaltă, cu o faţă rotundă și părul pieptănat drept 
spre spate, legat cu o fundă. Chiar înainte să ajungă în lumină, 
Steve o recunoscu și își dori să fi fost poliţia. 

— Ce dracu” faci aici? o interogă Steve. 

— Bobby m-a sunat pe mobil. Ce naiba se-ntâmplă? 

Bobby își scoase capul de după Steve. 

— Bună, mami, o salută el. 

e 

Totul se petrecuse mult prea repede, hotărî Steve. 

Mai întâi, Bobby aterizase într-un rahat care-l putea împinge 
în fălcile sistemului judiciar. Apoi apăruse Janice, ca să-l ajute pe 
Bobby, copilul pe care-l neglijase, persecutase și abandonase. 

„Bobby m-a sunat pe celular.” 

Însemnând că se întâlniseră, și copilul nu-i suflase un singur 
cuvânt. 

Bobby, Bobby, Bobby! Cum ai putut să faci așa ceva? 

— În locul tău, aş lăsa arma în jos, i se adresă Janice Evei 
Munoz-Goldberg. 

— Eu în locul tău mi-aș spăla părul și aș da jos din greutate, o 
trosni Eva. 

— Te mai rog o singură dată. Pune dracului arma aia jos 
înainte să ţi-o vâr în fund! 

— Hei, ascultă!... încercă Myron să intervină. 

— Janice, lasă-mă că mă ocup eu de asta! zise Steve. 

— Nu prea te descurci, frăţioare! Janice se întoarse din nou 
spre familia Goldberg. Din câte aud aici, micuța domnișoară cu 
jăratic sub fund l-a invitat pe băiatul meu s-o admire, așa că ce 
mare brânză s-a-ntâmplat? 

— Cum îndrăznești! o stopă Myron. 


161 


— Ascultă-mă, cretinule! Nu eu dau cu pietre aici. Pe toţi 
dracii, făceam sex oral cu băieţii în spatele școlii pe când aveam 
doisprezece ani. Mai lasă-mă cu indignarea ta! Toţi puștii fac la 
fel. 

— Am auzit de tine, spuse Eva. Nu știi nici măcar cine-i tatăl 
lui Bobby. 

— Hei, hai să punem punct! Steve nu-i lua partea surorii sale, 
ci a lui Bobby. Puștiul avusese destule probleme și fără potopul 
ăsta de insulte. 

— Haideţi, toţi suntem cu nervii la pământ! 

— Pe mă-ta, ticălosule! șuieră Eva. Am auzit totul despre tine 
la radio. Și totul despre taică-tău, judecătorul care lua mită. 

— Să lăsăm familia de o parte! o avertiză Steve. 

— O târfă cocainomană. Un ticălos. Un judecător mituit. O 
întreagă familie de degenerați. 

— Hai s-o lăsăm pe cățeaua fără prihană să arunce prima 
piatra! se vâri Janice în vorbă. 

Eva făcu un gest cu arma. 

— Ce vrei să spui, puta? 

— Numai că lisus te iubește. Pentru că toţi ceilalţi cred că ești 
o târfă. 

Eva făcu un pas înainte, dar Janice se mișcase mai rapid. O 
lovitură de pumn dintr-o fandare, extrem de iute pentru o 
femeie masivă ca ea. Pumnul îi strivi obrazul Evei, însă probabil 
că n-ar fi făcut contactul, dacă Janice nu s-ar fi aruncat cu capul 
înainte în direcţia adversarei ei. Umărul zdravăn al lui Janice o 
izbi pe Eva drept în piept. Se auzi un bufnet, și ambele femei se 
tăvăliră la pământ, automatul Uzi zburând într-o tufă înflorită. 
Ce doi bărbaţi se uitau unul la altul, întrebându-se dacă n-ar fi 
trebuit să se ia și ei la bătaie. 

— Siliconato! Siliconato! ţipa Janice călare pe Eva, în timp ce 
halatul acesteia se desfăcuse. 

— lisuse, Janice, dă-te jos de pe ea! îi strigă Steve. 

— Să nu iei numele Domnului în deșert! îl admonestă Janice. 

— Reguetegorda! ţipa Eva ca o disperată. Dă-te jos de pe 
mine! 

— Doamnelor, vă rog! le implora Myron. 

„Era un tablou suprarealist”, gândi Steve. Oare auzea voci? 
Oare soră-sa, care avusese bat mitzvah la Templul Emanu-el cu 
toţi acei ani în urmă, îl invocase pe lisus ca fiind „Domnul” ei? 


162 


— Cât te-a costat operaţia? o întrebă Janice, ţinând halatul 
Evei desfăcut. Mă gândesc să-mi trag și eu o pereche imediat 
după liposucţie. 

— Puta fea, bufni Eva, cu Janice așezată pe burta ei. 

— Dumnezeule atotputernic! suspină Myron Goldberg. 

— Da, așa e! replică Janice. 

— Janice, ce-i cu toate chestiile astea religioase? o întrebă 
Steve. 

— Evreii pentru lisus, frăţioare. La pușcărie l-am cunoscut pe 
adevăratul Mesia. 

— Nu se poate! 

— Jur! 

Lucrurile o luau razna tot mai rău, gândi Steve. Un tată care 
se făcuse ortodox și o soră ciudată care dăduse în dreapta lui 
lisus. Exact în acel moment prinse o mișcare. 

— Ai grijă, mami! ţipă Bobby. 

Myron ridicase automatul Uzi. 

Un ortodontist evreu cu un Uzi! 

Cu excepţia cazului în care tipul ar fi făcut parte din armata 
Israelului, gestul putea fi interpretat ca o reţetă a dezastrului. 
Myron părea că încearcă să-și dea seama cum să apuce arma 
de mâner, când Steve făcu un pas repede înainte și-i trase o 
directă de dreapta. Pumnul lui îl atinse pe Myron Goldberg fix în 
bărbie. Doctorul se prăbuși la pământ, scăpând Uzi-ul din mână. 

Steve simţi o durere surdă la încheietura mâinii. 

Myron gemea, zăcând pe jos. 

Janice se dădu jos de pe Eva, care o blestema în spaniolă. 

— Te-ai descurcat bine, frate! zise Janice. Hei, Bobby! Eu și 
Stevie facem o echipă tare, ce zici? 

— Nu suntem o echipă. Steve își scutura mâna, dar durerea 
creștea în loc să se diminueze. 

— Suntem oastea Domnului, rosti încântată Janice. 

Myron se urni de jos, clătinându-se pe picioare, ţinându-se cu 
mâna de falcă și rostind ceva care suna ca „te dau în judecată”. 

Sirena mașinii poliţiei îi înăbuși cuvintele. 

— Trebuie s-o ștergem! îi avertiză Janice, îndreptându-se spre 
camioneta ei. 

— Hei, soro! Stai să vorbim cu polițiștii! Aș putea avea nevoie 
de un martor în favoarea mea. 


— „Cel ce acceptă să fie captiv va trăi în captivitate”, rosti ea 
pe un ton grav, ca un fel de zombi evanghelic. „Cel ce nu dă 
dovadă de compasiune va fi judecat fără milă.” 

— Frumoasă predică. Ce înseamnă asta? 

Ea se trânti cu toată greutatea pe scaunul șoferului 
camionetei verzui, înnoroiate, și porni motorul. 

— Descurcă-te singur, frăţioare! 


164 


Capitolul 26 


POT FI CALIFICAT DREPT IRESPONSABIL 


Victoria se gândi că trebuia să manifeste delicateţe și 
diplomaţie. Ar fi putut spune: „Cred că nu ai fost în deplinătatea 
facultăţilor mintale, când l-ai lovit pe Myron Goldberg”. Sau 
poate: „Pentru cineva acuzat de atac violent la persoană, 
comportamentul tău ar putea fi socotit nelalocul lui”. 

Dar se decise pentru o altă variantă: 

— Eşti un copil! Un copil indisciplinat și răsfățat. 

— Haide, Vic! Eram acolo într-o misiune de pace. 

— Probabil vei fi acuzat de încălcarea unei proprietăţi private. 
Și categoric pentru molestare și ultraj. 

— M-am descurcat. Poliţiştii mi-au pus niște întrebări, apoi au 
plecat să-și cumpere gogoși. 

— Deci nu vei fi acuzat? 

— Încă anchetează cazul. 

— Va trebui să vorbesc cu doctorul Goldberg, zise ea. Să-l 
determin să nu înainteze o plângere. 

— Eu ar trebui să-l dau în judecată. Steve ridică mâna dreaptă 
și i-o arătă. Mi-am luxat încheietura. 

Erau blocaţi în trafic pe South Bayshore Drive într-o dimineaţă 
înăbușitoare de toamnă. Din fericire, Steve lăsase capota pe 
Mustang, altfel părul ei ar fi arătat ca al unei sperietori. Incercau 
să-și croiască drum spre ieșirea din Coconut Grove, a doua zi 
după reapariţia lui Janice, surprinderea lui Bobby asupra faptului 
și aproape arestarea lui Steve. 

Încă o zi din saga familiei Solomon. Ce caut eu aici? 

Steve era ca un trapezist ce exersa fără plasă de siguranţă. 
Mai curând sau mai târziu urma să cadă, inevitabil. Putea oare 
să-l salveze sau avea să fie strivită încercând să-l prindă? 

Bine, dacă Steve e trapezist, ce rol am eu? 

Tipa în colanti călare pe un elefant care defilează? 

Nu, biata fată care merge în spatele elefantului cu găleata și 
lopata. 


Prinsese metaforele de circ de la Expertul Marvin, octogenarul 
lider al Bandei Tribunalului, un admirator fără rezerve al lui 
Steve. Marvin îi explicase cândva de ce îl urma pe Steve 
pretutindeni, de la o instanţă la alta. „Cu Steverino, e ca și cum 
ai asista la un spectacol de circ. Nu știi niciodată când o duzină 
de clovni se vor rostogoli dintr-o mașinuţă galbenă.” 

Totuși, clovneriile lui Steve de la tribunal erau de obicei 
plănuite și aveau un sens, chiar dacă la graniţa cu etica. 
Ultimele sale acțiuni - lovirea lui Arnold Freskin și acum a lui 
Myron Goldberg - o făceau pe Victoria să creadă că Steve nu se 
mai controla. 

— Ce face Bobby? îl întrebă ea. 

— Cred că ceva mai bine. S-a mai calmat. 

— Vrei să vorbesc eu cu el? Vreau să spun, despre fete. 

— Am făcut-o eu. L-am dăscălit că trebuie să fie un 
gentleman, să le respecte. În plus, mi-am arătat dezamăgirea că 
nu mi-a mărturisit că o chemase și pe drogata de Janice. 

Ea îi aruncă o privire. 

— Ei, nu m-am exprimat astfel în fața lui, zise el grăbit. 
„Draga ta mamă”, e tot ce i-am spus. Cum ai putut să te 
întâlnești pe furiș cu draga ta mamă? 

— Ai grijă cum vorbești cu el, Steve. Are multe de îndurat. 

— Mda, și eu la fel. 

Steve claxonă un Hummer care încerca să se vâre în trafic 
venind dinspre podul Grove Isle. 

— Nenorocitule! Tâmpitul ăsta crede că e regele drumurilor 
pentru că are cea mai lată mașină. 

„Grozav”, gândi Victoria. Exact de ce aveau nevoie. Un 
incident pe drum. 

Steve lăsă fereastra jos, scoase capul și strigă: 

— Hei, tu! Mașină mare, sculă mică! 

Victoria îi dădu mâna la o parte și apăsă butonul ce închidea 
fereastra. 

— Ce naiba e cu tine? Chiar nu știi câţi șoferi din Miami au 
arme asupra lor? 

El porni radioul. 

— Nu, dar sunt sigur că tu știi. 

— N-am cuvinte să descriu comportamentul tău din ultima 
vreme. 

— Hai, Vic! Fii mai înţelegătoare! 


— Pentru început, ai fost iresponsabil și lipsit de orice 
prevedere. 

La radio se auzi un comentator sportiv dezbătând cu 
ascultătorii dacă Shaquille O'Neal era un jucător mai bun decât 
Wilt Chamberlain. Consensul părea să fie în favoarea lui Wilt, 
care reușise să înscrie mai multe puncte și avusese mai multe 
femei la viaţa lui. 

— Vrei să schimbi postul, te rog? îl somă Victoria. 

Steve lovi o tastă și apăru un alt post, tot de sport. Crainicul le 
cerea ascultătorilor să aleagă cea mai sexy majoretă din echipa 
Dolphen Dolls. 

— Cum poţi asculta gunoaiele astea? îl întrebă ea. 

— Imi place. E o dovadă de nesăbuinţă și iresponsabilitate? 

— De lipsă de maturitate. 

— Cred că Bigby cel cumsecade n-ascultă posturile sportive. 

— Ce te-a apucat? Ce are de-a face Bruce cu toate astea? 

— Nu știu. Mi-a venit și mie așa. 

În faţa lor, automobilele începeau să se miște și depășiră 
spitalul Mercy la pas de melc, îndreptându-se spre centru. 
Ciudat, gândi Victoria. Tocmai seara trecută îl pomenise maică- 
sa pe Bruce. Victoria se plânsese de Steve și de înclinația lui de 
a ateriza în ape tulburi. În mod bizar, Regina se pronunţase în 
favoarea lui Steve. Ce spusese mai exact? Victoria nu-și mai 
putea aminti. 

Steve acceleră Mustangul și zise: 

— Bunul și plictisitorul Bruce Bigby. 

Ce ciudat! 

Erau exact cuvintele folosite de Regină. 

Poate că Steve te înnebunește, dar îl iubești. Și categoric e 
mult mai simpatic decât bunul și plictisitorul de Bruce. 

— Ai vorbit cu maică-mea? 

— De ce aș face-o? Mă urăște. 

Victoria se întinse și schimbă din nou postul de radio. Și 
imediat se auzi blestemata de muzică din Margaritaville, cu 
Jimmy Buffet cântând Growing Older but Not Up, un alt imn 
închinat de bard vieţii trăite din plin pe plajele Floridei. 

Victoria răsuci butonul și o voce profundă bubui prin 
difuzoare: 

— Acum ajunsă la a douăzeci și treia ediție, în căutarea lui 
Numero Uno. Așa că intrați pe site-ul doctorului Bill și comandati 


167 


cartea acum. La fiecare copie beneficiaţi de o șapcă 
inscripționată „Eu sunt numărul unu”. 

— Schimb din nou, zise ea, întinzând mâna spre radio. 

— Nu. Hai să auzim ce mai tună și fulgeră azi. 

— Și acum, ceva special. L-aţi mai auzit pe doctorul Bill 
prescriind remedii pentru dependență. Strădanii permanente. 
Puterea voinței. Să te bazezi pe propriile forțe. Uitaţi de grupuri 
și de pași. Nu mai pierdeti timpul ascultându-i pe ceilalți cum își 
istorisesc problemele. Invitata noastră de azi s-a ajutat singură 
și voi puteți să faceți la fel ca ea. Aduceţi-vă aminte, oameni 
buni, cuvântul „invincibil” începe cu un „i>. 

— Ce prostii o să mai auzim acum? se întrebă Steve. 

— Invitata mea de azi este o femeie care a reușit să-și 
schimbe cursul vieții. O femeie dedată unor acte criminale și 
abuzului de droguri a decis în mod conștient că își poate 
descoperi forțele interioare. Bine ai venit în emisiunea noastră, 
Janice Solomon! 

— Ah, ce mai rahat! Steve trânti piciorul pe frână, abia 
scăpând neacroșat de automobilul din spate. 

— N-as fi putut face acest lucru fără tine, doctore Bill. 
Dumneata m-ai inspirat. 

— Janice, ești prea generoasă cu mine. Eu spun că totul ti se 
datorează ție. Și acum să-i familiarizăm pe ascultători cu 
episoade din viața ta, de la copilăria într-o familie disfuncțională 
până la perioada când ai coborât în infernul drogurilor și 
reabilitarea ta... 

— Ce mai maldăr de rahat! exclamă Steve. 

— ... și acum întoarcerea ta acasă ca să-ți recâștigi fiul pe 
care-l iubești atât de mult. 

Steve simţi cum aceste vorbe îl lovesc ca într-un meci de box 
- stânga, dreapta, contact cu maxilarul - reverberându-i până în 
străfundurile creierului. 

— Fiul pe care-l iubește? Steve aproape că scuipa cuvintele. 
Aproape l-a omorât pe Bobby! 

— Fiul care ti-a fost luat pe căi ilicite. 

Steve apăsă accelerația și făcu o întoarcere la 180 de grade, 
cauciucurile protestând vehement. 

— Ce faci? strigă Victoria. 


33 În engleză, | = eu. (n.red.). 


— Ne ducem la postul de radio. Nu am de gând să-l las să 
scape basma curată. 

— Nu poţi juca așa cum vrei pe terenul lui. Adu-ţi aminte de 
ultima dată când ai mai fost în studio cu el! 

— N-am de ales! Kreeger pune la cale o încăierare pe custodia 
băiatului. Trebuie să dau în vileag cât e de ticălos. 

— Te ademenește. Vrea ca tu să te duci peste el. 

— Foarte bine. Dacă vrea o luptă, o s-o aibă. La fel și Janice. 

„Tipic pentru Steve”, gândi ea. Aruncându-se orbește cu capul 
înainte, fără să se gândească la pericol și la consecințe. 

Se cufundă în scaunul ei în timp ce Mustangul guița ascuţit 
gonind pe Seventeenth Avenue, îndreptându-se spre Dixie 
Highway. Totuși, Steve avea dreptate într-un singur punct. 

Nu e deloc ca Bruce. 

Bruce căra cu el o umbrelă chiar când prognoza meteo 
spunea că avea să fie soare și cer senin. Steve făcea surf pe 
timp de furtună, cu catargul drept spre cer, sfidându-l pe Zeus 
să arunce cu tunete și fulgere în el. 

Dar acum bunul și plicticosul Bruce n-ar suna atât de rău. 

La radio, Janice făcea mare caz de cât de mult îi dusese dorul 
fiului ei când era la închisoare și povestea cum, singură în 
celulă, se jurase să-și revină ca să se poată întoarce acasă și să- 
și crească băiatul. 

— Fratele meu a făcut tot ce putea în timp ce eu am fost 
plecată. Dar e burlac, nu are copii. De fapt, e destul de necopt el 
însuși. 

— Eva Braun a mamelor îmi aduce critici, rosti Steve printre 
dinţi. 

— În niciun caz fratele meu nu poate face ce pot eu. 

— Corect. În niciun caz nu l-aș abandona pe băiat și nu l-aș 
lăsa să moară înghețat. 

— Steve! Să nu faci vreo prostie, bine? 

— Eu sunt mama lui și nimic pe lume nu înlocuiește dragostea 
de mamă. 

— N-o să fac nicio prostie, zise Steve. 

— Doresc atât de mult să mă revanșez pentru tot timpul 
pierdut! 

— Dar vreau să-ţi spun, Vic, că mai degrabă o omor decât să 
i-l dau înapoi pe Bobby. 


Capitolul 27 


SĂ-I OMORÂM PE TOȚI AVOCAȚII 


Când Steve împreună cu Victoria intrară în studio, doctorul Bill 
Kreeger tocmai termina una dintre nenumăratele reclame la 
produsele sale, o colecţie de șapte CD-uri cu titlul: „Nu mai pupa 
funduri, începe să dai șuturi”. Prin geam, Steve putea să-i vadă 
pe Kreeger și pe Janice cu căștile la urechi și microfoanele în 
faţă, nemaiprididind să-și facă tot felul de complimente unul 
altuia. 

— Te salut din nou, Janice Solomon, o femeie cu adevărat 
curajoasă care a preluat controlul asupra propriei sale vieți, zise 
Kreeger. Janice, povestește-le ascultătorilor mei cum ai reușit s- 
o faci. 

— În timp ce ședeam în celulă, am citit toate cărţile tale, 
răspunse Janice. „În căutarea lui Numero Uno” m-a lămurit că 
trebuia să-mi recapăt încrederea în propriile forțe. Când m-am 
plasat, în fine, pe un piedestal - așa scrie în capitolul trei -, mi- 
am dat seama cât de mult avea nevoie fiul meu de o persoană 
atât de valoroasă ca mine. 

— Ce femeie grozavă! rosti entuziasmat Kreeger. 

— Femeie grozavă? se întrebă Steve. Un sociopat îl laudă pe 
altul care agresează copii. 

— Hai să plecăm de aici! zise Victoria. 

— Povestește-ne câte ceva din copilăria ta, Janice! o incită 
Kreeger. 

— Când eram copil, am fost membră a organizaţiei de 
cercetașe și am lucrat ca voluntară la spitalul Muntele Sinai. M- 
am prins în jocul de a le face plăcere altora. 

— Capitolul patru, comentă Kreeger. Greșeala de a le face 
plăcere altora. Altruismul e pentru fraieri. A face pe placul altora 
e o pierdere de timp. 

— Așa eram eu. Făceam biscuiţi pentru pacienţii internaţi și 
aveam grijă de copiii din familiile sărace, fără să le cer bani. Nu 
eram în legătură cu ego-ul meu. Nu învățasem să spun că eu 


170 


sunt numero uno. Aşa că, firește, cu cât ofeream mai mult, cu 
atât mai mult lumea profita de pe urma mea. Mai ales băieții. 

— Făcătorii de bine nu fac altceva decât rău, tot timpul, o 
aproba Kreeger. Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. 

— ȘI-I mai am și pe frate-meu, Stevie. 

— Ascultătorii noștri și-l amintesc pe Steve Solomon, un alt 
membru al familiei cu un trecut exploziv, o ajută Kreeger plin de 
bunăvoință. 

— Ai perfectă dreptate, doctore Bill. 

— Ei bine, pentru că l-am pomenit pe avocatul fără scrupule... 
Kreeger făcu un gest spre geam. Uite-l pe fratele tău. Vino 
încoace, Solomon. Ca să iei parte la o reuniune de familie. 

— Nu te duce acolo, Steve, îl imploră Victoria. Te rog să n-o 
faci. 

— Trebuie, Vic. Conștiinţa îmi dictează asta. 

e 

Douăsprezece minute mai târziu, după o reclamă la noul joc 
video al lui Kreeger, „Săgetează-ți vecinul”, Steve îl asculta pe 
psiholog vorbind despre el însuși. 

— Am fost expert în mai multe cazuri de custodie de-a lungul 
anilor, zise Kreeger. 

Maa, cum ar fi cel al răposatei Nancy Lamm. 

— Și corectează-mă dacă greșesc, domnule avocat, dar legea 
nu e în favoarea mamelor mai degrabă decât a taţilor, ca să nu 
mai vorbesc de unchi? 

— Numai când e vorba de copii mici, zise Steve. Și nu atunci 
când se dovedește că mama este incapabilă să-l crească. 

— Dovedită că nu-i capabilă. Hei, ăsta e un termen de doi 
bani menit să vă bage-n ceață. Deci, domnule avocat, nu crezi 
în puterea reformării? 

— Vorbim aici despre Janice sau despre tine? 

— Chiar vrei să ajungi în acest punct, Solomon? Pentru că mă 
forțezi să te întreb dacă nu cumva modul jalnic în care m-ai 
reprezentat în justiție dovedește că ești incapabil să exerciţi 
profesia de avocat. 

— Janice nu se comportă ca o mamă, și pot dovedi asta. 

— Ai acum o șansă, domnule avocat. 

— Kreeger, de ce nu-ţi vezi de treabă fară să te mai amesteci 
în treburile personale ale familiei noastre? 

Alături de el, Janice începu să râdă. 


171 


— Cam târziu pentru așa ceva, frăţioare. Domnul doctor Bill a 
depus mărturie în favoarea mea. 

— De-abia aștept să-l supun unui interogatoriu, zise Steve. 

— Alte șmecherii avocăţești? se întrebă Kreeger. Tot felul de 
tehnici de creare a confuziei. Nu-i de mirare că Shakespeare 
îndemna lumea să-i omoare pe toți oamenii legii. 

— Cuvintele lui Shakespeare interpretate de un ticălos, replică 
Steve, amintindu-și ca prin miracol un curs de literatură engleză 
de la universitate. Măcelarul Dick o spune într-o piesă, Henry al 
nu știu câtelea. Amicii lui plănuiau să răstoarne cârmuirea, așa 
că primul lucru la care s-au gândit a fost să-i omoare pe oamenii 
legii ca să-și ușureze sarcina. Interpretezi totul greșit, exact cum 
ai caracterizat-o greșit pe soră-mea. 

— Continui cu jargonul? îl îmboldi Kreeger. Folosirea textelor 
alambicate scrise cu litere minuscule. Da, într-adevăr. Hai să-i 
omorâm pe toți avocaţii înainte ca ei să ne omoare pe noi! 

Janice se aplecă spre microfon. 

— Cred că Stevie e capabil să ucidă pe cineva. Când l-a răpit 
pe Bobby, i-a crăpat țeasta lui Rufus Thigpen. 

— Nu l-am răpit pe Bobby. L-am salvat din cușca câinelui 
unde îl ţineai legat. 

— Dacă ţi-aș fi ieșit atunci în cale în locul lui Thigpen, mi-ai fi 
crăpat și mie capul? îl împunse Janice. 

— Nu răspund la o astfel de întrebare. 

— Aţi auzit, dragi ascultători? rosti Kreeger pe un ton vesel. 
Avocatul fără scrupule invocă cel de-al cincilea amendament. 

— Asta-i o prostie! Steve bătu cu pumnul în masă. 

— Te rog să te abţii să mă insulţi sau să recurgi la violențe, 
domnule avocat. Janice, ce crezi, ar trebui să-i chem pe agenții 
de pază? 

— Nu mi-e teamă, zise ea. Când eram copii, îl băteam măr pe 
Stevie. 

— Mda, mormăi Steve. Când erai mai grea decât mine cu 
cinșpe kile. 

— Ar trebui să-mi mulțumești. Altfel cum crezi c-ai fi învățat 
să fugi așa de repede? Janice coborâse vocea ca și cum ar fi 
împărtășit cel mai profund secret. Îl făceam să mănânce 
plăcinte din noroi. 


172 


— Nu uita ce-ai spus și nu atinge butonul! îi ordonă Kreeger. 
Revenim după știri. Făcu un semn spre operatori și își dădu jos 
casca. 

— Solomon, e o emisiune grozavă. Poate ar trebui s-o chemi 
pe domnișoara Lord să ni se alăture. Mi-ar plăcea să-i pun niște 
întrebări în legătură cu tine. 

— De ce n-am vorbi despre tine? îl întrebă Steve, în timp ce 
crainicul depăna știrile în fundal. Despre tine și Amanda. 

— Păi ce-i de spus? Am salvat-o pe biata fată exact cum 
pretinzi tu că ţi-ai salvat nepotul. 

— Nu, n-ai făcut-o. l-ai ucis mama ca să pui mâna pe ea. Eşti 
un nenorocit de pedofil. 

— Aiureli și istericale. Cred că trebuie să notez și asta ca s-o 
pun în raportul tău. 

Exact în acel moment, doi polițiști în uniformă intrau în 
studioul de radio. Steve avea senzaţia mizerabilă că se repeta 
un lucru prin care tocmai trecuse. Mai fusese arestat aici pentru 
că-l lovise pe Arnold Freskin. Dar cei doi erau de la poliția 
orașului Miami, nu din Miami Beach. Și îi recunoscu de îndată. 
Erau cei care veniseră acasă la Goldberg noaptea trecută și 
luaseră declaraţii. Rodriguez și Teele. Un hispanic și un negru, 
exact ca la televizor. Rodriguez avea o mustață subţire, și Teele 
era tuns scurt, în stil afro, din nou exact ca un poliţist de paradă 
din emisiuni precum „Brigada nebună”. 

— Bună ziua, domnule Solomon, zise Rodriguez. Ea este sora 
dumneavoastră? 

— Da! Arestaţți-o, domnilor ofițeri. Ce a mai făcut de data 
asta: posesie de droguri? Încălcarea condiţiilor pentru eliberarea 
condiţionată? A spart vreo bancă dis-de-dimineaţă? 

— Doamnă Solomon, i se adresă Teele. Aseară, aţi fost de faţă 
când fratele dumneavoastră l-a lovit pe domnul doctor Myron 
Goldberg peste față? 

— Mda. Stevie i-a tras-o drept în bot. 

— Încerca fratele dumneavoastră să vă apere de doctorul 
Goldberg? 

— Ce vrei să spui? întrebă Janice. 

— Vă ameninţa doctorul Goldberg cu o armă de foc? 

Un minut de tăcere. 

— Haide, Janice! o îndemnă Steve. Spune-le despre Uzi. 


173 


— Domnule Solomon, vă rog să păstraţi tăcerea! îi ordonă 
Teele. 

— Doctorul Goldberg n-a făcut nimic, afirmă Janice. Stevie l-a 
înhăţat și i-a tras una. 

— E o minciună! Steve se ridicase aproape din scaun când 
Rodriguez îl înhăță de umăr și-l întoarse cu spatele. Teele îi puse 
cătușele înainte ca Steve să poată cere să dea un telefon. 

Kreeger lovi un buton și ţipă încântat spre tehnicieni: 

— Opriţi știrile! Avem un eveniment în direct! Statul contra 
Solomon. Capitolul doi. 


LEGILE LUI SOLOMON 
9. îi Cum i te adresezi unui judecător bătrân, arțăgos și 


pârtâit? 
R: Onorată instanță... 


174 


Capitolul 28 


DU-TE LA BALAMUC 


La o săptămână după ce fusese reținut pentru agresarea lui 
Myron Goldberg și eliberat a doua oară într-o lună, după ce-și 
recunoscuse fapta, Steve se afla la volanul mașinii îndreptându- 
se spre sud, pe autostrada Dixie, cu Bobby alături de el, când 
puștiul zise: 

— Nu vreau să merg la o școală evreiască. 

— Unde? Steve nu-l mai auzise spunând așa ceva. 

— Ştii tu. Școala Beth Am Day. 

— Cine a zis ceva despre transfer? 

— Tataie. 

— Ce-i veni căcăciosului bătrân? 

De când Herbert nu mai bea, începuse să se poarte straniu. 
Nu numai că se ducea la templu în fiecare vineri seara și 
sâmbăta dimineața, dar părea că celebrează o altă sărbătoare în 
fiecare săptămână, fie un ospăț, fie o intrare în post. Sigur, 
Steve știa că o făcea lată la Sukkot și flămânzea de Yom Kippur. 
Insă bătrânul ajunsese să ţină și postul din ajunul Purimului, și 
banchetul de Simhat Tora, mâncând plăcinte și prăjituri cu 
brânză de Savuot, dar nimic în a șaptesprezecea zi de Tammuz. 
Poate că bătrânul acţiona ciudat din cauza variațiilor prea mari 
ale glicemiei. 

— Dacă bunicu-tău vrea să-și redescopere rădăcinile, e în 
regulă, îi zise Steve lui Bobby. Dar tu rămâi la școala de stat. 
Acolo ai de-a face cu tot felul de copii din familii cu origini 
diferite. 

— Asta i-am spus și eu lui tataie. Știu să spun „Du-te dracului” 
în cinci limbi. 

Steve se încadră pe banda din stânga și așteptă să se 
schimbe semaforul. Singura modalitate să te miști mai repede 
dimineața prin aglomerație era să prinzi trecerea de la galben la 
roșu. În dreapta se aflau Universitatea din Miami și stadionul de 
baseball unde, cândva, câștigase o victorie înscriind din prima. 
Retrospectiv - uralele, o noapte petrecută cu o admiratoare 


175 


sexy -, se întreba acum dacă nu cumva acela fusese cel mai 
satisfăcător moment din viaţa lui. 

Să examinăm faptele. 

Victoria, femeia pe care o iubea, era cumplit de nemulțumită. 
Toate discuțiile despre mutatul împreună încetaseră definitiv. 
Chiar și menţinerea relaţiei părea acum problematică. Doamne, 
nu mai făcuseră dragoste de o eternitate. 

Kreeger trăgea de lanț ca un păpușar de marioneta lui. 
Hărțuindu-l cu Janice și cu ameninţarea unui proces de custodie. 
Nimic nu se schimbase. Orice mișcare făcea Steve, ticălosul era 
cu un pas înaintea lui. 

Trebuie să nu mai joc în apărare, trebuie să joc ofensiv. 

Și cum rămânea cu Bobby? Dacă Victoria era inima lui Steve, 
băiatul era sufletul lui. Steve ar fi făcut orice pentru nepotul său, 
orice sacrificiu. Numai privindu-l pe Bobby cum zâmbește și era 
înduioșat pe dată. Din păcate, avusese parte de prea puţine 
zâmbete și râsete în acele prime luni după ce Steve îl adusese la 
el. Pe jumătate mort de foame, închis, lipsit de contacte sociale, 
Bobby se retrăsese complet în sine. Acasă la Steve, stătea 
turcește, într-un colț, legănându-se, vorbind aiurea, atunci când 
o făcea. Acum, observând cât de mult se dezvoltase și cum îi 
funcţiona mintea cu viteza luminii, ei bine, Steve își simțea ochii 
plini de lacrimi. 

— Cum ai putut să mă trădezi, Bobby? Cum de-ai putut să te 
furișezi ca s-o vezi pe femeia care iubea drogurile mai mult 
decât pe tine? 

— Pentru că e încă maică-mea. _ 

Asta era linia de apărare a lui Bobby. In noaptea în care Steve 
îl lovise pe Myron Goldberg, îl luase pe Bobby acasă și discutase 
cu el până în zori. Bobby plânsese și își exprimase părerea de 
rău că nu se purtase corect. În urmă cu câteva săptămâni, când 
Janice ieșise din închisoare, venea noaptea și se furișa în curte 
uitându-se la fereastra camerei lui Bobby, încercând să-l 
zărească. 

„Sigur”, gândi Steve. Chiar și cu creierul ei scurtcircuitat de 
două decenii de narcotice și halucinogene, Janice își dădea 
seama că nu era cazul să bată la ușă și să-și îmbrăţișeze fratele. 
Așa că îl așteptase în parc, ca oricare mamă și, într-o zi, îl 
strigase în timp ce Bobby trecea prin apropiere călare pe 
bicicletă. 


176 


— De ce nu i-ai spus să spele putina? În cinci limbi. 

— Pentru că e incă mama mea. 

Steve nu putea să-l înţeleagă. Și știa că nici nu putea să lupte 
cu asta. Dacă îi interzicea lui Bobby s-o vadă pe maică-sa, 
devenea un ticălos. Cei doi urmau să se furișeze și să se 
întâlnească fără știrea lui, avea chiar să devină un fel de joc. Era 
într-o situație în care pierdea pe ambele fronturi. 

Semaforul trecu pe galben, și Steve claxonă automobilul din 
fața sa să facă dracului stânga ca să nu mai fie nevoit să mai 
aștepte încă cincisprezece minute. Semaforul era pe roșu când 
Steve reuși virajul și intră pe Augusto Street, oprindu-se în faţa 
școlii Medii Ponce de Leon. O mare de puști în pantaloni scurți și 
tricouri, cu rucsacuri în spinare se scurgea spre poartă. 

Steve întinse mâna și-l strânse pe Bobby de umăr. Nu putea 
să-l sărute pe băiat, nu când puteau fi în vizorul amicilor 
acestuia. 

Bobby nu schiţă niciun gest să deschidă poarta. 

— Nu vreau să mă duc la școală. 

— De ce nu? 

— Prima oră e de educaţie fizică. A doua de studiu. A treia de 
comportament civic și am permisiunea să studiez independent, 
în afara campusului. 

— Studiu independent? Îţi faci cumva masteratul? 

— Pot să merg cu tine la tribunal azi, dacă n-ai nimic 
împotrivă. 

— Ai ceva scris care să dovedească ce mi-ai spus? 

— Doamne, unchiule Steve! N-ai deloc încredere în mine? 

— Tot atâta câtă am că pot să-l întrec pe Shaquille O'Neal la 
un concurs de aruncări la coș. Și acum ce facem? 

— Trebuie să te prezinţi în faţa unui judecător, nu? 

— Mda. Onorabilul judecător Alvin Elias Schwartz. Și ce-i cu 
asta? 

— Bunicul zice că acuzatul trebuie să atragă cât mai multă 
simpatie posibil. De aceea, ucigașii în serie vin cu mamele lor la 
tribunal. 

— Și? 

— AȘ putea să te ajut să te simpatizeze lumea. Sunt 
exponatul nr. 1 în strategia procesului tău. 

— Ce cuvânt mai e și ăsta pentru un puști de doisprezece ani? 
Strategie? 


177 


— Nu spui tu mereu „Dacă legea nu funcţionează, fă-o să 
funcţioneze”? 

— Nu chiar așa. N-am de gând să mă folosesc de tine. 

— Haide, unchiule Steve! Dacă legea nu funcţionează, fă-o să 
funcţioneze cu ajutorul nepotului tău. 

e 

Victoria se plimba nervoasă pe coridorul din faţa sălii unde 
prezida judecătorul Schwartz. În agitația specifică dimineţii, 
locul era plin de inculpați, de soțiile, iubitele și mamele 
acestora. Poliţiști plictisiţi și garanţi soioși, gardieni surmenaţi și 
martori mincinoși - toate rebuturile și epavele plutitoare ale 
sistemului de justiţie penală. 

Era un mediu familiar pentru Victoria; cu toate acestea, nu se 
simţea în largul ei. Aici se produsese cea mai penibilă situaţie 
din viaţa ei profesională. Ray Pincher, procurorul-general, o 
concediase chiar în sala judecătorului Gridley, aflată la vreo 
zece metri distanţă. Își putea aduce aminte cum se înroșise la 
față, ochii i se umpluseră de lacrimi în timp ce avocatul advers - 
Steve Solomon cel lipsit de scrupule - dădea cu ea de pământ. 
Un început de rău-augur pentru relația tumultuoasă ce a urmat. 

Pe culoar, își făcură apariţia doi judecători - Stanford Blake și 
Amy Steele Donner - cu robele fluturând, purtând o discuţie 
animată. Îi salută în modul în care o fac avocaţii, politicos, dar 
nu prea familiar. Onorabilul domn judecător și onorabila doamnă 
judecătoare binevoiră să-i zâmbească. 

Ce discutau? Putea numai să-și imagineze. 

Uite-o pe Victoria Lord. A fost atrasă ca o găgăuță într-o farsă 
de proces de către Steve Solomon și a ajuns să se culce cu el. 

Cu câteva minute înainte, pe când urca pe scara rulantă, 
Victoria se întâlnise cu șeful Secţiei de infracțiuni grave. Se 
salutaseră. El o întrebase ce o adusese dincolo de golf. Poate să 
asiste la un proces legat de o crimă. Un delict comis de gulerele 
albe. Ceva ce putea aduce ceva bani firmei de avocați Solomon 
& Lord. 

Nu... Ca să-mi apăr partenerul învinuit de molestare și ultraj 
pentru a doua oară într-o lună. 

Firește că era stânjenită. Umilinţa nu luase sfârșit odată cu 
concedierea ei de către Ray Pincher. Putea conta pe partenerul 
și iubitul ei că avea s-o înjosească în continuare. 


178 


La capătul coridorului, prin ușile deschise ale liftului, își făcu 
apariţia Steve. 

Cu Bobby! 

Il privea pe Steve în timp ce se îndrepta spre ea, bătându-și 
amicii pe umăr, salutându-se la fel de prietenos cu procurorii și 
cu avocaţii apărării. Tot numai zâmbet și râsete, parcă nici nu 
atingea pământul cu picioarele. La fel de bine ar fi putut 
străbate o potecă însorită după ce culesese căpșune, în loc să 
se ducă spre propria sa înfățișare în instanţă. Se opri un 
moment să discute cu Ed Shohat și Bob Josefsberg, doi dintre 
cei mai cunoscuți avocaţi din oraș. Exact modalitatea lui Steve 
de a-i informa că încă nu fusese arestat și, dacă aveau ceva 
cazuri sau clienţi sub demnitatea lor, i-ar fi putut prelua el. 

— Salut, Vic! strigă el de departe. 

— Salut și ţie și lui Bobby! Dar cum se face că nu-i la școală? 

— Acesta e proiectul meu de școală, replică băiatul. 

— Bobby face parte din strategia mea, anunţă Steve. 

Ea îi aruncă privirea care spunea: Termină cu prostiile. 

— E adevărat! Bobby o să stea lângă mine. 

— Măcar lasă-mă pe mine să vorbesc, zise ea. Tot ce ai tu de 
spus e... 

— Nevinovat. Știu, știu. 

— Nevinovat, Onorată instanță! 

— În regulă. Tu ești șefa. Steve se întoarse spre Bobby. 

— Hei, puștiule, o să stai lângă mine și o să te ridici când 
încep pledoaria. 

— Asta-i strategia ta? întrebă Victoria. 

— Și tema acestui studiu de caz. Îl apăram pe Bobby în 
noaptea aceea când, fără să vreau, l-am lovit pe Myron 
Goldberg. Eu îl apăr pe Bobby și el mă apără pe mine. 
Transmitem un mesaj. 

— La cât de chior e judecătorul Schwartz, mă îndoiesc că va 
vedea ceva. 

— Vede foarte bine. Cu auzul stă mai prost. Steve se întoarse 
spre Bobby. 

— Și dacă onorabilul domn judecător trage un pârț de-ţi rupe 
urechile, încearcă să nu pufnești în râs. 

Bobby chicoti. 

— Face așa ceva? 


179 


— Țapul bătrân dă afară gazele și apoi dă vina pe grefier. Așa 
că păstrează-ţi calmul. Steve se întoarse spre Victoria. 

— Hai să mergem. Şi ai încredere în mine. N-o să suflu un 
cuvânt în plus în afară de „Nevinovat, onorată instanţă!” 

(J 

Bătrânul, irascibilul și balonatul judecător Schwartz își răsfoia 
mapa plină de cereri, audieri în vederea eliberării pe cauţiune, 
rapoarte, înfățișări și alte elemente de procedură ale sistemului 
judiciar penal. 

Steve, Victoria și Bobby se așezară în primul rând de scaune. 
Steve îl zări pe Ray Pincher dincolo de interval. Alături de 
procurorul statului se afla Myron Goldberg. Ortodontistul avea o 
buză umflată de culoarea vinetei și o minervă pe care o purta la 
gât fără alt motiv, în opinia lui Steve, decât să poată cere 
eventuale despăgubiri într-un proces civil. 

Vai, ce mă mai doare gâtul! 

Goldberg n-avea ce căuta acolo. Nu urmau să fie interogați 
martorii. De ce naiba se afla în sală? 

Grefiera, o tânără cu părul împletit în numeroase codițe și 
fără nicio expresie facială, anunţă răsunător: 

— Statul Florida împotriva lui Stephen Solomon. 

Judecătorul îi privi peste ochelarii cu lentile groase în timp ce- 
și făceau loc în faţa lui. 

— Tot tu? 

— Vinovat, onorată instanţă, răcni Steve. Că mă cheamă 
Steve Solomon. Nu c-aș fi vinovat de ceva. 

— Nu ţi-am cerut vreo declaraţie. 

— Știu, domnule judecător, dar i-am promis avocatei mele că 
asta e tot ce voi spune în tribunal. Steve și Bobby se așezară, 
lăsând-o pe Victoria în picioare, să-și facă treaba. 

— Ce mai e acum? întrebă judecătorul. 

— Un caz nou, onorată instanţă, zise Pincher. Purta un costum 
din trei piese de culoare vișinie. Marca lui Pincher erau butonii 
strălucitori de la manșete, care scoaseră un clinchet când făcu o 
plecăciune, ca și cum ar fi fost șef de sală într-un restaurant 
luxos. 

— Domnul Solomon a comis iarăși un act de molestare și 
ultraj. 

— Numai spuse, nimic dovedit, îl întrerupse Victoria. Victoria 
Lord, avocat al apărării, onorată instanţă! 


180 


— la zi, nu ești doamna avocat pe care s-a găinăţat o pasăre 
în sala de judecată a lui Gridley? 

Victoria se înroși. 

— Un tucan vorbitor, onorată instanță. Domnul Solomon îi 
dăduse o prăjitură cu prune. 

— Și eu obișnuiam să ronţăi seminţe de mac, dar ale naibii se 
lipeau de placă. 

— Onorată instanţă, domnul Solomon intenţionează să 
pledeze nevinovat. 

— Deja a făcut-o, zise judecătorul. 

— În acest caz, continuă Victoria, apărarea nu mai dă citire 
pledoariei și cere un proces cu juraţi. 

— Foarte bine. Grefiera să fixeze o dată, dar nu în ziua derby- 
ului Floridei. Duduie, îţi plac poneii? 

— Nu în special, onorată instanță. Retrag, de asemenea, 
pledoaria de vinovăţie a domnului Solomon din cazul anterior. 

— Pe ce temei legal? 

— Clientul meu nu era reprezentat de un avocat când a 
formulat-o. 

— Cerere respinsă. Clientul dumitale este avocat. Pe cine a 
pocnit de data asta, Pincher? 

— Pe doctorul Myron Goldberg, un vecin, răspunse procurorul- 
general. Când își auzi numele, Goldberg se ridică ţeapăn în 
picioare, cu o expresie de durere pe față. 

— Doctorul Goldberg l-a prins pe nepotul domnului Solomon 
spionând prin fereastra dormitorului fiicei sale. În confruntarea 
care a urmat, domnul Solomon l-a atacat pe doctorul Goldberg. 

— Nu-i adevărat, domnule judecător. Steve sări în picioare, la 
fel și Bobby. Îmi apăram nepotul și sora. 

— Șezi! îi șuieră Victoria. 

— Nu trăgeam cu ochiul! insistă Bobby. 

— Mai întâi tragi cu ochiul, rosti judecătorul sever. Apoi te 
dezgolești în faţa fetelor. Următorul pas, din câte știu, e să le 
tragi jos chiloţii și să-ţi satisfaci poftele cu ele. Știi ce le făceau 
violatorilor în vechea Romă? 

— Le striveau testiculele între două pietre, zise Bobby. 

— Ce să zic, micuțul pervers știe ceva istorie. 

— Nu sunt pervers. 

— Ține-ţi gura și stai jos, fiule. O să ai ocazia s-o dovedești. 


181 


— Nu băiatul e judecat acum, ţinu Pincher să-i reamintească 
judecătorului. 

— Poate că ar trebui, reacţionă judecătorul Schwartz. 
Realmente începe să mă calce pe coadă. 

În acel moment, dinspre fotoliul judecătorului se auzi un pop- 
pop-pop, o salvă de vânturi trasă parcă de o mitralieră. 

Bobby chicoti și spuse: 

— Cine și-a pus în funcţie trompeta? 

— Asta-i prea de tot, ticălosule mic! 

— Pentru că a sunat ca și cum ar fi explodat fotoliul, continuă 
Bobby. 

Steve îi puse o mână pe umăr, încercând să-l potolească. 

— Îţi baţi joc de mine, băiete? Știi cine sunt eu? 

— Alvin Elias Schwartz, replică Bobby schimonosindu-și fața, 
semn că se concentra. 

— Nu, Bobby! îi ordonă Steve. Niciun fel de anagrame. 

— Alvin Elias Schwartz, repetă Bobby. UN ȘOBOLAN DE NIMIC, 
PLIN DE MUCI”. 

Judecătorul tuși și scuipă o flegmă. 

— Ar trebui să vă trimit pe amândoi direct la mititica. 

— Onorată instanţă, interveni Victoria. Domnul Solomon e cel 
care urmează să fie judecat și nu există niciun fel de acuzaţii 
împotriva nepotului său. 

Schwartz se roti furios cu tot cu fotoliu. O rotire. Două rotiri. 
Trei rotiri. Judecătorul apărea și dispărea, smocurile de păr alb 
de deasupra urechilor fluturând în bătaia curentului. Când 
fotoliul se opri, zise: 

— Pun sub semnul întrebării facultăţile mintale ale lui 
Solomon. Unde-i raportul psihiatrului din celălalt dosar? 

Pincher răspunse: 

— Nu l-a trimis încă, onorată instanță. Domnul Solomon nu s-a 
prezentat ultima dată. 

— Dacă se mai întâmplă din nou, se duce direct la închisoare. 
Am terminat jocul de Monopoly. Nu mai scapă. Nu mai 
colectează două sute de șekeli. 

— Domn’ judecător, nu mă trimite din nou la ţicnitul ăla, pledă 
Steve. 

— Din partea mea, du-te direct la balamuc! zbieră judecătorul 
Schwartz. Cum îl cheamă pe doctorul ăla de cap? 


34 În original, Was a snivel zilch rat. (n.red.). 
182 


— William Kreeger, răspunse Pincher. 

— Asta-i! Du-te la el, Solomon. Și puștiul. Vreau să știu dacă 
Solomon e un pericol public și dacă micuțul nemernic n-are vreo 
doagă sărită. 

— Onorată instanţă, nu aveţi dreptul să decideți în cazul unui 
minor, interveni Victoria. A 

— E în sala mea, duduie. In fieful meu. Eu sunt Magna Carta. 
E lege ce spun. 

— Dar, onorată instanţă, stărui Victoria. Procedura interzice... 

Judecătorul izbi cu ciocănelul în masă. Bang! 

— Asta-i tot, domnişoară Lord. Amândoi clienţii dumitale 
trebuie să fie văzuţi de psihiatru. 

Un alt bang! 

— Pauză de zece minute. Bășica mea nu mai e ce era odată. 


LEGILE LUI SOLOMON 
10. N-o să găsești așa ceva la Darwin, în Deuteronomy sau 


Doonesbury”, dar e un adevăr esențial cu privire la natura 
umană: Noi toți ucidem ca să-i protejăm pe cei pe care-i iubim. 


35 Benzi desenate de Garry Trudeau. (n.tr.). 


Capitolul 29 


ESCROC CĂZUT ÎN BUTOIUL 
CU MELANCOLIE 


Apartamentul lui Carl Drake din hotelul Four Seasons confirma 
așteptările lui Steve. Canapele mari de culoare crem și perne 
pufoase în salon, baia în marmură gri, un mic birou din lemn 
aurit într-un colț. Prin ferestre se putea vedea golful Biscayne, 
lucind verde-albăstrui în lumina soarelui de amiază. În depărtare 
se zăreau Key Biscayne, un atol verde și o duzină de 
ambarcațiuni cu pânze de cealaltă parte a podului. Exact ce ţi-ai 
fi dorit în schimbul a o mie două sute de dolari pe noapte. 

Dar cine achita nota? Inainte să se așeze pe canapea, Steve 
deveni subit conștient că Regina n-avea să poată stoarce nici 
măcar un șiling de la Carl Drake. Indiferent câţi bani furase, 
părea tipul de om fericit să-i cheltuiască până la ultimul cent. 

Steve făcuse toate intervenţiile necesare ca să întârzie 
procedura de scoatere la licitaţie a casei, însă Regina nu mai 
avea prea mult timp la dispoziţie. Astăzi, intenţiona să extragă 
ceva bani de la Drake. Era prima din cele două sarcini neplăcute 
de pe agenda lui din ziua respectivă, a doua fiind întâlnirea 
ordonată de judecător cu doctorul William Kreeger. 

— Despre ce-i vorba, Steve? îl întrebă Drake pe un ton amabil, 
stând în picioare lângă barul acoperit cu o placă lucioasă de 
marmură. 

— Șampanie? Cristal. 

— Nu, mulțumesc, Carl. 

— Stai puţin. Mă pricep la asta. Știu de la restaurant că bei 
tequila după lăsarea întunericului. Acum, că suntem în plină zi... 
Drake întinse mâna spre o sticlă de scotch single-malt, apoi spre 
una de Maker's Mark. Pot să fac pariu că-ţi place bourbonul. 

— Cucută, dacă ai. Dacă nu, un Drano cu gheaţă. 

— Ai avut o săptămână grea, nu? Întrebare pusă cu un ușor 
accent britanic. Incă puţin și-i spunea „bătrâne”. 


184 


— Carl, mă aflu într-o situaţie neplăcută pentru mine, zise 
Steve. 

Drake își turnă un scotch peste cuburile de gheaţă, se duse 
spre canapeaua din fața celei pe care stătea Steve și se așeză 
pe braţul ei. Purta pantaloni de culoarea untului topit și o 
cămașă bleu lucioasă, dintr-un material care te invita să-l 
mângâi. 

— Te-a trimis Irene? 

— Ea mi-a cerut imperios să n-o fac. 

— Incalci frecvent instrucţiunile date de clienţi? 

— Permanent. Mă gândesc că, dacă ar fi fost așa de deștepțţi, 
n-ar fi avut nevoie de mine. 

Drake zâmbi plăcut. Părea să fie un gest îndelung practicat, 
demn de un gentleman bine-crescut și cu accentul potrivit. 

Steve inspiră adânc și privi în jur prin încăpere. Un portret al 
lui Sir Francis Drake era așezat pe un șevalet. O hartă a celor 
șapte mări, de pe la 1550, prinsă cu ace pe un suport plasat la 
vedere. Un bloc din poliuretan pe care erau fixate niște monede 
de aur - dubloni spanioli, presupuse Steve - se afla pe birou, 
pentru ispitirea eventualilor moștenitori ai corsarului din secolul 
al XVI-lea. O mapă din piele de vițel stând să pocnească de 
atâtea documente. 

Steve se întoarse din nou spre Drake și-i spuse: 

— Ce ai în buzunarele pantalonilor ăstora fanteziști pe care-i 
porţi? 

— Pardon? 

— Portmoneu? Chei? Scoate-le. 

— Mă tâlhărești? 

— Când o să te agăț spânzurat de glezne pe marginea 
balconului, nu vreau să pierzi ceva. 

Drake râse și scotch-ul i se agită în pahar ca un vârtej auriu. 

— Presupun că vrei să mă scuturi puţin, nu-i așa? Dar, din 
câte știu, nu-ţi mai permiţi să fii din nou târât la tribunalul penal. 

— O să-i dai înapoi banii lui lrene! 

— Ah, aș vrea eu! Dar banii sunt deja cheltuiţi pentru 
administrarea averii. 

— Cum ar fi și pentru serviciul la cameră în hotelul Four 
Seasons? 

— De fapt, sunt incluse și cheltuielile pentru călătoriile mele. 
Dar ce va primi lrene va depăși cu mult... 


185 


— La masă ai zis că nu sunt cheltuieli. 

— Mă tem că n-am spus totul. Însă uram să discut afaceri de 
ziua de naștere a lrenei, și mica mea înșelătorie a reușit să dea 
un curs plăcut conversaţiei. 

— Drake, ești priceput! Poţi fi caracterizat, așa cum zice taică- 
meu, drept „unsuros ca un rahat de bufniţă”. 

Drake ridică paharul. 

— Atunci să toastăm în cinstea tatălui tău. 

— Știi că banca a iniţiat procedură de scoatere la licitaţie a 
apartamentului lui lrene? 

Faţa bronzată a lui Drake păru că îngheaţă momentan. 

— Ce naiba spui? 

— Ea e prea stânjenită că să-ţi spună așa ceva. După cum tu 
ai fost la fel de stânjenit să-i mărturisești că ești un escroc. Nu 
există nicio moștenire a lui Francis Drake. Încerci să fraierești pe 
toată lumea. Cred că în geanta ta fercheșă ai permanent un 
bilet de avion la clasa | pentru destinaţia preferată de toate 
gunoaiele atunci când primesc citaţia să se prezinte la tribunal. 

Drake se ridică în picioare, se duse spre bar și își turnă încă 
un pahar de scotch. 

— Executare silită! Nu mai înțeleg nimic, lrene mi-a dat de 
înțeles că are milioane. 

— E rolul pe care-l joacă ea. 

Drake arboră un surâs trist. 

— Se pare că eu sunt cel escrocat. 

— Cu o diferenţă, Drake. Irene nu ţi-a furat niciun ban. 

— N-am avut intenţia să-i fac rău. Am sentimente foarte 
speciale față de ea. 

— Fac pariu că așa le spui tuturor văduvelor. 

— Cu ea e ceva diferit. Luă o înghiţitură zdravănă de whisky. 
Accentul britanic părea să fi fost înlocuit de un ton mai normal - 
poate din Chicago - și umerii i se încovoiaseră. Lipsit de patină, 
Drake părea complet scos din context, ca un oficial 
guvernamental fără costum și cravată. 

Drake făcu semn spre geanta-diplomat. 

— Biletul de avion e acolo, Solomon. Rio de Janeiro. De obicei, 
când ajung în faza asta sunt deja plecat. Am rămas numai 
datorită lui lrene. Nenorocitul de adevăr e că o iubesc. 

— Grozav! Invită-mă la nuntă. După ce-i dai banii înapoi. 

— Aș vrea să pot. Cu mâna pe inimă. Dar banii s-au dus. 


Steve se considera un excelent detector de minciuni. 
Privindu-l pe Carl Drake în acele momente, cu masca dată la o 
parte, sprâncenele încruntate și vocea înăbușită de regret, 
aparatul confirma că escrocul spunea adevărul. Din cine știe ce 
motiv, acest lucru nu făcu decât să-i stârnească și mai mult 
mânia lui Steve. 

— La naiba, Drake! Zici c-o iubeşti, dar i-ai furat acoperișul de 
deasupra capului. 

— Și în acest caz o să mă spânzuri de balustradă? 

— Aș face-o, dar mi-am scrântit mâna când l-am pocnit pe un 
alt tip. Probabil o să renunţ. 

— Atunci ce facem? 

— Hai să bem ceva! zise Steve. E OK dacă-mi dai un Bourbon. 

e 

Corturile din pânză albă fluturau în vânt ca niște vele. Pe 
marginea piscinei, Steve și Drake se așezaseră la umbra unui 
palmier și își sorbeau băuturile, briza aducând spre ei mirosul de 
ulei de plajă. 

— Poţi încă să pleci la Rio, zise Steve. Nu cred că o să te 
opresc. 

— E prea deprimant, mormăi Drake. Acolo s-a dus Charles 
Ponzi. 

— Cel cu jocul piramidal? 

— El e. A fugit în Italia, apoi la Rio, unde a devenit 
contrabandist. 

— Trebuie să fie eroul tău. Ca și cum eu l-aș urma pe Rickey 
Henderson. De la Yankees la Padres, apoi la Mets. Fiind tot 
timpul cu un pas în urma lui. 

— Charles Ponzi a murit în secţia de caritate a unui spital 
brazilian. În vocea lui Drake se simţea o urmă de tristeţe. 

— Nu vreau s-o termin astfel. 

Steve admiră o secundă două tinere în bikini, bronzate 
frumos. 

— Rickey Henderson a sfârșit retrogradat. 

— E păcat, pentru că sunt bun la ce fac, îi spuse Drake. Când 
pun vizorul pe cineva, descopăr imediat punctul slab care-mi 
permite să storc banii. 

— Presupun că e vorba de lăcomie. 

— Sigur, cu fraierii de rând. Dar am fost întotdeauna atras de 
oameni care-și doreau să fie mult mai importanţi decât erau. Le 


187 


spui că descind din Sir Francis Drake și își dezafectează toate 
sistemele de apărare. Visează la un destin mai măreț și mai plin 
de însemnătate pentru ei. Apoi, păcăleala nevinovată se 
întoarce împotriva lor și-i ușurez de bani. 

— Nu pari să-ţi regreţi profesia de hoţ. 

Drake ridică din umeri. 

— Suntem ceea ce suntem. 

Se face ecoul cuvintelor lui lrene. O trăsătură de necontestat 
a naturii umane. 

— Şi ce s-a întâmplat cu banii, Drake? 

— Mi-am achitat niște datorii. Pierderi la cărţi. O investiţie în 
imobiliare care a eșuat ca o balenă cu burta-n sus. Chiar și o 
mină de aur în faliment. Acum nu mai am un sfanţ. 

— De ce nu mai stai până să mai prinzi în plasă niște fraieri? 

Drake se strâmbă la această sugestie. 

— Numai un amator ar proceda astfel. Un profesionist știe că-i 
mai bine să dispari o lună mai devreme decât cu o zi prea târziu. 
Mi-am pregătit o întreagă poveste. Complicaţii legate de avere. 
Trebuie să plec la Londra. Asta îmi lasă un respiro de câteva 
săptămâni și, până atunci, deschid ghișeul în America de Sud. 

— Și motivul pentru care nu te afli acum pe plajă la lpanema 
e faptul că te-ai îndrăgostit? 

Drake aplecă paharul în față. Cuburile de gheaţă scoaseră un 
clinchet semnificând „da” în limbajul celor obișnuiți cu băutura. 

— Doream să-i mărturisesc totul lui lrene. Să o implor să mă 
ierte. Să-i promit că mă îndrept și că ea și cu mine putem să ne 
făurim o nouă viaţă. 

— Unde? În apartamentul pe cale de a fi pierdut? 

— Deoarece n-am o reședință proprie, ar fi fost o posibilitate. 
Drake râse, un sunet care semăna mai mult cu un oftat. 

— Lucrurile iau o turnură desprinsă parcă dintr-o povestire de 
O. Henry3$, nu? 

— Nu știu. Eu n-am auzit decât de Henry Aaron”. 

— Ba, cred că mă înţelegi foarte bine. Eşti cu mult mai 
deștept decât lași să se vadă. Și cântărești la fix caracterele. 

— Când eram mic, mă duceam la tribunal când tata avea 
proces și urmăream ședințele de judecată. Un moment, 


36 O. Henry (William Sydney Porter, 1862-1910) - autor american de proză scurtă 
renumit pentru umorul și finalul neașteptat al povestirilor sale. (n.red.). 
37 Henry Aaron (n. 1934) - jucător american de baseball. (n.red.). 


188 


închideam ochii și ascultam martorii. Apoi îmi acopeream 
urechile și priveam. Puneam laolaltă tot ce văzusem și auzisem. 
Era un joc pe care-l practicam ca să-mi dau seama cine minte. 

— Te ajută și în ziua de azi. M-ai ghicit imediat. 

— N-a fost prea greu. M-a surprins însă faptul că Irene mi-a 
cerut ajutorul. Nu sunt pe lista celor cinci sute de favoriţi ai ei. 

— Ei, te înșeli în privinţa asta. Irene te place. E îngrijorată în 
ce te privește din cauza acelui personaj, doctorul Bill. Crede că 
te joci cu focul. 

Cele auzite îl lăsară pe Steve fără cuvinte. 

— Ce știe ea despre toate aceste lucruri? 

— Tot ce-i spui Victoriei, ea îi spune lui Irene, care îmi spune 
mie. 

Sigur că da. Mame şi fiice. 

— Doamne, mai rămâne să-mi spui când am făcut ultima dată 
dragoste. 

— În urmă cu două săptămâni, într-o marți. Imediat după 
emisiunea sportivă. 

— In timpul ei. Rezultatele la hochei ne-au permis o fereastră. 

— L-am auzit pe doctorul Bill la radio, zise Drake. Toată 
brambureala aia ca să-și vândă cărţile și casetele lui de doi bani. 

— l-ai auzit teoria despre psihologia evoluționistă? În opinia 
lui, toți suntem gata să ucidem. Am fost programaţi astfel în 
decursul mai multor milioane de ani de evoluție, proces care 
favorizează supraviețuirea celor care-și măcelăresc inamicii. 

— Ca să vezi, și eu care credeam că suntem programaţi să 
furăm. 

— E o teorie foarte simplă. Păstrăm în gene aceleași impulsuri 
ucigașe pe care le avea omul din paleolitic. 

— Interesant, comentă Drake. Dacă ADN-ul ne transmite 
ordinul să ucidem, de ce ne-am opune? O scuză ideală pentru 
crimă. 

Păstrară tăcerea în timp ce-și sorbeau băuturile. 

— Kreeger zice că sunt un criminal la fel ca el, spuse Steve 
după un moment. O vreme, am crezut că încerca să-mi planteze 
sămânţa asta în creier, vrând să mă facă s-o omor pe soră-mea. 

— Şi acum? 

— In unele zile, declară că amândoi suntem ucigași. Și în 
altele, că suntem niște eroi. Kreeger pretinde că a salvat o fată 


189 


la fel cum eu mi-am salvat nepotul. Dar ce a făcut Kreeger a fost 
gestul unui om bolnav și cu mintea dusă. 

— Pare că vrea să te manipuleze. Să te supună unui 
experiment dur. 

— Ori de câte ori ticălosul menţionează numele lui Bobby, 
simt fiori pe șira spinării. 

— Înseamnă că ţi-a descoperit punctul slab. 

— Nepotul meu? 

— Dragostea faţă de el. Dacă Kreeger vrea să-ţi facă rău, se 
ia de băiat. Nu e clar? 

„Mult prea clar”, gândi Steve. 

Modalitatea de a mă paraliza, de a-mi produce o durere 
nesfârșită ar fi să-i facă rău lui Bobby. 

Ce fel de om ar proceda astfel? Bill Kreeger, desigur. Omul 
care se consideră produsul a milioane de ani de evoluție. 

Dar la fel sunt și eu. 

Kreeger se înșela în multe privinţe, însă avea dreptate într-un 
punct. Un adevăr esenţial cu privire la natura umană este acela 
că, pentru a-i proteja pe cei pe care-i iubim, suntem gata și de 
crimă. 


Capitolul 30 


DESPRE NIMFE ȘI PROȘTI 


Cu Bobby alături de el și Jimmy Buffet cântând să-și dea 
sufletul Changes in Latitudes, Changes in Attitudes, Steve se 
îndrepta spre nord pe inelul rutier Alhambra, trecând prin 
Gables. Printre frumoasele vile în stil mediteraneean și colonial 
se întrezărea din când în când terenul de golf Biltmore. 
Traversară podul la Taragona și încetiniră în apropiere de 
intersecţia cu Salvatierra Drive. 

Casa lui Kreeger se afla la intersecția următoare, și Steve își 
simțea toţi nervii încordaţi. Toate planurile lui se duseseră 
complet pe apa sâmbetei. Mai întâi, încercase să-l avertizeze pe 
Kreeger să stea departe de el. O încercare de intimidare. Dacă 
nu mă lași în pace, o să mă prăvălesc peste tine ca o tonă de 
beton. Mda, destul de impresionant. Apoi, încercase să-l sperie 
pe Kreeger cu povestea că îl căutase - și-l găsise - pe De la 
Fuente. Însă, odată ce căpitanul era mort, Kreeger nu mai avea 
de ce să se teamă. Tentativa de a o determina pe Amanda să-i 
devină complice nu funcţionase nici ea. Il așteptase pe Steve 
lungită pe şezlong. Goală și dornică să cocheteze. In mod clar, 
instruită de Kreeger. Poate ca să-i saboteze relaţia cu Victoria. 
Cine știe? Ticălosul îl ataca pe toate fronturile. 

Și ce plan avea azi? O umbră de idee, total lipsită de 
sofisticare. 

Ilegală, da. Periculoasă, da. Dar sofisticată, nu. 

Judecătorul Schwartz îi ceruse să-l ducă pe Bobby la Kreeger 
pentru evaluare. În timp ce se aflau acasă la Kreeger, de ce n-ar 
fi profitat să-și bage puţin nasul în treburile acestuia? De ce să 
nu scotocească pe acolo, poate descoperea ceva? 

— Am ajuns devreme, zise Bobby. Mai devreme cu două zeci 
și unu de minute și treizeci și patru de secunde. 

Steve trase mașina lângă trotuar și opri. 

— Vreau ca tu să mă aștepți aici. Am ceva de făcut. 

— Ce? 


191 


— Nu pot să-ţi spun. Și, când ne vedem cu Kreeger, să nu-i 
spui c-am ajuns aici mai devreme, bine? 

Bobby își scoase ochelarii și-i șterse pe poalele tricoului 
inscripţionat „Florida Marlins”, ţinând buzele strânse. Șapca lui 
de baseball Solomon & Lord era pusă cu cozorocul la spate. 

— Ai de gând să dai de necaz, unchiule Steve? 

— Ce te face să spui asta? 

— Pentru că ţi-ai luat trusa cu unelte și nu ești tâmplar. 

— E o trusă cu de toate, nu una cu unelte. 

— Atunci de ce ai pus acolo un șperaclu și niște chei? 

— Pui prea multe întrebări, piticule. 

— Legea numărul opt-zece-punct-zero-șase în vigoare în 
Florida, zise Bobby. E o infracţiune să porţi asupra ta 
instrumente în vederea comiterii unor furturi prin efracţie. 

„A naibii chestie, mă imită perfect”, gândi Steve. Bobby 
stătuse toată ziua în biroul lui în timp ce Steve pregătea 
apărarea în cazul lui Omar Ortega, un puști acuzat de posesia 
unei rigle de metal folosite ca să extragă bani din parcometre. 
Ortega susţinuse că era nevinovat, chiar dacă îi plătise avansul 
numai cu monede. 

— Suntem invitaţi acasă la Kreeger, nu-i așa, Bobby? 

— Mda, judecătorul zice că trebuie să ne ducem. 

— Așa că nu încalc proprietatea nimănui. Doar c-am venit mai 
devreme. Dacă găsesc niște uși sau dulapuri încuiate, aș vrea să 
văd ce-i înăuntru. 

— Mami spune că, dacă tu ești închis, mă voi putea muta la 
ea. 

— Ce să zic, plină de ospitalitate. 

— Ba, chiar dacă nu te duci la pușcărie, o să-l convingă pe 
judecător să-i dea ei tutela. 

— Și ce părere ai de asta, puștiule? 

— Știu că s-a purtat foarte rău cu mine, dar avea și ea 
probleme mari atunci și cred că nu se mai putea controla. N-o 
urăsc și nu-i port pică; în plus, cam are nevoie de mine, pentru 
că e foarte singură. Adică, nu are nici măcar un prieten. 

Rămaseră tăcuţi un moment și Steve simţi cum i se strânge 
stomacul de teamă. |n câteva secunde, urma să pătrundă în 
casa lui Kreeger ca un tâlhar, dar singurul lucru care-l speria cu 
adevărat era faptul că nepotul său părea gata să-l părăsească. 


192 


— Ce tot zici, Bobby? Chiar vrei să te duci să stai cu maică-ta 
din milă pentru ea? 

Ochii băiatului se umplură de lacrimi. 

— Știu că tu o urăști pentru ce mi-a făcut mie. 

— N-o urăsc. E încă soră-mea, așa că undeva adânc, în suflet, 
mai am ceva sentimente faţa de ea. 

— Pe deasupra, e totuși maică-mea. 

Din nou asta. 

Bobby era inundat de un torent de bunătate faţă de maică-sa 
care pe Steve îl lăsa rece. Adevărul era că acele sentimente pe 
care le clamase erau mai degrabă de natură criminală. 

— Eu vreau să fac numai ce e mai bine pentru tine, zise 
Steve, luptându-se să nu înceapă să ţipe la băiat: Dacă nu te 
salvam eu din ghearele ei, ai fi fost mort acum! 

— Vreau ca voi doi să nu vă mai certați. 

— În regulă. Altceva? 

— Vreau s-o văd pe maică-mea, dar vreau să stau cu tine, 
unchiule Steve. Noi doi suntem legaţi unul de altul, corect? 

Steve simţi cum se destinde. 

— OK, o să văd ce înţelegere voi face cu Janice. Mai bine să 
știu unde ești, chiar dacă nu-mi place, decât să aflu apoi că te-ai 
furișat să te vezi cu ea. Dar vreau o dovadă că nu se mai 
droghează. De acord? 

— Da. Bobby se întinse și își ciocniră pumnii strânși, 
pecetluind contractul. 

Steve deschise ușa și se pregătea să iasă din mașină când 
Bobby adăugă: 

— Te rog, fii atent, unchiule Steve. Dacă dai de necaz, ce se 
întâmplă cu mine? 

e 

Pe aleea de la intrarea în curtea lui Kreeger era parcat un 
autoturism de teren marca Lexus. Steve se gândi că proprietarul 
era un pacient venit la psihanaliză. Steve urmă poteca pavată 
cu dale de piatră rozalii, mărginită de tufe de trandafiri japonezi, 
până în curtea din spate. Işi imagina că Amanda făcea plajă din 
nou, bronzată, caldă și goală în soarele amiezii. Dar înainte de a 
da colţul casei, de unde ar fi putut fi zărit prin fereastra 
cabinetului lui Kreeger, Steve intră pe furiș în vestibul. O ușă ce 
ducea spre bucătărie era deschisă, așa că intră. 


Bucătăria ar fi avut nevoie de ceva modernizare, dar era 
curată și aerisită. O cafetieră era plină, încă fierbinte. 

Tocmai am intrat în căutarea unei cești de cafea, doctore. 

Își plănuia un alibi. 

O ușă interioară ducea spre un coridor la capătul căruia se 
afla salonul. Mobilă tradiţională, ferestrele umbrite de jaluzele 
tip Bahamas, un șemineu rareori folosit. Deasupra lui un tablou. 
Un portret mult idealizat al lui Kreeger la cârma impunătoarei 
sale ambarcaţiuni Psihoterapia. Doctorul părea mai înalt și mai 
zvelt. Bronzat, cu un aer sportiv, cu o mână pe cârmă, cu 
cealaltă pe accelerator. Un om ce deţinea controlul. 

Steve era de părere că portretele trebuiau să înfăţișeze 
predecesorii morţi. Nu era oare un gest de infatuare fără 
margini să-ţi comanzi un astfel de tablou? Poate că barca lui 
Kreeger ar fi trebuit să fie redenumită Bo/nav de narcisism. 

Steve urcă scările până la etajul doi, pășind cât mai ușor. 

Și acum ce naiba mai cauti? 

Nu știa. Nu se aștepta să găsească o hârtie înrămat pe 
perete: „l-am ucis pe Jim Beshears, pe Nancy Lamm și pe Oscar 
De la Fuente. Al dumneavoastră sincer, doctor Bill.” 

Deși nu se știe niciodată. O agendă. O scrisoare neterminată. 
Steve îl apărase odată pe un tip care își întocmise o listă de 
cumpărături incluzând o mască și adresa băncii pe care 
intenţiona s-o tâlhărească. 

Steve simțea că trebuie să obţină neapărat ceva. Să 
descopere ceva. Nu mai trebuia să aștepte ca Kreeger să facă el 
următorul pas. 

La capătul scărilor era un coridor. Văzu o ușă deschisă și intră 
în cameră. 

Dormitorul mare. 

Un pat dublu imens. Cu baldachin. O pilotă ușoară, argintie, 
deasupra. 

Examină încăperea, încercând să prindă câte ceva din 
caracterul omului care locuia acolo. Într-un colţ, pe un piedestal, 
se afla o sculptură de bronz, bustul unui băiat. Pe pereţi, obiecte 
de artă caraibeană. Tablouri în culori aprinse cu băștinași sumar 
îmbrăcaţi, lucrând la bărcile lor sau la câmp. Tinere cărând 
coșuri cu fructe. 

Pe o comodă, o cutie pentru bijuterii. Steve o deschise fără să 
fie nevoie să recurgă la șperaclu. Două ceasuri bărbătești, foarte 


194 


scumpe. Mai multe perechi de butoni. Din aur cu onix și jad. 
Steve trecu un deget peste căptușeala cutiei. Nu era nimic 
ascuns dedesubt. 

Undeva în interiorul casei se auzi un huruit de ţevi. Steve se 
uită la ceas. Mai avea zece minute până să se ducă să-lia pe 
Bobby din mașină. 

Sperase că avea să dea de un computer. Cine știe ce putea 
găsi în el? Asasinii care nu lasă nicio amprentă la scena crimei 
se întâmplă să nu fie la fel de atenţi în ce privește computerul. 
Despre un tip care încercase să-și ucidă soția aruncând un 
uscător de păr în cada de baie se descoperise că stocase pe 
hard disc tot felul de informaţii despre electrocutare. 

În dormitorul lui Kreeger nu era însă niciun computer. Steve 
trebuia să caute indicii de modă veche. Deschise un sertar al 
noptierei. Un pistol Glock de nouă milimetri în tocul său. OK, 
destul de normal pentru sudul Floridei. In sertarul de jos, un 
vechi album foto. Poze îngălbenite din timpul colegiului și al 
facultăţii de medicină. Steve începu să-l răsfoiască. 

Se auzi din nou un bolborosit în ţevi. 

Se opri la o pagină cu instantanee. O dată scrisă de mână, cu 
șapte ani în urmă. Imaginile reprezentând o femeie cam de 
treizeci și ceva de ani și o fată care arata cam de vârsta lui 
Bobby. Pe plajă, în costume de baie, zâmbind spre aparat, cu 
ochii strânși din cauza soarelui. Pe nisip se contura umbra 
fotografului. Femeia era Nancy Lamm. Steve mai văzuse pozele 
în timpul procesului, așa că o recunoscu imediat. Fata era 
Amanda - Mary Amanda, pe atunci. Șoldurile nu i se rotunjiseră 
încă și bustul era practic invizibil, dar trăsăturile erau ale ei. 

Steve se așeză pe marginea patului și dădu mai multe pagini. 
Alte șase fotografii. Nicio Nancy de data asta. Toate erau cu 
Amanda. La marginea bazinului de înot al lui Kreeger. 

Goală. 

Tot atât de goală cum o văzuse Steve cu două săptămâni 
înainte. Dar aceste fotografii fuseseră făcute când ea era încă o 
adolescentă. Mai multe poze, o nimfă goală întinsă într-una, 
arcuindu-se în alta, scoțându-și în evidenţă șoldul slab, trăgând 
umerii înapoi, apoi din profil, ca să i se vadă sânii abia 
îmbobociţi, apoi cu faţa spre aparat, cu picioarele desfăcute, 
arătându-și fără rușine micul smoc de păr de un blond-roșcat în 
lumina soarelui. Zâmbind prostește într-o poză, ca un copil 


195 


inocent. Încercând să fie seducătoare în alta, o fetiţă parodiind 
posturile pornografice. O imagine luată de aproape dădea însă 
la iveală altceva. O privire confuză. 

Drogată. Era clar că luase ceva. 

Avea doisprezece sau treisprezece ani. Goală și drogată. 
Situaţia era deopotrivă tristă și înfricoșătoare. Cât despre 
Kreeger, mai încăpea vreo îndoială? Era atât un ucigaș, cât și un 
pedofil. O clipă, Steve își imagină că era tatăl Amandei. Ce-ar fi 
făcut? L-ar fi bătut pe Kreeger cu bâta de baseball. Asta pentru 
început. l-ar fi sfărâmat toate oasele, începând cu gleznele, 
croindu-și drum până la craniul lui de dement. 

Mda, Kreeger, suntem capabili să ucidem. Și poate că suntem 
capabili și să ne justificăm. 

Una dintre fotografii îi stârni o amintire, dar care era aceea? O 
studie cu atenţie. Amanda, cu brațele întinse în spate și umerii 
încovoiaţi în față, ca un înotător pregătit să sară de pe bloc- 
starturile unei competiţii. 

Statueta din bronz din colțul dormitorului. 

Nu era deloc a unui băiat. Era Amanda, cu torsul fin ca de 
efeb, turnat în bronz. Kreeger alesese să păstreze pentru 
totdeauna amintirea ei de la pubertate. Și tablourile de pe 
pereţi. Băștinașele din Caraibe. Fetele cărând coșuri. Goale de la 
talie în sus. 

Simţțea că încep să-l treacă fiori de groază. 

Auzi un sunet și o ușă se deschise. A băii. 

Amanda ieși cu părul ud și un prosop alb înfășurat în jurul 
trupului. Privirea ei uimită se topi instantaneu într-un zâmbet 
jucăuș. 

— Bună dimineaţa, domnule. Probabil că sunteţi meșterul 
care trebuia să vină. 

Se așteptase ca ea să înceapă să ţipe. Nu să joace un rol. 

— Mami și tati nu sunt acasă, continuă ea cu o voce piţigăiată 
ca de fetiţă. Dar puteţi repara tot ce vreţi. 

Oare acest ton de copil îl folosea când vorbea cu Kreeger? 
Atunci și acum. Exact în această cameră, pe acest pat. Totul 
arăta josnic și mârșav. 

— Nimic de reparat aici. Steve puse albumul înapoi în sertar. 
Prea mult de lucru. 


— Ți-au plăcut fotografiile mele? chicoti ea. Când văzu că el 
nu-i răspunde, își lăsă prosopul să cadă. Ce-ţi place mai mult, 
cum arătam atunci sau acum? 

Steve nu se mișcase din colțul patului. Ea se apropie de el și 
își depărtă picioarele, așezându-i-se pe genunchi. Pielea îi era 
fierbinte de la duș, sânii la nivelul ochilor lui Steve, sfârcurile 
tari. Dacă se mișca și mai aproape, putea să-i spargă retina. 

— Unchiului Bill îi plăcea mai mult de mine atunci. Tonul era 
plin de o tristeţe batjocoritoare. Când aveam treisprezece ani, 
puteam să-mi îndoi picioarele pe deasupra capului. 

— Ar fi trebuit să participi la Olimpiadă. 

— Unchiul Bill zice că acum am sânii prea mari, deși nu cred 
că arăt ca o vacă, nu? Își legăna umerii dintr-o parte în alta, cu 
sânii săltând chiar sub nasul lui. 

— Ai sâni frumoși, Amanda. 

— Unchiului Bill îi plac mici. Ca niște lalele îmbobocite, cum 
zice el. Se așeză și mai bine în poala lui, cu picioarele desfăcute 
strânse în jurul șoldurilor lui Steve. 

— Eşti sigur că-ţi plac așa cum sunt acum? 

— Ce nu e de plăcut la ei? Suna ca și cum ar fi fost taică-său. 
Se simţea ca un shmuck, ca un prost cu diplomă. 

— Atunci de ce nu-i atingi? Cu vocea prefăcută ca a unui copil 
plângăcios. Poţi s-o faci. Poţi să-i săruţi și să faci tot ce dorești. 

El nu se mișcă. 

Amanda se întoarse într-o parte astfel ca un sân neted și cald 
să-l mângâie pe obraz. Exclamă: 

— Ai nevoie de un bărbierit, dar îmi place. 

— Ești o fată rea. 

— Atunci bate-mă! Se răsuci în poala lui, arcuindu-și spatele și 
expunându-și fesele. El zări din nou meduza tatuată, cu 
tentaculele îndreptate spre fiecare rotunjime. 

— Dacă te bat, promiţi că te cuminţești? 

— O să fiu f-o-o-arte cuminte. Un alt chicotit ca de fetiță. Doar 
dacă tu nu vrei să fiu f-o-o-arte rea. 

Steve ezită, cântărind situaţia. 

— Ce mai aștepți, unchiule Steve? 

Unchiule Steve. 

Suna respingător venind de la ea. 

Își luă avânt și o plesni peste fund cu palma cât de tare putea. 
Un pocnet aspru, ca și cum un marlin ar fi sărit din apă. 


197 


— Au! Ce dracului faci! Sări în sus scâncind, orice urmă de 
ademenire dispărând din vocea ei. Ticălosule! M-a durut de mi- 
au sărit ochii! 

— Îmi pare rău, Amanda, dar nu sunt unchi-tu Steve. Se ridică 
și el și se îndreptă spre ușă. 

— O să-i spun unchiului Bill ce-ai făcut. 

— Ce-am făcut? 

— M-ai violat. 

— Foarte bine. Ti-am dat o acadea și mi-am făcut de cap cu 
tine. 

— O să mă creadă. Și știi ce-o să facă? 

— O să-mi dea una-n cap și o să mă înece în jacuzzi? Cum a 
făcut cu maică-ta? 

Ea slobozi un hohot de râs, dar ochii îi erau aspri, ca niște 
dungi oblice. 

— Asta crezi tu că s-a întâmplat? 

— Juraţii au decis că a fost omor prin imprudenţă. Dar tu și cu 
mine știm mai multe, nu-i așa, Amanda? Amândoi știm că Bill a 
ucis-o pe maică-ta ca să poată fi cu tine. 

— Eşti nebun. Un alt hohot de râs, înțepător ca o sârmă 
ghimpată. Ai înțeles totul pe dos. 

Steve dorea s-o întrebe: Atunci ce s-a întâmplat, Amanda? Ce 
s-a întâmplat în seara când s-a înecat maică-ta? Insă uneori e 
mai bine să păstrezi tăcerea - cea mai bună întrebare e cea pe 
care nu o pui. Lași un moment să cadă o liniște mormântală, și 
martorul spune singur tot. 

— Nu unchiul Bill a omorât-o pe maică-mea, neghiobule, zise 
Amanda Lamm. Eu am făcut-o! 

e 

În timp ce alerga spre mașină, Steve derula prin minte tot ce-i 
spusese Amanda. Ea și maică-sa petrecuseră sfârșitul de 
săptămână acasă la Kreeger. Maică-sa o găsise la marginea 
bazinului în timp ce fuma nişte iarbă. Avuseseră o ceartă 
zdravănă, mama urlând că avea să piardă custodia dacă 
Amanda nu se potolea, fata urlând la rândul ei că îl satisfăcea 
mult mai mult pe Bill decât maică-sa și că singurul motiv pentru 
care acesta îi permitea babei să mai stea pe-acolo era ca să 
poată fi împreună cu Amanda. Maică-sa o plesnise. Amanda 
înhăţase prăjina de curăţat bazinul sau, cum zisese ea, „chestia 
aia pentru bazin” și o lovise din toate puterile. Cumva, maică-sa 


198 


se prăbușise în cadă și se înecase. Mai târziu, în timpul noptii, 
după ce paramedicii luaseră cadavrul și poliţia terminase 
investigaţiile, dragul de unchi Bill o băgase pe Amanda în pat, 
aducându-i o cană de lapte cald și un pumn de pastile, cu 
promisiunea că avea să ia toată vina asupra lui. 

Dar nu asta se întâmplase în realitate. Amanda mintea. 

Nu. „Minciuna nu-i cuvântul potrivit”, gândi Steve. Amanda 
putea trece cu bine de un test la poligraf deoarece era 
încredințată că exact așa stătuseră lucrurile. 

Steve era însă convins că nu ea o ucisese pe maică-sa. Pur și 
simplu Kreeger îi vârâse asta în cap. Cât de greu ar fi putut să-i 
fie? Amanda avea treisprezece ani și probleme cu drogurile. 
Părinţii ei erau încurcațţi într-un divorţ teribil. Un bărbat mai în 
vârstă începuse să-i acorde atenţie. Un bărbat necinstit care o 
manipulase cu ușurință, bazându-se pe insecuritatea ei, și o 
ademenise în patul lui. 

Steve încercă să-și imagineze sfârșitul acelei nopți 
îngrozitoare, Kreeger aplecându-se peste Amanda în pat. Ce-i 
șoptise? Cum îi remodelase amintirile? 

— Am avut grijă de toate Amanda. Nu-ti mai face griji. 

— Ce s-a întâmplat, unchiule Bilh 

— Le-am spus că maică-ta a alunecat și s-a lovit la cap. O să 
fie bine. 

— Ce-o să se întâmple? 

— N-ai intenționat niciodată s-o lovesti. 

— Mi-am lovit mama! 

Aceasta era singura versiune a evenimentelor credibilă pentru 
Steve. Nancy Lamm, care avea propriile ei probleme legate de 
droguri, descoperise că Kreeger o droga pe fiică-sa și se culca 
cu ea. Nancy se certase cu Kreeger, amenințând că avea să-l 
denunțe. Kreeger o ucisese pe Nancy, apoi o convinsese pe 
Amanda că ea făcuse asta. 

Dar nu avea nicio modalitate s-o dovedească. 

În acel moment, Steve se opri din alergat. Aerul dimineţii era 
îmbibat de umiditate. Dinspre terenul de golf nu se auzea niciun 
zgomot. Steve se apropie de Mustangul său, parcat sub un 
banian. Nu era nimeni înăuntru. 

Unde-i Bobby? 

Se dusese să se plimbe? Poate că se strecurase pe terenul de 
golf să-i urmărească pe jucători. 


199 


Janice! Unde naibii e nenorocita de soră-mea? Poate că îi 
urmărise. Poate că așteptase și... 

Nu. N-avusese nevoie s-o facă. Nu trebuia decât să-l sune pe 
mobil, și împuţitul ăla mic ar fi dat pe loc fuga să mănânce o 
înghețată cu ea. 

Kreeger! 

Steve se răsuci pe călcâie și o luă la goană înapoi spre casă. 


200 


Capitolul 31 


LOVIT DE-UN FOC ÎN PÂNTECE 


Dinspre cabinetul de la parter se auzea un râset. Râsetul lui 
Bobby. Copilăros și inocent, un ciripit de pasăre în briza verii. 
Steve dădu ușa de perete. Kreeger era în spatele biroului, iar 
Bobby stătea turcește pe un scaun de piele. 

— Hei, unchiule Steve! Am început fără tine. 

— Vino, Solomon. Zâmbetul lui Kreeger părea sincer, la fel de 
sincer ca al unui lup ce privește pofticios un miel. 

— Ce naiba faceţi aici? 

— Nepotul tău mă distrează cu vrăjitoriile lui. Putem să mai 
încercăm una, Robert? 

— Bine, doctore. 

— Ce-i cu numele meu? William Kreeger. 

— Ușor, pentru că are multe vocale și pot forma patru 
cuvinte. Puștiul se gândi o secundă, apoi strigă: 

ASCULTA SECRETUL FURIA UCIDE.38 

— Absolut încântător. Kreeger se întoarse spre Steve. Robert 
tocmai mi-a povestit despre frumoasa Maria și nefericitul 
incident care a cauzat venirea lui aici. 

— E șireată ca o vulpe, zise Bobby. 

— Exact așa, ai dreptate. Kreeger extrase o fotografie dintr-o 
mapă de pe biroul său. Drăguţă, nu-i așa, Solomon? 

— De unde ai asta? Era o fotografie a Mariei Munoz-Goldberg, 
pozând în faţa aparatului. In pantaloni scurți și un tricou fără 
mâneci atât de scurt, că-i lăsa buricul gol. Spatele îi era arcuit 
astfel încât să-i pună în relief posteriorul. Cu excepţia faptului că 
era îmbrăcată, putea fi Amanda, pozând pentru Kreeger în urmă 
cu șapte ani. 

— Eu i-am dat-o doctorului Bill, zise Bobby. Îmi dă sfaturi cum 
să-i trezesc interesul Mariei. 

— Grozav! O să vin să te văd la centrul de reeducare. 

— Nimic rău în asta. Doctorul zice că trebuie să mă comport 
firesc. Să nu încerc să fac pe deșteptul ori să-i imit pe alți tipi din 


38 În original, Wire me rage Kill. (n.red.). 
201 


echipa de fotbal, pentru că n-o să dea roade. Noi toţi trebuie să 
fim noi înșine; altfel, dacă te prefaci, oamenii deștepţi o să se 
prindă imediat. 

— E un sfat bun, admise Steve, uitându-se drept în ochii lui 
Kreeger. Mai devreme sau mai târziu, mincinoșii își dau în petic. 
Și atunci toate minciunile și faptele comise se întorc împotriva 
lor. 

— Cât de adevărat, exclamă Kreeger. Și acum, Robert, despre 
ce vorbeam când a intrat unchiul tău? 

— Mă întrebai dacă eu cred că Maria e o mică prostituată. 

— Poftim? Steve tocmai se îndrepta spre scaunul lui. Ce fel de 
întrebare mai e și asta pentru un puști de doisprezece ani? 

— Haide, Steve, rosti Kreeger pe un ton cântat. Doar le-ai 
văzut pe tinerele alea nubile care încearcă să te agaţe pe 
Grove? 

— Hei. Eu nu discut astfel de lucruri în faţa lui Bobby. 

— Evident n-ai citit eseul meu privind onestitatea verbală. 
Robert, spune-mi dacă Maria are vreun piercing. 

— Ceva strălucitor în buric, răspunse Bobby. 

— Şi-mi imaginez că poartă haine care-i lasă gol abdomenul? 

— Sigur. 

— Exact ce credeam eu, zâmbi încântat Kreeger. O mică 
prostituată. 

— E ridicol, zise Steve. 

— Vom vedea. Robert, i-ai văzut vreodată sânii Mariei? 

— Nu, dacă nu pui și faptul că mă uitam la ea din copac în 
noaptea aia. 

— Ei bine, dacă nu te manifești, o să creadă că nu-ţi plac 
fetele. 

— Asta-i o tâmpenie, izbucni Steve. Bobby, nu-l asculta. 

— Dar mie îmi plac fetele, spuse Bobby. 

Kreeger zâmbi. 

— Știu asta, Robert. Dar o știe și Maria? 

— Sper că da. 

— Mie mi se pare că ea vrea realmente s-o pună cu tine. 

Steve sări în picioare. 

— Asta-i tot. Am plecat. 

— În acest caz, Robert va fi reţinut la reeducare până la 
proces. 

Steve se prăbuși în scaun. 


— Maria n-a zis niciodată așa ceva, interveni Bobby. 

— Nici n-o să zică, afirmă Kreeger pe un ton sigur de sine. 
Vezi tu, Robert, bărbatul e un vânător. Timp de milioane de ani, 
bărbatul a ucis vânatul și și-a ales femela pe care o dorea. 
Femela întotdeauna îi cedează celui mai puternic. Când zice nu, 
înseamnă poate. Când zice poate, înseamnă da. 

— Greșit! Steve se răsuci spre Bobby. Nu înseamnă nu. Poate 
înseamnă tot nu. Da înseamnă tot nu, pentru că ești prea mic. 

— Bobby, ce-ar fi să mă lași să discut un pic cu unchiul tău? 
propuse Kreeger. E un coș cu fructe în bucătărie. Și o cutie de 
biscuiţi cu ciocolată pe masă. 

— Grozav! Am șters-o. 

Bobby se dădu jos de pe fotoliu și ieși ca vântul. 

După ce ușa cabinetului se închise, Steve se ridică în picioare 
și se aplecă deasupra biroului lui Kreeger. 

— Poţi să-i spui ce vrei judecătorului, dar n-o să te las să-i 
otrăvești mintea băiatului. 

— Relaxează-te, Solomon. Doar îl testez. Sunt îngrijorat cum 
ar putea reacţiona Robert dacă Maria îl respinge. 

— Ce tot vorbești? 

— Modul în care Robert face faţă stresului. Kreeger notă ceva 
în carnet. Sunt foarte îngrijorat că băiatul ar putea deveni 
violent cu ea. 

— Ce dracu’ tot scrii acolo? 

— Îți amintești de fata care a dispărut în Redlands acum 
câteva luni? Un băiat din vecinătate avea niște probleme de 
comportament similare cu ale lui Robert. Cadavrul fetei n-a fost 
găsit niciodată și poliţia n-a avut niciun fel de dovezi, dar sunt 
sigur că puștiul ăla a fost implicat. 

— Bobby nu e violent. În caz că ai uitat, tu ai fost judecat 
pentru omor, Kreeger. 

— Tu spui asta. Kreeger rămăsese cu mâna întinsă pe birou 
peste fotografia Mariei. 

— Crezi că Robert ar obiecta dacă aș păstra-o? 

— Mda. Steve se duse spre fereastră. Și eu la fel. 

Kreeger își puse o pereche de ochelari și studie imaginea. 
Cinci secunde. Zece secunde. Mult prea mult timp. In final, zise: 

— E o bucăţică bună, nu-i așa? 

— Ești bolnav, Kreeger. Bolnav și cu mintea întortocheată. 

Kreeger închise ochii și murmură: 


203 


— „Lolita, lumina vieţii mele, simţurile mi-au luat foc. Păcatul 
meu, sufletul meu, Lo-li-ta.” 

Citând faimoasa frază de început a cărţii lui Nabokov, 
admițând propria sa predilecție pentru fetele pubere. Ca și cum 
el ar fi fost pacientul, și Steve psihiatrul. Cerea ajutor? 

— Simţi nevoia să vorbeşti despre asta, nu-i așa? zise Steve 
întorcându-se spre birou. Toţi acești ani ai purtat povara asta în 
tine. Poate că trebuia să-mi spui când te-am apărat. Poate că n- 
am interpretat lucrurile cum trebuie. 

Kreeger rostea pe un ton cântat, ca și cum s-ar fi rugat: 

— Lo-li-ta. A-man-da. Ma-ri-a. Apoi râse, ca un cocoș bătrân 
care cloncăne răgușit. 

— Ce crezi, Robert i-a tras-o deja Mariei? 

Steve nici măcar nu încercă să-și mascheze dezgustul. 

— Nu cauţi ajutor. Nu vrei decât să te tăvălești prin noroi. 

— Sau i-ai luat-o înainte, Solomon? l-ai făcut felul micuței 
târfe? 

— Cu mintea ta bolnavă ar trebui să te închidă la Raiford. Ai 
ucis-o pe Nancy Lamm ca să poţi fi împreună cu fiică-sa. 

— Ştii că nu-i așa. Zâmbetul lui Kreeger semăna cu o lamă de 
cuţit. Sau nu mai crezi nici măcar o femeie goală? Amanda a 
ucis-o pe maică-sa, și eu am acoperit-o. La fel ai fi procedat și 
tu. 

— Ce vrei să spui? 

— Să zicem că tânărul Robert o brutalizează pe Maria, și biata 
fată moare. 

— Cel fel de fantezii bolnave mai emiţi acum? 

— Numai o întrebare retorică, Solomon. Dacă Robert ar omorî- 
o pe Maria, n-ai face tot posibilul ca să nu ajungă la închisoare? 
Nu ţi-ai asuma fapta? 

— Nu așa au stat lucrurile cu Nancy Lamm. Asta-i povestea pe 
care i-ai băgat-o în cap unei fete de treisprezece ani ca s-o ţii în 
pat lângă tine. Ce droguri i-ai dat ca s-o convingi că ea a fost 
cea care și-a ucis mama? 

— Acum încep să înțeleg, spuse gânditor Kreeger. E o mare 
diferenţă între noi doi. Eu accept ceea ce sunt, dar tu pretinzi că 
ești total diferit de ceea ce ești. 

e 

Înapoi, în mașină, Bobby știa că va avea parte de o lecție 

dură. Unchiul Steve părea îngrozit de ideea că, într-o zi, Bobby 


204 


avea s-o pună cu Maria, și ea avea să rămână gravidă, ceea ce 
era ciudat, pentru că până acum o sărutase doar de trei ori, 
inclusiv o dată când nu nimerise și sfârșise cu lobul urechii ei în 
gură. 

— Eşti conștient că nu te-aș îndruma niciodată greșit? îl 
întrebă Steve înainte să ajungă la intersecţie. 

— Sigur că da. 

— Așa că o să asculți de mine și nu de ciudatul ăla de 
Kreeger? 

— Da. 

— lţi amintești când am discutat despre fete și sex? 

— Uit eu ceva vreodată, unchiule Steve? 

— Atunci repetă. 

— Haide, e așa o prostie! 

— Zi-i, băiete. 

„Nu era nicio cale de scăpare”, gândi Bobby, mitraliind 
cuvintele. 

— Păstrarea castităţii dovedește maturitate. 

— Bravo! 

— Așa ai făcut și tu, unchiule Steve? Ţi-ai păstrat castitatea? 

— Nu-i treaba ta. 

— Eram convins c-o să spui asta. 

Chestia cu castitatea contrasta atât de mult cu stilul unchiului 
său! Bobby se gândi că împrumutase o expresie din acele cărți 
puse una peste alta în camera de zi. 

Cum să educi un adolescent. Probleme la pubertate. 
Adolescentii: Manualul proprietarului. 

Ca și cum aș fi un căteluș. 

Unchiul Steve era mereu terorizat că i s-ar fi putut întâmpla 
ceva rău. 

Ca și cum aș fi de sticlă. 

Posibil din cauza lui mami și a adăpostului pentru câine și a 
altor lucruri de care nu-mi mai aduc aminte. 

Să te înapoiezi acasă înainte de căderea serii. 

Să nu pui conserva de fasole în aparatul cu microunde. 

Dacă maică-ta sună, vreau să-mi spui ce-a zis. 

Uneori, Bobby ar fi vrut să strige: Nu mai sunt un bebeluș, 
unchiule Steve! 


Și acum doctorul Bill avusese cu el o discuţie ca de la bărbat 
la bărbat. Discutând despre fete. Fără să încerce să-l ducă cu 
vorbe goale precum „maturitate” și „castitate”. 

Sigur că unchiul Steve îl ura pe tip. Un lucru ciudat, întrucât 
unchiul Steve mărturisise că el fusese cel care trișase în acel 
proces de crimă. În timp ce veneau încoace, îl avertizase că 
doctorul era periculos. Dar spusese același lucru și despre 
mami, și Bobby nu vedea deloc de ce. Unchiul Steve era atât de 
confuz cu privire la aceste chestiuni, încât Bobby decise să 
păstreze unele secrete. Nu avea să-i relateze unchiului Steve 
toate lucrurile discutate cu doctorul Bill. Mai ales ultimul, chiar 
înainte ca unchiul Steve să intre în cabinet. 

Fii bărbat, Robert. Pune mana pe tot ce-ti dorești. Mariei o să-i 
placă. Ai încredere în mine. Eu știu mai bine. 


LEGILE LUI SOLOMON 
11. N-o să mint un avocat și nici nu voi încerca să-i înșel, însă, 


dacă se va ivi ocazia, îl voi privi drept în ochi și îi voi trage una 
în cojones. 


206 


Capitolul 32 


CUM SĂ-L DEZGHEŢI PE ALESUL TĂU 


— Ai dat într-o femeie goală? Victoria nu putea crede că se 
repeta situația. 

— Nu așa cum îţi închipui, replică Steve. N-a fost o chestie în 
stil Povestea lui O”. 

— Și-a frecat sânii de faţa ta? 

— Tehnic, unul singur. 

— Și n-ai făcut absolut nimic ca să-i atragi atenţia. 

— Nimic, doamnă avocat. 

— Simpla ta prezenţă le provoacă pe femei să-și arunce pe jos 
prosoapele de baie și să-și vâre sânii în ochii tăi? 

— O singură femeie, un singur sân, specifică el, ca și cum ar fi 
consemnat în tribunal declaraţia unui martor. 

Se aflau în Mustangul lui Steve și radioul era fixat pe un post 
cu profil sportiv. Steve mări volumul, cu intenţia să pună capăt 
interogatoriului. Victoria tăcu un moment, în timp ce un 
ascultător se plângea cu o voce gravă că noul jucător de 
baseball al Universităţii din Miami traversa terenul cu o fracțiune 
de secundă mai lent decât ar fi trebuit. 

Ea lovi un buton, închizând radioul. 

— Te-ai comportat ca un nebun, furișându-te în dormitorul lui 
Kreeger. 

— Căutam dovezi, și le-am găsit. 

— Vrei să spui fotografiile nud? Sau femeia goală. 

— O să-l acuz pe Kreeger de sex cu o minoră. Extinderea 
perioadei de prescripţie, relaxarea regulilor referitoare la probe. 
Pot să-l dau în gât, Vic! 

— Și cum o s-o convingi să coopereze? O să faceți un duș 
împreună? 

— Tot ce am de făcut e s-o conving că nu ea și-a ucis mama. 

— Asta-i tot? 

— Și că Kreeger nu o apără. Ea Îl apără pe el. 


32 The store d'O, roman erotic cu elemente sado-masochiste publicat în 1954, sub 
pseudonim, de Pauline Rage. (n.red.). 


207 


— Și cum crezi că vei reuși? 

— Găsesc eu o cale. 

Își croi rapid drum prin trafic și ieși pe Brickell Avenue în loc 
să o ia pe l-95 spre pasajul rutier Miami Beach. 

— Unde mergem? se interesă Victoria. 

— Am un aranjament de făcut. Poţi lua mașina. 

— Ce aranjament? Nu era nimic în agendă. 

— Sachs împotriva Biscayne Supermarkets. Un caz care-mi 
stă ca sarea în ochi. 

— Vor să ajungă la o înţelegere, chiar dacă intermediezi tu, 
care ești acuzat de un delict civil? 

— Nimeni nu pronunţă aceste cuvinte mai sexy ca tine. De 
fapt, nimeni nu le pronunţă vreodată, în afara ta. 

Ceva nu suna bine, gândi ea în timp ce treceau prin canionul 
mărginit de clădiri înalte, unde locuiau majoritatea avocaţilor și 
bancherilor din Miami. 

— Și în ce constă oferta? 

— N-au avansat încă nimic. Dar voi avea mucho dinero până 
la prânz. 

Nu se asorta deloc cu firma Biscayne Supermarkets, gândi 
Victoria. Patronii se luptau cu ghearele și cu dinţii pentru ultimul 
bănuţ, iar acest caz comporta niște aspecte foarte delicate. 
Harry Sachs, unul dintre „clienţii cu repetir ai lui Steve”, cum le 
zicea Cece, folosise WC-ul dintr-un supermarket și sfârșise cu 
fundul lipit de scaunul de toaletă, bine uns cu Krazy Glue de un 
amator de glume proaste. Paramedicii folosiseră o lampă de 
sudură ca să topească adezivul și un semicerc din pielea de pe 
fundul lui Sachs rămăsese atașat de colac. 

— Mă surprinde faptul că au venit cu o ofertă. 

— Doar știi cât pot fi de convingător, Vic. Rolly Ogletree îmi va 
scrie un cec înainte de prânz. 

„Ciudat”, gândi Victoria. Îl văzuse pe Rolly la tribunal 
săptămâna trecută și el îi spusese că voia să se ducă la pescuit 
în Costa Rica. Săptămâna asta. Dar tăcu din gură. De ce ar fi 
minţit Steve în legătură cu așa ceva? 

El trase mașina în faţa clădirii State Trust, un zgârie-nori aflat 
la intersecţia dintre Calle Ocho și Brickell. 

— Urează-mi noroc. Se aplecă și o sărută. În timp ce 
deschidea portiera, gata să iasă, ea îl întrebă: 

— Unde e dosarul tău? 


208 


— Doar mă cunoști, Vic. N-am nevoie de niciun împuţit de 
dosar. 

— A-ha! 

— Păstrez totul aici, zise el, ridicând un deget spre cap. 

Minţea cu privire la cazul Sachs, decise ea. Minţea despre 
întâlnirea cu Rolly Ogletree. Pentru cineva care mistifica 
adevărul atât de des, ar fi putut veni cu o poveste mai credibilă. 

— Mult noroc, Steve! 

Victoria ieși din mașină îndreptându-se fără grabă spre 
scaunul șoferului. Îl urmări pe Steve cu privirea cum urca agil 
treptele clădirii State Trust. Sigur, acolo era un birou al lui 
Ogletree & Castillo, avocaţi, specializaţi în procese în care erau 
implicate zgârcitele companii de asigurări. Dar ceva era la 
nelalocul său. Pătrunse în traficul care se îndrepta spre pod, pe 
unde urma să ajungă în centru, apoi pe MacArthur Causeway 
spre Miami Beach. Dar, impulsiv, făcu dreapta pe Brickell Key 
Drive și parcă la marginea trotuarului. 

OK, Victoria, ce faci? Îţi urmărești iubituh 

Părea ridicol. Dar, având în vedere dialogul dintre Steve și 
femeia goală - purtat de două ori - și minciuna stângace de 
acum, ce punea oare la cale? Apoi îl zări în oglinda retrovizoare. 
Mergând grăbit pe Brickell, traversând pe partea de vest a 
străzii. 

Un aranjament foarte rapid, partenere. 

Îl privi în timp ce se îndrepta spre nord, către pod. Când 
dispăru din raza ei vizuală, Victoria cobori din mașină și se 
întoarse până la intersecţie, o sarcină nu prea simplă în pantofii 
cu toc înalt și vârfuri de antilopă. Rămase pe partea de esta 
străzii, urmărindu-l pe Steve, la câteva clădiri distanţă în spatele 
lui. Într-un minut, Steve traversă Seventh Street și apoi dispăru 
pe sub arcada de intrare a uneia dintre cele mai vechi clădiri de 
pe Brickell. 

Prima biserică presbiteriană. 

Ei bine, măcar n-avea un rendez-vous cu o femeie goală. Dar 
ce făcea acolo? Steve nu se ducea nici măcar la sinagogă. De ce 
la vechea biserică? Ferindu-se din calea mașinilor, ea se apropie 
de clădirea solidă, în stil mediteraneean Revival, cu patru etaje, 
cu structură din stuc și pietre de râu și un acoperiș roșu din 
cupru. Trecu de coloanele de la intrare și se opri în fața ușii 
grele. 


209 


Si dacă Steve mă vede? Cum pot să-i explic? Dar, la urma 
urmei, ce face și el aici? 

Respiră adânc și pătrunse în întunericul răcoros din dreptul 
porticului. Locul mirosea a lemn vechi și piatră udă. Făcu 
precaută câţiva pași. Lumina gălbuie din interiorul sanctuarului 
era filtrată de ferestrele cu vitralii. Un șir de strane simple din 
lemn de stejar, pereţii goi tencuiți în alb, tavanul cu panouri 
acustice. Un aspect curat și simplu în stil protestant. 

Două femei în vârstă erau așezate în ultimul rând de scaune. 
Apoi îl zări pe Steve. Stătea într-un colț, cu un cot proptit pe 
scaunul din faţă, sprijinindu-și bărbia în mână. 

Cugeta? Se ruga? Se căia? 

Sau voia doar să fie singur. De ce nu-i spusese nimic? Credea 
că Steve nu avea capacitatea de autoanaliză. Poate că aici era 
locul unde venea pentru meditaţie și orientare pe plan spiritual. 
Fără să facă prea mare caz din asta, numai în căutarea liniștii, în 
felul lui propriu. Se simţi inundată de un val de sentimente calde 
faţă de el. Acesta era, la urma urmei, bărbatul pe care-l iubea. 
Cu siguranță că simţise acest aspect al său, chiar dacă îl ţinea 
ascuns. Se luptă să nu se ducă în goană spre el și să-l 
îmbrățișeze. 

Nu, avea dreptul la minutele lui de pace. Victoria se întoarse 
și ieși din sanctuar, întrebându-se dacă o casă la curte n-ar fi 
fost potrivită pentru ei doi, în final. 

e 

Steve se uită la ceas. Venise la timp, ceea ce însemna că 
avocatul părții adverse întârzia. Avea astfel timp să examineze 
situația. | se păruse că Victoria îl suspecta de ceva. Doamne, cât 
de mult ura faptul că era nevoit să o mintă. Poate că de aceea îi 
spusese numai o jumătate de adevăr. Aceasta era întâlnirea în 
vederea negocierii. Dar n-avea nimic de-a face cu Harry Sachs și 
posteriorul lui jupuit. Era ceva cu mult mai personal. Steve îi 
promisese lui Irene Lord că avea s-o scape de necaz - să-i 
salveze apartamentul de acţiunea băncii - fără să știe Victoria. 

Din punct de vedere legal, sarcina părea imposibilă. Ipotecile 
lăsau prea puţin loc de manevre. 

— A plătit datornicul rata împrumutului? 

— Nu. 

— Curtea decide în favoarea creditorului ipotecar. 


Irene nu mai plătise rata de cinci luni și banca ceruse 
accelerarea plaţii, însemnând toţi banii datoraţi - peste patru 
sute de mii de dolari. În niciun caz nu putea lăsa ca acest caz să 
ajungă în tribunal. 

Auzi zgomotul unor pași pe dalele de piatră, se întoarse și-l 
văzu pe Harding Collins apropriindu-se de el. Bronzat, înalt și 
zvelt, cu părul înspicat cu argintiu, tuns la un salon scump. Un 
costum de culoare gri-închis, făcut foarte probabil de Brooks 
Brothers, și o cămașă albă cu dunguliţe discrete de culoare bleu. 
Dacă n-ar fi fost avocatul unor mari bănci, cu siguranţă ar fi 
putut interpreta acest rol la televiziune. 

— Trebuie că ești Solomon. 

— Stai jos, Collins. Steve îi făcu loc nou-venitului. 

— Ce-ţi veni să insiști să ne vedem aici? îl întrebă Collins 
mirat. 

— Îmi plac clădirile istorice. Lemnul folosit aici provine din 
prima biserică presbiteriană din Miami, cea în care William 
Jennings Bryan organiza școala de duminică. 

— Știu foarte bine lucrurile astea. 

— Corect. Pentru că ești diacon. 

— Nu aici, desigur. O urmă de condescendențţă. Nu, Harding 
Collins nu frecventa o biserică din centru. 

— Sunt diacon la Riviera Presbyterian. Pe Sunset Drive. 

O biserică presbiteriană din cartierul elegant al orașului. 

Steve se considera un evreu citadin, deși nutrea atât de 
puţină credinţă, încât avea dubii că merita titlul. Fundamental, 
avea propria sa concepţie cu privire la o schemă nu prea 
inteligentă, fiind încredințat că dacă o divinitate crease 
omenirea, El (sau, Doamne ferește, Ea) nu avea vederi prea 
largi și uneori dădea dovadă de sadism. 

Neștiind prea multe despre prezbiterieni, Steve le ceruse lui 
Bobby și Cece să caute informații. Cece venise cu niște cărți 
prăfuite, iar Bobby îl anunţase că termenul presbiterian putea fi 
aranjat astfel încât să formeze CEL MAI BUN LA RUGĂCIUNI“. 

— Secretara mea a dat de o predică pe care ai ţinut-o 
săptămâna trecută, zise Steve. 

Collins zâmbi, puţin înmuiat. 

— Secretara ta este presbiteriană? 


49 în original, Best in prayer. (n.red.). 
211 


— Mai mult, una de-abia eliberată condiţionat. l-a plăcut 
predica ta. Ceva despre compasiune și ajutoare. 

— Darul diaconilor. Săptămâna viitoare o să vorbesc despre 
mântuire. Poţi veni dacă vrei. 

— De fapt, joc în altă ligă. 

— Toată lumea e binevenită, zise Collins cu un mic zâmbet 
ecumenic. Și, acum, ce pot face pentru tine? 

— First Dade Bank ameninţă să execute silit o clientă, Irene 
Lord. Unul dintre asociaţii tăi a alcătuit documentele. Din 
păcate, lrene se confruntă cu niște probleme financiare și ar 
avea nevoie de ceva timp. 

— Am auzit toate istoriile disperaţilor ăstora, Solomon. Tatăl 
mort. Copilul în spital. Acoperișul zburat de vânt și n-avem 
asigurare. 

— Mda, destui plângăcioși prin jur. 

— Eu reprezint banca. Obligaţia mea e față de acţionari, nu 
faţă de nătângii care acumulează prea multe datorii. 

— Ce-ar fi să pui în practică ce predici? Caritate, compasiune, 
darurile unui diacon. 

— Religia este o chestiune, practicarea dreptului alta. Și tu, 
dintre toţi oamenii, ar trebui să știi asta. 

— De ce eu dintre toţi? 

— M-am interesat în legătură cu persoana ta, Solomon. Eşti 
cel mai de groază rechin. 

— Am niște reguli simple. Nu-i mint pe avocaţii părţii adverse 
și nici nu le împlânt cuțitul în spate. Totul pe faţă, să-i prind cu o 
lovitură în cojones. 

— De unde mă aflu eu arăţi ca un avocat cu tarife de nimic și 
scrupule inexistente. 

— De fapt, tariful meu e nul, dar am prins ideea. 

— Răspunsul meu este același și pentru tine, și pentru oricine 
altcineva, continuă Collins. Nicio negociere. Plătești sau te 
trezești cu catrafusele în stradă. Tonul i se schimbase. Trecuse 
într-o clipită de la umanistul plin de principii la avocatul rece. 
Așa că, dacă nu poţi veni cu argumente legale... 

— Acum că ai menţionat acest lucru, e o problemă cu 
documentele semnate de lrene cu banca, zise Steve. Nota 
privind dobânzile ajustabile nu este scrisă cu caractere 
îngroșate. Încalcă Legea bancară. 


— O încercare bună, Solomon. Dar toţi cei care iau creditul își 
pun inițialele în dreptul acelei clauze. Aceasta dovedește că 
acceptă posibilitatea ca dobânzile să crească. Și, așa cum știi, 
am avut parte de o mulţime de procese pe tema asta. N-am 
pierdut încă niciunul și trebuie să-ți mărturisesc că a trebuit să 
mă bat cu niște avocaţi mult mai buni decât tine. 

— Diferiţi, zise Steve. 

— Nu pricep. 

— Ai avut de-a face cu avocaţi diferiți de mine. Nu mai buni. 

Collins râse tot atât de vesel ca un jucător de pocher care a 
dat de cartea câștigătoare. 

— Dacă asta e tot ce-ai avut să-mi spui, cred că trebuie să 
plec... 

— Mai am o chestie. leri, am trimis-o pe secretara mea la 
Ministerul Justiției. Ai șapte amenzi pe anul trecut. 

— Poate că am traversat distrat strada de câteva ori și poate 
că n-am pus sacul de gunoi unde trebuia. Collins se ridică în 
picioare. 

— Trei amenzi au fost date la un cvartal distanţă de motelul 
Shangri-La, pe strada 79. Cunoști locul, nu? Poliţaii îi zic 
„Paradisul târfelor”. Cât despre motel, cât costă, treizeci de foi 
pentru treizeci de minute? 

Collins se așeză din nou. Se uită pe furiș în dreapta și în 
stânga, de parcă sfinţii ar fi tras cu urechea. 

— Nu te pot acuza că n-ai vrut să-ţi parchezi Mercedesul 
decapotabil în faţa motelului, continuă Steve. Dar trebuia să 
bagi bani în parcometru. 

— De fapt ce vrei, Solomon? Vorbea încă pe tonul unui avocat 
în exercițiul funcțiunii. 

— Banca să-i ofere clientei mele o perioadă de graţie de 
optsprezece luni. Să îngheţe creditul și dobânda pe tot 
intervalul. Apoi, ea va relua plăţile fără să fie penalizată. 

— Și dacă nu accept? 

Rece și distant, ca și cum ar fi reprezentat o altă persoană. Nu 
degeaba sunt numiţi prezbiterienii „aleșii de gheaţă”. 

— Poate că n-ai observat, dar motelul Shangri-La are o 
cameră video deasupra recepţiei, îl informă Steve. Când achiţi 
nota îţi fac un excelent filmuleţ digital. De fapt, două, unul cu 
tipul care plătește și altul cu debutanta de lângă el. 

Bronzul lui Collins păru că se mai deschide o nuanță. 


— Ticălosul naibii! Nenorociţii ca tine fac ca profesia noastră 
să fie hulită. 

— Și presupun că la executările silite e tot mâna Domnului? 

— Ticălosule! repetă Collins. 

— Poate ai nevoie de unul din acele filmuleţe pentru predica 
ta despre mântuire. 

Collins păstră tăcerea mai multe minute. Niciun fel de injurii. 
Avocatul profesionist din el părea că acum cântărește șansele. O 
amărâtă de ipotecă în schimbul vieţii lui care s-ar fi putut duce 
de-a dura. 

N-aș traduce niciodată această amenințare în fapte, dar tu nu 
știi asta, nu-i așa, Collins? 

De fapt, avocatul băncii nici nu figura pe lista lui neagră. 
Sigur, Collins era un ipocrit. Dar asta nu însemna cine știe ce 
păcat în ochii lui Steve. Activitatea bisericească a lui Collins era 
un fapt și părea că o desfășoară din suflet. Poate că astfel se 
căia pentru defectele personale. 

Si cine sunt eu ca să-l judec pe acest om? 

Membru al Baroului din Florida. Al Camerei de Comerţ. Al 
Bisericii Prezbiteriene. Cu soţie și copii și o casă în Snapper 
Creek. Pe vremuri, gândi Steve, Collins ar fi fost un stâlp al 
comunităţii. Steve nu dorea ca stâlpul să se topească precum 
unul de sare; pur și simplu, tipul nu merita o soartă atât de rea. 

Dar o să continui să-l tin la frigare. Haide, Collins. Nu fur 
banca. Solicit numai ceva timp în plus. 

Collins șuieră ușor. 

— O să-mi ia o zi sau două ca să întocmesc documentele, zise 
el. Apoi, fără să-i spună „Bună ziua” sau „Du-te dracului”, 
aruncă o privire spre altar, se ridică și ieși. 

Steve rămase singur, privind firele de praf ce pluteau în 
lumina strecurată prin vitralii. Nu era prea satisfăcut de sine. 
Deși în sanctuar era răcoare, își simţea cămașa lipită de spătarul 
stranei. Ar fi vrut să-și răcorească faţa cu niște apă rece. 

Cu mai mulţi ani în urmă, îl întrebase pe tatăl său ce însemna 
acea profesie. 

„Avocatura înseamnă să joci pocher cu idei”, rostise 
tărăgănat Herbert Solomon. 

Suna atât romantic, cât și interesant. Ca și cum i-ai fi spus 
unui puști că a fi cowboy înseamnă doar să călărești, fără să 
trebuiască să dai la lopată când cureţi băligarul. Avocatura, 


214 


conchise Steve, era mai mult un concurs de rodeo decât o 
partidă de cărţi, mai ales dacă ţineai cont de cantitatea de 
băligar pe care trebuia s-o cureţi. 


215 


Capitolul 33 


SENTIMENTE... OF!... OF!... OF!... 
SENTIMENTE 


Victoria își sorbea Chardonnay-ul și începuse să sfărâme 
brânza peste salată. Apoi se opri. Lui Steve îi plăcea parmezanul 
ras. Și ea îl agrea. Dar mai întâi se uită în cuptor. Cartofii dulci - 
favoriţii lui Steve - se coceau frumos, emițând o aromă 
ispititoare. 

Avea să se culce cu el în noaptea asta, gândea ea. O noapte 
specială. Niciun fel de ceartă, nici măcar o dezbatere pe tema 
încadrării patinajului artistic în categoria sporturilor. Mai 
devreme, Steve îi spusese că voia să aibă o discuţie. Nu despre 
munca lor. Nu despre echipa Dolphins. Ci despre ei doi. 

Vreau să-mi deschid sufletul, să discutăm despre 
sentimentele noastre. 

Da, el folosise temutul cuvânt „sentimente”. Și asta la numai 
o zi după ce-l spionase în biserică. Un Steve liniștit, meditativ. 
Poate se ruga. Sau poate se gândea la relaţia lor. Atât de rar la 
un bărbat din zilele noastre. 

Simţea că ajunseseră într-un punct de cotitură. Și tocmai la 
tanc. Incordarea din relaţia lor devenise insuportabilă. 

Poate că ea era de vină. Steve fusese supus unor presiuni 
enorme din momentul în care Kreeger se târâse înapoi în viaţa 
lui. Apoi cele două acuzaţii de molestare și ultraj. Și, peste toate, 
Janice, furișându-se în fundal, ameninţându-l cu un proces de 
custodie. 

Dragă, ar trebui să fii mai înțelegătoare și mai putin 
pretențioasă. 

Uimitor, acesta fusese îndemnul cu care o surprinsese mama 
ei seara trecută. Ea și Regina luau cina la Norman's, în Gables, 
și, când ajunseseră la desertul cu mango, alături de o sticlă de 
Zinfandel, maică-sa se exprimase cu multă căldură în privinţa lui 
Steve. 


— Stephen are o inimă bună. Uneori, mă tem că ești prea 
aspră cu el. 

— Eu? Aspră? 

— Și prea îl judeci tot timpul. Ca să zic așa, ești prea nervoasă 
și țeapănă. 

— Poftim? 

— Credeam că am reușit să te cresc astfel încât să fii și tu mai 
maleabilă. 

— Poţi să-mi spui când ai făcut asta? Când erai la Gstaad sau 
în Monaco? 

— Te rog să nu fii țâfnoasă. Tot ce vreau să-ți spun e că o 
femeie trebuie să fie mai înțelegătoare cu iubitul ei. Acum Steve 
este ca o oală sub presiune pe punctul să explodeze. Și să-i faci 
o scenă pentru că s-a întâmplat să discute cu o fată dezbrăcată 
- ei bine, dacă-mi ceri sfatul, ești prea îngâmfată. 

Victoria fusese atât de uimită, încât uitase să-și mai manifeste 
nemulţumirea. Regina rareori vorbea atât de mult despre 
altcineva în afară de propria-i persoană. Și practic nu se 
pomenise niciodată până atunci ca ea să-l vorbească de bine pe 
Steve, era ca o eclipsă rarissimă de soare. Dar era a doua oară 
în câteva zile, când îi lua apărarea. Prin urmare, ce se petrecea? 
În mod cu totul ciudat, de la antreurile cu carne de crab și până 
la crema caramel cu banane, maică-sa nu făcuse altceva decât 
să toarne tot felul de cuvinte pline de afecţiune faţă de Steve. 

— Când vă mutați împreună, dragă? 

— Ce-i atâta zor? 

— Am văzut un cadou grozav de casă nouă. 

— Așa, subit, ești convinsă că Steve e potrivit pentru mine? 

— Ai încredere în mine în privința bărbaților, scumpo. In ciuda 
acelui exterior tepos, Stephen este în sufletul lui un bărbat 
iubitor, grijuliu, care te adoră. 

Ce naiba puseseră în apa minerală? 

Dar, cu cât mai mult se gândea Victoria la Steve, cu atât era 
de acord că maică-sa avusese dreptate. : 

Însemnând că eu am avut dreptate tot timpul. Începând cu 
seara din crângul de avocado - de fapt, terenul cultivat de Bruce 
cu avocado - când m-am furișat afară cu Steve. 

Avea atâtea calităţi! Dragostea lui pentru Bobby. Dorinţa lui 
de dreptate, chiar dacă traseul adoptat era mai întortocheat 
decât poteca bătătorită. Neobișnuitul lui simţ al umorului. Și, 


217 


desigur, încă un lucru, ceva sesizat de maică-sa în timp ce-și 
sorbea coniacul la sfârșitul mesei. 

— Cred că Stephen e bun la pat. 

— Poţi să crezi orice vrei, mamă. 

— Mi-au plăcut întotdeauna bărbații înalţi, zvelţi. Stephen 
arată destul de atletic. 

În acel moment, domnul atletic se afla în grădina din spate, 
stropind cărbunii cu gaz ca să aprindă focul pentru fripturile la 
grătar. Masa, alcătuită din cotlete, cartofi dulci și salată, avea să 
fie urmată de o discuţie despre sentimentele lor, în timpul 
degustării unei prăjituri cu cremă de lămâie. Da, avea să fie o 
seară specială. 

Cinci minute mai târziu, Steve intră în bucătărie și se îndreptă 
spre frigider. „Pantofii și genţile însemnau pentru femei același 
lucru ca frigiderul și televizorul pentru bărbaţi”, își spuse 
Victoria. El privi în interior și scoase o bere Sam Adams. 

Îi plăceau berea rece și friptura de vacă în sânge. Ei îi plăceau 
vinul alb și somonul la grătar. Dar astă-seară nu mai contau 
deosebirile de gust. Astă-seară aveau să se simtă mai apropiaţi 
decât oricând. Era convinsă de asta. 

— Cât mai durează până pui fripturile la grătar? îl întrebă ea. 

— Putin. Ştii că îmi place să văd cărbunii bine încinși. Secretul 
unei fripturi reușite... 

— Este să ai cel mai fierbinte foc posibil. Să se ardă la 
suprafață și să rămână moale în interior. Știu, știu. Pe a mea s-o 
frigi bine. 

El se strâmbă. 

— Dacă așa vrei tu. Unde-i Bobby? 

— În camera lui, învaţă. 


— Singur? 
Ea îi zâmbi dulce-amar. Bobby rătăcea prin casă de când 
fusese exilat din casa familiei Goldberg, iar Mariei i se 


interzisese să mai pună piciorul în Kumquat Avenue. Totul pe 
baza decretului regal emis de familia Munoz-Goldberg. 

Janice era cea care complica situaţia. Steve îi dăduse voie să-l 
viziteze pe Bobby acasă, dar nu-i permitea să-l ducă în altă 
parte. Se temea că Janice l-ar fi putut răpi. 

Steve ridică bolul cu salată și începu să amestece energic, 
frunzele de lăptucă, roşiile și castraveţii, totul tăiat fin, cum îi 
plăcea lui. 


218 


— Faci o salată grozavă! zise el. 

— Mersi! Ea mai sorbi din vin, nedorind să-l întrerupă. Când 
un martor începe să vorbească, cel mai bine e să-l lași s-o facă. 

— Ești realmente grozavă la bucătărie! continuă el. O mulţime 
de femei din ziua de azi nu-și fac timp pentru așa ceva. Dar 
modul în care tu te descurci și cu slujba, și cu tot restul - ei bine, 
sunt impresionat. 

Ea apucă răzătoarea de brânză și trecu la treabă. Adevărul 
era că talentele ei culinare erau limitate la câteva feluri, dar își 
dădea seama că Steve făcea o tentativă de apropiere. Arăta 
puţin nervos. Se părea că urmărirea unui criminal în serie nu era 
atât de stresantă ca manifestarea propriilor sentimente. 

— Te pricepi la multe lucruri, urmă Steve. Relaţia ta cu Bobby 
e uimitoare; puștiul te adoră. 

— E un sentiment reciproc. 

OK, acum ne îndreptăm în direcția dorită, deși lent ca un 
lamantin. Haide, Steve. Hai să lăsăm trăirile nepotului și să 
vorbim despre cele ale unchiului său. 

— Poate că ar trebui să discutăm puţin în timp ce Bobby e în 
camera lui, zise Steve. Despre chestiuni personale. 

Ea ridică răzătoarea, oprindu-se la jumătatea acţiunii. 

— Sigur. 

— Sunt niște lucruri pe care vreau să ţi le spun de mai mult 
timp, dar știi cum e... 

Pescui o felie de roșie din bol și lăsă cuvintele în suspensie. 
Părea că nu poate să se exprime. Nu era stilul lui. Avea părul 
negru răvășit și pe obraz o urmă de fum. Arăta ca un puști, 
gândi ea, poate și pentru că purta tricoul inscripţionat: „Nu sunt 
pueril, caca-câh ce ești.” 

— Dă-i bătaie, Steve! Nu mori din asta. 

— Atunci de ce mă simt ca și cum mi-aș străpunge o venă? 

— Într-o relaţie trebuie să ai încredere în cealaltă persoană. 
Să-i poţi împărtăși sentimentele, să-ţi mărturisești temerile, 
slăbiciunile. Întinse mâna și-i șterse urma de funingine de pe 
obraz. 

El respiră adânc și oftă ca și cum ar fi spus: E timpul să-i dau 
drumul. 

Victoria luă paharul cu vin, în așteptare. Amândoi sorbeau din 
băutură păstrând tăcerea. Erau câteva lucruri pe care ar fi dorit 
să le audă de la el. Cuvinte ca „dragoste”, „planuri” și „viitorul 


219 


nostru”, chiar și „căsătorie” și „copii”. Era sigură că în sufletul 
lui se dădeau lupte. Așa sunt bărbaţii. Ei tânjesc după dragostea 
unei femei și apoi, când sunt siguri că o au, îi trec sudorile reci. 

— Îţi mai amintești ce-ţi spuneam despre Campionatul 
Mondial al Colegiilor? o întrebă Steve. 

Era derutată, dar acceptă să se înscrie pe linia lui de gândire. 

— Universitatea din Miami mai avea de înscris un punct în 
repriza a noua. Ai fost culcat la pământ înainte de a atinge baza 
a treia. 

— Altceva? Ce-am mai spus? 

Probabil era un fel de metaforă, își zise ea, dar la ce putea să 
se refere? Steve amintea de cea mai umilitoare zi din viața sa. 
Își dezamăgise crunt colegii de echipă. Poate că dorea să-i 
spună: Vreau ca noi doi să formăm o echipă pentru totdeauna, 
Vic, și n-o să te dezamăgesc niciodată. 

— Mi-ai spus că ai atins baza cu mingea în mână, replică ea. 
Dar că arbitrul a fluierat. 

— Mda, poate că în fotografii situaţia arată astfel. Dar 
adevărul e că am simţit mănușa adversarului pe braț când m- 
am aruncat pe jos. În tot acest timp, Vic, m-am amăgit și pe 
mine, și pe toţi ceilalți. Adevărul gol-goluț e că eram în out. 

OK, Steve, ai fost placat. Echipa ta a pierdut. Ce are asta de-a 
face cu noi doi? 

Însă nu dorea să lase impresia că îl critică. Ce-i mai spusese 
Regina? 

O femeie trebuie să fie un reazem pentru bărbatul din viața 
ei. 

Își aruncă brațele în jurul gâtului său și se lipi de el, astfel că 
nasurile aproape li se atingeau. 

— Înţeleg, iubitule. Simti că viaţa ta a fost o minciună. 

— Nu, nu întreaga mea viață. Dar mă ajută extraordinar să-ţi 
spun ce s-a întâmplat realmente atunci. 

— Astfel ca relaţia noastră să poată avansa la un nivel 
superior? Încerca să-i ușureze sarcina. 

— Despre ce nivel e vorba? 

— Credeam că vrei să-ţi deschizi inima, să discutăm ce 
simţim, ai uitat? 

— Mda. Mă simţeam prost, și acum că ţi-am spus adevărul e 
mult mai bine. 


220 


— Te simţi mai bine? Ea făcu un pas în spate, uimită. Și cum 
rămâne cu noi doi? Cum rămâne cu „dragostea”, „planurile” și 
„Viitorul împreună”? Acum după ce mi-ai mărturisit tot ce-ţi 
stătea pe suflet, ce loc mai am eu în viaţa ta? 

Steve părea tot mai uimit. Luă o înghiţitură de bere, apoi se 
duse spre fereastră. În curte, fumul alb se răsucea deasupra 
grătarului. Fie fusese ales un nou papă, fie sosise momentul să 
pună carnea la fript. 

Se întoarse spre ea. 

— Vic, în toți acești ani n-am spus nimănui ce s-a petrecut în 
acel meci. Și n-aş fi putut să-ţi spun nici ţie, dacă nu te iubeam. 

— Dă-i înainte, partenere. Altceva? 

— Îmi pare rău că m-am comportat ca un idiot cu privire la 
mutatul împreună. Credeam că lucrurile erau în regulă așa. 
Aveam fiecare propriul spaţiu și mă temeam că, dacă se 
schimba ceva, aveam să ne confruntăm cu o imensă 
necunoscută. Cred că m-am speriat. 

— Și acum? 

— Viaţa întreagă e o mare necunoscută, nu? Dacă fugim de 
riscuri, nu ne-o putem trăi. 

— Deci ai niște planuri? Adică pentru noi doi. 

— Mintea mea e plină de tot felul de planuri, doar că eu le 
spun „speranţe”. Când ne-am cunoscut, n-am îndrăznit să 
plănuiesc că vei dori să fii alături de mine. Dar sigur, speram că 
vei simți asta. Chiar și după ce ne-am început relaţia, toate 
visurile mele au fost însoţite de temeri. Cea mai mare, că te vei 
trezi într-o bună dimineaţă și îţi vei da seama că ai făcut o 
greșeală colosală. Așa că n-am putut vorbi despre toate astea. 
Până și acum îmi vine greu să cred că vrei să fim împreună și să 
mă ajuţi să-l cresc pe Bobby. Cât despre viitor - ei bine, am 
niște speranţe și în privinţa asta. 

Victoria nu știa cât de departe voia să ajungă, dar nu putea 
lăsa lucrurile neterminate. 

— Ce fel de speranţe? 

— Ei, știi, permanenţa. 

— Și? 

— Căsătorie. Copii. De-abia i se mai auzea vocea stinsă într-o 
șoaptă. 

— Vrei asta cu adevărat, Steve? întrebă ea pe un ton calm și 
plăcut, încercând să nu-l sperie. 


221 


— Într-o bună zi, adăugă el repede. Dacă totul merge bine. 
Aha, o mică retragere. Dar a înaintat câțiva kilometri și a făcut 
numai un pas înapoi. Odată pronunțat cuvântul „căsătorie”, 
devine de neșters. 

Victoria îi prinse brațele și le încolăci în jurul taliei ei, pentru 
că bietul de el părea incapabil să se mai miște. Apoi îi luă faţa în 
mâini și-l sărută. În timp ce buzele se atingeau, îi murmură la 
ureche: 

— Astea sunt și speranțele mele. 

ÎI sărută din nou și trupurile li se lipiră, formând un contur 
perfect, yin și yang, o femeie și un bărbat. 

— Apropo, am studiat fotografiile acelea din timpul jocului. Ai 
reușit să înscrii. 

— Nu, Vic. Îmi amintesc mânușa lovindu-mi braţul. 

— Memoria te înșală, iubitule. Erai în siguranţă. Ai fost mereu 
în siguranță. 


Capitolul 34 


UN BUFNET ÎN NOAPTE 


La câteva ore după ce cuvintele „căsătorie” și „copii” se 
rostogoliseră printre buzele lui ca niște parașutiști dintr-un avion 
în zbor, Steve Solomon făcea bilanţul ultimelor evenimente. 

Sunt un tip fericit. 

Ba nu, doamnă grefier. Termenul „fericit” nu exprimă starea 
mea. Trăiesc ca într-o reclamă pentru bere. Joc volei pe plajă cu 
femeia pe care o ador. 

Discutase cu Victoria despre sentimentele sale și totul era în 
regulă. Se iubeau și își reînnoiseră angajamentul reciproc. Erau 
pe cale să facă un imens pas înainte, să cumpere o casă și să se 
mute împreună. Steve, Victoria și Bobby. O familie gata făcută. 

Bobby păruse și el mai vesel în timpul cinei. Steve îi stârnise 
râsul, și puștiul elaborase prima anagramă a săptămânii. 

Acum, Victoria stătea lungită alături de Steve în pat. Își 
mâncaseră fripturile și dăduseră gata și o bucată mare de 
prăjitură. Mai discutaseră și în dormitor, apoi făcuseră dragoste, 
discutaseră și mai mult, făcuseră din nou dragoste, urmată de 
alte conversații. 

Steve tocmai adormise, gândindu-se că n-ar fi făcut schimb 
de locuri cu nimeni de pe lume, când auzi un bufnet. Vântul 
bătea dinspre ocean și uneori câte o frunză uriașă de palmier se 
desprindea și cădea pe casă, lunecând apoi la pământ. Dar acel 
sunet era diferit. Se simţea obosit și prea satisfăcut ca să se mai 
ridice, dar o făcu oricum. 

Casa era cufundată în întuneric, și el era gol. Se aplecă, apucă 
bâta de softball din aluminiu pe care o ţinea sub pat și ieși din 
dormitor. În bucătărie, privi afară prin ușile batante din spate. 
Curtea era învăluită într-o negură verzuie, de rău-augur, 
frunzele fiind luminate stins de puternicele proiectoare antifurt 
instalate de vecin. Ceva arăta diferit, dar ce anume? 

li luă numai o secundă ca să-și dea seama. Capacul grătarului 
era la pământ. Ar fi trebuit să stea sprijinit de perete, unde-l 


223 


lăsase, dar fusese mutat, poate cam un metru, ca și cum cineva 
care se furișase pe lângă zidul casei se împiedicase de el. 

Steve descuie ușa, o deschise și ieși, ţinând bâta în mâna 
dreaptă. Era ușoară și elastică. Putea sfărâma cu ea o țeastă 
fără probleme. 

Simţi un miros de ars. Ce naiba? 

Miros de țigară. 

Apoi vocea unei femei din întuneric. 

— Ai crescut ceva de când aveai nouă ani. 

Cu inima pulsându-i nebunește, Steve se răsuci gata să 
folosească bâta. 

— Hei, Stevie, aici! 

Se întoarse și zări vârful aprins al ţigării și o silueta 
butucănoasă așezată pe șezlong. 

— lisuse, Janice! Ce cauţi aici? 

— Prinde-l! Ea se ridică din șezlong și-i aruncă un prosop. Îţi 
aduci aminte cum îţi făcea mama baie când erai mic? Urai figura 
asta. 

Steve își înfășură prosopul - ud și rece - în jurul taliei. 

— Te-ai drogat, Janice? Ce naiba se petrece aici? 

— Sunt trează și dezintoxicată. Am venit să-l văd pe Bobby. 

— La miezul nopţii? 

— E singurul moment când putem vorbi fără să ne 
supraveghezi ca o ticăloasă de mamă vitregă. Sau unchi vitreg, 
sau orice dracu' ești. 

— Eu sunt tutorele lui. Eu sunt tatăl și mama lui și mai 
degrabă l-aș lăsa să fie crescut de lupi decât de tine. 

— Dacă ești așa de grozav de priceput, unde naiba e în clipa 
asta? 

— În pat. Doarme. 

— Mda, ei bine, tocmai i-am bătut în geam acum zece minute 
și nu-i acolo. 

Primul gând al lui Steve a fost că Bobby dormea atât de 
profund, încât n-o auzise pe Janice. Dar nu, băiatul avea un 
somn foarte ușor. Ușa unei mașini trântite undeva în josul 
străzii, sirena poliţiei pe Douglas Road, șuieratul unui ceainic... 
toate îl trezeau imediat. 

Intr-o secundă, Steve se năpusti în casă. Dădu de perete ușa 
camerei lui Bobby și răsuci comutatorul. Patul era răvășit. Și gol. 

— Bobby! strigă Steve. Bobby! Unde ești? Bobby! 


224 


Capitolul 35 


DESPRE CUM SĂ FII BĂRBAT 


Steve se plimba agitat prin salon. Victoria făcea cafea, în timp 
ce Janice fuma. 

— Să vedem ce știm, zise Steve, încercând să analizeze 
situația și luptându-se cu temerile lui. Bicicleta lui Bobby a 
dispărut și ea. Asta e un semn bun. Dacă ar fi fost răpit, nu se 
evapora și bicicleta. 

Steve voia să creadă că avea dreptate. Când văzuse patul gol, 
primul gând teribil fusese că Kreeger îl răpise pe băiat, însă 
prezenţa bicicletei schimbase complet lucrurile. 

— Prinţesa aia jubană, sugeră Janice. Poate că s-a dus acasă 
la ea și-l găsim în pom. 

— Goldbergii locuiesc la o stradă distanţă, zise Steve. Nu și-ar 
fi luat bicicleta. Dar trebuie să vedem oricum. O să dau o fugă 
până acolo. 

— Nu cât timp e în vigoare ordinul de interdicție. Victoria ieși 
din bucătărie purtând cafetiera pe o tavă. Nu poţi să intri pe 
proprietatea lor. O să fac eu asta. 

— Vin și eu, se oferi Janice. 

— Nu. lar provoci o bătaie, îi reteză Steve avântul. 

— Cine, eu? Tu i-ai tras tipului un pumn în gură. 

— Terminaţi odată! le ordonă Victoria atât de autoritar, încât 
se așternu tăcerea. Pierdem vremea. O să mă duc singură. Mă 
sunați pe mobil, dacă se întâmplă ceva. 

Se auzi soneria de la ușă. La acea oră târzie din noapte, 
sunetul îți îngheţa sângele ca un țipăt. Imaginaţia lui Steve o luă 
razna. Avea impresia că vede o mașină de poliţie, un tânăr ofițer 
cu o faţă mohorâtă. 

Sunteţi ruda cea mai apropiată a unui băiat pe nume Robert 
Solomon? 

Steve alergă spre ușă și o dădu de perete. 

In prag se afla Myron Goldberg, în halat de casă și papuci. 
Soţia lui stătea la un pas în spate. 


— A dispărut Maria! Eva își împinse soţul la o parte. 
Desaparecida! 

Steve se simţi dintr-odată ușurat. 

— Asta e grozav, Eva! 

— Ce? 

— E la voi? întrebă Myron. 

— Nu. A dispărut și Bobby. Dar asta înseamnă că sunt 
împreună. Înseamnă că sunt OK. 

— Da, dar unde? se frământă Myron. Unde s-ar fi putut duce? 

Eva își făcu loc și intră în casă. 

— Dacă ne păcălești, Solomon... 

— Cară-te de-aici, cățea! Janice intrase și ea în salon. 

— Ar fi trebuit să știu, zise Eva. Tu ai pus asta la cale? 

— Și ce mare brânză s-a-ntâmplat? O să vină înapoi acasă 
după ce o pun. Janice îi zâmbi malefic Evei pe deasupra bărbiei 
sale duble. Sigur că s-a terminat cu virginitatea. 

— Puta, mârâi Eva. 

— În regulă, toată lumea să se liniștească, interveni Steve. 
Hai să punem totul cap la cap. Myron, a dispărut și bicicleta 
Mariei? 

— Nu știu. Nu ne-am uitat. 

— Pun pariu că da și că ei se află acum la câţiva kilometri de 
casă. Pe unde se plimbă ea de obicei cu bicicleta? 

— Mergem amândouă spre Old Cutler, zise Eva. Poteca spre 
Matheson Hammock. 

— Și Bobby cunoaște locul. E un început. O să mă duc cu 
mașina acolo, dar am nevoie ca în ambele case să fie câte 
cineva. 

— Eu o să stau aici cu Janice, anunţă Victoria. 

Însemnând că soţii Goldberg trebuiau să plece la ei acasă. 
Isteață, gândi Steve. Altfel, Janice și Eva ar fi ajuns să se 
tăvălească prin noroi până-n zori. 

Îi luă doar un minut să-și tragă pe el un tricou și niște 
pantaloni scurți. Se îndrepta spre ușă când Janice îl strigă: 

— Simt nevoia să beau ceva, Stevie. Ai alcool în casă? 

— O sticlă de Jack Daniel's deasupra barului. 

— M-am uitat acolo. N-am văzut niciun Jack. 

Steve n-avea de gând să piardă vremea căutând sticla de 
whisky pentru soră-sa. Dar, în timp ce pornea Mustangul, se 


226 


întrebă ce se întâmplase cu ea. Unde dispăruse noua sticlă de 
Jack Daniel's, soiul scump, Single Barrel? 
e 

— Ooh, e tare! exclamă Maria, sorbind din lichidul auriu. Mai 
luă o înghițitură, apoi îi trecu sticla lui Bobby. Bourbon, nu? 
Preferatul lui taică-meu. 

— Whisky din decoct de malt, o corectă Bobby, dar oamenii îi 
zic Bourbon. Duse sticla spre gură și bău din ea. Ochii i se 
umplură de lacrimi în timp ce alcoolul îi ardea gâtul. 

Se plimbau la marginea unei pădurici din interiorul Grădinii 
Tropicale Fairchild, printre lianele groase și împletite ca niște 
cabluri de transmisiuni. Locul părea bântuit de fantome și 
întunericul sinistru amintea de toate acele filme în care ucigașii 
mascaţi săreau din umbră asupra oamenilor. 

Bobby înșurubă capacul și își continuară drumul prin pădure. 
Treceau printre ficuși imenși și ferigi uriașe care le mângâiau 
genunchii, iar pantofii sport li se afundau în pământul reavăn. 
Bobby avea o lanternă, însă nu făcea decât să accentueze 
umbrele, să le facă și mai înspăimântătoare. Alunecă și aproape 
căzu. Se făcuse de baftă, dar Maria nu râse. Apoi, când sări 
peste un buștean lunecos, lanterna îi scăpă din mână și, în fâșia 
de lumină proiectată în sus, lui Bobby i se păru că vede forma 
unei persoane, a cuiva care-i căuta. Totuși, când ridică lanterna 
și o îndreptă în acea direcţie nu zări pe nimeni. 

încercă să scape de gândurile negre. Aceasta era poate cea 
mai grozavă noapte din viaţa sa și de-abia începuse. Cu o oră 
mai devreme, în timp ce se urcau pe biciclete, Maria îi luase 
șapca și și-o pusese pe cap vârându-și părul înăuntru. Gestul, 
atât de feminin, îi dădu puștiului fiori. Maria purta un șort 
minuscul și un tricou roz fără mâneci pe care era inscripţionat 
„Răsfățata” cu strasuri și deasupra o inimioară. In lumina 
lămpilor de pe stradă, tenul ei avea culoarea cafelei Cubano, 
bine garnisită cu frișcă. 

Merseseră cu bicicletele de-a lungul potecii Old Cutler, dându- 
se jos acolo unde rădăcinile banianilor străpunseseră asfaltul. In 
lumina lunii, Bobby urmărea linia curbă a coapselor Mariei în 
timp ce pedala, putea să-i zărească pielea diafană de deasupra 
șortului. Era sexy, sexy rău de tot. Nu-i venea să creadă că se 
aflau amândoi aici. 


„Următoarea lună plină. Pădurea tropicală de la Fairchild. O să 
ai succes, îți promit.” 

Asta îi spusese doctorul Bill. Știa atâtea lucruri de care unchiul 
Steve nu avea habar. Sau poate că unchiul Steve le cunoștea, 
dar nu voia să i le spună. De pildă, informaţia că toate fetele se 
înfierbântau în timpul lunii pline, chiar și acelea care în mod 
obișnuit nu ieșeau la agăţat. 

Coborâseră pe Old Cutler spre Matheson, traversând un 
delușor mlăștinos, inhalând aerul sărat și ascultând orăcăitul 
broaștelor și zgomotul făcut de insecte. Apoi, stând pe marginea 
unui iaz, cu luna plină deasupra golfului, se sărutaseră. 

Fusese mai mult o tentativă, Bobby se aplecase spre ea și 
așteptase ca Maria să-l imite. Ceea ce și făcuse, mirosind toată 
a portocale și vanilie, parfumul mamei ei. Al doilea sărut fusese 
dulce, lent, profund. Era excitat din cale-afară. 

O idee beton, doctore Bill. 

Apoi deschiseseră sticla de Jack Daniel's. Combustibil forte, o 
tărie de patruzeci și șapte de grade, potrivit etichetei. Bobby 
simţea o ușoară greață în stomac și fruntea îi era scăldată de 
sudoare. Aveau mare nevoie să mănânce ceva. 

la cu tine ceva de băut. Votcă, rom sau Bourbon. Cu cât mai 
tare, cu atât mai bine. O s-o facă să uite de toate. 

Insă doctorul Bill nu-i spusese nimic de mâncare. Ar fi fost 
buni niște covrigei sau cartofi prăjiţi. Poate și o pătură. ȘI 
prezervative? 

Dar de unde ar fi putut face rost de așa ceva? Unchiul Steve 
nu folosea. Bobby văzuse în baie pilulele anticoncepţionale ale 
Victoriei, arătând ca niște mici bomboane într-o cutiuță de 
plastic. 

După ce luaseră câte trei înghiţituri de Bourbon, sughițaseră 
de două ori și se sărutaseră franţuzește de cinci ori, Bobby și 
Maria se urcaseră din nou în şei, traversaseră colina și 
apucaseră pe poteca spre Fairchild. Porţile erau închise, așa că- 
și ascunseseră bicicletele într-o tufă de hibiscus și se cățăraseră 
peste gard. Acum străbăteau pădurea spre pavilionul cu fructe 
tropicale, unde sperau să dea de ceva bun de mâncare. 

Pavilionul era o imensă seră cu acoperișul piramidal, ca să 
facă loc arborilor înalţi. Ușa nu era încuiată și, imediat ce 
intrară, Bobby începu să culeagă fructe. Recunoștea litchi și 
fructul pasiunii, dar avea nevoie să citească etichetele pentru 


228 


celelalte: jackfruit, langsat, sapodilla și o sumedenie de 
ciudățenii solzoase și nu prea atrăgătoare. 

Se așezară pe iarbă. Ronţăiau din fructe, trăgeau și câte un 
gât de whisky, se sărutau din când în când. Fructul pasiunii era 
înțepător, dar seminţele mici și negre erau crocante și gustoase. 
Jackfruit-ul aproape ustura, iar litchi erau dulci ca strugurii. 
Nimic nu se potrivea cu whisky-ul. Bobby se lungi pe spate, 
privind arborii care păreau că-și leagănă crengile sub briză, dar 
nu era nicio adiere de vânt acolo. 

Sunt ametit. Ameţit de whisky și de sărutări cu gust de fructul 
pasiunii. 

Maria îi spunea ceva despre o colegă de școală, o târfă care 
după ora de educaţie fizică luase o banană și încercase să le 
arate fetelor cum să facă sex oral, dar se înecase și o scuipase, 
ieșindu-i și pe nas. 

— Ne-a scârbit definitiv pe toate! zise Maria. Povestea nu-i 
făcu deloc bine la stomac lui Bobby. 

Maria chicotea, povestindu-i detalii ale episodului cu banana. 
Bobby o asculta numai cu o ureche, când i se păru că aude ușa 
pavilionului deschizându-se, dar poate se înșelase. Un moment 
mai târziu, Maria se aplecase deasupra lui sărutându-l din nou. 
Apoi, el nu-și dădea seama cum se întâmplase, dar erau 
amândoi lungiţi pe iarbă cu picioarele încolăcite unul în jurul 
altuia, sărutându-se și gemând, și frecându-și trupurile unul de 
celălalt. 

Bobby vâri mâna pe sub tricoul Mariei, dar ea îl prinse de 
încheietură și i-o îndepărtă. Peste o secundă, fentând-o, încercă 
să-și strecoare mâna cealaltă - Dacă Pickett ar fi utilizat un 
Zigzag similar, Bătălia de la Gettysburg ar fi avut un final diferit 
- și într-o altă secundă îi prinse sutienul între degete. Era din 
bumbac moale și putea să-i vadă bretelele ieșind din decolteu. 

Un sutien roz. Literele se rearanjară în creierul lui. PENIS 
GOLAȘ RISC". 

Trase de sutien. 

— Bobby, nu! 

Își amintea ce-i spusese doctorul Bill. Bărbatu/ e un vânător. 
Bărbatul ucide vânatul și îşi alege femela. 

— Nu, Bobby! Ea îi împinse mâna. „Ferm, cum procedează de 
obicei mamele”, se gândi Bobby. 


^ În original, Bare penis risk. (n.red.). 
229 


— Hai, Maria! Și tu vrei. Știu că vrei. 

Auzea acum vocea doctorului, ca și cum ar fi fost acolo, 
privindu-i. Când ea spune nu, înseamnă poate. Când spune 
poate, înseamnă da. 

— Bobby, îmi place de tine. Chiar așa. Dar acum numai ne 
sărutăm. 

Simţea că transpiră din greu și stomacul i se revolta. Era însă 
atât de excitat, încât începuse să-l doară. Îi luă mâna stângă în 
mâna lui dreaptă și o propti de pământ. Apoi își strecură stânga 
prin spatele ei, încercând să-i desfacă sutienul roz. 

— Bobby! Nu! 

Ea se smucea în toate părţile, dar poate că voia numai să-l 
excite și mai mult. 

Femela cedează întotdeauna în fața unui bărbat puternic. 

Nu putea să desfacă afurisitul de sutien, așa că trase de el în 
sus dezgolindu-i torsul. 

— Au! Bobby, ce faci? 

Fii bărbat, Robert. Posedă tot ce vrei. Mariei o să-i placă. Ai 
încredere în mine, eu știu mai bine. 

— Maria, o să-ţi placă, zise Bobby, îngroșându-și vocea. Ai 
încredere în mine. Eu știu mai bine. 


230 


Capitolul 36 


CE VOR FETELE 


„Aerul n-ar trebui să fie plin de miresme atât de plăcute într-o 
noapte ca asta”, gândi Steve. 

Aflat la volanul Mustangului, simţea parfumul de iasomie în 
aerul umed, iar luna plină ieșea și intra în nori pe când Steve 
înainta pe Old Cutler Road, mai îngrijorat decât îi lăsase pe 
ceilalţi să vadă pe faţa sa. 

Cu tot haosul din jur - Janice și Kreeger, Victoria și lrene, 
Freskin și Goldberg - Steve se întreba dacă petrecuse suficient 
de mult timp cu Bobby. Oare se lăsase distras de problemele din 
ultima vreme, neglijând prioritatea din viaţa sa? 

Nu te mai îngrijora. Bobby e OK. 

Steve își repeta permanent acest lucru. Băiatul nu fugise de 
acasă; nu fusese răpit. Maria era prima fată din viața lui care îl 
lăsase să-i admire strasul din buric, așa că băiatul câștiga 
experiență. Probabil că stăteau îngrămădiţi unul în altul sub un 
palmier și aveau să reapară în zori, transpiraţi și înțepaţi peste 
tot de țânțari. Era ceva normal. 

E OK, a naibii treabă. Nu te mai îngrijora atât. 

Steve deja făcuse cercetări în Cocoplum, până jos în golf, apoi 
se întorsese în cerc, spre Gables Waterway. Acum făcuse stânga 
pe Matheson Hammock. Trecuse de locul aranjat pentru picnic, 
la ora aceea pustiu, și continuase în paralel cu pista pentru 
biciclete pe drumul ce se unduia printre pâlcuri de mangrove 
într-o combinaţie de negru și roșu. Se opri pe marginea iazului 
cu apă sărată. Nu erau niciun fel de mașini parcate acolo. 
Rastelul pentru biciclete era gol. 

Nici urmă de Bobby. Sau de Maria. 

Steve cobori din mașină și merse până la marginea iazului, 
aflat la câţiva metri de golf. Se înălța mareea și un miros de 
nămol plutea prin aer. Un cârd de bâtlani se plimba pe nisipul ud 
în așteptarea unui mic dejun foarte matinal. De-a curmezișul 
golfului se zăreau câteva lumini la complexurile de apartamente 


231 


din Key Biscayne. Spre nord, zgârie-norii erau învăluiţi de 
întuneric. 

Liniștea fu spulberată de un vas care înainta pufăind pe canal, 
luând foarte devreme startul la pescuit. Deasupra oceanului, la 
orizont, se vedeau fulgere sfâșiind un maldăr de nori. Vântul 
prindea putere, vălurind apa. Luna plină era ascunsă de un nor 
tot mai mare, deși era încă suficient de puternică încât să 
lumineze cerul ca o lampă cu abajur. Prognoza meteo anunţase 
ploaie, o serie de furtuni prevestind sosirea unui front 
atmosferic rece. 

Steve se urcă în mașină și merse mai departe, spre sud, pe 
Old Cutler, încetinind în dreptul intrării în Grădina Tropicală 
Fairchild. Îl adusese de câteva ori pe Bobby aici, băiatul fiind 
încântat de liniștea și pacea dinăuntru. Zgomotele continuau să- 
| deranjeze. Liniștea părea esenţială pentru însănătoșirea lui. 

Steve parcă în faţa porții. Totul era încuiat. Se dădu jos din 
Mustang lăsând farurile aprinse. Merse aplecat pe o potecă 
noroioasă până la gardul împrejmuitor. Lângă o tufă de hibiscus 
zări urme de bicicletă. Două biciclete stătuseră acolo. 

OK, și ce-i cu asta? 

Ei bine, pentru început, urmele lăsate de roţi erau proaspete. 
Plouase puțin la sfârșitul după-amiezii, iar urmele se 
imprimaseră după aceea. 

Grozav. Poţi să primesti emblema de cercetaș, dar cum am 
mai spus, ce-i cu asta? 

Sigur că dincolo de acest punct nu se mai putea merge cu 
bicicleta. Poteca plină de noroi se sfârșea în dreptul gardului. 
Așa că bicicliștii se opriseră și-și lăsaseră vehiculele aici. Poate 
că intraseră. 

Da. Așa că... 

Steve nu știa ce să mai creadă. Doar că... în noroiul roșcat 
puteau fi zărite două seturi de roți apropiindu-se de gard, însă, 
conform urmelor, numai o bicicletă plecase de acolo. Așadar, ce 
se întâmplase cu cealaltă? 

Chiar în acel moment îi sună telefonul, făcându-l să tresară. 
Pe ecran recunoscu numărul său de acasă. 

— Da, Vic? 

— Bobby tocmai a apărut. 

— Super! Și Maria s-a dus acasă? 


— Nu. Detectă tensiune în vocea ei. Steve... Bobby nu știe 
unde e ea acum. 

e 

Cu puțin înaintea zorilor, Steve tocmai își oprea Mustangul în 
fața casei, când auzi un țipăt. 

N-o văzuse pe Eva Munoz-Goldberg, alergând spre ușa de 
intrare. Reușise să sară din calea mașinii în ultimul moment, 
evitând accidentul. Era în mare formă datorită cursului de dans 
sau de tai chi, se gândi Steve. Foarte bine, asta-i mai lipsea, să 
fie acuzat și de omor prin imprudenţă. 

Ferindu-se de mașină, Eva sărise pe poteca acoperită cu dale 
de piatră care ducea spre casă. Depășind în zbor o tufă mică, își 
pierduse echilibrul, alunecând pe o placă acoperită de rouă. 
Slobozi un al doilea țipăt pe când se prăbușea în genunchi. 
Steve admiră modul în care Eva se ridică din nou în picioare, 
alergând spre ușă fără să se mai oprească să-i arunce blesteme. 

Bicicleta lui Bobby era rezemată de unul dintre arborii de 
piper din curte, însemnând că băiatul era înăuntru. Steve auzi 
niște strigăte înainte să deschidă el însuși ușa de intrare. O găsi 
pe Eva în salon, cu genunchii însângerațţi și părul vâlvoi, urlând 
la Bobby. 

— Unde e? Unde e fiică-mea? 

Janice pusese un braț protector în jurul umerilor lui Bobby, 
ferindu-l cu talia ei impozantă de un eventual atac din partea 
Evei. 

— Încetează, căţea, sau o să mai ai nevoie de niște operaţii 
estetice! 

— Mulţumesc Domnului că ești aici, Steve! rosti ușurată 
Victoria. 

Steve nu era sigur ce-l tulbura mai mult. Urletele Evei sau 
imaginea lui Janice ţinându-l strâns pe Bobby lângă ea. 

— Haide, băiete! Îl smulse pe puști de lângă maică-sa, 
ridicându-l în brațe. Era simplu cu un copilaș, dar mai greu cu un 
adolescent de doisprezece ani, chiar unul uscățiv ca Bobby. 

Bobby tremura, era palid și emana un miros acru. Işi împleti 
picioarele în jurul taliei lui Steve și își lăsă dezarmat capul pe 
umărul lui. 

— Puti, fiule! 

— Am vărsat. 


233 


ÎI duse în bucătărie, ca să-l îndepărteze de toţi ceilalţi. Putea 
s-o audă pe Victoria încercând să le liniștească pe cele două 
femei, îndemnându-le să-l lase pe Steve să se ocupe de toate 
lucrurile astea. 

— Îmi pare rău, unchiule Steve! 

— E OK. Unde-i Maria? 

— Nu știu. Eram în grădinile Fairchild. S-a supărat rău pe mine 
și a plecat. 

— De ce s-a supărat? 

— M-am purtat ca un idiot. 

— Mda? 

— Am încercat să fac ce mi-a spus doctorul Bill... 

Steve simţi cum i se încleștează fălcile și inima i se zbate în 
piept. 

— Doctorul Bill? 

— Mi-a zis că trebuie s-o duc acolo pe Maria când e lună plină, 
pentru că atunci se încing fetele. Și că o să vrea s-o facă. 

— Dar când ai ajuns acolo, Maria a zis nu? 

— Da. 

— Și ce-ai făcut atunci? i 

— Mai întâi, am împins-o cumva. Insă după aceea m-am oprit. 
Pentru că mi-am adus aminte ce mi-ai spus tu. Nu înseamnă nu. 
Poate înseamnă nu. Castitatea înseamnă că ești matur. Și altele 
asemenea. 

— Ești un băiat bun. Să înțeleg că Maria e încă supărată pe 
tine? 

— Cred că da. Mi s-a făcut rău și am vărsat peste niște 
ananași. M-am dus la lac să mă spăl și, când m-am întors, ea nu 
mai era acolo. Mi-am luat bicicleta, însă a ei dispăruse. M-am 
gândit că plecase acasă. 

— Ai încercat s-o ajungi din urmă? 

— Da. De unde știi? 

— Pentru că așa aș fi procedat și eu. Să rulez foarte repede. 
Dacă avea numai un avans de câteva minute, puteai s-o prinzi. 

— Asta am încercat să fac. Dar n-am văzut-o. 

Pentru că a fost înhățată de cineva! Când s-a dus să-și ia 
bicicleta, cineva o pândea. 

Deodată își aminti. Ziua aceea, în cabinetul lui Kreeger. 


234 


Numai o întrebare ipotetică, Solomon, dacă Robert ar omori-o 
pe Maria, n-ai face totul ca să nu fie închis? N-ai lua vina asupra 
ta? 

Steve simţi cum îi înțepenesc mâinile strânse în jurul 
nepotului său. Tot felul de emoţii care se băteau cap în cap. 
Mulţumise că Bobby era în siguranţă. Însă oroare absolută la 
gândul că prietena lui putea să fie deja moartă. Poate că Bobby 
a simţit că i se taie răsuflarea sau că inima îi bate să-i rupă 
pieptul. Indiferent din ce cauză, băiatul începu să tremure. 

O secundă mai târziu, Victoria era alături de ei, mângâindu-l 
pe Bobby pe cap. El își lungise gâtul ca un motan care vrea să 
fie alintat. Peste încă o secundă apăru și Janice. 

— Căţeaua a ieșit, raportă ea. Ce face băiatul meu? 


Bobby ridică din umeri. Îl strânse și mai tare pe Steve în 
braţe. 

— Stevie, poţi să-mi dai fiul, te rog? 

— Da. 


— Pentru că n-ai niciun drept să-l ţii departe de... Uluită, se 
opri. Ai zis da? 

Steve puse băiatul jos. 

— Noi toţi trebuie să facem o echipă, Jan. 

— De ce? Ce se-ntâmplă? 

— Du-l pe Bobby la culcare și o să discutăm. 

Nedumerită, Janice puse un braţ masiv în jurul băiatului și 
plecară amândoi spre dormitor. 

— Ce s-a întâmplat, Steve? îl întrebă Victoria. 

De-abia putea să-i vorbească. 

— Kreeger! A pus mâna pe Maria. O s-o violeze și o s-o ucidă. 
Și o să dea vina pe Bobby. Toate astea ca să mă pedepsească 
pe mine. 

Victoria clipi de două ori. Apoi își reveni rapid. 

— O să vorbesc cu Eva. Tu sună la poliţie. 

Chiar în acel moment se auzi din nou ţipătul unei femei. Steve 
îl recunoscu imediat. Era a treia oară când îl auzea în dimineața 
aceea. 

Steve și Victoria ieșiră în fugă din casă. Eva stătea lângă 
bicicleta lui Bobby. Fermoarul gentuţei de vinilin de sub șa era 
deschis. Femeia strângea ceva la piept. O clipă mai târziu, când 
Steve își dădu seama ce era, simţi cum îl cuprinde disperarea, 
ca o otravă răspândindu-i-se în corp. 


235 


— Unde e? Eva se repezi la Steve, încercând să-l lovească. 
Blestematul! Vocea îi era întreruptă de spasme și sughiţuri de 
plâns. Ce i-a făcut? 

Îl izbea peste piept, peste umeri, peste braţe. O lovitură îl 
atinse la tâmplă. Steve nu făcea niciun efort să le evite. Era 
năpădit de o durere atât de mare, încât nu mai simţea nimic, 
nicio lovitură dată de acea femeie micuță, cu faţa inundată în 
lacrimi, care strângea în pumn un sutien mic, roz. 


236 


Capitolul 37 


DIN MLAȘTINĂ ÎN OCEAN 


Polițistul avea o faţă cunoscută. 

O tunsoare afro. Pe bluzon îi era înscris numele, „Teele”. O 
mutră sceptică. 

Sigur, tipul care m-a arestat la postul de radio. A doua oară. 

„O chestie de rău-augur”, gândi Steve. Stăteau pe alee în faţa 
casei lui, puţin după ora șapte dimineaţa. Janice era înăuntru, 
lungită pe sofa. Bobby dormea în camera lui, vegheat de 
Victoria. Myron și Eva se întorseseră acasă la ei, în Loquat, 
pentru a-i da declaraţii partenerului lui Teele, Rodriguez. 

— Domnul doctor Kreeger a plecat cu o canoe, să vâslească 
pe Suwannee, zise Teele. 

— Să vâs-leas-că pe Su-wan-nee? Steve folosea cel mai 
batjocoritor ton, silabisind rar. Asta e cel mai al dracului de 
nenorocit de alibi pe care l-am auzit vreodată, și clienţii mei au 
o fantezie de excepție! 

Teele își modulă vocea, pronunţând cuvintele pe cel mai 
serios ton. 

— Spui că doctorul Bill a răpit fată și a plantat dovezi care să-l 
incrimineze pe nepotul tău, dar n-ai nicio dovadă. Știi, eu ascult 
la radio emisiunea doctorului Bill... 

A, grozav. Un fan. 

— ... şi cred că a atins niște puncte sensibile. Cât despre fată, 
poate că doarme în curtea din dos a cuiva și poate să apară 
oricând, călare pe bicicleta ei. 

„Poliţiștii se gândesc de obicei la tot ce-i mai rău, pentru că 
văd tot ce-i mai rău în jurul lor. Dar tipul ăsta e un optimist”, 
gândi Steve. 

— Ai reușit să dai de Kreeger pe mobil? 

— Nu l-am prins. E departe în amonte, dincolo de Hatchbend, 
unde nu mai bate antena. 

In amonte, dincolo de Hatchbend? lisuse, iar eu sunt în 
Mayberry cu adjunctul de șerif Barney Fife”. 


42 Personaj al unor emisiuni de comedie descriind viața particulară din 


— Și ce dracu” face el acolo? întrebă Steve. 

— Pescuiește biban, din câte am auzit. 

— Dă-mi voie să ghicesc. Femeia care locuiește în casa lui 
Kreeger ţi-a servit istoria asta cu bibanul. 

Teele își controlă notițele. 

— Mary Amanda Lamm. E corect. 

— Kreeger i-a spălat creierul. O să spună orice vrea el. 

— A minţit cumva când mi-a spus că tu și nepotul tău sunteţi 
pacienţii doctorului Kreeger? 

— Ca să fiu mai exact, nu chiar pacienţii săi. 

Polițistul mai scrise ceva în carnet. 

— Deci nu ai un ordin al Curţii ca să-l vezi pe doctorul 
Kreeger? 

— OK, din punct de vedere tehnic așa e, dar... 

— Pentru deviații sexuale. 

— NU! 

Polițistul folosi pixul ca să se scarpine în cap printre codiţele 
afro. 

— Am citit raportul, Solomon! Băiatului îi place să tragă cu 
ochiul. lar domnișoara Lamm pretinde că tocmai ieșea de sub 
duș într-una din zile și te-a găsit furișându-te peste ea în baie. 

— În dormitor, îl corectă Steve, un avocat obișnuit să despice 
firul în patru. Mă furișam în dormitorul ei. Dar n-are nimic de-a 
face cu ordinul Curţii ca să-l văd pe Kreeger. 

— Corect! Ai fost condamnat pentru atac violent. 

— Uite, Teele, Maria a dispărut! Timpul trece. Când tu și 
colegii tăi o să vă mișcațţi în sfârșit fundul, s-ar putea să fie deja 
moartă. 

— Sper că nu! De dragul dumitale. Pentru că nepotul dumitale 
e ultima persoană care a văzut-o pe fată. După cum a admis, i-a 
făcut avansuri în timp ce era beat criță, iar sutienul ei a fost 
găsit printre lucrurile lui. Din punctul meu de vedere, singurele 
dovezi sunt în defavoarea lui. 

(J 

Victoria a fost prima care a sărit din Mustang în timp ce Steve 
trăgea mașina în fața casei lui Kreeger. Dimineața era vântoasă 
și gri și mirosea a ploaie. Îl lăsaseră pe Bobby cu Janice, iar Cece 
pornise și ea spre ei. 


Mayberry, Carolina de Nord. (n.red.). 
238 


În drum spre Gables, Victoria îl întrebase pe Steve dacă avea 
vreun plan. 

— O să ne spună Amanda unde-i Kreeger, zisese el fără alte 
comentarii. 

— Și o să-și trădeze iubitul? 

— Există o mică speranţă că e ceva bun în ea. Tot ce trebuie 
să facem e să speculăm acest lucru. 

Victoria nu era la fel de sigură. 

— Și cum o să procedăm? 

— Conform formulei un poliţist bun, unul rău. 

— Presupun că eu sunt ăla bun. 

— Ceea ce înseamnă că începi tu. Dacă n-ajungi nicăieri, intru 
și eu pe fir. 

Victoria rămăsese în continuare sceptică, dar păstrase 
tăcerea. N-avea niciun rost să-i știrbească încrederea lui Steve. 

După ce sunară, Amanda apăru în ușă, de data asta 
îmbrăcată. Mai exact, purtând două articole de îmbrăcăminte: 
un top roșu și un șort foarte scurt, alb. Nici urmă de sutien și, 
clar, nici de chiloţi, judecând după felul în care se mula șortul pe 
ea. Niciun fel de machiaj. Părul împletit în cozi. O fată de 
douăzeci și ceva de ani, încercând să arate ca o fetiță de 
paisprezece. 

Le zâmbi și zise: 

— Hm, frumos, alţi vizitatori! Hei, domnişoară Lord, te-ai 
epilat inghinal? 

Victoria îi aruncă o privire partenerului ei, care ridică din 
umeri, ca și cum s-ar fi scuzat. 

— Frumosul ăsta mi-a admirat pista de aterizare. Amanda îi 
surâse cât mai atrăgător lui Steve. 

— Termină cu tâmpeniile, Amanda! o întrerupse el. Trebuie să 
vorbim. 

Ea îl ignoră, concentrată asupra Victoriei. 

— l-am oferit frumosului să o studieze mai îndeaproape, dar a 
zis că trebuie să se mai gândească. 

— Cât de neobișnuit! replică Victoria. frumosului i se întâmpla 
rareori să gândească înainte de a trece la fapte. 

Peste un minut, erau înăuntru. Un salon obișnuit, cu o 
canapea și două fotolii. Un șemineu. Podeaua din pin adus din 
districtul Dade. O măsuţă cu un bol în care se aflau niște fructe 


239 


cam prea coapte. Niciun fel de obiecte personale în afara 
tabloului care-l înfățișa pe Kreeger la cârma ambarcaţiunii sale. 

— Amanda, avem mare nevoie de ajutorul tău! începu 
Victoria, folosind cel mai plăcut ton din arsenalul ei. 

— Le-am spus polițiștilor că unchiul Bill a plecat cu o canoe 
înspre nord. g 

— Noi nu credem asta! Incă își păstra blândețea din glas. Noi 
credem că a răpit o fată de doisprezece ani. Ne temem de ce i- 
ar putea face, dacă nu dăm de el. 

— Asta-i o prostie! zise Amanda, fandosindu-se ca o 
puștoaică. Luă un măr verde din bol, își vârî picioarele sub ea și 
se apucă să muşte din el. 

Amanda nu părea prea îngrijorată, gândi Victoria. O fată care 
a dispărut. lubitul ei acuzat. Și iat-o ronțăind un Granny Smith. 
Era oare posibil, se întrebă ea, ca Amanda să fie o psihopată, 
asemenea lui Kreeger? 

— Unchiul Bill e un îndrăgostit, nu un ucigaș, adăugă Amanda 
cu un zâmbet mucalit. Și eu ar trebui să știu asta cel mai bine. 

— Dă-o dracului, Amanda! izbucni Steve, intrând în 
conversaţie înainte de vreme. Kreeger a ucis un tip pe nume Jim 
Beshears. L-a ucis pe căpitanul vasului, pe nume Oscar De la 
Fuente. Și a ucis-o pe maică-ta. 

— Acum, chiar știu că minţi, replică Amanda. Eu sunt cea care 
a omorât-o pe vrăjitoarea aia. 

Spusese acest lucru aproape încântată, fapt care o tulbură pe 
Victoria. 

— Aveai treisprezece ani atunci, Amanda. Kreeger te droga și 
te-a sedus. Nu poţi avea încredere că amintirile tale sunt 
corecte. 

Steve continuă: 

— Maică-ta a aflat de voi doi și l-a luat pe Kreeger la rost. Ela 
lovit-o cu prăjina și a împins-o în cadă. Apoi, te-a convins că tu 
ai făcut asta. 

— Așa cum am mai spus, pricepeţi totul pe dos, chicoti 
Amanda. Eu l-am sedus pe unchiul Bill. Am fumat un pic de 
iarbă, asta-i tot. Bill mi-a dat un Valium după ce-am omorât-o pe 
mami, pentru că o cam luasem razna. Voiam să chem poliţia și 
să mărturisesc tot, dar Bill a zis că se ocupă el de asta. 

— Ţi-a spălat creierul, blestematul! zise Steve. 

Amanda mușcă netulburată din măr. 


240 


— Unde a fost lovită mami, frumosule? 

— În partea dreaptă a craniului. 

— Unchiul Bill este dreptaci. Dacă s-au luat la bătaie, n-ar fi 
trebuit s-o lovească pe partea stângă? 

— Pincher s-a ocupat de chestia asta. Maică-ta probabil că s-a 
întors să plece, când a lovit-o Kreeger. 

Ha-ha-ha-ul Amandei părea fals, ca totul în ce o privea, gândi 
Victoria. 

— N-a fost așa! zise Amanda. Eu și mami. Eram faţă în față. 
Mi-a zis că sunt o târfuliță, că o să mă trimită undeva, la o 
școală de corecție, și că n-o să-l mai văd niciodată pe Bill. Am 
pus mâna pe prăjină și am lovit-o cât de tare puteam. A căzut în 
cadă, și eu am stat acolo până s-a înecat. 

Amanda mai luă un măr din bol și i-l aruncă - cu stânga - lui 
Steve. El prinse fructul și avu un schimb de priviri cu Victoria. 

— Unchiul Bill s-a descotorosit de prăjină, continuă Amanda. A 
inventat povestea că mami a alunecat și s-a lovit la cap. Juraţii 
nu l-au crezut. De ce ar fi făcut-o? Pentru că oricum nu era 
adevărat. 

— Eu nu te cred pe tine! o informă Steve. 

— Ba eu o cred! Victoria se ridică în picioare, luă mărul din 
mâna lui Steve și-l aruncă în sus, jucându-se cu el dintr-o mână 
în alta în timp ce vorbea. Și dacă am dreptate, dacă tu spui 
adevărul, îi ești datoare vândută lui Kreeger. Pun pariu că i-ai 
rămas credincioasă în toţi acei ani cât a stat la închisoare. 

— Am fost o fată bună. l-am promis că o să-l aștept, și am 
făcut-o. 

Victoria dădu din cap, aprobând-o. 

— După tot ce-a făcut pentru tine - ispășind pedeapsa în locul 
tău n-ai fi putut proceda altfel. 

— Te-ai prins, domnişoară Lord. 

Victoria făcu un pas spre Amanda. 

— Asta înseamnă că n-o să-l trădezi niciodată, indiferent ce a 
făcut în trecut, indiferent ce face acum. 

Amanda îi făcu cu ochiul lui Steve. 

— E mai isteaţă decât tine, frumosule! 

— Știu! recunoscu Steve. Se întoarse spre Victoria, arătând 
înfrânt. Deci, dacă Amanda a ucis-o pe maică-sa, am pierdut 
procesul intentat unui inocent. Nu-i de mirare că Kreeger mă 
urăște. 


241 


— Dar ai avut dreptate în alte privințe. Încă jucându-se cu 
mărul, Victoria se duse în fața canapelei pe care stătea Amanda 
cu picioarele încrucișate sub ea. Kreeger i-a omorât pe Beshears 
și pe De la Fuente, nu-i așa, Amanda? 

— N-o să spun asta niciodată, rosti ea cântat ca o fetiţă 
răsfăţată. 

— Ştii care-i diferenţa între mine și Steve? o întrebă Victoria. 

— Nu știu și nici nu-mi pasă. 

— Steve n-ar răni niciodată o femeie. Nu poate. Însă eu... 

Înainte ca Steve să-și dea seama, Victoria îi trase Amandei o 
directă de dreapta cât putea de tare. Nu o palmă. Nu un ghiont. 
Un pumn cu mărul strâns în el și cu toată forța de care era ea 
capabilă. 

Mărul Granny Smith se sfărâmă direct în nasul Amandei. 

Se auzi o secvență de trei sunete, la o secundă distanţă 
fiecare. Plesnirea cartilajului, bufnetul feselor Amandei pe podea 
și un vaiet. 

Steve auzi vaietul și constată că, de fapt, el îl scosese. Pe fața 
Amandei un șuvoi de sânge curgea, și un balonaș roz îi apăru pe 
buze, în timp ce exhala aerul prin ele. 

Am văzut bine? A făcut-o Vic KO pe Amanda cu un Granny 
Smith? 

— Nenorocita dracului! gemu Amanda, acoperindu-și faţa cu 
mâinile. Mi-ai sfărâmat nasul. 

— Lasă-ţi capul pe spate și vei opri sângerarea! îi ordonă 
Victoria, dintr-odată transformată în sora Ratched“ din sfera 
juridică. 

— lisuse, Vic! Ce-ţi veni? 

Era perplex. În tot timpul petrecut împreună, gestul cel mai 
violent pe care-l făcuse ea fusese un periculos lung de linie pe 
terenul de tenis. 

— Steve, nu-ţi dai seama? Putem să insistăm și să ne rugăm 
de ea încercând să descoperim urma aceea de umanism la care 
speri tu, însă n-o să reușim niciodată. 

— Și dacă o pocnești obţii vreun rezultat? 

— Tu ești democrat, iar eu republicană. 

— Și? 

— Tu ai rezerve în ce privește folosirea forței. Dar singurul 
mod de a scoate ceva de la ea e să acţionăm ca la Abu Ghraib. 


43 Sora-șefă din Zbor deasupra unui cuib de cuci, roman de Ken Kesey. (n.tr.). 
242 


— Nici vorbă! 

Victoria o luase razna. Steve ar fi trebuit să fie polițistul dur, 
dar se pare că nu fusese suficient de dur. _ 

Încă sângerând, Amanda se ridică în picioare. Întinse mâna 
după celularul de pe masă, însă Victoria o prinse de încheietură 
și-i răsuci mâna la spate. 

— Auu! ţipă Amanda. Ce naiba ești, vreo lesbiană care se 
crede bărbat? 

Victoria îi smulse telefonul cu mâna liberă și-l aruncă din toate 
puterile, izbindu-l de cămin. Țintise mai jos, dar aparatul zbură 
direct în tabloul înfăţișându-l pe Kreeger la bordul vasului. Făcu 
ditamai gaura în pânză. 

— Bill o să se supere rău! îngăimă Amanda, fără urmă de alint 
în voce. Adoră tabloul ăsta. 

Continuând să ţină strâns încheietura Amandei, Victoria îi 
trase un picior, secerând-o la pământ. Amanda căzu în 
genunchi, în timp ce Victoria îi strângea mâna cu toată forța, 
răsucind-o în sus ca pe o aripă de pui. Sângele îi țâșnea acum 
din nas, făcând o mică băltoacă pe podea. Victoria îi trăgea 
mâna tot mai tare. 

— Ce dracu’?! Mă doare rău! 

— Vic, ce faci? 

— Încerc să salvez viaţa fetei. Și pe a lui Bobby. Acum fă-te și 
tu folositor și găsește ceva s-o legăm. 

Steve se gândi că probabil iubita și partenera lui în afaceri o 
luase la vale subit. 


— Unde e Kreeger, Amanda? o interogă Victoria. Unde a dus-o 
pe Maria? 

— În mă-ta! 

Victoria continuă să-i ridice mâna, răsucindu-i-o pe la spate 
până îi trecu de omoplat. Se auzi un pocnet. Și un urlet. 

— Ăsta a fost cotul tău dislocat, o anunţă Victoria. Am învăţat 
asta la tae kwan do. Doare de-ţi sar ochii, nu-i așa? 

Amanda zăcea pe podea, întrerupându-și urletele numai ca să 
mai tragă câte o gură de aer. 

— Hei, Vic, poţi să te potolești un minut? 

— N-avem niciun minut la dispoziţie. Dacă nu-l găsim pe 
Kreeger, puștoaica aia o să moară. Nu-i așa, Amanda? 

O terminase cu „Du-te-n mă-ta!”. Continua numai să suspine. 


243 


— la să trec la mâna cealaltă, propuse Victoria. 

— Stai! Amanda se ridică în genunchi. Lui Bill îi plac fetiţele. 

— Nu mai spune! zise Victoria. 

Cine e femeia asta? 

— Le ia cu el uneori. Nu știu ce se întâmplă cu ele. 

— Sigur că știi, rosti Victoria sec. Dacă-l pot recunoaște, le 
ucide. 

— Nu l-am întrebat. A fost cu o fată din Redlands. Cam de 
doisprezece, treisprezece ani. 

„Ah, ce mai rahat”, gândi Steve. 

Fata aceea care dispăruse în Redlands... 

Kreeger încercase să dea vina pe un băiat infirm. Nu era de 
mirare că ticălosul știa atâtea despre ucigașii în serie. 
Cunoștinţele lui nu se încadrau în categoria testelor științifice. 
Se bazau pe propria experienţă. 

— Unde s-a dus? o chestionă Steve, așa cum conveniseră. Are 
un apartament undeva? O cabană în Glades? Unde e? 

Amanda nu-i răspunse, iar Victoria o apucă de mâna cealaltă. 
De data asta, n-a mai fost nevoie să-i rupă vreun tendon. 
Amanda tresări, apoi se supuse. intoarse capul spre tabloul de 
deasupra șemineului. 

Steve scrută imaginea înfăţișându-l pe Kreeger la comanda 
vasului său de pescuit sportiv, Psihoterapia. Vasul! Se aflau pe 
ambarcaţiunea lui! 

Amanda nu mai zise nimic, dar privirea ei îi spunea lui Steve 
că avea dreptate. 

— Unde o ţine? întrebă Victoria. 

— În Grove Marina, șopti Amanda. 

— Haide, Steve! Să mergem! 

— Nu. 

— Nu? 

— Ceva nu-i în regulă. Când îi torturezi pe oameni, de obicei 
mint. 

Își aminti fotografiile ambarcaţiunii lui Kreeger, zărite în 
cabinetul acestuia. Un doc, niște canale, o insulă cu mangrove. 
Insula se observa distinct, își aminti că mai văzuse acel loc. 
Acolo se adăposteau iahturile în caz de furtună. 

Insula. Insula. Insula. 

Nu era în portul turistic Grove. Unde era? Încercă să se 
concentreze așa cum făcea Bobby. Ce-și putea aminti? Un mic 


244 


dejun. Nu. O combinaţie de mic dejun cu masă de prânz - un 
brunch. Acel restaurant de pe Rickembacker Causeway, în drum 
spre Key Biscayne. Din restaurant ai o priveliște de vis înspre 
insula mangrovelor, aflată de partea cealaltă a canalului. 

— Crandon Park Marina. În Key Biscayne. Acolo își ţine 
Kreeger ambarcaţiunea. 

— Atunci du-te! îi ceru Victoria. Eu vreau să fiu sigură că 
Amanda stă liniștită. 

— V-aţi trezit prea târziu, zise Amanda fără vreo urmă de 
satisfacţie sau regret. De-acum sunt în larg. 

— Unde? 

— Nu știu. Pe ocean, departe. Bill le face felul fetelor după ce 
ajunge la o distanţă convenabilă de țărm. Apoi le cântărește 
trupul și-l aruncă peste bord. Apa are ceva mistic pentru el. 

Din nou, cuvintele lui Kreeger îl hăituiau pe Steve. Tipul nu 
accepta povestea cu întoarcerea în ţărâna din care ne-am 
născut. Credea că începutul și sfârșitul trebuie să aibă loc în 
apă. Cum zisese? 

Din mlaștină în mare. 


245 


Capitolul 38 


PSIHOTERAPIA 


Peste asfalt se revărsau perdele grele de ploaie și vântul 
bătea vijelios dinspre nord. Mustangul își croia drum pe șosea, 
scuturându-se din toate încheieturile sub rafalele puternice. 

Steve depăși Acvariul Marin, cu o mână pe volan și cu cealaltă 
ținând mobilul la ureche. Operatorul numărului de urgenţe 911 îi 
spuse să sune Garda de Coastă. Ofițerul de serviciu de acolo îl 
refuzase, argumentând că nu putea trimite o flotilă de vedete 
rapide, cutere sau elicoptere în locuri necunoscute, numai pe 
baza unei sesizări făcute de un cetăţean cu privire la comiterea 
unei crime undeva, în larg. 

Incercă din nou la poliţie. După două transferuri și șapte 
minute de așteptare, ascultând o bandă pe care erau înșirate 
succesele brigăzii, îi răspunse nimeni altul decât ofiţerul Teele. 

— Ciudat că ne-ai sunat, Solomon. Te căutam și noi. 

— De ce? 

— Avem mandat să te săltăm. Se pare că nu te-ai prezentat la 
ședința de terapie. 

— Ce rahat mai e și ăsta? Ca și cum ar fi avut nevoie acum 
să-și controleze furia. 

— Am în față afidavitul doctorului Kreeger. 

— Pe Kreeger ar trebui să-l arestaţi. O are pe Maria la bord. 
E]... 

— Trebuie să scapi de obsesia asta referitoare la doctorul Bill. 

— Pe toţi dracii, ascultă-mă! Kreeger a ucis-o pe fata aceea 
din Redlands. O să omoare din nou. 

— In regulă, domnule Solomon. Teele își modifică atitudinea. 
De ce nu veniţi aici? Ca să ne spuneţi totul. 

— De ce? Ca să mă arestaţi? 

— Aveţi un aer cam paranoic, domnule Solomon. Spunetţi-mi 
unde sunteţi acum? 

Steve închise telefonul tocmai când intra în port. Mașina 
scrâșni și se opri brusc. Steve se năpusti afară și alergă spre 
căpitănie, sărind peste bălțile formate pe pavaj. Deasupra unei 


246 


clădiri scunde flutura un drapel triunghiular. Toţi navigatorii erau 
astfel avertizaţi că vântul bătea cu putere. 

Steve se gândi că Kreeger avea câteva ore avans. 
Psihoterapia se afla acum în larg - potrivit Amandei -, dar în ce 
loc? Trebuia să găsească pe cineva care să știe pe unde Îi 
plăcea lui Kreeger să navigheze. Poate că vasul fusese zărit 
ieșind din port. Dacă putea afla ora, ar fi fost posibil să calculeze 
distanța. Steve avea nevoie de ceva - de orice - ca să poată 
continua. 

Cu blugii și tricoul ude fleașcă, se afla la câţiva metri de 
căpitănie, când zări un alt drapel la cheul din față. Acolo erau 
ancorate mai multe ambarcaţiuni puternice având între 
doisprezece și cincisprezece metri lungime. Deasupra unei 
antene flutura un drapel imprimat cu imaginea unui bărbos într- 
un costum de modă veche. Omul i se părea familiar. 

Sigmund Freud. 

Cine naiba putea arbora un drapel cu mutra lui Freud? 

Steve își croi drum pe cheu spre iahtul respectiv. Pe un stâlp 
de beton era scris cu galben: Accidentul freudian. lar vasul alb- 
albastru de pescuit sportiv afișa, la oglinda pupei, inscripţia: 
Psihoterapia. 

Era amarat cu frânghii la prora și pupa, apărătoarele se 
găseau la locul lor. In cabină, ambele scaune erau acoperite cu 
prelate albastre. La fel și tabloul de bord. Nimic nu sugera 
prezența vreunei persoane în ultimul timp. Deci Kreeger nu 
adusese fata acolo, înaintea zorilor. Și acum, în plină zi, cu 
siguranţă n-ar fi făcut-o. 

Amanda a mințit! Victoria a făcut-o covrig degeaba, ea tot ne- 
a minţit. 

Steve privi în jur. O mulţime de ambarcaţiuni, dar nu se vedea 
nici picior de om pe vremea aceea împuţită. Ploaia bătea cu 
putere în caldarâm, năvălind peste docuri ca un zid, când 
oprindu-se pentru câteva clipe, când începând să cadă din nou. 
lahturile se smuceau de colo-colo, scârţâind din toate 
încheieturile. Doi pescăruși zburau deasupra lor, luptându-se cu 
rafalele puternice de vânt. In apropiere, un pelican cu ochii 
spălăciți părea că se gândește încotro s-o ia. 

Steve urcă la bord. Puntea de tec, bătută de soare și vânt, 
permitea apei de ploaie să se scurgă prin găurile de drenaj de la 
pupa. Deschise ușa unui frigider folosit pentru momeală. Gol. 


247 


Trase niște sertare. Cârlige de pește, clești, cuțite și role de gută 
pentru pescuit. 

Dădu la o parte o banchetă și deschise chepengul calei. Alte 
unelte de pescuit, pantofi, veste de salvare. 

Nici urmă de fete de doisprezece ani. 

Se uită în alt compartiment. Colaci de salvare. O undiţă 
veche. Trei găleți de metal, nou-noute, folosite probabil la 
spălarea punţii. O lopată veche. Arăta ca una de grădină, cu o 
margine de noroi pe muchie. Şi un sac de pânză, cam de doi 
metri, cu fermoarul desfăcut. Suficient de mare ca să cari cu el 
undițe sau echipament de scufundat... sau o fată de patruzeci și 
ceva de kilograme. Steve rămase pe loc, pipăind pânza în 
speranţa că avea să descopere ceva, pe de altă parte 
nădăjduind că nu avea să descopere nimic. 

Ce-ar fi mai bine? Dovada că ea a fost aici? Sau nimic? 

Sacul era însă gol. Nicio bentiţă, nicio șosetă mică, albă, 
niciun bilețel în care să implore, Ajutor!” 

Apoi simţi parfumul. Ce era? Își vâri capul în sac și inhală. 
Portocale. Ca și cum în el ar fi fost transportate duzini de 
portocale. 

Sau o fată care folosise parfumul maică-sii? 

Parfumul simţit de Steve în camera lui Bobby. 

Aruncă sacul și alergă spre ușa din termopan a salonului. Era 
încuiată. Apucă un clește și sparse geamul. Zgomotul îl făcu să 
tresară, dar nu sună nicio alarmă. Nimeni nu strigă la el. Singura 
reacţie a fost cea a pelicanului care, bătând de câteva ori din 
uriașele-i aripi, plecă în zbor spre locuri mai pașnice. 

Steve descuie ușa introducând mâna prin spărtură și pătrunse 
în salon. Pe podeaua de tec erau stropi de apă. O bucătărie mică 
pe o parte. Aragaz, frigider cromat, cuptor cu microunde, o 
banchetă și o masă prinse cu şuruburi în podea. Pe pereti, 
certificate atestând capturarea unor pești nevinovaţi în diferite 
turnee sportive. 

— Hei! strigă el cât putea de tare. Maria! 

Nimic. 

Cobori câteva trepte, pantofii plini de apă scârțâind pe podea. 
Controlă dormitorul. Paturile erau făcute, netede și curate. Nu se 
zărea nimeni. In baie, un prosop mare aruncat peste cabina de 
duș. Prosopul era ud. 

E aici! Sau a fost de curând aici. 


248 


Se înapoie în salon. 

— Maria! 

Tot nimic. Se auzea cum plescăie apa, apărătoarele gemând 
la contactul cu cheul. Pe canal trecea o șalupă ce pufăia în 
drumul ei spre larg, având la bord un cuplu de puști care 
ignoraseră avertismentele meteo. De undeva, de dedesubt, 
răzbăteau niște bubuituri. Nu făceau parte din zgomotele 
normale pe un vas. 

— Maria! 

Auzi încă o lovitură. Metal pe metal? Nu, un sunet mai stins. 
Putea fi orice sau nimic. 

— Maria! 

Buf. Buf 

Din nou, de sub punte. Găsi un chepeng, îl deschise, luă o 
lanternă dintr-un cui și se târî pe scară în jos, spre întunericul 
beznă din compartimentul mașinilor. Plimbă lumina peste 
rezervoare și ţevi, peste grinzile longitudinale, stâlpii de 
susținere și cele două motoare Diesel imense. Umbrele jucau pe 
peretele ignifugat. 

Deodată o zări, Maria Munoz-Goldberg era în genunchi, cu 
bandă adezivă peste gură, cu gleznele și încheieturile legate de 
soclul motorului. Ținea ochii închiși în timp ce se lovea cu 
fruntea de podea. Buf. Buf. Buf. 


249 


Capitolul 39 


OPERAȚIUNEA DE SALVARE 


Cu inima bătându-i în piept, Steve smulse banda de pe gura 
Mariei și se cutremură când ea ţipă de durere. Avea urme roșii 
în jurul buzelor, iar fruntea îi sângera după ce lovise de atâtea 
ori podeaua. Tot corpul îi tremura, de la umeri până la picioare. 
Sughița de plâns, cu dâre mari de lacrimi scurse pe obraji. 
Mâinile îi fuseseră legate la spate cu o funie groasă. 

Steve încercă să o dezlege, dar pieptul ei se cutremura de 
plâns și braţele i se scuturau spasmodic, așa că îi luă ceva timp 
până reuși să desfacă nodurile. Erau noduri marinărești. Noduri 
care nu trebuiau să se desfacă vreodată. 

După ce frânghia căzu, o lăsă un moment pe fată să-și 
dezmorţească braţele. Avea încheieturile roșii, sângerânde. 

— Mulţumesc. Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc! părea ea că 
scandează printre sughiţuri. Steve o luă în braţe, simţind-o cum 
se zguduie de plâns. 

Aerul era îmbăcsit de un miros de ulei și fum, iar Steve simţi 
cum pe brațe îi curgeau stropi de sudoare. Incercă să desfacă 
frânghia ce-i înfășură gleznele, dar era prea strânsă, și 
picioarele îi sângerau în locurile de contact. Celălalt capăt era 
bine prins de suportul motorului. 

— E un cuţit în cabină. Vin imediat, Maria. 

— Nu. Nu pleca! Te rog! 

Steve se așeză alături de ea. Avea s-o lase un minut să-și 
revină. 

— Unde-i Kreeger? 

Numele nu părea să-i fie cunoscut. E drept, răpitorii nu prea 
au obiceiul să se prezinte. 

— Bărbatul care te-a adus aici. Unde s-a dus? 

Ea dădu din cap. Nu știa. 

Steve se întreba dacă nu cumva era în stare de șoc. Dar apoi 
cuvintele începură să se rostogolească năvalnic. Incepând cu 
începutul. Bobby o supărase și ea hotărâse se plece acasă fără 
el. Când se apropiase de bicicletă, văzuse un bărbat. A apucat-o 


250 


și a aruncat-o într-un automobil. Un BMW, după cum remarcase 
ea. Băgase mâna pe sub tricoul ei, smulgându-i sutienul și 
pipăind-o. Credea că avea s-o violeze, dar el, după ce a 
mototolit sutienul, l-a vârât în geanta bicicletei lui Bobby. 

— Apoi mi-a aruncat bicicleta în portbagaj. Credeam că totul o 
să se termine cu bine. Că, indiferent ce-o să-mi facă, o să-mi 
dea drumul să mă duc acasă. Dar, după ce m-a legat și am mers 
puţin cu mașina, mi-a scos șapca și a pus-o în geanta bicicletei. 

— Şapca ta? 

— Șapca lui Bobby. Cea cu „Solomon și Lord”, pe care o 
poartă mereu. 

Inclusiv în ziua când ne-am dus la cabinetul lui Kreeger. 

— Apoi mi-a aruncat bicicleta în tufe. 

— Lângă drum? 

— Da. La câţiva metri distanţă. 

Undeva unde avea să fie găsită. Cu fire din părul lui Bobby pe 
șapcă, cu amprentele și ADN-ul lui peste tot. O altă dovadă, un 
alt cui în COȘCiug. 

— După aceea, m-a băgat într-un sac mare, în portbagaj, și 
de-abia mai puteam respira. Probabil că am leșinat, pentru că 
următorul lucru pe care-l știu a fost că zăceam aici, legată. 

Incepu din nou să plângă. 

— A zis ceva? 

— Numai că o să mergem undeva într-o croazieră, dar că 
trebuia să aștepte să se deschidă un magazin. L-am întrebat 
dacă voia să ia sendvișuri și băutură și a râs. 

Un magazin? Steve nu mai înţelegea nimic, dar n-avea timp 
să se gândească. Kreeger se putea înapoia oricând. Steve puse 
o mână pe umărul fetei. 

— Maria, trebuie să te scot de aici. Mă duc să iau un cuţit. E 
OK? 

Ea aprobă dând din cap. 

— Dar vino repede. 

Steve se cățără pe scară, ieși prin chepeng și făcu un pas, 
moment în care fu lovit ca de un trăsnet. Simţi cum îi crapă 
țeasta. Durerea din cap îl făcea să vadă fulgere jucându-i prin 
faţa ochilor. Auzi un tunet. Și apoi totul se linişti, învăluit în 
întuneric. 


251 


Capitolul 40 


POVARA GREA A VINOVĂȚIEI 


Steve avea senzaţia că se trezește după un duș cu apă 
înghețată. 

Dar nu pot fi treaz. Nu pot să văd nimic. 

Simţi o mișcare. Dintr-o parte și alta, în sus și-n jos. Și un 
sunet. Un hohot grotesc. 

OK, barca se mișcă, motoarele bubuie. 

Simţea palele de vânt pe corp, știa că se afla cu ochii închiși 
pe punte. Fața îl durea ca o rană deschisă și apa sărată nu făcea 
decât să agraveze situaţia. 

De ce nu-mi pot mișca mâinile? 

O ploaie grea și rece cădea peste el, izbindu-l ca un milion de 
ace îngheţate. O ploaie așa de puternică, încât șuiera prin aer și 
apoi lovea puntea. 

Simţea cum ambarcaţiunea se căţăra pe vârful unui val, apoi 
se avânta din nou în jos. 

Grozav. Legat, semiconștient și mai am și rău de mare pe 
deasupra. 

Durerea teribilă din cap părea că vine și pleacă, în ritm cu 
bătaia motoarelor. Ambarcaţiunea se mișca rapid. În larg. Pe 
ocean, nu în golf. Putea să ghicească asta datorită valurilor, deși 
nu era în stare să vadă nimic. 

Avea gura uscată. Își linse buzele, percepu gustul sângelui. 
Simţi spuma valurilor pe gât, când vasul se izbi de un perete de 
apă. 

Dar de ce nu pot să văd nimic? Ah, am ochii închiși. 

Incercă să-i deschidă cu forța. l-ar fi trebuit o pârghie. Ochii i 
se lipiseră de umflaţi ce erau. Ar fi vrut să împingă pleoapele cu 
un deget, dar avea o problemă. Mâinile îi erau legate la spate. 

Se concentră pe ochiul drept, încercând să-l deschidă câtuși 
de puţin. Reuși încetul cu încetul, ca și cum ar fi tras niște 
jaluzele cu un fir de aţă dentară. Își exploră interiorul gurii cu 
limba. Işi mușcase buza și un dinte i se spărsese. 


Ploaia cădea tot mai tare, ca un zid solid în care erau înfipte 
cuțite. Dinţii îi clănțăneau. Nu-i mai fusese niciodată în viaţă atât 
de frig. 

— Cum te simţi, Solomon? 

Vocea lui Kreeger. Ochiul i se deschisese suficient ca să-i 
vadă faţa și ploaia bătând pe pieptul lui gol. Pusese vasul pe 
pilot automat, se gândi Steve. Cu puţin noroc, avea să se 
izbească de vreun ghețar. Dacă nu, poate eșua în Bimini. 

— Unde-i Maria? 

— li e cald și bine în dormitor. O să-și intre în rol după ce scap 
de tine. 

— Ticălos nenorocit! 

— Asta-i tot ce poți, Solomon? 

Steve reuși să-și deschidă puţin ambii ochi. 

— Ticălos pocit! 

— Nici tu n-arăți prea bine. 

Steve se simțea ca și cum ar fi fost lovit în faţă cu o bâtă de 
baseball. Acum vedea că fusese o lopată. Kreeger se sprijinea 
pe lopata de grădină pe care Steve o zărise în magazie. 

— O să ai doi ochi vineţi, dacă trăieşti suficient de mult ca să 
se formeze vânătăile, zise Kreeger. Dar, după cum ţi-ai dat 
seama fără nicio urmă de îndoială, asta-i ultima ta plimbare pe 
mare. 

Privirea lui Steve se mai limpezi puţin, astfel că-l putu vedea 
pe Kreeger în echipamentul de surfer, cu bustul gol și descult. 
Arăta puternic, cu umerii laţi și pieptul musculos. Un cuţit de 
scufundător era băgat într-un toc legat de gleznă. 

Imi simt picioarele aiurea. Nu pot să-mi misc degetele. Ce-i cu 
asta? 

Steve privi în jos. Picioarele îi erau vârâte într-una dintre 
găleţile de aluminiu pe care le văzuse anterior, înfipte până la 
glezne în noroi rece. 

Nu. Nu era noroi. Ciment ud. 

— Probabil că glumești, Kreeger! 

— Doar nu vrem să-ţi apară capul deasupra apei și să-i sperii 
pe turiștii aflaţi pe plajă, nu-i așa, Solomon? 

— Te-ai uitat prea mult la Clanul Soprano. 

Steve își mișcă picioarele, suficient cât să le ridice de pe 
fundul găleţii, dar nu suficient ca să apară crăpături la 
suprafață. Cimentul se întărea rapid. 


— Poate găsim o soluţie, Kreeger. 

— Aha, șmecherul de avocat vrea să încheiem o înțelegere. Și 
ce oferi, maestre? 

— Ajutor. O să-ţi susțin nevinovăția pe motiv că ești nebun. 

Kreeger slobozi un hohot de râs ca un lătrat. 

— Am negociat o înţelegere mai bună decât asta. Sunt 
nevinovat pentru că n-am fost prins. 

— Poliţia știe că sunt pe urmele tale. Vei fi singurul suspect. 

— Suspect de ce? N-o să fie niciun cadavru, Solomon. O să-și 
imagineze fie că ai fugit în America de Sud ca să scapi de 
problemele tale legale, fie că te-ai sinucis. Clătină din cap 
aproape cu tristeţe. 

— Nu așa arăta planul meu iniţial. Acela presupunea că vei fi 
sănătos și în formă. Altfel cum ai fi putut îndura tortura de a-l 
vedea pe nepotul tău cum se perpelește-n iad? 

Steve se strădui să-și miște picioarele în continuare. O mică 
fisură apăru în cimentul ud. Era de ajutor și ploaia neîncetată. 
Dacă ar fi putut să-i împiedice solidificarea, ar mai fi avut o 
șansă. 

— Eu sunt de vină pentru calvarul tău, urmă Kreeger. 
Niciodată n-am părăsit docul atât de târziu. 

— Pentru că a trebuit să te duci la magazin ca să cumperi 
ciment? Ţi-ai epuizat stocul după ce-ai omorât-o fata aceea din 
Redlands? 

— Intotdeauna pornesc la drum cu un sac nou. Kreeger 
încercă cimentul din găleată cu vârful lopeţii. 

— Nu trebuie să lăsăm dovezi. 

— Las-o pe Maria să plece. Cum ai spus, n-o să mai fiu prin 
preajmă să te hărţuiesc. De ce să-l torturezi pe Bobby? 

— Mă tem că nava nu mai poate fi întoarsă din drum. Fata 
poate să mă identifice. Sau crezi că o să-i placă atât de mult 
întâlnirea noastră încât n-o să depună mărturie împotriva mea? 
Poate o să înceapă să se strecoare în casa mea, în locdeata. 

— Ticălos pocit și bolnav la cap! 

Kreeger hohoti din nou. Scoase cuțitul din teacă, se lăsă în jos 
și vâri lama în ciment. Steve stătu liniștit pe moment. 

— Se usucă repede, chiar și pe ploaia asta nenorocită, 
comentă Kreeger, părând încântat. Să fii gata în câteva minute. 
Acum știu că nu te mai duci nicăieri, maestre. 


254 


Kreeger se cățără pe puntea de comandă, ridică binocilul și 
scană orizontul în toate direcțiile. Doar nu dorea să fie văzut de 
pe o navă în trecere când arunca peste bord un om, presupuse 
Steve. 

Incepu să-și agite tot mai viguros picioarele. Cimentul se 
întărea, labele picioarelor urmând să-i fie încastrate într-un bloc 
solid. Reuși totuși să-i împiedice solidificarea pe laturi și 
dedesubt. Dacă era priponit în găleată, nu mai putea face 
categoric nimic. Dar, dacă izbutea să-și extragă picioarele, mai 
avea o șansă. 

Steve încercă să alcătuiască un plan, însă subconștientul 
acţiona împotriva lui. Simţea povara vinovăţiei mai grea decât 
cimentul. O trădase pe Maria. Și nu numai pe ea. 

Am distrus totul. 

Spuma sărea de pe valuri direct pe fața sa, împungându-l cu 
mii de ace. 

I-am distrus pe toți. 

Bobby urma să crească fără el. Victoria avea să-și găsească 
un alt bărbat. Chiar și taică-său avea să sufere. Steve simţi o 
gheară în gât. 

lisuse, plâng? 

Nu știa. Lacrimile aveau același gust sărat ca apa oceanului. 

e 

Peste puțin timp cerul se întunecă și mai mult, vestind 
apropierea unei furtuni. Rafalele puternice ale vântului 
împingeau vasul de-a curmezișul valurilor. Pe punte, Kreeger 
trase maneta și slăbi acceleraţia, punând motoarele în ralanti. In 
câteva secunde nu se mai auzi duduitul lor. Ambarcaţiunea 
fusese lăsată la mila valurilor, care când o săltau pe creastă, 
când o târau spre străfunduri. 

Kreeger cobori agil scara, ca un marinar grăbit spre postul de 
luptă. 

— Avem în faţă o porţiune acoperită cu sargase, îl anunţă pe 
Steve. Dar pariez că sunt și câţiva rechini la pândă, în căutarea 
unei mese săţioase. 

— Hai să terminăm odată cu toate astea! 

— Cum vrei! 

Kreeger se aplecă și introduse vârful cuţitului în cimentul care 
se întărea. Steve studie arma. Avea un mâner crestat, ușor de 
ținut. Lama de titan, cam de treisprezece centimetri lungime, 


255 


era dinţată pe o parte, ascuţită ca un brici pe cealaltă. Putea 
pătrunde ușor până la os. 

Kreeger se ridică și se uită la Steve. 

— A venit timpul să ne luăm rămas-bun, Solomon! Avea o 
nuanţă de regret în voce, ca și cum urma să-i ducă lipsa 
vechiului său amic. 

Steve își concentră atenţia asupra mușchilor de la picioare. 
Cei femurali posteriori trebuiau să ridice toată greutatea. Nu știa 
cât de mult cântărea cimentul. Dar nu conta. Avea cvadricepșii 
foarte puternici și o agilitate de invidiat. i 

Kreeger se uita în jos în timp ce-și vâra cuțitul în toc. In acel 
moment, Steve își smuci picioarele, ridicându-le cu toată 
puterea în sus și extrăgându-le din găleată cu o viteză 
uimitoare. Recipientul se rostogoli cât colo. Bucata de ciment 
din jurul gleznelor lui Steve îi dădu o lovitură decisivă lui 
Kreeger peste frunte. Steve auzi impactul, îl văzu pe Kreeger 
cum cade pe spate, lovindu-se de scândurile punţii. Cuţitul îi sări 
de la picior, alunecând spre pupa. 

Steve se forță să se ridice și să ţopăie spre cuţit, dar parcă ar 
fi fost vârât într-un sac. Din cauza tangajului, își pierdu echilibrul 
și căzu. 

Kreeger se săltă pe un genunchi, clătinându-și capul ca și cum 
încerca să se trezească. Incă o secundă, și avea să fie în 
picioare. O bucată de piele lată de o șchioapă i se desprinsese 
de pe frunte și sângele îi curgea direct în ochi. Ploaia continua 
să-i învăluie ca o perdea. Se frecă la ochi cu ambele mâini, 
încercând să-și limpezească vederea. „Ticălosul a suferit o 
comoție, se gândi Steve, dar uită-te la el. Un taur rănit care se 
pregătește să-și ia din nou avânt.” 

— Te omor, Solomon! mârâi psihiatrul. Îi omor pe toţi avocaţii. 

Se îndrepta turmentat spre pupă, cu genunchii gata să cedeze 
sub greutatea trupului. Unde se ducea? 

Spre cutit! 

Steve vedea totul, proptit de marginea unei guri de drenaj de 
la pupă. Nu putea să se ridice. Nici gând să poată ajunge la 
cuțit. 

Scuipând sânge, Kreeger se aplecă, luă arma și se întoarse, 
încercă să oprească râul de sânge ce i se scurgea în ochi. Mai 
întâi cu un braţ, apoi cu celălalt. Fără niciun rezultat. 

El nu vede și eu nu pot să mă ridic. 


însă, după cum se părea, Kreeger întrezărea câte ceva, 
pentru că se îndreptă împleticindu-se în direcţia în care se afla 
Steve, tăind aerul cu cuțitul. Făcea gesturi largi, începând de 
deasupra capului până jos, spre punte, asemenea unui om care 
folosește un târnăcop ca să spargă gheaţa. Sângele îi țâșnea în 
toate părțile din rana de pe frunte. 

Steve se târa pe spate. Enormele valuri albe și reci se 
rostogoleau peste parapet, udându-l până la piele. Kreeger 
venea tot mai aproape de el, retezând acum aerul cu lama din 
lateral, ca și cum ar fi fost o seceră. 

— O să-ţi tai boașele! Boașele, bâiguia el, fără urmă de 
emoție. 

Steve zări o cange de grafit, cam de doi metri lungime, prinsă 
de peretele vasului. Împingându-se pe coate, se târî în direcţia 
ei. 

Kreeger își schimbă cuțitul în mâna cealaltă. Se îndreptă spre 
Steve, făcând gesturi largi cu cuțitul prin aer, și îi tăie calea spre 
cange. lahtul se căţără pe vârful unui val, păru să stea locului un 
moment, apoi se prăbuși pe partea cealaltă. 

Mișcarea sa îl făcu pe Steve să alunece până la perete. Nu 
mai avea încotro să se târască. Își ridică genunchii spre piept, 
protejându-se de loviturile mortale care urmau să vină. 

De-abia trăgând aer în plămâni, scuipând sânge, Kreeger se 
apropia clătinându-se. 

Steve făcu un efort disperat să pună mâna pe cange, dar nu 
reuși. ` 

Kreeger se opri cam la un metru distanță. Işi șterse palma de 
sânge ca să poată apuca mai bine cuțitul. lahtul se lăsă pe o 
parte, purtat de val, și Kreeger alunecă ușor, încercând să-și 
menţină echilibrul. 

Steve simţea cum ambarcațiunea se urcă din nou pe val. 
Avea să rămână așa sau să se prăbușească din nou? După o 
secundă, alunecă pe partea cealaltă a coamei, iar Steve își 
contractă mușchii ambelor picioare, vârând gleznele prinse în 
blocul de ciment printre picioarele lui Kreeger. Steve lovi direct 
în sus. În același timp, iahtul se prăbuși în adâncul apelor, 
balustrada ajungând la același nivel cu oceanul. Steve fu 
azvârlit în spate, simțind cum genunchii îi erau sfâșiaţi de o 
durere insuportabilă. Kreeger se legănă deasupra gleznelor lui 


257 


Steve ca un puști pe un balansoar, apoi se prăbuși peste bord, 
cu capul înainte, fiind înghiţit de apa mohorâtă a oceanului. 

Simţindu-și genunchii ca și cum i-ar fi luat foc, Steve se săltă 
în sus și prinse cangea. Îl zări pe Kreeger plutind periculos de 
aproape de elicele care se roteau încet. 

— Ajutor! Ajută-mă! 

Un val îl trase dedesubt. Dispăru un moment, apoi reapăru, 
dând cu putere din picioare în încercarea de a păstra distanţa 
faţă de elice. 

Steve șontăcăi spre pupă, folosind cangea ca pe o cârjă. 

„Unele lucruri le plănuiești, gândi el. Altele le faci instinctiv, 
pe baza unor elemente de decenţă și umanism. Un om cade 
peste bord și îl salvezi. Nu contează cine e, nu contează ce-a 
făcut. Îl ridici înapoi în barcă și-l predai poliţiei, lași sistemul să 
se ocupe de el.” 

Steve se aplecă peste bord, îndreptând cangea către Kreeger. 
Acesta întinse mâna spre ea, dar nu reuși s-o prindă, fiind din 
nou acoperit de ape. Reveni, iar Steve legănă prăjina în direcţia 
lui. 

Uneori însă toate convingerile referitoare la decenţă și 
umanism dispar și lasă în urma lor altceva. Să-i zicem răzbunare 
sau dreptate ori poate numai siguranță. Siguranţa că Bill 
Kreeger nu avea să mai distrugă viața nimănui. Sau 
raţionamentul acesta era prea complicat? Poate că explicaţia 
era una mai simplă, înscrisă în ADN-ul fiecăruia, după mai multe 
milioane de ani de evoluție. Poate că toți păstrăm în noi 
amprenta lăsată de animalele criminale care au trăit cu mult 
înaintea noastră. 

Dacă mă ameninţi pe mine sau pe-ai mei, te omor. Da. O s-o 
fac. Chiar și un tip normal, manierat, un avocat care respectă 
cumva legile o să te ucidă. 

„Kreeger ar fi apreciat o astfel de explicaţie”, gândi Steve. 
Care ar fi dovedit că teoria lui era valabilă. 

Un val mare îl aruncă pe Kreeger în sus, aproape 
catapultându-l afară din ocean. Se prăbuși din nou, fiind 
acoperit de ape. Apoi, îl luă un altul la rând, de data aceasta 
apropiindu-l de iaht. Din nou, Kreeger întinse mâna spre cange. 
Din nou, rată. Strigă ceva, dar nu se putea face auzit din cauza 
vuietului. Un alt val îl duse mai aproape de pupă. Steve îndreptă 
prăjina spre el; Kreeger se întinse s-o apuce, dar subit Steve o 


258 


trase înapoi. Gestul fusese involuntar, trupul refuzând să dea 
ascultare comenzilor creierului, refuzând să-l salveze pe ticălos. 

Kreeger înota spre iaht, strigând ceva. Steve nu reuși să audă 
decât un cuvânt. 

— La fel... 

Restul se pierdea în vuietul furtunii. 

Kreeger veni mai aproape, apucându-se de placa pentru 
sărituri în apă. Strigă din nou. 

— La fel ca... 

Ce naiba spunea? 

Incercând să nu alunece pe punte, Steve trase cangea spre 
spate cu ambele mâini până când și-o cumpăni pe umăr. Un 
atac fără cruțare cu bâta lui marca Louisville Slugger. 

— La fel ca mine! răcni Kreeger acoperind vuietul. La fel ca 
mine! 

Steve roti cangea cât de tare putea, răsucindu-și șoldurile ca 
să prindă putere. Latul cârligului îl izbi pe Kreeger peste tâmplă, 
un șoc resimţit de Steve în ambele braţe. Impactul îl cutremură, 
ca și cum marcase punctul vieţii la baseball. 

Capul lui Kreeger se smuci într-o parte și rămase așa, cu gâtul 
într-un unghi nefiresc. Un val îl cuprinse, îl tăvăli prin spuma 
albă și-l trase în jos în apa rece a oceanului. 


LEGILE LUI SOLOMON 
12. Când termini cu toate aiurelile - cum ar fi cariera, statutul 


și banii -, în final tot ce contează cu adevărat e dragostea și 
familia. 


Capitolul 41 


TEMPLUL LUI SOLOMON 


Steve zăcea pe spate pe o plută care se ridica și se lăsa odată 
cu valurile. În depărtare, fulgerele luminau norii argintii, iar un 
trăsnet lovi apa. Steve simțea cum se mișcă pluta, chiar dacă își 
dădea seama că se afla acasă, în pat. Era o consecinţă a 
analgezicelor. 

Domnul să binecuvânteze codeina. 

Îi spusese asta lui Bobby. Numai cu câteva ore în urmă. Sau 
erau câţiva ani? Nu știa de când zăcea la pat. , 

Domnul să binecuvânteze codeina, repetase Bobby. ALATURI 
DE PAT NAS ÎNFUNDAT“. 

Steve râsese, începând să-l usture buza, unde mai multe 
copci îi trăgeau de piele. 

Toți la școală spun că ești un gagiu complet nebun, zisese 
Bobby. 

Dacă e ceva de bine, multumește-le din partea mea. 

Ești cel mai tare, unchiule Steve. 

Băiatul zâmbise. Bătuseră palma. De fapt, Bobby o bătuse, 
întrucât Steve nu putea ridica brațul de pe cearșaf. Insă, când 
văzu zâmbetul băiatului, se simţi ca și cum ar fi câștigat Premiul 
Nobel pentru cel mai bun părinte. 

Un doctor care-i fusese cândva client trecuse pe acolo. Sau 
era un client fost doctor cândva? Mintea lui Steve era 
încețoșată. Medicul îi spusese ceva de o fractură a osului 
zigomatic. 

— Zigomatic? îl întrebase Steve. Mașina care taie legume? 

— Osul maxilarului, explicase doctorul. 

Steve își aminti acum. Îl apărase în două procese intentate 
pentru malpraxis. Le pierduse pe ambele. 

Mai erau și niște probleme la sinusuri, îi mai spusese vraciul. 
Steve se putea aștepta să-i curgă lacrimi subit din ochi. Nu mare 
lucru. Avea să-i treacă. 

— Și dacă nu trece? se interesase el. 


4 În original, Bedside nose clog. (n.red.). 
260 


— Mă dai în judecată, zisese doctorul. 

Plânsul nu era ceva prea rău, gândi Steve. Putea să-i fie de 
folos la pledoaria finală. Mai avea și o duzină de copci pe buza 
de jos. Plus rupturile de cartilaj de la ambii genunchi. Gheată, 
antiinflamatoare și odihnă. 

— Nu fi îngrijorat, Steve. O să joci golf cât de repede. 

— Grozav, doctore, pentru că n-am jucat niciodată în viaţa 
mea. 

Acum îi era frig. Ambii genunchi erau împachetaţi în gheaţă. 
Pe măsuța de lângă pat se aflau o varietate de sticluțe cu 
medicamente, o cană cu apă și ziarul Miami Herald. La 
secţiunea știri locale apărea un titlu de-o șchioapă: „Un avocat 
salvează fata răpită”. Avea să citească tot articolul mai târziu. 
Steve era aproape sigur că avea să-i fie mai favorabil decât 
ultima oară când ajunsese la gazetă. Articolul scris de Joan 
Fleischman era intitulat: „Avocat închis din nou”. 

Auzi o bătaie. Oare era doar în mintea lui? Poc, poc, apoi 
scârt, ca şi cum s-ar fi despicat un lemn. 

Myron Goldberg și Eva Munoz-Goldberg își făcură apariţia. 
Myron îi ceru lui Steve să deschidă gura. li făcu un compliment 
pentru igiena dentară și-l sfătui să-și îmbrace dinţii rupţi. Eva îi 
dădu lui Steve un bol cu cremă caramel pregătită de ea. Putea 
să o bea cu paiul. Myron îl informă că renunţaseră la acuzaţia de 
molestare și ultraj, iar Steve le mulţumi în timp ce sorbea siropul 
dulce. Eva îl bătu pe umăr și-i spuse că era la fel de curajos ca 
Mâximo G6mez și Jose Marti”. 

Era clar că Maria le povestise părinţilor săi cum Steve îi 
salvase viața. Cum, după ce doctorul Bill căzuse peste bord, 
Steve se dusese la ea, deși de-abia se putea mișca și fața îi era 
umflată și plină de sânge. Cum urcase scara spre puntea de 
comandă, târându-și picioarele încă încastrate în ciment, 
gemând de durere. Cum dusese iahtul la țărm, lovindu-l de cheu 
în dreptul postului Gărzii de Coastă din Miami Beach, și apoi 
leșinase. Steve era bucuros că Maria le spusese părinţilor toate 
aceste lucruri, pentru că el nu-și mai amintea nimic. 

— Maria zice că ești un super-erou, îi spuse Eva. 

— Ce face ea? întrebă Steve. 

— Mai bine decât am fi sperat, zise Myron. 


45 Revoluţionari cubanezi care la sfârșitul secolului al XIX-lea au jucat un rol crucial în 
obținerea independenţei ţării lor. (n.red.). 


261 


— Bien, confirmă Eva. E acum cu Bobby. Învață. 

— Pot să pariez, comentă Steve. 

— E un tânăr promiţător, adăugă Myron. 

— Sigur că da, zise și Eva. Are o pregătire bună. Apoi se 
aplecă și-i mângâie obrazul lui Steve cu mâna. Eres un 
melocotón en almíbar. 

Steve nu era prea sigur, dar presupunea că ea tocmai îl 
alintase, comparându-l cu o piersică însiropată. Drăguţ din 
partea ei. Deodată, simți cum îi alunecă o lacrimă pe obraz, apoi 
alta. Apoi un torent. 

— Eşti un om minunat! îi spuse Eva, și ea cu ochii plini de 
lacrimi. 

Steve decise că nu era cazul să menţioneze problema lui cu 
sinusurile. 

Cece Santiago intră tocmai când familia Goldberg pleca. 
Telefoanele sunaseră neîntrerupt la birou, toată ziua, îi raportă 
ea, oameni care doreau să-l felicite. Niciun client nou totuși. 
Probabil nici nu aveau să apară. Din relatarea ziarului reieșea că 
se afla pe patul de moarte. Cece putea să stea numai un minut, 
deoarece avea o întâlnire cu ofițerul care o supraveghea pe 
timpul eliberării condiţionate. În traducere liberă, un alt meci de 
wrestling cu Arnold Freskin. Și, apropo, Arnie îl informase deja 
pe Pincher că renunţă la acuzaţii. Cu ambele cazuri de 
molestare și ultraj retrase, Steve se întreba ce avea să mai facă 
în viitor. 

Aţipi o clipă și visă că pluta lui se scufunda. Se trezi, 
descoperind că sora lui era așezată pe marginea patului și 
salteaua moale se lăsase sub greutatea ei. 

— Hei, Stevie! Cum te simți? 

— Teribil. Încep să înţeleg de ce te droghezi. 

— Bine că mi-ai amintit, frăţioare. Am o slujbă. Consilier în 
domeniul drogurilor la Tampa. 

— Grozav! 

— Cât despre celelalte chestiuni, obţinerea tutelei lui Bobby, 
avocatul meu zice că aș fii nebună să fac asta acum. Ești o 
celebritate sau pe-aproape. In plus, am nevoie de o slujbă ca să 
mă pot prezenta în fața judecătorului. 

— Nicio grabă, Jan. 

Ea îl studie o secundă. 

— Plângi, frăţioare? 


— Sinusurile, se scuză el. 

Aţipi din nou pe sunetul unei drujbe ce se auzea în depărtare. 
Ori asta sau un milion de albine băzâiau prin salon. Se trezi și o 
văzu pe lrene Lord în dormitor, trecându-și arătătorul peste 
tăblia patului. 

— Ai nevoie de cineva să facă curat, zise ea, arătându-i 
degetul plin de praf. 

— Ce mai faci, lrene? 

— Carl a plecat. Și-a luat bagajele și a plecat. 

— Imi pare rău. Și sunt surprins. Credeam că îi pasă sincer de 
tine. 

— Chiar îi pasă. leri, mi-a transferat niște bani în cont. Printr-o 
bancă din Moscova. 

— Moscova? 

— Mi-a trimis și un e-mail. Zice că a descoperit tezaurul 
pierdut al Romanovilor. Oameni din întreaga lume îi trimit bani, 
pretinzând că sunt rude ale ţarului. 

— Pentru un escroc, pot spune că are o inimă bună. 

— Stephen, ţi-am mărturisit cât de mult ţin la tine? 

— Nu-mi aduc aminte, dar am fost anesteziat. 

— Cred ca tu și Victoria alcătuiți o pereche splendidă. Ei bine, 
poate nu chiar splendidă. Dar, din cine știe ce motiv, o faci 
fericită. Și, dacă ea e fericită, ei bine... sunt și eu destul de 
mulțumită. ` 

Se aplecă să-l sărute, dar se răzgândi și se retrase. Il bătu 
totuși pe umăr. 

— Stephen, plângi? 

— Sinusurile, răspunse el. 

Adormi din nou tulburat de vise, de data asta fiind prezent și 
tatăl său. Țapul bătrân clădea ceva. Poate arca lui Noe. Simţi o 
atingere pe buze și, când deschise ochii, o văzu pe cea mai 
frumoasă femeie din lume care-l săruta. Victoria purta niște 
pantaloni stretch până sub genunchi și un top subţire cu bretele 
fine. Era decoltat și se oprea imediat sub sâni, lăsându-i la 
vedere abdomenul neted. 

— Ar fi cazul să te razi, campionule, zise ea. Și respiraţia îți 
miroase ca un măgar uitat în ploaie. 

— Și cum miroase exact un măgar ud? 

Ea îl sărută din nou. 

— Nu contează. Tot te iubesc. 


263 


— Și eu te iubesc, Vic. Își linse buza umflată și spuse: M-am 
tot gândit unde să ne mutăm. Dacă vrei într-un complex de 
apartamente, e OK în ce mă privește. Dacă vrei o vilă sau o casă 
simplă, și asta e în regulă. Tot ce vreau să-ţi spun e că, dacă 
suntem împreună, e bine oriunde. 

— Sincer crezi asta? 

— Din toată inima. Din adâncul sufletului. Până la ultima mea 
suflare împuţită. 

Ea îi zâmbi angelic și-i trecu ușor degetul peste buza rănită. 

Ciocănitul reîncepu. Mai tare. 

— Ce naiba mai e și asta? o întrebă Steve. 

— Nu știi? Credeam că ţi-a spus Herbert seara trecută. 

— Seara trecută mânam o sanie trasă de câini prin Alaska. 
Cred că halucinam. 

— Haide, îl îndemnă ea. O să-ţi arăt. 

Il ajută să se ridice din pat. Se sprijini de umărul ei și, șontăc- 
șontăc, ieșiră din dormitor. 

Camera de zi era mult prea luminoasă. 

Ce naiba? 

Dispăruse zidul din spate. Mai rămăseseră doi stâlpi, însă 
plăcile dintre ei fuseseră pulverizate. Herbert stătea în mijlocul 
dărâmăturilor, purtând un şort kaki și kipa, ţinând un ciocan în 
mână. Pieptul lui gol era acoperit de praf. Steve își aminti vag 
ceva despre dorinţa tatălui său de a construi Templul lui 
Solomon, dar nu se prea potrivea. 

— Ce naiba faci aici, tată? 

— Cum arată? 

— A vandalism. 

— Extind casa spre curtea din spate. 

— De ce mi se pare mie că te pricepi mai bine să dai zidurile 
jos decât să le pui la loc? 

— Nu e cazul să te plângi până nu primești factura. Încă un 
dormitor mare, cu dressinguri să te plimbi prin el, și o cameră 
de zi. 

— Pentru ce? 

— Pentru tine și Victoria, schmenarick. 

Sigur! Era încă ameţit, dar putea să înţeleagă. Tot spaţiul de 
care aveau nevoie, chiar dacă acoperișul ar fi stat să cadă și 
pereţii ar fi fost oricum, numai verticali nu. 


264 


— Mulţumesc, tată. Am văzut un televizor cu ecran plat. Mare 
cât o ușă de garaj. Foarte bun pentru întreaga familie. 

— Eu mă gândeam la un pian pentru familie, zise Victoria. 

— Un televizor mare e mai bun. Cu înaltă definiţie pentru 
meciurile de baseball. 

— M-am tot uitat la un Steinway. Modelul potrivit pentru o 
încăpere spațioasă. Ar fi perfect. 

— Doar dacă te muţi cu Rahmaninov. 

— Totuși, vreau un pian cu coadă. 

— Și eu vreau un televizor cu fundul lat. 

Herbert le făcu semn cu ciocanul spre deschizătura din zid. 

— Presupun că pot adăuga o sală de muzică, dacă ne 
extindem dincolo de gard. 

— Un compromis acceptabil, spuse Victoria. 

— Și eu sunt de acord, adăugă Steve. 

Le înconjură umerii cu braţele și-i strânse afectuos. Bobby 
intră și el în încăpere, dinspre bucătărie, ronțăind un biscuit 
Oreo. 

— Hei, unchiule Steve. Ce-i cu voi aici? 

— Imi savurez fericirea, puștiule. Vrei să te iau și pe tine în 
brațe? 

— Nici pomeneală. Îmbrăţișările sunt pentru bebeluşi. Privirea 
lui Steve îi învăluia pe toţi. Tatăl său, iubita sa, nepotul său. 
Fericirea lui. Simţi lacrimi în ochi. 

— Plângi? îl întrebă Bobby. 

— Sinusurile sunt de vină, minţi Steve. 


LEGILE LUI SOLOMON 


1. Mai bine îl mint pe un judecător decât pe femeia pe care o 
ador. 

2. Nu trebuie să-ți tragi clientul în piept... decât dacă ai un 
motiv al naibii de temeinic. 

3. Când nu știi ce să faci, cere sfatul tatălui... chiar dacă din 
menora lui lipsesc două lumânări. 

4. Dacă depui toate eforturile să te faci de râs, asigură-te că 
ai o sumedenie de martori. 

5. Când o femeie e tăcută și pare cufundată în gânauri, în loc 
să fie combativă și certăreață, ai grijă, își imaginează cum ar 
arăta baia fără chiloţii tăi atârnați de capul dușului. 

6. Un avocat plin de fantezie interpretează decizia 
judecătorului ca pe o simplă sugestie. 

7. Când dai cu ochii de-o femeie goală, poartă-te ca și cum nu 
e prima pe care o vezi. 

8. Iubirea înseamnă chimie și mister, nu logică și rațiune. 

9. Í Cum i te adresezi unui judecător bătrân, arțăgos și 
pârtâit? 

R: Onorată instanță... 

10. N-o să găsești așa ceva la Darwin, în Deuteronomy sau 
Doonesbury, dar e un adevăr esențial cu privire la natura 
umană: Noi toți ucidem ca să-i protejăm pe cei pe care-i iubim. 

11. N-o să mint un avocat și nici nu voi încerca să-l înșel, însă, 
dacă se va ivi ocazia, îl voi privi drept în ochi și îi voi trage una 
în cojones. 

12. Când termini cu toate aiurelile - cum ar fi cariera, statutul 
și banii -, în final tot ce contează cu adevărat e dragostea și 
familia. 


virtual-project.eu