Paul Levine — [Solomon vs Lord] 01 Solomon vs Lord

S 
Y 
SS 
Y 
i 
OD 
Y 
x 
| 
Y 
S 
N 
N 
S 


PAUL LEVINE 
Seria: SOLOMON vs LORD 


Volumul 1 


SOLOMON vs LORD 


Original: Solomon vs Lord (2005) 


Traducere din limba engleză și note: 
LAURA STROE-BOTORCU 


/ 
virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2007 


Paul Levine este un autor american de romane polițiste, 
acesta scriind în general thrillere. Cărţile sale au fost traduse în 
23 de limbi. A scris două serii, cunoscute după numele 
personajelor principale: „Jake Lassiter” și „Solomon vs. Lord”. 

Lassiter, un fotbalist din Pennsylvania, care a jucat pentru Joe 
Paterno, nu a fost recrutat de nicio echipa NFL. Desemnat ca un 
agent liber de către Miami Dolphins, a jucat mai mult pentru 
„echipele de suicid”, însă noaptea frecventa facultatea de drept 
din cadrul Universităţii din Miami și a devenit un avocat de 
neînduplecat. Personajul a apărut în 10 romane. A fost descris 
de Booklist ca „unul dintre cele mai interesante personaje din 
romanele polițiste contemporane” și de Miami Herald ca „un 
personaj cu mai multă carismă decât a avut vreodată Perry 
Mason”. 

„To Speak for the Dead”, prima carte din seria Lassiter, a fost 
clasată în top 10 cele mai bune mistere ale anului de către Los 
Angeles Times, care l-a descris pe Lassiter ca „Travis McGee cu 
o diplomă în drept”. In anul 1995, NBC a realizat un film bazat 
pe carte, „Jake Lassiter on the Bayou”. 

Levine a mai scris „9 Scorpions”, un thriller ce se desfășoară 
la Curtea Supremă a Statelor Unite. Cartea a fost inspiraţia 
pentru serialul First Monday, pentru care Levine a fost co- 
producător alături de producătorul veteran Donald P. Bellisario. 
Serialul, în care au jucat James Garner, Joe Mantegna și Charles 
Durning a rulat pe CBS în 2002. Acesta a fost anulat din cauza 
rating-ului scăzut. 

Levine, de asemenea, a scris 21 de scenarii pentru serialul 
militar, produs de CBS, JAG, care a rulat din 1995 până în 2005. 


3 


El a fost citat de The Third Degree spunând că cea mai mare 
realizare a lui în serial a fost că „a putut să aterizeze pe un 
portavion și să manevreze un submarin nuclear, fără să 
declanșeze securitatea naţionala”. 


MULȚUNMIRI 


Sunt recunoscător multor persoane care au fost foarte 
generoase cu timpul și experienţa lor. 

Randy Anderson - un scenarist excelent, un viclean jucător de 
pocher și un prieten foarte înţelept, care mi-a fost de mare 
ajutor când i-am creat pe Steve Solomon și Victoria Lord. 

Edward Shohat, unul dintre cei mai buni avocaţi ai apărării pe 
care îi cunosc, mi-a împărtășit cunoștințele sale enciclopedice 
de drept penal. Angel Castillo Jr., un avocat pledant foarte cult, 
m-a ajutat să mă orientez în Little Havana și într-un tribunal 
civil. 

li mulțumesc în mod special lui Carmen Finestra, care este o 
maestră a comediei; judecătorilor Lester Langer și Stanford 
Blake, și asistentului juridic Terry Sullivan, din Miami-Dade; 
Christinei Martyak, asistentă a procurorului general; lui Yvonne 
Colodny, asistentă la departamentul de avocaţi din oficiu; 
Yolandei Berkowiz, voluntară în programul de acordare a 
asistenței juridice pentru copii, și directorului adjunct al 
Fundaţiei „Vocea Copiilor”, Martha Diaz. 

Rick și Sue Newhauser mi-au permis cu amabilitatea ce-i 
caracterizează să folosesc proprietatea lor, Gables Estates. Am 
folosit de asemenea resursele oferite de Grossman & Roth, 
datorită sprijinului permanent de care m-am bucurat din partea 
minunaţilor avocaţi pledanți Stuart Grossman și Neal Roth. 

Îi mulţumesc editoarei mele, Kate Miciak, care m-a convins să 
mă apuc de scris; are un fler înnăscut pentru dialoguri, un ochi 
excelent pentru personaje și o inventivitate diabolică pentru 
intrigă. Le mai mulţumesc și lui Loyale Coles și Caitlin 
Alexander, de la editura Bantham. 

Agentul meu, Al Zuckerman, un adevărat guru editorial 
pentru mine, mi-a oferit încă o dată sfaturi înțelepte, ca și 
Matthew Loze și Geoffrey Brandt de la Course Management, îi 
mulțumesc și Mayei Rock de la Writers House. 

La final, daţi-mi voie să vă spun că în paginile ce urmează 
Steve Solomon definește diferenţa dintre succes și excelenţă. 
Am învăţat această filosofie personală de la Joe Paterno, un 


legendar antrenor de fotbal și un bun prieten de-al meu. Joe, îţi 
mulțumesc. 


Înțelepții spun că extremele se atrag. 
Imi doresc totuși să ne fi asemănat mai mult, 
Războiul poate ar fi fost mai scurt. 


„But I loved you” 
Compus de Gordon Jenkins 
Interpretat de Frank Sinatra 


1. 


COLEGI DE CELULĂ 


Bărbatul din celula de detenție își slăbi nodul de la cravată, 
aruncă sacoul șifonat într-un colț și se lungi pe banca rigidă de 
plastic. Femeia din celula de vizavi își dădu jos sacoul ecosez alb 
cu negru, îl împături cu grijă pe braţ și începu să se plimbe 
încoace și-ncolo. 

— Calmează-te, Vickie. Mai avem de stat aici, îi spuse 
bărbatul. 

— Mă cheamă Victoria, îl corectă femeia. 

Ecoul pașilor ei apăsaţi era amplificat din cauza dalelor de 
beton. 

— Dă-mi voie să ghicesc: n-ai mai fost închisă niciodată 
pentru sfidarea Curţii! 

— Te porţi de parcă ai câștigat medalia de onoare! 

— Un avocat care se teme de închisoare e ca un chirurg care 
leșină când vede sânge, spuse Steve Solomon. 

— Din câte-am auzit, tu petreci mai mult timp în spatele 
gratiilor decât cu clienţii tăi! îi răspunse Victoria Lord. 

— Mulţam. E un slogan excelent pentru o reclamă. „Voi faceţi 
infracțiuni, iar Steve stă la pușcărie în locul vostru.” 

— Nu am cunoscut în viața mea un avocat mai imoral decât 
tine! 

— Nu-ţi face griji, ești încă nouă în branșă. Mai ai timp... 

— Ești un nenorocit ordinar, mormăi ea întorcându-i spatele. 

— Să știi că te-am auzit. 

„Are un profil interesant”, își spuse el. E atrăgătoare 
atitudinea asta a ei lustruită, de profesionistă. Picioare lungi, 
sâni mici, maxilar sculptural: per ansamblu, are un aspect osos 
și atletic. Ochii verzi, cu pete mici de culoarea cenușii, și o claie 
de păr ciufulit, blond ca mierea. Este agresivă și sexy. Insulta 
„nenorocit ordinar”, pe care o auzea destul de des, nu îi păruse 
niciodată mai seducătoare. 

— Dacă nu ai fi atât de arogantă, te-aș putea învăța câteva 
șmecherii juridice. 


— Păstrează-ţi energia pentru păpuşa gonflabilă care te 
așteaptă acasă. 

— Asta a fost o lovitură sub centură. Păpușa aia era o probă în 
cadrul procesului. 

— Serios?! Oamenii spun că au văzut-o complet umflată în 
mașina ta. 

— Păi, călătorește cu mine pe locul mortului, ca să mai 
schimb și eu o vorbă cu cineva. 

Victoria se îndreptă spre ușa celulei. Gratiile aruncau umbre 
adânci pe chipul ei. 

— Îţi cunosc reputaţia, Solomon. Știu ce fel de om ești. 

— Dacă m-ai pus sub urmărire, să știi că o să cer un ordin de 
restricţie împotriva ta. 

— Legea este o glumă pentru tine. 

— Ba nu, eu mi-am făcut propriile legi. Legile lui Solomon. 
Regula numărul unu: „Când legea nu dă rezultate, schimb-o”. 

— Ar trebui să te închidă definitiv. 

— Păi, au mai încercat o dată. 

— Ești o rușine pentru avocaţii din întreaga lume. 

— Hai să fim serioși! Unde ţi-e inima, Vickie? 

— Mă cheamă Victoria! Și nu am inimă. Sunt procuror. 

— După tine, locul lui Jean Valjean e la pușcărie, nu-i așa? 

— Doar nu l-am pus eu să fure pâinea aia! 

— Tu ai fi în stare să arzi vrăjitoarele pe rug. 

— Numai după ce au făcut apel, conform legii! 

Victoria râse, iar aerul păru să fie străbătut de un fior electric. 

„La naiba, chiar se pricepe!” 

Reușise să pareze toate atacurile lui și îi răspunsese la insulte 
cu aceeași monedă. Și mai era ceva ce îi plăcea la ea. Nu purta 
verighetă și nici inel de logodnă. Domnișoara Victoria Lord, 
procuror începător, nu era numai bătăioasă, ci și celibatară. Să fi 
avut vreo douăzeci și opt de ani... Adică era cu șapte ani mai 
mică decât el. 

— Dacă ai nevoie de ajutor la tribunal, aș fi dispus să fiu 
mentorul tău. 

— Așa se zice acum? 

Touché. Dar zâmbise când i-a dat replica. Poate că era mai 
degrabă un preludiu decât o ceartă... Altă lovitură parată, alt 
atac, cine știe unde puteau ajunge? Cu cât se gândea mai mult, 
cu atât i se părea mai evident. 


„Mă place. Mă place cu adevărat.” 
e 

„Îl urăsc.” Victoria se decise imediat. „Îl urăsc din tot sufletul.” 
La naiba, toată lumea o prevenise despre Solomon. Intotdeauna 
testa noii procurori, îi încolţea și îi făcea să-și piardă calmul, 
ademenindu-i în capcana viciilor de procedură. Dar ea nu era 
chiar așa de nouă în meseria asta. De opt luni se tot ocupa de 
puneri sub acuzare și audieri preliminare. Și câștigase primele 
două procese penale de infracţiune! Bineînțeles, Steve 
„Nebunul” Solomon nu fusese implicat în niciunul dintre ele. 

— Trebuie să îţi dai seama că am fost acuzaţi de sfidarea 
Curţii din cauza ta! i se adresă el din celula opusă. 

Nu avea de gând să-i ofere satisfacția de a-l întreba „de ce” 
sau „cum adică”. Nici nu avea s-o audă spunându-i: „Mai du-te 
naibii!” 

— Niciodată să nu-l mai numești pe avocatul apărării un 
rechin împuţit în mijlocul sălii de judecată. Trebuie să te abţii 
până la pauză. 

— Dar tu ai început, când m-ai numit „persecutor”. 

— A fost o eroare de pronunție. 

— Ești incorigibil. 

— Incă ceva: lasă baltă cuvintele astea complicate. O să îi 
zăpăcești pe juraţi. Ba chiar și pe judecător, dacă stau să mă 
gândesc. 

Victoria se opri din mers. Aerul din celulă era sufocant, iar 
picioarele o dureau îngrozitor. Ar fi vrut să își dea jos pantofii 
Prada cu barete care îi strangulau gleznele, dar dacă atingea 
podeaua dezgustătoare și lipicioasă cu tălpile după aceea 
trebuia să se curețe pe picioare cu sodă caustică. Fusta ecosez 
era prea strâmtă și incomodă. Acum își dorea cu ardoare să fi 
avut timp să se schimbe înainte de a se prezenta la tribunal, 
mai ales după ce îl observase pe Solomon holbându-se ca un 
porc la fundul ei. 

Se uită la el cum stătea lungit pe bancă, cu mâinile 
încrucișate sub cap, ca un vagabond într-o cutie de carton de pe 
marginea drumului. Avea o claie de păr negru și zburlit, ochi 
vicleni și un zâmbet încrezut, plin de mulțumire de sine, ca și 
cum ar fi reușit să-i lipească un bileţel pe care scria „trage-mi 
una” pe spate. 


10 


Abia aștepta să se întoarcă în sala de judecată și să îl 
condamne pe clientul lui infractor. Dar în momentul de faţă se 
simțea epuizată. Nivelul de adrenalină în sânge scăzuse, iar 
oboseala începuse să-i întunece judecata. Toate orele petrecute 
în faţa oglinzii pentru a exersa își făceau efectul. 

Doamnelor și domnilor, veti auzi în continuare mărturia 
ofițerilor vamali și a reprezentanților de la protecția mediului... 

Poate că procedase greșit. De câte ori verificase aspectele 
legale, de câte ori își pregătise martorii, de câte ori își repetase 
pledoaria de deschidere? 

Aceștia vor declara că acuzatul, Amancio Pedrosa, a făcut 
contrabandă, adică a trecut fraudulos peste granită patru 
perusi, trei papagali, doi cacaau... 

Și o cioară de pe un gard... 

Era epuizată; și-o făcuse cu mâna ei. Poate că de aceea 
avusese o izbucnire nervoasă mai devreme. Nu cumva fusese 
ridicolă când adusese cutiile cu documente într-un căruț de 
supermarket în sala de judecată? Pe de-o parte era Solomon, cu 
un Singur dosar galben, iar pe de altă parte era ea, cu brațele 
ticsite de cărţi, hârțoage și acte marcate cu diverse culori, pline 
de notițe. 

Deși îl disprețuia pe Solomon, îi invidia încrederea sa 
nerușinată. Plutea prin sala de judecată, până la biroul 
grefierului, fără a uita să le zâmbească juraţilor. Era înalt și bine 
făcut, plin de graţie; se vedea de la o poștă că se simte bine în 
pielea lui. În schimb ea se simţea rigidă ca o păpușă cu baterii 
când trebuia să se ridice și să vorbească în faţa Curţii. Se simţea 
intimidată de toţi ochii aceia care se holbau la ea și o judecau. 
Oare va reuși vreodată să dovedească încrederea de sine pe 
care o avea el? 

Cu o oră în urmă nici măcar nu-și dăduse seama că era 
acuzată de sfidarea Curţii. Judecătorul Gridley nu folosise 
expresia ca atare. El îi concediase dintr-un gest și spusese, 
vorbind tărăgănat: „Pauză, oameni buni! Asta n-o să arate bine 
la reluări!” Abia atunci și-a amintit că judecătorul era antrenor 
de fotbal cu jumătate de normă la o facultate. 

— Domnule Solomon, mă așteptam la mai mult de la 
dumneavoastră! continuase judecătorul Gridley. Domnișoară 
Lord, mai aveţi de învăţat. Când vă spun că v-aţi ciorovăit 
destul, înseamnă că chiar mi-a ajuns! In sala mea de judecată 


11 


nu mai joacă nimeni după ce am fluierat sfârșitul partidei! 
Aprod, condu-i pe certăreţii ăștia doi la celulele noastre 
primitoare! 

Ce umilinţă! Ce îi va spune șefului ei? Își aminti instruirea 
succintă pe care i-o făcuse Ray Pincher: „Dacă ești acuzat de 
sfidarea Curții, o să te simţi trist. Dacă incidentul se repetă, o să 
fii concediat”. 

Dar ei nu avea cum să i se mai întâmple. După ce se 
întorceau în sala de judecată avea să... 

La naiba! | se lipise ceva de vârful din catifea al pantofului. 

O bucată de hârtie igienică! 

O îndepărtă, strâmbându-se, cu tocul celuilalt pantof. Se pare 
că azi toate îi mergeau prost. 

— Hei, Lord, să știi că mai avem de stat aici, auzi ea vocea 
exasperantă înălțându-se din celula de vizavi. Așa că avem niște 
reguli de bază: de exemplu, când unul dintre noi vrea să facă 
pipi, celălalt se întoarce cu spatele. 

Victoria aruncă o privire rapidă spre toaleta din metal care n- 
avea scaun. 

Sigur că da! Ca și cum m-aș atinge de grămada asta de 
bacterii în putrefacție. 

Cum ea nu-i răspunse, el continuă: 

— Mai ești acolo sau ai dat bir cu fugiţii? 

Undeva în măruntaiele pereţilor ţevile scoaseră un geamăt 
prelung, iar apa începu să bolborosească. 

— N-ai decât să faci ce vrei, eu am nevoie la toaletă! 

Ce nesimtit. 

„Solomon este genul acela de bărbat peste care dai în baruri 
și săli de forță, care este atât de prost încât are impresia că este 
spiritual și fermecător”, se gândi ea. 

— Să nu tragi cu ochiul! 

Bărbații ăștia se înmulțesc ca o ciumă, iar marea majoritate 
se fac avocați... 

— Să știi că am deschis fermoarul... 

Doamne Dumnezeule, fă-l să-și prindă scrotul în fermoar și să- 
și facă praștie testiculele. 

— Ah, ce bine e... suspină el, în timp ce urina producea un 
zgomot similar cu ploaia pe un acoperiș de tablă. 

— Nouăzeci și nouă de sticle de bere... începu el să cânte. 

— Habar n-aveam că mai există bărbaţi din ăștia. 


12 


„Am început să o enervez”, se gândi Steve. Bineînţeles că ea 
își juca în continuare rolul de femeie dură, invincibilă, care nu dă 
doi bani pe bărbaţi, dar se simțea că starea ei de spirit se 
schimbase. 

Țâfnoasa domnişoară Lord era complet diferită de alte femei. 
Nu semăna deloc cu stenografele de la tribunal cu care ieșea el 
de obicei în oraș. Acestea erau niște femei tăcute și foarte 
supuse, care stăteau toată ziulica să dactilografieze ceea ce 
auzeau. Nu semăna nici cu fotomodelele din South Beach, al 
căror creier se prăjise de la expunerea excesivă la lumina 
solarului. 

Își aminti cum se uitase în jur, în sala de judecată, atunci când 
Victoria se ridicase în picioare pentru a se adresa judecătorului. 
Îi fermecase pe toți cei prezenţi, inclusiv pe clientul lui cel 
mincinos și pe aprodul adormit. Juraţii, polițiștii, supraveghetorii, 
paznicii, funcţionarii, avocaţii din oficiu... La naiba, toată lumea 
o urmărea pe ea chiar și în timp ce vorbea el. Se vedea că are 
un talent înnăscut; avea genul acela de atitudine care nu se 
învaţă la facultatea de drept. 

Nu cred că am văzut vreun începător mai bun decât ea. 

Bineînțeles că avea mentalitatea aceea rigidă de procuror, 
dar asta se putea schimba, dacă o fraierea să-l ierte pentru că 
intrase la răcoare din cauza lui. De fapt, pe el nu-l deranja deloc 
această mică pauză. El se simţea ca acasă în celula de doi 
jumate pe doi jumate; era ca un apartament închiriat pe termen 
scurt, cu fereastră zăbrelită și cu vedere spre Miami River. Ar fi 
trebuit să-i scrie și numele pe ușă, ca pe un apartament de lux 
la un hotel de cinci stele. În lipsa unei alte soluţii, el se mulţumi 
să își mâzgălească singur numele pe peretele celulei: 


Stephen Solomon, Esq. 
Bate statul la fund de nouă ani. 
Sună la ELIBEREAZA-TE, 822-3733 


Steve prefera să-i apere pe cei care erau nevinovați, dar unde 
să-i găsească? Dacă oamenii n-ar minţi, n-ar înșela și n-ar fura, 
probabil că el ar muri de foame în loc să-i apere pe ei; și așa 
câștiga tot cam cât un hamal din portul Miami care lucrează 
peste program și fură ocazional câte o ladă cu sticle de whisky. 
Steve lucra de obicei cu așa-numiții „infractori cinstiţi”, care 


13 


intrau în conflict cu legea din cauza unor mici detalii ce n-ar 
trebui să constituie ilegalităţi într-o societate cu deviza „Trăiește 
și lasă-i și pe alţii să trăiască”. Agenţi de pariuri, prostituate sau 
mici antreprenori cum era și clientul de azi, Amancio Pedrosa, 
care importa animale exotice încălcând legea fară nicio reținere. 

Steve aruncă o privire spre celula Victoriei. Ea reîncepuse să 
se plimbe prin celulă, ca un tigru în cușcă. și împăturise cu grijă 
pe braţ sacoul în carouri. Era convins că ţinuta ei era foarte 
costisitoare, dar era complet nepotrivită pentru juraţi. Gulerul 
înalt îi accentua atitudinea rigidă. Ar trebui să renunţe la 
aspectul ăsta puritan, poate să poarte un sacou mai lejer, cu o 
bluză colorată pe dedesubt. Fusta asortată cu taiorul era în 
regulă; ba chiar era un pic cam strâmtă pentru o procuroare 
atât de formală. Avea un fund frumos pentru o femeie cu sânii 
atât de mici. 

— Ce zici, când scăpăm de aici mergem în Bayside să ne 
înecăm amarul în niște cocteiluri? întrebă el. 

— Mai bine beau apă din toaleta asta. 

Deci vrea să se ţină la distanţă. Atitudinea ei era logică, atât 
timp cât procesul nu se terminase. A 

— Bine, atunci să așteptăm până se dă verdictul. Iți fac cinste 
cu ceva de mâncare, oricare ar fi rezultatul. 

— Mai bine mor de foame. 

— Poate că nu știai, dar de-a lungul timpului am instruit multe 
tinere procuroare ca tine. 

— Știu sigur că te-ai și culcat cu câteva. Și mai știu că le-ai 
umblat prin acte la miezul nopţii. 

— N-ar trebui să crezi toate bârfele pe care le auzi. 

— Ești un burlac din acela toxic, un seducător în serie. 
Singurul lucru care mă șochează este că femeile te consideră 
atrăgător. 

Oare mi-a scăpat ceva? Până acum ar fi trebuit să fie mai 
binevoitoare deja. 

— Pun pariu că în toate relaţiile tale de până acum, femeile au 
fost cele care au luat decizia să se despartă de tine, nu tu de 
ele. 

— Păi, locuiesc cu nepotul meu și el pune pe fugă femeile. 

— Le pune pe fugă? 

— Da, e genul acela de copil care le bagă în sperieţi pe femei. 

— Aha, deci e o problemă genetică... 


14 


O oră mai târziu picioarele o dureau în continuare, iar toaleta 
continua să murmure, dar Solomon tăcuse în sfârșit. Victoria 
spera că își exprimase clar lipsa de interes faţă de persoana lui. 
Există unii bărbaţi care atunci când le dai cu tigaia în cap au 
impresia că vrei să le faci o omletă. 

Cu toate acestea, oricât de enervantă i s-ar fi părut persoana 
lui, certurile făceau timpul să treacă mai repede. Dacă altceva 
tot n-avea de câștigat, ciorovăindu-se cu el, măcar își 
perfecționa tactica pentru procesele viitoare. $mecheria era să 
nu se lase provocată după ce reveneau în faţa judecătorului și a 
juraţilor. De aceea făcu un jurământ. Chiar dacă el aducea o 
turmă de elefanţi în sala de judecată, ea avea să fie mai calmă 
decât Dalai Lama. 

Asta dacă mai ajung vreodată înapoi în sala de judecată. 

Se întrebă dacă Ray Pincher aflase că subalterna lui era la 
răcoare. Gândul o făcu să se cutremure, și dintr-odată se simți 
singură și speriată. 

e 

Steve se gândi că în celula de vizavi era cam liniște și încercă 
să răzbată cu privirea prin întuneric. Oare la ce se gândea ea? O 
fată de oraș ca ea, obligată să inspire mirosul stătut de 
transpiraţie și aromele toxice de clor ale acestui mic Alcatraz. 
Probabil își plănuia discursul pentru șeful ei, idiotul acela 
mincinos de Ray Pincher. Probabil se temea ca el să nu o 
retrogradeze la cazurile de infracțiuni rutiere. 

Nu cumva exagerase puţin atrăgând-o în cearta aceea din 
sala de judecată? Citaţiile pentru sfidarea Curţii ale 
judecătorului Gridley erau de obicei doar o modalitate de a 
mustra participanţii pentru că nu respectau regulile jocului. Dar 
oare Pincher era capabil să înţeleagă așa ceva? Oare el își 
dăduse seama ce talent avea Lord? 

La naiba! Pe Solomon îl cuprinseră regretele. Nu dorea să-i 
facă rău. El încercase doar să se distreze puţin în timp ce-și 
apăra clientul. 

Deodată, o altă grijă se profilă în mintea sa. Nepotul lui, 
Bobby, care nu împlinise încă unsprezece ani, era singur acasă. 
Dacă Steve ajungea prea târziu, cine știe ce se putea întâmpla. 
Săptămâna trecută se întorsese acasă puţin mai târziu de ora 
șapte, iar puștiul îl anunţase că a pregătit el cina. Bobby găsise 


15 


o vrabie moartă pe trotuar, turnase niște sos de tomate peste 
ea și o băgase în cuptorul cu microunde vreo oră, după care l-a 
anunţat triumfător că aveau la masă „prepeliţă coaptă cu sos de 
roșii”. A fost mai simplu să arunce cuptorul decât să-l curețe. 

Dacă Victoria ar accepta să se întâlnească vreodată cu el, i-ar 
prezenta-o lui Bobby; acesta era testul de rezistență al oricărei 
relații. Dacă ea reacţiona la firea tandră și la căldura sufletească 
a băiatului, dacă putea să treacă peste dizabilitatea lui, atunci 
era o candidată bună. Dar dacă o dezgusta comportamentul 
semiautist al lui Bobby, Steve ar fi dat-o pe ușă afară. 

Ce naiba se întâmpla în celula ei? Nu cumva se auzise o 
smiorcăială? 

e 

„Nu o să plâng”, își spuse Victoria. 

Nu știa ce o apucase. Avea sentimentul că este total 
incapabilă. O ratată, o fraieră și o impostoare. La naiba, de unde 
răsăriseră toate sentimentele astea fără să-și dea seama? 

— Hei, ai păţit ceva? 

Fir-ar să fie, acum ce mai voia de la ea? O lacrimă singuratică 
i se prelinse pe obraz, urmată imediat de o alta. Minunat! O să 
aibă dâre negre de rimel pe față. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nimic, mă simt minunat. 

— Uite ce e, îmi pare rău dacă... 

— Taci naibii din gură! 

Zgomotul de pași și clinchetul unor chei le întrerupseră 
discuţia. Peste câteva clipe, o voce de bărbat răzbătu până la ei 
din culoarul întunecos. 

— Sunteţi gata să vă întoarceţi la lucru? 

— Cară-te, Woody, tocmai ațipisem și eu, se rățoi Steve. 

Elwood Reed, un aprod bătrâior și slab ca o așchie, pe care 
pantalonii maronii ai uniformei fluturau ca niște șalvari, se 
prezentă în faţa celulelor pe care le ocupau cei doi. Aprodul își 
trase mai bine pantalonii pe șolduri. 

— Domnul Pincher vrea să vă vadă pe amândoi imediat. 

Pe Victoria o străbătu un fior rece. Pincher putea s-o dea afară 
într-o clipă. 

— Transmite-i lui Pincher că eu nu lucrez pentru el. 


16 


— N-ai decât să-i transmiţi tu singur, i-o întoarse Reed 
pescuind cheia potrivită. Vă așteaptă în biroul judecătorului 
Gridley și nu e deloc mulțumit. 

Reed descuie ambele celule, iar cei doi o porniră încetișor pe 
culoar: Steve fredona o melodie falsând în mod enervant, iar 
Victoria se ruga să nu fie dată afară. 


LEGILE LUI SOLOMON 


1. Dacă legea nu dă rezultate, schimb-o. 


17 


2. 


UMILINȚE MAI MICI ȘI MAI MARI 


„Gata cu lacrimile”, se jură Victoria pe măsură ce se apropiau 
de ușa biroului judecătorului Gridley. Prefera să-și taie o mână, 
să i se rupă ciorapii în public sau să-și sfârtece cu cuțitul 
minunaţii ei pantofi Prada decât să plângă de față cu Steve 
Solomon. 

Mușcându-și buza inferioară, încercă să se concentreze 
asupra unor gânduri mai plăcute. Spre exemplu, un teren de 
tenis pe zgură în Grove Isle, satisfacția pe care o simţi când 
reușești un lob, pocnetul sec al rachetei când lovește mingea. 
Sau să stea la cârma goeletei de pescuit a tatălui ei - botezată 
Frumoasa Victoria - cum făcea pe vremea când avea zece ani, 
să audă vântul lovind cu putere vela mare. Ar fi vrut să fie 
oriunde altundeva, nu aici unde o aștepta șeful ei înarmat cu 
puterea de a-i distruge definitiv cariera. 

— S-a întâmplat ceva? o întrebă Steve mergând alături de ea. 

„Are instincte imbatabile”, se gândi ea. Doar câţiva pași o mai 
despărțeau de ușa infamiei. Simţi cum stomacul i se face ghem, 
iar inima îi bătea să-i sară din piept. 

— ÎI cunosc pe Pincher de atâţia ani. Lasă-mă pe mine să 
tratez cu el. 

— Te simpatizează? 

— Mă urăște de moarte. 

— Inseamnă că mi-ai fi de mare ajutor. Mulţumesc. 

— Atunci o să-mi permit măcar să-ţi dau un sfat. Nu înghiţi 
toate porcăriile lui. 

Ea se opri brusc. 

— Vrei să zici că Pincher o să mă respecte dacă îl înfrunt? 

— Nici pomeneală. O să te dea afară imediat și atunci o să 
poţi să lucrezi cu mine. 

e 

Steve se gândi că biroul reflecta pe deplin cele două pasiuni 
ale judecătorului Gridley: răstălmăcirea legilor și fotbalul 
agresiv. In birou se aflau la vedere nelipsitele cărți de drept, 


18 


ciocănele laminate culese de prin sălile de judecată, precum și 
fotografii ale judecătorului alături de oameni politici și lobbyiști. 
Se mai vedeau împrejur căști vechi din piele și fotografii ale 
judecătorului în tricoul dungat pe care îl purta atunci când lucra 
sâmbăta pe stadioanele de fotbal ale diverselor facultăți. 

Un perete era dedicat în întregime trofeelor și afișelor care 
dovedeau devotamentul fanatic al judecătorului pentru 
Universitatea Florida, unde studiase. Una dintre diplome îl 
numea pe Gridley „Aligatorul Emerit”, după denumirea 
Aligatorilor de Florida pe care îi antrena, iar pe biroul acestuia se 
afla capul împăiat al unui aligator, cu gura larg căscată și cu 
dinţii la vedere, ca un avocat însetat de sânge. Lipseau doar 
două lucruri, după cum observă Steve: o apărătoare de testicule 
turnată în bronz și minunata persoană a judecătorului Gridley. 

In mijlocul camerei, pe covorul portocaliu cu albastru, se afla 
un bărbat de culoare încruntat și cam împopoţonat, de vreo 
patruzeci de ani, îmbrăcat într-un costum grena cu vestă. Când 
dădea din mâini, se auzea un clinchet metalic discret. Butonii de 
argint care atârnau la manșetele lui Raymond Pincher aveau 
forma unor cătușe miniaturale. 

Steve se gândi că nu văzuse în viaţa lui un individ mai înţepat 
decât Pincher, procurorul din Miami-Dade. Pincher se 
autodefinise ca un luptător împotriva infractorilor, iar afişele pe 
care le promovase în campanie îl prezentau cu pieptul dezgolit 
și cu mănuși de box, o reminiscență palidă a zilelor sale de 
boxer la categoria mijlocie din adolescentă, în cadrul echipei de 
sport a poliției metropolitane. Câștigase campionatul doi ani la 
rând, o dată cu ajutorul unei lovituri nepermise cu capul, iar a 
doua oară printr-un pumn bine ţintit în vintrele adversarului, 
ambele trecute cu vederea de arbitrul care era, cu totul 
întâmplător, chiar unchiul lui. Boxul fusese o pregătire excelentă 
pentru viaţa politică din Florida, unde nepotismul și loviturile 
sub centură erau la mare preţ. Când cineva i-a sugerat că ar fi 
un guvernator minunat, Ray Pincher nu l-a contrazis. 

Pincher se uita mânios la Victoria, care își mușca buza cu 
atâta înverșunare, încât Solomon se aștepta ca sângele să 
țâșnească în orice moment. Subit, Solomon începu să-și facă 
griji pentru ea și se decise că vrea să îi salveze slujba. Dar cum? 
Cum putea să atragă atenţia asupra lui? 


19 


Victoria spuse rapid o rugăciune. Mai întâi se rugă să nu-i 
tremure vocea atunci când avea să deschidă gura. Apoi se rugă 
ca Solomon să nu-și dea drumul la gura lui spurcată. 

— Salutare, Sugar Ray. Ai executat pe cineva azi? strigă 
Steve. 

Of, Doamne! 

— Bună ziua, domnule Pincher. 

Victoria dădu ţeapănă din cap, încercând să își păstreze 
calmul. 

— Domnișoară Lord, sunt tulburat de cele ce-am auzit și mă 
îngrijorează ceea ce văd, intonă Pincher pe un ton melodios. 

Înainte de a studia dreptul, Pincher fusese elev la un seminar 
baptist. Conform zvonurilor răspândite în interiorul instituţiei, 
fusese exmatriculat pentru că vânduse Biblii care trebuiau să fie 
trimise în dar la orfelinatele din America Centrală. 

— Procurorul este sabia ascuţită a justiţiei, este un soldat 
măreț în lupta binelui cu răul. 

— Amin! ricană Steve. 

Victoria simţi că i se înroșesc obrajii. 

La naiba! Nu te mai purta ca o gâsculiță. 

— Un procuror nu are voie să fie acuzat de sfidarea Curții. 
Sfidarea este arma avocaţilor apărării, care nu au nimic de 
partea lor decât multă vorbărie flamboaiantă. 

Pe buzele lui, cuvântul „flamboaiant” sună ca un desert 
franțuzesc în flăcări. 

— Când spun sfidare, mă gândesc la mercenarii plătiţi care își 
vând sufletul pe câţiva bani murdari. 

— Sau pe de-a moaca, adăugă Steve. 

— Nu te amesteca, Solomon. Domnișoară Lord, care este cel 
mai important atribut al unui avocat pledant? 

— Nu știu sigur, domnule, răspunse, ea, temându-se să 
ghicească. 

— Capacitatea de a minţi atunci când spune „bună ziua”? 
încercă Solomon. 

— Demnitatea, lătră Pincher. Domnișoară Lord, știi ce se 
întâmplă cu procurorii care nu-și respectă profesia? 

Victoria înțepenise în loc, incapabilă să rostească un cuvânt. 

— Moartea în chinurile iadului, damnarea veșnică, transferul 
la tribunalul pentru parașute, enumeră Steve. 

— Concedierea! 


20 


— Să fim serioşi! Dă-i pace. O să fie o procuroare excelentă 
dacă nu storci și ultima picătură de viaţă din ea. 

„Bravo, acum primesc complimente de la Solomon”, se gândi 
Victoria. Era ca și cum ar fi primit sfaturi despre bursa de valori 
de la Martha Stewart. 

Steve continuă: 

— E cu mult mai bună decât toţi fraierii pe care îi trimiţi să-și 
țină pledoaria și care se grăbesc să plece acasă la ora patru. 

— Nu e treaba ta, întârziatule! 

Întârziat? Asta ce mai însemna? Va trebui să se informeze. 

— Domnișoară Lord, ideea este că nu-l poţi lăsa pe domnul 
Solomon să te hărţuiască, să te scoată din sărite sau să te 
amăgească. 

Pincher îmbina adeseori obiceiul pastorilor de a folosi cuvinte 
mari cu obiceiul avocaţilor de a folosi cuvinte prea multe pentru 
a spune același lucru. 

— Da, domnule, aveţi dreptate. 

— Am participat și eu la mai multe procese împotriva 
domnului Solomon. 

— Tu ești cel mai bun, Sugar Ray. Nimeni nu se pricepe să 
smulgă mărturii mincinoase de la polițiști așa ca tine. 

Zdrăngănindu-și butonii, Pincher începu să-l amenințe cu 
degetul pe Steve. 

— Ţin minte că ai mituit odată un aprod să ducă juriului care 
delibera două baxuri de bere într-un proces împotriva unui șofer 
aflat sub influenţa alcoolului. 

— Mită e un cuvânt tare urât. 

— Atunci ce altceva ar putea fi niște bilete în rândul întâi la 
meciul cu Dolphins? 

— Un coșmar, dacă e să ne luăm după jocul lor din ultimul 
timp. 

— Ești Satana îmbrăcat într-un costum Armani. 

— Nici pomeneală, mi-am luat costumul de la magazinul 
universal. 

— Ai ridicat contumacia la rang de artă. 

— Pun pariu că aș face-o și mai bine dacă aș ști ce naiba e 
aia. 

— Avem un dosar despre tine. Conţine toate citaţiile pentru 
sfidarea Curţii, toate moţiunile frivole pe care le-ai propus, toate 
pledoariile ridicole pe care le-ai ţinut. 


21 


— Lingușitorule! 

— Dacă mai faci și alte șmecherii din astea ca la circ, voi 
solicita Baroului din Florida să te excludă. 

Pincher își flutură butonii cu un rânjet larg de gheaţă. 

— Dacă nu ai grijă, o să ajungi ca tatăl tău. 

— Nu-l amesteca pe el în discuţia aceasta! îl avertiză Solomon 
cu seriozitate. 

— Și Herbert Solomon avea impresia că este deasupra legii. 

— A fost cel mai bun judecător din ţinutul acesta. 

— Înainte să termini tu facultatea, domnişoară Lord, tatăl lui 
Solomon a fost dat afară din tribunal. 

— Și-a dat demisia! 

— Ca să nu apuce să-l condamne! A fost un scandal legat de o 
mită, nu-i așa? 

— Ştii foarte bine despre ce a fost vorba. O poveste 
mincinoasă a unui avocat murdar. 

— Eu nu eram decât procuror adjunct pe vreme aceea, dar 
am văzut dosarul. Tatăl tău a fost corupt. 

Tensiunea din încăpere creștea văzând cu ochii. 

— Care este pedeapsa dacă-i tragi una procurorului șef? 

Steve își încleșta și își descleșta pumnii succesiv, iar Pincher 
se balansa ușor pe vârful degetelor, ca un luptător profesionist. 

— N-ai atât tupeu. 

Cei doi bărbaţi se uitară lung unul la celălalt. 

— Băieți, când terminaţi cu lupta asta de cocoși, aș vrea să 
știu și eu dacă mă pot întoarce în sala de judecată sau trebuie 
să-mi caut altă slujbă, se trezi Victoria vorbind. 

e 

După un moment lung de tăcere, Steve izbucni în râs, iar 
tensiunea se topi ca prin minune. Acum ea era cea care ÎI ajuta 
pe el. 

— Las-o dracului de treabă, Sugar Ray. 

— Este prima dată când te retragi dintr-o confruntare, spuse 
Pincher suspicios, ca și cum Steve ar fi putut încerca să-l 
lovească pe nepregătite dacă își lăsa garda jos. 

— M-a influenţat Vickie. 

— Mă cheamă Victoria, îl corectă ea pe un ton glacial. 

Pincher se uită la amândoi cu un ochi de expert, își strânse 
ușor lobul urechii între degete, apoi spuse: 


22 


— Domnișoară Lord, întrucât cunosc tendința domnului 
Solomon de a-și provoca adversarii, nu te voi concedia azi. 

— Mulţumesc, domnule! 

Victoria răsuflă ușurată, iar umerii ei se relaxară. 

— De-acum încolo, consideră că te afli sub supraveghere. 

Putea să spună că făcuse o faptă bună pe săptămâna asta, 
ajutând-o pe ea să-și păstreze slujba. Cu toate acestea, Pincher 
rămânea un nenorocit care se lua de începători. Steve se simţi 
jenat, ca și cum ar fi tras cu urechea la cearta unor îndrăgostiți. 
Victoria se străduise din răsputeri să fie dură, dar el observase 
cum îi tremurau buzele și cum i se aprinseseră obrajii. Era 
speriată, ceea ce îl impresionase profund. 

Gândurile lui fură întrerupte subit de zgomotul inconfundabil 
al unei toalete antice la care cineva trăgea apa. Câteva clipe 
mai târziu, ușa de la baia personală a lui Gridley se deschise, iar 
judecătorul în carne și oase ieși ţinând în mână secţiunea de 
sport a ziarului Miami Herald. 

— Ce e cu tărăboiul ăsta? se răsti judecătorul. 

Avea vreo cincizeci de ani și un ditai burdihanul, dar încă se 
mai putea legăna ca o rață pe marginea terenului, după jucători. 
Din cauza problemelor de vedere, purta ochelari cu lentile 
trifocale în sala de judecată, dar nu și sâmbăta; Steve credea că 
aceasta era cauza unora dintre alegerile sale mai dubioase, cum 
ar fi aceea de a trimite prea mulţi oameni în joc, când la reluare 
se vedeau numai unsprezece oameni pe teren. 

— Domnul Solomon și cu mine ne aminteam despre cazurile 
noastre din tinereţe. 

— Domnul Pincher își amintește de cazurile vechi așa cum 
lupul își amintește de miei. 

— Tocmai voiam să-l anunţ pe domnul avocat că o voi asista 
pe domnișoara Lord pentru tot restul procesului. 

— Pincher, chiar vrei să lucrezi ca să-ţi câştigi mălaiul? Am 
auzit-o și pe asta! 

— Va fi o onoare pentru mine să te am în sala mea de 
judecată, recunoscu judecătorul. 

— Acesta este noul meu plan. O săptămână pe lună voi fi 
prezent la tribunal. 

— Și atunci cine o să scuture lobbyiștii de bani pentru 
campanie? 


23 


— Ține-o tot așa, că te dau în judecată pentru calomnie, 
Solomon. 

— N-o luaţi de la capăt! spuse judecătorul aruncând rubrica 
de sport a ziarului pe birou. Domnul Solomon și domnișoara Lord 
m-au epuizat de dimineaţă cu certurile lor. Sper că cele câteva 
ore petrecute la răcoare v-au calmat nervii, spuse judecătorul 
întorcându-se spre cei doi și sfredelindu-i cu privirea prin 
ochelari. 

— Totul este în regulă, domnule judecător. Mulţumim, îi 
răspunse Victoria. 

— Ştii cum se zice, azi colegi de celulă, mâine suflete 
pereche... adăugă Steve. 

— Vezi să nu! 

— Timpul trece repede, așa că e cazul să discutăm despre 
afaceri, concluzionă judecătorul. 

— Într-adevăr. Este vorba despre cazul statul Florida 
împotriva lui Amancio Pedrosa. 

— Mai bine zis, despre meciul dintre echipa Universităţii 
Florida și echipa statului Florida. Am nevoie de cinci puncte ca 
să câștige Aligatorii mei amărâţi care abia își mișcă fundurile. 

— Domnule judecător, te sfătuiesc să nu te iei de fundurile 
lor. 

— Bineînţeles că nu. Mijlocaşul Aligatorilor abia a fost înțepat 
în fund de o viespe săptămâna trecută, în Carolina de Sud. Știu 
foarte bine ce înseamnă asta, doar am dat penalizare pentru 
fault echipei adverse. 

Cât timp cei trei bărbaţi discutau despre fotbal pe un ton 
solemn, Victoria își evaluă cu atenţie cariera. Consta din diverse 
umilințe mai mari și mai mici. 

Consideră că te afli sub supraveghere. 

Simţise cum i se înroșesc obrajii în timp ce Pincher o mustra. 
De ce a trebuit să o ocărască în faţa lui Solomon? Era cu atât 
mai jenant cu cât Solomon îi luase apărarea, pentru o clipă, 
părând aproape omenos. Se întrebă dacă tenta stacojie îi 
dispăruse de pe faţă și de pe gât. Victoria avea întotdeauna 
prostul obicei de a se îmbujora în momentele tensionate. 

Îi era groază de momentul în care avea să se întoarcă în sala 
de judecată, cu Pincher după ea, ca și cum ar fi fost urmărită de 
unul din papagalii aduși în ţară de Pedrosa. Nu își dorea decât să 
câștige și să demonstreze că avea stofă de avocat pledant. 


24 


Dar dacă pierdea? Sau, mai rău, dacă Pincher o dădea afară? 
Ofertele de muncă pentru avocați erau mizerabile, iar ea încă 
mai avea bani buni de plătit pentru creditele studențești 
contractate în timpul facultăţii. În fiecare lună scria câte un cec 
pentru dobânda aferentă, dar împrumutul în sine, în valoare de 
optzeci și cinci de mii de dolari, parcă îi dădea cu tifla. Singurele 
haine pe care și le mai cumpărase după ce terminase Facultatea 
de Drept proveneau de la o consignaţie din Surfside. 

Singura excepție erau pantofii. Pantofii sunt la fel de 
importanți ca și oxigenul. Cine naiba ar vrea să inhaleze oxigen 
la mâna a doua? 

Dacă își pierdea slujba, trebuia să vândă bijuteriile pe care i le 
dăduse Regina. lrene Lord era supranumită Regina din cauza 
atitudinii ei maiestuoase și a visurilor de mărire. Chiar și când 
rămăsese fără o para chioară, își păstrase demnitatea și graţia. 
Victoria și-o imagină pe mama ei, îmbrăcată într-o rochie 
costisitoare de la cine știe ce casă de modă, pregătită pentru 
balul Vizcayan, cu poșeta de seară Judith Lieber bătută în pietre 
preţioase, dar fără o para chioară în portofel. Işi aminti cât de 
tare o revoltase pe mama ei decizia Victoriei de a studia 
Dreptul. Era o meserie prea murdară, după părerea acesteia. 

Îţi lipsesc instinctele de criminal. 

Poate că Regina avea dreptate. Poate că Dreptul fusese o 
mare greșeală. Se străduia să fie puternică, să își ascundă lipsa 
de siguranţă. Poate că nu avea priceperea necesară. Era evident 
că Ray Pincher începuse să se îndoiască de calităţile ei. 

e 

Ce prostie mai e și asta, cum adică Pincher o să asiste la 
proces? Lui Steve îi displăcea profund această idee. El cum avea 
să se mai distreze în sala de judecată în condiţiile astea? 
Pincher o să fie un stres în plus pentru Victoria. Steve se întrebă 
dacă ea va fi în stare să facă faţă situaţiei. 

În timp ce se pregătea pentru proces, Steve căutase 
informaţii despre Victoria în publicaţia Wo/o Contendere a 
Procuraturii. Întâi studiase la colegiul Princeton, apoi absolvise 
summa cum laudae Facultatea de Drept de la Yale și câștigase 
un premiu cu un articol publicat în ziarul de drept al 
universităţii. Un pedigri frumos prin comparaţie cu al lui: bursă 
de baseball la Universitatea din Miami și cursuri serale la 
Facultatea de Drept Key West. 


25 


În afară de trecutul academic de primă clasă, mai era o mică 
precizare în publicaţie: „Sperăm ca Victoria să se alăture echipei 
noastre de tenis, Sabia Justiţiei. A câștigat campionatul feminin 
de tenis al clubului La Gorce trei ani la rând în timpul liceului”. 

Clubul La Gorce însemna că provine dintr-o veche familie 
înstărită, cel puţin după standardele sociale din Miami, unde 
traficanţii de marijuana din 1980 era priviţi ca părinţi fondatori. 
Numai taxa de înscriere în clubul La Gorce depășea de departe 
venitul lui Steve pe un an întreg. Cu treizeci de ani în urmă, o 
persoană cu numele de Solomon nici n-ar fi avut voie să se 
înscrie la clubul respectiv. 

De ce oare își pierdea vremea Victoria Lord în clădirea mizeră 
și posomorâtă a tribunalului, într-un viespar ce dădea pe 
dinafară de sticleţi și tâlhari, avocaţi blazaţi și funcţionari 
plictisiți, juraţi înrăiţi și judecători senili? Aici numai mulţimea 
pestriță prezentă pentru primele procese ale zilei, un amestec 
grotesc de pungași deghizați în costume de paradă, era 
suficientă pentru a o strivi pe Victoria înainte să-și termine 
ceașca de cafe au lait cu care probabil că era obișnuită. Steve 
se integra perfect în acest loc, lui îi plăcea interacţiunea 
polițiștilor cu tâlharii, dar Victoria Lord nu părea făcută pentru 
un astfel de peisaj. Se rătăcise oare pe drumul spre firmele de 
avocatură din centru, cu portar la intrare? Doar programul 
oamenilor ca ea era să mănânce homar la prânz și să meargă la 
racquetball după-amiaza... 

Steve încercă să se concentreze asupra conversației. 
Judecătorul Gridley perora despre introducerea play-off-urilor în 
fotbalul studenţesc - o idee minunată de altfel, ar fi mai multe 
jocuri pe care să se poată paria, nu-i așa? Discursul său fu brusc 
întrerupt de un telefon mobil, care fredonă notele de început ale 
corului A/e/uia compus de Händel. 

— Vă rog să mă scuzaţi, le spuse Pincher pescuind telefonul 
din buzunar. Aici procurorul, ce s-a întâmplat? Doamne 
Dumnezeule! Când? Sunaţi-mă după ce se termină autopsia, 
adăugă el după un moment de tăcere. 

Pincher închise telefonul și se întoarse spre cei din birou. 

— A murit Charles Barksdale. 

— Infarct? se interesă judecătorul lovindu-se ușor peste piept. 

— A fost sugrumat de soția lui. 

— De Katrina? Nu se poate, sări Victoria. 


26 


— Probabil că a avut un motiv bine întemeiat, replică Steve, 
care era mai înainte de toate avocatul apărării. 

— Susţine că a fost un accident. 

— Cum naiba faci să strangulezi din greșeală pe cineva? se 
răsti judecătorul. 

— Întreţinând relaţii sexuale împotriva naturii. L-au găsit pe 
Charles legat în mod bizar, într-o oarecare poziţie perversă. 

— Asta e o știre mare. E demnă de Larry King, concluzionă 
Steve. 

— Charles mi-a fost bun prieten, nu a fost doar cineva care a 
contribuit la campania mea. Nu merita să moară în felul 
acesta... Dacă Marele Juriu deschide procesul, chiar eu voi 
formula acuzaţiile, spuse Pincher clătinând trist din cap. 

Steve se gândi că Pincher nu își prea arăta emoţiile cu 
sinceritate, dar de data aceasta bătrânul fanfaron părea să fie 
într-adevăr supărat. 

— Charles a fost un onorabil, generos și bun la suflet. 

Acum deja părea să își repete pledoaria finală. 

— Ce mi-ar plăcea să fiu avocatul apărării! spuse Steve. 

— Văduva îl va angaja probabil pe Ed Shohat sau pe Roy 
Black, își dădu cu părerea judecătorul Gridley. 

— Sunt un avocat la fel de bun ca și ei! 

— Dar nu este o crimă comisă sâmbătă noaptea de un 
beţivan în Liberty City. Este vorba despre înalta societate, 
replică Pincher. 

Steve știa foarte bine că Pincher avea dreptate. Se implicase 
în zeci de procese de crimă, dar majoritatea acestora fuseseră 
plătite prost sau nu fuseseră plătite deloc. Nu avusese niciodată 
un client cu resurse financiare de talia lui O.J. Simpson sau Klaus 
von Bulow. Sau cu frumusețea și strălucirea Katrinei Barksdale. 
Nu cunoștea familia Barksdale, dar citise despre ei. Charles 
câștigase milioane de dolari din afaceri imobiliare, iar în timpul 
liber colecționa iahturi și soţii mult prea tinere. Katrina era a 
treia sau a patra soţie. Cât despre iahturi, cine să le mai ţină 
socoteala... Fotografii cu soțul cel bătrân și soţia cea tânără 
apăreau în mod regulat în Ocean Drive și Miami Herald. Nu se 
putea deschide niciun nou restaurant și nu se putea organiza 
nicio acțiune caritabilă în absenţa celui mai șic cuplu. Când soţul 
ei prefera să stea acasă, Katrina se consola în brațele unui artist 


27 


sau cântăreţ, pe la petrecerile mondene destinate unei generații 
mai tinere. 

Avocatul care pune gheara pe un astfel de caz va deveni 
faimos. 

Steve își putea imagina Palatul de Justiţie înconjurat de care 
de televiziune, cu generatoarele pornite, cu o pădure de antene 
satelit, păzit de o armată de reporteri. 

Parcă întrezărea deja circul din parcare, vânzătorii de tricouri 
cu sloganul „Eliberaţi-o pe Katrina” și standurile cu sucuri la 
rece și sandviciuri calde. Ar urma interviurile televizate, 
editoriale publicate în diverse reviste, iar analiștii s-ar grăbi să 
critice strategia și costumul avocatului apărării. Procesul avea 
să atragă multă publicitate și o distracţie pe măsură. Ca să nu 
mai vorbim de onorariu. Banii nu erau nici pe departe principalul 
lui stimulent, dar cheltuielile medicale ale lui Bobby creșteau din 
ce în ce mai mult, iar el trebuia să pună câte ceva deoparte 
pentru îngrijirea acestuia. 

Ce i-ar mai fi plăcut un conflict direct cu Pincher! Nenorocitul 
ăsta se și vedea guvernator după ce câștiga așa un caz. Toate 
aceste motive îl făceau pe Steve să tânjească după un astfel de 
proces. Nu suporta prefăcătoria și ipocrizia, dar mai presus de 
toate detesta oamenii nemiloși. Sugar Ray Pincher avea toate 
aceste trei caracteristici. 

— Solomon, procesul acesta nu este de nasul tău, spuse 
Pincher, punând punctul pe i. 

Nu e de nasul meu... 

Cât putea să urască aceste cuvinte! Mai ales că ele atrăgeau 
un alt gând descurajant. 

Oare nu cumva nici Victoria Lord nu era de nasul lui? 


SECŢIA DE POLIȚIE DIN MIAMI-DADE 
TRANSCRIEREA CONVORBIRILOR TELEFONICE 
PRELUATE DE LINIILE DE URGENȚA ȘI SALVARE 


Centralista: Poliția Miami-Dade. Asteptati o clipă, vă rog. 
Apelant: Am sunat la urgență? La naiba, e cineva acolo? 
Centralista: Ați sunat la Poliția din Miami-Dade. Este vorba 


despre o urgență? 
Apelant: Soțul meu nu respiră! 


28 


Centralista: 


Apelant: 


Centralista: 


Apelant: 


Centralista: 


vă rog. 
Apelant: 


Centralista: 


Apelant: 


Centralista: 


artificială? 
Apelant: 


Centralista: 


Apelant: 


Doamnă,  păstrați-vă calmul. Are căile 
respiratorii obstrucționate de ceva? 
Nu știu, dar nu respiră. 
Mânca atunci când s-a întâmplat? 
Nu, făceam dragoste. Charlie, respiră, te rog! 


Spuneti-mi numele dumneavoastră și adresa, 


Mă numesc Katrina Barksdale, Casuarina Concourse, 
nr. 480, Gables Estates. 

Ati încercat să-i faceți respirație artificială? 
Soțul meu este Charles Barksdale. Da, este chiar 
acel Charles Barksdale! Jeb Bush a fost aici mai 
devreme să bea un pahar. 

Doamnă, i-ati făcut sau nu respiratie 
Trebuie să-l dezleg pe Charlie. 

Să-l dezlegat? 

Da. Masca i-am scos-o deja. 


29 


3, 


ZINK TURNĂTORUL 


În timp ce se plimba încoace și-ncolo în faţa sălii de judecată 
a lui Gridley, gândurile lui Steve începură să divagheze de la 
traficul de păsări exotice. Voia să pună mâna pe cazul Barksdale 
înainte ca un alt rechin mai mare și mai rapid să i-l sufle de sub 
nas. Un caz ca acesta putea să-i schimbe viaţa. Ba mai mult, 
putea să-i schimbe viaţa lui Bobby. 

Luna trecută Steve consultase un medic specializat în 
afecțiuni ale sistemului nervos central. Niciun medic nu reușise 
până acum să definească exact boala nepotului său, care era un 
amestec straniu de tulburări evolutive acute cu abilităţi 
intelectuale uluitoare. Băiatul putea să stea ore în șir pe 
canapea cu picioarele încrucișate sub el, legănându-se înainte 
și-napoi, pierdut în lumea sa, după care izbucnea într-o criză de 
plâns. Cinci minute mai târziu, recita pasaje întregi din Eneida. 
Mai întâi în latină, apoi în greacă. 

Medicii aruncau în vânt denumiri ca „demență fronto- 
temporală” şi „facilitarea funcțională paradoxală” sau 
„dezvoltare neuronală inhibată”. Singura parte pe care Steve o 
înțelegea clar era cea legată de onorariu, adică cinci sute de 
dolari pe lună. Atât costau profesorul particular și 
psihoterapeutul. 

Cu cât se gândea mai mult la cazul Barksdale, cu atât acesta 
căpăta proporții mitice. Banii și publicitatea ar fi excelente, dar 
cel care ar fi avut cu adevărat de câştigat era Bobby. Cazul 
Barksdale putea fi lozul cel mare, garanția unei vieți mai bune. 

Cum putea să atragă un astfel de client? 

Steve nu făcea parte din grupul avocaților de elită și de aceea 
avea nevoie de cineva care să-l prezinte cât mai curând 
văduvei. Întrucât mai avea la dispoziție cinci minute înainte să-și 
reia rolul de apărător al lui Pedrosa, Steve se gândi că era timp 
suficient pentru un telefon. Formă numărul său de la birou în 
timp ce se deplasa grăbit pe culoarul prost luminat. 


30 


— Bună ziua. Aţi sunat la Stephen Solomon și Asociaţii, îi 
răspunse Cecilia Santiago, deși el nu avea niciun asociat. 

— Cece, ai auzit vreodată de Charles Barksdale? 

— Un milionar alb mort. Am auzit la știri. 

— Pe cine știm noi care ar putea s-o cunoască pe soţia lui, 
Katrina? 

— Nu știu, poate pe menajera ei... 

Cece nu era o secretară nemaipomenită, dar nici nu pretindea 
un salariu prea mare. Era o culturistă cu probleme de 
comportament, care îi era recunoscătoare lui Steve pentru că o 
salvase de la pușcărie cu un an în urmă, când îl bătuse măr pe 
iubitul ei fustangiu. 

— Încă mai mergi pe la cluburile din Miami Beach? 

— Noaptea trecută a fost nebunie mare. Se pare că avuseseră 
o mică orgie sexuală cu o seară în urmă. 

— Katrina pare a fi o mare petrecăreaţă. N-ai văzut-o 
niciodată prin cluburile astea? 

— Cred că glumești! Eu n-am acces în încăperile pentru VIP- 
uri. 

O voce subțirică se înălță din spatele lui pe coridor: 

— Domnule Solomon! 

Steve se întoarse și observă o pată umană care se îndrepta 
spre el: 

— La dracu'! Te sun eu mai târziu. 

Jack Zinkavich își târșâia picioarele de-a lungul culoarului. 
Zinkavich, un bărbat de vârstă mijlocie, avea un abdomen imens 
și diform, iar sacoul îi pocnea pe șoldurile rotunde ca și cum ar fi 
acoperit o curea la care atârnau pe puţin două revolvere 
zdravene. Avea obrajii palizi, de culoarea stridiilor, iar părul 
spălăcit era tuns astfel încât capul său pătrat arăta exact ca o 
cărămidă de beton. Zinkavich lucra la biroul de dreptul familiei 
în departamentul lui Pincher și, chiar dacă acest lucru părea 
imposibil, avea o personalitate și mai puţin interesantă decât 
șeful său. In fiecare zi mânca singur la cantină și era supranumit 
„Zink  Turnătorul” pentru că întotdeauna făcea trafic de 
informaţii în timpul negocierilor finale. Cum sortii îi place să ne 
dea cu tifla uneori, Zinkavich era reprezentantul statului în 
procesul de custodie al lui Bobby. 

Steve își imaginase că va fi un caz ușor, că nu avea decât să 
declare: „Eu sunt unchiul lui Bobby, îl iubesc, bineînţeles că 


31 


locul lui este alături de mine”. Dar procesul se complicase rapid. 
La prima audiere, Zinkavich susținuse că Steve este un „tutore 
nepregătit, nepotrivit și incapabil”, sugerând că Bobby ar trebui 
să fie pus sub tutela statului. Steve a rămas uimit să constate că 
o procedură juridică de rutină s-a transformat brusc într-o luptă 
murdară. 

Zinkavich se opri răsuflând cu greu: 

— E adevărat că iar ai fost arestat azi-dimineaţă? 

— N-aș zice că am fost arestat. Mai degrabă am fost pus la 
colț pentru o rundă. 

— Asta n-o să arate bine deloc în procesul de tutelă. 

Zinkavich părea la fel de fericit ca un călău care își ascute 
securea. 

— Ce s-a întâmplat n-are nicio legătură cu Bobby. 

— Reflectă incapacitatea ta de a fi un bun părinte. Voi discuta 
acest aspect cu judecătorul. 

— Fă ce vrei. 

— Am observat o tendință supărătoare în familia ta. Sora ta 
este o infractoare condamnată, tu intri și ieși din pușcărie toată 
ziua, tatăl tău este un avocat eliminat din barou... 

— Nu a fost eliminat, și-a dat demisia. 

— Mă rog. Ideea este că familia ta nu pare deloc potrivită 
pentru a îngriji un copil cu nevoi speciale. 

— Astea sunt niște porcării, Turnătorule, iar tu știi foarte bine 
lucrul acesta. 

Steve blestemă în gând faptul că era atât de nesăbuit. Mai era 
atât de puţin timp până la audierea în procesul de tutelă, iar el 
făcuse tâmpenia să se lase aruncat în închisoare. 

— Statul nu se gândește decât la interesul lui Robert. 

— Statul nu gândește. 

— Ai o atitudine foarte problematică, să știi. Acesta este un 
alt aspect despre care voi discuta cu judecătorul. 

— Asta-i tot ce voiai să-mi spui? Mă cam grăbesc... 

— Nu pleci nicăieri până când nu programăm o vizită la 
domiciliu. Doamna doctor Kranchick nu și-a putut face 
evaluarea. 

— Lui Bobby îi este frică de ea. Nu vreau să vină acasă la 
mine. 

— N-ai de ales. Ori îi permiţi doctorului să vină la tine acasă, 
ori obţin un mandat și venim să-l luăm pe Robert. 


32 


— Pe dracu'! 

Steve simţi un val de căldură care urca spre creierul lui și se 
strădui din răsputeri să-și păstreze controlul. Mai întâi fusese 
comentariul acela ieftin despre tatăl lui, acum ameninţarea că o 
să-i ia nepotul. Nenorocitul ăsta tocmai încălcase regula 
nescrisă a avocaţilor: poţi să-ţi ridiculizezi adversarul pentru 
orice, începând de la croiala costumului și până la dimensiunea 
mădularului său, dar de familie nimeni n-avea voie să se atingă. 

Zinkavich zâmbi afectat: 

— Poate câteva zile petrecute la Tribunalul pentru Minori vă 
vor face să vă răzgândiţi și pe tine, și pe Robert. 

— Nenorocit ordinar! 

Steve ridică rapid mâna, înșfacă cravata lui Zinkavich și o 
răsuci strâns în jurul pumnului. 

— Dacă oamenii tăi se ating de Robert, o să... 

Steve împinse nodul cravatei în gâtul flasc al lui Zinkavich, 
apăsând din ce în ce mai tare, până când obrajii rubiconzi ai 
acestuia se făcură stacojii. După ce se uită o clipă fix în ochii 
bulbucaţi ai lui Zink, Steve îi dădu drumul. 

— Săliţi, m-a atacat! bălmăji peltic Zinkavich. 

— Să discuţi și aspectul acesta cu judecătorul. 

e 

„Bună treabă am făcut”, se gândi Steve, aproape alergând 
spre sala de judecată. „Sunt tare deştept. L-am enervat pe omul 
care îi poate distruge viața lui Bobby.” 

Nu mi-aş pierde niciodată calmul în felul ăsta când reprezint 
un client. Dar astea sunt probleme personale. 

La jumătatea culoarului, o ajunse din urmă pe Victoria care 
vorbea la telefonul mobil. 

— Îmi pare rău, Kat. Dacă pot să te ajut cu ceva, te rog să îmi 
spui... murmură ea într-un telefon Nokia roz. 

Kat?! La dracu'! Nu cumva Kat e prescurtarea de la Katrina? 

Steve încetini și făcu un pas înapoi. 

— Bineînţeles că te cred, știu că tu nu ai face una ca asta... 
Tu și Charlie păreaţi atât de fericiţi împreună. Îmi pare atât de 
rău pentru tine! 

Intr-adevăr, totul se leagă. Campioana la tenis a clubului La 
Gorce are toate șansele să cunoască familia Barksdale. 

— Te rog să mă suni dacă ai nevoie de ceva. Vorbesc foarte 
serios. 


33 


Victoria închise telefonul, iar Steve i se alătură. 

— Eşti prietena văduvei îndurerate? 

— Ai tras cu urechea? 

— Zi mai repede, că n-avem decât un minut la dispoziţie. 

— O cunosc pe Kat de la club. De ce te interesează pe tine? 

— Dacă reușești să îmi obţii cazul acesta, îţi dau un comision 
frumușel. 

— Este ilegal să încerci să obţii un caz, îl mustră ea. 

— Tu crezi că Alan Dershowitz stă și așteaptă telefonul să 
sune? 

— De ce te-aș recomanda pe tine? întrebă ea oprindu-se în 
ușa sălii de judecată. 

El se strădui să găsească un răspuns, dar nu exista așa ceva. 
Ea intră în sala de judecată cu o privire satisfăcută pe chip. 
Când ușa se trânti în faţa lui, mintea lui Steve începu să o ia 
razna. Cum putea să o convingă pe Victoria că era capabil să o 
ajute pe prietena ei care abia rămăsese văduvă? Chiar dacă o 
convingea că el este cel mai bun avocat din oraș, ceea ce nu era 
adevărat, de ce s-ar strădui ea să obţină cazul pentru el? 

Dintr-odată răspunsurile i se profilară clar în minte. Trebuia să 
își schimbe atitudinea. Fără certuri, fără insulte. Când se relua 
procesul Pedrosa, trebuia să își arate latura sa de om bun. Dar 
trebuia să facă orice pentru a câștiga. Victoria n-ar oferi un 
astfel de caz unui ratat. 

Trebuie să câștig respectând regulile jocului... 

Suna foarte bine, exceptând un mic detaliu. In cazul în care 
clientul acuzat de trafic cu papagali ar fi fost nevinovat, ar fi 
putut câștiga respectând regulile jocului. Dar orice judecător 
miop sau jurat adormit ar fi putut să vadă de la o poștă că 
Amancio Pedrosa era vinovat ca păcatul. 


34 


4. 


UN PEȘTIȘOR PE NUME STEVE 


Dimineaţa următoare era mohorâtă și rece, cel puţin după 
standardele din Miami. Nori plumburii se strângeau dinspre 
nord, iar vântul se înteţise, smulgând frunzele palmierilor din 
copaci. Cu o zi în urmă, procesul traficantului de păsări exotice 
înaintase cu greu. Victoria își prezentase cazul, iar Steve fusese 
atent la manierele sale. Ba chiar își ţinuse promisiunea pe 
jumătate. A respectat regulile jocului, dar din păcate nu prea 
avea sorți de izbândă în felul acesta. Procesul se relua la ora 
zece în dimineața aceasta. Ar fi trebuit să se pregătească pentru 
audiere, dar trebuia mai întâi să se ocupe de îndatoririle sale 
domestice. 

În vila sa friguroasă din Kumquat Avenue, în Coconut Grove, 
în care răsuna un CD cu Jimmy Buffet care cânta de zor melodia 
Licence to Chill, Steve prepara sandviciuri cu șuncă și brânză și 
pregătea sucuri de papaya. Ce-i drept, era un mic dejun mai 
neobișnuit, dar nepotul lui Bobby era cel care alesese meniul. 
Asta era înţelegerea: băiatul era dispus să mănânce tot din 
farfurie dacă putea alege el felurile de mâncare. 

Indiferent de vreme, Bobby purta niște pantaloni scurți foarte 
largi și un tricou cu emblema echipei de baseball Florida Marlins. 
Era un băiat slăbănog, cu braţe și picioare lungi, cu un păr blond 
care în mod miraculos era mereu zburlit, de parcă puştiul tocmai 
și-ar fi băgat degetele în priză. Ca să completeze imaginea de 
tocilar, în cazul în care ar fi mers la o școală obișnuită și nu ar fi 
studiat acasă, Bobby purta un aparat dentar strălucitor și 
ochelari cu rame groase și negre, care erau mereu murdari și 
strâmbi. 

Bobby nu era în stare să se mai întoarcă acasă din parcul aflat 
cu trei străzi mai încolo, dar putea repeta cuvânt cu cuvânt 
absolut orice auzea sau citea. De aceea Steve nu putea câștiga 
niciodată o dispută despre evenimentele actuale ori rezultatele 
meciurilor de baseball, și nici nu putea să mai spună exact dacă 
promisese sau nu o excursie la Disneyland acum șaptezeci și 


35 


opt de zile, paisprezece ore și douăsprezece minute. Medicii 
spuneau că această abilitate se numește ecolalie; era reversul 
dizabilități lui Bobby. 

De curând, Bobby descoperise un site de bucătărie italiană pe 
Internet și era obsedat de sandviciurile calde. Pentru a-i face pe 
plac nepotului său, Steve cumpărase un aparat de făcut 
sandviciuri, pe care îl folosea la micul dejun, la masa de prânz și 
la cină. 

În timp ce Steve pregătea sandviciul lui Bobby, cu grija unui 
adevărat Michelangelo care sculpta următoarea sa capodoperă, 
băiatul stătea alături de el, urmarindu-l cu atenţie pentru ca nu 
cumva să omită ceva. Dacă brânza se topea peste marginea 
sandviciului, sau dacă urmele lăsate de grătar nu erau egale, 
Bobby începea să ţipe, se dădea cu capul de masă și arunca 
sandviciul în bucătărie ca pe un bumerang. 

— Franzela este proaspătă? întrebă Bobby. 

— Sigur că da. 

— Șunca este de la Black Forest? 

— N-aș îndrăzni să folosesc altceva. 

— Ai folosit brânză ricotta? 

— Din lapte de oaie. Exact cum mi-ai spus, băiete. 

Dacă era să se ia după intensitatea cu care îl privea Bobby, 
Steve ar fi putut la fel de bine să facă experimente cu plutoniu și 
uraniu. Băiatul se relaxa numai în momentul în care 
sandviciurile reapăreau din aparat, cu șunca și brânza topite 
într-un amestec gustos, franzela fiind suficient de crocantă, iar 
semnele lăsate de grătar pe felia de pâine perfect simetrice. 
Intre timp, pe când Jimmy Buffet îl încuraja pe Steve să se 
bucure de viaţă și să ia taurul de coarne, sună telefonul. Cum 
era aproape convins că nu era regina Angliei care dorea să-l 
invite la o serată, Steve lăsă robotul să răspundă: 

— Sunt Herbert T. Solomon. Avocat în revenire. 

Lungea vocalele când vorbea. Tatăl lui Steve se născuse în 
Savanah, și cu toate că Herbert Solomon nu mai locuia în Sud de 
o jumătate de secol, încă mai avea accentul acela melodios și 
dulce. Lui Steve i se părea că accentul era intenţionat, ba chiar 
exagerat; era semnul distinctiv al lui Herbert. În albumul tatălui 
său în care păstrase toate articolele scrise despre el, era unul în 
care pledoaria sa finală fusese descrisă ca „un imn melodios 
care se ridică drept la îngeri, plăcut ca salutul unui vechi 


36 


prieten, mai dulce decât mierea, înflăcărat ca o rugăciune”. Deși 
poate că nu ar trebui să îl descriem cu lux de amănunte, stilul 
lui Steve în sala de judecată aducea mai degrabă cu detonarea 
unei grenade într-un rezervor plin cu benzină. 

— Mi-au șoptit spionii mei că iar ai stat la răcoare, se auzi o 
voce adresându-se robotului. Stephen, ar trebui să câștigi cu stil 
și demnitate, nu prin escrocherii și caraghioslăcuri. Când mi-l 
aduci pe nepotu' meu acasă? 

Acasă însemna la Sugarloaf Key, adică puţin mai la nord de 
Key West, unde Herbert își crease propriul său gulag - ce-i drept 
într-o climă mult mai blândă decât cea din Siberia. 

— Tre’ să-l înveţe careva pe băiatu' ăla să pescuiască; pun 
pariu că nu ai de gând să-l înveţi tu. 

Bunicul voia să-și ducă nepotul la pescuit. „Asta da imagine 
idilică”, se gândi cu amărăciune Steve. Herbert Solomon era 
unul dintre acei bărbaţi care nu au știut să fie taţi buni, dar se 
transformă în bunici minunaţi. Cât timp își petrecuse el cu Steve 
când era copil? La câte meciuri de fotbal participase? La câte 
concursuri de atletism venise? Il dusese vreodată într-o excursie 
cu cortul? 

Steve era conștient că îi purta pică în continuare tatălui său 
pentru că pusese întotdeauna cariera pe primul loc, lăsând fără 
regrete familia pe locul doi. Inainte de marea cădere, Herbert 
Solomon devenise exact ceea ce dorise: un avocat și un 
judecător excelent. Steve avea alte ambiţii. Bineînțeles că își 
dorea să aibă succes, dar în felul lui: fară compromisuri, fără 
mânării politice, fară să pupe în fund pe nimeni. Până acum nu 
se descurcase prea bine. 

— Tu n-ai fi în stare să pescuiești un biban într-un iaz plin nici 
dacă te-ar ruga frumos, cu atât mai puţin să păcălești un 
păstrăv să-ţi cadă în cârlig, continuă Herbert. 

Steve constată că tatăl său nu avea nicio intenţie să-i ofere 
sprijin moral, așa că înșfacă receptorul. 

— Tată, las-o mai moale, da? 

— De ce n-ai răspuns la telefon? 

— Pentru că n-aveam chef de ceartă la ora șapte dimineaţa. 

— Nu te mai văicări ca o muiere. Am auzit că Erwin Gridley te- 
a băgat la răcoare, e adevărat? 

— N-a fost mare lucru. 

— Pe naiba! Ești o rușine! 


37 


— Ți-e rușine cu mine?! Nu fotografia mea a apărut în toate 
ziarele în timp ce îmi strângeam lucrurile din birou, chiar înainte 
să fiu pus sub acuzare. 

— Fotografia ta n-a apărut în ziar pentru că te ocupi numai de 
cazuri care nu fac nici două parale. 

— Uite ce e, mă cam grăbesc. 

— Așteaptă puţin. Cu ce te îmbraci azi la tribunal? 

— Nu mai am zece ani. Nu mai e cazul să mă întrebi. 

— Sper că nu-ţi pui vreun costum din ăla de mafiot sau inele 
de aur pe degetul mic. 

— Tată, nimeni nu se mai îmbracă așa. 

Steve își alesese deja ţinuta, un costum gri-petrol, bine călcat, 
cămașă albastru-deschis și o cravată simplă, cu dungi. Se 
decisese deja mai devreme că acţiunile lui atrăgeau suficientă 
atenţie și că n-avea nevoie să se îmbrace ca un circar. 

— M-ai pus pe speaker, băiete? 

— Nu. 

— A sunat nenorocita de soră-ta, șopti Herbert, ca și cum l-ar 
fi putut auzi cineva. 

Era vorba despre Janice. Ea era nenorocita de fiică a lui 
Herbert, nenorocita de mamă a lui Bobby, și respectiv 
nenorocita de soră a lui Steve. Adjectivul „nenorocita” devenise 
un fel de poreclă a ei. 

— A scăpat din pușcărie. 

— Cum naiba a reușit? 

Ultima dată când Steve auzise vești despre sora lui, aceasta 
își executa pedeapsa de trei ani pentru trafic de droguri și 
tâlhărie. Despre tatăl băiatului nici n-avea rost să mai aducă 
vorba. Ar fi fost o provocare mult prea mare să afle cine era. 

— Nu mi-a zis prea clar cum a reușit. 

— Ca să vezi! 

Steve se mută cu receptorul în sufragerie, unde Bobby nu 
avea cum să-l audă. 

— Câţi bani ţi-a cerut? 

— Nicio para chioară. 

— Eşti sigur că ea era? 

— A zis că face pasul cel mare și că vrea să-și schimbe viața. 
A pomenit ceva de Noua Zeelandă, dar după cum o cunosc eu, 
putea să se gândească de fapt la New Mexico... 

Steve își cobori vocea: 


38 


— A zis că vrea să-l vadă pe Bobby? 

— Da, dar i-am zis că nu cred că-i vei permite. 

— După ce i-a făcut, sigur că nu-i permit. 

— Și ea se gândea la fel. Dar ar fi mai bine să fii atent. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă Steve, dar pe măsură ce 
pronunța cuvintele înţelese exact la ce se gândea tatăl său. 

— Crezi că ar încerca să-l fure pe Bobby? 

— N-am încredere nici în ea, nici în sectanţii ăia drogaţi cu 
care s-a înhăitat. 

Steve n-avea cum să-l contrazică de data aceasta, așa că 
tăcu. 

— Ştii la ce să fii atent, nu? Apeluri telefonice anonime, 
persoane care te urmăresc... Să te uiţi dacă umblă străini prin 
preajma casei. Și să nu cumva să-l lași pe Bobby să plece de 
acasă te miri unde. 

— Am înţeles, tată. Îmi pare rău că te-am repezit mai 
devreme. 

De ce naiba îmi mai cer și scuze? El m-a insultat pe mine! 

— Las-o baltă. Vreau să vorbesc cu nepotu' meu. 

Steve se întoarse în bucătărie, îi întinse telefonul lui Bobby și 
verifică sandviciurile, dar gândurile nu-i dădeau pace. 

O camionetă veche verzuie cu ferestre fumurii și anvelope 
supradimensionate. 

O văzuse în dimineaţa aceasta, imediat după răsărit. leșise 
să-și ia ziarul înainte să se umple de pelteaua roșie care curgea 
din fructele arborelui de piper brazilian aflat în fața casei. O 
camionetă Dodge verzuie, plină de noroi, era parcată la pândă 
chiar peste drum. Când a apărut el, camioneta a plecat în 
trombă. Cam mare graba pentru ora șase dimineaţa. Incercă să- 
și amintească mai bine. Ceva îi atrăsese atenţia la camionetă. 

Ecranul împotriva insectelor fixat pe bara de protecție din 
față. 

Camioneta nu putea fi de prin partea locului, întrucât muștele 
alea erau un fenomen prezent în nordul statului. Niște insecte 
negre cu portocaliu, care se împerechează în aer și se strivesc 
în flagrant delict de mașinile aflate în trecere. Acum că se 
gândea mai bine, nu cumva aceeași camionetă fusese parcată 
pe stradă cu o seară în urmă, când se întorcea cu Bobby de la 
Whip'N Dip, unde cumpăraseră îngheţată? Nu își mai putea da 


39 


seama cu precizie, poate că mintea începuse deja să-i joace 
feste. 

Calmează-te. Nu fi paranoic. 

Janice este în nord; camioneta vine din nord, ceea ce 
înseamnă că... 

Nimic. Zero barat. Nu înseamnă nimic. Dar bătrânul are 
dreptate. Trebuie să fiu atent. Să nu las garda jos. 

Steve îl ascultă pe Bobby pălăvrăgind cu bunicul lui despre 
momeală și pescuit, și se minună de progresele făcute de băiat. 
Cu zece luni în urmă, când Steve îl salvase - nu găsea alt cuvânt 
mai bun - băiatul ar fi fost mult prea timid ca să vorbească la 
telefon. 

Steve nu spusese nimănui exact ce se întâmplase în noaptea 
aceea geroasă din Calhoun County. Nu îi spusese tatălui său, 
doctoriței Kranchick și nici lui Zinkavich. Se întreba cât își mai 
amintea Bobby din noaptea aceea. Nu vorbeau niciodată despre 
acest subiect. Steve își reamintea cu precizie însă fiecare 
moment, începând cu telefonul primit de la sora lui. 

Janice era în una din stările ei de extaz care însoțeau 
schimbările majore din viaţa ei, și care durau până când își 
dădea seama că era aceeași persoană lipsită de valori sau țeluri 
și fără niciun scop în viață. Tocmai se alăturase unei comunităţi 
aparţinând unei secte religioase foarte stranii. Prietenii 
Universali ai Păcii, sau așa ceva; oricum, un nume care nu suna 
a bine. Se ascundeau în adâncurile unor păduri din regiunea 
Panhandle a statului Florida. Din câte înţelesese Steve, membrii 
comunității credeau că spiritul lui Dumnezeu trăiește în toate 
plantele cu frunze verzi, mai cu seamă în canabis. Orgiile erau 
considerate a avea puteri tămăduitoare, deși Steve era convins 
că sectanţii se alegeau mai degrabă cu herpes decât cu 
mântuirea sufletului. 

La început, Janice obișnuia să sune la fiecare câteva 
săptămâni, de obicei ca să stoarcă bani de la el. Steve vorbea 
mereu cu Bobby la telefon, iar băiatul părea din ce în ce mai 
retras de fiecare dată. Steve era îngrijorat. Nu pentru sora lui, 
care ar fi supraviețuit și unui atac nuclear, precum gândacii de 
bucătărie. Bobby avea doar zece ani, era timid și lipsit de 
apărare, iar instinctele materne ale lui Janice erau similare cu 
cele ale șerpilor cu clopoței, care își devorează puii. 


40 


Steve își aminti de prima dată când Janice refuzase să i-l dea 
pe Bobby la telefon și simţi un fior rece pe șira spinării. Îi 
spusese că e ocupat cu treburi prin casă. Data următoare 
pretinsese că l-a trimis în oraș cu prietenii ei dubioși. O 
săptămână mai târziu i-a spus că băiatul n-are chef să stea de 
vorbă cu el. Atunci Steve a explodat: 

— La naiba! Dă-mi-l imediat la telefon! 

— Du-te dracu’, frăţioare! 

— Eşti drogată? 

— Da’ ce ești tu, polițist? 

— Termină, Janice. Unde e? 

— E copilul meu. Vezi-ți de treburile tale. 

— O să sun la Protecţia Copilului. 

— Îţi doresc noroc. Ăștia fac pe ei de frică dacă le spui că 
trebuie să vină aici. 

— Atunci o să vin eu. 

— N-ai decât să-ncerci. Avem un gard cu sârmă ghimpată și 
niște paznici foarte iuți cu puști automate. 

Imaginaţia lui o luase razna, construind imagini din ce în ce 
mai îngrozitoare. Ori îl pierduse pe Bobby, ori era rănit. Poate îl 
vânduse pentru o duzină de pacheţele de heroină. A doua zi 
Steve luase avionul spre Tallahassee, de unde închiriase o 
mașină și pornise spre vest, prin pădurea Apalachicola, apoi de- 
a lungul râului Ochlockonee. Luna ianuarie adusese un val de 
vreme rece dinspre Canada, presărând ţinutul Panhandle cu 
fulgi de zăpadă. Işi petrecuse o zi întreagă înfășurat într-o 
pătură, pe un deal din apropierea comunităţii, de unde urmărise 
fiecare mișcare prin binoclu, căutându-l pe Bobby. Oricât i-a 
pândit, nu a reușit să-l vadă pe băiat. 

Observase în schimb un hambar cu un siloz dărăpănat, un 
șopron cu acoperiș din tablă ondulată și o fermă pe al cărei coș 
ieșeau vălătuci de fum negru. Vreo zece bărbaţi cu barbă și cu 
părul răvășit, în haine murdare, lucrau pe lângă focurile aprinse 
pentru a proteja recolta de marijuana. Femei costelive, 
îmbrăcate în pulovere și rochii lungi, le aduceau pe rând cești 
aburinde cu cafea. Dintr-un difuzor se revărsa muzică New Age. 

După câteva ore, picioarele îi îngheţaseră bocnă. In cele din 
urmă, înainte de lăsarea întunericului, o văzu pe Janice, 
încălțată în bocanci militărești și îmbrăcată într-un pulover 
portocaliu zdrenţuit cu emblema Universităţii Miami, pe care îl 


41 


furase de la el cu mulţi ani în urmă. Ducea o farfurie cu supă de 
la fermă spre șopron. N-ar fi putut spune cum își dăduse seama, 
dar era convins că îi ducea mâncare fiului ei. Îl hrănea așa cum 
majoritatea oamenilor hrănesc animalele. Uitându-se prin 
binoclu, Steve a văzut ceva ce avea să-i rămână întipărit în 
minte pentru tot restul vieții. 

Din farfurie nu se ridica niciun abur. 

In cea mai rece zi a anului, Janice îi ducea cine știe ce lături 
fiului ei, iar acestea erau la fel de reci ca și inima ei împietrită. 

Când dispăru înăuntrul șopronului, Steve a început să numere 
- unu, doi, trei - şi a continuat până când Janice a reapărut fără 
farfurie. 

Trecuseră douăsprezece secunde. 

Janice petrecuse douăsprezece secunde cu fiul ei înainte de a 
se întoarce la ferma încălzită, pe coșul căreia ieșea fum. Pe 
șopron nu exista niciun coș și nici nu se vedeau cabluri de 
curent electric care să ajungă înăuntru. 

Ca avocat, existau doar două categorii de oameni pe care 
Steve refuza să-i apere: pedofilii și bărbaţii care maltratau 
femeile. Totuși, în acel moment, dacă sora sa i-ar fi fost 
aproape, Steve nu și-ar fi putut suprima pornirea incontrolabilă 
de a-i face rău. Puțin îi păsa de faptul că Janice era un biet suflet 
pierdut, care abandonase peste noapte religia iudaică pentru o 
sectă dubioasă, implicată în jafuri și trafic de droguri. 

Steve a așteptat până după miezul nopţii, a urmărit ferma, 
ascultând râsetele și muzica, prinzând câte o imagine fugară a 
siluetelor care treceau prin dreptul ferestrei și a bărbaţilor care 
ieșeau să urineze pe prispă. Apoi căzuse pradă unui somn 
neliniștit, în frigul insuportabil, trezindu-se odată cu ţipetele unei 
bufniţe care străbăteau până la el prin ploaia înghețată. Trecuse 
de ora trei dimineaţa. Ferma era întunecată și tăcută, așa că își 
croi drum pe coasta dealului până la hambar, alunecând pe 
pietrișul umed, scăldat în lumina lunii aflate în al treilea pătrar. 
De undeva din străfundurile proprietăţii se auzi urletul unui 
câine. 

Ușa hambarului era încuiată cu un zăvor rudimentar și scârțăi 
din balamale când Steve păși înăuntru, aprinzându-și lanterna. 
Palid și subnutrit, Bobby zăcea ghemuit într-o cușcă metalică de 
câini, cu farfuria goală și o găleată pentru urină alături. Nu era 


42 


îmbrăcat decât în niște chiloți și un tricou. Avea picioarele 
murdare și pline de răni. 

— Bobby, sunt unchiul Steve. 

Băiatul se retrase în colțul cel mai îndepărtat al cuștii, cu ochii 
holbaţi de frică. 

— Nu-ţi fie frică. 

Bobby începu să se legene înainte și înapoi. 

— Mă mai ţii minte? 

Băiatul începu să se legene și mai rapid. 

Cușca era încuiată cu un lacăt; Steve începu să tragă de 
balamale cu mâinile goale, încercând să ridice siguranţa. Chiar 
în acel moment ușa hambarului se trânti de perete și un bărbat 
lat în umeri cu o barbă încâlcită păși înăuntru. Bărbatul putea 
avea orice vârstă cuprinsă între treizeci și șaizeci de ani, după 
cum arăta. Pura pe umeri o haină de lână roșie și jegoasă și o 
căciulă de iarnă cu apărătoare din blană pentru urechi; pe faţă 
avea numai pete negre, care păreau să provină de la praful de 
cărbune. Bărbatul apucă un par gros cât braţul unui om, ce 
părea să provină dintr-un stejar și era curbat la vârf, ca toiagul 
unui păstor. 

— Sunt unchiul băiatului. Am venit să-l iau. 

— Băiatul nu merge nicăieri. 

Bobby continuă să se legene. Bărbatul scurtă distanţa dintre 
ei și ridică parul. Vocea lui se rostogoli ca un tunet: 

— „Pe cei bolnavi tămăduiţi-i; pe cei morți înviaţi-i; pe cei 
leproși curățaţi-i; pe demoni scoateți-i afară!” Matei, capitolul 
zece, versetul opt. 

— Dă-te dracului la o parte din calea mea! Solomon, capitolul 
unu. Nu cred că vrei să auzi și capitolul doi. 

— Dispari! 

Bărbatul ridică bâta, iar lovitura primită direct în umăr îl făcu 
pe Steve să se clatine și să dea înapoi. Bărbatul își luă iar avânt, 
dar Steve pară lovitura cu ambele mâini și îl împinse cu putere 
înapoi. Îl lipi pe bărbat de peretele hambarului și îi puse parul la 
gât. Faţa lui Steve era îngropată în gulerul hainei îmbibate cu 
apă de ploaie, iar mirosul scârbos de câine ud îi întorcea 
stomacul pe dos. Bărbatul începu să se agite și să gâfâie și 
încercă să-l lovească pe Steve în vintre. Steve menţinu 
presiunea, apăsând parul și mai tare pe gâtul bărbatului. Când 
fața atacatorului deveni purpurie, iar din gâtul lui începură să se 


43 


ridice niște bolboroseli neinteligibile, Steve îi dădu drumul, iar 
acesta se prăvăli pe podea. 

Cu parul în mână, Steve se întoarse spre Bobby. 

— Unde este cheia lacătului? 

Băiatul încetă să se mai legene, dar tot nu scoase niciun 
cuvânt. 

— Bobby, înţelegi ce te întreb? 

— Unchiule Steve, ai grijă! 

Steve se răsuci și ridică bâta înainte să-l vadă pe bărbat 
ridicându-se de pe podea, cu un cuţit de vânătoare în mână. Cu 
capul plecat și șoldurile pe jumătate întoarse, Steve reuși să-și 
ia avânt și să aplice o lovitură puternică. 

Bâta îl lovi pe atacator chiar deasupra tâmplei; Steve îi auzi 
oasele trosnind. Bărbatul căzu secerat ca o rață sălbatică lovită 
de vânător. Steve rămase ţeapăn în picioare, respirând cu 
greutate, ascultându-și bătăile inimii. Încremenise în loc, 
paralizat de teamă. Dacă îl omorâse? 

— Unchiule Steve, ar fi mai bine să plecăm. 

Vocea se auzi atât de aproape de el, încât tresări. Bobby se 
eliberase dând la o parte peretele din spate al cuștii. 

— Mama nu știe că pot să ies așa. 

Bărbatul întins pe podea începu să geamă, încercând să se 
ridice în picioare. Slavă Domnului, nu era mort. Steve îl înșfăcă 
pe Bobby și-l ridică în braţe, uluit că era atât de ușor. Era numai 
piele și os. 

Cei doi ieșiră pe furiș din șopron. Câinii începură să latre. 
Luminile din fermă se aprinseră. Steve desluși o siluetă neclară 
pe prispă, părând să fie înarmată cu o carabină sau cu o pușcă 
de vânătoare. 

— Hei! Oprește-te! 

Steve o luă la goană cu Bobby în brațe, îndreptându-se spre 
marginea pădurii. Auzi urletele din urma sa și văzu cu coada 
ochiului bărbaţii purtând torţe. Se auzi un foc de armă, urmat de 
un altul, care răsună în toată valea. Alergă prin pădure, sărind 
peste trunchiurile copacilor căzuţi, alunecând pe pietrele ude, 
traversă un pârâu, urcă din greu pe panta dealului, apoi cobori 
pe partea cealaltă, printr-un desiș de arbori de mahon, gonind 
din răsputeri; nu se opri decât când torțele dispăruseră cu totul, 
împușcăturile se estompaseră, iar bărbaţii dispăruseră din raza 
vizuală. 


44 


Se aflau deja în mașină și o porniseră spre Tallahassee când 
Steve rupse tăcerea: 

— Nu credeam că mă mai ţii minte. 

— Am mers cu tine la scufundări. 

— Exact. Cred că aveai vreo cinci-șase ani. 

— Era 11 septembrie. Aveam cinci ani, opt luni și trei zile. Am 
văzut niște pești verzi cu galben, cu niște pete albăstrii, care 
străluceau. 

— Peștii-înger. 

— Holacanthus ciliaris. Pe unul dintre ei l-am botezat. 

— Serios? 

— Mi-ai spus să nu ating coralul, pentru să se sparge și 
durează sute de ani să se refacă. Mi-au plăcut mai ales coralii- 
evantai, pentru că păreau să fie prietenoși și să ne facă semne. 
Și peștii-papagal mi-au plăcut. Sparisoma viride. Arată ca niște 
papagali, doar că nu vorbesc. 

— Cum de-ai ţinut minte toate astea? De unde știi denumirile 
latinești? 

Băiatul ridică din umerii săi osoși. 

— Vrei să mergi la mine acasă? 

— Are unsprezece dale albe de piatră de la poartă până la 
ușă. 

— Probabil că ai dreptate. Vrei să mergi acolo? 

— Peștelui-înger i-am dat numele de Steve. 

e 

În zece luni, Bobby se îngrășase, mulţumită sandviciurilor 
calde, și era din ce în ce mai sociabil cu oamenii. Îi spuse la 
revedere bunicului său, închise telefonul și veni spre masa de 
bucătărie chiar când Steve deschidea capacul grătarului. 

— Trebuie să le frigi la 180 de grade, îl sfătui Bobby. 

— Asta fac. 

Steve răsuci sandviciurile, pentru ca semnele de pe feliile de 
pâine să fie perfect simetrice. 

— Nu la 190 de grade, pentru că atunci semnele nu vor fi 
uniforme. 

— Am înţeles. 

Brânza sfârâia apetisant pe măsură ce se topea, iar aroma 
dulce-sărată umplu bucătăria. 

— De ce vă certaţi mereu tu și bunicul? 

— Ne-am dezamăgit unul pe altul de multe ori. 


45 


Bobby întinse cu limba un elastic și îl pocni cu zgomot de 
aparatul dentar. 

— Eu te dezamăgesc vreodată? 

— Nu, niciodată. 

Băiatul zâmbi larg arătându-și dinţii strâmbi în toată 
splendoarea lor. 

— Să nu arzi sandviciurile, unchiule Steve. 

— Eu ţi-am spus ţie ce mult te iubesc? 

— Păi, îmi spui asta în fiecare zi. 

— Ei bine, azi ţi-o spun de două ori. 


46 


5. 


BANI, SEX ȘI CRIME 


În interiorul Palatului de Justiţie, Steve se simţea la fel de 
mohorât ca și vremea de afară. Sesiunea de dimineaţă se 
terminase cu mărturia vameșului, care declarase că Amancio 
Pedrosa deţinea o întreagă menajerie de păsări exotice de 
contrabandă, inclusiv un papagal cu un vocabular foarte 
spurcat. Victoria triumfă radioasă: 

— Întrucât am prezentat dovezile principale ale cazului, 
acuzarea nu mai are nimic de adăugat pe moment, domnule 
judecător. 

Steve anunţă moţiunea obligatorie pentru un verdict impus de 
judecător. Judecătorul Gridley îl chemă pe Steve la pupitrul său, 
pentru o discuţie în particular, și îi ceru sfatul: să parieze mai 
mult sau mai puţin în meciul dintre echipa Universităţii Michigan 
și cea a Universităţii Penn? Steve îl sfătui să parieze mai puţin. 
In centrul Pennsylvaniei se anunţaseră vânt și ploaie. 
Judecătorul îi dădu dreptate lui Steve, apoi îi respinse moţiunea. 

Neavând jocuri de culise de data aceasta, Steve își petrecu o 
mare parte a timpului studiindu-și adversara. Victoria era 
îmbrăcată într-un sacou din tweed închis la culoare și cu o 
cămașă asortată. Avea un aspect de femeie de afaceri, care pe 
de altă parte era incredibil de sexy, în ciuda hainelor 
conservatoare din lână. Alături de ea la masa acuzării, Ray 
Pincher discuta în șoaptă cu diverși asistenţi, care îi aduceau 
mesaje și se ghemuiau la picioarele lui, asemenea unor supuși 
în faţa regelui. 

Revenind din pauza de masă, Steve parcurse în grabă 
culoarul aglomerat, în care se înghesuiau ajutoarele șerifului, 
elevi care vizitau instituţia și avocaţi care își hărțuiau potenţialii 
clienţi. Ușa unei săli de judecată se deschise și un bărbat în 
vârstă ieși; Steve se opri în ultimul moment, dar nu reuși să-l 
evite. 

— Uff! Scuză-mă, Marvin. 


47 


— Fii atent, puștiule, sau te dau în judecată pentru atac la 
persoană, îi răspunse Marvin Mendelsohn. 

Vulturul Marvin era conducătorul neoficial al Găștii de la 
Tribunal, un grup de avocaţi pensionaţi care hălăduiau dintr-o 
sală de judecată în alta, urmărind cele mai fierbinţi procese. 
Vulturul era un bătrânel energic, în vârstă de aproape optzeci de 
ani, cu o mustață subțire, ochelari groși cu rame negre și o 
chelie care strălucea intens în lumina de neon. De data aceasta 
purta niște pantaloni largi de lână gri și un blazer albastru la 
două rânduri, cu nasturi aurii. La gât purta o eșarfă colorată din 
mătase lucioasă. 

— Arăţi bine, Marvin. 

— Pe dracu’. Sciatica mă omoară. Nu vrei să-l dăm în judecată 
pe kinetoterapeutul meu? 

Pentru majoritatea avocaţilor, Marvin și Gașca lui erau 
invizibili sau enervanţi. Îi numeau dinozauri. Nişte moși expiraţi 
care lungeau cozile la cantina tribunalului și care chibiţau pe 
culoare. Lui Steve îi făcea plăcere compania lor. El lua masa de 
prânz cu ei, le asculta poveștile și accepta sfaturile lor. Vulturul 
Marvin avea o intuiție impecabilă în selectarea juraţilor, mai ales 
în ceea ce privește femeile, de care Steve avea de obicei nevoie 
de ajutor. Marvin avusese cândva un magazin de încălțăminte 
pentru femei în Buffalo, înainte de a se pensiona. Probabil că 
miile de pantofi cu toc, balerini, ghetuţe și sandale pe care le 
vânduse în timp i-au conferit lui Marvin acel instinct pe care cei 
mai mulţi bărbaţi nu îl au. Sau poate l-a ajutat faptul că a 
ascultat atât timp discuţiile dintre femei. 

— Ce mai ai pe rol în afară de amărâtul ăla de proces cu 
păsări? îl întrebă Marvin în timp ce se strecurau pe coridor. 

— Încerc să prind cazul Katrinei Barksdale. 

— Cucoana care l-a regulat pe bărbată-su până când l-a 
omorât? 

— Îţi dai seama ce proces va fi? Bani, sex și crimă. 

— Păstrează-mi și mie un loc în primul rând. 

— Dacă aș primi cazul acesta, mi-aş putea plăti facturile, aș 
cumpăra o mașină nouă și aș angaja un profesor particular 
pentru Bobby. 

— Steve, te iubesc ca pe copilul meu, dar de ce ar angaja 
femeia asta un avocat de mâna a doua ca tine? 

— Păi, o să mă recomande Victoria Lord. 


48 


— O vrăjești pe procuroarea aia elegantă? Ăsta e biletul tău 
spre lumea bună? 

— Aici e vorba de afaceri, Marvin. 

— Ce s-a întâmplat cu evreica aceea drăguță cu care te 
întâlneai tu într-o vreme? 

— Sally Panther? Nu era evreică, era indiancă din tribul 
Miccosukee. 

— Ce dacă? Indienii sunt tot niște triburi pierdute ale lui Israel. 

— Chiar și așa, m-a părăsit. 

— Bine, atunci ţine-te după domnișoara Lord. Dar dacă vrei să 
știi părerea mea, cred că mai degrabă și-ar cumpăra haine de la 
magazinul universal decât să-ţi servească ţie un caz pe tavă. _ 

Steve îi povesti lui Marvin din mers care era planul său. Işi 
pregătise strategia de apărare pentru cazul Pedrosa. Voia să o 
uimească pe Victoria cu măiestria lui și să o hipnotizeze cu 
pledoaria sa. Voia să câștige respectând regulile. Marvin îi 
aruncă o privire sceptică. 

— Vrei să respecţi regulile? 

— Sunt cuminte ca un Îngeraș. 

— Trebuie s-o văd și p'asta. 

— Nu mă crezi în stare? 

Marvin ridică din umeri: 

— De ce crezi că toată Gașca asistă la procesele tale? 

— Pentru că sunt singurul avocat care vă suportă. 

— Pentru că procesele tale sunt ca spectacolele de circ. Când 
lucrezi tu la un caz, nu lipsesc niciodată clovnii și piticii 
deghizați. 

— Azi vor lipsi. 

Marvin tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Uneori o femeie care poartă pantofi măsura 39 încearcă să 
se mintă pe sine, și se chinuiește să încalţe pantofi măsura 38. 

— Asta ce naiba mai înseamnă? 

— Poate că nu ţi-ai dat seama încă, puștiule, dar cazul 
Barksdale nu e decât un alibi. Cred că te interesează mai mult 
avocata. 

— Nici pomeneală. 

— Asta-i bine, fiindcă nu e genul tău. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei, este o doamnă. Nu te supăra că-ţi spun. 


49 


— Fir-ar să fie, Marvin. Și eu care credeam că mă iubești ca 
pe copilul tău! 

— Copiii mei nu mă vizitează niciodată, așa că... 

e 

Culoarul era plin de oameni fără căpătâi, ca în fiecare zi. 
Ajutoarele șerifului mânau deţinuţii încătușaţi de la celule spre 
sălile de judecată, iar agenţii care se ocupau de plata cauţiunii 
se ţineau după ei ca niște păsări de pradă. Prietenele sau soțiile 
deţinuţilor sprijineau pereţii, încurajându-i sau insultându-și 
iubiții, în funcţie de starea actuală a relaţiei lor. 

Ușa liftului se deschise pentru a lăsa să iasă o femeie 
atrăgătoare și elegantă, la vreo șaptezeci de ani. 

— Hola, Marvin. Ce mai faci, Stephen? 

Teresa Torafo purta o haină cochetă cu imprimeuri în zigzag, 
care se închidea în doi nasturi, iar pe dedesubt avea o cămașă 
bej asortată. Părul brunet îl purta ridicat într-un coc, prins cu 
ajutorul unor bețișoare de fildeș. 

— Bună ziua, Teresa, îi răspunseră bărbaţii la unison. 

Oscar, soţul Teresei, fusese proprietarul unui lanţ de agenţii 
de pompe funebre din Havana, dar își pierduse și afacerea și 
soția în momentul în care i se împotrivise lui Fidel Castro. La 
începutul anilor '60, Teresa își adusese copiii în Miami și 
acceptase să lucreze ca asistentă a unui antreprenor de pompe 
funebre pentru salariul minim pe economie. În cinci ani își 
obținuse autorizația de antreprenor de pompe funebre și 
deschisese o firmă, Funeraria Torario, aflată pe Calle Ocho. Când 
a venit vremea să încredinţeze afacerea copiilor ei, Teresa avea 
deja șapte agenţii de pompe funebre, un stadion de jai a/af/, și o 
reprezentanţă Chevrolet. 

În registrul de contabilitate al lui Steve, un caiet zdrenţuit în 
care își calcula venitul, Teresa Torafo era clientul cu numărul 
001. Gândindu-se mai bine, Steve nu credea că ar fi rezistat în 
primul său an de avocatură dacă Teresa nu l-ar fi angajat să îi 
reprezinte companiile. De atunci se apropiaseră foarte mult. 
Teresa îl adora pe Bobby; îl ducea mereu la delfinariu și îi gătea 
prăjiturele cu guave. Aproape că venise vremea pentru crema 
de vie, faimoasa băutură de anason pe care Teresa o pregătea 
de Crăciun, și faţă de care lichiorul de ouă părea fad. 


1 joc similar cu handbalul, de origine bască. 
50 


Cam pe când Teresa devenise clientul numărul unu al lui 
Steve, ajunsese să fie și cea de-a doua mare iubire a lui Marvin, 
singura femeie din viaţa sa după moartea lui Bess, regretata lui 
soție. Acum Marvin își petrecea fiecare vineri seara la Coral 
Gables, vila Teresei. Niciunul dintre ei nu recunoștea că aveau o 
relaţie, nici măcar când Steve îi descoperise ținându-se de mână 
și bând cocteiluri cu șampanie, într-o sâmbătă înainte de prânz. 

— Stephen, ce i-ai făcut lui Jack Zinkavich? îl întrebă Teresa 
pe când se apropiau de sala de judecată a judecătorului Gridley. 

— Nimic. De ce? 

— Mi-au ajuns diverse lucruri la ureche. 

— Cum ar fi? 

— Recepţionera de la Protecţia Familiei este vară cu nepoata 
sărmanului meu Oscar. Ea ia de obicei masa de prânz împreună 
cu un anchetator care lucrează pentru Zinkavich. 

— Și ce legătură am eu cu chestia asta? 

— Zinkavich s-a lăudat faţă de anchetator că o să te facă praf. 

— Idiotul! interveni Marvin. 

— Zinkavich vrea să mi-l ia pe Bobby. 

— Nu la asta se referea, îi spuse Teresa. Vorbea despre un 
caz penal. 

Steve înlemni. 

— Care sunt acuzaţiile? 

— Nu știu decât că s-a dus până în Blountstown pentru 
investigații. 

„Deci a mers în Calhoun”, se gândi Steve. În zona Panhandle, 
de unde îl salvase pe Bobby din comunitatea de sectanțţi. Și îi 
spărsese capul unui individ bărbos... Un fior de spaimă îl scutură 
din cap până-n picioare. Caz penal? 

De ce nu mă lasă Zink în pace? Nu vreau decât să îl protejez 
pe Bobby, să-i ofer o șansă în viață. 

— Să fii atent la mișcările lui Zinkavich, îl preveni Marvin. 
Poate că pare nătâng, dar este rău ca șacal. 

— Ba nu, e mai rău ca un comunist! îl corectă Teresa. 


51 


6. 


SECRETUL VICTORIEI 


Intrând în sala de judecată a lui Gridley însoţit de Marvin și de 
Teresa, Steve făcu un inventar rapid al evenimentelor din viaţa 
sa. Zinkavich dorea să-l facă praf cu orice preţ, sora lui cea 
nebună era în libertate și îl urmărea o camionetă misterioasă. 
Peste toate acestea, visa la un caz care părea imposibil de 
obținut. Ba poate că visa chiar și la o femeie... 

Să fie posibil ca singurele momente plăcute din ultimele zile 
să fie cele petrecute în închisoare, alături de Victoria Lord? 

Juraţii se aflau deja la locurile lor. Unii citeau, alții tricotau, iar 
restul se uitau în gol. Ray Pincher se afla la galerie și dădea 
mâna cu alegătorii. Judecătorul Gridley era în biroul său și 
probabil că vorbea la telefon cu agentul de pariuri. 

La masa acuzării, Victoria își frunzărea notițele aranjate într-o 
ordine bine stabilită. 

— Marvin, spune-mi repede părerea ta, îi spuse Steve, 
arătând-o pe Victoria dintr-o mișcare a capului. 

Bătrânul se chiori prin ochelarii cu lentile groase. 

— Văd că poartă pantofi Gucci din piele de șarpe. Și geanta 
aia împletită din piele este Bottega Veneta. Ce mai, e elegantă 
foc. 

— Cred că e o moștenitoare bogată, sau așa ceva. 

— Nu numai că poartă lucruri scumpe. Se vede că are bun- 
gust. 

— În cazul acesta, să-mi ţineţi pumnii! le spuse Steve 
îndreptându-se spre Victoria. 

— Gai shlog dein kup en vant. Adică du-te să te dai cu capul 
de pragul de sus, îi traduse Marvin. 

Steve aruncă o privire spre teritoriul de luptă al Victoriei. 
Masa era înconjurată cu un zid de apărare format din cărți de 
drept, așezate în teancuri de câte șase. La picioare avea cutii 
pline cu dosare. Pe masă se aflau depoziţiile numerotate, mape 
groase pline cu informaţii pentru pledoarie, o cutie cu fișe și o 
duzină de  blocnotesuri galbene. Alături înșirase creioane 


52 


colorate, markere, o riglă și un foarfece. Pe masă mai era o 
cutie din plastic cu salată, semn că nu își luase masa de prânz. 

Pe măsură ce se apropia, Steve observă că fusta i se ridicase 
cu câţiva centimetri deasupra genunchiului. Cunoștea multe 
avocate care ofereau intenţionat o astfel de priveliște juraţilor, 
dar acest lucru nu era valabil și pentru Victoria. Dacă i se 
vedeau puţin coapsele, era o întâmplare. O întâmplare care lui îi 
convenea de minune. 

O urmări cum bătea darabana cu degetele pe masă. Emoţii de 
începător... Avea unghiile lăcuite într-un roz-deschis. Și-o 
imagină la un spa costisitor. Masaje, tratamente faciale, 
împachetări corporale cu alge. Marvin avusese dreptate. Nu era 
de nasul lui. 

e 

Pentru moment, Victoria își studia și ea unghiile. Înainte de a 
se prezenta în sala de judecată le tăiase, le pilise și le lăcuise cu 
o culoare numită „Amurg în Alaska”. Avusese niște unghii 
groaznice, cu lacul aproape jupuit și cuticulele zdrenţuite. Acum, 
cu vârful unei unghii încerca să îndepărteze lacul în exces de pe 
cuticule. Se grăbise prea tare. Oare cât timp trecuse de când 
nu-și mai făcuse manichiura și pedichiura la coafor? În ultimul 
timp se aranja singură; până și șuviţele blonde le făcea acasă. 
Folosea nuanţa „blond-argintiu”, numărul opt, amestecată cu 
peroxid de 20%. Pe mama ei, care își petrecea ore în șir în cele 
mai moderne saloane de frumusețe, o îngrozeau astfel de 
obiceiuri și îi amintea în permanenţă acest lucru. 

Stomacul Victoriei chiorăi de foame. Nu avusese timp pentru 
masa de prânz. Nu acum, când trebuia să se pregătească pentru 
șmecheriile lui Solomon. El fusese extrem de liniștit cât timp ea 
prezentase cazul din perspectiva acuzării. Oare ce punea la 
cale? Pincher avusese dreptate când o sfătuise: „Când face pe 
nebunul, tu trebuie să-ţi păstrezi calmul”. 

Nu-ţi face griji, șefule. Solomon nu mai poate face sau spune 
nimic care să mă sperie. 

În afară de asta, își mai promisese ceva. 

O să câștig. 

Avea dovezile, legea era de partea ei, și era mai inteligentă 
decât Solomon. 

Victoria se gândea că un avocat este ca un arhitect: concepea 
un plan minuţios pentru a construi o casă solidă. Solomon era 


53 


un vandal, el dărâma stâlpii de susţinere și mâzgălea pereţii cu 
graffiti. Pentru el legea era doar o sugestie, judecătorii trebuiau 
să fie manipulaţi, iar juraţii trebuiau să fie puși în încurcătură. 
Nici măcar nu făcuse cercetări pentru acest caz. Ea îndosariase 
toate depoziţiile în funcţie de subiect, apoi le clasificase într-o 
mapă secundară după cuvântul-cheie. Fiecare apel relevant 
care stabilea un precedent fusese analizat, rezumat și marcat cu 
galben. Pledoaria ei finală era pregătită de câteva săptămâni. 
Solomon sosise la tribunal fără nimic altceva în afară de o 
ceașcă cu cafea. Avea părul încă ud de la duș și se bărbierise în 
lift. 

Acum se îndrepta spre ea, cu un rânjet enervant întipărit pe 
faţă. Nu cumva se holba iar la picioarele ei? 

e 

— O să-ți dezvălui câteva șmecherii juridice, îi spuse Steve, 
așezându-se fără nicio invitație pe colțul mesei ei. 

Victoria își acoperi imediat fişele, asigurându-se că el nu 
putea trage cu ochiul la pledoaria ei finală. 

— Niciodată să nu mai sari peste masa de prânz, îi spuse el 
arătându-i cu degetul caserola neatinsă cu salată. Procesele 
sunt epuizante și ai nevoie de energie. 

— Ce vrei, Solomon? 

Steve ridică foarfecele de pe masa ei, împături o fișă în două 
și începu s-o taie. 

— Uită-te la masa mea. Ce vezi acolo? 

— Pe clientul tău care doarme buștean. 

Într-adevăr, trântit în scaunul său, Amancio Pedrosa sforăia de 
zor, un firicel de salivă prelingându-se ușurel în mustăţile sale 
pătrăţoase, care se întindeau până sub buza inferioară. Era un 
bărbat îndesat la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat într-o cămașă 
guayabera? cam șifonată. 

Steve continua să taie bucățele din fișa Victoriei. 

— Altceva mai observi? 

— Nimic. Pe masa ta nu se află decât un blocnotes care este 
gol. 

— Aproape gol. Am convins-o pe Sofia să-mi scrie în el 
numărul ei de telefon când am ieșit cu ea în pauza de masă. 

— Cine este Sofia? 

— Grefiera. 


2 Cămașă bărbătească tradițională din Cuba. 
54 


El înclină ușor capul spre femeia atrăgătoare cu părul negru, 
care tocmai introducea un alt rulou de hârtie în mașina de 
stenografiat. Sofia Hernandez îi zâmbi și ea lui Steve. 

Victoria se gândi că femeia era îmbrăcată într-o cămașă 
portocalie mult prea transparentă și total nepotrivită pentru o 
sală de judecată. Unde mai pui că bluza îi era și un pic cam 
strâmtă, sau or fi fost sânii ei un pic cam mari? 

— Și cum te distrezi tu cu Sofia? O pui să-ţi recitească 
obiecțiile cele mai reușite pe care l-ai adus în sala de judecată? 

— Hai, fii atentă, că e spre binele tău. La ce se gândesc juraţii 
când se uită la masa mea? 

— Se gândesc că ești nepregătit. 

— Ba nu, se gândesc că nu sunt îngrijorat. 

Steve descrise un gest larg cu foarfecele spre zidul din cărți 
de drept de pe masa Victoriei. 

— Fortăreaţa asta te separă de ceilalţi. Eşti distantă. 
Îndepărtezi oamenii. Juraţii se gândesc că ai un caz slab, dacă a 
trebuit să te pregătești atâta. Deci al doilea sfat pe care ţi-l dau 
este să intri în sala de judecată fără multe hârțoage în brate, 
doar cu o privire fioroasă pe faţă. 

— Tu ai tactica ta, eu o am pe a mea. 

Steve despături fișa ciopârțită și i-o întinse. Avea forma unei 
păsări cu aripi mari. 

— Este pentru tine. Ca să-ţi amintească de această zi. 

Ușa sălii de judecată se deschise lăsând să intre un bărbat 
înalt și arătos, cu o claie de păr blond strălucitor pe cap. 

— Fir-ar să fie! suspină Victoria, înșfăcând caserola cu salată 
și aruncând-o într-o servietă deschisă. 

Bărbatul cel arătos se îndreptă spre ei cu pași repezi. Purta 
niște pantaloni gri, un blazer albastru, o cămașă albă și o 
cravată în dungi. Acul de cravată purta însemnele frăţiei Phi 
Beta Kappa. Îl privi pe Steve drept în ochi și îi întinse mâna. 

— Eu sunt Bruce Bigby, tună el pe un ton atât de vesel, încât 
părea să-și anunţe candidatura ca guvernator. Tu ești Steve 
Solomon? 

— Dacă nu ai venit să-mi aduci o citaţie, eu sunt. 

Bruce Bigby? Numele îi părea cunoscut, dar nu putea să-și 
dea seama de unde. 

— Am auzit multe despre tine. 


55 


Bigby îi strânse mâna lui Steve cu destulă putere cât să-i 
cauzeze o fractură ușoară. Apoi se aplecă spre Victoria și o 
sărută pe obraz. 

— Bună, iubito. 

lubito?! 

— Bruce, ce cauţi aici? 

— Comisia de Urbanism se reunește cu un etaj mai jos. Cum a 
fost salata de avocado? 

— Delicioasă. A fost foarte drăguţ din partea ta să o 
pregătești, îi răspunse Victoria aruncând o privire tăioasă spre 
Steve, care își ţinu gura cu tact. 

Cine dracu e tipul acesta? Prietenul ei sau bucătarul? 

— lubito! Unde ţi-e inelul? întrebă Bruce Bigby pe un ton 
alarmat. 

Victoria privi înspre boxa juraţilor, apoi șopti: 

— Mi s-a părut cam ostentativ să-l port în fața juraţilor. 

— Fii serioasă! Or să înţeleagă. Ai un bărbat care te iubește 
atât de mult încât să meargă până la capăt. 

Victoria zâmbi palid, își vâri mâna în poșeta italiană și scoase 
o casetă mică de catifea pe care o deschise. 

— Fir-aș al naibii! 

Steve se uită la diamantul uriaș susținut de montura cu patru 
piciorușe; semăna cu vilele construite pe stâlpi de susținere ca 
niște picioroange în golful Biscayne. Pe ambele părți ale pietrei 
se aflau câte două șiruri de diamante mai mici, dar destul de 
dolofane. 

Victoria strecură inelul pe deget. Părea suficient de mare cât 
să-i declanșeze un sindrom de tunel carpian. 

— Ești logodită? 

Steve se simţea ca și cum cineva îi trăsese o lovitură sub 
centură. 

— Steve, îţi place avocado? îl întrebă Bigby. 

— Sincer să fiu, nu m-am gândit prea mult la aspectul acesta. 

Steve încă mai procesa noua informaţie. Victoria Lord este 
logodită! 

— Luni aș putea să vă aduc două salate. Salată verde, roșii 
proaspete și fructe de avocado abia culese de la Fermele Bigby. 

Fermele Bigby. Asta era! Mii de acri de teren între Homestead 
și Everglades. Agricultură, afaceri imobiliare și amenajări 
funciare... 


56 


— Nimic nu e mai bun decât șase grame de fibre pure ca să îţi 
cureţi organismul. 

— Poate doar un burrito cu carne de vacă, îi răspunse Steve 
cuprins de depresie. 

— Nitriţii ăștia or să te omoare, prietene. Slavă Domnului că 
am convins-o pe Victoria să devină vegetariană. 

Steve ar fi putut să jure că o văzuse cu o zi în urmă pe 
Victoria la Plăcinta Veselă înfruptându-se de zor din niște coaste 
de porc. 

— Buzele care au atins carne nu mă vor săruta pe mine. 

La naiba, de ce nu mi-o fi spus? 

O femeie frumoasă fără inel de logodnă este ca un pistol care 
nu are piedica pusă. El își manifestase interesul în mod evident. 
Îi oferise cocteiluri margarita, gustări mexicane și sfaturile lui 
preţioase. Deși nu era disponibilă, nu l-a avertizat. Oare îi 
spusese lui Bigby despre idiotul care se tot dădea la ea? Poate 
râseseră împreună de el mâncând guacamole. 

Cu cât Steve se gândea mai mult, cu atât era mai furios. De 
ce îi dădea el sfaturi? De ce o trata cu consideraţie în loc să 
treacă la atac? În fond, obligaţia lui era să-și reprezinte clientul 
cu orice preţ. Bineînţeles că așa era. Era scris negru pe alb în 
preambulul Regulii numărul patru din Codul de etică. 

Reprezentați-vă clienții cu zel. Este obligatoriu. Fraierii să-și 
găsească altă meserie. 

Să le ia dracu' de reguli! Era momentul ca Victoria Lord să 
primească o lecţie bine meritată. O să fie ca unul din acei copii 
cărora li se fură banii de buzunar din prima zi de școală. O să 
taie în carne vie, o să pârjolească tot în calea lui, o să o facă una 
cu pământul. După ce îi va da el o lecţie, Victoria n-o să mai 
calce niciodată în Palatul de Justiţie. 

Dintr-odată un alt gând își făcu loc în mintea lui, iar Steve avu 
revelaţia unui adevăr uimitor. Se comporta ca un avocat zelos 
sau mai degrabă ca un bărbat gelos? Să fi avut Marvin dreptate? 

„Cazul Barksdale nu e decât un alibi. Cred că te interesează 
mai mult avocata.” 

Ei bine, nu-l mai interesa deloc. lar planul lui de a pune mâna 
pe cazul Barksdale n-avea decât să se ducă naibii. Și-o imagină 
pe Victoria alături de Bruce Bigby-Diamantul, pe una din fermele 
acestuia, bătându-și joc de Steve. 


57 


„Solomon este atât de nebun, încât și-a imaginat că l-aș 
recomanda ca avocat lui Kat Barksdale.” 

— Steve, te deranjează dacă-ţi zic ceva pe bune? 

Bigby vorbea iar cu el. Ce naiba mai voia și ăsta? 

— Dă-i drumul. 

Bruce atinse protector umărul Victoriei cu mâna. 

— lubita mea mi-a spus că ești un adversar de temut. 

— A spus ea una ca asta? 

Bruce râse din toată inima, ca un om fară griji. 

— De fapt, mi-a spus că ești un nenorocit ordinar care ar 
trebui să fie dat afară din barou, biciuit și exilat din oraș. 

— Înseamnă că se pricepe la oameni. 

— Cred că urmează să înceapă audierea ta, dragule, interveni 
Victoria. 

Bigby se aplecă uitându-se drept în ochii lui Steve. 

— l-am spus Victoriei că tu ești botezul ei de foc. Nu te jignesc 
dacă folosesc cuvântul „botez”, nu, Steve? Bănuiesc că ești 
evreu, și de-aia întreb... 

— Nu-i nicio problemă. Sună mai bine decât „Bar Mitzvah de 
foc”. 

— Oricum, eu i-am spus că după ce se confruntă cu tine, va fi 
pregătită să mi se alăture mie. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, Bruce. 

— După ce ne căsătorim, aș vrea ca Victoria să lucreze cu 
mine. Să facă parte din Consiliul General al companiei Bigby 
Resort and Villas. Transformăm fermele în terenuri destinate 
caselor de vacanţă. Avem peste opt mii de clienţi interesați. Îţi 
dai seama ce de acte va trebui să întocmim? 

— Mai pe scurt, tu vinzi aceeași casă de vacanţă din 
Everglades mai multor proprietari, care trebuie s-o împartă între 
ei? 

Bigby dădu din mână. 

— Te rog! Asta e o modalitate învechită de a privi problema. 
Eu nu sunt ca vânzătorii ăia de mașini la mâna a doua, care le 
dau clienţilor drept premiu un set de cuțite de bucătărie. Noi 
trăim în lumea modernă și ne ocupăm cu casele de vacanţă în 
regim de coproprietate. 

— E ca și cum am spune că un tomberon ordinar este un 
„recipient pentru reziduuri”, nu? 


58 


— Îţi pot oferi o afacere pe cinste pentru o parcelă care se 
află chiar lângă lac. Tocmai am instalat mobilier modern, și e 
inclus în pret. 

Discuţia fu întreruptă de un semnal sonor. Bigby își scoase 
pagerul și se uită pe display-ul digital. 

— Gata, Comisia de Urbanism a redeschis ședința. Trebuie să 
plec. 

O sărută în fugă pe Victoria, pe Steve îl bătu prietenește pe 
umăr și dispăru din sala de judecată. 

— Să n-aud niciun cuvânt, îi spuse Victoria lui Steve, 
prefăcându-se că își studiază notițele. 

— Contracte imobiliare? Asta vrei să faci, să plimbi hârtii toată 
ziua? Și ce-a fost chestia aia cu salata? 

— Sunt alergică la avocado. 

— Și nu i-ai spus niciodată logodnicului tău? 

— L-aș jigni. 

— Cu mine de ce nu ești așa de atentă? 

— Pe tine nu te poate jigni nimic. 

— Deci poţi să fii sinceră cu un tip pe care îl consideri un 
nenorocit împuţit, dar îl minţi pe bărbatul pe care se presupune 
că îl iubești? 

— Nu e treaba ta. 

— Pot să-ţi pun o întrebare mai personală? 

— Nu. 

— Bigby ăsta are o sculă de un metru? 

— De ce trebuie să fii așa de vulgar? 

— Nu înțeleg ce-ai văzut la el. 

— Du-te la masa ta. 

— Nu e potrivit pentru tine. Nu are pic de poezie în suflet. 

— Tu ai? 

— Nu, dar îmi doresc să fi avut. 

— Ridicaţi-vă în picioare! Se deschide ședința Tribunalului din 
Circuitul Juridic nr. unsprezece din Miami-Dade. 

Bătrânul aprod Elwood Reed anunţă sosirea judecătorului ca 
și cum ar fi anunţat încoronarea lui Charles al II-lea. 

— Cei care doresc să își susțină cazul în fața onoratei instanțe 
sunt rugați să se prezinte în faţă. 

Judecătorul Gridley intră în sală cu roba fluturând și invită 
printr-un semn audiența să ia loc. 

— Avocaţii sunt pregătiți? 


59 


— Statul este pregătit, domnule judecător, răspunse Victoria. 

— Apărarea este pregătită, doritoare și aptă, Onorată 
Instanță, răspunse și Steve dându-se jos cu graţie de pe masa 
acuzării. 

— Domnule Solomon, vă rog să aduceţi primul martor al 
apărării. 

— Apărarea îl invită în sală pe domnul Ruffles. 

— Obiecţie! ripostă Victoria sărind de pe scaun și dărâmând 
un vraf de cărți. 

— Din ce motive? 

— Domnul Ruffles este o pasăre. 


LEGILE LUI SOLOMON 


2. Uneori trebuie să improvizezi - atât în sala de judecată, cât 
și în viață. 


60 


7. 


DOI COPOI ÎNTR-UN HAMBAR 


Domnul Ruffles, un papagal alb, stătea pe ramura unui 
copăcel de plastic rotindu-și capul la stânga și la dreapta, 
fixând-o pe Victoria cu unul din ochii săi tiviţi cu albastru. 
Victoria se gândi că pasărea pufoasă, cu penele de culoarea 
zahărului, părea a fi un produs de patiserie mai straniu - poate o 
prăjitură presărată cu nucă de cocos. Papagalul avea un cioc 
curbat de culoarea albăstrelelor și o privire ageră și inteligentă. 
Pe cap, avea o creastă de un galben fosforescent, care îi 
desăvârșea aspectul, având același efect ca al unei broșe de 
safire pe o rochie de seară. 

— Salutare! Cum te cheamă? i se adresă judecătorul Gridley. 

— Dă-mi mâncare, nătărăule! îi răspunse domnul Ruffles. 

Judecătorul îi aruncă lui Steve o privire dușmănoasă. 

— Domnule avocat, controlează-ţi pasărea! 

Steve îl arătă pe Vulturul Marvin care stătea în primul rând. 

— Mă va ajuta asociatul meu. 

Marvin trecu șontăc-șontăc prin ușa batantă, deschise o 
punguţă mică și scoase o brioșă cu prune, iar pasărea începu să 
ciugulească puţin câte puţin. 

Victoria se decise rapid să nu-i permită lui Solomon să 
transforme sala de judecată într-o grădină zoologică, făcând-o 
pe ea de râs. Judecătorul trimisese juraţii înapoi în biroul 
rezervat acestora, pentru a se văita în liniște de întorsătura 
luată de proces; avocaţii rămaseră în sală, discutând în 
contradictoriu dacă un papagal era un martor acceptabil, și dacă 
acesta era măcar capabil să vorbească. 

— În mitologie, păsările reprezintă iubirea, începu Steve să 
explice. 

Victoria simţi privirea lui Pincher sfredelindu-i ceafa și îl auzi 
zgâriind cu stiloul în agendă. 

— Ce legătură are iubirea cu această situaţie? 

— Bună întrebare, dacă ne gândim la alegerea neinspirată pe 
care ai făcut-o în viaţa ta personală. 


61 


— Asta a fost o remarcă indecentă. Domnule judecător, 
avocatul apărării ar trebui să fie penalizat pentru atac la 
persoană. 

— Potoliţi-vă amândoi. Domnule Solomon, ce naiba tot spui 
acolo? îl întrebă judecătorul Gridley, punând deoparte un grafic 
de pariuri intitulat „Sugestii sigure de la Lou”. 

— Fiecare pasăre are dreptul de a se face auzită. Așa zice 
Constituţia. 

— Unde în Constituţie? îl întrebă Victoria. 

— Este o sugestie implicită. De aceea Părinţii Fondatori au 
ales vulturul pleșuv ca simbol al patriei noastre. 

— E ridicol. În toată istoria acestei republici nu s-a mai 
pomenit ca o pasăre să fie martor într-un proces. 

— Domnișoara Lord a uitat de „Cazul Papagalului Mincinos”. 

— Nu cunosc acest caz, recunoscu judecătorul. 

— Este un caz din primele episoade ale serialului Perry Mason, 
în care un papagal pe nume Casanova a fost martor la o crimă. 

— Domnule judecător, este ridicol! O pasăre nu poate jura să 
spună adevărul. 

— Să spună adevărul! îi răspunse domnul Ruffles, scuipând 
firimituri de brioșă cu prune. 

— Taci din gură! ţipă Victoria. 

Pasărea zbură speriată din copăcelul ei și ateriză pe umărul 
lui Steve. 

— Domnule judecător, domnișoara Lord îmi hăituiește 
pasărea. 

Judecătorul pocni cu sete din ciocănaș, care scoase un sunet 
sec asemeni un foc de pistol. 

— Veniţi la mine amândoi. 

Pe măsură ce se apropia de judecător, Victoria simţi cum 
pulsul ei o ia razna. Aruncă o privire spre Solomon. Avea o 
pasăre pe umăr și un zâmbet fals și afectat pe buze. Judecătorul 
voia cu siguranţă să-i extermine pe amândoi, iar idiotului ăstuia 
parcă nici nu-i păsa. 

— Vreţi să luaţi cina la răcoare în seara asta? 

— Bineînţeles că nu, domnule judecător, răspunse Victoria 
respectuoasă. 

— Aveţi iar șuncă de vită cu pâine prăjită? se interesă Steve. 

— leșirea mea a fost provocată de domnul Solomon și de 
prietenul lui, Ruffles. 


62 


— Domnul Ruffles, protestă papagalul dând din aripi. 

— Domnișoara Lord nu înțelege ce înseamnă să fii un avocat 
inventiv. 

— Domnul Solomon nu înțelege ce înseamnă etica. 

Judecătorul Gridley suspină lung. 

— Când m-am uitat dimineaţă în agendă, am văzut scris 
negru pe alb „Statul împotriva lui Pedrosa”, nu „Solomon 
împotriva lui Lord”. Se rezemă de spătarul fotoliului de piele. 

— Voi doi îmi amintiţi de doi ogari pe care i-am avut la ferma 
mea de lângă Ocala. Erau un mascul și o femelă. Toată ziua nu 
făceau decât să se latre unul pe altul, să se muște și să facă 
scandal. Dacă îi despărțeam, se puneau pe urlat. Nu se puteau 
suporta, dar nici separați nu puteau să stea. Le plăcea să se 
bată. 

— Le plăcea să se bată, repetă domnul Ruffles. 

— Într-o bună zi, toată nebunia s-a terminat. 

— Femela l-a omorât pe mascul? întrebă Victoria plină de 
speranţă. 

Judecătorul începu să-și curețe ochelarii trifocali cu mâneca 
robei negre. 

— M-am dus în hambar și ce credeţi că mi-au văzut ochii? 
Masculul o călărea pe femelă de mama focului pe un balot de 
paie. 

— O călărea de mama focului, interveni domnul Ruffles. 

— Dacă acesta este ordinul dumneavoastră, domnule 
judecător, noi îl vom respecta întocmai. 

— Vedeţi și dumneavoastră ce trebuie să suport? 

Victoria simţi cum îi iau foc obrajii. 

— După asta, câinii mei erau nedespărțiţi ca două boabe de 
fasole dintr-o păstaie. Eu nu am de gând să fiu arbitrul vostru. 
Dacă aveţi chef să vă faceţi de cap, găsiţi-vă și voi un hambar în 
timpul liber. 

— Pentru mine ar fi bine pe la șase, interveni Steve. 

„Probabil că a fost un delincvent minor în copilărie”, se gândi 
Victoria. O pușlama răsfăţată. Se întoarse cu spatele la el. 

— In ceea ce privește cazul de faţă, niciun animal n-o să 
depună mărturie în sala mea de judecată. Vă avertizez pe 
amândoi. Dacă încercaţi să smulgeţi vreo informaţie de la 
pasărea asta, voi considera că aţi sfidat Curtea. 


63 


Victoria reuși, în sfârșit, să răsufle. Nu-și mai încăpea în piele 
de bucurie. Și când se gândea că Solomon îi dăduse ei sfaturi! 
Să-ți dau eu un sfat. nu te pune cu Victoria Lord! 

— Acum treceţi imediat la locurile voastre și să încheiem 
odată povestea asta! 

Judecătorul îi făcu semn aprodului să aducă juraţii înapoi. 
Întorcându-se la locul ei, Victoria îi zâmbi lui Pincher, pentru a-l 
informa că moţiunea ei ieșise învingătoare. El dădu aprobator 
din cap. Apoi simţi dintr-odată prezenţa lui Solomon alături de 
ea. 

— Dă-mi voie să-ţi mai vând un pont: uneori, în domeniul 
juridic și în viață, trebuie să improvizezi. 

— Vai, îți mulțumesc din suflet! 

— Eu trebuie să improvizez chiar acum. Știi de ce? 

— Nu-mi pasă. 

— Clientul meu este vinovat. 

Ea rămase încremenită: 

— Ce-ai spus? 

— Importă păsări, șerpi, pisici mai mari... toate sunt ilegale. 
Le vinde grădinilor zoologice și colecționarilor particulari. 

Victoria era de-a dreptul încurcată. 

— Vrei să pledezi împotriva clientului tău? 

— Nici pomeneală. Pedrosa le dă de lucru multor oameni, iar 
animalele sunt sănătoase și o duc bine. 

— Dar el comite un delict. 

— Un delict în care nu există victime. Pedrosa a venit în ţara 
asta și a pornit de la zero. A reușit să-și întreţină cei doi copii cât 
au făcut facultatea. E un om bun. 

— De ce îmi spui mie lucrurile astea? 

— Ca să renunţi la caz și să nu te faci de râs. 

— Las-o baltă. 

— Bine, dar eu nu-mi asum răspunderea pentru ce se va 
întâmpla. 

— Mă ameninţi? 

— Lord, o să fii o avocată foarte bună cândva. Dar trebuie mai 
întâi să înveţi să-ți asculţi inima. 

Victoria se simţi ameţită când se așeză, ca Alice când a căzut 
în scorbura iepurelui; din păcate, căderea Victoriei părea să nu 
se mai termine. Sperând să poată controla senzaţia de vertij, 
Victoria încercă să se concentreze asupra panoului care atârna 


64 


deasupra judecătorului. Woi, cei ce trudim aici, ne aflăm în 
căutarea adevărului. 

Numai la adevăr nu le stătea gândul celor din sală. Solomon 
încearcă să o fraierească pe ea, judecătorul vrea să își câștige 
pariul, iar juraţii se gândesc cum să ajungă mai repede acasă. 

e 

Amancio Pedrosa jură să spună adevărul și numai adevărul, 
iar Steve începu să-i pună diverse întrebări. 

— Ce profesie aveţi, domnule? 

— Conduc un adăpost pentru animale bolnave pe care nu le 
vrea nimeni. 

„Sigură că da, iar Fidel Castro este un democrat convins”, se 
gândi Victoria. 

— Deci aveți mai multe păsări pe proprietatea 
dumneavoastră. 

Ochii lui Pedrosa se umplură de lacrimi. 

— Am niște păsări flamingo cu picioarele rupte. Am pelicani 
cu ciocurile străpunse de cârlige de pescuit și egrete care au 
înghiţit capace de la sticlele de bere. 

„Juraţii arătau de parcă-i lovise trăsnetul”, se gândi Victoria. 
Oare chiar credeau porcăriile astea? 

— Recunoașteţi pasărea care stă pe umărul meu? 

— Pare a fi un papagal brazilian alb, cu creastă galben-aurie, 
răspunse Pedrosa. 

— Papagal! interveni și domnul Ruffles, iar Steve îl mai servi 
cu o brioșă. 

— Aţi introdus ilegal această pasăre în ţară? 

— Nici vorbă, domnule! 

— Atunci cum vă explicaţi faptul că ofiţerii de la Agenţia de 
Protecţie a Mediului au găsit această pasăre pe proprietatea 
dumneavoastră? 

— Uraganul Brenda e de vină. Nu vă aduceţi aminte? Furtuna 
a venit de-a lungul coastei din America de Sud. 

— Deci uraganul l-a purtat pe prietenul nostru cu pene spre 
nord, până pe proprietatea dumneavoastră. 

Nimeni nu râdea, nimeni nu începuse să ţipe de indignare, iar 
nasul lui Solomon nu începuse să crească. 

Așteaptă tu să-mi vină mie rândul, şi-ţi arăt eu tie ce-i ăla un 
uragan adevărat! 


65 


— Cam așa a fost. A doua zi după furtună, am văzut pasărea 
aceasta legănându-se într-un copac gumbo-limbo:. 

— Gumbo-limbo, repetă domnul Ruffles. 

— În aceeași zi, ofiţerii de la Agenţia de Protecţie a Mediului 
au venit și m-au arestat. 

— Deci aţi fost arestat pentru că aţi salvat viața acestei 
păsări, concluzionă Steve cu tristeţe, după care îl înghionti ușor 
pe domnul Ruffles. 

Pasărea flutură din aripi și zbură pe umărul lui Pedrosa. 
Victoria sări în picioare. 

— Onorată Instanță, vă rog să reţineţi că papagalul tocmai a 
aterizat pe umărul acuzatului Amancio Pedrosa. 

— Obiecţie. N-are nici a importanţă unde stă domnul Ruffles. 

Pasărea ciugulea afectuos gâtul lui Pedrosa. Pe Victoria o 
cuprinse un avânt extraordinar. 

Crezi că eu nu știu să improvizez? Priveste și învață, Solomon. 

— Este foarte important, Onorată Instanță. Aceasta dovedește 
faptul că domnul Ruffles îl cunoaște pe domnul Pedrosa. Uitaţi- 
vă la ei. Mai au puţin și își fac declaraţii de iubire. 

— Este o simplă confuzie. Bazându-se pe o infracţiune de 
natură zoologică și pe sugestii malițioase, acuzarea a adus 
dovezi false. 

Solomon a luat-o razna. E speriat. L-am adus exact unde 
doream. 

Se leagănă ca un papagal în copacul gumbo-limbo. 

— Domnișoara Lord a folosit metode înșelătoare pentru a 
păcăli această biată pasăre. Pentru domnul Ruffles, toţi oamenii 
arată la fel. 

— Atunci de ce, dintre toţi oamenii din sală, domnul Ruffles s- 
a dus direct la domnul Pedrosa? Nu există decât un singur 
motiv. Este pasărea domnului Pedrosa. 

— Este pasărea domnului Pedrosa! repetă și papagalul. 

— Obiectez! urlă Steve. Domnișoara Lord a comis un viciu de 
procedură. 

— E pasărea domnului Pedrosa, repetă domnul Ruffles. 

— Faceţi-i ceva păsării ăsteia ca să tacă odată! Domnișoară 
Lord, aveţi impresia că m-am născut prost și că m-am ramolit cu 
vârsta? o întrebă judecătorul pe Victoria. 

— Nicidecum, dle. 


3 Copac de origine sud-americană. 
66 


— Atunci de ce aţi provocat pasărea aia puricoasă să depună 
mărturie? 

Victoria simţi un fior de panică sfredelindu-i inima ca un 
pumnal. 

Uitase de ordinul judecătorului. Nu cumva încălcase ordinul? 

Alături de ea, Pincher își drese vocea, zgâriindu-i auzul ca 
huruitul unui camion care merge pe pietriș. Victoria simţea 
prezenţa lui Solomon care parcă aluneca prin sala de judecată, 
dându-i târcoale ca un rechin înfometat. 

— Este vina domnului Solomon. A plănuit acest lucru. Nu știu 
exact cum a făcut-o, dar este vina lui. 

— Onorată Instanță, aceasta nu este o explicaţie. Domnișoara 
Lord l-a determinat în mod fraudulos pe domnul Ruffles să îl 
incrimineze pe acuzat. Din păcate, mă văd obligat să solicit 
suspendarea procesului din cauza unui viciu de procedură. 

Viciu de procedură? Expresia o făcu să se cutremure cuprinsă 
de teamă. Căută cu disperare răspunsul corect, fără a îndrăzni 
să-l privească pe Pincher. 

— Dar Pedrosa este vinovat! Solomon mi-a spus-o chiar el. De 
aceea a improvizat sceneta aceasta. Solomon este diabolic, 
instabil psihic și periculos. Ar trebui să fie aruncat în pușcărie 
împreună cu clientul lui vinovat! A 

Cuvintele pur și simplu ieșiseră singure pe gură. In sala de 
judecată se așternuse o liniște mormântală. Toată lumea se uita 
drept la ea. Ea îndreptase ameninţător foarfecele spre Solomon, 
iar mâna îi tremura. 

— Aprod, dezarmeaz-o pe avocată! spuse judecătorul pe un 
ton grav. 

Elwood Reed își potrivi mai bine cureaua, se îndreptă hotărât 
spre masa acuzării și smulse foarfecele din mâna Victoriei. 

— Procesul a fost anulat, declară judecătorul Gridley. 

Apoi se întoarse spre juraţi și le mulțumi pentru efortul depus, 
explicându-le că datoria lor faţă de stat a luat sfârșit și că este 
minunat să trăiești într-o ţară în care litera legii este sfântă. 

Victoria se prăbuși uluită în scaun. Observă ca prin vis că 
Pedrosa îl îmbrăţișa pe Steve Solomon la masa apărării. Auzi un 
foșnet de aripi. Până și nenorocita de pasăre era fericită. Pincher 
se foi jenat pe scaunul de lângă ea. 

— Îmi pare atât de rău, dle! 

Vocea ei era la fel de uscată ca foșnetul frunzelor de toamnă. 


67 


— Unii avocaţi nu sunt făcuţi pentru sala de judecată. Poţi să 
te faci funcţionară pe la vreun tribunal, dar nu ai stofă de avocat 
pledant. 

Probabil că ea dăduse din cap, întrucât Pincher simţi nevoia 
să o întrebe: 

— Ai înţeles ce ţi-am spus? 

— Nu... 

— Aștepţi să angajez un clovn să-ţi aducă vestea? Eşti 
concediată! 

Pincher se ridică și plecă, lăsând-o singură, ca pe o ratată ce 
era. Era o leproasă de care fugea toată lumea. Avea senzaţia că 
i se obstrucționaseră căile respiratorii, iar inima care, până 
atunci bătuse la fel de repede ca aripile unei potârnichi, parcă 
voia să se oprească. În sala de judecată se făcuse insuportabil 
de cald, iar luminile erau mult prea intense. Pașii spectatorilor 
care părăseau sala bubuiau ca niște tunete, iar șoaptele lor 
răsunau ca niște hohote dispreţuitoare de râs. Incercă să își 
revină, conștientă de faptul că obrajii ei erau în flăcări, iar 
machiajul i se scurgea pe faţă. Atunci își făcu apariţia prima 
lacrimă sărată. 

e 

La masa apărării, Steve o privea pe Victoria care stătea 
singură și abandonată. Doar un avocat putea înțelege starea ei 
sufletească actuală, când sângele ei băltea pe podeaua 
tribunalului. Steve pierduse și el câteva cazuri, deși niciodată 
atât de spectaculos, și cunoștea sentimentul de rușine. Il auzise 
pe Pincher când o concediase. Nenorocitul nici măcar n-a avut 
răbdare să se întoarcă la birou. Acum ce se mai putea face? 

La naiba, s-a pus pe bocit! 

Steve se simți cuprins de un sentiment care își făcea doar 
rareori loc în subconștientul său: vina. Nu și-a dorit să fie 
concediată din cauza lui. Ar fi vrut să îi poată spune că singurii 
avocaţi care n-au fost niciodată umiliţi în sala de judecată sunt 
aceia care au fost prea lași ca să ajungă acolo. Ar fi vrut să-i 
spună că are mai mult talent decât orice alt tânăr avocat pe 
care-l cunoscuse. Era ca un gladiator care căzuse onorabil în 
luptă. Nu avea de ce să-i fie rușine și nu era vina ei că avea un 
șef nenorocit. 

Steve o urmări pe Victoria scoțându-și pantofii cei scumpi, pe 
care-i aruncă într-o pungă de plastic, și se încălţă într-o pereche 


68 


de bascheţi Nike albi, pregătindu-se pentru excursia spre 
parcare. Prinţesa Războinică își scotea armura. Işi spuse că, la 
un moment dat, ea va arunca o privire înapoi și își va da seama 
că tot răul merge spre bine. De ce să-și piardă timpul lucrând 
pentru Sugar Ray Pincher? El nu făcea decât să-i împiedice 
dezvoltarea, iar Victoria era menită pentru libera practică, la fel 
ca el. 

Și astfel o idee căpătă contur în mintea lui. El putea să o 
pregătească, să îi arate toate șmecheriile. 

Am putea să ne ocupăm de cazul Barksdale împreună. 

Se întrebă cât de supărată putea să fie. Oare ar sta măcar să-i 
asculte oferta? L-ar ajuta să o obţină pe Katrina Barksdale drept 
clientă? În fond și-ar face și ei un serviciu. Steve îl luă pe domnul 
Ruffles și se apropie de masa acuzării. 

— Îmi pare rău, îi spuse el. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da. Vorbesc serios. Încearcă să privești această situaţie 
ca pe o oportunitate. 

— Să știi că te urăsc. 

— Te urăsc, interveni domnul Ruffles care zbură de pe umărul 
lui Steve pe cel al Victoriei. 

Ea era mult prea amorţită ca să-i mai pese. 

— Ce vei face în continuare? 

— Nu știu. 

— Te-aș putea ajuta. 

— Cred că ai făcut destul. 

— Am o propunere pentru tine. 

— Rahat! urlă ea. 

— Nu spune asta, nici măcar nu ţi-am zis despre ce este 
vorba. 

— La naiba, uite ce-a făcut pasărea ta! 

Domnul Ruffles bătu din aripi și zbură. Cu ochii plini de 
lacrimi, Victoria se uită la mâneca sacoului de tweed, pe care 
domnul Ruffles depusese rezultatul călduţ al digerării brioșei cu 
prune. 

— Se zice că e semn de noroc, o consolă Steve. 


Marele Juriu analizează cazul Barksdale 


69 


De Joan Fleischman 
Jurnalistă a publicației Herald 


Mare Juriu al Comitatului Miami-Dade va analiza luni 
probele privitoare la moartea prin strangulare a 
magnatului în construcţii și  filantropului Charles 
Barksdale. 

Am aflat că medicul legist Wu-Chi Yang va declara 
Marelui Juriu că Barksdale a decedat prin „asfixiere 
erotică”, adică prin întreruperea alimentării cu aer a 
plămânilor în timpul actului sexual. Marele Juriu va 
trebui să stabilească probabilitatea ca decesul 
magnatului să fie o crimă și nu un accident. 

Doctorul Yang a refuzat să comenteze aceste 
Zvonuri, iar dezbaterile Marelui Juriu sunt confidentiale. 
Singurul suspect în cadrul acestei anchete este văduva 
lui Barksdale, Katrina, în vârstă de treizeci și trei de 
ani, care se afla alături de soțul ei în dormitorul 
luxosului apartament cu vedere spre golf în momentul 
în care a avut loc incidentul, miercurea trecută, în 
timpul nopții. Cei doi erau căsătoriți de patru ani. 

Barksdale era bine cunoscut pentru proiectele sale 
în domeniul construcțiilor de imobile rezidențiale pe 
malul apei, precum și ca sponsor al multor târguri de 
carte și seminare de poezie. 

În cadrul unui interviu, procurorul general Raymond 
Pincher a declarat. „Vom prezenta Marelui Juriu dovezi 
privitoare la faptul că doamna Barksdale a avut motive 
solide, ocazia perfectă și mijloacele necesare pentru a 
comite această crimă odioasă. De asemenea, vom 
dovedi că a comis fapta cu premeditare”. 

Procurorul general a mai adăugat: „Aceasta nu 
înseamnă că am idei preconcepute despre ea”. 


70 


8. 


BĂTRÂNUL ȘI BRIZA MĂRII 


Ce naiba voia tatăl lui? 

Ce era așa de important încât Steve trebuia să umple 
rezervorul gigantic al Cadillac-ului Eldorado din 1976 pentru a 
porni pe Autostrada 1, drumul care îl ducea din Mâine până în 
Key West, la tatăl său? 

De ce i-a zis bătrânul să-l lase pe puști acasă? Acest lucru era 
foarte ciudat, întrucât singura persoană pe care Herbert 
Solomon dorea să o vadă de obicei era Bobby. 

Multe întrebări îl chinuiau pe Steve pe măsură ce bătrâna lui 
mașină lăsa în urmă crângurile de mango și fermele de legume 
din sudul comitatului Dade. Problema nu era că ar fi avut ceva 
mai bun de făcut. Cum procesul cu păsările se încheiase, iar în 
biroul său nu se prea înghesuiau clienţii - sau mușteriii, cum le 
spunea Cece - avea timp pentru o excursie rapidă în Key West. 
Sau poate pentru o excursie mai lungă. Lui Steve i se strânse 
inima când văzu panoul cu clădirile joase, vopsite în culori 
pastelate, rânduite în jurul lacului înconjurat de copaci de 
avocado. 


CASE DE VACANȚĂ SI VILE BIGBY 
O evadare pentru eternitate 


„Parcă era o reclamă la Cimitirul Menorah Gardens”, se gândi 
Steve. Încercase să o sune pe Victoria cu o seară înainte, însă 
aceasta nu-i răspunsese, deși el îi aruncase o momeală 
irezistibilă. 

„Aici Făt-Frumos. Dacă vrei să mai vezi vreodată pantofii 
Gucci mărimea 38, caută-mă.” 

În graba ei de a părăsi sala de judecată, cu excremente de 
pasăre pe mâneca sacoului și încălțată în teniși Nike, Victoria își 
uitase pantofii. Încălţările din piele de șarpe pe care le admirase 
Vulturul Marvin zăceau acum pe pielea albă și crăpată ce 
învelea scaunul pasagerului, ca o pereche de schnauzeri pitici. 


71 


Când sunase telefonul, chiar înainte de miezul nopţii, Steve 
sperase să fie Cenușăreasa, dar nu avusese noroc. 

— De data asta ai intrat în rahat până la gât, iar io tre’ să te 
scot la liman, spuse tărăgănat Herbert Solomon, care părea pe 
jumătate beat. 

Steve auzi un zgomot estompat de apă împroșcată. 

— Tată, ești cumva în cadă? 

— Sunt la Pirates Cove, cu lanterna într-o mână și plasa de 
prins crevete în cealaltă. 

— Atunci sticla de coniac unde e? 

— Crevetele sunt grase și delicioase. O să-ţi aduc și ţie 
câteva. 

— Poţi să conduci singur spre casă? 

— Cum să conduc? Sunt într-un caiac. 

— Minunat! O să anunţ Paza de Coastă. 

— Vino mâine la mine! Este important. 

— În ce rahat zici că m-am băgat? 

— Nu vreau să discutăm lucrurile astea la telefon, fiule. Nu 
mai fi așa de bleg. 

Petrecură câteva minute certându-se cu privire la locul de 
întâlnire, ca doi avocaţi care negociază un contract de 
asigurare. Tatăl său susținea că Steve are avantajul de a putea 
călători pe autostradă până în Homestead, în timp ce el s-ar 
bloca imediat în trafic la Lower Keys, și de aceea ar trebui să se 
întâlnească undeva la sud de jumătatea drumului. La rândul 
său, Steve susţinea că el trebuie să mai și muncească pentru a 
se întreţine, în timp ce taică-său nu făcea decât să tragă la 
măsea din pahare foarte mari, așa că avea timp suficient pentru 
a conduce mai mult spre nord. În cele din urmă aleseră taverna 
Tortuga, un birt în aer liber care se afla puţin mai la sud de 
Islamorada, în Lower Matecumbe Key. 

Era o zi fără nori, capota mașinii era lăsată, iar soarele 
încinsese volanul. Cadillac-ul care fusese cândva de un roșu- 
aprins avea acum o nuanţă de portocaliu-palid, dar motorul cu 
injecție ţinea la drum lung. Steve prinsese un post de radio care 
difuza muzică reggae, așa că tocmai îl asculta pe Bob Marley 
mărturisind că-l împușcase pe șerif, dar nu și pe ajutorul 
acestuia. 

Călătoria de vreo nouăzeci de minute îi dădu lui Steve timp 
suficient să mediteze la disputa ce urma să se aprindă. Nu avea 


72 


chef să asculte o predică despre numeroasele lui defecte, 
pentru a nu știu câta oară. El își dăduse seama cu mult timp în 
urmă că metodele educaţionale aplicate de tatăl său erau fie 
neglijența benignă, fie așa-numita atitudine de tip „nu mai”. De 
exemplu: „Nu mai fi așa fraier!”, „Nu te mai văicări atâta!”, și 
clasica replică ce face minuni pentru psihicul unui adolescent, 
„Nu te mai comporta ca un ratat!” 

Traficul se aglomeră puţin pe lângă Key Largo, unde trecu pe 
lângă un parc de rulote, o adunătură de magazine de pescuit, 
standuri cu suvenire și blocuri ieftine ridicate pe stâlpi de 
susținere. La sud de insula Plantation Key, peisajul se schimba 
spectaculos, lăsând la vedere doar o autostradă cu două benzi, 
niște plaje întinse și câteva poduri. Trecând rapid de stâlpii 
utilitari în vârful cărora egretele își făcuseră cuiburi, Steve 
respiră aerul bogat, plin de miresmele aduse de reflux, 
combinate cu gazele de eșapament emanate de un Hummer 
care tracta o ambarcaţiune cu motor. La stânga se întindeau 
apele azurii ale strâmtorii Florida, iar la dreapta se aflau apele 
liniștite ale golfului Mexic, unde blocurile de coral roșu se ridicau 
până la suprafaţă. 

Înșiruiţi de-a lungul podurilor, taţii pescuiau pe pasarele 
alături de fiii lor, în timp ce pelicanii maronii se scufundau în 
picaj în apele puţin adânci. Mașinile cu remorci erau parcate pe 
nisipul albicios. Copiii se strânseseră grămadă, împroșcându-se 
unii pe alții în apa mică, iar câinii le ţineau isonul lătrând de zor. 

Familii normale. 

„Spre deosebire de familia mea”, se gândi Steve. Mama lui 
murise, tatăl îi era în exil, iar soră-sa era o infractoare 
recidivistă. Cât despre el, ce să mai zică... 

Cine naiba era, de fapt, Steve Solomon? 

e 

Oprindu-se în parcarea de lângă plaja plină de scoici 
sfărâmate, bătrânul Eldo, cum își alinta Steve mașina, iscă 
norișori de praf. Steve zări vechiul Chrysler Imperial al tatălui 
său, cu un caiac legat pe portbagajul suspendat. Maşina avea 
pete de rugină pe capotă și pe portbagaj, pe unde se prelingeau 
dârele de apă sărată. De când se pensionase forțat, Herbert 
făcea excursii cu caiacul de-a latul golfului Florida, explorând 
regiunea Everglades și instalându-și cortul pe insule nelocuite. 


73 


Taverna Tortugas era o simplă baracă deschisă, cu acoperiș 
de paie. Barul situat în centru era înconjurat pe toate cele patru 
laturi de scaune cu picior înalt. Temperatura nu cobora niciodată 
mai jos de 30 de grade, iar aerul mirosea a sare, a condimente 
și a fum, din cauza bucătăriei deschise. Pe măsură ce se 
apropia, Steve îl zări pe tatăl său cocoţat pe un scaun la bar, cu 
un pahar de martini în față. Herbert era bronzat în nuanţa 
arămie a ceaiului bine fiert; purta pantaloni scurţi kaki și un 
tricou cu logo-ul standului local de stridii din Key West, pe care 
scria „Mănâncă-le crude!” Părul lung de un alb-strălucitor era 
pieptănat peste cap și se ondula pe gât. 

Imaginea aceasta intra într-un contrast șocant cu amintirile pe 
care le avea Steve despre tatăl său, avocatul de succes mereu 
pus la patru ace care mai târziu devenise un respectat 
judecător. În amintirile mai vechi ale lui Steve, tatăl său purta 
niște costume dungate de in, care erau veșnic șifonate și făceau 
parte din tradiţia împământenită în Sud. Când clientela din 
Miami a devenit mai sofisticată, Herbert i-a urmat modelul. Ca 
partener senior la propriul cabinet de avocatură, el a trecut la 
costumele mai sobre cumpărate de pe Saville Row și a început 
să-i sfătuiască pe tinerii avocaţi să „gândească evreiește și să 
se îmbrace englezește”. 

Apropiindu-se, Steve auzi vocea tatălui său purtată de briza 
venită dinspre răsărit. După toate aparențele, făcea conversație 
cu o barmaniţă la vreo patruzeci de ani. 

— Prezidam un caz de hărțuire sexuală, și o domnişoară 
mititică și frumușică foc a declarat că șeful ei a intimidat-o 
pentru a o convinge să se culce cu el. 

Vocea lui Herbert era atât de melodioasă, încât puteai dansa 
ascultându-l. 

— Atunci avocatul ei a rugat-o să le spună juraţilor exact ce i- 
a spus șeful ei, dar ea n-a putut pentru că îi era rușine. Atunci 
avocatul i-a zis: „Scrie pe o hârtie, drăguță, și o să arăt eu 
biletul juraţilor”. Ea a scris pe un bilet „Vreau să ţi-o pun”, iar 
avocatul a dat biletul juraţilor. Juraţii numărul unu și doi au citit 
biletul și l-au dat mai departe, dar juratul numărul trei dormea 
tun. 

— Cred că știu ce urmează. 

— Ai puţină răbdare, Ginger. Nu știu dacă ţi-am zis, dar juratul 
numărul doi era o fată frumușică, iar juratul numărul trei era un 


74 


tip de vreo patruzeci de ani. Fata îi trage un cot bărbatului, îl 
trezește și îi dă biletul, el îl citește, rânjește de parcă a câștigat 
la loto, îi face cu ochiul și bagă biletul în buzunar. 

— Ştiam eu! spuse barmaniţa izbucnind în râs. 

— Minte! interveni Steve așezându-se pe scaunul alăturat. 

O placă de windsurfing ciopârţită de dinţii unui rechin era 
suspendată pe peretele din spate, iar un ventilator atârnat în 
tavan se rotea leneș deasupra capetelor consumatorilor. 

— Salutare, fiule. Este adevărul gol-goluţ. Fiecare cuvânt e 
adevărat. 

— E doar un mit de tribunal. 

— Ce naiba, doar am fost de faţă! Ginger, ăsta cu gura mare e 
fiu-meu, Stephen. 

Ginger avea o coamă de păr blond și era îmbrăcată în niște 
pantaloni scurți albi și într-un tricou cu imprimeu floral; tricou e 
mult spus, era mai degrabă o eșarfă legată la spate. Avea 
umerii căzuţi, iar abdomenul ei bronzat începuse să se lase. 
Avea aspectul obosit al unei femei care își pierduse prea mult 
timp din viaţă cu diverși indivizi nepotriviţi și care așteptase de 
fiecare dată prea mult până să-i trimită la plimbare. 

— Și băiatul ăsta cu gura mare vrea ceva? 

— Bere. Sau ce ai. 

— Ceva de mâncat vrei? 

— Ai supă de scoici? 

— Are grădinarul castraveți? 

— Atunci vreau o farfurie cu supă cu puţin vin de Xeres în ea. 
Și o farfurie cu crabi prăjiți. 

— Imediat. 

Ginger plecă, iar cei doi bărbaţi se cântăriră unul pe celălalt 
din ochi. Chipul încă atrăgător al lui Herbert era ridat și pătat din 
cauza vârstei, dar ochii îi avea întunecaţi și strălucitori, exact ca 
fiul lui. Din cauza pielii foarte bronzate, zâmbetul lui părea și 
mai intens. 

— Ce face Bobby? 

— Face progrese. Are mai puţine coşmaruri și face mai puţine 
crize. 

— Să-l îmbrăţișezi și pentru mine. Să-i spui că bunică-său îl 
iubește. 

— Sigur că da. 


75 


Steve își dăduse seama deja că bătrânului îi era mai ușor să 
facă declaraţii de iubire prin curieri, decât să le spună personal. 

— Azi e la delfinariu cu Teresa și Marvin. Amândoi îl iubesc 
foarte mult. 

— Sunt oameni de treabă. El obișnuia să-mi trimită bileţele în 
timpul proceselor, ca să-mi spună cine minte. 

Steve îl dusese deja pe Bobby de vreo cinci ori la delfinariu 
luna trecută, dar dacă ar fi fost după băiat ar fi mers de treizeci 
și cinci de ori. Lucrurile care îi atrăgeau rapid atenţia se 
transformau rapid în obsesii; acum era fascinat de focile 
dresate. Steve și-l putea imagina imitând ca un expert strigătele 
de împerechere ale focilor, ademenindu-le de pe platforme și 
perturbând spectacolul. 

— Ce s-a întâmplat? Care este problema urgentă? 

— Toate la vremea lor, fiule, îi răspunse Herbert sorbind din 
paharul cu martini sec. Te întâlnești cu cineva mai deosebit? 

— Adică o femeie? 

— Nu, cu un eschimos! Bineînţeles că la o femeie mă refer. 

— N-am timp. 

— Serios? Sau n-ai nimic de oferit? 

Fir-ar să fie. lar o lua de la capăt. Ginger îi aduse berea și o 
farfurie aburindă cu supă. 

— Tată, spune-mi de ce m-ai târât până aici. 

— Femeile vor bărbaţi adevăraţi. 

— Adică bărbaţi plini de bani. 

— Bărbaţi care au un statut social, prestigiu și bani. 

— Ei, toate astea sunt supraestimate. 

— Ce s-a întâmplat cu prezentatoarea aia de știri de la 
televizor? Diane nu-știu-cum... 

Steve sorbi lung din bere. 

— M-a lăsat pentru unul din partenerii de la firma Morgan 
Lewis. 

Herbert dădu din cap filosofic. 

— Deci acum pot să te întreb. Sânii ei erau pe bune? 

— Erau la fel de naturali ca dinţii tăi. 

Steve își aminti de prima dată când Diane venise în vizită la 
el. Aruncase o privire în jur și îi sugerase să-și vândă mobila pe 
Internet. 

— Ce s-a întâmplat cu tipa aia care era o jucătoare înrăită de 
cărţi? 


76 


— Sally Panther nu era o jucătoare înrăită, era crupieră la 
Cazinoul Miccosukee. Și-a găsit un jucător plin de bani și s-a 
mutat în Palm Beach. 

— Și nu ţi se pare că se tot repetă ceva în viaţa ta? 

— Așa e. Cunosc numai femei superficiale. 

— Nu-i adevărat. Doar că sunt în căutare de ceva mai bun. 

Ginger împinse o farfurie cu crabi prăjiţi spre Steve. 

— M-ai făcut să bat atâta drum ca să te iei de mine? 

— Te las să-ţi savurezi mâncarea mai întâi. 

Steve nu vedea cum ar fi putut să savureze ceva în compania 
tatălui său, dar n-avea de ales. Lui Herbert Solomon îi plăcea să 
controleze totul. El era genul de om care scotea asul din 
mânecă atunci când avea el chef, fără a ţine cont de ceilalți. 
Steve se jură să își termine mâncarea în liniște, chiar dacă 
vorbele nerostite îi dădeau arsuri la stomac. 

— Te-a căutat Janice? 

— Nu. Poate că a plecat deja în turneul ei magic și misterios. 

Steve preferă să nu aducă vorba despre camioneta verde și 
murdară. | se păruse că o vede din nou, pe Autostrada South 
Dixie, dar se uita în oglinda retrovizoare și era greu de spus 
dacă era aceeași. 

— Micuța Janice, murmură Herbert uitându-se spre apă, 
deasupra căreia un pescăruș se învârtea în cercuri. 

— Ţin minte și-acum când i-am pus roata ajutătoare la prima 
ei bicicletă. Ce naiba s-a întâmplat cu ea? 

— Păi, după ce ai pus roata ajutătoare la bicicleta aia nu prea 
i-ai mai acordat nicio atenţie. 

— Mă învinuiești pe mine pentru porcăriile pe care le face ea? 

Steve înmuie o bucată de crab în sosul untos cu lămâie și apoi 
o băgă în gură. Carnea afumată de crab era condimentată cu 
ardei iute. 

— Se  droghează, fură, se înhăitează cu tot felul de 
haimanale... Toate astea au avut scopul de a-ţi atrage atenţia. 

— Aha, deci tu ești așa de țăcănit pentru că nu am fost la 
meciurile tale de baseball de la grădiniță. 

— Nu jucam baseball când eram la grădiniță. Am trecut direct 
la liga de juniori. Cam asta ai pierdut tu. În plus, ai mai pierdut 
meciurile de baschet pe care le jucam la școala de duminică, ai 
pierdut concursurile de atletism la care participam în liceu și 
meciurile de baseball pe care le jucam la Universitatea din 


77 


Miami. Ai întârziat la ceremonia mea de Bar Mitzvah pentru că 
țţineai un discurs la un simpozion al avocaţilor, și ai ratat 
ceremonia de absolvire a liceului pentru că erai la un proces în 
nordul statului. 

— Mamă, Doamne! Am o fată drogată și un băiat care e 
veșnic nemulțumit. Poate ar trebui să vă faceţi un test ADN. 
Cine știe ale cui gene le-aţi moștenit... 

— Mă enervează că te pricepi așa de bine la lucrurile 
complicate și nu înţelegi deloc lucrurile simple. E bine să petreci 
cât mai mult timp cu copiii tăi. Nu e bine să-i ignori. 

— Nu te mai văicări ca o muiere! 

Ca o muiere? Asta n-o mai auzise de mult. 

— Spune-mi de ce am venit sau mă urc înapoi în mașină și te 
las pe tine să plătești nota. 

Herbert nu-l băgă în seamă și-i făcu semn lui Ginger să-i mai 
aducă o băutură, dar ea făcea cocteiluri pentru niște tinerei 
bronzați la celălalt capăt al barului. 

— Vorbesc foarte serios. Ce-am mai făcut de m-ai chemat 
aici? 

Steve scufundă lingura în supă. Tatăl lui îl atinse ușor pe braţ 
și vorbi pe un ton blând: 

— Din câte am auzit eu, i-ai crăpat ţeasta unui om. 

Steve rămase ca trăsnit cu lingura în aer. 

— În noaptea în care l-ai luat pe Bobby... 

— Cine ţi-a spus așa ceva? 

— Jack Zinkavich. A venit tocmai până la Sugarloaf. Fiu-meu 
nu e în stare să vină până acolo să mă vadă. 

— Dacă-ţi place așa mult Turnătorul, n-ai decât să-l adopti. 

— Prea târziu. Mi-au luat-o înainte Abe și Elaine Zinkavich, cu 
vreo treizeci de ani în urmă. 

— Vrei să zici că cineva l-a vrut pe Turnător? 

— Nu mai fi așa măgar. Să știi că toate se plătesc în viaţă. 

— Bine, o să-i cer scuze imbecilului. Așa să-i spui data viitoare 
când vine să te mai vadă. 

— Nu te-am învăţat eu să-ţi cunoşti mereu adversarul? 
Trebuie să știi ce-i place să bea, cu cine se culcă, care este 
trecutul lui. Trecutul e o parte importantă din viaţa noastră. Este 
ca noroiul care ni se lipește de cizme și nu mai vrea să se 
curețe. 


78 


— Tu știi cel mai bine lucrurile astea. De ce a venit Zinkavich 
până aici? 

— Tu ce știi despre el, istețule? 

Steve bău cu lăcomie din bere. Trebuia să joace după regulile 
tatălui său, să îi răspundă la întrebări și să-i înghită insultele. 

— Turnătorul este dedicat cu trup și suflet Serviciului de 
Protecţie a Familiei. E imaginea tipică a unui funcţionar înrăit. 

— Nu e deloc tipic. Dacă ţi-ai fi făcut treaba, ai fi aflat lucrul 
ăsta până acum. Ai fi știut că a locuit într-o rulotă în Tamiami 
Trail când era mic. Tatăl lui era un beţivan care o bătea pe 
maică-sa, iar pe băiat îl biciuia cu o bucată de piele. Când Jack 
avea vreo șapte-opt ani, l-a văzut pe tatăl lui cum i-a tăiat gâtul 
mamei sale. Maică-sa a murit în braţele lui. 

— Doamne! Habar n-am avut. 

— Jack a stat într-un orfelinat timp de un an. Era un orfelinat 
al Serviciului de Protecţie a Familiei. S-a plimbat mult timp de la 
o familie adoptivă la alta, pentru că era un copil greu de 
acceptat. Era prea mare și prea supărat pe viaţă; nu era nici pe 
departe un copil drăgălaș. Dar a avut noroc cu un asistent 
social, care n-a vrut să renunţe. Acum înţelegi unde vreau să 
ajung? 

— Nu prea. 

— Asistentul social i-a găsit pe Abe și pe Elaine. Cu ce crezi că 
se ocupa Abe Zinkavich? 

— De unde să știu eu? 

— Era judecător la Tribunalul pentru Delincvenţi Minori din 
Lauderdale. De-acolo îl cunoștea asistentul social. Abe i-a oferit 
băiatului o educaţie bună și l-a învăţat cât este de importantă 
protecţia copilului. De fapt, Jack știa deja destule în domeniul 
ăsta. Omul pe care îl numești funcţionar înrăit nu e deloc așa. 
Jack este un luptător, este unul dintre puţinii oameni care cred 
în ceea ce fac, și mai presus de toate, urăște violenţa. Tu ești 
omul care și-a răpit propriul nepot și care aproape că a ucis un 
om pentru asta. 

— A fost legitimă apărare. 

— Așa spui tu. Dar de ce i-ai sărit la gât lui Zinkavich în 
tribunal? 

— Doar i-am aranjat un pic cravata și m-a luat valul. 

— Pe naiba! l-ai zis că e un nazist împuţit. 


79 


— Mi-a trimis anchetatori pe cap în timpul nopţii. L-au speriat 
îngrozitor pe Bobby. 

— l-ai zis că Serviciile de Protecţia Familiei sunt conduse de 
niște proști incompetenţi care ar trebui să înfunde pușcăria. 

— N-ai auzit cum au șters-o pe fetița aia din sistem printr-o 
eroare? 

— N-ai decât să scrii un articol la ziar dacă ești indignat, dar 
nu te mai lua de Jack. 

— Uite ce este: îmi pare rău pentru ce i s-a întâmplat lui, dar 
tot un nenorocit rămâne. 

— Sunt convins că poate să fie un nenorocit care face numai 
belele, mai cu seamă dacă îl provoacă un neisprăvit ca tine. 

— Pe tine nu te-a scos niciodată din pepeni cineva care te 
urăște? 

— Nu în aceeași măsură ca pe tine, istețule. Dar tu nu înţelegi 
ce e mai important. Serviciul de Protecţia Familiei nu este doar 
un loc de muncă pentru Zinkavich. Este căminul lui; acolo se 
află familia lui. lar tu ești câinele care și-a făcut nevoile drept la 
poarta lui. Așa că o să te atace cu toate forțele. 

— Și ce resurse are? 

— Păi, o să-l caute pe tipul pe care l-ai zvântat în bătaie în 
noaptea când l-ai luat pe Bobby de la maică-sa. 

Stomacul lui Steve se făcu ghem. Era vorba despre păstorul 
din hambar, tipul care mirosea ca un câine ud. Steve considera 
că fusese în legitimă apărare când îl lovise pe bărbat cu bâta. In 
fond, tipul era înarmat cu un cuţit. Dar nu este voie să ripostezi 
decât pe măsura atacului. Oare așa făcuse? Asta era întrebarea 
pe care aveau să o pună juraţii, iar Steve nu își dorea să-l audă 
pe judecător întrebându-i care este verdictul. 

— Sper că i-ai spus lui Zinkavich că nu știi nimic. 

— l-am spus să mă pupe în fund. 

Steve medită o clipă: 

— Nu înţeleg. De ce a crezut Turnătorul că o să mă dai de 
gol? 

Herbert începu să îi facă semne barmaniţei, care se ocupa de 
o tavă plină cu băuturi viu colorate. 

— Bună întrebare. Ginger, ce dracu' e băutura aia scârboasă 
care arată a soluţie de curăţat veceul? 

— E cocteil de martini cu mere, Herb. 

Ginger adăugă o felie de măr în băutura verzuie. 


80 


— Martini cu mere? Ce-i ăsta, un oximoron? Martini se obţine 
din gin și vermut. Pot să înțeleg dacă vrei să mai adaugi o 
măslină. Ba chiar o felie de lămâie. Dar de ce naiba să pui fructe 
în el? 

— Tată... 

— Un martini trebuie să fie tare, să-ţi ia foc măruntaiele. 

— Tată, de ce a crezut Zinkavich că... 

— Da' aia roșie ce e? 

— E un cocteil care se cheamă Briza mării. Se face cu votcă, 
suc de afine și suc de grepfrut. Celălalt cocteil se cheamă Sex 
pe plajă, iar ăsta de-aici e un Ceai cu gheaţă Long Island, fără 
ceai. Conţine votcă, gin, rom, tequila, cointreau și coca-cola. 

Herbert se strâmbă: 

— Cocteilul ăsta e de-ajuns cât să pui de o petrecere. Când 
termini cu circul ăsta îmi mai aduci și mie un martini? 

— De ce a crezut Zinkavich că ai vrea să-l ajuţi? 

— Mi-a zis că în cazul în care colaborez cu el, îmi pune o 
vorbă bună la Tallahassee, ca să mă primească înapoi în barou. 

— E o afacere proastă. Eu zic să te păstrezi pentru funcţia de 
guvernator. 

— De-aia mi-am imaginat că nu sunt singurul membru al 
minunatei noastre familii pe care l-a căutat Zinkavich. 

— Ce vrei să spui? 

Ginger îi aduse un martini, iar Herbert îi multumi dintr-o 
mișcare a capului. 

— la gândește-te mai bine. Cine a ajutat-o pe Janice să iasă 
din închisoare așa subit? Și de ce? 

— Vrei să spui că neisprăvita de soră-mea îl ajută pe 
Zinkavich să-mi joace o festă urâtă. 

— Cred că este posibil. 

Teresa Toraño avusese dreptate. Zinkavich se documentase 
serios și căutase o groază de piste din Panhandle până în Keys. 
De ce? 

Ca să mă înfunde. Eu nu vreau decât să-l cresc pe Bobby cum 
se cuvine, iar statul îl trimite pe nenorocitul ăsta răzbunător pe 
capul meu. 

— Asta e tot ce știu. Pentru Zinkavich ești un gândac pe care 
vrea să-l strivească. A spus vorbe mari, ca ultraj și tentativă de 
crimă. 

Herbert învârti paharul de martini ţinându-l de picior. 


81 


Steve simţi o gheară nevăzută care îi strângea stomacul, 
provocându-i o durere insuportabilă. Prea multe întrebări, prea 
multe temeri. Ce dovezi aveau împotriva lui? Oare Janice îi 
făcuse cunoștință lui Zinkavich cu bărbatul din hambar? Dacă se 
trezea cu polițiștii bătându-i la ușă, iar asistenții sociali i-l luau 
pe Bobby? 

— Trebuie să mă lași să intru, fiule! 

— Unde să intri? 

— În viaţa ta. Încă mai sunt tatăl tău și vreau să te ajut. 

Herbert goli paharul cu martini. Băutura argintie îi încălzi 
măruntaiele, exact cum îi plăcea lui. 

„Deci asta e ideea”, se gândi Steve. Instinctele paterne 
demult îngropate ale tatălui ieșiseră la iveală ca niște fosile 
după furtună. Probabil însoțite de un sentiment de vină. Asta se 
întâmplă cu părinţii absenţi în viaţa copiilor pe măsură ce 
îmbătrânesc? Pentru o clipă, Steve îl compătimi pe bătrân. La 
patruzeci de ani fusese unul dintre cei mai buni avocaţi. Ce-i mai 
rămăsese la șaizeci de ani? Era văduv, dezonorat și singur cu 
doi copii adulţi care amândoi se îndepărtaseră de el, fiecare în 
felul său. 

Poate că necazurile lui erau o binefacere pentru Herbert, o 
modalitate de a reînnoda niște legături. Gândul acesta îl umplu 
de furie. Ce aștepta bătrânul ăsta de la el? Să se așeze alături 
de el, să-și toarne un coniac și să-i ceară sfaturi? Versurile unui 
cântec numit Avocaţi, pistoale și bani, al lui Warren Zevon, îi 
răsunară în cap: „Tată, scoate-mă din încurcătură!” 

Relaţia lor nu fusese niciodată una apropiată și lucrurile nu 
aveau să se schimbe tocmai acum. Prea multă tensiune 
emoţională. Daca primea ajutorul tatălui său, toate 
resentimentele vechi cauzate de absenţa lui în copilăria lui 
Steve aveau să iasă la iveală. 

— Apreciez intenţia, dar e cam târziu pentru asta. Nu mai are 
rost să mai jucăm fotbal împreună. 

— Știu că n-am fost mereu alături de tine. Dar dacă cineva 
vrea să-ți facă vreun rău, atunci o să aibă de a face cu mine. 

Herbert clipi, cu ochii umezi. Steve nu-și dădu seama dacă era 
din cauza ginului sau existau alte motive mai profunde. 


82 


9, 


STANDARDE CONJUGALE MINIME 


Ce altceva ar mai putea să meargă rău? 

Intr-o singură zi ajunsese la pușcărie, fusese concediată, iar o 
pasăre nenorocită se găinăţase pe haina ei. Și își mai pierduse și 
pantofii. 

Două zile mai târziu, angajatul de la curățătorie îi spusese că 
i-ar trebui o armă nucleară ca să curețe găinațul de pe haina ei 
de tweed de la Ralph Lauren, imprimanta n-avea chef să-i 
tipărească CV-urile, iar nebunul de Solomon se afla în posesia 
pantofilor ei Gucci, pe care îi păstra drept răscumpărare. În plus, 
o enervase și Bruce. 

Ar fi putut să fie mai înțelegător. 

Ar fi putut să-i spună: „Ești un avocat minunat și ai talent cu 
carul. O să treci peste perioada asta”. 

Dar nu i-a spus așa ceva. 

Sau ar fi putut să-i spună așa: „Pincher e un neisprăvit; într-o 
bună zi o să îl faci praf în sala de judecată. Și pe Solomon la fel”. 

Dar nu-i spusese nici asta! 

Logodnicul ei Bruce îi spusese astfel: „Poate e mai bine că te- 
a pus pe liber. Acum poţi veni să lucrezi la BRV fară să ai altele 
pe cap. Poţi s-o iei de la capăt”. 

BRV era compania lui, Bigby Resort and Villas. Tot ce ar fi 
avut de făcut acolo era să întocmească acte pentru proprietăţile 
imobiliare. Acte de proprietate, ipoteci, garanţii și procuri, într- 
un cuvânt, o viaţă de plictiseală și de lâncezeală. 

Victoria se gândi că el n-avea cum s-o înțeleagă. Tatăl lui îi 
lăsase moștenire mii de acri de pământ și mai multe afaceri de 
succes. Bruce nu știa ce înseamnă să stai de unul singur în 
mijlocul arenei, să fii înconjurat de lei și să nu fii înarmat decât 
cu inteligenţa. 

Tânăra medita la toate acestea holbându-se în măruntaiele 
deschise ale imprimantei, care tot înghițea CV-urile ei și le 
scuipa sub formă de confetti. Imbrăcată într-o pereche de reiaţi 
vechi și într-o cămașă albastră de-a lui Bruce, cu o țesătură 


83 


foarte fină, Victoria se afla în dormitorul de oaspeți transformat 
în birou din apartamentul ei. Închise capacul imprimantei și 
apăsă pe butonul de resetare. 

Imprimanta se mulţumi să-i transmită un mesaj: Eroarea 31. 
Ce naiba o mai fi însemnând și asta? 

Se uită pe fereastră la mașinile care traversau autostrada 
Rickembacker, îndreptându-se spre plajele din Key Biscayne. 
Dincolo de golf se vedeau zeci de vele albe; probabil că se 
organiza o regată. Își imagină oamenii care se aflau la bordul 
ambarcațiunilor - mângâiaţi de briză, de razele soarelui, 
bucurându-se de cei din jurul lor. Bucurându-se de viaţă, mai 
bine zis; iar ea nu făcea decât să stea acolo, blestemându-și 
computerul și jelindu-și cariera distrusă înainte de vreme. 

N-ar fi mult mai simplu dacă s-ar duce să lucreze pentru 
Bruce? Ar avea timp să navigheze, să învețe cum să gătească 
mâncăruri franţuzești și să joace tenis la club. Ar fi avut viaţa 
Katrinei Barksdale. Poate ar trebui să o sune pe Katrina, să o 
întrebe dacă își găsise un avocat și să-și ofere serviciile. Nici 
chiar așa... ar fi ca și cum s-ar invita singură la o petrecere. 

Gândurile ei se îndreptară spre evenimentele din seara 
precedentă. Bruce nu avusese intenţia să fie răutăcios. El doar 
încercase să o mai înveselească. Mai întâi bucătarul lui personal 
gătise o altă specialitate vegetariană, fără niciun gust, constând 
din niște frunze verzi sfărâind într-o tigaie, ornate cu brânză tofu 
care arăta de parcă cineva o mai mâncase o dată. li era poftă de 
o friptură de vacă în sânge, cu cartofi prăjiţi... și și-ar fi dorit să i 
se mai dea o șansă în sala de judecată. 

La desert, când au servit ceai din ierburi și budincă de orez 
fără zahăr, Bruce îi spusese: 

— Avocat și vicepreședinte al companiei BRV. Cum sună, 
iubito? 

Sună ca o alegere proastă. 

Poate că Bruce încerca să-i transmită ceva pe ocolite. Poate 
nu o credea în stare să fie avocat pledant. Dacă avea dreptate? 
Poate că menirea ei era să intre în rahat în orice proces s-ar fi 
implicat. Poate că era mai bine să-l asculte pe Bruce. Adică să 
se bazeze pe el, să fie complet dependentă de el, atât 
emoţional, cât și financiar. Asta însemna să încalce o promisiune 
pe care și-o făcuse sieși, la vârsta de doisprezece ani, chiar 
după ce murise tatăl ei. 


84 


Jur că n-o să depind niciodată de un bărbat. 
Işi aminti prima listă cu „lucruri de făcut” pe care o scrisese 
vreodată, în prima ei agendă. 


1. Să învăt bine. 
2. Să mă feresc de băieți. 
3. Să câștig bani multi. 


Până acum reușise doar una din trei. Avea o diplomă summa 
cum laudae de absolvire a facultăţii. În ceea ce privește băieţii, 
trebuia să se mai distreze și ea din când în când, nu? Cât despre 
punctul trei, cartea ei de credit era pe roșu. 

Cu toate acestea, încă mai făcea parte din Baroul Statului 
Florida. O să se pună pe picioare, chiar dacă a fost concediată. 
Nu avea de gând să ajungă ca mama ei, total dependentă de 
tatăl Victoriei și atât de teribil trădată de viaţă. Tatăl ei cheltuise 
sume obscene de bani pentru soția sa și pentru unicul lor copil; 
era genul acela de bărbat care din senin își ducea familia într-o 
croazieră neprevăzută, cu servitorii alergând în urma lor cu 
brațele pline de bagaje, în timp ce sirena vaporului anunţă 
plecarea iminentă. 

Victoria și-l amintea pe tatăl ei ca pe un om masiv, cu o claie 
de păr ondulat și argintiu, cu un râs molipsitor și sonor, ca 
susurul unui izvor ce curge peste pietriș. Chiar și acum putea să 
simtă mirosul bogat, specific pielii din care erau făcuţi pantofii 
lui italienești, lucraţi manual, aroma puternică a parfumului cu 
care se dădea și izul costumelor sale fine din lână, impregnate 
cu fum de trabuc. 

— Ce vrea fetița mea de ziua ei? 

— Un cal. 

Abracadabra. Ca prin minune a apărut un ponei de Shetland, 
cu coamă albă. 

O casă de păpuși? S-a făcut. Primea o casă de păpuși de 
dimensiunile unei vile mai mici, demnă de o prințesă. 

Artificii? Nicio problemă. Artificiile ţâșneau ca rachetele de pe 
peluza din fața casei, transformând tot cartierul într-un carnaval. 

Până la un moment dat, când totul s-a dus pe apa sâmbetei, 
după cum spunea mama ei. 

Cum s-a putut întâmpla așa ceva? Firma de construcții Lord- 
Griffin era în plină dezvoltare. Tatăl ei și partenerul acestuia, 


85 


Harold Griffin, construiau apartamente de lux pe coastele 
statului Florida, câștigau bani cu grămada, și nu mâncau decât 
caviar cu șampanie. Cele două cupluri, Harold și Phyllis Griffin 
împreună cu Nelson și lrene Lord, erau prieteni la cataramă. 
Copiii lor, Hal Jr. și Victoria, erau inseparabili încă de pe când 
purtau scutece. Viitorul era ușor de prevăzut. Avioane 
particulare, vile în Caraibe, o viață de privilegii și confort. 

„Până când tatăl tău a cedat.” 

Asta era altă expresie de-a mamei ei. Fusese o investigaţie 
oficială. Era vorba despre un scandal în care era implicată 
Comisia de Construcţii și Amenajare Teritorială din Comitatul 
Broward. S-a discutat despre încălcarea legilor, mită, corupţie și 
șantaj. Nelson a fost citat ca martor la proces. Mai târziu, în 
noaptea aceea blestemată, Victoria a primit un telefon la 
internat și a auzit-o pe mama ei spunându-i: 

— Tatăl tău s-a dus. 

Unde s-a dus? Pentru cât timp? 

Pentru totdeauna. Se aruncase de la etajul douăzeci și doi al 
unei clădiri de apartamente pe care o construia în Lauderdale- 
by-the-Sea. 

Dacă se gândea retrospectiv, Victoria își dădea seama cât de 
mult o împinseseră toate aceste experienţe spre un bărbat cu 
posibilităţi afective limitate. Un om raţional, un pic plictisitor, ce- 
i drept, dar ăsta-i târgul. Nu ne putem alege părinţii, dar atunci 
când ne alegem soții putem ţine cont de ceea ce am învăţat de 
la părinţi. Un lucru era sigur: Bruce n-ar da-o în bară niciodată. 
Relaţia cu el era sigură și confortabilă, ca un halat de pluș. Nu 
avea nevoie de artificii pe peluză, iar în ceea ce privește 
artificiile în dormitor, acestea oricum nu durează mult... 

Bruce era un om de o normalitate solidă și constantă. Un tip 
obișnuit care o adora. Chiar dacă nu înţelesese că respectul ei 
de sine era la pământ pentru că fusese dată afară și că mândria 
ei fusese rănită, chiar dacă nu știa ce să-i spună în astfel de 
momente, ea îl ierta oricum. 

Victoria începu să dea ușor cu palma în partea laterală a 
imprimantei. Imprimanta nu se văită de durere, dar nici 
beculeţul verde nu se aprinse. La naiba, trebuia să-și tipărească 
undeva CV-urile. Cât timp putea să reziste fără salariu? li era 
frică să arunce o privire la extrasul de cont pe care-l primea 
lunar de la bancă. 


86 


Nicio problemă. O să caut diamantele ascunse. 

Gândul acesta aduse un zâmbet viclean pe buzele Victoriei. 
Acestea erau cuvintele pe care i le spunea mama ei ori de câte 
ori avea probleme cu banii. Victoria se gândi că „diamantele 
ascunse”  reflectau personalitatea  visătoare a Reginei. 
Apartamentul ei, care era acum al Victoriei, se afla la unul din 
etajele superioare ale primului zgârie-nori construit pe Brickell 
Avenue, cu vedere spre golful Biscayne. Victoria își amintea cum 
mama ei îi povestea despre primul chiriaș al apartamentului, 
care locuise acolo cu mult timp înainte ca imobilul să devină un 
bloc de apartamente de lux, iar cartierul întreg un hăţiș de 
zgârie-nori la fel de luxoși. 

— Aici locuia surferul Murph, îi povestea mama ei pe un ton 
de dezgust. 

li povestea că Jack Murph era surfer, violonist, jucător 
profesionist de tenis și hoţ de bijuterii amator. Victoria asculta 
cu ochii larg deschiși povestea lui Murph, care organizase jaful 
secolului. Murph încercase să spargă un muzeu din New York ca 
să fure Steaua Indiei, cel mai mare safir din lume, și câteva 
diamante. 

— L-au prins pe Murph, au luat înapoi Steaua Indiei și 
majoritatea celorlalte bijuterii, dar nu le-au recuperat chiar pe 
toate. 

In acest moment Regina își cobora vocea, ca și cum oamenii 
din apartamentul alăturat ar fi ascultat-o prin pereţi. 

— A ascuns celelalte diamante chiar aici, în această clădire. 
Dacă o să ne fie greu, nu-ţi face probleme. O să caut diamantele 
ascunse. 

Uneori, de obicei după ce bea câteva pahare de sherry, 
Regina găurea tencuiala pereţilor, distrugea tavanele false și 
desfăcea toate sistemele de iluminat mai vechi. Dacă 
diamantele existau cu adevărat, erau mai bine ascunse decât 
comorile lui Tutankhamon. 

In prezent, diamantele lui lrene Lord proveneau de la o 
succesiune nesfârșită de pretendenți bogaţi și relativ bătrâiori. 
Prefera să nu se mai căsătorească, se mulțumea doar să fie 
escortată în diverse locuri șic de pe glob. Ultima dată când o 
sunase, Regina era confortabil instalată la un centru de 
frumuseţe la modă din Johannesburg, revenindu-și după 
ultimele operaţii plastice pe care și le făcuse. O informase pe 


87 


Victoria că nu intenţiona să se întoarcă acasă de Crăciun, din 
cauza unei călătorii la Zurich, unde urma să-și injecteze hormoni 
de oaie. 

Victoria se considera mai practică decât mama ei. Cel puţin 
asta își repeta în gând când beculeţul de avarie al imprimantei 
începu să clipocească roșu. 

S-o ia naiba de imprimantă, s-o ia naiba de avocatură și să-l ia 
naiba pe Steve Solomon. 

Și uite-așa amintirile despre surferul Murph se transformaseră 
în gânduri despre Steve cel Nemernic. Reușise să o lase fără 
slujbă. 

Ba nu! Nici chiar așa. Nu era vina lui Steve. El o prevenise, 
chiar și atunci când o tachinase despre incapacitatea ei de a fi 
spontană. 

Uneori trebuie să improvizezi. 

Și avusese dreptate, naiba să-l ia! Dacă i s-ar mai da o a doua 
șansă, ar reuși să se descurce. Ar întâmpina toate cascadoriile 
lui cu un zâmbet răbdător și cu comentarii ambigue. Judecătorul 
ar admira aplombul ei. Juraţii ar compătimi-o pe biata fată care 
trebuie să aibă de a face cu un nenorocit enervant. Dar ea nu 
mai avea o a doua șansă. Cum reușea Solomon să o provoace în 
felul acesta? Soneria o întrerupse din meditaţie. 

— Cine e? 

— George Clooney! strigă o voce de femeie. Gol-pușcă și 
încărcat de cadouri. 

Victoria deschise ușa. 

— Și cu barba nerasă de trei zile? 

— Ei, doar atât cât să te gâdile pe coapse. 

Jacqueline Tuttle izbucni în râs și se strecură înăuntru, cărând 
o tavă de carton de la Starbucks. 

— Să nu uit, ai niște unguent antimitotic în sertarul de 
medicamente? 

— Nu prea cred. 

— La naiba. E ultima dată că mai stau în jacuzzi trei ore. Am 
luat cappuccino cu frișcă și prăjitură de morcov cu glazură. 

— Ești un înger din ceruri, Jackie. Mi-e o foame de mor. 

— Eram prin împrejurimi. Tocmai am primit datele unui 
apartament din Santa Maria. Valorează două milioane jumătate. 

— Minunat! 


88 


— În plus, trebuie să arăt unor clienţi un apartament cu trei 
camere în Bristol Tower la prânz, și trebuie să ajung să vizionez 
o casă disponibilă în Espirito Santo pe la unu. Ai observat 
vreodată că Bristol Tower se îngustează un pic spre vârf, și că 
arată ca un penis cu patruzeci de etaje? 

— Nu, dar acum că mi-ai spus... 

— Un penis circumcis, bineînţeles. 

Râsul lui Jackie izbucni contagios ca un foc de paie. Se uită în 
jurul ei prin apartamentul care era neobișnuit de întunecos 
pentru o locuinţă cu vedere spre golf. 

— Te-ai gândit vreodată să modernizezi și tu un pic 
apartamentul ăsta? 

— Eu nu-mi permit să-mi fac manichiura și nu reușesc să-mi 
tipăresc CV-urile, așa că... 

— Despre asta trebuie să stăm de vorbă. Am un sfat pentru 
tine. 

Victoria râse în gând. Jackie Tuttle era cea mai bună prietenă 
pe care o avea, dar uneori Victoria se întreba cu toată 
seriozitatea dacă ele două aveau ceva în comun. Jackie era 
complet lipsită de inhibiţii, ba chiar de-a dreptul nerușinată 
uneori, și avea obiceiul să râdă mult și zgomotos. Victoria nu o 
văzuse niciodată deprimată, nici măcar atunci când nenorocitul 
de Carlos, fostul ei prieten, îi distrusese BMW-ul decapotabil pe 
autostrada expres Don Shula, în timp ce o dansatoare de la 
Hooters pe care o agăţase la barul aeroportului îi făcea sex oral. 

— Nu-i nicio problemă, îi spusese Jackie. Am primit o mașină 
nouă de la compania de asigurări. Polițistul care a investigat 
accidentul m-a invitat să ies cu el în oraș. lar operaţia lui Carlos 
de refacere a penisului n-a avut succes. 

Jackie vedea viața în roz. 

Avea 1,75 m înălţime și o coamă sălbatică de păr vopsit roșu. 
Jackie deţinea o colecţie impresionantă de cercei imenși, dintre 
care unii îi atârnau până la umeri. Avea suficienţi pantofi, 
sandale, balerini, cizme și papuci de la Manolo Blahnik, Jimmy 
Choo, Chanel și Mary Jane încât să o facă geloasă chiar și pe 
Sarah Jessica Parker. 

Azi era îmbrăcată într-o fustă mini de piele, un maiou strâmt 
și niște cizme Stephanie Kelian care îi ajungeau până la 
genunchi, dintr-o piele de căprioară moale, de culoarea untului. 
Majoritatea femeilor care aveau formele lui Jackie s-ar fi jenat să 


89 


poarte astfel de haine, dar ei nu-i păsa. Era durdulie și era 
mulțumită de acest lucru. Natura o dotase cu niște sâni 
generoși, pe care-i numea afectuos „balcoanele ei” și care 
săltau ori de câte ori râdea și săreau obraznici din sutien când 
făcea schi nautic. Deasupra sânului stâng avea un tatuaj micut 
care întruchipa un Cupidon ce-și arunca săgețile spre oricine se 
afla prin preajmă. 

Jackie lucra ca agent imobiliar și se specializase în piața 
destinată „regilor junglei”, cum îi plăcea ei să spună; se ocupa 
de apartamentele de lux cu vedere spre golf, pe care le preferau 
bărbaţii bogaţi și necăsătoriți. Autorizaţia de agent imobiliar îi 
permitea să verifice solvabilitatea bancară a oricărui potenţial 
client sau soț în treizeci de secunde. Aceasta era o capacitate 
foarte utilă dacă stai să te gândești câţi mincinoși, încrezuțţi și, 
de ce nu, infractori se dau drept candidaţi legitimi în vederea 
căsătoriei. li spunea Victoriei că nu își dăduse seama câți rataţi 
își luau Porsche-uri în leasing până nu se conectase la baza de 
date cu creditele acordate de bănci. Nici extrasul de cont al lui 
Jackie nu arăta nemaipomenit: câștiga o groază de bani, dar 
cheltuia și mai mult. Ce sfat nebunesc putea ea să-i ofere? 

— Nu-ţi mai trimite CV-ul. Porneşte pe cont propriu. Deschide- 
ți cabinetul tău, îi spuse Jackie sorbind zgomotos cu paiul din 
cappuccino. 

— Și de unde o să am eu clienți? 

— Păi, ai putea începe cu Katrina Barksdale. Ea oricum te 
place. 

— li place să joace tenis cu mine. N-am discutat niciodată cu 
ea probleme de drept. 

Jackie rupse o bucată mare din plăcinta cu morcov. 

— Uite cum stă treaba: dacă mi-aș omori bărbatul, în cazul în 
care voi fi vreodată suficient de norocoasă încât să pun mâna pe 
unul, te-aș angaja cât ai zice pește. 

— Ar trebui să închiriez un birou, să tipăresc hârtii cu antet, să 
angajez o secretară... 

— Mă rog. Câţi bani ai în bancă? 

— Să rotunjesc cifrele? 

— Da. 

— Păi, în cazul ăsta, află că am contul descoperit. 

— Ți-aş putea împrumuta eu niște bani. 

— Tu ai bani? 


90 


Jackie linse glazura de pe buza superioară. 

— Păi, dacă îmi vând pantofii Jimmy Choo pe eBay, o să am 
bani. 

Incepu să râdă, apoi dintr-odată păru să citească gândurile 
Victoriei, cum fac adeseori prietenii adevărați: 

— Sau ai putea să lucrezi pentru Bruce... 

— M-am gândit și eu la asta. 

— Și care-i problema? 

— Nu ar fi un gest de lașitate? Am pierdut un proces și fug să 
mă ascund într-un birou? 

— Nu e chiar așa, Vic. Tu nu ai de dovedit nimic. Urmează să 
te căsătorești cu Făt-Frumos, așa că lasă-l pe el să scoată bani 
din buzunar. 

„Sigur, e foarte ușor de zis, se gândi Victoria. Să nu mai existe 
nicio presiune și să muţi hârtii dintr-o parte în alta. Nu s-ar mai 
stresa deloc.” 

Avem o problemă, domnișoară Lord. Specimenul de 
semnătură de la bancă nu este autentificat. 

Poate că ar trebui, pur și simplu, să accepte. Cine ar învinui-o? 
Cu toate acestea, altul fu răspunsul ei: 

— Nu pot. 

— Bine, dar dacă m-aș căsători eu cu un tip ca Bruce, nu aș 
mai munci nicio zi din viață. Bineînţeles, tu nu ai habar cum e 
să-ţi cauţi un soţ zilele astea. 

— O să-ţi găsești și tu pe cineva. 

— Ușor de zis. Tu ai câștigat lozul cel mare. N-au mai rămas 
decât ăia care încă se mai visează Peter Pan, ăia care nu 
suportă căsătoria, puștanii de genul „mânca-l-ar mama” și 
pușlamalele răsfățate. Uneori, toate aceste minunate calităţi se 
strâng într-o singură persoană. 

— Așteaptă și ai să vezi. 

— Nu știu dacă am menţionat tipii care nu și-au dat încă 
seama că sunt homosexuali. 

— Există așa ceva? 

— Sau tipii care se așteaptă să le faci sex oral dacă te duc la 
restaurant și te tratează cu crabi. 

— Serios? 

— E adevărat. După prăjitura cu cremă de lămâie, asta 
așteaptă... 

— Sunt norocoasă că-l am pe Bruce. Știu lucrul ăsta. 


91 


— Norocoasă?! Sunt atât de invidioasă încât simt că mi s-au 
înverzit lentilele de contact. 

Victoria se gândi că relaţiile se bazează pe noroc sau pe 
neșansă. Care erau șansele ca ea să se întindă până la un raft 
care se afla prea sus, pentru a lua ultimul roman poliţist al Lisei 
Scottoline, chiar atunci când un bărbat înalt și blond trecea prin 
apropiere? Bruce luase Un zâmbet criminal de pe raft, i-o 
cumpărase el și apoi o invitase la o cafea. Victoriei i se părea că 
librăria Books & Books era un loc mai nimerit pentru a cunoaște 
bărbaţi decât un club din South Beach. 

Jackie avea dreptate. Bruce era ca un premiu pentru ea. Era 
chipeș și statornic, bun și generos. Și era un om cult, deși 
preferințele sale în domeniul lecturii se limitau de obicei la 
articole de genul „Cum să plătim impozite mai mici cu ajutorul 
trusturilor internaţionale”. 

— Pun pariu că nici măcar n-ai o listă de modificări pentru 
Bruce. 

— Cum adică? 

— Păi, e ca atunci când vrei să-ţi schimbi comanda la 
restaurant. Pentru fiecare tip pe care-l cunosc, eu scriu o listă cu 
lucrurile pe care le-aș schimba la el ca să întrunească 
standardele conjugale minime. Să zicem că melodia preferată a 
unui tip este genericul emisiunii de fotbal de luni noaptea. 

— Sper că ai inventat chestia asta! 

— Nu, e tipul de vinerea trecută. A fost o întâlnire aranjată și 
am mers la Blue Door. A fost atât de plictisitor, încât am decis 
ca de-aici înainte să stau acasă cu vibratorul meu. 

— O să reziști o săptămână. 

— Vorbesc serios, Vic. Nu mai vreau să ies la întâlniri. O să 
stau acasă singură, cu... micul meu prieten, răspunse Jackie 
făcând un zgomot care imita bâzâitul unui aparat electric. 

Când se auzi din nou soneria, Victoria se îndreptă spre hol. 

— Poate că de data asta chiar e George Clooney. 

Era, de fapt, un curier care aducea cadouri: un buchet de flori 
exotice, o sticlă de șampanie Cristal și o cutie misterioasă 
învelită în folie argintie. Victoria aduse bunătăţile pe masa din 
sufragerie. 

— Bruce este cel mai atent bărbat din lume. 

— Așa este, dar nu sunt de la el, răspunse Victoria scoțând 
suportul de plastic din buchet și examinând plicul. 


92 


— Atunci de la cine sunt? Deschide-l repede! 

Victoria rupse plicul și scoase bilețelul din interior: „De la cel 
mai enervant om din lume”. 

— Sunt de la Solomon?! Avocatul ăla? 

— Mi-a tot lăsat mesaje, invitându-mă să iau masa cu el. 
Spune că vrea să mă ajute să-mi găsesc un serviciu, dar de fapt 
vrea să îi ofer pe tavă cazul Barksdale. 

— Un motiv în plus ca să obţii cazul pentru tine. 

Oare era în stare de așa ceva? Să ia telefonul și să încerce să 
obţină cazul, pur și simplu? Nu prea suna a genul de lucru pe 
care l-ar fi făcut ea... 

— Și ce e în cutie? 

Victoria îndepărtă folia, deschise cutia și scoase din ea un 
pantof cu toc Gucci din piele de șarpe. 

— E pantoful meu stâng. 

— Dacă dreptul se află sub patul băiatului cel rău, te spun lui 
Bruce. 

— Mi-am uitat pantofii în sala de judecată. Solomon nu vrea 
să mi-l înapoieze pe celălalt până când nu-i răspund la telefon. 

— Are un fetiș pentru picioare? 

Jackie examină tocul de șase centimetri cu un ochi critic. 

— Și, mai înainte de toate, e frumușel? 

— Da, dacă îţi place genul ăsta. 

— Ce gen? 

— E ca un vulpoi. Un vulpoi periculos, cu o coadă mare... 

— Oho! 

— Are genul acela de privire, ca și cum tocmai a jucat o festă 
tuturor oamenilor de pe planetă. 

— Sună minunat. Mai bine mi l-ai prezenta și mie. 

— Parcă voiai să stai acasă cu vibratorul. 

— Nu mai are baterii. 

— Crede-mă pe cuvânt, nu vrei să te încurci cu unul ca 
Solomon. 

— Nu vreau să mă mărit cu el. Vreau doar o noapte 
destrăbălată de amor. 

— Jackie! Tu meriţi un bărbat mai bun decât Steve Solomon. 

Victoria o mustră pe un ton care-i amintea de Regină. 

— Nu cumva îl păstrezi pe băiatul cel rău pentru tine? 

— Ai înnebunit? Peste o lună mă căsătoresc cu Bruce. 


93 


— Exact. Asta ar fi ultima aventură cu un bărbat total 
nepotrivit pentru tine. Așa e regula. 

— De unde-ai mai scos-o și pe asta? 

— Din revista Cosmopolitan. 

Jackie înfulecă bucata de plăcintă cu morcov rămasă, apoi cu 
gura plină de glazură o întrebă: 

— N-ai vrea să-i vezi faţa lui Solomon când ar afla că o ai pe 
Katrina drept clientă? 

Era un gând tentant, dar să fie ea oare capabilă de așa ceva? 

— N-am instrumentat niciodată un caz de crimă. 

— Eu zic să încerci. 

Poate că Jackie avea dreptate. Poate că ar trebui să fie mai 
agresivă și să nu-și mai facă atâtea griji pentru aparenţe. Pe 
măsură ce se gândea mai mult, Victoria avu o revelaţie. Nu 
existau diamante ascunse. Cel puţin, nu în pereții 
apartamentului sau în instalaţia de iluminat. 

Singurele diamante pe care le găsim vreodată sunt cele pe 
care ni le oferim singuri. 

Probabil că ar fi trebuit să își plănuiască ce să spună, să scrie 
ceva în agenda ei, dar să le ia naiba de reguli. De data asta 
avea să procedeze în stilul lui Solomon. 

Mișcându-se repede, ca să nu apuce să se răzgândească, 
Victoria își deschise telefonul mobil. 

— Ce faci? 

— Improvizez. 


94 


10. 


AMBUSCADĂ PE STRADA KUMQUAT 


Victoria apăsă puternic pe frâne, iar vechiul ei Ford Taurus se 
clătină și intră pe contrasens pe o alee, cât pe ce să dea peste o 
iguană verzuie lungă de aproape un metru care mergea în 
zigzag pe asfalt. Creatura o făcu să se gândească la cealaltă 
șopârlă pe care o cunoștea, Steve Solomon, omul căruia îi 
plăcea să fure pantofi. Singura deosebire era că dacă l-ar fi 
văzut pe el târându-se pe drum, l-ar fi făcut una cu pământul. 

În cele din urmă ajunse pe Loquat Avenue. Unde naiba era 
Kumquat Avenue? Străzile nu erau deloc iluminate, iar Victoria 
se pierduse pe undeva prin Coconut Grove după lăsarea 
întunericului. Fusese neatentă, pentru că tot repetase ce ar 
trebui să-i spună lui Solomon - în cazul în care găsea vreodată 
casa. 

„Nu vreau șampania ta. N-am nevoie de florile tale. Nu vreau 
să te mai văd sau să îti mai aud numele vreodată.” 

Apoi se corectă în sinea ei. Voia să-i vadă fața. Voia să-l vadă 
suferind. „Arată-i de ce e în stare un Lord”, îi plăcea mamei ei să 
glumească. 

„Katrina Barksdale m-a angajat pe mine. Du-te înapoi la 
infracțiunile rutiere și la traficul de păsări. Și dă-mi înapoi 
pantoful!” 

Suna foarte bine. Părea puternică și sfidătoare. 

Dar până una-alta, se pierduse într-un cartier unde tufișurile 
de hibiscus porneau din grădini și se târau sălbatice și netăiate 
până în mijlocul străzii, unde stejarii înalţi ascundeau luna de pe 
cer, proiectând umbre gigantice și conferind tuturor lucrurilor o 
nuanță otrăvită de negru-verzui. Ferestrele mașinii erau 
coborâte. Nu îi plăcea să folosească aerul condiţionat care 
utiliza freon, așa că mirosul ameţitor de iasomie o copleșise în 
noaptea umedă. Începuse să transpire. De ce oare se îmbrăcase 
cu bluza albă de satin și cu pantalonii de lână? 

Era a doua ţinută pe care o încercase. Prima dată se 
îmbrăcase în jeanși albi și o bluză din plasă argintie fără mâneci, 


95 


din nailon, decorată cu mărgele strălucitoare. Era o ţinută cam 
prea sexy pentru o vizită neanunţată acasă la un bărbat, după 
lăsarea întunericului. Nu-și putea pune niște haine atât de 
frivole pentru misiunea ei. Ar fi putut să mai acopere ce 
rămânea la vedere cu geaca ei din piele argintie care se 
închidea cu capse, dar era prea cald afară. În plus, îi promisese 
lui Bruce că o să arunce toate hainele de piele pe care le avea, 
deoarece ele sfidau principiile lui privitoare la modul de a trata 
animalele. Până în prezent nu aruncase nimic și, ca să fie 
sinceră, spera ca Bruce să o lase mai ușor. 

Pe măsură ce medita la cealaltă promisiune pe care o 
încălcase - să nu mai mănânce carne - simţi mirosul de grătar 
care venea dintr-o curte. Mirosea a costițe afumate, iar aroma 
sosului de oțet se ridica în aerul nopţii. Ce putea ea să facă dacă 
se născuse carnivoră? Dacă ar fi fost să se alăture și ea grupării 
PETA, i-ar fi schimbat numele din „Oamenii pentru un tratament 
etic al animalelor” în „Oamenii pentru prepararea rafinată a 
animalelor”. Dar atunci când iubești pe cineva trebuie să faci 
compromisuri, nu? Să renunțe la carne pentru a-l avea pe Bruce 
- nu era o alegere prea dificilă. 

Cu o mână pe volan, trecu ușor cu degetul peste sistemul 
complicat de închidere al bluzei. Șnururile de satin se răsuceau 
într-un model floral, iar mânecile erau ușor bufante din cauza 
manșetelor cu o croială minuțioasă. Pantalonii nu erau eleganţi 
deloc; niște simpli pantaloni negri și drepţi. Era o șmecherie pe 
care o învățase de la mama ei. „Pantaloni simpli și o bluză 
strălucitoare. Simplu și elegant.” 

Acum unde ajunsese? Trecuse de străzile Palmetto, Royal 
Palm și Poinciana. Probabil că mersese prea departe. Victoria 
întoarse în mijlocul străzii și merse puţin înapoi până când se 
trezi drept pe Kumquat Avenue. Care casă era? 

La naiba! 

Frână brusc chiar înainte să lovească din plin o camionetă 
verde și veche, cu farurile stinse și cu apărătoare de insecte pe 
bara de protecţie din faţă. Probabil că apărase de după colț din 
întuneric. Ea semnală cu farurile, dar camioneta se îndepărtă cu 
viteză mare și cu luminile stinse. /diotule! 

e 

Casa era exact aşa cum și-o imaginase. O construcție de 

beton acoperită cu tencuială ieftină. Avea mare nevoie de o 


96 


zugrăveală. Felinarul din apropierea intrării n-avea bec, iar 
grădina din faţa casei era plină de frunze de palmier uscate. 
Mașina lui Solomon, un Cadillac vechi decapotabil de 
dimensiunile unui portavion, era parcată pe pietrișul aleii. Işi 
dădu seama că era mașina lui după plăcuța de înmatriculare pe 
care scria: OBIECTEZ. Apărătorile erau presărate cu pete de 
rugină, ca niște tumori maligne, iar acoperișul din material alb 
era pestriț din cauza mucegaiului și era lipit cu bandă adezivă. 
Impresia generală era aceea că mașina tocmai fusese scoasă de 
pe fundul unui râu, cu cadavrul unui mafiot în portbagaj. 

Luând cu ea mita trimisă de Solomon, șampania și un buchet 
de streliții ce începeau să se ofilească, Victoria urmă cărarea de 
pietre ciobite care ducea spre ușă, evitând fructele roșii ce 
cădeau dintr-un copac de piper brazilian și care i-ar fi făcut praf 
bluza. Ocoli cu grijă o broască moartă, atentă să nu atingă cu 
tocul sandalelor cadavrul gri a cărui autopsie o efectua un grup 
mare de furnici. O plantă cu niște flori albe și ofilite umbrea 
cărarea. Ca și restul cartierului invadat de vegetaţie luxuriantă, 
ca și Solomon, planta avea mare nevoie să se ocupe cineva de 
ea. Cum naiba se numea floarea? 

Aoleu! Se opri subit. O frunză ascuţită se agăţase în mâneca 
ei bufantă. Se desprinse cu îndemânare, dar era prea târziu. 
Bluza era deja găurită, iar unul dintre șnururile răsucite se 
desprinsese. 

Să te ia naiba, Solomon, cu tot cu tufișurile tale neîngrijite! 

Bineînţeles că soneria nu funcţiona. Incepu să bată cu putere 
în ușă și atunci își aminti subit numele plantei cu flori albe. 
„Pumnal spaniol”. 

Apoi simţi dintr-odată o senzaţie uimitoare. Ceva rece i se 
prelingea pe ceafă. Făcu stânga-mprejur și jetul de apă o nimeri 
drept în față. 

Rahat! Pornise din greșeală stropitoarele? De ce orice 
întâlnire cu Solomon trebuia să se transforme într-un dezastru? 

— Oppugnatio! 

Strigătul venea de la o siluetă neclară maro-verzuie, care sări 
din arborele de piper și ateriză la un metru depărtare. Era un 
băiețel slăbănog, de vreo unsprezece-doisprezece ani, îmbrăcat 
în echipament de camuflaj. 

— Capitis damnare! urlă copilul, apoi ridică o pușcă roșie de 
plastic și pulveriză spre ea un jet puternic de apă. 


97 


Victoria se dădu înapoi împleticindu-se, agățându-se din nou 
în frunza „Pumnalului spaniol”. Florile și șampania îi scăpară din 
mâini. Sticla se sparse, iar șampania îi ţâșni drept pe sandale și 
pe degetele goale de la picioare. Atacatorul trecu ca o zvârlugă 
pe lângă ea, deschizând ușa cu piciorul și alergă în casă. Un 
bărbat cu pieptul gol apăru în pragul ușii deschise. 

— Ce dracu’ se întâmplă aici? 

Solomon nu purta decât un prosop înfășurat în jurul 
coapselor. 

— Monstrul acela mic... 

— E Bobby. L-ai speriat. 

— Tot eu l-am speriat pe el? 

„Deci ăsta e nepotul”, se gândi ea. Cât timp stătuseră 
amândoi la răcoare, Solomon îi spusese că nepotul lui pune pe 
fugă femeile, dar uitase să-i spună că băiatul se antrenează să 
devină un ucigaș în serie. 

— Dacă mai ţin eu bine minte limba latină, cred că tocmai m- 
a condamnat la moarte. 

— Probabil a crezut că ești asistent social. 

Victoria constată că îi încăpea degetul prin gaura din bluză. 
Era distrusă definitiv. 

— Protecţia Copilului îmi evaluează capacitatea de a fi 
părinte. 

— Și există notă mai mică de 4? 

— De ce ai venit? Stai așa! Nu-mi spune că te-ai decis să-mi 
accepti oferta! 

— Asta crezi tu? 

— Sau ai venit ca să te dai la mine. 

Steve îi adresă unul din rânjetele lui atât de enervante. 

— N-am mai fost la un concurs de tricouri ude de mulţi ani. 

Victoria aruncă o privire la bluza ei; materialul ud îi scotea în 
evidenţă sânii și sfârcurile. 

Minunat! Odată se întâmplă să nu-mi pun sutien, și uite ce 
pătesc. 

— Ești dezgustător. 

— Hei, nu eu sunt excitat, pe cât se pare. Mă rog, nu încă. 

— Plec! 

— Tocmai când ne distram mai bine. Ai venit să-mi oferi cazul 
Barksdale, nu-i așa? 

Oare bărbații pot fi chiar atât de naivi? 


98 


— Intuiţia ta te înșală. 

— Îmi pare rău pentru bluza ta, continuă el fără nicio urmă de 
regret în voce. Dacă vrei să intri ca să o dai jos... 

— Te las să visezi mai departe. Vreau pantoful înapoi. 

Nu mai avea chef să-l tachineze. N-avea decât să afle din 
ziare despre noua ei clientă și despre schimbarea din viaţa ei. 

— Intră, te rog, să discutăm despre cazul nostru. 

— Nu e cazul nostru. Este cazul meu! 

— Am înţeles. Joci tare din cauza onorariului. Nu-i nimic, se 
poate negocia totul. 

— Nu-mi vine să cred. 

— O să fii asistenta mea și îţi dau treizeci la sută din onorariu. 

— Am o contraofertă pentru tine. O să fiu eu avocatul 
principal și o să încasez eu onorariul. Tu n-ai decât să stai acasă 
pe canapea și să vezi procesul la televizor. 

Steve păru uluit. 

Nici prin cap nu-mi mai trece să fug înapoi acasă. Vreau să-i 
fac în ciudă mai întăi. 

— M-am lansat pe cont propriu. Katrina Barksdale este prima 
mea clientă. 

— Vorbești serios? Doar nu te-a angajat. 

Uite-te la el. Nu-i vine să creadă. 

— Pe cât pui pariu? Am vorbit deja cu Kat. 

— Despre ce, despre cumpărături? 

— Afacerea este deja încheiată. Vrea o avocată și crede că eu 
sunt alegerea ideală. Mâine vom semna contractul de prestări 
servicii. 

— l-ai spus că nu ai mai lucrat niciodată la un caz atât de 
important? 

— Am făcut ce ai fi făcut tu. 

Victoria se simţi învingătoare și îi adresă un zâmbet încrezut. 

— Ai minţit? A minţit Maica Tereza a tribunalului? 

— Nu m-a întrebat, iar eu nu i-am spus nimic. 

— Barksdale este un proces prea mare. Nu poţi începe cu el. 

— O să vezi că pot, îl tachină ea, bucurându-se de suferința 
lui. 

— Ai idee măcar ce presiuni vor exista într-un proces de crimă 
în care sunt implicate celebrităţi? Toată lumea va fi cu ochii pe 
tine. Presa, avocații cei mari, Oprah... 


99 


Deja începuse să vorbească incoerent. Scena asta merita o 
bluză ruptă. 

— Imi place să te văd în starea asta, Solomon. 

— Aici e vorba de relaţii sexuale perverse. Tu te înroșești 
numai când ţii pledoaria de deschidere. 

— Acum mai ești și expert în viaţa mea sexuală? 

— Tu cu Bruce sunteți ca o felie de pâine unsă cu maioneză. 
Poate și cu o felie de avocado pe deasupra. 

— Nu mă mai poţi scoate din sărite. 

— Probabil că o faceți uitându-vă la emisiunea lui Lou Dobbs. 
Acţiunile Amazon au crescut cu trei dolari, lui Bruce îi mai crește 
apetitul cu trei centimetri. 

— Habar n-ai despre ce vorbești. 

— Cunosc bărbaţii de genul lui Bigby. Fără șmecherii, fară 
poziţii complicate. Numai sex clasic. 

— Dacă ai fi capabil de emoţii umane, aș zice că ești gelos. 

— Ai nevoie de mine, Lord. 

— Am nevoie de pantoful meu drept. Dă-mi-l și am dispărut 
de-aici. 

— Te pot transforma într-un avocat minunat. 

— Dă-mi pantoful! Acum! 

— Ai tupeu. Ai prezență de spirit. Dar ești ca argila 
nemodelată. 

— Şi tu ai vrea să mă modelezi, nu-i așa? Las-o baltă. 

Ce amuzant era. li amintea de ceva, dar nu știa sigur de ce. 
Aha, bineînţeles... 

Certurile și zeflemisirile de când stătuseră în închisoare. 

Avea senzaţia că își încărcase bateriile. Ciorovăiala cu 
Solomon era pentru ea ca un meci solicitant de tenis, între doi 
jucători experimentați care dau tot ce au mai bun. 

— Bine. Renunt. 

Solomon ridică mâinile, iar prosopul îi alunecă și mai mult pe 
șolduri. 

— La ce? 

— Îți urez noroc cu cazul Barksdale. 

— Asta-i tot? Nu mai faci nicio ultimă tentativă? 

— E cazul tău, Lord. Eu o să stau în primul rând și o să te 
aplaud. 

Rămase dezamăgită. Abia se încălziseră și el dădea înapoi. 

— Intră să-ţi dau pantoful. 


100 


— Aştept aici. 

— E important să intri. De dragul lui Bobby. Dacă o să creadă 
că ai venit să-l iei pe el, n-o să doarmă deloc la noapte. 

— Dacă asta e una din șmecheriile tale... 

— Nu e loc de șmecherii când vine vorba despre Bobby. 
Niciodată nu glumesc despre Bobby, îi spuse el pe un ton calm. 


101 


11. 


ARMAMENTUL RUDNICK 


Steve tocmai minţise; apoi spusese adevărul. 

Afirmația despre Bobby era sută la sută adevărată. Bobby era 
mai presus de orice; când era vorba despre bunăstarea lui, nu 
era loc de jocuri și șmecherii. Dar mai spusese ceva: „iți urez 
noroc, e cazul tău”. 

Asta era o minciună gogonată. „Nu e vina mea”, își spuse 
Steve. Victoria îi dăduse prea multe informaţii, exact ca un 
martor emoţionat. 

E o afacere încheiată... Mâine va semna contractul pentru 
prestări servicii. 

Conducând-o pe Victoria în casă, Steve nu se mai deranjă să o 
corecteze. 

Vickie dragă, afacerea nu e încheiată până când nu vezi 
contractul semnat. 

Ceea ce însemna că mai avea timp până a doua zi de 
dimineaţă să-i fure cazul, exact cum furase în facultate un 
homerun împotriva echipei statului Florida. Țopăise încoace și- 
ncolo la bază, ca și cum ar fi fost pe punctul să o ia la goană. Se 
scărpinase în fund, se prefăcuse că șchiopătează, se legănase 
până când pe aruncător îl apucase somnul... apoi o luase la 
goană. 

— Și unde este noul tău birou? întrebă Steve pe un ton 
indiferent. 

— Incă nu am birou. _ 

Asta însemna că se întâlneau acasă la Barksdale. Intr-un 
restaurant ar fi fost mult prea expuse. Deja avea jumătate de 
plan. Trebuia să ajungă la Gables Estates înaintea Victoriei. O să 
se gândească mai târziu ce să spună când ajungea acolo, pentru 
că pe moment n-avea nicio idee. 

— Unde e băiatul meu? 

Nu primi niciun răspuns. 

— Hai, puștiule, că vreau să-ți fac cunoștință cu cineva. 


102 


Tot nimic. Steve se întrebă ce reacție avea să-i trezească 
Bobby Victoriei. Unele femei se crispau. Altele îl ignorau. Existau 
și cele care se speriau de-a binelea, dar nu le putea învinui. O 
seară romantică nu se termină de obicei cu un băiat de 
unsprezece ani ghemuit la picioarele patului și lătrând ca un 
câine. 

Victoria inventarie sufrageria lui Steve care arăta exact ca un 
dormitor comun dintr-un cămin studențesc. Măsuţa de cafea era 
făcută dintr-o placă de surfing. Pe perete era lipit un poster cu 
fundașul Dan Marino. Într-un colţ se afla o sculptură, dacă se 
poate numi sculptură o grămadă de cutii de bere storcite și 
lipite una de alta sub forma abdomenului unei femei dezbrăcate. 
Numeroase ziare și reviste zăceau împrăștiate pe o canapea 
neagră de piele care arăta ca și cum ar fi fost lăsată în ploaie 
câteva zile. Într-un cuvânt, era casa unui student întârziat. 

Fără niciun avertisment, se auzi o mișcare și o siluetă micuță 
și slabă apăru din spatele draperiilor și se aruncă pe canapea. 
Echipamentul de camuflaj dispăruse, iar băiatul nu mai era 
îmbrăcat decât în chiloți. 

— Aici erai. 

Bobby își strânse genunchii sub bărbie, se scufundă într-un 
colț al canapelei și începu să se legene înainte și înapoi. Era atât 
de slab, încât coastele ieșite în afară arătau ca scheletul unei 
ambarcațiuni în construcţie. Părul prea lung ar fi trebuit să fie 
tuns puţin, iar ochelarii cu rame negre erau murdari. Era descult 
și stătea cu capul înclinat într-o parte atât de mult, încât 
aproape că atingea umărul cu urechea. Victoria se simţi 
cuprinsă dintr-odată de compasiune. Băiatul părea să aibă un 
handicap intelectual, poate chiar și unul fizic. 

— Bobby, ea este Victoria Lord. 

— Bună, Bobby. 

Victoria i se adresă pe un ton vesel, încercând să-l liniștească. 
Se aplecă spre canapea și îi întinse mâna, dar băiatul se retrase 
și mai tare printre perne. 

— Lui Bobby nu-i place să fie atins, îi spuse Steve strângându- 
și mai tare prosopul în jurul coapselor. 

La lumina din cameră, Victoria observă că Steve se păstra în 
formă. Avea pectoralii și umerii bine dezvoltați. Işi întoarse 
privirea, dorindu-și în secret ca el să se îmbrace cu ceva. 

— Victoria este o prietenă de-a mea. 


103 


De dragul copilului, Victoria se decise să nu-l contrazică. 

— Nu a venit aici ca să te ia de la mine, continuă Steve pe un 
ton pe care nu-l folosea niciodată în sala de judecată. Mai ţii 
minte ce ţi-am povestit despre ea? 

— Că e o afurisită de bogătașă cu limba spurcată, răspunse 
Bobby pe un ton neutru. 

— Ce drăguţ! 

Victoria se chinui să zâmbească. 

— Unchiul Steve mi-a mai zis ceva. 

Băiatul își îngroșă vocea și spuse: 

— E frumoasă și deșteaptă și este cea mai bună începătoare 
pe care am văzut-o vreodată. 

Victoria se întoarse uimită spre Steve: 

— Chiar ai spus lucrurile astea? 

— Bobby nu spune decât adevărul. N-ar putea să mintă nici 
dacă ar vrea. 

— Voi doi sunteți o pereche tare ciudată. 

— Și a mai zis că n-ai deloc armament. 

— Bobby, ajunge! 

— Armament?! 

— Da, adică tertipuri, chestii din astea. 

— Nu-i adevărat! interveni Bobby. 

Victoria îi aruncă o privire lui Steve, dar chipul lui nu trăda 
nimic. 

— Bobby e un băiat deosebit, spuse el plin de mândrie. 

— Sunt doar un tăntălău care se pricepe la lucruri care nu mai 
interesează pe nimeni altcineva. 

— Sunt convinsă că nu e adevărat, răspunse Victoria. 

O voce venită de nicăieri îi întrerupse: 

— Steve, nu vii înapoi în pat? 

De pe coridor apăru o tânără cu părul lung și negru. Victoriei i 
se păru că o cunoaște de undeva, dar o distrăgea ușor faptul că 
femeia nu purta decât niște cercei rotunzi de aur și o pereche 
de chiloți tanga negri cu mărgele. Avea sânii rotunzi și plini, cu 
sfârcurile poziţionate spre interior, ca niște ochi puţin sașii. 
Acum Victoria avea la dispoziţie două piepturi pe care să încerce 
să le evite cu privirea. 

— Vai de mine! 

Femeia încercă să-și acopere sânii cu palmele, dar acestea 
erau prea mici ca să facă faţă. 


104 


— Ăsta e armamentul. 

Bobby arătă cu degetul pieptul femeii. 

— Domnișoară Lord, n-am știut... 

Bineînţeles că o cunoștea. Era Sofia Hernandez, grefiera cu 
bluza transparentă, care își scrisese numărul de telefon în 
agenda lui Steve și care avea niște sâni imenși. 

— Bună, Sofia. 

Victoria se întoarse apoi spre Steve: 

— Poate că ar trebui să plec. 

— Așteaptă o secundă. 

Steve porni pe hol, îndreptându-se spre dormitor. 

Bobby își îngroșă iar vocea, imitându-l perfect pe unchiul său: 
„Doctorul Harold Rudnick este un chirurg plastician versat, un 
membru de onoare al Academiei de Medicină. Stilul său 
recunoscut este sânul bine conturat, rotund, care nu atârnă. 
Dacă reclamanta dorea altceva decât produsul tradiţional al 
doctorului Rudnick, ar fi trebuit să-l anunţe pe acesta dinainte”. 

— Sunt exact cuvintele lui Steve din pledoaria finală, o 
informă Sofia cu mâinile încrucișate sub propriul armament. Mie 
mi-a aranjat sânii gratis, doar pentru că am fost grefieră la 
procesul lui. Dacă vrei, pun pariu că Steve îţi poate obţine o 
reducere. 

Exista oare vreun răspuns politicos la o astfel de ofertă? 
Victoria nu știu ce să zică. 

— Ştii, sânii tăi au o formă frumoasă, dar le-ar trebui puţin 
volum. 

Mă aflu pe o planetă ciudată din altă galaxie. Cum naiba am 
ajuns eu aici? 

Steve se întoarse în cameră cu pantoful Victoriei și, slavă 
Domnului, de data aceasta era îmbrăcat în pantaloni. Îi aruncă 
Sofiei o cămașă bărbătească. 

— Sânii cei vechi erau din silicon. Erau cam toxici, continuă 
Bobby. 

Victoria ar fi preferat să schimbe subiectul. Sofia își puse 
cămașa pe ea fără să închidă nasturii. Arăta ca o reclamă din 
reviste. Îi mai lipsea doar replica: Partida de sex a fost 
minunată, acum hai să bem o votcă. 

— Metiletilcetonă. Ciclohexanonă, acetonă, policlorură de 
vinil, xilen, acetat de etil, benzen... 

— Nu te mai da mare! îl întrerupse Steve. 


105 


— Copilul este genial. Uneori mi-aș dori să fiu și eu un idiot 
savant ca el, spuse Sofia. 

— Nu sunt idiot, parașuto! 

— Bobby! Acesta este un cuvânt foarte urât, îl certă Sofia. 

— Nu e adevărat. Parașută. Substantiv, din secolul al XVII-lea. 
În argou, înseamnă femeie ușoară. Semnificaţia obișnuită este 
de dispozitiv pentru coborârea lentă a oamenilor lansați dintr-un 
aparat de zbor. 

— Ai învăţat dicționarul pe dinafară? 

— Nu chiar pe tot. Vrei să jucăm jocul numelor? 

— Nu știu cum. 

— Spune-i numele unei persoane renumite, o sfătui Steve. 

— George W. Bush. 

Băiatul își miji ochii în spatele lentilelor groase și începu să-și 
muște buza. Apoi zâmbi pentru prima dată de când îl cunoscuse, 
lăsând la iveală un aparat dentar strălucitor, pe două rânduri. 

— S-A FACUT NEVAZUT"! 

— Mi-a plăcut, spuse Steve. 

— Se numește angiogramă, se amestecă Sofia. 

— Poate vrei să spui anagramă, o corectă Bobby. 

— Cum ai reușit? 

— Literele parcă plutesc în capul meu, iar eu le pun la un loc. 
Mai zi-mi un nume. 

— Monica Lewinsky! 

Bobby se foi o clipă, apoi strigă: 

— VACĂ LĂPTOASĂ NEBUNĂS! 

— Bravo, îl lăudă Victoria. 

Steve se așeză pe canapea. 

— Bobby a suferit pierderi senzoriale... 

— Când mama m-a încuiat într-o cușcă de câini timp de un an. 

— Doamne ferește! 

Steve continuă: 

— Partea stângă a creierului său a refuzat să mai funcţioneze. 
Memoria episodică, precum și gândirea logică și secvenţială 
sunt afectate. În schimb, partea dreaptă a creierului s-a 
dezvoltat. Memoria la nivel striatal, deprinderile și gândirea 
procedurală funcționează. 


4 Anagramă în limba engleză, în original, a numelui George W. Bush: he grew bogus. 
5 Anagramă în limba engleză, în original, a numelui Monica Lewinsky: insane milky 
cow. 


106 


— Pot să memorez diverse. 

— Am citit multe reviste de medicină împreună, spuse Steve. 

— Suntem cei mai buni prieteni. O să stau cu unchiul Steve 
până când mă fac destul de mare ca să mă cuplez cu Jenna 
Jameson. 

— E vecina voastră? 

— Ei, na! 

— Este o actriță, o lămuri Steve. 

— Nu cred că am văzut niciun film cu ea. 

— „Aventuri cu Jenna. Servicii orale și orgasme pentru toţi”, 
spuse Bobby. 

— Cred că este cazul să plec. 

— Mai vii pe la noi? o întrebă Bobby. 

— Ei, am trăit s-o văd și pe asta. 

Steve îl mângâie pe cap și se uită la băiat cu afecțiune 
sinceră. Rânjetul enervant și atitudinea vicleană de băiat rău 
dispăruseră ca prin minune. Victoria constată că acasă, alături 
de nepotul său, Solomon era cu totul alt om. 

Băiatul se ridică în genunchi pe canapea și își întinse mâna 
dreaptă spre Victoria, răsfirându-și degetele. 

— Fir-aș al naibii! exclamă Steve. Vrea să-ţi atingă mâna! 

Victoria își ridică mâna dreaptă și atinse palma și degetele 
băiatului. 

— Așa făceam și cu mami, dar prin geam. 

— Prin geam? 

Victoria nu mai înțelegea nimic. 

— O vizita la închisoare. Când Bobby era micut, iar mama lui 
era în închisoare, atingeau fiecare geamul despărțitor cu mâna. 

Victoria nu dorea să îl pună pe Bobby într-o situaţie neplăcută 
întrebând de ce fusese mama lui la închisoare. În spatele 
ochelarilor, ochii săi exprimau tristeţe și vulnerabilitate. 

— Te rog să mai vii. 

— Dacă mă invită unchiul tău, mai vin. 

— Poţi veni oricând. 

— La revedere, Solomon. Bobby, ești un puști grozav. Sofia, 
mi-a părut bine să vă văd, pe tine și pe tot armamentul tău. 

— La revedere, îi răspunse Sofia. 

Steve o conduse pe Victoria spre ușă. 

— Îţi doresc noroc cu cazul tău. Dacă ai nevoie de un sfat, 
sună-mă. 


107 


Când ieși în întunericul umed pentru a se îndrepta spre 
mașină, Victoria se gândi că Solomon păruse sincer. Ce era cu 
toate sentimentele acestea care o încercau, mai încâlcite decât 
un ghem de lână căzut în ghearele pisicii? Parcă simțea o urmă 
de dezamăgire. Îi vor lipsi scânteile care săreau ori de câte ori 
se provocau unul pe altul la duel. Avea sentimentul ciudat că s-a 
terminat ceva ce nici măcar nu începuse. 

— Victoria, așteaptă puţin! 

Steve striga după ea, alergând pe dalele de piatră ale aleii. 
Dintr-un motiv pe care n-ar fi putut să-l ghicească, simţi un 
freamăt în capul pieptului, de parcă era un fluture prins în plasă. 
Dorea să-i mai spună ceva... 

Steve îi întinse pantoful Gucci din piele de șarpe. 

— Ţi-ai uitat pantoful, îi spuse el, apoi se întoarse în casă și 
închise ușa în urma sa. 


LEGILE LUI SOLOMON 


3. Nu beau niciodată înainte de apus... era-două... prânz... 
înainte de a-mi fi sete. 


108 


12. 


HOTUL DE CLIENŢI 


Poate că se grăbise să îl judece, se gândi Victoria a doua zi 
după vizita pe care i-o făcuse lui Solomon. In sala de judecată 
era exact ca un pistolar care împușcă tot ce mișcă, dar acasă 
părea cu totul alt om. Mai puţin pectoralii, care erau aceiași 
oriunde s-ar fi dus... 

În ciuda defectelor sale, se vedea de la o poștă că Solomon își 
iubea nepotul, care îl adora la rândul său. Puțin bărbaţi mai sunt 
părinţi buni în zilele noastre. Dacă Solomon ar fi în stare să mai 
renunţe la numeroasele sale obiceiuri iritante, probabil că va 
deveni o partidă bună cândva. 

Acestea erau gândurile Victoriei în timp ce conducea pe sub 
coroanele copacilor banian de pe marginea șoselei Old Cutler, 
care o ducea acasă la Katrina Barksdale. Victoria acceleră puțin 
și depăși un autobuz care transporta copiii de la grădiniţa 
Gulliver, o manevră cam imprudentă pe autostrada cu doar 
două benzi care șerpuia de-a lungul coastei. Din păcate o presa 
timpul, după cum ar spune orice avocat. Marele Juriu se întrunea 
în dimineaţa aceasta. Până la ora cocteilului de după-amiază, 
Katrina urma să fie pusă sub acuzare pentru crimă. Victoria 
trebuia să obţină semnătura ei pe acte și să o pregătească 
pentru arestare și pentru luarea în custodia poliţiei. 

Gândindu-se la noaptea precedentă, își dădu seama că 
Solomon o mai luase prin surprindere cu ceva. Renunţase cu 
graţie la cazul Barksdale. Poate că în cele din urmă nu era chiar 
ca un animal de pradă. Dacă se gândea mai bine, fuseseră 
câteva momente în care își arătase și latura mai umană. In fond, 
el o apărase față de Ray Pincher. O să fie foarte bună dacă nu 
storci și ultima picătură de viață din ea. 

lar Bobby îi repetase cuvânt cu cuvânt ce spusese unchiul lui 
despre ea: „E frumoasă, deșteaptă, și e cea mai bună 
începătoare pe care am văzut-o vreodată”. 

După o a doua audiere, Victoria îi oferi circumstanțe 
atenuante și își schimbă opinia despre cazul lui Stephen 


109 


Solomon, Esq. Fusese prea dură cu el. Știa că are tendința de a 
exagera în sensul acesta. Poate comportamentul ei îl provocase 
și scosese la iveală cele mai urâte trăsături ale lui. Victoria 
promise în gând să își ceară scuze data viitoare când avea să-l 
întâlnească pe Solomon. 

Când viră pe Casuarina Concourse, gândurile ei se 
concentrară asupra problemei zilei, procesul Statul împotriva 
Katrinei Barksdale, o ecuaţie în care Solomon nu avea ce căuta. 
Oare avea să fie acuzată pentru crimă cu premeditare? Ce motiv 
puteau invoca? Această întrebare generă o altă problemă, de 
natură mai mult filosofică decât juridică. De ce se omoară soții 
între ei? | se părea o noţiune imposibil de înţeles. Solomon 
spusese că a instrumentat peste douăzeci de cazuri de crimă, 
iar ea își dorea să fi instrumentat măcar unul. 

Voia să pară sigură pe ea în fața Katrinei, dar emoţiile 
începură să-i dea de furcă. Și-l imagină pe Pincher ţinând o 
conferință de presă chiar înaintea emisiunii informative de 
seară. Îi stătea în fire să stârnească interesul publicului, ca un 
îmblânzitor de lei la circ. Poate că ar trebui să angajeze o firmă 
de relaţii publice. Ar trebui să organizeze și ea o conferinţă de 
presă. Dar e etic ca avocatul apărării să ţină conferinţe de 
presă? Nu știa deloc care erau limitele într-un proces atât de 
mediatizat. 

În timp ce se îndrepta spre golf, o adiere plăcută înfioră 
ramurile palmierilor regali plantați pe linia mediană a șoselei. 
Trecu pe lângă mai multe case postmoderniste, înșiruite ca niște 
cutii asimetrice de beton ce străluceau în soarele dimineţii. 
Reședința Barksdale se afla la capătul aleii, cocoţată pe un 
promontoriu înconjurat de apă pe trei laturi. Victoria trecu 
printr-o poartă deschisă din fier forjat, apoi pe lângă niște 
fântâni arteziene din bronz care bolboroseau de zor și se opri în 
fața unui palazzo italian din secolul al XVII-lea... construit în 
1998. Mama ei, care întotdeauna apreciase ornamentele și 
înfloriturile, s-ar fi îndrăgostit de acest loc. Era un domeniu 
nesfârșit, cu grădini și logii, arcade și foișoare, arabescuri și 
modele complicate. În interior se vedeau scările de marmură, 
podelele din mozaic, lambriurile din lemn negru și tencuiala de 
cea mai bună calitate. În spatele corpului principal al casei, 
orientat spre canalul care dădea direct în apele golfului, se aflau 


110 


o piscină ornată cu mozaic și un promontoriu de piatră. Pisicuta 
Kat, un iaht Bluewater făcut pe comandă, era ancorat la docuri. 

Victoria mai vizitase proprietatea cu ocazia diverselor baluri 
caritabile, când se serveau cocteiluri și gustări pe promontoriu, 
într-un cort dotat cu aer condiţionat. La fiecare astfel de 
eveniment, Charles și Katrina își făceau apariţia ţinându-se de 
mână, trecând de la un oaspete la altul, flecărind cu fiecare în 
parte și adresând mulțumiri pentru sprijinul acordat grădinii 
zoologice, orchestrei simfonice sau târgului de cărți. Oare după 
aceea se ascundeau în casă, își dădeau jos hainele de seară și 
scoteau la lumină accesoriile perverse? 

La petrecerile acestea fusese mereu însoţită de Bruce. | se 
părea amuzant să se gândească la el în momentul acesta. Bruce 
și actele sexuale perverse nu prea aveau nimic în comun. 
Solomon nu se înșelase deloc cu privire la relaţia lor. Sexul cu 
Bruce era plăcut, dar previzibil. Și ce dacă nu făceau sex într-un 
balansoar? Nu avea de ce să se plângă, deși uneori cuvântul 
care descria cel mai bine prestaţia lui Bruce era 
„conștiinciozitatea”. Expira aerul sub forma unor pufăituri scurte 
și regulate, ca și cum ar fi alergat la maraton. De altfel, Bruce 
chiar avea rezistenţa unui alergător pe distanţe lungi. De multe 
ori ea ajungea foarte obosită la linia de sosire. 

Victoria încercase câteva metode ca să-l grăbească. Dacă își 
strecura limba în urechea lui nu făcea decât să-l gâdile și să-l 
încetinească mai rău. Nu a mers nici să schimbe poziţia, în 
căutarea unui alt punct de frecare. Cu toate acestea, ea prefera 
un alergător de cursă lungă decât un sprinter. Bărbaţii care nici 
nu reușeau să ia startul în cursă nici nu meritau să fie 
menţionaţi... De altfel, ea putea să îl înveţe cum să își 
exploateze motorul. Bruce depășea fără discuţie standardele 
conjugale minime din toate celelalte puncte de vedere, astfel 
încât sexul nu putea reprezenta o problemă. 

Victoria își îndreptă fusta pe măsură ce se apropia de ușă. Se 
îmbrăcase într-una din ţinutele ei de lucru preferate. Un sacou 
Zanella la două rânduri, din reiat maro și cu gulerul amplu, 
asortat cu o fustă în cloș care cobora puţin mai jos de genunchi. 
Pe sub sacou purta o bluză simplă de mătase maro-închis și era 
încălțată în niște pantofi Prada, prinși peste gleznă cu o baretă, 
care avuseseră un preţ de-a dreptul obscen. Doar pantofii erau 
noi. Restul hainelor, care ar fi costat-o cel puţin o mie două sute 


111 


de dolari la magazin, erau achiziţionate de la aceeași 
consignaţie din Surfside de unde își cumpărase majoritatea 
hainelor. 

Luase cu ea o servietă din piele de căprioară, în care se afla 
contractul de servicii pe care îl tehnoredactase chiar ea. Odată 
semnat, serviciile ei erau angajate în mod oficial și se stabilea 
onorariul aferent. Lăsase locul liber în dreptul sumei. Oare cât ar 
fi trebuit să fie acest onorariu? Suficient cât să își achite 
creditele pe care le luase ca studentă, să-și închirieze un birou, 
să tipărească hârtia cu antet și cărţile de vizită, să plătească o 
secretară și să-i rămână și ceva în cont. 

Se apropie de ușa înaltă cu ornamente spiralate, care o făcu 
să se gândească la o mănăstire spaniolă. Apăsă butonul 
soneriei, iar menajera din Honduras, o femeie scundă și 
îndesată, în uniformă albă, îi deschise imediat. Te están 
esperando, seriorita. g 

Ei te aşteaptă. Spaniola Victoriei era acceptabilă. In Miami era 
necesar să știi puțină spaniolă. Dar înțelesese bine? Care „ei”? 

Victoria o urmă pe femeie, cu tocurile pantofilor țăcănind pe 
mozaicul din hol. Trecură pe lângă o bibliotecă plină de cărţi, 
dintre care multe erau ediții princeps foarte rare. Charles 
Barksdale fusese un colecționar împătimit și un cititor rafinat; 
deseori îi plăcea să citeze din clasici. După aceea trecură pe 
lângă sala de biliard, apoi pe lângă sufrageria în care se afla un 
imens șemineu italian de piatră. Apoi ieșiră din nou, prin ușile 
duble, și ajunseră în curtea interioară frumos aranjată, în care 
se afla o logie acoperită. Auzi murmurul plăcut al apei scuipate 
de heruvimii ce împodobeau fântâna arteziană. Dar se mai 
auzea ceva. Râsul unui bărbat. Un râs energic și jovial, ca al 
unui vânzător de mașini care tocmai te-a convins să cumperi și 
pachetul de echipamente suplimentare de care nu aveai nevoie. 
Ar fi putut să jure că era râsul lui... 

Nu se poate! 

Ocoli fântâna, și iată-l, în toată splendoarea lui, așezat la o 
masă din lemn de santal: era chiar ticălosul neisprăvit și perfid 
de Steve Solomon. Purta o haină sport albastră, cu nasturi aurii, 
peste o cămașă roz, asortată cu o pereche de pantaloni albi. 

Nasturi aurii, cămașă roz și pantaloni albi! 

Parcă era un bancher din Greenwich la clubul de iahting. Pe 
scaunul de lângă el se afla Katrina Barksdale, care râdea cu 


112 


triluri de privighetoare. Se distra prea bine pentru o femeie care 
urma să fie pusă sub acuzare pentru crimă. Și ce era cu tricoul 
acela decoltat de lycra, roșu ca focul și care nu-i acoperea decât 
un umăr? Fusta albă cu șliţ adânc avea o talie joasă ce cobora 
mult peste șolduri, expunându-i abdomenul gol și bronzat și 
coapsele. Era încălţată în niște sandale împletite, cu baretă la 
spate, iar unghiile de la picioare erau vopsite în culoarea 
tricoului. Nu era o ținută adecvată pentru prezentarea la 
tribunal. 

— Victoria! Ce bine că ai venit! exclamă Katrina. 

Machiajul Katrinei era puţin cam exagerat pentru o dimineață 
de luni. Părul negru îi cădea în cascadă peste umeri și se oprea 
chiar deasupra sânilor ei albi ca laptele. Parcă era o prăjitură de 
fructe cu mult sirop. 

În timp ce Victoria se apropia, Katrina se așeză picior peste 
picior, iar șliţul fustei se ridică dezvelindu-i și mai mult din 
coapsă. 

— Chiar despre tine vorbeam. 

— Serios? 

Victoria se strădui să zâmbească fără convingere. Ea știa 
foarte bine de unde pornise Katrina în viaţă, sub numele de 
Margaret Kathrine Gustafson, din Coon Rapids, Minnesota. 
Katrina nu își ascunsese niciodată originile. Dimpotrivă, îi plăcea 
să se laude cu fiecare pas pe care îl făcuse pe scara socială. 
Începuse ca majoretă care făcea scamatorii cu bastoane în 
flăcări în pauzele meciurilor de fotbal ale campionatului 
Universităţii St. Cloud State, apoi trecuse la un număr intitulat 
„Crăiasa zăpezii”, pe care îl executa în cadrul unui spectacol 
ambulant de varieteu pe gheaţă. Conform bârfelor pline de 
invidie care circulau în Clubul La Gorce, în timpul acelui turneu 
Katrina își suplimentase veniturile susținând și alt gen de 
spectacole de varieteu - noaptea, prin camerele de hotel. In 
cele din urmă a trecut la un spectacol erotic pe gheaţă în Las 
Vegas, unde l-a cunoscut pe proaspătul văduv Charles 
Barksdale, și relaţia lor a fost iubire la prima... piruetă. Pentru el, 
cel puţin. Victoria prefera să creadă că și Katrina îl iubise pe 
Charles, dar întotdeauna apar întrebări atunci când o tânără fără 
posibilităţi financiare se căsătorește cu un bărbat bogat și mai în 
vârstă. Pincher avea cu siguranţă intenţia de a pune aceste 
întrebări. 


113 


— Ai făcut o alegere isteaţă când te-ai asociat cu Solomon. 
Tocmai îmi povestea despre procesele interesante la care a 
participat. 

Era imposibil să i se întâmple una ca asta. Mai că se aștepta 
să apară din senin un pescăruș care să se găinățeze pe ea. 

— Salutare, partenere! i se adresă Steve, ridicându-se imediat 
în picioare și oferindu-i un scaun. 

Ce mai, era un gentleman perfect. Un gentleman perfect - 
mai precis un hoţ ordinar care te amețește cu păsări exotice și 
îți vrăjește clienţii ca să ţi-i fure. Tocmai când începuse să aibă o 
părere mai bună despre el și să lase garda jos, el o înjunghiase 
mișelește. 

La naiba, cum am putut fi atât de proastă? 

— Vrei puţin ceai cu gheaţă? o întrebă Steve întinzându-se 
spre carafa în timp ce îi împingea scaunul sub fund. Dacă nu mă 
înșel, este făcut din fructul pasiunii. 

— Într-adevăr. Ai o limbă perspicace, Steve. 

„Al o limbă perspicace?” Chiar spusese așa ceva? 

— Dar poate vreţi să beţi ceva mai tare. 

Chiar și ameninţată cu închisoarea, Katrina nu uita de 
eticheta potrivită cu Gables Estates. Victoria se forță să-și 
păstreze calmul. 

— Ceaiul cu gheaţă este suficient. 

— Stephen? 

— De obicei, nu beau până la apus. 

„Ce aere își mai dă!” 

— Undeva, pe pământ cred că soarele a apus deja. 

Vocea Katrinei susura ca vinul într-o cupă de cristal. 

— În cazul acesta, un scotch simplu, dacă ai. 

— Un Glenmorangie de douăzeci de ani e bun? 

— E numai bun, ca o plimbare pe malul mării. Toarnă-mi trei 
degete de scotch sec și altceva nu-mi mai trebuie. 

Katrina zâmbi cochet și chemă menajera. Victoria îi aruncă lui 
Steve o privire care i-ar fi putut provoca arsuri de gradul trei, 
apoi îl întrebă: 

— Deci ce am pierdut până acum? 

— Stephen îmi povestea despre parteneriatul vostru. 

— Chiar așa? 

— Solomon și Lord. E ca un logo, nu? se interesă Katrina. 

— Exact, îi răspunse Steve, iar Katrina râse ca o școlăriță. 


114 


— Dar tu ce i-ai spus lui Steve? 

Victoria se strădui să reprime furia pe care o simțea cum se 
ridică din adâncul sufletului ei, încercând să iasă la suprafaţă. 

— l-am spus tot. Tot ce s-a întâmplat în noaptea aceea și în 
celelalte nopţi. O să-ţi explice el. 

— Abia aștept. 

— Crede-mă, unele detalii mă fac și pe mine să roșesc. 

Cum naiba să roșești sub stratul ăsta de fond de ten care 
parcă e trântit cu lopata? 

— Pentru un bărbat de vârsta lui, Charlie avea un apetit 
sexual destul de mare. 

Râsul Katrinei sună ca un clinchet de monede metalice. 
„Văduva Barksdale pare să suporte foarte bine pierderea cea 
grea”, se gândi Victoria. 

— În noaptea în care s-a întâmplat totul, Charlie avea o viroză 
stomacală și nu am crezut că o să aibă chef de giugiuleală. Dar 
el a scos din șifonier accesoriile din piele și latex, și a luat o 
tabletă de Viagra de 100 mg. Tipul nu avea nicio limită. 

— Aș vrea să discut puţin cu colegul meu, o întrerupse 
Victoria, așezându-și palma peste mâna lui Steve și înfigându-și 
unghiile în încheietura lui. 

— Să nu lipsiţi mult! spuse Katrina făcându-i cu ochiul lui 
Steve. 

Victoria îl trase pe Steve de pe scaun și îl târî spre ponton. Se 
opriră în umbra pe care o proiecta deasupra lor podul mobil al 
ambarcaţiunii Pisicuta Kat. 

— Ce naiba faci aici? 

Victoria ar fi vrut să vorbească în șoaptă, dar cuvintele sunau 
ca șuieratul unei anvelope sparte. 

— Discutam cu clienta noastră. 

— Clienta mea. 

— Cred că mă place. 

— Ei i-ar plăcea și de Olandezul Zburător dacă ar fi viril. 

— E spre binele tău, Victoria. Ai nevoie de mine în cazul 
acesta. 

— M-ai minţit! Noaptea trecută ai zis că ai renunţat. 

— A fost doar o jumătate de minciună, iar cazul îţi aparține pe 
jumătate. 

— Tocmai când începusem să cred că ești de treabă. 

— Serios? Mulţumesc. 


115 


Steve păru sincer emoţionat, ca și cum singurul compliment 
pe care îl primise până atunci fusese ceva de genul: „Omule, nu 
ești o grămadă inutilă de protoplasmă”. 

— Sunt convins că vom lucra foarte bine împreună. 

— Las-o baltă. Te voi reclama la barou. 

— Să nu uiţi să-i anunţi că ai minţit-o pe Katrina în ceea ce 
privește experienţa ta. Ai fost o fată tare obraznică! 

— Mă ameninţi? 

— Încerc să te conving să-ţi redirecţionezi furia. Gândește-te 
cât de bine ar fi să-l umilești pe Pincher în sala de judecată. 

— Ar fi și mai plăcut să te văd pe tine eliminat din barou. 

— Când am zis că ai stofă de avocat... 

— Era o minciună, încercai să mă agăţi. 

— Era purul adevăr. 

— Nici prin gând nu-mi trece. Nu pot lucra cu tine. 

— Prea târziu. Katrina a scris deja un cec. Este plătibil către 
Solomon și Lord. 

— Este o firmă care nu există și nici nu va exista vreodată. 

Steve aruncă o privire spre grădină și îi făcu semn cu mâna 
Katrinei. 

— Bine, o să fie o firmă care o să se ocupe de un singur caz. 
Indiferent ce se întâmplă - câștigăm, pierdem sau se anulează 
procesul - ne despărțim după aia. Dar pe moment... 

— Nu se poate. O să-i spun lui Kat că ești un impostor și un 
farsor. 

— O să arătăm ca niște idioţi. N-o să mai primeşti nici tu 
cazul. 

— Nenorocitule! Eşti un nenorocit de două parale, care spune 
numai tâmpenii! 

— Dă-i înainte! Spune tot ce te doare! 

Se aflau la marginea promontoriului, iar umbra uriașă a 
iahtului se profila deasupra lor. O vergă metalică de un metru 
înălţime era montată pe niște cârlige fixate de piloni. Ar fi putut 
să o apuce, să îi tragă una în moalele capului și să-i dea un 
brânci în apă. Dacă ar fi încercat să iasă pe țărm, putea să-i dea 
iar la cap. Ori de câte ori ar fi fost nevoie. Să-l vadă cum se duce 
la fund, cu craniul sfărâmat, într-o baie de sânge. Era o crimă pe 
care putea să o justifice. Juriul nu avea cum să o condamne 
pentru așa ceva. 

— Crede-mă pe cuvânt. Într-o bună zi o să-mi mulțumești. 


116 


— Într-o bună zi o să te omor. 

— Fie că-ţi convine sau nu, suntem împreună în afacerea 
asta, ca doi gemeni siamezi atașați pe viaţă. 

Victoria îi întoarse furioasă spatele, ca să nu fie obligată să se 
uite la el. Avea nevoie de un plan. Avea toate mijloacele să-l 
atace. Dar ce-ar fi crezut Katrina despre ea? Și-ar fi imaginat că 
a înnebunit. Solomon avea dreptate, naiba să-l ia! Dacă îl dădea 
de gol acum, amândoi ar fi pierdut cazul. 

Se răsuci pe călcâie și îl privi drept în faţă: 

— Și ziceai că a scris un cec? 

Rânjind ca o șopârlă care zace pe un bolovan la soare, Steve 
mângâie ușor buzunarul hainei. 

— E chiar aici. Zece mii de dolari. 

— Zece mii de dolari pentru un proces de crimă? Cred că 
glumești. Trebuie să fie o sumă cu cel puţin șase cifre. 

— Așa ar trebui să fie. Dar copiii lui Barksdale i-au intentat 
proces pentru omucidere și toate conturile au fost blocate. Nu 
are mai nimic pe numele ei. 

— Sigur are mai mult de zece mii de dolari. 

— După o zi de avocatură ai și devenit lacomă. O să avem o 
publicitate care o să valoreze un milion de dolari. În cazul în 
care câştigăm, banii se deblochează și ne primim partea 
noastră. 

— Dar mâncarea nu se cumpără cu publicitate. 

— De ce își fac oamenii bogaţi atâtea griji pentru partea 
financiară? 

— Nu sunt bogată, idiotule! 

— Atunci ce-i cu hainele astea? 

— Sunt de la consignație. 

— Și bijuteriile? 

— Sunt bijuteriile de care s-a plictisit mama. 

— Pe ce bani ai studiat la Princeton și Yale? 

— Am primit bursă și am făcut credit. 

Steve păru descurajat: 

— Și eu care speram că să plătești tu experţii, testele de 
laborator și onorariile consilierilor. 

— Ești complet naiv. Sunt falită. 

— Un motiv în plus să mă urmezi. 

— Nu îmi stă în fire să urmez pe nimeni. 

— Bine, tu te ocupi de partea legală, eu mă ocup de fapte. 


117 


— Numai dacă împărțim onorariul șaizeci la sută pentru mine 
și patruzeci la sută pentru tine. 

— Poate invers. Doar îţi ofer spaţiu gratuit în biroul meu luxos. 

— Ai un birou luxos? 

— La ultimul etaj. Mă rog, e într-o clădire de două etaje. 

— Sunt convinsă că e un adevărat punct de atracţie. Bine, 
atunci eu iau cincizeci și cinci la sută, iar tu patruzeci și cinci la 
sută. 

— Facem totul juma-juma. Poţi să o folosești și pe secretara 
mea. Dactilografiază o sută de cuvinte pe minut în spaniolă. În 
engleză scrie totul așa cum se aude. Trebuie să verifici cu mare 
atenţie ce i-ai dictat. 

— N-o deranjează să lucreze în plus? 

— Nu contează. Este eliberată condiţionat și trebuie să-și 
păstreze slujba cu orice preț. 

— Excelent! 

Victoria simţi cum îi zvâcneau tâmplele. 

— Deci facem afacerea? 

Ea cugetă o clipă, apoi spuse: 

— Mai întâi trebuie să accepţi câteva reguli de bază. 

— Accept orice vrei. 

— Nu vreau să îţi mai ascult comentariile misogine. Mă tratezi 
ca pe un egal. 

— Sigur că da. 

— Nu facem nimic care nu este etic. 

— Bineînţeles că nu. 

— Și să nu mai aud glume din alea de puștan despre viața 
mea sexuală. 

— Nici despre lipsa ei? 

— Exact la genul acesta de glume mă refeream. 

— Nu făceam decât să văd care sunt limitele. Deci suntem 
parteneri? 

— Doar pentru cazul acesta. 

— Perfect. Să dăm mâna. 

Victoria îi întinse mâna, dar el își răsfiră degetele exact cum 
făcuse Bobby. Ea ezită un moment, pentru că gestul în sine era 
ridicol, dar n-avea de ales, așa că își ridică palma și o lipi de a 
lui. 


118 


Steve se uită în ochii ei când palmele lor se atinseră, 
întrebându-se cât va dura până ea își va retrage mâna. Era 
prima dată când se atingeau, iar el nu avea de gând să fie 
primul care să-i dea drumul. Ea surprinse privirea din ochii lui și 
își trase repede mâna. 

Huruitul unui motor în apă îi făcu pe amândoi să tresară. 
Motoarele iahtului Pisicuta Kat începuseră să funcţioneze, iar 
apa bolborosea la pupa. 

— Salutare! N-am vrut să vă sperii, se auzi o voce de undeva 
de sus. 

Pe podul mobil se afla un bărbat bronzat, îmbrăcat într-o 
cămașă albă cu epoleți, așezat în spatele cârmei. Părea să aibă 
vreo treizeci și ceva de ani, avea mustață și purta ochelari de 
soare și o șapcă albastră. 

— Îmi dai și mie o mână de ajutor cu parâmele? 

— Sigur că da. 

Steve se îndreptă spre tacheţii din faţă, desprinse parâma de 
la prora și o aruncă la bord. 

Katrina strigă din grădină: 

— Chet, unde pleci? 

— În port. S-a stricat aparatul de măsură pentru monoxidul de 
carbon. Mă întorc înainte să se întunece. 

Bărbatul se uită în jos spre Steve, care dezlega parâma de la 
pupa și i se adresă iar: 

— E o frumusete, nu-i așa? 

Preţ de o secundă, Steve crezu că se referea la Katrina. 

— Are nouăsprezece metri lungime, iar pescajul carenei este 
doar de cincizeci și opt de centimetri, continuă bărbatul. 

M-am liniștit. 

— Are locuri de dormit pentru opt persoane. Intră chiar 
doisprezece oameni, dacă sunt foarte prietenoși. 

Bărbatul râse, iar Steve aruncă parâma de la pupa pe iaht. 

— Locuiești la bord? îl întrebă Victoria, iar Steve surâse. 

Și el voia să întrebe același lucru. 

— Da, în apartamentul căpitanului. 

— Erai aici în noaptea în care a murit Charles? N-am reţinut 
cum te numești... 

Steve voia să îi pună aceeași întrebare. Nu se înșelase cu 
privire la Victoria. Avea instincte bune. 


119 


— Numele meu este Manko, dar vă rog să îmi spuneți Chet. 
Eu dormeam în cabina mea. Doamna B m-a chemat imediat. Am 
ajuns acolo înaintea paramedicilor, dar domnul B murise deja. 

— Am vrea să mai discutăm cu dumneavoastră, domnule 
Manko. 

Steve zâmbi încântat când o auzi folosind persoana întâi 
plural. 

— Sigur că da. Eu sunt mereu aici. 

Bărbatul îi făcu apoi un semn Katrinei, apăsă pe acceleraţie, 
se îndepărtă cu îndemânare de ponton și o porni spre golf. 

— Crezi că el este martorul care va confirma povestea 
Katrinei? 

— Eu așa sper. 

— Dacă nu, înseamnă că e complicele. 

e 

În logie, menajera din Honduras le adusese băuturile 
Împreună cu trei musafiri nedoriți. Doi detectivi îmbrăcați în 
haine civile și Ray Pincher. 

— Deja! exclamă Victoria. 

— Să mergem la treabă, colega. 

Se întoarseră în grabă, exact când Pincher o informa pe 
Katrina că Marele Juriu o pusese sub acuzare pentru crimă cu 
premeditare și că avea dreptul să nu spună nimic. 

— Clienta noastră recurge la toate drepturile pe care le are, 
strigă Steve. 

— Solomon și Lord. Sunteţi de aceeași parte a baricadei? 
Înseamnă că ne vom distra pe cinste. 

Lui Pincher îi scăpărară ochii. 

— Ce vrea să spună? întrebă Katrina. 

— Șt! Tu ai dreptul să nu spui nimic, ai uitat? 

— Vrem o intrare separată în închisoare pentru luarea în 
arest, i se adresă Victoria lui Pincher. 

— Nu va fi nevoie, interveni Solomon. 

— Nu vrem ca presa să fie anunţată dinainte. N-avem nevoie 
de circ. 

— Circul e bun, spuse Steve. Circul Soarelui e mai bun, ce-i 
drept. 

— Doamna Barksdale are nevoie de douăzeci de minute ca să 
se îmbrace. 

— Mai degrabă o oră... completă Steve. 


120 


Pincher își dădu ochii peste cap și se întoarse spre unul dintre 
detectivi. 

— Del, cred că până la urmă o să cerem taxă de intrare. 

Îngrijorată, dar păstrându-și calmul, Katrina se ridică în 
picioare și porni spre casă. 

— Mi-aș cere scuze că vă las aici singuri, dar avocaţii mei mi- 
au spus că am dreptul să nu spun nimic. 

Steve o trase pe Victoria de-o parte și îi șopti: 

— Du-te și ajut-o. Știi ce haine să alegi? 

— Ceva sobru. Poate un costum Carolina Herrera cu 
pantaloni. 

— Greșit! O rochie provocatoare, poate una cu imprimeu gen 
leopard; oricum fără umeri. Trebuie să aibă un decolteu 
generos. Și niște ciorapi din ăia găuriţi. 

— Adică ciorapi cu plasă? 

— Exact. Și ruj roșu ca focul. 

— Clienta noastră trebuie să arate ca o prostituată? 

— Trebuie să arate ca o fată inocentă și naivă de la ţară, din 
Vest, coruptă de perversul în vârstă cu care s-a căsătorit și care 
a făcut din ea sclava lui sexuală. 

— O să creadă lumea așa ceva? 

Steve repetă pe un ton de sinceră indignare replica pe care 
avea să o servească juraților: 

— Cum îndrăznește statul să acuze această femeie de crimă, 
când ea nu a făcut decât să satisfacă pretenţiile perverse ale 
soțului ei? Ce vină are ea, în afara faptului că s-a oferit din tot 
sufletul, fără să-și dea seama de pericolele care o pândeau? 

— Asta e strategia noastră de apărare? 

— Până în prezent asta-i tot ce avem la dispoziţie. 


TRIBUNALUL CIRCUITULUI JUDICIAR 
UNSPREZECE DIN MIAMI-DADE, FLORIDA 
2005 


PUNERE SUB ACUZARE 
CRIMA CU PREMEDITARE 
CONFORM LEGILOR NR. 782.04(1) & 775.087 


STATUL FLORIDA ÎMPOTRIVA KATRINEI 
BARKSDALE 


121 


ÎN NUMELE STATULUI FLORIDA: 


Marii Jurați ai statului Florida, reuniți conform legii, au 
fost selectați și au jurat că vor investiga adevărul 
expunerilor prezentate de reprezentanții Miami-Dade, 
conform cărora, la 16 noiembrie 2005 sau în jurul 
acestei date, în comitatul Miami-Dade, din statul 
Florida, KATRINA BARKSDALE a ucis în mod ilegal și 
nelegitim o fiint umană, pe numitul CHARLES 
BARKSDALE; crima a fost înfăptuită cu premeditare, 
acuzata având intenția precisă de a-l strangula pe 
numitul CHARLES BARKSDALE cu o armă sub forma 
unui dispozitiv din piele, încălcând astfel legile 
782.04(1) și 775.087 ale statului Florida, constituind 
un precedent negativ pentru alte cazuri similare și 
tulburând liniștea și pacea statului Florida. 


Mitchell Kaplan, 
Purtător de cuvânt al Marelui Juriu 


LEGILE LUI SOLOMON 
4. Nu voi folosi niciodată un pager, nu voi conduce un Porsche 


și nu mă voi da mare afișând la vedere însemnele vreunei 
frații... chiar dacă aș avea așa ceva. 


122 


13. 


DISPOZITIVE EROTICE 
ȘI PENISURI DE JUCĂRIE 


— Vrei să spui că Charles Barksdale o forța pe Katrina să 
întreţină relaţii sexuale perverse? strigă Victoria încercând să 
acopere șuieratul vântului. 

— Nu cred că a folosit forţa fizică, ci mai degrabă șantajul 
emoţional. „Dacă mă iubeşti, o să faci asta pentru mine.” Și 
presiunile financiare: „Uite câte ţi-am oferit”. Plus asul din 
mânecă. „Dacă nu vrei să folosim jucării erotice, dacă nu mă 
lovești cu biciul la fund, dacă nu vrei s-o facem legaţi cu cătușe, 
o să te părăsesc și o să găsesc o femeie fără prejudecăţi.” 

Victoria părea să aibă îndoieli: 

— Ţi-a zis Kat toate astea? 

— Ce anume? i 

Steve rotea butonul radioului, încercând să prindă un post. In 
vechiul Cadillac decapotat, cei doi se deplasau pe Şoseaua 
MacArthur, care-i ducea din Miami în South Beach; maşina 
scuipa rotocoale groase de fum. Pe bancheta din spate, Bobby 
citea rapid un manual, Anchete medico-legale. Victoria văzuse 
fotografia unei autopsii și îi fusese suficient. 

Băieţii Solomon, cum îi numea ea pe cei doi, veniseră să o ia 
de acasă, întrucât Steve susținea că pot lucra pe drumul spre 
birou. După ce aruncă o privire mașinii decapotabile, Victoria își 
dădu seama că în următoarele două minute coafura ei avea să 
fie distrusă, dar ca să nu fie considerată cârcotașă nu zise nimic. 

Toate acestea se întâmplau a doua zi după ce semnaseră 
contractul cu Katrina, care fusese imediat luată în custodia 
poliţiei, i se luaseră amprentele și fusese arestată pentru crimă 
cu premeditare. Aveau de rezolvat sute de probleme, începând 
cu pregătirea pledoariei pentru audierea pentru eliberarea pe 
cauţiune. Victoria nu avusese timp să discute cu noua clientă și 
de aceea se văzu obligată să se bazeze pe cele relatate de 
Steve. Bineînţeles că el nu își luase notițe. Dacă ea ar fi fost 


123 


şefa, ar fi înregistrat fiecare cuvinţel, ar fi îndosariat transcrierea 
declaraţiilor și ar fi marcat fişele cu culori, în funcţie de 
importanţă. Când îi sugerase acest lucru lui Steve, el zâmbise 
îngăduitor și îi spusese că la începutul unui proces este mai bine 
ca memoria clientului să fie „flexibilă”. 

„Flexibilă”... își spuse ea. Ăsta era un cuvânt lunecos, tipic 
pentru un avocat. 

Se întrebă dacă această relaţie forţată a lor avea să dea 
rezultate. Sigur că Solomon avea experienţă, dar era atât de 
agresiv și de necugetat, încât era convinsă că se îndreptau cu 
pași repezi spre un dezastru. Incă mai era supărată pe el pentru 
că îi furase clienta, dar își promisese să îl suporte. Avea nevoie 
de acest caz pentru a se pune pe picioare și pentru a pune 
bazele propriului ei cabinet de avocatură. In ceea ce privea 
tacticile juridice pe care trebuia să le înveţe de la Solomon, avea 
intenţia să urmărească fiecare mișcare a acestuia și apoi să se 
comporte exact invers. 

Probabil că Steve găsise postul de radio dorit pentru că 
încetase să mai rotească butonul, iar Robert Palmer cânta cu foc 
despre o femeie irezistibilă. Victoria începu să ţipe, astfel încât 
să acopere muzica și vuietul vântului: 

— Kat ţi-a spus că Charles voia să o părăsească dacă nu făcea 
ce-i cerea el? 

— Nu chiar cu cuvintele astea. Am mai ajutat-o și eu. 

— l-ai spus ce să declare? 

— Nu, doar am amplificat un pic răspunsurile ei. 

— E o diferenţă aproape imperceptibilă. 

— Asta fac avocaţii, Victoria. 

Aha, deci acum îi spunea Victoria. Renunțase la Vickie. Cel 
putin începuse să o trateze cu respect. În timp ce traversau 
autostrada se uită cu invidie la vaporul de croazieră care 
depășea Government Cut, îndreptându-se spre Atlantic. 
Pasagerii făceau cu mâna către un vas de pescuit care îi urma și 
pe care se organizase o petrecere. Aerul avea un gust sărat, iar 
vântul îi răsfira părul. 

— Deci tu vrei să spui că Charles a împins-o pe Kat să îl 
sugrume în timpul relațiilor conjugale. 

— Relaţii conjugale? Cine naiba mai vorbește așa? 

Victoria făcu un gest spre bancheta din spate. 

— Eu, atunci când este un copil de faţă. 


124 


Bobby replică: 

— Ei și ce dacă le plăcea să și-o pună într-un fel mai ciudat? 
Mare scofală. 

Semaforul se aprinse roșu la intrarea spre feribotul către 
Fisher Island, iar Steve îl opri pe bătrânul Eldo, ale cărui frâne 
scârțâiră amarnic, ca un vaier prelung de pescăruș. Soarele 
dimineţii încă atârna jos la răsărit, scăldându-le fețele într-o 
lumină caldă. Dincolo de canal se ridicau sute de apartamente 
care valorau milioane de dolari, izolate printr-un șanț decorativ 
de lumea reală. Chiar în faţa lor se afla un autobuz pe spatele 
căruia era o reclamă a unui avocat mustăcios și zâmbăreţ care 
oferea consultanță gratuită. Eu vorbesc pe limba voastră. 

Victoria încercă să alunge cu mâna gazele de eșapament. 

— N-ai putea să ridici capota? 

— Nu funcţionează aerul condiţionat. 

Victoria se strâmbă fără să scoată o vorbă. 

— Imi pare rău că nu conduc un Porsche ca Bigby. 

— Nu începe! 

— Nu am nici pager, și nici nu port la vedere un însemn al Phi 
Betta Kappa ca Marele Blond. 

— Tu nu ai fost membru Phi Betta Kappa, interveni Bobby. 

— Mulţumesc pentru sprijin, băiete! 

Steve începu să învârtească iar butonul radioului, și prinse un 
post unde un claxon părea să dea deșteptarea, iar Bobby strigă 
fericit: 

— E cântecul ăla, Barosanul a dat colțul. 

— Un cântec clasic, îi răspunse Steve când începu cântecul. 

Victoria ascultă o clipă versurile care făceau referire la 
plânsete, suferinţă și continuarea luptei, dar nu înţelese nimic. 

— Nu îţi place muzica reggae? 

— Nu înţeleg cuvintele. 

— Te învăţ eu. Este dialectul care se vorbește pe plantațiile 
de trestie de zahăr, muzica reprimării și a rebeliunii. 

— Adică tu te vezi ca pe un rebel? Avocatul cu maceta? 

Steve ridică din umeri: 

— Pur și simplu, îmi place muzica. 

Lumina semaforului se făcu verde, Steve ambală motorul, iar 
bătrânul Cadillac reuși să depășească autobuzul, tușind și 
scuipând din greu. 

— Despre ce vorbeam noi? 


125 


— Despre sex, îi reaminti Bobby. 

Victoria interveni: 

— Serios, asta nu e o conversaţie adecvată pentru un tânăr... 

— Bobby nu are probleme cu discuţia noastră. Deci Katrina, 
îmbrăcată în pantaloni de piele și într-un corset de dantelă, l-a 
răstignit pe Charles pe pat și l-a legat de mâini și de picioare. El 
purta un guler la gât, din care porneau două fâșii de piele, 
legate la capetele patului. Işi creștea singur presiunea asupra 
gâtului lăsându-se pe spate, și scădea presiunea aplecându-se 
în față. Ideea era să taie sursa de oxigen, ca să aibă un orgasm 
mai puternic. 

— Asfixiere erotică, le explică Bobby. Am citit mai demult un 
articol despre un tip care și-a înfășurat un cablu electric în jurul 
penisului, a prins cablul de două linguriţe, și-a băgat o linguriţă 
în fund și alta în gură, și s-a conectat la o priză. Ce credeţi că a 
păţit? 

— A cauzat marea cădere de tensiune din 2003, când s-a oprit 
curentul în tot nord-estul statului, își dădu Steve cu părerea. 

— S-a electrocutat! spuse Bobby imitând sunetul uleiului care 
sfârâie în tigaia încinsă. 

— În plus, Barksdale avea ceva în gură. Un penis din latex. 

— Ce dezgustător! 

Victoria strâmbă din nas. 

— Dar este relevant pentru strategia noastră de apărare. De 
ce? 

— Pentru că nu putea să strige cu dispozitivul acela în gură. 

— Vrei să zici cu penisul în gură. 

— Este posibil ca juraţii de sex feminin să se simtă jigniţi de 
cuvântul acesta. M-am gândit să mai înmuiem puţin imaginea. 

Să înmuiem imaginea? Oare chiar am spus așa o prostie? 

Pe Steve îl umflă râsul. 

— O să ne aflăm într-un tribunal pentru cazuri penale, nu la 
emisiunea „Bună dimineaţa, copii”. Ştii câte sinonime există 
pentru cuvântul penis? 

— Eu știu douăzeci și șase, sări Bobby. Câte unul pentru 
fiecare literă a alfabetului. 

— Termină, puștiule. 

— Anacondă, baston, catarg. 

— Nu acum, Bobby. 

— Daravelă, elefant, flaut, gherţoi. 


126 


— Taci din gură! 

— Mierloi, sculă, trandafir, vergea... 

— Când mă gândesc că pe vremea mea ne puneau să 
învăţăm pe dinafară Discursul de la Gettysburg. 

— Nu te mai uita așa la mine. Nu eu l-am învățat cuvintele 
astea. 

— Cârnat cușer. Pe ăsta de la tine-l știu. 

— Acesta face parte din moștenirea ta etnică. Uite ce este, n- 
are nimic dacă vorbeşti prostii de faţă cu noi, dar dacă te 
comporti așa când o să vină doctorul Kranchick, ea o să-și 
imagineze că eu sunt pervers, iar tu o să ajungi la spitalul de 
nebuni. 

— Cine e doctorul Kranchick? întrebă Victoria. 

— Doris Kranchick. O SCULA VIOAIEG, anagramă Bobby. 

— Bobby, te-am avertizat! Kranchick lucrează la Protecţia 
Familiei. Vrea să mi-l ia pe Bobby. 

— Unchiul Steve a zis că o să fugim amândoi pe o insulă 
pustie dacă judecătorul dă o sentinţă împotriva noastră. 

— N-ar fi mai bine să faci apel? 

— Hai să ne concentrăm. Barksdale este întins pe pat. Katrina 
își face trucurile magice, iar el ejaculează. Apoi ea îi dezleagă 
mâinile, dar îi lasă gulerul la gât. Se dă jos din pat și se 
îndreaptă spre bar. 

— De ce nu l-a dezlegat? 

— Mi-a zis că el mai făcea faţă la încă o rundă. Ea și-a turnat 
ceva de băut și atunci a auzit un zgomot din direcţia patului. L-a 
văzut pe Charlie zbătându-se și horcăind, a alergat la el și a 
observat că gulerul îl strângea de gât. l-a luat ceva timp să 
desfacă legăturile, așa că până i-a dat ea gulerul jos el deja nu 
mai respira. Atunci ea a sunat la urgenţă și cam așa s-a terminat 
povestea. 

Victoria procesă informaţiile în timp ce rulau pe Fifth Street, 
spre partea estică a orașului, la doar trei străzi depărtare de 
ocean. Lăsaseră în urmă centrul orașului Miami, cu zgârie-norii 
săi în care roiau avocaţi și bancheri în costume costisitoare de 
lână subţire și fină, și cu străzile umbrite de clădiri. Aici totul 
părea mai viu colorat, chiar și clădirile joase sau pantalonii scurți 
și cămășile trecătorilor care cărau lăzi frigorifice și șezlonguri 
spre plajă. Fără să-și dea seama de ce, Victoria se simţi foarte 


6 Anagramă în limba engleză, în original, a numelui Doris Kranchick: rakish corn dick. 
127 


fericită să fie în compania băieţilor Solomon, să lucreze cu 
Steve, departe de încăperile sufocante ale Palatului de Justiţie. 

— Strangulare accidentală, după o partidă perversă de sex? 
Crezi că juraţii or să înghită așa ceva? 

— Nu știu, dar cred că o să reformulez puţin întrebarea ta 
când o să le cer părerea. 

— Ştii bine ce vreau să spun. E destul de exagerat. 

— Doar pentru că tu și Bruce nu încercaţi și chestii mai 
exotice, asta nu înseamnă... 

— Nu începe! Habar n-ai ce facem eu și Bruce. 

— Bine, spune-mi tu detaliile. Treizeci de secunde îţi ajung? 

— Oprește mașina! 

— Dara fost o glumă... 

— Oprește imediat! 

Steve opri mașina lângă bordură. O rândunică zbură ca o 
săgeată pe lângă ei, ciripind cu foc, ca un amant deznădăjduit. 

— Ce naiba e în neregulă cu tine? 

Victoria nu așteptă ca Steve să-i răspundă: 

— Abia ne înţelegeam și noi mai bine și tu începi să-mi spui 
toate rahaturile care îţi trec prin cap. Scuză-mă, Bobby. 

— Nu-ţi face probleme, veni răspunsul băiatului. 

— Dacă vrei să colaborăm, trebuie să încetezi cu prostiile. 

— Bine. 

— Trebuie să controlezi Băiatul Rău din tine. 

— Imi cer scuze. Să mergem mai departe. 

— Nu așa repede. Hai să stârpim răul din rădăcină. 

— N-are rădăcină. 

— Hai să vedem ce se întâmplă în sufletul lui Steve Solomon. 

— Păi, n-are suflet. 

— Fii sincer! 

Victoria se uită drept în ochii lui și văzu o umbră de teamă. 
Era ceva cu totul nou. Poate că în sala de tribunal știe să se 
descurce cu o femeie puternică, dar în viaţa personală se 
emoţiona ca un puștan. 

— Solomon, fii sincer. Te-ai îndrăgostit de mine? 

— Poftim? 

— Adormi cu gândul la micile tale fantezii? Noi doi între 
rafturile bibliotecii tribunalului? 

— N-am călcat în viaţa mea în biblioteca tribunalului. 


128 


— Îmi scrii cumva numele pe bilețele de hârtie și desenezi 
inimioare în jurul lui? 

— Lord, nu ești genul meu. 

— De ce? Sunt prea deșteaptă și n-am sânii destul de mari? 

— Exact. Păstrează-te pentru Regele Livezilor de Avocado. 

— De ce te iei de mine? Care sunt sentimentele pe care nu le 
poţi exprima? 

— La început am crezut că ești o pacoste pe capul omului, 
înțepată, arogantă, încrezută, dar cu picioare frumoase. Cred că 
m-am exprimat destul de clar. 

— Și acum ce crezi despre mine? 

— Acum că trebuie să lucrăm împreună, te tolerez. 

— Și asta e tot? 

— Asta este tot. 

— Același lucru e valabil și pentru mine. 

e 

Zece minute mai târziu, Steve parcă mașina pe un loc liber, 
după care porniră pe jos pe Ocean Drive, depăşind adunătura 
obișnuită de turiști arşi de soare și adolescenți pe skateboard- 
uri. Era o zi însorită, tulburată doar de o briză plăcută ce venea 
dinspre Atlantic. În timp ce se îndreptau spre birou, Steve 
încercă să-și dea seama ce se întâmplase. De ce făcuse glume 
ieftine pe seama ei? De ce nu putea să-i spună ce simte pentru 
ea? 

Pentru că nu-i poți spune unei femei logodite că vezi viața în 
roz atunci când ea e cu tine și că ești nefericit atunci când 
pleacă. 

Acesta era adevărul dureros. Deși nu se prea pricepea el la 
introspecţie, Steve se aventură mai departe. De când aflase că 
Victoria este logodită, încercase să se convingă că nu se simte 
deloc atras de ea. Acum făcea tot posibilul ca să o enerveze. 
Parcă era un băietan de paisprezece ani, care nu știe cum să-i 
vorbească celei mai frumoase fete din clasă și preferă să o tragă 
de codițe. lar ea îl prinsese în flagrant delict. 

Fii sincer, Solomon. Te-ai îndrăgostit de mine? 

Nolo contendere, așa îl învăţaseră cărțile de drept. Trebuia să 
își recunoască vina, dar numai față de propria persoană. Faţă de 
Victoria trebuia să păstreze aparențele, prefăcându-se că abia o 
poate suporta. Nu îi va spune care sunt sentimentele sale 
adevărate, dar mai ales nu le va da curs niciodată. In primul 


129 


rând, pentru că s-ar deteriora relaţia lor de colaborare. Și în al 
doilea rând, pentru că într-o lume atât de nesigură, el era sigur 
de un lucru: Victoria Lord nu îi împărtășea sentimentele pe care 
le avea el pentru ea. 


LEGILE LUI SOLOMON 


5. Nu îmi voi compromite niciodată idealurile pentru a obține 
succesul definit de ceilalți. 


14. 


SUCCES ȘI EXCELENȚĂ 


— Eu intru primul! strigă Bobby luând-o la fugă și dispărând 
într-o clădire roz cu două etaje. Fusese construită în anii treizeci, 
dar nu avea farmecul clădirilor Art Deco. Îi lipseau arcadele și 
frizele ornamentale. Nu avea podele de stejar sau tavane 
demne de o catedrală. Pereţii erau făcuţi din mortar amestecat 
cu nisip luat de pe plajă, iar compoziţia caustică a sării coroda 
conductele de apă și instalaţiile electrice. De aceea clădirea era 
mereu amenințată de căderi de tensiune și avea toalete care 
dădeau pe dinafară. Pe panoul de la intrare scria „Les 
Mannequins”. 

Trei tinere incredibil de înalte și de slabe ieșiră cu graţie pe 
ușă. Toate trei era îmbrăcate în pantaloni foarte scurți, tricouri 
strâmte și sandale deschise cu tocuri de zece centimetri. 

— Bună, Steve, spuseră ele în cor. 

— Dă-mi voie să ghicesc: sunt asistentele tale? 

— Este o agenţie de modeling. 

— Serios? Eu credeam că am nimerit la Palatul de Justiţie. 

— Uite ce este, Lord. Să ajungi la biroul meu este ca și cum ai 
merge pe cărbuni încinși. Orice s-ar întâmpla, trebuie să mergi 
mai departe. 

— De ce? 

— O să vezi tu. 

Steve o luă pe Victoria de braţ și o împinse pe ușă. În hol 
dădură peste alte două fete, două gemene înalte de 1,80 m cu 
părul lung și blond, care stăteau la recepţie și examinau 
negativele unor prim-planuri. 

— Bună, Steve, intonară ele la unison. Când... 

— Lexy, Rexy, acum n-am timp, le răspunse el fără să se 
oprească. 

— Dar ne-ai promis, insistă Lexy. Sau poate era Rexy. 

— Ne ești dator. Ai uitat? 

— Sunt ocupat. 


131 


încercă să treacă pe lângă ele, dar cele două femei, 
mlădioase ca niște trestii, se răsuciră cu graţie în ciuda tocurilor 
foarte înalte și îi tăiară calea. Îmbrăcate în niște rochii strâmte și 
scurte din lycra, una roșie și una verde, cu picioarele 
interminabile la vedere, fetele arătau ca două turnuri Eiffel, 
decorate de Crăciun. 

— Ştii cât de greu e să parchezi pe Ocean Drive? 


— Știu, știu. 
— Atunci unde sunt permisele noastre de persoane cu 
handicap? 


— Azi a trebuit să mergem cale de trei străzi pe jos. 

— În pantofii noștri Jimmy Choo. 

— Dar nu aveţi niciun handicap, spuse Steve făcându-și loc și 
trecând pe lângă ele. 

— Anorexia nu se ia în calcul? întrebă Victoria. 

— Hai să mergem. Biroul meu, de fapt biroul nostru, e la 
etajul doi. 

Steve încercă să grăbească pasul. Bobby ajunsese deja la 
scări. 

— Da, apartamentul de lux. Îmi aduc aminte că mi-ai povestit 
de el. 

— Nu mă enerva. Nu plătesc chirie, pentru că mă ocup de 
problemele juridice ale agenţiei. Uneori trebuie să le mai ajut cu 
câte ceva pe modele. $mecheria este să ajungi la etaj înainte 
să... 

— Steve, așteaptă! 

O tânără bronzată, în pantaloni scurți din lycra și cu o bustieră 
sportivă, se apropie de ei. 

— Vorbim mai târziu, Gina. Acum trebuie să rezolv niște 
probleme legale. 

— Și eu. 

Gina cea cu buzele cărnoase și cu un bust impresionant avea 
o coamă de păr arămiu care strălucea ca o monedă nouă de un 
penny. Femeia întinse mâna stângă și le băgă sub nas un 
diamant de mărimea unei ghinde. 

— Paco m-a cerut de soție. 

— După câte văd, ai acceptat deja. 

— Doar pentru o noapte. După aia, m-am răzgândit. Nu e 
decât un nesuferit plin de bani care se culcă numai cu 
fotomodele. Dar nenorocitul mi-a cerut inelul înapoi. 


132 


— Ce tupeu! 

— Nu-i așa că nu trebuie să i-l dau înapoi? 

— De unde naiba să știu eu? 

Victoria se văzu nevoită să intervină: 

— Regula generală este că inelul de logodnă e un cadou. 
Chiar dacă nu are loc nunta, femeia păstrează inelul. 

— la te uită cine s-a informat despre procedurile legale în caz 
de despărţire, spuse Steve pe un ton batțjocoritor. Gina, ţi-o 
prezint pe Victoria, noua mea parteneră. 

— Îmi pare bine. Vrei să fii avocata mea dacă mă dă în 
judecată nenorocitul? 

— Gina, trebuie să te previn. Dacă aveai intenţia să te 
desparțţi de el ab initio, logodnicul tău te poate învinui de fraudă 
și poate recupera inelul. 

— Ab și mai cum? 

— Ab initio, interveni Bobby. De la început. Adică ai avut de la 
început intenţia să-l jecmănești pe tip, cum ai procedat și cu ăla 
care vindea îngrășăminte și care a plătit bidoanele pe care ţi le- 
ai făcut... 

— Bobby, ai o gură tare spurcată, îi spuse Gina, apoi cu un 
suspin înșfăcă mâna stângă a Victoriei. 

— Doamne, ia uite ce inel de logodnă ai! E superb. 

Gina înghiţea din priviri diamantul dreptunghiular al Victoriei, 
sustinut de montura complicată, cu două șiraguri de diamante 
mai mici pe ambele laturi. 

— Îmi place modelul. Baghetele astea sunt minunate, ca o 
scară spre rai. 

— De ce ar oferi un bărbat un inel ca acesta, când cu un sfert 
din banii cheltuiţi ar putea să cumpere un televizor cu plasmă? 
interveni Steve. 

— Nu te lua după el. Este cel mai puţin romantic tip cu care 
m-am culcat vreodată. Și crede-mă, m-am culcat cu mulți 
neisprăviţi. 

— Și ghici cine câștigă premiul pentru cel mai mare 
nenorocit... 

Zâmbetul pe care îl afișă Victoria era la fel de strălucitor ca 
diamantul de pe deget. 

— Victoria, dacă te-ai despărţi de logodnicul tău, ai păstra 
inelul? 


— Eu o să mă căsătoresc cu Bruce, deci întrebarea n-are 
niciun rost. 

— Dar dacă se întâmplă ceva. Dacă l-ai prinde că te înșală? 
insistă Gina urmându-i pe trepte. 

— Nu pot să cred că Bruce ar face așa ceva. 

— Ba eu pot! sări Steve. Te-ar putea înșela cu un avocado cu 
rotunjimi apetisante. 

— Dar dacă te-ai plictisi tu de el și ţi-ai găsi pe altcineva? 

— Asta nu se va întâmpla niciodată. 

e 

Victoria analiză sala de aşteptare a biroului lui Steve ca un 
detectiv aflat la locul unei crime. Observă pereții cu tencuiala 
căzută și luminile fluorescente care pâlpâiau ușor. Scaunele 
pentru clienţi erau acoperite cu vinilin crăpat, iar clienţii lipseau 
cu desăvârșire. Recepţionera era așezată la birou; din fericire, 
nu suna niciun telefon, pentru că ea oricum nu ar fi răspuns. Era 
o păpușă gonflabilă în mărime naturală care semăna nefiresc de 
mult cu Pamela Anderson în bikini. Biroul era plin de cutii goale 
rămase de la mâncarea chinezească și de plicuri nedesfăcute. 
Majoritatea păreau să conţină facturi. 

Victoria nu mai văzuse niciodată un cabinet de avocatură care 
să arate așa. Covorul care fusese cândva gri era pătat cu cafea, 
iar în locurile unde era curat se uzase până la pardoseala de 
dedesubt. Aerul mirosea a praf și a mucegai. 

Nu se așteptase la lambriuri din lemn de cireș, dar nici chiar 
așa... 

Ce dărăpănătură! 

Victoria încercă să-și reprime sentimentul că fusese trasă pe 
sfoară, că Solomon era un neisprăvit și un escroc de două 
parale, care nu-și permitea nici să plătească chirie. 

Steve încercă să vadă sala de așteptare cu ochii Victoriei. De 
obicei, îi plăcea să spună că biroul său este subestimat, dar 
acum chiar arăta mizerabil. Ce să-i faci, aspectul material nu era 
important pentru el. Cum putea să-i spună așa ceva fără să pară 
un ratat caraghios? Ar fi vrut să-i povestească despre toate 
cazurile pe care le acceptase pro bono de dragul unor oameni 
nevinovați care n-aveau bani, dar ar fi părut o fanfaronadă 
jalnică, așa că nu spuse nimic. 


134 


Victoria auzi un geamăt ridicându-se din adâncuri 
necunoscute, apoi se auzi un clinchet metalic. 

— Cece, tu ești? 

Vocea unei femei se ridică până la ei din spatele Pamelei 
Anderson. 

— Nu, jefe, m-am transformat în Sandra Day O'Connor. 

În spaţiul rămas între scaunul Pamelei Anderson și perete se 
afla o femeie scundă și bine legată, de vreo douăzeci de ani, 
întinsă pe o bancă specială de antrenament, ca la sala de forță. 
În timp ce ridica cu greu o halteră și drăcuia cu foc în spaniolă, 
cobra tatuată pe antebraţul ei se înfășura și se desfășura 
succesiv. 

Purta un maiou strâmt fără mâneci și o pereche de jeanși 
tăiaţi, cu talia joasă; tenul ei avea culoarea caramelului. Mușchii 
gâtului arătau ca niște cabluri groase de oţel, iar mușchii de pe 
antebraţ erau la fel de puternic conturaţi. Işi pensase 
sprâncenele sub forma unor linii subțiri înclinate; într-una purta 
trei cercei de metal, iar capul era încununat de o claie de păr 
ondulat de culoarea castanelor. 

— Fir-ar să fie! 

Femeia respiră greu lăsând haltera jos. 

— Cine îmi dă și mie o mână de ajutor? 

Avea un accent pronunţat de Little Havana. Bobby se repezi 
spre ea. 

— Te ajut eu, Cece. 

— Mulţam, geniule! 

Bobby își puse mâinile pe halteră cât timp femeia mai făcu 
două ridicări, apoi, cu un mormăit, o lăsă să cadă în suportul ei. 
Continuând să stea întinsă, Cece îi aruncă o privire Victoriei și 
spuse: 

— Șefu' și-a uitat bunele maniere acasă. Eu sunt Cecilia 
Santiago. 

— E asistenta mea personală. 

— Poate vrei să spui sclava ta personală. Tu ești 
persecutoarea? g 

— Fostă persecutoare... Mă numesc Victoria Lord. Imi pare 
bine să te cunosc, Cecilia. 

— Mda, mă rog... 

— Cece, după ce te saturi să-ți lucrezi pectoralii, poți să 
organizezi, te rog, o conferință de presă pentru cazul Barksdale? 


135 


— Dar este etic să procedăm așa? se interesă Victoria. 

— Faimosul F. Lee Bailey ar pune așa o întrebare stupidă? 

— N-ar avea cum, pentru că a fost eliminat din barou. 

Cece sări în picioare. Pe maioul ei scria: „Toţi bărbaţii sunt 
niște animale. Unii sunt animale de casă”. Mai avea încă un 
tatuaj, un peștișor verde care părea să sară de undeva de sub 
talia joasă a jeanșilor ei drept înspre buric. 

— la zi, Lord, Regele Solomon ţi-a povestit ceva despre mine? 

— Nu mi-a dat detalii. 

— N-am făcut vreo mare crimă, să știi. Nici măcar furt nu se 
poate numi. A fost mai degrabă un împrumut. 

— Sigur că da, ai împrumutat Toyota lui Enrique. 

— Enrique era prietenul meu. Mă înșela cu vară-mea, Lourdes, 
așa că am împrumutat puţin mașina lui. 

— Mai precis, i-ai tras lui o mamă de bătaie, apoi i-ai împins 
mașina de pe rampa pentru ambarcaţiuni în portul Matheson 
Hammock. 

— Doar nu te aștepți să mă incriminez singură. Acum trebuie 
să muncesc pentru amândoi? 

Cece se uită suspicioasă la Victoria. 

— Sunt convinsă că ne vom înţelege cu toţii de minune, spuse 
Victoria fără să creadă nicio clipă acest lucru. 

Cece își mângâie abdomenul cu degetele, contractându-și și 
relaxându-și mușchii. Peștișorul părea să dea din coadă. 

— Fii atentă, Lord. Eu nu fac cafele, nu îţi duc hainele tale 
scumpe la curăţătorie și nu tehnoredactez documente. Ne-am 
înțeles? 

— Cece știe să tehnoredacteze, doar că nu știe ce-i aia 
ortografie. 

— Sufăr de dislexie. Dacă mă dai afară, o să te târâi prin 
tribunale. 

— Nu suferi deloc de dislexie. Ești prea leneșă ca să folosești 
opțiunea de corectare automată a ortografiei. 

— Lord, l-ai auzit? A zis că hispanicii sunt leneși. O să te 
denunţ la Comisia pentru Șanse Egale de Angajare. 

— Bine, atunci eu îl sun pe agentul tău de supraveghere. 

Victoria îi ascultă uluită. Nu văzuse o relație mai lipsită de 
profesionalism. Cum putea cineva să lucreze într-un astfel de 
loc? 

Cece izbucni în râs: 


— Asta a fost bună, șefu'! 

— Nici tu nu te-ai descurcat prea rău! 

Cei doi bătură palma și își loviră ușor abdomenele, exact ca 
jucătorii de fotbal după ce dau un gol. 

Aha, deci aceasta este rutina lor, își imagină Victoria. Mai întâi 
se tachinează, apoi își arată afecțiunea unul pentru celălalt. Deci 
există pe lume patru oameni care ţin la Solomon. Mai întâi era 
cuplul acela ciudat, Marvin și Teresa, care îl urmăreau prin 
tribunal; apoi era Bobby, nepotul cel dulce și neajutorat; acum 
mai apăruse și secretara asta infractoare care probabil își 
injecta steroizi. Ce vedeau la el? 

Oare nu observ eu ceva? Sau sunt pur și simplu un om prea 
normal pentru a putea aparține clubului de fani ai lui Steve 
Solomon? 

— Gata, acum putem intra în sanctuarul nostru. Hai să vedem 
ce e de făcut ca să câștigăm procesul ăsta. 

e 

Când Steve își conduse echipa în biroul său personal, Victoria 
fu cuprinsă de două senzaţii puternice: mirosul de legume 
stricate și un zgomot ce părea să provină de la niște 
tomberoane metalice care se loveau unul de altul. Sub fereastra 
soioasă, în mijlocul unei alei înguste, se afla un tomberon verde 
cu capacul dat la o parte, deasupra căruia bâzâia un nor de 
muște. Vizavi se ridica o clădire rezidenţială cu trei etaje, iar în 
cel mai apropiat balcon cinci bărbaţi cu pieptul gol loveau cu 
niște bețe în diverse tingiri de metal și în niște butoaie de ulei 
de vreo două sute de litri. 

— Este trupa de percuție Trinidad. 

— Mă bucur. Mi-era că s-au revoltat deţinuţii de la pușcărie. 

Ca să scape de duhoarea insuportabilă și de zarva 
percuționiștilor, Victoria se îndreptă spre un colţ al camerei 
unde se afla un acvariu mare ce găzduia vreo zece crustacee 
roșietice. 

— Dă-mi voie să ghicesc. În timpul liber, îţi place să faci 
comerț ilegal cu homari. 

— Nu m-aș încurca eu cu asemenea mărunţișuri. 

— Un client de-al lui jefuiește camioanele frigorifice care vin 
din Keys, o lămuri Cece. 

Victoria analiză puţin restul biroului. Pe un perete se afla o 
caricatură înrămată, care prezenta o sală de judecată plină cu 


137 


apă. Aripioarele a doi rechini despicau suprafața apei, 
îndreptându-se spre judecător. Dedesubt era scris: „Avocaţi 
prezentându-se la bară”. 

Solomon sigur era un astfel de avocat. 

Victoria nimerise în Purgatoriu. Ce se întâmplase cu planul ei 
cel mare? Trebuia să lucreze pentru stat cinci ani, după care 
putea obţine o slujbă la o firmă prestigioasă de avocatură, 
pentru a deveni în cele din urmă parteneră, asigurându-și o 
funcţie pentru tot restul vieţii. Sau poate s-ar fi făcut 
judecătoare. 

Doamna judecătoare Lord. 

In schimb, stătea în acest birou, inhalând putoarea care se 
ridica dintr-un tomberon, cu planurile distruse și cariera pe 
butuci. Uitându-se la pereţii crăpaţi și murdari, cuprinsă de un 
amestec de supărare și regret, Victoria izbucni: 

— Pentru un avocat nemaipomenit cum crezi tu că ești, biroul 
tău este o speluncă ordinară. 

Exista alt cuvânt mai bun? 

e 

Sosise și momentul temut. Acum mă compară cu avocatii 
smecheri care au birourile în centrul orașului. Probabil că mă 
compară și cu Bigby, cu banii lui moșteniţi. În fond, care erau 
valorile ei în viaţă? Dacă singurele lucruri care o interesau erau 
bogăţia și statutul social, atunci mai bine că nu era disponibilă. 

— Lucrurile astea sunt importante pentru tine, Victoria? 
Podele de marmură și lambriuri de mahon? 

— Până la urmă, așa se măsoară succesul, nu ești de acord? 

— Să nu confundăm succesul cu excelența. 

— lar o luăm de la capăt. Mereu folosește replica asta când 
vrea să-mi explice de ce întârzie cu plata salariului. 

Steve se îndreptă spre acvariu, luă un covrig vechi de pe o 
farfurie, îl sfărâmă și aruncă firimiturile în apă. Se uită la 
crustaceele care se călcau în picioare, ca fanii de la un meci de 
baseball după ce Barry Bonds reușea o lovitură. 

— Succesul este modul în care ne judecă ceilalți. Ei vor să știe 
dacă ai un Ferrari sau dacă îţi cumperi o casă în Aspen. 
Excelenţa nu se măsoară în dolari. Idealurile nu încap în niciun 
cont bancar. Este vorba despre modul în care te judeci singur. Ai 
trăit conform principiilor tale sau le-ai trădat? 

— Adică tu ai principii? îl întrebă Victoria. 


— Mi-am stabilit propriile mele principii. 

— Legile lui Solomon, îi explică Cece. Ori de câte ori are o 
idee sclipitoare, eu trebuie să o scriu pentru posteritate. 

— Scrie-o și pe asta, Cece: „Nu îmi voi compromite niciodată 
idealurile pentru a obține succesul definit de ceilalţi”. 

— Bine, am reţinut. 

— Mi se pare că nu faci decât să cauţi scuze pentru că nu 
câştigi suficient cât să îţi permiţi o mașină nouă și să poţi da 
covoarele la curăţat. 

— Ar putea să câștige bani cu găleata, îi răspunse Cece, dacă 
n-ar fi patronul încoronat al cauzelor pierdute. Dacă ai intrat în 
bucluc și n-ai o para chioară, vino la noi! Refugiații din Haiti vor 
să își obţină cartea verde, indienii Miccosukee vor să își 
recupereze pământurile unde și-au îngropat strămoșii, 
muncitorii imigranţi vor salarii mai mari. Noi îi reprezentăm pe 
toţi. 

— N-am știut că accepţi cazuri pro bono. 

Steve ridică din umeri: 

— Contribui și eu cum pot. 

— Adică numai asta face. Noroc că nu l-am lăsat să își facă 
reclamă cu chestia asta, că ne-am trezi cu toți amărâţii din oraș 
la ușă. 

— Solomon, ești plin de surprize. 

— Nu-i nicio scofală, dacă vrei să știi. 

— Eu vorbesc serios. Imi cer scuze pentru ce ţi-am spus. 

— Auzi, șefu', mai vorbim sau nu despre cazul ăla? Eu trebuie 
să-mi fac alergarea mai încolo. 

Steve se așeză pe marginea biroului. 

— Să începem cu Charles Barksdale. Victoria, prezintă-l tu. 

Victoria inspiră adânc: 

— Era un om care avea multe pasiuni: arta, literatura, poezia. 
Era foarte mândru de toate ediţiile princeps pe care le 
colecționa. Era un om foarte cult și avea grijă ca toată lumea să 
știe acest lucru. 

— Cum așa? 

Victoria păru să ezite. Nu cumva era prea delicată pentru a-i 
vorbi de rău pe morţi? Pe el nu-l deranja deloc. Morţii sunt 
singurii care nu te pot da în judecată pentru calomnie. 

— Uneori, la petreceri, Charles aducea vorba despre o carte 
scrisă de Proust sau despre o poezie de-a Sylviei Plath, iar dacă-l 


139 


ascultai aveai impresia că el abia citise lucrurile astea și că forța 
conversaţia spre o astfel de discuţie. 

— Deci Barksdale era un prefăcut? Un pseudo-intelectual? 

— Era mai degrabă genul de om care vrea să demonstreze că 
nu există unul mai deștept ca el prin preajmă. 

— Cui îi pasă ce citea el? L-a omorât nevastă-sa aia 
slăbănoagă sau nu? interveni Cece. 

— Hai să votăm. Așa, la prima impresie. Cine crede că și-a 
ucis soțul? 

— Cred că parașuta n-a avut destul curaj pentru asta, își dădu 
Cece cu părerea. 

— Deci tu votezi „nevinovată”. Bobby, tu ce zici? 

— Ubi mei, ibi apes. 

— Adică? 

— Mierea atrage albinele. 

— Adică? 

— Adică l-a omorât pentru bani. 

— Deci avem câte un vot pentru fiecare opţiune. Ce zici, 
colega? 

— Nu cred că dispunem de destule date, răspunse Victoria. 

— Dă-le naibii de date. Ce-ţi spun instinctele tale? 

— Eu nu mă iau după instincte. 

— Știu asta. Dacă ţi-ai fi ascultat instinctele, nu te căsătoreai 
cu Domnul Avocado. 

— Nu-l lăsa să-ţi vorbească așa. Dacă mi-ar spune mie așa 
ceva, i-aș trage o bătaie de n-ar mai putea să se ţină pe 
picioare, o sfătui Cece. 

— Haide, dă-ţi cu părerea. Vinovată sau nevinovată? 

După un moment de gândire, Victoria declară: 

— Eu nu cred că ea l-ar fi putut ucide. Cum trăiești cu un om 
zi de zi, mănânci micul dejun alături de el, îl săruţi când pleacă 
la serviciu, te culci cu el în fiecare seară, și după aceea îl omori? 

— Avem aici un vot pentru bunătatea înnăscută a firii umane. 
Deci votezi că e nevinovată. 

— Așa sper. Dar tu ce crezi? 

— Katrina este clienta noastră și se bazează pe noi în orice 
lucru pe care-l face. Dacă o sută de oameni o văd împușcând un 
om în mijlocul străzii la ora de vârf, din punctul meu de vedere 
sunt toţi mincinoși, miopi sau nebuni. Dacă poligraful o ia razna 
atunci când ea declară că l-a iubit pe Charlie, înseamnă că era 


140 


stricat. Dacă medicii legiști spun că e vinovată, sunt mitomani 
sau incompetenţi. Este clienta noastră, ceea ce înseamnă că a 
fost acuzată pe nedrept, o victimă inocentă a unui sistem defect 
și strâmb. Din punctul ei de vedere, cheia pușcăriei se află în 
mâinile noastre, și este de datoria noastră să îi deschidem ușa și 
să o eliberăm. 


LEGILE LUI SOLOMON 


6. Poţi să îți minti preotul, soția și Fiscul, dar avocatului tău 
trebuie să-i spui numai adevărul. 


141 


15. 


SECRETE MURDARE 


Victoria încerca să descifreze primul raport de autopsie pe 
care-l citise vreodată în viaţa ei, în cadrul primului proces de 
crimă la care participa. 

— Ce sunt petele Tardieu? 

— Sunt niște hemoragii minuscule care apar pe față. Sunt un 
element obișnuit atunci când victima moare strangulată. 

Steve stătea lungit în scaun, răsfoind paginile unei reviste. 

— Cartilajul tiroid al lui Charles Barksdale era intact. N-ar fi 
trebuit să fie fracturat? 

Steve nici nu ridică privirea din revistă când îi răspunse: 

— Poate dacă se spânzura, dar nu în cazul unei morţi prin 
sufocare înceată și constantă, ca în cazul nostru. 

Victoria începuse deja să aibă îndoieli cu privire la etica 
profesională a lui Steve. Își pierduse o jumătate de oră bând 
cafea cubaneză, înfulecând prăjituri cu guava, citind Miami; 
Herald şi râzând din tot sufletul de glumele din editorialul lui 
Carl Hiaasen. Vorbise la telefon cu un bărbat pe nume Louie 
Barosanu' de la care se străduise să obţină un pont pentru 
meciul de fotbal Dolphins-Jets, contra imensei sume de cinci 
cenți. De douăzeci de minute încoace stătea și răsfoia revista 
Sports Illustrated, şi nici măcar nu era numărul în care apărea 
calendarul cu fotomodele în costume de baie. Victoria ar fi vrut 
să-i spună: „Treci la treabă, leneșule!”, dar nu voia să semene 
cu mama ei. 

— În afară de rana la gât, Charles nu avea alte vânătăi sau 
tăieturi. 

— Îhî... 

Părea să fie plictisit. Oare când intenţiona să-și suflece 
mânecile și să se apuce de lucru? 

— Asta se potrivește cu declaraţia Katrinei, cum că Charles a 
fost de acord să fie legat și să poarte gulerul. 

— Mda. 

— Raportul toxicologic e normal. Nivelul de gaze din sânge... 


142 


— Uite ce e, școlărițo! Mă întrerupi întruna și nu pot să 
gândesc. 

Steve aruncă revista deoparte. 

— Scuză-mă, dar încerc să învăţ câte ceva despre medicina 
legală. 

— Îţi pierzi vremea. 

— Nu mai spune! 

— Imaginează-ţi că ești Pincher. Cum dovedești că a fost o 
crimă și nu un accident? 

— Păi, găsesc un motiv. Pincher are nevoie de motivul care ar 
fi determinat-o pe Katrina să îl omoare pe Charles. Altfel nu are 
decât niște dovezi circumstanţiale și nu poate câștiga. 

— Exact. Așa că lasă analiza sângelui și găsește un motiv. 

— Nu ai reușit să obţii nicio declaraţie în sensul acesta de la 
Katrina? 

— N-am obţinut decât niște ceai de fructul pasiunii cu gheață. 

— Poate dacă nu erai atât de ocupat să flirtezi cu ea, ai fi aflat 
mai multe. 

— Incercam să încheg o relaţie cu ea, să creez o legătură 
între noi. Așa lucrez eu. 

— Mai ales când e vorba despre femei atrăgătoare. 

— Nu am întotdeauna succes, spuse el aruncându-i o privire 
lungă. Ti-am mai spus deja, a jurat că l-a iubit pe soţul ei din 
toată inima. Aveau o căsnicie perfectă. N-avea niciun motiv să-l 
omoare pe dragul de Charlie. 

— Și tu o crezi? 

— Sigur că da. Eu sunt un poligraf uman invincibil și sunt 
convins că avem o clientă nevinovată. 

e 

Oare fusese convingător? Nu îi spusese Victoriei adevărul și 
numai adevărul. El știa ce își dorea Victoria mai presus decât 
orice: nevinovăția clientei lor. Ba mai mult, avea nevoie ca ea să 
fie nevinovată. Ca procuroare de carieră - dacă trei procese și 
două cești de cafea pot constitui o carieră - Victoria nu apărase 
niciodată un client, cu atât mai puţin unul acuzat de crimă. 
Steve se temea să nu se dea de gol prin comportamentul ei. 
Vinovăţia clientei putea să fie trădată de atitudinea avocatului. 
El se îndoia că Victoria ar fi fost dispusă să lupte la fel de mult 
dacă ar fi crezut în vinovăția clientei. Tocmai atunci când e 


143 


vinovat trebuie să te lupți cu mai multă forţă și să fii mai 
creativ! 

Poate Katrina chiar era nevinovată, dar în realitate soarta 
părea să-i fie potrivnică. Câte suflete pierdute înghiţite de aşa- 
numitul sistem de justiţie erau realmente nevinovate? Poate 
cinci la sută, sau chiar mai puţin. 

Situaţia ideală este să ai un client pe care-l simpatizezi, să 
aperi o cauză dreaptă și să primești un cec cu acoperire, dar 
Steve se descurca și cu unul din trei criterii. 

leri le servise membrilor echipei sale de forță - așa îi plăcea 
să-i numească pe Victoria, Bobby și Cece - vechiul lui discurs 
despre cheia închisorii. În esenţă, era adevărat; datoria lor era 
să o elibereze pe Katrina dacă acest lucru era posibil. Dar nu le 
dăduse un răspuns cinstit la cea mai importantă întrebare: și-a 
omorât Katrina soțul sau nu? 

În timp ce răsfoia revista, retrăia momentele pe care le 
petrecuse singur în compania Katrinei, înainte de venirea 
Victoriei. Încercase să o tragă de limbă pentru a afla adevărul. E 
mai bine să îţi interoghezi chiar tu clientul înainte să ajungă pe 
mâna procurorului. 

Așezată la masa din grădină, Katrina flirtase cu el, cu ochii ei 
strălucitori și râzând cu gura până la urechi. Steve se uitase la 
șlițul fustei care aluneca tot mai sus pe coapsa ei și se întrebase 
de ce este atât de veselă o femeie care abia a rămas văduvă. 

Steve îi prezentase regulile lui de bază în relaţia avocat-client. 
„Poţi sa minţi preotul, soţia și Fiscul, dar avocatului tău trebuie 
să-i spui numai adevărul. Nu vreau surprize la proces, așa că 
dacă există vreun mic secret murdar...” 

— Ce vrei să spui? îl întrebase Katrina pe un ton inocent și 
feciorelnic. 

— Mai exista vreun bărbat în viața ta în afara soțului? 

— Doar  maseurul, instructorul de Pilates și chirurgul 
plastician. 

Katrina râsese și își scuturase pletele lungi și negre spre el. 

— Înţeleg că nu. 

— Când participam la turneu cu spectacolul pe gheaţă, eram 
toți tineri și în formă. Stăteam la alt hotel în fiecare noapte, erau 
multe petreceri și mulți tipi care arătau bine. Ba chiar existau 
câţiva care nu erau homosexuali și care sărutau atât de bine! 


144 


Dar când l-am cunoscut pe Charlie, am părăsit lumea aceea. l- 
am fost fidelă din ziua în care m-a cerut de soţie. 

— Și viceversa? 

— Charlie nu m-ar fi înșelat niciodată, sunt sigură de asta. 

Steve observă că părea mai sigură de propriile ei abilităţi 
decât de fidelitatea soțului. 

— S-a întâmplat vreodată ceva care să fie jenant pentru tine 
în sensul acesta? 

— A fost odată o petrecere la care a participat cam toată 
echipa de hockey Detroit Red Wings, dar e o poveste veche. 
Charlie oricum știa toate amănuntele astea. li plăcea să-i 
povestesc despre relaţiile mele cu alți bărbaţi, despre sexul în 
grup, despre relaţiile pe care le-am avut cu alte fete. Dacă-i 
spuneai lui Charlie o poveste deocheată și îl legai de pat, era în 
al nouălea cer. 

— Există vreun fost iubit care să poate lansa pe Internet filme 
interzise minorilor, în care apari și tu? 

Ochii ei erau la fel de limpezi și de reci ca o ploaie de vară. 

— Am avut parte de multe momente deocheate la viața mea, 
dar nu am lăsat pe nimeni să le filmeze. 

— Foarte bine. 

— Am lucrat la un spectacol pe gheaţă în Vegas, purtând doar 
bikini tanga și patine. E vreo problemă? 

— Nu cred. 

— Când faci piruete așezată pe gheață, îţi îngheaţă instalaţia 
de la frig și de la curent. 

Pentru o clipă, singurul sunet care se auzi în grădină fu 
gâlgâitul heruvimilor care scuipau apă în fântâna arteziană. Lui 
Steve i se păru că o vede lingându-se pe buze, dar poate că 
intenţionase doar să își umezească rujul. 

— Ai vreo iubită, Steve? 

— Sunt singur cuc. 

— Poate după proces... 

Ea îi aruncase momeala, iar el evitase să o înhaţe. 

— Ai semnat vreun contract prenuptial? 

— Ai auzit tu de vreun bărbat bătrân și bogat care nu își 
obligă nevasta să semneze așa ceva? 

— Vreau să văd și eu o copie. 

— O s-o primești, dar pot să-ţi spun eu ce scrie în el. Dacă 
divorţez, plec cu ce am venit. 


145 


— În afară de bikini și patine, ai mai avut ceva? 

— Ce importanţă mai are? Noi nu intenţionam să divorțăm. 
Plănuiam să mergem în Toscana la primăvară. Săptămâna 
viitoare trebuia să mergem la pescuit în Bimini. Aveam o viață 
frumoasă împreună. 

— Are importanţă pentru procuror, așa că eu îmi menţin 
întrebarea. 

— În cazul unui divorţ, în afară de bikini și patine, îmi păstrez 
personalitatea mea fermecătoare care până acum mi-a servit de 
minune. În ceea ce privește banii, nu primesc nicio para chioară. 

— Dacă soţul tău moare în timpul căsătoriei, ce primești? 

— O treime din averea lui, iar restul le revine copiilor din 
prima căsătorie. 

— Dacă erai nefericită, ăsta ar putea fi considerat un motiv de 
crimă. 

— Nu eram nefericită. 

— Sau dacă Charlie intenţiona să divorțeze... 

— Și să piardă cele mai bune partide de sex oral din viaţa lui? 
Nu cred. Ne înțelegeam foarte bine. El se ocupa de afacerile lui 
și de seminarele de poezie, iar eu mă distram la club cu prietenii 
mei. Charlie mi-a oferit tot ce mi-am dorit. De ce aș fi riscato 
astfel de viață omorându-l? 

— Soții se omoară între ei tot timpul, din cele mai ciudate 
motive. 

— Dacă l-aș fi omorât pe Charlie aș fi avut un alibi mult mai 
bun decât „tocmai îi sugeam cocoșul când el s-a sufocat din 
greșeală”, îi spuse Katrina cu o voce mai tăioasă decât o lamă. 

— Mă gândesc cum să reformulăm ultima afirmaţie, pentru 
când o să te prezinţi în fața juraţilor... 

Ochii ei căprui care până atunci străluciseră plini de invitaţii 
seducătoare erau acum reci ca gheaţa. 

— Deci ești de partea mea sau nu? 

— Eu sunt cel mai bun prieten al tău. Sunt cavalerul care 
luptă pentru tine în turnir. Dar am nevoie de ajutorul tău. 

— Bine, cavalerule, atunci ascultă aici: nu mă culcam cu alţi 
tipi și nici nu l-am omorât pe Charlie. Ai înțeles? 

— Privirea asta pe care o ai acum... 

— Ce e cu ea? 

— Dacă va trebui să depui mărturie, să nu cumva să te uiţi la 
jurați așa cum te uiţi la mine acum. 


146 


— De ce? 
— Pentru că pari suficient de furioasă cât să omori pe cineva. 
e 

Urmărind-o pe Victoria cum răsfoia procesul-verbal de 
autopsie și raportul de toxicologie, Steve își dăduse seama că își 
pierdea timpul. După ce interogase sute de martori de-a lungul 
anilor, ajunsese să se bazeze pe instinctele lui. Nu era o 
problemă legată de respiraţie, analiza sângelui sau tensiunea 
arterială. Totul se rezuma la intuiţie. 

intuiţia lui îi spunea două lucruri. Era aproape convins că 
femeia își înșelase soţul. Cât despre cealaltă problemă, în 
momentul de față șansele erau cam de 3-1 ca ea să-l fi omorât 
pe bătrânul Charlie, așa fericiţi cum erau ei. Nu putea să spună 
exact de ce avea impresia aceasta; așa îi spunea instinctul lui. 

„Nu-i nimic, își spuse el. Dacă clientul este nevinovat cu 
adevărat, presiunea de a câștiga este copleșitoare. Dar dacă 
clientul e vinovat? Ei bine, dacă pierzi înseamnă că s-a făcut 
dreptate.” 

Ceea ce îl preocupa mai tare era faptul că o minţise pe noua 
lui parteneră. 

— Deci tu o crezi. N-ar fi mai bine să lucrezi decât să citești 
reviste sau să visezi la cai verzi pe pereţi? 

— Relaxează-te, Victoria. Eu lucrez chiar și atunci când ţi se 
pare că stau degeaba. 

— Care e planul tău? Unde e lista cu lucruri pe care trebuie să 
le rezolvăm? 

— Toate sunt chiar aici, în mintea mea. Ne pregătim pentru 
audierea în care se va stabili cauţiunea, discutăm cu clienta, îl 
interogăm pe căpitanul vasului, aflăm ce a descoperit Pincher și 
decidem strategia pe care urmează să o adoptăm. 

— Cu ce începem? 

— Cu masa de prânz, spuse Steve privindu-și ceasul. 


147 


16. 


HOOCHIE-COOCHIE MAN 


— Cui îi este foame? se auzi o voce profundă în timp ce o 
mână nevăzută deschise ușa biroului lui Steve. 

Un bărbat de culoare, destul de bătrân, cu ochelari fără rame, 
îmbrăcat cu o cămașă în toate culorile curcubeului, se strecură 
înăuntru cu trei sacoșe mari de băcănie în braţe. Alături de el, 
Bobby legăna un termos. Cece Santiago intră ultima, purtând în 
braţe un răcitor de plastic. 

Victoria simţi de la biroul ei aroma dulce-picantă a sosului de 
friptură. 

— Cadillac, ai venit chiar la timp! 

— A adus costițe, unchiule Steve. Mâncarea ta preferată. 

— Am adus și chiftele de scoici, pâine dulce, crochete de 
şuncă, supă de văcuţă și faimoasa mea plăcintă de cartofi dulci. 

— Doar atât? Ce-i asta, dieta South Beach? 

Steve înșfăcă sacoșele. 

— Victoria, ţi-l prezint pe Cadillac Johnson - bucătar, muzician 
și prieten bun. 

— Bună ziua, domnule Johnson. V-am văzut la toneta aceea 
care vinde mâncare la tribunal. 

— „Plăcinta Veselă”, îi spuse Cadillac zâmbind. Acum e a 
copiilor mei, dar îmi folosesc rețetele. 

Era un bărbat zdravăn, cu o faţă rotundă și obraji dolofani și 
cu un păr des și cărunt. 

Aromele erau irezistibile, iar Victoria murea de foame, dar 
dacă mânca, după aceea trebuia să își facă siesta. În plus, toate 
mâncărurile erau o încălcare sfruntată a principiilor ei 
vegetariene. De fapt, erau principiile vegetariene ale lui Bruce, 
se gândi ea mai bine. Aș putea să iau doar o coastă... 

— Toneta noastră nici n-ar mai fi acolo dacă nu mă ajuta 
Steve. Ai auzit de noua ordonanță a comisiei de urbanism? 

Victoria apucă o coastă și savură sosul dulce-acrișor de oţet și 
zahăr brun cu care era unsă. 


148 


— Vânzătorii ambulanți nu au voie pe proprietăţi publice. Cum 
ai reușit să obţii o excepţie de la regulă? 

— Vic, e momentul pentru un mic test. 

Steve începu să împartă cutiile deschise, împrăștiind un 
amestec de miresme delicioase în jur. 

— Cadillac gătea pe treptele tribunalului de douăzeci de ani, 
iar statul a vrut să-l evacueze. Cum ai proceda tu în situaţia 
aceasta? 

lar începem. Solomon face pe profesorul. Mă tratează ca pe o 
școlăriță. Victoria începu să ronţăie dintr-o coastă; carnea se 
desprindea singură de pe os, topindu-se în gură. 

— AŞ aplica o procedură declarativă și aș urmări să obţin o 
sentință conform Secţiunii 1983. Aș invoca excluderea, aplicarea 
unui tratament corect și aș cere protecţie egală. 

— La dracu’. Steve nu cunoaște toate procedurile astea, o 
informă Cece. 

— Deci ai opta pentru un litigiu federal? o întrebă Steve 
devorând o crochetă. Ar putea să meargă, după vreo zece ani 
de moțiuni și audieri. 

— Și tu ce-ai făcut? Ai mituit primarul? 

— Și reprezentanții comisiei. 

— Nu pot să cred! 

— Le-am oferit sanqviciuri cu friptură de porc și plăcintă de 
cartofi dulci. 

— Sper că inventezi toate prostiile astea. 

— Nu legea este cea care ne ajută să câștigăm un caz, Vice, ci 
sentimentele. Cheia pentru a rezolva orice caz este să descoperi 
aceste sentimente și să atingi coarda sensibilă a oamenilor. 

— Primesc și credite pentru cursul la care am asistat? 

— Nu, dar mai primeşti o porție. 

Fără să-și dea seama, Victoria înfulecase o porţie întreagă de 
costițe. Nu-i nimic, Bruce n-avea de unde să știe. 

— Domnule Johnson, sunt delicioase! 

— Mulţumesc, domniţă. Acum gustă și o chifteluţă. 

Bărbatul tăie o chiftea aurie și crocantă. Sub crusta subțire, 
carnea de scoică era zemoasă și moale. 

— Ei, poate doar una... 

Victoria scufundă chifteaua în sosul de mango și savură gustul 
cu ochii închiși de plăcere. 

— Steve e omu’ meu. E un luptător. Și preţul a fost corect. 


149 


— l-ai plătit cu masa de prânz? 

— Nici gând. Pentru masa de prânz trebuie să plătească. 

— Mi-a dat lecţii de chitară. 

Steve tăie plăcinta cu un cuţit de plastic. 

— Cadillac e un muzician nemaipomenit. Muzica blues și rock- 
ul timpuriu n-au secrete pentru el. 

— Am cântat în restaurante pescărești, în taverne care aveau 
orchestră, în baruri unde te puteai trezi cu gâtul tăiat numai 
dacă te uitai chiorâș la cineva. 

— Când o să mă înveţi să cânt blues cu efectul ăla special? 

— Când oamenii o să înceteze să-ţi mai spună Întârziatul. 

— De ce îţi spun așa? 

— Pentru că eu ies ultimul din bibliotecă, de-aia. 

— Eso es mentira. Asta-i o minciună sfruntată, îl contrazise 
Cece. 

— E gogonată! adăugă Bobby. 

— Steve a ieșit pe ultimul loc la Campionatul Mondial 
Universitar, o lămuri Cadillac. 

— La naiba! exclamă Steve. 

— Unchiul Steve a jucat baseball pentru Universitatea din 
Miami. 

— Nu era bun de nimic, spuse Cadillac. 

Steve sări ca ars. 

— Băieți, nu exageraţi. Mă pricepeam să fur puncte la bază. 

— Dacă te cunosc eu bine, te pricepeai să furi și portofele... 
adăugă Victoria. 

— Unchiul Steve a marcat odată din prima repriză, printr-o 
lovitură simplă. 

— Se pare că am un talent special să alerg în cerc, completă 
Steve. 

— In loc să încetinească la a doua lovitură, unchiul Steve e și 
mai rapid, pentru că echilibrează forțele centrifuge și centripete. 

— Și ai fost eliminat pentru că nu jucai corect? 

— Nu, a fost și mai rău, îi răspunse Cadillac. 

— Cu mult mai rău. Nu mai fi așa timid. Spune-i ce-ai făcut, îl 
îndemnă Cece. 

Steve oftă. 

— Eram în Omaha și jucam în campionat împotriva echipei din 
Texas. Dădusem deja două lovituri, eram la sfârșitul ultimei 
reprize, nu era nimeni la bază, ne mai trebuia doar o șansă. 


150 


Aveam de dat o lovitură de la baza a treia. Am intrat în joc ca 
alergător, am preluat conducerea, dar mingea m-a prins în afara 
bazei și am fost eliminat. 

— Vai de mine! exclamă Victoria, neștiind ce să spună. 

— Problema e că eu am jucat bine. Doar că fost o alegere 
proastă. 

— Îhî. 

— Serios! Înregistrarea dovedește același lucru. Am dovezi. 
Prima dată când m-am confruntat cu nedreptatea. 

— Ei, am vazut și altele mai rele, spuse Cadillac. 

e 

Zece minute mai târziu, Victoria gusta plăcinta de cartofi dulci 
și asculta discuția celorlalți. Cadillac îi povestea lui Steve cum îl 
învățase el pe chitaristul T-Bone Walker să gătească pisică de 
mare, iar T-Bone îl învățase să cânte la chitara havaiană. 

— Până la urmă, eu am învăţat să cânt la chitara havaiană 
mai bine decât a învăţat T-Bone să gătească. 

Steve îl asculta vrăjit pe bătrân, iar Victoria se întrebă câţi 
oameni știau atâtea povești ca el. Cadillac începu să spună 
povești despre Muddy Watters, iar Steve începu să fredoneze 
cântecul Hoochie-Coochie Man. 

Cadillac râse copios lovindu-și coapsele cu palma în timp ce 
Steve denatura versurile și schilodea melodia, falsând îngrozitor. 
Steve se uita drept la ea și lălăia o strofă despre un bărbat care 
putea să facă orice femeie frumoasă să danseze și să ţipe, apoi 
uită cuvintele și începu să improvizeze. Exact cum își crease 
propriile lui reguli. 

Era clar că îl putea adăuga pe Cadillac Johnson la lista de fani 
ai lui Solomon. Bătrânul părea să aibă o afecţiune sinceră pentru 
el. Victoria se întrebă din nou dacă nu cumva ei îi scăpa ceva. 

Ești un bărbat foarte complicat, Steve Solomon. 

Dacă dădeai la o parte atitudinea intenţionat enervantă, era 
posibil să descoperi un suflet uman îngropat undeva adânc. Așa 
cum arăta acum, cu șuvitele acelea de păr negru căzute pe 
frunte, cu ochii aprinși de plăcere, îl vedea ca pe un bărbat și nu 
ca pe un avocat. Un bărbat care putea să treacă la a doua 
lovitură fără să încetinească și care putea să marcheze din 
prima cu o lovitură simplă. Un bărbat ţinea deja locul unui tată 
pentru Bobby și care avea să fie un tată minunat pentru propriii 


151 


lui copii. Un bărbat foarte atrăgător! Niciodată n-ar fi crezut că o 
să gândească așa ceva. 

Dacă nu aș fi logodită... 

La naiba! Gândul acesta de unde răsărise? Ea trebuia să 
trăiască fericită până la adânci bătrâneţi alături de Bruce. Era 
norocoasă că găsise un astfel de bărbat. Avea atâtea calităţi 
care îi plăceau. Era sincer, loial și cu picioarele pe pământ. 
Despre Solomon ce-ar fi fost de zis? În zilele lui bune, era un 
coleg inteligent și amuzant. Dar în zilele rele se certau și își 
scoteau ochii unul altuia, exact ca ogarii din hambarul 
judecătorului Gridley. 

Fir-ar să fie! Îmi retrag cuvintele. De ce-oi fi zis aşa ceva? 

Doar câinele terminase prin a călări cățeaua pe un balot de 
paie. Mai bine elimina toate gândurile referitoare la Steve 
Solomon, la câini apucaţi și la baloturi de paie. 

Dar câteva minute mai târziu, fără să vrea, gândurile ei o 
luară din nou razna: Dacă n-aș fi logodită... 

Concentrează-te. Nu te mai gândi la braţele lui, la mâini, la... 

Vai de mine! L-am văzut gol-pușcă! 

Victoria își aminti subit. Era un vis pe care îl rătăcise undeva 
la granița dintre somn și trezie. Când ceasul lui Bruce o trezise 
dimineaţă, ea era lipită de el, ca o scoică în cochilie, înfiorată de 
căldura trupului său. Dar bărbatul din visul ei nu era Bruce. Era 
Solomon! 

Se plimbau amândoi pe o plajă pustie, iar Solomon nu purta 
decât un prosop înfășurat în jurul taliei, ca în noaptea aceea 
când îl vizitase la el acasă. În vis, ea îi smulsese prosopul de pe 
el, lăsând la iveală... 

Anaconda. Trandafirul. Cârnatul cușer... complet excitat. 

Cum putuse să facă una ca asta? Era ca și cum l-ar fi înșelat 
pe Bruce. Se jură să își controleze psihicul care părea să se 
revolte împotriva raţiunii. „Concentrează-te!” 

Dă-l încolo pe Solomon! Elimină-l din toate celulele creierului 
tău! 

Victoria era convinsă că dacă voia putea să-l elimine pe 
Solomon din gândurile ei conștiente. Roasă de vinovăţie, se 
întrebă ce să facă pentru a-și controla visele. 


152 


17. 


CUM SE FURĂ PUNCTELE 


Situat la trei pași de baza a treia, Steve se legănă pe vârfuri, 
cu genunchii îndoiți și cu brațele relaxate. O ceaţă grea să 
așezase deasupra terenului, iar el abia putea să vadă tabela. 

— Marchează pentru mine, auzi el o voce seducătoare. 

Steve se concentră. 

— Cine e acolo? 

Aruncătorul aruncă spre el o minge rapidă care șfichiui aerul 
și dispăru în ceaţă. 

— Prima lovitură! urlă un arbitru invizibil. 

— Marchează pentru mine! murmură iar vocea seducătoare. 

Steve se întoarse și se strădui să distingă ceva în ceață, și în 
cele din urmă o văzu. Victoria Lord era asistentul de la baza a 
treia. Și își uitase pantalonii acasă! Între tricoul cu emblema 
Universității din Miami și sandalele cu talpă înaltă de plută și cu 
barete verzi și portocalii nu se vedea decât pielea. 

— Ești sălbatic și necugetat. De asta te iubesc atât de mult. 

— Serios? 

Steve își dădu vag seama că visa. Altă minge dispăru în 
ceaţă. 

— A doua lovitură! 

— Te rog, Steve. Marchează pentru mine. 

Era ca o sirenă a terenului de baseball. Steve se cutremură. 
Era din ce în ce mai frig și umezeala îi pătrunsese deja prin 
echipament. Aruncătorul începu să-și ia avânt, iar Steve începu 
să alerge. Prin ceața groasă văzu mișcarea cu încetinitorul. 
Mingea plutea ușor prin aer. Catcher-ul se răsuci pentru a apăra 
baza. Era nenorocitul de Zinkavich. 

Arbitrul își scoase masca. Era chiar Domnul Judecată în carne 
și oase, tatăl lui... Steve alunecă în față, întinzând o mână sub 
picioarele dolofane ale lui Zinkavich, chiar când mănușa cobori 
rapid, lovindu-l drept în tâmplă cu o bufnitură seacă, precum o 
minge care lovește popicele. Capul îi zvâcni de durere. 


— Ești eliminat! urlă Herbert Solomon. N-o să fii niciodată un 
jucător bun, smiorcăitule! 

— Unchiule Steve! îl auzi pe Bobby ţipând de undeva. 

— Băiatul e al meu! tună Zinkavich. Băiatul e al meu acum! 

— Unchiule Steve! 

Durerea care îi răvășea gândurile deveni și mai intensă, iar 
Steve simţi o greutate mare care îl apăsa pe piept. 

— Unchiule Steve! 

Începu să iasă din ceaţă. Era în dormitorul lui, dar ceva nu era 
în regulă. Bobby stătea călare pe pieptul lui, împingându-l mai 
tare în saltea și ținându-se bine cu mâinile de el. 

Băiatul plângea, tremura și urla totodată: 

— Unchiule Steve! E cineva aici! 

— Cine? Unde e? 

Steve se trezi subit. Inima bătea să-i spargă pieptul. 

— Chiar la fereastra mea. Se uita înăuntru. 

— Ai visat, Bobby. A fost un vis. 

— Ba nu! E cineva aici! 

Steve se uită la ceasul digital de pe noptieră. Era 4:17. 

— Să nu-i lași să mă ia. 

— N-o să te ia nimeni de lângă mine. Niciodată. 

Steve băgă mâna sub pat, scoase o bâtă metalică de baseball 
și îi spuse lui Bobby să rămână în pat. Îmbrăcat doar în boxeri, 
se îndreptă fără zgomot spre dormitorul băiatului. Ferestrele 
erau închise, iar cearșaful era șifonat. Se uită pe fereastră, dar 
nu se vedea nimic în întunericul din curte. Se duse în bucătărie, 
scoase o lanternă din sertar și descuie ușa. leşi desculț în 
grădină, cu lanterna într-o mână și cu bâta în cealaltă și se uită 
de jur împrejur. Nu era nimeni. 

Din curtea unui vecin se auzi o ciocănitoare care bocănea într- 
un copac. Inspiră mirosul de pământ umed și de iasomie. Dar 
mai plutea ceva în aer... Fum de ţigară. Sau era doar o părere? 
Mirosul dispăru tot așa cum apăruse. 

Se uită sub fereastra lui Bobby. Nu erau nici urme de pași, nici 
mucuri de ţigară. Bietul băiat. Bobby nu putea să deosebească 
realitatea de coșmarurile sale. Steve se întrebă dacă el putea. 

e 

Două ore mai târziu, când soarele începea să se arate pe cer, 
Bobby dormea buștean. Steve era în bucătărie unde felia un 
fruct zemos de papaya, scoțându-i seminţele. Il lăsă pe masă, 


154 


alături de două felii de lămâie verde, ieși din casă și dădu încă o 
raită prin grădină. Nu erau semne că ar fi călcat cineva pe acolo; 
în noaptea trecută nu-și făcuse apariţia nici măcar ratonul 
cartierului, care răsturna tomberoanele de gunoi. „N-a fost 
decât un coșmar”, își spuse el. Ce bine ar fi dacă ar găsi o cale 
să scoată toţi acești demoni din mintea băiatului! 

Îmbrăcat în pantaloni scurți și într-un tricou de la Asociaţia 
Avocaţilor Independenţi, pe care scria „Avocaţii fac sex ca la 
carte”, Steve ieși pe ușa din față și o încuie. Punându-și căștile 
de la walkman pe urechi porni spre plaja Tahiti, unde făcea 
jogging în fiecare dimineaţă, după care se întorcea la timp 
pentru a lua micul dejun cu Bobby. 

Era o dimineață minunată, cu cer albastru strălucitor și cu 
umiditate scăzută; vântul adia ușor dinspre nord-vest, 
semnalând un front de aer rece care avansa. Steve traversase 
deja podul pe la Barajul Gables și încă nu începuse să transpire. 
Bob Marley răsuna în căști, îndemnând-o pe femeia lui să 
învioreze atmosfera, însă în mintea lui Steve parcă răsuna altă 
muzică. El continua să audă cuvintele pe care le rostise Victoria 
în visul din noaptea trecută: „De asta te iubesc atât de mult”. 

Acum că tot se gândea la subiectul acesta, nu cumva fusese 
mai drăguță cu el în ultimul timp? leri, când Cadillac adusese 
mâncarea, nu cumva surprinsese o privire mai blândă în ochii 
ei? Și ce dacă? E logodită, fraiere! 

Sigur că nu putea să aibă o relaţie cu ea. Ce l-ar fi așteptat pe 
el la capătul drumului? Orașul Inimilor Albastre. Exact ce-i 
lipsea, acum că avea pe cap procesul Barksdale și problema cu 
Bobby. Nu avea vreme de belele sentimentale. N-avea timp nici 
pentru o aventură de o noapte. 

Valurile crestate cu spumă se spărgeau cu putere de stâncile 
care brăzdau suprafaţa apei. Vântul începu să bată și mai tare; 
era clar că vremea se schimba. luțind pasul, Steve începu să 
alerge în rând cu un autobuz interurban care opri la Cocoplum 
Circle, lăsând să coboare menajerele în uniforme care se 
îndreptau spre apartamentele de lux de pe malul apei, unde 
trudeau din greu. Pe bermă se afla un Mercedes decapotabil. Pe 
locurile din față stăteau un tânăr cu prietena sa, iar Natalie Cole 
cânta Opposites Attract la radio. Cântecul îl făcu să se 
gândească iar la Victoria. Se uitase fix la el tot timpul cât 
discutase cu Cadillac. Să fi manifestat vreo urmă de interes faţă 


155 


de persoana lui? În fond sunt sute de femei care se răzgândesc 
și își anulează logodna. 

La naiba. Nu o să lucreze cu tine decât la un singur caz. După 
aia, a și plecat. Obișnuiește-te cu gândul ăsta. 

Începuse să transpire abundent, respira din ce în ce mai greu 
și mai repede, iar tălpile pantofilor loveau regulat asfaltul. Apoi 
ajunse în starea aceea de relaxare totală și simţi că plutește. 
Alerga fără efort, se simţea puternic, ca și cum ar fi putut să 
sară dintr-o mișcare peste palmierii înalţi. Gândurile sale se 
îndreptară din nou spre evenimentele nopţii trecute și spre 
Bobby. Oare chiar fusese cineva la fereastra copilului? Era 
imposibil să-și dea seama, dar trebuia să ia măsuri de precauţie. 
Sistemul de alarmă era stricat de ani de zile; acum era 
momentul să-l repare. Era momentul să... 

Ce dracu’?! 

Steve văzu camioneta verde și murdară tocmai când aceasta 
ieșea de pe Mire Flores Avenue. Camioneta frână în ultimul 
moment, anvelopele scârțâiră pe asfalt, și apoi se îndreptă spre 
șoseaua Lejeune. 

Steve se strădui să vadă în ce direcţie o ia șoferul după ce 
ajunge la intersecție. Alerga mai repede decât până acum; nici 
nu știa că poate fugi atât de repede. Se gândi dintr-odată la 
Bobby, care dormea singur în pat. Când camioneta viră la 
dreapta, Steve era suficient de aproape ca să o vadă 
apropiindu-se de rond. 

Doamne, te rog, fă să se întoarcă! Să o ia pe Sunset sau să se 
ducă mai departe, pe Old Cutler 

Camioneta viră la dreapta, apoi traversă podul. Se îndrepta 
chiar spre casa lui. 


18. 


DORIS DIN INTERCOURSE’ 


Când coti pe Kumquat Avenue, Steve nu mai avea pic de 
energie. Adrenalina se epuizase cu totul, iar picioarele atârnau 
ca nişte cărămizi. Apropiindu-se de casă văzu două maşini 
parcate pe pietrișul aleii. Niciuna dintre ele nu era o camionetă 
verde. 

Una era bătrânul lui Cadillac, iar cealaltă era un Chrysler gri- 
şobolan, cu patru uși și cu pneuri negre. Pe mașină era lipit un 
autocolant pe care scria: „N-ai decât să claxonezi. Am oprit să 
pun benzină”. 

Steve înconjură Chrysler-ul, se aplecă puțin și încercă să-și 
regleze respiraţia. Panica începuse să cedeze. Bănuia cine se 
afla în mașină, dar aruncă o privire pe geam ca să se asigure. Pe 
locul pasagerului se aflau o pereche de pantofi sport cu 
crampoane, cam de mărimea 38 după cum bănui el, niște 
mănuși și echipament de protecție. Pe bancheta din spate se 
vedeau niște bâte de lacrosse, bandaje elastice, bandă adezivă 
și un borcan cu prafuri cu conţinut ridicat de proteine. 

Ştia foarte bine cine este înăuntru și nu era deloc încântat. 
Alungând din minte imaginea camionetei verzi, împinse cu 
piciorul frunzele căzute de pe aleea pietruită și intră grăbit în 
casă. 

Doamna doctor Doris Kranchick stătea în mijlocul sufrageriei, 
cu mâinile înfipte în șoldurile ei late și solide. Era încălțată în 
pantofi fără toc și purta un costum gri și mohorât. Avea părul 
strâns atât de tare, încât Steve se aștepta ca ochii să-i sară din 
orbite în orice moment. Era solidă, fără să fie grasă. Picioarele ei 
arătau ca două trunchiuri zdravene de copac și se terminau cu 
niște glezne groase. Avea o față lătăreaţă și ștearsă, care 
ascundea bine tenacitatea ei fără limite și furia reprimată 
înăuntru. O cicatrice alburie ușor curbată, ca o coasă, îi traversa 
unul din obraji; era o amintire cu care se alesese dintr-o bătaie 


7 Intercourse este un oraș din Pennsylvania. Totodată, este un substantiv comun în 
limba engleză care are sensul de „act sexual”. 


157 


în timpul unui meci studenţesc de lacrosse, cu douăzeci de ani 
în urmă. 

În ciuda eforturilor sale, Steve nu reușise deloc să o 
îndulcească pe Doris Kranchick. Când aceasta fusese numită 
consilier pentru cazul lui Bobby, Steve încercase să o abordeze 
pe un ton amical, pornind de la ceea ce aveau în comun. 

Hei, ce coincidență, și eu am fost sportiv în facultate. 

Realitatea era că ea fusese o sportivă desăvârșită, și 
câștigase cu echipa All-American la Facultatea de Stat din 
Pennsylvania. Steve nu știa prea multe despre lacrosse, dar se 
informase și aflase că poziţia ei de apărător era similară cu 
poziţia de fundaș în fotbal, care necesită atât robusteţe, cât și 
agresivitate. 

Steve se pregătise bine pentru ea. La prima ședință, o 
întrebase despre studiile asupra sindromului idiotului savant și 
asupra demenţei fronto-temporale, asupra învăţării obsesive, 
memoriei fotografice, eidetismului și ecolaliei. Ba chiar citise 
articolul publicat de ea în revista Psychology Today: „Descoperă 
autistul din tine”. Folosise un vechi truc avocăţesc prin care de 
obicei convingi martorul să își dea drumul la limbă: „Esti atât de 
fascinantă, spune-mi mai multe despre tine”. 

Niciun truc nu funcţionase cu Doris. Ea îl privea ca pe un 
adversar care se îndrepta spre poartă. Dacă nu putea să-i fure 
mingea, putea să-l placheze sau să-l stopeze cu un cot în splină. 

Bobby se afla în sufragerie, ghemuit într-un colț al canapelei. 
Cu picioarele goale, îmbrăcat doar în chiloţi și într-un tricou, își 
înconjurase genunchii cu braţele și se legăna în liniște, cu capul 
întins și privind în gol. Intrase înapoi în cochilia lui. Avea pe chip 
aceeași privire ca atunci când Steve îl salvase, cu zece luni în 
urmă. 

S-o ia naiba! Bobby o să fie dat peste cap câteva zile bune! 

— Totul este în regulă, puștiule! 

— N-a venit să mă ia? 

Vocea băiatului era mai degrabă un scâncet. 

— Bineînţeles că nu. O să stăm un pic de vorbă. Doamnă 
doctor, ar fi trebuit să sunați înainte de a veni. 

Steve încercă să nu își trădeze mânia în inflexiunile vocii. 

— Ne este permis să facem vizite neanunţțate la domiciliu. 


— Aceasta este o violare a intimităţii mele, un drept 
fundamental pe care mi-l dă articolul nu-știu-cât din Constituţia 
Statului Florida. 

— Articolul unu, punctul douăzeci și trei, șopti Bobby. 

— Ce ziceți de asta? Nepotul meu se pricepe mai bine la legi 
decât mine. 

— Sunt convinsă, dar eu am alte preocupări. Uitaţi-vă la bietul 
copil, îi răspunse ea pe un ton sec. 

Bobby tremura și își întorsese privirea, uitându-se spre cine 
știe ce colț nevăzut al universului. 

— Păi, l-aţi speriat. M-aţi speriat și pe mine, de altfel! 

Kranchick își dădu jos haina gri. Se părea că n-avea de gând 
să plece prea curând. 

— Robert ar trebui să fie dus la Spitalul Rockland, unde există 
dotări pentru nevoile sale speciale. 

— Nu are nevoie să meargă la spital. Voi angaja un profesor 
particular și un terapeut. 

— Pe cine? 

— Cei mai buni din branșă. Imediat după ce îmi primesc 
onorariul pentru cazul la care lucrez. 

— Aha. Uitaţi-vă și dumneavoastră la casa în care trăiţi! 

— Ce nu vă place? 

Steve netezi din reflex revistele împrăștiate pe placa de 
surfing din care era construită măsuţa lui de cafea. Nu se mai 
deranjă să ascundă sticlele goale de bere și cutiile vechi de 
pizza. Lângă canapea se afla un ghiveci în care murise o floare; 
planta se usca și arăta ca un schelet pleoștit ornat cu frunze 
maronii. 

— Când sora dumneavoastră a renunţat la Robert... 

— Janice nu a renunţat la Robert. Eu l-am salvat. 

— Detaliile cu privire la acest aspect au fost întotdeauna 
foarte vagi. Abia aștept să aud mărturia dumneavoastră după ce 
depuneţi jurământul. 

Steve se simţi ameninţat. Era exact ce ar fi spus Zinkavich 
dacă ar fi fost de faţă. Se strădui să-și păstreze calmul. Nu îl 
ajuta cu nimic dacă Kranchick scria în procesul-verbal că în 
afară de faptul că este incapabil să șteargă praful prin casă, mai 
are și o atitudine ostilă. 

— Sunt convinsă că mama lui Robert ar dori ca el să 
beneficieze de cea mai bună îngrijire. 


— Janice este dependentă de droguri și nu îi pasă de nimeni 
decât de propria ei persoană. Singurul care își face griji pentru 
Bobby sunt eu. 

— Atunci ar trebui să vă doriţi ce este mai bine pentru el. 

Steve începu să se enerveze iar, lucru care nu i s-ar fi 
întâmplat niciodată la tribunal. Dar îi venea greu să pledeze 
pentru sine. Era imposibil să nu se implice emoţional. 

— Nu există niciun spital mai bun decât Rockwell pentru 
persoanele cu autism. Robert poate să deprindă o îndemânare 
acolo, iar noi putem afla mai multe despre el și implicit despre 
alte persoane care suferă de aceeași afecţiune. 

— Nu vă dau voie să-i frigeţi creierul cu electrozii voştri. 

Fii calm. Nu face impresie proastă! 

— Stimularea magnetică transcraniană nu este o tehnică 
agresivă. lar tratamentul medicamentos pe care-l folosim este 
foarte promiţător. 

Femeia se îndreptă spre Bobby și îl mângâie pe obraz, dar 
copilul se scufundă și mai adânc în canapea. 

— Orice s-ar fi întâmplat cu Robert, memoria sa rivalizează cu 
memoria celor mai savanți autiști pe care i-am cunoscut, dar 
fără deteriorarea organică a creierului. Vă daţi seama ce 
oportunitate rară avem aici? 

— Pentru dumneavoastră sau pentru Bobby? 

— Intransigența dumneavoastră va fi menţionată în procesul- 
verbal pe care îl pregătesc pentru tribunal. 

Incepea să sune din ce în ce mai mult ca Zinkavich. 

— Dumneavoastră ar trebui să fiți imparţială, nu să acţionaţi 
la indicaţiile domnului Zinkavich. 

— Vi se pare că există forțe care conspiră împotriva 
dumneavoastră? Vă simţiţi persecutat, domnule Solomon? 

— Simt că vrea cineva să-mi tragă una sub centură. 

— Aveţi accese inexplicabile de furie? 

— La dracu'. Dacă vrei să scrii că sunt nebun, n-ai decât. 

— O să menţionez câte ceva și despre limbajul pe care-l 
folosiţi. 

— Ce ai împotriva mea? Cu ce te-am jignit eu? 

— Cu nimic. Pe mine nu mă preocupă decât bunăstarea lui 
Robert. 


160 


Adevărul era că Doris Kranchick îl ura din tot sufletul pe 
Solomon. Nu putea să sufere îngâmfarea lui de băiat de la oraș. 
Atitudinea lui o călca pe nervi. O pușlama, ar fi zis mama ei, 
Edna, dacă l-ar fi cunoscut. Până și mersul lui săltat o irita. 
Mergea ca și cum ar fi deţinut cheia către cine știe ce regat 
secret, ca și cum fiecare pas pe care-l făcea îl purta spre 
binemeritate plăceri. 

Ea înţelegea perfect că amestecul ei de furie și invidie era 
irațional. Provenea dintr-o familie care avea o fermă în sud-estul 
statului Pennsylvania și învățase destulă psihologie ca să știe că 
nu lăsase niciodată în urmă părerea foarte proastă despre sine 
care o chinuise mereu. Incepând cu hainele pe care le purta în 
liceu, până la fruntea ei lătăreață și la părul de un castaniu 
spălăcit, nu îi plăcea nimic la propria ei persoană. Nu avea să 
uite niciodată cât de jenată fusese la un joc într-un turneu de 
lacrosse în care prezentatorul o anunţase: „Prima lovitură este 
dată de Doris Kranchick, din Intercourse”. 

— Unde e Intercourse? întrebase râzând o fată din Pittsburgh. 

— Câţiva kilometri mai la sud de Blue Ball, îi răspunsese o altă 
fată din Philadelphia, cu o voce răutăcioasă. 

Toate fetele râseseră de ea și își loviseră crosele între ele. Din 
ziua aceea porecla ei a rămas „Doris din Intercourse”. Porecla a 
urmat-o la facultate și nici atenţionările decanului, nici tendința 
ei de a-și faulta adversarele nu au schimbat situaţia. Plină de 
furie, Doris colecţiona cartonașe galbene pentru echipa ei și era 
din ce în ce mai singură. 

Un meci mai special de lacrosse i-a rămas întipărit în 
memorie. A fost un meci minunat, deși a rămas cu optsprezece 
copci pe faţă în urma eforturilor depuse. In play-off-urile 
campionatului Big Ten, Doris i-a pus piedică unei jucătoare 
drăguţe și rapide, cu codițe, care juca în echipa statului Ohio. În 
cădere, fata a lovit-o pe Doris cu crosa drept în obraz - poate 
din greșeală, sau poate intenţionat. Cu sângele ţâșnind din rană, 
Doris s-a trântit la pământ, având grijă să aterizeze cu umărul 
chiar pe gropiţa din bărbia fetei cu prea mult tupeu. Aceasta s-a 
ales cu o mandibulă fracturată și a mâncat supă cu paiul timp 
de câteva luni. Doris încă zâmbea când își amintea de jocul 
acela. 

Gândindu-se la trecut, Doris își dădea seama că nu făcuse 
multe în facultate, în afară de faptul că lovise mingea, se lovise 


161 


cu capul de pereți și își lovise adversarele. Cu toate acestea, în 
ultimul an l-a cunoscut pe Fritz Braeunig, un jucător de fotbal 
din Germania. După o petrecere sportivă el a dus-o în 
apartamentul lui, a ameţit-o cu vin roșu și apoi a încercat să-i 
desfacă picioarele cu coapsele lui musculoase. Problema lui Fritz 
era că nu înţelegea când cineva îi spunea „nu”. Ce ar fi putut ea 
să facă? In timp ce el se străduia să pătrundă între coapsele ei, 
ea i-a înconjurat pieptul cu picioarele ei puternice, și-a încrucișat 
gleznele în spatele lui și i-a rupt trei coaste, care au pârâit ca 
niște vreascuri uscate. 

Doris și-a ales să studieze medicina la Institutul John Hopkins 
deoarece acolo putea să participe la antrenamentele faimoasei 
echipe de lacrosse a universităţii. larna juca pe stadioanele 
acoperite, unde era adesea penalizată pentru „abordări 
nepermise din spate”. Ceva mai târziu și-a putut elibera toată 
agresiunea adunată jucând în liga masculină, pe un stadion de 
lângă campusul Universităţii Internaţionale din Florida. 

Deși viaţa ei era singuratică și lipsită de prieteni, ea nu se 
considera nefericită. Se lupta din răsputeri pentru o cauză bună 
și se desprinsese de mult de ferma din Pennsylvania. Ulterior s-a 
angajat la diverse companii farmaceutice, unde s-a implicat în 
programele de cercetare a noilor medicamente din Argentina, 
Ungaria și Bulgaria, iar în cele din urmă s-a stabilit în prozaicul 
Fort Lauderdale. De doi ani era coordonatoarea unui proiect- 
pilot de studiere a autismului, desfășurat la Spitalul de Stat 
Rockland, unde testa agresiv tratamente noi. 

Nu ai cum să câștigi puncte dacă nu tragi la poartă. 

Nu înțelegea de ce Steve refuza să îl împartă pe Robert cu ea. 
Cum poate un om să fie atât de egoist și de limitat? Ea îl putea 
ajuta pe băiat, și prin el putea să ajute multe alte persoane cu 
aceeași afecțiune. Dacă cercetările ei îi aduceau mai multe 
subvenţii de la guvern și o invitaţie la emisiunea 60 Minutes, cu 
atât mai bine. 

e 

Steve se decise să fie umil. Trebuia să îi adreseze cât mai 
multe complimente și să-și ascundă sentimentele adevărate. 

— Doctore Kranchick, să nu ne certăm. 

— Asta depinde numai de dumneavoastră, domnule Solomon. 

— Eu admir cu adevărat munca dumneavoastră. 

Ești o ciudată și o nebună. 


162 


— Vă mulţumesc. 

— Dacă l-aţi cunoaște pe Bobby, v-aţi da seama că locul lui 
este lângă mine. 

Nu aș lăsa nici măcar un maidanez să stea cu tine. 

— SCULĂ VIOAIE, începu Bobby să intoneze cu faţa înfundată 
în perne. 

— Ce-ai spus? 

Bobby înălţă capul și o lămuri: 

— SCULĂ VIOAIE! 

„La dracu'”, își spuse Steve. 

Kranchick nu trebuia să afle că băiatul îi anagrama numele. 

— Când Bobby este emoţionat, spune cuvinte fără sens... 

— RIDICHE, COCOȘEL, PATINOARE. 

— S-ar putea să fie o formă de demenţă, se încruntă 
Kranchick. 

— E mai degrabă un joc, sugeră Steve. 

— MĂNÂNCĂ GÂNDACI BOLNAVI?! 

Femeia băgă mâna în buzunar, scoase un bilet și măzgăli 
ceva pe el. 

— Mi se pare că toate cuvintele astea fac referire la ceva, dar 
nu-mi dau seama ce vor să spună exact. 

— Nu Înseamnă nimic. Sunt nişte cuvinte spuse la nimereală. 

Cum era să-i spună că Bobby îi asocia numele cu cuvinte 
precum „sculă”, „gândac” și „cocoșel”? 

— Scena aceasta nu face decât să mă convingă că Bobby are 
nevoie de tratament intensiv într-o instituţie specializată. 

— Vă înșelaţi, doamnă doctor. 

— Dar aţi avea dreptul să-l vizitaţi periodic. 

— Lui îi merge mai bine studiind acasă. 

— Serios? Am văzut eu ce educaţie primește. Robert a 
încercat să ascundă dovezile. 

Femeia băgă mâna sub pernele canapelei ca și cum ar fi 
căutat monede pierdute. 

— Nu face decât să citească articolele, explică Steve, 
așteptându-se să vadă vreun număr din Playboy sau Maxim. 


5 Anagramă în limba engleză, în original, a numelui Doris Kranchick, care constă dintr- 
o enumerare de cuvinte: radish cock rink. 
 Anagramă în limba engleză, în original, a numelui Doris Kranchick: drink sick roach. 


163 


Femeia scoase o fotografie alb-negru făcută la autopsia lui 
Charles Barksdale, cu o incizie care mergea de la un capăt la 
celălalt al craniului. 

— Ah, la astea vă refereaţi, spuse Steve ușurat. 

— Și astea ce sunt? 

Femeia îi arătă o fotografie în care pielea de pe gâtul lui 
Barksdale era ridicată pentru a lăsa la vedere glandele salivare 
și vena jugulară. 

— Lui Bobby îi plac autopsiile. Poate să vă recite procesele- 
verbale ale autopsiilor, pentru toate crimele care au avut loc în 
Anglia secolului XIV. 

— Ancheta a avut loc în Middlesex, în lunea de după Nașterea 
Maicii Domnului, în timpul domniei lui Edward al Ill-lea, începu 
Bobby cu un pronunţat accent britanic. 

— Sunt doar niște jocuri. Nu au niciun sens, până nu aflăm 
cum face să reţină toate acestea. 

— Hei, cucoană, mi se pare mie sau ai un băț în fund? întrebă 
Bobby. 

— Nu se poate! Asta îl învățați dumneavoastră pe copil? 

— Nu! Nici vorbă! Asta a citit pe un tricou sau așa ceva. 
Bobby, spune-i! 

Steve se simţi cuprins de un fior de gheaţă. 

— Am citit-o pe un autocolant lipit pe o Toyota. 

— Pe o Toyota! repetă Steve ușurat, ca și cum Bobby tocmai 
reușise să transforme apa în vin. 

— O Toyota care avea pană pe stânga. Numărul de 
înmatriculare era 7NJ843, și avea o focă desenată pe caroserie, 
completă Bobby. 

— Vedeţi? Spune lucruri din memorie! 

Kranchick înșfăcă servieta de pe măsuţa de cafea. 

— Nu pot tolera ce se întâmplă în casa aceasta. Bobby are 
nevoie de îndrumare, iar dumneavoastră nu sunteţi capabil sau 
nu doriţi să îi oferiţi acest lucru. 

— D-nă Kranchick, cred că v-aţi făcut o impresie greșită. Dacă 
ați mai sta puţin cu noi, cât să se relaxeze Bobby, v-aţi da 
seama că este foarte fericit și că s-a adaptat foarte bine. 

— Eu am luat deja o decizie. Voi recomanda instanței să 
respingă petiția dumneavoastră și să suspende dreptul de 
custodie, pentru a-l da pe Robert în grija statului. 


164 


Tonul ei era tăios. Palmele lui Steve erau lipicioase de la 
transpiraţie. Epuizase toate tertipurile. Încercase să fie raţional, 
se enervase, încercase s-o flateze. Acum nu-i mai rămăsese 
decât panica. Se auzi implorând-o: 

— D-nă doctor, vă rog să-mi mai dați o şansă. Bobby are 
nevoie de mine, iar eu îl iubesc. 

Astea nu erau niște cuvinte pe care să le rostească în glumă. 

— Bobby este lumea mea. 

— Este lumea dumneavoastră? Deci de asta depinde tot, nu? 
De nevoile dumneavoastră. Nu ar trebui să vă gândiţi la Robert 
în primul rând? 

— Și el mă iubește. El se bazează pe mine. A făcut niște 
progrese uimitoare. 

— Ce progrese? A ajuns să doarmă cu dumneavoastră în pat? 
îl întrebă ea adresându-i un zâmbet crud. g 

— Asta a fost la început, timp de vreo două săptămâni. li era 
frică să stea singur. 

— Cu toate acestea, parcă sună ca o declaraţie de-a lui 
Michael Jackson. 

Femeia asta vorbește serios? 

— Doctore Kranchick, văd că vă gândiţi la niște lucruri foarte 
murdare. 

— Este datoria mea să investighez fiecare posibilitate, să văd 
ce se află dincolo de aparenţe. Sinceră să fiu, chiar dacă Robert 
n-ar avea probleme, tot m-aș îndoi de capacitatea 
dumneavoastră de a fi un tutore adecvat. Trebuie să 
recunoașteţi că nu sunteţi genul casnic, domnule Solomon. 

— Orice o fi însemnând chestia asta, să știți că e doar o 
problemă temporară. E o fază trecătoare. 

— Bine. Când vă maturizaţi, depuneţi o petiție la tribunal 
pentru schimbarea statutului. 

— Dar eu mă schimb chiar acum. 

Lui Steve îi venise o idee. Ar putea exista o metodă să o 
convingă... 

— În ce fel? 

— Păi, căsătoria este o schimbare importantă, nu? 

— Poate fi, depinde de situaţie. 

— Păi... sunt logodit. Mă căsătoresc peste o lună, cu o femeie 
minunată. Este inteligentă și afectuoasă... 

— Și optimistă, sugeră Kranchick cu sarcasm. 


— E o persoană serioasă. Ea mă va da pe brazdă. Logodnica 
mea are o influenţă stabilizatoare asupra mea. 

„Stabilizator” era un cuvânt convingător, care sugera ceva 
pozitiv. Începuse să improvizeze exact ca în sala de judecată. 

— Când sunt cu ea, mă simt mai matur și mai... casnic. 

— Serios? 

Doctoriţa nu păru deloc convinsă. 

— Procesul-verbal nu este complet dacă nu discutați și cu 
logodnica mea. 

— Asta așa este, recunoscu ea fără tragere de inimă. Cum o 
cheamă? 

Mintea lui Steve o luă razna. Putea fi Sofia Hernandez, 
grefiera. Se pricepea să citească o mărturie, dar nu se prea 
pricepea să facă reclamă cuiva. Mai era Gina, modelul, care 
avea deja inel de logodnă, dar care era posibil să fure argintăria 
de prin casă. Gemenele Lexy și Rexy aveau împreună un IQ care 
nu ajungea la valoarea temperaturii într-o zi călduţă. li mai 
rămânea Cece, dar tatuajele și piercing-urile ei nu transmiteau 
un mesaj prea bun, mai ales după ce aruncai o privire la cazierul 
ei. 

— Vreau să o cunosc cât de curând posibil. Poimâine e bine? 

Kranchick își scoase agenda din geantă. 

— E perfect. Să ieșim împreună la cină. 

— Deci cum se numește persoana asta cu influenţă 
stabilizatoare? 

Nu avea de ales: 

— Victoria Lord. O să vă placă de ea. 


19. 


DOVEZI DE IUBIRE 


Când intră în agenţia Les Mannequins a doua zi de dimineaţă, 
Steve își promise să se poarte foarte frumos cu Victoria. In fond, 
trebuia să-i ceară o favoare imensă. 

Vrei să te căsătorești cu mine? Sau cel putin să te prefaci că 
vrei? 

Steve știa că are nevoie disperată de ajutor. Un proces-verbal 
negativ de la Kranchick combinat cu atacurile malițioase ale lui 
Zinkavich nu îi lăsa nicio șansă în faţa instanţei. li promisese lui 
Kranchick că avea să i-o prezinte pe logodnica lui în seara 
următoare. Trebuia să-i pună întrebarea cea mare, să cadă și în 
genunchi dacă era cazul, și să o învețe pe Victoria singura 
abilitate a unui bun avocat care ei îi lipsea cu desăvârșire: cum 
să mintă cu nerușinare. 

ÎI lăsă pe Bobby în sala de așteptare, unde putea să o ajute pe 
Cece care își făcea exerciţiile; doar așa o putea împiedica să 
dispară toată după-amiaza la sala de forță. Deschizând ușa 
biroului, simţi imediat că nu era în regulă ceva. 

În primul rând, soarele care intra prin ferestre împrăștia o 
lumină prea intensă. Apoi se simţea un miros de amoniac. Toate 
hârtiile de pe biroul lui erau ordonate în teancuri, iar lângă ele 
se afla o vază cu violete. 

Violete? 

Se uită la Victoria care stătea la biroul ei, studiind o listă cu 
apeluri din alte cazuri similare cu al lor. 

— Ce s-a întâmplat aici? 

— Am făcut curat. 

— Așa cum a făcut generalul Sherman curat în Georgia? De ce 
e așa multă lumină în birou? 

— Am spălat ferestrele. 

— Mare greșeală. Ferestrele murdare sunt o modalitate 
naturală de a păstra răcoarea. 


167 


Ea continuă să citească, folosind un marker galben pentru a 
sublinia punctele-cheie ale unui verdict dat într-un apel. Ca și 
cum legea ar fi putut s-o ajute să câștige procesul! 

Se îndreptă spre acvariul cu homari, sfărâmă un covrig uscat 
și începu să arunce bucăţelele în apă. Trăgea de timp, încercând 
să-și dea seama cum ar trebui să o roage pe Victoria să fie 
logodnica lui de o zi. Ştia de pe acum care va fi prima ei reacţie. 

Nici nu mă gândesc. Nu este etic. 

În ciuda eforturilor lui de a o corupe, Victoria se încăpăţâna 
să-și păstreze standardele etice. Mai ieri intervievaseră un 
posibil client, un bărbat care voia să dea compania Budweiser în 
judecată pentru reclamă falsă. El consuma în permanenţă berea 
lor, dar tot nu reușea să agațe femei în baruri. Steve considera 
că nu era o idee rea, dar Victoria refuzase categoric. 

— Ești gata să ne pregătim pentru audierea de stabilire a 
cauțiunii? întrebă ea fără să-și ridice ochii din dosare. 

— Sigur, ne pregătim cât vrei tu. 

Katrina Barksdale era nefericită în Centrul de Detenţie pentru 
Femei, unde nu se bucura de confortul casei Barksdale. Nu avea 
jacuzzi, piscină, promontoriu sau un grădinar care să facă 
dezinsecţia. Trebuiau să-l convingă pe judecătorul Alvin 
Schwartz, un mizantrop de optzeci și unu de ani, să-i permită să 
se întoarcă acasă până la proces. Nu era o sarcină ușor de 
îndeplinit într-un caz de crimă, dar era ceva realizabil. 

— Conform precedentului stabilit de cazul Statul împotriva lui 
Arthur, avem o șansă. 

— Mda. 

— E greu ca statul să refuze stabilirea unei cauţiuni. 

— Știu. 

Victoria își ridică privirea spre el: 

— Cum te împaci cu judecătorul Schwartz? 

— Mă urăște. 

— Aha. 

— Dar este senil, așa că uneori mai uită. 

— Mă bucur. 

— Îi plac avocatele cu fuste scurte. 

— Las-o baltă. 

Steve se îndreptă spre fereastră și se uită la aleea de 
dedesubt, îngustându-și ochii din cauza luminii puternice. 

— S-a întâmplat ceva? Parcă nu ești în apele tale. 


— Vreau să te rog ceva. 

Haide, spune-i odată. Spune-i că ai nevoie de ajutorul ei. 
Spune-i că mai bine îți tai o mână decât să-l pierzi pe Bobby. 

— Ai căutat cazul Arthur în indexul Shepard? 

— Bineînţeles. 

Steve o urmări în timp ce ea continua să răsfoiască dosarul de 
apeluri. Întrucât azi nu avea nicio prezentare la tribunal, nu era 
îmbrăcată elegant. Purta niște pantaloni negri strâmţi și o 
cămașă bărbătească albă - probabil a lui Bigby - pe care și-o 
legase în talie. Era încălțată cu pantofi fără toc. Nu se machiase 
și nici măcar nu părea să se fi pieptănat. Lui Steve i se păru 
foarte sexy, într-o manieră naturală și complet involuntară. 
Poate că asta era problema lui. Dacă nu ar fi avut astfel de 
sentimente pentru ea, i-ar fi fost mai ușor să-i ceară ajutorul. El 
știa foarte bine să lingușească, să se roage, să implore, să 
cerșească, dar de data asta nu reușea. Mai avea de așteptat 
până să o poată linguși pe ea. 

— Cum vrei să ne organizăm pentru audiere? 

— Tu te ocupi de aspectul legal, eu mă ocup de fapte. 

— Faptele sunt că Charles era pervers, Katrina l-a acceptat 
așa de dragul căsniciei, iar moartea lui a fost un accident 
nefericit? 

— Exact. 

Steve urmări prin fereastra deschisă niște gunoieri care 
goleau tomberonul în camionul lor. 

— Trebuie de asemenea să punem accentul pe mesajul 
nostru. 

— Și care e mesajul nostru? 

— Habar n-am. Oricare ar fi, trebuie să-l facem să intre bine în 
capul publicului, începând de la audierea pentru cauţiune. Ar 
trebui să apară un articol pe prima pagină din Hera/d care să 
aibă drept titlu mesajul nostru. 

Victoria se încruntă. 

— Titlul articolului ar putea fi „Văduva este eliberată pe 
cauţiune”. Sau nu... 

— Doar dacă îl scrie vreun amărât de editor adjunct. Dar 
sarcina noastră este să le oferim noi titlul, folosind mesajul 
nostru. Care este elementul distinctiv al cuplului Barksdale? Ce 
i-a ţinut pe ei doi împreună? 

— Procurorul va spune că banii. 


— Exact. Și noi ce-o să spunem? 

— lubirea. 

— lubirea este o strategie minunată de apărare, admise 
Steve. Ce este în fond iubirea? Și cum dovedim noi existenţa ei? 

— lubirea este asocierea raţională și sinergică a două 
persoane care au interese comune și preferinţe similare. 

— E un pic cam prea cinică pentru mine definiţia ta. 

Asta era relaţia ei cu Bigby? O „asociere raţională și 
sinergică”? Probabil că era foarte pasională relaţia lor... 

— Atunci care e definiţia ta? 

— Doi oameni care nu pot sta despărțiți unul de celălalt, 
răspunse el fără ezitare. Doi oameni care nu sunt împliniţi dacă 
nu sunt împreună. Sunt amanți și prieteni. Există pasiune și 
bucurie în relaţia lor, iar ei nu-și pot imagina viața alături de 
altcineva. 

— Deci Steve Solomon crede în iubirea romantică? 

— În teorie, da. În realitate, nu mi s-a întâmplat niciodată. 

— Crezi că Charles și Katrina au avut parte de așa ceva? 

— Mă îndoiesc, dar eu sunt avocat. Dă-mi un capăt de aţă, și 
eu îţi împletesc o funie. 

— Atunci hai să-ţi arăt ceva. 

Se ridică de pe scaun, se aplecă și deschise una din cutiile de 
carton de sub birou. Așezată turcește pe podea, cu aerul unei 
studente care învață pentru sesiune, scoase la iveală câteva 
fotografii lucioase. 

— Uite familia Barksdale în societate. 

Steve se ghemui lângă ea și începu să se uite pe fotografii. 
Cei doi se ţineau mereu de mână la evenimentele de caritate, 
Charles în smoching, iar Katrina în rochii scumpe, acoperită de 
bijuterii. Paginile mondene prezentau imagini de la diverse 
evenimente. Amândoi erau zâmbitori, iar Charles o înconjura pe 
Katrina protector cu braţul. În ochii lor se citea o afecţiune reală. 

Victoria scoase mai multe fotografii din cutie. Probabil că cei 
doi erau îndrăgostiți de propria lor imagine. Erau nenumărate 
poze făcute la St. Tropez, Monaco, în restaurante de pe malul 
mării, pe puntea unor vase de lux. Charles era un bărbat chipeș 
cu părul cărunt, iar Katrina era născută pentru a poza. Ştia ce 
poziţie să ia pentru a-și pune în valoare picioarele, și înclina ușor 
capul ca și Paris Hilton, pentru a accentua curba maxilarului. 


170 


— Sunt niște fotografii frumoase, dar studiate. Pot să îţi arăt și 
eu fotografii cu O.J. și Nicole Simpson în care zâmbesc amândoi. 
Sau cu Scott și Laci Peterson. Sau cu Hillary și Bill Clinton. 

— Dar Hillary nu l-a omorât pe Bill. 

— Încă nu. 

— Uită-te la asta. 

Victoria scoase o felicitare din cutie și i-o dădu. Pe felicitare 
era o reproducere a unui tablou de Winslow Homer, 
reprezentând o plajă din Caraibe. 

— Datează din ziua precedentă morții lui Charlie. 

Steve deschise felicitarea și găsi un bilet scris de mână 
înăuntru: 


Preaiubita mea Katrina 

Nimeni nu ar fi putut fi mai bun decât tine, din prima 
zi până acum. 

Al tău, Charlie 


— Îmi place termenul de „preaiubită”. E mai învechit, parcă e 
din epoca victoriană. 

— Bine, deci el o iubea. Dar cum dovedim că și ea îl iubea pe 
el? 

— De câte ori i-am văzut, Katrina era foarte afectuoasă cu 
Charlie. Era grijulie față de el. 

— Altceva ce mai poţi să-mi spui? Dă-mi niște exemple. 

— Îi cumpăra mereu cadouri: ceasuri, butoni, haine... 

— Mai departe. Îmi place ce aud. 

Victoria se gândi câteva clipe. 

— Cu vreo trei luni în urmă am mers la o petrecere-surpriză 
pe care Kat a organizat-o de ziua lui Charlie. 

„Probabil că a fost cu Bigby”, se gândi Steve. Așa își aminti 
din nou că Victoria urma să se căsătorească cu fanfaronul acela, 
care avea să devină o parte integrantă din viaţa ei. 

— Tortul a avut forma uneia dintre clădirile lui de birouri. 

— Drăguţ. Numai să nu fi fost dinamită pe post de lumânări. 

— La apus am ieșit în larg cu iahtul lor. Era muzică, se 
serveau băuturi și am mâncat crabi. 

— Chiar și vegetarianul Bigby? 

— Bruce nu a mâncat decât salată. Tipul acela pe care l-ai 
cunoscut și tu, Manko, a ancorat iahtul în portul Huricane din 


171 


Key Biscayne. S-a întâmplat chiar înainte să apună soarele, când 
norii erau tiviți cu roșu-purpuriu, iar apele golfului erau 
nemișcate ca o pătură de mătase. Ce vrei mai romantic de-atât? 

Steve era conștient că ea îi povestea despre Charles și 
Katrina, dar din păcate în mintea lui își făcură loc imagini în care 
pe puntea iahtului se aflau Bigby și Victoria. Scăldaţi în lumina 
apusului, ascultând serenadele pe care le cântau muzicanții, 
sărutându-se... Parcă vedea un melc târându-se peste un 
trandafir. 

— Chiar în momentul acela a apărut unul dintre avioanele 
alea micuţe care fac reclamă la diverse produse. Le-ai văzut și 
tu zburând deasupra plajei. 

— Da, de genul „Folosiţi materialele Coppertone”. 

— Ei, avionul ăsta avea un banner pe care scria „Katrina îl 
iubește pe Charles”. Totul era aranjat special pentru petrecere. 
A fost foarte emotionant. Unii oameni aveau lacrimi în ochi. 

— O să-i facem și pe juraţi să plângă. lar presa o să înghită 
gălușca. 

— Deci îţi place? 

— Ai găsit mesajul nostru! „Katrina îl iubește pe Charles.” 

— Nu e cam simplist? 

— Mesajul trebuie să fie simplist. Altfel cum să-l înțeleagă toți 
idiotii? 

— Jurații nu sunt idioţi. 

— Eu mă refeream la judecător. 

Continuând să stea pe podea, ea scoase agenda și începu să 
mâzgălească niște notițe. Steve o privi lung. Fără machiaj, se 
vedeau nişte pistrui în partea de sus a nasului. Fiecare lucru pe 
care îl descoperea despre ea i se părea fascinant. 

— Ce e? îl întrebă ea, simțindu-se privită. 

Mintea lui zăpăcită îi transmise imediat că nu avea la 
dispoziție decât trei posibilități. Putea să-i spună, spre exemplu: 
„Mă gândeam la probele acceptabile în proces”. De asemenea, 
mai putea să-i spună: „Victoria, ești incredibil de frumoasă și 
talentată. Te rog, nu fi fraieră și nu te căsători cu Bigby”. Dar 
Steve alese cea de-a treia variantă: 

— Victoria, te rog să îmi faci un mare serviciu. 


172 


20. 


SCOPUL SCUZĂ MIJLOACELE 


Trebuia să găsească decorul perfect, să creeze atmosfera 
perfectă și să aștepte momentul perfect. La urma urmei, 
intenţiona să o ceară pe Victoria de soţie. 

Decât să poarte discuţia în birou, unde îl usturau ochii de la 
mirosul de amoniac, iar trupa de percuție făcea un tărăboi 
infernal, Steve îi sugeră Victoriei să meargă la o plimbare. 
Cobori capota bătrânului Caddy, puse mașina în mișcare și 
începu să caute cuvintele potrivite. La radio, Gloria Estefan le 
promitea că ritmul avea să le intre în sânge. Lui Steve i se păru 
un semn bun faptul că peste câteva clipe trecură chiar pe lângă 
vilele roz și albe din Star Island, unde locuia Gloria. 

— Ce-ai zice de un suc de ananas? 

— Ce serviciu vrei să-ți fac? 

Victoria avea o voce suspicioasă. 

— iți spun când ajungem acolo. 

— Unde? 

— Lasă că vezi tu. 

— De ce ești atât de misterios? De obicei, te arunci cu capul 
înainte după pradă. 

— E ceva care are legătură cu Bobby. 

— Spune-mi ce este. 

— Îţi spun în curând. 

Steve opri mașina în parcarea din Watson Island, în timp ce 
Victoria îl întreba nedumerită: 

— M-ai adus la Jungla Papagalilor? De ce am venit aici? 

Steve parcă la umbră, sub un indicator ale cărui săgeți se 
îndreptau în diferite direcţii - Valea Papagalilor, Aleea Şerpilor, 
Lacul cu Flamingo și Habitatul Everglades. 

— Vreau să-ţi arăt ceva. 

Cei doi coborâră din mașină și se îndreptară spre parc, 
croindu-și drum prin mulţimea de turiști japonezi. Steve 
cumpără două sucuri de ananas de la un stand cu răcoritoare și 
o conduse pe lângă iazul pe care pluteau nuferi albi. li arătă 


173 


pâtlanii cu gâturile lor în formă de S, apoi o duse la flamingii roz 
și la stârcii lopătari cu ochii ca rubinele, pe care oamenii îi 
confundă uneori între ei. Trecură de egretele albe ca laptele și 
de berzele cu ditamai picioroangele. Se plimbară apoi printr-o 
imitație de pădure tropicală unde dădură peste o întreagă 
filarmonică de păsări exotice, care îi învăluiră într-o 
amestecătură de triluri. 

— Ce vrei să-mi spui despre Bobby? 

— Ai puţină răbdare. 

Încă încerca să își adune curajul și să formuleze un plan. 
Rămânând în umbra copacilor banian, porniră pe o alee străjuită 
de streliții înflorite, trecură de un iaz cu aligatori și de un 
amfiteatru în aer liber unde se desfășura un spectacol al cărui 
protagonist era un papagal; pasărea extrăgea bancnote de un 
dolar din buzunarul spectatorilor, în aplauzele politicoase ale 
mulţimii. 

— Am ajuns. 

Steve îi arătă dintr-o mișcare a capului un copac kigelia 
african, cunoscut mai popular sub numele de copacul-cârnat. 
Fructele cilindrice ale acestuia atârnau de pe ramuri ca niște 
salamuri într-o mezelărie. 

Un papagal cu o creastă galbenă, proțăpit pe o ramură, îi privi 
plictisit. 

— Ăsta e cine cred eu? îl întrebă Victoria. 

— Salutare, păpușă! o interpelă domnul Ruffles. 

— Salutare, maniacule! 

Victoria se răsuci spre Steve. 

— Încă mai răsucești cuțitul în rană pentru procesul Pedrosa? 

— Nici vorbă. N-ai înţeles ideea. 

— Care e ideea? Că e bine să încalci legea? 

— Că s-a făcut dreptate. Clientul meu nu înfundă aiurea 
pușcăria, domnul Ruffles are aici un cămin confortabil, toată 
lumea e fericită. 

— Toată lumea e fericită, îi ţinu isonul domnul Ruffles. 

— Tu găsești explicaţii logice pentru orice. 

— Vreau să spun că uneori scopul scuză mijloacele. 

— Bine, am înţeles. Vrei să-ţi fac un serviciu care este ilegal, 
dar undeva în mintea ta întortocheată este de fapt un lucru 
corect. 

— Știi cât de mult îl iubesc pe Bobby? 


174 


Victoria amestecă cu paiul în suc. 

— Este singura ta calitate. 

— Aş face orice pentru el, indiferent de ce spune legea. 

— Și care este rolul meu? 

— E vorba despre o doctoriță care nu mă slăbește deloc. O 
cheamă Doris Kranchick. Susţine că nu sunt un părinte bun 
pentru el. Este martorul principal al lui Zinkavich. 

— O să depun mărturie în favoarea ta dacă asta vrei. 

— Într-un fel, cam despre asta este vorba. 

— Bine, atunci care este problema? 

— l-am spus lui Kranchick că sunt logodit, și vrea să o 
cunoască pe logodnica mea. 

— De ce i-ai spus așa o minciună? 

— Improvizam și eu... 

— Improvizam și eu, îl maimuţări domnul Ruffles. 

— Și cine e norocoasa? îl întrebă Victoria, apoi păli brusc. Nu! 
Sper că n-ai făcut ce cred eu! 

— Doar pentru câteva ore. Bem ceva, luăm cina și mâncăm 
un desert. Asta-i tot. 

— Nu este etic! 

Bineînțeles că asta e prima ei reacție. 

— Este o ilegalitate strigătoare la cer. 

Bun, am ajuns la a doua reacție. 

— Este o fraudă împotriva instanţei de judecată. 

Gata, am înțeles! 

— Ca să nu mai spun că am putea fi daţi afară din barou. 

— Deci ești de acord? întrebă el. 

— Nu! 

Victoria se îndepărtă de el cu pași apăsaţi, îndreptându-se 
spre o alee umbrită. Steve o urmă. 

— Victoria, ești singura mea speranţă. 

— De ce eu? 

— Păi, Catherine Zeta-Jones nu e disponibilă. 

— Nici eu nu sunt. 

Victoria îi flutură inelul de logodnă pe sub nas. 

— Oricum, nimeni nu ar crede că suntem logodiţi, continuă 
ea. 

— Nu sunt sută la sută sigur, dar am impresia că m-ai insultat. 

— Şi nici nu știu să mint. 

— Nu te prefaci niciodată că ai orgasm? 


175 


— Probabil că așa fac femeile din viaţa ta. 

— Atunci când sunt singure, probabil că da. Te rog, Victoria. 
Am nevoie de tine. 

Victoria se încruntă meditativ, exact ca în sala de judecată, 
când se confrunta cu o problemă ce trebuia rezolvată. 

— Chiar dacă aș putea să o conving pe doctoriță că sunt 
logodnica ta, tot nu aș face așa ceva. 

Păsările le dădeau târcoale deasupra și se certau între ele, 
într-o amestecătură de ciripeli, cloncănituri și croncăneli. 

— Ştii care este marea diferenţă dintre noi doi? 

— Eu o să devin judecător, iar tu deţinut. 

— Refuzi să pui la îndoială autoritatea. 

— Am destule îndoieli, dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi 
bat joc de lege. 

— Crezi că Bobby ar trebui să fie luat de lângă mine și 
încredințat statului? 

— Bineînţeles că nu. 

— Atunci ajută-mă. 

— Nu pot și nu vreau să încalc legea. 

— Nu ai învăţat nimic de la mine? Legea nu merge. Trebuie să 
o mai lustruiești pe ici și colo. 

— Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta. 

Frustrarea lui se transformă în furie. 

— Fir-aș al dracului! Nu pot să cred! Ești ca un afurisit de 
robot! Ar fi trebuit să afli până la vârsta asta că justiția e oarbă. 
Legea și-o ia mai rău decât fetele alea proaste pe care le invită 
Kobe Bryant în camera lui de hotel. 

— Să mai spună cineva că nu știi să fii fermecător! 

e 

Cei doi ieșiră de pe alee într-o liniște mormântală, care mărea 
prăpastia dintre ei. Lângă iaz, o femeie făcea fotografii fetițelor 
ei, care ţineau niște papagali Ara stacojii pe umeri. 

Se apropiară de marginea golfului. Crabi micuţi se târau în 
grabă prin nisipul umed. Rândunicile-de-mare cu penaj bogat 
inspectau plaja căutând ceva de mâncare. Dincolo de apă se 
auzi o sirenă, iar braţul barierei coborî. Traficul se opri complet 
pe podul mobil de pe Venetian Causeway. 

— Trebuie să îţi povestesc ceva despre Bobby. 

— Nu îmi poţi spune nimic care să mă facă să mă răzgândesc. 


176 


Se opriră sub un copac gumbo-limbo, ale cărui fructe mici și 
roșii creșteau în ciorchini. Chipul Victoriei era pe jumătate la 
soare și pe jumătate la umbră. 

— Când Bobby avea nouă ani, Janice, mama lui, s-a mutat 
într-o comunitate din Panhandle. Prietenii Universali ai nu-știu- 
cui. Nişte nebuni drogaţi. Când nu era drogată, Janice îl bătea și 
îi spunea citate din Biblie. Când era drogată, îl închidea într-o 
cușcă de câine. Apoi pleca în oraș și îl lăsa acolo cu orele sau 
chiar cu zilele. 

— Bobby mi-a povestit deja despre cușcă. Sună îngrozitor și 
aș vrea să te pot ajuta, dar... 

— Face progrese în fiecare zi. De îndată ce o să îmi permit să- 
i ofer un tratament specializat, se va simţi și mai bine. Dar 
doctorița asta nenorocită vrea să-l ia și să-l bage într-un spital. 

— Cum ar putea să facă asta, dacă tu ești tutorele lui? 

Podul mobil se ridicase și o goeletă cu velele strânse plutea 
pufăind pe dedesubt, în timp ce mașinile se adunaseră într-o 
coadă lungă spre partea de vest și pe insula Biscayne, spre est. 

— Janice nu a fost de acord să-l iau pe Bobby, de aceea 
situaţia lui legală e cam neclară. 

Victoria cântări situaţia o clipă. 

— Adică l-ai răpit? 

— L-am salvat. N-am mai povestit nimănui până acum. 

Steve îi povesti tot. Îi povesti despre noaptea când îngheţase 
în ploaie, când o văzuse pe Janice ducându-i supă rece lui Bobby 
în hambar, îi povesti cum intrase prin efracţie și-l găsise pe 
băiat într-o cușcă. Îi povesti despre bărbatul soios care apăruse 
din senin cu o bâtă, îi povesti cum se bătuse cu el, cum Îi 
crăpase capul și îl lăsase pe podea într-o baltă de sânge. li 
povesti despre focurile de armă și despre fuga prin pădure cu 
Bobby în braţe, îi povesti cum fusese urmărit de câini și de 
bărbați înarmaţi. 

Când termină de povestit, Victoria îl studie cu atenţie, cu 
buzele ușor întredeschise, căutând cuvintele potrivite. Se simțea 
atât de vulnerabilă, încât s-ar fi putut sparge ca o farfurie de 
porțelan. 

— Nu mi-aş fi imaginat niciodată că ai trecut prin așa ceva. 

— Când alergam cu Bobby în braţe, iar el mă ţinea de gât, am 
știut cu nu aveau cum să mă prindă dacă nu cădeam. 
Intotdeauna am fost un bun alergător. Am fost foarte bun. Dar 


177 


nu știam de ce. Atunci mi-am dat seama care era motivul. M-am 
antrenat atât pentru ca, într-o bună zi, să îl pot scoate pe bietul 
băiat din iadul în care stătuse și să îi ofer o viaţă adevărată. 
Uneori când adorm mi se pare că aud podelele trosnind și am 
impresia că au venit după el. Parcă îi și văd pe bărbaţii aceia cu 
torţe și bâte și am impresia că mă vor omori pe mine și îl vor lua 
pe Bobby. Apoi mă trezesc și mă întreb dacă eu am astfel de 
vise, oare cât de groaznice sunt coșmarurile lui Bobby? 

Steve își întoarse capul cu ochii scăldați în lacrimi. 

— După toate astea, crezi că o să las niște birocraţi amărâţi 
să mi-l ia? 

— Uită-te la mine. 

Steve se întoarse înapoi spre ea. Victoria opri cu vârful 
degetului o lacrimă care aluneca drept spre colțul gurii lui Steve, 
apoi îl atinse ușor pe buze, ca și cum i-ar fi făcut semn să tacă. 

— Cine-ar fi crezut? spuse ea îndepărtându-și degetul de 
buzele lui. 

— Ce să creadă? 

— Că ești capabil să iubești atât de mult. 

Steve ridică din umeri. 

— Atitudinea din sala de judecată e altceva. E doar un joc. 
Asta e viaţa mea. 

Ochii ei erau blânzi și umeziţi de lacrimi. 

— Și deci unde mergem? 

— Mergem undeva? 

— Păi, în luna de miere... 

Lui Steve îi trebui o secundă ca să proceseze informaţia. Apoi 
zâmbi larg. 

— O să faci asta? O să fii logodnica mea? 

— Doar pentru o noapte. 

Victorie! Mâine noapte. Steve râse - un râs puternic, sănătos, 
eliberat, ca un tunet. 

— Ești minunată! Dacă pot să te ajut și eu vreodată, să-mi 
spui. Orice-ar fi. 

— Dacă voi fi arestată, să-mi găsești un avocat bun. 

Victoria își scoase telefonul mobil și continuă: 

— Mâine trebuia să joc tenis cu Jackie la Grove Isle și după 
aceea să iau masa cu Bruce la clubul lui. Trebuie să-mi anulez 
planurile. 


178 


— Ba nu! la-i și pe ei cu tine. Să mergem toți la clubul lui 
Bruce. 

— Vorbești serios? 

— O să-l rog pe Bruce să fie cavalerul meu de onoare. 

— Chiar vrei să fie prezent și el? 

— O să-i facă o impresie excelentă lui Kranchick. Poate ne 
face el cinste. lar Jackie poate fi domnișoara ta de onoare. 

— Jackie chiar este domnișoara mea de onoare. 

— Perfect. Seamănă cu tine? 

Victoria îi răspunse pe un ton jucăuș: 

— Adică vrei să știi dacă e și ea ca un afurisit de robot? 

— Îmi retrag cuvintele. Am vrut să spun că ești cinstită, 
demnă și că ai principii. 

Steve înghiţi în sec și continuă pe un ton moale: 

— Eşti și frumoasă, și deşteaptă, și sexy, și... 

Victoria își puse iar degetul pe buzele lui. 

— Solomon, nu face asta. 

— Chiar vreau să-ţi spun lucrurile astea. 

— Te rog, nu. Clipele petrecute în Jungla Papagalilor vor 
rămâne însă pentru totdeauna în memoria noastră, adăugă ea 
cu un zâmbet blând și dulce. 


LEGILE LUI SOLOMON 
7. Niciodată nu voi mitui un polițist, nu voi minti un judecător 


și nu voi face dragoste cu colega mea... până când ea nu zice 
„da”. 


179 


21. 


O CAFEA, VĂ ROG! 


Pe treptele unei clădiri numite cu optimism Palatul de Justiţie, 
un îngrijitor curăța de zor o prăjitură de vanilie pe jumătate 
topită amestecată cu aripioare de pui prăjite, care se iţeau din 
glazură. Prăjitura era capodopera culinară a unui preot santero 
din Haiti, angajat de familia vreunui acuzat să facă o vrajă 
pentru a-l îndulci pe judecător. 

În interiorul clădirii, la ora opt și douăzeci dimineaţa, Steve 
tocmai reușise să treacă prin detectorul de metale și era chinuit 
de nevoia disperată să bea o ceașcă de cafea, când auzi o voce 
dogită în spatele lui: 

— Domnule Solomon! 

Se opri și se întoarse pentru a da nas în nas cu Jack Zinkavich 
care se îndrepta spre el: 

— Ai întârziat cu lista martorilor, îl apostrofă Zinkavich. 

— Îmi pare rău, am fost cam ocupat. 

— Și lista de probe unde este? Declaraţii dinaintea procesului, 
prezentarea cazului... 

— Sunt aproape gata. 

Adică Steve aproape că terminase să se gândească la ele. 
Respectarea termenelor-limită nu era punctul lui forte. 

— Trebuie să stabilim o dată pentru proces. 

— Imediat după ce se termină cazul Barksdale. 

— Imposibil. Fiecare zi pe care Robert o petrece cu tine este 
un dezastru. 

Steve se strădui din răsputeri să își controleze nervii. li 
promisese tatălui său să se poarte frumos, deși avea mari 
îndoieli că Zinkavich avea aceleași intenţii. Însă bătrânul avea o 
părere mai optimistă despre natura umană. 

În ceea ce-l priveşte pe Zinkavich, era convins că avusese o 
copilărie groaznică și că sistemul îl salvase, cu toate că așa ceva 
era o raritate mai mare decât zăpada în Miami. Spre deosebire 
de tatăl lui, Steve nu credea că Zinkavich se transformase într- 
un cavaler protector al Tribunalului de Minori. Pentru Steve, 


180 


individul nu era decât unul din servitorii lui Pincher, un om plin 
de răutate, interesat doar de cariera sa. Din moment ce nicio 
altă strategie nu mergea, lui Steve îi rămânea doar să încerce 
ceva nou și necunoscut: lingușeala. 

— Jack, noi n-am început bine relaţia aceasta. Îmi dai voie să- 
ți spun Jack, nu? 

— Nu. 

— Vreau doar să-mi cer scuze. Ti-am spus niște lucruri urâte, 
și n-ar fi trebuit să te împing. 

— Îhî. 

— Eu te respect foarte mult, domnule Zinkavich. 

— Sunt convins. 

— Vorbesc serios. Îți cunosc trecutul. Știu că ţi-ai pierdut 
mama în mod tragic. Apoi ai stat la orfelinat. Știu că te preocupă 
copiii pe care îi crezi în pericol. 

— Domnule Solomon, dumneata îţi baţi joc de mine? 

— Nu, doar că îmi dau seama prin ce-ai trecut și... 

— Te rog să lași viaţa mea personală la o parte. 

— Vreau doar să spun că... 

— Eşti un nenorocit condescendent. 

— Of, fir-ar să fie! 

— Crezi că poţi să-ţi ascunzi natura violentă prin atitudinea 
asta falsă? 

— Nu am o natură violentă. De fapt, sunt destul de fricos. 

— Ești o ameninţare. Știu ce ai făcut în noaptea aceea și am 
dovezi. 

La naiba! 

Să fi fost oare adevărat? Îl găsise oare pe bărbatul pe care-l 
lovise cu bâta? Sau era doar un bluf? 

— Nu numai că o să-ți pierzi nepotul, dar o să mergi la 
pârnaie. 

Zinkavich o porni pe culoar, lăsându-l pe Steve singur și 
îngrijorat. 

e 

Cei din Gașca de la Tribunal țineau în loc coada de la cantină, 
șutind covrigi și examinând brioşele, plângându-se de 
articulațiile și durerile lor. Vulturul Marvin purta un blazer 
bleumarin la două rânduri, Cadillac Johnson o cămaşă dashiki 
viu colorată, iar Teresa Toraño purta un costum de tweed închis 
la culoare și un șirag simplu de perle. 


181 


— Hai, Marvin. Mișcă-te mai repede, strigă Steve care se afla 
în a doua jumătate a cozii. i 

Steve n-avea voie să întârzie la audiere. Incercă să se 
concentreze asupra audierii de stabilire a cauțiunii, dar 
amenințarea lui Zinkavich nu-i dădea pace. 

„Nu numai că o să-ți pierzi nepotul, dar o să mergi la 
pârnaie.” 

Ce dovezi avea Zinkavich? Nu avea timp să se gândească la 
așa ceva. Avea nevoie de o doză zdravănă de cofeină pentru a- 
și pune creierul în mișcare și pentru a o lua la goană spre sala 
de judecată de la etaj. In schimb nu făcea decât să stea acolo, 
prins în capcană de prietenii lui, care nu aveau unde să meargă 
și aveau la dispoziţie tot timpul din lume. 

— Ce te grăbești așa, băiete? îl întrebă Marvin. 

— Am o audiere pentru stabilirea unei cauţiuni în zece 
minute. Victoria mă așteaptă. 

— Te-ai culcat cu ea deja? răsună vocea lui Marvin în cantină. 

— Nu! Avem o relaţie de afaceri. 

— Te-a refuzat, așa-i? 

— Marvin, tu mă cunoști doar. Niciodată nu mituiesc polițiști, 
nu mint judecătorul și nu mă culc cu colega mea. 

— Trei minciuni într-o singură propoziţie. Cadillac, e un 
record? 

— Nu și pentru Steve. 

Cadillac Johnson amestecă o jumătate de ceașcă de cafea 
fără cofeină cu o jumătate de ceașcă de cafea obișnuită, apoi 
adăugă lapte dietetic și aruncă înăuntru patru tablete de 
zaharină. Nu se grăbea deloc. 

— Eu îl cred pe Stephen al nostru, îl apără Teresa Toraño. 

— Mulţumesc, Teresa. Prima mea clientă și ultima prietenă 
care mi-a mai rămas. 

— Cred că n-o să te culci cu domnișoara Lord decât dacă este 
și ea de acord. 

Marvin se strâmbă de râs și bătu palma cu Cadillac, atât cât le 
permitea artrita. 

— Oameni buni, este logodită. 

— De când te încurci tu în detalii din astea legale? îl apostrofă 
Marvin. 


182 


Steve se uită la ceas. În opt minute, fie ajungea în fața 
judecătorului Alvin Schwartz, fie avea să fie acuzat de sfidarea 
Curţii pentru întârziere. 

— Aţi văzut cum se uită la ea? E îndrăgostit rău, le spuse 
Marvin amicilor săi. 

— Îmi amintește de o femeie din Kansas, spuse Cadillac 
sorbind din cafea. Mi-a smuls inima din piept și a aruncat-o la 
rechini. 

Apoi începu să fredoneze: „Femeie din Kansas, oh-h-h, ce mi- 
ai făcut...” 

Marvin era la casă și pescuia mărunțiș dintr-un buzunar. Steve 
strigă din rând: 

— Las’ că plătesc eu. 

— Doamne! strigă Teresa. 

— Săriţi că mi se oprește pacemaker-ul, strigă Cadillac 
ducând mâna la piept. 

— Scârţarul! Dacă știam că plătește el, îmi luam și un covrig, 
adăugă Marvin. 

— Grăbiţi-vă. Eu mă chinui să scot o femeie nevinovată din 
pușcărie. 

— Am văzut-o și eu pe clienta ta, și nu e chiar așa de 
nevinovată, replică Teresa. 

— E o parașută! fu Marvin de acord. 

— Ce tot vorbiţi voi acolo? 

— Are un decolteu cam mare, e de prost-gust, îi răspunse 
afectată Teresa. 

Teresa învățase să vorbească engleza la Academia Ruston, 
locul în care studia înalta societate din Havana înainte de 
regimul lui Castro. Când vorbea, Steve parcă îi și vedea scrisul 
elegant și feminin, cu spaţii egale între cuvinte. 

— Teresa, doar pentru că nu-ţi plac gusturile doamnei 
Barksdale în materie de haine nu înseamnă că și-a omorât soțul. 

— Charles Barksdale, în schimb, avea clasă. 

— Îl cunoșteai? 

— Nu. Dar l-am auzit ţinând un discurs la un seminar pe care 
îl sponsoriza. „Poetele, aceste suflete chinuite.” Părea să fie un 
bărbat foarte sensibil. 

— Mai ales când purta un penis detașabil de piele. 

— Eu, una, cred că nenorocita l-a omorât. 


22. 


CEL MAI IUTE RECHIN 


— Din toate sălile de judecată care există în statul ăsta jegos, 
trebuia să te nimerești tocmai în sala mea, îl apostrofă 
judecătorul Alvin Schwartz. 

— Bună dimineaţa, Onorată Instanță, răspunse Steve. 

Victoria cunoștea foarte bine reputaţia de mitocan a 
judecătorului. Se aflase de două ori pe agenda de moţiuni a 
judecătorului și avusese ocazia să constate că este irascibil, 
nerăbdător și neatent. De asemenea, avea obiceiul să tragă 
vânturi când chema avocaţii la bară pentru discuţii, și să arunce 
vina pe grefieră. Judecătorul Schwartz era bătrân, mic de 
statură și furios, motiv pentru care nu-i simpatiza pe avocaţii de 
sex masculin tineri, înalți și fericiţi. Continua să activeze în ciuda 
celor trei propuneri de a fi scos din sistemul juridic pentru 
comentarii agresive, hărţuire sexuală și pentru obiceiul de a 
adormi în timpul proceselor. 

— Am auzit despre șmecheriile tale, domnule Solomon. 

— Vă mulțumesc foarte mult, domnule judecător. 

Steve îi răspunse pe un ton ca și cum ar fi primit titlul de 
„Omul Anului” de la asociaţia Salvaţi Copiii. Ray Pincher zâmbi 
acru la masa acuzării. Lângă Victoria, Katrina începu să se 
foiască pe scaun. Era îmbrăcată într-o uniformă portocalie de 
deţinut în locul hainelor Prada pe care le purta de obicei. 
Judecătorul continuă: 

— Domnule Solomon, dacă te ţii de pozne în sala mea de 
judecată, o să te trimit într-un loc în care n-ai mai fost niciodată. 

— Am fost deja la pârnaie, domnule judecător. 

— Eu mă refeream la Facultatea de Drept. 

Pincher izbucni în râs de la locul său. 

— Ce se întâmplă aici? șopti Katrina. 

— Nimic. Steve știe ce face. 

Victoria o bătu încurajator pe braţ, străduindu-se să își 
liniștească clienta. Și ea ar fi avut nevoie să se liniștească puțin. 

— Domnișoară Lord, tu ești? 


184 


Judecătorul se chiori la ea peste ochelarii fără rame. 

— Eu sunt, Onorată Instanță. 

— Nu cumva te-ai așezat la altă masă? 

— Sunt avocatul apărării, domnule judecător. Lucrez cu 
domnul Solomon. 

— Ultima blondă drăguță pe care a adus-o aici era gonflabilă. 

Judecătorul descrise un gest vag cu ciocânașul spre Katrina. 

— Asta e domniţa care l-a mătrășit pe soţul ei? 

— Onorată Instanță, obiectez, interveni Victoria. 

— Nu mai sări la mine ca o cloșcă! Juraţii nu sunt de faţă. Nu 
sunt aici decât șacalii ăia care-și spun jurnaliști. 

Judecătorul flutură ameninţător ciocănelul spre galerie, unde 
zumzăia o cameră de luat vederi și unde se aflau o grămadă de 
reporteri care măzgăleau de zor în carneţelele lor. 

— Unde-i nătărăul care a scris că ar trebui să fiu pus sub 
acuzare? 

Trei mâini se ridicară imediat. Judecătorul pufni disprețuitor și 
se întoarse spre masa acuzării. 

— Uite care sunt regulile de bază, domnule procuror. Nu 
vreau să aud prostii din alea de ghetou. Aici să nu-mi veniţi cu... 

Judecătorul se întoarse spre aprod, care era o tânără de 
culoare cu codițe împletite. 

— Wanda, cum se cheamă muzica aia care îmi dă mie dureri 
de cap? Hopa-tropa? 

— Hip-hop, îi răspunse tânăra. 

— Fără hip-hop. Și fără argon. 

— Argou, îl corectă Wanda. 

— Cine e puștiul din primul rând? 

— Este nepotul meu, Bobby. 

— Am auzit despre jocurile tale de cuvinte, pușlama mică. 

Judecătorul își băgă un deget în ureche, se scărpină bine, apoi 
strigă: 

— Donald Rumsfeld. y 

— REZERVĂ MICĂ DE UNTURĂ™, îi răspunse Bobby. 

— Să fiu al naibii! 

În acel moment, ușa sălii de judecată se deschise, și trei 
tinere femei cu picioare lungi pășiră înăuntru. Era îmbrăcate în 
negru, de la peruci și ochelari până la fustele foarte scurte, 


10 Anagramă în limba engleză, în original, a numelui Donald Rumsfeld: Seldom Fund 
Lard. 


185 


bluzele de mătase și cizmele înalte până la genunchi. Erau 
rujate cu un roșu obscen și se dăduseră abundent cu luciu de 
buze. Cele trei valsară prin ușa batantă, purtând niște serviete 
negre și subțiri, își unduiră șoldurile în fața completului de 
judecată și se trântiră în scaunele lor de la masa apărării. Printr- 
o mișcare fluidă, toate trei se așezară picior peste picior și își 
scoaseră la unison agendele din serviete. Victoriei îi trebuiră 
câteva clipe până să-și dea seama că cele trei erau Lexy, Rexy 
și Gina, care arătau exact ca fetele din grupul muzical al lui 
Robert Palmer. Ce căutau ele acolo? Victoria își aminti subit: 
Judecătorului îi plac avocatele tinere cu fuste scurte. 

Era ceva ce Solomon n-ar fi făcut pentru a câștiga? Chipul 
judecătorului se lumină: 

— Cine sunt aceste încântătoare creaturi? 

— Sunt asistentele mele. 

— Sunt mereu încântat să ajut tinerii învăţăcei. 

Judecătorul se așeză mai bine pe perna pe care o folosea ca 
să-și mai amelioreze durerile cauzate de hemoroizi. 

— Fetelor, puteți veni să mă vizitaţi în biroul meu ori de câte 
ori doriți. 

— Judecătorul ăsta e cam ciudat, spuse Katrina aplecându-se 
spre Victoria, care o mângâie ușor pe braț. 

Gestul liniștitor nu avu efectul dorit, încât Victoria simţi că 
începe să-și facă griji. Cum puteau să facă faţă unui astfel de 
judecător? 

— Ce părere are acuzarea despre moţiunea apărării pentru 
eliberarea pe cauţiune? 

— Este vorba despre o crimă, deci acuzarea nu este de acord 
cu acordarea de cauţiune. 

Victoria se ridică și respiră adânc. Spera că nu se vede cât 
este de emoționată. Pe masa ei stăteau răsfirate cinci fişe 
marcate cu bileţele colorate, ca niște cărți într-un joc de pocher. 

— Conform precedentului stabilit în cazul Statul împotriva lui 
Arthur, instanța nu poate refuza eliberarea pe cauţiune decât 
dacă acuzarea demonstrează că are dovezi clare ale vinovăţiei 
sau prezumţiei de vinovăţie. În acest caz, acuzarea nu deţine 
așa ceva. De asemenea, Katrina Barksdale nu are cazier și este 
puternic implicată în viaţa comunităţii. Pe scurt, este un 
candidat excelent pentru eliberarea pe cauţiune. 


— Bine. Domnule procuror, să audiem niște martori, dar mai 
pe scurt. Vezica mea nu mai rezistă ca pe vremuri. 

Pincher începu cu medicul legist Wu-Chi Yang. Doctorul Yang 
era un om subţire, la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat în costum 
maro și cu un papion galben la gât. Folosea papioane de mulți 
ani, pentru că acestea nu ieșeau printre nasturii halatului, 
atârnând peste feluritele organe pe care le diseca în momentul 
respectiv. 

Pe un ton modulat, doctorul Yang își relată constatările: 

— Am efectuat o incizie la nivelul gâtului după eviscerare și 
după îndepărtarea creierului. Am disecat mușchii 
sternocleidomastoidieni, am îndepărtat mușchii omohioidieni și 
sternohioidieni, și am făcut o incizie la nivelul țesutului moale 
până la carotidă. 

— Și ce aţi descoperit? 

— Vânătăi pe mușchii gâtului și hemoragii lângă cartilajul 
cricoid, cauzate de strangulare. Pe faţă și pe pleoape prezenta 
pete Tardieu, cauzate de asfixiere. 

Pe măsură ce doctorul Yang își continua pomelnicul, Victoria 
se uită la Steve. El desena pe o foaie de hârtie o masă de cinci 
persoane, pe care menţionase și locul ocupat de fiecare. În 
capul mesei se afla Doris Kranchick, apoi lângă ea, în sensul 
acelor de ceasornic, urmau Victoria, Steve, Jackie și Bruce. 

EI își planifică cina, nu contraargumentele. 

Cum îl va interoga pe martorul acuzării dacă el nici măcar nu 
ascultă ce se întâmplă? 

Doctorul Yang ridică un guler negru de piele, proba numărul 1 
a acuzării, și demonstră că dacă se trăgea de un capăt al 
acestuia printr-o buclă, atunci gulerul se strângea. Îi arătă 
judecătorului o fotografie cu vânătăile presărate pe gâtul lui 
Charles Barksdale. In fotografie, cineva măsura cu o riglă 
dimensiunile și poziționarea vânătăilor. Apoi, cu propria sa riglă, 
doctorul Yang le demonstră că și gulerul avea aceleași 
dimensiuni. 

— Dacă gulerul se potrivește... concluzionă mulțumit doctorul 
Yang. 

— Atunci acuzata nu poate fi achitată, completă Pincher. 

Judecătorul Schwartz îi aruncă lui Pincher o privire furioasă: 

— Vreţi să terminaţi odată cu circul ăsta? 

— Care este concluzia dumneavoastră, domnule Yang? 


187 


— Cauza decesului a fost asfixierea cauzată de strangulare, 
provocată de strângerea gulerului care a apăsat pe gâtul 
defunctului. 

— Apărarea are ceva de adăugat? 

Victoria așteptă ca Steve să se ridice în picioare. Când 
observă că Steve nu făcea nicio mișcare, se ridică ea. 

— Onorată Instanță, am avea câteva întrebări... 

— Pe care le voi pune eu, completă Steve, dezlipindu-se de 
scaun. Bună dimineaţa, doctor Yang. 

— Dacă ziceţi dumneavoastră că e bună... 

Fără a cere permisiunea să se apropie, Steve se îndreptă spre 
boxa martorilor și întinse mâna după gulerul de piele. 

— Îmi permiteţi? 

Doctorul Yang ridică din umeri și i-l oferi: 

— Doar nu-i al meu. 

— Deci, ca să fie clar, v-aţi exprimat opinia asupra cauzei 
medicale a decesului, și nu asupra faptului că decesul a fost sau 
nu o crimă, nu-i așa? 

— Așa-i. 

Steve se răsuci și se îndreptă spre masa apărării. Mai bine zis 
alunecă spre masa apărării, se gândi Victoria. Işi aminti de 
posterul de pe peretele biroului: Sala de judecată era plină cu 
apă, iar rechinii se plimbau încoace și-ncolo. Steve era cel mai 
rapid rechin din lagună, iar astea erau apele lui. Steve înotă deci 
spre masa apărării, își descheie sacoul și îi zâmbi Victoriei. Bine, 
și acum ce aștepta? 

— Domnule doctor Yang, dacă aș vrea să o oblig pe 
domnișoara Lord să își pună acest guler, ce ar trebui să fac? 

— Nu mă întrebaţi pe mine. E partenera dumneavoastră. 

Cineva începu să chicotească la galerie. 

— Haideţi să vedem. 

Steve ocoli masa apărării fără să facă niciun zgomot. Ridică 
părul Victoriei, înfășură gulerul desfăcut în jurul gâtului ei și 
trecu fâșia de piele prin buclă. 

— Acum să vedem ce ar face domnișoara Lord dacă ar vrea 
să mă împiedice să-l strâng. 

Victoria ridică ambele mâini și își băgă degetele sub guler. 
Steve trase fâșia de piele prin buclă, presând degetele Victoriei 
de gâtul acesteia. Victoria își simţi unghiile care intrau în carne. 


188 


Începu să respire greu, iar Steve slăbi gulerul, aplecându-se atât 
de aproape de gâtul ei încât ea îi putea simţi respiraţia. 

— Vă rog să reţineţi că pe gâtul domnișoarei Lord au rămas 
urme de unghii, pentru că a încercat să îndepărteze gulerul. 

Steve se întoarse spre martor: 

— Domnule doctor, care este situaţia cu Charles Barksdale? 
Prezenta urme de luptă? Avea zgărieturi, vânătăi, răni sau 
prezenta urme de piele sub unghii? 

— Avocatul a pus trei întrebări deodată, protestă Pincher. 

— Atunci să aud trei răspunsuri, decise judecătorul. 

— Nu, nu și nu, răspunse doctorul Yang. 

Steve rămase în spatele Victoriei, cu câte o mână pe fiecare 
umăr al acesteia. Era o senzație ciudată să-i simtă prezenţa, dar 
să nu-l vadă. Următoarea senzație fu și mai ciudată. Steve 
începu să îi maseze ceafa cu degetul mare. 

— Nu există dovezi de împotrivire, deci se pare că domnul 
Barksdale a fost de acord să își pună gulerul și să-l strângă. 

— Să-l strângă până la un punct, vreţi să spuneţi. 

Victoria simţi cum Steve îi frământa ceafa cu degetele mari 
de la ambele mâini, ca într-un masaj suedez. O senzaţie plăcută 
ca o gâdilătură cobori spre abdomen, iar ea se foi pe scaun. 

— Relaţiile sexuale în care partenerul este legat, sufocarea și 
jucăriile erotice nu sunt în mod obișnuit asociate cu asfixia 
erotică consensuală? 

— Ba da. Așa scrie și în revistele de medicină. 

— Și motivul pentru care revistele de medicină au scris 
despre acest lucru este faptul că s-a întâmplat adesea să 
survină decese accidentale în timpul unor astfel de practici? 

— Decesul accidental este un risc cunoscut. 

Steve făcu o pauză. Martorul făcuse o concesie importantă, 
iar un bun avocat lasă timp audienței să proceseze cuvintele 
respective înainte de a trece la altceva. Victoria zâmbi ca pentru 
sine. Steve controla situaţia, se controla pe sine și controla 
întreaga sală de judecată. Avusese dreptate când îi spusese mai 
devreme că are multe de învățat de la el. 

Cu toate acestea, ea nu se concentra cu totul asupra lecţiilor 
juridice. Micul masaj continua, iar corpul ei părea să se încingă 
din ce în ce mai tare. Ar fi vrut să-și poată da jos haina Anne 
Klein care era cam strâmtă, poate chiar și bluza de mătase. 
Oare Steve își dădea seama ce face? Katrina stătea chiar pe 


189 


scaunul de alături, iar Victoria spera ca ea să nu vadă ce se 
întâmplă. 

— Deci nu puteți exclude posibilitatea unui deces accidental, 
nu-i așa, doctore Yang? 

— Intr-adevăr, ar putea fi un accident. 

Steve se asigură că reporterii din galerie îi observaseră 
zâmbetul. Mai mângâie o dată gâtul Victoriei, apoi își retrase 
mâinile și se așeză. 

— Nu mai avem nimic de adăugat. 

Victoria știa că se îmbujorase, dar nu știa dacă mai observase 
cineva. Alături de ea, Katrina se aplecă și îi șopti: 

— Inainte să terminăm cu audierea asta, crezi că e dispus să- 
mi facă și mie un masaj? 

(J 

Doctorul Yang părăsise sala de judecată, iar locul său fusese 
luat deja de detectivul Delvin Farnsworth de la Omucideri, când 
temperatura Victoriei reveni la normal. Nu îl cunoștea pe 
Farnsworth, dar se informase despre el. Era un veteran în cadrul 
poliției, unde lucra de douăzeci de ani. Avea o mustață stufoasă, 
ochi negri și agili și o reputație de om onest și competent. 
Victoria îi citise procesul-verbal astfel că mărturia lui nu o 
surprinse cu nimic. 

Paramedicii răspunseseră la apelul doamnei Barksdale la ora 
11:39 seara, în data de 16 noiembrie, și după câteva încercări 
de a-l resuscita pe soțul acesteia, a fost chemată poliția. Când a 
ajuns la fața locului, Charles Barksdale era dezbrăcat, în afara 
unui guler de piele și a unui obiect pe care Farnsworth îl numi „o 
apărătoare de piele, cu ţinte metalice, pentru testicule și cu o 
deschidere pentru penis”. Pe podea a fost găsită o mască de 
piele cu un penis din latex atașat de ea. 

Doamna Barksdale le-a explicat detectivilor că întreţinuseră 
relații sexuale în mod obișnuit pentru ei, și anume prin 
împiedicarea respirației soțului ei, pentru a intensifica orgasmul. 
De data aceasta, în timpul unei scurte pauze în timpul actului 
sexual, s-a întâmplat ceva și soțul ei a încetat să mai respire. 
Incidentul s-a întâmplat când ea era la o distanţă de aproximativ 
șase metri de pat, într-o nișă a apartamentului, unde se afla 
barul. De aceea nu și-a dat seama imediat că soțul ei are 
probleme. Detectivul își ridică sprâncenele groase când relată 
această ultimă afirmaţie a Katrinei. 


190 


Agenţii strânseseră de la locul crimei diverse jucării erotice pe 
care le etichetaseră și le sigilaseră în pungi. Printre acestea se 
numărau niște curele și gulere de piele, lanţuri, măști, cătușe 
învelite într-un material moale, bice de genul „pisicii cu nouă 
cozi” și ceva ce fusese etichetat ca „dispozitiv de stimulare 
anală alimentat cu baterii”. 

Steve se ridică. 

— In ce stare se afla doamna Barksdale când aţi interogat-o? 

— Plângea, îi răspunse detectivul Farnsworth. 

— Și la ce vă așteptați din partea unei femei căreia tocmai îi 
murise soțul? 

— Obiecţie. Este irelevant, interveni Pincher. 

— Se respinge. 

— Am văzut atâtea reacţii, încât nu știu la ce să mă mai 
aştept, spuse Farnsworth. 

— Care aspect al investigației v-a determinat să credeți că 
moartea lui Charles Barksdale nu a fost un accident? 

— Circumstanţele. 

— Răspunsul acesta nu ne spune prea multe. 

— Nici n-am avut intenția să vă spun prea multe. 

— Care ar fi fost motivul doamnei Barksdale de a-și ucide 
soțul? i 

— Obiecție! sări Pincher. Intrebare nefondată. Depășește 
sfera audierii de față. In plus, aceasta este o informație 
confidențială prin lege. 

— Asta eu ar trebui să decid. 

Judecătorul Schwartz se gândi puţin, apoi adăugă: 

— De fapt, chiar eu trebuie să decid. Ce am decis la ultima 
obiecţie? 

— Aţi respins-o, îi răspunse Pincher. 

— Atunci pe asta o accept. 

— Atunci voi reformula întrebarea. Katrina Barksdale avea 
vreun motiv să-și ucidă soţul? 

— N-am de unde să știu, răspunse detectivul. 

— A refuzat el să-i ofere mâncare, hainele dorite, călătorii în 
sudul Franţei? 

— AȘ spune că și-a întreținut soţia foarte bine. 

— Foarte bine... 

Steve deschise o mapă mare din care scoase o fotografie 
mărită: familia Barksdale în ţinută de seară. 


191 


— Cine credeţi că i-a cumpărat Katrinei pandantivul acela cu 
diamant pe care l-a purtat la dineul caritabil pentru persoanele 
cu deficienţe mintale? 

— Bănuiesc că este de la soţul ei. 

Steve se apropie mai mult de boxa martorului și îi arătă o altă 
fotografie. 

— Ce ziceţi de broșa cu acvamarine și diamante pe care a 
purtat-o la serata „Opriţi bulimia”? 


— Tot de la el. 
Steve reveni la masa apărării și Victoria îi înmână un dosar 
plin cu chitante - Neiman Marcus, Bijuteria Getz şi 


reprezentanța Bavarian Custom Motorcars. 

— Se pare că ambii soți erau generoși. Știaţi că în ultimele 
două luni înainte de moartea regretată a lui Charles soţia sa i-a 
cumpărat un inel cu safir, trei costume Zegna, un ceas Breitling 
Superocean, cu douăzeci și cinci de rubine și cu ecran foarte 
mare? 

— Deci cheltuia foarte mulţi bani. Și ce-i cu asta? 

Bobby se foi pe scaunul său de la galerie și îi făcu semn lui 
Steve, care îl observă, dar dădu negativ din cap. 

— Cum vi se par aceste fotografii? Charles și Katrina par 
fericiţi? 

— Obiecţie. Este irelevant cum arată cei doi în fotografii, 
spuse Pincher. 

— Ce-am decis la ultima obiecţie? 

— Aţi acceptat-o, spuse Pincher pe un ton resemnat. 

— Asta se respinge. 

— Cuplul Barksdale pare fericit? 

— Eu sunt un detectiv de Omucideri. Noi nu ne pricepem la 
fericire. 

Steve scoase o altă fotografie mărită. 

— Și fotografia aceasta, de la serata pentru salvarea 
lamantinilor? 

— El o sărută, iar ea poartă multe bijuterii. Care-i întrebarea? 

— Katrina pare o femeie care intenţionează să-și ucidă soțul? 

— În seara aceea nu părea. 

— Mai ai multe poze? întrebă judecătorul plictisit. 

— Sute, Onorată Instanță. Fericirea acestui cuplu nu cunoștea 
limite. Dar mă voi limita la una singură. 


192 


Steve se întoarse spre martor, dar de fapt se adresa 
reporterilor. 

— Cu trei luni înainte de a muri, Charles Barksdale a împlinit 
șaizeci de ani. Katrina i-a organizat o petrecere-surpriză, prin 
care a transmis lumii întregi un mesaj. l-a adunat pe toți 
prietenii soțului ei pe iahtul lor, a angajat o mică orchestră și i-a 
tratat cu delicatese. In cele din urmă... 

Aici Steve își cobori vocea, folosind o șmecherie avocăţească 
pentru a atrage mai mult atenţia asupra cuvintelor sale: 

— În cele din urmă a aranjat ca un avion să afișeze un banner 
pe cer. 

Victoria se uită la Pincher. De ce nu avea nicio obiecţie? Steve 
depunea el însuși mărturie în loc să îi pună întrebări martorului. 
Practic vorbind, tot ce spunea el n-avea nicio relevanță în 
problema cauţiunii. De ce stătea procurorul nemișcat ca un ficus 
într-un ghiveci? 

Steve ridică fotografia cu avionul în aer și se plimbă cu ea în 
jurul sălii, asigurându-se că reporterii au văzut-o bine, apoi 
reveni la martor. 

— Ce scrie pe banner, domnule detectiv Farnsworth? Ce i-a 
declarat Katrina soțului ei, cu litere de trei metri înălțime? 

— „Katrina îl iubește pe Charles”, răspunse Farnsworth. 

— KATRINA ÎL IUBEȘTE PE CHARLES! urlă Steve. 

— N-aș vrea să fiu nepoliticos, dar ce sens au toate acestea? îl 
întrerupse Pincher. 

— Ideea este că acuzarea nu ne-a prezentat dovezi clare ale 
vinovăției sau ale prezumţiei de vinovăție. Nu există dovezi că 
moartea a fost o omucidere. Tot ce s-a dovedit azi este că 
doamna Barksdale și-a iubit soţul foarte mult. Instanţa trebuie 
așadar să o elibereze până la proces. 

Steve se întoarse la scaunul lui, înconjură masa acuzării și 
rânji spre galerie. Făcea turul de onoare. Ca și cum reușise să 
marcheze dintr-o lovitură simplă și voia să savureze puţin 
momentul. Apoi se așeză și o strânse pe Victoria de mână. Un 
fior electric scurt îi scutură pe amândoi când se atinseră. 


VĂDUVA ELIBERATĂ CONTRA UNEI CAUȚIUNI 
DE UN MILION DE DOLARI 
Mesaj pe cer: Katrina îl iubește pe Charles 


De Joan Fleischman 
jurnalistă a publicaţiei Herald 


Katrina Barksdale, acuzată de omorârea prin asfixiere a 
soţului ei, Charles Barksdale, a părăsit azi Centrul de Detenţie 
pentru Femei, fiind eliberată în schimbul unei cauțiuni de un 
milion de dolari. 

În ciuda obiecţiilor puternice ale procurorului Raymond 
Pincher, judecătorul Alvin Schwartz a acordat eliberarea pe 
cauţiune după o audiere de două ore. Pincher a declarat: „Locul 
criminalilor este în închisoare, nu în libertate”. 

Avocaţii apărării, Stephen Solomon și Victoria Lord, au afirmat 
că acuzarea nu poate demonstra nici măcar faptul că Charles 
Barksdale a fost ucis, cu atât mai puţin că acesta ar fi fost ucis 
chiar de soţia sa. Apărarea a declarat că magnatul construcțiilor, 
în vârstă de șaizeci de ani, a murit sufocat accidental, în timpul 
relaţiilor sexuale consensuale pe care le întreținea cu soţia sa 
de treizeci și trei de ani. 

Solomon a prezentat o serie de fotografii ale cuplului, în 
încercarea de a demonstra că aceștia se iubeau profund. Una 
dintre fotografii prezenta un avion care trăgea după el un 
banner cu următoarele cuvinte: „Katrina îl iubește pe Charles”. 

La conferinţa de presă ce a avut loc după audiere, Solomon a 
dat tonul pentru procesul ce va urma: „Clienta mea este o 
femeie care și-a iubit soţul tot atât de mult cât iubesc eu legea”. 

După ce a predat ca garanţie un act de proprietate asupra 
domeniului Gables Estates, care a aparținut cuplului, Katrina a 
fost eliberată până la proces. 


194 


23. 


CÂT DE MARE 
ESTE MARELE BLOND? 


Cu hainele aruncate pe pat, Steve se pregătea pentru cină, 
încercând să aleagă între un plictisitor costum maro în carouri 
pe care-l cumpărase la reduceri cu mai mulţi ani în urmă, și un 
costum gri-închis cu dungi, care era numai bun pentru o 
execuţie. In mod normal, ţinuta lui de seară consta din pantaloni 
scurți kaki și un tricou, dar în seara aceasta Steve trebuia să o 
convingă pe doamna doctor Doris Kranchick că era un cetăţean 
exemplar, pe cale să se căsătorească. 

— Costumul maro e prietenos, iar cel gri face impresie, spuse 
Steve, incapabil să aleagă. 

— Ambele sunt caraghioase, îi răspunse Bobby. 

Băiatul bea un shake de ciocolată și unt de arahide, o invenţie 
de-a lui Steve pentru a-l face să se îngrașe. 

— Nu m-ai văzut când ţi-am făcut cu mâna la tribunal? 

— Ba da, ce voiai să spui? Nu știi că nu trebuie să mă 
întrerupi când îmi fac praf adversarii? 

Steve ridică sacoul maro în carouri în faţa oglinzii. 

— Voiam să-ţi spun ceva. 

— Doamnă doctor Kranchick, arătaţi minunat în seara 
aceasta! exersă Steve în faţa oglinzii. 

— Este în legătură cu ceasul Breitling. 

— S-a văzut pe fața mea că mint adineauri? 

— Nu mai mult decât de obicei. Unchiule Steve, mă asculți? 

— Da, ziceai ceva de ceasul pe care l-a cumpărat Katrina 
pentru Charles. Poate ar trebui să o întreb pe Victoria cu ce se 
îmbracă. Ar trebui să ne asortăm hainele. 

— Atunci chiar că aţi fi caraghioși. 

Bobby sorbi cu zgomot din shake, dar paiul se blocase cu o 
bucăţică de unt de arahide. 

— Eu m-am uitat la toate pozele alea, și domnul Barksdale 
avea brațele și încheieturile subțiri. 


195 


— Și ce-i cu asta? 

— Toate celelalte ceasuri ale lui erau mai fine, dar un ceas 
Breitling Superocean este gros. E un ditamai ceasul, care 
funcționează și la nouă sute de metri adâncime. 

— Deci este un ceas pentru scufundări. Unde vrei să ajungi? 

— De ce nu-l purta în niciuna dintre fotografiile de pe iaht și 
de pe plajă? 

Steve căută o cravată care să meargă cu costumul maro. 

— După cum ai remarcat și tu, probabil că nu era genul lui. 
Poate că nu i-a plăcut. 

— Atunci de ce i l-a cumpărat doamna Barksdale? 

— Pentru că este superficială. Ce importanţă are? 

— Domnul Barksdale făcea scufundări? 

— Doar în jacuzzi. Oare se poate asorta o cravată în dungi la 
un costum în carouri? 

Steve se opri brusc și se simţi cuprins de panică. 

— Tu vrei să spui ce cred eu că vrei să spui? 

— Unchiule Steve, eu cred că doamna Barksdale nu a 
cumpărat ceasul pentru soțul ei. 

e 

În timp ce Steve se chinuia să asorteze o cravată în dungi cu 
un costum în carouri, Victoria se îmbrăca în apartamentul lui 
Jackie Tuttle din Grove Isle. Jucaseră tenis preţ de două ore, 
timp în care Victoria stătuse cât mai mult aproape de plasă, 
uneori chiar și când nu era cazul. Jackie se mulțumise să stea în 
spatele liniei, servindu-i o varietate de lovituri proaste, întârziate 
și dezordonate, făcând cât mai puţin efort și vorbind cât mai 
mult. Să te repezi mereu la plasă era epuizant și exista riscul să- 
și spargă nasul, dacă o nimerea vreuna din mingile puternice ale 
Victoriei. 

După ce făcuseră duș și băuseră câte un pahar de gin tonic, 
se îmbrăcau în ţinutele de seară discutând despre serviciu, 
bărbaţi și despre reducerile de la raionul de pantofi de la 
Bloomingdale's. Jackie se îmbrăcase într-o bluză neagră din 
lycra de la Roberto Cavalli, care pe post de bretele avea 
numeroase lanţuri aurii ce-i lăsau umerii la vedere. Examinându- 
se cu atenţie în oglindă, Jackie își plasă palmele sub sâni și îi 
ridică: 

— Cum arată balcoanele mele? 

— Mari și impresionante. 


— Asta e bine. 

Victoria alesese o rochie Ralph Lauren pe care o luase de la 
consignaţia ei favorită. Rochia era din mătase albă de la talie în 
jos, iar în sus consta dintr-o bucată argintie de material care se 
prindea după gât. Exact ca un maiou de sportiv, partea de sus a 
rochiei avea o croială foarte joasă, lăsând la vedere umerii 
Victoriei și o mare parte a spatelui ei. 

— Nu poţi să porţi sutien cu rochia asta, îi spuse Jackie 
trăgând pe ea o pereche de jeanși strâmţi, negri cu motive aurii, 
care se potriveau de minune cu lanțurile bluzei. 

— Nici nu intenţionam să port sutien. Pieptul meu arată prea 
plat așa? 

— Deloc. Arăţi foarte bine. Eşti seducătoare. Doar că... 

— Ce e? 

— Tu nu te îmbraci așa de obicei. Dar îţi stă bine. 

Victoria împrumută de la Jackie o pereche de sandale de 
culoarea șampaniei care se prindeau cu o baretă pe gleznă și 
aveau tocuri de opt centimetri. După aceea pierdu neobișnuit de 
mult timp pentru a se machia, testând mai întâi conturul maro 
de buze, la care renunţă în favoarea unui contur roșiatic, care 
mergea perfect cu rujul roz transparent. Jackie o urmări cu un 
zâmbet jucăuș în colțul buzelor. 

— Acum ce mai e? 

— Nimic, doar că pari diferită. Eşti mai puţin inhibată. 

— Joc un rol, asta-i tot. 

— Sigur că da. 

— Trebuie să fac impresie. 

— Cui, doctoriței sau băiatului rău? 

— Nu începe iar. Joc rolul unei femei cu care s-ar căsători 
Solomon. 

— Și când ești cu Bruce, joci rolul unei femei cu care s-ar 
căsători el? 

— Ce vrei să spui? 

— Nu mă înţelege greșit, pentru că sunt prietena ta cea mai 
bună și nu vreau să fiu răutăcioasă. Doar mă întreb cum ești tu 
de fapt... 

e 

O oră mai târziu, cele două femei erau așezate la o masă de 
cinci persoane la Clubul de lahting Coconut Grove - un refugiu 
plăcut, reminiscență a unei epoci apuse, situat la câţiva metri 


197 


distanță de port. Soarele abia apunea peste Everglades, iar 
Victoria și Jacqueline băuseră deja fiecare câte două pahare de 
martini. Știind cât de mult se baza Steve pe ea, Victoria 
începuse să se emoţioneze. De asemenea, avea îndoieli cu 
privire la misiunea ei: cum putea ea să schimbe impresia 
proastă pe care Steve i-o făcuse deja doctoriţei? Îi făcu semn 
chelnerului. Poate că încă o băutură i-ar calma nervii. 

— De data asta, am renunţat cu totul la bărbaţi. M-am apucat 
să citesc Viața fără sex, spuse Jackie. 

— Asta-i o carte? 

— Da, este o carte de autoeducare, ca și Delăsarea și 
celibatul. 

— Nu e stilul tău. 

— Atâţia ani am căutat un geniu cu penis. După un timp, am 
zis că mă mulțumesc ori cu una, ori cu cealaltă. Acum nu știu ce 
să aleg: celibatul sau să mă dau la femei? 

— Vorbești serios? 

— Ce, nu crezi că mi se potrivește rolul de lesbiană? 

— În niciun caz. 

— Ori asta, ori nimic. Sau poate îmi place de Băiatul Rău. 

Pe masă mai apărură încă două pahare de martini. Victoria 
simţi o ameţeală plăcută, iar tensiunea începu să scadă. Putea 
s-o farmece pe doctoriţă fără nicio problemă. Numai prin simpla 
ei prezenţă. Prin ferestrele clubului se vedeau iahturile ancorate, 
scăldate în lumina trandafirie a apusului. 

— Povestește-mi mai multe despre el. 

— Despre Solomon? E foarte competitiv și nu suportă să 
piardă. 

— Hmm, parcă seamănă cu cineva. 

— i se pare. 

— In al doilea set, ai dat un lob care m-a nimerit drept în 
fundul meu ăla mare. 

— A fost un accident. Solomon este un singuratic. E 
încăpățânat și independent, adăugă Victoria sorbind din pahar. 

— Nu-i de mirare că nu-l poţi suferi. Semănaţi ca două picături 
de apă. 

— Eu nu sunt singuratică. 

— Atunci de ce refuzi să joci cu mine în campionatul de 
Crăciun? 

— Ştii bine de ce. Nu joc la dublu. 


— Pentru că nu suporţi să depinzi de cineva. 

Victoria medită o clipă. Era adevărat, îi plăcea să câștige sau 
să piardă pe cont propriu. Prefera să câștige, bineînţeles. Ce e 
rău în asta? 

— Solomon este încăpățânat, autoritar, și nu își recunoaște 
niciodată greșelile. Și îi place să fie în centrul atenţiei. Ar fi 
trebuit să-l vezi la conferința de presă de după audiere. Era 
înconjurat de niște parașute despre care spune că sunt 
asistentele lui, dar care sunt de fapt niște fotomodele din South 
Beach cu care a fost cuplat. 

— Alt tip care umblă după fotomodele? Of, trebuie să mai 
slăbesc. 

— Parașutele se luptau să rămână cât mai mult în cadru, iar 
Solomon îi dădea înainte că el o să-l facă praf pe procuror. A fost 
scandalos și total neprofesional. 

— Mie mi se pare că e un tip de milioane. 

Solomon mai făcuse ceva la conferinţa de presă, dar Victoria 
preferă să nu menţioneze acest aspect, pentru că încă mai 
procesa detaliile. Când camerele filmau de zor, iar întrebările 
veneau una după alta, ca focurile de mitralieră, el trecuse brusc 
la un monolog despre legea naturii și despre caracterul sacru al 
relațiilor conjugale, și alte fleacuri pe care reporterii n-aveau 
chef să le asculte sau pe care nu le înțelegeau. Apoi a observat- 
o pe Victoria care stătea de-o parte, în afara cadrului. A tras-o 
de mână și i-a înconjurat umerii cu un braţ. 

„Să nu uitaţi să o menţionaţi pe partenera mea, Victoria Lord. 
Nu Vickie. Victoria. O să fie cel mai bun avocat pledant din 
Miami, ascultaţi-mă pe mine.” 

Solomon o surprinsese încă o dată. Sigur că era un ticălos 
arogant. Dar uneori părea să fie doar un rol pe care-l juca, iar 
atunci când nu era atent, băiatul de treabă din el își făcea 
apariţia. Era exact opusul altor bărbaţi, care se străduiau din 
răsputeri să-și ascundă caracteristicile dezagreabile. 

— Într-un cuvânt, Solomon e genul de om care te face să te 
urci pe pereți. 

Jackie ronţăi o măslină. 

— De-aici și până la încântător nu e decât un pas. 

— Pentru mine nu este așa. 


Victoria își promise să alunge orice gânduri afectuoase la 
adresa lui Solomon pe care le-ar fi putut genera complimentele 
de la conferinţa de presă. : 

— la zi, are cumva o motocicletă Harley? Imi plac aşa de mult. 

Jackie îşi deschise geanta neagră de satin și își scoase 
pudriera. Examinându-și chipul în oglindă, își netezi ridurile de 
pe frunte. 

— Sper să-și facă apariţia înainte să ne pierdem strălucirea 
magică. 

— Crede-mă, Jackie, nu e genul tău. 

— De ce nu? N-o să-l plac eu pe el sau n-o să mă placă el pe 
mine? 

Victoria cugetă o clipă și ajunse la o concluzie care o 
surprinse: erau toate șansele ca totuși cei doi să se placă. Aveau 
același simț neobrăzat al umorului și erau la fel de degajaţi. 
Cum de nu observase până acum? Și acum, după ce observase, 
de ce nu voia ca ei doi să fie împreună? 

— Nu știu, Jackie. E greu să faci legătura între doi oameni. 

— Bine, nu o să te implor. Dar dacă nu pot să-l am pe Băiatul 
Rău, nu vrei măcar să-l donezi pe Făt-Frumos pentru mine? 

— Uneori mă întreb dacă îl merit pe Bruce. 

Victoria simţi o împunsătură de vinovăţie. Nici măcar nu se 
gândise până acum la logodnicul ei. Solomon fusese principalul 
subiect de conversaţie. 

— Termină că mi se face rău de la stomac. 

Ochii lui Jackie sclipiră într-o expresie de neastâmpăr: 

— Pun pariu că Bruce te face să ţipi din rărunchi. 

— Cred că trebuie să mai beau un martini dacă vrei să vorbim 
despre asta. 

— Chelner! La cât de tare se străduiește el în tot ceea ce face, 
îmi imaginez că trebuie să fie nemaipomenit la pat. 

Oare de ce îi amorțeau buzele, se întrebă Victoria. 

— Nu îţi spun decât că de obicei sunt obosită două zile după 
aia. 

— Adică mai e și bine dotat? Te urăsc. 

În momentul acela Steve se îndreptă grăbit spre masa lor, se 
uită la Victoria, o măsură atent din cap până-n picioare, apoi îi 
spuse: 

— Arăţi uluitor! 


200 


— Solomon, dă-mi voie să ţ-o prezint pe Blackie, donșoara 
mea de onoare. Pardon, Jackie. 

Jackie sări de pe scaun și îl îmbrăţișă pe Steve, mângâindu-l 
cu mâinile pe spate. 

— Unde este? îl întrebă ea. 

— De ce crezi că mi-am pus microfon? întrebă Steve uluit. 

— Unde naiba e aripioara de rechin? 

Victoria izbucni într-un râs zgomotos, care o făcu pe Jackie să 
se topească într-o cascadă isterică de chicoteli. Singurul care nu 
râdea era Steve. 

— De la ce oră aţi început să trageţi la măsea? 

Steve numără scobitorile rămase de la măslinele din martini, 
care erau cele mai bune dovezi ale beţiei lor. 

— Nu-mi vine să cred! 

— Hopa! Am încălcat una dintre Legile lui Solomon. „Să nu bei 
niciodată înainte de apus”, spuse Victoria imitându-i vocea. 

Apoi ridică paharul de martini și adăugă: 

— Nu-ţi face griji, este exact cum spunea Katrina. Undeva în 
lume soarele a apus deja. 

— Nu mă așteptam la una ca asta din partea ta. 

— Dacă legea nu merge, dă-o naibii! 

— Unde este Bigby? întrebă Steve pe un ton serios. 

— Se chinuiește să se îmbrace, dar nu încape în chiloţi. 

Jackie râdea convulsiv, iar sânii îi tremurau ritmic. Fata 
înșfăcă o baghetă din coșul de pâine și o flutură spre Steve. 

— Hei, tu, marele rechin alb, ești la fel de bine dotat ca 
Bigby? 

— Fir-ar să fie! 

Chelnerul apăru cu o tavă pe care se aflau pahare cu martini. 

— Doriţi și dumneavoastră tot ce servesc doamnele? 

— Nu, eu aș dori doar să le trag o mamă de bătaie doamnelor. 

— Mie prima! se oferi Jackie. 

— la băuturile de aici. Adu, te rog, o carafă de apă cu gheață 
și multă cafea. 

Victoria se bosumflă. 

— De ce ești așa crispat, Solomon? 

— Este un lucru foarte important pentru mine. 

— Nu-ţi face griji, Stevie. Mă descurc eu. Și dacă nu mă 
descurc, să știi că nu există nimeni altcineva cu care să-mi facă 
mai multă plăcere să stau la pârnaie. 


201 


24. 


COCTEILUL MEU ESTE VERDE! 


Steve îl zări pe Bruce Bigby traversând sala de mese. Bronzat 
și zâmbitor, într-un blazer negru de cașmir, care avea pe 
buzunarul de la piept emblema clubului, Bigby dădu o raită prin 
restaurant, bătându-se pe umăr cu prietenii lui; îl salută pe un 
domn în vârstă spunându-i „Bună seara, comandante”, și își croi 
încet drum spre masa lor. Pe Jackie și pe Steve îi salută 
zâmbind, apoi se întoarse spre Victoria. 

— Vai de mine, e o rochie nouă? 

— Îţi place? 

Victoria își desfăcu larg braţele și se roti pe călcâie, pentru a- 
și arăta rochia decoltată și spatele aproape gol. Băuse un pahar 
de apă cu gheaţă și trei cești de cafea neagră. După câte 
observa Steve, era la fel de trează ca un judecător la prima oră. 
De fapt, era mai trează decât majoritatea judecătorilor pe care-i 
cunoștea el. 

— E foarte... strălucitoare, se bâlbâi Steve, care purta o 
cravată de matase neagră cu niște ancore micuţe aurii. Nu ţi-e 
cam frig? 

— Deloc, iubitule! 

— Fără „iubitule” și „dragule 
încolo. 

— Mă bucur că cineva tratează cu seriozitate problema asta. 
Bruce, îți mulţumesc pentru că ai acceptat. Ce mai, îţi 
mulțumesc pentru tot, spuse Steve. 

— Nu-ţi face probleme, amice. Și tu o înveţi pe Victoria 
diverse trucuri avocăţești. Sunt fericit să vă ajut. 

Chiar atunci sosi și doctorita Doris Kranchick și se făcură 
prezentările. Steve o urmări pe Victoria care dintr-odată deveni 
șarmantă. Cât de mult admira ea oamenii care se dedicau 
științei! Oare citise doamna doctor articolul acela recent din 
Journal of Applied Psychology despre sindromul dobândit al 
savantului? Ce părere avea despre terapia medicamentoasă, în 
raport cu cea comportamentală? 


=T 


n seara asta. Să nu greșim mai 


202 


Steve pierdu firul discuţiei când ajunseră la refacerea 
celulelor nervoase și la stimularea celulelor stem să producă și 
mai mulţi neuroni. În momentul în care conversaţia deveni 
foarte greoaie, Victoria începu subtil să discute despre lacrosse, 
pornind de la războinicii irochezi care jucau acest joc folosind 
cranii umane. Steve își dădu seama că Victoria se pregătise 
pentru această seară exact așa cum se pregătea pentru o 
audiere la tribunal. Făcuse cercetări, planuri și schiţe. Probabil 
că avea în geantă fișe pentru fiecare subiect de discuţie: 
„Lacrosse. Istoria acestui sport. Populaţiile indigene din 
America”. 

Când Victoria făcu o pauză, Bruce preluă imediat conversaţia 
și o purtă mai departe. O invită pe Kranchick să îi viziteze ferma, 
apoi blestemă „gărgărițele malefice” care îi atacau copacii de 
avocado. Jackie se oferi să o ajute pe doamna doctor să-și vândă 
casa cu un comision redus în cazul în care ar fi fost interesată 
de un nou apartament luxos cu vedere spre golf în Hallandale. 

Chelnerul veni purtând o tavă pe care se aflau niște băuturi 
cu aspect dubios. 

— Mi-am permis să comand eu pentru toată lumea, îi anunţă 
Bruce. Începem cu niște cocteiluri daiquiri de avocado la gheaţă. 
Apoi continuăm cu o supă franţuzească de avocado, care o să 
vă alunece pe gât ca mătasea lichidă. 

Steve se gândi că mai bine mânca resturi dintr-un tomberon. 

— Apoi vom servi o salată de tofu cu avocado și condimente, 
tamale vegetarian cu chili și cu sos de tomatillo și avocado, iar 
la desert avem spumă de avocado. 

— Este un meniu minunat, gânguri Kranchick. 

Steve își dădu seama că Victoria nu putea mânca nimic fără 
să facă alergie. Sporovăiră un timp, iar Victoria se asigură că 
Kranchick se afla în centrul atenției. Undeva între a doua și a 
treia porție de băuturi verzi, Kranchick îi spuse: 

— Domnișoara Lord, mi-a făcut o deosebită plăcere să vă 
cunosc. Nu sunteţi deloc cum mă așteptam. 

— Vă mulţumesc. 

Steve se întrebă în gând dacă nu cumva doctoriţa îl 
zeflemisea pe el, dar Victoria îi răspunsese cu un zâmbet pe 
buze. 

— Aveţi un inel de logodnă absolut splendid! 


203 


— Nimic nu exprimă iubirea mai bine decât un ditamai 
diamantul, interveni Steve. 

— Domnule Solomon, dumneavoastră vă atașați de oameni în 
timp, nu-i așa? 

— Ca râia. 

— Asta îmi amintește de râia citricelor! Mare problemă! spuse 
Bigby. 

— Domnule Bigby, nu aș vrea să fiu indiscretă, dar 
dumneavoastră și domnișoara Tuttle sunteţi un cuplu? 

Bruce o înconjură pe Jackie cu braţul, iar ea își lăsă capul pe 
umărul lui. 

— Nu avem o relaţie atât de îndelungată ca Steve și Victoria, 
dar cine știe ce ne va aduce viitorul? 

— Qué sera, sera. Ce va fi va fi, fredonă Kranchick. 

Cum Bruce și Jackie se îmbrăţișau, Steve simţi că nu-i 
rămânea altceva de făcut decât să le urmeze exemplul. In fond, 
trebuia să păstreze aparențele, nu? O înconjură pe Victoria cu 
un braţ, dar mâna lui ajunse cumva să se odihnească sub 
materialul rochiei. Constată că avea pielea caldă și catifelată. 
Așteptă o clipă să vadă dacă Victoria se îndepărta sau dacă îi 
înfigea tocul pantofului în picior. Când văzu că rămâne 
nemișcată, începu să o mângâie ușor pe spate. Atunci Victoria 
își întoarse capul spre el. Avea o expresie placidă și controlată, 
care nu trăda nimic. Steve și-ar fi dorit să știe ce simţea ea în 
momentul acela. Dorinţă? Regret? Furie? Uneori avea impresia 
că putea citi privirea din ochii femeilor, dar poate că nu era 
decât o iluzie. 

— Domnule Solomon, povestiţi-mi vă rog despre planurile de 
nuntă. Unde va avea loc ceremonia? întrebă Kranchick. 

— La Templul... 

— La Biserica Little Flower, îl întrerupse Victoria. 

— Ce frumos! Știu că este cam devreme să vă întreb așa 
ceva, dar intenţionaţi să aveţi copii? 

— Patru, răspunse Victoria, în timp ce Steve spunea „doi”. 

— Trei, se corectară ei la unison. 

— Patru? exclamă Bigby uitându-se la Victoria cu sprâncenele 
arcuite. 

— Dacă nu vă deranjează că vă întreb, intenţionaţi să le 
oferiţi educaţie religioasă? 

— Da, evreiască, spuse Steve. 


204 


— Episcopală, îl corectă Victoria. 

— Catolică, interveni Bigby. 

— Fiecare o să aibă altă religie? întrebă Kranchick zăpăcită. 

— Ar trebui să discutăm despre rochia domnișoarei de 
onoare. Ce-a fost în capul tău cu talia ridicată, în stil empire? 
Mai e și galben-canar cu portocaliu-închis. O să arăt ca vulcanul 
Kilauea în erupție, încercă Jackie cu disperare să schimbe 
subiectul. 

— Bruce le-a ales, spuse Victoria, dându-și seama imediat că 
a făcut o gafă. 

Kranchick se încruntă: 

— Domnule  Bigby, dumneavoastră aţi stabilit ţinuta 
domnișoarelor de onoare? 

— Da, pentru că eu... 

Bruce se opri blocat. 

— Pentru că... 

Victoria se întrerupse și ea, neștiind ce să spună. 

— Pentru că... 

Jackie tăcu și ea. 

— Pentru că Bruce este homosexual, încercă Steve. 

— Vai de mine! exclamă Kranchick. 

— Am fost! îl corectă Bigby. 

— Până când m-a cunoscut pe mine, adăugă Jackie 
mângâindu-l afectuos pe obraz. 

e 

Tocmai terminaseră salata cu tofu și urmau porțiile de tamale. 
Bigby vorbea necontenit despre tragediile generate de invaziile 
de drosofile, iar Kranchick îl asculta de parcă i-ar fi dezvăluit 
misterele Creaţiei divine. Braţul lui Bigby încă se mai odihnea pe 
umărul lui Jackie, așa că Steve își continuă masajul. Pielea 
Victoriei se încălzea din ce în ce mai tare sub atingerea lui, iar 
Steve își frecă nasul de urechea ei și îi șopti: 

— Nu știu în ce măsură contează pentru tine, dar cred că 
Bruce este foarte norocos să te aibă. 

— Vorbești serios? 

— Sunt verde de invidie. Sunt mai verde decât cocteilul meu. 

Aplecându-se spre ea, Steve înaintă și mai mult sub 
materialul rochiei, lăsându-și degetele să alunece peste coaste, 
oprindu-se chiar sub sânul ei drept. Era un sân perfect, ferm și 
natural, micuţ, dar cu o formă frumoasă, care se odihnea pe 


205 


degetul lui arătător. Nu semăna nici pe departe cu 
„armamentul” în care era specializat doctorul Rudnick. Victoria 
nu se mișcă, nu chemă poliţia și nici nu îi trase o palmă. 

Pentru o clipă, Steve avu iar cincisprezece ani. Se afla în loja 
teatrului de pe strada Arthur Godfrey și se întreba cum ar 
reacţiona Sarah Gropowitz dacă i-ar fi cuprins sânul ei micuţ cu 
mâna. Din câte își amintea, meditase la această problemă până 
când îi amorţise tot braţul. Durerea fusese atât de intensă, încât 
avusese temeri serioase că la sfârșitul serii va trebui să-și 
amputeze mâna. 

Steve aruncă o privire spre Victoria. Se îmbujorase toată, într- 
un roșu-purpuriu care urca de la baza gâtului, ca o maree, până 
la obrajii ce păreau să fie în flăcări. In cele din urmă, ea se 
întinse discret, îndepărtă mâna lui Steve și își împinse scaunul în 
spate. 

— Vă rog să mă scuzați o clipă... 

Victoria plecă în grabă de la masă, evitând să-l privească pe 
Steve. Acesta se uita fix la sânii ei, ale căror sfârcuri împingeau 
materialul argintiu al rochiei, profilându-se apetisant. In mod 
normal, Steve se ridica în picioare atunci când o doamnă pleca 
de la masă. În situaţia în care se afla acum, cu șervetul ancorat 
în poală ca un cort, nu se putea ridica. Aruncă o privire agitată 
spre Bruce, care îi oferea lui Kranchick un apartament cu trei 
camere pe domeniile Bigby Resort & Villas, cu vedere spre lac, 
fară taxe. Se uită apoi la Jackie, care îl urmărea atentă ca un 
vultur. Zâmbind drăcește, ea apucă o cireașă maraschino de 
codiță, o prinse cu limba și mușcă din ea. 

— Domnule Solomon, trebuie să recunosc că aveţi prieteni 
minunaţi, spuse Kranchick, întrerupând seminarul de vânzări al 
lui Bigby. Aveţi o logodnică frumoasă și încântătoare. 

— Uneori îmi vine să mă ciupesc, ca să mă asigur că totul 
este adevărat. 

— Este adevărat, bătrâne. Și o meriți! 

Bruce îi vorbise din tot sufletul. Și totuși... bătrâne? Probabil 
că era din cauza decorului romantic al clubului de iahting, sau 
poate băuse prea multe cocteiluri. Cu toate acestea, Bigby era 
un tip de treabă, iar pentru o clipă Steve fu cuprins de remușcări 
pentru că nutrea sentimente ascunse faţă de logodnica lui. Dar 
vinovăția fu rapid înghițită de dorința arzătoare care îl chinuia. 


206 


Cum Victoria nu se zărea nicăieri, Steve își ceru scuze și se 
ridică de la masă. 

O căută la bar, dar nu era acolo. Se duse la toaleta femeilor și 
bătu la ușă, strigând-o pe nume, dar nu primi niciun răspuns. Se 
strecură în bucătărie și aruncă o privire. Unde putea fi? leși în 
curtea interioară și se îndreptă spre promontoriu. O găsi 
plimbându-se de-a lungul unui rând de bărci cu motor. O ajunse 
din urmă în dreptul unei ambarcaţiuni Fountain de viteză care 
se numea Fulgerul mării, deţinută de un avocat specializat în 
vătămări corporale. 

— Te simţi bine? 

— Am vrut să iau puţin aer. 

Victoria se uita într-un punct care se afla undeva departe, 
dincolo de golf, și refuza să se întoarcă spre el. Nu se auzeau 
decât valurile spărgându-se cu zgomot de ambarcaţiunile 
ancorate și vaietul îndepărtat al unui pescăruș. Soarele apusese, 
iar aerul se înfiora de la briza serii. 

— Ți-e frig! 

Steve îi cuprinse ambele braţe și constată că avea pielea de 
găină. 

— Ce naiba făceai mai devreme? 

Părea supărată, gata să îl atace. 

— Îmi pare rău. Mi-ai fost de mare ajutor. Îţi sunt dator. N-am 
vrut să fiu impertinent... 

— Dar în sala de judecată, când mi-ai făcut masaj la gât? 

— N-o să se mai repete. Pe cuvântul meu de cercetaș. 

— Pun pariu pe salariul meu pe un an că n-ai fost niciodată 
cercetaș. 

— Am fost, până când m-au prins că trăgeam cu ochiul în 
baraca fetelor. 

— Și acum ce crezi că faci? 

Nici nu își dăduse seama, dar mâinile lui îi masau energic 
antebraţele. 

— Păi, voiam să te încălzesc un pic. 

Adevărul era că nu se putea dezlipi de ea. 

— Îmi cer scuze, nu am vrut să... 

— Solomon, taci din gură! 

Victoria îi cuprinse gâtul cu braţele, îl trase înspre ea și îl 
sărută. Steve rămase atât de uluit, încât trecu ceva timp până 
când o sărută și el. O sărută mai întâi tandru, cu blândeţe. Apoi 


207 


o sărută apăsat, cu pasiune. Buzele lor se contopiră, iar limbile 
se încleștară într-un sărut prelung, cutremurător și dulce, care îi 
lăsă fără suflare. Rămaseră îmbrăţișaţi și niciunul dintre ei nu se 
mișcă pentru un moment care părea să se prelungească la 
nesfârșit. 

Steve încercă să își analizeze dorințele. De ce era atât de 
diferită de toate celelalte? De ce femeia aceasta era atât de 
importantă pentru el? Atunci ea se desprinse brusc din 
îmbrăţișare și se întoarse cu spatele. 

— Nu s-a întâmplat nimic. 

— Ba da. 

— Sunt beată. 

— Nu prea cred. 

— E o chestie medicală. Sunt ameţită pentru că n-am mâncat. 

— Vrei să chem salvarea? 

— E din cauza proximităţii. Lucrăm împreună zi de zi și este 
firesc să ia naștere diverse sentimente. 

— Asta-i explicația! 

— Sau e chestia aia cu extremele care se atrag! Nu ne 
suportăm unul pe altul, deci este o dorinţă reciprocă, distructivă 
și codependentă care s-a manifestat simultan în amândoi. 

— Sau este o asociere raţională și sinergică, o tachină Steve 
folosind propriile ei cuvinte. 

— Mă îndoiesc. 

Victoria își cuprinse corpul cu ambele braţe. Steve se apropie 
de ea și o cuprinse în braţe din spate. 

— Orice-ar fi, de ce să nu ne lăsăm în voia valului? 

Ea se întoarse cu faţa spre el. 

— Și unde crezi că o să ajungem? În afară de dormitorul tău, 
bineînţeles... 

— Nu știu, dar m-am gândit că... 

— E tipic pentru tine, Solomon. Faci orice ai chef, fară să-ţi 
pese de consecinţe. 

— Fac ce simt că e bine. Simt că relaţia asta ar fi un lucru 
bun. De ce te opui? 

— În primul rând, sunt logodită. 

Victoria îi arătă inelul de pe deget. 

— Un bun avocat ar observa că n-ai spus „Sunt îndrăgostită 
de altcineva”. 

— Dacă spun că sunt logodită, e implicit. 


208 


— lubirea nu este niciodată implicită. 

— Bine. Îl iubesc pe Bruce. Îl iubesc foarte mult și mă voi 
căsători cu el. Ești mulţumit? 

— Dacă tu ești mulțumită, sunt și eu. 

— Nu vreau să intru în jocul ăsta! 

Vocea unei femei răsună în întuneric: 

— Ştiam eul! 

După o clipă, apăru și Jackie. 

— Ce-am pierdut? 

— Nimic. 

Victoria își aranjă părul cu vârful degetelor. 

— Discutam despre strategii pentru proces. 

— Sigur că da. L-am văzut pe Băiatul cel Rău cum te-a pipăit, 
apoi ai dispărut fără geantă. Tu nu pleci fără geantă nici dacă 
arde totul în jur. Apoi Băiatul Rău a venit după tine, și la ce crezi 
că m-am gândit? Am zis că poate ai nevoie de ruj, și chiar ai 
nevoie. 

Îi întinse Victoriei geanta. 

— Jackie, termină. 

Victoria deschise geanta și căută o oglindă. 

— Nu-ţi face probleme. Bruce povestește despre ororile 
putregaiului rădăcinilor, care după el este la fel de rău ca un neg 
genital. Doamna doctor este captivată. Ce ai de spus în 
apărarea ta, Rechinule? 

— Nu s-a întâmplat nimic. 

— Nu-ţi face griji. N-o să vă pârăsc. Vic e prietena mea cea 
mai bună. Dar nu e cinstit. 

— Ce nu e cinstit? 

— Acum are doi logodnici, iar eu n-am niciunul. 


Bruce Kingston Bigby 
și 
Victoria Lord 

vă roagă să le faceți onoarea 
de a participa la căsătoria lor. 
Evenimentul are loc sâmbătă, 

8 ianuarie 2006, 

la ora șase seara, 

la Biserica Little Flower, 
din Indian Mount Trail, nr. 2711, 


209 


Coral Gables, Florida. 
Dineul cu ținuta obligatorie are loc la Hotelul Biltomore!.. 


11 Nu se vor servi produse de origine animală sau carne. 


25. 


UN SĂRUT INEXISTENT 


Unde naiba era Victoria? 

Era 10:37 dimineaţa, conform ceasului de pe biroul lui Steve, 
care avea forma unei căști de protecţie cu emblema echipei 
Miami Dolphins, iar Victoria nu era de găsit. Nu-i stătea deloc în 
fire o astfel de atitudine. Ea termina jumătate din treburile pe 
care le avea de rezolvat înainte ca majoritatea oamenilor să își 
termine micul dejun. În cazul lui, micul dejun consta din prăjituri 
cu guava și café cubano. 

Dacă renunțase? Dacă renuntțase la caz și la el? 

Nu răspundea nimeni la ea acasă, și nici pe telefonul mobil nu 
o găsise. Probabil că își petrecuse noaptea acasă la Bigby. 
Gândul acesta îl deprimă și mai tare pe Steve. 

Mă sărută pe mine și se culcă cu el. Târâtura! 

Steve se simţi ca un nenorocit când se gândi la Bigby. Și nu 
nenorocit ca un avocat, trăsătură care era implicită, ci se simţi 
ca un om de nimic. lar el nu era așa. Nici în adolescenţă nu fura 
iubitele altor băieţi, nu copia la examene și nu se lăuda cu fetele 
pe care le cucerise. Minciunile lui erau mereu destul de 
nevinovate și ușor de detectat, cum ar fi să-și exagereze puţin 
dimensiunea penisului. 

Si totuși unde era Victoria? 

Steve ar fi trebuit să aibă întrevederi cu niște clienţi noi, 
atrași ca moliile de publicitatea datorată cazului Barksdale, dar 
nu avea niciun chef. Încă se mai gândea la SĂRUT. Încă îl mai 
simțea pe buze și încă îl mai savura. Senzaţia aceea plăcută 
încă mai întârzia pe buzele sale, transmiţându-i fiori în tot corpul 
și imprimându-se pentru totdeauna în mintea lui. Sau în ce mai 
rămăsese din ea. 

Ce naiba se întâmplă cu mine? 

Gândurile lui Steve zburară la alte săruturi din trecut. Cu vreo 
douăzeci de ani în urmă o sărutase pe Sarah Gropowitz, care 
avea ilustra vârstă de paisprezece ani, în loja cinematografului, 
în timpul filmului Martorul. |și aduse aminte cum așteptase până 


211 


când Harrison Ford reușise să își pornească mașina în hambar, 
în timp ce, pe coloana sonoră, Sam Cooke cânta că nu știe mare 
lucru despre istorie. 

Ford o ia în braţe pe Kelly McGillis și încep să danseze, un 
sacrilegiu nepermis întrucât ea era Amish, asta ca să nu mai 
pomenim că rămăsese văduvă de curând. Steve își imaginase că 
aceasta era exact genul de scenă care le stârnea pe tinerele 
fete, din cauza iubirii interzise. Exact când Cooke mărturisea că 
nici la biologie nu se prea pricepe, Steve se apropie de faţa plină 
de coșuri a lui Sarah. Țuguindu-și buzele, gura lui Steve plonjă 
ca o rachetă de croazieră peste o grupare de teroriști. Eforturile 
lui fură răsplătite cu fructele de jujube pe care Sarah le mesteca 
de zor, cu chicotelile acesteia și cu ironiile colegilor lui, care au 
durat câteva săptămâni bune. 

Gândul acesta îl descurajă. Harrison Ford n-a reușit să rămână 
cu femeia visurilor lui. Fidel adevăratei sale naturi de poliţist 
încercat, el s-a întors la oraș. Fidelă strămoșilor ei, Kelly McGillis 
s-a cuplat cu un fermier blond și robust. Un fel de Bruce Bigby al 
comunității Amish. Toate acestea îl conduseră pe Steve la două 
concluzii deprimante. 

Chiar dacă extremele se atrag, se pare că nu reușesc să se 
întâlnească. 

Și... dacă Harrison Ford n-a reușit să rămână cu femeia 
visurilor lui, cum dracu' să reușească el? 

e 

— Ce-ai păţit, șefu'? 

Cece îl urmări până în biroul lui, cu corespondenţa primită în 
dimineaţa aceea într-o mână și cu o halteră de zece kilograme 
în cealaltă. Azi era îmbrăcată în jeanși brazilieni cu o talie mult 
prea joasă și cu un tricou strâmt. Încerca să arate ca J-Lo, 
Shakira sau Thalia, pe care Steve nu le putea deosebi una de 
cealaltă. 

— A sunat Victoria? 

— De ce să sune? 

— Pentru că a întârziat. 

— Da' ce, e sclava ta? Mușteriul următor trebuie să sosească 
din clipă în clipă, îi spuse ea aruncând plicurile pe biroul lui. 

— Clienţi, Cece. Se numesc clienţi. 

Cecilia ridică din umeri, încordându-și mușchii trapezoidali. 

— Nu-i stă în fire Victoriei să întârzie. 


Cece începu să ridice ritmic haltera cu un braț. 

— Ce e cu tine? 

— Nimic. Nu s-a întâmplat nimic! 

— Nici n-am zis că s-a întâmplat ceva. Dar ce te supără? 

— Nimic. Totul merge bine. Doar că avem de pregătit un 
proces de crimă. 

— Cum a mers la cină? 

— Kranchick o adoră pe Victoria și s-a îndrăgostit de Bigby. 

— Deci ai fraierit-o pe doctoriţă? 

— Nu sunt sigur. Eu și Vic nu ne-am coordonat foarte bine. 

— Ce surpriză, spuse Cece trecând haltera în cealaltă mână. 

Steve răscoli prin plicurile cu corespondență. Grupul de 
percuționiști își făcea încălzirea pe partea cealaltă a aleii. Ori 
erau percuţioniștii, ori un camion tocmai deșertase o încărcătură 
de resturi metalice pe asfalt. 

— Ce-i asta? 

Steve ridică un plic pătrat din hârtie albă de bună calitate. 
Numele și adresa lui fuseseră scrise caligrafic. 

— Deschide-l și vei afla. 

— Asta e treaba ta, Cece. Tu trebuie să deschizi plicurile, să 
programezi audierile, să depui cecurile... 

— Care cecuri? 

Steve deschise plicul și scoase o invitaţie de nuntă. Bruce 
Kingston Bigby și Victoria Lord. Strecură invitaţia înapoi în plic și 
avu senzaţia stranie că nunta putea fi anulată dacă el se 
prefăcea că nu deschisese plicul. 

Ce se întâmplă cu mine? Ce e cu sentimentele astea? 

Se simţea ca un om lovit de o boală gravă și necunoscută. Nu 
îl durea nimic, dar simţea o ameninţare iminentă care îl pândea. 
e 

Cinci minute mai târziu, când Cece revenise în sala de 
așteptare, iar halterele zăngăneau de zor, Steve auzi un bâzăit. 
Ridicându-și privirile, îl văzu pe Harry Sachs care intra pe ușa 
deschisă în scaunul său rulant cu motor. Harry era un tip de 
vreo patruzeci de ani, cu ochii mici ca niște mărgele, cu o gușă 
respectabilă și un burdihan la fel de respectabil. Purta un tricou 
gri cu emblema Pușcașilor Marini, pantaloni de camuflaj și ghete 
de parașutist. De spătarul scaunului era atârnat un steag 
american cu o pancartă pe care scria: „Ajutaţi un veteran al 
războiului din Grenada”. 


213 


— N-am chef să mă ocup de divorțul tău, Harry. 

— Cine a zis ceva de divorţ? 

— În fiecare lună vii aici și îmi zici că vrei să scapi de nevastă- 
ta. Eu depun actele, după care tu și Joanne vă împăcaţi. 

— Joanne continuă să mă calce pe nervi, dar nu de asta am 
venit la tine. 

Steve o simpatiza pe Joanne Sachs, dar știa că putea fi destul 
de cicălitoare, insistând tot timpul ca Harry să renunțe la 
profesia lui de escroc. 

— Atunci de ce-ai venit? Ti-am spus deja că nu-i poţi da în 
judecată pe părinţii tăi pentru că erau urâţi. 

— Nu vreau să-i dau în judecată doar pentru că erau urâţi, ci 
pentru că au fost inconștienţi și s-au reprodus. 

— Las-o baltă. 

— Bine, dar am o idee nouă care o să ne îmbogăţească pe 
amândoi. Ştii clubul de striptease de pe strada 79? Veveriţa 
Săltăreață? 

— Nu cred. 

— Ciudat, pentru că două din fetele de acolo te-au 
recomandat. Nu că aș merge vreodată la alt avocat... 

— iți sunt recunoscător, Harry. Povestește-mi despre ideea ta. 

— Discriminare. O să câştigăm bani cu grămada. 

— Te ascult și sunt fascinat. 

Steve spusese două minciuni într-o singură propoziţie. De 
fapt, încă se mai gândea la gustul buzelor Victoriei. In fond, de 
ce nu a putut Kelly McGillis să rămână cu Harrison Ford? Dacă ar 
fi rămas cu el, s-ar fi mutat el la țară sau s-ar fi mutat ea la 
oraș? Uite-așa apar problemele. Chiar dacă ar fi împreună cu 
Victoria, care dintre ei ar trebuie să se schimbe de dragul 
celuilalt? Oricum, el era un nătâng pentru că se gândea la așa 
ceva. Ea urma să se căsătorească - ca să nu cumva să uite îi 
trimisese chiar și o invitație. 

Harry Sachs se apropie cu scaunul de biroul lui Steve. 

— Sunt client fidel al localului Veveriţa Săltăreaţă de ani de 
zile, de când au închis sticleții barul La Bidoane. Am și card de 
membru. Dacă plătești zece dansuri în poală, îţi dau un card 
gratis. E ca și cum ai cumpăra cappuccino de la Starbucks. 
Acum au renovat localul și până la salonul pentru VIP-uri trebuie 
să urci trei trepte, iar eu nu pot ajunge acolo. 

— Și ce-i cu asta? 


214 


— Cum adică? Vreau drepturi egale de acces la facilităţile 
publice. Vreau despăgubiri. O să fie procesul unei întregi clase 
de oameni. 

— Care clasă, a escrocilor? 

— A invalizilor. Avem și noi dreptul să ne relaxam. Viaţă, 
libertate și dreptul la fericire, spuse Harry înșfăcându-și 
prohabul. 

— Nu cred că la asta se gândea Thomas Jefferson. 

— Ba da. N-ai văzut filmul acela cu Nick Nolte? Oricum, e 
vorba că mi-au încălcat drepturile. Asta e mulţumirea pe care o 
primesc pentru că mi-am vărsat sângele pe pământuri străine. 

— Harry, cel mai aproape ai fost de Grenada atunci când ai 
vizitat Club Med. 

— Am și medalii! 

— Da, le-ai cumpărat de pe Internet. N-ai fost niciodată 
pușcaș marin, iar scaunul cu rotile nu este decât recuzită pentru 
escrocheria ta cu veteranii fără adăpost. 

— Nu-i adevărat. 

— Faci jogging, mergi pe patine cu rotile și joci volei pe plaja 
de nudiști. 

— Păi, fac recuperare. 

Steve tocmai se pregătea să-l dea afară din birou pe Harry 
Sachs, dar în loc să-l dea afară, îl întrebă: 

— Când îţi dansează câte o fată din asta în poală... 

— Dansa, vrei să spui. 

— O săruţi vreodată pe dansatoare? 

— Ai înnebunit? Eu n-o sărut nici pe nevastă-mea. 


215 


26. 


COEFICIENTUL DE DORINȚĂ 


Harry plecase. În birou se făcuse liniște, exceptând tămbălăul 
grupului de percuționiști de peste drum care exersau un fel de 
conga pentru care parcă foloseau grenade de mână în loc de 
tamburine. Victoria continua să lipsească fără permisiune. Dacă 
nu apărea în cinci minute, Steve avea toate intenţiile să... 

Să ce? Ce-o să faci, istețule? 

Să sune la poliţie, la spital sau la Marele Blond? 

Calmează-te. N-a pătit nimic. Esti isteric. 

Starea lui de spirit se schimbă rapid, așa cum își schimbă 
direcţia rafalele într-o furtună. Simţi o vibraţie pozitivă în aer. 
Poate că se afla undeva pe o bancă sub un palmier și scria o 
scrisoare de despărţire pentru Bruce. 

Am întâlnit un alt bărbat. Sper că mă înţelegi. Aș vrea să 
rămânem prieteni. Și încă ceva: urăsc fructele de avocado. 

Inveselit de acest gând, se rezemă de spătarul scaunului, cu 
ceafa proptită în mâini, cu picioarele pe birou și cu ochii închiși. 
Se afla la cârma unui iaht, în largul mării azurii, îmbrăcat doar în 
pantaloni scurți. Victoria apăru pe punte îmbrăcată în unul din 
costumele ei cu modele în zigzag pe care le purta la tribunal. 
Rezemându-se de catarg, cu pletele răsfirate de vânt, ea se 
dezbrăcă lent, rămânând într-o pereche de bikini tanga negri. 
Steve se apropie de ea și îi cuprinse cu mâna șoldul gol, cu 
pielea încălzită de soare. Se sărutară îndelung și lent, lipindu-și 
corpurile goale unul de celălalt, iar ea nu se retrase de data 
aceasta. Steve savură buzele ei umede, ascultă vântul care 
înfoia vela, și simţi erecţia care se forma în pantalonii scurţi. În 
fundal se auzeau Bob Marley și formaţia Wailers cântând 
melodia Waiting in Vain. 

Câteva clipe mai târziu, Steve își dădu seama că el era cel 
care cânta: „Nu vreau să aștept degeaba iubirea ta”. 

— Vai de mine! Ce faci, vrei să participi la emisiunea 
American Idol? îl întrebă Victoria. 


Nu era Victoria îmbrăcată în bikini de pe iaht. Era Victoria cea 
adevărată, îmbrăcată într-un costum cu sacou și pantaloni din 
tweed gri, cu servieta într-o mână și cu cafeaua în cealaltă. 

— În sfârșit, ai apărut! spuse Steve străduindu-se să-și 
recapete demnitatea pierdută. 

— Îmi pare rău că am întârziat. 

— Nu-i nicio problemă. 

EI îi analiză limbajul corpului. Ținea spatele drept, maxilarul 
încleștat și evita contactul vizual. Avocaţii susțin că atunci când 
juraţii refuză să te privească în ochi, sentința este împotriva ta. 
Majoritatea fabulelor de acest gen sunt adevărate în cincizeci la 
sută din cazuri. 

Steve se decise să adopte o atitudine strict profesională, și să 
nu menţioneze SARUTUL. Să aducă ea vorba. Poate că șocul și 
refuzul de a-l conștientiza trecuseră. 

Mai devreme sau mai târziu, o să cedeze. Trebuie să admită 
că a fost un moment intens. 

Ea se apropie repede de birou. Pe partea cealaltă a aleii, 
percuționiștii repetau o melodie caraibeană, care ar fi trebuit să 
se numească „Carnavalul Migrenelor”. 

— Azi trebuie să o vizităm pe Katrina, spuse Steve pe un ton 
cât se poate de profesional. 

Din clipă în clipă o să vină să-mi sară în brațe. 

— AȘ fi vrut să studiez legislaţia referitoare la juraţi. 

— E mai important să discutăm cu ea. Pune-ţi pofta în cui cu 
legislația pentru jurați. 

Chiar i-am zis să-și pună pofta în cui? 

Victoria nu păru să observe. El îi relată teoria lui Bobby, 
conform căreia Katrina cumpărase ceasul pentru un alt bărbat, 
cu încheieturi mai groase și care făcea scufundări, și care, după 
părerea lui Steve, nu avea nevoie de penisuri din latex și cătușe 
de piele pentru a se excita. Victoria îl ascultă rozând un creion. 
Pentru Steve ea era frumoasă într-un mod atât de natural și de 
o inocenţă atât de seducătoare, încât îi părea... care era 
cuvântul? Fermecătoare! Steve își dădu seama imediat că nu 
mai folosise niciodată în viaţa lui acest cuvânt. 

Parcă sunt într-o reclamă la parfum. 

— Şi vrei să o întrebi pe Kat despre ceas? 

Steve scutură negativ din cap. 


217 


— Nu vreau să creadă că ne-am pierdut încrederea în ea. 
Dacă a cumpărat ceasul pentru Charles, atunci îl găsim în casă. 

— Și ce intenţionezi să faci, să percheziţionezi dormitorul 
conjugal? 

— Da. lar tu o vei ţine de vorbă în sufragerie. 

— Sper că nu vorbești serios! 

— Dacă ceasul nu-i de găsit, atunci atacăm deschis problema. 
Dacă găsesc ceasul, atunci o lăsăm baltă. 

— Deci vrei să încălcăm intimitatea clientului nostru. Asta 
este una din Legile lui Solomon? 

— Când ne întoarcem, trebuie să lucrăm la lista de probe. 

— Sper că nu vei include înregistrarea filmată de camerele de 
securitate. 

— De ce să nu o includ? Caseta susţine varianta Katrinei. 

— De câte ori ai urmărit-o? 

— O dată. 

— Urmărești un meci vechi de fotbal de zece ori pe canalul de 
sport, dar vizionezi caseta din seara crimei doar o dată. 

— Vrei să spui caseta din seara accidentului. 

— Pincher a depus lista de probe? 

— Încă nu. 

Ce voia să spună? Atât procuratura, cât și apărarea primiseră 
câte un exemplar al casetei filmate de camerele de securitate. 
Casa era plină de camere de filmare ascunse, exceptând 
dormitorul. De aceea nu existau imagini pornografice ale 
Katrinei călărindu-l pe Charlie, legat de pat. Camera de filmat 
era montată în rama unui tablou din culoarul de lângă 
dormitorul conjugal. Ușa fiind deschisă, obiectivul cu unghi larg 
al camerei surprinsese o mică parte din zona barului, cam la 
șase metri de pat. Steve își amintea bine caseta, care nu 
conţinea mare lucru. La 11:37 seara, conform indicaţiilor de pe 
ecran, Katrina a intrat în cadru. Purta pantaloni de cowboy din 
piele neagră, chiloți care lăsau descoperită zona inghinală și un 
corset din dantelă cu deschizături pentru sfârcuri. Probabil că nu 
era ținuta pe care o purta de obicei duminica la biserică. 

In timp ce Katrina își turna ceva de băut, își întorcea brusc 
capul și se răsucea spre Charlie. Deși patul nu intra în cadru, 
Steve putea să convingă juriul că ceea ce se vedea pe casetă 
concorda cu cele relatate de Katrina: stând la bar, îl auzise pe 


218 


Charlie horcăind și fugise la el. Încercase să slăbească gulerul 
de piele, dar era prea târziu. 

— Care este problema cu caseta video? 

Victoria căută în servietă, scoase caseta și o introduse în 
aparatul video de pe raftul bibliotecii. 

— Te-ai uitat la casetă cu încetinitorul? 

— Nu. Nici cu încetinitorul, nici n-am dat înapoi, nici n-am 
urmărit-o fază cu fază. Care este problema? 

Victoria porni aparatul și televizorul, iar caseta alb-negru cu o 
imagine de proastă calitate începu să ruleze. Timp de treizeci de 
secunde nu se văzu decât culoarul gol, cu un bar din granit gri 
în colțul camerei. Apoi Katrina apăru cu pași elastici în cadru. 
Steve se gândi că dacă ar fi avut sonor, probabil că s-ar fi auzit 
fâsâitul pantalonilor de piele. Katrina își turnă un lichid care 
părea să fie votcă într-un pahar. Apoi ea își întoarse brusc - dar 
nu prea brusc, pentru că ei vedeau caseta cu încetinitorul - 
capul spre pat. Steve știa ce urmează, dar de data aceasta 
observă ceva ce nu remarcase până acum. Pentru o fracțiune de 
secundă înainte de a alerga înapoi spre pat, Katrina aruncase o 
privire spre culoar. Victoria opri caseta la această imagine. 

— La ce se uită? Cine este pe coridor? 

— Nimeni. 

— Uite-te mai bine lângă perete. 

— Ce e? 

— Nu vezi o umbră? 

Steve clipi de două ori la rând. Era într-adevăr o umbră pe 
perete. Sau poate că nu era... Imaginea era oprită, iar ecranul 
licărea, deci era posibil să fie o iluzie optică. 

— Ar putea fi din cauza tapetului. Sau o iluzie cauzată de 
iluminatul din casă ori chiar de camera de filmat. 

— Eu văd silueta unei persoane, îi spuse Victoria. 

— Există și oameni care o văd pe Fecioara Maria în scoarța 
unui copac... 

Victoria porni din nou caseta. Umbra, dacă exista cu adevărat, 
dispăru. 

— Am putea duce caseta unui expert în fotogrammetrie, 
pentru a mări calitatea imaginii, spuse ea. 

— Și Pincher ar putea face același lucru. 

— Numai dacă vede umbra. Dar dacă și el este ca tine, de 
fapt ca majoritatea bărbaţilor, o să îi scape acest detaliu. 


219 


— De asta facem noi echipă bună. Eu văd imaginea de 
ansamblu, iar tu vezi umbrele. Eu atac cu iataganul, tu cu 
floreta. Eu arunc bombe, tu... 

— Eu strâng rahatul de pasăre care rămâne în urma ta. 

— Nu uita ce a spus judecătorul Gridley despre noi, că suntem 
ca extremele care se bat cap în cap. Dar acum... 

— Acum ce? 

Ei bine, dacă ea nu avea curaj, atunci el avea. 

— N-ar trebui să discutăm despre ce s-a întâmplat aseară? 

— Nu avem ce discuta. Este un capitol încheiat. 

— M-am gândit că după o noapte de somn, poate... 

— N-am dormit deloc azi-noapte. 

— Un motiv în plus ca să discutăm despre ce s-a întâmplat. 

Victoria se îndreptă spre fereastră și se uită la balconul de 
vizavi, unde percuţioniștii luau o pauză și treceau de la unul la 
altul o ţigară de marijuana de dimensiuni impresionante. 

— Avem un caz de care trebuie să ne ocupăm. Numai despre 
asta vreau să discutăm. Când se termină procesul, am plecat. 

— Ce înseamnă asta? 

— După ce mă căsătoresc cu Bruce, voi lucra la compania lui. 
Este cea mai bună alegere pentru mine. 

— lar fugi... 

— Nu fug deloc. De cine să fug? 

— Noaptea trecută... 

— Nu s-a întâmplat nimic, și dacă s-a întâmplat ceva, nu se va 
mai repeta. 

Victoria folosea tactica avocățească a pledoariei alternative. 

— Îmi pare rău dacă am făcut vreun gest pe care l-ai 
interpretat greșit. 

— M-ai sărutat. Ce aș fi putut să interpretez greșit? 

— Eram foarte tensionată și am cedat. Asta a fost tot. 

— Deci nu vrei să discutăm despre sentimentele noastre? 
Despre ceea ce gândești acum? 

Victoria se răsuci spre el. 

— Eu mă gândesc că îmi erai mai simpatic când erai un 
nemernic insensibil. 

— Nu te cred. 

— Nu înţelegi? Nu sunt disponibilă. De aceea ţi se pare că 
sunt atrăgătoare. Tu nu ești potrivit pentru mine, și de aceea mi 
se pare că ești atrăgător. Este o greșeală a codului nostru 


220 


genetic. Nu ne putem abţine. Suntem atrași ca moliile de 
flacără. Suntem niște biete ființe umane zăpăcite. 

— De aceea ne-am sărutat? 

— Dacă ai o explicaţie mai bună, s-o auzim. 

— Nu sunt sigur. Ai ceva care mă... 

Steve se opri, incapabil să își continue ideea, iar ea îl atacă 
imediat: 

— Ce? 

— Care mă face să... nu știu exact. Am niște sentimente, 
care... 

Steve se bâlbâia de-a binelea. 

— Haide odată. Tu ești cel care vrea să discute deschis. Ce 
sentimente ai pentru mine? 

— M-ai cucerit de când m-ai insultat prima dată. 

— Nu-i adevărat. Chiar nu poți fi sincer? 

— Numai dacă mă prefac. 

— Vorbesc serios. Ori îmi spui ce simţi pentru mine, ori taci 
din gură. 

Nu se așteptase la o astfel de provocare. Steve își aminti de 
anii liceului, când era elev la Beach High și se îndrăgostise 
nebunește de Renée de Pres, o studentă venită cu bursă de la 
Paris. Și-o amintea foarte bine chiar și acum. Avea părul negru, 
tuns scurt după moda aceea franțuzească foarte sexy. Purta 
niște fuste scurte și strâmte și își lăsa mereu deschiși primii trei 
nasturi de la cămașă. Avea un accent senzual care îl înnebunea 
și își dorea să lingă transpiraţia de pe genunchii ei goi. În fond, 
avea șaptesprezece ani, o inimă năvalnică și o erecţie 
permanentă. 

Renée s-a aflat în public atunci când au jucat împotriva 
echipei de la Hialeah High în campionatul de baseball al statului. 
La a noua lovitură, când scorul era egal, Steve reuși o lovitură 
simplă, apoi o reuși și pe a doua, și pe a treia, și marcă după o 
alergare disperată, care îl făcu să aterizeze cu capul înainte sub 
tabela de marcaj. Coechipierii lui l-au cărat pe braţe de pe teren. 
A fost un moment efemer, dar în naivitatea lui și-a imaginat că 
era doar primul capitol dintr-o serie nesfârșită de victorii sonore 
care aveau să-i marcheze viaţa. 

Patru ore mai târziu, Rene i-a făcut cunoștință cu minunile 
feminităţii galice pe bancheta din spate a jeepului său, parcat 
într-un desiș de mangrove din Matheson Hammock. Pentru el a 


221 


fost prima dată, dar nu și pentru ea. Actul în sine s-a terminat 
mult mai repede decât i-a luat lui să alerge la toate bazele în 
timpul jocului. Datorită indicaţiilor ei, cel de-al doilea efort le-a 
oferit satisfacţii mai mari, iar cel de-al treilea i-a lăsat pe 
amândoi fără suflare. Până în zorii zilei, era convins că nimeni 
nu mai avusese astfel de sentimente înaintea lui, astfel că Steve 
a rostit cele două cuvinte magice: „Te iubesc”. Renée a izbucnit 
în râs și i-a spus că este „un băiat prostuţ”. 

In următoarele două săptămâni, și-a petrecut tot timpul 
atingând-o și sărutând-o. Fiecare lucru pe care îl făceau 
împreună dezlănţuia un torent de fericire, fie că jucau golf în 
miniatură, mâncau pizza cu peperroni sau ascultau melodia lui 
Sting Every Breath You Take. 

Apoi, după 363 de ore și 17 minute din momentul în care se 
înghesuiseră pentru prima dată pe bancheta din spate a 
jeepului, perioadă pe care Steve o calculase cu precizia unui om 
nebun, totul a luat sfârșit. Când Steve a căutat-o pe Renée la 
cantina școlii, ea era împreună cu Angel Castillo, fundașul solid 
al echipei de fotbal. Sezonul de baseball se terminase, începeau 
antrenamentele de primăvară la fotbal. Steve fusese dat de o 
parte ca o bâtă de baseball uzată. 

In cei douăzeci de ani care trecuseră de atunci, Steve s-a ferit 
să mai spună vreunei femei că o iubește. Cum ar fi putut să facă 
așa ceva? Riscul de a suferi era prea mare. La aceste lucruri se 
gândea Steve pe când stătea mut în faţa Victoriei, care îl privea 
provocator. 

e 

Victoria rezistă tentației de a-l trage din scaun și de a-l 
îmbrăţișa. Nu arătase niciodată atât de vulnerabil și 
deznădăjduit. Era cu totul altă persoană față de rechinul din sala 
de judecată. Cu toate acestea, Victoria își interzise să arate 
altceva decât indiferență. Nu avea de gând să-i dezvăluie 
sentimentele sale. Nici n-avea cum s-o facă, pentru că nici ea nu 
le putea defini prea bine. Nu știa exact ce o împingea spre 
Solomon. Dar știa că el avusese dreptate: Eu l-am sărutat. L-am 
îmbrățișat și l-am sărutat intens, pasional și... periculos. 

Fusese un gest necugetat și iresponsabil, care nu o 
caracteriza deloc. Și-ar fi dorit cu disperare să-l poată șterge cu 
un burete invizibil. 


Nu mai știa nici ea care era adevărul. Din cauza decorului cu 
valuri care clipoceau lovindu-se de iahturile ancorate și cu cerul 
nopţii învârtindu-se deasupra ei, Victoria își lipise corpul de el, 
pentru a constata că se potriveau perfect. Voia să dea vina pe 
gin, stres și oboseală, dar de fapt n-avea nici cea mai vagă idee 
despre ce anume se întâmpla cu ea. Oare nu cumva încerca în 
mod inconștient să saboteze relația cu Bruce? Avea o problemă 
cu respectul de sine? Poate i se părea că nu merită o persoană 
atât de bună ca Bruce. În fond, era atât de perfect încât uneori o 
descuraja numai faptul că se afla în preajma lui. 

Retrăind clipele acelea, Victoria crezu că a înţeles situația. 

Îl iubesc pe Bruce și îl doresc pe Steve. 

Slavă Domnului că avea destulă experienţă încât să știe cum 
stă treaba cu pasiunea. Relaţiile bazate pe pasiune durează cam 
cât o gripă neplăcută. Când cedase ultima dată unei astfel de 
tentaţii? Cu șase ani în urmă, care acum îi păreau lungi cât o 
viaţă de om. Pe el îl chema Randy și era antrenor profesionist la 
clubul de tenis din Boca Raton. Era din Australia și avea părul 
decolorat de soare. Râsul lui era melodios ca valurile care se 
sparg de țărm. În plus, era un partener sexual foarte atletic. 
Noroc că facturile fiziokinetoterapeutului erau acoperite de 
asigurarea medicală. 

Totul s-a petrecut în vacanţa de vară dintre liceu și Facultatea 
de Drept, când ea lucra ca ospătăriţă și era îndrăgostită până 
peste cap. Sau cel puţin și-a imaginat că era îndrăgostită. Era 
mai degrabă o toană postadolescentină. Petrecuse multe nopţi 
fierbinţi în apartamentul minuscul al lui Randy, în care aerul 
condiționat nu funcţiona prea bine, cabina de duș mirosea a 
mucegai, iar patul cu apă era incomod. Apoi totul se terminase 
cu o noapte plină de lacrimi. 

Își aminti durerea pe care o simţise când îl găsise unduindu-se 
cu altă femeie pe patul cu apă. Unde mai pui că, dintre toate 
clișeele de prost-gust, a trebuit să fie o femeie căsătorită, o 
elevă de-a lui de la club. Confesiunea lui nu a trădat nici regrete, 
nici remușcări: Nu e vina mea că femeile astea sar pe mine! 

Dacă se gândea mai bine, bărbaţii de după Randy păreau o 
procesiune interminabilă de costume gri, fără chip. Avocati, 
contabili, brokeri. Tineri ambiţioși în costume impecabile. 
Bărbaţi nerăbdători care uneori voiau ca relaţia să avanseze 
prea repede. Își aminti de Harlan, un contabil inteligent care o 


223 


ceruse de soţie la a treia întâlnire. Erau blocaţi în mulţime și 
așteptau să li se găsească o masă la Pescăria lui Joe. Cum poţi 
să-l întrebi politicos pe un bărbat dacă nu cumva și-a pierdut 
minţile lui de contabil, atunci când în jurul tău sunt turiști care 
te calcă pe picioare, iar șeful de sală anunţă că a sosit grupul 
Grossman, care vrea o masă de cinci persoane? 

— De ce vrei să te căsătorești? îl întrebase Victoria ameţită. 

— Pentru că te iubesc, îi răspunsese Harlan. 

Apoi adăugase prostește: 

— În plus, la firma mea sunt preferaţi oamenii căsătoriţi 
atunci când se selectează partenerii. 

— Deci aș fi o bilă albă pe CV-ul tău? 

Victoria considera că iubirea romantică este un mit care se 
hrănește din nevoia noastră ilogică de a ne trăi fanteziile. De 
aceea o astfel de iubire este prin definiţie iraţională. Nu trebuia 
decât să se uite unde o dusese pe mama ei. lubirea romantică 
este ca bronzul pe care-l capeţi în vacanţa de vară. Se duce 
repede. 

Ea și Bruce împărtășeau o iubire raţională, bazată pe factori 
logici. Inteligență, generozitate, sensibilitate, empatie. Și încă 
ceva: Bruce era primul bărbat din viaţa ei care nu o dezamăgise. 
Nici măcar tatăl ei nu reușise așa ceva. La naiba cu iubirea 
romantică! Ea îl prețuia și îl adora pe Bruce în alt fel. Era o iubire 
care se baza pe ceva mai puternic decât pasiunea, își spunea 
Victoria. Apoi, ca să fie sigură că nu uită, își mai spunea încă o 
dată același lucru. 

e 

— Trebuie să fiu sigură că poţi face față, spuse Victoria. 

— La ce? 

— Trebuie să lucrăm împreună fără să stai să plângi după 
mine. 

— Fii serioasă, doar sunt băiat mare. Dacă zici că sărutul nu a 
însemnat nimic, atunci așa este. 

— Ești sigur? 

— Sută la sută. 

— Bine. De-acum încolo ţinem cont de Legile lui Lord. Nu ne 
atingem, nu flirtăm și nu ne sărutăm. Ne ocupăm doar de 
afaceri. 

— S-a înțeles. 


224 


Steve avea senzaţia stranie că tocmai îi scăpase ceva printre 
degete. Dar cum pierzi ceva ce n-ai avut niciodată? 

— Hai să mergem la Gables Estates și să scotocim prin casa 
clientei noastre. 

— Sunt gata dacă vrei să mergem. 

Victoria începu să-și bage lucrurile în servietă. 

— Ce părere ţi-a făcut Jackie? 

— Pare o fată drăguță. Are un râs plăcut. 

— Crezi că e frumoasă? 

— Sigur că da. 

Unde voia să ajungă? 

— Ea te place foarte mult. 

— Serios? 

— Vrei să-ţi dau numărul ei de telefon? 

Steve nu lăsă să se vadă cât de tare îl răniseră cuvintele ei. 

— Da. Îi plac crabii? 

Victoria începu să râdă. 

— Jackie spune că unii bărbaţi scot o femeie la restaurant, o 
tratează cu crabi și după aceea se așteaptă la o partidă de sex 
oral. 

— Adică așteaptă până pleacă de la restaurant? 

— Voi doi aveţi același simț al umorului. S-ar putea să vă 
potriviți. 

— Excelent. 

— Nu vreau să te oblig, dacă nu ești sigur. 

— Nici vorbă. Mi-ar face plăcere să o văd, dacă pe tine nu te 
deranjează, minţi Steve. 

— Cred că ar fi minunat, minţi și Victoria. 


27. 


SECRETE DEZVĂLUITE 


Bogaţii chiar sunt diferiţi, se decise Steve. Au dulapuri mai 
mari decât restul lumii. 

Încăperea care îi servea drept șifonier Katrinei, lambrisată cu 
panouri de lemn, se întindea pe două nivele și era mai mare 
decât dormitorul lui Steve. Ba nu! Partea dedicată pantofilor era 
mai mare decât dormitorul lui Steve. 

Auzi zumzăitul discret al unui uscător și simţi amestecul 
generos de arome. Izul de cedru, amestecat cu mirosul bogat de 
piele... într-un cuvânt, parfumul banilor. Dulapul Katrinei era un 
sanctuar răcoros și liniștit, în care atârnau haine de mătase, 
alături de blănuri și ţesături de lână. Fiecare pereche de pantofi 
se afla într-un sertar individual din plexiglas, iluminată cu gust, 
ca o pictură expusă la muzeu. Hainele create de designeri 
celebri atârnau pe o șină mobilă, care înconjura încăperea ca un 
tren de jucărie. Dacă tastai codul unui designer, să zicem 
Armani, Saint Laurent, de la Renta sau Moschino, și apoi 
introduceai codul articolului de îmbrăcăminte dorit, mecanismul 
bâzâia în surdină, iar șina se deplasa și depunea în mâinile cu 
manichiură impecabilă ale proprietarei o haină din velur sau un 
blazer de catifea. 

Steve îi spusese Katrinei că vrea să facă fotografii, ceea ce 
din punctul lui de vedere nici măcar nu era o minciună. O lăsase 
în sufragerie cu Victoria, bând vin și pregătindu-se pentru 
proces. Petrecu următoarele douăzeci de minute în dormitorul 
conjugal, cu un aparat foto digital în braţe, obţinând o imagine 
de ansamblu a camerei de la patul cu baldachin de mătase 
susținut de patru stâlpi, în care Charles trecuse pe lumea 
cealaltă fără suflare, dar cu o erecţie, până la dulapurile 
gigantice ale celor doi soţi. Apoi Steve se dedică misiunii de a 
găsi ceasul Breitling rezistent la scufundări. 

În vestibulul care ducea la dulapul lui Charles, Steve dădu 
peste un cufăr din lemn de tec, cu sertare micuţe, ca sertarele 
cu indexuri de la bibliotecă: acolo se aflau bijuteriile lui Charles 


226 


Barksdale. În interior descoperi butoni, inele și o întreagă 
colecție de ceasuri. Audemars Piguet, Vacheron Constantin, 
Patek Philippe, Cartier, Rolex, chiar și un Casio G-Shock numit 
astfel după jucătorul de fotbal Jeremy Shockey. Unele erau noi, 
altele erau piese de colecție, unele erau din aur, altele din inox, 
iar altele erau bătute în diamante. Dar ceasul Breitling lipsea cu 
desăvârșire. 

Poate că Bobby avusese dreptate. Poate Katrina Barksdale nu 
cumpărase ceasul pentru bătrânul Charlie. Dar pe de altă parte, 
mai existau și alte locuri în care putea fi pus la păstrare. Trebuia 
să verifice și cabina căpitanului de pe iahtul Pisicuta Kat. 

— Ce naiba se întâmplă aici? 

Mormăitul veni din spatele lui, așa că Steve se întoarse, prins 
asupra faptului ca un hoţ de buzunare. Dădu nas în nas cu Chet 
Manko, căpitanul de pe iaht, care purta un tricou de plasă și 
pantaloni largi mânjiţi cu vopsea. Avea în mâini o daltă de lemn. 

— Este uimitor. Tocmai mă gândeam la iaht, și mă trezesc cu 
tine aici. 

Manko ridică dalta. Mușchii se încordară în valuri pe braţele 
lui bronzate. 

— Ce dracu’ faci aici? 

— Fac fotografii. 

Steve îi flutură pe sub nas aparatul de fotografiat, care era 
proba numărul unu în favoarea lui. 

— Vreau să văd cum stau lucrurile pe aici. 

— Și ce căutai în cutia cu bijuterii a domnului B? 

Vocea lui Manko avea un accent de New England. Probabil din 
clasa muncitoare a orașului Boston. 

— Căutam niște probe. 

— Ce probe? 

Manko nu se străduia deloc să își mascheze suspiciunile. 

— Astea sunt informaţii confidenţiale. Dar tu ce cauţi aici, 
Manko? 

— Curăţ balconul care a fost atacat de o ciupercă. 

Bărbatul ridică din nou dalta. 

— Kat știe să ești în dormitorul ei? 

Kat. Angajatul se pare că era foarte bun prieten cu stăpâna 
casei. 


Atunci observă ceasul, strălucind pe încheietura lui Manko. Un 
ceas de scafandru Breitling Superocean, cu ecranul foarte mare, 
care funcţiona până la nouă sute de metri adâncime. 

— La naiba! exclamă Steve. 

e 

— Spune-mi cu cuvintele tale când ai observat că Charles are 
probleme. 

Cu cuvintele tale. 

Era un tic avocățesc. Ale cui cuvinte le putea folosi Katrina, 
dacă nu pe ale ei? Doar nu pe ale lui Abraham Lincoln! 

— După cum le-am spus și polițiștilor, lui Steve și tuturor 
celorlalţi, Charles era legat ca de obicei. L-am mângâiat puţin cu 
pisica cu nouă cozi, apoi am făcut partida obișnuită de sex oral, 
cu gura plină de apă fierbinte. Asta îi plăcea cel mai mult. După 
ce a ejaculat, m-am dus la bar și mi-am turnat o votcă 
Stolichnaya. Am auzit ceva și când m-am uitat la Charlie, se 
agita și cârâia ca un curcan. la stai puţin. 

Katrina făcu o pauză și își mușcă buza. 

— Dacă mă gândesc mai bine, e posibil să fi băut Grey Goose. 
Mă rog. Am alergat la el și era vânăt. Doar fața, nu și testiculele. 
Până când am reușit să-i scot gulerul, el nu se mai zbătea. 

Se aflau în sufragerie și stăteau pe o canapea crem, care 
după spusele Katrinei era făcută la comandă în Roma. Purta 
niște pantaloni roșii de mătase și o bluză brodată cu imprimeuri 
orientale. Băuse deja de una singură o jumătate de sticlă de 
Chardonnay. Victoria se mulțumi cu un pahar de apă minerală 
cât timp o ascultă pe Katrina povestind. 

— Dacă îmi puneţi aceleași întrebări de o mie de ori înseamnă 
că va trebui să depun mărturie, nu? 

— Încă nu știm. 

Victoria observă că striaţiile fiecărei dale de pardoseală erau 
aliniate cu striaţiile dalei alăturate. 

— Dacă după ce îi interogăm noi pe martorii acuzării rămâne 
loc de îndoieli fondate, este posibil să fii nevoită să depui 
mărturie. 

— Dar nu este riscant? 

— Nici pe departe la fel de riscant ca atunci când îţi minţi 
avocatul, îi spuse Steve intrând grăbit în cameră, cu Manko pe 
urmele sale. Nu te-am prevenit, Katrina? Ce dracu’, nu te-am 
prevenit? 


228 


— Ce s-a întâmplat, Steve? întrebă Victoria. 

— Păi, înainte de toate, clienta noastră e o parașută. 

— Nu-ţi permit să îi vorbești așa, sări Manko. 

— Du-te dracu’, barcagiule! 

Cu fața roșie ca sfecla, Steve o amenință pe Katrina cu 
degetul arătător. 

— Ştii ce urăsc eu mai mult decât o femeie care își ucide 
soțul? O femeie care își minte avocatul. 

Katrina lăsă calmă paharul cu vin pe măsuţa de mahon, cu un 
gest plin de graţie. 

— Chet, ce i-ai spus? 

— N-am zis nimic. 

Katrina își încrucișă picioarele îmbrăcate în pantalonii roșii de 
mătase. 

— Care este problema, Steve? 

Steve o maimuţări pe un ton batjocoritor: 

— „l-am fost fidelă lui Charles de când m-a cerut de soţie. 

— Deci despre asta era vorba. 

— Exact. De cât timp te culci cu Manko? 

— Mai contează? 

— Contează că ne-ai minţit. Și dacă ai minţit o dată... 

— Tot ce v-am spus în rest este adevărat! 

— Cu cine altcineva ţi-o mai pui? 

— Steve, de ce trebuie să fii atât de vulgar? 

— Chet este singurul meu amant. 

— Cum, n-ai niciun antrenor de golf? Sau un instructor de 
aerobic? Niciun grădinar transpirat pe care să-l inviţi în casă la o 
limonadă și la una mică? 

— N-ai niciun drept... 

Manko se apropie de Steve 

— Taci din gură! 

Steve înfipse un deget în pieptul lui Manko, surprinzându-l, 
deși acesta din urmă îl domina ca statură. 

— Așteaptă că discut și cu tine după aia! 

Victoria îl urmări pe Steve care preluă controlul, înfigându-și 
picioarele în podea ca un stâlp de telegraf plantat în faţa 
măsuței de cafea, ţipând și informând-o pe Katrina că în toţi anii 
lui de experienţă nu a cunoscut o persoană mai inconștientă, că 
el ar trebui să renunțe la caz și să o lase să mintă alt avocat, și 
că o să aibă noroc dacă n-o linșează juraţii înainte de a da 


229 


verdictul. La început Victoria crezu că Steve se preface pentru a 
o speria pe clientă. Apoi, când Steve îl apucă pe Manko de braţ 
și îi smulse ceasul de la încheietură, își dădu seama că Steve își 
pierduse controlul. 

Steve începu să-i fluture ceasul pe sub nasul Katrinei: 

— Mă lași să mă fac de râs cu prostiile alea cum că ţi-ai fi iubit 
soțul. Ba mai rău, mi-ai întins o capcană. L-am trecut pe Manko 
pe lista martorilor, dar el nu trebuie să depună mărturie. Nici tu 
nu ai nicio șansă să depui mărturie, pentru că nu ne permitem 
să te interogheze Pincher. 

— Numai pentru că m-am culcat cu Chet? 

— Dar de ce folosești trecutul? o întrebă Manko. 

— Nu ţi-am spus să taci din gură? Nu am timp pentru certuri 
de îndrăgostiți. 

Katrina răspunse: 

— M-am culcat, mă culc, poate mă voi culca din nou cu el. 
Care este problema? 

— Spune-i, Victoria. Explică-i astfel încât să înțeleagă. 

— Pincher va prezenta aventura ta amoroasă ca pe un motiv 
de crimă. 

Katrina începu să râdă: 

— Ce motiv? Să fiu împreună cu Chet? Să mă căsătoresc cu 
el? Să fim serioși! 

— Adică ce vrei să spui? interveni Manko. 

— Chet, tu ești adorabil în felul tău, dar ești doar o partidă 
bună de sex și atâta tot. Nu începe să spui prostii! 

Katrina dăduse la o parte masca pe care o purta în înalta 
societate din Coral Gables. Oricum nu i se potrivea prea bine. 
Fruntea i se umpluse de cute din cauza supărării, semn că era 
încă departe de prima injecție cu Botox. 

— Ei și ce dacă am minţit despre fidelitatea mea față de 
Charles? Nu l-am omorât eu. 

— Nu singură! răspunse Steve. 

— Ce vrei să spui? 

Ochii lui Steve ardeau ca flăcările. Victoria se gândi că Steve 
își scosese la iveală latura sa sălbatică și periculoasă. 

— Cât timp te-ai aflat la bar, Charles n-a avut nicio problemă. 
Dacă ar fi scos vreun zgomot, ar fi fost pentru a-ţi spune să-l 
dezlegi. Te-ai uitat la el și apoi te-ai întors spre coridor, unde se 


230 


afla Manko, lipit de perete, în afara unghiului vizual al camerei 
de filmat. 

— Eşti nebun! îi spuse Katrina. 

Manko își schimbă greutatea de pe un picior pe celălalt: 

— Nu poți arunca chestia asta în cârca mea. 

— Bineînţeles că nu pot, deșteptule! 

Steve îl înșfacă pe Manko de tricou și îl îmbrânci. 

— Dacă aduc numele tău în discuţie, nu fac decât să îmi 
implic clienta într-o crimă cu premeditare. Dar Pincher poate 
face acest lucru, chiar dacă eu n-am cum. 

— Poate pe dracu’! pufni dispreţuitor Manko. 

— Pui pariu? Se vede umbra unei persoane pe caseta video. 
Pincher mi-a spus că a trimis deja caseta la departamentul 
tehnic al Judiciarului. 

„Nu-i adevărat”, se gândi Victoria, dar nu rosti o vorbă. 

— Vor putea să precizeze înălţimea și greutatea persoanei 
respective. Pe cât pui pariu că e un tip de un metru nouăzeci, 
care cântărește nouăzeci de kilograme, și are un creier de 
dimensiunea unui bob de mazăre? 

— Mai du-te dracu'! 

— Privirea Katrinei poate fi interpretată ca un semnal pentru 
persoana din umbră. El se strecoară de-a lungul zidului, pentru 
că știe până unde bate camera. Se duce spre pat, strânge mai 
tare gulerul lui Charles și îl sugrumă. 

— Pentru asta sunt plătiţi avocaţii, pentru a inventa porcării 
de genul ăsta? 

— Doar așa, din curiozitate, zi-mi și mie dacă ai cazier. Pentru 
că eu pun rămășag pe cât vrei tu că răspunsul este da. 

— Doar câteva arestări pentru bătăi prin baruri, răspunse 
Manko. 

— Ei bine, acum o să intri în clubul seniorilor! 

e 

Victoria conducea, iar Steve stătea întins pe locul din dreapta, 
cu un picior proptit de bordul mașinii. Se îndreptau spre nord pe 
Old Cutler Road, pe sub copacii de banian. Fără a-i cere voie, 
Steve începu să rotească butonul radioului. Alese un post unde 
Loudon Wainwright III se proclama ca fiind ultimul bărbat de pe 
pământ. 

— Ce a fost cu sceneta de mai devreme? Am avut impresia că 
o să faci infarct. 


231 


— M-am gândit că o să primesc mai multe răspunsuri sincere 
dacă le dau impresia că o să le sparg bibelourile de prin casă. A 
fost un joc. Dar pe de altă parte am fost și foarte supărat. 

— De ce i-ai minţit despre Pincher? 

— Trebuia să văd ce reacţie au Manko și Katrina. 

— Și care e concluzia? 

— Katrina spune adevărul. Nu l-au omorât nici ea, nici Manko 
pe Charlie. 

— Și pe ce se bazează concluzia ta? 

— Au trecut de testul poligrafului uman. 

— Las-o baltă! 

— În prima zi am crezut că minte când a negat că l-a ucis pe 
Charles. 

— Dar mie mi-ai spus că o crezi! 

— Am înfrumusețat și eu situaţia. M-am temut că n-o să te 
implici din tot sufletul dacă ai crede că este o criminală. 

— Asta este o insultă la adresa mea. Doar sunt o 
profesionistă. 

Steve se rezemă înapoi de spătarul scaunului cu ochii închiși. 
Pat Benatar cânta la radio despre crimele pasionale. 

— Oricum, Katrina ne-a minţit, dar numai în ceea ce privește 
fidelitatea față de Charles. Asta m-a făcut să mă înșel și mi-a dat 
impresia că ea l-a ucis. 

— Dar după cum ai spus și tu, dacă a minţit o dată... 

— Trebuie să ai încredere în mine. Nu l-a ucis ea. 

— Nu există un detector de minciuni uman. 

— Bine, atunci să zicem că este vorba despre intuiţie. Intuiţia 
îmi spune că nu este o criminală. 

— Nu poți lua decizii bazându-te pe intuiţie. 

— Dimpotrivă, așa iau toate deciziile importante. Ar trebui să 
încerci și tu o dată. 


28. 


MAREA CEA ADÂNCĂ 
ȘI ÎNTUNECATĂ 


— Pe Bigby nu-l deranjează că ieșim împreună? 

— Dar tu crezi că noi am fost la o întâlnire? 

— Păi, am luat cina împreună. 

— Pentru a discuta afaceri. 

— Unii bărbaţi nu suportă ca logodnicele lor să facă așa ceva. 

— Bruce nu este gelos. În plus, știe că n-aș face niciodată așa 
o prostie. 

Lui Steve nu-i plăcu ultima remarcă. Adică cea mai mare 
prostie pe care o putea face era să se îndrăgostească de el... 
Parcă bătrânul Eldo pe alee, alături de mașina Victoriei. 

— Intri să bem un păhărel? 

Victoria scutură negativ din cap: 

— Sunt epuizată. 

În timp ce coborau din mașină, Steve adăugă: 

— Bobby este la Teresa, așa că avem toată casa la dispoziţie. 

Victoria arboră o privire acuzatoare: 

— Solomon, te dai la mine? 

— Cine, eu? Nici vorbă. Am crezut doar că... 

În copacul vecinilor se afla o mierlă care își cânta aria. Ce-i 
spusese oare Bobby despre mierle? li spusese că doar masculii 
cântă noaptea și își caută o pereche până la răsărit. In capul lui 
Steve începu să răsune un vers dintr-un cântec al lui Jimmy 
Buffet: „Hai să ne îmbătăm și să ne-o punem”. 

— Ce ai crezut, Solomon? 

Nu era nici el prea sigur. Ştia că Victoria n-avea nicio intenţie 
să se arunce în braţele lui. Îi spusese pe un ton decis, la birou, 
că acel capitol era încheiat. Primul lor sărut fusese și ultimul. 
Atunci ce naiba făcea el? Mierla din copac începu să cânte cuo 
octavă mai sus. Nu cumva mierloiul ăsta afurisit râdea de el? 

— Ce înseamnă asta? întrebă Victoria, privind spre casă. 

— Ce? 


233 


— Tu ai lăsat ușa deschisă? 

Steve păși pe aleea pietruită, îndreptându-se spre casă. 
Balamaua de sus a ușii era smulsă, iar ușa era deschisă și stătea 
într-o rână. 

— La naiba! 

Steve trase ușa cu precauţie, dar partea de jos se frecă de 
dalele de piatră și rămase blocată. 

— Nu intra! Sun la poliţie. 

Victoria își căută telefonul mobil în geantă. 

— Oricine ar fi fost, a plecat de mult. Sper că nu mi-a furat 
mingea cu autograf de la Barry Bonds. 

Steve zgâlţăi ușa. Partea de jos scârțâi și se deplasă cu câţiva 
centimetri. | se păru că aude zgomotul unor tălpi de cauciuc pe 
gresie, și în următoarea clipă ușa zbură din balamaua rămasă 
lovindu-l drept în frunte și peste nas. Durerea începu să 
zvâcnească arzătoare în spatele ochilor lui. Când ușa căzu peste 
el, văzu ca prin ceaţă o siluetă care ieși alergând din casă și 
trecu pe lângă el. O auzi pe Victoria ţipând, auzi bubuitul 
pantofilor pe caldarâm și avu impresia că în ţeasta lui se aflau 
doi bolovani uriași care se loveau cu furie unul de celălalt. 

Câteva clipe mai târziu, Steve se ridicase în picioare și se 
clătina în direcţia omului invizibil. În întuneric Steve nu putu să 
observe decât dungile fluorescente de pe bascheţii atacatorului. 
Pantofii o cotiră pe Solana Road și se îndreptară spre Poinciana. 
Steve îi urmă. 

— Steve! Nu te duce după el! 

Victoria striga în urma lui, dar sunetele aveau ecou: auzea 
fiecare cuvânt de două ori. 

Steve își dădu seama că nu alerga în linie dreaptă. | se părea 
că vede niște luminiţe puternice, și își dădu în cele din urmă 
seama că erau razele subțiri ale lunii, presărate ca niște licurici 
pe strada umbrită de sălcii dese. Aerul mirosea a iasomie, iar 
Steve simţi că își recapătă puterile. Atacatorul nu era un 
alergător prea bun; dacă ar fi fost, până acum l-ar fi lăsat de 
mult în urmă. Când ajunse la Malaga, Steve observă că străinul 
purta un trening închis la culoare și că avea capul acoperit cu 
ceva, dar nu putu distinge cu ce. 

Sirena poliţiei urla undeva în depărtare. Steve se afla cu vreo 
treizeci de metri în urma atacatorului când traversară Lejeune, 
ferindu-se de mașini. Claxoanele începură să zbiere. Capul îi 


234 


zvâcnea de durere, dar picioarele își recâștigaseră echilibrul, iar 
plămânii respirau din nou ritmic. Nu era decât o problemă de 
timp să-l prindă din urmă. 

— Hei, tâmpitule! Nu poţi să alergi mai repede ca mine. 

Nu primi niciun răspuns. 

Trecuseră din Miami în Coral Gables și se aflau pe strada 
Gerona, într-un cartier luxos de case construite în stil 
mediteranean. Nu era decorul cu care era obișnuit Steve. 
Drumul se înfunda, căci se îndreptau spre canalul Gables, care 
începea chiar în spatele caselor de pe Riviera. Dacă bărbatul 
cunoștea zona, avea să dea colțul pe Rivera. Dacă nu, n-avea 
decât să facă o baie în canal. 

— N-ai nicio șansă, idiotule! urlă Steve. 

Nici de data asta nu primi răspuns, dar acum Steve era destul 
de aproape cât să observe că omul purta o mască de schi. Putea 
să-i audă respirația. 

— Ai obosit nenorocitule, nu-i așa? 

Bărbatul traversă strada Riviera și sări peste bordură, luând-o 
la goană prin curtea unei case mari construite în stil spaniol. 
Omul dispăru într-un tufiș de hibiscus. 

Habar n-are unde se află. O să se blocheze când ajunge la 
apă. 

Steve îl urmă. După câţiva pași în curtea întunecoasă, simţi că 
piciorul i se prinsese în ceva. Zbură pe burtă cu capul înainte, 
nimerind chiar în tufișul de hibiscus. 

A naibii stropitoare! 

Se ridică cu greu în picioare, se strecură pe lângă casă și se 
trezi în grădina din spate. Unde era atacatorul lui? 

Curtea interioară pietruită era iluminată cu spoturi, care 
proiectau o strălucire gălbuie peste apele întunecate ale 
canalului. Un doc de lemn se întindea în continuarea unui dig de 
beton. O barcă cu pânze lungă de vreo nouă metri era ancorată 
la doc. La pupa ambarcaţiunii se afla un caiac din fibră de sticlă. 
Nu se zărea în jur niciun bărbat cu bascheţi fluorescenţi 
îmbrăcat ca pentru o pârtie de schi. Pe apă se afla o 
ambarcaţiune Boston Whaler care se îndrepta spre golf. La 
cârma acesteia stătea un bărbat cu șapcă pe cap. 

— Hei, ai văzut pe cineva prin jur? 

— Speram să văd niște bibani de recif, dar n-am avut noroc. 


235 


Când ajunse la doc, siajul ambarcaţiunii Whaler cutremură 
vasul cu pânze, ale cărui parâme se smuciră ușor din tacheţii de 
pe mal. Steve studie ambarcaţiunea care era parţial luminată de 
spoturi. Bărbatul putea să fi urcat în cabină. Era posibil să fie 
ascuns acolo în continuare. 

Steve se aplecă spre caiac și ridică o vâslă. Era de plastic, așa 
că nu-i era de mare folos. Ar fi preferat o bâtă de baseball, și 
șansa de a-i aplica individului un upercut, care să-l lase lat. Cu 
vâsla pregătită, merse de-a lungul docului, plăcile vechi de lemn 
scârțâind prelung sub pașii lui. Undeva, dincolo de canal începu 
să schelălăie un câine. Insecte nevăzute umpleau aerul de 
sunete, cântându-și ariile lor nocturne. 

Cine naiba era individul acesta? Steve nu credea că vreun 
spărgător inofensiv de cartier, ba chiar avea un suspect. Cu 
câteva ore mai devreme îi spusese lui Manko că exista o casetă 
care îi dădea de gol prezenţa la locul crimei. Steve improvizase. 
Nu credea că Manko sau Katrina îl omorâseră pe Barksdale. Și 
se îndoia că cineva ar fi putut transforma caseta alb-negru de 
proastă calitate într-o dovadă zdrobitoare. Acum Steve se 
întreba dacă nu cumva poligraful uman se defectase. 

Manko ar vrea să fure caseta numai dacă ar fi vinovat. 

Dar de ce să-i spargă casa? De ce nu se dusese la birou? Cel 
mai ciudat era faptul că Steve chiar luase caseta acasă, pentru 
a o vedea la un video mai bun, dar Manko n-avea de unde să 
știe acest lucru. Lui Steve îi era greu să descifreze misterul, mai 
ales acum când capul îi atârna pe umeri ca un sac de nisip. 

Stând pe doc și ascultând valurile care se spărgeau încet de 
carena bărcii, Steve încercă să privească silueta atacatorului cu 
ochii minţii. Era la fel de solid ca Manko? E greu să descrii un om 
după ce l-ai fugărit prin beznă. Până și oamenii atacați în miezul 
zilei descriau cu dificultate infractorii. 

Cu o mână pe balustrada de la pupa și cu vâsla în cealaltă 
mână, Steve se chiori în cabina întunecoasă. 

— Manko, tu ești? 

Nu primi răspuns. 

— leși de-acolo. Hai să discutăm. 

Tot nimic. 

Apoi avu senzaţia că o scândură cedează sub picioarele sale. 
Steve se răsuci, văzu stralucirea metalică și se feri. Un obiect 
șuieră pe deasupra capului său. Bărbatul îmbrăcat în costum de 


236 


schi legăna mânerul unui vinci greu de crom, care îl rată pe 
Steve la mustață. Lovitura ratată îl dezechilibră ușor pe 
atacator, care începu să se clatine. Steve își răsuci șoldurile și 
legănă vâsla, ţintind către capul bărbatului, dar pentru că stătea 
ghemuit, lovitura nu își atinse scopul. Vâsla nimeri în umărul 
bărbatului și îl dezechilibră fără a-l dărâma. 

— Nenorocitule! șuieră bărbatul. 

Individul își recâștigă echilibrul și îl lovi cu mânerul vinciului. 
Steve ridică vâsla, pentru a para o lovitură care se lăsă 
așteptată. Bărbatul râse, fandă încă de două ori, apoi își ţinti 
lovitura către fața lui Steve. Steve blocă vinciul cu vâsla și simţi 
o durere ascuţită. Își forțase încheietura, ca și cum ar fi dat cu 
bâta într-o minge foarte rapidă. Vâsla zbură cât colo din mâna 
lui. 

La naiba! 

— Îţi rămân dator, nenorocitule, spuse bărbatul ridicând cu 
dreapta mânerul vinciului. 

— De ce nu-ţi dai jos masca, să rezolvăm problema pe cale 
amiabilă? îl invită Steve de parcă ar fi negociat un contract de 
asigurare. 

— Du-te dracu’, nenorocitule! 

Du-te dracu, nenorocitule? Cu un vocabular atât de limitat, 
nu era de mirare că individul se făcuse infractor. 

Bărbatul se apropie de Steve, care începu să pășească înapoi. 
Un picior îi alunecă de pe doc și scăpă în gol. Bătând aerul cu 
brațele pentru a-și regăsi echilibrul, Steve căzu pe spate. Auzi 
zgomot de sticlă spartă când lovi cu capul becul de la pupa 
ambarcaţiunii, și apoi căzu în apa întunecată. Era convins că 
făcuse zgomot în cădere, dar nu auzi nimic și nici nu simţi nimic 
când se scufundă sub apă. 

Pentru o clipă totul în jurul lui se întunecă, iar Steve se 
întrebă: 

Dacă mi-am pierdut cunoștința, cum de sunt conștient de 
acest lucru? 

Scufundându-se tot mai adânc în apele reci ale canalului, se 
afla în starea aceea de trezie dintre zi și noapte, dintre somn și 
veghe. Era ameţit, dar suficient de conștient încât să-i fie frică. 
Frică de înec, de aligatori și de individul care s-ar fi putut arunca 
după el pentru a-i crăpa capul. Steve deschise ochii și constată 
surprins că totul în jurul lui era întunecat. 


237 


Bineînțeles că este întuneric. Doar sunt pe fundul unei mări 
adânci și întunecate. 

Dintr-odată simţi nevoia acută de a respira. Işi dorea să 
respire mai mult decât orice altceva pe lume. Atinse fundul apei 
cu picioarele, își îndoi genunchii și se proiectă în sus. Trecu 
nefiresc de mult timp până reuși să ajungă la suprafaţă. Când 
simţi în sfârșit aerul rece care îi lovi cu putere obrajii, inspiră 
lung și cu sete, apoi înotă spre scara docului. Ținându-se de o 
bară pe care erau încrustate diverse scoici, se opri pentru o 
clipă și ascultă. Nu dorea să își ridice capul la suprafaţă ca să-i 
împrăștie cineva creierii pe doc. 

Era liniște deplină. Urcă prima treaptă și așteptă. Mai urcă o 
treaptă. 

Işi iți capul deasupra docului. Nu era nimeni împrejur. Nimeni 
care să-i spună că e un nenorocit. 

Atunci o ușă din sticlă se deschise în spatele casei și o voce 
de bărbat strigă: 

— Hei, amice, e interzis înotul aici. 


TRIBUNALUL CIRCUITULUI JURIDIC NUMĂRUL 
UNSPREZECE, DIN MIAMI-DADE, FLORIDA 
TRIBUNALUL PENTRU MINORI 


Cu privire la: R.A.S., minor Cazul nr. 05-09375 
(caz de dependenţă a minorului de tutore) 


PROCES-VERBAL AL DEPARTAMENTULUI DE 
PROTECȚIA COPILULUI 


1. Acest proces-verbal a fost elaborat în 
conformitate cu Secțiunea 39 a Reglementărilor 
Statului Florida, de către Doris Kranchick, medic, 
numită de către Departamentul de Protecţie a Familiei. 

2. R.A.S., un băiat în vârstă de unsprezece ani, este 
un copil cu tulburări de dezvoltare, care are simptome 
de autism și sindromul idiotului savant. Copilul are 
nevoie de teste specializate, tratament, terapie și un 
program educațional personalizat. 

3. R.A.S. se află în prezent în custodia temporară a 
unchiului său Stephen Solomon, care nu a dezvăluit 


238 


circumstanțele exacte în care R.A.S. a ajuns să 
locuiască impreună cu el. 

4. Mama băiatului, Janice Solomon, a fost recent 
eliberată din închisoare, după o condamnare pentru 
infracțiuni multiple de abuz de droguri și de furt. 
Identitatea și adresa tatălui biologic al băiatului sunt 
necunoscute. 

5. Stephen Solomon a solicitat instanței să i se 
acorde drepturi legale de custodie pe termen lung 
asupra minorului, conform  Secţiunii 39.623. 
Subsemnata a ajuns la următoarele concluzii: 


A. Educația la domiciliu oferită de domnul Solomon 
constă în principal din lecturi nesupravegheate, 
inclusiv rapoarte de criminologie și procese- 
verbale de autopsie, care sunt nepotrivite pentru 
un copil. 

B. Domnul Solomon a refuzat propunerea mea de a 
efectua teste medicale asupra copilului, inclusiv 
testele de stimulare magnetică transcraniană 
repetată (SMTR). De asemenea, nu a permis 
copilului să participe la programele de terapie 
organizate în cadrul Proiectului-Pilot de Studiere a 
Autismului, desfășurat la Spitalul Rocklana. 

C. Domnul Solomon are o viață profesională care nu 
poate fi descrisă altfel decât haotică. Ca avocat a 
fost în nenumărate ocazii arestat pentru sfidarea 
instanței și are reputația de a se comporta bizar 
în sala de judecată. De aceea, deși manifestă o 
afecțiune evidentă fată de R.A.S., domnul 
Solomon nu este pregătit să acționeze ca tutore al 
unui copil cu astfel de nevoi speciale. 


RECOMANDARE 


Subsemnata recomandă ca petiția pentru custodie a 
lui Stephen Solomon să fie respinsă, iar R.A.S. să fie 
pus sub tutela statului și să fie transferat într-o 
instituție specializată, unde să se efectueze teste și 


239 


tratamente obligatorii, sub supravegherea 
Departamentului de Protectie a Familiei. 


Cu stimă, 
Doctor Doris Kranchick 


240 


29. 


IUBIREA ESTE PRETUTINDENI 


— Ce porcărie! Ce porcărie ordinară! 

Strângând un exemplar din raportul lui Kranchick într-o mână 
și presând o pungă de gheaţă pe tâmplă cu cealaltă, Steve se 
plimba încoace și-ncolo prin birou. Cravata îi stătea strâmbă la 
gât, era roșu la faţă și avea un cucui cât o castană în mijlocul 
frunţii. În jurul ochilor avea niște vânătăi stacojii. Arăta ca un 
raton furios. Victoria stătea la biroul ei, urmărindu-l îngrijorată. 
Bobby stătea așezat turcește pe un scaun, cu nasul ascuns într- 
o carte. 

— Stai numai să mă întâlnesc cu Kranchick în sala de 
judecată. 

— Îmi pare foarte rău. Poate dacă nu mă ridicam de la masă... 

— N-are nicio legătură. Pe tine te-a plăcut. Cică viaţa mea 
este haotică. Trebuie să fii în comă ca să nu ai viaţa haotică! 

— Poate că ar trebui să te calmezi înainte să îţi planifici 
strategia pentru proces. 

— Sunt calm! 

— N-ar fi bine să discutăm despre spargere? Chiar crezi că a 
fost Manko? 

Steve aruncă punga cu gheață pe birou. 

— Cine altcineva putea să fie? 

Discutaseră despre acest lucru ore în șir cu o seară înainte, 
când Steve se întorsese ud leoarcă și plin de vânătăi acasă. 
Intrusul fusese în birou. Servieta lui Steve fusese mutată de la 
locul ei, dar din casă nu lipsea nimic. Caseta filmată de 
camerele de siguranţă se afla în aparatul video, exact unde o 
lăsase. Ce căutase hoţul? Nimic nu părea să aibă sens. La ce 
bun să fure caseta, dacă Pincher avea oricum un exemplar? 

— O să-l întrebi pe Manko dacă a fost el? 

— Fără dovezi, nu am cum. 

— leri l-ai acuzat de crimă deși credeai că e nevinovat, dar azi 
nu vrei să-l acuzi de o infracţiune pe care ești convins că a 
comis-o? 


241 


— Să vedem ce se întâmplă după ce criminalistul analizează 
caseta. 

O muscă intră bâzâind în birou pe fereastra de deasupra 
tomberonului, iar Steve începu să o vâneze cu foaia pe care era 
scris raportul. O nimeri din prima, apoi despături din nou foaia și 
citi cu voce tare: 

— „Are reputaţia de a se comporta bizar în sala de judecată.” 
Kranchick m-a urât de la bun început. 

— Pentru că nu te-ai culcat cu ea, spuse Bobby fără a-și ridica 
privirea din carte. N-ai vrut să-ţi bagi șurubul în piuliţa ei. 

— Bobby, acesta este un comentariu deplasat, îl informă 
Victoria. 

— Da, las-o mai moale cu prostiile astea. 

— Niciun bărbat nu vrea să și-o pună cu ea. O să-i spun și 
judecătorului acest lucru. 

— Ba n-o să-i spui nimic! 

— Nimeni nu vrea să facă una mică cu ea. 

— Bobby, termină! 

— Să îi mângâie pisicuţa! 

— Încetează. Ce citeşti tu acolo? 

Ridicând o carte zdrenţuită, Bobby spuse într-o franceză 
impecabilă: Spânzurarea, strangularea, sufocarea și inecarea. 

— Dacă e pornografie, arunc-o. 

— Este un manual de medicină legală din secolul al XIX-lea. 

— Nu-l mai citi. Nu este o lectură potrivită pentru un copil. 

— Ba da. 

— Kranchick n-ar fi de acord. Vrei să te ia de lângă mine? 

— Nu! 

Copilul începu apoi să îngâne încet: 

— Nu, nu, nu, nu... 

— Îmi pare rău, uite ce-am făcut. 

Băiatul se legăna pe scaun. Victoria își aminti de prima seară 
când îl vizitase pe Steve. Bobby o stropise cu un pistol cu apă, 
apoi fugise în casă unde se așezase pe canapea și începuse să 
se legene înainte și înapoi, retras într-un colț întunecat al minţii 
sale. 

— Nu, nu, nu, nu... 

Băiatul era într-o stare jalnică. Dacă se comporta astfel în sala 
de judecată, Steve nu avea nicio șansă. 

— Bobby, nu vrei să ne jucăm de-a anagramele? întrebă ea. 


242 


Ar fi făcut orice ca să-l calmeze. 

— Nu, nu, nu, nu... 

Steve se îndreptă spre Bobby și îl ciufuli cu afecţiune. Băiatul 
își răsuci capul, astfel încât palma unchiului său să îl mângâie pe 
obraz. După câteva clipe, Bobby își frecă chipul de mâna lui 
Steve ca un pisoi mulțumit, ridică manualul franțuzesc de 
medicină legală și-și continuă lectura ca și cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

Steve începu să se învârtească iar prin birou, legănând 
raportul ca pe o bâtă de baseball și imaginându-și probabil că în 
fața lui se afla fie o minge, fie doctorul Kranchick. Băieţii 
Solomon o îngrijorau. Bobby începuse să regreseze, iar Steve 
era mult prea arţăgos. Situaţia lui Bobby necesita logică și 
rațiune, strategie și finețe, dar Steve plănuia un atac de 
artilerie. 

— O să o demasc pe impostoare! Ce referințe are ea? Are 
vreun pic de compasiune? Ințelege că iubirea este mai 
importantă decât diagramele și testele? 

— Steve... 

— L-am dus pe Bobby la spitalul ei. Au vrut să-i facă o 
perfuzie cu Valium pentru niște teste, dar nu le-am dat voie. 

— Cine sunt experţii tăi? Ce strategie ai? 

— Ştii cum miroase în spitalul ăla? A amoniac și a apret. Dacă 
aș putea să aduc putoarea aia în sala de judecată, niciun 
judecător nu l-ar încredința pe Bobby statului. 

Își pierduse controlul. Nu era obiectiv și n-avea niciun plan. 

— Dacă pierdem, îmi fac bagajele și plec. 

— Renunţi la avocatură și devii fugar? 

— Dacă asta e singura soluţie, da. 

— Te-ai gândit să îţi iei un avocat? 

— Cine ar putea să se ocupe de caz mai bine decât mine? 

— Cineva care nu este implicat afectiv. 

— Ai vorbit cu Vulturul Marvin, așa-i? „Un avocat care se 
reprezintă pe sine are un client idiot”, îl maimuţări Steve. 

— Marvin are dreptate. 

— Nu și de data asta. Mesajul meu este că iubirea depășește 
toate obstacolele. 

— Parcă am mai încercat odată ideea asta. Mai ţii mine 
sloganul „Katrina îl iubește pe Charles”? 


243 


— Aia a fost o vrăjeală de tribunal. lubirea nu înseamnă să 
cumperi ceasuri și diamante. |lnseamnă să pui persoana 
respectivă pe primul loc. Bobby are nevoie de cineva care ar 
face totul pentru el, nu de medici care vor să publice lucrări pe 
seama lui. El are nevoie de mine. 

— Nu știu dacă este suficient pentru a câștiga procesul. 

— Ai văzut filmul ăla englezesc, Pur și simplu dragoste? 

— Da, și mi-a provocat o criză de hiperglicemie. 

— În prima scenă, vedem multe cupluri care se întâlnesc la 
aeroport. Îndrăgostiţi care se îmbrățișează, se sărută, se 
regăsesc unii pe alţii. Hugh Grant spune că e o greșeală să 
credem că lumea în care trăim este plină doar de ură și lăcomie. 

— Sigur că da. Este o lume în care curg râuri de lapte și 
miere. 

— El vrea să spună că iubirea este peste tot în jur dacă știi să 
o cauţi. E 

Avea o privire pierdută și aproape fericită. „Intr-un decor 
potrivit, cum ar fi un concert de-al lui Barry Manilow sau la un 
seminar despre Kahlil Gibran pentru începători, privirea aceasta 
ar fi potrivită,” își spuse Victoria. Dar într-un birou mizerabil 
situat deasupra tomberoanelor de gunoi, când se confrunta cu 
ameninţarea de a-și pierde nepotul, detașarea lui Solomon era 
alarmantă. 

Și-a pierdut minţile. 

— Îmi amintesc scena. Când am văzut-o, m-am gândit că o să 
fie o dulcegăraie de film. 

— Așa este iubirea. Dincolo de sacrificiu și de grija pentru 
celălalt. E ca un cântec al lui Sinatra. Raze de lună deasupra 
golfului. Un cățeluș care deschide ochii pentru prima dată. 

— Unde a dispărut Solomon pe care îl cunosc eu și care 
dresează papagalii să se găinăţeze pe avocatul acuzării? 

— Când mă uit la Bobby cum doarme, îmi dau lacrimile. Asta 
o să-i spun judecătorului. O să transform fiecare emoție în 
dovezi admisibile pentru proces. 

„E clar”, se gândi Victoria. Rechinul de tribunal era un 
romantic incurabil. Și ca orice romantic adevărat, era gata să se 
bată cu morile de vânt, călare pe o mârţțoagă și înarmat cu o 
sabie ruginită. 

— Tot nu înţeleg cum te vor ajuta lucrurile astea să câștigi 
procesul. 


244 


— Asta e toată frumusețea. Este chiar în capitolul treizeci și 
nouă al Regulamentului, îi spuse Steve înșfăcând o carte de pe 
birou. Uite! Secţiunea opt-zece, subsecţiunea cinci. Instanţa 
trebuie să ia în considerare „iubirea, afecțiunea și alte legături 
afective dintre copil și persoana care solicită custodia”. Dacă 
judecătorul respectă această regulă, o să câștig. 

— Și cum rămâne cu raportul lui Kranchick? 

— Nu-ţi face griji. O să şterg pe jos cu raportul ei. 

— Cum rămâne cu celelalte criterii din regulament? 

— Mă ocup eu și de ele. 

Este incapabil să cedeze și să înțeleagă că nu este decât o 
pradă ușoară pentru adversarii săi. Victoria se întrebă cum l-ar 
putea face să o asculte. El care era atât de calm când trebuia să 
rezolve necazurile altor oameni, părea să fie copleșit de propriile 
probleme. 

— Cred că ar trebui să îţi cauţi un avocat specializat în astfel 
de cazuri de dependenţă a copilului de tutore, spuse ea cu 
diplomaţie. Ar trebui să lucrezi cu el, ca să transformați 
minusurile în plusuri. Kranchick crede că îl expui pe Bobby la 
influenţe negative, iar tu îi explici că timpul petrecut la tribunal 
este benefic pentru dezvoltarea lui. 

— Eu îl iau cu mine pentru că ne place să ne petrecem timpul 
împreună. 

— Asta e foarte bine. Toţi băieţii vor să petreacă mai mult 
timp cu taţii lor. 

Chipul lui Steve se lumină brusc. 

— Tu te pricepi la chestia asta, Vic! Tu ar trebui să fii avocata 
mea. 

— Nu m-am ocupat niciodată de cazuri legate de tutelă. 

— Ești avocat pledant și te descurci cu orice. Poţi să joci orice 
rol fără să te temi de vreun caz sau de vreun avocat. 

— Nu mi-e frică, doar că... 

— Ce e? 

— Este o responsabilitate prea mare. Știu cât este de 
important acest lucru pentru tine. 

— De-asta am nevoie de tine. Nu am încredere în nimeni 
altcineva. 

— Dacă greșesc cu ceva... 

— N-o să greșești. 

— Îmi pare rău, Steve, dar nu te pot ajuta. 


245 


Zece minute mai târziu, Steve evalua atitudinea enigmatică a 
Victoriei Lord. Majoritatea avocaţilor pe care-i cunoștea aveau 
niște ego-uri umflate cu pompa și nu erau nici pe departe atât 
de buni pe cât se credeau. Victoria reprezenta exact reversul 
medaliei. Ea nu își dădea seama cât este de bună. Modestia ei o 
făcea să fie cu atât mai eficientă în sala de judecată. 

De ce nu voia să-l ajute? Nu putea să înțeleagă. Aruncă o 
privire spre ea, în partea cealaltă a încăperii. Într-o zi răcoroasă, 
în care rafalele de vânt zguduiau ferestrele, Victoria era 
îmbrăcată într-o fustă maro tricotată, cu franjuri în partea de jos. 
Purta un pulover cu glugă și cizme înalte, căptușite cu blană, cu 
tocuri înalte, pe care Steve nu le mai văzuse până atunci. Se 
întrebă dacă nu cumva ajunsese să-i memoreze ţinutele, exact 
așa cum procedase cu fiecare trăsătură și cu fiecare expresie a 
chipului ei. Avea expresia aceea când se încrunta și își ţuguia 
buzele, atunci când studia o carte de drept; mai avea zâmbetul 
triumfător, atunci când se lansa spre o victorie, sau privirea 
misterioasă când se uita undeva în neant. Și mai avea o 
expresie. 

O văzuse doar o dată, numai pentru că își deschisese ochii și 
constatase că ai ei erau închiși. Atunci când buzele lor se 
întâlniseră în primul și singurul lor sărut, chipul ei radiase un 
extaz total. 

Steve recapitula conversaţia pe care o purtaseră cu câteva 
minute în urmă. O cunoștea pe Victoria destul de bine pentru a-i 
descifra codurile. l-a sugerat să își angajeze un avocat, fusese 
foarte politicoasă și foarte discretă. lar când el a rugat-o să-l 
reprezinte, ea l-a refuzat. De ce? 

Nu putea exista decât un singur motiv. 

Steve simţi o greutate apăsătoare care îi distruse avântul. 
Problema nu era faptul că ea nu avea încredere în abilităţile ei. 

Crede că nu am nicio șansă. Crede că o să pierd. 


246 


30. 


INVITAȚIE LA NUNTĂ 


O oră mai târziu, Steve încă fierbea din cauza procesului 
pentru custodia lui Bobby, iar Victoria se documenta pentru 
procesul de crimă, citind despre apelurile făcute în cazuri 
precedente și luând notițe cu un scris caligrafic în agenda ei. 
Interfonul băzâi și Cece o anunţă: 

— Hei, Vic. A apărut un bărbat bine la orizont. Fii pe fază! 

Bruce Bigby, îmbrăcat într-un costum gri-închis la două 
rânduri cu niște dungi subţiri albe, intră cu pași ușori pe ușă, o 
sărută pe Victoria pe obraz și deschise o servietă, toate dintr-o 
singură mișcare. 

— Imi pare rău că dau buzna așa, iubito. Salutare, Steve. 

Bruce se mai uită o dată la Steve: 

— Ce ai pățit la față? 

— M-am accidentat când mă bărbieream. 

— lubitule, de ce ai venit? 

— Avem sute de lucruri de rezolvat. Steve, ar trebui să fii mai 
atent. 

— N-am nimic. Tu ocupă-te de dovlecii tăi, Bruce. 

— Unde-ţi sunt bunele maniere, colega? îl întrebă Victoria. 

— Fructele de avocado nu sunt totuna cu dovlecii, îi explică 
Bruce. 

— Cui îi pasă? 

— Steve! 

Victoria îi aruncă o privire furioasă. 

— Îmi cer scuze, Bruce, dar am avut o zi proastă. 

— Nu-i nicio problemă, Steve. Te înţeleg. 

„Ce om de treabă”, se gândi Steve. Era atât de echilibrat și 
imperturbabil. Era de-a dreptul enervant. Steve își dădu seama 
că îl detesta și îl invidia pe Bigby totodată. După aceea îl 
cuprinseră remușcările. li era dator lui Bigby pentru că încercase 
să-l ajute cu Kranchick, deși efortul nu avusese niciun efect. De 
aceea trebuia să compenseze pe loc faptul că fusese un 
nenorocit: 


247 


— Ce mai e nou pe la fermă, Bruce? ` 

— Un front arctic se îndreaptă spre noi. In week-end s-ar 
putea să fim nevoiţi să aprindem focuri de protecție în livezi. 

— Dacă ai nevoie de ajutor, eu sunt omul tău. 

Steve nu știa ce ar fi mai rău, să-i îngheţe fundul în frig sau 
să-l urmărească pe Bigby sărutându-se cu Victoria la lumina 
unui foc. 

— Vorbesc serios. Dacă vrei să dai foc la recolte, cheamă-mă 
pe mine. 

— Se dă foc la câmpurile de trestie de zahăr, nu și la copacii 
de avocado. Dar este o ofertă bună. 

Bigby începu să vorbească în șoaptă: 

— Mi-a spus Vic. Imi pare rău pentru raportul doctoriței. 
Putem să discutăm despre acest subiect în fața... 

— Nu sunt surd, idiotule! îi spuse Bobby. 

— Bobby! 

— Este vina mea. Robert, îmi cer scuze. 

— Deci de ce ziceai că ai venit, iubitule? 

Lui Steve i se păru că Victoria era cam nervoasă. Nu îl luase la 
rost pentru că o deranjase la serviciu, unde avea treabă, dar era 
un pic iritată. 

— E vorba despre nuntă, iubito. Ai uitat? 

— Numai despre asta vorbește, se amestecă Steve, iar 
Victoria îi aruncă o privire amenințătoare. 

— Sunt puţin ocupată acum. 

Bigby împrăștie conţinutul dosarului pe biroul ei. 

— Schema locurilor la masă, aranjamentele florale, muzica, 
discursurile care trebuie să fie scrise... Vorbesc serios, iubito. 
Am rămas mult în urmă. 

— Îmi pare rău, Bruce, dar a fost o nebunie aici la birou. 

— Știu, aveţi un proces de crimă, dar... 

— Uite ce este, eu o să fac o plimbare pe plajă. Voi rămâneţi 
aici și alegeţi-vă farfuriile pentru recepţie. 

Ar fi preferat să facă o colonoscopie cu un furtun de grădină 
decât să asculte planurile lor de nuntă. 

— Ne-ai putea ajuta să alegem meniul final, sugeră Bigby. 

— Eu votez pentru friptură, răspunse Steve. 

— Doar dacă e făcută din tofu. 

Steve se ridică în picioare. 


248 


— Eu o să fiu pe plaja de pe strada 10 dacă aveţi nevoie de 
mine. 

— Nu este o plajă de nudiști? 

— Ca să vezi. Eu n-am observat. 

— Așteaptă puţin, Steve. Vreau să te rog ceva. 

— Orice, Bruce. 

— Vreau să-mi faci onoarea de a fi unul dintre cavalerii mei de 
onoare. 

— Eu? Nu sunt pregătit pentru așa ceva. 

— O să înveți la repetiţie. 

— Nu știu ce să zic. Dacă cineva se împiedică și cade, poate 
să mă dea în judecată. 

— Mai gândește-te. In biserică vrei să stai în partea miresei 
sau a mirelui? 

— Vreau să stau în partea pentru evrei. 

Interfonul băzâi din nou, iar Cece îi anunţă că îi căuta 
procurorul Pincher. Steve și Victoria schimbară o privire 
intrigată, iar Steve comută telefonul pe speaker. 

— Salutare, Sugar Ray. Pe cine ai mai chinuit azi? 

— Am descoperit proba aia despre care am discutat. 

Vocea procurorului părea a fi foarte amuzată. 

— Minunat. O să trimit curierul la tine. 

— Nu ai curier. 

— Uitasem. Fii băiat bun și trimite-mi proba printr-unul din 
curierii tăi. 

— Cred că tu și partenera ta ar trebui să veniţi aici imediat. 

— Și de ce mă rog? 

Steve auzi râsete în fundal. Își imagină biroul plin cu angajaţii 
lui Pincher. 

— Pentru că vreau să vă văd feţele când cazul vostru o să se 
ducă pe apa sâmbetei. 

Râsetele lingușitoare se auziră din nou, apoi convorbirea se 
întrerupse. Steve se întoarse spre Victoria: 

— Pincher vrea să ne atace, dar nu știu cum. 

— Atunci cu cât aflăm mai repede, cu atât mai bine. 

— Exact. Să mergem. 

Victoria își strânse hărtiile și le aruncă în servietă. Fără să 
facă dezordine, fără să se agite. Steve o admiră pentru că 
abordase imediat ţinuta profesională, pregătindu-se pentru 
luptă. 


249 


— Îmi pare rău, iubitule. Meniul și amplasarea invitaţilor 
trebuie să mai aștepte. 

— Şi florile? 

— Alege-le tu. Serios, Bruce. Te pricepi mai bine decât mine. 

— Dacă spui tu... acceptă Bruce, dezamăgit. 

— Mie îmi plac strelițiile, spuse Steve îndreptându-se spre 
ușă. 


LEGILE LUI SOLOMON 


8. Eu nu înghit orice rahat. 


31. 


PARTENERUL MEU 


— Solomon, ce s-a întâmplat cu faţa ta? Te-a bătut secretara? 
îl întrebă Ray Pincher. 

Steve îl imită cât putu de bine pe Jack Nicholson: 

— Soţia ta s-a încins cam tare și și-a strâns picioarele prea 
repede. 

Pincher se încruntă, dar membrii echipei lui, respectiv cele 
două procuroare și Delvin Farnsworth, detectivul de la 
Omucideri, începură să chicotească. 

— Nu mi-a plăcut deloc filmul ăla. A triumfat răul. Ce porcărie 
mai e și asta? 

Steve nu era plătit suficient de bine încât să asculte recenziile 
lui Pincher. 

— Ce voiai să ne spui, Ray? 

— Ajungem imediat și la asta. 

Victoria și Steve stăteau pe o parte a mesei lungi 
dreptunghiulare din sala de conferințe a lui Pincher. Fereastra 
lăsa să se vadă o priveliște frumoasă pentru cei cărora le plac 
pasarelele de beton de cincizeci de metri înălțime. 

Pincher purta un costum negru cu vestă, o cămașă mov, 
cravată mov și o batistă mov în buzunarul sacoului. Prea mult 
mov pentru gustul lui Steve. 

— Solomon este de obicei un adversar excelent, spuse 
Pincher întorcându-se spre detectiv. Este un adversar 
reprobabil, dar excelent. Cu toate astea, în ultimul timp nu a 
fost în apele lui. 

— Pentru asta am bătut drumul până aici? 

— Poate pentru că este depășit de situaţie, continuă Pincher 
calm. 

„lar începe cu chestiile astea”, se gândi Steve. De ce se 
transformase întrunirea într-o dispută înainte să înceapă? 

Așezat lângă Pincher, Farnsworth își scărpină mustaţa cu 
degetul. Lui Steve îi fu imposibil să-și dea seama dacă Gloria 
Mendez și Miranda Cooper, cele două procuroare, mâzgăleau 


251 


sau își luau notițe. Steve le cunoștea pe amândouă ca fiind 
competente, dar cam sperioase în sala de judecată. Niciuna 
dintre ele nu era în stare să ajungă la o înțelegere rezonabilă cu 
avocatul apărării de teamă să nu fie ocărâtă de șeful ei. Ca 
marea majoritate a procurorilor începători, erau blocate într-o 
înţelegere faustiană. Dacă reușeau să își suporte șeful câţiva 
ani, să râdă la glumele lui proaste, să-i spună mereu cât de 
inteligent este, Pincher le deschidea drumul spre o firmă 
luxoasă de avocatură. 

Steve nu reușise niciodată să facă asemenea compromisuri. 
Avea vreo opt sau nouă ani când tatăl lui îl poreclise „Olaf”, fără 
să-i spună de ce. Câţiva ani mai târziu, Steve citise în ora de 
engleză de la liceul Beach High o poezie de-a lui E.E. Cummings, 
Îl cânt pe Olaf cel fericit şi mare. Acolo îl descoperise pe Olaf, în 
tetrametru iambic. „Eu nu înghit orice rahat.” 

„Mottoul acesta s-ar putea transforma într-o lege bună”, se 
gândi Steve, aducându-și aminte că Olaf spunea adevărul doar 
atunci când simţea împunsătura fierbinte a baionetelor în fund. 

— Solomon s-a lăsat păcălit total de clienta lui. Ca un 
alergător prea lent, care e eliminat din joc. Nu-i așa că am 
dreptate, Întârziatule? 

— Hai să terminăm odată. 

Steve nu avea chef să asculte prostiile lui Pincher. 

— Părerea mea este că îl preocupă propriile lui probleme 
legale pe care le are cu tribunalul pentru ţânci. 

Nenorocitul. Mă întărâtă aducând vorba despre Bobby. 

— Să ne limităm la cazul de faţă, interveni Victoria. 

— Ce mai face nepotul tău, Solomon? 

Steve nu mușcă momeala: 

— Bobby se simte foarte bine. Mulţumesc pentru interes. 

— Copilul ăla e cam ciudat. Pe de altă parte, cu arborele 
genealogic al lui Solomon, nici nu te poţi mira. 

Steve simţi o mână care îi strânse puternic antebraţul. 
Victoria îi amintea că trebuie să își păstreze calmul. El îi adresă 
un zâmbet cam strâmb, sperând să o liniștească, dar ea păru și 
mai alarmată. 

— Poate că este o chestie genetică. E o genă rea. Or să-și dea 
seama până la urmă medicii de la Rockland. 


Steve simţi un val de căldură invadându-i corpul, ca și cum ar 
fi deschis capacul unui furnal. Se strădui să vorbească pe un ton 
calm: 

— Spre deosebire de slugile tale care te pupă în fund, eu nu 
trebuie să mă prefac că ești deștept, amuzant sau că aparții 
regnului uman. Așa că lasă măgăriile. Spune-ne de ce ne-ai 
chemat. 

Pincher se prefăcu că nu aude sau că nu-i pasă: 

— Ce ziceţi de sora lui Solomon, mama copilului, care oferea 
servicii sexuale în schimbul substanţelor halucinogene? Cum se 
numește chestia asta, Del? 

— O târfă drogată, răspunse Farnsworth. 

— Așa este. O târfă capabilă să-și trateze propriul copil mai 
rău decât pe un porc. Bietul copilaș! 

Steve simţi cum îi curgeau broboane de transpiraţie pe frunte. 
Se gândi estimativ cam cât îi mai lipsea până să sară peste 
masa de conferinţe la gâtul lui Pincher. Cât timp avea la 
dispoziție până să-l trăsnească Farnsworth în cap cu tocul 
pistolului? 

— Corupţia și curvia sunt trăsături specifice ale familiei 
Solomon. Întotdeauna am considerat tribunalul ca fiind un loc 
sfânt, dar tatăl lui Solomon era ca negustorii de la Templu. 

În mintea lui Steve prinse contur o imagine. Îl ridica pe Ray 
Pincher de guler, îl arunca prin fereastră și apoi se uita cum i se 
strivește corpul de pietrișul din curtea tribunalului, care se afla 
cu nouă etaje mai jos. 

— Eu nu înghit orice rahat, spuse Steve atât de încet încât 
doar Victoria îl auzi. 

e 

Victoria știu imediat că Steve urma să facă o mare tâmpenie. 
Îi auzi respirația grea și îl simţi că se încordează. 

— În ceea ce privește copilul ăla ciudat, îi găsește statul o 
cușcă potrivită... 

— Eu nu înghit... începu Steve în șoaptă. 

— ... O să-i înfigă ace în creier, să-și dea seama cine e 
vinovatul: gena Solomon, sau abuzurile târfei drogate. 

— ... Orice rahat! 

e 

Steve se aruncă peste masă, dar avu o senzație stranie. Se 

opri brusc, ca și cum un cowboy invizibil l-ar fi prins cu un lasou. 


253 


Avu impresia că a rămas suspendat în aer pentru o clipă, apoi se 
prăbuși înapoi în scaun. Se uită uluit în jur și o văzu pe Victoria 
care îi înșfăcase cureaua cu atâta putere încât i se albiseră 
încheieturile degetelor de efort. În fond juca tenis de la patru 
ani, așa că putea să spargă și nuci cu mâna goală dacă voia. 

— Dă-mi drumul. 

— Încă nu. 

— Mă dezmorțeam și eu un pic. 

— Dacă te mai dezmorțești încă o dată, o să-ţi rup pantalonii 
de pe tine. 

— Nu face promisiuni din astea dacă nu intenţionezi să te ţii 
de cuvânt. 

Victoria râse, apoi râse și Steve. Adrenalina începu să scadă, 
pulsul îi reveni la normal și reuși să se relaxeze. Victoria își 
retrase mâna, iar Steve își încrucișă palmele la ceafă, 
rezemându-și capul de ele: 

— Sugar Ray, ești cel mai mare și cel mai rău leu din junglă, 
așa că nu trebuie să faci pipi prin sala de conferinţe ca să-ţi 
marchezi teritoriul. Nu știu unde vrei să ajungi, dar bănuiesc că 
la un moment dat o să ne spui și nouă de ce ne-ai chemat, în 
felul tău nătâng, cum știi tu mai bine. Până atunci, eu trag un 
pui de somn. Victoria, trezește-mă la sfârșit. 

Steve își rezemă capul de spătarul scaunului și închise ochii. 

(J 

Are încredere în mine! Are încredere nu numai că o să-l 
împiedic să comită vreo infractiune, dar mă lasă să discut 
personal cu procurorul. 

— Domnule Pincher, dacă aveţi vreo probă pentru noi, ar fi 
minunat să ne-o prezentaţi chiar acum. Dacă ne-ați chemat aici 
ca să îmi insultați partenerul, o să depun o moțiune ca să fiți 
sancționat. 

— Ce te superi așa, domnişoară, ţi-a luat foc sutienul de 
începătoare? o întrebă Pincher. 

Victoria își ridică imediat capul, ca și cum cineva i-ar fi tras o 
palmă. 

— Nu cumva aţi făcut un comentariu referitor la mărimea 
sânilor mei? 

— Am făcut un comentariu referitor la lipsa ta de experienţă. 

— Ciudat! Mie îmi aduce aminte despre o remarcă misogină 
pe care aţi făcut-o la adresa Gloriei, împreună cu Jack Zinkavich. 


254 


Ca să vă citez exact, aţi spus că aţi vrea să vă mâncaţi masa de 
prânz de pe fundul ei cubanez. 

Victoria o auzi pe Gloria Mendez inspirând adânc. Alături de 
ea, Miranda Cooper se foi jenată pe scaun. Farnsworth își 
acoperi faţa cu mâna, ascunzându-și rânjetul. Pincher deschise 
gura ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu-i veni în cap 
niciun răspuns. 

— Ești sigură că ai înţeles bine, Victoria? o întrebă Steve 
deschizând un ochi. Sigur n-a spus că ar vrea să-și mănânce 
prânzul de pe fundul lui Zinkavich? 

— Steve, nu te amesteca! 

— Da, să trăiţi! 

— Nu este o glumă. Domnul Pincher a încălcat legea federală. 
Dacă vrea, Gloria poate depune plângere la Comisia pentru 
Şanse egale de angajare și la Comisia de Etică Profesională. Și 
eu pot face același lucru. Domnule Pincher, vă avertizez că 
faceţi comentariile misogine pe răspunderea dumneavoastră. 

— Mamă, Doamne! strigă Steve bătând darabana cu degetele 
în masa de consiliu. Sugar Ray, poţi să te iei de mine cât vrei tu. 
Dar partenera mea este mai dură decât tine. O să-ți taie boașele 
și o să își facă cercei din ele. 

Victoria observă că Steve o numise partenera lui. Chiar așa 
spusese: partenera mea. 

e 

„Partenerul meu”, se gândi Steve. Așa îl numise Victoria. 

Dacă ne-ati chemat aici ca să îmi insultați partenerul... 

După ce îl trăsese înapoi în scaun, sărise să îl apere. L-a 
protejat ea pe el, în loc s-o protejeze el pe ea. Dar nu așae 
legea naturii? Leoaica este mai feroce decât leul. 

— Bine, v-aţi distrat destul, spuse Pincher după ce își 
recăpătă graiul. 

Îi făcu semn din cap Mirandei Cooper, care deschise o cutie și 
scoase din ea o duzină de fotografii lucioase, lăsându-le să 
alunece pe masă. 

Steve și Victoria se uitară la prima fotografie. Prezenta un 
bărbat și o femeie pe puntea mobilă a unui iaht imens. Femeia 
era lungită pe scaunul căpitanului, iar între picioarele ei 
desfăcute se afla un bărbat care stătea în picioare. Ambii erau 
goi-pușcă. Era un prim-plan cu cârma din tec strălucind la soare 
și cu părul negru al femeii răsfirat de vânt. Cei doi fuseseră 


255 


surprinși în acţiune. Faţa femeii se vedea clar, era Katrina 
Barksdale. Bărbatul stătea cu spatele la cameră, expunându-și 
din plin fundul. 

— Ce o să zică juraţii când or să vadă fotografiile astea? 
întrebă Pincher. 

— Probabil că or să se întrebe cine naiba conducea barca, 
răspunse Steve. 

In fotografia următoare se vedea și fața bărbatului. Era Chet 
Manko, bineînțeles. Avea ochii închiși și mâinile împreunate sub 
fundul Katrinei. Urmă apoi o serie lungă de fotografii care 
ilustrau toate poziţiile kamasutra: Katrina călărindu-l pe Manko, 
el posedând-o pe la spate, în timp ce ea era aplecată peste 
balustrada vasului, sau amândoi întinși pe punte, în vechea 
poziţie a misionarului. Ultima fotografie o arăta pe Katrina 
făcându-i sex oral lui Manko. 

— Cum e, Solomon? iți place spectacolul? 

— Nu văd care este problema. N-au încălcat nicio lege, poate 
doar interdicţia de a fora la mare adâncime în larg. 

— Ce spuneai tu la audiere? „Katrina îl iubește pe Charles”... 
O să-ţi înghiţi cuvintele, Solomon. 

— Și ce dacă îl înșela? Nu înseamnă că și-a omorât soțul. 
Dimpotrivă, soţul ei e singurul care ar fi avut motive să comită o 
crimă. 

Pincher se întoarse spre Farnsworth. 

— Del, la ce crezi că se gândește Solomon în momentul ăsta? 

Farnsworth arătă spre o fotografie în care se vedea în prim- 
plan fundul perfect conturat al Katrinei: 

— Probabil se întreabă unde găsește și el așa o bucăţică. 

— Vrea să știe de unde avem fotografiile și ce altceva mai 
avem. 

— Bănuiesc că Charles Barksdale a angajat un detectiv, iar 
detectivul și-a luat o barcă... îi răspunse Steve. 

— Ai ghicit. 

— Mai bănuiesc și că montase microfoane în dormitoare și în 
telefoane. 

— Și ce crezi că e pe casetele astea? 

— Nu contează. Casetele nu pot fi acceptate ca probe cât 
timp Katrina nu știa că este înregistrată, interveni Victoria. 

— Ziarul Miami Herald o să accepte probele chiar și așa. 
Moţiunea voastră de a refuza probele va fi audiată cu o zi 


256 


înainte de selectarea juriului. Poate că judecătorul va accepta 
casetele, poate că nu. Oricum, ele vor ajunge pe prima pagină a 
ziarelor. 

— Bănuiesc că ne-aţi pregătit transcrierea casetelor, spuse 
Victoria. 

— Avem ceva mai bun de-atât. 

Pincher îi făcu un semn Gloriei Mendez, care deschise o 
servietă și scoase un casetofon portabil. 

— Caseta A-12. Înregistrare din dormitorul conjugal al familiei 
Barksdale, la ora 11:03 p.m., cu două săptămâni înainte de 
crimă, le explică Gloria. 

— Presupusa crimă, o corectă Victoria. 

Gloria apăsă butonul de redare. Câteva clipe se auzi numai 
Sade care cânta melodia Smooth Operator, apoi o voce 
adormită de femeie rupse tăcerea: 

— Aș vrea ca Charlie să lipsească mai mult timp. 

— Ihî, mormăi o voce de bărbat. 

— Nu îţi dai seama cum este. Mi se face pielea de găină când 
sunt cu el. 

Era vocea Katrinei Barksdale fară nicio îndoială. 

— Mda, răspunse bărbatul, incapabil să rostească mai mult de 
o silabă. 

— Se crede atât de deștept, cu toate cărțile și poeziile lui. 

— Poezia e pentru poponari. 

Bărbatul avea un puternic accent muncitoresc de Boston. Era 
Chet Manko. 

— Uneori îmi doresc să dispară pur și simplu. 

— Dacă vrei să dispară domnul B, îl fac eu să dispară. 

Urmă o pauză, în care se auzi refrenul cântecului. 

— E o idee proastă, Chet. Dacă ne despărţim și polițiștii încep 
să-și bage nasul în treburile noastre, e posibil să te sperii și să 
cazi la o înțelegere cu ei. 

— Vrei să te desparți de mine? 

— Am văzut ceva de genul ăsta la televizor. La Dateline sau la 
60 Minutes. Amantul soţiei a învinovăţit-o pe ea pentru o crimă 
pe care o comiseseră împreună. 

— De ce vrei să te desparţi de mine? 

— Nu mă despart de tine, vreau doar să-ţi explic că un om 
este suficient pentru a comite o crimă. 


257 


lar se auzi refrenul în liniștea mormântală. Gloria Mendez opri 
caseta. Victoria începu: 

— Astea sunt probele voastre? Chet Manko se oferă să-l 
omoare pe Charlie, iar Katrina îl refuză? 

— Nu te grăbi, Victoria. Cred că au prins-o! îi spuse Steve. 

— Serios? 

Victoriei nu îi venea să creadă. 

— E o crimă să asculţi Smooth Operator în timp ce faci sex. 

— Nu cred că sunteţi chiar atât de proști. Manko s-a oferit să-l 
omoare pe soţul ei, iar ea i-a spus că nu e nevoie, pentru că îl 
poate omori chiar ea, spuse Pincher. 

— Nu a spus așa ceva, îl contrazise Victoria. 

— Este implicit, atunci când spune că un om este suficient 
pentru a comite o crimă. 

— E un caz tipic pentru Pincher. Probabilităţi, deducții și 
insinuări. 

Dar Steve nu gândea așa. Se gândea la pauza aceea de 
câteva secunde dintre oferta lui Manko de a-l ucide pe Charlie și 
refuzul neclar al Katrinei. Își imagină că este jurat și se gândi că 
o femeie nevinovată ar spune pe un ton supărat: „Nici vorbă, 
Chet”. Dar pauza sugera că femeia a meditat calm la propunere, 
pentru a spune în cele din urmă ceva de genul: „N-am încredere 
în tine, Chet. Dacă aș vrea să scap de soţul meu, l-aș omori 
chiar eu”. 

Juratul Steve vedea în Katrina o femeie care luase în calcul 
posibilitatea de a-și ucide soţul. Avocatul Steve continua să aibă 
încredere în instinctul său. Nu o credea pe clienta lui în stare de 
crimă. Era superficială, lacomă și infidelă, dar nu părea o 
ucigașă. Era un pas mare până la crimă, iar Steve nu o credea 
capabilă să-l facă. Nu încă. 

— Sunt prea multe semne de întrebare, spuse Steve. 

— Mai sunt și alte informații pe care nu le cunoști. După cea 
aflat că soţia lui îl înșală, Barksdale s-a dus la un avocat și i-a 
cerut să-i facă actele de divorţ. 

— Nu s-a depus nicio cerere de divorț. 

— Nici n-am zis că s-a depus. Del, explică-i tu. Clienta se pare 
că nu i-a spus tot. 

Farnsworth se îndreptă în scaun: 

— Barksdale i-a spus Katrinei că știe despre Manko și că vrea 
să divorțeze. Astea nu au fost vești prea bune pentru ea. 


258 


Conform contractului prenupţial, nu primea nimic. Dar dacă 
Charlie murea cât timp erau căsătoriţi, ea primea o treime din 
averea lui. 

— Acesta este un motiv, concluzionă Pincher pe un ton 
dispreţuitor. 

— Ea l-a implorat să o ierte, continuă Farnsworth. l-a jurat că 
încă îl mai iubește. L-a rugat să-i mai dea o șansă și a promis să- 
| părăsească pe Manko. L-a atras pe Barksdale în pat pentru o 
partidă de sex și l-a omorât. 

— In cazul în care tot mai crezi că a fost un accident, aruncă o 
privire pe raportul criminaliștilor noștri. 

Miranda Cooper mai scoase un document din servietă. 

— Este imposibil ca să se sugrume cineva din greșeală cu 
drăcia aia. Barksdale nu avea decât să se aplece înainte și să 
reducă presiunea, dar nu putea face acest lucru dacă ea îl ţinea. 

— Care este înţelegerea pe care o propuneţi? întrebă Victoria. 

— Ce te face să crezi că vreau o înţelegere? 

— Discursul introductiv pe care îl ţineţi noilor procurori. „Nu îţi 
servești niciodată pe tavă strategiile faţă de avocatul apărării 
dacă nu vrei să obţii o înţelegere.” 

— Adevărat. 

Pincher se întoarse spre Gloria și Miranda: 

— Sper că și voi ați fost la fel de atente ca domnișoara Lord. 

Işi scoase batista mov din buzunarul hainei, o scutură, o 
împături la loc și o băgă înapoi. 

— Crimă de gradul doi. Primește o sentinţă de doisprezece ani 
și poate să scape în nouă ani. 

Steve afișă expresia unui jucător versat de pocher. Trebuia să 
discute mai întâi cu clienta. 

— Mai ţin minte încă ceva din discursul acela. Ne-aţi spus că 
suntem avocaţi, și că nu trebuie să cerșim înțelegeri. „Mergeţi 
până în pânzele albe pentru cazurile pe care știți că le veți 
câștiga și faceţi înțelegeri pentru cazurile cu probleme. Nu faceți 
niciodată o înţelegere decât dacă este ceva în neregulă cu 
strategia voastră.” 

— Vă dau nota zece, domnişoară Lord. 

— Vă e teamă că o să pierdeţi. Nu știu exact de ce, dar ne 
vom da seama. Până atunci, n-aveţi să vă băgațţi înțelegerea în 
fund. 

Bravo! Când s-a făcut așa de bătăioasă? 


Ray Pincher ridică din sprâncene și înclină capul, încercând 
parcă să-și dea seama dacă nu cumva îl înșală auzul. 

— Solomon, poate ar trebui să îi explici partenerei tale lipsite 
de experienţă că e posibil să fie depășită de situaţie. 

— Nu trebuie să-i explic eu nimic. Are instincte mai bune 
decât mine. 

Ține-te tare. Nu-ţi contrazice partenerul în fața dușmanului. 

— Oferta este valabilă până mâine la prânz. 

Apoi, cu o atitudine mai senină decât cerul de vară, Pincher se 
ridică arborând un zâmbet de cioclu pe buze: 

— Daţi-mi voie să vă arăt unde este ieșirea. 

Steve și Victoria strânseră documentele referitoare la probele 
găsite și ieșiră din sala de conferinţe. Pincher îi conduse până la 
lift. La jumătatea culoarului îngrădit de ziduri metalice și 
căptușit cu covoare industriale, procurorul îi făcu semn lui Steve 
spre o ușă închisă: 

— E cineva aici care vrea să te vadă înainte să pleci, Solomon. 

Pe plăcuţa de pe ușă scria: 


„John B. Zinkavich, Esq. 
Departamentul de Protecţie a Familiei” 


— Alte uși nu mai sunt pe-aici? Poate una în spatele căreia se 
află o mașină nouă? Sau o excursie în Acapulco? 


260 


32. 


UN VECHI PRIETEN 


— Mi s-a părut mie, sau ai refuzat o înţelegere cu procurorul 
fără a consulta clienta? o întrebă Steve. 

— Katrina face exact ce-i spun eu să facă. 

Cei doi stăteau în ușa biroului lui Zinkavich. 

— Ești cam arogantă. 

— Și te-am surprins pentru că aroganța este de obicei 
atributul tău, nu al meu. 

— Mi-a trecut. M-am decis să devin o persoană mai bună. 

— Să nu devii prea etic acum, avem o crimă de rezolvat. 

— Și ce dacă? 

— Doar n-o să te transformi într-un fricos, Solomon! 

— Am creat un monstru! 

— Încă îmi respect codul etic. Dar sunt ceva mai pragmatică. 

Victoria bătu de două ori la ușă și răsuci clanţa înainte ca să-i 
invite cineva înăuntru. 

Jack Zinkavich, neîngrijit și ciufulit, stătea trântit pe scaun la 
biroul său din metal, cu o cutie de gogoși Krispy Kremes în raza 
de acțiune a brațelor sale dolofane. Un bărbat într-o uniformă 
portocalie de deţinut stătea cu gleznele încătușate pe un scaun 
cu spătar înalt. 

Lângă unul dintre pereţi se înălţau teancuri de cutii din 
carton, pline cu dosare ale Tribunalului pentru Minori, mărturie a 
numeroaselor disfuncţii familiale ale comunităţii din Miami. Pe 
pervaz erau înșirate numeroase animale împăiate, jucării 
destinate tinerilor martori aduși aici de asistenții sociali, tutorii 
ad litem sau polițiști. 

— la te uită cine a venit! Frumoasa și Bestia! exclamă 
Zinkavich înșfăcând o gogoașă. 

— Ce vrei? Avem treabă. 

— Solomon, îl cunoști pe tipul ăsta? 

Zinkavich i-l arătă pe bărbatul în uniforma de deţinut. Steve 
se uită la prizonier. Să tot fi avut vreo treizeci-patruzeci de ani. 


261 


Era ras în cap, avea o paloare specifică deţinuţilor și o privire 
urâtă. 

— Nu l-am mai văzut în viața mea. Ce-a făcut? 

— Trafic de cocaină. L-am arestat ieri. Pe cazierul lui figurează 
furturi de mașini, bătăi de stradă și acte de violenţă domestică. 

Zinkavich înfulecă din gogoașă și vorbi cu gura plină: 

— Ce zici, Thigpen? ÎI cunoşti pe idiotul ăsta? 

Bărbatul în uniformă portocalie se foi pe scaun și spuse: 

— Ăsta-i păgânul! 

Zinkavich își linse zahărul de pe buze: 

— Solomon, trebuie să îţi dau o veste bună și una proastă. 
Vestea bună este că Rufus Thigpen nu a murit. Vestea rea este 
că nefiind mort, poate depune mărturie împotriva ta. 

— Pentru ce? Nu-l cunosc. 

Thigpen își ridică braţul la care nu avea cătușe și își răsuci 
capul. O cicatrice purpurie îi desfigura fața ca o carie urâtă, 
începând din vârful capului și ajungând până la partea de sus a 
unei urechi. _ 

— Mi-ai crăpat capul, nenorocitule! In noaptea aia în care ai 
luat copilul! 

Steve își aminti imediat de păstorul psihopat cu bâta de lemn. 
Pe vremea aceea avea părul lung până la umeri și mirosea ca un 
câine ud. După cum spunea tatăl lui, „trecutul este ca noroiul 
care ni se lipește de cizme și nu mai vrea să se curețe”. 

— Domnul Thigpen este o victimă a comportamentului tău 
violent. În plus, este un martor convingător. 

— Steve Solomon nu este un om violent, interveni Victoria. 

Partenera mea de încredere îmi ia apărarea. 

— Nu îl cunoașteţi bine, domnişoară Lord. Nu cu mult timp în 
urmă m-a atacat și pe mine la tribunal. lar când a răpit copilul... 

— L-am salvat pe Bobby, nu l-am răpit! 

— Taci din gură. Mă ocup eu de problema asta! îi spuse 
Victoria. 

— Indiferent de motivele lui Solomon, a comis un atac grav și 
i-a fracturat craniul domnului Thigpen. Nu va mai dura mult și o 
să înceapă să-și verse nervii asupra băiatului. 

— Asta e o tâmpenie! 

Steve făcu un pas spre Zinkavich, dar Victoria îi trase un cot 
în coaste și se opri. 

— Uitați-vă ce iute este la mânie. 


Zinkavich îl ameninţă pe Steve cu degetele pline de zahăr. 

— Ești o ameninţare iminentă pentru nepotul tău. Refuzi să îi 
acorzi tratament medical și îl cari cu tine pe la autopsii. Ideea ta 
de instruire la domiciliu este un abonament la Playboy. 
Solomon, nu ţi-aș da voie să cumperi un pudel, darămite să 
adopţi un copil! 

Un zâmbet îngâmfat se lăţi pe obrajii durdulii ai lui Zinkavich. 

Steve clocotea, dar se decise să asculte ordinul partenerei 
sale. Adică să nu-și dea drumul la gura lui spurcată. Cu toate 
acestea, nu reuși să înțeleagă de ce Zinkavich îi prezentase 
elementul de bază al strategiei sale, exact ca Pincher. Cele două 
cazuri nu aveau nicio legătură, dar întreaga situaţie părea să fie 
orchestrată din umbră. 

E cineva aici care vrea să te vadă înainte să pleci, Solomon. 

— Steve Solomon este un părinte excelent pentru Bobby. Pot 
depune mărturie în acest sens. 

— lar eu am un martor care va declara contrariul, aducând 
informaţii incriminante despre aptitudinile parentale ale lui 
Solomon. 

— Cine este? întrebă Victoria. 

Zinkavich chicoti. 

— Conform legii, nu am nicio obligaţie să îţi spun ceva. 

— Dacă îl cunoşti pe martorul acuzării dinainte, regula 
bunelor practici te obligă să îi dezvălui identitatea. 

— Bunele practici? Nu cumva tu ești avocata aia nouă? Aici nu 
ne luptăm cu mănuși, domnișoară Lord. Noi sărim la jugulară. 

— Dacă asta a fost tot, noi plecăm. 

— Nu am terminat. 

Zinkavich apăsă butonul intercomului și, în câteva clipe, un 
poliţist în uniformă intră în încăpere și îl ajută pe Thigpen să se 
ridice de pe scaun. 

— Ti-am rămas dator, nenorocitule! murmură Thigpen 
sfredelindu-l pe Steve cu privirea și ieșind șchiopătat din birou, 
în zdrăngănitul cătușelor de la picioare. 

Zinkavich înșfacă încă o gogoașă cu glazură de ciocolată și 
presărată cu bomboane. Lui Steve, care aprecia gogoșile așa 
cum le lăsase natura pe fața pământului, i se păru 
dezgustătoare. Era ca și cum cineva ar fi dat-o cu ruj pe Mona 
Lisa. 


263 


— Din cauza circumstanțelor presante, întrucât tânărul Robert 
locuiește într-un mediu atât de periculos, am reușit să urgentez 
procesul. Am stabilit audierea pentru lunea următoare. 

— Imposibil, spuse Steve încălcându-și jurământul de tăcere. 
Am depus o moţiune pentru a urgenta cazul Barksdale. Luni e 
ziua în care începe procesul. 

— De aceea audierile noastre se vor ţine de la șase până la 
zece în fiecare seară. 

— Nu merge așa. Seara trebuie să mă pregătesc pentru 
audierea de a doua zi. 

— Nu și dacă pledezi vinovat pentru crimă. Știu sigur că 
domnul Pincher v-a făcut o ofertă foarte generoasă. 

— Deci asta era șmecheria. Ce primesc la schimb dacă o 
trădez pe Katrina? 

Zinkavich clătină din cap, mimând uimirea: 

— Dacă sugerezi că este vorba despre un quid pro quo... 

— Zi repede, ce este? O ofer la schimb pe Katrina pentru 
Bobby? 

Zinkavich își alese cu atenţie cuvintele, ca un bijutier care își 
selectează diamantele. 

— Aș putea fi tentat să propun custodie comună în regim 
temporar, cu tine ca tutore. 

— Asta ce dracu' înseamnă? 

— Copilul petrece zilele lucrătoare într-o instituţie de stat, iar 
la sfârșitul săptămânii stă cu tine. După câteva luni de testare și 
tratament, Robert poate locui cu tine în permanenţă. 

— Parcă eram prea periculos pentru el. 

— Ar trebui să faci niște ședințe de psihoterapie pentru a-ţi 
controla pornirile violente și un asistent social va face câteva 
vizite la domiciliu, dar nu va fi ceva prea stresant. 

— Ești un escroc. 

— Toată lumea are câte ceva de câștigat. Domnul Pincher 
câștigă victoria dorită în cazul Barksdale, iar tu îţi primești 
nepotul. 

— Zinkavich, te-am citit de la bun început. 

— Steve, nu începe! îl preveni Victoria. 

— Am văzut că ești un mincinos din prima zi. O marionetă 
politică. Ești un nimic care îi lustruiește pantofii lui Pincher și 
care îi aduce aminte că trebuie să-și tragă șlițul la pantaloni. Nu 
dai două parale pe bunăstarea lui Bobby. 


264 


— Steve, hai să mergem. 

— Vic, tu chiar nu înţelegi. Tatăl meu credea că nenorocitul 
ăsta este un funcţionar conștiincios. Instinctele mele au fost mai 
bune decât ale lui. Am avut dreptate, iar bătrânul Herbert a 
greșit. Știi cât de tare mă bucură lucrul ăsta? 

— Mă bucur să văd că v-aţi rezolvat problemele tată-fiu, îi 
spuse Zinkavich pe un ton sec. Să înțeleg că îmi refuzi 
propunerea? 

— Poţi să fii sigur de asta! 

— Bine. Eu unul prefer să te văd cum te duci la fund în stil 
mare. Vei fi pus sub acuzare pentru ultraj deosebit de grav, 
pentru încălcarea unei proprietăţi private cu intenţii criminale și 
pentru răpire în districtul Calhoun. Îți vei pierde autorizaţia, 
nepotul și ce ţi-a mai rămas din reputaţie. 

— Unii oameni își ascund ipocrizia, Turnătorule, dar văd că tu 
o afișezi ca pe o medalie. 

— Dacă nu mai aveţi nimic de adăugat, domnule Zinkavich, 
ne vedem lunea viitoare la Tribunalul pentru Minori. 

— Cum adică ne vedem? întrebă Zinkavich. 

— Eu sunt avocata domnului Solomon. 

Steve îi aruncă o privire întrebătoare. Uitase scuzele de mai 
devreme când îi spusese că nu s-a mai ocupat de cazuri de 
tutelă? 

— Ai instrumentat vreodată un caz în faţa instanţei pentru 
minori? 

— Sunt avocat pledant și mă descurc cu orice. Pot să joc orice 
rol fără să mă tem de vreun caz sau de vreun avocat. 

Steve fu cuprins de un amestec straniu de sentimente. 
Recunoștinţă faţă de Victoria și disperare pentru Bobby. Ea 
acceptase să-l ajute, dar nu cumva tocmai se urcase pe un 
vapor care se scufunda? Dacă ea avea vreo idee despre cum ar 
putea câștiga cazul, el o asculta cu toată atenţia, pentru că 
resursele lui se epuizaseră. Ei doi aveau să se ocupe de cazul de 
crimă în fiecare zi, și de problema custodiei în fiecare seară. 
După cum stătea situația în acel moment, era convins că vor 
pierde în ambele situații. 

Steve își dădu seama că se întâmpla ceva ciudat. Victoria 
începuse să se comporte ca el, iar el începuse să gândească 
exact ca ea. 


— Asocierea cu Solomon îţi poate aduce mari neplăceri, 
domnișoară Lord, o avertiză Zinkavich. 

— Mulţumesc pentru consilierea profesională. 

— Nu vei avea niciodată succes în acest oraș dacă oamenii 
află că ești avocatul lui Solomon sau, și mai rău, partenera lui. 

— Nu-mi pasă ce cred oamenii. Nu îmi voi compromite 
niciodată idealurile pentru a obține succesul definit de alţii. 

Victoria se întoarse spre Steve și îi zâmbi: 

— Nu-i așa că am dreptate, partenere? 


Lista cu probleme de rezolvat a lui Steve: 


. Mulțumește-i Victoriei. (Dar nu exagera.) 
„ Discrediteaz-o pe Kranchick. CUM??? 
. Neutralizează-l pe Thigpen. CUM??? 
. Martorul secret al lui Zinkavich. CINE ESTE??? 
. Discută cu avocatul angajat de Barksdale pentru divorț. 
. Cumpără prosciutto (de la Parma). 
. Confrunt-o pe Katrina cu afirmaţia ei: „Un om este suficient 
pentru a comite o crimă”. 
8. Plătește-o pe Cece. (Nu uita să postdatezi cecul). 
9. Spune-i lui Bobby că îl iubești (în fiecare zi). 
10. Spune-i Victoriei ce simţi pentru ea. 


SADU PUNR 


266 


33. 


UN ROMANTIC ADEVĂRAT 


— Ai primit raportul de la expertul în fotogrammetrie? întrebă 
Victoria în telefonul mobil. 

— L-am sunat ieri. Mi-a spus că umbra este prea ștearsă și că 
se află la întretăierea a două planuri. 

— Adică? 

— Fără puncte triunghiulare, nu a putut să rezolve ecuația. 

— Deci nu se pot stabili înălțimea și greutatea? 

— Nici nu poate să spună dacă este o persoană. 

— Deci Katrina nu făcea semn nimănui să intre în dormitor. 

— Mai precis, Pincher nu poate dovedi că făcea semn cuiva, 
rectifică Steve. 

Era a doua zi după întâlnirea cu Pincher și Zinkavich. Steve și 
Victoria se aflau în mașini diferite și se îndepărtau de ocean pe 
niște artere laterale ale șoselei McArthur. 

Victoria își petrecuse dimineaţa răsfoind dosarele cu dovezi, 
iar Steve vorbise întruna la telefon, căutând un spaţiu de 
închiriat în centru. Voia un birou adevărat într-un zgârie-nori, nu 
unul plin de mucegai la etajul al doilea al unei agenţii de 
fotomodele de proastă calitate. Voia un birou demn de 
„Solomon și Lord, Avocaţi”. 

Ca și cum ar fi câștigat deja procesul Barksdale și ar fi încasat 
un onorariu gras. Ca și cum ea ar fi avut de gând să mai lucreze 
cu el după ce se termina procesul. 

Nu se gândea la ce s-ar întâmpla dacă ar pierde procesul. 
Sau, și mai rău, dacă ar pierde procesul și ar fi umiliţi în mod 
public. Steve Certărețul și Victoria începătoarea. Un jurnalist cu 
gura mare de la Miami Herald deja îi luase peste picior: „Este 
posibil ca avocaţii apărării, de la o firmă din South Beach, să 
aibă prea mult nisip în pantofi și prea puţine gloanțe pe ţeavă 
pentru a se descurca cu un proces de crimă atât de important”. 

Dacă se întâmpla un dezastru, Steve putea să se întoarcă la 
cazurile lui amărâte dinainte. Dar Victoriei ce îi rămânea de 
făcut? 


267 


Contracte imobiliare pentru Bruce. 

Pentru că aveau atâtea probleme de rezolvat și atât de puţin 
timp la dispoziţie, își împărțiseră sarcinile. Steve mergea să 
discute cu avocatul de divorț al lui Charles Barksdale, iar 
Victoria trebuia să îi prezinte Katrinei secretele murdare pe care 
le descoperise Pincher. 

— Îţi mulțumesc pentru că te ocupi de cazul lui Bobby. 

— Mi-ai mulţumit de zece ori până acum. 

— Nu știu ce m-aș face fără tine. 

— Acum s-au făcut unsprezece. 

Aerul dimineţii era rece și curat, iar apele golfului netede și 
liniștite. Unul dintre vasele norvegiene de croazieră se îndrepta 
spre larg, lăsând în urmă pe stânga canalul Government Cut. O 
familie de pescăruși dădea târcoale vasului la pupa. Când 
mașinile lor trecură pe lângă Jungla Papagalilor, Steve izbucni: 

— Îmi pare rău că am fost așa un măgar când ne-am 
cunoscut. 

— Te gândești la episodul cu domnul Ruffles, nu-i așa? Dă-mi 
voie să-ţi aduc aminte că nu mi-ai plătit nici acum nota de la 
curățătorie. 

Clădirea în care se afla sediul ziarului Miami Herald se profila 
în depărtare. Steve trebuia să iasă de pe șosea, să o ia pe 
bulevardul Biscayne spre strada Flagler, unde se afla o 
aglomerare impresionantă de cabinete de avocatură. Victoria 
trebuia să o ia spre sud spre Dixie Highway, apoi urma să o ia 
pe Lejeune către Old Culter Road, care o ducea la casa cu 
vedere spre golf a Katrinei. 

— Datorită ţie, am o șansă în procesul lui Bobby. 

— Doisprezece. 

— Mă bazez pe tine pentru strategie. Eu n-am nicio idee 
despre cum am putea să o discredităm pe Kranchick, cu atât 
mai puţin despre ce ar trebui să facem cu Thigpen. 

— O să găsim împreună o soluție. 

Exact asta voia să audă. 

— Cât de multe știi despre studiul despre autism al lui 
Kranchick? 

Vocea ei se auzea când mai tare, când mai slab. 

— Nu prea multe, răspunse Steve. Mi-a povestit câte ceva 
despre terapia  medicamentoasă și comportamentală. 
Megavitamine și magneziu, chestii de genul ăsta. 


268 


— În procesul-verbal s-a referit la el ca fiind un proiect-pilot. 

— Serios? 

— Aseară am căutat în toate bazele de date medicale pe care 
le-am găsit. Nu prea există referiri la el, în afară de câteva 
lucrări preliminare care sunt destul de vagi. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai observat denumirile de spitale străine de pe CV-ul lui 
Kranchick? 

— Ţin minte că am văzut ceva din Argentina. 

— Spitalul Pedro Mallo din Buenos Aires, Kutvolgyi Uti din 
Budapesta și Spitalul Universitar de Stat din Bulgaria. 

— Deci îi place să călătorească. 

— Am căutat aceste spitale pe Internet. Toate au ceva în 
comun. În aceste spitale își testează medicamentele diverse 
companii farmaceutice. 

— Și ce este rău în asta? 

— Probabil că nimic. Kranchick e pasionată de cercetări și 
teste, e și normal că a lucrat în străinătate. Singura idee este că 
acolo nu prea se fac controale. 

— Acolo nu te controlează nimeni de la Agenţia Naţională a 
Medicamentelor. 

— Exact. 

— Crezi că e ceva în neregulă la Rockland? 

— Nu am de unde să știu. Dacă am avea timp și bani, am 
angaja un consultant care să le controleze arhiva. 

— AȘ putea să-l rog pe Cadillac Johnson. 

— Vrei să o mituiești pe Kranchick cu sanaviciuri din carne de 
porc? 

— Cadillac mai are și alte talente. 

— Dacă nu este endocrinolog, nu văd cum ne-ar putea ajuta. 

— Ai încredere în mine. O să mă opresc la Plăcinta Veselă pe 
drumul spre casă. 

— Pentru ce? 

— Să iau niște coaste de porc. 

— Eu nu mai mănânc carne. 

— Mincinoaso! O să-ți crească nasul. 

— Bine, doar câteva, cu o porţie suplimentară de sos. Dacă-i 
spui lui Bruce, te omor. 

— Rămâne secretul nostru. 

— Ce vrei să-l rogi pe Cadillac? 


269 


— Cred că nu mai am semnal, spuse Steve deși o auzea 
perfect. 

— Avem o înțelegere, da? Facem totul ca la carte. 

— Se întrerupe! îi răspunse el închizând telefonul. 

Avea o idee care nu necesita un endocrinolog. Era nevoie de o 
persoană sociabilă și cu mult curaj. De asemenea, n-ar fi fost 
rău dacă ar fi știut și cum să spargă un lacăt. 

Cadillac cântase la chitară în locuri în care artiștii se puteau 
trezi mai degrabă cu un cuţit în spate decât cu un cec pentru 
eforturile depuse. De asemenea, avusese o perioadă în care 
vânduse enciclopedii din ușă în ușă. Fusese crupier la un 
cazinou de pe un vas. Era perfect pentru această sarcină. 

Dacă planul lui Steve reușea, îi putea spune Victoriei după 
aceea, când se prezentau la tribunal. Dacă nu mergea, atunci ea 
nu trebuia să aibă nicio legătură cu el. 

(J 

Un sfert de oră mai târziu, Steve era așezat pe un scaun cu 
tapiterie luxoasă, străduindu-se să nu-și verse pe el cafeaua 
cubaneză. Se afla în biroul avocaţilor Bluestein, Dominguez, 
Greenberg și Vazquez. Era firma de avocatură care se ocupase 
de afacerile defunctului Charles Barksdale. Stând la etajul 
cincizeci și trei în clădirea unei bănci aflate la colţul străzii 
Flagler cu bulevardul Biscayne, Steve putea să vadă până în 
Bimini. Asta dacă nu cumva îţi bloca priveliștea vreun vultur, 
așa cum i se întâmpla lui în momentul de faţă. Steve își întoarse 
privirea de la vulturul cu capul roșu și cu ciocul încovoiat și se 
concentră asupra avocatului chel cu ochelari. Vulturul se legăna 
pe pervazul extern al clădirii, care era plin de găinaţ, iar 
avocatul stătea pe colţul unui birou din lemn de tec, acoperit cu 
dosare. 

— Charlie Barksdale era un romantic adevărat, spuse avocatul 
Sam Greenberg. 

Vulturul croncăni. 

— În ce fel? 

— Bietul fraier chiar credea în iubire. 

Greenberg se ocupa de dreptul familiei în cadrul firmei; 
dreptul familiei era de fapt un eufemism pentru divorțuri 
sângeroase și războaie apocaliptice pentru custodie. Avocatul 
avea vreo patruzeci de ani, era palid și supraponderal. Purta un 
costum conservator gri de lână și arăta ca un bancher. Steve se 


270 


gândi că avea aspectul unei persoane care factura două mii 
cinci sute de ore pe an la cinci sute de dolari ora. Părea obosit, 
dar înstărit. 

— Deci Charlie o iubea pe Katrina? 

— Era înnebunit după ea. 

Șoimul tăcu din gură de data aceasta. 

— In plus, îi plăcea să aibă o nevastă-trofeu. Considera că îi 
conferă valoare. 

— Valoarea pe care o avea deja nu era suficientă? 

— Există bărbaţi cărora le place să poarte bijuterii. Eu sunt 
căsătorit cu aceeași femeie de douăzeci și doi de ani. E mai 
grasă decât mine și mă cicălește mereu, dar nu aș renunţa la ea 
pentru nimic în lume. Nici nu mi-aș permite! 

Steve studie fotografia de pe raft. Avocatul avea o soție 
dolofană și zâmbitoare și trei copii, unul de vârsta studenţiei și 
doi mai mici, care rânjeau la cameră arătându-și aparatele 
dentare. Greenberg se uită conspirativ peste ochelari și își 
cobori vocea. 

— Mă rog, pe lângă astea, mai e și sexul fierbinte! 

— Felicitările mele. 

— Nu vorbeam despre mine. Mă refer la Charlie. După ce a 
cunoscut-o pe Katrina, era ca un câine în călduri. Îmi zicea că 
nimeni nu l-a mai excitat ca ea și alte prostii din astea. A trebuit 
să mă rog de el ca să încheie un contract prenupţial. Spunea că 
așa ceva îi încălca principiile și că se ducea tot romantismul pe 
apa sâmbetei. 

— Când ţi-a spus că vrea să divorțeze? 

— Cu câteva zile înainte să moară. Stătea chiar pe scaunul 
acela pe care stai tu acum. Se plângea și se văita de mama 
focului. „Târfa se culcă cu căpitanul iahtului meu. Vreau să 
divorțez de ea.” Adică toate chestiile pe care le aud de obicei. 
Dar el suferea cu adevărat. Pe când dictam petiția, lui i s-a făcut 
rău, s-a dus la toaletă și a vomitat. l-am spus să vină a doua zi 
să semneze toate actele. 

— Și n-a mai venit? 

— Nu. 

Greenberg alunecă grațios de pe birou și se așeză pe scaunul 
lui din piele maro, cu spătar înalt. Pe pervazul ferestrei, vulturul 
făcu un pas, își desfăcu aripile, apoi le strânse la loc. Vulturii 
ăștia sunt păsări deștepte. Își petrec iarna în Miami, hrănindu-se 


271 


cu hamburgeri aruncaţi, sandviciuri cu şuncă și, ocazional, cu 
câte un dealer de droguri îndesat într-un tomberon. Descriu 
neobosiţi cercuri deasupra tribunalului,  cuibărindu-se pe 
pervazurile firmelor prestigioase de avocatură și oferind o sursă 
savuroasă pentru numeroase bancuri cu avocaţi. 

— L-am sunat pe Charlie când nu s-a prezentat la întâlnire. 
Mi-a zis că nu se simte prea bine și că o să vină peste câteva 
zile. Când am observat că nu mai vine deloc, i-am trimis petiția 
la birou prin curier. În loc să o semneze, a mâzgălit ceva peste 
clauza de despăgubiri și mi l-a trimis înapoi. 

— Ce a mâzgălit? 

— O poezie, un haiku sau ceva de genul ăsta. 

— Pot să văd și eu? 

Nu se văzuse nimic scris de mână pe fotocopia transmisă de 
Pincher. Greenberg se îndreptă spre un dulap din lemn tec. 

— Charlie se considera artist, nu doar un tip care construiește 
locuinţe în serie. Când îmi achita factura, de obicei îmi scria și o 
poezie pe cec. 

Vântul începuse să zguduie fereastra, iar vulturul ţopăi până 
la marginea pervazului, apoi cobori în picaj spre strada Flagler. 
În zbor, cu aripile complet desfăcute, pasărea cea neagră părea 
să fie un aeroplan. 

Greenberg scoase un dosar subțire din sertar și i-l înmână lui 
Steve, care găsi rapid petiția de divorț. Se uită pe ultima pagină 
și citi formularea juridică standard: „Reclamantul solicită 
instanţei emiterea unei sentințe definitive de desfacere a 
căsătoriei”. 

Peste clauza tipărită la imprimantă era mâzgălit un mesaj 
scris de mână: 


Ascunde puținele întâmplări nefaste 
Amână dorința justificată 
Ingroapă în ciment o târfă dezonorată. 


— Ce înseamnă asta? întrebă Steve nedumerit. 

— Habar n-am. Dar cum îţi spuneam, Charlie... 

— Era un romantic adevărat. Bine, am înţeles. 

Steve citi din nou poezia. Ce naiba însemna? Și de ce scrisese 
așa ceva pe cererea de divorț? Și-ar fi dorit ca Victoria să fi fost 
cu el. Poate că ea și-ar fi dat seama. 


272 


— L-ai întrebat pe Barksdale ce înseamnă? 
— L-am sunat a doua zi, dar nu a răspuns la telefon - murise. 
e 

În sufrageria reședinței Barksdale, Victoria o urmărea pe 
Katrina care răsfoia fotografiile lucioase ale meciului ei intim cu 
Chet Manko. 

— Dacă aș fi știut că sunt fotografiată, m-aș fi epilat inghinal, 
se strâmbă Katrina. 

Victoria introduse o casetă într-un casetofon portabil. 

— Noi suntem mai îngrijoraţi din cauza casetelor audio. 

Sade cânta din nou, iar Katrina continua să studieze 
fotografiile. 

— Doamne, cât de rău arăt! Soarele este foarte agresiv 
deasupra golfului. 

Victoria se abținu să-i spună că va arăta și mai rău după 
câţiva ani la Centrul de Detenţie Dade. 

— Kat, trebuie să asculţi caseta. 

Katrina ridică din umeri și își aruncă părul peste umăr. Purta o 
fustă scurtă cu imprimeuri în zigzag pe care Victoria o văzuse la 
Saks. Era un model Balenciaga care costa cam o mie șase sute 
cincizeci de dolari. Sandalele negre, cu baretă peste gleznă, de 
care atârna un pandantiv din alamă erau Giuseppe Zanotti. 
Costau pe puţin șase sute de dolari. După ce Sade termină de 
cântat despre un bărbat cu ochi de înger, dar cu inima de 
gheață, după ce Manko încercă să o convingă să-și omoare 
soțul, Katrina ridică iar din umeri. 

— Care e problema? M-ai auzit doar. l-am spus lui Chet s-o 
lase baltă. 

— Pincher va spune că tu te-ai gândit la oferta lui Manko și că 
ulterior l-ai omorât pe soțul tău fără ajutorul lui Chet. 

— E ridicol. 

— Ai mai discutat cu Manko și altă dată despre posibilitatea 
de a-l omori pe Charles? 

— Sigur. Chet nu voia deloc să renunţe la subiect. Avea și un 
plan. Data următoare când ajungeam la Gulf Stream voia să-l 
arunce pe Charlie peste bord și să susțină că a fost un accident. 

Katrina se scutură înfiorată. 

— M-a îngrozit gândul că pe Charlie l-ar fi mâncat rechinii. l- 
am spus lui Chet să nu îmi mai vorbească niciodată despre așa 
ceva. 


273 


Victoria încercă să își analizeze clienta. Spunea adevărul? 
Unde era poligraful uman tocmai acum, când avea nevoie el? 
Atunci îi sună telefonul. Era Steve, care îi spuse că nu va avea 
timp să cumpere coastele de porc promise, dar că se va opri la 
un magazin italian de delicatese pe drumul spre casă. Victoria îi 
spuse să lase baltă mâncarea și să-i povestească ce se 
întâmplase la avocat. 

— „Îngroapă în ciment o târfa dezonorată”, îi răspunse Steve. 

— Poftim?! 

Îi citi poezia pe care o copiase. Nici ea nu avea idee ce ar fi 
putut însemna. 

— Charles Barksdale vrea să ne spună ceva. Trebuie să ne 
dăm seama despre ce este vorba înainte să se prindă Pincher, 
spuse Steve. 

J 

— Ce Înseamnă „nefast”? întrebă Katrina după ce Victoria îi 
citi versurile. 

— O greşeală, o neplăcere. 

— Cum ar fi să fii condamnată pentru că ţi-ai ucis soțul? 

— E mai degrabă ca atunci când verși supa pe partenerul tău, 
la întâlnire. Nu ai idee la ce se referea Charles? „Întâmplări 
nefaste”? „Dorinţă justificată”? „Târfă dezonorată”? 

— Sper că nu se referea la mine. 

— Gândește-te, Kat! Ţi-a zis vreodată ceva de genul ăsta? 

Katrina ridică iar din umeri aruncându-și părul pe spate. 

— Charlie cita mereu din cărţi ca să se dea mare. Scria niște 
chestii pe care el le numea poezii. Niciodată nu spunea exact ce 
avea de zis. 

— Păi, așa e poezia. 

— De-aia nu mi-a plăcut niciodată. Eu spun exact ce-mi trece 
prin cap. 


274 


34. 


UN GUST DULCE-SĂRAT 


— Ai tăiat șunca prea subţire, spuse Victoria. 

— De când se pricepe cineva cu un nume fițos ca al tău la 
şuncă? 

— Şi numele tău cu ce e mai breaz? 

Stăteau unul lângă altul la masa din bucătăria lui. El pregătea 
cu atenție bruschețe cu șuncă prosciutto, iar ea îl supraveghea. 

— Evreii și italienii se pricep la mâncare. Asta este cea mai 
bună șuncă prosciutto de la Parma. Trebuie să fie subțire ca o 
foaie de hârtie, ca să ţi se topească pe limbă. 

Victoria îl urmări pe Steve care tăia carnea rozalie și untoasă, 
cu concentrarea unui chirurg. Soarele apusese, iar vântul lovea 
frunzele palmierilor de ferestre. 

— Când eram mică, mama servea prosciutto cu pepene 
galben la dineuri. 

— E o combinaţie excelentă. Dulce și sărat. 

„Cam ca noi doi”, se gândi Victoria, apoi izgoni ideea. 

— Când ai învăţat să gătești așa? 

Steve îi aruncă o privire scrutătoare. 

— Știu ce vrei să faci. 

— Ce? 

— Discuţia asta despre mâncare... Vrei să nu mă lași să mă 
gândesc la cazul lui Bobby. 

M-a prins. Oare chiar mă cunoaște atât de bine? 

— Ar trebui să îl pregătim pe Bobby pentru când va depune 
mărturie, spuse Steve. 

— Eşti sigur că vrei ca el să depună mărturie? 

— Trebuie să îi spună judecătorului că vrea să stea cu mine. 

— Dar este riscant. Nu poţi ști ce va spune în momentul în 
care e nervos. 

Steve curăţă un căţel de usturoi. 

— În privința asta rămâne cum spun eu. Bobby o să depună 
mărturie. 

— Dar eu sunt mai obiectivă decât tine. 


275 


— Dar eu risc mai mult, așa că eu decid. În plus, instinctul 
meu îmi spune că se va descurca bine. 

— lar începi? 

— Ți-am tot spus să îţi asculți instinctele. 

— Instinctul meu îmi spune că o să mor de foame în curând. 
Asta e grăsime? întrebă Victoria arătând marginea albicioasă 
care tivea bucata de șuncă. 

Steve se uită lung la ea. î 

— De data asta nu încercam să schimb subiectul. Intreb 
pentru că încerc să ţin dietă. 

— Este doar puţină grăsime, care dă toată savoarea. 

Tentată, Victoria apucă o bucăţică de grăsime, o ronţăi și își 
închise ochii în extaz. 

— Mmm, este suculentă! 

Victoria luă o bucată mai mare, o puse pe limbă și silabisi: 

— Su-cu-len-tă! 

— Dacă mai spui „suculent” încă o dată, te dau în judecată 
pentru hărțuire sexuală. 

Victoria își linse degetul, savurând aroma până la capăt. 

— Este suculentă! N-ai decât să mă dai în judecată, Solomon. 

Ridică o bucată de usturoi și începu frece cu ea o felie de 
franzelă. 

— Ai de gând să încălzești pâinea? 

— Nu vreau să o încălzesc, o să o prăjesc. Aparatul de făcut 
sandviciuri o face crocantă. O masă bună este un amestec de 
arome și texturi. Exact ca șunca prosciutto și pepenele galben 
pe care le servea mama ta. 

— Uneori extremele se potrivesc foarte bine. 

Steve îi aruncă o privire, dar nu mușcă din momeală. 

— Să înțeleg că tu și Bruce nu prea gătiți împreună. 

— Eu nu mă pricep deloc să gătesc, iar Bruce se hrănește în 
general cu iaurturi și legume. 

— Pentru mine  mâncatul este o plăcere  senzuală. 
Compensează lipsa altor plăceri din viaţa mea. 

— Nu-mi spune mie baliverne din astea. Ce mai face grefiera 
bine dotată? 

— Sofia? Nu mai suntem împreună. 

— De ce? 

Steve ridică din umeri. 

— Nu prea aveam multe de discutat. 


— De discutat? Nu cumva te maturizezi sub ochii mei? 

— Nici vorbă. E o fază care o să-mi treacă repede. 

— Ai sunat-o pe Jackie? 

— O să o sun când o să am mai mult timp, răspunse el 
picurând ulei de măsline peste franzela unsă cu usturoi. 

Pentru cineva care găsea niște subterfugii complicate în sala 
de judecată, mințea foarte prost atunci când se afla în 
bucătărie. Peste un minut Steve scoase franzela din grătar, 
adăugă șunca prosciutto și câteva picături de ulei. Victoria gustă 
și lăsă aromele să-i descânte gura. 

— Cât de bune sunt! 

Victoria se simţi vinovată. Ar fi trebuit să fie la Bruce acasă cu 
o oră în urmă. Ce-ar fi zis el dacă ar fi aflat că ea devora 
sandviciuri cu carne? 

Ai mâncat din carnea unui animal mort! 

Mă rog, Bruce era puţin cam dogmatic. Ba chiar un pic cam 
prea autoritar, dacă e s-o spunem pe șleau. 

— Nu te sătura cu aperitive. Eşti invitată la cină. 

— Îmi pare rău, dar nu pot rămâne. 

— Linguini cu creveţi și scoici, în sos puttanesca. 

— Cu anșoa? 

— Cu anşoa, capere și măsline. 

— Sună minunat, dar i-am promis lui Bruce că merg acasă. 

— Nicio problemă. 

Victoria observă dezamăgirea din ochii lui. 

— Bruce este foarte îngrijorat de frontul acela de aer rece. Se 
pare că înghețul va lovi mâine. 

Acum se simţea jenată. În fond nu trebuia să îi explice lui 
Steve de ce se ducea acasă la logodnicul ei. 

— Înţeleg. Nu este nicio problemă. 

Victoria șterse cu un șervetțel toate urmele de şuncă de pe 
buze. Mai bine lua și un Tic-Tac înainte să îl sărute pe Bruce. 

— Te simţi bine, da? 

— De fapt, trec printr-o criză. Nu știu ce cadou de nuntă să îţi 
cumpăr. 

— Te cred! 

— Domnul și doamna Avocado, care le au pe toate. 

— Văd că ai abordat o atitudine pasiv-agresivă. 

— Eu încercam să fiu doar agresiv. 

— Sunt îngrijorată pentru tine, domnule Bucătar. 


277 


— Nu ai de ce. 

Steve tăie cu artă smochine proaspete pentru a decora 
farfuria cu bruschețe. 

— N-ar trebui să te specializezi în afaceri imobiliare. 

— O să mă gândesc la sfatul tău. 

Ce copil! De ce nu-i spusese pur și simplu „Nu te căsători cu 
Bruce”? Cum reușea Steve să câștige toate cazurile dacă se 
temea atât de tare de eșec? Sau poate să furi puncte pentru 
tabela de marcaj este mai ușor decât să furi o inimă... 

— Bei un pahar de vin înainte să pleci? E o sticlă de 
Chardonnay foarte bun în frigider. 

Victoria deschise frigiderul, observă sticla și citi cu voce tare: 

— „Arnaud Ente Puligny Montrachet Les Referts”. Mamă, 
Doamne! E un vin foarte rafinat. Mă surprinzi. 

— Am un client care-l aduce din Franţa. 

— Un importator de vin. Asta trebuie să fie un client bun. 

— Ei, de fapt este un docher care lucrează în portul Miami. 

— Deci vinul este furat? 

— La drept vorbind, s-a pierdut în timpul transportului. 

Scoase sticla și observă ceva în spatele ei: o caserolă 
neîncepută cu salată de varză și o plăcintă de cartofi dulci, 
ambele de la standul lui Cadillac. Verifică data de pe eticheta 
caserolei cu salată. Este făcută azi! 

Steve îi spusese că nu va avea timp să meargă la Cadillac. De 
ce a minţit-o? Victoria încercă să-și dea seama ce urmărea 
Solomon și să ţină pasul cu gândirea lui pe serpentinele pe care 
obișnuia el să le facă. 

Intenționează să facă ceva ilegal. 

Închise frigiderul, scoase un tirbușon din sertar și începu să 
deschidă sticla. 

— Solomon, mai ţii minte regula aia a ta, de a-i spune 
avocatului tot adevărul? 

— Ce e cu ea? 

— Eu sunt avocata ta. Ce afaceri învârtești cu bucătarul? 

— Cu Cadillac? Nimic. 

— Nu te cred. 

— Trebuie să ai încredere în mine. 

— Nu am. Şi eu vreau să câştigăm, dar aș prefera să nu fiu 
eliminată din barou. 

— Tocmai de aceea este mai bine să nu știi nimic. 


La naiba. Oare chiar se așteaptă să închid ochii? 

— Nu fac decât să nivelez puţin terenul, ca să avem un joc 
corect. 

— Și cu ce vrei să-l nivelezi, cu grebla sau cu buldozerul? 

— Victoria, las-o baltă. 

— Tu las-o baltă. Nu poţi să-mi ascunzi lucrurile astea. Nu 
tolerez așa ceva. 

Chiar atunci Bobby intră în bucătărie. O să-l încolțească pe 
Solomon mai târziu. 

— Salutare! le spuse Bobby, îndreptându-se spre masă și 
luând o felie de prosciutto. 

Purta uniforma lui obișnuită, adică pantaloni scurți foarte largi 
și un tricou cu emblema Miami Heat, pe care se vedea o minge 
de baschet în flăcări căzând printr-un coș. 

— Trebuia să ajungi acasă înainte să se facă întuneric, îi 
spuse Steve. 

— Nu sunt copil mic, ripostă Bobby. 

Victoria scoase dopul sticlei de vin. 

— Bobby, ar fi trebuit să ai un pulover pe tine. E frig afară. 

— Doar fetele poartă pulovere. 

— Ar trebui să o asculţi pe Victoria, băiete. 

Steve lăsă apa să curgă peste o strecurătoare plină cu 
crevete proaspete. 

— Unde ai fost? 

— M-am plimbat cu bicicleta. 

— Fără cască de protecție? 

— Când erai mic, tu purtai cască de protecţie? 

— Obiecţie, nu este relevant, spuse Steve. 

— Se acceptă, aprobă Victoria. 

Victoria turnă două pahare de vin. 

— Bobby, ar trebui să porţi cască de protecţie. 

— De ce v-aţi unit voi doi împotriva mea? 

— Pentru că te iubim. 

Victoria rămase uluită de propriile ei cuvinte. Cum de îi 
scăpase așa ceva? „Te iubim”. De parcă ar fi fost un cuplu. Lăsă 
jos paharul cu vin. 

— Trebuie să plec. Ne vedem mâine, băieți. 

— Ne vedem mâine, răspunse Bobby. 

Victoria se îmbrăcă în haina de piele frumos croită. 

— Steve, mâine ne ocupăm de poezie, da? 


— Ce poezie? o întrebă Bobby. 

— Chiar crezi că nici Katrina nu știe ce înseamnă? 

— Sunt sigură. Alegoriile și metaforele nu sunt punctul ei 
forte. 

— Ce poezie? strigă Bobby. 

Steve luă cuțitul și începu să toace crevetele. 

— Este o poezie pe care a scris-o Barksdale. Nu te privește pe 
tine. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu am voie să te implic în cazurile mele. 

— E cam târziu pentru asta, unchiule Steve. 

Steve se uită la Victoria, care ridică din umeri, apoi recită 
pentru Bobby: 


„Ascunde puţinele întâmplări nefaste 
Amână dorinta justificată 
ingroapă în ciment târfa dezonorată.” 


— Îmi place! Versurile sunt egale între ele. 

— N-am observat. 

— Atunci înseamnă că n-ai observat că fiecare vers conţine 
aceleași litere. 

— Poftim? Vrei să spui că este o anagramă? 

— Sigur, răspunse Bobby înhăţând încă o felie de prosciutto. 

— Bobby, cum s-ar mai putea aranja literele, astfel încât să 
însemne ceva? 

Bobby se dădu în spectacol, încruntându-se și închizând ochii: 

— Păi pot ieși multe expresii. „Fermentează ciuma vacii 
ascunse.” „Un discurs abil și uzat”. „Un defect de morfină la 
vest.”15 

— Dar pe noi nu ne interesează decât un singur mesaj, care 
să fie pentru Katrina. Sau legat de ea. Ceva de genul ăsta. 

— Adică vrei să știi codul-sursă, unchiule Steve. Mesajul 
folosit pentru a crea toate anagramele. 

— Hai, Bobby, ajută-ne. Ce alte expresii mai găsești? 

— Fii serios! Cred că sunt sute sau chiar mii! 


12 În limba engleză, în original, versurile au același număr de litere: Hide a few 
contretemps / Defer a competent wish / Cement a spit-fed whore. 

13 Anagrame în limba engleză, în original, ale versurilor: Ferment a cowhide pest, A 
deft timeworn speech, A west morphine defect. 


280 


— Haide, puștiule! 

— Mi-e foame. Nu putem să facem asta mai târziu? 

— Bobby, este foarte important. 

— Rezolv anagrama dacă-mi dai un pahar cu vin. 

— Nici prin gând nu-mi trece. Ce mai găsești? Găsești vreo 
expresie care să conţină cuvântul „soţie” sau „femeie”? 

Bobby se bosumflă. 

— Am putea să introducem expresiile într-un computer, 
sugeră Victoria. 

— Nu, nu, nu! Vreau eu să rezolv anagrama, intonă Bobby. 

— Hotărăște-te atunci! Vrei să ne ajuţi sau nu? se enervă 
Steve, lăsându-și frustrarea să iasă la iveală. 

— La dracu'! ţipă Bobby. 

— Termină! 

— Dracu’! Dracu’! Dracu'! 

Bobby înșfacă un pumn de crevete și le aruncă de-a lungul 
bucătăriei, unde se lipiră cu zgomot de dulap. 

— Nu-ţi pasă de mine! Nu-ţi pasă! Nu-ţi pasă! 

Se legăna înainte și înapoi, cu privirea rătăcită. 

— Fir-ar să fie. De când nu ai mâncat? întrebă Steve. 

— Cui îi pasă? Cui îi pasă? 

— Ţi-a scăzut glicemia. Ştii bine că ar trebui să... 

— Nu-mi pasă! 

— Bobby, calmează-te! 

— Bobby, tu te pricepi foarte bine la jocul acesta, iar noi 
punem mare preţ pe ajutorul tău, îi spuse Victoria cu tandreţe. 

Ochii băiatului se umplură de lacrimi. 

— Asta e tot ce vă interesează, să vă ajut! 

— Bineînţeles că nu. Ești un băiat minunat, sensibil și dulce. 

— Nu sunt un fraier. 

O lacrimă îi alunecă pe obraz. 

— Nu ești. Ești un băiat mare, și tare aș vrea să văd în ce fel 
de bărbat te vei transforma. 

— Serios? 

Bobby se șterse pe obraz cu dosul palmei. 

— la fii atent la mine! 

Steve continuă manevra evazivă a Victoriei. Luă un pumn de 
crevete și le aruncă direct pe dulap. Două-trei bucăţi se lipiră, 
iar restul se scurseră pe podea. 

— Marfă! 


Bobby luă și el un pumn de crevete, le aruncă pe perete, și 
începu să chicotească. 

— Ţi-a mai rămas un pic. 

— E rândul Victoriei, spuse Bobby. 

Victoria luă câteva bucăţi de crevete și le aruncă spre dulap. 
Bobby izbucni în râs: 

— Arunci ca o fată. 

Steve puse mâna pe ceafa băiatului și îl strânse ușor: 

— Ştii ceva, puștiule? 

— Ce e? 

— Niciun tată nu și-a iubit copilul mai mult decât te iubesc eu 
pe tine. 

Bobby înconjură cu braţele talia lui Steve și îl îmbrăţișă. Steve 
își încleștă braţele în jurul umerilor băiatului. 

— Unchiule Steve, cred că știu care este mesajul. 

— Sigur că știi. 

— Vrei să-l știi? 

— Nu, vreau să ne mai îmbrăţișăm un pic. 

— Haide, unchiule Steve. 

— Mesajul poate să mai aștepte. Las-o pe mâine. Poate 
săptămâna viitoare. Mai bine la un an după ce îţi facem 
petrecerea de Bar Mitzvah. 

— Ba acum! 

— la zi, puștiule! 5 

— „Femeia este perfecționată.” Asta este mesajul secret. 


35. 


OMUL CARE ALEARGĂ 


Sâmbătă dimineață, meteorologii de serviciu păreau 
înspăimântați de frontul de aer arctic care își făcea drum spre 
sud. „Aveţi grijă la îngheţ!” strigau panicaţi prezentatorii 
emisiunilor meteorologice. 

Steve urmări spectacolul dramatic stând în picioare la masa 
din bucătărie, tăind o carambola, un fruct galben în formă de 
stea care creștea în copacii din cartier. Pe ecranul televizorului, 
Ricardo Sanchez, meteorologul care prezenta vremea pe 
Canalul 4, era înfofolit într-un hanorac. Stând în faţa unui canal 
de irigaţii, Sanchez ţinea microfonul în mâna înmănușată și 
intervieva un bărbat blond și chipeș, îmbrăcat într-o uniformă de 
bombardier, cu o eșarfă albă legată în jurul gâtului. Era Bruce 
Bigby, arătând ca un aviator din Primul Război Mondial. Ar fi 
putut avea numele de cod „Baronul Verde”. 

În fundal Steve observă muncitorii care înfășurau frunze de 
palmier în jurul copacilor de avocado. Toţi erau îmbrăcaţi în 
jeanși și tricouri și nu păreau să sufere de hipotermie, deși 
majoritatea proveneau din insulele Caraibe, unde nu exista 
iarnă. 

— Ar putea fi cea mai rece noapte din decembrie 1894 
încoace, comentă Sanchez. 

— Acum ne putem lupta mult mai bine cu Mama Natură, îl 
asigură Bigby. Avem stropitoare, radiatoare și ventilatoare. In 
plus, am la dispoziţie o armată de două sute de muncitori. 

Steve era convins că niciunul dintre ei nu avea cartea verde. 

Bigby continuă să vorbească, explicând diferenţa dintre 
înghețul de radiaţie și cel de advecţie, apoi trecu elegant la 
subiectul lui preferat. 

— Daţi-mi voie să le reamintesc telespectatorilor că indiferent 
de vreme, biroul de vânzări Bigby Resort and Villas va fi deschis 
mâine și va avea program normal. Case de vacanţă convenabile 
ca preţ, care vă oferă o distracţie de neuitat. 


283 


Era doar ora opt dimineaţa, și deja primise o doză prea mare 
de Bigby. Opri televizorul; după câteva minute îl sună Victoria. 

— „Femeia este perfecționată”, spuse ea. Am adormit 
gândindu-mă la asta. 

Da, lângă Bigby. 

— Și eu. Este cu totul altceva decât „Femeia este perfectă”. 
Dar ce vrea să însemne? 

— Putem discuta despre asta luni? O să rămân blocată la 
fermă la sfârșitul acesta de săptămână. 

— L-am văzut pe iubitul tău la meteo. Arăta foarte bine. 

— Sunt foarte îngrijorată. Bruce încearcă să pară foarte 
curajos, dar de fapt îl îngrozește ceea ce s-ar putea întâmpla. 

In fundal, Steve auzi o voce ţipând: 

— Aprindeți focurile imediat! Comprende? 

— O să vii și tu aici în seara asta, nu-i așa, Steve? 

— N-am chef să vin ca să mă uit la voi cum vă pupaţi lângă un 
foc de tabără. 

— O să ne străduim să salvăm ferma. Știi bine. 

— Eu nu v-aș fi de mare folos. Până și buruienile mele mor. 

— Bruce te simpatizează. 

— Inseamnă că Bruce nu se pricepe la oameni. 

— Te rog să faci asta pentru mine. 

În cazul acesta, nu-i mai rămânea de ales. Îi spuse că va 
ajunge la fermă la apusul soarelui, ca să întoarcă bălegar cu 
lopata sau cine știe ce altceva ar fi cerut Bigby. Victoria îl instrui 
să îl îmbrace gros pe Bobby și pentru o clipă avu un ton aproape 
domestic, ca și cum ar fi fost soţia lui, iar Bobby ar fi fost fiul lor. 
Senzaţia aceasta dispăru ca prin minune când Victoria îi spuse 
că trebuie să închidă. Bruce îi cerea ajutorul într-o problemă 
legată de sandviciuri și supă pentru două sute de oameni. 

e 

Era o zi însorită cu vânt, iar temperatura începuse să scadă 
când Steve ieși să-și facă alergarea, îmbrăcat într-un trening de 
bumbac. Urmă itinerarul obișnuit, prin South Grove, peste podul 
mobil de pe canalul Gables, până la capătul rondului Cocoplum 
Circle. Bobby mergea pe bicicletă cam la douăzeci de metri în 
față. După ce îl mituise cu promisiunea unui suc de papaya, 
băiatul își pusese o canadiană peste tricoul Marlins. 

Steve spera să se relaxeze, lăsându-și corpul să funcţioneze 
pe pilot automat și detașându-și mintea de lucrurile din jur. 


284 


Uneori își pierdea concentrarea și ideile începeau să-i apară în 
cap - o reţetă nouă de sandviciuri sau o strategie de proces - iar 
el se grăbea înapoi acasă și le scria. Astăzi în mintea lui răsunau 
numai întrebări. 

„Ce a vrut Charles să spună?” „Femeia este perfecționată." 

Intuiția lui Steve îi spunea că aceasta este cheia pentru 
rezolvarea cazului. 

Se învârteau în cap și întrebări referitoare la cazul lui Bobby. 

„Cum îi discredităm pe Kranchick și pe Thigpen? Cine este 
martorul-surpriză? Cum dracu' facem ca să câștigăm?” 

Ca să nu mai pomenim întrebările despre Victoria... 

„Dacă ne-am fi cunoscut înainte să se cupleze cu Bigby, 
situația ar fi fost alta între noi?” 

Avea numai întrebări fără răspuns. Trecând de jumătatea 
drumului, Steve se concentră asupra posturii sale. Braţele 
trebuiau să fie relaxate, capul nemișcat. Traficul nu era 
aglomerat, nu se zăreau decât câţiva agenți imobiliari care își 
plimbau clienţii prin fața caselor cu vedere la ocean. Il văzu pe 
Bobby care pedala în zigzag cu câţiva metri în faţa lui, pentru a 
reveni apoi clătinându-se la traiectoria obișnuită. Steve îl strigă: 

— Hei, puștiule! Așteapta-mă! 

Băiatul se întoarse, îi făcu cu mâna și se îndepărtă de el, spre 
rondul Lejeune. 

„De unde are caracterul ăsta rebel?” 

Ridicându-se în picioare pe pedale, Bobby o coti la dreapta 
când ajunse în rond și dispăru din raza vizuală. 

— La naiba! 

Steve grăbi pasul. Uneori i se părea că îl protejează excesiv 
pe Bobby, iar dacă se gândea mai bine la propria lui copilărie, 
era convins de acest lucru. Pe vremea când era doar puţin mai 
mare decât Bobby, mergea pe bicicletă de la Miami Beach, 
peste digul rutier Julia Tuttle, printre mașinile care treceau în 
viteză claxonându-l. Căuta copii care jucau baseball într-un parc 
de lângă cartierul Liberty City. De obicei, era singurul copil alb 
de pe teren, dar nimeni nu se lua de el. Cel puţin nu înainte de a 
începe să pună pariu pe cinci dolari că poate să învingă pe 
oricine dacă se luau la întrecere. Orice fel de întrecere. Alergări 
în jurul bazelor, de-a lungul liniei de joc, de la tabela de marcaj 
până la centrul terenului. Toţi râdeau de evreul slăbănog din 
Miami Beach care voia să se amestece cu copiii de culoare. Dar 


285 


Steve reușise să câștige șase întreceri la rând, încasase banii și 
dispăruse pe bicicletă, urmărit cu bâte de baseball de câţiva 
păgubași supăraţi. 

Steve traversă podul de peste canal, viră când ajunse la 
Edgewater și o porni spre golf. Nici urmă de Bobby. Probabil că o 
luase pe Douglas Road, cel mai scurt drum spre casă. N-avea de 
ce să-și facă griji, nu? Cu toate acestea, acceleră pasul. 

In Edgewater era liniște sâmbătă dimineaţa. Nu se vedeau 
nici mașini, nici pietoni, doar niște tantali!* care stăteau înșiruiţi 
unul lângă altul. Viră la stânga pe Douglas Road, îndreptându-se 
spre o pantă ușoară care conform standardelor din Miami putea 
fi numită deal. Bobby nu se zărea nicăieri. 

Incercă să calculeze cât de departe ar fi putut ajunge băiatul, 
pedalând cu picioarele lui la fel de slăbănoage ca ale tantalilor 
de pe dig. Nu-i plăcu rezultatul. 

„Bobby ar trebui să fie chiar aici. Ar trebui să fie în raza mea 
vizuală.” 

Chiar când ajunse pe Battersea Road, Steve văzu bicicleta 
Schwinn roșie a lui Bobby care zăcea răsturnată, cu vârful ieșind 
dintr-un tufiș de azalee. 

— Bobby! Unde ești? 

Nu se auzi decât croncănitul unei păsări invizibile. 

— Bobby, lasă glumele! 

Se forţă să își păstreze calmul. Băiatul ar fi putut să o ia pe jos 
pe Battersea, spre dig. Poate că arunca pietre în apele liniștite 
ale golfului. „Sigur se află pe pietrele de la mal, se gândi Steve. 
Trebuie să fie acolo.” De la jumătatea străzii, Steve putea să 
vadă până la golf. 

— Bobby! 

Nu primi niciun răspuns. Se întoarse pe Douglas Road și 
începu să alerge spre nord. La intersecţia Ingraham se formase 
o coadă lungă de mașini, deoarece un festival de artă din Grove 
bloca traficul până la Old Cutler Road. Începu să alerge din ce în 
ce mai repede de-a lungul bermei din umbra palmierilor pitici, 
uitându-se în fiecare mașină oprită pe lângă care trecea. Văzu 
familii mari în berline, adolescenţi în jeepuri și băieţi șmecheri în 
mașini decapotabile. Claxoanele urlau, șoferii se aplecau peste 
geamurile mașinilor; undeva în mulţime un bărbat începu să 
înjure. 


14 Specie de barză din America. 
286 


Respirând cu greutate, Steve se strădui să rămână relaxat. 
Dacă se încorda prea tare din cauza tensiunii, energia lui s-ar fi 
consumat mai rapid. Trebuia să ia o decizie rapidă, pentru că 
Douglas Road se despărțea în două. Dacă o lua la dreapta, se 
îndrepta spre autostrada principală care îl ducea spre centrul 
cartierului Grove, unde traficul era și mai aglomerat. Dacă 
mergea drept înainte, ajungea la autostrada South Dixie. Dacă 
cineva l-ar fi furat pe Bobby, probabil că ar fi luat-o spre South 
Dixie. Odată ce ajungea acolo putea să o ia spre nord, pe 
drumul naţional l-95, să meargă înainte spre Gables, sau să o ia 
la sud spre Kendall. De acolo, putea ajunge oriunde. 

„Dacă mașina ajunge la South Dixie, Bobby e ca și dispărut.” 

Steve alergă cât putu de repede drept înainte. Ajunsese la De 
Garmo când auzi scârţâitul cauciucului pe asfalt. În faţa lui, o 
mașină ieși din coloană. Dar nu era orice mașină. 

„Era o camionetă verde și murdară, cu anvelope foarte mari.” 

Camioneta intră pe sens invers și viră la stânga pe Leafy Way. 
Steve era prea departe ca să vadă cine era în camionetă. 

Era Janice? Erau bătăușii lui Zinkavich? Sau vreun pedofil 
nenorocit? 

Nu avea cum să vadă dacă Bobby era înăuntru, dar erau 
unele lucruri pe care le putea simţi. lar el simțea prezenţa lui 
Bobby. Inima îi bubuia în piept - nu din cauza efortului depus, ci 
din cauza fricii care îi făcea sângele să fiarbă în vene. 

Steve se îndreptă spre Leafy Way, de care îl mai despărţea 
doar o stradă. Şoferul făcuse o alegere ciudată în cazul în care 
căuta o scurtătură, pentru că strada aceasta se înfunda la trei 
case mai încolo de la intersecţie. 

Se gândi că avea la dispoziţie cam trei minute până când 
camioneta ar fi făcut calea întoarsă la capătul străzii, venind 
înapoi spre intersecţie. Singurele sunete pe care le mai auzea 
erau bubuitul inimii lui și lipăitul bascheţilor pe asfalt. Pentru 
prima dată simţea că îl dor picioarele. 

Și-l imagină pe Bobby în parc, jucându-se cu mingea. Avea 
niște mișcări haotice, pe care nu le coordona deloc, dar îi plăcea 
mult să se joace. Pretindeau că Bobby este aruncătorul echipei 
Marlins, iar Steve se ghemuia chipurile la picioarele prinzătorului 
pentru a anunţa mingile și loviturile. 


„Lovitura a treia! Bobby Solomon, noua senzaţie din Miami, îl 
elimină pe Barry Bonds, punând capăt amenințării echipei 
Giants!” 

Pe Steve îl cuprinse o furie incontrolabilă și devastatoare la 
gândul că cineva l-ar fi putut răni pe băiat. Starea de alertă se 
instaură din nou, adrenalina începu să îi curgă în vene, iar Steve 
o luă la goană. Vedea ca prin ceaţă mașinile blocate în trafic, iar 
chipurile motocicliștilor din coloană îi apăreau doar ca niște pete 
fără contur. Sări pe capota unu BMW albastru și se dădu jos pe 
partea cealaltă. În spatele lui, șoferul mașinii începu să îl înjure 
în spaniolă în timp ce Steve traversă Douglas Road și coti pe 
Leafy Way. 

Camioneta murdară cu ecran de protecţie pentru insecte 
mergea în marșarier, îndreptându-se spre el. Steve observă că 
mașina avea o bară de protecţie din inox, dotată cu cârlig de 
tractare, la înălţimea taliei lui. Ar fi putut fi trei oameni înăuntru 
sau trei sute, dar Steve nu vedea nimic din cauza luminii care se 
reflecta în parbriz. 

Steve alergă direct spre camionetă, aplecându-se cât putea 
de mult. Altfel, cârligul ar fi fost primul care l-ar fi lovit și i-ar fi 
străpuns stomacul, ieșindu-i prin spate. Steve își imagină pentru 
o clipă rapoartele autopsiei. 

Continuă să alerge, iar mașina continuă să se apropie de el. 

Atunci șoferul claxonă lung. Avu la dispoziţie cinci secunde să 
se arunce spre trotuar, peste un strat cu flori. 

Mașina frână subit, iar anvelopele scârțâiră pe asfalt. Mai rulă 
câteva clipe în zigzag, apoi se opri la trei metri distanță de el. 
Roţile trecură peste bordură, iar mașina nimeri într-o curte care 
mărginea o casă de cărămidă cu un etaj, trecând printr-un gard 
viu din ficuși. Steve porni pe urmele ei. Din curtea unui vecin se 
auzi o voce strigând: „Hei, idiotule!” 

Camioneta traversă terenul din spatele casei, smulgând 
bucăţi de gazon, zgâriind cabina de duș de lângă piscină, apoi 
făcându-și drum peste o jardinieră construită din traverse de 
cale ferată. Un bărbat în vârstă, îmbrăcat în halat, care uda 
florile din grădină, se feri din drumul ei, urlând cuvinte 
indescifrabile. 

Căutând o scurtătură, Steve o luă la goană printr-o curte 
alăturată, îndreptându-se spre strada El Prado. Era convins că 
mașina avea să facă un viraj la dreapta pentru a porni spre 


288 


Lejeune, ca să se îndepărteze de traficul greoi. Steve își propuse 
să găsească un unghi din care să o intercepteze. 

„Virează la dreapta! Virează naibii la dreapta!” 

e 

Cu motorul huruind și distrugând cu roțile iarba mătăsoasă, 
camioneta intră pe El Prado, chiar în momentul în care Steve 
apărea din curtea unei case alăturate. Camioneta viră la 
dreapta. Steve avea unghiul dorit. Dacă se sincroniza perfect... 

„Poţi sa o faci! Poţi să reușești!” 

Alergând cât îl ţineau picioarele, Steve întinse mâinile. 
Portbagajul camionetei era doar la câţiva centimetri distanță de 
el. Se aruncă înainte, punând piciorul pe bara de protecţie, și se 
apucă de hayon. Se prăvăli pe platforma din spate a camionetei, 
alunecând pe burtă până când se lovi cu capul de o cutie de 
unelte; lovitura îi împinse cu putere capul între umeri. 

„Doare ca dracu'!” 

Confuz și incapabil să își tragă suflarea, cu sângele curgându-i 
în ochi, se ridică greu în picioare, chiar în momentul în care 
camioneta o luă la dreapta și îl lovi, proiectându-l în peretele 
lateral de pe stânga. Mașina viră apoi brusc la stânga, iar Steve 
se lovi de peretele de pe dreapta. Când ricoșă, Steve reuși să 
arunce o privire rapidă în interiorul mașinii, prin geamul colorat 
al cabinei. La volan se afla un bărbat, iar pe scaunul de alături 
se afla o femeie. Bobby stătea așezat între ei, uitându-se direct 
la Steve, cu obrajii șiroind de lacrimi și ochii larg căscaţi de 
spaimă. 

Ameţit, cu tâmplele pulsând, Steve înșfăcă mânerul cutiei de 
unelte și se echilibră. Simţi o mișcare în spatele său și se răsuci. 
Văzu două anvelope vechi și uzate, o prelată înfășurată și două 
cutii cu vopsea care se rostogoleau pe jos. Și un câine. Câinele 
se strădui să își recâștige echilibrul, cu coada între picioare. Era 
o potaie mare, maronie și jegoasă, cu blana încâlcită - probabil 
o corcitură de Rottweiler și câine ciobănesc. Câinele mârâi la el 
ca și cum Steve i-ar fi furat mâncarea de sub nas. 

— Ce faci, cuţule? îl întrebă Steve întinzând mâna, ca să-i 
arate că nu avea intenții rele. 

Câinele se ghemui pe picioarele din spate, cu blana de pe gât 
zbârlită. Cu ochii pe câine, Steve deschise capacul cutiei de 
unelte. Găsi ciocane, șurubelnițe, o sapă și o cheie tubulară, 
lungă de vreo jumătate de metru. Ar fi preferat o bâtă de 


289 


baseball, dar și cheia era bună. În spatele lui, câinele începu să 
mârâie ameninţător. 

Din sensul opus începuseră să vină mașini, iar camioneta 
mergea drept. Întorcându-se cu spatele la câine, Steve se 
întinse cât putu de mult spre acea parte a cabinei unde se afla 
șoferul, cu cheia în mâna stângă. În timp ce își lua avânt, auzi 
sunetul ghearelor zgâriind metalul. O secundă mai târziu, Steve 
lansă cheia cu toată puterea sa, și simţi dinţii câinelui înfigându- 
i-se în fund. 

— La dracu’! strigă Steve în timp ce geamul mașinii se 
spărgea în mii de bucăţi. 

— La dracu'! urlă șoferul din cabină. 

Camioneta devie ușor spre dreapta, se urcă pe bordură, culcă 
la pământ o cutie poștală și se izbi de un palisandru. Steve 
zbură peste marginea dreaptă a camionetei și ateriză pe burtă 
într-o tufă de caprifoi. Pentru o clipă totul se întunecă în jurul lui. 
Apoi conștientiză mai multe lucruri dintr-odată: ochii lui refuzau 
să focalizeze, fundul îl durea îngrozitor și îi curgea sânge din 
nas. Câinele cel puricos schelălăi și o luă la fugă pe stradă. Un 
bărbat cu cioburi de sticlă lipite pe frunte cobori din camionetă 
pe partea șoferului, cu sângele curgându-i șiroaie pe faţă. Bobby 
fugi plângând spre Steve. 

O femeie supraponderală cu ochelari de bunicuţă se repezi 
după Bobby, strigându-l pe nume. Avea părul negru și soios, 
strâns în coadă. În timp ce alerga, sânii ei săltau sub un tricou 
pe care scria „Grateful Dead”. Vocea ei reînvie amintiri 
neplăcute pentru Steve. 

— Jan? 

— Eu sunt, Stevie. 

— Înseamnă că am murit și am ajuns în iad. 

— Încă nu, interveni bărbatul. 

Rufus Thigpen stătea la vreo trei metri distanţă, cu mânerul 
unui cric în mână. Ras pe cap și cu craniul traversat de o 
cicatrice urâtă, părea la fel de rău ca un coiot înfometat. 

— Credeam că ești la pușcărie, Thigpen. 

— Mi-au dat drumul, nenorocitule! Mi-au dat trei sute de 
dolari și o cameră la motel. 

— Și nu te-au învăţat să folosești dușul? 

Steve se ridică greu în picioare, înșfăcând un pumn de ţărână 
din tufișul de caprifoi. Thigpen nu avea cum să fi observat, 


290 


pentru că își ștergea sângele care îi curgea șiroaie în ochi. Steve 
se temea, dar nu pentru sine. El putea supraviețui unei bătăi 
zdravene; Bobby nu ar fi supravieţuit dacă i-l lua cineva. 
Thigpen flutură mânerul cricului: 

— Ti-am rămas dator cu o bătaie, nenorocitule! 

— E a doua oară că-mi spui chestia asta. 

Cum se exprimase în biroul lui Zinkavich? „Îţi rămân dator, 
nenorocitule.” Îi era ceva cunoscut în legătură cu expresia 
asta... Și cu vocea lui... Și cu modul în care ținea mânerul 
cricului. Atunci amintirile lui Steve ieșira la suprafaţă din 
adâncurile unui canal cu ape întunecoase și reci. _ 

— Tu ai fost, Thigpen. Asta mi-ai spus și pe doc: „iți rămân 
dator, nenorocitule”. Tu ești tipul cu gura spurcată care m-a 
atacat cu vinciul. 

— Ar fi trebuit să te înec când am avut ocazia. 

— Nu înţeleg de ce mi-ai spart casa. Ce căutai? 

— Întreab-o pe proasta de soră-ta. Dacă mai poţi vorbi după 
ce îmi închei socotelile cu tine. 

— Rufe, nu-i face niciun rău! se văicări Janice. 

— La dracu'! Mi-a făcut creierii pilaf. 

— Și se simte vreo diferență? 

Thigpen făcu un pas spre el. Steve știa că are o singură 
șansă. Ochii lui începeau să focalizeze imaginile, dar durerea 
care îi pulsa în cap era din ce în ce mai chinuitoare. Un sac de 
nisip se agita în craniul lui ori de câte ori făcea o mișcare. 
Thigpen mai făcu un pas și legănă cricul. 

Aproape am ajuns. Doar un pas îmi mai trebuie. 

Bobby se aruncă spre picioarele lui Thigpen. 

— Nu! strigă Steve. 

Thigpen îl plesni pe Bobby peste față și îl aruncă la pământ. 

— Dacă-l mai atingi o dată, îţi tai gâtul! 

— Încearcă, rânji Thigpen. 

Bobby se ghemuli în ţărână, acoperindu-și un ochi cu mâna. 

— Totul va fi bine, puștiule! îi promise Steve. Mergem imediat 
acasă. 

— Pe dracu'! 

Thigpen mai făcu un pas și lansă mânerul cricului, Steve se 
feri iar cricul îi șuieră pe lângă ureche. Întinse mâna și aruncă 
țărâna în faţa lui Thigpen, închizând ochii. 

— Fir-ar al naibii! 


Thigpen își duse mâinile la ochi, iar Steve îl lovi cu toată 
puterea în vintre. Thigpen se chirci de durere, iar Steve își 
împreună mâinile, își luă avânt și îl lovi drept în nas, care se 
sparse cu un scrâșnet satisfăcător de cartilaj rupt, pulverizând 
un jet de sânge. Thigpen se prăbuși gemând, cu o mână la ochi 
și cu una la prohab. 

Steve șchiopătă spre camionetă și se rezemă de ea. 

— Ce dracu' e în capul tău, Jan? 

— Am vrut doar să-l văd un pic pe Bobby. Nu i-aș fi făcut 
niciun rău. 

Bobby alergă spre Steve și îl îmbrăţișă. 

— Unchiule Steve, putem să mergem acasă acum? 

Băiatul refuză să se uite spre mama lui. 

— Sigur că da, puștiule. 

Thigpen se ridică într-un genunchi, mormăi ceva despre sabia 
lui Dumnezeu, și se lungi înapoi în ţărână. Sirena poliţiei se 
tânguia în depărtare. 

— Pe cuvânt că l-aș fi adus pe Bobby înapoi. Aș fi fost obligată 
să-l aduc. Rufe nu voia să-l ia și pe el. 

— Unde te duci? 

Janice își aranjă coada. 

— Departe. Dar după ce se termină cazul lui Bobby. Ne-a scos 
din pușcărie un avocat, Zinkavich, pentru că l-am ajutat. 

— Tu ești martorul-cheie al lui Zink? 

— Cred că da, dacă așa s-o zice. 

— Și ce-o să spui? Că ţi-am pierdut păpușile Bărbie la pocher 
când eram mici? 

— Că ești violent, instabil și că te droghezi. Că m-ai bătut 
atunci când l-ai furat pe Bobby, și că ar fi mai bine să fie pus în 
grija statului. 

— Zinkavich a crezut toate porcăriile astea? 

— l-am spus că îl cunosc pe furnizorul tău și că pot aranja să 
te aresteze pentru posesie de droguri chiar în sala de judecată. 
Trebuia să îţi înscenăm o dramă întreagă! 

— Și cum aveai de gând să faci asta? 

Steve nici nu rosti bine întrebarea că înțelese totul: 

— Thigpen nu căuta să fure ceva, nu-i așa? Dimpotrivă, voia 
să-mi însceneze ceva. 

— Praf de metadonă în căptușeala servietei, dar ai venit prea 
devreme acasă. Ne-ai stricat tot planul. 


292 


— Janice, nici chiar pe tine nu te credeam în stare de ceva 
atât de josnic. 

— De asta vreau să o luăm de la capăt. 

Sirena se auzea din ce în ce mai tare. 

— Zi mai repede. 

Femeia părea să își formuleze cu greu ideile. Douăzeci de ani 
de prafuri, pastile și iarbă își lăsaseră amprenta asupra 
neuronilor ei. 

— Am o afacere pentru tine, Stevie. Cât valorează Bobby 
pentru tine? 

— Tot ce am, plus tot ce pot să cerșesc, să împrumut sau să 
fur de la alții. 

— Așa credeam și eu. 


LEGILE LUI SOLOMON 
9. Nu voi încălca niciodată legea sau etica profesională și nu 


voi risca să intru la răcoare... decât pentru cineva care mi-e 
drag. 


293 


36. 


O CHESTIUNE DE CARACTER 


Un vânt rece șuiera prin copacii de avocado. Pe Victoria o 
cutremură un fior. Tremura, deși purta o haină de piele neagră 
care îi ajungea până la glezne, iar pe dedesubt avea un pulover 
de cașmir și jeanși. Spera ca Bruce să nu o certe din cauza 
hainei de piele. Ar trebui să fie mulţumit că nu a împrumutat de 
la mama ei o haină din blană de vulpe sau o pălărie de nurcă. 

„Unde este Steve?” 

Victoria se afla în zona de lucru a fermei, un lot defrișat cu o 
suprafață de vreo două sute de metri pătraţi, situat între două 
livezi de avocado. Tractoarele treceau zumzăind pe lângă ea, 
ridicând praful. Camioane pline cu paie se răsuceau printre 
șirurile de copaci, urmate de muncitori care pălăvrăgeau în 
spaniolă, dotați cu sape și furci. Generatoarele huruiau în timp 
ce oamenii instalau lumini și radiatoare mobile. În crângul 
alăturat, stropitoare cu braţe rotative de cincisprezece metri 
lungime se învârteau fară oprire. Fumul negru al focurilor 
aprinse se vălătucea în aer, iar ventilatoarele gigantice suflau 
aer fierbinte spre livezi. Soarele apusese cu o oră în urmă, iar 
norii joși și înghesuiți erau tiviți cu un portocaliu ireal din cauza 
focurilor. 

„Unde sunt?” 

Bruce era ocupat în noaptea aceasta, iar ea abia aștepta să își 
petreacă timpul cu Băieţii Solomon. Poate că Bobby va avea 
chef să-i ajute să descifreze codul-sursă: „Femeia este 
perfecționată”. 

„Ce a vrut Charles Barksdale să spună?” 

Voia să le transmită ceva despre Katrina, care să le fie de 
folos? 

Din difuzoarele montate pe stâlpi se revărsa un cântec care 
avea un ritm optimist afro-cubanez. Îi luă câteva clipe să-și 
amintească numele: Maracaibo Oriental. Victoria se legăna în 
ritmul muzicii, când îi observă pe Steve și pe Bobby ieșind din 
ceața întunecată și îndreptându-se spre ea. 


294 


— Steve, ce s-a întâmplat? 

El încercă să schiţeze un zâmbet cu buzele umflate. Nişte 
julituri însângerate îi traversau tot chipul, ca și cum o amantă 
supărată l-ar fi zgâriat cu unghiile de pe frunte până la gură. 
Victoria se uită la Bobby, observă umflătura vineţie care îi 
crescuse ca o prună sub ochiul drept și îl lăsă baltă pe Steve. 

— Bobby, ce-ai păţit? 

— l-am făcut praf! 

Victoria îi luă bărbia în palme cu blândeţe și examină 
vânătaia. 

— Te doare? 

— Puțin. Dar nu e mare lucru, se grăbi el să adauge. 

Victoria trimise o sărutare cu vârful degetelor spre ochiul lui 
Bobby. 

— E mai bine? 

— Și cu mine cum rămâne? Am o ditamai mușcătura pe fund! 

— Pun pariu că nu e prima dată. 

Victoria îi aranjă părul lui Bobby, astfel încât să nu-i mai intre 
în ochi. 

— Pe cine aţi făcut praf? 

Întrerupându-se unul pe celălalt, cei doi îi prezentară 
versiunea scurtă a răpirii, a urmăririi, a accidentului și în cele din 
urmă a luptei. 

— Nimeni nu aleargă mai repede decât unchiul Steve. A 
depășit recordul mondial. 

— Și Bobby a fost foarte curajos. Dacă nu-i punea piedică lui 
Thigpen... 

— l-am tras una! Pac! Unchiul Steve l-a lovit la boașe. 

— Vai de mine! exclamă Victoria. 

— Când mă fac mare, vreau să fiu exact ca unchiul Steve. 

După ce ascultă povestea, Victoria concluzionă: 

— Deci Thigpen a fost cel care a intrat în casa ta. Nu avea 
nicio legătură cu procesul Barksdale sau cu înregistrarea video. 

— Exact. 

— Atunci poate că ai avut dreptate despre nevinovăția 
Katrinei și a lui Manko. 

— Nu e cazul să fii așa de uimită. 

— Oricum nu avem nicio dovadă. 

— Din câte știu eu, procuratura are obligaţia de a aduce 
dovezile. 


295 


Victoria izbucni în râs: 

— De când ai început tu să crezi în litera legii? O soție 
adulteră este în cameră în timp ce soțul ei cel bătrân și bogat se 
sufocă și moare. Ce dovezi mai vrei? 

— „Femeia este perfecționată.” Aici se află răspunsul. 

— Poate. 

Gândurile Victoriei se întoarseră la relatarea lui Steve despre 
Janice și Thigpen. 

— Deci sora ta voia doar să-l vadă pe Bobby câteva ore? 

— Și să-mi spună că ea este martorul-cheie al lui Zinkavich. 

— Ai întrebat-o ce intenţionează să declare? 

— O să mă vorbească de rău. Detaliile nu mai contează. 

Victoriei i se păru ciudat modul în care el îi tăiase vorba. 

Ceva nu era în regulă. Se uită la Bobby, care îi întoarse 
spatele. Ce se întâmplase? Steve îi ascundea ceva... 

e 

Steve ar fi vrut să-i spună adevărul, dar nu credea că ea îi 
putea face faţă. Dacă îi spunea Victoriei despre propunerea 
ilegală a lui Janice și despre răspunsul lui la fel de ilegal, ar fi 
renunţat să-l reprezinte. Probabil că s-ar fi dus să-l pârască la 
baroul din Florida. Nu cumva îi aruncase o privire suspicioasă 
mai devreme, sau conștiința lui încărcată îi juca feste? 

Ceea ce intenţiona să facă l-ar putea costa autorizaţia de 
liberă practică, asta dacă nu cumva ajungea în pușcărie. Nu era 
un risc pe care și l-ar fi asumat pentru oricine. Era o problemă 
care depășea cu mult încălcarea unor detalii legale fară 
importanţă. Nu mai mituise niciodată un martor. Pe de altă 
parte, nu fusese niciodată atât de disperat. Custodia lui Bobby 
nu era doar o problemă juridică pentru el, ci o problemă de viață 
și de moarte. 

— Spune-mi ce vrei, o îndemnase pe sora lui, rezemându-se 
de camioneta lovită. 

— Nu vreau să-l ajut pe idiotul ăla de Zinkavich. Mă tratează 
de parcă aș fi o infractoare ordinară. 

— Ca să vezi! 

— M-am gândit că aș putea să-i trag lui clapa în loc să te 
înfund pe tine. 

— Te ascult. 


296 


— El ne-a scos pe mine și pe Rufe din pușcărie, dar ne-a 
eliberat condiţionat. Asta înseamnă că poate să ne păcălească și 
să ne trimită înapoi. 

— Dacă nu faci tâmpenii, n-are cum. 

— Dacă îmi găsesc sticleţii o ţigară de marijuana în mașină, 
am ajuns înapoi la răcoare. Dacă mă găsesc alături de alţi 
infractori, tot acolo ajung. Eliberarea condiţionată e o porcărie. 
De-aia trebuie să o ștergem de-aici eu și Rufe. 

— Și ce legătură are asta cu mine? 

— Trebuie să ne dai o sută de mii de dolari. 

— N-am atâţia bani. De fapt, n-am bani deloc. 

— Cum rămâne cu procesul ăla mare de crimă de care te 
ocupi? 

— Banii clientei mele sunt blocați. Nu primesc nimic dacă nu 
câștig. 

Acesta era adevărul. Katrina fusese de acord să le plătească 
două sute cincizeci de mii de dolari pe care îi puteau încasa 
numai dacă era achitată. O chichiţă legală nu le permite soțiilor 
care și-au omorât soţii să le moștenească averea. 

— Ai putea să-i ceri lu’ tata. 

— Tratamentele medicale ale mamei l-au secat de bani. E 
lefter. Se întreține din pensie. 

— Trebuie să existe cineva care să-ţi împrumute mălaiu'. 

N-avea idee cui să-i ceară ajutor. 

— Ce primesc eu în schimbul banilor? 

— Eu și Rufe dispărem și nu depunem mărturie. 

„Nu merge așa”, se gândi Steve. Era suficientă mărturia lui 
Kranchick ca să-l înfunde. 

— Nu mă ajută cu nimic dacă dispăreţi. Dacă îţi dau banii, 
trebuie să rămâi și să depui mărturie. 

— Și la ce îţi folosește ţie mărturia mea? 

— Când Zinkavich te cheamă în boxa martorilor, nu vei da 
răspunsurile pe care le-a stabilit el. Vei da răspunsurile pe care 
ţi le spun eu. 

e 

Victoria îl urmări pe Steve care îngenunche în țărână pentru 
a-i lega șireturile lui Bobby. Era sigură că îi ascunde ceva. 

„Sora lui o să-l facă praf, iar lui nici nu-i pasă. Zinkavich îi are 
deja pe Kranchick și Thigpen de partea lui, și acum a mai apărut 
și chestia asta. Steve ar trebui să facă o criză de furie, să 


297 


blesteme, să răstoarne munţii, să plănuiască un contraatac. In 
schimb, el tratează problema cu nonșalanţă. Ce îmi ascunde?” 

În timp ce Victoria medita la dilema ei, un jeep Wrangler 
deschis se opri cu scârţâit de frâne lângă ei. Șoferul purta o 
haină Bigby Farms cu logoul care reprezenta un avocado. 
Pasagerul de alături era Bruce Bigby, înalt ca un brad, ţinându- 
se de șina superioară a cabinei, cu pletele blonde în vânt. Purta 
un costum de schi de un alb murdar. Avea o portavoce în mână, 
un aparat de emisie-recepţie agăţat la curea, un termometru 
digital prins de o mânecă și un revolver la șold. Intr-o astfel de 
ținută, Bruce arăta ca un hibrid între un astronaut, un general și 
un tocilar. 

— Duceți radiatoarele în vale! urlă Bigby în portavoce. La 
naiba, v-am spus doar! Copacii din zonele joase îngheaţă primii. 

— Bună, iubitule. 

Bruce o salută scurt și sări din jeep. Pantalonii combinezonului 
erau trași peste niște ghete militare. Din difuzoare se revărsa 
vocea Celiei Cruz, care cânta Corazon Rebelde, odă unei inimi 
rebele. 

— Bună, Bruce, îl salută Steve. 

Bigby căscă larg ochii: 

— Steve, iar ai avut un accident în timp ce te bărbiereai? 

— De data asta a fost o reuniune de familie. 

— Văd că ai răni deschise. Ai luat antibiotice? 

— Whisky-ul se pune? 

Aparatul de emisie-recepţie al lui Bigby începu să cârâie. 

Señor Bigby, avem zero grade în sectorul nordic. 

Bigby apăsă un buton. 

— Foyo, du niște radiatoare acolo. 

— Bine, jefe. 

— Nu doarme nimeni. Împarte cafea fierbinte oamenilor toată 
noaptea, rom și coca-cola la răsărit. 

— Bine, jefe. 

— Și ce e cu muzica asta? Chiar trebuie să ascultăm porcăria 
asta cubaneză? 

— Asta le place oamenilor. 

— Mă rog. 

Bigby își închise aparatul. 

— Bobby, n-ai vrea să te plimbi cu mine în mașină? 

Bobby îl apucă pe Steve de mână și clătină negativ din cap. 


298 


— E puţin speriat, îi explică Steve. Vă ajungem noi din urmă. 

— Sigur că da. 

— Cu ce te pot ajuta? întrebă Steve. 

— O să fie o noapte lungă. Vrei să ai grijă de iubita mea 
pentru mine? 

— Voi face tot ce-mi va sta în puterile mele temporar limitate. 

— lubitule, ce e cu pistolul ăla? întrebă Victoria. 

Bigby îi răspunse în șoaptă: 

— Oamenii se așteaptă la așa ceva. El jefe trebuie să poarte 
armă. E o chestie specifică în Caraibe. 

— Şi pe cine împușcă el jefe? 

— Bandliţii, intrușii... 

„Nu și pe bărbaţii care se ţin după logodnica lui?” se întrebă 
Victoria. 

Urletul agresiv al unei sirene îi întrerupse. Speriat, Bobby se 
strânse la pieptul lui Steve, iar ochelarii îi căzură pe jos. 

— Prea mult zgomot. Prea mult zgomot. 

Steve îl îmbrăţișă: 

— Nu-i nimic, puștiule. Totul este în regulă. 

— Nu e deloc în regulă, îl contrazise Bigby pe un ton funest. 
Înseamnă că temperatura a scăzut sub zero grade. Dacă ajunge 
la minus două grade Celsius și se stabilizează, sunt într-un mare 
rahat, dacă îmi daţi voie să mă exprim așa. 

Victoria se întrebă dacă Bruce chiar zisese „rahat” sau i se 
păruse ei. 

— Îl duc pe Bobby înăuntru puţin, spuse Steve ridicând 
ochelarii băiatului. 

— Aveţi ciocolată caldă în bucătărie și un dormitor liber lângă 
biroul meu. Simţiţi-vă ca acasă. 

Steve și Bobby se îndreptară spre casă. Băiatul se încleștase 
cu disperare de braţul unchiului său. Când se îndepărtară 
suficient de mult, Bigby exclamă: 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu ne vom confrunta niciodată 
cu așa ceva! 

— Cu ce? 

— Cu... chestia asta. Ştii tu. 

— Dacă te referi la Bobby, să știi că este un copil minunat, îi 
răspunse Victoria uluită. 

— Știu, iubito. Tu întotdeauna te topești când vezi o pasăre cu 
aripile frânte. 


299 


— Este mai mult decât atât. Chiar îl iubesc pe băiat. 

— Sigur că da. Dar ai prefera ca băiatul nostru să fie căpitanul 
echipei de fotbal la colegiul Dartmouth sau un ciudat care face 
anagrame? 

— Depinde care dintre ei are sufletul mai bun. 

— Mă rog. 

Bruce desprinse termometrul de pe mânecă, citi indicaţiile și 
se încruntă. 

— lubito, ai grijă să nu păţească ceva copilul. Să nu cadă în 
vreo groapă, că Solomon m-ar da în judecată mai repede decât 
ar zice shalom. 

— Nu cred că e un cuvânt pe care-l folosește prea des. 

— Ei, e doar o metaforă. 

— Știu, doar că nu mă aşteptam să aud așa ceva de la tine. 

— Mă cunoști doar. Nu am prejudecăţi. Toţi medicii și avocaţii 
mei sunt evrei. Nu ţii minte că ţi-am sugerat chiar eu să lucrezi 
cu Solomon un timp? Învață câteva din șmecheriile lui. Sunt mai 
isteţi decât noi din punctul ăsta de vedere. 

— Serios? 

— Nu mai fi atât de sensibilă! 

Ea clipi fară să vrea, ca și cum ar fi pălmuit-o cineva. 

„Nu mai fi atât de sensibilă?” 

— Ești foarte autoritar. 

— Poftim? 

— Să fim serioși, Bruce. M-ai înţeles foarte bine. Nu poţi spune 
cuiva ce sentimente să aibă. 

Aparatul de emisie-recepţie al lui Bigby cârâi din nou. 

— Jefe, sunt minus două grade în vale. 

— La naiba! Aţi montat deja reflectoarele? 

— Suntem aproape gata, jefe. 

— lubito, trebuie să plec. 

Bigby îndreptă tocul revolverului și sări în jeep. Era un 
adevărat John Wayne al livezilor de avocado. 

— AȘ putea veni cu tine. 

— Oamenii ar primi un mesaj greșit. Nu vrem să creadă că 
jefe este ţinut sub papuc de iubita lui. 

— Sigur că nu. 

Victoria îl analiză preț de o clipă. Avea capul învăluit în nori de 
fum, iar mașina elibera miros de motorină în aer. 

— Ce e? o întrebă Bigby. 


— Nu te-am mai văzut așa. 

— Caracterul unui om se măsoară în momentele de criză. 

— Așa este. 

Îi făcu semn șoferului să meargă mai departe. Încă în picioare, 
ținându-se de bara mașinii, flutură o mână spre Victoria. 

— Ne vedem mai târziu, iubito. 

— Ne vedem mai târziu, jefe, răspunse ea. 

Jeepul porni în trombă pe cărarea accidentată și dispăru în 
negura întunecată a livezilor. 


301 


37. 


ȘOAPTELE PALMIERILOR 


Pe Steve îl durea fundul, iar buza spartă îi zvâcnea sâcâitor. 
Bobby începuse să se calmeze și îl întreba dacă poate să pună 
bezele în ciocolata caldă. Cei doi mergeau de-a lungul unei alei 
pietruite străjuită de chiparoși. Ferma lui Bigby se înălța pe un 
deal în faţa lor. 

— E o casă cam mare pentru o singură persoană, comentă 
Bobby. 

— Vrei să zici pentru două persoane... 

Casa avea trei etaje și era construită din faimosul lemn de pin 
specific în districtul Dade. Era înconjurată pe toate părţile de o 
verandă spațioasă și avea acoperișul de tablă. Fusese construită 
de străbunicul lui Bigby, care avusese intuiţia de a cumpăra și 
terenul de două mii de acri din jur, pe care nimeni nu-l dorea la 
vremea aceea. Steve își imagină că exteriorul fusese conservat 
în mare măsură ca pe vremea primului Bigby. O moară pentru 
trestia de zahăr se afla sub un șopron; în vârful unui stâlp înalt 
de zece metri se afla un clopot cu care se anunţa pe vremuri ora 
mesei. Lemnele pentru foc erau așezate în stive lângă o 
afumătoare, unde odinioară porcii erau transformați în bucăţi de 
şuncă. 

Steve remarcă și câteva adăugiri moderne. Un teren de tenis 
cu zgură roșie, înconjurat de cocotieri, un iaz împrejmuit de o 
plajă artificială și o baracă din bambus și cu acoperișul din 
frunze uscate de palmier. Steve o vizualiză pe Victoria în calitate 
de stăpână a conacului Bigby, dar nu-i plăcu imaginea și o 
alungă din minte. 

Cei doi intrară în casă, unde îi aștepta o menajeră îmbrăcată 
în uniformă. Bigby o sunase dinainte de pe telefonul mobil, o 
anunţase prin aparatul de emisie-recepţie, ori poate îi 
transmisese mesaje printr-un porumbel călător, întrucât femeia 
pregătise deja o cană aburindă de cafea pentru Steve și o 
ceașcă de ciocolată fierbinte pentru Bobby. Ciocolata conţinea și 
bezele. 


302 


Pe Steve îl ustură buza de la cafea. Ciocolata caldă îl făcu pe 
Bobby să înceapă o peroraţie despre boabele de cacao. Citise 
cândva despre beneficiile flavonoidelor asupra sănătăţii și îi 
prezenta compoziţia chimică a acestora lui Steve, care, în loc 
să-l asculte, se gândea la Bruce Bigby. Omul care le avea pe 
toate. Inclusiv pe Victoria. 

„De ce nu-l urăsc?” 

Poate pentru că Bigby părea să fie de treabă. Bineînţeles că 
era enervant optimismul lui, iar el era atât de încuiat încât 
ironiile treceau pe lângă el fără să le priceapă. Il mai iritau 
lăudăroșenia lui și nevoia permanentă de a vorbi despre casele 
lui de vacanţă, ca un filistin subtropical. Și ce dacă? Prin 
comparaţie cu majoritatea oamenilor pe care îi întâlnea Steve 
de obicei - criminali violenti, judecători incompetenti, martori 
mincinoși - Bigby era ca un cercetaș care câștigase medalia 
pentru merite deosebite. În plus, părerea lui nici nu avea 
importanţă. Victoria îl iubea. 

„Așa că treci peste asta, băiete. Ea este iubita lui.” 

Pe când îl conducea pe Bobby spre camera de oaspeţi, Steve 
își dădu seama că interiorul casei fusese renovat recent. Pereţii 
erau lambrisaţi într-un mahon lucios, iar podelele erau pardosite 
cu gresie italienească. Operele de artă, majoritatea de origine 
sud-americană și amerindiană, erau costisitoare, eclectice și 
alese cu gust, exceptând tabloul în ulei de doi metri înălţime 
care reprezenta două fructe coapte de avocado atârnând pe o 
ramură, ca doi sâni învinși de gravitație. 

Camera de oaspeţi era confortabilă. Fusese decorată cu 
coșuri din răchită, tablouri și vase de lut. Steve îl puse pe Bobby 
în pat, învelindu-l până sub bărbie cu o pătură. 

— Să nu pleci până nu adorm, unchiule Steve. 

Steve se așeză pe marginea patului. 

— Nu plec nicăieri, puștiule. 

— A fost mare nebunie azi, nu-i așa? 

— Nebunie? 

— Când l-ai cotonogit pe prietenul lu' mami, ai fost pe fază. 

— Exact. 

Steve știa că pe Bobby îl chinuia ceva, dar că îi venea greu să 
înceapă discuţia. 

— Nu vrei să vorbim despre ce s-a întâmplat? 

Bobby ridică din umerii lui slăbănogi pe sub pătură. 


— Ştii care este regula. Îţi răspund la orice întrebare. 

— Mami este un om rău sau este pur și simplu nebună? 

Nu-l minţise niciodată pe băiat și nu avea de gând să înceapă 
acum. 

— Câte puţin din amândouă. Sau poate mai mult din 
amândouă. 

— De ce ea este rea, iartu ești bun? 

— Ea nu este rea în totalitate, iar eu nu sunt bun în totalitate. 

Acesta era purul adevăr. Cu câteva ore mai devreme fusese 
de acord să o mituiască pe Janice. O sută de mii de dolari pentru 
o mărturie favorabilă. Singura lui apărare era faptul că îi lipseau 
banii necesari pentru a comite infracțiunea. Dar la problema 
asta o să se gândească mâine. In plus, o să încerce să ignore 
implicaţiile etice și morale ale gestului său. Acestea aveau să-l 
ajungă din urmă în altă zi, aducând cu ele o durere mult mai 
gravă decât migrena de acum. 

Pleoapele lui Bobby tremurară ușor: 

— Dacă doamna Barksdale și-a ucis soţul, înseamnă că e un 
om rău? 

— Foarte rău. 

— Genul ăla de rău care nu se face niciodată bun? 

— Exact. 

— Femeia este perfecționată. O să ne dăm noi seama ce 
înseamnă, șopti Bobby. 

Peste câteva secunde, dormea buștean. 

— Ești un tată minunat, se auzi o voce blândă. 

Steve se întoarse și o văzu pe Victoria care stătea în pragul 
ușii. 

— Mulţumesc. Dar uneori am impresia că el îmi oferă mai 
mult decât îi ofer eu lui. 

Victoria se apropie de pat, întinse mâna și îi mângâie obrazul 
lui Bobby. Respira atât de greu încât părea să toarcă. 

— Te idolatrizează. Ar trebui să fii mândru. 

Steve nu se simţea mândru deloc. Nu se simţea mândru nici 
ca posibil tată, nici ca avocat, nici ca bărbat. Avea mai degrabă 
impresia că este un infractor pe cale să fie săltat de poliţie. 
Încercând să schimbe subiectul, gesticulă spre ferestrele 
întunecate: 

— Cum merge treaba afară? 

— A scăzut temperatura, iar Bruce a intrat în panică. 


304 


— Îmi pare rău că nu pot fi de ajutor. 

— Nu-i nimic. Dar m-am gândit că ar fi plăcut să vă am în 
preajmă. 

Victoria rămase tăcută pentru câteva clipe, apoi îl întrebă: 

— Vrei să facem o plimbare? 

e 

Luna aflată în al treilea pătrar se întrezărea prin norii pătaţi cu 
umbre portocalii, iar vălătucii negri de fum se rostogoleau pe 
deasupra copacilor. Cântecele de dragoste cubaneze se 
revărsau din difuzoare, în timp ce Victoria îl conducea pe Steve 
de-a lungul unei alei de pietre roșii, pe o creastă aflată deasupra 
livezilor. Mii de becuri colorate se aprinseră dintr-odată, ca și 
cum o mână nevăzută ar fi gătit livada de avocado pentru 
Crăciun. 

— la te uită! 

— A fost ideea lui Bruce, pentru a încălzi copacii. A cumpărat 
toate luminiţele de Crăciun din toate supermarketurile de la 
Orlando și până la Key West. 

— E deștept Bigby. 

— Nu are nimic în plus față de tine. 

— Doar câteva milioane de dolari și pe tine. 

— Și ce crezi că e mai important pentru Bruce? 

Întrebarea îl surprinse pe Steve. Până acum nu discutaseră 
niciodată despre relaţia ei cu Bigby. 

— Nu știu răspunsul lui la întrebarea asta. Știu doar răspunsul 
meu. 

Cuvintele lui plutiră în aer, ca fumul care se ridica din focurile 
aprinse. 

— Hai să ne mai plimbăm, Solomon. 

— Mi-e frig. Hai să ne întoarcem. 

— Vino pe aici. 

Victoria îl luă de mână. 

— Unde mergem? 

Ea nu îi mai răspunse. Se mulțumi să îl conducă de-a lungul 
aleii care ducea spre lagună. 

— Dacă vrei să ne scăldăm în pielea goală, ia-ţi gândul! 

Două torţe aprinse erau înfipte în pământ la intrarea în baraca 
aflată pe malul apei. 

— Intră. E un paravânt foarte bun. 

— Poate pentru vânătorii tribului Miccosukee. 


El ezită la intrare în timp ce ea se aplecă și intră. 

Steve nu înțelegea ce se întâmplă. Plimbarea și invitaţia în 
baracă nu avea niciun sens. Oare se dădea la el? Sau el îi 
înţelegea greșit gesturile? În fond, creierul lui era amorţit de la 
cina compusă din mult Jack Daniels, pastile de Tylenol 
combinate cu codeină și puţin unt de arahide. 

— De ce te temi? 

Vocea ei răsună din întunericul barăcii. 

— De tine. 

— Dar ce crezi că se va întâmpla aici? 

— Dacă am avea cincisprezece ani, ne-am săruta. Dar cum nu 
este cazul, am o bănuială că te-a apucat panica dinainte de 
nuntă și cum eu sunt prietenul tău, vrei să stăm de vorbă. Să-mi 
povestești de ce-l iubeşti pe Bruce și ce nu-ţi place la el. Sincer 
să fiu, Victoria, eu pot să mă lipsesc de discuţia asta. 

— Și dacă vreau doar să ne sărutăm? 

— Și cu e/ jefe cum rămâne? Pare destul de periculos. 

— Te cunosc, Solomon, Nu ţi-e frică de el. Tie nu ţi-e frică 
decât de propria ta persoană. 

Steve simţi ceva rece și ud care i se prelingea pe frunte. „Ce 
dracu'?” Se întoarse spre livadă. Cerul iluminat în portocaliu era 
brăzdat de pete albe. 

— Ninge! 

— Imposibil! 

Victoria ieși în fugă din baracă și, spre surprinderea lui, făcu o 
piruetă, ţipând de bucurie și scoțând limba pentru a prinde fulgii 
de zăpadă. 

— E superb! 

In difuzoare răsuna un bolero al lui Benny More. 

— E magic. 

— E temporar, spuse Steve, urmărind zăpada care se topea la 
contactul cu pământul. 

Benny More cânta romantic: Eres tú flor carnal de mi jardin 
ideal. 

— Ce cântec frumos! 

Victoria se undui în ritm cu muzica, iar haina lungă de piele se 
deschise. Fulgii de zăpadă se învârteau rostogoliţi de vânt. 

— Aş vrea să înţeleg cuvintele... 

— Eşti floarea carnală a grădinii mele perfecte. 

— Cu mine vorbești așa, frumosule? 


— Așa sună versurile. Cu aproximaţie. Eres tú la mujer que 
reina en mi corazón. Tu ești regina inimii mele, continuă Steve. 

— Tot versurile cântecului? 

— Bineînţeles. 

— Tu n-ai vorbit niciodată așa unei femei? 

— Nu. Eu nu vorbesc așa. 

Ce i-ar fi putut spune? Că este frumoasă și inteligentă? Că îi 
respecta valorile, integritatea, chiar și corectitudinea ei 
enervantă, pe care o ridiculiza mereu, dar pe care o admira și o 
invidia în adâncul sufletului? Că era atras de ea pentru toate 
acele motive necunoscute care îi fac pe bărbaţi să 
înnebunească? 

— Dar ai avut vreodată astfel de sentimente? 

— Vic, de-a ce ne jucăm noi aici? Să ne uităm la Steve cum își 
răsucește singur cuțitul în rană? 

— Haide, spune. A existat vreodată o femeie care să fie 
regina inimii tale? Sau există așa o femeie acum? 

— De ce ţi-aș răspunde? Ca să ne sărutăm? Ca să ai de ce să 
fugi din nou? 

— Cine a zis că o să fug? 

— Termină! 

Era un intrus. Încălca proprietatea altui bărbat. Era cu femeia 
altui bărbat. 

— În noaptea în care ne-am sărutat, nu tu mi-ai zis să ne 
lăsăm duși de val, să vedem unde ajungem? îl întrebă ea cu 
blândețe. 

— Sentimentele nu ne duc nicăieri. Tu ţi-ai făcut deja 
planurile. 

— Eşti un mare nătărău, Steve Solomon. 

Victoria își puse mâna pe ceafa lui, îl trase ușor spre ea și îl 
sărută pe buza lui vineție. 

— Au! 

— Te-a durut? 

— Nici nu poţi să-ţi imaginezi. 

— Fii bărbat! 

Sărutul ei era la fel de ușor ca un fulg de zăpadă. Steve nu o 
sărută înapoi. Nu avea de gând să mai alunece pe același drum: 
speranţă, respingere, suferință. Ea nu putea decât să-l 
rănească, așa cum un vânător măcelărește o căprioară. 


307 


Buzele ei se plimbau delicate ca niște petale de trandafir pe 
obrazul lui. li simţi respiraţia caldă în ureche și pe gât. Victoria îl 
sărută din nou, apoi își trecu ușor degetul peste fruntea lui, îi 
înconjură un ochi și cobori de-a lungul nasului, ca și cum ar fi 
vrut să își imprime bine în minte trăsăturile lui. 

Steve se simţi ameţit, de parcă ar fi plutit în briza rece, printre 
fulgii de zăpadă, învârtindu-se într-un carusel invizibil. Apoi, fără 
să vrea, o sărută. Un sărut lung și plin de dorinţă. Nu mai simțea 
dacă îl durea capul sau dacă îl mai ustura buza. 

Flăcările torțelor îi încălzeau și le proiectau umbrele pe 
peretele exterior al barăcii. Steve îl auzi pe Benny More cântând 
de undeva din depărtare: 

Mi pasión es rumor de un palmar. 

In timp ce Victoria îl conducea în interiorul barăcii, el șopti: 

— Pasiunea mea este ca murmurul palmierilor. 

— Așa spune cântecul? 

— Așa spun eu. 

e 

Baraca era plină cu baloturi de paie, dintre care unele se 
împrăștiaseră pe podea. Nu își planificase așa ceva, se gândi 
Victoria, dându-și jos haina și aruncând-o peste paie. Pentru 
prima dată trăia clipa, lăsându-se în voia sentimentelor. Era 
atrasă de Steve și încetase să se mai întrebe de ce. Dar el părea 
atât de încurcat și de temător... Victoria îi desfăcu fermoarul 
hanoracului, fiind conștientă că trebuia să preia controlul. Îi 
dădu jos haina și îi desfăcu nasturii de la cămașă, lăsându-și 
mâinile să alunece peste pieptul lui. 

— Te doresc, spuse ea sărutându-l din nou. 

El șopti ceva cu chipul lipit de gâtul ei, iar ea nu-l auzi. Mâna 
lui își făcea drum pe sub puloverul ei. Simţi cum îi desface 
sutienul, apoi mâinile lui poposiră pe sânii ei. Câteva clipe mai 
târziu, puloverul și jeanșii ei zăceau pe paiele de pe jos, 
împreună cu hainele lui. Victoria își dădu jos chiloţii, neavând 
răbdare să o facă el. 

Inspira adânc și repede pe măsură ce gura lui îi cobori pe gât, 
înconjură cu sărutări ambii sâni, și apoi se concentră asupra 
unuia dintre ei. Steve se lipi de ea, excitat și tare, iar ea îl 
mângâie făcându-l să geamă de plăcere. O atingea cu tandrete, 
insistent, explorându-i corpul. Victoria îl sărută din nou. De data 
aceasta, fu un sărut arzător și nerăbdător. 


308 


— Vreau să te simt înăuntrul meu chiar acum, îi șopti ea. 

— Deja? 

— Am avut la dispoziţie săptămâni întregi de preludiu. Te 
vreau acum! 

El o penetră, iar ea își înfășură picioarele în jurul lui. Victoria 
își arcui spatele, flexibilă ca o pisică, iar corpul ei se ridică 
pentru a întâmpina pasiunea lui. 

Steve își auzea inima bătând să-i spargă pieptul, dar avea 
impresia că de fapt aude inima ei. Îi sorbi întreaga fiinţă cu toate 
simţurile lui. Arcul gâtului, linia spatelui, adâncitura netedă ca 
mătasea de sub buricul ei. O sărută, o mângâie și îi gustă pielea. 

În momentul acesta nu-i mai păsa de consecințe și se 
abandonă ritualului etern al iubirii. El crezuse întotdeauna că 
fiecare nouă aventură îi trezea amintiri despre fostele relații. 
Dar de data aceasta nu era așa. De data aceasta, totul era nou. 
Victoria era diferită de toate celelalte. 

e 

Victoria avu un orgasm exploziv, care o făcu să-și încleșteze 
mâinile în părul lui, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu cadă de pe 
fața pământului. Imediat după aceea Steve simţi că explodează 
de plăcere, în timp ce Victoria se lăsă pradă fiorilor care îi 
străbăteau corpul în valuri fierbinţi. 

Aflându-se încă înăuntrul ei, mișcându-se încet și încercând să 
savureze fiecare fior de plăcere, pentru timpul scurt care le era 
dat împreună, el rupse tăcerea: 

— Te iubesc, Victoria. Te iubesc cu adevărat. 


38. 


MELANCOLIA DE A DOUA ZI 


— Unde sunt covrigii? întrebă Vulturul Marvin. 

— N-am. 

Steve deschise o pungă de hârtie și scoase patru cornuri 
italienești crocante. 

— Am cumpărat michette. 

— Astea ce naiba mai sunt? 

— Somon afumat într-o baghetă unsă cu brânză de capră. 

— Ce prostie! lți mai cer cinci dolari în plus ca să-ţi vândă 
somon cu un nume mai sofisticat. 

In această dimineaţă răcoroasă, Marvin purta o haină sport cu 
imprimeu în zigzag peste o bluză neagră pe gât. Capul lui chel 
era acoperit de o căciulă care semăna foarte mult cu o chipă 
evreiască. 

Cei doi se aflau în bucătăria lui Steve. Trecuseră cam 
douăsprezece ore de la momentul din baracă. Steve nu era 
prezent decât cu corpul. In mintea lui înceţoșată, fulgii de 
zăpadă încă mai dansau, iar el încă se afla întins pe paie, în 
braţele Victoriei. Așa îi surprinsese o voce care răsuna din 
difuzoare, rugând-o pe señorita Lord să vină în zona de lucru. O 
căuta Bigby. Ea se îmbrăcase repede, îl sărutase pe Steve și 
ieșise rapid din baracă, aruncându-i o ultimă privire pe care 
bărbatul încă nu reușise să o descifreze. Melancolie, dorință sau 
regret? 

Steve se întorsese în casă, îl luase pe Bobby și îl dusese la 
mașină. Ajuns acasă, l-a dus pe Bobby la culcare și l-a învelit 
bine, apoi s-a așezat pe canapea în compania unei sticle de 
tequila Chinaco Blanco, încercând să înţeleagă ce se întâmplase. 
Spre dimineaţă, buzele îi amorţiseră și auzea un zumzăit 
enervant în urechi. 

Marvin apăru a doua zi pentru micul dejun ritual de duminică 
dimineaţa și îl întrebă de unde proveneau zgărieturile și 
vânătăile. Steve îi spuse că s-a împiedicat în timp ce făcea 


310 


jogging, iar bătrânul păru să-l creadă și începu să se vaite din 
cauza schimbării de meniu. 

— Unde este crema de brânză? 

— Folosesc caprino. E brânză de capră. 

— Ce prostie! 

Steve întinse brânza de capră pe o baghetă, presără capere și 
puţină ceapă verde, apoi puse câteva felii de roșii uscate 
deasupra. 

— Ce e cu roşiile alea, băiete? Sunt zbârcite precum 
ciocănitoarea mea. 

— Sunt uscate la soare. 

— Nu că se plânge cineva... de ciocănitoarea mea. Cât despre 
roșii, mai rămâne de văzut. 

Steve amestecă suc de lămâie cu ulei de măsline și picură 
amestecul peste baghete. 

— Marvin, vreau să te rog să-mi faci un serviciu. 

— Nu-ţi face griji. Te ajut eu să-ţi alegi juriul. 

Marvin ridică o baghetă, o studie cu suspiciune și gustă. 

— Nu e rău. Nu e la fel de bun ca un covrig cu somon, dar 
merge. 

— Nu mă refer la alegerea juraților. Am nevoie de o sută de 
mii de dolari. 

Marvin fluieră. 

— Ăștia sunt bani, nu glumă. 

— Ar fi un împrumut. În cazul în care câștig cazul Barksdale, 
ti-i dau înapoi repede. În caz contrar, ţi-i dau înapoi mai greu. 

— Aş vrea să te ajut, dar nu am atâţia bani. 

— Mi-am imaginat, dar m-am gândit că poate ai vreo idee de 
unde aș putea să fac rost de ei. 

— Poate de la tatăl tău. 

Steve scutură negativ din cap. 

— Chiar dacă ar avea atâţia bani, tot nu aș putea să îi cer. 

— Adică n-ai vrea să-i ceri. Nu e vremea să lași totul în urmă 
și să-l ierți? 

— Nu-l pot ruga să mă ajute cu aşa ceva. 

Marvin îşi mângâie meditativ pielea cutată a gâtului. 
Gânditorul Marvin. 

— La ce-ţi trebuie banii ăștia, dacă nu sunt indiscret? 


311 


Steve aruncă o privire spre culoarul care ducea la dormitorul 
lui Bobby. Era liniște. Băiatul încă mai dormea sau bătea 
calculatorul la șah. 

— Sunt pentru Bobby. Asta e tot ce pot să-ţi spun. 

Ochii bătrânului se luminară. 

— Păi, de ce nu spui așa? Pentru Bobby, orice e posibil. 

Marvin devoră sandviciul din trei înghiţituri. 

— Nu știu exact de unde să iau banii, dar am eu relaţiile mele. 

— Mulţumesc, Marvin. 

— Ai dormit în grajd azi-noapte? 

— De ce? 

— Ai paie în păr. 

Steve își trecu mâna prin păr și găsi un pai după ureche. 

— Am fost la ferma lui Bigby. 

— Și ce-ai făcut acolo, în afară de faptul că ai jinduit la 
logodnica lui? 

— Doar cu asta m-am ocupat. 

Steve reușise să nu se mai gândească la Victoria în ultimele 
câteva minute, dar acum ea era din nou prezentă. Chiar înainte 
să sosească Marvin, Steve o sunase pe telefonul mobil, dar nu îi 
răspunsese nimeni. Era cu Bigby sau se plimba pe sub copaci, 
gândindu-se la Steve? 

— Nu știu cum o să lucrez la cazul Barksdale cu ea. De fapt, 
nici la cazul lui Bobby nu știu dacă voi putea lucra. 

— De ce? Parcă vă înțelegeaţi bine. 

— Trebuie să stau suficient de aproape de ea încât să-i simt 
parfumul. Ori de câte ori îmi întinde un document, ni se ating 
mâinile, și... 

Steve se opri. Nu avusese intenţia să se confeseze. Marvin îl 
sfredeli cu privirea. 

— Of, la naiba! Te-ai îndrăgostit! 

Dintr-odată Steve își dori să stea de vorbă cu cineva. Dacă ar 
fi avut o relaţie apropiată cu tatăl lui, acum ar fi fost momentul 
să îi ceară părerea, dar luând în considerare situația lor, Herbert 
nu i-ar fi oferit niciun sfat, preferând să-l critice. 

— Marvin, am nevoie de un sfat. 

— N-am decât un cuvânt pentru tine: Viagra. 

— Nu-mi trebuie. 

— Nici mie. Dar în cazul în care ești emoţionat când te culci 
prima dată cu zeița aia frumoasă, o să-ţi fie de ajutor. 


312 


Steve tăcu mălc. 

— Nu cumva te-ai culcat deja cu ea?! 

Steve știu că nu avea să-i fie ușor, dar trebuia să discute cu 
cineva. 

— Marvin, poţi sau nu să fii discret? 

— Era sau nu era lisus un evreu de treabă? 

e 

Cinci minute mai târziu ușa de la intrare se deschise și un alt 
oaspete obișnuit de duminică păși înăuntru. 

— Unde sunt covrigii? întrebă Cadillac intrând în bucătărie. 

— N-avem. Deșteptul ăsta a cumpărat muschete. 

— Vrei să zici michette. 

— Tot aia e. O să-mi rămână semințele de mac între dinţi. 

Cadillac se uită mai bine la Steve. 

— Ce s-a întâmplat cu faţa ta? 

— Am căzut când făceam jogging. 

— Și eu am păţit-o o dată. M-am împiedicat de pervazul unei 
ferestre. 

— Cum e posibil așa ceva? 

Cadillac se așeză la masa din bucătărie, suspină și își propti 
picioarele de un scaun. 

— Un soţ gelos intra pe ușa dormitorului cu revolverul, iar eu 
săream pe fereastră fără pantaloni pe mine. Cred că eram în 
Kansas City sau poate în St. Louis. 

— Ce e cu ţoalele astea pe tine? întrebă Marvin. 

Cadillac purta o salopetă albastră cu un ecuson în piept pe 
care scria „Spitalul de Stat Rockland”. 

— l-am făcut un serviciu lui Steve. 

— Zilele astea Steve are nevoie de câte un serviciu de la 
fiecare... 

— Cadillac este un detectiv nemaipomenit, interveni Steve. 

— Vrei să spui om de serviciu. Apropo, doctoriţa ta a fost 
acolo noaptea trecută. 

— Și n-ai putut să-ți bagi nasul pe nicăieri? 

— Bineînţeles că am putut. Dă-mi un sandvici și îți povestesc 
ce-am făcut. 

Steve termină de aranjat bagheta pe care o pregătise. 

— In ultimele nopţi, am tot căutat prin biroul ei. Am verificat 
documentele primite și cele care urmau să fie trimise, dosarele 
pacienţilor, rapoartele testelor. O groază de prostii. Seara 


313 


trecută am intrat în biroul ei pe la ora unsprezece, cu mătura și 
cu coșul de gunoi. De data asta, încă era la serviciu. Ditamai 
femeia cu o faţă acră. 

— Ţi-a zis ceva? 

— Mie nu, dar vorbea la telefon. 

Steve îi întinse bagheta lui Cadillac. 

— Și ce-ai făcut, ai plecat? 

— Nici gând. 

Cadillac mușcă din sandvici și dădu aprobator din cap. 

— l-am golit coșul de gunoi, am șters rafturile de praf, m-am 
învârtit și eu pe-acolo. Ea a vorbit în continuare, fără să ţină 
cont de un bătrân care plimba o mătură. Mai invizibil de atât nu 
aveam cum să fiu. 

— Cu cine vorbea? 

— Nu știu decât că îl chema Carlos și că era în Mexic. 

Privirea întrebătoare a lui Steve îl determină pe Cadillac să 
adauge: 

— Când am intrat, ea îl întreba pe Carlos cât este ceasul în 
Guadalajara. Apoi i-a zis că vrea o mie de cutii de replen-nu-știu- 
cum. 

Steve luă o hârtie și un creion. 

— Replen-și mai cum? 

— O denumire din aia de medicament, care nu înseamnă 
nimic. Cum ar fi Viagra. 

— Eu n-am nevoie de Viagra, repetă Marvin pentru a doua 
oară în aceeași dimineaţă. 

— Asta-i tot ce-mi spui? 

— Stai ușor, băiete. Când scrii un cântec, nu spui toată 
povestea în primul vers. 

— Bine. 

— Ştii cum erau cântecele alea pe care le-a scris Gordon 
Jenkins pentru Sinatra... 

Cadillac începu să fredoneze încet: 


„Înțelepții spun că extremele se atrag; 
Imi doresc totuși să ne fi asemănat mai mult, 
Războiul poate ar fi fost mai scurt." 


— Parcă e vorba despre Steverino și partenera lui, răspunse 
Marvin. 


314 


— Să revenim la Kranchick, îi rugă Steve. 
— Apoi cântecul te ia prin surprindere: 


„Ea ştia mai multe decât mine, 
Doar un lucru n-a știut, 

Cât o iubeam de mult, 

Căci niciodată nu i-am spus." 


Cadillac zâmbi. 

— Vezi care e surpriza? N-a avut niciodată curajul să-i spună 
femeii că o iubea. 

— Exact ca prietenul nostru aici de față. Doar dacă nu cumva 
i-ai spus azi-noapte, se întoarse Marvin spre Steve. 

— Dar ce s-a întâmplat azi-noapte? întrebă Cadillac. 

— Mai bine zis, ce s-a întâmplat la spital azi-noapte? insistă 
Steve. 

— Steverino s-a culcat cu partenera lui. 

— Ei, na! 

— Exact. Chiar sub nasul logodnicului ei. 

— Bravo, băiete! îl încurajă Cadillac. Imi aduce aminte de 
vremurile când mă întâlneam cu o dansatoare, care era 
căsătorită cu un comedian. In fiecare seară, când el urca pe 
scenă... 

— Cadillac! Ce s-a întâmplat la nenorocitul ăla de spital? 

— Îţi zic imediat. Ce te aprinzi așa? Probabil că doctoriţei nu i- 
a convenit prețul, pentru că i-a spus: „Carlos, las-o baltă. Doar 
n-o să mi-o tragi pe la spate”. 

— S-a exprimat ea așa? se miră Marvin plescăind 
dezaprobator. 

— Mi-a adus aminte de o damă cu gura spurcată pe care o 
cunoșteam în Memphis. 

— Și după aia ce s-a mai întâmplat? După ce s-a certat cu 
Carlos pentru preț? 

— l-a spus că o să-l sune pe furnizorul din Argentina. Atunci 
Carlos cred că a redus prețul, pentru că ea s-a calmat imediat, a 
fost de acord, i-a zis că-i transferă banii a doua zi dimineaţă și 
că nu-i trebuie chitanţă. Fără dovezi scrise. Ea a închis, iar eu 
am ieșit și m-am dus să curăț restul etajului. 

— Replen... Replen și mai cum? vorbi Steve mai mult pentru 
sine. 


315 


— Replengren, îi răspunse Cadillac. 

— De unde știi? 

— După ce a plecat ea, m-am întors și i-am golit coșul de 
gunoi a doua oară. Doar asta îmi era treaba. 

Cadillac băgă mâna în buzunar și scoase un bilet pe care i-l 
întinse lui Steve. Era o bucată mototolită de hârtie, care purta 
antetul Spitalului Rockland în partea de sus, numele lui 
Kranchick în partea de jos, iar la mijloc doctorita mâzgălise 
ceva: 


„Replengren, 80 mg X 1000 
San Blas Medico” 


— Despre ce este vorba? 

Steve scrise numele medicamentului urmat de trei semne de 
întrebare pe foaia lui de hârtie. 

— E ceva despre care Kranchick nu vrea să afle nimeni. 
Înseamnă că e important. Cadillac, ești nemaipomenit. Te 
iubesc. Marvin, și pe tine te iubesc. 

— Lasă-ne pe noi. Fetei i-ai spus că o iubești? întrebă Cadillac. 

— l-a spus, iar ea nu i-a răspuns nimic, așa că neisprăvitul 
ăsta vrea sfaturi de la mine, îi răspunse Marvin. 

— Îţi mulțumesc pentru discreţie. 

Steve își frecă tâmplele. Se anunţa o migrenă pe cinste. 

— Și ce sfat i-ai dat? 

— l-am zis să intre în acţiune. lubirea nu apare așa, din senin, 
iar dacă o pierde, o să regrete toată viaţa. 


39. 


6-0 
„Femeia este perfecționată” își spuse Victoria. 

Adică cum? Devenise perfectă, după ce fusese imperfectă? 

Ea nu era nici perfectă, nici perfecționată. În această 
dimineață de duminică ea nu era decât o târâtură mizerabilă, 
mincinoasă, care se ura pe sine din tot sufletul. 

Zăcea întinsă în pat încercând să-și pună ordine în 
sentimente. Mai precis, zăcea întinsă în patul lui Bruce, care 
sforăia mulțumit alături de ea. 

Recolta de avocado fusese salvată, iar Bruce, istovit de 
tensiunea nopţii trecute și de o ditamai cana de rom amestecat 
cu coca-cola pe care o băuse în zori, se prăbușise pe burtă în 
pat, îmbrăcat în salopetă și încălțat cu ghetele militare. Pistolul 
și tocul acestuia atârnau, din fericire, pe mânerul benzii de 
alergare covorului rulant din colţul dormitorului. Victoria se 
trezise supărată. Supărată pe propria persoană. 

„Ce am făcut?” 

Își încălcase principiile pe care le preţuia cel mai mult. 
Onestitatea, loialitatea și fidelitatea. De ce? Doar nu-l iubea pe 
Solomon. Ce idee absurdă! 

„În cea mai mare parte a timpului, nici măcar nu pot să-l 
suport.” 

Relația lor nu se potrivea deloc cu definiţia bine determinată 
pe care o dădea ea iubirii. Nu era asocierea raţională și 
sinergică a două persoane cu interese și valori comune. Era o 
relație  animalică, similară cu a  ogarilor din hambarul 
judecătorului Gridley. 

„O relaţie iraţională, ilogică și nebunească.” 

Atunci de ce făcuse acest gest autodistrugător, care îi cauza 
atâta suferinţă? Bruce merita mai mult de atât. Ce să mai 
vorbim despre Solomon? Bietul om rezistase eroic. Se întrebă 
pentru o clipă dacă nu cumva se făcea vinovată de viol, dintr-un 
punct de vedere strict filosofic. 


317 


Când l-a părăsit pe Steve în baracă, a simţit un amestec de 
vinovăție și anxietate. Se temea ca Bruce să nu vadă pe chipul 
ei tot ce se întâmplase. Dar el fusese mult prea preocupat să 
peroreze despre norii joși care păstraseră căldura și despre 
binefacerile nebănuite ale ninsorii. Apoi îi zâmbise și îi spusese: 

— O binecuvântare din ceruri. 

E-adevărat că nu prea avea umor. Rămânea doar de văzut 
dacă își putea petrece toată viaţa alături de un om care nu o 
putea face să râdă. 

Victoria se strecură jos din pat, se îmbrăcă în liniște și plecă. 
Dimineaţa era senină și răcoroasă, soarele încă se mai afla 
aproape de linia răsăritului, iar Victoria se îndrepta spre nord, 
unde se afla constelația Taurus. Se gândi să o sune pe Jackie și 
să o trezească din somn. Dar înainte să apuce să formeze 
numărul îi sună telefonul mobil. Era Solomon. Ce i-ar fi putut 
spune? Îl lăsă să sune și nu răspunse. 

Traficul era lejer pe autostrada South Dixie, iar când ajunse la 
Lejeune Road, în Gables, viră la dreapta, deși nu acela era 
drumul spre Grove Island. De ce o luase la dreapta? Nu cumva 
mașina mergea pe unde voia ea? Apoi viră la stânga pe strada 
Kumquat. Încetini apropiindu-se de vila cu copacul de piper 
brazilian și cu tufa de „pumnale spaniole”. 

„Ce fac eu aici? Ce fel de decizie matură și fermă este asta?” 

Fugise de la casa logodnicului ei acasă la amantul ei. 

Asta este Solomon pentru mine? Un amant? 

Nu-i plăcuse niciodată cuvântul acesta. | se părea prea 
murdar. 

Opri mașina vizavi de casa lui Solomon. Cadillacul lui era 
parcat în faţă cu capota ridicată. Alături mai era parcată o 
mașină. Era un Lincoln cu plăcuţa de înregistrare personalizată: 
VULTURUL-I. Atunci își aminti: Marvin era un client obișnuit de 
duminică la micul dejun. Cât timp stătu acolo, mai apăru o 
mașină, un vechi Chevrolet sedan, din care cobori Cadillac 
Johnson. De data aceasta, în locul cămășii obișnuite dashiki, 
purta o salopetă albastră. 

Se gândi să intre nonșalant și să întrebe: Ce mai faceți, 
băieți? 

Ar fi fost ciudat. Nu putea vorbi cu Solomon decât după ce se 
hotăra ce să facă în viaţă și care era locul lui în viaţa ei. De fapt, 
el nu avea niciun loc. 


318 


Victoria porni motorul și plecă. 
e 

Lovitura lui Jackie era prea joasă, prea slabă și lipsită de 
interes. Victoria, care juca lângă fileu, făcu doi pași înapoi, ridică 
mâna stângă drept în sus ca și cum ar fi vrut să arate o stea 
căzătoare, apoi cobori brusc racheta, într-o lovitură periculoasă 
și înaltă. Mingea se lansă ca o rachetă spre Jackie, care se dădu 
într-o parte și urlă de durere când primi lovitura drept în gambă. 

— Au! 

— Îmi cer scuze! 

Victoria se întoarse la linia de serviciu. Jucau pe un teren de 
zgură din Grove Isle. De partea cealaltă a gardului care le 
proteja împotriva vântului se vedeau bărcile ancorate la doc, iar 
apele golfului se unduiau formând creste de spumă. 

— E 6-0. Mai avem un set. E rândul tău să servești. 

— Las-o baltă. 

Jackie își freca de zor gamba piciorului stâng. 

— Cred că mi-a rămas inscripţionat logo-ul Wilson pe picior. 
De ce ești așa de supărată pe mine? 

— Nu sunt supărată. 

Nu era ceva ce putea să-i spună din senin: Jackie, am uitat să 
precizez până acum, dar sunt o târfă lascivă. 

— Ce-ai păţit? Ţi-ai vărsat nervii pe mingea aia amărâtă de 
când am început să jucăm. 

Se îndreptă spre masa de pe marginea terenului, luă un 
pulover pufos și se îmbrăcă. Victoria i se alătură, deschise un 
termos și turnă cafea în două cești. 

— Sunt doar puţin încordată. 

— Ai emoţii înainte de nuntă. 

— Exact asta a zis și Solomon. 

— Când are de gând să mă sune? 

— E imprevizibil, așa că nu te sfătuiesc să aștepți cu prea 
mare nerăbdare. 

— Dacă nu te-aș cunoaște mai bine, aș crede că tu și Băiatul 
cel Rău vă întâlniți în secret. 

Victoria nu scoase o vorbă. 

— De obicei, când spun așa ceva, tu ripostezi cu un „Jackie, 
se poate?”, așa cum spunea sora Agnes în clasa a șaptea când 
mă îmbrăcam în pantaloni strâmțţi. 

Victoria sorbi din cafea, în timp ce Jackie o studia cu atenţie: 


319 


— Să fiu a naibii! Tu și Băiatul cel Rău aveţi o relaţie! 

Victoria tăcu mâlc în continuare. 

— Vic, spune-mi. Ce sens are să ţi-o pui dacă nu poţi să-i 
povestești prietenei tale despre asta? 

— Noaptea trecută... începu timid Victoria. 

— Eram sigură! Am știut din momentul în care l-ai cunoscut. 

— De unde? ÎI dispreţuiam pe Solomon. 

— Exact. Te enerva atât de tare, încât am știut că se va 
întâmpla ceva. Cum a fost? o întrebă Jackie coborându-și 
conspirativ vocea. 

— Din punct de vedere fizic? 

— Mai există și alt punct de vedere? 

— Jackie, se poate? 

— Haide, Vic, spune-mi. Ai avut mai multe orgasme? Dar el? 
Dacă-mi povestești, îți povestesc și eu despre un baron al 
cafelei din Honduras, care putea să-și lingă singur sprâncenele. 

Victoria jurase să nu dea detalii. Nu avea să-i descrie cum 
Steve făcuse să-i vibreze toate corzile sensibile, mai ales aceea 
care conta cel mai mult. 

— Pun pariu că a fost minunat. 

„Nu o să povestesc detalii sordide.” 

— A fost minunat? 

„O să păstrez discuţia la un nivel decent.” 

— Între Bruce și Steve, care e mai bun la pat? Spune-mi tot! 

—A fost al dracului de incredibil! exclamă Victoria 
surprinzându-se pe sine. Parcă luasem foc. Ardeam de dorinţă. 

Jackie începu să-și facă ostentativ vânt cu mâna. 

— Of! exclamă ea. 

— Când era înăuntrul meu, parcă mă atingea în fiecare 
părticică a corpului. Ca un curent electric. A fost foarte intens! 
Dacă ar fi adăugat un volt în plus, cred că leșinam. 

Jackie scoase un geamăt aproape obscen. Victoria își cobori 
vocea. 

— Când am închis ochii, pur și simplu am văzut scântei. 

— Nu te cred! 

— Ca o ploaie de stele. 

— Cred că m-am excitat. 

Victoria sorbi iar din cafea: 

— Acum trebuie doar să-mi dau seama de ce am făcut-o. 


— Ce să-ţi mai dai seama? Erai excitată. Solomon e sexy și te- 
ai culcat cu el. 

— Nu e chiar atât de simplu. 

— Atunci o să-ţi dai seama data viitoare când v-o puneţi. 

— Cum adică data viitoare? 

— Să nu-mi spui că vrei să dai cu piciorul la cea mai bună 
partidă de sex din viaţa ta? 

Victoria se simţi pierdută. Avea nevoie de un sfat, dar 
prietena ei cea mai bună pășise deja într-o lume a fanteziilor 
sexuale și nu se mai puteau înţelege. 

— Mă duc acasă să văd dacă vibratorul meu mai are baterii, o 
informă Jackie. 

Poate că ar fi trebuit să o sune pe Regina în Elveţia sau Roma 
sau oriunde s-ar fi aflat, pentru a-i cere sfatul. Regina avea mai 
multă experienţă cu bărbaţii. De fapt, Victoria știa exact ce avea 
să-i răspundă mama ei: 

„Am fost nefericită și bogată, după care am fost nefericită și 
săracă.” 

Concluzia: „E mai bine să fii nefericită și bogată.” 

— Poate că mi-e frică de fericire. Poate că încerc să-mi 
sabotez relaţia cu Bruce. 

— Care este problema? Căsătorește-te cu Bruce și culcă-te cu 
Solomon, în secret. 

— Nu pot face una ca asta! 

— Atunci fă și tu ce fac avocaţii. la o foaie de hârtie și scrie 
avantajele și dezavantajele pentru fiecare dintre ei. 

Jackie îi întinse un fluturaș care făcea reclamă petrecerii de 
Crăciun de la Grove Isle și îl întoarse pe partea cealaltă. 

— Începe cu Bruce. Scrie o caracteristică a lui care îţi place cu 
adevărat, apoi compară-l cu Solomon din același punct de 
vedere. 

— E vreun test din revista Cosmopolitan sau ţi-a venit ţie 
ideea asta? 

Victoria scoase un pix din geantă și începu să scrie: 


Bruce Steve 

Demn de încredere Imprevizibil 
Precaut Nesăbuit 

Stabil Schimbător 


321 


Jackie trase cu ochiul la listă peste umărul Victoriei: 

— E clar. Băiatul Rău câștigă. 

— Jackie, este o problemă serioasă. 

— Bine, dar trebuie să-i dai o șansă lui Solomon. Sigur are 
vreo calitate care-ţi place. 

— Este un tată minunat. Se vede după cum se poartă cu 
Bobby. 


Bruce Steve 
Rigid Flexibil 
Plictisitor Amuzant 
Autoritar Relaxat 


— Aşteaptă puţin. De ce baţi câmpii și eviți problema? Nu 
glumesc deloc... 

— Te referi la sex? 

— Bineînţeles. Ce mai poţi spune despre Bruce, în afară de 
faptul că e bine dotat? 

— E bine. Poate că e un pic cam mecanic. 

— Dacă e vorba de o mașină de spălat, atunci e bine să fie 
mecanică. Dar din câte mi-ai povestit despre Solomon... 

— Solomon mă face să râd și îmi gătește... 

— Și îţi provoacă orgasme. Tot tacâmul. E excelent. Dacă ar 
trebui să iei o decizie, ceea ce și trebuie să faci, pe cine ai 
alege? 

— Tu ce ai face? 

— Nu pot să aleg eu, Vic. În schimb, sunt interesată de 
rebut... 

Victoria încercă să se concentreze și să răzbată dincolo de 
norii grei de nesiguranţă. E plăcut să faci cunoștință cu puterea 
orgasmelor multiple, dar acesta nu este un motiv să îţi petreci 
viaţa cu făptașul... 

— Dacă te gândești prea mult la chestia asta, vei lua o decizie 
greșită. 

— Nu pot să mă las în voia sentimentelor. Trebuie să analizez 
toți factorii. 

— Dar îţi alegi bărbatul, nu un plan de pensii. 

Victoria inspiră adânc. 


322 


— Eu și Bruce avem aceleași interese și valori. lubirea dintre 
noi este perfect logică. Are o justificare raţională. Mi-am luat un 
angajament faţă de el, angajament la care am meditat bine de 
la început. Este tot ce și-ar putea dori o femeie. Nimeni nu e 
perfect, nu? 

Cum Jackie nu-i răspunse, Victoria continuă: 

— Mă voi căsători cu Bruce și ăsta e ultimul meu cuvânt. 


40. 


FĂRĂ ÎMBRĂȚIȘĂRI, 
FĂRĂ SĂRUTĂRI, FĂRĂ GREȘELI 


Era o seară liniștită de duminică, după o zi în care Victoria 
refuzase să-i răspundă la telefon, iar Bobby studia o 
enciclopedie. Așa că Steve se așeză la masa din bucătărie, 
ronțăind ardei roșii cu brânză de capră și bând bere olandeză 
Grolsch. Porni laptop-ul și deschise o fereastră a unui motor de 
căutare. 

Mai întâi tastă „Replengren” în fereastra de căutare și imediat 
se afișară o sută de referințe. Replengren era un hormon sintetic 
produs în Germania care regenera celulele nervoase deteriorate 
la cobai, dar nu fără efecte secundare, printre care și 
degradarea funcţiilor motrice. Agenţia Naţională a 
Medicamentelor luase în considerare aprobarea medicamentului 
spre testare pe fiinţe umane, dar până în prezent nu se luase 
nicio decizie. 

„La naiba!” 

Kranchick ar risca să trateze pacienţii cu medicamente 
experimentale? 

Tastă numele ei în fereastra de căutare și se afișară mai 
multe monografii și lucrări de cercetare pe care le publicase de- 
a lungul anilor. Pe acestea le găsise și mai devreme, când 
dăduse și peste articolul ei despre autism. De data aceasta, 
căuta date specifice. Căută cuvântul Replengren în toate 
lucrările ei, dar nu găsi nimic. Kranchick nu menţionase 
niciodată medicamentul. 

Steve începu să-i citească lucrările. Sări peste studiile foarte 
tehnice, cu diagrame ale secreţiilor acide și ale activităţii 
electrice a creierului. Le citi în fugă pe cele care făceau 
speculaţii despre cauzele autismului, începând de la pojarul 
apărut la femeile însărcinate, până la aditivii alimentari și la 
policlordifenilul. Cât îi luă se bea două beri, citi un articol despre 
sindromul idiotului savant în care Kranchick susținea că 


mA 
| 


324 


stimularea magnetică transcraniană va produce rezultate 
uimitoare atât din punct de vedere intelectual la persoanele 
autiste, cât și la cele care nu suferă de această boală. 

Lucrarea pe care o citi de două ori, subliniind cu galben pe 
foile tipărite, exact cum ar fi procedat Victoria, era cea mai 
veche și mai puţin științifică dintre toate. Era un articol care 
conţinea o opinie personală publicat într-o revistă medicală, în 
primul an de rezidenţiat al lui Kranchick la spitalul din Baltimore. 
Mai citise acest articol și cu altă ocazie, dar pe vremea aceea nu 
avusese nicio semnificaţie pentru el. Acum, după ce aflase 
despre Replengren, articolul căpăta cu totul alt sens. Kranchick 
critica decizia spitalului de a concedia un cercetător care 
indusese intenționat episoade psihotice la pacienţii cu 
schizofrenie, administrându-le amfetamine. 

„Edward Jenner nu a injectat virusul variolei unui băiat de opt 
ani când a descoperit vaccinul? Walter Reed nu a permis 
ţânţarilor infectați să atace muncitorii cubanezi pentru a 
descoperi cauzele febrei galbene? Louis Pasteur nu a testat 
vaccinul antirabic pe copii înainte de a-l testa pe animale?” 
Acestea erau argumentele ei. 

Steve simţi cum i se accelerează bătăile inimii. Ce întrebare 
își pusese el puțin mai devreme? 

„Kranchick ar risca să trateze pacienţii cu medicamente 
experimentale?” 

Unele întrebări sunt prea simple. De ce să nu întrebăm: Este 
Pincher un idiot? Este Zinkavich un porc îmbuibat? Steve sări 
direct la ultimul paragraf din lucrarea lui Kranchick: 

„Progresul în medicină necesită curaj, viziune și capacitatea 
intransigentă de a alege cărarea neumblată. Binele omenirii are 
nevoie de sacrificii. 

Binele omenirii!” 

Steve ar fi vrut să o întrebe pe Kranchick cine i-a dat dreptul 
să se joace de-a Dumnezeu. Dar astea erau aspecte care puteau 
să mai aștepte. Trebuia să se gândească la strategia pe care o 
va aborda la proces și să mai bea o bere. Cum putea să 
demonstreze că Kranchick administra medicamente 
neautorizate pacienţilor de la spitalul Rockland? Biletul scris de 
mână furat de Cadillac din coșul ei de gunoi nu era o probă 
admisibilă. Nici măcar nu putea să-i spună Victoriei despre el. 
Parcă și auzea conversaţia: 


325 


Ea: La naiba, Solomon! Ceea ce ai făcut nu este etic și nici 


legal. 
El: Dar am aflat adevărul. Când legea nu dă rezultate... 
Ea: ... te obișnuiești cu ideea. Nu poţi decide ce legi să 


respecţi și ce legi să încalci. Cine ţi-a dat dreptul să te joci de-a 
Dumnezeu? 
El: Touché. 
Nici măcar după ce mai bău încă o bere nu Îi veni nicio idee. 
e 

Până luni frontul de aer rece pornise deja spre ocean, iar 
dimineața era însorită și călduroasă. Steve o aștepta pe Victoria 
în mașina parcată sub porticul clădirii Brickell Townhouse, 
ascultându-l pe Bob Marley care se întreba „Asta e iubirea?” Nu 
o mai văzuse de treizeci și două de ore, nouăsprezece minute și 
patruzeci și șase de secunde. Cu aproximaţie. 

În dimineaţa aceasta urmau să selecteze juraţii pentru 
procesul Barksdale, iar seara începeau să se depună mărturiile 
în cazul lui Bobby. Steve începuse deja să-i viseze pe Pincher și 
pe Zinkavich, dar în momentul acela nu se mai putea gândi 
decât la Victoria. 

Cu treizeci și două de ore și douăzeci de minute în urmă - de 
fapt, douăzeci și unu de minute - ea se ridicase din culcușul de 
paie, lăsându-l singur și abandonat. Duminică o sunase de trei 
ori, dar ea nu răspunsese și nici nu îi returnase telefoanele. 

„Se preface că nu s-a întâmplat nimic. Ei bine, și eu pot face 
același lucru.” 

Dar nu reușea deloc. Steve retrăia încontinuu în minte - sau 
mai bine zis în ceea ce-i rămăsese din ea - momentele lor de 
iubire. 

Victoria apăru câteva clipe mai târziu. leși în grabă din holul 
clădirii, îmbrăcată în uniforma ei de tribunal: un costum gri la 
două rânduri și un șirag simplu de perle. Avea un aspect serios, 
de femeie de afaceri, și era foarte frumoasă. Îl salută pe portar, 
își aruncă servieta pe bancheta din spate și se urcă în mașină. 

— Îmi pare rău că am întârziat. 

„Deci nu primesc niciun «Bună dimineața, iubitule», nicio 
sărutare pe obraz, nici măcar un zâmbet.” 

— Nu-i nicio problemă. 

Mai devreme sau mai târziu va trebui să discute problema. Lui 
Steve îi venea să strige: „Eu ti-am spus ce simt. E rândul tău.” 


326 


Într-o tăcere îmbufnată, Steve porni pe Twelfth Avenue spre 
Palatul de Justiţie. Deci așa o să fie relaţia lor. Fără îmbrăţișări, 
fără sărutări, fără greșeli. Ar fi avut atât de multe de spus, dar 
nu era momentul potrivit. Lumina crudă a zilei înlocuise torțele 
aprinse, cântecele cubaneze de iubire și fulgii de zăpadă. În 
fond, el spusese deja tot ce avea de spus. li spusese că o 
iubește. Ce mai era de făcut? 

— Cine se va ocupa de examinarea juraţilor? întrebă ea pe un 
ton profesional, ca între parteneri. 

— Discuţi tu cu ei. Eu o să urmăresc juraţii și o să iau notițe. 

— Serios? 

— Tu ești mai prietenoasă. O să te simpatizeze mai mult. 
Poate chiar or să se îndrăgostească de tine! 

lubirea... lubirea îi bântuia gândurile ca o fantomă. 

Sirena podului mobil de peste Miami River începu să sune. La 
naiba, aveau să fie blocaţi aici cel puţin cinci minute. Nu face 
impresie bună să întârzii la tribunal din prima zi a unui proces 
de crimă, se gândi Steve, fără să adauge însă această cugetare 
la legile sale. Puse frână. Mașina lor era a treia din coloană. 

— Deci? întrebă el. 

— Deci ce? 

Nu se putu abține. Nu putea să nu o întrebe. 

— Cum stăm? lar nu s-a întâmplat nimic între noi? 

Victoria tăcu. O egretă albă păși elegant în susul podului care 
se ridica. La radio, Jimmy Cliff se lăuda că totul îi este clar. 

— Ba s-a întâmplat, recunoscu ea în cele din urmă. 

Steve așteptă ca ea să-și continue gândul, dar Victoria tăcu. 
Egreta continuă să înainteze. Jimmy Cliff îi anunţă că ziua era 
însorită și luminoasă, dar lui Steve nu i se părea deloc așa. 

— Sunt puţin nedumerit. Aș vrea să știu care este situaţia 
mea acum. 

Podul se înălțase în unghi drept. Egreta își luă zborul și începu 
să se învârtească deasupra râului, unde un cargobot plin de 
furgonete se îndrepta leneș spre ocean. 

— Nu mă pot gândi acum la acest lucru. 

— E un răspuns cam rece, nu ţi se pare? 

— Azi ne vom ocupa toată ziua de un proces de crimă, iar 
seara de cazul lui Bobby. Mâine o luăm de la capăt. Bruce mă 
stresează cu lista invitaţilor la petrecere și a comandat o 
sculptură de gheaţă a unui copac de avocado, fară să mă 


327 


întrebe și pe mine. Lui Jackie nu-i place rochia de domnișoară de 
onoare, mâine trebuie să-mi vină ciclul, iar tu, Steve Solomon, 
vrei să îmi dau ochii peste cap și să-ţi spun că pământul s-a 
mișcat cu mine, că n-am mai simţit așa ceva, și că vreau să fug 
cu tine pe o insulă pustie. 

— Și așa este? S-a mișcat pământul? 

— Fir-ar să fie! 

— Mai întâi mă cerţi pentru că nu îmi mărturisesc 
sentimentele. Acum eu mi-am vărsat sufletul în faţa ta, și tu ce 
faci? 

— Te evit. 

— Evită-l pe Bruce cu sculptura lui cu tot. Mie prefer să-mi 
vorbești. 

— Nu discutăm până când nu se termină ambele cazuri. Când 
totul s-a terminat, stăm de vorbă. 

Brațul barierei începuse să se ridice. 

— Acum hai să mergem să câștigăm procesul de crimă! 


41. 


VREMURILE DE ALTĂDATĂ 


Steve și Victoria urcară treptele Palatului de Justiţie chiar în 
timp ce escadrila de oameni de serviciu terminau de curățat 
rămășițele ritualurilor voodoo. Prăjiturile, lumânările și craniile 
oferite zeilor Santeria de către familiile acuzaților erau aruncate 
în saci de gunoi, iar împricinaţii nu aveau decât să își lase soarta 
în mâinile unor bieţi muritori de rând: judecătorii și jurații. 

Katrina probabil că îi aștepta în sala rezervată avocaţilor și 
clienţilor acestora. Victoria spera că îi ascultase instrucţiunile 
referitoare la ţinuta pe care trebuia să o poarte. Cu o seară 
înainte, petrecuseră câteva ore bune evaluând garderoba amplă 
a Katrinei; în cea mai mare parte a timpului, Victoria spusese 
„nu” pe un ton hotărât. 

Nu sacoul cu un singur nasture din crep, care lăsa prea mult 
la vedere. 

Nu rochia croșetată de un roșu metalic, cu decolteu prea 
adânc. 

Nu rochia strălucitoare ornată cu mărgele, cu partea de sus 
transparentă. 

Aleseseră un costum de lână cu fustă de la Carolina Herrera. 
Era gri perlat și se lega cu o curea elegantă în talie. In liftul care 
îi ducea spre sala de judecată, Victoria îl asculta pe Solomon 
care îi dădea lecţii despre selectarea juraţilor, folosind un ton 
enervant și superior. A 

— Fii atentă la limbajul corpului. incearcă să-ţi dai seama care 
sunt lideri și care sunt supuși. 

— Așa voi face. 

— Elimină toate femeile neatrăgătoare. Or să o urască pe 
clienta noastră. 

— Știu. 

— Un bărbat care stă cu coatele în poală este supus. Un 
bărbat care se sprijină de scaunul juratului de alături este 
autoritar. 

— Știu și asta. 


— Vezi cine are în mâini cărți cu coperte cartonate. Vezi cine 
are la el revista Daily Racing Form. 

— Am înţeles. 

— Elimină pe oricine care citește cărţi de Bill O'Reilly. 

— De ce? 

— Pentru că sigur este un om enervant care-și dă aere de 
atotștiutor. 

Ajunseră la etajul al doilea și porniră cu scara rulantă spre 
etajul trei. 

— Urmărește-l pe Vulturul Marvin, care o să stea în primul 
rând. Dacă își atinge lobul urechii... 

— Trebuie să alerg la baza a doua, ca la baseball? 

— Vrea să îl iei la întrebări pe jurat. Încă ceva: anunţă-i de la 
bun început că avem o clientă vinovată de adulter. 

— O să fac acest lucru în pledoaria de început. 

— E prea târziu. Trebuie să îi anunţi de când începe selecţia 
juraţilor. Vreau să le văd reacţia, ca să îi eliminăm pe cei care 
par deranjati. 

— Dacă facem prea mare caz de chestia asta, ar putea părea 
că ne e frică de... 

— Uite ce este, nu am timp să te dădăcesc prea mult. Fă cum 
îți spun eu. 

— N-am nevoie să mă dădăcești. 

„De ce și-a ieșit așa din fire? Pentru că nu am sărit în braţele 
lui când ne-am întâlnit? 

N-ar fi trebuit să mă culc cu el. Sunt o idioată!” 

— Mă îngrijorează problema infidelităţii. 

„Și pe tine?” 

— Dacă ne alegem cu vreun habotnic religios în juriu, or să o 
pună la zid pentru că s-a culcat cu Manko, chiar dacă există sau 
nu dovezi de crimă. Cunoști teoria disonanţei cognitive? 

— Am studiat psihologia la Princeton. 

— Felicitări. Cunoști acest corolar? „Dacă îi convingi pe 
oameni să adopte o opinie cu care nu erau de acord mai înainte, 
își vor modifica atitudinea pentru a se conforma noului 
angajament.” 

— Am citit toate studiile în domeniu. 

— Încă ceva. Să nu stai prea aproape de boxă. E o atitudine 
intimidantă. Fii relaxată. Plimbă-te prin sală dacă vrei, dar 


330 


păstrează contactul vizual. Trebuie să porţi o conversaţie cu 
jurații, nu să-i interoghezi. 

— Steve, știu să selectez jurații. 

— Când interoghezi martorii acuzării, trebuie să stai ţeapănă 
ca un lunetist. Lasă-l pe martor să se foiască. 

— Știu cum să conduc un interogatoriu. 

— Dacă m-ai asculta, aș face din tine o avocată minunată. 

— lar începi? Eşti din cale-afară de arogant. 

— lar tu ești la fel de frigidă ca în ziua în care ne-am 
cunoscut. 

— Poftim? 

— Rigidă. Am vrut să zic rigidă. 

— Să ţi-o trag, Solomon! 

— Ai făcut-o deja, Lord. 

„Să-l ia naiba pe regele replicilor sarcastice.” 

— Știu că ești supărat, dar n-ai putea să te comporți ca un 
adult? 

— Nu sunt supărat. 

„Bărbaţii sunt ca niște copii mici. Dacă o ţine tot așa, 
săptămâna viitoare va fi un coșmar.” 

— Ai vrut să păstrăm o relaţie de afaceri. Asta vom face. 

„Ca la început”, se gândi ea. Aproape că uitase cât de 
caustice puteau fi replicile lui. Nu știa ce fusese în capul ei 
noaptea trecută. Cum își putuse imagina că ar putea avea o 
relație cu un copil capricios? Nu știa decât să se certe și să facă 
scandal. Era convinsă că făcuse alegerea potrivită. Cum se 
putuse îndoi vreo clipă de faptul că Bruce era bărbatul ideal 
pentru ea? 

Incă o decizie corectă era aceea de a-i da vestea lui Solomon 
cât mai târziu. li spusese doar că îl evită. Ca și cum Solomon ar 
fi fost o moţiune pe care încă o mai evalua. Ca și cum nu se 
hotărâse deja. 

„O mică minciună prin omisiune.” 

Poate că era o cruzime din partea ei să-l lase să aștepte 
degeaba, dar aveau două cazuri de rezolvat și nu era momentul 
să-i spună că nu puteau avea o relaţie. Nu avea de unde să știe 
ce reacție ar putea avea. Dacă ceda nervos? 

Când ajunseră la etajul patru, culoarul era blocat de fotografi 
și de reporteri. Intrebările începură să curgă ca focurile de 
mitralieră. 


331 


— Există șansa să se ajungă la o înțelegere? 

— Katrina Barksdale va depune mărturie? 

— Există martori-surpriză? 

Steve ridică o mână și le făcu semn să tacă: 

— Ştiţi bine că eu îmi instrumentez cazurile în sala de 
judecată, nu prin ziare. 

— Ce fel de juraţi doriţi să aveţi? 

— La fel ca întotdeauna. Atenţi și inteligenți. 

„Sigur că da”, se gândi Victoria. Suficient de atenţi cât să nu 
adoarmă și suficient de inteligenţi ca să reţină un singur cuvânt: 
„nevinovată”. 

— Aveţi vreun as în mânecă? 

— Nu avem nevoie de tertipuri, deoarece clienta noastră este 
sută la sută nevinovată. 

„Care dintre noi este sută la sută nevinovat? Eu în niciun caz,” 
se gândi Victoria. 

Steve continuă să pălăvrăgească în timp ce se îndreptau spre 
sala de judecată, desființând acuzarea și ridicând-o în slăvi pe 
clienta sa, Katrina Barksdale. Soţia perfectă, victima adevărată 
a procesului. Să fim serioși! 

„E ca și cum ai fluiera în cimitir, așa ar fi spus Regina.” 

De unde venea toată înfumurarea asta a lui? Cum putea să fie 
atât de sigur de pașii lui, când persoanele din jur cădeau pradă 
nisipurilor mișcătoare? 

Procesul Barksdale trebuia să îl scoată din cartierul cu chirie 
mică și să îi lanseze cariera. Dar dacă Steve făcea una din 
scamatoriile lui obișnuite? Una e să fii acuzat de sfidarea 
instanţei într-un proces în care martorul este un papagal 
vorbitor, și alta e să o încurci atunci când presa e cu ochii pe 
tine și cea mai neînsemnată greșeală se transformă în editorial 
pe prima pagină. Dacă procesul acesta se transforma într-o 
sinucidere profesională? 

„Ca să nu mai vorbim de viaţa mea personală.” 

Făcuse o greșeală îngrozitoare hâărjonindu-se cu Steve prin 
fân. Acum el avea puterea să-i distrugă cariera abia începută și 
căsătoria iminentă. 

„Nu voi da vina pe Steve pentru nimic. Nu pot face așa ceva. 
Orice mi s-ar întâmpla, este numai din vina mea.” 


42. 


PREAIUBITA MEA 


Carnavalul începu când Ray Pincher anunță comisia că dorea 
nişte jurați cinstiți și imparțiali, nu unii care să favorizeze 
acuzarea. „Este prima dintre numeroasele minciuni care se vor 
spune azi în sala de judecată”, se gândi Steve mohorât. 

Primele douăsprezece persoane aduse în boxă erau niște 
oameni obișnuiți după standardele din Miami. Trei pensionari, 
doi constructori, un șomer și un pastor protestant. Urmară un 
organizator de petreceri travestit din South Beach, un mim ale 
cărui răspunsuri nu se auzeau, o dansatoare de striptease care 
obișnuia să se lupte cu bărbaţi în căzi pline cu salată, o 
cosmeticiană care lucra la un salon de înfrumusețare și care se 
specializase în aranjarea părului pubian și un domn hispanic mai 
în vârstă care se considera un luptător pentru libertate, oponent 
al lui Fidel Castro. 

Steve se așeză la masa apărării alături de Katrina Barksdale, 
care arăta de-a dreptul sfioasă în costumul gri. Lui Steve nu îi 
arăta nici a criminală, nici a târfă. Pincher stătea țţeapăn ca un 
stâlp la masa acuzării. Ochii lui bulbucaţi erau atenţi și precauți. 

De la o distanţă de vreo doi metri de boxă, Victoria spuse: 

— Domnule reverend Anderson, cunoașteți cele Zece Porunci? 

— Bineînţeles. 

— Aceste porunci ne spun să nu comitem adulter și să nu 
ucidem. Domnule reverend, înțelegeţi că în această sală de 
judecată ne preocupă doar crima? 

— Da. Judecarea adulterului este în jurisdicţia altcuiva, 
răspunse pastorul arătând cu degetul spre cer. 

Steve auzi o voce șoptindu-i numele. Când se întoarse, îl văzu 
pe Marvin făcându-i semne spre partea din spate a sălii de 
judecată. Teresa Toraño, prietena lui Marvin, se afla lângă ușă. 
Steve îl întrebă pe Marvin din priviri despre ce era vorba, iar 
Vulturul își înclină capul în direcţia Teresei, îndemnându-l să 
meargă la ea. 


333 


Steve se ridică și se îndreptă spre rândul din spate, unde se 
așezase Teresa. Avea părul strâns într-un coc și purta o haină 
neagră de tweed și o fustă asortată. Când Steve se așeză pe 
scaunul de lângă ea, Teresa băgă mâna în geantă și scoase un 
plic. 

— Am venit cu cecul, șopti ea. 

Steve se uită placid la ea. 

— O sută de mii de dolari. 

— Teresa, tu îmi împrumuţi banii? 

— Da. 

— Marvin mi-a spus că va întreba niște prieteni, dar nu am 
crezut că se referea la tine. 

— E ceva în neregulă cu banii mei? 

— Nu, dar mă simt jenat, asta-i tot. 

— Așa și trebuie, pentru că nu ai venit direct la mine. 

— Nu știu ce să zic, Teresa. Dacă clienta este acuzată, nu-mi 
primesc onorariul. Îmi va lua mulţi ani până îţi voi returna banii. 

Dacă lua o sută de mii de dolari de la ea, Steve dorea ca ea să 
știe exact în ce situaţie se află. 

— O să muncești pentru banii ăștia. 

— Mai ai litigii în legătură cu birourile de pompe funebre? 

— Nu, dar te învăţ să faci îmbălsămări. 

Teresa zâmbi și îi împinse plicul în mână. 

Aflată în faţa boxei, Victoria îi aruncă o privire. „De ce 
chibiţezi în timp ce eu aleg juraţii?” 

— Banii sunt pentru cazul lui Bobby, nu-i așa? 

Steve dădu afirmativ din cap. 

— Da, dar aș prefera să nu-ţi spun mai mult de atât. 

— O să mă rog pentru tine la Sfânta Filomena, protectoarea 
copiilor. 

— Îţi mulțumesc pentru tot, Teresa. 

Steve strecură plicul în buzunarul sacoului. Victoria îi întreba 
pe juraţi dacă au înțeles că doamna Barksdale se prezenta în 
faţa lor ca o femeie nevinovată, și că era sarcina acuzării să-i 
dovedească vinovăția. Unsprezece juraţi murmurară pe diverse 
tonuri „da”, „îhî”, „mda” sau „s/”. Mimul dădu din cap în semn 
că da. 

— Deci ca să-mi dai banii înapoi înainte să ajung la azil, 
trebuie să o scoţi nevinovată pe parașută? șopti Teresa. 


— Nu mai vorbi așa despre ea. Katrina este clienta mea, ceea 
ce înseamnă că este o sfântă. Ca Filomena. 

— Doamne ferește! 

Teresa își dădu ochii peste cap în semn de dezaprobare. 

— Este întruchiparea perfecțiunii, mai spuse Steve, după care 
își aduse aminte de altceva. Femeia este perfecționată... 

— „Corpul ei fără viaţă poartă zâmbetul succesului.” 

— Ce spui? 

— Al doilea vers al poeziei. 

— Fir-aș al naibii! E o poezie adevărată? 

Steve ridicase vocea prea tare, astfel încât câţiva juraţi se 
întoarseră spre el. Victoria își ţuguie buzele ca și cum ar fi vrut 
să-l apostrofeze. 

— Este poezia Pe muchie, de Sylvia Plath, îi explică Teresa. 

Cunoștinţele lui Steve în ale poeziei erau minime. Îl cunoștea 
pe Olaf, cel care nu voia să mănânce rahat. La facultate mai 
învățase câteva versuri interesante de Carl Sandburg: 
„Pittsburgh, Youngstown, Gary, bărbaţii fac oţelul”. Și mai 
auzise niște cântecele scurte, care începeau cam așa: „A fost 
odată o fată din China comunistă”. Nu cunoștea nicio poezie 
scrisă de Plath, dar auzise despre ea într-un film cu Gwyneth 
Paltrow. 

— Sylvia Plath nu este poeta care s-a sinucis? 

— Da, la câteva zile după ce a scris Pe muchie. 

— Bingo! 

Piesele puzzle-ului începeau să se rânduiască. El bănuise că 
Barksdale a scris chiar el versul respectiv, dar nu era așa. 
Furase un vers dintr-o poezie a unui autor consacrat, și apoi 
crease mai multe anagrame pe baza versului respectiv. Steve își 
aminti subit de biletul pe care Barksdale i-l trimisese soţiei 
înainte de a muri. Victoria spusese că avea un stil „demodat”. 

— Teresa, ai auzit vreodată ceva de genul „Preaiubito, Nimeni 
nu ar fi putut fi mai bun decât tine, din prima zi până acum”. 

Teresa îi zâmbi cu blândeţe, exact ca o profesoară răbdătoare 
confruntată cu un elev neatent. 

— „Preaiubitule, Nimeni nu ar fi putut fi mai bun decât tine, 
din prima zi și până în prezent.” 

— Asta este! Tot Plath a scris-o? 

Steve era plin de speranţă. Strategia apărării deja prinsese 
contur. 


335 


— Nu, nu este scrisă de Sylvia Plath. 

— La naiba! 

Steve se dezumflă rapid. Crezuse că a depistat o urmă, dar 
dacă partea cu „preaiubita” nu era scrisă de Plath, atunci ideea 
lui nu mai avea sens. 

— Sunt cuvintele scrise de Virginia Woolf în biletul de adio pe 
care l-a trimis soțului ei înainte de a se sinucide. 

— Sigur că da! Teresa, ești cea mai frumoasă femeie! 
exclamă Steve îmbrăţișând-o. 

Teresa începu să râdă. 

— Ești tare zăpăcit, dar poate dacă aș avea cu patruzeci de 
ani mai puţin... 

— Acum pot să îţi răspund la întrebare. 

Femeia îl privi atentă, fără să înțeleagă unde voia să ajungă. 

— O să o scot basma curată pe parașută, o lămuri Steve. 


336 


43. 


SINERGIE 


— Charles descoperă infidelitatea Katrinei și se sinucide? Ce 
sens are ideea asta? întrebă Victoria. 

— Victoria are dreptate. Dacă avea de gând să omoare pe 
cineva, atunci mă omora pe mine. 

— Voi două nu ascultați deloc. Este o apărare excelentă, le 
contrazise Steve. 

Cei trei stăteau în sala goală de judecată. Câteva minute mai 
devreme juraţii depuseseră jurământul, stând în picioare, cu o 
mână ridicată, ca niște mici cercetași, promițând să ia o decizie 
numai în baza probelor și a instrucţiunilor judecătorului. Steve 
aruncase o privire să vadă dacă vreunul din ei își ţinea degetele 
încrucișate la spate. 

Judecătorul Hiram Thornberry își drese vocea și spuse: 

— Datorită orei târzii, vom lua o pauză până mâine dimineaţă. 

Steve observă că nu era decât ora trei după-amiaza, dar 
domnului judecător îi plăcea să evite ora de vârf pentru a ajunge 
mai repede acasă, unde juca golf până la căderea întunericului. 
După ce se golise sala de judecată, Steve le spuse Victoriei și 
Katrinei că Charles se sinucisese. Cele două femei petrecură 
câteva minute bune desființându-i teoria. 

— Charlie nu făcea nimic fără ajutor. Nici măcar nu se putea 
masturba singur, comentă Katrina. 

— Teoria asta a ta se bazează pe poezie? întrebă Victoria, 
dând neîncrezător din cap. 

— Charles era un tip pasionat de literatură, le explică Steve. 
Colecţiona cărți și sponsoriza seminare, cum ar fi „Poetele, 
aceste suflete chinuite”. 

— Asta sunt niște dovezi nefondate. 

— Vic, care este primul lucru pe care mi l-ai spus despre 
Charles? 

— Că îi plăcea să-și demonstreze superioritatea faţă de cei din 
jur. 


— Exact. Vezi cum se potrivesc toate? Charles a făcut o 
anagramă a unui vers scris de Sylvia Plath cu câteva zile înainte 
de a se sinucide. A citat biletul de adio al Virginiei Woolf, apoi s- 
a strangulat cu ajutorul unei drăcii cu care putea să-și 
controleze singur presiunea asupra gâtului. 

Victoria își mușca buza inferioară, gândindu-se intens. 

— Nu are niciun sens. Charles era supărat pe Katrina. Dacă 
murea cât timp erau căsătoriţi, ea moștenea o parte din averea 
lui. 

— Nu și dacă era învinuită de crimă. 

— Vrei să spui că Charlie mi-a înscenat crima? întrebă Katrina, 
care urmărise cu atenţie acest scurt meci de tenis verbal dintre 
cei doi avocați. 

— Eu așa cred. Unii criminali încearcă să își mascheze crima 
sub forma unei sinucideri. Charles a făcut exact invers. S-a 
sinucis și a făcut în așa fel încât să arate a crimă. 

— Atunci de ce a mai scris un bilet în care să se dea de gol? 
întrebă Victoria. 

— Păi, el nu s-a dat de gol. A creat trei anagrame care ne-au 
condus la un cod-sursă, care la rândul lui are legătură cu o 
poezie. Cine și-ar da seama de așa ceva? 

— Eu nu! răspunse Katrina ridicând din umeri. 

— A fost ultima lui șansă de a dovedi că este mai inteligent 
decât toți ceilalţi. Acum râde din mormânt. 

— Tot nu cred. Niciun bărbat nu își pune capăt zilelor doar ca 
să o lase pe soţia lui fără o para chioară. 

— Dar nu de asta s-a sinucis. Asta era doar cireașa de pe tort. 

— Și atunci unde e glazura? 

— După ce Katrina i-a frânt inima, Charles nu mai avea pentru 
ce trăi, încercă Steve. 

— Charlie nu era așa. El pur și simplu ar fi divorţat de mine și 
și-ar fi găsit altă femeie, izbucni Katrina. 

— Bine, atunci s-a sinucis din alte motive. Dar dacă tot se 
sinucidea, a ţinut neapărat să te bage pe tine la apă. 

— Atunci care sunt motivele? Ne tot învârtim în jurul cozii. 

— Nu știu. Știu doar că s-a sinucis. 

— Nu putem dovedi nimic, dacă nu avem un motiv care să-l fi 
determinat să se sinucidă. 

— Poate o boală psihică, încercă Steve. O tulburare bipolară 
sau o depresie. 


338 


— Nici vorbă. 

Katrina scutură energic din cap, legănându-și buclele negre. 

— Bătrânul Charlie se distra mereu. 

— Din motive financiare. 

— Era putred de bogat, insistă Katrina. 

— Probleme medicale. 

— După ce s-a inventat Viagra, n-a mai avut probleme 
medicale. 

— Consuma droguri? 

Katrina dădu iar din cap, aruncându-și peste umăr pletele. 

— Nu lua nimic fără rețetă, nici măcar calmante pentru 
durere. 

— Ce calmante? 

— Vicodin. Și încă câteva. Nu mai ţin minte toate denumirile. 

— De ce le lua? 

— Cu câteva săptămâni înainte să moară, a făcut o gripă 
intestinală. 

— Dar asta nu se tratează cu calmante, protestă Victoria. 

Katrina se încruntă: 

— Sunt sigură că asta a adus Charlie acasă de la medic. 

— Care medic? 

e 

Doctorul Philip Atherton arăta exact ca medicii din telenovele. 
Era un bărbat chipeș, pe la vreo cincizeci de ani. Își purta părul 
cărunt pieptănat cu grijă peste cap, și era îmbrăcat într-un halat 
apretat, cu numele lui brodat deasupra buzunarului. În jurul 
gâtului atârna nelipsitul stetoscop. Avea un aspect foarte demn 
și puţin britanic. Victoria se aștepta să-l audă vorbind ca actorii 
din piesele de la BBC. 

— Urăsc avocaţii! exclamă doctorul Atherton cu un accent 
pregnant de New York. Sunt niște lipitori care sug sângele 
oamenilor. 

— Sunt perfect de acord cu dumneavoastră, îi ţinu isonul 
Victoria. 

Era hotărâtă să găsească un punct comun de interes. Aveau 
nevoie cât mai repede de ajutorul lui. Îi aruncă o privire lui 
Steve care se încrunta. 

Se aflau în cabinetul luxos al lui Atherton, în apropierea 
cartierului Miracle Mile din Coral Gables. Biroul lui avea o sală de 
așteptare pardosită cu marmură, în care se aflau o fântână 


339 


arteziană și numeroase vaze cu crini proaspeţi, amplasate pe 
piedestale de sticlă. Clădirea cu șapte etaje avea o tencuială de 
culoarea argilei, cu terase din dale de piatră portocalie, o 
tentativă a arhitectului de a face clădirea să arate ca o vilă 
mediteraneeană și nu ca un muzeu de proctologi, ortopezi și 
interniști. 

Era cinci fără câteva minute. Într-o oră Steve, și Victoria 
trebuiau să se prezinte din nou la tribunal, pentru a demara 
procesul lui Bobby. Aveau la dispoziţie cel mult treizeci de 
minute pentru a afla ceea ce doreau și pentru a-și lua picioarele 
la spinare. 

— Avocaţii sunt pe cea mai joasă treaptă a evoluţiei. Sunt mai 
rău decât rahatul de balenă. 

— Este uimitoare lipsa de etică pe care o vedem în zilele 
noastre, îi cântă Victoria în strună, străduindu-se să zâmbească. 

Alături de ea, Steve începu să se foiască. Se vedea clar că-l 
ura pe doctor. 

— Sunt unele lucruri pe care nici măcar o târfă nu le-ar face 
pentru bani, dar avocații n-au limite... 

— Să discutăm despre Charles Barksdale, îl rugă Victoria, care 
simţea timpul scurgându-i-se printre degete. 

— Ce este maro cu negru și arată bine pe un avocat? 

— Un Doberman. 

Victoria știa gluma asta proastă încă dinainte să ajungă la 
Facultatea de Drept. 

— Ce porcărie! izbucni Steve. 

— Steve, mă ocup eu. 

— Unii dintre noi lucrăm pro bono. 

— Ca să vă salvaţi conștiința încărcată? întrebă medicul. 

— Când ai acceptat ultima dată un pacient care n-avea 
asigurare? 

— Steve, termină! 

„La naiba! Până și Bobby se controlează mai bine decât el!” 

— Știţi de ce primele mele de asigurare pentru malpraxis au 
șase cifre? 

— Pentru că se știe că medicii o dau în bară. 

— Pentru că avocaţii sunt niște lipitori. 

— Nu trebuie să ascult prostiile astea. 

— Stephen, avem nevoie urgentă de ajutorul doctorului 
Atherton. 


340 


— O consultaţie de un sfert de oră vă costă cinci sute de 
dolari. Trebuie să plătiţi înainte în numerar sau cu MasterCard. 
Nu acceptăm American Express. 

— Nu este cam scump pentru o simplă consultaţie? se 
interesă Victoria. 

— Mai aveţi treisprezece minute la dispoziţie, o informă 
medicul, uitându-se la ceas. 

Steve îi aruncă o privire și îi spuse: 

— Eu mi-am depăşit creditul. 

„Evident”, își spuse Victoria deschizând geanta, iar doctorul 
Atherton îl chemă pe contabil. 

e 

Întrevederea dură doar patru minute, dar doctorul Atherton 
refuză să reducă factura. Le povesti că fusese medicul lui 
Charles Barksdale timp de mai mulți ani. Nu avusese niciodată 
probleme grave. Tensiunea și colesterolul erau sub control, iar 
el făcea suficient tenis la club pentru a se menţine în formă. Cu 
doi ani în urmă suferise o mică operație la genunchi pentru a 
îndepărta un cartilaj rupt. Câteva săptămâni înainte să moară, 
Charlie s-a prezentat la el, plângându-se de dureri abdominale și 
greață. De o săptămână vomita încontinuu. 

— Și avea gripă intestinală? 

— AȘ vrea eu. O radiografie a indicat o îngroșare a peretelui 
stomacului. L-am trimis la Cedars pentru o laparotomie 
experimentală, dar acolo i-au făcut biopsie. Verdictul a fost de 
carcinom gastric neoperabil, cu carcinomatoză. 

— Deci avea cancer, concluzionă Victoria. 

— Unul foarte urât. Linitis plastica. Era avansat, neoperabil și 
fatal. l-am dat și niște calmante când i-am anunţat vestea cea 
proastă. 

Victoria inspiră adânc. /ntuiția lui Steve fusese bună. 

Poligraful uman îi spusese că aveau o clientă nevinovată, iar 
ea îl luase în râs. Apoi el îi spusese că Charles Barksdale se 
sinucisese, și ea îl luase iar peste picior. lată că acum aflaseră și 
motivul care îl determinase pe Barksdale să își pună capăt 
zilelor. Și dacă tot o făcea, de ce să nu aibă grijă ca soţia lui cea 
infidelă să nu primească nimic? 

„Solomon se pricepe foarte bine.” 

— Mai precis, ce i-aţi spus domnului Barksdale? 


341 


— l-am zis că mai are între șase săptămâni și șase luni de 
trăit și i-am sugerat să-și pună ordine în afaceri. 

— Începând prin a plăti factura dumneavoastră, nu? 

— Steve, termină. 

Victoria se întoarse înapoi spre medic, care se uita la ceas. 

— Care a fost reacţia domnului Barksdale când i-aţi spus 
diagnosticul? 

— A rămas calm. Mi-a spus să nu o anunţ pe Katrina dacă mă 
întâlneam cu ea la club. Voia să discute chiar el cu ea. 

— Dar nu a făcut acest lucru. Charles a minţit-o. l-a spus că 
are o gripă intestinală. 

— Deci l-a omorât degeaba, se amuză medicul. Nu avea decât 
să aștepte ca natura să își urmeze cursul. 

Victoria se făcu că nu-l aude. O idee îi zumzăia în cap, ca și 
cum un ţânţar îi dădea târcoale. Ce era? 

— Tumoarea aceasta ar fi fost vizibilă pentru medicul legist în 
timpul autopsiei? 

Doctorul Atherton pufni disprețuitor. 

— Dacă se poate identifica prin microscop, cu siguranță se 
vede atunci când individul este tăiat de la un cap la celălalt. 

— Chiar dacă medicul respectiv nu este oncolog? 

— Linitis plastica arată ca și cum cineva ti-ar fi plantat gazon 
în stomac. Sunt niște fibre lungi și ondulate, ca firele de iarbă. 
Un medic legist care este pe jumătate orb și la fel de prost ca un 
avocat le-ar observa. 

e 

Așteptând liftul, Steve începu să apese frenetic pe butonul de 
coborâre. Aveau la dispoziţie douăzeci de minute pentru a 
ajunge la tribunal și era ora de vârf. 

Ea: De ce nu a fost menţionat cancerul... 

El: ... În raportul doctorului Yang? 

Ea: Yang este un medic competent și corect... 

El: Deci înseamnă că Sugar Ray Pincher este vinovat. 

Apoi spuseră amândoi, la unison: „E ceva putred la mijloc!” 

„E bine, își spuse el. Acum gândim la fel.” 

„E bine, își spuse ea. Asta înțeleg eu prin sinergie.” 

Ușa liftului se deschise. Intrară și coborâră spre parcare. 
Steve întrebă: 

— De ce ar denatura Pincher raportul autopsiei, dacă... 


342 


— ... Dacă este la fel de rău să omori un om bolnav ca și unul 
sănătos? 

— Să fiu al naibii dacă știu, dar dacă mă pricep să interoghez 
un martor, atunci doctorul Yang ne va spune totul. 

— Dă-mi voie să-ţi dau un sfat: folosește o floretă, nu un 
baros. 

— Mă înveţi cum să interoghez martorii, Lord? 

— Sfinte Doamne! exclamă ea, folosind o expresie de-a 
mamei ei. 

— Dacă îi spui unui bărbat să folosească semnalizatoarele are 
impresia că vrei să îl castrezi. Nu mai fi atât de sensibil, 
Solomon. Ești un avocat excelent. 

— Nu-mi vorbi pe tonul ăsta superior. 

— Am vrut doar să spun că uneori ești cam agresiv. 

— Ăsta este stilul meu. Eu atac adversarul, tu îl iei în braţe. 

— Bine, continuă să faci ce făceai și până acum. Poate de 
aceea suntem o echipă bună. 

— Abia acum ţi-ai dat seama de acest lucru, Victoria? După 
atât timp, tu abia acum ţi-ai dat seama? 

Ușa liftului se deschise, iar Steve se îmbulzi afară înaintea ei 
clătinând din cap. 


343 


44. 


CONFESIUNI 


Steve conducea, iar Victoria se afla pe locul de alături, 
revizuindu-și notițele. Se îndreptau spre nord pe Ronald Reagan 
Avenue, stradă numită astfel deoarece fostul președinte 
mâncase un sandvici cubanez la un restaurant de acolo. 
Trebuiau să o taie pe Coral Way, să o ia pe Twenty Seventh 
Avenue și ajungeau chiar în faţa Centrului Juridic pentru Minori, 
ba chiar le rămâneau vreo câteva minute libere la dispoziţie. 
Steve știa că mai are foarte puţin timp să se confeseze. 

— A apărut ceva în legătură cu cazul lui Bobby ce nu ţi-am 
spus încă. 

— Ce anume? 

Victoria își lăsă notițele deoparte cu o privire îngrijorată. 

— Am niște dovezi care o vor discredita pe Kranchick. 

— Ce dovezi? 

Victoria devenea din ce în ce mai suspicioasă. 

— Folosește un medicament ilegal, care nu a fost aprobat încă 
de Agenția Naţională a Medicamentelor. 

— Ești sigur? 

— Da, dar nu putem folosi dovezile. 

— De ce? 

— Pentru că le-am furat. 

— Cine le-a furat? 

— Noi. Adică eu. De fapt, Cadillac, la cererea mea. A căutat 
prin coșul ei de gunoi. 

— În coșul de gunoi? Ca în cazul Winnie-the-Pooh? întrebă 
Victoria clătinând din cap. 

Steve cunoștea cazul respectiv. judecătorul anulase un proces 
împotriva companiei Disney, deoarece reclamantul răscolise 
prin tomberoanele companiei. 

— Cam așa ceva. De aceea trebui să fii foarte subtilă. 

— Cum poți să fii subtil când ai probe obţinute pe cale ilegală? 

— Trebuie să o faci să recunoască singură că folosește un 
medicament neautorizat. 


344 


— Și cum aș putea face asta? 

— Profiţi de faptul că este mândră. Ea chiar crede că face un 
lucru bun, oricât de lipsit de etică ar fi. 

In timp ce traversau podul de peste Twenty Seventh Avenue, 
Steve îi povesti Victoriei despre articolul lui Kranchick, prin care 
susținea cercetările medicale periculoase condamnate de etica 
medicală. 

— Nu se teme să adopte un punct de vedere mai puţin 
popular sau să devieze de la curentul principal. Ea se conduce 
după propriile ei principii, nu după cele ale Agenţiei 
Medicamentelor. 

— Deci este exact ca tine. Își inventează și ea propriile legi? 

— Legile mele nu pun în pericol vieţile oamenilor. 

Steve trecu pe galben, însoţit de claxonul supărat al unui 
motociclist. Mai aveau doar o stradă de parcurs. Trecură pe 
lângă un centru comercial dezolant care vindea alcool la preţuri 
foarte mici, pe lângă un magazin de amortizoare și un birou de 
amanet, numit Casa de Empeño. 

— Cheia ca să o faci să cedeze este faptul că nu-i e rușine. 
Are un simţ al onoarei în legătură cu munca ei, și nu cred că va 
minţi despre asta. 

— Asta îţi spune intuiţia ta? 

— Da, în combinaţie cu cercetările pe care le-am făcut. Doar 
tu m-ai învăţat să procedez așa. 

Steve băgă mașina în parcare, gândindu-se că Centrul Juridic 
pentru Minori arăta mai degrabă a pușcărie decât a tribunal. 
Stâlpi din blocuri mari de beton erau construiți în jurul unei 
terase golașe care era la fel de primitoare ca și curtea unei 
pușcării. Zidurile fără ferestre ale clădirii fuseseră cândva albe, 
dar acum erau presărate cu pete de rugină. Era un loc mohorât 
și impersonal. Steve se întrebă cum va reacţiona Bobby când va 
vedea un loc atât de neobișnuit pentru el. Urma să afle a doua 
zi, când trebuia să îl aducă pentru a-l prezenta judecătorului. În 
seara aceasta stătea cu Marvin și Teresa, mânca sandviciuri 
cubaneze și bea shake de caise cumpărat de la Versailles, de pe 
Calle Ocho. 

— Nu știu dacă voi reuși, mărturisi Victoria. 

— Bineînţeles că vei reuși. 


345 


Coborâră din mașină și intrară în clădire, în timp ce un avion 
care se apropia de aeroportul din Miami trecu pe deasupra lor, 
făcând mare zarvă. Victoria era tulburată. 

— Am putea să ajungem în închisoare și să ne pierdem 
autorizațiile. 

— Dacă procedezi cum trebuie, Kranchick nu va ști niciodată 
de unde am obţinut informațiile. 

— Și dacă greșesc? 

— Atunci ajungem amândoi la închisoare și ne pierdem 
autorizațiile. 


346 


45. 


FIUL LUI HERBERT SOLOMON 


Stând în faţa instanţei, Zinkavich anunţă pe un ton formal: 

— Jack Zinkavich reprezintă statul Florida. 

„Ei, nu chiar tot statul”, se gândi Steve, iar partenera lui se 
ridică în picioare. 

— Victoria Lord, în numele lui Stephen Solomon. 

„Asta-s eu”, se gândi Steve. 

Se aflau în sala înghesuită a judecătoarei Althea Rolle - o 
femeie minionă, de culoare, cu părul tuns foarte scurt brăzdat 
de o șuviță albă. Pe birou avea doi ursuleţi de pluș. Pereţii erau 
acoperiți cu desene făcute de copii. Pe o tablă erau lipite zeci de 
fotografii ale judecătoarei alături de familii fericite care 
adoptaseră copii. In acest caz nu existau juraţi. Soarta lui Bobby 
depindea în întregime de judecătoarea Rolle. 

Steve își imagina că viaţa judecătorilor de la Tribunalul pentru 
minori era un haos deprimant. Erau nevoiţi să trimită 
adolescenţi cu probleme la centrele pentru delincvenţi, sau se 
ocupau de cazuri devastatoare cum ar fi anularea drepturilor 
parentale, în cazul copiilor abuzaţi sau neglijați de părinţii lor. 
Ocazional, aduceau fericire familiilor care doreau să înfieze copii 
pe care nu îi dorea nimeni altcineva. 

„Cum era cazul lui Jack Zinkavich, mascota Biroului de 
Protecţia Familiei.” 

Judecătoarea ridică privirea din dosar și îl studie pe Steve 
pentru o clipă. 

— Nu cumva ești fiul lui Herbert Solomon? 

— Vinovat, Onorată Instanță. 

Steve era obișnuit să i se adreseze această întrebare, dar nu 
știa niciodată la ce reacţie să se aștepte. Uneori interlocutorul 
scutura trist din cap, alteori se încrunta, iar alteori... 

— Tatăl tău e un om minunat. 

Steve răsuflă ușurat. 

— E un judecător cu un suflet mare. 


347 


— A fost judecător, o corectă Zinkavich, care avea pe masă o 
cutie de gogoși Krispy Kremes. 

Steve observă în cutie o gogoaşă dulce de leche, care era 
foarte populară în Miami, una cu scorțișoară și o alta cu glazură, 
cu un tiv întunecat la culoare în vârf, ca o chipă de ciocolată. 
Salivând, Steve își dădu seama că își încălcase una dintre 
propriile reguli sărind peste masa de prânz, și că mai avea mult 
de așteptat până la cină. 

— Mi-a părut foarte rău când am auzit de necazurile tatălui 
tău, domnule Solomon. Vrei să îi transmiti toate cele bune din 
partea mea? 

— Așa voi face, doamnă judecător. Vă mulţumesc. 

Zinkavich își drese vocea: 

— Doamnă judecătoare Rolle, îmi permiteţi să vă întreb ce 
relație aţi avut cu tatăl reclamantului? 

— Nu m-am culcat cu el, dacă asta doreai să afli. 

Zinkavich tresări, iar bărbia lui dublă tremură neliniștită. 

— Bineînţeles că nu. M-am gândit doar... 

— Dar dacă mi-ar fi bătut apropouri în sensul ăsta, nu știu 
sigur ce i-aș fi răspuns. 

— Eu voiam doar să știu cât de apropiaţi aţi fost. 

— Câte cazuri ai instrumentat tu în sala mea de judecată, Z? 

— Să tot fie vreo douăzeci și cinci. 

— Am fost mereu corectă cu tine? 

— Da, doamnă. De obicei sentința dumneavoastră este în 
favoarea mea. 

— Exact, deși consider că îmi stai ca un ghimpe în coastă și că 
ești un neisprăvit. 

— Da, doamnă. 

— Îţi dau câștig de cauză pentru că Serviciul de Protecţia 
Familiei se preocupă în general de interesele copilului, iar pe 
mine numai asta mă interesează. 

— Înţeleg, doamnă. 

— Este prima dată că îl văd pe domnul Stephen Solomon, și 
din partea mea ar putea să fie și copilul Prințului de Wales. 
Înţelegi? 

— Cred că da, doamnă judecător. 

— Atunci lasă-mă să discut puţin cu domnul, iar tu mănâncă o 
gogoașă glazurată și taci din gură. 

Judecătoarea Rolle se întoarse spre Steve și își îndulci tonul: 


348 


— Noi, cei de pe partea asta a râului, nu ne prea formalizăm. 

— Am observat, doamnă judecător. 

— Mi-am pierdut virginitatea cu tatăl tău. 

— Poftim?! 

— Am instrumentat primul meu caz în faţa lui Herbert 
Solomon. Prima dată nu se uită niciodată. 

„Nici ultima dată nu se uită”, se gândi Steve. 

— Era vorba despre un accident auto. Nici nu mi se uscase 
cerneala pe diploma de absolvire și nu aveam nicio probă la 
dosar. La fiecare întrebare pe care o puneam, cei doi avocaţi 
tupeiști ai companiei de asigurări se ridicau în picioare și 
aduceau obiecţii. „lrelevant.” „Mărturii indirecte.” „Formulare 
improprie.” 

— E o șmecherie veche împotriva unui avocat tânăr. 

— Tatăl tău le-a tot acceptat obiecțiile, cu accentul acela 
adorabil al lui. „Dac-aș fi în locu' matale, donșoară Rolle, aș 
reformula întrebarea.” În cele din urmă, ne-a chemat la bară. 
Am crezut că o să mă elimine din proces pentru că eram 
incompetentă, dar el s-a întors spre băieţii ăia albi și le-a spus: 
„Acu' aş vrea s-aud întrebările domniţei, așa că vouă, 
șarlatanilor, să nu vă aud fleanca. La obiecția urmatoare, n-aveţi 
decât să vă duceţi la răcoare pentru sfidarea Curţii”. Au tăcut 
imediat. 

— Așa e tatăl meu. 

— Nu respecta el mereu litera legii, dar cu siguranţă respecta 
spiritul ei. Îmi place să cred că și eu procedez la fel. 

Judecătoarea deschise un dosar și se întoarse spre Zinkavich: 

— De ce spune statul că reclamantului nu trebuie să i se 
acorde custodia nepotului său? 

Zinkavich nu se deranjă să se ridice în picioare. 

— Pentru că domnul Solomon este incapabil să îngrijească un 
copil cu nevoi speciale. El a refuzat testele și tratamentele pe 
care experții noștri le consideră necesare pentru copil. 

„Pentru copil.” Era la fel de impersonal de ca și cum ar 
discuta despre proprietăţi. Oare îi amintise Victoriei să îi spună 
lui Bobby pe nume? 

— Pentru că domnul Solomon expune copilul la materiale 
pentru adulţi și pentru că are tendinţe violente și a comis 
infracţiuni grave când a obţinut custodia de facto. 

— Poţi dovedi toate aceste afirmaţii? întrebă judecătoarea. 


349 


Lui Steve i se păru că judecătoarea rămăsese uimită de cele 
auzite. Probabil era uluită că fiul lui Herbert Solomon nu era un 
bărbat pe măsura tatălui său. Nu era prima care ajunsese la o 
astfel de concluzie. 

— Pot dovedi fiecare cuvânt, doamnă judecătoare. 

Zinkavich avea un aspect ţanţoș chiar și când stătea așezat. 

— Vom dovedi că dacă i se acordă drepturi de custodie 
domnului Solomon ar fi încălcate atât litera, cât și spiritul legii, 
completă el cu un zâmbet batjocoritor. 

— Z, nu mă interesează lingușelile tale. Domnișoară Lord, 
bănuiesc că nu sunteţi de acord cu caracterizarea făcută 
clientului dumneavoastră de către reprezentantul statului. 

Victoria se ridică în picioare. Lui Steve i se păru că era 
emoţionată. Se afla pe un teren străin. Un judecător nou, o 
problemă juridică nouă și o responsabilitate uriașă. 

— Steve Solomon este un tată minunat pentru Bobby. Este 
sensibil, afectuos și protector. Este adevărat că Bobby are nevoi 
speciale, dar are și niște abilităţi speciale. Pe parcursul acestui 
proces veţi discuta cu Bobby și veți putea observa modul 
uimitor în care funcționează mintea lui. 

Exact. Câţi copii cunosc douăzeci și șase de sinonime pentru 
cuvântul penis, și alte douăzeci și șase pentru cuvântul vagin, 
fiecare începând cu altă literă a alfabetului? 

— Veţi vedea cât de mult ţin cei doi unul la celălalt. La finalul 
acestui proces, sunt convinsă că îl veţi considera pe Steve 
Solomon un iubit minunat. 

— lubit? 

— Adică un părinte iubitor. Asta am vrut să spun. 

— Sigur că da. Domnișoară Lord, vreau să audiez niște 
martori. 

— Reclamantul o invită pe doamna doctor Doris Kranchick ca 
martor advers. 

e 

Doris Kranchick păși prin poarta batantă a sălii de judecată ca 
și cum s-ar fi repezit să dea un gol. Avea părul strâns la spate și 
încercase să își acopere cicatricea care îi traversa obrazul cu 
pudră roz, dar nu reușise decât să o accentueze. Purta pantofi 
negri și simpli, fără toc, un costum sobru și o bluză albă cu un 
guler dantelat care, după cum bănuia Steve, fusese o tentativă 


350 


de-a lui Zinkavich de a o face să pară mai umană. Era ca și cum 
ai fi pus o coroniţă de diamante unui cal de plug. 

Victoria abordă un ton prietenos și relaxat. Steve se gândi să 
încerce și el o astfel de abordare cu altă ocazie. O întrebă pe 
Kranchick despre studiile efectuate, pomenind colegiul, 
Facultatea de Medicină, anii petrecuţi ca medic intern, 
rezidențiatul și bursele. O felicită pentru realizările ei academice 
deosebite și remarcă apoi cât de extraordinar era faptul că în 
paralel era și o sportivă premiată. Cele două femei își petrecură 
câteva minute bune discutând despre lacrosse. 

— Încă mai practic acest sport, spuse Kranchick cu mândrie. 

Își strecură mâinile în buzunarele taiorului și scoase câte o 
bilă galbenă din fiecare. „Probabil că altfel de bile nu o să atingă 
vreodată în viaţa ei,” se gândi Steve. Victoria trecu la 
monografiile scrise de Kranchick, la studiile pe care le 
coordonase, la programele pe care le iniţiase în cadrul spitalului 
Rockland. Discuţia era foarte relaxată, exact ca atunci când 
alergătorul îl păcălește pe aruncător înainte de a începe să 
alerge la bază. Când discuţia preliminară luă sfârșit, Victoria o 
întrebă: 

— Mai precis, care este afecțiunea de care suferă Bobby? 

— Nu se poate spune cu precizie, pentru că domnul Solomon 
nu a fost de acord cu un control medical complet. 

„Primul punct marcat de Serviciile de Protecţie a Familiei, 
observă Steve. 

Haide, Vic, nu te lăsa călcată în picioare.” 

— Atunci spuneți-ne ce știți despre boala lui Bobby. 

— Robert este un copil savant al cărui creier funcţionează 
foarte bine, dar care are caracteristici autiste de origine 
necunoscută. Se teme de străini, după cum am observat din 
episoadele de isterie, și nu este sociabil. Intrucât cauza 
autismului nu este cunoscută, este imposibil să stabilim sursa 
bolii lui Robert. Știm cu siguranţă că a suferit de privaţiuni 
senzoriale și malnutriție cât timp s-a aflat în custodia mamei 
sale. Este vorba despre Janice Solomon, sora reclamantului, 
spuse Kranchick aruncându-i o privire lui Steve. 

„Sunt vinovat din cauza codului genetic”, se gândi Steve. 

Kranchick băgă la loc în buzunare bilele de lacrosse. 

— Trebuie să îl testăm pe Robert pentru a stabili dacă a 
suferit vreo vătămare a sistemului nervos central sau are doar 


351 


traume psihologice care sunt reversibile prin terapie. Aceasta 
este cheia care ne va ajuta să depistăm sursa ecolaliei, a 
anagramelor, a înclinaţiei spre limbi străine. 

Kranchick se întoarse spre judecătoarea Rolle. Atitudinea ei 
era de-a dreptul entuziastă. Martorii sunt mereu încântați atunci 
când au ocazia să peroreze fără oprire despre pasiunile lor. 

— De aceea Robert este foarte important pentru noi, Onorată 
Instanță. Dacă partea dreaptă a creierului său a fost stimulată și 
nu există traume ale sistemului nervos central, poate că vom 
reuși să repetăm acest fenomen la alți pacienți, prin tratament 
medicamentos sau hormonal. Cred că putem să eliberăm acel 
savant care trăiește înlăuntrul fiecăruia dintre noi. Vă imaginaţi 
cum ar fi să reţineţi cuvânt cu cuvânt fiecare lucru pe care l-aţi 
auzit vreodată? 

— Aș prefera să uit mai repede unele lucruri pe care le aud, 
dar înţeleg ce vreţi să spuneți, îi răspunse judecătoarea. 

— Să discutăm procesul-verbal pe care l-aţi elaborat pentru 
Biroul de Protecție a Copilului și care a fost depus la dosar. 

— Cu multă plăcere. 

Doctorița își intrase bine în rol. 

— Aţi facut niște observații critice la adresa domnului 
Solomon. 

— Nu toată lumea îl consideră atât de drăguţ ca 
dumneavoastră. 

— Asta ce mai vrea să însemne? le întrerupse judecătoarea. 

— Sunt logodiţi, răspunse Kranchick ridicând dezaprobator din 
sprâncene. 

Judecătoarea Rolle zâmbi: 

— Felicitările mele. Sunteţi un cuplu foarte frumos. 

Zinkavich lăsă din mână un rulou glazurat: 

— Domnișoară Lord, vă prezint condoleanțele mele. 

— De fapt... 

— Nu face asta! îi șopti Steve. 

Dar el știa prea bine că ea nu era în stare să o mintă pe 
judecătoare, tot așa cum nu era în stare să lovească un pisoi 
neajutorat. 

— Nu suntem logodiți. 

„Fir-ar al naibii! Măcar nu explica prea mult situaţia.” 

— Cum așa? întrebă judecătoarea încurcată. 

Victoria se înroși puternic în obraji. 


— Adică nu mai suntem logodiţi. Am fost. Acum nu mai 
suntem. 

„Onestitate inutilă. Semn clar al unui începător incapabil să 
spună o amărâtă de minciună.” 

— Și ce e cu piatra aia mare de pe degetul dumneavoastră? 

— Acum sunt logodită cu altcineva. 

— Deci am avut dreptate, insistă Kranchick. Domnul Solomon 
nu este deloc casnic și nu este în stare să păstreze o relaţie. 

Kranchick se întoarse spre Victoria: 

— Sper că este vorba despre domnul Bigby. L-am preferat pe 
el de la bun început. 

— Bine, să revenim la problema noastră, spuse judecătoarea 
pe un ton sever. Doamnă doctor, mă interesează calităţile 
domnului Solomon ca potenţial părinte, nu ca potenţial soţ. 

— Domnul Solomon nu este pregătit să aibă grijă de Robert, 
Onorată Instanță. Băiatul are nevoie de teste și de terapie într- 
un mediu controlat. Spitalul de stat Rockland ar fi ideal pentru 
el. 

Cu obrajii îmbujorați, Victoria o întrebă: 

— Faceți terapie comportamentală la Rockland? 

— In mică măsură. Nu beneficiem de personalul necesar 
pentru un astfel de tratament. 

— Deși terapia comportamentală individuală s-a dovedit a fi 
cel mai bun tratament pentru autism? 

— Poate îi puteţi recomanda dumneavoastră guvernatorului 
să ne ofere fonduri suplimentare. Până atunci, ne vom mulțumi 
cu noile terapii mai agresive. 

— Este vorba despre terapii medicamentoase? 

„Bună trecere. Atac-o!” 

— Medicamente, vitamine, hormoni. 

— Povestiţi-ne despre ele. 

— Doze foarte mari de magneziu și vitamina B6, plus unele 
polipeptide sintetice noi. 

— Și care sunt rezultatele? 

— Succesul a fost limitat până acum. De aceea continuăm să 
lucrăm intens. 

— Ca să fim înţeleși, prin „terapie” faceţi referire la testarea 
unor medicamente experimentale, nu-i așa? 

— Când terapia medicamentoasă reușește, noi o considerăm 
a fi destul de terapeutică, răspunse Kranchick ușor ironic. 


353 


„La naiba. Doctoriţa se ţine tare pe poziții.” 

— Și atunci când eșuează? insistă Victoria. Atunci cum o 
consideraţi? 

— Obiecţie. Întrebarea e discutabilă. 

Zinkavich se șterse la gură de glazura amestecată cu 
scorţișoară. 

— Se respinge! spuse judecătoarea Rolle. 

— Terapia care eșuează este primul pas spre a descoperi ce 
are succes. 

„Se pricepe, nu glumă! Dar tu ești mai bună decât ea, Vic. N-o 
lăsa să scape!” 

— Ce părere aveţi despre tratarea copiilor autiști cu 
Replengren? 

Kranchick tăcu și păru să se gândească intens la răspunsul pe 
care trebuia să-l dea. 

Steve se rugă să nu mintă. Dacă ea minţea, ei nu o puteau 
contrazice. 

— Replengren nu a fost aprobat încă de Agenţia Naţională a 
Medicamentelor, răspunse ea calmă. 

„Nu a minţit, dar nici nu a răspuns la întrebare. Ține-o tot așa, 
Vic!” 

— Nu a fost aprobat pentru că a afectat negativ abilităţile 
motrice ale cobailor, nu este așa, doamnă doctor Kranchick? 

— Asta s-a întâmplat la administrarea unor doze foarte mari, 
mult mai mari decât cele pe care le-am administra oamenilor. 

— Atunci să revenim la întrebarea noastră: aţi administrat 
Replengren pacienţilor umani? 

— La Pedro Mallo, în Buenos Aires, am folosit Replengren în 
câteva teste strict controlate asupra unor subiecţi umani și am 
avut rezultate promițătoare. 

„Tot n-a răspuns la întrebare. Aţi observat, doamnă 
judecător?” 

— Întrebarea mea nu se referă la Buenos Aires. Administraţi 
Replengren pacienţilor de la spitalul de stat din Rockland, din 
Fort Lauderdale, unde trebuie să respectaţi reglementările 
Agenţiei Medicamentelor? 

Kranchick păli, iar vechea cicatrice păru să își intensifice 
culoarea. 

— Într-o lume perfectă, nu ar exista medicamente 
experimentale. Am introduce datele în computer, care ne-ar 


354 


spune leacul pentru fiecare afecţiune. Într-o lume perfectă, 
fiecare părinte ar avea toate resursele necesare pentru a 
asigura cea mai bună îngrijire medicală. Fiecare copil autist ar 
beneficia de terapie individuală. Dar lumea nu este perfectă. 

Judecătoarea își drese vocea: 

— Doamnă Kranchick, nu aţi răspuns la întrebare. 

Zinkavich sări în picioare atât de rapid, încât răsturnă pe jos 
gogoașa cu scorţişoară pe care o începuse. 

— Onorată Instanță, cred că este timpul să luăm o pauză. 

„Bună mișcare, Turnătorule. Îi arunci un colac de salvare 
martorului tău.” 

— Cred că este timpul să stai jos și să taci din gură, răspunse 
judecătoarea. 

— Medicii trebuie să își asume riscuri, spuse Kranchick cu 
fruntea plină de broboane de sudoare. Părinţii trebuie să se 
gândească la binele omenirii. Sabin a administrat vaccinul 
antipoliomielitic deținuților în 1950. Unii au făcut poliomielită, 
dar mii de copii au scăpat de această boală. La fel s-a întâmplat 
cu malaria și cu febra galbenă. Dacă ar fi după mine, toți 
deţinuţii ar trebui supuși testelor medicale. 

Victoria se apropie de boxa martorei. 

— Aici nu este vorba despre deţinuţi, ci despre un băieţel de 
unsprezece ani. 

— Putem afla multe cu ajutorul lui Robert. Copiii au și ei 
îndatoriri față de societate. 

Doctorita băgă o mână în buzunar și scoase o minge de 
lacrosse, apoi o scoase și pe cealaltă. „Dacă lucrurile se încing, 
cred că trebuie să fiu gata să mă ascund sub scaun”, își spuse 
Steve. 

— Dacă Solomon nu ar fi atât de egoist, am fi putut găsi o 
cale de mijloc. Dar nici nu a vrut să audă. „Nu vă dau voie să 
înfigeţi ace în Bobby al meu.” Micul Bobby este prea preţios 
pentru testele noastre. Înfigeţi acele în alţi copii. Nimeni nu vrea 
să-și asume riscul. Toată lumea vrea doar să se bucure de 
beneficii. 

Zinkavich se străduia din răsputeri să găsească o obiecţie, dar 
neavând nicio idee, se adresă judecătoarei: 

— Onorată Instanță, aș putea să spun ceva? 

— Taci din gură! 


355 


— Domnișoară Lord, vreau să vă pun o întrebare, continuă 
Kranchick. Ce-ar fi dacă un copil ar avea niște anticorpi rari în 
sânge, care ar putea salva vieţile altor oameni? Nu ar fi datoria 
lui să doneze sânge? Același lucru este valabil și pentru Robert. 
Ştiţi cât de rar este un caz ca al lui? Nu am mai văzut un subiect 
ca el. 

— Un subiect? Adică un fel de cobai? Ca un porcușor de 
Guineea? 

— Asta e doar o problemă de semantică. Cu asta vă ocupați 
voi, avocații. Vorbiţi exact ca Solomon. Până la urmă poate că ar 
fi mai bine să vă căsătoriţi cu el. 

Doctoriţa ţinea ambele mingi în aceeași mână și le lovea una 
de cealaltă. 

„Spune odată cine a furat Replengren-ul, Căpitane Queeg'5.” 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebarea referitoare la Replengren. 
Administraţi sau nu medicamente neautorizate copiilor internaţi 
la spitalul Rockland? 

— Agenţia ar putea să autorizeze în orice moment acest 
medicament. Mâine, poimâine... 

— Şi între timp, ce faceţi? 

Mingile se ciocniră cu zgomot una de alta. 

— De unde aș obţine eu așa ceva? 

„Ultima tentativă. Luptă până la capăt. E ca ultimul soldat din 
bătălia de la Alamo. Și dacă tot veni vorba despre Mexic...” 

— L-aţi putea obţine de la Carlos. De la San Blas Medico, din 
Guadalajara, Mexic. Nu de acolo cumpăraţi medicamentul? 

Kranchick deschise gura ca o peșteră întunecată și goală, dar 
nu reuși să scoată o vorbă. Judecătoarea Rolle își drese iar 
vocea: 

— Doamnă doctor, aţi înțeles întrebarea? 

Nimic. 

— Doamnă doctor... 

— Da, fir-ar al naibii să fie! Folosesc Replengren și într-o bună 
zi, oamenii îmi vor mulţumi pentru asta. Într-o zi voi primi o 
medalie de onoare pentru că am avut curajul să spun că 
pământul este rotund atunci când toţi proștii îl credeau pătrat. 
Eu mă confrunt zi de zi cu aceste familii. Am văzut multă 
suferință și multe vieţi distruse. Lui Stephen Solomon îi pasă 
vreun pic de ceilalți? 


15 Personaj fictiv din romanul Revolta de pe Caine, scris de Herman Wouk. 


— Lui Stephen Solomon îi pasă de Bobby, spuse Victoria. 

— Nu înţelegeţi nimic, tot așa cum nici el nu a înţeles nimic. 
Prizonierii care au făcut poliomielită, cei care au contractat 
malarie și febră galbenă sunt toţi niște eroi. Și Robert ar putea fi 
un erou. Este foarte probabil ca nici măcar să nu aibă de suferit. 
Ar putea să schimbe mii de vieţi. Ar putea fi veriga pe care o 
căutăm. Asta îmi doresc eu. Ce e rău în asta? 

— Faptul că nu aveți dreptul de a alege dumneavoastră eroii, 
doamnă Kranchick, spuse Victoria. Eroii se aleg singuri. 


357 


46. 


FICŢIUNE LEGALĂ 


Steve se gândi că tonul monoton al doctorului Wu-Chi Yang ar 
putea să-i adoarmă pe juraţi. Nu-i nimic. O să-i trezească el mai 
încolo, când îi va veni rândul să-l interogheze. Steve era așezat 
la masa apărării, ascultându-l doar pe jumătate pe medicul care 
descria în detalii sângeroase autopsia lui Charles Barksdale. In 
același timp, Steve se gândea la cazul lui Bobby. Victoria 
avusese o reușită răsunătoare seara trecută, când o făcuse praf 
pe Kranchick. Dar Zinkavich lansase deja un contraatac. 

Aflat în drum spre tribunal, Steve primise o nouă citațţie. 
Statul nu mai intenţiona să-l interneze pe Bobby la Rockland. 
Zinkavich susținea că trebuie să fie integrat într-o familie 
adoptivă. Moţiunea enumera trei familii adoptive „care 
îngrijiseră cu succes copii autiști”. Cealaltă alternativă pe care o 
sugera, pentru că avocaţilor le plac foarte mult alternativele, era 
aceea de a fi integrat într-un program de tip rezidenţial de la 
spitalul Jackson Memorial, care se specializase în terapie 
comportamentală. Zinkavich mai avea doar un pas până la a 
declara că Bobby ar fi mai în siguranţă cu o șatră de ţigani 
nomazi decât în casa de burlac de pe Kumquat Avenue. 

Nenorocitul nu avea de gând să renunțe. Când urma să se 
reia procesul de custodie în seara aceasta, Steve avea nevoie cu 
certitudine de trei lucruri. 

„Trebuia să o impresioneze pe judecătoarea Rolle cu 
capacitățile sale parentale.” 

„Trebuia să își păstreze calmul și să nu facă vreo scenă. 

Janice trebuia să îl ajute pe el și nu pe Zinkavich.” 

Steve avea încredere în propria persoană și în Bobby, nu și în 
sora lui. Îi dăduse banii, dar nu știa sigur ce intenţii avea ea. Mai 
mult, îl rodeau remușcările. Încercă să raţionalizeze problema. 

„Nu fac decât să o plătesc pentru a spune adevărul.” 

Dar Marele Juriu nu ar fi fost de aceeași părere cu el. Și nici 
Victoria. Nu putea să-i spună nimic. 


În boxa martorilor, doctorul Yang transformase o procedură 
post-mortem dezgustătoare într-un discurs de toată frumuseţea. 

— Am făcut inciziile obișnuite și am îndepărtat organele care 
se îndepărtează de obicei, spuse el pe un ton senin. 

Ray Pincher discuta cu medicul despre noţiunile de bază, 
pentru a stabili cauza decesului. La galerie, reporterii luau notițe 
cu frenezie. În primul rând, la centru, Vulturul Marvin dezlega 
cuvinte încrucișate, iar Teresa Toraño îi mângâia în secret 
piciorul pe sub ziar. Alături de ei, Cadillac Johnson moţăia 
plescăind din dinţii falși. Aflată în faţa mașinii de stenografiat, 
Sofia Hernandez tasta de zor cu unghiile ei vopsite în albastru 
acvamarin. 

— L-am eviscerat și am îndepărtat creierul, apoi am efectuat 
o incizie la nivelul gâtului. 

Doctorul Yang era ferchezuit într-un blazer albastru, o cămașă 
albă și un papion de lână de un galben-canar. Fiind priceput la 
astfel de cazuri, menținea în permanenţă contactul vizual cu 
juraţii, dar nu avea cum să își schimbe vocea seacă și 
plictisitoare. 

Victoria lua notițe cu expresia unui jucător versat de pocher. 
Alături de ea, Katrina părea a fi îndurerată la gândul că medicul 
legist secţionase diverse organe ale soțului ei decedat. Respecta 
cuminte instrucțiunile primite. Steve îi spusese să se smiorcăie 
încet când martorul avea să înceapă să vorbească despre fluide 
vâscoase și despre ţesuturi. Azi Katrina era îmbrăcată în haine 
simple negre. Mă rog, nu chiar atât de simple. Purta o fustă și o 
haină din lână asortate, tivite cu piele, ornate cu fermoare 
metalice supradimensionate. 

Judecătorul care prezida audierea era Hiram Thornberry, un 
bărbat palid, tăcut și studios, de vreo șaizeci de ani, cu părul 
cărunt și o mustață îngrijită. Stătea puţin aplecat în scaun și 
părea să citească dintr-un dosar, dar Steve îl cunoștea suficient 
de bine încât să știe ce făcea de fapt. 

Mai instrumentase și alte procese în fața judecătorului 
Thornberry însă niciodată nu îl înțelesese foarte bine. 
Judecătorul era foarte inteligent, dar întotdeauna părea să nu fie 
prea atent. Cu un an în urmă, Steve rezolvase misterul cu 
ajutorul Sofiei Hernandez, care îl turnase pe șeful ei. Judecătorul 
Thornberry fusese numit pe la vârsta de treizeci de ani, iar 
acum, după alţi aproape treizeci, era sătul de procese. Suferea 


359 


de plictis în fază terminală. Găsea orice scuză ca să suspende 
audierea mai devreme și să plece pe terenul de golf, sau să se 
retragă în biroul lui cu o carte și cu o sticlă de coniac. Fiind 
plictisit de moarte din cauza proceselor reale, judecătorul era 
din ce în ce mai interesat de cele fictive. In fiecare zi, asistentul 
lui îi strecura în dosar cartea aleasă de onoratul judecător. Nu 
opiniile emise de Curtea de Apel a celui de-al treilea district, ci 
mai degrabă romane scrise de Erle Stanley Gardner, John 
Grisham sau Scott Turow. Ocazional, câte un număr din revista 
Mystery Scene Magazine. Orice ar fi putut ușura corvoada de a 
asculta pledoarii în cazul Statul Florida împotriva lui X, Y sau Z. 
După ce aflase acest lucra, Steve se informa de fiecare dată în 
legătură cu noutăţile în domeniul thrillerelor juridice înainte de a 
instrumenta un caz în faţa lui Thornberry. 

— Am îndepărtat și am cântărit plămânii, apoi am disecat 
esofagul la bifurcația traheală, spuse doctorul Yang. 

„Uşor de zis”, își spuse Steve. Doctorul Yang povesti cum 
îndepărtase glanda tiroidă și paratiroidele, care, după părerea 
lui, aveau culoarea plăcută a cafelei cu lapte. Cu această ocazie, 
Steve își aminti că dimineaţa nu apucase să-și bea cea de-a 
doua ceașcă de cafea. Medicul povesti câte ceva despre 
vânătăile de pe gât și despre vasele sparte pe faţă, exact ca la 
audierea pentru stabilirea cauţiunii. Găsise vânătăi pe mușchii 
disecaţi de deasupra cartilajului tiroidian și a osului hioid, și mici 
hematoame în apropierea cartilajului cricoid. Descrise gulerul de 
piele din jurul gâtului lui Barksdale și alte „jucării erotice” din 
dormitor. Apoi concluzionă că decesul fusese cauzat de 
strangularea prin constricţie. 

Ray Pincher exageră cu mulțumirile, ca și cum martorul i-ar fi 
donat un rinichi, în timp ce acesta își îndeplinise de fapt 
obligaţia de medic legist. Apoi Pincher se așeză, iar doctorul 
Yang își întoarse chipul placid spre Steve Solomon, care se 
ridică în picioare, își încheie haina și începu: 

— Să mergem un pic mai la sud de gât, domnule doctor. 

— La sud? 

— În zona stomacului. 

Doctorul Yang nici nu clipi, iar mâinile nu îi tremurară deloc. 
La ce se putea aștepta din partea unui om care de cincisprezece 
ani combătea specialiști vicleni experți în arta înșelăciunii? 

— Aţi examinat stomacul? 


360 


Steve se apropie de martor. 

— Bineînţeles. Am scris totul în raport. Am extras fluidele și 
am făcut teste, spuse doctor Yang gesticulând cu procesul- 
verbal pe care-l avea în mână. 

— Asta înseamnă că aţi deschis stomacul? 

Doctorul Yang își slăbi papionul. Nu era un gest important. Nu 
începuse să transpire, să se foiască sau să se joace cu mingi de 
lacrosse. Cu toate acestea, pentru Steve, care îl interogase de 
zeci de ori de-a lungul anilor, gestul avu o semnificaţie aparte. 
Era prima dată când surprindea un tic nervos al acestuia. 

„O să te înfund!” 

— Sigur că am deschis stomacul. 

— Povestiţi-ne ce ați găsit acolo. 

— Obiecţție! lrelevant, strigă Pincher sărind în picioare. 

— În ce fel este irelevant? 

Aparent iritat, judecătorul Thornberry își lăsă jos dosarul. 
Cartea căzu din acesta, alunecă pe birou și se îndreptă spre 
podea, când Steve o salvă cu o mână, exact ca un jucător de 
fotbal aflat singur în faţa porţii adverse. Îi înmână cartea 
judecătorului înainte ca juraţii să poată citit titlul: Cazu/ fetei; 
supărate pe viață. 

— Este una dintre cărţile mele preferate cu Perry Mason, îi 
șopti Steve. 

Judecătorul dădu din cap aprobator, cu un aer ușor agitat. 

— Domnule Burger, justificaţi-vă obiecţia. 

— Burger? 

— Scuzaţi-mă. Domnule Pincher. 

— Charles Barksdale nu a fost împușcat sau înjunghiat în 
stomac, și nici nu a înghiţit otravă. Domnul Solomon bate 
câmpii. 

— Se respinge. Accept întrebarea. 

— Am urmat rutina obișnuită. După ce am îndepărtat marele 
epiplon, am efectuat o tăietură de-a lungul curburii mari a 
stomacului. 

— Și n-aţi aruncat o privire înăuntru? 

— Ba da. 

— Ce aţi găsit? 

— Sushi. 

Cine bate câmpii acum? 

— Sushi? 


— Exact. Ton, rulouri de crab și sos ponzu de lămâie. În 
funcţie de gradul de descompunere, ultima masă fusese servită 
cam cu trei ore înainte de deces. 

— Aţi observat ceva neobișnuit? Nu mă refer la arici-de-mare. 

Doctorul Yang se întoarse disperat spre Pincher, părând să-i 
ceară ajutor. Pincher stătea pe scaun cu maxilarul încleștat. 

— Am scris totul în raport, insistă doctorul Yang. 

— Să fim serioşi, domnule doctor. Nu ați menţionat chiar tot în 
raport. 

Steve îl atacase frontal, exact cum medicul își ataca morții cu 
bisturiul. 

— Obiecţie! urlă Pincher. 

— lar?! 

Judecătorul suspină și lăsă cartea jos. 

— Întrebarea este repetitivă. A mai întrebat o dată și și-a 
primit deja răspunsul. Este discutabilă. Și implicaţia este 
improprie. 

— Asta-i tot? întrebă judecătorul Thornberry. 

— Și forma este improprie. 

— Se respinge. 

— Am scris totul în raport, insistă Yang. 

Steve se îndreptă spre masa asistentului. Ridică un document 
etichetat de acuzare ca fiind proba 3. 

— Acesta este raportul dumneavoastră, domnule doctor? 

Steve flutură procesul-verbal de parcă ar fi ţinut în mână 
steagul în pătrăţele al cursei de la NASCAR. 

— Da, este raportul meu final. 

— Psst! 

Victoria încerca să-i atragă atenția. Steve se întoarse spre 
masa apărării. Victoria era îmbujorată la față. Avea expresia 
unei leoaice care se pregătește să își atace prada. Se aplecă 
spre ea suficient de mult pentru a-i simți respirația atunci când 
ea îi ṣopti: 

— Intreabă-l dacă are o ciornă a raportului. 

— Asta și vreau să fac. 

— Întreabă-l ce s-a schimbat în varianta finală faţă de cea 
iniţială. 

— Și asta intenţionam să fac. 

— Păi atunci ce mai stai? 


— Onorată Instanță, protestez. Nu este normal să înceapă și 
să oprească ancheta în felul acesta. Dacă apărarea nu mai are 
întrebări, martorul ar trebui să poată părăsi boxa. 

— Nu vă grăbiţi așa! 

Steve se întoarse spre doctorul Yang. Judecătorul dădu pagina 
și mormăi spre ei, fară să ridice privirea. Steve consideră că i s-a 
acordat permisiunea de a continua interogatoriul și se apropie 
de martor. 

— Domnule doctor Yang, aţi putea să ne daţi și nouă primul 
exemplar al raportului dumneavoastră? 

— Nu. 

— De ce? 

— Distrugem ciornele după ce se tipăresc variantele finale. 
Astfel nu avem cum să le amestecăm. 

— Dar bănuiesc că aveţi un exemplar salvat în calculator. 

Doctorul Yang scutură negativ din cap. 

— Scriem varianta finală peste cea iniţială, pentru ca unii 
avocaţi, așa ca dumneavoastră, să nu le interpreteze. 

— Dar de ce mai faceți o a doua variantă? 

— În general pentru a corecta greșelile de ortografie. Cei care 
transcriu observaţiile noastre greșesc denumirile medicale și 
numerele. 

— Cine a revizuit prima variantă a autopsiei domnului 
Barksdale? 

— Eu. 

— l-aţi arătat documentul și domnului Pincher? 

Mâna lui Yang zbură iar spre papionul de la gât și începu să se 
joace cu nodul. 

— Se poate să i-l fi arătat. Da, cred că așa am făcut. 

— Domnul Pincher v-a rugat să schimbaţi ceva? 

— Obiecţie! urlă Pincher. 

— Acum ce mai este? 

Judecătorul Thornberry își ridică privirile de data aceasta. 

— Nu îmi place implicaţia ultimei întrebări pe care a pus-o 
domnul Solomon. 

— Este un interogatoriu. Dacă procurorului i-ar plăcea 
implicaţiile întrebărilor mele, ar însemna că sunt incompetent. 

— Se respinge. 

— Nu-mi aduc aminte. 


363 


— Nu vă amintiţi dacă procurorul v-a cerut să schimbaţi ceva 
din raport? 

— Eu fac multe autopsii. Am discutat cu domnul Pincher de 
multe ori. E greu să ţin minte chiar tot. 

— Există totuși o modalitate să aflăm adevărul. 

Steve zâmbi și lăsă tăcerea să cuprindă sala de judecată. 

— Aţi menţionat că există persoane care transcriu observaţiile 
dumneavoastră. Inseamnă că vă dictaţi comentariile folosind un 
reportofon, nu-i așa? 

Ochii medicului legist se întoarseră spre Pincher, apoi spre 
Steve. De când se ridicase Steve în picioare, Yang nu mai 
aruncase nicio privire spre juraţi. După câteva clipe, capul lui se 
clătină afirmativ. 

— Trebuie să vorbiţi clar, pentru ca doamna Hernandez aici 
de faţă să poată scrie totul. 

Sofia îi adresă un zâmbet seducător lui Steve, iar Victoria își 
dădu ochii peste cap la masa apărării. 

— Da. Se fac înregistrări. 

— Aceste înregistrări se păstrează în arhiva morgii, nu-i așa? 

— Da. 

Steve se întoarse spre judecător. 

— Onorată Instanță, solicit să luăm o pauză. 

Judecătorul păru uimit. 

— Parcă am mai luat o dată masa de prânz. 

— Da, dar statul trebuie să aducă drept dovadă înregistrarea 
originală cu concluziile autopsiei, pentru a verifica așa-numitul 
raport final. 

— Obiecţie! Caseta aceea este confidențială. 

Victoria sări ca un vultur. 

— Dimpotrivă, domnule judecător. Caseta este acoperită de 
Legea Arhivelor Publice. 

— Este o cerere care vine prea târziu. A trecut termenul-limită 
de solicitare a probelor, mai încercă Pincher. 

— Statul are obligația de a prezenta probele care 
dezvinovăţțesc acuzatul, atât înainte de proces, cât și pe 
parcursul acestuia, conform precedentului stabilit de cazul 
Brady împotriva Statului Maryland, nu se lăsă Victoria. 

— Vreţi să spuneţi că acea casetă conţine dovezi care 
dezvinovăţesc acuzata? întrebă judecătorul. 


364 


— Vreau să spun că procurorul se face vinovat de 
obstrucţionarea justiţiei, spuse Victoria, atrăgând un val de 
murmure care cutremură galeria. 

— Este revoltător! Solicit Onoratei Instanţe s-o admonesteze 
pe doamna avocată, tună Pincher. 

„La naiba! Nu ea spusese că trebuie să lupte cu floreta, nu cu 
buldozerul?” 

Cu o privire severă, judecătorul lovi cu ciocănelul în masă și le 
spuse: 

— Avocaţii să se prezinte imediat în biroul meu. 


47. 


JUSTIȚIE POETICĂ 


Pe culoarul care ducea la biroul judecătorului Thornberry, 
Steve șopti: 

— Să nu mai spui nimic. Mă ocup eu de-acum încolo. 

— De ce? întrebă Victoria jignită. 

— Ai fost extraordinară mai devreme. Dar acum urmează 
lupta cea mare, așa că tu încurajează-mă de pe margine. 

— Atunci îi urez baftă echipei! spuse ea enervată. 

— Care e prima regulă atunci când îţi susţii cazul în fața 
judecătorului? 

— Să încerci să nu ajungi la pușcărie? 

— Să îţi cunoști interlocutorul. Să îi exploatezi interesele și să 
îi îndeplinești așteptările. 

— Asta e meseria unui proxenet. 

— Nu, asta e meseria unui avocat. 

e 

Se așezară în scaunele tapițate cu piele, iar Pincher se 
încruntă la ei. Judecătorul Thornberry le spuse: 

— Apărarea a făcut niște acuzaţii serioase cu privire la 
neglijenţele procuraturii. 

— lar eu mi-am exprimat revolta! 

— Sunt acuzaţii pe care le putem dovedi, adăugă Steve. 

— Atunci să vedem repede despre ce este vorba. Vreau ca 
juraţii să fie aduși înapoi în sala de judecată înainte să se ia la 
hartă între ei, ca în Cei doisprezece oameni furioși. 

— Dacă Onorata Instanță impune aducerea ca probă a casetei 
originale, veţi constata că statul a modificat probele. 

— Dacă mai continui cu calomniile, te dau în judecată. 

Cuprins de îndoieli, judecătorul se ridică în picioare și începu 
să se învârtească în fața bibliotecii, cu privirile rătăcindu-i prin 
rafturi. Victoria se uită și ea spre bibliotecă. Erau cărţi de drept? 
Nici vorbă. Rafturile erau pline cu romane scrise de avocați: 
Turow, Grisham, Scottoline, Martini, Meltzer, Grippando, Latt, 
Mortimer, Margolin și zeci de alte nume. Victoria se întrebă dacă 


366 


judecătorul studiase și cărţi de drept care nu ţineau de domeniul 
ficţiunii. Acesta se întinse spre un raft superior, atinse cu 
degetul o carte de Louis Auchincloss, alta de Barry Reed, și una 
de Barbara Parker, apoi scoase un volum intitulat Kennedy, 
avocatul apărării, de George V. Higgins. 

— Vreţi să spuneţi că procurorul i-a înscenat ceva Katrinei 
Barksdale? 

— Nu intenţionat. Domnul Pincher crede că ea este vinovată. 

— Bineînţeles că așa cred. 

— De fapt, Charles Barksdale i-a înscenat Katrinei o crimă. 
Procurorul n-a făcut decât să adauge cireașa pe tort. 

Judecătorul se așeză înapoi în scaunul său cu spătar înalt: 

— Cum a putut un om mort să-i însceneze ceva soției sale? 

Judecătorul părea a fi încurcat. Victoria se întrebă dacă Steve 
îl putea convinge sau nu. 

— Charles Barksdale ne vorbește din mormânt. 

Ochii judecătorului se aprinseră: 

— Ca Poe. 

— Ce spuneţi? 

— Edgar Allan Poe. Îngropat de viu. 

— Mai degrabă ca Agatha Christie. 

Judecătorul luă o bucată de hârtie. 

— Există și o răsturnare de situaţie? Ca în Martorul acuzării? 

— Situaţia se răstoarnă cu crăcii în sus, îl lămuri Steve. 

— De unde începe povestea? 

Judecătorul era nerăbdător ca un cățeluș. 

— O femeie frumoasă și tânără se căsătorește cu un om mai 
în vârstă, îi explică Steve. 

— Și apoi îl omoară, continuă Pincher. 

— Sugar Ray, asta e povestea mea, nu a ta. Cei doi, pe care îi 
voi numi Charlie și Kat, au o viaţă sexuală foarte activă și destul 
de perversă. 

— Sexul întotdeauna condimentează povestea, comentă 
judecătorul. 

— Charlie o iubea cu adevărat și de aceea următoarea parte a 
poveștii este foarte tristă. El descoperă că soţia sa îl înșela cu 
căpitanul iahtului lor. 

— Ar trebui să se facă un film după povestea asta. Mai cu 
seamă dacă cei doi o făceau pe iaht. 

— Am și poze, dacă doriţi să le vedeţi, interveni Pincher. 


— Acum vine enigma, continuă Steve fără a-l băga în seamă 
pe Pincher. 

— Cum ar fi paharul de bere care lipsea în Prezumția de 
nevinovăție? întrebă judecătorul. Turow ăsta e un mare 
șmecher. 

— Charlie l-a pus pe avocatul lui să pregătească o cerere de 
divorţ, dar nu a mai semnat-o niciodată și nici nu a spus nimănui 
de ce. Nu avem ca indiciu decât o poezie de trei versuri pe care 
Charlie a măzgălit-o peste petiție: 


„Ascunde puținele întâmplări nefaste, 
Amână dorinţa justificată, 
Ingroapă în ciment o târfă dezonorată.” 


— Ciudată poezie, remarcă judecătorul. 

— De fapt, este o anagramă care ne transmite ceva. 

— Jocuri de cuvinte! Lui Arthur Conan Doyle i-ar fi plăcut. 

Victoria observă că judecătorul era complet absorbit de 
intrigă. Trebuia să admită că Steve își cunoștea interlocutorul. 
Dar oare era în stare să dea lovitura de grație? 

— Anagrama descifrată sună așa: „Femeia este 
perfecționată”. Este un vers dintr-o poezie a Sylviei Plath. La 
câteva zile după ce a scris-o, poeta s-a sinucis. Apoi, cu o zi 
înainte de a muri, Charlie i-a trimis lui Kat un bilet. Dintre toate 
lucrurile pe care i le-ar fi putut scrie, cum ar fi „te iubesc”, „te 
urăsc”, „îţi doresc o zi bună”, el a copiat biletul de adio al 
Virginiei Woolf. 

— Am înțeles ce vrei să spui. Dar de ce s-ar fi sinucis 
Barksdale? 

— Suferea de cancer în fază terminală și nu mai avea timp să 
divorțeze de Katrina, astfel încât aceasta să rămână fără banii 
lui. 

— Dar sinuciderea nu-l ajuta cu nimic. Văduva își primea 
partea ei de avere. 

— Dacă nu... 

— Dacă nu era acuzată de crimă! Remarcabil! Lui Perry 
Mason nu i-a venit niciodată ideea asta. Nici măcar în Cazul 
divorțatei îndrăznețe. 


368 


— Barksdale voia să o incrimineze pe Katrina pentru crimă. 
De aceea nu a luat o supradoză de medicamente sau nu s-a 
aruncat de pe pod. 

— Domnul Solomon are o imaginaţie foarte bogată. Unde sunt 
dovezile? întrebă Pincher. 

— Anagrama ne spune totul. 

„Acum vine marele final”, își spuse Victoria. Totul trebuie să 
fie prezentat într-un ambalaj frumos. Se întrebă dacă 
judecătorul va înghiţi ideea. 

— Când Charles a făcut anagrama acelui vers scris de Plath, a 
avut mii de posibilităţi. Dintre toate, el a ales niște propoziții 
care sa descrie sentimentele pentru soţia lui și intenţiile sale. 
„Ascunde puţinele întâmplări nefaste.” Este vorba despre 
Katrina, care avea o aventură secretă. „Amână dorința 
justificată.” Este vorba despre Charles, care dorea să se 
răzbune, dar care nu mai avea timp să își savureze răzbunarea. 
Și în sfârșit „Îngroapă în ciment o târfă dezonorată”. Asta e 
cheia. Charles vrea să o vadă la închisoare sau într-un mormânt, 
dumneavoastră alegeţi. De aceea îi înscenează o crimă care n-a 
avut loc. 

— O poveste excelentă! Filmul ar avea încasări enorme. Dar 
ce legătură are toată treaba asta cu procesul-verbal de autopsie 
și cu domnul Pincher? 

— Când Sugar Ray a văzut prima variantă a raportului de 
autopsie, a avut o surpriză. Charles murea din cauza unui 
cancer la stomac. Nu dorea ca acest lucru să apară în varianta 
finală. 

Pincher îi aruncă lui Steve o privire acidă. 

— Ce rost avea să șterg informaţia? Ea oricum este vinovată 
de crimă, oricât de bolnav ar fi fost el. 

— Pentru că... 

— Staţi așa. Am reușit să descifrez Crima din Orient-Expres, 
cred că pot descifra și enigma asta. 

Judecătorul își scoase ochelarii, îi șterse cu roba și apoi îi puse 
la loc pe nas. 

— Daţi-mi un indiciu. Charles i-a spus Katrinei că suferea de 
cancer? 

— Nu. A murit fară ca ea să știe ceva de boala lui. 

— Am înțeles! Autopsia era o probă în favoarea Katrinei. 
Putea declara că știuse despre boala lui Charles de la bun 


369 


început. Ce rost avea să-l omoare dacă mai avea de așteptat 
puțin și își putea încasa moștenirea? 

— Exact. Sugar Ray a presupus că ea va minţi, dar nu avea 
cum să o dovedească. 

— Am auzit destul. Procuratura va furniza apărării caseta cu 
înregistrarea originală a raportului de autopsie. Domnule 
Pincher, vă previn! Dacă domnul Solomon are dreptate, voi face 
un raport scris pentru Comisia de Etică și pentru Procuratura 
Generală. 

— Este revoltător! Voi face apel! exclamă Pincher. 

Victoria își drese vocea și spuse: 

— Poate că nu va fi nevoie să ne furnizeze caseta. 

Steve îi aruncă o privire furioasă, dar nu spuse nimic. Ea era 
convinsă că el nu avea să o întrerupă. li explicase de mai multe 
ori regula Sonny Corleone: Wu îţi contrazice niciodată partenerul 
de față cu adversarul. 

— Acum nu mai vreţi caseta? De ce, domnișoară Lord? 

— Pentru că domnul Pincher este un om de onoare și se va 
comporta corect. 

— În ce fel? întrebă judecătorul uluit. 

— Pe-asta trebuie să o aud și eu! exclamă Steve. 

— Domnul Pincher nu ar fi modificat dovezile dacă ar fi crezut 
că acuzata este nevinovată. Ela crezut că nu face decât să... 

— Să pună cireașa pe tort? sugeră judecătorul. 

— Exact. Acum, domnul Pincher cunoaște adevărul și poate 
renunţa la caz, iar noi nu vom mai avea nevoie de casetă. 

Pincher se scărpină în barbă. 

— Este o sugestie intrigantă, doamnă avocat. 

Victoria își dădu seama că Pincher făcea o analiză de 
profitabilitate pentru a vedea dacă avea rost să renunțe la 
proces. Steve îi arunca priviri piezișe. Ea știa foarte bine că el nu 
ar fi procedat așa. Un avocat adevărat, un luptător, ar fi mers 
până la capăt, pentru a câștiga în faţa juraţilor. Dar ei i se păru 
că găsise o metodă mai sigură de a ajunge la același rezultat. 

— Staţi puţin! Un thriller juridic nu se termină cu o înţelegere 
între părţi! exclamă judecătorul. 

— Ar fi cea mai bună rezolvare, domnule judecător, răspunse 
Victoria. 

— Ei, atunci n-o să iasă cine știe ce film din intriga asta. 


— Voi avea nevoie de o explicaţie pentru presă, spuse 
Pincher. 

— Nu ne deranjează cu nimic dacă vă asumaţi meritele pentru 
reabilitarea numelui unei femei nevinovate. 

— Stai puţin! Noi ar trebui să ne bucurăm de merite! 

— Steve, trebuie să punem clientul pe primul loc. 

— De când? 

— Domnule Pincher, puteţi să prezentaţi cazul cum doriţi, 
numai să renunţațţi la acuzații împotriva Katrinei Barksdale. 

— Cine te-a făcut pe tine partener cu drepturi egale? se răţoi 
Steve, violând chiar el preţioasa regulă a lui Sonny Corleone. 

— AȘ putea spune că am descoperit noi probe, care le-au 
scăpat detectivilor epuizați și avocaţilor apărării, murmură 
Pincher în barbă. 

— La dracu'! Mie nu mi-a scăpat nimic. 

— Termină, Steve. Este suficient faptul că se face dreptate. 

— Asta te-au învăţat la școlile alea scumpe? 

— Voi spune că am urmărit cu atenţie fiecare indiciu, până 
când s-a făcut dreptate, continuă Pincher să exerseze 
declaraţiile pentru presă. 

— Hotărâţi-vă odată. Ne întoarcem sau nu în sala de 
judecată? insistă judecătorul. 

Pincher declară pe un ton oficial: 

— Domnule judecător Thornberry, să chemăm grefierul. 
Procuratura dorește să facă un anunţ. 


371 


48. 


BĂIATUL CARE FĂCEA COCTEILURI 


— Mergi mai repede! Avem la dispoziţie o oră ca să ajungem 
la Tribunalul pentru Minori. 

— Vreau să vorbesc cu presa. 

— Nu se poate. O să întârziem. 

Victoria îl târî pe Steve de-a lungul culoarului. Trecură pe 
lângă Ray Pincher, care le povestea reporterilor despre decizia 
lui înțeleaptă și curajoasă de a renunța la acuzațiile aduse 
Katrinei Barksdale. 

— Doar o vorbă! se rugă Steve. 

— Nu avem timp! 

Își croiră drum cu greu prin mulţimea de reporteri și fotografi, 
îndreptându-se în grabă spre parcare. 

— Te-ai descurcat minunat azi, îl felicită ea. 

— Și tu. Nu m-aș fi gândit să-l fac pe Pincher să renunţe la 
acuzații. 

— Eu nu m-aș fi gândit să transform cazul într-un roman de 
Perry Mason. Am învățat multe de la tine. 

— Și eu. 

Steve îi zâmbi, iar Victoria presupuse că o iertase pentru 
faptul că preluase controlul la sfârșit. Douăzeci de minute mai 
târziu se aflau în bungalow-ul de pe Kumquat Avenue. Steve ÎI 
puse pe Bobby să facă duș, îl îmbrăcă în grabă cu o haină 
bleumarin, pantaloni gri de lână, o cămașă albă și o cravată în 
dungi. 

Când se înghesuiră în vechiul Cadillac, cămașa băiatului ieșise 
din pantaloni, ochelarii erau murdari și avea părul zburlit. Bobby 
se așeză pe bancheta din spate, cu genunchii lipiţi de bărbie, 
legănându-se înainte și înapoi. Arăta ca geniul ciudat al clasei, 
expediat la centrul de reeducare pentru că aruncase în aer 
laboratorul de chimie. 

Steve porni radioul și nimeri un post de știri; răsuci butonul și 
îl auzi tot pe Pincher care se felicita pentru modul în care 
descoperise adevărul despre moartea lui Charles Barksdale. La 


372 


postul care difuza muzică reggae, Desmond Dekker & The Aces 
cântau melodia /srael/ites, promițând că după furtună vine 
liniștea. 

Victoria îi aruncă o privire lui Bobby și începu să-și facă griji. 
Se întinsese pe spate și își lipise picioarele de geam, ca și cum 
ar fi vrut să-l spargă. 

— Poate că ar trebui să schimbăm strategia pentru audierea 
din seara asta, spuse criptic Victoria. 

„Traducere: mi-e prea frică să-l pun pe Bobby să depună 
mărturie.” 

— Nu e decizia ta, dulceaţă. 

— Nu pot să cred că mi-ai zis „dulceaţă”. 

— Nu face pe feminista. Mi-e o foame de lup și mă gândesc la 
gogoșile lui Zinkavich. 

Victoria nu înţelegea de ce Steve nu conștientiza problemele 
pe care le putea aduce mărturia lui Bobby. Bobby spunea 
adevărul gol-goluț. lar Solomon ar fi trebuit să știe mai bine 
decât oricine altcineva că adevărul are nevoie uneori de o față 
nouă. 

— Planul ar putea să se întoarcă împotriva noastră. 

— Distrage-l tu pe Zinkavich, iar eu mă reped și îi fur niște 
gogoși. 

„Revenise la Obiceiul Iritant numărul 396: ignoră ce îi spun 
atunci când nu are chef să facă faţă situaţiei.” 

Căută o modalitate de a-i spune că era prea riscant să îl 
cheme pe băiat în boxa martorilor fără ca el să se sperie. 

— Poate că ar trebui să chemăm martorii în altă ordine. 

Vocea lui Bobby se auzi de pe bancheta din spate: 

— Nu mi-e frică să vorbesc cu judecătorul. 

„Subterfugiile mele n-au nicio valoare.” 

— Bineînţeles că nu-ţi este frică, puștiule. O să te descurci de 
minune. 

Steve se întoarse spre Victoria: 

— Bobby o să depună mărturie și cu asta am încheiat 
subiectul. 

— Dar mi-ai spus să îmi ascult instinctele, iar instinctele mele 
îmi spun că... 

— Conversaţia s-a încheiat. 


— Reclamantul îl cheamă pe Robert Solomon în boxa 
martorilor. 

— Obiecţie, spuse Zinkavich. Mărturia va fi influenţată de 
relaţia băiatului cu unchiul său. Ca să nu mai pomenim despre 
episoadele lui de halucinaţii. 

— Noi considerăm că Onorata Instanță și nu domnul Zinkavich 
ar trebui să stabilească dacă Bobby este sau nu competent să 
depună mărturie. 

— Măcar înţelege ce-i ăla un jurământ? 

— Da' tu înţelegi, Turnătorule? mormăi Steve în barbă. 

— Domnule Solomon, v-am auzit! spuse Althea Rolle 
ameninţându-l cu degetul. 

Judecătoarea purta o robă mov cu un guler plisat de dantelă 
la gât. Ochii ei întunecaţi aruncau pumnale spre Steve. 

— Ştii ce facem noi aici la tribunal când cineva își ia nasul la 
purtare? 

— Nu, doamnă. 

— Îi dăm o pauză și îl punem la colţ. 

— Îmi cer scuze faţă de Onorata Instanță. 

Adică lui Zinkavich nu-i cerea scuze. 

— Domnișoară Lord, sunteţi sigură că vreţi să depună 
mărturie copilul? 

Victoria știa că atunci când un judecător îţi pune o întrebare și 
îți sugerează și răspunsul, cel mai bine e să-i dai răspunsul pe 
care vrea să-l audă. Ba mai mult, era de acord cu judecătoarea. 
Nu se știa niciodată dacă nu cumva Bobby avea să înceapă să 
urle sau să explice cum anagrama pentru „Președintele Clinton 
al Statelor Unite” este „El găsește interni pentru a copula”!*. 

— Considerăm că nimeni nu este mai nimerit să depună 
mărturie decât cineva care este direct afectat de rezultatul 
acestor audieri. 

Victoria nu credea nici ea ce spunea, dar uneori trebuie să 
faci ce-ţi cere clientul, mai ales atunci când acesta este un 
avocat care are impresia că le știe pe toate. 

— Să vă zic cum o să procedăm. O să discut singură cu copilul 
în biroul meu. Avocaţii vor sta în anticameră și vor asculta 
mărturia la difuzor. Fără comentariile domnului Solomon și fără 
interogatorii din partea domnului Zinkavich. Ștergeţi-o de aici! 


16 Anagramă în limba engleză, în original, a expresiei President Clinton of the USA: To 
copulate he finds interns. 


374 


Steve se învârtea ca un leu în cușcă în faţa unui raft cu cărți, 
simțindu-se lovit de claustrofobie în anticamera micuță. Victoria 
se așezase într-o poziţie ţeapănă la un birou, cu un pix în mână, 
gata să ia notițe. Zinkavich se trântise pe un scaun tapiţat, 
revărsându-și burta peste mânerele acestuia. 

— Ți-e sete? întrebă judecătoarea Rolle, a cărei voce se auzea 
slab prin difuzor. 

— Nu. Unchiul Steve mi-a făcut un suc de papaya pe care l- 
am băut în mașină. 

Vocea lui Bobby avea un ton ascuțit și agitat. 

— E o băutură sănătoasă. 

— Mă face să mă duc la toaletă. 

— Aha. 

— Uneori cumpărăm papaya de la standul de fructe de pe Red 
Road. 

— Au produse foarte bune acolo. 

— Uneori unchiul Steve le fură din copacul vecinilor. 

— Înţeleg... 

La naiba! Steve se opri. Dacă ar fi fost fumător, acum era 
momentul pentru o ţigară. 

— Petreci mult timp cu unchiul tău? 

— Stăm tot timpul împreună. Mai putin când... știți 
dumneavoastră. 

— Când iese în oraș cu o fată? 

— Unchiul Steve nu iese în oraș cu nimeni. Aduce fetele 
acasă, stau pe la el prin dormitor, apoi pleacă. 

— La dracu'! 

— Femeile acestea își petrec vreodată noaptea la voi? 

— Numai dacă au băut prea multe cocteiluri mojito. 

— Deci unchiul tău prepară și altfel de băuturi în afară de suc 
de papaya. 

Vocea judecătoarei devenise sarcastică. 

— Păi, cocteilurile le fac eu, spuse Bobby plin de mândrie. 
Secretul este să torni în ele un pic de guarapo proaspăt. Asta e 
suc din trestie de zahăr. Nu prea mult, pentru că oricum romul e 
dulce. Și frunzele de mentă trebuie să fie proaspete. 

Zinkavich rânji: 

— Solomon, cine seamănă vânt culege furtună. 

— Taci din gură. 


375 


Vocea judecătoarei se auzi din difuzor: 

— Te deranjează atunci când vin femei și dorm la voi acasă? 

— Deloc. Uneori văd și eu bidoane goale dimineața. 

Steve simţi că se sufocă. Nu își dădea seama dacă mai poate 
înghiți sau măcar dacă mai este în stare să respire. Era convins 
că auzise pixul judecătoarei scârțâind pe o hârtie. 

— Sofia face tortilla cu ouă prăjite. Dar Lexy și Rexy nu 
gătesc. Ele sunt fotomodele și nu mănâncă decât câte o felie de 
grepfrut cu iaurt. 

— Fotomodele? întrebă dezaprobator judecătoarea. Unchiul 
tău se mai întâlnește cu Lexy sau Rexy în prezent? 

— Nu. 

Steve răsuflă ușurat. 

— Asta a fost mai demult, când se culca cu amândouă odată. 

— La dracu'! se văicări Steve. 

— Sunt gemene, explică Bobby pe un ton îndatoritor. 

Steve scânci în timp ce Zinkavich se sufoca de râs. 

— Faceţi liniște! 

Victoria se uită furioasă înspre ei. 

— Vic, asta e o poveste veche. S-a întâmplat cu cel puţin șase 
luni în urmă. 

— Te rog să încetezi. Vreau să ascult. 

Bobby începuse iar să vorbească, iar ei nu auziseră nimic. 

— ... A trecut ceva timp de când unchiul Steve a văzut și el 
ceva acțiune. 

— Acțiune? 

— Stiti dumneavoastră. Hârjoneală. O tăvăleală mică. 

— Deci acum nu se mai tăvălește? 

— Lexy, Rexy, Sofia, Gina... Au dispărut toate de când unchiul 
Steve s-a îndrăgostit până peste urechi de Victoria. 

— Domnișoara Lord? Fosta lui logodnică? 

— Asta a fost o minciună. 

— Poftim? 

Judecătoarea păru de-a dreptul încurcată. 

— S-au prefăcut că sunt logoaliți. 

— De ce? 

— Unchiul Steve nu voia să mă piardă și s-a gândit că Victoria 
l-ar face să pară mai matur. 

— Înţeleg... 


— Asta nu înseamnă că n-ar vrea să se căsătorească pe bune 
cu ea. 

Zinkavich râdea atât de tare, încât din colţul gurii îi curgea un 
firicel de salivă. 

— Deci acum vine pe la voi doar domnisoara Lord. 

— Nu vine decât să lucreze, nu se culcă cu unchiul Steve. Ea o 
să se mărite cu alt tip, iar unchiul Steve e foarte trist. 

„Ce umilinţă!” se gândi Steve. De ce nu inventase nimeni o 
pastilă care să-l facă invizibil? 

— Asta nu e un caz pentru sala de judecată, este o telenovelă 
în toată regula, spuse Zinkavich. 

— Povestește-mi despre studiile pe care le faci acasă. 

„Spune-i, Bobby! Doar am repetat împreună partea asta.” 

— Citesc Eneida în latină. Îmi place cum scrie Vergilius, e 
marfă. 

Bravo, băiete! Așa te vreau. 

— Am citit și Iliada, în greacă. Scenele de luptă sunt grozave. 
Mai frumoase decât în prostia aia de film, Troia. 

— Este de-a dreptul impresionant! Ai primit cărțile acestea de 
la unchiul tău? 

— Da. Tot el mi-a dat și al cincizecilea număr aniversar al 
revistei Playboy. 

Un pas înainte, doi înapoi. 

— Stella Stevens e o bucătică bună. Dar nu și-a arătat deloc 
păsărica. 

Steve își lovi ritmic capul de rafturile cu cărți în anticameră, 
până când dădu pe jos un exemplar prăfuit din Corpus Jurius 
Secundum. Judecătoarea Rolle păru să ofteze din difuzor, apoi 
întrebă: 

— Bobby, spune-mi cum te distrezi tu. 

— Păi, joc în liga de juniori, dar nu mă pricep deloc. Unchiul 
Steve zice că nu contează, dar copiii sunt răi cu mine. Odată am 
scăpat o minge aruncată cu boltă și unul dintre tati a urlat 
„Scoateţi retardatul ăla de acolo”. 

— Cred că ai fost trist când ai auzit așa ceva. 

— După aia mi-a scăpat mingea printre picioare, și același tip 
a strigat să mă ducă la Jocurile Olimpice pentru handicapati. 

— Vai de mine! 

— Unchiul Steve i-a zis să nu mai vorbească porcării, dar tipul 
n-a vrut să înțeleagă. Era uriaș și avea o ditamai căpățâna, iar 


377 


unchiul Steve i-a spus: „Hei, tu, ăla cu gura mare, tu pe ce 
pozitie jucai? Speriai adversarul de moarte cu fata ta?” Toată 
lumea a început să râdă, așa că tipul s-a luat după Steve, care a 
început să alerge cu spatele, iar grăsanul nu reușea să-l prindă. 
Unchiul Steve i-a zis: „Ești așa de urât, că numele tău mic ar 
trebui să fie Dracu”. Tipul continua să-l fugărească, iar unchiul 
Steve continua să fugă, și i-a spus: „Dacă fundul tău ar avea 
ochi, tot n-ai vedea rahatul în care te afli”. Atunci s-a oprit jocul, 
pentru că au ajuns pe teren și grăsanul a sărit să-i tragă una 
unchiului Steve, dar a ratat. Până la urmă, tipul s-a oprit fără 
suflare și roșu la față, s-a aplecat și a vomitat pe teren. Chiar la 
prima bază. 

— Cred că a fost o experiență deosebită. 

— După aceea unchiul Steve mi-a explicat că oamenii spun 
răutăți pentru că sunt proști sau răi, dar că eu nu trebuie să mă 
supăr, pentru că sunt deosebit. 

— Cred că unchiul tău are dreptate. 

— Mi-a zis că atunci când te superi rău pe cineva, trebuie să-l 
învingi cu mintea, nu cu pumnii. 

— Am impresia că îl iubeşti tare mult pe unchiul tău, nu-i așa, 
Bobby? 

— E grozav! 

— Și despre Victoria ce părere ai? 

— AȘ fi vrut să fie mama mea. 

Urmă o pauză lungă. Steve ar fi vrut să poată vedea chipul 
judecătoarei, ca să știe ce impresie și-a făcut. Aruncă o privire 
spre Victoria. Aceasta clipi des de câteva ori, iar pe sub genei 
se prelingeau lacrimile ca niște stropi strălucitori de rouă. 


49. 


GRESEALA CEA MARE 


— Cred că la sfârșit s-a salvat cât de cât situaţia, spuse Steve. 

Se străduia să pară încrezător, deoarece știa prea bine cât de 
supărată era Victoria pe el. Ea clătină din cap: 

— Bobby te iubește, tu îl iubești pe el, dar asta nu e suficient 
ca să câștigăm. 

— Ai uitat ceva. Bobby te iubește și pe tine. 

— Steve, te rog să încetezi. Doar ai promis că nu mai 
discutăm despre chestii personale. 

— Tu ai început să plângi, nu eu! 

— Nici lacrimile nu ne ajută cu nimic să câștigăm. 

Se aflau în faţa biroului judecătoarei, în pauza de treizeci de 
minute alocată cinei. Un restaurant din apropiere livrase banane 
fripte, biftec à la Palomilla cam aţos, fasole neagră cu orez și 
suficient espresso ca să nu mai doarmă o săptămână. Bobby 
mânca împreună cu judecătoarea Rolle în biroul ei, Zinkavich se 
îndopa în anticameră, iar Steve și Victoria, înfometați, dar prea 
îngrijoraţi pentru a mânca, se certau pe culoar. 

— Ar fi trebuit să ascult instinctele mele, nu pe ale tale. 

— Bine. 

— Oricât te-ar iubi, Bobby te-a făcut să pari iresponsabil. 

— Bine. 

— Și nedisciplinat. 

— Am înţeles. 

— Imatur... 

— Recunosc. Am greșit. 

— ... Ca și cum tu ai avea nevoie de un tutore. 

De ce nu renunța odată? Steve se simțea ca un macrou atacat 
de rechini. Mai întâi o lovitură feroce, apoi carnea îi fu sfâșiată 
până la os, și în cele din urmă rechinul îl înghiţi. Apoi o luă de la 
capăt: lovitură, sfâșiere, înghiţire. 

— Ajunge! De-acum încolo, tu conduci. Nu mă mai amestec în 
acest caz. 

Victoria tăcu o clipă: 


— Bine. S-a făcut. 

Slavă Domnului că găsise ceva cu care să-i închidă gura. 

— Acum putem să revizuim mărturia mea. 

Victoria se încruntă: 

— Nu te chem ca martor. 

— Poftim? 

— Nu îmi pot permite să fii interogat despre noaptea în care l- 
ai furat pe Bobby. 

— Mă descurc eu. 

— Numai dacă recunoști că ai comis diverse infracţiuni. 

— O să invoc al cincilea amendament. 

— Și crezi că impresionezi pe cineva? 

— Dacă nu depun eu mărturie, atunci cine? 

— Eu! îl anunţă un bărbat în vârstă, puternic bronzat, care se 
îndrepta spre ei. 

Era îmbrăcat într-un costum bej de lână, iar părul alb era 
pieptănat îngrijit peste cap și se ondula pe gât. Avea o pălărie 
de Panama într-o mână și un trabuc neaprins în cealaltă. 

— Cum o mai duci, băiete? întrebă Herbert Solomon. 

— Tată? 

Steve era atât de uimit, încât rămase dezorientat pentru o 
clipă. Tatăl lui, pe coridorul unui tribunal, ca și cum ar fi fost un 
judecător care venea să medieze un proces?! 

— Ce cauţi aici? 

— Nu ţi-a spus Victoria? Eu sunt martorul tău cheie. 

Șocul lui Steve se transformă în furie. Ce tupeu! Să apeleze la 
tatăl lui fară să-i ceară părerea. 

— Probabil că a vrut să-mi facă o surpriză, șuieră Steve 
printre dinți. 

— lo am venit să-ţi dau o mână de ajutor. 

— E cam târziu pentru asta. 

— Fiule, nu zice hop până nu sari gardul. 

— Mulţumesc, dar n-am nevoie de ajutorul tău. 

— Ba da, ai, interveni Victoria. Spre deosebire de tine, tatăl 
tău poate să răspundă la orice întrebare. 

— Serios? Atunci poate îl întrebăm de ce a demisionat din 
barou acoperit de rușine. 

— Judecătoarea Rolle cunoaște deja povestea. Nu ai ascultat- 
o ieri? îl idolatrizează pe tatăl tău. 


380 


— Îmi amintesc de Althea de când era o puștoaică. Se luaseră 
de ea niște avocaţi ai unei companii de asigurări... 

— Am mai auzit povestea asta. 

— După fiecare proces, Althea venea în biroul meu, mă 
întreba de ce am procedat așa, de ce am dat o astfel de 
sentinţă. Întotdeauna voia să înveţe. Îmi place să mă gândesc la 
ea ca la protejata mea. 

— Mereu ai fost foarte generos cu străinii. 

Cuvintele lui Steve picară grele ca niște bolovani. 

— Nu vorbi așa cu tatăl tău! se rățoi Victoria. 

— Cine ţi-a dat dreptul să conduci cazul meu? 

— Tu! 

— Am greşit. 

— Atunci Înseamnă că amândoi am făcut multe greşeli în 
ultimul timp. 

— Dacă asta crezi, atunci te minți singură. 

— Ba nu. Abia acum văd totul clar. 

— Faptul că am făcut dragoste nu a fost o greșeală. 

— Peste ce dracu’ am dat eu aici? întrebă Herbert. 

— Ba pentru mine a fost. A fost greșeala mea cea mare, 
spuse Victoria. 

— Bigby, nunta și afacerile imobiliare, astea sunt greșelile 
tale. 

— Vă expuneţi cam mult, le spuse Herbert. Când faci baie în 
pielea goală, trebuie să ieși din apă prin tufișuri. 

— ÎI iubesc pe Bruce! Abia aştept să mă căsătoresc cu el. Abia 
aştept să scap de sala de judecată! 

— Atunci eu intru în sala de judecată, spuse Herbert 
îndepărtându-se. 

— Poate că vrei să-l iubeşti. Poate ţi-ai dori să-l iubeşti, dar cu 
siguranţă nu-l iubești! 

— Ba da! 

— Atunci ce-ai făcut cu mine în baracă? 

— Nu știu! 

— Poate că ar fi mai bine să-ţi dai seama. De preferinţă, 
înainte să te trezești în luna de miere. 

Steve îl urmă pe tatăl lui în sala de judecată. 

e 

Victoria se plimba singură pe culoar, zăpăcită și fără nicio 

speranţă. Credea că își rezolvase dilema. 


381 


„Mi-am folosit logica și raţiunea și l-am ales pe Bruce.” 

Totul avea sens. Îi era ușor să aibă o relaţie cu Bruce. Era 
confortabil. Așa ar trebui să fie orice relație. În fond, soţul nu 
trebuie să fie un partener de ceartă. li era imposibil să aibă o 
relație cu Solomon. Se aflau într-un război continuu. De ce mai 
avea încă puterea de a o scoate din fire? 

— Aici erai! 

Victoria se întoarse și îl văzu pe Bruce care se îndrepta spre 
ea, cu servieta într-o mână și cu un coș de picnic în cealaltă. 
Purta o jachetă sport de culoare bej, pantaloni de lână închiși la 
culoare și arăta ca un adorabil ursuleț de pluș. 

— M-am gândit că poate ţi-e foame, iubito. 

— Ce atent ești cu mine! 

O sărută în fugă pe obraz și deschise coșul. 

— Mă bucur să te văd! 

Victoria își lăsă mâna să alunece peste materialul scump al 
hainei lui. Faptul că Bruce apăruse din senin era un semn. Era 
confirmarea faptului că alegerea ei fusese bună. 

— lar te cerți cu Solomon? 

— Omul ăsta e exasperant! 

— Știu, iubito. 

Bruce scoase caserole de plastic din coș. 

— Am adus supă de avocado cu castraveți, un sandvici cu 
boabe de fasole germinate, roșii și avocado, și sorbet de 
avocado. O să te simţi mai bine după ce mănânci. 

Victoriei îi chiorăia stomacul de foame, dar știa că o să facă o 
erupție de toată frumuseţea dacă ia o înghiţitură. 

— Mulţumesc, iubitule, dar trebuie să mă întorc în sala de 
judecată. A fost foarte drăguţ din partea ta să vii să mă vezi. 

— Măcar atât pot să fac și eu pentru tine. 

Gândurile ei zburară la Solomon, omul-sandvici. Poate că el i- 
ar fi adus o baghetă delicioasă cu prosciutto și brânză ricotta, 
dar oricum nu ar fi apucat să-l mănânce, pentru că ei erau 
mereu ocupați să se certe. Nu ăsta era specificul relaţiei lor? 

— Pari atât de obosită, iubito! 

— Am ochii umflaţi? întrebă Victoria surprinsă, ducându-și 
mâna la față. 

— Ai nevoie de un somn bun. 

Victoria aprecie sinceritatea lui Bruce. 


— Sper să te odihnești un pic înainte de nuntă. Doar nu vrei 
să fii trasă la faţă în albumul cu fotografii de nuntă. 

„Trasă la faţă? Poate că sinceritatea nu este o calitate 
nemaipomenită uneori.” 

— Nu e de mirare că ești atât de epuizată, dacă trebuie să te 
confrunţi cu Solomon zi de zi. 

— Probabil că asta e problema. 

— Nu o să te mai enerveze pentru mult timp, iubito. 

Bigby scoase un dosar din servietă și i-l întinse. 

— Bruce, ce este asta? 

— Ai fost atât de ocupată, încât a trebuit să mă ocup eu de 
toate. Meniu, lista invitaţilor, muzica, itinerarul pentru luna de 
miere, plus niște documente pe care trebuie să le semnăm 
pentru avocați. 

Cuvintele „documente” și „avocaţi” parcă nu rezonau deloc 
cu „meniu” și „luna de miere”. 

— Ce documente? 

— Contractul prenupţial, bineînţeles. 

e 

— Mă înșală pe mine ochii sau este onorabilul judecător 
Herbert T. Solomon în carne și oase? Sunteţi mai distins și mai 
chipeș decât vă ţineam minte, spuse judecătoarea Althea Rolle. 

— Sunteţi tare drăguță, răspunse Herbert înclinându-se ușor. 
Îmi face o mare plăcere să fiu aici, Onorată Instanță. 

— Pe unde v-aţi ascuns, domnule judecător? 

Zinkavich își drese vocea scoțând niște sunete demne de un 
câine turbat. 

— Onorată Instanță, obiectez. Nu se cade să-i spuneţi 
martorului „domnule judecător”. 

— Nu mai spune! 

— Titlul acesta nu este adecvat pentru un jurist eliminat din 
barou. În plus, nu cred că este just ca domnișoara Lord să-l 
cheme pe domnul Solomon ca martor. 

— Chiar așa? 

— Este o tentativă evidentă de a-și atrage simpatia onoratei 
instanţe. Există două feluri de avocaţi: cei care cunosc legea și 
cei care cunosc judecătorul. 

— Ba mai există și un al treilea tip, Z. Cei care nu recunosc 
rahatul nici după miros. Judecătorul Solomon este unul dintre cei 
mai onorabili oameni care au lucrat vreodată în sistemul 


383 


judiciar, iar eu o să-i spun cum am eu chef și o să ascult ce are 
de zis. 

— Da, doamnă! spuse Zinkavich pe un ton supus. 

— Dacă o să cobor de-aici și o să-i dau o îmbrăţișare și un 
sărut, să-ţi ţii gura aia mare închisă. Ne-am înțeles? 

— E limpede, doamnă. 

Judecătoarea Rolle se întoarse cu un zâmbet afectuos spre 
martor. 

— Domnule judecător Solomon, ce ați făcut în ultimul timp? 

— Am pescuit, am citit și am meditat intens. 

— Se vede treaba că v-a prins bine. Acum vă rog să-mi faceţi 
plăcerea de a spune jurământul. Vă ajut chiar eu. 

In timp ce Herbert Solomon jura să spună adevărul și numai 
adevărul, Victoria se întrebă cine era mai iritat de prezența 
acestuia, Zinkavich sau partenerul ei care stătea îmbufnat? 
Solomon stătea pe jumătate întors cu spatele spre ea, bine înfipt 
în scaun și foarte bosumflat. Ca un copil. 

Era convinsă că luase o decizie bună chemându-l pe Herbert 
Solomon să depună mărturie. La drept vorbind, fostul judecător 
cunoștea destul de puţine informaţii relevante, dar când vorbise 
cu el la telefon își exprimase respectul profund faţă de Steve și 
față de modul în care îl educa pe Bobby. Opinia aceasta merita 
să fie spusă și în faţa judecătoarei. 

„Solomon, n-am făcut decât să-ţi urmez instrucţiunile. 
Cunoaște-ţi interlocutorul.” 

Victoria se strădui să aibă o atenţie distributivă. Nici măcar nu 
se uitase la listele cu invitaţi, la muzica aleasă de Bruce sau la 
contractul prenupţial pe care i-l adusese din senin. O mică 
surpriză înainte de căsătorie! Dacă se gândea mai bine, ar fi 
preferat un pandantiv de diamante, în formă de inimă. 

— Domnișoară Lord? 

— Da, Onorată Instanță. 

— În această etapă, se obișnuiește ca avocatul care a invitat 
martorul să-i pună și vreo câteva întrebări. 

— Imi cer scuze, doamnă judecător, zise Victoria ridicându-se 
în picioare și răsucindu-se către martor. Vă rog să îmi spuneţi 
numele și ocupaţia dumneavoastră, pentru a le menţiona la 
dosar. 

— Herbert Solomon. Mi-s avocat în recuperare. 


Judecătoarea chicoti, Steve se încruntă, iar Zinkavich pufni 
dispreţuitor. 

Victoria dorea ca tatăl să își caracterizeze fiul. Cine este de 
fapt acest om? Ea îi adresă întrebările pe care le pregătise, iar 
Herbert își spuse poveștile, cu accentul lui dulceag de Savannah 
care susura la fel de plăcut ca un izvor de munte. 

Herbert povesti despre copilăria lui Steve și a lui Janice din 
casa de pe Pinetree Drive, din Miami Beach. Onoră memoria lui 
Eleanor, mama lui Steve, „Dumnezeu să o odihnească în pace”, 
care reușise să păstreze familia unită în timp ce el lucra zi și 
noapte ca avocat, construindu-și reputaţia cu ajutorul cazurilor 
pro bono, apoi ca judecător, devenind în cele din urmă judecător 
principal al districtului, și primul nume de pe lista de propuneri a 
guvernatorului pentru Tribunalul Suprem din Florida. 

— Atunci au început necazurile mele, dar nu ne aflăm aici ca 
să discutăm despre mine, decât dacă acest lucru are legătură cu 
Stephen. 

Herbert spuse că regretă toate ocaziile pe care le pierduse de 
a petrece mai mult timp cu copiii lui când erau mici. Janice 
făcuse câteva alegeri greșite încă din tinerețe, găsindu-și 
prieteni nepotriviţi, consumând droguri, în timp ce Stephen 
devenise atletul liceului Beach High. 

— Eu am fost prea preocupat de propriile mele ambiţii pentru 
a le acorda atenţie copiilor mei. Eleanor a fost bolnavă mulți ani, 
și a făcut tot ce a putut. Copiii au crescut mai mult de capul lor. 
Ţin minte că odată m-am grăbit să plec de la tribunal la Tropical 
Park, ca să asist la campionatul interstatal. Am ajuns prea târziu 
și nu l-am văzut pe Steve când a câștigat cursa de o sută de 
metri. M-am așezat în tribună și unul dintre aprozii mei m-a 
văzut și mi-a zis: „Domnule judecător, cred că aveţi sânge de 
evreu negru, că n-am mai văzut băieți albi să alerge așa”. După 
aceea i-am spus lui Stephen că îl văzusem alergând, dar știa că 
mint. 

— Onorată Instanță, sunt niște amintiri călduroase, dar nu au 
nicio relevanţă. Obiectez! 

— Stai jos! 

— Când Stephen era la colegiu, a început să îmi pună fel și fel 
de întrebări despre avocatură, continuă Herbert. Doar bătea 
apropouri, fără să spună ce voia de fapt. Eleanor era pe moarte, 
iar eu urmam să fiu acuzat pentru mărturie falsă. Nu am avut 


385 


inima să mă lupt, așa că am demisionat din barou pentru ca ei 
să renunţe la investigaţie. Stephen a fost mai distrus decât 
mine. Nu mi-a spus-o niciodată direct, dar știu că a studiat 
Dreptul ca să-mi restabilească mie onoarea. Voia să fie un mare 
erou și să-mi dovedească nevinovăția. Când nu l-am lăsat să 
facă asta, s-a supărat rău pe mine. 

Steve se foi pe scaun. Victoria se uită pe furiș la el. Amintirile 
dureroase se citeau clar pe chipul lui. 

— Stephen are mari resentimente față de nedreptate. Poate 
că nu urmează întotdeauna fiecare regulă până în pânzele albe, 
dar fiul meu este integru în toate lucrurile importante. Principiile 
sunt mai importante pentru el decât banii și este un model 
minunat pentru nepotul meu. 

Herbert continuă cu vocea tremurând: 

— Un bărbat nu poate să nu se compare cu fiul lui. Eu am fost 
copleșit de egoismul meu și mi-am acordat prea multă 
importanţă. Ce dacă am fost avocatul anului? E ca și cum ai 
câștiga titlul de cea mai periculoasă cobră din junglă. 

— Nu vă criticați cu atâta asprime, spuse judecătoarea Rolle. 
Lumea v-a admirat foarte mult. Oamenii din cercul meu încă vă 
mai admiră. 

— Adevărul este că mi-am pierdut calea, Althea, mărturisi 
Herbert lăsând formalităţile la o parte. N-am ratat nicio 
convenție a baroului, niciun dineu al judecătorilor, stăteam la 
recepţiile juridice până când dispărea și ultima crevetă de pe 
platou. Ce-mi mai plăceau aplauzele, felicitările, până și prostiile 
alea de plăci aniversare cu ciocănelul lipit pe ele. Lui Stephen 
nu-i pasă de toate lucrurile astea. El preferă să-și petreacă 
timpul cu un băiat care are nevoie de el. 

Herbert se răsuci în boxa martorilor și se uită direct la Steve: 

— In concluzie, io astea vreau să zic: îl admir pe Stephen 
pentru că s-a transformat într-un bărbat adevărat. ÎI pune pe 
Bobby mai presus de orice. Mai presus decât viața lui socială, 
decât cariera lui, mai presus de orice. Poate că io am fost un 
avocat mai bun, dar Stephen este un om mai bun. 

Victoria făcu un gest involuntar. Își așeză cu blândețe palma 
peste mâna lui Steve, împletindu-și degetele cu ale lui. El își 
strânse pumnul, cuprinzând degetele Victoriei cu putere și 
rămaseră așa pentru un moment ce părea să nu se mai 
sfârșească. Mâna lui era caldă și fermă sub mâna ei, iar cele 


386 


două mâini se împletiseră atât de strâns, încât păreau a fi o 
singură fiinţă. 


50. 


BASEBALL ȘI MITĂ 


Steve îl duse la mașină pe Bobby care dormea dus, iar 
Herbert îl însoți. Victoria rămase câţiva pași în urmă, lăsându-le 
tatălui și fiului un moment de intimitate. 

— Ai putea să rămâi cu noi în seara asta, ca să nu conduci 
atât de mult, îl invită Steve. 

Herbert clătină din cap: 

— lo am tabieturile mele. Am nevoie de hamacul meu de pe 
terasă și de pescărușii care îmi cântă seara. 

— Ce faci la sfârșitul săptămânii? 

— Nimic. L-ai învăţat pe Bobby să pescuiască? 

— Parcă asta era treaba ta. 

— Veniţi sâmbătă la Sugarloaf și o să pescuim niște păstrăvi. 

— Așa o să facem. 

Victoria îi asculta, dându-și seama că această conversaţie 
stranie și codificată era un joc al celor doi, pe care îl făceau 
pentru a nu fi nevoiţi să își exprime sentimentele. Steve îi 
mulțumea, iar Herbert îi spunea că și-ar dori o relaţie mai 
apropiată. Victoria se gândi că, de fapt, tatăl și fiul își spuneau 
în felul lor că se iubesc. 

În cele din urmă, Herbert întinse mâna și îl ciufuli afectuos pe 
Steve, exact cum Steve obișnuia să-i facă lui Bobby. Herbert se 
urcă apoi într-un Chrysler hârbuit și părăsi parcarea. 

Câteva minute mai târziu, Steve scotea  Cadillac-ul 
decapotabil de pe drumul naţional l-95, pe ieșirea Miami 
Avenue. Bobby dormea profund pe bancheta din spate. Când se 
apropiară de apartamentul Victoriei, Steve spuse: 

— Uite ce este, am reacţionat cam urât când a apărut tata... 

— Mada... 

— Ca să îl citez pe el, am fost mai prost ca un catâr. 

Adică îi părea rău. 

— Ai reușit să schimbi situaţia în favoarea noastră. 

Acum îi mulțumea. 


388 


— Nu am făcut decât să îl sun pe tatăl tău. El a schimbat 
situaţia. 

— Ești un avocat excelent, Vic. 

Păstrară tăcerea câteva clipe, apoi ea spuse: 

— Am nevoie de ajutorul tău cu Thigpen și cu sora ta. 

— Improvizează. 

Victoria se uită la el. Luminile apartamentelor de pe Bricell 
Avenue îi luminau faţa. La ce se gândea oare? 

— Poate că tu ai ști să improvizezi, dar eu trebuie să mă 
pregătesc pentru interogarea martorilor. 

— O să te descurci foarte bine. 

Steve întoarse bătrânul Caddy pe aleea din faţa clădirii ei, 
apoi opri sub boltă. 

— Ne vedem mâine, Vic. 

— Hei! 

— Ce este? 

— Azi am câștigat un proces de crimă. 

Voia să mai vorbească puţin cu el. Nu își dorea ca seara să ia 
sfârșit. 

— Și cum te simţi? 

Victoria ridică din umeri: 

— Nu știu. Sunt epuizată fizic și emoţional. Și... 

— Un pic dezamăgită? 

— Da. 

— Mereu e așa. Când câştigi, nu ești suficient de fericit. Când 
pierzi, tristeţea este cu mult mai grea decât credeai. 

— Ar trebui să sărbătorim. 

Victoria își dădu seama că spusese ceva nepotrivit din 
momentul în care se auzi pronunţând cuvintele. 

„Cum să sărbătorim? Doar noi doi? Sau îl invităm și pe Bruce? 
Atunci sigur s-ar duce naibii toată distracţia.” 

— Sigur că da. 

— Katrina zice că ne va pregăti un cec mare până vineri. 

— Mă bucur. 

Numai bucurie nu se simțea în vocea lui. 

— E exact ce ţi-ai dorit, Steve. Un caz care să te lanseze în 
liga seniorilor. 

— Da. 

„De când a devenit monosilabic?” 


389 


— Aproape că uitasem. Katrina organizează o petrecere 
pentru a sărbători succesul nostru. Toţi invitaţii trebuie să se 
îmbrace în polițiști și deţinuţi. 

— Tu poţi să te îmbraci în poliţist. 

— Eu o să fiu plecată... 

— În luna de miere. 

— În Maui. 

— Frumos. 

— Bruce spune că au niște tehnici de cultivare a copacilor de 
avocado pe care vrea să le studieze. 

— Deci puteţi să deduceţi cheltuielile pentru luna de miere. 
Marele Blond e un om tare înţelept. 

Și astfel conversaţia muri subit. Ar fi vrut să-l invite la ea, să 
bea un pahar de tequila și să se bucure de victorie, dar Bobby 
moţăia pe bancheta din spate și era târziu. Mai mult, nu de la 
Steve era inelul pe care îl purta. Nu el era bărbatul cu care se 
logodise, bărbatul căruia avea să-i jure credinţă și iubire până la 
moarte, bărbatul al cărui contract prenupţial trebuia să-l 
citească până a doua zi de dimineaţă. 

e 

Steve conduse spre casă dorindu-și ca Victoria să-l fi invitat să 
intre pentru scurt timp. Ar fi putut să-l ducă pe Bobby în 
apartament și să-l lase să doarmă pe canapea. Băiatul putea să 
doarmă fără probleme și într-o popicărie. Steve avea ceva de 
discutat cu Victoria. Nu despre relaţia lor. Acceptase deja faptul 
că totul se terminase. Ar fi vrut să-i mărturisească ceea ce îl 
chinuia cel mai tare, infestându-i gândurile. La început jurase că 
nu îi va spune niciodată că o mituise pe Janice pentru a-și 
schimba mărturia. Acum era cuprins de remușcări și simțea 
nevoia să se confeseze. Dar cum ar fi putut să o facă? 

Victoria nu l-ar fi înțeles. Nici el nu se înţelegea prea bine. De 
ce o mituise pe sora lui? Avea atât de puţină încredere în 
sistem? Sau în Victoria? Sau în propria sa persoană? Erau pe 
cale să câștige procesul lui Bobby fără să trișeze. Ar fi trebuit să 
aștepte până la sfârșit. O mai luase el pe scurtătură și altădată, 
dar niciodată în felul acesta. 

Cu o oră în urmă, tatăl lui vorbise plin de mândrie despre el: 

„Fiul meu este integru.” 

Ce ar spune tatăl lui dacă ar ști despre mită? Steve nu știa 
cum va da ochii cu el dacă adevărul avea să iasă la iveală. 


390 


„Este un model minunat pentru nepotul meu.” 

Sigur că da, pot să-i dau lecţii despre baseball și despre mită. 
Nici nu știa ce să zică despre mărturia lui Bobby. Era ciudat să 
își vadă viaţa prin ochii nepotului său. Fotomodele și cocteiluri. 
Chiar era atât de superficial și imatur? 

Gânduri negre îl tulburau profund. Când ajunse la magazinele 
de pe Cocowalk și o porni pe Grand Avenue, îndoielile lui 
evoluaseră către paranoia acută. 

„Dacă Janice m-a tras pe sfoară?” 

Ar fi putut să poarte microfon când îi dăduse banii pe digul 
rutier Rickembacker, unde își parcaseră mașinile. Poate că 
Pincher și Zinkavich îl supravegheau. Nu cumva fusese o dubă 
albă cu ferestre fumurii parcată sub copacii de lângă primul 
pod? Nu își mai aducea aminte. 

Când Steve intră pe Kumquat Avenue chiar înainte de miezul 
nopţii și auzi mierla cântând în copacul vecinului, știu sigur că a 
doua zi de dimineaţă se va produce un dezastru. O divizie 
întreagă de ofițeri de poliție o să intre în sala de judecată. li 
vedea deja punându-i cătușe și ducându-l la secţie în timp ce 
Zinkavich se îndopa cu gogoși, iar Pincher se sufoca de râs. 

Ce-i spusese Pincher în biroul judecătorului Gridley, chiar în 
ziua procesului cu păsări exotice? 

„Voi solicita baroului din Florida să te excludă.” 

Sigur că îl trăseseră pe sfoară. Pincher și Zinkavich aranjaseră 
deja să i-l ia pe Bobby. Toată povestea fusese o înscenare ca să- 
| prindă pe el în capcană. 

Își va pierde autorizaţia de practică, va merge la închisoare și, 
cel mai rău dintre toate, îl va pierde pe Bobby. 


VĂDUVA BARKSDALE ESTE ELIBERATĂ 
Pincher a declarat că a fost sinucidere, nu crimă 


De Joan Fleischman 
Jurnalistă a cotidianului Herald 


Într-o uimitoare răsturnare de situaţie, s-a renunţat ieri la 
acuzaţiile împotriva Katrinei Barksdale, văduva învinuită că și-a 
sugrumat soțul, pe Charles Barksdale, un magnat din domeniul 
construcţiilor. 


În urma unei audieri cu ușile închise, procurorul Raymond 
Pincher a anunţat în sala de judecată că renunţă la toate 
acuzaţiile. „Cercetările neîncetate ale subalternilor mei au 
evidenţiat dovezi incontestabile că decesul lui Charles Barksdale 
a fost cauzat de sinucidere și nu de crimă”, a declarat Pincher. 

Pozând pentru fotografi pe treptele tribunalului, doamna 
Barksdale, în vârstă de treizeci și trei de ani, a declarat că 
intenţionează să scrie o carte despre calvarul prin care a trecut, 
dar nu înainte de a sărbători victoria printr-o călătorie în 
Bahamas. „Așa și-ar fi dorit soțul meu să-mi trăiesc viaţa”, a 
declarat văduva. „Charlie era un petrecăreţ, nu un tip 
posomorât.” 

In cadrul unei conferinţe care a avut loc după proces, Pincher 
a evitat sugestiile privitoare la faptul că procuratura s-a grăbit 
să ceară condamnarea pentru crimă a doamnei Barksdale. 
„Dacă avocaţii apărării și-ar fi făcut treaba, cazul nu ar fi ajuns 
niciodată atât de departe”, a spus Pincher. „S-a făcut dreptate 
datorită eforturilor noastre asidue.” 

Avocaţii apărării, Stephen Solomon și Victoria Lord, au ieșit în 
mare grabă din sala de judecată și nu au fost disponibili pentru 
declaraţii. 


51. 


ÎNTREBAREA 
DE O SUTĂ DE PUNCTE 


Cu tenul lui de un gri-lăptos împestrițat de pete roz, ca o 
stridie stricată, Jack Zinkavich spuse: 

— Doamnă judecător, avem o problemă gravă. 

— Mai există și altfel de probleme? 

Steve stătea tăcut la locul său, lăsând mica tragedie să se 
deruleze. Alături de el, Victoria urmărea evenimentele pregătită 
să ia notițe. 

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă judecătoarea. 

Purta o robă bleu-deschis, iar la gât era vizibil gulerul unei 
bluze albe de mătase. Era dimineață, abia trecuse de ora nouă. 
Întrucât cazul Barksdale se terminase, reveniseră la un program 
obișnuit. 

— Martorul nostru, Rufus Thigpen, este absent. 

— Atunci chemaţi martorul următor. 

— Dar atunci se dă peste cap ordinea stabilită de mine. 

— Z, nu te mai văicări atât. 

— Sunt îngrijorat. S-ar putea să fie ceva necurat la mijloc. 

Ceva necurat la mijloc? 

„Cineva are impresia că este Sherlock Holmes...” 

— In ce sens? 

Zinkavich se uită la Steve care îi zâmbi angelic, ca un băiat de 
altar nevinovat. Victoria îi aruncă și ea o privire piezișă. 

„Nu cumva Victoria bănuiește ceva? Sau e de vină doar 
conștiința mea încărcată?” 

Victoria părea să fie obosită, avea ochii roșii și nu era coafată 
cu atenţie ca de obicei. Oare nu dormise? Cum nu el era cel care 
împărțea patul cu ea, n-avea de unde să știe. Oboseala, dacă 
despre asta era vorba, o îndulcea, o făcea mai vulnerabilă și, ca 
și cum asta ar fi fost posibil, și mai atrăgătoare. Purta o haină la 
două rânduri din reiat maro, cu guler larg, și o fustă asortată 
care îi ajungea până sub genunchi. Lui Steve îi păreau niște 


393 


haine din acelea scumpe, pe care le croiesc manual cine știe ce 
călugăriţe din Alpi. 

Zinkavich spuse: 

— Solicit ca reclamantul să ne spună dacă știe unde se află 
domnul Rufus Thigpen. 

Steve tăcu mălc și o lăsă pe avocata lui să se descurce. 

— Dacă e să ne luăm după cazierul domnului Thigpen, aș zice 
că se află la închisoare. 

Bravo! Exact asta ar fi spus și el, dacă ar fi fost avocat și nu 
parte în litigiu. Era mândru de Victoria. Progresase mult într-un 
timp foarte scurt. 

— Z, cheamă un martor oarecare ca să putem trece mai 
departe. 

Zinkavich se încruntă nemulțumit. 

— În această situaţie, statul o cheamă pe Janice Solomon să 
depună mărturie. 

Numele surorii lui îi dădu lui Steve fiori reci pe șira spinării. 
Dispariţia lui Thigpen făcea parte din înţelegerea lor, că doar de 
aceea o plătise. Dar Janice putea în continuare să-i tragă clapa 
în boxa martorilor. 

Sora lui intră cam șleampătă în sala de judecată, evitând să 
se uite la Steve. Purta o rochie cu un imprimeu incert, care îi 
ajungea până la glezne, șosete albe și sandale. Avea o ditamai 
geanta din piele, care părea suficient de încăpătoare pentru 
douăzeci de kilograme de haşiş. Işi strânsese părul în coadă și îl 
legase cu un elastic de un portocaliu psihedelic. In spatele 
ochelarilor de bunicuţă pe care îi purta, privirea ei întunecată 
părea să fie pierdută în depărtare, ca și cum s-ar fi concentrat 
asupra unui loc pe care îl părăsise doar cu trupul, nu și cu 
mintea. Impresia generală pe care o lăsa era aceea a unei femei 
care mâncase prea mulţi cartofi prăjiţi și băuse prea multă 
Coca-Cola atunci când nu inhala, nu își injecta sau nu fuma 
diverse substanţe exotice. 

După ce Janice depuse jurământul, Zinkavich îi adresă 
întrebările preliminarii. Era sora lui Steve Solomon, mai mare cu 
doi ani decât acesta. Crescuse în Miami Beach, fusese 
exmatriculată din liceu pentru abuz de droguri, după care 
ajunsese la o școală/fermă de lactate pentru adolescenţii cu 
probleme din zona rurală a Pennsylvaniei. Fusese dată afară și 
de acolo pentru că plantase marijuana pe un câmp de lucernă și 


394 


pentru că înființase un mic bordel în hambar. Fusese arestată de 
peste zece ori, pentru posesie de droguri, furt și comportament 
violent. Odată fusese arestată pentru atac grav, când sărise pe 
capota unei mașini de poliţie și făcuse pipi pe parbriz. Nu știa 
exact cine era tatăl lui Bobby. Ar fi putut să fie un drogat din 
Ocala care obișnuia să o bată până o lăsa lată. Sau poate un 
camionagiu care o dusese odată până la Pensacola în schimbul 
unei partide scurte de sex în parcarea de pe bifurcația Loxley a 
drumului naţional l-10. 

Trebuia să expună toate rufele murdare, pentru a răspunde 
întrebărilor directe. Aceasta era singura modalitate în care 
adversarul nu putea să îi distrugă reputaţia martorului în timpul 
interogatoriului. Deși era un nenorocit încrezut cu o vână de 
răutate în el, Zinkavich nu era prost deloc, iar până în prezent 
se descurcase chiar bine. _ 

Steve îi aruncă o privire rapidă Victoriei. In sala de judecată 
ea afișa de obicei expresia unui jucător versat de pocher, exact 
așa cum o învățase el, dar acum părea pur și simplu uimită și 
dezgustată de povestea vieţii lui Janice. Judecătoarea Rolle nici 
măcar nu clipea. Probabil că auzise altele și mai rele. Steve se 
întrebă dacă nu cumva vreo asistentă medicală de la 
maternitate greșise cu treizeci și șapte de ani în urmă. Poate că 
sora lui cea adevărată era o cercetătoare respectată, cu diplomă 
de doctorat pe perete, care lucra undeva la un laborator. 

Zinkavich se apropie de boxa martorilor legănându-se ca o 
rață. 

— Ce a facilitat prezența dumneavoastră în sala de judecată? 

— Tu, când m-ai scos din pușcărie. 

—Am făcut vreo promisiune în schimbul mărturiei 
dumneavoastră? 

— Ai zis că mă scoţi cu faţa curată și că voi fi eliberată 
condiționat înainte de terminarea pedepsei. 

— Și care a fost condiţia mea? 

— Să spun adevărul. 

Steve încercă să se relaxeze, dar nu reuși. Ea putea să-l atace 
în orice clipă. Zinkavich își îndreptă degetul lui grăsan spre 
Janice: 

— Fratele dumneavoastră, Stephen Solomon, are un istoric de 
comportament violent? 

— Un istoric lung, răspunse Janice. 


„La naiba! A început calvarul!” 

Janice îi luase banii și avea să-i folosească pentru a-l înfunda 
pe el mai bine. 

— Vă rog să dezvoltați acest subiect, doamnă Solomon. 

— Când aveam paișpe ani, Arnie Lipschitz mi-a zis că sunt „o 
târfă grasă” și Stevie l-a bătut de i-a sunat apa-n cap. 

— Nu la asta mă refeream. 

— Nu eram grasă pe vremea aia. 

— Lăsaţi-l pe Arnie Lipschitz. V-a lovit vreodată fratele 
dumneavoastră? 

— N-avea el atâta tupeu. 

Zinkavich rămase surprins de răspuns: 

— Nu v-a bătut niciodată? 

— Am purtat un cuţit la mine de la doișpe ani. Dacă îndrăznea 
să mă atingă, îi mai făceam încă o circumcizie. 

Zinkavich se uită lung la Janice. Nu erau răspunsurile pe care 
le stabiliseră împreună. Steve reuși să tragă puţin aer în piept, 
dar nu cu prea mare încredere. Când venea vorba despre Janice, 
nu se știa niciodată când avea să scoată cuțitul din teacă. 

— Ce îmi puteţi spune despre utilizarea de droguri? L-aţi 
văzut vreodată pe fratele dumneavoastră folosind substanțe 
ilegale? 

— Sigur că da. 

Zinkavich zâmbi mulţumit. Janice revenise la scenariu. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Tot cam pe vremea episodului cu Lipschitz. l-am dat lu’ 
Stevie să fumeze niște iarbă, după care a mâncat aproape un 
kilogram de îngheţată de fistic și după aia și-a vărsat maţele. 

— Alte situaţii mai recente? 

— Nu. S-a lecuit după aia. Nici de ţigări obișnuite nu s-a mai 
atins vreodată. 

Zinkavich își mușcă buza superioară. Se schimbase ceva de la 
ultima repetiție și până în seara premierei... 

— D-nă Solomon, vreau să discutăm despre luna ianuarie a 
anului trecut, când locuiaţi la o fermă din Panhandle. 

— Fermă? 

Janice zâmbi lăsând la vedere un șirag de dinţi pătaţi. 

— Eu cu niște amici de-ai mei cultivam niște plante pe care le 
vindeam. 


396 


— La un moment dat fratele dumneavoastră v-a luat copilul 
din custodie? 

— Adică dacă Stevie l-a luat pe Bobby? Da. 

— L-a luat cu forţa, prin violenţă? 

Janice ridică din umeri, iar bărbia ei flască tremură ușor. 

— Eram făcută praf în seara aia. 

Deși avea picioarele bine înfipte în podea, Zinkavich se clătină 
puțin înainte și înapoi, ca un rabin care se roagă la Zidul 
Plângerii. 

— D-nă Solomon, vreţi să spuneți că nu ţineţi minte nimic din 
noaptea aceea? 

— Ţin minte că era lapoviţă în ziua aia și că mi-a înghețat 
fundu' de frig. 

— Ce s-a întâmplat în noaptea aceea când a apărut fratele 
dumneavoastră? 

— Nu știu, omule. Eram în casă, luam niște Ecstasy. Trebuie 
să-l întrebi pe Rufe. 

— Adică pe Rufus Thigpen? 

— Da, Rufus Prostu'. 

— Unde se află domnul Thigpen acum? 

— S-a dus la Delrey să ia niște prafuri speciale. Ştii tu, niște 
ketamină. 

Zinkavich se chinui să schițeze un zâmbet, ca și cum nu era 
nimic neobișnuit ca un martor al Serviciului de Protecţie a 
familiei să lipsească de la proces pentru a comite o infracțiune. 

— Ce v-a povestit domnul Thigpen despre întâlnirea cu fratele 
dumneavoastră din seara aceea? 

— Obiecţie! Sunt mărturii indirecte. 

— Se susţine. 

— Onorată Instanță, dacă aș putea interoga martora în 
continuare, cred că veţi constata că se poate face o excepţie de 
la această regulă. 

— Dă-i drumul! 

— D-nă Solomon, fără a ne spune ce v-a povestit domnul 
Thigpen, în ce stare se afla acesta când aţi vorbit cu el în seara 
aceea? 

— Avea ţeasta crăpată. 

— Aha! 

Era un început. 

— Da’ să știți că nu l-a deșteptat deloc lovitura! 


— L-aţi găsit pe domnul Thigpen rănit după ce se întâlnise cu 
fratele dumneavoastră? 

— Da. 

— Domnul Thigpen a vorbit cu dumneavoastră? 

— Da. 

— Și când a vorbit, era nervos, agitat sau supărat? 

— Era furios. 

— A ridicat vocea? 

— Cât a putut. Sângera ca un porc înjunghiat. 

Zinkavich se întoarse spre judecătoare. 

— Cred că v-am demonstrat că se poate face o excepţie de la 
regula mărturiilor indirecte. 

Victoria vru să ridice obiecţii, dar Steve îi atinse braţul cu 
mâna. 

— Lasă-l! 

— De ce? 

Steve ridică inocent din umeri, dar ea îi aruncă o privire rece 
și suspicioasă. 

— Nu aud nicio obiecţie. Presupun că reclamantul este la fel 
de curios ca și instanţa să audă ce urmează. Vă rog să 
continuaţi. 

Zinkavich își cobori vocea, încercând să adopte un ton mai 
grav: 

— Ce v-a spus domnul Thigpen pe când zăcea sângerând ca 
un porc înjunghiat? 

— Rufe s-a uitat la mine și mi-a zis: „Curvă proastă! Ai încuiat 
băiatul în cușcă, dar n-ai încuiat hambarul!” 

Zinkavich căscă gura suficient de mult cât să încapă în ea o 
gogoașă întreagă. Judecătoarea Rolle își înclină capul spre 
Janice, ca și cum nu-i venea să-și creadă urechilor. Singurul 
sunet din sala de judecată era bâzâitul sistemului de ventilare. 

Nimeni nu se mișcă. 

Nici Victoria, nici Zinkavich, nici judecătoarea Rolle. 

Steve se uită rând pe rând la fiecare dintre ei. Erau oameni 
care își aveau propriile lor vieți. Aveau facturi de plătit, mașini 
de dus la service, trebuiau să meargă la doctor. Aveau o rutină 
banală pe care o respectau zi de zi. Dar în acest moment care 
parcă rămăsese suspendat în timp, toţi vizualizau aceeași 
imagine. Steve era sigur că această imagine avea să le bântuie 
gândurile pentru mult timp, așa cum i se întâmplase și lui. 


398 


„Un copil nevinovat încuiat într-o cușcă dintr-un hambar.” 

In cele din urmă, judecătoarea rupse tăcerea: 

— Ziceaţi că era lapoviţă în ziua aceea? 

— Da. Curtea se transformase într-un patinoar. 

Judecătoarea începu să ronţăie guma creionului. 

— Cum era îmbrăcat fiul dumneavoastră? 

— În chiloţi și un tricou. Cel puţin, așa cred. 

Când judecătoarea se uită urât la ea, Janice adăugă: 

— Eram drogată rău pe vremea aia. 

— Hambarul era încălzit? 

Janice dădu negativ din cap. 

— Doamnă judecătoare, nu sunt de acord cu faptul că mi-aţi 
preluat interogatoriul. 

— Stai jos și taci. Tu ai terminat cu interogatoriul. 

Steve știa că judecătoarea auzise povești despre copii 
disciplinati cu ţigări aprinse, înfometați în case cu cămările pline 
și supuși unor torturi sexuale inimaginabile. Judecătorii, polițiștii 
și medicii legiști văd niște atrocități incredibile și după un timp 
aceștia își creează un fel de sistem de protecţie împotriva 
durerii psihice. Dar oare își pierde cineva vreodată capacitatea 
de a fi șocat și scârbit de cruzimea faţă de copii? 

— Vreau să trecem peste toate prostiile astea. Deci fratele 
dumneavoastră a venit la ferma unde vă drogaţi și unde fiul 
dumneavoastră era încuiat ca un animal, dezbrăcat și îngheţat 
de frig. A avut loc o altercaţie cu domnul Thigpen care este și el 
consumator de droguri, după care fratele dumneavoastră a luat 
copilul la el acasă, unde acesta crește într-un apartament 
confortabil, în deplină siguranţă. 

— Cam așa stă situaţia. 

— Onorată Instanță, protestez, spuse Zinkavich. 

— Du-te și protestează în altă parte. D-nă Solomon, aș vrea să 
vă puneţi în locul meu pentru o clipă. 

— Nu și dacă trebuie să port zdreanţa asta albastră pe care o 
porți dumneata. 

— Dacă ar trebui să alegeţi între a vă pune fiul în grija statului 
sau a accepta ca fratele dumneavoastră să primească drepturi 
depline de custodie, ce aţi face? 

„Întrebarea zilei, se gândi Steve. Întrebarea de o sută de 
puncte.” Victoria sări în picioare. 


399 


— Onorată Instanță, se poate să luăm o scurtă pauză înainte 
ca martora să răspundă? 

— Ce naiba? Las-o să răspundă, îi spuse Steve nevenindu-i să- 
și creadă urechilor. 

— Taci! 

— Care este problema? întrebă judecătoarea. 

— Avem nevoie de cinci minute, Onorată Instanță. 

Judecătoarea ridică din umeri: 

— Nicio grijă. Revenim în cinci minute. 

e 

Când ajunseră pe culoar, Victoria îl înșfăcă pe Steve de 
cravată, lovi cu forță ușa către toaleta femeilor și îl trase 
înăuntru după ea. 

— Hei! 

Aerul era saturat de mirosul dur și usturător al amoniacului. 

— Credeai că scapi așa ușor? 

— Cu ce să scap? 

Steve abordă o expresie inocentă care nu o păcăli nicio clipă. 

— Tu să-mi spui! Ce-ai făcut, l-ai răpit pe Thigpen și ai 
intimidat-o pe sora ta? 

— Eşti nebună. Hai să ne întoarcem în sala de judecată. Ne 
mai trebuie un singur răspuns, și după aceea câștig custodia. 

— Mai lipsește un răspuns până să te denunţ eu la barou. 

— Pentru ce? 

— Pentru că orice-ai fi făcut o să aibă consecințe. Data 
viitoare când va fi arestată Janice, o să se ducă urlând la 
Zinkavich și o să te toarne pe tine ca să își salveze pielea. 

— Nu are nicio probă împotriva mea. 

Pentru o persoană atât de vicleană, Steve mințea foarte prost. 

— Solomon, cu mine nu îţi merge să furi puncte, oricât de 
rapid te-ai crede tu. 

— Doamne, mai relaxează-te și tu! 

— Îți dau două secunde ca să mărturiseșşti. 

— Și dacă nu mărturisesc, ce se întâmplă? 

— Mă întorc în sala de judecată, solicit să mă retrag din 
calitatea mea de avocat al tău și să se amâne procesul până 
când statul investighează comportamentul surorii tale față de 
copil. 

— Vic, ăsta e adevărul: când Janice a intrat în sala de 
judecată, habar n-aveam ce o să spună. 


400 


— Ba da. Și știai că n-o să apară Thigpen. De aia mi-ai spus să 
improvizez. Știai exact ce urma să se întâmple. 

— Am instincte bune. 

— Nu sunt chiar așa de bune. Ce-ai făcut, i-ai mituit? 

e 

Toate instinctele bine cunoscute ale lui Steve îi spuneau să-și 
țină gura. Ştia câţi infractori ajungeau la răcoare nu pentru că îi 
descoperise poliţia, ci pentru că se dăduseră singuri de gol. Știa 
de asemenea cât de enervant de corectă putea fi Victoria. Astfel 
că, fără să înţeleagă de ce, îi povestit tot. Intr-un fel, poate 
spera ca sentimentele ei pentru el să fie mai importante decât 
simțul rigid al bunei cuviinţe. O supunea oare unui test, pe care 
avea toate șansele să-l pice? 

— La naiba, Steve. De ce s-a răzgândit Janice? 

— l-am dat o sută de mii de dolari. 

— Nu! Cum ai putut face una ca asta? 

— l-am împrumutat. 

— La naiba! Ştii bine ce am vrut să întreb. Cum ai putut să 
comiţi sperjur? 

— Nu i-am cerut decât să spună adevărul. Am plătit-o ca să 
nu mintă. Fiecare cuvinţel pe care l-a spus este adevărat. 

— Asta e doar o modalitate de a raţionaliza problema. 

— Da, dar e o modalitate foarte bună. In plus, m-au jecmănit 
de bani. Eu sunt victima în acest proces. 

— Asta să-i spui judecătorului care te va da afară din barou. 
Nu contează că Janice a spus adevărul. Faptul că ai plătit-o este 
o încălcare a Codului Etic. 

— Înseamnă că regulile sunt greșite. 

— Du-te la dracu'! Ești la fel de murdar ca Pincher! 

Privirea Victoriei era îndurerată și furioasă. 

— Eu fac dreptate. E o mare diferenţă. 

— AȘ fi putut câștiga jucând cinstit. 

— Nu puteam fi sigur de asta, spuse el cu blândeţe. 

Se apropie de ea, punându-i mâinile pe umeri, și o simţi 
tremurând. În orice clipă ea ar fi putut să izbucnească într-un 
potop de lacrimi. Sau ar fi putut să-l sărute. Sau să... 

Pleosc! îl plesni cu putere peste obraz. 

— Au! Ce naiba? 

— Trebuie să-i spun judecătoarei Rolle. 


401 


— În niciun caz. Nu ai auzit de obligaţia de confidenţialitate a 
avocatului față de client? 

— Nu acoperă și cazurile de fraudă. Citește cazul Kneale 
împotriva lui Williams. 

— N-ai învăţat nimic de la mine? Când legea nu dă rezultate... 

— Aici nu mai este loc de întors. Regulile Etice sunt 
obligatorii. 

— O să-l pierd pe Bobby și-o să ajung la închisoare. Imi vor 
retrage autorizaţia de a practica. 

— N-am de ales. 

— Ai de ales. Poţi face dreptate sau poți asculta orbește o 
lege proastă. 

— Te-am prevenit când am acceptat cazul. Eu lucrez strict ca 
la carte. 

Steve lovi cu pumnul în peretele acoperit cu plăci de faianţă. 
Faianţa nu se sparse, dar mâna lui rămase destul de șifonată. 

— Așa ti-ar fi ţie mai ușor, nu? 

— Ce să-mi fie mai ușor? 

Mâna îi zvâcnea de durere și își simţi tâmplele pulsând. 

— Dacă aș fi eliminat din barou, căzut în dizgrație, aș ieși 
complet din peisaj. Ai avea dovada că ai făcut o alegere bună. 

— Mă căsătoresc cu Bruce pentru că îl iubesc. 

— Nu te-ai schimbat deloc din ziua aia în care am stat 
amândoi în pușcărie. Ești tot un robot, un automat. 

— lar tu ești același nenorocit lipsit de etică. 

— Eşti crudă, Lord. N-ai inimă. Sin alma o corazón. 

— Nu pot să cred că mi-a trecut prin cap chiar și pentru o 
clipă că aș putea fi împreună cu tine. 

— Nici mie. Suntem total incompatibili. 

— Ne aflăm la doi poli opuși. 

— Ca șoarecele și pisica. 

— Nu mai avem ce discuta, Solomon, spuse Victoria 
deschizând ușa și întorcându-se în sala de judecată. 


402 


52. 


IUBIRE VS. LEGE 


Victoria știa că mai are la dispoziție cel mult două minute 
înainte ca judecătoarea să revină în sală. Işi luase postura ei 
perfectă la masa reclamantului, și măzgălea cu furie notițe pe o 
hârtie roz. 

„Onorată Instanță, îmi revine trista sarcină, conform Secţiunii 
a doua a Legii numărul 4, Subsecţiunea 3.3 din cadrul 
Regulamentului Etic, să raportez o obstrucţionare a justiției...” 

Janice se afla în boxa martorilor, răsfoind una dintre revistele 
pentru copii ale judecătoarei Rolle, în timp ce Zinkavich se uita 
urât la ea de la masa lui plină de firimituri. Ușa sălii de judecată 
se deschise, iar Steve păși înăuntru fluierând, în pași de dans. 

„Fluierând!” 

Era o melodie veselă. Victoria își imagină că încerca să o 
distragă de la ceea ce îi impunea legea să facă. 

Steve se apropie de Zinkavich și îl bătu amical pe spate: 

— Jack, amice, când ieșim și noi ca băieţii în oraș? Ce zici? 

— Ești beat? întrebă Zinkavich. 

— Ce faci, surioară? În ciuda tuturor relelor, să știi că eu te 
iubesc, strigă Steve. 

— Stevie, nu ţi-e bine? 

Victoria îl urmări atentă cum înconjură masa și îi făcu vesel cu 
ochiul: 

— Arăţi minunat, păpușă! 

Încercă să-l ignore și continuă să își ia notițe. 

„Partenerul meu, Steve Solomon, a comis o gravă încălcare...” 

Așezat în faţa biroului judecătoarei, Steve începu să cânte 
„Cât de profundă este iubirea ta”. 

„Cântă. Un cântec siropos de-al formaţiei Bee Gees. Singura 
diferenţă este că el e total afon.” 

Apoi Steve se învârti în centrul sălii de judecată în pași de 
dans, dând din șolduri și dansând rumba cu o parteneră 
invizibilă. 

„Acum mai și dansează!” 

403 


Victoria încercă să nu îl mai urmărească, dar era imposibil. 
Unduindu-se ca un șarpe, se îndreptă spre bară, cântând 
încontinuu. Undeva între versul despre atingeri în ploaie și cel 
despre traiul într-o lume de nebuni, el se așeză pe masă și se 
lăsă să alunece spre ea, împrăștiind cu fundul toate foile ei cu 
notițe. 

— Poţi să nu-ţi mai iei notițe, Vic. 

— Lasă-mă în pace! 

Ea strânse avidă foile ca și cum ar fi fost cecuri de câte o mie 
de dolari. 

— Probabil că te întrebi de ce sunt atât de fericit. 

— Nu-mi pasă. 

— Tocmai mi-am dat seama că nu îi vei spune nimic 
judecătoarei. Știi de ce? 

— Lasă-mă în pace! Acum! 

Nu îi venea să creadă cât putea fi de arogant. Chiar și după 
toate cele întâmplate, era la fel de încrezut și sigur pe sine. 

— Pentru că știu care e punctul tău sensibil, Vic. 

— Mă faci să râd. 

— Știu ce e important pentru tine. Mai important decât toate 
legile și toate cărţile. 

— Orice ţi se pare că știi, Solomon, te înșeli. 

li aruncă o privire din aceea superioară, iar ea simţi dorința 
intensă de a-i mai trage o palmă. 

— Orice ai crede despre mine, îl iubești pe Bobby. Am văzut-o 
pe faţa ta când a depus mărturie. A spus că și-ar dori să fii 
mama lui. Am văzut pe faţa ta că și tu ţi-ai fi dorit același lucru. 
ÎI iubești din tot sufletul. Știi bine că locul lui este lângă mine și 
nu te-ai ierta niciodată dacă mi l-ar lua din cauza ta. După cum 
ţi-am mai spus și până acum, iubirea e mai presus de lege. Poţi 
să-ți rupi foile cu notițe, poţi să mă disprețuiești până la sfârșitul 
vieţii, dar nu vei fi în stare să-i faci niciun rău lui Bobby. 

Steve alunecă grațios de pe masă și se aruncă pe scaunul de 
lângă ea. Victoria se gândi intens la o replică, dar înainte să 
apuce să scoată vreo vorbă, ușa din spate a sălii se deschise, iar 
judecătoarea Althea Rolle intră în grabă, cu roba fluturând în 
urma ei. 

— Nu vă mai ridicaţi, spuse ea trântindu-se pe scaunul cu 
spătar înalt. Nu mai durează mult. 


404 


Fusese un spectacol pe cinste. Steve nu era nici pe departe 
atât de sigur pe el pe cât încercase să pară. Işi încercase 
norocul, cu scopul de a atinge punctul sensibil al Victoriei, acea 
parte a ei pe care o ţinea mereu ascunsă: sufletul. 

Dacă nu reușise, dacă ea spunea totul Turnătorului și 
judecătoarei, îi mai rămânea o opţiune. Le-ar fi luat câteva zile 
să pună în mișcare mașinăria sistemului juridic. Un om nu poate 
fi pus sub acuzare peste noapte. Este nevoie de citatții, 
declarații, mărturii date sub jurământ. Avea suficient timp să 
umple mașina cu tot ce le trebuia - niște haine, câteva cărți 
necartonate de John D. MacDonald, aparatul de sandviciuri - 
pentru ca unchiul și nepotul să pornească la drum. Nu știa exact 
spre ce destinație. 

Matamoras, în Mexic? Sau Tegucigalpa, în Honduras? 

Nu fusese în niciunul dintre aceste locuri, dar sunau bine. 

— D-nă Solomon, întrebarea mea este următoarea... începu 
judecătoarea fixând-o pe Janice cu o privire de oţel. 

Steve îl aruncă o privire Victoriei. Înfiptă pe marginea 
scaunului, arăta ca o pasăre care vrea să-și ia zborul. 

— Dacă aţi avea de ales între a acorda custodie statului sau 
fratelui dumneavoastră, pe cine aţi alege să vă îngrijească fiul? 

— Onorată Instanță, trebuie să vă spun ceva. 

„La naiba!” Steve se întrebă dacă pașaportul lui mai era 
valabil. 

— Aşteptaţi, domnişoară Lord. O să aveţi ocazia de a vorbi. D- 
nă Solomon... 

— Onorată Instanță, este ceva important. 

— Am spus să așteptați puţin. 

Judecătoarea îi aruncă Victoriei o privire severă. 

— Ce ziceţi, d-nă Solomon? Statul sau fratele dumneavoastră? 
Care este alegerea dumneavoastră? 

Victoria se foi pe scaun, dar tăcu pe moment. 

— Am fost în destule instituţii de stat și știu bine ce se 
întâmplă acolo. Stevie e fratele meu. E un om bun. Dece să nu-i 
daţi o șansă? 

— Așa mă gândeam și eu. 

Victoria rămase așezată strângând în mână foile cu notițe 
până când i se albiră încheieturile. 

„Ce intenţii are?” 

— Statul mai are vreun martor? 


405 


— Nu mai am pe nimeni. În schimb, cer o amânare până când 
îl găsesc pe domnul Thigpen. 

— Se respinge. 

— Atunci solicit Onoratei Instanţe să nu dea nicio sentință 
până când nu verificăm veridicitatea mărturiei doamnei 
Solomon. 

— Se respinge. 

— Solicit o suspendare a procedurilor până când... 

— Se respinge. Domnișoară Lord, vă rog să vă prezentați 
pledoaria în numele reclamantului. 

Victoria păru uimită. 

— Onorată Instanță, nu sunt pregătită pentru pledoaria de 
închidere. Dar am ceva de spus... 

— Domnișoară Lord, dacă sunteți o avocată bună, așa cum 
mi-am imaginat eu, v-aţi dat seama deja ce intenţii are instanţa. 
Ridicaţi-vă în picioare, vorbiţi repede și luaţi loc. 

Victoria se ridică tremurând. 

— Este dificil. Nu știu cum să vă spun. 

„Este total confuză”, se gândi Steve. Este sfâșiată între glasul 
inimii ei și regulile nenorocite pe care le respectă mereu. 

— Domnișoară Lord, spuneţi-mi două vorbe despre domnul 
Solomon și am terminat problema! Aţi înţeles? 

Privirea Victoriei se concentră asupra unui punct de pe 
perete. Suspină și spuse: 

— Onorată Instanță, Steve Solomon este cel mai enervant om 
pe care îl cunosc. 

— E și ăsta un început. Continuați. 

— Are o mare înțelegere pentru oamenii care nu au pe nimeni 
să-i apere, dar este iritant, pripit și irațional. 

„Improvizează. Dar unde vrea să ajungă?” 

— Nu are niciun respect pentru reguli. Işi face propriile legi. 
Este spiritual, amuzant și inteligent, dar uneori face niște lucruri 
prostești și iraționale. Este... 

— Onorată Instanță, o întrerupse Zinkavich. Asta e pledoaria 
de final sau este o sesiune de terapie pentru cupluri? 

— Taci din gură! Vreau să aud concluzia. 

— Îl cunosc pe Steve Solomon. Doamnă judecătoare, îl cunosc 
foarte bine! Îi cunosc sentimentele. 

— Obiectez. Avocata a început să depună mărturie. Este 
nepotrivit să își spună părerile personale. 


406 


— Domnul avocat are dreptate, răspunse Victoria înainte ca 
judecătoarea să apuce să spună ceva. Am depăşit orice limită. 
Este interzis prin regulament. Experții în drept nu ar fi de acord 
cu un astfel de comportament. lar eu respect mereu 
regulamentul, nu-i așa? 

Vocea Victoriei căpătă un ton sarcastic. 

Avea obrajii roșii, iar ochii îi străluceau. Se lăsase complet în 
voia sentimentelor. 

— Am luat numai note de zece, lucrând la două locuri de 
muncă și jucând tenis în echipa Universităţii Princeton. 

Victoria începu să-și desfacă sacoul la două rânduri. 

— La Yale, am fost starul revistei de drept. 

Victoria își dădu jos haina și o aruncă spre Steve. El ridică 
mâna prea târziu, iar haina îi acoperi faţa înainte să apuce să o 
dea la o parte. 

— Voiam să îmi fac un nume în sectorul public, să lucrez un 
timp la un cabinet particular de avocatură, apoi să devin 
judecătoare. Îmi planificasem totul pe fişe colorate. Mai aveam 
și alte planuri. Un soț înalt, frumos și potrivit, și niște copii 
perfecţi, ce mai, o familie ca într-un serial de televiziune. Și 
aveam intenţia să respect toate regulile. 

Victoria se răsuci, se întoarse la masă și își trase braţul înapoi. 
Pentru o clipă, Steve fu convins că avea să-l lovească din nou, 
dar ea mătură masa cu mâna, trântind cu zgomot toate 
dosarele și fișele. 

— Asta cred eu despre reguli! 

Mai rămăseseră doar trei fişe pe masă. Victoria le înhăță, le 
rupse în bucățele și le aruncă în capul lui Steve. 

— Asta cred eu despre fișele mele colorate și fară valoare! 

„A luat-o razna!” Steve habar n-avea ce intenţiona să mai 
spună. Probabil că nici ea nu știa. 

— Să vă mai spun ceva, doamnă judecătoare! 

„Asta e! Am ajuns la capătul drumului. Acum o să mă toarne.” 

— Mă dor picioarele de nu mai pot. 

Victoria își rezemă o gleznă de genunchiul celuilalt picior, își 
smulse pantoful Prada prins cu baretă, și i-l aruncă lui Steve. O 
secundă mai târziu veni și al doilea pantof. Îl aruncase prea jos, 
dar Steve îl prinse dintr-o singură mișcare. 

Victoria șchiopătă desculță spre biroul judecătoarei. 

— Unde rămăsesem, Onorată Instanță? 


407 


— La comportamentul iresponsabil și enervant al domnului 
Solomon și la copiii dumneavoastră perfecţi. Daţi-mi voie să 
admir oja de pe unghiile de la picioare. Ce nuanţă este? „Apus 
de Malibu”? 

— „Răsărit în deșert”, Onorată Instanță. 

Victoria se înapoie la masă, iar Steve se întrebă dacă nu 
cumva o să-și dea jos și bluza maro de tafta. 

— Steve Solomon m-a învăţat multe. „Când legea nu dă 
rezultate, schimb-o.” La început mi s-a părut ilegal sau cel puţin 
imoral. Dar nu este așa. Acesta este adevăratul sens al legii, 
dacă vrei să faci dreptate. Legea trebuie să aibă și puţină 
compasiune. Legea care caută adevărul așa ar trebui să fie. 
Legea care îi apără pe cei nevinovaţi. Este singurul mod în care 
legea și justiția se pot întâlni. 

Victoria se întoarse spre Steve cu ochii înotând în lacrimi. 

— Altfel suntem doar niște roboţi. Nişte automate fără 
sentimente. Cruzi și fără suflet. Sin alma o corazón. 

Victoria ridică o agrafă de hârtie, o rupse în două și se înțepă 
cu ea în deget. 

„Au!” 

Ridică mâna, pe care se prelingea un firicel de sânge din 
vârful degetului. 

— Nu sunt un robot. Sângerez, sufăr și iubesc ca orice om. La 
fel este și Steve Solomon. Nu am cunoscut pe nimeni care să 
iubească mai mult un copil și care să-i ofere mai multe. 

Rămase năucită pentru o clipă, apoi se întoarse spre 
judecătoare: 

— Onorată Instanță, pot să plec? 

— Plecaţi de aici, înainte să sângeraţi pe cămașă. E de la 
Philippe Adec? o întrebă judecătoarea făcându-i semn cu mâna. 

— Nu, e Zanella. 

— Foarte frumoasă. Aș vrea să fiu și eu suficient de înaltă 
pentru măsura A. 

Victoria își luă geanta și o porni spre ușă, lăsându-și baltă 
pantofii, haina și clientul. 

— Z, mai ai ceva de adăugat? 

— Da. Aș vrea să mă fi făcut stomatolog. 

Judecătoarea Rolle se rezemă de spătarul scaunului și se 
răsuci la 360 de grade. 

— Sunteţi un om de pomină, domnule Solomon. 


408 


— Cum adică, d-nă judecătoare? 

— Dacă aţi reușit să încingeţi și să supăraţi așa de tare o 
astfel de femeie. Bărbaţii Solomon au ceva deosebit... 

— Da, doamnă, aprobă Steve neștiind ce altceva să spună. 

— Uite cum stă situația. 

Judecătoarea scoase dosarul și scrise ceva pe copertă. 

— Petiţia domnului Solomon este aprobată. | se acordă 
custodia deplină, fară limitări, în afara cererii mele de a-l mai 
aduce pe Bobby pe la mine, să luăm masa împreună. 

Judecătoarea pocni cu ciocănelul în birou și ieși din sală. 
Zinkavich își strânse dosarele și ieși fără să spună o vorbă. 

Steve rămase singur, cu bucățele de hârtie pe haină. Tinea în 
mână unul dintre pantofii Victoriei, care încă mai păstra în 
interior căldura trupului ei. Se întreba cum este posibil ca un om 
să fie atât de fericit și atât de trist totodată. 


409 


53. 


UN AVOCAT RATAT 


Frank Sinatra cânta de zor: „Bang, bang! M-a împușcat!” 

— Urăsc cântecul ăsta, spuse Steve și schimbă postul. 

— De ce oare? îl întrebă Bobby. 

— Nu este ce crezi tu. E un cântec prost. Nu este demn de 
Frank. 

— Mada... 

Cei doi se aflau în vechiul Caddy, cu capota lăsată, și 
traversau digul MacArthur îndreptându-se spre biroul lui Steve. 
Bobby stătea cu picioarele încrucișate pe scaunul din faţă, 
mâncând o prăjitură crocantă cu guava. Era o zi rece și 
frumoasă de iarnă, numai bună de imortalizat pe o vedere. 
Palmierii se aplecau în bătaia vântului, rândunelele se învârteau 
deasupra apei, iar vasele de croazieră, de un alb strălucitor, se 
profilau pe fundalul danei. 

„De ce sunt atât de trist?” 

Își imagină că era parţial din cauza lipsei de adrenalină, a 
relaxării de după bătălie. Câștigaseră un proces de crimă care 
fusese pe prima pagină a ziarelor. El obținuse custodia lui 
Bobby. Era un eveniment cu adevărat fericit, mai important 
decât orice caz pe care îl avusese sau avea să-l aibă vreodată. 
Bobby discuta deja despre o excursie la pescuit cu bunicul lui. 
Cu toate acestea, Steve era copleșit de senzația unui gol imens. 

Ceva mai târziu, Victoria trebuia să treacă pe la birou pentru 
a-și strânge lucrurile. După aceea pleca pentru totdeauna. 

„Am câștigat cazul, am pierdut fata.” 

Nu că o avusese vreodată. O oră furată într-o noapte de-a 
dreptul ireală, luminată de torţe și plină de fulgi de zăpadă, nu 
conta. Nici nu mai știa sigur dacă se întâmplase cu adevărat. 
Poate fusese doar un vis. 

Nu avea niciun motiv să fie supărat. Cu o seară înainte fusese 
în vizită la reședința Barksdale. Katrina îl sărutase pe obraz și îi 
mulțumise pentru munca depusă. Cuvintele ei fuseseră 
următoarele: „Ești un avocat dat dracului și ai un fund frumos”. 


410 


Bea șampanie Cristal. Îi oferi și lui Steve, care acceptă, deși 
șampania i se părea o poșircă gazoasă. Katrina purta o cămașă 
albă încreţită, cu pantaloni de plajă care se legau în talie, sau 
mai bine zis câţiva centimetri sub abdomenul ei plat și bine 
bronzat. Își tot flutura pletele negre, spunându-i încontinuu cât 
de dat dracului și de inteligent era. În curând începu să se 
bâlbâie, cam amețită, spunându-i că era de-a dreptul „genital”, 
dar Steve bănui că intenţionase să spună „genial”. 

Katrina îi oferi un pahar cu șampanie și un cec. Conturile ei 
fuseseră deblocate după ridicarea acuzațiilor. Două sute 
cincizeci de mii de dolari pe care trebuia să îi împartă în mod 
egal cu Victoria. După impozitare și după ce îi dădea Teresei 
banii înapoi, Steve își dădu seama că rămânea tot pe roșu. După 
alte câteva victorii de genul ăsta, putea să se declare falit. 

Steve o întrebă unde era Manko, iar Katrina îi spuse că 
pregătea iahtul pentru o călătorie romantică la Bimini. 

— Mai ţii minte? Ți-am zis că trebuia să mergem la Bimini 
înainte ca Charlie să dea ortu' popii? 

— Sigur, făcea parte din strategia de apărare. De ce plănuiai 
o călătorie cu Charlie dacă tot voiai să-l omori înainte? 

— O să mergem eu și Chet. Fără Charlie. 

Katrina începu să chicotească, efervescentă ca un pahar de 
șampanie. 

— Katrina, mai este ceva ce ai vrea să-mi spui? 

— Nu. Doar dacă nu cumva vrei să afli un mare secret. 

Katrina sorbi din nou din șampanie, chicotind. Steve nu era 
prea sigur de el. Nu era convins că vrea să audă cum persoana 
lui genitală sau genială, cum vreți s-o luaţi, scăpase cu fața 
curată o femeie vinovată de crimă. Dar trebuia să afle adevărul. 

— Spune-mi secretul. 

— Nu! N-ar trebui! spuse ea bosumflându-se ca o fetiță. 

— Katrina, îţi propun un joc. Eu îţi mărturisesc ţie ceva, dacă 
îmi spui secretul tău. 

— Îmi plac jocurile. Tu ești primul. 

— Bine. Tii minte caseta filmată de camerele de securitate? 

— Da. Credeai că era o umbră în culoar, iar expertul a spus că 
nu era nimic. 

— Asta v-am spus ţie și Victoriei. 

— Da? 

— Am minţit. 


411 


— Cum adică? 

— Este o problemă simplă de fotogrammetrie, care se rezolvă 
printr-o ecuaţie de trigonometrie. Umbra era a unei persoane 
înalte cam de un metru nouăzeci și care cântărea vreo nouăzeci 
de kilograme. Cine crezi că era? 

— Chet al meu. 

Katrina lăsă jos paharul și își înclină capul cu cochetărie: 

— Deci ai știut că Chet era în casă? 

— Da. 

— De ce nu i-ai spus Victoriei? 

— Am vrut ca ea să lucreze la fel de bine pentru tine ca mine. 

— De ce te-ai chinuit atâta dacă erai convins că sunt 
vinovată? 

— Asta e meseria mea. 

— Asta-i tot? 

— E suficient. 

— Tot mai crezi că l-am omorât pe bătrânul pervers? 

Katrina păru să se trezească brusc din beţie. 

— Asta trebuie să-mi spui tu. 

— Fii serios. Ai dovedit că Charlie s-a sinucis. 

— Nu. Am dovedit că a scris un bilet de adio. Este o mare 
diferență. Poate că tu și Manko l-aţi omorât înainte să apuce să 
se sinucidă. 

— Ai înţeles greșit, prostuțule. Chet chiar voia să-l omoare, 
dar Charlie i-a luat-o înainte. 

— Asta e adevărul? Acum poţi să-mi spui. Nu te pot judeca a 
doua oară pentru moartea lui Charlie. 

— Așa e jocul, nu? Ei bine, jur că ţi-am spus adevărul. Charlie 
s-a omorât strangulându-se. Ar fi trebuit să-l vezi. Aproape că i- 
au sărit ochii din orbite. A fost dezgustător. 

Katrina părea să fie complet sinceră, iar Steve simţi un 
amestec de ușurare și repulsie. Nu era vinovată, dar nici 
nevinovată. Se făcuse dreptate? Probabil că da. Katrina plănuise 
să-l omoare pe Charlie, dar oamenii trebuie să fie pedepsiţi 
pentru faptele lor și nu pentru dorintele lor. Dacă ar fi 
condamnată fiecare femeie care și-a dorit la un moment dat să- 
și strângă de gât soţul, avocaţii specializați în drept penal ar fi 
toţi putred de bogați. Katrina era vinovată din punct de vedere 
moral. Dacă există cu adevărat o Judecată de Apoi, probabil că 
acolo își va primi pedeapsa. Dar din punct de vedere al legilor 


412 


pământești, ea fusese achitată pe drept, iar el își făcuse bine 
treaba. 

Katrina bău dintr-o suflare restul de șampanie. 

— Nu mă feliciți? 

— Pentru că nu ţi-ai omorât soțul? 

— Pentru că mă căsătoresc cu Chet. 

— Parcă ziceai că e doar o partidă de sex. 

— Dar e o partidă bună... Ne căsătorim în Bimini, spuse 
Katrina râzând. 

— Felicitări. 

„Doi scorpioni pe un iaht.” Steve se întrebă cât va dura până 
când unul îl va înţepa pe celălalt. 

— Înainte să plecăm, trebuie să mă ajuţi cu ceva. 

— Cu ce? 

— Poţi să îmi faci un contract prenuptial? 

e 

Cadillac-ul trecu pe lângă Jungla Papagalilor tocmai când 
telefonul lui Steve începu să sune. 

— M-a sunat Althea Rolle azi-dimineață, spuse Herbert 
Solomon pe un ton arțăgos. 

— La naiba. Am fost atât de obosit aseară! 

— Ai uitat să-mi dai o veste mare. 

— Îmi pare rău, tată. Serios. 

Herbert își drese afectat glasul. 

— Mă rog, mă bucur pentru tine și pentru Bobby. 

Steve simți că a fost iertat după ton, aşa că se relaxă. 

— Dacă tot mai vreți să veniți aici la sfârșitul săptămânii, o să 
alimentez barca. 

— Venim. Îţi mulţumesc pentru tot. 

— Habar n-ai tu pentru câte ai să-mi mulțumești. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Unde sunt cei o sută de mii de dolari ai mei? 

Un Saab decapotat din care răsuna salsa trecu pe lângă 
Cadillac-ul lui Steve, iar el nu știu sigur dacă auzise bine: 

— Ce-ai zis? 

— Când m-a vizitat Marvin, m-am supărat rău. Și m-am simţit 
jignit. Fiu-meu n-a vrut să-mi ceară ajutorul. 

„Ce naiba?” Auzise bine, dar nu-i venea să creadă. 

— Banii nu erau ai Teresei? 


413 


— Teresa e o doamnă tare de treabă, dar nu a fost decât un 
curier. Mi-am încasat toată pensia în avans. Asta face un om 
pentru copilul lui. 

Steve era atât de uluit, încât aproape că lovi din spate o 
furgonetă care trăgea după ea o barcă cu motor, cocoțată pe o 
remorcă șubredă. 

— Băiete, mai ești la telefon? 

— Mi-ai dat banii fără să știi pentru ce? 

— Păi, n-am știut atunci. După aia m-a vizitat soră-ta înainte 
să plece din oraș. Acum știu pentru ce-au fost. 

Steve se simţi cuprins de un val puternic de căldură. „Deci 
așa te simţi când ţi-e rușine!” 

— Am fost surprins, continuă Herbert. 

— Nu știu ce să spun. 

— Ai fost foarte generos, băiete. 

— Generos? 

— Să-i plătești tratamentul de dezintoxicare lui Janice. Se 
duce la o clinică din aia renumită. 

„Dezintoxicare? Pentru asta i-a spus Janice că era mălaiul? 
Sau încearcă el să mă fac să mă simt mai bine?” 

— Ai făcut o alegere bună, Stephen. Ai avut grijă de familia ta. 
De sora ta și de nepotul tău. 

Steve nu era sigur, dar avea impresia că tatăl lui știa 
adevărul. | se păru foarte ciudat ca ei doi să se alieze într-o 
conspirație de familie. 

— Ce zici tată, o să prindem mult pește în week-end? 

— Tu adu berea, că aduc eu momeala. 

e 

Steve încetini Cadillac-ul în timp ce un Hummer uriaș se băgă 
în fața lui de pe banda de alături. Se aflau la cinci minute 
distanță de birou. Radioul era pornit pe un post de radio. Un 
ascultător se plângea că majoretele de la Dolphin Dolls nu își 
mişcau fundurile precum cele de la Cowboys. Bobby ajunsese la 
a doua prăjitură și desfăcuse un suc de ananas. Mai avea un pic 
și-i făcea o criză de hiperglicemie. 

— Victoria o să mai vină pe la noi? După ce... 

— Nu prea cred, puștiule. Femeile căsătorite stau cu soții lor, 
cel puțin în primul an. 

Bobby păru dezamăgit. La fel ca Steve. 


414 


— Aș putea să lansez o bombă cu gaze lacrimogene în 
biserică, își dădu Bobby cu părerea. 

Steve primise un mesaj de la Bigby în ziua precedentă. Îi 
amintea despre repetiţia pentru nuntă care avea loc vinerea 
următoare. Vocea veselă a viitorului mire îl deprimase și mai 
rău. De ce naiba acceptase să fie unul dintre cavalerii de 
onoare? Parcă auzea deja comentariile. O să moară în chinuri 
din cauza complimentelor nesfârșite: 

„Nu-i așa că sunt un cuplu adorabil?” 

„Victoria și-a găsit o partidă minunată.” 

„Steve, ţine un toast pentru tinerii căsătoriţi.” 

Nu credea că va rezista la ceremonie și la petrecerea de 
după. Până la supa franțuzească de avocado, el va avea cu 
siguranţă senzaţia că cineva îi răscolește pe viu măruntaiele cu 
cuțitul. 

— Dă mai tare! urlă Bobby întinzându-se spre radio. 

— Ce e? 

— Este chestionarul sportiv al lui Hank cel Fioros. 

Mâinile lor ajunseră la buton în același timp, iar vocea lui 
Hank Goldberg cel fioros bubui în aparat: 

— Următorul ascultător. Bernie din Surfside. Cunoști sportivii 
de la Universitatea din Miami? 

— Da. Zi întrebarea! 

— Ai auzit de procesul ăla mare, al damei leia bogate din 
Gables Estates? 

— Am văzut ceva la televizor. 

— Avocatul apărării a fost un neică nimeni numit Steve 
Solomon. Pentru o cină la restaurantul La Hacienda, unde vei 
servi friptură cubaneză de porc, spune-mi în ce eveniment 
sportiv rușinos a fost implicat Steve Solomon la Universitatea 
din Miami. 

— La dracu’! exclamă Steve. 

— Șt! 

— Nu e tipul care a fost eliminat pentru că a faultat în zona 
finală pentru a intercepta mingea, în meciul impotriva echipei 
Ohio State? 

— Trezește-te, Bernie! Câţi fundași evrei cunosti tu? 

— Stai așa. A fost puștiul care a fost eliminat în Campionatul 
Universitar Mondial Solomon Întârziatuh 

— Bernie a câștigat o cină. Mănânci carne de porc? 


415 


— Mă cam balonează, dar mănânc. 

— La sfârșitul reprizei, 'Canes conduceau Texas doar cu un 
punct. Două lovituri se dăduseră deja, iar Steve Solomon este 
eliminat la a treia. Ce idiot! 

— Măcar a câștigat un proces, Hank! 

— Te înșeli, Bernie. Solomon nu știe nici să-și găsească fundul 
cu amândouă mâinile. Procurorul a rezolvat cazul și a renunțat 
la acuzații. Un avocat ratat! 

Steve apăsă butonul și trecu la postul de muzică reggae unde 
Bob Marley se văita că fără femei n-ai probleme. 

— Nu știu ce să zic, băiete, dar cred că va fi o zi tare ciudată. 


416 


54. 


ULTIMA ZI 


Steve și Bobby abia făcuseră doi pași dincolo de pragul 
agenţiei Les Mannequins când apăru primul val de infanterie. 

— Steve, am nevoie de tine, urlă Lexy. 

Părul ei lung și blond, care de obicei era drept, era înfoiat. 
Purta niște pantaloni roz foarte scurți din lycra și un maiou alb. 

— Uite-te cum arăt! ordonă ea întinzându-și braţul gol. 

Avea încheietura înfășurată într-un bandaj de piele. 

— Nu mă ocup cu accidentele de bicicletă, spuse Steve fără a 
se opri. 

Dacă mai întârzia un pic, se strângeau și alți câţiva clienţi 
care voiau sfaturi gratuite înainte de a ajunge la trepte. 

— Este un conflict la locul de muncă, declară Lexy. 

— Te-ai angajat? 

Steve trecu de recepţie. Dacă se împiedica, îl încolțeau toate 
fiarele din junglă. 

— Cu jumătate de normă. La 1-800-SEXORAL. 

— Eşti operatoare la o agenţie de telefoane erotice? 

Scările erau în raza lui vizuală. Păreau un rai îndepărtat. 
Probabil că așa se vedea Key West din perspectiva imigranţilor 
cubanezi care treceau ilegal cu pluta. 

— Câștig ușor niște bani. Nu fac decât să mă masturbez. 

— Masturbare. Frecarea anatomistului!”, interveni Bobby. 

— Dacă te masturbezi de zece ori pe zi, cinci zile pe 
săptămână, faci sindrom de tunel carpian. 

Lexy întinse mâna ca dovadă. Steve își încălcă regula și se 
opri în capul scărilor. 

— Chiar te masturbezi? Eu credeam că toate gemetele alea 
sunt false. 

— Auzi, nu cumva tu ești Armăsarul Steve care sună la trei 
dimineaţa? 


17 Anagramă în limba engleză, în original, a cuvântului masturbation (masturbare): 
anatomist rub. 


417 


Înainte ca Steve să răspundă, Rexy, sora geamănă a lui Lexy, 
apăru din cabina de schimb, încălţată în pantofi Jimmy Choo cu 
niște tocuri imposibil de înalte. Purta niște pantaloni foarte 
scurți, identici cu ai lui Lexy, iar părul ei era la fel de înfoiat. 

— Steve, m-au arestat. 

— Cine și de ce? g 

— Pentru că am condus sub influența alcoolului. iți vine să 
crezi? Nu băusem decât patru sau cinci cocteiluri Black Russian. 
Astea sunt ca un fel de suc, nu? Și m-au acuzat de 
obstrucționarea justiției. 

— De ce? 

— Mi-am mâncat chiloţii. 

— Purtai chiloți? 

— Tanga. Se spune că materialul absoarbe alcoolul și 
denaturează testul cu fiola, dar tot am obținut un scor nasol. Ce 
să fac? 

— Data viitoare, poartă niște chiloți mai zdraveni. 

Steve o porni pe scări, dar cineva îl trase înapoi. Gina își ținea 
poalele hainei într-o mână, iar cu cealaltă flutura un document 
scris pe hârtie albastră. 

— Steve, pot să dau un judecată un tip mort? 

— Dacă are averi, da. De ce? 

— Am ieşit un timp cu un tip bătrân şi plin de bani. Am 
încercat să fiu și eu ca Anna Nicole Smith. 

— Şi l-ai omorât? 

— Nu. Mi-a zis că dacă mă culc cu el, o să mă menţioneze în 
testament. M-am culcat cu el, și acum a murit. 

— Felicitări. 

— Nu te grăbi! Citește! Paragraful șaptesprezece. 

Îi băgă sub nas documentul, iar el citi cu voce tare: 

„În cele din urmă, i-am promis domnișoarei Gina Capretto să 
o menţionez în testamentul meu. Gina, te salut!” 

e 

Recepţia era goală, dacă nu luai în considerare păpușa 
gonflabilă care semăna cu Pamela Anderson așezată la birou. 
Steve și Bobby trecură pe lângă ea și intrară în birou. 

— Patruzeci și cinci, patruzeci și șase... Salutare, jefe. 

Transpirând și îmbujorată la față, Cece făcea abdomene, cu 
picioarele pe scaunul lui Steve, cu brațele pe podea și cu venele 
pulsându-i violent la baza gâtului. Purta niște jeanși scurți și un 


418 


tricou strâmt. Câte trei degete de la fiecare picior erau 
împodobite cu inele cu diamante false. 

— Patruzeci și șapte, patruzeci și opt. Salutare Bobby. la zi 
una pentru Britney Spears. 

— Sân ascuţit de șobolanit! 

— Bravo, mi-a plăcut! Patruzeci și nouă, cincizeci. 

Stând în mâini, lovi scaunul cu piciorul, își ridică degetele 
împodobite cu diamante spre tavan, se lăsă în jos din poziţia 
verticală, apoi sări înainte și ateriză în picioare. 

Steve aruncă o privire spre biroul Victoriei. Cele câteva cărți 
de drept și dosarele pe care le adusese cu ea erau ambalate 
îngrijit în trei cutii de carton. Deși nu fusese niciodată căsătorit, 
își imagină că așa trebuie să se simtă cineva care urmează să 
divorţeze. O bucată din viaţa lui care avea să dispară. 

Cece înșfacă un prosop și îl înfășură în jurul gâtului lui Bobby. 

— Hei, geniule, am auzit că de-aici înainte nu mai poţi scăpa 
de unchiul tău! 

— La anul ne întoarcem la tribunal, ca să mă adopte. Atunci o 
să-i zic „tată”, nu „unchiule Steve”. 

Steve își luă agenda de pe birou. 

— Cece, unde sunt toate întâlnirile mele? 

— Nu ai niciuna. 

— Nu a sunat nimeni? 

— Au sunat de la MasterCard. Ti-au anulat cardul. 

— Nu înţeleg. Unde sunt clienţii? Doar am câștigat un proces 
important de crimă. 

Ușa se deschise și Victoria intră în birou. 

— Adică eu și Victoria am câștigat un proces important de 
crimă. Bună, Vic. 

— Trebuie să stăm de vorbă. 

Purta un costum ecosez în mai multe culori, care îi amintea de 
ceva. Nu știa sigur de ce. 

„De prima zi. Așa era îmbrăcată în prima zi, când ne-au băgat 
la răcoare. S-a îmbrăcat la fel și în ultima zi.” 

Steve avea să se gândească mai târziu la acest moment, 
rememorându-i chipul. Era tulburată, avea ochii umflaţi și era 
nepieptănată. Nu dormise prea mult și probabil că plânsese 
puţin. Dar pe moment nu observă toate lucrurile acestea. Era 
prins de visurile marelui cabinet de avocatură pe care și-l dorea. 


18 Anagramă în limba engleză, în original, a numelui Britney Spears: spiny rat breast. 
419 


— Nu are niciun sens. Câștigăm un proces important, iar aici e 
ca la morgă. 

— Asta-i problema. N-aţi câștigat cazul Barksdale. Cel puţin, 
oamenii nu cred că l-aţi câștigat voi. Am fost ieri la tribunal și 
toată lumea îl lăuda pe Pincher, care și-a dat seama de 
nevinovăția clientei voastre, deși voi n-aţi fost în stare. Se pare 
că va candida la postul de guvernator, pozând în „procurorul 
milos”. 

— Nu cred. Vic, tu crezi prostia asta? 

— Putem sta de vorbă, te rog? 

Telefonul sună. 

— Poate e un client nou, spuse Steve. 

Cece răspunse: 

— Biroul de avocatură Solomon și Lord. 

„Pentru încă cinci minute”, își spuse Steve. 

— Litigiu civil și penal. Da, vorbim și în spaniolă... 

— Steve... începu Victoria. 

— Da, domnule judecător, spuse Cece în telefon. 

— Stai puţin. 

Steve încercă să asculte conversaţia. Când te caută 
judecătorul, nu are intenţia să te felicite pentru talentele 
avocățești. 

— Da, domnule. Îi spun chiar acum. 

— Ce e? Cine era la telefon? 

— Era chiar judecătorul Gridley. E furios pentru că aţi întârziat 
la audierea finală pentru divorțul familiei Sachs. 

— Ce audiere finală? Nu mi-ai trecut nimic în agendă. 

— Te aștepți să ţin minte toate locurile unde trebuie să 
ajungi? 

— Păi, asta e meseria ta. 

— Nu ţipa la mine. Nu sunt sclava ta. 

— Victoria, să mergem. Trebuie să o reprezinţi pe soţia lui 
Harry. 

— De ce? 

— E vorba despre divorţul soţilor Sachs. Gridley impune ca 
ambele părţi să fie reprezentate, chiar dacă divorțează de 
comun acord. Eu voi prezenta acordul cu privire la diviziunea 
bunurilor. Harry și Joanne declară că au semnat și am terminat 
în cinci minute. 


420 


— După aceea stăm de vorbă? întrebă Victoria, dar Steve o 
împingea deja pe ușă afară. 


LEGILE LUI SOLOMON 


10. Fiecare dintre noi deține cheia propriei celule. 


421 


55. 


LEGILE LUI SOLOMON 


— Credeţi că Aligatorii mei tâmpiţi or să ajungă în semifinale? 
întrebă judecătorul Erwin Gridley. 

— E cam dificil. Vor avea noroc dacă ajung în sferturile de 
finală. 

Judecătorul tuși nemulțumit, sau poate tușise capul de 
aligator cu botul căscat de pe biroul lui. Se aflau în biroul 
decorat cu albastru și portocaliu al bătrânului antrenor. Steve 
stătea pe o latură a mesei de conferințe în formă de T, alături de 
clientul lui, Harry Sachs. Din moment ce Harry nu lucra azi, 
adică nu era implicat în nicio găinărie, își lăsase acasă scaunul 
cu rotile. Era îmbrăcat în jeanși și o cămașă de camuflaj pe care 
prinsese insigna cu însemnele de luptă ale Pușcașilor Marini, 
cumpărată de pe Internet. Harry admira miniatura stadionului 
Ben Hill Griffin, întrebându-se cât de mult ar lua pe ea la un 
amanet. Steve își propuse să își percheziționeze clientul înainte 
de a părăsi biroul judecătorului. 

De partea cealaltă a mesei se afla Joanne Sachs, o femeie 
frumoasă de vreo patruzeci de ani, care purta ochelari cu rame 
metalice și o rochie gri de lână cu guler alb de dantelă. Steve o 
salută înclinând din cap și gândindu-se că cei doi erau un cuplu 
foarte nepotrivit. Dacă i-ar fi văzut pe Harry și pe Joanna pe 
stradă unul lângă celălalt, ar fi crezut că ea este o bibliotecară 
căreia un escroc vrea să-i fure geanta. 

Victoria era așezată lângă Joanne, citind în grabă Acordul de 
diviziune a bunurilor. Alături de biroul judecătorului, Sofia 
Hernandez, într-o fustă scurtă de piele asortată cu o bluză albă, 
era pregătită în fața mașinii de stenografiat. Unghiile ei lungi și 
lăcuite erau decorate cu inimi argintii. 

— Domnule Sachs, sunteţi locuitor al comitatului Miami Dade 
de cel puţin șase luni? întrebă judecătorul. 

— Da, domnule judecător. 

— Relaţiile conjugale s-au deteriorat iremediabil? 

— Exact ca himenul lui Heidi Fleiss. 


422 


— Cum vine asta? 

— Răspunsul clientului meu este afirmativ, spuse Steve 
uitându-se urât la Harry. 

— Sunteţi de acord cu condiţiile Acordului de diviziune a 
bunurilor? 

— Sunt de acord cu fiecare cuvinţel. 

— Și dumneavoastră, d-nă Sachs? 

Joanne vru să dea din cap afirmativ, dar Victoria o atinse ușor 
pe braț și spuse: 

— Domnule judecător, nu cred că acest acord este corect. 

Steve deveni brusc foarte atent. 

— Ce vrei să faci? 

— Îmi reprezint clienta. 

— Clienta ta a semnat deja acordul. 

— Fără a beneficia de asistenţa unui avocat. 

— Lord, respectă scenariul și gata. 

— Nu sunt o marionetă. 

— Voi doi o luaţi de la capăt? întrebă judecătorul Gridley cu o 
sclipire de interes în ochi. 

— Domnule judecător, nu este corect ca doamna Sachs să 
primească un Dodge vechi de opt ani, iar soțul ei să păstreze un 
Lexus nou. Și mai este problema auditului fiscal la care va fi 
supus domnul Sachs. Domnul Sachs trebuie să o despăgubească 
și să o exonereze de responsabilităţi pe soția sa. _ 

Lui Steve nu-i venea să-și creadă urechilor. In ultima zi a 
parteneriatului Solomon și Lord, Victoria își bătea joc de el. Mai 
bine ar fi lăsat-o să plece. 

— Joanne, concediază-ţi avocata. 

— Cum îndrăznești să i te adresezi clientei mele? 

— Nu e clienta ta. Tu nu ai clienţi. Ai case de vacanţă, bostani 
verzi și în curând o să faci niște plozi verzi ca extratereștrii. Să-ţi 
mai zic ceva, Lord. Îţi cumpărasem un cadou de nuntă foarte 
frumos, dar să fiu al dracu’ dacă ţi-l mai dau. O să i-l dau 
Katrinei. 

— Solomon, ai luat-o razna. 

Judecătorul suspină și spuse: 

— V-am povestit vreodată despre niște ogari pe care-i aveam 
la fermă, care se băteau mereu? 

— Da, ne-aţi spus. 


423 


— Până la urmă s-au călărit în hambar, le reaminti 
judecătorul. 

— Am încercat-o și pe asta, domnule judecător. Ba chiar am 
respectat și partea cu baloturile de paie. 

— Du-te naibii! Domnule judecător, solicit ca afirmaţiile 
calomniatoare ale domnului Solomon să nu fie trecute în 
procesul-verbal. 

Sofia Hernandez continuă să scrie cu un zâmbet glumeţ pe 
buzele ei roșii. 

— E calomnie numai dacă e fals. Negi că s-a întâmplat? 

— Calmaţi-vă amândoi! ordonă judecătorul. 

— Cum rămâne cu divorţul meu? întrebă Harry Sachs. 

— O să amân audierea și vă recomand să faceţi terapie. 

— Clientul meu nu vrea nicio terapie, spuse Steve. 

— Nici clienta mea, sări Victoria. 

— Nu la ei mă refeream, ci la voi doi. 

— Obiectez! se enervă Steve. 

— Și eu! Și insist să nu se treacă în procesul-verbal referirile 
la viața mea particulară. 

— Puneţi-o să se jure! 

— Ajunge! ţipă judecătorul. 

— Intrebaţi-o dacă n-am făcut-o într-o baracă pe un balot de 
paie. 

— Nenorocitule! 

— Căţea! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ajunge! 

Judecătorul apăsă un buton de pe intercom. 

— M-am săturat de voi. Eloise, trimite aprodul la mine. 

e 

Cu cravata puțin slăbită și cu sacoul mototolit sub cap, Steve 
stătea întins cu burta în sus pe banca de plastic din celula de 
detenție. Victoria se învârtea nervoasă în celula de vizavi, 
păcănind pe podeaua de beton cu tocurile pantofilor Gucci cu 
baretă. Se aflau la pârnaie de o jumătate de oră și niciunul 
dintre ei nu suflase o vorbă. 

— Este ridicol, spuse ea în cele din urmă. 

Liniște mormântală. 

— Steve, putem discuta? 

Nu putea să răzbată cu privirea prin umbrele din celula lui. 
Adormise? Sau pur și simplu o trata cu indiferență? 


424 


— Nu ar trebui să lucrăm niciodată ca adversari. 

Tot nu primi niciun răspuns. Undeva în măruntaiele pereţilor, 
ţevile începură să gâlgâie. 

— Când suntem de aceeași parte, nu ne poate învinge nimeni. 
Dar când suntem adversari, ne comportăm ca doi nebuni. Mă 
gândeam că poate ar trebui să lucrăm mereu împreună. 

Auzi un freamăt în celula de vizavi și în clipa următoare Steve 
se ițea printre gratii. 

— Vorbești serios? Solomon și Lord? 

— Poate ar trebui să încercăm un timp, să vedem cum merge. 

— Ce-o să zică Bruce? 

— Nu e deloc multumit. 

— l-ai spus deja? 

— Aseară. Când am contramandat nunta. 

„Când am contramandat nunta.” 

Da, chiar asta spusese. Dar în ce sens o contramandase, mai 
precis? Cuvintele sunt de mare importanţă pentru un avocat. 

— Ai contramandat-o în sensul că ai anulat-o? Sau s-a 
amânat? 

— S-a anulat. Nu mă mai căsătoresc cu Bruce. 

Steve savură momentul. Dorea să își amintească mereu acest 
sentiment. Văzu în faţa ochilor o cascadă răcoroasă, sub apusul 
călduț, când luna plină se ridică deasupra golfului. 

Da! Totul este perfect! ` 

— Ce ai spus ieri la tribunal este adevărat. Il iubesc pe Bobby. 
Este adevărat și ce am spus eu. Consideră că ești exasperant și 
enervant. Dar în adâncul sufletului... 

— Stai puţin! 

Steve băgă mâna în buzunar, scoase o cheie, strecură mâna 
printre gratii și descuie ușa celulei. 

— Ai o cheie? Ai avut cheia de la celulă tot timpul? 

Steve împinse ușa, se îndreptă spre celula ei și o descuie. 

— După ce mai capeţi experienţă pe aici, primeşti un 
tratament mai special... 

— De ce nu mi-ai spus până acum? 

Intră în celula ei și închise ușa în urma lui. 

— Nu erai pregătită. 

— Pentru ce? 

Victoria își înlănţui brațele în jurul umerilor lui, iar el îi 
înconjură talia cu mâinile. 


425 


— Legea numărul zece: „Fiecare dintre noi deține cheia 
propriei sale celule”. 

— Acum sunt pregătită? 

— Tocmai ai dovedit-o. Te-ai eliberat. 

Se sărutară, iar ea își lăsă capul pe umărul lui. 

— Solomon și Lord. Sună bine. 

— Avem nevoie de un slogan, ca să ne facem reclamă. 

— Ba nu. E de prost-gust să îţi faci reclamă ca avocat. 

— Înţelepciunea lui Solomon și puterea lui Lord, fredonă el ca 
un prezentator de știri. 

— E revoltător și de prost-gust. 

— Cu așa reclamă, dacă pe unul îl lovește autobuzul, o să 
vrea să discute cu noi înainte de operaţie. 

— Nu. Trebuie să lucrăm ca la carte. 

— Care carte? 

Victoria își dădu capul pe spate și îl studie cu atenţie: 

— Așa va fi mereu? 

— În fiecare zi, îi promise Steve sărutând-o cu tandrete. 


426 


LEGILE LUI SOLOMON 


1. Dacă legea nu dă rezultate, schimb-o. 

2. Uneori trebuie să improvizezi - atât în sala de 
judecată, cât și în viață. 

3. Nu beau niciodată înainte de apus... ora două... 
prânz... înainte de a-mi fi sete. 

4. Nu voi folosi niciodată un pager, nu voi conduce 
un Porsche și nu mă voi da mare afișând la vedere 
însemnele vreunei frății... chiar dacă aș avea așa ceva. 

5. Nu îmi voi compromite niciodată idealurile pentru 
a obține succesul definit de ceilalţi. 

6. Poţi să îți minţi preotul, soția și Fiscul, dar 
avocatului tău trebuie să-i spui numai adevărul. 

7. Niciodată nu voi mitui un polițist, nu voi minți un 
judecător și nu voi face dragoste cu colega mea... 
până când ea nu zice „da”. 

8. Eu nu înghit orice rahat. 

9. Nu voi încălca niciodată legea sau etica 
profesională şi nu voi risca să intru la răcoare... decât 
pentru cineva care mi-e drag. 

10. Fiecare dintre noi deține cheia propriei celule. 


virtual-project.eu 


427