Scott Turow — Vinovatie dovedita

SCOTT TUROW 


SCOTI TUROW 


VINOVĂȚIE 
DOVEDITĂ 


Traducere din limba engleză 
OANA CLAUDIA BROTAC 


RAO Internațional Publishing Company S.A. 
1996 


PARTEA ÎNTÂI 


Capitolul 1 


Erau căsătoriţi de treizeci și unu de ani, iar în primăvara 
următoare, plin de hotărâre și ceva speranţe, el avea să se 
căsătorească din nou. Dar în acea zi, după-amiază târziu, spre 
sfârșitul lui martie, domnul Alejandro Stern se întorsese acasă 
și, având încă în mâini geanta diplomat și valiza, o strigase 
oarecum absent, de la intrarea din față, pe Clara, soţia lui. Avea 
cincizeci și șase de ani, era masiv, chel și nu fusese niciodată 
prea arătos. Acum era într-o stare de intensă preocupare. 

Fusese două zile la Chicago - acel oraș al sufletelor aspre - în 
numele celui mai dificil dintre clienţii săi. Dixon Hartnell, un tip 
dur, egoist și care, de obicei, dispreţuia sfaturile avocaţilor săi; 
și ce era cel mai rău, a-l reprezenta însemna o preocupare 
permanentă. Dixon era cumnatul lui Stern, fiind căsătorit cu 
Silvia, sora lui, singura rudă apropiată în viață, pentru care 
nutrea o trainică afecţiune. Cât despre Dixon, desigur, 
sentimentele lui erau departe de a fi la fel de curate. În primii 
ani, când treaba lui Stern consta în puţin mai mult decât 
abordarea cuviincioasă a clienţilor prin holurile secţiilor penale 
ale tribunalelor, își câștiga existenţa de pe urma satisfacerii 
nevoilor imprevizibile ale lui Dixon. Acum era una dintre 
obligaţiile subinţelese, înfiptă adânc în solul tare al simțului 
datoriei familiale și profesionale a lui Stern. 

Era o activitate continuă. Proprietar al unui vast imperiu de 
comercializare a mărfurilor, al unei case de brokeraj, căreia îi 
dăduse în tinereţe numele Maison Dixon, și al unui număr de 
filiale interconectate, toate având inițialele MD înaintea 
propriului nume, Dixon era în mod obișnuit în încurcătură. 
Funcţionarii de la bursă, inspectorii federali, IRS-ul, cu toții 
aveau numărul lui Dixon de ani buni. Stern îl apăra când intra în 
încurcături de acest gen. 

Dar actuala stare de lucruri era de altă anvergură. Marele 
juriu federal din districtul Kindle emisese citaţii în afara orașului, 
pentru a selecta clienţii lui Maison Dixon. Vestea despre aceste 
citaţii, aduse de către obișnuiţii agenţi cu fețe neîndurătoare ai 


FBl-ului, ajunsese deja de o săptămână la MD, iar Stern, imediat 
după încheierea ultimului său proces, zburase la Chicago, 
pentru a se întâlni în secret cu avocaţii a doi dintre clienţi și 
pentru a revedea documentele pe care le cerea guvernul. 
Avocaţii îi spuseseră că magistratul desemnat pentru această 
problemă, o tânără femeie numită Klonsky, refuzase să spună 
exact cine sunt bănuiţii, declarându-i pe clienţi ca fiind dincolo 
de orice bănuială. Dar pentru un tip versat, toate astea nu erau 
de bun augur. Citaţiile date în afara orașului indicau o intenţie 
clară de a ţine treburile în secret. Anchetatorii știau ce căutau și 
păreau hotărâți să-l încercuiască încetul cu încetul pe Dixon, 
companiile sale sau pe vreun apropiat de-al lui. 

Așa că Stern stătea, obosit de călătorie și iritat, în salonul 
pardosit cu plăci de ardezie al casei în care Clara și cu el trăiau 
de aproape douăzeci de ani. Și totuși, ce anume îi atrăsese 
atenţia dintr-odată, atât de puternic? Liniștea, avea el să spună 
mereu. Niciun robinet nu curgea, niciun aparat de radio nu 
murmura, niciuna din mașinăriile casnice nu funcţiona. Fiind un 
om izolat, se simţea întotdeauna confortabil când era liniște. Dar 
aceasta nu era liniștea odihnei sau a pauzelor. Își lăsă bagajele 
pe podea și traversă cu grijă salonul. 

— Clara? strigă el din nou. 

O găsi în garaj. Când deschise ușa, mirosul de corp intrat în 
putrefacție îl covârși, o duhoare puternică și acră, care îl ameţi 
îndată și care îl lovi ca un pumn. Mașina, o Seville neagră, un 
model obișnuit, fusese băgată în garaj cu spatele; portiera din 
dreptul șoferului era deschisă. În întunericul din garaj, lumina 
albă dinăuntrul mașinii era singura care se mai vedea, apărând 
ca o pată tristă de lumină. Din ușă, văzu piciorul ei, întins pe 
podeaua de beton și tivul unei rochii înflorate, deschise la 
culoare. Ar fi putut să spună, văzând-o, că era îmbrăcată cu 
haine de casă. 

Păși încet înăuntru. Căldura din garaj și mirosul care creștea 
revoltător la fiecare pas erau copleșitoare. În întuneric, îl 
cuprinse frica. Când o văzu prin portiera deschisă a mașinii, se 
opri. Era culcată pe pielea de culoarea cămilei a scaunului din 
față. Primul lucru care-l frapă fu pielea ei poleită cu o lucire 
nefirească de piersică. Ochii îi avea închiși. Părea că își 
propusese să arate elegantă și liniștită. Mâna stângă, cu o 
manichiură impecabilă, era pusă aproape ceremonios pe 


abdomen; pielea se umflase ușor sub verighetă. Nu adusese 
nimic cu ea. Nicio jachetă, Nici o poșetă. Nu căzuse complet pe 
spate; celălalt braţ era întins spre volan și înţepenit; corpul era 
țintuit de scaun într-un unghi imposibil, fără speranţă. Gura era 
deschisă, limba scoasă afară, faţa înțepenită, complet liniștită, 
moartă. Vomă instantaneu într-una din chiuvetele de porțelan 
din spălătoria văruită, de lângă garaj. $terse orice urmă înainte 
de a forma numărul 911 și de a-l chema apoi pe fiul său. 

— Trebuie să vii imediat! îi spuse lui Peter. 

ÎI găsise acasă. 

— Imediat. 

Ca întotdeauna când era nervos, sesiză un slab accent spaniol 
în vorbirea sa; accentul era mereu prezent, un defect durabil, la 
fel ca șchiopătatul. 

— S-a întâmplat ceva cu mama, spuse Peter. Stern nu 
spusese nimic despre asta, dar presimţirile fiului său erau 
sigure. Ce s-a întâmplat la Chicago? 

Când Stern răspunse că ea nu fusese cu el, Peter, fidel 
primului său instinct, ridică glasul: 

— Cum adică n-a fost cu tine? Am vorbit cu ea în dimineaţa 
plecării tale. 

Pe Stern îl fulgeră o izbucnire de teribilă milă față de sine 
însuși. Era pierdut, încurcase fără speranţă reacţiile emoţionale. 
Câteva ore mai târziu, spre dimineaţă, pe când stătea singur la 
lumina unui singur bec, sorbind sherry și rememorând fiecare 
moment al zilei, își dădu seama de adevărata semnificaţie a 
remarcii lui Peter. Dar aceasta îi scăpa acum. Simţi doar o 
puternică iritare la fiul său, o forţă vulcanică, îndelung înăbușită, 
în vreme ce inima lui descifra primele indicii în ceea ce-i 
spusese Peter. Începu să simtă o undă de regret, bolnăvicioasă 
și indescriptibilă. 

— Trebuie să vii acum, Peter. Nu știu ce s-a întâmplat. Cred, 
Peter, că mama ta este moartă. 

Fiul său, bărbat de treizeci de ani, lăsă să-i scape un sunet 
ascuţit, un strigăt plin de disperare. 

— Crezi că a murit? 

— Te rog, Peter. Am nevoie de tine. E un moment îngrozitor. 
Vino imediat. Întrebările o să mi le pui mai târziu. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat acolo? Ce 
dracu' e asta? Unde ești? 


— Acasă, Peter. Nu pot răspunde acum la întrebările tale. Fă 
cum îţi cer. Nu pot să mă descurc singur. 

Puse imediat receptorul în furcă. Mâinile îi tremurau. Se 
aplecă încă odată deasupra chiuvetei din spălătorie. Şi păruse 
atât de stăpân pe sine, doar o clipă mai înainte. Ceva îngrozitor 
de dureros începea să crească în el. Presupuse că e pe punctul 
de a leșina. Işi scoase cravata, apoi jacheta. Se întoarse pentru 
un moment în ușa garajului; dar nu o putu deschide. 


Casa se umplu în curând de oameni pe care nu îi cunoștea. 
Primii sosiră polițiștii, doi câte doi, parcându-și mașinile la 
întâmplare, apoi infirmierii și ambulanţa. Stern îi văzu prin 
fereastră pe vecini, adunându-se pe terenul de peste drum și 
flecărind. Își întorceau privirile spre casă la sosirea fiecărui 
vehicul și vorbeau între ei, așezați în spatele unui șir de mașini 
cu semnale luminoase, clipitoare. Poliţiștii se plimbau de colo 
până colo prin casă, cu obișnuita lor aroganță. Stațiile radio 
portabile transmiteau, întrerupte din când în când de un hârâit 
ascuţit. Intrau și ieșeau din garaj, se holbau la cadavru și 
discutau, ca și cum el n-ar fi fost acolo. Cercetau domeniul lui 
Stern cu o invidie care sărea în ochi. 

Polițistul care intrase primul în garaj anunţase prin staţie pe 
locotenent, imediat ce ajunsese la faţa locului. 

— E în putrefacție, spusese ofițerul. Spune-i să vină cu măști 
și mănuși. 

De-abia atunci îl observase pe Stern care pândea din holul 
întunecos al spălătoriei. 

— Se pare că mașina a mers toată ziua. Rezervorul e gol. 
Convertizorul catalitic e mai fierbinte decât un grătar - șase, 
șapte sute de grade. Dacă lași motorul să meargă douăsprezece 
ore în spaţiu închis, chiar că se face căldură. Asta nu i-a făcut 
bine. Sunteţi soțul? 

Stern încuviinţă. 

— Condoleante. Îngrozitor lucru. 

Așteptară. 

— Aveţi idee, domnule ofiţer, despre ce s-a întâmplat? 

Nu știa la ce se gândea în acel moment, doar că ar fi fost un 
fel de trădare să își închipuie tot ce era mai rău așa de curând. 
Polițistul îl măsură pe Stern în liniște. Era roșcovan și gras, 
probabil că asta-l făcea să arate mai bătrân decât era. 


— Cheile în contact. Pe poziţie. Ușa garajului închisă. 

Stern dădu din cap. 

— Nu mi se pare a fi accident, spuse polițistul în cele din 
urmă. Nu pot fi sigur până la autopsie. Ştiţi, e posibil să fi avut 
un atac de cord sau ceva de felul acesta când a întors cheia în 
contact. Poate că este vorba de un capriciu. Pornește mașina și 
se gândește la altceva, știți, să se coafeze, să se machieze, 
orice altceva. Uneori, nu afli niciodată. N-aţi găsit nimic scris, 
nu-i așa? 

Ceva scris. Până să vină autorităţile, Stern stătuse în hol, 
uitându-se înmărmurit dincolo de ușă. Gândul la ceva scris îi 
provocă, împotriva oricărui raționament, o undă de speranţă. 

— Puteţi să plecaţi, spuse polițistul, gesticulând vag în spatele 
lui. 

Stern dădu din cap, dar, după o secundă, se dădu un singur 
pas înapoi. 

— Încă unul, spuse. 

Polițistul nu mai aşteptă decât un moment și deschise ușa. 


Era cunoscut ca Sandy, un nume pe care îl adoptase curând 
după ce sosise aici, împreună cu mama și cu sora lui, în 1947, 
mânat încoace din Argentina de dezastre fără sfârșit - moartea 
fratelui său mai mare și apoi a tatălui său; ascensiunea lui 
Perón. Mama lui fusese cea care-l determinase să folosească 
această poreclă, dar niciodată nu se obișnuise cu ea. Numele 
avea ceva preţios și comic; nu prea i se potrivea, la fel ca 
hainele altcuiva și, în consecinţă, părea să trădeze dorinţa 
arzătoare și nefericită a oricărui imigrant de a fi acceptat, 
dorință pe care căuta atât de mult să o ascundă și care era 
probabil patima lui incorigibilă. 

să fii american. Devenind major aici, prin anii '50, ascultase 
mereu șoapta interdicţiilor pe care i le impunea limba de 
adopţiune. Nu cumpărase niciodată o mașină străină și 
renunţase la spaniolă cu mult timp în urmă. Doar când și când, îi 
mai scăpau, dintr-odată, câteva cuvinte, câte o expresie 
favorită, dar el venise aici hotărât să stăpânească limba 
americanilor. In casa părintească nu putea fi vorba să se 
folosească o singură limbă: maică-sa li se adresa în idiș; copiii 
între ei vorbeau spaniolă; tatăl lui vorbea cu sine însuși într-o 
germană fluentă, o beţie de cuvinte care îi suna lui Stern ca 


zgomotul unui motor. În Argentina, cu tradiţiile ei anglofile 
puternice, învățase să vorbească engleza ca un elev de la Eton. 
Dar aici, frazele vieţii de zi cu zi străluceau în mintea lui ca 
banii, moneda adevăratului american. La început, nu suporta să 
le folosească. Mândria și rușinea, focul și gheaţa îl mistuiau 
mereu; n-ar fi putut suporta zâmbetul cu subînţeles ce părea să 
urmeze chiar și după greșeala cea mai neînsemnată. Dar în 
visele lui vorbea un argou american spumos, savuros ca al 
oricărui jazzman. 

Pe de altă parte, nu asimilase nici optimismul american. Nu 
putea să uite lecţiile întunecate ale experienţei străinătăţii, ale 
părinţilor emigranţi, exilați, suflete fugărite de tirani, nicicând 
tihnite. Erau câteva propoziţii care constituiau crezul său: de 
cele mai multe ori, lucrurile iau o întorsătură proastă. Stând în 
camera de zi, într-un scaun confortabil, printre vazele de raiku 
ale Clarei și tapetul chinezesc, accepta aceasta ca pe o împlinire 
a unei vrăji malefice. Avea noţiunea vagă a câtorva obligaţii 
care erau oarecum imperative, dar pe moment nici nu se 
gândea să se miște; membrele îi erau slăbite din cauza șocului, 
iar inima părea să-i bată cam repede. 

Peter sosi curând după venirea infirmierilor. Duseseră deja 
targa în garaj, pentru a lua cadavrul. Mereu aspru și puternic, 
Peter dăduse buzna în casă, neluându-i în seamă pe polițiștii de 
la intrare. Oare de ce, se întreba Stern, era atât de îngrozit de 
isteria fiului său, imaginea exacerbată a panicii necontrolate? 
Peter arăta impecabil, un tânăr cu oase subţiri și cu o tunsoare 
foarte la modă. Purta o cămașă franţuzească, cu dungi late, 
turcoaz; pantalonii erau măslinii și aveau o croială nemaivăzută 
în nicio armată, lărgindu-se în jurul genunchilor. Chiar și acum, 
Stern nu-și putu reprima un impuls critic. Era într-adevăr 
remarcabil cum avusese timp să se îmbrace bărbatul acela, cu 
faţa împietrită de disperare. 

Ridicându-se, în sfârșit, își întâmpină fiul în holul ce ducea din 
salon în bucătărie. 

— Nu pot să cred. 

Peter, ca și Stern, părea să nu știe să se poarte; făcu un 
singur pas spre tatăl său, dar niciunul din ei nu se întinse spre 
celălalt. 

— Dumnezeule, spuse, ia privește. E carnaval afară. Jumătate 
din vecini sunt aici. 


— Ei știu ce s-a întâmplat? 

— l-am spus Fionei Cawley. Familia Cawley locuia lângă ei de 
nouăsprezece ani. Ea a dorit să afle. Ştii cum e. 

— Ah, făcu Stern. 

Se lupta cu sine, dar simţea că îl copleșește o rușine egoistă, 
tinerească prin intensitatea ei. Se știa acum acest fapt 
îngrozitor, știrile zburau. Stern își imagina gândurile șirete din 
spatele ochilor galbeni, ca de mort, ai Fionei Cawley. 

— Unde e? întrebă Peter. E încă aici? 

De îndată ce Peter plecă spre garaj, Stern își aminti ce 
avusese de gând să vorbească cu el despre chemarea surorilor 
lui. 

— Domnule Stern? Polițistul care intrase în garaj stătea acolo. 
Doi colegi vor câteva informaţii, dacă nu vă deranjează. 

Erau în cabinetul lui Stern de la primul etaj, o cămăruţă pe 
care o păstrase pentru sine. Clara vopsise pereţii în verde 
închis. Camera era încărcată de mobilă, inclusiv un birou imens 
pe care erau așezate cu grijă câteva documente de familie. Pe 
Stern îl deranja să-i vadă pe polițiști zăbovind în camera care 
fusese întotdeauna locul lui intim. Doi polițiști în uniformă, un 
bărbat și o femeie, stăteau în picioare iar un ofiţer în haine civile 
era așezat pe sofa. Acesta părea a fi detectiv; se ridică și-i 
întinse mâna. 

— Nogalski, spuse el. 

Strânse moale mâna lui Stern, dar nu se obosi să se uite la el. 
Era un tip greoi și purta o haină sport din tweed. Tipul dur. Toţi 
erau. Detectivul se îndreptă spre scaunul din faţa lui. In spatele 
lui Stern, femeia mormăi ceva în aparat: Vorbim cu el. 

— Sunteţi pregătit pentru câteva întrebări, domnule Sandy? 

— Ce fel de întrebări? 

— Cele obișnuite în astfel de cazuri, doar știți. Trebuie să 
întocmim un proces-verbal. Locotenentul e pe drum. Trebuie să- 
| completăm. E așa surprinzător pentru dumneavoastră? întrebă 
polițistul. 

Stern aștepta. 

— Foarte surprinzător, spuse. 

— Doamna era genul de femeie deprimată și nefericită? 

să facă o expunere a caracterului Clarei în câteva propoziţii 
era pentru moment peste puterile lui. 

— Era o persoană serioasă, domnule detectiv. N-ar putea fi 


descrisă ca o persoană veselă. 

— Dar consulta vreun psihiatru, avea probleme de genul ăsta? 

— Din câte știu, nu. Soţia mea nu se prea plângea. Era foarte 
discretă. 

— Nici nu ameninţa că o s-o facă. 

— Nu. 

Detectivul, aproape complet chel, îl privi pentru prima dată 
direct pe Stern. Era evident că nu îl credea. 

— Ştiţi, n-am găsit încă nimic scris. 

Stern dădu ușor din mână. Nu putea explica. 

— Unde aţi fost? întrebă unul dintre polițiștii din spatele lui 
Stern. 

— La Chicago. 

— În ce scop? 

— Un proces. M-am întâlnit cu niște avocați. 

Faptul că Dixon ar putea avea mari dificultăţi, lucru atât de 
îngrozitor cu numai o oră în urmă, îi reveni în minte lui Stern cu 
o prospețime deconcertantă. Urgenţa acestei situaţii i se arăta 
ca o mână dispărând în adâncuri, la care era imposibil de ajuns 
pentru moment. 

— Cât timp aţi fost plecat? întrebă Nogalski. 

— Am plecat ieri, foarte devreme. 

— Aţi vorbit cu ea? 

— Am încercat seara trecută, dar n-a răspuns. Avem bilete la 
o suită de simfonii. Am presupus că s-a dus după aceea lao 
cafea, cu prietenii. 

— După câte știți dumneavoastră, cine a fost ultimul care a 
vorbit cu ea? 

Stern se gândi. Stilul tăios a lui Peter ar fi pus imediat poliţia 
cu botul pe labe. 

— E posibil să fi fost fiul meu. 

— E afară? 

— Acum e destul de tulburat. 

Nogalski, cine știe pentru ce motiv, își permise un scurt 
zâmbet sarcastic. 

— Faceţi asta des? întrebă unul dintre polițiști. 

— Ce anume, domnule ofiţer? 

— Călătorii în afara orașului. 

— Ocazional, atunci când este necesar. 

— Unde aţi stat? întrebă femeia. 


Stern încercă să nu reacționeze la repeziciunea cu care erau 
puse întrebările. Desigur că ofiţerii știau până acum cine este și 
se comportau în consecinţă - îi dispreţuiau pe majoritatea 
avocaţilor care apăreau în cauze penale, care stânjeneau poliția 
oriunde interveneau și care erau adesea foarte bine plătiţi 
pentru eforturile lor. Pentru poliţie era o ocazie potrivită să 
supere un adversar, folosind propriile sale plăsmuiri despre 
jocuri și motive murdare. Poate că spilcuitul ăsta se culca cu 
iubita lui în Chicago, în vreme ce vreun asasin plătit îi omora 
nevasta. Nu știi niciodată dacă nu întrebi. 

— De data asta, am stat la Ritz. Stern se ridică. Pot să plec? 
Fiul meu și cu mine avem de vorbit cu surorile lui. 

Nogalski îl privea. 

— Nu prea se leagă, spuse detectivul. 

Nu se leagă, spunea omul. Era opinia lui de profesionist. Stern 
se uită la Nogalski cu atenţie. Era ceva tipic profesiei lui Stern 
faptul de a se simţi rareori recunoscător poliţiei. 

Când cobori în hol, auzi vocea lui Peter. Continua să 
vorbească despre ceva. Polițistul roșcovan, care îl condusese pe 
Stern în garaj, asculta impasibil. Stern îl apucă de cot pe fiul 
său, pentru a-l îndepărta de acolo. Asta era intolerabil. 
Intolerabil! Elementul dur al rezistenţei sale începea să se 
uzeze. 

— Dumnezeule, au de gând să facă autopsie, știai? întrebă 
Peter, de îndată ce se văzură singuri pe coridor. 

Peter era doctor în medicină. Astăzi părea bântuit de trecutul 
său, examenele la patologie date pe cadavrele scoase din 
rigole, glumele oribile a șase sau șapte mediciniști, studiind 
viscerele morţilor. Peter suferea la gândul că mama lui, acum o 
piesă anatomică, va încăpea pe mâna legistului. 

— Doar n-o să permiţi asta, nu-i așa? 

Cu mult mai scund decât fiul său, Stern se uită cu atenţie la 
Peter. Oare numai cu tatăl lui aveau loc aceste accese de isterie 
lașă? se întreba Stern. Climatul relaţiei lor nu părea să se fi 
schimbat de ani buni. Mereu acest temperament care îl îndemna 
la lamentaţii, prea insistente să poată fi calificate doar ca 
văicăreală. Stern se întrebase demult timp la ce se aștepta fiul 
său din partea lui. 

— Așa se procedează, Peter. Legistul trebuie să stabilească cu 
exactitate cauza morții. 


— Cauza morții? Ei cred că a fost un accident? Au de gând să-i 
exploreze creierul, pentru a-și da seama la ce se gândea? 
Pentru numele lui Dumnezeu, nu vom mai avea ce să 
înmormântăm. E clar că s-a sinucis. 

Nimeni nu mai spusese asta cu voce tare. Stern luă 
francheţea lui Peter drept lipsă de politeţe - prea grosolană, 
prea aspră. Dar nu fu iritat deloc. 

Spuse că nu era momentul să încrucișeze săbiile cu poliția. Ca 
de obicei, când conduceau ancheta unei crime, erau idioţi. Era 
posibil să dorească apoi să vorbească și cu el. 

— Cu mine? Despre ce? 

— Despre ultima discuţie cu mama ta, presupun. Le-am spus 
că ești prea necăjit. 

În ciuda marii supărări, lui Peter îi înflori pe față un zâmbet 
trecător, de copil. 

— Bine, spuse. 

Ce om ciudat. Se petrecu pentru moment ceva deosebit între 
Stern și fiul său, o mulţime de lucruri neînţelese. Apoi îi aminti 
lui Peter că era cazul să le sune pe surorile lui. 

Ochii lui căpătară o expresie sobră. Oricâte divergențe ar fi 
fost între el și tatăl lui, era un frate mai mare, credincios. 

Stern auzi pe cineva spunând jos, în hol: 

— A sosit locotenentul. 

Pe coridor, se ivi un bărbat masiv, cercetându-i pe cei doi. Era 
cam de vârsta lui Stern, dar părea că timpul avusese alt efect 
asupra lui. Părea necioplit, ca un fermier sau ca cineva care a 
muncit în aer liber și care a păstrat mare parte din forţa fizică 
din tinereţe. Purta un costum maro închis, dintr-un material 
sintetic, boţit, o cămașă din mătase artificială care stătea 
șleampăt pe el; când se întoarse o clipă, Stern văzu marginea 
din spate a cămășii, ieșindu-i de sub vestă. Avea o față mare, 
trandafirie și foarte puţin păr, câteva smocuri cărunte 
pieptănate peste chelie. 

Îndreptă bărbia către Stern, ca și cum l-ar fi cunoscut. 

— Sandy, spuse. 

— Domnule locotenent, răspunse Stern. 

Nu-și amintea despre acest om decât că îl mai văzuse cândva. 
Nu gândea cum trebuie pentru moment. 

— Vom sta de vorbă, spuse locotenentul. 

Un sentiment de confuzie apăru între Stern și fiul său. 


— Vorbește tu cu el. Eu voi da telefoane, spuse Peter. Ştii, 
Marta și Kate. E mai bine să vină de la mine știrea. 

Dintr-odată lucid, într-un moment de inspiraţie divină, la care 
nu s-ar fi așteptat decât într-o situaţie disperată, Stern simţi 
instalându-se drama familială tradiţională. Pe când copiii 
creșteau, devenind adulţi, Peter își asumase conducerea în 
familie, el era cel către care se îndreptau adesea surorile și 
mama lui. El își făurise puternice legături secrete cu fiecare 
dintre ele. Stern nu știa cum, pentru că alianţe de acest fel nu 
se formaseră niciodată cu el. Această datorie teribilă, înţelese 
Stern, trebuia să fie a lui, dar căile slăbiciunii erau demult 
bătătorite. 

— Te rog, spune-le că o să vorbesc cu ele curând. 

— Desigur. 

O anumită lumină meditativă îl cuprinse pe Peter; se sprijini 
de perete pentru o clipă, cu întreg corpul, copleșit de propriile 
emoții. 

— Viaţa, observă el, e plină de surprize. 

Locotenentul, aflat în biroul lui Stern, primea raportul de la 
ofițerii săi. Nogalski se arătase și el, în vreme ce Stern venea din 
hol. Locotenentul voia să știe ce făcuseră polițiștii. Vorbea 
Nogalski. Ceilalţi știau că nu e cazul să răspundă. 

— Am pus câteva întrebări, domnule locotenent. 

— Crezi că ai pus destule? 

Nogalski accentuă întrebarea. 

Detectivul și locotenentul nu se sufereau, se putea lesne 
vedea. 

— Poate dai o mână de ajutor pe-afară. E o grămadă de gură- 
cască. 

Când ceilalţi ofiţeri plecară, locotenentul îi făcu semn lui 
Stern. Împinse ușa cu dosul palmei, până se închise. 

— Ei, ai o mulţime de necazuri, Sandy, nu-i așa? îmi pare rău 
că te revăd în aceste împrejurări. 

Numele locotenentului era Radezyk, își aminti Stern dintr- 
odată. Ray, se gândi. 

— Reziști? 

— Pentru moment. Fiul meu are dificultăţi. Ideea unei 
autopsii, oricare ar fi motivul, îl enervează. 

Polițistul se mișcă prin cameră și păru că dă din umeri. 

— Am găsit o notă undeva. Presupun că ne putem descurca 


fără ea. Probabil că voi rezolva cu biroul lui Russell. Se referea la 
procuror. Pot măsura întotdeauna monoxidul de carbon din 
sânge. Bătrânul poliţist îl privi direct pe Stern, probabil conștient 
că era prea plastic. Ştii, ţi-am rămas dator, spuse. 

Stern dădu din cap. N-avea niciun fel de idee despre ce 
vorbea Radezyk. 

Polițistul se așeză. 

— Tipii vă însoțesc de obicei? 

Radezyk dădu din nou din cap. 

— Au fost foarte meticuloși, spuse Stern. 

Locotenentul înţelese imediat. 

— Nogalski e bun. Exagerează, dar e bun. Aspru pe margini. 
Locotenentul se uită spre ușă. Era tipul căruia cu siguranţă i se 
spusese bleg în tinereţe. Înainte să aibă insigna și pistolul. E 
dificil. Îmi pare foarte rău. Ai sosit acasă și ai găsit-o, nu? 

Locotenentul reluă totul. Numai că o făcea mult mai bine 
decât Nogalski. 

— Era bolnavă? întrebă locotenentul. 

— Era perfect sănătoasă. Necazurile obișnuite pentru cei între 
două vârste. Avea artrită la unul din genunchi. Nu putea să facă 
treabă în grădină atâta cât ar fi vrut. Nimic altceva. 

De la fereastra biroului, Stern îi văzu pe vecini dându-se la o 
parte, pentru a face loc ambulanţei. Se strecura încet prin 
mulțime. Semnalul luminos, observă Stern, nu era în funcţiune. 
Asta nu însemna nimic. Privi până când vehiculul ce ducea 
corpul Clarei dispăru în mulţimea de meri ce tocmai înfrunzeau, 
la colţul îndepărtat al proprietăţii, apoi se întoarse să continue 
discuţia. Genunchiul stâng, se gândi Stern. 

— Nu știi care e motivul? 

— Domnule locotenent, ar trebui să fie evident că nu am 
observat ceva ce ar fi trebuit să observ. 

Se aștepta să treacă peste asta, dar nu reuși. Vocea îi 
tremura și-și închise ochii. Gândul că-și va da drumul în faţa 
poliţistului îl umplu de revoltă, dar era ceva în el care sângera. 
O să spună acum că regreta multe. Dar era sigur că nu va reuși 
să spună asta cu demnitate. Spuse doar: 

— Îmi pare rău, nu vă pot ajuta. 

Radezyk îl studia, încercând să-și dea seama, după cât se 
părea, dacă Stern spunea adevărul. 

Un poliţist se strecură în cameră, prin ușa pe jumătate 


deschisă. 

— Domnule locotenent, Nogalski m-a rugat să vă spun că au 
găsit ceva. Sus, în dormitor. N-a vrut să-l atingă până nu-l vedeţi 
dumneavoastră. 

— Despre ce e vorba? întrebă Stern. 

Polițistul se uită la Stern, neștiind dacă trebuie să răspundă 
sau nu. 

— Nota, spuse, în sfârșit, ofițerul. 

Era pe scrinul lui Stern, scrisă pe o singură bucată de hârtie 
din carnetul ei, așternută lângă un teanc de batiste pe care le 
călcase menajera. Precum lista pentru băcan sau ceva de ţinut 
minte pentru a fi curăţat. Fără pretenţii. Inofensiv. Stern luă 
bucata de hârtie, copleșit de mărturia prezenţei ei. Locotenentul 
stătea lângă umărul lui. Dar nu era mare lucru de văzul. Un 
singur rând. Nicio dată. Nicio formulă de început. Doar trei 
cuvinte: „Mă poți ierta?” 


Capitolul 2 


Dimineaţa devreme, în ziua înmormântării, Stern fu trezit de 
un vis. Se făcea că hoinărea într-o casă imensă. Era și Clara 
acolo, dar stătea în șifonierul ei și nu voia să iasă. Atârna sfioasă 
în hainele agăţate în cui, o femeie trecută de 50 de ani, ai cărei 
genunchi se izbeau unul de altul, într-o atitudine de timiditate 
copilărească. Mama lui și fratele lui mai mare, Jacobo, îl chemau 
din alte camere. Când vru să le răspundă, Clara îi spuse că sunt 
morţi, iar trupul lui tresăltă din cauza panicii. 

Din pat, se uită la cifrele luminoase ale radioului cu ceas: 
4.58. Nu mai putea adormi la loc, fiind prea speriat de imaginile 
din vis care îl năpădiseră. Clara avusese o privire atât de ciudată 
când îi spusese că Jacobo e mort, atât de vicleană, de calculată. 

In jurul lui, casa, ocupată în întregime, părea să fi căpătat o 
greutate inertă, adormită. Fiica lui mai mare, Marta - douăzeci și 
opt de ani, jurisconsult în New York - venise cu avionul din 
prima seară și dormea mai încolo, în camera care fusese a ei în 
copilărie. Fiica lui mai mică, Kate, și soţul acesteia, John, care 
locuiau într-o suburbie îndepărtată, rămăseseră și ei peste 
noapte aici, evitând să aibă de-a face cu traficul imprevizibil de 
dimineaţa și cu aglomeraţia de pe podurile de peste râu. Silvia, 
sora lui Stern, era în camera de oaspeţi, venită de la ţară pentru 
a se ocupa de fratele ei, pentru a pune la punct casa îndoliată. 
Lipseau numai cei doi bărbaţi, Peter și, desigur, Dixon, lupul 
singuratic. 

Seara trecută, datoriile impuse de doliu, în aspectele de 
ceremonie cele mai întunecate, începuseră să se desfășoare. 
Perioada formală de vizite urma înmormântării, dar Stern, 
nutrind sentimente contradictorii cu privire la formalităţile 
religioase, deschisese casa diferiților prieteni îndureraţi, care 
păreau să aibă nevoie să-l liniștească pe el - vecini, doi tineri 
avocaţi de la biroul lui Stern, cunoscuţi de-ai lui de la tribunal și 
de la sinagogă. 

Clara fusese copil unic, dar două perechi de veri, origini 
diferite, sosiseră de la Cleveland. Stern îi primi pe toţi aceștia cu 
toată simpatia de care era în stare. In asemenea ocazii, răspunzi 
conform celor mai adânci impulsuri. Pentru mama lui Stern, 
moartă de zeci de ani, dar prezentă în visurile lui, problemele de 
etichetă socială fuseseră sacre. 


Dar, după ce casa se golise și familia se retrăsese la culcare, 
Stern se închise în baia de lângă dormitorul pe care îl împărţise 
cu Clara, chinuit, pentru a doua oară în acea seară, de un acces 
de plâns care-l lăsa fără suflare. Stătuse pe toaleta de care 
atârna încă stofa cu volănașe pe care Clara o așezase acolo cu 
zeci de ani în urmă, cu un prosop presat pe gură, de fapt urlând 
necontenit, sperând că nu-l va auzi nimeni. „Ce am făcut?” 
repeta cu voce slabă, de nou-născut, în vreme ce o furtună de 
durere îl sfâșia. Oh, Clara, Clara, ce am făcut? 

Acum, examinându-se în oglinzile din baie, își descoperi fața 
umflată, ochii îndureraţi, injectați. Pentru moment, își recăpăta 
aerul îndepărtat și înţepenit, dar el știa care îi sunt limitele. Ce zi 
groaznică urma! Groaznică! Se îmbrăcă, dar fără haina de la 
costum, își fierse un ou, apoi se așeză, privind strălucirea 
răsăritului de soare oglindindu-se pe suprafaţa lucioasă a mesei 
de mahon din bucătărie, până simţi că începe din nou să îl taie 
durerea. Disperat - zadarnic - încercă să se calmeze. 

Cum, se întrebă din nou, cum putuse să nu observe în patul 
de lângă el o femeie care, în toate sensurile figurate, ţipa de 
durere? Cum putuse fi atât de tâmpit, cum putuse avea intuiţia 
atât de adormită? Stern știa, lucrurile se petrecuseră astfel, 
încât chiar și în starea lui obișnuită de activitate febrilă, ar fi 
putut să-și dea seama. În mod obișnuit, Clara era o persoană cu 
o intimitate accentuată. Studiase singură Japonia, mulţi ani; el 
nu știa nimic despre aceasta, cu excepţia titlurilor cărţilor care 
se aflau uneori pe biroul ei. Alteori, citea vreo partitură, iar 
întreaga simfonie se desfășura în mintea ei. 

Își mișca aproape imperceptibil bărbia; dar nicio măsură, nicio 
notă nu era nici măcar șoptită. 

Dar era ceva mai mult decât atât. Cu două sau trei nopţi în 
urmă, se întorsese acasă târziu, preocupat de procesul în care 
pleda, o conspirație murdară, cu gangsteri, și o găsise pe Clara 
stând pe întuneric; nu avea nicio carte, nicio revistă, nu era nici 
măcar vreun film anost la TV. Ceea ce-l speriase cel mai mult 
fusese expresia ei. Nu distrasă. Absentă. Îndepărtată. Gura - o 
linie solemnă, ochii - adânci ca agatele. O cufundare în gânduri, 
dincolo de cuvinte. Mai fuseseră și înainte astfel de momente, 
între ei, le numeau dispoziţii și erau lăsate să treacă. El se 
mândrea cu discreţia lui. 

lar acum, se mișca încontinuu prin casă, ţinând în mână 


lucruri pe care le ţinuse și ea, uitându-se la ele ca la niște indicii. 
In camera ei de toaletă, atinse pieptenele de baga, duzina de 
rujuri, aliniate precum cartușele gloanţelor, lângă chiuvetă. 
Dumnezeule! Strânse în mâini unul din tuburile de aur, ca și 
cum ar fi fost o amuletă. Pe suportul îngust pentru peruci din 
salon era teancul cu corespondenţa din ultimele trei zile. Stern 
atinse ușor cu degetele plicurile ordonate cu grijă. Note de 
plată, era dureros să le privești. Aceste activități prozaice, să 
mergi la curăţătorie și la cumpărături, cu greu răspundeau 
speranţelor ei. Pe șase martie, Clara se aștepta ca viaţa să 
continue. Ce intervenise? 

„Westlab Medical Center”. 

Stern se uită cu atenţie la plic. Era adresat Clarei Stern, la 
locuința lor. lnăuntru, găsi o factură. Serviciile fuseseră făcute 
cu șase săptămâni în urmă, fiind identificate pe baza unui cod 
de computer, și erau descrise simplu ca „Test”. Stern stătu 
nemișcat. Apoi se îndreptă spre bucătărie, propunându-și să fie 
lucid, exercitându-și din plin voinţa pentru a-și ţine în frâu 
izbucnirea rușinoasă a sentimentului de recunoștință. Era sigur, 
absolut sigur, că ea nu pomenise niciodată despre medici sau 
examene medicale. Clara își nota întâlnirile într-o agendă cu 
coperţi din piele, de lângă telefon. Prânzurile oficiale, nelipsitele 
evenimente muzicale. Date de dineuri și de mers la sinagogă, 
fapte din viaţa lor socială. Aduse chitanţa și verifică data în 
agendă. „9.45 Test”. Dădu paginile înainte și înapoi. Pe 
treisprezece era o notă: „3.30, Doctor”. Căută în continuare. Pe 
douăzeci și unu, la fel: „Doctor”. „Test”. „Doctor”. 

Cancer. Asta era? în mintea lui se contura ceva. Hotărâse să 
plece, fără a permite rudelor s-o implore, atât de dragul lor, cât 
și de dragul ei, să suporte tortura unei vieţi prelungite de 
oncolog. Asta semăna cu Clara. Să declare asta ca fiind o zonă a 
suveranităţii ultime. Semnul ei de demnitate, decenta, credinţa 
adevărată erau acolo. 

Făcând câţiva pași, ajunsese din nou în sufragerie. Auzi 
mișcare deasupra lui, la al doilea nivel. O singură distragere a 
atenţiei și pricepu dintr-odată că fusese surprins de fantezie în 
ciuda voinţei oarbe cu care inima lui îmbrăţișase această 
soluţie. Era o explicaţie mai lumească, mai puţin eroică, a 
acestor evenimente medicale. Suspiciunea îi dădu fiori. Cu o 
seară înainte, când orbecăise prin baie, căutând o cârpă, dăduse 


peste o sticlă de vopsea de păr, ascunsă într-un colţ întunecos 
al unui sertar. Habar n-avea de când ascundea ea această 
vanitate inofensivă. Luni sau ani? Nu conta. Umilinţa îl 
cutremura. 

Acum avu același gând: cât de multe nu observase el, cât de 
multe nu știa despre această persoană, această femeie, soţia 
lui. 


— Tata? 

Kate, fata cea mică a lui Stern, se afla la picioarele scărilor. 
Era în cămașă de noapte, o tânără ca un lujer, zveltă și deosebit 
de frumoasă. 

— Cara, răspunse. 

Folosise mereu acest apelativ drăgăstos cu fetele lui. Stern 
mai ţinea încă în mână nota de plată de la laborator. Băgă plicul 
în buzunarul de la spate al pantalonilor. Asta nu era o problemă 
pe care s-o discute cu copiii, nu astăzi, oricum, când ar stârni 
neliniști și mai mari și, evident, nu cu Kate. Frumuseţea făcuse 
ca lumea să-i apară prea simplă lui Kate, bănuia Stern. 

Ea părea să meargă prin viaţă ocrotită de frumuseţea ei ieșită 
din comun și de buna ei dispoziţie. Poate că o blama pe nedrept. 
Multe trebuie să se fi întâmplat aici, acasă. Clara își concentrase 
întreaga atenţie asupra lui Peter; Stern, în schimb, avea un 
sentiment puternic pentru fiica cea mare, Marta. Asupra lui Kate 
nu se concentraseră niciodată energiile intense ale misterioasei 
dinamici familiale. 

Mezina dăduse dovadă de aceleași talente intelectuale ca și 
fratele și sora ei; și avea talentul Clarei la muzică. Dar toate 
acestea se ofiliseră. La colegiu, îl întâlnise pe John, un imbecil 
drăguţ, tipul de care îţi baţi joc, fotbalist, un model de 
frumuseţe bărbătească, blond, cu faţa semănând cu o plăcintă 
cu mere și cu maniere nefericite. Un an după terminarea 
colegiului, în ciuda modului de descurajare elegant al părinţilor, 
ea se căsătorise cu el. John se apucase de lucru în tipografia 
tatălui său, dar, curând, deveni evident că afacerea nu poate 
întreține două familii, astfel că Dixon îl angajase la MD unde, 
după câteva începuturi nefericite, John părea să se descurce: 
încă un fost păcălici, înghiontindu-se pe terenul de luptă al 
pieţei. Kate predase și ea la o școală. Işi iubea soţul cu o 
inocență delicată și vrednică de milă, dar, uneori, Stern își 


simţea inima frângându-i-se din cauza neliniștii, când se gândea 
la momentul în care Kate va afla în cele din urmă ce lovituri 
strașnice poate să-ţi dea lumea. Ea îi atinse mâna. 

— Tată, vreau să știi ceva. Nu aveam de gând să vă spunem 
decât peste o lună, dar toată lumea e atât de tristă - buzele ei 
tremurară ușor. 

Dumnezeule, gândi Stern, e însărcinată. 

Ea își ridică faţa cu mândrie și spuse: 

— Vom avea un copil. 

— Dumnezeule, exclamă Stern. 

Îi luă mâna. 

— la te uită, zise și zâmbi bărbătește, încercând să-și dea 
seama exact cum ar trebui să-și arate încântarea. Mai întâi o 
sărută pe frunte, apoi o luă în braţe. O luase rar în braţe, și aici, 
în cămașa ei de noapte subţire, fu mișcat de senzaţia atingerii 
fiicei lui, de cât de slabă era, de mișcările slobode ale pieptului 
ei lipit de el. Kate se lăsă dintr-odată pradă plânsului, apoi se 
trase înapoi. 

— Nu puteam spune nimic, îi explică tatălui ei. Nu era încă 
sigur. Avusesem probleme. Și acum mă tot gândesc, dacă ar fi 
știut și mama? 

Nu se mai putea controla. Stern o luă din nou în braţe pe fiica 
lui frumoasă și tristă. Dar chiar când o ţinea pe Kate în braţe, 
descoperi că exista o scuză neașteptată în propria lui imagine 
despre lucruri. Și Clara abandonase copiii. Privise ultimul ei act 
ca vizându-l exclusiv pe el. Dar nici copiii, acum mari, dar 
asaltaţi de probleme, nu trecuseră de perioada în care aveau 
nevoie de sprijin din când în când. Ar fi fost vreo diferenţă dacă 
Clara ar fi știut secretul lui Kate? Sau hotărâse că ei avuseseră și 
ultima fărâmă din ceea ce ea ar fi putut da? 

Ceva se mișcă deasupra lor. Marta era pe scări, o femeie mai 
mică, oacheșă, cu ochelari cu rame de sârmă, cu păr negru 
făcut permanent. Urmărea scena de jos cu un aer vulnerabil. 

— Lumea plânge? întrebă. 

Stern o lăsă pe Kate să preia ștafeta. Ea își îndreptă umerii și 
se frecă la ochi. Urma să afle întreaga familie. În vreme ce se 
pregătea să audă declaraţia ei, total neașteptată, îl săgetă 
bucuria, pornită din materia ca de plumb a sufletului său, și fu 
copleșit de amintirea uimitor de exactă a modului precipitat în 
care își mișca un bebeluș mâinile și picioarele, la întâmplare și, 


deodată, ca însăși viața. 

— Tocmai i-am spus tatei. Voi avea un copil. 

Țipătul Martei răsună în toată casa. Era o persoană care se 
lua în serios, dar se purta fără minte. O îmbrăţișă pe sora ei, se 
agăţă de gâtul tatălui ei. Cele două tinere se așezară, ținându-se 
de mână. Sosi și Peter, devreme, pentru a evita traficul, și fu 
informat. Cu mare tevatură, își făcu apariţia și John, toată lumea 
ridicându-se pentru a-l îmbrăţișa. Ca răspuns la reticenţa lui, ei 
aveau întotdeauna reacții exagerate. Se chinuiseră mulţi ani să-l 
facă pe John să se simtă acceptat acolo unde, din mai multe 
motive, el știa că nu va fi niciodată acceptat. Intre timp grupul 
se mutase în camera de zi. Intră și Silvia, în haina de casă, cu 
chipul grav; era evident că luase strigătele lor drept reacţia la 
altă nenorocire. Spre disperarea Silviei, ea și cu Dixon nu 
avuseseră o familie a lor, iar știrea, atât de neașteptată, îi aduse 
lacrimi în ochi. Era puţin peste șapte și, copleșiți de toate 
acestea, se agăţară unul de celălalt. Şi acolo, în sufragerie, lui 
Stern i se făcu în sfârșit dor de Clara. Așteptase asta. Mai mult 
decât dezordinea și pierderea, în acest moment resimţi absenţa. 

Când ridică ochii, o văzu pe Marta privindu-l. Se întristase 
îngrozitor când o văzuse pe Marta în noaptea în care aceasta 
sosise. Marta, curajoasa Marta, cel mai viteaz copil, călca 
soldățește, cu o geantă de pânză atârnându-i de umăr, 
izbucnind în plâns de îndată ce se dăduse jos din taxi. Stern o 
îmbrăţișase în ușă. 

— Tată, n-am crezut niciodată că e fericită, dar... 

Inăbușindu-se de emoție, Marta nu mai continuase. Stern o 
ţinuse în braţe, suferind în tăcere din cauza aprecierii lipsite de 
echivoc pe care fiica lui o făcuse în legătură cu mama ei. Ea o 
ţinuse pe Clara la o distanță mai mare decât ceilalți doi; 
rezultatul, poate, era că avea mai multe de regretat. 

In cealaltă parte a camerei, cu ochii mici și apropiaţi ai tatălui 
ei, fiica lui se uita acum tristă la el. 

— Și mie mi-e dor de ea, rosti. 


Stern, deseori bucătar-șef dimineaţa, găti pentru întregul 
grup. Prăji ouă și clătite, iar Marta stoarse grepuri pentru suc, un 
obicei de familie. Până la nouă, cu o oră înainte de sosirea 
limuzinei de la pompele funebre, mâncaseră și se îmbrăcaseră, 
adunându-se în tăcere în sufragerie. 


— Ce-aţi zice de un bridge? întrebă Marta. 

Ea se mândrea că era nonconformistă. Într-o mulţime de 
privinţe, Marta se formase după stilul celei de-a doua decade a 
anilor '60. Atunci era copil și luase acea vreme ca o perioadă 
romantică; purta rochii lungi, cizme cu șireturi până sus și părul 
bătut de vânt. 

— Mamei îi plăcea când jucam. 

— O, desigur, spuse Peter. Îi plăcea și să ne vadă dansând 
cadril atunci când eram copii. 

Marta șopti către fratele ei: „La dracu'!” dar zâmbi. Marta 
temperase mereu rivalitatea cu Peter și acum îl lăsa să-și ia 
anumite libertăţi. Kate plângea întruna, dar, dintre cei trei, Peter 
părea cel mai lovit, posac, gânditor, niciodată echilibrat. Prin 
multe momente trecuse singur, dar se întorcea inevitabil la 
căldura surorilor lui. Strâns uniţi, copiii lui Stern păreau că iau 
putere unul de la celălalt: 

Marta aduse iar vorba despre bridge. 

— Tată, te-ar deranja? 

Stern ridică palmele, ceea ce nu era chiar un răspuns. 

— Joci? îl întrebă Kate. 

Silvia îl împinse încurajator. 

— Mai târziu, trebuie să am grijă de câteva lucruri. 

Ea pregătea casa pentru mulţimea de vizitatori care aveau să 
vină după înmormântare. 

— Eu trebuie să o ajut pe mătușa Silvia. Jucaţi voi patru. 

— Eu o ajut pe mătușa Silvia, spuse John. 

Se ridicase deja, un tânăr uriaș, un blond masiv cu gâtul gros 
ca o anvelopă. Nu stăpânise niciodată jocul, ca multe alte lucruri 
dragi rudelor sale prin alianţă. Stern-ii, cu felul lor de a fi, liniștiți 
și puternici, îl înșelau pe John de peste zece ani. 

— Haideţi, strigă Marta. 

Era în solariu și căuta deja cărţile. Stern înţelese nerăbdarea 
fiicei lui. Pentru scurt timp ar fi fost ca atunci când ea avea 
șaptesprezece ani, iar copiii erau departe de dificultăţile 
adulților. Ca întotdeauna, Stern se simţi iritat și impresionat de 
fata lui și de impulsurile ei. 

— Kate, joc eu cu tine, anunţă Stern. 

Întotdeauna era partener cu una din fete, de obicei cu Kate. El 
și Peter se ciondăneau când făceau pereche. Stern își petrecuse 
mare parte din scurtul timp în care stătea acasă jucându-se cu 


copiii. Sus și jos. Monopol. Jocuri de cuvinte, atunci când ei erau 
în ciclul primar. Cei patru petreceau ore întregi în jurul mesei de 
joc din solariu. Clara participa rareori. Adeseori, stătea pe un al 
cincilea scaun, cu mâinile și gleznele încrucișate, privind sau 
ajutând-o pe Kate, când era cazul. Dar nu-i supăra cu nimic. 
Asta, la bine și la rău - reguli, mișcări, strategii - erau pentru 
Alejandro. 

Peter făcu cărţile și le dădu lui Stern să le împartă. 

Camera în care se aflau, la care planurile arhitectului, 
elaborate în anii '20, se refereau ca la „solariu”, era o suprafaţă 
îngustă, acoperită cu plăci de ardezie și înconjurată de ferestre. 
De aici, se intra direct în grădina Clarei. Era perioada anului în 
care s-ar fi apucat să sape terenul. Lujerii gladiolelor de anul 
trecut, tăiați cu grijă până aproape de pământ, răsăriseră 
înșiraţi, supraviețuind iernii blânde. 

Stern licită o treflă. Juca toate convențiile. Orice, numai 
semne cu mâna nu, zicea Clara. 

— Te apuci din nou de lucru după ce naști? o întrebă Marta pe 
sora ei. 

Kate păru puţin încurcată. Viitorul ei, așa cum era, părea să 
nu fie băgat în seamă. În sinea lui, Stern păru să se dea înapoi 
cu teamă. Acest copil, cu un copil! Și încă de la John! Vey iz mir. 
Kate îi spuse Martei că nu știa cum vor face cu banii și nici cum 
ar fi să lase copilul singur. 

— O, va fi primul copil, spuse Peter. Vei dori să-i acorzi multă 
atenţie. Întotdeauna va fi deosebit. 

Sună soneria. Prin geamul din față, Stern își văzu cumnatul. 
Dixon se întorsese în oraș cu o seară înainte. Fusese la New York 
cu afaceri presante și își amânase întoarcerea. Stern se simţise 
desconsiderat —sentiment firesc când era implicat Dixon - și, în 
consecinţă, fusese surprins când, spre ușurarea lui, îl văzuse cu 
o seară în urmă pe Dixon în prag, cu bagajele. 

Cumnatul lui, un bărbat voluminos, solid, își aruncase braţele 
spre Stern și făcuse un spectacol reușit de suferinţă atroce. Nu 
puteai fi sigur decât rareori de ce simţea Dixon cu adevărat. 
Aceasta era o parte a geniului său, era ca o pădure plină de 
culori. În orice moment, îţi putea servi fleacuri de comerciant 
sau adevărurile cele mai brutale. 

Totuși, în dimineaţa aceasta, atenţia lui Dixon se concentrase 
asupra lui însuși. Când Stern îi luă haina, Dixon își cobori vocea 


și spuse discret. 

— Când te întorci, Stern, aș vrea să-ţi pun câteva întrebări. 

Dixon i se adresase întotdeauna în manieră militară, numai cu 
numele de familie. Se întâlniseră prima oară în armată, astfel 
Dixon făcuse cunoștință cu Silvia, iar cu timpul ajunsese 
pretendentul ei, lucru cu care Stern nu era acomodat în 
întregime nici la treizeci de ani după ce evenimentul avusese 
loc. 

— Afaceri? îl întrebă pe Dixon. 

— Cam așa. Nu vreau să te necăjesc acum. Vreau să-mi 
vorbești despre călătoria ta la Chicago. 

A, da, gândi Stern, cărările vieţii erau bine bătute și cei ce 
trăiau trebuia să meargă mai departe. 

— Îţi înţeleg îngrijorarea, Dixon. Situaţia pare să fie oarecum 
încâlcită. Mai bine să discutăm altădată. 

După cum era de așteptat, Dixon se întunecă la faţă. La 
cincizeci și cinci de ani, bronzat, elegant și, chiar cu chipul lui 
întunecat, era simbolul vitalităţii. Un om puternic; muncea cu 
maximum de capacitate în fiecare zi. Dixon se închina la același 
altar ca mulţi alţii în America: trupul și nevoile lui. Părul lui 
negru și strălucitor pălise cu vremea și devenise mai fragil, dar 
era ras, astfel încât să-i dea o înfățișare de om de afaceri 
distins. 

— Nu ţi-a plăcut ce-ai auzit? îl întrebă pe Stern. 

De fapt, Stern nu aflase mai nimic exact. Documentele pe 
care le examinase la Chicago, registrele de contabilitate și 
înregistrările afacerilor clienţilor pe o perioadă de opt sau nouă 
luni fuseseră irelevante. Nu se putea spune ce infracţiune 
investiga guvernul, nici măcar cine le sugerase ideea unei 
încălcări a legii. 

— Poate fi o problemă, Dixon. Dar e prea devreme să ne 
alarmăm. 

— Sigur. 

Dixon scoase o ţigară din buzunarul de la piept. larăși fuma 
mult, un vechi obicei prost ce se accentuase de curând și pe 
care Stern îl interpreta ca semn al îngrijorării, în urmă cu trei 
ani, inspectorii federali își desfășuraseră tabăra în sala de 
conferinţe a lui Dixon, cu stilul lor degajat, de-abia dacă aveau o 
armă de foc. Totuși, de data asta, Dixon era pe muchie. Cum 
aflase de această primă citaţie, îi telefonase lui Stern, cerând ca 


guvernul să fie oprit. Totuși, pentru moment, Stern nu dorea să 
o contacteze pe doamna Klonsky, procuror al Statelor Unite. Cei 
din serviciul procuraturii Statelor Unite rareori îți spun mai mult 
decât vor ei ca tu să știi. Mai mult, Stern se temea că un telefon 
din partea lui ar fi atras oarecum atenţia guvernului asupra lui 
Dixon, care până atunci trecuse neobservat. Probabil că marele 
juriu căuta niște case de brokeraj suspecte, ceva pe lângă MD, 
în legătură cu clienţii. Pentru moment, era mai bine să te mişti 
în vârful picioarelor, rămânând acoperit și observând cu atenţie 
guvernul. 

— Ei caută mereu ceva, spuse Dixon curajos și se duse s-o 
caute pe Silvia. 

În solariu, copiii lui Stern mai vorbeau încă despre bebeluș. 

— Te va ajuta și John? întrebă Marta. Cu schimbatul 
scutecelor și cu tot restul? 

Kate se dădu pe spate, mirată. 

— Desigur. E încântat. De ce n-ar face-o? 

Marta dădu din umeri. În asemenea momente, Stern era 
îngrijorat de faptul că ea părea redusă la tăcere de bărbaţi. Fiica 
lui preferată, Marta, din păcate, nu era o femeie drăguță. Avea 
nasul lat al lui Stern și ochii mici, negri. Mai rău, avea și 
înfățișarea lui. Atât Stern, cât și fiica lui erau scunzi, cu tendinţe 
de îngrășare în părţile joase. Marta se supunea în mod aproape 
masochist rigorilor dietei și exerciţiilor, dar nu poţi scăpa de 
ceea ce ţi-a rezervat natura. Nu avea, putea s-o spună și ea, 
alura preferată de revistele de modă. Cu toate acestea, Marta 
atrăsese întotdeauna admiratori, dar relaţiile ei păreau 
iremediabil sortite eșecului. În conversaţia ei defila, prin referiri 
deșarte, un șir de bărbaţi care veneau și plecau. Mai vârstnici, 
mai tineri. Dar lucrurile se destrămau mereu, între timp, Marta 
începuse să se apere. 

— Tata n-a schimbat scutece. 

— N-a schimbat? 

Surprinzător, nu-și putea aduce aminte. 

— Cum se putea să schimbi scutece? întrebă Peter, trezit de 
posibilitatea de a-și provoca tatăl. Nu erai niciodată aici. Imi 
amintesc că nu puteam să-mi imaginez ce e acela un proces. 
Credeam că e un loc în care mergeai tu. Alt oraș. 

Marta strigă spre John: 

— Ai de gând să schimbi scutecele copilului? 


John intră pentru moment în solariu, ducând un filtru de cafea. 
Arăta la fel de prost ca toţi ceilalţi, abătut și îndurerat. Dădu 
amabil din umeri, ca răspuns la întrebarea Martei. John era un 
tip tăcut. Avea prea puţine opinii pe care să fi dorit să și le 
exprime. 

În altă cameră, sună telefonul. Sunase încontinuu în ultimele 
două zile. Stern vorbea rareori. Copiii răspundeau concis, 
indicând locul și momentul funeraliilor, promițând să transmită 
condoleanţe tatălui lor. Majoritatea acestor convenţii păreau să 
se termine în același mod, cu o pauză elaborată înainte ca 
receptorul să fie pus în furcă, „Da, e adevărat”, răspundea 
repede câte unul. „Nu știm de ce”. 

Silvia apăru din bucătărie, ștergându-și mâinile pe şort, 
făcându-i semn cu mâna lui Stern. Nu putea evita, după toate 
aparențele, această chemare. În trecere, atinse mâna surorii 
sale. O femeie cu trei oameni pe cap acasă, Silvia trudise 
neobosită trei zile, alergând, organizând, îngrijind. 

— A, Sandy. Ce întâmplare tristă. Condoleante. 

Stern urcase în dormitorul încă întunecos, cu obloanele lăsate, 
pentru a răspunde la telefon. Recunoscu vocea lui Cal 
Hopkinson. Cal era avocat. Când prietenul apropiat al lui Sandy, 
Harry Fagel, murise cu doi ani în urmă, Cal, partenerul lui Harry, 
devenise avocatul familiei Stern. El le redacta testamentele și în 
fiecare an întocmea impozitul pe profitul din bunurile rămase 
Clarei. Cal era un tip util, amabil, dacă nu atrăgător, și ajungea 
repede la subiect. De vreme ce Marta se afla în oraș, se întreba 
dacă Stern ar putea să vină cu copiii în zilele următoare să 
discute testamentul Clarei. 

— E necesar, Cal? 

Cal reflectă în tăcere. Poate că era întrucâtva ofensat. Era 
unul dintre avocaţii care trăiesc pentru detalii, atent la ele în 
fiecare zi, cu credinţa că, dacă ar fi nesupravegheate, ar năpădi 
lumea. 

— Nu e necesar, Sandy, dar uneori ajută, pentru a evita 
anumite întrebări mai târziu. Ştii, Clara a lăsat o avere mare. 

Ştia? Da, își dădu seama că știa. Dacă ar fi fost să spună 
adevărul, în aceste momente în care era prea chinuit și slăbit 
pentru a-l evita, nu prea o văzuse pe Clara din perspectiva 
aurului atunci când se căsătorise cu ea. Băiatul sărac care se 
însoară cu fata bogată. Era un vis la fel de ilicit și agresiv ca și 


pornografia. În schimb, el aplicase obișnuita represiune. Mai 
întâi, Stern potolise suspiciunea evidentă a lui Henry Mittler, 
promițându-i socrului său că el și cu Clara vor trăi doar din 
venitul său. Trecuseră treizeci de ani în care Stern simulase 
nepăsarea faţă de averea Clarei. În toţi acești ani, lăsase Clarei 
detaliile de conducere, iar acelea pe care el le sugera, ea le 
folosea, astfel că, până la urmă, ca o dureroasă ironie, minciuna 
devenise adevăr. 

— Este vreo surpriză în afacerile Clarei pe care ai vrea să ne-o 
aduci la cunoștință, Cal? 

Avocatul făcu o pauză, obicei de om care învățase să-și 
cântărească fiecare propoziție înainte de a vorbi. Cal considera 
probabil că e lipsit de profesionalism să răspundă. 

— Nimic care să te șocheze, spuse în cele din urmă. Sunt 
convins că, în linii mari, ai imaginea adecvată. Se pare că sunt 
câteva lucruri pe care ar trebui să le discutăm. 

Cal accentuase atât cât trebuia pe „șocheze”. Cu alte cuvinte, 
surpriză, nu dezastru. Despre ce era vorba? Intotdeauna o 
persoană grijulie, ordonată, Clara lăsase în urma ei, fără să-i 
pese, o dâră de noroi și urme de gunoaie. Stern spuse ca va 
vorbi cu copiii și se pregăti să termine discuţia. 

— Sandy, spuse Cal dintr-odată, direct. Numai după ton și 
Stern ar fi putut spune ce urma. Este vorba despre niște lucruri 
tulburătoare. Mă ierţi că te întreb, dar a lăsat vreun semn? 

— Nu, spuse repede, niciun semn. Puse receptorul în furcă, 
stăpânindu-se cu greu. Cal chiar că era un nătărău. Stern 
închise ochii și se întoarse în dormitorul întunecos, ascultând 
corul discordant, de voci amestecate, urcând pe scări. Era prea 
solitar pentru a tolera această intruziune. Era ca și cum o ureche 
imensă stătea lipită de el, ascultând fiecare respiraţie. Gândul la 
înmormântare deveni dintr-odată insuportabil. O moarte de 
acest fel stimula interesul lugubru față de multe lucruri. Erau 
echipe, cete, asociaţi, prieteni, vecini veniţi să-i observe durerea 
și să se uite ia el într-un mod subtil acuzator. Putuse detecta 
acea curiozitate sinistră chiar și la cei pe care îi știa cel mai bine 
și care veniseră cu o seară înainte. Ce se întâmplase? se 
întrebau cu toţii. Ce anume i-a făcut? Sinuciderea Clarei dăduse 
la iveală un secret îngrozitor, ca și cum ar fi fost o deformare 
grotescă, ascunsă mai înainte în corpul căsniciei lor. Nesigur 
dacă era din cauza pierderii sau doar a umilinţei, Stern mai 


stătu câteva minute plângând în întuneric. 


— Vrei un băiat sau o fată? întrebă Marta când Stern se 
întoarse la masa de joc. 

Confuzia se întipări pe trăsăturile frumoase, întunecate ale lui 
Kate. Era, evident, prima oară când cineva îi punea întrebarea 
asta. 

— Amândoi vrem un copil sănătos, spuse Kate. 

— Desigur, spuse Marta. Dar dacă ar fi să alegi, ce-ai vrea: un 
băiat sănătos sau o fetiţă sănătoasă? 

— Marta, zise Stern, având cărţile în fața ochilor, așezate în 
evantai. Își numără încă odată punctele, ca și cum nu-și văzuse 
deja cărţile. Nu e tipul de întrebare la care poate să răspundă 
întotdeauna o viitoare mamă. 

Kate se hotărâse. 

— Aș vrea o fată. Le zâmbi tuturor. Fetele sunt mai drăguţe. 

— Este permis fetelor să joace fotbal acum? întrebă Peter. Cât 
de departe s-a ajuns cu emanciparea. 

— Lui John i-ar plăcea o fetiţă, răspunse Kate imediat. 

— Desigur, spuse Stern. 

Peter atinse mâna surorii lui pentru a o linişti, era doar el 
însuși. 

— Mamele spun mereu că până la urmă e mai greu cu fetele, 
remarcă Marta. 

— Mama nu spunea așa, răspunse Kate. 

— Mie așa mi-a spus. 

După această declaraţie, surorile se uitară una la alta, 
contrariate. În ciuda convingerilor ei nonconformiste, Marta 
avea serioase îndoieli cu privire la sine însăși și la locul ei în 
lume. Tot ea fusese cea care insistase cel mai mult în ultimele 
zile asupra amintirilor legate de Clara. Multe lucruri neretușate, 
se gândi Stern. Apoi Marta se întoarse către taică-său, pentru a 
cere ajutor: 

— Nu așa spunea, tată? 

— Mama voastră a luat creșterea fiecăruia dintre voi în serios. 
Ceea ce înseamnă că, din când în când, se simţea pusă în 
dificultate. Stern zâmbi diplomatic către Marta. Cred că am zis o 
treflă. 

— Pas, spuse Marta. 

— Pas, adăugă și Kate. 


Peter era tăcut, cu fața marcată de același aer răvășit, 
chinuit, din ultimele zile. Se întreba, probabil, ce spusese mama 
despre băieţi. Oricum, își dădu seama că toţi ceilalţi trei se uitau 
la el. 

— O cupă, spuse când licitaţia fu reluată. 

— Ei, bine, cred că s-au făcut toate felicitările. Dixon se ivi din 
bucătărie, unde stătuse cu Silvia. Avea braţele larg deschise și 
era plin ca de obicei de glume piperate și pompos. Nu-i văzuse 
pe Kate și pe John cu o seară înainte și acum o înșfăcă pe Kate 
care primi ţeapănă îmbrăţișarea unchiului. Unde-i bărbatul ăla al 
tău? Nu credeam că este în stare de așa ceva. 

Dixon se plimba de colo-colo, căutându-l, după cum se părea, 
pe John. 

Kate îi aruncă pe la spate o privire, părând total 
neimpresionată de umorul grosolan și glumele unchiului său pe 
seama soțului ei. 

Adevărul era, și Stern știa aceasta, că el îl tolera pe Dixon mai 
mult decât oricare altul din familie. Felul lui odios de a fi o 
determinase pe Clara să-l respingă destul de clar, atitudine 
care, din loialitate față de Silvia, se accentuase în urmă cu șase 
sau șapte ani, când câteva aspecte ale vieţii sexuale a lui Dixon 
- detaliile nu fuseseră niciodată împărtășite de Silvia - o 
împinseseră pe sora lui Stern să-l îndepărteze din casa lor. |n 
privinţa lui Dixon, ca în majoritatea cazurilor, copiii înclinau să 
adopte poziţia Clarei. Peter, Marta și în special Kate avuseseră 
legături strânse cu mătușa lor care, neavând copii, îi copleșise 
cu favoruri. De acest atașament nu se bucurase însă niciodată 
unchiul lor. 

În schimb, Dixon luase exemplul, vechi de secole, al celor 
puternici: cumpăra indulgenţa. De-a lungul anilor, folosise orice 
ocazie pentru a-i angaja pe membrii familiei Stern. Acum îi avea 
pe Stern și pe John pe statele de plată și fiecare dintre copii 
fusese curier pentru MD la bursa de mărfuri din districtul Kindle, 
în timpul vacanţelor. Când Peter își începuse practica pe cont 
propriu, Dixon îl angajase medic al MD și făcuse o încercare, 
fără prea mari sorţi de izbândă însă, de a-l folosi ca medicul lui 
personal, cu toate că, absolut previzibil, ei nu se înţeleseseră 
prea bine, certându-se din cauza fumatului lui Dixon și a faptului 
că nu asculta niciodată sfaturile care i se dădeau. Probabil că, 
Stern se gândise demult la asta, angajarea întregii familii 


reprezenta cel mai mare efort al lui Dixon, un mod de a-și 
împărţi averea considerabilă, problemă în care era el însuși atât 
de implicat, păstrându-și locul central, pe care îl dorea în orice 
împrejurare. 

— Îi vei da numele mamei? o întrebă Marta pe Kate. 

Părea mai interesată de acest copil decât sora ei. 

Trecând prin solariu, Silvia încruntă din sprâncene la auzul 
întrebării fără ocolișuri a Martei, dar amândouă tinerele erau 
obișnuite cu așa ceva. Marta avusese întotdeauna modul ei de a 
se comporta cu Kate. 

— Cred că da, spuse Kate. Indiferent dacă e băiat sau fată. 
Dacă nu te deranjează, tată. 

Stern ridică privirea din cărţi - dar nu scăpase niciun cuvânt. 

— Mi-ar face plăcere. 

Zâmbi ușor către Kate. Simţi o intimitate ciudată în cameră. 
Dumnezeule, ce harababură. Lucrurile păreau să vină din toate 
direcţiile. Ca picturile acelea pe care le vedea câteodată în 
muzee și biserici, în care Sfântul Sebastian era lovit cu săgeți și 
găurit, sângerând de parcă se scurgea lichid dintr-o conductă. 
Spre marea lui surpriză și tristețe, descoperi că începuse din 
nou să plângă în tăcere. Lacrimile se scurgeau de o parte și 
cealaltă a nasului. Copiii se uitau la el, dar nu făcură niciun 
comentariu. Cam așa vor fi zilele, se gândea el. Își luă batista 
din buzunarul de la spate. Găsi acolo chitanţa de la laboratorul 
de analize, pe care o examinase și dimineaţa devreme. O uitase 
cu desăvârșire. 

— Mă întorc imediat. 

Se duse să caute un Kleenex. Mai bine și le-ar îndesa în 
buzunare. Din bucătărie se uită înapoi în solariu, unde copiii îl 
așteptau, oameni în toată firea, dar copleșiți de durere. 

O, cât însemnaseră copiii pentru Clara! se gândi dintr-odată. 
Un adevărat cult. Ea fusese crescută cu servitori, de dădace și 
guvernante bine intenţionate, dar limitate. Nu avusese așa ceva 
pentru propriii copii. Din nou, altă imagine: întorcându-se acasă, 
într-una dintre acele seri în care ei nu se culcaseră încă, o găsi 
în genunchi în bucătărie. Peter ședea la masă și citea; Marta 
plângea; Kate își tivea rochia. Fetiţa cu pete pe piciorușe stătea 
nemișcată, în vreme ce maică-sa ţinea materialul. Pe sobă 
fierbea o oală. Dumnezeule, ce gălăgie și ce agitaţie. Clara 
ridica privirea în semn de salut și încreţea buzele pentru a-și 


sufla o buclă rătăcită care îi căzuse în ochi. Și zâmbea, zâmbea. 
Era jalnic, multă muncă, la fel ca întotdeauna, rutina sarcinilor 
banale, monotone, dar Clara descoperea muzica în zgomotul și 
tumultul vieţii de familie. Stern, cu felul lui simplu de a vedea 
lucrurile, se gândise prea puţin la acestea. Doar acum își dădea 
seama că ea ascultase cu devotament tot ce spuneau ei, nevoile 
lor, ca o îndepărtare de la behăitul trist care trebuie să fi 
răsunat mereu în interiorul ei. 

— Sender? 

Silvia stătea îngrijorată în spatele lui. Sora lui purta părul ca 
de obicei, o coafură înaltă. Fusese întreaga ei viață o persoană 
de o frumuseţe simplă și graţioasă, cu fața netedă încă și 
radioasă la cei cincizeci și unu de ani ai săi. Ea îl strigase 
întotdeauna, la fel ca mama lor, pe numele din idiș. 

Zâmbi ușor, ca să o liniștească, apoi își cobori privirea și 
observă că ţinea încă în mâini factura laboratorului. l-o dădu, 
fără să se gândească prea mult, și Silviei, adresându-i-se pe un 
ton circumspect. Întrebă dacă vorbise Clara vreodată despre 
asta. 

Se auzi din nou soneria. Jos, în holul mare, Stern o văzu pe 
Marta poftind înăuntru pe doi bărbaţi tineri, în haine de sport. 
Așteptau în salon, în vreme ce Marta îl și striga pe Dixon. Unul 
dintre cei doi îi era oarecum cunoscut. Acoliţi, complici, gândi 
Stern. Dixon era înconjurat de însoțitori, ca un cap al Mafiei. 
Afacerile lui nu încetau niciodată, iar nevoia lui de a afla ce se 
întâmpla era permanentă. Cel pe care Stern credea că-l mai 
văzuse avea un plic și o servietă albastră, din vinilin. Hârtii de 
semnat? Dixon urma să facă afaceri lângă sicriu. 

Între timp, Silvia examinase chitanţa. l-o înapoie. Când erau 
singuri, comunicau întotdeauna în puţine cuvinte. 

— Doctorul Cawley, Nate, vecinul - ar trebui să știe, nu? 
întrebă ea. 

Desigur. Poţi avea încredere în judecăţile Silviei. Ginecologul 
Nate Cawley, vecinul, era medicul cel mai important al Clarei. 
Sigur că el ar ști să răspundă la întrebare. Stern se gândi să 
telefoneze chiar atunci, dar își aminti că Fiona, soţia lui Nate, 
care venise și ea cu o seară înainte, se lamentase ca de obicei 
că el e plecat la o conferinţă pe teme medicale pentru o 
săptămână. Își aduse aminte și Silvia. 

— Da, da. 


Cu ochii luminoși și încă surprinși, sora lui îl privea drept în 
faţă. Părea că are aceleași gânduri pe care le avusese și Stern 
mai înainte. 

Stern văzu prin fereastra bucătăriei limuzina de la pompele 
funebre, gri-porumbel, întorcând încet pe aleea circulară din 
faţa casei, parcând în spatele mașinii închise a vizitatorilor lui 
Dixon. Silvia făcu un semn cu capul pentru a strânge familia. 
Adunându-și puterile, Stern se ridică în picioare. 

Dar, din hol, auzi deodată zgomot de voci furioase. Avea loc o 
scenă alarmantă lângă ușa din faţă. 

— Ce-i asta? țipa Dixon la cei doi care sosiseră doar cu câteva 
momente mai înainte. Ce e asta? 

Pe deasupra capului, vântura o foaie sau două de hârtie. 

Indreptându-se spre el, pe la jumătatea drumului, Stern își 
dădu seama ce se întâmpla. Tocmai acum! Nu reuși să-și 
reprime o izbucnire de furie; inima lui fusese cuminte zile în șir, 
iar acum o simţea ca și cum i-ar fi zburat din piept, precum o 
rachetă NASA cu autopropulsie. 

— Ticăloșilor! ţipa Dixon. Nu puteaţi să așteptați? 

Stern se grăbi să-l despartă pe Dixon de cei doi. Își dăduse 
seama unde îl văzuse pe bărbatul pe care îl recunoscuse: în 
tribunalul federal, nu în birourile lui Dixon. Numele lui era Kyle 
Horn și era agent special FBI. Dixon îi dădea înainte. Stern îi 
înșfăcase deja hârtia din mână și îl împinse pe Dixon câţiva pași 
mai încolo, în salon. Apoi cercetă rapid citaţia marelui juriu. Ca 
de obicei, un formular tipărit, cu sigiliul tribunalului. Îi era 
destinată lui Dixon Hartnell, președintele MD. Cerea ca acesta 
să se prezinte peste patru zile, la ora două, în faţa marelui juriu 
al Statelor Unite, din oraș. Era atașată o listă lungă cu 
documentele pe care Dixon trebuia să le aibă la el. În josul 
paginii, erau inițialele Soniei Klonsky, procuror. 

— Nu voi permite să aibă loc așa ceva, spuse Stern. Cu 
cincisprezece centimetri mai scund decât agenţii FBI, el își 
păstră atitudinea de zbir. Dacă îmi telefonaţi la birou săptămâna 
viitoare, voi accepta să discutăm acolo. Dar nu acum. Vă cer să 
plecaţi. Imediat. Puteţi comunica procurorului Klonsky că 
deplâng astfel de tactici și nu le voi permite. 

Stern deschise ușa din faţă. 

Horn era trecut de patruzeci de ani. Arăta la fel ca oricare 
agent FBI, purta o haină sport ieftină și era tuns cu grijă, dar 


pielea din jurul ochilor era tăbăcită de prea mult soare sau 
alcool. Avea o reputaţie proastă, tipul detestabil de agent, un 
mic tiran meschin, plin de resentimente. 

— Nu, domnule, spuse. Arătă spre citaţia pe care Stern o 
băgase la loc în plic și pe care i-o întindea. Fraierul ăsta e sub 
urmărire. 

— Dacă veţi consemna tribunalului refuzul, voi face în așa fel, 
încât să cădeţi în dizgrație. Vag, prin mintea lui Stern trecu 
gândul că acea ameninţare e ridicolă, dar nu cedă. Chiar nu știți 
ce se întâmplă aici? 

Horn nu făcu nicio mișcare. Pentru moment, niciunul dintre 
cei patru bărbaţi nu făcu vreo mișcare. Marta se furișase până în 
pragul camerei de zi și asculta uimită. 

— Ne pregătim de înmormântare, spuse Stern, în cele din 
urmă. 

Arătă pe fereastra ce dădea în faţa casei, spre limuzina 
mortuară și spre șoferul în haine negre, de doliu. 

— Înmormântarea cumnatei domnului Hartnell, spuse Stern. 
Soţia mea. 

Cel de-al doilea agent, un bărbat mai tânăr, cu părul blond, 
tresări. 

— Nu știam, spuse și se întoarse spre Horn. Tu știai? 

Horn se holba la Stern. 

— Ştiu că nu voi primi niciun telefon de la Dixon Hartnell. Asta 
știu, spuse Horn. Știu că am venit pe ușa din faţă și el a ieșit pe 
ușa din dos. _ 

— Imi pare rău, spuse agentul mai tânăr. Işi duse mâna la 
piept. Știu doar că ne-au spus că aici îl vom putea găsi. 

Contrariaţi, agenţii folosiseră, fără îndoială, metodele 
obișnuite. Un apel telefonic, cu un pretext oarecare. „Aici banca 
din Boston. Avem o problemă cu un transfer de un milion de 
dolari, prin cablu, către domnul Hartnell. Unde îl putem găsi?” 
De zeci de ani, tribunalele permiseseră să se folosească viclenii 
adolescentine de acest tip. 

— Ei, îi spuse Horn colegului său, se mai întâmplă și porcării 
de-astea. Luă citaţia, fără să-l privească pe Stern. Apoi deschise 
plicul. Băiatul acesta va fi în biroul dumneavoastră luni 
dimineaţă, la ora nouă punct. 

Stern își puse amândouă mâinile pe ușa din faţă, pentru a o 
închide în urma agenţilor. Peter o luase pe Marta de acolo, dar 


Dixon rămăsese în salon. Își aprinsese o ţigară şi zâmbea. 

— Te-ai cam aprins, nu-i așa? 

— De când încercă să-ţi înmâneze citaţia, Dixon? 

Dixon privi meditativ un nor de fum risipindu-se. Era 
întotdeauna tulburat când Stern îl ghicea. 

— Elise spune că sună de o săptămână sau două. Nu știam 
despre ce e vorba, spuse Dixon. Pe cuvântul meu. Gura îi tresări 
când Stern se uită la el. Chiar că nu eram sigur. Era unul dintre 
lucrurile despre care aveam de gând să vorbesc cu tine. 

— Ah, Dixon. 

Era de necrezut. 

Un om care câștigase două milioane anul trecut, care se 
considera un as în afaceri, strecurându-se pe holurile din spate, 
crezând că poate să se ascundă de FBI. Stern puse un picior pe 
scări, încercând să-și concentreze atenţia asupra importantei 
sarcini pe care o avea de îndeplinit. Avea nevoie de haină. Era 
timpul, își spuse. Era ametit și aproape leșinat. 

Familia, se gândi disperat. 


Capitolul 3 


După patru zile de la înmormântare, Stern se întoarse la 
birou. Nu purta cravată - un mod de a arăta că nu venise să 
lucreze. Se uită pe corespondenţă, răspunse la scrisori. Care era 
termenul? întrebarea de bază. 

Ocupase acel spaţiu timp de aproape un deceniu și îl aranjase 
cu aceeași atenţie ca pe casa lui. Cât de mic era, acesta era 
imperiul său, iar zgomotul mecanic al telefoanelor și al 
mașinilor, mișcarea angajaţilor îi făceau bine. Dar nu și astăzi. 
Biroul ca toate celelalte, părea lipsit de culoare și de viaţă. 
Intrând prin ușa din spate, se opri lângă biroul Claudiei, 
secretara sa, gândindu-se la universul său pierdut. Se uită prin 
corespondenţă, sperând să afle vești bune. 

— Domnul Hartnell este aici. 

Agenţii, așa cum promiseseră, aduseseră citaţia în ziua 
anterioară. La telefon, Stern dictase o scrisoare către procurorul 
Klonsky, precizând că îl reprezenta pe Dixon și compania lui și 
cerând să fie contactat personal pentru toate problemele - o 
indicație pe care procuratura nu avea să o urmeze, în mod 
sigur. Apoi îl chemase pe Dixon pentru o discuție. Cumnatul său 
îl aștepta în birou, cu picioarele pe canapea, cu Tribune deschis 
în faţă, în timp ce fuma unul dintre trabucurile lui Stern. Haina 
lui sport, la două rânduri, cu nasturi mulţi și strălucitori, era 
aruncată alături, și i se vedeau braţele încă bronzate în urma 
unei vacanțe pe insulă. Se ridică și îl întâmpină pe Stern. 

— M-am făcut comod. 

— Desigur. 

Stern se scuză pentru întârziere, apoi privi prin cameră. 
Datorită călătoriei la Chicago, lipsise mai mult de o săptămână, 
dar nimic nu se schimbase. Nu era sigur dacă îl liniștea sau îl 
înspăimânta această statornicie. Biroul lui Stern era decorat în 
tonuri de bej. Clara insistase să angajeze decoratorul favorit al 
nu știu cui, iar ca rezultat, biroul arăta ca dormitorul unui 
adolescent sofisticat. Avea o canapea cu perne de pluș, scaune 
din același material bej și perdele asortate. În spatele biroului, 
se afla un cabinet din lemn de nuc - o achiziţie recentă și mult 
mai pe gustul lui Stern - dar biroul nu era un birou propriu-zis, ci 
de fapt o combinaţie de bare cromate și sticlă fumurie. Cu ani în 
urmă, Stern nu se putuse obișnui să se uite în jos și să-și vadă 


picioarele. Acum putea să redecoreze. Gândul îi veni simplu și 
aproape firesc. Întinse mâna după un carnet. 

— Despre ce este vorba, Dixon? Ai vreo idee? 

— Nu sunt prea sigur, spuse Dixon, scuturându-și capul. 

Nu spusese că nu știe, ci doar că nu era sigur. Folosind 
interfonul, Stern îi ceru Claudiei să îl caute pe procurorul 
Klonsky la telefon. Lăsase un număr pentru mesaje telefonice, și 
Stern voia să îi ceară o prelungire a citaţiei. 

— Trebuie să răspundem la câteva întrebări mai întâi, Dixon. 
Ce investighează ei? Pe cine vor să acuze? Cumva, pe tine? 

— Crezi că toată povestea asta este despre mine? 

— Probabil, spuse Stern. 

Dixon nu clipi, dar își scoase trabucul din gură și îl scutură cu 
grijă. Apoi murmură ceva. 

— Asta este o citaţie duces tecum, Dixon - o cerere de 
documente. In mod normal, procuratura nu ar trimite doi agenți 
pentru așa ceva. Au vrut să facă o demonstrație. 

— Vor să mă sperie. 

— Zi-i cum vrei. Probabil, și-au imaginat că o să auzi curând 
de investigaţie. Fără îndoială, dacă nu aș fi intervenit, ar fi 
încercat să te interogheze. 

Dixon mârâi. Era prea plin de sine, ca cineva să se gândească 
la el ca la o persoană subtilă. Studia oamenii când avea nevoie 
de ei. Dar, desigur, era destul de familiarizat cu nuanțele lui 
Stern, ca să-și dea seama că îi spunea că fusese un prost. 

— Cât de rău o să fie? întrebă Dixon. 

— Nu compara asta cu întâlnirile tale anterioare cu IRS-ul și 
Comisia pentru Tranzacţii la Termen. Ei sunt birocraţi și își 
iubesc regulile mai presus de orice. Nu se gândesc în mod 
automat la condamnare. Dar juriile federale, da. E o chestiune 
serioasă, Dixon. 

Dixon îl privi drept în ochi. 

— Pot să-ţi pun o întrebare tâmpită? 

— Câte vrei, răspunde Stern. 

— Ce-i aia un mare juriu? Pe bune. În afară de faptul că se 
presupune că e ceva care te face să te scapi în pantaloni. 

Stern dădu din cap, mai mult sau mai puţin mulțumit că Dixon 
lua lucrurile în serios și întreba. Marele juriu, explică el, era 
convocat de procuratură pentru a ancheta posibile delicte 
federale. In acest caz, juraţii se adunau din ordinul parchetului, 


o dată la două săptămâni, marţea și joia, alternativ, vreme de 
un an și jumătate. Erau îndrumați de parchet care cita în numele 
marelui juriu documentele și martorii ce urmau a fi examinati, 
respectiv ascultați la fiecare înfățișare. Procedura era secretă. 
Numai martorii care depuneau mărturie puteau dezvălui ce se 
întâmpla. Puţini erau cei care doreau să se știe că au fost aduși 
în faţa unui mare juriu federal. 

— Ce șanse am cu ei? întrebă Dixon. Cu marele juriu? 

— Foarte mici. Nu și dacă procurorul hotărăște să te acuze. 
Trebuie să convingem procuratura. Când e vorba de marele 
juriu, dovada pe care trebuie să o facă parchetul este minimală 
- nu e nevoie decât să convingă majoritatea simplă a juraţilor că 
există motive să se creadă că a fost comisă o infracţiune. 
Procurorii pot să răspândească zvonul, iar cel citat și avocatul 
său nu au dreptul de a afla cum a decurs totul sau să respingă 
hotărârea. Nu e un lucru pe care l-ai descrie ca fiind imparţial. 

— Probabil, răspunse Dixon. Cui aparţine ideea asta? 

— Celor care au redactat Constituţia Statelor Unite, răspunse 
Stern. Pentru a-i proteja pe cei nevinovați. 

— Da, desigur, spuse Dixon. 

Date fiind toate acestea, și în special dezastrul ultimelor zile, 
primea totul cu un calm stoic. De fapt, era un tip puternic. Era 
un nonsens să nu-l admiri. Genul care place americanilor. Dixon 
venea dintr-un oraș din Illinois, de lângă graniţa cu Kentucky, un 
oraș amărât cu o mină de cărbuni. Stern își plătise singur 
colegiul și facultatea, iar când plecase, prin anii cincizeci, 
văzuse astfel de orașe - lipsite de culoare, urâte și netede ca 
preria, cu aerul îmbâcsit de praf de cărbuni - aflate efectiv în 
mijlocul unor mormane de pământ săpat în căutarea cărbunelui. 
Tatăl lui Dixon era un emigrant neamţ, pastor luteran, un tip 
sobru, neîndurător, care murise când Dixon avea nouă ani. 
Maică-sa, frumoasă, dar ușor de manevrat, depinsese în mod cu 
totul nefiresc de fiul ei. Stern nu aflase nimic în acest sens de la 
Dixon, ci de la rudele acestuia, niște mătuși, fete bătrâne, și de 
la un văr cu inimă bună; toţi aminteau cu admiraţie faptul că 
Dixon înţelesese de timpuriu că nu munca de sclav din mina 
orașului îi era destinată lui. 

Interfonul țârâi în spatele lui Stern. Niciun răspuns de la 
procuratură, anunţă Claudia. Era două după-amiază, dar 
procurorii răspundeau la telefon când voiau. Mai încearcă, îi 


spuse Stern. 

— Încă un lucru pe care trebuie să îl stabilim, îi zise apoi lui 
Dixon, este cum a ajuns parchetul să iniţieze ancheta. Trebuie 
să încercăm să identificăm sursa oricărei informaţii pe care s-au 
hotărât să o cerceteze. 

— Vrei să spui, o informaţie care să mă vizeze pe mine? 

— Da, dacă tu ești cel pus sub acuzare. Când vom cunoaște 
identitatea informatorului, vom ști și informaţiile de care 
dispune parchetul. Ai vreo idee? 

— Niciuna, spuse Dixon laconic, agitându-și în mod inutil 
mâinile. 

Nu era nicio îndoială că avea în cap cel puţin zece chestiuni 
asupra cărora parchetul i-ar fi putut pune câteva întrebări, dar 
nu i-ar fi spus niciuna lui Stern; acesta l-ar fi speriat și apoi l-ar fi 
determinat să înceteze. 

— Probabil e cu concursul celor de la bursă, spuse Dixon în 
cele din urmă. Ei întărâtă mereu lumea împotriva mea. 

Sugestia fu rostită cu jumătate de gură. 

Sună telefonul: linia directă, un zgomot diferit, ca de greiere. 
Numai familia avea acest număr; de obicei, Clara era cea care 
suna. Acest gând îl avu și acum, apoi dispăru, în vreme ce era 
preocupat să audă al doilea țârâit. 

— Sender? întrebă sora lui. 

O voce binevenită. Dragostea lui pentru Silvia nu se asemăna 
cu sentimentele lui față de nimeni altcineva - erau pure, 
nepătate. Ea avea șaptesprezece ani când murise mama lor. 
Stern, cu cinci ani mai mare, își asumase rolul de părinte. 
Nevoile lor, ca ale oricui, fuseseră mai puţin previzibile. Aveau 
grijă unul de celălalt; umpleau golul lăsat. Acesta era obiceiul lor 
de o viață, să vorbească în fiecare zi. Conversaţiile lor durau cel 
mult un minut. 

— Ocupat? 

— Da, sigur. Tu? 

Vorbeau despre sănătate, copii, tumultul vieţii. Astăzi, ea 
spuse imediat: 

— Inapoi la treabă. Sper că merge bine. 

— Intr-adevăr, e cea mai bună alternativă. Acoperi receptorul 
cu mâna și îi șopti lui Dixon: Silvia. 

Nu era sigur că Dixon voia ca ea să știe că el este aici, dar 
cumnatul său îi făcu semn că vrea să vorbească cu ea după ce 


termina Stern, așa că îi spuse că erau împreună. 

— Discutaţi afacerea aia tâmpită de zilele trecute? 

— Exact. 

Ea oftă, dar nu mai întrebă nimic. El cu soră-sa aveau rareori 
discuţii care să stăruie asupra lui Dixon, nu vorbeau nici despre 
greutăţile, nici despre bucuriile căsniciei ei, nici despre afacerile 
soțului. Asta era urmarea pactului încheiat în urmă cu treizeci 
de ani, când Stern se opusese vehement căsătoriei lor. Adusese 
în discuţie diferenţele de religie, dar numai ca cel mai serios 
pretext. Cum puteai să-i spui surorii tale că tipul ăsta, care își 
spunea prietenul tău, avea privirea pătrunzătoare a unui 
magician de carnaval, cu costumele la două rânduri și părul 
pomădat? În acele timpuri, Stern ar fi pariat că Dixon va pleca 
de îndată ce circul va părăsi orașul. Dar el avusese puterea să 
stea mai mult decât atât. Era mai deștept decât era dispus Stern 
să recunoască, și mai muncitor. Și poate că America era locul în 
care virtutea era recompensată mai puţin spontan decât ar fi 
crezut Stern - și oricine altcineva - în acele zile. 

— Treburile merg bine, spuse Stern simplu. 

Vorbiră câte puţin despre fiecare dintre copiii lui și, odată 
făcut acest lucru, el îi întinse receptorul lui Dixon care pălăvrăgi 
fericit câteva clipe cu soţia lui. În felul lui, Dixon își iubea mult 
soția. Dorea ca ea să fie frumoasă și îi plăcea să o răsfeţe și să o 
vadă îmbrăcată cu lucruri scumpe. În fiecare vineri îi trimitea un 
buchet de trandafiri. Nu puteai merge cu Dixon pe stradă, fără 
ca el să nu ochească vreun articol de îmbrăcăminte de lux care, 
hotăra el, ar arăta excelent pe Silvia. Era ciudat de preocupat de 
soţia lui; dacă Silvia răcea, asta îl înnebunea. O suna de patru 
ori pe zi. In schimb, același soţ îndrăgostit la nebunie, se 
înfierbânta de fiecare dată când vedea vreo femeie între 
cincisprezece și șaizeci și cinci de ani; era tot timpul în urmărire. 

— Bine, acuma munciţi, îi spuse Silvia lui Stern când Dixon îi 
pasă receptorul. g 

Eforturile ei de a glumi erau stângace. Incerca să-și mascheze 
adevăratele griji. Silvia, în ciuda supărărilor ei, rămăsese vrăjită 
de Dixon, la fel de orbită ca și cum ar fi venit dintr-o comunitate 
de măicuțe. Fanfaronada lui o descumpănea uneori; aventurile 
lui îi frângeau inima. Dar el rămăsese dragostea vieții ei, o 
figură monumentală, omul care îi mai părea încă a fi pe 
jumătate vis. 


— Merge bine, spuse Stern încă o dată, dar, imediat ce vorbi, 
se simţi tulburat. 

Cu treburi de acest gen nu prea se prevedeau rezultate 
favorabile. Clienţii erau ușor de satisfăcut, dacă le tempera în 
prealabil așteptările. Puse receptorul în furcă într-o dispoziţie 
conflictuală, amintindu-și că era vorba, la urma urmelor, de sora 
lui și soțul ei. 


Stern găsi o copie a citaţiei într-o cutie de pe scrinul din 
spatele biroului. O reciti. Dixon veni să se uite peste umărul lui, 
ţinând în mână cutia cu havane a lui Stern. La birou, Stern își 
aprindea de obicei prima havană până la ora nouă și jumătate 
sau zece dimineaţa; o havană ardea apoi în permanenţă pe 
biroul lui, până când pleca. Clara nu fusese niciodată de acord 
cu asta. Se plângea de mirosul hainelor și mâinilor lui și, într-o 
perioadă de mare iritabilitate, în urmă cu câţiva ani, îi 
interzisese să fumeze în casă. Cutia de ţigări, încrustată cu sidef 
și căptușită cu catifea, fusese a tatălui său, un tip liniștit, labil, 
care plasase mult capital în anumite obiecte de valoare. Stern 
se uită la cutie cu admiraţie, dar, pentru moment, simţul 
datoriei faţă de Clara îl făcu să se înfrâneze. 

— Ce-ţi spune asta? întrebă Dixon, bătând cu degetul în 
citaţie. 

Stern ridică mâna; mai citea încă scrisoarea. De prima pagină 
era atașată o listă lungă, cuprinzând documentele pe care voia 
să le cerceteze parchetul. Lui Dixon i se cerea să pună la 
dispoziţia procuraturii o mulţime de chestii - tichete de 
comandă, registru de afaceri, hârtii cu privire la conturi - în 
legătură cu mai multe tranzacţii. Acestea erau identificate prin 
dată, marfă, numărul contractului, luna livrării, contul clientului, 
părând a fi înșirate la întâmplare. Coloanele cu cifre acopereau 
jumătate de pagină, dar tranzacţiile păreau să nu fi fost sortate 
nici după criteriul cronologic, nici în funcţie de client. Stern 
numără. Erau treizeci și șapte de tranzacţii. 

— Să o luăm cu începutul, Dixon. Vorbește-mi despre aceste 
documente. Cum se întocmesc? 

— Ştii despre ce e vorba, Stern. 

— Fă-mi pe plac. 

Adevărul, desigur, era că nu putea să facă nicio afacere 
cinstită. Alţi avocaţi - o firmă uriașă, cu birouri aici și în Chicago 


- se ocupau de afacerile obișnuite ale lui Dixon. Stern află cât de 
puţin avea nevoie pentru a se ocupa de fiecare problemă și, la 
sfârșitul fiecăreia, lăsa ca totul - practici, regulamente, termeni 
de specialitate - să-i zboare din minte, ca după un examen. O, 
avea cunoștințele elementare, știa definițiile: un contract la 
termen era o obligaţie transferabilă pentru a cumpăra sau a 
vinde o cantitate standard dintr-o anumită marfă, la un preţ 
convenit, la o anumită dată. Dar pieţele evoluaseră din punctul 
în care erau atunci când își începuse Dixon activitatea, cu 
decenii în urmă, când numai fermierii încheiau astfel de 
contracte, pentru a-și asigura preţul recoltei. Afacerile de bursă, 
discuţiile despre curba productivităţii, pe care le auzise odată 
când se dusese la Dixon la birou, îl depășeau. Stern își aducea 
aminte doar că primii indivizi care încheiaseră contracte la 
termen fuseseră bookmakerii din Vegas. 

— la prima afacere, cea cu Chicago Ovens, spuse Stern, 
arătând spre citaţie. 

Clientul respectiv era un concern imens de fabrici de pâine, 
făcea parte din International Provisions, care producea o treime 
din pâinea ce se vedea în rafturile magazinelor și pe care Stern 
îl vizitase, împreună cu avocaţii lor din Chicago. 

— După câte înţeleg, asta e o tranzacţie tipică. Ei voiau să fie 
siguri că pot cumpăra grâu în decembrie, la un preţ favorabil. 
Așa că te-au însărcinat pe tine să le cumperi o sută de mii de 
tone de grâu, cu livrare în decembrie. Corect? Și acum, ce se 
întâmplă la MD? 

— Ascultă, spuse Dixon. Fiecare comandă pe care o primim, 
indiferent de unde provine, e înscrisă la biroul nostru de 
comenzi de la bursa din Kindle. Apoi ei transmit comanda la 
cabina noastră din incinta bursei, la cursul la care e 
tranzacţionată marfa. Cereale și titluri de valoare la Chicago. 
Produse alimentare și textile la New York. Aici este vorba despre 
loturi mici. Acesta a mers în mod evident la Chicago. Comanda 
merge în ring, iar brokerii noștri fac strigări până când găsesc 
comercianţi care vor să vândă grâu în decembrie. Poate că sunt 
speculanţi. Nu contează. Seara, la bursă, se verifică tranzacţiile 
- știi, se asigură că MD a cumpărat grâu pentru luna decembrie 
și că altcineva l-a vândut. În următoarea zi, trimitem clientului 
confirmarea și ne asigurăm că are bani destui în cont, bani care 
vor fi transferați pe numele nostru, pentru a acoperi cheltuielile. 


Asta e toată povestea. Există un milion de variante. Dar asta e 
varianta principală. În regulă? Este pista pe care merg ei. 

Stern încuviinţă din cap: totul îi era familiar. Studie încă odată 
citaţia, apoi îl întrebă pe Dixon ce putea deduce din lista 
tranzacţiilor, dar cumnatul său scutură din cap. Erau tranzacţii 
încheiate cu cinci clienţi diferiţi, de-a lungul a câteva luni. Stern 
discutase săptămâna trecută la Chicago cu avocaţii a doi dintre 
acești clienţi - o bancă agricolă importantă din lowa și 
producătorul de pâine, Chicago Ovens. Părea, în consecinţă, 
probabil că parchetul să fi cerut registrele de comerţ ale altor 
trei clienţi. Stern îi spuse lui Dixon că va trebui să-i contacteze. 

— In ce scop? întrebă el. 

A spune clienţilor că un mare juriu federal îţi caută prin 
documente nu era de natură să stimuleze afacerile. 

— Ca să ne dăm seama ce informaţii le-au furnizat. 

A face o estimare aproximativă a ceea ce știa parchetul era 
una dintre problemele permanente ale unei anchete conduse de 
marele juriu. Majoritatea companiilor și a indivizilor nu erau atât 
de îndrăzneţi, încât să nu ia în seamă cerința obișnuită a FBl-ului 
de a ţine secret interogatoriul. 

Dixon mai vântură câteva obiecţii slabe, dar, în cele din urmă, 
cedă. Protejarea afacerilor sale era instinctivă. Începuse prin a 
ridica în slăvi contractele la termen în faţa micilor comunităţi 
rurale, iar peste trei decenii, făcuse din Maison Dixon un colos, 
cu clienţi importanţi, rezerve de mărfuri, conturi bine 
administrate. MD era membru al tuturor burselor importante din 
Chicago și New York și avea birouri în ambele orașe, în care 
zbârnâiau telefoanele la fel ca și aici. 

La sfârșitul anilor '60, Dixon îndrumase un grup de 
comercianţi locali, ce se ocupau cu astfel de lucruri, să formeze 
o bursă de mărfuri mai mică în districtul Kindle. Ideea lui Dixon 
era de a comercializa loturi care să corespundă mai bine 
nevoilor clienţilor detailiști, cu posibilităţi reduse. Bursa din 
Chicago nu încheia contracte având ca obiect grâu sau soia 
pentru o cantitate mai mică de o sută șaptezeci și cinci de tone. 
La Kindle, puteai să comercializezi șaptesprezece tone, la 
preţuri identice cu cele din Chicago. La bursa din Kindle - KEFE - 
se încheiau acum cele mai populare tranzacţii, iar Dixon 
continua să le ceară inovaţii directorilor lui. În ultimii doi ani, 
solicitase necontenit aprobări pentru a încheia contracte la 


termen, cu preţul stabilit de consumator. Dixon nu făcuse doar 
un lucru deștept la viaţa lui. În lumea oamenilor de afaceri, era 
privit cu un amestec de admiraţie, respect și dispreţ. Un 
independent. Un rechin. Şiret. Tipul pe care nu te poţi baza. Dar 
talentat. Avea dușmani de temut și mulţi admiratori. 

— Cine sunt acești clienţi, Dixon? Ce au ei în comun? 

— Nimic, nada. Mărfuri diferite. Strategii diferite. Singurul 
lucru pe care l-aș putea spune e că sunt, probabil, cei mai 
importanţi cinci clienţi pe care îi am. 

Spuse asta cu ciudă. Procuratura ataca în punctul vulnerabil. 

— Şi ce trebuie să faci cu aceste conturi, Dixon? 

— Nu mare lucru. Ei caută afacerile mari, spuse Dixon. 
Regulamentul firmei prevede să mi se aducă la cunoștință orice 
lucru de acest tip. Dar asta e. 

— Afaceri mari? întrebă Stern. 

— Uită-te doar, spuse Dixon. Cu totul, sunt o mie cinci sute, 
două mii de contracte. Am un client care vrea o mie cinci sute 
de mașini cu organe de porc, e un lot întreg. Preţul va cobori 
vertiginos. E legea cererii și a ofertei. Ştii, încercăm orice 
scamatorie posibilă pentru a calma lucrurile. Îi concediem pe 
brokerii mai guralivi. Cumpărăm mărfuri cu bani gheaţă. Și le 
vindem la termen. 

— Aha, zise Stern. Așa că cei de la procuratură știau ceva. 
Investigau afaceri mari, făcute de MD, afaceri care, odată 
încheiate, aveau o influenţă considerabilă asupra preţurilor. Nu- 
ți mai trece nimic altceva prin minte? 

Dixon dădu grav din cap. Nu, nu știa nimic. Stern își duse 
degetul mare la gură. Având în vedere chiar și aceste date noi, 
era dificil să evaluezi ceea ce bănuiau cei de la procuratură. 
Documentele citate aveau în comun faptul că fuseseră încheiate 
la bursă, acolo unde escrocheriile erau frecvente. Dacă Stern ar 
fi fost pus să ghicească, ar fi spus că doamna Klonsky și colegii 
ei îl suspectau de o manipulare a pieţei. Cu o lună sau două în 
urmă, ziarele fuseseră pline de povești despre o ţară străină, cu 
o producţie dezastruoasă de zahăr, care încercase să menţină 
scăzut preţul la zahărul ce se vindea la termen, peste tot în 
lume, astfel încât să poată cumpăra marfa mai ieftin. 
Circulaseră zvonuri din surse autorizate cum că fusese pus la 
punct un anumit tip de zahăr fără calorii. Vreme de trei zile, 
preţurile se menţinuseră scăzute, apoi negustorii de zahăr 


înţeleseseră ce se întâmplă și ceruseră preţuri incredibile. 
Probabil că Dixon găsise o modalitate mai puţin evidentă - dar 
ilegală - de a modifica reacţiile pieţei, și aceasta prin tranzacţiile 
colosale pe care le făcea pentru clienţii săi. Dixon, totuși, 
continua să dea semne că e fără pată. 

— Citaţia asta nici nu-mi menţionează numele, spuse el. Asta 
înseamnă că e bine, nu-i așa? 

Era întrucâtva încurajator. Dar care ar fi fost atunci motivele 
ca agenţii să-l urmărească pe Dixon săptămâna trecută - sau să 
trimită citaţii în afara orașului - dacă nu ar fi crezut că el va 
pricepe imediat care e sensul acestor cercetări. Clientul său, 
hotări Stern, îi ascundea ceva - lucru nu lipsit de precedent în 
astfel de împrejurări şi, Dumnezeu știa, acesta era 
comportamentul obișnuit al lui Dixon. Totuși, nu era cazul să 
mai insiste astăzi. 

Ridicându-se din nou, Stern se uită pe fereastră, la Morgan 
Towers, așa cum făcea adesea; cea mai înaltă clădire din oraș 
se afla pe malul râului Kindle. Cu un aspect strălucitor, ca de 
argint, râul Kindle fusese botezat mai întâi La Chandelle, 
lumânarea, de negustorul francez Jean Baptiste Dusable, care 
zăbovise aici în drumul lui de la New Orleans spre ceea ce avea 
să devină în cele din urmă Chicago. Centrul comercial Dusable, 
botezat așa după numele lui, forma acum marea parte din 
orașul de aproape un milion de locuitori. Mai la sud, unde râul se 
despărțea și apoi se unea din nou, alte două orașe, Moreland, 
întemeiat de englezi, care anglicizaseră și numele râului, și 
Kewahnee, pe vremuri tabără indiană, se dezvoltaseră de la 
stadiul de porturi pentru barje și se contopiseră pe la sfârșitul 
anilor treizeci, formând Dusable. Lumea numea această 
suprafaţă urbană întinsă, incluzând cele trei orașe, Kindle, de la 
numele ținutului dimprejur, un imens talmeș-balmeș de suburbii, 
prosperitate, atmosferă înăbușitoare, oraș numărând aproape 
trei milioane de locuitori. Dorinţa localnicilor de a-și vedea 
orașul botezat după numele districtului nu slăbise în urma 
descoperirii faptului că Dusable, considerat în mod tradiţional 
primul alb din acele locuri, fusese negru. 

Dixon vorbea în spatele lui. Voia să știe dacă erau obligaţi să 
predea toate documentele solicitate de parchet. Majoritatea 
tranzacţiilor, date fiind dimensiunile lor, fuseseră încheiate în 
Chicago. Căutarea documentelor i-ar fi luat zile întregi lui Margy 


Allison, vicepreședintele executiv al lui Dixon, care conducea 
filiala din Chicago. 

— N-avem de ales, spuse Stern. O să mă plâng procurorului 
despre greutăţile pe care le întâmpinăm pentru a le pune 
documentele la dispoziţie. Îi voi spune că afacerile tale vor 
cunoaște o stagnare. Trebuie să am timp să mă uit pe 
documente, să văd dacă pot să-mi dau seama ce bănuieli au cei 
de la procuratură. Nu putem contesta citaţia ca fiind prea vagă - 
e clară ca lumina zilei. 

— Şi Al Cincilea Amendament? 

Acesta era Dixon, degajat, atunci când alţii s-ar fi bâlbâit de 
câteva ori înainte să le iasă cuvintele din gură. Citaţia solicita 
documente care aparţineau prin lege mai mult corporației decât 
lui Dixon personal, îi explică Stern. Dreptul care era reglementat 
prin respectivul amendament privea persoana fizică, individul. 
Dixon putea să refuze să depună mărturie în legătura cu 
documentele; dar hârtiile trebuiau predate. 

Claudia sună. O găsise pe Klonsky. Dixon își mesteca 
trabucul, încurcat de logica misterioasă a legii. 


— Doamna Klonsky, spuse. 

— Domnul Stern, răspunse ea. 

O voce limpede, sigură pe ea. Nu se întâlniseră niciodată, dar 
Stern o văzuse odată în sala de ședințe. Avea aproape patruzeci 
de ani, se gândise el, o femeie ce părea robustă, cu umeri largi, 
păr închis, mâini puternice. Femeile procuror doreau să se 
dovedească la fel de aspre precum colegii lor de sex bărbătesc 
și, în consecinţă, se comportau dur, erau total lipsite de simţul 
umorului, oameni ai sfârșitului de secol care vedeau brutalitatea 
ca pe o componentă necesară a stilului feminin. Era o poză, dar, 
date fiind împrejurările, Stern nu vedea niciun motiv să bată în 
retragere. 

— Doi dintre subalternii dumneavoastră impetuoși au venit la 
mine acasă, acum câteva zile, cu o citaţie pentru clientul meu, 
Dixon Hartnell. 

Se scurse un moment, fără să se audă un sunet. Subalterni 
impetuoși. Stern însuși era surprins de brutalitatea din vocea lui. 
În mod obișnuit, se mândrea cu politeţea lui. 

Între timp, de cealaltă parte a biroului, Dixon era tot numai 
zâmbet. Rareori i se întâmplase să-l vadă pe Stern atât de 


pornit. 

— Probabil că e nevoie să dau explicaţii cu privire la 
împrejurările respective, spuse Stern. 

— Înţeleg împrejurările, i-o întoarse Klonsky. 

Se zbârlea deja. 

Nu era nicio îndoială că toată lumea înţelegea împrejurările, 
se gândi Stern. Avea mulţi prieteni la parchet, atât la cel local, 
cât și la cel federal, dar ei erau adversari - și oameni totodată. 
Era un subiect de bârfă delicios. Aţi auzit? Despre soţia lui 
Stern? Gândindu-se la asta, fu copleșit de o emoție dureroasă. 
Cum, cum era posibil? O asemenea încurcătură lipsită de sens. 
Ochii îi ardeau; și-i închise. Era trist că mândria și rușinea, mai 
mult decât orice, îl copleșeau - se luptă să fie demn în 
continuare. Unde dracu’ îi era trabucul? Când vorbi, vocea nu îi 
tremura deloc. 

— Dacă înţelegeţi ce vreau să spun, găsesc că aţi avut o 
conduită deplorabilă. Probabil că ar trebui să vorbesc cu domnul 
Sennett. 

Stan Sennett era procuror de doi sau trei ani. Era cel mai 
aspru și mai lipsit de umor dintre toţi și departe de a fi un aliat 
al lui Stern. Era improbabil să recurgă la Sennett - agenţii, la 
urma urmelor, își făceau doar meseria - dar Klonsky nu putea să 
spună asta. 

— Uite ce este, domnule Stern, nu a fost intenţionat. Mi-aș fi 
cerut scuze, dacă mi-aţi fi dat ocazia. Vă sun de zile în șir. 

Dojenit astfel, Stern se hotărî să nu răspundă. Ea era procuror 
adjunct numai de un an, după ce fusese secretar la curţile de 
apel și avusese, probabil, rezultate remarcabile în facultate; 
simţi că lipsa ei de experienţă putea să constituie un avantaj. 
Câștigase o reputaţie de tipă deșteaptă, dar flegmatică, cu un 
comportament inegal. El nu voia să o lase să se liniștească. 

— Spuneţi-mi, doamnă Klonsky, zise Stern, schimbând 
subiectul, care este natura anchetei dumneavoastră? 

— Prefer să nu spun acum. 

— Sunt implicaţi și alţii în afară de FBI? 

Stern voia să știe în special dacă era implicat IRS. Cu ei 
dădeai mereu de necaz. Şi dacă erau implicaţi inspectorii 
federali, el putea să-și facă o idee de unde proveneau 
învinuirile. 

— Nu pot răspunde, spuse Klonsky. 


— Ce știți despre domnul Hartnell? Doriţi să-mi spuneţi dacă 
este sau nu pus sub acuzare? 

Ea făcu o pauză, atentă. Klonsky avusese deja partea ei de 
experienţă neplăcută cu avocaţii apărării. 

— Nu vă pot spune că nu este. 

— Inţeleg. Când veţi putea să fiţi mai precisă în legătură cu 
statutul lui? 

— Poate după ce ne uităm peste documentele solicitate prin 
citație. Ar trebui să le predaţi astăzi. 

— Ei bine, mă tem că nu vom putea. Cereţi practic ca domnul 
Hartnell și angajaţii săi să se oprească din treabă și să caute 
documente săptămâni întregi. 

— Nu-i chiar așa de greu, spuse Klonsky. 

— Sunt sigur că este. 

Klonsky oftă. O obosea conversaţia. 

— Cât va dura? 

— Avem nevoie de o amânare de cel puţin trei săptămâni. 
Dixon îl privea aprobator. Ținându-și trabucul în dreptul 
obrazului, admira spectacolul, mai bun decât la televizor. Nu, 
mă scuzaţi. Nu l-am consultat pe domnul Hartnell. Mai bine o 
lună întreagă. 

— E ridicol. Dosarele se află în câteva birouri, probabil. 

— Mi s-a spus altceva, doamnă Klonsky. Este o investigaţie a 
marelui juriu federal. Eu reprezint și pe domnul Hartnell și 
compania. Refuzaţi să vă identificaţi obiectivele. Trebuie să 
verific personal actele pe care le solicitaţi. Trebuie să fac cel 
puţin o vizită la Chicago, dacă nu mai multe. Dacă doriţi să vă 
limitați cererea sau să vă precizaţi priorităţile, vom încerca să 
ne grăbim. Ea tăcea. Limitându-și cererea, ar fi dezvăluit ce 
căuta. Dacă tot consideraţi că nu suntem rezonabili, solicitați o 
executare silită. Voi fi fericit să explic situaţia judecătorului 
Winchell. 

Judecătorul Winchell, fost procuror, ar fi dat dreptate 
parchetului. Dar niciun judecător nu ar fi stabilit termene limită 
pentru Sandy Stern luna aceasta. Circumstanțele lui personale 
nu trebuiau menționate. Klonsky știa toată povestea. 

— Fără alte prelungiri, spuse ea. li dădu o dată - doi mai. Am 
să vă trimit o scrisoare. 

— Foarte bine, spuse Stern. De-abia aștept să mă întâlnesc cu 
dumneavoastră, după ce veţi studia materialele pe care vi le 


vom preda. 

— Desigur. 

— Şi desigur, doamnă Klonsky, vă accept scuzele. 

Ea ezită. 

— Bine, zise ea din nou, apoi puse receptorul în furcă. 

Stern nu-și ascunse satisfacția. Asta mersese bine. Doamna 
Klonsky fusese supusă. Când avea să treacă luna, puteau să mai 
ceară o săptămână sau două, dacă mai era nevoie. 

Dixon râdea. Îl întrebă ce îi spusese procurorul. 

— Foarte puţin. Doar că nu poate să spună că nu tu ești ţinta 
investigaţiilor. 

Dixon trase din trabuc. Nu mai era atât de expansiv, dar îl 
complimentă. 

— Ai liniștit-o. 

Stern îi înșiră ce avea să facă în continuare: clienţii pe care îi 
va vedea, călătoria la Chicago pentru documentele cerute prin 
licitaţie. 

— Între timp, știi cum decurg lucrurile astea, Dixon. Nu discuţi 
decât cu mine. Acţionează, ca și cum toată lumea ar avea un 
casetofon ascuns sub haină. Nu ar fi surprinzător ca vreunul 
chiar să aibă. S 

Pentru prima dată în ziua respectivă, Dixon arăta stânjenit. Işi 
strânse buzele și dădu din cap. Apoi își stinse trabucul. 

— Îmi pare rău că treaba asta a apărut tocmai acum, Stern, 
spuse Dixon. Detest să fiu eu cel care îţi dă bătaie de cap. 

— Cred că am să stau pe aici multă vreme, răspunse Stern, 
dând din mână. 

Spuse aceasta oarecum eroic. Habar n-avea de viitorul 
apropiat, nici măcar de cel îndepărtat. Doar câteva imagini de 
liniște și ordine. O să-și vadă de birou și de clienţi. 

Dixon se gândea la cu totul altceva. 

— O să ai alte distracţii, până la urmă. 

Dixon se uită în jos la trabucul stins. Stern se revoltă puţin, 
dar își dădu seama că Dixon spunea cu voce tare ceea ce 
gândeau aproape toţi cei din jurul său. Chiar și în ochii 
înlăcrimaţi de durere și simpatie, Stern putea să vadă că este 
deja privit altfel. Un bărbat singur. Anumite lucruri erau 
elementare. În starea lui actuală de spirit, era scârbit de gândul 
acesta. Mai aproape de adevăr, știa că situaţia lui era 
neobișnuită. Ce femeie, cât de cât deșteaptă, ar fi fost gata să 


se întâlnească cu un bărbat cu care o altă femeie nu găsise că 
viața merita să fie trăită? 

— Presupun că va costa o avere, spuse Dixon, când își luă 
haina sport de pe braţul sofalei. 

— Va fi scump, spuse Stern, reţinându-și cu greu un zâmbet. 

Dixon era bogat. Afacerile lui valorau milioane, iar el avea un 
salariu anual cu șapte cifre, dar păstra graba tipică a omului 
care se luptase cu viaţa. Se plângea continuu de nivelul 
groaznic al salariului lui legal. Cu ani în urmă, în anii tinereţii lui 
Stern, pe când Dixon încă se mai lupta să-l câștige, după 
căsătoria cu Silvia, Dixon îl silise să-l taxeze ca pe oricare alt 
client, iar Stern nu uitase niciodată această indicație. O armonie 
ciudată se stabilise între ei. Dixon plătise toleranța lui Stern, iar 
Stern voia să-i permită ca aceasta să-i fie cumpărată. Existase 
întotdeauna preocuparea, de fiecare parte, în legătură cu cine 
profitase mai mult de pe urma înţelegerii. 

— Pot să las o parte din documente avocaţilor mai tineri, 
spuse Stern, dar știu prea puţin. Trebuie să fac mare parte eu 
însumi. Doamna Klonsky va avea alte probleme ca priorităţi. 

— Te rog, spuse Dixon. 

Se uită încă odată prin cameră. Greutatea lucrurilor începuse 
să-l apese. Era nefericit. 

— Nu vreau să zăbovesc prea mult cu asta. 

Stern se uită la cumnatul său plin de secrete. Vocea Clarei îi 
veni în minte. Oricât de puţin îi plăcuse Dixon, ea nu păruse 
niciodată surprinsă de alianţa lor. Stern se plânsese adesea că 
nu-l cunoștea pe Dixon, că îi scăpa printre degete, ca fumul. 

— Presupun, zisese ea, că el spune același lucru despre tine. 


Capitolul 4 


Stern se afla împreună cu copiii în camera de protocol, ce 
imita stilul Chippendale, a lui Barstow Zahn și Hanks, o firmă 
importantă de consultanţă juridică, așteptându-l pe Cal 
Hopkinson, cu care aveau o întâlnire, pentru a afla detaliile din 
testamentul Clarei. Stern privea acest eveniment cu același 
amestec de emoţii contradictorii, generate întotdeauna de 
concentrarea stăruitoare asupra averii Clarei. Dar pentru 
moment, mare parte din acestea se topiseră în puternicele 
sentimente - de regret, afecţiune și binefacere - generate de 
faptul de a-i avea pe copii atât de aproape. 

Mâine, Marta urma să plece. Stătuse încă o săptămână după 
înmormântare. Munca cerea mult timp, spunea ea, iar Kate și cu 
ea plănuiseră să pună ordine în lucrurile Clarei. În loc să facă 
asta, Marta stătuse ore întregi singură, uitându-se visătoare de 
jur-împrejur în propria ei cameră, băgându-și nasul peste tot, ca 
și cum ar fi fost în altă casă. Spusese deja că va trebui să se 
întoarcă curând, pentru a termina treaba. 

După plecarea Martei - copilul care îl plăcea cel mai mult sau, 
mai corect, care se temea de el cel mai puţin - Stern avea să 
rămână singur. Copiii îl alinaseră atât cât putuseră în ultimele 
săptămâni, dar el îi simţea îndepărtați de vârtejul propriilor lor 
vieţi și de încurcătura evidentă de a trebui să trateze pe cont 
propriu cu el. Clara fusese mediatorul lui cu copiii; avea mult 
mai puţină experienţă directă în ceea ce-l privea. Oh, se îngrijise 
de ei. Mult. Dar în felul lui metodic, impus. Indiferent cât de 
târziu se întorcea de la birou, în fiecare seară primea de la 
Clara, cu o regularitate asemănătoare celei de a se ruga, știri 
despre copii, necazurile și izbânzile lor, desfășurarea vieţii 
fiecăruia. Pe vreme aceea, gândea că, într-un fel sau altul, ei 
știau că o parte din interesul ei provenea de la el. Când 
trecuseră de zece ani, el fusese deconcertat și îndurerat când, 
unul câte unul, îl acuzaseră tacit că era distant și nu se implica. 
Ei erau atașați de mama lor. Ca în vechiul drept, el înţelegea 
acum că avantajele sunt ale celor care se află în contact direct, 
care au o comunitate de interese. 

În sfârșit, apăru Cal. Strânse mâna fiecăruia și se scuză că 
întârziase. Cal era un tip anost - temperat, amabil, capabil din 
punct de vedere profesional. Lucrul cel mai impresionant la el 


era un semn fizic: la vreo doi centimetri în spatele urechii 
stângi, chiar sub linia părului, avea o adâncitură rotundă, 
întunecată, care părea să se îndrepte direct spre craniu, ca și 
cum cineva ar fi băgat un degeţel într-o minge de aluat. Pentru 
toată lumea, semnul arăta ca o gaură de glonţ - chiar asta și 
era, o rană de război din Coreea, o minune a practicii medicale. 
Glonţul trecuse drept pe acolo, rănind doar partea exterioară a 
craniului lui Cal. 

O dată observat, era genul de lucru de pe care nu-ţi puteai 
dezlipi ochii. Când se întâlnea cu Cal, Stern își petrecea timpul 
așteptând momentul când acesta se întorcea și se putea uita 
nestingherit. 

Cal îi conduse spre o sală de conferinţe lambrisată. Stern era 
ultimul. Cal îl reținu la ușă. 

— Inainte de a începe, Sandy - așa cum ţi-am spus la telefon 
săptămâna trecută - aș vrea să-ți pun câteva întrebări cu 
privirea la averea Clarei. Ciudăţenii de care presupun că nu ești 
străin. 

— Eu? 

De-a lungul anilor, relaţiile lui de afaceri cu Clara, privind 
capitalul ei, se limitaseră la rarele prilejuri când ea deschidea 
subiectul și, de obicei, o sfătuia să se adreseze avocaților și 
bancherilor ei. 

Fură întrerupţi de sosirea asociatului lui Cal, o tânără cu 
ochelari și păr șaten, lins, pe nume Van Zanat. Marta își scoase 
capul pe ușă pentru a vedea care este problema apoi, la 
sugestia lui Stern, intrară cu toţii în camera de conferinţe, se 
așezară în jurul unei mese lungi din lemn de nuc. Mici gravuri, 
caricaturi ale unor scene de pe la diferite procese erau pe toţi 
pereţii. Era acolo și obișnuita vedere maiestuoasă asupra 
orașului - firmele de avocaţi și sediile corporațiilor puneau 
gheara pe spaţiile cele mai grozave. Harry Fagel încercase, cu 
ani în urmă, să-l ademenească pe Stern spre acest Versailles 
modern, dar nu obținuse nimic. 

— Cred, spuse Cal, că trebuie să o iau cu începutul și să vă 
spun totul despre averea Clarei. 

Stern încuviinţă din cap. Marta, la fel. Toată lumea fu de acord 
că era potrivit. Van Zanat îi înmână lui Cal un document - fără 
îndoială un memorandum, rezumând testamentul - și Cal începu 
solemn. Ca toate planurile de avere îndelung elaborate, și al 


Clarei fusese întocmit avându-se în vedere, în primul rând, legile 
cu privire la impozite. Ca rezultat al prevederii tatălui ei, din 
urmă cu zeci de ani, și al unor sfaturi avizate, Clara putuse să 
dispună de o avere considerabilă, fără să plătească niciun bănuţ 
ca impozit federal pe avere. Cal dezvălui acest fapt cu un surâs 
strălucitor de triumf minor. 

Mare parte din averea Clarei nu-i fusese transferată direct 
niciodată. Moștenirea din partea tatălui, a mamei și a mătușii, 
care murise fată bătrână, fusese plasată într-o serie de conturi 
pe care Henry Mittler le deschisese la Banca Naţională River; 
aceste depozite aveau să dureze generaţii întregi, aducând 
profit și păstrându-și valoarea, așa cum se întâmpla de veacuri 
cu banii. 

Când fusese mai tânăr, Stern crezuse că Henry elaborase 
aceste aranjamente sofisticate, pentru că se temea că ginerele 
său era un nemernic. Acum, Stern știa că credinţa lui Henry era 
mai simplă: orice om cu judecată, oricum ar fi fost constrâns, 
era susceptibil de abuz. Acest cinism, bine articulat, făcuse din 
Henry un avocat formidabil, cu toate că aceleași trăsături de 
caracter contribuiseră probabil și la nemulţumirea de o viaţă a 
fiicelor lui în ceea ce îl privea. Cele mai crunte lupte interne ale 
Clarei fuseseră cu tatăl ei, un tip deștept, autoritar, voluntar. 
Acum, Clara era înmormântată în micul cimitir al sinagogii, cu 
vedere spre impozantul monument pe care Henry Mittler îl 
înălţase pentru el și pentru mama Clarei, Pauline, în condiţiile 
aceluiași testament prin care instituia depozitele. Pământul le 
cerea pe toate, inclusiv pasiunile lor, în vreme ce conturile lor 
bancare supravieţuiau. Stern, niciodată lipsit de apreciere 
pentru bani, privea aceste lucruri triste cu uimire. 

— Conform datelor noastre, spuse Cal, când am revizuit 
planul averii, după recentele modificări ale impozitelor, 
depozitele erau evaluate la puţin peste șapte milioane de dolari. 
Averea ei proprie, spuse, referindu-se la dobânzile vărsate Clarei 
de depozite de-a lungul anilor, care, în mare măsură 
necheltuite, fuseseră investite în numele ei de către bancă, era 
în jur de două milioane. Desigur, au avut loc schimbări, din 
cauza crizei pieţei de valori și a altor evoluţii ale finanţelor, dar 
aveți imaginea în linii mari. 

Cal nu se grăbea să ajungă la problemă. Se vedea că gusta 
efectul pe care îl avea reprezentaţia lui asupra auditoriului. 


Ochii lui Kate se măriseră, iar Peter fluiera destul de tare. Era o 
realizare, hotărî Stern, să-i ţii pe copii departe de acest lucru. El 
însă nu era șocat de cifre ce nu erau prea departe de estimările 
făcute astăzi pe drum și pe care le făcuse periodic de-a lungul 
anilor, în legătură cu acești bani de care rareori găsise de 
cuviinţă să se atingă. 

Testamentul Clarei lăsa dispoziţii simple. Stern era numit 
executor. Drepturile cu privire la profiturile de pe urma 
depozitelor reveneau în părţi egale copiilor - „părţi identice”, 
după cum spunea Cal. Din averea proprie, Clara făcuse mai 
multe donaţii substanţiale orfelinatelor și câteva opere de 
binefacere; restul era lăsat în bancă lui Stern, ca acesta să-l 
folosească după cum credea de cuviinţă. 

După ce schiță testamentul, Cal se lansă în detalii 
plictisitoare. În vreme ce descria clauzele, folosea persoana a 
treia - „soţul Alejandro”, „copiii Peter, Marta și Kate” - și nu se 
obosi să traducă o grămadă de termeni tehnici. Cu toate 
acestea, în jurul mesei începură să se facă inevitabilele calcule. 
Kate începu dintr-odată să plângă. Copiii se puteau aștepta să 
împartă întrei ei profitul anual de aproximativ jumătate de 
milion de dolari. La aceasta se adăuga, pentru fiecare, o 
moștenire de două sute de mii de dolari, bani lichizi, ca să nu 
mai vorbim de eventualitatea suplimentării, atunci când Stern 
avea să părăsească scena. Lui Stern îi trecu prin minte că, dacă 
îl putea ţine pe Dixon departe de necazuri destul de mult timp, 
acesta putea fi, probabil, un bun consultant financiar pentru 
nepoatele și nepotul lui. Cât despre el, pentru motive pe care cu 
greu le putea articula, își făcea prea puţine scrupule în legătură 
cu acceptarea darului de la soţia sa; poate, pentru că propria lui 
avere se mărise în mod pervers mult peste ceea ce avea el 
nevoie; sau pentru că, după toate acestea, simţea că i se 
cuvine. Printr-un calcul rapid al lui Stern, rămășițele averii lăsate 
în bancă pentru el - ceea ce rămânea din acţiunile și 
obligaţiunile din bancă ale Clarei - totalizau aproximativ un 
milion de dolari. 

Trecând prin detaliile clauzei cu depozitele, Cal făcu o pauză 
pentru a se uita la Stern. 

— Clara a făcut o specificaţie, anume ca tu să fii beneficiar pe 
viaţă, fără a se lua în considerare vreo nouă căsătorie. 

— Inţeleg, spuse Stern. 


Cal zâmbi scurt, încântat de asigurarea exactă a viitorului, dar 
copiii părură uluiţi de spiritul de anticipație al mamei lor - o 
undă de nemulțumire traversă încăperea. Niciunul dintre ei nu 
deschisese încă subiectul cu Stern. Era clar că se gândiseră la 
el; toată lumea se gândise. Chiar și Clara. Dar era deconcertant 
pentru oricine, pentru toţi - și pentru Stern - să afle că ea 
eliminase formal orice obiecţie. 

Cal trecu mai departe, dar Stern îl întrerupse 

— Cal, depozitul acesta pentru mine te-a îngrijorat, asta voiai 
să-mi spui pe hol? 

Reflectând, își dădu seama de ce voia Cal să vorbească cu el 
între patru ochi. Era posibil să fie un conflict între dorinţa Clarei 
de a-i lăsa lui averea și restricţiile pe care Henry Mittler le 
stabilise cu decenii în urmă. 

— Nu sunt îngrijorat, Sandy. Am o întrebare. 

— În legătură cu depozitul, stabilit în beneficiul meu? 

— Mai mult sau mai puţin. Stai un moment. 

Cal legănă o mână; era prea aferat pentru a face un pas 
greșit. Vorbise despre operele de binefacere și acum reveni la 
subiect. Kate plângea cu fervoare. Van Zandt, asociată cu 
importanţă în firmă, întotdeauna pregătită, venise dotată cu o 
cutie de batiste; îi oferi una lui Kate, în vreme ce Cal îi dădea 
înainte cu detaliile pe care le adora. 

— Clara a lăsat și Congregaţiei Reformate Riverside cinci sute 
de mii de dolari, din care jumătate vor fi folosiţi pentru a sprijini 
Programul de Arte din centrul orașului. 

Copiii acceptară și asta, uimiţi încă de banii ce izvorau ca 
dintr-o fântână, aruncaţi încolo și încoace, dar Stern - care altfel 
ar fi putut primi fondurile - găsi spiritul filantropic al Clarei ca 
fiind tipic pentru ea și lăudabil. Pentru Stern, faptul de a se ști 
evreu era un punct de referință absolut, ca nordul pe o busolă, 
în funcţie de care erau judecate toate celelalte date personale. 
Clara și cu el erau încredinţaţi de importanţa educaţiei 
religioase a copiilor, de respectarea sfintelor sărbători. Dar 
religia ei era mult mai instituţională decât a lui. Pentru Clara, 
sinagoga, la ridicarea căreia contribuiseră și bunicii ei din partea 
mamei, era un sprijin semnificativ. Fără vreun motiv anume, era 
devotată rabinului, un tip infatuat care se punea în valoare pe 
sine și diversele lui proiecte legate de comunitate. Impulsionată 
de rabinul Weigel, Clara predase teoria muzicii, ca voluntară, 


vreme de trei sau patru ani, în cadrul Programului de Arte din 
centrul orașului, un efort corelat al diferitelor culte de a 
îmbunătăţi programul de studii al școlilor celor mai săraci din 
Dusable. Clara admira civilizația și cultura celor înstăriți, nu și 
înclinația lor de a se simţi privilegiați. Fusese întotdeauna o 
persoană cu conștiință. 

— Cam asta e. 

Cal terminase. Puse jos memorandumul și se uită în jurul 
mesei, ca și cum ar fi așteptat aplauze. 

— Care e problema? întrebă Stern, referindu-se încă odată la 
depozitul pe care i-l lăsase Clara. 

Cal părea să fi uitat deja. 

— A, rosti el. După cum am spus, doar o singură întrebare, 
Sandy: ne-am întrebat ce s-a întâmplat cu ei. 

— Cu ei? 

Cal se aplecă în faţă. 

— Cu banii. Inţelegi. Sau nu? 

— Cal, am înţeles din cifrele pe care le-ai folosit că mai era un 
milion. 

Regretă cuvintele imediat ce le rosti, și mai ales precizia cu 
care părea să fi calculat. 

— Ei, nu chiar, spuse Cal din vârful buzelor. Nu toate 
depunerile Clarei au supravieţuit crizei. Dar opt sute cincizeci de 
mii de dolari au ieșit din contul de investiții despre care vorbesc. 

Pentru o clipă, nimeni nu spuse nimic. 

— Au ieșit? întrebă Stern în cele din urmă. 

— Au fost scoși, spuse Cal. 

Cei doi bărbaţi se cântăriră unul pe celălalt. 

— Doar nu vrei să spui că a fost o delapidare? 

— Dumnezeule, nu! Cal se întoarse spre Van Zandt, ca pentru 
a-i cere ajutor. Primim o declaraţie cu justificări de la bancă în 
fiecare trimestru, cu privire la depozitele și contul de investiţii 
ale Clarei. Când am aflat știrea, m-am uitat, desigur, și am văzut 
că suma a fost retrasă luna trecută. Am presupus, Sandy, eram 
sigur că ea va discuta cu tine despre asta. Cal făcu o pauză. Am 
sunat. 

Stern înţelese abia acum. 

— Crezi că a cheltuit banii ăștia? 

— Ce altceva să facă? M-am gândit că a făcut o investiţie pe 
cont propriu, a cumpărat o casă de vacanţă... mâna lui Cal căzu. 


Marta luă cuvântul: 

— Ce să facă cu opt sute cincizeci de mii de dolari? E bizar. 

Stern, înclinat să aibă aceeași părere, vru să-și adauge vocea 
la cea a Martei. Dar un instinct îl salvă. Ar fi fost o chestiune 
periculoasă și neloială. Nu era cazul să emită supoziţii despre ce 
ar fi fost posibil sau imposibil să facă în ultimele zile Clara. Poate 
că fondase o sectă hippie. Sau se droga. 

— Cal, nu sunt sigur că înţeleg cum s-a putut întâmpla așa 
ceva. 

— Presupun că Clara a mers la bancă, a lichidat o mare parte 
din acţiuni și a luat banii. Doar erau ai ei, la urma urmei. 

— Aţi verificat la bancă? 

— Sandy, voiam să vorbesc mai întâi cu tine. De aceea te-am 
sunat. Cal era teribil de stânjenit. Avocaţii care se ocupau de 
moșteniri se mișcau într-o lume de scheme fixe. Nu erau 
pregătiți pentru surprize. Era clar că se temea că familia l-ar 
putea blama. Coborâse deja în adâncurile dureroase ale 
justificărilor avocăţești. Am crezut că știi despre ce este vorba. 
Nu mi-a trecut prin minte că... 

Cal se opri. Părea să-și dea seama că face rău subliniind ce 
șocat a fost că Clara acţionase fără să-l consulte pe soţul ei. 
Sensibilitatea neașteptată - și neobișnuită - a lui Cal părea să-i 
trezească lui Stern, printr-o logică neverosimilă, propria lui 
suferință. De fapt, era ameţit. O, era absolut copilăresc, o 
reacţie de lăcomie, ca a unui ţânc de șase ani, dar nu-și putea 
îndepărta gândul. Avusese grijă de copii; îl îmbuibase pe rabin 
și-i suplimentase operele de binefacere, atât de îndrăgite. Doar 
el, și asta în ultimele ei zile, fusese prejudiciat. Il copleși încă 
odată același amestec otrăvitor de rușine și durere. 

Cal vorbea în continuare. 

— Acum, că mi-ai spus că n-ai nicio idee despre ce e vorba, îi 
voi telefona imediat lui Jack Wagoner la bancă. Le vom lua 
urma. Curtea care se ocupă cu autentificarea testamentelor ne 
va pretinde asta. 

Aceste promisiuni păreau să-l liniștească prea puţin, chiar și 
pe Cal. Stătea acolo dezumflat și îngrijorat, sugându-și buzele. 
Suna, ca și cum banii o luaseră singuri la sănătoasa. g 

— Când a avut loc această operațiune? întrebă Marta. In ce 
zi? 

Cal se întoarse spre Van Zandt care știa - cu cinci zile înainte 


de după-amiaza în care venise Stern acasă și o descoperise pe 
Clara. Van Zandt îi înmână Martei declarația; ea i-o dădu tatălui 
ei care o împinse la o parte. Lui Stern îi trecu prin cap că era 
vorba de o delapidare, un joc murdar, dar asta era improbabil - 
mai rău, era absurd. 

Un sunet îl făcu să-și ridice privirea: Kate începuse iar să 
plângă. Deși avea douăzeci și șase de ani, așa cum arăta acum, 
cu faţa brăzdată de lacrimi și cu machiajul șters, părea să aibă 
jumătate din vârsta ei. Se lăsase pe braţul fratelui ei care fusese 
tot timpul extrem de tăcut și care se gândea încă la mama lui. În 
situaţia actuală, Stern fu lesne iritat de solicitudinea lui Peter. 
Ce era, se întrebă el, de toate femeile se îndreptau spre Peter? 
Niciunul dintre ei nu putea spune că el nu era necăjit; dar toți 
păreau să adore îmbufnarea lui tăcută. Se afla aproape. Demn 
de încredere. O persoană pe care puteai conta. Peter îl 
subminase pe tatăl lui în modul cel mai perfid cu putinţă - îl 
depășise. Fiind ceea ce conta cel mai mult, ceea ce Stern nu 
era. Această perspectivă pătrunzătoare și neașteptată asupra 
ciudatelor mecanisme din familia lui nu reuși să stăvilească 
valul durerii. 

Dădu mâna cu Cal și cu Van Zandt. Se ridicară și copiii, dar 
parcă habar n-aveau cum să procedeze, dacă să mai stea sau să 
plece, sau chiar dacă s-ar fi cuvenit să se miște. Stern înţelese 
dintr-odată că era în centrul atenţiei. Toţi îl priveau - copiii, 
avocaţii - așteptând un semnal. Ce să facă, cum să procedeze. 
Dar el nu prea știa ce indicaţii să le dea. Aici, în această 
ambianţă elegantă, sufletul lui se îngreuna de suferinţă. 
Sinucidere. Bani. Boală. Clara lăsase în urma ei o dezordine 
ireparabilă. 

Era cuprins, mai mult sau mai puţin explicabil, de amintirea 
ei, așa cum o văzuse într-o zi, în drumul ei spre îndatoririle de 
profesoară din cadrul Programului de Arte din centrul orașului. 
Și copiii, și Stern își exprimaseră îngrijorarea pentru siguranţa 
ei, dar ea mergea de două ori pe săptămână, dimineaţa cu 
mașina, în periferiile insalubre ale orașului. Trecând să schimbe 
mașinile pentru a o duce pe a ei în service, Stern o văzuse 
îndreptându-se curajoasă spre porţile școlii - o doamnă între 
două vârste, hotărâtă, cu înfățișare nobilă, păr roșcat, piept 
voluminos. Nu avea poșetă. Strânsese pumnii în buzunarele 
hainei ei simple, iar capul îl ţinea ridicat. Ignora cele câteva 


priviri răutăcioase. În acea clipă, recunoscuse ceva esenţial: nu 
că era lipsită de teamă, mai degrabă că văzuse adesea acea 
expresie; pentru Clara, orice ieșire dincolo de casa ei părea să 
ceară același efort ca și stăpânirea grijilor. Erau acei demoni 
interiori, pe care ea-i învinsese convingându-se pe sine însăși 
că nu erau reali. Cine știe cum, spre sfârșit, ei prinseseră viaţă, 
o însinguraseră și o devoraseră. O femeie tăcută, manierată, 
demnă, Clara Stern fusese înghițită de murdăria lumii, ca una 
dintre acele creaturi preistorice ale cărei oase se găseau prin 
văgăuni întunecate. Știa că, mai devreme sau mai târziu, avea 
să plonjeze și el în adâncuri, având parte de aceleași orori de 
coșmar ca și ea. 

Ajunseră în stradă înaintea lui Kate, care, neputându-se 
controla, începuse iar să plângă. 


Capitolul 5 


Cum renunţă unii la viață? Noaptea, Stern bântuia prin casa 
imensă, în căutarea unor răspunsuri. În dulapuri atârnau încă 
multe din hainele Clarei. Ţinând ușile larg deschise, se uita fix la 
îmbrăcăminte; părea la fel de plină de mister ca relicvele. 
Umerașele rămase goale, după ce Kate și Marta împachetaseră 
câteva haine, așteptau, acum, ca scheletele unor păsări. 

După ce plecase Marta, se mutase să doarmă în camera ei. 
Dormitorul lui părea întors cu susul în jos; aici se simţea puţin 
mai liniștit. Când intrase în dormitorul principal, pentru a-și 
aduna câteva lucruri, îl copleșise tăcerea. După numai câteva 
zile de nefolosinţă, pusese stăpânire pe el o liniște prăfoasă, 
învăluitoare. Era ca și cum te-ai fi uitat la o fotografie: o porţiune 
limitată dintr-un trecut inaccesibil, lipsit de animaţie, dar bine 
conservat. Îşi luă șosetele, suporturile pentru gulere și se grăbi 
să iasă. 

Vecinii și cei de la sinagogă îi arătaseră o bunăvoință formală. 
Sinuciderea soţiei era prea sinistră pentru masa de prânz - cum 
să le explici asta copiilor? Dar femeile veneau cu oale cu 
mâncare, pui gătit în diferite feluri, pentru ca să le mănânce 
singur. Congelatorul era stricat. Seara, băga de obicei ceva în 
cuptorul cu microunde, destupa o sticlă de vin, mânca, bea și se 
plimba prin casă. 

Pe frigider se afla o notiţă pe care scrisese să-i telefoneze lui 
Nate Cawley. Încercase de mai multe ori, sperând să alunge 
întrebarea cu privire la nota de plată a Clarei, dar nu-l găsise 
încă, acesta fiind plecat la o conferinţă pe teme medicale, în 
Canada. Înmuiat de vin, Stern dădu câteva telefoane - 
prietenilor, Martei, lui Kate, verificând dacă erau acasă - și apoi 
își reluă hoinăreala. Ședea în fotolii, de care nu-i păsase ani în 
șir. Mergea din cameră în cameră, uitându-se la mobilă, la 
tablouri. O pasăre de porțelan. De unde era? 

Era invitat din când în când în oraș de către alţi avocaţi, în 
general atunci când se mergea în grup; era un gen de 
solicitudine convenţională, care indica mai mult poziţia lui în 
societate decât vreo anumită intimitate. Genul de relaţii sociale 
pe care familia lui îl minimalizase întotdeauna. Clara, cu modul 
ei de viaţă liniștit și simplu, nu era interesată de oameni sau 
ocazii care aveau prea puţină consistenţă. Acum, liber să-și facă 


de cap, nu putea să recurgă la șiretlicurile care se impuneau în 
cazul unor asemenea întâlniri, seri de pălăvrăgeală, în care se 
sărea de la un subiect la altul, în care toată lumea se holba la el, 
nedând glas întrebărilor despre soţia lui. _ 

Singurele ieșiri pe care le dorea erau cele cu copiii. In primele 
două săptămâni după plecarea Martei, se dusese de două ori la 
Kate, la cină, iar ea și John se întâlniseră odată cu el în oraș. Dar 
aglomerarea suburbană din districtul Kindle făcea ca distanţa 
dintre ei să fie parcursă într-o oră, iar în zilele de lucru, drumul 
era extenuant, în special pentru Kate, istovită de primele faze 
ale sarcinii. Simţea că și atenţiile ei faţă de el cereau un efort 
conștient; întotdeauna drăgăstoasă, fără să caute asta în mod 
special; Kate părea acum vag înspăimântată că are de-a face cu 
taică-său. 

Acţionând, desigur, la îndemnurile surorilor lui, sunase și 
Peter și, la propunerea lui Stern, cinaseră împreună în oraș într- 
o seară. 

— Ceva rapid, spusese Peter, acceptând. 

Se întâlniră într-un bistro. Între ei însă, absenţa Clarei era 
enormă, chinuitoare. Ea fusese îndurerată de răceala dintre ei - 
și, de dragul ei, făcuseră mereu tot ce le stătea în putinţă. Acum 
era dintr-odată limpede că legătura nu-i supravieţuise, amândoi 
interpretaseră roluri într-o reprezentaţie care se încheiase. După 
câteva minute de stânjeneală, alunecară într-o tăcere totală, în 
mijlocul zgomotului de farfurii și al vocilor din restaurant. 

Așa că cea mai mare parte a timpului era singur. Într-o 
noapte, se petrecu ceva neașteptat. Telefonă o femeie de prin 
împrejurimi care pretinse că era o prietenă a Clarei. 

Descrise eșecurile repetate ale soțului ei în pat, fără să facă 
nicio pauză - omul avea probleme - și încheiase conversaţia, 
spunând simplu: 

— Sună-mă! 

Desigur că Stern nu o sună. Cu toate acestea, incidentul îi 
provocă un amestec de sentimente ciudate. Auzise și el, ca 
oricare altul, povești cu femei infidele, care îi acostau pe vădwvi 
cu o îndrăzneală dezarmantă, dar, date fiind împrejurările în 
care murise Clara, el era sigur că asta nu o să i se întâmple și 
lui. A, poate că fuseseră câteva cărţi de vizită, câteva telefoane, 
prin care câteva văduve și câteva femei divorţate, cunoștințe 
îndepărtate își exprimaseră compasiunea. In plus, dintr-odată, 


păru să se limpezească ceva. Oamenii erau singuri; existau în 
special femei care erau la fel de singure ca și el. Dar cine știa 
despre toate astea - femeile? El, cu siguranţă, nu. Și, oricum, cu 
ce scop? Gândindu-se la toate astea, începu să se simtă și mai 
rău, nedumerit și deplasat, adunat în sine, ca un lucru îngropat. 

Oricare i-ar fi fost distracţiile, serile îl găseau mereu umblând 
încolo și încoace. Bea vin, își spunea că se va apuca de treabă. 
De îndată ce se obișnui așa, își dădu seama că asta, și nu 
munca, era activitatea principală a zilei. Suferea teribil - 
nedumerit de amintiri frumoase și auto incriminări dure - și cu 
toate acestea, revenea la aceste momente aproape cu 
insistenţă, în timp ce anii îl covârșeau. 

Amintirile lui din trecut erau de un milion de pagini, relevate 
de o singură rază de lumină incandescentă, uși deschizându-se 
atunci când sosea el, încărcat cu genţi, în sute de tribunale 
diferite. În deceniile pe care și le amintea, era întotdeauna seara 
târziu sau în dimineaţa unui proces, emoţiile lui, un amestec de 
concentrare hotărâtă și nerăbdare potolită. Era pus în 
încurcătură atunci când stătea acasă; copiii vorbeau și 
rămâneau cu întrebările în aer, în vreme ce el cocea motiuni, își 
desfășura atent în minte cursul vreunui interogatoriu anume și 
întindea o mână mângâietoare, cu care voia să-i liniștească în 
vreme ce se gândea la altceva. O, reușise. Era la birou cu 
trabucurile lui, cărțile lui, telefonul lui, clienţii lui, de la șapte 
dimineaţa până la nouă sau zece seara. Când se întorcea acasă, 
se așternuse deja tăcerea. Copiii fuseseră trimiși la culcare, 
dormeau duși. Clara aștepta în camera de zi, cu o carte în poală, 
aroma cinei care se încălzea răspândindu-se în toată casa: o 
imagine a ordinii, a plinătăţii, a îndestulării. 

Fusese convins de această poză? Câţi ani se mulţumise cu 
gândul că nu se certau, că ea rareori da glas criticilor altor soţii? 
Asta ar fi șocat-o pe Clara, ca fiind vulgar. E-adevărat, el o 
tratase cu o largă curtoazie. Nu prea se întâmpla să-i 
nesocotească dorințele. Dar, desigur, făcuse o alegere 
înţeleaptă, pentru că ea rareori pretindea ceva doar în interesul 
ei. O, avuseseră și momentele lor mai dificile. Cine nu le avea? 
Perioada în care copiii plecaseră la colegiu constituise un șoc 
puternic pentru Clara. Când, în cele din urmă, plecase și Kate, 
erau momente când o găsea în întuneric, plângând. Insinuarea 
tacită, pulsând ca o rană, era acolo zi de zi: nu-i plăcea viaţa ei, 


nici măcar o fărâmă din ea. Când încerca să o mângâie, îl 
înfrunta fățiș,  transfigurată de deceniile de proteste 
neexprimate. Dar continuaseră, poticnindu-se, iar Clara revenise 
la  autocontrolul său sever, la zâmbetul său forţat și 
perseverenţa ei caracteristică. Semăna cu un pastor suedez 
care îndură torturi existenţiale în tăcere și neobservat. 

În aceste seri de preumblare, vinul îl adormea - nu fusese 
niciodată un băutor. Se trezea din somn cu o zguduitură, pentru 
a se găsi stând drept într-un scaun, cu gura uscată, cu toate 
luminile aprinse. Într-o noapte, îl trezi din somn un vis 
neobișnuit de însufleţit. Se scălda în Kindle la Capul Lupului. Pe 
nesimţite, apa se învolbură și, curând, începu să dea din 
picioare și să se zbată, în vreme ce spuma albă clocotea în jurul 
lui. Pe țărm, printre copaci, priveau mama, tatăl și fratele lui mai 
mare, îmbrăcaţi în haine de lână neagră, groasă; toţi stăteau 
nemișcaţi ca niște statui. Cu toate că se îndepărta, îi zări cumva 
pe Clara și pe copii printre ramurile golașe. Erau într-o sală de 
clasă. Copiii erau așezați în bănci, iar Clara le explica ceva, cu 
degetul ridicat. Agitându-și braţele în apă, striga, dar ei nu-l 
observau luptându-se cu curentul, fiind împins din ce în ce mai 
departe. 


Fiona Cawley, vecina lui de alături, îl întâmpină cu un pahar 
înalt cu whisky, sifon și gheaţă. 

— Sandy! strigă ea. 

De la primul cuvânt, Stern știu că e beată. Fiona deschise larg 
ușa din față. Stătea cu braţele depărtate, luminată din spate de 
veiozele aprinse din camera de zi. Și Nate, soţul Fionei, bea mai 
mult decât trebuia. Poate că asta îi ținea împreună. Stern 
înțelese dintr-odată, fără prea multe subtilităţi, ce anume o 
motiva pe Fiona. Destinsă de pe urma alcoolului, era mai 
atrăgătoare; atitudinea ei era de o flexibilitate ispititoare. În 
mod evident, își savura libertatea. Era îmbrăcată elegant, ca 
întotdeauna, într-un costum tricotat care îi reliefa silueta. 
Coafura și machiajul erau fără cusur. Își pusese o bijuterie 
pentru seara pe care o petrecea acasă un diamant mare, la 
baza gâtului. Fiona își umplea zilele îngrijindu-se. Alungă câinele 
și îl trase de mână în casă pe Stern, asigurându-l, ca răspuns la 
întrebarea lui, că nu o deranja de la masă. Părea încântată să-l 
vadă. 


— Ce faci, Sandy? îi atinse faţa, un gest exagerat, de beţiv. 
Ne gândim mult la tine. 

Ca răspuns, adoptase deja o poză enigmatică. Fusese 
întotdeauna bun la așa ceva, știa să arcuiască sprâncenele fără 
să scoată un cuvânt, astfel încât să sugereze că are sentimente 
complexe. Expresia lui era acum și mai accentuată, sugera și 
mai mult durerea. 

— Mă simt atât de bine, pe cât e de așteptat, Fiona. E Nate 
prin preajmă, pentru câteva momente? Vreau să vorbesc ceva 
cu el. 

Prezenţa personală, hotărâse Stern, putea atrage atenţia lui 
Nate. După ce discută cu Cal, Stern își impuse să fie mai hotărât 
în încercarea de a descurca afacerile încâlcite ale Clarei. 

— Nu te-a sunat? l-am transmis mesajul de douăzeci de ori. 
Ei, e plecat în oraș în seara asta, Sandy. Stai o clipă. la o 
băutură. Aș vrea să te întreb ceva. Imi pare bine că ești aici. 

Fără să aștepte vreun răspuns, era deja la jumătatea 
drumului spre bucătărie, pentru a-l băga pe câine înapoi. Fiona 
era unul dintre acei oameni care obţin mereu ceea ce vor. Nu-i 
dăduse nicio șansă să se scuze. 

Familia Stern locuia lângă familia Cawley de nouăsprezece 
ani. Văzuseră locuința modernă a acestora trecând prin trei 
extinderi succesive, așa încât avea acum ceva ciudat, care 
aducea cu un al doilea nivel, arătând ca o pălăriuţă pe capul 
unui om. 

Fuseseră martori la majoratele copiilor lui Cawley, care erau 
acum amândoi la colegiu. Se bucuraseră, discutând la sfârșit de 
săptămână peste gard; beau câte ceva împreună când și când 
sau făceau grătar; două decenii de conversații și de schimbat 
unelte de grădină, dar soţii Cawley, ca pereche, la fel ca mulţi 
alţii, erau trataţi cu rezerve. Cu mai mulţi ani în urmă, odată cu 
retragerea din activitate a medicului obstetrician, care asistase 
la nașterea copiilor lui Stern, Clara începuse să-l viziteze pe 
Nate, în calitatea lui de ginecolog și medic principal. In caz de 
urgenţă - o căzătură din copac, o rană ușoară - el era medicul 
neoficial al întregii familii. Într-o anumită măsură, relaţia aceasta 
profesională le convenea soţilor Stern, de vreme ce le oferea un 
mijloc diplomatic de a se bucura de prezenţa lui Nate fără Fiona. 
Ca medic, el era bine informat, relaxat și afabil; acasă, era 
adesea anihilat de nevastă-sa. Mai tânără decât el, Fiona fusese 


fără nicio îndoială o mare frumuseţe și mai era încă o femeie 
arătoasă, zveltă, cu ochi luminoși, cuceritori, aproape 
întotdeauna galbeni. In câteva cuvinte, era greu de descris: cu 
mult nerv, abruptă, opunând tot timpul rezistenţă. Fiona nutrea 
lupte interne și resentimente vizibile. Persoană de evitat. 

— Whisky? întrebă ea. 

Stern se așeză pe un scaun tapiţat cu o țesătură cu bujori. 
Camera de zi a familiei Cawley era decorată în ceea ce Stern 
socotea că e stilul modern irlandez, înnobilare conștientă a 
stilului colonial american. In camere erau îngrămădite mese 
închise la culoare și comode, majoritatea înconjurate cu valuri 
de dantelă. Fiona era ocupată într-un mic birou alăturat, unde 
scosese o măsuţă pentru băuturi. Bea elegant; băutura era în 
clondire de sticlă șlefuită, iar un coș mare cu gheaţă, din argint 
veritabil, fusese pus în centrul mesei. 

— Sherry sec, dacă ai, Fiona. Cu un cub de gheaţă. Am niște 
treabă de făcut în seara asta. 

— Treabă? întrebă ea. Deja? Sandy, ar trebui să-ţi mai acorzi 
o șansă. 

Aceasta era o remarcă frecventă. Dar nimeni nu dădea 
alternative. Să meargă la dans? In cluburi de noapte? Li scăpa 
înţelesul. Care era ceremonialul suferinței? Să dispreţuiești 
activităţile folositoare și să te uiţi la televizor, la emisiuni 
stupide? Stern începuse deja să obosească din cauza eforturilor 
convenţionale de a-și dirija sentimentele. 

Când ea îi dădu băutura, o întrebă dacă se simte bine. 

— Cine, eu? 

Stern își aminti acum că hotărâse în urmă cu mai mulţi ani, 
fără să se gândească prea mult, să nu-i pună Fionei astfel de 
întrebări. Câinele umbla de colo-colo prin bucătărie, unde fusese 
închis, și mârâia; se auzea cum zgâria plăcile de gresie cu 
ghearele. 

— Ce treburi aveai cu Nate? 

— Câteva întrebări în legătură cu Clara. Spune-i că nu e vorba 
decât de câteva minute. Voiam să știu dacă nu cumva el o trata 
de vreo boală. 

— Era ceva, spuse Fiona. 

Făcu un semn, cu paharul în mână. 

— Da? 

— El se oprea pe la ea, dimineaţa. Avea nevoie de tratament 


medicamentos sau cam așa ceva. 

Dădu din mâna pe care nu o avea ocupată, în felul lui Nate, 
probabil. 

— Aha. 

După cum bănuise și el. Se linişti. Apoi, încurajat să afle că 
avusese dreptate, se ridică să plece. 

— O, doar nu pleci deja. Nu-ţi mai aduci aminte? Voiam să te 
întreb ceva. 

— A, da, spuse Stern. 

Uitase, într-adevăr. 

Ea se duse într-o altă cameră și se întoarse cu un pacheţel. 

— Sandy, probabil că nu ești pregătit pentru asta, dar când 
vei fi, trebuie să mă lași să te prezint lui Phoebe Brower. E 
încântătoare. Și aveţi câteva lucruri în comun. Ştii, soţul ei... 
Fiona își agită o mână, făcând grimase. Somnifere. 

Nu reuși să păstreze tăcerea - îi scăpă un sunet sau mai 
degrabă un zgomot. Dacă Fiona n-ar fi fost beată sau n-ar fi fost 
Fiona, ar fi putut să se simtă ofensat. Poate că ea credea că are 
de gând să întemeieze o societate. „Soții Insuportabili SA.”. 
Recunoscu ambalajul magazinului fotografic din apropiere pe 
pachetul din mâna Fionei. Şi fotografii? Trebuie că pe casa lui se 
afla vreun semn. Eșuat. Nefolosit. 

— Precum ai spus, Fiona. E prea devreme. 

Ea dădu din umeri. 

— Mă gândeam că majoritatea bărbaţilor ar fi nerăbdători să 
fie din nou liberi. 

Ei, până acuma se descurcase binișor, dar Fiona o cam lua 
razna. Işi duse mâinile la coapse, în semn că se pregătea să 
plece. 

— Poate că ai dreptate, Fiona. Femeile știu întotdeauna mai 
bine decât bărbaţii. 

— Nu mă lua peste picior, Sandy. Exagerezi cu ironiile. Am un 
motiv anume pentru care întreb. 

Nu era nicio îndoială că era foarte sigură de sine. Stern tăcu, 
uitându-se la Fiona, privind-o cum își venea în fire. 

— Sandy, vreau să te uiţi la asta. Trebuie să-mi răspunzi la o 
întrebare. 

Îi dădu pachetul. 

— Ce este, Fiona? 

Ea scutură din cap. Uită-te, spuse. Nu voia să dea explicaţii. 


Simţi pregnant absenţa Clarei. Această scenă nu ar fi avut cum 
să aibă loc în urmă cu câteva săptămâni. Fiona, chiar beată 
fiind, nu și-ar fi luat asemenea libertăţi în faţa lui. 

Când deschise pachetul, găsi o casetă video. 

— Uită-te la ea. 

Descrise un arc în aer, în direcția micuţei camere nupţiale de 
alături. Stern abandonă gândul de a mai rezista. N-avea sens cu 
Fiona. 

Găsi videocasetofonul și apăsă pe butoane; se pricepea la 
aparatele electronice. Imaginile ţâșniră pe ecran chiar în 
mijlocul unei secvenţe. Înregistrarea era de proastă calitate, 
făcută în casă. Nuanţa pielii era mult prea trandafirie. Primele 
cadre erau cu o tânără. Se apropia și se depărta de obiectiv, 
rămânând însă goală ca în ziua nașterii. Era subţire și cu sânii 
mici - așezată pe pat, zâmbea inocent camerei de luat vederi. 
Fu prea surprins ca să mai înţeleagă ce legături avea femeia 
goală cu Fiona. Dar apoi recunoscu vocea lui Nate; cuvintele nu 
se auzeau prea clar, iar Stern, stând acolo, sorbindu-și sherry-ul, 
nu avu nicio dorinţă să dea mai tare și să se implice astfel și mai 
mult. Pricepuse ce era de priceput. Nate era cel cu camera de 
luat vederi. 

In mod straniu, prima reacţie fu că îi păru rău pentru vecinul 
său. Cum putuse să-și facă așa ceva? Dar nu era nimic scabros 
în pozele fetei. La un moment dat, își încrucișa picioarele; purta 
pantofi negri, cu tocuri înalte. Nate plimba obiectivul peste 
fiecare parte a trupului ei; triunghiul întunecat al pubisului, 
despicat de buzele inferioare, trandafirii, devenise mai vizibil. 
Era ceva aproape nevinovat în aceste imagini. Oricum, relaxat, 
Nate și tânăra, oricine ar fi fost ea, se cunoșteau bine. Ea 
zâmbea, ca și cum s-ar fi aflat pe o plajă. 

Apoi, în vreme ce Stern își ţinea degetul deasupra butonului 
de oprire, imaginea dispăru; ecranul se înnegri, se acoperi de 
puncte și se umplu în cele din urmă cu imagini, îi trebui o clipă 
pentru a-și da seama ce se întâmplă; fu tulburat mai înainte de 
a dori să numească ceea ce vedea. După cât se părea, Nate 
întorsese obiectivul spre el însuși, în afara acestuia, se putea 
bănui axul alb al membrului său în erecţie; perspectivele erau 
greu de distins, dar, oricum, Nate părea a fi un bărbat cu 
proporţii generoase. Apoi, pe neașteptate, imaginea dispăru din 
nou și se fixă pe ceea ce se pare că dorise Nate să arate. 


Distanţa față de obiectiv era prea mică, se vedea părul tinerei, 
ca o pată, semănând cu un covoraș împletit de paie. Nu era 
nicio îndoială că buzele ei rujate erau fixate pe capătul 
membrului lui Nate. 

— E grozav, se auzi vocea lui Nate de pe bandă. Grozav. 

Stern pricepuse destul. Renunţarea la serviciile lui Nate era 
irevocabilă. 

— Înţeleg, spuse Stern. 

Stinse aparatul. 

Fiona stătea lângă măsuţa cu rotile, cu spatele la ecran. 

— Dezgustător, nu crezi? Împuţitul mi-a spus că are o 
întâlnire de afaceri în seara asta. Ce zici? 

— Fiona... zise el, dar habar n-avea ce mai putea adăuga. 

— Uite ce vreau să știu, Sandy. Aruncă rapid câteva cuburi de 
gheată în paharul ei; încă nu se întorsese cu faţa la el. Dacă 
introduc acţiune de divorţ, pot folosi caseta la proces? 

Stern deveni imediat evaziv. Nu avea de gând să se lase prins 
între vecinii lui. Îi spuse că experienţa lui nu cuprindea 
matrimoniale. Fiecare tribunal avea procedurile sale. 

Ea îl întrerupse, nefăcând niciun efort de a-și ascunde privirea 
tăioasă. 

— Nu mă ameţi, Sandy. Da sau nu? Ce crezi? Vreau să știu 
cum stau. g 

Îşi dădu seama că e foarte nervos. Înregistrarea îl 
impresionase. Și îl enerva, mai mult decât s-ar fi putut aștepta, 
să descopere că și familia Cawley, alt reper fix în viaţa lui, se 
clătina. Totuși, răspunse. 

— Cred că poate fi admisă la proces. 

De fapt, nu exista nicio îndoială. Orice avocat cu jumătate de 
creier s-ar fi gândit la o grămadă de moduri de a folosi 
înregistrarea ca probă. 

— Ei bine, va fi vai de capul lui atunci, nu-i așa? l-am tot spus 
că nu-și poate permite să divorţeze. Acum chiar că va vedea ce 
înseamnă asta. 

Fiona își înălţase bărbia; se apăra. Era greu să nu te sperii de 
vizibila ei ușurare atunci când se gândea la suferința pe care o 
va provoca. 

— Ştii unde eram, Sandy, când am văzut asta prima oară? La 
magazin. Nate m-a rugat să duc camera de luat vederi la 
reparat. Băiatul din spatele tejghelei mi-a arătat caseta și m-a 


întrebat ce este. l-a dat drumul în camera de luat vederi - știi 
cum se face - și m-a lăsat să mă uit. La puștoaica aia de 
douăzeci de ani. Ştii ce-am făcut? N-ai să crezi. M-am prefăcut, 
Sandy. Nu mi-a trecut altceva mai bun prin minte. Ca și cum eu 
aș fi fost în imaginile acelea. 

Începu să plângă. Stern era surprins că reușise să se abţină 
atât de mult. Îi trecu prin minte că Fiona avea dreptate. Tânăra 
semăna destul de bine cu ea. Aceeași frumuseţe zveltă, cu 
obrajii ridicaţi. Asta era de natură să dea speranţe sau ceva 
deprimant? Sau doar încă un indiciu că unii oameni fac mereu 
aceeași greșeală? Acum nu se mai mira de ce Nate nu-i 
telefonase. 

— Fiona, te-a afectat mult, spuse Stern. 

— Evident că m-a afectat! ţipă ea. La dracu’, nu mă trata cu 
condescendenţă! 

Gândindu-se cum ar putea s-o liniștească, începuse să se 
apropie de ea. Dar acum se opri. 

— Nate nu știe că am văzut-o. N-aș suporta să-l aud dând 
explicaţii. Se uită cu o căutătură sălbatică la Stern. Şi tu nu spui 
nimic. Încă nu sunt sigură ce o să fac. 

— Nu, nu, desigur că nu, răspunse Stern, cu toate că era greu 
să te gândești că Nate care, la urma urmelor, îi dăduse camera 
de luat vederi, era complet nevinovat. Dar Fiona nu era dintre 
cei care să aibă viziuni complicate în legătură cu intenţiile 
oamenilor. Registrul sentimentelor ei era limitat - emoţiile ei 
vibrau de la ostilitate temperată la furie disperată. Era pe 
punctul de a claca, probabil ca urmare a faptului că-și provocase 
mult rău, silindu-l pe Stern să se uite la înregistrare, gândindu- 
se că îl va face de râs pe Nate în faţa vecinilor lor respectabili, 
dar descoperise că umilinţa era mai mult decât putea să 
suporte. Probabil că cel mai bine era să evite confruntarea cu 
soţul ei. În glumă, Clara și cu el își promiseseră de-a lungul 
anilor să nu-și dezvăluie unul altuia infidelitățile. O glumă, dar 
cu tâlcul ei. Era dificil să-ţi imaginezi o explicație drăgăstoasă a 
unor treburi de acest gen. Fusese destul de norocos pentru a 
rezista căsniciei fără să-i fi fost necredincios soţiei - cel puţin, în 
sens carnal. 

Stern încercă s-o aline. Cuplurile trec prin astfel de momente, 
îi spuse el Fionei, dar ea nu era atentă. Ședea în colţul unei 
canapele, la câţiva metri de locul unde era el, suspinând 


deasupra paharului. Văzu petele de fard din obrajii ei, cărarea 
perfectă ce-i despărțea părul vopsit. 

_ — Ştii ce mă jignește cel mai mult? Că face asta acum. Acum. 
In urmă cu douăzeci de ani, era mereu vreun tip prin preajmă. 
Mă dădeam jos din mașină și bărbaţii de pe stradă mă priveau. 
Imi aruncau ocheade. Puteam să-mi fi dat seama. Dar el trebuia 
să caute fântâna tinereţii. De ce? Ce crede el că e așa minunat? 
La ce-i folosește? Poţi să-ţi crezi ochilor? Marele armăsar de 
prăsilă dat dracului! Fiona ridică glasul. Își ţinea paharul de 
whisky în dreptul obrajilor. Crezi că nu pot să fac și eu asta? Am 
crezut întotdeauna că vrea să am demnitate. Pot s-o fac. O să-l 
las să facă filme. Nu-mi pasă. Dă-ţi pantalonii jos, Sandy, o să ți- 
o fac ţie. Aici. 

Pentru o fracțiune de secundă, privirea Fionei deveni cu mult 
mai precisă decât i-ar fi permis băutura consumată. Stern era 
convins că voia să se îndrepte spre el, dar se clătinase pe 
picioare. Se întâmplă ceva - un moment numai, în care nu 
înţelese clar ce se întâmplă, datorită sentimentului de groază. 

— O, ce-ţi pasă, murmură ea. 

Se ridicase în picioare, dar se lăsă în jos din nou. Nu era sigur 
ce înţelesese ea prin remarca aceea - probabil că nu-i era milă; 
dar era o insinuare ciudată în vocea ei, în tonul ei obișnuit, 
autoritar, o sugestie stranie, cum că era un obiect vrednic de 
dispreţ ce nu avea dreptul de a rezista. 

— Fiona, spuse. 

Ea dădu din umeri. ă 

— Du-te acasă, Sandy. Imi pierd minţile. 

El aşteptă câteva momente, până își reveni cât de cât. 

— li voi spune lui Nate că l-ai căutat. 

— Te rog, zise el și se despărţiră în această notă decentă. 


În noaptea aceea, nu putu dormi. De-a lungul căsniciei lor, 
Clara avusese crize prelungite de insomnie; ziua o usturau ochii 
și avea privirea îngrijorată. Câteodată, în puterea nopţii, se 
scula și o găsea trează, având deasupra capului lampa de citit 
de pe partea ei. In primii ani, o întrebase ce o doare. Răspunsul 
ei fusese mereu încurajator, dar incomplet și, cu timpul, singura 
lui reacție era aceea că îi mormăia că ar trebui să stingă lumina. 
Ea se conforma, dar stătea în capul oaselor, în întuneric. Din 
când în când, prelungindu-se mai multe nopţi la rând aceeași 


stare, el făcea câteva sugestii, dar Clara era prea circumspectă 
pentru a-și așeza capul sau a-și etala grijile pe canapeaua 
vreunui psihiatru. La fel ca și Stern, ea gândea că, la urma 
urmelor, trebuie să fim stăpânii propriilor noastre probleme. Așa 
trebuia. Acum, nopţile cu griji erau ale lui. 

Stătea în capul oaselor, cu perna proptită de tăblia patului, 
lampa de lângă pat fiind singura lumină aprinsă din toată casa. 
Luă o carte de Braudel, apoi o puse la loc pe noptieră. 
Intâmplarea aceasta cu Fiona nu îi ieșea ușor din cap. O forță 
blândă părea să izbucnească din trupul lui, aproape ca o 
scurgere electrică. Își croi drum prin întuneric, către solariu, 
pentru a-și lua o băutură. Votcă cu sifon, văzuse un client 
cerând așa ceva într-un bar. Trase draperia, uitându-se la casa 
familiei Cawley. BMW-ul lui Nate se afla pe aleea circulară, 
singura lumină venea de la felinarele de pe stradă și de la luna 
care bătea în ferestrele întunecate. Oare nici Fiona nu se putea 
odihni sau dormea dusă, sfârșită din cauza mâniei și a șocului? 

Străbătu drumul înapoi, către dormitor, cu băutura în mână. 
După ce bău, senzațiile deveniră și mai tari, și mai localizate. 
Organele lui genitale clocoteau. Își derulă în minte înregistrarea 
de pe caseta video, cu o oarecare timiditate. O imagine părea 
să-l fascineze, un obiect ciudat apărea lateral în obiectivul 
camerei, în vreme ce cobora spre capul femeii aflat în poala lui 
Nate și prindea partea albă din părul ei, vârful nasului 
strălucind; apoi, lujerul pal, strălucind și el, înflorea dintre buzele 
ei ce se retrăgeau. Ușor băut, nu avu puterea să reziste 
excitaţiei. Membrul lui palpita, ridicând cuvertura. Cu trei 
săptămâni în urmă, crezuse că astfel de senzaţii erau pierdute 
pentru totdeauna. 

Se gândi ce s-ar fi întâmplat până la urmă? Dacă furia și 
disperarea ar fi îmboldit-o sălbatic, ar fi oprit-o? „O, ce-ţi pasă?” 
Tot nu știa ce vrusese ea să spună cu asta, dar își aminti că 
remarca îi provocase un fior, aducând cu un mesaj chinuitor de 
invitaţii seducătoare. Ce-i păsa? 

— Absurd, zise el cu voce tare. 

Incercă să adoarmă, necăjit la gândul că era bântuit, pe 
jumătate beat, de imaginea Fionei. Ea era una din acele creaturi 
pe care nu le găsise niciodată atrăgătoare. Dar acum, când 
aluneca ba dincolo, ba dincoace de graniţele somnului, îi apărea 
în minte, confundându-se în mod alarmant cu tânăra cu care o 


înșelase Nate. Clara rămăsese cu zece kilograme în plus după 
nașterea lui Peter, iar Stern nu-și aducea aminte să fi dorit, fie și 
numai o clipă, să nu fi fost așa. Dar acum insista asupra trupului 
zvelt al acelei femei mult mai tinere, care se transformase în vis 
în Fiona. Până către cinci dimineaţa, dormi ca un buștean, dar 
apoi se trezi brusc. Avusese cel mai crud și mai direct vis, un vis 
în care îl înlocuise pe Nate; organul îi era în erecţie, arzând de 
dorință și de nevoia de a urina. Ce era de făcut pentru a-și grăbi 
reacţia? Își imagină că atinge un flaut. 

Înainte de șase, porni spre birou. Cerul începea să se coloreze 
în nuanţe de gri și trandafiriu. Noaptea de nesomn îl zdrobise; 
se concentră cu greu, în vreme ce senzațiile din visul lui ceţos 
persistau, învăluindu-l. Așezat la birou, era încă excitat până în 
vârfurile degetelor. Erau cuprinse de excitație inclusiv firele de 
păr de pe mâini. Auzi, îndepărtată, dar insistentă, vocea 
insinuantă: 

„O, ce-ţi pasă?” 


Capitolul 6 


În urmă cu trei ani, Stern fusese numit să-l apere pe 
procurorul general adjunct al districtului Kindle, care era învinuit 
de uciderea unei colege. Fusese procesul deceniului pentru cele 
trei orașe: dezvăluise pasiuni aprinse și intrigi politice. Rolul pe 
care îl avusese Stern focalizase toate privirile, atenţia întregii 
naţiuni. Drept consecinţă, experienţa lui, care nu fusese 
niciodată neglijabilă, se îmbogăţise simţitor. Și înainte avusese 
un asociat, dar acum angajase încă trei avocaţi tineri. In ultimul 
timp, cu toţii spuseseră că mai era nevoie de un jurisconsult. 
Unul dintre angajaţii lui Stern, Alee Vestos, se ocupa numai de 
cazurile de drept civil și se descurca bine singur; Stern, chiar și 
după treizeci de ani, nu era prea stăpân pe desfășurarea 
interminabilă a procedurii civile - mărturii, interogatorii, cereri. 
Ceilalţi doi avocaţi - Raphael Moya și Sondra Duhaney - 
fuseseră mai înainte procurori și veniseră la Stern cam în același 
timp, cu doi ani în urmă. Ei alcătuiau dosarele pentru cazurile 
penale, în vreme ce Stern avea, de obicei, responsabilitatea 
principală în cazul unor delicte federale. 

Alee, Raphael și Sondra erau capabili să se descurce în cele 
mai multe cazuri fără ajutor, iar de la moartea Cilarei, ei 
conduceau firma. Orele de serviciu ale lui Stern se reduseseră 
simţitor. După nopţile ratate, dimineaţa era bântuit de viziunile 
întunecate din visele lui; adesea prea oribile pentru a fi 
rememorate în întregime. Stătea în pat, simțindu-se ca și cum ar 
fi fost învelit de o membrană, văzându-se pe sine ca din 
depărtare, abstract, ca o figură plutind în aer, una dintre acele 
siluete dansând în fundal, ca într-un tablou de Chagall. Sau ca 
un astronaut priponit în capsula lui, ca cineva care nu era 
nicăieri, în niciun câmp de gravitație, capabil în orice moment să 
fie purtat pentru totdeauna înspre universul nesfârșit. Când 
reușea să se ridice, se simţea iritat, de îndată ce trecea pragul 
biroului. 

Obișnuinţa de o viaţă făcea imposibilă tratarea problemelor 
juridice cu indiferenţă; legea îl uimea mereu, așa cum unii copii 
sunt fascinaţi pentru totdeauna de o anumită jucărie. Chiar și 
acum, capacitatea lui intactă îl uimea; cu toate acestea, 
angajamentele lui fuseseră date uitării. Clienţii, cu problemele și 
urgenţele lor - totul părea acum peste puterile lui; exista un 


număr limitat de probleme în care Stern era angrenat în mod 
invariabil. Celelalte cazuri erau încredințate avocaţilor mai 
tineri. In fiecare zi primea dări de seamă de la asociaţii săi, se 
întâlnea cu acei clienți pe care trebuia să-i vadă examina 
pledoarii, dădea telefoanele necesare sau apărea în procese, 
atunci când era cazul, petrecând restul zilei cufundat în gânduri 
dezlânate, fără ţintă. Ar fi spus că se gândește la Clara, dar nu 
era chiar așa. De fapt, se gândea în mod virtual la orice: la 
spoturile publicitare de la televizor; la desenele de pe pereţii 
popicăriei; la copiii lui și la necazurile lor; la mâncarea de care 
avea nevoie; la notele de plată; ce mai putea încă să planteze; 
cele câteva ocazii în care îi promisese Clarei că se vor mai duce 
în Japonia, și nu făcuseră călătoria și nici măcar pregătiri pentru 
că... Săptămâna trecută citise o zi întreagă broșuri despre un 
nou procesor de texte. 

Inchisese diplomatul. Se pregătea pentru noaptea lui de 
hoinăreală prin casă, când apăru Alee, cu o copie care tocmai 
sosise în camera de corespondenţă. Era aproape șapte, la birou 
era liniște, erau prezenţi numai avocaţii; se gândea ce mai 
rămânea de făcut, acum, că telefoanele tăcuseră. Mesajul primit 
de Stern era expediat de Dixon, de la casa lui magnifică din 
piatră, din districtul Greenwood, unde avea un birou plin de 
dispozitive ingenioase: fax, computere, buzzer, modemuri. Un 
director modern: Dixon putea fi întotdeauna contactat. Sună 
telefonul, pe linia particulară a lui Stern. 

— Ai primit-o? întrebă Dixon. 

— Acum mă uit la ea. 

Așa cum promisese, cazul lui Dixon era una dintre puţinele 
probleme cărora Stern le acorda o atenţie permanentă. Dăduse 
de urma celor trei clienţi ai lui Dixon care erau menţionaţi în 
citaţie și pe care nu-i dibuise până acum. Avocaţii lor 
confirmaseră că fiecare dintre ei fusese contactat de FBI, dar 
numai unul voia să-i pună la îndemână lui Stern copii ale 
documentelor revendicate de guvern. Apoi, pe la începutul 
săptămânii, Al Greco sunase din biroul lui Dixon din Dusable și îi 
dăduse numele a doi clienţi locali, care primiseră și ei citaţii 
pentru același tip de documente. Interesele procuraturii nu mai 
erau aparente. 

Scrisoarea pe care o trimisese Dixon prin fax oferea totuși 
câteva date. Bancherul său din First Kindle îl anunţase că o altă 


citaţie din partea marelui juriu fusese deja adresată băncii în 
urmă cu mai mult de o lună. Reieșea din scrisoare că agenţii 
fuseseră la bancă și verificaseră, la repezeală, declaraţiile cu 
privire la conturile lui Dixon. Apoi, urmărind ceea ce cerea 
citația, ceruseră copii ale tuturor depunerilor lui Dixon și ale 
cecurilor emise de-a lungul anului. Aceasta era o sarcină 
obositoare, se impunea ca o serie de angajaţi să cerceteze role 
de microfilm, iar banca urma să disponibilizeze aceste 
documente săptămâna viitoare. Ca de obicei, FBl-ul ceruse ca 
toate acestea să fie confidenţiale; dar, bancherul, după ce se 
consultase cu avocaţii, hotărâse să-l prevină pe Dixon, în caz că 
se încumeta să ridice obiecţii. Scrisoarea înfățișa gestul 
respectiv ca pe un act eroic, de protejare a unui client prețuit, 
dar de fapt era un lucru obișnuit. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Dixon. 

Multe, Stern știa. În mod cert, însemna că Dixon era ţinta 
anchetei; și că, într-un fel sau altul, descoperiseră unde își 
depunea Dixon capitalul. In acest punct, în urmă cu câteva luni, 
Stern și-ar fi aprins un trabuc, pentru a se aduna un moment să 
gândească. Degetele lui se îndreptară totuși spre scrumiera 
elegantă de cristal de pe birou, ca și cum nervii ar fi avut un 
instinct al lor. Trecuseră, după calculele lui, douăzeci și nouă de 
zile de la ultimul lui trabuc, din ziua în care zburase spre 
Chicago. Pentru un sud-american, ideea de penitenţă era 
lugubră, o reminiscență catolică din adolescenţă, el fiind însă 
evreu. Tipic pentru modul absolut imprevizibil în care îl bântuia, 
uneori, Argentina. 

— Cred că înseamnă, zise Stern, că ei încearcă să afle 
proveniența banilor. Dixon, ei cred că tu ai eludat legea, 
profitând de pe urma acestor afaceri pe care le cercetează. 

Dixon tăcu. 

— E vorba despre o grămadă de bani, spuse el în cele din 
urmă. Ce cred ei? Că am furat acești bani și i-am pus direct în 
contul meu de la bancă, astfel încât să fiu sigur că va observa 
cineva? Cât de prost mă cred? 

Stern nu răspunse. În indignarea lui, Dixon era convingător, 
dar modul în care se desfășurau evenimentele, așa cum le 
înfăţișase bancherul - faptul că agenţii se uitaseră mai întâi 
peste declaraţii - indica foarte limpede că ei credeau că se află 
pe drumul cel bun. Dixon fusese de acord ultima dată că 


tranzacţiile pe care le cercetau cei de la procuratură erau 
suficient de mari pentru a influenţa considerabil preţurile pieţei. 
Poate că Dixon fusese plătit de cei de la bursă să-i informeze în 
legătură cu planurile clienţilor lui. Asta mergea. Procurorul voia 
să examineze toate cecurile pe care le primise Dixon, în nume 
propriu, de la alţi tipi de la bursă. 

— Şi dacă urmăresc banii pe care îi depun, de ce dracu’ au 
nevoie de cecurile mele anulate? întrebă Dixon. 

— In general, cecurile sunt dorite nu pentru ceea ce arată, ci 
pentru ceea ce nu se vede. 

Dixon nu părea să înţeleagă. 

— Vitându-se la andosări, sunt capabili să identifice alte 
conturi, alte instituţii financiare cu care faci afaceri. Dacă nu 
găsesc ceea ce caută în acest cont, se vor duce la celelalte. 

— Grozav, spuse Dixon. 

Tăcu apoi din nou. Intre timp, Stern mâzgăli în grabă o schiţă 
de scrisoare adresată băncii, cerând copii după citaţie și după 
celelalte documente predate procuraturii. După cum avocaţii 
băncii știau prea bine, nu existau motive pentru a împiedica 
banca să se conformeze. 

— Tipa asta e de milioane, spuse Dixon. După toate 
aparențele, vorbea despre Klonsky. Vrea totul. Margy mi-a spus 
ca documentele citate ar umple o jumătate de casă. Câteva 
cutii, îi spusese Margy lui Stern, dar el voia să vadă cu ochii lui. 
Se ducea săptămâna viitoare la Chicago, să treacă în revistă 
documentele înainte de a fi înaintate procuraturii. Ştii cum i se 
spune, nu? întrebă Dixon. Klonstadt. Ai auzit? Minunea Fără 
Ţâţe. 

Dixon râse. Stern auzise porecla într-o seară de vineri la Gil's, 
între pereţii care se voiau eleganţi; aici se adunau avocaţii să 
discute procesele aflate pe rol și să se plângă de efortul pe care 
îl cerea profesia lor. Acest gen de umor negru nu fusese 
niciodată pe gustul lui. 

Dixon se simţea lezat în drepturile sale. Exasperat. Hăituit. 
Resursele doamnei Klonsky îi depășeau așteptările. Și în efortul 
lui grosolan de a insista că acea vulgaritate era amuzantă, Stern 
detectă pentru prima dată un ton familiar. De-a lungul carierei 
lui, îl remarcase de nenumărate ori. Trac sau fiori. Numește-l 
cum vrei. Era sunetul care marca erodarea internă incipientă, 
căderea fortificațiilor interioare. Tonul ascuţit ce lipsea din 


vocea lui Dixon îl atinse pe Stern ca o picătură îngheţată, ceva 
apropiat de frică. Era evident, dat fiind faptul că știa porecla 
judecătorului, că Dixon nu fusese în stare să-i urmeze sfatul de 
a nu vorbi despre anchetă. În schimb, își trâmbiţase necazurile 
în atmosfera fierbinte de la club sau prin colţul vreunui vestiar, 
acolo unde discuta el de obicei preţurile grânelor, unde îi plăcea 
să se culce cu fetele din ring. Dixon îi mărturisise cuiva 
necazurile sale, vreunui avocat, probabil, dată fiind informaţia 
căpătată. Nu mai putea spera decât că e vorba de o persoană 
discretă. 

— Ştii care sunt ultimele noutăţi? întrebă Dixon. Nu se știe că 
am aflat, dar doi agenţi FBI au fost la Datatech toată 
săptămâna; s-au uitat prin documentele cu privire la unul din 
conturile MD. Am aflat astăzi. 

Stern emise un sunet grav. Nu era de mirare că Dixon se 
simţea înconjurat. Datatech era furnizorul de procesoare de 
date al lui Dixon care înscriau în memoria calculatorului 
conturile MD. 

— Ce cont, Dixon? 

— Contul de erori al firmei. 

— Ce e asta? 

— Ceea ce sună a fi. Acolo unde corectăm greșelile. Clientul 
vrea să cumpere două camioane de fasole și noi îi expediem 
grâu în loc. Când ne dăm seama, îi trimitem fasole și trecem 
grâul în contul de erori, așa că în final deţinem grâul în locul 
clientului. 

— Şi procuratura vrea documente în legătură cu acest cont? 

— Mai mult. Păcălicii ăștia au comandat la Datatech un 
program special. Vor greșelile făcute în cursul tranzacţiilor de la 
bursa din Kindle. 

— Din Kindle? 

— Exact. Nu prea are sens, nu-i așa? 

— Nu, răspunse Stern simplu. 

Tranzacţiile în legătură cu care ceruse informaţii până acum 
procuratura fuseseră încheiate la bursa din Chicago. Greșelile pe 
care le cercetau ei acum apăruseră, conform informaţiilor 
furnizate de Dixon, în legătură cu tranzacţiile încheiate la bursa 
mai mică de aici. Era ca și cum ai investiga tranzacţiile de la 
bursa din New York, cerând documente de la bursa din San 
Francisco. Derutant. Dar era ceva în tonul ridicat, neliniștit, al lui 


Dixon, care îi sugera lui Stern că procuratura se afla pe drumul 
cel bun. 

— De la cine ai aflat aceste lucruri, Dixon? în legătură cu 
Datatech și FBI? E 

— Este o informaţie confidențială. Aia de la Datatech au făcut 
pe ei când au văzut citaţia. Le dau trei sute de mii de dolari pe 
an și acum au promis să păstreze secretul față de mine. 

— Nu mai spune? Ai motive să crezi în autenticitatea 
informaţiei? 

— O tânără, zise Dixon în cele din urmă. O cunosc de ceva 
vreme. Nu mi-ar spune prostii. l-am promis că asta nu se va 
întoarce împotriva ei. Nu vreau ca Minunea Fără Ţâţe să afle 
despre asta. 

— Desigur. 

Pentru Dixon, ca și pentru ceilalți indivizi de la bursă, cuvântul 
de onoare era sacru. Puteai să lucrezi pe la spate fără nicio 
opreliște, dar erai obligat să respecţi un târg asupra căruia 
căzuseși de acord. 

— Totuși, cât timp are de gând să ţină lucrurile așa, întrebă 
Dixon, individa aceea, cum îi zice, Kronstadt? 

— Klonsky, spuse Stern. Nu se știe. 

— Luni? 

— Teoretic, ani. 

— lisuse. Și ei pot s-o ţină așa la infinit, expediind citaţie după 
citaţie? Și mie? 

— Dacă ancheta are un scop legitim, da. 

Stern auzi prin telefon declicul metalic al brichetei lui Dixon. 

— Să înţeleg că ai vreo problemă, Dixon? 

— Nu-i nimic, spuse. 

Respira greu. 

— Pot să-mi ceară orice printr-o citaţie? 

— Nu te înţeleg, Dixon. 

— Să presupunem că am niște lucruri personale. Pot să mi le 
ceară? 

Stern făcu o pauză. Ce voia Dixon să spună? 

— Unde se află aceste lucruri personale? 

Stern îl auzi pe cumnatul său cum trage din ţigară, 
cântărindu-și răspunsul. 

— La birou. Un seif micut. 

— Şi ce ai în el? 


Dixon scoase un sunet echivoc. 

— Așa, în mare, spuse Stern. 

— Lucruri personale. Fleacuri. 

Stern își linse buzele. Nu era nevoie să-l înveţi pe Dixon să-și 
ţină gura. Uneori, era o camaraderie ciudată între Stern și 
cumnatul lui. Dixon era un tip deștept, cu un simţ al umorului 
convingător; existau momente când era ușor să-ţi facă plăcere 
compania lui. El și cu Stern făceau sport împreună; se angajau 
în competiţii sportive la care putea și Stern să reziste. Amândoi 
erau amatori de mecanisme ingenioase. Existau două magazine 
la East Charles pe care le frecventau numai împreună o dată pe 
an. Şi, cu toate acestea, existau în mod cert anumite limite, 
stabilite de rivalitate, dezaprobare, neîncredere. Stern era 
mulțumit să-l lase pe Dixon să nu-i dea toate datele. Nu voia să 
devină vulnerabil, având date despre întâlnirile amoroase ale lui 
Dixon sau despre afacerile încheiate la graniţa dintre licit și ilicit. 
De-a lungul anilor, relaţia aceasta de la avocat la client se 
dovedise a fi mai agreabilă decât cine știe ce efort jovial de a 
simula vreo apropiere. Stern pretindea doar ceea ce legea, cu 
rigorile și convenţionalismele ei, cerea, iar Dixon asculta atent și 
răspundea în dodii, așa cum îi plăcea lui. 

— Sigur este vorba de lucruri personale, Dixon? Lucruri care 
sunt numai ale tale, nu și ale corporației, care au fost pregătite 
în afara corporației și la care nu ai permis accesul personalului 
corporației? 

— Exact. Pot să le obţină printr-o citaţie? 

Stern se gândi o clipă. Nu-i plăcea niciodată să emită păreri 
riscante. Clientul ţinea întotdeauna pentru el vreun detaliu care 
schimba totul. 

— În general, nu poţi fi silit să pui la dispoziţie lucruri 
personale, în absenţa unei garanţii de imunitate. E improbabil să 
survină așa ceva în acest stadiu al anchetei. Un mandat de 
percheziție, asta e cu totul altceva. 

— Un mandat de percheziţie? 

— Anchetele astea cu privire la firmele de brokeraj sunt 
neplăcute de cele mai multe ori. Depinde de ceea ce caută. Pot 
găsi că ar fi avantajos să pună mâna dintr-o singură mișcare pe 
toate documentele. Dacă încep cu biroul și își dau seama că 
lipsește ceva, va urma casa ta. 

— E mai bine să le mut? Asta vrei să spui? 


— Numai dacă te îngrijorează faptul că s-ar putea să intre în 
mâinile lor. Poţi să muţi seiful într-un loc unde e mai puţin 
probabil ca ei să caute. 

— Și asta unde ar fi? 

— Cât de mare e? întrebă Stern. 

O treime de metru pătrat, spuse Dixon. 

— Atunci poţi să-l trimiţi aici. Chiar și în aceste zile, procurorii 
federali nu sunt prea porniţi să percheziţioneze birourile 
avocaţilor. Mandatul presupune o aprobare specială din partea 
Ministerului Justiţiei de la Washington, iar o asemenea măsură 
miroase a violare a dreptului la apărare. E riscant din 
perspectiva lor. 

— Şi dacă am nevoie, cum ajung la seif? 

Stern refuză să numească ceea ce era evident. Dixon arătase 
cât se poate de clar că nu dorea deloc să divulge conţinutul. 

— O să-ţi dau o cheie de la birou. Vino și uită-te. Sau, chiar 
mai bine, ce-ar fi să apelezi la un alt avocat, care nu e implicat 
în problema asta? Biroul lui Wally Marmon ar servi excelent în 
acest scop. 

Era firma care îl reprezenta pe Dixon în problemele obișnuite 
de afaceri, de care Stern refuza să se ocupe, dar Dixon mormăi 
la auzul unei astfel de idei. 

— O să-mi ceară chirie cu ora, spuse Dixon. Și ar deveni prea 
nervos. Îl știi pe Wally. 

Reflectând puţin, îţi dădeai seama că Dixon avea dreptate 
aici. 

— Dacă acest aranjament nu te mulțumește, atunci lasă seiful 
acolo unde este. Sau ia-l acasă. Ca avocat al tău, prefer să-l știu 
aici. 

Era bine să-i limiteze aria ascunzătorilor. Dumnezeu știa unde 
ajungeau, dacă Dixon avea acces permanent la cine știe ce 
cutie neagră în care depozita documentele căutate de 
procuratură și al căror conţinut îl neliniștea atât de mult. În 
acest fel, atât clientul, cât și avocatul ar da de bucluc. 

In cele din urmă, Dixon spuse că va trimite seiful săptămâna 
viitoare. 

— Fă-ţi singur aranjamentele, zise Stern. Dacă nu știi decât tu 
unde este seiful, atunci nimeni nu le va putea spune unde să-l 
caute. 

— Ce vrei să spui? întrebă Dixon. 


Stern făcu iarăși o pauză. Nu voia să-l alarmeze. Pe de altă 
parte. 

— Dixon, trebuie să-ţi spun, sunt convins că au un informator. 

— Un informator? 

— Cineva care-ţi este apropiat, ţie sau afacerilor tale. 
Informaţiile lor sunt prea precise. Afacerile tale. Banca la care 
depui. Care este furnizorul tău de procesoare de date. Există o 
înlănţuire ciudată în ceea ce vor să afle. Cred că vor să te 
împingă pe o pistă falsă în legătură cu sursa informaţiilor. 

— Cred că vor să-mi arate ce deștepţi sunt ei, zise Dixon. 

— Trebuie să te mai gândești la asta, Dixon. Identitatea 
informatorului ne-ar putea fi de mare ajutor. 

— Las-o baltă, Stern. Nu știi despre ce este vorba. Vreun 
salahor de la bursa din Kindle, care a vrut vreodată să-și înfigă 
colții în curul meu, le poate vinde gogoși ăstora. Dixon se 
înverșunase, vorbind despre criticii și adversarii lui. Dar eu voi fi 
cel care va râde la urmă. Ţine minte ce spun. Ai să vezi. Acum 
îmi ţin gura, pentru că așa ai spus tu că trebuie. Dar când se va 
termina chestia asta, eu tot aici voi sta. Și voi avea câteva poliţe 
de plătit. 

Dixon nu era obișnuit să fie vulnerabil... sau cenzurat. Situaţia 
critică de acum le implica pe amândouă, iar asta îl înfuria. Mai 
păstră legătura un moment, respirând greu, ca un taur. Odată 
făcute promisiunile cutezătoare de triumf și răzbunare, părea să 
nu mai aibă nimic de zis. Poate că își dădea seama de 
inutilitatea oricăror vorbe. Totuși, procuratura o să continue să 
ceară documente, o să-i sperie clienţii, o să-i citeze dușmanii, 
amestecându-se în toate relaţiile lui posibile. Aflat la o depărtare 
de două districte, Dixon părea să cântărească lumea în 
expansiunea secretelor lui. Asta îl protejase mereu - nu 
prieteniile, nici alianțele sau puterea personalităţii lui. Dixon era 
la fel ca Dumnezeu și Caliban - imposibil de cunoscut. Insulta ce 
îi era adusă în împrejurările actuale era profundă. 

— Ai să vezi, repetă Dixon, înainte de a pune receptorul în 
furcă. 


Capitolul 7 


__— Să nu faci nimic, spuse femeia de la celălalt capăt al firului. 
iți aduc eu cina. 

— Cine este? întrebă Stern. Helen? 

— Da, bineînţeles că Helen. Te deranjez? Le las doar și plec. 
Am o întrunire. 

Trebuie să fi sunat la intervale de cincisprezece minute, 
pentru că era acasă doar de câteva momente. 

— Eşti extrem de drăguță, spuse Stern, uitându-se la ghiveciul 
care se dezgheţa pe masa din bucătărie. Vino. 

Așa că, gândi Stern, încă odată, femeile erau primele. Probabil 
că Helen Dudak nu avea niciun interes să fie chiar prima. 
Familia Dudak și familia Stern întreţinuseră relaţii vreme de 
douăzeci de ani. Ca perechi, fuseseră legaţi în principal de copiii 
lor. Kate fusese prietena cea mai bună a lui Maxine, copilul cel 
mai mare al lui Helen. Cele două familii aveau aceleași idei 
despre chestiunile fundamentale ale vieţii conjugale: despre 
permisiunea de a fi scuzat înainte de a te scula de la masă; 
cantitatea de dulciuri permisă pe zi; vârsta potrivită pentru a 
conduce mașina singur sau pentru a ieși seara cu un băiat. Soții 
Dudak erau oameni plăcuţi, principiali, având un sistem de 
valori rezonabile, și se îngrijeau de copiii lor. Așa că relaţia se 
așezase pe acest fundament solid, chiar dacă era oarecum 
limitat. Cunoștinţele lui despre forul interior al lui Helen erau 
aproximative. Clara nu păruse niciodată să-i privească pe Miles 
și pe Helen ca pe un cuplu interesant și, în ultimii ani, datorită 
numeroaselor schimbări, relaţiile se răciseră. Maxine se dusese 
la colegiul economic, se măritase și lucra în St Louis, iar Helen 
divorțase de Miles de trei ani. Avea un aer înţelept, simpatic, 
independent. Reușise să depășească abisul, umilinţa tristului 
eveniment: după douăzeci de ani, soţul ei, proprietar înstărit al 
unor ateliere de tăbăcărie, se mutase și, doar câteva luni după 
aceea, se căsătorise cu secretara lui, în vârstă de treizeci de ani. 

Stern o văzu venind, de la fereastra din bucătărie, cu o sacoșă 
voluminoasă și un arsenal de recipiente din aluminiu. Să 
cumpere bauxită, se gândi Stern. 

— Dumnezeule, Helen, dar nu sunt decât o persoană. Stern îi 
luă câteva recipiente din mâini și o invită în bucătărie. Aici e 
destul pentru șase. Șaisprezece. Indepărtă învelitoarea de pe o 


tavă cu pui și fu imediat înconjurat de arome. Usturoi și cimbru. 
Ar fi fost în stare să parieze, dacă i s-ar fi cerut, că Helen Dudak 
gătește bine. Era o parte esenţială a personalităţii ei. Hai, vino și 
tu, ar fi păcat să mănânc toate astea de la congelator. Ai timp 
să cinăm înainte de întrunirea aceea a ta? Te rog să stai. Mi-ar 
face plăcere. 

Helen șovăi, dar fu în cele din urmă convinsă să-și dea jos 
haina. Fusese plănuit totul? Stern avea îndoieli. Helen nu era o 
persoană care face planuri, cu toate că se vedea că e încântată 
că fusese rugată să rămână. li puse fulgarinul în șifonier. Era un 
veșmânt în tonuri castanii, cu o marcă vestită - Miles nu-și 
cumpărase ieftin libertatea. Ea găsise deja farfurii și platouri și 
punea masa în bucătărie, când se întoarse el. Admira bunul simţ 
de care dădea dovadă Helen, nedorind să transforme 
întrevederea neprevăzută în ceva promiţător. Cu toate acestea, 
atmosfera era animată, Helen se mișca între dulăpioare și masă. 
lată-i, oameni între două vârste. Soţia lui era moartă de cinci 
săptămâni. El era singur, ea nu mai avea nicio legătură și, din 
cauza asta, amândoi păreau, în mod ciudat, aproape dureros, 
înveseliţi. 

Și apoi, el era interesat; nu avea niciun sens să ascundă asta 
faţă de sine însuși. Din seara petrecută la Fiona acasă, era mai 
mult sau mai puţin ațâțat de orice femeie pe care o vedea. 
Pentru Stern, aceasta era o fixaţie deconcertantă. Spunându-și 
asta, își dădea seama că nu făcuse nimic în acest sens. O, se 
gândea la asta, desigur. Admira o sută de femei pe zi doar 
plimbându-se prin oraș. Dar își impusese această reţinere. Era 
unul dintre acei bărbaţi de vârstă mijlocie, mulţumiţi de această 
parte așezată a vieţii, în care preocupările sexuale puteau fi 
lăsate ușor în urmă, fără vreo estompare a virilităţii. Primea de 
la simţurile lui, aproape împotriva lui însuși, un mesaj 
nerăbdător, de natură să te binedispună. Cu adevărat, nu se 
putea închipui pe sine ca partener al altei femei - era mult prea 
curând - dar, cu toate astea, aruncă o privire îndrăzneață către 
Helen când se duse să aducă o sticlă cu vin din dulapul de pe 
coridor. Una peste alta, ea era o persoana prezentabilă - 
mijlocul cedase întrucâtva, dar nu Stern era cel în măsură să 
critice acest lucru - și, chiar dacă arăta puţin asprită de viaţă, 
era ceva atrăgător în asta. Avea părul roșcat, asemeni unei 
vulpi, oarecum accentuat de vopsea, dar tocindu-se cu vârsta și 


luând-o în toate părţile. Picioarele erau bine construite; despre 
fund, nu aveai ce spune. Tenul avea porii deschiși, dar era 
plăcut fardată. Helen avea un fel de a se uita care arăta că 
trecuse prin multe - umor, suferință, demnitate. Stern avea 
impresia că fusese distrusă când o părăsise Miles, dar ea era o 
persoană puternică, poate nu chiar o inteligenţă remarcabilă, 
dar, oricum, bine motivată. Se descurcase bine, fiind convinsă 
că nu era făcută să sufere. 

— Ei, bine, asta chiar e o plăcere neașteptată, spuse el când 
masa fu așezată înaintea amândurora. Ce le-ai făcut cartofilor 
astora, Helen? Serios. Sunt extraordinari. 

Helen descrise modul de preparare. Stern ascultă cu atenţie. 
Îi plăceau cartofii. 

Ea îi povesti despre problemele ei. Se pregătise pentru a fi 
ghid, dar tânjea după ceva mai puţin terestru și devenise 
organizator de întruniri. Era contactată de mari organizații 
pentru a se ocupa de amplasării, hoteluri, prezentări. Muncea 
acasă, cu un fax și un telefon. Un început anevoios, dar acum 
mergea bine. Spuse povestea cu umor. Era un partener de 
discuţie agreabil, gata să ia iniţiativa pentru a menţine această 
fragilă atmosferă însufleţită. 

Se auzi soneria. Uitându-se pe geam, îl văzu pe Nate Cawley. 
Se părea că îl surprinsese într-un moment de îngândurare. Se 
afla pe veranda acoperită cu plăci de ardezie, întors în bătaia 
vântului. Era un bărbat micuţ, slăbuţ. 

Părul era cărunt, iar mare parte îi căzuse; câteva fire mai 
lungi se ridicaseră acum în vânt. Stătea să plouă; sfârșitul lui 
aprilie era întotdeauna umed aici. Nate ieșise fără haină și acum 
se scutura puţin pentru a se încălzi. Purta un cardigan de golf și 
pantaloni marinărești albaștri, din stofă. 

— Intră, Nate. 

Helen se ridicase de la masă și se uita spre antreu, la Stern și 
la Nate. În ciuda distanţei, Stern încercă să facă prezentările. 

— O cunoști pe Helen Dudak? întrebă Stern. 

— Desigur. 

Se ivi un moment de vădită stinghereală. Nate nu se mișcă. 
Era clar că se gândește că deranjează, iar Stern avu o reacţie 
instantanee de aversiune, demodată, dar puternică. Nu-i plăcea 
să fie văzut singur cu o femeie în casa lui. Nu acesta era mesajul 
pe care voia ca Nate să-l ducă Fionei, care l-ar fi pus imediat pe 


tapet în discuţiile cu vecinii. Stern dădu din mâini autoritar, 
puţin cam afectat, pentru a-și aduna puterile. 

— Suntem în toiul unui ospăț regesc, pregătit de Helen, Nate. 
Ce-ai zice de un minunat pui Vesuvio? Sau să-ți aduc mai 
degrabă ceva de băut? 

— Nu, Sandy. Am venit doar pentru câteva momente. Fiona 
mi-a zis că m-ai căutat. 

Nate își ceru scuze că era atât de greu de găsit. Se întâmplau 
o grămadă de chestii, spuse. Da, într-adevăr, se gândi Stern. 
Dumnezeu știa ce îi spusese Fiona că discutaseră, dar era 
evident că-i oferise o versiune îndulcită. Așa preocupat cum 
părea, Nate nu avea aerul unui bărbat care știa că tu și nevastă- 
sa v-aţi omorât timpul comentând înregistrarea video a erecţiei 
lui. 

Stern îl invită în birou, acolo unde pusese chitanţa de la 
laborator. 

— Ai vreo idee ce ar putea fi asta? 

— A, spuse Nate. Westlab. Examină factura în detaliu, înainte 
de a o înapoia. Eu nu prea lucrez cu ei. 

— După toate aparențele, Clara a consultat un medic în 
ultima lună. 

Lui Nate îi trebui un moment ca să priceapă ce i se spunea. 

— Cum ai ajuns la concluzia asta? 

Stern îi povesti despre notițele din calendarul Clarei. 

— Ca să fiu sincer, Nate, credeam că este vorba de tine. N-am 
găsit nicio notă de plată de la vreun medic. 

Nate, ca medic și vecin de modă veche, o trata pe Clara pe 
gratis, trimiţându-i note de plată doar când și când, dacă nu 
chiar deloc. După întâlnirea din biroul lui Cal, Stern se uitase cu 
atenţie în agenda Clarei. Și cercetase cu multă grijă 
corespondenţa. Se gândise că e posibil ca ea să fi fost bolnavă. 

— Ceva grav, spuse Stern, apoi adăugă mai încet, 
insuportabil. 

Nate, compătimitor, prinse mingea din zbor. Privirea i se 
înmuie, avea blândeţea celui obișnuit să stea în preajma 
bolnavilor. 

— Nu, nu Sandy, nu era ceva de acest gen, ceva de care să 
știu eu. 

— Inţeleg. 

Se uitară unul la celălalt, într-o atmosferă dintr-odată 


încărcată. Probabil, Nate găsea necuviincioasă căutarea lui 
Stern prin hârtiile soţiei lui sau poate nu era în largul său din 
cauza prezenţei lui Helen. 

— Cred că am fost indus în eroare de remarca Fionei, cum că 
îi aduceai medicamente Clarei din când în când. 

— Fiona, spuse Nate, și o expresie evidentă de neplăcere i se 
întipări pentru scurt timp pe faţă. 

Era o greșeală, își dădu seama Stern, să repete aiurelile emise 
de ea la beție. 

— Clara a avut niște probleme la un genunchi în iarna asta. Îi 
dădeam un antiinflamator. 

— A, spuse Stern. 

Cei doi bărbaţi se priveau în continuare. 

— Sandy, ce-ar fi să dau un telefon la Westlab, în locul tău? O 
să aflu despre ce este vorba. 

— Pot să fac și eu asta, Nate. 

— Nu, spuse Cawley. Lasă-mă pe mine. Vor vorbi mai bine cu 
mine decât cu tine. Presupunând că ei ar vorbi cu cineva. Dacă 
n-aţi fi voi băieţi... Nate, cu modul lui de a fi, familiar și 
îndatoritor, era pe punctul de a-l asalta pe Stern cu lamentaţii 
tipice în legătură cu legea și influenţa ei recentă asupra practicii 
medicale, dar se opri. Ştii cum e, spuse, s-ar putea să fie o 
greșeală. E posibil s-o fi trimis unui Stern în locul altui Stern. 

Ideea i se păru puţin probabilă lui Stern. Apoi totul se limpezi 
deodată. 

— Mi-a venit o idee. 

Clara primise nota de plată - dar nu ei i se făcuse testul. Ar fi 
putut fi, așa cum sugerase Nate, destinat altcuiva - lui Kate. 
Test de sarcină. Test de ceva. Kate spusese că avusese 
probleme. Probabil că i le împărtășise maică-sii care, așa cum 
făcea adesea, insistase să o ajute cu cheltuielile. Era un alt 
motiv pentru care Kate suferea, pentru că Clara murise fără să-i 
spună rezultatul, și de aceea nu sosise nicio notă de la vreun 
doctor. Ba îi venea ceva în minte, ba îi dispărea altceva, dar 
totul se organiza cu soliditatea unui răspuns corect. 

— S-ar putea să fie în legătură cu sarcina lui Kate. 

— A, desigur, spuse Nate. 

Faţa i se lumină. 

— Asta trebuie să fie. 

Se îndreptă imediat spre ușă, fericit că se rezolvase problema. 


— Nate, dacă mai am dubii, poate te rog să telefonezi, totuși. 
— Sigur că da, spuse Nate. Nicio problemă. Să mă suni doar. 
Plecând grăbit, Nate se întoarse să-i facă semn cu mâna lui 
Helen. Ea mai avea mâna ridicată și privirea aceea a ei tristă 
când Stern se apropie. Stătuse singură, nu mâncase. Părea să 
știe că discuţia care fusese pe cale să se înfiripe era ratată. 
Prezenţa vădită a misterului Clarei, diferitele lui complicații.. 
Era ca un pește prins în plasă. Nu se mai putea schimba nimic. 
— Îmi cer scuze, spuse Stern. Întrebări pe care trebuia să le 
pun. A fost doctorul Clarei. 

— Și al meu, spuse Helen. 

— A, deci, îl cunoști. 

Helen începu să mănânce. La radio era muzică. Brahms. 
Ședea în scaunul împletit, având un sentiment accentuat al 
greutăţii lui, al esenței sale telurice. Așa cum se întâmpla 
adesea, suferinţa era încă prezentă. 

— Clara fusese bolnavă, Sandy? Nu știam. 

— Se pare că nu. 

li explică pe scurt. Nota de plată. Gândurile lui. Helen, care îi 
cunoștea pe amândoi de atâta timp, dădea din cap ascultând, 
cu ochii ageri, concentrați. 

— Inţeleg, spuse ea. 

Tăcură amândoi. 

— Habar n-am de ce s-a întâmplat asta, zise Stern deodată. 

In faţa miilor de întrebări, tacite sau exprimate, el păstrase o 
tăcere demnă care sugera, în mod fals, că găsea subiectul prea 
dureros pentru a fi discutat. Helen Dudak, totuși, era o persoană 
de încredere, destul de familiară pentru a putea să-i spună mai 
multe. 

— Presupun că lumea vorbește despre asta. 

Voise să întrebe pe cineva acest lucru de mai multă vreme. 

— M-ai crede dacă ţi-aș spune că nu? 

El zâmbi trist. 

— Şi ce spun? 

— Lucruri stupide. Lucruri drăguţe. Cine se poate pronunţa cu 
privire la viaţa altuia, Sandy? Serios. Până în profunzime. Lumea 
este dată peste cap, dar asta e firesc. Nimeni nu poate fi absolut 
sigur că o cunoștea pe Clara. Era foarte retrasă. 

— Exact, zise Stern. 

Își permise o grimasă. Înţeleaptă, Helen nu se grăbi să facă 


următoarea remarcă. 

— Trebuie să fii foarte furios, spuse, în cele din urmă. 

Până acum, Stern nu numise vârtejul de emoţii, teama 
paralizantă, sentimentele de jenă intensă. Dar ea avea, desigur, 
dreptate. Ingropată adânc în oasele lui, ca o doză de radiaţii, 
putea simţi arderea unei emoţii înalte, intense, iar furie era 
cuvântul potrivit pentru a o exprima. Nu era un sentiment cu 
care să se fi simţit bine vreodată. Era fiul mamei lui, fratele lui 
Jacobo. Crescuse, crezând că furia este o emoție distribuită 
altora, prin aranjamente prealabile. 

O anumită decenţă îl determina să fie rezervat. 

— Presupun că da, zise. 

— Ar fi de înţeles, continuă Helen. 

Mestecând ușor, el dădu din cap. 

— Totuși, nu asta predomină, spuse. 

— Nu? 

Dădu din nou din cap. Nestatornicia accentuată a 
sentimentelor lui, modul în care ele erau întotdeauna puse în 
discuţie, făceau imposibilă revenirea la rezerva obișnuită. 

— Şi eu mă îndoiesc, îi spuse. Am ratat. 

Cuvintele, spuse cu o precizie de om neimplicat, îl făceau să 
se simtă ca și cum s-ar fi străpuns cu o săgeată. 

— E cât se poate de clar. 

— Şi ea? întrebă Helen. 

Ridică privirea pe deasupra furculiţei, iar el înţelese că își 
cântărea întrebările, testând regiunile sensibile, ca să vadă cât 
de departe putea merge. Era o performanţă impresionantă, 
hotărî Stern. 

— Dacă a ratat Clara? 

Helen nu răspunse. Privea, în timp ce el își cântărea 
răspunsul. El înţelese presupunerea ei, dar era incapabil să 
spună cu voce tare cuvântul care plutea în aer, ca fumul: 
trădare. Atunci își dădu seama, pentru prima dată, cât de mult 
se stăpânise să nu facă judecăţi cu privire la acest lucru. Fără să 
scoată un cuvânt, dădu din nou din cap: ceva ce nu poţi ști sau 
spune. 

Helen așteptă un moment. 

— Sandy, nu poţi lăsa la nesfârșit lucrurile nelămurite. 

Stern încuviinţă. Și asta era o idee. 

— Vorbesc din proprie experienţă. Aţi realizat multe 


împreună. Și aţi făcut un cuplu minunat. 

— O, da, spuse Stern. Mie îmi plăcea să vorbesc, iar ei, nu. 

Helen zâmbi. Se lăsă pe spate, ca să-l privească de la 
distanţă. 

— Eşti prea aspru cu tine. 

Îi luă mâna. Chiar și în această dispoziţie sufletească, el 
reacţionă la atingerea unei femei. 

— Ce fel de prieten îţi sunt? Pot să-ţi fac o sugestie? 

Avea mâinile bronzate, puternice, unghiile nedate cu ojă. 

— Te vezi cu cineva? 

Dumnezeule, iarăși! Ce era moralitatea contemporană? 

— Helen, bineînţeles că nu. 

Uitându-se în farfuria ei, Helen Dudak își reţinu un zâmbet. 

— Mă refeream la un psihiatru. 

— A, spuse el. 

Primul impuls fu categoric, dar răspunse simplu: 

— Nu încă. 

— S-ar putea să-ţi ajute. 

— Este o opinie avizată? 

— Desigur. Un divorţ la maturitate este mai dificil decât un 
meci de hochei. 

Afirmația ei fu rostită firesc, iar Stern zâmbi. Putea să-și dea 
seama că Helen venea de la școala vieţii. O școală a ameliorării 
sinelui. Era un om al sfârșitului de secol. Credea în puterea 
voinţei sau, așa cum se spunea în termeni contemporani, în 
autodeterminare. Existenţialiști cu toţii, putem fi ceea ce noi 
alegem, dacă primim sfaturi avizate. Este ceva în tine care te 
deranjează? Aruncă-l. Lasă-l pe psihiatru să te ajute. O tendinţă 
puternic conservatoare a lui Stern îi spunea să aibă încredere în 
astfel de concluzii. Era cu mult mai greu să le suporţi. Işi dădea 
seama că el și Helen făceau parte din școli filosofice diferite. 
Alese o glumă ca un mod diplomatic de a ieși din această 
situaţie. 

— O să vorbesc cu tine, în schimb. 

— S-a făcut, zise Helen. 

Zâmbiră, sărbătorind depășirea unui moment dificil, dar mai 
stătură trişti câteva clipe. Restul cinei fu ocupat cu subiecte 
sigure, vorbind despre copiii lor. 

La nouă fix, ea se ridică. Întârzia la întâlnire. Stern o conduse 
până la ieșire, mulţumindu-i pentru masă. 


— Ești un prieten de nădejde, Helen. 

— Încerc să fiu, răspunse ea. 

— A fost cea mai plăcută seară pe care am avut-o în ultimul 
timp. Înţelese că era un mare adevăr. Și, deodată, plin de 
recunoștință, adăugă: Trebuie să ne mai întâlnim. 

— E-n regulă, răspunse Helen. 

Stăteau în picioare, uitându-se unul la celălalt. Era prea 
novice în astfel de lucruri pentru a-și da seama în ce se vârâse 
înainte de a vorbi, iar acum, pus în încurcătură, îi luă mâna și i-o 
sărută în cel mai politicos și mai rapid mod cu putinţă. 

Helen își dădu ochii peste cap când deschise ușa. 

— O, Dumnezeule! Încântător, în-cân-tă-tor! Își scutură capul 
și, cu sacoșa imensă și haina castanie, plecă râzând. 


Capitolul 8 


Fiind invitat la masă, Stern se aventură în îndepărtata 
suburbie unde Kate și John cumpăraseră recent o casă, la fel de 
solidă ca jucăria unui copil. Casa era situată atât de departe de 
centrul orașului, încât era înconjurată de terenuri agricole. 
Ogorul ajungea chiar până la intrare, pentru că John și Kate nu-și 
putuseră permite până acum să pună gazon. Pe terenul din faţa 
casei, lângă locul de parcare, se înălța un singur copăcel 
pipernicit, cu frunzele mici fremătând asemeni unor ciucuri, la 
fiecare bătaie a vântului. 

Kate se agita în jurul tatălui ei, încercând să-l facă să se simtă 
bine, dar, la fel ca întotdeauna, atenţia ei era îndreptată în 
primul rând, către soţul ei. Ziarele relatau din când în când 
despre relaţiile dintre gemeni, atât de preocupaţi unul de 
celălalt, încât își dezvoltau un limbaj propriu. Exact la fel era cu 
Kate și John. Erau pierduţi pentru totdeauna în vorbe rostite cu 
glas scăzut: șoapte, murmure, râsul ușor al lui Kate. Un univers 
format din două persoane. Stern mai cunoscuse astfel de 
cupluri, în care fiecare era acordat la ciudăţeniile celuilalt, 
precum o muzică stranie, absorbiți unul de celălalt, cum era un 
fumător de opiu de obiceiul lui. Fuseseră împreună încă din 
colegiu și, atât cât putea spune Stern, erau unul pentru celălalt, 
singurul bărbat și singura femeie pe care să-l cunoască cu 
adevărat. Această naivitate avea frumuseţea ei. Să fii pentru 
celălalt tot ce nu era el: Adam și Eva. Yin și Yang. 

Era dificil să-ți imaginezi apariția unui copil în această lume 
bidimensională, dar, cu toate acestea, sarcina lui Kate părea să 
fi intensificat fiorul iubirii. John alerga acolo unde se afla soţia lui 
pentru a o ajuta să se ridice, o săruta pierdut când mergeau în 
bucătărie să spele farfurii. Când vedea ochii întunecaţi ai fiicei 
lui opriţi asupra soţului ei, Stern se simţea impresionat de 
iubirea ei pentru el. Bietul John era un mare prostănac. Cea mai 
importantă realizare a lui rămânea, probabil, pentru toată 
lumea, faptul că fusese cel mai bun fundaș al deceniului, într-un 
colegiu care avea în mod tradiţional echipe mediocre. La 
universitatea din Wisconsin indivizi mai puternici, cu impresari și 
prime, îl depășiseră. John, spuneau antrenorii, avea gabaritul 
necesar, avea talent, dar nu avea forţă. Acestea nu erau lucruri 
noi pentru Stern care se întorsese din recunoaștere, cu ani în 


urmă, cu propria lui imagine. Dar se impunea o importantă 
adăugire: își trata soţia cu o bunăvoință nedezminţită. Într-o 
lume dificilă, unde buna-cuviinţță apărea rareori, o lume a 
brutalităţii și durității - sau chiar a celor bine intenţionaţi, dar 
introvertiţi, cum era de altfel și Stern - John ieșea în evidenţă 
prin felul lui politicos de a se comporta și prin marea lui 
tandreţe. Dacă nu reușise să descopere în sine cruzimea unui 
ucigaș, dăduse în schimb peste altceva ce împărțea cu Kate. 
Care dintre noi nu ar fi încheiat târgul? 

În vreme ce John se duse să ducă gunoiul, Stern stătu cu fiica 
lui în bucătărie. Ea și cu John tocmai terminaseră de spălat 
vasele, iar ea le ștergea cu o cârpă. 

— Cara, voiam să te întreb ceva, spuse Stern. Zilele trecute, a 
sosit cu poșta ceva ce m-a făcut să mă întreb dacă s-a 
întâmplat, nu cu mult timp în urmă, ca mama ta să meargă cu 
tine la medic. 

Kate se uita la el, părând să nu înţeleagă. Chiar și în sandale, 
era mai înaltă decât el, întunecată și frumoasă, cu părul ei drept 
și trăsăturile perfecte. 

— Nu cu mult timp în urmă? 

— În ultimele luni. 

— Nu. Bineînţeles că nu. Ti-am zis că ea habar n-avea. 

— Poate că... nu există nicio posibilitate ca mama ta să fi 
primit o chitanţă pentru vreun examen medical de-al tău? 

— Tată, ce Dumnezeu? 

Kate făcuse un pas înapoi, de lângă chiuvetă. Rămase 
încordată. Se tulbura ori de câte ori cineva amintea de Clara. Se 
gândi că mai bine o lăsa baltă. li dăduse un răspuns suficient de 
clar. 

O luă de umeri, ca să o liniștească. Se duse în camera de zi, 
cu mobilă modulară, și se așeză lângă John care venise direct la 
televizor, de îndată ce se întorsese în casă. În astfel de 
momente, Stern era cuprins de o recunoștință aproape 
religioasă față de inventarea transmisiunilor sportive care 
puteau astfel să umple puţinele momente pe care se simţea 
obligat să le petreacă cu ginerele lui. In seara asta, era un meci 
al formaţiei Trappers, echipa de base-ball a celor trei orașe care, 
de obicei, avea o situaţie jalnică în clasament. Stern și cu John 
schimbară păreri în legătură cu perspectivele campionatului în 
curs de desfășurare. Povestea cu Trappers era întotdeauna 


aceeași: tinerele staruri erau vândute când le creșteau salariile, 
indivizi care dădeau lovitura de îndată ce scăpau de parcul, de 
dimensiunile unui buzunar, al echipei. Stern, care făcuse din 
base-ball unul dintre cele mai importante lucruri de studiat, 
pentru a înţelege stilul american de viaţă, se bucura de 
perspicacitatea ginerelui său. John avea judecată de sportiv și 
surprindea nuanțele spectacolului fizic. Tenack, magnificul 
fundaș dreapta, încerca, la fel ca întotdeauna, să lovească 
mingea de jos în sus. Când se uita la televizor, John își punea 
ochelari, pe care și-i ridica din când în când pe nas, atunci când 
imaginea gazonului îi plutea pe lentile. Părea transfigurat, ca un 
copil legat cu trup și suflet de frumuseţea și gloria terenurilor de 
joc; când privea John, aproape că puteai să auzi urletele 
înfierbântate ale mulțimii de pe stadion, vuindu-i în urechi. 

Se scurgeau lungi momente în care Stern aștepta observaţiile 
întâmplătoare ale lui John, la care ar fi putut adăuga vreun 
comentariu pertinent. Stern îi punea rareori întrebări în legătură 
cu activitatea lui; fusese clar, cu mult timp în urmă, că el nu va 
răspunde niciodată sincer, de teamă că vorbele lui, care 
aduceau a lamentaţii, să nu ajungă la urechile lui Dixon. John 
avusese un început dificil la MD, trecând în mod stânjenitor pe 
la departamentul de contabilitate și la cel de negocieri, înainte 
de a-și găsi locul la biroul de comenzi, unde performanţele lui nu 
erau ieșite din comun, își închipuia Stern. Stăteau în faţa 
ecranului strălucitor; John arăta ca o momâie, iar atenţia îi 
crescuse fără îndoială și datorită prezenţei socrului său. Stern își 
amintea reacţiile prostești, asemănătoare cu cele pe care le 
avusese și el, la vârsta respectivă, față de socrul lui impunător, 
Henry Mittler. Îi era milă de John, mai ales că în străfundul 
sufletului, Stern era pe jumătate gata să-l învinuiască pentru că 
nu era mai deștept, mai versat, mai capabil să facă din Kate o 
femeie stilată, în loc să-i permită să se lase purtată spre fundul 
liniștit al oceanului banalităţii. 

Lăsă să treacă suficient timp pentru a nu încălca buna- 
cuviinţă, îi ură noapte bună lui John și, gata de plecare, se duse 
la Kate, în bucătărie. Văzând-o, își aminti încă odată cât de iritat 
fusese după ultima discuţie cu ea. Dacă chitanţa de la Westlab 
nu era pentru Kate, atunci pentru cine era? Pleca din nou de la 
zero. 

— Katy, zise el, dându-i drumul din îmbrăţișare, ești sigură că 


e imposibil ca vreo chitanţă de-a ta să fi ajuns la maică-ta? 

— Tată, în niciun caz. Ce s-a întâmplat cu tine? 

Se uita la el, nevenindu-i să creadă. El dădu din umeri, ca și 
cum s-ar fi apărat. Păruse atât de evident, de tipic pentru Clara 
să-i implice și pe copii. 

Gândindu-se mai departe, Stern se opri în mijlocul bucătăriei. 

Făcuse o gafă. Dar acum știa de ce nu primise Clara nicio 
chitanță de la vreun medic; de ce fusese Peter atât de enervat 
în ziua aceea, de eventualitatea unei autopsii. Pentru că el, fiul 
lui Stern, era medicul, Peter era cel care ceruse examenul 
medical de la laborator, Peter care era, și acum, hotărât să 
respecte vreo promisiune făcută anterior mamei lui, de a ţine în 
secret anumite lucruri. Stern înțelegea necesitatea de a păstra 
secretul profesional, dar nu se putea abţine să nu-l suspecteze 
pe fiul său că era încântat de avantajul pe care îl avea asupra 
tatălui său, fiind singurul care deţinea ultima fărâmă din viaţa 
ei. Știau și ceilalți? 

Il privea atentă, atrasă de privirea cufundată în gânduri a 
tatălui ei. 

— Auzi, Peter o îngrijea pe mama ta? 

— Ce? 

Avea gura căscată puţin, iar faţa - încremenită de groază. Era 
limpede ca presupunerea îi părea ciudată. | se putea citi cu 
ușurință în ochi întrebarea: tatăl ei era un scrântit, sărit de pe 
linie, pierduse contactul cu realitatea? Arăta serios îngrijorată de 
faptul că aceste idei, nesăbuite și improbabile, veneau de la el, 
una după alta. 

Greșea? Lumina din bucătărie păru dintr-odată să se 
intensifice. Pentru prima oară în viaţa lui, avu o senzaţie de 
pierdere, despre care știa în mod instinctiv că e tipică celor mai 
în vârstă. Kate avea dreptate. Lipsit de preocupările lui, își 
pierduse ţinuta. Ce se întâmplase cu obiceiul lui de o viaţă de a 
fi atent, cu tact, discret? Nu putea să se ducă să se confrunte cu 
fiul său, având o idee atât de nesăbuită. Era sigur că Peter ar 
izbucni dacă l-ar acuza în mod eronat, chiar și de manevrele 
cele mai bine intenţionate; ecourile ar scutura și bruma de 
soliditate familială ce mai rămăsese. Trebuia să-l mai caute încă 
o dată pe Nate și să-l roage să se adreseze laboratorului. Era 
cea mai bună și discretă alternativă. 


— Un gând prostesc, îi spuse lui Kate. Să trecem peste el. 

O luă de mână şi o sărută pe tâmplă. Îi mulţumi pentru 
invitaţia la cină, alungând printr-un gest întrebările cu privire la 
starea sănătăţii lui. Dar descoperi, când ieși în noaptea blândă, 
că era din ce în ce mai iritat. Conducându-și Cadillac-ul - era 
mașina lui, un Sedan de Viile; a Clarei fusese înlocuită de 
antreprenor, ca etapă a procesului de schimbare a decorului, în 
momentul morţii ei, moment pe care îl desfășura în minte ca pe 
un montaj de film - simţi că se înfiripă în el aceeași emoție 
epuizantă. Era obosit de surprizele sinistre ale Clarei, de lumea 
ei ascunsă, cu imense sume cheltuite și boli secrete. În confuzia 
în care era, începuse să-și suspecteze chiar și propriii copii. Era 
greșeala ei, gândi Stern deodată, greșeala ei! Exclamaţia răsună 
în toată fiinţa lui. 

În aceeași dispoziţie, opri în apropierea casei, la un complex 
comercial. Anumite sarcini casnice rămâneau dincolo de el. 
Claudia cerea lista de cumpărături, iar cei de la magazin livrau 
bunurile la domiciliu. Dar întotdeauna lipsea câte ceva: 
smântâna, brânza sau laptele. Nu era niciodată suficient suc de 
portocale. Așteptând să-i vină rândul, urmări cu privirea două 
tinere de culoare în bluze cu spatele gol, în ciuda primăverii 
răcoroase, vorbind repede într-un jargon cu sonorități de jazz, 
dezarmant de indiferente la sexualitatea lor debordantă. Simţi 
din nou fiorii energiei lui sexuale. Ce era asta? se întrebă. 
Semne ale vieţii, își spuse; firești, naturale, dar era ceva sălbatic 
și imprevizibil în această necesitate. Era potenţial excitat de 
orice femeie. Era o vanitate de rasist să se gândească că le este 
străin acestor femei, la fel cum ar fi fost unui marțian? Cu toate 
acestea, imaginaţia lui lucra. Oare cum arătau, oare cum era să 
simţi acești sâni cafenii, grei, netezi, cu sfârcuri proeminente? 
Imaginaţia lui alerga către astfel de gânduri. Stătea nemișcat în 
acel magazin, cu gura ușor căscată. 

Întors în parcare, se sui în mașină, uşor surprins de sine 
însuși. Oare cum putea? Ai fi spus, observându-i nerăbdarea 
adolescentină, că nu avusese o viaţă pasionată cu Clara, ceea 
ce nu era adevărat. Când era tânăr, o dorea cu ardoare - de 
fapt, mai mult după ce se căsătoriseră decât înainte, când mult 
mai multe păreau să fie în joc; și chiar când vârsta și timpul îi 
mai temperaseră ritmul, această dorinţă nu pierise niciodată pe 
de-a-ntregul. Asta erau, la urma urmelor, unul pentru celălalt, 


femeia și bărbatul, opuși și misterioși, iar în timpul actului de 
unire, lucrurile deveneau mai solemne, mai încărcate de magie 
decât în cele mai vechi ritualuri săvârșite vreodată. Alte cupluri, 
de vârsta lui sau mai înaintate în vârstă, făceau aluzii cu privire 
la stingerea dorinţei. Un vecin, Dick Harrison, îi spusese lui Stern 
într-o seară: „Eu m-am oprit, a apus soarele.” Dar, de trei sau 
patru ori pe lună, ei spărgeau înţelegerea - trupuri îmbătrânite, 
care scârţâiau din toate încheieturile, cu umflături, după cum 
spunea ea, îndreptându-se unul spre celălalt în pat, topindu-se 
unul în celălalt, la fel cum se întâmplase înainte de zece mii de 
ori. Recent, încercase să-și aducă aminte ultima ocazie de acest 
gen și descoperise, aproape cu certitudine, că fusese cu mai 
mult de o lună înainte de moartea ei. Incă un lucru pe care ar fi 
trebuit să îl observe. Dar el era în proces, încărcat cu probleme 
până peste cap și cine nu știe, după ani în șir petrecuţi 
împreună, să facă altceva decât să-și adâncească crizele? 
Dispăreau și apoi reveneau. Imaginea era ca o urmă de raze X, 
ca formele de pe negativul unui film; se deschidea și respira, se 
apropia, se lipea, precum aripile unei molii în întuneric, de 
pereţii sufletului său. 

Acum, aceeași femeie îl eliberase, în America sfârșitului de 
secol, când standardele performanţelor sexuale erau imprimate 
pe coperţile revistelor ce se vindeau și la standul de dincolo de 
ferestrele magazinului. Era oare pregătit pentru așa ceva? 
Adevărul neliniștitor era că nu avea un trecut cu care să se 
laude, vreo amintire a tânărului și sălbaticului Alejandro Stern. 
Geografia se întoarse împotriva lui: Argentina, cu gauchos, 
machos și toţi ceilalţi, ar fi fost probabil un loc mult mai potrivit 
pentru adolescenţa lui. Dorinţa era acceptată acolo cu mai 
multă ușurință, o moștenire a înaintaşilor spanioli și italieni. 
Fratele lui, la numai cincisprezece sau șaisprezece ani, era un 
crai nemaipomenit. Avea o grămadă de femei sau cel puţin așa 
pretindea: târfe, indience, bătrâne, tânjind după energia 
tinereţii. Stern își amintea cum îl asculta uimit și șocat pe Jacobo 
povestindu-și iniţierea, la treisprezece ani, cu o tânără subţirică, 
îmbrăcată într-o rochie de seară neagră, pe care o întâlnise în 
holul unui hotel ponosit din centrul Buenos Aires-ului. Câteva 
luni mai târziu, avea să pretindă că a recunoscut-o pe stradă în 
sutană, mergând cu ochii plecaţi, într-un șir de novice care 
părăseau mănăstirea Santa Margarita. Stern, după patruzeci și 


cinci de ani de la această întâmplare, găsea această femeie, așa 
cum și-o imagina el, cu ochii plecaţi și sânii mici, extrem de 
provocatoare. 

Dar tinereţea lui în America anilor '50 nu avusese nimic 
exotic. Puritanii erau din nou la putere, iar sexualitatea era o 
trăsătură nedorită pentru un străin cu chipul întunecat, la fel de 
suspect ca și simpatizanţii partidului comunist. Dorinţa sexuală 
fusese una dintre multele pofte pe care și le reprimase, în 
vederea unei satisfacţii viitoare; chiar și cu Clara, cu care nu s- 
ar fi culcat înainte de căsătorie, dacă ea nu ar fi insistat că se 
vor bucura mai mult de luna de miere fără această grijă. Și 
astfel, cu două săptămâni înaintea ceremoniei, în salonul lui 
Pauline Mittler, plin de brocarturi orientale și cristaluri 
venețiene, cu toate luminile aprinse, de teamă să nu-și dea 
cineva seama, Clara își dăduse jos ciorapii și lenjeria, își ridicase 
fusta și se lungise pe divanul roșu. Din multe motive, aceasta i 
se păruse lui Stern o dovadă extraordinară de încredere. Și el? 
El era înspăimântat și, din această cauză, un pic înfuriat pe lipsa 
de demnitate a acestei mecanici învechite. Treizeci și unu de ani 
mai târziu, aceste emoţii rămăseseră vii pentru el, aproape de 
el, resturile ciudate ale unei nopţi de confuzii și dezamăgiri. Dar 
el continuase; își amintea asta la fel de bine. Se chinuise 
interminabil să-și elibereze penisul în erecţie din pantaloni și 
Clara Mittler devenise prima, singura femeie din viaţa lui. 


Capitolul 9 


Stern văzuse pentru prima oară orașul Chicago la vârsta de 
treisprezece ani, către sfârșitul călătoriei pe care o făcuse 
împreună cu mama lui și cu Silvia, plecând din Argentina. 
Această călătorie fusese provocată de legătura mamei lui cu un 
tip pe nume Gruengehl, un avocat care îi arătase mult interes 
de când murise tatăl lui. Gruengehl era o personalitate într-una 
dintre puţinele organizaţii antiperoniste și, imediat după 
arestarea lui, prietenii și colegii năvăliseră în casa mamei lui, 
pentru a-i ajuta să împacheteze, ruta exilului fiind deja stabilită. 
În 1947, emigrarea legală, date fiind persoanele dislocate peste 
tot prin Europa și care cereau viza de intrare în Statele Unite, și 
legăturile diplomatice nesigure dintre Argentina și Statele Unite 
de după război, era problematică. Ei însă călătoriseră cu trenul 
până la Mexico City, apoi cu mașina peste graniţă, la fel ca o 
familie de braceros. Din Brownsville, luaseră un tren către nord. 

În ciuda faptului că era atât de tânăr, Stern știuse că nu 
Argentina era destinul lui. Tatăl lui, medic de profesie, plecase 
din Germania în 1928. Se plângea mereu că naziștii îl 
împiedicau să se întoarcă. Făcea tot timpul comparații 
defavorabile Argentinei, în raport cu ce cunoscuse el înainte; 
calitatea mărfurilor, a muzicii, a materialelor de construcţie, a 
oamenilor cărora le ducea dorul. Jacobo, atât de admirat de 
Stern, devenise un sionist ardent și începuse să predice gloria 
lui Israel de pe vremea când Stern avea nouă ani. Se duseseră 
în comitatul Kindle, unde îi așteptau veri de-ai tatălui, dar 
Chicago reprezenta imaginea lui despre America, cu clădirile 
masive, din piatră, granit și cărămidă, murdărite de funingine, 
plin de coșurile posomorâte ale uzinelor, cu mulțimile de oameni 
roind, pământul lui Gary Cooper, al oţelului, al zgârie-norilor și al 
automobilelor. În acea zi, deslușise pe fiecare chip imaginea 
copiilor plini de speranţe ai imigranţilor. 

După mai bine de patru decenii, devenise domnul Alejandro 
Stern, un tip important, plin de probleme. Stătea în sala de 
conferinţe, lambrisată în lemn de nuc, de la MD, la cel de-al 
cincilea etaj al bursei din Chicago, răsfoind documente pe care 
nu le înțelegea. Dincolo, trepida imensa încăpere a 
departamentului de comerţ, unde lucrau optzeci de tineri și de 
tinere, având fiecare în jurul lui o grămadă de telefoane și de 


monitoare. Pe aceste ecrane strălucitoare se mișcau cu 
repeziciune cifre ce clipeau ca peștii în apă, coloane cu dolari și 
cenți, fasole și ulei, burse la termen, comunicate, fluctuații, 
volume, rate de schimb. Telefoanele ţârâiau ca niște greieri. 
Voci se ascuţeau. 

— Vrea cineva să cumpere obligaţiuni la rata de șase plus? 

— Merge, merge. 

— Am să te protejez față de marca germană. 

Între apelurile telefonice, acești tineri, care contabilizau și 
îndrumau clienții, izbucneau în hohote sardonice de râs, 
exclamații de izbândă. Un tip se maimuţărea: 

— Of, piaţa asta, este exact ca o fată mare, întâi te vrea, apoi 
nu te mai vrea și nu se hotărăște niciodată. 

O blondă atrăgătoare de lângă el își înclină degetul mijlociu, 
în semn de aprobare. 

— Ai rezolvat-o? 

Margy Allison, șefa departamentului operativ, se întorsese 
pentru câteva clipe, să vadă cum progresase. Se ocupase de 
astfel de afaceri aproape toată viaţa ei, în mare parte pentru 
Maison Dixon și, după câte se părea, încă mai găsea palpitant 
acest lucru. Nu era nicio problemă, părea să spună, în vreme ce 
umbla prin teancurile de hârtii ce îl înconjurau pe Stern - chiar și 
o ţărancă proastă le-ar găsi. Margy era înnebunită după astfel 
de expresii, spre amuzamentul prietenilor ei din nord. Chiar și ca 
șefă, prefera să se comporte în continuare ca un petrolist 
necioplit. 

— Mar-gy, spunea ea, prezentându-se. Cu g tare. Ţipă tare. 

— Cred că avem nevoie de un contabil, îi spuse Stern. 

Margy se strâmbă. Era tartorul contabililor de prin aceste 
părți. Devenise o legendă, datorită avariţiei ei. De câte ori 
semna un cec, îți spunea la ce folosea în ţara aceasta un dolar. 

— Pot să-ţi rezolv eu treaba asta. 

Fără discuţie, era în stare, dar era puţin probabil să aibă timp. 
Odată cu apariţia comerţului maritim și a ședinţelor nocturne de 
piaţă, Maison Dixon era deschisă douăzeci și patru de ore pe zi; 
în fiecare moment, erau probleme de rezolvat. La orice oră, la 
ușa ei, era în mod obișnuit coadă: funcţionari, secretare, brokeri 
cu insigne mari, pătrate, din plastic. Așa că Stern îi spuse că nu- 
și putea permite să risipească atâta timp cât cerea treaba asta. 

— Dacă mă plătești cu ora, Sandy, am destul timp. 


Zâmbi, dar subliniase desigur ceea ce dorea. 

— Sunt convinsă că ai o cameră de hotel, ca acelea pe care le 
folosiți în astfel de cazuri, destul de mare ca să încapă în ea un 
circ cu elefanţi. Putem să luăm acolo toată hârţogăria asta și s-o 
frunzărim. Presupunând, desigur - Margy clipi din ochii ei 
întunecaţi - că ești dornic să rămâi singur cu mine. 

Juca rolul vampei, al prostuţei cu vino-ncoa. Era ceva obișnuit 
pentru ea, să apară dură și necizelată, să joace rolul femeii pe 
care ai găsit-o într-un bar dintr-un oraș de provincie. Stern habar 
n-avea care era adevărul, dar ea cam așa se comportase cu el 
de-a lungul anilor, probabil ca să-l flateze sau pentru că îl vedea 
inofensiv. Acum, simpla sugestie îi trezea dorinţa sexuală. Dar, 
stăpânindu-se, schimbă subiectul: 

— Au dosarele astea ceva de-a face cu conturile de erori, 
Margy? 

Avea încă în cap ceea ce îi spusese de curând Dixon, la 
telefon. 

— Vor și asta acum? 

Margy, aproape la fel de iritată ca și Dixon de insistența 
parchetului, plecă imediat să găsească un funcţionar care să 
adune dosarele. De asta căuta el prin documente, gândi Stern. 
Era mereu nevoie de altceva. 

Stern bănuia că, la un moment dat, în ultimii douăzeci de ani, 
Margy fusese una dintre amantele lui Dixon. Era mult prea 
atrăgătoare ca să nu fi câștigat atenţia lui Dixon. Dar treaba nu 
avusese o evoluţie fericită. Bănuielile și ipotezele pe care le 
făcuse Stern în legătură cu acest lucru îl surprindeau până și pe 
el. Apoi, cu timpul, închisese paranteza, își verificase bănuielile 
cu ceea ce putuse observa și le socotise în final întemeiate. 
Făcuse demult presupunerea că Margy așteptase tot timpul ca 
Dixon să o părăsească pe Silvia; că ea fusese în centrul crizei 
care izbucnise cu ani în urmă, când Silvia îl alungase pe Dixon 
din casă; ea declarase lupta pierdută când Dixon se întorsese 
acasă, la soția lui. Dar nu exista nicio posibilitate de a conduce 
MD fără ea, chiar și Silvia ar fi recunoscut asta. In schimb, i se 
oferise Chicago, ca un domeniu aflat în proprietatea ei, și titlul 
de președinte a șase filiale, pentru a nu mai pomeni imensul 
salariu anual. In aceste condiţii, avusese o activitate susținută, 
devotată afacerilor lui Dixon și, probabil, încă și lui. Eroina 
sedusă și abandonată, dintr-una din baladele pe care le 


fredonase și ea. De asta îţi amintea Margy - de acele doamne cu 
voci nazale, părul aranjat și machiajul adecvat, triste și 
încântătoare, puternice și înțelepte. 

Sosi și funcţionarul. Documentele conturilor de erori erau pe 
masă, alături de celelalte dosare. Stern se uită printre hârtii, 
dar, de fapt, el știa că nu putea ajunge la niciun rezultat. De 
fiecare dată când se găsea în fața unei grămezi de documente, 
blestema avariția care îl împingea să facă el ceea ce făceau de 
obicei funcționarii. 

Margy reveni la timp, își duse la obraz mâna îngrijită, se 
sprijini languros de tocul din metal al ușii. Era în mod evident 
ameţită, și îi zâmbi înţelegător; îi plăcuse întotdeauna Stern. 

— Vrei să te ajut? Chiar vreau să te ajut. Vom face așa cum 
am spus. Hai să plecăm dracului de aici. Dă-mi un sfert de oră. 

Dură mai mult de o oră și jumătate, iar unul dintre curieri 
dusese în mașina lui Margy patru genţi cu documente. Trecu 
furtunos pe străzile cartierului Loop, către Ritz. Se purta cu 
mașina, un model roșu, străin, precum un șofer de camion. 
Mama lui fusese o persoană extrem de nervoasă, aproape 
isterică. Clara fusese blândă și demnă. Acesta era pentru Stern 
întregul evantai al comportamentului feminin. Dacă era să 
spună adevărul, femeia asta era mai puternică decât el. Ar fi 
putut să depășească un obstacol mai repede și ar fi rezistat mai 
mult torturii. Văzând-o la volan, o admiră și se simţi intimidat. 

Dovada abilității, priceperii lui Margy, se gândi Stern pe 
neașteptate, spunea ceva despre Dixon. Era o greșeală să îl 
consideri doar un cuceritor vulgar, care făcea crestături pe 
răboj, fluturi pentru colecţia lui. Dixon preţuia femeile, avea 
încredere în ele și conta pe sfatul lor. În prezenţa unei femei, 
farmecul, umorul și o forță aproape electrizantă puneau 
stăpânire pe el. Chiar și Stern, oricare ar fi fost sentimentul lui 
de rivalitate, simţea că îi place Dixon mai mult. lar femeile erau 
receptive la atenţia pe care le-o acorda Dixon. Era ca un al 
șaselea simţ. 

Desigur că acest interes nu era separat. Cu Dixon, trebuia să 
știi câteva lucruri elementare. Piaţa, bursa, locuri tensionate, 
care îți puneau nervii la încercare, erau pline de tipi pierduţi în 
alcool; defularea pe care o practica Dixon era mai naturală: 
dragostea. Cel mai rapid fermoar din vest, îi spusese cineva 
odată. Nu că Stern ar fi aflat toate detaliile. Era cumnatul, ruda 


de sânge a Silviei și Dixon avea bunul simţ de a nu pune la 
încercare loialitatea lui Stern. Dar nimeni, și cu atât mai puțin 
Dixon, n-ar fi putut ţine secretă o preocupare atât de 
persistentă. Câteodată, era atât de copleșit de încântare, încât îi 
făcea confesiuni lui Stern, așa cum le făcea multor bărbați. 
Dixon, de exemplu, avea mania de a ţine socoteala exactă a 
femeilor pe care le vedea într-o zi și care îi trezeau instinctele 
cele mai primitive. 

— Treizeci și una, îţi spunea când îl întâmpina vreo 
recepţioneră. 

— Treizeci și două, când se uita pe fereastră și vedea o 
femeie suindu-se în autobuz. 

Într-un an, la Rose Bowl, în mijlocul studentelor și 
animatoarelor, pretinsese că atinsese numărul de două sute 
șaizeci și trei după pauză, nemaipunând la socoteală că fusese 
atent la meci. 

De obicei, dimensiunea interesului lui Dixon era mai puţin 
amuzantă. Fiind cu el la aeroport și trecând pe la detectorul de 
metale, Stern îl văzuse pe Dixon golindu-și buzunarele pe tava 
pentru obiecte de valoare, scoțând un pachet de prezervative, 
la fel de natural ca și când ar fi fost un pachet de gumă Asta se 
întâmplase cu câţiva ani în urmă, când asemenea articole nu 
constituiau încă un subiect de discuţii decente. Din comentariile 
ulterioare, Stern își dăduse seama că în problemele de igienă 
personală, ca și în multe altele, Dixon era un pionier, grijuliu în 
legătură cu propria lui persoană, cu mult înainte ca mania să se 
generalizeze. Dar funcţionara, o tânără, se înroșise zdravăn, 
mult mai îngrozită decât dacă ar fi scos un cuţit. Dixon, în drum 
spre poartă, se mirase: 

— Doar trebuie să o acopăr cu ceva. 

Ca pe o carte de credit sau o fotografie. După cât se părea, 
nici abstinenţa, nici reținerea nu se conturau ca posibile 
alternative. 

Fiind martor la astfel de întâmplări nefericite, Stern încerca să 
nu arate niciun interes. Dar era atent. Cine n-ar fi fost? Uneori, 
părea că-și putea aminti detaliile fiecărei povești murdare a lui 
Dixon. Şi Dixon, căruia nu-i scăpau niciodată punctele 
vulnerabile, remarcă și ţinu minte slăbiciunea lui Stern. Odată, 
pe când călătoreau la New York, Dixon se întreținea însufleţit cu 
o tânără ospătăriţă, o portoricană cu pielea netedă, de o 


frumuseţe șocantă, care părea să răspundă la zâmbetele șirete 
și la umorul lasciv. O urmări când plecă de la masă și descoperi 
la Stern o privire care nu se deosebea prea mult de alui. 

— Ştii cum e să atingi o femeie de vârsta asta? 

— Dixon, te rog! 

— E altfel. 

— Dixon! 

Stern își amintea că luase cuțitul și furculita foarte concentrat, 
mestecând absorbit. Dar când ridicase ochii, Dixon îl mai privea 
încă, încântat de tulburarea pe care i-o cauzase. 


Ajunsă la hotel, Margy se făcu comodă. Îşi aruncase pantofii 
din picioare înainte ca hamalul să fi adus valizele. 

Apoi își aruncă pe pat și jacheta, din mătase de culoarea 
paiului, de la costum. Înșfăcând meniul, chemă room service-ul 
pentru a comanda cina, apoi deschise minibarul. 

— Doamne, chiar că am nevoie de ceva de băut! declară ea. 

Stern ceru sherry, dar nu aveau, așa că luă scotch, ca și 
Margy. 

În vreme ce Stern începu să golească valizele de documente, 
ea îi luă mâna. 

— Așa că, ce mai faci, Sandy Stern? 

Avea o privire dulce, preocupată, șezând pe pat. Nu amintise 
nimeni despre moartea Clarei; Stern chiar se întrebă dacă ea 
știa. Acum, dintr-odată, păru suficient de slabă ca să 
izbucnească în plâns, cu o disponibilitate inepuizabilă. Niciodată 
nu era chiar sigur ce să facă cu ea. Avea o înfățișare 
impunătoare, genul pe care alte femei îl numeau „voinică”. 
Părul îi era ondulat și strălucea; era îmbrăcată în lucruri scumpe. 
Sprâncenele erau făcute astfel, încât se lungeau până aproape 
de colţurile ochilor, dându-i o privire misterioasă de pisică 
siameză. Era o femeie masivă, arătoasă, construită pe 
dimensiuni mari, cu un fund drăguţ, bogat - din cine știe ce 
motiv, cu ani în urmă, Stern îi remarcase șoldurile, observând-o 
cum pășea în fustele ei de tweed sau cum stătea aplecată peste 
birou. Era deşteaptă și ambițioasă; în cariera ei, evoluase de la 
secretară la director executiv. Dar avea privirea unui om marcat 
de viaţă. Eu sunt pagina albă. Înscrie ceva. Mesajul lăsat era 
trist. 

— Mă descurc, Margy, spuse Stern. Au fost, desigur, vremuri 


și mai bune. Pare să fie o problemă de acomodare. Zi de zi. 

— Așa este, spuse Margy, dând din cap. 

Ai fi zis că se considera expertă în tragediile vieţii, extrem de 
informată în domeniu. 

— Ești un tip drăguţ, Sandy. Întotdeauna au necazuri cei care 
nu merită să le aibă. 

Această formulare populară îl făcu pe Stern să zâmbească. Se 
uita la Margy care sta în capul oaselor, oarecum prăbușită, pe 
marginea patului. 

— O să supraviețuiesc, zise el. 

Chiar și această precizare, își dădu el seama, avea o nuanţă 
de optimism. 

— Sigur, îi spuse ea. 

După un moment, îi lăsă mâna. 

— Viaţa merge înainte. În curând, vei fi înconjurat de fete 
bune la inimă, așa că nu te vei mai simţi singur. Ştii, văduve și 
divorțate, care se opresc din drumul lor de la salonul de 
cosmetică spre casă și-ţi spun bună, sper că nu ești prea 
amărât. 

Margy crezuse întotdeauna că deţine cifrul oricui. Stern 
izbucni în râs. Împotriva voinţei lui, își aminti de vizita lui Helen 
Dudak. Parcă și Margy cocheta cu el mai mult decât cu două luni 
în urmă. Oricum, el nu era obișnuit cu genul acesta de atențţii. In 
societate, femeile găseau că este un tip fermecător și demn de 
încredere, dar el nu detectase niciodată vreo chemare. 

Lucrau de câtva timp, când sosi cina. Stern aranjă 
documentele pe covor, pe categoriile cerute de citaţie; i le 
arătă. Ea se așeză pe pat, cu bărbia în piept, în picioarele goale, 
mișcându-și-le încolo și încoace, ca o fetiţă. Găsise o cutie cu 
fistic în minibar și acum deschidea fructele, cu unghiile-i lăcuite 
într-o nuanţă deschisă. Cojile cădeau una după alta pe fundul 
coșului de gunoi. Tipul de la room service sosi cu cina, 
împingând un cărucior căruia îi ridică părţile laterale pentru a 
forma o masă. Margy comandase și vin. Ospătarul făcu tentativa 
de a-i turna lui Stern în pahar, dar acesta refuză, îi vâjâia deja 
capul de la scotch. 

Ea aruncă documentele pe jos și începu să mănânce cu poftă 
de îndată ce ospătarul luă capacele metalice de pe farfurii. 
Lumea o tachina, zicea ea, pentru viteza cu care mânca, dar ea 
crescuse împreună cu patru frați mai mari și învățase că nu era 


bine să aștepte. Îndată ce termină de mâncat, își azvârii 
șervetul pe pat și se lăsă pe spate. 

— Ei, despre ce e vorba? Nu prea am scos multe de la Dixon. 

Stern dădu din cap, cu gura plină. El degusta, se bucura de 
masă. Rareori, în ultima vreme, avusese ceva care să merite să 
fie mâncat la această oră, când voia el. 

— Crezi că a călcat în capcana ursului? Tipul e prea deștept 
ca să-i lase să-l prindă. 

La fel ca toată lumea care îl cunoștea pe Dixon, nici Margy nu 
se gândea că acesta mergea pe calea cea dreaptă. 

Știau cu toții cum stă treaba. 

— Pe mine nu mă îngrijorează discreţia lui Dixon, ci a altora, 
spuse Stern. 

Margy își înălţă capul, părând să nu înţeleagă. 

— După precizia cu care se mișcă procuratura, cred că au un 
informator. 

— Tipii ăștia de la bursă fac o mulţime de lucruri cu 
calculatoarele, spuse Margy. 

— Asta zice și Dixon. Dar deţin prea multe informaţii 
personale. Mă gândesc la cineva în care Dixon a avut încredere. 
Un partener de afaceri. Adăugă pe un ton neutru: Un prieten. 

O parte din el, la pândă, îi urmărea reacţiile la povestea 
respectivă; în astfel de cazuri, nimeni nu era dincolo de orice 
bănuială. 

— Nu, zise Margy. Nu cred că vei da peste mulţi indivizi care 
să se dea în vânt după domnul Dixon, după ceea ce s-a 
întâmplat. Au auzit toţi povestea. Știi bine doar. 

— Ce poveste? întrebă Stern. 

— Vrei să spui că n-ai auzit-o? 

Margy emise un sunet dezaprobator. Mai turnă vin, pentru 
amândoi. Stern tăcu și ridică paharul de îndată ce fu umplut. Ea 
băuse ceva, trei scotch-uri înainte de masă și cea mai mare 
parte din vin, dar nu prea se vedea. 

— E tare. 

Râse din nou. 

— Eu sunt cumnatul, spuse Stern. Nu e nicio îndoială că am 
pierdut multe povești de-a lungul anilor. 

— Să fii sigur de asta, spuse Margy cu o privire șmecheră, cu 
pleoapele grele. 

Se așeză în pat, în capul oaselor, cu picioarele încrucișate, 


aparent indiferentă la imaginea ei actuală, de vampă afaceristă, 
cu părul zbârlit, machiaj accentuat și parfumată. In schimb, ea 
părea înviorată, inspirată, își dădu seama Stern, de faptul că 
vorbește în secret despre Dixon. 

— Să-ţi povestesc despre domnul Dixon Hartnell. Bătrânul 
Dixon poate să-și poarte de grijă, Sandy. lţi aduci aminte de 
povestea aceea cu IRS-ul? Tu erai avocatul, nu? 

Problema, așa cum îi plăcea lui Dixon să spună, era că soţia 
lui remobilase casa, ca preţ al întoarcerii lui acasă. Când treaba 
se terminase, decoratorul prezentase nota de plată, fără să 
pună la socoteală plăţile făcute pe parcurs: o sută șaptezeci și 
cinci de mii de dolari; conform registrelor financiare ale lui Dixon 
și ale decoratorului, suma nu fusese niciodată plătită. In schimb, 
decoratorul, un tip amabil, nervos și care cheltuia ultimul bănuţ 
ce-i trecea prin mână, începuse în mod inexplicabil să se 
intereseze de mersul burselor. Deschisese la Maison Dixon un 
cont, cu activitate susţinută. In zece zile, încheiase șaizeci de 
afaceri. Când lucrurile se liniștiseră, contul de cincisprezece mii 
de dolarii se ridicase la o sută nouăzeci de mii de dolari, cu un 
profit net de o sută șaizeci și cinci de mii de dolari, și se 
transformase în profit pe termen lung, impozitat la o rată de 
două cincimi din cea la care ar fi trebuit să fie impozitat, dacă 
Dixon i-ar fi semnat pur și simplu decoratorului un cec. IRS-ul 
încercase aproape doi ani să scoată la lumină trucurile de care îl 
suspecta pe Dixon - brokeri care interveneau în mersul firesc al 
lucrurilor, acţiuni dispersate - înainte de a renunţa. Dixon fusese 
vesel tot timpul anchetei, în vreme ce Stern stătuse ca pe ace, 
descoperind ceea ce nu descoperise IRS-ul, și anume că cel de 
la care cumpărase Dixon Mercedes-ul și antreprenorul de 
construcţii care îi mărise casa plecaseră fără să fi fost plătiţi, 
bucurându-se apoi de mare succes în tranzacţiile la bursă, 
primul, cu ulei pentru încălzire, al doilea, cu bumbac. 

— Ştii cum a debutat toată treaba? Ai auzit vreodată 
povestea? întrebă Margy. 

— N-am primit ceea ce s-ar numi detalii picante, spuse Stern. 
După câte îmi aduc aminte, Dixon susţinea că IRS-ul primise 
informaţii de la un angajat. Un pont. Brady? Așa îl chema? 

— Exact. Ti-l aduci aminte pe Merle. Cu mustaţa aceea 
despicată în două. A condus toate operaţiunile noastre pentru o 
vreme. Un vrăjitor al calculatorului, un salahor. Margy dădu din 


mâini. Ţi-amintești? 

Stern dădu din umeri. Vag. Oamenii lui Dixon veneau și 
plecau. Atât cât își amintea Stern, plecarea lui Merle, din cauza 
unei dispute cu privire la un spor de salariu, coincisese, în mod 
destul de ciudat, cu începutul unei anchete a IRS-ului. După câte 
se părea, omul plecase proferând ameninţări: ce știu, ce pot să 
fac! Plecase ca să scufunde corabia lui Dixon. 

— Presupun, spuse Stern, că Merle trebuie să fi fost persoana 
care a primit anumite instrucţiuni hotărâtoare. 

— Nu, nu, spuse Margy, zâmbind evaziv. Dixon nu e tipul care 
să întindă cuiva o mână de ajutor. Dar, Brady, știi, se tot uita la 
ecranul acela. Și-a dat seama de o grămadă de lucruri. Așa a 
obținut numărul lui Dixon. 

Stern scoase un sunet. Începea să se lege. Brady știa atât cât 
să producă necazuri, dar nu cât să dea /ovitura de grație. 

— Oricum, a durat doi ani. IRS-ul și-a făcut vechea 
proctoscopie... 

— Asta-i termenul, zise Stern. 

— Exact. 

Își zâmbiră. Dixon, cu subterfugiile și pasiunile lui, cu 
interiorul lui bine ascuns, era un tărâm secret, pe care amândoi 
îl exploraseră. Erau iniţiaţi. Acoliți. Din asta rezulta o intimitate 
stranie. 

— Așa cum au zis toţi, asta este partea cea bună. Într-o zi, 
vine Dixon la Clubul Ligii Uniunii în Dusable și cine crezi că e 
acolo? Bătrânul Brady. Te-ai fi așteptat ca Dixon să ia vreo 
scrumieră sau altceva și să i-o arunce în cap, dar nu, domnule, e 
prietenos. li strânge mâna. li spune cât de fericit e că îl vede, 
cât de rău îi pare că au pierdut legătura, chestii de-astea, 
conversaţie dulceagă de flăcău necopt. Şi Brady, care e ca toată 
lumea, nu știe niciodată dacă să zâmbească sau să-și dea 
drumul în pantaloni când se arată Dixon, se simte ușurat. Dixon 
îi ia cartea de vizită. Brady lucrează la un birou amărât de 
consultanţă, iar Dixon începe să-i trimită de lucru. Nu mi-a venit 
să cred când am văzut cecurile, am luat telefonul și i-am zis: 
„Dixon, ce dracu’ faci?”, „Lasă-mă, cucoană, în pace, știu eu ce 
am de făcut!”, îmi zice. Credeam că s-a schimbat, că a devenit 
iertător, poate că îl audiază pe Billy Graham. 

Mai luă o gură de vin; Stern ridică și el paharul. Nu văzuse 
niciodată înainte latura asta din Margy. Era un povestitor de 


modă veche. Avea nevoie de o verandă și o cană cu whisky 
făcut în casă. Ascultând-o, simţeai că ea crescuse printre 
bărbaţi, admirându-i, asimilându-le modul de a fi. Aceasta era 
probabil cheia atașamentului ei de durată faţă de Dixon și față 
de piraţii burselor. 

— Oricum, următorul lucru pe care îl aflu este că Dixon și 
Brady sunt din nou foarte apropiaţi. les împreună, ei și 
nevestele. Brady e însurat cu o doamnă micuță, numai pielea și 
osul, și care mereu vrea mai mult. Ştii despre ce vorbesc? Ea 
hotărâse să compenseze cumva. Nu știu cum. Dar se distrau, 
luau masa împreună. Poate că au ieșit și cu tine și cu Clara. 

— Nu știu nimic, spuse Stern. 

— Nu, spuse Margy, corectându-se. Nici nu mă gândeam. 
Apoi, într-o zi, vorbesc cu un tip, nu-mi aduc aminte cine era, și- 
mi spune: „Se aude că se întoarce Brady la MD, pentru a 
conduce operaţiunile din Kindle”. Dixon nu voia să îmi răspundă 
la întrebări, știi cum e el, dar am verificat, toată lumea știa. Mai 
mult că sigur, știrea venea de la birourile din Kindle. Era o veste 
importantă. Dixon fixează un prânz fantezist la Fina. Toţi 
barosanii erau acolo. Așa că mi-am luat picioarele la spinare și 
m-am dus până acolo. Stăteam și ne distram. Atunci, bătrânul 
Dixon se uită la Brady. „Apropo”, zice el, în auzul tuturor, vesel 
ca un pițigoi. Margy mai luă o înghiţitură și se uită fix la Stern, 
cu ochii ei aspri, luminoși. „M-am culcat cu nevastă-ta aseară”. 
Chiar așa. Și se culcase. Nu e nicio îndoială, fiind vorba de 
amicul Dixon. Poţi să-ți imaginezi? Au auzit toţi cei de la masă, 
vreo optzeci. Prânzul s-a terminat înainte să se servească supa. 
Nu glumesc. Crede-mă, chestia asta a făcut valuri pe-aici. Așa 
că d-asta îţi zic: nimeni nu încearcă să-l tragă pe sfoară pe 
Dixon. 

Stern tăcea. Luă sticla și turnă restul de vin. 

— Extraordinar, spuse, în cele din urmă. 

Credea ce spunea. Povestea îl umplu de o frică ciudată. 
Adevărul despre Dixon era întotdeauna mai urât decât își putea 
imagina Stern. 

— Nu chiar. Băiete, uneori, mă gândesc că bătrânul Dixon 
trebuia să-și schimbe locul organelor. Are un mod ciudat de a 
proceda. 

Stern chicoti, dar Margy se uită la el cu înţeles, dezmorţită de 
băutură, încărcată de reproșuri, ca și cum l-ar fi avertizat despre 


ceea ce el nu înţelegea. Ştia că această femeie înţelegea lucruri 
în legătură cu carnalitatea, care lui îi erau îndepărtate. 

— Hai să ne mai uităm prin hârţogăria asta plictisitoare. 

Zâmbea; se ridică în capul oaselor, își netezi fusta și bluza. Nu 
era totuși beată. Păru pierdută pentru câteva clipe, uitându-se 
departe. Povestind, ieșise la iveală mare parte din durerea ei cu 
privire la Dixon. Mâhnirea îi umbrise frumuseţea, dând 
trăsăturilor ei o înfățișare aspră. 

— Nemernicul, spuse, pe neașteptate. 

Stern era oarecum mișcat de tonul ei nefericit și se gândi la 
zgomotoasa Margy, acum trecută de patruzeci de ani, cu viaţa și 
cariera ei petrecute în umbra lui Dixon. 

Stern se întinse și îi cuprinse mâna. 

— Ei, tu ești un băiat bun, nu-i așa? întrebă ea. 

Stern știa ce urma să se întâmple. Acum, că băuse destul, își 
dădu seama că știuse de mai multe ore, de când se uitase ea la 
el în felul acela ciudat și îl întrebase, ca din întâmplare, despre 
femeile care roiau în jurul lui. Poate că dincolo de toate astea, 
era lupta cu singurătatea, tânjeala dureroasă a sufletului izolat, 
dar acum era purtat de alcool, plin dintr-odată de nerăbdarea 
fierbinte a imaginației. Trepida, în așteptarea mișcării 
următoare. 

Și nu avu mult de așteptat; Margy reveni pentru câteva 
momente la hârtii; vorbea; murmura; apoi, pe neașteptate, se 
uită la el; avea o privire intensă, de om băut, pofticioasă, 
nesigură, fierbinte. Dacă ar fi fost treaz, poate că i s-ar fi părut 
comic ca o femeie să îl privească atât de fierbinte, încât s-ar fi 
topit și vopseaua. Dar nu era treaz. Rămase neclintit, privind-o 
cum se ridică și se apleacă să-l sărute, în fotoliul acoperit cu 
brocart din camera de hotel. Buzele îi erau crăpate și, așa cum 
își imaginase, acoperite cu o crustă groasă. Erau sărate de la 
ceea ce mâncase. 

— Cum îţi place? 

Își puse capul pe pieptul lui. Ușor, ca o turturea. Fu înconjurat 
de parfumul ei tare, dulce, iar pe obraz simţi mișcându-se 
lenjeria de corp, din mătase. Nu se mișcă. Era sigur că va primi 
indicaţii în continuare. 

Ea îl sărută din nou, apoi îi dădu drumul și se duse în baie. Se 
auzeau stropii de apă plescăind. Stern se trase către marginea 
patului, încercând să-și revină. Dumnezeule, era beat. Camera 


nu începuse să se miște, dar parcă era descleiată, începuse să 
alunece în afară, chiar sub ochii lui. Ce se întâmplase cu el? Un 
strop de curaj. Ei bine, se simţea curajos. Avea poftă. 

Se stinseră luminile. Margy se ţinea de comutator. Nu mai 
avea pe ea decât bluza de mătase de culoarea iasomiei, 
descheiată și desfăcută câţiva centimetri deasupra pieptului, 
atârnând ca un neglige. Era în picioarele goale, își desfăcuse 
părul și, fără îmbrăcămintea ei modernă și pantofii cu tocuri 
înalte, părea mult mai delicată. În mână avea cămașa și un 
ghemotoc de lenjerie de corp. Își înclină capul. 

— Ei ia uite cine e norocos, spuse Margy. 

Stern stinse veioza din spatele lui. indreptându-se spre ea, 
lovi câteva maldăre de dosare. Era mai micuță decât părea, cu 
câţiva centimetri mai scundă decât el, dar avea ce strânge în 
braţe. Buzele crăpate miroseau a fum. 

Cât de ciudat și apropiat părea totul. Ea se trase la un 
moment dat, ca să râdă. El îi trase în lături cămașa, îi atinse 
sânii, apoi se aplecă galant să sărute bănuţul întunecat, de unde 
anii împreună cu Clara îl învăţaseră să se aștepte la mai mult. 
Fiind beat, mișcările îi erau stângace; se rostogoliră imediat pe 
pat. Trup lângă trup - simţea dispunerea cărnii, putea să 
localizeze exact coatele și genunchii - era o noutate excitantă în 
contactul cu o alcătuire feminină diferită, dar avea, în mod 
surprinzător, senzaţia a ceva cunoscut; era mai relaxat decât și- 
ar fi închipuit vreodată. Retrăirea acelui lucru misterios, vechi, 
profund omenesc, bărbatul și femeia împreună, nimic mai mult. 
Ea îi scoase cravata, îi descheie cămașa; ca din întâmplare, 
mâna lui se îndreptă către fundul ei cald și strălucitor. Se 
spălase; își lăsă degetele să alunece înăuntru și senzația asta 
veche, caldă și dulce, senzaţia asta! i se transmise atât de 
intens, că gemu. 

După câteva minute, se împreunară. Cât despre Margy, se 
afla într-o continuă excitare. Ţinea ochii închiși; avea un freamăt 
interior ciudat, trăgându-se către el cu fiecare mișcare. Era ceva 
straniu și însingurat în asta; Margy știa să aibă grijă de ea. Către 
sfârșit, ea îl apucă și îl ţinu acolo unde dorea ea, se năpusti 
asupra lui pentru ultima oară, apropiindu-se de orgasm, 
atingându-l cu un scâncet teribil, tremurat, căutându-i fundul cu 
amândouă mâinile și cu unghiile ei lăcuite. Gândul la aceste 
mâini, cu vârfurile trandafirii pierdute în carnea flască a fundului 


său - imaginea era extrem de aţâţătoare, la fel ca agitația și 
ritmul grăbit al respirației lui Margy, așa că îi pierdu pentru 
moment urma, luptându-se încă cu sine însuși, apoi se trezi, se 
îndreptă către ea, femeia moale de sub el, mirosind dulce, 
liniștindu-se aproape în același timp cu el. Ea îl trase către ea, 
într-o îmbrăţișare recunoscătoare, camaraderească: 

— Grozav, spuse ea, o remarcă pe care Stern o luă ca o laudă 
adusă mai degrabă actului decât lui. 

Ochii ei erau încă închiși; zâmbea ușor; machiajul îi era în 
dezordine. Faptul că era atât de intimă, că se simţea atât de 
bine în braţele unui străin era un fenomen. Cândva, cu mult 
timp în urmă, își jurase să ia pentru ea tot ce se putea lua. 

ÎI sărută lângă ureche și se rostogoli mai încolo, luând o pernă 
pe partea ei de pat. Intimă, ca și cum i-ar fi fost soţie, își așeză 
fundul în așa fel, încât să-i simtă coastele, apoi adormi atât de 
repede, încât Stern își dădu seama că acesta era momentul de 
liniște pe care îl căuta Margy. Pentru ea, era bărbatul lângă care 
putea să doarmă liniștită. Aţipind, mai murmură ceva. Lumina, 
se gândi Stern. Se aplecă spre ea, să simtă mirosul acela alei 
intim, ciudat, să-i prindă respiraţia. 

— O, Dumnezeule, spuse când o auzi, apoi o luă în braţe, se 
așeză mai bine și, îndată ce stinse lumina, adormi. 

să nu ne treci pe listă, șoptise ea. Să nu ne treci pe listă. 


După câtva timp, se trezi. Se ridică în capul oaselor, 
holbându-se în întuneric. Habar n-avea unde era. Recunoscu un 
scaun, pe care atârna costumul lui, și își aminti de hotel, de 
Chicago, de Margy. O simţea încă lângă el, dar nu îndrăznea să 
o atingă. Simţea o durere la tâmplă. Îşi căută ceasul pe 
noptieră, apoi își dădu seama că putea să se uite la cifrele 
albastre, luminoase, de pe ceasul cu radio: 3.45. Nu asta îl izbi 
însă, ci data, care era și ea înscrisă cu cifre mai mici. 

Stătu pe marginea patului, calculând, în vreme ce sunetele 
profunde ale lui Margy ajungeau până la el prin întuneric. 

Patruzeci, se gândi el. De când venise acasă și o găsise. Exact 
patruzeci de zile. 


Capitolul 10 


Când se trezi, ea era în pat, cu picioarele încrucișate, în 
cămașă. Teancuri de dosare xerografiate erau împrăștiate în 
faţa ei. Îşi ţinea capul într-o mână. 

— M-am prins, zise ea. Eun tip deștept, nimic de zis. 

Stern, complet dezbrăcat, își găsi șortul. Lângă pat. 

Dădu draperiile ușor la o parte. De-abia răsărise soarele; cerul 
era acoperit de nori. Se duse grăbit la baie. Încă avea gura 
amară și capul ceţțos. Mahmureală? Căută în buzunarul de la 
haină ochelarii pentru citit. 

— Ei, ce este? 

— Contul pentru erori nu arată prea bine. 

Margy se aplecă din mijloc. Era goală în partea de jos, iar 
poziţia ei scotea în evidenţă un decolteu apetisant. Stern 
încercă din nou să-și dea seama ce se întâmpla. Era un văduv în 
chiloţi, implicat într-o discuţie de afaceri, și penisul începuse 
deja să i se îmbăţoșeze. Ea luă o copie după o citaţie și însemnă 
patru tranzacţii aflate pe poziţii importante, încheiate la patru 
date diferite. 

— Acum, tipii ăștia vor schimba cursul pieţei, nu? 

Poate din cauza tulburării, fu pe moment încurcat. 

Apoi își aminti explicaţiile pe care i le dăduse Dixon luna 
trecută: cererea mare, o mie de contracte odată ar provoca o 
mișcare abruptă a preţurilor. 

— Cererea și oferta, spuse el. 

— Exact. Acum, să zicem că ai un client care vine cu o cerere 
imensă și care saltă preţurile până la tavan. Și tu ciugulești de 
unde poţi, vrei să scoţi ceva bani. Ce faci? 

Stern se gândi. 

— Cumpăr ceea ce clientul intenţionează să cumpere. 

— Chiar așa. 

— Înaintea clientului. 

— Exact. 

— Şi vând îndată ce preţurile s-au ridicat. 

— Te descurci. Sunt tot felul de nume pentru asta. 
„Tranzacţie peste capul clientului”. Dar jocul ăsta există de când 
există piaţa. 

Margy ridică privirea. Nearanjat, părul ei era mai închis, iar 
ochii păreau puțin umflaţi de nesomn. Oricum, rămânea plăcută 


la vedere, această femeie cu suflet mare, deșteaptă și plină de 
energie. Stern observă că nu-și scosese cerceii, mici bobiţe de 
aur. 

— Presupun că cei de la bursă sunt atenţi la asta. 

— Sigur că da. Dacă te prinde bursa, ai dat de bucluc. Sunt 
atenţi tot timpul. 

— Și cum au fost atunci evitate precauţiunile astea? 

— Contul pentru erori. 

— Contul pentru erori, zise Stern, doar de dragul de a repeta. 

Cumva, din cauza mișcărilor ei, cămașa alunecă de pe un sân 
care rămase palid și rotund pe cearșaf. Reveniseră la problema 
lor, dar această imagine trezi alte instincte. Libidoul era ca o 
poartă ruginită, gândi el, odată deschisă, era greu să o mai 
închizi. Luă o bucată de hârtie și își acoperi ca din întâmplare 
erecţia. 

— Trebuie să recunoaștem că e dat dracului. Nu m-aș fi gândit 
niciodată la așa ceva. Greșelile se corectează în contul pentru 
erori, nu? Uneori, cumpărăm sau vindem o marfă, dar clientul 
vrea altceva. Cumpărăm trei camioane, clientul ceruse doar 
două. O greșeală prostească. Numărul de cont nu e corect sau 
cam așa ceva. Imediat ce se observă greșeala, la bursă, la 
contabilitate sau atunci când se plânge clientul, tranzacţiile sunt 
mutate în contul pentru erori. Dacă nu putem să facem afacerea 
cu clientul respectiv, lichidăm contul - vindem ce am cumpărat 
sau cumpărăm ce am vândut. Priceput? 

— Priceput, spuse Stern. 

— Acum, să zicem că sunt al dracului de deștept și vreau să 
închei tranzacţii peste capul clienţilor mei și nu vreau să fiu 
prins. Cumpăr puţin din Kindle din ceea ce știu că se va 
cumpăra bine la Chicago. Preţurile vor evolua puţin câte puţin în 
ambele locuri. Tot ce trebuie să fac e să aștept să explodeze 
preţurile. Și nu fac treaba în nume propriu. Comit o greșeală. In 
mod intenţionat. Să zicem, număr greșit de cont. Apoi, după ce 
preţurile s-au ridicat, vând ceea ce am. 

— Cu numărul de cont greșit. 

— Exact. Câteva zile după aceea, când se limpezesc apele, 
ambele tranzacţii sunt înregistrate în contul pentru erori. Biroul 
de negocieri nu va căuta niciodată la Kindle, și chiar dacă o 
face, nu va găsi pe nimeni care să cumpere peste capul 
clientului. Tot ceea ce găsesc ei sunt niște greșeli prostești. Dar 


când închidem cele două poziţii, vânzarea și cumpărarea, 
obţinem un profit frumușel în contul pentru erori. 

Stern dădu din cap a mirare. Cât de frumușel voia să știe. 

Margy ridică din umeri. 

— N-am terminat. Aceste tranzacţii se apropie totuși de o sută 
de mii. Aș zice că e vorba de o sumă de șase ori mai mare decât 
asta. Să știi că nu-i rău, în schimbul câtorva telefoane, în timp 
ce tu îţi freci fundul de scaun. 

Șase sute de mii, gândi Stern. Klonsky nu urmărea un delict 
minor. 

— Singurul lucru, spuse Margy, e că trebușoara asta nu prea 
aduce cu amicul nostru. 

Acesta fusese și gândul lui Stern, că răsplata nu merita riscul 
din partea unui om cu averea lui Dixon. Dar Margy râse la așao 
idee când i-o spuse Stern. 

— O, ar fi în stare să ia pielea de pe tine pentru un dolar și 
douăzeci și cinci de cenți, ca să nu mai vorbim de jumătate de 
milion. Nu, nu despre asta era vorba. Doar că nu prea seamănă 
cu Dixon. Clienţii noștri? Asta este religia lui. Nu pot să îmi 
imaginez că îi prostește în halul ăsta. Tipul e loial. 

Zisese „loal”. Apucă mâinile lui Stern. 

— Dar știu că el a făcut-o, zise ea. 

— Pentru că el e informat înainte să se contracteze vreo 
comandă serioasă? 

Dixon recunoscuse acest lucru în biroul lui Stern. 

— Asta, odată. Dar o grămadă de tipi de la bursă știu ce 
facem noi. Numai că, dacă eu fur cinci, șase sute de mii de 
dolari îi voi ascunde în buzunarul tău? E vorba de înregistrarea 
în contul pentru erori. Și bătrânul Dixon Hartnell e sigur pe 
firmă. El deţine MD Clearing Corp, MD Holding Corp, Maison 
Dixon. Toate punctele importante sunt ale lui. Probabil că e 
vreun vechi joc prostesc în care s-a băgat ca să se distreze 
puţin. 

Stern se gândea la ideea că Dixon ar comite infracţiuni doar 
pentru amuzamentul său. Nu era imposibil. Cu Dixon, desigur, 
nimic nu era imposibil. 

— Şi ce s-a întâmplat cu banii? 

Stern avea în cap citaţiile pe care le trimisese procuratura la 
banca lui Dixon. 

Margy se întoarse pe spate, dând ușor din cap, pentru a arăta 


că nu știa. Sânii îi erau liberi și se lăsaseră pe piept; sub bărbie, 
unde se sfârșea roșeaţa, se vedea un semn palid, ca și cum anii 
de tratamente cosmetice îi scoseseră pigmenţii. Aceste defecte 
nu însemnau mare lucru pentru Stern; el era încă înfierbântat. 

— Nu pot să-ţi spun, dacă nu mă uit. Dar vrei să-ţi spun ce 
cred eu că a făcut cu banii? 

— Te rog. 

— Nimic. 

— Nimic? 

— Nimic. l-a lăsat acolo. Asta aș fi făcut și eu. Contul pentru 
erori e mereu deficitar. Asta pentru că, atunci când greșești o 
comandă și clientul scoate bani din asta, nu-ţi va spune că eo 
greșeală. Acceptă târgul. Auzi doar despre o penalizare. Şi totul 
e în ordine. Preţul pe care îl plătești pentru că faci afaceri. Dar 
poţi să pierzi într-o lună patruzeci de mii și, dacă începi să obţii 
profit dintr-odată, pierzi numai două mii pe lună. Inţelegi? 
Nimeni nu știe care e diferenţa. Cu excepţia deșteptului ăstuia. 
Pentru că, la sfârșitul anului, acei șase sute de mii se adună. Ca 
și cum și-ar acorda un premiu. 

— Foarte deșteaptă, spuse Stern despre întreaga schemă. lar 
tu ești valoroasă, Margy, că te-ai prins. 

li sărută podul palmelor. 

— O, sunt o poamă deşteaptă, zise, zâmbind către el. 

Stern se întrebă cui îi aparţinea formularea, cine îi spusese 
așa mai înainte; parcă o repeta. Era firesc să bănuiască cine. 

— Dar nu sunt cea mai deșteaptă. 

— Nu? întrebă Stern. Dar cine e? 

— Bătrânul știi-tu-cine. Nu-l vor prinde niciodată. Tot ce 
trebuie să facă e să sune la biroul de comenzi. Doar face asta de 
douăzeci de ori pe zi. Nimeni nu-și va aduce aminte. Și nu există 
nicio foaie, în toată harababura asta, care să poarte inițialele lui 
pe ea. Ar putea să indice alţi patruzeci de indivizi care ar fi putut 
să facă asta în locul lui. Funcţionari. Clienţi. Aș fi putut să fiu eu. 
Margy zâmbi. Se pot gândi că e el. Pot ști că e el. Dar nu vor 
dovedi că este el. 

Margy auzise aceste clișee la televizor sau poate că îl imita pe 
Stern. Era convinsă de asta. Și Dixon era optimist, gândi Stern, 
amintindu-și proorocirile de răzbunare făcute de Dixon la 
telefon. Clientul lui era întărit de succesul lui anterior cu IRS-ul și 
de faptul că știa că procuratura se pornise să răscolească prin 


conturile lui, când banii de fapt nu ieșiseră din firmă. Totuşi, 
Stern nu era la fel de încrezător. Procurorii adjuncţi erau de 
obicei abili controlori financiari. La început mai bâjbâiau, dar 
dacă bănuielile lui Margy în legătură cu modul în care 
manevrase Dixon câștigurile lui ilicite erau întemeiate, atunci 
procurorii le vor găsi probabil în mâinile lui și vor trage aceeași 
concluzie privind persoana care era responsabilă de toate 
acestea. Rămânea un risc considerabil pentru Dixon. 

— Trebuie să vorbesc cu angajaţii MD din Kindle, care au 
primit aceste comenzi, ca să fiu sigur că amintirile sunt la fel de 
vagi pe cât crezi tu, zise Stern. 

Ar fi fost înţelept să le amintească tuturor celor care ar fi 
putut trata direct cu Dixon că aceste întâmplări avuseseră loc cu 
mult timp în urmă și că volumul comenzilor primite într-o zi era 
infernal; Stern trebuia să facă asta repede, înainte ca FBl-ul să 
dezgroape amintiri contrare. Margy promisese să solicite 
tichetele de comandă de la arhivă și să le trimită lui Stern; el ar 
putea să-i identifice pe primitorii de comenzi și să-i contacteze 
direct. Ea va trimite la Kindle o notă prin care va cere tuturor 
angajaţilor de la birouri să coopereze cu juristul lor. 

— Și nu asta este partea cea mai amuzantă, zise Margy. Cei 
de la bursă or să ne facă mizerii. Or să ne trimită o grămadă de 
amenzi și de moţiuni de cenzură. Apoi ne vor da pe mâna CFTC- 
ului și îi vor lăsa și pe ăia să ne facă tot felul de murdării. Dar 
bătrânul știi-tu-cine nu va avea probleme. Se va agita, va umple 
lumea cu povestea asta îngrozitoare care s-a petrecut chiar sub 
ochii lui. Apoi se va întoarce și va concedia pe cineva în schimb. 

Margy își înclină ușor capul, astfel încât să-i pice privirea pe 
locul excitat din șortul lui Stern. Uitându-se apoi la el, zâmbi 
șmecherește, ceea ce el crezu că era pe socoteala lui. De fapt, 
nu era. Se gândea cine va fi cel concediat de Dixon. 

— Pe mine, probabil, zise ea, cu un rictus. Pe mine, probabil, 
repetă, apoi râse, își ridică braţele către Stern și îl trase spre ea. 


Din ușa camerei, îi promise că o va suna. 

— Ar fi drăguţ, răspunse simplu Margy. 

Era evident că nu-l credea; bărbaţii spun asta mereu. De 
îndată ce taxiul îl lăsă la O'Hare, se apucă să răsfoiască paginile 
galbene și trimise un buchet enorm, fără carte de vizită, la ea la 
birou. Stând în cabina strâmtă, din spatele despărțţiturii din oţel 


inoxidabil, perforat, era asaltat de imagini din timpul nopţii și al 
dimineţii. Tremura aproape la fiorul înnebunitor al amintirilor. 
Fusese cu adevărat el, Alejandro Stern, avocat respectabil, copil 
al unei ţări catolice, cel care făcuse dragoste în urmă cu câteva 
ore? Da, într-adevăr. Conștiinţa lui era alertată. Avea gustul de 
fum al lui Margy pe buze, senzaţia lenjeriei ei de mătase în 
palmă. Când avea de gând să-și revină? Râse cu voce tare, de 
unul singur; o femeie dintr-o cabină alăturată se uită fix la el. 
Puțin rușinat, găsi urme de sentimente oarecum mai 
respectabile îngropate în inima lui. Recunoștinţă. O, da, îi era 
recunoscător lui Margy, întregii spite femeiești care, incredibil, 
găsise că e potrivit să-l mai adopte odată. Cu mâna încă pe 
telefon, se mai gândi o clipă la binecuvântarea adevărată a 
îmbrăţișării altei fiinţe omenești. 

La poartă, funcţionarul anunţă că avionul spre Kindle va pleca 
cu întârziere. 

— Probleme tehnice. 

Ca de obicei, chiar și în dispoziţia lui de acum, Stern nu se 
putu abţine să nu urască acest aeroport, cu coridoarele lui 
nesfârșite și lumina nesănătoasă, aglomerat, cu trupuri care se 
ciocneau unele de altele și feţe îngrijorate. Găsi holul liniei 
aeriene tot numai piele neagră și granit, apoi telefonă la birou. 

— Claudia, sun-o te rog pe Klonsky și fixează o întâlnire 
pentru vineri. Spune-i că vreau să-i pun la dispoziţie 
documentele cerute de la MD. 

Stern nu mai vorbise cu procurorul de o lună. Rafael sunase 
pentru a cere o săptămână în plus până la termen, iar acesta îi 
spusese că Klonsky păruse în pragul mâniei. Lui Stern nu-i 
plăcea să-i păcălească pe procurori - nu era stilul lui și, mai la 
obiect, dușmănia dintre oamenii legii complica lucrurile. Trebuia 
să amelioreze cumva relaţiile cu Klonsky. Viaţă de avocat, 
gândi, tot timpul te guduri. Judecători. Procurori. Anumiți clienţi. 

— Vreţi să vă dau mesajele? 

Stern ședea pe o canapea; suportul pentru telefon era 
inteligent introdus în capul mesei de cocteiluri. Claudia îi relată 
convorbirea cu Remo Cavarelli, un tip descurcăreţ, care era pus 
sub acuzare și care voia să știe termenul legal pentru 
următoarea înfățișare în faţa judecătorului Winchell. Era și un 
mesaj de la Helen Dudak care voia să vorbească cu Stern: 
problemă personală. Telefonase și Cal Hopkinson. Treaba 


evoluase, se gândi, într-un acces de interes sau neliniște, ceva 
nedefinit, când auzi numele lui Cal. Claudia îi făcu legătura, dar 
secretara lui Cal spuse că vorbea la telefon. Stern menţinu 
legătura pentru puţin timp, apoi se hotărî să mai sune odată și 
formă numărul pe care îl lăsase Helen. Ea îi spusese că 
muncește acasă, cu o cască conectată la telefon - un microfon 
micuţ, mai mic decât un degetar. Şi-o imagină astfel. 

— Mă gândeam la finalul conversaţiei noastre din seara 
trecută, zise Helen. 

— Da, desigur, spuse el, nefiind prea sigur ce vrea ea să 
spună. 

— Voiam să te invit la cină. De sâmbătă în două săptămâni. 
Doar noi doi. 

— O, zise Stern și-și simţi inima bătându-i cu putere. 

Și acum ce urma? Helen avea dreptate, se gândi el. Era 
fermecătoare. Dar putea să se descurce în astfel de complicaţii? 
Da, îi spunea o voce. Da, putea. 

Totuși, după ce acceptă, se gândi la Margy și se admonesta, 
punând receptorul în furcă. A lua o masă, la urma urmelor, nu 
era un mod de avea legături sexuale. Dar nu e mai puțin 
adevărat, se gândi el cu șiretenie, era un tip grozav. Râse din 
nou, cu voce tare, de astă dată în holul aglomerat al 
aeroportului, cu călători murmurând în jurul lui. 

De data asta îl găsi pe Cal. 

— Sandy! strigă Cal. Unde ești? 

__ Stern îi povesti despre întârzierea lui neprogramată la O'Hare. 
Intrebă apoi de bancă. 

— De asta am sunat, zise Cal. Să-ţi spun ce s-a întâmplat. 

River National, spuse Cal, se isterizase din cauza mișcărilor 
din contul de investiţii al Clarei. De fiecare dată când era vorba 
de un testament, cei de la bancă se îngrijorau din orice: Curtea 
de Autentificare a Testamentelor, Procuratura. Voiau să pună 
hârtiile în ordine înainte să se întâlnească. Cal insistă să aibă o 
întrevedere săptămâna viitoare. Vorbea cu tonul acela de tip 
care se felicita pe sine însuși, ton pe care îl adopta și Stern cu 
clienţii lui atunci când descria discuţiile cu bancherii și cu 
registratorii, ca și cum ar fi fost o luptă pe viaţă și pe moarte. 

— Bine, Cal, zise Stern. 

Nu voia să se adauge și el clienţilor văicăreţi, așa că termină 
discuţia înainte de a spune ce avea în cap. Cal prea făcea caz de 


toate - și el ar fi vrut să vadă fiecare hârtie - și, în plus, poate că 
nu era în situaţia de a se descurca cu bancherii care, după toate 
probabilitățile, îi trimiteau de lucru - clienţi înstăriți, care aveau 
nevoie de anumite pachete de acţiuni sau doreau să modifice 
testamente. Dar nu era cinstit, hotărî Stern într-o clipă, să-l 
învinuiești pe Cal pentru complicațiile pe care le făcuse Clara. 
Stern trăise decenii bune, fără să știe pe de-a-ntregul ce se 
întâmpla în spatele măștii reţinute și binevoitoare a Clarei. Și 
încă își mai punea această întrebare. Răbufni iarăși frustrarea 
aceea veche, care clocotea înăbușit în el. 

Formă din nou numărul secretarei lui. 

— Claudia, mi-a telefonat cumva doctorul Cawley? 

După seara petrecută la Kate și John, Stern îl hăituise efectiv 
pe Nate, lăsând vorbă la cabinet, la spital, acasă, rugându-l pe 
Nate să sune la laborator. Nu era limpede nici măcar dacă Nate 
primise mesajul sau nu, iar Stern, oricum, nu era sigur că îl va 
citi. La urma urmelor, Nate avea alte griji. 

— Să încerc să găsesc pe cineva la el la cabinet? întrebă 
Claudia. 

Stern bătea darabana cu vârfurile degetelor pe masă; nu 
răspunse. Vederea pe fereastră era împiedicată de un 747, care 
era spălat de câţiva muncitori urcați pe un șir de schelării - asta 
îi aduse aminte lui Stern de niște îngrijitori de la grădina 
zoologică spălând o girafă. Sigur că putea și el să se aventureze 
până la Westlab - oriunde ar fi. Ca executor al Clarei, avea 
dreptul de a întreba. Dar dacă cei din administraţia spitalului 
erau formaliști și păstrau secretul informaţiilor particulare, așa 
cum credea Nate, Stern avea nevoie de o recunoaștere, ceea ce 
însemna să-l implice pe Cal. Mai bine să aibă răbdare, se gândi. 
Nate le va obţine în cele din urmă. 

Dar era o durere mai persistentă decât curiozitatea lui cu 
privire la Clara, care părea că apare și dispare odată cu 
supărarea. Dură un moment până îi dădu un nume: Peter. 
Bănuiala apărută la Kate și la John, cum că fusese depășit de fiul 
său, nu se dovedise a fi ușor de înlăturat. O, știa că nu era 
cinstit, nu era probabil și nici potrivit să creadă că Peter, în 
marea lui supărare, avusese prezenţa de spirit sau șiretenia de 
a-l manipula pe tatăl lui în legătură cu autopsia. Dar Peter, din 
câte își amintea Stern, fusese foarte insistent - încă își mai 
aducea aminte de vocea lui răsunând de-a lungul holului, ţipătul 


lui ascuţit, în vreme ce se răţoia la bietul polițist încurcat, 
sticlirea înnebunită din ochii lui Peter. Erau întrebări care 
rămâneau fără răspuns. Cu Peter, se gândea Stern, mereu 
rămâneau așa. 

— Claudia, fă-mi te rog legătura cu Comandamentul General 
al Poliţiei Municipale din Kindle. 

Imediat ce rosti aceste cuvinte, se gândi că era probabil o 
eroare. De-a lungul carierei lui, avusese grijă să evite poliția în 
orice situaţie. Ei aduceau totdeauna necazuri, până la urmă. li 
dădu operatorului, care răspunse, numele și circumscripţia de 
poliţie pe care o voia și se liniști, gândindu-se că bătrânul 
poliţist poate nu era acolo. Așa cum zicea și proverbul, ei nu 
erau niciodată acolo. 

— Ray Radezyk. 

— Alejandro Stern, domnule locotenent. 

— la te uită. Ce mai faci? 

— Supravieţuiesc. 

Auzi ţârâitul pe linie, pe deasupra zgomotului de lucruri 
trântite, obișnuitul sunet de fond dintr-o circă de poliţie. 
Bătrânul poliţist părea încântat să-l audă. Stern nu-și putea 
aminti pentru nimic în lume care era legătura. Se chinuise de 
câteva ori să-și aducă aminte, un gând rătăcitor îi venea la un 
loc cu multe altele atunci când rememora acea după-amiază 
târzie. 

— Mai aveţi încă dosarul acela cu numele meu pe el, domnule 
locotenent? 

— Hei, stai, spuse Radezyk și râse. Am o meserie, așa cum ai 
și dumneata. N-a existat niciodată vreun dosar. Ştii doar. 

— Desigur, zise Stern. 

Radezyk ăsta, își aminti el, nu era un tip rău. Având în vedere 
meseria lui, desigur. 

— la zi, unde ești? Se aude ca și cum am vorbi din două cutii 
de tablă. 

Stern îi explică: O'Hare. Blocat. 

— A, sigur, făcu Radezyk. 

— Domnule locotenent, am o întrebare cu care nu v-aș fi 
deranjat probabil niciodată, dacă aș fi rezistat tentaţiei de 
moment a mâinilor mele. 

— Niciun deranj. Spune. 

Stern făcu o pauză. 


— Mă întrebam dacă legistul a raportat ceva neobișnuit în 
legătură cu examenul făcut soției mele? 

— A, făcu Radezyk. 

Ascultându-se, Stern își dădu seama cât de neobișnuit suna 
întrebarea aceasta, venind așa, din senin. Radezyk nu se grăbi 
să răspundă. 

— Ştiu că a considerat-o sinucidere, desigur. Mă gândeam să 
vă dau un telefon, apoi m-am gândit, la dracu... 

— Da?... 

Pentru o clipă, nu vorbi niciunul din ei. Stern refuză un 
ospătar în haină albă care se apropia oferindu-i ceva de băut. 

— Imi dau seama că e o întrebare ciudată... 

— Nicio problemă. Lasă-mă să caut dosarul cazului. A fost 
bătut la mașină acum o săptămână sau două. Dă-mi numărul de 
telefon. Mă întorc într-o clipită. 

Stern citi numărul înscris pe suport. Ce voia Radezyk să facă? 
Probabil că voia altcineva să ridice celălalt receptor; sau să 
verifice dacă funcționează sistemul de înregistrare a 
convorbirilor. 

Trecu o femeie înaltă, de aproape cincizeci de ani, îmbrăcată 
în roșu - purta un costum de mătase, cu fusta strâmtă și 
dreaptă, şi o pălărie cu boruri negre care se potrivea cu 
îmbrăcămintea; ciorapii erau negri; o figură prezentabilă. Se uită 
vag în direcția lui Stern, apoi se întoarse, dar, întâlnindu-i 
privirea întunecată, el își aminti de Margy și căzu iar în puterea 
ei, ca și cum ar fi intrat într-un film și ar fi fost invadat de lumina 
și imaginile de pe ecran: Margy, așa cum stătea lângă 
întrerupător, cu picioarele goale și cu fundul mare, cu bluza 
desfăcută, triunghiul întunecat fiind vizibil acolo, jos, cu unghiile 
ei lăcuite, coborând către anumite părți ale corpului lui; felul în 
care i se deschidea gura, iar lumina debordantă a dimineţii se 
întindea pe pielea subţire a pleoapelor ei, în timp ce înainta pe 
canalele senzațiilor. 

Se auzi un sunet ciudat, un ţărâit: telefonul, își dădu el 
seama. 

— Uite, zise Radezyk. la să vedem. De ce ai nevoie? 

— E pură curiozitate, domnule locotenent. Mă gândeam că 
poate a remarcat procurorul ceva ciudat. 

— Nu-i mare lucru aici. Nu s-a făcut autopsie. Așa aţi vrut 
dumneavoastră. Le-am zis că au fost obiecţii religioase. Nu văd 


nimic altceva. 

Stern își dădu atunci seama că Radezyk telefonase pe o linie 
privată. Nu era niciun ţârâit: nicio bandă de înregistrare. După 
toate probabilitățile. Stern nu răspunse. 

— E scurt și cuprinzător, Sandy. Testul hematologic pentru a 
indica nivelul de CO. Raportul legistului. Nu mai e nimic altceva. 
M-am uitat la ele când au venit. 

— Înţeleg. 

Radezyk respiră adânc. 

— Te superi dacă te întreb ce s-a întâmplat? 

— O problemă minoră, domnule locotenent. Nu e ceva 
important. 

— Desigur, zise Radezyk. Ce fel de problemă? 

Punând aceste întrebări, adoptă un ton de oarecare 
autoritate. La urma urmelor, era poliţist și acesta era cazul lui. 
Stern se înjură în gând, apoi se lansă într-o explicaţie coerentă, 
multumitoare: sosise o chitanţă de la un laborator medical și nu 
știa pentru ce. Era fără îndoială lipsit de importanţă, zise Stern, 
încă odată. 

— Pot să mă duc acolo și să verific, spuse Radezyk. 

Pe Stern ideea îl încânta. Teoretic, fişele medicale nu puteau 
fi cerute fără o împuternicire, dar multe inimi tresăltau la 
vederea stelei de poliţist. Funcţionarii de la registratură i-ar fi 
spus tot ce voia, dacă nu aveau să-i arate cumva și hârtiile. 
Radezyk putea afla la fel de multe ca și Nate, dacă nu chiar mai 
multe. Dar Stern era extrem de iritat din cauza poliţistului, în 
special de apropierea mimată de acesta. 

— Nu vreau să vă fac necazuri, domnule locotenent. 

— Niciun necaz, zise Radezyk, apoi își cobori oarecum vocea. 
Ti-am rămas încă dator, știi. 

Stern așteptă. 

— Westlab, da? întrebă Radezyk. O să mă duc chiar eu acolo, 
Sandy. Să rămână între noi doi. O să descopăr despre ce e 
vorba. Trebuie să punem cap la cap tot ce este răspândit pentru 
a alcătui raportul, nu? 

Stern așteptă. 

— Desigur, zise el. 

— Sigur, spuse Radezyk. S-ar putea să am ceva de făcut 
vineri, așa că luni, cel mai târziu, te voi suna. Călătorie plăcută 
la înapoiere. 


Stern puse cu grijă receptorul la loc. Obiectele pe care le 
vedea în hol - scrumiere, veioze - erau ascuţite. Avea 
sentimentul că făcuse tot drumul înapoi spre copilărie. 

Era sigur că tocmai comisese o greșeală. 


Capitolul 11 


Sala de primire de la Procuratură era neîngrijită. După cum 
arăta, te-ai fi gândit că vizitezi un avocat părăsit de noroc. 
Covorul părea făcut din blana unui animal care avusese râie; 
braţele de lemn ale mobilei cu muchii drepte începuseră să se 
scorojească; tipii de acolo parcă erau adunaţi de prin pieţele 
orașului. Câţiva aiuriţi, înghesuiți prin colţuri, aruncau priviri 
grăbite în jur și redactau reclamaţii foarte lungi și 
incomprehensibile în legătură cu diferiţi politicieni. Martorii și 
posibilii pârâţi, prea săraci sau prea naivi pentru a fi însoţiţi de 
avocaţi, stăteau cu citaţiile marelui juriu în mâini, așteptându-i 
pe procurorii adjuncţi să-i lămurească. Din când în când, ieșeau 
din birouri agenţi federali sau câte un avocat umil și dezamăgit. 
Şi, desigur, astăzi, stătea aici și domnul Alejandro Stern, 
membru proeminent al baroului de avocaţi ce pledau în cazuri 
de delicte federale, flancat de două genţi voluminoase cu 
documente, așteptând-o pe doamna Klonsky care, spunea 
secretara, vorbea la telefon. 

Acest birou îl impresionase mereu pe Stern, ca fiind un loc 
fericit. Juriștii erau tineri și simpatici și aproape toţi știau că sunt 
numai în trecere pe aici. Nu rămâneau prea mult procurori - 
cinci, șase ani, în medie. Timp destul pentru a învăţa cum 
decurge un proces, ca fiecare să simtă că a făcut un efort sincer 
pentru a îmbunătăţi starea comunităţii, înainte de a trece în 
zona mai luminoasă a sectorului privat, unde, gândea Stern, era 
adevărata practică. Era o muncă bună, gândi. Așa pierduse pe 
cel mai bun avocat tânăr pe care îl avusese vreodată, Jamie 
Kemp, care lucra acum pe cont propriu în Manhattan și 
compunea un musical rock, dezgropa cântece scrise de el cu 
douăzeci de ani în urmă, când fusese pentru scurt timp ceva în 
genul unui star. 

De fapt, Kemp nu era singurul care să accepte o slujbă 
federală. Inainte ca actualul procuror general, Stan Sennett, să 
fie rechemat aici de către Departamentul de Justiţie de la San 
Diego, Stern fusese contactat în legătură cu preluarea funcţiei. 
Secretarul șef al senatorului, decan de vârstă al statului, îl 
invitase pe Stern la micul dejun, la un club din oraș. Acest tânăr, 
care semăna întrucâtva cu celebrul interpret Garfunkel, cu capul 
acoperit cu păr alb ce stătea ridicat ca floarea de păpădie, 


emisese toate platitudinile posibile; era mai rău decât un anunţ 
mortuar. Această ofertă era un compliment adus calităţilor lui 
Stern, insista tânărul, și înțelepciunii unei vieţi în care nu se 
aliniase politic. In vreme ce primarului Bolcarro senatorul nu îi 
permitea să-și recompenseze acoliţii prin numiri în slujbe 
federale, dușmanii lui știuți erau rareori ridicaţi în rang. 

Ideea de a fi procuror federal nu fusese respinsă ușor de 
Stern. Ar fi avut puteri nelimitate. Pentru patru ani, ar fi 
comandat armatele în civil ale IRS-ului, DEA-ului şi FBl-ului și le- 
ar fi folosit așa cum credea el de cuviinţă. Gata cu escrocheriile 
năucitoare ale agenţilor de la brigada de droguri. Gata cu 
urmărirea văduvelor și şomerilor, pentru că nu raportau 
veniturile rezultate din munci prestate doar câteva ore pe 
săptămână. Dar pentru asta, desigur, trebuia să fie procuror. 
Stern trebuia să se dedice arestărilor, acuzărilor, pedepselor, 
această triadă de ocupaţii pe care le dispreţuia dintr-un reflex 
vechi. Putea Alejandro Stern să se ridice autoritar în ședințele 
de judecată și să încurajeze instinctele josnice ale juriului, putea 
să-i implore să cauzeze suferința în faţa căreia pe ei i-ar fi 
părăsit curajul? Nu putea. Nu. Nu putea. Imaginaţia îi provoca lui 
Stern o senzaţie de sfârșeală. O, nu-i ura pe procurori. Trecuse 
peste asta la începutul carierei lui. Admira uneori zelul aprins al 
acestor tineri care încercau să lovească răul de dragul unei vieţi 
duse cinstit. Dar nu acesta era rolul lui, chemarea lui. El era 
Sandy Stern - un apologet mândru de sine, al deviaţiei. Niciun 
argentinian prin naștere, evreu după părinţi, care să fi auzit de 
holocaust, n-ar fi putut să se pună în locul autorităţilor, fără o 
puternică îndoială de sine; mai bine se menținea printre vocile 
care pledau în favoarea acelor libertăţi fragile, atât de prost 
înţelese, ale căror manifestări ne marcau pe toţi, mai mult decât 
orice acuzaţie, ca fiind decente, civilizate, umane. Nu putea 
abandona crezul unei vieţi întregi. 

Doamna Klonsky terminase de vorbit. Dincolo de ușa biroului, 
deschisă electronic de gardianul solemn din spatele geamului 
vopsit în galben, securizat, se auzea un huruit continuu. Apeluri 
telefonice; ţăcăneau mașini de scris, folosite încă în această 
epocă a computerelor. Procurori adjuncţi, tineri juriști distinși, 
autori de articole în revistele de specialitate, transformați aici în 
brute, stăteau și ţipau unul la altul pe coridoare. 

Stern venea adesea aici, în general, cu aceeași misiune: să 


întârzie, să se opună, să amâne. Uneori - asta la ocazii rare, de 
obicei la începutul unei anchete - venea să-și spună deschis 
părerea în legătură cu ceea ce credea el că e adevărat. Dar, cel 
mai adesea, trebuia să evite ceva. Scopul lui era să afle cât mai 
mult posibil, în timp ce-i dezvăluia procurorului ceea ce acesta 
știa deja, lucruri de care acestuia nu-i păsa, l-ar fi necăjit sau l- 
ar fi încurcat. Mai erau acei procurori care credeau în candoare 
și își expuneau cazurile ca pe niște simple pretenţii. Dar pentru 
cei mai mulţi, tendinţa de a păstra secretul era irezistibilă. Stern 
putea eventual să lanseze speculaţii, să pună întrebări, să sară 
de la un fapt la altul. 

— Respectele mele, spuse Stern, intrând în micul birou al 
doamnei Klonsky. 

Robustă și întunecată, se ridicase în picioare pentru a-l primi. 
Spre surprinderea lui, purta o rochie largă, de femeie însărcinată 
și un halat de lucru albastru care flutura în jurul ei. Evaluată în 
mod abstract, doamna Klonsky era atrăgătoare - ochi mari, nas 
drept, pomeţi proeminenţi, genul de patroană de restaurant. 
Avea proporţii țărănești, braţe și picioare puternice, piept mare, 
cu toate că ultimul aspect, potrivit bârfelor, ar fi avut ceva 
înșelător. La Gal se spunea că suferise o mastectomie la un sân, 
pe când era studentă la drept. Adică, Minunea fără Ţâţe. Stern 
nu fusese niciodată sigur de veridicitatea acestei informaţii -, pe 
măsură ce se scurgea timpul și noaptea înainta, glumele pe 
seama procurorilor păreau să fie din ce în ce mai dure - și 
îndoielile lui apărură din nou acum. Ar risca graviditatea o 
femeie care avusese cancer, cu șocurile hormonale și 
modificările corporale pe care le aducea aceasta? 

— Şi fiica mea este în această situaţie minunată, zise. Primul 
nostru nepot. 

Stern se auzi zicând „nostru”, dar nu vru să se corecteze. Ar fi 
avut nevoie de ceva timp pentru a găsi o nouă formulare. 

Klonsky păru să remarce această notă ciudată. ÎI felicită pe 
Stern și îl întrebă cum se simte Kate. Stern observase cu mult 
timp în urmă că afinitatea dintre femei nu este niciodată mai 
accentuată ca în timpul gravidităţii, acest teritoriu în care niciun 
bărbat nu putea intra. Dar apoi ea adăugă, printr-o logică 
imprevizibilă care îi aducea pe oameni întotdeauna aici: 

— Condoleante pentru pierderea suferită. 

Dădu din cap, fără să scoată un cuvânt. Cele două genţi cu 


documente, fiecare de dimensiunile unui acordeon, erau lângă 
el. Așteptau, amabilităţile odată sfârșite, să înceapă ostilitățile. 
Luă loc în faţa biroului ei. 

— Se pare că aveţi păreri greșite în privinţa clientului meu. 

Ea arboră un zâmbet ușor care voia să reflecteze echilibru 
interior și siguranţă. Pe măsură ce treceau anii, Stern își exercita 
profesia având în faţă tineri și tinere de vârste apropiate copiilor 
lui. Impresia lui era că, în general, îl găseau fermecător: relaţiile 
cultivate de el îi confereau aproape statura unui om de stat. 
Adjuncţii erau adesea diferiți, fără să părăsească însă atitudinea 
cerută de conflict. Uneori, Stern se trezea întrebându-se cum ar 
reacţiona Peter și Marta, dacă ar vedea naturaleţea, onestitatea, 
de fapt, pe care o desfășura în relaţiile cu persoane asemenea 
lor. Ce-ar gândi? Ar considera-o ca pe o manifestare divină sau 
ar reţine ceea ce era evident? Acești oameni nu erau copiii lui. 

— Cum adică, domnule Stern? 

— Ştiu că îl suspectaţi că a comis o infracțiune. Nu? 

Ea păru să dea din cap. 

— Spuneti-mi, doamnă Klonsky... 

— Spuneti-mi Sonia, domnule Stern. 

Stern luă amabilitatea ei ca pe un semn că era stăpână pe 
situaţie. 

— Atunci trebuie să faceţi la fel. Spuneţi-mi Sandy. 

— Mulţumesc. 

— Pentru puţin. 

Ea îi zâmbi pe neașteptate, deschis, cu o izbucnire de 
amuzament, remarcabil față de manevrele lor, încât Stern fu 
surprins. 

— Sunteţi înclinată să nu-mi spuneţi nimic? 

— Nu pot, Sandy. 

— Există vreun informator? Acesta e motivul ezitării 
dumneavoastră? 

— Nu am niciun comentariu. 

— Fiindcă eu asta cred. 

— Dacă există vreun informator, Sandy, n-am nici cea mai 
vagă idee cine este. 

Stern știa că acesta era un răspuns inteligent. Adjuncţii 
ignorau adesea identitatea informatorilor, în special a acelora 
cărora li se promisese că nu vor fi chemaţi să depună mărturie. 
Secretul rămânea la agenţii FBI, care aveau întâlniri ascunse cu 


sursa lor și scriau rapoarte către Procuratură, identificând „p/c” 
- persoană cooperantă - doar prin numărul înregistrat la sediile 
birourilor districtuale. 

— Domnul Hartnell nu e un tip reţinut, zise Stern. Lumea 
afacerilor este, fără îndoială, plină de indivizi pe care i-a ofensat. 
Persoane concediate. Concurența invidioasă. Sunteţi conștientă, 
desigur, că observaţiile critice ale acestor persoane trebuie 
cântărite cu atenţie. 

Doamna Klonsky își puse delicat mâinile pe față și zâmbi 
agreabil. Ințelegea tot, îl privea în acţiune. 

— A mai avut niște necazuri, zise. CFTC-ul. Una dintre burse, 
sau au fost două? Făcu o pauză. Pentru a nu menţiona și IRS-ul. 
O, da, gândi Stern, alcătuise un dosar gros. Era de așteptat. 

— L-am reprezentat pe Dixon în toate aceste situaţii. S-a 
întâmplat să nu înregistreze mereu extinderea afacerilor. Sincer 
vorbind, bursele și IRS-ul dau dovadă de o meticulozitate la care 
procuratura ar adera cu dificultate. 

Stern făcu un gest cu mâna înspre ușă. Uneori, puteai să afli 
aici cel mai important secret al marelui juriu, doar mișcându-te 
cu o anumită viteză pe coridoare. Tinerii procurori stăteau în 
pragul ușilor și bârfeau în legătură cu anchetele. Se vehiculau 
nume. Dosare vechi erau aruncate ca deșeurile, fără să se ţină 
seamă de informaţiile confidenţiale pe care le conţineau. În 
urmă cu câţiva ani, Stern văzuse două dosare imense, ca niște 
armonici, cu numele primarului Bolcarro, așteptând să fie 
depozitate, și avu o senzaţie de durere gândindu-se la 
insuccesul vădit al procuraturii. Observaţia lui o făcu pe Klonsky 
să râdă. 

— Sunteţi minunat. Stan Sennett spunea că veţi intra pe ușă 
și mă veţi vrăji și iată că asta și faceţi. 

— Eu? 

Adoptă un aer de inocenţă umilă, dar înregistra cu îngrijorare 
numele lui Sennett. Stern și cu actualul procuror general nu se 
înghiţeau unul pe celălalt. Asta de cel puţin doisprezece ani, de 
când Sennett era procuror, și se părea că nu putuse câștiga 
niciun proces atunci când Stern era avocat al apărării. Oricum, 
rana se adâncise în ultimul timp. Într-una din puţinele apariţii 
ale lui Sennett ca procuror, Stern apărase un consilier municipal 
învinuit de extorcare de favoruri sexuale și bani de la un număr 


A 


de angajate. Stern îl umilise pe cel mai important martor al 


acuzării, pe care-l prezentase ca fiind informator de profesie, un 
așa-zis detectiv particular care se apuca să toarne câte un 
grangur de fiecare dată când propriile lui activităţi dubioase 
păreau să-i dea de furcă. Consilierul fusese condamnat doar la 
plata unei amenzi și-și păstrase slujba, în vreme ce Sennett își 
revendica izbânda, o vanitate care constituise obiectul de 
batjocură al presei. 

În treacăt, erau cordiali - Stern așa era cu toată lumea - dar 
Stan avea memorie bună și era ranchiunos. Il îngrijora faptul că 
ea recunoscuse în mod neglijent că procurorul general fusese 
consultat în legătură cu cazul. Cinci sute de acuzaţii pe an și de 
trei ori mai multe anchete ale marelui juriu, numai problemele 
de importanţă majoră ajungeau la primul cabinet. Una peste 
alta, aceasta era o știre cât se putea de proastă. Dixon își făcea 
dușmani dintre cei pe care nu trebuia să și-i facă. 

Doamna Klonsky ceru documentele pe care le citase; Stern 
ridică gentile pe birou, una câte una. Ea se ridică cu stângăcie, 
după câte se părea, nemaifiind capabilă să-și evalueze corect 
dimensiunile corpului, și se duse să-și aducă și ea dosarul. Lăsat 
singur, Stern examină circumspect tot ce avea ea în micul birou. 
Muncind ore întregi ca tânăr jurist, ea nu făcea nicio distincţie 
între casa ei și locul de lucru; pasiunile vieţii ei private erau aici 
la vedere. În mijlocul inevitabilelor diplome, atârna o pictură în 
ulei, aducând a Kandinsky; o lozincă de la o manifestaţie pentru 
pace se întindea de-a lungul rafturilor cu cărţi. Nici cărţile nu 
erau doar tratate groase de drept și culegeri de speţe, erau și 
șiruri de cărți broșate, păreau să fie cărți europene de ficţiune și 
multe lucrări politice. Stern văzu numele lui Betty Friedan de 
mai multe ori; Carl Jung, de asemenea. Raftul de jos părea să fie 
locul de onoare. De o parte, o fotografie cu doamna Klonsky și 
un bărbat cu umeri laţi și părul creţ, vizibil mai tânăr decât ea. 
Mai erau acolo patru cărţi cu coperţi argintii: trei volume subţiri, 
care arătau a fi de poezie, toate ale unui bărbat pe nume 
Charles, și o carte cu coperţi groase, întitulată Boa/a ca 
metaforă. De cealaltă parte, într-o ramă, era un instantaneu al 
unui băiat știrb; lipit de el, era un portret neîngrijit, în culori 
deschise, făcut de un copil, deasupra unui scris nesigur: S, O, N, 
N, Y. Amândouă „N”-urile erau scrise pe dos. 

— Fiul dumneavoastră? întrebă Stern, arătând poza băiatului 
atunci când Klonsky se întoarse. 


Tinea la piept un dosar cafeniu, voluminos. Așa cum se 
temuse Stern, era destul de gros. 

— Sam este fiul soţului meu. Stă cu mama lui. Acesta este 
primul nostru copil. 

Minunat, zise Stern. O bucurie specială. Era hotărât să discute 
cu ea ca între prieteni. 

— Minunat sau nebunesc, zise ea. Asta este o sarcină 
geriatrică. Ginecologul meu este absolut înmărmurit. Un jurist 
de patruzeci și unu de ani, cu probleme de sănătate. li e teamă 
că penalizările pentru tratamente greșite i se vor dubla. 

Stern zâmbi amabil, dar nu făcu niciun comentariu, ceea ce 
era firesc. Cu probleme, observă el. 

— Uneori mă gândesc că sunt nebună să mă apuc de așa 
ceva, la o asemenea vârstă. 

— Bine, dar aţi spus că soţul dumneavoastră a mai trecut prin 
asta. 

— A, Charlie... Nu sunt sigură că a observat că sunt 
însărcinată. 

Râse, dar își feri privirea, cântărind vreun gând de-al ei, așa 
încât Stern înțelese că ajunseseră brusc la sfârșitul acestei 
discuţii. 

Ea întinse mâna după documentele sortate și legate cu elastic 
pe care le stivuise Stern pe masă. Fuseseră aranjate pe 
probleme; ea le urmări după citaţie. In vreme ce făcea acest 
lucru, Stern începu discret să pună întrebări. Examinase 
dosarele cu atenţie, spuse. Nu indicau nimic ieșit din comun. 
Nicio manipulare a pieţei, nicio trecere abuzivă în conturi a 
vreunui târg murdar, nicio dublare a tarifelor încasate de la 
clienţi, nicio afacere în care clientul să fi plătit un preţ mai prost 
decât cel de la bursă. 

— E foarte dificil să-ţi dai seama din aceste documente ce 
insinuează informatorul dumneavoastră. N-aţi citat documente 
cu privire la conturi pe care să le controleze Dixon în nume 
propriu. Nimic din toate astea nu are legătură cu el. 

Văzu o lucire reflexivă în ochii ei căprui, serioși. Stern nu făcu 
nicio remarcă cu privire la contul pentru erori sau la 
documentele pe care încerca Klonsky să le obţină de la bancă. 
Nu voia să dezmintă impresia că este tot atât de neștiutor pe 
cât dorea procuratura să-l lase. 

— Pot să pun o întrebare? 


— Desigur. 

— Ce contează dacă există un informator sau nu? 

Într-adevăr, se gândi Stern. 

— Nu credeţi că acuzatul are dreptul să știe ce fărădelegi îi 
pune în cârcă acest informator? 

Era cât pe-aci să-i spună pe nume, dar nu se simţea în largul 
lui să-i spună „Sonia” și se gândi că „doamna Klonsky” era prea 
protocolar. 

— Deci, domnul Hartnell e obligat să stea la o parte, în timp 


A 


când 


> 


ce procuratura adună o hârtie de-aici, una de dincolo, până c 
are cazul, așteptând să-i fie distrusă averea și viața? 

— Nu văd cum ar putea să-i dăuneze așteptarea. 

— Poate să dea o mână de ajutor. Dacă aș ști ce spune 
informatorul dumneavoastră, aș putea să vă supun atenţiei 
chestiuni importante. 

— Şi aţi putea să identificaţi martorii înaintea noastră, să 
încercaţi să-i influenţaţi și să faceţi tot ce vă stă în putinţă 
pentru a controla fluxul informaţiilor. 

Se holbă o clipă la ea. 

— Chiar așa, spuse Stern încet. 

Nu se putu abţine să nu se încrunte. Mucaliţii de la barou 
aveau dreptate în ceea ce o privea. Nu că ar fi estimat 
defectuos intenţiile lui Stern; nici pe departe. Dar era ceva naiv 
în modul în care credea ea că putea să-i închidă gura. Indiferent 
că știa sau nu, ea era implicată într-o competiţie, într-un proces, 
nu pornise în căutarea Sfântului Potir. Când ea aducea martori 
tremurând în fața marelui juriu, unde avocaţii lor nu îi puteau 
însoţi, unde erau speriaţi de orice indiscreţie, orice scăpare, 
astfel încât erau gata, în nerăbdarea lor, să-i mulţumească pe 
procurori, asta, după Klonsky, nu era influențare. Era doar 
procuratura la lucru. Dar dacă avocatul apărării vorbea cu 
martorii, revedea documentele lor și încerca să echilibreze 
amintirile lor, asta aducea a cumpărare de martori. Problema 
era simplă: era încă nouă în meserie. Sărmana Sonia Klonsky. 
Trecută de patruzeci de ani și mai avea atâtea de învăţat. Era 
chiar dezamăgit. 

— V-aţi supărat, zise ea. 

— Nu chiar. 

— Nu spuneam că aţi face ceva imoral. 

— Nici eu n-am luat-o așa. 


Lui Stern îi mai luă un moment să-și golească gentile, scoțând 
pachete de documente, cu marginile înnegrite de tușul 
copiatorului. Doamna Klonsky era încă năucită de schimbarea 
dispoziţiei. 

— Credeam că avem - dădu din mână - un schimb de opinii. 

— Nu suntem de acord, spuse Stern. Luaţi-o ca o obligaţie, 
există un rol pe care îl jucăm fiecare din noi. 

Se ridică în picioare. 

— La ce să mă mai aştept? 

Ea se uită o clipă la el. 

— Nu sunt mulţumită, Sandy. 

Cum Dumnezeu o angajase Stan Sennett pe femeia asta? 
Voia să aibă ședințe sentimentale în instanță? Ce persoană 
remarcabilă. În ciuda ezitărilor lui de a recunoaște, era 
atrăgătoare. Zâmbetul, mai ales cel șiret, îţi câștiga afecțiunea; 
inteligenţa profundă, adevărată îi lucea în ochi. Dar se simţi 
cuprins de aducerea aminte a momentului anterior. Cu Sonia 
Klonsky aveai senzația că, în ciuda reţinerii ei, o parte din suflet 
îi rămânea în pragul isteriei. Era ceva care fierbea, se topea, 
necontrolat, neștiut. Asta era o calitate impresionantă totuși - o 
femeie trecută de patruzeci de ani, având încă pornirile unei 
adolescente. 

— Chiar că nu e nevoie să ne frângem mâinile. Vă asigur că 
rămânem în relaţii cordiale. 

Întinse mâna. În schimb, ea se afundă în scaunul din spatele 
biroului, cu faţa tot întunecată și mâhnită și deschise cu zgomot 
un sertar. 

— Mai e ceva. De vreme ce îl reprezentaţi pe domnul Hartnell, 
nu vă putem cita atunci când vom cita alți martori de la MD. 
Posibilitatea apariţiei unui conflict este prea mare. 

Stern își dădu seama că urma ceva nou. Klonsky spunea de 
fapt că, în curând, avea să pornească în căutarea unor angajaţi 
de-ai lui Dixon, încercând să obţină de la ei să depună mărturie 
împotriva șefului lor. Dacă procuratura proceda ca de obicei, 
fiecare va avea avocatul său. Aceasta era poziţia obișnuită a 
procurorilor. Dezbină și stăpânește. Sub aparenţa grijii față de 
etica profesională, ei încercau să se asigure că oricine ar avea 
ceva de spus nu poate fi influenţat de avocatul apărării. Stern 
era cu totul de acord în privinţa preceptelor etice, dar credea că 
dreptul de a hotărî, dacă apare sau nu un conflict, era în primul 


rând al lui, nu al procuraturii. Acum protesta, dar doamna 
Klonsky îi aruncă o privire fermă, interzicându-i orice discuţie pe 
tema aceasta. 

— Oricum, zise ea, Stan s-a gândit că ar trebui să te cităm și 
pe dumneata. Pentru etichetă. Klonsky deschise o mapă din 
pânză și scoase o foaie de hârtie pe care i-o oferi lui Stern. Am 
pus un termen îndepărtat - aproape o lună - așa încât vei avea 
destul timp să-i găsești un alt avocat. 

Stern dădu din cap prostește. Când se uită din nou, Klonsky 
înscria data predării pe copia ei de la dosar, înregistrând cui și 
când îi fusese dată citaţia. 

Se pronunţase atât de școlărește, gândi Stern disperat, atunci 
când o luase în râs pe această tânără capabilă, evaluându-i 
posibilităţile. Şi acum, mai venise și asta. Braţele îi erau 
încordate de îngrijorare când luă citaţia. Îi venea să-l înjure ca la 
ușa cortului pe Dixon, cu tot comportamentul lui denaturat. Din 
modul în care îi fusese înmânată, felul cum îi fusese adusă la 
cunoștință, deduse imediat ce se pregătea. 

— Mai sunt citate și alte persoane de la biroul de comenzi? 
întrebă el fără jenă, sperând ca ei să-i scape sensul întrebării. 

In timp ce scria, Klonsky făcu semn din cap că nu. Stern simţi 
imediat că i se înrăutăţea situaţia. Tichetele de comandă pe 
care promisese Margy că le va cere de la birourile din Kindle nu 
ajunseseră încă până la el, dar el știa acum cum aveau să arate. 
Dixon nu ceruse nimănui de la biroul de comenzi să 
tranzacţioneze peste capul clienţilor, așa cum bănuise Margy; ar 
fi implicat prea multe riscuri, șansa ca vreun deștept mai puţin 
supus să vorbească, să protesteze. În schimb, Dixon 
transmisese ordinele singurului prostănac ascultător, unica 
persoană cu care avea nevoie procuratura să vorbească. Și, 
desigur, fiica lui era căsătorită cu el. Stern împături în trei 
citaţia. „John Granum” fusese bătut la mașină pe linia punctată, 
rezervată numelui și adresei. Ginerele lui avea acum o dată 
certă pentru a depune mărturie în fața marelui juriu. Şiretenia 
lui Klonsky, frica ei de a nu fi influenţaţi martorii cheie deveneau 
acum de înţeles. 

— Este pus sub acuzare? întrebă Stern. 

— Poate că are ceva să ne spună. 

— Imunitatea este o posibilitate? 

— Cred că da. 


Klonsky își cobori iarăși privirea; spunea prea multe. 

— Îţi înţeleg interesul, Sandy. Dar asta ar fi mai potrivit pentru 
cel care îl apără. Este o politeţe la adresa dumitale. Stan nu mai 
vrea incidente ca acela de la dumneata de acasă. 

— Foarte politicos, spuse Stern. Vă mulţumesc amândurora. 

Nu voia să fie nepoliticos, dar își pierduse controlul. 

Klonsky se uită tristă la el. Işi dădu seama ce era el pentru ea 
- un văduv cu viaţa de familie distrusă și cu o altă mare 
problemă de același gen. li era milă de el și nu asta se așteptase 
el să obţină venind aici. 


leșind de acolo, chemă ascensorul, acesta sosi, se deschise, 
dar apoi refuză să se pună în mișcare. Stern, învârtindu-se cu 
furie, aruncă jos genţile goale și apăsă pe toate butoanele. În 
sus. În jos. Cu ușile deschise. Cu ușile închise. Noua clădire 
federală fusese terminată cu zece ani în urmă, fiecare contract 
fiind încredinţat de primarul Bolcarro prietenilor săi. Clădirea 
trebuia să fi fost tribunal, dar, după o scurtă perioadă în care 
fusese ocupată, judecătorii emiseseră diferite ordine și dispoziţii 
și se mutaseră înapoi în vechea clădire de peste drum. Nimic nu 
funcţiona aici. Lifturile. Căldura. Geamurile crăpau din cauza 
vânturilor puternice sau a temperaturilor scăzute și cădeau pe 
pietonii de pe stradă. Șase ani durase construcţia și litigiul 
ținuse zece ani după aceea. Arhitectul, inginerii, antreprenorul 
de construcţii și, în general, toți negustorii implicaţi erau 
reclamaţii, pârâţi sau părţi adverse, în patru sau cinci procese 
separate. Din când în când, Stern vedea o turmă de avocaţi, 
sosind pentru diferite înfățișări. Stăteau în fața judecătorului, 
alături, câte douăzeci sau treizeci, și se ciondăneau. Între timp, 
clădirea devenise atât de răcoroasă în perioadele de frig arctic 
care stăpâneau din când în când orașul, încât un judecător 
federal, în răstimpul scurt în care ședințele fuseseră ţinute aici, 
apăruse cu mănuși și le spusese avocaţilor că nu era nevoie să- 
și dea jos căciulile. 

In cele din urmă, cutia de oţel se puse în mișcare. Din cauza 
întârzierii, se oprea la fiecare etaj. Stern, care avea o întâlnire 
cu locotenentul Radezyk pentru a lua dejunul, clocotea de furie. 
Dixon. John. Gevalt. Ce încurcătură urâtă făcuse cumnatul lui! 

Coborând, spaţiul restrâns era ticsit. Lifturile, în mod evident, 
fuseseră proiectate la dimensiuni limitate, prea mici pentru 


populaţia clădirii. În starea lui de mare agitaţie, înghesuit în 
despărţitura din spate, lui Stern îi trebui o clipă pentru a 
reacționa când o femeie din fața lui, o brunetă înalţă, sărită de 
treizeci de ani, făcu un pas înapoi și îl atinse. Într-adevăr, treaba 
era delicată, pentru că nu era vorba numai de o atingere în 
treacăt sau de o alunecare neglijentă a tocurilor ei spre 
bombeurile lui. Mai degrabă, tânăra își plasase ferm despicătura 
fundului pe mâna lui. S-ar fi tras politicos la o parte Sandy Stern 
cel de acum o lună? Fără niciun dubiu. Astăzi însă, rămase 
nemișcat; era sigur că îl lua drept perete. Dar, la următoarea 
oprire, liftul șovăi pe cablu, legănându-se continuu. lar ea se 
dăduse și mai în spate? Așa se părea. Şi Stern, pe măsură ce 
coborau, se trezi, aproape involuntar, înclinându-și ușor mâna? 
Pe la etajul al patrulea, câteva degete de-ale lui apăsau pe 
despicătura feselor, pe cutele subţiri ale rochiei ei verzi și pe 
creţurile elastice ale lenjeriei ei intime. Datorită mișcării firești a 
liftului, acest aranjament furniza o discretă mângâiere de 
fiecare dată când ascensorul se oprea cu o zdruncinătură. 

Din spate, Stern încercă să o studieze pe tânără. Era una 
dintre cunoștințele întâmplătoare de la tribunal, vreo avocată 
care se distra pe seama lui într-o manieră extravagantă? Nu o 
recunoștea. Avea ochii verzi și un semn pe obraz. O tipă care 
lucra în domeniu, se gândi el, cu o rochie scumpă de mătase 
verde, cărându-și servieta. La fiecare oprire, părea că se mai 
lăsa puţin pe spate. Părea a fi cufundată în gânduri, dar, doar 
dacă nu era paralizată, nu avea cum să nu-și dea seama ce se 
întâmplă. La parter, se lăsă cu toată greutatea pe el, așa că, 
pentru o fracțiune de secundă, mâna lui pătrunse plăcut 
înăuntru și - oare? - fu ușor strânsă, înainte ca ea să facă un pas 
înainte pentru a ieși. Trecând pragul de metal, se uită în stânga 
și în dreapta pentru a se orienta, iar când privirea ei se încrucișa 
cu a lui, expresia ei era mult prea vagă pentru a fi numită 
zâmbet. Îndepărtându-se, își trase repede fusta cu mâna pentru 
a o scoate dintre fese, acolo unde se adunase materialul. 

Ameţit și stârnit, impresionat, chiar inspirat de această 
îndrăzneală, Stern o urmări. Așadar, asta era viața bărbaţilor și 
a femeilor în epoca modernă! Cincinnatus fusese chemat la 
luptă de pe câmp, înarmat, suit pe cal și aruncat în focul 
bătăliei. Acesta era Stern - numai că Cincinnatus fusese un erou 
și ofiţer în tinereţea lui, iar Stern nu era decât un mascul fără 


funcție oficială. Avusese în ultimele patru zile o experiență 
sexuală mai variată decât în toată viaţa lui de până atunci. Și 
nu-și ascundea încântarea. interludiul plăcut cu Margy îl 
revigorase ca apa pe o plantă uscată - simţea puterea propriei 
lui vitalităţi din cap până în picioare! Nu-i de mirare că oamenii 
se făceau de râs atât de ușor. Chiar dacă nu știuse niciodată, 
acum știa - asta era distractiv. Cum erau urmate aceste 
impulsuri? O cafea? O cameră la hotel? Ce se întâmpla după 
aceea? Uimit de sine însuși, ducându-și genţile, o urmări pe 
tânăra femeie câtăva vreme, înainte de a-și aduce aminte de 
Radezyk. Ea nu se uitase în spate nici măcar odată; după câte 
se părea, satisfacția ei era să incite. Și totuși, chiar când el se 
opri, nu putea spune cu siguranţă care erau capacităţile lui în 
materie. Nu știa ce excese erau în el; putea să-și desfacă aripile 
și să zboare, putea să danseze gol în întuneric. Se simţea ca un 
balon înălțându-se spre cer, o suprafaţă subțire, conţinând 
lejeritatea emoţionantă a libertăţii. 


Capitolul 12 


De o parte a râului Kindle, în apropierea docurilor de pe malul 
Kewahnee, se dezvoltase o lume subterană. Stern cobora 
întotdeauna scara de fier de pe bulevardul de deasupra cu 
senzaţia unei descinderi semnificative, întrucâtva apropiată de 
pătrunderea, în plină zi, într-o lume a întunericului. Aceste dane, 
unde barcagiii își descărcau fructele, orezul și cărbunii aduși din 
sud, avuseseră importanţa lor economică pentru districtul Kindle 
mult timp în acest secol. În anii '20, notabilităţile locale, pline de 
speranța absurdă că orașul ar putea fi făcut, precum o 
Cenușăreasă urbană, să semene cu Parisul, hotărâseră să 
pretindă că docurile nu erau acolo. Sectorul orașului din 
Kewahnee fusese extins sub stâlpii de beton, înfipţi adânc în 
malurile nisipoase ale râului Kindle; fuseseră construite străzi 
mari și se ridicaseră modești zgârie-nori. Dedesubt, docherii și 
barcagiii continuau să muncească într-un iad în care lumina zilei 
ajungea cu greu, în vreme ce oamenii în costum și cravată se 
odihneau deasupra, încheiau afaceri, se judecau, cumpărau și 
vindeau munca și mărfurile aduse în oraș prin întunericul de 
dedesubt. 

In aceste zile, Râul de Jos, căci așa era cunoscut acest 
teritoriu, era sinistru, din cauza sclipirilor bătătoare la ochi, 
galbene, ale lămpilor cu sulf. Învecinându-se cu străzile, 
docurile, plasate aici de concernele de transport pentru a 
încărca ceea ce aduceau barjele, erau pline de gunoaie și 
produse stricate. Aerul răsuna de scrâșnetul cauciucurilor de 
deasupra și de agitația traficului. De mai mulţi ani, acesta era 
locul unde erau aruncate cadavrele și se încheiau afaceri cu 
droguri. Afluenţa de mărfuri de-a lungul danelor era aceeași. În 
primii lui ani de practică, Stern venea mereu aici, pentru a 
vedea locul vreunei crime. Pe acolo treceau sute de persoane, 
dar nimeni nu vedea nimic. Situaţia era, de obicei, cu mult mai 
frustrantă pentru poliţie decât pentru Stern. 

Decât să se lupte cu traficul amiezii, preferă să traverseze 
podul pe jos, cu cele două genţi goale în mână. ÎI întâlni pe 
Radezyk într-un loc numit „La Wally”. Se intra prin spate, la fel 
ca în fiecare stabiliment de pe Râul de Jos. Ferestrele din 
spatele restaurantului dădeau spre râu, altfel inaccesibil; se 
vedeau stâlpii și pilonii de fier ai străzilor. Către vârful 


orizontului, se strecura o rază de lumină și, în funcţie de unghiul 
din care bătea soarele, lumina uneori suprafaţa alunecoasă a 
apei, cât să se vadă mâlul și deșeurile industriale plutind. 
Radezyk se afla la o masă, fuma o ţigară și, nu se știe din ce 
motiv, își examina cămașa. 

— A, Sandy. 

Faţa necioplită, de băiat de la ţară, a poliţistului radia. 
Familiaritatea aceasta, a cărei sursă Stern tot nu și-o putea 
aduce aminte, continua să-l irite. Radezyk telefonase de 
dimineaţă, spunând că are câteva rezultate. Sugerase să se 
întâlnească la „Wally”, o speluncă frecventată de polițiști, care îi 
convenea lui Stern, întotdeauna fericit când nu trebuia să se 
ducă la comisariat. Aici, Stern fu și mai impresionat de 
dimensiunile acestui bărbat decât fusese la el acasă; Radezyk 
încăpea cu greu în scaun, era un tip mătăhălos, deși oarecum 
micșorat de vârstă. Purta o haină sport din tweed și cămașă de 
golf roșie pe care o examina atunci când sosise Stern. Îi explică 
acum că este un dar de Paști, de la copii. 

— lei nepoţii la tine și îţi întorc casa cu susul în jos, te fac să 
fii fericit când poţi să-i trimiţi acasă. 

Stern zâmbi politicos. Îi trecu prin cap că și el va fi în curând 
în măsură să se plângă afectuos. Astăzi, ideea i se păru cu mult 
mai puţin consolatoare. Gândul la John i se strecură rapid în 
minte. 

— Deci, zise Stern, ai avut succes? 

Căută să-l aducă pe Radezyk la subiect. Era genul care ar fi 
pălăvrăgit despre orice altceva, numai despre ceea ce trebuia, 
nu. 

Bătrânul poliţist căută în buzunarul de la piept al hainei lui 
sport și scoase o singură foaie gri, o copie. Işi puse ochelarii de 
citit și examină foaia, ca și cum nu ar fi văzut-o mai înainte. Apoi 
își dădu jos ochelarii și ridică degetul către Stern. 

— Te-ai gândit să vorbești cu medicii ei? Eu asta aș face în 
locul tău. 

Imediat, Stern resimţi aceeași jignire ca atunci când plecase 
de la procuratură. De ce se încurcase cu acest poliţist? Era 
bătrân și nu fusese probabil niciodată grozav de competent. Să 
aibă încredere în Radezyk, iar acesta să-i sugereze un punct de 
plecare pe care el îl folosise deja. Nu fu în stare să-și ascundă pe 
deplin iritarea. 


— Domnule locotenent, mi-e teamă că am încercat deja pista 
asta. 

— Te superi dacă te întreb ce-a ieșit? întrebă Radezyk. 

— A reieșit, zise Stern, că medicul personal al Clarei mi-a spus 
că nu a cerut acest test și n-am fost în stare să descopăr ce 
medic l-a cerut. 

— Aha. Radezyk se uită iar pe hârtia din mâna lui. Nu e niciun 
nume aici, spuse el. Cred că aș fi putut să întreb când am fost 
acolo. 

Ideea că numele medicului curant ar fi putut fi relevant îi 
trecu vag prin cap lui Radezyk, la fel ca ipoteza vieţii pe alte 
planete. Lui Stern îi fu din ce în ce mai greu să se abţină. 

— Aţi fost la laborator? 

— Da, sigur. Am făcut exact cum ţi-am spus. M-am dus acolo 
la registratură, știi, i-am arătat insigna. Drăguţă fată. Liz nu-știu- 
cum. Profesionistă, să știi. Arăta a mexicancă sau italiancă. l-am 
spus că fac verificări de rutină și-am întrebat-o ce registre au. 
Mi-a arătat dosarul întreg, chiar acolo, în biroul ei. Mi-a dat o 
copie a rezultatelor. 

Radezyk ridică hârtia, iar Stern, fără să o ceară, se întinse 
peste masă și o luă. 

Chelnerița veni cu  carneţelul verde, zicând doar 
„Dumneavoastră?” fiecărui client. Stern făcu comanda, în vreme 
ce studia copia. Era o jumătate de coală de hârtie cu antetul 
laboratorului. In rest, conţinea cifre tipărite de computer. 
Numere. Coduri. O învălmășeală lipsită de sens. Stern mormăi 
frustrat. 

— V-au spus pentru ce a fost făcut acest test, domnule 
locotenent? 

— Sigur, zise el. Infecţii virale. 

Luă înapoi hârtia și îi arătă cu o unghie murdară o casetă 
micuță care fusese bifată. 

— Un virus? 

Radezyk încuviinţă din cap. 

Stern se gândi: Clara consultase un medic în legătură cu un 
virus. lată rezultatul unei căutări de aproape două luni. Soţia lui 
avusese roșu în gât. O răceală persistentă. Nu-i de mirare că îl 
deranjase doar pe Peter. Zâmbi ușor. In ciuda durerii, totul era 
burlesc. 

— Și n-au mai avut altceva de zis? 


Radezyk părea că se gândește la altceva. Se uită la Stern cu 
înfățișarea lui plăcută, rozalie și se trase mai aproape. 

— Tot nu-ţi amintești de mine, nu-i așa? 

Stern, care în mod obișnuit ar fi făcut orice să evite ceva atât 
de puţin măgulitor, dădu simplu din umeri. Avea atâta bun simţ 
cât să nu prostească un poliţist bătrân. 

— Nu-mi amintesc. 

Polițistul se trase spre margine. 

— Marv Jacoby. 

Stern rămase ca fulgerat. 

— Fratele, zise Stern. Orfanul, gândi. A trecut ceva timp de 
atunci. 

Încântat ca un copil că Stern își amintise de el, Radezyk 
zâmbea. 

— Nu mi s-a luat încă eticheta de pe dungile de sergent. 

Deci, acesta era orfanul. Stern își aminti pe dată întreaga 
poveste. Radezyk fusese crescut de bunicul lui care avea un 
stand de ziare, una dintre tarabele acelea de metal de pe la 
colțurile străzilor; iarna, se încălzeau la focul dintr-un bidon de 
ulei. Într-o zi, niște tineri din vecinătate, căutând monezi de cinci 
și zece cenți, încercaseră să-l jefuiască pe bătrân și, în final, îl 
împușcaseră. Polițistul de serviciu era Harold Jacoby - pe 
vremea aceea, evreii nu ajungeau locotenenţi - care îl luase pe 
nepot la el acasă și îl crescuse singur. Harold avea și el doi 
băieţi, își aminti Stern, și toţi trei se făcuseră polițiști. Ray eră 
fiul cel mare. Eddie ieșise în cele din urmă din poliţie și plecase 
în California unde îi mergea bine în serviciile de pază și 
protecţie. Fiul cel mic, Marvin, devenise clientul lui Stern. 

Dumnezeule, ce gangster era, se gândi Stern când și-l aminti. 
Mesteca gumă, făcea glume; avea ochii mici, negri și, așa cum 
se spunea de obicei, poza. Marvin fusese un poliţist incorect 
încă din ziua în care primise insigna. Îi dădea dureri de inimă 
zilnic lui Ray, care îi purta de grijă lui Marvin de când murise 
tatăl lor. 

Cu aproape doisprezece ani în urmă, câţiva ofiţeri de poliţie, 
iritaţi de rivalitatea obișnuită dintre diferite servicii, începuseră 
să adune dovezi ale fărădelegilor comise în districtul North 
Branch. Acest efort nu cerea niciun curaj deosebit. North Branch 
era deschis: polițiștii de pe stradă; indivizii eliberaţi pe cauţiune 
care dirijau mersul lucrurilor; judecători care luau mită. Marvin 


nu era cel mai rău dintre ei, ci unul dintre cei mai puţin populari; 
atunci când îl întâlnise pe Stern pentru prima oară, avea o 
citație prin care i se cerea să se prezinte în faţa marelui juriu și 
să depună mărturie că fusese plătit lunar de către niște 
traficanţi de droguri, pentru a-i avertiza despre raidurile poliţiei. 

— Ti-am rămas dator pentru toate astea, spuse Radczyk. 

Stern negă din cap. Nu fusese mare lucru. Atinsese doar 
punctele vulnerabile. Ca unul care știa ju-jitsu. Stern făcuse 
câteva vizite discrete anumitor politicieni ale căror alianţe, 
bănuia el, ar fi fost zdruncinate de un scandal neașteptat în 
North End. Procurorul districtual, Raymond Horgan, care avea 
prieteni la fel ca oricare altul, crezuse că e potrivit să oprească 
ancheta. Pentru aceste eforturi, Radezyk fusese extrem de 
recunoscător; se dusese la toate vizitele lui Marvin, abătut ca o 
mamă; era la fel de vorbăreţ ca și atunci. Marvin stătea doar pe 
scaun în uniforma lui, mestecând gumă, în vreme ce Ray 
răstălmăcea fiecare remarcă și argumenta în favoarea 
disculpării lui Marvin. Părea hotărât să nu creadă ceea ce era 
mai grav, genul de frate mai mare devotat pe care și l-ar fi dorit 
oricine. Asta nu i-a servit însă lui Marvin care a fost găsit câţiva 
ani mai târziu în remorca unei mașini; fusese tractat dintr-o 
parcare din North End. După cum aflase Stern, Marvin era gol 
pușcă, găurit cu lampa de sudat, înnegrit, ars în locurile intime. 

Stern spuse asta răspicat, că în cele din urmă nu-i fusese de 
mare ajutor lui Marvin. î 

— l-ai dat o șansă. Nu avea decât douăzeci și unu de ani. Iți 
stătea în putere să-i dai o șansă. 

Amândoi reflectară asupra acestei observaţii. 

— Ar fi trebuit să știu că nu va fi niciodată un bun poliţist. La 
dracu', spuse Radezyk. Nu știu nici măcar ce fel de poliţist sunt 
eu. 

Prins de amintirile lui dureroase, Radezyk zâmbi strâmb. 

Era ceva impresionant în confesiunea lui - simplitatea. 
Radezyk mai avea puţin până la pensie, dar se îndoia încă de 
aceste chestiuni fundamentale. Stern nu resimțea tristeţea lui, 
nu se întreba dacă era potrivit meseriei pe care și-o alesese, nici 
nu regreta ceea ce ar fi făcut, dacă ar fi fost mai stăruitor sau ar 
fi muncit mai mult. Încerca să evalueze preţul acestui tip de 
dăruire. Gândul acesta îl întoarse la punctul din care porniseră. 
Uitându-se în jur după genţi, se ridică în picioare. 


— Îţi mulţumesc pentru treaba bună pe care ai făcut-o. 

Îţi rămân dator. 

După toate aparențele, prins încă de trecut, Radezyk îl cântări 
întristat pe Stern și, pentru prima oară, nu avu nimic de spus. 

— Apropo, nevastă-mea avea vreun virus? întrebă Stern. 

Se întrebă cât de vagă fusese licărirea pe care o prinsese în 
ochii lui. 

Ca răspuns, Radezyk îi arătă hârtia. [inea degetul mare 
deasupra concluziei din formular. Stern aruncă o privire peste 
masă: „HSV-2 pozitiv”. 

Când Stern îl privi întrebător, Radezyk dădu din umeri. Nu știa 
ce însemna. Vorbărie medicală. 

— Poate că ar trebui să mă mai duc odată și să aflu numele 
medicului, spuse Radezyk. 

De data asta, Stern o prinse, o străfulgerare de înţelegere 
care traversă chipul îmbătrânit și vesel al lui Radezyk, ascuţită 
și rapidă ca sclipirea unei lame - ceva ce vezi, apoi nu mai vezi. 
Mai observase și înainte lucirea asta inteligentă la Radezyk, dar 
nu o luase în seamă. Il miră că, după atâţia ani, mai putea fi 
surprins de un poliţist. 

Stern dădu drumul genţilor și se așeză la loc. Vorbi răspicat, 
ca și cum ar fi fost în faţa instanţei. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule locotenent, dar cred că nu 
mi-aţi răspuns la o întrebare. 

Mutra fericită a lui Radezyk căpătă o expresie idioată. Prins, 
se uita în toate părțile și cântărea ceva, probabil impulsul de a 
încerca alt mod de a se eschiva. 

— Da, într-adevăr, zise în sfârșit Radezyk. N-am răspuns. 

— Pentru ce era acest test? 

— A, făcu Radezyk. Işi împinse puţinele șuviţe de păr peste 
țeasta roșie. Asta ar trebui să-ţi spună medicul, Sandy. Eu nu ți- 
aș spune. 

— Înţeleg. Refuzi? 

Polițistul se uită în jur, masiv și nefericit. 

— Nu, nu refuz, Sandy. Mă întrebi, îţi spun adevărul. 

— Ei, atunci? 

Fața îmbătrânită a lui Radezyk era moale și uscată. 

— Herpes, spuse Radezyk. 

— Herpes? 

— Am întrebat-o pe femeia aceea. Asta mi-a zis. Herpes. 


Radezyk își trecu mâna peste gură, ștergând-o parcă, și 
spuse: 

— Herpes genital. 

Stern descoperi că privește cu atenţie râul murdar, 
rumegușul, cartonul dezintegrându-se, spuma albicioasă care 
plutea prin apropiere. Se mai simţise așa de curând, se gândi el, 
cu o precizie inutilă. Când se întâmplase? Apoi își aminti cum 
deschisese ușa garajului. Uitându-se în jos, observă că strângea 
cu o mână marginea mesei cenușii, murdare. 

— Testul a ieșit pozitiv? întrebă el. 

Ştia desigur ce era pe hârtie. 

— Sandy, întrebi pe cineva care habar n-are. Eu repet ce mi-a 
zis femeia aceea. Cine știe? Cine știe despre ce vorbim noi? Am 
să mă duc iar acolo și am să obţin numele medicului și asta cât 
ai clipi din ochi. 

— Te rog să nu te deranjezi, domnule locotenent. 

— Nu-i niciun deranj. 

— Ai făcut destul. 

Desigur, cuvintele sunară prost. Stern stătea acolo 
clătinându-se, suferind, incapabil să facă ceva care să 
îmbunătăţească situaţia. 

Dumnezeule, Clara, gândi el. F 

Stern insistă să primească cecul. Inșfăcă mâna aspră a 
bătrânului polițist și o scutură grav; Radezyk făcu un gest 
oarecum împăciuitor, luă pagina xerocopiată și o puse în 
buzunarul costumului lui Stern. Apoi domnul Alejandro Stern, cu 
genţile goale, se întoarse spre ieșire, întrebându-se unde putea 
găsi, atât de devreme, un loc unde să fie singur. 


PARTEA A DOUA 
Capitolul 13 


Clara Mittler era deja prea bătrână când îl întâlnise. Era în 
1956. 

Făcuseră cunoștință în atmosfera prosperă a sediului firmei 
tatălui ei, unde Stern închiriase o cameră. In anii aceia, Stern îl 
venera pe Henry; în cele din urmă, văzu în socrul său un om cu 
prea puţin spirit de dreptate pentru a fi admirat. Dar în 1956, cu 
personalitatea lui proeminentă și uneori vulcanică sau, mai bine 
spus, cu relaţiile și averea lui, Henry Mittler îi apărea lui Stern, 
proaspăt absolvent al Facultăţii de Drept din Easton, ca un uriaș 
dintr-o dioramă, o emblemă maiestuoasă a poziţiei sociale la 
care se putea ajunge într-o viaţă de avocat pledant. Era un tip 
destul de mare, cu un pântece imens, păr alb, dat pe spate, pe 
creștetul lui de văduv, drept ca o săgeată, cu apucături și 
maniere când neîndurătoare, când abile, când rafinate. In multe 
privinţe, Henry era cel mai rafinat gentleman; colecţiona timbre 
și, mulţi ani după aceea, Stern îl privea cu mirare în vreme ce 
Henry, cu lupa de bijutier și cu penseta, studia, sorta și le clasa. 
În alte momente, era o persoană total lipsită de distincţie. 
Indiferent în ce dispoziţie se afla, avea o aură impunătoare de 
dirijor de orchestră. 

Această impresionantă alăturare de calităţi - și, așa cum 
aflase Stern mai târziu, o căsătorie norocoasă cu o femeie cu o 
avere considerabilă —făcuse din el un consultant juridic cu o 
perspicacitate și discreţie preţuite peste tot în restrânsa, dar 
înstărita comunitate evreiască, de provenienţă germană, din 
oraș. Două dintre cele mai mari bănci independente din oraș 
erau clienţii săi; la fel, familiile Hartzog și Bergstein, care atunci 
începeau să câștige teren și să-și captureze viitoarele imperii în 
domeniul aviaţiei civile și al alimentaţiei publice. Henry devenise 
major într-o epocă în care aceia pe care îi reprezenta aveau 
casele ipotecate și intraseră în asociaţii falimentare - întregul 
imperiu de altădată al bogăției, acceptată ca fiind în Ordinea 
Lucrurilor. Acum era altă lume; capitalul nu mai însemna putere 
în America, cum fusese odinioară. Dar Henry, nu mai puţin decât 
oricare altul, era imaginea timpului său, când lumea se aștepta 


ca un consultant economic să fie un gentleman cu clienţii săi și 
un nemernic cu ceilalţi. 

Șapte avocaţi tineri munceau pentru Henry în camerele 
lambrisate din vechea clădire Lesueur, în stilul artei decorative, 
cu alămuri răsucite. Când terminase facultatea, Stern trimisese 
răspuns unui anunţ din revistele juridice și închiriase o cameră 
cu un singur pat. Era un aranjament promiţător. Henry nu se 
ducea personal în instanţă. Lui Stern îi încredința ocazional 
probleme de mică importanţă. Probleme de percepere a 
impozitelor, garanţii imobiliare, sechestre. Divorţuri anoste, 
poate. Daune minore. Nu era prea mare diferenţa. Dacă 
afacerile aveau un curs susţinut, Stern putea să acopere chiria 
lunară de 35 de dolari. 

Pentru această sumă, Stern avea acces și la biblioteca juridică 
a lui Mittler - ceea ce păruse o concesie impresionantă, cu toate 
că tratatele, cu marginile paginilor aurite, privind probleme 
comerciale, nu îmbunătăţeau cu nimic experienţa penală pe 
care dorea Stern să o obţină, iar secretara lui Mittler primea și 
mesajele lui telefonice. In primele luni, nu-și putea permite un 
telefon al lui. Apelurile telefonice pentru Stern erau primite la 
numărul lui Mittler și returnate, fiecare cu o monedă de 10 cenți, 
de la cabina telefonică de lemn, din holul aflat cu treizeci și 
două de etaje mai jos. 

Acest aranjament, convenabil pentru Stern, deveni curând 
inacceptabil pentru Henry. Nu se plângea de modul în care trata 
Stern problemele, ce îi erau încredințate. Dar era îngrijorat de 
clientela pe care și-o aducea Stern de la poliţie, unde stătea pe 
coridoare o dată sau de două ori pe săptămână, în speranţa că 
va căpăta ceva experiență. După câteva încercări nereușite, 
atrăsese atenţia unui sergent de poliție, pe nume Blonder și, 
pentru onorariul de 5 dolari pentru fiecare reușită, acesta 
începuse să toarne povești despre victoriile lui Stern și să le 
strecoare cartea lui de vizită deţinuţilor din dubele folosite 
pentru transportarea lor. Acești clienţi - ţigani, hoţi de prăvălii, 
alcoolici implicaţi în litigii - veneau în birourile lambrisate cu 
lemn de stejar ale lui Henry Mittler, așteptându-l pe domnul 
Stern, alături de clientul lui Henry, Buckner Levy, cu pince-nez și 
pălărie de fetru, președintele Băncii Comerciale de pe strada 
Cleveland. Nu erau incidente, dar vederea acestor bandiți în 
flanele, care stăteau și fumau și care luaseră de câteva ori 


scrumierele drept scuipători, îl înfuria pe Henry. Pe vremea când 
o întâlnise Stern pe Clara, clienţii lui erau exilați pe culoar, în 
vreme ce Henry se gândea chiar și la evacuarea lui Stern însuși. 
De fapt, în furia lui de început, Henry îi indicase să pornească în 
căutarea unui nou sediu, cu toate că, după aceea, nu mai 
pomenise nimic despre asta. 

Cât despre Clara, venea la birou câteva zile pe săptămână. 
Stern o văzu prima dată din hol, pe când trecea. Era o tânără 
subţire, dreaptă, așezată în faţa lui Henry Mittler, cu un 
blocnotes în mână. Stern se opri; ceva nu era la locul lui. Avea o 
înfățișare elegantă, îmbrăcată scump, cu o bluză de mătase și o 
fustă cafenie din lână fină; purta perle. Apoi observă că ea nu 
ședea pe un scaun, ci pe scăunelul pentru picioare pe care îl 
folosea Mittler. 

— Da, Stern. 

Henry îl zărise în ușă. Stern, care nu intenţionase să se 
oprească, spuse că va veni mai târziu, dar Mittler era într-o 
dispoziție expansivă și aproape că îi ordonă să intre în birou. 

— Fiica mea, spuse el, cu o mână ridicată, în vreme ce se uita 
peste birou după altceva. 

Părul ei, cu reflexe roșcate de vișină coaptă, era tuns scurt, 
cum nu era la modă; tenul, având unul sau două semne lângă 
pomeţi, era palid; la prima impresie, Stern nu putea spune dacă 
era drăguță sau urâtă. Avea figura încremenită. Dădu din cap 
către Stern, nu cu mai mult interes decât ar fi făcut-o pentru o 
piesă de mobilier. 

Henry își căuta pipa. 

— Presupun că ţi-ai făcut alte aranjamente până acum, spuse 
aprinzându-și pipa din spumă de mare. 

— Nu încă, zise Stern. 

Mulţi ani după aceea, Stern putea încă să-și aducă aminte 
viteza șocantă cu care evaluase avantajele captării atenţiei 
acestei tinere. Totuși, Henry, nu Stern, fu acela care demară 
conversaţia. 

— Stern e din Argentina, spuse el. 

Ea se lumină la faţă. 

— De unde anume? 

În 1956, majoritatea americanilor îi privea pe străini cu 
teamă; despre Argentina, nu voiau să știe mai mult decât 
tangoul. Stern îi fu recunoscător pentru interesul arătat. 


— Buenos Aires, în principiu. Am locuit în diferite locuri. Tatăl 
meu a reușit să facă din practicarea medicinei un comerţ 
ambulant. 

— Tatăl tău a fost medic? întrebă Henry. Mi s-a părut că ai fi 
fiul sărac al vreunui nemernic. Scuză-mă, Clara. 

— Din păcate, e adevărat, spuse Stern. 

— El e cel care coboară în hol pentru a folosi telefonul, spuse 
Henry. 

— O, făcu Clara. 

Fierbinţeala rușinii îl copleși pe bietul Stern. Clara îl luă de 
braţ. 

— Tată, îl necăjești pe domnul Stern. 

Henry făcu o grimasă. Pentru el nu conta. 

Din aceste prime momente erau câteva lucruri care păreau de 
neînțeles. Era prea sofisticată - prea bogată - pentru a fi 
stenografă, dar ea apărea de două sau de trei ori pe săptămână, 
bătea la mașină și răspundea la telefon. Când Stern era prin 
preajmă, ea zâmbea leneș, o ființă necomunicativă, greu de 
descifrat în spatele aspectului ei stoic, abătut. 

— Sunteţi studentă? o întrebă el într-o zi pe neașteptate, pe 
când era în dreptul biroului micuţ pe care îl împărțea cu alte 
două femei. 

— Eu? Nu. Am terminat colegiul acum trei ani. Patru. De ce 
întrebi? 

— Mă gândeam... zise Stern. 

Ca de obicei, nu găsea cuvântul potrivit. 

— Că sunt mai tânără, spuse ea. 

— O, nu. 

Era adevărat că, de fapt, nu asta avea în minte, dar tânăra 
părea că se sfiește de el. Se pusese singură în încurcătură, 
arătându-și punctul vulnerabil. 

— Mă gândeam doar cu ce vă ocupați când nu sunteţi aici. 

— Credeţi că am ceva mai bun de făcut decât să bat la 
mașină pentru tata? 

— Domnișoară, zise Stern, dar înţelese atunci că încerca să fie 
cochetă și era doar stângace. Sunt sigur că sunteţi în stare să 
faceţi o mulţime de lucruri. 

Ea nu răspunse. El se îndepărtă, ursuz. De fapt, nu avea noroc 
cu familia asta. Câteva zile mai târziu, totuși, trecea pe hol, iar 
ea îl strigă. 


— Domnule Stern! 

El se uită înăuntru, nefiind sigur că auzise vocea ei. Tinea 
privirea în jos, pentru că bătea la mașina de scris, o masă 
voluminoasă din oţel. În cele din urmă vorbi, cu toate că asta 
părea să-i ceară o deliberare serioasă. 

— Spuneti-mi, domnule Stern, ce credeţi că am studiat? 

O, Dumnezeule. Și acum ce mai urma? Zise ceva care să fie 
cât mai inofensiv. 

— Presupun că aţi studiat muzica. 

Își ridică imediat privirea, încântată. 

— V-a spus tatăl meu. 

— Nu, spuse Stern extrem de ușurat. 

— Vă place muzica? 

— Foarte mult. 

De fapt, nu era o minciună. Cui nu-i plăcea muzica? Studiase 
mulţi ani pianul, zise ea. Menţionă compozitori pe care Stern de- 
abia îi cunoștea după nume. În mod vag, hotărâră să se ducă la 
concert împreună, cândva, în viitor. Și totuși, pe când se 
îndepărta, Stern fu din nou izbit de cât de ciudată părea tânăra 
asta. Absolventă de colegiu și pe jumătate lipsită de ocupaţie, 
plină de o sensibilitate atât de încordată. Câţi ani avea? 
Douăzeci și patru sau douăzeci și cinci, calculă Stern, cu un an 
sau doi mai mare decât el. Destul de înaintată în vârstă pentru a 
nu fi măritată, chiar și în Statele Unite. 

Săptămâna următoare, Henry îl chemă la el în birou. Pe drum, 
Stern se temu că evacuarea lui era pe punctul de a fi îndeplinită, 
dar putu spune imediat, după modul în care Henry mormăia și 
se plimba de colo-colo, că avea altceva în cap. Dacă Henry 
retrăgea o autorizaţie, ar fi făcut-o fără ezitare. 

— Nu ne putem folosi de astea, zise Mittler. Pauline și cu 
mine. Bilete la concert. | le întinse. 

Sunt sigur că i-ar face plăcere Clarei să meargă. După Mittler, 
Stern era prea speriat pentru a-și încerca norocul. Ştii, spuse el, 
Clara m-a pus să fac asta. li era rușine să te roage ea. 

— E foarte drăguţ, domnule Mittler. Sunt foarte încântat. 

— Sigur că ești, spuse Henry. Uite ce e, Stern, n-am o părere 
prea grozavă despre fiica mea. Nu știu dacă acesta este un 
lucru corect sau nu. Poate crezi că e deșteaptă, dar habar n-are 
ce i se întâmplă jumătate din timp. Crede-mă. Am asigurat-o pe 
maică-sa că nu va fi nicio problemă, i-am spus că ești inofensiv. 


Ochii lui Mittler aveau o nuanţă gălbuie și îl fixau deschis pe 
Stern. 

Era cazul să plece? Ani în șir după aceea, când era supărat, își 
punea aceeași întrebare, dar nu se învrednicea să dea vreun 
răspuns afirmativ. Luase cele două bilete din mâna lui Henry, 
asigurându-l printr-un murmur că era inofensiv. Oricine l-ar fi 
auzit, s-ar fi gândit că este de acord cu asta. 


Capitolul 14 


De îndată ce Peter îl privi, Stern putu spune că fiul său era 
nervos. Avea privirea lui familiară, nu prea depărtată de panică, 
dar care fu înlăturată, printr-o clipire, de voinţa lui. Peter se uită 
în sala de așteptare, să vadă dacă mai e cineva de faţă, apoi 
întrebă liniștit: 

— Ce s-a întâmplat? 

Stern nu fusese niciodată la cabinetul fiului său. Când Peter 
era doctor intern, Clara și Stern îl vizitaseră odată și luaseră 
prânzul împreună la bufetul spitalului universitar. In costumul lui 
verde, cu stetoscopul băgat în buzunar, părea plin de forţă, 
elegant, în largul lui. Faptul că Peter își stăpânea locul de muncă 
îl impresionase pe Stern; era fericit pentru fiul său care, de 
obicei, era surescitat. Dar, după câte se părea, întâlnirile nu 
fuseseră la fel de plăcute pentru Peter. De un an și jumătate, de 
când practica în calitate de extern, nu-l invitase niciodată pe 
taică-său să vină să-l viziteze. Desigur, Clara fusese aici, pentru 
a lua prânzul cu el. Dar Stern cutreierase astăzi, cu inima 
strânsă, o bună bucată de timp până să găsească spitalul, sigur 
că nerăbdarea și îngrijorarea îl puteau determina în orice 
moment să se întoarcă. Nu se întâmplase însă acest lucru. Din 
nefericire, trebuia să vină aici; se afla într-un impas. 

— Am nevoie de sfatul tău într-o problemă, îi spuse Stern 
fiului său. O chestiune delicată. 

Dezorientat, Peter îl conduse printr-un șir de coridoare, 
vopsite în culori țipătoare, până la un birou mic, nu mai mare 
decât o cămăruţă dintr-un internat. In aceste locuri, se dedicase 
el studierii oamenilor. Biroul era curat, neprăfuit, acoperit doar 
cu câteva vechituri luate de prin prăvălii: un set de stilouri din 
onix, o chestie octogonală din plastic care se dovedi a fi 
calendar. Pe un perete era întinsă o pânză, un ecran de mătase; 
diplomele lui erau aliniate pe perete, așa cum se obișnuia peste 
tot. Pe ultimul raft cu cărţi, Stern văzu o fotografie de-a Clarei 
din urmă cu câţiva ani, mică, încadrată de o ramă ovală, singura 
de altfel din acest birou. O pusese recent, probabil. Bărbaţii 
maturi din generaţia lui Peter nu-și expuneau, oricât de discret, 
fotografiile mamelor în timpul vieţii acestora. 

— Despre ce este vorba? întrebă Peter. Ești bine? 

— În linii mari, spuse Stern. 


— Kate mi-a spus că știe de la Claudia că nu te-ai arătat de 
câteva dimineţii pe la birou. 

Stern habar n-avea că fiică-sa conversa cu secretara lui. 
Faptul că se apucaseră să discute despre starea lui era 
înduioșător - și tipic pentru Peter ca secretul lor să fie dezvăluit 
ca din întâmplare. Stern lipsise de la servici în ziua în care îl 
întâlnise pe Radezyk și ziua anterioară, luni, de asemenea. Nici 
astăzi nu fusese sigur că o să poată să se scoale. Dar nu venise 
aici pentru a cerși milă. Spuse doar că era atât de bine pe cât 
era de așteptat, iar Peter dădu din cap. Odată ce amabilităţile 
fuseseră schimbate, fiul său nu mai era obligat să pună și alte 
întrebări. 

Și ar fi răspuns, dacă Peter le-ar fi pus? Fiul său îi arătase un 
scaun micuţ, capitonat; Stern se instală în el cu greutate, 
posomorât. Nu, n-ar fi răspuns. Undeva, în inima lui, se afla un 
Peter perfect, fiul pe care și l-ar fi dorit oricine, plin oricând de 
solicitudine tacită, înclinat spre probleme importante, exact ca 
cele ale tatălui său. Dar figura asta nu era decât o umbră, atât 
de îndepărtată de realitate, încât nu avea nici măcar o imagine 
formată. Stern se comporta cât se poate de bine cu Peter, cel în 
carne și oase. Respecta calităţile lui Peter; era strălucit - tot 
timpul, studentul eminent - și de o inteligenţă medie. La fel ca 
femeile, și Stern dorea să se ducă la Peter când dădea de necaz. 
Dar nu dorea - nu putea - să dea ceva în schimb. Acesta era 
adevărul. lată, Peter începea să reacționeze; Stern stătea în faţa 
lui, ca o stană de piatră. Totul decurgea la fel ca întotdeauna. 

— Ceva nou în legătură cu testamentul mamei? 

— Nu, spuse Stern. 

Detectă nerăbdarea din vocea lui, dar, de fapt, Peter nu-i 
cerea tatălui său decât să spună care era problema. Aici, ca 
persoană care își împărțea știința și prescria tratamente, fiul său 
era suveran. În mod evident, era o apariţie inoportună. 

— Există câteva chestiuni pe care trebuie să le aflu, Peter. Am 
încredere în discreţia ta. 

— Chestiuni de sănătate, adică? 

In timp ce îi punea întrebarea, se mișcă în spatele biroului, 
tânărul medic elegant, cu cărare pe mijloc și halat lung, alb. 
Luând-o în considerare chiar și pe Kate, era posibil ca Peter să 
fie cel mai arătos dintre copii. Părea că se afla într-o excelentă 
condiţie fizică, cu constituţia lui de sportiv. 


— Da, chestiuni de sănătate. De specialitate. 

— Ce s-a întâmplat cu Nate? 

Era o întrebare firească. Stern îi telefonase la sfârșitul 
săptămânii lui Nate, care rămânea cel mai apropiat, când era 
vorba să consulte un medic. Dar viața privată a doctorului 
Cawley părea să fi făcut din el o persoană la fel de neserioasă 
ca un adolescent, iar Stern obosise să tot lase mesaje. 

— E o problemă recentă, Peter. M-am gândit că pot să te 
deranjez pe tine. Dacă e mai bine să vin altădată... 

Peter îndepărtă printr-un gest sugestia. 

— Mă întrebam doar. Deci, despre ce este vorba? 

Stern simţi că i se usucă gura doar gândindu-se. Valuri de 
senzaţii neplăcute îi cuprinseseră diferite părți ale corpului. 
Totuși, era hotărât să-i dea drumul. Problema era că avea 
nevoie de informaţii, nu numai pentru a-și satisface dorinţa 
teribilă de a ști, dar și pentru că îi trecuse prin minte, la sfârșitul 
săptămânii, că și starea sănătăţii lui putea fi în pericol. Mai 
cunoștea și alți medici. Însă era greu să alegi chiar pe oricine 
pentru chestiuni de asemenea natură. Și, în cele din urmă, fiul 
său îi deștepta latura cea mai grosolană a caracterului, mai ales 
privind relaţia lui cu maică-sa. În mod raţional, Stern nu putea 
tolera nicio suspiciune reală. Nu conta Clara Stern. Pierduse, la 
un moment dat, vinerea trecută, orice drept de a prevedea 
comportamentul ei. Dar nicio femeie din categoria socială a 
Clarei, cu experienţa și temperamentul ei, nicio mamă nu s-ar fi 
îndreptat către fiul ei în cazul unui asemenea tratament. Dar, cu 
toate astea, Stern stătea aici, nerăbdător, printre altele, să 
înlăture cele din urmă îndoieli. 

— Aș vrea o informaţie. 

— Pentru tine? 

— Eu pun întrebările. 

— Văd. 

— Să zicem că în numele cuiva care trebuie să știe. 

Peter, așa cum i se întâmpla în general în prezenţa tatălui 
său, era vizibil stresat. Îşi încreţi acru buzele, pentru a arăta că 
găsea stupidă această delicateţe. Ca de obicei, Stern nu mai 
zise nimic. Voia pur și simplu să lege conversaţia, sugerând că 
un client necăjit avea nevoie de aceste informaţii. Presupunând 
că fiul lui nu era implicat, Stern n-ar fi menţionat-o niciodată pe 
Clara - atât de dragul lui Peter, cât și de dragul lui. Prevăzuse că 


întâlnirea avea să semene mult cu întrevederea cu un martor 
cheie - una din situaţiile în care mergeai pe sârmă, ca avocat, 
cu îndrăzneală - scoțând la iveală mizerabila comportare a 
martorului, fără a face nici cea mai mică aluzie la faptul că și 
clientul lui procedase la fel. 

— Peter, experienţa te-a familiarizat cu întreaga varietate a... 
Care era cuvântul? Pe vremea mea li se spuneau boli venerice, 
dar cred că această terminologie nu mai e uzitată. 

— Boli care se transmit prin contact sexual, spuse Peter. 

— Exact. 

— Care anume? 

— Herpes, zise Stern. 

Pe măsură ce discuţia înainta, înfățișarea lui Peter se schimbă 
întrucâtva. Revenise la postura lui de clinician. Stătea pe scaun, 
sobru, cu mâna la frunte. Acum, aflând despre ce era vorba, 
parcă își făcea calcule și mai complicate. Işi ţinea mâinile 
împreunate, cu precizie de medic, dar ochii își schimbau 
culoarea la fel ca marea, așa încât Stern avu intuiţia 
fulgerătoare că bănuielile lui erau întemeiate, la urma urmelor. 

— Te pricepi la așa ceva? 

— Mă pricep, spuse Peter. Care-i problema? 

— Dacă cineva e expus, zise Stern. 

— Da... 

— Cât durează până la apariţia bolii? 

Peter așteptă o clipă. 

— Uite ce e, tată. Nu e genul de lucruri cu care să te joci. 
Crezi că ai herpes? 

Stern încercă să rămână impasibil, dar înăuntrul său simţi o 
tresărire - ca o zbatere de aripi. Din cauza zilelor de meditații, 
de emoţii puternice, nu reușise să estimeze corect ce avea să 
iasă aici la iveală. Cu Peter holbându-se la el, era acum prea 
evident. Se știau mult prea bine unul pe celălalt. Peter, în chip 
firesc, își dăduse imediat seama că tatăl lui era cel interesat - și, 
ca orice medic, ca orice fiu, era îngrijorat. Dacă era șocat, asta 
era doar pentru că mama lui era moartă doar de două luni, iar 
pater familias stătea aici și cerea deja un raport complet cu 
privire la preţul păcatului. Atmosfera de disconfort dintre ei se 
accentuă, în vreme ce Stern își dădu seama că tot ce putea să 
fie mai rău era să contribuie la formarea unei proaste impresii. 
Până una-alta, mai încercă odată să abată conversaţia către un 


subiect neutru. 

— Mă interesează chestiuni de bază, Peter. O femeie este 
infectată. Ea are un partener. Vreau să știu numai care este 
probabilitatea ca și el să ia boala. 

— Uite ce e, asta e prea vag, zise Peter și îl cântări din nou pe 
tatăl lui din priviri. Hai să vorbim despre o persoană oarecare, 
de acord? Persoana asta de unde știe că există o problemă? 

— Să presupunem că există dovezi certe. A fost supusă unei 
analize. 

— Testată, înțeleg. Peter făcu o pauză. Şi tu știi? Dădu din 
cap. El știe? 

— Exact. 

— De la acea femeie? 

Era clar din tonul lui că își închipuia că e vorba de o cocotă 
pusă pe glume. 

— Am spus, să presupunem că există un rezultat autorizat. 

— Bine. Și ea e activă în timpul contactului? Virusul se 
transmite? 

— Cum adică? 

— Semne roșii. Leziuni. Bășici. Plăgi. Spuzeală. 

În ciuda voinţei lui, Stern se destinse. Nu observase nimic de 
acest gen. Dar acum, își dădu seama că nu era de mirare că nu 
era în stare să-și amintească ultimul contact sexual cu Clara. 

— Mă tem că nu am informaţii atât de exacte. 

— Poţi să întrebi? 

— Nici nu mă gândesc. 

— Nici nu te gândești? 

Această întâlnire imaginară, recunoștea și Stern, începea să 
sune ca și cum ar fi avut loc pe o alee. Îngrijorat, Peter își cobori 
privirea către mâinile lui împreunate. 

— Boala se transmite numai prin contact direct cu cineva 
infectat, aflat în faza activă sau simptomatică - adică la început. 
Erupția are loc de la două până la douăzeci de zile după contact. 
De cele mai multe ori, în prima săptămână. Dacă ai luat-o. Unii 
sunt efectiv imuni. Dacă ai trecut de aceste perioade fără să 
prezinţi simptome, atunci probabil că e în regulă. Probabil, 
repetă fiul său. 

— Înţeleg, zise Stern. 

Peter îl privea atent, pentru a vedea cât îl afecta ceea ce îi 
spusese. 


— Şi dacă te infectezi, cât ţine? 

— Erupția iniţială ţine și e vizibilă între trei și șase săptămâni, 
de obicei. Dar aceasta este una dintre infecțiile virale care 
recidivează. Sunt sigur că ai auzit de asta. De obicei, revine 
după șapte până la zece zile. 

— Și cum știi dacă ești infectat? 

— Păi, primul lucru pe care îl faci e să te uiţi. 

— La ce? întrebă Stern. _ 

Peter își duse mâna la bărbie, cu expresia lui acră. Intr-un 
târziu, se ridică de la birou și închise ușa. Apoi îi indică lui taică- 
său: 

— Dă-ţi jos pantalonii. 

— Peter... 

— Dă-o dracului de treabă. Ridică-te. Hai. 

Era mult prea hotărât pentru a se lăsa contrazis. Stern era 
rănit, atât în ironia, cât și în dorinţele lui, de amintirea modului 
în care anticipase această întâlnire, cu el la cârmă. 

— Peter, repetă el slab. 

— Repede. 

Peter bătu din palme. Nu îl interesa nimic, era hotărât. Ochii 
lui erau deja coborâţi înspre cureaua lui Stern. 

Momentul trecu fără niciun incident. Chestiunile legate de 
trup aveau, după câte știa el, ceva factice, ireductibil. Peter se 
lăsă în genunchi și-și scoase din buzunar o lanternă mică. Dădea 
instrucţiuni, ca un profesor de dans. La stânga, la dreapta. 
Apucă de aici, apucă de dincolo. Se purta cu prudenţă cu 
bolnavii, privirea lui era scrutătoare, intensă și limpede. 

— Vreo iritație? 

— Nu. 

— Te frige câteodată? 

— Niciodată. 

— N-ai nicio problemă funcţională? Când urinezi? Când 
ejaculezi? 

Stern se hotări să se abţină de la remarci în legătură cu 
problema de vârstă. Răspunse negativ. 

— Vreo scurgere? 

— Nu. 

— Vreo umflătură? 

Aș fi vrut eu. 

— Nu. 


Peter îl atinse o dată, doar un moment și foarte precis, în 
vintre, sondându-i glandele limfatice. 

Examinarea luă sfârșit după ce Stern stătu cu organul întins, 
ca un pește ţinut de coadă, cu partea dorsală în faţă, Peter 
trecând lumina peste toată lungimea lipsită de vlagă și peste 
scrot. 

— Pari curat, spuse el, și-i făcu semn lui Stern să se acopere. 
Apoi adaugă: Stai o secundă. Se strecură pe ușă afară și se 
întoarse cu o mensură mică de plastic. Aș vrea o probă. 

Stern avu obiecţii. Chiar era necesar? 

— E o idee bună, tată. Se întâmplă câteodată, rareori însă, ca 
pacienţii, în special bărbaţi, să se infecteze cu HSV-2, fără să 
prezinte simptomele obișnuite. Se mai întâmplă să stai cu o 
infecţie la prostată sau pe tractul urinar, care până la urmă se 
întinde. 

Peter se uită fix la el: apoi adăugă că voia să-i ia sânge pentru 
ceva intitulat proba titrului serului vital, nivelul actual de 
anticorpi putând fi comparat cu cel de peste cinci sau șase 
săptămâni, pentru a fi sigur că nu fusese nicio infecţie. 

— Chiar sunt necesare toate astea? întrebă iar Stern. 

Peter îi arătă closetul de pe hol. Stern se duse unde i se 
indicase. Stătea acolo, în cămăruţa aceea, pipăindu-și organul, 
pentru a-l stimula; trecea prin dificultatea firească de a 
reacţiona la comandă. Dincolo de ușă, două surori medicale 
vorbeau vrute și nevrute despre un pacient. 

Peter era homosexual? Întrebarea, firească de altfel, îl lovi ca 
un fulger, venită ca de obicei la momentul potrivit ca să-i 
producă maximum de disconfort. Cu toate acestea, întrebarea 
nu era de dat la o parte. Tânărul avea treizeci de ani, iar surorile 
și mama lui păruseră întotdeauna a fi singurele femei din viaţa 
lui. Nu avusese nicio prietenă, părinţii lui rareori îl văzuseră în 
compania unei femei, dacă se întâmplase să-l vadă vreodată. 
Asta nu însemna mare lucru. Cine ar fi recunoscut că unul dintre 
membrii familiei sale e anormal? Stern observase uneori 
anumite lucruri pe care, ca necunoscător, le luase drept semne; 
atașamentul lui față de maică-sa. O anume pedanterie. Ei, chiar 
și această speculație era plină de răutate. Și nepotrivită pentru 
un părinte, dacă nu și pentru oricine altcineva. Fapt era - și asta 
era până la urmă adevărul, cu efect exploziv, ca al unei 
încărcături căreia i s-ar fi pus foc într-un seif - că acest gând 


reușea întotdeauna să-l mulțumească oarecum. Reprezenta un 
avantaj permanent. Peter ar fi meritat-o. Stern își veni în fire și 
dădu din cap, copleșit de fluxul resentimentelor. Astăzi, în acest 
spaţiu închis și urât mirositor, claritatea ostilităţii lui era de o 
tristețe mohorâtă și nedomolită. 

Întors în cabinetul de consultaţii al lui Peter, îl văzu pe acesta 
așteptându-l cu o fâșie elastică și o seringă. După ce eprubeta 
fu încredinţată unei surori medicale, Peter îngenunche lângă 
taică-său și introduse acul. Între timp, Stern se concentră, 
pentru a pune o nouă întrebare. 

— Presupun că acesta este genul de probleme care se cuvine 
să fie împărtășite partenerilor? 

Întorcându-și privirea, îl văzu pe fiu-său cu gura căscată și 
ochii măriţi. Fiind incapabil să-și ţină sub control șiretlicurile, nu 
se gândise la impresia pe care o va face această întrebare. 
Exista o femeie cu probleme. Acum, vorbea de alte partenere - 
folosea pluralul. Trecuseră doar două luni. _ 

— Cred că ar fi mai bine, spuse Peter în cele din urmă. In 
general, e mai bine. Dacă proba de sânge ar merge mai repede, 
n-ai mai avea atâtea dificultăţi. Dar e nevoie de cinci, șase 
săptămâni. Peter dădu din cap. E mai bine să spui, pentru orice 
eventualitate. Nouăzeci și nouă la sută, ești bine. Dar dacă e să 
apară ceva, e bine să le spui ce este. 

— Inţeleg. 

Ei bine, Dumnezeu știa ce-i auziseră urechile lui Margy la 
vremea ei, dar gândul de a o pune în temă îl făcea să tremure. 
Nu i-ar fi spus niciodată adevăratele motive, nici ei, nici oricărei 
alte persoane. Ar fi fost pentru ea un nou exemplu de 
infidelitate masculină. 

— Şi presupun că, pentru moment, recomanzi abstinenţa, zise 
el plin de speranţă. 

Se hotărâse să stea acasă la sfârșitul săptămânii. 

Peter zâmbi fugitiv, amuzat la gândul că tatăl lui avea o viață 
sexuală sau, mai degrabă, de faptul că avea dreptul să și-o 
organizeze. 

— Ei bine, nu ești în faza activă. Vom ști curând dacă ești sau 
nu în faza de început. Dacă este sub clinică, pentru protejarea 
partenerei, e adecvat un prezervativ. Una peste alta, cred că 
asta e de ajuns. Presupunând că spui adevărul. 

— Da, desigur. 


Stern flutură o mână, ca pentru a arăta că această 
conversaţie e pur speculativă. De fapt, nu-i mai păsa. 

Peter extrase fiola din seringă. Agită sângele, îl examină și se 
întoarse la birou, pentru a face niște însemnări, în timp ce își 
făcea de treabă astfel, Stern își cântărea ultima întrebare. 

— Boala asta poate fi contactată din întâmplare, Peter? 

Nu se putuse abţine să nu pună întrebarea care i se păruse 
chiar și lui patetică. 

— Te temi că așa ai luat-o, tată? 

Când își ridică privirea, era evident că nu-și mai stăpânea 
amuzamentul. Nu că întrebarea ar fi fost deosebit de 
ranchiunoasă. Peter era întotdeauna înțepător, sarcastic. Dar 
Stern își dădu seama că erau puţine șanse ca fiicele lui să nu 
afle. Nu te puteai aștepta ca secretul profesional să meargă 
chiar până aici! Această noutate picantă era mult prea 
delicioasă. Detaliile urmau a fi lăsate deoparte, dar ceva de 
efect tot avea să fie spus. Kate, de exemplu, avea nevoie de 
destindere: „Mai știi ce îngrijorată erai că tata se întorcea acasă 
târziu, dimineaţa?” 

O chicoteală veselă și drăgăstoasă, la urma urmei - și departe 
de problema reală. 

— Nu mă gândeam la mine. 

— La prietena ta? 

Stern emise un sunet de aprobare. Prietena lui. Peter tăcu 
câteva clipe, în timp ce etichetă eprubeta. 

— Mi-ar plăcea să pot să-ţi dau iluzii, dar șansele sunt destul 
de mici. Dacă prietena ta a fost testată, adică dacă s-a făcut o 
cultură virală și a fost identificat HSV tip 2, atunci sursa e 
aproape sigur contactul sexual. Ştii, chestia aceea de pe 
scaunul de toaletă.. 

Peter nu termină propoziția. Făcu, în schimb, o grimasă. 

Stern nu-și putu reţine un oftat. Fusese pregătit pentru acest 
verdict. Clara Stern, după câte o știa el, era o femeie 
atrăgătoare și, așa cum era și ea înclinată să recunoască, părea 
să arate mai bine pe măsură ce înainta în vârstă. Chiar și când 
grăsimea, cutele pielii și toate celelalte inconveniente trupești o 
copleșiseră, Clara își păstrase înfățișarea ei mereu plăcută, 
demnă și rezervată. Stern o admirase tot timpul, ea fiind la orice 
vârstă mult mai arătoasă decât el. Dar anumite femei, cele 
măritate și care erau pe deasupra și mame, se implicau prea 


mult în reţeaua densă a activităţilor - educarea, creșterea, 
organizarea, îngrijirea copiilor - pentru a mai avea vreo dorinţă 
sexuală. In cei treizeci de ani, nu-și putea aduce aminte de 
vreun moment de gelozie conștientă, de vreun bărbat de ale 
cărui atenţii să pară, din cine știe ce motiv, mișcată. Dacă te 
gândeai la comportamentul ei de zi cu zi, nu era capricioasă. Era 
pe un plan mai înalt decât acesta. 

Astfel că știrile de la Radezyk rămaseră, chiar și după alte 
câteva zile, ininteligibile. Rămâneau, cumva, dincolo de bine și 
de rău. Gândul că o femeie de cincizeci și opt de ani, pe punctul 
de a deveni bunică - având o boala venerică, era la fel de oribil 
ca un spectacol monstruos, grotesc. leșeau la lumină obiceiurile 
anterioare doar către sfârșitul maturității? Poate că el jucase 
rolul prostului în această căsnicie. Refuza să creadă. Era precum 
ideea unei a patra sau a cincea dimensiuni. Dincolo de ceea ce 
putea concepe un om obișnuit - sau, cel puţin, de posibilităţile 
creierului său. Spune-i limitare, dar nu și-o putea închipui pe 
nevastă-sa cu un alt bărbat, așa cum era evident că fusese. 

Și din acest motiv făcuse ea ce făcuse. In această stare de 
spirit devastatoare - în mijlocul chinurilor, furiei, neîncrederii 
totale - acest fapt nu fusese uitat. Intenţia ei fusese să-l 
protejeze. Nu era sentimentalism sau autoiluzionare. După toate 
calculele, concluzia rămânea aceeași. Era o eroare aici, un uriaș 
abuz de încredere de care, în viaţă fiind, poate că ea n-ar fi 
suportat să fie iertată de el. Dar, în cele din urmă, bunătatea ei 
esențială rămânea steaua ei călăuzitoare. 

O, Clara! Așezat pe scaun, cu mâneca suflecată, era cât pe- 
aci să izbucnească în lacrimi. Odată cu asta, viaţa lui sau ceea 
ce mai rămăsese din ea, micile iluzii, dispărea. Lui Peter trebuia 
să i se spună, ori poate va ghici singur. Văzuse asta și, punând 
stavilă remușcărilor puternice pentru moment, nu-i păsase. Apoi 
mândria apăru din nou și îl readuse în fire. Își trecu manșeta 
peste tifonul ce-i lega cotul. 

— Şi dacă boala asta urmează să apară, întrebă Stern, nu 
există niciun tratament? 

— Există un medicament numit aciclovir. Alifie sau pilule. Dă 
rezultate bune în reducerea perioadei active și, în multe cazuri, 
împiedică recidiva. De obicei, boala se retrage în ganglionii 
nervoși și așteaptă să-și scoată iar capul. Uneori, nu și-l mai 
scoate. Alteori, revine la fiecare câteva luni, în fazele de slăbire 


a organismului. Cam așa se întâmplă de obicei. Dar sunt tot 
soiul de istorii clinice extraordinare. Cazuri acute. Perioade de 
recidivă la o depărtare de ani de zile. Cea mai dificilă etapă e 
cea de la început - ești în faza contagioasă, cu o zi sau două 
înainte de apariţia semnelor și, exceptând dezvoltarea unei 
culturi, nu poţi fi niciodată absolut sigur că nu vei infecta pe 
altcineva. Poate să-ţi zăpăcească destul de mult viaţa. Asta pe 
lângă faptul că e extrem de neplăcut. 

— Bine, zise Stern. 

Era cu gândul la Clara. Toate fiind spuse, greutatea 
evenimentelor părea să se fi așezat din nou asupra lui, cu 
densitatea unei stele moarte. Faptele, faptele. Așteptase 
detaliile cu încredere. Ei bine, acum le avea, și nu erau puţine. 
Multe fapte și, după cum presupunea el, anumite concluzii 
inevitabile. 

Se ridică în picioare și, fără a-i da timp de reacţie, atinse fața 
netedă a fiului său. 

— Eşti un medic bun, Peter. Apreciez grija ta. 

Peter dădu din cap, înţelept și trist. Ochii nu i se dezlipeau de 
taică-său. Fiul lui părea să aibă un dar, un simţ al nuanţelor 
umane, un patos care îl urmărea după fiecare boală 
diagnosticată, după funigeii întunecaţi ai mortalităţii. Stern era 
încântat să-l descopere atât de pământesc. În relaţia lor, rareori 
era ceva subtil. 

— Uite ce e, sunt sigur că ești sănătos, spuse Peter. Te vom 
ține sub supraveghere. E bine? _ g 

— Foarte bine, spuse Stern. Işi puse haina de la costum. |ţi 
sunt recunoscător. Şi îmi pare rău că te-am implicat într-o 
treabă atât de dezagreabilă. 

— O, la dracu’, zise Peter. Ştii ce se spune. 

— Ce anume? întrebă Stern, din ușă. 

— Viața e plină de surprize. 

Fiul lui zâmbea. Era clar că se gândise deja să le povestească 
surorilor lui. 


Capitolul 15 


Lui Dixon îi plăcea competiţia, ceea ce era de așteptat. De 
mulți ani, folosea orice scuză pentru a-l determina pe Stern să i 
se alăture în practicarea diferitelor sporturi. In ce-l privea pe 
Stern, o întâlnire de afaceri cu Dixon însemna în general 
transpiraţie. Când Stern era mai tânăr și mult mai slab, jucaseră 
handbal împreună la clubul lui Dixon din oraș. Stern era mai 
sprinten decât lăsa înfățișarea lui să se vadă, dar nu era un 
adversar adevărat pentru cumnatul său. Mai solid, mai puternic 
și mult mai sportiv, Dixon nu părea niciodată obosit să câștige. 
Când venea sezonul, îl lua pe Stern la pescuit pe lacul Fowler. 
Stern își încurca sfoara de la undiţă, o azvârlea în boschete și în 
nuferi; întorși la mal, Dixon descria fiecărei persoane pe care o 
întâlnea incapacitatea lui Stern. 

— Singurul om care a plecat la pescuit și aproape că a prinso 
pasăre. Nu glumesc. Un piţigoi sus, într-un copac? Stern l-a ratat 
cu câţiva centimetri. 

Stern îi spunea deseori Clarei că el era trofeul pe care Dixon îl 
dorea împăiat și expus. 

Acum, Stern se limitase la jocul de golf. Era mai bun la acest 
joc; se simţea mai bine pe pământ decât pe apă. Dar, ca de 
obicei, nu juca suficient de des pentru a da naștere la o 
competiţie serioasă cu Dixon care era efectiv un jucător de golf 
fără handicap, îndrăzneţ și te punea în încurcătură; era 
înnebunit după loviturile la care trebuia să ţină un picior într-o 
creangă a vreunui copac sau să șteargă mingea în jurul vreunui 
stâlp; pe terenul de golf de lângă casă, era de-a dreptul 
temerar. Clubul Greenwood Country fusese amenajat pe 
dealurile împădurite cu ulmi, stejari, plopi și pini. Universitatea 
Easton nu se afla la o depărtare mai mare de zece minute. Aici, 
pe malul lacului Fowler, aerul era mai răcoros, bun de respirat și 
se puteau preface că orașul care îi făcuse bogaţi nu se afla prin 
apropiere. Dixon adora acest mod de viaţă, la fel ca pe orice alt 
însemn al bunăstării. Reședința lui era în apropiere, o casă 
imensă de piatră situată pe un teren de vreo zece hectare, pe 
malul lacului. 

Foloseau un cart electric și erau însoţiţi de un băiat de mingi. 
Dixon avea de obicei unul sau doi favoriţi, băieţi de colegiu, cu 
care putea să glumească în privinţa vieţii lor sexuale, servindu- 


le teoriile lui despre sex după fiecare lovitură reușită. Dixon se 
comporta bine cu acești băieţi și le dădea bacșișuri grase. 
Astăzi, erau însoţiţi de un tânăr pe nume Ralph Peters, un negru 
care locuia în Dusable și călătorea cu trenul aproape o oră și 
jumătate pentru a ajunge la Clubul Greenwood în weekend. Anul 
următor, Dixon urma să obţină o bursă pentru Ralph care era 
campionul băieţilor de mingi. Cu Dixon nu era totul numai 
vorbărie. Dacă era nevoie, finanța chiar el bursa. Dar aștepta în 
schimb o grămadă de aprecieri și diferite acte de venerație 
potrivite unui rege binefăcător. 

Stern aşteptă cel de-al treilea stâlp, până să deschidă discuția 
despre anchetă. 

— M-am văzut cu Margy. 

— Am auzit, zise Dixon. 

Își exersa lovitura. Stern crezu că a detectat ceva ciudat pe 
faţa lui Dixon. Pe de altă parte, nu avea cum să pună la îndoială 
discreţia lui Margy. 

Gaura era mică și îngustă, ca majoritatea celor de la 
Greenwood, la o distanţă de vreo trei sute de metri. Dixon își 
făcu vânt de câteva ori, apoi lovi mingea puternic, trimiţând-o 
departe în tufișuri. 

— Căcat. Ei, o va găsi Ralph. Acolo! 

Arătă cu crosa către scobitura de dedesubt, pe unde ieșise 
Ralph din pădure, pentru a face semn că mingea fusese 
localizată. 

Stern se pregăti pentru lovitură, dar mingea ţopăi dincolo de 
marcaj. Din cauza unghiului, Dixon trebuia să fie în față. Luă 
cartul și coborâră dealul împreună. 

— M-am uitat peste dosarele pe care le vor cei de la 
procuratură. Am examinat și ceea ce bănuiesc că au strâns 
agenţii de la Datatech. 

— Şi? 

— Sunt îngrijorat. 

Dixon privi scurt înapoi. Conducea cartul către Ralph. 

— Aici, domnule Hartnell. Mai bine o scoateţi cu cleștele. 

Dixon se învârtea prin boschete. Stern nu putea vedea locul, 
dar n-avea niciun chef să-l urmeze. Urmărise scena și înainte: 
Dixon strâmbându-se, bombănind, discutând cu Ralph, grav ca 
un general. 

— Sunt agăţat, ţipă Dixon. 


Ce era nou? Îl auzea pe Ralph bombănind. Îi spunea lui Dixon 
că nu va fi în stare să o găsească. Soarele strălucea în frunzișul 
din spatele celor doi. 

Mingea ateriză pe niște frunze și rămurele uscate, se auzi 
clar, dar, după o clipă sau două, se lovi de un copac, scoțând un 
sunet muzical, de marimbas. Mingea foșni prin înaltul pădurii, 
rupse crengi, apoi, dintr-odată, căzu greu pe pământ, ca un dar 
din cer, la doar douăzeci sau treizeci de metri de steguleț. Dixon 
ieși din boschete exact la timp ca să vadă mingea căzând. Se 
întoarse spre Stern, cu un zâmbet magnific. 

— Minge de maestru. 

Ralph venea și el, cu crosa în mână și dând din cap. 

Privindu-l pe Dixon cum traversează marcajul către cart, ca și 
cum continua să se felicite, Stern rememoră imaginea unui 
tânăr soldat pe care-l întâlnise cu decenii în urmă, în timpul 
stagiului militar, în deșert, la Fort Grambel. Se cunoscuseră 
undeva la barăci sau la closet. La acest punct, Stern și-ar fi dorit 
să-și aducă aminte mai multe, dar nu reușea să rememoreze 
decât aprecierea defectuoasă și previzibilă a tinereţii. Îi plăcuse 
Dixon; mai rău, îl admirase. Dixon era una dintre figurile acelea 
mari, impunătoare, ceea ce Stern niciodată nu putuse fi - un 
băiat șmecher de la ţară, un bun vorbitor cu accentul distinct, 
melodios, din zona colinară, care arăta excelent în uniformă, cu 
umeri laţi, maxilare proeminente și păr blond închis, cârlionţat. 
Cu venirea războiului și moartea mamei lui, Dixon, plin de 
ambiţie drăcească, se înrolase. Milităria, cu glorioasele ei 
tradiţii, medalii, legende, era ca o marcă pentru un lingou. Dixon 
se vedea ca un erou american în devenire. 

Stern se înrolase și el, dar cu ambiţii mai modeste. Când avea 
să fie lăsat la vatră, avea să devină, în mod automat, cetățean 
american și astfel avea să-și pună la adăpost familia de grijile 
permanente pentru vizele lor expirate. Avea douăzeci de ani și 
absolvise deja un colegiu, trecând rapid prin școală, un tip cu 
obrajii întunecaţi și scobiţi, păr des, negru, mai slab decât era la 
modă. Se comportase în armată mai bine decât ar fi crezut cei 
care îl cunoșteau acum; escaladase ziduri și cărase sacul de 
campanie fără chef, dar era jenant de mărginit, din multe 
puncte de vedere, pe vremea aceea. Dorinţele îl inspiraseră. 

Stern nu fusese niciodată sigur de ce-l atrăsese pe Dixon la el 
- probabil faptul că fusese într-un colegiu și urma să fie avansat. 


Nu conta. În armată, prieteniile se legau ușor. Într-o noapte, el și 
Dixon stătuseră pe prici, trecând de la unul la celălalt o sticlă de 
Jack Daniel de contrabandă și un pachet de Camel, vorbind. 
Despre ce? Despre viitor, credea Stern. Amândoi aveau planuri. 

Pentru Stern, viitorul era mai apropiat decât își imagina el. 
Într-o zi, după terminarea instrucției obligatorii, pe când se 
pregăteau formalităţile de avansare, maiorul îl anunţase că era 
nevoie de el acasă. Ofiţerul nu-i dăduse nicio explicaţie, dar 
ordinele date lui Stern aveau o bruscheţe tipică vieţii de militar. 
Într-o paranteză era scris: „Permisie forţată - mama în stare 
critică”. Avusese un atac. O găsi în spital, paralizată și 
incapabilă să vorbească. Ochii ei, închiși la culoare și 
neastâmpăraţi, păreau să-l cerceteze înțelegător, dar el nu fu 
niciodată sigur că-l recunoscuse. Muri într-o săptămână, iar 
Stern, acum singurul sprijin al Silviei, fu lăsat la vatră în mod 
onorabil. Nu se mai întorsese niciodată la Fort Grambel. Lăsase 
totul în urmă, raniţă și flanelă, sergenţi sadici, Școala de Ofiţeri 
- și pe Dixon Hartnell. În momentul de faţă, după ce trecuseră 
treizeci de ani, Dixon avea tot atâtea fațete pentru Stern cât 
stâlpul unui totem - soţul Silviei, un client important în domeniul 
comercial, unul dintre puţinii pe care îi știa Stern și ale cărui 
realizări, credea el, le punea serios în umbră pe ale sale. Rareori 
își aducea aminte de tânărul acela plin de idei care se atașase 
de el aproape implorând. 

Dixon sosi în cart, radiind încă de pe urma loviturii sale 
miraculoase. 

Nu s-ar fi întors niciodată la acest subiect: ancheta. Se 
aștepta totuși ca Stern să-l forțeze să-l asculte. Erau în etapa în 
care Dixon - orice client - trebuia să accepte că riscurile cresc. 

— Dixon, este o problemă serioasă. Documentele astea ne 
pot face mult rău. 

— Poate că ar fi trebuit să mă uit pe ele înainte ca tu să le 
predai, zise Dixon. Probabil că ar fi dispărut câteva probleme. 

Zâmbi ușor. 

— Îți sugerez să abandonezi astfel de gânduri, Dixon. Dacă 
mergi pe drumul ăsta, poţi să te duci direct la pușcărie și să sari 
peste intervenţii. Au văzut prea mulţi dosarele afacerilor tale. 
Cei care le-au pus pe microfilme. Margy. Eu. Stern spuse 
ultimele cuvinte cu glas din ce în ce mai scăzut. Ca să nu mai 
spun de vorbăreţul care a spus exact celor de la procuratură 


unde să le caute. 

Dixon îl privi pe Stern drept în faţă. Ochii lui erau verzui, gri, o 
culoare greu de definit. 

— Obiectul meu a ajuns? întrebă Dixon. 

Stern își dădu seama, în cele din urmă, că se referea la seif. 
Se hotări să nu îl întrebe cum de îi trecuse prin minte tocmai 
acum. 

— E-n siguranţă, răspunse Stern. 

— Am făcut așa cum ai spus. M-am ocupat chiar eu de el. Am 
pus-o pe Margy să emită un cec în Chicago pentru a plăti 
transportul. 

Era grăitor faptul că transportatorul refuzase să ducă seiful 
mai departe de centrul biroului lui Stern. Cutia blindată din 
bronz nu era mai mare de o jumătate de metru pătrat și 
cântărea vreo șaizeci de kilograme. După o săptămână, Stern și 
Claudia se chinuiseră să-l mute acolo unde era acum, în spatele 
biroului. Dintr-un impuls de ștrengar, Stern începuse să-l 
folosească ca loc de odihnit picioarele. 

— Apropo, unde e cheia? Ai spus că îmi vei trimite una. 

— În curând. 

Ar fi trebuit să-i aducă aminte Claudiei, de vreme ce Dixon era 
hotărât să nu divulge conţinutul. Cadranul din crom și oţel al 
seifului arăta ca și cum ar fi putut să reziste și la dinamită. Stern 
îl examinase deja în momentele lui libere. Dixon se urcase între 
timp în cart și se îndrepta către mingea lui Stern. Acesta își 
ţinea pălăria în mână și ţipa în bătaia vântului: 

— Te avertizez că situaţia e periculoasă. 

— Ai mai spus asta și despre altele. 

— Și am avut dreptate, dar tu ai fost norocos. 

— Așa că voi fi norocos încă odată. Se opriră brusc lângă 
mingea lui Stern. Poţi să faci ceva, să înaintezi o cerere? Să faci 
vreo reclamaţie? 

— Nu există nicio reclamaţie credibilă pe care să o fac în 
momentul de faţă, Dixon. Judecătorul Winchell se va opune 
tacticilor de tărăgănare a lucrurilor. N-ar fi înţelept să o irităm, 
pentru că vom avea poate nevoie de răbdarea ei mai târziu. 

Dixon se dădu jos din cart și își aprinse o ţigară, cu spatele la 
Stern, apucându-se dintr-odată să studieze pădurea. In pofida 
acestui fapt, Stern merse mai departe. 

— Dixon, documentele tale indică limpede că cineva de la MD 


încheia tranzacţii peste capul celor mai importanţi clienţi ai tăi. 

Dixon se întoarse. Cu bărbia în piept, arăta ca un luptător 
magnific de pe coperţile revistelor, cu albul ochilor mare și 
luminat de furie mocnită, de om șiret. Nu-i plăcea niciodată să 
fie descoperit, unul din motivele pentru care Stern evitase să 
mai aducă vorba de Margy. 

— Fără glumă, spuse Dixon. 

— Evident că nu glumesc. Treaba a fost foarte inspirată. 
Comenzi mai mici la bursa din Kindle, chiar înainte ca tu să te 
duci pe pieţele din Chicago cu comenzi mari, care ar fi afectat 
oriunde preţurile. Şi comenzile astea din Kindle erau tot timpul 
înscrise cu numere de cont cârpite, astfel încât, după 
compensare, sfârșeau în contul pentru erori. Vânzări și 
cumpărări care se compensau, lăsând un profit de șase sute de 
mii de dolari fără câţiva cenți. O schemă deşteaptă. 

— Şase sute de mii, zise Dixon. Arătă mingea. E rândul tău. 

Ralph era la o distanţă respectabilă în spatele cartului, cu 
crosele lui Stern. Mingea lui o luase la vale, târându-se în partea 
dreapta a marcajului - greu de introdus din acel loc - așa încât 
Stern trebuia să joace din stânga. Tăie mingea încet și se așeză 
în unghi cu groapa. 

Dixon atribuia nenorocirile diferitelor zeități, precum spiridușii 
pădurii. Pierderile de la bursă aparţineau zeului fasolei. Aici, își 
împărțea omagiile zeului mingilor. 

— Zeu al mingilor! ţipă Dixon când mingea lovită de Stern o 
luă către mijlocul pădurii. 

Ralph se întoarse, să o vadă unde zbura. 

Stern mai luă una din buzunar și lovi cu grijă. Mingea se duse 
ușor, dar nu suficient de ușor, către un petec de verdeață, lovi 
terenul accidentat și se opri, ca atrasă magnetic într-o capcană 
în nisip. 

— Pe plajă, spuse Dixon, crezând că Stern nu observase. 

Parcară cartul pe terenul accidentat din stânga, în vreme ce 
Ralph trosnea rămurelele prin pădure, căutând fără speranţă 
mingea lui Stern. 

— Şi ce o să se întâmple? întrebă Dixon. Cu treaba asta? Vor 
banii înapoi, nu-i așa? 

— Ăsta nu e decât începutul, Dixon. Dacă, așa cum mă aştept 
eu, procurorii fac uz de statutul RICO, atunci vor încerca să 
confiște întreprinderea ta de gangsteri - înţelegi, să ţi-o ia ca 


pedeapsă. 

— Care e întreprinderea de gangsteri? 

— MD. 

— Toată afacerea? 

— Probabil. Ca să nu mai vorbim de închisoare. 

— Da, sigur, zise Dixon, sărind din cart, pentru că era rândul 
lui. Doar nu te aștepți să le meargă ușor. 

Bravura lui Dixon era admirabilă. Stern fusese întrebat de 
două ori în cariera lui despre consecinţele legale ale sinuciderii, 
de către alţi clienţi confruntaţi cu rigorile confiscării: mai putea 
procuratura să pună mâna pe banii lor, dacă ei erau morţi? 
Temându-se de consecinţe, Stern evitase să spună adevărul, de 
vreme ce toate etapele unei incriminări penale se terminau de 
fapt cu moartea. Cu Dixon, sigur că nu exista niciun risc de 
autodistrugere. Probabil că nu putea concepe o lume în care nu 
era și el. Dar, cu toate astea, Stern știa că lovise o coardă 
sensibilă. A ameninţa afacerile lui Dixon însemna a te juca cu o 
obsesie de o viaţă. Începuse în urmă cu aproximativ treizeci de 
ani, umblând prin Vestul Mijlociu în căutare de clienţi, abordând 
oameni de afaceri din orașele de provincie, oameni a căror 
întreţinere depindea de preţurile practicate de ferme, negustori, 
proprietari de pământ care se hrăneau de pe urma acestor 
loturi, bănci rurale care foloseau mărfurile pentru a limita 
împrumuturile. Strategia lui Dixon, îi explicase el lui Stern mai 
târziu, era de a face pe șeful pompierilor. Pompierii erau 
voluntari, se luptau cu flăcările și mureau laolaltă; șeful lor era 
căpitanul sufletelor lor. Dacă lui îi plăcea ceva, tuturor le-ar fi 
plăcut. Nicio șmecherie nu era prea ieftină pentru Dixon. Avea o 
cască de protecţie pentru pompieri în portbagajul său. 

Acum zbura de pe o coastă pe cealaltă a Americii, încheia 
afaceri, dar prima lui dragoste rămânea să stea în birou, 
imaginând strategii pentru conturile pe care le manevra, 
rezervele de mărfuri, comenzile impresionante. La fiecare truc, 
scotea și pierdea bani, dar nu-și pierdea niciodată interesul de a 
juca, un amestec de deșteptăciune culeasă de pe stradă și 
agerime a jucătorului de pocher. De trei sau patru ori pe an, își 
lua haina închisă la culoare și insigna și se ducea la bursă. Chiar 
și în haosul de acolo, se împrăștia vestea că a sosit. Intra în ring, 
strângând mâini și salutând ca Frank Sinatra pe scenă, făcând 
să i se arate aceeași consideraţie sau, în unele colţuri, un 


dezgust profund. Dar lui Dixon nu-i păsa. Stern fusese la bursa 
din Kindle într-o zi în care Dixon pierduse patruzeci de mii de 
dolari în mai puţin de o jumătate de oră, dar era încă însufleţit 
de tumultul din ring, de săriturile și ţipetele mulţimii, ceea ce el 
considera a fi un moment esenţial al vieţii. 

Dixon proiectă mingea peste frunzișul bogat a doi copaci, dar 
nu o luă pe drumul cel bun și se opri la o depărtare de aproape 
patru metri de cupă. 

— Lovitură dură, zise Dixon. 

Ralph stătea la marginea găurii din nisip, ca un soldat 
înarmat, cu pana într-o mână și grebla în cealaltă. Stern cobori 
hotărât în groapă, se culcă înăuntru ca un câine, dând din fund. 
Loviturile astea, date cu doi centimetri în spatele mingii, erau 
acte de credinţă. Stern se gândi la o mișcare curgătoare, 
elegantă, apoi lovi. Mingea se ridică din obstacol în mijlocul unui 
nor de praf. Zbură aproape oblic atunci când ateriză pe iarbă, 
dar se opri la doi pași de steag. 

— Asta îmi dă de furcă, spuse Dixon. 

Stern avea o lovitură pentru fiecare gaură. Ralph le dădu 
crosele scurte, apoi îi duse cu cartul spre semnul următor. 

— Trebuie să demonstreze că este vorba despre mine, nu-i 
așa? întrebă Dixon pe când stăteau în picioare pe gazon. Toată 
aiureala asta, faptul că îmi iau afacerea - nu mi-o iau dacă 
altcineva a făcut asta, fără ca eu să știu. Nu? 

— Corect, zise Stern. Își apropie crosa de pantofi. Dacă așa 
stau lucrurile. 

— Uite, Stern, toată lumea încheie afaceri care sfârșesc în 
contul pentru erori. Există o sută, o sută cincizeci de afaceri pe 
lună care ajung acolo. Asta era și ideea lui Margy. Poate că 
cineva încearcă să mă bage la apă, să mă facă să aparca un 
escroc. 

— Înţeleg, zise Stern. Dixon, procuratura, ca să nu mai vorbim 
de juriu, rareori poate fi convinsă că un angajat vrea să fure 
sute de mii de dolari pe care să-i dea înapoi patronului, din 
dușmănie. 

— Mie? 

— Este contul tău, Dixon. 

— O, la dracu’, este contul firmei. 

— Este firma ta, Dixon. Şi e logic să ţi se atribuie ţie toate 
astea, dacă banii rămân în cont. 


Dixon își arătă pe neașteptate zâmbetul dispreţuitor, repede 
stins. 

— Asta cred ei? întrebă el. 

Își aruncă ţigara, și îndepărtă un fir de tutun de pe limbă, în 
timp ce îl fixa pe Stern. Mesajul era clar: nu sunt prost. Aparent, 
Dixon fusese mai grijuliu decât își imaginase Margy. Exista și un 
alt nivel în schema lui Dixon, unul care separa contul pentru 
erori de profiturile ilegale. Ceva ca un zâmbet apăru între cei doi 
bărbaţi înainte ca ei să se îndrepte spre steguleţ. 

Dixon lovi primul și înjură în gura mare când mingea dansă în 
jurul găurii. Stern se uimi pe sine însuși, introducând-o cu o 
lovitură scurtă. 

— S-o ia dracu'! exclamă Dixon pentru a nu știu câta oară. 

Se mutară la următorul semn și se așezară pe o bancă sub un 
copac, ţinându-și crosele. Erau zece capcane - Stern numea 
această gaură „marșul prin deșert”. Stând acolo, recapitula pe 
scurt cercetările procuraturii asupra contului lui Dixon. Probabil 
că avea vreo legătură cu metodele folosite pentru a ascunde 
banii. Mai mult ca sigur. Incă mai cercetau. 

— Mai e și o altă problemă, zise Stern. 

— Desigur, îi răspunse cumnatul său. 

Stern îi spuse că John fusese citat. 

— Asta ce înseamnă? 

— Că vor să-i pună întrebări despre problema asta. 

— Şi? E un tip de treabă. Lasă-i să-l întrebe. 

— Se pare că vor să-i ofere imunitate. 

Dixon clipi și îl studie pe Stern. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să-ţi spun că ei cred că el cunoaște lucruri 
importante. Vor să-l facă să depună mărturie împotriva ta. 

— Şi ce-ai vrea să spun? 

— Te îngrijorează această perspectivă? 

Dixon făcu o figură interesantă. Cine ce știe și despre cine? 

— Aș putea fi. 

— Înţeleg. 

Stern se uită în altă parte. Dar se aștepta la asta. Ordinele 
pentru bursa din Kindle, peste capetele clienţilor din Chicago, 
sosiseră ieri la el la birou, și scrisul mâzgălit al lui John, uneori 
chiar inițialele lui, se aflau pe fiecare dintre ele. Speranţele 
procurorilor erau evidente: voiau ca el să-l indice pe Dixon drept 


autorul ordinelor. Dar nu era sigur că o va putea face. John 
verifica sute de ordine în fiecare zi. Exista posibilitatea ca Dixon 
să-l fi folosit pe John, pentru că era cel mai puţin impresionabil 
funcţionar, cel mai apt să uite și pentru că nu fusese nimic 
straniu în ordine, nimic care să-i trezească amintiri acum. Nu 
avea sens să-l întrebe pe Dixon. El nu știa ce își putea aminti 
John și probabil că n-ar fi spus nici dacă ar fi știut. 

— Atunci ar trebui să-i găsim un avocat bun, spuse Stern în 
final. 

— Dacă tu crezi că trebuie. 

— Cred. Nu pot să reprezint pe cineva care ar putea avea 
interesul să depună mărturie împotriva ta. Cum aș putea să-i fiu 
loial și lui John, și ţie? Ar fi un conflict de interese lipsit de orice 
speranţă. 

Pentru un moment, imaginea sumbră a unor probleme de 
familie îi copleși pe amândoi. Chiar și Dixon avea o privire ușor 
tâmpă. 

— Pe cine o să-i recomanzi? 

— Alegerea îi aparţine. Am să-i sugerez câteva nume. Avocaţi 
cu care sunt prieten. 

Avocaţi care vor face tot posibilul să atenueze declarația lui 
John. Era o chestiune delicată. Cu toate astea, Stern zâmbi la 
gândul următor. 

— Conform contractului de muncă, o să-i fie rambursate 
cheltuielile de judecată 

— Grozav, zise Dixon, dându-și ochii peste cap. 

Umorul replicii nu reuși să înlăture stânjeneala dintre ei. 

— Ascultă, spuse Dixon. 

intenţiona să explice, dar ceva din privirea lui Stern îl opri. 
Deodată, fu clar pentru amândoi cât de sever îl judeca Stern 
pentru că îl băgase pe John în porcăria asta. Dixon suportă 
dezaprobarea încă o secundă, apoi se întoarse. 

Ralph, de lângă cart, le strigă că pot să lovească. Dixon se 
apropie, își îndoi genunchii și lovi mizerabil, undeva în copaci. 
Înfuriat, aruncă crosa, pornind printre copaci. 

Stern se ridicase, așteptându-l. 

— Ai ceva de spus? întrebă Dixon. 

Nu era nicio îndoială că nu se referea la lovitură. 

— Onorariul meu nu include predici, Dixon. 

— Crezi că a fost o mare prostie, nu? Toată chestia. Stupid. Și 


că te așteptai să fiu mai deștept. 

Stern așteptă puţin. 

— Chiar așa, răspunse apoi. 

Porni spre minge, dar Dixon îi prinse braţul cu mâna lui 
înmănușată înainte de a putea trece. Lăsase curtoazia la o 
parte. Era deodată el însuși, mare, aspru, expansiv. De vreme 
ce Stern o știa de la început, admise fără greutate - în ciuda 
tunsorii scumpe și a coloniei rafinate - Dixon era un plebeu. 

— Stern, știi de ce un câine se linge în fund? 

Stern se gândi un moment. 

— Nu, Dixon, nu știu. 

— Pentru că poate, spuse Dixon și se uită în ochii cumnatului 
său. Inainte să se îndrepte singur spre cart, repetă: 

— Pentru că poate. 


Capitolul 16 


Cineva remarcase odată că, atunci când un bărbat poartă 
pălărie, este mai greu să-i ghicești necazurile. Stern găsea că e 
înţeleaptă această ciudată banalitate. Așa că porni către Banca 
Naţională River, sub o pălărie de paie, cu o panglică 
strălucitoare, roșie, albastră și albă: trebuia să se întâlnească cu 
Cal Hopkinson și cu funcţionarul care se ocupa de depozitele din 
bancă ale Clarei. Era o zi minunată, un plăcut sfârșit de mai, 
tipic pentru Kindle. 

Pălăria era a Martei - de pe vremea când jucase la liceu într-o 
piesă, cu zece ani în urmă. Stern o găsise în camera ei, iar ea îl 
obligase s-o poarte în timpul unei lungi conversații recente pe 
care o avuseseră noaptea târziu, crezând că asta îl va bine 
dispune. Era sigur că se va simţi ca un clovn imediat ce va ieși 
din casă. In schimb, se dovedi ciudat de încurajator gândul că 
oamenii care îl cunoșteau nu-l puteau recunoaște. 

Cal Hopkinson îi făcu semn cu mâna din capătul celălalt al 
holului de marmură al Băncii Naţionale River. Se îndreptară 
împreună spre biroul vicepreședintelui băncii, Jack Wagoner. 
Wagoner era tipul de gentleman inofensiv, întâlnit în lumea 
bancară, îmbrăcat impecabil și foarte manierat. În opinia lui 
Stern, Henry Mittler îi ofensase continuu pe toţi bancherii cu 
opiniile lui faţă de clienţii lor, care îl îmbogăţiseră. 

Orice banalitate defăimătoare ar fi emis Henry despre Jack, 
acesta era îndeajuns de deștept să știe că existau unele 
probleme. Misiunea lui era să explice unui om ce făcuse soția 
lui, fără știrea sa, cu aproape un milion de dolari. Mai mult, omul 
căruia trebuia să-i explice asta era și avocat. Era și o sinucidere 
la mijloc. Se punea în discuţie un testament. Treabă urâtă 
pentru un bancher ori pentru oricine altcineva. Biroul lui 
Wagoner era plin de reproduceri antice, cu un covor oriental pe 
jos, atmosfera era extrem de apăsătoare. Pe biroul lui Wagoner, 
altădată gol, se afla un dosar cu o singură foaie înăuntru. 

— Doamna Stern a emis în data de 20 martie un ordin pentru 
a lichida cel puţin opt sute cincizeci de mii de dolari în active din 
contul ei de investiţii. 

In timp ce vorbea, Wagoner scoase o scrisoare de mână cu 
antetul Clarei. Cal și cu Stern se uitară la ea peste masă, apoi 
Stern puse mâna pe document. Scrisul era apăsat și foarte clar. 


Era o singură propoziţie, indicând suma și acordând băncii 
libertatea de a lichida acele titluri de valoare după cum credea 
de cuviință. Ținând hârtia în mână, își aminti de cealaltă notiță 
întocmită de Clara câteva zile după aceea. Multe mesaje 
rămase, nicio explicaţie în detaliu. Fără să se gândească, Stern 
își ridică brusc capul. 

— Pot să întreb cine a tratat cu ea? 

Wagoner cunoștea toate răspunsurile. Asistenta lui, Betty 
Fiori, primise telefonul doamnei Stern, dar îi spusese că era 
nevoie de un ordin scris pentru o sumă ca aceea. 

— Şi ce s-a întâmplat cu acele fonduri? întrebă Stern. 

— l-au fost rambursate, spuse Jack, conform instrucţiunilor 
sale. 

— În ce mod? întrebă Cal. 

— Printr-un cec confirmat, extras din contul ei de investiţii. 

Wagoner vorbise în mod cert cu avocatul său și răspundea 
numai pe măsură ce i se puneau întrebări. Scoase o hârtie prin 
care Clara ceruse confirmarea; dorise să asigure pe cineva că 
cecul era valabil. Stern recunoscu semnătura ei pe formular, 
însă suma, puţin peste opt sute cincizeci de mii de dolari, era 
scrisă de o altă mână. 

— Al cui este scrisul? întrebă el, arătând cu degetul. 

— Al lui Betty. 

— Şi în favoarea cui a fost emis cecul? 

— Am căutat cecul anulat. 

Apăsă pe un buton de la interfon și ceru să fie chemată 
domnișoara Fiori. Ea apăru de îndată. Altă apariţie în costum 
albastru închis. Povesti ceea ce făcuse pentru a găsi 
surprinzătorul cec. Departamentul lor de verificare a cecurilor 
făcuse investigaţii; apoi banca; apoi trezoreria. Funcţionarii care 
primeau cecurile anulate și extrasele de cont scotociseră peste 
tot. Era clar că se aflau în plină urmărire, continuând să-l ţină în 
șah pe Cal. 

— Sunt sigură că nu a fost încasat, spuse doamna Fiori. 

— ÎI putem opri? întrebă Cal. 

— Să-l oprim? întrebă Wagoner. E un cec confirmat. Am 
garantat plata lui. 

— N-a fost prezentat pentru încasare. 

— Dar cum l-am putea opri? întrebă Wagoner. 

— Nu mai avem ce face, nu-i așa? 


Stern ridică tonul. Nu i se răspunsese la întrebare. 

— În favoarea cui a fost emis acest cec? 

Doamna Fiori se uită la Wagoner. 

— Nu ţinem evidenţa acestor chestiuni, spuse el. N-avem 
niciun motiv. 

— Chiar nu știți? 

Stern i se adresă doamnei Fiori. Wagoner s-ar fi eschivat. 

— Nu știm, zise ea. În general, e vorba de cecuri la purtător. 
Câteodată, facem o notă pe cerere. N-a fost emis în favoarea 
doamnei Stern, dacă asta vă ajută cu ceva. Asta ţin minte. 

— Asta ţineţi minte? întrebă Stern. 


Punea întrebările ca la interogatoriu. Postură ce-i era 
familiară. Ceva, bănuia el, o impresionase. 

— Există vreun motiv anume pentru care vă aduceţi aminte? 

Ea ridică din umeri. 

— Nu chiar. 

— Vă aduceţi aminte numele? 

— Nu, domnule Stern. Mi-am tot bătut capul. 

— Nu era vreo corporație, vreo societate? 

— Nu, sunt sigură de asta. 

— Vreo organizaţie filantropică sau vreo fundaţie? 

— Nu. 

— O persoană fizică? 

— Cred că da. 

— Înţeleg, spuse Stern. Știa restul. Era clar acum de ce își 
amintea. Un nume de bărbat, zise Stern, în cele din urmă. 

Doamna Fiori își muscă buzele, fără să vrea. 

— Da, zise ea. 

Da, gândi Stern. Bineînţeles. 

Pentru o clipă, nu vorbi nimeni. 

— Deci, un tip se plimbă cu cecul de opt sute cincizeci de mii 
de dolari al nevesti-mii în buzunar? _ 

Era absurd, desigur, dar umilinţa era de nesuportat. Il 
cuprindea ca niște aburi usturători și părea că-și face loc în ochii 
lui. Ştia că se înroșise. 

În cele din urmă, Cal spuse ceva; 

— Jack, trebuie să fie o cale de a opri cecul acela. 


— Cal, e confirmat. Vom fi învinuiți de neplata justă a unei 
polițe. Nu știm despre ce tranzacţie era vorba. 

Provocat de Cal, Wagoner se uită la Stern, ca și cum chiar în 
clipa aceea i-ar fi trecut un gând prin minte. Fusese lipsit de 
tact. 

— Tot ce pot să vă promit este că o să vă anunţ când cecul va 
fi încasat. Dacă doriţi să obţineţi o hotărâre de amânare, 
Dumnezeu să vă aibă în pază. 

Stern se ridicase deja în picioare. Se adresă lui Wagoner și 
doamnei Fiori, mulţumindu-le pentru colaborare, îi spuse lui Cal 
că vor ţine legătura, apoi părăsi biroul. Era ameţit. 

leșind de la bancă, analiză în minte lovitura pe care i-o 
dăduse Clara. Vântul îi zbură pălăria din cap, făcând-o să sară 
pe pavaj și s-o ia printre pietoni. Când se întoarse, Cal era deja 
lângă el, uitându-se după pălărie. 

— Mă duc după ea, spuse Cal, dar nu se mișcă de lângă el. 

Stern îi dădu de înţeles că nu e cazul să se deranjeze. Porniră 
în tăcere către ea. 

— Pariez, spuse Cal în cele din urmă, că, atunci când totul se 
va sfârși, încă vom mai avea o șansă să descurcăm tranzacţia 
asta. Habar n-a avut ce implicaţii fiscale are treaba asta. 

Stern de-abia se mai putea stăpâni. Ce idiot și Cal ăsta, se 
felicita tot timpul că nu era chiar mai prost. Cui dracu’ îi păsa de 
bani? Şi apoi, vreme de treizeci de ani, Clara găsise modalitatea 
de a înlătura dreptul lui asupra averii ei. Când se întoarse, Stern 
își simţi ochii agăţându-se de semnul din spatele urechii lui Cal. 

— Nu sunt îngrijorat, Cal. Ce-a fost, a fost. 

Zări apoi panglica de la pălărie; zăcea pe o ladă de gunoaie 
aflată la o sută de metri distanţă. Se îndreptă în acea direcţie, 
apoi se opri locului, în timp ce în minte îi revenea interogatoriul 
acela urât: Cine? O, da, sosise și timpul. Cine-o fi fost? In 
primele zile, Stern, graţie unei discipline serioase și a aversiunii 
faţă de durere, refuzase să se preteze la acest înjositor joc de 
societate. Dar, în cele din urmă, furia răbufni și nu își mai putu 
suprima curiozitatea morbidă. Ar fi fost mult mai nobil să 
pretindă că voia să se răzbune de dragul Clarei - să-l găsească 
și să-l pedepsească pe acest ticălos nemilos ce-i pricinuise ceea 
ce devenise o boală mortală. Dar ceea ce voia el era mult mai 
primitiv și îl privea pe el. Chiar dacă era de un interes morbid, el 
voia să intre în scenă. 


În acea dispoziţie sufletească, suspecta efectiv pe orice 
bărbat care îi ieșea în cale. Era poștașul sau un comis-voiajor, ca 
în unele povești împuţite? Astăzi aflase că era cineva care avea 
nevoie de bani - probabil vreun student sărac care îi căzuse cu 
tronc și care avea nevoie de o dădacă; sau vreun muzician 
ambițios din vreo mansardă care dorea un aranjament 
permanent? Sau poate un tânăr care se apucase de afaceri. Sau 
un tip bătrân, căsătorit, care avea nevoie de bani gheaţă pentru 
divorț? 

Acasă, luase de câteva ori în mână agenda îmbrăcată în piele 
a Clarei și se uitase în ea, o răsfoise pagină cu pagină, făcându- 
și planuri având ca premisă orice nume de bărbat, indiferent cât 
de puţin probabil era. Putea să fie vorba de oricare dintre ei. Dar 
Cal? Poate că surpriza sa faţă de dispariția banilor era doar un 
elaborat joc de scenă. Amantă recunoscătoare, Clara îi făcuse 
un cadou de care el se ocupase de demult. Dar doamna Fiori nu 
s-ar fi putut să nu-și amintească de numele lui Cal în prezenţa 
lui. Poate era Dixon. Desigur că dezgustul Clarei față de el părea 
foarte sincer, iar Dixon, cu penisul lui învelit în plastic, nu era, 
după mărturia lui Peter, în stare să răspândească - sau să 
contacteze - o astfel de boală. Apoi, Dixon nu avea nevoie de 
banii altora. Dar Nate Cawley? Avea viaţa sexuală a unui 
cimpanzeu. Poate că reținerea lui era un reflex al vinovăţiei. Sau 
poate rabinul preţios de la sinagogă? Doar era obiectul stimei și 
generozităţii Clarei. 

La colțul străzii, Stern își duse mâna cu crispare și disperare la 
inimă. Cal îi făcea semn cu mâna în care ţinea pălăria, arătându- 
i că fusese recuperată în bună stare. Stern studie mulţimea 
oamenilor în costume care treceau pe stradă. Cine? gândi el, 
clocotind de ură, doborât de rușine. Cine? 


Capitolul 17 


Ajuns la birourile MD de la bursa din Kindle, Stern îi ceru 
recepţionerului să-l cheme pe John Granum, apoi luă loc. Dixon 
avea o bijuterie de birou câteva blocuri mai încolo, într-o clădire 
cu ziduri de cărămidă și izolată fonic printr-un sistem descris în 
revistele de arhitectură; acolo se aflau camera locală de comerţ 
a MD și birourile executive centrale. Dar biroul de comenzi și 
celelalte birouri rămăseseră aici, în spaţiul luminos și funcţional 
de la bursă. 

După câteva minute, își făcu apariția Al Greco, adjunctul lui 
Dixon la Kindle, afabil, pe jumătate chel și exagerat de gras. 
Fiindu-i groază de această întâlnire, Stern o amânase mai mult 
decât ar fi trebuit. In cele din urmă, în dimineaţa asta lăsase un 
mesaj că vine, dar se părea că John fusese chemat în ring. 
Trebuia să meargă să-l ia de acolo. Al își luă din fișet legitimaţia 
de plastic roșie, pe care erau înscrise inițialele lui și numărul de 
clearing al MD, apoi luă haina bleumarin din cuier. Jos, la 
serviciul de pază, i se permise lui Stern să stea în ring 
cincisprezece minute. Cu doi ani în urmă, un tip cu o perucă 
încheiase o mulţime de afaceri și plecase fără să plătească 
afacerile la care ieșise în pierdere. Dacă Stern depășea termenul 
acordat cu mai mult de un minut, își făcea apariţia un paznic 
care l-ar fi scos afară ca și cum ar fi fost un spion. 

Era un loc captivant. Bogăția de culoare și sunet din ring era 
excepţională. Ca și cum te-ai fi aflat pe terenul de joc al unui 
stadion aglomerat. Panourile negre, imense, așezate la o 
înălțime de nouă metri, aveau luminiţe portocalii, roșii, verzi, 
galbene, în vreme ce pe ecranul de dedesubt alergau știri locale 
și naţionale. Tineri - curieri, comercianţi, comanditari - se 
precipitau hotărâți, cu un singur gând, în costumele lor colorate, 
cu dungi cafenii. Podeaua era presărată cu bonuri de comandă 
respinse, între timp, afacerile din ring continuau, brokeri, 
localnici, oameni cu stare cumpărau și vindeau într-o comică 
încăierare de mâini furioase. Se ridicau mâini, altele coborau; își 
făceau semne; refuzau. Din posturile lor de observaţie din fier 
forjat, raportorii compartimentelor înscriau fiecare tranzacţie. În 
ciuda circuitelor electronice, a telefoanelor, a faxurilor și a 
computerelor care duceau și aduceau informaţii aici, până la 
urmă tot erai dependent de calităţile fizice: acuitate vizuală, 


plămâni puternici și urechi bune. Era un vacarm incredibil. 

În această lume, lăcomia călise virilitatea cu un soi de 
ignoranță, astfel că, uneori, era o atmosferă sălbatică. Câţiva 
tineri - dintre care foarte mulţi evrei, spre neliniștea lui Stern - 
se învârteau pe-acolo cu ostentaţie. Douăzeci și opt, treizeci de 
ani. Puști, care se târâseră cu greu prin colegii, cumpăraseră 
locuri la bursă și negociau în nume propriu, scoțând uneori 
milioane. Alţii făceau afaceri dezastruoase sau își pierdeau doar 
în câteva zile averea acumulată. Nu conta. Cei care fuseseră în 
ring aveau mândria unui toreador. Erau ca niște oameni ai 
grotelor, supravieţuiau imprevizibilelor capricii ale vântului și 
ploii, pieţelor și anotimpurilor. Asta credeau ei că-i făcuse tari. 
Riscul îi înălţase. Stern auzise povești amuzante, dacă nu și 
adevărate, despre tot felul de „servicii manuale” oferite în 
înghesuiala ringului de către unele funcţionare. Dacă erau 
adevărate sau nu, asta nu conta. Ele accentuau atmosfera 
voioasă pe care mulţi credeau că o respirau aici. Aveau mai 
mult decât doza normală - banii - sângele vieţii - le treceau 
mereu prin mâini, în sume mari. Odată, cu ani în urmă, pe când 
Dixon venea deseori în ring, se întâlnise cu el pentru a lua masa 
de prânz împreună și îl găsise cu patru colegi mai tineri, toţi 
comercianţi. 

— Eu îl iau pe ăsta, zisese unul, îndreptându-se către unul 
dintre lifturi. 

— Pe cât? întrebă un altul. 

— Pe o bancnotă. 

— Una mare? 

— Exact. 

Dixon izbucnise în râs și se căutase prin buzunare. Se așezase 
în faţa celui de-al doilea lift. 

În cele din urmă, toţi cinci îi dăduseră mizele lui Stern. O mie 
de dolari de căciulă. Bani gheaţă. Pariau pe care lift va veni 
primul. 

Al i-l arătă la câţiva metri pe John, aflat în cabina MD, în 
spatele unei tejghele înguste, cenușii, care arăta ca standul de 
ziare dintr-un hotel. Între ringuri se aflau aceste locuri rezervate, 
unde puteau fi trimise și primite telefonic comenzile și ofertele. 
Aici, fiecare centimetru era preţios. Zece oameni lucrau într-un 
loc mai îmbâcsit decât vagoanele de clasa a treia. 

John era la telefon, scria furios, dădea informaţii. Sus, la 


celălalt capăt al firului, era Dixon, făcând afacerile lui murdare. 
Trebuie că ceruse anume cu John. Conta el oare pe loialitatea 
sau pe ignoranta lui? Probabil că pe amândouă. John era dornic 
să-i facă pe plac. Dixon spusese de mai multe ori că John ceruse 
în mod repetat să lucreze în ring. Nu era pregătit, spusese 
Dixon, nu era acolo de mult timp. Il ţinea pe John la biroul de 
comandă, deși John se strecura aici de câte ori avea 
posibilitatea. Ca toţi curierii, funcţionarii și ciurucurile business- 
ului, John împărtășea visul comun: să capete experienţă, să-și 
găsească un loc, să se îmbogăţească. Ringul rămăsese unul 
dintre puţinele locuri unde mai puteau să dea lovitura tinerii 
nepromiţători, liceeni rataţi, puști fără chitara electrică. Stern își 
dăduse seama că John voia să i se mai acorde o șansă. John 
cobori din cabină, iar Al îi luă locul. Ginerele lui îl întâmpină cu 
aceeași mutră dezamăgită pe care o avusese Peter deunăzi. 
După un efort zadarnic de a însăila o conversaţie, se întoarseră 
la birourile MD. Singurul loc care îi aparţinea în întregime lui 
John era un pupitru în mijlocul urnii birou zgomotos. John se opri 
acolo pentru a arunca câteva hârtii, apoi îl conduse pe Stern 
către o sală de conferinţe. O fotografie magnifică de-a lui Kate 
stătea pe birou, printre hârtii. Fiică-sa era o frumuseţe, gândi 
Stern. 

Chiar și când pălăvrăgea cu socrul său, John părea stingher ca 
un copil. Stătea cu umerii aduși și se juca cu un plic de pe masă. 
Purta uniforma de la bursă, haina de marinar, pantaloni de 
catifea în dungi și o cravată, înnodată la câţiva centimetri sub 
gulerul deschis. O legitimaţie cu fotografie îi atârna de buzunar. 
Câteodată, aducea cu un nătărău comic, atât de mare și de 
binevoitor, că merita un balon deasupra capului: Duh! Nu era 
dobitoc. Clara se străduise patru ani să demonstreze acest 
lucru. Nu avusese dificultăţi cu terminarea facultăţii, mult după 
ce cariera sa de sportiv se sfârșise. Mare, cu obrajii rotunzi, 
blond, mai gras decât pe vremea când juca, arăta ca un copil de 
doi ani umflat și șmecher. Stern era convins că problema 
actuală îl va lăsa stupefiat. Nu va ști cum să procedeze și va 
avea prea puţine resurse pentru a rezista în următoarele luni. 
Stern mai văzuse asemenea situaţii în cariera lui; o rudă, un 
coleg de afaceri, cărora procurorul le oferea libertatea în 
schimbul unor mărturisiri complete. Unii refuzaseră cu o 
indiferenţă regală. Dar nu mulţi. Cei mai mulţi încercau să-și 


scape pielea, târguindu-se cu adevărul și cerând înţelegere de la 
cei pe care îi implicaseră. Sfârșiseră prin a fi dispreţuiţi de toată 
lumea. Era greu de crezut că John va fi în stare să îndure 
această furtună. 

Stern se oprise să închidă ușa și, după o scurtă introducere, 
ajunse la subiect. 

— Dixon Hartnell este anchetat de către un mare juriu federal. 

— O, făcu John. 

Arăta ca un dulgher care tocmai își zdrobise degetul mare. 

— Da, e foarte neplăcut. 

— De ce? _ 

— Ei bine, cred că detaliile o să le las pe seama altcuiva. In 
linii generale, procuratura pare să-l suspecteze de niște forme 
ilicite de comerț peste capul clienţilor. A încercat cineva de la 
FBI să vorbească cu tine? Un tip pe nume Kyle Horn? 

John dădu negativ din cap. 

— Cum arată? 

— Un tip mare. 

Mare, blond, arătând ca un imbecil, într-o haină sport ieftină, 
se gândi Stern. Dar nu mergea să-i spună asta. 

John dădu iarăși din cap. Puteai să crezi că legitimaţia FBl-ului 
l-ar fi impresionat chiar și pe John, dar nu puteai ști niciodată. 
Stern scoase citaţia din geantă și încercă să-i explice ce 
înseamnă. 

— Datorită legăturii dintre noi, procurorii au avut amabilitatea 
să-mi permită să primesc eu pentru tine citaţia. Cu toate 
acestea, deoarece eu îl reprezint pe Dixon, ar trebui să te 
consulţi cu un alt avocat înainte de a răspunde la întrebările 
procuraturii. 

— Ce fel de întrebări? 

— Aș putea face speculaţii, John, dar probabil că n-ar fi bine. 

John îl privi bănuitor. Nu înţelegea. Stern îi explică faptul că 
procurorii credeau că el deţinea informaţii importante. 

— Vor să mă folosească ca să-l prindă pe el? 

— Exact. 

Privirea complet derutată, pe care Stern o preconizase, răsări 
în ochii lui John. Era ca o căprioară surprinsă într-un drum 
deschis. Nu știa ce să facă. Intrau în conflict toate lucrurile 
simple pe care el le luase ca fiind armonia universală. Loialitate. 
Sinceritate. Instinctul de conservare. 


— John, tu și cu avocatul tău trebuie să decideţi dacă vreţi să 
negociaţi cu procuratura pentru imunitate. Dacă procedaţi așa, 
atunci avocatul tău le va da o schiţă a ceea ce vei spune tu. 

— Mda, făcu John, și dacă nu vreau să vorbesc? 

— Încă o întrebare bună pentru avocatul tău. Dar procuratura 
poate să hotărască să-ţi garanteze imunitatea, fără să ia în 
considerare dorințele tale, caz în care ai de ales între a 
răspunde la întrebări și a merge la închisoare. 

— La închisoare? John primi afirmaţia cu o privire îngândurată. 
Chiar nu știu prea multe. 

De când începuse discuţia, Stern simţise treptat cum i se 
strângea inima, iar cu această remarcă, ajunse la apogeu. „Nu 
prea mult”, spusese John. Dar mai mult decât nimic. Dixon ar fi 
fost în siguranţă numai în cazul unei eventuale amnezii a lui 
John. Chiar și cea mai vagă aducere aminte, referitoare la 
persoana care era în spatele tranzacţiilor respective, ar fi folosit 
procuraturii, mai ales dacă reușeau să urmărească profiturile ce 
ajungeau în mâinile lui Dixon. lar ginerele lui afișa o neliniște 
ușor de sesizat pentru un ochi format. 

Pentru John nu era nimic neobișnuit, nu întreba ce anume 
legătură exista între tranzacţiile peste capul clientului și el, și 
nici cum dăduseră procurorii peste numele lui. Ştia doar că 
interesul procuraturii faţă de el era explicabil. 

— Şi el ce spune despre toate astea? Dixon? Poţi să-mi spui? 

Stern dădu din cap. Dar simţi o secundă că i se oprește 
respiraţia. Era un moment foarte delicat. Cu altcineva, cu un alt 
angajat, Stern ar fi riscat un comentariu aluziv, ușor de 
descifrat. „Aceasta este bineînţeles o situaţie critică pentru 
Dixon, sunt în cumpănă afacerile și viaţa lui”. Dar John nu avea 
subtilitate. Ar fi fost în stare să pună o întrebare imposibilă - 
„Adică ar trebui să mint?” - sau, și mai rău, să ia vorbele lui 
Stern ca pe un ordin. Trebuia ca Dixon - și Stern - să aibă 
încredere ca avocatul lui John să facă  evaluările 
corespunzătoare și să-l îndrume în consecinţă. 

— De unde iau un avocat? întrebă John. 

— Îți pot recomanda câţiva, dacă vrei. 

— O, sigur că da. 

— MD îţi va deconta - îţi va plăti cheltuielile - așa că nu 
trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta. 

Stern făcu chiar atunci o listă cu nume și numere de telefon. 


George Mason. Raymond Horgan. Niciunul dintre ei n-ar fi știut 
să împace mai bine decât el cerințele situaţiei în care se afla 
John, dar asta era exclus. Stern înţelese că era mai înţelept să 
nu fie cercetașul șef în acest proces. In câteva minute, își 
schimbase complet părerea despre John. 

John luă lista și dădu din umeri. Spuse că trebuia să se 
întoarcă în ring. Continua să aibă privirea lui obișnuită, ascunsă, 
tulbure. Uitându-se la John cum se precipita spre lift, Stern simţi 
că-l cuprindea furia la gândul că se va întâlni din nou cu Dixon. 
Cum de putuse? Cum de putuse să-l amestece pe băiatul ăsta în 
circuitul murdar al pieţei? Răspunsul era evident. Dixon, cu 
simţul infailibil pentru ceea ce era mai bine pentru el, nu avea 
niciun dubiu că un membru al familiei, fără experiență în 
afaceri, îi putea oferi cea mai bună acoperire. Era probabil mai 
ușor să dea indicaţii sotto-voce, știind că ei nu puteau fi 
chestionaţi sau, dacă sosea momentul, că nu-și aduceau aminte 
din proprie iniţiativă. Stern trebuia să se gândească serios când 
și cum avea să iasă din cazul ăsta. Dacă exista o acuzare, iar 
John era martorul acuzării, Stern n-avea cum să reușească să 
ţină procesul în mâini. A-I interoga pe soţul fiicei sale, ca avocat 
al părţii adverse, era de neconceput. Poate că ar fi trebuit să-i 
dea lui Dixon o listă de avocaţi și să se retragă în mare grabă. 
Dar își dădu seama de propria lui lipsă de convingere. Stern nu 
voia să rupă o relaţie veche chiar acum. Şi rezistase să nu o 
rupă cu Dixon destui ani. 

Pe lângă asta, bineînţeles, mai era și Silvia la mijloc. Nu se 
putea neglija forța recunoștinţei. Mare parte din experienţa 
actuală a lui Stern, care apăra acum juriști, bancheri cadre de 
conducere, putea fi pusă pe seama faptului că devenise 
cunoscut ca fiind avocatul lui Dixon. Trecuse de la lumea 
soioasă a sediilor de poliție la cea a infracţiunilor selecte - 
delapidări și fraude, chestiuni legate de impozite, corupţie și, din 
când în când, o crimă pasională. Dixon, speculantul de la limita 
licitului, îl ridicase pe Stern prin logica specifică acestor lucruri, 
iar el avea instinctul de a nu trata niciodată superficial pe cei 
care îl ajutaseră în practica sa. 

Și mai știa că lucrurile care îl legau de Dixon nu erau numai 
exterioare. După treizeci și doi de ani de practică, deși avea 
relaţii cu duiumul, mulți admiratori, Stern se simţea oarecum 
abandonat - lăsat de unul singur, lucru la care rareori voia să se 


gândească. O, erau sute de persoane la care ţinea, se simţea 
atras, era interesat de vieţile și ideile lor. Intra în lift, la tribunal, 
și se găseau mereu câţiva oameni să-l salute. Era cunoscut, 
simpatic, dornic să se facă plăcut, evita să jignească lumea. 
Stern își avea cercul lui, majoritatea oameni de vârsta lui, în 
primul rând avocaţi și judecători, o parte din ei vorbitori de 
limbă idiș, ca maică-sa, oameni subţiri și deștepţi, cu care 
discuta la un prânz despre cărți, sport și-și împărtășeau can-can- 
urile din lumea afacerilor în mod regulat, chestiuni pe care le 
aprecia în mod sincer. Companie plăcută. Dar el voia mai mult 
decât atât. Se gândea la acea afinitate bărbătească, curată, pe 
care o aveau tinerii din grupuri, găști și de pe la colţurile 
străzilor. Oare femeile, viața domestică distrusese asta? Sau 
poate lupta cumplită de zi cu zi în care fiecare îţi era dușman? 
Cine putea ști? Și totuși, Dixon rămăsese. Era prezent. Stern nu 
avea ce compliment să-i mai facă. Dar, ca un indicator fix de pe 
marginea drumului, Dixon părea să fie singurul care-i stătuse tot 
timpul alături. 

Cumnatul meu, își zise Stern în camera minusculă în care îl 
abandonase John. Frate. În lege!. Ce trăsnaie mai era și cuvântul 
ăsta? 


1 Calambur: în engleză, brother-in-law înseamnă cumnat; 
brother=frate, law=lege. 


Capitolul 18 


Stern intra acum pentru prima oară cu Helen Dudak în sala de 
concerte din Kindle, cu balcoanele sale ca un tort de nuntă și cu 
tavanul ornamentat cu spirale de aur, acolo unde își petrecuseră 
prima lor seară împreună, Clara Mittler și Alejandro Stern. Nu 
sesiză coincidenţa până când bătrânul dirijor Adolph Fronz nu 
ridică bagheta; gândul îi accentuă disconfortul. Aproape că 
rupsese această relaţie; doar buna-cuwviinţă și repulsia de a o 
jigni îl făcuseră să continue. Era un fapt trist, rușinos, groaznic - 
găsiţi adjectivele potrivite - dar raportul lui Radezyk îi luase 
ceva ce nici momentul intrării în garaj nu reușise să-i ia. 
Avusese un eșec mai mare, mai important decât își imaginase. 
Sexul conta. Acum și întotdeauna. Afla asta acum, iar 
sentimentele lui - pendulând între furie dezlănțuită și disperare 
- îl îndepărtaseră complet de orice femeie. Ideea de a petrece o 
seară întreagă, încercând să fie gentlemanul șarmant și 
atrăgător de acum câteva săptămâni, era scoasă din discuţie. În 
ultima clipă, găsise biletele în agenda Clarei și îi telefonase lui 
Helen, pentru a-i sugera această modificare. 

— Am gătit, spuse Helen simplu. 

— Atunci poate puţină muzică, iar cina mai târziu? 

— Bine. 

Helen era binevoitoare. Se simţi complet ușurat. În sala 
întunecată, cât timp Fronz avea să dirijeze, iar muzicanţii vor 
cânta, el avea să fie singur, eliberat de obligaţia de a întreţine 
conversaţia. După aceea putea să se lase răpus de oboseala 
muncii de o săptămână. 

— Nu prea știu de ce, îi spuse Helen în pauză, dar nu te-aș fi 
ales pentru a asculta muzică simfonică. Mai degrabă cvartete 
sau o chitară solo. 

Stăteau în hol, clipind, pe măsură ce se aprindeau luminile. 
Perechi, pe care el și cu Clara le întâlniseră aici ani în șir, ridicau 
mâinile în semn de salut. Dar nimeni nu se apropia. Stern fu 
cuprins de o izbucnire total imprevizibilă de durere și 
remușcare, înțelegând că începuse o viaţă nouă. De dragul lui 
Helen zâmbea, dar jalnic. 

— Nu pot face diferenţa. Stern își duse mâna la ureche. Sunt 
afon. Nu sunt în stare să fac diferenţa dintre orchestra simfonică 
din Kindle și orchestra liceului. 


Ţinuse ascuns de Clara acest lucru timp de treizeci de ani, 
deși, atunci când se dovedise că Marta nu poate distinge o notă 
de alta, era posibil ca ea să fi avut unele bănuieli. 

— O, Sandy! 

Helen îl ţinea de mână în timp ce râdeau de cusururile sale. 
De ce oare uita tot timpul cât de mult îi plăcea Helen Dudak, 
asta atât timp cât se afla lângă el? Arăta splendid. Părul ei roșu, 
ca de vulpe, avea un aspect rigid, ceea ce trăda o incursiune la 
salonul de coafură; purta o rochie simplă, decoltată la umeri. In 
ciuda tuturor așteptărilor, în timp ce lumina scădea din nou, se 
simţi bucuros că se afla aici. 

— Deci, ai fost la concert toţi acești ani și n-ai știut niciodată 
ce asculți? întrebă Helen în mașină, îndreptându-se către casă. 

Se întoarse să îl privească în faţă; își strânsese picioarele pe 
scaun ca o fetiță. Tipic pentru Helen și pentru instinctul ei de a 
detecta nuanțele importante, să se întoarcă la acest subiect. Se 
îndreptau către casa ei, pentru a lua cina. In cele din urmă, nu 
putuse s-o refuze. De altfel, compania lui Helen era 
reconfortantă. Și, după toate lamentaţiile sale în legătură cu 
lipsa lui de trecere la femei, era cuprins acum de o senzaţie 
mult mai comună, pe care ele i-o satisfăcuseră întotdeauna: îi 
era teribil de foame. 

— Clarei îi plăcea să mergem. 

— Mi-aduc aminte. Dar... zise Helen, apoi se opri. 

— Da? 

— Nu-i nimic. 

— Te rog. 

— Mă gândeam de ce te-ai duce acum. 

— A, făcu Stern, sperând să găsească un răspuns plin de tact, 
fiind ușor speriat s-o descopere atât de vicleană. 

Dincolo de geamuri, se vedeau luminile de mercur din centrul 
orașului, pustiu la acea oră, fantomatic. Spre ușurarea lui, Helen 
continuă de una singură: 

— Cred că intenţionam să-ţi dau un sfat. 

— Te-ascult. 

— Nu, spuse ea. Nu se poate face o comparaţie între situația 
mea și ata. 

— Just, zise Stern. Te gândeai la...? 

— O, doar că, oricât de groaznic ar fi, sunt anumite lucruri de 
care te bucuri atunci când ești singur din nou. Libertatea. Poţi 


descoperi ce îţi aparține cu adevărat. Luminile orașului se 
scurgeau pe lângă ea; se întoarse, pentru a-i cântări răspunsul. 
Sunt sigură că ţi-am spus ceva teribil de jignitor. 

— Nu, nu, spuse Stern. 

Era dornic să o aprobe, să arate că-i înţelegea bunele intenţii, 
fericit că-i sugerase să meargă la concert dintr-un reflex 
nemotivat. Și, de fapt, era o părere valoroasă. Având o 
adevărată putere de judecată, Helen descoperise ceva ce, altfel, 
el ar fi ratat. Cu toate chinurile, anumite părţi din el - multe, de 
altfel - acceptaseră, încântate, noua lui viață de burlac. Nu 
numai scurta perioadă în care zburdase. Clipa de față era un 
nou exemplu - era relaxat, se simţea bine, putea să vorbească 
despre sine însuși într-o manieră rareori încurajată de Clara. 
Clara avea un program strict, activităţile ei de care se ocupa 
mereu. Mulţi ani (prea mulţi! gândi, simțind din nou obișnuita 
înțepătură a vinei) recunoscuse în mod tacit că ea făcuse uz de 
toate aceste programe pentru a scăpa de apatie și deprimare. 
Dar problema era că el știuse, se obișnuise cu asta, iar acum ea 
nu mai era acolo, ca un metronom redus la tăcere. Rănit, 
admițând existenţa unor regiuni neexplorate ani în șir. 

Helen servi o cină splendidă. Făcuse o salată de creveţi cu sos 
și mai gătise o bucată de pește. Stătea deasupra tigăii de fier 
fumegânde, bându-și vinul și conversând, ca o gazdă a unei 
emisiuni culinare. Rick, copilul ei cel mai mic, student în anul doi 
la Easton, visa, ca mulţi alţii la nouăsprezece ani, să devină 
specialist în drept penal. Helen îi punea întrebările lui. Credea 
Stern că toți clienţii lui erau nevinovaţi? Cum putea să-i apere 
dacă nu-i credea nevinovaţi? Cum se simţea când afla că erau 
vinovați? 

Astea erau întrebări vechi, de o viaţă, iar lui Stern îi făcu 
plăcere să-i răspundă lui Helen care asculta cu atenţie. Se 
vorbea despre noblețea legii. Stern nu credea în asta. Prea 
multă duhoare de abator emana fiecare tribunal în care intrase. 
Deseori, era o afacere murdară. Dar legea, cel puţin, căuta să 
reglementeze neșansa, slăbiciunile și prejudiciile existenţei 
noastre sociale care, altfel, ar fi fost cu totul și cu totul arbitrare. 
Obiectul legii era de a lăsa ca apele să-i înghită doar pe aceia 
care fuseseră selectaţi să se înece după un criteriu de ordine. În 
relaţiile dintre oameni, raţiunea nu triumfa complet niciodată; 
dar nu exista o cauză mai bună. Helen ședea rezemată, bându- 


și vinul, atentă. 

Ca desert, servi căpșuni. Ridică sticla de vin către Stern, însă 
el refuză. Helen băuse zdravăn; Stern luase doar un singur 
pahar. Băuse destul de mult în ultimul timp, obicei pe care nu îl 
avusese în trecut; se întâmpla de multe ori să-l doară capul. 

— Ca de obicei, spuse el, am vorbit numai și numai despre 
mine. 

— Îmi place să te ascult, Sandy. Ştii doar. 

— Da? Ei bine, apreciez un auditoriu receptiv. 

Helen se uită direct la el. 

— Ai unul aici, spuse ea, ceva mai încet. Tăcură o vreme. Uite, 
spuse Helen Dudak. Tu știi. Eu știu. Așa că am s-o spun. Sunt 
disponibilă. E bine? 

— Da, sigur... 

Ea își ridică sprâncenele-i negre. 

— În toate privinţele. 

Inima lui Stern tremură pentru o clipă. Ce era cu Helen? Avea 
o atitudine cu totul dezarmantă. Spunea tot ce avea în minte, 
fără mai multă ceremonie decât a unui măcelar punând carnea 
pe cântar. Dar știau amândoi că ajunseseră într-o situaţie 
promițătoare. _ _ 

— Nu ești pregătit, spuse ea imediat. Inţeleg. Işi luă paharul și 
bău vinul dintr-o înghiţitură, primul ei gest evident nervos. Dar 
când vei fi, să vii. Sandy, suntem aproape în secolul al douăzeci 
și unu-lea. Nu au mai rămas atitudini decente legate de chestia 
asta. Nu toată lumea clachează nervos în perioada de doliu. 

Nu știa ce i-ar fi spus, dacă i-ar fi oferit ocazia. Bineînţeles că 
nu se făcea să-i explice lui Helen situaţia, anume că ieșise să se 
distreze ca un vampir, în loc să stea în criptă, cu un piron înfipt 
în inimă. Din fericire, oricum, explicaţia nu apărea ca fiind 
necesară. Asta era, intui Stern, bine gândit; Helen își fixase 
toate scopurile. Își asumase rolul de misionar. ÎI va vindeca pe 
Stern, îl va reconcilia cu el însuși. Imediat, îi va spune că încă 
mai e atrăgător. O știa pe Helen de zeci de ani și își dădea 
seama că această îndrăzneală nu-i stătea în fire. Adoptase un 
model nou, îmbunătăţit. Precum un discurs politic. Naţiunile 
colonizate trebuia să se autodetermine, odată și odată. Să spui 
ce gândești. Să-ţi accepţi dorinţele. Suntem egali și avem 
aceleași drepturi. Era mai puţin optimist decât ea cu privire la 
virtuțile acestei revoluţii. Dar, pentru seara asta, era bine. Işi va 


juca rolul. lată-l pe domnul Alejandro Stern, primul mascul din 
istorie. 

— Eşti un bărbat atrăgător, Sandy. 

Nu-și putu împiedica zâmbetul. Din nou, ea înţelesese greșit. 

— Tu crezi că singurul lucru pe care femeile îl găsesc 
atrăgător este un trup de douăzeci de ani? 

lată unul dintre cele cinci sau șase mistere de prim rang ale 
vieţii. Ce găseau atrăgător femeile? Atenţie, asta o știa. Forţa, 
de orice fel ar fi fost ea, se gândise el în ultima vreme. Dar și 
elementul fizic avea rolul lui. 

— Oricum ar fi, Helen, cred că-mi lipsesc unele dintre 
ingredientele esenţiale. 

— Nu cred asta. Cred că ai toate ingredientele esenţiale. 
Poate unele neesențţiale... făcu un gest la care amândoi râseră 
cu poftă. 

Dumnezeu știa, nu avea sens să pretindă că nu-i plăcea asta. 
Îi plăcea. Dată fiind starea de spirit în care începuse seara, 
onestitatea, afecțiunea și bucuria ei în prezenţa lui păreau un 
miracol încurajator. Îi luă mâna. 

— Helen, e o ofertă încântătoare. Sunt sigur că mă va obseda. 

Ca de obicei, îi plăcea să fie derutant. Revenise la aspectul 
său esenţial, străinul necunoscut și greu de descifrat. Privirea lui 
ambiguă era, se pare, prea mult pentru ea. Se trase înapoi și 
clătină din cap. 

— Doamne, ce-am încurcat lucrurile. 

— Prostii. 

— Oh, Sandy... își acoperi fața cu ambele mâini. Sunt beată. 
Nu-mi vine să cred. 

Stătea jos, cu ochii închiși, roșind deodată, suferind teribil. 
Imaginea scumpei, cinstitei Helen îl mișca. Incepuse să aibă 
labilitatea emoţională a unui adolescent. Până acum nu conta. 
Se ridică deodată și, din spatele scaunului ei, o cuprinse cu 
braţele. 

— Helen, spuse. 

— Sunt beată, repetă ea. M-am dezlănţuit ca un beţiv notoriu 
într-un bar. 

— Ţi-ai scos la iveală sufletul cald și adevărat. Și, spuse el, 
sunt grozav de interesat. 

— Adevărat? 

Își dădu capul pe spate, astfel că îl vedea răsturnat, o 


manevră simpatică, dar, oricum, potrivită unei persoane având 
jumătate din vârsta ei. Și zâmbetul, la fel, era de puștoaică. 

— Da, spuse domnul Alejandro Stern. 

Ţinea prea mult la ea ca să n-o îmbrăţișeze. Se aplecă în 
întâmpinarea ei, plin de bune intenţii și complet nepregătit 
pentru șocul resimţit de la primul contact. Helen simţi și ea și 
scoase un geamăt. Merse în jurul scaunului și o luă în braţe. Îi 
atinse sânii. 

— Hai sus, spuse ea după un moment. 

II luă de mână și-l conduse în dormitor. Acolo, el îi desfăcu 
rochia, îi scoase corsetul și o ajută să-și dea jos sutienul. Sânii îi 
erau plaţi și puţin aplatizaţi de vârstă și de truda experienţei de 
femeie, dar priveliștea rămânea, pentru Stern, profund 
excitantă. Îl lăsă pe el să dea cuvertura la o parte. Helen îi 
desfăcu cravata și i-o trase de sub guler. 

Atunci își aminti de avertismentul lui Peter. Stern se blocă. Era 
fără echipamentul indispensabil. Asta era groaznic. 

— Helen, spuse ei. Ea se uită la el, dar gura lui părea, pur și 
simplu, înțepenită. Helen, e foarte neplăcut... 

— O, făcu Helen, tu de pe ce lume ești? 

Arătă peste pat, spre noptieră. 

— Sertarul de sus. 

Printre ciorapii de damă era și un pachet de prezervative. 
Helen, care își vârâse braţele în rochia languros drapată, zâmbi 
confuz. 

— Dacă tu nu te simţi prost, nici eu nu mă simt prost. Ca să-ţi 
spun adevărul, e nevoie de asta. 

El nu înţelese. 

— Controlul nașterii, spuse ea. 

— De ce, Helen? întrebă Stern. 

Această veste îl bucură, oarecum. 

— Nu te ambala prea tare, spuse ea și dădu la o parte 
cuvertura. Sunt la menopauză. Ca toată lumea. Nu demult timp. 

Stern se juca cu pachetul. Mărime industrială. Douăzeci și 
patru. Majoritatea lipseau. Doamne Dumnezeule, ce 
deconcertantă era viaţa asta modernă. Helen veni către el. Își 
scoase mâinile din mâneci. 

— Unde rămăsesem? întrebă el. _ 

Mai târziu, stătea cu Helen în pat. In seara asta, fusese mai 
puţin performant. Se chinuise pe întuneric cu prostia aia din 


latex, iar nervozitatea lor se manifestase cu o politeţe aproape 
comică. 

— E bine? 

— O, da, sigur. 

Cu toate acestea, stăteau întinși, tăcuţi și atenţi unul cu 
celălalt, satisfăcuţi. La un moment dat, se gândi că trebuia să 
plece. Dar nu chiar acum. În mod inutil, îi trecu prin minte că era 
cu adevărat o creatură netrebnică, o canalie fără conștiință, 
ieșită dintr-o farsă franceză de budoar, ce jura castitate și apoi 
se arunca asupra primei femei care-i ieșea în cale. Ce se 
întâmpla cu el? 

Dar nu se simţea josnic - sau nedrept. Crezuse, uitându-se la 
televizor, la filme și la discuţii deschise - de oriunde ar fi venit 
aceste idei - că acuplările așa-zis ocazionale erau lipsite de 
dragoste și de nerv. Dar aici, stând în întuneric, se simţea 
însufleţit de sentimente duioase. Această femeie, ca și Margy, o 
să-i fie dragă toată viaţa. Oare se înșela? Sau se înșela morala 
curentă? Oare lumea nu căuta, de fapt, intimitatea? Se gândi, în 
chip straniu, la Dixon. Oare și maestrul își trăia aventurile în 
felul acesta? Da. Probabil. Chiar și pentru Dixon, trebuia să fie la 
mijloc ceva mai mult decât dorința de a umbla de colo-colo sau 
șansa de a se lăuda. Râvnea după înţelegere și tandreţe înainte 
de a se întoarce în lumea dură, croită după bărbaţi. La fel și 
domnul Alejandro Stern. Viaţa lui de până acum luase sfârșit, iar 
calea pe care apucase îi era într-o mare măsură necunoscută. 
Ce avea să urmeze? Ultimele luni fuseseră presărate cu temeri. 
Ceea ce nu era cazul acum. Helen stătea încovrigată în curbura 
braţului său, iar el îi simţea respiraţia din ce în ce mai ușoară pe 
măsură ce se cufunda mai adânc în somn. Se dădu la o parte și 
se duse să se răcorească în aerul proaspăt al nopţii. Din 
momentul în care se întâmplase asta, putea să se declare 
împăcat, cel puţin pentru astăzi. 


În vederea evenimentului, Stern Împrumutase Chevrolet-ul 
model 1954 de la colegul său de facultate, George Murray. 
Automobilele de pe vremea aceea tocmai încetaseră să mai 
arate ca niște ceainice. Stern considera acest vehicul, echipat 
numai cu un radiator, impresionant. În Statele Unite, nu făcuse 
cunoștință cu prea multe fete; păreau să fie puține ocazii în 
liceu, fusese închis în sine și, prin urmare, prezentase prea puțin 


interes pentru femeile din jurul lui. Și apoi, muncise în fiecare 
weekend încă de la vârsta de șaptesprezece ani: conducea o 
rablă de camion ce aparținea lui Milkie, seful chior și jegos. Cu 
timpul, lipsa experienţei păru să se atenueze. Fiind străin, ca 
origine evreu, având pe deasupra și accent hispanic, se simţea 
în compania femeilor ca picat din lună. Așa că îi era 
recunoscător Clarei pentru că se simţea bine cu el. Incercase să 
alerge cu ea până la portiera mașinii, dar ea era amuzată și 
nepăsătoare. O reconforta oarecum pe această tânără dură; pe 
măsură ce năzuia spre ea, orbește și instinctiv, ea se gândea, 
probabil, că el era tot ce merita ea. 

— Stii, spuse ea, îndată ce el se așeză, asta a fost într-adevăr 
ideea mea. L-am implorat pe taică-meu să te roage. 

— Stii, spuse el gesticulând, a fost ideea mea. Tu însă ai pus-o 
în practică. 

— Oh, ești dulce. Zâmbi. Tata crede că ești foarte deștept. 

— Da? 

Stern, neobișnuit să șofeze prin oraș, privea cu disperare 
șoseaua. Dacă se întâmpla vreun accident, Murray îl avertizase 
să se ferească de el. 

— Tu ce crezi despre el? întrebă ea. Despre tata? 

Era prea tulburat ca să se poată abtine să nu geamă. Clara 
izbucni în tis. Îi puse mâna pe braț în timp ce el manevra 
schimbătorul de viteze. 

— Sunt teribilă, nu-i așa? De fapt, nu asta sunt eu, domnule 
Stern. E numai vina ta. Stii că de obicei sunt foarte tăcută? iţi 
vor mai spune și alţii asta despre mine. 

— Și ce or să-mi mai spună? întrebă Stern. 

Devenise sociabil. Ea zâmbi, era o întrebare prost pusă. 

— Povestește-mi despre Argentina, spuse ea după o clipă. 

La concert, se interpretase Ravel. Ea îi vorbise despre muzică, 
făcând referințe care pentru ea erau la fel de clare ca niște 
cuvinte scrise pe o pagină. In pauză, el cumpărase suc de 
portocale. Doar o singură sticlă, pentru ea. Fusese un reflex, dar 
observase imediat că o tulburase, arătându-i evident lipsa 
mijloacelor materiale. Ea nu făcuse însă caz de acest lucru. li 
oferise paiul ce fusese introdus în cutia de carton și-l făcuse să 
ia o înghiţitură. Acustica sălii amplifica vacarmul, iar luminile din 
hol erau usturător de stridente după întunericul din timpul 
concertului. Dar momentul devenise pentru Stern mai intim 


decât o îmbrățișare. Caracterul ei devenea la fel de clar ca și 
muzica ce fusese interpretată: era bună, încrezătoare, 
inepuizabilă. Tinea mai mult la bunătate decât la grația ei de 
femeie de lume. Această intuiţie îl lovise ca un fel de lesin, 
fusese cuprins de un curent cald; iși simţea inima alergând către 
ea. 

— A fost splendid, îi spuse ea, ieșind de la concert. 

iși dusese haina până la ușă, apoi se opriseră Înghiontiţi de 
trecători în vreme ce se chinuiau să se îmbrace. Stern se hotărî 
să-i propună să ia cina impreună la restaurantul chinezesc. 
Visase la momentul acesta toată săptămâna. Trebuia s-o ducă 
undeva. Restaurantul chinezesc, hotărâse el, în cele din urmă, 
din motive economice și romantice, iar gândul unei mese - era 
slab pe atunci și tot timpul flămând - îl chinuise zile întregi 
Oricum, ea îl refuză. Banii, cu siguranţă, erau motivul. 

— Trebuie să vă spun, domnişoară Mittler, că intentionez să 
îmi instalez un telefon săptămâna viitoare. 

Era adevărat. Nu o făcuse pentru că nu era sigur că Henry îi 
va permite să rămână în birou. Dar remarca reuși să o amuze pe 
Clara. Aceasta, iși dădu Stern seama, era un fel de magie a ei. 
Clara Mittler râdea cu ușurință. Purta o pălărioară roz, cu o mică 
voaletă albă, și iși duse mâna la bor. 

— Săptămâna următoare, spuse ea. De ce să ne grăbim astă- 
seară? A 

Fu de acord. Íi oferi brațul, iar ea îl luă. Înaintară împreună 
prin mulțimea din hol, bărbaţii în pardesie, iar femeile în blănuri 
și cu bijuterii. Stern simțea un fior de plăcere. Era sigur că 
cineva îl privea și gândea: ce frumoasă pereche de tineri 
americani. 


Capitolul 19 


Mesajul telefonic spunea „Margy Allison”. Dacă ar fi fost doar 
„Margy”, el și-ar fi dat seama cine era cu o clipă mai devreme și 
s-ar fi simţit mai puţin chinuit. Nu mai schimbaseră o vorbă de 
când se despărțiseră la hotel. Nu-i mai trimisese flori, nu-i mai 
dăduse niciun telefon, să-i spună „bună” sau, mult mai 
important, să-i menţioneze că era posibil să-i fi transmis vreo 
boală venerică! Avusese totuși intenţiile astea. Dar ar fi fost 
mult mai ușor să determine Departamentul Sănătăţii Publice să 
trimită o carte poștală, decât să explice problema prin telefon. 
Și cum putea să explice substratul problemei, protejând, în 
același timp, intimitatea Clarei și a lui? Peter sunase deja, să-i 
spună că eșantionul ieșise curat: după un al doilea test al 
sângelui, peste câteva săptămâni, o să aibă o carte de sănătate 
perfectă. Mai bine să aștepte, se gândise. Dar acum, cu mesajul 
telefonic, era încolţit. Ei bine, parcursese un drum lung în numai 
câteva luni, de la soț fidel până la ticălos desăvârșit. Oftă și o 
rugă pe Claudia s-o caute la telefon pe Margy. 

— Bună, spuse Margy. Stern crezu că surprinde o notă de 
voioșie în vocea ei, dar speranţele lui se sfărâmară curând. Era 
ironică. O grămadă de timp, și nimic, continuă Margy. 

Linia telefonică era invadată de sunete. Ce-l făcuse oare să 
creadă că se pricepea la femei? 

— Dacă-ţi-aș spune că sunt teribil de rușinat, m-ai crede? 

— Sigur, spuse Margy. Cred că totul devine foarte clar astfel. 

Era supărată. Indignată. Stern se cufundă încă puţin în 
scaunul lui, încercând să se identifice cu un mănunchi de 
sentimente de culpă. Urma ca ea să i-o trântească. O simţea. 

— Mi-e frică, spuse el și se opri. 

O să-i spună că era străin de toată treaba și, prin urmare, 
tulburat. Dar era mult prea patetic pentru o scuză. 

— De ce? spuse Margy. Vrei să-mi spui că e ceva de care te 
temi? 

— Margy, îmi pare rău cu adevărat. Serios. Ești o persoană 
mult prea fină, ca să fii tratată atât de meschin. 

— Cred și eu, spuse ea. 

— Știu asta. Cu adevărat. 

— Dar uite că eu te-am sunat. 

— Sunt foarte bucuros că ai procedat astfel. Am ceva ce ar 


trebui să vezi. 

— Eu? 

— Da, tu. Îţi place sau nu, m-am gândit că tu ești tipul cu care 
ar trebui să vorbesc despre asta. 

Când înţelese, fu ca și cum l-ar fi înjunghiat cineva. Oh, 
Doamne, se gândi. Oh, Doamne. Închise ochii. O îmbolnăvise. 

— Stăteam aici, uitându-mă la chestia asta blestemată și la 
asta m-am gândit - ei bine - voi vorbi cu pungașul ăla chiar 
acum. 

— Oh, Margy, spuse Stern. Așteptă un moment, cuprins de o 
rușine insuportabilă. Când a apărut? 

— leri. 

Bineînțeles. Bazează-te pe Peter și vei sfârși prost. 

— Asta e responsabilitatea mea, spuse Stern. Nu trebuie să ai 
dubii în privința asta. 

— De ce să am dubii? Te sun doar, nu? 

Stern continua să țină ochii închiși. Niciodată în viața lui nu 
trecuse printr-un moment ca acesta. Niciodată. Tot timpul își 
păzise cu mare grijă onoarea. Strecură distrat o mână de-a 
lungul biroului, până când își aminti că această căutare pe 
bâjbâite era inutilă. Urma să cumpere astăzi trabucuri. Era o 
promisiune faţă de el însuși. Un jurământ. 

Când el încetă să vorbească, ea spuse: 

— Aș vrea să-mi spui ce trebuie să fac. 

— Sigur. 

— Cât poate să dureze tâmpenia asta? 

Ce-i spusese Peter oare? Trei săptămâni sau o viaţă de om. Îi 
spuse doar că nu se putea ști sigur. Nu voia să intre în detalii. 

— Perfect. Cred că pot să vin acolo? 

— Aici? 

— Unde altundeva? 

Era, se pare, rușinată de tratament sau de diagnostic. 

— Cred că tot ce e necesar poate fi făcut în Chicago. 

— Da, și eu cred asta, spuse ea, dar nu va fi așa. 

N-avea nici cea mai mică idee ce impuls o făcuse să 
izbucnească acum. 

Când imaginea lui Helen îi veni deodată în minte, i se opri 
respiraţia. Se lăsă pe spate în scaun, rigid, prostit. Cu siguranţă, 
nu putea fi o problemă și acolo. Peter realmente promisese. Dar 
dacă se înșela și a doua oară? Ochii lui Stern erau acum larg 


deschiși. 

Margy îl întrebă dacă mai era acolo. 

— Îmi pare rău. 

O rugă să aștepte un moment, apoi se trase mai aproape de 
birou, ţinându-se de marginea lui verde. Tot acest control pe 
care-l exercitase, acel control forțat, excesiv și urât, pe care-l 
avusese tot timpul și pe care-l dispreţuise în mod tacit tot 
timpul, avea o menire. Văzu asta acum. 

— Ştii că mai am numai trei săptămâni, spuse Margy. 

— Trei săptămâni? întrebă el. 

— Până când trebuie să fiu acolo. Aici scrie douăzeci și șapte 
iunie. 

Ce anume, aproape spuse. Dar n-o făcu. Un proces miraculos 
de reconstituire intră în funcţiune. Oh, scăpase cu viaţă. 
Înţelegea acum: ea primise o citaţie de la marele juriu. Își dădu 
o palmă în piept, acolo unde își simţea inima bătând nebunește. 

Răspunzând întrebărilor lui, făcu o scurtă dare de seamă a 
evenimentelor din ziua precedentă. Citaţia fusese emisă de 
agenţii FBI din Chicago, funcţionari locali, neimplicaţi în 
investigaţii care, pur și simplu, îi aruncaseră hârtia, spunându-i 
că trebuie să depună mărturie pe douăzeci și șapte, cu privire la 
documentele cerute. 

— Ai perfectă dreptate, spuse Stern. Trebuie să vii aici. Mă 
gândeam pentru un moment că n-or să ceară o audiere înainte 
de depoziţia în faţa marelui juriu, dar, de vreme ce ţi-au spus 
altfel... 

Minţea fabulos acum - într-o secundă, urma să reorienteze 
întreaga discuţie. 

— Deci, ai spus pe douăzeci și șapte? Se întinse după agenda 
de întâlniri, dar era la Claudia. Nu se deranjă s-o recupereze. Da, 
este bine. În regulă, atunci o să te văd aici. 

— Asta-i tot? întrebă ea. 

— Nu, nu, spuse Stern, bineînţeles că nu. Trebuie să mă 
întâlnesc cu tine, să revedem documentele, să stabilim de ce te- 
au deranjat. 

— Dar ești avocatul meu. N-o să fie ca în cazul lui John. Cum 
ai spus, ești responsabil. 

— Trebuie să verific împreună cu asistentul procurorului 
federal, ca să fiu sigur. Dar trebuie să spun că... 

Stop, își spuse. Oprește-te. Vorbea prostii încă plin de ușurare. 


— Margy, pune citaţia pe fax. Chiar acum... 

Pentru câteva clipe fură în legătură, fără să vorbească, 
gândindu-se la nimicuri, în băzâitul monoton al faxului. Apoi 
Stern o anunţă că Claudia îl solicita pentru un alt telefon, o 
minciună complet străvezie, și o puse pe Margy să aștepte până 
când copia citaţiei ieși din aparat pe masa lui. Erau solicitate 
documentele firmei și, de fapt, citaţia ar fi trebuit să-i fie trimisă 
lui, în calitate de avocat al Corporaţiei. Nu crezuse că 
avertismentul lui Klonsky să însemne că ei vor ajunge până aici. 
Dar judecătorul Winchell îi lăsase și în alte cazuri pe procurori să 
o scoată la capăt cu această tactică, argumentând că era 
necesar să fie siguri că angajaţii erau exigenţi în elaborarea 
documentelor. Și, ca de obicei, remarcă Stern, informatorul 
guvernului fusese pe fază în indicarea celui care ar fi putut 
cunoaște cel mai bine documentele firmei. 

Conţinutul citaţiei era, în majoritatea privinţelor, previzibil. 
Primele listate erau aproximativ douăzeci și patru de 
documente; guvernul voia toate listele scrise în acele zile la 
biroul central. Cerând dosarele tuturor afacerilor biroului de 
tranzacţii la fiecare termen, guvernul își continua efortul de a-și 
eclipsa interesele, nemenţionând tranzacţiile individuale. Însă, 
în toată această cantitate de hârtii, trebuia să fie și biletele pe 
care John le scrisese la instrucţiunile lui Dixon, pentru comenzi 
ce sfârşiseră prin a fi înregistrate în contul pentru erori. Încă 
odată, informatorul era pe fază. 

In paragraful al doilea al citaţiei, marele juriu solicita toate 
cecurile de sume anulate ale biroului de tranzacţii, în valoare de 
peste două sute cinci zeci de dolari, consemnate în primele 
patru luni ale anului. Acesta, Stern înţelese, era un nou pas în 
eforturile guvernului de a identifica în mâinile lui Dixon 
profiturile realizate ilegal prin tranzacţii la termen. Era, totodată, 
și un semn încurajator; se părea că, după cum prevăzuse Dixon, 
citaţia către banca lui rămăsese fără rezultat. Stern petrecuse o 
seară sau două, analizând copii ale documentelor pe care banca 
le întocmise și nu remarcase ceva mai important decât 
ocazionalele cecuri personale de investiţii și achiziţii ce făceau 
parte din stilul de viaţă de milionar al lui Dixon. Bineînţeles, nu 
erau depuneri mari din surse nejustificate. 

— Ce-i cu ultimul paragraf? o întrebă Stern pe Margy când 
reveni la telefon. Pulsul îi revenise la normal. Citi: „Toate 


documentele privind deschideri de cont, documente de achiziţie 
și vânzare, confirmări și declaraţii lunare pentru contul 
06894412, contul Wunderkind”. Știm ce poate să fie? 

— M-am interesat, spuse Margy. 

— Şi? 

— Şi, e un câine bătrân și deștept. Ai extrasele contului 
pentru erori pe care ţi le-am dat? 

Stern o puse să aștepte la telefon cât timp Claudia scoase 
dosarul. 

— Uită-te pe douăzeci și patru ianuarie, îl instrui ea. Vezi 
acolo unde contul pentru erori înregistrează o cumpărare și o 
vânzare de o mie șapte sute cincizeci de tone de ovăz? 

Se uită. Dixon sau altcineva, pentru a face pe plac 
presupunerilor formale, reunise aceste comenzi în jurul unei 
creșteri a preţului ovăzului, apărută atunci când Chicago Ovens 
cumpărase mai mult de șaptezeci de mii de tone în ziua aceea 
la Chicago. 

— Tranzacţiile au adus un profit de patruzeci și șase de mii, 
nu-i așa? 

Nu era capabil să urmărească, lăsând-o singură să-și continue 
calculul aritmetic. Aproba doar. 

— Acum, uită-te la ziua următoare. Vezi unde e o înregistrare 
a două contracte de cumpărare de argint, în contul pentru erori? 

— Da. 

După notele înscrise în extrasul contului pentru erori, aceste 
tranzacţii, ca și tranzacţiile cu ovăz din ziua trecută, fuseseră 
înscrise într-un cont pe care biroul de tranzacţii nu îl avea în 
evidenţă. Astfel, toate tranzacţiile intraseră în contul pentru 
erori. 

— Acum, ghici la cât se ridică valoarea în bani gheaţă a 
argintului? Te surprinde dacă e puţin sub patruzeci și șapte de 
mii? 

Până aici, totul era o surpriză pentru Stern, însă, cunoscându- 
și rolul, spuse numai „nu”. 

— Acum, uită-te la extrasul contului pentru erori, spuse ea. 
Vezi din nou cele două contracte pentru argint? 

— „Proces-verbal de transfer către A/C 06894412”. 

Stern citi nota din declaraţie și se uită din nou la citaţie. 

Acesta era numărul contului Wunderkind. Ca și până atunci, 
nu înţelegea. 


— Vezi, a folosit profitul pe care l-a obţinut pe ovăz în data de 
douăzeci și patru, pentru a cumpăra argint pe douăzeci și cinci. 
Costul argintului se debitează în contul pentru erori, și, după ce 
este închis, el justifică intrări și transferă argintul în acest alt 
cont, Wunderkind. Înţelegi ? A transformat profitul în argint, iar 
acum îl are în mâinile sale fierbinţi. 

— In alte ocazii s-a mai întâmplat ceva similar? 

— După câte cred eu, e la mintea cocoșului. Face ceva bani 
prin tranzacţii la termen, apoi îi aruncă într-un cont pentru erori, 
pentru a absorbi profitul din același cont. 

— Wunderkind? 

— Exact. 

Stern își explică lui însuși, pentru a fi sigur că înțelesese; era 
un procedeu complicat, pentru a manevra profiturile obținute 
prin tranzacții la termen prin contul pentru erori. Odată ce 
profitul era în mâinile lui, ar fi încheiat noi contracte, făcând 
câte o greşeală ce ar fi pus noul contract, de asemenea, în 
contul pentru erori; după ce prin contul acesta se plătea pentru 
noua poziție, suma era transferată în contul Wunderkind - orice 
sau oricine ar fi fost el. De aceea Dixon îi aruncase privirea 
aceea vicleană pe terenul de golf. 

— Şi ce se întâmplă cu toate pozițiile înscrise în acest cont 
Wunderkind? 

— Nu știu, fiindcă nu am încă toate documentele. Probabil că 
îl închide imediat și bagă banii în buzunar. 

— Şi Wunderkind ce înseamnă? 

— Mă depășește. Poate că în cont este numele. Singurul lucru 
pe care îl știu din număr este că e vorba despre un cont de 
corporație. 

Stern dădu din cap. Deci, această cursă se îndrepta spre el. 
Dacă guvernul putea arăta că Dixon controla acest cont 
Wunderkind, deţinea legătura de care avea nevoie ca să-l 
învinuiască de toate acestea. Dixon avea pregătită o ultimă 
șmecherie, un alt truc deștept, pentru a-i împiedica pe agenţii 
federali să demonstreze că dolarii aceia murdari ajung la el. Un 
cont de corporație, spusese Margy. Probabil că acţiunile 
corporației erau deţinute de un trust, iar trustul era controlat și 
finanţat de la distantă. Pe parcursul investigaţiei IRS-ului, de 
acum câţiva ani, Stern îl văzuse pe Dixon utilizând astfel de 
stratageme, manevre isteţe cu care s-ar fi mândrit și CIA. John 


era cel care rămăsese principala lui îngrijorare - ce avea să 
spună el judecătorilor? Dacă îi va împiedica sau va înjumătăţi 
adevărul, Klonsky și Sennett vor ameninţa cu punerea sub 
acuzare - și o vor face. Stern dădu din nou din cap, gândindu-se 
la situaţia delicată a ginerelui său. 

Stern îi ceruse lui Margy să adune toate documentele până 
luni, înainte de audierea ei la tribunal. 

— Sigur. Voi lucra tot weekend-ul. Ce mai e nou? Cred că voi 
ajunge acolo duminică seara, spuse Margy încet. Stai și tu pe la 
Gresham. 

— Ah, da, spuse încet Stern. O văd pe Claudia făcând semn cu 
mâna. Trebuie să fie ceva urgent. Îţi mulţumesc mult, îi spuse, 
îți mulţumesc tare mult, și puse jos receptorul, simțindu-se rău, 
recunoscător și liber. 


Capitolul 20 


De două ori în ultima săptămână, Stern se dusese acasă de 
dimineaţă, să se schimbe pentru slujbă și să se uite prin 
corespondenţa din ziua precedentă - noaptea petrecându-și-o la 
Helen. leșiseră împreună de trei ori, după seara petrecută la 
concert - la restaurant, la teatru, și ea își demonstrase de 
fiecare dată capacitatea de a-l face să treacă peste stresantele 
accidente ale vieţii sale în derivă. Cu Helen, avea tendinţa să 
audă numai râsetul ei muzical și ispititor, vocea ei clară și 
fermă, și să simtă, bineînţeles, stăruitoarea vibraţie a vieţii 
sentimentale reînviate. Scumpa, dulcea de Helen era hotărâtă 
să-l bine dispună. 

In corespondenţa din ziua precedentă, Stern găsi în această 
dimineaţă o altă copie a notei de la Westlab, un formular roz de 
data asta, cu o etichetă roșie, bătută la mașină, care spunea: 
EXPIRAT. Da, desigur, se gândi imediat. Ultimele speculaţii erau 
că, datorită naturii problemei, consultase o doctoriţă. Ajunsese 
să răsfoiască prin agenda de telefoane din nou, căutând un 
nume, chiar dacă simţea că era inutil. Ce ar fi putut modifica? 
Dar curiozitatea lui nu era doar o problemă raţională. Considera 
această reţetă expirată ca fiind un semn al destinului, și, cu 
reţeta de la Westlab și carnetul de cecuri în mână, aranjă că, 
imediat ce avea să se îmbrace, să găsească locul unde, în 
mijlocul lunii februarie, un eșantion al Clarei Stern fusese 
recoltat, examinat și, cu exactitate clinică, diagnosticat. Dar 
dacă era o greșeală, se întrebă dintr-odată, în timp ce conducea, 
apoi înţelese, cum o făcuse de sute de ori înainte, că 
diagnosticul nu era ultima concluzie. Clara avusese un motiv să 
bănuiască ceva. Numai în Biblie și în poveștile cu regele Arthur 
virtuoșii aveau relaţii erotice în somn. 

Stern nu cunoștea adresa laboratorului, însă ghidul străzilor îi 
indicase o curticică, vârâtă între două largi bulevarde 
comerciale, nu mai mult de cinci sau șase blocuri depărtare de 
casa lui Stern, în apropiere de Riverside. Acolo era o clădire din 
cărămidă, scundă și cu acoperișul neted, cu ferestre cu canaturi, 
o construcţie în stilul anilor '50. De douăzeci de ani, trecuse cu 
mașina pe lângă laborator și niciodată nu-l observase. Dincolo 
de ușile de sticlă ale clădirii, era o sală mică de așteptare, cu 
patru scaune adânci, mărginite de o bară de oţel și un oficiu de 


sticlă. La ferestruica acestuia, ceru cu Liz. Fu chemată și apăru, 
exact cum o descrisese Radezyk, mică și întunecată, cu părul 
negru și tuns scurt, cu breton. Purta pantaloni largi și cenușii; 
era machiată și fardată strident. Zâmbi atractiv, obișnuită, în 
mod evident, să aibă de-a face cu publicul. 

— Sunt domnul Stern, spuse el. Această chitanţă i-a fost 
trimisă soției mele înainte să moară, la sfârșitul lui martie. In 
confuzia care a urmat, mă tem că am uitat de ea. 

— O, nu-i nimic, spuse Liz apăsat. 

Făcu un gest cu mâna, oferindu-i iertarea, cu neglijenţă, dar 
hotărâtă. 

El aşteptă o clipă. 

— Probabil că mai era și reţeta unui doctor. Ori n-am primit-o, 
ori a fost trimisă greșit. Aș dori să-l contactez pe doctor, ca să 
fiu sigur că nota de plată n-a fost trecută cu vederea, dar nu știu 
precis cine era. Puteţi să-mi daţi numele doctorului care a 
supravegheat testul? Sunt executorul testamentar al averii 
soţiei mele și, dacă este vreo problemă... 

— Oh, nu. 

Liz dădu din mână în același fel și plecă cu copia declaraţiei 
laboratorului Westlab, depărtându-se prin spaţiul transparent al 
biroului luminat, ca majoritatea clădirilor din acea epocă, cu 
prea mult neon. De undeva, din spate, venea un miros vag 
antiseptic. Căutând prin fișet, Liz strigă către o altă femeie, apoi 
se întoarse, răsfoind printr-un dosar. Nici nu ajunsese bine la 
ghișeu și-i spuse: 

— L-am găsit. 

— Poftim? 

— ÎI cunoașteţi? Doctorul Nathaniel Cawley? Biroul lui este pe 
Grove. La trei blocuri de aici. Poftiţi adresa. 

Ea lăsă dosarul în faţa lui Stern și îi arătă cererea de test, un 
formular lung, cu litere mici bătute la mașină și spaţii ce 
fuseseră completate în obișnuita manieră indescifrabilă a 
doctorilor. Numele și adresa cabinetului erau aplicate cu o 
ștampilă în partea superioară a formularului, dar nu era nicio 
îndoială că el fusese acela care făcuse cererea: el semnase cu o 
mâzgălitură și scrisese „Cultură virală pentru HSV-2” într-o 
rubrică pentru comentarii, la sfârșitul paginii. 

Șocat și deodată glacial, Stern îi aruncă o privire lui Liz, care 
se uită la el ciudat. Probabil că era reacţia la răspunsul lui tâmp 


sau își adusese aminte de Radezyk, sau își dăduse în sfârșit 
seama pentru ce anume era testul. Primul lui impuls, oricum, 
era să continue să se prefacă, așa că își scoase stiloul de aur din 
buzunarul interior al hainei, pentru a scrie adresa lui Nate. Nu 
era nicio hârtie la îndemână, așa încât, fără să vorbească, se 
întoarse. 

— Doreaţi să plătiți aceasta? Liz îi întinse chitanţa. 

Completă șovăitor cecul. Nu reușea să scrie bine numerele și 
trebui să fac un efort pentru a sfârși treaba. 

Nate! În mașină, Stern căzu cu greutate pe scaunul de piele, 
de culoarea cireșii, a Cadillac-ului. Exista fără îndoială o 
explicaţie: fiindcă băuse prea mult, ori fiind copleșit de 
complicațiile vieţii sale personale, Nate își permisese prea 
multe. Cu toate acestea, Stern era foarte tulburat. Nate era 
uneori beat, însă echilibrat. Din motive necunoscute, îl speriase 
să se gândească la un doctor ca fiind nedemn de încredere sau 
incorect. Căută telefonul mașinii; acest model era echipat cu 
unul. Stern nu-l folosea— drumul său zilnic spre birou nu dura 
mai mult de zece minute, dar, din dragoste pentru tot felul de 
fleacuri, o lăsase pe Claudia să-i obţină un număr și folosea 
telefonul când și când. Acum lovi ușor clapele, formă numărul 
de la informaţii și apoi numărul biroului lui Nate. 

— Nu este aici. Pot să vă ajut cu ceva, domnule Stern? 

— Trebuie să vorbesc cu el. 

Fusese întotdeauna curtenitor cu Nate; se simţea îndreptăţit 
să obţină un răspuns imediat. 

— E ceva urgent! 

Sora făcu o pauză. Puteai să-ţi dai seama că gândea: pentru 
pacienţi, orice era urgent. _ 

— E la spital. Repetă numărul de telefon. Incercaţi să-l 
contactaţi prin pager. E în mijlocul unei ședințe, însă. Nu sunt 
sigură că îl veţi găsi. 

Îi lăsă asistentei numerele lui de la birou, mașină, de acasă, și 
formă la University Hospital. Când dădu de operatorul pagerului, 
îi spuse că telefonul era urgent. În spatele lui, lângă ușile de la 
Westlab, o mamă trăgea un copil care ţipa, nevoind să meargă 
spre o clădire. Stern se întoarse aproape complet, ca să 
privească această scenă. Se părea că micuțul știa ce o să 
urmeze, pentru că refuza cu înverșunare să meargă, aproape 
târându-se pe jos. Chiar și mama era tulburată; în cele din urmă, 


Stern observă că și ea plângea. 

— Aici doctorul Cawley. 

— Nate, sunt Sandy Stern. 

— Sandy? 

În vocea lui era o notă de surpriză sau neîncredere. 

— Durează doar puţin. E important să îți vorbesc despre 
Clara. 

— Clara? lisuse, Sandy, sunt în mijlocul unei întrevederi 
importante. Nate stătu o secundă, pentru a se calma. Sandy 
putem vorbi mai târziu? 

— Nate, îmi cer scuze, dar... 

— Uite, Sandy, este vorba despre chestia cu Westlab? Pentru 
asta ai dat telefon? Ti-am primit mesajele. 

Nate, după cum anticipase, urma să-i explice. Intuitiv, Stern 
văzu cât de forțat și de prostesc trebuia să pară. 

— Ştiu că e o obsesie tâmpită, Nate, dar... 

Grăbit, Nate îl întrerupse din nou. 

— Nu, nu, Sandy, e vina mea. Îmi pare rău că te-am făcut să 
mă cauţi, dar am examinat treaba. În regulă? Am verificat 
dosarele mele, am sunat laboratorul, nimeni nu știe despre ce e 
vorba. N-au nicio evidenţă de niciun fel acolo, și eu la fel, așa că 
nu știu ce să-ţi spun. Este doar o greșeală, sunt sigur. In regulă? 
Am controlat totul temeinic. Las-o moartă. E clar? 

Stern se trezi uitându-se la palma goală. „Ce o fi?” se gândi. 
„Acum, ce?” Dar era ceva mișcându-se prin el, ca un bubuit 
surd, dar aceasta fu cu o clipă înainte ca el să facă, în cele din 
urmă, legătura: Nate minţea. Minţise tot timpul. In momentul cel 
mai confuz, Stern simţi nevoia să-și amintească să respire în 
timp ce asculta cuvintele lui Nate care continua să se 
poticnească. „Ce anume era în neregulă?” se întrebă. Și după 
aceea, ca de atâtea ori mai târziu, decise că nu dorea să știe. 

După aceea nu-și mai amintea cum se sfârșise conversaţia. 
Receptorul, cu o tastă luminoasă pe spate, fusese așezat în 
furcă, iar el își privea mâinile, căutând să-și revină, începu să 
formeze din nou dar o voce înțeleaptă îl sfătui să se calmeze 
mai întâi. Învăţase ceva în tribunal. Un mincinos dovedit minţea 
în continuare. Nate ar fi negat, deturnându-l de la drumul bun. 
Dacă era confruntat, el avea să-i spună lui Stern că, indiferent 
ce spunea formularul, era greșit. Trebuia să fie calm - mult mai 
mult decât era acum - pentru a face faţă situaţiei. 


Băgă mașina în viteză și ieși din parcare. Conducând pe sub 
copacii plantați de-a lungul străzii, în această parte a orașului, 
un gând îl stăpânea, ascuţit și neașteptat, și se simţi străpuns 
de el: ea îl urâse. Îl dispreţuise. Asta, cumva, era ceea ce făcuse 
posibilă toată înșelătoria. El putea înţelege ce îl motiva pe Nate; 
avusese numai câteva minute de reflecţie. Minţea din lașitate, 
fiindcă nu voia să-l înfrunte pe Stern cu faptele. Nu numai 
infidelitatea Clarei; aceasta era doar simptomul, nu cauza. Dar 
boala, un fel de nemulţumire nupţială brutală și nepotolită, era 
prea dureroasă ca s-o dezvăluie. Și totuși, era evidentă în 
fiecare act, în murdăria urât mirositoare pe care o lăsase în 
urmă, pentru ca soţul ei să o descopere. Nefiind capabilă 
niciodată să-și spună părerea, aranjase o demonstraţie grafică - 
o viaţă și o casă împroșcate cu noroi și dezonorate. 

Putea el să pretindă că nu știuse asta niciodată? De-a lungul 
râului Drive, se apropia de unul dintre multele puncte cu 
perspectivă, o suprafaţă din beton, cu un vechi zid gri de piatră, 
delimitând râul, și un șir de bănci orientate spre dealurile 
înverzite ale Moreland-ului și spre suburbiile elegante de pe 
malul de vest. Brusc, parcă și traversă strada. Se aplecă peste 
zidul gros, urmărind apele iuți, învolburate de curenţi ascunși, 
care ţâșneau și stropeau câte una din bănci. 

Numai în anii când copiii plecaseră, unul câte unul, la colegiu, 
ceva devenise evident. Atunci când Kate plecase, o înverșunată 
și amenințătoare furie o cuprinsese pe Clara, o durere grea care 
nu ceda. Cu toată politeţea sa impecabilă, ea nu era în apele ei, 
iar el era incapabil să o liniștească, în cele mai indirecte 
încercări de apropiere, îi sugerase sfaturi pe care ea le refuza 
imediat. De obicei tăcută în privinţa nemulțumirii ei, Clara se 
plângea în mod periodic de absenţa lui. Biroul. Procesele lui. 
Țigările lui - pe atunci îi fusese interzis să fumeze în casă. 
Mesajul atitudinii ei era clar: el avea viaţa lui în care ea nu 
fusese inclusă niciodată. Ei îi rămăsese puţin. ocat să fie 
mustrat atât de direct, Stern o evitase. Acceptase o serie de 
angajamente în afara orașului - un proces lung în Kansas City, 
seminarii și demonstraţii de tehnică juridică. Zburase prin 
America luni de zile, până când, într-un mod subtil, îi propusese 
ceva irezistibil: o excursie împreună în Orientul îndepărtat. În 
Japonia, cu monstruoasele ei orașe și grădinile misterioase, se 
împăcaseră din nou. 


Dar, înainte de asta, în timpul procesului din Kansas City, într- 
una din rarele lui zile acasă, avusese posibilitatea, acum își 
dădea seama, să-i intre sub piele. Procesul privind o urâtă 
conspirație de politicieni și lideri sindicali durase paisprezece 
săptămâni. Stern zbura acasă în serile de vineri, pleca apoi din 
nou duminicile, la amiază. Era doar fizic prezent; vorbea la 
telefon mai tot timpul weekend-ului și lucra la biroul din oraș, 
pregătind următorul martor al guvernului. Într-una dintre aceste 
duminici, Clara îl rugase să vină cu ea la o expoziţie de vase 
japoneze: raiku - ceramică turnată direct în foc și apoi rulată cu 
un pai, pentru a fi decorată. Clara era o admiratoare pasionată a 
tuturor artelor japoneze. Stern nu avea timp pentru această 
ieșire, dar fusese de acord, sperând să o liniștească, știind că ea 
se va simţi liberă să cumpere un vas scump doar dacă era și el 
cu ea. Arăta spre vase, pe rând. li plăceau? O dată sau de două 
ori, el făcuse greșeala să-și manifeste nerăbdarea. Văzând 
efectul provocat, începuse să gesticuleze spre rafturi. „Acesta, 
acela?” Ea găsise că râvna lui subită era superficială și, brusc, 
sugerase să plece. 

— Cu siguranţă că trebuie să-ţi placă vreuna, spusese el. 

Ea tânjea după câteva achiziţii. 

Clara scuturase scurt din cap și ieșise pe ușă înaintea lui. 

Încă un moment, ca atâtea altele în ultimul timp, de aspirații 
complet diferite. La capătul scării, în întunecata clădire a 
galeriilor, ezitase și întinsese mâna, căutând-o. Il salvase stâlpul 
de fier al balustradei. Când ridicase privirea, Clara avea 
pleoapele lăsate nedecis în jos, grele de iritare, cu o furie abia 
stăpânită în ochi. Putea la fel de bine să înceapă cu declaraţia: 
El nu o mulțumea într-un sens profund constant. 

Crezuse că totul trecuse. In schimb, părea că aceasta era 
imaginea de despărţire a Clarei. In cele din urmă, vina pusese 
stăpânire pe ea și îi lăsase un mesaj, implorând iertarea. Dar își 
ceruse iertare doar pentru comportamentul ei. Restul nu putea fi 
schimbat, inima Clarei fusese, de asemenea, pusă pe foc și 
însemnată cu această hidoasă ură. Mai bine ar fi făcut praf casa, 
ar fi spart toată chinezăria, ar fi ciopârţit tablourile de pe pereţi. 
În loc de asta, plină de furie și disperare, se zdrobise și se 
distrusese pe ea însăși, lăsându-l pe el să se rănească de fiecare 
dată când se apleca după vreuna dintre rămășițele relaţiei lor. 


Vorbi cu ea despre Argentina. 

Tatăl lui venise din Berlin în 1928, să lucreze ca doctor în 
așezările agricole de evrei ruși care ajunseseră spre sfârșitul 
deceniului al nouălea al secolului al nouăsprezecelea și se 
stabiliseră lângă Santa Fe. Acolo, Bruno Stern o întâlnise pe 
Marta Walinski. Din comentariile ulterioare, Stern înțelesese că 
mama lui credea că dobândise înțelegerea esenței vieţii 
măritându-se cu un doctor. Jacobo se născu imediat, iar patru 
ani mai târziu, Alejandro; Silvia, după alţi cinci ani. 

Tot așa cum mulţi actori sunt tot timpul pe scenă, tatăl său 
era tot timpul doctor. Purta o barbă mare și era legat cu pasiune 
de profesia lui. Mergea pe străzile din Entre Rios în halatul său 
alb și îl aducea acasă la mama ca să-l spele. Purta costume cu 
vestă, din lână, în fiecare anotimp. Unghiile erau tăiate cu grijă, 
iar mâinile erau albe și spălate la începutul fiecărei zile cu 
lavandă. iși atârna stetoscopul în jurul gâtului, își ridica trusa 
medicală și mergea în fiecare dimineaţă pe jos, două străzi, 
până la infirmeria lui. Mama fi spunea că tata era cineva 
important. li făcea pe oameni sănătoși. Ei il respectau. Tatei îi 
plăcea respectul. Ceva legat de respect - Stern nu cunoscuse 
niciodată adevărata dimensiune a eșecului tatălui său - adusese 
familia, când Stern era de aproape cinci ani, la Buenos Aires, 
orașul cu aer grațios și cosmopolit. O altă mișcare nefericită. 
Populaţia orașului îi lua drept țărănoi, iar rudele mamei de la 
țară îi trataseră de îndată ca fiind niște „înfumuraţi” 
dezagreabili 

In Statele Unite, faptul că Stern crescuse printre evrei în 
Argentina era considerat mai puțin periculos decât dacă tatăl lui 
ar fi rămas la Berlin. Mai precis, printre argentinieni erau mulţi 
antisemiti. Ritella, vara mamei, iși aducea aminte, din vremea 
când se dădea în balansoar, și relata cu înflorituri și accente 
despre Semana Trâgica, săptămâna tragică, pe când ea nu avea 
încă douăzeci de ani și mulțimi furioase intraseră în cartierul 
evreiesc din Buenos Aires, cu bare de fier și doage de butoi, 
luând la bătaie orice bolșevic găseau, ceea ce însemna, pur și 
simplu, orice evreu. Dar în mare parte, anii din Buenos Aires, de 
care Stern iși aducea aminte, nu erau în mod dramatic diferiți de 
ceea ce ar fi putut îndura crescând în Chicago sau New York. În 
partea de nord a Corrientes-ului și a Callas-ului, aproape trei 
sute de mii de evrei - majoritatea, ca și mama lui, copii ai 


imigranților ruși care veniseră în provinciile litoralului la sfârșitul 
secolului al nouăsprezecelea - păstrau o viață de comunitate 
deplină. Erau trei măcelării cușer de carne deschise zilnic, 
brutării, apoi minuscula sinagogă din fața prăvăliilor. Aceștia 
erau oameni săraci - negustori și muncitori În fabrică, docheri și 
cărăuși de carne - care, după cum spusese mama, iși vindeau 
munca spre a supravieţui 

Pentru Clara, în timp ce stătea vizavi de el în restaurantul 
chinezesc, într-un separeu ai cărui pereţi erau pictaţi cu 
magnifici dragoni cu ochi roșii și cozi verzi, detaliile familiale nu 
erau accentuate. El vorbea despre indienii ce umblau desculți în 
Entre Rios; acești gauchos stranii ai ţării. Explica configurația 
ciudată a culturii-argentiniene, cu diversele ei elemente 
europene, ca verticalitatea britanică, larghețea de spirit italiană, 
curajul și sentimentul de vină hispanice. Emoţia unei ţări 
îndepărtate, împreună cu obiceiurile ei, o înfiorau; puteai să vezi 
asta pe fața ei, dar îl asculta mută ca o pisică. În unele 
momente, puteai să crezi că nu era capabilă să vorbească. EI, 
între timp, continua să vorbească cu animaţie despre ceea ce, 
de cele mai multe ori, se simţea înclinat să ascundă. Figura ei 
luminoasă îi păruse lui Stern ca un soi de omagiu. 

După aceea ea îi acceptase brațul și porniseră prin parc 
înapoi spre Chevy-ul lui George Murray. 

— Ar trebui să încetezi să îmi mai spui domnule Stern. 

— Foarte bine. Cum ţi se zice atunci? Alejandro? 

— Multă lume Îmi spune Sandy. 

— Foarte bine, spuse. Sandy. 

În ciuda manierelor sale perfecte, el iși dădea seama că se 
luptase să nu reacționeze față de stupiditatea numelui El 
glumise spunând că, în sfârșit, făcuseră cunoștință. 

— Oh, eu știam cine ești. 

— Poftim? 

— Te-am recunoscut. De la Easton. 

— Într-adevăr? Era cu adevărat surprins. După calculele sale, 
era prea în vârstă să fi fost la colegiu, pe când el era la 
facultatea de drept și era sigur că ea nu fusese studentă la 
drept. Fuseseră numai nouă femei care studiaseră în cei trei ani, 
iar el decisese că ea era foarte atrăgătoare și nu era posibil să o 
fi uitat. 

— Sunt sigură că erai tu. Te vedeam tot timpul în biblioteca 


facultăţii de drept. Parcă nu plecai niciodată. 

— Ah, da, spuse el nefericit, cu siguranță eram eu. 

O întrebă ce o adusese la facultatea de drept. 

— Un tip. Se uita în jos pe alee. Era în an cu tine. Era ca tine. 
Fusese în armată. Stern întrebă de numele lui, însă ea dădu din 
mână. Nu contează. N-a reușit, până la urmă. 

Stern scoase un sunet nostalgic. Din anul său, de trei sute de 
studenți, numai douăzeci căpătaseră diploma. Atmosfera 
supraîncălzită a facultății de drept și temerile lui întâmplătoare 
se reîntorceau încă, din când în când, în visuri. Ajunseră la 
mașină și Stern deschise ușa. 

— Sunt șocat să aflu că eram atât de ușor de remarcat, spuse 
el înăuntrul mașinii. 

— Oh! zâmbi. Aveai o tunsoare soldățească. 

— Ah, spuse Stern. Îi ghicea gândul: păruse teribil de 
deplasat. Problema vieții lui. Un bursier de origine străină, cu o 
tunsoare oficială. La Easton, o fi arătat ca un proaspăt sosit din 
birourile de imigrație. Ea îi atinse brațul. Nu îl surprindea că iși 
dădea deja seama de marele loc ocupat în el de mândrie. 

Spuse numai: 

— Te rog. 

EI incerca să salveze momentul. 

— Sunt flatat că am făcut impresie. 

EI o simţise de la început: Clara Mittler, părânau-i rău de ceea 
ce spusese. Avea destulă experiență în legătură cu situaţia lui 
socială dificilă și avea o intuiţie infailibilă, știind când să se 
retragă. Învățase să o imite în maniera în care o fac cuplurile 
după zeci de ani, cum să tacă atunci când era indicat, dar 
niciodată nu avusese măiestria ei. Subiectul discuţiei se risipi, 
stinghereala se îndepărta. El porni mașina și conducea studiind, 
din nou, încordat, străzile. 

— Ţi-a plăcut facultatea de drept? 

— Mai bine mă întrebi dacă am suportat-o, nu dacă mi-a 
plăcut, răspunse Stern. 

— La fel zice și tata. Obișnuiam să studiez în biblioteca 
facultății de drept pe vremea când eram studentă. Voiam să mă 
înscriu și eu, dar el nu voia să audă de asta. Se lupta cu gândul. 
Dar ce impresie ţi-a lăsat Easton-ul, Sandy? Îi folosi în mod 
intenționat numele. Ţi-a făcut plăcere să stai printre dealuri? 

Aici Stern dădu dovadă de mai multă prudenţă. Se părea că 


asta era facultatea ei. Ce putea spune? Acolo, în întinsa regiune 
de tară, treizeci de mile depărtare de centrul districtului Kindle, 
Universitatea Easton fusese construită în deceniul al optulea al 
secolului al nouăsprezecelea, ca o alternativă episcopală la 
universităţile de stat. Acum, ea avea un corp profesoral minunat 
și o recunoaștere la nivel mondial. Dar era plină de tipi sclifosiți, 
în vestoane de tweed, băieţi din Brooklyn și lowa, ce se purtau 
ciudat, ca și cum ar fi fost prinți sau duci. Easton era mai Yale 
decât Yale, un palat al simulacrelor. Pentru Stern, fuseseră trei 
ani umilitori. Câţiva îl considerau exotic; alții, vagabond. 

— Easton, spuse Stern. Mi s-a părut mult mai departe de oraș 
decât ar sugera poziția geografică. 

— Oh, da. Încuviință din cap cu însufleţire. Si eu gândeam 
același lucru tot timpul, pe vremea când predam. 

— Predai? întrebă Stern. 

În câteva clipe, află un lucru sau două despre ea. Reieșea că, 
după colegiu, fusese profesoară la Prescott School din Dusable. 
Elevii erau în marea lor majoritate negri - „coloraţi”, li se spunea 
în 1956 - tineri sărmani a căror sărăcie îi înconjura asemeni unui 
golf vast, situat între ei si restul lumii. În dimineţile cele mai 
friguroase, auditoriul se reducea substanțial, din cauza 
numărului mare de copii ce nu posedau haine. 

— Nimic nu era risipit, spuse ea. Fiecare clipă era valoroasă. 
Ori reușeai, ori dădeai greș. 

— Ce te-a făcut să te oprești? întrebă Stern. 

În mașina întunecoasă, ea scoase un sunet grav. 

— Am renunţat acum aproape doi ani. 

Să treacă la atac fără milă, gândi Stern. Limbajul tribunalului 
îi era, în zilele acelea, tot timpul prezent în minte, și acum se 
ivea încă un obstacol pe care dorea să-l treacă cu brio. 

— Din vreun motiv precis? 

— Am crezut că am ceva mai bun de făcut. 

Tăcură amândoi. 

Când iși luară rămas bun, lângă stâlpii de fier ai gardului ce 
împrejmuia frumoasa casă în stil georgian din Riverside a lui 
Henry Mittler, ea îi strânse mâna și îi zâmbi fără convingere, 
făcându-l să-i promită că avea s-o invite la cină săptămâna 
viitoare. El o privi cum se grăbea pe scări, foarte furioasă. Năvăli 
prin ușile casei, care erau destul de mari. Era oare în pragul 
plânsului? Ceva se întâmplase. Fusese acolo, apoi dispăruse, 


absorbită de propriile ei necazuri. O tânără femeie fascinantă, 
deșteaptă și sensibilă, și, din ușurința cu care îi vorbea despre 
faptul de a-l vedea din nou, el era sigur că nu era la mijloc nicio 
iluzie. Dar, în timp ce se uita în sus spre cărămida și spre 
ornamentele de fier în formă de floare, ce atârnau de casa lui 
Henry Mittler, îl copleși o convingere puternică. Nu avea să știe 
cu adevărat niciodată ce se ascundea înăuntru. 


Capitolul 21 


Cu obișnuita lui înfățișare abjectă, Remo Cavarelli aștepta pe 
culoarul de marmură din faţa biroului judecătorului districtual al 
Statelor Unite, Moira Winchell. Stern se agăța de Remo ca o 
cravată veche - una prea împopoţonată și prea puţin asortată 
cu vreo parte a garderobei sale obișnuite. Cu mâinile sale 
grosolane și accentul din nord, Remo era un motiv de 
stinghereală pentru tinerii avocaţi din biroul lui Stern care erau 
obișnuiți cu clientela curentă - oameni de afaceri și specialiști, 
subjugaţi de pofte materiale sau surprinși în circumstanţe 
ambigue. Dar Remo îi era client de aproape trei decenii, iar 
Stern nu-l abandona. Se întâlnise pentru prima oară cu Stern pe 
culoarele secției de poliţie unde reapărea la fiecare câţiva ani, în 
mijlocul unei belele, o namilă viguroasă, cu faţă dură, bronzată 
ca a unui marinar. 

Remo era un hoţ. Un hoţ de profesie, cu comportament 
asemănător cu al unui vânător profesionist. Admira ceea ce 
fura, îi făcea plăcere să vorbească despre asta și era mereu în 
căutarea altei lovituri. Considera această neliniște ca o parte a 
vocației lui. De fiecare dată când fusese în închisoare - și 
ispășise deja trei condamnări - își vărsase focul asupra propriei 
sale familii. Stern își amintea că, ultima dată, Remo se supărase 
foarte tare când înţelesese ruptura dintre el și fiul său. Crescuse 
printre oameni care minţeau copios despre isprăvile lor. Așa 
încât, de câte ori era prins, Remo Cavarelli își recunoștea vina. 

Acesta era modul în care intenţiona să răspundă acum la 
acuzaţia ce i se aducea - adică, participarea la jefuirea unui 
transport naval internaţional. Bineînţeles, nu astăzi. Asemenea 
cuiva suferind de dureri de dinţi, singurul lucru pe care Remo îl 
considera mai rău decât penibila lui situaţie prezentă era chiar 
rezolvarea ei. Mai devreme sau mai târziu, după ce Stern ar fi 
găsit una sau două soluţii, Remo s-ar fi îndreptat spre boxă, 
recunoscându-și singur propria vinovăţie. Dar, de data aceasta, 
ar fi fost împotriva sfatului dat de avocatul său. Pledoaria 
procurorului era extrem de slabă - o acuzaţie care se întemeia 
pe coincidența apariţiei lui Remo în docul unde camionul 
frigorific furat fusese descărcat. Stern îl încurajase pe Remo să 
se ducă la proces, se oferise chiar să-i reducă din onorariu, dar 
Remo nu se arătase interesat. Procesele erau pentru oamenii 


care aveau pile. Remo nu avea niciuna. În acest moment, cu oa 
patra condamnare, Remo se putea aștepta la un număr bun de 
ani de închisoare. Dar el rămânea de neclintit în hotărârea lui. 

În faţa ușii tribunalului, Remo îi strânse mâna lui Stern, iar 
acesta prinse momentul să-i explice ceea ce s-ar putea întâmpla 
astăzi. Perioada pregătirii procesului trecuse, iar judecătorul 
Winchell urma să stabilească data procesului. Remo nu avea 
altceva de făcut decât să stea lângă Stern. Prezenţa lui nu era 
necesară, dar Stern îl silise pe Remo să vină, totuși. Ar fi arătat 
ca un animal îmblânzit lângă avocaţii care vorbeau o limbă pe 
care el nu putea să o înțeleagă. Cravata îngustă avea un nod 
uriaș care scotea în evidenţă gulerul cămășii de poliester. Capul 
lui Remo părea ușor înălţat, iar mâinile uriașe îi atârnau 
stinghere, ca niște senzori nepotriviţi, simțind greutatea rece a 
gratiilor. Stern îl mai văzuse pe Remo în situaţii similare, dar, 
stând lângă Sandy, ar fi zdrobit și cea mai dură inimă. 

Astăzi, trebuia să-și încerce norocul. Moira Winchell își 
începuse cariera cu procese civile complexe, având de-a face cu 
munţi de documente, rareori aducând cazurile în instanţă. Cu 
zece ani în urmă, fusese prima femeie numită judecător federal 
în districtul ei. De-abia acum, fusese propusă de colegii ei să 
ocupe postul de judecător-șef. Moira fusese sărbătorită pe drept 
ca un învingător triumfal, după multe generaţii de femei 
discriminate. Dar, din păcate, exista un motiv pentru care Moira 
avusese succes acolo unde alţii nu reușiseră. Era o yipă dură. lar 
magistratura o făcuse și mai dură. În faţa numeroaselor 
dificultăţi ale vieții de judecător federal - dosarele încărcate, 
bădărănia avocaţilor, salariul mediocru și puterea aproape 
nelimitată - unii ar fi fost depășiți. Unii veneau la tribunal 
pătrunși de propria lor importanţă și deveneau, în scurt timp, la 
fel de temperamentali ca și Caligula. Moira Winchell era una 
dintre aceștia: arțăgoasă, sarcastică, în unele momente de-a 
dreptul josnică. Stern susţinuse procese împotriva Moirei pe 
vremea când era procuror, chinuindu-se să stabilească cu ea o 
legătură de respect reciproc. În ultimul timp, judecătorul, 
împreună cu soţul ei, Jason, profesor la facultatea de drept, 
avuseseră uneori ocazia să se întâlnească cu Stern și Clara la 
concerte. Acolo, îmblânzită de muzică, Moira era admirabilă, 
chiar dacă era puțin arogantă. In sala de tribunal, însă, era mai 
tare decât piatra. 


— Domnule Stern, ce ne facem cu problema asta? 

De la înălțimea augustă a scaunului de magistrat, judecătorul 
Winchell i se adresă de îndată ce grefierul anunţă că acest caz 
era pe rol. Aparent, nu-i acorda nicio atenţie lui Moses Appleton, 
consultantul baroului Statelor Unite ce stătea lângă Stern. 
Moses, un tânăr negru, era avocat important - avea de-a face 
numai cu cazuri mari - dar toţi procurorii erau ca a cincea roată 
la căruţă pentru judecători: un tânăr funcţionar pledând, de 
obicei, pentru răzbunare. 

Stern se plânse imediat de acuzare, reclamând că aceasta nu 
furnizase suficiente informaţii referitoare la caz, pentru a 
convinge dacă acesta ar trebui „rezolvat fără proces”, referință 
directă la pledoarie pentru vinovăţie. Judecătorul Winchell, care 
mai auzise toate astea, îi propuse să se calmeze. În vechea și 
marea sală de tribunal, avocaţii, fiecare așteptând să se 
întoarcă la bară, ședeau pe băncile întunecate, lăcuite, 
așteptând judecătorul ca pe un preot, după ce-și declaraseră 
onorariile în răstimpul acordat pentru aceasta. 

— Două săptămâni acordate Parchetului, pentru a îndeplini 
prevederile legii 801 combinată cu legea 302 și mărturia juriului. 
Stabilim că procesul va avea loc în două săptămâni din acest 
moment. Fără drept de apel. Dă-le odată, îi spuse judecătorul 
Winchell grefierului care stătea aproape la nivelul solului, cu 
vreun metru mai jos de ea. 

Grefierul Wilburn urmă indicaţia judecătorului și rosti o zi a 
lunii viitoare care suna ca o condamnare la moarte. 

Remo, de lângă Stern, deschise gura pentru prima dată. 

— Așa de repede? murmură el. 

— Taci, spuse Stern. 

Pe podium, judecătorul Winchell își dădea părul negru și drept 
peste umăr. 

— Domnule Stern, aș putea vorbi o clipă cu dumneavoastră? 

Ea începu să coboare scările de lângă pupitru și, în vreme ce 
Stern se apropia, îl îndepărtă pe Appleton de lângă ea. Stern 
știa ce va urma. 

— Sandy, spuse Moira Winchell, ajungând dintr-odată la 
înălțimea lui, mi-a părut teribil de rău când am auzit ce i s-a 
întâmplat Clarei. 

Își puse mâna ei lungă pe umărul lui Stern și îi aruncă o 
privire cu adevărat întristată. El era adânc impresionat de 


sinceritatea judecătorului. Aici, în lumina puternică din sala de 
tribunal, unde Moira nu se obosise să se fardeze, Stern era 
mișcat de părerea de rău exprimată de trăsăturile ei. Faţa ei 
drăguță de irlandeză era profund marcată; ochii ei nu exprimau 
nicio urmă de amuzament. Erai tentat să uiţi asprimea care 
stătea la baza tuturor eforturilor ei. Ştia ca toată lumea o privea, 
așteptând o greșeală serioasă. 

— Doamna judecător este foarte amabilă. 

— Gata, spuse ea. Pauză de masă. 

Apoi își înfășură roba neagră în jurul trupului în timp ce urca 
spre locul ei. Faţa îi era deja ridată de expresia obișnuită a 
iritării. Mai mulţi avocaţi. Mai multe dispute. Mai multe decizii. 

Atât Appleton, cât și Remo așteptau la câţiva metri depărtare. 

— Moses, spuse Stern pe coridor. Avem ceva de vorbit. După 
aceea îl conduse pe Remo în camera procurorilor, o cameră 
liniștită, cu birouri vechi de stejar și fotografii alb-negru ale 
diferiților judecători, toate acoperite de praf și atârnate strâmb 
pe pereţi. Stern rezumă rapid ceea ce apăruse nou. Judecătorul 
urma să ceară în curând o decizie finală referitoare la vinovăția 
lui Remo. Stern îl sfătuise din nou să intenteze un proces, dar 
Remo era absolut indiferent la sugestia lui. _ 

— Treaba asta, spuse Remo, are loc vineri. Inţelegi ce vreau 
să-ţi spun? 

Stern nu înţelese și clătină din cap. 

— Care este religia ta? întrebă Remo. Catolică, nu? 

Stern clătină din cap încă o dată. Datorită educaţiei sale, 
aflase demult care era greșeala pe care Remo o făcea deseori. 
După toţi acești ani, era convins că a-i spune bietului Remo 
adevărul, ar fi fost un lucru riscant. Remo nu era dispus să mai 
pună alte întrebări în viitor. El însuși era surprins de ceea ce 
spusese. 

— Vezi tu, în biserica romano-catolică, în care am fost crescut, 
preoţii spuneau: nu mâncaţi niciun fel de carne vinerea. Ştiai 
treaba asta? Pește, perfect. Turte, perfect. Dar nu carne. Da, dar 
lumea mănâncă. Multă lume. Ştii, câteodată mai uiţi sau pe- 
acolo... Câteodată ai mânca friptură, da’ p-ormă te gândești, 
Doamne, ce zi e azi? Unii o fac dinadins. Imi aduc aminte de 
Sfântul Viator, eram o gașcă și ne duceam să mâncăm 
hamburgheri numai vinerea. Stăteam la geamul unei gherete și 
făceam cu mâna călugăriţelor care treceau pe lângă noi. Nu 


glumesc. Remo râdea, amintindu-și, și-și clătina faţa lui mare și 
întunecată. Oh, eram răi. 

P-ormă, deodată, preoţii și-au schimbat părerea. Vezi? Acum 
totul e în ordine. Poţi mânca tot ce vrei, nicio problemă. Da' ce 
s-a întâmplat cu ăia care ard în iad pentru că au mâncat carne 
vinerea, ei? Crezi că i-au lăsat să iasă de acolo? Ştii, l-am 
întrebat pe preot, fiindcă mă miram. L-am întrebat: Oamenii ăia 
ies sau ce fac? Oh, nu, a spus. Legile Domnului sunt legile 
Domnului. Nu le iei la mişto. Ştii, adică n-a spus să nu le iei la 
mișto, da' înţelegi ce vreau să spun. Deci asta e treaba, o să 
pice într-o vineri. Rahat. N-am făcut nici pe dracu'. Sincer în faţa 
lui Dumnezeu, îmi fac cruce, da’ eu nu m-am băgat acolo. Ştii, 
am auzit de treaba aia, așa că m-am dus pe-acolo, mă gândeam 
poate-mi pică și mie ceva. 

Da’ poate că tipii ăștia și cu mine am făcut ceva păcate 
înainte. Vezi? Așa se petrece treaba. O s-o păţesc într-o vineri, 
drept plată pentru păcate vechi. Deci, ce-ai mai putea face? 

Remo dădu din umerii lui mari și își ridică mâinile. El nu 
stăpânea universul lui Dumnezeu; cu chiu cu vai, înţelegea 
unele dintre regulile lui. În ochii lui căprui se citea o fermă 
convingere. Stern își înăbuși dorinţa de ceartă. In spatele lui 
Remo o văzu pe Sonia Klonsky cărând un vraf de dosare. Strigă 
după ea și dădu mâna cu clientul lui, lăsând în urmă singurul om 
din tribunal care nu avea niciun fel de dubii în privinţa justiției. 


— Trebuie să vorbesc cu tine ceva despre Margy Ellison, 
spuse el, venind lângă ea. Aparent, Klonsky avusese o 
dimineaţă tipică unui asistent de procuror: deplasându-se între 
săli de judecată, lăsând mesaje la grefieri și procurori tineri, 
pentru rezolvarea cazurilor ei, în timp ce alerga între două săli 
de judecată. Stern încercă să se plângă pentru că nu primise 
citația lui Margy, dar ea nu avea remușcări. 

— Ştiai care era poziția noastră. Klonsky divagă în continuare, 
absorbită de următorul ei proces. Cine va fi avocatul ei? 

— Este inculpată? 

— Deocamdată, nu. 

— Atunci intenţionez să o reprezint eu. 

Klonsky era pregătită și pentru asta. 

— Stan crede că există riscul unui conflict de interese. 

— Poţi să-mi explici? 


— Nu. 

— Atunci, poţi să mulţumești din partea mea procurorului 
general al Statelor Unite pentru vigilența lui etică și să-l 
informezi că eu voi fi avocatul doamnei Ellison. 

Îi zâmbi frumos, dorind să fie ferm, dar nu tăios. 

— Pot să-ţi pun câteva întrebări, ca avocat al lui Margy? 

— Dacă insiști. 

— Ce dorești de la ea? 

— Nişte documente. Klonsky zâmbi, dar nu încetini ritmul. 
Câteva întrebări. Trebuie să mă duc la Pivin. 

Arătă spre sala de judecată a judecătorului Albert Pivin, în 
vârstă de șaptezeci și opt de ani, dar care încă avea un calendar 
bogat. Stern o urmă înăuntru, dar grefierul, de îndată ce o văzu, 
îi anunţă imediat cazul, iar Stern ieși să aștepte afară, pe holul 
dintre ușile sălii de procese. Apărând peste câteva minute, ea îi 
mulțumi cu o privire întrucâtva îndurerată. Probabil, crezuse că 
a scăpat de el. 

— Uite, Sandy. Personal, nu-mi pasă de ce-ţi spun. Dar știi 
care e problema cu Stan. Conduce o afacere destul de delicată. 

Stern o urmă la garderobă unde ea își luă haina, apoi se 
îndreptă spre scările tribunalului. Se părea că își terminase 
treaba. 

— Mai precis, ce ţi-a spus Stan Sennett despre mine? 

— O, nu fi așa. El nutrește un mare respect pentru tine. De 
fapt, toată lumea de acolo. Și tu știi asta. Sincer, s-a arătat 
foarte îngrijorat când i-am zis pentru prima dată că tu ești 
implicat în acest caz. Nu trebuie să recunosc asta? 

— Oh, domnului Sennett nu-i e teamă de mine, spuse Stern. 
Procurorii cu experienţă adoră, pur și simplu, să-și laude 
oponenții. Asta contribuie foarte mult la emoția victoriei. 

Bineînţeles, această galanterie fusese rostită pentru a ajunge 
la urechile procurorului general. Ca toţi oamenii lipsiţi de 
încredere în forţele proprii, Sennett era ușor de flatat, iar sud- 
americanul din Stern fusese întotdeauna atent pentru a-i liniști 
pe cei de la putere. Klonsky râdea tare. 

— Hai, las-o baltă, zise ea. Noi vorbim cu tine cât de serios 
putem. Împinse ușile tribunalului. Primăvara era pe sfârșite, 
vântul încă mai sufla ușor și aerul era curat, înainte de a deveni 
apăsător, ca și în timpul verii. 

— Ceea ce faci tu, spuse Stern, este o trunchiere a 


informaţiilor pe care eu le primesc, pentru a-l proteja pe cel care 
te informează. 

În privirea ei se vedea că simţea cum el încerca să-i întindă o 
momeală. Nu-i răspunse. 

— Te rog, spuse Stern. Pentru o clipă, o luă de braţ. Trebuie 
să-ţi mai pun o întrebare sau două despre Margy. Permite-mi să- 
ţi ofer o cafea. Nu am luat micul dejun. 

El arătă un mic restaurant, numit Duke's, așezat pe un colţ și, 
spre surpriza lui, ea veni fără să protesteze. Vorbise serios, îi era 
realmente foame și, de asemenea, o considera pe doamna 
Klonsky, deși erau rivali, o companie plăcută și provocatoare. 
Bineînţeles, în primul rând, el spera că într-o atmosferă mai 
intimă, ea ar fi fost mai puţin fermă în ceea ce privea protejarea 
secretelor americane. Doamna Klonsky, așa cum o demonstrase 
prin remarca ei referitoare la Sennett, nu era într-adevăr 
pregătită să păstreze discreţia. Ea își înţelegea rolul, dar 
caracterul ei expansiv nu era încă complet disciplinat de 
calităţile juridice. Ca mulţi tineri procurori, își imita mai degrabă 
mentorul - adică pe Sennett - decât să facă lucrurile după capul 
ei. 

Duke's era ceva mai mult decât un expres, o dugheană 
soioasă, cu un grătar acoperit cu hotă de aluminiu și cu mai 
multe mese destul de vechi. Klonsky își puse dosarele jos, când 
se așezară, și își ridică nasul înspre mirosurile de prăjeală. 

— Splendid, spuse ea. 

— Asta este o afirmaţie exagerată. „Demn de încredere” ar fi 
fost suficient. N-ai mai fost niciodată pe aici? 

Ea făcu semn că nu. 

— Proprietarul, vorbi el, e tipul acela mic și brunet, pe care îl 
vezi în bucătărie. E român. E celebru pentru cârnațţii preparaţi 
chiar de el, pe care în mod potrivit îi numește în meniu: 
„Prăpăd”. Vrei să încerci? 

Stern ţinea deja în mână lista. 

— N-ar trebui, am pus deja pe mine șase kilograme, spuse ea, 
deși pusese mâna pe meniul poleit. Ginerele tău și-a luat un 
avocat, după cum știi. Am fost puţin surprinsă de remarca ta. 

— Oh, bine, zise Stern, zâmbind voios. 

El, pe de altă parte, se pricepea să pară agreabil păstrând 
totuși tăcerea; felul cum John își alesese avocatul nu era treaba 
procurorului. Fusese îngrijorat că nu mai aflase nimic despre 


ginerele său, dar remarca procurorului Klonsky îl făcuse să 
înţeleagă că John îi urmase sfatul, alegându-l pe Raymond 
Horgan. O mulţime de magistrați erau intrigaţi de afinitatea lui 
Stern pentru Horgan. Cei doi sărbătoriseră multe victorii 
împreună când Raymond era procuror al acuzării în districtul 
Kindle, relaţia sfârșindu-se cu trei ani în urmă, cu niște momente 
penibile, atunci când Stern îl interogase pe Horgan, ce apărea 
ca martor al acuzării în procesul uciderii lui Rusty Sabich - fostul 
șef al lui Raymond. Dar legea, ca și politica, are capriciile ei. 
Marea firmă a lui Horgan obișnuia să expedieze cazurile pe care 
nu le putea rezolva, datorită conflictelor de interese, lui Stern 
care nu putea intra în competiţie pentru obţinerea unor cazuri 
importante și, desigur, le întorcea serviciul în același mod. 

— Ce este într-adevăr bun pe aici? întrebă ea. 

— Cârnaţii, dacă ai un stomac care să-i digere. Nu sunt sigur 
că se potrivesc situației tale. 

— Şİ eu mă îndoiesc, spuse ea. De-abia am început să 
mănânc din nou carne. Pentru proteine. 

— Eşti vegetariană? 

— O, în ultimii ani am fost foarte atentă la ceea ce mâncam. 
Am fost odată foarte bolnavă. Se uită direct la Stern, iar în ochi i 
se citi că discuția ajunsese într-un impas. Cancer, spuse ea. 

Noroc că ospătarul tocmai venise, salvându-l pe Stern de la 
comentarii. Doamna Klonsky avea un mod direct de a tulbura 
oamenii, o abilitate de a depăși limite deja cunoscute, fără să 
stea prea mult pe gânduri. O trăsătură de caracter care-l punea 
pe Stern într-o situație neplăcută. Ea comandă doar un singur ou 
prăjit, în timp ce el ceru o omletă și două porţii de cârnaţi. li 
promise și ei o bucată. 

— Ce spuneam? continuă ea. Stern nu răspunse, dar ea își 
aminti singură și spuse doar: O, da. 

— Pari a fi un om sănătos acum. 

— Cred că sunt. Vreau să spun că nu aș fi în situaţia asta... își 
ridică o mână. Sunt vigilentă. Niciodată nu uit de treaba asta. Iți 
spui ţie însuţi că te simţi bine. Cauţi anumite semne că nu e așa, 
iar când nu le găsești, te bucuri și îți spui că te poţi întoarce la 
credinţa că ești nemuritor, așa cum o făceai și înainte. 

— Câţi ani aveai? 

Ea își ridică ochii în sus, ca să-și aducă aminte. 

— Treizeci și cinci, treizeci și șase, cam așa. 


Stern clătină din cap. Își spuse că era destul de tânără pentru 
astfel de probleme. 

— Ei bine, știi cum e. Te duci la spital, întrebându-le de ce 
tocmai eu, iar acolo găsești o mulţime de alţi oameni în aceeași 
situaţie, chiar și mai rău. 

Comandase un ceai și întrerupse discuţia pentru a și-l prepara 
când ospătăriţa i-l aduse. 

— Nu mi s-a părut că lucrurile sunt neobișnuite acolo. Dar 
eram foarte tânără, aveam doar treizeci și șase de ani. Viaţa 
mea era un haos. Eram la facultatea de drept, era deja a patra 
facultate pe care o începusem. Nu aveam nicio idee despre ce 
aveam de făcut. Relaţia mea cu Charlie trecuse prin milioane de 
crize. Îşi ridică mâinile, pentru a întări ce spusese, una dintre 
încheieturi fiind împodobită cu un șirag de brățări de plastic, 
lucitoare. Mi se părea atât de incredibil că deja „mi se arătase 
ușa”, când de fapt nici nu aveam sentimentul că ajunsesem. 

Expresia ei îl făcu pe Stern să râdă. 

— Ce alte facultăţi ai mai urmat? 

— Să mă gândesc. Începu să numere pe degete și-și ridică din 
nou ochii spre bârnele soioase ale tavanului. După ce am 
terminat colegiul, m-am dus în California, pentru a absolvi 
facultatea de filosofie, dar nu eram pregătită pentru asta, așa că 
m-am înrolat în mișcarea pentru pace - ţi-aduci aminte? - și m- 
am dus în Filipine pentru doi ani. Când m-am întors, am început 
facultatea de engleză, iar acolo l-am întâlnit pe Charlie. Am 
părăsit-o, pentru că nu-mi puteam imagina cum aș putea scrie o 
dizertație. Dar, bineînţeles, mi-am terminat toate lucrările, 
înainte să-mi dau seama de asta. După aceea am predat 
aproape un an și jumătate, după care m-am întors înapoi în 
Universitate, ca studentă la pedagogie. Pe urmă am renunţat la 
birocraţia din învăţământ care se dovedea a fi fără speranţă. 
Bineînţeles că datoram o avere din împrumuturile pe care le 
făcusem cât am fost studentă. Așa că am început să mă 
gândesc cum să-mi găsesc o slujbă decent plătită. Asta m-a 
condus la avocatură. Mai erau și alte lucruri pe care le făceam 
între timp, dar nu au durat prea mult, așa că nu ţi le mai spun. 

— Înţeleg, spuse Stern. Se pare că ţi-a fost greu să alegi un 
început. 

— Nu începutul a fost problema, spuse ea. Nu a fost absolut 
nicio problemă. Sfârșitul s-a dovedit a fi greu, întotdeauna. Am 


crezut mereu că nu eram o persoană care să alerge după 
împliniri, dar, după ce m-am îmbolnăvit, am fost într-adevăr 
nefericită că nu aveam nici măcar un singur lucru realizat în 
trecut. Era ca și cum nu existasem. Eram patetică. Mă 
iradiasem. Stăteam acolo și îmi cădea părul. Îmi reveneam de 
pe urma operaţiei. Charlie îmi aducea cărţi de-ale lui Hart Crane. 
Am început, de fapt, să-mi scriu dizertaţia chiar acolo. În mod 
firesc, într-o dimineaţă, am vomitat pe ea. Asta, nu mai e nevoie 
să o spun, era un semn rău. Se lăsă pe spate, prinsă de propria 
ei poveste. Luă o furculiţă de oţel de pe masă și o privi fix. 
Vorbesc prea mult, spuse ea. 

— Ești încântătoare, Sonia, îi răspunse el, și simţi imediat că o 
făcuse să vorbească mai mult decât de obicei, încercă ceva mai 
neutru. Așa că ai devenit vegetariană? Fiica mea, care e avocat 
în New York, vine acasă cu un sac plin de pliculeţe și sticluţe. 
Am învăţat să nu pun întrebări. 

— O, da. Așa sunt eu. Doamna Natură în persoană. Ne 
plimbam sâmbăta, toată ziua, cu mașina după cumpărături. 
Charlie a scris poezii despre asta. Este cu adevărat mai bine. 
Dar medicul a lăsat să-i scape câteva aluzii străvezii cu privire la 
mai multe proteine. 

— Soţul tău e poet? 

— Un poet care trăiește, respiră și scrie în fiecare zi. Asta 
scrie și în declaraţia de impozite: poet. Desigur, are și o altă 
slujbă. Trebuie să aibă. Este funcţionar la poștă. A fost asistent 
universitar la catedra de limbă engleză a Universităţii, ani de 
zile, dar nu putea suporta intrigile politice. Face mai mulţi bani 
acum și are mai mult timp să scrie. E complet devotat unui stil 
de viaţă absolut imposibil și nepractic. 

Zâmbi din nou, oarecum ezitant de astă dată. Poate că simţea 
că e lipsită de loialitate. Se uită iar la tacâmuri și tăcu câteva 
momente, admirând versurile soţului său. 

Atunci sosiră ouăle. 

— Dumnezeule, spuse ea, ce-i cu bulgărele ăla negru? 

— E „Prăpăd”, spuse el. Ce altceva? 

Stern tăie o bucată și i-o întinse, dar ea strâmbă din nas și 
ridică ambele mâini. 

— Îmi face greață numai când îl văd. Arată ca un excrement. 

Stern își lăsă furculiţa în farfurie. 

— Stimată doamnă, acesta este micul meu dejun, spuse el 


întunecat. 

Atunci ea începu să râdă, niște triluri minunate, pline de 
bucurie și voioșie. Râse și el, iar ea se prinse în propriile hohote, 
până când trebui să folosească șerveţelul pentru a-și șterge 
ochii. Reuși să spună, „Bon appetit” și începu să râdă din nou. 

El începu să mănânce. 

— E-n regulă, zise ea. Nu-l lăsa să se răcească. 

— Din întâmplare, e bun. lar mie mi-e foame. 

— Sigur că ţi-e foame. 

Izbucni iarăși în râs, încercând să se controleze. 

— Eşti sigură că nu vrei să vezi cum e? 

El ridică furculiţa, cu o expresie perfect imobilă, și o făcu să 
râdă din nou. De astă dată râse și el câtva timp. Ea îi spuse că 
este un tip de treabă. 

— Sunt obișnuit. Fiica mea de la New York mă cicălește în 
ceea ce privește carnea. Mi-a distrus o grămadă de mese. 

— Cum o cheamă? 

Stern îi spuse. 

— Marta. E minunat. Acum mă gândesc tot timpul la nume. 
Pare atât de important pentru copil. Primul lucru. Şi nu vreau să 
simtă că i-am făcut ce mi-a făcut mie mama. 

— Nu-ţi place Sonia? 

— L-am urât de când eram mică. Mama era cam de stânga. 
M-a botezat ca pe o revoluţionară rusoaică, ucisă în revolta de la 
1905, iar eu eram înfuriată că simbolizez pe altcineva. Voiam să 
mi se spună Sonny, ceea ce o înfuria pe mama. Credea că sunt 
anti feministă. Apoi am ajuns la patruzeci de ani și avocat și 
doream să am un nume care să sune oficial. Așa că la birou sunt 
Sonia, dar pentru prieteni am rămas Sonny. Râse. Seamănă 
puţin cu ce faci tu. Spui Alejandro la tribunal, dar te prezinţi ca 
Sandy. 

Stern zâmbi evaziv, dar era bucuros să vadă că era observat 
de aproape. De altfel, era normal, își zise, ca ea să 
supravegheze un adversar probabil. 

— Mama era genul îndatoritor. Ne chema pe nume diferite, în 
funcţie de locul unde ne aflam. Am avut nume evreiesc. Spaniol. 
Și, desigur, dorea să mă adaptez aici. Chiar și când aveam 
treisprezece ani, nu era în Statele Unite o perioadă optimă 
pentru tipi ca mine. Presupun că poţi lua faptul că folosesc acest 
nume, Sandy, ca semn de slăbiciune din partea mea. 


Așa credea el, că cedase. Mama lui fusese o persoană cu 
autoritate în casă. El vorbea rareori despre ea, dar ea se afla 
încă alături de el, în fiecare zi, cu ochii ei întunecațţi și șpmecheri, 
cu ambițiile ei de grup social și cu speranţa disperată, 
dureroasă, că soţul ei va deveni omul pe care și-l imaginase, în 
loc de sărmanul rănit care era. Stern înclina să și-o amintească 
așa cum arăta în serile când se ducea cu taică-său la operă. 
Rochia de seară somptuoasă îi arăta formele opulente; părul 
roșcat era fixat cu un pieptene cu diamante; întreaga ei 
înfățișare era marcată de dorința pătimașă de a fi văzută și 
ţinută minte. Știuse întotdeauna că întreaga lui putere provenea 
de la ea. 

— Cum te-ai hotărât pentru Marta? Era o vreme mai bună 
pentru Alejandri pe atunci? 

— E botezată după numele mamei mele, zise Stern. Riscă și 
schimbă cu ea o privire, complexitatea relaţiilor dintre ei nefiind 
uitată de niciunul. Apoi el își ridică furculița. Ultima îmbucătură, 
spuse Stern. 

Ea își acoperi gura cu greață înăbușită, dar Stern continuă. 

— Trebuie să-ţi spun, tânără doamnă, că este cel mai bun mic 
dejun de câteva zile încoace. 

Pentru a produce efect, lovi dinţii furculiței de farfurie, dar 
remarca, gândită a fi o vorbă de duh, conţinea cumva sugestia 
disperată a situaţiei lui. Klonsky privi într-o parte trist și 
îndelung. Stern se simţi dintr-odată extrem de încurcat. Își 
făcuse o disciplină din a evita acest mod de abordare: ai milă 
faţă de mine; compătimeşte-mă. Își lăsă iar privirea în farfurie. 

— Voiai să-mi spui ceva în legătură cu Margy, zise el 

O auzi cum oftează. Dar când își ridică ochii, o văzu cu braţele 
încrucișate și reculeasă. Il corectă: 

— Tu voiai să pui câteva întrebări. 

— Mă gândeam că mi-ai putea spune câte ceva în legătură cu 
contul Wunderkind. 

— Numărul este înscris pe citaţie. 

— Sonia, de ce este atât de important acest cont? 

Ea negă cu capul. 

— Nu pot să-ţi spun, Sandy. 

— Şi vrei să o aduc pe femeia asta în faţa marelui juriu, fără 
ca ea să aibă cea mai mică idee despre ce o așteaptă? 

— Ţi-am spus că ea nu este inculpată. Voi fi încântată să 


formulez asta în scris. Dacă ne spune adevărul, nu are de ce să 
se îngrijoreze. Ştii mersul, Sandy. 

— Dar secretul... 

— Ordinele doctorului, zise ea. Așa procedăm. 

Vorbea iarăși despre Sennett. Împotriva voinţei, lui Stern îi 
scăpă un mormăit. Aceasta păruse de la bun început o problemă 
prea importantă pentru un adjunct fără experienţă. Acum putea 
să vadă, în mod evident, că Stan Sennett se afla în spatele 
scenei, trăgând sforile, apăsând pârghiile, palpitând la ideea 
unui proces care să aducă numele lui în The Wall Street Journal 
și momente de neliniște în bârlogul hoţilor de la bursă, așa cum 
îi vedea el, cu palatul lor de granit de pe malul râului. 

Sennett era un tip aspru, lipsit de simţul umorului, cu fizicul 
de pasăre al unui atlet. Era însurat cu o avocată specializată în 
succesiuni, pe nume Nora, genul ascetic, cu maxilare 
încremenite. Stern și-i imaginase întotdeauna pe cei doi într-o 
casă fără niciun fir de praf și cu puţină mobilă, mâncând cu grijă 
și făcând excursii cu mașina în weekend. La început fusese 
procuror șef adjunct în districtul Kindle în timpul lui Ray Horgan, 
dar obținuse licența în California și se angajase la 
Departamentul Justiţiei din San Diego. Ales ca procuror general, 
fusese mai mult sau mai puţin independent faţă de primar și de 
clica lui dubioasă. 

Totuși, faptul că incoruptibilitatea nu era singurul atribut al 
unui guvern bun era una dintre realităţile triste ale reformei 
politice de peste tot. Sennett era genul de birocrat înverșunat, o 
persoană de o disciplină strictă, cu vederi și curaj limitate, care 
părea că se ivește prea des în birourile procurorilor. Șeful 
tuturor, nu părea niciodată să creadă că el lansase provocarea. 
După cum gândea Stern, el prezenta un amestec periculos de 
atribute pentru un om aflat la putere: era vanitos, nu prezenta 
siguranţă, gata să dea sentinţe care nu erau totdeauna corecte, 
și absolut imposibil să i se schimbe părerea de vreme ce 
procedase într-un fel anume. Dacă stăteai cu el și îi prezentai o 
problemă, cerând îndurare sau doar încercând să redresezi 
ceva, ochii lui mici și strălucitori te urmăreau în vreme ce 
expresia îi rămânea neîndurătoare. „Nu”, spunea el imediat ce-ţi 
încheiai prezentarea de zece minute. „Nu merge”. Prea puţine 
explicaţii, prea puţină căldură. Nicio justificare. Se ridica în 
picioare, îţi strângea mâna și te conducea la ușă. 


Acum, o folosea pe Klonsky ca instrument. Aparenţele erau 
altele, dar, de fapt, acesta era cazul lui. Stern se întrebă dacă 
Klonsky știa cât de repede o va da el la o parte atunci când 
luminile camerelor de luat vederi aveau să umple sala. Intre 
timp, Stern fu cuprins de un val de regret dens și întunecos, plin 
de melancolie. Sennett avea să se ţină de urmele vânatului; 
Dixon, oricare ar fi fost manevrele lui evazive, era într-o luptă 
lungă și sângeroasă. Pierdut în astfel de reflecţii, Stern își căută 
și își scoase cecul. 

— A, nu, zise ea. 

Pe când se îndreptau către ușă, Klonsky insistă să-și plătească 
partea. În cele din urmă, Stern recunoscu că așa era decent și îi 
luă doi dolari. Duke cel cu părul vâlvoi primi banii și îi invită să 
revină. 

Afară, el îi strânse mâna și îi spuse că va veni împreună cu 
Margy pe la ea marţea viitoare. Ea se uită la el cu o privire 
prietenoasă, plină de ambiguitate și regret. 

— Îţi mulţumesc pentru invitaţie. Mi-a plăcut discuţia noastră. 

— Și mie. 

Se înclină rapid și ușor, domnul Alejandro Stern, gentlemanul 
străin. Ea zâmbi și plecă cu dosarele ei voluminoase, atârnându- 
i pe lângă corp, către noua clădite federală din josul străzii. 
Porumbei cu capete gri, strălucitoare, se ridicau bătând din aripi 
în calea ei. 

De sub pământ, năvăli printre niște gratii un val de aer care îi 
înfoie fusta. Privind-o cum se duce, îi veni iarăși în minte, 
limpede ca venirea primăverii, faptul că era singur. Treburile 
obișnuite de peste zi, tribunalul, copiii săi - nu păreau să pună 
lucrurile în ordine. ÎI copleși sentimentul propriei lipse de 
continuitate, o reacţie venită din adâncul lui, la fel ca greaţa sau 
foamea, cum i se mai întâmplase în câteva dimineţi. Spre 
surprinderea lui, stătu câtva timp și urmări silueta Soniei 
Klonsky micșorându-se din cauza distanţei, până când nu o mai 
putu deosebi printre formele întunecate de pe stradă. 


Capitolul 22 


Seara se ducea la Helen - din ce în ce mai des. Logica era 
simplă. De ce să stea într-o casă goală, când Helen, care era o 
companie încântătoare la cină, era la îndemână? Anumite intuiţii 
de adolescent îi spuneau că se îndrepta prea repede către o 
destinaţie nedorită. Dar ea era o companie atât de plăcută și 
cine ar fi ales, în locul ei, singurătatea? Avea cincizeci și șase de 
ani și începea să devină înţelept. 

Și, la fel ca un adolescent, își storcea creierii. În America 
sfârșitului de secol, se părea că așa își arătau consideraţia 
femeile și bărbaţii. La dracu cu scrisorele și flori. Să-i dăm 
drumul! într-o după-amiază, se întâlni cu Helen și luară masa 
împreună la clubul din Morgan Towers. În această atmosferă 
rigidă, cu chelneri în frac, bancheri și oameni de afaceri cordiali, 
Helen îi înșfăcă mâna și spuse: 

— Sandy, culcă-te cu mine. 

Băuse un pahar de vin și avea ochii foarte verzi. 

Putea el să reziste? Pentru nimic în lume. Domnul Alejandro 
Stern închirie, la ora 1.27 după-amiază, o cameră pe numele 
său, vizavi, la hotelul Gresham. Erau deja în lift, când Stern își 
aduse aminte că îi lipsea un articol necesar. Vânzătorul din 
magazinul de mărunţișuri al hotelului era - firește! - o femeie în 
vârstă, într-un costum gros și cu un pronunţat accent german. 
Fiind deja ameţit de pierderea inhibiţiei și de vinul băut, Stern își 
adună curajul și pronunţă clar: 

— Prezervative. 

— Imediat. 

Femeia dădea greoi din cap în vreme ce căuta prin sertarele 
demodate în care erau ascunse prezervativele. În cele din urmă, 
îi oferi o cutie întreagă de diferite tipuri. 

— Bune de folosit, adăugă ea în cel mai cordial stil hotelier. 

În lift, Stern și Helen nu se mai putură abţine și izbucniră în 
râs. Acesta rămase de aici încolo consemnul lor. În momentele 
de mare intimitate, Helen era în stare să zică, cu glas neutru: 

— Bun de folosit. 

A face dragoste cu Helen era un gen de activitate plină de 
bună dispoziţie și, deseori, extrem de educativă. Citise tot ce 
era de citit; experimentase tot. Nu era nimic care să-i fi scăpat. 
Lucrurile care îl surprinseră pe Stern erau consecinţa firească a 


celor treizeci de ani petrecuţi cu o singură femeie, ani în care 
zonele de explorare fuseseră demult stabilite. Se înșelase prima 
oară, când Helen se eliberase din îmbrăţișare, îl împinsese pe 
spate, apoi se lăsase în jos. Primul lui gând fusese că era 
obiectul unei inspecții vizuale, presupunere pe care o găsi mult 
mai excitantă decât și-ar fi imaginat, dar ea își găsi curând o cu 
totul altă ocupaţie, folosindu-se de gură și de vârfurile 
degetelor. 

— Ţi-a plăcut? întrebă ea după aceea. 

El răspunse ușor: 

— Ca aripile unei porumbiţe. 

Mai mult decât atât, găsindu-și scuze pentru lipsa lui de 

experienţă anterioară, descoperi totuși la Helen un interes 
pronunţat, deconcertant, pentru actul sexual. Asta nu era însă o 
nemulțumire retrospectivă cu privire la Clara. Orice nepotrivire 
ar fi resimţit ea - și cine se îndoia de ceea ce era evident? - nu 
fusese niciodată nesatisfăcut. Dar pentru Helen, momentul 
acuplării, spectacolul era suprem și părea să atingă un extaz ca 
în vis, detașat, trăit uneori de Stern prin muzee. Amândoi erau, 
în chip evident, adevărate fenomene: corpul ei, al lui, străluceau 
trandafiriu, vibrau energic în anumite părți, ceea ce făcea ca 
pete de lumină să apară și să dispară. O cerceta atent, cu 
întreaga aprobare a lui Helen. Ea își lăsa mâna să alunece, 
pentru a-l excita și mai mult. 
_ Ca un cadou neașteptat, se întâmpla întotdeauna ceva nou. 
Intr-o zi, ea îi pișcă sfârcurile de pe piept în timp ce el era 
deasupra. Altădată, își ridică picioarele și îi așeză mâinile în așa 
fel, încât să-i atingă clitorisul ori de câte ori o pătrundea. | se 
dăruia cu spatele, dintr-o parte. Faţă în faţă, stând pe Stern, 
care era așezat pe un scaun din sufragerie. Gol, excitat, se târa 
pe mobile, așa cum îl instruise ea, ca preludiu la ultima inovaţie. 
El îi spuse, mai târziu, că actul sexual în poziţie înclinată putea 
determina o ocluzie coronariană. 

— Eşti în formă, zise Helen și îl pipăi admirativ. 

Stern își dădea seama că Helen era extraordinar de mândră 
de rolul ei de explorator și instructor. Dar excentricitatea 
acestor pozne îl copleșea uneori. In camera de hotel, în după- 
amiaza în care primiseră binecuvântarea ciudată de la 
nemţoaica din magazinul de mărunţișuri, cu Helen stând în 
picioare pe două măsuţe de toaletă, Stern zări siluetele lor 


reflectate pe ecranul verzui al televizorului: un bărbat scund, cu 
penisul în erecţie abia ridicându-se deasupra pântecelui alb ce 
atârna ca un sac de făină, cu mâinile vârâte în fundul turtit al lui 
Helen, încovoindu-se ușor și vârându-și faţa și limba în căile de 
acces umede și mirositoare ale acelei zone mistice. Arăta ca un 
număr de circ sau ca o fantezie pornografică ieftină. Imaginea 
nu-i ieși din minte ore în șir, oribilă și fascinantă, tulburătoare 
totodată. Era acesta eul său adevărat sau o imitație neroadă a 
ceea ce aspirau alţii să fie? Cine erau ei? O latură a 
personalităţii lui era stânjenită din cauza acestei accentuări a 
carnalului, ceea ce el nu considera a fi partea lui tare. Dar, 
oricare ar fi fost îndoielile lui după consumarea faptului, îi 
plăceau aceste întâlniri, așa cum decurgeau ele. Admira la 
Helen lipsa de reţinere și agilitatea. Se gândea la ea cu 
consideraţie și dorinţă, chiar și atunci când era deprimat de 
insistența cu care cerea răspunsuri exacte în legătură cu 
adevăratele lui sentimente față de ea. 

Prietenii și cunoștințele lui o primiră pe Helen cu braţele 
deschise. Asta înlocuia amintirile din ce în ce mai întunecate 
despre Clara și moartea ei pe care nimeni nu dorea să le 
pomenească. Familia Hartnell îi invită la o petrecere pe care o 
organizase Silvia la clubul Greenwood. Iniţial încântată că fusese 
invitată, Helen fu stingherită de ostentaţia, de preţiozitatea 
acestei seri, de îndată ce sosi acolo. De fiecare dată când nu 
putea fi văzută, își dădea ochii peste cap către Stern și se 
strâmba, ceea ce pe el îl enerva, fiind adeptul de o viaţă al 
anumitor reguli rigide de politeţe. 

— Nici ţie nu-ţi place toată afectarea asta, murmură ea la un 
moment dat. 

Onestitatea lui Helen era minunată și încântătoare, dar el își 
dădu seama în ce încurcătură îl punea. Putea să-l pună la perete 
de zece ori într-o noapte, cu remarcile ei directe, în special cele 
care îl priveau. Era el destul de temerar pentru a face faţă lui 
Helen și ideilor ei? Ea voia să știe totul despre el, apoi să-l 
perfecționeze. La un moment dat, întorcându-se de la bar și 
uitându-se prin imensul cort întins pentru acest eveniment, o 
observă discutând însufleţită cu Silvia. Se alarmă. Aceasta era o 
alegere proastă, se gândi el imediat. Sora lui era o femeie 
dominată de cele mai delicate rafinamente, la fel cum petalele 
înconjurau centrul unui trandafir. Primul lui gând fu că ea se afla 


oarecum în pericol. O luă repede pe Silvia la dans. 

— Ei? întrebă Stern. 

Soră-sa o cunoscuse vag pe Helen de-a lungul anilor, 
întâlnind-o în special în reuniuni de familie. 

— O persoană încântătoare, răspunse oarecum formal Silvia. 

S-ar fi așteptat la un răspuns similar de la Clara care, fără 
nicio îndoială, s-ar fi gândit că o contesă sau o profesoară 
universitară ar fi fost o companie mai potrivită pentru Stern. În 
acest moment, Helen venea învârtindu-se în braţele lui Dixon, 
părând mai fericită decât până atunci. Lui Helen, ca și celorlalte 
femei, îi plăcea compania lui Dixon. 

— El e cel care a dat de bucluc? îl întrebă ea pe Stern în drum 
spre casă, pe șoseaua tăiată între dealurile întunecoase. 

— El este, spuse Stern simplu. 

Cu simţul ei infailibil de a detecta ceea ce era important 
pentru el, Helen ascultă cu atenţie tot ce-i spunea el despre 
activitatea lui Dixon. El însă nu-și aducea aminte exact ce-i 
povestise, ca ea să poată reconstitui întreaga poveste. 

— Ei bine, n-ai crede, zise Helen. E foarte plăcut. 

— Asta când vrea el, spuse Stern. 

Prin întuneric, ea își puse capul pe umărul lui. Clara, crescută 
către sfârșitul erei rigidităţii feminine, n-ar fi fost niciodată 
capabilă de acest gest. Conduse timp de o oră înapoi către oraș, 
cu Helen dormitând, o greutate caldă, relaxantă pe umărul lui. 

Două zile după aceea, își petrecură altfel seara. Maxine, fiica 
lui Helen, veni în oraș împreună cu Rob Golbus cu care se 
căsătorise în urmă cu câteva luni. Maxine fusese în copilărie 
prietena lui Kate. Helen propuse o seară în oraș cu toate cele 
trei cupluri - Kate și John, Maxine și Rob, Stern și cu ea. Cu 
ingeniozitatea pe care te așteptai să o găsești la Helen, ea își 
imagină ceva distractiv care să mulţumească pe toată lumea, 
așa că cumpără bilete la un meci al echipei Trappers. Stern era 
întotdeauna încântat să petreacă o seară în vechiul și frumosul 
parc cu ziduri de cărămidă pe margini, cu copertine și console, 
unde se opreau uneori mingile aruncate prea sus. Dar, curând, 
apăru o nuanţă iritantă în modul lor de a discuta. Păreau a fi 
subînțelese prea multe. Maxine aminti de mai multe ori de o 
vizită a lui și a lui Helen la St Louis, așa că el începu să simtă că 
este luat peste picior și redus la tăcere, în vreme ce Kate păru 
împrăștiată și nervoasă toată seara. Când Helen menţionă 


întâmplător - prea întâmplător - o remarcă pe care o făcuse 
Stern într-o dimineaţă din cursul acelei săptămâni, la micul 
dejun, Kate începu să chicotească, așa cum te-ai fi așteptat să 
facă o adolescentă. Când John se oferi să coboare să aducă 
răcoritoare, Stern se ridică imediat, pentru a-i da o mână de 
ajutor. 

Făcură comanda la magazinul de sub peluză, apoi rămaseră 
tăcuţi. Ginerele său, laconic ca întotdeauna, își puse ochelarii 
pentru a se uita la versiunea televizată a jocului, pe ecranul de 
deasupra vechiului grătar. 

— Cum merge treaba? întrebă Stern într-o doară, căutând 
disperat un subiect de conversaţie. 

Se gândea să întrebe cum îi mergea lui Kate; înmulţirea 
problemelor lui John contribuise probabil la înfățișarea nefericită 
și la încordarea lui Kate. 

— Treaba? 

John se uită le el. 

— Afacerea cu marele juriu. 

Stern își coborâse ușor vocea. 

— Oh. 

John își ridică la loc ochelarii pe nas și se întoarse către 
televizor. 

— E în regulă. 

— Klonsky mi-a spus că ai găsit un avocat. 

— Așa se pare. 

John dădu din umeri. Era vremea sportului; restul zilei era 
ocupat cu știri proaste, umplutura de fiecare zi. 

— Ești pe mâini bune. Raymond este foarte experimentat. 

John își dădu jos ochelarii. 

— O, nu m-am oprit la el. Am un tip pe nume Mel. 

— Mel? întrebă Stern. Mel Tooley? 

Era o chestiune de conduită profesională să nu-l vorbească de 
rău pe alt avocat clientului său, dar Stern nu-și putu reţine o 
notă de dispreţ. Mel Tooley nu fusese pe lista pe care i-o dăduse 
lui John. Singura listă întocmită de Stern, în care ar fi putut 
figura Tooley, era cea a dispreţuiţilor. Tooley fusese șeful 
Departamentului de Investigaţii din Procuratura Statelor Unite 
până în urmă cu aproximativ un an, când începuse practica pe 
cont propriu; era unul dintre acei avocaţi care păreau a fi atrași 
de această profesie, pentru că legitima oarecum înfrângerea. 


Erau celebre neînțelegerile dintre Stern și Tooley de-a lungul 
anilor; ţineau de domeniul legendei. Nu era de mirare că 
Klonsky spusese că este surprinsă de această alegere. Cum de 
nimerise John în ghearele unei astfel de creaturi? 

Ginerele lui luase deja răcoritoarele și berile și urca scările de 
beton către loje. Bântuit de neliniști paterne și uzanţe 
avocățești, Stern îi urmă exemplul, dojenindu-se. Intr-un cuvânt, 
nu era treaba lui cum își alesese John sfetnicul - fie el și Mel 
Tooley. 

Urcând, pe la jumătatea scărilor, dădu piept în piept cu Kate 
care cobora. Amândoi izbucniră în exclamaţii. Stern râse, dar ea 
păru uimită să îl vadă și se dădu înapoi. Aici, pe scări, unde era 
mai multă lumină decât în tribune, observă iarăși cum arăta. Era 
drăguţ îmbrăcată, într-un fel de costum de marinar pentru femei 
însărcinate, cu talie largă, de culoare roșie, dar părea epuizată 
și, ceea ce șoca cel mai mult, își pierduse bujorii din obraji. Era 
mai mult decât graviditatea, se gândi Stern. Situaţia în care se 
afla John își arăta consecinţele. Într-un moment, îi trecu prin cap 
că aceasta era înfățișarea de maturitate a lui Kate. Indiferent ce 
așteptase el de atâta timp, iată că acum venise, îi luă mâna. 

— Kate, te simţi bine? ș 

— Excelent, spuse ea, ducându-se la toaletă. Işi duse mâna la 
burtă și adăugă că era pentru a treia oară. 

— Dar în rest...? 

— Te referi la John? 

Când el dădu din cap, ea păru că se crispează ușor, apoi își 
duse iar mâna la burtă. Incepu să vorbească, dar apoi se opri. 

— N-ar trebui să spun nimic. 

După cum vedea, Kate fusese informată. Ştia faptele, 
procedurile. După toate aparențele, știa mult mai mult decât el. 

— Ai dreptate. Voiam numai să te liniștesc. 

— Tată... 

— Am mai văzut situaţii din astea, Kate. Ai încredere în mine. 
O să se termine cu bine. 

— Asta e tot ce vreau, tată. 

— Trebuie să ai răbdare. Va dura mai mult decât ar vrea 
oricare dintre noi. Dar nu trebuie să te îngrijorezi. 

— Tată, te rog. Începi să vorbeşti ca mama. Nici ea nu voia 
să-mi fac vreodată griji: „Nu te îngrijora, Katy, nu te îngrijora”. O 
imită pe maică-sa, ridicându-și mâinile în sus, cu gesturi largi, ca 


de pasăre. Uneori mă întreb: credea că, dacă îmi fac griji, o să 
mă sparg sau ceva de genul ăsta? 

Această lamentaţie nu îi semăna deloc, așa că nu știu cum să 
reacționeze. 

— Tată, nu-i așa ușor. Crede-mă. Oftă, un sunet disperat, și 
mai cobori o treaptă. Trebuie să mă duc la toaletă, anunţă ea și 
se îndreptă în direcţia respectivă. 

Stern o privi plecând. Despre ce era vorba în ultima 
propoziţie? El credea că putea citi limpede semnele din 
dispoziția ei. Era îngrijorarea nu numai pentru soţul ei - dar și 
pentru el. Spre deosebire de tatăl ei, Kate aflase mai multe de la 
John și în legătură cu el, de aceea își făcea probleme. John se 
plimba de colo-colo, dormea noaptea, dar soţia lui avea ochii 
deschiși acum. Stern suspină ușor și bolborosi pentru sine una 
din expresiile în idiș ale mamei lui. leșind la aer, auzi mulţimea 
urlând, când fundașul dreapta, Tenack, prinse mingea în mod 
impresionant. Urcând, Stern văzu mingea zburând, ca o stea 
căzătoare. 

Ca urmare a unui aranjament anterior, Rob și Maxine se 
duseseră să petreacă noaptea la Kate și la John - o vizită într-un 
cadru mai intim. Helen îl imploră pe Stern să stea cu ea. 

— Doar ca să dormim, zise Helen, care ieșise cu greu din 
mașină. 

Casa imensă și oarecum retrasă, pe care o construiseră ea și 
cu Miles doar cu un an sau doi înainte de divorţ, părea să o 
obsedeze, în special după vizita vreunuia dintre copii. 

Ajunsă în camera ei, Helen își dădu jos hainele fără nicio jenă, 
lăsându-le grămadă pe podea, și se aruncă goală în pat. Îi 
plăcea intimitatea, el știa asta: să poată să se dezbrace, fără să 
se gândească sau să se teamă de privirea lui, sub lumina 
puternică de deasupra capului. Uită-te la ce-ţi place. Helen 
făcuse tot ce îi stătea în putinţă, asta era clar, dar adevărul era 
că arăta oarecum uzată de experienţele vieţii - cu pielea pătată 
și carnea lăsată pe alocuri, cu varice până la fund. Nu că aceste 
remarci ar fi fost critice. Nici el nu avea un corp ideal și nici nu 
trecuse prin două nașteri. Îl tulburase mult în ultimul timp faptul 
că găsise fire de păr alb în zona lui pubiană. El și cu Helen se 
apropiau de același punct - nu erau chiar la capătul puterilor, 
dar erau dărâmaţi, pierduseră bătălia cu forţa fizică, cu 
gravitația și cu timpul. Acestea erau realități dincolo chiar și de 


puterea voinţei lui Helen. 

Stern, care se obișnuise deja cu locul, o acoperi pe Helen, 
alungă pisica și închise ușile. Totuși, din motive pe care nu le 
putea pătrunde, nu se simţea în largul său. Era tulburat, când și 
când, de ceea ce însemna pentru Dixon faptul că John nu se afla 
pe mâinile unui sfetnic binevoitor; dar acestea erau grijile pe 
care se obișnuise să și le reprime de-a lungul anilor, în timpul 
nopţii. Moţăind, se gândi o clipă la Kate, care arăta transformată 
de grijile de adult, apoi la Nate Cawley, care încă mai trebuia 
strâns cu ușa. Mâine, o să-l încolţească. Curând. Și totuși, de 
fiecare dată când Stern se simţea cufundându-se ușor în somn, 
se ridica din nou, la fel ca ceva plutind pe apă. Avu o noapte de 
vise obositoare. Într-unul, pe care și-l aducea aminte, Stern văzu 
de la nivelul pământului o pasăre zăcând nemișcată în zăpadă, 
sub rămurelele cu ace ale unui conifer. O mână de femeie ridica 
ușor pasărea, bătrână și jigărită, cu pene albe și negre. Femeia 
lovea pieptul bătrânei păsări și spunea că aripa care stătea 
ţeapănă, depărtată de corp, era frântă, dar se va vindeca. Era o 
urmă de bucurie și mulțumire în vocea ei. Trezindu-se în camera 
lui Helen, cu lumina puternică de dimineaţă aureolând marginile 
draperiilor grele, Stern nu-și aminti nimic despre femeie, ci doar 
proorocirea încurajatoare. Helen continua să respire ușor, în 
somn. Se întinse, ca să-i atingă umărul. Era sigur că vocea pe 
care o auzise în vis nu fusese a ei. 


Capitolul 23 


Kate îi cumpărase lui Stern un robot telefonic. Cu toată 
pasiunea lui pentru dispozitive ingenioase, jurase că nu va avea 
niciodată așa ceva. Şi așa, era sclavul telefonului. Mai 
semnificativ era însă că îl îndurera să își asculte vocea 
înregistrată; accentul lui era mult mai pronunţat decât își 
imaginase. Dar nu putea respinge darul fiicei lui. Kate lăsa 
aproape în fiecare zi, la robot, un mesaj cristalin sau două (în 
ultimul timp, pe măsură ce problemele lui John se complicaseră, 
Stern se gândi că detecta, din când în când, o nuanţă mohorâtă 
în salutul ei); și Helen lăsa adesea o vorbă drăguță pe bandă, 
așa încât, în ciuda lui însuși, Stern de-abia aștepta să se 
întoarcă acasă și să învârtă de butoane. In seara asta, totuși, 
prima voce pe care o auzi era a lui Peter. „A sosit vremea să 
programăm analiza hematologică.” Direct, ca de obicei - și 
indiscret, în casa goală, Stern se întinse spre butonul robotului 
pentru a micșora sonorul. 

Dar mesajul îi aduse aminte de ceva. Stătu la pândă lângă 
fereastră, așteptându-l pe Nate Cawley. Petrecuse câteva seri 
lucrând la masa din sufragerie, în speranţa de a-l zări pe Nate 
când se întorcea acasă cu mașina; renunţase să-l prindă la 
telefon. În timp ce aștepta, își desfăcu corespondenţa. Era o 
notă scurtă prin care Marta îi reamintea că va veni acasă peste 
două săptămâni, în jur de 4 iulie, pentru a continua să trieze 
lucrurile Clarei. 

În scris, Marta era concisă, dar începuse să-l sune noaptea 
târziu, când era pe punctul de a adormi, uneori ţinându-l treaz 
cu conversații lungi și meditative. Marta continuase să stăruie 
asupra morții Clarei - recunoscuse că era o pierdere 
îngrozitoare. Discutând despre tot felul de lucruri, ceea ce făcea 
cu bucurie, Stern descoperi, ca de obicei, că avea multe puncte 
în comun cu fiica lui. Stând în capul oaselor în pat, o asculta 
vorbind, bălmăjea răspunsuri pe jumătate adormit, dar atent. 

Marta fusese întotdeauna o persoană melancolică; Stern nu 
și-o putea aminti jucăușă. Chiar când avea șapte sau opt ani, ea 
părea uimită de natura fundamentală a lucrurilor. De ce se 
căsătorește o femeie cu un singur bărbat? De ce mâncăm 
animale, dacă e greșit să le tratăm cu cruzime? Dumnezeu vede 
înăuntrul lucrurilor sau numai la suprafaţa lor? Stern, mult mai 


mult decât Clara, apreciase calităţile sobre și contemplative ale 
Martei și fusese în mod inevitabil mișcat de luptele ei lăuntrice. 
Era copilul de care se simţea cel mai atașat. Fiind pe o poziţie 
secundă în propria lui familie, el înţelesese luptele strașnice ce 
aveau din când în când loc între ea și Peter, resentimentul ei 
nereţinut - chiar dacă numai pentru o clipă - față de Peter. 

Fusese atât de mulţumit când ea se dusese să studieze 
dreptul, nu numai pentru că era flatat să fie imitat, dar, mai 
mult, pentru că dreptul, cu substanţa lui, tradiţiile lui venerate, 
cu observarea neînduplecată a relaţiilor sociale, părea a fi în 
stare să propună un set de răspunsuri la întrebările care o 
preocupaseră pe Marta atâta timp. Dar nici dreptul, nici practica 
nu păreau să-i fi micșorat melancolia sau nesiguranța. Ea își luă 
examenul de avocat pledant în patru state, până să se 
hotărască să rămână la New York; găsise trei slujbe diferite 
înainte de a o accepta pe cea de acum, cea mai prost plătită, 
mai neînsemnată și mai lipsită de perspective. Era o 
profesionistă celibatară din New York, prinsă în vârtejul tipic al 
consumului - ultimele restaurante, ultimele magazine, ultimele 
evenimente - dar noaptea, târziu, apărea senzaţia necontrolată 
a frustrării. Nu avusese succes în relaţiile ei cu bărbaţii, era 
blocată în cariera ei profesională, deconcertată de viaţă și, mai 
mult sau mai puţin, singură. Stern se uită la nota ei, cu 
sentimentul prezenţei ei acolo. Căutările Martei - entuziaste, 
neliniștite, mistuitoare - erau departe de a se sfârși. 

Afară, în noaptea adâncă, sub un cer brăzdat, măreț, BMW-ul 
dădu în sfârșit colţul pe aleea familiei Cawley. 

Stern ieșise din casă și era deja la jumătatea drumului către 
mașină, când văzu că la volan era Fiona. Se opri în loc. 

— Sandy. 

Zâmbind, se dădu jos din mașină, având în mâini un săculeţ 
deschis la culoare, de la vreun magazin. 

Stern stătea în picioare pe gazon. Era în pantalonii de la 
costum și într-o cămașă lucrată de mână, cu monograma lui 
deasupra buzunarului; își scosese cravata. Lăsându-și privirea în 
jos, observă că încă avea în mână nota de la Marta. Stern îi 
explica Fionei că o confundase cu Nate. 

— Am luat eu mașina lui astăzi. A mea se strică de fiecare 
dată când o folosesc. 

— Aha, zise Stern și se legănă pe vârfuri. 


În prezenta Fionei nu se simţea în largul lui. 

— Dar am ceva ce mă gândeam să-ţi arăt, zise ea. Intră o 
secundă. 

Fiona porni către ușa din faţă, cu cheile în mână, fără să-i dea 
șansa de a o refuza. Stern se mișcă în silă pe urmele ei, pe 
aleea cu pietriș. Ce altă infidelitate de-a lui Nate voia să scoată 
la iveală? Fiona așeză pachetul lângă ușă și aprinse câteva 
becuri. Stern spuse că avea o întâlnire de afaceri curând, 
remarcă pe care, în mod previzibil, Fiona se prefăcu că n-o 
aude. 

— Acesta e chiar lucrul cel mai ciudat, zise ea. Vino sus. 
Vreau să-ţi arăt ceva. 

Fiona se opri să-i dea drumul câinelui din bucătărie. Stern 
refuză băutura, dar Fiona se opri să-și prepare un whisky cu 
gheaţă și dădu imediat pe gât jumătate din conţinut, la fel de 
ușor ca și cum ar fi fost apă. 

— E așa cald, zise ea. 

Câinele sărea în jurul lor, dar, după ce fu dojenit, îi urmă 
placid înspre scări. 

Sus, Fiona deschise ușa dormitorului și trecu în baie. Stern se 
dădu înapoi, ezitând să o urmeze. Era o intimitate excitantă 
faptul de a te afla cu o femeie în dormitorul ei. Nu era numai 
patul, cât intimitatea decorului. Camera era în mod evident a 
Fionei, aranjată după gustul ei, în crêpe de Chine și nuanţe 
rozalii, ambigue. Aromele puternice de pudră și colonie, mirosuri 
americane, prea dulci, pluteau în aer. Un neglijeu lung, închis la 
culoare, ca un fel de invitaţie inconștientă, stătea aruncat pe un 
fotoliu, lângă pat, sugerând o formă languroasă. 

— Uite, zise Fiona, aici e. Vino încoace. 

Era în baie, cu ușa întredeschisă. Când Stern o deschise, o 
văzu pe Fiona cercetând o sacoşă mică de hârtie. Işi pusese 
băutura pe etajeră. 

— Am descoperit-o săptămâna trecută. N-am înţeles de ce 
păstrează Nate, în cabinetul lui medical, ceva ce poartă numele 
Clarei. 

El i-o smulse, surprins, din mână - modelul de pungă de lao 
farmacie din apropiere. Două recipise, scoase la calculator după 
o rețetă, etichete care cuprindeau toate informaţiile cerute de 
salvare sau de agenţiile de asigurări erau lipite la gura pungii, 
acoperindu-se una pe cealaltă. Pe eticheta lipită deasupra, erau 


numele Clarei, adresa și numărul de telefon. Stern simţi o sticlă 
voluminoasă cu medicamente în sacoșă. N-avea sens s-o întrebe 
pe Fiona ce căutase în cuibul de medic al soţului ei. Fără 
îndoială că avuseseră loc multe astfel de expediţii: buzunarele 
hainelor, agenda, coșul de gunoi. Fiona nu-și făcea scrupule în 
legătură cu tipul de tehnici murdare cerute în procesele de 
divorţ. 

— Indometacin, citi Stern pe etichetă. Cred că asta este 
pentru artrita Clarei. Nate mi-a spus că-i mai adusese așa ceva. 

Fiona îi aruncă o privire stranie. 

— Dacă i le-a adus, cum se face că mai sunt încă în sacoșă? 

Stern murmură ceva. Avea dreptate. Dar răspunsul era 
evident. Nate completase două reţete: de aceea erau două 
etichete. 

Când privirea îi trecu peste eticheta de mai jos și văzu 
cuvântul „Aciclovir”, inima îi sări din loc. Scoase repede 
conținutul limpede și maroniu. De ce Dumnezeu avea nevoie 
Nate Cawley de chestia asta? 

— Ce este asta? întrebă Fiona. 

Stern era atent la eticheta de pe sticlă. În paranteza ce urma 
după cuvântul „pacient”, era înscris „doctorul Nathan Cawley, 
MD”; erau scrise și adresa biroului lui Nate și telefonul. 85 
ACICLOVIR, CAPSULE DE 200 mg. CÂTE DOUA (2) CAPSULE DE 5 
ORI PE ZI, 5 ZILE, RESTUL CÂTE O CAPSULĂ DE 5 ORI PE ZI, 
DACĂ E NEVOIE. 

Când îi trecu gândul prin cap, Stern se întoarse brusc către 
Fiona. 

— Nate ia medicamentele astea? 

Ea dădu din umeri. 

— Cred că da. Erau în dulăpiorul lui de medicamente. Ce 
sunt? 

— Aciclovir, zise Stern, pronunţând exact ca Peter, atunci 
când îi explicase că medicamentul era deseori eficace, reducând 
perioada activă a infecţiei. Infecția cu herpes. Doctorul Nate 
scrisese rețeta pentru el însuși. 

Ea întinse mâna spre sticlă, dar Stern o trase la o parte, fără 
să se gândească. Reţeta era datată cu două zile înainte de 
moartea Clarei. Agită conţinutul. Aproape goală. Smulgându-i 
capacul, răsturnă conţinutul pe o bucată de pânză și numără 
cele şase capsule rămase. Șaptezeci și nouă fuseseră 


consumate. Stern cercetă numerele: Nate lua medicamentele 
astea și la mai mult de o săptămână și jumătate după moartea 
Clarei. Se holbă la capsulele micuţe, galbene, cu o intensitate 
nereţinută. Eticheta cu numele medicamentului era chiar peste 
ele. 

Fiona îl întrebă iarăși: 

— Sandy, pentru ce sunt astea? 

A, da, se gândi Stern. Știuse, nu-i așa? Totul era clar acum 
pentru el. Minciunile lui Nate, trucurile și graba lui - astea erau 
semne clasice. Era evident că exista ceva ce Nate dorea să nu 
fie descoperit, nici discutat. Şi asta era. Chiar asta. Nu numai ce- 
i pricinuise durere Clarei. Ci faptul că Nate răspândise boala, 
continuând să ia liniștit aceste capsule după ce ea murise. 
Fusese necesar un act de voinţă, o încăpățânare deliberată, 
pentru a nu recunoaște rolul lui Nate. La urma urmelor, 
existaseră ocazii favorabile acestui flirt. „Scoateţi-vă hainele, vă 
rog, și puneţi-vă halatul. Medicul va veni într-o clipă.” Un bărbat 
ţinut cu atâta furie sub papuc, așa cum era Nate, o găsise 
probabil pe Clara liniștită, enigmatică, irezistibilă. Da, și încă se 
părea, încă - dacă el putea să pretindă că știe ceva despre 
natura acestei femei - că totul, în acest scenariu cu Clara ar fi 
cerut timp, expunere, încredere, o erodare treptată. Era în mod 
inevitabil o persoană pe care ea o cunoștea bine. O, da, Nate o 
vizita pe Clara în cursul dimineţilor, așa îi spusese Fiona, cu mult 
timp în urmă. 

— Sandy, zise Fiona, pentru numele lui Dumnezeu. Pentru ce 
sunt medicamentele astea? 

Continua să ţină sticla în mână. Se uită din nou la etichetă. Se 
gândi că femeia are dreptul să știe. 

— Herpes, zise el. 

— Her-pes, repetă Fiona. Rămase cu gura căscată și se dădu 
câţiva pași înapoi. Vai, împuţitul! 

La fel de imprevizibil ca și ultima oară, Fiona începu să 
plângă, scoțând un sunet fornăit, neașteptat. 

— Hai să ne așezăm o clipă. 

Stern adună medicamentele la loc și puse sticla pe un raft al 
dulăpiorului lui Nate. Apoi o duse pe Fiona în dormitor și se 
așeză cu ea pe marginea patului conjugal, perfect aranjat. 
Cuvertura era dintr-un material mov, gros, tocit pe margini. 
Fiona încerca să își revină. Lovi ușor cu podul palmelor umbra 


deasă, roșiatică, de pe ochii ei. Stern o cuprinse afectuos cu 
braţul și ea se sprijini cu trupul ei slăbuţ de el pentru un 
moment, apropiindu-se cu mirosul de trandafir al diferitelor ei 
parfumuri. De îndată ce își lipi mâna de umărul ei, simţi prima 
străfulgerare. N-avea nicio bănuială de unde îi venise ideea. 
Vreun instinct vicios, gândi el, cu toate că se părea că planul îi 
era prezent în minte, fără formă, de câtva timp. 

Fiona se ridică să găsească o batistă, dar se așeză la loc pe 
pat, lângă el. 

— Herpes, murmură ea pentru sine. 

Stern văzu cu coada ochiului urmele slabe ale unui zâmbet în 
vreme ce Fionei îi trecu clar prin minte gândul: Așa îi trebuie. 
Așa îi trebuie nenorocitului. Apoi se uită drept la Stern. 

— Mă voi molipsi și eu? 

— Mă tem că nu e sigur. 

— De ce? 

— Depinde de contacte. 

— Contacte? 

Fiona nu pricepea și se uită la el, iritată. 

Stern își căută cuvintele potrivite. O, Dumnezeule, asta era 
dificil. Avocaţii specializaţi în divorţuri trebuia să întrebe tot 
timpul. Probabil că erau bădărani și direcți. „Când l-ai lăsat 
ultima oară să se culce cu tine, scumpo?” 

— Nu vreau să fiu nedelicat... 

— Te gândești la viaţa noastră sexuală, Sandy? 

— Exact. 

— Nu prea bogată. 

— Inţeleg. 

— Nu că nu mi-ar plăcea, Sandy, îmi place, adăugă ea repede, 
temându-se, ca întotdeauna, de judecata greșită a celorlalţi. Dar 
știi ce se întâmplă. Nu l-am lăsat să se apropie de mine de când 
am văzut chestia aia. Făcu un gest către podea, către camera 
de zi, spre televizor. Nu se poate spune că i-a păsat. 

— Şi când a fost chestia asta, Fiona? 

— Martie? își lăsă umerii în jos. Nu-mi notez, Sandy. 

— Nu, sigur că nu. 

— Să-ţi spun sincer, cred că el a renunţat să mai încerce de 
atunci. 

Zâmbi iar, încruntându-se. 

Stern își imagină că Nate renunţase cu mult timp înainte. 


Avea motivele lui. Nu că ar fi avut cine știe ce scuză. Cu toate 
acestea, chiar aici, în dormitorul Fionei, Stern se simţi copleșit 
de misterul oricărei căsnicii. La fel ca preistoria sau cultura - un 
milion de convenţii nescrise. Nate și Fiona. Ce cuplu nepotrivit, 
el, blând și degajat, iar ea, atât de severă. Ea fusese 
întotdeauna drăguță, totuși. Frumuseţea ei trebuie să fi contat 
pentru Nate, dată fiind mândria lui. Comoara lui era acasă, în 
vreme ce el pleca la vânătoare prin vecini, îmbolnăvindu-se și 
culcându-se cu soția oricui - inclusiv cu soţia lui Stern. 
Admiterea acestui fapt îi provocă un fel de delir momentan. 
Totdeauna refractar la furia conștientă, se simţi atras de dorinţa 
de răzbunare, viguros și puternic, puternic precum un pugilist. 
Gândul îi trecu din nou prin minte, ca un val de febră. Chiar era 
el capabil de așa ceva? O, da. Se simţi excitat; inspirat și ticălos. 

— Deci, m-am molipsit și eu? întrebă Fiona. 

— Din ce-mi spui, Fiona, deduc că sunt puţine șanse să te fi 
îmbolnăvit. 

— Presupun că ar trebui să-i fiu recunoscătoare pentru că m-a 
lăsat în pace, chibzui ea. 

Stând pe pat lângă ea, Stern spuse încet: 

— Trebuie să spun că a comis o mare nedreptate, Fiona. 

Își înclină capul, privindu-l bănuitoare, ca și cum el s-ar fi 
ţăcănit. Stern zâmbi curajos. 

— O mare nedreptate, zise el din nou, ridicându-și încet 
mâna. 

Înșfăcă nasturele de sus al rochiei tricotate a Fionei și se 
aplecă să sărute suprafaţa cafenie din decolteul ei. 

Ea se retrase imediat. Dar zâmbea. 

— San-dy, silabisi ea. 

Privirea lui era atentă; era o treabă serioasă. Deschise 
nasturele pe care-l înșfăcase și trase ușor de sutien, pentru a o 
mângâia din nou. 

— O, Dumnezeule, zise Fiona și râse cu voce tare. Nu pot să 
cred. 

Se părea că Fionei îi era greu să se stăpânească; era un lucru 
grozav de drăguţ. Ştia că totul depindea de el. Ea nu avea să-l 
oprească. Fiona era o persoană lipsită de voinţă. Unica ei 
energie îi venea din fragilitatea caracterului, dar nu avea 
convingeri. Luată prin surprindere, ar fi râs, neștiind ce altceva 
să facă. lar el? Cum se simţea el acum? Ciudaţi, foarte ciudaţi, 


prietenii mei americani. O, asta era un lucru nesăbuit, 
neverosimil, absurd. Dar îndrăzneala sexuală era mai captivantă 
decât faptul de a zbura. li atinse ușor sânii și se simţi fericit, 
remarcabil, fantastic, simţi că nu mai e el însuși. 

Deschise alt nasture și îi trase în jos sutienul. Sânii ei, albi și 
mici, păreau la fel de uimitori ca peștii care se zbenguiau în apă. 
Se plecă să îi sărute bumbul micuţ al sfârcului... 

Cineva îl privea! 

Stern sări în sus de pe marginea patului. De fapt, se trezi 
stând în picioare, la jumătatea drumului, cu braţele ridicate în 
apărare. Câinele, intimidat, sărise și el înapoi, retrăgându-și 
ghearele, fără să scoată un sunet. 

Când se uită înapoi, Fiona se ridicase și stătea în picioare, 
chiar în faţa lui; sutienul îi rămăsese tras în jos, astfel încât 
bustul ei alb arăta ca un pachet pe jumătate desfăcut. Când el îi 
întâlni privirea, se întâmplă ceva - probabil teama lui, chiar de 
moment, o abătuse de la hotărârea ei sau, mai simplu, timpul o 
făcuse să se reculeagă. li văzu privirea tăioasă și braţul 
mișcându-se. Ştia ce o să urmeze, dar i se păru nedemn să se 
apere. Simţi o durere scurtă când ea îl izbi cu putere peste faţă, 
iar unul dintre dinţi, care se izbise de ceilalţi, era posibil să se fi 
spart. 

— Nu ești cu nimic mai bun decât el, zise Fiona. Împuţitule! 

Işi aranjă îmbrăcămintea cu spatele la el. Se simţi obligat să 
răspundă, dar, pentru moment, nu era în stare. Se așeză din nou 
pe pat, descurajat și rușinat. 

— lartă-mă, zise el. 

— lisuse, exclamă Fiona. 

Avea de gând să-i spună că este o femeie atrăgătoare, dar 
asta nu suna bine. 

— Am fost copleșit, spuse el în loc de asta, una dintre 
obișnuitele lui formulări ambigue. 

— Profitai de mine. 

Acest gând, odată exprimat, o făcu iar să plângă, la fel de 
neașteptat ca de obicei. Se așeză în scaunul alb de răchită, de 
lângă fereastră, și mototoli ghemotocul alb de pânză pe mijlocul 
feţei. Işi găsise băutura și o dădu pe gât, pentru a se linişti, 
dorind probabil alta. Îi aruncă lui Stern o privire plină de mânie - 
încă o înjurătură nerostită - și plecă, fără vreun cuvânt. Câinele 
o urmă când ea dispăru pe scări în jos. 


Ascultând-o cum cobora, ridică privirea spre tavanul 
dormitorului. De structura elegantă atârnau pânze de păianjen. 
O, Dumnezeule, era plin de silă și de reproș faţă de sine. Simţea 
în mod vag că este foarte beat, astfel că știa că va fi și mai rău 
când adrenalina va dispărea și va reveni sentimentul 
normalităţii. La ce putuse să se gândească, pentru Dumnezeu? 
O, avea să se dispreţuiască. Se dispreţuia deja. _ 

Se îndreptă către scaunul pe care stătuse Fiona. Işi văzu casa 
și fereastra. De douăzeci de ani de când locuia aici, nu o văzuse 
niciodată din acest unghi. Îşi cobori privirea, pentru o clipă, pe 
acoperișul de ardezie, în culori pestriţe, de deasupra aripii 
dormitoarelor, cucerit de priveliște. Când recunoscu frontonul 
dormitorului său, încercă să și-i imagineze pe Nate și pe Clara, 
strânși acolo unul în celălalt, dar imaginea, dureroasă, refuza să 
se formeze. 

Dar banii? gândi el dintr-odată. Pentru numele lui Dumnezeu, 
de ce avea nevoie Nate de opt sute cincizeci de mii de dolari? 
Fiona îi răspunsese la această întrebare acum câteva 
săptămâni: de ani de zile, îl ameninţa pe Nate cu ruina 
financiară, ca preţ al divorțului. Ea s-ar lupta ca un câine pentru 
fiecare penny, numai de dragul răzbunării. Dar având averea 
Clarei, Nate își putea permite s-o înfrunte pe Fiona. Asta 
însemna că exista o înţelegere între Nate și Clara? Aveau 
amândoi de gând să-și abandoneze soţii? Avusese ea de gând 
să-l părăsească, să-l lase să rătăcească - așa cum făcea el 
acum? 

Auzi jos ușa din faţă, trântindu-se. Fiona plecase - probabil să 
se plimbe, ameţită, cu mașina prin oraș, trâncănind singură 
despre viciile bărbaţilor; sau numai pentru a-i da prilejul să se 
facă nevăzut, copleșit de rușine. Părăsit de stăpână, câinele se 
întoarse în cameră. Animalul își legăna capul, holbându-se cu 
ochii lui verzi, luminoși. Imaginează-ţi viața de câine, mereu în 
pragul înţelegerii. 

De data aceasta, venindu-i alt gând, Stern fu incapabil să se 
miște. Aceasta era de fapt moștenirea pe care i-o lăsase Clara: 
clipele de oroare când descoperea situaţii ascunse în zăpăceala 
rămasă de pe urma ei. El încerca întotdeauna, în maniera lui 
personală, să descopere exact ce se întâmplase în trecut. 
Participanţii, clienţii sau martorii guvernului rareori furnizau 
informaţii demne de crezare. Erau abătuţi din drum de suflul 


fricii, de valurile remușcărilor, de autojustificări. Din când în 
când, atunci când avea un caz, Stern își dădea însă seama ce se 
întâmplase. Dintr-un cuvânt, de ici, de colo, dintr-o bucată de 
hârtie. Bucăţelele se potriveau. 

Lipsit de putere și zăpăcit, avea acum aceeași senzaţie. 
Sărmana Clara! Pusese deoparte enorma ei donaţie, ca premisă 
materială a unui plan conceput de ea și de Nate, dar numai 
după asta aflase de starea precară a sănătăţii ei. Probabil că 
Nate fusese primul care știuse problema. Dar, în astfel de 
împrejurări, nu avusese de ales decât să dea curs celuilalt 
interes al său - probabil tânăra de pe banda video de la parter. 
infidelitate înăuntrul infidelității. A, da. Stern vedea clar acum. 
Ce dramă! La fel de tragic ca Madam Butterfly. Inșelată. Sedusă. 
Infectată. Ruşine și rătăcire la tot pasul, viitorul ca o refracție 
fără de sfârșit a unor fapte urâte: furia soţului, plecarea 
amantului și, apoi conștiința chinuitoare a unei averi risipite 
pentru a-i cumpăra iubitului libertatea, pe care el intenţiona să o 
folosească în cu totul alte scopuri. Ce umilinţă! La fel ca o eroină 
antică, Clara pierduse totul datorită mândriei și dorinţei. Stând 
acum pe cuvertura scumpă a Fionei, Stern își duse mâna la 
inimă; o simţea pulsând, vijelioasă și îndurerată, în pieptul lui. 

Va trebui să-l sune pe Cal. Imediat. Ce poveste! Avocatul 
Hopkinson va avea o altă gaură în cap. Stern voia ca actele să 
fie întocmite acum. Nate se afla într-o situaţie delicată cu cecul 
lui. Planul iniţial trebuie să fi fost să-l păstreze, pentru a ascunde 
fondurile bănești de Fiona și de avocatul ei, la procesul de 
divorț. Dar acum, cu moartea Clarei, cu bancherii și executorii, 
cu testamentul, trebuia să se miște, temându-se că cineva avea 
să afle repede de tranzacţie și că putea să încerce să o anuleze. 
În ziua în care Nate îndrăznea să prezinte cecul, Stern avea să-l 
dea în judecată. Or să sară așchii și-o să iasă fum peste tot. O 
să-l macine pe Nate Cawley precum piatra de moară un 
grăunte. 

Din izbucnirea unui impuls vicios, Stern fu copleșit dintr-odată 
de senzaţia absurdităţii acestei situaţii. Nu se întâmplase nimic. 
Gândi asta clar. Dintr-un moment în altul, o să aprindă lumina și 
o să vadă unde se află el de fapt. Dar când se întoarse iar spre 
fereastră, văzu casa în care trăise vreme de douăzeci de ani 
dintr-un unghi din care nu o mai văzuse niciodată. Buza începea 
să i se umfle și sângera, de pe urma lovirii cu unul din inelele 


Fionei. Cobori, închise câinele în bucătărie și apoi, simțind că 
ceva ce nu-și va aminti niciodată era pierdut pentru totdeauna, 
ieși afară. 


Pentru el, amintirile cele mai vii ale perioadei lor de tatonări 
erau din vremea când stătea în salonul familiei Minier, în vreme 
ce Clara cânta la pian. Părul ei moale, roșcat, sălta în ritmul 
mișcărilor capului; ochii erau fixati pe claviatură sau închiși 
atunci când se lăsa în voia muzicii. Toată priceperea ei se 
răsfrângea asupra instrumentului. Prima oară când îi cântase, el 
nu știuse ce să zică. Venise să o ia, dar ea îl invitase să intre o 
clipă. Niciunul din părinţii ei nu era acasă și era în mod evident 
liberă să-i arate casa. 

— Pianul meu, Zise ea. 

O rugă să cânte și, în loc să șovăie, așa cum se așteptase el, 
ea iși dădu drumul. 

El sedea pe sofaua din pluș roșu, în pardesiu și cu fularul la 
gât, absolut neștiutor într-ale muzicii, dar coplesit de 
convingerea cu care ea lovea clapele. O admira cu ardoare. 

— Magnific, spuse. 

Se ridică timidă în picioare, lângă pian, primindu-i lauda. 

Apoi se duseseră la spectacol. Filmul - iși mai amintea încă - 
era emotionant. Marty. Povestea unui om singur, rătăcitor, plin 
de dor, îl mișcă pe Stern. Era el, da, el! Îndreptându-se apoi 
către Chevrolet-ul lui George Murray, care era parcat mai jos, își 
dădu seama că și Clara era impresionată, întristată. Se lipise 
strâns de el pe când se plimbau, vorbind despre câteva 
momente dramatice din film. 

Când ajunseră la mașină, Stern nu se putu abtine. Izbucni în 
plâns, îndoindu-se de mijloc pentru o clipă. 

— O, George, zise el 

Cel care lovise mașina lui George Murray provocase o 
grămadă de stricăciuni. Zgărieturile începeau din spatele ușii și 
se adânceau înspre locul coliziunii, la aripa din față Acolo, 
mașina fusese zdravăn izbită. Filamentul de la farul din față 
atârna, ținându-se doar de un capăt. Cu bordul mașinii era și 
mai rău; toată caroseria se îndoise ca un carton. 

— O, Dumnezeule, zise ea, când văzu ce se întâmplase. 

II înșfăcă de braț. 

— Asta nu e mașina ta, nu-i așa? 


— O, nu. 

Pierderea părea incalculabilă. Mintea îi căuta zadarnic un mod 
în care putea fi reparat totul. 

— Îmi pare rău. 

EI ridică din umeri, holbându-se la dezastru. 

— Niciun telefon luna asta, zise el. 

Trebuia să cheme poliția. Se duseră într-un drugstore și când 
se întoarseră la mașină, poliția era deja acolo. George Murray, 
slavă Domnului, nu era acasă. Stern simţea că putea să suporte 
totul, mai puțin faptul de a-i spune. Fata aceasta, simpatia pe 
care i-o arăta ea, parcă îi dădeau curaj. Polițistul era un tip de 
treabă, în vârstă și cu părul alb. Curios, îl întrebă deschis pe 
Stern ce e cu accentul lui, apoi legă de remorcă bara de 
protecție pentru a o îndrepta, așa că Stern nu iși muradări 
costumul Sedea la volan, mișcându-l atunci când polițistul 
trăgea de bară. 

— Se poate merge cu ea, zise polițistul, în cele din urmă. 
Economisesti câțiva penny cu remorcatul. Tipii ăștia sunt pirați. 

Polițistul Leary iși scoase pălăria când se îndepărtă. Stern nu 
știa unde să meargă. 

— Te duc acasă? o întrebă el. 

— O, nu încă, zise ea atât de energic, încât îl luă prin 
surprindere. Mașina nu avea radio, dar avea ceas. Era 
douăsprezece și cinci. 

— Vreau să fiu sigură că totul e în regulă. Dar este? 

EI mormăi ceva. Era serios zdruncinat Cu toate acestea, era 
uimitor cât îl mișcau atenţiile feminine. iși aminti de desenele 
animate cu Popeye îngurgitându-și spanacul. Cu ea alături, 
având de înfruntat lunile de plătit facturi, și pe George, se 
simţea aproape invincibil. 

— Atunci, unde să ne ducem? întrebă el. Ti-e foame? 

— Nu. N-aș putea să mănânc acum. Am pierdut orice urmă de 
poftă de mâncare. Nu beau foarte des, dar acum aș bea ceva. 
Bei și tu? 

Îi răspunse tot cu un mormăit. 

— În aceste împrejurări, pot și eu să beau, spuse el. 


2 Magazin unde alături de produse farmaceutice se vând 
articole alimentare, preparate calde și reci, băuturi răcoritoare, 
ziare și reviste, având și o anexă cu câteva cabine telefonice (n. 
tr.). 


— Stii ce-ar fi drăguţ? Să opresti la un package store?, apoi să 
ne ducem pe malul râului. Știu un loc grozav. O să-ţi arăt eu. 

Asta și făcură. Cumpărară o sticlă de Southern Confort și două 
pahare ieftine și merseră până într-o parcare de pe malul de jos 
al râului. Râul era lat aici, negru, sălbatic și zgomotos 
dedesubtul lor. Luna era sus, printre copaci, luminând orașul. 

În timp ce ea deschidea sticla, el o preveni: 

— George se așteaptă să-i înapoiez mașina în starea în care 
mi-a dat-o. 

Îl fixă cu privirea pe deasupra beretei, de data aceasta 
neimpresionată de umorul lui blând. 

— O să-ți fie greu din cauza asta, nu-i așa? 

EI ezită, apoi negă curajos din cap. 

— N-ai vrea să mă lași să plătesc eu reparația? îl întrebă ea. 

EI dădu din nou din cap. 

— Aș putea, să știi. Am ceva bani Sora mamei mele mi-a lăsat 
un cont în bancă. Am acces la el de când am împlinit douăzeci și 
cinci de ani și el stă acolo, neatins. 

— Și ce ar crede tatăl tău despre asta? 

— Nu-mi pasă de ce crede tatăl meu. 

Stern mormăi din nou. Se gândea la ea, așa cum o văzuse 
prima oară pe scăunelul pentru picioare al lui Henry. 

— Ţie-ţi pasă? întrebă ea. 

— Mi-e teamă să spun că da. 

— Și mie, zise ea după o clipă. Mai degrabă aș spune că nu, 
dar îmi pasă. Cred că majoritatea fetelor arată mai mult interes 
fată de mamele lor, dar mama mea il venerează pe el. Și în 
familia ta este la fel? 

Stern râse, gândindu-se la tatăl lui, aşa cum ajunsese la 
sfârșitul vieţii, o ființă agitată, inutilă, în pragul ruinei. 

— Nu. 

— iţi place tatăl meu? 

Stern medlită la întrebare. Motorul mergea, un fornăit gutural, 
astfel încât aveau căldură. 

— Cred că mi-e prea frică de el pentru a ști răspunsul. 

Ea râse cu poftă. 

— Stii ce-mi place la tine, Sandy? Nu îmi amintesti de nimeni. 

Fuse tentat să facă o remarcă în legătură cu luarea greșelilor 


3 Magazin care vinde băuturi spirtoase numai pentru acasă (n. 
tr.). 


drept virtuţi. Dar iși dădu seama că asta îi făcea plăcere. Era cel 
care era. Mașina, dezastrul, permisese ca între ei să intervină o 
sinceritate remarcabilă. Mai mult, așa cum se întâmpla în rarele 
ocazii, când cineva îi inspira răspunsuri directe, află o mulțime 
de lucruri despre sine însuși 

— Și tu ce sentimente ai faţă de tatăl tău? 

— La fel ca ale tale, zise ea. Il admir. Când eram mică, voiam 
să fiu exact ca el. Asta, înainte să înțeleg că nu mă va lăsa. 
Presupun că l-am jignit. E greu de știut. Părinţii mei sunt 
supăraţi pe mine de la o vreme. 

Stern iși sprijini spatele de portieră, pentru a o privi Băutura 
începuse să îl încălzească și să-l ameţească. 

— Care e povestea ta? Simt multă nefericire. 

— Da? 

— Trebuie să mă ierti Presupun că am fost indiscret. 

— Cam așa, zise ea. 

In întuneric, îl cuprinse frica. Mersese prea departe. Era pe 
marginea unei prăpăstii cu fata asta. Atmosfera aceasta intimă 
putea să dispară în orice moment, iar ea să revină în pielea fetei 
de bogătaș, mult deasupra lui Stia că asta vrusese ea să spună 
- că nu știa cum să-l privească. La fel ca oricare persoană 
născută bogată, știa să flecărească nestingherită - putea să-l 
împingă la milioane de kilometri distanţă într-o clipă, dacă voia. 

— Nu mă consider o persoană fericită, zise ea. Sunt foarte 
timidă. Când nu sunt în preajma ta. Zâmbi. Tu ești fericit? 

— Îmi place profesia mea. Am grijă de sora mea. Dar nu, nu 
mă consider o persoană veselă prin natură. 

— Nu credeam asta, spuse ea. 

Tăcură amândoi. 

— O să-ți povestesc totul, zise Clara Mittler după un timp. 

Așteptă în întuneric un moment înainte să spună: 

— E în regulă. 


Capitolul 24 


— Mel? Sandy Stern, zise el în receptor. 

— San-dy! ţipă Mel, cu obișnuitul lui glas de trompetă. Salut, 
bătrâne, ce bine că te aud. 

Când se afla în față cu cineva, Tooley avea o singură 
expresie, o înfățișare strălucind de bunăvoință nelimitată. 
Totuși, când întorceai spatele, ieșeau cuţitele, începeau 
necazurile. Un individ perfid. Pretindea că este irlandez - în 
acest oraș, la fel ca în multe altele, asta reprezenta un avantaj 
politic, în special la bară - dar el era oacheș, moștenire mai 
sudică. Mel purta perucă - una care se revărsa, închisă la 
culoare și buclată ca părul unui pudel - lucru pe care Stern, în 
ciuda eforturilor lui de a fi tolerant, îl găsea meschin și nesincer. 
Omul transpira tot timpul și, de aceea, era mereu scăldat în 
colonie. Și era supraponderal - nu că Stern ar fi fost cel în 
măsură să critice acest defect, dar Mel, croit după dimensiuni 
bovine, avea slăbiciunea pentru costumele la două rânduri și 
pentru batistele strălucitoare așezate în buzunarul de sus; 
refuza să-și accepte aspectul ca destin. Se vâra în cămăși 
strâmte, iar când se așeza, printre nasturi, îi țâșnea virilitatea 
sub forma părului negru de pe piept, zâmbetu-i unsuros 
sugerând convingerea că se credea suav. 

Stern avusese de-a face cu Mel cu ani în urmă, pe când 
acesta era procuror; o relaţie spinoasă, marcată de multe 
ciocniri înverșunate. Într-un cuvânt, Mel acţiona pe ascuns, o 
excepţie într-un barou în care majoritatea avocaţilor erau foarte 
agresivi, dar respectau în general regulile și drepturile. 
Ciocnirea cea mai serioasă dintre Stern și Mel avusese loc în 
urmă cu cinci ani, când Stern reprezenta un antreprenor, iar 
Tooley dorea cu disperare ca acesta să depună mărturie 
împotriva a doi domni ale căror nume se terminau în vocale. 
Antreprenorului i se garantase imunitatea, dar el persista într-o 
versiune a evenimentelor pe care și Stern, personal, o privea ca 
improbabilă. Când el și clientul său se prezentaseră în faţa 
marelui juriu, antreprenorul, genul trecut prin ciur și prin 
dârmon, pălise subit; transpiraţia de pe pielea capului arăta ca 
picăturile de ploaie. Fosta amantă a antreprenorului ședea pe o 
canapea adusă de Tooley din afara sălii de ședințe. De dragul 
clientului său, Stern, care era împotriva criticilor făcute în mod 


public la adresa oricărui procuror, trebuise să depună o plângere 
pe motive disciplinare la Comitetul Executiv al Tribunalului 
Districtual. Judecătorii îl chemaseră la ordine pe Mel, 
mustrându-l aspru, dar, în cele din urmă, antreprenorul 
depusese mărturie, așa cum dorise Mel. Tooley fusese cel care 
râsese la urmă. De faţă cu el, pretindea că nu poartă ranchiună 
și era gata să ridice în slăvi capacitatea profesională a lui Stern. 
Dar într-o lume în care eul conta atâta, nimeni nu putea să-l 
creadă. Stern se întrebă iarăși cum de nimerise John în mâinile 
lui Tooley. 

Acum, Tooley spunea că fusese pe punctul de a telefona, 
remarcă pe care Stern o luă ca fiind departe de adevăr. Desigur 
că pe Tooley îl interesau aranjamentele cu MD, în vederea 
stabilirii onorariului său. Voia un onorariu de angajare de 
cincisprezece mii de dolari - mare pentru un tip de vârsta lui 
Tooley, dar așa cum se așteptase Stern. Pălăvrăgiră mult în 
legătură cu cazul. Stern nu-i spuse nimic lui Tooley despre 
contul pentru erori; trebuia să-și închipuie că fiecare vorbă a lui 
avea să ajungă la procurori, pentru a fi folosită după cum credea 
Tooley de cuviinţă, în favoarea lui John în viitor, în cine știe ce 
fel. Stern descrise comenzile clienţilor pe care le urmărea 
procuratura, spunând că cei de acolo credeau că Dixon obținuse 
vreun profit ilicit. 

— Bănuiesc că ei cred că aceste comenzi au fost înregistrate 
de John, zise Stern. 

— Așa e? întrebă Tooley, ca și cum nu și-ar fi putut întreba 
clientul. De fapt, eu n-am niciun document pe care să mă uit. Nu 
m-aș supăra dacă aș vedea ceea ce ţi-a trecut ţie prin mână. 

Stern făcu o notă și spuse că i le va trimite. 

— Da, sigur, zise Stern, poate că el a înregistrat aceste 
comenzi, dar se poate să nu și le amintească, dată fiind 
zăpăceala treburilor de zi cu zi. Habar n-am dacă aceasta este 
sau nu o posibilitate, dar o persoană rezonabilă ar înţelege. 

Tooley fu foarte prompt - nu scăpă aluzia - dar nu răspunse, 
ceea ce Stern nu luă ca fiind promiţător. Stern continuă: 

— Ce anume a zis Klonsky că vrea de la el? 

— De fapt, n-am tratat cu Sonny, zise Tooley. Am vorbit puţin 
cu Stan. larăși Sennett. Stern dădu din cap. l-a pus pumnul în 
gură. Ştiai? întrebă Tooley. 

Ar fi fost încântat să-l uimească pe Stern cu noutăţi. 


— M-am prins cum stă treaba. Presupun că are și el o ordine 
de zi. 

— Tot timpul are, zise Tooley, alăturându-se frăţește 
lamentaţiilor avocaţilor la adresa actualilor procurori. 

În ce-l privea pe Tooley, asta era mai mult paradă. Lucrase 
pentru Sennett mai bine de un an, înainte de a începe practica 
pe cont propriu și, pe vremea aceea, Stan îl promovase pe 
Tooley ca șef al Departamentului de Investigaţii Speciale din 
Procuratură. Stan făcuse din Mel un mare mahăr. Exista un 
motiv pentru care Tooley îl alesese pe el ca punct de contact. 

— Ei, cum îţi place să tratezi cu Sonny cea Nostimă? întrebă 
Mel, lungind vorba. E un monument, nu-i așa? 

— Doamna Klonsky? întrebă Stern. N-am auzit de porecla 
asta. 

— Așa îi zic eu, spuse Mel. Fiecare îi zice într-un fel. Știi, e 
greșeala mea. Eu am angajat-o, chiar înainte să plec din 
procuratură. De fapt, Stan a angajat-o, dar eu am intervievat-o. 
Credeam că e ceva de capul ei. Ştiai? 

— Da, zise Stern simplu. 

Pricepuse. 

— Dar nu cred ca este o adevărată autoritate acolo. Cum se 
spune? Ambivalenţă. Nu poate nimeni s-o facă să hotărască 
ceva. Își frânge mâinile tot timpul. Cu toate astea, are un caz 
bun. O femeie drăguță are o grămadă de avantaje în faţa unui 
juriu, nu crezi? 

Stern scoase un sunet. Mel îi dădea înainte. Era clar că nu 
avea niciun interes să vorbească despre John. 

— Ştii, ar trebui să dau vina pe tine pentru faptul că am 
angajat-o. Zic că e vina mea, dar, de fapt, vina ea ta. 

— A mea? întrebă Stern. În ce o privește pe Klonsky? 

— Uite că mi-am adus aminte. Am întrebat-o de ce vrea să fie 
avocat pledant și mi-a povestit că, în anul întâi de facultate, 
urmărea procesul Sabich zi de zi. li plăcea să te vadă în acţiune. 
Am uitat cum te-a descris. „Prestidigitator”, cred. M-am gândit 
că e frumos spus. 

Într-adevăr, se gândi Stern. Probabil că Tooley își susținuse și 
el punctul de vedere. 

— Așa că, vezi, ești idolul ei, Sandy. Pariez că se înfierbântă 
de fiecare dată când suni. 

— Nu s-ar zice. 


— Cine știe, când e vorba de ea? O persoană foarte emotivă. 
Ţi-a povestit de neghiobul de bărbatu-său? 

— Nu chiar, zise Stern. 

Simţea, mai pronunţat acum, că se stabilea o alianţă ciudată 
cu Klonsky. Mel își îmbunătăţea părerea despre ea din mers. 

— O să-ţi povestească, spuse Mel. Povestește la toată lumea. 
Ştii ceva despre individ? E poștaș. Nu glumesc. Scrie poezii și 
livrează corespondenţă. Tipul crede că e Omar Khayyam sau 
cam așa ceva. Se pare că e mai nebun decât ea. Când eram 
acolo, la fiecare două zile își dădea ochii peste cap și zicea că 
divorțează de individul ăla. Și acum, e însărcinată, pentru că 
ceasul ei biologic face bing-bang. Ei, în sfârșit, zise Mel obosit în 
cele din urmă de acest subiect. Fii bun cu ea, Sandy. 

— Mai degrabă invers, spuse Stern, încercând să spună ceva 
în apărarea lui Klonsky, în modul cel mai blând cu putinţă. 

— Sunt sigur ca Sennett o urmărește ca un uliu. 

— Așa se pare, zise Stern. Pot să te întreb ce ţi-a spus el? 

— Nimic clar, răspunse Mel. Nimic clar. Cred că vor imunitate. 
Nu mi-e clar ce vor. 

Stern se opri în acest punct, simțindu-se exact ca o insectă 
care dă din aripi în bătaia unui vânt puternic. Mai avea ce să 
întrebe. Date fiind mândria, teama de ceea ce ar putea să 
ajungă la urechile procuraturii, nu discuta bucuros punctele albe 
din cunoștințele lui despre anchetă. Și mai erau puţine căi de a 
pune întrebări. În situaţia dată, era imposibil să afle ce îi 
spusese John lui Mel. Mulţi avocaţi scăpau informaţii primite de 
la clienţii lor, dar Stern nu avusese niciodată această înclinaţie. 
În situaţia unei posibile adversităţi, el nici nu cerea, nici nu 
împărtășea mărturisiri de-ale clienţilor, rigiditatea lui etică, din 
acest punct de vedere, fiind acceptată ca încă o latură a 
personalităţii lui Sandy Stern și a stilului său formal, distant, ca 
gardul viu și cel de piatră din jurul anumitor case vechi. 

— De-abia intru în temă, zise Tooley. Poate îţi dau un telefon 
săptămâna viitoare, când văd care e problema. 

— Da, desigur. 

N-o să-l mai audă decât cu o zi sau două înainte de acuzare, 
când Mel o să-i descrie în mod vag motivele care l-au 
determinat pe John să depună mărturie împotriva lui Dixon. 
Stern însuși trecuse prin astfel de dileme când reprezentase 
martori. Dar el încerca să-și ajute colegii cât de puţin pe 


parcursul procesului. Stern se pregătea să încheie convorbirea, 
trecând în revistă lista de lucruri pe care i le ceruse Tooley. 
Viclean, Mel aruncase răspunderea pe umerii altcuiva, și el era 
cel care primea toate informațiile. 

— E un puști simpatic, zise Tooley în încheiere. Poate că nue 
o inteligenţă ieșită din comun, dar va ieși basma curată. 

— Să sperăm, spuse Stern, deși era iritat de senzaţia că 
Tooley își ieșise din fire, dacă făcuse această apreciere cu 
privire la ginerele lui. 

— E ciudat cum a ajuns la mine. Presupun că i-ai dat câteva 
nume. 

— Câteva, zise Stern. 

Nici el, nici Tooley nu lăsară să se înţeleagă că Mel figura 
printre ele. 

— l-a sunat pe tipii ăia, dar n-a găsit pe nimeni. Se pare că l-ai 
speriat tare de tot. Simţea nevoia să aibă imediat un avocat. 
Așa că a sunat pe toată lumea pe care o știa și a sfârșit prin a 
face rost de numele meu de la fiul tău. 

— De la Peter? 

— Fratele meu, Alan, și Peter se cunoșteau din liceu. Ti-l 
amintești pe Alan? Trebuie să-l sun pe Pete și să-i mulţumesc. 

Alan era un puști prezentabil, plesnind de sănătate, simpatic. 
Părea imposibil ca aceeași familie să producă ceva atât de 
înveninat ca Mel Tooley. Stern stătu cu capul în mâini, 
gândindu-se la ultimele știri. Din nou Peter! Era inevitabil, la fel 
ca scurgerea anotimpurilor, totuși, ca el să se amestece, dacă i 
se oferea ocazia. Fie că se afla în cunoștință de cauză sau nu, 
fiul lui considera că fiecare problemă de familie îl privea. În tot 
acest timp, Stern și-l imagina pe Tooley, în cealaltă parte a 
orașului, surâzând plin de sine. Clientul lui Stern îi plătea 
onorariul, în vreme ce John se gândea să-l doboare pe Dixon la 
pământ, iar pricina angajării lui nu era alta decât fiul lui Stern. 
Ce enervant. 

Incă o chestie în avantajul procuraturii, se gândi Stern, 
punând receptorul în furcă. Existau avocaţi binevoitori faţă de 
inculpat, care susțineau depoziţia acestuia sau, pur și simplu, 
lipsiţi de dorinţa de a ajuta acuzarea care ar fi trecut situaţia în 
revistă de două sau trei ori, împreună cu John, amintindu-i cât 
de mari sunt lacunele din memoria lui, ce mărturii nedemne de 
crezare ar fi pentru procuror. Dar nu acesta era planul lui Mel. El 


avea să-l lase din proprie iniţiativă pe John pe mâna 
procurorului, încurajându-l să dea curs celei mai vagi bănuieli 
sau suspiciuni. lar John - dacă Stern era în stare să interpreteze 
cum se cuvine tăcerea lui Tooley și semnele din propriile lui 
conversații cu ginerele său - se pare că avea multe de spus. 

Se gândi, într-o doară, cum trebuie să se fi petrecut treaba 
între John și Dixon. Era improbabil ca Dixon să fi anunţat ce 
avea el de gând; era prea secretos. Dăduse comenzi pe care lui 
John îi fusese frică să le anuleze. Dar o anumită taină trebuie să 
fi însoţit toată schema. Cum zisese mereu Clara, John nu era 
tâmpit. Mai devreme sau mai târziu, trebuia să-și fi dat seama 
că aceste afaceri se bucurau de alt regim. Şi merseseră mai 
departe în această lume, de cele mai multe ori întunecoasă, a 
colaborării și înșelătoriei, fiecare având un motiv de a nu-l 
respecta pe celălalt: Ești slab. Ești necinstit. Ginerele lui era 
genul de martor care, indiscutabil, se face mic în faţa 
procurorului, cu puterea de convingere a unui imbecil. De îndată 
ce Tooley o să-i explice cum stătea treaba - că înregistrările de 
mărfuri pe care le făcuse și dreptul de a mai lucra în domeniul 
pieţei financiare atârnau în balanţă - el o să-și reducă imediat, 
până la dispariţie, bănuielile din prezent, în momentul în care o 
să ajungă în boxa martorilor, o să fie asemenea sărmanelor 
suflete furioase care declarau că nu au făcut decât să urmeze 
ordinele, fără să se gândească niciun moment. Cu privirea lui de 
copil nevinovat și relativa lui lipsă de experienţă, John o să-și 
joace rolul mai bine decât alţii. 

Gândindu-se la toate acestea și la felul în care situația îi 
scăpa treptat de sub control, lui Stern i se făcu greață. Fu 
copleșit pentru o clipă de imaginea întregii lui familii în faţa 
tribunalului federal, depunând mărturie, arătând cu degetul, 
implicată fără putință de scăpare. In această scenă, el era într- 
un fel victima, nu cel acuzat, dar cel lăsat deoparte. Fiecare știa 
mai multe decât el. Indepărtă imaginea, scuturându-și capul, și 
se uită la telefon, plin iarăși de presimţirea nenorocirii ce avea 
să vină și care nu putea fi împiedicată. 


Capitolul 25 


Margy părea să fi făcut ceva cu părul ei. Pe umeri, se revărsa 
într-o mulţime de bucle, iar nuanţa blondă părea mai deschisă 
când ea se afla în lumină. Arăta mai mare decât și-o amintea - o 
persoana voinică, plină de viaţă. Refuză imediat să lase 
amintirea sau imaginaţia să-l ducă mai departe. 

— Minunat, răspunse ea la întrebarea lui în legătură cu zborul. 
Hotelul era drăguţ, adăugă. Am dormit bine. 

O exprimare simplă, dar bogată în implicaţii: totul era uitat, 
iertat, dat la o parte. Margy se pricepea la asta, să simuleze că 
nu se întâmplase nimic; o mai făcuse, Stern simţea asta, de zeci 
de ori. Oricare ar fi crisparea interioară, ţipătul dinăuntrul ei, 
reverberaţiile nu ieșeau niciodată la suprafaţă; stătea acolo, 
aranjată, într-un costum de mătase naturală și cu o bluză 
portocalie, cu o fundă imensă. Venise în biroul lui Stern cu o 
geantă mare diplomat, o poșetă azvârlită pe umăr și fusese 
destul de înțeleaptă să întindă mâna, cu unghiile ei lungi, 
înroșite, secretara fiind încă de faţă, astfel încât niciunul din ei 
să nu fie încurcaţi de ocazia de a-și spune „hello” într-un cadru 
mai intim. Femeia de afaceri din Oklahoma, hotărâtă și reţinută. 
Bună ziua tuturor. 

În spatele biroului de sticlă fumurie, Stern petrecu câteva 
clipe, prezentând ordinea de zi. Şi el și Margy beau cafea. Urma 
să examineze împreună documentele cerute de procuratură și 
încercau să anticipeze întrebările doamnei Klonsky. Apoi aveau 
să meargă la procuratură, iar Klonsky o s-o interogheze pe 
Margy, pregătind-o pentru apariţia ei în faţa marelui juriu care 
urma imediat după aceea. 

— Chiar trebuie să fac asta? întrebă Margy. Să stau să discut 
cu ea? 

— Nu, dar așa se obișnuiește. E bine pentru ambele părţi. Eu 
nu am voie să fiu prezent, așa că, supunându-te acestui interviu, 
aflăm dinainte ce are procurorul de gând și voi avea 
posibilitatea de a te ajuta în punctele dificile. Doamna Klonsky, 
pe de altă parte, descoperă ce întrebări e mai bine să nu îţi 
pună despre dosar. 

— Inţeleg. 

Margy era satisfăcută. Întrebă de unde voia să înceapă. El îi 
arătă geanta diplomat. 


— Partea cea mai grea, zise Margy, zâmbind. 

„Portea cea mai gre”, spusese. 

— Vreo problemă? întrebă Stern. 

Nu-i păsa cum suna. Puse jos ceașca de cafea și scoase citaţia 
dintr-un dosar. Margy scoase mai întâi cecurile cerute de 
procuratură - toate erau scrise în primele patru luni ale anului, 
pentru sume mai mari de două sute cincizeci de dolari. Erau, pur 
și simplu, legate cu sfoară, nouă pachete, fiecare de mărimea 
unei cărămizi, cu perforaţiile atârnând într-o parte, o înfățișare 
vărgată, ca a unui pește. 

— Ce au de gând să facă cu astea? 

— Caută, presupun, fonduri care i-au fost transferate lui 
Dixon. Există vreo dovadă în acest sens? 

— Sigur, zise ea. O grămadă. Salarii. Prime. 

— Altceva? 

— Nada. 

— A primit vreo firmă bani sau a intrat în vreun cont pe care 
ştii că le controlează? 

— Nimic, spuse Margy. 

Bun, se gândi el. 

Răsfoi în grabă teancurile, mai mult pentru a simți cecurile în 
mână decât pentru altceva. Ea făcuse două copii, un set pentru 
Stern și altul pentru ea și pusese un funcționar să scrie un 
număr de identificare pe fiecare dintre ele. Nu era nevoie să-i 
spui lui Margy un lucru de două ori. 

Stern luă din nou în discuție citația. Deoarece multe dintre 
documente erau deja aici, Stern își asumase de săptămâna 
trecută responsabilitatea de a pune laolaltă documentele de 
comerț pe care le ceruse parchetul. Cele rămase fuseseră duse 
în biroul lui Stern și, pregătindu-se pentru astăzi, trecuse cu 
atenţie prin fiecare teanc și înlocuise, doar acolo unde le găsise, 
tichetele de ordine pe care le căuta cu siguranţă procuratura - 
cele câteva zeci înregistrate de John. Grămada de documente, 
copiate și numerotate la fel ca cecurile, aștepta acum într-o 
geantă albă ce urma a fi predată. Le arătă lui Margy, apoi o 
puse pe Claudia să trimită pe unul dintre funcţionarii tineri să 
predea documentele înainte de sosirea lor acolo. 

Stern citi cu voce tare ultima cerere a procuraturii privind 
documentele contului Wunderkind Associates. 

— Portea cea mai ciudată. 


Margy își puse diplomatul pe genunchi și scoase de acolo o 
mapă de pânză. Maison Dixon, ca multe alte firme, folosea ceea 
ce se chema o declaraţie centralizată, in care apăreau 
deopotrivă cumpărări și vânzări, confirmări, cereri de garanţie, 
condiţii. Computerul alcătuia un singur tip de formular care era 
trimis clientului de fiecare dată când exista o mișcare în cont. A 
doua pagină a formularului produs de computer rămânea la MD 
și era înregistrată pe microfilm. Deschizând mapa, Stern fu 
surprins să găsească declaraţiile originale care ar fi trebuit să 
ajungă la Wunderkind. 

— E ciudat, zise ea. Uită-te la adresă. 

Documentele aveau înscris sus „Wunderkind Associates” și 
„RETŢINUT”. 

El întrebă ce sens avea însemnarea respectivă. 

— Reţinut. Ştii, la fel ca: „Nu expediaţi. Ridic eu.” 

— Şi asta se întâmplă des? 

— Uneori. Un tip divorţează și nu vrea ca nevastă-sa să 
numere pe degete tot ce are el. Sau se gândește că IRS-ul îi 
deschide corespondenţa. Sau nu are o părere prea bună despre 
poștașul din zonă. O mulţime de motive. 

Stern dădu din cap. 

— Şi astea n-au fost ridicate niciodată? 

— Erau chiar acolo, la dosar. 

— Contul din Chicago? 

— Din Kindle, zise ea. 05. Se ridică din scaunul crem, pentru 
a-i indica numărul de cont. Greco le-a găsit. 

— Ciudat, zise Stern. 

— O, nu asta e ciudat. 

— Nu? 

— Uită-te prin ele. 

Se uită și, ca de obicei, nu observă nimic. 

— Uită-te la mișcările din cont. La sold. Ţi-amintești? Aici își 
bagă banii pe care-i scoate, făcând afaceri peste capul 
clientului. Mă gândeam că golește poziţiile astea în care vira 
bani și ne pune pe noi să tăiem cecuri peste cecuri. Ştii: ia banii 
și fugi. 

Totuși, era clar că nu asta se întâmplase. Declaraţiile indicau 
tranzacţii frecvente, două sau trei mișcări pe zi. Nu exista vreo 
concentrare neobișnuită de poziţii. Argint. Fasole. Zahăr. Astea 
erau mărfurile favorite, dar toate erau cumpărate în mod 


frecvent, adesea erau mai multe mișcări în fiecare zi. Stern citi 
până la sfârșitul lui februarie din acel an. 

— A pierdut bani? întrebă Stern. 

— Nu numai bani, zise Margy. Totul. Nu există niciun ban furat 
care să nu fi ajuns înapoi pe piaţă. Drace, și nu a pierdut numai 
asta. A pierdut mai mult. Uită-te la ultima declaraţie. 

Stern întoarse iarăși paginile. Pe ultima declaraţie era înscris, 
în caractere aldine, un deficit cu puţin mai mare de două sute 
cincizeci de mii de dolari. Încheind afaceri pe bază de garanţie - 
împrumutând bani de la firmă, pentru a impune condiţii care 
valorau mai mult decât plasaseși în cont - era totdeauna posibil 
să pierzi repede sume mari de bani. Și asta se întâmplase aici, 
în cele din urmă. Totul fusese înghiţit de contractele cu zahăr, 
care se duseseră de râpă în câteva zile, în cursul lunii februarie, 
când piața explodase. Până să-și revină domnul Wunderkind, 
pierderea era enormă, cu un sfert de milion de dolari mai mare 
decât partea cu care pornise în cont. 

— Debitul a fost acoperit? întrebă el. 

— Așa zice declaraţia. Toţi cei două sute cincizeci de mii de 
dolari. N-am auzit niciodată nimic despre asta. 

— Ar fi trebuit să auzi? 

— Fii sigur că da, zise Margy. Se îndreptă în scaun. Deficit în 
cont, mai mare de o sută de mii de dolari? Ori aflu eu, ori ajunge 
direct la Dixon. 

— A, făcu Stern. 

Se miră. Probabil că Dixon ștersese dintr-un condei o datorie 
către firmă, așa cum era asta. Dar declaraţia indica fonduri 
primite - Wunderkind plătise banii pe care îi datora lui MD. 

Stern se uită prin hârtii, vorbind cu voce tare, cu o precizie 
rezervată, obișnuită atunci când încerca să înțeleagă ceva cu 
mintea lui. Margy dădea din cap la fiecare pas. Omul făcuse 
deliberat tranzacţii peste capul clienţilor, o infracţiune majoră. 
Pentru a o ascunde, erau folosite numere de cont greșite, iar 
tranzacţiile luate drept erori erau mutate în contul pentru erori 
al firmei, unde se acumulau profituri substanţiale, de zeci de mii 
de dolari, la fiecare două afaceri încheiate. Apoi, pentru a avea 
controlul asupra acestor profituri ilicite, omul făcuse alte 
comenzi, comiţând în mod deliberat erori în datele contului. 
Rezultatul era că acest cont pentru erori finanța afacerea. Apoi 
noua poziţie era deplasată, prin diferite intrări de cont, în acest 


nou cont. 

— Wunderkind Associates, zise Margy. 

— Wunderkind Associates, repetă Stern. Şi apoi, în loc să 
închidă, pur și simplu, aceste poziții și să o șteargă cu câștigurile 
astea ilicite, el a făcut afaceri pe baza lor. De mai multe ori. Și 
defectuos. 

— Exact. 

— Așa că, în cele din urmă, rezultatul net a zeci de afaceri 
ilicite, toate extrem de deștepte, este că l-au costat aproximativ 
un sfert de milion de dolari. 

— Asta-i ce zic hârtiile. 

— Nu-i așa, spuse Stern hotărât. 

Ştia, și convingerea lui era mai neclintită decât oţelul, că era 
mai mult decât atât. Aceste escrocherii din contul Wunderkind 
erau doar o verigă dintr-un întreg lanţ răsucit. Furtul acestor 
bani se transformase într-un sport pentru Dixon, varianta lui de 
a sări peste obstacole. Câte garduri poate să treacă dintr-o 
săritură? Stern hotărî pe loc că pierderile trebuia să dea de 
bănuit. Exista un precedent important. Din ce înţelesese Stern, 
la sfârșitul fiecărui an aveau loc la bursă zeci de astfel de 
tranzacţii, gândite să prostească IRS-ul. Incălcându-se toate 
regulile, afacerile erau aranjate în afara ringului, apoi duse până 
la capăt în ring, ca o pantomimă ieftină, astfel încât să fie 
înregistrată o pierdere, pentru a diminua impozitele, în vreme ce 
totul se întorcea în cele din urmă, într-un mod sau altul, la 
proprietarul iniţial. Fără nicio îndoială, aici era vorba cam de așa 
ceva. Era imposibil să fi existat un document pe care Dixon 
intenţionase să-l pună în ordine: multe legi fuseseră încălcate 
printr-un singur furt. Stern stătea acolo, dând din cap, convins 
că nu va ajunge la toate chichiţele acestei scheme. Pe de altă 
parte, era posibil ca nici procurorii să nu reușească. 

— Nu sunt sigur, Margy, zise Stern într-un târziu, că înţeleg 
din asta ce înţelegi tu. 

— A, spuse ea, nu asta e partea rea. Asta e partea ciudată. 

— Aha, făcu Stern și simţi că barometrul interior îi mai cobora 
câteva nivele nu atât de mult și nici atât de rapid cum se 
așteptase. Începuse să se obișnuiască. 

— Și care sunt veștile proaste, Margy? 

— Asta - se înălță pe jumătate din scaun, pentru a-i arăta 
citația - pretinde toate datele despre cont. Ştii, solicitarea de 


deschidere a contului, declaraţia de riscuri, documentele 
semnate. 

— Da. Vor să dovedească al cui este ăsta. 

— Vezi, d-asta avem o mică problemă aici. Nu pot să găsesc 
nicio bucăţică de hârtie care să arate cine sunt Wunderkind 
ăștia. 

— Nu, zise Stern simplu. 

— Uite ce e, spuse ea. Au dispărut. Toate aceste formulare 
sunt trecute pe microfișă. Fișa pentru luna în care a fost deschis 
contul ăsta, anul trecut, nu e de găsit. Trei copii. Și apoi, există 
o evidență a fiecărui client. Ştii: nume, adresă, asigurare 
socială. A intrat cineva în sistem și a șters. Tastezi numărul ăla 
de cont și nu obţii decât o lumină clipind. Și sigur că au dispărut 
și copiile obișnuite ale tuturor formularelor - au fost suflate din 
dosar. 

— Și unde se păstrează aceste documente? 

— Depinde. Microfișele sunt centralizate la Chicago, dar aici 
există dubluri. Trebuia să fie și aici extrase obișnuite după acel 
cont. Un computer găsești oriunde. Dacă știi cum să-l utilizezi. 

— Şi Dixon avea acces la aceste documente? 

Întrebarea era stupidă chiar și pentru urechile lui Stern. 
Răspunsul era evident. Margy îi dădu o formă proprie. 

— Dragule, nu există nimic în oraș la care Dixon să nu aibă 
acces, începând cu fundul recepţionerei și terminând cu sertarul 
în care îmi ţin eu tampoanele. Este doar Maison Dixon. Vrei să- 
mi spui că, dacă îl vede cineva uitându-se prin cutii cu dosare, o 
să-i zică: „Hei, tu, ce faci acolo?” Nici vorbă. Ti-am zis. Tuturor le 
este frică de el. 

— Ai căutat cu atenţie, Margy? 

— M-am uitat eu însămi prin dosare, aseară. 

— Inţeleg. 

Dădu un bobârnac cutiei de ţigări și se uită la trabucuri, 
așezate comod în cămășile lor cafenii, precum niște militari 
relaxaţi. Săptămâna trecută, Claudia îi umpluse cutia, dar nu 
aprinsese și nici nu strivise între dinţi până acum niciun trabuc. 

— Desigur că s-a mai întâmplat ca să piardă documente 
atunci când au fost copiate pe microfișe, nu-i așa? 

— Sigur. 

— Şi se întâmpla, probabil zilnic, să se șteargă date din 
computer? 


— Probabil, spuse Margy. 

— Şi dacă nu ai nicio microfișă în niciun oraș, probabil n-ai 
avut niciodată? 

Margy se uită la bărbia împinsă în afară și la privirea 
străpungătoare a lui Stern, în vreme ce acesta făcea eforturi de 
a imagina un posibil interogatoriu. Expresia ei era lesne de citit: 
niciun târg. 

Stern mai luă o înghiţitură zdravănă de cafea și se întoarse 
spre fereastră. De aici, de la etajul al treizeci și optulea al lui 
Morgan Towers, râul părea o licărire lichidă. Uneori, era cenușiu 
și întunecat. Când băteau vânturi puternice, curentul creștea, 
apa fierbea și lovea stâlpii goi, expuși din toate părţile, folosiţi 
pentru a amara barjele și alte ambarcaţiuni ușoare de transport, 
care își croiau, uneori, drum în susul râului. Cu timpul, ajunsese 
să cunoască înţelesul nuanţelor schimbătoare ale apei. Stern 
putea spune după intensitatea culorii dacă barometrul scădea, 
dacă norii erau deși sau era posibil să se împrăștie. Aceasta era 
valoarea experienţei, presupunea el, să fii în stare să citești 
înţelesul semnelor, să intuiești marile lovituri semnalate de 
lucruri lipsite de importanţă. 

Treaba asta cu procuratura se complica. Se complica rău. ÎI 
avertizase pe Dixon asupra acestui lucru de luni de zile, fără 
niciun folos, se părea. Dixon era destul de viclean pentru a 
recunoaște că, chiar dacă procurorii nu își dădeau seama ce 
făcuse el cu banii, aveau un caz, dacă erau în stare să 
dovedească faptul că el îi furase - și dovada că el controla acest 
cont Wunderkind era suficientă. Dar era o reacţie disperată - 
aceea de a distruge documentele. Doar printr-o minune nu ar fi 
putut să demonstreze că Dixon purta întreaga responsabilitate. 
După cum zicea Margy, nu exista probabil nicio persoană la 
firmă care să ajungă nepedepsită la dosarele din cele două 
orașe. Dacă reușeau să arate că Dixon avea acces la 
documentele dispărute, plasa avea să se strângă, iar toată 
afacerea avea să capete o înfățișare sinistră. Și pentru genul 
ăsta de fapte nu există niciodată o explicație nevinovată. Stern 
era priceput. Putea să ia în discuţie contul pentru erori, cererile 
de garanţie, căderile preţurilor care aveau plafon, putea să 
ameţească juriul. Dar, când cei de la procuratură or să pună în 
mișcare malaxorul MD în sala de ședințe, nu mai există niciun 
mod de a ieși basma curată. Dixon ar fi putut la fel de bine să 


sară și el înăuntru. Nu-i poţi salva niciodată pe clienţi de ei 
înșiși, gândi Stern. Niciodată. 

Așa începe ultimul act din tabloul plin de viaţă al lui Dixon 
Hartnell, băiat dintr-un orășel de provincie, brânză bună în 
burduf de câine. Pentru Stern, exista în fiecare caz cu 
deznodământ nefericit un moment în care conștiința unui viitor 
fapt cumplit devenea fermă, precis conturată. Uneori, asta nu se 
întâmpla până nu vorbea juriul; dar, cel mai adesea, exista o 
clipă foarte importantă pe parcurs când Stern, așa cum e zicala, 
vedea dincolo de cotul șoselei, în cazul lui Dixon Hartnell, soţul 
surorii lui, client, compatriot, partener sportiv și tovarăș de 
arme, momentul venise. Se acumulaseră prea multe în acest 
caz - date, motive, posibilităţi, contul pentru erori, amintirile lui 
John, documentele dispărute. Astăzi, el știa sfârșitul poveștii. 
Dixon o să se ducă la închisoare. 


Îi luă câteva minute să o dădăcească pe Margy în legătură cu 
ce avea să-i spună în esenţă lui Klonsky: să asculte întrebarea; 
să răspundă scurt și la obiect; să nu ofere amănunte 
suplimentare; să nu răspundă niciodată negativ când o să fie 
întrebată dacă nu au avut loc anumite evenimente; să răspundă 
mai degrabă că nu-și aduce aminte; să dea nume, numere de 
serie, fapte brute; nicio părere; dacă i se cere să-și spună 
părerea, să refuze; și, în legătură cu marele juriu, să-și aducă 
aminte că Stern se află literalmente la ușă; avea oricând dreptul 
de a se consulta cu avocatul său, dacă apărea vreo întrebare, 
indiferent cât de  trivială, pentru care se simţea ușor 
nepregătită. 

O ajută să-și strângă documentele în geanta diplomat și se 
îmbrăcă lângă ușă. Îi luă geanta și o întrebă dacă era gata. 
Margy o mai lungea, stătea în continuare pe scaun. 

— Am fost cam dură cu tine, zise ea încet. Se uită la ceașca ei 
de cafea pe care își odihnea o unghie lăcuită. Atunci când am 
stat de vorbă acum câteva săptămâni. 

— Nu fără motiv. 

— Ştii, Sandy, am o grămadă de bătături. 

Ridică repede privirea și zâmbi aproape timid. 

— Singurul lucru pe care îl vrea orice femeie e să te prefaci 
puţin. 

Stern se apropie câţiva pași. Ca de obicei, gândul la șeful ei 


nu era prea departe. Dixon știa, probabil, foarte bine să se 
prefacă, recurgând la orice gest ieftin; și-ar arunca haina într-o 
băltoacă dacă ar fi nevoie, ar cânta la fereastră. Și iat-o pe 
Margy, care îi spunea că femeilor le plăcea acest gen de lucruri. 
Stern așteptă, adunându-se. Cel mai bun lucru pentru el era 
diplomația. 

— Margy, a fost o harababură extraordinară în ultima vreme. 
Multe evenimente neașteptate. 

— Desigur. 

Margy avu un rictus; își legănă ceașca ce avea o pată lucioasă 
de la rujul ei, privind cu interes la cafeaua rece. 

— Desigur, repetă ea. 

Ei bine, se gândi Stern, din acest punct puteai să începi să-i 
înţelegi dilema. Margy dorea ca iubiții ei să se prefacă - astfel 
încât ea să le poată spune că nu îi credea. Stern era sigur că 
ajunsese la o imagine esenţială. Prinsese înălțimea tonului, 
găsise armonia unei compoziţii perfecte, în gama durerii 
personale. Creaţia lui Margy era la fel de deșteaptă precum 
cătușele chinezești. Legat, oricum te-ai mișca. Inima, ca de 
obicei, îi venise ia loc. 

Și astfel, dintr-un impuls de tandrete, îi spuse ceea ce el lua 
drept adevăr: 

— În ultima vreme, m-am văzut des cu o femeie care ne este 
prietenă de mulţi ani. 

Foarte scurt. La obiect. Nu era prea sigur ce urmărea să 
realizeze cu această izbucnire de sinceritate, cu excepţia virtuţii 
înseși a onestităţii. Într-adevăr, după farsa lui bizară cu Fiona, în 
care Helen nu-i trecuse nici măcar prin minte, nu avea idee dacă 
acest fapt era mai mult decât convenabil. Dar era necesară o 
clarificare, iar Margy, cu toată admiraţia lui pentru ea, nu era 
destinul lui. Ştirea lui avu un efect previzibil. Pupilele ei se 
contractară, așa cum făceau probabil la lumină puternică. O 
distribuise în rolul ei inevitabil: din nou, ea era cea care pierdea; 
tipa cu care te culci și pe care o lași după aceea. Nu era 
încântată. La fel ca oricine altcineva, dorea o viață mai bună 
decât cea pe care o ducea. 

— Drăguţ din partea ta, zise Margy. 

Își înşfăcă poșeta, își închise diplomatul, își netezi fusta în 
vreme ce se ridica, ţinându-l sub tirul unui zâmbet ţeapăn, 
pătrunzător. Cum spunea poetul? Zero tăiat. Arborase din nou 


privirea ei inexpresivă, de tipă dură, cu care venea la întâlnirile 
de afaceri, arătând din nou ca mâna forte a lui Dixon Hartnell. 

Parcurseră drumul până la tribunal într-o tăcere deplină. 
Singurele remarci ale lui Stern indicau direcţiile: acolo dăm 
colţul. Fură imediat conduși până în biroul micuţ al lui Klonsky. 
Margy se așeză într-un fotoliu vechi din stejar, la fel ca un 
călăreț la rodeo. Era pregătită. 

— Margy, zise ea, atunci când Klonsky o întrebă cum îi plăcea 
să i se spună. Cu gtare. 

Într-adevăr, cu g tare, gândi Stern. Ca un sfredel de diamant. 

Întârziaseră, iar Klonsky își aruncă privirea către ceasul de 
perete. Audienţele la marele juriu erau stabilite de un grefier, 
din sfert în sfert de oră, și erau urmărite cu zel de către adjuncţi, 
mereu grăbiţi să-și termine treaba în perioada de timp stabilită. 
Klonsky începu deja să-i pună întrebări lui Margy, în vreme ce 
Stern reexamină scrisoarea de neincriminare. Era semnată de 
procurorul general însuși și o asigură pe Margy că nu este 
bănuită de nicio implicare în săvârșirea vreunei infracţiuni, 
presupunând că spunea adevărul în fața marelui juriu. Stern 
puse scrisoarea în geantă, urmărind-o pe Klonsky cum lucrează. 
Îi punea întrebările obișnuite lui Margy și scria răspunsurile într- 
un caiet galben. Cu toca ei de magistrat, Sonia semăna cu 
majoritatea colegilor ei, neînduplecată, lipsită de umor, 
preocupată. Ritmul ei era suficient de sistematic pentru ca Stern 
să înceapă să nutrească speranţa că problema documentelor 
dispărute s-ar putea să nu se ivească. Asta i-ar fi permis să aibă 
o discuţie aprinsă cu domnu Hartnell. Dar, cu numai câteva 
minute înainte de ora la care erau programaţi să apară în faţa 
marelui juriu, Klonsky scoase din dosar o copie după citaţie și o 
parcurse articol cu articol. Când Margy îi dădu declaraţiile cu 
privire la contul Wunderkind, ea adăugă, luminată: 

— Asta e. 

— Asta e? întrebă Klonsky cu o privire ageră. 

Se uită înapoi în hârtiile ei. 

Stern luă cuvântul pentru prima oară. Spuse că, undeva, 
exista o neînțelegere. Documentele cu privire la deschiderea 
contului - formularele cu semnături, cererile și tot restul - se 
pierduseră și nu reușiseră să le găsească imediat. O cercetare 
atentă fusese condusă de domnișoara Allison și va fi continuată, 
spuse Stern, sub îndrumarea lui. 


— Au dispărut? întrebă Klonsky. 

Margy începu să vorbească, dar Stern o apucă de încheietura 
mâinii, unde avea o brățară groasă. Era prea devreme pentru a 
spune că documentele nu pot fi găsite, spuse Stern. Citaţia 
fusese înaintată de-abia acum trei săptămâni, iar MD era o 
companie destul de mare, cu sute de angajaţi și nu doar cu un 
singur birou. 

— Nu cred ce-mi spuneţi, zise Klonsky. 

Il ignoră pe Stern și-i puse lui Margy o serie de întrebări, 
identificând documentele, copiile, locurile unde erau depozitate. 
Scotea la iveală, mai precis decât o făcuse Stern, detaliile 
căutărilor întreprinse de Margy. Conducând acest interogatoriu, 
Klonsky stătea rigidă și concentrată în spatele biroului. Oricât de 
amabilă ar fi fost în anumite ocazii, doamna Klonsky, provocată, 
era iute la mânie. 

Se uită la Stern. 

— Voi vorbi cu Stan despre asta. 

— Sonia, spuse Stern, cred că iarăși exagerezi. 

II întrerupse cu un gest iritat. Imbrăcată cu obișnuitul pulover 
albastru, își lovi ușor pântecul de birou când se ridică de pe 
scaun. Porni apoi către marele juriu. 

Când judecătorii părăsiseră noua clădire federală, lăsaseră 
marele juriu. Avocaţii protestaseră împotriva acestei proximităţi, 
adresându-se Parchetului, dar gestul fusese interpretat ca poză 
inutilă. Pentru toate întrebuinţările practice, marele juriu ţinea 
de Parchet. Un etaj mai jos, pe coridor, se afla o ușă fără niciun 
semn pe ea, aducând cu camera de primire a unui medic; avea 
aceeași mobilă lipsită de orice expresie, cu arsuri de ţigară și 
placaj crăpat, la fel ca în birourile de mai sus ale procurorilor. În 
spatele altor două uși, era încăperea rezervată marelui juriu. 
Stern aruncase adesea câteva priviri iscoditoare înăuntru. Nu 
era mare lucru: o banchetă micuță și rânduri etajate de scaune, 
la fel ca într-o sală de clasă. Cei douăzeci și trei de juraţi, care 
fuseseră convocați pentru a-i ajuta pe cei de la procuratură să 
hotărască dacă erau suficiente dovezi pentru a învinui pe cineva 
de comiterea unei infracţiuni, erau muncitori sindicaliști fără 
știință de carte, pensionari, casnice care aveau timp, în generai 
șomeri care preţuiau onorariul de treizeci de dolari pe zi. 

Marele juriu, creat cu intenţia expresă de a-i proteja pe 
nevinovaţi, rămânea pentru Stern una dintre ficţiunile de seamă 


ale justiției penale. Uneori, avocaţii pledanţi erau învioraţi de 
povești cu vreun mare juriu recuzat, care făcuse reclamaţie sau 
care se certase cu procuratura în legătură cu vreun caz. Dar, de 
obicei, juraţii, așa cum era de așteptat, se plecau în faţa tinerilor 
sârguincioși de la procuratură. După câte se auzea, juraţii 
tricotau, citeau ziarele, își rodeau unghiile, în vreme ce un 
individ, adus aici de omnipotenţa Statelor Unite, era întors pe 
toate părţile, după bunul plac al procurorilor adjuncţi. 

— Adu-ţi aminte că sunt aici, îi zise el lui Margy. 

Ea păși înăuntru, trăgând geanta după ea și fără să se uite 
înapoi. Era tot în toane rele în ceea ce-l privea. Klonsky era 
pornită și, probabil, neintenţionat, îi trântise ușa în nas când 
intră în ședință. 

Dezbaterile erau secrete. Camera nu avea ferestre și avea o 
singură ușă. Juraţii, procurorii, grefierul nu aveau voie să 
dezvăluie ce avusese loc, doar dacă nu intervenea un proces, 
când se cerea ca mărturiile anterioare ale martorilor să fie date 
la iveală. În acest district federal, era lăudabil că rareori aveau 
loc scurgeri de informaţii cu privire la probleme de-ale marelui 
juriu și aici se întâmplau multe lucruri despre care nu se mai 
auzea niciodată, un fapt liniștitor pentru cei chemaţi să depună 
mărturie fără motiv sau chiar pentru chestiuni ce nu puteau fi 
dovedite. Dar același respectabil principiu al confidenţialităţii 
cerea ca avocatul martorului să nu fie prezent; Stern nu avea 
decât dreptul de a aștepta la ușă, ca un căţel bine dresat. 
Nefiindu-i impusă confidenţialitatea, martorul putea să plece 
după fiecare întrebare să ceară sfatul avocatului, dacă era 
nevoie. Dar, intimidat de situaţie și dornic de a-l satisface pe 
anchetator, rareori proceda în acest mod. De obicei, clienţii lui 
Stern îl lăsau de veghe în faţa ușii, cu geanta și cu pălăria în 
mână, cu stomacul strâns. 

Uneori, în special când era vorba de voci masculine, cu un 
anumit timbru, Stern descoperise că stând pe scaunul cel mai 
apropiat de camera marelui juriu, era în stare, dacă își modela 
respiraţia și nu trăncănea nimeni pe afară, să prindă dezbaterile 
cuvânt cu cuvânt. Astăzi, nu fuse așa de norocos. Barney Hill, 
grefierul adjunct, pălăvrăgi cu Stern despre Trappers, iar vocile 
celor două femei nu păreau să treacă așa ușor prin ușa groasă. 
O auzea pe Klonsky când vorbea mai tare și auzea tonul sigur de 
sine al răspunsurilor lui Margy. După cincisprezece minute, ușa 


se deschise și ambele femei ieșiră. Terminaseră. În mod 
previzibil, Margy preferase să nu se sfătuiască cu avocatul ei. 

— Sunt îngrijorată în privinţa acelor documente, spuse 
Klonsky din pragul camerei, cu câțiva membri ai juriului foindu- 
se în spatele ei. Domnișoara Alison le va căuta din nou. 

— Sigur că da. 

— În ce mă priveşte, voi începe o anchetă pentru 
obstrucţionarea mersului justiţiei. 

Stern încercă încă odată să o înmoaie, dar Klonsky, zâmbind 
numai pe jumătate la scuzele lui obișnuite, îl opri printr-un gest. 
Repetă că va discuta cu procurorul general și plecă, având 
parcă de gând chiar să facă ce spusese. 

Rămas cu Margy, Stern îi indică una din cămăruţele de lângă 
sala marelui juriu, gândite special pentru consultaţiile martorilor 
cu avocaţii lor. Camera, doi pe trei, era goală; înăuntru se afla o 
masă scorojită și două scaune, iar pereţii cenușii erau zgâriaţi și 
murdari. Stern avea obiceiul, invariabil de-a lungul anilor, de a-i 
pune pe clienţi să repete chiar aici, când aveau încă memoria 
proaspătă, fiecare întrebare. 

Stern închise ușa, iar Margy se așeză, rece, dar calmă. O 
întrebă cum fusese. 

— Excelent, zise ea liniștită. Am minţit. 

Stern se ridică și puse mâna pe clanţa ușii. Desigur că se mai 
întâmpla din când în când. Nu atât de des pe cât își imagina 
lumea. Doar din când în când. Un client care să-și ridice bărbia 
și să admită pe faţă că încălcase jurământul. Cu toate acestea, 
fu imediat invadat de căldură și se simţi lipsit de putere. 

Se așeză, privind-o în faţă. Ea era la fel de înverșunată și 
iritată. 

— Pot să întreb, zise Stern, în ce fel ai oferit informaţii 
incorecte? 

Își scutură mâna cu brățări și unghii lungi. 

— Nu știu. M-a întrebat dacă am idee unde s-au dus 
documentele. 

Dându-și seama că, într-un fel, el era ţinta, încercă să evite să 
se arate ușurat. Cu excepţia unei prostii și mai mari - mărturia 
completă - nu ar fi reușit niciodată să scoată un caz de sperjur 
bazat pe faptul că Margy își păstrase părerile pentru ea. 

— M-a întrebat dacă știu, de undeva, ceva în legătură cu 
acest cont, Wunderkind. 


— l-ai spus că nu? 

— Exact. 

— Asta era fals? 

— Da. 

Stern nu fusese atât de deștept, încât să pună această 
întrebare la el la birou. Probabil că Margy ar fi dat atunci un 
răspuns complet. Sigur că acum era improbabil să dezvolte 
răspunsul. 

— Altceva? 

— M-a întrebat dacă am vorbit cu Dixon despre documente. Și 
la asta am răspuns tot negativ. 

— Deși vorbiseși? 

— Sigur că da. 

Ce îl făcuse să creadă că e șiret atunci când evitase ceea ce 
era evident? Sigur că vorbise cu Dixon despre asta. Cine 
altcineva ar fi știut unde dispăruseră documentele? După toate 
probabilitățile, el îi dăduse câteva sugestii în legătură cu ce 
trebuia să spună Parchetului - și lui Stern. De fapt, el nu avea 
niciun chef să afle exact ce îi spusese Dixon. Era sigur că s-ar fi 
înfuriat - și, oricum, conflictul de interese pe care îl anticipase 
gratuit judecătorul se împlinise acum. Minciunile lui Margy, 
dintr-o perspectivă, promovau aproape în mod sigur cauza lui 
Dixon; Stern nu-i mai putea asista pe amândoi. Ştia că el era de 
vină pentru toată treaba asta. În cei treizeci de ani, relaţiile lui 
personale nu se suprapuseră niciodată cu obligaţiile lui 
personale, dar, într-un fel sau altul, priapismul lui de văduv îl 
adusese aici - dacă nu altundeva, la punctul în care Margy era 
suficient de furioasă pentru a recunoaște ce făcuse. Totuși, 
pentru moment, umilinţa lui trebuia subordonată datoriei care 
era clară. 

— Margy, aș vrea să te prezint altui avocat care, cred, te va 
sfătui să te întorci imediat la marele juriu și să retractezi. 

— Să retractez? 

— Să corectezi consemnarea declaraţiilor. Dacă faci asta 
imediat, nu ţi se va întâmpla nimic. 

— Am fost acolo și acum plec. 

Avea o expresie teribilă, amară. Se ridică în picioare. Furia îi 
accentua trăsăturile - părul, zorzoanele, unghiile lăcuite, tocurile 
înalte, hainele ce luceau ușor. Margy era o persoană alcătuită cu 
grijă din mai multe piese, dar, în momentul de faţă, orice avocat 


ar fi fost electrizat de temperamentul ei. 

— N-ai nici cea mai mică idee despre ce se întâmplă, nu-i așa? 

Felul în care îl privea fix, uitându-se în jos, era înspăimântător 
- nu numai asprimea, dar și lipsa oricărei urme de respect. Se 
părea că făcuse anumite presupuneri pe care, spre supărarea ei, 
le descoperea ca fiind incorecte. 

— Aș vrea să știu, zise el, cu voce cavernoasă. 

Pe moment, se trezi cuprins de frică - pentru situaţia grea în 
care se afla Margy și, mai mult, de modul în care îi cerea 
socoteală pentru ignoranţa lui. Erau atâtea lucruri pe care nu le 
știa și care îi scăpau de sub control. John. Dixon. Chiar și Margy. 
Erau ca niște fărâme de materie care se împrăștiau în spaţiu. 

— Nu, rosti ea. 

Dădu din cap, scuturându-și buclele. 

— Nu de la mine, Jackson. Ştii cu cine ar trebui să vorbești. Eu 
trebuie să prind avionul. Își aruncă geanta pe umăr, își luă 
portmoneul și diplomatul. Ăsta e un concurs de proşti. Care e 
prostul cel mai mare. Adu-ţi aminte că asta ţi-a spus-o Margaret 
Jane Allison din Polk's Cowl, Oklahoma. 

Cu ambele mâini ocupate, deschise ușa cu piciorul și ieși, fără 
să arunce nicio privire înapoi. 


Capitolul 26 


Unii avocaţi spun că momentele cele mai grele vin după 
punerea sub acuzare, când vezi probele adunate de procuratură 
- muntele pe care nu îl poţi urca niciodată. Dar Stern primea 
întotdeauna bine această provocare; de vreme ce știai direcţia 
procuraturii, orice alt unghi devenea o cale de a scăpa. Pentru 
el, se întâmpla ca mijlocul anchetei să fie cel mai insuportabil. 
De obicei, erau oameni de intervievat, documente la care să se 
uite, moţiuni de înaintat. Dar acum, era îngheţat de faptul că 
înţelegea că procuratura știa ceva, iar el nu știa absolut nimic. 
Teroarea avocaților, așa îi spunea el - și acum era mai rău decât 
fusese vreodată. Orb și neștiutor, te temi că orice mișcare va fi 
greșită, cea care te va arunca de pe marginea prăpastiei. Şi să 
stai acolo, nemișcat, în întuneric, așteptând furtuna, ascultând 
cum bate vântul, simțind cum se răcește aerul - atât de jalnic, 
de împresurat din toate părţile - în toate privinţele, termenul 
potrivit era neajutorare. Stătea în camera martorilor, prăbușit, 
obosit, simţindu-și greutatea, vârsta. Era îngrozit de Dixon. 

Când ridică privirea, Klonsky stătea, sprijinindu-se, în cadrul 
ușii, uitându-se la el. 

— Sonia. 

— Sonny, pentru prieteni. 

Ea zâmbi; probabil că arăta demn de milă, dacă o înmuiase 
atât de repede. Dar primi cu plăcere bunătatea ei. Sonny, 
atunci. Ea se așeză pe scaunul pe care șezuse Margy. 

— Stan voia să vadă dacă te mai găsesc. 

— Şi ai reușit. Zâmbi cordial. Putem să vorbim ca de la jurist 
la jurist Sonny? 

— Desigur. 

— Am fost la fel de consternat ca și tine când am aflat că 
documentele alea nu erau unde trebuia să fie. 

— Îmi dau seama, Sandy. Dar situaţia e foarte serioasă pentru 
clientul tău. 

El zâmbi ușor, pentru a arăta că nu avea nevoie să i se spună. 

— Am vorbit cu Stan despre asta, zise ea. 

— A, da, făcu Stern. Atotputernicul procuror general. 

În dispoziţia în care se afla acum, descoperi că sentimentele 
sunt mai greu de înfrânat: gândul la Sennett, cu pumnul strâns, 
ranchiunos, era precum un scăpărat de cremene. Se stăpâni și 


adoptă un ton mai amabil, vorbind despre șeful ei: 

— Şi ce ne spune el? 

— Ne spune, zise Sonny, că el crede că poţi găsi 
documentele. 

— Așa zice? întrebă Stern. Imaginează-ţi să ai cincizeci și 
patru de adjuncţi care să dirijeze totul și să mai ai și timp să faci 
munca mea. 

Ea zâmbi, fără să vrea. 

— El spune că are un mesaj. 

— Foarte bine. 

— Găsește seiful. 

Nimic nu se mișcă; nu avu nicio tresărire; probabil că, pentru 
o fracțiune de secundă, sângele nu-i curse prin vine. Acesta era 
antrenamentul sălii de ședințe a tribunalului: să nu trădeze 
nimic. 

— Înţelegi remarca? o întrebă el în cele din urmă. 

Dacă o înţeleg? întrebă Sonny. Crezi că ar trebui să răspund 
la asta? 

Nu trebuia; era clar. Sennett nu o folosea decât ca mesager. 
Stern știa ce însemna asta. Ay, carajo! cuvinte vechi, o 
înjurătură din copilărie. Domnul Sennett și informatorul lui. 
Păreau să știe totul. Şi dacă nu era niciun informator? Mai 
degrabă un dispozitiv de ascultare. Un microfon în perete. Stern 
inspiră adânc. Oricum, îi era și mai frică pentru Dixon. În 
prezenţa cuiva zâmbea, un reflex primitiv. 

— Ce este așa amuzant? întrebă ea. 

— A, făcu el, nu cred că m-am mai ocupat în ultima vreme de 
ceva care să mă înspăimânte mai tare. 

— Să te înspăimânte? 

— Acesta e cuvântul corect. Încuviinţă din cap. Nu m-am mai 
aflat niciodată într-o anchetă în care să primesc atât de puţine 
informații. 

— De la Parchet? 

— Sigur că de la Parchet. Nu ai confirmat niciodată, nici 
măcar formal, cine este anchetat și pentru ce infracțiune. 

— Sandy, nu există nicio reglementare... 

— Nu despre reglementări este vorba. Vorbesc despre fair- 
play. Despre ceea ce se obișnuiește în astfel de cazuri. Dându-și 
drumul la vorbă, nu-și putea ascunde indignarea. Nu crezi că se 
cuvine să mi se spună și mie ceva despre bănuielile 


procuraturii? Decât să ne angajăm în aceste dezvăluiri mărunte 
și extrem de trunchiate, mizând pe faptul că voi alerga căpiat în 
mai multe direcţii? Crezi că nu îmi dau seama că aceste citaţii 
sunt alcătuite cu intenţia clară de a ascunde orice fărâmă de 
informaţie în legătură cu datele și interesele procuraturii? 

— Uite ce e, Sandy... asta nu intră în atribuţiile mele. 

— Eşti adjunct de destul timp ca să știi ce se obișnuiește și ce 
nu. Dă-mi doar câteva date. 

— Sandy, Sennett e foarte rigid în această privinţă. 

— Te rog, nu îţi cer să încalci nicio regulă de confidenţialitate 
sau bună-cuviinţă. Voi stabili ce informaţii se cuvine să-mi 
furnizezi. Dacă preferi, voi spune ce bănuiesc eu în legătură cu 
ancheta, iar tu nu trebuie decât să-mi zici dacă am dreptate sau 
nu. Nimic mai mult. Nu e niciun rău în asta, nu încalci nicio 
regulă de confidenţialitate. Asta e permis, nu? 

Îi era permis? Nesiguranţa îi inundă faţa. Forţa lui Sonny nu 
va sta niciodată în capacitatea de a-și ascunde sentimentele. 

— Sonny, te rog. Ești o fiinţă binevoitoare. Simt că suntem 
prieteni. Nu vreau să forţez nota. Dar habar n-am încotro s-o 
apuc. 

— Sandy, poate că știu mai puţine decât crezi tu. 

— Cu siguranţă, mai mult decât mine. 

Se cântăriră unul pe celălalt, din priviri, pe deasupra mesei. 

— Am o grămadă de lucruri de făcut, zise ea, în cele din urmă. 
Mă voi gândi la ceea ce mi-ai spus. 

— Nu e nevoie decât de zece minute. Cel mult cincisprezece. 

— Uite, Sandy, ca să-ţi spun drept, n-am nicio secundă să 
răsuflu. Am patru cazuri care se vor judeca în următoarele două 
luni. Plus treaba aceea. Din martie, plănuim să-l ducem pe fiul 
lui Charlie la familia lui, în Dublin, și să stăm acolo până pe 
patru, să culegem căpșuni. Acum, trebuie să mă întorc aici luni 
și trebuie să mă dau peste cap, ca să-mi eliberez sfârșitul de 
săptămână. Așa că mă vei ierta dacă îţi voi spune că sunt cam 
presată. 

— Înţeleg, zise Stern, n-ai timp să fii onestă? 

— Ei, hai, Sandy. 

Îi încurca socotelile și o exaspera. Atingea toate corzile 
sensibile. 

— Dacă e atât de important pentru tine să mă întrebi timp de 
cincisprezece minute o mulţime de chestii, la care nu voi 


răspunde niciodată, poţi să vii sâmbătă până la Dublin, la o sută 
șaizeci de kilometri de aici. E tot ce pot face. 

Când o întrebă în ce direcţie, ea izbucni în râs. 

— Chiar ai de gând să vii? 

— In momentul de faţă, trebuie să urmăresc orice pistă. 
Sâmbăta după-amiaza? 

— Dumnezeule, zise Sonny. 

Era în districtul D., zece kilometri la nord de șoseaua 60. 
Cabana lui Brace. Descrise baraca, ridicând-o în slăvi. 

In vreme ce el nota, ea îi făcea semn cu degetul. 

— Sandy, nu glumesc. Poate că nu sunt de acord cu tot ce 
face Stan, dar asta e reprezentaţia lui. Nu te gândi că în sânul 
naturii aș face ceva ce nu fac aici. 

— Sigur că nu. Eu voi vorbi. Nu e nevoie decât să mă asculți. 
Dacă vrei, poţi să-ţi iei notițe și să-i repeţi ceea ce spun, cuvânt 
cu cuvânt, lui Sennett. 

— O lungă călătorie inutilă. 

— Poate că nu. _ 

Işi descoperise dintr-odată un nou capriciu. li spuse în șoaptă, 
pofticios ca un copil, că îi plac foarte mult căpșunile. 


Stern auzea prin telefon vocea Silviei, răsunând pe 
coridoarele lungi, din piatră, ale casei lui Dixon, atunci când se 
duse să-l cheme pe soţul ei. In ultima vreme, de câte ori vorbea 
cu sora lui, detecta o notă de îngrijorare. Dar, prin vechea lor 
înţelegere, ea nu discuta niciodată afacerile lui Dixon cu Stern. 
lar Silvia, pentru a spune adevărul, era una dintre femeile 
crescute într-o perioadă apusă, care nu s-ar fi băgat niciodată, 
în mod intenţionat, în domeniul rezervat exclusiv bărbaților. 

— Ce este? 

Dixon nu se sfia să fie direct. 

— Mă grăbesc la o întrunire. Sora ta vrea să adunăm jumătate 
din consiliul muzeal în cincisprezece minute. 

Silvia, fiica mamei ei, niciodată obosită de implicaţiile unei 
vieţi mondene: ajutoarele oferite de femei, instituţiile 
filantropice, cluburile de provincie. Dixon râdea de ea mai 
degrabă decât să admită cu voce tare că îi plăcea ca ea să facă 
ceea ce credea el că fac oamenii bogaţi. Serile lor erau ocupate 
cu baluri  filantropice și  colecte, vernisaje, petreceri 
simandicoase. Stern vedea deseori poza lor prin ziare, un cuplu 


deosebit de plăcut, ce părea liniștit, maiestuos, lipsit de griji. 
Odată cu trecerea anilor, Silvia devenise preocupată - așa cum 
o dorea Dixon - să-și joace rolul, ducându-se cu limuzina să ia 
masa în oraș, să facă obișnuita gimnastică de întreţinere cu 
soțiile altor oameni de vază care îi primiseră pe soţii Hartnell în 
cercul lor. Alteori, juca golf, tenis sau chiar făcea călărie. 

Dacă ar fi fost vorba de altcineva, Stern ar fi fost înclinat să 
dispreţuiască frivolitatea acestui stil de viaţă, dar nu era nicio 
meteahnă de-a surorii lui pe care să nu o fi iertat din toată 
inima. În anumite privinţe, Silvia îi aducea aminte de Kate, de 
care, de fapt, era neobișnuit de apropiată - îngăduise ca 
frumuseţea să-i fie destinul. Primise o educaţie privilegiată care 
o aruncase direct în braţele lui Dixon. Sfârșitul poveștii. Chiar și 
în perioada în care Dixon bătea drumurile pentru a-și forma 
clientelă, el decretase că ea nu va munci, iar Silvia se 
conformase, după câte se părea, fără șovăială. 

Cu toate acestea, Silvia era înzestrată - salvată - cu marea ei 
bunătate. Rămânea o persoană extraordinară, a cărei 
generozitate depășea cu mult tipicul. Clara, care nu avusese de- 
a face cu făpturi lipsite de substanţă, o iubise și o preţuise pe 
Silvia. Vorbeau de câteva ori pe săptămână, se duceau să 
mănânce împreună sau la conferințele Muzeului de Artă 
Districtual, sau la teatru, la matinee. De ani de zile, frecventau 
împreună concertele simfonice de miercuri după-amiază. Orice 
ar fi spus alţii, Stern nu avea de ce să se plângă. Silvia își adora 
fratele, ca nimeni altcineva în lume, în anumite dispoziţii, îi 
trimitea bileţele, îi cumpăra cadouri. Îl suna în fiecare zi, iar el 
continua să vorbească cu ea, cum nu vorbea cu nimeni 
altcineva. Era ceva greu de definit în relaţia lor, o intensitate 
plăcută, ca un zgomot de fond. El era pentru ea luna, stelele, 
galaxiile, universul. Cum putea Stern să caracterizeze ca 
incompletă o viaţă în care el mai juca încă un astfel de rol de 
frunte? 

— Trebuie să ne vedem, îi zise acum Stern soțului Silviei. Cu 
cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Ceva probleme? 

— Multe. 

— Dă-mi o idee. 

— Mai bine nu prin telefon, Dixon. Avem o grămadă de lucruri 
de discutat. 


— Mâine de dimineaţă, la 5.45, plec la New York. Stau acolo 
toată săptămână. Dixon spera iar într-o cădere a indexului 
preţurilor de consum, ducându-se la întruniri, la New York și la 
Washington de două ori pe săptămână. 

— Apoi Silvia și cu mine vom merge, pe data de patru, pe 
insulă. 

Se referea la altă casă de-a lor, din Caraibe, un refugiu liniștit, 
la malul mării, pe o insulă scutită de impozite; IRS-ul, în timpul 
unei anchete din urmă cu câţiva ani, fusese înnebunit de 
imposibilitatea de a da de urma vreunui bănuţ care să fi ajuns 
acolo. Stern bătea darabana în biroul său. După câte se părea, 
Dixon nu avea timp să se afle în încurcătură. 

— Am petrecut ziua cu Margy și doamna Klonsky. 

— Am auzit ce s a întâmplat. 

— Da, zise Stern. 

Sigur că Dixon auzise. Asta era. Stern se simţi teribil de 
stânjenit la telefon. 

— S-au întâmplat multe lucruri îngrijorătoare. 

— Ca de exemplu? 

— Procuratura pare să știe despre seiful tău. Asta, odată. Cred 
că în curând îl vor căuta, dacă nu au și început deja. 

La celălalt capăt al firului, Dixon nu făcu nicio mișcare. 

— De unde dracu' au aflat? 

Intr-adevăr, de unde? Stern nu avea nevoie de Dixon pentru 
a-și pune această întrebare. Exista o logică evidentă, chiar dacă 
neliniștitoare: Margy se duce la marele juriu, iar dosarele 
lipsesc, Margy pleacă, iar ei vorbesc despre seif. În furia ei, 
Margy ar fi putut să dezvăluie ceva. Poate că Dixon fusese 
suficient de prudent cu ea pentru a nu-i fi vorbit niciodată 
despre seif și despre mișcările lui, dar asta era îndoielnic. În 
starea lui actuală de suspiciune, lui Stern îi trecuse prin cap și 
că s-ar putea ca Margy să fi fost tot timpul sursa informaţiilor pe 
care le deţinea Parchetul. Un gând ridicol, într-adevăr, dar care 
continua să revină. In acest scenariu, tot ce se întâmplase astăzi 
și de multe zile - și nopţi - încoace nu fusese altceva decât o 
melodramă bine jucată. Puțin probabil, desigur. Dar mai 
apăruseră și în trecut astfel de șarade. Au fost cazuri în care 
procuratura le ceruse informatorilor să stea în continuare 
acoperiţi. In acest moment, Stern nu excludea nicio posibilitate. 

— Speram că poţi să mă luminezi, Dixon. 


— Greu de crezut. 

— John ar... 

— John? John încă mai are caș la gură, Stern. Las-o baltă. 

Răsuflară amândoi în receptor. 

— Mai sunt niște documente, Dixon, care se pare că au 
dispărut. 

— Documente? întrebă Dixon mult mai reţinut. 

— În legătură cu contul Wunderkind. Știi ceva despre asta? 

— Despre ce? 

— Despre cont. Despre documente. Despre dispariţia lor. 

— Nu sunt sigur că te înţeleg. Va trebui să vorbim despre asta 
săptămâna viitoare. 

— Dixon, e foarte clar că dispariţia acelor documente a 
determinat interesul lor pentru seif. 

— Şi? 

— Dacă pot fi găsite documentele... 

— Nici vorbă, spuse Dixon aspru. 

Pentru o secundă, cei doi tăcură, impresionați parcă de 
implicaţiile și tonul acestei remarci. Apoi Dixon continuă, făcând 
un efort semnificativ de a fi și mai ambiguu: 

— Nu cred că există prea multe șanse să se întâmple asta. 

— Dixon, treaba se împute. Rău. Ti-am mai zis, este culmea 
absolută a prostiei. Datorită greșelii lui Dixon, Stern se simţi în 
stare să fie mai direct; presupuse un anume aer jignit la celălalt 
capăt, dar continuă: în starea actuală, Dixon, dacă seifului i se 
dă de urmă, asta va provoca multe dificultăţi. Ca să nu mai spun 
că mă va pune într-o încurcătură jenantă. 

— Într-o încurcătură jenantă? 

— Va dăuna credibilităţii mele. Înţelegi. Și vina va fi dată pe 
tine. Procuratura va ști că seiful nu a căzut din cer acolo unde se 
află acum. 

La telefon, Stern se simţea obligat să fie circumspect. Era 
interzis procuraturii să asculte acest gen de discuţie dintre un 
avocat și clientul său, chiar și prin telefon. Dar nu poţi ști 
niciodată, mai ales când e vorba de o casă atât de mare ca cea 
a lui Dixon care putea să aibă o derivație. 

— Adică, după ce mi-ai luat obiectul, acum vrei să ţi-l iau? 

— Nu. Îți spun doar că judeci greșit şi creezi situații 
periculoase. 

— M-am prins. Trimite-mi-l înapoi. 


— Dixon. 

— Uite ce e. Trebuie să-mi pun fracul. Mă întorc pe data de 
șase. F 

— Dixon, nu e vremea potrivită pentru vacante. Iți cer să te 
întorci de îndată ce îţi termini treaba la New York. 

— Ei, lasă. Mie mi se pare că e chiar momentul să plec. Doar 
câteva zile. Să mai aștepte chestia asta. Treburile astea 
judiciare așteptă mereu. 

— Am multe întrebări de pus și aștept răspunsuri clare, Dixon. 

— Sigur, zise Dixon. Am înţeles. Vin, strigă el, de parcă l-ar fi 
chemat Silvia, cu toate că Stern nu auzi nici cel mai slab ecou al 
vocii surorii lui. 


Capitolul 27 


Ajuns acasă vineri, seara târziu, Stern se opri în salonul casei 
goale. Helen era plecată din oraș, trimisă undeva prin Texas, 
pentru a inspecta un așezământ tradiţional; nu se întorcea până 
duminică. Cu o anume determinare, Stern se pregăti să 
petreacă singur sfârșitul de săptămână. Hoinări prin casă, în 
vreme ce un buștean rămas în șemineu încălzea atmosfera, citi 
corespondenţa, prins de vârtejul diferitelor insatisfacţii. O 
săptămână obositoare. 

Se opri în faţa ferestrelor imense ale solariului. Graţie muncii 
organizate și a ploii, grădina Clarei înflorise. Bulbii puși în 
pământ toamna trecută răsăreau victorioși - bujori sferici sau 
crini expresivi, precum niște palme. Stern, atât de absent în 
ultimele luni, fu impresionat în mod neașteptat de șirurile 
perfecte și ieși afară, în aerul plăcut al serii. Apoi, în lumina 
slabă și în bătaia răcoroasă a vântului îngheţă, clătinându-se 
puţin, înainte de a se opri. O zări peste gard pe Fiona trebăluind 
prin grădină. 

A spune că o evitase pe Fiona nu ar fi fost corect. Se 
ascunsese de ea; se furișa, în și afară din propria lui casă, ca un 
soldat din trupele de comando. În mintea lui, incidentul nu 
avusese loc. Numai gândul confruntării îi revenea, cu o 
strângere de inimă chinuitoare. Ce făcuse? Acum, după o 
săptămână, nu dorea să accepte imaginea lui Alejandro Stern ca 
un desfrânat și un ticălos, făcând vizite dezagreabile soțiilor 
vecinilor. Alţi bărbaţi poate că ar fi fost nepăsători faţă de 
onoarea lor, dar orice lucru care avea vreo legătură cu episodul 
respectiv parcă fusese alungat din memorie. Nu îi telefonase lui 
Cal. Nu îl mai căută pe Nate și se simţea oarecum părăsit de 
dorința de a-l strivi pe doctorul Cawley, dorință atât de 
puternică cu o săptămână în urmă. Fără îndoială că, mai 
devreme sau mai târziu, o să aibă o explicaţie cu Nate. Dar 
numai când va fi acceptat propria comportare, când va fi 
pregătit să discute ca de la nemernic la nemernic; ca s-o 
spunem deschis, numai atunci când se va stăpâni mai bine pe 
sine însuși și va stăpâni mai bine lumea misterioasă a propriilor 
intenţii. 

Acum stătea neclintit, ca o creatură sălbatică, dar ceva, poate 
mirosul fricii, îl irită. Fiona își ridică ochii, îl văzu și înaintă, 


făcând o grimasă, o expresie de nemulţumire vădită, pe rândul, 
în forma de semicerc, de lemn câinesc care marca linia ce 
despărţea cele două proprietăţi. Avea în mână niște foarfece 
mari de grădină, ruginite, și era îmbrăcată în ceea ce ea 
considera echipament de grădinărit, un costum uni, verde- 
avocado, cu pantaloni largi și bluză mulată. Părul ei, de obicei 
drept ca o caschetă, era bătut de vânt și atârna în șuviţe. Ea se 
întinse peste gardul viu, gesticulând, de fapt șuierând: 

— Vino încoace, Sandy, trebuie să vorbesc cu tine. Inaintă pe 
lângă gardul viu. Nu vreau să mă evițţi. 

Stern se menținea pe poziţie. Habar n-avea cine era el, dar 
persoana din pielea lui Sandy Stern urma să o păţească. 
Zâmbea potolit. Până una alta, Fiona părea să fie în pană de 
cuvinte. El era acolo, ea îl așteptase, iar acum nu știa ce să-i 
spună. 

— Vreau să vorbesc cu tine. 

Hotărât să îi vină în ajutor, Stern zise: 

— Desigur. 

În acel moment, Stern îl zări pe Nate în spatele Fionei. Părea 
să fi sosit atunci acasă. Cravata îi era slăbită la gât, era cu 
geanta încă în mână. Se itea de după colţul acoperit cu șindrilă 
al casei, uitându-se cu ochii larg deschiși. Fiona, urmărind 
privirea lui Stern, se întoarse. De îndată ce își recunoscu soțul, 
căpătă iarăși o expresie întristată. 

— O, Dumnezeule. 

Își puse mâinile pe faţă, ca un copil. 

Stern așteptă să vadă cine va vorbi. Avea din nou sentimentul 
că se petrecea ceva foarte important. Apoi auzi, prin noaptea 
blândă, sunetul telefonului, perceput deslușit de toată lumea 
prin ușa deschisă a solariului. Stern își ceru scuze fără cuvinte, 
își aruncă inutil mâinile în lături - Marcel Marceau n-ar fi făcut-o 
mai bine - și se grăbi spre casă, încântat că scăpase. Daro 
bănuială, cu privire la posibila evoluţie a scenei pe care o lăsase 
în urmă, îi rări pașii, iar gândul căpătă formă: Fiona o să-i spună. 
Dacă nu i-a spus deja. Gândește-te la avantajul pe care l-ar 
câștiga. Cu povestea aceea a ei cu refuzul, ar fi obţinut un statut 
moral superior, pedepsindu-l totuși pe Nate, bătând apropouri 
că și ea era supusă tentaţiei. Simţind din ce în ce mai mult cum 
stăteau lucrurile în căsnicia murdară a vecinilor săi, cu cei doi 
soți care se aflau în competiţie, Stern știa că Fiona nu va păstra 


întâmplarea pentru ea. Stătea nemișcat în casa întunecată, 
cuprins de spaimă și de rușine, în timp ce telefonul suna 
încontinuu. 

O, se gândi, dar era ridicol. De ce să se teamă de Nate 
Cawley? Putea Nate să-i pretindă lui Stern să-și ceară scuze, 
Nate care se culcase cu nevasta lui și o lăsase fără avere? Cu 
toate acestea, se îneca de furie când se gândea la această 
posibilitate. Işi dădea seama că, dacă ar privi dincolo de 
persoana lui Nate Cawley, s-ar confrunta cu imaginea tuturor 
eșecurilor căsniciei lui. Nu era sigur că era pregătit pentru asta. 

Robotul răspundea la telefon. Stern auzi o voce amplificându- 
se prin întunericul casei, aspră și sinistră: 

— ţi vreau sângele... 

Era Peter. Stern ridică receptorul. 

— Deci est acolo, zise Peter. 

Lăsară să treacă o clipă agitația înainte de a vorbi din nou. 

— Ei, facem chestia aia sau nu? 

Stern, deși începuse să creadă că testul nu era necesar, 
descoperi că nu are puterea de a spune nu. 

— Îți stau la dispoziţie. 

— Mi-am petrecut obișnuita noapte de vineri dictând fişe. Poţi 
să vii acum, dacă ai timp. Sau te întâlnești cu Helen? 

Lui Peter îi plăcea Helen. În rarele ocazii când se aflaseră cu 
toţii împreună, Peter își impusese să-și stăpânească remarcile 
lui acide, nepotrivite. Stern îi spuse că era plecată până 
duminică și că el va veni chiar acum. Închizând ușa solariului, se 
opri. Cei doi Cawley se certau în grădină. Când Fiona arătă în 
direcția casei lui, sări de la ușă și așteptă, rezemat de perete, 
coborând ușor jaluzelele. 


Poate că era efectul glumei de la telefon a lui Peter, dar 
puţine locuri erau atât de sinistre ca o clădire cu birouri, 
întunecată, într-o seară de la sfârșitul săptămânii. Stern găsi 
deschise amândouă ușile de la intrare, dar, odată ce intră 
înăuntru, fu străpuns până în măduva oaselor de sentimentul 
singurătăţii; imensa clădire îl copleși. Farmacia de la primul etaj 
era închisă, cu gratiile puse. Luă liftul. leșind, dădu într-un 
coridor lung, luminat doar de câte un bec fluorescent la fiecare 
capăt, becuri care nu dădeau mai multă lumină decât veioza din 
camera unui copil. 


Cum spusese Peter? Obișnuita lui noapte de vineri. Fu copleșit 
de tristeţea totală a afirmației lui, sentiment imprevizibil, la fel 
ca majoritatea sentimentelor pe care le nutrea faţă de fiul său. 
Prietenii eleganţi, plini de admiraţie, de la colegiu și de la 
facultate dispăruseră. Stern nu mai știa pe nimeni care să se 
vadă cu Peter în mod regulat, în afară de Kate. Cum își petrecea 
timpul? Stern nu prea știa. Moștenise pasiunea mamei lui pentru 
muzică; mergea cu bicicleta; muncea. Când venea să-și viziteze 
părinţii, ceea ce se întâmpla uneori, pe vremea când Clara trăia, 
îi plăcea să se ducă să alerge prin parcurile de prin împrejurimi. 
După care, cu transpiraţia șiroind, stătea în bucătărie și îi citea 
mamei lui ziarul cu voce tare, făcând diferite remarci caustice. 
Stern fusese martor la astfel de scene, ca un fel de străin, izbit 
de ciudăţenia fiului său. Peter ar fi fost jignit dacă ar fi știut că 
tatălui său îi este milă de el; persoana lui încordată, 
susceptibilă, reflecta însă un fel de putere. Apropiindu-se de ușa 
cabinetului, simţi sarcasmul lui Peter plutind prin aer. 

Cum s-a ajuns în situaţia asta, se întrebă Stern. Deodată, 
Stern nu se mai gândi doar la Peter, ci și la fete. Într-un fel, 
acești copii apăruseră fiecare cu un alt amestec de talente și de 
temperamente. Pe la trei-patru ani, ei părăsiseră incertitudinea 
copilăriei, pentru a căpătă formă, ca niște boboci gata să 
înflorească. Ca părinte, el fusese mai mult un spectator, 
aplaudându-le talentele, preocupat de alte orizonturi. Când 
Peter împlinise șase ani, părinţii lui începuseră să remarce 
anumite trăsături. Tristeţe. O tăcere apropiată de disperare. 
Peter, care acum o făcea pe renegatul, avea caracterul unui 
soldat de oţel. Și, în timp, surorile lui manifestaseră, fiecare în 
felul ei, nemulțumiri diverse. Marta se pierduse, ca mulţi alţii, în 
vise ciudate și impenetrabile. Katy, pe care Clara o considerase 
mereu cea mai deșteaptă dintre toţi, rămânea mereu afabilă și 
zâmbitoare, dar total inaptă pentru orice formă de împlinire. 

Stern găsea, acum, toate acestea șocante. În copilăria sa, 
fusese atât de multă dezordine, născută din starea precară a 
tatălui său și din instabilitatea argentiniană. Dar căminul pe care 
Clara și cu el îl creaseră era pașnic și prosper - normal, în 
măsura în care Stern înţelegea cuvântul. Copiii erau îngrijiţi și 
iubiţi. O, s-ar putea ca el să fi greșit ca părinte - în orice caz, era 
prea distant, după standardele americane - dar, chiar și în cele 
mai proaste momente ale sale, dragostea pentru copiii săi era 


autentică, strălucind ca o piatră prețioasă în pieptul lui. Şi 
nimeni nu ar fi putut măsura devotamentul Clarei. Și totuși, 
constatase că nimic nu era suficient: și copiii lui suferiseră. 
Necazurile lor făceau, peste ani, obiectul reflecţiilor lui. Geh 
Grezunderhayt, cum spunea mama lui. Lasă-i în pace. 

Peter îl primi în cabinet fără multă ceremonie. Işi conduse 
tatăl într-o sală de consultaţii mică, mirosind a antiseptic, cu un 
pat acoperit cu piele, cu tot felul de instrumente. 

— Ridică-ţi mâneca, bitte, spuse Peter. 

Astă-seară se juca cu accentele. Stern se execută, și fiul său 
înfipse acul, imediat și precis. 

— Toate bune? 

Stern încuviinţă din cap. 

— Dar tu, Peter? 

Făcu un semn echivoc din mână: cine știe, cine poate spune? 
Vorbiră de Marta care trebuia să sosească în oraș. Stern întrebă 
de Kate. 

— Credeam că ai fost la meci cu ea zilele trecute. Arată 
grozav, nu-i așa? 

— De fapt, mă îngrijorează modul în care arată, spuse Stern. 
Suntem într-o situaţie dificilă. Ar trebui să mă îndepărtez de ei și 
cred că asta o afectează. 

— Am auzit despre asta. 

Stern nu intenţiona să discute despre Tooley. Ce era făcut, 
era făcut, și apoi, nici nu era profesional să se plângă. Cu toate 
acestea, neînţelegerea era mai profundă. Se dovedise că Kate 
apelase la Peter pentru soțul ei. Gândul că situaţia o împinsese 
să-i ceară ajutor fratelui ei și nu lui îl rănise neașteptat demult 
pe Stern. 

— John voia un nume, i-am dat un nume, spuse Peter. Scoase 
acul, presându-i vena. Mel e competent, nu-i așa? Cu ce am 
greșit? Tu spuseseși deja că nu vrei să te implici. 

Tipic, gândi Stern. Vina lui, greșelile lui. O voce arțăgoasă, cu 
care Stern ar fi vrut să explice motivațiile etice ale modului în 
care îl tratase pe John, muri înainte de a fi auzită. Ce sens avea? 
leșise din nou pe locul al doilea. 

Se gândi să propună o cină, dar Peter îl conduse afară, 
trecând prin cabinetul cu biroul plin de fișe. Afară, în parcare, 
Stern privi fereastra lui Peter, singura luminată din toată 
clădirea centrului medical. 


Copil fiind, Peter avusese o voce uimitoare, perfectă ca un 
fluid. Ea fusese alterată de adolescenţă, devenind mai aspră și 
mai tremurată. Dar pe la șapte sau opt ani, juca adesea în piese 
la școală. Cu talentele sale muzicale o copleșea, odată în plus, 
pe Clara. Devenise o obișnuinţă să-l urmărească emoţionată la 
fiecare spectacol. Stern mergea când și când, neștiind cum să 
se comporte. Printr-o rămășiță de instinct patern, Stern credea 
că acelea au fost cele mai fericite momente din viaţa lui Peter, 
singur, admirat, stând în lumina reflectoarelor, cântând cu o 
voce expresivă, dând cântecului său sentimente neobișnuite 
pentru un copil de vârsta lui. 

Dar acela era trecutul, acea vreme de exprimare, de atenţie, 
de spectacol. În întuneric, Stern privi lumina în care fiul său, pe 
drumul maturității, avea să petreacă noaptea, singur, 
murmurând, cu vocea sa înăsprită, detalii de fișe medicale. 


Capitolul 28 


Cabana lui Brace se afla într-o luncă. De pe șosea, nu se 
vedea decât acoperișul acoperit de mușchi, strălucind în soare, 
și hornul. Hurducându-se în Cadillac-ul său, în mijlocul unui 
incredibil nor de praf, Stern ar fi trecut de ea, dacă n-ar fi fost 
panoul strâmb de lemn, înfipt pe marginea șoselei. Se învârti în 
jurul căsuţei, bătând la ușă, făcând zgomot la geam, dar nu se 
întrezărea nicio mișcare. În spate, pădurea - pini, stejari, 
mesteceni - era deasă, întunecată și umedă. Intorcându-se la 
mașină, simţi căldura soarelui. Căută alte urme de cauciucuri pe 
nisipul parcării. Steguleţul roșu flutura pe cutia poștală. 

Ce căuta el acolo? Se trezise plin de speranţă. Gândul că va 
conduce spre nord, prin văile domoale, dincolo de limitele 
statului și de viaţa urbană - viaţa lui urbană - îl umplea de 
exaltare. Acum, stând în arșiță, mult mai puternică aici, pe 
platouri, avea îndoieli. Chiar condusese două ore pentru o 
discuţie de cincisprezece minute care se părea că nici nu va 
avea loc? Nu va obţine nimic, în afară de stânjeneală pentru 
amândoi. Gândindu-se mai bine, Sonny se hotărâse probabil să 
nu mai vină. Stătu sprijinit de mașină, cu faţa spre soare - prima 
lui baie de soare din vara aceea - și apoi, când îi fu prea cald, 
porni din nou să cerceteze cabana. A 

Nu puteau fi mai mult de trei camere, poate doar două. In 
partea dinspre luncă, o verandă întinsă mărginea casa; 
acoperișul era sprijinit de stâlpi verzui. In colţul în care arbuștii 
și vegetaţia din luncă se apropiau de casă, se afla o scobitură 
ciudată, rotundă, făcută în verandă. Stern se aplecă să studieze 
șuruburile și garniturile. Totul era acoperit cu o pânză. 

Acolo se afla, când auzi pietrișul răscolit, deasupra lui. Când 
ocoli casa, Sonny Klonsky cobora scările dinspre șosea. Avea 
mâinile ocupate cu două pungi de hârtie și o jumătate de duzină 
de cărţi pentru copii. Văzându-l pe Stern, nu se deranjă să-l 
salute, ci își dădu ochii peste cap. Ușa era deschisă și ea intră 
înăuntru grăbită. Condusese prea mult pentru o femeie gravidă. 

Când Stern se întoarse, văzu că e privit de un băiat de cinci 
sau șase ani, purtând un tricou cu dungi și blugi, un puști cu 
ochi negri și pistruiat, cu păr mătăsos, studiindu-l curios și 
metodic. 

— Sam? întrebă Stern. 


Habar n-avea cum de-și amintise. 

Băiatul răscoli praful, apoi fugi timid. Stern urcă scara 
improvizată spre șosea, pregătindu-se să-l salute pe tatăl lui 
Sam. Băiatul se căţărase pe locul din faţă al unui Volkswagen 
vechi și galben în care nu se mai afla nimeni. Stern întrebă 
despre tatăl său și băiatul mormăi un răspuns greu de înţeles. 

— Nu vine? întrebă din nou. 

Sam, cu barba în piept, dădu din cap. 

— Nu. 

Sonny vorbise în spatele lui Stern și se mută la soare. 

— Poetul este într-o criză sau așa ceva. Inspirația. 

Il trase pe Sam afară din mașină și i-l prezentă lui Stern, apoi 
cotrobăi pe locul din spate. Acolo erau doi saci de dormit, alte 
alimente și o geantă de voiaj. Stern o ajută să le care până la 
căsuţă. 

— Sper că n-ai făcut toată călătoria asta doar pentru mine. 

— Am venit pentru Sam, răspunse ea. Intrând în casă, îi 
aruncă lui Stern o privire plină de furie reţinută. lar taică-său 
poate să se ducă la dracu'! 

— Dumnezeule, zise Stern. 

— Dumnezeule, zise și ea. 

Aruncă pachetele pe masa șubredă. Casa era foarte simplă. 
Placajul podelei fusese vopsit, iar stâlpii îmbrăcaţi în furnir de 
pin noduros. Camera centrală era ocupată de o masă și câteva 
scaune vopsite, de un pat dublu cu tâmplărie metalică și 
acoperit de o cuvertură curată. La stânga, se aflau o toaletă și o 
altă cameră mai mică. Closetul făcea un zgomot teribil, 
umplându-se după ce abia fusese folosit. 

Cu voce joasă, băiatul o cicălea. 

— Da, bine. 

Ea deschise fereastra, apoi ieși pe ușă. Stern o auzi mișcându- 
se pe verandă, apoi un gâlgâit pe sub podeaua casei. Prin 
fereastra din spate, putea să admire râpa împădurită și 
boschetele strălucind de lumină. Când bătea vântul, o mireasmă 
plăcută te învăluia. 

— Acolo e zmeura? întrebă Stern când ea se întoarse. 

— Da. Tot acolo e și căpșunăria. Acri întregi de căpșuni. Fac 
aerul dulce, nu-i așa? 

— Parfumul este splendid. 

— Sper că nu te superi, dar i-am promis lui Sam că mergem 


să culegem căpșuni după prânz. Unii dintre noi am avut o 
grămadă de necazuri pe ziua de azi. 

Işi luă ochii de la băiat, care probabil că era prea sensibil în 
legătură cu tatăl lui. 

— Desigur, zise Stern. 

— Ești binevenit, dacă mergi cu noi. Sau poţi da o raită prin 
oraș. 

Nu răspunse, dar își dădu seama că nu avea niciun chef să 
plece. Stern nu avea o ţinută „de teren”. Purta o pereche de 
pantaloni de golf și o bluză de bumbac, cu un animal brodat pe 
piept. Imbrăcămintea sportivă nu i se prea potrivea. Chiar în 
culorile închise, recomandate supraponderalilor, avea proporții 
ciudate și arăta ca o prună. Cu toate acestea, se afla în aer liber 
gata de aventură. 

Sonny se învârti în jurul pungilor, până găsi borcanul cu unt 
de arahide și se apucă să pregătească un sandvici pentru băiat. 
li oferi lui Stern de mâncare, dar el mâncase deja pe drum. 
Privind-o, puteai observa multitudinea responsabilităţilor care o 
copleșeau: jurist, îngrijitoare, călătoare, gravidă. Cearta cu soţul 
ei, una destul de dură, se părea, o epuizase. Trupul ei părea 
contractat în dreptul abdomenului; se împiedica, mișcându-se 
fără graţie. In aerul greu de vară, obrajii îi erau roșii și fața 
frumoasă aproape că radia căldură. Purta pantaloni scurți și o 
bluză fără mâneci. Uneori, își ridica părul negru de pe ceafă, 
pentru a se răcori. 

Sam, chemat la masă, asaltă gustarea cu mâinile nespălate. 
Era tăcut, întrerupând liniștea doar pentru a întreba: 

— l-ai dat drumul? 

— Da, răspunse ea, parcă dându-se bătută. 

Sam era îndrăgostit de cada de pe prispă, explică ea. În timp 
ce băiatul mânca, Stern puse câteva întrebări despre casă. Cât 
de des veneau acolo. Proprietatea, inclusiv căpșunăria, 
aparținuse la început părinţilor lui Charlie, oameni bogaţi, care o 
foloseau în timpul verii. Când ei se mutaseră la Palm Springs, 
Charlie nu dorise decât această colibă, care găzduise fugari 
înainte ca tatăl lui să o transforme într-un refugiu pentru sine 
însuși. Charlie, spuse Sonny, păstrase încă spiritul anilor șaizeci, 
crezând că a avea proprietăţi e o bătaie de cap inutilă. 

— E un fel de învoială. Când familia Brace a vândut, toată 
lumea a fost de acord că ei pot culege din grădina pe care au 


făcut-o, pentru consumul lor. Poţi fi un Charlie onorific astăzi. 
Sunt sigură că o să aduci o îmbunătăţire, adăugă ea cu ton 
sarcastic pe care nu i-l cunoștea. 

Curăţă farfuria lui Sam și scoase de sub chiuvetă câteva 
coșuri. Sam îl înșfăcă pe al său și o imploră să se grăbească, dar 
Sonny se opri și își legă o eșarfă peste frunte, îi dădu un coș și 
lui Stern, apoi luă o pălărie de paie de pe un raft și i-o puse pe 
cap fără niciun fel de ceremonie. 

— Împotriva soarelui. 

— Să mă uit în oglindă? 

— Arăți magnific. Crede-mă. 

li rearanjă borul și îl privi veselă. Pentru o secundă, păru, în 
ciuda formei greoaie, fermecătoare, ca o șefă de galerie, tipul 
de fată pe care un tânăr ar îmbrăţișa-o și ar învârti-o, deși 
probabil ea nu fusese niciodată astfel și, Dumnezeu știe, el nu 
fusese un astfel de tânăr. Apoi el îi urmă pe Sonny și pe băiat 
afară din casa întunecată, în lumina puternică, cu inima 
bătându-i febril. 

Deși gravidă, Sonny rămânea cu mult mai agilă decât el; 
băiatul se mișca, bineînţeles, ca o căpriţă. Se înfundară în 
pădure, urmând o potecă abruptă, prin râpă. Stern, pufăind, îi 
urma din nou în soare. După câteva sute de metri prin bălării, 
deja arse de soare, ajunseră din nou la un drum pietruit. Se 
răsucea, alb și uscat, printre pogoanele nesfârșite ale fermei, cu 
plantele joase, aliniate în rânduri perfecte, căpșunile roșii și 
luminoase, strălucitoare ca niște bijuterii. Sam se agăţă de 
Sonny și, din obișnuinţă, îi întinse cealaltă mână lui Stern care o 
apucă. lată, gândi el, încă ameţit de lumina și căldura 
cotropitoare. Nu avea niciun punct de orientare. Casa era 
undeva în spatele lor, dar nu avea niciun chef să se uite înapoi. 
Ținându-l pe Sam de mână, traversă drumul și merse alături de 
ei printre căpșuni. 


— Când aveam douăzeci de ani, voiam să cunosc pe cineva 
care era perfect. Acum, că am trecut de patruzeci de ani, mă 
întreb doar dacă există cineva normal. 

Mergând, continua să se descarce, gesticulând emfatic, 
vorbind liber despre soţul ei. Căsătoria ei părea să fie într-unul 
din acele impasuri în care își observa soţul, așa cum ar fi făcut-o 
un vecin, privind de la un balcon fiinţa impenetrabilă care trăia 


alături. 

— Îl interesează ceea ce se întâmplă în realitate numai în 

măsura în care poate fi redus la expresie. Înţelegi? 
__Se uită în spate la Stern, cu capul legat, clipind în soare. 
Incolo, pe rândurile de căpșuni, Sam alerga în teniși și blugi, 
ţopăind, cu găletușa galbenă legănându-se. Vocea lui subţire 
ajungea la ei dusă de vânt. 

— lar expresia înseamnă că ţine lucrurile sub control. Sunt 
convinsă că din acest motiv nu este astăzi aici. 

— Adică? 

Stern nu o putea urmări, oricât încerca. Ea vorbea mai mult 
pentru sine. 

— Pur și simplu, gelozie. Poţi să crezi? Mergând cu greu, ca 
râse: noţiunea era ridicolă. Stern simţi o durere bruscă și greu 
de identificat. Cred că nu a putut suporta ideea de a te întâlni. 
Ştii, adversarul meu - suna atât de profesional. Nu poate 
concepe că am o viaţă separată de a lui, acordând atenţie și 
altcuiva. Nu știu cum va trăi cu un bebeluș. 

— Imi cer scuze. Nu trebuia să fiu atât de insistent, zise Stern. 

— Nu, e vina mea. Crede-mă. Am stat trează toată noaptea, 
dându-mi seama de asta pentru a mia oară. Cred că mama mea 
m-a făcut să mă simt obligată să suport oameni 
temperamentali. 

Ascultând-o pe Sonny, cuprinsă de emoţii, de furie, de ironie, 
Stern își dădu seama deodată că el și Clara avuseseră un 
oarecare noroc. În timpul lor, definițiile erau mai clare. Peste tot, 
bărbaţi și femei din clasa mijlocie doreau să se căsătorească, să 
crească copii. Et caetera. Toată lumea călătorea de-a lungul 
aceluiași drum. Dar pentru Sonny, cu o căsătorie târzie, în Noua 
Eră, totul trebuia ales. Ea se trezise dimineaţă și începuse de la 
zero, gândindu-se la relaţii, căsătorie, bărbaţi, la tipul cu care se 
căsătorise și care părea încă să fie pe jumătate copil. Își aminti 
de Marta, care spusese că ar găsi un bărbat imediat ce și-ar da 
seama la ce i-ar trebui unul. 

— De cât timp vă cunoașteţi, tu și cu soţul tău? întrebă Stern. 

Se afla la câţiva pași depărtare de ea, îngenunchind, ca să se 
uite la plante. 

ÎI instrui cum să culeagă fructele. Căpşunile prea coapte, 
întunecate ca sângele, arătau minunat, dar nu ţineau. 

— Şi ai putea să-ţi sufleci pantalonii. Aici nu avem mândrie, 


doar o mulţime de praf și noroi. Ce m-ai întrebat? 

El repetă întrebarea. 

— Suntem căsătoriţi de câţiva ani, dacă asta te interesează, 
dar îl cunosc de-o viaţă. A fost o relaţie condamnată de la bun 
început. Am fost profesoara lui de engleză în primul an de 
colegiu. Cei de la catedra de engleză au fost scandalizați când 
am început să ies cu el. Bine, nu scandalizaţi, pe ei nimic nu-i 
scandaliza. Dar li s-a părut destul de ciudat. 

— Era boboc? 

— Un boboc mai bătrân. Fusese în armată. Dar era irezistibil. 
Foarte brunet, vânjos, extrem de tăcut. Era ca și cum cineva ar 
fi trântit un munte în clasa mea. Sonny își scutură capul, 
copleșită de amintiri. Vorbeam despre romantism. Cum puteam 
să rezist unui bărbat care se întorsese din Vietnam, cu poezii 
ascunse în buzunarele uniformei? Eu voiam să cred că poezia 
poate schimba lumea, dar Charlie chiar credea. Ai cunoscut pe 
cineva de genul ăsta? 

— Fratele meu, aș putea spune. Era și el poet, spuse Stern, 
abia terminând de suflecat pantalonii, dezgolind o bucată de 
piele albă deasupra ciorapilor negri de nailon. Probabil că arăta 
mai rău decât o sperietoare de ciori. Pălăria de paie pe care i-o 
dăduse era prea mare și stătea strâmb pe capul lui. 

— Serios? 

— O, da. Unul tânăr. A scris poezie romantică, în multe limbi. 
Cred că era chiar talentat. Sora mea are poeme de-ale lui Jacobo 
pe undeva. Aș vrea să le recitesc cândva, dar acum ar fi doar o 
experienţă melancolică. 

Pe figura lui se citi durere, o expresie pe care nu o putea evita 
întotdeauna. 


— A murit? 
— Demult. De fapt, vorbesc foarte rar despre el. Dar era o 
figură extraordinară - destinat pentru măreție. Un tânăr 


remarcabil. Premiant. Şi era chiar un crai. Acesta era un aspect 
important al caracterului său. Intotdeauna în mijlocul unei 
aventuri sau al alteia. Șterpelind fructe de pe o tarabă. Când 
avea șaisprezece ani, noaptea se strecura din pat pentru a ţine 
companie mamei unui coleg. 

Sonny scoase o exclamaţie lascivă: o-la-la. 

— Sună bine. 

— Da. Era copilul adorat de toată lumea. Am resimţit asta ca 


pe o povară teribilă, fiind fratele mai mic. 

În casa părinţilor săi, fratele lui îşi asumase cu naturaleţe rolul 
central, de prim născut. Arătos, cheltuitor, voluntar, Jacobo 
subjugase într-un fel sau altul pe toată lumea. Mama lor era 
vrăjită, tatăl îi putea face faţă cu greu. Chiar copil fiind, Jacobo 
condusese mai mult sau mai puţin gospodăria, capriciile lui 
guvernându-i pe toţi, precum pendula imensă din hol. La 
cincizeci și șase de ani, Stern își amintea încă gelozia lui. 
Probabil că nu trăise sentimente mai puternice decât cele pe 
care i le inspirase Jacobo. Stern era și el dominat, cuprins de 
venerație, dar și de resentimente. Jacobo era adesea crud. 
Degusta admiraţia lui Alejandro, dar nu ar fi acceptat vreun 
egal. De câte ori se repetase aceeași scenă, Alejandro umilit și 
furios, iar Jacobo râzând, înainte de a-l alina. Che, pibe? 

— Întreaga viaţă a părinţilor mei - a mamei, în special - s-a 
sfârșit când a murit el. 

Își frecă genunchii. Fructele, plantele se întindeau în toate 
direcţiile, prin norii de praf. Niciun suflet nu se afla în apropiere 
și niciun sunet, în afară de vocea lui Sam, de păsări și de 
zgomotul avioanelor apropiindu-se de un aerodrom, la câţiva 
zeci de kilometri depărtare. Argentina, gândi el. Istoria ei crudă, 
ciclurile de speranţă și represiune îl dureau ca și cum ar fi fost 
rănit într-un punct vital, întotdeauna era așa. Se gândea rareori 
la aceasta, iar atunci când o făcea, amintirile îl umpleau de o 
dragoste fierbinte, ca a oricărui nou iubit, pentru Statele Unite. 
Avea veri care rămăseseră acolo și care prosperaseră, dar care 
și suferiseră cumplit; îi scriau o dată pe an, trimițând bani pe 
care el îi investea în bănci, aici. 

— Câţi ani avea? întrebă Sonny. 

— Șaptesprezece ani și patru luni. 

— Groaznic. Ce s-a întâmplat? 

— Unul dintre acele momente de impulsivitate. A intrat într-o 
chestie sionistă. Tineri evrei bogaţi. Mama a fost emoţionată la 
început de o tovărășie așa impresionantă. Când, în final, și-a dat 
seama cât de puternice erau sentimentele lui Jacobo, era prea 
târziu. Aceasta se întâmpla în toiul Celui de-al Doilea Război 
Mondial. Argentina era, teoretic, neutră, dar cu înclinații către 
Axă, și acestea erau opinii periculoase. Jacobo decisese că el va 
merge în Palestina și va lupta cu Haganah. Nu putea fi oprit. 
Ştia, ca toţi ceilalţi, că era destinat să devină erou. Erau vreo 


treizeci. Am mers în port să-i conducem. Vasul arăta, într- 
adevăr, ca și cum s-ar fi scufundat înainte de a ieși din port. 
Mama plângea; știa că nu îl va mai vedea niciodată. Şi nu l-a 
mai văzut. Germanii au spus că aliaţii au scufundat vasul, aliații 
au dat vina pe germani. Poate a fost o furtună. Nu am știut 
niciodată. 

În mijlocul câmpului de fructe, vorbind despre ceea ce era 
pierdut, Stern își văzu viaţa tot atât de fragilă ca o construcţie 
de hârtie. În compania lui Sonny, se simţea mai puţin trist, dar 
pentru ce motiv nu știa. Era ca și cum și-ar fi plimbat degetele 
pe un basorelief; putea să simtă textura, și recunoscu din nou 
cel mai adânc secret al său: fără Clara, copiii săi fiind mari, 
rămăsese fără nicio relaţie fundamentală. Işi dădu seama că 
toată munca din ultima vreme era făcută pentru a evita să se 
gândească la asta. Departe de oraș și de rutină, se simţea 
subjugat de această tânără inimoasă. 

— Charlie nu este o astfel de personalitate magnetică. El 
crede în viața de poet. O esenţă superioară. Nu vrea să trăiască 
la fel ca alţii. Este întunecat și tăcut, și, dacă o întrebi pe soţia 
lui, dificil, în mod intenţionat. 

Sam, aplecat peste stratul de căpșuni, întoarse capul și le 
zâmbi. Se distanţase destul demult de punctul de plecare, 
răscolind după fructe, iar Sonny tocmai îl urma, mâncând leneș 
fructe din coșul ei. Căpșunile, coapte de soare, aveau un parfum 
îmbătător și erau incredibil de dulci. 

— Şi nu este deloc amuzant. Am încercat să trăim împreună 
timp de zece ani și nu am reușit. Cineva greșea mereu. 

— La un moment dat, s-a schimbat ceva, înţeleg. 

— Când m-am îmbolnăvit. Charlie a apărut la spital cu un 
buchet de flori și m-a implorat să mă mărit cu el. Implorat - de 
fapt, nu prea trebuia să mă implore. 

Avea câteva căpșuni în mână și se îndrepta spre Stern, ca să 
le pună în coșul lui. Făcu o remarcă: aplecându-se, o durea 
cumplit spatele. Peste fruntea ei, eșarfa se înnegrise de 
transpirație. Tocmai atunci apăru Sam, care venea la ei din când 
în când, aducându-le o căpșună uriașă. Şi Stern și ea o admirară 
câteva secunde. 

— A fost foarte convingător. Și știi cum, într-o criză, ai 
senzaţia că privești în miezul lucrurilor. Credeam că îl iubesc, că 
el mă iubește. Restul erau detalii. Işi scutură capul. Nimeni nu 


promite fericirea, nu-i așa? 

— Nu, zise Stern. 

— Nu, spuse și ea. Oricum, era deja foarte complicat pe 
atunci. 

— Îmi imaginez, spuse Stern încet. 

Își dădea scama că acest Charlie era de lăudat, pentru că 
fusese în stare să ceară mâna unei femei a cărei viaţă era în 
cumpănă. 

— O, nu este ceea ce crezi. Zâmbi vag. Era însurat, spuse ea. 
Ti-am spus: mai erau niște detalii. 

— Hmm. 

Stern reflectă o secundă. 

— Mama lui Sam? 

— Exact. Se însurase cu ea după una din certurile noastre. 
Cum am spus, o relaţie cu urcușuri și coborâșuri. 

— Păi, știi zicalele... 

— Care? 

— Multe. „Dragostea adevărată nu e niciodată domoală”. 

Sonny dădu din umeri. Gândul nu o consola. 

— Cum ai cunoscut-o pe soţia ta? 

— A, asta... 

Stern dădu din mână, pregătindu-se să încredințeze povestea 
neantului, dar apoi, gândindu-se mai bine își spuse că nu ar fi 
corect. 

— Am lucrat pentru tatăl Clarei. M-a primit în biroul lui. Un 
lucru duce la altul. 

— Şi ce n-a fost „domol”? 

— Aproape totul. Poţi să-ți imaginezi complicațiile când un 
imigrant fără niciun ban se îndrăgostește de fiica șefului. 

— Părinţii ei s-au împotrivit? 

Stern scoase un mărâit, încă incapabil, după treizeci de ani, 
să suporte amintirea acelor momente. 

— Și nu te-au acceptat niciodată? 

— Dimpotrivă. După ce m-am căsătorit cu Clara, tatăl ei s-a 
oferit să mă angajeze. Era un tip cu destulă trecere. Îmi era 
teamă de el, dar îi invidiam succesul și eram prea laș ca să-l 
refuz. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Am învăţat câte ceva unul despre celălalt. Până la urmă, 
am avut un diferend serios. 


— În legătură cu ce? Nu sunt indiscretă? 

— O, e o poveste foarte jenantă, spuse Stern. 

Stătea în faţa ei, ajustându-și pălăria. Era mare, și totuși, îl 
zgâria pe frunte. 

— Într-o zi, socrul meu m-a chemat la el în birou și mi-a spus 
că vrea să fur un dosar de la tribunal. Un divorţ pentru o clientă 
importantă, pe care soţul reușise să-l introducă primul. Asta se 
întâmpla acum treizeci de ani, și cererea nu era chiar așa de 
inimaginabilă cum ar părea acum, dar totuși o chestiune 
serioasă. 

— Glumești. Şi relaţiile dintre voi s-au stricat când l-ai 
refuzat? 

— Nu, relaţia noastră a suferit, pentru că am făcut ceea ce 
mi-a cerut. Ştiam mult prea multe unul despre celălalt. El știa 
cât de laș sunt eu, iar eu știam că el este corupt. Presupun că, 
având curajul să fac treaba aceea, m-am convins că pot să mă 
despart de Henry. 

Stern se uită la Klonsky. Nu spusese povestea aceea nimănui, 
niciodată, nici măcar Clarei, de a cărei loialitate nu putea fi sigur 
în acei primi ani ai căsniciei lor. Sonny se așezase, masându-și 
șalele. Părea că nu mai putea să o șocheze; dacă s-ar fi plimbat 
gol printre straturile de căpșuni, ea ar fi acceptat cu același 
zâmbet placid. 

El se aplecă din nou - cele mai frumoase căpşuni se aflau jos, 
foarte aproape de pământ - dar continua să se gândească la 
povestirea lui. Pentru puţin timp, imaginea lui Henry, cu braţele 
sale și cu tichia lui albă, de văduv, îi apăru atât de clară, de 
parcă s-ar fi aflat la doar două straturi distanță. Fusese tot atât 
de obraznic atunci când îi ceruse dosarul, ca în multe alte ocazii, 
făcând-o în faţa clientei, o femeie slăbănoagă, cu păr blond și un 
costum verde închis. Stern se întrebase care o fi fost relaţia lui 
Henry cu ea. Era bine știut că Henry nu era un virtuos, dar nici 
întrebarea aceea, ca multe altele, nu primise răspuns. 

— Hei, nu te uita la mine așa, îi spusese Henry. Chestia asta 
se întâmplă mereu. La fiecare Crăciun, îi dau o sută de dolari lui 
Griffin Mekenna, ca să fiu sigur că nu vor păți așa ceva și 
dosarele băncii, dar tot dispar jumătate dintre ele. 

Dar trebuie să semnez pentru dosare, observase Stern. 

— Şi au de gând să se uite în fundul tău? Scrie un nume. Doar 
să nu fie Mittler - sau Stern. 


Pentru nu se știe ce motiv, această amintire nu-l părăsise în 
ultimele zile. Apoi îşi dădu seama: John și Dixon. În locul în care 
se afla, gândul nu-și avea locul, așa că îl lăsă deoparte. 

— Părea să fi fost un tip destul de dur. 

— O, era dur. Nu am cunoscut mulţi tipi ca el. Îmi amintea 
uneori de unii polițiști. Într-un fel, părea făcut din piatră. 
Hotărât. Așa era el. Punkt. 

— Clara îl iubea? 

— Asta este o altă problemă. 

Pentru un moment, se concentră asupra plantelor; culesul, 
obositor pentru spate și pentru coapse, oferea o recompensă 
imediată și chiar tentantă. Găsi o căpșună mare cât un măr mai 
Mic și i-o arătă și ei. 

— Clara avea sentimente puternice pentru tatăl ei. Şedea 
lângă patul lui și plângea, când a murit. De multe ori însă îl 
înjurase, și probabil în cuvinte mai grele decât cele folosite de 
obicei de copii pentru a-și critica părinţii. 

— Semăna cu relaţia dintre mama mea și mine, spuse Sonny. 

Un vânticel, bine venit, se iscă, ridicând praful de pe drum. 
Când se uită înapoi, Sonny avea ochii închiși și ambele mâini 
peste forma plină a pântecului. Se temu că are dureri, dar 
deveni deodată clar că, de fapt, era cuprinsă de hotărâre. 

— Dumnezeule, am să fiu mai bună decât ea. 

Deschise ochii și îi aruncă un zâmbet magnific, fericită că se 
afla acolo, că supravieţuise, că făcuse jurăminte și că el este 
acolo să împartă cu ea toate acestea. 


Capitolul 29 


Târziu, după-amiază, cei trei se întoarseră de la căpșunărie. 
Stern duse toate coșurile. Vântul se schimbase brusc, iar acum 
bătea răcoros dinspre nord. Când ajunseră la cabană, Sonny se 
trânti pe un scaun și își puse mâinile la ochi. Stern îi sugeră să 
se întindă pe pat. 

— Te-ar supăra? întrebă ea. Numai pentru câteva momente. 
Apoi putem sta de vorbă. 

— Sam și cu mine ne vom descurca. 

— Puteţi spăla căpșunile, spuse ea. Lui Sam îi place asta. 
Sam, verifică boilerul. Ai grijă să fie totul în regulă. 

Chiuveta din bucătărie era atașată peretelui din spate, fără 
vreo mobilă care să mascheze ţevile. Băiatul ședea pe un scaun 
vechi și insista să ţină fiecare căpșună sub jetul de apă. Laconic, 
atunci când Stern sosise, începuse acum să debiteze un șir 
neîntrerupt de comenzi: 

— Nu rupe partea verde până nu le mănânci. 

— Inţeleg. 

— Putrezesc. 

— Aha. 

— Acum, usucă-le, dar nu le zdrobi. 

— Bineînţeles că nu. 

Când căpșunile fură împachetate și puse în congelator, Sam 
se oferi să-i arate lui Stern peștera sa din văgăună. Stern o 
strigă de două ori pe Sonny dar ea nu răspunse, așa că cei doi 
părăsiră casa în liniște. 

Peștera lui Sam era în trunchiul scorburos al unui bătrân 
stejar. Băiatul își construise un fel de cuib din frunze uscate și 
ramuri, iar într-o cutie cartonată de ţigări păstra câteva figurine 
din plastic, cu mutre monstruoase și trupuri musculoase. Sam îi 
spuse lui Stern numele fiecăreia - erau, chipurile, toate staruri 
de desene animate, apoi petrecu ceva timp absorbit în regizarea 
unor războaie interplanetare, pe care Stern le observa așezat 
comod între două crengi ale unui mesteacăn, la vreo zece metri 
depărtare. Cowboy și indieni, jocul preferat al copilăriei sale, era 
acum interzis din motive politice. Nemernicii erau acum 
extratereștri, iar armele erau lasere care evaporau totul cu o 
rază roșie, strălucitoare. Jocul se sfârși brusc, când băiatul 
întoarse spatele jucăriilor sale. 


— Mi-e foame, zise el. 

— După toate căpșunile alea? 

Sam își ridică braţele, repetând că îi era foame. 

— Sunt sigur că Sonny îţi va pregăti ceva de mâncare. 
Mergem să vedem dacă s-a trezit? 

În casă nu era însă nicio mișcare. Stern o chemă încetișor, iar 
Sam o strigă și el ceva mai tare. Stern îi făcu semn să tacă și se 
furișă spre camera mică din spate, unde ea era lungită pe un 
pat îngust, cu faţa încă roșie de soare, dormind adânc. Părul ei, 
închis la culoare, contrasta cu pielea albă, iar un crac al șortului 
se ridicase sus până la coapsă, dezvăluind ceva din forma 
pântecului ce începea să capete rotunjime. Sonia Klonsky, 
energicul adversar, dormea cu faţa inocentă a unui copil, cu 
gura roz întredeschisă. Fără să se gândească, Stern își puse 
încet palma pe obrazul ei. 

Când se întoarse, Sam privea din ușa deschisă. 

— Vreau să mă asigur că nu e bolnavă, șopti el. 

Dar își simţi inima bătând și își dădu seama de graba din 
vocea sa. Băiatul nu ceru însă nicio explicaţie. 

— Mi-e foame, repetă oarecum patetic. 

Stern își duse degetele la buze și îl duse afară. 

— Ştii să pregătești cina? 

— Ce vrei să mănânci, Sam? 

— Crenvurști cu cartofi prăjiţi. 

— Asta cred că pot să fac. 

Mâncară fiecare câte doi crenvurști. Sam vorbea fără oprire, 
în afara timpului când mânca, ceea ce făcea repede, dar cu 
mare concentrare. Când termină, începu din nou să vorbească, 
răspunzându-i lui Stern că are cinci ani și jumătate, că merge la 
grădiniță la Şcoala Brementon și că știa deja să citească, deși 
încă nu era vremea. Era un copil remarcabil, cu o inteligenţă 
caldă, pătrunzătoare, care îl aprinsese, făcându-l să 
răspândească un fel de aură, o adevărată frumuseţe la vârsta lui 
fragedă. 

Îl măsură pe Stern cu un singur ochi. 

— Cum ziceai că te cheamă? 

— Sandy. 

— Sandy, pot să fac o baie fierbinte după masă? 

— Trebuie să o întrebăm pe Sonny după ce se trezește. 

— Intotdeauna o fac. 


— Sam, nu așa tare, o s-o trezești. 

În timp ce lumina scădea afară, Stern și Sam se jucară de-a 
războiul naval. Impresionat, Sam înţelese toate regulile, deși le 
trata cu oarecare indiferenţă. La un moment dat, când Stern lovi 
unul dintre distrugătoarele băiatului, el îl elimină cu furie. 

— Sam, cred că navele tale trebuie să rămână unde le-ai pus. 

— De fapt, voiam să le pun în altă parte. 

Arătă pe hârtie. 

— Înţeleg, zise Stern. 

— Chiar voiam. 

— Foarte bine. 

Stern își aminti că Peter refuzase să respecte regulile oricărui 
joc până la vârsta de zece ani. Trișa cu nerușinare și plângea cu 
furie când pierdea, mai ales în faţa tatălui său. După victoria lui 
Sam la nave, jucară cărţi. Sam era un jucător abil, dar era 
interesat doar în a face perechi, nu în a păstra așii și decarii. 

— Vreau să mă duc la baie, îi spuse lui Stern. 

— Când se trezește Sonny. Stern verificase dacă se trezise cu 
câteva minute înainte. 

— Atunci va trebui să mă culc. 

— Da, dar ce faci în baie, Sam? 

— Mă uit la stele. 

— Ne putem uita la stele oricum. 

— Bine. 

Coborî de pe scaun imediat, fără să-i mai pese de jocul care 
rămânea neterminat. 

Pe verandă, Stern găsi două balansoare și se așezară unul 
lângă celălalt. Schimbarea de vânt îndepărtase ceața, iar cerul 
era limpede și magnific. După căldura zilei, aerul era acum 
proaspăt. Sam citise câteva cărţi de astronomie și, la vârsta de 
cinci ani, vorbea de „ceruri”. Știa numele câtorva constelații și îi 
ceru lui Stern să i le arate pe fiecare. 

— Unde e Casiopeea? 

Dumnezeule, gândi Stern, Casiopeea. Nu-și petrecuse multe 
nopţi studiind cerul. 

— Acolo, cred. 

— Aceea? 

— Da. 

— Un fel de albastru? 

— Da. 


— Aceea e o planetă. 

— Ah, zise Stern. 

Băiatul acceptă greșeala fără supărare. Stern uitase că Sam 
nu dorea o competiţie sau o demonstraţie, ci o informaţie. Dacă 
aceasta nu putea fi aflată de aici, vor fi găsite alte surse curând. 

— Mi-e frig. 

— Vrei să-ţi aduc jacheta? 

— Pot să stau la tine în poală? 

— Bineînţeles. 

Stern îl adăposti sub braţele sale, și el se liniști îndată, la 
pieptul lui. Dumnezeule, senzaţia aceea. Uitase. Să se înfășoare 
în jurul acestei vieţi în creștere. Membrele mici. Mirosul părului. 
Își puse ambele braţe deasupra lui, lăsându-l să se cuibărească. 

— Soarele este o stea? întrebă Sam. 

— Așa se spune. 

— Stelele sunt fierbinţi? 

— Ar trebui să fie. 

— Ai putea trece cu un avion printr-o stea, dacă ai o viteză 
foarte mare? 

— Cred că nu, Sam. Stelele sunt suficient de fierbinţi pentru a 
arde orice. 

— Orice? Şi tot pământul? Avea acum o privire îngrijorată. 
Stern se întrebă dacă nu vorbea prea mult. Dar dacă am turna 
trilioane și trilioane de litri de apă peste ele? 

— Asta ar da rezultate, fără îndoială, zise Stern. 

Băiatul se uita încă la el. 

— Glumești? 

— Dacă glumesc? Nu. E asta o glumă? 

— Glumeşti, insistă băiatul. Îi împunse stomacul cu degetul. 

— Bine, poate un pic. 

Sam se întoarse și se dădu din nou pe spate. 

Era cu putinţă? gândi Stern, cuprins de un val de emoţii. Era 
cu adevărat posibil? Putea să o ia de la capăt și să iasă de data 
asta mai bine? O, dar asta era o nebunie. Stern închise ochii, 
aproape cu disperare. Într-adevăr, cum se putea întâmpla așa 
ceva? Vedea din ce în ce mai clar cât de stabile erau 
sentimentele sale. Nu putu să-și împiedice un mic oftat. 

La un moment dat, Sam se întoarse. 

— Pot să merg la baie? Te rog, zise. Te rog, te rog, te rog. 

— Sam, nu mă pricep la boilere. 


— Mă pricep eu. Îţi arăt. E ușor. Se ridică și fugi spre verandă. 
E plină, totul e gata. 

Stern îl urmă. Cada era înaltă, cam de treizeci de centimetri 
deasupra podelei. Sam lăsase deja pânza jos. Apa era numai 
bună. Ce putea fi rău, în definitiv? 

Sam îl îmbrăţișă când fu de acord și, într-o clipă, își scoase 
hainele. Complet dezbrăcat, atinse apa cu un deget de la picior. 

— Haide, zise el. 

— Poftim? 

— Haide, scoate-ţi hainele. 

— Mulţumesc, Sam, dar nu vreau să intru în cadă. 

Puștiul se opri. 

— Trebuie. Sonny spune că nu am voie să intru fără un adult. 
Am doar cinci ani, știi. 

— Da, zise Stern. 

Stătu un moment, uitându-se la luna abia vizibilă printre 
crengile copacilor din râpă. Pierduse deja demult situaţia din 
mână. In întuneric, își aruncă pantofii și-și desfăcu pantalonii. 

Așa cum viaţa îi arătase adesea, erau lucruri pe care trebuia 
să le faci de dragul altora. În ciuda aparenţelor, baia era 
excelentă. Aburii se ridicau în lumina lunii, iar aerul de seară era 
plăcut. Işi simţi trupul mai ușor, cufundat în întuneric. Stern se 
așeză pe o bancă, înăuntrul căzii, în timp ce Sam se ghemui 
lângă el, pentru a-și ţine capul deasupra apei. 

— Când se trezește Sonny? 

— Curând, Sam, trebuie să fi fost foarte obosită. 

— Va avea un copil, zise Sam. 

Era pentru prima oară când vorbea despre asta. 

— Mi-am dat seama, răspunse Stern. 

— Este bolnavă? 

— Nu. 

— Ai spus că este bolnavă. 

— Nu, am spus că vreau să mă conving că nu este bolnavă. 

Ce-o să-i spună tatălui său despre ceea ce văzuse? Sau lui 
Sonny? Pentru moment, grija pentru asta, ca multe altele, păru 
să treacă. 

— Mergi la serviciu la Sonny? 

— Într-un fel. 

— Uneori, dacă cineva face ceva rău, oamenii buni trebuie să- 
ispună că a greșit. 


Stern se gândi să mai spună ceva despre apărare, dar zise în 
final „da”. 

Sam se ridică dintr-odată, strălucind ca un pește în lumina 
lunii. Își întinse capul peste marginea căzii. 

— Of, zise el. 

— Ce e? 

Stern se temu că se scurge apa. 

— Nu-i niciun prosop. 

Mormăiră amândoi în întuneric. 

După câteva ezitări, Stern se decise să se ducă în casă. Cum 
era doar în șort, văzu în oglinda de pe ușa de la baie cum îi 
picura apa de pe fund. O auzea pe Sonny, mormăind în somn, la 
câţiva metri depărtare. 

Sam fu înfăşurat, uscat, îmbrăcat în pijama. Înainte de a 
adormi, ceru o poveste. Undeva, în spate, era o carte cu benzi 
desenate, descriind o bătălie între două personaje de la 
televizor, o matahală blondă și o creatură cu capul acoperit care 
semăna cu un schelet. Erau îmbrăcaţi în costume medievale, 
dar se aflau în alt spaţiu și în viitorul îndepărtat. Blondul învinse; 
măcar atât nu se schimbase. 

Băiatul se întinse, apoi se ridică din nou plin de curiozitate. 

— Sandy, zise el, cei buni câștigă întotdeauna? 

— Poftim? 

— Câștigă cei buni întotdeauna? 

Stern nu era sigur dacă întrebarea se referea la poveste sau 
la conversaţia de dinainte. Era cât pe ce să-l întrebe ce vrea să 
zică, dar se abţinu, gândindu-se că e nepotrivit să fii evaziv cu 
un puști de cinci ani. Marta obișnuia să pună întrebări de felul 
acesta. Probabil că și Peter făcea la fel, dar, în cazul lui, ele se 
adresau numai mamei sale. 

— Nu, zise Stern. Nu întotdeauna. 

— La televizor câștigă, spuse băiatul. 

Asta era ca un fel de dovadă. 

— Păi, ar trebui, zise Stern. Asta e ceea ce îţi arată 
televiziunea. 

— Şi de ce nu câștigă? 

— Nu pierde mereu, adesea câștigă, dar nu mereu. 

— De ce nu? 

— Uneori, cealaltă parte este mai puternică. Uneori, ambele 
părţi au ceva bun. 


Uneori, niciuna, se gândi Stern. 

In mijlocul acestei discuţii, nu se putea împiedica să se 
gândească la Dixon. Se uită la băiat. 

— Sam, cine îţi povestește ţie despre asta, despre binele care 
învinge? 

— E la televizor, spuse Sam inocent. 

Habar n-avea că se angajase într-o dispută abstractă. 

— Cât de mult poate să câștige binele? Mult? 

— Mult, răspunse Stern. Voise să spună „la fel demult pe cât 
pierde”, dar simţise că nu era cazul și nici măcar corect. 

Nu era loc pentru onestitate brutală cu un copil. Toată lumea 
știa asta. In ţările occidentale, era aproape o lege a naturii. Ne 
creștem copiii cu dragoste și grijă pentru un viitor de care nu 


pot fi decât dezamăgiţi. li spuse lui Sam că era timpul de 
culcare. 

— Mulţumesc pentru companie, Sam. 

— Sigur. 

Se întinse, apoi se ridică din nou. 

— Stai un pic. 


Cobori din pat, căută în geantă și se întoarse cu un ursulet și 
cu o bucată de pătură galbenă. Trecând, îl sărută pe Stern așa 
de firesc, de parcă ar fi făcut-o întotdeauna, apoi, chiar sub ochii 
lui Stern, se culcă și adormi imediat. 


Un copil dormind, o femeie dormind, iar domnul Alejandro 
Stern, singur și treaz într-o casă adormită. Trecuseră mulţi ani 
de când nu mai simţise această plăcere. Se așeză la masă și 
mâncă un castron cu căpșuni, ascultând respiraţia aspră a lui 
Sam și, din când în când, ca un contrapunct, un oftat al lui 
Sonny. O, se prefăcea. Ştia asta. Nimic nu îi era cu desăvârșire 
ascuns. Dar îi plăcea prea mult ca să plece. Se plimbă din nou 
afară, pe verandă. Lenjeria sa udă începuse să-i irite pielea și, 
după ce se gândi puţin, găsi din nou prosopul, se dezbrăcă și își 
agăţă șortul de o creangă, sperând că briza îl va usca înainte de 
lunga călătorie de întoarcere acasă. Se așeză din nou în cadă. 
Luna răsărise de-a binelea și lumina deasupra râpei plină de 
ascunzișuri și magie. Toate necazurile îl așteptau în oraș, la 
lumina zilei. În acele clipe, privind plăsmuirile apei, se simţea 
liber. 

După numai câteva minute, auzi ușa deschizându-se. 


— Aici erai. 

Vocea ei venea de undeva, din spatele lui. Se întoarse într-o 
direcție, apoi în cealaltă, dar nu o zări. 

— Am crezut că ai plecat până când am văzut mașina. Cât am 
dormit? 

— Vreo cinci ore, îi spuse. 

— Dumnezeule... 

Sonny era la colţul verandei, stând la distanţă, pentru a fi 
discretă. 

— Îmi pare rău. Ce-ai făcut cu Sam în timpul ăsta? l-ai dat să 
mănânce? 

Stern îi povesti ce făcuseră. 

— E un băiat minunat. Strălucitor. 

— Fiul lui taică-său. 

— Fără îndoială. 

— Nu mă gândesc prea mult la Rebecca, mama lui. Dar ea a 
făcut multe pentru Sam. Uneori nu prea înţeleg. S-ar părea că 
nu poți spune cine vor fi părinţii adevăraţi. Mă înspăimântă. 

— Ai să te descurci bine, Sonny. Sunt sigur. 

Încet, se apropiase. Era acum la câţiva pași de cadă, apoi făcu 
rapid ultimii pași. Se opri un pic, iar mâna ei se plimbă prin apa 
întunecată. 

— Dumnezeule, e bună. Sam te-a ajutat s-o pregătești? 

— A insistat întruna. 

— Facem totul să-l încurajăm. Încă nu-și dă seama că e 
aceeași apă ca cea din boiler. 

— Numai după ce i-am dat voie să intre aici mi-a spus că 
trebuie să-l însoțesc. Dar, trebuie s-o spun, a fost plăcut. După 
ce l-am băgat în pat, nu am putut lăsa să-mi scape ocazia. lată- 
mă aici, sâmbătă noaptea, în pădure. Cerul e limpede, luna 
plină. Singurătatea e magnifică. 

Ea ridică fruntea, să se uite, ca Stern, la stele. Tăcu câteva 
momente. 

— Mori dacă intru și eu în apă? _ 

Șocul rece, de teroare, îl străbătu ca un drug de fier. Işi 
scutură capul înainte de a vorbi. 

— Nu, nu. 

— Pentru că... știi, oamenii au atitudini diferite. Poţi spune că 
este prea jenant. 

— Nu, nu, zise Stern din nou. 


Nu era sigur că putea mai mult. 

Când începu să-și scoată bluza, Stern se uită în altă parte, 
studiind tremurul unei crengi întunecate. Dar nici măcar acest 
efort de discreţie nu avu un succes deplin. In geamul verandei, 
el observă o reflecţie clară și, întorcându-se, surprinse o clipă, 
chiar împotriva voinţei sale, formele ei, în strălucirea albăstruie 
a lunii. 

— A, e minunat. 

— M-am temut că ţi-a făcut rău căldura. 

— Eram doar obosită. 

Se întinse și își puse mâna pe antebraţul lui. 

— A fost drăguţ astăzi. 

— Da. 

— Mă bucur că am devenit prieteni. 

— Şi eu. 

Ea îi spuse toate acestea fără ezitare, ca și când ar fi fost 
ceva obișnuit. Pentru el, era o încurcătură. Simţea, ca de atâtea 
ori, momentul important, de mare emoție, alunecând, nu chiar 
incontrolabil, dar intangibil. Nu înceta niciodată să fie el însuși. 

— Pot să-ţi spun o poveste care să te stânjenească? întrebă 
ea. 

— Dacă tu crezi că o suport... 

— Cred că da. Ea privi întunericul. Când eram studentă la 
drept, mergeam să te urmăresc la tribunal. Când îl apărai pe 
judecătorul Sabich. Eram acolo zilnic. Era aproape magie. Ştii, 
nu contează dacă bilele dispar într-adevăr, pentru că 
îndemânarea umană le poate face să pară așa. Așa mă 
simţeam. Nu mă interesa dacă e sau nu vinovat. Voiam să pot 
face ceea ce făceai tu. Ce părere ai despre asta? 

— Cred că e drăguţ din partea ta să spui așa ceva. 

Se uită la el; putea să vadă că nu înţelesese, și el se lăsă mai 
jos în apă. 

— Mi se pare dificil să mă gândesc la viaţa mea profesională 
ca la un exemplu pentru alţii. Având în vedere costurile. 

— Vorbești de soţia ta? 

E| scoase un oftat. 

— Oh, făcu și Sonny, după care adăugă: Ai fi putut face ceva? 

— Să-i fi acordat mai multă atenţie. 

Ea nu părea dornică să răspundă, iar el fu cuprins de teamă 
că i-ar fi putut părea posomorât sau, și mai rău, că-și plângea de 


milă. Pentru o secundă, ea dispăru, scufundându-se în apă, și 
ieși apoi la suprafaţă strălucind, răspândind apă și lumină, 
netezindu-și părul. 

— Ştii ce cred? întrebă ea. 

— Ce? 

— Cred că nu poți fi decât tu însuţi. 

Işi stoarse părul. „Era acesta gândul serii?” se întrebă Stern. 

— |lmi spun asta de o mie de ori pe zi. Toată lumea e 
nenorocită. Și se întâmplă lucruri care te nenorocesc și mai rău. 
Faci cancer. Sau moare cineva. Dar tu faci tot ce-ţi stă în putere. 
Aș da orice ca să fiu un avocat atât de bun ca tine. Adică, uită-te 
la ceea ce ai făcut. 

— Mă uit și simt că aș fi putut face mai bine. 

— Atunci, fă-o data viitoare. 

— Cu o viaţă viitoare? 

— Cu următoarea parte a celei de acum. 

Acesta era, își dădu și el seama, singurul răspuns, unicul 
posibil. Aceasta era, de asemenea, o temă care se repeta. 

— Și amintește-ţi, zise ea, că ești un exemplu pentru oameni 
ca mine. 

— Mă flatezi. 

— Vorbesc serios. 

Se uită la ea. Își întinsese braţul pe marginea căzii, iar el i-l 
atinse foarte repede, așa cum făcuse și ea. Apoi continuă. 

— S-ar părea totuși că nu am fost cine știe ce exemplu, din 
moment ce tu ai ales cealaltă parte. 

Ea se retrase, așa cum se așteptase. 

— Asta e umor? 

— Bineînţeles. 

— Oh, zâmbi ea, alungând nuanţa de jignire. Mi-am dorit 
dintotdeauna să fiu apărător. Dar procurorii au atât de multă 
putere. Să facă lucruri bune, știi, nu doar rele. 

— Bineînţeles, spuse el din nou. Admir corectitudinea pentru 
care luptă procurorii. 

— Dar nu te gândești s-o faci și tu? 

— Mă gândesc. Dar punctul meu de vedere - unul de 
idiosincrasie, precizez - este că aș face mai multe stricăciuni, pe 
lângă cele care există deja. Înţelege-mă, chiar cred că treaba 
asta trebuie făcută, dar, preferabil, nu de către mine. 

— Povestea e adevărată, deci... 


— Ce poveste? 

— Că ai refuzat să fii procuror înainte de a i se da slujba lui 
Stan. 

El aşteptă, reflectând. 

— larăși bancul ăsta răsuflat? 

Ea înţelese că el voia să schimbe vorba. 

— Nu întreb ca să spun altcuiva. Cu mândria ei extraordinară, 
era oarecum ofensată. Am un motiv pentru care vreau să știu. 

Îi povesti, în câteva cuvinte, despre întâlnirea cu secretarul 
senatorului. 

— Nu mi s-a spus niciodată că aș fi fost primul pe listă. Nici nu 
știu cine ar fi fost ales, chiar dacă aș fi fost disponibil. 

— Ştii că ai fi fost tu. La fel și Stan, zise ea. Cred că îl 
deranjează. Mult, adăugă. 

Așa crezuse și el. Ea medită, apoi se scufundă din nou. 

— les, zise ea, când scoase capul. Obstetricianul nu mă lasă 
să stau mai mult de zece minute. 

Stern se întoarse, să privească luna și întunericul. 

— Când ești gata, auzi din spatele său, putem avea discuția 
aceea. 

O auzi depărtându-se și, după ce-și spuse să n-o facă, se 
întoarse să o vadă plecând, cu hainele strânse la piept, cu părul 
șiroind de apă, cu proporţiile ei încă frumoase, udă și 
strălucitoare. 

După un minut, se ridică și el. Ședea pe marginea băii, în 
toată splendoarea sa nudă, când Sonny se aplecă pe fereastră 
oferindu-i un prosop. 

— Ar trebui să-ţi vezi mutra, spuse ea și agăţă prosopul de 
fereastră. 

O auzi râzând. 

Când intră, era îmbrăcată cu o rochie albă, pieptănându-și 
părul, lângă măsuţă. Neprefăcută, era ea însăși, puternică și 
frumoasă, încrezătoare în atractivitatea ei. Se duse la pat, să-l 
mute pe Sam în camera mai mică, dar Stern insistă să-l ducă el 
și, condus de Sonny, purtă mogâldeaţa caldă în cealaltă 
încăpere. Sam rămase cufundat în somnul său profund. 

— Vrei căpșuni? Sau brânză? 

Sonny mânca, mâncarea era pe masă. Stern refuză. 

— Deci, cum facem? Tu îmi spui ce știi și eu îţi spun dacă te 
înșeli. Facem așa? 


— Sonny, poate că am fost prea insistent. Dacă... 

— Nu, zise ea, luând o căpșună. Sennett te lucrează. Nu am 
înţeles prea bine de ce. Clientul tău merită să fie tratat mai 
bine. Dar nu pot face mai mult de atât. 

— Înţeleg. 

— Bine. Zi-i. 

Aceasta era o limită pe care n-ar fi vrut să o depășească. 
Continuă numai pentru că îi era recunoscător pentru companie, 
pentru conversaţia lor, pentru orice motiv care-l reținea. 

Incepu de la bază, comenzile mari, cele două schimburi, 
erorile. Când vorbi despre conturile pentru erori, ea zâmbi 
uimită. 

— Cum de ţi-ai dat seama de asta? Sennett era sigur că n-ai 
să reușești niciodată. 

Cum el ezita, îi făcu semn cu mâna. Nu conta. 

— Zi mai departe. 

— Poate procuratura să arate că acele comenzi au influenţat 
preţul de pe piaţă sau că a fost cineva păgubit? 

Se gândise mult la acest lucru. După condamnare, o moţiune 
de apel va fi făcută pentru acest motiv, reclamând că acuzarea 
nu putea dovedi niciun delict. 

— Am studiat cazul, zise Sonny. S-a comis un delict. Dacă 
profit de pe urma informaţiilor furnizate de clienţi, înseamnă că, 
într-un fel sau altul, îi lipsești de ceva. Ce crezi că ar spune 
clienţii? 

Stern își ridică mâinile a nehotărâre. Teoretic, probabil că era 
de acord cu ea. Era mai sigur decât ar fi fost un judecător. 

— Zi mai departe, spuse ea iarăși. 

El îi explică cum a fost manipulat mai departe profitul 
acumulat, anume că a fost distribuit în contul Wunderkind unde, 
cu timpul, s-a pierdut, pentru a nu spune mai mult... 

— Şi tu îl suspectezi pe Dixon că ar controla acest cont. 

— Mai departe, zise ca din nou. 

Ea nu făcu niciun fel de comentariu când el îi spuse ce dovezi 
s-ar putea să aibă el. 

— Sunt sigur că procuratura va fi în stare să explice, zise 
Stern sec, de ce ar fura cineva șase sute de mii de dolari, pentru 
a-i pierde apoi. 

— Acesta nu este un element al delictului. 

Voia să spună că procuratura putea să dovedească comiterea 


delictului, fără să dezlege această enigmă. Faptul că banii se 
pierduseră putea nici să nu fie probat. 

— Totuși, făcu Stern. 

— Continuă. 

Devenise gravă și serioasă și, în mod evident, nu dorea să se 
angajeze într-o dispută. 

— Deocamdată,  păreţi să fiţi  cufundaţi în căutarea 
documentelor care să arate cine a deschis contul Wunderkind. 
Fără asta nu aveţi cum să-l legaţi pe Dixon de cont, de profituri 
și de tranzacţii. 

Pentru prima dată, ea era complet tăcută. Stern așteptă până 
își dădu seama că va fi informat că sărise o etapă. 

— Aici intervine John? 

— Nu știu unde e locul lui, Sandy. Serios. 

Se potrivea cu ce îi spusese Tooley. Mel nu trata decât cu 
Sennett. Stern se întrebă dacă asta însemna că John era extrem 
de cooperant sau mai dificil decât era de așteptat - sau doar că 
Sennett, ca de obicei, era secretos, chiar cu oamenii săi. Și 
totuși, chiar dacă John își amintea că Dixon făcuse toate 
comenzile ilegale, procuratura ar fi avut probleme în a dovedi că 
el controla contul Wunderkind, unde rămâneau, pentru puţin 
timp, profiturile. Fără asta, procurorii ar fi avut dificultăţi în a 
dovedi că Dixon nu era nevinovat sau că nu acţiona în numele 
altcuiva. Stern repetă această reflecţie cu voce tare. 

— Dar tot vă trebuie specimenele de semnătură, pentru a 
stabili relaţia lui Dixon cu contul Wunderkind. 

Din nou, ea nu scoase niciun sunet. 

— Greșesc? întrebă Stern. 

Sonny întinse mâna și luă o altă căpșună în timp ce el încerca 
să se concentreze. De obicei, aici era el puternic, în nuanţarea 
probelor. Dar acum scăpase ceva din consecinţe. Rămase tăcut. 

— Anul trecut, spuse Sonny după un timp, fiind nouă, am 
început prin a instrumenta o mulţime de cazuri legate de 
droguri. 

— Da? 

Nu avea nicio idee unde voia ea să ajungă. 

— Ştii cum sunt cazurile astea. Poliţia suspectează ceva. 
Există un informator. Obţin un mandat, sparg ușa unei case 
prăpădite, găsesc niște cocaină și pe nimeni acasă. Apoi vin la 
bietul procuror adjunct să emită citaţii, astfel încât ei să-și poată 


da seama a cui e casa - și, deci drogul. 

— Da, spuse el din nou. 

— Când dau de titlul de proprietate sau de contractul de 
închiriere, ce-o fi, este inutil, de fapt. Întotdeauna este vreo 
bătrânică din North-End, cu mustață și o ciurdă de pisici. Dar noi 
dovedim că este casa lor, în orice caz. 

Stern dădu din cap. Cunoștea tehnicile procuraturii. Mergeau 
la compania de gaz, de electricitate, de telefoane, și aflau cine 
plătește facturile. Într-un caz din New York, se dovedise 
controlul asupra casei, pentru că respectivul cumpărase 
pubelele de gunoi. Se gândi că Klonsky îi oferise o pistă destul 
de largă, dar pe care el n-o dibuia. 

— Deficitul, spuse el deodată. 

Ea zâmbi. 

— Dixon a plătit pentru deficitul de un sfert de milion de 
dolari al contului Wunderkind, îi spuse el. 

— Continuă, spuse ea. 

— De asta i-aţi răscolit documentele lui bancare. Să găsiţi 
cecul pe care l-a scris, ca să acopere deficitul. Nu aţi căutat 
fondurile deturnate. 

— Continuă. 

— Și aveţi cecul? 

— Continuă, spuse ea din nou. 

El se opri. Şi lui Dixon îi scăpase sensul cercetărilor de la 
bancă.  Protejându-și informatorul, procuratura făcuse o 
demonstraţie convingătoare de interes pentru banii pe care 
Dixon îi primise, nu pentru cei pe care-i plătise. 

— Atunci, de ce sunteţi așa de interesaţi de documentele de 
deschidere a contului 

Bineînţeles, ca nu răspunse. Stern se concentră din nou. Și 
dacă Dixon semnase hârtiile alea? De ce procuratura căuta cu 
atâta febrilitate ceva inutil? 

Doar dacă procurorii ar fi știut că Dixon falsificase 
înregistrările. Desigur. Procurorii, Sennett, cel puţin, nu s-ar fi 
așteptat ca hârtiile să apară chiar în mâinile lui Margy. Din 
această cauză se înveselise Sonny după ce vorbise cu el. Aflase 
ceea ce bănuia Sennett de la început. Aveau ce era mai bun: 
dovada că Dixon controla contul și că încerca să ascundă acest 
fapt. Ceea ce însemna că procuratura putea să respingă orice 
încercare de a sugera o oarecare iresponsabilitate sau 


nevinovăție a lui Dixon. Fără circumstanţe atenuante. De vreme 
ce dovedeau că încearcă să-și ascundă urmele, nu ar mai fi 
putut pretinde că nu cunoștea natura activităţii sale. John 
rămânea singura speranţă a lui Dixon, și încă una destul de 
slabă. Dacă memoria lui ar fi ezitat în a-l desemna pe Dixon 
drept autorul ordinelor, ar fi rămas un spaţiu infim pentru o 
piruetă foarte deșteaptă. Dar nu părea probabil. Procurorii 
aveau dovezile în mână. Zidurile creșteau în jurul lui Dixon, ca în 
jurul unui personaj de-ai lui Poe. Aici, în prezenţa lui Sonny, 
aceste consecinţe nu îl copleșeau totuși pe Stern. 

— Chiar îţi place tipul, nu-i așa? întrebă Sonny după ce îl 
studie cu atenţie. 

— Imi iubesc sora. Probabil că sentimentele mele față de 
Dixon sunt mai mult o expresie a obișnuinţei. Dar îmi pare 
foarte rău să aud asta. 

— Totul rămâne între noi. Stan m-ar spânzura. 

— Nu mi-ai spus nimic. Îşi făcu cruce, un obicei din Argentina, 
unde i-o cereau colegii de școală, neînţelegând refuzul lui. N-am 
să spun nimănui. Promit. 

Se uită la ea peste masă. Nu mai avea nicio scuză să rămână. 
Se ridică încet. 

Sonny căscă. 

— Chiar dacă nu-ţi vine să crezi, am să mă culc. 

Ea insistă să ia o pungă enormă cu căpşuni. In pragul ușii, o 
făcu să-i promită că-i va spune la revedere lui Sam din partea 
lui. Ea îl îmbrăţișă scurt, camaraderește, udându-i obrazul cu 
părul ei. Nu reuși să o cuprindă, mișcându-se prea încet. O 
durere scurtă, nedefinită, îl cuprinse. 

— Ai fost foarte drăguță cu mine, îi spuse. 

— O să mai facem asta cândva, spuse ea. 

_ În timp ce urca scările, îi auzi vocea și, din nou, râsul ei ironic. 
li trecuse prin cap un alt gând. 
— Dacă mai rămân căsătorită cu Charlie. 


Capitolul 30 


Ajunse acasă aproape de ora unu, după ce trecuse pe 
drumurile întunecoase de ţară și apoi pe șosea, târât prin 
noapte de lumina farurilor automobilului și de fluxul continuu al 
propriilor gânduri. Dăduse drumul la radio, era un meci al 
echipei Trappers, dar după o vreme îl oprise, conducând într-o 
tăcere deplină, dominată de senzaţii - căldura, aroma câmpului 
de căpşuni, emoția intensă trăită atunci când ea alunecase atât 
de ușor în apă. Sigur, din când în când se gândea și la Dixon. 
Trebuia ca, în curând, să evalueze toate posibilitățile. Timp de 
câteva minute, Stern întoarse problema pe toate părțile, 
sondând, încurcându-se și descurcându-se, dar nu vedea nicio 
cale rapidă de salvare. In mod firesc, se gândi atunci la sora lui. 
Silvia o să sufere. Plin de emoție, resimţi iarăși durerea. 

Ajuns acasă, Stern se aruncă greoi pe un scaun din salon, 
întinzându-și picioarele lui groase. Tinea în poală sacoșa cu 
căpșuni, înmuiate acum în suc propriu. Se zări în oglinda aflată 
la celălalt capăt al holului și văzu cât de ridicol arăta; stătuse în 
cada aceea mai mult de o oră și nu lăsase nicio picătură de apă 
să-i curgă în cap. Smocurile de păr de pe lângă tâmple, 
decolorate de soare, stăteau ridicate ca aripile unui heruvim. 
Câteva urme de transpiraţie uscată îi coborau din creștetul 
capului pe obraji. 

Era extenuat. Dar nu avea sens să reziste tentaţiei în 
siguranţa propriului cămin. Aici, singur în acest loc cunoscut, 
apropiat, ceva își dăduse în sfârșit drumul; simţi până la urmă 
cum se ridica, cum căpăta formă ceea ce așteptase el toată 
ziua. Scoase un oftat în vreme ce dorinţa se împrăștie în toată 
fiinţa lui. Era extraordinar. Sângele lui avea încărcătură 
electrică. Sufletul și organele bărbătești îi erau cuprinse de un 
suflu de dorinţă, care nu era acel lucru profund trupesc, ci 
altceva, mai umil, mai blând și mai plin de dor. O dorea pe acea 
tânără femeie. Dorea să fie cu ea. Să o apere și să fie apărat. 
Dumnezeule! îl învălui un gând în vreme ce se minuna de 
sentimentul acesta copleșitor, cu putere de transfigurare; restul 
vieţii nu exista, nu existau nici chestiunile de circumstanţă, nu 
existau decât limitele mobile ale personalităţii. Pentru un 
moment, toate constrângerile erau depășite. l-ar fi putut cânta 
serenade sau, mai simplu, și-ar fi mărturisit dorinţa sălbatică. Se 


îndreptă către telefon, dar își aduse aminte că nu văzuse 
niciunul în căsuţă. Asta îi împingea pe bărbaţii maturi să-și evite 
familia, iar pe cei tineri să comită acte nechibzuite, prostești. 
Stătea strângând în mâini braţele scaunului. 

O, n-avea sens, dar asta era problema. Imperiul viselor, zona 
în care imaginile precedau cuvintele, iar sentimentele erau 
supreme, renunţase la această obsesie și nu era niciun 
contraargument la asta. Într-adevăr, cât de mult înţelegem din 
asta? Primise de la toţi sfaturi cum să-și organizeze restul vieţii. 
Dar asta așteptase el - să găsească ceva ce se afla dincolo de 
banala bună-cuviinţă sau de obiceiuri, asta era adevărata lui 
ambiţie. Și apăruse această tânără femeie, necăjită, dar luptând 
în fiecare clipă, indiferent de nereușitele ei anterioare, să fie 
ceva adevărat și autentic. 

Dar, desigur, n-o să se întâmple nimic. 

Gândul îi revenea precum o ușă grea care se închide. De fapt, 
n-o să se întâmple nimic. Dovedise asta în mod convingător, 
stând lângă ea, goi ca Adam și Eva, iar el fusese inert, lipsit de 
vlagă. Vorbăria ei enervantă, cum că îl lăsa pe bărbatu-său, nu 
era decât atât - vorbărie inutilă, pornită din furie. Ea nu făcea 
decât să înceapă să se obișnuiască cu faptul că traseul vieţii ei 
era, la urma urmelor, marcat, stabilit. La vârsta de cincizeci și 
șase de ani, el reușise să aibă o viață emoţională de tânăr de 
șaptesprezece ani, plină de fantezii aiurite care nu s-ar fi 
împlinit niciodată. Durerea reverbera precum sunetul limpede al 
unui cristal. 

Apoi se gândi la Clara. Asocierea nu era directă, pentru că, de 
fapt, gândurile lui erau dulci-amare, izvorâte din admiraţia față 
de receptivitatea lui actuală la senzaţii. Fusese imobil, dar acum 
trecuse prin el o undă de șoc, dându-și seama, cu o precizie 
care depășea zona oricărei îndoieli posibile, ce căutase Clara 
când se depărtase de el. Chiar asta: binecuvântarea pasiunii. 
Stând acum pe scaun, era la fel de sigur - dacă aflase vreun 
lucru sigur despre ea, de-a lungul anilor - nu numai că nu găsise 
niciodată această binecuvântare, dar descoperise că, pentru ea, 
era inaccesibilă. Pentru totdeauna. În acest moment, nu era nici 
urmă de resentiment, doar înțelegere - clară, deplină. Stătea cu 
ochii larg deschişi, copleșit întrucâtva de tăcerea din casă, de 
severitatea judecăților pe care le făcea despre sine însuși și 
despre viaţa lui. Sângele îi alerga prin vine; imaginea tinerei 


femei, care se afla la o sută de kilometri distanță, părea atât de 
apropiată, de irezistibilă, încât fu pornit să ridice mâna în semn 
de salut. Și totuși, zăbovea asupra acestui gând al Clarei, atunci 
când se lupta cu disperare, ca personajele acelea biblice, pictate 
în ulei, care se luptau cu îngerii înaripaţi ai morţii. Niciodată, se 
gândise ea. Niciodată, se gândi el. Niciodată. 


— Am fost logodită, îi spuse Clara în noaptea aceea, când 
stătură în mașină pe malul râului, înconjurați de mirosul dulce, 
aromat, al băuturii. Am desfăcut logodna anul trecut, în iunie. 

Acum era aproape decembrie. Becurile de pe stradă și lumina 
venită din cer, ușor refractată, lăsa umbre întunecoase; nu-i 
vedea decât mișcarea ochilor când se uita pe fereastră. Era 
însufleţită de un acces de temeritate. Avea o înfățișare plăcută, 
nobilă când vorbea; Stern era impresionat, așa cum i se 
întâmplase des în ultima vreme, de frumuseţea ei 

— Î chema Hamilton Kreitzer. Ţi-l amintesti? De la Facultatea 
de Drept? 

Numele nu-i spunea nimic lui Stern. Avea imaginea vagă a 
unui tip cu un zâmbet luminos, de om lipsit de experienţă, cu 
păr blond, sârmos. 

— E mai mare decât noi. Decât mine. A plecat de la Easton 
înainte de a veni eu. Ei bine, era fermecător. Știi, venea cu 
mașina la sfârșit de săptămână. Avea o mașinuță englezească, 
nu știu cum îi spune. Un automobil sport, cu două locuri. venea 
iarna prin campus, cu capota ridicată și cu fularul în vânt. Se 
întâlnea într-o vreme cu sora lui Betty Tabourney. Avea o 
reputație îngrozitoare. Dar fetele nu știu intotdeauna ce le 
place, nu-i așa? Era foarte prezentabil. Asta trebuie s-o 
recunoști. Avea o mustăcioară ca a lui Errol Flynn. Si, 
bineînțeles, era înstărit. Tatăl lui este unul dintre clienţii tatei. 
Face dulciuri. Ce vezi în orice prăvălie, în pachetele. Erau 
uscate, cel puțin, de câte ori am cumpărat eu. 

Se opri, pentru a se așeza mai bine în scaun. Probabil că nu 
era obișnuită să povestească atât de amănunțit. Pentru o clipă, 
chiar și pe întuneric, Stern observă un reflex: nu era sigură că 
vrea să continue. Apoi se îndreptă în scaun și continuă, uitându- 
se dincolo de parbriz, arătându-și profilul acela minunat. 

— Îi spuneau Ham. Un nume drăguţ pentru un evreu. Râse. 
Firește părinților mei le plăcea asta. Știi cum sunt ei! Nu le place 


ceva „prea evreiesc”, ceea ce înseamnă că nu le place să fie 
deloc evreiesc. 

Stern scoase un sunet de încuviințare. Stia ce voia să spună. 

— Oricum, l-am văzut într-o seară la un ceai, la Grover. 
Tocmai se eliberase din armată; se ducea la Facultatea de 
Drept. Eram cu un alt băiat, dar am vorbit, știi cum e, am flirtat, 
mi-a telefonat săptămâna următoare, invitându-mă la alte 
asemenea ceaiuri. Stiam o grămadă de fete care ieșiseră cu el și 
niciuna nu avea nimic frumos de spus despre el, dar eu am fost 
tulburată. Oh. iși închise ochii și dădu din cap, copleșită. Eram 
așa de încântată că toți prietenii mei, toată lumea pe care o 
cunoșteam, mă vedea cu Ham Kreitzer. 

Privi băutura pe care o ţinea în mână - părea că uitase de ea 
- și o dădu repede pe gât. El putu să vadă că nu prea era pe 
gustul ei 

— Am fost într-adevăr surprinsă când m-a sunat mai târziu. 
Îmi spunea că am înflorit de când nu mă mai văzuse. 

Făcu un gest expresiv cu mâna, apoi iși reveni și scoase un 
sunet care îl făcu pe Stern să creadă că roșise în întuneric. Ei 
bine, crescusem, într-adevăr. Presupun că era atras de latura 
din mine care nu îi acorda prea multă importanţă. Care exista 
într-adevăr, cu toate că acuma nu ai zice, dacă m-ai asculta 
vorbind despre asta. Îi plăcea provocarea de a pune stăpânire 
pe mine. lar eu, desigur, îl ascultam. li plăcea să vorbească 
despre el. Multor bărbaţi le place acest lucru. 

Pe scaunul de lângă ea, Stern zâmbi, dar ea era prea prinsă 
pentru a detecta vreun sens special în remarca pe care o 
făcuse. 

— Dar când ajungeai să-l cunosti, era ca oricare altul. Avea o 
grămadă de clișee. İsi urăște tatăl, îl disprețuiește pe bietul om 
și, bineînțeles, după ce a fost exmatriculat de la facultate, și-a 
dat seama că n-are altceva de făcut decât să muncească 
împreună cu taică-său, zi de zi. Vrea să termine odată cu asta și, 
firește, nu va reuși niciodată. Se întoarse spre Stern. Tineam la 
el. Credeam că și el la mine. Dar el avea vârsta de însurătoare. 
iși făcuse de cap sau cum vrei să spui. Eu sunt acceptabilă din 
punct de vedere social. De fapt, părinții mei sunt. Așa că ne-am 
logodit. Îmi plăcea să stau, să-l ţin de mână și să-l privesc. Era 
un bărbat extrem de prezentabil. Nu-mi venea să cred că era al 
meu. Părea atât de grozav. Dumnezeule... zise ea. Pentru prima 


oară în întuneric, iși duse mâna la ochi, dar iși reveni. 

— Bineînţeles, nu acesta e sfârșitul poveștii. Am fost logodiţi 
vreme de paisprezece luni. Trebuia să ne căsătorim în iunie. Cu 
două săptămâni înainte de nuntă, primesc un telefon. Pot să 
spun că era de departe. „Dragă, mi-a spus el, mă tem că nu 
rezist. ” N-am fost surprinsă. Îmi dădusem seama că este doar 
un băieţel. Știam că va fi îngrozit. Nu mi-a zis unde se afla. S-a 
dovedit că era pe insula Catalina. Și că una dintre angajatele 
tatălui lui dispăruse - sunt sigură că și ea se afla pe insula 
Catalina. Nu mi-a păsat. El nu mă voia pe mine. Dacă prefera pe 
altcineva, asta nu mă interesa. Și apoi, desigur, mai era o 
problemă. Se întoarse către Stern, în vreme ce radiatorul torcea, 
degajând căldură pe sub bordul mașinii. Eram însărcinată. 

EI iși dădu seama că îl privea, încercând să-i prindă, în 
întuneric, reacția. Ea îl judecase corect. Povestea nu numai că îl 
șoca, dar aproape că îl alarma. Dar, fiind crescut într-o casă 
plină de necazuri, învățase să se abțină, așa că nu arătă nimic 
acum; nicio schimbare de expresie. 

— Eşti șocat? întrebă. 

EI răsuflă și se gândi. 

— Da, zise el în cele din urmă. 

Nu era loc pentru diplomație. 

— Și eu am fost. Nu de cum s-a întâmplat asta, desigur. Nu 
vreau să crezi că am profitat de asta sau că am fost părăsită ca 
o cucerire murdară. Chestia asta se întâmpla de câteva luni. Mă 
gândesc, în mod deschis, că mi-a plăcut mai mult ideea. 
Secretul. Povestea de dragoste. Nu asta caută lumea? Se opri. Ei 
bine, ascultă-mă. 

Părea să se gândească dacă să spună mai departe, dar nici ea 
nu era atât de curajoasă. Stern avu de învins aceeași panică 
rece. Simti dintr-odată că regreta faptul că ea îi povestea toate 
lucrurile astea; dar iși dădu seama că tocmai asta era. Undeva, 
de pe malul râului, se auzi vocea unei femei și a unui bărbat, 
apoi se stinseră. 

— Sigur că nu-mi venea să cred. Eram în prima lună. O 
vreme, am sperat să se întâmple ceva. Dar nu s-a întâmplat 
nimic. Apoi m-am gândit să mă sinucid. Aproape că am făcut-o. 
De fapt, am pus mâna pe câteva somnifere, într-o noapte, am 
adormit cu sticla în mână si-mi amintesc - aici, râse și iși scutură 
capul - că, după câteva ore, m-am sculat și m-am gândit că o 


făcusem și am acceptat acest fapt doar pentru o clipă; apoi am 
fost încântată că am avut ocazia de a mă gândi mai bine la asta. 
Eram sigură că cel mai rău lucru ar fi fost să le spun părinților, 
dar era chiar mai greu decât îmi imaginasem. Dumnezeule, zise 
din nou. Nu mai vreau să fac încă odată așa ceva. İsi duse iarăși 
mâinile la ochi. Tata a fost grozav de furios. Groaznic. Si, 
desigur, voiau să mă mărit cu Ham, dar nici nu se punea 
problema. Ne-am certat vreo săptămână. Dar, în cele din urmă, 
tata m-a dus la Mexico City. Zborul a durat unsprezece ore. 
Trebuia să facem escală la Chicago. Mi-a fost foarte rău la 
întoarcere, am crezut că o să mor. Dar au avut grijă de mine. și 
am atât de puține lucruri acum. Știu că asta pare o prostie. Am 
atâtea, în comparație cu alte persoane. Și chiar în comparație 
cu ce am avut înainte, nu există nicio diferență. Dar mă simt ca 
și cum s-ar fi schimbat lumea întreagă. Am renunțat la slujbă 
înainte de căsătorie. Așa voia Ham. De aceea am ajuns la birou. 
Și sigur că mi-e rușine. Habar n-am cine știe povestea. Bănuiesc 
că toată lumea. Mă duc la teatru, la magazin sau la concert și 
mă gândesc că toată lumea știe. Că bârfesc. Știi cât de cruzi 
sunt oamenii. Asta e povestea. E groaznică, nu-i așa? 

— Dureroasă, zise Stern. 

Ea respiră adânc, aproape că oftă și dădu din cap. 

— Stii ce mă umilește cel mai mult? Că nu mi-am dat seama 
ce vreau. Că aveam aproape douăzeci și cinci de ani și habar n- 
aveam. Ar fi trebuit să mă comport altfel, nu să-mi pese de 
plăcerile lui Ham Kreitzer. Stiam mai mult decât atât. Dar nu m- 
am putut abtine. 

iși ridică mâna prin întuneric, pentru a se uita la ceas. 
Merseră apoi cu mașina, în tăcere. Ajungând în fața casei ei, el 
se dădu jos, pentru a-i deschide portiera, apoi se opri. 

— A fost o seară minunată. 

— Da, într-adevăr. Ea râse. Vei fi îndatorat lui George Murray 
pentru tot restul vieții, iar partenera ta se dovedește a nu fi 
imaculată. 

Stern o privi în faţă. 

— Am ascultat cea mai frumoasă muzică cântată la pian. 

Ea reveni la manierele din lumea bună și îl sărută pe ambii 
obraji. Apoi cobori singură din mașină și urcă scările din fața 
casei în stil georgian. Îi făcu un semn cu mâna din pragul ușii. 

Plecând, el simţea încă băutura. Dar știa că nu va mai dormi. 


Avea o geantă plină care îl aștepta acasă. Și trebuia să se 
gândească ce să facă cu mașina. Problema trebuia rezolvată, ca 
un puzzle; era doar responsabilitatea lui. Dar nu avu chef. Puțin 
mai încolo, iși recunoscu emoțiile. Era emoționat - de încrederea 
și profunzimea ei Erau lucruri noi, excitante în confesiunea ei. 
Dar ceea ce îl emoționa cel mai mult pe domnul Alejandro Stern, 
un imigrant, un pungaș rafinat, un tip plin de scheme, placid, 
era faptul că ea îi era cu adevărat accesibilă. 


PARTEA A TREIA 
Capitolul 31 


Întâlnind-o pe Helen, duminică seara, înţelese că nu se 
așteptase să se manifeste așa drăgăstos. Cât de binevenite erau 
aroma parfumului ei, silueta ei, când își ridică braţele să o 
îmbrăţișeze. Acolo, în pragul ușii, o luă în braţe și o învârti de 
câteva ori. Râseră amândoi. Chiar și acum, totuși gândul, dorul 
de Sonny nu erau prea departe. 

— Povestește-mi cum a fost călătoria, insistă Stern. 

Ea îi descrise Texas-ul, fierbinte și dezolant. Conduceai cu 
optzeci de kilometri pe oră pe autostradă, iar turnurile orașului 
se întrezăreau undeva, prin aerul încins, tremurător și nu păreau 
să se mai apropie deloc. 

— N-ai fost cuminte cât am fost plecată, zise ea. 

Erau în bucătărie; Helen făcea salata, iar Stern se chinuia să o 
ajute, bându-și în același timp vinul. 

— Eu? 

— Am sunat seara trecută și mi-a răspuns robotul. Era ora 
unsprezece. 

Işi ridică sprâncenele. 

— Lucram, zise el. Lucram la cazul lui Dixon, adăugă, pentru a 
părea mai convingător. 

Incercase să-l prindă toată ziua pe Dixon. Voia să-l cheme 
înapoi. Dăduse telefon pe insulă de mai multe ori; în cele din 
urmă, îi telefonase lui Elise, secretara lui Dixon, acasă - ea 
putea să-l găsească douăzeci și patru de ore din douăzeci și 
patru, de parcă ar fi fost președintele Statelor Unite, însă Dixon 
nu putea fi găsit, pierdut undeva, sub soarele Caraibelor. Poate 
că procedase înţelept când hotărâse să nu se mai întoarcă sau, 
mai realist, voia să se bucure de ultimele clipe de libertate. 
Desigur că Dixon știa foarte bine cât de serioase erau 
problemele lui. Avea un motiv pentru care voia să plece, să 
dispară. 

Stern stătea în bucătăria lui Helen, încercând să evite să-i 
spună adevărul, dacă nu chiar să mintă de-a dreptul. Oare de 
ce? se întreba el. Habar n-avea ce să facă. Să continue? Mult? 
Să sufere? Era străbătut tot timpul de valuri de căldură. Mai 
devreme sau mai târziu, rezistenţa lui va ceda; o va căuta pe 


Sonny și va face cine știe ce nebunie. Astăzi, stând acasă, nu 
făcuse nimic. Venise să se odihnească, stătea cu gura 
întredeschisă, cu ochii în gol, desfășurându-și în minte 
întâmplările. Era cu totul și cu totul copleșit. Dar acum? lat-o pe 
Helen, cea bună la inimă și pricepută. Cum să se poarte cu ea? 
Nu își făcuse niciun plan, cu excepţia tentaţiei pe care o avea de 
a nu se culca cu ea în noaptea asta, de dragul bunei-cuviinţe 
sau, mai degrabă, pentru că n-ar mai fi suportat excitaţia! 

Helen pregătise, ca de obicei, o masă excepţională, creveţi cu 
sos, mâncarea lui preferată, cu legume fierte și cartofi. Voia ca 
revederea să fie memorabilă. Săptămâna trecută, vorbindu-i 
despre Miles, Helen îi spusese ca din întâmplare, în modul cel 
mai inofensiv cu putinţă, că, atunci când divorțase de Miles, nu 
și-ar fi imaginat să se recăsătorească. Nu subliniase nimic, 
dorise doar să descrie starea ei de spirit din trecut. Lui Stern nu- 
i scăpase sensul, dar, prudent, lăsase remarca să treacă. Acum, 
trebuia să impună, elegant, o oarecare distanţă. 

Mâncară pălăvrăgind. Îi era recunoscător, chiar și în starea în 
care se găsea, pentru amabilitatea dintre ei. Stern dădu cartofii 
la o parte cu furculița. 

— Dar îţi plăceau, îi zise Helen. 

Faţă lui Stern era marcată de emoţii greu de exprimat. 

— Tin regim, zise el. 

— Regim? 

Helen luă o îmbucătură, o mestecă și îl privi tăios. Văzu din 
privirea ei că înţelegea. Simţea cum i se strânge stomacul. Ce 
Dumnezeu îl făcuse să n-o creadă deșteaptă de-a lungul anilor? 

— Am avut dreptate, spuse ea. Te vezi cu o femeie mai 
tânără, Sandy, nu-i așa? 

Și acum? De ce minciuna și adevărul se confundă atât de 
des? Dacă se vedea? O, da, o vedea. In aer, pe cer. O proiecţie 
holografică. Vedea tot timpul o persoană mai tânără. 

Tăcu câteva clipe. 

— Da, zise el. 

Helen se uită fix la el. 

— Rahat. Mai trecu o clipă. Ei bine... spuse Helen. 

Lui Stern nu îi venea în minte niciun cuvânt de alinare. 

— O să-mi revin, îi spuse ea. 

Limbă, vorbește! Stătea doar și privea. 

Helen se ridică de la masă. 


O găsi în bucătăria modernă pe care i-o construise Miles 
înainte să plece. Privea, cu bărbia ridicată, cum se întuneca, 
având în față ramurile unui măr care înflorise cu numai câteva 
săptămâni în urmă. 

Veni în spatele ei și o luă în braţe, ţinând-o de mâini. 

— Helen. 

ÎI luă și ea de mâini. 

— Ştiam că e prea devreme. Ar fi trebuit să te las să treci prin 
toate etapele. 

— Helen, te rog nu... Exagera? Helen, nu e... 

— Ba e, zise ea. Ești prins. Se întoarse către el. Nu-i așa? 

In loc să răspundă, el își închise ochii. 

Ea se îndepărtă, ducându-și pumnul la nas. Încerca din 
răsputeri să nu izbucnească în plâns. 

— E groaznic. 

— Nu e, zise el. 

Se uită la el. 

— Cât de tânără? 

Se gândi să evite întrebarea, apoi renunţă. 

— Patruzeci, spuse. Patruzeci și unu. Însărcinată. Cu un singur 
sân. Căsătorită. Și nu o interesez. Nebunia acestei situații îl 
dărâma aproape la pământ, de rușine. 

Helen ridică din umeri. 

— Cel puţin, judeci cu mintea întreagă. 

El aproape oftă. 

In cele din urmă, se întoarseră la masă. Nu dădu niciun 
detaliu - cum ar fi putut? - iar Helen, curajoasă, nu puse nicio 
întrebare. li spuse că Maxine remarcase cât de trasă era Kate; 
nu avea strălucirea altor femei însărcinate. Auzind remarca, se 
gândi imediat la Sonny, apoi fu înspăimântat să descopere ce 
repede fugea de grijile fiicei lui. 

Imediat după ce-și termină cafeaua, se duse să-și ia pălăria. 
La ușă, o luă în braţe pe Helen, iar ea stătu o clipă. 

— Sper că nu te superi dacă îţi spun că nu vreau să te mai 
văd. Date fiind circumstanţele. 

— Sigur că nu. 

O sărută ușor și ieși în noaptea frumoasă; se îndreptă spre 
mașină, cuprins de regrete. Serios vorbind, își pierduse minţile. 
Renunţase la cea mai frumoasă parte a vieţii lui actuale dintr-o 
fantezie de licean. Dar inima îi reveni ia loc, în ciuda tuturor 


acestor neliniști. O legătură ruptă. Mai erau altele o mie, dar 
intenţia lui fusese clară. O să treacă peste toate obstacolele. Se 
simţi la fel de temerar ca un cavaler. Trecu pe stradă cu pas 
hotărât, cuprins de durere, de sentimentul libertăţii și de vise 
sălbatice care aveau puţine șanse de a se împlini. 


Capitolul 32 


Luni, avu o serie de discuţii neașteptate. 

Ajungând la birou, Claudia îi spuse că sunase doctorul Cawley 
care voia să îl vadă. Stabiliseră o întâlnire la ora cinci, la biroul 
lui Nate. 

— Problemă personală, spuse Claudia. A spus că nu vrea să te 
viziteze acasă. 

Problemă personală. Nu acasă. Mano a mano, cu alte cuvinte 
- departe de Fiona. Nate se strecurase luni în șir printre 
degetele lui Stern. Şi acum voia o întâlnire? Stern se gândi la o 
groază de posibilităţi. Vorbise Fiona, așa cum preconizase 
Stern? Urma o scenă? Poate că Nate voia să pună lucrurile în 
ordine - să-i dea lui Stern cecul și să declare pace. Cheful lui de 
ceartă era acum mai mare decât neliniștea. 

Puțin mai târziu, îl sună Mel Tooley. Stern vorbea la telefon, 
încercând pentru ultima oară să-l convingă pe procurorul Moses 
Appleton să-și tempereze pretenţiile în legătură cu Remo, când 
Claudia îi spuse că Tooley aștepta. Stern își încheie prompt 
conversaţia cu Moses. 

— Să nu spui nimănui, zise Tooley. 

— Desigur. 

— Sennett se furișează peste tot, ca un spiriduș. Dacă aude 
că am vorbit, mă va împușca. Nu știi de la mine. 

Stern îl asigură încă odată de discreţia lui. 

— Clientul meu e audiat săptămâna viitoare de marele juriu. 

— Aha. Pot să întreb în ce condiţii? 

— Imunitate. Scrisori. Ordine ale tribunalului. Am obținut totul 
pentru el. 

— Şi ce pronostic ai pentru clientul meu? 

— E de rău. 

— Aha. 

— Foarte rău. Există o grămadă de hârtii și facturi scrise de 
clientul meu, iar clientul tău i-a spus cum să le facă, inclusiv 
unde să pună virgulele. 

— Mda. Şi clientul tău își aduce în mod clar aminte de asta? 

— Ca într-un vis. Clientul meu e nou în afaceri, nu știa despre 
ce e vorba, așa că totul stă în picioare. Mel făcu o pauză. Ştii 
povestea. 

Stern nu spuse nimic. John acţionase în mod previzibil. La 


urma urmelor, Dixon merita ceea ce urma să i se întâmple. 

— Se simte ca dracu’, zise Tooley. Ştii, chestiuni de familie. E 
jenant. Ei, nu e cazul să-ţi spun eu. 

— Nu, fu de acord Stern. 

— Îi tot spun să se gândească în primul rând la el. Nu prea are 
de ales. Dacă dă din colţ în colţ, ăștia pun ghearele pe el. 

Tooley voia să spună că dosarele de la MD îl implicau pe John. 
Oricum ar fi protestat John, că toate astea s-au întâmplat pe 
deasupra capului său, cei de la procuratură vor ști că nimeni, 
indiferent cât de naiv, nu ar fi privit aceste manevre ca fiind 
ireproșabile. Dar ei doreau să câștige acest proces, așa că 
preferau ca John să depună mărturie decât să-l învinuiască și pe 
el. Și asta era previzibil. 

— O să arate ca un câine bătut, dacă asta-ţi folosește la ceva. 

Mei vorbea despre mărturia de la proces. Asta avea să fie, 
oricum, problema altui avocat. 

— Şi când se înfățișează la marele juriu, Mel? 

— De mâine într-o săptămână. Cred că va urma punerea sub 
acuzare. Treaba a fost bine gândită. Presupun că vor cere 
aprobarea Departamentului Federal. 

— Da, zise iarăși Stern. 

Învinuirea de manevrare frauduloasă a fondurilor bănești, cea 
prin care procuratura îl va înlătura pe Dixon din afacerile în care 
el învestise energia lui de o viaţă, trebuia să fie aprobată la 
Washington. Stern va trebui să ceară o audienţă la 
Departamentul de Justiţie. Birocraţii de acolo sunt de obicei mai 
rezervaţi decât procurorii, cu toate că e improbabil ca ei să fie 
mai binevoitori în acest caz. 

Încheiară convorbirea cu o promisiune vagă de a vorbi din 
nou. Nu-i stătea în fire lui Mel să fie atât de săritor, de obicei, 
era ascuns. Era posibil să acționeze conform instrucţiunilor date 
de Sennett? Da - dar ar fi fost greu să-l induci pe Stern în eroare 
cu privire la mărturia soţului fiicei lui. Poate că tocmai asta 
provocase bunăvoința lui Mel, faptul că Stern, oricum, va afla. 
Dându-și seama de asta, Tooley voia să fie primul care să-i dea 
vestea. Stern bătu darabana cu degetele pe masă și își scoase 
un trabuc. În ultimul timp, începuse să le strângă în degete, 
neaprinse, neducându-le niciodată la buze. Trebuia să-l facă pe 
Dixon să se gândească cu seriozitate, să-și mărturisească vina. 
În astfel de cazuri, cel mai bine era să fii de acord cu o amendă 


ameţitoare, în libertate. Orice ar fi ascuns Dixon în insule, multe 
dintre fondurile fixe de aici erau în primejdie. Dixon va dori să 
salveze ceva de dragul Silviei. Poate că Stan va fi de acord cu 
confiscarea unei sume oarecare de bani - de ordinul milioanelor 
- și cu retragerea lui Dixon din afaceri, în locul întregului circ. 

Între timp, Stern va trebui să o sune pe Kate - și pe John - 
pentru a lua masa împreună imediat după ce acesta se va 
prezenta în fața marelui juriu. Capriciile lui Dixon modificaseră 
destul demult cursul vieţii familiei. Stern voia să se asigure că 
fiica lui, și chiar ginerele, știau că era pregătit să continue acest 
episod din trecut. Dacă Dixon se hotăra să reziste procuraturii, 
Stern trebuia să-l ajute să-și găsească alt avocat; era timpul. 
Aceasta nu era însă o soluţie. Era dificil să-ţi imaginezi, o 
întâlnire de familie cu Silvia, al cărei soţ se afla în închisoare, 
într-un colţ, iar John, care îl trimisese acolo, în celălalt colţ. Stern 
lăsă să-i scape un mormăit de supărare. Avea să ţină minte 
acest an. 


Asistenta lui Nate, care îl conduse pe Stern în camera de 
consultații, îi părea cunoscută - mai văzuse zâmbetul timid și 
trupul acesta zvelt. Stern o privi și încercă să-și aducă aminte 
unde o mai văzuse, înainte ca Nate să-l poftească să ia loc pe 
scaun. 

Schimbară amabilităţile de rigoare, se întrebară unul pe 
celălalt cum o mai duc. Stern nu mai fusese niciodată aici, iar 
acest lucru părea să accentueze ciudăţenia întâlnirii lor - feţe 
corecte, situate greșit. Atmosfera devenea încărcată. Camera de 
consultaţii era mult mai mare decât cea a lui Peter, mobilată ca 
și casa familiei Cawley, de la Ethan Allen, cu un tapet impozant, 
cu dungi verzi, verticale, și un ceas mare pe unul din pereţi. 
Nate, îmbrăcat în halat alb, era așezat la biroul din lemn de nuc, 
cu diplomele aranjate în jurul său, legănându-se puţin în scaunul 
lui înalt îmbrăcat în piele. În cele din urmă, veni la subiect. 

— Sandy, vreau să știi că voi cere divorțul. 

Stern fu surprins, nu de știrea respectivă, firește, ci de faptul 
că asta era ceea ce voia să-i dezvăluie Nate. 

— Şi-mi ceri sfatul, Nate? 

— Nu chiar. Eventual, dacă ai ceva să-mi spui. 

— Nu, zise Stern, apoi adăugă răutăcios: S-ar putea să te 
coste scump. 


Nate făcu un gest cu mâna prin aer: nu contează. Își putea 
permite. Stern se trezi că scrâșnește din dinţi. 

— l-ai spus Fionei? 

— Nu chiar. Am vrut ca tu să știi mai întâi. 

— Eu? 

— Tu, zise Nate. 

Se juca cu accesoriile de pe masă, un cuţit de desfăcut 
scrisori, cu mâner de onix, un capsator; în cele din urmă, își 
încrucișă mâinile. 

— Nu-mi pasă, Sandy, spuse el. Ce s-a petrecut între tine și 
Fiona. 

— Înţeleg, zise Stern. 

— Mi-a povestit. 

— Așa se pare. 

Işi ţinea picioarele întinse și mâinile în poală. Până acum, se 
descurcase mai bine decât se așteptase. 

— Am găsit o scrisoare de-a ta în closetul nostru acum două 
săptămâni. Atunci am rupt-o. 

— O scrisoare de-a mea? întrebă Stern, dar înţelese la ce se 
referea Nate: nota Martei, cea pe care o ţinuse Stern în mână în 
noaptea aceea. O căutase chiar a doua zi, nereușind s-o prindă 
pe Marta la telefon și întrebându-se când urma să vină. 

— După cum am spus, nu-mi pasă. Serios, nu-mi pasă. Pare 
puţin ciudat, dar nu-mi pasă. 

— Foarte bine. 

— Te-ai culcat cu Fiona, până la urmă te-ai culcat cu Fiona. 

Nate își aruncă mâinile în lături. 

Stern se trezi că se ţine cu amândouă mâinile de scaun; poate 
că se temea că mobila va începe să zboare. S-a culcat cu soţia 
lui! Ce făcuse ea? își dădu seama că instinctul ucigaș al Fionei o 
dusese departe de realitate. Credea că, punându-se în același 
plan cu Nate, ar putea să o ia de la început? Nu, hotărî Stern, 
probabil că nu. Fiona cedase psihic, renunţase la orice precauţie 
și obținuse cea mai mare satisfacție - îi plătise: vreau să-i văd 
nemernicului faţa. 

— Trebuie să răspund? întrebă el, în cele din urmă. 

— Nu e nevoie. 

— Pentru că nu ţi s-a făcut descrierea reală. Stern se opri, 
dându-și seama că era în încurcătură. Nu e adevărat, Nate, că 
m-am culcat cu nevastă-ta. Am încercat doar. 


Aceasta era scuza cea mai ciudată. Din acest motiv, nici Nate 
nu păru să-l creadă. 

— Ascultă, Sandy, nu asta e problema. 

Care era problema? Stern îl studie pe Nate, care nu avu 
putere să-i susţină privirea. Îl privise întotdeauna pe Nate ca pe 
o persoană puţin maliţioasă - un vindecător, cu modul acela al 
lui de a fi, liniștit, pe care multe femei îl luau drept eleganţă 
masculină. La urma urmelor, în ciuda furiei lui Stern, aceste 
păreri aveau acoperire. Nate nu dorea cu-adevărat să facă rău 
nimănui. 

În schimb, se învârtea de colo-colo, plin de căldură și de 
impulsuri tainice, răsturnând mersul vieților, precum niște 
farfurii într-un dulap de porțelan. Copilărise în Wyoming și 
venise în marele oraș ca student la medicină. Uneori, îi mai 
plăcea să facă pe cowboy-ul afumat. De-a lungul anilor, Stern 
ajunsese la concluzia că această poză ascundea un spirit leneș 
și slab. De aceea ceda el atât de ușor tentaţiilor feminine sau, 
mai degrabă, menţinuse căsătoria lui nereușită, lipsită de 
satisfacţii, cu Fiona. La fel se întâmplase și acum. Era clar că 
savura ușurarea soluţiei care reieșea din presupusa confesiune 
a Fionei: te-ai culcat cu nevastă-mea, nu-mi pasă. Acum ia-o de 
pe capul meu și lăsați-mă în pace. Chestiunea cu Clara era 
departe de el - un secret pe care îl voia înmormântat, uitat. El 
era interesat numai de prezent. Fionei i se dădea libertatea 
dintr-o singură lovitură și cu puţină cheltuială. Putea să se 
șteargă pe mâini și să meargă mai departe. 

Înţelegând toate acestea, Stern se simţi în mod uimitor serios 
avantajat. Nu atât în privinţa faptelor. Că Fiona minţise, asta nu 
mai conta. Spusese ce spusese. Putea să dovedească contrariul. 
Dar era mult mai bine dotat decât Nate pentru a se descurca în 
astfel de împrejurări. Își dădu imediat seama cum urma să 
evolueze situaţia, știu că Nate, oricare i-ar fi fost planurile, avea 
să fie învins fără drept de apel. l-o spuse direct: 

— Cred că ai calculat greșit, Nate. 

Lui Nate i se lungi faţa. O să nege orice, dar se mai gândi o 
dată la asta și nu spuse nimic. 

— În locul tău, Nate, aș fi mai precaut în legătură cu divorţul. 

Nate înţepeni. Era clar că nu se așteptase la asta. Dădu iar 
din mână. 

— Sandy, eu... Ascultă, nu e o spargere. Sau cine știe ce crezi 


tu. Nu o interpreta așa. 

— Nu, sigur că nu, zise Stern. Știu că nu vrei să mă ameninţi. 
Nici eu pe tine. 

— Tu? 

— Eu, spuse Stern. Dar lasă-mă totuși să te avertizez. Nate, 
nu încerca să mă bagi și pe mine în conflictul tău cu Fiona. La 
urma urmelor, știm amândoi că eu nu pot depune mărturie în 
legătură cu onestitatea ta. 

Nate dădea din cap, ca și cum ar fi fost lovit. 

— lisuse, spuse el. 

— Dacă mă aflu sub jurământ, Nate, voi spune adevărul 
integral. Inclusiv părţile dureroase. Să nu crezi că mândria mă 
va împiedica să dezvălui modul în care m-aţi înșelat tu și Clara. 

Pentru o clipă, Nate nu avu replică, rămase cu gura căscată. 
Apoi își duse mâna la ochi. 

— Uite. 

Nate se uită la birou, apoi la degetul său mare. 

— Uite ce e, zise el din nou. 

— Da? 

Ştiuse, instinctiv, că Nate va fi complet lipsit de orice ajutor. 

— De vreme ce ai ales să discutăm pe faţă, Nate, voi proceda 
și eu la fel: cred că ţi-a revenit o sumă substanţială din averea 
Clarei. 

Nimic nu putea umbri în acel moment încântarea lui Stern - 
niciun scrupul, nici bunul gust, nici chiar amintirea propriei lui 
neplăceri. Îl privi asmuţit, maliţios, pe Nate care se lăsase pe 
spate, cu părul lui rar, răsfirat în toate părţile din cauza 
tresăririlor nervoase; era copleșit, răvășit, speriat. 

— Mă temeam că vei spune asta, zise el. 

— Mi-am luat un avocat care se ocupă de chestiune. 

— Şi de asta mi-era frică. 

Stern dădu din cap. Înţelese, în cele din urmă, planul lui Nate. 
Trebuia să ascundă cecul nu numai de avocatul Fionei, ci și de 
Cal. Voia să vadă dacă terenul era liber sau fusese descoperit. 

— Îţi sugerez să faci același lucru, iar avocaţii noștri să se 
întâlnească, zise Stern. 

Nate se gândi în tăcere, dar în cele din urmă îl privi pe Stern. 

— Ştiam că vei descoperi până la urmă. Mi-am mâncat 
sufletul. Poţi să nu crezi, dar așa a fost. Serios. Mă gândeam tot 
timpul la asta. Știu că tu crezi că eu port răspunderea actului ei. 


Până la urmă. 

— Nu te învinuiesc numai pe tine, Nate. Îţi ofer această 
consolare. Știu că deznodământul a fost șocant, chiar și pentru 
tine. Dar am resentimente în ceea ce te privește. Alegerea 
Clarei de a-și lua un amant i-a aparţinut, fără îndoială. Dar ca 
medic, Nate, mai ales că erai obișnuit cu astfel de - Stern 
așteptă, apoi își reprimă o pornire și continuă - boli care se 
transmit pe cale sexuală, m-aș fi așteptat să ai mai multă grijă. 
Dar, după câte văd, îţi erau indiferente nevoile Clarei. 

— Te gândești că nu am tratat-o bine? 

— Ce să cred altceva? 

Cu o privire nefericită, Nate dădu din cap, mai mult pentru 
sine. 

— Pentru a nu mai menţiona faptul că ai abuzat de mine, 
Nate, ai dat cu piciorul prieteniei noastre. M-ai minţit. Pe faţă. 

Nate își închise ochii, apoi își umezi buzele, ca să poată vorbi. 

— Mi-era frică de reacţia ta când vei descoperi. Recunosc. Dar 
vreau să știi ceva - i-am urmat întocmai instrucţiunile. Tot 
timpul, am procedat cum voia ea. 

Pus la colţ, făcut de două parale, Nate dăduse un răspuns de 
laș. Dăduse vina pe Clara. Era prea slab, probabil, pentru a-și 
concentra atenţia asupra josniciei cuprinse în aceste cuvinte. 
Dar această infamie, intenţionată sau nu, îl lovi pe Stern. Da, 
desigur. Asta era dojana care îi venea: ei îi plăcea. Pentru o 
clipă, fu pe punctul de a da răspunsuri crunte, obscene. Chiar 
când reuși să-și revină, accentul îi păru și lui prea pronunţat. 

— Nate, ești o canalie. 

— lisuse, spuse Nate din nou. 

Stern se ridică în picioare. Această confruntare îndelung 
gândită, la fel ca multe alte lucruri, părea mai dificilă în realitate 
decât își imaginase. Nu dorea să o prelungească. Dar reacţia lui 
Nate îi lăsase o dâră de emoție. 

— Încă ceva, Nate, spuse Stern. Un sfat prietenesc. 

Nate, una peste alta, arăta serios zdruncinat de conversaţie; 
se ridică repede în picioare, alertat: știa că mai urma ceva. Și 
avea dreptate, de vreme ce Stern avea o capacitate de 
pătrundere în interiorul celorlalţi care, de treizeci de ani, îl 
salvase în sala de ședințe a tribunalului, mai multă adrenalină, 
care realiza imediat conexiunile, la fel de inexplicabilă precum 
darul vorbirii și al glasului. 


— Te sfătuiesc să-ţi concediezi asistenta înainte de a ajunge 
la tribunal pentru divorţ. Fiona are probe care te-ar prejudicia, 
iar interogatoriul va fi chiar și mai urât, dacă tânăra rămâne pe 
statul tău de plată. 

Asistenta era acolo, umblând prin niște fişe, când Stern 
deschise ușa. Primise un mesaj de la biroul lui și îi dădu lui Stern 
o hârtie. Nu se chinui să o studieze acum. Se purta ca la 
tribunal, păstra aparențele, știind că se afla sub observaţie. O 
privi de sus în jos, chiar așa, o privire de ansamblu, pe care eao 
primi cu un zâmbet aproape inocent, nesigur, de blondă liniștită. 
Apoi plecă, hotărând, cu banda video a Fionei în minte, că 
tânăra aparţinea categoriei de ființe umane care arătau mai rău 
când erau îmbrăcate. 


Capitolul 33 


„A sunat Claudia - urgent”, citi pe hârtiuța roz pe care i-o 
înmânase sora. Îi telefonă din mașină, în timp ce se întorcea la 
birou. 

— Te-au găsit, în sfârșit, îi spuse Claudia. 

— Mă frământă și pe mine ceva. Găsește-mi, te rog, numărul 
familiei Cawley și fă-mi legătura. 

Claudia îi făcu legătura și sună de câteva ori. Fiona nu era 
acasă. Stern zise în spaniolă câteva înjurături vechi. 

— Ţi-au transmis mesajul despre doamna Klonsky? 

— Klonsky? 

— Asta-i prima urgenţă. A sunat aici de trei ori în ultima oră. 
Spune că trebuie să te vadă astăzi. Afaceri personale. Nu prea 
știam unde pleci de acolo, dar a spus că se va duce la tine 
acasă, să te aștepte. l-am dat adresa. E bine? 

Era aproape ora șase. Stern puse o frână bruscă și trase 
mașina pe bordura trotuarului. Îi tremurau mâinile. Deja se 
învârtea pe loc. 

— Alo? zise Claudia. 

— Da. Până când te găsesc acolo diseară, Claudia? 

Câteva ore, îi răspunse, cât mai lucra la un rezumat pentru 
Raphael. Stern o rugă să încerce la doamna Cawley la fiecare 
cincisprezece minute și să-i transmită următorul mesaj: că Stern 
își cere scuze că nu a reușit să-i vorbească personal, dar a fost 
ocupat și crede că e important ca ea să știe că domnul Cawley și 
cu el s-au întâlnit în după-amiaza aceea și au avut o discuţie 
foarte amănunţită și sinceră. 

— Apoi spune-i, zise Stern, că vreau, cu tot respectul, să știu 
dacă mai e în toate minţile. Repetă-i chiar cuvintele astea. 

În timp ce-și nota, Claudia murmura și râdea; întotdeauna 
Stern o amuzase. 

Închise telefonul și reintră în trafic. Ceasul mașinii arăta 6.02. 
Zbura. 

Volkswagen-ul galben era pe aleea circulară din faţa casei lui 
Stern. Îl văzu pe măsură ce se apropia în viteză prea mare de 
cvartalul de blocuri. Era cu o clipă înainte de a o vedea pe 
Sonny. Ea stătea pe scările de gresie din faţă, cu picioarele 
desfăcute, din cauza burţii, cu faţa întoarsă spre soare - 
Doamna Natură - așa cum își spusese chiar ea luna trecută. 


Stern nu se mai obosi să ducă mașina în garaj. În schimb, o 
parcă în spatele ei și urcă pe carosabil, vesel și puţin stânjenit. 

Era acum, gândi el, într-unul din acele momente importante 
ale vieţii, care vin peste tine, părţi ale unei derulări nesfârșite, la 
fel ca și alte momente, dar cu o mai mare disponibilitate pentru 
schimbări importante. Urmaseră multe astfel de clipe pentru el 
mai târziu, dar îl găsiseră pregătit. Probabil, nu mai simţise așa 
ceva timp de treizeci de ani, totuși, recunoscu de îndată 
senzaţia. Fusese trecută un fel de linie de graniţă, și era 
așteptat pe muchia adevăratei intimităţi - nu era numai o relaţie 
socială sau un schimb de păreri, ci invadarea celor mai bine 
fixate limite personale, iar aici, în așteptarea incidentului final, 
simţi pe de-a întregul complexitatea și misterul persoanei ei. O, 
el nu știa nimic despre felul cum fusese ea modelată. Ei doi 
veneau din colţuri diferite ale lumii, din timpuri diferite. Ar fi 
trecut ani până când el să recunoască urmele experienţei 
asupra ei, în fiecare strat, asemenea felului în care se adună 
filele într-o carte. Dar sufletul i se însenină la aceste gânduri; 
era convins că mai poate găsi în el energia necesară. Fiecare 
metaforă dulceagă, goală de înţeles, părea o aluzie. Era plin de 
speranţă. 

— Ce surpriză plăcută, zise el zâmbind, în timp ce ea se ridică 
stângaci, curăţindu-se de pământ și clipind din cauza soarelui. 

Aproape că făcuse gestul de a o îmbrăţișa când îi prinse 
privirea, insistentă și aspră, care-l îngheţă; într-o clipă, știu că 
greșise. Deodată, scoase un plic, cu care îl ţinu la distanţă, ca 
pentru a-l preveni sau poate a-l apăra. 

— Nu e o vizită de curtoazie, Sandy. Am venit să-ţi aduc asta. 
Ea continua să ţină plicul întins. Am vrut s-o fac chiar eu. Încă 
stătea acolo, nemișcată, ca un manechin. Cum reușise ea asta? 
După patruzeci de ani, învățase că nimeni nu e normal. Uite. 

În cele din urmă, îl luă. Ar fi trebuit să ştie ce e înăuntru fără 
să se gândească, totuși deschise plicul, neatent și 
neîndemânatic, și-i cercetă conţinutul. Era o citaţie a marelui 
juriu redactată de ea; inițialele ei erau în josul paginii. 
Investigația 89-86. O citi de trei sau patru ori, înainte de a-i 
prinde semnificaţia. Îi era adresată chiar lui. Fusese citat să se 
prezinte personal, cerându-i-se să fie prezent joi, la zece 
dimineaţa, ca să returneze „un seif primit în jurul datei de 
treizeci aprilie din partea MD Clearing Corp. Și toate obiectele 


aflate în posesia, custodia sau sub administrația 
dumneavoastră, pe care le conţinea seiful la data primirii”. 
Verificase ambele fețe ale formularului - era chemat să depună 
mărturie și să aducă obiectul. In timp ce citea, se conturau 
neclar, încă odată, aluziile familiare ale unui dezastru. 

— Trebuie să-ţi spun, zise Sonny, că m-am săturat. 

— Ei, Sonny, zise el, e o neînțelegere. Te rog, hai înăuntru 
pentru o clipă. 

Incepuse deja să urce scările casei. 

— N-are rost, Sandy. 

— O clipă, insistă el. 

Intrară în salon; în casă era întuneric și frig. 

— Sonny, mă simt perplex, desigur, e un privilegiu, zise el, 
dând de înţeles că nu poate repeta nimic din ceea ce-i spusese 
Dixon, dar cred că tu înţelegi greșit problema. 

— Într-adevăr, Sandy, în locul tău n-aș vorbi prea mult. Nu 
știu când se vor sfârși toate astea, dar nu vreau să fiu silită să le 
suport. Nu pot juca atât de tare ca voi, bărbaţii. Ca niciunul 
dintre voi. 

— Sonny, nu-i vorba despre niciun joc aici. 

— O, te rog! Cum poţi spune una ca asta? După ce stăteai 
acolo, spunându-mi că trebuie să cauţi documentele alea, pe 
care le avuseseși tot timpul la tine în birou! Și simt că n-a fost o 
întâmplare. De aceea nu te pot crede. Ştii la ce m-am gândit 
toată ziua? Ce putea fi atât de important, încât a trebuit să 
conduci o sută șaizeci de kilometri ca să afli? Ce ai fi făcut cu 
documentele alea, dacă îţi spuneam că întreaga anchetă 
federală depinde de ele? 

Făcu o grimasă ușoară, înțelegând ce spune ea: fusese 
acuzat. Se lăsă greu pe scaunul din spatele lui. 

— Ai înţeles greșit, repetă el. 

— Am înţeles foarte bine. Ce naiba, te credeam prietenul 
meu. 

— Dar sunt prietenul tău. 

— Scuză-mă, dar îţi spun: rahat. Prietenii nu fac asemenea 
lucruri. Nu contează cine sunt clienţii tăi. Vrei să știi cum am 
aflat eu? 

El încuviinţă încetișor, temându-se că, dacă ar arăta prea mult 
interes, furioasă cum era, ar fi putut să-l refuze. 

— Mă plimbam azi-dimineaţă, zise ea, cu un soi de optimism, 


când dau de Kyle Horn așteptându-mă. Avusese și el un 
weekend plăcut - verificase toate cecurile pe care MD - și cum 
le-o mai zice - le adusese marelui juriu săptămâna trecută. Și 
ghici ce-a descoperit? Un cec scris de clientul biroului tău din 
Chicago către o companie de transporturi de aici, cu o notiţă pe 
spate: „DH personal”. la zi, poate DH încerca să ascundă ceva, 
nu? 

Din nou Margy, gândi Stern. Să fi fost Horn atât de scrupulos 
sau îi dăduse cineva o cheie, privind ce ar fi putut găsi în 
mormanul acela de cecuri negociate? 

— Deci, normal, el a vrut o citaţie a marelui juriu, a pornit 
către compania de transporturi înainte de prânz și s-a întors cu 
chitanţa pe care mi-a lăsat-o pe birou. „Idolul tău”, mi-a spus. 
„Se mai întâmplă și porcării”. Nu sunt naivă, Sandy. Înţeleg că ai 
o treabă de făcut. Dar mi se pare că puţin îți pasă de poziţia în 
care mă pui pe mine. 

— Oh, Sonny, îmi pasă foarte mult. 

Tonul lui - plin de convingere, trist - o surprinse și îl privi fix 
un moment, cântărindu-i sinceritatea. În cele din urmă, tresări și 
se trase spre ușă. 

— Clientul meu, îi spuse el, nu se întoarce până joi seara. 

Ea întoarse repede capul. 

— Să nu ceri o amânare, pentru că nu vei primi - nici de la 
Sennett, nici de la mine. Tu, seiful și tot ce conţine veţi fi în faţa 
marelui juriu joi dimineaţă. 

— E imposibil înainte de a mă consulta cu clientul meu. 

— Atunci, mai bine ţi-ai găsi un avocat, Sandy, serios. Asta 
nu-i distracţie sau mai știu eu ce. Nu te pune într-o poziţie 
vulnerabilă faţă de Sennett. Se opri. lisuse, o fac din nou. Uite. 
Îţi trebuie un avocat. 

— Un avocat? întrebă Stern. 

Sonny păru să audă mai întâi sunetele, apoi se grăbi spre 
sonerie. Nu li se mai întâmplase să fie singuri la Stern, dar 
recunoscu părul ciufulit și halatul fluturând chiar înainte ca un 
chip, foarte asemănător cu al lui Stern să apară deasupra 
balustradei. 

— Cine are nevoie de un avocat? întrebă Marta. 


Capitolul 34 


Următoarea scenă de la baza scărilor fu scurtă și ambiguă. 
Stern, în culmea agitaţiei, se arătă nespus de deranjat de 
apariţia atât de neașteptată a Martei și de faptul că uitase să se 
anunţe. Nimeni nu suporta criticile întâmplătoare. Marta se 
apără cu îndârjire, amintindu-i că, de aproape douăzeci de ani, 
casa era și pe numele ei și ea folosea aceleași chei pentru a 
intra. 

— Am sunat-o pe Kate. A spus că ţi-a lăsat un mesaj noaptea 
trecută. Nici măcar nu asculţi robotul telefonic? 

În sfârșit, speriat, Stern nu mai avu ce să răspundă. În schimb, 
o urmări pe Sonny, care părea șocată de neașteptata izbucnire 
a unei certe de familie. 

Stern făcu prezentările în timp ce Marta, în stilul ei familiar, îi 
luă hârtia din mână. 

— E o citaţie a marelui juriu, spuse ea. 

— Doamna Klonsky tocmai mi-a adus-o. 

— Din nou! exclamă Marta. Era evident că-și amintise de ziua 
înmormântării. 

— Voi într-adevăr exageraţi. N-aţi auzit încă de existenţa 
birourilor? Cobori o treaptă spre Sonny. Afară, spuse Marta. 

— O, Doamne, zise Stern, întorcând capul. 

Se repezi după Sonny, dar ea ajunsese la ușă cu mult înaintea 
lui și plecase, fără alte cuvinte în afară de un „joi”, aruncat lui 
Stern. 

— Doamne, Marta, ce limbă ascuţită ai! 

— Vrei să spui că te bucură treaba asta? 

— Marta, e vorba de un context mai complex. 

Fiica sa dădu neliniștită din cap și, brusc, pe chipul ei apăru o 
lumină nouă. 

— Asta e iubita ta? 

— lubita? întrebă Stern. 

Zăpăcit, reuși s-o întrebe cine îi vorbise ei despre iubitele lui. 
Făcu legăturile deductiv. Maxine o sunase pe Kate noaptea 
trecută, după ce aflase de la mama ei; Marta vorbise în după- 
amiaza aceasta cu Kate pe care nu o întâlnise aici, cum 
plănuiseră. Kate spusese că nu se simţea bine, dar că Stern o va 
aștepta pe Marta, de vreme ce ea lăsase un mesaj noaptea 
trecută. Discuţia din noaptea trecută părea să fi exprimat tot 


restul. 

— Ea e? întrebă Marta. E iubita ta? 

Profund neliniștit de toate acestea - Sonny, citaţia, imaginea 
unei mulţimi de femei plângându-se nopţi întregi de defectele 
lui - Stern nu-și putea ascunde iritarea. De ce copiii lui, încă de 
la douăzeci de ani, își rezervaseră privilegiul de a fi nepoliticoși, 
chiar grosolani? 

— Pare să fie iubita mea? 

Marta ridică din umeri. Cine știa? Cine mai înţelegea 
moravurile sfârșitului de secol? 

Stern, schimbând subiectul, întrebă de Kate. 

— Spune că nu e nimic fizic. E obosită. Dar pare tulburată. Ce 
se petrece pe-aici? 

— Ay, Marta, răspunse Stern care în sfârșit își îmbrăţișă fiica. 
O întrebă cum fusese drumul, dacă îi era foame. Se hotărâră să 
ia cina în oraș. 

— Şi cu asta ce faci? întrebă Marta arătând citaţia. 

— Cred că ar trebui să sun pe cineva chiar acum. 

— Te pot reprezenta chiar eu, spuse Marta. Doi dintre clienţii 
mei au primit citaţii de la marele juriu, nu ceva de genul ăsta, 
dar știi, îmi poţi spune mie ce ai de gând să faci. Nu am multă 
experienţă, dar mi-ar plăcea să încerc. Am licenţa în așa ceva. 

Într-adevăr, gândi Stern, ca să nu mai vorbim că și în alte trei 
state. Totuși, ca variantă de acţiune, ideea i se părea destul de 
bună. Stern nu s-ar fi simţit niciodată în siguranţă drept client al 
unuia dintre cei cu care era în competiţie. În plus, avocaţii 
bârfesc foarte ușor. Ar fi detestat să citească în ziar vreun titlu 
bine ales despre vizita lui la marele juriu. Una peste alta, era 
exact tipul de afacere pe care ar fi vrut s-o păstreze în familie. 

— Păstrează-ţi ideea, spuse Stern. O să vorbim după cină. 

Marta urcă în grabă scările. Descoperise lucruri de-ale Clarei 
în după-amiaza în care alesese rochiile, pe care ar fi vrut să i le 
arate lui Stern. 

— Acesta, zise Stern, e talismanul pe care bunicul tău Henry i 
l-a dat când ea avea șaisprezece ani. Nu l-am mai văzut de ani 
de zile. 

Stern ţinea pandantivul deasupra unei mici veioze de pe 
masă. În lumina palidă, Marta studie silueta feminină. 

— E frumos. 

— A, sigur. Henry avea gust pentru așa ceva. 


— E ciudat că nu l-a dat niciodată vreuneia dintre noi. Nu 
găsești? 

Probabil că nu ar fi suportat să-l împartă cu altcineva, sau să 
se gândească la tatăl ei. Poate că era păstrat pentru prima 
dintre nepoate. Îi trecu prin minte că poate Clara avusese un 
plan pe care nu-l putuse împlini. O întrebă pe Marta ce altceva 
descoperise. 

— Aici e ceva uimitor. 

Marta căută cu privirea în geanta enormă și scoase un ghem 
uriaș de pânză din care dezveli un inel splendid cu safir. Piatra 
era foarte mare, încadrată de un șir de diamante montate în 
platină sau aur alb. 

— Dumnezeule mare, zise Stern privindu-l în mâna ei. 

Era tipul de bijuterie atât de mare, încât în ziua de azi ar fi 
fost greu să-i plătești și asigurarea. Studie inelul. 

— Unde ai găsit lucrurile astea? 

— Erau într-o cutie japoneză mică, lăcuită, în fundul celui de- 
al doilea sertar. Cred că era un loc secret de-al ei sau așa ceva. 

Marta atinse inelul. 

— Nu știi de unde-l are? Pare vechi. 

Un loc secret, într-adevăr, gândi Stern. Și-ar fi putut permite 
Nate un dar atât de generos? 

Încă odată, avu senzaţia că-i fuge pământul de sub picioare, 
în timp ce el se lupta cu secretele Clarei. Apoi închise ochii, 
simțindu-se vinovat. O, era un tip meschin, suspicios. 

— Acesta, zise Stern, e fără îndoială inelul pe care maică-ta l- 
a primit prima oară când s-a logodit. 

— Logodit! strigă Marta. 

Stern schiță un zâmbet. 

— Nu știai că mama ta a mai fost o dată logodită? 

— O, Doamne, nu, zise Marta. Spune-mi. Sună palpitant. 

Se aplecă peste masă, iar chelneriţa fu nevoită să o dea lao 
parte, pentru a așeza mâncarea înaintea ei. Localul se numea La 
Balzini, un restaurant plin de farmec în Riverside, cu specific 
italian, imitații de șeminee și feţe de masă din pânză stacojie. 

Friptura era excelentă. Pentru un fiu al Argentinei, îi plăcea 
întotdeauna o friptură de vacă, dar așa ceva nu era nici pe 
departe ceea ce s-ar fi așteptat să aleagă Marta. Oricum, după 
ani de zile, ea părea că descoperise ce friptură minunată făceau 
acolo. 


Îi povesti despre Hamilton Kreitzer și că idila se sfârșise brusc. 
Dar nu-i spuse mai mult. Dacă Clara nu dorise să împartă aceste 
amintiri cu copiii ei, nu era dreptul lui să o facă. Intimitatea ei 
rămânea ultima și cea mai prețioasă comoară a Clarei. 

În același timp, dintre cei trei, Marta nu era cea mai făcută să 
fie zguduită de o dezvăluire. Marta, ale cărei relaţii cu Clara 
fuseseră atât de dificile, o cunoștea, într-un fel, cel mai bine. 
Cea mai vie dintre amintirile lui Stern despre fetele lui era 
despre Marta la patru sau cinci ani, cu ochii ei negri, stând lângă 
mama ei și întrebând-o de fiecare dată: „De ce cureţi 
morcovii?”, „De ce te speli pe mâini înainte de a face de 
mâncare?”, „Şi dacă ne-am duce, pur și simplu, și am mânca 
legumele direct din grădină?”, „Cum te poţi îmbolnăvi din cauza 
microbilor, dacă nu poţi nici măcar să-i vezi?” și așa mai 
departe. Clara, o femeie relativ răbdătoare, era până la urmă 
exasperată. „Marta, încetează!”. Acesta devenea semnalul 
pentru întrebări și mai insistente. Erau momente când Marta 
aproape că o scotea pe Clara afară din cameră. 

Obișnuindu-se de mică cu amabilitățile mamei sale, Marta n-o 
venera pe Clara, așa cum făceau fratele și sora ei. Acestea nu 
erau, în orice caz, observaţii plăcute; cu timpul, Stern începu să 
găsească pline de miez observaţiile Martei. Părerea ei despre 
mama sa se redusese probabil la un singur cuvânt: slăbiciune. 
Marta nu se obișnuise cu felul de a trăi al Clarei: muzica, 
grădinăritul, ritualul ceaiului. O găsea pe mama ei prea inertă, 
cu manierele ei distinse și tabieturile cultivate, care o apărau, 
lăuntric și în afară, de singurătate. Marta vedea lumea cu ochii 
tatălui ei, în termeni de acţiune și succes. Faptul că mama ei nu 
era un om de acţiune o făcea să scadă în ochii fiicei sale. Cu 
timpul, ajunseseră să aibă o relaţie decentă. Pe Clara o răneau 
reproșurile Martei. Totuși, rămăsese deschisă față de ea. Intr-un 
univers de relaţii eșuate - Peter și tatăl lui, de exemplu - Marta 
și Clara se descurcaseră. În ciuda carenţelor, ele își creaseră și 
păstraseră un anumit atașament. 

— Acesta e semnul unei inimi rănite? întrebă Marta, atingând 
inelul din mâna tatălui ei. 

— Poate. În felul ăsta ai văzut-o tu, Marta, o persoană cu 
inima rănită? 

— Nu știu. Uneori. Judecata Martei, ca majoritatea 
observaţiilor ei, îl răni adânc. Ea continuă, fără să-și dea seama. 


Mi-e greu să vă imaginez pe voi, bărbaţii, frământându-vă 
pentru ceva. Trăind povești de dragoste triste. Când eram mică, 
gândeam, ca toți copiii, că voi doi eraţi făcuţi unul pentru 
celălalt, perfect potriviţi. Prostii, nu? 

Marta îl privi cu timiditate, clipind repede. Fără îndoială, cu 
timpul, Marta își construise o imagine neiertătoare despre 
căsnicia părinţilor ei. Stern presupunea că acest lucru 
contribuise la ambiguitatea ei în privinţa bărbaţilor, la 
nestatornicia legăturilor ei. Dar acum, dintr-odată, Stern nu-i 
mai înţelegea punctul de vedere. 

— O, Doamne, spuse ea, îmi aduc aminte de o noapte - 
trebuie să fi avut unsprezece sau doisprezece ani - când m-am 
trezit în pat, în întuneric. Kate dormea, era cald, vântul bătea 
printre obloane, și m-am gândit: O, el este acolo. Bărbatul acela, 
bărbatul perfect. Era atât de emoţionant încât - gândește-te... 
închise ochii, aducându-și aminte. Ai simţit vreodată așa ceva? 

Stern se gândi. Adolescenta lui, așa cum și-o amintea, fusese 
plină de alte pasiuni: sentimentele complexe care apărură la 
amintirea lui Jacobo; obstinaţia cu care se înverșuna să devină 
american. Noaptea, în pat, își făcea planuri: se gândea la 
hainele pe care le văzuse - odată, îl preocupase o pereche de 
bretele roșii, săptămâni întregi -, felul în care tinerii își ţineau 
mâinile în buzunar; mormăia expresii în engleză, aceleași 
cuvinte la nesfârșit, cu aceeași frustrare sublimă, având mereu 
senzaţia că nu se putea auzi clar din cauza accentului său 
evident. Nu era prea romantic pe atunci, acum, că știa ce dorise 
Marta să spună: romantism, în sensul unei uniuni perfecte - 
suflete gemene; fiecare cuvânt, fiecare gest simţite cu o clipă 
înainte, imaginea reflectată a unui liniștit, o potrivire ca într-un 
joc de puzzle. Acum era liniștit, sângele i se aprinse brusc la 
amintirea lui Sonny. Deja imaginea se estompă, durase doar o 
fracțiune de secundă. Interveniseră câteva principii tonice ale 
realităţii, umplându-i inima de dezolare și de sentimentul 
nedreptăţii. Zâmbi trist spre fiica lui și-i spuse: 

— Înţeleg. 

— Acum, desigur, nu mă gândesc la un bărbat anume, ci la 
bărbaţi, în general. E ceva în treaba asta care-mi scapă. Bărbaţii 
și femeile? Dând din cap, coafura se ciufuli și mai tare. În ultima 
vreme, m-am frământat mult încercând să-mi dau seama dacă 
între bărbaţi și femei poate exista o prietenie adevărată, fără 


sex. Tu ai putea să-mi spui asta? îl întrebă pe Stern în stilul ei 
direct și natural. g 

— Mă tem că sunt dintr-o altă generație. Imi lipseşte 
experiența. Cele două femei pe care am contat ca prietene au 
fost mama și mătușa ta. Fără îndoială, acesta nu poate fi un 
punct de vedere relevant. 

— Dar sexul e întotdeauna o problemă, nu? întrebă Marta. 

— Asta pare să fie situaţia, răspunse Stern amintindu-și din 
nou de Sonny. 

Marta își mânca salata. 

— Incă o mai consideri pe mama o prietenă? întrebă Marta. Și 
acum? 

Asta da - era o întrebare de pus părintelui tău. Ce speranţe 
mai putea să aibă? 

— Am voie să răspund doar cu da sau nu? Pentru prima oară, 
avea o mină nerăbdătoare, nemulțumită de turnura oficială a 
discuţiei. Marta, se pare că ne-am dat silinţa să te dezamăgim. 

— Nu vă cer vouă, bărbaţilor, să vă cereţi scuze pentru felul în 
care trăiţi. Deloc. Mă întrebam numai. Mi se pare atât de trist. 
Ştii, trăieşti treizeci de ani, și uite la ce ajungi - cineva care 
putrezește într-un garaj. Mă gândeam la asta. Ce era pentru 
tine, până la urmă? Dar la început? Era ea Aceea? Probabil că 
nu, ce zici? 

Prima lui pornire fu, desigur, de a nu răspunde, dar Marta era 
de o sinceritate insuportabilă - pentru toată vorbăria, umorul ei 
tăios, pentru cruzimea ei - ea scormonea cu aceeași asiduitate 
inocentă cu care Sam privea cerul noaptea. Ar fi fost umilitor să 
nu răspundă. 

— Trăim pe lumea asta, Marta, nu altundeva. Așa cum spui 
chiar tu, e o dezamăgire să-ți dai seama că viaţa părinţilor tăi nu 
e mai bună decât a ta. Nu vei trece dincolo de un anumit nivel al 
existenţei. Rostite, aceste cuvinte sunau mai cumplit decât 
dorise, dar ea le primi cu aceeași privire serioasă. Nimeni nu 
vorbește cu ușurință și în câteva cuvinte despre sentimentul 
trecerii anilor. Am avut norocul celor mai mulţi oameni care 
găsesc o bucurie aflând ce e important pentru ei și reușind să 
obțină o parte din aceste lucruri. Slujba. Familia. Vă iubesc 
enorm pe toţi trei. Cred că niciodată n-am arătat-o prea bine, 
dar întotdeauna a fost așa și am ţinut enorm la mama voastră. 
Știu că am dezamăgit-o prea mult, nu i-am fost un prieten în 


aceeași măsură în care mi-a fost ea mie. Şi ea m-a dezamăgit, 
mai ales la sfârșit. Există în sufletul meu zone ascunse celorlalți 
- îmi dau seama de asta. Dar cred, după luni de gândire, că sunt 
un om mai bun și mai capabil decât ar fi vrut ea să mă vadă. li 
spuse fiicei lui lucrurile astea apăsat, cu capul sus și o voce 
plină de convingere, chiar dacă își dădea seama că Marta nu 
avea o idee clară despre toate lucrurile la care se referea el. 
Apoi își mâncă friptura și dădu vinul pe gât. Băuse deja o 
jumătate de sticlă, dar sentimentele-i puternice rămăseseră și n- 
ar fi vrut ca acestea să fie ultimele cuvinte. 

Am făcut tot ce-am putut, Marta. Amândoi am făcut tot ce am 
putut, având în vedere limitele cu care ne confruntăm cu toții. 
Noi împărțim o mare comoară. Nu doar evenimente, ci și 
obligaţii, valori. Ea a fost suma întregii mele vieți. Am iubit-o, 
uneori, cu pasiune, și mai cred și azi că și ea m-a iubit. Orice 
părinte speră pentru copilul său o viaţă mai bună decât a lui, 
dar recunosc că aș fi foarte mulţumit să văd că ai o relaţie de 
durată. _ 

Marta dădu din cap, cu gravitate. li răspunsese. Stern își dădu 
seama că ea continua să ţină inelul cu piatră, sclipind chiar și în 
lumina slabă. Îl mai admiră o clipă, apoi i-l dădu înapoi. Când 
Marta își ridică geanta, o întrebă dacă mai descoperise și alte 
comori în după-amiaza aceea. _ 

— Nu, răspunse Marta. Doar un lucru care m-a uimit. Işi băgă 
capul în geantă. Ce fel de medicamente lua? 

— Medicamente? întrebă Stern. 

Era o cutiuţă argintie, ovală. 

— Era și asta în cutia japoneză, zise Marta. 

Deschise capacul, dar Stern își dăduse seama ce e în cutie. 
Vărsă capsulele galbene direct pe faţa de masă. Aveau marca 
imprimată pe ele. Pe toate șaptezeci și nouă. Numără de două 
ori. Același număr care lipsea din sticluţa lui Nate. Marta îl privi 
curioasă. Era foarte derutat. 

— Imposibil, spuse Stern. 

— Poate ar fi mai bine să-l întrebi pe Nate Cawley. 


Rămase treaz până noaptea târziu. Marta, cum era firesc, 
preferă camera ei, așa că Stern, pentru prima oară după luni de 
zile, se întoarse în dormitorul pe care îl împărţise douăzeci de 
ani cu Clara. Marta scotocise prin birouri; sertarele rămăseseră 


deschise, cu căptușeala revărsată peste margini. Pe jos erau 
numai cutii în care fuseseră sortate lucrurile: de aruncat și de 
păstrat. 

larăși adormi greu. Pe malul râului se sărbătorea Ziua 
Independenţei. După ora zece, începură jocurile de artificii la 
numai câţiva kilometri distanţă. Vedea pe fereastră imaginea 
tremurătoare, reflectată, a luminilor printre norii ușori. Era unul 
dintre acei emigranţi care încă păstrau recunoștință zilei de 
Patru lulie. Ce ţară ideală era aceasta! Trâmbiţele democraţiei 
liberale, cu idealul ei de egalitate, rămăseseră în ochii lui alături 
de progresele în medicină și invențiile în transporturi, cea mai 
mare reușită a umanităţii în acest mileniu. Viaţa lui în domeniul 
juridic, cel penal, mai ales, era, într-un fel, susţinută de aceste 
credinţe. ` 

Se întinse pe pat, sperând să adoarmă. Incercă să citească, 
dar agitația zilei era încă prezentă: confruntarea cu Nate; Sonny 
depărtându-se, ca un vapor către orizont, complicațiile juridice 
spre care se îndrepta și amintirile trezite de conversaţia cu 
Marta. Fiica lui dorise - ceruse - toată viaţa ca părinţii ei să-i 
vorbească din tot sufletul, într-un fel, acesta fusese cel mai 
dificil eveniment al zilei. 

La un moment dat, cobori la parter ca să mai cerceteze odată 
cutia cu pastile, dar se părea că Marta o luase cu ea. In schimb, 
trase draperiile și privi casa familiei Cawley. Acum, totul era în 
urmă. Ar fi trebuit să mai stea odată de vorbă cu Nate, dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, când începuseră ei vreodată o 
conversație? „Acum, Nate, că am ajuns la obiect, n-am decâto 
întrebare sau două despre legătura ta cu soţia mea.” Stern dădu 
din cap în întuneric. 

Apoi se întoarse în dormitor. Chiar și după luni de zile, se 
simţea parfumul Clarei; la fel ca și mobilele tăcute, ea era 
prezentă. Zăcea în pat, așteptând-o parcă pe Clara să iasă din 
baie în orice moment. O femeie de vârstă mijlocie, fermecătoare 
în cămașa ei de noapte, cu părul strălucind, cu crema pe faţă, 
distrată, ca de obicei, fredonând ceva. 

O, se gândi deodată, o, cât de mult o iubise! Amintirea ei îl 
domina, fiecare detaliu revenind dureros: părul ei, revărsându- 
se în valuri, parfumul ei franțuzesc, pălăria roz de grădină. Işi 
aminti felul ei molatic de a-și mișca mâinile, degetele ei 
delicate, verigheta subţire - gesturi graţioase și inteligent 


studiate. Vârtejul amintirilor îl prinsese atât de puternic, încât 
simţi că ar putea-o îmbrăţișa. Prospeţimea iubirii lui îl șoca; îi 
răni sufletul și îl făcu să se simtă slab. Nu știa ce vânt de 
nebunie îl bântuia. Îi putea fi bine numai cu femeia cu care 
trăise, cu fiinţa pe care o cunoștea. Femeia aceasta îi lipsea 
teribil. 

Din acel moment, puternic și sigur de el, așteptă până când 
ultima fantomă se îndepărtă. Asta încercase să-i comunice fiicei 
lui, acest vast ocean de sentimente. Apoi se întinse sub lumina 
puternică a veiozei, înfășurat în șalul de lână scoțiană, păstrând 
încă un moment sentimentul prezenţei - misterioase, limpezi, 
pline de viaţă, adânci - a Clarei Stern. 


Capitolul 35 


Miercuri dimineaţă, Marta se duse la birou cu Stern. Claudia și 
Luke, doi dintre funcţionarii care lucrau cu Stern de mai mult de 
zece ani, se mirară când o văzură cât de drăguță se făcuse, cât 
de matură și echilibrată părea. Apoi ea și Stern se ocupară cu 
redactarea unei cereri către judecătorul Winchell, rugând-o să 
amâne data prezentării lui Stern în fața marelui juriu. Deși, în 
cele din urmă, nu avea mai mult de trei pagini, le trebui ore 
întregi să o redacteze, pentru că, după cum Marta își dăduse 
seama de la început, problema era foarte complexă. În general, 
discuţiile dintre avocat și client în scopul consultațţiilor juridice 
erau confidenţiale - autorităţile nu puteau obliga nici pe avocat, 
nici pe client să le divulge. Dar era oare bine să încerce acest 
privilegiu acum? 

— Asta e? întrebă Marta. 

Seiful, un sfert de metru cub de metal blindat, era în spatele 
biroului lui Stern. 

— Şi nu l-ai deschis niciodată? 

— Nu am cifrul și nici acordul unchiului tău. 

Marta întinse un picior spre seif. Purta pantofi roz. Stern 
observă că piciorul ei, atât cât se vedea de sub fustă, nu era 
epilat. 

— lisuse, din ce e făcută chestia asta? Din plumb? Ar rezista și 
unui război atomic. 

— Dixon are grijă de ce e al lui, răspunse Stern simplu. 

— Ei, aici e o problemă, nu crezi? Cum putem spune că ai 
primit conţinutul, în scopul obţinerii unei consultaţii juridice, 
când tu n-ai văzut niciodată ce e înăuntru? 

Stern, pe care nu-l preocupase niciodată această problemă, își 
căută trabucul stins. 

— Dar, pe de altă parte, n-ar însemna că dezvălui informaţii 
confidenţiale, dacă ai recunoaște că n-ai deschis niciodată 
seiful? N-ai da astfel în vileag indicaţiile clientului și că prin asta 
i-a spus de fapt avocatului că tot ce conţine e atât de delicat, 
încât nu vrea sau nu poate să-l expună? 

Marta se gândi o clipă la aspectul acesta. Se pricepea la 
subtilități. Stern, conștient de istețimea fiicei lui, fuse totuși 
impresionat de ușurința cu care se descurca într-un domeniu în 
care avea puţină experienţă. Ea stătuse în biblioteca lui Stern și 


analizase cazurile Curţii Supreme de cum venise, asimilând 
nuanțele mai dificile, fără prea mult studiu prealabil. Marta se 
descurca perfect în aceste domenii complexe în care ariditatea 
legilor devenea uneori, chiar și pentru Stern, la fel de 
inaccesibilă ca și matematicile superioare. 

În timp ce redactau cererea, hotărâră că poziţia lor oficială va 
fi simplă de acum înainte: dată fiind aplicabilitatea 
confidenţialităţii avocat-client, Stern nu putea aplica procedura 
fără indicaţiile lui Dixon. De comun acord, ei cerură instanţei o 
scurtă amânare a citaţiei, pentru a-i permite lui Stern să se 
întâlnească cu clientul său când acesta din urmă se va fi întors 
în oraș. Marta scria fiecare propoziţie pe o hârtiuţă galbenă, 
recitind-o cu voce tare, în timp ce Stern o redacta în forma 
finală. Stern, care se obișnuise să facă această muncă singur, 
era încântat de avantajele colaborării. După ce terminară 
cererea, Marta o semnă, ca avocat al lui Stern. 

— Ce se întâmplă dacă îţi cere să te prezinţi mâine? întrebă 
Marta. Se referea la judecătorul Wincheli. 

— Va trebui să refuz, nu? 

— lar autorităţilor puţin le va păsa de refuzul tău. N-or să te 
închidă, nu? 

— Nu mâine, spuse Stern. Probabil că judecătorul îmi va da 
timp să mă răzgândesc sau, cel puţin, o să-mi acorde o amânare 
a pedepsei și ne vom putea duce la curtea de apel. Desigur, în 
caz că voi continua să amân... 

Dădu din cap. Se mai întâmplase ca unii avocaţi să fie închiși, 
pentru că refuzaseră ordinele instanţei dăunătoare intereselor 
clienţilor lor. Din punctul de vedere al apărării, aceste pedepse, 
de obicei de scurtă durată, erau privite ca o onoare, dar pe 
Stern nu-l interesa să facă pe martirul, mai ales din cauza lui 
Dixon. 

— Sunt în mâinile tale, îi spuse Stern fiicei sale. 

— Nicio problemă, zise Marta, îmbrăţișându-l. Dar ai grijă să-ţi 
iei periuța de dinți. 


Joi dimineaţă, la ora zece, chiar în momentul în care fusese 
convocat să apară în fața marelui juriu, Stern și Marta se aflau în 
sala de recepţie a Moirei Winchell, judecătorul principal al curţii 
federale a districtului. Spaţiul alocat avea proporţiile unui alt 
secol. În timp ce încăperile judecătoarei erau mari și 


cavernoase, celelalte camere, construite pentru secretare, 
funcţionari și crainici, erau strâmte, birourile și amenajările erau 
înghesuite unele în altele, ca un pachet compact. Anticamera, 
mică și ea, era mărginită de o balustradă largă, în spirală. Când 
ajunseră, Sonny Klonsky ședea pe singurul scaun disponibil, 
îmbujorată și drăguță, în ciuda lipsei ei de amabilitate. Când o 
văzu, lui Stern îi tresări inima, apoi i se opri, când ea îl fixă cu o 
privire veninoasă. El i-o prezentă din nou pe Marta. 

— Îl aşteptăm pe Stan, zise Klonsky, și, zicând asta, 
procurorul general dădu buzna pe ușa îngustă, iute ca tăișul 
unui baltag. Chiar și lui Stern, care se considera o persoană 
pretențioasă, purtând costume elegante și chiar, o dată pe an, 
pantofi de la un magazin de lux din New York, Stan i se păruo 
prezență impresionantă. Era genul de tip care nu traversa 
strada, ca să nu-și murdărească pantalonii. II salută pe Stern 
corect, strângându-i mâna și reuși să zâmbească când îi fu 
prezentată Marta. 

Cu asta, fură introduși în camera judecătorului. Datorită 
confidenţialităţii activităţii marelui juriu, audiența - spre norocul 
lui Stern - avea loc cu ușile închise. Totuși, grefierul curții de 
justiție ajunse până la ușă cu stenotipul, stenograma urmând să 
fie sigilată, ziariștii, publicul și alţi avocaţi neavând acces la ea. 

În intimitatea camerelor ei, Moira Winchell arăta bine. Purta o 
rochie neagră - nu roba - și veni din spatele biroului ei imens, 
mai mare decât un automobil mijlociu, pentru a schimba o vorbă 
cu fiecare dintre ei. O cunoscuse pe Marta cu mai mult de zece 
ani în urmă - Stern nu-și mai amintea - și o salută cu căldură. 

— Lucrezi cu tatăl tău acum? Ce bine de el. 

Colaborarea, spuse ea, era temporară. În timp ce amabilităţile 
continuau, Sonny se opri lângă umărul lui Stern. Aveau aproape 
aceeași înălţime - Stern nu remarcase până acum - și el se 
întoarse, fără să se gândească să-i reziste, pentru a privi fix 
trăsăturile ei frumoase și figura puternică. Ca la orice avocat 
bun, atenţia i se îndreptă în întregime spre judecător. La 
început, nu-l băgă în seamă pe Stern și, când îi simţi privirea, îl 
trată cu un zâmbet distrat și se întoarse, acceptând invitaţia 
judecătorului de a se așeza cu toţii la masa de conferinţe. 

Camera era mobilată în stilul federal greoi, cu piese masive 
din lemn negru, frumos ornamentat, cu încrustaţii adânci, genul 
american, fără nicio influenţă europeană. Pe cele două părţi ale 


camerei erau ferestre înguste, arcuite, totuși lumina bătea 
cumva indirect, ca și când, în stilul întunecat de secol 
nouăsprezece târziu, arhitecţii ar fi orientat clădirea oblic față 
de razele soarelui. Ca de obicei, judecătorul își spuse părerea 
fără a lăsa loc de comentarii. 

— Uite, Stan, am citit citaţia asta. Cum îi poţi refuza lui Sandy 
să stea de vorbă cu clientul lui? 

Inexpresivă, Marta încercă să prindă privirea tatălui ei. Mai 
degrabă decât Sennett, Sonny răspunse din partea procuraturii. 
Procurorul general era mai mult o prezenţă formală, pentru a 
permite judecătorului să știe că autorităţile considerau 
problema asta un semnai de alarmă. „Aici e o întreagă 
poveste”, spusese Klonsky. Autorităţile căutau de multe 
săptămâni niște documente care se părea că se aflau în seif. 

— Vreţi să spuneţi curţii, întrebă Marta, că marele juriu are 
dovezi despre conţinutul seifului? 

Era o întrebare abilă, prin care încerca să afle dacă 
autorităţile puteau să dezvăluie ceva despre sursa informaţiilor, 
în ideea de a-și susţine cauza. Dar Klonsky dădu încă odată un 
răspuns ambiguu, spunând că n-are de gând să comenteze ceea 
ce autorităţile sau marele juriu știau. 

— Atunci, pe ce baze ați emis citaţia? 

Cele două femei continuară să se lupte. Stern, care acceptase 
condiţia fiicei sale de a nu spune nimic, rămânea detașat. 
Neluând parte la acţiune, nu se simţea pe de-a întregul el însuși. 
Sennet, din celălalt capăt al mesei, asculta cu mâinile 
încrucișate; în general, vorbea puţin. Grefierul curţii nu scria 
nimic, așteptând indicaţiile judecătorului de a lua notițe. După 
câteva momente, Stern înţelese că pierduse șirul discuţiei. Fără 
să le privească, nu putea spune care din tinerele femei vorbea; 
amândouă aveau un ton ostil și un timbru confidenţial. Faptul că 
nu înţelegea îi dădea o stare de ameţeală și de rău. 

— Ascultaţi, zise, în cele din urmă, judecătorul, haideţi să 
sfârșim. În lipsă de documente, autorităţile au drepturi limitate 
de intervenţie, deci nu am de gând să primesc nicio cerere de 
anulare, dacă la asta te gândeai, Marta, dar trebuie să spun că 
privilegiile invocate aici nu sunt unele simple - rareori 
funcţionează când un avocat este citat - și nu-mi pot da seama 
cum Sandy ar putea fi forţat să răspundă, fără a putea fi lăsat să 
se consulte cu clientul. Asta e, așadar, hotărârea mea. 


Făcu un semn grefierului care începu să scrie. Părţile se 
declarară gata pentru procesul-verbal, iar judecătorul permise 
Martei și lui Klonsky să-și declare pe scurt poziţia. Apoi le 
admise cererea. 

— Oprește mașina, îi spuse judecătorul grefierului. Ce dată 
fixăm? o întrebă pe Sonny. Când se reîntrunește marele juriu? 

— Joia viitoare, răspunse ea. Dar într-o sesiune specială în 
care va audia un singur martor. 

Vorbea de John. Autorităţile voiau ca Stern să nu fie de față 
când ginerele lui urma să-l acuze pe Dixon în faţa marelui juriu. 
Părea că se așteptau la o mărturie amănunţită. 

După ce consultă programul marelui juriu, judecătorul 
Winchell amână citaţia cu două săptămâni. Klonsky îl privi peste 
masă pe Sennett care ridică din umeri: nimic de făcut. Evident, 
doriseră să se miște mai repede. Acuzaţia, după cum ghicise 
Tooley, nu era departe. 

— Deschide mașina, spuse judecătorul grefierului. Domnule 
Stern, veţi apărea în faţa marelui juriu pe douăzeci iulie. Dacă e 
vreun privilegiu de invocat, îl vom lua în considerare punct cu 
punct. Voi fi acolo disponibilă, dacă veţi avea nevoie de mine. S- 
a hotărât, conchise judecătorul. 

Grefierul închise mașina. 

— Încă ceva, zise judecătorul. Pentru toată lumea. 

Îl dăduse afară pe grefier, temându-se că acesta să nu scrie 
din nou. 

— Nu-mi place să văd avocaţi în fața marelui juriu. E o 
practică periculoasă pentru ambele părţi. M-aș bucura să văd că 
rezolvaţi problema între voi. Sandy, ești bine reprezentat, foarte 
bine. Același lucru și pentru autorităţi. Cu niște avocaţi atât de 
buni, e greu de crezut că nu veţi ajunge la o soluţie optimă între 
voi. Aveţi toate motivele să reușiţi. 

Ridică fruntea și privi în jurul mesei, la fiecare dintre ei. Să-l ia 
naiba, cu alte cuvinte, pe cine ar fi vrut să facă altfel. 

Se despărţiră în hol. Nemaifiind în prezenţa judecătorului, 
Sennett abandonă aerul amabil și plecă fără comentarii, cu o 
privire fixă. Klonsky mai rămase doar cât să-i spună Martei că se 
aștepta să mai audă de ea. Lui Stern nu-i spuse nici acum nimic. 
În timp ce coborau cu liftul, Stern simţi greutatea problemelor 
sale. Marta însă era exuberantă. 

— Ce de trăncăneală! strigă ea. 


Judecătorul avusese dreptate, se descurcase foarte bine. 
Stern o complimentă îndelung. 

— Dacă nu iese bine, pot să mă-ntorc? 

Avea de gând să plece la New York în aceeași seară. 

— Ești avocatul meu, răspunse Stern. Nu mă pot descurca 
fără tine. 

Dar nu avea de gând să lase scena să se repete, așa 
emoţionantă cum fusese. Telefonă la biroul lui Dixon înainte de 
a pleca de la tribunal, și Elise, secretara lui, îi promise că primul 
telefon, la întoarcere, va fi pentru Stern. Venise timpul ca Dixon 
să joace așa cum cânta el. Distracţia se sfârșise. Stern o 
îmbrăţișă pe Marta în curtea tribunalului și o trimise acasă, unde 
ea și Kate urmau să se uite prin ultimele lucruri ale Clarei. El se 
întoarse la birou, trist, cu gândul la cumnatul lui. 


Capitolul 36 


Pe la ora cinci, încă nu vorbise cu Dixon. Vorbise de două ori 
cu Elise și, ultima oară, pe la trei, ea îi spusese că Dixon are o 
problemă dificilă în New York, cu indexul preţurilor de consum și 
că în seara asta nu se întorcea acasă. 

— Spune-i că, dacă părăsește orașul fără să-și facă timp să 
mă vadă, nu mai sunt avocatul lui. 

Elise, obișnuită cu ironiile lui Stern, preluă mesajul fără niciun 
comentariu. Stern sună apoi la Dixon acasă, dar o găsi numai pe 
Silvia. Vorbiră despre insule, Helen, întoarcerea Martei. Stern o 
întrebă pe Silvia dacă știa cumva unde ar putea fi soţul ei. Ea îi 
răspunse că trecuse pe-acasă să împacheteze, iar Stern o făcu 
să-i promită că Dixon o să-l sune. 

Stern așteptă până târziu lângă telefon, revăzând rapoartele 
FBl-ului despre cazul Remo Cavarelli, pe care Moses Appleton le 
făcuse în cele din urmă. După cum se așteptase, aveau puţine 
dovezi împotriva lui Remo. Cei trei complici ai săi fuseseră găsiţi 
împușcați într-un camion și fiecare fusese găsit vinovat, cu 
săptămâni în urmă. Dar cu toţii erau profesioniști și și-ar fi ţinut 
gura. Singura dovadă împotriva lui Remo era întoarcerea lui la 
locul faptei - martorii declaraseră că se urcase chiar în camion și 
privise spre locul arestului - și remarca unuia dintre hoţi că 
„omul nostru a făcut aranjamentele”. Autorităţile vor menţiona 
toate acestea, referitor la Remo care, probabil, urma să scape, 
fapt ce conta pentru următoarea lui înfățișare. După câte își 
putea da seama, nu exista o bază reală pentru suspiciunile 
autorităţilor. Bănuind că nu se găsiseră motive suficiente pentru 
a-l aduce în fața instanţei, Stern se gândi că erau multe șanse 
de a fi achitat. Cazul trebuia judecat. Stern, care nu mai fusese 
la un proces de patru luni, încă dinainte de moartea Clarei, fu 
încântat de perspectivă. Singura problemă era să-l convingă pe 
Remo. 

Sună telefonul. 

— Aici Stern. 

— Tata? 

Era Marta. Kate și cu ea terminaseră treaba. Plecau la 
aeroport și voiau să știe dacă-l mai puteau vedea pe Stern 
înainte de zbor. Sperau să-l vadă și pe Peter. Stern fu de acord, 
nerăbdător s-o vadă mai ales pe Kate. Cobori în hol, să vadă 


dacă Sondra îl putea ajuta în procesul lui Remo și să-i ceară și ei 
părerea despre acest caz. 

Când Stern se întoarse în birou, Dixon îl aștepta pe sofa. Într- 
un blazer la modă și cu pantofi galbeni, stătea picior peste 
picior, fumând o ţigară. Era bronzat și total degajat; avea și un 
început de chelie. Uimit de apariţia lui, Stern observă cheia pe 
sofa, în spatele lui. Uitase că-i dăduse lui Dixon o cheie. 

— Silvia spune că te-ai despărţit de prietena ta. Te credeam 
mai deștept. E o tipă interesantă. 

Stern mai auzise asemenea critici, dar n-avea chef să discute 
problema, mai ales cu Dixon care încerca o diversiune. 

— Spune-mi, Dixon, ţi-am mai zis că ești cel mai dificil client 
al meu? 

— Da. 

Scutură scrumul. Scrumiera de cristal era pe sofa, în spatele 
lui. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O mulţime de lucruri. 

Dixon își pocni degetele. 

— Am numai zece minute la dispoziţie. Mașina e jos. Amo 
întâlnire la ora nouă, la La Guardia. Am lucrat doi ani la treaba 
asta și s-a dus naibii într-o săptămână. Zău, zise el. 

Stern îl cântări pe cumnatul lui cu o privire rece și se așeză la 
birou. 

— O să te bage la închisoare, Dixon. 

— Ba nu. De asta te-am angajat. 

— Nu pot schimba faptele. N-am nicio înţelegere față de 
motivele tale. Dar înţeleg dovezile. E timpul să cântărim 
posibilităţile. 

Dixon înţelese imediat. 

— Vrei să mă declar vinovat? își stinse ţigara, privindu-l pe 
Stern ca și mai înainte. Era o sclipire galbenă în ochii lui - o 
putere ostilă lui. Evident, se simţea în pericol. Crezi că sunt 
vinovat? 

Acesta era un alt element al înțelegerii lor tacite. Dixon nu-i 
spunea lui Stern toate faptele, iar Stern îl scutea de verdicte. Se 
trezi surprins că și acum îi era greu să se exprime, dar nu avea 
cum să evite asta. 

— Da, zise Stern. 

Dixon își mișcă limba în gură. 


— Dixon, treaba asta ia proporţii nebănuite. Lui John i s-a 
asigurat imunitatea și va depune mărturie în fața marelui juriu 
săptămâna viitoare. 

Chiar și Dixon fu surprins de aceste noutăți. 

— Şi ce-o să spună? 

— Că ţi-a urmat indicaţiile - toate ordinele incorecte care au 
venit de la tine - el n-are nicio vină. Desigur, îţi poţi imagina 
cum o să sune mărturia lui. 

— John ţi-a spus asta? 

— Ştii bine, Dixon, că n-am dreptul să vorbesc cu John despre 
asta. 

— Atunci de unde știi, de la avocatul lui? Cum îl cheamă, 
Tooley? Credeam că îl consideri un ticălos. Probabil că te face 
să-l ajuţi pe el. 

— În legătură cu mărturia propriului meu ginere? Cred că nu. 
Tooley a făcut ce trebuia în situaţia asta. L-a convins pe John să- 
și urmeze propriul interes. E tânăr. Soţia lui e însărcinată. Dixon, 
nimeni nu i-ar fi spus să refuze imunitatea. Nimeni, repetă 
Stern. 

— Nu cred nimic până nu aud de la John. Dixon își frecă 
bărbia. Mai scoase o ţigară. Aveam un milion de motive să dau 
ordinele acelea. 

Stern știa că, dacă ar fi întrebat măcar despre unul dintre 
motive, ar fi urmat un moment de tăcere. 

— În plus, zise Dixon, mi-ai spus că va trebui demonstrat că 
am scos bani din asta. Ziceai că profiturile au fost transferate în 
contul... Cum îi zice? 

— Wunderkind. 

— Nu pot găsi documentele. 

— Mă tem că le-au localizat, spuse Stern. 

Dixon sări în picioare. Îşi ridică pantalonii și se duse la biroul 
lui Stern să verifice seiful pe care Stern, din greșeală, își 
sprijinise piciorul. 

— Nu, nu le-au găsit, zise Dixon. Dădu din cap și afișă un 
zâmbet enigmatic. 

Stern scotoci prin birou, până găsi citaţia. Lui Dixon îi luă ceva 
timp să o citească. Când termină, avea un aer îngândurat. 

— Cum au aflat unde era? 

— E și asta o poveste, dar înclin să cred că în același fel în 
care au aflat și de celelalte; au sursa lor de informaţii. Probabil 


că dintr-o neglijenţă de-a ta. 

— Singura persoană care știa că a fost mutat e Margy, pentru 
că ea a dat cecurile tipilor de la compania de transport. Ti-am 
mai spus asta. 

Intr-adevăr? Dacă da, Stern uitase. Detaliile nu i se păruseră 
semnificative. Dixon reexamină citația. 

— Chestia asta era scadentă azi. 

Stern îi descrise audierea. 

— N-ai să-i lași să pună mâna pe asta, nu? 

— Voi urma orice indicație îmi dai, Dixon, și voi fi de acord în 
măsura în care nu încalcă legea. 

— Ce încerci să-mi spui? 

— Pot invoca confidenţialitatea avocat-client. 

— Şi? 

— Nu cred că va trebui să dau declaraţii în legătură cu 
discuţiile noastre. 

— Şi cu seiful cum rămâne? 

— E o problemă juridică delicată, Dixon. 

— Dar? 

— Când totul va fi spus și făcut, cred că va trebui să-l arătăm. 

Dixon fluieră și aprinse încă o ţigară. 

— Uite, Stern, când l-am adus aici, mi-ai spus că nemernicii 
ăștia nu vor pune mâna pe ei. 

— Dixon, ţi-am spus că hârtiile tale personale vor fi în 
siguranţă. 

— Bine, zise Dixon, e ceva personal. Tot ce-i acolo e strict 
personal. 

Stern dădu din cap. 

— Dacă eu spun că e personal, zise Dixon, cum naiba ai putea 
tu să spui că nu e? 

— Nu, zise Stern. 

N-ar fi putut pretinde că nu mai practicase niciodată legea în 
felul acesta, dar își permisese de mulţi ani luxul de a avea 
conștiința curată și n-avea de gând să devină complicele lui 
Dixon. 

— Nu-ţi trebuie un efort de imaginaţie, Dixon, ca să-ţi dai 
seama că documentele interne ale companiei, privitoare la 
contul Wunderkind, nu aparţin corporației. Ar fi trebuit să fie 
aduse de Margy săptămâna trecută. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, zise Dixon. Se ridicase în 


picioare și-și aruncase blazerul cu nasturii aurii. Purta o cămașă 
cu dungi verticale, descheiată larg, încât i se vedea părul cărunt 
de pe piept; avea braţele groase și bronzate. Să dispară din faţa 
mea. 

Se aplecă peste biroul lui Stern și, cu genunchii îndoiţi, ridică 
seiful câţiva centimetri. Apoi începu să meargă cu el. 

— Dixon, citaţia e pentru mine, nu pentru tine, și trebuie s-o 
respect. În această situaţie, nu ai voie să muţi seiful. 

Cu seiful între genunchi, Dixon porni spre ușă, clătinându-se 
ca o maimuţă. 

— Dixon, mă pui într-o situaţie imposibilă. 

— Şi tu la fel, zise el. 

— Marta este foarte inteligentă, Dixon. Mult mai inteligentă 
decât mine. Mai putem depune cereri. Cu un apel, putem ţine 
autorităţile pe bară săptămâni întregi. Îţi promit că vom rezista, 
cu toate mijloacele pe care ni le permite legea. 

— Vei pierde. 

Abia mai respira, dar continua să se agite. 

— Mi-ai spus deja că n-ai niciun punct de sprijin. _ 

— Dixon, pentru numele lui Dumnezeu, asta e o nebunie. Iţi 
imaginezi că procuratura n-are alte mijloace să demonstreze că 
tu controlezi contul? 

Dixon lăsă seiful pe birou și se întoarse. 

— Cum altfel ar putea să dovedească? 

— Trebuie să existe și alte mijloace, zise Stern neconvingător. 

O clipă, se gândise să amintească de cecul pe care Dixon îl 
emisese pentru a acoperi deficitul financiar în contul 
Wunderkind, dar renunţă. Într-o noapte, în pădure, făcuse o 
promisiune irevocabilă. Orice s-ar fi întâmplat de-atunci încolo, 
era hotărât să nu-și încalce cuvântul dat. In cel mai bun caz, 
putea fi indirect. 

— Desigur, Dixon, cercetarea contului nu poate fi singurul 
mijloc de a hotări cine e responsabil pentru el. Probabil că John 
știe. 

Dixon îl străpunse pe Stern cu privirea, în tăcere. După un 
timp, își scutură capul încet, un gest al refuzului total. 

— Nici gând, zise el. 

Își îndoi genunchii și luă seiful de ambele părți. 

— Dixon, dacă mă prezint fără seif și fără nicio explicaţie, fii 
sigur că judecătorul Winchell mă va preda șerifului. 


— N-o să te bage pe tine la închisoare. Cu toţii cred că tu 
mergi pe apă. 

— Dixon, insist. 

— Şi eu la fel. 

— In cazul acesta, nu mai sunt avocatul tău. 

Dixon se gândi o clipă. 

— Foarte bine, atunci, spuse în cele din urmă. 

Işi îndreptă spatele și, oftând, ridică din nou seiful. 

— Dixon, comiţi o ilegalitate chiar sub ochii mei. Și încă una în 
care sunt implicat și eu. Mă obligi să anunţ autorităţile. Dixon, 
de lângă ușă, mai aruncă o privire peste umăr, provocator. 
Dixon, vorbesc serios. 

Stern apucă telefonul și chemă biroul procurorului general. La 
ora aceea era puţin probabil să-i răspundă. „Sonia Klonsky”, zise 
el în receptor, în timp ce continua să-i sune în urechi ţârâitul 
telefonului. 

Lângă ușă, Dixon, lăsă jos seiful; era transfigurat, abia 
respira, arid. Stern puse receptorul în furcă, Dixon făcu un gest 
de dispreţ. Făcu un pas afară, apoi se întoarse la sofa și își vâri 
ţigările și cheile într-un buzunar al hainei, îndreptă un deget 
spre Stern, dar încă n-avea destul suflu ca să vorbească, așa că 
plecă fără niciun cuvânt. 


Capitolul 37 


Stern stabilise să se întâlnească cu fetele la Bygone, un 
restaurant dintr-o rețea care se întindea în toate orașele 
importante ale Americii. Cel din Dallas semăna cu cel din orașul 
lor - aceleași abajururi de modă veche, frapiere în formă de 
clopot pentru sticle, fetițe care umblau printre mese vânzând 
cărţi poștale cu pisoi. Restaurantul era construit pe o colină, 
deasupra reţelei de șosele de lângă aeroportul Greater Kindle 
County! Blocat în trafic, Stern îl văzu de departe. 

Aeroportul era acum pentru Kindle County ceea ce fusese cu 
un secol în urmă râul - un punct de confluență a marilor drumuri 
comerciale. Clădiri mari de birouri, în forme romboidale, de 
sticlă strălucitoare, apăruseră acolo unde, cu cincisprezece ani 
în urmă, fuseseră pășuni; depozite enorme cu uși de tablă 
ondulată și complexuri hoteliere, construite la marginea 
drumului, din prefabricate de beton, iar șoseaua era încărcată 
cu anunţuri de proiecte care urmau să fie finalizate până la 
sfârșitul secolului. Traficul era aglomerat la orice oră. Stern, 
oprindu-se din când în când, închisese radioul din Cadillac, 
pentru a da frâu liber gândurilor sale despre Dixon. 

Probabil, gândi Stern, încercând să afle rădăcina răului, dacă 
Silvia s-ar fi simţit mai în siguranţă după moartea mamei ei, l-ar 
fi găsit pe Dixon mai puţin irezistibil. Stern făcuse tot ce putuse, 
avusese grijă de amândoi. Vânduse o parte din mobila mamei și 
două inele, pentru a aduna capital și, în toamna următoare, 
Eastern University, colțul de rai al tuturor studenţilor din Middle 
West devenise refugiul orfanilor Stern. Silvia, o studentă dotată, 
la fel de bună ca și fratele ei la școală, se dusese la colegiu, cu o 
bursă; el urma dreptul. Stern, pentru a face economii și pentru a 
păstra continuitatea, rămăsese în apartamentul mamei lor din 
Dusable, făcând naveta în fiecare dimineaţă, în timp ce Silvia 
stătea la cămin. 

Pentru a câștiga bani, Stern se ducea din nou la meciurile de 
box. În micile orașe comerciale, meciurile de box erau o atracţie 
minoră; cu zece cenți, spectatorii puteau cumpăra bilete de 
loterie, la care uneori câștigau o mașină de spălat sau un 
televizor. În fiecare dimineaţă de vineri, Stern încărca tot ce 
câștigase în timpul săptămânii într-un camion vechi, împrumutat 
de la șeful său, Milkie, și gonea în viteza a patra pe șoselele de 


prerie, luând la rând toate magazinele din micile orașe, ca să-și 
valorifice câștigul. Duminică seara, când se întorcea în oraș, 
Silvia era în apartamentul mamei lor pregătind cina. Acestea 
erau momentele de bucurie și liniște când aștepta cu nerăbdare 
să-și revadă sora și să reia viaţa lor de familie, în doi. 

Duminică, noaptea, întoarse cheia în ușă și o găsi pe Silvia 
luând cina împreună cu Dixon Hartnell, pe vremea aceea încă în 
uniformă. În trecere prin oraș, la plecare, el căutase adresa lui 
Stern, iar Silvia îl invitase înăuntru. Ea spusese că își amintea de 
Dixon, dar nu putea fi sigură. Silvia era încântată de toţi colegii 
lui Stern de la drept și, din primul moment, îţi puteai da seama 
că era ceva între aceste două fiinţe prea tinere și prea 
frumoase. 

Stern fusese îngrozit să-l găsească pe Dixon, care aparţinea 
trecutului îndepărtat, lângă sora lui mult iubită. Dixon arăta 
elegant, deși purta un costum ieftin. Fusese rănit în Coreea, 
unde fusese comandant, și era, din cauza aceasta, destul de 
obraznic. Stern îl tratase politicos, dar îl dăduse afară după cină, 
convins că nu se vor mai revedea. 

Corespondenţa lui Dixon cu Silvia începuse cu mulţumirile 
acestuia pentru ospitalitate și cină. Lui Stern nici nu-i trecu prin 
minte să n-o lase să-i răspundă. Opt luni mai târziu, când Dixon 
reapăru, mobilizat din nou și înscris la universitate, idila 
începuse. Stern nu făcuse niciodată pe tutorele Silviei și nu știa 
cum să pună punct acestei relaţii dezastruoase, deși avea un 
aer de dezaprobare de fiecare dată când cei doi erau împreună. 
În prezenţa lui, cu Dixon abia vorbea. În cele din urmă, criza 
izbucni. Stern îi interzise să se transfere la universitate, să fie 
mai aproape de Dixon. Ea acceptă acest verdict în tăcere, 
supărată, dar, trei luni mai târziu, ei își anunţară logodna. Dixon 
și Silvia contracarară fiecare obiecţie pe care o ridica Stern: 
Dixon se va converti la iudaism; Silvia nu va trebui să 
părăsească colegiul; Dixon, pe care oricum nu-l interesau 
studiile, se va angaja ca agent de bursă. Stern, îndelung 
răbdător, îl etichetă în cele din urmă pe Dixon: un bișniţar, un 
ipocrit, o iluzie. Ei nu se răzgândiră. Într-o duminică seara, Dixon 
apăru la cină și-l invită pe Stern la nuntă. El va conduce mireasa 
și le va fi și cavaler de onoare. „Nu putem face asta fără tine”, îi 
spuse Dixon. „Noi suntem singuri pe lume”. 

Când Dixon își termină cursul pentru convertire, Silvia și 


Dixon se căsătoriră. Stern stătu lângă mireasă în timpul nunţii, 
începu să lăcrimeze imediat și nu se mai putu opri. Fusese 
singura dată când făcuse așa ceva în public, dar întâmplările îl 
depășeau: avea deja douăzeci și patru de ani și era încă singur. 
Căutarea unei soții devenise o prioritate din acel moment. 

In ce-i privește pe Dixon și Silvia, nu se putea spune cine 
avusese dreptate și cine nu. Silvia savura fericirea pe care 
soarta i-o hărăzise și veneraţia lui Dixon pentru ea; dar, uneori, 
suferea mult, în special din cauza hoinărelilor lui Dixon. Având în 
vedere povestea lor, ea nu îndrăznise să-i vorbească niciodată 
despre asta lui Stern, cu excepţia unei perioade scurte, cu mulţi 
ani în urmă, când Dixon plecase de acasă. Într-una din acele 
seri, Stern se întorsese acasă și le găsi pe Silvia și pe Clara la 
masă. Beau sherry, iar Stern își dădu seama, din privirea 
neliniștită a Clarei, că se întâmplase ceva. Cu ochii roșii și 
ameţită, Silvia îi vorbi fratelui său. 

„Am crezut că toate astea se întâmplă pentru că el își dorise 
atât de mult copii”, spusese ea, oferindu-și propria explicaţie 
pentru absenţele lui Dixon. Marea durere a Silviei, în acel timp, 
era sterilitatea ei inexplicabilă; îi vorbise deseori despre asta 
Clarei, dar numai în particular, pentru că Dixon era mult prea 
umilit de acest eșec pentru a suporta gândul că mai știa și 
altcineva. „Dar el profită de asta”, zisese Silvia. „Întotdeauna a 
fost așa. Nu mi-am dat seama nici că l-a minţit pe rabin până 
când nu și-a dat jos chiloţii în noaptea nunţii.” 

Această remarcă păruse la început ciudată, apoi foarte 
șocantă. Revelația părea stânjenitoare, nu atât pentru Silvia. Cât 
pentru Stern. El aflase un lucru foarte grav și, cu toate astea, nu 
reușea să priceapă. De-atunci, începuse să se lupte cu Dixon, 
petrecându-și multă vreme împreună în cluburi. Dixon nu era un 
mare dansator; acest lucru era evident. Probabil, el considera 
că, pentru bărbaţi, acest ritual de sfârșit de secol putea să pară 
brutal sau depășit. Cine putea ști exact ce gândea Dixon? Dar, 
cu siguranţă, n-ar fi putut să creadă că Stern nu remarcase 
niciodată că Dixon nu era circumcis. 


Pe o bancă de lemn de lângă ușă - întreg restaurantul era 
construit în acest stil - fiicele lui Stern îl așteptau bând sifon. 
Stern o luă pe Kate în braţe. 

Marta îi transmise scuzele lui Peter care nu fusese în stare să- 


și rezolve toate problemele. 

— Şi unde-i John? 

Ochii întunecaţi ai lui Kate străluciră o clipă spre sora ei. 
Făcuseră o înţelegere. 

— E cu avocatul lui, zise Kate. Ştii unde. A umblat prin hârtii 
toată noaptea. 

Evident, Marta o încurajase pe Kate să fie deschisă, dar 
subiectul o făcea tăcută și posomorâtă. 

— E o situaţie tare neplăcută, zise Marta pe un ton foarte 
nemulțumit. 

Ştia de la Stern multe amănunte și, desigur, îi mai spusese și 
Kate câte ceva în timpul zilei. 

— Dacă nu vom găsi curând o soluţie, voi renunţa la acest 
caz, zise Stern. 

Marta știa asta deja, dar el o spuse pentru Kate. Faptul că o 
vedea îl făcea să se simtă mult mai responsabil. Luă mâna pe 
care Kate o ţinea pe masă. Ochii i se luminară și își îmbrăţișă 
tatăl, lipindu-și fața de umărul lui. 

După ce discutară dacă Stern sau Kate ar trebui să o ducă pe 
Marta la aeroport, fură de acord să se urce cu toţii în Cadillac-ul 
lui Stern. O lăsară pe Marta lângă punctul de control, apoi Stern 
se întoarse să o ducă pe Kate la mașina ei. Parcarea pentru 
Bygone era pe acoperișul restaurantului, iar locul oferea o 
priveliște amplă spre aeroport, spre șosele și coline și spre cerul 
violet. Kate își sărută în grabă tatăl și plecă, dar Stern, care 
simţea că nu apucase să-i spună ce avea de gând, deschise ușa 
și o chemă înapoi. Cobori în grabă câteva scări ca să o ajute și o 
luă de mână. 

— Problema asta cu unchiul tău, Kate - vina nu e a lui John. 
Dacă îl ajută în vreun fel, poţi să-i spui că am zis eu asta. 

Kate nu-i răspunse. Privi jur-împrejur, în toate direcţiile, și, 
aparent fără niciun motiv, începu să bată ușor din picior. Lui 
Stern i se păru că era gata să plângă. Scoase ceva din geantă. 
Până nu văzu flacăra roșie, Stern nu-și dădu seama ce se 
întâmpla. 

— Katy! Fumezi? 

— O, tati. 

Privi din nou în jur, cum făcuse înainte. 

— De când? 

— Demult, tati. Doar câteva fumuri. De când eram la școală. 


Examene. Ştii, stres mare. E foarte rău pentru copil. Trebuie să 
încetez, zise ea, dar trase adânc în piept, întorcându-și fața spre 
fumul pe care tocmai îl suflase. 

— Kate, îmi dau seama că a fost greu. 

Scoase un sunet care suna ca un râs ironic. 

— Tati, nu mi-a fost ușor să te șochez. 

Fusese destul de dură și se opri. Tăcură. Apoi trase ultimul 
fum; în întuneric, el văzu ţigara căzând, mucul aprins 
spărgându-se de ciment. Ea se chinui mult să stingă ţigara cu 
piciorul. 

— Uite, tati, o să trecem peste asta. Trebuie. 

Işi lipi obrazul fin de al lui, apoi porni repede spre mașină, 
făcând zgomot cu tocurile înalte, cu cheile zornăind în mână. El 
rămase în parcare, privind-o cum întoarce mașina și demarează, 
lăsând în urma Chevrolet-ului un nor de fum. 

Cine era femeia aceasta? Din tot ce făcuse, singura imagine 
care îi rămăsese era felul în care strivise ţigara cu vârful 
pantofului pe asfalt. In acest gest era o atitudine mândră pe 
care nu i-o bănuise niciodată. Se gândi la ea în această seară, 
ca și când acum ar fi cunoscut-o, și avu brusc sentimentul că 
știa cum este să fii cu Kate. Șoaptele ei. Murmurele ei cu John. 
Era o persoană cu secrete, cu o viaţă secretă, și cea mai mare 
taină era probabil că ea era de fapt altcineva - o persoană 
diferită de ființa inocentă pe care părinţii ei o doriseră sau o 
lăsaseră să fie. Cea mai clară impresie a lui Stern, că ea semăna 
foarte mult cu mătușa ei, cu Silvia - iubitoare, capabilă, amabilă, 
cu limitele ei autoimpuse - era mai degrabă impresia pe care ei 
i-a fost mai ușor să o lase, ca să se poată apoi eschiva. Cine era 
cu adevărat? Stătea în mijlocul nopţii, întorcându-se acolo unde 
fusese cu ea, dar chiar și norișorul de fum de la ţigară 
dispăruse. 


Stern se întoarse încet acasă. Apropiindu-se de casa 
întunecată, se simţea tensionat. Dacă ar fi avut alt loc unde să 
se ducă, n-ar fi venit aici. Săptămânile, chiar lunile pe care le 
petrecuse îi aminteau de diferite femei, iar aroma sexualităţii 
era, dacă nu un sfârșit, măcar un privilegiu al nopţii. Fără asta 
se simţea într-un fel mai apropiat de el însuși - compact, solidar, 
tare ca o stâncă. După cum bănuise, casa mare era în întregime 
goală, după cum cu o noapte înainte fusese plină de atmosfera 


vizitelor. Acum era singur. Liniştea îl acapara cu o forță 
insuportabilă; își simţea propriul chip dilatându-se parcă în 
restul spaţiului. Stătea în salon, unde, în mod inevitabil, părea 
să-și perceapă sufletul, și își dădea perfect seama că viaţa lui 
continuase fără Clara. Era o noţiune absurdă; ceea ce ar fi vrut 
el să spună era inexprimabil. Acest fapt fusese limpede din clipa 
în care stătuse acolo, cu luni în urmă, alb de frică, abia 
respirând. Dar se părea că, până în acest moment, nu putuse să 
creadă cu adevărat. Acum își simţea propria viaţă, acele lucruri 
anume pe care el și soţia sa le creaseră și le împărtășiseră. Era 
ca un șoc electric, își simțea existența banală, izolată, 
continuând cu același ritm monoton al inimii sale - al propriei 
sale inimi care abia mai bătea. Era singur cu el însuși, nici 
mulțumit, nici trist, dar conștient de acest fapt. Se duse cu 
gândul către Helen. Inchise ochii și-și clătină capul, plin de 
regrete. 

In noaptea aceea, dormi din nou în patul pe care îl împărţise 
cu Clara - un somn scurt, dar adânc și fără vise. La șase se sculă 
și, întorcându-se la vechile obiceiuri, la șapte fu din nou la birou. 
Trecu în revistă corespondenţa pe care n-o citise de săptămâni 
întregi. Se simţea calm și hotărât, dar la birou ceva era în 
neregulă. li luă aproape o oră ca să-și dea seama. 

Seiful lipsea. 


Capitolul 38 


— Asta nu e deloc amuzant, zise Marta vineri, când o sună la 
New York. Trebuie să-l iei înapoi. Nu știu cât din toate astea e 
confidenţial, dar chiar dacă ai spune toată povestea, nimeni nu 
te-ar crede că a luat seiful fără ajutorul tău. Vei sfârși la 
pușcărie. 

Stern, de la celălalt capăt al liniei, scoase un sunet grav. 
Analiza Martei era asemănătoare cu a lui. 

— Chestia asta mă sperie, spuse ea. Cred că ar trebui să-ţi 
găsești un avocat adevărat. 

— Şi tu ești un avocat adevărat, zise Stern. 

— Vreau să spun, pe cineva care să știe ce se întâmplă. Cu 
experienţă. 

— Ce fel de experienţă ar trebui să fie asta? întrebă Stern. 

Din câte știa el, nu exista un avocat expert în a explica 
dispariţia unor probe importante. 

— Spune-i că e un imbecil iresponsabil, sugeră Marta. 

— Dacă reușesc să-l prind la telefon, răspunse Stern. 

Dixon îl ocoli pe Stern până luni, dar când Stern, după ce-i 
ceruse de mai multe ori lui Elise să-i facă legătura, îl prinse la 
telefon, Dixon era inocent ca o copilă. 

— Eu aș depune o cerere de asigurare, propuse Dixon. Anunţă 
poliția, erau lucruri importante acolo. În timp ce Stern fierbea în 
suc propriu, cumnatul său continua cu nerușinare. Nu mă 
învinovăţești, nu-i așa? Stern îi răspunse cu violenţă: 

— Dixon, dacă ţii neapărat să-ţi dai foc la valiză, n-ai decât. 
Dar în joc sunt cariera și reputaţia mea. Seiful trebuie înapoiat 
imediat. 

Îi trânti telefonul. 

In dimineaţa următoare, veni la birou plin de speranţă. Dar 
seiful nu era acolo. Covorul persan, pe care stătuse săptămâni 
întregi, purta acum numai urmele celor patru picioare grele. În 
timpul săptămânii, în anumite momente, chiar se gândise că 
Dixon nu era implicat. Fusese la New York până noaptea târziu, 
susţinea Dixon, la o întâlnire de afaceri. Cum ar fi putut lua el 
seiful? Și dacă ar fi fost femeile de serviciu? Aveau și ele chei. 
Poate că una dintre ele observase că seiful fusese mutat și îl 
luase sperând să conţină vreo valoare. Deși suna stupid, în gura 
lui Dixon părea plauzibil. Incercând să scape de orice dubiu, 


Stern, în ciuda principiilor sale, îi vorbi Silviei despre seif 
miercuri, într-una din conversațiile lor zilnice. 

— O, chestia aia, zise ea, subit exasperată. Nici nu-ţi poți 
închipui ce s-a petrecut pe-aici. 

Începu să descrie o scenă de săptămâna trecută în care erau 
implicaţi Dixon și Rory, șoferul lor. Silvia fusese trezită de două 
persoane care se certau lângă dulap. Şoferul, cu un accent 
german pronunţat, îl prevenise de mai multe ori pe Dixon, în 
mod sever, că abia mai respira și că ar trebui să-l lase pe el să 
care, în timp ce Silvia, în capul oaselor în pat, numai cu un 
cearșaf pe ea, încerca să le vorbească celor doi bărbaţi care, 
după spusele ei, o ignorau. Dixon vorbea cu violenţă despre 
Stern. În cele din urmă, plecase la aeroport, să închirieze un 
avion particular. 

— Sender, ce se întâmplă între voi doi? 

Stern, căruia întotdeauna îi fusese ușor să-i închidă gura 
Silviei, o făcu și acum. Îi spuse că e o chestiune de afaceri. După 
ce se gândi puţin, îi zise că ar fi mai bine să nu-i pomenească lui 
Dixon despre convorbirea lor. Sora lui închise, neliniștită și 
confuză, prinsă între ciocan și nicovală de doi bărbaţi care-i 
dominau viaţa. Lângă telefon, Stern regretă din nou că 
reacţionase atât de impulsiv. În primul rând, își dădu seama 
abia acum că această conversaţie cu sora lui nu era probabil 
confidențială. Își făcea reproșuri, gândindu-se la indiferența 
legilor în faţa afecțiunii pentru familie. În cel mai rău caz, avea 
de ales între alternative neplăcute în fața marelui juriu; să-l 
denunțe pe Dixon, abuzând de încrederea Silviei, sau să încalce 
jurământul. 

Ce proces ar putea avea Dixon, se gândi Stern dintr-odată. 
Mai întâi, l-ar acuza soţul fiicei sale, apoi autorităţile l-ar chema 
pe Stern. Sub presiunea curţii, ar descrie scena cu Dixon și 
dispariţia, imediat după aceea, a seifului. Apoi, ca lovitură de 
graţie, acuzatorii ar încerca să găsească o excepţie a 
confidențialităţii matrimoniale, pentru a o forţa pe Silvia să 
depună mărturie în legătură cu seiful. Cât de mult i-ar plăcea lui 
Stan Sennett! Întreaga familie Stern împotriva lui Dixon 
Hartnell. Privind spre telefon, simţi un fior. Si-ar încălca 
principiile de o viaţă depunând mărturie împotriva unui client, 
oricare ar fi acesta, chiar unul ca Dixon. 


Stern lucra demult la tribunal. Acolo, pe culoare sumbre, 
luminate numai de lămpi de școală, cu zugrăveală veche, 
scrijelită cu inițialele sutelor de adolescenţi, cu funcţionarii 
morocăânoși care afișau o dorință aproape patetică pentru orice 
lucru gratuit, se simţea stăpân pe el. Era o scenă a personajelor 
regale: Zeb Mayal, care se ocupa de cauţiuni, membru în 
comitetul de conducere care, prin anii '60 încă mai putea fi 
văzut în biroul său, dând indicaţii tuturor, chiar și judecătorilor 
care  prezidau; Wally Metavish, cel care îi interoga pe 
condamnaţii la moarte, apropiindu-se pe furiș de ei și șoptind 
„Bzzzz”; și, desigur, escrocii, hoţii - Louie De Vivo, de exemplu, 
care își pusese o bombă cu ceas în propria mașină, într-un efort 
de a-l deruta pe judecător în pronunţarea Sentinţei. O, Doamne, 
cât îi iubea! Ca un om sobru, nu foarte curajos, atunci când 
reveni la vechile obiceiuri, Stern simţi o bucurie estetică în fața 
necinstei și egoismului multor oameni care-l ajutaseră să fie 
creator, acţionând asupra comportamentului uman dereglat. 

Tribunalele federale, care deveniseră într-un fel casa lui, erau 
un loc mai sobru. Acesta era locul preferat de avocaţii cu 
diplome extraordinare și clienţi importanţi, într-adevăr, era locul 
ideal pentru a practica avocatura. Judecătorii aveau timp și erau 
obișnuiți să studieze dosarele cazurilor anterioare. Aici, spre 
deosebire de tribunalele de stat, era o raritate ca avocaţii să se 
ia la bătaie în timpul procesului. Grefierii și oamenii de ordine 
erau inteligenţi și, spre deosebire de colegii lor din tribunalele 
locale, erau incoruptibili. Dar Stern nu putuse scăpa niciodată de 
senzaţia că e un intrus. Işi câștigase o poziţie în societate 
controlându-și conduita, evitând pe cât posibil aranjamentele 
necinstite, demonstrând cu prisosinţă că talentul și inteligenţa 
pot învinge în orice condiţii. încă mai simţea că locul lui e acolo, 
printre ceea ce el numea „adevărații avocaţi” - în tribunalul din 
districtul Kindle, cu coridoarele sale prăfuite și coloanele într-un 
patetic stil rococo. 

Aceste gânduri fugare îi trecură prin minte în așteptarea 
audierii în faţa completului condus de Moira Winchell. Remo 
Cavarelli, posac, şedea în faţa lui Stern, mușcându-și nervos 
mustața neîngrijită și buza de sus. In ciuda agitaţiei lui Remo, 
toropeala după-amiezii de vară cuprinsese întregul tribunal. 
Judecătorul Winchell, ca și colegele ei, își rezervase o oră și 
jumătate pentru masă - deci, timp berechet și pentru o sticlă de 


vin, un moment de intimitate, câteva minute de jogging pentru 
forma fizică. Apoi, fără niciun avertisment, se deschise brusc o 
ușă și judecătorul Winchell se așeză, în timp ce Stern, Appleton 
și Remo, precum și cei câţiva spectatori, se ridicară în picioare. 

Wilbur, grefierul cu faţă tristă, anunţă deschiderea procesului 
lui Remo. In ciuda asigurărilor repetate date de Stern că nimic 
nu va ieși la suprafaţă azi, îl putea simţi pe Remo tremurând 
lângă el. Wilbur știa deja că urma o cerere de amânare și nici 
măcar nu convocase juriul. 

— Acuzatul este gata pentru proces, zise Stern, odată ajuns 
pe podium, dar era doar un anunţ formal. 

Stern știa că Appleton nu era gata. Pleda cazul unui traficant 
de cocaină în fața judecătorului Horka și i-ar fi trebuit încă o 
săptămână, cel puţin, pentru a se pregăti. Cu un asistent mai 
puţin amabil decât Moses, Stern și-ar fi făcut griji - la urma 
urmei, puteau găsi o mulţime de procurori dispuși să facă treaba 
asta - dar ascultă în liniște cererea lui Appleton, adăugând, pur 
și simplu, după concluziile expunerii lui Moses, remarcă ignorată 
de către judecătorului Winchell, cu indiferența studiată pe care 
ar fi avut-o faţă de un sunet întâmplător de pe hol. 

— Cum rămâne, pe joia viitoare? întrebă judecătorul. Am un 
caz pentru marele juriu care ar putea cere ceva atenţie, dar 
asta-i tot. 

Judecătorul, însemnându-și în carneţelul ei, îl căută cu privirea 
pe Stern. 

— Domnule Stern, zise ea cu discreţia obișnuită. Din câte mi- 
aduc aminte, sunteţi implicat în problema aceasta. Și-au 
rezolvat părţile conflictul? 

— Nu încă, onorată instanţă. 

— O, zise judecătorul. Ce păcat. 

Manierele ei alese nu-i puteau masca starea. Moira era 
nemulțumită. 

Primul telefon din dimineaţa aceea, Stern îl primise de la 
Klonsky. 

— N-am numărul din New York al fiicei tale. Mă gândeam că 
ar fi mai bine să vorbim. Joia viitoare ești la marele juriu. 

Azi era vineri. 

Vocea ei încă îi trezea sentimente sălbatice. „Cum mai merge 
cu soţul tău?” ar fi vrut s-o întrebe: „Cum te simţi tu?” îi dădu 
numărul de telefon al Martei. 


— Autorităţile s-au răzgândit, poate? 

— Vom ajunge la o înţelegere, zise Sonny. Vei aduce seiful și 
vei depune sub jurământ o declaraţie că este așa cum l-ai primit 
și nu va fi nevoie să apari în faţa marelui juriu. 

— Înţeleg. 

Autorităţile, ca de obicei, aveau să obţină tot ce voiau, dar 
pretenţiile moderate aveau să-i facă plăcere judecătorului. 

— Cred că e corect, Sandy, zise Sonny. Chiar cred asta. Faptul 
că tu ai seiful nu este ceva confidenţial. Vrem doar seiful și să 
știm ce conţine. Avem dreptul de a avea acest obiect, dacă a 
fost lăsat la M.D., de care aparţinea. Nu putem permite cuiva să 
evite o citație duces tecum, încredinţând ce vrem noi avocatului 
său. 

Chiar având seiful, Stern ar fi putut să nu fie de acord, dar nu 
era cazul să se certe acum. Discuţia cu Sonny, de fapt, îl 
întristă. Situaţia era, din toate punctele de vedere, imposibilă. 

Stern o sună pe Marta să-i spună noutăţile și apoi, la sugestia 
ei, făcu o cerere prin care demisiona din funcția de avocat al lui 
Dixon. Nu era decât o hârtie care arăta ce conflict de interese 
exista între avocat și client. l-o trimise prin cineva lui Dixon, 
chiar înainte de a pleca să se întâlnească cu Remo, împreună cu 
o notiță prin care-i spunea că o va pune la dosar joia viitoare, în 
afara cazului în care conflictul s-ar rezolva imediat. Cererea nu 
era de fapt necesară într-un proces al marelui juriu, dar Dixon 
nu și-ar fi dat seama, iar Marta considera că aceasta ar fi o 
apropiere potrivită de judecătorul Winchell. 

Avându-l în vedere pe judecător, după felul cum Appleton 
continua să cerșească amânări, era clar că se punea ceva la 
cale. Dacă Stern respingea compromisul procuraturii, 
neoferindu-l pe al lui și refuzând, pur și simplu, să aducă seiful - 
ultimul său plan - Moira ar fi putut să fie severă. Stând acolo, 
Stern admiră marea capacitate de previziune a Martei. 

Judecătorul îl făcu pe Moses să pledeze mizerabil, dar în cele 
din urmă lăsă cazul lui Remo pentru prima săptămână din 
august. 

— Şİ te vei ocupa de problema aceea, nu-i așa, domnule 
Stern? zise ea, ridicându-se. De acolo, de la înălțimea aceea 
considerabilă, zâmbi glacial, dominator, ca o persoană obișnuită 
să fie ascultată. 

Pe coridor, Remo reîncepu să se certe cu Stern de îndată ce 


rămaseră singuri. Se săturase să tot aștepte procesul. 

— Cât or să-mi dea dacă accept procesul acum? întrebă 
Remo. Fata asta, zise el, ar putea să mi-o facă rău. 

Stern reluă vechea muzică pentru Remo: Dacă va fi 
condamnat urma să se ducă la închisoare pentru o perioadă 
lungă, oricare ar fi fost situaţia - vinovat sau nu. Dovezile, toți 
factorii luaţi în considerare, garantau că va avea loc un proces. 

— Bine, bine, da' cât o să coste? întrebă Remo. Nici tu nu 
lucrezi pe degeaba, corect? Asta, ce-i drept, era adevărat. Sigur, 
zise Remo. Corect. Nimeni nu lucrează pe degeaba. Deci, cât 
trebuie să-ți dau? Ce zici, cinci? Văzându-l pe Stern că ezita, 
ochii lui Remo se măriră. Mai mult? Aha. Aici nu prea fac bani. 
Ştii, câteva luni, acu’, n-ar fi mult. 

Stern nu-și dădea seama dacă Remo se referea la dorinţe 
legitime sau nu, dar, după un vechi obicei, nu era înclinat să 
răspundă. Din alte remarci, înţelesese că Remo obișnuia acum 
să frecventeze cluburile din vecinătate, bând băuturi tari, asta 
de la unsprezece dimineaţa încolo, jucând cărţi, aruncând cu 
banii încolo și încoace și înjurând în italiană. 

— Ce ai acolo? Să-ţi dau cinci? Remo stabilise singur 
problema onorariului. Nu înţeleg. Nu, zise el și zâmbi. Se apropie 
de Stern șoptindu-i dându-i un damf de Frangelico sau de cine 
știe ce altceva. Sigur, spuse el amuzat, dacă ai ceva de făcut, te 
pot ajuta. 

Stern se uită la el. 

— Mă ajuţi, te ajut. Fără supărare sau alte chestii. Poate că nu 
ești genu ăla de tip. Remo nu știa în ce se băgase și nici nu 
pricepea expresia de concentrare brutală de pe faţa lui Stern. 
Fără supărare, repetă Remo. E-n regulă? 


Capitolul 39 


Sâmbătă, Stern se întoarse acasă pregătit pentru o altă seară 
dezolantă. Revenise la vechile obiceiuri: își petrecea iarăși 
sfârșitul de săptămână la birou, încercând să dea de capăt 
problemelor neglijate luni în șir. În dimineaţa aceasta vorbise cu 
Silvia; o întrebase, cu falsă nevinovăție, cum își petreceau 
weekend-ul. Așa cum îi spusese lui Remo, ea și cu Dixon aveau 
de gând să se ducă la ţară. Refuzase invitaţia de a li se alătura; 
avea mult de lucru. Cu urma de onoare care îi mai rămăsese, 
evitase să spună exact care îi era programul. Și, în plus, încă nu 
era sigur dacă o să fie în stare să treacă prin așa ceva. 

Singur, având în faţă casa goală, se gândi cu regret la 
invitaţiile pe care le refuzase în aprilie și în mai. Mulţi credeau 
acum că Helen fusese cea care îl invitase. Trebuia să trimită 
semnalele folosite de un văduv dornic să stea la cină lângă 
verișoara lui, fată bătrână. Dezolant, se gândi el, dar mai bine 
decât să fii singur. Deschise portiera mașinii și își aduse aminte 
de graba ameţitoare cu care crezuse, în urma cu două 
săptămâni, că era îndrăgostit. 

Se opri cu un picior pe alee. Nate Cawley se afla pe bucata de 
pământ dintre cele două proprietăţi; își îngrijea grădina. Era fără 
cămașă, în seara îmbătătoare; mânuia de zor o lopată în 
straturile de plante veșnic verzi. Stern, luat prin surprindere, se 
întrebă dacă chiar voia să treacă și prin asta. Dar momentul 
deciziei trecu repede. Nate își dăduse seama că era privit. Stern 
se dăduse jos din mașină; se priviră în faţă. Se întâlniră la un 
pas sau doi dincolo de linia de demarcaţie a celor două 
proprietăţi. 

— M-am gândit că poate bem ceva împreună, zise Nate. 

Fără să vrea, se întoarse și privi către casă, probabil către 
Fiona. Era plin de transpiraţie. Avea fire de iarbă și murdărie 
prinse în părul de pe piept; mâinile îi erau acoperite cu pământ 
uscat. Își făcu repede curaj și îl privi pe Stern în faţă. 

— Am avut o conversaţie cu Fiona acum câteva seri. Poate că 
ar fi bine să discutăm. 

— Sigur, spuse Stern și înghiţi în sec. 

Inima îi sări de la loc, apoi se blocă. Nici ea - nici el - nu mai 
rezistau. Orice ar fi urmat, n-ar fi fost mai mult decât se 
întâmplase deja. 


Stern îl invită pe Nate în casă și îl conduse în camera de zi. 
Acesta ceru un sifon, stând în picioare, cu faţa îndreptată spre 
grădină, până ce veni Stern cu paharul. Nate era un tip micut, 
cu spate și umeri înguști. Pantalonii scurţi, kaki, murdari, 
atârnau pe el; nu avea ciorapi; era încălțat cu o pereche de 
teniși vechi. Cu excepţia cheliei, arăta ca un băietan. Probabil că 
asta le atrăgea atât de mult pe femei. 

Nate ridică paharul către Stern, urându-i noroc, și luă o 
înghiţitură zdravănă. Începu. 

— În primul rând, îţi datorez scuze. 

Stern învățase, din practica lui de avocat pledant, să 
vorbească cât de puțin se putea atunci când se afla pe terenuri 
nesigure. Işi lăsă bărbia în piept, gest care putea fi luat și ca un 
semn de aprobare. 

— După douăzeci de ani, trebuia să-mi dau seama că nu e 
cazul să o cred pe Fiona. Era plină de fiere. Probabil că nu-i 
plăcea treaba nici pe jumătate cât pretindea faţă de mine. Nate 
schiță un zâmbet. Și ce contrariată a fost că am vorbit cu tine. 
Cum de-am îndrăznit? Nate își scutură capul a mirare sinceră. 
Asta-i Fiona. 

Se așezase pe unul din scaunele albe de răchită, din jurul 
mesei acoperite cu sticlă, pe care jucaseră, el și copiii lui, cărți 
în ziua înmormântării. Prin ferestrele franţuzești, largi, ale 
solariului, venea lumina amurgului. 

— Cred că îmi convenea să cred că se întâmpla ceva. Mi-ar fi 
ușurat situaţia din multe puncte de vedere. Râse, un sunet 
nervos pe care Stern îl mai auzise și cu alte ocazii. Știu că ar fi 
trebuit să mă gândesc în alţi termeni la tine, Stern. Dacă aș fi 
procedat așa, mi-aș fi dat seama de ce te pomenise Fiona în 
discuție atunci când am găsit scrisoarea aceea sub dulăpiorul de 
medicamente. In loc să mă gândesc la alte prostii. 

Dar, cinstit vorbind, nu mi-a trecut prin cap, după ce am 
vorbit, cum de ai reconstituit povestea. Mi-am închipuit... Făcu o 
pauză, gândindu-se la ceva, cu un zâmbet care părea să fie pe 
seama lui. Ei bine, nu mi-am imaginat că lucrurile stau așa. M- 
am gândit că ai găsit medicamentele Clarei printre lucrurile ei și 
ai întrebat pe cineva la ce sunt bune. Apoi, când Fiona ţi-a 
arătat sticla, nu ţi-a rămas decât să aduni doi cu doi. Mi-a spus 
că ai numărat pastilele. Nate își ridică privirea, așteptând ca 
celălalt să confirme, dar neprimind niciun răspuns, râse în felul 


lui ciudat. Apropo, habar n-avea ce se întâmpla. Ea a crezut că 
te-ai gândit că eu le luam. 

Nate își duse mâna la piept și zâmbi. Era încântat că Fiona 
fusese indusă în eroare. 

Stern asculta acest monolog, detașat, cu înţelegere. Dar, de 
la un punct încolo, în vreme ce Nate povestea, Fiona începu să 
crească în ochii lui Stern. Dezicându-se de sine, se părea că nu 
menţionase nimic din avansurile lui Stern - nici natura 
conversaţiei lor. Dar, una peste alta, Stern credea că avea 
motivele ei. Punând odată chestiuni false pe seama lui, ea se 
hotărâse să nu-l mai ponegrească, chiar spunând adevărul. O 
atitudine decentă - din partea Fionei. Oamenii, se gândea Stern, 
erau oricând în stare să te surprindă. 

— Deci, medicamentele Clarei proveneau din sticla din 
dulăpiorul tău? 

— Sigur că da, spuse Nate. Dădu energic din cap. Nu voia să 
le ţină în casă pentru nimic în lume. Se gândea că știi pentru ce 
sunt sau vei începe să pui întrebări. N-am putut să-i scot din cap 
chestia asta. Abătut, Nate dădu negativ din cap. A trebuit să fac 
pe dracu’ în patru ca să obţin medicamentele astea pentru ea. 
Să obţin o reţetă, să păstrez sticla, să-i duc în fiecare dimineaţă 
pastilele. Am fost nevoit să-i promit că voi scrie reţeta pe 
numele meu. Nate zâmbi ușor, apoi îl fixă pe Stern cu privirea. 
Nimic nu era mai important pentru ea decât să fie sigură că tu 
nu vei afla. Lăsă să treacă o clipă. Apoi, spuse Nate, după ceea 
ce s-a întâmplat, m-am gândit că e mai bine să ţin pentru mine 
chestia asta. Dar când ai început să-mi pui întrebări, am intrat în 
panică. 

— Nu voiai să-i pătezi memoria, zise Stern. 

— E un mod frumos de a spune, Sandy. Dar știm amândoi că 
încercam să mă scot basma curată. 

Stătea adus de umeri, privind în lături. Pe masa din faţa lui 
erau înșirate fotografii înrămate de-ale familiei. Copiii când erau 
mai mici, Clara, Stern stăteau acolo, ca martori ai acestui trecut. 

— Uite ce e, zise Nate, ridicându-și brusc privirea. Nu vreau să 
fiu dat în judecată. M-am hotărât să-ţi spun. Practic medicina de 
douăzeci de ani și sunt unul dintre puţinii indivizi pe care îi 
cunosc care nu-și petrece jumătate din săptămână cu avocaţii 
sau făcând depoziţii. Am bănuit că asta va fi cea mai grea 
chestie. După eșecul cu Fiona. Este ultimul lucru de care am 


nevoie, să văd că mi se dublează numărul nereușitelor. Nu-mi 
pot permite, am doi copii la școală, ca să nu mai vorbim de 
pensia alimentară. Și, mai la obiect, ideea de a fi dușman cu 
pacienţii mă scoate din minţi. Pacientul a murit, înseamnă că 
medicul nu l-a tratat bine. Cum spuneţi voi? Asta vorbește de la 
sine. Am auzit ce-ai spus tu: e un cec considerabil, dată fiind 
averea Clarei. Am înţeles ce-ai vrut să spui, crede-mă. Sunt 
sigur că se pot scoate mulţi bani. Dar am vrut să încerc să-ţi 
explic, de vreme ce m-am comportat așa prostește ultima oară. 
Poate că te mai gândești. 

Stern, care îl pierduse pentru o clipă, precum radarul un 
avion, avu deodată imaginea clară a ceea ce voia el să spună. 
Nate fusese medicul Clarei. Nimic mai mult. Stern deschise gura 
să vorbească, dar Nate, ţinându-și capul în jos, voia să continue. 

— N-am de gând să pretind că astăzi aș face la fel. Am stat și- 
am reflectat și mi-am dat seama că aș fi putut proceda altfel. Aș 
fi dat înapoi. Asta e clar. Poate că ţi-aș fi spus și ţie. Dar eu am 
încercat să nu-i înșel așteptările. 

— Nate, zise Stern încet, eram surmenat când am discutat 
ultima oară. Nu va exista niciun proces privind modul în care te- 
ai îngrijit tu de Clara. 

— Nu? 

Lui Nate îi trebui un moment pentru a se obișnui cu gândul. 

— Asta este o mare ușurare. 

Se priviră unul pe celălalt. Nate își freca mâinile; i se făcuse 
frig de la aerul condiţionat. 

— Presupun că ţi-a spus despre acest impuls, zise Stern. De a- 
și pune capăt zilelor. 

— Da, mi-a spus, zise Nate. Avea ea un anumit mod de a 
vorbi despre asta. Nate făcu o pauză, uitându-se în gol, pentru 
a-și aduce aminte. Spunea că voia să oprească zgomotul. Ceva 
de genul ăsta. Ştii, n-a fost tot timpul așa, dar în cei șapte ani, 
lucrurile înrăutăţindu-se, am auzit-o spunând acest lucru din 
când în când. Şi nu pot să spun că n-am luat-o în serios. 

Un moment nu se întâmplă nimic: nu se auzi niciun sunet. 
„Șapte ani”, spusese omul acesta. Uitându-se în jos, Stern își 
dădu seama că se așezase pe scaun. 

— Șapte ani, Nate? 

— Dumnezeule... m-am gândit că... Nate se opri. Ei, cum aș fi 
putut să știu? se întrebă el. Sandy, nu era vorba de ceva recent. 


Era o recidivă. 

— O recidivă? 

— Ea nu se infectase în ultimul timp. Boala asta revine în 
unele cazuri. Cam două treimi din ele. De obicei, durează doi 
ani. E din ce în ce mai bine și, în cele din urmă, dispare. Dar 
uneori, și asta destul de rar, se poate întâmplă să revină la 
interval de câţiva ani. Asta i s-a întâmplat Clarei. Prima oară, am 
tratat-o în urmă cu șapte ani. Atunci chiar m-am gândit că se va 
întâmpla așa. Singurul lucru care a făcut-o să renunţe a fost 
faptul că tu nu erai prin preajmă. 

— Nu? întrebă Stern. Dar unde eram? 

— La Kansas City, după câte îmi aduc aminte, spuse Nate. La 
vreun proces? 

— Ayayay. 

O, era groaznic. Era cel mai rușinos moment din viața lui, dar 
el stătea acolo, în scaunul de răchită, cu ochii închiși, multumind 
lui Dumnezeu. Acum șapte ani. Asta era aproape dincolo de 
limita înţelegerii. Apoi fu cuprins de un gând: 

— Dumnezeule, Nate, ce mai era de ascuns după atâta timp? 

— Cred că după ea era și mai rău, Sandy. Pentru că nu 
spusese nimic atât timp. Ea simţea oarecum că decepţia ar fi 
fost și mai mare. Şi, trecând ceva timp, își reproşa și mai mult 
comportamentul. Nu înțelegea la ce se putuse gândi atunci. Nu 
putea scăpa de această greșeală veche, îngrozitoare. lar eu nu 
mai știam ce să-i spun. 

— În calitate de medic, Nate? Nu exista niciun răspuns? 

— Trebuie să pricepi întreaga poveste. Nate se uită în pahar. 
Am tratat-o ani în șir cu aciclovir. La început, asta i-a salvat 
viaţa. Vorbesc serios. Am adus situaţia sub control. A luat apoi, 
preventiv, vreme de șase luni. Dar medicamentul este destul de 
toxic, astfel încât e contraindicat să-l iei mult timp. În cele din 
urmă, boala a recidivat. De două ori, la interval de doi, trei ani. 
Dar cu medicamentul... Nate își pocni degetele. Işi revenea, iar 
după cinci zile de la data erupției, era ca nouă. Dar în ceea ce o 
privea, era mereu îngrijorată. Cel mai mic semn, și era în 
cabinetul meu. Dar știi, situaţia era sub control. Sau așa 
credeam eu. 

Nate, care își ridicase mâinile spre cer, făcu o grimasă și apoi 
le lăsă să cadă. 

— Cu șase săptămâni înainte ca ea să moară, a apărut din 


nou, a luat medicamentele, dar fără niciun folos. O erupție 
generalizată, roșiatică. Asta se întâmplă cu o mulţime de viruși 
și bacterii - un gen de mutație, te trezești cu un virus imun. A 
avut două săptămâni dificile. Apoi infecția a recidivat. M-am 
sfătuit cu toată lumea, dar era un caz atât de neobișnuit, iar 
virusul era imprevizibil. Și atunci ea s-a gândit destul de serios 
la ceea ce a și făcut, de altfel. O vedeam în stare de asta. 
Odată, gândeam cu voce tare și i-am zis să-ţi spună unul din noi 
despre ce este vorba. Am crezut că o să sară pe fereastră. Nici 
vorbă. Mai spuse asta o dată și clătină din cap, cum făcuse de 
multe ori în timpul discuţiei. Oricum, m-am gândit să-i spun să 
mai încerce odată cu același medicament. Doză dublă vreme de 
cinci zile. Așa mi se recomandase. Dar am avut conferința aceea 
de la Montreal. Și, ca s-o scurtez, m-am dus. Pentru asta mă 
consider vinovat. 

Nate stătea adus de umeri, aproape îndoit din mijloc, uitându- 
se la mâinile pline de pământ. În spatele lui, pe fereastră, se 
vedea cerul înroșit și soarele strălucitor, umbrit de câţiva nori 
subţiri. 

— Ştiam că se afla într-o stare critică. Am vorbit cu ea în 
legătură cu conferinţa. l-am dat ocazia să-mi spună să nu mă 
duc, dar Clara n-ar fi spus asta pentru nimic în lume. Mi-a 
promis că nu se va întâmpla nimic. l-am dat medicamentele de 
care avea nevoie cât timp eram eu plecat - mi-a spus doar că o 
să le ascundă. lar eu m-am consultat cu alt medic care cunoștea 
situaţia; am sperat că va avea el grijă, cumva, în locul meu. Dar 
era răspunderea mea. Dacă voiam să fac pe duhovnicul, trebuia 
să nu mă joc cu asta. 

— Nate, zise Stern, am vorbit serios atunci când ţi-am spus, la 
tine în birou, că mulţi sunt vinovaţi. Nu e nevoie să te auto 
pedepsești. Aprecierea era din partea unui profesionist. 

— Nu, nu era. Nate își goli paharul și se uită la Stern. Am luat- 
o pe Greta cu mine. Ne-am făcut planuri în legătură cu călătoria 
asta. De-abia așteptam, zise el împovărat. 

Greta era asistenta lui, pricepu Stern, frumuseţea aceea 
amabilă, apetisantă, de pe banda video. 

— Eşti sigur că nu vrei să mă dai în judecată? 

— Da, spuse Stern. 

— O, Dumnezeule. Eram cu fata în Montreal și sună telefonul. 
Era Fiona care urla la mine, credeam că e chelneriţa. Îmi dau 


seama dintr-odată că vorbește despre Clara. Dumnezeule, mi-a 
trecut imediat prin minte ce s-a întâmplat. M-am gândit că mi- 
am lăsat pacientul când se afla la necaz, ca să pot vorbi 
franţuzește și ca să mă culc cu amanta... Nate se uita la Stern. 
N-am vrut niciodată să fiu pus în situaţia de a-ţi spune chestiile 
astea. 

— Acum mi-ai spus, zise Stern. 

— Da. 

Stătură o clipă în tăcere. 

— Şi cu Fiona cum s-a întâmplat? întrebă Stern. 

— N-am putut să ne înţelegem omenește. Ne-am luat fiecare 
câte un avocat. Vom vinde casa. Acum, stăm amândoi aici și nu 
vorbim unul cu celălalt. O întreagă mizerie. 

— Sincer, îmi pare rău, Nate. 

— Mă rog, a fost o moarte naturală a căsniciei noastre. Cred 
că m-am îndrăgostit de fata asta, Sandy. Am vrut să fiu cu 
amândouă. Sunt ca tipul din cântec. Caut în locuri greșite. Dar 
acum cred că e ceva adevărat. Așa că o iau de la început. N-am 
altceva de făcut. 

— Cum a reacţionat Fiona? 

— Ei bine, din punct de vedere financiar o să mă lase la 
pământ. Intotdeauna mi-a spus că așa o să facă și își va ţine 
cuvântul. Îmi pare rău că trebuie s-o spun. Are probe, într- 
adevăr. Apreciez faptul că m-ai avertizat. Se uită la Stern. jenant 
al dracului, zise el. Avocatul mi-a spus că aș fi putut să 
economisesc o grămadă de bani scriind, pur și simplu, o 
scrisoare. : 

Stern ridică din umeri. li păru rău pentru Nate, gândindu-se 
cum privise el înregistrarea și văzând tot răul pe care-l făcuse. 
Asta chiar nu stătea în firea lui Nate, să provoace necazuri. În 
mod straniu, se simţea legat de Nate, de situaţiile jenante în 
care se aflaseră, fără voia lor. Ştia rușinea lui Nate, iar Nate o 
știa pe a lui de o mulţime de ani. 

— Una peste alta, aș zice că e practică. Ştii ce mi-a spus? O 
să te dea gata. Că bărbaţii o cred încă atrăgătoare. E convinsă 
că, de îndată ce vom divorța, vor fi mulţi tipi care vor alerga 
după ea. Te-a menţionat de fapt și pe tine. După toate invențiile 
ei. Mai ai ceva de zis? Nate izbucni în râs, dar ceva din privirea 
lui Stern îl făcu să se oprească. Poţi să faci ce vrei. 

— Sigur că da, spuse Stern. 


Nimic mai mult. Un moment neplăcut, dar se simţea obligat 
să nu intre în toate conspiraţiile împotriva Fionei. Aveau 
convențiile lor, iar Stern simţea, din ceea ce îi spusese Nate, că 
el și cu Fiona aveau ceva de împărțit. Dacă așa era, el era de 
vină. 

Stern îl conduse pe Nate spre ușă. Când acesta începu iar să 
se critice aspru, Stern își ridică mâna. 

— Ştiu ce înseamnă să păstrezi un secret, Nate. Clara avea 
secretul ei, iar tu trebuia să-l păstrezi. 

Nate stătu o clipă în așteptare. Mintea lui părea să lucreze în 
continuare. Stern se întrebă dacă nu mai exista ceva ce nu 
trebuia să-i spună, din datorie față de Clara. Nate parcă îi ghici 
gândul. 

— Nu știu cine a fost, Sandy, dacă te interesează cumva 
chestia asta. 

Suna atât de indecent, că Stern fuse tentat să nege că ar fi 
fost curios. Dar sigur că nu acesta era adevărul. 

— Mi-a spus, cu ani în urmă, că persoana respectivă știa 
problema. Era singurul lucru pe care aveam dreptul să-l știu. 
Legătura se terminase deja când a venit ea la mine. Nate se uită 
neajutorat la el. ` 

— Presupun că a fost un bărbat. In zilele astea... 

Ridică o mână. 

— Da, sigur, zise Stern. 

Desigur. Elimină repede cealaltă alternativă. 

Îşi strânseră mâinile. După ce plecă Nate, Stern se întoarse în 
solariu și luă șirul de fotografii de pe masa de joc. In capăt, era o 
poză de-a Clarei de pe vremea când era tânără. Era într-o bluză 
albă și o fustă plisată, cu o mână pe pilastrul scării în spirală a 
casei lui Mittler. În zâmbetul ei se vedea o urmă de speranţă 
care reușea să străbată la suprafaţă, în ciuda încercărilor de a 
rezista. Era război atunci și, chiar și la vârsta de treisprezece 
sau paisprezece ani, Clara Mittler părea să aibă îndoielile ei în 
legătură cu viitorul. 


Capitolul 40 


Dacă te gândeai bine, așa cum făcuse Stern de trei zile 
încoace, acesta nu era un furt. Nu din punct de vedere legal. 
Obiectul respectiv, seiful, se afla în mod legal în păstrarea lui, și 
nu a lui Dixon. lar riscul de a fi dat în judecată, în orice caz, era 
nul; nici Dixon, nici Silvia nu ar fi ales această soluţie. Această 
acţiune era, pur și simplu, oportună. O păcălise pe Silvia, 
întrebând-o ce e cu seiful. A o implica din nou, ţinând cont de 
hotărârea fermă a lui Dixon de a nu ceda presiunilor Parchetului, 
ar fi însemnat să-i strice în mod nepermis relaţia cu soţul său. 
Soluţia era dramatică, eficace și, dată fiind comportarea lui, 
Dixon o merita cu vârf și îndesat. Dar, aflat acum în mașină 
împreună cu Remo, conducând de pe șosea printre dealurile 
împădurite, presărate cu vestigiile unor reședințe vestite, Stern 
era copleșit de neliniști - nicio altă apariţie în instanţă nu îl mai 
speriase atât de mult. Măruntaiele și vezica urinară păreau că 
nu mai pot fi ţinute sub control; simţea un tremur traversându-i 
viscerele. Și dacă venea șoferul acela neamt, vânjos și reacţiona 
cu violență? Dacă era cumva alertată poliţia și venea cu arme? 
Stern se imaginase de câteva ori pe sine și pe Remo în sânge, 
masacrați. 3 

Remo își conducea vesel vechiul lui Mercury. li plăcea ceea ce 
face. Îi sugerase lui Stern să-l lase să facă treaba asta singur, 
dar asta ieșea din calcul. Dacă se ivea cineva, oricât de jenant 
ar fi fost, Stern ar fi putut da explicaţii, dar Remo singur ar fi 
intrat în bucluc. De fapt, riscurile - atât cât puteau fi prevăzute - 
erau minime. Cei doi Hartnell erau la club, Dixon la o partidă de 
golf, Silvia la piscină, iar duminică după-amiază nu mai era 
nimeni în casă. Bucătăreasa și îngrijitorul aveau liber de la ora 
două. Şoferul era cu mașina, răcorindu-se undeva la umbră, prin 
preajma clubului. Atât timp cât vremea era bună - iar cerul 
senin - planul nu avea cusur. 

Stând la volan, Remo fuma o ţigară și sporovăia întruna. 

— N-am mai jefuit demult case, spunea el. Asta de când eram 
mic. Nu prea ai cu cine să lucrezi. Spărgătorii sunt cam nebuni. 
N-am să uit niciodată, aveam aproape nouășpe ani, m-a luat un 
tip cu el într-un loc, pe malul râului. Ce mai casă! Am scos ușa 
din ţăţâni. lisuse, ce chestii mai aveau și ăia în casă! Remo 
ţocăi, ducându-și două degete la buze. Luăm noi câte ceva din 


sufragerie și ce crezi că făcea tipul ăla, Sangretti, așa îl chema? 
Işi dăduse jos pantalonii și își făcuse nevoile chiar acolo, pe 
covor. Zic: ce dracu' e asta? De-atunci, aud mereu de spărgători 
care fac chestii de astea. Dumnezeule, în casa unui om? 

Prea nervos pentru a da un răspuns direct, Stern dădu din cap 
și, din cine știe ce motiv, se simţi obligat să explice încă odată 
că aceasta nu era o spargere. Casa era a surorii lui; era o glumă 
în familie. O lumină ironică apăru în ochii lui Remo. Nu avea 
nevoie să audă nicio scuză; știa cum stă treaba. Toată lumea 
avea nevoie de câte ceva și proceda în consecință. Remo era 
unul dintre acei coțcari care nu cred că sunt mai răi decât mulţi 
alţii. 

Simţind ce gândea, Stern aproape că începu să se apere. Nu 
era unul dintre avocaţii aceia exagerat de eleganţi care lucrau 
cu șișul la ei, numai pentru Băieți, și care erau plătiţi în cocaină, 
opere de artă sau, așa cum auzise Stern cu ani în urmă, cu o 
bucurie adusă nevestei. Ca tânăr avocat, făcuse din când în 
când anumite lucruri pentru bani, unele atât de murdare, că nu 
voia să și le aducă aminte. Dar una dintre cele mai limpezi laturi 
ale caracterului său era dorinţa de a-i anunţa pe clienţi că nu se 
scaldă în aceleași ape tulburi ca ei. Josnicia acestei convingeri - 
și motivele ei dubioase - îl copleșiră acum cu o claritate 
tulburătoare: încă un aspect neatrăgător al sufletului lui. Aceste 
săptămâni de introspecţii continue semănaseră cu o etalare de 
bizarerii oribile pe care nu mai fusese niciodată obligat să le 
contemple. 

Urmând instrucţiunile lui Stern, Remo se înscrise pe șoseaua 
îngustă care trecea prin pădure și ducea la casa lui Dixon și a 
Silviei. Casa, ridicată cu mai bine de un secol în urmă, din piatră 
și mortar, se afla drept în faţa lor, la o depărtare de vreo trei 
sute de metri, dincolo de terenul de tenis înconjurat, la rândul 
lui, de gazon. In spatele casei lucea lacul Fowler, presărat cu 
bărci cu motor și iole. 

— Drăguţ, zise Remo. 

Intoarse mașina și o parcă în așa fel, încât să fie oarecum 
camuflată de niște tufe sălbatice care creșteau din abundență 
pe marginea drumului. Vor intra, spuse Remo, înaintând pe 
lunga alee cu pietriș. După ce vor găsi seiful, unul din ei va 
aduce mașina în fața casei. Niciodată să nu parchezi, îi zise 
Remo, acolo unde este simplu să fii observat. Stern primi aceste 


sfaturi în tăcere, observând că Remo nu fusese impresionat de 
asigurările primite. 

Merseră în spatele casei; Remo cercetă cu atenţie locul. 
Câţiva molizi albaștri răsăriseră pe pantă, iar aerul era 
împrospătat de apa limpede a lacului. În spatele curții 
interioare, grădinarii sădiseră anul acesta niște flori micuţe, de 
vară, majoritatea exotice, cărora Stern nu le știa numele. Privi în 
jos către lac. Hangarul pentru bărci era ceva mai jos, iar lângă 
el, o căsuță pentru iarnă plină de echipament sportiv. Anul 
trecut, Dixon adăugase și un bazin îngust, ca un deget, 
strălucitor. Din verandă, Remo măsură casa în sus și în jos. 
Urmărindu-i privirea, Stern văzu că se uita la cablul electric și la 
cel telefonic, nu la arhitectura casei, îl întrebă încă odată pe 
Stern ce e cu alarma. Remo prinse cutia de racord și căută în 
buzunarul de la spate un briceag. Se chinui o vreme, apoi 
vântură prin aer mănunchiul de fire tăiate. 

— Asta e tot? întrebă Stern din partea cealaltă a curții. 

— Da. 

Remo intră prin verandă. Avea un ciocan cu el, vârât, ca și 
celelalte ustensile, în diferite buzunare și acoperite de poalele 
cămâășii lungi de velur. Pentru această zi, la lacul Fowler, Remo 
își pusese blugii și cizmele de cowboy. Stern se gândi că 
seamănă foarte bine cu un spărgător bine legat, cu arme 
serioase și picioare crăcănate. 

Remo scosese deja broasca, cu tot cu mânerul ușii, atunci 
când sosi și Stern pe verandă. Ușa din spate era asigurată și cu 
lanţ. Remo întrebă dacă să-l rupă sau să spargă geamul. 
Varianta care era mai bună, răspunse Stern. Era important să 
arate ca o spargere, nu de dragul lui Dixon - el o să știe ce se 
întâmplase - ci de dragul altora. După ce o să fie descoperită 
spargerea, - poliția o să întoarcă locuinţa cu susul în jos și o să 
vadă că nu lipsește nimic. Numai Dixon o să-și dea seama ce 
dispăruse, iar el nu era dispus să completeze o declaraţie cum 
că i se furase seiful. Lui Stern îi părea rău că o necăjea pe sora 
lui - ar putea să o anunţe, într-un fel, că el este implicat - dar o 
să savureze consternarea lui Dixon. Făcută pe propriul lui teren. 
Dixon o să se albească la faţă, o să fie cuprins de furie. Stând în 
umbra verandei, Stern chicotea. 

Remo își ridică o cizmă, își adună puterile și sparse ușa cu o 
lovitură puternică. Aceasta se deschise într-un nor de praf și de 


fărâme de tencuială, iar un geam se sparse. 

— La dracu', făcu Remo. 

Fereastra din spate se sfărâmase din cauza impactului când 
se deschisese ușa. Primul pas ieșise anapoda, se gândi Stern 
fără să vrea. 

Ca cea mai mare parte din casă, și vestibul era din piatră; 
zgomotul pașilor lui Remo răsunau pe dale. Se uita împrejur, 
când Stern îi arătă scara. Casa fusese construită prin 1870, avea 
eleganța epocii - tavane la înălțimea de aproape patru metri și 
structură etajată. In sufragerie era un mozaic circular, venețian, 
turnat peste piatră. Liniștea casei goale îi dădu lui Stern un 
tremur pe șira spinării. Se gândi să se ducă la toaletă, dar voia 
să plece repede. Aceasta fusese o idee proastă, se gândi el pe 
neașteptate. Groaznică. În mod sigur, ceva o să meargă rău. 
Remo era în salonul din față; admira piesele vechi, franțuzești și 
picturile de pe pereţi, acuarele încadrate de rame voluminoase. 

— Frumos, frumos, spuse Remo. 

Bogăția casei, ieșind în evidenţă acum, când nu se afla nimeni 
aici, în afară de ei, îl impresionă și pe Stern. 

Sus, intrarea în apartamentul stăpânului casei. Cu ani în 
urmă, Dixon pusese cap la cap câteva camere, pentru a obţine 
ceea ce voia, un dormitor de mărimea celor din Beverly Hills. 
Mai erau două băi, a ei și a lui. A lui Dixon, cea prin care 
mergeau, avea cadă jacuzzi, de mărimea unui mic bazin de înot, 
și o saună lângă duș. Dormitorul nu era foarte mare, dar era 
garnisit cu diferite aparate - interfoane, un telescop, un 
ceasornic vechi, un aparat de proiecţie dirijat de o telecomandă 
aflată deasupra patului. O terasă, dincolo de ușile glisante, 
oferea o priveliște impresionantă a lacului. Pe partea patului 
unde dormea Dixon, noptiera era plină cu reviste economice și 
cu romane polițiste. Intr-o scrumieră se aflau trei chiștoace. 
Stern se simţi încântat în mod straniu de posibilitatea de a 
spiona. 

— Aici, îl strigă Remo. Intrase în dulapul de haine al lui Dixon 
și dăduse la o parte costumele. Ăsta e? 

Seiful se afla chiar acolo, cenușiu, mat, culoarea apei de mare 
sub un cer acoperit; era întors, astfel încât se vedea discul de 
argint. 

— Exact, răspunse Stern. 

— Să mergem, zise Remo. 


Stern se întoarse în cameră. 

— O, Dumnezeule. 

Remo împinse seiful pe ușă afară, dar îl lăsă imediat. 

— Cred că are o tonă. 

Se îndreptă și își frecă spatele. 

— Ar fi trebuit să mai venim cu cineva. 

Se uitară amândoi la seif. 

— E deschis, zise Remo. 

Așezat în picioare, seiful avea ușița deschisă cât un lat de 
deget. Era evident că Dixon se uitase înăuntru, să vadă dacă 
Stern umblase la el sau nu. Sau fusese îndepărtat de acolo ceea 
ce căuta Parchetul? Cu gândul că seiful fusese golit, Stern 
îngenunche imediat și deschise larg ușa. Nu prea era lumină, 
dar se putea vedea înăuntru o grămadă de hârtii împăturite în 
două sau în trei. 

Stând acolo în genunchi, simţi vibrația ușii de la garaj chiar 
înainte să audă zgomotul. 

— Dumnezeule. 

Se ridică cu greu și alergă câţiva pași înspre ușă, ca să 
asculte. Se uită la Remo. 

— E cineva aici. 

Auzi afară pietrișul scârțâind, dar când ajunse la fereastră nu 
văzu decât aripa unui Mercedes tras în cel mai îndepărtat loc al 
garajului în care aveau loc patru mașini. 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, exclamă Stern. 

Nu-și imaginase pe de-a-ntregul cât de umilitor o să fie. Era o 
încălcare flagrantă a bunei-cuviinţe - de neiertat, inexplicabilă - 
să intri pe ascuns în casa cuiva. 

— Ascunde-te, zise Stern. 

— Să mă ascund? întrebă Remo. De ce? Lăsă o sprânceană în 
jos. Vrei să spui că asta nu e casa surorii tale? 

— Sigur că este. Dar prefer să nu fiu prins făcând fapta asta 
prostească. 

— Eu am fost prins, spuse Remo. De multe ori. Nu mă ascund 
niciodată. Poţi fi împușcat. Stai jos. Nu scoate niciun sunet. 
Poate că nu vin sus. 

Urmând propriul sfat, Remo își luă unul din scaunele Ludovic 
al XVI-lea de lângă biroul Silviei. Se așeză picior peste picior și 
zâmbi liniștit către Stern. Se căută în buzunar după o ţigară, 
apoi se răzgândi. 


Remo avea dreptate, se gândi Stern. Reacţiile lui erau 
juvenile, în special dacă era îngrijitorul sau șoferul, ar fi fost într- 
adevăr periculos să-i evite. Dar lui Stern i se făcuse pielea ca de 
găină. Dixon n-o să uite niciodată chestia asta. Avea să-l 
ridiculizeze, să-l amenințe - faptul că îl prinsese pe Stern in 
flagrante avea să fie folosit de fiecare dată când ar fi putut 
obține un avantaj din asta. Stern se furișă pe coridorul acoperit 
cu mochetă, pășind cu grijă, cu respiraţia tăiată, ca un personaj 
dintr-o pantomima. Luând în glumă sarcina pe care și-o 
asumase, se îmbrăcase tot în negru, în pantaloni marinărești și 
o cămașă de golf, din bumbac. Se trase în întuneric. 

Auzi pașii bocănind pe dalele de piatră de jos, un zgomot care 
nu aducea cu cel scos de tocurile înalte ale unei femei. Dixon o 
să fie violent? Cu Stern era de obicei reţinut, dar alta era 
situația acum. Dacă cineva s-ar ivi din întunericul casei sale, 
oare el cum ar reacţiona? Probabil că ar fugi. Dar așa era Stern, 
nu Dixon. 

Pașii se apropiară de scară. Stern se trase în pragul uneia 
dintre uși. Oricine ar fi fost acolo, jos, se opri, apoi se îndepărtă. 
Inima începu să-i bată repede; își aduse aminte de bucătărie. 
Coridorul îngust ce ducea la garaj ieșea chiar lângă ea; dacă 
persoana care intrase observase geamul spart, cu siguranţă, o 
să cheme poliția. Stern ascultă cu atenţie; dacă auzea vreo voce 
vorbind la telefon, era hotărât să fugă. Se uită în jur, să vadă 
unde era - în biroul lui Dixon. Fax, computere, trei telefoane. 
Masa de scris veche era plină de hârtii, iar jaluzelele, cine știa 
din ce motiv, erau trase. Pe canapea se aflau o pernă și o 
cuvertură. Dixon nu dormea prea bine, se gândi el. Această 
cameră duhnea, mai mult decât restul, a miros acru de ţigară. 

Pașii se întoarseră. Apoi nu se mai auzi nimic. După câteva 
clipe, își dădu seama că vizitatorul începuse să urce scările. 
Stern se trase și mai înapoi, așa încât să vadă numai când va 
apărea persoana respectivă. Acum ajunsese sus, dar Stern încă 
nu o zări. Apoi o văzu pe Silvia, în costum de baie și papuci de 
plajă, uitându-se primprejur, cu gândul aiurea, murmurând 
pentru sine însăși. Își ridică ochelarii în vârful capului, peste 
coafura înaltă. Și ea, ca și Dixon, era foarte bronzată. Se 
îndreptă spre dormitorul în care se afla Remo. 

Stern își înălţă capul și, după încă o clipă de șovăială, o strigă 
pe nume pe sora lui. 


Ea ţipă - nu mult, dar un țipăt ascuţit, isterizat. 

— O, Dumnezeule, exclamă Silvia. Işi duse mâna cu unghii 
lăcuite la inimă, iar cu cealaltă se sprijini de perete. Respira cu 
greu. Sender, zise ea. Aproape că m-ai omorât. 

— lartă-mă. 

— Ce Dumnezeu? 

Stern se gândi să spună că venise să înoate. Dar era prea 
mult. 

— Fur ceva, răspunse el. 

Ea se gândi doar o clipă. 

— Seiful? 

El aprobă. Silvia se supără, căpătă o expresie profund iritată. 
Vorbi cu el în spaniolă, pentru prima oară după patruzeci de ani, 
poate: Ce este în seif? 

— Qué es lo que contiene la caja de seguridad? 

— No sé. Nu știu. 

— Esto es para ayudarlo? Vrei să-l ajuţi? 

Stern dădu din umeri. 

— Cred că da, răspunse el în engleză. Trebuia oricum să fac 
asta. 

— Stai o clipă. Vreau să discut cu tine despre toată chestia 
asta. M-am întors ca să iau o carte. 

Se întoarse să se ducă spre camera ei, dar Stern o apucă de 
mână. Acolo era un bărbat pe care îl luase cu el, îi spuse. 

— O, Alejandro! Dădu din cap a reproș. Sunteţi ca niște băieţi, 
tu și Dixon. 

— E o treabă serioasă. 

Scoase un sunet dezgustat. Refuză să creadă. 

Stern o conduse jos, în sufragerie. Silvia îi oferi politicoasă 
ceva de băut, dar el ceru sifon. Ea apăsă cu papucul pe butonul 
de lângă canapea, apoi își aduse aminte că e duminică și se 
duse să-i aducă ea. Stern se uită prin sufragerie. Silvia și 
decoratorul ei se chinuiseră să obţină un efect încărcat, aproape 
egiptean; culorile erau întunecate, cu multe încrustaţii de aur pe 
țesătură, iar în fiecare colţ era câte o piesă de mobilier - 
scaune, draperii groase, cuverturi cu ciucuri, ornamentate, fără 
niciun motiv anume, cu voaluri. Pe o masă se afla o vază cu 
protee, plante de deșert cu o înfățișare primitivă. Peretele cel 
mai îndepărtat ai camerei era tot din piatră, la fel ca faţada 
casei; acolo era și un șemineu enorm, cu traverse de grosime 


dublă. Deasupra șemineului atârna un tablou original, în ulei, al 
unui faimos artist spaniol - o femeie sălbatică, cumpărat cu ani 
în urmă de Dixon, cu ochiul lui pătrunzător. larna, ardeau aici 
bușteni groși cât un trunchi de copac. Chiar și acum mirosea a 
fum, după ce fusese aerisit. 

— Ce s-a întâmplat cu bucătăria mea? întrebă Silvia când se 
întoarse. li dădu paharul fratelui ei, privindu-l cu reproș. Stern 
făcu una din mutrele lui, iar Silvia zâmbi, cu toate că mai dădea 
încă din cap. Sender, spuse ea, trebuia să-mi spui ce se 
întâmplă. 

În absenţa ei, se gândise tot timpul, hotărându-se să 
abordeze problema moderat. Procuratura declanșase o anchetă. 
Mai făcuseră și înainte asta, dar aceasta era un caz penal, iar ei 
păreau să aibă dovezi ale unor fapte dubioase ale lui Dixon. 
Ancheta devenise din ce în ce mai complexă, dar Dixon încerca 
să-și ascundă capul în nisip. Parchetul ceruse seiful, iar Dixon, în 
ciuda sfatului lui Stern, voia să-l ascundă, o manevră care i-ar fi 
prejudiciat nu numai lui Dixon, ci și lui Stern. Vorbea aluziv, 
sperând ca sora lui să nu-și dea seama de pericolul real, dar ea 
pricepu. 

— E în pericol de a fi închis? 

— Da, răspunse Stern. 

Silvia era o femeie liniștită, micuță, fragilă. 

Acum chiar arăta micuță, fiind în picioarele goale și fără 
pantofi cu toc. Işi duse mâinile la piept, chinuindu-se să-și 
păstreze calmul. Spre marea lui surprindere, era și el pe punctul 
de a izbucni în plâns, de milă. 

— Sunt îngrijorată, zise Silvia. 

— Şi eu. _ 

— Habar n-ai, Sender. Işi frânse mâinile. Dimineaţa, după ce 
se scoală, tușește cam o jumătate de oră. Secretara lui mi-a 
spus că e groaznic de uituc. Nu doarme. Se plimbă tot timpul de 
colo-colo. Sau pleacă în toiul nopţii, Dumnezeu știe unde. 
Săptămâna asta nu s-a întâmplat o dată să doarmă acasă. 

Ridică privirea către Stern; aceasta era o remarcă 
semnificativă, după toate aparențele, se referea la cu totul 
altceva decât programul de afaceri al lui Dixon. 

— Încerc să-l ajut, dar el nu vrea. 

— Evident. Mi-e teamă că nu va ieși bine din asta. 

— Va ieși bine, zise Stern. E unul dintre oamenii care 


supraviețuiesc și înving în orice condiţii. 

Dând glas acestor gânduri, fu izbit de faptul că aceste cuvinte 
se voiau încurajatoare. Nu-și dăduse seama până acum cât de 
profundă era teama lui pentru Dixon, chiar dacă era copleșit de 
resentimente când îi preconiza victoria. 

— Speram să vin și să plec, fără să te implic și pe tine. 

— Nu o să-i spun, zise Silvia. 

Stern îi cântări spusele, dar rămase convins că ar fi fost o 
greșeală să o constrângă pe Silvia să ia o atitudine tranșantă. 
Dixon avea dreptul la confortul căminului său. 

— Nu e necesar. 

— li spun doar dacă întreabă, se oferi ea. 

— Sigur că va întreba când va vedea harababura din 
bucătărie. 

— O să pun totul în ordine. Mâine. Dacă pot, chiar azi. Oricum, 
m-ar surprinde să-și petreacă seara acasă. 

Se uită din nou la covor. Cu ani în urmă, înainte să-l dea Silvia 
afară din casă, Dixon nu s-ar fi întors. Avea un apartament în 
oraș, unde spunea că se mai duce și, fără îndoială, acolo se și 
ducea, însoţit de tinere. De când se împăcaseră, Dixon părea să 
păstreze o minimă decenţă, dedicându-se acestor practici în 
timpul orelor de birou sau al ieșirilor din oraș. 

— Situaţia e enervantă, spuse ea. 

Stern murmură câteva cuvinte la adresa lui Dixon, în legătură 
cu surmenajul lui, dar își dădu seama că asta nu ar fi liniștit-o 
deloc. 

— İl întrebi unde se duce? 

— La lucru. Zâmbi, încordată. Firește, nu răspunde nimeni 
când dau telefon acolo. 

— Inţeleg. Stern făcu o pauză, apoi continuă: Sper să treceţi 
cu bine prin asta. Ar fi groaznic să vă despărțiți iarăși. 

Silvia făcu o grimasă. 

— Nici vorbă. M-am obișnuit. Zâmbi în același mod, ușor, 
amar. După cum știi, nu asta a fost singura noastră dificultate. 

Stern se uită la sora lui, fără să înțeleagă. 

— O, știai. Şi Clara știa. Ea ţi-a spus; știam că o să-ţi spună. 
Ești elegant, Sender, dar nu e nevoie să te prefaci. 

— Nu mă prefac, zise Stern. 

— Cu adevărat? 

— Cu adevărat. 


— S-a întâmplat demult, spuse ea, dând din mâinile ei subţiri, 
întunecate. 

Era gata să părăsească subiectul, dar vedea că Stern se afla 
în încurcătură, așa că spuse direct adevărul. 

— Mi-a venit acasă bolnav. Mi-a fost teamă că m-a contaminat 
și pe mine. Era oribil. 

— O boală? 

— O infecţie. Înţelegi ce vreau să spun. 

Capul îi vuia, iar gâtul și pieptul i se contractară. Totuși, puse 
întrebarea, știa că era cazul. 

— Herpes? 

Gura i se căscă puțin și atunci, spre uimirea lui, văzu că Silvia 
zâmbea - într-un mod reţinut, mai mult o grimasă. Nu o să vadă 
niciodată prin el, n-o să-l înţeleagă niciodată. Numai din partea 
lui Stern putea să suporte acest lucru, dar dacă el insista, avea 
să găsească hazul din suferinţa trecută. La urma urmelor, fraţii 
mai mari aveau totdeauna dreptul să te necăjească. 

— O, Sender, îi zise ea, mucalită ca o fetiță, ai știut tot timpul. 


Capitolul 41 


În cele din urmă, Remo cobori scara. Adusese și seiful cu el, 
mergea crăcănat, coborându-și întâi un picior, apoi celălalt. 
Mergea greu. La un moment dat, se opri și lăsă seiful jos. Își 
aprinse o ţigară; coborând treptele, rămase cu un Marlboro în 
colţul gurii și cu un ochi închis, din cauza fumului. De unde era 
așezat, Stern îl văzu venind, dar nu făcu nicio mișcare și nu 
scoase niciun cuvânt. Era în stare să se miște, fără nicio 
îndoială; dar nu-i mai păsa. Poate o să rămână aici, cu mâinile 
încrucișate, pentru tot restul vieţii. Nu avea nicio senzaţie mai 
puternică, doar că nu se mai simţea el însuși. Capul îi vâjâia, 
braţele îi atârnau inerte; era copleșit de sentimentul unei 
deosebiri, al unei diferenţe. Un alt om - nici mai bun, nici mai 
rău - dar un altul va pleca de aici. 

— Te-am auzit vorbind pe hol, zise Remo când sosi. 

Ştia că prezenţa lui nu mai constituia un secret. 

— Da, sigur, zise Stern, Remo Cavarelli, Silvia Hartnell. 

Silvia își înclină capul către bărbatul care îi spărsese casa. 

— Mergem? întrebă Remo. 

— Sender, nu te simţi bine? 

Nu era prima oară când îl întreba. 

— Mă simt foarte bine. 

Reuși să schiţeze un zâmbet. Vocea lui îi păru ciudată, slabă. 
Era ca și cum spiritul i-ar fi părăsit trupul și îl cerceta pe 
dinafară. 

— Mai luăm chestia asta? 

Remo arătă seiful de la picioarele lui. Aducându-și aminte 
despre ce vorbea, Stern avu iarăși zâmbetul acela abia schiţat. 

— A, da. 

Remo plecă spre mașină. Silvia ieși și ea, să dea un telefon. 
Era un pompier care lucra în vecinătate, poate disponibil 
duminică, pentru a repara bucătăria. 

Stern fu lăsat singur cu seiful. Era într-adevăr extraordinar, se 
gândi Stern, că vorbise cu Silvia în spaniolă - ar fi fost în stare 
să pună pariu pe orice că nu ar fi putut să termine o propoziţie. 
De-a lungul anilor, se mai întâmplase să vină la el la birou câţiva 
domni /atino, de obicei cubanezi ce aveau nevoie de un avocat 
care să cunoască ambele limbi. Şi, desigur, în anii '70, mexicanii 
aceia sărmani, arestaţi de-a valma pentru trafic cu heroină, 


oameni trişti, analfabeți, mestecând chingas și implorându-l pe 
Stern să ia și cazul lor. Stern refuzase întotdeauna astfel de 
clienţi. Nu drogurile îl enervau; era vechea lui frică de a nu fi 
luat drept ceea ce se temea că era de fapt, cineva care nu 
aparținea acestor locuri. Dar își dădea seama foarte clar, ţinând 
la distanță gânduri și mai stăruitoare, că vremea acestor 
atitudini dispăruse. Acei clienţi ar fi bineveniţi de acum înainte. 
Era sigur că putea să-și amintească limba uitată. 

Își luă sifonul și îl gustă. Silvia spusese că el știuse tot timpul. 
Voise să spună altceva, desigur, dar, stând singur acolo, se 
întreba dacă sensurile nedorite nu erau și ele corecte. O parte 
din el fusese tot timpul stăpânită de adevăr; avea încredere în 
fapte. Dar cu o altă parte - tăcută, dar totuși cunoscută lui - își 
evalua prejudiciile. Dacă ar fi putut prevedea, asta n-ar fi fost 
posibil numai cu un al șaselea simţ care face ca aceste 
coșmaruri - cele mai rele coșmaruri - să devină realitate. Era 
clar acum, Clara nu îndrăznise să spună cine fusese mai mult 
decât ce se întâmplase. Alegerea amantului nu fusese 
întâmplătoare; nu ar putea fi niciodată convins de contrariu. 
Clara își cunoștea prea bine soţul. După aceea se înspăimântase 
chiar și ea de dușmănia feroce de care începuse să fie 
stăpânită. Asta nu voia ea să dezvăluie. Ei bine, cel puţin nu îl 
înșelaseră simţurile. Clara nu se mai întâlnise cu Dixon după ce 
acesta se întorsese la Silvia. Trebuia să fi fost dezgustată de el. 
Și de ea însăși. Ce se întâmplase între ei? Ce discutaseră? 
Ajunse în același punct, simțind că e mai bine să nu știe. 

Stern se aplecă și puse vârful piciorului pe ușa seifului. Era tot 
deschisă; o deschise larg cu talpa pantofului. Teancul de hârtii 
era acolo. Şi de ce să nu fie? se gândi el. Se putea acomoda cu 
orice. 

Se mai aflau acolo două coli de hârtie imprimate, pline de 
toner, împăturite în patru. Când le scoase din seif, căzură și alte 
lucruri care se aflau printre documente: două cecuri și două 
pătrate cenușii de celuloid în care Stern recunoscu niste fișe de 
microfilm. 

— Telefoanele nu merg, zise Silvia, întorcându-se în camera 
de zi; era profund enervată. Cum dau de el? 

Atunci se întoarse Remo. 

— De cine? întrebă el. Cine să vină? 

Remo avusese destul timp să se gândească la situaţie și, 


având în vedere toate acestea, dorea să plece înainte să apară 
stăpânul casei. Silvia îi explică dificultatea în care se afla; 
plecară împreună, Remo ducându-se să lipească firele de 
telefon. Intre timp, Stern se uită prin hărtiile din seif. Primul se 
întoarse Remo, apoi veni și Silvia. 

— Vine încoace, zise ea. 

Părea consolată de gândul că bucătăria va fi aranjată imediat. 

— Ei, hai să mergem, spuse Remo, gândindu-se să plece mai 
repede. 

Se aplecă să ia seiful. Stern și sora lui îl urmară prin holul de 
piatră. Stern ţinea în mână toate hârtiile din seif. Silvia 
îndepărtă paravanul și, la rugămintea lui Remo, deschise ușa din 
spate, acolo unde era parcată mașina acestuia. Orbit de lumina 
soarelui, se uită la Remo cum îngenunchează, pentru a așeza 
seiful pe blana de puma, care era așezată pe podeaua mașinii. 
Acesta se îndreptă apoi, respirând din greu, și își scutură mâinile 
de praf. Pe la tâmple îi curgea un firișor de transpiraţie. 

— Dacă stau să mă gândesc bine, zise Stern pe neașteptate, 
cred că o să-l lăsăm aici. 

Remo rămase cu gura căscată, lăsând să i se vadă dinţii 
stricaţi. 

— Remo, vrei să pui seiful la loc, te rog? 

— Nu, zise acesta, nevenindu-i să creadă. 

— Te rog. 

Adoptase, fără se vrea, o atitudine autoritară. Remo se uită 
nesigur la el, nedorind să facă ce i se spusese, dar, totodată, 
fără să vrea să mai obiecteze. Stern se întoarse către Silvia. 

— Il ducem la loc. Nu e nevoie să spui nimic. 

Şi ea păru derutată, dar, la fel ca și Remo, nu știa cum să 
reacționeze la această schimbare de atitudine. 

— Foarte bine, le spuse Stern. 

Se întoarse în casă, spunându-i lui Remo să aducă seiful în 
camera de zi. Stern ţinea în mână toate lucrurile din seif. Se 
așeză pe canapea și le întinse pe o țesătură de mătase, ca să le 
așeze în ordinea în care le găsise. Primele fuseseră cele două 
copii, apoi fișele de microfilme și, la urmă, cele două cecuri, unul 
vârât în celălalt. Se mai uită în ele o dată. Primul era emis de 
Dixon în favoarea MD Clearing Corp, în valoare de două sute 
cincizeci și două de mii șase sute patruzeci și șase de dolari. Era 
și o notă: „Debit A/c 06894412”; cu siguranţă, numărul contului 


Wunderkind. După acest cec obținuse procuratura o copie de 
microfilm de la banca lui Dixon, după cum îi spusese Sonny la 
Dulin. 

Celălalt cec, pe care îl examină Stern mai pe îndelete, era 
imprimat pe o hârtie verde, folosită de Banca River Naţional; era 
tras asupra contului de investiţii al Clarei și emis în favoarea lui 
Dixon Hartnell. Sumă, înscrisă în cifre și litere, opt sute cincizeci 
și una de mii o sută nouăzeci și opt de dolari. Stern ţinea cecul 
în mână, dominat de emoția puternică pe care i-o mai trezea 
încă atingerea proprietăţilor Clarei. Împături la loc cele două 
cecuri și le vâri împreună cu fişele de microfilm în cele două foi 
imprimate, respectând urma lăsată de îndoitura precedentă. 
Cele două foi de hârtie reproduceau prima și ultima pagină din 
cererea de deschidere a contului Wunderkind, acolo unde 
apăreau toate informaţiile în legătură cu solicitantul - nume, 
adresă, numărul asigurării sociale. Pe ultima pagină, după zeci 
de paragrafe care cuprindeau clauzele de imputare și de 
exonerare a răspunderii, clientul executase contractul. Înainte 
de a pune hârtiile înapoi, în seiful așezat de Remo la picioarele 
lui, Stern mai aruncă o privire pe ultimul rând, acolo unde se 
semnase cursiv Katherine Stern. 


Capitolul 42 


Desigur, acum nu era mai fericit. Mare parte din lucrurile 
aflate în ultimele zile îl lăsaseră mai derutat decât oricând. Dar 
reînviase cumva vechea lui pornire de a se distruge muncind. 
De curând, îi revenise obiceiul de a fi primul la birou, iar în 
ultima săptămână mai luase alte trei cazuri importante - un caz 
în care un membru al unei societăţi comerciale încheiase afaceri 
în nume propriu; o fraudă anchetată de Washington și un altul în 
care proprietarul unui depozit de deșeuri era susceptibil de a fi 
învinuit de omor prin imprudenţă. Asaltaţi din toate părţile, 
Sondra și Raphael se plângeau că duceau lipsă de mână de 
lucru. Dar Stern era și el pe poziţii. La birou, se simţea plin de 
energia și relaxarea care îi lipsiseră mai înainte. Truda unui om 
de lume! Alergatul de colo-colo, zbârnâitul telefoanelor, licărul 
de lumină în disputa dintre oameni și legi. Domnului Alejandro 
Stern îi plăcea la nebunie viaţa de avocat. Clienţii lui, clienţii lui! 
Niciun cântec de sirenă n-ar fi fost la fel de irezistibil ca un 
telefon de la cineva aflat la ananghie într-o secţie de poliţie sau 
de la un om de afaceri cu un agent IRS la ușă, ceea ce se 
întâmpla mai des acum. De fiecare dată, era cuprins de un fel 
de înfierbântare: „Să nu vorbești cu nimeni. Vin imediat acolo”. 

Ce se întâmpla? Ce era cu devotamentul acesta nebun pentru 
oameni care se sustrăgeau de la plata onorariilor, care dădeau 
vina pe el în clipa în care cazul era pierdut, care îl minţeau 
sistematic, îi dădeau informaţii trunchiate și îi ignorau sfaturile? 
Aveau nevoie de el. Aveau nevoie de el! Acești indivizi slabi, 
prejudiciaţi, caraghioși cereau ajutorul lui Alejandro Stern, 
pentru a se descurca în viaţă. Se întrezărea un dezastru. Apărea 
un impediment. Dădeau năvală în biroul lui și îi înjurau de toţi 
sfinţii pe tovarășii lor care se dădeau după cum bate vântul. De 
îndată ce se potoleau, își ștergeau ochii și așteptau patetici ca 
Stern să le spună ce aveau de făcut. El își scotea un trabuc. „la 
să vedem”, zicea netulburat. 

Luni după-amiază, găsi un moment pentru a-l suna pe Cal. 

— Voiam doar să te anunţ că problema cu cecul a fost 
rezolvată. 

— A, da? întrebă Cal. 

Așteptă. 

— Așa că, dacă ești drăguţ, Cal, anunţă-i pe prietenii noștri de 


la Banca Naţională River că lotul este bine și mulţumește-le 
pentru cooperare. A 

— O să-i anunţ, zise Cal. O să-i anunţ. Işi drese glasul. Pot să 
te întreb care a fost treaba? 

— O chestie complicată, răspunse Stern. 

— Mă refer la beneficiarul cecului. 

— E greu de spus acum, zise Stern, chinuindu-se să aibă un 
ton sincer. Dar i-am dat de capăt problemei, Cal. Să n-ai niciun 
dubiu. Îţi mulţumesc mult. 

— Inţeleg, spuse Cal. 

Sigur că era supărat. Se aștepta la mai multă recunoștință și 
încredere din partea lui Stern, dacă nu din alt motiv, atunci 
măcar din curtoazie profesională. 

În seara aceea, când se întoarse acasă, găsi o geantă de 
umăr imensă în antreu. Se aplecă să-i studieze eticheta. Se 
întorsese Marta. Ea călătorea de obicei cu un rucsac și o geantă 
diplomat, bagajul vieţii ei variate. 

Nu era în casă. După ce o strigă și o căută peste tot, o urmări 
prin ferestrele solariului cum discuta însufleţită cu Fiona peste 
gardul viu. Marta asculta cu mult mai mult interes decât îi arăta 
ca de obicei vecinei lor. Stern îndrăzni să iasă și el. Când îl văzu, 
Marta alergă să-l îmbrăţișeze, iar Stern, printr-o logică ciudată, 
se duse înspre gardul viu, luă mâna bronzată a Fionei și o 
sărută. Ea era în hainele pentru grădinărit, cu câteva frunze în 
părul înfoiat și se înroșise la entuziasmul lui Stern. 

— Ce grozav arată! exclamă Fiona, arătând-o pe Marta care 
era în obișnuita ei rochie, lungă până la podea și lipsită de 
formă. 

Fără îndoială că Fiona nutrea convingerea intimă că Marta era 
îmbrăcată ca una dintre femeile care alergau după vagoanele 
de tren prin prerie. 

— Tocmai îi împărtășeam ultimele noutăţi Martei, zise Fiona. 

— A, da? întrebă Stern cu un presentiment. 

— În legătură cu Nate și cu mine, spuse Fiona hotărâtă. 

— A, da. Mi-a spus Nate. Îmi pare rău, Fiona. 

— Probabil că e mai bine că ne-am despărțit. 

La fel ca mulţi alţii, care trecuseră printr-o întâmplare 
nefericită, și Fionei i se părea că-i pria despărţirea - era mai 
vioaie decât te-ai fi așteptat. 

Marta o pornise către casă. Stern povesti cum se poticnise de 


bagajul ei. 

— Am de gând să stau aici o vreme, îi spuse ea. Mi-am dat 
demisia. 

— Da? o întrebă taică-său. Chiar așa? 

— Cu preaviz de o lună, dar am un concediu de luat. Mă mai 
duc luna viitoare, să văd ce mai am de strâns de pe-acolo. 
Ultima oară când am venit, am văzut cât de extenuată era Katy 
și am priceput că ea va avea un copil, iar eu sunt la o mie trei 
sute de kilometri distanţă, fără niciun motiv. De ce m-am chinuit 
să iau examenul de admitere în barou în patru state, dacă nu 
mă duc acolo unde vreau eu? O să-mi găsesc o slujbă aici. Te 
deranjează? 

— Aș spune că nu. 

Fiona repeta încontinuu: Minunat, minunat - ce bine era 
pentru amândoi. Stern se trezi că dădea aprobativ din cap. 

— Trebuie să o sun pe Kate, spuse Marta. O să le fac o vizită 
mai târziu. Vrei și tu să vii? 

— Nu în seara asta, zise Stern prompt. Spune-i însă lui Kate că 
vreau să luăm cina într-o zi, săptămâna asta, cu ea și cu John. 

— Dumnezeule, zise Marta, pari atât de serios. 

Işi dădea seama că era. Stern nu răspunse, iar Marta alergă în 
casă. O priviră amândoi cum mergea. 

— Crezi că are de gând să stea aici? întrebă Stern. 

— Așa se pare. 

— Vai de capul meu. 

Gândul la prezența Martei, a vitaminelor și sărurilor ei în 
locuinţa lui îi provocă un moment de consternare. Între timp, 
Fiona se trăsese puţin mai aproape de gardul viu. 

— Cred că ești groaznic de înfuriat pe mine, zise ea încet. 

— Deloc, Fiona. Adevărul e că am primit ceea ce am meritat. 

— Am încercat să te avertizez în seara aceea. Atunci când s-a 
întors Nate. Crede-mă. Îl cercetă cu privirea. A trebuit să spun 
ceva, Sandy când a găsit scrisoarea. M-ai pus într-o situație 
oribilă. Și n-am putut suporta să-i spun nemernicului că respect 
căsnicia noastră, în vreme ce el nu dădea doi bani pe ea. Dar știi 
ce a fost cel mai rău? Când i-am spus povestea aceea 
caraghioasă, am văzut că de fapt se bucura. Îţi vine să crezi? 
Fiona dădu grav din cap. De ce sunt eu așa de stupidă? îl 
întrebă ea pe Stern și se uită la el pentru o clipă, ca și cum ar fi 
așteptat un răspuns. 


Stătea acolo, în grădina casei ei, chiar lângă linia de 
demarcaţie a proprietăţii, pierdută fără speranţă în mizeria 
propriei fiinţe și a faptului că face atât de des, ca oricine 
altcineva, aceleași greșeli. 

— Apropo, se jura pe toţi sfinţii că medicamentele alea nu 
erau ale lui, spuse Fiona. Zicea tot timpul că erau pentru un 
pacient. In cele din urmă, mi-a spus că, dacă nu îl cred, să 
vorbesc cu celălalt medic care se ocupa de acest caz. Ghici cine 
era. 

Stern își ridică mâinile, în semn că habar n-avea. 

— Peter. 

— Peter? 

— Fiul tău. Ce coincidenţă! 

Se înnoptase de-a binelea. Acum, la mijlocul lui iulie, erau mii 
de gâze care zbârnâiau prin aer și te pișcau. Stern se plesni 
undeva lângă ureche, gândindu-se la privirea de despărţire a lui 
Nate. Era evident că îi ascundea ceva. Stern își dădu seama că 
avusese tot timpul dreptate. Aproape că gemu la gândul unei 
alte discuţii explicative. Poate că nu era necesară cu Peter. 

— Oricum, îmi pare rău, zise Fiona. 

— Fiona, eu trebuie să-mi cer scuze. Așa cum ai zis, te-am pus 
într-o situaţie dificilă. Apreciez discreţia ta, atunci când ai vorbit 
iarăși cu Nate. 

— O, la dracu’, mi-am dat seama cum stă treaba. Nu voiam 
să-i mai dau satisfacție. 

Era încruntată și dădea tot timpul din cap, copleșită de divorţ, 
de ea însăși, de diversele, dar importantele cedări pe care i le 
cerea viața. 

— Oricum, spuse Stern, îmi pare rău că ai fost victima stării 
mele psihice. 

— A, n-a fost așa de rău. 

Ridică privirea, timidă, tracasată, cu ochii ei creionaţi, o 
femeie drăguță, de cincizeci de ani, în hainele ei de grădinărit, 
cu o expresie evazivă, cuceritoare, adoptată în preajma 
băieților. 

— Într-un fel, mi-ai dat încredere. 

Descumpănit de remarcile ei în legătură cu Peter, nu se putu 
totuși abţine să nu izbucnească în râs. 

— Ești generoasă, Fiona. 

— A, sigur, mai zise ea încă odată. 


Îl cântări gânditoare, se vedea după ochii ei strălucitori, 
galbeni, că meditează. Dar putea să vadă că erau fiecare pe 
drumul lui. Vasul lui și cel al Fionei se îndreptau spre canale 
diferite. Tactul lui, prima oară după mult timp, nu îl înșelase - cu 
adevărat, era din ce în ce mai mult el însuși. Mișcat de toate 
acestea, se întinse, luă mâna murdară a Fionei și o sărută în 
podul palmei. 

— lar plecăm, zise Fiona. Își dădu ochii peste cap și se 
îndepărtă. Stern o strigă: să-l anunţe, ori de câte ori ar putea să 
o ajute. Ea făcu un gest curajos, apoi se opri lângă treptele 
cenușii de la intrarea din spatele casei. Ştii că nemernicul ăla s- 
a lăsat de băut? îl întrebă ea pe Stern de la acea distanţă, apoi 
mai dădu o dată din cap, înfuriată, și trase ușa după ea, cu 
puterea  provocării, a  resentimentului și a întregii ei 
personalități. 

În bucătărie, Marta punea receptorul în furcă. 

— Ce face sora ta? întrebă Stern. 

— Nu prea bine. Se pare că e foarte încordată. Mi-a spus că 
John a depus mărturie în faţa marelui juriu săptămâna trecută. 

— Am aflat și eu. Am vorbit astăzi cu Tooley. 

Marta îi ceru o descriere a mărturiei lui John. Nu voise să o 
întrebe pe Kate. 

— Conversaţia mea cu Mel a fost așa cum te-ai fi așteptat. 
Foarte evazivă. A insistat să-mi spună că el nu s-a aflat în sala 
marelui juriu - ca și cum eu mi-aș fi închipuit că fusese. Totuși, 
se pare că lucrurile s-au desfășurat așa cum ne-am așteptat. 
John a dat vina pe unchiul tău: Dixon a făcut toate comenzile; 
John le-a înregistrat, fără să se gândească la semnificaţia lor. 

— A, făcu Marta. 

— Da, într-adevăr. 

— Și cu seiful? 

— Nu îl am, spuse Stern simplu. 

— Ai vorbit cu unchiul Dixon? 

— Nu. 

— Ai idee ce are de gând? 

— Uneori, da. Apoi nu mai știu. 

— L-ai anunţat că vei depune mărturie mâine, nu-i așa? 

Stern spuse că da. 

— Mai bine ai face-o. Trebuie să te distanţezi de el. Femeia 
aceea, Sonia sau cum o cheamă, va cere scalpul tău, iar 


judecătorul Winchell s-ar putea să i-l dea. 

— Da, zise Stern. 

Se gândise și el la asta. 

— Şi atunci? întrebă Marta. 

— O să vedem. 

Stern se duse în capul celălalt al bucătăriei și o luă pe fiica lui 
în braţe. 

— Du-te la Kate. Spune-i că ţi-ai schimbat locuinţa. Sunt sigur 
că va fi încântată. 

— Și tu, chiar nu te superi că s-a întors acasă fiica ta cea 
zăpăcită? 

Stern o sărută. Se gândi la Peter, la John și la Kate. La Dixon. 
La Clara. 

— Te vei simţi ca acasă, îi spuse el. 


Capitolul 43 


Nu era încă șapte când Stern sosi la birou marţi dimineaţa. Îi 
lăsase Martei un mesaj, propunându-i să vină în după-amiaza 
respectivă în oraș, pentru a pune la punct ultimele detalii ale 
apariţiei lui în faţa marelui juriu, peste două zile. Îi auzise 
telefonul seara trecută, târziu, dar nu se ridicase să-i răspundă. 
Trecuse încă o zi, fără să afle ultimele știri de la Kate și John. 

Trecând de ușa de la intrare, Stern se opri. Un zgomot? 
Simţea că ceva e în neregulă. Se îndreptă către ușa biroului său, 
care de obicei stătea închisă, dar acum era crăpată. Din prag, o 
deschise larg. Dixon dormea pe canapeaua de culoare crem. 
Imbâăcsise aerul cu ţigările și respiraţia lui de om adormit. 

Seiful se afla lângă el, pe covor. 

Stern se strecură ușor către masa de lucru. Lucră aici un sfert 
de oră, până când sună un client, cel cu ancheta de la depozitul 
de deșeuri, un individ pântecos, Alvin Blumberg. Alvin era unul 
dintre acei tipi plini de păcate, dar paralizaţi de frică; voia să 
audă ceea ce nu avea să i se spună niciodată - că o să fie liber. 
Stern îl ascultă pe Alvin cum pălăvrăgea, plângându-se de 
procurori, de partenerii de afaceri, de lipsa de înţelegere a 
soției. După câtva timp, întrerupse convorbirea. Trebuia să-l 
prezinte Sondrei. Când puse receptorul în furcă, îl văzu pe Dixon 
stând în capul oaselor, întinzându-se, căscând, frecându-se la 
ochi. Purta o cămașă simplă de bumbac și o pereche de 
pantaloni bufanţi; în jurul gâtului avea un lanţ greu de aur; își 
căută ţigările în buzunarele cămășii. 

— Cât e ceasul? 

Stern îi spuse. 

— Trebuie s-o sun pe Silvia. Te superi? 

Stern împinse telefonul spre colțul biroului și îl privi pe Dixon 
cum vorbea cu soţia: venise la Sandy, trebuia să se uite peste 
niște hârtii, fusese aici toată noaptea. 

— E chiar aici lângă mine. M-a găsit dormind. Întreabă-l. M-ai 
găsit dormind, nu-i așa? 

Dixon întoarse receptorul. Stern, nedorind să-i fie paravan 
pentru o noapte petrecută Dumnezeu știe unde, bălmăji în 
direcția respectivă cum că Dixon dormise aici. 

— Vezi? 

Dixon revăzu programul lor comun, fiecare întâlnire, fiecare 


persoană pe care urma să o vadă. 

— Te iubesc, zise Dixon către sfârșitul convorbirii. 

Stern se uită la el: bronzat, mustăcios, cu pielea flască. Părul 
lui buclat începea să se rărească. Incepea să-și arate vârsta, dar 
încă dădea o notă pământească conversaţiei lui cu Stern. Odată 
cu trecerea anilor, Dixon și Silvia păstraseră atracţia lor unul 
pentru celălalt, la care se adăuga, fără îndoială, și diminuarea 
interesului lui Dixon pentru alte aventuri. Ca de obicei, 
recunoașterea acestui fapt îl impresiona pe Stern. Oricât de 
imatur era din punct de vedere emoţional, Dixon nu minţea 
când îi spunea Silviei că o iubește. După ceea ce aflase 
duminică, Stern s-ar fi așteptat să fie înfuriat de această 
schimbare de atitudine tipică de-a lungul anilor, dar nu avu nicio 
reacţie, apoi fu cuprins de dor, de o adevărată invidie - soţia lui 
murise. 

— Vrei să te duci să iei ceva pentru micul dejun? îl întrebă 
Dixon. 

Puse receptorul la loc. 

— Ce mi-ai adus, Dixon? 

— Voiai seiful? lată-l. Ești fericit acum? S-au rezolvat toate 
problemele? Parchetul vrea, de asemenea, să dau o declarație 
că n-am umblat înăuntru. 

— Păi, atunci dă-o. 

— Cum aș putea să fac asta? 

— Vrei să vezi ce este înăuntru? 

— Dimpotrivă. Îţi spuneam numai. 

— Vreau să te uiţi. 

Seiful era în faţa lui; Dixon îl deschise. Căută înăuntru și 
scoase o singură foaie de hârtie pe care o puse pe birou. Era 
cecul lui Dixon, împăturit în patru, emis pentru a acoperi creditul 
contului Wunderkind. Stern își căută ochelarii și studie 
demonstrativ documentul. 

— Altceva? 

— Ştii la ce dracu’ te uiţi? 

Dixon renunţase la toate manierele lui civilizate. Acum era el 
însuși, agitat și grosolan. 

— Cred că înţeleg importanţa acestui cec pentru Parchet. 

Dacă ar fi predat fie și numai hârtia asta, Sonny Klonsky l-ar fi 
acuzat pe Stern de și mai multă rea-credinţă, pentru că nu 
scotea din seif decât ceea ce știa că ajunsese deja la cunoștința 


lor. Desigur, rămânea între ei o nemulţumire secretă - nu o să 
fie în stare să-i spună lui Sennett peste ce dăduse ea. 

— Cei de la Procuratură par să creadă că se află pe undeva 
niște documente cu privire la cont. 

— Se află? întrebă Dixon cu zâmbetul lui șiret. 

Sublinie timpul prezent. 

— Asta ar fi cel mai prostesc lucru, Dixon. 

— Ei, într-un fel sunt de acord. Mai întâi, le-am dat foc, după 
aceea m-am răzgândit și asta este tot ce am putut salva. Arătă 
cecul. N-au de ce să se plângă. Vor avea capul meu pe tavă, 
dacă pun mâna pe ăsta. 

— Presupunând că nu l-au obţinut deja, zise Stern. 

— De unde ar fi putut să-l obţină? 

— E posibil ca asta să fi căutat ei prin citaţiile de la bancă. 

Meditând, Dixon făcu următorul raționament: de ce să se mai 
chinuie cu seiful, dacă puteau stabili că el controlează contul 
Wunderkind? Chestiune de tactică, îi explică Stern. Faptul că 
Dixon ascunsese documentele constituia dovada deplină a 
vinovățţiei sale. 

— Vrei să spui că am căzut într-o cursă? întrebă Dixon. 

— Așa se pare, răspunse Stern. 

Își ţinea mâinile împreunate. Era complet stăpân pe situaţie. 
Nu dăduse niciodată o reprezentaţie mai bună. Dixon își 
mângâia gânditor barba. Oftă, își trase nasul; dădu din cap. 

— Crezi că ar trebui să-mi recunosc vinovăția, nu-i așa? Asta 
mi-ai spus ultima oară. 

— Dacă ești vinovat, e o alternativă care merită să fie luată în 
considerare. 

— Şi ce se va întâmpla cu mine? Ce mă sfătuiești să fac? 

— Înţelepciunea comună spune să încerci să-ți cumperi 
libertatea. Să obţii o amendă mai mare și o perioadă mai scurtă 
de privare de libertate. 

— Cam cât de lungă? 

— În ziua de azi? Având în vedere pedepsele federale, 
probabil trei ani. 

— Și după cât timp pot fi pus condiţionat în stare de libertate? 

— Nu există așa ceva în sistemul federal. 

— lisuse! 

— Foarte dur. 

— Şi am votat cu republicanii, zise Dixon. Făcu o grimasă. Cât 


trebuie să dau ca să obțin acest termen de trei ani? 

— Nu-ţi pot spune decât cu aproximaţie, Dixon. În mod sigur, 
milioane. Dumnezeu știe cât vrea Stan Sennett să scoată de la 
tine. Probabil o mare parte din acţiunile tale de la MD. Te va 
costa foarte mult. 

— Hm. 

Își frecă iarăși bărbia. Apoi, în mod cu totul imprevizibil, 
zâmbi. 

— Nu pot confisca ceea ce nu găsesc, nu-i așa? 

Gândul la ceea ce era ascuns în Caraibe păru să-l întărească 
momentan pe Dixon. Silvia era pusă la adăpost de nevoi. Stern îi 
înţelese raționamentul. 

Dixon își aprinse o ţigară. 

— Dixon, dacă nu te superi, aș avea o imagine mai clară a 
poziţiei de pe care vom negocia dacă aș ști ce anume a ieșit la 
iveală. 

— Ştii deja, spuse el, dar recapitulă totuși, pe scurt: fusese 
informat că era o cerere considerabilă la Chicago și sunase 
imediat la biroul de comenzi din Kindle, pentru a cumpăra ceea 
ce se cerea la Chicago. Descrise cum folosise contul pentru erori 
și contul Wunderkind, pentru a-și depune acolo profiturile. Al 
dracului de deștept, încheie Dixon, dacă pot să spun chiar eu 
asta. 

— Și, Dixon, cu contul acela - Wunderkind - ce era? 

— Contul unei corporaţii, l-am deschis special pentru asta. 

— Şi care a fost rolul lui John în toată chestia asta? 

— John? John e un imbecil. A făcut ce i-am spus eu. John ar 
crede că plouă, dacă te-ai urina pe faţa lui. 

Dixon se uită la ţigara lui și bătu din picior; purta pantofi 
italienești, din piele. Părea să se simtă în largul său. 

— Un om cu averea ta, Dixon. Este... 

— A, să nu începi cu morala, Stern. Așa e piaţa, nu? Acolo ne 
mâncăm tinereţile. Cu toţii. Rahat, clienţii ni le mănâncă - ăia 
care știu cum stau lucrurile. Umanitatea din junglă. M-au prins 
asupra faptului. Vreau să merg mai departe. Vreau să scap de 
chestia asta. Işi lovi genunchii unul de celălalt și se uită fix la 
cumnatul său - bădăran, plin de viaţă, încă arătos, Dixon 
Hartnell, colosul pieţelor. Vreau să îmi recunosc vinovăția, 
spuse. 

Stern nu răspunse. 


— E bine? întrebă Dixon. Cât e ceasul? Dă-le raliaţilor ălora un 
telefon, bine? Cât mă mai ţin nervii. Vreau să aud ce-o să zică 
Sennett, nemernicul ăla preţios, căzând pe spate din cauza 
șocului. 

— Dixon, cred că vrei să mă înșeli, zise Stern. 

Dixon fu vizibil zdruncinat. 

— Eu? 

— Chiar așa. 

— Eşti nebun. 

— Nu cred. 

Dixon avea gura puțin căscată. 

— Ai vorbit cu fata aceea, nu-i aşa? Cum o cheamă? Krumke. 

— Vai, Dixon, ciudățeniile tale m-au costat încrederea 
Parchetului. Nu am vorbit cu doamna Klonsky. 

Dixon se ridică în picioare. Se plimbă de colo-colo prin birou, 
gesticulând cu mâna în care avea ţigara. 

— Vrei să mă termini, nu-i așa? 

— Dixon, adevărul ar fi binevenit. Dacă vrei să-l spui. 

Dixon se opri lângă fereastră și se uită la râul sclipind vioi în 
soarele dimineţii. 

— Sunt câteva chestii în legătură cu contul acela. 

— Care cont? întrebă Stern. 

— Wunderkind. Oricum i-am spune. 

— Da 

— Acesta era contul lui John. Sau așa era gândit să fie. Nu 
voiam să depun bani într-un cont care ar fi dus la mine. Așa că l- 
am rugat pe el să-l deschidă. Ştii, un cont al firmei, cu acordul 
bursei. Nu putea fi în numele lui. KEFE-ul are o regulă: angajaţii 
de la o firmă nu-și pot deschide propriile lor conturi. 

— Și atunci ce nume ai folosit, Dixon? 

Dixon se întoarse. Era într-o situaţie extrem de neplăcută. 

— Kate. Ea a semnat hârtiile. Cu numele ei de fată. Sunt sigur 
că habar n-avea ce se întâmplă. Neghiobul i-a spus doar unde să 
semneze. 

— Şi ce-a avut John de obţinut de pe urma acestui lucru? 

— A, el e prostul satului. Îi spun să sară, mă întreabă cât de 
sus. Vrea să fie comerciant la bursă. Se aștepta ca eu să-l 
promovez. Uite, el e un puști. Un fraier. Îl îndoi după cum vrei. Îi 
cer să facă un lucru, îl face. 

— Și nu i-ai promis nici măcar un bănuţ ca profit? 


— N-am vorbit niciodată cu el despre așa ceva. Sincer, cred 
că e prea prost ca să-mi ceară. Şi, oricum, nu a fost niciun 
profit. Asta multă vreme. 

— Da, Dixon, acum apucă-te să-mi explici că ai furat bani, 
apoi i-ai pierdut. 

— Las Vegas. Cui i-a păsat? Am pierdut, dar am câștigat mai 
mult. M-am distrat pe cinste, Stern. 

— Și i-ai implicat pe fiica mea și pe soţul ei - nepoata și 
nepotul tău. O infracţiune făcută din curiozitate, în care ţi-ai 
propus să te ascunzi în spatele unor copii - copiii mei? 

Dixon nu răspunse. Se așeză iar pe canapea și aprinse 
bricheta pentru o altă ţigară. 

— Nu ţi-ai închipuit că John va spune Procuraturii ce e cu 
contul ăsta și cum a fost deschis? 

— Mda, mi-am închipuit, zise el. Doar că nu prea ardeam de 
nerăbdare să-ţi spun. Dixon se dădu pe spate și își întinse 
picioarele. Am dosarele acasă. O să le aduc. 

— Dixon, te-ai temut că nu o să te mai respect? 

— O, du-te dracului, Stern. Regret - am făcut-o, sunt vinovat, 
îmi recunosc vinovăția. O să am destul timp să mă căiesc. Așa 
că sună-i pe ăia de la Procuratură și să terminăm cu povestea 
asta. 

Cu un braţ pe speteaza canapelei, Dixon făcea inele cu fumul 
de la ţigară. 

— Eşti vinovat de multe, Dixon. Dar, din păcate, nu și de asta. 

Dixon își îndreptă spatele. 

— Ţi-ai ieșit din minţi? 

— Nu cred. Ești nevinovat, Dixon. 

— O, te rog. 

— Dixon, tu îmi spui exact ce crezi tu că gândesc ăia de la 
Procuratură. 

— Ai dreptate. 

— Ceea ce știi că nu-i adevărat. 

Luat din scurt, Dixon nu răspunse imediat. 

— Nu-i adevărat? 

— Să lăsăm motivele la o parte. Îmi tot spui că un individ 
bogat ar fura la fel de ușor ca unul sărac, și așa stau lucrurile de 
cele mai multe ori. Dar explică-mi, te rog, următorul lucru: spui 
că l-ai ispitit pe John să deschidă acest cont, ca să cadă vina pe 
altcineva, nu pe tine, dacă ar fi să se întâmple ceva. Și totuși, 


când Parchetul înţelege ce e cu contul acela, tu ascunzi 
documentele. 

— Și? Nu sunt chiar atât de fraier pe cât am crezut. În plus, ți- 
am spus: nu eram dornic să-ţi explic. 

— Simt că din alte motive. 

— Eşti drogat, Stern. 

— Spune-mi, Dixon, conform explicaţiei tale, cum a aflat 
Parchetul despre asta? Cine e informatorul, Dixon? 

Dixon dădu negativ din cap. Ca și cum nu s-ar fi gândit 
niciodată la asta. 

— Tu cine crezi că este? întrebă el. 

— După ce m-am mai gândit, am ajuns la concluzia că e 
Margy și că tu ai știut tot timpul, poate chiar ai îndrumat-o în 
acest sens. 

Dixon nu scoase un cuvânt. Ochii lui, bătând puţin în cenușiu 
sau verde, se dădură peste cap. 

— Ti-ai pierdut minţile. Complet. 

— Nu cred. 

— Eşti grozav, spuse Dixon. Ştii ce? Mă tot baţi la cap de luni 
de zile să-ţi spun. Mă interoghezi. Trimiţi moţiuni. O ameninţi pe 
secretara mea. Și acum, când eu cedez în cele din urmă și îţi 
spun ce s-a întâmplat, îmi spui că sunt un mincinos și mă acuzi 
de ceva din halucinaţiile tale. Du-te dracului, Stern. 

— Minunat discurs. 

Stern bătu o singură dată din palme. 

— Îmi recunosc vinovăția. 

— Pentru o infracţiune pe care nu ai comis-o tu? 

— Uite ce e, eu nu mai discut prostia asta. Ești avocatul meu, 
nu? 

— Acum, da. 

— Ei bine, vreau să-mi recunosc vinovăția. Fă târgul. Astea 
sunt ordinele mele. Instrucţiuni. Cum vrei să le zici. 

— Imi pare rău, Dixon. Nu pot să fac asta. 

— Atunci, te concediez. 

— Foarte bine. 

— Crezi că n-am s-o fac? Mă descurc și fără tine. Orașul e plin 
de avocaţi. Toţi muncesc pe bani. E ca sângele în apă. Până 
mâine, găsesc șase. 

— Nu ești vinovat, Dixon. 

Dixon ţipă cât putu de tare. 


— Să te ia dracu’, Stern. 

Fu ca o detunătură. Undeva, în clădirea tăcută, Stern auzea 
mișcări. Pe un hol, se deschise o ușă. 

— Nenorocitule. A existat vreun minut în viaţa ta când n-ai 
crezut că ești mai deștept sau mai bun decât mine? 

Dixon îl privea sălbatic. Se apropiase la câțiva metri de Stern, 
iar acestuia îi fu frică pentru un moment că Dixon îl va lovi. Dar, 
în cele din urmă, Dixon se întoarse și se aplecă spre seif. 

— Lasă-l, Dixon. Eu sunt citat. Seiful e responsabilitatea mea. 

Din ochii lui Dixon radia o furie fierbinte, de intensitate 
nucleară. Dar se îndepărtă. 

— Chiar îţi vine să crezi? întrebă el înainte să plece. 


— Aici e Stern. 

— Sonny la telefon. 

O salută călduros, o întrebă cum se simte. Vocea ei îi trezea 
aceeași furtună de sentimente, deși cumva mai îndepărtată. Se 
uită la ceasul telefonului, unul din dispozitivele lui ingenioase. 
Trecuse demult de cinci. 

— Ascultă, zise ea. Am primit cel mai ciudat telefon. De la 
clientul tău. Domnul Hartnell. Mi-a spus că vrea să aibă o 
întrevedere cu mine. 

— Ignoră-l, zise Stern imediat. 

— Am încercat. l-am spus că nu pot vorbi cu el de vreme ce 
are un avocat. Mi-a răspuns că te-a concediat. Așa e? 

Făcu o pauză, apoi îi spuse că nu era sigur cam cum stăteau, 
Dixon fiind extrem de nervos, sub influenţa stresului, pentru 
moment. 

— Dacă mă retrag, totuși, asta n-am s-o fac înainte ca el să 
aibă alt avocat. Sonny, insist să nu trataţi direct cu el. 

— Ei bine, Sandy, nu știu. Vreau să zic... 

— Nu te critic. 

— Înţeleg. 

Majoritatea judecătorilor ar fi reacţionat negativ, dacă 
procurorul trata direct cu Dixon. Cu Stern, care tocmai spusese 
că era ceva în neregulă cu clientul său, curtea ar fi apreciat că 
Parchetul profita de situaţie în mod inechitabil. Nici Sennett nu 
și-ar fi pus pielea la bătaie. Avea un caz bun, de ce să riște? Și 
Sonny, fără nicio îndoială, făcea aceleași calcule. 

— Voi vorbi cu Stan, spuse ea, în cele din urmă. Obișnuitul 


mod de a ieși din situaţiile dificile. Să înţeleg că domnul Hartnell 
ar dori să ridice o excepţie? 

— L-aș sfătui să n-o facă, zise Stern. Cu toată tăria. 

— Joci tare, spuse ea. 

El detectă umorul din vocea ei. Nu-și putea reține o anumită 
bonomie. li plăcea să fie în același ritm cu el, rămânând ea 
însăși. Era totuși suficient de drăguță pentru a nu mai insista. 

— Și cu seiful? întrebă ea. Ai vorbit cu Marta despre 
propunerea noastră? 

— Ce anume vreţi? întrebă Stern. 

Sigur că-și amintea. Era doar una dintre sutele de trucuri 
avocăţești, sperând că termenii se vor îmbunătăţi când erau 
repetaţi. Dar nu era așa. Ea propuse același târg: să predea 
seiful și să dea o declaraţie din care să reiasă că n-a umblat la 
conţinut. Și iată că sosise iarăși momentul, rutina vieţii de 
avocat. La urma urmei, nu era decât o semnătură. Cine ar mai 
ști, în afară de el? 

— Sonny, cred că n-am să pot s-o fac. 

— Uite ce e, zise ea; 

— Inţeleg. 

— Nu cred. Stan este foarte impulsiv. 

— Desigur. 

— Măi omule, rosti ea. Se gândi un pic. Nu-mi place cum 
evoluează lucrurile, Sandy. Chiar că nu-mi place. Clientul tău își 
dă seama că putem dovedi că el controlează acel cont? Ştii tu, 
Wunderkind. 

— Sonny, nu pot să-ți spun ce-am discutat cu clientul meu. 
Dar nu ţi-am înșelat încrederea. Sper să nu crezi altfel. 

— Știu. Vreau să spun... zise ea. Ascultă, trebuie să mă mai 
gândesc la asta - dacă găsesc un mod ca tu să-i spui, crezi că 
asta va conta? 

— Eşti foarte drăguță, Sonny, dar n-ar conta deloc. 

Ea ezită, gândindu-se. Din tăcerea ei, fu sigur că se pierduse. 

— Sandy, ești nebun. Dacă tu crezi că i-e frică cuiva din 
această clădire să-l trimită pe Sandy Stern la închisoare... 

— Nu-mi fac niciun fel de iluzii. Te asigur. 

— Și nu mai poate face nimeni nimic? 

Se gândi o clipă, nedorind să o convingă din nou. Făcuse asta 
la Dulin și, în cele din urmă, îi costase scump pe amândoi. 

— Poftim? întrebă ea. 


— Nu contează. 

— Ce anume? 

El oftă. 

— informatorul. 

Ea plescăi. 

— Ce anume? 

— Presupun că nici acum nu-i cunoști identitatea. 

— N-aș putea să-ţi spun, chiar dacă aș ști. 

— Sigur că nu. 

— Și atunci? 

— Cred că procurorul general a fost realmente încântat să mă 
tragă pe sfoară. Presupun că vei descoperi că sursa este o 
persoană de care Parchetul știe că sunt legat, ceea ce o 
plasează în mod firesc dincolo de orice bănuială. 

Se gândi dacă să spună „un client” sau chiar să dea numele 
lui Margy, dar cu cât ar fi fost mai exact, cu atât ar fi fost mai 
dificil. Ea mai spusese că nu-i poate confirma identitatea. 

— Mi-ar plăcea să știu, dacă bănuielile mele nu sunt exacte. 

— E chiar atât de important pentru tine? în legătură cu 
citaţia? 

— Extraordinar de important, zise el. 

— Nu promit nimic, spuse ea. Dacă aflu, bine. Nu știu ce să 
fac. 

Tăcură amândoi. Îl uimea din nou - era o persoană 
remarcabilă, atât de puternică. 

— Cum o mai duci? întrebă el. 

Nu îndrăznea să fie mai precis. Căsnicia ta, soțul tău. 

— Mai bine, zise ea. 

— Perfect, îi spuse el. 

— Mda, zise Sonny și tăcu. Dar meseria ne stoarce, îi mai 
spuse, înainte de a pune receptorul în furcă. 


Capitolul 44 


— Spuneţi-vă numele, vă rog, pe litere. 

— Alejandro M. Stern. Prenumele este A, 1, e,j, a, n, d, r, O. 
Numele este S,t,e,r,n. 

— M? întrebă Klonsky. 

Probabil că niciodată nu avea să-și astâmpere curiozitatea în 
ceea ce îl privea. 

— Mordecai. 

— A. 

Primi asta cu stoicism, întorcându-se apoi la notele ei. 

Sonny parcurse apoi obișnuitul preambul, ceea ce citise Stern 
în zeci de copii. Îi spuse că se afla în faţa unui mare juriu, 
special întrunit în luna martie a anului 1989, și descrise în 
câteva cuvinte ancheta 89-86 care privea „încălcarea titlului 18 
al Codului Statelor Unite, Secţiunea 1962”. Ea menţionă, de 
asemenea, că el nu se afla pus sub acuzare și că avocatul său 
era afară, putându-se consulta oricând cu el. 

— Şi numele ei este Marta Stern, cu aceeași transcriere? 

— Da, zise Stern. Se adresă grefierului așezat în faţa lui, 
Shirley Floss, care lucrase înainte cu judecătorul Horka: 

—M,a,r,t,a. 

Shirley zâmbea în vreme ce bătea la mașină. Pronunţia pe 
litere era toată sarea și piperul vieţii de grefier. 

Stern se așeză în boxa martorilor; era, în sfârșit, în sala de 
ședințe a marelui juriu - o curiozitate, care dura de treizeci de 
ani, era satisfăcută. Lângă el, la un pupitru din lemn de stejar, 
se aflau președintele juriului și secretarul, două femei de vârstă 
medie, selectate dintre juraţi pe criteriul funcţiilor ministeriale. 
Chiar în faţa lui se afla un birou pe care îl împărțeau grefierul și 
Klonsky; în rest, juraţii erau așezați pe băncile din sala dispusă 
în amfiteatru: Liga Naţiunilor, toate rasele, toate vârstele. Doi 
bărbaţi mai în vârstă dormeau; un tânăr cu faţă de bandit, cu 
favoriţi și păr lung, gras, citea ziarul. Alţii ascultau dezgustaţi. O 
femeie zveltă, atrăgătoare, între două vârste, avea în faţă un 
carneţel pe care lua note. Nu era nicio fereastră, nu venea nicio 
rază de lumină naturală. 

— Unde locuiţi, domnule Stern? 

Își dădu adresa, iar la următoarea întrebare răspunse că este 
jurist. Sonny se duse spre masă. 


— Domnule Stern, am să vă arăt ceea ce grefierul a numit GJ 
89-86, Proba 192. O recunoașteţi? 

Era citaţia care îi fusese înmânată. O sută nouăzeci și două de 
probe, se gândi Stern. John fusese extrem de ocupat. Nicio 
îndoială, ancheta era pe sfârșite, urma acuzarea. Klonsky îl puse 
s-o citească cu voce tare. 

— Și acum, domnule Stern, seiful despre care este vorba se 
află în posesia, custodia sau proprietatea dumneavoastră? 

— Refuz să răspund. 

— Din ce motiv? 

— Dreptul la apărarea clientului. 

Klonsky, care se aștepta la asta, se întoarse către 
președintele juraţilor, o femeie cu părul cărunt care purta 
ochelari. 

— Doamnă președinte, vă rog să-i cereţi martorului să 
răspundă. 

Pusă în încurcătură de faptul că trebuia să vorbească într-o 
piesă la care era de obicei martoră, președintele se uită în 
treacăt la Stern și spuse doar: 

— Răspunde. 

— Refuz, spuse Stern. 

— Din ce motiv? întrebă Klonsky. 

— Cel declarat. 

Sonny, care se mișcase formidabil până acum, păru să se mai 
gândească o clipă. Sarcina îi evoluase atât de mult, că îi 
ștersese orice urmă din obișnuita ei graţie. Aștepta în faţa lui, cu 
propriile ei gânduri și cu privirea îndurerată. 

— Domnule Stern, vă anunţ că va trebui să-l informez pe 
judecător de această sfidare a curții. 

— Nu intenţionez să sfidez pe nimeni, zise Stern. 

Klonsky ceru juraţilor să ia o pauză, timp în care 

Stern și cu ea urmau să se înfăţișeze la judecătorul Winchell. 
Juraţii erau mai mult sau mai puţin obișnuiți cu aceste trasee, 
așa că plecară cu toţii. Stern îi mai văzuse la tribunal, o armată 
de excursioniști veseli. Era o slujbă pentru ei, treizeci de dolari 
pe zi, parte din practica juridică, la fel de ciudată ca și 
obiceiurile chinezilor. Pentru pârât, acesta era sfârșitul unei vieţi 
respectabile. 

Sonny deschise ușa de la sala marelui juriu, iar Marta, 
îmbrăcată într-un costum de culoare închisă și ciorapi de nailon 


- de nailon! - privi înăuntru. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea pe Stern. 

— Ne ducem să vorbim cu judecătorul. 

Stern văzu pe faţa ei aceeași expresie latină, acceptând 
inevitabilul. 

Grupul - Sonny, Sandy, Marta și Shirley, grefierul, fiind nevoie 
și de ea - așteptară în tăcere lifturile leneșe din noua clădire 
federală. 

— L-am chemat pe Stan, zise Sonny. Va fi și el acolo. 

Procurorul general o să vrea să-l doboare, cerând aplicarea 
legii. Era clar că Stern nu apreciase exact cât de tare îl ura 
Sennett. Ruşine, ciudă, umilinţă; dorinţa fierbinte de a fi 
respectat. Oamenii, se gândi Stern, erau niște creaturi 
previzibile, demne de milă. 

Micul grup trecu strada supraaglomerată, în arșița verii. 
Shirley își luase într-o servietă mașina de scris și notele și le 
căra după ea într-un cărucior din cele folosite de stewardese. 
Vorbi cu Stern despre copiii ei. Cel mai mic era la colegiu și 
spera să ajungă ceva în radio și televiziune. Sonny și Marta se 
descurcară de minune. Terminaseră facultatea cam în același 
timp și aveau cunoștințe comune. Un tip, pe nume Jake, prieten 
de facultate de-al Martei, lucrase cu Sonny la curtea de apel. 

Sennett îi aștepta în anticamera judecătorului, într-un costum 
albastru, impecabil. Când grupul intră, procurorul general își 
studia unghiile. Strânse mâna Martei și a lui Stern. Simţindu-se 
oarecum sigur pe sine, Stern nici nu îi răspunse la salut. 

După un minut, ușa Moirei Winchell se deschise și judecătorul 
îi invită înăuntru. Era într-o cămașă strâmtă și avea părul, care 
încărunţea din ce în ce mai mult, dat pe spate, cu o bentiţă, 
ceea ce îi dădea un aer școlăresc. 

— Ei bine, nu pot spune că sunt încântată să vă văd. 

Își strigă și ea grefierul. 

Se așezară la masa de conferinţe, solidă ca o fortăreață. 
Lumina zilei era filtrată prin ferestre;  dreptunghiurile 
strălucitoare contrastau cu restul camerei care avea o înfățișare 
întunecată, ca de închisoare. Era o metaforă, se gândi Stern. 

— Scrie, zise judecătorul Winchell către grefierul ei. Domnule 
Sennett, înțeleg că depuneţi o moţiune? 

Stan arătă cu mâna către Sonny care scoase dintr-o mapă de 
cânepă o moţiune pregătită dinainte, prin care se cerea ca Stern 


să fie readus în fața marelui juriu și să răspundă la întrebările 
care îi vor fi puse. Era nevoie de asta, pentru că marele juriu nu 
avea dreptul de a-l sili să răspundă. Stern putea fi învinuit - și 
închis - numai dacă nu se conforma ordinului judecătorului de a 
răspunde. 

Moira lăsă moţiunea la o parte. 

— Bine, să auzim ce s-a întâmplat. Acesta este grefierul 
curții? 

Shirley începu să citească din carneţelul cu stenograme, cu o 
voce melodioasă care se mai oprea din când în când, pentru a 
interpreta simbolurile. Bob, grefierul judecătorului, ședea lângă 
Shirley, scriind ceea ce auzea la mașina lui de scris. 

— Răspunsul domnului Stern, încheie ea: „Nu intenţionez să 
sfidez pe nimeni”. 

Stern îl văzu pe Sennett cum se uita încruntat la piciorul 
mesei. 

— Bine, zise judecătorul, uitându-se la dosar, ce aveţi de spus 
în legătură cu moţiunea? 

— Avem obiecţii. 

Marta spuse că faptul de a fi primit sau păstrat seiful erau 
chestiuni implicate de relaţia avocatului cu clientul său. Ceru o 
săptămână pentru a prezenta un dosar în legătură cu asta. 
Sennett, vorbind astăzi în numele Parchetului, respinse acest 
lucru cu obișnuita lui vehemenţă reţinută. Nu era nevoie de 
dosare în această problemă, zise el, iar asta ar întârzia în mod 
nepermis activitatea marelui juriu. Marta reacţionă curajos, dar 
judecătorul fu în cele din urmă de acord cu Parchetul. Nu mai 
toleră chestiuni de acest gen la fiecare întrebare care îi era pusă 
lui Stern. 

— Dacă aveţi vreun precedent, îl ascult chiar acum, zise 
judecătorul. 

Marta scoase din geanta ei fotocopii după diferite aprecieri 
ale instanţelor, care veneau în sprijinul dreptului la apărare al 
clientului, pe care le întinse judecătorului și procurorului. Stătură 
liniștiți, inclusiv cei doi grefieri, în vreme ce judecătorul și 
procurorii citeau. 

Stan era în mod evident hotărât să-l pună imediat sub 
acuzare. În dimineaţa anterioară, Stern primise o scrisoare de la 
Departamentul de Justiţie, prin care era anunţat că urma să aibă 
o întâlnire cu Secţiunea Crimei Organizate marţea viitoare, la 


ora nouă dimineaţa, în Washington, DC. Dacă lucrurile se 
întâmplau ca de obicei, întâlnirea avea să fie scurtă, politicoasă, 
superficială. Și, cel mult peste două săptămâni, Procuratura 
urma să aibă câștig de cauză, iar Dixon Hartnell, fost mare 
mahăr, avea să fie, trei sau patru zile, un subiect gras pentru 
presă. Ziarele de afaceri de joi dimineaţa vor împrăștia zvonul 
iminentei lui puneri sub acuzare ca rezultat al unei scurgeri de 
informaţii. Ca urmare a aducerii la cunoștință a acestor acuzaţii, 
Stan o să ţină o conferință de presă, citind un comunicat, cu o 
privire perfect calmă care o să-l facă să arate foarte bine la 
știrile de seară. Vineri dimineaţă, punerea sub acuzare o să fie 
pe prima pagină a tuturor ziarelor și, probabil, o să facă 
subiectul unui articol în Journal și în The New York Times. Ca 
urmare, publicaţiile de la sfârșitul săptămânii aveau să pună din 
nou problema pe tapet, comparând iniţiativa lui Sennett, de 
combatere a corupţiei de la bursa din Kindle, cu alte asemenea 
iniţiative din ţară sau, și mai rău, or să recapituleze tragicul 
destin al lui Dixon Hartnell. 

Şi, de vreme ce reputaţia lui avea să fie distrusă, edificiul 
afacerilor lui Dixon se va prăbuși. Concurența o să-i alunge pe 
clienţii buimăciţi ai lui Dixon, iar angajaţii lui de marcă or să mai 
adauge o etapă încheiată la curriculum-ul lor. În lumina 
acuzațiilor, urma să fie pus un sechestru pe toată averea lui 
Dixon, astfel încât Stern va trebui să-i ceară permisiunea lui 
Klonsky, ca Dixon să poată încasa un simplu cec. Reporterii or 
să mișune în juriul casei lui Dixon și or să-l sune la birou pe linia 
particulară, iar Dixon o să observe un reflex de aversiune și 
aspră judecată în ochii fiecărei persoane pe care o s-o 
întâlnească. Pentru Stern, aceasta era de neconceput - imposibil 
să ţi-l imaginezi pe Dixon atât de jos sau, mai bine zis, capabil 
să facă faţă oprobiului public. 

— Uite ce cred eu, zise judecătorul. Terminase de citit 
precedentele Martei și nu părea că o să permită niciun fel de 
contraargument. Cred că aceste aprecieri nu-și au locul. În 
această circumscripție judiciară, în baza unor decizii ca Feldman 
și Walsh, avocatul trebuie să arate exact în sprijinul cărei 
întrebări sau articol cerut poate fi invocat dreptul la apărare. De 
fapt, dreptul poate să nu funcţioneze. Deci, trag concluzia că 
acest drept nu-l împiedică pe domnul Stern sau pe oricare alt 
martor să răspundă, dacă articolul citat se află în posesia lui. 


Altfel, curtea și apărarea s-ar putea încurca în niște proceduri 
care n-au, de fapt, niciun sens. În consecinţă, domnișoară Stern, 
vă voi respinge obiecţia și îi voi cere clientului dumneavoastră 
să răspundă. Acum. Îşi puse mâinile ei lungi pe masă. Nu avea 
niciun fel de bijuterie, în afara unei verighete subţiri, și nu avea 
unghiile lăcuite. Aș vrea să știu dacă clientul dumneavoastră 
intenţionează să răspundă, pentru că vreau să mă mai gândesc, 
înainte de a fi pusă în situaţia unei sfidări a curții. Vă puteţi duce 
în biroul meu, pentru a vă sfătui. 

— Cred că are dreptate, zise Marta, de îndată ce închise ușa 
biroului. 

— Sigur că are, spuse Stern. 

Camera era înghesuită - fusese probabil sediul unui notar 
atunci când fusese ridicată clădirea. Unul dintre pereţi era plin 
de cărţi și de fotografii ale lui Jason Winchell și ale unui câine, un 
setter, în diferite etape ale vieţii, de când era mic până când 
avusese pui. Ochii câinelui erau verzi și temători în vreme ce 
puii sugeau. 

— Tu vrei să răspund la întrebare? 

— Așa te-aș sfătui, zise fiica lui. 

Se întoarseră la masă. Marta spuse că Stern va răspunde la 
întrebare. Procurorii nu reacționară în niciun fel, dar judecătorul 
încuviinţă din cap. Era satisfăcută. 

— Bine. Care e următoarea întrebare? N-aș vrea să-i fac pe 
juraţi să-și piardă timpul - nu vreau să vă tot plimbaţi încoace și 
încolo. 

— Bine, și care e răspunsul? întrebă Sennett. 

Judecătorul se uită la Stern, dar Marta ridică mâna, pentru a-l 
împiedica pe tatăl ei să vorbească. 

— Cred că clientul meu va spune că seiful se află în posesia 
lui. 

Marta știa asta, pentru că văzuse iar seiful în birou, dar Stern 
păstrase pentru sine ce se întâmplase între Dixon și el, iar 
Marta, spre lauda ei, nu-l întrebase. Luase în serios obligaţia 
tatălui ei de a păstra secretele lui Dixon. 

Aflând că Stern era în posesia seifului, Sennett se foi și îi 
aruncă o privire lui Klonsky. Poate că pariase că așa era. Sonny 
nu reacţionă în niciun fel. În sala marelui juriu era foarte 
metodică, dar acum, înfruntând consecinţele, era mult mai puţin 
însufleţită și părea să se retragă treptat, în vreme ce Sennett 


dirija mai mult sau mai puţin de unul singur. Pălise; strălucirea 
trandafirie îi dispăruse. Stern nu se putu abţine să nu se 
gândească la Kate sau să nu se simtă reconfortat de orice semn 
de simpatie de-al lui Sonny. 

— Următoarea întrebare, spuse judecătorul din nou. 

— Următoarea întrebare, zise Sennett, este dacă seiful, 
inclusiv conţinutul lui, se află în aceeași stare ca atunci când 
domnul Stern l-a primit sau dacă ceva a fost scos din el. 

Marta începu să obiecteze, dar judecătorul dădea deja din 
cap. O întrebare o dată, îi spuse ea lui Sennett. Acesta șușoti 
către Klonsky care ridică din umeri apatică. 

— Întrebarea este dacă, după câte știa domnul Stern, ceva a 
fost scos din seif din momentul în care a fost emisă citaţia. 

Aceasta, din păcate, era o reformulare deșteaptă. Astfel pusă, 
întrebarea urma regulile anterioare, stabilite de judecător, și nu 
viza decât faptul dacă Stern păstrase posesia a ceea ce îi fusese 
cerut prin citaţie. Sennett lucrase bine. Dacă Stern răspundea că 
nu fusese luat nimic de acolo de când primise citaţia de la 
Sonny, Sennett ar fi încercat să se întoarcă la momentul în care 
Stern primise seiful. La asta s-ar fi putut obiecta. Desigur că nu 
o să răspundă la prima întrebare, își dădu seama Stern. 

— Bine, aveţi vreo obiecție? 

— Faptul că îl întrebaţi dacă știe, zise Marta, nu relevă dacă 
clientul i-a spus sau a aflat singur. 

— Vom lăsa la o parte discuţiile cu clientul său, aruncă 
Sennett. 

— Deci, întrebarea este, spuse judecătorul: lăsând la o parte 
discuţiile martorului cu clientul său, știe domnul Stern dacă s-a 
scos ceva din seif de când i-a fost înmânată citaţia? 

Sennett încuviinţă din cap. Asta era întrebarea. 

— Mai există vreo obiecţie? întrebă judecătoarea. Stern îi 
șopti Martei: revendică dreptul de apărare. 

Așa și făcu, spunând că întrebarea punea încă în discuţie 
relaţia dintre avocat și clienţii săi și putea să scoată la lumină 
doar părerile avocatului. 

— Foarte bine, spuse judecătorul. Resping aceste obiecții. 
Întrebarea, la fel ca cea de dinainte, se referă la faptul următor: 
ce a fost sau nu în posesia pârâtului, fără să se ia în considerare 
discuţiile dintre martor și clientul său. In consecinţă, îi cer 
domnului Stern să răspundă. Repet că prefer să știu dacă are de 


gând să o facă. 

Judecătorul își indică iarăși biroul. 

— Nu, zise el, când rămaseră singuri. 

— Tată! 

— Nu o să răspund. 

— De ce nu? 

— Nu pot să răspund. 

Stern căzu pe o canapea micuță, acoperită cu tweed gros, 
cafeniu. Se simţi dintr-odată obosit. Marta rămase în picioare. 

— Inainte, mi-ai spus că a luat seiful și că nu te-a lăsat să-l 
deschizi. 

— Într-adevăr, zise Stern. 

— Așa că n-ai de unde să știi dacă a fost scos ceva de acolo. 
Marta îl fixă pe tatăl ei. Cum ai putea să știi? 

El dădu negativ din cap - nu va răspunde. 

— Ei, hai! 

Stern se uită pe pereţi - diferite premii, o medalie din partea 
unei societăţi feminine. După cum bănuise Stern, judecătorul 
avea un birou neîngrijit. 

— Dacă aș răspunde, zise Stern, că, după câte știu eu, 
conţinutul a fost modificat, ce s-ar înțelege? 

— Te-ar întreba ce lipsește, de unde știi că lipsește, cine a 
avut acces la seif, unde a fost ţinut dacă știi cine are lucrurile 
lipsă. 

— Și ar putea fi susţinute obiecțiile noastre? 

— Poate, pentru unele întrebări. Depinde de ceea ce știi. 

— Poate, pentru unele. Dar, în mod sigur, judecătorul Winchell 
îmi va cere să spun cine a avut acces la seif și unde s-a aflat el. 

— Cam așa ceva, zise Marta. Vrei să-mi spui că el a luat ceva 
din seif, și tu știi asta? 

Din nou, refuză să răspundă. 

— Tată... 

— Marta, dacă eu declar că Dixon a luat seiful, că Dixon l-a 
adus înapoi și că ceva lipsește, ce concluzie vor trage procurorii 
și marele juriu? 

— Evident... 

— Tocmai. Deci nu pot să mă angajez pe această traiectorie. 
Nu voi da răspunsuri care să dăuneze clientului meu. De 
asemenea, nu am chef să discut cu nimeni despre conținutul 
seifului. 


— Pe ce bază? 

Stern ezită pentru un moment. 

— Dreptul la intimitate. 

Nu exista așa ceva în procedura penală. Amândoi știau asta. 
Marta își studie tatăl. Stern intuia bătălia din ea, raţiunea luând 
locul sentimentelor. Undeva, dacă ea era destul de deșteaptă, 
exista un argument care l-ar convinge, care l-ar salva de sine 
însuși. Ochii ei mici și întunecaţi ardeau. 

— Nu ţi s-a pus niciuna dintre aceste întrebări acum. Tot ce 
vor să știe este dacă a fost sau nu modificat conţinutul seifului. 
Da sau nu. Dacă apare vreo problemă ulterior, o să vedem 
atunci. 

— Nu. Odată ce am pornit pe această cale, nu mai există 
posibilitatea de oprire. 

Marta mârâi. 

— Ce era în seif? 

El dădu din cap. 

— De unde știi? 

Își scutură capul din nou. 

Marta îl privi concentrată. 

— Mătușa Silvia, spuse ea, în final. Ea ţi-a spus. Pe ea o 
protejezi. 

— Eşti extraordinară, Marta, dar nu ai dreptate. 

— Nu te înţeleg. Nu înţeleg ce crezi tu că știi. Și nu înţeleg 
această loialitate faţă de el. Nu îl urăști? După toate câte a 
făcut? 

Stern ezită. 

— Haide, spuse Marta. 

— Am o datorie față de Dixon. Procuratura poate să caute 
dovezi împotriva lui în tot restul lumii, și se pare că a și făcut-o. 
Dar el are dreptul să știe că avocatul lui nu se va alătura 
acuzării. 

— Nu ai datoria de a încălca ordinele curţii. Asta e o chestiune 
de filosofie personală, nu de lege. 

— În ceea ce mă privește, Marta, nu are importanţă. Și dacă 
ar avea, nu aș folosi sistemul juridic pentru a-mi regla conturile 
cu Dixon. 

Marta dădu din mână a lehamite. 

— Ce zici de al cincilea amendament? întrebă ea deodată. 

— Nu. Nu cred că Dixon are astfel de drepturi. 


— Nu, nu. Despre tine. Poţi fi nevinovat și să te prevalezi de al 
cincilea amendament. Dacă declari că ceva a fost luat în timp ce 
tu erai citat, poţi fi tu incriminat. Deci... 

Marta era entuziasmată. Se convinsese că asta era soluţia. 

În schimb, Stern știa că nu era așa. Dacă ar fi procedat astfel, 
procurorii ar fi obţinut prompt o imunitate, desfiinţându-i tactica, 
și nimic nu ar fi fost câștigat, în schimb judecătorul ar fi fost 
tracasat. 

Învinsă, Marta se așeză lângă el. 

— Nu înţeleg. Cum poţi să îţi faci așa ceva doar pentru a-l 
aranja pe el? 

— Dacă ar fi să-l „aranjez” pe unchiul tău, aș minţi și mi-aș 
rezolva toate problemele. Poate că sunt prea laș ca să fac așa 
ceva. 

— Tată, te rog. Dacă îl înfrunţi pe judecător astfel, fără niciun 
motiv legal, te va băga la închisoare. 

— Atunci asta urmează să se întâmple. 

Fiica îl privi câteva momente. 

— lisuse, spuse ea. Şi te plângi de el. Ce era în seiful ăla 
nenorocit? 

El dădu din cap din nou. 

Se întoarseră în sală. Judecătorul discuta despre filme cu 
grefierii. 

— Bine, se înregistrează, spuse ea. 

Marta își împreună mâinile, le puse pe masă în faţa ei și 
anunţă că Stern refuză să răspundă la întrebare, pe baza 
relaţiilor privilegiate dintre avocat și client, și a amendamentului 
al șaselea. judecătorului, acuzării, chiar și grefierilor le trebui 
câtva timp ca să priceapă. 

— Adică? zise Sennett. 

— Clientul meu crede că procurorul intenţionează să-i 
folosească mărturia împotriva clientului său, explică Marta. 

— Chiar dacă este sau nu așa, zise judecătorul Winchell, cu 
ochii plecaţi spre podea, trebuie să răspundă. Nici privilegiul și 
nici Constituţia nu sunt motive pentru a refuza. 

— Nu va răspunde, spuse Marta. Stătea dreaptă și 
implacabilă. Nu arăta nicio urmă de îndoială. Minunat, gândi 
Stern, în ciuda situaţiei. 

Judecătorul își acoperi ochii cu mâna. 

— Bine, zise ea în final. O să văd cum o să încadrez în final 


această nesupunere, presupunând că va avea loc. Se îndreptă în 
scaun. Dar vreau să știți, domnule Stern, că, dacă insistaţi, am 
intenţia de a vă preda șerifului și voi lăsa pe seama curţii de 
apel să hotărască dacă ordinul meu va fi menţinut. Și vă 
avertizez că înfățișarea dumneavoastră în fața marelui juriu nu 
s-a terminat. Va trebui să continuaţi să răspundeţi la întrebările 
procurorilor sau să refuzaţi, după cum credeţi de cuviinţă. 

Judecătorul Winchell îl fixă cu privirea ei dură. Niciun pic de 
prietenie. Nimic. Se aflau în miezul vieţii profesionale a Moirei 
Winchell - autoritatea ei de drept. Primindu-i privirea puţin 
îngrijorat, Stern reuși să dea din cap. 

În tăcere, întregul grup se deplasă spre noua clădire federală. 
După un timp, Stan îi părăsi. Trebuia să ţină un discurs în timpul 
prânzului. Fără îndoială că nu i-ar fi displăcut să fie de faţă când 
i se puneau cătușele, dar nu mai erau decât patruzeci și cinci de 
minute și Stan, întotdeauna punctual, nu avea timp. li spuse un 
cuvânt sau două lui Klonsky și îi lăsă să se îndepărteze prin 
căldura amiezii, înconjurați de zgomotele mașinilor și ale 
șantierelor. 

În faţa sălii marelui juriu, juraţii făceau o pauză, bând cafea, 
pălăvrăgind, fumând. Sonny ridică o mână, pentru a-i aduna pe 
toţi în jurul ei. 

Rămase cu Stern și cu Marta în faţa ușii. _ 

— Ştiu că este o chestiune de principiu, îi spuse lui Stern. Işi 
puse mâna pe braţul lui, un gest puţin deconcertant, având în 
vedere împrejurările. Dar cred că este o greșeală. Te rog să te 
mai gândești. 

În sala marelui juriu, Stern își reluă locul. Klonsky citi prima 
întrebare, după notițe: se afla el în posesia seifului? 

— Da. 

Ea își studie din nou carnetul. 

— Lăsând la o parte relaţiile cu clientul, știe domnul Stern - 
ștergeţi asta - aveţi cunoștință despre lucruri scoase din seif 
după data când aţi devenit subiectul citaţiei GJ 89-86, Proba 
192? 

— Refuz să răspund. 

Sonny se uită la el, palidă, încordată. 

— Precizaţi motivele. 

Terminară repede. Marele juriu fu uimit când Klonsky ceru o 
altă pauză. 


Marta stătea chiar lângă ușă. 

— Rahat, zise ea când ușa se deschise. 

Klonsky îl rugă pe Barney Hill, grefierul, să o sune pe 
secretara judecătorului Winchell să-i spună că se întorc. Toţi 
patru porniră pe stradă. Marta rămase în urmă cu Stern și îi 
vorbi înfierbântată. 

— Am de gând să implor. Am să folosesc orice argument - 
treizeci de ani de avocatură, moartea mamei, orice. Și nu vreau 
să mă bombănești. M-ai auzit? 

El dădu din cap, zâmbindu-i un pic, și continuă să meargă, 
deodată eliberat de griji și de îndoieli. 

Judecătorul știa ce se întâmplase și se duse liniștită în sală, 
când aceștia intrară. Secretara intră și anunţă întoarcerea lor, 
dar ușa rămase închisă, cei patru - Stern și fiica lui, Klonsky și 
grefierul - așteptând în anticameră. Sonny, din cine știe ce 
motiv, era mai palidă. Se așeză pe scaunul gol din faţa lui Stern, 
cu buzele strânse, cu fălcile încleștate, uitându-se în gol. Parcă 
se gândea la ceva, se gândi Stern, și era extrem de drăguță. 
Atunci intră și Bud Bailey, unul dintre şerifi, un nătărău chel, în 
uniformă, cu pistol și cheile zdrăngănind. Sosirea lui îl irită pe 
Stern, ca o notă prost luată. 

Bailey îi salută, atât pe Stern, cât și pe Klonsky, spunându-le 
pe nume, apoi se uită la secretara judecătorului. 

— A sunat? 

Sonny se îndreptă în scaun, încordată când apăru Bailey. 

Secretara îl pofti mai întâi pe Bailey înăuntru. Urma să 
primească instrucțiuni în legătură cu arestarea lui Stern. Stern 
își imaginase toate acestea înainte și se simţi împresurat. O să 
fie condus în arestul poliției, o cușcă cu plasă, care semăna cu o 
colivie pentru oameni. O să stea acolo câteva ore. Dacă 
judecătorul de la curtea de apel nu va da repede o dispoziţie, o 
să fie transportat cu duba la centrul corecţional federal. Acolo, o 
să i se ceară să se dezbrace complet, apoi o să fie 
percheziţionat din cap până în picioare, apoi o să se aplece în 
faţă, pentru a fi examinat în anus de un paznic. Apoi o să i se 
dea o pijama albastră. Nu o să stea mult acolo. Redactaseră 
seara trecută o petiție; Marta o avea cu ea și o să se ducă să o 
depună imediat la etajul al doisprezecelea. Marta și cu el îl 
contactaseră pe George Mason, președintele baroului local de 
avocaţi, un tip cu prestanţă, care promisese să întrunească 


Consiliul Guvernatorilor pentru a depune un compediu amicus. 
Oricum, Mason o să adune zeci de avocaţi, pentru a semna o 
petiție către curtea de apel. Aceasta, mai mult ca sigur, o să 
dispună eliberarea lui Stern și o să stabilească de urgenţă un 
program de audieri. Începând cu apelul, Marta insistase deja să 
predea cazul lui Mason, decizie cu care Stern era de acord. 
Problema, desigur - adevărata problemă - era cum va proceda 
el, de îndată ce curtea de apel va decide că trebuie să răspundă 
întrebărilor marelui juriu sau să se întoarcă la închisoare. 

Klonsky luă, pe neașteptate, cuvântul: 

— Mai vrei să faci judecătorului o scurtă expunere a cazului? o 
întrebă pe Marta. 

— Desigur. 

— Cred că așa ar trebui, zise Sonny. Cred că discuţiile m-au 
convins că există câteva chestiuni serioase. 

Marta clipi. 

— Sigur, spuse ea din nou. 

Stern începu să vorbească. Ce discuţii, era cât pe-aci să 
spună, dar fiică-sa îl trase de mânecă și își roti privirea, furioasă, 
în pragul violenţei. Șopti clar. 

— Taci din gură. 

Stern își întoarse privirea. 

— Sennett te va concedia, îi spuse Sonny. 

— La dracu’, exclamă Marta. 

— Treaba e scârboasă, zise Sonny. 

Remarca nu privea nimic anume: era o concluzie finală. Stern 
habar n-avea pe cine condamna ea, dar concluzia era fermă. Ea 
se uită la Stern. 

— Să ştii că aveai dreptate. Înţelegi ce vreau să spun? 

La început, nu înţelesese. Apoi pricepu: informatorul. Asta o 
enervase - să vadă duplicitatea lui Sennett, jocul lui meschin, 
abil. 

Se deschise ușa de la biroul judecătorului. Bud Bailey venea 
în urma Moirei Winchell. 

— Sandy, zise ea, înainte ca ei să intre, Bud Bailey va merge 
cu tine la marele juriu. Când ești gata, te va reţine la biroul lui 
până când hotărăște curtea de apel asupra petiţiei tale. Este tot 
ce pot să fac. 

Chiar și Moira Winchell, care era atât de fermă, nu se afla în 
largul ei. Capul i se mișca în stânga și în dreapta, ca al unei 


bătrâne doamne când îi spuse că era tot ce putea face. 

Marta luă atunci cuvântul. După discuţie, ea și Klonsky 
hotărâseră că existau câteva chestiuni serioase. Procuratura va 
fi acum de acord cu o întârziere de o săptămână, pentru a-i 
permite lui Stern să facă o expunere a cazului. 

— A, serios? întrebă judecătorul. Se întoarse spre Klonsky. 
Domnul Sennett păruse foarte hotărât. 

— Poate că nu e de acord cu mine, zise Sonny. Dacă nu este, 
săptămână viitoare nu voi mai fi aici. 

Zâmbea echivoc; viza propria ei ironie. 

— Vrei să vorbești cu el? întrebă judecătorul. 

— Nu pot să dau de el, spuse ea. 

— Inţeleg, zise judecătorul. Moira știa că primea un anumit 
mesaj. Clasat, spuse. Care e problema? 

Stern, fiica lui, Sonny schimbară priviri între ei. Niciunul nu 
răspunse. 

— Expunerea ta, luni, răspunsul, joi dimineaţă la ora zece, 
spuse judecătoarea, arătând spre Marta și Sonny, apoi din nou 
către Marta. Se mai uită încă o dată, în tăcere, la cei trei, apoi 
ridică din umeri către Bailey, comisarul. E secret, zise ea. 


Capitolul 45 


Peter fusese somnambul în copilărie. Nişte întâmplări 
îngrozitoare. Deoarece Clara se culca devreme, Stern era cel 
care trebuia să facă faţă situaţiei. Odată, Stern îl găsise gata de 
plecare, cu pălăria pe cap și mănuși în mâini, cu toate că erau în 
miezul verii. În altă noapte, Peter coborâse să cânte la clarinet. 
Altădată, Stern auzise apa de la baie curgând. Crezând că este 
Clara, se uitase într-o doară înăuntru, dar îl găsise pe Peter în 
cadă, îmbrăcat în pijama. Era complet adormit, apa încadrându-i 
sclipitoare fața întunecată, liniștită. In vremea aceea, se 
recomanda - probabil așa era și astăzi - să nu-l trezești pe cel 
aflat în criză. Stern îl scosese ușor din apă, îi dăduse jos hainele, 
îi uscase trupul slăbuţ, apoi îl îmbrăcase cu altceva. In acea 
stare, Peter răspundea la instrucţiuni, ca și cum ar fi fost în 
transă. Mergi. la-o la dreapta. Totuși, nu putea vorbi. Era o 
scenă îngrijorătoare. Precum cei sculați din morţi. Visele din 
timpul somnului nu erau suficiente pentru a elibera toate forțele 
lui Peter. Trebuia, efectiv, să le dea viaţă. După întâmplarea cu 
cada de baie, Peter spusese că a visat că fusese murdar. 

Gândul că Peter merita să i se permită să-și împartă 
necazurile cu cineva îl determinase pe Stern, joi după-amiază, 
să se ducă la el acasă, într-un apartament de bloc. După 
aventurile cu marele juriu, fusese mult prea absent ca să poată 
lucra. Era îngrijorat în legătură cu Klonsky care, consternată de 
manevrele abile ale lui Sennett, poate că își primejduise o 
carieră promițătoare, în vreme ce Stern voia să profite de 
amânare. În cele din urmă, gândul îl duse la Peter. Aproape de 
ora trei, sunase la fiul său la birou, dar acolo i se spusese că 
Peter nu avea program joia. Apoi încercase să-l găsească acasă. 
Se părea că era acasă - suna ocupat - iar Stern, după câteva 
încercări de a-l prinde la telefon, se hotărâse să se ducă la el, 
atâta timp cât se mai simţea în stare. Nu voia nicio confruntare. 
Niciun tărăboi. Presupunerea lui manifestă era că Peter era bine 
intenţionat și legat de anumite obligaţii profesionale. Dar Stern 
ajunsese la concluzia că cel mai bine ar fi fost ca adevărul să 
iasă la lumină. Prefera să nu aibă alte confuzii atunci când o să 
ajungă, mai devreme sau mai târziu, la explicaţia dureroasă cu 
John și cu Kate. Asta, se temea el, s-ar putea să arunce în aer 
edificiul familiei; or să plutească prin spaţiu, ca niște bucăţi de 


asteroid, din aceeași materie, pe aceeași orbită, dar fără nicio 
legătură între ele. Numai Marta s-ar fi putut să vadă lucrurile ca 
tatăl ei, până la urmă, dar chiar și ea avea să fie în cumpănă. 

Stern stătea în obscuritatea holului, încercând să facă 
legătura dintre nume și butoane. „4B P.Stern”. Aici. După 
părerea lui Stern, zona din sudul râului era o parte dezolantă a 
orașului. Fusese mai întâi teritoriul vagabonzilor și al 
misionarilor, până să ajungă aici febra modernizărilor, în urmă 
cu cinci ani. Vechile biserici, tipografiile, chiar și staţiile de tren 
dezafectate fuseseră transformate în apartamente micuţe, dar 
zona nu era deloc atrăgătoare. Străzile erau goale; puţină 
vegetaţie, nici un copil. Câţiva vagabonzi pierduţi se mai 
întorceau aici din obișnuinţă sau din greșeală și stăteau în 
pragul ușilor, cu capetele întunecate sprijinite de plăcuţele 
sclipitoare. Se părea că toți chiriașii erau ca Peter, tineri și fără 
copii, bucuroși să locuiască undeva aproape de centru. 

O tânără drăguță intră în holul blocului. Era îmbrăcată în 
haine de oraș - un costum albastru, pantofi fără toc, pentru 
drumul de la birou până acasă, și căști galbene. Ușa de la 
intrare era activată de o cartelă electronică pe care ea și-o 
scoase din geantă. Stern apăsă pe butonul de la apartamentul 
lui Peter, dar, cum tânăra îi deschise ușa, el intră. Urcând scările 
- niciuna dintre aceste clădiri nu avea lift - se pregăti pentru 
întâlnire. Fără scene, își propuse. Bătu la ușa fiului său. După un 
timp, faţa lui Peter apăru în deschizătura ușii atât cât îi permitea 
lanţul pus. 

— Tată. 

Figura lui Peter fu invadată de emoţiile obișnuite: tulburare, 
surpriză. Și, Dumnezeule, această - această eternă neplăcere. 

— Pot să intru? 

Peter nu răspunse. În schimb, închise ușa pentru a scoate 
lanţul. Se auzise vreo mișcare înăuntru ? Nu era nimeni acolo 
când Peter deschise larg ușa. Doar tânărul. Era îmbrăcat în 
costum de ciclism - o bluză ţipătoare și pantaloni scurţi, negri, 
cu benzi laterale reflectorizante și cu pantofi cu talpă subţire. 
Părul lung al lui Peter era zburlit. Bicicleta lui, cu cascheta 
neagră atârnată de ghidon, era sprijinită de perete, aproape de 
ușă; părea o piesă de mobilier, la fel ca toate celelalte. 

— lisuse, tată, de ce n-ai telefonat? 

Îi spuse că nu reuşise să-l prindă la telefon. 


— Trebuie să discutăm ceva. 

— Ceva? 

Stăteau încă lângă ușă, iar Stern se uita cu încredere prin 
apartament și chiar făcu un pas. Era doar puţin mai bun decât 
un studio. Bucătăria, sufrageria și camera de zi erau contopite 
într-o singură încăpere, iar dincolo de zidul comun erau 
dormitorul, cu un singur pat, și baia. Era decorat modest - afișe 
de operă și mobilă deschisă la culoare, din material sintetic, 
modernă și ieftină. Peter nu îl invitase încă să ia loc. 

— Despre ce fel de probleme? 

— În legătură cu mama ta, zise Stern. Sper că voi avea o 
discuţie sinceră cu tine. 

Peter avu parcă o tresărire. Poate că era din cauza subiectului 
- sau, mai degrabă, a ideii unei discuţii deschise cu tatăl lui. 
Neluând în seamă lipsa de ospitalitate a fiului său, Stern se 
plimbă prin camera de zi, uitându-se primprejur. 

— Foarte drăguţ, zise el. 

Fusese doar o singură dată aici, imediat după ce blocul se 
dăduse în folosință, când totul era gol și în întregime alb. 

— Uite ce e, tată, spuse Peter, am altceva de făcut acum. 

— Nu am de gând să discut mult, Peter. Cred că am mai 
multe de spus decât tine și, oricum, nu e prea mult. 

— Despre ce? 

Stern, în cele din urmă, se așeză pe canapea. 

— Peter, mi-am închipuit demult că ești implicat și altfel decât 
emoțional atunci când m-ai determinat să nu permit autopsia 
mamei tale. Peter îl privi fix, cu ochii lui albaștri. Sincer, am fost 
dezorientat când am venit la tine la birou, zise Stern. Păreai atât 
de convins că venisem din cauza vreunei noi partenere care 
avea chestia aia. Îmi dau seama acum că tu te gândeai că am 
fost infectat înainte, subclinic, și că eu am dat boala mai 
departe. De aceea ai insistat să-mi faci analizele atât de riguros. 

Peter își ridică mâinile, cu o privire  înnebunită, 
neîncrezătoare. 

— Tată, nu acum. 

— N-am venit să te critic. Dimpotrivă... 

Peter se aplecă înspre tatăl său și îi spuse răspicat: 

— Tată, mai e cineva aici. Am un oaspete. 

Chiar atunci, ca o replică, cineva tuși în dormitor. Sunetul nu 
putea fi confundat. 


Era un bărbat. 

— Înţeleg, zise Stern. 

Se ridică imediat. Cu toată hotărârea de a rezista, îl 
cuprinseră greaţa și ameţeala. Acest mod de viaţă - oricum s-ar 
fi numit - era departe de el. Nu actele, ci chiar filosofia. De fapt, 
lui Stern nu-i păsa de bărbaţi. Ei erau aspri, uneori vicioși și, în 
general, oameni de nimic. Femeile erau mult mai bune, cu 
excepţia faptului că îl înspăimântau. 

— Păi, trebuie să vorbim curând, spuse Stern. 

Incercă să se uite la fiul său, dar fu destul de departe de a 
izbuti. Și, în loc de asta, se uită la vârfurile pantofilor. Acolo, 
sprijinită de măsuţa de cafea, văzu o servietă, a oaspetelui, fără 
îndoială. Era din vinilin albastru, cu multe fermoare și cu o 
etichetă. Stern mai văzuse această servietă. Pricepând asta, fu 
cuprins de alte emoţii - panică, furie, lipsă de control: îl 
cunoștea pe acest bărbat. 

— Uite, vom cina împreună, zise Peter. 

— In seara asta? 

— Nu. Daro să te sun. 

Peter îl apucă de braţ. 

Era slab și bolnav. Putea să trăiască fără să știe anumite 
secrete, nu-i așa? Constrângerile vieţii erau fără speranţă. Cu 
capul întors, Stern se uită din nou la servietă. Eticheta era o 
carte de vizită mărită - Stern mai văzuse așa ceva - dar nu 
putea fi citită de unde se afla el. Il lăsă pe Peter să-l conducă 
până la ușă. 

— Curând, s-ar putea să fiu la închisoare. 

— La închisoare? 

— O poveste interesantă. 

Peter dădu din mână. Nu voia să știe - sau nu voia să audă și 
vizitatorul său. Pornind de la această atitudine, un nou semnal 
de alarmă. Stern își întoarse ochii spre servietă. Poate de la 
distanţă, în mod paradoxal... 

Și, într-adevăr. Nu numele, de fapt. Prinzând curaj, Stern își 
eliberă braţul din mâna lui Peter și se aplecă pentru a fi sigur că 
nu se înșală. 

— Rahat, rosti Peter, în spatele lui. 

Stern se ridică și își îndreptă haina, un gest reflex pentru un 
avocat pledant înaintea confruntării cu un martor important. 

— Agent Horn, spuse el tare. Arată-te. 


— Rahat, zise Peter din nou și mai disperat. 

Stern nu se obosi să se uite înapoi la fiul său. Privea ușa 
dormitorului. 

— Cum spui tu, agent? „Nu mă face să vin eu să te iau”. 

Kyle Horn, în haine sport și pantofi albi, intră în camera de zi. 
Mesteca gumă și încerca să zâmbească. 

— Bună, Sandy, spuse el când Stern se uită, în sfârșit, la el. 

Peter se așezase pe canapea și se uita pe fereastră, departe, 
unde fără îndoială că ar fi vrut să se afle. Horn, fără rușine, 
continua să zâmbească. Stern stătea drept ca un soldat. 

— Te rog să-i spui din partea mea distinsului procuror general 
că am un set interesant de moţiuni. 

Horn dădu din cap. 

— N-am făcut nimic rău. N-au fost violate drepturile nimănui. 
Ar trebui să te liniștești. 

— Nu am să mă „liniștesc”. Orice persoană decentă ar fi 
profund ofensată de acest lucru: să-l folosești pe fiul avocatului 
- nepotul acuzatului - ca informator. 

— Totul a fost corect, spuse Horn. 

Se apropie de Stern și își luă servieta de lângă picioarele 
acestuia. 

— Ai să vezi. 

— N-am să văd niciodată, spuse Stern. 

Horn era aproape de ușă, cu mâna ridicată spre Peter, în 
semn de rămas bun. 

— Păstrăm legătura, îi zise lui Peter. 

— Ce pot să spun, Kyle? Se mai întâmplă și rahaturi de-astea. 

— Hei, făcu Horn, deschizând ușa. Clipi. Viaţa este plină de 
surprize, îi spuse el lui Peter. 


Capitolul 46 


— Nu îmi pare rău, îi spuse Peter tatălui său. Am procedat 
corect. Așa că nu te mai uita la mine dispreţuitor. 

Peter îi mai susţinu privirea o clipă, apoi se depărtă. Scoase o 
sticlă de apă minerală din frigider, o desfăcu, se așeză singur la 
măsuţă și o bău. Își acoperi gura cu mâna când sughiţă, apoi își 
concentră atenţia asupra peretelui. 

Stern îi urmă în bucătărioara vopsită în alb, concepută după 
criteriul eficienţei, tipică acestui sfârșit de secol, cu prăjitorul și 
cuptorul cu microunde așezate sub dulapurile suspendate. Stern 
își puse haina de la costum pe speteaza scaunului metalic din 
faţa celui pe care se așezase Peter. Fiul său se uită la el o dată 
sau de două ori. 

— Peter, cred că apăr un nevinovat. 

Peter își luă ceva de pe limbă și se uită atent la degetele lui. 

— Nu ţi-a spus nimic, nu-i așa? 

Stern se gândi un moment. 

— Foarte puţin. 

— Așa mai merge. Nu puteam să-mi închipui că păstrezi 
secretul din considerente tactice. Continua să nu se uite la 
taică-său. Eram aproape sigur că nu știi. 

— Ştiu destul, Peter, cât să-mi dau seama că ai minţit. 

Peter se întoarse către el. 

— Nu te pripi cu astfel de afirmaţii, zise el. Nu înţelegi ce s-a 
întâmplat. 

Niciunul nu vorbi. Compresorul de la frigider scoase un bâzâit, 
iar motorul unui autobuz hurui pe stradă. Peter își mișcă bărbia, 
gânditor. 

— Cam cu cinci sau șase săptămâni înainte de moartea 
mamei, spuse Peter, Kate a venit la mine. Într-o dimineaţă, 
înainte de școală. Condusese vreme de patruzeci și cinci de 
minute și, imediat ce a ajuns, s-a dus glonţ la toaletă și a 
început să verse. Așa că marele diagnostician spune: „Ştii, cred 
că ești însărcinată”. Și ea îmi răspunde: „Da, sunt. De aceea am 
venit. Am nevoie de numele unei clinici discrete, pentru a face 
un avort.” „Ce să faci?!” Și așa îmi spune ea întreaga poveste. 
Despre John. Cum crede el că nu va reuși în viaţă niciodată. Cât 
de prost se simte în familie. Ştii, chestii pe care ni le-am spus și 
noi de un milion de ori. Și cum, din cauza acestui lucru, și din 


cauza ei, de asemenea, a făcut o chestie total prostească la 
serviciu. Cu adevărat prostească. Era hotărât să ajungă să fie 
admis la bursă. Presupun că se gândea că, dacă dovedește că e 
priceput, atunci v-ar fi rugat, pe tine și pe mama, să adunaţi 
suma necesară pentru a închiria un loc. Dar unchiul Dixon nu 
voia să-l lase pentru nimic în lume în ring. John îl ruga tot timpul. 
Dixon îl privea așa cum îl privim cu toţii: prost ca noaptea. Și nu 
este. Chiar nu este. 

— Se pare că nu, zise Stern. 

Peter zâmbi, remarcând tonul sec al tatălui său. 

— Kate, spuse Peter, vedea că nimeni nu o să-l ia pe John în 
serios până nu o să demonstreze că a făcut bani în acest mod. 
Așa că ea i-a propus să deschidă un cont la MD. El era chiar 
acolo, la biroul de comenzi. Putea să-și înregistreze propriile 
comenzi. Ar fi fost aproape ca și cum s-ar fi aflat în ring. Kate 
semnase formularele. Știau amândoi că angajaţii unei firme nu 
aveau voie să încheie afaceri în nume propriu, dar asta era o 
infracţiune minoră, zise Peter. Toată lumea o comitea. 

— Şi i-au zis Wunderkind pentru că ăsta e el, în mintea lor, 
sau ceea ce își imaginează că va fi. Peter se gândi o clipă. Cred 
că el i-a promis că vor fura împreună cinci mii de dolari, pentru 
a porni treaba, dar n-au reușit să facă prea mulţi bani, așa că, 
până la urmă, le-a venit altă idee. Să facă tranzacţii peste capul 
clientului. Să dea comenzi mici aici, când știa că vor fi comenzi 
mari la Chicago sau la New York. Și învățase destul, lucrând la 
MD, pentru a ști să folosească contul pentru erori și contul 
Wunderkind, în scopul de a-și ascunde profitul. Își promisese să 
nu facă asta decât o dată sau de două ori, doar pentru a porni 
treaba. Ultimele cuvinte faimoase din orice închisoare, nu? 
întrebă Peter. 

— Astea, zise Stern, și „Numai o dată, și gata”. 

— Exact. Peter râse scurt. Apoi redeveni sobru și continuă. 
Desigur, prima oară a mers. Dar când a încheiat alte tranzacţii, 
banii s-au dus, uite-așa. Peter își pocni degetele. El a decis că nu 
are destul capital pentru a stăpâni fluctuațiile pieţei. Îi trebuia 
bani mulţi. Așa că a încheiat iar tranzacţii peste capul clienţilor, 
să zicem de vreo treizeci de ori, și a adunat vreo trei sute de mii 
de dolari într-o lună. 

— Şi de ce nu și-a cumpărat un loc la bursă în acel moment? 
întrebă Stern. 


— De ce n-a făcut o mulţime de lucruri? Peter zâmbi ciudat. 
Cred că, pur și simplu, i-a fost frică. Nu ar fi putut explica de 
unde are banii. Şi, de fapt, nu făcea prea multe parale ca 
negociator. Și-ar fi pierdut locul într-o săptămână. El voia să 
încerce să-l păstreze pentru câteva luni. 

— Pot să întreb cât de mult știa sora ta despre toate astea? 

— Kate? Peter dădu din mână. Evident, știa despre contul 
Wunderkind. Dar nu știa de unde venea capitalul iniţial. Nu încă. 

— Nu încă, repetă Stern mai mult pentru sine. 

Peter scoase încă două sticle de apă minerală din frigider și 
puse una în faţa tatălui său. Era apă minerală franțuzească, o 
marcă pe care Stern nu o cunoștea, cu un ușor parfum de 
trandafir. Stern ceru un pahar. 

— Să înţeleg că John a pierdut cei trei sute de mii de dolari? 

— Întocmai. Un timp a mers bine, dar până la urmă i-a 
pierdut. 

— Așa că a furat din nou. 

— Dacă vrei să spui așa. 

— Așa vreau să spun. Așa i-ar spune procurorul. Și așa i-ar 
spune judecătorul care l-ar condamna la închisoare. 

Peter se întoarse cu faţa către el. 

— Uite ce e, tată, am petrecut câteva veri acolo. Nu vreau să-i 
găsesc scuze, dar este ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, de 
fapt. Doar niște numere de pe un monitor. Asta-i tot. Când 
închei tranzacţii peste capul clienţilor, de zece sau de douăzeci 
de ori, nu faci rău nimănui. Este împotriva regulilor, pentru că, 
dacă toată lumea ar face așa, ar fi vai de capul clienţilor. Dar un 
singur tip? Nu-i nicio problemă. Erau bani găsiţi. Crezi că Dixon 
nu a procedat niciodată așa? 

— Nimeni nu a spus vreodată că Dixon este un exemplu din 
punct de vedere moral. 

— Asta cu siguranţă, spuse Peter, cu aceeași sclipire dură în 
ochi, ca atunci când spusese că nu-i părea rău. 

Stern îi spuse să continue. 

In acest punct, explică Peter, aflase Kate. Urmase o 
mărturisire udată cu lacrimi. 

— Ea l-a pus să promită că nu se va mai repeta. El mai făcuse 
rost de două sute șaptezeci și cinci de bătrâne, așa că i-a 
promis. Gata. Nu se va mai repeta. Și se duce imediat în ring. li 
mai rămăseseră vreo douăzeci, treizeci de mii, așa că face 


Greșeala Capitală. Aude zvonurile alea în legătură cu zahărul 
alterat. Ştii despre ce este vorba? 

— Ştiu câte ceva, spuse Stern. 

— John crede că a dat lovitura - că piaţa zahărului va scădea 
enorm. Şi se distruge. Preţurile cresc atât de repede, că nu e în 
stare nici să iasă din afacere. Când se liniștesc apele, nu numai 
că pierduse și ultimul bănuţ din contul Wunderkind, dar datora și 
două sute cincizeci de mii de dolari firmei. 

— Și acum intervine Dixon? 

— Aproape, zise Peter. Iniţial, John intră în panică. Poţi să 
numești cum vrei ceea ce a făcut, dar comportă puţine riscuri. 
Burse diferite? Nici cel mai bun contabil din America nu și-ar fi 
dat seama de legătura dintre contul pentru erori și contul 
Wunderkind, fără să-l ajute cineva. Dar acum, cu un deficit de 
un sfert de milion, era la fund. Evident că nu avea niciun ban. 
Așa că alege unica alternativă. Ascunde toate documentele care 
arătau al cui era contul - ideea era că astfel nu vor putea să dea 
de el. Şterge din memoria calculatorului fișierele cu privire la 
documentele respective. Fură microfilmul. Din nefericire, copia 
de pe microfilm se află la Chicago. John sună un funcţionar de 
acolo și-i cere să trimită copiile, dar ăla o întreabă mai întâi pe 
cum-o-cheamă. Cine e acolo? 

— Margy Allison. 

— Exact. 

Margy îl sunase pe Dixon care aflase deja despre deficitul 
contului Wunderkind. Dixon i-a spus lui Margy să-i trimită lui 
documentele pe care i le ceruse John. Peste două zile l-a chemat 
pe John; avea întinse pe masă copiile de pe microfilm și toate 
hârtiile care aveau vreo legătură cu contul. 

— l-a spus lui John să ia loc într-unul din scaunele acelea 
Corbusier, cu picioare scurte și schelet de oţel. Îl apucă pe John 
de cravată, îi pune genunchiul în piept și îl bate de-l năucește. 
Un adevărat spectacol, se pare. Dixon e mare, dar nu are 
dimensiunile lui John. Dar John stă acolo ca un prost, ţipând și cu 
sângele curgând, implorându-l parcă. 

Peter își aranjă puţin părul. Dixon emisese deja un cec pentru 
acoperirea deficitului din contul Wunderkind. Prefera să facă 
asta decât să recunoască faţă de cei mai buni clienţi ai lui, cei 
cu comenzile în care era implicat John, că nimeni nu observase 
că un angajat - mai rău, o rudă - îl furase. Şi nu putea să 


acopere deficitul, fără să atragă atenţia contabililor de la firmă. 
Nu conta, oricum, era ca și cum ţi-ai fi mutat banii dintr-un 
buzunar într-altul, iar pentru a regla conturile cu clienţii, Dixon 
preferase să păstreze tăcerea. 

— Dar, desigur, zise Peter, că unchiul Dixon a fost un 
netrebnic. John o sfeclise, pusese totul în pericol, iar unchiul 
Dixon îl anunţă că va plăti pentru asta, așa cum știe el. Discurs 
tare. Peter se bătu peste burtă; îl imita bine pe Dixon. „Ţi-ai luat 
ultimul salariu pe acest secol, iar de acum încolo, vei face tot ce 
vreau eu și atunci când vreau eu. Vei spăla ferestrele sau vei 
spăla closetele, dacă așa zic eu. Dacă îţi trece vreodată prin 
minte să pleci sau cine știe ce altă prostie, te termin. Voi 
termina astfel cu clienţii, dar voi chema CFTC-ul, FBl-ul, pe 
George Bush, pe oricine cred eu, și le voi spune ce mă apasă și 
îi voi ruga să te pună la frigare.” Dixon se dă în spectacol, ia 
documentele și le aruncă în seiful personal și îi spune lui John că 
acolo vor sta tot timpul de aici încolo. 

— Şi John l-a crezut? 

— Fii sigur. 

Stern se gândi la povestea lui Margy și la legenda care circula 
printre angajaţi în legătură cu furia lui. Fără nicio îndoială, Dixon 
era convingător când voia să fie necruţător. 

— De fapt, după ce se mai gândește, unchiul Dixon spune că 
îl va turna pe John. ÎI va turna mâine. Mâine, spune că îl va turna 
poimâine. Apoi revine asupra hotărârii. Și asta e viaţa lui John. 
Muncește la biroul de comenzi. Apoi, când toată lumea e 
plecată, Dixon îi găsește ceva umilitor de făcut, cum ar fi 
sortarea deșeurilor. Şi spune, o dată la două zile, că s-a mai 
gândit și că cel mai bine pentru el e să-l dea în vileag. Într-o zi, îl 
cheamă pe John la birou, iar el telefonează la CFTC și discută pe 
larg despre conturile pentru erori. Are în mână o fotografie de-a 
lui John, pe care o taie în lung și-n lat cu creionul. Îi arată lui 
John ciorna unei scrisori pe care spune că o va trimite 
procurorului general. În fiecare zi, altceva. Scumpul meu unchi 
este extrem de imaginativ când e vorba să tortureze psihic. 
Greu de crezut, desigur. 

Stern era tentat să comenteze, dar, în cele din urmă, nu 
spuse nimic. 

— În perioada asta, a venit Kate la mine. John se afla în 
închisoarea unchiului Dixon, pe care el o considera de zece ori 


mai grea decât adevărata închisoare. La acest moment, Kate și 
cu el hotărăsc că singurul lucru pe care poate el să-l facă este 
să cheme FBl-ul, să mărturisească și să se ducă la închisoare, iar 
Kate să întrerupă sarcina. Planul lor de viaţă. Și nu glumesc. 
Bine? 

Peter își termină apa minerală și își turnă din nou. Dădu din 
cap către tatăl lui. 

— Te-ai gândit, probabil, spuse Stern după o clipă, că pot fi de 
ajutor într-un domeniu în care am muncit cea mai mare parte 
din viață? 

— Mai întâi, Dixon era clientul tău, ceea ce însemna că era 
obiectul unei veneraţii mistice. Şi, în al doilea rând, ce dracu’ ai 
fi putut tu să faci? 

— Evident, aș fi putut să vorbesc cu Dixon. 

— Și cum l-ai fi putut împiedica să nu se ducă la FBI? Asta 
spunea el că va face. Şi asta l-ar fi lăsat pe John chiar și fără 
satisfacția de a se fi predat singur. 

— l-aș fi cerut lui Dixon să-l lase în pace. 

— lar el a procedai întotdeauna așa cum ai vrut tu, nu-i așa? 

Peter devenise arogant. Era un tip temperamental, fără 
îndoială. Viaţa îl dezamăgise profund - oamenii îl părăsiseră 
întotdeauna. Nu era homosexual, se gândi Stern, pe 
neașteptate. Era mai degrabă mizantrop. Sărea în ajutor dintr- 
un sentiment al superiorității sau din datorie, dar nu se aștepta - 
poate că asta îi și plăcea - la altceva decât la dezamăgiri. Nu 
avea încredere totală în nimeni. Din acest punct de vedere, își 
dădu seama Stern, Peter era, mai mult decât ar fi dorit, fiul lui. 

— M-am gândit la asta mult timp. Am luat cina cu Kate și cu 
John și am vorbit cu ei toată seara. Am luat acasă scrisoarea lui 
Dixon către procurorul general, ca să aranjeze el totul. Am 
trecut de câteva ori în revistă detaliile. Și atunci, desigur, mi-am 
dat seama care era răspunsul. John trebuia să se ducă la FBI. 
Dar... 

Peter își ridicase mâinile ca un dirijor. 

— Dar... 

— Ca să-l acuze pe Dixon. Să spună că totul era din vina lui 
Dixon. John era prea puțin implicat, jucase rolul prostului, zise 
Peter. 

Se uitară unul la celălalt. 

— Foarte deştept, zise tatăl, în cele din urmă. 


— Așa am crezut și eu. Peter făcu o grimasă, pentru efect. 
Desigur, au fost câteva probleme. In primul rând, John nu era în 
stare să treacă prin asta. Nu singur. Nu avea curaj să meargă 
singur pe stradă, darmite să se ducă la FBI. 

— Așa că te-ai oferit tu? 

— Da. 

— Ai devenit reprezentantul lui? 

— Exact. 

— Avocatul său, zise Stern. 

Peter nu răspunse; era clar totuși că nu se gândise niciodată 
în acest mod la toată istoria. 

— Fii sincer, așa ţi-ai imaginat că decurge treaba, Peter? 

— Oh, scutește-mă, zise el. Am mâncat la masa ta prea mult. 
Câţi dintre cei pentru care ai obţinut imunitatea nu s-au scăpat 
pe ei de frică și au învinuit persoane pe care procuratura voia să 
le pună sub acuzare? 

— Mult mai puţini decât îţi imaginezi tu, Peter. Și, oricum, 
oricâte lucruri s-ar fi spus, eu n-am inventat nimic. 

— Nu? Au fost doar „ficțiuni” pe care le-ai crezut cu adevărat? 
Știu. Tu ești doar avocat. Dacă clientul are curaj - sau e atât de 
deștept - să nu-ţi spună că minte, îi acorzi credit, fără niciun 
comentariu. Şi la crearea câtor povești de genul ăsta ai 
contribuit tu? 

Peter era fiul lui. Știa viața tatălui său. 

— Există câteva distincţii, Peter. Mă încred la fel de puţin în 
presupunerea ta, cum te-ai încrede tu în mine, dacă aș face 
operaţii pe cord deschis. 

— Uite ce e, zise Peter. Era sora mea la mijloc. Fiica ta. 

Se priviră iar. 

— Așa că ai chemat FBI-ul, zise Stern. 

Peter îl întâlnise pe Kyle Horn într-un hol de hotel. Se 
duseseră la toaleta bărbaţilor și se căutaseră unul pe celălalt de 
microfoane sau alte aparate electronice. Apoi Peter dăduse glas 
propunerii sale. El nu era implicat, dar știa pe cineva. Acesta îl 
avea șef pe unul dintre grangurii de la KEFE. Omul - cel de la 
bază, nu cel din vârf - era implicat și îi era frică. Va spune tot - 
în schimbul imunităţii și al promisiunii din partea lui Peter că nui 
se va dezvălui identitatea. Preiei cazul sau nu, îi spusese Peter. 

— Și procuratura a fost de acord? 

— Iniţial, nu. A trebuit să mă întâlnesc cu Sennett. M-au pus 


să prezint situaţia de vreo patru ori. În cele din urmă, i-am lăsat 
să-l intervieveze pe John în persoană. Totul în secret, de vreme 
ce voiau ca John să rămână acoperit. Dar mi-am dat seama că 
vor prelua cazul din ziua când le-am dat numele lui Dixon. Acum 
fac glume în legătură cu RICO și îi spun firmei Maison Stan. 

Maison Stan, se gândi Stern. 

— Ştiau că ești fiul meu? 

— Le-am spus. 

— Probabil că s-au amuzat foarte tare. 

— Presupun că da. Mai ales că erau îngrijoraţi. Nimeni nu știa 
sigur pe cine va lua Dixon ca avocat, dar atunci când ai apărut 
tu, am primit tot soiul de instrucţiuni, să nu vorbesc niciodată cu 
tine despre asta. Ceea ce am și făcut, în ultimele trei săptămâni, 
mi-au spus să mă ţin departe și de Marta, și așa am procedat. 
Am intrat cu toţii în panică atunci când Margy, sau cum-o- 
cheamă, a trimis acea înștiințare cum că urma să vorbești cu cei 
de la biroul de comenzi. Dar Sennett și-a dat seama că va trebui 
să-l citeze pe John, pentru a-l ţine acoperit, așa că asta au și 
făcut, spunându-ţi că nu poţi să-l reprezinţi. Destul de deștept, 
nu? 

Peter zâmbi ușor. Zâmbi și Stern. Puseseră lanţuri în jurul său. 

— Presupun că domnul Tooley era alt actor în farsa voastră? 

— Mai mult sau mai puţin. I l-au propus, iar Sennett s-a gândit 
că e grozav. Cred că, la un moment dat, Stan i-a spus lui Mel să 
nu pună prea multe întrebări, ceea ce acestuia îi convenea de 
minune. Nu e cel mai mare fan al tău. 

— Într-adevăr, spuse Stern. 

Peter îi identificase pe adversarii cei mai acerbi ai tatălui său 
și făcuse corp comun cu ei. Stern era ros de acest gând; restul 
nu-l mai interesa; mergea prin micuța bucătărie, de la masă la 
geam și înapoi. Din cine știe ce motiv, își aduse aminte de primii 
ani când mergeau la cinematograf în aer liber, cu mașina, iar 
copiii ședeau pe locurile din spate, încadraţi de perne și înveliţi 
în pături. Dintre cei trei, numai Peter rămânea treaz. Chiar și la 
șase sau șapte ani, se uita la tot filmul, amuzându-i pe părinţi, 
datorită curiozităţii lui față de lumea adulţilor, în timp ce fetele 
adormeau, cu mânuţele la faţă. 

— Ştii că i-ai provocat necazuri groaznice unchiului tău. 

Ochii lui Peter se fixară scurt asupra lui, având aceeași 
strălucire aspră. 


— Ti-am spus că nu îmi pare rău. 

— Crezi că Dixon merita asta? Pentru ce - pentru tratamentul 
pe care i l-a aplicat lui John? 

— Pentru o mulţime de lucruri. A dus o viaţă de porc. 

— Înţeleg, zise Stern. Ce alte păcate capitale ale lui Dixon ai 
mai încercat tu să plătești? 

Peter nu răspunse. Se uită în lături. 

— Ajută-mă cu datele, Peter. Când anume ţi-a spus Nate 
Cawley în ce stare se afla mama ta? E clar că asta s-a petrecut 
în timpul acestor evenimente. 

Peter coji cu degetul mare eticheta de pe sticla de apă 
minerală. Era oarecum îngrijorat, dezamăgit de ceva. 

— Nate mi-a spus săptămâna trecută că a vorbit cu tine 
despre mama. A jurat să mă ţină departe de asta. 

— Nu ţi-a menţionat numele, zise Stern. După cum ţi-am 
spus, eu am pus totul cap la cap. 

Peter ridică indiferent din umeri. Nu era sigur că îl credea pe 
tatăl său, dar nu asta era problema. 

— El a simţit că cineva din familie trebuia să știe starea în 
care se afla ea. S-a gândit că și eu sunt medic. Voia să fiu atent 
și să nu scot o vorbă. Nu mai e nevoie să adaug că el crede că a 
comis o mare greșeală, spuse Peter, uitându-se în treacăt la 
taică-său. 

— Nate s-a învinuit pe el, Peter. S-a gândit chiar că s-ar putea 
să-l dau în judecată. Ştiai? 

— Da. Peter încuviință din cap. Sincer, m-am gândit că e 
posibil. Dacă aveai toate datele. M-am gândit că vei privi ca peo 
culme a iresponsabilităţii faptul că m-a implicat pe mine, și nu 
pe tine. 

Stern medită o clipă la speranţele vagi pe care și le făcea 
Peter în legătură cu el. Așteptau, ca întotdeauna tot ce era mai 
rău unul de la celălalt. 

— Dimpotrivă, cred că a fost prudent. Sunt sigur că ai făcut 
tot ce ţi-a stat în putinţă. Îi erai devotat mamei tale. 

Peter își strânse buzele când auzi ultimele cuvinte, dar nu 
spuse nimic. 

— Și cum ai ghicit care era rolul lui Dixon în boala mamei 
tale? 

Peter ridică privirea. 

— Am obţinut un scurt istoric al bolilor lui. Ţi-aduci aminte? 


Eram medicul lui. După ce-am vorbit cu Nate, mi-am verificat 
notele. Datele se potriveau. Şi el avusese gonoree în Coreea, 
știai? 

Nu avusese cum să știe, spuse Stern. 

— Crede că asta l-a făcut steril, zise Peter. 

Era o observaţie profesională. Spunând-o, se duse în cealaltă 
cameră și se așeză pe canapeaua albastră. Curajul, siguranţa lui 
morală păreau serios zdruncinate. Arăta jalnic. 

— Deci, atunci când ai aflat despre încurcătura lui John, nu te- 
ai gândit, întâmplător, cum să întorci totul împotriva lui Dixon. 

Peter nu răspunse. Stern veni din bucătărie. 

— A fost elegant din partea ta să te lupţi în locul mamei tale. 
Pentru a nu mai aminti și de mine. 

Stern se ridică, își întoarse faţa încruntată către fiul său, apoi 
se duse la fereastră. Amurgul colorase cerul într-un roz 
magnific. Pe stradă se aflau acum ultimii navetiști, un aflux de 
persoane răzlețe, venind de la cumpărături, îndreptându-se 
către casă, ducându-și mâncarea pe care aveau s-o mănânce la 
cină, în tăcere. 

— Şi pot să pun o ultimă întrebare, Peter? 

— Care? 

— Cum a aflat maică-ta de planul acesta, de a-l acuza pe 
Dixon? 

Surprins, lui Peter îi scăpă un sunet - jumătate râset, 
jumătate geamăt. 

— Ești deștept, îi spuse Peter. Asta am s-o susţin întotdeauna. 

Stern primi aprecierea înclinându-și capul. 

— Şi răspunsul? 

— Putea să vadă cât de rătăcită era Kate. Ştia că ceva nu 
merge bine. In cele din urmă, a reușit să scoată ceva de la ea. 
Kate i-a spus ce făcuse John la MD. Şi că eu încercasem să 
salvez situaţia. Fără niciun detaliu. 

— Şi despre sarcina ei ce a zis? 

— Nimic. Niciun cuvinţel. Nu era încă sigură că nu va trebui să 
o întrerupă. 

Stern aprobă ușor din cap. Asta putea fi adevărat. 

— Oricum, mama a venit la mine ca să afle ce se întâmplă. l- 
am spus că nu trebuie să se îngrijoreze. Dar, evident, asta nu a 
satisfăcut-o. 

— Așa că i-ai spus ce ai făcut. 


— Da. În cele din urmă. 

— Şi ce te-ai gândit? Că va fi încântată? Că va dori, la fel ca 
toată lumea, să se răzbune pe Dixon? 

— Nu e nevoie să faci totul să sune atât de absurd. 

— A, îţi înţeleg raționamentul, Peter. Te-ai purtat cu Dixon 
cum se joacă pisica cu șoarecele, pentru a-l aduce la picioarele 
mamei tale. lar reacţia ei - să ghicesc? - a fost una de oroare. 

— Oroare, spuse Peter. Am încercat să-i explic. Ştii. Că era cel 
mai bun lucru pentru toată lumea, dar ea nici nu voia să audă. 

— Şi cât de departe ajunsese planul tău în acea perioadă? 

— Destul de departe. Sennett îl văzuse pe John. Era aproape 
un târg încheiat. Refuzasem să-l las să folosească un detector 
de minciuni, dar căzusem de acord să stea acoperit la MD și să 
poarte ascuns un minicasetofon - cum îi zic ei. Să aibă o sârmă. 

— Pentru Dixon? Stern stătea liniștit lângă fereastră. Şi ce 
urma să se întâmple atunci când unchiul tău era înregistrat 
negându-și rolul în toată treaba? 

Peter se uită drept în ochii lui. 

— Tot nu înţelegi, nu-i așa? 

Dezgustat de faptul că e luat în râs, Stern își închise o clipă 
ochii încercând să se stăpânească. 

— A trebuit să-i explic totul și mamei. Ideea nu fusese să 
punem pe seama unchiului Dixon ceea ce făcuse John. Vreau să 
spun că, la urma urmelor, nu el făcuse asta. Ştiam că va nega. 
Că va spune că John a făcut-o. lar John urma să spună că Dixon 
era speriat și va încerca să-și salveze pielea învinuindu-l pe el. 
Până la urmă, urma să fie o competiţie idioată, care pe care. 
Nimeni însă nu avea să fie acuzat, pentru că nu știau care 
versiune era autentică. Toată lumea avea să scape. Fără 
închisoare. Fără chinuri. Era o soluţie rezonabilă pentru 
amândoi. 

— Dar? 

— Dar și-a ţinut gura. Unchiul Dixon, adică. 

— De ce? 

Peter își aruncă braţele în lături. 

— Tu mă întrebi? Ești avocatul lui. Eu nu știu ce se întâmplă. 
Stau treaz noaptea. Nu-mi vine să cred că treaba a mers atât de 
departe. Ai vreo idee? 

Stern se gândi o clipă, nedorind să vorbească. 

— M-am gândit acum câteva zile că își recunoscuse vina, care 


de fapt aparţine în totalitate lui John și Kate. Nu-mi pot imagina 
ce l-a determinat să procedeze așa, dat fiind ce mi-ai spus tu. Se 
întoarse cu spatele la fereastra scorojită de atâtea straturi de 
vopsea. Și ce s-a întâmplat cu planul de a-l înregistra pe Dixon? 

— De aceea au încercat să-l citeze. În martie. Erau siguri că 
va alerga la John imediat ce-i va sosi citaţia. Era o înscenare. 
John purta echipamentul de două săptămâni. Dar agenţii nu 
puteau să dea de urma lui Dixon. Când au dat, acesta n-a vorbit 
deloc cu John. Nici măcar bună ziua sau la revedere. Câteva luni, 
nu și-au spus nici măcar un cuvinţel. Unchiul Dixon se uita doar 
la el, cu privirea lui ucigătoare - John e încă îngrozit. Sennett 
crede că l-ai avertizat pe Dixon să nu se apropie de el. 

— Mai e nevoie să întreb, Peter, cum a putut agentul Horn să-l 
citeze pe unchiul tău chiar în ziua aceea? 

— Nu, nu mai e nevoie. Planul era să-l prindă venind când era 
afară încă. 

Stern își scutură capul. Ce demn de milă era. Se întoarse în 
bucătărie să-și ia haina de la costum. 

— Te-ai băgat într-o chestie riscantă, Peter. Dacă Parchetul va 
fi în stare să pună totul cap la cap, o să intri, alături de cumnatul 
tău, la închisoare. 

— A, la început am fost speriat. Dar am vorbit toţi trei despre 
ce o să se întâmple, dacă treaba merge prost. Peter zâmbi șters. 
Cum o să dovedească faptul că eu știam că John minte? 

Peter învățase multe stând atâţia ani la masa tatălui său, cu 
privirea superioară, plictisită. Când copiii erau mai mici, Stern se 
uita la ei, cum sunt aranjaţi la masă, cu recunoștință - erau cu 
toţii deștepţi, sănătoși, te desfătai privindu-i. Erau norocoși, se 
gândi el. 

— N-au avut niciodată prea multe îndoieli, spuse Peter. După 
ce s-au dus la bancă și li s-a confirmat că Dixon emisese cecul, 
pentru a-și acoperi debitul contului Wunderkind. Se pare că nu 
le-a trecut niciodată prin cap că s-ar putea să fie un alt motiv. Şi 
sigur că Dixon avea documentele care arătau al cui era contul, 
și le mai și ascundea. lar cum-o-cheamă a și minţit pentru el 
când a fost la marele juriu. Părea destul de convingătoare, zise 
Peter. 

— Te referi la Margy? 

— Mda, Kyle a spus că, după punerea sub acuzare, îi vor da o 
șansă să-și „reîmprospăteze memoria”. 


Desenă ghilimelele în aer. 

Stern își îndreptă mânecile de la haină. Fiul său stătea cu 
capul în mâini, meditând. Uneori, Stern era desemnat să apere 
tineri - șaisprezece, șaptesprezece, optsprezece ani, de fapt 
niște copii - care luaseră parte la infracţiuni atât de groaznice, 
încât erau judecaţi ca niște adulţi. Exemplul cel mai recent era 
Robert Fouret, un tânăr morocănos, elev la colegiu care, drogat 
sau cine știe cum, în loc să dea mașina în marșarier, o băgase în 
viteza întâi şi o zdrobise de perete pe prietena lui. În astfel de 
împrejurări, Stern se gândea la părinţi, oameni înstăriți, care îl 
păstraseră ca avocat în speranţa că va repara prejudiciul și care 
descoperiseră că nicio sentinţă favorabilă nu va reuși să înlăture 
răul făcut. Părinţii înțelegeau cum toată gravitatea exceselor și 
impulsurilor tinereţii, a unor acte stupide, copilărești, putea să 
influențeze negativ, să se extindă asupra întregii vieți a unui 
tânăr. Dar, cel puţin pentru moment, lăsă la o parte această 
neliniște. 

Acum era clar că fiul său și cu el ajunseseră la punctul 
terminus. Undeva, în interiorul scenei vieţii lui emoţionale, 
căzuse o cortină. Fără nicio îndoială că avea responsabilităţi; va 
suferi mult când va veni vremea să-și evalueze vina. Dar acum 
știa că anii - jumătate dintr-o viaţă de adult - de eforturi 
ambivalente cu Peter trecuseră. Îl va saluta mereu cu 
cordialitate pe fiul său - datora asta memoriei mamei lui - și știa 
că se vor privi unul pe celălalt cu durere. Dar luase sfârșit un 
lucru esenţial: vedea că era terminat, așteptând o ameliorare, o 
acceptare sau o schimbare. 

Era gata de plecare, dar profesia îl învățase că pronunţarea 
sentinţei conta poate mai mult decât orice altceva. 

— Peter, n-am să spun lucrul ăsta decât o singură dată. Ce ai 
făcut tu este de neiertat. Imoral. Și, la fel de important, ai riscat 
să provoci multe necazuri întregii familii. 

Peter ascultă în tăcere, apoi mormăi ceva și dădu din cap de 
câteva ori. 

— Așa zicea și mama. Era îngrozită. A fost cea mai mare 
neghiobie din viaţa mea să-i spun. Peter își ridică privirea. Sunt 
sigur că asta a fost ultima picătură. 

Avea faţa încremenită, tremura din cauza emoţiei reținute. 
Stern înţelese clar că, oricât de necruțătoare erau aprecierile lui 
Peter faţă de alţii, cele mai neiertătoare și le rezervase sieși. |i 


spusese mamei, cea mai dragă ființă a lui, adio pentru 
eternitate, amintindu-și-o împărţită între speranţă înșelată și 
încredere zdrobită. Nu avea sens să negi chestiuni evidente. 
Stern se trezi că este teribil de mișcat de fiul său și de neliniștile 
lui. 

Se duse către ușă. 

— Ce vei face, tată? Ce se va întâmpla? 

Peter, ca orice fiu, voia să creadă că tatăl lui avea tot timpul 
resurse, putea să găsească mereu soluţii. Acum însă, Stern n- 
avea nicio idee. 


Capitolul 47 


Marta se întoarse acasă după ora zece. Stând pe canapeaua 
din solariu, Stern o auzi intrând, fredonând istovită. Singura din 
familie care avusese o zi bună. Se întorsese de la tribunal 
exuberantă. „Nici măcar ea nu mai putea să reziste”, spusese 
Marta despre Klonsky. Era emoţionată, gândindu-se că putuse 
converti un procuror. Când se întorsese de la birou, îl sunase pe 
George Mason, ca să-i spună noutăţile, apoi dictase scurta 
expunere a dovezilor apărării pentru judecătorul Winchell. 
Terminând cu asta, Marta întrebă deodată dacă mai erau și alte 
cazuri la birou, la care ar fi putut ajuta în timpul când își căuta o 
slujbă. Plătită cu ora. După un moment de gândire, Stern 
hotărâse că era prea optimistă și o puse în legătură cu Sondra. 

În timpul amiezii, Marta se așezase la unul dintre birourile 
goale și începuse să examineze mulţimea de dosare recent 
primite, în legătură cu noul caz de fraudă guvernamentală, 
scriind inspirată sau sporovăind bucuroasă la telefon ori de câte 
ori Stern era prin preajmă. Marta părea că își trăiește viaţa ca 
un mecanism. Puteai s-o pui în priză oriunde, iar ea funcţiona la 
intensitate maximă. Fiica lui îl uimea, dar sufletul lui exulta la 
gândul că ar putea să rămână cu el. Ar putea continua în acest 
fel alte câteva săptămâni. El și-ar fi revenit, fără să scoată o 
vorbă. Dar ar mai fi fost acest plan necesar, dacă Clara ar fi 
trăit? Nu, se decise el după o clipă. Nu ar fi fost necesar. Erau 
multe motive pentru care, dintr-odată, Marta găsise orașul 
Kindle atrăgător, și, nu în ultimul rând, era faptul că mama ei 
era moartă. Așa, gândi el, funcţionează aritmetica dureroasă a 
inimii, în funcţie de evenimente. Pierdere și câștig. 

Acum, în solariu, el își închise ochii când o auzi apropiindu-se. 

— Ai adormit? murmură ea. 

Simţi cum se furișă lângă el, dar nu făcu nicio mișcare, în 
noaptea aceea nu era pregătit pentru discuţii cu copiii lui, nici 
chiar cu Marta. Rămase inert, ascultând zgomotul pașilor ei 
urcând pe scări. Nu avea de gând să adoarmă. Pe la unu, se 
mută în bucătărie și se așeză în lumina verde care cădea peste 
masă. Sorbi niște sherry, așa cum făcuse în noaptea în care 
fusese descoperită Clara. Se afla, pentru o clipă, dincolo de 
gânduri. Nu era nici măcar absorbit de alegerea unor posibile 
soluţii. În loc de asta, stătea, gândindu-se, rememorând, 


mâhnindu-se din nou, ridicându-se din acel gol, ca un atac de 
inimă care-l ţinuse mai puţin de o fracțiune de secundă. 

Pe la cinci și jumătate dimineaţa, se furișă sus pe scări, făcu 
un dus și se îmbrăcă. Işi încălzi niște cafea și o chiflă, apoi se 
îndreptă spre centrul orașului, pentru a se refugia în munca de 
la birou. Intră prin ușa din spate și se opri. Auzi, din nou, un slab 
semnal care îl deranjă. 

Dixon era acolo. 

Şedea pe sofaua din biroul lui Stern, de data aceasta drept, 
deși era adormit. Mocasinii lui moderni erau jos, împerecheați cu 
grijă, nu departe de seiful încă nemișcat; se vedea că adormise 
cu picioarele încrucișate. Purta o haină sport, din mătase - se 
părea că aerul condiţionat fusese lăsat deschis peste noapte, iar 
în cameră era răcoare - braţele lui stăteau larg deschise peste 
marginea sofalei din pânză albă. Bărbia i se odihnea pe cămașa 
exotică, cu model strident. 

Stern stătea în faţa mesei de lucru acoperită cu sticlă fumurie, 
scoțând încet teancurile de hârtii din servietă. 

— Cred că te-ai gândit că ziua de ieri a fost al dracului de 
amuzantă. 

Dixon vorbise clar, însă nu se mișcase încă. 

— Chestia aia urâtă cu seiful? M-ai dezarmat, Dixon. 

El își deschise ochii. 

— E ca și cum tu ai fi un oracol blestemat. 

Punându-și o mână la gât, își îndreptă capul. 

— Trebuie să te fi amuzat grozav, de vreme ce-ai scotocit prin 
el. 

— Ah, spuse Stern. Silvia. O încălcare a etichetei. 

— Am primit nota de plată de la tipul care a reparat ușa din 
spate. Ar fi trebuit s-o auzi pe soră-ta: „O, asta e de la 
Alejandro”. Bla, bla, bla. Adoptase, pentru moment, o tonalitate 
de falset. Ceva de genul: „O, nu ţi-am mai spus că fratele meu a 
angajat un nătâng să repare ușa aia.” Apropo, patru sute de 
dolari. Aștept să mi-i dai înapoi. 

Dixon avea aerul lui fricos, speriat și o privire obosită. Era 
nebărbierit și vizibil extenuat, ochii păreau adânciţi în orbite. Își 
aduse aminte de ceva și îl rugă pe Stern să sune acasă. Stern 
apăsă pe un buton, îi formă rapid numărul și îi pasă receptorul. 
Intre timp, plecă în mica bucătărie de lângă hol, să facă niște 
cafea. Când se întoarse, Dixon tocmai își lua la revedere de la 


Silvia. 

— Sora ta spune că eu și cu tine trebuie să ne mai întâlnim. 
Dixon râse. Umorul Silviei era penibil, dar Dixon îl adora. Văd că 
încă nu ești în închisoare. 

Stern își ridică amândouă mâinile, pentru a-și sublinia 
libertatea. 

— Am Sunat-o pe Marta. Mi-a spus că prietena ta, nu-știu- 
cum, era acolo. incearcă să te păzești. 

— Pentru moment, da, replică Stern. Festivităţile vor fi reluate 
săptămâna viitoare. Vii să-mi faci și tu o vizită? 

— Să te vizitez, bombăni Dixon. Care-i jocul tău, Stern? 

— Jocul meu? 

Era absolut revoltat când se gândea că propriul său cumnat ar 
putea să se joace de-a tribunalul cu el. 

— Dixon, ai găsit un alt avocat? 

— Eu nu vreau un alt avocat. M-am răzgândit. 

— Tu ai nevoie de un alt avocat, Dixon. Un avocat și un client 
trebuie să aibă încredere unul în celălalt. 

— Dar eu am încredere în tine. 

— Dar eu, Dixon, nu am niciun fel de încredere în tine, în 
caracterul tău sau în ceea ce faci. Ești un om încrezut, neloial și 
viclean. Tu ești un client groaznic și, dacă te interesează, un 
prieten mizerabil. 

Dixon clipi și își șterse ochii. 

— Eu nu sunt un prieten, spuse, în sfârșit, Dixon. Nu avea încă 
nicio idee despre ce se întâmpla și zâmbi ușor. Eu sunt o rudă. 
Nu poţi să scapi de mine. 

— Dispreţ? 

— Între mulţimea de resentimente pe care le am faţă de tine, 
Dixon, cred că nu există unul mai mare decât acesta. Nu există 
nicio persoană în lume să cunoască mai bine motivele morţii 
Clarei decât tine. Și tu ai păstrat toate aceste detalii numai 
pentru tine. Fără îndoială, spre binele tău, pentru a-ţi servi 
intereselor tale personale, dezonorante și nelegitime. 

— Eşti tulburat, pentru că nu ţi-am vorbit despre acel cec pe 
care mi l-a dat mie. Stern nu răspunse. Şi este, într-adevăr, doar 
o simplă explicaţie. 

— Dixon, ești pe punctul de a mă minţi din nou. 

— Nu, spuse el, cu privirea lui rece și inocentă. 

— Ba da. 


— Stern, zise el. 

— Îmi datorezi puţin respect, Dixon. 

— Am foarte mult respect pentru tine. 

— Dixon, s-ar putea să am o nelămurire, din ce îmi aduc eu 
aminte, referitor la motivațiile tale, dar n-am niciun fel de dubii 
în ceea ce privește motivațiile Clarei. Sunt unul dintre acei evrei 
care știu ceva aritmetică. Aproape șase sute de mii de dolari 
furaţi din tranzacţii ilegale, două sute cincizeci de mii de dolari, 
deficitul din contul Wunderkind, înseamnă ceva mai mult de opt 
sute cincizeci de mii de dolari, ceea ce înseamnă suma de bani 
pe care Clara a scris-o în cecul dirijat spre contul de investiţii de 
la River National. Soţia mea a plătit datoriile ginerelui ei, care s- 
a amestecat în contul de brokeraj pe care fiica ei îl deschisese. 
Și aș fi teribil de încântat dacă nu m-ai jigni, negând ceea ce mi 
se pare evident. 

— Bine. Îşi înclină capul de mai multe ori și începu să se 
liniștească. Era clar că mintea lui alerga după răspunsuri. Ea știa 
că John și cu mine eram amândoi implicaţi. Se gândea că, poate, 
eu dorisem să trag totul asupra mea. Și s-a oferit să plătească 
totul. 

— Minciună! Stern își închise violent diplomatul. 

Temător, și suferind demult timp, ajunsese dintr-odată, cu 
Dixon, la marginea unei furii vulcanice. 

— Dixon, poate că ai convins-o pe Margy demult timp cu 
melodia asta, că tu și cu John eraţi doi conspiratori camuflaţi și 
că tu meriţi toată vina, dar eu sunt foarte conștient că tu nu ai 
fost implicat niciodată în infracțiunea asta. 

— Margy? îl întrerupse Dixon. Credeam că ea este în partea 
de sus a listei tale negre. 

— Am reevaluat-o. 

Stern era tentat să adauge și altceva în apărarea ei, pentru că 
o vorbise de rău atunci când el și cu Dixon se întâlniseră ultima 
dată, dar rămăsese convins că, pe undeva, ea acceptase să 
urmeze porunca lui Dixon în ceea ce îi spusese lui Stern. „Lasă 
copilul în pace”. Putea să-l audă pe Dixon spunând asta. 

— De asemenea, ai putea să știi, Dixon, că am auzit întreaga 
poveste: cum ai decis să-ți salvezi afacerile și să-ţi impui ţie 
însuți o pedeapsă și cum ai fost dezinformat, ca urmare a 
acestui lucru. 

Dixon ascultă liniștit, după care se retrase înspre canapea, 


pentru a reevalua această nouă interpretare. Își scoase haina și 
o aruncă jos, apoi, după câteva momente de reflecţie, se așeză 
și el jos. 

— După cum vedeai tu lucrurile, Dixon, cât timp intenţionai 
să-l ţii pe John în purgatoriul tău? 

Dixon își scutură mâna, ca și cum l-ar fi lovit ceva. Trăia încă 
o mare incertitudine: dacă trebuia sau nu să spună adevărul. 

— Un timp nelimitat, spuse el, în sfârșit. De fapt, i-am spus 
clar că, peste doi sau trei ani, probabil că mă voi duce la guvern 
și îl voi frige. 

— Se pare că te-a crezut. 

— Ar fi trebuit, zise Dixon. 

Îi aruncă cumnatului său o privire directă şi inexpresivă până 
când se rupse din acea stare pentru a-și aprinde o ţigară. Lovi 
filtrul ţigării de mai multe ori de geamul biroului. 

— Bineînţeles că derbedeul ăsta nu mi-a spus niciodată că 
soţia lui era însărcinată. 

— Ar fi avut vreo importanţă? 

Dixon își scutură umerii, nefiind sigur. 

— Probabil că da. Aș fi avut ceva mai mult timp să mă 
gândesc la colţul în care-l pusesem. 

— Şi Clara? întrebă Stern. Aș vrea să aud câte ceva despre 
ultima ta întâlnire cu ea. Cu cât timp înainte de a muri s-a 
întâmplat acest lucru? 

— Trei zile? Patru? Dixon se uită la ţigară. Nu este nimic 
deosebit de spus. A venit la mine cu cecul ăla. Așa cum ai spus 
și tu, dorea să-i plătească datoriile. l-am spus să nu se 
deranjeze. Nu mă interesa treaba asta. li voiam capul, nu un 
cec. Asta-i tot. Ea a insistat să-l lase. Așa că l-am aruncat în seif. 
Asta-i toată povestea. 

— Asta-i numai o parte din poveste, Dixon. 

— Nu, e toată povestea. 

— Nu, Dixon. Erai tentat să-l predai pe John procurorilor. Şi nu 
numai că te-au lăsat nervii, dar te-ai dat la fund atunci când 
libertatea lui a fost negociată în schimbul libertăţii tale. O 
tranzacţie remarcabilă. 

Dixon Hartnell crescuse în acele regiuni unde presiunea 
pământului transformase deșeurile organice în ceva negru, 
strălucitor și aproape la fel de tare ca piatra. Avusese de unde 
învăţa - arăta acum întunecat și ferm de parcă și-ar fi tras 


puterea din chiar centrul pământului. Venit din acele zone 
carbonifere, direct în inima tranzacţiilor de bursă, învățase că 
voinţa lui era enormă, iar acum și-o impunea. Nu mai avea nimic 
altceva de spus. 

— Spune-mi ceva despre audierea din dimineaţa asta. Chiar 
vrei să intri în bucluc de dragul meu? 

— Dacă e nevoie. Sunt destui membri ai familiei mele care 
pot depune mărturie împotriva ta. Dixon îi primi remarca cu 
aceeași expresie neînduplecată. Am înţeles eu bine că știi de la 
Clara despre rolul pe care l-a avut Peter în afacerea asta? Dixon 
își fumă ţigara, fără comentarii. Alt avocat, Dixon, te-ar fi ajutat 
să  formulezi o excelentă moţiune, orientată împotriva 
procedurilor marelui juriu și a anchetei guvernului, vizavi de 
Peter. Nu ar fi trebuit nici măcar să comentezi veridicitatea 
informaţiilor pe care le oferea el. 

Un licăr de atenţie trecu pe faţa lui Dixon. 

— Aș putea să câștig? 

— După părerea mea? Nu. Ti s-ar fi aprobat o audiere pentru 
a stabili că nu a existat nicio încălcare a dreptului tău de a 
consulta un avocat. Cu siguranţă că ai fi putut întârzia fulgerele 
și trăsnetele domnului Sennett. Dar mă îndoiesc că tribunalul ar 
găsi atitudinea Procuraturii exagerată sau implicând o violare a 
drepturilor tale. Procuratura este mai mult sau mai puțin 
constrânsă să-și ia martorii de pe unde-i găsește. Numai că l-au 
găsit pe ăsta pe o scenă nepotrivită. 

Dixon ridică din umeri. Nu era surprins. Stern îl îndemnă din 
nou să consulte și alt avocat, dar Dixon dădu din mână. 

— O să-ţi ascult sfatul. 

Apoi se ridică și se îndreptă spre dulapuri. Pe unul dintre 
rafturi erau câteva poze ale familiei: Clara, copiii. Adevărul era - 
iar astăzi adevărul era cert, odată în plus - că Stern examina 
rareori aceste portrete. Erau lucruri necesare, decorațiuni 
potrivite. Dar Dixon se opri și se uită la fiecare dintre poze, 
ţinându-le, una câte una, de ramă. Stern îl lăsă în pace până 
când reuși să-și adune gândurile. 

— Şi acum, Dixon, dacă ești atât de amabil, aș dori să știu ce 
s-a întâmplat când ai întâlnit-o ultima dată pe Clara. Poţi fi scurt. 
Pe mine mă interesează doar esenţialul. Nu este nevoie, zise 
Stern cu o voce gravă, să insiști asupra acelor lucruri pe care 
dorești cel mai puţin să le spui sau asupra celor pe care eu 


doresc cel mai puţin să le știu. 

Dixon era copleșit, încercând să afișeze o mină serioasă, spre 
cinstea lui, dar Stern putea vedea că, era foarte conștient de 
ceea ce se întâmpla acum. Ochii lui se măriseră și avea un aer 
marţial. Dacă Dixon voia să accepte aceste reguli, golul dintre ei 
ar fi rămas pentru totdeauna neexplorat. După mult timp de 
gândire, Stern decise că era de preferat să accepte. Dar, din 
păcate, Dixon era cine era, un jucător înrăit până la sfârșit. Clipi 
din ochi și îl fixă pe Stern. 

— Ce vrei să spui? întrebă el. 

— Ce vreau să spun? Stern ezită o clipă, apoi se lăsă cuprins 
de mânie. Işi ridică servieta și o trânti de birou. Trebuie să-ţi fac 
desene, Dixon! Vrei să ne angajăm într-o conversaţie imparţială 
despre situaţia fatală a transmiterii unor boli pe cale sexuală? 
Mă refer la relaţiile tale cu soția mea. 

Ochii cenușii ai lui Dixon nu se mișcară. Când Stern își aruncă 
privirea spre cristalul de pe birou, văzu că acesta se spărsese, 
ca și cum, în punctul de impact, ar fi lovit un glonţ. O singură 
linie argintie șerpuia peste suprafaţa fumurie, spre capătul 
șlefuit. Bineînţeles că biroul nu fusese niciodată pe gustul lui. 

— Te aștepți ca eu să-ţi explic ceva? întrebă Dixon. Se mutase 
în spatele cumnatului său, iar Stern preferă să nu dea ochii cu 
el. 

— Nu. 

— Pentru că nu pot. Eu sunt un ticălos adevărat. 

— Incerci să mă duci de nas, Dixon. 

— Nu, răspunse el. Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. 

— Sunt conștient de asta. 

— A fost un accident. 

— O, te rog! 

— Greșit. 

Auzi degetele lui Dixon pocnind. 

— Nedorit. 

Când Stern se întoarse, Dixon veni mai aproape și, cu o privire 
servilă, îi întinse cutia cu trabucuri, deschisă. 

— O ţigară de foi? 

Stern înșfăcă dintr-odată întreaga cutie. 

— 'Ţine-ţi mâinile acasă, Dixon! 

Cutia rămase în braţele lui. Stern luă un trabuc și îl aprinse, 
apoi trânti capacul cu o lovitură puternică, amortizată de 


căptușeala de pâslă. Se uita ameninţător în timp ce Dixon se 
retrase spre sofa, unde își mai aprinse o ţigară. 

— Ştii, a fost numai greșeala mea, zise el. Nu trebuie să-ţi 
spun eu treaba asta. Am cicălit-o mulţi ani, spuse el. Ani! 

Imagini îi veniră în minte; cu Dixon - aflat la o reuniune de 
familie - apărând din umbrele din bucătărie sau din hol, și 
punându-și mâinile, în mod sugestiv, pe șoldurile Clarei. 
Mustrându-se. Era ceva clar și nevinovat, așa că i-ar fi fost 
teamă de o dezvăluire. Însă, datorită tăcerii ei, chiar și Dixon ar 
fi fost încurajat să facă ceva. Era conștient că îi trezise 
curiozitatea. Încetul cu încetul, prin gesturi, prin atingeri sau 
încuviinţări tăcute, el aprinsese flacăra, știind că posibilitatea 
unei pasiuni era altă comoară a Clarei, o nouă taină. Stern, 
înclinat să-și imagineze mai mult, făcu o pauză. Destul, își 
spuse. Destul. 

— Am admirat-o, spuse Dixon. Pentru prima oară, îndrăzni să-l 
privească pe Stern. Era o femeie demnă de admirat. 

— Dixon, ești lipsit de conștiință. 

— Da. Dădu din cap. Sunt curios. Întotdeauna am vrut să fac 
ceea ce alţii nu ar fi făcut. 

— Cred că asta este răutate, Dixon. 

Dixon își stinse ţigara. Gura îi tremura asemeni fălcilor unui 
buldog. Era pe punctul de a izbucni în lacrimi. Chipul i se 
înroșise în jurul ochilor care fixau un punct pe podea. 

— N-am făcut niciodată vreo legătură cu tine. 

— E greu de crezut. 

— Serios. 

— Eşti un caz clinic, Dixon. 

— Foarte bine, așa sunt. 

Devenise deodată nerăbdător faţă de Stern. Autocritica nu 
făcea parte din repertoriul lui Dixon. O luase prin viaţă de-a 
dreptul, uitându-se rareori înapoi. 

— Pot să întreb, Dixon, când a avut loc acest interludiu? 

Faţa lui Dixon se congestiona; era complet dezorientat. 

— În ce moment al zilei? 

— Te rog! Când anume, de-a lungul istoriei umanităţii, s-au 
petrecut toate astea? 

— Nu știu. A fost chiar după ce Kate s-a dus la colegiu. Clara 
era la capătul puterilor. Era deprimată, de parcă înota într-o 
mare porcărie. Tu erai plecat în Kansas City unde aveai un mare 


proces. Erai foarte ocupat... 

— Asta e scuza ta, Dixon? 

Dixon îl privi în timp ce își aprinse o altă ţigară. 

— Am profitat, ţi-am mai spus. Ei nu-i mai păsa de absolut 
nimic. A fost un act de disperare, continuă el. O nenorocită 
disperare. 

— Îţi sunt recunoscător, Dixon, pentru profundele tale intuiţii 
psihologice. 

— Îşi distrugea viaţa. Voia s-o termine cu tine. 

— larăși, spuse Stern. 

De neînțeles, pentru prima oară simţea că era pe punctul de a 
izbucni în lacrimi. Nu asta voia să audă - Dixon revelându-i 
partea ascunsă a Clarei. Era oare Dixon pe aproape? Destul, 
probabil. Clara începuse represaliile, sperând că, în ceea ce era 
interzis, putea fi găsită o stranie magie. S-ar fi degradat pe ea 
însăși, s-ar fi rugat să scape și, dacă ce era mai rău avea să se 
întâmple, cel puţin, ar fi fost ea însăși cauza dispreţului faţă de 
ea. 

— A fost O noapte și O zi. Şi a fost un eșec total, spuse Dixon. 
Un nimic. Nu spun asta doar acum. Dacă ea n-ar fi avut acea 
problemă, ai fi putut spune că nimic nu s-a întâmplat. 

— Dacă, spuse Stern. 

— Normal, nu observasem, spuse Dixon. Nu voi uita niciodată. 
La o reuniune de familii, mi-a dat un bileţel, îmi amintesc bine 
asta. Un singur rând; nu făcea niciodată risipă de cuvinte - nici 
măcar „Dragă X”. Doar: „Sunt tratată pentru...” Făcu un semn 
cu mâna, ca pentru a completa textul. N-aveam nici cea mai 
vagă idee. Şi apoi, când i-am spus surorii tale că trebuie să fie 
examinată, m-a luat prompt peste picior și apoi a început să 
plângă pe umărul Clarei. Asta ca să vorbim despre rahaturi. 

Această dramă, toată piesa, se desfășurase integral în 
absenţa lui. Bântuia prin Kansas City, departe de lucrurile ce se 
petreceau aici. În braţele pătimașei sale amante. Absorbit de 
rolul care-i convenea cel mai bine, reușise să piardă cele mai 
importante evenimente din viaţa lui. Continua să-și fumeze 
ţigara. Noaptea de nesomn își cerea drepturile. Ochii îl dureau, 
iar, după accesele de furie, își simţea braţele arzând și foarte 
slăbite. Cât despre ţigara de foi, era uimit să constate că gustul 
ei nu mai era deloc plăcut. Bineînţeles, o s-o termine. Incepuse 
să fumeze trabucuri în biroul lui Henry Mittler, pe vremea când 


nu prea putea să și le permită, mulţumindu-se cu cele pe care le 
primea de la Henry, și, cu o ţigară de foi între degete, 
experimenta dubla senzaţie de triumf absolut și de cumpătare 
aspră. Dar, se gândi Stern, acum nu ar fi nicio dificultate în a lua 
vreuna. De altfel, viaţa sa se schimbase. 

— A venit la biroul meu, spuse Dixon. A sosit, pur și simplu. 

— Clara? 

— Nu, omul de pe lună. Se întinse complet pe canapeaua lui 
Stern. Îmi închipuiam de ce trebuia să fie acolo. Ani de zile m-a 
dus cu preșul. 

— Şi? 

S-a așezat și a început să plângă. Doamne, ce mai plângea. 
Dixon stătu o clipă să se gândească. Un potop de lacrimi. Am 
aflat întreaga poveste. Peter, John, doctori, tratament... Ce mă 
interesa de fapt pe mine erau banii. Când ea mi-a dat cecul, ca 
și cum banii... 

Dixon ridică mâna, cu ochii umezi, jignit de faptul că ea 
credea că banii l-ar fi putut cumpăra. Desigur, Dixon se 
considera de nepreţuit. 

— Şi ce voia? 

— Ce voia? Ce ar fi vrut orice mamă. Voia să-și știe copiii în 
siguranţă. Voia ca eu să găsesc o scăpare. De aceea îmi dăduse 
cecul. Se gândea că poate o să-i plătesc pe toţi, la MD și pe 
clienţi și să șterg totul. 

— Şi ce i-ai zis? 

— Era al dracului de târziu. Peter se juca deja de-a agentul 
FBI. 

— Ai pricepui că teoria lui Peter era că nimeni nu trebuia 
acuzat? 

— Daa, am înţeles. Era de-a dreptul o porcărie. Mi-am dat 
seama că, dacă deschideam gura, John și cu el o vor sfârși rău. 
Credeam chiar că ticăloșii ăia de la biroul procurorului ar putea 
să-și dea seama. Și ce nevoie aveam eu de asta, pentru numele 
lui Dumnezeu? Să ajung să fur monezi din telefoane sau 
tonomate? 

— l-ai spus asta Clarei? 

— Clara era o femeie strălucită. Cunoștea ce riscuri erau de 
înfruntat. Era speriată de moarte, pentru toți. 

— Şİ pe urmă? 

— Cum adică? 


— Cum s-a sfârșit conversaţia, Dixon? 

— Nu prea mai știu. Celălalt motiv pentru care venise era 
problema ei medicală. Dorea să știu că s-ar fi putut să 
trebuiască să-ţi aducă la cunoștință situaţia. Adică, de fapt, nu 
era îngrijorată pentru mine, ci ca Silvia să nu afle. Oricum, după 
ce a depășit momentul, a luat o atitudine gravă și a spus: 
„Dixon, nu sunt deloc sigură că am să pot suporta toate 
acestea”. A fost cel mai îngrozitor moment din viața mea. Nu 
era nevoie s-o mai întreb la ce se referea. 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— Ce mama dracului crezi că i-am zis? Am implorat-o, timp de 
jumătate de oră, să nu facă așa ceva. l-am adus toate 
argumentele care mi-au trecut prin minte. Continua să 
vorbească despre copii, despre Peter și Kate. Apoi despre John și 
despre tine - chiar foarte mult despre tine. Era de-a dreptul 
disperată. Ştii, am încercat să o liniștesc. l-am spus că Peter, 
John și Kate or să se descurce, dar ce i-aș fi putut spune ca să o 
conving de asta? Dădu din umeri în semn de neputinţă. Așa că i- 
am promis. 

Era ca orice altceva - chiar așa. Asemeni formelor norilor. Le 
văzuse, dar nu le putea păstra niciodată în memorie. 

— l-ai promis Clarei, zise Stern, că vei păstra tăcerea, dacă 
vei fi acuzat, și vei accepta condamnarea. 

Dixon își lăsă mâna să-i atârne pe canapea, scutură scrumul 
ţigării spre scrumieră, dar nu o nimeri. Se ridică și își puse 
abătut palmele în dreptul ochilor. 

— Pot să te întreb de ce, Dixon? 

— Tocmai ţi-am spus de ce. Pentru că i-o datoram. Ştii ce, eu 
nu sunt ca tine, Stern. Nu sunt nici înțelept și niciun om bun. Nu- 
mi dau seama de ceea ce fac. Nu pot decât să regret mai târziu. 
Aceasta este povestea vieţii mele. Insă îmi curăț propriile 
gunoaie. 

Tăcură câtva timp. 

— Dixon, te scutesc de obligaţie. 

— Ce? 

— Da, te scot din toată afacerea asta. Era cu adevărat foarte 
important. Te-ai zbătut pentru viața Clarei, dar, în ciuda 
eforturilor tale curajoase, ai eșuat. Te poţi considera eliberat de 
sarcină. 

Dixon dădu din cap. 


— Dar i-am promis. 

— Dixon... 

— Am promis. 

— Nu pot permite asta, Dixon. 

— Nu ţi-am cerut permisiunea. 

— M-am tot gândit la asta, Dixon. Cred că John și Peter 
trebuia lăsaţi să facă ce vor. Dă totul în vileag! Angajează alt 
avocat și spune, prin el, adevărul. Vezi dacă procurorii vor fi 
derutați, așa cum a calculat Peter că se va întâmpla. 

— Şi ce se va întâmpla dacă Sennett ajunge să mă creadă? 
Dacă Sennett se va ocupa de aceștia doi, va face ca ceea ce îmi 
pregătește mie să pară o joacă de copil. 

Stern își lăsă umerii să se miște - avea câteodată o privire 
ciudată, cumva mistică și stranie. Tăcea, de parcă nu mai era 
nimic de spus. 

— Ascultă, spuse Dixon. M-am abținut tot timpul. Am sperat, 
luni la rând, că ticăloșii ăia or să dea dracului toată afacerea. Să 
încurce lucrurile, să le slăbească interesul sau să capete îndoieli. 
Dar eu n-am de gând să joc așa. John n-o să reușească 
niciodată. L-am urmărit în plină lumină. Într-o sală de procese 
ori cu cineva foarte insistent, o să cedeze. Ascultă ce îți spun! Și 
o să-l tragă și pe Peter după el. Poate chiar și pe Kate. 

Dixon avea dreptate, fără nicio îndoială. Se gândise îndelung 
la toate acestea. John putea să pună întreaga familie în lanţuri. 

— Asta era riscul pe care l-a ales Peter, Dixon. 

— Ei, lasă. Sunt tineri. 

Stern se așeză pe sofa, lângă el. Cu un singur deget, atinse 
mâna lui Dixon. 

— Dixon, îţi înţeleg obiecţia. Îmi dau seama că încerci să-ţi 
reglezi conturile cu mine - că vrei să păstrezi intact restul 
familiei mele. Dar te scutesc de această grijă. 

Dixon îi aruncă o privire de om furios și îndurerat - nu, chiar 
ofensat. 

— Nu poţi să-mi arăţi ceva mai multă recunoștință și să taci? 
Se ridică în picioare. Am să-mi recunosc vinovăția, Stern. Şi 
vreau ca tu să aranjezi lucrurile în sensul acesta. 

— Nu o voi face. 

— Nu-mi arunca mie chestia asta idioată. Așa e cel mai bine. 

— E ilegal, Dixon. 

— Mai tacă-ţi gura, Stern. Nu mi te mai lăuda cu cinstea ta. Te 


știu de prea mult timp. Te-ai agitat o grămadă pentru motive 
mai rele decât ăsta. Îţi vorbesc despre propriii tăi copii. 

— Nu. 

— Ba da. Crezi că ești singurul din familia asta care are 
dreptul de a fi nobil? 

— Silvia... 

— Silvia o să se descurce. O să te aibă pe tine, să-i porţi de 
grijă. Mă va vedea în weekend-uri. O să mă duci în vreun club 
suburban. Am să fac totul după mintea mea. 

Vocaţia lui Dixon se manifesta și acum, când negocia. Pășind 
aici, își asumase obligaţiile unui negustor. Totul era o 
fanfaronadă, iar Stern știa asta. Înfăţișarea lui răvășită și nopţile 
pierdute nu se datorau traiului prin cârciumi. Dixon însă fusese 
odată soldat și știa că, de fapt, curajul nu reprezintă absenţa 
fricii, ci capacitatea de a acţiona cu demnitate, în ciuda ei. Acum 
își amintea de vremurile tinereţii, când tânărul Stern îl întâlnise, 
cu bărbia puternică și părul ondulat, de culoarea aramei, 
purtându-și uniforma ca pe un trofeu și dorindu-și să devină plin 
de glorie - specimenul perfect despre care Stern gândea pe 
atunci că este reprezentantul celei mai valoroase specii de pe 
pământ - un adevărat american. 

— Dixon, e o greșeală. 

— Oh, la dracu cu principiile, Stern! La dracu' cu onoarea! Nu 
înţelegi tu, grozavule, că din cauza asta ei îi era teamă să vină 
la tine? 

Foarte furios, Dixon izbi masa de lucru cu pumnul, iar sticla se 
sparse cu un zgomot înăbușit. Cei doi bărbaţi se mișcară 
deodată. Stern se grăbi către locul său și, ca și Dixon, alătură 
cele două bucăţi. 

De-a lungul spărturii, marginile de-abia se atingeau. Vraful de 
hârtii de pe masă căzuse brusc, iar ţigara lui Stern sărise din 
scrumieră și rămăsese în fisură, aprinsă încă. 

— O să cadă? întrebă Dixon. 

Stern nu era sigur. În cele din urmă, roti scaunul de la masă și 
îl propti sub cele două bucăţi. Dixon își retrase încetișor mâinile. 
Masa se îndoi ușor, vizibil, dar se opri. 

Lui Stern îi trebui o clipă pentru a-și aminti unde rămăseseră. 
Lovitura de ciocan a remarcii lui Dixon se atenuase din cauza 
agitaţiei produse de spargerea geamului; pentru moment, era 
salvat. Ştia că Dixon meditase îndelung asupra acestei 


probleme și avea, încă odată, dreptate. Clara se îndoise de 
pragmatismul soţului său, de voinţa lui, cedând scrupulelor, mai 
ales în disputele cu fiul său. Acum, putea să-și alunge gândurile; 
suferința avea să vină mai târziu, când o să rămână singur. Dar 
acum, simţea o curiozitate puternică, trezită de o remarcă a lui 
Peter în timpul unei discuţii recente. _ 

— De ce sunt avocatul tău, Dixon? Acum. In această 
problemă? 

— Unde în altă parte aș putea merge? Și, pe lângă asta, te-ai 
fi putut gândi că s-a întâmplat ceva dacă aș fi angajat un alt 
avocat. 

— Dar spui că te temeai de principiile mele. 

— Nu trebuia să afli. 

— De aceea mi-ai lăsat seiful atât de mult timp? 

— Era încuiat. 

— Totuși. 

— Ascultă, m-ai înnebunit cu citaţiile tale. Te-am crezut. 
Credeam că ăsta era locul ideal pentru el. 

— Dar nici măcar nu ai avut grijă să distrugi cecul pe care 
Clara ţi-l adusese. 

— Cum puteam? Îmi închipuiam că cei de la bancă se vor 
duce să-l caute; ei sau agenţii fiscali. Ea dorea să deschidă un 
alt cont de investiții pentru copii, dar a murit înainte ca noi să 
terminăm actele. 

Dixon zâmbi pentru sine. 

— Și totuşi, ar fi trebuit să-ţi dai seama că pot pune lucrurile 
cap la cap. 

Dixon se aplecă deasupra biroului spart. 

— Sunt copiii tăi, Stern. Poţi să-mi dai o grămadă de sfaturi în 
legătură cu denunţarea lor, dar nu te văd bătând la ușa 
procurorului. N-ai face așa ceva niciodată. Dixon, cu figura sa 
arătoasă, pe care se vedea suspiciunea, cu ochii săi obosiţi, își 
privea cumnatul. Ai să faci cum îţi spun. E de datoria ta. 

— N-ai să poți să reziști, Dixon, nu-i așa? 

Dixon ridică din umeri. 

— Instinctul de competiţie, spuse. A 

— De ce te bucuri de slăbiciunea mea? Îţi place să mă vezi la 
pământ? 

Erau încă pe poziţii opuse, însă pe faţa lui Dixon se iviră 
urmele unui zâmbet, în ciuda eforturilor sale intense de a-l 


reprima. Era extraordinar de amuzat. 

— Îmi voi recunoaște vinovăția. 

Ştia că învinsese, după cum știuse tot timpul că, dacă vor 
ajunge în acest punct, victoria nu îi putea scăpa. 

Stern ieși în hol și se întoarse cu două cești de cafea. Se 
gândea că este timpul potrivit pentru negocieri. Ştia că Sennett 
s-ar opune să se confrunte cu o moţiune privind relaţiile 
procuraturii cu Peter. Deși știa că va câștiga până la urmă, 
Sennett își dădea seama că s-ar expune unor critici serioase; 
judecătorii l-ar admonesta pentru zelul său, iar apărarea ar 
protesta vehement. Documentele ar putea dezvălui lucruri 
neplăcute. Sennett nu era dispus să-și strice renumele. 

— Sigur, spuse Dixon, grăbit să aprobe. 

— Dar nu-i voi lăsa să ne înghesuie. Sennett poate să încerce 
să folosească procedurile legate de mine ca arme împotriva ta. 
N-am de gând să pornesc negocieri de pe o poziţie slabă. Dacă 
e să mă dispreţuiască... 

— Bine, bine, zise Dixon. Putem să luăm celule alăturate. 

Îi întinse telefonul lui Stern. 

Nu era trecut de opt, dar secretarele erau plecate. Însă erau 
norocoși. Sennett însuși răspunse la telefon. 


Capitolul 48 


Sennett acceptă să-l întâlnească la ora patru. Procurorul era 
precaut și îl întrebă care era motivul întâlnirii, însă Stern 
răspunse echivoc că trebuia neapărat să discute. Sennett era 
evident într-o situaţie delicată, prea neliniștit ca să-i ceară să fie 
mai exact. Stern înţelese acest lucru când încă vorbeau la 
telefon. Vocea pripită a lui Sennett îl scoase brusc din sărite, 
dar, înainte să formeze numărul, așteptase ca Dixon să iasă, și 
începu să se gândească la câteva probleme ale cazului lui 
Remo, al cărui proces era programat să înceapă de marţi într-o 
săptămână. Era vremea prânzului. 

— Ai câteva minute disponibile, să luăm prânzul împreună? îi 
sugeră Stern direct. 

— Nu am chef să mănânc, zise Sonny. Căldura m-a toropit. 
Tăcu așteptând un răspuns, poate o explicaţie. Dacă este vorba 
să-l vezi pe Stan, nu voi veni. 

Stern, îndatoritor, catadicsi să răspundă. Ar fi fost încântat să- 
i răpească câteva clipe. 

— Poţi să vii în douăzeci de minute la Morgan Towers Club? 

— Dar, Sandy, urăsc cluburile astea private. Sunt îmbrăcată 
ca o spălătoreasă. Ştii, căldura... 

Ca de obicei, sistemele de aer condiţionat ale clădirii 
administraţiei erau defecte. 

— Prefer un local mai puţin pretenţios. Adică mai îndepărtat 
de biroul ei, își zise Stern. Numai de dragul tău. Promit că nu vor 
exista comentarii despre modă. 

— De dragul meu? 

— Când ne vedem, răspunse el. 

Se temu la început că nu va veni. Ședea într-un fotoliu uriaș, 
în partea opusă lifturilor, privind ușile de oţel, care se închideau 
și se deschideau, și pe oamenii de afaceri ce coborau din lifturi. 
Când sosi, Sonny era îmbujorată și agitată și, cum de altfel ea 
însăși își dăduse seama, era îmbrăcată nepotrivit pentru locul în 
care se aflau - purta o rochie simplă, fără mâneci. Sonny părea 
că ajunsese în acel stadiu al gravidităţii în care singura 
recompensă era supraviețuirea. Apropiindu-se, își scoase pălăria 
largă, cu o fundă roz de satin, pe care o purta pentru a o proteja 
de soare. 

— Aici. 


Stern se ridică și o salută cu mâna. Îi făcu complimentele de 
rigoare și o invită din nou la restaurant sau într-un bar. 

— Nu pot. Işi puse mâna pe pântec, cu o mină sugestivă. 

După aceea o conduse spre capătul holului, spre camera 
ascunsă, un spaţiu mic, lambrisată cu lemn roșu de stejar. 
Zgomotul din bucătărie pătrundea prin perete, ca și mirosurile 
de carne și legume, odată cu aerul. Locul avea ceva tainic. 

— Îmi cer scuze pentru această manevră. Îl suspectez pe 
Sennett că ţi-ar putea reproşa faptul că te întâlneşti cu mine. 

Ca răspuns, ea făcu o figură: „Cui îi păsa?” 

— Sonny, îţi sunt profund recunoscător pentru actul tău de 
ieri, însă am fost prost informat. Sunt sigur că procurorul nu va 
fi mulţumit. 

— Nici nu mă gândeam la așa ceva. 

— Fără îndoială. 

Sonny începu să caute un scaun. O dureau picioarele - 
mersese prea repede. Găsi un scaun într-un colţ, se așeză în 
faţa unui cuier gol și începu să-și facă vânt cu pălăria. Stern 
stătea nemișcat. 

— Sandy, ce se întâmplă? 

— Du-te astăzi la Stan. Spune-i că te-a depășit situaţia și că 
ești pregătită să începi cu toată vigoarea. 

— Nu sunt gata să încep cu toată vigoarea. Și oricum, astăzi 
lui nu-i păsa. Este afectat de faptul că tu ai aflat - șovăi puţin - 
despre informator. A avut azi-noapte în bibliotecă patru 
colaboratori, dintre care doi făceau cercetări. Asta-i Stan. Face 
tot timpul un joc dur: totul e bine, pentru că spun eu asta. Când 
o dă în bară, vrea să cheme pușcașii marini, să-i acopere 
spatele. Se opri brusc. Stern știa că, de multe ori, ea simţea că 
vorbește prea neglijent. N-aveam nicio idee, oricum, spuse 
Sonny. Ştii cine era informatorul. Acum trei zile, l-am întrebat 
totuși. Chiar după ce am întrerupt convorbirea. Cred că situaţia 
e încurcată. 

— Sonny, nu pot pretinde că nu sunt adânc întristat, dar 
trebuie să-ţi spun, totuși, în intimitatea acestei camere, că nu 
cred că purtarea celor din procuratură, în această problemă, a 
fost ilegală. 

— Probabil că nu, spuse ea. Dar e scârbos. Dacă Stan n-ar 
avea un zâmbet afectat pe faţă, nu m-ar plictisi atât. Pentru el 
nu există altceva decât principii. 


— Sonny, în practicarea legii nu există decât principii, vorbi el 
sobru. În orice caz, în fiecare proces nu sunt decât fiinţe umane. 
Intotdeauna contează personalităţile. 

— A cam întrecut măsura în modul în care a acţionat, spuse 
Sonny, jucându-se cu funda de la pălărie. Ascultă Sandy, nu-ţi 
făceam o favoare. Cel puţin, nu cred că-ţi făceam. Mi-a fost greu 
să mă obișnuiesc cu ideea emiterii unei citaţii bazată pe o 
informaţie de un asemenea tip, dacă nu îi dezvăluiam sursa. 
Puteam să constat cum, după aceea, judecătorul te condamna, 
apoi descoperea că există o chestiune delicată pe care 
Procuratura nu a amintit-o niciodată. Ne-ar fi băgat într-o 
încurcătură din care cu greu am fi putut ieși. M-am gândit că, 
dacă ai întocmi un compendiu, poate că treaba ar ieși la 
suprafaţă, poate amândoi am reuși așa ceva. Aș putea să stau 
din nou de vorbă cu Stan. 

Stern aprobă. Raționamentul ei era prudent, mai înţelept și 
parcă mai „profesional” decât al șefului ei. 

— Să nu te gândești că nu mai sunt supărată pe tine, spuse 
Sonny. Sunt. A fost o șaradă urâtă la ţară - să mă întrebi despre 
foile alea de cont, de parcă tu nu le văzuseși în viaţa ta. 

— Nu le văzusem niciodată, replică el simplu. 

Ea îl studie atent, încercând să descopere dacă îi spusese 
adevărul și, dacă acesta era adevărul, cum era posibil așa ceva. 

— Nu înţeleg nimic, zise, ridicând apoi o mână. Știu, ai 
propriile tale secrete, am dreptate? 

— Da. 

— Trebuie să fie o poveste a dracului de încurcată. Ridică din 
umeri. Presupun că de aceea nu vrei să o mărturisești în faţa 
marelui juriu. 

El tăcu un moment. 

— Sonny, când am fost la cabana ta, mi-ai împărtășit, pe cât 
ai putut, ideea pe care o aveai despre cinste. Aș vrea să-ţi 
răspund în același fel. Vorbind cu Stan de dimineaţă, sunt sigur 
că i-am lăsat impresia că doream să-l întâlnesc pentru a mă 
plânge de faptul că fiul meu a fost folosit de procuratură ca 
informator. Fără îndoială, am să fac o afacere bună cu asta. Dar, 
acceptând că domnul Sennett vrea să facă acele concesii, pe 
care ar trebui să le facă în asemenea circumstanţe, aș dori să-i 
vorbesc, pentru a ajunge eventual la un acord, ca Dixon să-și 
recunoască vinovăția. 


Sonny înţelese și dădu din cap admirativ. 

— Bună sincronizare. 

— Cred și eu. 

Amândoi erau neliniștiți întrebându-se cât de departe avea să 
meargă Sennett, pentru a-l împiedica pe Stern să provoace 
agitaţie în legătură cu tactica folosită de Procuratură cu Peter. 

— Așa că, vezi, nu vor mai fi investigaţii ale marelui juriu sau 
procedee murdare. 

Sonny reuși să pună lucrurile cap la cap și zâmbi. 

— Vrei să-l sărut și să mă împac cu Stan înainte ca el să știe? 
Sonny râse zgomotos. Oh, e o meschinărie, continuă ea. Și chiar 
că o merită. 

Stern îi zâmbi, fără să scoată niciun sunet. Sonny își făcu din 
nou vânt cu pălăria. 

— Sandy, eu sunt în relaţii bune cu el. Nu m-a concediat. Ştia 
că ar fi trebuit să mă pună la curent, demult, cu ceva atât de 
delicat. Pe lângă asta, este destul de abil să-și dea seama de 
detalii. Să-l critice un asociat în acea problemă... Nu i s-ar putea 
întâmpla așa ceva. Trebuia să mă păstreze în afacere. Dar 
tocmai mi-a luat cazul. Spunea că nu sunt obiectivă în privința 
ta. 

Cu aceasta, poate din cauza căldurii, din pricina a ceea ce 
zisese sau din cauza numeroaselor semne ale gravidităţii, faţa i 
se înroși din nou - obrajii începură să-i strălucească lăsând 
impresia unei flori deschise. 

— Ceea ce nu este cazul, adăugă ea repede, aruncând un 
zâmbet iute, dar trist, și îndreptându-și ochii spre el, privindu-l 
fix. 

Era, se gândea Stern, un zâmbet dulce, pe care-l 
împărtășeau. 

— Cred că aș fi fugit cu tine în noaptea aceea, spuse ea încet, 
dacă mi-ai fi cerut. 

— Şi am fost foarte aproape, răspunse el. 

Până să-i răspundă, nu îi trecuse prin minte că amândoi 
vorbeau despre ceva trecut, dar acum, pentru întâia dată, 
aceasta părea să se potrivească și cu prezentul. Vorbind, găsise 
o notă inspirată, un ton perfect, încât nici ea, nici el și nici măcar 
cineva care s-ar fi întâmplat să treacă pe lângă ei n-ar fi înţeles 
ce se petrecea de fapt, cât de mult din fiecare conţinea cel mai 
blând dintre gesturi sau cea mai curată dorinţă pierdută. 


— Din păcate, continuă el, ești căsătorită. 

Ea își așeză ambele mâini pe pântece. 

— Din fericire pentru mine. 

— Într-adevăr, îi răspunse el. 

— l-am spus lui Charlie că ne căsătorim, deci, putem să facem 
nebunii împreună, deci, trebuie să continuăm astfel. Râse de ea, 
își lovi ușor pălăria, legănându-și încet piciorul. Dă-mi 
consimțământul tău. 

— Ti-l dau. 

— Asta ne va uni. 

Ea râse puternic. 

— Sonny, mi-ai aprins imaginația, spuse el. Se apropie cu un 
pas dar ea își întoarse ușor fața, întinzându-i obrazul. El n-o 
sărută. În schimb, emoţionat sau, cum ar fi spus el, își puse 
palmele moi pe umerii ei goi și apoi, ca într-un fel de ceremonie, 
la câţiva centimetri de ea, își lăsă palmele să se plimbe pe 
braţele ei, un fel de stranie îmbrăţișare. O apucă brusc de braţe, 
apoi de mâini. Ea își înălţă faţa și se priviră, ochi în ochi. 

— Când o să cresc, spuse ea, vreau să fiu ca Sandy Stern. 


Capitolul 49 


Așa e viaţa, se gândi Stern. Se urcă într-unul dintre lifturi și 
începu să coboare, făcând abstracţie de prezenţa tinerei de 
lângă el, de parcă venea de pe altă planetă. Era, cel puțin 
pentru moment, plin de îndoială. Într-o altă zi, în care ar fi fost 
mai puţin slăbit de oboseală, oare ar fi fost altele rezultatele? 
Ușile se deschiseră, lumina soarelui de amiază ţâșnind spre el, 
filtrată de enormele ferestre ale clădirii, și păși, cu ochii iritaţi, 
uimit să constate că se simţea mai bine decât în ultimele luni. 
Miezul lucrurilor rămăsese nemișcat, sustrăgându-se eșecului, și 
asta nu numai în cazul chestiunilor sigure, dar, mai ales, în cele 
privitoare la încredere și influență. Prinse unul dintre nasturii 
sacoului și își ridică bărbia marţial, așa cum făcea adesea. 
Domnul Alejandro Stern. 

Nu se întoarse la birou. Se urcă în mașină și porni spre casă 
unde, odată ajuns, se urcă în pat; avea să se trezească și să se 
îmbrace pentru întâlnirea cu Sennett, aceasta însă mai târziu. 
Dar pentru acum își rezervase câteva minute de meditaţie 
solemnă. Unul dintre filosofi, Descartes, își alesese patul ca loc 
pentru reflecţiile sale cele mai intense - cel puţin, așa credea 
Stern - și, pentru motive necunoscute, urma demult exemplul 
acestuia. O mare parte din gândurile sale cele mai intime erau 
produse în pat, alături de o tavă enormă, pline cu mâncare, și 
de o pernă galbenă. Nota foarte puţin. In schimb, rostea în 
minte raționamente și fraze întregi - aceleași judecăţi, aceleași 
noţiuni, iar și iar, până când conștiința îi era cu puţin deasupra 
discursului pasionat pe care urma să-l ţină. Astăzi, obiectul era 
Clara. Ultimele ei ore îi aparțineau acum. 

Stern cunoștea câteva cazuri de sinucideri. Era încă unul 
dintre aspectele triste ale profesiunii sale - atât de mulţi clienţi 
ai săi aveau intenţia să-și provoace o durere, într-un fel sau 
altul. Încetase să se întrebe din ce cauză. În cazul multora, 
răspunsul era evident: autonegarea, abuzul de voinţă, defectele, 
rușinile, rănile nevindecate. Spre sfârșitul anilor '50, la începutul 
carierei sale, apăruse ca avocat al apărării într-un proces 
intentat unei vedete locale de rock'n'roll care cânta sub numele 
de Harky Malarky. Harky era plin de o sălbatică și tristă nebunie, 
ca un bard irlandez - parcă dansa pe marginea unei prăpăstii. 
Victima morfinei, a femeilor, a prietenilor violenţi, sfârșise mort 


de beat pe o motocicletă pe care o îndreptase intenţionat spre 
abisul unui canion din Utah. 

Mai erau și alţii, nu atât de nebuni precum Harky, însă toţi cu 
credinţa nestrămutată a nenorocului; iar Clara făcea parte 
dintre ei. Erau teribil de pesimiști, de o melancolie absolută - 
nu-și puteau imagina un viitor în care ar fi putut fi incluși. Guy 
Pleace, un psihiatru pe care îl întâlnise deseori de-a lungul 
anilor, îi mărturisise lui Stern, într-un moment de intimitate, la o 
petrecere a familiei Cawley, că se lupta în fiecare zi cu dorinţa 
irezistibilă de a se sinucide. Se scula în fiecare dimineaţă, iar 
asta era o datorie la fel de normală ca și bărbieritul sau mersul 
la birou: nu trebuia să se omoare. In acea noapte, spunea 
Pleace, văzuse pe un felinar un spiriduș care-i făcea tot felul de 
semne; se învârtise în jurul stâlpului de câteva ori, nevenindu-i 
să-și creadă ochilor. Obișnuită cu vedeniile sale, soţia privise 
lucrurile cu calm, liniștindu-l. În urmă cu trei ani, Guy jucase 
ruletă rusească, un cartuș în butoi, abandonându-se în voia 
norocului. 

Pe la mijlocul confesiunii lui potolite, de om beat, Pleace 
râsese, pentru că un faimos psiholog - probabil, se refera la 
Freud - considera că oamenii nu pot controla realitatea morții 
lor. Insă aceasta era eronat din punctul lui de vedere, ca și 
pentru Clara, probabil, sau pentru atâţia oameni care-și iau 
viața voluntar. Paharul este întotdeauna pe jumătate plin sau pe 
jumătate gol. Pentru cei mai mulţi dintre noi - și, cu siguranţă, 
era și cazul lui Stern - îngrijorarea era legată de cât rămânea. 
De la cea de-a paisprezecea aniversare a lui, în maniera lui 
lacomă, era iritat de sentimentul că fusese prea puţin favorizat 
de soartă. Azi, acasă, sub pături, singur cu sunetele pașnice ale 
după-amiezii și în răcoarea produsă de aparatul de aer 
condiţionat, recunoscu cât de îngrozit era de felul în care murise 
Clara. Stăm alături cu anumite chipuri pe care le cunoaștem. A 
fost rândul ei. Acum va veni rândul tău. 

Dar pentru Clara - ca și în cazul lui Guy - momentul n-ar fi 
trebuit să fie niciodată îndepărtat. De fapt, Nate îi spusese că ea 
îi zisese astfel. Pentru Clara, era o călătorie rapidă către o 
destinaţie cunoscută; voia să fie utilă pe drumul vieţii. Dar un 
instinct al inutilităţii - depresiune sau anomie - o stăpânea, fără 
îndoială, deseori. Ce rost avea să aștepte, având în vedere 
eternitatea la care nu va lua niciodată parte? În această stare 


de spirit, înfruntase deciziile ei ultime. Magnificul, grandiosul 
gest final al lui Dixon reușise numai să-i complice situaţia, și așa 
foarte tensionată. Nu exista nicio altă alternativă la orizont. Ar fi 
putut ea să stea și să privească cum Dixon făcea acel groaznic 
act al sacrificiului de sine? Ar fi suportat ea să-și dezvăluie 
problemele și trecutul soţului său, distrugându-l și, de asemenea 
- ca într-o reacţie în lanţ, de furie și groază - pe Silvia? Aceasta 
ar fi fost o recompensă insignifiantă pentru Dixon care, pus în 
astfel de circumstanţe, ar fi putut să-și piardă motivaţia și tăria 
de a-și îndeplini promisiunea. Ar fi fost oare capabilă să suporte 
toate acestea și, în plus, să-și vadă copiii ajunși în spatele 
gratiilor? Nu era o sinucidere, se gândi Stern; în ochii ei nu era o 
sinucidere, ci o eutanasie înaintea unui atac cardiac. 

Ar fi putut să o salveze? Era o ieftină înșelăciune, o consolare 
aparentă pentru sufletul său să-și spună că, dacă aceleași 
persoane s-ar fi căsătorit astăzi, nenorocirea nu ar fi avut loc? 
Își atribuiseră roluri unul altuia într-un timp în care propriile lor 
ambiţii ţineau mai mult seama de o geografie necunoscută. 
Acum, existau consilieri și psihologi care ajutau cuplurile să 
comunice. El respectase graniţe pe care, cu ceva mai multă 
putere sau atenţie, le-ar fi putut surmonta. Cu toate acestea, 
orice efort al său ar fi fost împotriva voinţei ei. 

Cu treizeci de ani în urmă, Clara Mittler pusese pe hârtie o 
compoziţie, o numise Clara Stern, și rămăsese hotărâtă să-și 
joace rolul până la capăt. Era o compoziţie de o frumuseţe 
insuportabilă și austeră, iar el era auditoriul necritic, era o 
pereche de mâini care aplauda de pe un scaun pe care-l ocupa 
atunci când avea timp. Precizia calmă a acestei interpretări 
ascundea tuturor - și mai ales ei însăși - o agitaţie teribilă. 
Undeva, dincolo de puterea ei de dominare, trebuie să fi existat 
o furie de dimensiuni vulcanice. Insă ea nu percepea decât un 
sunet haotic. Zgomotul, îi spusese ea lui Nate, disonanţa 
distrugătoare a neliniștii și nesfârșitul dezgust o însoțeau 
permanent. Spre sfârșit, bruiajul venise din toate direcţiile cu o 
putere insuportabilă, iar Clara cedase inevitabilului regret al 
estetului că nu ea va fi Frumuseţea. 

Acum știa ce nu știuse înainte: cum s-a întâmplat. Nu 
înţelesese niciodată de ce ea alesese automobilul. Dar azi, îi era 
clar. Pornise motorul, apoi pusese în funcţiune casetofonul. 
Poliţia, evident, nici nu se uitase. Fusese Mozart, desigur, dar 


Stern simţi fiorii unei frustrări la gândul că nu va ști niciodată ce 
anume: Requiemul sau Jupiter? Dar își putea imagina detalii: 
volumul fusese mărit considerabil - flautele coborau ca sunetele 
fragile ale sufletului, iar viorile plângătoare umpleau spaţiul 
restrâns al mașinii, încât nicio ureche, oricât de fină, n-ar fi 
putut detecta zgomotul motorului, iar ea se întinsese pe spate 
cu ochii închiși deja, fără îndoială, în timp ce splendida melodie 
se ridica în valuri spre acel moment de perfecţiune de la 
sfârșitul oricărei bucăţi muzicale când urmează tăcerea. 


Capitolul 50 


Când sună Helen, Stern visa: Dixon îl acostase la un colţ de 
stradă. Fuma una din ţigările lui Stern și, în maniera lui ironică, 
arăta spre el, spunându-i că începuse să chelească. Işi rotea 
mâna în jurul părului rămas și, cu o satisfacție considerabilă, se 
întorcea, astfel încât Stern să poată vedea pata largă unde părul 
negru și drept căzuse. În timp ce Helen vorbea, visul, împreună 
cu sentimentele amestecate, persista încă și, pentru moment, fu 
convins că visul continua. 

— Poftim? 

Era pierdut. Ea plângea? 

— Am nevoie de tine. 

Părea cu răsuflarea la gură. Când el răspunse, cum făcea la 
birou: „Stern, aici.” Ea îi spusese în mod repetat că îi părea rău 
că suna. Îmi pare rău, îmi pare rău. 

— Am nevoie de tine aici. Te rog. 

— Sigur, sigur. Sosesc acolo, imediat. 

În baie se simţi dezorientat de lumină. Își aruncă apă pe faţă, 
dar renunță la gândul de a se rade. Linia unui cearșaf îi 
rămăsese imprimată pe faţă. Oare pomenise ea care-i 
problema? Probabil vreunul din copiii ei, se gândi el. Băiatul de 
la colegiu. Cobori spre garaj. 

Când porni Cadillac-ul, ceasul digital clipi. Era aproape trei; 
vineri dimineaţa. Se culcase puţin după ora nouă, fiindcă 
dormise doar o oră sau două în noaptea de miercuri. Marta îl 
ţinuse treaz, cerându-i să-i împărtășească fiecare gând și 
nuanţă care i-ar putea intra în pledoaria finală din procesul lui 
Cavarelli. Stern înmânase pledoaria dimineaţa anterioară, la ora 
zece, apoi așteptase cu bietul Remo o zi întreagă juriul care se 
întorsese în jurul orei cinci. Nevinovat. Cu verdictul în mână, 
judecătorul Winchell îl fixase pe Remo cu privire acră, 
adresându-se lui Moses Appleton: „Succes, data viitoare”. 
Marta, care îl asistase tot timpul pe tatăl ei și chiar îl interogase 
pe unul dintre agenţii de la serviciul de informaţii, era 
nerăbdătoare să sărbătorească succesul. Din cale-afară de 
amabil, Moses insistase să le cumpere amândurora câte ceva de 
băut. După un singur pahar cu sifon, Stern îi lăsă pe Marta și pe 
Appleton să-și depene amintirile. De ce oare triumful și bucuria 
erau atât de efemere? Acum, se îndrepta spre Helen, pe străzile 


întunecate, din ce în ce mai îngrijorat. 

În faţa lui, în drumul spre Helen, o dubă fusese trasă cu 
spatele spre ușa capitonată a garajului. Cu ajutorul farurilor, 
putu citi înscrisul întors pe dos de oglinzile retrovizoare: 


ĂŢNALUBMA 
LUICIVRES 
ĂŢNEGRU ED 


Doamne, să nu se întâmple din nou, se gândi el, să nu se 
întâmple din nou. Fugea pe trotuar, cu cheile și mărunţișul 
sărindu-i din buzunare; nu trebui să sune la ușă. Helen o 
deschise și se aruncă în braţele lui, bocind și mulţumindu-i că 
venise. Îi surprinse figura o clipă, însă era o imagine deplorabilă. 
Fusese puternic machiată când începuse să plângă. O mulţime 
de linii îi brăzdau obrajii, iar lacrimile muiaseră fardul din jurul 
ochilor. O șuviţă din părul ei atârna la un capăt. În braţele lui, în 
ciuda rochiei groase, putea ghici că era dezbrăcată, și cu toate 
acestea, imaginea ei, sentimentul lui de acum, vocea și 
respiraţia ei, îmbrăţișarea stăruitoare, declanșară în el o 
avalanșă teribilă de senzaţii. Sărmana lui inimă. Era ca un năvod 
rătăcind în mare, gata să se agaţe de orice obstacol. Și, pe 
deasupra, toate acestea, ardoarea ei, prezenţa ei, nevoia de 
ajutor. Doamne, ce persoană dragă îi era Helen Dudak. In acel 
moment, simţi o recunoștință profundă. 

— Poftim? Te rog? 

O ţinea de mâini. Ea dădu din cap. 

— Îmi pare foarte rău că a trebuit să te sun. Erai singura 
persoană la care m-am putut gândi. Sandy, te rog... 

Nu sfârși; un sunet crispat îi scăpă. Işi duse mâna la gură, 
apoi se rezemă din nou de el. 

— Alo, doamnă, domnule. Un sud-american, în uniforma 
albastră a serviciului de salvare, era pe palier și le făcea semne 
cu mâna. Nu este bine. 

Individul dădu ușor din cap. Helen scânci, un sunet care se 
stinse repede. 

Stern era deja sus, urmându-l pe asistentul care cobora 
scările spre hol. În dormitorul lui Helen era o atmosferă 
îmbâcsită. Patul nu era făcut. În el era un om paralizat, 
dezbrăcat, cu faţa sub forma de plastic a unei măști de oxigen. 


Părea că i se întorsese stomacul pe dos. Un al doilea asistent 
era acolo, un alb tânăr, și ambii erau ocupați cu echipamentul 
de lângă pat - un mare rezervor din fier dur, un cărucior cu fire 
și o grămadă de alte aparate, într-un colţ al patului de 
dimensiuni regale, într-un mod inexplicabil, era un capăt de 
masă de lemn. Sud-americanul, cel pe care Stern îl văzuse pe 
scări, îi făcea semne din ușă. Îi scotea individului și ultimul 
electrod de pe piept. 

— EKG? Fluieră și schiţă o linie în aer. Nu e bine. ÎI vor 
examina la Riverside. Pot folosi telefonul? Trebuie să chem 
poliția. 

Inainte să se miște, se aplecă și-i scoase masca omului din 
pat, apoi se opri să-i închidă ochii, cu o scurtă mângâiere făcută 
cu degetul arătător și degetul mare. Stern văzu asta din pragul 
ușii. 

— O, Doamne, spuse el, tare. Helen ajunse lângă el. Stern se 
ţinea de tocul ușii. Cine este? întrebă el mișcat de un anume 
impuls de decenţă sau speranţă. Helen nu se uitase direct la el 
de când venise. Il apucă pe Stern cu ambele mâini și își înclină 
capul un pic, în așa fel ca fruntea să i se odihnească pe umărul 
lui. Helen, spune-mi, te rog, că nu-i Dixon. 

Ca și mai înainte, ea își scutură, pur și simplu, capul și părul 
roșcat, aranjat în șuvițe. Pentru moment, nu avea nimic de spus. 
Și în orice caz, ceea ce voia Stern să știe era ceva ceea nu 
putea spune. 


Cu acordul asistenţilor, Stern fu acela care chemă poliţia. 
Sună la Secţia 4 Omucideri și insistă să-l scoale pe locotenent 
din somn, acasă. Când acesta sună, Stern îl puse în legătură cu 
asistenții medicali. La instrucţiunile locotenentului, le dădu liber, 
le spuse să-și vadă de treabă și să lase cadavrul în seama 
poliţiei. Stern îi urmări plecând, împreună cu instrumentele 
aduse. Helen stătea chiar în prag, pe o bancă joasă, capitonată, 
așezată lângă ușă, pentru depozitarea pachetelor, 
corespondenţei sau ambalajelor. Rămase abătută, uitându-se la 
un pahar de brandy. Stern se așeză lângă ea și îi dădu paharul. 

— Imi pare rău că a trebuit să te sun, spuse ea din nou. 

— Te rog, lasă... 

Mâna lovi aerul. Cuvintele nu trebuia pronunţate. 

— În timpul...? 


Ea încuviinţă cu hotărâre din cap. Mort cu ghetele în picioare. 
Dixon Hartnell, în ciuda nenumăratelor sale momente vanitoase, 
s-ar bucura din plin de asta. Stern încercă fără succes să 
zâmbească. 

— Şi de când durează asta? 

— Durează? 

— Asta, spuse ferm Stern. 

Helen furișă o privire în sus. 

— Sandy, te rog să nu folosești tonul ăsta cu mine. M-a sunat. 
Am greșit cu ceva? 

Stern fu copleșit de gânduri, prea șocat, se pare, pentru a fi 
reticent ca de obicei. 

— E căsătorit, Helen. 

— Eu nu sunt. 

— E-adevărat, fu de acord Stern. 

— Crezi cumva că asta a fost îndreptată către tine? 

Credea? Dumnezeu știa ce simţea el. Se uită pe scări în sus, 
acolo unde zăcea trupul lui Dixon sub un cearșaf vechi și 
albastru, ca o statuie acoperită. 

— M-a sunat. În săptămâna în care m-ai lăsat baltă. Și mi-a 
făcut plăcere compania lui. Asta-i tot. 

— Foarte bine, spuse Stern. 

— Era foarte romantic, spuse Helen. Faţa îi era plină de mânie 
nedisimulată. Suna, trecea pe aici, indiferent de oră. Era 
fermecător. 

— Da, înţeleg. 

Nu mai era nevoie să întrebe pe unde umbla Dixon noaptea. 
Următoarea lui replică ar fi fost „Destul!” 

Stăteau în tăcere. Auzea ceasul cum bate. Pe stradă, se 
văzură farurile altei mașini. 

— Polițistul, spuse Stern. 

Helen strânse legătura rochiei sale, pregătindu-se sufletește 
să spună adevărul. 

Singur, Radezyk, în haina lui sport șifonată și pălăria veche de 
fetru, se apropie de ușă. Stern o conduse pe Helen în sufragerie, 
apoi îi dădu lui drumul înăuntru. 

— Intervin tot felul de nenorociri, domnule locotenent. 

— Asta este slujba mea, spuse Radezyk și râse în felul său 
inofensiv, încântat de el însuși. Faţa lui pătată era roșie din 
cauza somnului; își trecu mâna prin păr și-și luă pălăria în mână. 


Stern o prezentă pe Helen care spuse ce avea de zis în câteva 
cuvinte concise. Făceau dragoste, spuse ea. Radezyk stătea în 
picioare în camera de zi, notând într-un carneţel minuscul. 

— Să vedem, zise. Tipul și cu doamna - își lăsă capul 
curtenitor către Helen. Tipul ăsta... 

— Clientul meu, interveni Stern. 

— Clientul tău, continuă Radezyk. 

Își ridică brusc bărbia şi-l invită pe Stern să meargă împreună 
pe hol. 

— Asta nu era stăpânul casei, înțeleg. 

— Doamna Dudak nu este măritată. El mi-a fost cumnat - 
soțul surorii mele, spuse Stern. 

— Inţeleg, zise Radezyk. Dădu din cap de câteva ori și 
continuă. Va fi îngrozitor pentru ea. 

— Sigur, sigur. Dumneavoastră ce aveţi de gând? 

Ştia că era ceva, pentru că Stern îi spusese la telefon că îi va 
cere o favoare. Dorea să o cruţe pe soră-sa, spuse acum Stern. 
Radezyk îl ascultă; îi era foarte ușor, oricum. 

— Mă uit puţin pe aici să văd dacă totul e în regulă. 

Radezyk era un pic prozaic. Asta îi era meseria. 

La etaj, examină cadavrul, îi atinse pieptul, îl roti pe Dixon pe 
ambele părţi. Radezyk își ţinu nasul. 

— Pfuu, zise. Atac de apoplexie sau inima, ce crezi? 

— Inima, spuse Stern. 

Acesta era diagnosticul medicilor. 

Așa credea și Radezyk. 

— In felul acesta, o să-i fie mult mai ușor Silviei, spuse Stern. 

— Pare în regulă. Fără alte urme sau alte chestii. Din partea 
mea, nicio problemă, dacă ești sigur că asta vrei. 

Stern confirmă. 

— Trebuie să dau câteva telefoane, zise Radezyk. Găsește pe 
cineva să lovească tasta greșită. Clipi din ochi. 

La ușa dormitorului, îl apucă pe Stern de braţ și, cu o voce 
înceată, îl întrebă: 

— Ce-i cu masa? Făcu semn cu capul înspre colţul patului 
unde se afla o măsuţă. 

Stern ridică doar din umeri. 


În timp ce Radezyk vorbea la telefon, Stern se întoarse la 
Helen pe care o găsi în același loc. Era încă în capot, palidă și 


absentă, privind în gol. Paharul cu brandy era încă lângă ea. 
Stern îl ridică și îi spuse ce plănuia: 

Dixon și cu el urmau să se întâlnească cu ea, să ia masa. 
Trebuia să se ducă amândoi să o vadă și să-i spună totul - că 
Dixon era pe cale de a-și mărturisi vinovăția, în legătură cu o 
fraudă economică, și că, la scurt timp după aceea, avea să fie 
închis un an sau zece luni, ar fi scăpat ușor, oricum. Nu era o 
chestie pe care să o fi așteptat nerăbdător și, într-un fel, ideea 
că oricum își asumase responsabilităţi față de sora sa provenea 
dintr-o oarecare comoditate. 

— Silvia, spuse Helen. Dându-și seama, începu din nou să 
plângă. Încercam să mi te scot din minte, presupun. 

— Erai îndreptăţită. 

Îşi șterse nasul de mânecă înainte ca Stern să aibă timp să-și 
scoată batista. 

— Eram, spuse Helen în felul său deschis, hotărât, așa de 
îngrozită, Sandy. Simt... am simţit... Rahat. Își lăsă capul în jos și 
începu să râdă și să plângă deodată. M-ar fi lăsat oricum. Nu 
trecuse de zile întregi și mi-a spus în seara asta că se hotărâse 
să ne despărţim. Nu-mi venea să cred. Sedusă și apoi părăsită. 
Helen zâmbi scurt, însă gândul la ceva anume îi reveni și se 
prinse cu braţele, închizându-și ochii. 

— Încerca să mă consoleze. 

Tăcu o secundă. 

— Trebuia să-mi fi dat seama. Am încercat să fiu chit cu Miles, 
după ce am aflat despre el. Ştiai? Ştiai că mai aveam pe cineva 
în timp ce eram cu el? 

— Nu. Ar fi trebuit să știu? 

— Am crezut tot timpul că știa oricine. Tu? Eram sigură că în 
noaptea aceea știai. 

Stern o privi atent. 

— În ce noapte? o întrebă. 

— Când Nate a trecut pe acolo, răspunse Helen. Acasă la tine. 
Adusesem de mâncare. 

El era din ce în ce mai atent. 

— Nu sunt de acord, spuse Stern, dintr-odată. Pricep. Dar nu 
sunt de acord deloc. 

ÎI uimi tonul afirmației. Nu atât judecata, cât forţa ei 
năvalnică. Înţelese că se demascase - un om cu opinii dure, pe 
care de obicei le ţine doar pentru el. Părea doar o vorbă spusă 


într-o stare de agitaţie, dar Helen îi prinse sensul. Îl privi curajos, 
înțelegând, cu ajutorul intuiţiei sale ascuţite, că era necesar ca 
ceva să fie adus, în sfârșit, la lumină. 

— Bineînţeles că nu, spuse. 

Radezyk își făcu din nou apariţia. 

— E în regulă, spuse. Totul e aranjat: niciun raport, nimic. Aici 
nu s-a întâmplat nimic. Se înclină politicos spre Helen. Am să te 
ajut, îi spuse lui Stern. 

Hainele lui Dixon erau împrăștiate prin cameră. Stern le 
adună, dar Radezyk i le luă din braţe. 

— Ușurel, lasă-mă pe mine. 

Când Dixon fu din nou îmbrăcat, îl scoaseră afară. Radezyk îl 
luă pe Dixon de glezne, iar Stern apucă braţele umede și reci, 
curios de rigide. Senzaţia era de parcă nu era nimic uman: rece, 
aproape îngheţat. Mortul era greu, o povară considerabilă. 
Helen se îndepărtă când văzu cadavrul. Cei doi îl așezară pe 
Dixon pe canapeaua din bucătărie. Stern cobori să scoată 
mașina din garaj. Când se întoarse, îl așezară pe Dixon pe 
bancheta din spate și îl acoperiră cu același cearșaf. 

— Ne vedem acolo, spuse Radezyk. Dau un telefon și vin. 

Stern insistă că nu era nevoie, dar Radezyk nici nu vru să 
audă. Acesta plecă, iar Stern se întoarse la Helen, care se 
așezase din nou pe bancă - locul ei de contemplare nocturnă. 
Între timp, se îmbrăcase - purta o pălărie neagră și pantaloni 
negri - și se demachiase. Își stăpânise orice izbucnire, bântuită 
de neliniște. Ceva din tonul acela atotputernic era deosebit de 
fals. Începu să-și ceară scuze. 

— Te rog, Sandy, spuse. 

EI suspină îndelung. 

— Trebuie să înţelegi. 

Și îi spuse mult mai direct decât și-ar fi închipuit vreodată: 
Clara și Dixon avuseseră o scurtă relaţie cu câţiva ani în urmă. 

Cât timp vorbi cu el, își dădu seama că nu există niciun secret 
pe lume pe care să-l ascundă lui Helen Dudak. 

— O, Sandy, și-și acoperi gura cu mâna. 

— Așa că-ţi dai seama, spuse el. 

— Da, bineînţeles. Își închise ochii... Apoi îl prinse de mână. 
Trebuie că te-a invidiat teribil demult. 

— Să mă invidieze? 

— Nu-ţi dai seama? 


Gândul îl paraliza. 

Ședeau tăcuţi pe bancă, unul lângă altul. Va trebui să plece, 
se gândi, să se întâlnească cu Radezyk. Ea continua să-l țină de 
mână, și acum lui nu-i mai venea să plece. 

— Ce-ţi face prietena? întrebă ea amabilă. 

El era nedumerit. 

— Noua ta prietenă! 

— A, ea. Zâmbi. Ţine deja de trecut. O exaltare vremelnică. 
Se pare că am început să mă maturizez din nou. 

Tăcură. In cele din urmă, Helen își lăsă capul și și-l prinse în 
palme în felul său copilăresc și intim. 

— Crezi, întrebă ea, că suntem sortiţi să repetăm aceleași 
greșeli toată viața? 

— Există tendinţa asta, răspunse el. 

Dar, dacă credea că sufletul va fi mereu sclavul patimilor, de 
ce mai venise în SUA? De ce mai strigase pentru dreptate și 
tocmai pentru aceia care nu mai puteau fi salvaţi? Într-adevăr, 
ce se petrecuse cu el în lunile acestea?! 

— Dar eu cred că mai există a doua șansă. 

— Şi eu, spuse Helen și îi întinse mâna. 


După ce se căsători cu Helen în primăvara următoare, Stern îi 
spuse, cu diferite ocazii, că totul putea fi prevăzut din momentul 
în care șezuseră alături pe bancă. Dar nu ăsta era întregul 
adevăr. Luni întregi după aceea, fu nelămurit în multe privinţe, 
mai ales în legătură cu el, cu limitele puterii sale și cu natura 
exactă a dorințelor sale. In acea seară, ridicându-se să plece, o 
mai strânse o dată în braţe pe Helen, care fusese în pat, cu 
câteva ore mai înainte, cu Dixon, al cărui cadavru zăcea pe 
bancheta din spate a autoturismului său, și simţise, îmbrăţișând- 
o în aceste circumstanţe incredibile, cel puţin pentru o clipă, 
strălucirea clară a dorinţei. Era ceea ce simţise când o salutase 
în acea seară, dar evenimentele care se desfășuraseră până 
acum adăugaseră o nouă grijă. Care era aceasta, n-ar fi putut 
explica, dar, ascultând acea mărturisire inedită, fusese înfiorat. 
In dezordinea, confuzia, mărturisirea din care, în ciuda 
eforturilor ei, ea însăși era în partea invizibilă, el o adorase... 
Așa că așteptă un alt moment și mai dezvălui ceva din poveste: 
despre ultimele răsturnări de situaţie din viața lui Dixon și 
despre faptul că și copiii lui erau amestecați, fără să-i spună în 


ce fel. Ştia că Helen dorea să-i cunoască toate secretele, să-i 
spună totul, să audă de la el lucruri pe care nu le mai spunea 
altcuiva. Cu timpul, își dădu seama că lucrurile aveau să 
urmeze, probabil, acest curs. Despre acel moment, despre acele 
descoperiri, avea să vorbească în primăvara ce avea să vină. 

Dar în acea zi, îngreunat de gânduri și sentimente, Stern 
conducea prin noapte cutremurat de prezenţa din spatele său. 
Când trecea prin locuri luminoase, privea în oglinda retrovizoare 
forma de pe bancheta din spate. 

— Dumnezeule, Dixon, spuse el tare, la un moment dat. 

Să-l invidieze pe el. Așa zicea Helen. Pentru ce? Era un tip 
gras, cu accent străin. Respectul pe care-l insufla, stima, erau 
mare lucru, dar chestii trecătoare. Care erau, de fapt, realizările 
sale? O viaţă de familie dezordonată?... Bietul Dixon. Aspiraţiile 
sale erau enorme. Omul mare, gândea Stern, are dorinţe mari. 
Spusese cineva asta? Nu era sigur, după cum nu era sigur cum 
să-l numească pe Dixon. Ceva mare, acesta era gândul din 
seara asta. 

Mașina lui Radezyk, un Reliant vechi, se afla în parcarea 
supraîncărcată din spatele clădirii. Stern prinse mânerul 
portierei și era gata să coboare când, deodată, se simţi copleșit 
din nou de senzaţia, clară ca un déjà vu, că nu se întâmplase 
nimic, că evenimentele actuale nu aveau loc de fapt. Nici 
acestea, nici cele din ultima săptămână, din ultimele săptămâni 
și luni. Era altcineva, altundeva, parcă. Acestea erau născocirile 
unui nebun dintr-o cameră de ospiciu. Fixă cu privirea cercurile 
cafenii ale felinarelor de pe stradă și reveni treptat la realitatea 
vieţii sale. 

ÎI transportară pe Dixon învelit în pânza cearșafului. Radezyk 
înțepeni ușile clădirii cu bucăţi de carton și târâră cadavrul până 
la liftul de serviciu. Într-o clădire în care lucrau mai ales avocaţi, 
cineva ar fi trebuit să fie acolo chiar și la ora 5.45 dimineaţa. In 
liftul murdar, îl ţinură în picioare pe Dixon; era mai înalt decât 
amândoi, înfășurat în cearșaful albastru deschis. Radezyk 
susţinea cadavrul, ţinând cu o mână cureaua lui Dixon. 

În biroul lui Stern, încercară să-l așeze într-o poziţie 
asemănătoare celei pe care o avusese pe canapea. Stern 
încrucișă picioarele lui Dixon și începu să-l împingă ușor până 
când căzu cu un sunet înfundat pe podea. 

Stern îi acoperi fața; nu putea suporta așa ceva. Amândoi 


izbucniră în râs. 

Apoi îl așezară din nou pe sofa, sprijinindu-l. Stern descheie 
sacoul lui Dixon, îi ridică mâinile; arăta ca un manechin. Când 
Stern ridică picioarele cadavrului, capul lui Dixon alunecă într-o 
parte, cu gura deschisă, poză lipsită de echivoc a morţii. 

Şi Radezyk, și el rămaseră nemișcaţi o clipă. 

— Cum să-ţi mulțumesc, domnule locotenent? întrebă Stern 
când îl văzu pe celălalt că voia să plece. 

— Nu-i nevoie, răspunse acesta. ÎI privi trist pe Stern. Eu îţi 
sunt recunoscător, ţi-am mai spus. Altfel, nu m-aș fi îndreptat 
niciodată. 

Radezyk îi spusese de nenumărate ori că îi era dator, iar Stern 
nu înţelesese niciodată ce voia să spună. Exista un motiv pentru 
care rămânea la fiecare întâlnire a lui Marvin cu Stern. Un motiv 
pentru sporovăială lui nervoasă. De fapt, el și Marvin crescuseră 
ca fraţii. Impărţiseră multe. Prea multe. Radezyk se schimbase 
după grațiere, profitând de posibilitatea unei schimbări; Marvin 
o luase pe un drum obișnuit. Stern schimbă o privire cu 
Radezyk, acest om pe care de-abia îl cunoștea - fiecare din ei 
era în posesia celor mai teribile secrete ale celuilalt. Apoi Stern 
dădu din cap, într-un amestec de încredere și recunoștință. 

Stern îl văzu pe polițist la ușa de afară și se întoarse să 
aranjeze cearșaful. Nu voia semne care ar fi dus la bârfă atunci 
când soseau ceilalți. Se întoarse apoi în birou și rămase singur 
cu cadavrul cumnatului său, Dixon Hartnell. Nu exista niciun loc 
în care să stea confortabil. Canapeaua era afară, iar scaunul era 
sub sticla spartă a mesei de lucru, care nu fusese reparată sau 
înlocuită; așa că Stern fu nevoit să folosească un scaun 
capitonat, însă prea îngust pentru el. Târi scaunul aproape în 
faţa cadavrului. Cât de trist arăta Dixon, cât de golit de viaţă; 
culoarea lui era nenaturală, o umbră cenușie. Spiritul își luase 
zborul. 

— Binele învinge întotdeauna, Dixon? întrebă Stern. La 
televizor, așa se întâmplă. 

Nu avea nicio idee despre felul în care îi veneau cuvintele sau 
de ce, însă îl pufni plânsul. Lacrimile erau perspectiva 
următoarelor zile; de asta își dădea seama. Era, pur și simplu, 
încurcat în acele momente. Dar nu exista niciun motiv să se 
oprească. Furtuna bătea deasupra și înăuntrul lui. Își acoperea 
gura cu batista, presându-și buzele cu pumnul, ori de câte ori îl 


năpădea emoția. 

— Doamne, Dixon! continua să repete de fiecare dată când 
deschidea gura. 

La un moment dat se ridică, se apropie de canapea și se 
hotări să se roage. Nu fusese niciodată sigur în ce anume 
credea. In concedii, era dornic de credinţă. In restul anului, 
părea agnostic. Dar atunci făcea apel la sinceritate și devenea 
un avocat nepărtinitor. 

Primește,  Slăvite Doamne, sufletul lui Dixon Hartnell, 
păcătosul care și-a purtat crucea. A greșit, așa cum noi greșim 
toţi, poate mai des decât alţii. Totuși, a recunoscut lucrurile 
fundamentale. Nu că suntem răi; căci nu suntem. Ci că, din 
diferite motive - interesul propriu, impulsul, furia, plăcerea ori 
lăcomia - suntem înclinați spre rău; că este tragic pentru noi că 
nu poate fi altfel - datoria noastră este să încercăm în fiecare 
clipă să-l învingem și că gloria noastră este să și reușim, uneori. 

Un costum fin atârna în spatele uşii biroului, iar Stern se 
schimbă repede. Avea o cămașă și o cravată într-un sertar, 
lângă care era și un aparat de ras. Nu avea servieta, dar, 
datorită zăpăcelii, nimeni nu va observa că aceasta lipsea. 
Cobori în hol să se bărbierească, se întoarse și se așeză în faţa 
telefonului. Când o să audă zgomotele produse de sosirea 
celorlalţi în birou, o s-o sune pe Silvia să-i spună că tocmai l-a 
găsit pe Dixon aici, unde petrecuse multe dintre ultimele sale 
nopţi, obsedat de pregătirea apărării sale. 

Din această parte a mesei de lucru vedea rafturile din 
cabinetul mobilat cu lemn de nuc, unde se aflau fotografiile 
înrămate ale celor ce mai rămăseseră din familia sa, în faţa 
cărora, în săptămâna ce trecuse, Dixon zăbovise timp 
îndelungat. Erau liberi; pe deplin liberi: John, Kate, chiar și Peter. 
Gândul acela nu-i trecuse prin minte până acum: odată cu 
moartea lui Dixon, întreaga problemă era încheiată. 
Evenimentele, cu tot cu rușinea ce le însoţise, se vor pierde în 
trecut. Averea Clarei îi făcea chiar bogaţi; trei dintre ei vor avea 
o a doua șansă. Incercă să anticipeze viitorul lor și pe al său 
alături de ei, dar nu reuși - numai umbre întunecate. Atunci își 
aminti. Va fi un copil. Copiii dau întotdeauna unitate unei familii. 
Bănuia că și ai lui. Avu câteva vedenii, ca niște picturi 
suprarealiste, amestec ciudat de vis - cu toţii, adunaţi în jurul 
acestui copil necunoscut și strălucitor, înconjurat de un fel de 


aură, cu feţele iluminate de acea minunată bucurie, îl înconjurau 
pe copil și erau, fiecare dintre ei, cineva nou: părinţi, bunici, 
unchi,  mătuși. Cu noi responsabilităţi, fantezii, vise şi, 
bineînţeles, greșeli. Obișnuinţe vechi și rele se vor repeta și, mai 
rău, vor fi deprinse din nou. Se vor prăbuși cu toţii într-o 
anumită măsură chiar în nebunia, în strânsoarea carcerelor 
întunecatului și sălbaticului trecut. Totuși, continuăm. 

În celălalt birou, se auzi un sunet anunțând că cineva sosise; 
ridică imediat receptorul. Când auzi vocea surorii sale, îi rosti 
numele și, în ciuda durerii care îl copleși brusc, începu. Din nou 
o lovitură îngrozitoare. Ea pricepu imediat. 

— Trebuie să facem faţă necazurilor împreună, îi spuse. Pot să 
te ajut.